CF Gregg — Misterul de la Cliff House

"CF. GREGG 


colecția 
amprenta 


E E 
Er n 


T Aos 


n zR EDITURAÍ TA / 


CECIL FREEMAN GREGG 


MISTERUL 
DE LA 
CLIFF HOUSE 


Traducere 
S. CRISTIAN 


EDITURA GARAMOND 
EDITURA UNIVERSUL 
Bucureşti, 1991 


Ninei 


Capitolul I 


ÎNTÂLNIRE NEPREVĂZUTĂ CU O VECHE 
CUNOŞTINŢA 


Peronul de la care urma să plece expresul „Londra— 
Coasta de Sud” era aproape gol, se vedeau trecând mai 
mulţi feroviari decât călători. Sezonul estival abia se 
deschidea şi exodul orăşenilor către plaje şi reşedinţele de 
la ţară nu va începe decât mai târziu; astăzi nu era niciun 
fel de mulțime  nerăbdătoare luând cu asalt 
compartimentele, niciun fel de busculade. Calm absolut. 

Locomotiva era deja sub presiune; din supapele de 
siguranţă aburul ieşea cu un zgomot strident. Un ajutor de 
conductor de tren cu şapcă cu ceaprazuri aurite alerga de- 
a lungul vagoanelor lansând strigăte de neînțeles; destul 
de isteţ trebuia să fie cel care reuşea să distingă printre 
aceste sunete confuze formula rituală: „Urcaţi în vagoane ! 
numai până la Seaport şi Cliff Hights”. 

În spatele portiţei care închidea intrarea peronului se 
opri un călător. El întinse un bilet controlorului de 
serviciu, care i-l înapoie după ce-l compostase. 


Călătorul înaintă pe peron. Era un bărbat impunător, lat 
în umeri, cu multă prestanţă; privirea dură, bărbia 
puternică arătau un caracter decis. Nu purta niciun fel de 
bagaj. Trecu în revistă vagoanele, aruncând o privire 
iscoditoare în fiecare compartiment de clasa întâi; s-ar fi 
zis că este în căutarea cuiva. Deodată se opri şi urcă 
repede într-un compartiment gol. Dorea să călătorească 
singur? După ce-şi scoase pardesiul, apăru îmbrăcat într- 
un costum sobru, cu o croială elegantă, care îi accentua 
statura atletică. Era cu adevărat un bărbat frumos. 
Privirea i se oprea neliniştită când pe ceasul de la mână, 
când pe cadranul orologiului de pe peron. Încă cinci 
minute de aşteptare. 

Călătorul chemă un vânzător de ziare şi alese un număr 
din „Punch”!; apoi se instală comod în colţul opus celui în 
care îşi atârnase pardesiul şi desfăcu ziarul. 

După un moment, o umbră, obturând lumina, îl avertiză 
de sosirea cuiva; contrariat, înălţă capul: un trup masiv 
apăruse în cadrul ferestrei. 

Nemulțumirea pasagerului se topi de îndată într-un 
zâmbet de circumstanţă care îi descoperi dinţii albi. 

— Bună ziua, domnule inspector! spuse el. 

— Bună ziua, Royal! 

Urmă o tăcere în care coi doi bărbaţi se observară cu o 
neîncredere reciprocă, dar disimulată. Călătorul trecu la 
ofensivă: 

— Ei bine, ce faci pe aici? 

— Mm, serviciul. Vin din când în când să supraveghez 
trenurile care fac legătura cu vapoarele. 

— Trenurile care fac legătura cu vapoarele? Dar acesta 
nu e aşa ceva. 

— Într-adevăr, îmi dau acum seama — dar ar fi putut fi. 
Seaport şi Cliff Hights nu sunt prea departe de Dover? 


1 Revistă ilustrată de tradiţie,având conţinut comic,care apare la 
Londra (n. tr.) 
2 Port englez pe coasta sudică, la Canalul Mânecii (n. tr.) 


Inspectorul Higgins schiţă un surâs care se dorea amabil 
şi strecură o întrebare: 

— În vacanţă, Royal? 

— Da, o scurtă odihnă, Higgy. 

— Hm! odihnă? Pentru a te relaxa după ce oboseală? 

— Munca mea mă surmenează. 

— Farsorule! În toată viaţa ta nu ai câştigat un bănuţ 
prin muncă cinstită. 

Călătorul luă un aer jignit: 

— Mă mâhneşti, Higgy. Ai fost întotdeauna un tip 
suspicios. Sunt în vacanţă şi, ca să te convingi, priveşte 
asta. 

Spunând aceasta, îşi scoase biletul,  compostat 
regulamentar, şi-l arătă inspectorului. Higgins îi aruncă o 
scurtă privire. Era cu adevărat un bilet de clasa întâi 
pentru Seaport. 

— Mulţumit? întrebă călătorul. 

— Nu prea, Royal! eşti alunecos ca un ţipar. Poate ar 
trebui să atrag atenţia colegilor mei din Seaport că vor fi 
onoraţi de prezenţa ta. 

— E-n regulă, dar recomandă-le să-mi dea un poliţist 
isteţ. Detest să fiu urmărit de un imbecil. 

— Ultima dată te-am urmărit eu, spuse cu simplitate 
Higgins. 

Trenul se pregătea de plecare, uşile se închideau cu 
zgomot. 

Higgins suspecta sinceritatea lui Royal, dar lăsă 
impresia că-l crede. 

— Şi pleci singur? îl întrebă el. 

— Da, cel puţin dacă nu te hotărăşti dumneata să mă 
însoţeşti, spuse Royal cu un aer natural. 

— Dar Fred unde este? 

— Fred îşi pierde timpul făcând curte unei tipe. 

— Ei nu? _ 

— Ba da. Îi face curte unei văduve. Îl credeam totuşi cu 
mai mult bun simţ. 


— Bine, bine, spuse Higgins coborând. În ceea ce te 
priveşte vei fi întotdeauna un tip singuratic. 

— Ee, nu mă calomnia, Higgy. 

— Pe curând, Royal. 

— Pe curând. Higgy. Trimite-mi veşti, strigă călătorul în 
semn de adio. 

În picioare, pe peron, inspectorul privea trenul 
îndepărtându-se. 

„Mă întreb ce învârte fenomenul ăsta pe aici? murmură 
el. Că a minţit, este sigur; în orice caz, minte bine şi cu o 
uşurinţă imperturbabilă”. 

Şi o porni gânditor spre ieşire. 

In acest timp, Henry Royal, spărgător renumit, atât de 
abil încât nu fusese niciodată prins în flagrant delict, îşi 
făcea mii de gânduri. 

Deci era supravegheat de teribilul Higgins... 

Situaţia nu era prea grozavă. In realitate, era chiar 
foarte rea. 

Royal se mândrea că nu fusese niciodată filat fără să-şi fi 
dat imediat seama. Avertizat asupra pericolului, îşi 
„planta” urgent urmăritorul Era oare posibil ca, pentru 
prima dată, perspicacitatea sa să-l lase-n pană? 

Era adevărat ce zicea Higgy?... Poate inspectorul a vrut 
să lase să se înţeleagă că-l urmărise până la gară? Da, da, 
asta era. Higgy a încercat să-şi mascheze adevăratele 
intenţii. 

Royal îşi scutură capul şi reîncepu să citească ziarul. 

După ce a recitit de trei ori la rând aceeaşi anecdotă 
fără să fi înţeles nimic, îşi dădu seama că era total detaşat 
de ceea ce citea şi că, în pofida lui, rememora cele mai 
mici detalii ale întâlnirii sale cu polițistul. 

Privirea lui Royal deveni dură. Nu trebuia, la vârsta lui, 
să-şi piardă controlul! La treizeci şi doi de ani, un bărbat 
ştie să reacționeze împotriva acestei slăbiciuni în 
profesiunea sa, să devii nervos la treizeci şi doi de ani 
semnifica încetarea imediată a acestei profesiuni, voluntar 


sau involuntar, după noroc sau urmând cursul justiţiei. 

În mod sigur, apariţia neaşteptată a lui Higgins era 
cauza neliniştii sale. Această întâlnire nu era decât rodul 
hazardului, aşa cum pretindea Higgins, sau făcea parte 
dintr-un plan? Dacă polițistul îl urmărea de câteva zile şi 
dacă se interesa de călătoria sa în expresul de Seaport, 
atunci ceva nu mergea cum trebuie... 

Higgins era pe cale de a deveni celebru, nimeni, mai 
bine decât el, nu ştia să găsească un indiciu, să distrugă un 
alibi, să furnizeze o dată, să dea la iveală un document; 
Scotland Yard-ul îl considera prea valoros pentru a-l 
însărcina să verifice trenurile şi tripourile. În consecinţă, 
ar fi fost o mare prostie să considere acest incident lipsit 
de importanţă. A vrut oare Higgins, abordându-l pe Royal, 
să-i dea un avertisment? Ce însemna asta? 

Hm! nu însemna nimic... Un singur om ştia adevărul şi 
acest om avea totul de câştigat tăcând, pentru că la 
solicitarea lui făcea Royal această călătorie. Dar dacă era o 
capcană? Cu maxilarele încordate, Royal privea defilarea 
peisajului, simțind cum îl cuprinde furia. 

După câteva momente, trăsăturile i se destinseră însă. 
Rezultatul gândurilor sale îl făcea să tragă următoarea 
concluzie: să fie şi mai precaut decât de obicei, dacă era 
posibil aşa ceva. 

Trenul încetinindu-şi viteza, el îşi privi ceasul. Tempus 
fugit! În curând va sosi la Cliff Hights. 

Royal îşi băgă mâna în buzunar şi scoase biletul pe care- 
l arătase inspectorului Higgins: un bilet obişnuit de clasa 
întâi pentru Seaport. Din alt buzunar scoase un al doilea 
bilet, tot de clasa întâi, cu destinaţia Cliff Hights... 

Era, fără îndoială, o manieră destul de costisitoare de a 
călători, dar, în situaţii delicate, acest al doilea bilet îi 
putea furniza un alibi excelent... După cercetări 
răbdătoare, poliția ar descoperi, cu concursul 
funcţionarilor de la Compania căilor ferate, că un bilet 
pentru Cliff Hights nu a fost predat la ieşirea din această 


staţie. Aceasta însă presupunea multă pierdere de timp 
pentru copoii poliţiei... 

Dar, în prezent, întâlnirea cu Higgins reducea această 
stratagemă la zero. Henry Royal suspină. Trebuia să 
utilizeze pentru el însuşi acest bilet. 

Cu ajutorul unui briceag, şi luând ca model biletul 
pentru Seaport, se strădui să perforeze într-o manieră 
identică noul bilet. Mulțumită lui Dumnezeu, operaţiunea 
nu era complicată. 

După ce termină, îşi puse un monoclu, apoi, 
suprapunând cele două bilete, controlă cu grijă dacă ele 
corespundeau. Băgă în buzunar biletul pentru Seaport şi îl 
introduse pe celălalt în mănuşă. 

Trenul intră în sfârşit în gara Cliff Hights. Royal cobori 
repede. Higgins, anunţându-i sosirea la Seaport, ar fi putut 
să-i semnaleze, de asemenea, trecerea pe la Cliff Hights. 
Aşa ceva era în stilul metodelor subtile ale inspectorului. 
În acest caz, bineînţeles, ar fi precizat şi numărul 
compartimentului lui Royal. Destul de rău... 

O privire rapidă aruncată în jur îl convinse însă că nicio 
recepţie oficială nu-i fusese rezervată. Se amestecă în 
mulţimea de călători care se îndreptau spre leşire şi 
observă că funcţionarul însărcinat cu recuperarea biletelor 
de călătorie nu-i dădu nicio atenţie. Acest detaliu îl 
determină să fie mai optimist. 

Royal ieşi de pe peron, trecu în stradă şi luă un taxi. 
Avea auzul fin şi, când i-a dat şoferului adresa unui hotel, 
nu ora o destinaţie fantezistă. Tocmai auzise această 
adresă dată de un pasager şoferului taxiului precedent. 

Henry Royal pătrunse în holul de la Grand Hotel cu 
dezinvoltura unui client caro se reîntoarce în camera sa, 
absenţa bagajelor facilitându-i această atitudine. 

În fumoarul hotelului găsi o hartă a regiunii. „Cliff 
House”, țelul călătoriei sale, era situată la jumătatea 
drumului dintre Cliff Hights şi Seaport. Aceasta o ştia de 
mult, dar traseul pe care-l studiase era acela de la Seaport 


la Cliff House şi nu acela care pleca de la Cliff Hights. 
După cinci minute, topografia acestui drum îi era gravată 
în memorie. O jumătate de oră mai târziu părăsi hotelul. 
Se înserase. 

Cliff House! Informaţiile care îi fuseseră furnizate erau 
de o precizie absolută. Dar erau şi de bună credinţă? Dacă 
era neîncrezător, de ce atunci nu se întorcea imediat la 
Londra? Răspunsul era clar. O reîntoarcere bruscă la 
Londra, fără să-şi fi îndeplinit misiunea, era o dovadă de 
nervozitate. Trebuia să meargă înainte sau să se retragă 
din meserie. 

Câţiva ani mai înainte, Cliff Hights şi Seaport fuseseră 
unite de un drum departamental şi de o potecă de vamă, 
tăiată în coasta falezei; dar faleza se prăbuşise pe o mare 
porţiune, surpând şi cărarea. Nu departe de prăpastia 
astfel creată se găsea Cliff House. 

Seara de primăvară era liniştită. Henry Royal o porni pe 
drumul mărginit de un gard viu înalt şi des, care, în caz de 
alertă, oferea o bună ascunzătoare. 

Dacă ar fi pornit de la Seaport, ar fi avut ca punct de 
reper un stâlp indicator plasat pe stânga. Făcând traseul în 
sens invers, găsi stâlpul pe partea dreaptă. Din acest punct 
el reluă filiera indicaţiilor care-i fuseseră date, cu toate că 
aceasta îl făcu să treacă de casă şi să piardă oarecare 
timp. 

În sfârşit, întrezări stâlpul vag perceptibil în umbră. 
Urmând cu prudenţă drumul, auzi foarte aproape zgomotul 
valurilor spărgându-se de stânci. O sută cincizeci de metri 
mai departe, ajunse la o barieră care închidea drumul. O 
pancartă indica: PERICOL. Dedesubt urma explicaţia: 
ALUNECĂRI DE TEREN. 

Până în prezent totul mergea bine. Royal trecu peste 
barieră, numără douăzeci de paşi şi se găsi în faţa unei 
spărturi în gardul viu; amplasamentul breşei îi fusese 
indicat cu grijă. Nu departe de acest loc se găsea un fir pe 
care nu trebuia să-l atingă. Firul acţiona o sonerie şi, la 


cea mai mică atingere, alarma era dată. 

Cu toată atenţia absorbită de grija de a evita capcana, se 
ghemui, întrebându-se ce putea să simtă un om la 
contactul cu un curent de 20 000 de volţi. Un moment, o 
tresărire nervoasă îi blocă înaintarea. Din nou nervii îi 
jucau o festă. Afurisitul de Higgins! 

Deodată se trezi faţă în faţă cu Cliff House. O 
construcţie masivă, veche de câteva secole, prezentând 
mai curând aspectul unei fortărețe decât al unei locuinţe în 
care să te odihneşti O clădire formidabilă şi fără îndoială 
de nepătruns. 

Henry Royal se simţi iar cuprins de nelinişte. În sfârşit, 
nu mai putea da înapoi. Dacă şansa era contra lui, cu atât 
mai rău; cel puţin era la înălţimea reputației sale de a-şi fi 
plătit întotdeauna datoriile... Un surâs sardonic îi înflori pe 
buze. 

Un minut mai târziu, mâna sa înmănușată pipăia zidul de 
la Cliff House în căutarea unei intrări situate la douăzeci şi 
cinci de picioare? după primul contrafort. După ce o găsi, 
scoase din buzunarul hainei o cheie lucrată de el însuşi, 
după o amprentă în ceară; o introduse în broască şi o 
răsuci încet. Uşa se deschise. 

Informaţiile care-i fuseseră date se opreau la această 
uşă. Era rândul lui acum să se descurce. 

Işi scoase lanterna şi privi în jurul său. O scară îngustă 
de piatră urca în grosimea unui zid de rezistenta. 
Şaptesprezece trepte mai sus era o altă uşă, de asemenea 
închisă cu cheia. Royal era gata să-şi scoată șperaclul, 
când îşi dădu seama că era puţin probabil ca pentru două 
uşi secrete să se fi confecţionat chei diferite. 

Raționamentul său se dovedi corect. A doua uşă cedă 
fără dificultate. Royal fluieră încet, cu satisfacţie. Lanterna 
lumina un culoar destul de larg, împodobit cu picturi în 
ulei în rame grele, aurite. Podeaua, acoperită cu un covor 


3 Picior = unitate de măsură anglo-saxonă egală cu 0,31 metri (n. tr.) 


gros, era ceva mai jos decât restul încăperii pe unde 
trecuse şi, întorcându-se, vizitatorul clandestin făcu o 
curioasă remarcă: uşa prin care pătrunsese era acoperită 
cu un tablou reprezentând un cavaler. Tabloul se încadra 
perfect în spaţiul uşii şi ascundea intrarea. Foarte 
ingenios, cu siguranţă! 

Royal se întrebă dacă ar trebui să închidă uşa sau s-o 
lase deschisă. Lăsând-o deschisă, risca să se trădeze, 
închizând-o, îşi tăia calea de retragere. Dar casa era mare 
şi el ar fi găsit cu siguranţă un loc în care să se ascundă. 
Hotări deci să acţioneze după a doua variantă. 

Din prudenţă, stinse lanterna şi rămase câteva minute 
într-o obscuritate completă, încercând să-şi regăsească 
simţul de orientare. Urcase şaptesprezece trepte; coborâse 
apoi cam două picioare; în consecinţă ajunsese la nivelul 
camerei în care se găsea casa de bani a proprietarului. 

După câteva minute de tatonare, o uşă cedă sub 
apăsarea mâinii sale. În camera în care intrase, principalul 
obiect ce-i captă atenţia a fost casa de bani încastrată în 
zid. 

Cu un mers rapid traversă încăperea, îndreptându-se 
către fereastra care dădea spre peluză. Prima lui grijă a 
fost s-o deschidă, excelentă precauţie în cazul în care ar fi 
trebuit să fugă. Apoi îşi concentra atenţia asupra casei de 
bani şi deodată îşi încruntă sprâncenele. Seiful avea o 
combinaţie cu cifru. 

Răsuci cadranele cu o încetineală atentă, cu urechea 
lipită de peretele casei de bani, în speranţa de a auzi un 
declic, avertizându-l că s-a deschis un zăvor. 

Deodată, camera fu inundată de o lumină orbitoare şi în 
liniştea deplină căzură aceste cuvinte: 

— Sus mâinile, Royal, sau eşti mort ! 


CAPITOLUL II 


ALERTA INSPECTORULUI HIGGINS 


Henry Royal rămase în poziţia în care era, cu urechea 
lipita de peretele casei de bani, părând pietrificat. 

„Irădat !” 

Ca un fulger, acest gând îi trecu prin minte, dovezile de 
necontestat obligându-l să-l accepte. 

Era întors cu spatele la uşă! Cel care intrase nu-i putuse 
vedea faţa şi totuşi acel om îl strigase pe nume. 

Nimeni, era sigur, nu-l urmărise de când plecase de la 
Grand Hotel. Intrase în Cliff House fără probleme. Totul 
mersese ca pe roate. Părea că o mână invizibilă îi ghidase 
paşii prin obscuritate şi linişte, până la scopul fixat. Şi 
totul pentru a ajunge aici, la această clipă devastatoare!... 
Dacă nici un indiciu revelator nu-i trădase prezenţa, cum 
fusese totuşi descoperit? 

Aceste gânduri care se ciocneau în mintea sa erau 
rezumate de un singur cuvânt: „trădat”! Trebuia oare să 
facă o legătură între această trădare şi întâlnirea cu 
inspectorul Higgins? 

Fără grabă, cu o încetineală calculată, Royal întoarse 
capul. 

Deodată o lumină tăioasă îl orbi şi avu o tresărire 
involuntară. 

— Nu-ţi fie teamă, Royal. Nu este decât efectul flashului 
cu magneziu. Îmi cer scuze că sunt obligat să te fotografiez 
în această poziţie mai curând compromiţătoare. 

Royal respiră adânc şi privi spre adversar. 

Era un personaj puternic şi greoi, cu picioarele 
încordate; fruntea proeminentă părea îngustă datorită 
părului grizonat crescut foarte jos; trăsăturile îi erau 
vulgare. Royal îşi aminti că văzuse deja această figură, dar 
pe moment nu putea să o identifice. 

Bărbatul era înarmat cu un pistolet şi ţinea în mâna 


stângă un fir. Royal urmări cu ochii direcţia firului şi 
observă, ascuns într-o vază plină cu flori, un microaparat 
de fotografiat. 

Se blestemă pentru imprudenţa sa. De ce nu verificase 
camera înainte de a se apuca de lucru? li era ruşine de 
neglijenţa lui. 

— E destul de umilitor, nu? spuse adversarul său, care 
părea că-i citeşte gândurile... Dar vino mai aproape. 

Şi vocea, până atunci batjocoritoare, căpătă inflexiuni 
dure. 

Royal se sprijini de casa de bani şi nu se mişcă. 

— Am impresia că nu realizezi exact situaţia în care 
eşti... De ce nu-mi răspunzi? 

Bărbatul se opri un moment, apoi adăugă: 

— Pot să te omor. Dacă mâine vei fi găsit ucis lângă casa 
de bani, justiţia nu va putea să-mi facă nimic. Aş fi în 
legitimă apărare. 

— Ei bine, trage odată şi fii blestemat ! îi lansă Royal pe 
un ton provocator. 

O flacără scurtă ţâşni imediat. Royal simţi o durere 
ascuţită la lobul urechii. Auzi glonţul lovindu-se de uşa 
seifului; apoi un zgomot de geam spart îl avertiză că 
proiectilul ricoşase spre fereastră. 

Trăgătorul spuse pe un ton de autoreproş: 

— Dumnezeule, l-am ratat! Asemenea neîndemânare nu 
mi se întâmplă prea des... 

Royal rămase imobil, dar un frison îi străbătu tot corpul. 
Din nou nervii! 

— Ai ochit destul de prost! spuse cu nonşalanţă. 

Şi, atingându-şi urechea, o simţi umedă. Făcu gestul de 
a duce mâna spre un buzunar. 

— Atenţie! îl preveni adversarul său, în a cărui privire 
lucea răutatea. 

Royal avu un surâs dispreţuitor: 

— Îmi caut batista, răspunse el, nu te teme - n-am armă. 
Nu port niciodată. Eşti câteodată tentat s-o foloseşti, şi 


atunci... 

Bărbatul dădu din umeri 

— Eu, persiflă el, n-am asemenea scrupule. 

— Cu siguranţă, replică Royal care, recunoscând în cele 
din urmă în adversarul său pe Michael Randall, deputat de 
Seaport, nu se mai îndoia că era victima unei curse. 

Se aşternu tăcerea, dar cei doi continuau să fie cu ochii 
la pândă. Royal aştepta ocazia când ar fi putut să fugă pe 
fereastră. 

— Nu te mişca, spuse grăbit Randall, mergând cu 
spatele pentru a nu-l pierde din vedere - voi închide 
fereastra... S-a făcut... Este mai bine aşa. Tentaţia de a 
fugi era prea puternică, nu-i aşa, Royal? 

Royal îşi încleştă pumnii. Tipul ăsta era iritant! Cu toate 
acestea, îi replică pe un ton liniştit: 

— Deloc! Nu mă gândeam la aşa ceva, căci, dacă nu mă 
înşel, ai ceva să-mi propui... Te ascult, Michael Randall 

Acesta avu o tresărire. 

— Eşti perspicace, apuse el; așează-te, te rog. 

Cu ţeava pistoletului îi arătă un scaun. 

Royal se aşeză. Redevenise calm. Se aplecă înainte, cu 
un aer curios şi batjocoritor. R 

Michael Randall păru că ezită. In sfârşit, spuse: 

— Vrei să lucrezi cu mine, Royal? Mi-ar plăcea să 
colaborez cu cineva ca tine. 

— Eu nu lucrez pentru nimeni. 

— Până acum, fără îndoială, dar vei fi obligat s-o faci de 
acum înainte. 

— Nu conta pe mine. 

— Trebuie să te împaci cu gândul ăsta. 

Royal ridică privirea; pe buze îi juca un surâs ambiguu şi 
cu o ironie pe care Randall n-o sesiză imediat, îl întrebă: 

— Îmi propui un pact? 

— Da, să fim aliaţi. 

— Aliaţi?... Bine. Dar dacă accept, nu te temi că s-ar 
putea să te contrez cu crima ocazie? 


Michael Randall dădu din cap: 

— Urmăreşte-mi raţionamentul, spuse el. Dacă aş avea 
în seif mărturisirea greşelii tale, scrisă şi semnată de tine, 
cred că aceasta te-ar face să te gândeşti bine, înainte de a 
încerca ceva, nu? 

Royal păru interesat. 

— Aşa deci, răspunse el, doreşti nici mai mult, nici mai 
puţin, decât să-ţi semnez o mărturisire! Dar nu aşa, ca 
simplu divertisment, cred. Ai unele exigenţe de formulat. 
Care sunt? 

— Vom ajunge şi aici Dar mai înainte trebuie să mă- 
nţelegi bine, Royal. Această declaraţie, ataşată unei 
anumite fotografii, mi-ar asigura un gaj serios asupra 
docilităţii tale 

— Deşteaptă idee! şi astfel, până la sfârşitul zilelor mele, 
aş fi obligat să te servesc? 

— Exact. 

Randall deschise sertarul unui birou, luă un stilou şi 
câteva foi de hârtie pe care le puse în faţa lui Royal. 

— Scrie: „Eu, subsemnatul Henry Royal, recunosc...”. 
Dar ce faci, nu scrii?... Nu vrei să scrii?... Oh, ai de ales: să 
te supui sau să mori. 

Cu pistoletul îndreptat spre pieptul adversarului său, 
Randall începu să râdă. 

Royal simţi din nou un frison dezagreabil, necunoscut 
până atunci, străbătându-i şira spinării. Cu toate acestea, îi 
replică cu răceală: 

— la notă de acest avertisment, Randall. Cu prima 
ocazie te voi ucide. 

Randall ridică din umeri; 

— Ocaziile de a scăpa de mine vor fi extrem de rare dacă 
nu scrii imediat. Şi moartea mea, indiferent de ce se va 
întâmpla, îţi va produce mari necazuri. Îţi mărturisesc că 
voi avea grijă să întovărăşesc confesiunea ta cu o scurtă 
notă care te va trimite la spânzurătoare. Dacă voi muri în 
circumstanţe stranii, se va şti că autorul morţii mele nu 


este altul decât Henry Royal. Te-ai prins? N 

Royal luă stiloul între degetele sale înmănuşate. Işi 
acceptă destinul. 

— Hai! spuse el pe un ton abătut. 

— Este lucrul cel mai înţelept. Opreşte-mă, dacă dictez 
prea repede: „Eu, Henry Royal, recunosc că, în noaptea de 
20 mai 19... (poţi să scrii anul în cifre), am încercat, fără 
succes, să forţez seiful de la Cliff House, în apropiere de 
Seaport, dar am fost surprins de domnul Michael Randall. 
Cum era prima mea greşeală... (vezi că sânt mărinimos, 
Royal) şi luând în considerare promisiunea mea de a avea 
pe viitor un comportament corect, domnul Randall m-a 
lăsat liber, cu toate că ştia foarte bine că devine complice 
la o infracţiune şi riscă astfel să-şi compromită cariera 
politică. Îi sunt foarte recunoscător...”. Asta-i tot. Poţi să 
semnezi. 

Royal ridică privirea şi-l fixă pe deputat. Apoi îşi cobori 
privirea şi în tăcerea din cameră nu se mai auzi decât 
zgomotul stiloului pe hârtie. Întinse documentul lui 
Randall. Acesta îl examină cu atenţie. 

— Faci greşeli de ortografie, dar nu are nicio 
importanţă... Acum dă-mi amprenta degetului mare de la 
mâna dreaptă. 

Henry Royal avu un surâs forţat: 

— Nu uiţi nimic. Perfect. 

În acest moment cineva bătu la ușă. Cu un gest rapid, 
Randall ascunse foaia de hârtie în buzunarul interior al 
hainei. 

— Cine este? întrebă el cu o voce enervată şi se întoarse 
instinctiv spre uşă. 

Acest moment de neatenţie nu dură decât o secundă, dar 
Royal ştiu să profite. Pumnul său se destinse ca un resort 
şi-l atinse pe Randall în bărbie. Lovitura ar fi doborât un 
taur. 

Servitorul care ciocănise la uşă o  întredeschise. 
Nevăzând pe nimeni, îşi plimbă privirea de jur-împrejurul 


camerei. Imediat remarcă fereastra deschisă şi zări un 
picior dispărând pe deasupra balustradei. Se aruncă în 
acea direcţie, dar curând scoase un strigăt înspăimântat, 
căci se împiedicase de corpul stăpânului său, întins pe 
duşumea şi fără cunoştinţă. 

Ce să facă? Căută apă, dar nu găsi nimic. Văzând o tavă 
cu sticle de băutură, turnă whisky într-un pahar, apoi, 
îngenunchind, ridică uşor capul stăpânului său şi-i dădu să 
bea. 

Un moment mai târziu, Michael Randall deschise ochii şi 
se ridică. Îşi duse mâna la faţă, apoi la buzunare... Un 
surâs de mulţumire îi apăru pe buze. Simţise sub degete 
preţiosul document. Nimic nu era pierdut. 

— Cum vă simţiţi, domnule? 

— Mai bine, mulţumesc, Winston. 

— Să chem poliţia, domnule? 

In loc de răspuns, Randall îl întrebă: 

— L-ai văzut pe răufăcător, Winston? 

— Nu, domnule, sunt dezolat, dar... 

— Cu atât mai rău, este regretabil. Trebuie să fi fost 
ascuns undeva, în casă; am auzit zgomote. 

— Şi eu, de aceea am venit. 

— Ai dovedit mult curaj, Winston, coborând singur, nu 
voi uita aceasta. I-ai trezit şi pe ceilalţi servitori? 

— Nu, domnule. 

— Bun. Acum du-te în camera ta şi culcă-te. 

— Prea bine, domnule. Şi poliţia? 

— O voi chema mai târziu. 

— E-n regulă. Bună seara, domnule. 

— Du-te, Winston. Şi dacă mai auzi zgomote, nu te 
nelinişti. Mai am câte ceva de făcut aici. Trebuie să iau 
mâine cuvântul la Manchester şi e nevoie să-mi pun 
discursul la punct. 

Michael Randall suspină uşurat după ce scăpă de 
prezenţa acestui servitor inoportun. Lăsă să se scurgă un 
minut sau două, apoi deschise uşa şi aruncă o privire 


afară. Winston, ajuns pe palierul primului etaj, stinse 
lumina; brusc, pe coridor se făcu întuneric. 

Deputatul reveni în încăpere. ÎInchise fereastra şi se 
îndreptă spre casa de bani. Învârti cadranele şi trase de 
mâner. Uşa grea se răsuci pe balamale. 

Randall scoase din buzunar mărturisirea semnată de 
Royal şi o reciti fără grabă; apoi, cu ajutorul unei chei 
speciale, deschise un sertar interior şi puse documentul 


acolo. 
K 


* * 


— Alo, alo! Postul de poliţie din Seaport? Da... aici este 
Winston, majordomul de la Cliff House. Domnul Randall a 
fost asasinat... Da, asasinat, sugrumat... Trimiteţi, vă rog, 


un doctor şi un poliţist. Este înfiorător! 
* 


* * 


— Alo! Scotland Yard? Îl caut pe inspectorul şef... 
Mulţumesc... Inspectorul Dryan?... Aici este sergentul 
Petter. Mi s-a telefonat acum câteva minute de la Cliff 
House. Domnul Randall a fost asasinat... Cliff House, la 
jumătatea drumului dintre Seaport şi Cliff Hights... 


Mulţumesc, la revedere, domnule. 
k 


* * 

— Alo ! Tu ești, Higgy? 

— Da, șefule. 

— Ocupat? 

— Nu-mi văd capul de atâtea treburi. 

— Cu atât mai rău. Am de lucru pentru tine. Un asasinat 
la Cliff House, în apropiere de Seaport... Cunoști locul? 

— N-am fost acolo niciodată, dar am auzit vorbindu-se. 

— În regulă! cu atât mai bine. Du-te acolo imediat şi 
vânătoare bună. 

Inspectorul Higgins închise telefonul, bombănind. Pic de 
linişte nu e posibilă în meseria asta! Ar fi fost aşa de plăcut 


să se mai odihnească vreo câteva ore în compania unei 

cărţi bune şi a unei pipe parfumate! Să fie deranjat aşa de 

dimineaţă pentru a merge la Seaport! Seaport?... Dar cu 

douăsprezece ore mai devreme Royal trecuse pe-acolo!... 
Tulburătoare coincidenţă! 


CAPITOLUL III 


PRIMELE CONSTATĂRI 


Inspectorul Higgins se aplecă asupra cadavrului lui 
Michael Randall şi, cu toate că asemenea spectacole îi 
erau într-un fel familiare, nu-şi putu reprima o mişcare de 
repulsie: faţa hidoasă şi umflată, ochii ieşiţi din orbite, 
beregata sfărâmată înfiorător, nu lăsau nicio îndoială 
asupra modului în care nefericitul îşi găsise sfârşitul. 

Higgins se gândi la asasin: Randall avea un gât de taur 
şi părea foarte robust. Pentru a învinge un asemenea 
adversar, trebuia ca asasinul să fi avut mâini puternice şi 
să fie dotat cu o forţă ieşită din comun. Această certitudine 
îndepărta imediat ipoteza unei culpabilităţi feminine. 

Această crimă, de o ferocitate sălbatică, părea să fie o 
răzbunare. Pentru a o înfăptui, asasinul nu se folosise nici 
de o frânghie, nici de un fular, ca şi cum ura sa nu putea fi 
astâmpărată decât cu mâinile goale. 

— N-a fost nimic deranjat în această încăpere, sergent? 
întrebă Higgins întorcându-se către detectivul din poliţia 
locală. 

Sergentul Petter, puţin gelos pe promptitudinea 
intervenţiei Scotland Yard-ului într-un caz în care ei ar fi 
dorit să joace un rol Important, răspunse cu răceală: 

— Nu, cu siguranţă, cel puţin din momentul în care am 
intrat eu. 

— La ce oră ai sosit? 


— Winston, majordomul, a telefonat la ora 8,05. Zece 
minute mai târziu eram la Cliff House. 

— Ce concluzii trage raportul medical? 

— Puţine lucruri. Medicul s-a mulţumit cu un examen 
superficial, apoi a declarat că, după toate probabilitățile, 
domnul Randall era mort de şase sau opt ore. 

— Altfel spus, crima a fost comisă între miezul nopţii şi 
ora două. 

— Da, dacă ne luăm după declaraţiile medicului; dar 
majordomul afirmă că domnul Randall era încă în viaţă la 
ora două dimineaţa. 

— Bun. Il voi interoga mai târziu pe majordom. A fost 
fotografiat amplasamentul crimei? 

— Cu siguranţă. Fotografii şi-au făcut datoria. Chiar i-am 
cerut unuia dintre ei să vă aştepte, pentru a lua în 
prezenţa dumneavoastră amprentele digitale. 

— Foarte bine, este o idee excelentă. Înainte de-a merge 
mai departe, am să te rog, sergent, să-mi spui tot ce ştii 
despre victimă, domnul Randall. 

Sergentul tuşi, făcând o scurtă pauză pentru a-şi 
clarifica ideile: 

_ — Domnul Randall, începu el, era deputat de Seaport. 

În mod obişnuit locuia la Londra, dar cu toate că venea aici 
destul de rar, era totuşi cunoscut. Era foarte generos cu 
operele de caritate. A cumpărat Cliff House acum zece ani 
pentru a avea un domiciliu în circumscripţia sa. Nu cunosc 
nimic din viaţa lui înainte de această epocă. Avea un 
deosebit talent de orator, pe care l-am apreciat în timpul 
campaniei electorale. Dorea să obţină reforma închisorilor 
şi ameliorarea vieţii deţinuţilor, bazându-se pe teoria că 
criminalii sunt bolnavi şi trebuie trataţi ca atare... Eu însă 
n-am crezut niciodată în eficacitatea medicamentelor 
pentru a-i vindeca pe hoţi. 

— Michael Randall se preocupa de uşurarea condiţiilor 
de trai ale deţinuţilor, repetă încet Higgins. 

— Da, spuse sergentul Petter. El se ocupa mai ales de 


cei care,  terminându-şi pedeapsa, trebuiau să se 
reintegreze în viaţa civilă. Le căuta de lucru. Folosea mai 
mulţi chiar pe proprietatea sa, Cliff House. 

— Şi reuşea în această sarcină ingrată? Câţi rătăciţi a 
readus pe drumul cel bun? 

Sergentul rânji: 

— Protejaţii săi nu-i erau prea recunoscători pentru 
solicitudinea lui. Dintre cei pe care-i ţinea în serviciul său, 
doi sau trei au fugit. Astfel... 

Şi Petter era gata să se lanseze într-o lungă explicaţie, 
dar inspectorul îl întrerupse. 

— Să verificăm conţinutul buzunarelor victimei. 

Pistoletul a fost primul obiect examinat de inspector. 
Arma era un model perfecţionat şi foarte nou. 

Higgins fluieră încetişor şi remarcă: 

— Cum dracu, tipul ăsta nu s-a apărat cu o asemenea 
jucărie în buzunar? 

Examină încărcătorul, apoi trase chiulasa. Lipsea un 
cartuş. Fără să spună nimic, dădu arma sergentului. 

— Dar, exclamă acesta, domnul Randall a tras! 

— Da, şi este bizar. A tras, apoi şi-a pus pistoletul în 
buzunar pentru a se lăsa sugrumat... Vreau să-l interoghez 
pe acest Winston. Vezi unde se află acum şi vino să-mi 
spui. 

— Nu vreţi să-l aduc în această cameră? 

— Nu. 

După ce sergentul părăsi încăperea, Higgins se simţi 
uşurat. Acest subordonat, care avea aerul că-l controlează, 
îl enerva. 

Metodic, continuă să cerceteze buzunarele victimei: o 
batistă, o legătură de trei chei, o brichetă, un pachet de 
ţigări pe jumătate plin, un portofel plin cu bancnote, un 
paşaport şi un bloc-notes. Asta era tot. 

Paşaportul nu era eliberat pe numele de Michael Randall 
şi fotografia înfăţişa un bărbat cu o mustață groasă care... 

Inspectorul Higgins acoperi cu mâna partea de jos a 


fotografiei şi compară partea de sus cu faţa cadavrului 
întins pe duşumea. 

Fotografia şi cadavrul se asemănau ca două picături de 
apă. Cadavrul nu avea mustață! dar o mustață... Ah! 
Randall se interesa de soarta deţinuţilor eliberaţi!... Şi 
avea în buzunar destulă monedă străină... 

Higgins făcu un rapid calcul mental. Aceşti bani 
reprezentau în jur de 250 lire sterline. Dacă mobilul crimei 
ar fi fost furtul, asasinul n-ar fi făcut greşeala sa nu-i ia. 
Dar... pe dracu! bancnotele acestea... da, da, aceste 
bancnote ! aspectul lor era mai curând suspect! 

Continuând să le pipăie, inspectorul se îndreptă spre 
fereastră şi trase perdeaua grea care împiedica parţial 
lumina să între în cameră. Rămase interzis. Partea de sus a 
geamului era o ferestruică formată din romburi încadrate 
în plumb. Lucru bizar, unul dintre aceste romburi, cel din 
dreapta, era sfărâmat şi majoritatea ochiurilor vecine erau 
crăpate... 

Higgins, înainte de a se opri la acest detaliu, examină cu 
atenţie una din bancnotele găsite asupra mortului. 
Filigranul era perfect. Capul Britaniei era cea mai bună 
imitație pe care o văzuse vreodată. Deloc de mirare că 
Randall fusese păcălit... Dar fusese păcălit?... 

Higgins puse bancnota falsă împreună cu celelalte şi 
privi geamul spart. Fără îndoială, pe acolo ieşise cartuşul 
lipsă din pistolet. 

Măsură din ochi distanţa. Randall avea cam înălţimea de 
cinci picioare şi jumătate; gaura era aproximativ la nouă 
picioare de la planşeu. Între fereastră şi seif, era o masă; 
în consecinţă, era imposibil ca cineva să se fi găsit pe linia 
de tragere de cealaltă parte a mesei, cel puţin dacă nu 
stătea aproape de fereastră. Dacă ar fi stat între masă şi 
casa de bani, Randall n-ar fi putut să-l rateze. Aceasta, 
bineînţeles, dacă glonţul ar fi plecat din locul în care a fost 
găsit corpul neînsufleţit. 

Higgins examina materialul din care era făcută 


perdeaua; nu prezenta nicio urmă. Perdeaua era deci trasă 
înspre perete când fusese tras glonţul, după aceea fusese 
aranjată în aşa fel încât să ascundă spărtura din geam. 

Higgins se felicită că nu-l avusese pe sergentul Petter ca 
martor la constatările sale. Lăsă să recadă stofa grea în 
poziţia iniţială şi începu să se gândească. Pistoletul 
aparţinea lui Randall? În ce moment arma funcţionase? 
Geamul fusese spart de glonţ 

Întoarcerea lui Petter îi reaminti că trebuie să-şi 
continue cercetările. 

— Winston este aici, spuse sergentul. L-am condus în 
bibliotecă. 

— Foarte bine, mulţumesc. Mă duc să-l văd: 

Winston era pradă unei mari nelinişti, dar era oare de 
mirare în împrejurările de faţă? 

— Așează-te, domnule Winston, îi spuse sergentul cu 
bunăvoință, şi povesteşte-i şi domnului inspector tot ce mi- 
ai spus mie. 

Winston începu fără să se lase rugat. Părea cuprins de o 
volubilitate nervoasă. Higgins îl asculta în tăcere şi cu 
atenţie. Apoi privi către Petter şi spuse majordomului: 

— Chiar ai crezut, Winston, că vom înghiţi povestea 
asta? 

— Ca să fiu cinstit, domnule inspector, n-am crezut asta 
— dar oricât de neverosimil ar părea, este purul adevăr. 

— Domnul Randall, spui dumneata, n-a vrut să cheme 
poliţia în timpul nopţii. Cum îţi explici aceasta? 

— Nu pot să găsesc o explicaţie. Când mi-a spus că pot 
să plec, mi-a lăsat impresia că s-a răzgândit şi că va chema 
imediat poliţia el însuşi. 

— Nu încerca să complici situaţia cu nişte minciuni în 
plus. Din misteriosul individ de care vorbeşti, n-ai văzut 
decât un picior... Cum era acest picior? 

— Păi, ca toate picioarele. N-am remarcat nimic special 
la el, de altfel a dispărut aşa de repede! 

— Nu atât de repede totuşi ca să nu fi observat dacă era 


încălţat cu ghete sau cu pantofi? 

— Mi se pare că erau ghete, domnule inspector. 

— Şi pantalonii? erau din stofă sau din pânză? erau gri, 
maron sau albaştri? aveau o croială sportivă? sunt atâtea 
lucruri de observat dacă ştii să priveşti! 

— Îmi pare rău, domnule inspector, dar abia am avut 
timp să-l văd... Singurul lucru care m-a frapat a fost 
lungimea lui, bărbatul trebuie să fie foarte înalt. 

— Înalt, spui dumneata?... Şi la ce oră s-a întors domnul 
Randall ieri-seară? 

— Cam pe la ora şapte, ca să cineze. 

— Avea invitaţi? 

— Nu, domnule inspector. Cina singur. 

— La ce oră s-a dus să se culce? 

— Nu ştiu, dar încă nu se culcase, căci, aşa după cum se 
poate observa, nu se dezbrăcase. 

Higgins avu o grimasă de nerăbdare. Majordomul, în 
ciuda tulburării sale aparente, îşi păstra sângele rece. 

— Care este servitorul însărcinat cu închiderea uşilor? 

— Eu am această datorie. In toate serile, la ora zece, 
închid uşile şi ferestrele de la parter şi de la birou. 
Domnului Randall îi era teamă de hoţi. 

— Ai făcut aceasta, ieri? 

— Da. 

— Şi n-ai remarcat nimic? 

— Nu. 

— Dar cine se ocupă cu întreţinerea uşilor şi ferestrelor? 

— Tot ceea ce ţine de curăţenia lor interioară îmi 
aparţine; pentru exterior, este treaba grădinarului. 

— Când te-ai achitat ultima oară de această sarcină? 

— Ieri, chiar înainte de cină. Domnul Randall îşi 
petrecuse după-amiaza în birou. După aceea a ieşit. Am 
profitat de aceasta ca să-mi îndeplinesc serviciul. N-aş fi 
îndrăznit să-l tulbur înainte. 

— Nu era nimic spart? nici o broască demontată? 

— Absolut nimic, domnule inspector. 


— Eşti sigur? 

— Grădinarul poate să confirme şi el. A spălat geamurile 
exterioare înainte de-a se face noapte complet. 

— Caută-l, te rog, pe grădinar, sergent. 

Sergentul Petter ieşi din cameră. Higgins îşi reluă 
interogatoriul: 

— Ai fost trezit de un zgomot neobişnuit. Ce fel de 
zgomot? 

— N-am putut să-mi dau seama. M-am trezit sărind din 
pat. Apoi am auzit deschizându-se şi închizându-se 
fereastra de la parter. Foarte intrigat, n-am ezitat să 
cobor. 

— La ce oră exact? 

— La ora două fără un sfert, cu câteva secunde 
aproximaţie. 

— Stăpânul dumitale avea duşmani? 

— Nenumăraţi. 

— Din ce cauză? 

— Era membru în Parlament. 

Inspectorul Higgins îl măsură din priviri pe majordom, 
ca şi cum ar fi vrut să-i judece forţa musculară. Acest om 
putea să fie cel care-l sugrumase pe Randall? 

Apoi spuse brusc, pe un ton de comandă: 

— Arată-mi mâinile, Winston! 

Majordomul îşi întinse mâinile. Avea degetele lungi, fine 
şi îngrijite. 

— Întoarce-le. 

Palmele apărură albe şi netede. Nu erau mâini de 
servitor ocupat cu treburi grele... 

Acest detaliu a fost pentru Higgins revelator. El luă una 
din mâinile lui Winston cu aerul că vrea s-o studieze : 

— Ia te uită, spuse pe un ton indiferent, linia vieţii este 
întreruptă în trei locuri... 

Şi prinse delicata încheietura a majordomului ca într-o 
menghină de fier. 

Winston ghici imediat ce gândea polițistul. 


— De ce mă acuzaţi, domnule inspector, întrebă el, în 
sfârşit. 
— De falsificare de bani, răspunse liniştit Higgins. 


CAPITOLUL IV 


DEDUCŢII PLAUZIBILE 


Inspectorul Higgins, cu mâinile în buzunare, îl privea de 
sus până jos pe placidul Winston, reprimându-şi cu greu 
dorinţa de a-i aplica o bună corecție acestui prefăcut 

Majordomul avea o atitudine enervantă. Nervozitatea sa 
simulată făcuse loc unui calm calculat cu grijă. Aceasta 
intra fără îndoială în planul său de apărare. 

Evident, faptul că făcuse închisoare şi era în această 
casă unde se comisese o crimă îl punea într-o postură 
periculoasă. Cu toate acestea, trebuia admis că, deşi 
fusese condamnat ca falsificator, faptul nu dovedea că 
majordomul era capabil de crimă. 

— Randall îţi cunoştea trecutul.? întrebă Higgins după 
un timp de gândire. 

— N-aş putea să afirm asta. 

— Ceea ce vrea să însemne că el nu-ţi ştia condamnarea 
anterioară. 

— Nu sunt sigur asupra acestui punct. Dar îl serveam cu 
zel şi nu avea nimic să-mi reproşeze. Comportamentul meu 
a fost corect. Sper să mă credeţi, dar dublul meu serviciu 
ca valet şi majordom îmi răpea orice posibilitate să-mi 
exercit talentele speciale pe care 
s-ar putea să le am. Dacă am comis o greşeală în tinereţe, 
am plătit-o, şi încă scump. 

Aceste, ultime cuvinte fură rostite pe un ton plin de 
demnitate şi căinţă. 

— Bine, bine, îl întrerupse inspectorul, enervat. 


Winston îşi juca la perfecţie rolul; cu toate acestea, până 
la proba contrarie, putea fi considerat nevinovat. 

Higgins deveni mai binevoitor: 

— Bine, spuse el, povesteşte-mi câte ceva despre 
personalul casei. 

— Personalul este în întregime masculin. 

— Ce?! nici măcar o cameristă? 

— Nu. Stăpânul nu accepta aceasta cu nici un preţ... 

Era un maniac. De altfel, ca un exemplu, n-ar fi consimţit 
niciodată să fie ras de unul dintre servitori, atât se temea 
să nu-i fie tăiată beregata. 

— Ce chestie!... se miră Higgins. 

— Domnul Randall era lipsit de distincţie şi, din păcate, 
îi judeca şi pe ceilalţi după măsura sa. 

— Mi se pare că nu-ți prea era la inimă! 

— Perspicacitatea dumneavoastră este remarcabilă, 
domnule inspector. 

Higgins se făcu că n-a sesizat ironia; nu ştia dacă 
trebuie să se amuze, sau să se supere. În felul lui, Winston 
era un om de caracter. 

— Pentru că tot suntem aici, eşti amabil să-ţi completezi 
declaraţiile în legătură cu evenimentele din noaptea 
trecută? zise inspectorul. 

— Nu pot să adaug nimic în plus, vă asigur. Am spus tot 
ce ştiam. 

— Despre cel care a fugit, n-ai nimic altceva de declarat? 

— Nu, din fericire. 

— Din fericire... De ce? 

— Pentru că n-aş fi spus nimic, chiar dacă l-aş fi 
recunoscut pe acest om. 

— Aprobi deci crima? 

— În general o dezaprob... dar în acest caz... Winston 
ridică din umeri. Ceea ce este sigur, reluă el, e că domnul 
Randall trăia când omul a sărit pe geam. 

— După opinia dumitale, o tentativă de furt n-ar fi lipsită 
de fundament. 


— N-am nicio părere. 

— Este dovedit că ai fost ultima persoană care l-a văzut 
pe domnul Randall înainte de a fi asasinat. Îţi dai seama de 
toate consecinţele acestui fapt? 

— Oh! îmi dau bine seama de situaţia în care mă aflu, 
domnule inspector. Dar nu voi încerca să fug, puteţi fi 
sigur. 

— Nu-mi fac probleme. N-ai putea să ajungi prea 
departe fără să fii prins, spuse inspectorul făcându-i lui 
Winston semn că poate pleca. 

De afară se auzeau zgomote de paşi şi voci în surdină. 
Ambulanţa sosise şi corpul era dus spre maşină. 

După ce încetă tot zgomotul, inspectorul reveni în 
camera în care se comisese crima. Putea acum să lucreze 
în voie, fără să fie deranjat. 

Pe covor, în faţa casei de bani, un contur făcut cu creta 
indica poziţia în care fusese găsit cadavrul. 

Higgins făcu din cap o mişcare aprobatoare. 

Toată atenţia sa se îndreptă spre casa de bani. Trebuia 
s-o deschidă într-un fel sau altul. Broasca funcţiona pe o 
combinaţie de cinci litere, formând un cuvânt care putea fi 
schimbat după dorinţă. 

Când cineva nu are încredere în memoria sa, se gândi 
Higgins, maniera cea mai simplă este de a alege un cuvânt 
uşor de reamintit. În consecinţă, care putea să fie acest 
cuvânt din cinci litere? Cliff, poate... sau House... 

Higgins făcu, fără mari speranţe, încercarea, dar în 
zadar. 

Cum alegerea unei combinaţii se putea face dintr-un 
vocabular de patruzeci şi cinci de milioane de cuvinte, 
inspectorul nu consideră necesar să continue experienţa. 
Nu avea chef să-şi petreacă restul vieţii încercând toate 
combinaţiile, doar, doar, ar nimeri-o pe cea bună. Trebuia 
să între în legătură cu fabricantul seifului, dar fără cifru şi 
acesta s-ar fi găsit în aceeaşi situaţie ca şi el; 
în cel mai bun caz ar fi cerut o sumă mare de bani pentru a 


forţa închizătorile. Un singur om era capabil să deschidă 
seiful, cu condiţia să aibă timpul necesar: Henry Royal. 

Higgins surâse. Royal era cu siguranţă la Seaport, dar... 

Deodată, privind maşinal uşa casei de bani, inspectorul 
remarcă un detaliu care-i scăpase până atunci. Pe un 
spaţiu de câţiva centimetri, vopseaua era sărită ca şi cum o 
violentă lovitură de ciocan ar fi fost dată în acel loc. 

Un ciocan!... era greu de crezut. 

Higgins râcâi cu un briceag vopseaua din jurul loviturii 
şi o strânse pe o foaie de hârtie. Resturile erau amestecate 
cu granule extrem de fine dintr-un metal strălucitor, cu o 
compoziţie nedefinită, care meritau să fie trimise la 
analiză. Era vorba de oţel sau de nichel?... Oţelul unui 
ciocan, sau nichelul unui glonţ? 

O subită intuiţie îi spuse că exista un raport între 
această zgârietură şi gaura din geam. Reveni la fereastră, 
privi pătratul de geam spart şi supoziţiile sale începură să 
prindă contur. 

Dar nu cumva imaginaţia îl ducea la concluzii precipitate 
şi hazardate? Nimic nu dovedea că glonţul provenea din 
pistoletul lui Randall, focul ar fi putut fi tras şi din exterior. 

Reîntorcându-se la seif, se aplecă în aşa fel încât îşi 
plasă capul la nivelul zgârieturii şi în această poziţie privi 
către locul unde era spărtura... Scoase un suspin de 
uşurare. Nu exista niciun dubiu, era o traiectorie directă 
între aceste două puncte. Inspectorul se ridică, triumfător. 

Foarte bine! dar unde era glonţul? el nu era în cameră, 
deci fusese proiectat afară, nu prea departe însă, având în 
vedere că ricoşeul îi încetinise viteza iniţială de înaintare. 

Higgins deschise fereastra ce dădea spre grădină; 
poliţiştii căutau urmele de paşi ale fugarului ale cărui 
semnalmente vagi fuseseră date de Winston. 

Inspectorul chemă un agent. Polițistul, zăpăcit, nu avea 
aerul că înţelege ceva. Inspectorul vroia să râdă de el? 
Toată dimineaţa se consumase cercetându-se acele locuri; 
cum de nu fusese găsit glonţul, dacă era cu adevărat 


acolo? 

— Vezi tăvălugul acela din grădină? îi spuse el. Ei bine ! 
glonţul pe care-l căutăm se găseşte undeva pe linia 
dreaptă care uneşte locul în care te afli cu acel tăvălug. 
Du-te şi caută-l repede. 

Omul se îndepărtă şi, disciplinat, răscoli iarba de pe 
marginea aleilor. 

Higgins urmărea această căutare cu un aer neliniştit. 
Deodată, polițistul se opri şi reveni pe urmele sale. Figura 
îi exprima o asemenea mirare, încât inspectorul îşi reţinu 
un surâs şi întinse doar mâna. Polițistul, cu o teamă 
superstiţioasă, îi puse în palmă un mic obiect strălucitor. 

— Mulţumesc, spuse simplu Higgins şi închise fereastra. 

Timp de câteva minute, polițistul rămase nemişcat. 
Vrăjitorie curată! 

În acest timp, Higgins examină glonţul complet 
deformat. La ce concluzie să se oprească? Această 
descoperire nu-l lămurea de unde fusese tras. Dar cel 
puţin dovedea că în momentul apăsării pe trăgaci uşa 
seifului era închisă. Şi nu era un lucru fără importanţă. 

Higgins era acum convins că nu mergea pe o pista falsă. 
Ţinând astfel unul din capetele firului, putea spera că va 
ajunge la celălalt capăt, adică la asasin. 

Pe duşumea, la două picioare de seif observă o pată care 
părea să fie de sânge închegat. 

Deci domnul Randall nu-şi ratase complet ţinta şi 
asasinul - dacă exista cu adevărat un asasin - fusese rănit 
uşor. 

Pentru a determina natura acestei pete, se impunea o 
analiză. Dar această analiză nu putea fi făcută imediat. 
Inspectorul luă o bucată de cretă, lăsată de cei de la 
serviciul tehnic al poliţiei, şi încercui cu grijă pata 
suspectă. 

După ce termină, se ridică şi privi din nou foaia de hârtie 
pe care strânsese resturile de vopsea. Deodată remarcă pe 
fila albă imprimate nişte semne. Cu siguranţă, această 


foaie se găsea sub alta pe care cineva scrisese apăsând 
tare. Ce însemna asta? Extrem de curios, Higgins încercă 
să descifreze liniile incolore; dar avu o tresărire. Pe 
această hârtie, se ghicea un nume: „Henry Royal”... 

Pentru a se convinge că nu se înşela, inspectorul aplică 
hârtia pe geamul ferestrei şi haşură urmele cu un creion. 
Acum se putea citi uşor: „Henr... Roy...”. 

Rămase mult timp gânditor, cu ochii ţintă la aceste 
cuvinte incomplete. 

Presupunând că Randall le scrisese el însuşi, aceasta 
trebuia să aibă o semnificaţie. Dar unde să procure, ca 
bază de comparaţie, un specimen din scrisul acestuia?... 
sigur că da !... Bloc-notesul!... Cum nu se gândise până 
atunci? Cine ştie, poate că bloc-notesul conţinea secretul 
combinației care deschidea seiful! 

Într-adevăr, carneţelul se dovedi un ajutor preţios. 
Având cunoştinţe de grafologie, inspectorul observă 
diferenţe notabile între scrisul lui Randall şi cel de pe foaia 
de hârtie. 

Era destul de dificil să rezolve această enigmă. Cine, în 
afară de Randall, a putut să stea la acea masă şi să-i 
folosească hârtia? 

La nevoie, se putea lua în considerare ipoteza că un 
vizitator venise la Cliff House în absenţa proprietarului şi 
lăsase o notă pentru a arăta motivul vizitei sale. Lucrul 
acesta era uşor de verificat. Dar ce amestec avea aici 
numele lui Royal?! 

Higgins continuă examinarea carneţelului. 

Foile erau acoperite de cifre, amestecate cu formule 
complet de neînțeles. 

Întâlniri diverse erau trecute în dreptul fiecărei zile ale 
lunii în curs. Higgins citi: 

„21 mai - Manchester - Discurs - 2 p.m.” 

Astfel se confirmă depoziţia lui Winston; asupra acestui 
punct majordomul nu minţise. 

Să vedem cum şi-a folosit Randall ziua de ieri, îşi spuse 


inspectorul. 

la te uită! absolut nimic - o pagină intactă. Această 
întrerupere în suita întâlnirilor era cumva premeditată? 

Polițistul studie hârtia cu lupa - nu descoperi nimic 
suspect; nu, în mod sigur, Randall nu aştepta nici un 
vizitator pe data de 20 mai. Inspectorul încruntă 
sprâncenele, era aici o ciudăţenie pe care nu o putea 
explica. 

Era cumva Randall în aşteptarea unui eveniment intim, 
şi astfel dorise să-şi păstreze acea zi complet liberă? 

Avea o întâlnire atât de delicata încât nu trebuia înscrisă 
în agendă? 

Zărind un anuar parlamentar, Higgins avu ideea a 
consulte datele biografice ale deputatului. 

Informaţia era insignifiantă în sine — dar inspectorul se 
lămuri imediat: „Randall, născut la 20 mai 18...”. 

lată deci! 20 mai, aniversarea sa, era o zi sacrosanctă 
pentru el Explicaţia era foarte simplă. 

În mod sigur, nefericitul nu prevestise că moartea, 
vizitatoare de temut, se înscrisese din oficiu pentru o 
ultimă întâlnire pe această atât de respectată pagină. 

Inspectorul era gata să plece din încăpere, când un 
poliţist sosi grăbit. 

— Un domn vrea să vorbească cu domnul Randall, 
domnule inspector. Ce să-i spun? 

— Cine este? 

— N-a vrut să-şi spună numele. A fost foarte surprins să 
ne găsească aici. Se pare că domnul Randall l-a convocat. 
I-am spus că facem parte din poliţia ataşată să asigure 
paza parlamentarilor. Nu ştiu dacă a crezut. N-am vrut să-i 
anunţ moartea domnului Randall fără să vă fi consultat. 

— Ai făcut bine. Nu-l informa de nimic şi adu-l aici. Apoi, 
telefonează la cartierul general al poliţiei pentru a obţine 
numărul de telefon al lui Henry Royal. Aş vrea să-i vorbesc 
acestui om. 

— Am înţeles, domnule inspector. 


După un minut, polițistul reveni, acompaniat de un 
bărbat înalt şi foarte elegant. 

Higgins clipi din ochi. 

Vizitatorul înaintă cu mâna întinsă, un surâs larg 
luminându-i faţa: 

— Ei bine, dragă prietene, spuse el pe un ton jovial, eu 
te urmăresc pe dumneata sau dumneata pe mine? 

Higgins se întoarse spre polițistul care aştepta: 

— Nu mai este nevoie să telefonezi la cartierul general. 

Polițistul se retrase. Inspectorul îl întrebă pe un ton sec 
pe vizitator: 

— Ce cauţi aici, Royal? 


CAPITOLUL V 


HĂRŢUIELI 


Inspectorul Higgins cu o uşoară reţinere, strânse mâna 
întinsă spre el. 

Degetele lui Royal aveau o forţă deosebită şi inspectorul 
se trase uşor îndărăt. 

Asemenea cleşti să se strângă în jurul unui grumaz!... 

Henry Royal surâdea în continuare. 

— Inii pare rău, Higgins ! Am strâns puţin prea tare. 
Scuză-mă. Dar, spune-mi, vei lua parte la conferinţă? 

— Care conferinţă? 

— Cea organizată de amicul nostru comun, Michael 
Randall, esquire“, membru al Parlamentului etc:.. Etc... 

— Randall te-a convocat? 


4 Scutier, termen onorific în Marea Britanie (n. tr.) 


— Bineînţeles. 

— Şi dovada? 

Royal păru mirat. 

— Sunt aici. Ce dovadă mai vrei? 

Higgins, fără să răspundă, îşi măsură lung 
interlocutorul; privirea îi cobori pe hainele bine croite, 
trecu peste încălţămintea de bună calitate. 

Royal rămase tăcut, aşteptând să se termine acest 
examen. În sfârşit, îl întrebă, fără să-şi ascundă mirarea: 

— Ia zi, Higgy, ce se petrece aici? 

Polițistul păru că-l străpunge cu privirea pe omul din 
faţa lui, apoi îi spuse: 

— Michael Randall este mort. O moarte destul de 
neaşteptată, nu? 

— Într-adevăr, încuviinţă Royal fără cea mai mică 
emoție. S-a petrecut foarte rapid. Sărmanul, a vrut să mă 
vadă astăzi şi când sosesc este mort! 

— Nu pari prea emoţionat, nu? 

— De ce aş fi? întrebă Royal surâzând. Nici măcar nu-l 
cunosc. 

— Atunci cum se face că a dorit să te vadă? 

Tonul glacial şi expresia severă a inspectorului nu-l 
dezarmară pe interlocutorul său. 

— Mă întreb şi eu, Higgy. Se pare că Randall se 
dedicase operelor de binefacere; era un fel de apostol... 
Cred că vroia să-şi extindă acest apostolat până la mine, 
adăugă Royal fără convingere... Şi ce rău fulgerător l-a 
secerat aşa repede? 

— A fost ucis! 

— Oh! Oh! făcu Royal cu o voce fără timbru, care nu lăsa 
să se ghicească nimic. 

— Asasinat! completă Higgins. 

— Asta este ! păcat! Speram ca eu însumi să-l fac să-şi 
dea sufletul. 

— Din ce motiv, dacă spui că nici nu-l cunoşti măcar? 

— Aşa este. Nu-l cunosc, dar am auzit vorbindu-se de el. 


— În ce termeni? 

În acest interogatoriu strâns, Royal simţi o subtilă 
tragere de limbă şi replică fără să clipească. 

— Dar despre acest subiect probabil că ştii mai multe 
decât mine, domnule inspector. 

— Adică? 

— Se spunea că era un ticălos şi un escroc. 

Higgins îşi încruntă sprâncenele. Un gând confuz îi 
încolţea în minte. 

— Nu ţine, Royal, spuse el; nu ţine deloc... Unde erai 
noaptea trecută? 

— lată o întrebare indiscretă la care nu voi răspunde 
decât dacă îmi vei explica cum o motivezi. 

— Nu am nimic de explicat. Aştept un răspuns precis din 
partea ta. 

Royal îi răspunse: 

— Cred, domnule inspector, că a venit momentul să mă 
avertizezi că toate declaraţiile pe care le fac pot fi folosite 
împotriva mea. 

— Nu ştiu încă. Dar dacă vrei, ia-o şi aşa. 

— Foarte bine. În acest caz, mă voi transforma într-un 
surdo-mut. 

Inspectorul ridică din umeri şi, după o scurtă tăcere, 
întrebă: 

— Ce legătură era între tine şi Michael Randall? 

— N-am afirmat acum câteva minute că nu-l cunosc?! 
răspunse Royal cu un ton de reproş. 

Privirile lor se încrucişară; aceea a vizitatorului arăta un 
calm care-l derută pe inspector. Acesta se întreba de ce 
venise Royal la Cliff House. Nu cumva din cauza acelui 
irezistibil impuls care, foarte des, îl aduce pe asasin la 
locul crimei?... 

— Aş vrea să-ţi arăt cadavrul, Royal. Vino până la morgă. 

— Cu plăcere. Îmi plac distracţiile. 

Inspectorului nu-i plăcu această remarcă cinică. 

— Răspunsul nu-ţi face cinste, Royal. Tipul este mort, 


lasă-l în pace. 

Royal râse scurt: 

— Este primul lucru bun pe care-l aud despre el: că e 
mort! 

Schimbând subiectul, inspectorul Higgins arătă cu un 
gest seiful şi întrebă fără ocolişuri: 

— Crezi că poţi să-i deschizi? 

— Iată o întrebare importantă, Higgy. 

Royal traversă încăperea şi începu să examineze cu mult 
interes uşa casei de bani. 

— Ar fi o bagatelă să-l deschizi, sugeră inspectorul, 
bineînţeles sub garanţie oficială. 

— Sigur. Şi dacă-l deschid, n-ar fi singura bagatelă 
înregistrată la activul meu, adăugă Royal cu un aer 
misterios 

— Cred că te lauzi. Treaba asta îţi depăşeşte 
posibilităţile, spuse Higgins, gândindu-se că înţepătura îi 
va grăbi decizia. 

Royal izbucni în râs. 

— Ei hai, Higgy! sunt oare un şcolar pentru a accepta o 
asemenea provocare? 

— Bine, dara eşti capabil să deschizi seiful, fă-o imediat. 

— Trebuie să mă mai gândesc. 

— Nu, nu, acum! 

Din nou, Royal privi uşa seifului ca şi cum unele 
particularităţi îi atrăgeau atenţia; părea că observă lucruri 
pe care numai el putea să le vadă. După un minut, declară: 

— E-n regulă, dar cu condiţia să lucrez fără martori. 
Vreau să fiu complet singur. Metodele mele îmi aparţin, nu 
vreau să le divulg. 

Inspectorul făcu un gest negativ din cap: 

— Imposibil, Royal. 

— Îţi este teamă de mine? 

— M-ai condamna pentru aşa ceva? rânji Higgins. 

Royal luă un aer ofensat: 

— Categoric. În acest caz, nu conta pe sprijinul meu. 


Făcu un pas pentru a se îndepărta de seif. 

— Atenţie! urlă inspectorul. 

Avertismentul ajunse prea târziu. Royal călcase deja 
peste pata de sânge încercuită cu cretă; sub talpa lui 
dispăruse toată urma. 

— Îmi pare rău, Higgy, dar cum aş fi putut să ştiu? se 
scuză el, aplecându-se să-şi examineze încălţămintea. 

Ironia, pe care vocea liniştită nu o ascundea, îl puse pe 
inspector în gardă. El se întrebă dacă stângăcia lui Royal 
nu fusese voluntară. 

Deodată, de undeva din cameră, se auzi un fel de 
fluierat, urmat de un zumzăit surd care se amplifică, apoi 
se stinse. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire surprinsă, apoi 
căutară din ochi locul de unde venea acel sunet bizar. 

Intuiţia îl ghidă pe Higgins către şemineu. Era un imens 
cămin după moda veche. Grilajul din fier forjat era 
împodobit cu motive în spirală. Vătraiele de aramă se 
sprijineau pe nişte bare în formă de capete de câini cu 
gurile deschise şi ochi din sticlă. 

Inspectorul se aplecă; interiorul căminului, de mari 
dimensiuni, în întregime cimentat şi cu trepte de metal pe 
toată înălţimea, se termina către cer. Acest spaţiu putea fi 
o veritabilă ascunzătoare în care doi oameni şi-ar fi găsit 
uşor loc. 

Din nou soneria se declanşă, dar de data aceasta foarte 
aproape, iar Higgins avu o tresărire bruscă. Sunetul părea 
că vine de sub picioarele sale. 

Observă barele în formă de capete de câini. Şi iată că 
atunci când sunetul se repetă, ochiul câinelui din dreapta 
începu să clipească uşor. Fără îndoială că era un semnal. 
Dar ce semnificaţie avea el? 

— Interesantă combinaţie! murmură inspectorul. 

— O casă bine organizată! adăugă Royal. 

— Cu siguranţă, aprobă Higgins, iar ocupanţii ei nu-mi 
par prea inofensivi... De ce ai şters pata aceea de sânge? 


adăugă el brusc. 

— Ce! era sânge? Sunt cu adevărat dezolat de stângăcia 
mea... Sunt cumva arestat? 

— Nu. De ce-mi pui întrebarea aceasta? 

— Pe legea mea, tonul dumitale mă face s-o cred... 
Atunci, cum nu mai am nimic de făcut aici, permite-mi să 
plec, domnule inspector. 

— Nu încă, Royal. S-ar putea să mai am nevoie de tine. 

Higgins se îndreptă spre uşă. Doi poliţişti în uniformă 
făceau de gardă în vestibul. Făcu semn unuia dintre ei. 

— Condu-l pe domnul Royal în hol şi oferă-i ceva de 
băut. Îi vei ţine companie până vei fi schimbat. Poţi să bei 
şi dumneata. În ceea ce te priveşte pe dumneata, ordonă 
inspectorul celui de-ai doilea poliţist, trebuie să-l chemi pe 
sergentul Petter. L-am trimis de o jumătate de oră să-l 
caute pe grădinar. Aş vrea să nu fiu nevoit să trimit un al 
treilea poliţist după voi, e-n regulă? 

— Da, domnule inspector. 

Polițistul plecă imediat, în timp ce colegul său îi luă pe 
Royal. 

Higgins se uită gânditor în urma lor. Care era 
adevăratul motiv ce-l adusese pe Royal la Cliff House? Şi 
de ce această ură, mărturisită deschis, faţă de Michael 
Randall? Unde fusese noaptea trecută? Cu bună ştiinţă 
ştersese pata de sânge de pe covor? În acest caz ştia multe 
lucruri despre noaptea crimei, iar aceasta constituia o 
acuzaţie. 

Cu toate acestea, Higgins nu remarcase nimic 
neobişnuit la el, în afară de un mic plasture la baza 
urechii, dar o mişcare neîndemânatică, făcută când se 
bărbierise, putea să explice acest detaliu neînsemnat. 
Ţinuta sa era impecabilă, îmbrăcămintea nu prezenta urme 
de luptă sau de violenţă. Este adevărat că şi-ar fi putut 
schimba hainele, dar plecase de la Londra fără bagaje. De 
aceasta Higgins era sigur. 

În altă ordine de idei, proiectilul găsit era o excelentă 


dovadă, cu condiţia de a şti dacă acest glonţ provenea cu 
adevărat din pistoletul lui Randall. Experții se vor 
pronunţa asupra acestui aspect; din păcate deformarea 
puternică a glonţului nu le uşura misiunea. 

Pradă acestor gânduri, Higgins medita, stând pe loc în 
mijlocul camerei. 

În acest moment, polițistul trimis în căutarea lui Petter 
se reîntoarse, împingând înainte un individ încăpățânat, 
şleampăt şi speriat. 

— Nu l-am putut găsi pe sergentul Petter, domnule, dar 
vi-l aduc pe acest individ care spune că e grădinar aici. 

— Mulţumesc. 

— Ştiţi ce făcea când l-am agăţat? continuă agentul. 

— Cum ai vrea să ştiu? Spune! 

— Ei bine ! tipul acesta, în genunchi, ştergea cu grijă 
urmele de paşi din mijlocul unui strat de flori. 

— Ce ai de răspuns? spuse inspectorul către pseudo- 
grădinar. 

Omul avea un aer prefăcut şi ostil. 

— Mai întâi, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă la 
rândul său. 

Higgins fu surprins de vocea armonioasă, care nu se 
potrivea cu aspectul individului. 

— Este inspectorul Higgins, trimis de Scotland Yard, 
declară polițistul pe un ton plin de importanţă. 

— Ah! şi ce face aici? 

Inspectorul Higgins, cu un gest, îl făcu pe poliţist să tacă 
şi întrebă: 

— N-ai auzit vorbindu-se nimic? 

— Despre ce subiect, domnule? 

— Despre domnul Randall. 

— Nu. Ce i s-a întâmplat? 

— Este mort. 

— Mort? repetă omul neîncrezător. 

— Da, asasinat. 

— Oh! 


Cuprins parcă de ameţeală, omul se clătină, apoi se 
prăbuşi. 

Inspectorul Higgins îi sări în ajutor şi îl întinse pe 
duşumea. Fără culoare, cu ochii închişi, fără să se mişte, 
individul părea a fi un cadavru. 

— Pe toţi sfinţii ! murmură Higgins, ce casă de nebuni! 


CAPITOLUL VI 


INTEROGATORIUL GRĂDINARULUI 


Cu toate că-şi revenise din leşin, omul rămânea ameţit; 
din gura întredeschisă i se scurgea un fir de salivă; părea 
cu adevărat bolnav. 

O şuviţă de păr alb, lipită de frunte, făcând notă 
discordantă cu restul părului, îi dădea un aspect bizar. Sub 
îmbrăcămintea prost croită şi urâtă, corpul său avea totuşi 
o anumită eleganţă; mâinile murdare de noroi nu păreau 
cu toate acestea făcute pentru munci grele. 

Higgins observă cu atenţie aceste detalii. 

— Te simţi mai bine? se interesă el cu bunăvoință. 

Omul scutură trist capul: 

— Ce lovitură teribilă! spuse el cu o voce alterată de 
emotie. 

— Erai foarte ataşat de domnul Randall, nu? 

Omul suspină fără să răspundă. 

— Dacă este aşa, reluă Higgins, îmi pare rău că nu ţi-am 
anunţat vestea cu mai multe menajamente, dar credeam că 
la această oră toată lumea este la curent cu drama. Unde 


erai de n-ai aflat nimic? 

— Acasă, domnule. 

— Nu locuieşti aici? 

— Nu. 

— Atunci, cum ai intrat în dimineaţa aceasta? De la ora 
opt consemnul a fost dat şi nimeni nu putea să între pe 
domeniu fără autorizaţia poliţiei. 

— Am fost aici înainte de ora opt. Casa mea este situată 
la marginea parcului. 

— Înainte de ora opt! Şi ce-ai făcut de atunci? 

— Cea mai mare parte a timpului am lucrat în seră; 
chiar mi-am încălzit prânzul pe plita care se află acolo. 

— În acest anotimp, nu prea văd ce îngrijiri poate 
necesita o seră. 

— Vă înşelaţi, replică grădinarul. În indiferent care 
sezon, o seră trebuie să fie întreţinută cu grijă. Aceea a 
domnului Randall, în care predomină plantele tropicale, 
are nevoie de îngrijiri speciale. 

Grădinarul, odată trecută tulburarea sa, era de un calm 
perfect. Răspunsurile sale erau ferme, se exprima în 
termeni aleşi care nu prea corespundeau cu înfăţişarea şi 
condiţia sa. Higgins întrevăzu imediat posibilitatea de a 
obţine informaţii interesante de la acest individ şi socoti că 
este cazul să treacă la atac. 

— Toate-s bune şi frumoase, dar nu trebuie uitat că ai 
fost surprins în momentul în care ştergeai nişte urme din 
straturile de flori. 

— Dar nu neg nimic, răspunse omul. 

— Bine, atunci de ce făceai asta? 

— Un servitor oarecare traversase probabil răzoarele de 
flori. Domnul Randall ar fi fost furios şi mă felicitam că 
remarcasem stricăciunile înaintea lui. În acel moment a 
venit polițistul şi... 

— Bun, ştiu restul. 

Explicaţia era atât ele plauzibilă încât inspectorul a fost 
tentat s-o accepte ca adevărată. 


— Cum te numeşti? 

— Numele meu este John Smith. 

— Bine. Am arestat atâţia John Smith încât nu le mai ţin 
minte numărul. Ai un pseudonim? 

— Nu, domnule, răspunse John Smith fără ezitare. 

Inspectorul Higgins îşi încruntă sprâncenele. În mod 
cert acest om îl mira. Cuvântul „pseudonim” nu făcea 
parte din vocabularul curent al unui grădinar. 

— Ce erai înainte de a deveni discipol al zeiţei Flora, 
domnule Smith? 

— Nimic. 

Răspunsul a fost dat pe un ton sec. 

— Poate m-am exprimat greşit şi nu m-ai înţeles. Altfel 
spus, de cât timp eşti grădinar profesionist? 

— De doi ani. 

— Când ai intrat în serviciul domnului Randall? 

— De exact doi ani. 

— Pentru ce motiv ai fost condamnat? întrebă brusc 
Higgins. 

Grădinarul, luat prin surprindere, păli: 

— Ce vreţi să spuneţi? bolborosi el. 

— Te întreb de ce ai fost închis. 

Un pic de culoare reveni în obrajii omului. 

— Nu am fost niciodată în închisoare... Cu toate acestea, 
trebuie să mărturisesc că am fost uneori tentat. Viaţa este 
grea. În vremurile noastre, omul cinstit moare de foame, în 
timp ce hoţul are cel puţin asigurate în puşcărie casa şi 
masa. 

— Ai o concepţie destul de ciudată, domnule Smith. 

— Este posibil, dar e adevărul curat. 

— Dacă îmi dau bine seama, viaţa dumitale a fost plină 
de aventuri, nu? şi vremuri bune... jocuri, plăceri... apoi 
perioade mai grele?... 

— E adevărat, domnule inspector. 

— Cum ai găsit slujba asta de grădinar? 

— Domnul Randall mi-a oferit-o. Grădinarul cobori ochii 


şi adăugă: Domnul Randall venea în ajutorul celor rătăciţi. 

— Cum a auzit de problemele dumitale? 

— N-am ştiut niciodată, dar aş fi dat mult ca s-o aflu. 

— Pentru ce? 

— Aş fi fost fericit să-l recompensez pe cel care l-a 
informat. 

Nu atât aceste cuvinte, cât modul în care ele au fost 
pronunţate l-au făcut pe inspector să fie atent. Ochii 
grădinarului luceau, duri şi nemişcaţi. 

Inspectorul Higgins schimbă tactica: 

— Ai sarcina să speli geamurile, nu-i aşa? 

Timp de o secundă, John Smith rămase blocat. Nu se 
aştepta la această întrebare, dar înţelese că, inspectorul 
fiind deja informat, era inutil să nege. Astfel că răspunsul 
său fu afirmativ. 

— Când ai îndeplinit această sarcină ultima dată? 

— Ieri seară, înainte de căderea nopţii. Eu mă ocupam 
numai de partea exterioară. 

— Era ceva spart, un geam? 

O nouă ezitare. Higgins o remarcă. 

— Cred că era un gemuleţ spart, spuse omul aruncând o 
privire rapidă spre fereastră. 

Higgins surâse în barbă, căci perdelele erau astfel trase 
încât Smith nu putea să vadă nimic. 

— Eşti sigur? îl ironiză inspectorul. 

Îşi aruncă din nou privirea spre fereastră. Geamurile de 
jos erau în mod sigur intacte. O expresie şireată apăru pe 
faţa grădinarului. După un moment afirmă cu aplomb: 

— Absolut sigur. E vorba de un pătrat de sus. 

— Ai dreptate. Cel din stânga a fost spart. 

Grădinarul făcu o grimasă. 

— Acela este. Aveam intenţia să-l informez pe domnul 
Randall în dimineaţa aceasta, dar m-am luat cu alte treburi 
şi am uitat. În mod cert este vorba de pătratul din stânga 
sus. 

Inspectorul Higgins tuşi; 


— Unde mi-a fost capul? spuse el. M-am înşelat. 
Ferestruica de sus, din dreapta, este spartă 

Grădinarul avu un moment de derută. 

— Ei bine! reluă Higgins pe un ton indulgent, am făcut 
amândoi o greşeală, nu? 

— Nu ştiu, răspunse grădinarul. V-am spus că mă 
ocupam de exteriorul ferestrelor. Din exterior, geamul 
spart se află în partea stângă. 

Deodată inspectorul Higgins i se adresă poliţistului care 
rămăsese în cameră. 

— Cum! se răsti el, n-ai luat încă notă de depoziţia 
acestui om? Eşti aici pe post de element decorativ? Ia-i 
repede amprentele. 

— Imediat, domnule inspector. 

— Şi interogatoriul regulamentar. 

Cu docilitate, polițistul începu interogatoriul. 

Higgins, pe care acest lucru nu-l interesa, deschise 
brusc uşa. Majordomul Winston, care asculta cu urechea 
lipită de uşă, se dezechilibră şi căzu în genunchi în 
interiorul încăperii. 

Higgins închise uşa: 

— Te-a chemat cineva? întrebă el pe un ton calm. 

Majordomul, prins la strâmtoare, se făcu din roşu, 
verde. 

— „Falsificator”, parcă? Cel puţin aşa mi-ai spus. Ar fi 
trebuit să adaugi şi „spion”, comentă cu duritate Higgins. 
Ce învârți pe aici? 

— Doream să ştiu cum mai merge ancheta, răspunse cu 
îndrăzneală majordomul. 

— E firesc, în circumstanţele de faţă. Este ceva oare ce 
n-ai auzit şi aş putea să-ţi explic eu? 

Majordomul nu răspunse! Inspectorul înainta, îl apucă 
de-o ureche, deschise uşa şi-i făcu vânt pe culoar. Winston 
se rostogoli pe covor. 

— Spală putina şi stai în banca ta, îl sfătui Higgins. 

„In fond, se gândi el, este numai vina mea că acest 


hoţoman a ajuns până aici. Nu ar fi trebuit să le dau alte 
sarcini poliţiştilor care făceau de gardă”. 

Winston se ridică cu greu şi se îndepărtă. 

Inspectorul nu interogase încă tot personalul. Trebuia să 
se grăbească, dacă dorea să trimită la Scotland Yard, încă 
în seara aceea, un raport precis însoţit de amprentele 
luate. 

Inferioritatea poliţiei locale se dovedea fără dubiu. 
Higgins nu putea conta decât pe el însuşi; niciun poliţist, 
din cei care-l ajutau, nu era suficient de pregătit şi 
inteligent. 

Inspectorul îl văzu reîntorcându-se pe polițistul care-i 
luase interogatoriul lui John Smith. 

— Gata? întrebă el. Foarte bine. Poţi să te întorci la 
grădinăritul tău, John Smith. Dar nu te depărta. Este 
posibil să mai avem nevoie de dumneata. Şi nu mai nivela 
straturile de flori. Ai înţeles? 

— Da, domnule inspector. 

— E-n regulă. Poţi să pleci. 

Inspectorul Higgins avea despre oameni o noţiune 
intuitivă. Când grădinarul părăsi încăperea, el se întoarse 
spre poliţist: 

— Tipul acesta, este prea viclean, după părerea mea. 
Pare o persoană suspectă. Spune-i unui coleg de-al 
dumitale să nu-l piardă din ochi şi să-mi raporteze cele mai 
mici gesturi ale lui. Acum, hai să mergem să vedem urmele 
despre care mi-ai vorbit. 

Zece minute mai târziu, inspectorul îl iniţia pe poliţist în 
delicata artă de a lua mulajul unei urme cu ajutorul 
ipsosului. Lucrul acesta era uşurat de faptul că paşii 
fuseseră foarte apăsaţi. Grădinarul, din fericire, a fost 
întrerupt înainte de a le face să dispară cu totul. 

În acest timp, celălalt poliţist încerca să dezlege 
misterul soneriei invizibile. Pentru aceasta trebuia să 
descopere de unde pleca semnalul care era în legătură cu 
barele din cămin. 


Sarcină mai curând dificilă. 


CAPITOLUL VII 


ARESTAREA 


— Ce număr porţi la pantofi? îl întrebă Higgins pe 
poliţist. 

La această întrebare jenantă, asistentul inspectorului 
deveni scorţos. Picioarele sale puteau fi mari, dar aceasta 
nu era treaba nimănui. 

— Patruzeci şi doi, domnule inspector, răspunse el pe un 
ton sec. 

— Eu port treizeci şi nouă, spuse Higgins cu umor, 
punându-şi piciorul într-una din urmele de pe pământ. 
Piciorul său era mai mic şi mai îngust. 

Polițistul, invitat să repete experiența, rămase 
deconcertat constatând că piciorul său se potrivea exact în 
adâncitură. 

Higgins începu să râdă. 

— După cum vezi, este concludent: omul nostru poartă 
patruzeci şi doi şi este încălţat cu pantofi de bună calitate. 
Nu văd nicio urmă de ţinte pe talpă. 

— Cine este individul care, acum câtva timp, dorea să-l 
vadă pe domnul Randall? După talia sa, s-ar putea... 

— Foarte bună observaţie, îl întrerupse Higgins. Dar să 
ne continuăm cercetările. 

Inspectorul o porni spre fereastra camerei în care se 
petrecuse crima, urmărind linia trasată de urmele de paşi. 

Abia înaintase cam cincisprezece metri că remarcă, în 
mijlocul altui răzor de flori, un buchet de plante ale căror 
frunze fuseseră călcate. Între acest răzor şi casă se 
întindea o peluză largă. 

Higgins se opri şi începu un minuţios examen. Cineva 


traversase acest teren. Evident, nu putea fi decât fugarul 
semnalat de Winston. Numai un bărbat de statură înaltă ar 
fi putut face asemenea salturi. 

Aceasta confirma declaraţiile majordomului. Dar ce 
legătură putea fi între asasinul lui Randall şi acest fugar 
dacă, admițând versiunea oferită de Winston, domnul 
Randall mai trăia încă după fuga acestui intrus? Oare a 
revenit acesta mai târziu? Ipoteză puţin probabilă. Medicul 
situase asasinatul între orele două şi un sfert şi două şi 
douăzeci. În timp de cinci minute, fugarul n-ar fi putut să 
facă asemenea tur de forţă. De altfel, Winston dădea 
asigurări că fereastra era închisă atunci când descoperise 
crima. 

Inspectorul Higgins, cu fruntea îngândurată, reveni 
către casă. Deodată se opri. Ochii săi de linx zăriseră, abia 
vizibilă în iarba peluzei, o bucată de carton murdară şi 
foarte mototolită. O ridică şi cu unghia curăţă cu precauţie 
noroiul care o acoperea. 

Era un bilet de tren, un bilet de clasa întâi pentru 
traseul Londra - Seaport, corect compostat la plecare. 

O amintire clară, precisă, îi apăru în memorie. Se revăzu 
pe peronul gării Căilor ferate din sud, sprijinit de uşa unui 
compartiment de clasa întâi, atent să cerceteze un bilet alb 
pe care-l prezenta o mână puternică, înmănușată. Biletul 
era numerotat. Revăzu un şir de cifre: 2—4—6. 

Biletul pe care-l examina acum purta numărul 369. Nu, 
nu era acelaşi bilet... Şi totuşi data!... 20 mai 19... data de 
ieri! 

„Să ne gândim, îşi spuse Higgins, pornind de la un fapt 
presupus sigur: Royal este atacantul lui Randall. Sare pe 
fereastră... în acel moment biletul îi alunecă din buzunar. 
Nu-şi dă seama şi fuge de rupe pământul... Foarte bine. 

Dar atunci, cum se explică faptul că a călcat în picioare 
acest bilet, care nu plutea în aer ca o foiţă de hârtie şi nici 
nu cădea ca un bolovan”?”. 

Pentru a se convinge că nu este vorba de pură fantezie, 


Higgins procedă la o demonstraţie, lăsând să cadă biletul. 
Coborârea a fost relativ lentă. Micul cartonaş se răsuci de 
două ori înainte de a atinge solul. În timpul acestor câtorva 
secunde, inspectorul avu posibilitatea să parcurgă cam 
cinci metri. 

Astfel - cel puţin dacă Royal nu s-a întors pe propriile lui 
urme - altcineva călcase peste bilet, fără îndoială 
asasinul... Dar nu putea fi vorba de polițistul care răscolise 
grădina în căutarea glonţului pierdut ? 

Higgins îşi înăbuşi o înjurătură. 

— Vino, îi ordonă el scurt poliţistului. 

Acesta se supuse fără entuziasm. Metodele inspectorului 
i se păreau bizare şi în sinea lui îl critica cu ardoare pe 
trimisul Scotland Yard-ului. 

Cu gândul aiurea, Higgins evoca detaliile întâlnirii sale 
cu Royal pe peronul expresului Londra - Seaport. La 
plecarea sa din Londra, Royal nu avea valize, în consecinţă 
hainele pe care le purta astăzi erau aceleaşi de ieri; cu 
toate acestea Higgins nu avea nicio certitudine. Revăzu 
colţul compartimentului lui Royal în care acesta îşi agăţase 
pardesiul. Dar, în fond, ce se întâmplase cu acest 
pardesiu? 

Ah! jupânul Royal va avea de dat destule explicaţii 
asupra multor puncte neclare. Astfel, decis să-l 
interogheze tare, inspectorul se grăbi spre casă. Polițistul 
îl urma, purtând mulajele de ipsos. 

Intrat în hol, inspectorul se opri brusc. 

— Hop! mormăi el, apostrofându-l pe polițistul de gardă. 
Unde este colegul dumitale? ce-a făcut cu Royal? 

— Sunt amândoi în bibliotecă, domnule inspector, acolo 
se află barul. 

— Ah! deci ştii asta? Foarte bine. Să mergem. 

In bibliotecă îi aştepta un spectacol bizar. Polițistul 
însărcinat cu supravegherea lui Royal, răsturnat într-un 
fotoliu, cu părul în dezordine, cu faţa înroşită, moţăia. În 
apropierea ferestrei, calm şi surâzător, stătea Henry Royal. 


Fredona o melodie la modă şi la intrarea poliţiştilor nu se 
opri. Indiferenţa sa era prea exagerată pentru a fi sinceră. 

Dar sosirea inspectorului produse un cu totul alt efect 
asupra  poliţistului Luat prin surprindere, nefericitul 
încearcă să se scoale, dar picioarele refuzară să-l asculte. 

Higgins, observând sticla de whisky pe jumătate goală, îl 
fixă pe poliţist cu o privire severă. 

— Ei bine? întrebă el scurt. 

Un bolborosit nearticulat a fost tot ce auzi ca răspuns. 

Întorcându-se către Royal, inspectorul îl întrebă şi pe el: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, Higgy. Am băut aşa cum ne-ai permis chiar 
dumneata şi Horace a adormit. Sărmanul băiat! Mi-ar fi 
fost uşor să profit şi să fug. Dar, după cum vezi, nu am vrut 
să plec fără să-ţi spun la revedere. 

În timpul acestui mic discurs, numitul Horace încerca în 
van să se ridice; săltat cu greu, se prăbuşi din nou. 

Pe masă se aflau două pahare. Higgins le mirosi, pe rând 
şi ridică privirea. 

— Am avut aceeaşi idee ca şi dumneata, mărturisi 
Royal... dar acest brav Horace n-a adormit sub efectul unui 
somnifer. 

— Ah! crezi asta? eu nu sunt atât de sigur, replică 
Higgins bănuitor. Te-am întrebat ce s-a întâmplat. 

— Şi eu nu ţi-am răspuns nimic! zise Royal, a cărui 
atitudine deveni mai puţin detaşată. 

— Atunci, în numele legii eşti arestat. 

— Pentru ce motiv? 

— Îl vei afla la momentul potrivit. 

— Îl voi afla!... vom vedea noi!... 

Royal, luându-şi avânt, se aruncă spre fereastră. O 
escaladase pe jumătate în momentul în care inspectorul 
ţâşni şi-l apucă pe picioare. Royal îşi pierdu echilibrul şi 
alunecă în interiorul încăperii, antrenându-l în cădere şi pe 
Higgins. Cei doi bărbaţi, înlănţuiţi, se rostogoliră pe 
duşumea. 


O luptă teribilă începu. Într-o dezordine de nedescris 
totul se sfărâma în calea lor. Higgins îşi dădu seama că nu 
poate învinge. Din fericire cei doi poliţişti care erau de faţă 
îl ajutară. Câteva minute mai târziu, Royal era sub control. 

— Pune-i cătuşele, ordonă inspectorul unui poliţist, în 
timp ce se ridica cu greu. 

Agentul păli. Lăsase cătuşele la comisariatul din 
Seaport. Royal salvă situaţia. 

— Este cu totul inutil, Higgy. Ai încredere în cuvântul 
meu. 

Atâta dezinvoltură îi deconcerta pe inspector. Da: îi 
persista bănuiala că Royal pregătise această comedie 
pentru a evita un examen atent al persoanei sale. Exact în 
acest moment, cu un gest ostentativ, el îşi tampona 
sângele care-i picura din lobul urechii, ca şi cum s-ar fi 
rănit în această luptă corp la corp. „Ce om diabolic!” se 
gândi Higgins, care, decizându-se brusc, ordonă: 

— Agent ! ia-i amprentele, dar stai... mi-a venit o idee... 

Apoi, adresându-se lui Royal: 

— Descalţă-te la dreptul. 

Henry Royal se supuse cu docilitate. 

Pantoful plasat în mulaj se potrivea exact. 

Higgins suspină uşurat. Găsise un important punct de 
sprijin pentru ancheta sa. 


CAPITOLUL VIII 


NEDUMERIRILE INSPECTORULUI HIGGINS. 


Henry Royal, nearătând în vreun fel că este emoţionat 
de această dovadă acuzatoare, părea interesat numai de 
faptul că ciorapul i se găurise la călcâi. Detaliu enervant 
pentru un om atât de grijuliu cu ţinuta sa. 

— Această gaură nu era ieri dimineaţă, mormăi el 


supărat. 

— Dar azi-dimineaţă exista? îl întrebă Higgins pe un ton 
ironic. 

Royal îl privi. O uşoară crispare a feţei arăta cât de bine 
nimerise remarca inspectorului. 

— Vorbesc prea mult, spuse el. 

— Aşa deci, reluă Higgins în batjocură, am fost treji 
toată noaptea, nu? Ai greşit când ai vrut să faci pe isteţul, 
crede-mă. Cum explici că s-au găsit în grădină urmele tale? 

— Foarte simplu. N-am traversat grădina pentru a intra 
aici? 

— Şi mergeai peste straturile de flori? 

— Eram grăbit, am luat-o pe scurtătură. 

— Perfect. Erai atât de grăbit că mergeai în direcţie 
opusă faţă de casă... În fond, să mergi îndărăt când vrei să 
înaintezi este fără îndoială una din originalităţile tale, hm? 

Royal începu să râdă încet. 

— Poţi să râzi cât vrei, spuse Higgins a cărui enervare 
creştea. Ia-l, ordonă el poliţistului. 

— Trebuie să-l rețin pentru crimă? 

— Nu, nu! făcu inspectorul arătându-se încurcat. 

Şi cum privirea poliţistului era întrebătoare, adăugă : 

— Acest om este arestat pentru rezistenţă şi ultragiu 
faţă de reprezentanţii legii. 

Royal surâse. 

— Încearcă să-mi găseşti urgent un avocat bun, Higgy. 
Nu-mi place să petrec noaptea în celulă. Şi, ţine-te bine, 
mă voi apăra cu înverşunare împotriva presupuselor 
acuzaţii ale dumitale. 

Apoi, privind de jur-împrejurul său, Royal adăugă: 

— Pariez o sută contra unu că înainte de căderea serii 
voi fi liber. Cine ţine pariul? 

Polițistul îl escortă pe arestat cu un anumit respect. 
Higgins, pradă unor sentimente complexe, îi privi 
depărtându-se fără să spună un cuvânt. 

După câteva momente de meditaţie profundă, îl 


interpelă pe polițistul care adormise în loc să-l păzească pe 
Royal. 

— Hai, spuse el pe un ton blând, încearcă să-ţi aminteşti. 
Cât whisky ai băut? 

— Două sau trei pahare, domnule inspector, se bâlbâi 
nefericitul poliţist. 

— Băutura avea cumva un gust deosebit? 

— Nu, domnule inspector. 

— Royala băut şi el? 

— Cred că da. 

— A ieşit din această încăpere? 

— Nu, domnule inspector. 

— Cum poţi să afirmi aşa ceva, câtă vreme ai adormit? 

Vinovatul lăsă capul în jos, cuprins de remuşcări. 

— Ai comis o mare greşeală, băiete. N-ai respectat 
ordinul primit. 

— Recunosc, spuse polițistul cu umilinţă. 

— Royal ţi-a turnat în pahar? 

— Nu, el a pus numai sifonul. 

— Bine. 

Higgins examină cioburile care zăceau pe jos. Fără nicio 
îndoială polițistul fusese drogat, dar era oare util să trimită 
aceste fragmente la laborator? Royal era prea isteţ pentru 
a nu fi făcut să dispară orice urmă revelatoare. Somnul 
greu al poliţistului era singurul indiciu demn de reţinut. 

Royal nu făcea nimic fără să se gândească bine. Cu ce 
scop îl adormise pe paznicul său şi ce şmecherie făcuse în 
acest timp? Higgins îşi dădea seama foarte bine că se 
întâmplase ceva, dar nu ghicea ce anume. 

Îşi dădea totuşi scama că Royal venise la Cliff House 
pentru a căuta ceva pe care avea interes să-l recupereze... 
Eliberat de o supraveghere care-l deranja, el a putut să 
acţioneze cu uşurinţă. Dacă scormonelile sale ajunseseră 
la un rezultat, șiretul Royal îşi ascunsese prada undeva 
prin jur, n-ar fi făcut imprudenţa s-o păstreze asupra lui, 
ştiind că în orice moment risca să fie percheziţionat. 


Ridicându-şi privirea, inspectorul observă la aproximativ 
doi metri şi jumătate înălţime o galerie circulară cu o 
balustradă din fier forjat. În interiorul galeriei, pereţii erau 
acoperiţi cu rafturi pe care se aliniau mii de cărţi legate în 
piele. 

Dar, lucru bizar, nu exista nicăieri în cameră o scară pe 
care să se ajungă la această galerie. Ce putea însemna 
asta? Higgins dorea să găsească o explicaţie. 

În van scormoni cu privirea toate colţurile încăperii, 
sperând să găsească ceva pe care să se urce, măcar un 
taburet; fără discuţie trebuia să fii acrobat pentru a te 
căţăra la acea înălţime. Se resemna şi punând două scaune 
unul peste celălalt reuşi să escaladeze balustrada. 

Dar ajuns aici, altă surpriză. Volumele aranjate pe 
etajere erau în realitate butaforie, cotoare de volume 
îmbrăcate în piele. 

Galeria era aproape în ruină, podeaua dispărând sub un 
strat gros de praf, în care urme de paşi se amestecau în 
toate direcţiile; inspectorul îşi aprinse lanterna. 

Apoi, lipit de balustradă, examina podeaua centimetru 
cu centimetru. Royal, în mod sigur, trecuse pe aici. 
Higgins îşi notă cu grijă fiecare loc unde urmele apăreau 
mai clare, pentru a le putea confrunta cu mulajele făcute 
în grădină. 

Paşii se îndreptau toţi în direcţia pereţilor: Royal se pare 
că examinase cu atenţie falsele volume. Higgins se decise 
să facă la fel. 

Nemulțumit de acest examen vizual, el încercă, fără 
rezultat, să scoată câteva din aceste aşa-zise cărţi. Din 
păcate toate păreau fixate în zid. 

In timp ce căuta să rezolve acest mister, Higgins 
observă că Royal, înaintea lui, făcuse aceleaşi tentative. 
Amprentele degetelor sale erau imprimate pe muchiile 
prăfuite. 

Extrem de interesat, inspectorul îşi înzeci eforturile. 
Fusese o dată în cursul acestei zile păcălit, nu dorea ca aşa 


ceva să se mai repete. 

Asalturile sale repetate sfârşiră prin a urni unul dintre 
volume şi, deodată, cartea cedă. Higgins o trase de pe 
etajeră. Altă surpriză! Avea în mâini o cutie închisă 
ermetic. Ascunzătoarea lui Royal! 

Inspectorul redeveni optimist. Această ascunzătoare ar 
putea să-i dezvăluie secretul omului care, de dimineaţă, îşi 
bătea joc pe faţă de el. Săltă capacul: cutia era goală. 

În timp ce reflecta, cu fruntea îngândurată, îi veni o 
idee: Royal nu pusese nimic în această cutie; din contră el 
luase de acolo obiectul căutat. Ascunzătoarea îi era deci 
cunoscută. 

Inspectorul plimbă lumina lanternei în lungul rafturilor. 
La o oarecare distanţă se opri, observând o carte care era 
uşor ieşită în afară comparativ cu celelalte. Întinsese deja 
mâna pentru a o apuca, când un zgomot uşor îl făcu să se 
oprească. 

Higgins, cu toate simţurile la pândă, stinse lanterna. 
Zgomotul imperceptibil venea din direcţia uşii. Cineva 
încerca să între. După câteva secunde de aşteptare, uşa fu 
împinsă cu multă precauţie şi în cadrul ei se profila o 
siluetă. Era Winston, majordomul. 

Winston se îndreptă spre un colţ al încăperii, deschise 
un dulap şi scoase un telefon. 

Higgins, foarte intrigat, nu pierdea din ochi nici un gest 
al său. Nu era un aparat automat. Winston solicită 
centralistei un număr pe care inspectorul, cu toată atenţia 
sa, nu-l auzi. 

Aşteptând să i se dea legătura, majordomul îşi aruncă 
privirea la întâmplare prin cameră şi deodată îl zări pe 
inspector. 

Winston, cu spaima întipărită pe faţa, puse jos telefonul. 
Apoi, înaintă în mijlocul camerei, fascinat de privirea 
detectivului. 

În două salturi, inspectorul cobori din locul în care se 
cocoţase. Se aruncă spre telefon şi puse mâna pe receptor. 


O voce feminină, la celălalt capăt al firului, cerea să i se 
repete numărul. 

— Am fost întrerupt, răspunse Higgins. 

— Tot 13—23 solicitaţi? 

— Sigur, spuse repede inspectorul. 

— Vă fac legătura. 

Inspectorul aşteptă câteva secunde, apoi închise; 
prezenţa lui Winston îl deranja. 

— Băiete, făcu el, du-te şi caută-l pe polițistul însărcinat 
cu interogarea personalului casei. Spune-i că soseşti din 
partea mea. Va şti ce înseamnă aceasta. 

Spaima se citea în continuare pe faţa lui Winston. Se 
retrase grăbit şi inspectorul nu-şi făcu probleme că n-ar 
asculta, atât de derutat era tipul. 

Higgins închise cu grijă uşa. Puţin mai târziu, un fel de 
gâlgâit se auzi în încăpere. Era soneria telefonului, dar o 
sonerie foarte atenuată. 

Inspectorul se îndreptă spre dulap şi luă receptorul. 

— Ai încercat să ne telefonezi? se interesă o voce cu 
timbru înăbuşit. Am fost sunaţi de două ori, clar nu era 
nimeni la capătul firului. Ai fost deranjat de cineva? Este 
ceva nou? 

— Nu. 

— Atunci... 

Vocea se stinse. Higgins înţelese că exista un cod între 
cele două posturi telefonice; cum nu-l folosise, omul de la 
celălalt aparat se temuse şi, pentru mai multă siguranţă, 
închisese telefonul. Supărat, chemă comisariatul din 
Seaport, li răspunse căpitanul Sanderstead, care-l căuta şi 
el: 

— Parcă îl aveaţi ca ajutor pe sergentul Petter? 

Într-adevăr, sergentul fusese trimis în căutarea 
grădinarului. 

— Exact, confirmă inspectorul. 

— Ei bine! tocmai i s-a descoperit cadavrul pe plajă. 
Cred că aţi face bine să veniţi aici. 


— Da, cred şi cu asta, mormăi Higgins. 


CAPITOLUL IX 
O DESCOPERIRE SURPRINZĂTOARE 


Inspectorul Higgins ezita asupra hotărârii pe care 
trebuia s-o ia; să plece de la Cliff House sau să rămână la 
acest post de observaţie? 

Din cei şapte poliţişti trimişi de la comisariatul din 
Seaport, nu mai erau decât şase, acum când Petter era 
mort, şi probabil niciunul dintre ei nu era înarmat. Această 
echipă era suficientă pentru a asigura paza domeniului? 

Cu toate acestea era necesar să meargă la locul faptei 
pentru a constata cum pierise sergentul Petter. Acest 
telefon îi arăta că trebuie să se grăbească. 

De la bun început, ideea sinuciderii trebuia îndepărtată. 
Mai existau două ipoteze: crima sau un banal accident... 

Higgins era adâncit în meditaţiile sale când a fost 
anunţat de sosirea maşinii trimise de la comisariat. 

Biruindu-şi  nehotărârea, inspectorul se urcă în 
automobil. În momentul în care erau gata să treacă dincolo 
de poarta domeniului, îi făcu semn şoferului să oprească 
şi-l întrebă pe polițistul de gardă: 

— Eşti de mult timp aici? 

— Sunt de gardă de dimineaţă, domnule inspector. 

— A ieşit cineva? 

— Nimeni. 

— Cu excepţia sergentului. Petter, presupun. La ce oră l- 
ai văzut trecând? 


— Sergentul n-a trecut pe aici, îl asigură polițistul. 

— Bine, mulţumesc. Să fii cu ochii în patru. Dă-i drumul, 
şofer. 

Deci, sergentul Petter, găsit mort pe plajă, nu ieşise de 
pe domeniu folosind poarta principală. 

Cinci minute mai târziu, maşina sosea în vârful falezei. 
Şoferul opri. 

— Trebuie să coborâţi aici, domnule, spuse el. Este un 
drum, dar pe partea opusă. Putem, dacă doriţi, să mergem 
până la Cliff Hights şi apoi să ne întoarcem mergând pe 
plajă. 

— Nu, nu. Vreau să mă opresc aici. 

— Foarte bine. Atunci folosiţi treptele. Au fost săpate în 
stâncă pentru a permite celor surprinşi de maree să urce 
mai repede. 

Cu paşi grijulii inspectorul începu periculoasa coborâre. 
Respiră uşurat, când ajunse în sfârşit pe plajă. 

Ţărmul nu era decât o îngrămădire de stânci, un fel de 
dărâmături haotice de care valurile, în zilele de furtună, se 
spărgeau cu furie. Acum, pe timp calm, valurile se 
prelingeau printre stâncile pe care le cerceta cu atenţie 
inspectorul în căutarea unei plaje. Ş 

Cu mari dificultăţi, Higgins înainta o sută de metri.. În 
spatele unui promontoriu foarte înalt, intrând în valuri ca 
un pinten gigantic, se trezi deodată pe o plajă pietroasă, 
dincolo de care se deschidea un golf liniştit. 

Inspectorul aruncă în jurul său o privire neliniştită, nu 
vedea nicăieri un cât de mic semn indicând locul unde se 
găsea corpul sergentului Petter. Işi continuă cercetările, 
dar fără rezultat, şi începuse să fie descurajat când zări un 
poliţist, care, de departe, îi făcea semne. 

Higgins se îndreptă în partea aceea şi, câteva momente 
mai târziu, se apleca în faţa cadavrului înconjurat de 
poliţişti. 

Corpul aproape că nu se mai vedea, acoperit de 
bolovani; i se  zărea numai capul, desfigurat 


înspăimântător. Higgins speră ca agonia nefericitului să fi 
fost scurtă. 

Întorcându-se spre căpitanul  Sanderstead, şeful 
comisariatului din Seaport, inspectorul întrebă: 

— Cine l-a descoperit? 

Şeful făcu un gest indicând un pescar cu fața arsă de 
vânturile mării, cu ochii vii, îmbrăcat într-un pulover 
albastru şi încălţat cu cizme înalte. 

— Gubbins, răspunse el. Pescuia creveţi şi l-a văzut 
căzând. 

— Căzând ? 

Higgins nu mai adăugă nimic şi deveni gânditor. 

— În ce direcţie se găseşte Cliff House? întrebă el după 
un timp. 

— Acolo sus, domnule inspector, dar clădirea, plasată 
mai în interior, este depărtată de creasta falezei. 

— Bun. Apropie-te, Gubbins. Deci, l-ai văzut căzând pe 
sergent. 

— Da, domnule. Am crezut mai întâi că este o bucată de 
stâncă ce se prăbuşea şi mi s-a făcut şi mie frică, înainte 
de a merge la Seaport să informez paza de coastă, am vrut 
să constat importanţa dărâmăturii. După ce am dat colţul 
promontoriului, am văzut că ceea ce luasem drept o stâncă 
era corpul unui om. 

— Dar nu puteai să vezi nimic din locul unde pescuiai! 

— Îmi parc rău, domnule. Vârful falezei este vizibil 
dinspre Seaport, adică de acolo de unde mă aflam. 

Inspectorul încuviinţă fără convingere. Începuse să 
bănuiască pe toată lumea. 

— Ce-ai făcut apoi? 

— Am luat-o peste stânci, ca să văd dacă nu pot să-l ajut 
cumva pe nefericitul care căzuse; dar nu mai era nimic ele 
făcut. Puteţi să constataţi acest lucru şi dumneavoastră. 

Higgins aruncă o privire spre cadavru şi fu scuturat de 
un frison involuntar. Da, Gubbins avea dreptate, sărmanul 
Petter nu mai avea nevoie de niciun ajutor omenesc. Se 


întoarse din nou către pescar: 

— Continuă, spuse el. 

— Atunci, zise Gubbins, am alergat până la cabina 
telefonică situată da capătul promenadei de la Seaport şi 
am anunţat comisariatul de poliţie. M-am descurcat mai 
greu, pentru că nu sunt prea obişnuit cu maşinăriile astea. 
Apoi m-am întors la locul accidentului, unde am aşteptat 
sosirea poliţiei. 

— Mulţumesc. 

Higgins contempla creasta falezei, întrebându-se ce 
tragedie se desfăşurase pe acest vârf. Puțin după aceea, el 
putu să constate cu propriii săi ochi că pescarul spusese 
adevărul asigurându-l că faleza era vizibilă dinspre 
Seaport. 

În acest timp, sosi o targă purtată de doi oameni dotați 
cu lopeţi şi târnăcoape pentru a degaja cadavrul. 

— Urc, spuse Higgins, arătând vârful falezei. Cheia 
acestui nou mister, dacă este vreuna, trebuie să fie acolo 
sus. Mergi cu mine, domnule căpitan? 

— Da, zise Sanderstead. Apoi, după o scurtă tăcere, 
adăugă cu o voce surdă: Petter era un tip cumsecade. 

Durerea căpitanului, de o sinceritate atât de evidentă, îl 
făcu pe Higgins să încerce un sentiment de milă. 

— Să mergem, spuse el, este mai bine aşa... 

Refăcură, în sens invers, drumul parcurs înainte de 
inspector. La capătul scării, maşina comisariatului îi 
aştepta. După ce-au luat loc, căpitanul dădu un ordin scurt 
şoferului. Maşina porni în direcţia Seaport şi se opri la un 
sfert de milă de porţile de la Cliff House. Poliţiştii coborâră 
şi o porniră pe jos. 

Terenul în paragină urca dinspre drum până la faleză, 
peste un amestec de tufe de măcieş şi buruieni. Urcuşul nu 
era prea accentuat la început, dar devenea pe parcurs din 
ce în ce mai greu. Nu exista niciun drum; trebuiau să-şi 
deschidă o cale cum puteau. 

După ce au ieşit din tufişurile spinoase, poliţiştii au găsit 


o potecă strâmtă ocolind înălţimea. Avansând câţiva metri, 
se găsiră în faţa unei bariere pe care se afla o pancartă 
purtând inscripţia „Pericol”. 

Această avertizare nu avu niciun efect; săriră peste 
barieră. 

Cam la douăzeci de metri mai departe, drumul se 
termina. Dar Sanderstead cunoştea perfect locurile. 

— S-o luăm la stânga acum, spuse el, dar rămânând la 
aceeaşi distanţă de deal. Priviţi, acolo jos e Cliff House. 

Higgins privi în direcţia indicată. 

Cliff House se găsea probabil într-o adâncitură a 
terenului, căci abia i se zăreau coşurile. Sergentul Petter 
fie că alunecase accidental, fie că fusese victima unei 
crime, se aventurase foarte departe de clădire. 

Poliţiştii cercetau eu multă atenţie terenul, căutând 
vreun indiciu revelator despre o eventuală luptă sau 
alunecare. 

Făcură încă vreo câţiva paşi până la locul care era exact 
deasupra zonei în care fusese găsit corpul sergentului. 
Prăpastia care se deschidea la picioarele lor era 
înspăimântătoare. Dacă se ţinea seama de poziţia 
cadavrului, Petter nu putuse să cadă în gol nicăieri în altă 
parte decât aici. Era clar ca lumina zilei. 

Higgins se întinse pe burtă pe marginea prăpastiei. Nu 
remarcă nimic anormal; iarba care creştea printre pietre 
nu era nici strivită, nici măcar culcată. Se ridică având 
fruntea plină de transpiraţie. 

— Care este părerea dumneavoastră? îl întrebă el pe 
însoţitorul său. 

— După opinia mea, răspunse grav  Sanderstead 
sergentul Petter n-a căzut de pe creasta falezei, sau cel 
puţin n-a căzut din acest loc, cu toate că nu-mi explic acest 
fapt: 

— Totuşi există o explicaţie plauzibilă, remarcă Higgins. 

— Care? 

— Gubbins minte când afirmă că a fost martor la cădere. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Să mergem, domnule căpitan, spuse scurt inspectorul. 

Se grăbiră să se întoarcă la maşină. 

— Condu-ne la Cliff House, ordonă Higgins. Şi apoi 
adăugă: putem telefona de acolo. 

Astfel că, zece minute mai târziu, inspectorul Higgins 
era la telefon, în biblioteca din Cliff House. Legătura 
telefonică fiind stabilită, căpitanul îl auzi izbucnind într-o 
ploaie de înjurături. 

— Pe dracu! L-ai lăsat să plece! Unde s-a dus? 

— Nu ştiu, domnule, i se răspunse evaziv. Ne-am gândit 
că va merge după ambulanţă. 

— Ne-am gândit... ah! ce să-ţi spun! trimiteţi repede 
peste tot semnalmentele lui. Trebuie arestat imediat. 

— Bine, domnule. 

Cu un gest plin de mânie, Higgins trânti receptorul în 
furcă. 

— Pescarul a dispărut, îi explică el căpitanului Când te 
gândeşti că l-am avut în mână şi... 

Se întrerupse, sufocat de enervare. 

Trebuia să aştepte la Cliff House desfăşurarea 
evenimentelor sau să plece imedjat la Seaport pentru a 
conduce urmărirea pescarului? Acest al doilea plan i se 
părea cel mai rezonabil, dar Sanderstead nu era de acord. 
Discuţia lor a fost întreruptă de soneria telefonului. 

— Alo! Alo! inspectorul Higgins? 

— Da! Ei bine ! ceva nou? L.aţi prins? 

— Nu, domnule, dar am uitat să vă informăm că am găsit 
o hârtie foarte interesantă sub corpul sergentului Petter. 

— Aţi uitat ! repetă Higgins cu acea ironie seacă al cărei 
secret îl poseda - trebuie să-ţi îngrijeşti memoria, băiete. 
Şi ce-ai făcut cu această hârtie? Sper că n-ai rupt-o sau 
ars-o? 

— Oh! domnule, sigur că nu! Să v-o trimit prin cineva? 

— Ce, eşti nebun! tună Higgins. Ţine hârtia strâns în 
mână şi ai grijă să nu-şi ia zborul. Sosesc. 


Şi, pentru a doua oară, închizând aparatul, Higgins 
aproape că-l sfărâmă. 

—  Veniţi! îi strigă el căpitanului. Un om de-al 
dumneavoastră a găsit o hârtie pe care-o crede 
importantă. Sper că va avea grijă de ea. 

Chiar dacă şeful poliţiei locale simţi ironia din cuvintele 
delegatului Scotland Yard-ului, se făcu că nu pricepe. 

— E-n regulă, spuse el. Să mergem. 

Niciun cuvânt nu fu schimbat între cei doi în timpul 
scurtei călătorii de la Cliff House la Seaport. 

Ajunseră în sfârşit la comisariat. 

— İl cunoaşteţi pe acest Gubbins? întrebă inspectorul 
înainte de a cobori din maşină. 

— Nu, şi nimeni de-aici nu l-a văzut. Când l-am întrebat 
cum îl cheamă, mi-a răspuns: Gubbins. Este tot ce ştiu 
despre el. 

— Bine, mulţumesc. 

Intrară împreună în biroul şefului poliţiei. Un poliţist 
tânăr, complet speriat, măsura cu pasul încăperea, ţinând 
în mână preţioasa hârtie pe care o întinse uşurat 
inspectorului de la Scotland Yard. Era o foaie murdară şi 
mototolită. După ce o despături cu grijă, Higgins o întinse 
pe biroul căpitanului. 

Apoi parcurse aceste rânduri, întrebându-se dacă nu 
este victima unei halucinaţii: 

EU, HENRY ROYAL, RECUNOSC CĂ, ÎN NOAPTEA DE 
20 
MAI 19... AM ÎNCERCAT, FĂRĂ SUCCES, SA FORŢEZ 
SEIFUL 
DE LA CLIFF HOUSE, ÎN APROPIERE DE SEAPORT, DAR 
AM 
FOST SURPRINS DE DOMNUL MICHAEL RANDALL. 
CUM 
ERA PRIMA MEA GREŞEALĂ ŞI LUÂND ÎN 
CONSIDERARE 
PROMISIUNEA MEA DE A AVEA PE VIITOR UN 


COMPORTAMENT CORECT, DOMNUL RANDALL M-A 
LĂSAT LIBER, CU TOATE CĂ ŞTIA FOARTE BINE CĂ 
DEVINE COMPLICE LA O INFRACŢIUNE ŞI RISCĂ 
ASTFEL SĂ-ŞI COMPROMITĂ CARIERA POLITICĂ. ÎI 
SUNT FOARTE RECUNOSCĂTOR. 
HENRY ROYAL 
Higgins, uluit, se uita la hârtie fără să-şi creadă ochilor 


CAPITOLUL X 


HENRY ROYAL MARCHEAZĂ UN PUNCT 


Inspectorul Higgins se întoarse brusc: 

— Royal este sub mandat de arestare? întrebă el. 

— Nu încă, domnule. Este numai reţinut şi aşteaptă să 
fie interogat. 

— Bun. Dar, mai înainte, vreau să-l văd. 

— În această cameră, domnule? 

— Da. Adu-l aici fără să-i dai vreo explicaţie. 

Higgins luă hârtia mototolită şi o privi în zare, aşa cum 
se face cu o bancnotă care pare falsă. Revedea în gând 
cuvintele „Henr... Roy...”, pe care le descifrase de 
dimineaţă pe o altă hârtie în biblioteca de la Cliff House. 
Semnătura pe care o avea sub privire era identică cu 
cealaltă, neterminată. Formatul hârtiei era acelaşi pentru 
amândouă foile şi „noaptea de 20 mai” era mai mult decât 
semnificativă; pentru Royal era o acuzaţie. 

Inspectorul puse în buzunar preţiosul document. 

Cineva bătu la uşă şi simpaticul Royal îşi făcu apariţia. Era 
foarte bine dispus. 


Higgins îi arătă un scaun: 

— Așează-te. 

— Cu faţa la lumină.? întrebă Royal. 

— N-am chef de glume. 

— A, ştiu asta foarte bine, Higgy, şi cu atât mai rău 
pentru dumneata. Sunt într-o scurtă prevenţie, cred că-ţi 
dai seama. Când mă gândesc cum vor vui ziarele mâine 
dimineaţă după eliberarea mea, zău că-mi pare rău pentru 
postura în care te vei afla. Nu vei putea să-mi reproşezi 
însă că nu te-am prevenit... 

Henry Royal surâse cu politeţe. Higgins ridică din umeri. 

— Încetează cu bancurile, spuse el. Vreau să-ţi pun una 
sau două întrebări la care ar fi bine să-mi răspunzi dacă nu 
vrei să-ţi agravezi situaţia. 

— Te ascult. Dar cine va fi avocatul? 

— Eu.. 

— Nu, nu, protestă Royal. Am cerut comisarului să-mi 
trimită un avocat bun. Acest drept legitim nu mi-a fost 
acordat. În acest caz, nu voi declara nimic. Dar ar fi plăcut 
totuşi să fumez o țigară. Polițistul mi-a scotocit buzunarele 
şi mi-a luat totul, inclusiv pachetul de ţigări, în care mai 
erau zece bucăți. Mâine dimineață, când veți fi nevoiți să- 
mi dați drumul, sper să fie tot zece, altfel o să iasă cu 
scandal. 

Higgins ceru să-i fie adus tot ce fusese găsit în 
buzunarele arestatului. Erau, într-adevăr, zece ţigări în 
pachet. Inspectorul le cântări una după alta în palmă. 
Ridicând ochii, văzu privirea lui Royal fixată asupra lui. 

— Mă crezi prea naiv, Higgy; [igările n-au nimic 
anormal. 

Inspectorul îi întinse pachetul şi merse până acolo cu 
amabilitatea, încât îi oferi şi foc. 

— Ei bine! voi avea avocat? spuse Royal. 

— Cred că da, dar mi se pare că greşeşti adoptând 
această atitudine. Dacă nu ai nimic de ascuns, de ce refuzi 
să răspunzi? 


Higgins se uită la Royal cu o privire mult mai 
întrebătoare decât fusese însăşi fraza sa. 

— Ideea dumitale este destul de rezonabilă, dar ai, gândi 
altfel dacă ai fi în locul meu. Mă tratezi ca pe un criminal, 
pui să fiu păzit de poliţişti grosolani şi ai vrea să-ți 
mulţumesc? Îmi îngreunez situaţia, spui, comportându-mă 
astfel. Eu susţin însă că, refuzându-mi asistenţă legală, 
prejudiciezi atât poziţia mea, cât şi pe a dumitale. 
Gândeşte-te bine. 

— Bun, spuse inspectorul Poţi să scrii unui avocat, 
oricare ar fi el, poţi chiar să-l informezi că te-am 
împiedicat să-i soliciţi asistenţă juridică mai devreme. [ţi 
promit că va primi scrisoarea. Bineînţeles, va trebui ca mai 
înainte s-o citesc. Nu cred că mă vei refuza. 

— Nu, sigur; este corect. Dă-mi, te rog, ceva de scris. 

Au fost aduse, imediat, hârtie şi un stilou. Royal începu 
să scrie şi, când termină, întinse inspectorului, cu un gest 
elegant, scrisoarea. Acesta examina lung hârtia şi rămase 
uluit. 

Scrisul era complet diferit de cel de pe confesiunea pe 
care o avea în buzunar; Higgins urmărise cu atenţie 
elaborarea scrisorii. Nu constatase nicio oprire sau ezitare 
şi rapiditatea cu care Royal mânuise stiloul îndepărta orice 
idee de înşelătorie. Scrisul era uniform, frumos şi nu părea 
deloc prefăcut. 

Cu toate acestea, Higgins nu se dădu bătut. 

— Hai, Royal, spuse el privindu-l cu insistenţă, eşti 
amabil să scrii ceva pentru mine? 

Royal ridică din sprâncene: 

— Şi cam ce ai vrea să scriu? spuse luând iar stiloul în 
mână. 

Higgins începu; 

— Eu, Henry Royal, prin aceasta mărturisesc... 

Un hohot de râs umplu sala, în timp ce Royal aruncă 
stiloul pe birou. 

— Higgy, Higgy, râzi de mine! lată o excelenţă idee! Vrei 


să mă condamn eu însumi! Mă crezi chiar tâmpit? Ah! nu, 
bătrâne, schimbă-ţi tactica. 

Inspectorul, în sinea sa, consider acest refuz foarte 
normal; omul ar fi trebuit să fie un imbecil ca să scrie aşa 
ceva. 

Higgins nu se mai îndoia de nevinovăția lui Royal. Avea 
un excelent eşantion din caligrafia şi ortografia sa; proba 
fusese în favoarea arestatului. Faimoasa confesiune era un 
fals. Bănuielile inspectorului se îndreptară acum către 
Winston. Acesta, după propria sa mărturisire, era un 
falsificator; prin această invenție  machiavelică, 
majordomul sperase să deruteze cercetările poliţiei şi să 
îndepărteze bănuielile care planau asupra sa. 

Inspectorul se întrebă dacă era cazul să-i arate lui Royal 
această pretinsă confesiune. In fond, de ce nu? 
Comentariile lui Royal poate reuşeau să lumineze puţin 
acest caz încurcat. 

Inspectorul îi arătă deci hârtia, dar Royal, brusc, îşi 
înfundă mâinile în buzunare. 

— Ce este? mormăi Higgins, doar nu te muşcă. 

— Cine ştie? cam muşcă amprentele astea digitale... 

— Ei, nu! chiar crezi că este vorba de o capcană? 

— După tentativa dumitale de a-mi stoarce o confesiune, 
nu mai ştiu ce să mai cred... De fapt, ce-i asta? 

Higgins despături foaia de hârtie şi, ţinând-o între 
degete, i-o arătă lui Royal. Acesta citi fără grabă 
scrisoarea, apoi îl privi pe inspector cu un aer sceptic. 

— Formidabil! murmură el. Pare că mai exista un Henry 
Royal şi încă unul care face greşeli de ortografie. Dacă ai 
pus la cale totul ca să-mi obţii mărturisirea, Higgy, îmi 
insulţi educaţia şi inteligenţa. Ar trebui să fii idiot sau 
nebun să laşi în urmă asemenea dovezi acuzatoare. 

— Totuşi, dacă ai fi fost obligat să scrii această 
mărturisire? 

— Care tribunal ar lua în considerare o mărturisire 
smulsă sub ameninţare? 


Inspectorul începu să râdă. 

— Şi mai spui că ai nevoie de un avocat. 

— Am nevoie pentru a ieşi de aici. Sper că vei avea grijă 
ca scrisoarea mea să ajungă la destinaţie. 

— În mod sigur, şi chiar o voi trimite expres pentru a 
recupera timpul pierdut. Eşti mulţumit? 

— Da, eşti amabil, Higgy. 

Henry Royal abia părăsise încăperea, că un tip gras, cu 
un aer linguşitor, îşi făcu apariţia. 

— Domnul aşteaptă de câtva timp, explică polițistul, 
introducându-l pe vizitator. Doreşte să vă vorbească, 
domnule inspector. 

— Sunt executorul testamentar al lui Michael Randall, 
preciza noul venit cu o voce mieroasă. 

— Ah ! bine! 

— Tocmai am citit vestea morţii sale subite în ziar şi... 

— E-n regulă, domnule... domnule?... 

— Baysworthy. Rudolph Baysworthy. lată cartea mea de 
vizită. 

Higgins luă cartea de vizită, care, aşa cum i se părea, 
fusese proaspăt tipărită, şi citi: „Rudolph Baysworthy — 
Seaport”. 

— Îmi pare rău că ne întâlnim în împrejurări atât de 
neplăcute, domnule Baysworthy, dar aş fi bucuros să vă 
ajut în măsura posibilului, spuse el întinzându-i mâna. 

Degetele moi şi grăsuţe ale domnului Baysworthy erau 
umede şi neplăcute la atins. 

— Michael Randall, începu vizitatorul, avea 
presentimentul că va muri subit şi hm... m-a rugat, hm, 
dacă acest trist eveniment s-ar realiza, să merg la Cliff 
House şi hm... să mă ocup de continuarea afacerilor sale. 
Eu... m-am gândit că ar fi preferabil să-mi prezint 
referințele mai întâi la poliţie... şi apoi... 

— Da, văd, şi? spuse Higgins. 

— Şi... ce anume? Nu vă înţeleg!... Ce doriţi? zise 
Baysworthy cu un aer mirat. 


— Referințele dumneavoastră, sugeră Higgins. 

— Oh!... dar... n-am nicio referinţă scrisă, spuse 
Baysworthy râzând cu modestie. Sper că cuvântul meu vă 
ajunge. Michael îmi spusese... ăă... şi apoi... 

Vocea i se stinse într-un bolborosit. 

Higgins se pregătea să-i răspundă, dar, înainte de a 
deschide gura, un domn, corect îmbrăcat în negru şi cu o 
alură impozantă, apăru în cameră, şi o dată cu intrarea sa, 
îl salută pe Baysworthy cu o cordialitate teatrală. 

Solemnul personaj era directorul băncii locale. El de 
asemenea aflase despre moartea lui Michael Randall şi 
sosise pentru a se achita de o misiune importantă. 

Domnul Randall depusese la banca o scrisoare însoţită 
de instrucţiuni formale. Aceste instrucţiuni erau destul de 
bizare: dacă domnul Randall murea de moarte naturală, 
scrisoarea trebuia dată domnului Baysworthy; în caz de 
moarte violentă, aceeaşi scrisoare trebuia predată poliţiei. 
Foarte ciudate instrucţiuni, într-adevăr... dar domnul 
Randall era bizareria în persoană. De aceea, mesagerul se 
arătă încântat de întâlnirea cu domnul Baysworthy în 
contact deja cu poliţia, aceasta scutindu-l de eventuale 
complicaţii. Acum, cui trebuia să-i predea preţioasa 
scrisoare? 

Răspunsul veni prompt, căci Higgins, cu o mişcare 
rapidă, puse mâna pe document. Apoi îi mulţumi 
directorului pentru că-l pusese la dispoziţia poliţiei. 

Acesta se pregătea să plece. Higgins îl conduse până la 
uşă. 

— Vă voi vizita puţin mai târziu, domnule, spuse el, 
luându-şi la revedere. 

— Sunt oricând la dispoziţia dumneavoastră, răspunse 
directorul. Bună seara. 

Higgins examina plicul. Nu purta nicio adresă, nimic 
scris, în afară de un număr şi ştampila băncii, din Seaport. 
Evident, era un mod de înregistrare special al acestei 
bănci. 


Inspectorul desfăcu plicul cu ajutorul briceagului. În 
interior nu era decât o singură foaie de hârtie. Higgins 
simţi în ceafă răsuflarea speriată a lui Baysworthy. Se 
întoarse, încruntând din sprâncene: 

— Aşezaţi-vă, domnule Baysworthy. 

— Bine, dar, ăăă... 

— Aşezaţi-vă! 

Ordinul fu repetat fără bunăvoință. 

Baysworthy se aşeză cu precauţie pe marginea unui 
scaun. Părea că stă pe cărbuni încinşi. Higgins scoase 
foaia din plic. 

Hârtia nu conţinea decât aceste cuvinte: 

„Combinația seifului: primele cinci litere ale zilei în 
curs”. 

Inspectorul avu un gest de uşurare. 

— Ei bine! da, mulţumesc. Ne scutiţi de multe căutări ! 
exclamă el ca pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de 
defunct. 


CAPITOLUL XI 


DESCHIDEREA SEIFULUI 


Se  întunecase deja când inspectorul şi căpitanul 
Sanderstead sosiră la Cliff House. Domnul Baysworthy 
solicitase favoarea de a merge cu ei, iar inspectorul fusese 
de acord. Era corect şi convenabil ca el să fie prezent. 
Directorul băncii practic se constituise garant pentru el şi 
un martor reprezentând pe moştenitorii decedatului era 
necesar pentru deschiderea seifului, cel puţin pentru a 
stăvili eventualele insinuări perfide ale părţii civile, dacă 
cumva procedura ar fi ajuns vreodată în faţa tribunalului. 

Cei trei bărbaţi erau acum în faţa casei de bani. Higgins 
formă pe cadran combinaţia: M.L.E.R.C. Şi, sigur de 


succes, trase de mâner. Uşa nu se mişcă. 

Inspectorul îşi încruntă sprâncenele... „Totuşi astăzi este 
miercuri”. Privi de aproape cuvintele combinației, cu 
speranţa că a făcut o greşeală când le-a format. Totul era 
însă corect. Nerăbdarea îl făcu nervos. Deodată i se lumină 
faţa. Michael Randall murise în timpul nopţii, combinaţia 
cifrului trebuia deci să fie cea din ziua precedentă. 
Reîncepu operaţia: M.A.R.T.I. Mânerul se răsuci fără 
dificultate. Se auzi un zgomot uşor şi uşa se deschise încet. 

Cei trei bărbaţi rămaseră muţi de surpriză. Seiful era 
gol. 

Inspectorul, cu toată uimirea sa, îl observa cu coada 
ochiului pe domnul Baysworthy. 

Acesta era livid. Inaintând un pas el cercetă cu mâini 
tremurânde interiorul seifului. Îi tremurau şi buzele. 

Higgins urmări pe faţa sa cum apare frica, o frică 
teribilă, paralizantă! 

Baysworthy întinse mâna către un sertar închis. 

Higgins îl opri. Acesta dădu înapoi, cu ochii fixaţi ca în 
transă pe seiful gol. 

Inspectorul luă cheile pe care le găsise în buzunarul 
mortului; introduse una dintre ele în broască şi trase încet. 
Sertarul se deschise. Nu conţinea nimic. 

Domnul Baysworthy se clătină, se târi către un scaun pe 
care se prăbuşi parcă sub o povară insuportabilă. 

Higgins se întoarse spre şeful poliţiei locale. 

— Cam asta este totul, spuse el flegmatic. Nu ne mai 
rămâne decât să luăm amprentele digitale din interiorul 
seifului, dar mi se pare că este pierdere de timp. 

— Şi eu cred la fel, domnule inspector, răspunse 
Sanderstead pe un ton plictisit. Un seif gol n-are niciun fel 
de utilitate pentru ancheta noastră. 

— Nu sunt întru totul de acord cu părerea 
dumneavoastră, continuă Higgins, uşor ironic. 

Calm, inspectorul îşi umplu pipa cu tutun. După ce 
termină, se întoarse spre Baysworthy. 


— Şi acum, domnule executor testamentar, poate aţi fi în 
măsură să ne spuneţi şi nonă ce speraţi să găsiţi în seif? 

— Păi... nimic.. 

— Aşa este, asta am şi găsit, dar totuşi nu mi-aţi răspuns 
la întrebare. 

— Eu... eu... credeam că Michael ar avea aici... bani, 
sau... titluri de proprietate... sau... 

Higgins suflă un nor de fum şi brusc schimbă tonul : 

— Unde eraţi ieri seară? mârâi el înaintând către omul 
în continuare ametit. 

— Eu... în pat. 

— Unde locuiţi? 

— La... la Seaport. 

— La ce adresă? 

— Dar v-am dat... cartea mea de vizită. 

— Da. A fost probabil imprimată astăzi, cu menţiunea 
„Seaport”, dar ce poate ea dovedi? Unde aţi dormit ieri? Şi 
fără minciuni. Sunt sătul! 

— Eu... am rămas la Cliff Hights. 

— În ce loc? făcu Higgins cu iritare, scuturându-și pipa. 

— La Grand Hotel. 

— Bun, aşa este mai bine. De ce nu aţi spus asta 
imediat? Aţi stat acolo toată noaptea? 

— Da. 

— Bine, mai rămâne s-o dovediţi. Vă voi trimite la Grand 
Hotel însoţit de doi poliţişti, care se vor reîntoarce cu 
dumneavoastră şi dacă aţi minţit... 

x 


* * 


A doua zi dimineaţa, inspectorul Higgins, retras în 
biblioteca de la Cliff House, era scufundat în gânduri. 
Trecuseră douăzeci şi patru de ore şi acea nenorocită 
anchetă nu avansase cu nimic. Poliţiştii de la comisariat 
interogaseră cu conştiinciozitate tot personalul casei. Toţi 
aceştia, la ora la care Michael Randall fusese asasinat, 
dormeau şi nu auziseră nimic; ar fi fost inutil să-i mai 


sâcâie. Winston afirma că s-a culcat imediat după ultima sa 
întâlnire cu victima. Iar John Smith, grădinarul prea bine 
educat, nu locuia la Cliff House. 

Poliţia locală dădea întreaga măsură a incompetenţei ei, 
iar aceasta se va răsfrânge şi asupra Scotland Yard-ului. 

Inspectorul se arătă foarte sever cu el însuşi. Însărcinat 
cu această anchetă, orbecăise ca un debutant, în pofida 
tuturor datelor de care dispunea! 

Amprentele digitale! O serie de operaţii negative. Nici 
măcar pe cele ale lui Winston nu le găsiseră. Totuşi, ce 
interes avusese acesta să se declare falsificator, dacă nu 
era adevărat? În interiorul, seifului erau numai amprentele 
lui Randall. 

Domnul Baysworthy putuse să facă dovada că locuia de 
trei săptămâni la Grand Hotel în Cliff Hights, iar poliţiştii 
care-l escortau au trebuit să-i lase să plece. 

Gubbins, pescarul fantomatic, după ce descoperise 
corpul sergentului Petter, dispăruse ca un fum. 

Firul care acţiona soneria din cămin mergea până la 
gardul parcului. La cel mai mic şoc, firul conecta soneria şi 
se dădea alarma. Higgins îşi spuse că, probabil, un poliţist 
se împiedicase de sârmă şi de aici declanşarea alarmei 
care-l intrigase atât în timpul interogării lui Royal. 

Royal!... Higgins se enerva numai când se gândea la 
acest om. Cum să-l ţii arestat mai mult timp, fără o 
acuzaţie valabilă? Şi cum să reuşeşti să-l amesteci, în toată 
afacerea asta? Era atât de şiret, încât putea să-i 
păcălească pe cei mai iscusiţi detectivi. 

Orizontul inspectorului părea că este întunecat de 
umbra elegantului Royal, o dată cu acea seară memorabilă 
în care-l văzuse plecând cu expresul de Seaport. 

Revăzu în minte acel bilet de clasa întâi cu destinaţia 
Seaport, - bilet care nu fusese predat la controlul de la 
ieşire, aşa cum era normal. Era foarte ciudat. Căci 
ordonase o cercetare amănunţită a biletelor şi controlorul 
era sigur că niciun călător nu trecuse fără să-i predea 


biletul. Royal coborâse din tren înainte de a ajunge la 
Seaport, adică la Cliff Hights? Dar nici, de asemenea, nu se 
descoperise vreo urmă a trecerii sale. Şi aici controlorul de 
serviciu depunea mărturie asupra acestui subiect. Royal 
avusese un pardesiu la plecarea din Londra. Ce făcuse cu 
el? Higgins avea în memorie şi aproape că vedea culoarea 
precisă a acestei îmbrăcăminţi. 

Câteodată detectivul se întreba dacă întreg episodul din 
gara londoneză nu fusese o halucinație.. 

Mai rămânea o pistă de urmărit, aceea a numărului de 
telefon pe care-l auzise din întâmplare, în bibliotecă; 13— 
23, în momentul în care Winston îşi trimitea misteriosul 
mesaj. Aflase, prin intermediul Scotland Yard-ului, că 
acesta era telefonul de la „Societatea de reformă şi 
reabilitare”. Din păcate nu era nimeni acolo... 

Deodată, inspectorul se ridică; o roşeaţă puternică îi 
coloră obrajii şi se lovi peste frunte. Dumnezeule! unde-i 
fusese capul? 

Şi cărţile din galerie? acele cărţi false, care mai puteau 
ascunde multe secrete! Aflarea morţii lui Petter şi toate 
întâmplările care au urmat îl făcuseră să le uite. 

Două scaune puse unul peste celălalt, aşa cum făcuse 
ieri, îi permiseră să se înalțe până la balustradă. De cum 
puse piciorul în galerie, aprinse lanterna şi regăsi fără 
dificultate cartea a cărei poziţie îi păruse suspectă. Îşi 
plimbă degetele peste volumele învecinate, le lovi uşor 
rând pe rând, până când descoperi un loc care suna a gol. 
Împinse cu putere şi patru false coperţi de carte îi 
rămaseră în mâini, descoperind o uşiţă închisă cu cheia. 

Cheia era înţepenită în broască, Higgins neputând să o 
scoată. Broasca probabil că avea un mecanism complicat, 
iar cheia, un model special. Cu toate că se pare că ştiuse 
de ascunzătoare, Royal nu cunoştea această 
particularitate, ceea ce-l făcuse să eşueze în tentativa sa. 

Higgins se gândea să cheme un meseriaş. Era important 
să ştie cât mai repede ce era în spatele acestei uşiţe. 


Inspectorul ar fi trebuit să fie un naiv sau un imbecil 
dacă n-ar fi înţeles că decedatul domn Randall ducea o 
viaţă dublă şi că în realitate nu făcea prea multe parale. 

Viziunea unui adevărat depozit de obiecte furate 
îngrămădite în această ascunzătoare, defilă prin faţa 
ochilor detectivului. Cu braţele întinse în căutarea altor 
ascunzători pe care le puteau conţine rafturile, se 
înverşuna, făcând eforturi inutile. 

În sfârşit, devorat de nerăbdare, se aplecă peste 
balustradă pentru a chema un poliţist. Şi, brusc, 
balustrada se prăbuşi. 

Polițistul care era de gardă în hol, în apropierea scării 
monumentale, dădu buzna la timp ca să-şi vadă superiorul 
zbătându-se pe duşumea în mijlocul unui maldăr de fiare şi 
tencuială. 

Cu un efort, Higgins reuşi să se ridice, îşi frecă 
genunchii loviți şi, fără să-i pese de exclamaţiile 
poliţistului, îi ceru imediat un cleşte, un ciocan şi o scară. 

O oră mai târziu, după o muncă de ocnaş, uşiţa fu în 
sfârşit deschisă. În spatele ei era un mic dulap. 
Inspectorului îi scăpă o înjură tură. 

Dulăpiorul era gol! 


CAPITOLUL XI 


HENRY ROYAL SCOS DIN CAUZĂ 


În jurul orei prânzului, Henry Royal a fost eliberat cu mii 
de scuze de circumstanţă. Royal luă atitudinea unui martir, 
victimă a injustiţiei omeneşti, şi atunci când îl salută pe 
polițistul de serviciu la uşa comisariatului, surâsul său nu 
era decât un palid reflex al bonomiei lui obişnuite. 

Ascultase cu răbdare sfaturile  părinteşti ale 
inspectorului. Acesta îi arătase avantajele unei vieți oneste 


şi încercase să-l convingă să ducă de acum înainte o 
existenţă conformă cu legile în vigoare. Higgins insistase 
pe propria lui generozitate; din prea multă bunătate el 
uitase comportamentul violent al lui Royal faţă de un 
reprezentant al legii. Apoi îl lăsă să plece, promiţându-i (cu 
toate că dăduse ordin să fie urmărit) că poliţia nu-l va mai 
deranja. 

În picioare în faţa comisariatului de poliţie, Higgins îl 
privea gânditor pe Royal cum se îndepărta, cu regretul că 
nu putea să-l urmărească el însuşi. Dar trebuia să rămână 
la locul crimei, unde prezenţa sa era mai mult decât 
necesară. 

Omul însărcinat cu filarea lui Royal era cel mai bun 
agent al brigăzii locale, cu toate acestea nu însemna că ar 
fi fost un copoi de elită, dar în lipsă de altceva mai bun, 
trebuia să se bazeze pe iscusinţa lui 

Peste câtva timp, Higgins tocmai se pregătea să meargă 
la bancă, unde dorea să obţină de la director anumite 
informaţii despre situaţia financiară a lui Randall. 

Soneria telefonului îl opri: 

— Alo! Cine este la aparat? 

— Higgins. 

— Aici este Henry Royal. Higgy, nu-mi place. Ai pus să 
fiu urmărit, nu? 

— Deloc! răspunse inspectorul simulând că este indignat 
de bănuială. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur, Royal. Cum ai putea să crezi că nu mi- 
aş respecta cuvântul? 

— E-n regulă! cu atât mai bine. Dar atunci înseamnă că 
mă urmăreşte altcineva. 

— Sunt dezolat. Dar pot să te asigur că nu este de la 
poliţie. 

Un suspin de eliberare precedă răspunsul lui Royal. 

— Sunt liniştit acum, Higgy, răspunsul dumitale mă 
uşurează, căci tocmai i-am tras acelui tip un pumn în falcă. 


— Ce? 

— Da, am oroare să fiu urmărit. Dacă cumva te 
interesează, poţi să-l găseşti pe tip într-un W.C. public, pe 
bulevard. La revedere. 

Higgins auzi telefonul închizându-se; înjură cu năduf. 
După câteva momente, i s-a confirmat că mesajul provenea 
de la o cabină telefonică de pe bulevard şi zece minute mai 
târziu, încerca să-l reanimeze pe urmăritorul oficial al lui 
Royal. Nefericitul poliţist îşi recăpătă cu greu cunoştinţa; 
îşi amintea numai de o lovitură formidabilă în maxilar şi 
atât. 

Bineînţeles, Henry Royal dispăruse. 

Inspectorul  lansă urgent un apel către toate 
comisariatele de poliție din districtele învecinate, 
recomandându-le să fie cu ochii în patru. Nu se punea 
problema ca Royal să fie arestat, ci numai de a-l 
supraveghea şi a informa comisariatul din Seaport de toate 
gesturile sale. 

Higgins se duse în cele din urmă la bancă. Spera să 
culeagă detalii interesante despre Michael Randall. 

Directorul, care se numea Prentiss, era, la rândul lui, 
curios să cunoască mai multe lucruri despre moartea 
clientului său şi mai mult ceru informaţii decât oferi. 

— Ei, bine! ce era în seif? întrebă el după saluturile de 
rigoare. 

— Nimic. 

— Adevărat? 

Vocea directorului purta marca unei incredulităţi 
politicoase. 

— Da, spuse sec Higgins. Pentru aceasta de altfel am 
venit să vă vad. Domnul Randall avea un cont solid la 
banca dumneavoastră? 

— Ei, bine! eu... eu... 

— Este vorba de o crimă, aminti cu duritate Higgins. 

Domnul Prentiss reflectă un moment: 

— Ce doriţi să ştiţi? întrebă el. 


— Dacă domnul Randall avea un cont mare la 


dumneavoastră, repetă Higgins. 
— Aşa şi aşa. 
— Adică? 
— Câteva sute de lire sterline. 
Răspunsul nu era cel pe care-l aştepta inspectorul. 


— Dar avea la noi un cont mare sub sigla „Caritatea”, 


completă domnul Prentiss. 
— Caritatea”? Ce înseamnă aceasta? 


— Da, Randall se interesa, după cum probabil ştiţi, de 
reforma închisorilor. Culegea fonduri în acest scop; avea 
nevoie de mulţi bani, căci de multe ori făcea plăţi 


importante. 
— In bancnote? 
— Cel mai des. 
— Şi în cecuri? 
— Foarte rar. 
— Pentru sume mari? 
— Nu, puţin importante, câteva lire pe ici, pe colo. 
Inspectorul îşi privi unghiile. Aceste câteva 


proveneau în mod sigur din subscripţii veritabile, 


marile sume în bancnote, e... e! 
— Cine se ocupa de contul „Caritatea”? 
— Domnul Randall. 
— Era valabilă numai semnătura sa? 
— Da. 
— Nu exista un comitet? 


lire 
dar 


Directorul sesiză prompt insinuarea inspectorului. Nu 
aprecia deloc această acuzaţie indirectă contra clientului 


său. 


— Domnul Randall era cinstea întruchipată, spuse el cu 


demnitate. 
— Cum de ştiţi? 


— Dar... se poate dovedi, bineînţeles, dar îl şi cunosc.. 


— Intim? 
— Oh! nu. 


— Bine. A transferat vreodată capitaluri din contul 
„Caritatea” în contul său personal? 

Directorul îşi reluă atitudinea distantă. 

— Niciodată! declară el. 

— Sau invers? 

— Hm... nu. 

— Atunci, când scotea bani din contul „Caritatea” ce 
făcea cu ei? 

— li folosea, presupun, pentru scopul căruia erau 
destinaţi. Trebuie să ştiţi, domnule inspector, că 
beneficiarul unui ajutor datorat carităţii publice nu prea 
doreşte ca acest lucru să fie cunoscut. Domnul Randall, 
bun şi delicat de la natură, înţelegea acest sentiment şi îl 
înţelegea cu atât mai mult cu cât îi ajuta pe foştii deţinuţi 
sau rătăciţi pe care-i salva de la dezastru. El îl scuza pe 
păcătos şi-l ierta pe vinovat. 

Higgins ascultă această apologie a defunctului fără să-şi 
piardă calmul. Când domnul Prentiss termină, îl întrebă. 

— Cum distribuia domnul Randall fondurile din contul 
„Caritatea”? În bani lichizi? 

— Nu întotdeauna. 

— Erau şi excepţii? 

— Oh! da. „Societatea de ajutorare a prizonierilor”, 
„Asociaţia prizonierilor eliberaţi” şi alte câteva organizaţii 
de acelaşi gen beneficiau de asemenea excepţii. Dar 
„Societatea pentru reformă şi reabilitare” era favorita 
domnului Randall. Ei îi erau destinate majoritatea 
subscripţiilor. 

Higgins avu un surâs. 

— Ce este aşa de comic? întrebă domnul Prentiss. 

— Nimic, domnule. Mai curând logic. 

— Nu înţeleg. 

— Nu cred că veţi înţelege. Pot avea copii după aceste 
conturi? 

— Ei, bine! eu... eu... 

Domnul Prentiss era încurcat. 


— Atunci, spuse cu răceală inspectorul, mă voi adresa 
direct Băncii centrale. 

— Oh! nu vă deranjaţi. Voi avea grijă să le primiţi. 

— Mulţumesc. Acum să trecem la altceva. Ce ştiţi despre 
domnul Baysworthy? 

— Absolut nimic, în afară de faptul că era un prieten al 
domnului Randall. 

— Un prieten? 

— Da, sau cel puţin un fel de mandatar. Domnul 
Baysworthy vărsa câteodată sume importante în contul 
„Caritatea” al domnului Randall şi retrăgea deseori sume 
nu mai puţin importante. Cred că-l seconda în distribuirea 
ajutoarelor, căci, din timp în timp, sume încasate pentru 
contul „Caritatea” erau trecute în contul personal al 
domnului Baysworthy. 

— Zău? şi era un cont important? 

— Nu, în realitate singurele sume creditate în acest cont 
proveneau de la domnul Randall. 

Inspectorul Higgins nu făcu niciun comentariu. 
Directorul, crezându-se viclean, îi dezvăluise lucruri 
importante: 

— Domnul Randall folosea şi alţi distribuitori? întrebă el. 

— Nu, numai pe domnul Baysworthy. 

— Aha! Mulţumesc. 

Inspectorul se ridică. 

— Mulţumesc pentru ajutor, domnule Prentiss. Şi îi 
întinse mâna. 

— Foarte fericit de a vă fi putut ajuta, domnule 
inspector. Ah! ah! 

— Pardon, se scuză Higgins, în timp ce directorul îşi 
retrăgea iute mâna şi îşi freca degetele. 

— Sunteţi ca domnul Baysworthy! exclamă domnul 
Prentiss, aveţi o mână de fier. 

Figura lui Higgins arătă o mare mirare. 

Două minute mai târziu, maşina sa mergea pe şoseaua 
spre Cliff Hights. Inspectorul îşi reproşa că nu-i acordase 


domnului Baysworthy toată atenţia pe care o merita. Căci 
era o oarecare diferenţă între o mână moale şi umedă, aşa 
cum păruse să o aibă acesta, şi o mână ca de fier. 

Inspectorul cobori din maşină şi ordonă şoferului să-l 
aştepte la comisariatul din Cliff Hights; apoi se îndreptă cu 
un pas alert spre Grand Hotel. Aruncă o privire 
întrebătoare unui bărbat aşezat pe un scaun în holul 
hotelului. Acesta, care citea un ziar, făcu un semn 
imperceptibil din cap. 

Higgins îl văzu imediat pe omul pe care-l căuta. 

Acest Baysworthy era individul cel mai şters şi cel mai 
antipatic care putea fi imaginat. Era cufundat într-un 
fotoliu confortabil; o greutate prea mare părea că-l 
strivise; aproape de el, pe o măsuţă, era aşezat un pahar 
plin cu băutură. 

Dar aceasta nu fu tot ce văzu inspectorul căci 
recepţionerul tocmai dădea, în acel moment, pardesiul 
unui client elegant care îl răsplăti cu un bacşiş. 

Amabilul client era Henry Royal. Şi pardesiul era acela a 
cărui dispariţie nu putuse să şi-o explice inspectorul. Lui 
Higgins parcă nu-i venea să creadă că are asemenea 
şansă. Se ascunse după o coloană. Domnul Baysworthy, 
dintr-o dată, trecu în planul doi al preocupărilor sale. 

Cu pardesiul pe braţ, Royal se întoarse şi surâsul îi 
împietri pe faţă. 

Higgins crezu la început că a fost descoperit, dar nu, se 
înşela. 

Royal traversă sala şi se opri la trei paşi de Baysworthy, 
în momentul în care acesta îşi ducea paharul la buze. 

Baysworthy ridică ochii. Faţa sa exprimă o spaimă de 
nedescris. Se auzi un zgomot de sticlă spartă şi 
Baysworthy îşi privi nedumerit mâna care sfărâmase 
paharul şi din care sângele începea să curgă. 

Figura lui Royal deveni dură, ca aceea a unui 
neînduplecat justiţiar. Faţa lui Baysworthy era transpirată 
de frică. 


O lungă tăcere. 

Baysworthy se ridică; tremura din toate încheieturile; 
sângele picura din degetele sale rănite, pe covor, fără ca el 
să pară că-şi dă seama. 

— Eu... eu nu ştiam, se bâlbâi el. 

Surâsul lui Royal l-ar fi făcut să tremure pe omul cei mai 


curajos. 
— Ne vom reîntâlni în curând, prietene. 
— Dar... dar... 


Henry Royal se întoarse şi plecă. 


CAPITOLUL XIII 


AŞTEPTAREA 


Inspectorul Higgins rămase stupefiat; această scenă 
neaşteptată arunca o lumină nouă asupra situaţiei. 

Royal se îndreptă spre ieşire, parcă în transă, indiferent 
la tot ce-l înconjura. Acest om, pe care de obicei nimic nu-l 
emoţiona, lăsase să-i cadă masca surâzătoare; faţa lui nu 
mai arăta decât o rigiditate sălbatică, iar în ochi i se citeau 
furia şi ura. Trecu foarte aproape de inspector, fără să-l 
vadă însă, fiind într-o stare de tensiune nervoasă greu de 
definit. 

Un moment, Higgins rămase imobil, ezitând ce atitudine 
să adopte. Apoi, brusc, se decise să-l urmărească. 

Royal mergea cu un pas grăbit, fără a întoarce capul, 
neremarcând că este filat. Evident,în mintea mai era încă 
în holul de la Grand Hotel. 

Se îndreptă direct spre gara din Cliff Hights. Acolo ceru 
un bilet de clasa întâi pentru Londra, găsi un 
compartiment liber şi se instala în el. 

Higgins se dădea de ceasul morţii să afle motivul acestei 
plecări grăbite. Era, de asemenea, mirat că Royal nu îşi lua 


nici cele mai elementare măsuri de precauţie. Actele sale 
erau atât de nevinovate încât nu-şi făcea griji să le 
ascundă? Se pocăise printr-o subită trezire a conştiinţei? 
Această idee îi păru inspectorului aşa de fantezistă, încât îl 
făcu să surâdă. Se întreba dacă era necesar să-l 
urmărească până la Londra... Dar îşi răspunse negativ. Era 
un tren direct. Royal nu avea posibilitatea să coboare pe 
parcurs, iar Scotland Yard-ul putea foarte bine să trimită la 
gară un poliţist versat, care, să preia filajul. 

Un minut după ce trenul plecă, Higgins chemă Scotland 
Yard-ul la telefon: 

— Alo!... aici Higgins. Aş dori să trimiteţi pe cineva să 
supravegheze sosirea expresului de Seaport, care tocmai a 
plecat din Cliff Hights. Henry Royal este în compartimentul 
trei din vagonul al doilea. Trebuie urmărit. Nu are bagaje, 
deci, probabil, nu va fi deghizat la sosirea la Londra; dar 
nu putem fi siguri niciodată 
cu un asemenea tip. Oricum, persoana care va cobori din 
acest compartiment, fie că va părea un student sau un 
moşneag, va fi Royal. Comunicaţi-mi toate informaţiile la 
Seaport. 

Inspectorul Higgins se simţi mai liniştit, făcuse tot ce 
putuse. Restul privea Scotland Yard-ul. 

După amiază, el asistă la două interogatorii care însă nu 
dădură niciun rezultat. După ce audiaseră toţi martorii 
citați în legătură cu asasinarea lui Michael Randall şi cu 
moartea inexplicabilă a sergentului Petter, judecătorii au 
amânat verdictul. 

leşind din tribunal, Higgins se întâlni cu căpitanul 
Sanderstead. Acesta îl invită la comisariat şi-l conduse în 
biroul său. 

— Mi se pare că nu avansăm prea repede, observă 
căpitanul. 

Inspectorul aprecie cum se cuvine acest plural. 

— Aveţi dreptate, aprobă el, nu înaintăm deloc. Şi totuşi 
„suspecţii” nu ne lipsesc. 


— Cine sunt aceştia, după părerea dumneavoastră? 

— Servitorii de la Cliff House, toţi care sunt, şi Gubbins. 
Căutăm în acest caz un om cu o forţă herculeană. Mai 
întâi, să-l sugrumi pe Randall nu e o joacă de copii şi apoi, 
să-l ucizi pe sărmanul Petter, care nu era un slăbănog, nu 
era un lucru uşor. Imi puteţi obiecta că nu s-a dovedit că 
Petter a fost asasinat, dar vă voi răspunde că aşa s-a 
întâmplat. Am constatat, dumneavoastră şi cu mine, după o 
minuțioasă cercetare a terenului, că el nu ar fi putut să 
cadă de pe creasta falezei şi totuşi poziţia corpului, 
îngropat printre bolovani, presupune o cădere 
vertiginoasă. 

Pentru a explica acest fapt, trebuie admis că a fost 
aruncat cu brutalitate în prăpastie. 

— Pentru aceasta ar fi fost nevoie de un Goliat, observă 
Sanderstead. 

— Este adevărat. Şi această observaţie îl scoate din 
cauză pe majordomul Winston. Pe de altă parte, Royal era 
arestat, chiar aici, în această clădire, deci nici el nu este 
amestecat în moartea lui Petter. Ceilalţi servitori, în acel 
moment, erau interogaţi de subordonații dumneavoastră, 
deci şi ei... 

— Interesant, raţionamentul dumneavoastră îi scoate 
basma curată pe cei pe care-i suspectaţi, remarcă judicios 
şeful poliţiei. 

— Da. Dar numai pentru cazul Petter. 

— Vreţi să spuneţi că asasinul lui Petter nu este în mod 
necesar şi asasinul domnului Randall? 

— Poate... 

— Trebuie atunci să căutăm doi criminali. 

— Dacă doriţi. Mai puţin în cazul în care moartea lui 
Petter a fost accidentală. 

— Bine, dar, spuse căpitanul cu o voce descurajată, 
parcă spuneaţi acum câteva clipe că Petter a fost asasinat! 

— Şi îmi menţin părerea. Credeţi-mă, domnule căpitan, 
nu vom face lumină în acest caz decât atunci când misterul 


acestei morţi va fi elucidat. Totul este să ştim dacă 
sfârşitul tragic al lui Petter este rezultatul unei crime sau 
al unui accident. 

— Dar dacă admitem teoria asasinatului, care ar fi 
mobilul care l-a ghidat pe criminal? 

— Să facă să dispară pe cel care ar fi putut, să-l prindă. 
Petter trebuie să fi descoperit o dovadă foarte importantă, 
ceva care practic îl identifica pe ucigaş. 

— Nu mai ştiu ce să mai cred, domnule inspector. Vă 
contraziceţi de la un minut la altul. Acum vreţi să sugerati 
că acelaşi om a fost autorul celor două crime. 

— Ei bine, da! după toată logica. Să-l numim X pe 
asasinul lui Randall. Nu pot să concep că altcineva ar fi 
putut comite o a doua crimă pentru a acoperi crima deja 
comisă de X. Deci X trebuie să fi comis cele două 
asasinate. Sergeniul Petter a făcut, cu certitudine, o 
descoperire senzaţională. Întrebarea capitală este de a şti 
cum asasinul lui Randall a aflat despre aceasta atât de 
repede şi cum a putut ca imediat să-l suprime pe Petter, 
devenit un martor redutabil. Răspunsul la această 
întrebare, iată-l: X era la Cliff House, la pândă. 

— Este halucinant! 

— Da, domnule căpitan. Există la Cliff House cineva pe 
care încă nu l-am descoperit. 

— Dar... dar... 

Căpitanul Sanderstead respiră profund, ca şi când s-ar fi 
sufocat. 

— Această casă este o construcţie foarte veche, nu? se 
interesă Higgins. 

— Este construită acum câteva secole. 

— Coasta aceasta a țărmului nu a fost înainte 
frecventată de contrabandişti? 

Căpitanul Sanderstead înţelese imediat ce vroia să 
spună inspectorul: 

— N-am auzit vorbindu-se niciodată despre un pasaj 
secret. 


— Pasajul n-ar mai fi secret dacă aţi fi auzit 
dumneavoastră de el, ironiza inspectorul. 

— Într-adevăr, încuviinţă căpitanul. 

— În altă ordine de idei, după ce l-a ucis pe Randall, mă 
întreb de ce X nu a părăsit imediat Cliff House, cât timp se 
mai putea. 

— Poate s-a gândit că nu va fi deranjat. 

— Atunci, ce a putut descoperi Petter? continuă Higgins. 
Se ştie bine că aproape toţi asasinii sunt nebuni, dar nu în 
aşa hal încât să rămână la locul crimei, acolo unde oricând 
ar putea fi prinşi. 

— Poate că nu mai avea timp? 

— Atunci fuga i-ar fi fost singura salvare. 

— Hm, discutăm cam fără rost, spuse Sanderstead pe un 
ton plictisit. 

— Pentru că nu vorbim de seif. 

Şeful poliţiei ridică ochii. 

— Când ne-am găsit în prezenţa unui seif gol, spuse el, 
am făcut observaţia că această percheziţie era inutilă; nu 
aţi fost de acord cu mine. Aş fi vrut atunci, aşa cum vreau 
şi acum, să ştiu exact ce gândiţi. 

— Vă voi spune mai târziu... Credeţi că altă persoană în 
afară de Randall ar fi putut cunoaşte cifrul seifului? 

— Mă îndoiesc, având în vedere chiar scrisoarea pe care 
a lăsat-o la bancă. 

— Seiful nefiind forţat, Randall deci l-a deschis el însuşi, 
dar nu l-a mai închis. 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Poate că sunteţi convins, dar nu sunteţi convingător, 
observă el sec. 

— Care ar fi fost ultimul lucru făcut de Randall înainte 
de a închide seiful? 

— Vă ascult. 

— Ar fi schimbat cifrul, dar n-a făcut aşa ceva. Randall a 
avut, cu certitudine, probleme, în acea încăpere în cursul 
zilei. A tras un foc de pistol, glonţul a atins uşa seifului... 


Circumstanţe bizare... Două ipoteze pot fi luate în calcul: 
Randall a golit el însuşi seiful, sau treaba aceasta a făcut-o 
asasinul. Această ultimă supoziţie este mai credibilă. 

— Dar nu prea este fondată, de vreme ce chiar 
dumneavoastră susţineţi că asasinul lui Randall, după ce a 
comis crima, nu a părăsit Cliff House. Puteţi să-mi explicati 
de ce acesta nu a părăsit Cliff House? Puteţi să-mi explicaţi 
de ce nu a fugit cu prada sa? 

— Este mai bine de o sută de ori să pierzi toate prăzile 
din lume decât să fii spânzurat pentru crimă. Aceasta 
depinde de felul prăzii. 

— Nu prea înţeleg, spuse căpitanul. 

— Nu sunt sigur că înţeleg eu însumi, dar sunt sigur de 
un lucru: misteriosul X a părăsit Cliff House după uciderea 
lui Petter, dar nu are, cred, intenţia să-şi abandoneze 
prada; cu siguranţă va veni s-o caute. Şi adaug că, având 
deja două crime pe conştiinţă, nu se va da îndărăt să mai 
aibă câteva. 

— Dar cum va pătrunde în casă? întrebă căpitanul. 
Împrejurimile de la Cliff House sunt controlate de noi, iar 
casa e păzită ca un bastion. 

Higgins avu un surâs enigmatic: 

— Cu toate acestea sergentul Petter a ieşit fără să fie 
văzut, ripostă el. Am ajuns la concluzia că se poate intra în 
Cliff House printr-un pasaj secret. Şi vreau să mă asigur de 
acest lucru încă în seara aceasta. 

— Vă voi seconda. Am stat ieri la Cliff House, voi mai sta 
şi astăzi. 

— E-n regulă. 

În acest moment un poliţist veni să-l anunţe pe inspector 
că este chemat la telefon. 

Apelul venea de la Scotland Yard. Henry Royal fusese 
urmărit de la gară până la domiciliul său şi se părea că era 
dispus să-şi petreacă noaptea la el acasă. In drum, se 
oprise numai la un magazin pentru a cumpăra o cheie 
numărul trei. Dacă vor surveni noutăţi, inspectorul urma 


să fie informat în timp util. 

Higgins deveni deodată interesat. O cheie numărul trei? 
Era exact acelaşi tip de cheie care rămăsese înţepenită în 
broască, în spatele rafturilor din bibliotecă.. 

Henry Royal proiecta oare o altă vizită la Cliff House? 
Ah: va fi bine primit 

— Mi-a venit o idee, spuse căpitanul Sanderstead, 
reluând discuţia întreruptă. Dacă admitem existenţa unui 
pasaj secret, misteriosul X, pentru a-l cunoaşte, trebuie să 
fie un om de-ai casei, un prieten în care Randall avea toată 
încrederea. 

— Această sugestie este foarte justă, dar putem găsi şi 
altele. Şi din aceasta cauză mi-e teamă că noaptea 
petrecută la Cliff House să nu fie o veghe fără rezultat. 

— La ce oră vă duceţi acolo? 

— Pe seară. Obscuritatea este indispensabilă pentru X 
dacă vrea să scape fără să fie reperat. 

— Bine, voi veni tot atunci şi eu. 

Sosind la Cliff House, Higgins dădu imediat instrucţiuni 
scurte şi precise. Servitorii, care erau ţinuţi pe loc, 
trebuiau să rămână în camerele lor şi să laşa uşile 
deschise. Din zece în zece minute, până în zori, un poliţist 
va verifica dacă ocupanţii camerelor sunt fiecare în 
paturile lor. Inspectorului nu-i păsa că această măsură nu 
era apreciată de personalul casei. John Smith, grădinarul, 
trebuia să fie şi el supravegheat; pentru aceasta, un 
poliţist urma să facă de gardă în parc, cu ochii pe cabana 
lui. 

Aceste dispoziţii date, Higgins începu să-l aştepte pe 
Sanderstead. 

Acesta sosi punctual la ora nouă, aducând cu el o sticlă 
de whisky şi un pachet cu cărţi de joc. 

Higgins ridică din umeri. 

— Să lăsăm jocul de cărţi, domnule căpitan, trebuie să 
fim atenţi la tot ce mişcă şi să stăm în întuneric. Vrem să-l 
atragem pe domnul X nu să-l speriem. O cameră luminată 


l-ar putea face să între la bănuieli. 

— Aveţi dreptate, scuze. Nu m-am gândit la aşa ceva. 
Whisky-ul, cu toate acestea, este bine venit, mai ales 
pentru a birui o noapte lungă de aşteptare. 

x 


* * 


Noaptea părea interminabilă. Inspectorul şi şeful poliției 
căzuseră de acord să facă rondul împreună. Era o ocupaţie 
stranie. Obscuritatea le dădea o nelinişte confuză. 

Ora două şi jumătate! Cât mai era până la ziuă! 

Erau amândoi pe culoar, cu ochii şi urechile la pândă, 
când deodată răsună lugubru soneria plasată în căminul 
din camera de zi. 

Cei doi poliţişti, în tăcere, ajunseră imediat acolo. 
Higgins îşi îndreptă lanterna în direcţia barelor căminului. 
De unde venea acest semnal? Mister!... Era un semnal de 
alarmă, în mod sigur, dar de aici încolo, nici măcar 
presupuneri nu puteau face. 

Oribilele capete de câini prin care se terminau barele 
nu-şi dezvăluiau secretul; atunci la ce bun să mai stea 
acolo să le privească? Dar aici sau în altă parte echivala cu 
acelaşi rezultat. Misterul continua să fie de nepătruns. 

După câteva clipe, totul era din nou scufundat în tăcere; 
se auzeau numai paşii poliţistului care patrula în încăperea 
de deasupra. 

Inspectorul Higgins îşi pipăi pistolul care-i îngreuna 
buzunarul. Era cu nervii încordaţi la maximum. Dacă 
această diabolică sonerie mai zdrăngănea din nou... 

Tresări... Un strigăt teribil, straniu, care nu avea nimic 
omenesc, răsună deodată şi, în noaptea tăcută, se 
repercuta în toată clădirea... 

O secundă de linişte... 

Apoi un zgomot surd... 


CAPITOLUL XIV 


DOMNUL BAYSWORTHY 


Inspectorul Higgins rămase câteva momente ca o stană 
de piatră. Simţi nişte degete strângându-l cu putere de 
braţ. Erau degetele căpitanului Sanderstead. Se degajă cu 
o mişcare bruscă. 

— Să ieşim! strigă el, punând mâna pe pistol. 

Părăsiră camera, ghidaţi de raza lanternei. 

Higgins pipăi, căutând comutatorul; sfârşi prin a-l găsi şi 
un val de lumină inundă culoarul. 

Polițistul care era de gardă la primul etaj, alertat de 
strigăt, cobori în grabă. 

— Aprinde lumina peste tot! ordonă Higgins. 

Strigătul vibrase din toate părţile şi inspectorul se 
simţea înconjurat de acest plâns înfricoşător, fără a putea 
determina locul de unde venea. 

Deschise uşile şi începu o cercetare rapidă a camerelor 
de la parter, dar fără rezultat. Poliţiştii însă nu erau la 
capătul surprizei lor. 

Biblioteca era singura încăpere care nu fusese încă 
vizitată. Higgins intră şi împietri văzând spectacolul care îi 
apărea în faţa ochilor. 

Intins pe duşumea, cu o rană deschisă în frunte, domnul 
Baysworthy zăcea fără suflare. 

Inspectorul şi Sanderstead se apropiară împreună. 

— Este mort? şopti căpitanul, încercând să-şi controleze 
emotia. 

— Nu cred, murmură Higgins, dar şi-a pierdut 
cunoştinţa. Trebuie chemat un medic. Este un telefon în 
dulap. Este preferabil să vină şi o ambulanță, căci va fi 
nevoie să fie transportat la spital. 

Higgins se aplecă din nou asupra rănitului, a cărui mână 
dreaptă era acoperită de un bandaj. Inspectorul îşi aminti 
de incidentul cu paharul spart în cursul dupăamiezei. 


Ridică pleoapele omului, dar ele căzură la loc. 

Higgins se ridică şi începu să meargă în lung şi-n lat 
prin cameră, pradă unei violente nelinişti. Când va avea 
cheia dramelor misterioase care se întâmplau în această 
casă? 

Cum a putut Baysworthy să pătrundă aici? Inspectorul 
merse să examineze fereastra. Era închisă, dar obloanele 
nu erau trase. 

Acum, se pare că Winston nu se mai achita de 
îndatoririle sale. 

În fond, se gândi inspectorul, în calitate de prieten al 
defunctului, Baysworthy cunoştea poate o modalitate 
legală de a intra în Cliff House şi, în acest caz, trebuie să fi 
trecut pe la intrarea principală a domeniului. Era uşor de 
verificat, întrebându-i pe poliţiştii care patrulau în zonă. 

Higgins, nu fără remuşcări, îşi dădu seama că nu 
încercase încă să-i reanimeze pe rănit. Ceru whisky, dar în 
van încercă să strecoare câteva picături în gura 
contractată a domnului Baysworthy. Acesta nu dădu niciun 
semn de viaţă. 

Cum era aplecat asupra rănitului, inspectorul zări sub 
masă o lanternă. O luă şi apăsă pe buton: lanterna nu 
funcţiona. Era un punct slab de sprijin această 
descoperire, dar oricum era ceva. Higgins reconstitui 
scena:  Baysworthy înainta, luminându-şi drumul cu 
lanterna, şi chiar această lumină ghidase mână agresorului 
care pândea în umbră. 

— Domnule inspector! îl chemă căpitanul. 

— Ce este? întrebă Higgins. 

— Linia este întreruptă. 

— Ce? 

Higgins smulse telefonul din mâinile şefului poliţiei, dar 
după câteva secunde puse la loc receptorul în furcă. 

— Aveţi dreptate. Apoi, întorcându-se către poliţist : Poţi 
să conduci o maşină? 

— Da, domnule inspector. 


— Bun! ia maşina căpitanului Sanderstead, du-te caută-l 
pe chirurgul poliţiei şi adu-l aici. Până este gata de drum, 
telefonează după ambulanţă. Hai, du-te! Şi anunţă şi 
comisariatul. 

Polițistul îl privea pe Sanderstead, ca şi cum ar fi 
aşteptat de la şeful său direct confirmarea acestor ordine. 

— Ce faci, n-ai plecat? răcni Higgins. 

Omul dispăru imediat. 

— Acum, domnule căpitan, este rândul nostru să trecem 
la treabă. Cineva în această casă l-a atacat pe Baysworthy. 
Ştiţi că nu sunt eu acela, după cum şi eu ştiu că nu sunteţi 
dumneavoastră, dar asta-i tot. Trebuie în continuare să 
cercetăm fiecare cameră; dumneavoastră la stânga, eu la 
dreapta. La cea mai mică alertă, tragem. 

O jumătate de oră mai târziu se reîntâlniră abătuţi; 
nimic suspect nu le atrăsese atenţia. 

Polițistul reveni cu medicul; examenul rănitului fu rapid. 

— Fractură de craniu, diagnostică doctorul. 

— Va muri? 

— Nu pot să mă pronunţ. Poate rămâne zile, chiar 
săptămâni fără să-şi recapete cunoştinţa. 

— Chiar şi luni, murmură Higgins cu o voce sumbră. 

— Se poate şi aceasta, dacă nu moare între timp, îl 
completă medicul cu o duritate involuntară. 

Rănitul a fost transportat la ambulanţă şi lăsat în grija 
infirmierilor. 

Higgins ceru din nou maşina căpitanului, dar de data 
aceasta pentru a fi propriul său şofer. Se opri la poarta de 
intrare şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, întrebă 
sentinela. Nimeni nu intrase şi nu ieşise din Cliff House, cu 
excepţia ocupanților maşinii de poliţie. Baysworthy nu 
intrase deci pe uşa oficială. 

Inspectorul îşi continuă drumul către Cliff Hights. 
Recepţionerul de serviciu de la Grand Hotel îl primi fără 
prea mult chef, dar când află cine este, deveni pe dată umil 
şi îndatoritor. 


Acest om era chiar acela care, după-amiaza, îi dăduse lui 
Royal pardesiul. Inspectorul îl recunoscu pe dată. 

— Pardesiul pe care l-ai dat domnului Royal, îl lăsase el 
la garderobă? întrebă el. 

— Nu. L-am găsit la toaletă. Era trecut la obiecte găsite. 

— Şi l-ai dat aşa, fără nicio formalitate? Cel care l-a 
cerut poate nu era adevăratul proprietar. 

— Ba da; mi-a spus cu exactitate ce era în buzunare. 

— Ce era? 

— Un briceag, şi o batistă colorată. 

— Atât? 

— Da. 

— Şi domnul Baysworthy? continuă Higgins. 

— Ah! asupra acestuia s-a făcut deja o anchetă. 
Locuiește cu adevărat aici de douăzeci de zile 

— În ce cameră? 

— La primul etaj, numărul 83. 

A primit din întâmplare camera aceasta sau a cerut-o el? 

— Nu, domnule, nu din întâmplare. Înscriindu-se în 
registrul hotelului, a specificat că numai pe aceasta o 
doreşte. Nu aveam niciun motiv să-l refuz... 

— Unde este polițistul însărcinat cu supravegherea sa? 

— Veghează în apropierea uşii de la camera lui 
Baysworthy. Domnul doreşte să urce? 

— Da. Mulţumesc. 

Higgins urcă repede scările şi traversă un culoar liniştit. 

În faţa uşii de la camera 83, un poliţist, aşezat pe un 
taburet, sforăia conştiincios. 

Inspectorul îl privi un moment, apoi, cu o violentă 
lovitură de picior, răsturnă taburetul. Omul se trezi, furios, 
dar nervii i se potoliră ca sub efectul unui sedativ. 

— Unde este Baysworthy? 

— În cameră, domnule inspector. 

— Ei bine! să vedem! 

Higgins deschise uşa şi răsuci comutatorul. Patul nu era 
desfăcut, dar fereastra era larg deschisă. 


Polițistul începu să bolborosească nişte scuze: 

— Îmi pare rău, dar nu m-am mişcat de la intrare, nu 
putea să iasă pe uşă fără să-mi dau seama. Nu m-am 
gândit că... 

— Nu eşti plătit să gândeşti, i-o reteză Higgins ironic, 
îndreptându-se spre fereastră. 

Zorile începeau să apară. Sub fereastră, destul de 
aproape, era acoperişul garajului de la hotel. Nu era de 
mirare că Baysworthy îşi alesese această cameră. Dacă 
acum îşi păcălise paznicul, cu câtă uşurinţă plecase din 
cameră fără să fie văzut în nopţile precedente! Domnul 
Baysworthy, care părea lipsit de curaj, nu era în mod cert 
lipsit de forţă fizică. 

Higgins încăleca pervazul ferestrei, traversă acoperişul 
garajului şi se lăsă să alunece în stradă. 

Recepţionerul care îl văzuse urcând la primul etaj, se 
arătă foarte surprins când inspectorul apăru în holul 
hotelului, venind pe uşa de la intrare. 

— Nu v-am răzuit ieşind, spuse el scuzându-se. 

— Ştiu. 

Fără să-i mai dea vreo explicaţie, Higgins se grăbi să 
urce scările. Să se reîntoarcă pe fereastră ar fi fost posibil, 
dar nu încercă această experienţă, gândind că muşchii săi 
erau şi aşa prea încercaţi de evenimentele de până atunci. 

Valiza lui Baysworthy fu obiectul unei inventarieri 
aprofundate, dar inspectorul nu găsi în ea decât lenjerie şi 
obiecte de uz personal. Toate ipotezele lui Higgins se 
prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc. 

Costumele tipului au fost şi ele supuse aceluiaşi control 
în buzunarul unui palton se afla o foaie de hârtie cu 
această menţiune: 

„Hotelul Clavering, Westminster”?. 

Era adresa lui Royal. Această descoperire nu-i spunea 
inspectorului nimic mai mult decât ştia. 


5 Cartier rezidenţial londonez (n.tr.). 


Se uită de jur-împrejur cu o privire iscoditoare şi 
remarcă o uşă ascunsă sub tapetul camerei. Era un dulap 
mascat cu ingeniozitate pentru a nu strica armonia 
încăperii. 

Higgins intră imediat. Un surâs de triumf îi lumină, 
trăsăturile feţei. În fundul dulapului, sub un morman de 
ziare, se găsea un pistolet încărcat, de un model 
asemănător cu acela care fusese găsit asupra cadavrului 
lui Michael Randall. Şi aceasta nu era singura asemănare; 
un singur cartuş lipsea din încărcătoarele acestor două 
arme gemene. 

— Ah! ah! ce crezi despre asta? zise inspectorul cu 
satisfacţie, cântărind pistolul în palmă. 

— Nimic, domnule, răspunse polițistul care îşi urmase 
şeful, cu ochii umflaţi de somn. 

Higgins trebui să se abţină ca să nu izbucnească în 
înjurături. Suspină şi îl privi pe poliţist cu un aer întristat. 

— De fapt, nu mă aşteptam să ai vreo părere, observă el. 
Dacă am pune cap la cap ce ştim noi amândoi, n-am putea 
umple nici măcar suprafaţa unui timbru poştal. 

— Da, domnule, răspunse polițistul fără să înţeleagă, dar 
cu convingere. 

În împrejurările de faţă, era cel mai rău răspuns pe care 
l-ar fi putut da sărmanul poliţist. 


CAPITOLUL XV 
UN SOMN NEPOTRIVIT 
Inspectorul Higgins aşteptă ivirea zorilor cu nerăbdare, 


pentru a interoga personalul hotelului. Dorea să ştie cum 
îşi petrecuse timpul acest domn Baysworthy în cele trei 


săptămâni de când locuia la hotel. Nu întâmpină greutăţi 
în misiunea sa. 

Pe scurt, Baysworthy ducea o existenţă corectă şi 
ştearsă; cu un caracter rezervat, el nu primea vizite şi nu 
ieşea decât pentru scurte plimbări. Işi petrecea serile în 
salon, plictisit şi solitar; de cum pendula bătea ora zece 
seara, se retrăgea în camera sa. 

Higgins îşi dădu seama repede că tipul nu era iubit în 
hotel; fără îndoială, zgârcit de la natură, nu se ruina dând 
bacşişuri, iar personalul nu aprecia deloc arest gen de 
client puţin generos. 

Tot discutând cu unul şi cu altul, inspectorul încerca să 
trezească în memoria celor pe care-i interoga amintirea 
întâmplărilor care marcaseră seara de 20 mai. 

Până la urmă, eforturile sale fură răsplătite. Un tânăr 
camerist ţinea minte un detaliu pe care-l spuse fără însă 
să-l considere prea important. 

În seara respectivă, când îi servea pe clienţii strânşi în 
salon, Baysworthy, ca în fiecare seară, intrase în încăpere; 
dar abia pusese piciorul în cameră că ieşise în grabă. 
Valetul considera această bruscă întoarcere ca reacţia 
unul mizantrop convins în faţa unei societăţi prea 
numeroase. 

— Era deci multă lume în salon? 

— Erau patru funcţionari din comerţ care joacă bridge 
aici în fiecare marţi. 

Higgins păru un moment decepţionat, răspunsul nefiind 
cel pe care îl prevăzuse. 

— Totuşi, mai era cineva? insistă el. 

Valetul ezită un moment: 

— Ba da, îmi amintesc, spuse el în sfârşit. Mai era un 
domn pe care nu-l cunoşteam. Stătea într-un colţ şi se uita 
pe o hartă. 

— Ah! vrei să-mi arăţi harta aceea? 

Era o hartă a regiunii Seaport. Cliff House figura pe ea, 
iar ca un îndemn la prudenţă, o linie de creion roşu marca 


zona periculoasă a falezei. Pe amplasamentul de la Cliff 
House, Higgins reperă amprenta unui deget. 

— Poţi să mi-l descrii pe acest domn? întrebă el. 

— Da, era un om distins, înalt, subţire şi bine îmbrăcat. 

— Mulţumesc. 

Descrierea corespundea cu portretul lui Royal. Era o 
mărturisire a cărei bună credinţă nu putea fi pusă în 
discuţie. Inspectorul radia de bucurie, îşi dădea seama că 
era pe calea cea bună. În acea marţi 20 mai, Henry Royal 
coborâse deci din tren la Cliff Hights, cu toate ca luase 
bilet pentru Seaport. 

Mai era un indiciu, tot atât de interesant, pe cave 
trebuia să-l lămurească, acela al amprentei de pe hartă. 
Era esenţial s-o cerceteze. Acest lucru, relativ uşor, putea 
fi făcut şi de către polițistul care-l însoțea. De altfel, acest 
tip trebuia să se arate şi el un pic util, dacă tot moţăise 
jumătate din noapte. 

La acest gând, Higgins căscă. Era ora șase şi jumătate 
dimineaţa... În colţul salonului, un fotoliu confortabil parcă 
îl îndemna la odihnă. Tentaţia fiind prea puternică, 
inspectorul nu-i rezistă. 

Traversă încăperea şi se scufundă în moliciunea 
pernelor. De îndată toate frământările sale îşi pierdură 
intensitatea, gândurile i se amestecară, nu mai ştia nimic 
şi nu dorea să mai ştie nimic. 

Câteva minute mai târziu, un sforăit puternic se auzea 
din acel colţ al salonului. 

Se trezi la ora unsprezece şi jumătate, înţepenit şi cu 
gura uscată. Între degetele crispate i se legăna un crin 
orbitor de alb. 

Cine  îndrăznise această glumă proastă cu un 
reprezentat al Scotland Yard-ului? Inspectorul se abţinu de 
la orice anchetă asupra acestui subiect... 

Se ridică, cu creierul încă toropit de somn. Avu o vagă 
dorinţă de a mai gusta încă puţin din deliciile somnului, 
dar îşi aminti repede că păstrase maşina comisariatului şi 


că probabil şeful poliţiei locale avea nevoie de ea. 

Cinci minute mai târziu, autoturismul zbura ca o săgeată 
pe drumul spre Cliff House. 

Primirea căpitanului Sanderstead nu a fost prea 
călduroasă, dar Higgins se făcu că nu observă nimic. 

— Cum îi mai merge lui Baysworthy? se informă el. 

— Nu şi-a revenit. Am dat ordin să fiu prevenit imediat 
dacă îşi va reveni. 

— Se crede că va fi salvat? 

— Medicii îi mai dau încă şanse. 

— Aţi aflat cum a intrat în casă ? 

— Nu, şi de asta mă ocup încă de dimineaţă. Se pare că 
există o intrare secretă pe undeva, pe aici, şi până o vom 
găsi, cred că putem să anulăm măsurile de pază şi să 
lăsăm deschis grilajul de la intrarea în parc. 

— De acord, aprobă Higgins. 

— Cât timp aţi lipsit, aţi primit un mesaj de la Scotland 
Yard. Royal a dispărut şi poliţia i-a pierdut urma. 

— Ar fi trebuit să mă informaţi imediat, domnule 
căpitan. Este o veste foarte importantă. 

— Pentru a vă informa, ar fi trebuit mai întâi să ştiu 
unde sunteţi. Aţi plecat cu maşina mea fără să-mi daţi nicio 
explicaţie, ripostă acru căpitanul. 

La acest reproş mascat, inspectorul nu avu ce să 
răspundă. Schimbă subiectul. 

— Aveţi noutăţi despre personalul casei? întrebă el cu 
mult interes. 

— Hm, toţi sunt neliniştiţi în privinţa salariului. 

— Nu asta v-am întrebat. Evenimentele din noaptea 
trecută i-au făcut să aibă o reacţie? Şi-au părăsit camerele, 
cu toate că le era interzis s-o facă? 

Căpitanul ridică din umeri. 

— Au respectat toţi consemnul dat, cel puţin cât timp 
polițistul a fost pe culoar. Dar apoi... 

— Da, ştiu. Polițistul nu a respectat ordinul. Dar nu 
putem să-l condamnăm, omul a coborât pentru a ne ajuta 


la nevoie. 

— Este adevărat. Cu toate acestea, el are impresia că 
absenţa sa nu a fost remarcată; când s-a întors, nu numai 
că niciun servitor nu se mişcase din camera sa, dar mai 
mult, toţi păreau că dorm buştean. 

— Oh! oh! iată ceva de mirare 

— De ce? 

Naivitatea şefului poliţiei îl enervă pe Higgins. Să-ţi 
imaginezi că cineva a putut dormi în timpul acelei nopţi 
zbuciumate era ridicol. Să crezi că servitorii rămăseseră în 
camerele lor după acel țipăt şi tot zgomotul care-i urmase 
era şi mai şi. In afară de alt mobil, cel puţin curiozitatea şi 
tot i-ar fi sculat pe toți. 

Cu toate acestea toţi erau în camerele lor când agitația 
se calma: se chiar dacă nu îndrăzniseră să coboare, totuşi 
trebuie să se fi pus de acord, şi Higgins ar fi pariat că un 
„comitet” de apărare se formase în grabă între membrii 
personalului în timpul absenței poliţistului. 

— Ce s-a întâmplat cu John Smith? 

— Se pare că nu s-a culcat. Polițistul care făcea de gardă 
lângă căsuţa lui l-a auzit mergând toată noaptea. Cu 
siguranţă, ascunde ceva acest John Smith. 

— Credeţi că va vorbi? 

Şeful poliţiei dădu negativ din cap 

— Nu, în mod sigur nu va spune nimic. 

— Şi Gubbins? i s-a dat de urmă? 

— Nimic, dispărut complet. 

— Aceasta are o explicaţie. După comedia pe care a 
jucat-o pe plajă, s-a topit urgent cu ajutorul bărcii sale. Era 
modalitatea cea mai simplă pentru a încurca pistele 
poliţiei. Trebuie să fi acostat în cine ştie ce golfuleţ 
necunoscut, unde va fi extrem de greu de găsit. Acest 
domn Gubbins este un tip interesant. Dacă a participat la 
uciderea lui Petter, de ce a mai prevenit politia? Era în 
interesul lui să dispară. Dar nu; în loc de aceasta, a 
telefonat la comisariatul din Seaport, s-a întors la locul 


dramei şi a aşteptat venirea poliţiştilor. 

— Este adevărat, spuse căpitanul, pare inexplicabil. Dar 
poate că a sperat că, acţionând astfel, se va pune la 
adăpost de orice bănuială, calculând precis momentul 
propice pentru a dispărea. 

— Nu prea îmi vine să cred, căci acest Gubbins nu părea 
prea inteligent. 

— Poate că nu era inteligent, dar era şiret. i 

Toate aceste ipoteze nu-l mulţumeau pe inspector. In 
orice parte se întorcea, nu vedea nicio pistă de urmat. 
Trebuia să rezolve repede acest caz, dacă nu dorea să 
ajungă ţinta ironiilor colegilor săi de la Scoţiană Yard. 

Nemulțumit, îşi scoase pipa din buzunar. Vai! nu mai 
avea tutun. Chiar şi consolarea unei pipe bune îi era 
refuzată! 

— Trebuie să merg la Seaport! spuse ei privindu-l pe 
căpitan, care nu avu nici o reacţie. Atunci repetă a doua 
oară: Da, trebuie să mă duc imediat 

— Doriţi maşina, după cum văd, spuse Sanderstead pe 
un ton ironic. Puteţi să o luaţi, adăugă el fără amabilitate 

— Mulţumesc. 

Higgins porni imediat în căutarea unei tutungerii. O găsi 
în apropiere de Seaport. Aşteptând restul, începu să-şi 
umple, cu satisfacţie, pipa. Reacţia violentă a vânzătorului 
îl întrerupse. 

— Ce s-a întâmplat? ţipă vânzătorul, voi chema poliţia 
imediat! 

Şi îi băgă sub nas inspectorului bancnota pe care acesta 
i-o dăduse. 

Bancnota era falsă. 

Higgins îşi aminti că făcuse imprudenţa să păstreze la 
un loc cu propriii săi bani bancnotele găsite în portofelul 
lui Randall. 

Luă îndărăt bancnota falsă şi nu se arătă deloc mirat 
când vânzătorul începu să examineze atent, cu lupa, noua 
bancnotă dată de acest dubios client. 


CAPITOLUL XVI 


ÎNTOARCEREA LA LONDRA 


Inspectorul Higgins îşi continuă drumul până la postul 
de poliţie din Seaport. Avu norocul să ajungă la comisariat 
chiar în momentul în care se primea pentru el un mesaj de 
la Scotland Yard. 

Urma lui Royal fusese regăsită. Inspectorul luă 
receptorul din mâinile telefonistului; 

— Alo! aici Higgins. Ce se aude cu Royal? 

— L-am găsit, domnule. 

— Unde? 

— La „Societatea de reformă şi reabilitare”. Agenţii 
noştri erau în general cu ochii pe această casă. De 
dimineaţă, Royal a venit la biroul Societăţii. A stat foarte 
puţin şi, ieşind, era foarte necăjit. 

Era ceva tăios în tonul celui care vorbea. Higgins sesiză 
imediat. 

— Ceva nou, nu? făcu el laconic. 

— Am primit informaţii care pot lămuri într-un fel cazul 
misterios de care vă ocupați. 

— Bine. Vin la Londra. Dublaţi vigilenţa până la sosirea 
mea. 

Inspectorul luă expresul de după-amiază. Plin de 
nerăbdare, i se părea că trenul nu merge prea repede, 
acest moment de inactivitate devenindu-i insuportabil. 
Reţinerile detectivului de la Scotland Yard în legătură cu 
Royal îi produceau o nemulţumire pe care nu putea să şi-o 
explice. Ce era de fapt această „Societate de reformă şi 
reabilitare”? Higgins îşi spuse că trebuie să viziteze 
imediat această pseudo-caritabilă Societate sub acoperirea 
căreia Michael Randall juca rolul omului integru, filantrop 


generos şi stâlp al societăţii! 

La acest gând, inspectorul surâse. Cu toate acestea, 
notorietatea de care se bucura Randall, notorietate 
întreţinută şi exploatată cu şiretenie, era un fapt real... 
Câte lucruri murdare se ascund uneori sub o mască 
înşelătoare! 

Un alt fapt, la fel de sigur, era că Royal se găsea mai 
mult sau mai puţin amestecat în drama de la Cliff House. 
Inspectorul nu se mai îndoia şi această certitudine îl 
umplea de o vagă melancolie. 

Apoi, era Baysworthy, acest tip dubios care, nu o singură 
dată, fusese la un pas de închisoare! În acea noapte de 20 
mai, Baysworthy intrase în Cliff House la fel de uşor 
probabil cum o făcuse în fiecare seară până atunci. Randall 
fusese cu siguranţă vizitat de acest om, pe care-l aştepta 
de altfel, pentru că nu se dezbrăcase încă. Pe dracul acest 
Baysworthy era acolitul, complicele său... Cu toate acestea 
Randall se temea de el, dovadă scrisoarea depusă la bancă. 

Higgins presupunea deci că, în acea noapte, Randall 
deschisese el însuşi seiful în prezenţa lui Baysworthy şi... 

Trenul intră în gară. Un detectiv de la Scotland Yard îl 
aştepta pe peron. 

— Ah! aţi sosit, domnule. Am onoarea să vă salut. Royal 
a revenit de trei ori astăzi la birourile Societăţii. 

— Era îngrijorat? 

— Foarte îngrijorat. După a treia vizită, s-a dus la barul 
„La Ned”, iar apoi la cabaretul „Pink Rat”. 

— L-aţi interogat pe Ned? 

— Bineînţeles. Imediat după plecarea lui Royal. Dar Ned 
a jurat că nu-l cunoaşte. 

— De ce s-a dus atunci Royal în barul său? 

— Presupun, domnule, că Royal vrea să-şi creeze un 
alibi. Era transpirat şi la capătul puterilor. Il vom încolţi 
urât de tot pe tipul ăsta. 

— Mă îndoiesc... Henry Royal nu este atât de slab. Şi 
„Pink Rat” ce este de fapt? 


— Este un cabaret de mâna a cincea. Nu prea văd un 
gentleman ca Royal intrând într-o asemenea bombă. Este 
locul unde se strânge scursoarea societăţii. Putem să 
mergem acolo imediat, dacă doriţi, este posibil ca Royal să 
se întoarcă. 

— Bună idee. Să mergem. 

„Pink Rat” nu avea un aspect prea tentant. Se intri pe un 
culoar lung, la capătul căruia nişte trepte coborau până 
într-un fel de antreu, unde făcea de gardă un negru de 
statură impresionantă. 

— Ce doriţi? mormăi cerberul. 

Inspectorul îi făcu un somn discret detectivului care-l 
însoțea. 

— Am venit să ne întâlnim cu doi prieteni. 

— Ce doriţi?! repetă negrul pe un ton ameninţător. 

În mod sigur, să intri în această tavernă, fără să spui 
cine eşti, era mult mai complicat decât crezuseră poliţiştii 

Higgins îşi păstră calmul, trebuia să evite un scandal 
care ar fi făcut să-i eşueze planul. Băgă mâna în buzunar şi 
scoase o bancnotă. 

Corupţia nu era deloc autorizată legal... dar se putea 
considera cu adevărat ca o tentativă de corupţie faptul de 
a da unui tip o bancnotă care nu valora nimic? Higgins 
surâse în sinea lui. N-avea timp să aducă acest caz în faţa 
unui eminent jurist... Evident, să pui în circulaţie bani 
falşi... 

Higgins luă biletul şi-l frecă între degete. 

Efectul a fost instantaneu. Pe fata de abanos, albul 
ochilor luci cu cinism, buzele groase schiţară un surâs 
înfiorător. 

— Îmi pare rău, domnilor, se bâlbâi negrul, scuzaţi-mă... 
eu... nu ştiam... 

Apoi se dădu la o parte pentru a permite celor doi 
bărbaţi să între, dar fără să întindă mâna cu aviditate. De 
altfel, Higgins pusese bancnota în buzunar şi, întorcându- 
se către detectiv, îi spuse: 


— E-n regulă, dragă prietene. Mulţumesc, acum poţi să 
pleci. 

— Dar... 

— Ba da, ba da. 

Vocea autoritară a inspectorului opri protestele 
subordonatului său. 

Higgins mai adăugă: 

— Poţi să vii mai târziu împreună cu câţiva prieteni, dar 
acum aş prefera să fiu singur. 

— Bine!... 

. Detectivul se înclină. Inspectorul îi strânse mâna cu o 
insistenţă semnificativă. N 

Higgins intră în sala principală de la Pink Rat”. Il simțea 
pe negru mergând în spatele lui. Această neîncredere îi 
displăcu, dar ştia cât riscă dacă întoarce cumva capul. Se 
simţi mai liniştit când se aşeză la o masă, cu spatele la 
perete. Cel puţin nu putea fi atacat din spate. Comandă o 
halbă cu bere. 

Sala era întunecoasă, plină de fum. La început Higgins 
nu reuşi să vadă nimic. Nu prea departe de el, nişte voci 
bărbăteşti discutau aprins; încercă să prrindă ceva din 
conversaţie, dar cei care vorbeau tăcură. Puțin câte puţin, 
ochii săi obişnuindu-se cu penumbra, aruncă o privire 
circulară prin încăpere. Şi deodată îl zări pe Henry Royal, 
aşezat la celălalt capăt al sălii. 

Royal era singur. Oare ce căuta în acest loc sinistru dacă 
nu să se întâlnească cu cineva? 

Dar unde era agentul de la Scotland Yard care trebuia 
să-l urmărească? 

Higgins reuşi să-i descopere şi pe poliţist, care nu avea 
un aer prea liniştit şi în mod sigur ar fi dorit să plece cât 
mai repede din acel loc. 

Royal nu făcea nicio mişcare. Cu siguranţă se simţea 
urmărit şi fără îndoială avea o plăcere diabolică să 
prelungească chinul urmăritorului său. Higgins se întrebă 
cât va mai dura această farsă, începând să-şi piardă 


răbdarea. 

În sfârşit, Royal se ridică şi traversă încet sala. Un surâs 
sardonic îi înflorea pe buze şi ochii săi luceau de o maliţie 
binecunoscută inspectorului. 

În pragul uşii se opri şi un individ, care nu apăruse până 
atunci, se apropie de el. 

Inspectorul aproape că scoase un strigăt de surpriză. 

Recunoscuse, în persoana care-şi făcuse o apariţie atât 
fie bruscă, pe Winston. Majordomul de la Cliff House. 


CAPITOLUL XVII 


NOI AVENTURI 


O conversaţie animată începu între Royal şi Winston. 
Inspectorul, care urmărea jocul fizionomiilor, îl văzu pe 
Winston schimbându-se la faţă ca şi cum ar fi încercat o 
emoție puternică. Ar fi dat mult să ştie care era subiectul 
de discuţie al celor doi. 

Ce căuta Winston la Londra? Ce aventură îl adusese 
aici? Această tavernă părea acum şi mai ciudată. Exista cu 
siguranţă o strânsă 
legătură între clientela sa şi falsele bancnote de zece 
şilingi6. Atitudinea negrului de la intrare se modificase atât 
de substanţial la vederea ei! Trebuia să fie un semn de 
recunoaştere, un fel de parolă, un sesam deschizând uşa 
de la „Pink Rat”. 

Royal se întoarse în sală. Chemă un chelner şi-i ceru să-i 
facă nota de plată. 

Inspectorul Higgins profită de această ocazie şi se 
strecură către ieşire. Zorile începeau să se arate; o linie 
albicioasă se vedea la orizont, unde se destrămau încet 


6 Monedă divizionară englezească, valorând a douăzecea parte dintr-o 
liră sterlină (n. tr.) 


norii cenuşii. 

Royal şi Winston plecară din cabaret. Inspectorul îi 
urmărea de pe cealaltă parte a străzii. Tocmai se pregătea 
să se ia după ei, când observă că nu era singurul care se 
interesa de drumurile celor doi. O siluetă vânjoasă ieşi din 
umbra unei porţi învecinate şi se strecură cu prudenţă pe 
urmele lor. 

Higgins, la început, crezu că este vorba de discreta 
intervenţie a unui coleg de la Scotland Yard. Dar foarte 
repede îşi dădu seama că nu era un poliţist! 

Henry Royal şi Winston se opriră. Mai schimbară câteva 
cuvinte, apoi se despărţiră. 

Pentru Higgins acest moment fu aproape tragic. Pe care 
dintre cei doi să-i urmărească? Pe Royal sau pe majordom? 
Trebuia să se decidă imediat... Dar, chiar înainte ca el să 
se hotărască, Royal dispăruse din vedere. 

Winston coti la dreapta şi silueta întunecată făcu la fel 
Inspectorul merse şi el în aceeaşi direcţie, dar, după ce 
dădu colţul străzii, nu mai văzu pe nimeni. Unde 
dispăruseră cei doi bărbaţi? Erau oare doi complici care se 
pregăteau să dea împreună o lovitură undeva? 

Higgins îşi urmă drumul, scormonind obscuritatea cu o 
privire ascuţită. 

Deodată, un strigăt de spaima traversa noaptea. 
Polițistul se grăbi către locul de unde se auzise această 
chemare îndurerată. 

Cam la douăzeci de metri în faţă, el îi zări pe cei doi 
bărbaţi pe care îi pierduse din vedere. Winston, căzut pe 
spate, se zbătea cu disperare, în timp ce individul celălalt, 
cu un genunchi pe pieptul lui, îi strângea gâtul între 
mâinile crispate. 

Higgins scoase un strigăt puternic. 

Se produse o mişcare precipitată în umbră; învingătorul 
se ridică şi o rupse la fugă. 

Inspectorul ajunse la locul luptei. Winston, nemişcat, 
părea lipsit de viaţă. 


Higgins îşi îndreptă lanterna către faţa nefericitului 
întins la pământ. 

— Ah! dar nu se poate! exclamă el. 

Acest om nu era Winston, ci un individ care îi semăna 
extrem de mult. Lumina slabă de la „Pink Rat” îi jucase o 
festă inspectorului. 

Fără a pierde o secundă, Higgins se lansă în urmărirea 
agresorului. Îşi scoase fluierul, îl duse la gură... Dar 
fluierul îi scăpă printre degete. Genunchii i se înmuiară şi 
se prăbuşi ca secerat. 


— Hei! Ce faci aici? Scoală-te! 

Higgins auzi de undeva, parcă din depărtare, acest ordin 
întredeschise ochii, dar îi închise imediat, orbit de o 
lumină intensă. Capul îl durea îngrozitor, se simţea bolnav. 

— Eşti beat, nu-i aşa? 

Inspectorul încercă încă o dată să privească în jurul lui. 
Distinse cu greu o uniformă şi un braţ la capătul căruia se 
balansa un felinar. 

— Beat, nu? 

Vocea repetă cuvintele cu dispreţ. Şi deodată urmă o 
exclamaţie de uimire. 

— Dar sunteţi inspectorul Higgins! Ce s-a întâmplat, 
domnule? Tocmai vă căutam. 

Higgins încercă să se aşeze în capul oaselor. Reuşi nu 
fără greutate şi îşi apucă fruntea cu amândouă mâinile. 

Gândurile îi erau confuze. Revedea ca prin ceaţă lupta în 
care căzuse Winston. Dar era Winston sau dublura sa? 
Higgins îşi reaminti că băuse bere. Cu siguranţă i se 
pusese în ea un narcotic. Oare era vorba de Royal care, 
recunoscându-l, făcuse să i se pună un drog în halba de 
bere, un drog puternic, dar cu efect mai lent? 

Inspectorul gemu; cu un efort dureros reuşi să se ridice 
în picioare, dar se clătină şi căzu în braţele poliţistului. 

— Ai găsit un cadavru foarte aproape de aici? 

Întrebarea îl uimi pe poliţist, care crezu că şeful său o 


luase razna. 

— Nu, domnule inspector. 

— Unde suntem? 

— În stradă, la oarecare distanţă de „Pink Rat”. 

Ah! da, asta era! În tot acest timp, cât fusese leşinat, 
dublura majordomului dispăruse de mult. Cineva îi venise 
în ajutor şi îl luase, mort sau viu. Leşinul inspectorului 
venise la momentul oportun. 

Dar cât era ceasul? 

Higgins îşi căută ceasul, dar nu-l mai găsi. Toate 
buzunarele îi erau goale... Un tâlhar îl buzunărise metodic 
cât timp fusese fără cunoştinţă. Nu putea fi vorba de 
Royal... 

Inspectorul îşi reveni ca electrizat. 

— Hai, spuse el, repede la „Pink Rat”! 

Taverna era înconjurată de poliţie. Higgins şi însoţitorul 
său pătrunseră în sala principală. La vederea lui Higgins, 
inspectorul Dryan scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! bătrâne, ne-ai cam speriat! În sfârşit, te regăsesc, 
dar după câte peripeții! Patrulând în această zonă rău 
famată, ca să-ţi pot fi oricând de ajutor, am agăţat câţiva 
ticăloşi în această cârciumă infectă. 

— Vreau să-i văd pe tipii ăia! spuse Higgins. 

— Stai liniştit pentru moment, îl sfătui Dryan, eşti încă 
bolnav. 

Dar, în faţa insistenţei colegului sau, Dryan nu mai făcu 
obiecţiuni. Intrară într-un birou unde un sergent de poliţie 
îi interoga pe cei prinşi. 

Patronul de la „Pink Rat” tuna şi fulgera împotriva unei 
măsuri atât de arbitrare. Era un procedeu înspăimântător 
să violezi astfel, fără motiv, casa unui comerciant onest 
care îşi câştigă pâinea fără să deranjeze pe nimeni. 

— Ţine-ţi gura, ordonă sergentul. Arată-mi actele de 
identitate şi portofelul. 

Portofelul patronului fu golit imediat. O mână de 
monede căzu cu zgomot pe masă, dar, lucru şi mai 


important, într-un buzunar special, se găsiră mai multe 
bancnote falsificate. 

Omul se făcu verde la faţă. 

Higgins dădu câteva instrucţiuni poliţistului care păzea 
ieşirea şi acesta închise imediat uşa. 

Apoi, inspectorul ce apropie de tipul prăbuşit pe un 
scaun. 

— Eşti arestat, îl anunţă el pe un ton calm. 

Pungaşul avu o tresărire de orgoliu. Frica îi fu înlocuită 
de o furie sumbră. 

— Nu aveţi dreptul să mă arestaţi. Eu nu ştiu nimic 
despre aceşti bani falşi, eu... 

— Cine ţi-a vorbit de bani falşi? Deci, ştii ceva mai mult, 
nu? 

Şi inspectorul Higgins, până atunci abătut, schiţă un 
surâs de satisfacţie. 

Trei alţi indivizi, care aveau asupra lor bani 
asemănători, au fost arestaţi, în ciuda protestelor. 

— Vezi, Higgins, percheziţia n-a fost o operaţiune 
inutilă. Asta te mai răzbună un pic pentru aventura ta 
neplăcută, spune Dryan. 

Se făcu tăcere. 

— Acum, cred că trebuie să plec, spuse inspectorul. 

Dryan dădu din cap. 

— Fii atent, Higgins, ai grijă de tine, bătrâne ! 


CAPITOLUL XVIII 

PRIMUL SUCCES 
Inspectorul Higgins dădu târcoale timp de două ore 
hotelului Clavering, cu speranţa că Royal se va întoarce 


acasă. 
Aşteptarea sa se dovedi inutilă şi, nemulţumit, se hotări 


să se reîntoarcă la Cliff House. 

Fuseseră regăsite, într-o pubelă, nu departe de „Pink 
Rat”, actele şi cheile sale. Bineînţeles, hoţul îşi păstrase 
pentru el ceasul şi portofelul. 

Imediat după ce ajunse la Cliff House, Higgins îl chemă 
la el pe majordomul Winston. 

— Ce ştii dumneata despre Henry Royal? întrebă el fără 
nici o introducere. 

Winston păru surprins şi se gândi un moment, ca şi cum 
şi-ar fi ordonat amintirile. 

— Henry Royal !... Acest nume nu-mi este necunoscut. 
Trebuie că l-am auzit pronunţat undeva. 

— Îl cunoşti, afirmă inspectorul. 

— Ba nu, vă asigur. 

— Am motive solide să cred contrariul. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse Winston, care părea din 
ce în ce mai surprins. 

— L-ai văzut cel puţin o dată, insistă brusc Higgins. 

— Vă rog, spuneţi-mi când? 

— Când a intrat la ora două noaptea în biroul în care 
Randall a fost asasinat. 

— Mă mir că spuneţi asta, ripostă Winston. Credeam că 
poliţia nu ştie numele agresorului domnului Randall. 
Indiferent cine ar fi, eu nu i-am văzut decât picioarele şi.. 

— Deci, persişti să declari că nu-l cunoşti pe Henry 
Royal? 

— Regret, dar nu pot să vă contrazic, domnule. 

O scurtă licărire se întrezări în ochii lui Winston şi un 
surâs abia schiţat îi juca pe faţa de vulpoi. 

Higgins îşi încruntă sprâncenele. Acest ton ironic era 
insultător. Întrebă brusc: 

— Ai cumva un frate? 

— Nu, domnule. 

Dar Winston nu putu să-şi stăpânească o scurtă 
tresărire, pe care inspectorul o înregistră ca pe o 
mărturisire. 


— Un frate care să fie prietenul lui Royal, repetă 
Higgins, ca şi cum nu ar fi auzit răspunsul. 

— Pentru că nu am niciun frate, întrebarea nu are sens, 
domnule. 

— Atunci, cu atât mai bine. Omul care a fost sugrumat 
azi-dimineaţă înseamnă că nu-ți este rudă. 

— Su... sugrumat? 

Winston îşi pierdu sângele rece. Părea că este gata să 
leşine de emoție şi de stupoare, în acelaşi timp. 

— Da... şi probabil mort în prezent, completă Higgins cu 
brutalitate. 

— Eh bine 1... am un prieten care, într-adevăr, îmi 
seamănă destul de mult şi... 

Inspectorul încercă să încurajeze acest timid început de 
mărturisire. 

— Poate un văr, sugeră el. 

— Da. Da... 

— Şi acest văr îl cunoştea pe Royal? 

Urmă o lungă tăcere. 

— Henry Royal n-ar fi comis un asemenea gest, spuse 
Winston cu convingere. 

Apoi, bănuind o capcană în anunţarea acestei pretinse 
morţi, îşi regăsi calmul. Când îl privi pe inspector, faţa sa 
era fără expresie. 

Higgins se făcu că nu remarcă această schimbare. 

— De ce? întrebă el. 

— Henry Royal este un gentleman. 

Nu era nici o ironie în această afirmaţie. Exista, cu 
siguranţă, ceva la Royal care-l ridica deasupra nivelului 
răufăcătorilor obişnuiţi. Caracterul lui cavaleresc îi crea un 
prestigiu suveran în lumea interlopă cu care avea contact 
ca urmare a vieţii sale aventuroase. 

— Mulţi bandiți apar sub asemenea faţadă, observă 
Higgins, până în momentul în care masca le este dată jos şi 
apar aşa cum sunt în realitate. 

Winston surâse, dar nu răspunse nimic. Era un surâs 


plin de autoîncredere, denotând o credinţă invincibilă în 
superioritatea celui admirat. 

— Bine, spuse Higgins. Poţi să pleci. Şi mustrările de 
conştiinţă îl făcură să adauge: Omul nu este mort. De fapt 
nu ştiu nici numele lui, nici pe cel al agresorului. 

Winston, cu faţa pe dată împietrită, îi privi lung pe 
inspector, apoi spuse calm: 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc. 

Astfel, deveni clar că omul pe care Royal îl întâlnise la 
cabaret era fratele lui Winston. 

Higgins nu avea o dovadă de netăgăduit, dar i se părea 
că o asemenea apreciere era plauzibilă. 

Din păcate, reală sau imaginară, această rudenie nu 
clarifica cu nimic moartea lui Randall şi încă mai puţin 
sfârşitul tragic al sărmanului Petter. 

Moartea sergentului era înconjurată de un mister de 
nepătruns. 

Plecat în căutarea lui John Smith, pe care trebuia să-l 
găsească în grădină, Petter, după toate aparențele, 
rămăsese în limitele proprietăţii Randall. Poate s-a dus 
până la căsuţa paznicului. Dar această căsuţă era situată la 
marginea parcului, iar marea era destul de departe. Ce-l 
făcuse totuşi să se îndrepte spre faleză? De altfel, pentru a 
merge acolo, fără să treacă prin poarta de la intrare, ar fi 
trebuit să escaladeze zidul care împrejmuia proprietatea. 
Straniu capriciu! Cel puţin dacă nu se lansase într-o 
urmărire disperată, după fugar... poate asasinul lui 
Randall. Dar toate acestea nu erau decât „dacă” şi „poate”. 
Era inutil să aduni, despre această moarte, supoziţii care 
nu serveau la nimic. 

O voce groasă întrerupse meditaţiile inspectorului. 

— Ah! sunteţi aici, domnule inspector, vă aduc ceva. 

Era căpitanul Sanderstead. 

Higgins se ridică, îi spuse bună ziua şi îi luă din mâini un 
sul voluminos de hârtie. 

— Este planul acestei case infernale, continuă şeful 


poliţiei locale. L-am conceput cu ajutorul subordonaţilor 
mei. Aveţi noroc dacă recunoaşteţi ceva. Eu am putut 
numai să observ că fiecare zid de bază are cel puţin trei 
sau patru picioare grosime. Avem, de asemenea, planul 
grădinii. Am muncit pentru a realiza aşa ceva ore în şir. 
Trebuie să vă spun însă că n-avem nicio urmă de pasaj 
secret. 

— Mi s-a spus că Randall locuia în această casă de...? 

— Cam de zece ani. 

— Prin urmare, nu a trebuit să facă mari schimbări. 

— Nu numai că nu a modificat nimic, dar nici măcar nu a 
restaurat nimic, îl asigură Sanderstead. 

— Notarul care a vândut această proprietate lui Randall 
ar trebui să aibă un plan al casei, nu? 

— M-am gândit la aşa ceva. Am telefonat la firma Knape 
et Cie care s-a ocupat de vânzare. Mi s-a răspuns că nu au 
nimic de acest gen. 

— Avem informaţii despre cel care a avut Cliff House 
înainte de Randall? 

— Mda, se pare că omul a înnebunit şi apoi a decedat 
într-un ospiciu. Casa a rămas fără proprietar ani întregi. A 
fost vândută printr-o sentinţă a tribunalului şi aşa a 
cumpărat-o Randall. 

— Bine. 

Conversaţia se opri aici. Higgins, gânditor, fuma. 

Deci, precedentul proprietar de la Cliff House fusese un 
nebun... Aceasta putea explica multe lucruri... 

Inspectorul petrecu o după-amiază zbuciumată, în 
căutarea unor indicii mai precise despre acest nebun. Făcu 
o oprire la birourile firmei Knape et Cie, telefonă la 
Londra, discută cu bătrânii din Seaport şi Cliff Hights şi 
vizită chiar două spitale şi un azil de boli nervoase. 

Când se făcu seară, trebui să recunoască inutilitatea 
timpului consumat cu această anchetă. 

Nu aflase nimic în plus faţă de ce ştia de la Sanderstead, 
decât că pe fostul proprietar îl chema Nathanael Zebstone. 


Acest nefericit dement, după o existenţă înfiorătoare, 
murise fără moştenitori, iar averea sa revenise Coroanei 
britanice. 

În acest timp, Scotland Yard-ul se străduise mult să 
regăsească urmele falsului Winston. 

Fuseseră interogaţi pe rând medicii şi farmaciştii din 
cartierul în care se găsea cabaretul „Pink Rat”, dar nici 
unii, nici ceilalţi nu se ocupaseră de vreun rănit. 

Pe de altă parte, norocul îl pusese pe inspectorul Dryan 
pe urmele unei bande de răufăcători, obişnuiţi ai localului 
„Pink Rat”. Aceşti bandiți deţineau toţi bancnote 
falsificate, dar, din dorinţa de a nu-şi compromite 
complicii, se încinseseră într-un mutism încăpățânat. 

Higgins putea astfel să tragă concluzia că Cliff House 
era centrul foarte activ în care se fabricau banii falşi. Dar 
această certitudine nu-l ducea prea departe. 

Inspectorul, destul de descurajat, se plimba în lung şi-n 
lat prin bibliotecă; deodată îşi aminti un detaliu: cheia 
rămasă în uşa dulăpiorului, în spatele falselor cărţi de pe 
rafturile galeriei. 

Higgins se urcă din nou în balcon. Găsi fără greutate 
dulăpiorul şi cheia falsă. Exista, fără îndoială, la Cliff 
House o broască la care se potrivea această cheie, dar la 
care? 

Dumnezeule! Dar printre cele trei chei găsite asupra lui 
Michael Randall, era una de aceeaşi formă cu aceasta şi 
era exact cheia care deschidea sertarul secret al seifului! 

N-ar fi fost de mirare dacă ea era utilizată cu un dublu 
Scop. 

„Să procedăm metodic, îşi spuse Higgins. Alaltăieri, în 
cursul nopţii, Baysworthy, ca şi agresorul său, au intrat în 
Cliff House fără să fie văzuţi. Aveau fiecare o cheie care 
deschidea o uşă exterioară, o intrare pe care Sanderstead 
nu o remarcase şi care nu figura pe planul său... Se pune 
problema să descopăr această uşă. Este dificil, clar, cu 
puţin noroc...”. 


Higgins deschise fereastra. Venise noaptea, o noapte 
sumbră, fără stele. Obscuritatea nu va facilita căutările. 

Inspectorul cobori în grădină şi făcu un tur al clădirii. 
Fațada de nord dădea spre un teren necultivat. Zidurile, pe 
această parte, dispăreau sub o perdea deasă de iederă. 

Această particularitate atrase atenţia inspectorului. 
După ce verifică dacă nu-l spionează nimeni, începu să 
caute cu răbdare. În sfârşit, la douăzeci şi cinci de picioare 
de la primul contrafort, avu surpriza să descopere o mică 
uşă pe care iedera o acoperea atât de bine, încât era foarte 
greu să-i bănuieşti existenţa. 

Dificultatea era însă acum să descopere broasca. 
Higgins reuşi totuşi, introduse cheia în broască, o răsuci şi 
uşa se deschise. 

Victorie! Cliff House îşi dezvăluise unul din secretele 
sale atât de bine păzite! 

Inspectorul, bucuros de succesul său, împinse uşa, dar, 
în acel moment, un obiect dur, aruncat parcă de un resort 
invizibil, îl lovi în plină figură. 

În, spatele lui, uşa se închise cu un pocnet sec, tăindu-i 
orice cale de retragere. 


CAPITOLUL XIX 


PESCARUL ESTE REGĂSIT 


Inspectorul Higgins îşi reveni treptat din şocul care-l 
ameţise. Nu ştia cine sau ce îl lovise. Nu-şi mai găsea 
lanterna, probabil că-i căzuse în momentul în care fusese 
lovit. Împrejurul lui, întunericul era dens, înspăimântător... 
Avea senzaţia că este zidit de viu într-o temniţă. 

Din fericire, avea la el chibriturile. Scăpară pe rând 
două sau trei bețe şi la lumina lor pâlpâitoare, putu să 
observe câteva trepte ale unei scări. 


Pipăind cu mâna, ca un orb care-şi caută drumul 
tatonând cu bastonul, Higgins urcă treptele, apoi se opri. 
Maxilarul lovit îl durea foarte tare, dar îşi recăpătase 
stăpânirea de sine. 

Aprinse din nou un chibrit şi, având lumină preţ de 
câteva secunde, mai mult ghici decât zări un spaţiu mai 
puţin întunecat care se decupa în bezna din faţa sa. Era, 
fără îndoială, un culoar care ducea în interiorul casei. 

Higgins o porni. Înainta cu grijă, pipăind atent terenul şi 
zidurile. Ajunse în sfârşit la extremitatea culoarului şi se 
găsi în faţa unei uşi închise. Inspectorul nu mai avea cheia, 
dar încercă să spargă obstacolul cu lovituri de picior. Se 
auzi o trosnitură de bun augur şi apoi piciorul drept îi 
trecu prin panoul de lemn. Imediat se simţi prins de picior 
ca în nişte cleşti de oţel. 

— Dă-mi drumul! strigă Higgins. 

— E inutil să rezişti! tună o voce pe care inspectorul o 
recunoscu imediat. 

Scoase un suspin de uşurare. 

— Incet, măi omule. Sunt eu, inspectorul Higgins 

— Ah ! dumneavoastră sunteţi, domnule !... Dar de fapt 
unde sunteţi? Cum aţi reuşit să faceţi o gaură în acest zid? 

— E vorba de o uşă, încearcă s-o deschizi 

— Mă scuzaţi, dar nu văd nimic, în afară de un tablou pe 
care l-aţi găurit cu piciorul. 

— Caută mai bine şi împinge cu umărul. 

— Da, da, domnule! am găsit-o. 

Cu eforturi conjugate, uşa-tablou a fost dărâmată şi, 
deodată, plin de praf şi pânze de păianjen, apăru Higgins. 
Polițistul nu-şi putut reţine un hohot de râs. Inspectorul nu 
zise nimic, dându-şi seama de comicul irezistibil al 
apariţiei sale. 

Secretul tunelului şi al uşii-tablou odată dezvăluit, 
existau premise certe pentru elucidarea unui mister până 
atunci de nepătruns. Acum, ancheta începea să meargă ca 
pe roate. 


Regăsindu-şi calmul, Higgins se uită unde ajunsese. 
Recunoscu galeria de tablouri, prin care trecuse de mai 
multe ori, acompaniat de căpitanul Sanderstead, în 
noaptea în care Baysworthy fusese atacat. 

— Spune-mi, îl întrebă el pe poliţist, ce faci aici? Ai auzit 
soneria din cămin? 

Nu domnule, îmi făceam rondul şi am auzit un zgomot în 
spatele acestei picturi. Dar ce s-a întâmplat? 

Fără să-i răspundă, Higgins se îndreptă iute spre 
bibliotecă, de unde se auzea soneria telefonului. 

— Tu eşti, Higgy? Ai multă treabă? întrebă inspectorul 
şef Dryan. 

— Nu, răspunse Higgins, ştiind bine că acesta era 
răspunsul dorit. 

— Ah ! cu atât mai bine! Şase noi bancnote false au fost 
găsite la Danecoast, un orăşel în apropiere de Seaport. 
Pentru că tot eşti în zonă, ai putea să faci un drum până 
acolo. 

— Sigur. Şi la cine s-au găsit? 

— La, un constructor de şalupe, numit Pontings. 
Porneşte la drum şi nu te gândi la cheltuieli, bătrâne. 

— Excelent. Deci nu vezi ce aş mai putea face pe aici, 
nu? 

— Nu, la revedere, şi ţine-mă la curent cu ce afli. 

Dryan închise. Chiar dacă îşi dăduse seama de tonul 
sarcastic al colegului său, avusese bunul simţ să se abţină 
de la orice comentariu. 

Cincisprezece minute mai târziu, maşina comisariatului 
îl aducea pe Higgins în faţa atelierului constructorului de 
şalupe. Domnul Pontings nu se culcase încă. 

Cum mai povestise de două ori întâmplarea sa poliţiei 
locale, se arătă destul de plictisit s-o reia încă o dată. Era o 
chestie foarte simplă, de altfel: domnul Pontings acceptase 
şase bilete de zece şilingi ca plată pentru o factură de trei 
lire sterline. 

După aceea, când să-şi plătească o datorie mai veche, 


hangiul refuzase aceste bancnote, pe care le declarare 
suspecte. Domnul Pontings se dusese la poliţie şi dăduse o 
declaraţie. Nu ştia nimic în plus. Banii proveneau de la un 
puşti, fără îndoială un comisionar, care venise în 
magazinul sau şi cumpărase un cablu şi nişte cârlige. 

Domnul Pontings, ajuns la acest punct al povestirii sale, 
se opri, dar Higgins nu pierdu prea mult timp ca să afle că 
acel puşti era fiul unui anume domn Sweeting. 

Domnul Sweeting, la care inspectorul se duse imediat, 
se jură că nu ştie nimic. Higgins ceru să fie chemat băiatul. 
Acesta fu sculat din pat şi aşa, adormit cum era, adus în 
faţa inspectorului. 

Aflând despre ce era vorba, fiul domnului Sweeting 
arătă cu mândrie o bancnotă de zece şilingi şi preciză că 
primise banii de la un marinar în schimbul drumului până 
la magazinul lui Pontings. Era singura informaţie pe care o 
putea da. 

Era miezul nopţii. Higgins se gândi să facă o plimbare 
pe malul mări pentru a încerca să-şi ordoneze gândurile. 
Danecoast era un mic port înghesuit într-un golfuleţ; mai 
multe şalupe erau trase pe mal; la ora aceea pescarii erau 
de mult în paturile lor şi locul era pustiu. 

Inspectorul se pregătea să se întoarcă, dar briza îi aduse 
în nări miros de tutun. Cineva fuma prin preajmă. 
Inspectorul fu astfel ghidat de miros până în spatele unor 
clădiri aparţinând unei companii de transporturi navale. 
Într-adevăr, un bărbat era acolo. Higgins se îndreptă spre 
el şi-l interpelă; omul încercă să fugă. Dar a fost repede 
ajuns din urmă. 

— Ei, nu! dar nu este chiar domnul Gubbins? 

Omul nu răspunse şi încerca să scape. Prinzându-l cu 
putere de braţ, inspectorul îl duse la biroul de poliţie. 
Captura era importantă. 

Tânărul Sweeting, care cu siguranţă avea o noapte 
agitată, chemat la confruntare, îl identifică fără ezitare ca 
pe generosul donator al bancnotei de zece şilingi. 


Gubbins părea speriat ca un copil prins cu o greşeală. 
Din seara dispariţiei sale, lăsase să-i crească barbă, fără 
îndoială crezând că va deveni de nerecunoscut. 

— Ei. Ce ai de spus, Gubbins? întrebă inspectorul. 

Omul păstra o tăcere încăpăţânată. Părea extrem de 
înspăimântat. Higgins îl aduse la comisariatul din Seaport, 
unde se găsea şi căpitanul Sanderstead. 

Cu un aer viclean, pescarul se execută. Şi astfel, pe 
biroul şefului poliţiei, începură să se adune, într-un talmeș- 
balmeș, monede, un cuţit, o pipă veche, un pachet de 
tutun, o cutie de chibrituri zdrenţuită, un ghem de câlţi şi 
bucățele de plumb. 

— Asta-i tot? întrebă aspru Higgins. 

— Da, spuse Gubbins fără să ridice privirea. 

— Foarte bine. Acum, nu te mişca. 

Higgins îl pipăi cu atenţie şi-i ordonă: 

— Scoate-ţi puloverul. 

— De ce? 

— N-ai auzit ? 

Gubbins îşi scoase puloverul, pe care inspectorul îl 
examina cu atenţie. 

— Şi acum, scoate-ţi şi tricoul. 

Omul se supuse înjurând printre dinţi. Un teanc de 
bancnote căzu pe podea. 

— Foarte bine, spuse Higgins numărând douăzeci de 
bancnote false. Acum, Gubbins, se cuvine să dai o mică 
explicaţie. 

Pescarul îşi ţinea bereta între degetele tremurânde şi 
privea fix podeaua. Nu spuse nimic. Higgins aruncă o 
privire la pendulă. Era ora unu şi jumătate! Poate că era 
bine să-l lase pe acest tip să-şi vină în fire, băgându-l la 
arest, şi să aştepte până dimineaţă... 

Dar, deodată, Gubbins ridică privirea. 

— Cum m-ati prins? întrebă el. 

— Ne-am luat după aceste bancnote. 

Pescarul rânji şi îşi scutură claia de păr în semn de 


incredulitate. 

— Sunt milioane de bancnote în circulaţie. Nu puteaţi să 
ştiţi că le aveam asupra mea pe acestea. Şi apoi, dacă am 
sau nu am bani, asta nu priveşte poliţia. 

— Ba o priveşte, şi încă atât de mult, încât te declar 
arestat pentru falsificare de bani 

— Ce? 

— Aceste bancnote sunt false. 

Gubbins deschise gura şi o închise la loc de mai multe 
ori; ca şi cum nu ar fi avut aer. Apoi slobozi o înjurătură 
murdară care-i arăta din plin uimirea şi mânia. 

Higgins aşteptă câteva momente, apoi îi strecură: 

— Acum, Gubbins, poate eşti în măsură să ne explici 
câte ceva? 


CAPITOLUL XX 


O CAMERĂ CU SURPRIZE 


Inspectorul Higgins încercă să descifreze gândurile 
pescarului. 

Surpriza acestuia nu fusese prefăcută, era cu adevărat 
foarte agitat. Va vorbi oare? 

La o nouă solicitare, acesta se decise. Povestea sa, spusă 
printre dinţi, întretăiată de pauze, confirma parţial 
precedentele sale declaraţii. 

Gubbins nu minţise când afirmase că a fost martor la 
căderea vertiginoasă a sergentului Petter. Il văzuse 
rostogolindu-se pe coasta falezei şi alergase către locul 
accidentului. Dându-şi seama că victima nu mai putea fi 
ajutată, telefonase la poliţie, apoi se întorsese la locul 
accidentului. 

Abia atunci se trezise în el instinctul jefuitorului de 


epave. Omul era mort. Să iei banii unui mort era altceva 
decât să furi de la cineva în viaţă. Nimeni n-ar fi ştiut 
niciodată... . 

Şi Gubbins începuse să buzunărească mortul. Sosirea 
poliţiei întrerupsese macabra sa ocupaţie în momentul în 
care găsise un teanc de bancnote... 

Higgins ascultă cu atenţie această mărturisire. Când 
omul termină, îi spuse simplu: 

— E-n regulă. Poţi să pleci. 

— Cu adevărat? 

— Da, dar nu te duce prea departe. S-ar putea să mai 
avem nevoie de tine. 

Gubbins, fără a mai aştepta alt îndemn, o şterse de 
urgenţă. 

— Este oare bine cum procedaţi? zise căpitanul 
Sanderstead, după ce pescarul părăsise biroul. 

— Sigur că da. Sărmanul! povestea lui m-a înduioşat. 

— Este totuşi un hoţ, un jefuitor de cadavre ! 

— Vina lui este gravă, fără îndoială, dar Gubbins nu are 
mentalitatea mea sau a dumneavoastră. Este un sălbatic şi 
gândeşte ca un sălbatic. lată de ce gestul lui îmi pare 
scuzabil. Dar altceva m-a frapat în declaraţia lui. 

— Ce anume? 

— Bancnotele false găsite la Petter. 

— Mie, reluă Sanderstead, tot ce spune Gubbins mi se 
pare o minciună. Nu a găsit aceşti bani la Petter. 

— De ce nu? 

Discuţia luă sfârşit cu această enigmatică reflecţie. 

Era două dimineaţa. Higgins se gândi că era cazul să se 
odihnească puţin. I se oferi o cameră chiar la comisariatul 
din Seaport şi fu fericit să găsească un pat cât de cât 
confortabil. 

Inspectorul se trezi în zori, cu dureri de şale, obosit, dar 
mai ales sătul de a fi clădit atâtea ipoteze care se 
dovediseră rând pe rând eşecuri. Era timpul să termine 
odată! 


Noaptea trecută, cineva pătrunsese în Cliff House prin 
intrarea secretă. Cu ce scop? Omul plecase o dată cu 
intervenţia inspectorului sau, urmându-şi planul, rămăsese 
în casă? În acest caz, mai era încă ascuns acolo. Se 
impunea o percheziţie. 

În niciun moment soneria de alarmă nu-i semnalase 
prezenţa. Omul era deci un obişnuit al casei. Cu toate 
acestea, dispoziţiile date pentru paza domeniului fuseseră 
menținute în toată rigoarea lor. Se putea trece dincolo de 
cordonul sentinelelor? Higgins se gândi să încerce această 
experienţă. 

Tăind-o prin pădure, se îndreptă către nord. Pe această 
parte, proprietatea nu era apărată de un zid, ci de un gard 
viu care la prima vedere nu putea fi trecut. Inspectorul o 
luă în lungul acestor tufişuri şi sfârşi prin a descoperi o 
trecere aproape invizibilă. Deci pe aici se strecurau 
misterioşii vizitatori nocturni în Cliff House! 

Aplecându-se, cu toată statura sa atletică, Higgins reuşi 
să se strecoare prin spărtură. 

La extremitatea unui grup de arbuşti era plasat faimosul 
semnal de alarmă. Inspectorul făcu o ocolire pentru a-l 
evita şi zări o sentinelă care tocmai dădea colţul casei. Să-i 
înşele vigilenţa nu fu decât un joc. Higgins intră pe aleea 
principală şi atunci se arătă. 

— Bună ziua! 

— Bună ziua, domnule, răspunse polițistul cu un aer 
aiurit, întrebându-se dacă inspectorul nu picase din cer. 

— A intrat cineva? Ai observat ceva? 

— Nimic, domnule. 

— Când se termină garda dumitale? 

— La ora şapte. 

Higgins intră în hol şi-l întâlni pe polițistul care-l ajutase 
în cursul nopţii să iasă din pasajul secret. 

— Sper că nu au fost alte alarme? spuse el. 

— Nu, domnule inspector. Vreau totuşi să vă informez 
că, după plecarea dumneavoastră cu maşina, Winston a 


coborât să vadă ce s-a întâmplat. S-a arătat foarte mirat de 
distrugerea tabloului. 

— E un truc. Winston ăsta este un şmecher şi jumătate. 
Trebuie să-i interoghez. La ce oră îşi începe serviciul? 

— Nu va întârzia să apară, este ora la care coboară în 
fiecare dimineaţă. 

— Bun, aşteptându-l, voi lua micul dejun. 

Era ora şase şi jumătate când Winston apăru. La vederea 
inspectorului se trase instinctiv îndărăt. 

— Ei, Winston, ce mai faci? se interesă inspectorul. 

— Ei... bine, domnule. 

Faţa majordomului era palidă. Aruncă o uitătură piezişă 
prin cameră, evitând să întâlnească privirea inspectorului. 

— Ai avea nevoie de puţină odihnă, îmi pari obosit, spuse 
Higgins cu bunăvoință. 

— Nu, domnule, dar aş dori să merg la Londra. O 
afacere presantă mă cheamă acolo. 

— Adevărat? 

— Da, şi cred că mă veţi autoriza să fac această 
călătorie. 

— Dar cine vrea să te împiedice? spuse inspectorul. Aş 
dori numai să ştiu de ce trebuie să mergi la Londra? 

Majordomul era din ce în ce mai nervos; spusele lui 
Higgins îl făcură să se schimbe la faţă. 

— Trebuie să mă duc la un doctor, explică el. 

— Zău, eşti suferind? 

Winston înainta şi-l apucă pe inspector de mânecă 
hainei; o asemenea disperare se putea citi în ochii lui, 
încât Higgins fu un moment cuprins de milă. 

— Jur, pe ce am mai scump, că mă voi întoarce. 

Inspectorul era impresionat de accentul de sinceritate al 
lui Winston, dar de atâtea ori constatase falsitatea acestor 
jurăminte, încât neîncrederea îi birui mila. 

— Poate facem călătoria împreună? sugeră el. 

— Nu, trebuie să fiu singur... Lăsaţi-mă să plec, 
domnule, este urgent, foarte urgent. Ce trebuie să zic sau 


să fac pentru a vă convinge de sinceritatea mea? 

— Dar nimic nu ne grăbeşte, spuse inspectorul. Trenul 
pleacă abia peste două ore. Până atunci, mă voi mai gândi. 
Pentru moment, mă duc să cercetez cămările, apoi voi face 
un tur dincolo de uşa secretă pe care am descoperit-o azi- 
noapte. 

Inspectorul părăsi sufrageria, dar nu pentru a controla 
cămările. 'Ţâşni pe scări şi urcă până în cameră lui 
Winston. 

Din ce cauză era atât de agitat majordomul? Nu primise 
nici o scrisoare, niciun telefon. 

Cu toate acestea, într-o. Casă atât de bizară, Higgins nu 
ar fi fost surprins de existenţa unui telefon în cine ştie ce 
loc, poate chiar de nişte semnale luminoase. Această 
ultimă ipoteză i se părea chiar mai plauzibilă.. 

La etajul al doilea, în fundul culoarului, era o fereastră 
pe care lumina dimineţii intra în valuri. Linoleumul, 
luminat puternic, era atât de strălucitor încât te puteai 
oglindi în el. Dar pe această suprafaţă, lucitoare se 
detaşau net urmele lăsate de nişte tălpi ude. 

Higgins deschise fereastra. Nu plouase noaptea trecută. 

Dar rouă fusese abundentă, căci pe peluze mai 
străluceau încă mii de picături. Inspectorul se aplecă şi 
remarcă imediat, plasate la intervale regulate, crampoane 
metalice înfipte în zid, care plecau de sub pervazul 
ferestrei şi se pierdeau în iederă, la oarecare înălţime de la 
pământ. Evident, crampoanele nu erau vizibile de jos, 
datorită iederei care acoperea zidul. Erau astfel dispuse 
încât puteau servi ca scară pentru o fugă precipitată, dacă 
era nevoie. Randall se gândise să-şi ia toate precauţiunile 
necesare. 

Higgins examină din nou podeaua. Urmele păreau 
asemănătoare cu cele găsite pe straturile de flori din 
grădină. Un lucru era cert: cineva intrase în casă pe 
această fereastră. 

Cu paşi de pisică, Higgins o luă pe coridor, dar cu toate 


simţurile la pândă, căci nu mai avea poftă de o altă lovitură 
în maxilar. 

In faţa camerei lui Winston, inspectorul se opri şi trase 
cu urechea. Niciun zgomot. Încercă cu prudenţă clanţa... 
uşa nu era încuiată. Intră. Camera era goală. Inspectorul 
trase încet aerul pe nări. Ce tutun fuma Winston? Mirosul 
era atât de ciudat. 

În cămin era aruncată o ţigară, abia începută, pe cale să 
se consume singură. Higgins văzu aceasta dintr-o privire. 
În cameră nu era nimic în care să te poţi ascunde, în afară 
de un dulap care probabil ţinea loc de şifonier. Acolo era 
primejdia. Higgins evaluă exact riscul pe care şi-l lua şi îl 
acceptă cu bărbăţie. Se apropie de dulapul suspect şi îşi 
lipi urechea de uşa lui. 

Tăcere completă. 

Trecură câteva momente. Inspectorul asculta în 
continuare... I se păru deodată că aude o răsuflare 
imperceptibilă şi chiar în acel moment uşa se întredeschise 
prudent. Mai repede ca trăsnetul, Higgins se aruncă 
asupra unui munte de om şi-l lovi năprasnic la plex, 
aruncându-l într-un colţ al camerei. 

Era negrul uriaş de la „Pink Rat”. 

Negrul, înspăimântat, nu opuse nici o rezistentă. 


CAPITOLUL XXI 


O ÎNTÂMPLARE SUPĂRĂTOARE 


Spaima negrului se risipea puţin câte puţin. Îl privi pe 
inspector şi pe faţa sa, în acelaşi timp cu viclenia, se 
întipări o supunere plină de respect.Numai observându-i 
expresia, Higgins îşi dădu seama că negrul îl recunoscuse. 
Imediat îl întreabă: 

— Ne-am mai întâlnit, nu-i aşa? 


— Nu. 

— Ba da. Dar unde? 

— Nicăieri. 

— Cine te-a trimis aici? 

— Nimeni. 

— Bine, atunci explică-mi ce faci în această încăpere. 

— Păi eu... eu... 

Negrul luă un aer năuc, ca şi cum întrebarea i-ar fi 
depăşit puterea de înţelegere. 

Cu braţele lui lungi, cu torsul atletic şi faţa turtită, 
semăna mai mult cu un urangutan. 

— Aha, spuse Higgins, cu o strâmbătură de dispreţ ai 
venit aici ca să furi... 

— Nu, nu... strigă negrul, ridicând braţele în sus în semn 
de protest. 

— Ar trebui să ştii că eşti pasibil de trei ani de 
închisoare. 

— Dar nu am furat nimic! izbucni negrul, pradă unei 
spaime de nedescris. 

— Hai, scoate tot ce ai în buzunare! Repede, am spus! 

In acel moment un zgomot de paşi se auzi pe culoar. 

Higgins se întoarse cu repeziciune... Era un poliţist care 
îşi făcea rondul. 

— Ai venit la momentul oportun. Percheziţionează-l pe 
acest individ ! 

— De unde a mai apărut şi tuciuriul ăsta? întrebă 
polițistul mirat. 

— L-am găsit ascuns în dulap. 

— Are destul tupeu! dar, pentru Dumnezeu, a venit până 
aici în zbor? 

Negrul se uită la ei cu o privire urâtă şi pe faţă i se 
întipări o expresie mânioasă. Higgins se alarmă imediat. 

— Mâinile sus! ordonă el. Dumneata, îi spuse el 
poliţistului, scoate-ţi revolverul şi arată-l puţin tipului 
ăstuia ca să înveţe să stea cuminte. 

Negrul se supuse şi ridică mâinile. 


Percheziţionat, se dovedi că nu avea pistol, dar i se găsi 
într-un buzunar un brici, armă silenţioasă şi redutabilă 
pentru cine ştie s-o folosească. O căutare mai atentă 
scoase la lumină un ceas şi o lanternă. 

Inspectorul îşi recunoscu imediat ceasul şi lanterna care 
îi fuseseră furate în acea seară memorabilă, la ieşirea din 
cabaretul „Pink Rat”. 

— Hm! de unde ai obiectele acestea? întrebă el eu 
severitate. 

— Le-am găsit. 

— Iar eu le-am regăsit. Bine, dar spune-mi unde le-ai 
găsit? 

Urmă o lungă tăcere. Metoda aceasta nedând niciun 
rezultat, inspectorul încercă altceva. 

— Ştii la ce te expui pătrunzând în această casă cu 
buzunarele pline de obiecte furate şi care pe deasupra 
sunt furate de la mine? 

— Nu puteam să ghicesc că aceste lucruri vă aparţin, 
spuse negrul. 

— Bine, la rigoare pot să te cred, urmă inspectorul, dar 
cel care te-a trimis ştia foarte bine cine era proprietarul şi 
la ce risc te expune. 

Îndoiala începea să se citească în ochii negrului. 
Higgins, simțind aceasta, insistă. 

— Poate dorea să fii prins cu aceste probe care te pot 
condamna fără drept de apel... 

Faţa negrului se schimonosi. Îşi mişcă mâinile ca şi cum 
ar fi dorit să îndepărteze ceva. 

— Oh! nu pot să cred aşa ceva... bâigui el. 

— Parcă poţi să ştii la ce să te aştepţi din partea lui 
Henry Royal! 

Lovitura fusese trasă la întâmplare, dar ea îl atinse pe 
adversar într-un punct vulnerabil. 

— Dumneavoastră... ştiţi?... mormăi negrul. 

— Noi ştim tot! declară Higgins, observându-l cu atenţie 
pe omul din faţa sa. Ştim, de exemplu, că Henry Royal este 


cel care te-a trimis... (nicio reacţie pe faţa negrului). Eşti 
purtătorul unui mesaj pentru majordomul Winston... 
(neliniştea începea să apară pe faţa tuciurie). Royal ţi-a 
spus să te urci pe zid folosind crampoanele şi să intri pe 
fereastră. Uşa lui Winston este a treia pe stânga... (un 
surâs schiţat îi arătă lui Higgins că făcuse o greşeală). Nu 
ştiai acest detaliu şi a trebuit să cauţi... În sfârşit, l-ai găsit 
pe Winston şi ţi-ai îndeplinit misiunea. Trebuie să meargă 
la Londra ca să vadă pe cineva... Vărul lui Winston... 
fratele lui este bolnav... 

Higgins se opri pentru, a studia efectul vorbelor sale. 

— Foarte bolnav, urmă el... pe moarte... sugrumat... 

Spaima care-l făcu să tremure pe negru arătă că 
nimerise în plin.. 

— Trebuia să-i conduci pe Winston lângă fratele său... 
(Aici putea fi o pistă falsă... Higgins o luă altfel). Numai că 
nu cunoşteai ascunzătoarea fratelui... şi Royal dorea să-l 
vadă el însuşi pe majordom.. 

Negrul cobori ochii, inspectorul îi urmări privirea şi fu 
surprins de forma pantofilor săi. 

— Porţi chiar pantofii lui Royal! spuse el cu o voce 
cavernoasă. 

Această ultimă picătură făcu să se reverse paharul. Un 
mormăit aspru, nearticulat, se auzi din gura negrului. 

— În ce loc, trebuie să-l întâlnească Royal pe Winston? 
continuă să întrebe implacabil detectivul. 

— La... Den... mouth... 

Omul închise ochii pentru a scăpa de fascinația privirii 
reci care parcă-l străpungea. 

— Stil ce vrea să spună? îl întrebă Higgins pe poliţist. 

— Cred că este vorba de Denmouth, un sat nu departe 
de Cliff Highits. 

— Da, este Denmouth! izbucni negrul, care îşi 
recăpătase în sfârşit memoria. 

— Bun, spuse cu gravitate inspectorul. De tine ne vom 
ocupa mai târziu. Pentru un moment, păzeşte-l cu atenţie, 


cu mâna pe armă, căci are agilitatea unei maimute, îi 
recomandă Higgins poliţistului. 

Inspectorul cobori scările, cu gândul la informaţiile pe 
care tocmai le obținuse. 

Negrul, executant al ordinelor lui Royal, intrase în casă 
căţărându-se pe zid, dar omul care se găsea ieri în spatele 
zidului despărțitor fusese Henry Royal. Fratele lui Winston 
era foarte bolnav. Trebuia anunţat majordomul fără ca 
poliţia să bage de seamă. Royal dorise să îndeplinească 
această misiune folosind un drum care, fără îndoială, îi era 
familiar. 

Combinația eşuase, dar graţie întunericului propice din 
pasajul secret, el reuşise să fugă fără a fi descoperit. Să se 
întoarcă la Londra, să-l instruiască pe negru şi să-l aducă 
la Cliff House nu fusese decât o chestiune de ore. Colosul 
negru, fericit să servească un asemenea stăpân, 
îndeplinise ordinele ca un sclav. 

În acest, moment, la Denmouth, Royal fierbea de 
nerăbdare aşteptându-l pe Winston. 

— Ah! o să ne distrăm bine. 

Higgins dădu o raită prin sufragerie. Winston, a cărui 
paloare se accentuase, se apropie de el cu sufletul la gură : 

— Îmi permiteţi să plec, domnule? 

— Da, Winston. 

— Oh! mulțumesc. Vă sunt cu adevărat foarte 
recunoscător. 

— Merg până la Seaport, spuse inspectorul. Nu vrei să 
te duc cu maşina? 

— Nu, vă foarte mulţumesc, dar mă tem să nu vă 
deranjez. Gara nu e prea departe şi m-am obişnuit să fac 
drumul pe jos. 

Higgins surâse în gând. Majordomul avea răspuns la 
toate. 

— Bine, pleacă dacă eşti gata, dar nu uita că trebuie să 
te întorci. Aş avea mari necazuri dacă nu te întorci astăzi, 
căci răspund de dumneata. 


— Voi reveni, aveţi cuvântul meu de onoare, îl asigură 
majordomul cu demnitate. 

— Bine, la revedere, Winston. 

Higgins traversă coridorul şi ieşi pe uşa principală. Ştia 
că priviri atente îl spionau cu nelinişte. Se urcă în maşină, 
urmă aleea principală, trecu de poarta domeniului după ce 
ordonase sentinelei să-l lase să treacă pe majordom şi luă 
ostentativ drumul spre Seaport. La comisariat, telefonă 
postului de poliţie din Cliff Hights. Când Winston îl va 
întâlni pe Royal, vor fi urmăriţi cu discreţie. 

Acest punct fiind lămurit, Higgins se grăbi spre un garaj, 
închirie o maşina de curse, îşi mai cumpără o pereche de 
ochelari negri şi o pălărie gri. 

Astfel devenit de nerecunoscut — cel puţin aşa credea — 
Higgins se îndreptă spre Cliff Hights. De departe îl zări pe 
Winston cotind la stânga, în direcţia Denmouth. 

li lăsă puţin avans şi apoi se luă după el. Imediat însă îl 
pierdu din ochi, dar nu se nelinişti. Ştia că un singur drum 
carosabil deservea Denmouth, mergând de la această 
localitate la gara din Cliff Hights. Oricare i-ar fi destinaţia, 
Royal trebuia să folosească această cale, în afara căreia nu 
exista decât un fel de drum de ţară, aproape impracticabil, 
trecând peste câmpuri pe partea dinspre Seaport. 

Acest drumeag îl alese inspectorul ca punct de 
observaţie. Cu chiu cu vai, îşi conduse maşina la umbra 
unor copaci seculari, pe o ridicătură, de unde avea o 
perfectă vizibilitate asupra terenului aflat mai jos. 

Inspectorul se felicită de justeţea deducţiilor sale. Chiar 
dacă operaţiunea Cliff House cam trenase, acum urma să 
fie relansată, căci Royal şi Winston, fiind complici, 
cunoşteau amândoi dedesubturile acestei crime unde se 
întretăiau atâtea piste. 

Să-l descopere pe asasinul lui Michael Randall era, 
pentru inspectorul Higgins, o veritabilă obsesie. Ştia că 
joacă o carte foarte importantă, Succesul semnificând o 
ascensiune rapidă în posturi înalte, dar eșecul!... 


Higgins respinse această idee. Succesul se anunţa cu 
certitudine şi el savura dinainte bucuria victoriei. 

Gândurile inspectorului ar fi fost mai pesimiste dacă ar fi 
putut să prevadă ce urma să se întâmple... 

Curând auzi un huruit sonor şi ştiu că se apropia 
momentul acţiunii. Cu piciorul pe acceleraţie, aşteptă... 

Maşina pe care-o pândea, în loc să-şi continue drumul pe 
şosea, viră brusc pe drumeagul de ţară. Higgins, cu 
uimire, o văzu venind spre el. Toate planurile sale erau 
date peste cap. 

Aşezat la volanul pe care-l mânuia cu o virtuozitate fără 
egal, Royal gonea ca un nebun. Maşina sa ţâşni ca o 
săgeată pe acea cărare abia vizibilă. Când depăşi maşina 
inspectorului, acesta îl văzu pe Winston aşezat lângă 
Royal. 

Inspectorul Higgins, literalmente pietrificat, nu avu nici 
măcar puterea să mai tragă o înjurătură. 


CAPITOLUL XXII 


UN ACT DE UMANITATE 


Inspectorul Higgins reuşi, în sfârşit, să-şi stăpânească 
enervarea şi manevră în aşa fel încât să întoarcă maşina în 
direcţia oraşului Seaport. leşi de pe drumul de ţară cu chiu 
cu vai, dar timpul trecuse, maşina lui Royal era departe 
acum. Ce importanţă avea, urmărirea devenea mai 
pasionantă.. 

Detectivul se lansă ca un nebun pe urmele fugarului, 
riscând să se ciocnească dintr-un moment în altul cu un 
obstacol neprevăzut. Trecând prin faţa porţilor de la Cliff 
House, se opri puţin. 

— Ai văzut trecând o maşină de curse? Un Jaguar? îl 
întrebă pe polițistul de pază. 


— O maşină a trecut pe aici acum vreo trei minute. 

— I-ai notat numărul? 

— Nu, domnule. Gonea ca o vijelie, nu i-am putut zări 
nici măcar pe ocupanţii maşinii. 

— Nu-i prea grozav. Telefonează repede la postul de 
poliţie cel mai apropiat şi încearcă să afli dacă Jaguarul a 
fost zărit pe acolo. 

După câteva momente polițistul reveni cu un răspuns 
afirmativ şi inspectorul îşi reluă drumul cu viteză maximă. 

Higgins era furios pe el însuşi. Cum şi-a putut imagina 
că Royal va cădea prosteşte într-o cursă aşa de grosolană! 
Ca şi cum nu ar fi cunoscut inteligenţa şi perspicacitatea 
acestui individ. 

Inspectorul rememoră deodată mimica expresivă a 
negrului, care-l lăsase să creadă că fratele lui Winston era 
la Londra. Cu toate acestea Royal gonea în direcţia 
contrară. De ce? Era încă o viclenie? 

Bolnavul, dacă nu mai era la Londra, nu fusese 
transportat prea departe; rana nu-i permitea să se 
deplaseze prea mult 

Acest raţionament lămuri deodată situaţia. Londra! 
acesta era obiectivul lui Royal. Se îndrepta spre capitală 
după multe ocolişuri pentru a deruta pe eventualii 
urmăritori. Bine! 

Higgins trecu de periferiile din Seaport şi se opri la 
comisariat. Aici, agitația era mare. După ce primiseră 
mesajul inspectorului, telefonaseră la toate posturile de 
poliţie pentru a da semnalmentele Jaguarului. 

Inspectorul îşi reluă drumul. Maşina rămânea invizibilă. 
Royal mergea probabil cu o viteză nebunească. 

Higgins simţi cum îi scade încrederea în reuşita sa. Dacă 
Royal ajungea la Londra înainte de a fi prins din urmă, 
putea să se lase păgubaş. 

Deodată, din spatele maşinii, inspectorul auzi un claxon 
nervos. La acest semnal, Higgins, recunoscând poliţia, 
opri. Cealaltă maşină trase lângă el. 


— Inspectorul Higgins? întrebă un poliţist. 

Higgins scoase capul pe geamul portierei. 

— Da, răspunse el. 

— Am găsit Jaguarul. 

— Cum? 

— Şi l-am arestat pe şofer, adăugă cu mândrie agentul. 

Inspectorul ridică braţele la cer ca pentru a-l lua ca 
martor la enormitatea acestei gafe, dar polițistul înţelese 
imediat gestul. 

— Am avut un motiv foarte grav, domnule. 

— Hm! să sperăm. 

Inspectorul întoarse şi îşi urmă ghidul. După un drum de 
vreo doi kilometri, maşina poliţiei se opri lângă o grămadă 
de oameni. 

Un Jaguar, într-adevăr, era oprit pe marginea drumului, 
iar poliţiştii încercau să stăpânească un tip înalt şi osos, cu 
un aer furios, care debita un torent de înjurături. 

Dând din coate, Higgins traversă mulţimea de gură- 
cască şi se apropie, foarte curios. 

La vederea inspectorului, individul se linişti ca prin 
farmec. 

— Cine-i ăsta? întrebă Higgins. 

— Un specialist în furturi de automobile. Primim de mult 
plângeri de la diverşi cetăţeni. Acum l-am prins, în sfârşit. 

Higgins îl întrebă pe delincvent: 

— De unde ai furat maşina? 

Omul ridică din umeri cu resemnare. 

— Maşina aceasta era abandonată, cu toate portierele 
deschise. Eu n-am făcut decât să mă urc la volan... 

— Dar unde? 

— Cred că era cam pe la... am uitat. Era un nume care 
începea cu Fen... 

Higgins înţelese că nu va putea scoate mai mult de la 
acest tip. Se întoarse către un sergent de poliţie şi-l 
întrebă: 

— Ştii care ar putea fi locul acela? 


— Fără să fiu absolut sigur, cred că e vorba de Fenworth 
Grove. Pot să vă conduc până acolo, dacă doriţi. 

— Nu, nu-i nevoie. Arată-mi numai drumul şi întoarce-te 
la post. Poate va fi nevoie de dumneata. 

Urmând indicaţiile sergentului, Higgins se orienta uşor 
spre Fenworth Grove. Trecea printr-o zonă foarte aridă. 
Oricât ar fi privit în jur, nu se vedea nicio locuinţă, în afară 
de un conac înconjurat de o mică gradină. 

Casa, cu uşile şi ferestrele închise, părea nelocuită. 
Grădina, lăsată în paragină, aleile invadate de buruieni, 
cinci sau şase pomi pricăjiţi, totul dădea impresia unui loc 
părăsit. 

Gardul solid, întărit cu sârmă ghimpată, nu avea ca 
deschidere decât un loc strâmt, închis de o barieră de 
lemn. Din doi paşi, Higgins trecu dincolo. 

Vorbind în termeni legali, era o violare de domiciliu, dar 
gravitatea cazului îi părea un motiv suficient pentru a 
justifica delictul său. 

Dacă această casă era refugiul unde se ascundea rănitul, 
Royal şi Winston se găseau şi ei aici. 

Inspectorul urmă aleea principală, se opri puţin, apoi 
intră în casă. 

Nu era nimeni la parter. 

Începu să urce primele trepte ale unei scări acoperite de 
o mochetă, apoi se opri şi ascultă din nou. Sprijinit cu o 
mână pe balustradă, ciuli urechile.. 

O uşă se deschise la etajul superior. 

— Dumneata eşti, Royal? întrebă vocea lui Winston. 

— Nu, sunt Higgins. 

Era atât de neprevăzută situaţia, încât Winston rămase 
un moment fără cuvinte. Dar, în zăpăceala lui, un lucru se 
detaşa cu claritate: inspectorul, printr-un mijloc 
necunoscut, aflase adevăratul ţel al călătoriei sale şi venise 
să-l surprindă pentru a-i smulge nişte mărturisiri! 
Disperarea îi dădu curaj. 

Inchise încet uşa şi apăru pe palier. Faţa îi era 


descompusă de furie. 

. - Aşa deci, domnule, m-aţi urmărit... Aş putea să vă 
ucid... 

Winston vorbea pe un ton calm, dar se simţea în vocea 
sa o nervozitate crescândă, reţinută totuşi, care era şi mai 
periculoasă. 

Inspectorul avu un moment de nehotărâre. Descifra 
gândurile acestui om, îi ghici durerea, şi mila îl îndemnă să 
se arate uman. 

— Ai putea să mă ucizi, Winston, într-adevăr, dar ce ar 
rezolva asta?... Unde este Royal? 

— A plecat! răspunse majordomul cu o voce şoptită. 

— Îmi pare rău! trebuie să urc. 

— Nu veţi urca! spuse precipitat Winston. 

— Ba nu, voi urca! răspunse ferm inspectorul. 

Higgins urcă cele câteva trepte încet şi ajunse pe palier. 
Winston se dădu înapoi şi se plasă în faţa uşii pe care o 
închisese cu atâta grijă. 

— Nu veţi trece, mormăi el, dar în vocea sa era atâta 
disperare, încât inspectorul se simţi emoţionat. 

— Fratele dumitale este şi mai bolnav, nu-i aşa? spuse el 
cu bunătate. 

Winston păli. Inspectorul îi puse o mână pe umăr. 

— Ai făcut tot ce ai putut... Dar unde este Royal? 

— A plecat să caute un doctor, nu... vreau să spun... nu 
ştiu... 

— Fratele dumitale este în această cameră? 

— Nu, eu... 

— În asemenea momente, Winston, nu trebuie să mai 
minţi. Hai, du-te la el. Voi aştepta afară. 

Majordomul  încruntă sprâncenele cu neîncredere. 
Higgins repetă încet: 

— Hai, du-te. 

Apoi cobori scara. 

În mod sigur fratele lui Winston era pe moarte dacă se 
dusese Royal să cheme un doctor. Acesta ar fi pus 


întrebări indiscrete: numele bolnavului, cauzele rănirii: ar 
fi vrut să ştie totul şi nu ar fi acceptat minciuni. 

Cu ce scop Royal se amesteca în această nouă afacere? 
Ce rol juca el pe lângă rănit? Părea extrem de interesat de 
acest om. Îl transportase în această casă care, fără 
îndoială, era una din numeroasele sale ascunzători. 

Royal era un fel de cavaler rătăcitor. Dacă conştiinţa sa 
avea fisuri, cel puţin era loial în felul lui. Fratele lui 
Winston îi făcuse, se pare, servicii importante; astăzi el 
accepta toate riscurile pentru a se achita de o datorie de 
onoare, căci Royal îşi plătea toate datoriile! 

Higgins se credea pe drumul unei explicaţii logice. 
Putea, de acum înainte, să pună cap la cap mulţimea de 
informaţii răzlețe şi să degajeze esenţialul pentru a face un 
bilanţ provizoriu... 

Se tot gândea astfel când o maşină, se opri lângă casă. 

Un bărbat cobori. Detectivul se îndreptă spre el. Era 
doctorul. Royal nu era cu el. Încă o dată, dispărea la timpul 
potrivit. 

— Unde este bolnavul? întrebă doctorul. 

— Vă rog să mă urmaţi, domnule doctor, vă voi conduce 
la el. 

Pe palierul de la primul etaj, Winston îi aştepta. O 
asemenea disperare i se citea pe faţă, încât Higgins ghici 
imediat adevărul. 

Bolnavul murise. 

Strânse mâna nefericitului. Winston şi îi spuse cu voce 
joasă: 

— Pentru el, cine ştie, poate că e mai bine aşa... 

Majordomul nu răspunse, suspine sacadate îi zguduiau 
pieptul, în timp ce ochii îi erau uscati. 

Higgins şi doctorul intrară încet în camera mortuară. 


CAPITOLUL XXIII 


MECIUL DE BOX 


Casa din Fenworth Grove se umplu de activitate. 
Medicul examinase cadavrul, concluziile sale erau certe: 
omul avea vena jugulară sfărâmată, murise ca urmare a 
unui atentat criminal. Higgins ştia asta prea bine, fiind 
unul din martorii atentatului. Dar această moarte nu 
arunca nici o lumină asupra asasinării lui Michael Randall. 
Cazul de la Cliff House rămânea în continuare la fel de 
enigmatic. Inspectorul începea să se întrebe dacă nu 
cumva toate eforturile sale se vor sfârşi cu un eşec 
răsunător. 

Higgins părăsi Fenworth Grove după ce corpul 
defunctului fusese transportat la morgă. Acum, urma să 
între pe fir Scotland Yard-ul. Dar, înainte de a pleca, 
ordonase să fie cercetate toate colţurile şi ascunzişurile 
casei. Poate s-ar găsi cine ştie ce document interesant. 

Cu toată viteza, maşina îl ducea spre Cliff House. 

În momentul în care trecu de porţile domeniului, 
polițistul alergă către el: 

— Domnule inspector, îi spuse el fără introducere, am 
mai descoperit un corp... 

Higgins se opri, înspăimântat. Cu siguranţă, exista un 
nebun în această casă, o fiinţă care putea să plece şi să 
vină fără să fie văzută, invizibilă... demonică. 

— E vorba de corpul unui câine, continuă polițistul. 

Higgins vru să izbucnească în râs, dar se controla şi 
spuse: 

— Ce zici? 

— Da, un câine ascuns într-un tufiş. A fost omorât cu un 
glonţ de pistol. 

— Omorât? Bine, du-te, caută glonţul şi adu-mi-l. 

— Dar, domnule inspector... 

— N-ai auzit? 


— Ba da, dar animalul a fost omorât de mai mult timp. 
Ne-am apropiat cu greu de locul respectiv, câinele este 
complet putrezit. 

— Nu-i prea grozav, aşa este, dar totuşi încearcă. Ah! 
poţi, de altfel, să te lauzi că mi-ai tras o spaimă bună cu 
acest anunţ. 

Higgins nu ajunsese încă la intrarea în casă, când fu din 
nou oprit. De data aceasta era grădinarul. 

Inspectorul nu mai avea chef să suporte şi alte farse. 
Totuşi, aruncând o privire pe faţa  neliniştită a 
grădinarului, îşi dădu seama că nu mai era vorba de o 
glumă. 

— Am auzit că aţi arestat pe cineva, domnule. 

— Noutăţile zboară repede, domnule Smith. 

— Aceasta nu a trebuit să facă un drum prea lung; omul 
fiind arestat în această casă, l-am văzut chiar eu când îl 
duceau. Este vinovat? 

— Fiecare om este nevinovat atât timp cât dovada 
vinovăţiei sale nu a putut fi stabilită, spuse Higgins pe un 
ton sentenţios. 

Un surâs bizar apăru pe faţa slabă a grădinarului. 

— Ştiu, dar dumneavoastră credeţi că el este cel 
vinovat? insistă el. 

— Este probabil vinovat de ceva, dacă a fost arestat. 

— Atunci, este chiar asasinul lui Michael Randall? Vă 
rog să-mi spuneţi. Trebuie s-o ştiu. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că trebuie. Este necesar să ştiu asta. 

Higgins îşi privi interlocutorul. O nelinişte sinceră putea 
fi descifrată în insistența acestui om. 

— Cu ce poate să te ajute? Dacă mi-ai ascuns ceva 
referitor la moartea lui Randall, ai face mai bine să-ți 
descarci conştiinţa. Cine este asasinul? spuse Higgins pe 
un ton dur. 

Grădinarul se făcu că nu aude întrebarea; trăsăturile 
sale, un moment contractate, îşi reluară calmul obişnuit. 


— Negrul a fost arestat ca asasin prezumtiv al domnului 
Randall? întreba el, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Nu. 

John Smith suspină cu putere. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Îl salută şi dădu să plece, dar Higgins îl reţinu. 

— Un moment, Smith. Îl cunoşti pe acest individ, l-ai mai 
văzut undeva? 

— Nu ştiu nimic, domnule. Pentru mine, toţi negrii 
seamănă între ei. 

— Şi nu ai nimic să-mi spui deci? 

Niciun muşchi nu se clinti pe faţa grădinarului, care se 
mulţumi să clatine negativ din cap. 

Inspectorul încercă să-i intimideze, dar grădinarul 
păstra o tăcere încăpăţânată. Părea că nu mai aude nimic. 

— Bine jucat, Smith, dar joci un joc periculos, spuse cu 
amărăciune inspectorul. Îl detestai pe Randall, nu-i aşa? 

Grădinarul întoarse capul. 

— Bine, bine, poţi să pleci, puse Higgins la capătul 
răbdării. 

John Smith se îndepărtă. 

Inspectorul îl urmări cu privirea. Tipul acesta deţinea o 
taină pe care nu o va destăinui poliţiei... Chiar dacă nu ştia 
precis numele asasinului lui Randall, bănuia pe cineva. De 
ce refuza să vorbească? Higgins întrevedea aici o 
complexitate de motive stranii în care nu se putea încă 
descurca şi îşi promise să găsească cheia acestei tăceri 
tenace. 

Ziua părea că debutează printr-o aglomerare de 
întâmplări. Abia intră inspectorul în hol că un mesaj 
telefonic îi veni de la Seaport. Royal fusese văzut în zonă. 
Nu era posibilă nicio eroare. 

Începea din nou o urmărire extenuantă. 

La biroul poliţiei, căpitanul Sanderstead îi preciză că 
Henry Royal fusese zărit nu departe de grădina publică, 
dar, din păcate, polițistul care-l recunoscuse îi pierduse 


urma. 

— Iar, suspină Higgins. 

— Dar de ce nu-l arestăm ca să terminăm odată? 
întreabă căpitanul. 

— Am mai făcut asta, mi-ar plăcea să nu mai repet 
experienţa. 

— S-ar spune că-l admiraţi pe acest individ! 

— Căpitane Sanderstead, răspunse Higgins cu un surâs, 
pot să vă mărturisesc, Henry Royal este un tip 
extraordinar. Vom mai vorbi despre aceasta într-o zi... 
Acum mă duc să fac un tur. 

Inspectorul Higgins, plimbându-se, ajunse la râu. Seara 
era minunată. După activitatea febrilă de peste zi, urma o 
pauză forţată. Totul ieşise prost şi Higgins era plictisit, 
incapabil de cel mai mic efort. Semăna cu un om care 
tocmai pierduse trenul şi care rămăsese pe peron, 
nemulţumit şi neştiind ce să facă. Gândurile îi rătăceau 
prin minte fără un ţel precis... 

Dar de ce oare această descurajare pe care începea să 
şi-o reproşeze? Dragostea de meserie îl remontă. Da, 
meseria lui putea să-l dezguste, dar să-l plictisească, 
niciodată! 

Minutele treceau. Higgins concepu un plan pe care 
urma să-l aplice fără întârziere. „Ah! jupâne Royal, va râde 
mai bine cel care va râde la urmă! ” 

Auzi paşi care se apropiau. 

— Bună seara, Higgy. 

Inspectorul tresari. Era vrăjitorie curată, nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. 

— Royal, ce cauţi aici? 

— Bine, dragă Higgy, dar nu pari prea încântat că mă 
întâlneşti. 

— Hm! 

— Ei bine, eu sunt fericit să te văd. 

— Deci cel puţin unul dintre noi e satisfăcut... 

— Nu eşti prea curios în seara aceasta. Îţi voi spune 


totuşi că tocmai am înfruntat într-o luptă dură un boxer 
profesionist şi l-am doborât. Il vei găsi nu departe de 
parcul de distracţii, dar du-te repede dacă nu vrei să-ţi 
scape. 

— Dar pentru ce v-aţi luptat? 

— Bruta asta a bătut un om fără apărare şi mult mai slab 
decât el, numai pentru că acel om era unul din prietenii 
mei. 

— Omul pe care l-a bătut nu era oare fratele lui 
Winston? 

Urmă o tăcere. 

— Fratele lui Winston a murit, accentua Higgins. 

Aceeaşi tăcere. 

— Bine. Alerg să-l arestez pe răufăcător. Vino, Royal, voi 
avea nevoie, în mod sigur, de mărturia dumitale. 


CAPITOLUL XXIV 


CONFESIUNEA LUI WINSTON 


Inspectorul Higgins şi Henry Royal reveniră împreună la 
Cliff House. 

Detectivul era hotărât ca de acum înainte să împiedice 
orice activitate a lui Royal, dar pentru aceasta trebuia să 
se asigure de persoana lui fără să recurgă la forţă. Crezu 
că a găsit o metodă abilă oferindu-i găzduire la Cliff House. 
Royal acceptă oferta. 

Pentru moment, un fel de armistițiu punea capăt 
înfruntării lor. Amândoi doreau puţină odihnă. 

Inspectorul ceru o cameră cu două paturi. 

— Sper că nu te deranjează că vom împărţi aceeaşi 
cameră, spuse cu amabilitate inspectorul, întorcându-se 
către Royal. 

— Deloc, Higgy. Du-mă unde vrei, dacă pot să dorm 


câteva ore. 

Se pregăteau să urce la primul etaj, când apăru un 
poliţist şi-i dădu inspectorului un mic obiect strălucitor. 

— Dată glonţul, domnule. 

Royal privi şi păru foarte interesat. 

— Mulţumesc, spuse Higgins poliţistului. 

După ce examina glonţul, îl înapoie poliţistului dându-i 
cu voce scăzută noi instrucţiuni. 

Inspectorul şi Royal ajunseră în apartamentul care le 
fusese pregătit. Henry Royal adormi profund imediat, dar 
somnul lui Higgins a fost uşor şi întretăiat cu treziri 
bruşte. Fusese încheiat un armistițiu, bineînţeles, iar 
prezenţa lui Royal echivala cu un gaj, dar nu trebuia forţat 
prea mult norocul. 

În sfârşit, razele dimineţii apărură la fereastră. Imediat 
Higgins fu în picioare. După aceea, îl scutură pe Royal. 

— Ia zi, Royal... 

Royal deschise un ochi. 

— Ce vrei? întrebă el somnoros. 

— Ai un negru printre oamenii tăi? 

— Sam Jackson? 

— Da. Pe el îl însărcinezi cu treburile murdare, nu? A 
luat parte la atentatul împotriva fratelui lui Winston. 

— Niciodată! Dimpotrivă, Sam a alergat la mine ca să 
mă prevină de ce se întâmplase. 

— Dar, înainte de asta, i-ai dat ordin să mă drogheze. 

O mirare comică apăru pe faţa lui Royal. 

— Cum, erai la „Pink Rat” în seara aceea? Este un lucru 
nou pentru mine. Ce făceai acolo? 

— Credeam că voi întâlni pe cineva... Dar, în fine... 

— În fine, ce? 

Royal se uită la inspector cu privirea aceea ironică ce-l 
enerva pe acesta la culme. 

— Păi... eu... 

— Ei lasă, nu te mai chinui, spuse Royal sarcastic, 
răsucindu-se pe pernă. Trezeşte-mă, te rog, după amiază şi 


adu-mi ceva să mă doftoricesc, căci, după acel meci de 
box, sunt plin de vânătăi. Acum, lasă-mă să dorm. 

Higgins nu insistă, dar postă un poliţist la uşă, cu 
ordinul de a-l preveni imediat dacă Royal face vreo 
mişcare. 

Un comunicat de la Scotland Yard îl consolă puţin de 
recentele lui necazuri. 

Fratele lui Winston, american de origine, se numea 
Trolloppe, avea cincizeci de ani, era suspectat de o crimă, 
dar era urmărit mai ales ca falsificator de bani. 

„..Falsificator! Amândoi fraţii încălcau legea în acelaşi 
fel... 

Higgins îl chemă pe majordom. 

Două minute mai târziu, Winston apăru. Orice resort 
interior părea sfărâmat în el. 

— Aşează-te, Winston, spuse inspectorul cu bunăvoință. 

Majordomul se aşeză, ascultător. 

— Nu ar fi mai bine să-ţi spun Trolloppe? întrebă 
Higgins. 

Omul făcu ochii mari. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră... ştiţi? 

Higgins aprobă din cap. 

Winston scoase un fel de suspin. 

— Sărmanul Ted! gemu el, viaţa i-a fost plină de 
necazuri şi moartea l-a lovit cu şi mai multă cruzime. Nu-l 
aveam decât pe el. A avut grijă de mine ca o mamă şi m-a 
condus pe un drum drept, cu toate că el trăia la marginea 
legii. Mi-a găsit un loc într-un birou, la Cleveland, datorită 
relaţiilor pe care le avea... Acolo s-a descoperit un fals... 
Eu ştiam cine era vinovatul... şi, ca un prost, am fugit... 
Această fugă m-a învinovăţit. Am fost prins şi judecat... V- 
am vorbit despre asta, domnule inspector. Am acceptat 
condamnarea, căci doream să mă achit faţă de fratele meu 
pentru tot ce făcuse pentru mine. Sărmanul meu Ted n-a 
putut suporta asemenea devotament. A scris autorităţilor, 
denunţându-se... apoi a fugit în Anglia. Am fost eliberat 


şi... pus sub urmărire. Judecătorii sperau că-i voi duce într- 
o zi la fratele meu. Calcul greşit!... După câtva timp s-au 
plictisit; supravegherea a devenit mai puţin riguroasă şi 
astfel am putut să vin şi eu în Anglia. Nu pot să vă spun în 
ce fel mi-am regăsit fratele, dar, regăsindu-l, am aflat că 
era sub influenţa unei brute... o brută infamă care 
cunoştea tot trecutul lui Ted şi care deţinea singura 
scrisoare pe care fratele meu mi-o scrisese din Anglia, 
scrisoare care nu mi-a venit niciodată. Un şantaj ordinar... 

La acest moment al povestirii; Winston se opri, sufocat 
de emoție. După un moment, încurajat de interlocutorul 
său, îşi reluă dureroasa confesiune; 

— Chiar Ted mi-a spus cine era cel care poseda 

scrisoarea; ea era o copie identică a mărturisirii pe care o 
scrisese autorităţilor şi mai conţinea şi alte referii la unele 
întâmplări nefericite din viaţa lui... îmi cerea, mă conjura 
să nu mă îndepărtez de la calea cea dreaptă. 
Se dădea pe sine însuşi ca un dureros exemplu... şi îşi 
manifesta disperarea de a trăi ca un fugar, cu teama de a fi 
oricând prins şi aruncat în închisoare împinsă până la 
obsesie. Cum fusese furată această scrisoare? Nici Ted şi 
nici eu nu am aflat niciodată. Dar bestia aceea îmi şantaja 
fratele cu această ameninţare şi, o dată cu fiecare zi, 
riscurile sporeau pentru el... şi pentru încă o persoană... 
Iată, asta-i tot. 

— Deci, „bestia” nu te-a lăsat? 

— Nu. Eu... credeam că într-o zi voi putea să-i eliberez 
pe Ted din ghearele ei. 

— Datorită asemănării cu Ted, Randall ştia cine eşti, nu? 

— Nu cred că Randall l-a întâlnit vreodată pe fratele 
meu. Opera printr-un intermediar. Dar sunt aproape sigur 
că Randall ghicise adevărata mea identitate. Mă ţinea 
lângă el pentru alt şantaj. Ştia că interesul meu era să 
veghez asupra vieţii lui şi nu să-l suprim... odată mort, 
scrisoarea ar fi căzut în alte mâini şi probabil ar fi fost 
divulgată... Şi iată că a fost asasinat... M-am gândit... nici 


nu mai ştiu la ce m-am gândit. Să deschid seiful îmi 
depăşea posibilităţile, mai încercasem... Atunci, neputând 
să fac nimic, am alertat poliţia. 

— Da, dar după o oră şi jumătate de la descoperirea 
cadavrului... Ştiu asta de ieri dimineaţă. 

— Dar cum, domnule? întrebă Winston, fără să-şi dea 
seama că întrebarea echivala cu o mărturisire. 

— Prin deducție şi de asemenea pentru că ştiam puterea 
obişnuinţei. Cu toată libertatea mai mare pe care ţi-o lasă 
acum moartea stăpânului dumitale, te scoli în fiecare 
dimineaţă la ora şase şi jumătate. Aceasta am aflat-o ieri. 
Deci, în dimineaţa crimei, ai coborât în sufragerie, apoi te- 
ai dus în biroul lui Randall pentru a-ţi îndeplini obligaţiile 
cotidiene... Ai văzut cadavrul... Ţi-ai dat seama imediat că 
era vorba de o crimă, era evident... Cu toate acestea, n-ai 
anunţat poliţia decât la ora opt şi cinci minute. Ce-ai făcut 
timp de o oră şi jumătate? 

Inspectorul vorbea cu o bunăvoință amestecată cu 
severitate. Dorea ca Winston să să decidă să mărturisească 
tot, fără ocolişuri. 

— Am cercetat locurile, domnule inspector, m-am dus în 
camera lui Randall, în căutarea unor indicii... Dar căutările 
mele n-au dat niciun rezultat. Aţi putut constata cât de 
mult mă zguduise moartea acestui om. Un moment mă 
gândisem să fug... dar prin aceasta mă acuzam, din nou, 
de un delict de care nu eram vinovat... De altfel, exemplul 
fratelui meu mă făcea sceptic faţă de orice fel de fugă... 
Atunci mi-am amintit cât mă rugase Ted: „Nu te îndepărta 
niciodată de drumul drept... ”. Şi imediat am chemat 
poliţia. 

— Foarte bine! Dar cine l-a ucis pe Randall? 

— Nu ştiu, domnule, cu adevărat nu ştiu. Acum, că Ted a 
murit... această crimă a devenit pentru mine fără 
importanţă... 

Winston era sincer. Inspectorul nu se îndoia de asta. 

— E-n regulă, poţi să pleci, spuse el. 


Omul se îndepărtă, cu umerii încovoiaţi, distrus. 

Ce să facă acum? Confesiunea lui Winston putea să 
lămurească misterul morții lui Michael Randall? 
Majordomul spusese tot ce ştia?... Ce imensă abnegaţie şi 
ce putere de sacrificiu se ascundeau sub umila condiţie a 
acestui om... Cine însă deţinea în prezent scrisoarea 
acuzatoare? Şi Royal ce amestec avea? Pentru ce motiv îl 
luase pe fratele lui Winston sub aripa sa? 

După toate aparențele, vizitatorul cu picioare lungi venit 
la Cliff House în noaptea crimei, cu o misiune greu de 
definit, fusese Henry Royal. 

O ciocănitură discretă în uşă se auzi şi un om intră. 
Higgins îl recunoscu pe polițistul pe care-l lăsase în casa 
din Fenworth Grove, cu ordinul de a cerceta cu atenţie 
totul. 

— Am o fotografie pentru dumneavoastră, domnule, 
spuse noul venit pe un ton nerăbdător. 

Higgins ridică din umeri. O fotografie! ce să facă cu ea? 

— Arată-mi-o, spuse el, întinzând neglijent mâna. 

Aruncă o privire pe fotografie şi tresări. 

Această fotografie reprezenta un bărbat în picioare, în 
faţa unui seif, cu o mână înmănuşată pusă pe cadran; 
cealaltă mână, întinsă în lungul corpului, ţinea o lanternă. 
Bărbatul privea drept în faţa lui şi pe faţă i se citea nu 
surpriza, ci ura. Această fotografie, foarte clară, nu era un 
instantaneu, omul părea pregătit pentru o poză studiată. 

Bărbatul era Henry Royal, îmbrăcat în costumul pe care- 
l purtase în prima zi a întâlnirii sale cu Higgins. 

Seiful era acela de la Cliff House, dar vopseaua de pe 
uşă era intactă, zgârietura produsă de glonţ nu apăruse 
încă. 

Imediat, Higgins rememoră faimosul scris pe care 
avusese naivitatea să-l considere falsificat. 

„Eu, Henry Royal, recunosc că, în noaptea de 20 mai... 
am încercat fără succes să forţez seiful din Cliff House...”. 

Seiful din Cliff House! 


— Fără succes... 

Henry Royal fusese fotografiat în acel moment? Dar cum 
de fotografia se afla la el? Randall, la rigoare, i-ar fi putut 
trimite o copie, ca mijloc de intimidare... dar Randall 
murise la câteva minute după vizita lui Royal. Cine deci 
luase această fotografie imediat după crimă? 

— Unde ai găsit-o? întrebă inspectorul. 

— În sertarul unui birou, domnule, răspunse polițistul. 
Iată şi clişeul. 

— Dar aparatul l-ai găsit? 

— Nu, eu... 

— Atunci, întoarce-te imediat la Fenworth Greve. Caută 
peste tot, aparatul trebuie să fie pe undeva, pe acolo... 
După seria de înregistrare, vom putea să-l găsim pe 
vânzător şi apoi pe cel care l-a cumpărat. Este foarte 
important, aleargă! 

Polițistul plecă grăbit. Higgins privi timp îndelungat 
fotografia, simțind cum îl cuprinde furia. Maşterul Royal, 
de data aceasta, nu se va mai putea eschiva de la o 
mărturisire completă. 


CAPITOLUL XXV 


APARATUL ACUZATOR 


Henry Royal se ridicase într-un cot, pe marginea patului; 
faţa sa mai păstra urmele luptei cu boxerul profesionist 
Ţinea însă fotografia cu o mână care nu tremura deloc. 

— Ei bine, Royal, ce zici de asta ? 

— Unde ai găsit-o? replică Royal. 

— La tine, la Fenworth Grove, într-un sertar de la biroul 
tău! 

— Cine ţi-a dat dreptul să cotrobăiești prin acea casă? 

Întrebarea fusese aruncată atât de dispreţuitor, încât 


inspectorul, perplex, rămase mut. 

După câteva secunde, Royal rupse tăcerea. 

— Nu, cred că nu dumneata ai făcut aşa ceva, căci ar fi 
echivalat cu un furt. Dar fii amabil şi explică-mi cum ai 
ajuns în posesia ei? 

Royal era perfect calm, vocea sa avea inflexiuni ironice; 
inspectorul se simţi stânjenit. 

— Aş putea să-ţi spun, zise el că această fotografie am 
primit-o de la un anonim. 

— Evident, dar n-o vei spune. Te cunosc, domnule 
inspector, mai mult decât dumneata însuţi. Păstrează asta, 
adăugă Royal întinzând fotografia, şi foloseşte-o cum crezi 
că-i mai bine. Ştiu că ai o imaginaţie bogată. Mă simt încă 
obosit. Te rog să nu mă mai deranjezi. 

Şi, fără alte cuvinte, Royal îi întoarse spatele, în timp ce 
Higgins... Higgins, gânditor, îşi punea fotografia în 
buzunar acceptând rugămintea... Sărmanul Royal! cu atât 
mai rău pentru el... inspectorul era decis să nu dea înapoi 
în faţa datoriei penibile care-i stătea în faţă. 

În hol, un poliţist îi aştepta. Era acela care scosese 
glonţul din cadavrul câinelui. 

— Aţi avut dreptate, domnule, spuse el 

— Ei vezi... 

Glonţul era cel care lipsea din pistolul găsit la Grand 
Hotel din Cliff Hights. Astfel, se dovedea că Baysworthy 
omorâse câinele. 

Michael Randall era prudent. Soneria de alarmă, 
avertizându-l de pericol, nu era suficientă pentru a-l linişti, 
îi trebuia în plus şi un câine. Animalul, după toate 
probabilitățile, fusese lichidat cu puţine minute înaintea 
asasinării stăpânului său. 

Higgins se gândea. Baysworthy omorâse câinele! Şi 
Randall fusese Sugrumat! Baysworthy, după cum susţinea 
directorul băncii, avea nişte mâini foarte puternice! 

Inspectorul simţea că se apropie ora adevărului... 

Baysworthy, dacă se gândea bine, avea destule poliţe de 


plătit lui Randall, iar jupân Royal la fel... 

Royal! Mereu Royal! Dovada complicităţii sale nu era 
încă făcută; cu toate acestea, părea amestecat în fiecare 
din incidentele acestui caz complicat. Moartea sergentului 
Petter era singurul eveniment de care rămăsese străin. 

Sărmanul Petter! fusese o victimă a datoriei! Şi, ca o 
ironie a sorții, după moarte fusese buzunărit! 

Buzunărit! Era adevărat!... Şi i se furaseră falsele 
bancnote pe care cu siguranţă că le smulsese asasinului lui 
Randall într-o luptă corp la corp fără milă. Dar de ce 
vinovatul, înainte de a-şi arunca victima de la înălţimea 
falezei, nu se gândise să-şi reia banii? 

Această neglijență inexplicabilă trezi imediat 
curiozitatea inspectorului. lIntoarse problema pe toate 
feţele... 

— Atunci, cum? Adică... 

Fraza rămase neterminată şi inspectorul îşi luă în fugă 
pălăria. 

Puțin mai târziu, rătăcea pe plaja de la Danecoast, în 
căutarea domnului Gubbins. 

Şalupele de pescuit treceau departe, în larg, cu pânzele 
umflate de briză. De-a lungul malului, totul strălucea sub 
razele unui soare jucăuş. 

Deodată, Higgins zări o şalupă care se apropia de un 
golfuleţ din apropiere. Îl recunoscu pe omul ce ţinea 
cârma: era Gubbins, care se întorcea de la pescuit. 

Înainte chiar de a acosta, Gubbins îl văzuse deja pe 
inspector. Debarcă şi din proprie iniţiativă înaintă spre 
inspector. 

— Bună ziua, domnule, spuse el. Aveţi nevoie de mine? 

— Da, aş dori să fac o plimbare cu barca dumitale. 

— Bine, cu plăcere, veniţi. 

Prea timid pentru a-şi exprima prin cuvinte recunoştinţa 
pentru că fusese lăsat liber, Gubbins prinse din zbor ocazia 
care i se oferea să fie agreabil inspectorului. 

— În ce parte doriţi să vă plimbaţi? întrebă pescarul 


când şalupa părăsi ţărmul. 

— Către Cliff Hights, acolo unde s-a surpat malul. 

— Bine, bine, domnule. 

Gubbins se îndreptă spre locul desemnat. 
Ambarcaţiunea plutea rapid pe creasta valurilor şi în 
curând priveliştea se lărgi asupra întregii faleze, de la 
Seaport la Cliff Hights; se distingea cu claritate spărtura 
unde malul se prăbuşise, creând o falie mare. 

Dincolo de această prăpastie, în depărtare, se vedea 
Cliff House, locul atâtor tragice secrete. 

— Trage mai lângă mal, Gubbins. 

— Prea bine, domnule. 

Când fură la o aruncătură de săgeată de mal, Higgins îl 
rugă pe pescar să încetinească, luă binoclul şi începu să 
cerceteze cu grijă faleza abruptă. Lucrul acesta nu era 
prea comod, căci ambarcaţiunea se mişca lovită de valuri 
şi inspectorul nu era obişnuit cu marea. Cu toate acestea, 
cu perseverenţă, sfârşi prin a situa exact locul unde fusese 
găsit Petter. 

— Ce căutaţi, domnule? întrebă Gubbins curios. 

— Caut intrarea unei grote. Trebuie să fie una în acest 
loc al falezei. Poate vezi mai bine decât mine. 

li trecu binoclul lui Gubbins, care scormoni cu privirea 
sa exersată peretele stâncos; după puţin timp, strigă: 

— Văd ceva, domnule. Cam la cinci metri de vârful 
falezei. 

— Bine ! să ne mai apropiem. Vreau să vizitez grota 
aceea. 

— Dar, domnule, nu vă daţi seama? Nu pot să mă apropii 
mai mult fără să risc să-mi sparg şalupa de stâncile pe care 
le puteţi vedea ieşind din apă. 

— Nu-i nimic. Voi recurge la alt mijloc. 

— La ce mijloc, domnule? 

— Voi merge pe poteca de pe creasta falezei. 

— Nu, domnule, nu faceţi asta! strigă pescarul. Faleza 
este sfărâmicioasă în multe locuri. Dacă o bucată de calcar 


vă fuge de sub picioare, cădeţi imediat în fundul 
prăpastiei! 

Higgins, impresionat, simţi cum îl părăseşte încrederea. 

„Cu toate acestea, se gândi el, trebuie să acţionez fără 
să pierd un minut!”. Şi deodată gustul riscului se 
redeşteptă în el. 

— Bine, Gubbins, dar vameşii folosesc în mod obişnuit 
acest drum. 

— Cunosc locurile şi apoi e meseria lor, sunt plătiţi 
pentru ce fac. _ 

— Poate sunt şi eu în aceeaşi situaţie. În sfârşit, să ne 
întoarcem. 

Debarcară la Seaport şi imediat inspectorul telefonă la 
postul de vamă. Îşi expuse planul... şi acesta fu declarat 
irealizabil. Era curată nebunie să vrei să te expui astfel 
morţii. 

Cu toate acestea Higgins se arătă atât de convingător, 
încât vameşii renunţară să-l mai facă să dea înapoi. Patru 
dintre ei propuseră chiar să meargă împreună cu el. 

Şi aventura începu, plină de temeritate. 

Ajuns pe creastă, deasupra intrării în grotă, Higgins, cu 
pieptul prins într-un corset de piele, se lăsă coborât în 
ritmul corzii de care era atârnat. Această coardă, 
manevrată de vameşi, se derula încet. Din când în când, 
câte o bruscă oprire, apoi coborârea reîncepea. 

Higgins se propti în peretele stâncos; de două ori până 
atunci, malul se surpase sub picioarele sale, învăluindu-l 
într-un nor de praf alb... Deodată, ochii îi fură atraşi de un 
obiect plasat la câţiva metri sub el... 

Era un carnet de notițe, carnetul oficial al unui poliţist. 
Fără îndoială, acela al lui Petter! Trebuia să-l ia neapărat! 

Higgins cobori în continuare, dar îşi dădu seama, prea 
târziu, de existenţa unei cornişe strâmte care atârna peste 
prăpastie. Nu putu să pună piciorul pe ea şi brusc se găsi 
suspendat deasupra prăpastiei! Coarda, parcă în mod 
special, începu să se învârte exact în acel moment; 


detectivul, prins în această mişcare, crezu, cu spaimă, că 
se va sfărâma de stânci şi abia îşi reţinu un strigăt. 

Din fericire coarda era solidă; când mişcarea ei încetă, 
inspectorul reuşi să se agaţe de o stâncă proeminentă şi 
continuă să coboare. Privi în jurul lui, cu extremă atenţie, 
căutând în zadar grota pe care o văzuse Gubbins, când, 
deodată, se găsi în faţa intrării ei. Arcada de la intrare, 
lucrată de mână omenească, nu prezenta nicio fisură, dar 
solul, în multe locuri, era brăzdat de şanţuri adânci, gata 
să se prăbuşească. 

Dincolo de intrare, un tunel întunecat şi puţin înalt se 
afunda în profunzimile falezei, continuându-se, probabil, 
până sub temeliile de la Cliff House. 

Vameşii mai dădură drumul la frânghie. Detectivul 
încercă să apuce carnetul de notițe. 

Aproape că-l atinsese, când un bloc de calcar se crapă şi 
târî în cădere carnetul... 

Când, în sfârşit, detectivul istovit, la capătul puterilor, se 
regăsi în vârful falezei, scoase un lung suspin de satisfacţie 
şi trase cu putere aerul în piept. Aventura nu fusese fără 
pericole, dar dăduse rezultate importante. 

De acum înainte, fusese făcută dovada că moartea lui 
Petter se datora unui accident. 

Tunelul descoperit se pare că se termina undeva, în 
casă. Petter descoperise intrarea şi urmase traseul galeriei 
în momentul în care solul îi fugise de sub picioare... 

Mai rămânea un punct de lămurit: sergentul descoperise 
banii falşi în culoarul subteran sau îi găsise înainte de a 
pătrunde în tunel? Se va Clarifica şi acest punct, încă 
puţină răbdare! 

Reîntors la Cliff House, Higgins se informă despre Henry 
Royal. I se raportă că acesta nu se sculase încă. 
Inspectorul urcă repede scara, dorind să se asigure de 
aceasta cu ochii săi. 

Royal dormea liniştit; faţa sa părea surprinzător de 
tânără. 


Dumnezeule ! ce calm putea fi acest om! 

Higgins se gândi un moment să-l trezească, dar renunţă. 
Erau, poate, ultimele ore de odihnă ale acestui om... 

Se îndepărtă în vârful picioarelor. Abia ieşi din cameră, 
că un poliţist îl anunţă că este chemat la telefon. 

Ce mai era, oare? Să sperăm că inspectorul şef Dryan nu 
avea fantezia să-i dea alte ordine! 

Se linişti pe dată. Comunicarea venea de la polițistul 
care percheziţionase casa lui Royal de la Fenworth Grove. 

— Am găsit un aparat de fotografiat, domnule inspector, 
o marcă foarte scumpă. Am telefonat la producător. După 
multe căutări, m-a informat că aparatul fusese vândut de 
reprezentanța firmei din Seaport. 

— Seaport? 

— Da, domnule. La Mountjoy, pe bulevard. Am crezut că 
fac bine comunicându-vă imediat aceste informaţii. 

— Mulţumesc, ai lucrat bine, îi spuse Higgins 
poliţistului. 

Aparatul fusese găsit la Fenworth Grove, iar al doilea 
domiciliu al lui Royal era la Londra! Şi una şi cealaltă 
reşedinţă erau destul de depărtate de Seaport. Bun, bun... 
Şiretlicul era cusut cu aţă albă. 

Ah! sărmanul Royal! O surpriză neplăcută îl aştepta 
când se va trezi. 

Inspectorul dădu ordine precise de a se întări paza în 
jurul somnorosului Royal. 


CAPITOLUL XXVI 
SITUAŢIA SE CLARIFICĂ 
Cum ajunsese acest aparat fotografic din magazinul 


Mountjoy în casa lui Royal? Era aici un element nou al 
anchetei şi Higgins se decise să se ocupe el însuşi de 


aceasta; călătoria aparatului putea să-i dea cheia enigmei. 

Domnul Mountjoy, proprietarul magazinului, îl primi pe 
inspector cu bunăvoință. Firma sa nu avea decât un singur 
vânzător. Acesta declară că el nu întreba niciodată cum îi 
cheamă, pe clienţi, dar îşi amintea perfect că vânduse 
acest aparat acum aproximativ o lună. 

— Îl cunoşti pe cumpărător? 

— Nu. 

— Dar l-ai recunoaşte? 

— Cu siguranţă. 

— El este? întrebă inspectorul arătându-i vânzătorului o 
fotografie a lui Michael Randall. 

— Domnul Randall? Oh, nu! Pe dânsul îl cunosc. V-am 
spus că pe acest cumpărător nu-l cunoşteam. 

— Aha! şi domnul acesta? (era o fotografie a lui Royal). 

Vânzătorul scutură negativ din cap. Higgins îi arătă o a 
treia fotografie: 

— Dar aceasta? 

— Da, da! El este, domnule! 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur! 

Situaţia începea să se lămurească; fotografia era aceea a 
domnului Baysworthy, care trăgea să moară în spitalul din 
Seaport. 

Higgins, pentru început, nu vedea exact unde îl putea 
duce această descoperire, dar îşi dădea seamă că noua 
informaţie, proiectată asupra cazului, putea să grăbească 
găsirea soluţiei. Baysworthy ar fi putut să-i dea aparatul lui 
Royal, dar inspectorul îşi amintea scena de la Grand Hotel, 
din Cliff Hights, şi ştia că cei doi bărbaţi erau duşmani. 

Royal, probabil, va refuza orice explicaţie, dar Higgins 
îşi promitea să elucideze problema fără sprijinul nimănui. 

Se reîntoarse la Cliff House şi, de la început, fu mirat de 
agitația extraordinară a poliţistului care îl primi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— A plecat! 


— Cine? 

— Royal. 

— A plecat? tună Higgins. L.aţi lăsat să plece? 

— A dispărut acum vreo două minute, bolborosi 
polițistul. 

— Bine, dar cum a putut să dispară de sub nasul poliţiei? 
Unde erai dumneata? Hai, spune! 

— M-a rugat să-i comand micul dejun. Era în pat. 
Credeam că este dezbrăcat. M-am dus la capătul 
culoarului şi, de la înălţimea scării, am cerut unui servitor 
să aducă o tavă cu ceva de mâncare. Când am revenit în 
cameră, nu mai era nimeni. 

— Nu poate fi prea departe. Alertează toate echipele. 
Împărţiţi-vă în grupe de câte doi poliţişti şi cercetaţi 
faleza, mai ales locul în care aceasta s-a prăbuşit. Să se 
facă o percheziţie amănunţită în aceasta casă blestemată 
şi să fie descoperit fugarul. Există undeva, pe aici, un pasaj 
secret care comunică cu faleza. Trebuie să-l găsim, sper 
aceasta pentru voi, căci altfel... 

Higgins se duse val-vârtej în camera în care dormise 
împreună cu Royal, sondă pereţii, smulse tablourile, săltă 
covoarele, cotrobăi în dulapuri. Cobori din nou, cercetă 
încă o dată toate colţurile sufrageriei, biroului, bibliotecii, 
holului, dar nu descoperi nimic care să indice existenţa 
unei trape sau a unui pasaj subteran. 

Dar Royal poate că fugise pur şi simplu pe uşa 
principală, îndrăzneala nu-i lipsea. Să înşele vigilenţa 
sentinelei era lucru uşor, inspectorul însuşi făcuse 
experienţa. De altfel, acolo unde oricare altul ar fi eşuat, 
Royal ar fi reuşit cu siguranţă! 

Higgins se îndreptă spre sentinelă: 

— Royal a trecut pe aici? 

— Royal? În mod sigur nu, domnule! 

— În mod sigur? Ce ştii dumneata? V-ar păcăli şi un 
copil. Sunteţi toţi nişte incapabili! Iți spun eu, se poate 
intra şi ieşi de aici după bunul plac, orice tip mai isteţ îşi 


poate bate joc de voi!... 

Inspectorul se întrerupse. Avu deodată ideea că fugarul 
putea să fie ascuns în grădină... Dar, pentru că veni vorba, 
unde-i grădinarul? John Smith, Winston, Henry Royal, 
Baysworthy, Randall!... O echipă frumoasă, cu adevărat!... 
Porni grăbit spre sera din parc. 

Un ţiuit uşor îi ajunse la urechi. 

Dintr-un reflex, se aruncă la pământ. Cineva trăsese 
asupra lui. Lăsă să treacă vreo câteva minute, apoi, 
târându-se cu grijă de la un tufiş la altul, reuşi să se 
ascundă într-un desiş, în spatele unui copac secular. De la 
distanţă, observă sera. Era un refugiu excelent, dar trebuia 
să mai aştepte! 

După un timp, decis să rişte totul pe o carte, Higgins se 
ridică în picioare şi ieşi de după trunchi, aşteptându-se să 
primească oricând un glonte. Inspecta împrejurimile. Nu 
văzu pe nimeni. Atunci alergă spre seră şi se strecură în 
ea. 

Cu toate simţurile la pândă, se aşeză puţin pentru a-şi 
trage suflarea. Aici era la adăpost de un atac prin 
surprindere... Dar ce însemna asta?... Un puternic miros 
de praf de puşcă se simţea în seră. 

Higgins se ridică dintr-o săritură şi cercetă cu o privire 
atentă locul. Într-un colţ zări o ladă pe care era scris cu 
litere mari: 


PIETRIŞ ORNAMENTAL 


Se apropie şi săltă capacul. Excelent! 

Această ladă, fără fund, ascundea intrarea într-un tunel. 
O scară, sprijinită pe nişte scoabe de metal, se afunda într- 
un fel de puț. 

Prudenta îi ordona să nu întreprindă nimic fără a chema 
întăriri, dar timpul presa, fiecare secundă era prețioasă. 
Peste puţin timp, Royal va fi departe. Dar unde totuşi 
ducea această ascunzătoare? 


Inspectorul Higgins smulse un arac dintre tulpinile unor 
plante agăţătoare, îl înfipse în pământ lângă ladă şi îşi 
puse pe acest semn pălăria. 

Apoi, cu prudenţă, cobori în tunel 


CAPITOLUL XXVII 


PRADA 


Inspectorul Higgins numără cincisprezece trepte după 
care găsi un fel de scară tăiată chiar în stâncă. Încă 
cincisprezece trepte şi atinse solul. 

Întunericul era complet. Higgins, cu atenţia încordată, 
rămase imobil, neştiind în ce direcţie să-şi îndrepte paşii. 

Avea o lanternă; cu toate acestea, ezita s-o folosească, 
fiindcă lumina putea să-i fie periculoasă. Trebuia totuşi să- 
şi dea seama unde se află: după ce aprinse lanterna preţ 
de câteva secunde, stingând-o apoi grăbit, reuşi să 
zărească un fel de răscruce de drumuri unde se întâlneau 
mai multe tuneluri. F 

Pe care dintre ele era mai bine să meargă? Işi aminti 
deodată de sărmanul Petter, pe care îl văzu rătăcind în 
aceste galerii misterioase. 

Aprinse din nou pentru scurt timp lanterna şi pătrunse 
într-un culoar care părea fără sfârşit, tapetat cu muşchi şi 
licheni. Încercă cu piciorul terenul pe care urma să calce, 
înaintând prudent, dar cu hotărâre... 

După douăzeci şi cinci de paşi, solul se surpase, aşa că 
trebui să se întoarcă pentru a încerca o altă direcţie. 
Tenebrele erau prea pline de capcane mortale; inspectorul, 
cu tot riscul, îşi aprinse lanterna. li prinse bine. La 
picioarele sale se deschidea o trapă. Cobori şi brusc se 
găsi în faţa unui hău de netrecut. De undeva, se auzea 
zgomotul surd al valurilor spărgându-se de stâncile falezei. 


Privind mai cu atenţie, descoperi un alt tunel, foarte jos, şi 
se strecură în el. 

Unde era oare? Habar nu avea. Îşi încorda auzul; acest 
răpăit surd şi depărtat era tot tumultul valurilor?... 

Nu, căci zgomotul se apropia... 

Higgins stinse lanterna şi totul se învălui în întuneric. 

Ţinând pistolul în mâna dreaptă, cu cealaltă pipăind 
peretele, el înaintă încet, cu urechile la pândă. 

Subteranele  datau probabil dintr-o epocă foarte 
îndepărtată, când contrabandiştii erau stăpânii mării. Era 
o veritabilă fortăreață unde nimeni nu-i putea prinde. 
Fusese construită ca loc de apărare şi ca ascunzătoare. 
Anumite locuri erau lărgite, betonate, cu întărituri 
construite în stâncă. Câte victime căzuseră în aceste 
capcane întunecoase, în aceste caverne misterioase? 

Deodată inspectorul se opri, readus brusc în timpul 
prezent: degetele sale întâlniseră un obiect foarte modern, 
un comutator electric. 

Dar unde o fi becul? Higgins încercă să-l zărească. 
Acum, începuse să se audă cu claritate un zgomot de paşi. 
Se apropiau... 

Inspectorul întoarse comutatorul; lumina se răspândi în 
valuri. 

Foarte departe, la capătul tunelului, apăru un om: era 
Henry Royal. 

Dar, brusc, totul recăzu în întuneric şi mâini puternice 
ca o menghină îl apucară pe inspector, de gât. Higgins 
căzu în genunchi, pierzându-şi pistolul. Cu energia 
disperării se zbătu, încercând, în van, să se smulgă din 
încleştarea invizibilului agresor care îl târa pe pământ. 

Higgins se sufoca, o luminiţă îi dansa înaintea ochilor 
înceţoşaţi... Dar, deodată, degetele crispate pe gâtul său 
se desfăcură fără să ştie de ce. Eliberat, se ridică în 
picioare cu un salt de care nu se mai credea în stare... 

Intr-o fracțiune de secundă, îi apărură în faţa ochilor 
toate detaliile locului unde-l dusese adversarul său: era o 


grotă cu pereţii înnegriţi de fumul unei lămpi cu petrol 
care ardea suspendată de o arcadă; o masă, trei scaune 
dezarticulate, un cufăr şi, în picioare, într-un colţ... John 
Smith. 

John Smith! da, dar aproape de nerecunoscut: avea o 
privire rătăcită, din gura schimonosită i se prelingea un 
firicel de salivă; în mâna dreaptă ţinea ameninţător un 
revolver. 

Higgins făcu un salt într-o parte. Glonţul îi şuieră pe la 
ureche şi se înfipse în perete. John Smith începu să râdă, 
un râs feroce, dezordonat: râsul unui dement. Apoi ridică 
din nou braţul. Inspectorul se aruncă şi îl prinse de mână 
pentru a-l dezarma. John Smith, cu mâna liberă, îl apucă 
din nou de beregată. 

Higgins, nerestabilit după prima luptă, se încovoie. 
Foarte aproape de obrazul său, era, hidoasă şi teribilă, 
figura nebunului, ale cărui degete de oţel i se strângeau în 
jurul gâtului, puţin câte puţin. Inspectorul se convulsiona 
în ghearele morţii... era gata să piară.. când, din nou, 
strânsoarea mortală se desfăcu. 

— Higgy, vino-ţi în fire, ajută-mă! 

Inspectorul, din nou, avu o tresărire de energie. Respiră 
profund şi se ridică. În faţa lui, Henry Royal îl ţinea cu 
braţele răsucite la spate pe John Smith, redus la neputinţă. 
Cu toate puterile, Higgins trase o teribilă lovitură de pumn 
în bărbia grădinarului... Era pentru prima dată când lovea 
un om care nu putea să se apere şi amintirea acestui gest 
îl va urmări mult timp. 

— Inutil, Higgy, este scos din luptă, declară Royal, 
întinzându-l pe pământ pe John Smith 

Apoi îl privi pe inspector, care îşi masa gâtul învineţit. 

— Ia zi, adăugă el cu un surâs ironic, chiar ai crezut că 
poţi să-l învingi singur pe turbatul ăsta? 

— Ah! mizerabilul, spuse Higgins, care îşi revenea încet, 
încet. Să-i legăm mâinile. 

— Ar fi o măsură indicată, poţi să foloseşti cureaua mea. 


În acel moment, inspectorul observă sânge pe mâna lui 
Royal. 

— Eşti rănit? întrebă el. 

Royal îşi privi mâna. 

— Ia te uită! nici n-am observat. M-am rănit probabil 
când am spart becul de pe culoar. Cineva a aprins lumina. 
Nu doream să fiu văzut. Dumneata nu puteai şti că sunt 
aici în timp ce eu te văzusem. 

Higgins nu spuse nimic. Una peste alta, Royal îi salvase 
viaţa; fără el, inspectorul ar fi avut, probabil, soarta lui 
Randall şi se simţea jenat în faţa acestui om, care era 
salvatorul său, dar pe care poate trebuia să-l aresteze. 

Dar ce era aşa de important în această cavernă? Cufărul, 
fără îndoială. Ridicând capacul, inspectorul văzu un 
maldăr de hârtii. Fără îndoială, era vorba de conţinutul 
seifului lui Randall; aici se găsea secretul atât de mult timp 
ascuns! 

— Dumnezeule! exclamă deodată inspectorul. 

Se gândi. Că-şi lăsase pălăria în seră ca un semnal. O 
jumătate de duzină de poliţişti vor cobori în această 
subterană şi, cu isteţimea caracteristică poliţiei din 
Seaport, putea să parieze că o vor apuca pe tunelul fatal şi 
că vor avea cu toţii soarta sărmanului Petter. Ce era de 
făcut? 

Higgins strânse repede toate hârtiile. 

— Cui aparţin aceste documente? întrebă Royal. 

— Mie. 

Inspectorul pronunţă aceste cuvinte cu o energie 
sălbatică. Cei doi bărbaţi se priviră tăcuţi, un moment, sub 
pâlpâielile lămpii care fumega. 

— Ce figură eşti, Higgy! spuse Royal încet. 

Imediat după spusele lui, se auzi un zgomot confuz, 
strigăte, chemări în galeria de deasupra. Poliţiştii veneau 
în ajutor. Higgins începu să strige şi oamenii se apropiară. 

— N-aţi  păţit nimic, domnule inspector?! Slavă 
Domnului! 


— Câţi sunteţi? se informă Higgins 

— Suntem patru aici, alţi trei păzesc culoarul de 
deasupra. 

Inspectorul se întoarse spre Royal: 

— E suficient? 

— E-n regulă, Higgy. Victoria îţi aparţine, răspunsa calm 
Royal. 

Apoi se aplecă asupra lui John Smith 

— Tipului ăstuia îi trebuie un doctor. 

— Şi paznici solizi, răspunse inspectorul. Dar nu prea 
văd cum vom putea să-l scoatem din această subterană, nu 
va fi prea uşor să-l urcăm prin lada cu faimosul „pietriş 
ornamental”. 

— Ah! făcu Royal, nu vă faceţi probleme. Urmaţi-mă şi 
vă voi conduce în casă. 

John Smith, tot leşinat, fu ridicat de poliţişti. Royal era 
în capul coloanei. La capătul tunelului, cortegiul se opri în 
faţa unui zid. Royal apăsă pe un resort şi un bloc de piatră 
se răsuci pe nişte balamale invizibile, deschizând drumul 
spre o zonă aflată în penumbră. Royal făcu un pas înainte: 

— Atenţie! îi strigă inspectorul, care pătrunsese şi el în 
încăpere, apucându-l de braţ. Dacă nu-ţi spuneam, riscai 
să-ţi rupi gâtul. 

Se găseau în galeria bibliotecii, în faţa sfărâmăturilor 
balustradei care fusese ruptă de Higgins. 

Intr-o  străfulgerare, recapitulând datele cunoscute 
inspectorul găsi explicaţia morţii lui Baysworthy. Acesta nu 
fusese atacat. leşind din subterană, nu fusese atent şi în 
cădere îşi fracturase capul. Era sigur de această explicaţie. 

În acelaşi timp, Henry Royal era absolvit de bănuielile 
care apăsau asupra lui. Higgins se simţi eliberat de o mare 
povară. 


CAPITOLUL XXVIII 


DEZVĂLUIRI 


Cazul era pe cale să fie rezolvat, spre marea bucurie a 
inspectorului Higgins. 

Întins pe patul de spital, John Smith fu cuprins de delir, 
dar de un fel de delir lucid, în care era evocat tot trecutul 
său lamentabil. Higgins, fir cu fir, strânse cu grijă aceste 
frânturi de cuvinte şi le puse cap la cap, reconstituind 
relativ uşor o mare parte a adevărului. 

Grădinarul era fiul natural al lui Nathanael Zebstone, 
precedentul proprietar de la Cliff House. Îşi petrecuse 
copilăria şi tinereţea pe această proprietate, ale cărei 
ascunzişuri subterane îi erau cunoscute. Era o poveste 
tristă; după ce-l împinsese pe Zebstone la nebunie, Randall 
îl deposedase pe John Smith de moştenirea paternă. 

Cu toate acestea, delirul nu dezlegase complet buzele 
grădinarului; despre moartea lui Randall nu vorbise deloc, 
dar ura pe care o nutrea împotriva călăului tatălui său 
răbufnea la suprafaţă, proiectând o lumină insolită asupra 


crimei şi criminalului. 
* 


* * 


Inspectorul Higgins, aşezat comod lângă un foc bun în 
biroul de la Cliff House, privea pe fereastră, întrebându-se 
dacă uraganul care făcea prăpăd afară se va linişti în 
curând. Marea învolburată lovea faleza cu un bubuit 
continuu ca de tunet. 

Higgins rămânea insensibil la dezlănţuirea elementelor 
naturii, se gândea şi meditaţiile sale îi ofereau încet, încet 
recompensa căutărilor lui răbdătoare. 

John Smith — era mai bine să-l numească tot aşa şi în 
continuare — deposedat de bunurile sale, muritor de 
foame şi în plină mizerie, fusese preluat de Randall, 
probabil pentru a-l putea supraveghea... sau pentru a-l 


şantaja... mereu şantajul! Era o armă pe care Randall o 
mânuia cu o abilitate de neegalat... 

Randall cumpărase Cliff House. Dar, cu toate că era 
stăpânul masivei şi tăcutei case, nu poseda şi secretele 
acesteia. Aceste secrete rămăseseră proprietatea lui John 
Smith. Şi astfel, de doi ani, grădinarul îl avea la mână pe 
omul care crezuse că l-a îngenuncheat, acest om pe care-l 
detesta cu toată forţa fiinţei sale ! 

Toate acestea erau foarte semnificative. Randall 
răspândise în jurul său numai ură, iar faptul că trăia era, 
pentru multe din victimele sale, de nesuportat... 

Dar câte lucruri nu fuseseră încă clarificate! Va vorbi 
Henry Royal, va fi posibil să-i smulgă anumite detalii? 

Inspectorul pronunţase aceste ultime cuvinte cu voce 
tare... 

— Ei bine, Higgy! vrei poate o mărturisire semnată şi 
parafată? spuse deodată Royal, ivit ca prin farmec. 

— Hm, nu chiar, dar aş vrea să cunosc unele lucruri care 
îmi sânt încă nelămurite. 

— Care anume? întrebă Royal cu un aer inocent. 

— De ce ai venit aici în dimineaţa asasinării lui Randall? 

Royal începu să râdă.. 

— Ieri încă n-aş fi scos un cuvânt, dar acum... Winston 
poate ar dori să audă ce voi spune... 

— Ai dreptate. 

Higgins străbătu încăperea şi sună. Winston apăru. Era 
mai puţin năuc şi mai calm. Inspectorul îi arătă un scaun. 

— Acum, Royal, te ascult. 

— Acum câţiva ani, începu Royal, Edward Trolloppe, 
fratele lui Winston, mi-a făcut un serviciu pe care un om de 
onoare este obligat să nu-l uite. De ce natură era acel 
serviciu, nu cred că te interesează şi de altfel, nu are nimic 
comun cu afacerea de care te ocupi. Trebuie să ştii, Higgy, 
că nu rămân niciodată dator, aceasta este ceva sacru 
pentru mine. Trolloppe plecase şi nu ştiam unde se află, 
până într-o zi în care l-am întâlnit la Londra. Îmi mărturisi 


chinurile sale şi îmi dezvălui că un personaj sus-pus 
exercita asupra lui un înfiorător şantaj. I-am oferit sprijinul 
meu, el îmi răspunse destul de enigmatic că, pentru a-i 
reda libertatea, trebuia să deschid un seif dintr-o anumită 
casă, pe care nu mi-o numi de la început, şi să iau de acolo 
o scrisoare 

— De la Michael Randall! spuse Higgins. Winston mi-a 
vorbit de acea scrisoare. 

— Aşa este, dar eu nu am aflat-o decât mai târziu. 
Trolloppe se gândise să ia el însuşi acest document, fratele 
lui, sărmanul Winston, aici de faţă, îi dăduse amprenta în 
ceară a cheii de la seif. Dar Trolloppe era indecis, ca 
urmare a fricii obsesive de închisoare. M-am decis să mă 
aventurez în afacerea aceasta şi Ted mi-a propus ajutorul 
lui Baysworthy, pe care-l credea prieten. Cu toate că de 
obicei îmi rezolv singur micile afaceri, o forţă 
independentă de voinţa mea mă făcu să accept ajutorul 
acestui om. Nu era deloc uşor să intri în Cliff House din 
cauza unui semnal de alarmă, al cărui amplasament mi-a 
fost vag indicat, şi a unui câine feroce, special dresat. 
Baysworthy spuse că se va ocupa de câine. Işi duse la bun 
sfârşit această promisiune, dar nu merse mai departe. 

— Din laşitate? 

— Nu, pentru că era un trădător, un fals prieten. Să-l 
lăsăm însă, şi-a plătit scump trădarea. Am intrat în Cliff 
House şi am descoperit seiful. Era un seif cu cifru şi... 

— Nu pot să-mi iert faptul că nu m-am gândit să te 
previn, interveni Winston. 

— Nu mai are importanţă, bătrâne; nu te poţi gândi 
chiar la toate. În timp ce încercam să deschid 
închizătoarea, am fost surprins de un tip solid care m-a 
fotografiat în acea poziţie... Da, este fotografia pe care o ai 
Higgy. L-am recunoscut atunci, în acel tip solid, pe 
Randall; nu l-am putut identifica imediat, căci nu-l zărisem 
decât o singură dată, dar auzisem de el. Mi-a dictat 
mărturisirea, pe care am scris-o sub ameninţarea pistolului 


i 


său. 

— Chiar ai scris mărturisirea? întrebă Higgins bănuitor. 

— Bineînţeles. Am fost obligat. 

— Dar scrisul? 

— Ei bine! l-am contrafăcut. Randall nu putea s-o ştie şi 
în mod deliberat am făcut unele greşeli de ortografie. Totul 
a mers bine până în momentul în care a vrut să-mi ia 
amprenta de la degetul mare. Natural, m-am eschivat de la 
treaba asta şi nu ştiam cum să ies mai repede din acest 
viespar, când cineva bătu la uşă Era Winston. li 
recomandasem acestui bun prieten să stea la pândă pentru 
a fi pregătit să-mi dea o mână de ajutor şi intervenţia sa se 
dovedi providenţială. Randall întoarse capul pentru o 
fracțiune de secundă, suficient pentru a-mi permite să-i 
ard un croşeu sănătos în falcă, să apuc aparatul de 
fotografiat, şi să fug. 

— De ce, cât mai erai acolo, n-ai luat şi mărturisirea? 

— La ce bun? Randall nu putea s-o folosească contra 
mea, nu era scrisul meu adevărat. Dumneata însuţi, Higgy, 
având-o în mână, te-ai lăsat înşelat, crezând că e un fals; în 
final, aceasta m-a justificat în ochii dumitale. 

Royal începu să râdă, dar Higgins, cu sprâncenele 
încruntate, nu avea aerul că gustă gluma. 

— Dădusem greş, urmă Royal, şi fusese destul de lucru 
în noaptea aceea. Aveam intenţia să revin a doua zi şi să- 
mi închei socotelile cu Randall. Cunoşteam câteva lucruri 
despre trecutul lui şi mă gândeam să mă folosesc de ele 
pentru a obţine scrisoarea lui Trolloppe, ameninţându-l cu 
un scandal. Când am ajuns, dumneata. 

Higgy, erai aici. lar Randall era mort. Asta-i tot. 

— Dar, în timp ce erai cu Randall. Nu mai era nimeni 
altcineva în cameră? 

— Ba da, John Smith. Dar n-am bănuit acest lucru decât 
mai târziu. 

— Da, John Smith! repetă Higgins. Şi iată ce trebuie că 
s-a întâmplat. După fuga ta, Randall, revenindu-şi după 


lovitură şi îndepărtându-l pe Winston, a deschis seiful 
pentru a pune în el mărturisirea pe care ţi-o smulsese. Era 
ocazia pe care o aştepta de doi ani John Smith! Căci 
trebuie să-ţi spun un lucru pe care nu-l cunoşti: Randall l-a 
împins, puţin câte puţin, la nebunie pe tatăl lui John Smith, 
Nathanael Zebstone, căruia îi aparținuse înainte casa. 
Omul era bolnav mintal — ca de altfel şi fiul său — iar 
Randall l-a făcut să înnebunească complet. După ce picul 
de rațiune care-i mai rămăsese s-a risipit în urma 
maşinaţiunilor lui Randall, acesta a cumpărat Cliff House 
pe o nimica toată. John Smith a dezvăluit toate acestea la 
spital, în timpul delirului său. Randall a furat titlurile de 
proprietate ale fiului şi le ţinea ascunse în seif; scrisori de 
la mama lui John Smith, testamentul lui Zebstone, toate 
dovezile atestând drepturile fiului natural la moştenirea 
tatălui său. Randall păstra cu grijă aceste documente. 
Deci, în acea noapte, după plecarea ta, Randall a deschis 
seiful, iar John Smith a sărit asupra lui. 

Inspectorul Higgins se opri un moment; ştia ce forţă 
avea grădinarul în degete şi îşi imagina teribila scenă... 

— După ce l-a ucis pe Randall, urmă Higgins, John Smith 
goli casa de bani şi îşi ascunse prada în grotă... Mă întreb, 
acum, dacă a păstrat amintirea crimei? Cred că era într-un 
fel de stare hipnotică. Cu toate acestea m-a derutat un 
lucru: în dimineaţa următoare, când i-am anunţat moartea 
lui Randall, a leşinat... 

— Nu eşti singurul care are nelămuriri, Higgy, şi eu am, 
îl întrerupse Royal. Nu pot să-mi explic cum de a ştiut 
Smith că voi veni la Cliff House în seara aceea. 

— Fără îndoială îi auzise pe Randall şi pe Baysworthy 
sfătuindu-se. Căci, deseori, dacă nu în fiecare seară, Smith 
intra probabil în casă prin subterana din seră. Randall nici 
măcar nu bănuia existenţa acestui pasaj. 

— Este adevărat, confirmă Winston, Randall nu ştia 
nimic, el considera balconul bibliotecii ca un simplu 
element ornamental şi nu urcase niciodată acolo. 


— Baysworthy, totuşi, ştia secretul. 

— Da, spuse Higgins, dar Baysworthy nu pomenise de el, 
era un atu în plus în jocul lui de trădător. Prima dată când 
a trecut prin tunel, a fost când şi-a sfărâmat capul. 

— Accidentul a survenit în timp ce eram la Londra să 
caut o altă cheie. Între timp, trecusem pe la „Pink Rat” 
pentru a-l preveni pe Trolloppe de eşecul meu. Urmarea o 
cunoşti. 

— Dar de ce a fost Trolloppe atacat? 

— Ei bine, agresorul era un om de încredere al lui 
Randall, o brută bună la toate. Randall decisese moartea 
lui Ted după ce primise informaţiile de la Baysworthy. Nu 
cred că te miri dacă afli că, sub faţada de filantrop şi om 
cu reputaţie nepătată, Randall exercita o putere ocultă 
asupra unei haite de răufăcători gata să-i îndeplinească 
cele mai criminale ordine. 

— Ştiu acum, răspunse inspectorul. Acest mizerabil 
folosea toate mijloacele pentru a-şi atinge scopurile lui 
murdare. 

— O ultimă mărturisire, Higgy, spuse Royal. Eu sunt cel 
care, la Grand Hotel din Cliff Hights, ţi-am pus între 
degete, în timp ce dormeai, acel splendid crin alb, simbol 
al naivităţii dumitale. 

Higgins nu răspunse nimic, puţin nemulţumit de această 
indiscretă confesiune. 

Urmă o lungă pauză. Cei trei interlocutori rămăseseră 
tăcuţi, absorbiți de gândurile lor. 

Deodată, Higgins se ridică. Luă documentele regăsite şi 
cântări în mână voluminosul pachet: 

— Mă gândesc la toţi nenorociţii ale căror istorii tragice 
sânt cuprinse în aceste dosare. Unii dintre ei sunt morţi, 
dar destui mai trăiesc încă... şi poate... (aici se opri) poate 
este aici, pentru mine, un brevet de inspector principal... 
Inspectorul principal Higgins!... 

Cu un gest brusc, aruncă în foc maldărul de hârtii... 

Apoi se duse repede la fereastră. 


O mână i se aşeză pe umăr: 

— Eşti un tip grozav, cu o inimă de aur, domnule 
inspector, declară Royal cu gravitate. 

— Un gentleman, adăugă Winston cu căldură. 

— Greşiţi amândoi, spuse inspectorul fără să-şi ascundă 
emoția. Dacă vreţi să ştiţi ce sunt, ei bine ! sânt un mare 
fraier. 

Se făcu din nou linişte. Higgins părea căzut într-o 
dureroasă reverie. Deodată, izbucni în râs. Royal îl urmă. 

Râsul inspectorului Higgins era nuanţat de amărăciune, 
dar acela al lui Henry Royal răsuna ca o fanfară plină de 
viaţă. 


CAPITOLUL XXIX 


SFÂRŞITUL UNUI COŞMAR 


Inspectorul Higgins spuse: 

— Nu pot să mă împiedic să mă gândesc că, dacă John 
Smith nu ar fi tras asupra mea în momentul în care mă 
apropiam de seră, probabil nu aş fi aflat niciodată adevărul 
asupra morţii lui Randall. 

— Nicio grijă, l-aş fi descoperit eu în locul dumitale, zise 
Royal. 

— N-ar fi fost acelaşi lucru. 

— Nu. Dar, oricum, s-ar fi aflat despre această crimă şi 
implicaţiile ei. Când l-am trimis pe poliţist să-mi comande 
micul dejun, mă gândisem să dau o raită prin bibliotecă. 
Atunci când am constatat stricăciunile pe care le-ai 
produs, dragă Higgins, am presupus că ai văzut tot ce era 
de văzut în acea galerie... Dar dumneata erai orb... Din 
instinct, am ghicit că o parte din zid era mobilă... şi pe 


acest drum am ajuns în caverna lui John Smith. 

— Totuşi, nu-mi explic de ce, atunci când eram în 
grădină, John Smith a tras în mine; putea foarte bine să n-o 
facă şi să rămână nedescoperit! spuse inspectorul. 

— Tipul ăla este pe jumătate nebun. Nu-i un motiv 
suficient? 

— Nu găsesc... Dar, fiindcă ploaia s-a oprit, ce-ar fi să 
ieşim puţin? Am o idee... 

Higgins îşi amintea perfect locul în care se găsea atunci 
când glonţul lui Smith îi trecuse pe la ureche. Tocmai 
traversa o brazdă cu flori splendide. Fără îndoială, 
grădinarul trăsese pentru că inspectorul călca peste aceste 
flori. Dar florile, ei bine, florile, din întâmplare, nu cumva 
camuflau o altă ascunzătoare? 

— Ne sunt necesare nişte sape, spuse Higgins. 

— Le putem găsi în seră, răspunse Winston. 

— Ce vrei să sapi? întrebă ironic Royal. Te anunţ că nu 
prea sunt priceput la treaba asta. 

— Veniti, vă voi explica... 

Zece minute mai târziu, după ce săpaseră fără răgaz, cei 
trei bărbaţi se aplecară pentru a privi mai bine, în fundul 
gropii, o cutie din metal inoxidabil. 

Higgins o scoase cu grijă şi-i forţă capacul cu muchia 
sapei. O comoară demnă de un rege se găsea îngrămădită 
în acel spaţiu restrâns. Detectivul recunoscu scânteierile 
multor feluri de pietre, preţioase în monturi somptuoase 
din aur şi platină, coliere de perle... prăzile unor furturi şi 
crime ai căror autori nu fuseseră niciodată descoperiţi. 

Inspectorul era în al nouălea cer, acest caz, pentru el, se 
termina cu o victorie... Văzu trecând, prin faţa ochilor săi 
ameţiţi de bucurie, numirea sa... inspectorul principal 
Higgins!... Poate, după atâtea străduinţe, visul va deveni 
realitate!... 

— Ei bine, Royal ! cât dai pe astea? 

— Ca să fiu cinstit, nu prea ştiu. Nu sunt un specialist în 
pietre preţioase, dar pot spune că sunt foarte frumoase. 


— Sunt cu adevărat magnifice, îl asigură Higgins cu 
admiraţia cunoscătorului. Avem aici cealaltă parte a 
conţinutului seifului, ultimul secret pe care-l mai aveam de 
descoperit. Când te gândeşti că un om a putut strânge o 
asemenea bogăţie fără să mişte un deget! Randall 
stăpânea prin crimă şi şantaj! 

— Da, spuse Royal. Un singur om l-ar fi putut învinge... 

— Cine? 

— Eu. 

În acel moment, un bubuit înspăimântător se auzi 
dinspre ţărmul mării. Explozii surde zguduiră pământul, 
urmate de trosnituri sinistre. 

— Să fugim! 

Henry Royal ţâşni înainte, urmat de Winston. Higgins 
fugea mai încet incomodat de cutia în care se afla 
comoara. 

Alergară drept înainte, pentru a se îndepărta de acele 
locuri sinistre. Detunăturile se succedară cu repeziciune, 
apropiate, din ce în mai aproape, pământul se crăpa, se 
surpa cu rapiditate... Niciodată până atunci, memoria 
oamenilor nu înregistrase un asemenea cutremur în 
regiunea Seaport. 

Fugarii ajunseră, în sfârşit, la şosea. Acolo se opriră şi se 
întoarseră: un spectacol îngrozitor li se înfăţişa în faţa 
ochilor. Sub un cer roşu, ameninţător, Cliff House apărea 
ca o navă zguduită de furtună, oscilând cuprinsă parcă de 
un tremur de  nestăvilit... Deodată pământul se 
întredeschise şi clădirea seculară, cu temeliile şubrezite de 
atâtea caverne, alunecă lent, ca într-un coşmar, în valurile 
dezlănţuite. 

După un timp, Higgins se întoarse către Royal. 

— Cataclismul acesta ne-a întrerupt. Ce voiai să-mi spui? 
întrebă el flegmatic. 

Faţa lui Royal se destinse: 


— Îţi voi spune cu altă ocazie. 
k 


* * 

Dar Henry Royal nu mai spuse nimic. Neglijă să-i 

povestească inspectorului o ispravă făcută în maniera lui. 
În dimineaţa asasinării lui Randall, când polițistul pus să-l 
păzească adormise în bibliotecă, Royal avusese grijă să 
ascundă şi narcoticul şi o trusă cu scule compromiţătoare 
pe care le avusese la el. Higgins nu bănuise nimic. 
Falsele rafturi de cărţi din galerie nu-şi divulgaseră toate 
secretele. Royal mai „uitase” să-i spună inspectorului că, 
până să ajungă la Londra, îl „ajutase” puţin pe Baysworthy 
să cadă... Dar nu trebuie uitat că Henry Royal îşi plătea 
întotdeauna TOATE datoriile... 


* 
x x 


Se scursese o săptămână de la acea seară memorabilă. 

Inspectorul Higgins — proaspăt inspector principal — se 
reîntoarse pe locurile unde fusese înainte Cliff House. Nu 
găsi decât un haos de dărâmături, presărate cu gropi fără 
fund. Nu mai rămăsese nimic întreg din clădirea care 
sfidase atâtea secole. 

Higgins scormoni acele ruine: descoperi un revolver 
dotat cu amortizor de zgomot şi două matrițe de tipărit 
bancnote. 

Deci, nu se înşelase. Se tipăreau bani falşi la Cliff House. 
Avea acum dovada. Dar falsificatorii?... 

Cliff House îşi păstra cu gelozie şi pentru eternitate 
ultimul din criminalele sale secrete.