Christian Jacq — Crima Mumiei

JACQ 


si si 2 
aL- = a 
NG 
Xs 

a Sef EX Tău: 


Christian Jacq 


Christian Jacq s-a născut în 1947 în Franţa. Are un doctorat 
în studii egiptene la Sorbona, este cofondatorul Institutului 
Ramses şi a realizat emisiuni la postul de radio France Culture. 
Este autor de cărţi de specialitate, romane polițiste şi romane 
istorice. A cunoscut succesul ca scriitor cu seria „Ramses”, 
publicată între 1995-1997 (Le Fils de la lumiere, Le Temple 
des millions d'annees, La Bataille de Kadesh, La Dame 
d'Abou Simbel şi Sous l'acacia d'Occident). Crima 
mumiei (Le crime de la momie, 2011; Editura ALLFA, 2014) 
face parte din seria „Anchetele inspectorului Higgins”. 
Romanele lui Christian Jacq au fost tipărite în zeci de milioane 
de exemplare şi traduse în 30 de limbi. 


Vocea autorului 


„În cariera mea, activitatea de egiptolog şi cea de scriitor s- 
au împletit într-un mod aproape magic. Simt nevoia să public, 
să scriu romane, să spun poveşti.” 


Cum de la Egipt pornesc toate, am avut ocazia, în timpul 
unei călătorii de studiu la British Museum, să întâlnesc un 
personaj extraordinar. Plăcându-i să fie numit Higgins, în ciuda 
titlurilor sale de nobleţe, acest inspector de la Scotland Yard 
fusese însărcinat cu un număr mare de anchete speciale - 
complicate sau „delicate”. 

Distanţa dintre noi s-a estompat imediat. Om de o vastă 
cultură, Higgins mi-a făcut onoarea de a mă invita în locuinţa 
sa, o superbă proprietate în inima câmpiei engleze. Şi mi-a 
arătat o comoară: carnetele sale în care erau notate anchetele 
rezolvate. 

Am trăit ore pasionante ascultându-l şi am obţinut şi un al 
doilea privilegiu: să consemnez desfăşurarea acestor anchete 
criminale, pline de mistere şi de întorsături. 

lată una dintre ele. 


zi- 


Ceaţa se lăsa peste străzile Londrei, în acea seară de 
toamnă. Pe îngusta Park Street, în inima luxosului cartier 
rezidenţial Mayfair, se zăreau zidurile masive ale conacul 
familiei Mortimer. Construită în cel mai pur stil victorian, 
clădirea austeră era înconjurată de o mică peluză întreţinută 
cu mare grijă. 

Holul mare de la intrare era luminat de o lustră din fier 
forjat. Philipp Mortimer se ascunse în spatele unui dulap 
georgian autentic de acaju, care avea meteahna de a scârţâi 
de mai multe ori pe noapte. 

Unicul fiu al lui Sir John Arthur Mortimer, director al 
departamentului de egiptologie de la British Museum, Philipp 
era un băiat bine făcut, căruia îi dădeai mai mult decât cei 
şaptesprezece ani ai săi. 

Nu voia să rateze sub nicio formă spectacolul care urma să 
înceapă dintr-un moment în altul, după zgomotele care veneau 
dinspre încăperile care se aflau în aripa stângă a primului etaj. 
Din poziţia sa strategică, Philipp Mortimer putea să observe 
totul fără să fie văzut. 

Frances Mortimer apăru la capătul scării de marmură. 
Nicicând nu fusese mai frumoasă. Blondă, diafană, 
strălucitoare ca un soare capabil să străpungă ceţurile 
londoneze, purta un combinezon tivit la decolteu cu un volan 
de dantelă albă care îi punea în valoare gâtul lung ce îi dădea 
o aparenţă de fragilitate. O lumină caldă, ca aceea din 
tablourile lui Turner, se cuibărea în privirea ei. Philipp era atât 
de fascinat de Frances, de felul ei de a merge, ca şi cum ar fi 
dansat pe un ritm ştiut numai de ea, de felul propriu de a 
vorbi, cu o voce atât de melodioasă, care îl fermeca imediat. 

La douăzeci şi opt de ani, Frances Mortimer, moştenitoare a 
unei familii bogate de notari din Sussex, era întruchiparea 
frumuseţii. 

Philipp nu o scăpă din ochi în timp ce ea cobora scara alene, 
atingând uşor treptele de marmură. Se opri în pragul salonului 
de onoare. Pentru Philipp, venise momentul să dispară discret. 
Dar, de această dată, era prins în capcană. Dulapul scârţăi, 
Frances se întoarse prea repede şi tânărul rămase încremenit. 


Frances îl scrută pe Philipp cu o privire în care blândeţea 
obişnuită se amesteca de această dată cu o nuanţă de reproş. 
Ascunzându-şi frica, îşi recăpătă stăpânirea de sine. 

- Dar... de ce te ascunzi? 

Philipp nu reuşea să scoată o vorbă. Frances ar fi trebuit să-i 
ia locul mamei lui, care murise într-un accident trei ani mai 
devreme. Dar cum să i se ceară unei femei atât de tinere să 
joace un asemenea rol? Când se recăsătorise, în urmă cu 
aproape doi ani, profesorul Mortimer nu se gândise deloc la fiul 
său. 

- Este un joc prostesc, Philipp! Nu începe din nou! 

Frances ştia şi să fie autoritară, fără asprime. Această 
împletire a farmecului cu fermitatea era fascinantă. 

- Tatăl tău n-a coborât? 

Tânărul îşi reveni în fire. 

- Nu ştiu. Nu mă îngrijesc de treburile lui. 

Jignit, supărat, Philipp ieşi din hol. Frances nu se mai gândi la 
incident. Ezitând un moment, se hotărî să urce la etaj. 
Profesorul Mortimer era mai precis ca un orologiu, dar în 
ultimele zile, nu se simţise în apele lui. Tânăra urcă rapid scara 
de marmură, traversă palierul cu cele două candelabre 
venețiene de bronz aurit, apoi străbătu culoarul lung, cu 
tapiserii în velur de Geneva, ce dădea în biroul soţului său. 
Ciocăni la uşă. 

Niciun răspuns. 

Frances ezită. Era nepotrivit să deschidă uşa fără să fie 
poftită. Sir John Arthur n-ar fi acceptat o astfel de intruziune. 
Insistă. De această dată, o voce firavă îi răspunse: 

- Cine e? 

- Sunt eu, Frances. Pot să intru? 

- Te rog... 

Frances deschise uşa grea de stejar. John Arthur era aşezat 
la biroul său plin de dosare. Bine făcut, înalt, cu părul argintat, 
acest aristocrat de cincizeci şi doi de ani ştia să profite de 
farmecul său şi de inteligenţa ascuţită, care îi asigurase o 
înaltă ţinută ştiinţifică, de reputaţie internaţională. 

Frances intra rareori în biroul soţului său, un adevărat muzeu 
de egiptologie în care se aflau câteva dintre comorile strânse 


de profesor în timpul săpăturilor arheologice. Custozii de la 
British Museum i le oferiseră sau îi permiseseră să le cumpere 
pentru serviciile aduse Angliei. De jur-împrejurul camerei 
spaţioase existau dulapuri ce conţineau ouchebtis, figurine 
magice care munceau în locul decedatului pe lumea cealaltă, o 
colecţie de amulete reprezentând babuini zâmbitori, crocodili 
ameninţători, leoaice agresive, trei măşti de mumii ptolemeice 
cu privire neliniştită, două papirusuri desfăşurate, ţinute sub 
sticlă, fragmente de stele de piatră. O singură notă 
modernistă: un canal hi-fi cu magnetofon încorporat, ascuns în 
spatele volumelor groase legate, consacrate artei şi religiei 
vechiului Egipt. 

Lui Frances nu-i plăcea acea atmosferă înăbuşitoare în care 
domnea trecutul. De această dată, însă, nu-i acordă niciun pic 
de atenţie. Încremenită în pragul uşii, remarcă imediat un 
detaliu neaşteptat. La ora nouăsprezece, soţul său era mereu 
îmbrăcat cu halatul său de satin verde. 

- Dragul meu... Ai uitat de teatru? 

- Sufăr, Frances. Am gripă. 

- L-ai consultat pe doctorul Matthews? 

- In această după-masă. M-a sfătuit să rămân câteva zile în 
casă. 

O umbră întunecă privirea lui Frances. 

- Imi pare rău. Mă bucuram aşa de tare! N-am mai ieşit de 
mult timp împreună. Lucrezi prea mult, dragul meu! 

- Şi mie îmi pare la fel de rău. Reprezentaţia din seara 
aceasta o să fie cu siguranţă remarcabilă. 

Londra vuia de noua punere în scenă a lui Othello de 
Shakespeare la National Theatre. Cele mai bune locuri erau 
rezervate cu trei luni înainte. Chiar cu relaţiile pe care contau 
Mortimerii, locurile fuseseră rezervate cu cincisprezece zile în 
avans. 

- E prea trist să mă duc singură, spuse ea. Prefer să rămân 
aici. 

- De ce? la-l pe Philipp! O să-i prindă bine să vadă şi elo 
piesă bună. Ar fi păcat să se piardă locurile. 

Sir John Arthur îşi suflă nasul cu eleganţă, apoi bău 
conţinutul unui pahar în care scânteiau bulele unei aspirine 


efervescente. 

- E o idee bună, dar... 

- Ştiu că ţi-ar plăcea să vezi piesa, Frances. Şi aş vrea să te 
rog ceva. _ 

Faţa tinerei femei se lumină. li plăcea ca soţul şi mentorul ei 
să aibă nevoie de ea. 

- N-o să ajung la birou zilele următoare. Am nevoie urgentă 
de un dosar care se găseşte într-o copertă cartonată roşie, 
aşezată pe primul raft din dulapul meu. Ai putea să treci pe la 
British Museum când ieşi de la teatru? 

Surâsul lui Frances dispăru. Detesta biroul-laborator de la 
British Museum, un loc sinistru şi auster. Profesorul scoase o 
legătură de chei dintr-un sertar, se ridică şi i le întinse soţiei 
sale. 

- lată-le, draga mea! Cu cea mai mică dintre ele poţi să 
deschizi uşa de la intrare, iar cea mai groasă este pentru birou. 
Mulţumesc pentru deranj şi iartă-mă că-ţi cer asta. O să ieşim 
în curând în oraş, îţi promit! 

Frances luă cheile şi se apropie de soţul său să-l îmbrăţişeze. 

-Ar fi imprudent, spuse el, respingând-o blând, sunt 
contagios. 

Ea se simţi vexată. g 

- O să mă culc devreme, adăugă el. Iți doresc o seară 
excelentă! 


-2- 


Barry, şoferul familiei Mortimer de mai bine de zece ani, 
scoase din garaj Rolls-ul roşu-închis. Serviciile prestate în seara 
aceea aveau să fie plătite dublu. Frances Mortimer şi Philipp 
aşteptau la grilajul de la intrare, pe care Barry avusese grijă 
să-l deschidă. Automobilul greu şi puternic se puse în mişcare 
cu uşurime, făcând să scârţâie pietrişul de pe alee. Nori grei 
acopereau luna. 

Un taxi se opri în faţa conacului şi din el cobori un tânăr cu 
părul vâlvoi, îmbrăcat într-un un costum de gală puţin cam 
ponosit. Nu avea cravată şi ţinea sub braţul stâng un dosar 
gros. Plăti taxiul fără să aştepte restul, făcu patru sau cinci paşi 


nervoşi şi se opri în faţa lui Frances, care îşi aruncase pe umeri 
un guler de vizon. 

- Eliot? Se miră ea. Ai vreo întâlnire cu Sir John Arthur? 

- Nu, dar trebuie neapărat să mă văd cu el! 

Bărbatul o privi cu intensitate, ca şi cum i-ar fi descoperit 
frumuseţea pentru întâia oară. Frances se simţi stânjenită. 

- Soţul meu este bolnav. Nu cred c-o să poţi să-l vezi. 

- Hai, Frances, interveni Philipp, apucând-o de braţ, o să 
întârziem! 

Eliot Tumberfast nu avu timp să protesteze. Frances şi 
Philipp se urcară în maşină, şi Barry, îndemnat de Philipp, 
demară îndată. Maşina dispăru curând din faţa lui Eliot, în 
vreme ce primele picături de ploaie începeau să strălucească 
în lumina felinarelor. 

- Doriţi ceva, domnule Tumberfast? 

Pe trotuarul din faţa conacului se afla Agatha Lillby, 
menajera familiei Mortimer, care îl zărise pe egiptolog. Agatha 
era o femeie drăguță, de vreo patruzeci de ani, cu părul prins 
într-un coc auster. De un farmec incontestabil, adopta o alură 
de femeie de casă, ascunzând, cu greutate uneori, un 
temperament mai degrabă vulcanic. Făcuse un cult pentru 
prima doamnă Mortimer şi veghea cu o grijă geloasă asupra 
confortului lui Sir John Arthur. Pentru a-i câştiga bunăvoința, 
Eliot Tumberfast închise zelos poarta şi se îndreptă spre 
trotuar. 

- Am venit să-l văd pe profesor, bâigui el. 

- Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! li răspunse Agatha. Sir 
Mortimer este bolnav. Nu poate fi deranjat sub nicio formă! 

Un val de ploaie măruntă cuprinse Londra. Puțin câte puţin, 
cufundă siluetele trecătorilor într-o uniformă cenuşie. Eliot 
Tumberfast îşi muşcă buzele de ciudă. 

- E foarte important şi pentru mine, şi pentru el. Te rog să 
mă laşi să intru! 

- Prevederile profesorului Mortimer nu acceptă nicio 
derogare! 

Agatha luă un aer marţial, care spunea multe despre 
inflexibilitatea ei. Nu-i plăcea deloc atitudinea acelui băiat care 
credea că totul îi este permis. Cu cincisprezece zile mai 


devreme, forţase uşa egiptologului şi declanşase o discuţie 
furtunoasă, care ţinuse mai bine de două ore. În acea seară, 
Agatha nu avea să permită declanşarea unui scandal similar. 
Eliot Tumberfast ar fi trebuit să treacă de cadavrul ei mai întâi. 

- Te previn, Agatha, insistă el ridicând tonul, sunt decis să 
fac orice ca să-mi văd şeful! O să telefonez toată noaptea, 
dacă e nevoie. Şi o să-i atrag atenţia asupra atitudinii dumitale 
incalificabile! Spune-i doar că am progresat în studiul dosarului 
Imhotep!. O să mă primească imediat. 

Agatha nu-l ştia pe acel Imhotep şi nici nu dorea. Dar se 
temea de un eventual reproş din partea savantului, aşa că se 
gândi să-şi ia nişte precauţii. 

- Aşteptaţi-mă aici! 

- Grăbeşte-te! Nu stau mult! 

Nu avu de aşteptat mai mult de câteva minute. Agatha 
reapăru pe trotuar, încă şi mai înţepată decât înainte. 

- Profesorul Mortimer vă aşteaptă în biroul său. 

Agatha îi întoarse numaidecât spatele lui Eliot Tumberfast, 
nu fără să remarce o undă de satisfacţie în privirea lui. 
Mergând pe urmele menajerei, Eliot urmă acelaşi drum pe care 
mai devreme îl făcuse Frances. Agatha ciocăni la uşă. 

- A sosit vizitatorul dumneavoastră. 

- Poftiţi-l înăuntru! 

Agatha îl invită pe Eliot Tumberfast să intre. Profesorul era în 
picioare, se uita la o amuletă. Se întoarse cu o figură severă 
spre asistentul său. 

- Ce mai este, Tumberfast? 

- O descoperire capitală! Se entuziasmă Eliot. 

- Încep să mă satur de presupusele dumitale descoperiri. Mă 
deranjezi nejustificat, Tumberfast. 

Cei doi bărbaţi se sfidară din priviri; atmosfera era 
tensionată. Agatha interveni, cu o voce uşor tremurătoare: 

- Aţi dori un ceai... 

Profesorul făcu un gest plictisit cu mâna dreaptă, ca şi cum 


1 Imhotep, cel mai mare înţelept al vechiului Imperiu Egiptean. Ca prim- 
ministru al faraonului Djeser (a treia dinastie, 2624-2605 Î. H. ), a construit 
celebra piramidă în trepte de la Saqqaraj. Mormântul său nu a fost încă 
descoperit. (N.a.). 


ar fi alungat o muscă. Agatha dispăru închizând uşa, ştiind ce 
avea de făcut. Acea vizită neaşteptată cădea rău de tot. 
Femeia sperase că Sir John Arthur va refuza să-l primească pe 
acel impertinent, un fel de anarhist cu un temperament 
vulcanic. 

Când se întoarse, aducând pe o tavă două ceşti de porțelan 
şi un ceainic de argint masiv, folosit de mai multe generaţii, 
cearta se auzea încă din hol. Intră. 

- Munceşti ca un salahor, spuse egiptologul. Te visezi un nou 
Champollion?, şi nu vei fi niciodată decât un amărât! 

Eliot  Tumberfast îşi  încleştă pumnii. Faţa îi era 
congestionată. Agatha se gândi să le distragă atenţia. 

- Ceaiul dumneavoastră, Sir John Arthur. 

- Pune-l undeva şi lasă-ne! Ordonă savantul, nervos. 

Agatha făcu întocmai. 

- Cred că am luat şi eu gripa, spuse eu. Mă simt foarte 
obosită. Îmi permiteţi să merg să mă culc? Doamna are cheile 
şi... 

- Noapte bună! l-o tăie scurt Sir John Arthur. Să revenim la 
ultima dumitale idioţenie, Tumberfast... 

Agatha se retrase. Nemaifiind în vizorul celor doi bărbaţi, 
absorbiți de duelul verbal, închise uşa biroului şi rămase cinci 
minute lipită de uşă, trăgând cu urechea. Desluşi mai multe 
injurii greu de imaginat în gura celor doi oameni de ştiinţă. Dar 
Eliot Tumberfast era un individ prost-crescut, irecuperabil. Sir 
John Arthur era prea bun să-i acorde timp pentru discuţii. Cei 
doi adversari reîncepură să se certe cu şi mai multă sete ca 
ultima dată. 

În loc s-o ia spre etajul al treilea, unde se afla camera ei, 
Agatha cobori în grabă pe scara de marmură. Traversă holul, 
îmbrăcându-se cu un impermeabil verde. Trebuia să iasă în 
seara aceea. Era o chestiune de onoare. leşi prin mica poartă 
care dădea într-o străduţă din dosul conacului, gândindu-se că 
îşi va rezolva problema cât mai repede şi se va întoarce la 
timp. 


2 Jean-Francois Champollion (1790-1832), filolog şi orientalist francez care 
a descifrat hieroglifele egiptene. (N.tr.). 


i JE 


La pauză, Frances Mortimer şi Philipp părăsiră loja de 
categorie A de la Lyttelton Theatre, una dintre sălile de la 
National Theatre, unde era pus în scenă Othello. 

- Aş bea ceva, spuse Philipp. 

- Cum doreşti, dar eu trebuie să dau un telefon mai întâi. 

- Cui? 

- Soţului meu. Era obosit când am plecat şi mi-e teamă ca 
vizita lui Eliot Tumberfast să nu-l supere şi mai rău. 

Philipp nu vedea rostul, dar rămăsese lângă Frances, care îl 
prinse cu uşurinţă pe Sir John Arthur la telefon. 

- Dragul meu, nu te-ai culcat? 

- Bătăi de cap, Frances. Scuză-mă un moment! 

Frances auzi ecourile unei discuţii aprinse între soţul său şi 
Eliot Tumberfast. Nu era vorba decât de nişte probleme 
tehnice de egiptologie. Tumberfast nu voia să cedeze deloc. 
Profesorul Mortimer îi ordonă să tacă. 

- Frances? 

- Nu eşti deloc rezonabil! Îl certă ea cu o voce suavă. 
Trebuia să-l trimiţi pe asistent acasă şi să te odihneşti. 

- E în joc o campanie de căutări de trei ani. Descoperirile pe 
care le fac sunt uimitoare. Scuză-mă... 

La capătul celălalt al telefonului, se auzi cum Sir Arthur John 
îşi suflă nasul. Philipp se gândi că discuţia durează prea mult. 
Îşi petrecea seara cu Frances, şi nu cu tatăl său. Mişca degetul 
arătător pe ceas, astfel încât ea să observe. 

- Ţi-a plăcut piesa? O întrebă profesorul. 

- A fost excelentă! Ţi-am simţit cu atât mai mult lipsa şi n- 
am uitat ce m-ai rugat să fac. 

- Ştiu că pot conta pe tine. Frances! Şi pentru că prin telefon 
nu se ia gripa, îmi permit să te îmbrăţişez. 

- Şi eu pe tine, dragul meu! Pe curând! 

Închise, neliniştită. 

- Ce e? O întrebă Philipp. 

- E tocmai ce mă temeam că e: iarăşi s-a certat cu asistentul 
lui. 


- Lasă lucrurile aşa cum sunt! Avem altceva mai bun de 
făcut. 

Chipul lui Frances se îmbujoră. 

- Să nu mai spui niciodată aşa ceva, Philipp, altfel nu mai 
vorbesc cu tine! 


XX xk 


La ieşirea de la National Theatre, spre ora 23:00, Rolls-ul fu 
prins într-un ambuteiaj. 

- Piesa asta a fost de-a dreptul idioată! Othello ăsta e un 
imbecil! Nu omori femeia pe care o iubeşti. 

- Dar e Shakespeare... protestă Frances. 

- Şi ce dacă! Asta nu e un motiv! 

Frances rămase deopotrivă mirată şi amuzată. Avusese grijă 
să se aşeze suficient de departe de Philipp. Şoferul înaintă cu 
greutate pe Waterloo Street, traversând Tamisa, cotind apoi la 
stânga, în direcţia cartierului Mayfair. 

- Nu mergem direct acasă, Barry, interveni Frances. Trebuie 
să trec mai întâi pe la British Museum. Profesorul m-a rugat să 
îi aduc un dosar. 

Şoferul străbătu Trafalgar Square şi se îndreptă spre nord, 
înspre Tottenham Court Road. Cunoştea foarte bine drumul 
fiindcă în fiecare zi îl ducea pe Sir Mortimer la biroul său, aflat 
într-o anexă administrativă a muzeului. 

- Vrei să mă însoţeşti, Philipp? Ştii cât de puţin îmi place 
locul ăsta. 

- Ah, nu! Protestă băiatul. Nu mai vreau să aud biroul ăla. 

- Ai făcut o gafă, spuse Frances cu o voce liniştitoare, nimeni 
nu se mai gândeşte la asta. Ce imprudenţă să furi o statuetă 
egipteană... N-aveai cum să scapi neobservat! Şi la ce bun? 

- Cine poate fi sigur că ştie totul despre celălalt? N-o să mai 
calc niciodată în biroul ăla blestemat! 

- Nu-ţi cer asta! Protestă ea. l-am promis soţului meu că no 
să te mai las să intri. Mi-aş dori doar să nu urc singură. E de 
ajuns să mă aştepţi la etaj, n-o să lipsesc decât un minut. 

Philipp se apropie de ea. 

- Ţi-e teamă? 


- Da, mărturisi ea fără ruşine. Sarcofagele, morţii deranjaţi 
din somnul lor veşnic... mă neliniştesc. Mai ales după dispariţia 
mumiei! 

Frances era întotdeauna sinceră, nu îşi ascundea 
slăbiciunile, sufletul îi era la fel de curat ca privirea. Philipp vru 
să-i ia mâna, dar ea îşi dădu seama şi şi-o retrase imediat. 

- Vi cu mine, Philipp? 

Îmbufnat, băiatul se ghemui în colţul maşinii, în vreme ce 
Rolls-ul o luă spre Great Russel Street, apropiindu-se de 
destinaţie. 


XX xk 


O cheie se răsuci în broasca uşii micuţe care dădea în 
străduţa dominată de conacul familiei Mortimer. După ce se 
asigură că nimeni n-o observase, umbra pătrunse în locuinţă, 
evitând aleea de pietriş. Agatha Lillby ajunse în oficiu fără să 
facă nici cel mai mic zgomot. Işi scoase impermeabilul şi 
încălţările ude, putând astfel să urce în linişte scara de 
marmură, pentru a ajunge la ea în cameră. 

Însă o voce o făcu să tresară. Aşa cum bănuia, profesorul şi 
Eliot Tumberfast încă se certau. Aproape împotriva propriei 
voințe, Agatha se îndreptă spre birou. Trebuia să se asigure că 
nu se întâmplase nimic rău. 

Uşa se deschise brusc. Agatha se lipi de tencuiala roşie a 
holului. Sir Arthur John se ivi din spate, ca şi cum ar fi oprit 
traseul vizitatorului. 

- Nici vorbă să pleci acum spuse el. Nu poţi să te cari aşa, 
Tumberfast! Explicaţiile tale nu-mi sunt de ajuns. Când soţia 
mea se va întoarce de la British Museum, voi avea dovada 
minciunilor tale. Aşează-te! 

Profesorul îşi suflă nasul şi trânti uşa. Agatha rămase 
nemişcată o vreme, fără să respire. Trăsese o sperietură 
zdravănă şi urcă în camera ei, unde ar fi trebuit să doarmă de 
mai bine de două ore. 


-4- 


Maşina grena se opri în faţa micii clădiri care adăpostea 
serviciile administrative ale muzeului. 

- Intru pentru câteva clipe, îi spuse Frances şoferului. Vi, 
Philipp? 

Tânărul era tot îmbufnat, făcându-se că nu pricepe. 

- Am înţeles, voi merge singură. La urma urmei, nu eşti prea 
curajos! 

Frances deschise portiera, luându-l pe Barry pe nepregătite. 
Doamna Mortimer era destul de nervoasă în seara aceea. 

Strângând cheile în mâna dreaptă, se îndreptă spre o uşă 
care semăna cu cea din Downing Street nr. 10, locuinţa prim- 
ministrului britanic. Ploaia forma o perdea din ce în ce mai 
opacă, în timp ce Frances băga cheia în uşă, o siluetă îşi făcu 
apariţia. 

- Aşteaptă-mă, Frances! 

Tânăra tresări. Nu era decât Philipp. 

- Era şi timpul! Spuse ea. 

Surâsul ei se voia degajat, însă Philipp o simţea neliniştită, 
prost-dispusă, forţată să facă ceva care nu-i plăcea deloc. Uşa 
de la intrare dădea într-un hol ai cărui pereţi erau acoperiţi de 
panouri administrative. Frances închise uşa în urma ei. 
Continuară să meargă pe holul îngust, prost luminat, până 
ajunseră la o scară. La baza scării se găsea ghereta paznicul 
nopţii, J.J. Battiscombe. Cu fruntea pe ultima ediţie din Daily 
Telegraph, între cascheta regulamentară şi o sticlă de 
termos, J.J. Battiscombe era cufundat într-un somn fericit. 
Frances n-ar fi vrut să-l trezească, dar avea de îndeplinit nişte 
formalităţi. 

- Domnule Battiscombe... 

Paznicul de noapte nu se trezi. Militar în rezervă, dovedea o 
patimă  neostoită pentru somn, după atâtea nopţi albe 
petrecute sub bombardamente. Philipp nu avu delicateţea lui 
Frances şi îl scutură pe bătrânul paznic, care deschise un ochi 
speriat, căutându-şi cascheta. Şi-o puse pe cap şi deschise 
mecanic registrul. 

- Doamnă Mortimer... 

Văzând-o pe Frances atât de frumoasă şi de fermecătoare, 
uită de spaima de mai devreme. Venindu-şi în fire, J.J. 


Battiscombe redeveni un funcţionar model. 

- Trebuie să vă rog să semnaţi în registru. La fel şi domnul... 

- Philipp este fiul profesorului Mortimer, răspunse Frances. 

J.J. Battiscombe nu avea memoria chipurilor şi nu arăta 
niciun pic de simpatie pentru un fiu care nu călca pe urmele 
tatălui său. Paznicul de noapte notă în registru ora 23:31, apoi 
le întinse musafirilor stiloul şi caietul. Frances şi Philipp 
semnară. 

- Auitat profesorul ceva? 

- Nu, zise Frances, este doar bolnav. N-o să vină la birou 
zilele astea şi are nevoie de un dosar. 

Era a doua oară când Frances se îndrepta spre clădirea 
administrativă de la British Museum în mai puţin de o lună. 
Prima dată căutase nişte note pentru o conferinţă. Sir John 
Arthur, care participa la un seminar, fusese nevoit să o roage 
să-l ajute. 

- Nu veţi fi singură la primul etaj, doamnă Mortimer. Mai este 
o echipă de la curăţenie, nişte indieni, că nu se mai găsesc 
englezi pentru curăţenie nici din Whitechapel?. Din cauza asta, 
tocmim pe oricine. 

Intorcându-se spre Philipp, Frances nu remarcă dezgustul 
paznicului. 

- Mergem? 

Tânărul se îndreptă reticent spre scară. Mocheta ieftină, 
pereţii vopsiți în bej, atmosfera grea, aproape sufocantă... 
Decorul mediocru se atenuă într-o secundă. Philipp fu captivat 
de Frances, care urca pas cu pas cu o graţie de neimitat. Vrând 
să profite de îngustimea locului, încercă să se menţină la 
înălţimea tinerei femei, să o atingă. Dar se gândise prea târziu. 
Ea era deja la primul etaj, scăldată de lumina crudă a unor 
neoane. 

Biroul profesorului Mortimer era al doilea pe dreapta, urmat 
de un element de rezistenţă. Primul, urmat de ceva 
asemănător, era cel al specialiştilor în numismatică antică şi 
adăpostea un lot de piese elenistice de mare valoare, care 
fuseseră descoperite în Egipt. In faţă, biroul lui Eliot 


3 Cartier popular al Londrei. (N. a. ) 


Tumberfast, asistentul profesorului Mortimer. De-a lungul 
peretelui erau înşirate dulapuri cu grilaje care conţineau 
volume grele, dicţionare, serii întregi de reviste specializate, 
arhive. 

O femeie ieşi din primul ranfort. Şi ea şi Frances fură 
surprinse să se vadă. Femeia era o indiancă. Ţinea o găleată în 
mâna dreaptă şi o mătură în stânga. Din găleată se scurgea 
puţină apă. Se chirci imediat, lăsând găleata jos, ca şi cum ar fi 
încercat să ascundă ceva. 

- Să ne grăbim! Zise Philipp. 

Spera ca primul etaj să fie mai puţin luminat decât scara. 
Din pricina acelor indieni care lucrau la ore imposibile, tânărul 
nu se putu afla faţă în faţă cu Frances, care pătrunse în al 
doilea ranfort, unde erau depozitate nişte lăzi, şi folosi cheia 
dată de profesor ca să deschidă uşa biroului. Philipp rămase pe 
coridor, privind-o distrat pe indianca care făcea curat în faţa 
biroului de numismatică. Purta nişte şoşoni care nu scoteau 
nici cel mai mic zgomot. 

Frances aprinse lumina şi oftă. În prima parte a biroului larg 
se aflau două sarcofage aşezate înspre perete. Nu suporta să 
vadă aşa ceva. Merse drept înainte, spre a doua parte a 
biroului unde era amenajat laboratorul propriu-zis, cu paletele 
şi flacoanele de produse chimice aranjate pe etajere. Abia în a 
treia parte, în spate de tot, se afla biroul lui Sir John Arthur 
Mortimer. Acolo, patricianul britanic al egiptologiei îşi primea 
cei mai buni studenţi, pe care îi îndrepta spre o asemenea 
carieră. Tot acolo cerceta obiectele descoperite pe şantiere de 
Egypt Exploration Society, al cărei director era. Dulapul său era 
aşezat la dreapta unei biblioteci de acaju, într-un colţ al 
camerei. Frances căută dosarul cartonat, de culoare roşie, pe 
primul raft. Cum nu-l văzu, ridică alte dosare, apoi căută pe al 
doilea raft, pe care descoperi ceea ce voia. Era preocupată de 
ceea ce făcea, cu degetele tremurând de agitaţie, aşa că nu 
auzi un zgomot aproape imperceptibil, al unei uşi care se 
închide, urmat de un uşor declic al unei chei întoarse în 
broasca unsă bine. 

În momentul în care se pregătea să apuce dosarul, tânăra 
femeie avu senzaţia neplăcută a unei prezenţe în preajma ei. 


Neîncrezătoare, se întoarse. Fu îngrozită, înlemnind, incapabilă 
să strige. 
Apoi se auziră două bubuituri. 


-5- 


În liniştea densă a anexei muzeului, cele două detunături 
răsunară ca două lovituri de tun. J.J. Battiscombe, paznicul de 
noapte, tresări, trezit din somn. Îl năpădiră multe amintiri 
neplăcute din război. Cu greu dezmeticit, n-avu timp să se 
gândească ce va face. 

Gonind pe scări, dădu nas în nas cu un bărbat al cărui chip 
era mascat de un fular ce lăsa să se întrevadă o frunte 
bronzată. Căra ceva greu, care scotea sunete metalice. 
Buimac, J.J. Battiscombe nu observă nimic în afara unui costum 
obişnuit de velur. Bărbatul deschisese deja uşa de la intrare a 
clădirii şi fugea. 

Incă ameţit, paznicul de noapte îşi dădu seama că vesta îi 
era jilavă. Fusese udat. 

„Ajutor! Deschideţi, ajutor!” se auzea de la primul etaj. Totul 
se desfăşura prea repede pentru bătrânul soldat. Cu un pas 
nesigur, urcă treptele. 

Philipp Mortimer bătea disperat în uşa de la biroul tatălui 
său, urlând: 

- Frances! Frances! 

Când îl văzu pe paznicul de noapte, se repezi la el şi îl prinse 
de mânecă. 

- Ai cheia? S-a tras cu arma dincolo şi uşa este încuiată! Am 
auzind pe cineva căzând... Frances nu răspunde deloc! 

- Cheia... Eu... Nu... Este la tablou. 

- Du-te s-o iei! 

Două femei de la curăţenie coborau de la etajul al doilea. 
Femeia cu care Frances şi Philipp Mortimer se întâlniseră se 
apropie şi ea. Intregul personal de serviciu se adună la auzul 
bubuiturilor. J.J}. Battiscombe merse până la anexa de serviciu 
care se afla între biroul de numismatică şi cel al profesorului 
Mortimer. 

- Grăbeşte-te! Insistă Philipp. 


De cealaltă parte a uşii domnea o tăcere sufocantă. Femeile 
şuşoteau ceva în hindi. 

J.J. Battiscombe răsuci cu uşurinţă cheia în uşa care se 
deschise. Dincolo nu era niciun pic de lumină. Un miros de praf 
plutea în aer. Poate din cauza celor două sarcofage aşezate 
aproape de intrare, locul amintea de un mormânt populat de 
spirite malefice. 

Înlemnit o clipă în prag alături de ceilalţi, Philipp Mortimer se 
dezmetici, căută întrerupătorul şi aprinse lumina. La început, 
nu observă nimic neobişnuit. Apoi, după ce trecu de prima 
parte a încăperii şi se îndreptă spre laborator, încremeni, 
incapabil să mai facă măcar un pas. 

Ceea ce văzu în spatele biroului depăşea culmea grozăviei. 
Voia să urle, dar strigătele sale rămaseră înţepenite în gât. 

O mumie cu craniul spintecat, cu spatele în zdrenţe, pe 
jumătate deşirată, era culcată deasupra lui Frances, ca şi cum 
o agresase înainte de a cădea peste ea. Tânăra femeie avea 
braţul îndoit sub cotul drept. Din inimă i se scurgeau două dâre 
de sânge. Blana de vizon îi alunecase pe gât, formând o pernă 
sinistră, în ochii săi larg deschişi se citea groaza. 

Paznicul de noapte şi cele trei femei îl urmară pe Philipp 
Mortimer, curioşi. Când descoperiră groaznicul spectacol, nu-şi 
mai controlară reacţiile. J.J]. Battiscombe îşi acoperi faţa, 
murmurând de câteva ori „Doamne fereşte, Doamne 
păzeşte!”, iar cele trei indience se strânseră unele lângă altele, 
plângând. Philipp Mortimer părea incapabil să facă cea mai 
mică mişcare. S-ar fi putut crede că se ruga, că o venera pe 
Frances, că încerca să o facă să revină din neant. 


XX xk 


Un sfert de oră mai târziu, superintendentul Scott Marlow 
ajunse la locul crimei, însoţit de doi inspectori şi de mai mulţi 
poliţişti. Medicul legist şi o echipă de specialişti nu întârziară să 
apară. 

- Murdară treabă, zise  superintendentul pentru care 
intervenţia rapidă nu fusese o întâmplare, fiindcă dormea la 
birou. 


Anunţat de apelul paznicului de noapte, se dezmeticise 
auzind numele lui Sir John Arthur Mortimer, personalitate 
ştiinţifică foarte respectată. 

Scott Marlow le ordonă celor prezenţi în clădire să nu plece. 
Inspectorii săi începură să le stabilească identitatea şi să le ia 
declaraţiile. 

Om de viaţă, bine făcut, cu o statură impunătoare, 
superintendentului nu-i venea să creadă că venise ziua să 
cerceteze cea mai importantă crimă din cariera sa. Macabra 
punere în scenă ar fi dat impresia că mumia o omorâse pe 
Frances, care se luptase cu ea înainte să-şi dea duhul. 

Un inspector se apropie de Marlow. 

- A venit ambulanţa. 

- Bine. După ce termină tehnicienii şi medicul legist, luaţi 
cadavrul şi mumia! 

Închideţi biroul! Toţi martorii trebuie să rămână la dispoziţia 
poliţiei. 

Scott Marlow îşi desfăcu o gaură de la curea, ca semn al 
nedumeririi. O crimă la British Museum, o familie bogată şi 
puternică, reacţia lui Mortimer fiul, incapabil să mai pronunţe 
un cuvânt, un paznic de noapte buimac, femei de menaj 
indiene naive şi îngrozite, un şofer care văzuse că un bărbat 
fugise cu o găleată în mână, ceea ce întărea mărturia lui J.J. 
Battiscombe, că cineva dăduse peste el şi îl udase... 
Superintendentul avea deja un început de pistă. Dar întreaga 
anchetă privind familia de vază, influentă ridica probleme 
delicate. Nu trebuia să facă vreo imprudenţă, tocmai de aceea 
dădu ordin ca Sir John Arthur Mortimer să nu fie anunţat prin 
telefon. El însuşi avea să-i dea trista veste. 

Îngrijorat, Scott Marlow nu resimţi nici măcar ploaia în timp 
ce traversa strada pentru a urca în maşina de poliţie care porni 
înspre Mayfair. 


-6- 
Soneria răsună pentru a cincea oară în conacul familiei 


Mortimer. Agatha se trezi tresărind, scăpând de începutul unui 
coşmar în care părea că nu va mai ieşi dintr-un culoar închis la 


ambele capete. Îşi puse în grabă un halat de noapte, dar nu 
mai avu timp să-şi prindă părul negru şi frumos într-un coc. 
Ceasul arăta 12: 10 noaptea. Cobori scara în fugă. Sir John 
Arthur se afla în pragul biroului său. În spatele lui, Eliot 
Tumberfast. 

- Mergi şi vezi ce se petrece, Agatha! Doamna şi-a rătăcit 
probabil cheile. 

Un nou ţârâit de sonerie. Agatha se grăbi. Reveni câteva 
minute mai târziu. Eliot Tumberfast avea o  paloare 
îngrijorătoare. Profesorul tocmai îi arătase o nouă greşeală 
profesională. 

- Domnule, spuse Agatha, nu este doamna. Jos este... un 
poliţist. 

Savantul se încruntă. 

- Ce vrea? 

- Să vă vadă... în particular. 

- Să se-ntoarcă mâine! Tumberfast m-a epuizat. Şi ce oră... 

Profesorul îşi privi ceasul. 

- Doamne! E trecut de miezul nopţii! Mi-a ajuns câţi imbecili 
am văzut în seara asta. 

Eliot Tumberfast se ridică ca ars. 

- Nu vă permit! 

- Tumberfast, îţi interzic să ridici mai vocea la mine! În 
această seară, tinere prieten, ţi-ai făcut cariera praf! Dă-mi 
voie să mă bucur. Ştiinţa va avea parte de un neisprăvit mai 
puţin, în ceea ce te priveşte, raportul meu va fi amănunţit, să 
ţii bine minte! Ştiu atâtea lucruri cu care te pot alunga de la 
British Museum! Acum, ieşi afară! 

Agatha se simţea prost. Eliot Tumberfast plecă aşa de 
repede cu dosarul său cu tot, încât unele foi se împrăştiară. Le 
strânse amestecându-le unele cu altele. 

- Nu vă mai însoțesc. 

Eliot Tumberfast ieşi vijelios din birou şi cobori scara de 
marmură la fel, cu riscul de a-şi frânge gâtul. Agatha îl urmări 
de departe. Îl văzu deschizând uşa de la intrare, apoi 
ciocnindu-se cu polițistul mătăhălos căruia ea îi zisese să 
rămână pe dalele din faţă, în aşteptarea ordinelor lui Sir John 
Arthur. 


Luat prin surprindere de bărbatul furios, superintendentul 
Marlow aproape că se răsuci spre el, în vreme de Eliot 
Tumberfast părăsea domeniul Mortimerilor şi dispărea în 
noaptea ploioasă. 

- Profesorul nu poate... începu Agatha. 

- Trebuie să mă primească neapărat! Spuse iritat bărbatul 
de la Scotland Yard. Ceea ce am să-i spun este de maximă 
importanţă! 

Era al doilea oaspete neaşteptat care încerca să-i forţeze 
mâna Agathei. De această dată, ea nu mai cedă. Nu polițistul 
comanda în casa în care lucra. 

- Sir John Arthur are gripă. Tocmai a terminat o discuţie de 
mai bine de patru ore cu nebunul de care v-aţi ciocnit. Are 
nevoie să doarmă. 

- Deşi regret nespus, am motive întemeiate să-l deranjez, 
insistă Scott Marlow, pierzându-şi răbdarea. Prezentaţi-mă 
îndată, dacă nu vreţi să aveţi probleme cu Scotland Yard-ul! 

Agatha se gândi că s-a zbătut îndeajuns. Reputația îi era 
salvată. 

- Urmaţi-mă, domnule inspector! 

- Nu inspector, ci superintendent Scott Marlow. 

Nu ştia cum să se descurce cu acea menajeră care era prea 
sigură pe ea. 

Agatha îl conduse până la birou, unde Scott Marlow nu 
aşteptă să fie anunţat. În astfel de momente, trebuia să 
lovească precis şi corect. Nici ora nu era pentru vizite de 
politeţe. Vizibil obosit, profesorul se pregătise să bea o aspirină 
efervescentă. 

- Sir John Arthur Mortimer, declamă polițistul solemn, am o 
veste foarte gravă de comunicat! 

Savantul îi aruncă o privire neliniştită, febrilă. 

- A fost spart British Museum? 

- Nu, domnule. Soţia dumneavoastră... Trebuie să fiţi tare... 
John Arthur Mortimer se ridică încet. Îşi aminti dintr-odată de 
ora înaintată şi de absenţa lui Frances şi a fiului său; 
interminabila dispută cu Tumberfast îi acaparaseră gândurile. 

- Frances? Un accident? 

- Nu, domnule. O crimă. 


Văzând chipul răvăşit al ilustrului reprezentant al 
egiptologiei britanice, superintendentul se gândi că poate 
fusese prea dur. 

Într-o astfel de situaţie, trebuia neapărat să îşi ia toate 
precauţiile; una dintre ele implica probabil să ceară ajutorul 
unui expert. Chiar dacă acesta se numea Higgins. 


3, = 


Higgins, ultimul vlăstar al unei familii ilustre, căzute în uitare 
însă, cu care Regatul Unit şi restul lumii ar fi putut să se 
mândrească, îşi inspecta domeniul în timpul plimbării de 
dimineaţă. Locuinţa familiei Higgins era situată într-un sătuc 
din regiunea Gloucestershire, la nord de Londra. Purta numele 
subtil de The Slaughterers, „Asasinii”, ceea ce ar fi putut părea 
la limita cuviinţei pentru un fost inspector-şef de la Scotland 
Yard. Dar de multă vreme nu se mai aflau criminali în acel loc 
mirific. 

Higgins se pensionase anticipat, afirmând că weekendurile 
nu-i mai ajung să-şi cultive trandafirii, să taie lemne, să-şi 
îngrijească peluza şi să citească marii autori. Viaţa modernă, 
cu agitația inerentă tot mai accentuată, nu-i plăcea deloc. 
Necrezând în reîncarnare, Higgins se temea că propria viaţă 
constituia limitele existenţei sale. Astfel, hotărî să profite de 
timpul care-i mai rămăsese de trăit pe pământul strămoşilor 
săi. 

Străbătu un podeţ de lemn ce traversa râuleţul Eye, care 
curgea prin faţa casei sale, fără îndoială cea mai frumoasă 
bijuterie arhitectonică din Slaughter-le-bas. Cum să nu fii vrăjit 
de zidul de pietre albe care încadra un portic susţinut pe două 
coloane, ferestre cu ochiuri în stilul secolului al XVIII-lea, ce 
punctau cele două etaje, dispuse potrivit Numărului de Aur, cu 
acoperişul de ardezie având reflexii cenuşii, cu înaltele 
şemineuri din piatră? Cum să nu te bucuri de prezenţa 
liniştitoare a stejarilor centenari, de murmurul discret al apei, 
de trilul coţofanelor şi al măcăleandrului? The Slaughterers era 
paradisul pentru Higgins. 

Intră în casă fără să facă zgomot, pentru a nu fi surprins de 


Mary, guvernanta sa, o femeie robustă cam de şaizeci de ani. 

De talie medie, mai degrabă slab, cu părul negru, cu o 
mustață  cenuşie, cu tâmplele grizonate, având un aer 
binevoitor, dar o privire răutăcioasă şi necruțătoare, Higgins 
părea lent. Insă avea darul să se mişte fără să fie auzit. Născut 
în zodia pisicii, potrivit astrologiei orientale, avea calităţi de 
felină. 

Îşi dădu jos pardesiul impermeabil cu nasturi de lemn şi se 
aşeză confortabil în fotoliul de familie care scârţâi discret. 
Ediţia din Times era chiar lângă el, pe o masă joasă din lemn 
de santal, cu picioare stil elefant, un suvenir din Indii. Higgins 
răsfoi consternat ziarul. Lucrul de care se temea se întâmplase 
încă o dată. Mary îi luase din nou ultima pagină pentru a o citi 
înaintea lui şi o pusese apoi la loc, crezând că el n-o să-şi dea 
seama. Totuşi el era abonatul, nu ea. El plătea să citească 
ştirile intacte. 

Preferând să uite incidentul, Higgins parcurse articolele din 
Times, singura lui sursă de informare. Nu avea niciun pic de 
încredere în audio-vizual. Războaie, întrevederi diplomatice 
fără rezultat, criză industrială, Anglia învinsă la fotbal, cacao în 
cădere liberă la bursă... Totul mergea prost. 

Ştirea care neliniştea deja întreaga ţară de opt zile făcea 
vâlvă în continuare. Asasinarea lui Frances Mortimer era 
considerată crima cea mai misterioasă a secolului. Ziarele, 
ţinând seama de prezenţa mai mult decât surprinzătoare a 
unei mumii, scriau despre o moarte ritualică. Se vorbea din 
nou de răzbunarea faraonilor şi de nenumăratele victime ale 
blestemului lui Tutankamon. Frumuseţea victimei, 
seducătoarea doamnă Mortimer, nu făcea decât să accentueze 
emoția generată de comiterea acelei crime odioase. Evident, 
profesia soţului, Sir John Arthur Mortimer, binecunoscut 
egiptolog, nu era străină de acel act abominabil. Dar ce 
explicaţie să i se dea acelei ciudate şi macabre crime? Ce 
individ dezaxat împinsese răutatea până într-acolo? De ce să o 
omoare? Din fericire, Scotland Yard-ul era pe urmele unui 
suspect. Superintendentul Scott Marlow anunţase o conferinţă 
de presă peste două zile. Arestarea vinovatului era iminentă. 
Higgins închise ziarul, uşor indignat. Nici măcar mumiilor nu li 


se dădea dreptul la odihnă veşnică. 

Higgins savură atmosfera calmă a casei sale, moliciunea 
covoarelor din Iran, căldura lambriurilor de lemn, lumina 
focului care dansa în şemineu. Nu-i plăcea nimic mai mult 
decât ploaia şi ceața care îl invitau să se retragă pentru a se 
bucura de lumea sa interioară. 

La ora 09.17, ca în fiecare dimineaţă, Mary apăru în salon, 
aducând ceaiul. Era ora sa de odihnă. Refuzase întotdeauna să 
asculte de clopoţelul pe care îl considera învechit. O 
guvernantă nu era o servitoare. Boscorodi ceva şi umplu o 
ceaşcă pe care o aşeză pe masa joasă, apoi îşi ocupă locul. 

La şaptezeci de ani, Mary se ţinea bine şi vedea la fel de 
bine. Trecuse prin două războaie mondiale şi păstra impecabil 
casa, trăindu-şi viaţa cu încrederea imperturbabilă a celor care 
cred în Dumnezeu şi în Anglia. 

Higgins nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească adevărul: 
detesta ceaiul. 

Înălţându-şi gâtul, verifica de fiecare dată ca Mary să nu fie 
prin preajmă, înainte să scape de el. Şi acum, cu un gest 
prompt şi precis, vărsă conţinutul din ceaşca sa într-un ghiveci 
de aucuba. Planta ajunsese de plâns, şi el nu înţelegea de ce 
guvernanta se încăpăţâna să o îngrijească. 

Higgins se îndreptă spre bucătăria privată, amenajată în 
aripa de nord a casei. In cuptor se cocea pe îndelete o plăcintă 
cu somon, o specialitate de-a sa. O sonerie discretă îl anunţă 
pe Higgins că mâncarea era gata. Opri cuptorul, deschise uşiţă 
vitrată şi aşeză minunata gustare pe o farfurie de porțelan de 
Sevres. Nici nu fu nevoie ca Higgins să-l cheme, pentru că, 
trecând prin deschizătura uşii, un motan superb, de rasă 
siameză, răspunzând la numele glorios de Trafalgar, intră cu 
demnitate. După ce se gudură de două ori pe lângă piciorul 
stâng al stăpânului şi sclavului său deopotrivă, o zbughi 
pofticios spre plăcintă. Higgins respiră uşurat. Se temea că 
acea reţetă o să-i displacă lui Trafalgar. 

Venise ora să o cerceteze de aproape pe Marie-Charlotte, o 
nouă specie de trandafir australian pe care Higgins voia să o 
altoiască pe o specie clasică Regina Victoria. Spera să obţină 
un galben inedit. leşind din bucătărie, o zări pe Mary cu un 


pămătuf de şters praful în mână. 

- Telefonul, mormăi ea. 

Higgins se opusese cu străşnicie intruziunii dăunătoare a 
televiziunii, a telefonului mobil, a calculatorului şi a altor 
aparate destinate să perturbe liniştea unui cămin. Pentru că 
Mary combătuse acea atitudine retrogradă, Higgins acceptase 
un compromis; căminul său putea fi legat de restul lumii printr- 
un telefon, cu condiţia ca aparatul să fie instalat în bucătăria 
guvernantei. 

- Pentru mine? 

Mary nu răspunse. Dacă îl anunţase amabil pe fostul 
inspector-şef că primise un telefon, nu era evident că apelul 
era pentru el? În acest caz, Higgins avea drept de vizită în 
bucătăria lui Mary. În trecere, verifică produsele folosite. Sarea 
era întotdeauna marină, nerafinată, şi zahărul, de trestie roşie. 
Friptura de vită cu mentă bolborosea alarmant în cuptor, de 
aceea o încercă. 

- Higgins la telefon. 

- Aici Scott Marlow. Vă deranjez? 

- Felicitările mele pentru strălucita anchetă, domnule 
superintendent! 

Urmă un moment de tăcere. 

- N-aş vrea să vă supăr, dar aş dori să vă cer un sfat, 
continuă superintendentul, cu o voce stânjenită. 

- Sper că nu de natură profesională. 

- Ba da. 

- Ştiţi probabil că am ieşit la pensie, dragul meu Marlow. 

- Imi pare rău de deranj, domnule Higgins, dar sfatul 
dumneavoastră mi-ar fi de mare ajutor. 

Stânjenelii inerente i se adăugă neliniştea. 

- Vă rog să mă ajutaţi, continuă superintendentul. 

- Un simplu sfat, de acord? 

- Mulţumesc în avans, domnule Higgins! Când credeţi că 
puteţi veni la Londra? 

- Poate în vreo două săptămâni. 

Marlow tuşi. 

- Mâine e bine? 

- Este atât de urgent? 


- Mi-e teamă că da. 
-8- 


Îmbrăcat cu un costum albastru-închis care îi venea de 
minune, mulţumită priceperii croitorului său care lucra la 
Stovel  & Mason, Higgins urca scara spre biroul 
superintendentului Scott Marlow. Refuzând să folosească 
lifturile clădirii modeme a Scotland Yard-ului, prefera să facă 
un pic de mişcare. 

Biroul lui Scott Marlow se afla la etajul patru. Scotland Yard- 
ul se schimbase mult. Acum nu mai era vorba decât de 
calculatoare, de fişiere informatice, de software, de unităţi de 
bază, de anchete ştiinţifice. Tot ce mai lipsea era să se 
programeze crima înainte de a fi comisă. Poliţia Maiestăţii Sale 
intra într-o eră tehnologică, rezervată inspectorilor blindaţi cu 
diplome, fără îndoială mult mai înzestrați să rezolve ecuaţii 
decât să urmărească vreo pistă criminală. 

Mai mulţi poliţişti recunoscură silueta familiară a lui Higgins, 
salutându-l printr-o înclinare a capului. 

Biroul superintendentului Marlow era la fel de modem ca 
celelalte. Mobilă new style, lampă extensibilă, scrumieră de 
plastic oranj, perete despărțitor opac care îl izola de 
subordonații săi. Pe bucata de sticlă fumurie care îi servea 
drept masă de lucru se găsea un manual de informatică întors 
spre vizitatorul său. Nicio hârtie la vedere, nicio gumă, nicio 
sugativă. Era universul implacabil al poliţiei modeme. De 
îndată ce îl zări pe Higgins, aparent rătăcit în acel nou decor, 
Scott Marlow se îndreptă grăbit spre el. 

- Mulţumesc că aţi venit, Higgins. 

- Îmi pare rău că am întârziat la ceai. 

- N-are nicio importanţă. 

Scott Marlow ar fi fost de-a dreptul stânjenit dacă ar fi 
trebuit să-i ofere o cană de Darjeeling sau de Earl Grey. 
Termosul său conţinea whisky scoţian, de cea mai bună 
calitate, ce-i drept, dar care provenea de la o distilerie 
clandestină în care lucrase demult. Şi cum îşi petrecea cea mai 
mare parte a zilelor, dar şi a nopţilor la Scotland Yard, 


superintendentul avea nevoie, destul de frecvent, de un mic 
energizant. 

Deşi Higgins şi Marlow nu aparţineau aceleiaşi lumi, se 
apreciau unul pe celălalt. lar superintendentul regreta că 
Higgins se pensionase anticipat, din cauza unui conflict cu 
superiorii; toţi îl considerau un anchetator de excepţie, chiar 
dacă metodele sale nu erau dintre cele mai ortodoxe. 

- Dragul meu Higgins, am o surpriză pentru dumneavoastră. 
Înainte de a vă aşeza, puteţi să vă uitaţi spre stânga, deasupra 
raftului cu anuare? 

De cealaltă parte a geamului, Higgins zări un decor liniştitor. 
Un cadru firesc de lucru, cu o bibliotecă şi un raft de lemn şi o 
lampă cu abajur aşezată pe un birou de cireş. 

- Excelentă ideea de a păstra o urmă a tradiţiei glorioase de 
la Yard. Istoria vă va fi recunoscătoare, domnule. Eu cel puţin 
am avut întotdeauna o slăbiciune pentru vechiul meu birou. 
Însă n-aş vrea să vă răpesc prea mult timp. 

- Sunt excedat de treabă. Prea multă hârţăgoraie, prea 
multe responsabilităţi, iar această afacere Mortimer... Fără să 
uităm de declaraţia de presă! 

- Sunteţi pe urmele asasinului? 

- E o chestiune de ore, sper. 

- Remarc cu satisfacţie că Scotland Yard-ul nu a pierdut 
deloc din eficacitatea sa legendară. Probabil că mărturia lui 
Barry, şoferul familiei Mortimer, şi a lui J.J. Battiscombe, 
paznicul de noapte, au fost decisive? 

Higgins nu dispunea decât de informaţiile publicate de 
Times, fără să ţină seama de bârfele şi de ipotezele ţicnite din 
ziarul pe care îl citea Mary. Higgins nu răsfoia decât pe furiş 
acel soi de publicaţie, îndată ce Mary mergea la culcare. 

- Exact. E vorba de observaţie şi de logică. Una dintre 
femeile indiene de menaj, Indira Li, n-a putut să-i arate găleata 
ei supervizoarei şi nici să spună ce s-a întâmplat cu ea. Or, 
bărbatul care a dat peste paznicul de noapte şi pe care şoferul 
l-a văzut fugind avea o găleată. 

- De aici deducţia că... 

- În momentul în care echipa de numismatică a constatat 
furtul unui lot rar de piese elenistice, am înţeles. Comoara era 


ascunsă în găleată. Cercetându-i trecutul apropiat, a fost uşor 
de observat că Indira Li a fost angajată în două muzee de 
provincie sparte de hoţi anul trecut. 

- Şi v-aţi gândit la banda anticarilor. 

Scott Marlow nu-şi ascunse satisfacția. 

- Întocmai! Acest grup a prădat mai mult de cincizeci de vile. 
Le-am arătat o poză de-a lIndirei victimelor. Multe au 
recunoscut-o. Femeie de serviciu, bonă pentru copii, 
plasatoare, muncitoare agricolă şi tot aşa... Indianca noastră 
avea darul de a se metamorfoza. Pregătea terenul pentru şeful 
ei. Alegând British Museum, ei credeau că vor reuşi să dea 
lovitura cea mai răsunătoare din cariera lor. Nu mai rămâne 
decât un detaliu pentru a completa puzzle-ul: numele celui 
care a fugit. Indira refuză să vorbească, dar nu e decât o 
chestiune de timp. 

- Da, trebuie răbdare, remarcă Higgins. Apropo, aţi găsit 
cheia folosită de doamna Mortimer pentru a deschide uşa 
biroului soţului său? 

- Nu, n-o avea la ea. Am scotocit locul fără rezultat. Mi-aş fi 
dorit mai degrabă să pun mâna pe arma crimei. 

- Va trebui, fără îndoială, s-o căutăm în Tamisa mulţi ani de- 
aici încolo. 

- Mi-e cam frică că aşa e, admise superintendentul. 

- Gloanţele? 

- Banale şi mortale. Două în plină inimă, ca la tir. 

- Nimic de aşteptat de la pista asta, prin urmare. De la 
autopsie ce avem? 

- N-am găsit nimic ieşit din comun. Doamna Mortimer n-a 
intrat în contact cu nimic anormal. 

- Şi din alt punct de vedere, mai delicat? 

- N-a întreţinut raporturi fizice în orele care i-au precedat 
moartea, preciză Marlow. 

- Şi din raportul experţilor ce reiese? 

- Îl aştept încă. Întârzie din cauza unor probleme la sistemul 
informatic. 

- Mi-ar plăcea să examineze Babkocks cadavrul. 

- Din păcate, este imposibil! Ştiu că n-aveţi încredere decât 
în acest medic legist, dar momentan se află într-un program de 


dezintoxicare la Bordeaux, sub egida asociaţiei „Medicii amici 
ai vinului”. Ei îl vor sfătui care sunt remediile cele mai potrivite 
pentru diversele sale afecţiuni. 

In cazul Mortimer existau multe elemente concrete şi urme 
materiale care îi permiteau logicii polițiste să se manifeste în 
voie. 

Singurul element stingher: mumia. Ce se poate deduce dintr- 
un asemenea indiciu? Nu era decât un amănunt rocambolesc, 
demn de o piesă de teatru al groazei. Cel mai bine ar fi fost să 
nu fie pomenit. 

- Ce puteţi să-mi spuneţi de mumie? Întrebă Higgins. 

- Deloc frumoasă la vedere. Aproape numai scame, ca şi 
cum ar fi fost disecată. E trist să spun asta, dar cadavrul 
doamnei Mortimer se ţinea mai bine. 

Scott Marlow nu fusese orbit de frumuseţea fascinantă a lui 
Frances. O singură femeie avea trecere la el: regina Elisabeta a 
l-a a Angliei. Datorită ei intrase în poliţie şi avansase cu 
regularitate în ierarhie. Într-o zi, poate, avea să fie însărcinat 
să păzească împrejurimile de la Buckingham Palace. 

- Este totuşi un element vital care nu reiese din dosar, 
constată Marlow. Ca de obicei, am examinat obiectele 
personale ale martorilor şi am dovada că furtul fusese pregătit 
de multă vreme. 

- Ah, da? Se miră Higgins. 

- In ceaiul din termosul paznicului de noapte s-au găsit 
droguri. 

Superintendentul ştia destul de bine că se poate strecura 
orice băutură în termos. Cu toate acestea, Higgins îi aprecie 
meticulozitatea. Detaliul acesta căpăta destulă importanţă. 

- Urme ale unui somnifer uşor, continuă Scott Marlow. J.J. 
Battiscombe a declarat că nu a luat niciodată aşa ceva. Deci a 
fost drogat, ceea ce confirmă mărturia fiului profesorului 
Mortimer. In sfârşit... dacă putem considera spusele lui o 
mărturie. 

- De ce? 

- Philipp Mortimer e ascuns în camera sa. E apatic, în stare 
de şoc. Nu pronunţă decât frânturi de frază. 

- Treabă deşteaptă pentru a nu răspunde la întrebări, 


murmură Higgins. 

Superintendentul ridică sprâncenele. 

- Dragul meu Higgins, am sentimentul că nu vi se pare totul 
prea limpede în demonstraţia mea. 

- După puţinul pe care îl ştiu, există într-adevăr câteva zone 
neclare. 

- De acord, dar nu e ceva surprinzător! De la o asemenea 
bandă de hoţi, ne putem aştepta la orice. De îndată ce vom 
pune mâna pe hoţ, vom găsi şi asasinul. Nu credeţi? 

Higgins îşi pipăi bărbia. 

- Curios lucru, spuse. 

- Ce anume? Se nelinişti Scott Marlow. 

Higgins părea plictisit. 

- Ceva nu se leagă. 

- Spuneţi mai clar, îl rugă Scott Marlow cu o voce nesigură. 

- Nu prea am auzit de hoţi atât de doritori să fure o mumie 
încât să pună la cale o asemenea şaradă. Şi de ce s-o omoare 
pe doamna Mortimer? 

- Ei bine... N-au reuşit să ia mumia. Şi au fost surprinşi de 
Frances Mortimer chiar când... 

- Uşa biroului a fost închisă cu cheia. Philipp Mortimer, 
paznicul de noapte şi femeile indiene n-au văzut pe nimeni la 
venire. Să ne întrebăm dacă această mumie... 

- Ah, nu, nu şi dumneavoastră, Higgins! 

Toată săptămâna trecută, ziarele scriseseră despre „crima 
mumiei”. jurnaliştii de scandal dăduseră frâu liber imaginaţiei, 
mergând de la blestemul faraonilor până la Jack Spintecătorul, 
reînviat sub bandaje. 

- Nicio ipoteză nu trebuie înlăturată, domnule 
superintendent! 

Marlow se albi de îngrijorare. 

- Higgins, spuneţi-mi ce părere aveţi cu adevărat! 

- Mă gândesc. In afara prezenţei mumiei, simt ceva cu totul 
extraordinar. 

Tocmai de asta se temea superintendentul, a cărui logică nu 
reuşise să dezlege niciuna dintre enigmele scoase la iveală de 
acea crimă atât de contrariantă. Acesta era adevăratul motiv 
pentru care îl convocase pe Higgins. 


- Credeţi că v-aţi plictisi să lucraţi la acest caz cu mine? 

- Inainte de a vă răspunde, domnule superintendent, aş 
avea să vă rog ceva. 

Scott Marlow dădu din cap. 

-Nu am nicio îndoială în privinţa competenţei 
dumneavoastră şi nici a interogatoriilor făcute, domnule 
superintendent. Cu toate acestea, îmi daţi voie să o interoghez 
pe Indira Li? 

Marlow surâse larg. Higgins avea reputaţia de a şti să-i facă 
până şi pe morţi să vorbească. Acel caz ar fi putut fi rezolvat 
mult mai repede decât se gândea, şi conferinţa sa de presă ar 
fi devenit un succes. 

- Este destul de complicat, se încruntă puţin pentru a face 
impresie. Dar voi face tot ce e posibil. 


-9- 


Indira Li era o femeie subţire, micuță, părea înspăimântată, 
ca o fetiţă ce a făcut o prostie pe care nu îndrăzneşte să le-o 
mărturisească părinţilor. 

Higgins se aşeză în faţa ei, observând în treacăt confortul 
relativ al noilor celule de la Scotland Yard. Avea aerul blând al 
unui confesor indulgent. Deja se afla în posesia tuturor 
elementelor anchetei conduse de superintendent, care îi 
înmânase un dosar complet. 

Scoase din buzunar un carneţel negru, un creion Staedler 
Tradition B şi un briceag. 

Un pic mirată, Indira Li îl privi pe Higgins cum îşi ascute 
scrupulos creionul, apoi deschide carneţelul şi începe să ia 
notițe, în vreme ce ea nu zicea nimic. 

- E inutil să încercaţi să mă impresionați, nu voi vorbi deloc. 

- Ba tocmai veţi asta face, domnişoară Li. 

Luată prin surprindere, tânăra se retrase şi mai mult. Ea 
reprezenta de minune femeia-copil, fragilă, inadaptată rigorilor 
unei existenţe. 

- Nu este deloc uşor pentru cineva ca dumneata să locuiască 
aici, departe de ţara de origine. Şi situaţia în care vă aflaţi nu 
are nimic fermecător în ea. 


Higgins nu părea nicidecum un inspector gata să 
interogheze un suspect. Părea un confesor dispus la orice 
indulgență. 

- Toată povestea asta cu găleata e de-a dreptul enervantă, 
domnişoară. Din cauza asta, superintendentul v-a arestat 
pentru furt. Nu trebuie să vă pierdeţi speranţa. Este un bărbat 
intransigent. Eu, pe de altă parte, sunt total diferit. Am putea 
să găsim o cale să ne înţelegem. 

O mică strălucire, mai degrabă bolnăvicioasă, luci în ochii 
Indirei. 

- În ce sens? 

- In ce sens doriţi. 

- Dacă obţineţi ce vă doriţi, mă scoateţi de-aici? Aveţi 
această putere? 

Higgins ridică capul. 

Indira aruncă o privire spre culoar. Privirea sa, de această 
dată, nu mai era cea a unei femei cinstite. Rapace, se ridică şi 
se apropie de Higgins, care o strânse de încheietura mâinilor şi 
o obligă se se aşeze. 

- Să terminăm cu joaca, domnişoară Li! Reprezentaţia 
dumneavoastră de femeie-copil n-a fost perfectă. Cu atât mai 
puţin cea de vampă. Sunteţi o hoaţă cu experienţă, care refuză 
să-şi denunțe complicii. Vă e frică de repercusiuni, fără 
îndoială. Ar trebui însă să vă temeţi mai mult de următorul cap 
de acuzare: complicitate la crimă. 

Indira tresări. Higgins pusese multă tărie în cuvintele sale. 

- O asemenea acuzaţie nu stă în picioare! Nu puteţi dovedi 
nimic! Uşa era închisă, a trebuit ca supraveghetoarea să 
meargă să caute cheia, şi... 

- E ceea ce pretindeţi! l-o tăie Higgins. N-avem decât o 
singură certitudine: furtul unui lot de piese elenistice de o 
valoare inestimabilă. Le-aţi furat şi le-aţi ascuns în găleată. 
Felicitările mele pentru intuiţia avută, de a ascunde o comoară 
în apa murdară. Din păcate pentru dumneavoastră, 
superintendentul Marlow este un poliţist foarte bun şi a mirosit 
rapid strategia. Aţi încredinţat găleata bărbatului care a fugit 
după ce s-a lovit de paznicul de noapte. Profesionişti cu 
talentul dumneavoastră ar fi putut foarte bine să comită o 


crimă. 

Indira Li începea să piardă teren. Bărbatul care o interoga 
era prea calm. Puțin câte puţin, îi şubrezea siguranţa de sine. 
Cuvintele sale aveau mai puţină importanţă decât privirea 
inchizitorului. Femeia se întreba dacă nu cumva acesta vede în 
interiorul ei. 

-Ar trebui să reflectaţi, domnişoară. Victima, Frances 
Mortimer, era foarte iubită. Superintendentului Marlow e presat 
să rezolve cazul. De ce vă protejaţi complicele? 

Tânăra îşi muşca buzele. 

- Pentru c-o să mă omoare! Răspunse dintr-o suflare. 

- N-o să-i spună nimeni de mărturia dumneavoastră, 
domnişoară. Este posibil ca portretul-robot obţinut mulţumită 
şoferului şi paznicului de noapte să fie suficient pentru a-l 
identifica. 

Însă niciunul, nici celălalt nu fuseseră în stare să ofere ce 
mai neînsemnată descriere a fugarului. Dar acea minciună 
trezi o speranţă teribilă în Indira. 

- Dacă vorbesc, veţi putea... 

Nu mai era nici femeia-copil, nici vampa. Doar o tânără 
indiancă în exil, cu un chip de culoarea mierii, cu trăsături 
ascuţite de frica de închisoare, de anii pierduţi ai unei vieţi 
ratate. 

- Nu vă pot promite nimic altceva în afară de justiţia ţării 
mele, care cred că va fi indulgentă. 

Indira Li îşi împreună degetele, strângându-le dureros. 
Higgins nu încercă să o influenţeze. Se mulțumea să o 
contemple, asemenea unui tată ce-şi primeşte fata acasă după 
o lungă, foarte lungă călătorie. 

- Îl cheamă William W. Dobelyou. S-a născut la Sri Lanka. 
Când am ajuns la Londra, acum trei ani, mă simţeam pierdută. 
Credeam că voi găsi de lucru, însă n-am avut de ales: ori mă 
prostituam, ori lucram pentru Dobelyou. Am început să fur, mă 
descurcam de minune. Atunci, jefuiam vile grandioase, în care 
mi-ar fi plăcut să trăiesc. După şase luni, Dobelyou a intrat în 
cârdăşie cu nişte anticari. Lovitura de la British Museum era o 
avere pentru amândoi. g 

- Acest Dobelyou ştie să folosească o armă de foc? Intrebă 


Higgins. 

- Da... El... 

- A omorât pe cineva? 

Indira nu îndrăzni să răspundă imediat. Higgins aştepta. 

- Mi-a jurat că era doar pentru a se apăra. Din acest motiv, a 
fost forţat să plece din Sri Lanka. De atunci, are groază de 
armele de foc. 

- Am înţeles, zise Higgins. Presupun că locuiţi împreună? 

Tânăra se îmbujoră puţin, apoi, ca şi cum s-ar fi descotorosit 
de o povară, îi dădu o adresă, în partea de est a Londrei, pe 
care Higgins o notă cu grijă în carnetul său. 

- În timpul în care făceaţi curăţenie la primul etaj, n-aţi văzut 
cumva o mumie? 

Indira deschise ochii înspăimântată. Higgins nu mai insistă. 

- Vă mulţumesc, domnişoară Li! Vă pot asigura că nu veţi fi 
acuzată de omor. Pentru restul, sunt convins că 
superintendentul Marlow vă va găsi scuze. 


XX xk 


Higgins şi Marlow porniră degrabă spre Bond Street, unde 
fostul inspector-şef cercetă vitrinele, asigurându-se că bunul 
gust britanic nu dispăruse de tot din capitală. Trebuia, de 
altfel, să facă rost de o cămaşă pe măsura lui pentru 
Harborow. 

Superintendentului îi era greu să ţină pasul cu Higgins, care- 
şi îşi dădu seama că Marlow suflă din greu. 

- Cât de odioase sunt hainele astea colorate! Exclamă 
superintendentul oprindu-se în faţa unei vitrine punk. Începem 
să distrugem tinereţea prin intermediul hainelor, apoi ne 
ocupăm de restul. 

Oftă. 

- Higgins, puteţi să-mi explicaţi de ce aţi vrut să ne vedem 
aici? Vă aşteptam la Yard! 

- Nu vreau să fiu pedant, dar trăiţi într-o atmosferă prea 
închisă. Totuşi, este adevărat că... 

- Aţi scos ceva de la Indira Li? 

Higgins spera ca cei de la Harborow să fi renunţat la câteva 


modele fanteziste, care, în scurtă vreme, riscau să îi strice 
reputaţia de croitorie de clasă. Observând că Scott Marlow e 
din nou pe picior de plecare, şi el îşi reluă mersul. 

- E simpatică hoaţa asta. Cred că noi suntem vinovaţii, 
superintendente. 

- Pardon? 

- Da, vinovaţi că am primit-o prost în Anglia. Fata a devenit 
marioneta unui individ odios. 

- Ştiţi cum îl cheamă? Întrebă Scott Marlow nerăbdător. 

- Indirei îi e frică de dumneavoastră, de severitatea 
dumneavoastră. Sunt nenumărate feluri de a-i prezenta cazul. 
Cunosc influenţa pe care o aveţi asupra avocaţilor, 
superintendente. 

Scott Marlow ezita. Higgins avea una dintre acele slăbiciuni 
care îi atrăseseră blamul moral al superiorilor. 

- E de înţeles, eu... 

- Am cuvântul dumneavoastră? 

Superintendentul îşi aranjă pantalonii în timp ce mergea. 

- Da, zise el. 

- Individul se cheamă William W. Dobelyou. Am adresa lui. El 
n-o să fie probabil acolo, dar veţi descoperi fără îndoială indicii 
interesante. 

Scott Marlow strigă după un taxi. 

- Repede, la Yard! li ordonă şoferului. 

- În locul dumneavoastră, îl sfătui Higgins în timp ce se 
aşeza, aş rămâne evaziv în timpul conferinţei de presă. 

- Nu-l credeţi vinovat pe acest Dobelyou? 

- Sigur că da! Este un hoţ. Arestarea lui mi se pare 
indispensabilă. 

- Şi dacă a plecat... 

- Şi dacă a plecat e din cauză că îi e frică. 

Subtilităţile lui Higgins îl iritau câteodată pe Scott Marlow. 

William W. Dobelyou nu avea să rămână pentru multă vreme 
liber, iar Scotland Yard-ul avea să facă tot posibilul în această 
privinţă. 

- Higgins? 

- Da? 

- Ţin să vă spun că aţi făcut o treabă excelentă. 


- Să fiu sincer, superintendente, nu sunt convins de asta. 
Cred că o să dorm la Londra în această noapte, pentru a fi gata 
de treabă mâine de dimineaţă. 

- Dar... Ce vreţi să faceţi? 

- Să merg la înmormântarea lui Frances Mortimer. 


-10- 


Frances Mortimer nu-şi scrisese testamentul şi nimeni nu-i 
cunoştea ultimele dorinţe. Soţul său hotărâse să o 
înmormânteze în cavoul familiei de la Romney Marsh, o mică 
localitate din ţinutul Kent, la est de Londra. 

Deşi se apropia miezul toamnei, era timp frumos. Soarele 
încălzea destul de bine, înseninând verdele palid al pajiştilor 
din împrejurimi, unde oile îşi vedeau liniştite de treburile lor. 
Intregul sat era surprins de năvala automobilelor superbe - un 
dric nou de marcă şi un cortegiu funerar, pe cât de pompos, pe 
atât de restrâns. Vechea biserică, mică şi liniştită, adăpostea 
un altar ieşit din comun, din care pastorul, venit din 
Cantorbery, rosti un lung şi emoţionat omagiu defunctei. 

In spate, în apropiere de agheazmatar, Higgins căuta în van 
să se încălzească. Mirat de temperatura de afară, nepotrivită 
pentru perioada aceea din an, fusese la fel de surprins de frigul 
din biserică. 

Percheziţia de la domiciliul lui Dobelyou, magistral condusă 
de superintendentul Marlow, dusese la descoperirea unor 
opere de artă şi bijuterii aparţinând proprietarilor vilelor 
prădate. Scott Marlow putea să se laude că a dat lovitura, 
prinzând căpetenia „bandei anticarilor”. Nu mai avea de 
aşteptat decât arestarea lui Dobelyou, care probabil se 
ascundea pe la vreun infractor. 

Marlow îl luase pe Higgins în vechiul său Bentley, cumpărat 
de ocazie, încântat să lase în urmă capitala şi să se bucure de 
o plimbare câmpenească, odihnitoare astfel pentru articulațiile 
sale. Fostul inspector-şef îl rugase pe Marlow să se ţină la 
distanţă şi să observe. 

Incă de la începutul acelei zile triste pentru familia 
Mortimeri, Higgins privea şi asculta în jurul său. Nimeni nu-i 


atrăgea atenţia. 

Observase, de asemenea, surprinzând frânturi de 
conversaţie, că o parte însemnată din familie „uitase” să vină 
la înmormântare, temându-se de blestemul mumiei de care 
Anglia întreagă vorbea din ce în ce mai mult. Higgins se 
intersectase cu personalităţi de la British Museum, cu oameni 
politici, reprezentanţi ai asociaţiilor caritabile şi cu inevitabilii 
profesionişti ai ceremoniilor organizate în cea mai strictă 
intimitate, fără să-i socotească pe jurnaliştii cu aparatele de 
fotografiat indiscrete. 

Nu departe de Higgins, Barry, şoferul familiei Mortimer, care 
îşi luase o alură de seducător, nu părea să fie deloc în largul 
lui. Higgins se apropie de el şi îi vorbi încet, în timp ce răsuna o 
odă de Purcell. 

- Ce tragedie, nu-i aşa? Doamna Mortimer era o femeie atât 
de minunată! 

- Sunteţi un prieten de familie? Întrebă Barry neîncrezător. 

- Un prieten de departe. Frances Mortimer nu avea duşmani, 
după ştiinţa mea. Moartea ei este de neînțeles. 

- Aşa se zice, îi răspunse Barry, sigur pe el. 

O lady de vârstă considerabilă se întoarse spre ei şi tuşi, 
aruncându-le o privire răutăcioasă. Higgins îi surâse şi îşi 
propuse să-l mai întrebe pe şofer despre deplasările lui Frances 
Mortimer. Aşa-zişii oameni de calitate nu prea le acordă atenţie 
servitorilor. 

Odată terminată slujba, întreaga adunare se îndreptă spre 
cimitirul din apropiere. Higgins remarcă o femeie la vreo 
patruzeci de ani, cu trăsături dure şi privire severă, care se tot 
uita la ceas. Părea plictisită şi nu acorda niciun pic de interes 
înmormântării. Higgins îi făcu loc să treacă. Acea persoană 
care nu avea nimic vulgar dădea impresia de răceală. 

Higgins i-o arătă lui Barry. 

- Nu prea e în apele ei! 

- Puteţi spune şi asta! Sunteţi cu adevărat un prieten de 
familie? 

- O ştiam mai ales pe doamna Mortimer, continuă Higgins, 
sigur că nu va fi contrazis. 

- Ah... Vă sfătuiesc să nu-i vorbiţi prea mult acestei doamne 


despre ea. E vorba despre menajeră, Agatha Lillby, care o 
îndrăgea foarte mult pe prima doamnă Mortimer. 

- Nu pe a doua? 

Barry se închise în sine ca o stridie. 

- De ce vă interesează asta, domnule? 

-Vă asigur că vom mai vorbi, conchise Higgins, 
îndepărtându-se pentru a lua parte la sfârşitul ceremoniei. 

Se pregătea coborârea coşciugului în groapă. Pastorul făcea 
din nou apel la talentele sale oratorice. 

Higgins era nemulţumit de mersul anchetei. Descoperise cel 
puţin o persoană care nu o simpatiza pe Frances Mortimer. 
Fără îndoială, Agatha Lillby nu avea nicio legătură directă cu 
omorul, dar putea să contribuie la elucidarea cauzei. 

În primul rând al celor prezenţi la ceremonie erau Sir John 
Arthur Mortimer şi fiul său. Higgins găsise un loc perfect - în 
stânga mulţimii, în spatele unui platan - pentru a-i observa în 
voie. Marlow stătea în partea opusă. 

Sir John Arthur Mortimer, îmbrăcat cu un costum sobru, 
purta doliu de o demnitate fără egal. Inalt, elegant, era unul 
dintre reprezentanţii remarcabili ai vechii aristocrații britanice, 
ai cărei membri erau educați, adesea cu duritate, să-şi 
stăpânească bucuriile şi durerile. Acel bărbat avea renume şi 
avere, dar prima sa soţie murise într-un accident de maşină, 
iar a doua fusese omorâtă în condiţii oribile şi misterioase. 
Povara era greu de dus şi nu oricine i-ar fi făcut faţă. Desigur, 
după decesul lui Frances, Sir Mortimer îşi anulase călătoriile, 
conferințele, seminarele. Se ascundea în biroul conacului său 
ca un animal rănit într-o vizuină. Dar în ziua aceea se comporta 
la înălţimea rangului său. Prima dată, luă busuiocul şi 
binecuvânta coşciugul soţiei sale. 

Philipp Mortimer făcuse efortul să-şi pună un costum sobru şi 
o cravată, deşi lui nu-i plăceau decât ţinutele sportive. Era tras 
la faţă, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-o boală. Tinereţea părea 
să-l fi părăsit. Philipp nu scăpa din ochi coşciugul lui Frances, 
ca şi cum privirea lui ar fi fost legată de el pentru veşnicie. 

Higgins fu mirat de profunda deosebire între tată şi fiu. 
Poate nu era decât o aparenţă, dar cei doi nu se înghiţeau 
deloc. 


Momentul final se apropia. Frances Mortimer avea să fie 
înghițită în curând de măruntaiele pământului. Groparii 
coborâră coşciugul greu în cavou. Mortimer-tatăl şi fiul primiră 
condoleanţe. 

In vreme ce lumea se risipea, un bărbat într-un costum 
deschis la culoare, nepotrivit pentru solemnitatea momentului, 
se apropie de groapă şi aruncă un trandafir roşu, pe care 
Higgins îl socoti de o calitate îndoielnică. 

Câteva persoane, printre care şi Sir Mortimer, remarcară 
gestul. Savantul îşi părăsi fiul şi merse grăbit spre bărbatul pe 
care îl prinse de braţul stâng. 

- Nu te-a invitat nimeni, Tumberfast! Prezenţa ta aici este 
inadmisibilă. Pleacă imediat! 

- Trandafirii erau florile preferate ale doamnei Mortimer, 
răspunse cu ciudă Eliot Tumberfast. Am dreptul să-i aduc un 
ultim omagiu. 

- Dacă nu dispari, spuse profesorul cu un ton glacial, plin de 
ură, nu răspund de reacţiile mele! 

Tumberfast se retrase, temându-se de o lovitură urâtă. 

- Nu vă meritaţi soţia, domnule! Vă dispreţuiesc! 

- Dispari, Tumberfast! 

Egiptologul simţi că şeful său e pe cale să răbufnească, îi 
aruncă o privire furioasă, apoi se întoarse. Higgins se gândi că 
este momentul potrivit să-l abordeze pe Sir John Arthur 
Mortimer. 

- Scuzaţi-mă că vă deranjez în asemenea împrejurări 
dureroase. Numele meu este Higgins. Aţi avea bunăvoința să- 
mi  acordaţi o întrevedere la domiciliul dumneavoastră 
londonez? 

Încă fierbând de nervi, savantul 
oarecare uimire. 

- Din partea cui, vă rog? 

- A Scotland Yard-ului. 

-Am răspuns deja întrebărilor de rutină ale unui 
superintendent al cărui nume îmi scapă. 

- Scott Marlow, preciză Higgins. 

- Da, cam aşa ceva... De ce să mă mai supăr o dată? 

- Întrebările mele, Sir, nu vor fi de rutină. 


A 


îl ţintui pe Higgins cu 


Chipul profesorului rămase impasibil. 

- Vă voi primi de îndată ce va fi posibil, domnule Higgins! 

-Vă mulţumesc, Sir John Arthur. Vă rog să primiţi 
condoleanţele mele cele mai sincere! 

Cei doi bărbaţi se salutară. John Arthur Mortimer se întoarse 
la grupul de prieteni şi rude care îl aşteptau. 

Higgins fu ultimul care plecă din cimitir. Depuse un ultim 
gând la mormântul lui Frances, care făcuse fără îndoială 
greşeala de a trezi prea multă dragoste în jurul ei. li promise că 
timpul nu va ascunde acea crimă cu o cupolă de plumb. 


-11- 


Trecuseră deja nişte ani de când Higgins nu mai vizitase 
sălile de la British Museum, cel mai mare muzeu din lume. 
Acordă o atenţie specială colecţiilor de egiptologie, citind 
notitele explicative care însoțeau nenumăratele capodopere 
expuse. 

Întrevederea sa cu profesorul Mortimer nu era programată 
decât spre începutul după-amiezii. Higgins telefonase de la 
Scotland Yard, cu sprijinul superintendentului Marlow, care, 
dis-de-dimineaţă, se arătase strălucitor în conferinţa de presă 
ce anunţa destrămarea bandei de anticari şi arestarea viitoare 
a asasinului lui Frances Mortimer. Ţinând seama de sfatul lui 
Higgins, superintendentul evitase să pronunţe numele lui 
Dobelyou. 

Privind de aproape mumiile şi sarcofagele din sălile 60 şi 61, 
Higgins se gândi că vechii egipteni rezolvaseră, cel puţin în 
parte, enigma morţii. Exista încă viaţă în acele chipuri de 
morţi, iar în jurul corpurilor de lemn sau de piatră plutea un 
parfum de reînviere. Nu se vor elibera oare într-o zi acele 
mumii de bandajele lor? 


XX xk 


Deschizând uşa clădirii administrative din British Museum, 
Higgins se lovi de un înfricoşător cerber în uniformă. O insignă 
agăţată de vestă îi preciza numele: J.J. Battiscombe. 


- Nu mai eşti paznic de noapte, domnule Battiscombe? 

- Ei bine... Nu, răspunse fostul militar surprins. Am cerut 
mutarea la serviciul de zi, după toate evenimentele. Dar... 

- Scotland Yard. Mă ocup chiar de acele evenimente. 

J.J}. Battiscombe îşi reluă poziţia. 

- Tot ce am spus a fost sub jurământ, riguros şi exact. Nu 
mai am niciun cuvânt de adăugat. 

- Nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, domnule Battiscombe. 
Ai luat vreodată somnifere? 

- Niciodată! Zise bărbatul revoltat. 

- În noaptea crimei, la ce oră ai luat serviciul în primire? 

- La 21.00. Trebuia să fiu înlocuit la ora trei dimineaţa. 

- Între ora 21.00 şi ora sosirii lui Frances şi Philipp Mortimer, 
n-a intrat nimeni în muzeu? 

- Nimeni. 

- Şi dacă ai fi aţipit, ar fi putut intra cineva în clădire? 

- Eu nu aţipesc niciodată! 

- În afara acelei seri, din cauza somniferului care ţi s-a pus în 
termos... 

- Asta a fost tentativă de asasinat! Se înfurie J. 
Battiscombe. Dar eu sunt uns cu toate alifiile! N-am aţipit nicio 
clipă! 

- Când a venit doamna Mortimer, ai remarcat ceva ieşit din 
comun? 

- Nu... Ah, ba da! A trecut prin faţa mea fără să se oprească, 
aşa că am fost obligat să-i rog şi pe ea şi pe tânărul care o 
însoțea să semneze în registru. 

- N-ai fost surprins de prezenţa unei mumii la locul crimei, 
domnule Battiscombe? 

- Ba da, ca toată lumea... 

- Mai mult decât atât, ştii că mumia asta este cea furată 
acum trei luni, despre care s-a tot vorbit atât? Erai de serviciu 
când a avut loc furtul? 

- Nu se ştie precis când s-a întâmplat. Profesorul Mortimer 
era plecat într-un turneu de conferinţe pentru cincisprezece 
zile. Când s-a întors la birou, mumia dispăruse. 

- Crezi în mumii care merg, domnule Battiscombe? 

Paznicul de noapte se întreba dacă inspectorul de la 


Scotland 

Yard nu e puţin cam sărit de pe fix. 

- Ei bine... 

- Hai să lăsăm asta! Hotărî Higgins. Furtul pieselor elenistice 
rare nu ţi se pare cam suspect? 

- In ce sens? 

- Cei doi indivizi, Indira Li şi bărbatul care a fugit, erau bine 
informaţi şi organizaţi. 

- Ştiţi, explică J.J. Battiscombe, savanții sunt flecari. Se 
entuziasmează pentru descoperirile lor, vorbind vrute şi 
nevrute. Indira Li n-a trebuit decât să plece urechea la spusele 
vreunuia dintre specialiştii însărcinaţi să studieze lotul de 
piese. 

- Şi dacă ţi-ai pus chiar tu droguri în ceai, domnule 
Battiscombe? 

Paznicul se făcu alb ca varul. Higgins credea că drogurile 
puse în ceai nu ar fi trebuit să-i schimbe gustul. Pentru J.J. 
Battiscombe nu exista nenorocire mai mare decât să fie bănuit 
de Scotland Yard. Incremenit de spaimă, nu-şi găsea cuvintele. 
Dacă Higgins i-ar fi cerut, J.J. Battiscombe i-ar fi întins mâinile 
ca să fie încătuşat. 

- Condu-mă până la tabloul de serviciu! Îi ceru Higgins. 

Cei doi urcară la primul etaj. Battiscombe scoase cheia de la 
biroul profesorului Mortimer şi i-o dădu lui Higgins, care o privi 
îndelung. Era cât se poate de banală, şi totuşi îi făcu o schiţă 
pe una dintre paginile carnetului său negru. Nimic nu ar fi fost 
mai uşor pentru un specialist decât să o reproducă. J.J. 
Battiscombe, încremenit ca o mumie, părea să-şi aştepte 
pedeapsa. 

- Declaraţiile date nu sunt prea convingătoare, domnule 
Battiscombe, reluă Higgins, tot forțând cheia, încercând să o 
rupă sau să o îndoaie. Mă întreb dacă nu cumva ai inventat 
bărbatul despre care pretinzi că a fugit. 

- Dar, protestă, în sfârşit fostul militar, l-a văzut şi şoferul lui 
Sir John Arthur! 

- Exact, admise Higgins. Mai e totodată şi pantalonul pătat. 
Raportul de la Scotland Yard precizează că e vorba de apă şi 
nu de ceai. Deci nu te-ai murdărit dumneata în persoană. 


J.J}. Battiscombe era înspăimântat. Acel inspector în aparenţă 
binevoitor îl tortura. Privea cercetător cel mai mic detaliu. Ca şi 
cum interlocutorul său nu mai exista, Higgins analiza celelalte 
chei ale tabloului de serviciu. 

- Un fost militar ştie să folosească o armă de foc, observă el 
cu un aer indiferent. Ai vreuna în posesie, domnule 
Battiscombe? 

- Nu, domnule, mormăi paznicul. 

- Cred că ai face bine să te întorci la post. Ne vom revedea 
în curând, fără îndoială! 


-12- 


Eliot Tumberfast cerceta sub lupă coloanele de hieroglife ale 
unui papirus al dinastiei a douăzeci şi una. Absorbit de munca 
delicată, tresări când uşa biroului se deschise brusc. 

- Veniţi repede, domnule Tumberfast! E cineva în biroul 
profesorului Mortimer! 

Tânărul panicat era unul dintre studenţii care colaborau cu 
Eliot Tumberfast. Fiind specialist în Textele sarcofagelor, nu 
trecea drept un simplu slujbaş. 

Tumberfast îşi lăsă lupa şi ieşi din birou. Studentul nu 
îndrăzni să-l urmeze, preferând să vegheze asupra papirusului. 

Zgomote ciudate se auzeau dinspre locul crimei. Părea că 
sunt mutate mobile, obiecte diverse, iar o cheie se răsucea în 
broască. Lui Eliot Tumberfast i se păreau adevărate sunete de 
dincolo de mormânt, care îi îngheţară sângele în vene. Dintr- 
odată, uşa se întredeschise. Se închise la loc. Continuă să se 
deschidă şi să se închidă până în clipa în care se deschise de 
tot. Tumberfast, încremenit, era pregătit să vadă ivindu-se o 
mumie. 

Nu era vorba însă decât de un bărbat mai degrabă îndesat, 
cu o mustață cenuşie, îmbrăcat cu un elegant costum 
bleumarin. 

- Ce... Ce faceţi aici? 

- Bună ziua, domnule Tumberfast. Mă numesc Higgins şi 
aparţin de Scotland Yard. Ne-am întâlnit la înmormântarea 
doamnei Mortimer, dacă nu mă înşel? 


Eliot Tumberfast stătea în spatele biroului. Higgins privea 
sarcofagele aşezate lângă perete, de parcă ar fi fost capabil să 
descifreze simbolurile şi hieroglifele care le decorau, de la 
piept până la picioare. 

- Ce fac eu aici, domnule Tumberfast? Cercetez. Caut să 
înţeleg. Locul unei crime oferă mereu indicii, cu condiţia să 
studiezi ordonat şi cu metodă, pentru a găsi toate soluţiile 
ascunse. Am apreciat gestul dumneavoastră de la cimitir. 

Higgins evită subiectul delicat al trandafirului. Dacă el însuşi 
ar fi avut de onorat memoria unei femei, ar fi ales o specie rară 
şi prețioasă. 

- Sunt dat peste cap de tragedia morţii doamnei Mortimer, 
mărturisi Eliot. Era o femeie excepţională! 

- Nu cred că simţiţi aceeaşi admiraţie pentru soţul său, zise 
Higgins, care urmărea cu interes o hieroglifa înfăţişând o 
bufniţă privită din faţă, cu o privire inchizitorială. 

- Nu am nimic de spus despre profesorul Mortimer. 
Dumnealui este şeful meu, eu îi sunt subaltern. Trebuie să ne 
acomodăm unul cu celălalt. 

- Dacă  mi-amintesc bine, i-aţi aruncat câteva vorbe 
dispreţuitoare pe deasupra mormântului soţiei sale. 

Stânjenit, Eliot Tumberfast îşi încrucişă braţele, căutând un 
sprijin. 

- M-a luat gura pe dinainte. Trebuie să mă înţelegeţi. 
Mortimer este atotputernic, dar nu mă ajută deloc în carieră. 
Am păreri în mai multe domenii, dar nu le acceptă prea des, iar 
etica ştiinţifică nu mă lasă să renunţ la ele. 

- Omul cinstit are la urma urmei de câştigat, îi aminti 
Higgins, lăsând sarcofagele pentru a cerceta o serie de 
instrumente destinate autopsiei mumiilor. 

- Despre această mumie faimoasă ce credeţi, domnule 
Tumberfast? 

- Mi-a cauzat destule neplăceri, răspunse  egiptologul, 
ajungând spre marginea biroului, vrând să nu-l piardă pe 
Higgins din vedere. A fost furată din biroul lui Sir John Arthur, şi 
eu am fost bănuit pentru asta! Nici nu vă închipuiţi cât de tare 
m-a rănit această acuzaţie! 

- După părerea dumneavoastră, mumiile văd pe întuneric? 


- Ce spuneţi, domnule inspector? 

- Ei bine, reluă Higgins senin, depoziţia lui Philipp Mortimer 
şi a paznicului de noapte, J.J. Battiscombe, arată faptul că 
biroul era cufundat în întuneric când uşa a fost deschisă. 
Atunci, mă întrebam... 

Higgins mânuia un scalpel asemănător cu cel al unui chirurg. 
Îl aşeză cu grijă printre celelalte instrumente de disecţie. Eliot 
Tumberfast părea să fi căzut pe gânduri. 

- Acest fapt nu are fără îndoială nicio legătură cu ceea ce vă 
interesează, dar vechile texte afirmă că erau deschise gura şi 
ochii mumiei pentru ca ea să poată vorbi şi vedea din nou, 
odată reînviată. 

- Interesant! Vechii egipteni aveau multe cunoştinţe ciudate. 

- Pasionante, vreţi să spuneţi! Se înflăcăra Eliot Tumberfast. 
Sunt convins că vraja lor a învins secretul morţii. Vă voi dovedi. 
Pentru cine ştie să citească aceste hieroglife, există destul de 
multe mistere revelate. 

- Profesorul Mortimer este de aceeaşi părere cu dumneata? 
ÎI întrebă Higgins, luându-şi notițe în carnetul negru. 

- El vede egiptologia din altă perspectivă. 

Higgins desenă un plan al biroului-laborator. 

- Nu-mi amintesc prea bine ce aţi spus în legătură cu seara 
crimei. Vă aflaţi în biroul dumneavoastră? 

- A, nu! Exclamă Eliot Tumberfast. Lucram cu şeful meu, la 
el acasă, în conacul de la Mayfair. 

- Unde mi-e capul? Se  tângui Higgins. Chiar 
superintendentul mi-a spus că v-aţi ciocnit de el când ieşeaţi 
din conac. l-aţi părut destul de supărat. 

- Aveam de ce! Tocmai îi propusesem profesorului un 
program formidabil de săpături arheologice, pe trei ani. Eram 
convins că vom descoperi mormântul lui Imhotep. Vă daţi 
seama? 

- Desigur, zise Higgins. Profesorul Mortimer nu v-a crezut? 

- Nu. Chiar m-a insultat, punându-mi la îndoială competenţa. 
Am încercat totul pentru a-l convinge. 

- Aveţi o meserie pasionantă, domnule Tumberfast. Din 
nefericire, eu nu ştiu prea multe din egiptologie. Mi-aţi putea 
traduce hieroglifele care se află pe aceste sarcofage? 


Eliot Tumberfast şovăi. 

-Am mult de lucru. Vă rog să mă scuzaţi, domnule 
inspector! 

Higgins se îndreptă spre încăperea din fund, acolo unde 
Frances Mortimer trăise în mod tragic ultimele momente din 
viaţă. Lângă biblioteca de acaju era un dulap cu diverse lucruri. 
Sir Mortimer îi spusese superintendentului Marlow că soţia sa 
se dusese la British Museum pentru a căuta un dosar de care 
avea nevoie. În apropiere de Frances Mortimer se găsise un 
suport de carton roşu ce conţinea câteva file. Era pe primul raft 
al dulapului, lângă alte dosare. Higgins îl găsi cu uşurinţă, îl 
deschise şi luă nişte notițe în carnetul său negru. Era vorba de 
un dosar tehnic despre mormântul generalului Horemheb din 
Memphis, concesionat de Egipt Exploration Society. 


XX xk 


Eliot Tumberfast auzi un scârţăit provenind de la uşa biroului 
său, ce se deschidea încet, foarte încet. Incremenit, egiptologul 
rămase nemişcat pe scaun, cu lupa de lucru deasupra 
papirusului pe care îl studia. In clipa în care se ridica, uşa se 
închidea, cu aceeaşi mişcare lentă exasperantă. Eliot 
Tumberfast lăsă lupa, retrase masa de lucru şi merse spre prag 
cu paşi siguri, hotărât să identifice sursa neplăcută de zgomot. 

Mânerul se mişcă din nou. Eliot Tumberfast deschise uşa 
brusc. Pe culoar, inspectorul Higgins rămase nemişcat. 

- Dumneavoastră eraţi... Mai aveţi nevoie de altceva? 

- Nu, domnule Tumberfast. Răsucesc de mai multe ori 
mânerul uşii. Ne vom revedea curând fără îndoială. 

Egiptologul îl privi îndepărtându-se pe acel ins curios şi 
inoportun, cu alură liniştită şi cu mers sacadat. Ridică din 
umeri şi se întoarse la bucata sa de papirus. 


-13- 
Higgins şi superintendentul Marlow luară prânzul împreună. 


Marlow îi propusese fostului inspector-şef un restaurant la 
modă, dar Higgins refuzase, invitându-l pe Marlow la The 


Hunting Lodge, unde se servea spinare de iepure cu cireşe de 
o calitate rezonabilă. Fără să se lase rugat prea mult, 
superintendentul acceptase să guste un vin brouilly pe care 
patronul îl păstrase pentru clienţii obişnuiţi. 

Aşezat confortabil pe bancheta de piele neagră, Scott 
Marlow se simţea excelent. 

- Am o veste bună, îl anunţă pe Higgins, care privea cu un 
ochi critic gravurile de vânătoare agăţate pe pereţi. Suntem pe 
urmele lui Dobelyou. Doi dintre infractori au ciripit. Se 
ascundea în Comouailles, fără îndoială pentru a încerca să 
părăsească Anglia. Arestarea sa nu mai este decât o chestiune 
de ore. Are un cazier... Ştii că este bănuit până şi de crimă în 
Ceylon, ţara sa de origine? 

Un englez de familie bună avea ceva probleme să 
înlocuiască numele „Ceylon” cu modemul „Sri Lanka”. 

- Treaba asta nu este deloc în favoarea lui, admise Higgins. 

- E cea mai neînsemnată pată din cazierul lui. 

Higgins scoase carnetul negru pe masă, îl deschise şi 
consultă o pagină, în vreme ce superintendentul degusta un 
pahar de brouilly servit la temperatura ideală. 

- Îţi aminteşti de dosarul roşu? 

- Bineînţeles, răspunse Marlow. Cel pe care l-am găsit în 
preajma doamnei Mortimer. A fost fotografiat şi pus pe o 
etajeră. Nu văd de ce... 

- Foile erau în dezordine? 

- Din câte îmi amintesc, nu. 

Higgins se uita în sus, ca şi cum ar fi remarcat ceva 
surprinzător. Superintendentul profită de acest moment pentru 
a-şi mai turna un nou pahar. 

- Cred că am înţeles cum asasinul, uman sau suprauman, a 
putut să se ascundă şi să fugă. 

Scott Marlow se înecă. 

- Ce ai spus? 

- Frances Mortimer a fost omorâtă de cineva care se afla în 
biroul soţului său, dacă e să dăm crezare declaraţiilor 
martorilor. Trebuie aflat însă felul cum s-a întâmplat, dar asta 
nu ne dă răspunsul nici la întrebarea „de ce” şi nici, mai ales, 
la întrebarea „cine” a omorât-o. 


Higgins vorbea cu el însuşi. Superintendentul era fascinat de 
comportamentul colegului său, de parcă ar fi asistat la un 
număr de magician. 

- Din cauza cărui fapt... 

- Doar prin ordine şi metodă, domnule superintendent! Mi-ar 
plăcea să examinez corpul îndeaproape. 

- Raportul de autopsie v-a fost trimis! Şi nu ştiu dacă o 
exhumare a doamnei Mortimer... 

- Nu va fi necesară. Mă refeream la mumie. 

Scott Marlow uitase să bea şi să mănânce, în vreme ce 
Higgins rupea cu grijă o parte din plăcinta de lămâie cu cremă 
de vanilie. 

- Să nu uităm, adăugă el, că mumia este martorul nostru cel 
mai important. Ea este ultimul „martor” care s-a aflat în 
preajma doamnei Frances Mortimer. 

Superintendentul nu era prea hotărât dacă să-l urmeze pe 
Higgins pe acea pistă. Era convins că fostul inspector-şef evită 
să vorbească despre esenţial. 

- Higgins, doar nu credeţi totuşi că mumia asta... 

- Nu cred nimic până nu o întreb, domnule superintendent! 


XX xk 


Mumia era musafirul cel mai neobişnuit de la morga centrală 
din Londra. Înalţi funcţionari de la poliţie şi de la secţia de 
cultură se băteau pentru note interpuse pentru a decide 
destinul acelui cadavru foarte vechi, pe care British Museum 
dorea să-l recupereze. 

Higgins ajunse în faţa mumiei aflate pe o masă sterilă dintr-o 
cameră minusculă, îngheţată, zugrăvită în alb. Rămăşiţele 
omeneşti aparţineau unui bărbat de vreo cincizeci de ani, 
potrivit primelor rapoarte ştiinţifice. Trăise spre mijlocul 
primului secol înainte de Hristos. Cea mai însemnată parte a 
bandajelor era deşirată, lăsând să se vadă o piele uscată, 
crăpată; în locul inimii avea o gaură cu margini neregulate, 
care fusese lărgită pentru a scoate ceva de acolo. Craniul îi 
fusese decalotat. Piciorul stâng era rupt, iar osul scos spre 
exterior. Mai multe degete de la mâna dreaptă lipseau şi, 


exceptând degradarea provocată de scurgerea timpului, se 
vedea că mumia fusese torturată. 

Higgins o privi îndelung. Nu resimțea nicio atracţie morbidă, 
dar acel cadavru martirizat, unic în istoria crimei, era fără 
îndoială un indiciu esenţial pentru a-l descoperi pe asasinul lui 
Frances Mortimer. 


-14- 


Agatha Lillby tocmai terminase de călcat o cămaşă a lui Sir 
John Artur Mortimer, când se auzi soneria de la uşa cu grilaj. 

Enervată, îşi scoase şorţul de dantelă şi îl puse într-un cuier. 
Era ora 15.00 şi ploua. 

Agatha Lillby ieşi din spălătorie, se îndreptă spre uşa de la 
intrare a conacului, o deschise şi o pomi spre poartă, unde zări 
silueta îndesată a unui bărbat cu mustață cenuşie. 

Declanşă sistemul de deschidere a grilajului. Higgins merse 
lent de-a lungul aleii, privind în dreapta şi în stânga, asemenea 
unui explorator care cucereşte un teritoriu necunoscut. Purta o 
şapcă cu pătrate mari maro şi un impermeabil Burberry. 

Sub privirea nerăbdătoare a Agathei, fostul inspector-şef 
urcă liniştit treptele, ridicând capul pentru a admira faţada 
clădirii. 

- Am o întâlnire cu Sir John Arthur Mortimer. Aţi putea, vă 
rog, să-l anunţaţi? 

Agatha i se părea o femeie atrăgătoare. Cei patruzeci de ani 
ai săi nu s-ar fi văzut atât de bine dacă ea nu ar fi adoptat 
atitudinea rigidă şi cocul de fată bătrână. Fără îndoială că îi 
ascundea adevărata identitate, se gândea Higgins, care se lăsă 
condus până la biroul stăpânului casei. In trecere, remarcă 
luxul vechii locuinţe, scara de marmură, covoarele de epocă de 
bun gust, atmosfera un pic cam rece a holurilor. Totul emana 
vechea nobleţe britanică altădată stăpânitoare a lumii. 

Un tânăr bărbat se lovi de Agatha fără să-şi ceară scuze. 
Higgins se aşeză în mijlocul holului, astfel încât acest personaj 
atât de grăbit să fie nevoit să se oprească. 

- Domnule Philipp Mortimer... Bucuros să vă întâlnesc. 

Philipp Mortimer abia dacă îi aruncă o privire lui Higgins. 


Îmbrăcat cu o pereche de blugi şi cu un bluzon de piele, fiul 
lui Sir John Arthur semăna mai degrabă cu un boschetar din 
cartierele periferice decât cu moştenitorul unei familii ilustre. 

- Higgins, de la Scotland Yard, se prezentă inspectorul. Mi-aş 
dori să stau de vorbă cu tine. 

Încruntat, Philipp reuşi să se strecoare între perete şi poliţist, 
fără ca fostul inspector-şef să încerce să-l reţină. Tânărul se 
îndreptă grăbit spre scară. 

- Dificil tânăr! Îi spuse Higgins Agathei. 

- Dacă vreţi să mă urmaţi... răspunse Agatha pe un ton acru. 

În clipa în care Higgins intră în biroul lui Sir John Arthur, se 
auzi un zgomot puternic de motor. Fără să-l privească pe 
profesor, Higgins se grăbi spre una dintre ferestre, dădu la o 
parte draperia şi îl văzu pe Philipp Mortimer cocoţat pe o 
motocicletă puternică, un BMW K 100, demarând în trombă. 

Motocicleta străbătu aleea cât ai zice peşte. Philipp deschise 
grilajul, îl închise la loc şi dispăru. 

- Scuzaţi-mă, domnule profesor, spuse Higgins întorcându- 
se. Aveam de verificat un detaliu important. 

Sir John Arthur se ridicase, în mod vădit nemulţumit. Agatha 
rămăsese înţepenită în pragul uşii. 

- Poţi pleca, Agatha. 

Femeia dispăru, închizând uşa cu duritate. 

- Mulţumesc că m-aţi primit. Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă 
cu fiul dumneavoastră, Philipp, dar mi se pare că el este un 
caracter mai degrabă liber. 

- Trebuie să-l înţelegem, inspectore. Philipp este tulburat, o 
iubea foarte tare pe Frances. După moartea mamei sale, 
această nouă lovitură a sorții este foarte dureroasă. Pentru un 
tânăr cum este el, destinul se dovedeşte nemilos. 

- Un destin manevrat de mâna unui criminal. Fiului 
dumneavoastră îi place să meargă cu motocicleta? 

- Destul pentru a conduce una de calitate. Am preferat să-i 
dăruiesc acest BMW, deşi mi-e groază de motociclete, decât 
să-l văd cum riscă enorm conducând o marcă de proastă 
calitate. Cu toate acestea, fiul meu a primit o educaţie 
serioasă. 

Nu mă înscriu în acea categorie de părinţi care le oferă 


copiilor bani la discreţie. 

- Acea categorie este periculoasă, comentă Higgins, care 
mergea de la o fereastră la alta. Aveţi o locuinţă atât de 
frumoasă, Sir John Arthur! Credeţi că voi avea plăcerea să 
vorbesc cu Philipp în seara aceasta? 

- Mi-e teamă că nu. 

- De ce? 

- Când Philipp pleacă la o oră ca asta, nu revine înainte de 
miezul nopţii. 

Higgins se miră şi se întristă deopotrivă că nici tatăl, nici fiul 
nu erau unul pentru celălalt un sprijin în acel moment de 
cumpănă. Însă constatarea nu-l împiedică să observe obiectele 
vechi din biroul savantului. 

- Aveţi o colecţie impresionantă de amulete. Spuneţi-mi, 
aveţi idee unde se duce fiul dumneavoastră când pleacă de 
acasă? 

- Probabil într-unul dintre locurile sale preferate. La tirul de 
pe Oak Street sau în vreun bar de pe docuri care se cheamă 
Degradare, Damnare şi Moarte. 

Higgins se opri în faţa a două măşti mumificate. 

- Ciudate figuri... Mă întreb dacă egiptenii au descoperit 
secretul morţii. 

- Baliverne! Declară savantul iritat. Scorneli scriitoriceşti 
care circulă în număr mare. E suficient de mult de lucru în 
egiptologie ca să nu ne împiedicăm de idei atât de prosteşti. 

Higgins era nas în nas cu măştile, ca şi cum ar fi căutat ceva 
în privirea fixă a mumiilor. 

- Fiul dumneavoastră trage bine cu arma? 

- Practică acest sport de la vârsta de doisprezece ani. Din 
păcate, l-a ales împotriva preferinţei tradiţionale a familiei 
pentru scrimă. 

Cu colţul ochiului, bărbatul de la Scotland Yard îl urmărea pe 
profesor. Era o tehnică veche, pusă la punct de Higgins: să fie 
cu ochii în patru, ca o albină. Ţinea de antrenament. Sir John 
Arthur părea copleşit de situaţie. Dosarele adunate în jurul său 
nu erau acolo să-l liniştească sau să-l decupleze de la realitate. 

Bărbatul se ţinea bine, emana nobleţe şi prestanţă şi ştia să- 
şi disimuleze admirabil durerea, care se ghicea însă în fiecare 


cuvânt ori gest de-al său. 

- Pot să mă uit? Întrebă Higgins, arătând spre volumele 
groase din bibliotecă. 

Cărturarul dădu din cap, indiferent. Higgins  răsfoi 
Dicţionarul german-egiptean în cinci volume, Bibliografia 
topografică a lui Porter şi Moss şi alte câteva monumente de 
erudiție. În spatele unui in-folio legat în piele având ca subiect 
Valea Regilor, Higgins zări un magnetofon de origine japoneză. 

- Am văzut unul asemănător în biroul dumneavoastră de la 
British Museum, remarcă el. Folosiţi un asemenea tip de 
tehnică? 

Mortimer schiţă un surâs trist. 

- Egiptologia este o ştiinţă, inspectore, care nu se dezice 
însă de tehnicile modeme. Chiar dacă aspectul unor astfel de 
obiecte este îndoielnic, ele sunt foarte necesare pentru 
înregistrarea rapoartelor sau pentru pregătirea diverselor 
articole. 

Ignorând  magnetofonul, Higgins deschise unul dintre 
volumele dicționarului, iar în faţa lui apărură coloane întregi de 
hieroglife. 

- Trebuie să fie o limbă foarte greu de învăţat. 

- Mi-au trebuit mai bine de cincisprezece ani de studii pentru 
a începe să o stăpânesc. 

- Presupun că doamna Mortimer împărtăşea pasiunea 
dumneavoastră pentru vechiul Egipt. 

- Nu chiar. Frances... 

Egiptologul îşi duse mâna dreaptă la ochi, ca să ascundă 
nişte lacrimi gata să izbucnească. Trecu un minut lung de 
tristeţe mocnită, în care profesorul suflă într-o batistă. 

- Scuzaţi-mă. Încă mă resimt după o gripă urâtă. 

Higgins întoarse discret capul într-o parte. Figura 
imperturbabilă a aristocratului tresări pentru o clipă, când 
inspectorul rosti numele soţiei sale. 

- Frances nu suporta deloc Egiptul Antic, inspectore. Această 
veche civilizaţie o înfricoşa. O să-mi reproşez toată viaţa că am 
trimis-o la British Museum. O să mă simt mereu responsabil de 
uciderea ei. 

- Eraţi bolnav, nu? 


- Aveam migrenă şi febră mare. Doctorul meu, domnul 
Matthews, m-a diagnosticat cu febră. Îmi era cu neputinţă să 
ies. A trebuit să renunţ la seara pe care o planificasem. Eu şi 
soţia mea ar fi trebuit să mergem la Teatrul Naţional. 

- Să vedeţi Othello, despre care se vorbeşte atât? 

- Da. Mi-a părut foarte rău că nu am putut să o însoțesc pe 
Frances, de aceea l-am rugat pe Philipp să-mi ia locul. 

- Sper că sănătatea dumneavoastră... 

- N-are nicio importanţă acum. ` 

Higgins se aplecă spre o cutie cu un capac de sticlă. In 
interior se afla un colier de lapislazuli. 

- Albastrul acesta este inimitabil. Superintendentul Marlow 
crede că este pe urmele criminalului, iar arestarea lui e 
iminentă. 

- Trebuie să se facă dreptate, spuse savantul cu o voce uşor 
tremurată de emoție, dar nimic nu o să o readucă la viaţă pe 
Frances. 

- Am crezut adesea că sufletele victimelor îşi găsesc liniştea 
când crimele nu rămân nepedepsite. 

Higgins reveni la măştile mumificate. 

- Mă nedumereşte un amănunt: mumia prezentă la locul 
crimei vă este cunoscută? 

- Îmi amintiţi de un scandal dureros, inspectore. Acest obiect 
preţios a fost furat când se afla în grija mea. Chiar eu am 
anunţat poliţia şi am depus plângere. 

- Bănuiaţi pe cineva, în mod special? 

- De ce credeţi una ca asta? 

-Am auzit că între dumneavoastră şi  subalternul 
dumneavoastră, Eliot Tumberfast, lucrurile nu mergeau prea 
bine. 

Chipul profesorului se însufleţi dintr-odată. Paloarea lăsă 
locul unei uşoare îmbujorări, dincolo de care se ghicea o 
posibilă enervare. 

- Chiar am cerut să se caute în biroul său şi să i se 
percheziţioneze apartamentul. 

- Nu i-aţi acordat niciun pic de încredere. 

John Artur Mortimer se ridică, foarte demn, cu pumnii 
încleştaţi. 


- Eliot Tumberfast trece drept un egiptolog strălucit în ochii 
unora. Se fac deja trei ani de când lucrează sub conducerea 
mea. li va expira contractul în cinci luni şi n-am nicio intenţie 
să votez pentru rămânerea lui la British Museum! 

Privind în jos, Higgins se plimbă dintr-o parte în alta a 
superbului covor iranian care acoperea aproape în întregime 
pardoseala biroului. 

- Ce aveţi de reproşat? 

- Reproşurile sunt de natură strict profesională şi vor fi 
discutate în faţa unei comisii tehnice. 

- Ciudat aspectul mumiei pe care am văzut-o la morgă! S-ar 
spune că a fost torturată, şi am impresia că n-a terminat să ne 
spună ce e cu ea. Cine ar fi vrut să-i facă un aşa rău? Ştiţi pe 
cineva care urăşte mumiile? 

Profesorul nu răspunse nimic. Întrebarea lui Higgins depăşea 
limitele bunului simţ. 

-În seara crimei, aţi vorbit timp îndelungat cu Eliot 
Tumberfast. 

- Da, aşa este, inspectore. 

John Arthur Mortimer se aşeză. Amintirea acelei seri triste îi 
reveni deodată în minte. 


-15- 


- Eliot Tumberfast, pentru a doua oară în mai puţin de un 
trimestru, a comis imprudenţa de a mă căuta acasă. 

- Trebuie să fi avut motive foarte întemeiate, îi sugeră 
Higgins, care se apropia de şemineul impozant din piatră. 

In şemineu nu se vedea nici urmă de cenuşă. Higgins tânjea 
după focul de lemn îmbietor pe care îl aprecia atât de mult, 
cuibărit în cea mai confortabilă canapea din casă, lângă 
Trafalgar, motanul lui siamez. Egiptologul greşise renunțând la 
căldura şemineului, căldură pe care niciun echipament modem 
nu ar fi putut să o înlocuiască. 

- Da, sigur, erau motive urgente, după părerea lui. 
Tumberfast pretindea că a făcut o descoperire fundamentală. 

- Ce descoperire? 

- Că a găsit cu precizie unde este amplasat la Saqqara 


mormântul înţeleptului Imhotep. Că o să fie o descoperire mult 
mai impresionantă, fără îndoială, decât mormântul lui 
Tutankamon. l-am arătat, punct cu punct, timp de câteva ore 
bune, că raţionamentele şi deducţiile sale erau iluzorii, aş 
spune chiar nedemne de un adevărat om de ştiinţă. Individul 
voia să înceapă degeaba trei ani de săpături! l-am spus 
categoric că această tentativă de cacealma ar constitui 
sfârşitul carierei sale! 

Sir John Arthur Mortimer vorbea cu patima omului ajuns pe 
culmile profesiei sale. Higgins era aplecat înspre şemineu, în 
ciuda artritei de care suferea. 

- Dar... ce faceţi? 

- Propriul meu şemineu este destul de asemănător cu al 
dumneavoastră, explică Higgins. Mă uitam dacă hornul nu 
ascunde vreun indiciu. 

Chipul profesorului se crispa. 

- Dacă aţi terminat cu întrebările, domnule inspector... 

- Imediat, spuse Higgins. Am avut ocazia să mă uit peste 
dosarul pe care doamna Mortimer trebuia să vi-l aducă. 
Mărturisesc că n-am înţeles prea mare lucru. Despre ce e 
vorba, de fapt? 

Bărbatul de la Scotland Yard îşi şterse degetele cu o batistă 
pe care o împături cu grijă. 

- Erau nişte notițe despre mormântul generalului Horemheb 
de la Saqqara. 

- Succesorul celebrului Tutankamon? 

Profesorul fu uimit. 

- El însuşi. Sunteţi interesat de egiptologie, domnule 
Higgins? 

- Oh, sunt un amator modest! Dinastiile antice mi se par 
fascinante. Pot să mă aşez un moment? 

- Bineînţeles. 

Savantul îşi dădu seama în acel moment că inspectorul 
Higgins nu încetase să se foiască de când intrase. _ 

- Mi-a trecut prin cap o idee ciudată, Sir John Arthur. In mod 
normal, dumneavoastră ar fi trebuit să mergeţi să căutaţi 
dosarul? 

- Exact. 


- Şi dacă dumneavoastră eraţi ţinta asasinatului? Dacă 
moartea soţiei nu a fost decât o întâmplare groaznică? 

Sub privirea atentă a lui Higgins, văduvul aproape că îşi 
pierdu echilibrul. 

- Eu... 

- Poziţia dumneavoastră, notorietatea, averea, cariera 
remarcabilă, ambițiile politice pe care le năzuiţi... Toate 
acestea stârnesc invidie. Aveţi duşmani suficient de 
încrâncenaţi să vă dorească ce e mai rău? 

Eruditul căzu pe gânduri. 

- Nu ştiu ce să vă răspund. 

- Eu cred că da. Discreţia vă onorează, Sir John Arthur. Am 
auzit  spunându-se, la British Museum, că asistentul 
dumneavoastră, Eliot Tumberfast, e vinovat că v-a agresat. 

- Să nu exagerăm! 

- A trebuit totuşi să fie imobilizat şi calmat. Sunt de părere 
că o atare acuzaţie poate avea ceva dramatic în ea, dare 
necesar să se ţină cont de ea. 

Tăcerea profesorului fu grăitoare. 

- Eliot Tumberfast a ajuns la dumneavoastră spre 7:15. A 
plecat spre miezul nopţii, dând peste superintendentul Marlow 
pe dalele din faţa conacului. Spun bine? 

John Arthur Mortimer fu de acord. Higgins avu senzaţia că 
smulge o mărturie împotriva voinţei savantului, care astfel îl 
dezvinovăţea pe Eliot Tumberfast. 

- Mi-aş dori să-i adresez câteva întrebări menajerei 
dumneavoastră, Agatha Lillby. Ea l-a condus pe Eliot 
Tumberfast în birou? 

- Da, răspunse egiptologul. A vrut mai întâi să-l refuze, din 
câte mi-a spus. Dar el a ştiut să-i forţeze mâna. Agatha ne-a 
adus ceai, apoi mi-a cerut permisiunea să meargă să se culce. 
Se simţea slăbită şi ea de răceală. 

- Virusul londonez este puternic, zise Higgins. 

Telefonul sună. Sir Mortimer răspunse. 

-John Arthur Mortimer la telefon. Da, este aici... Vi-l dau, 
domnule superintendent. 

Profesorul întinse aparatul argintat către Higgins. 

-Vă ascult, domnule superintendent... Nu, deja? 


Remarcabil... De mâine dimineaţă, la Yard? Sigur, o să fiu 
acolo... Totul merge bine, mulţumesc... Nu, nimic nou... 
Felicitări! 

Higgins închise. 

- Superintendentul Scott Marlow crede că ne apropiem de 
sfârşitul investigaţiei. Suspectul principal, William W. Dobelyou, 
tocmai a fost arestat. 


-16- 


- Dobelyou a vrut să ia un vapor spre Saint-Yves din 
Cornouilles, îi dezvălui Higgins. Cineva ca el crede că poate 
scăpa mereu, indiferent de situaţie. 

- Cine este individul, de fapt? Îl întrebă profesorul. 

- Un hoţ de oarecare anvergură şi şeful bandei de anticari. 
Avea la el două sacoşe, una burduşită cu teancuri de bancnote, 
alta plină cu obiectele furate de la British Museum. Dobelyou o 
să fie interogat îndelung mâine dimineaţă la Scotland Yard. 

O expresie de suferinţă stăpânită se aşternu pe chipul 
savantului. 

- Dar de ce? De ce s-o omoare pe Frances? 

- Superintendentul crede că soţia dumneavoastră l-a 
surprins pe Dobelyou în flagrant delict. Fără îndoială că hoţul s- 
a temut c-o să fie denunţat. 

John Arthur Mortimer încremenise cu mâinile întinse pe 
birou. 

- Fiţi sigur de un lucru, domnule profesor: ca reprezentanţi ai 
Scotland Yard-ului, eu şi domnul superintendent, o să-l facem 
pe asasinul soţiei dumneavoastră să mărturisească crima 
comisă. Am văzut fotografii ale doamnei Mortimer în ziare şi în 
dosar, am auzit vorbindu-se de ea, încep să cunosc treptat 
locul în care trăia, de aceea vă înţeleg perfect durerea. 

- Era o femeie minunată. 

Savantul rătăcea printre amintiri. Higgins dispăru fără 
zgomot. 

Când Higgins pătrunse în spălătorie, Agatha Lillby călca o 
cămaşă ecosez cu un model vechi de fier de călcat. Menajera 
familiei Mortimer recâştiga stima fostului inspector-şef. O 


persoană atât de tânără care refuza să folosească fierul de 
călcat modem avea neapărat nişte calităţi ascunse. Prinsă cu 
treaba, nu-l auzise intrând pe inspector. 

- Domnişoară... 

Agatha Lillby se întoarse rapid, cu fierul de călcat ridicat în 
mâna dreaptă, gata să se apere. Recunoscându-l pe poliţist, se 
aplecă din nou înspre cămaşa elegantă. 

- M-aţi speriat, domnule inspector! 

- Imi pare rău, n-am vrut! De la distanţă, păreaţi agitată. 

- Eu? Cum aşa? Protestă ea. 

- Probabil că gripa e de vină, sunt virusuri puternice care vin 
de departe. lar cămaşa e pe măsura efortului. 

- Sigur! Dar de unde ştiţi de gripa mea? 

- Chiar de la Sir John Arthur. În seara tragediei vă era rău? 

Agatha umezi o manşetă pe care o netezi delicat, dar cu 
precizie. 

- Da, mi-a fost destul de rău. M-am dus să mă culc mult mai 
devreme decât de obicei. 

- Cum vi s-a părut domnul Tumberfast? 

- Era foarte bucuros şi plin de el. 

- Nu v-a fost frică de confruntarea dintre profesor şi musafir? 

- M-am gândit la asta, dar nu am obiceiul să intervin în 
treburile lui Sir John Arthur. Oricum, dorm iepureşte. Dacă m-ar 
fi chemat, aş fi alergat degrabă. 

Manşeta stângă de la cămaşă era călcată, aşa că Agatha 
Lillby se apucă de următoarea. Cocul său era puţin desfăcut, 
câteva şuviţe răzlețe îmblânzindu-i chipul. 

- Deci n-aţi auzit nimic ieşit din comun în acea seară? 

- Ba da, doar nişte voci mai ridicate, la fel ca ultima dată 
când a venit domnul Tumberfast. Am impresia că el şi domnul 
profesor nu s-au înţeles niciodată prea bine. 

- Când le-aţi adus ceaiul, n-aţi remarcat nimic anormal în 
biroul lui Sir John Arthur? 

- Nu. Erau doar vechiturile obişnuite care trebuie curățate cu 
grijă, să nu se spargă ceva. Nu ştiu prea multă lume capabilă 
să facă o treabă atât de dificilă! Mă aflu în slujba familiei 
Mortimer de mai bine de zece ani, şi n-am cauzat nici cel mai 
mic accident. 


- Asta e într-adevăr remarcabil, fu de acord Higgins, care îi 
admira pe oamenii care îşi făceau treaba bine. 

Urmări vârful fierului de călcat care urca spre gâtul cămăşii. 

- Pe a doua doamnă Mortimer aţi văzut-o plecând? 

- Se poate spune şi aşa. 

Higgins se încruntă. 

- Adică? 

- Pentru mine, nu există decât o singură doamnă Mortimer. 
Sir John Arthur s-a recăsătorit prea repede. Ştiu că tristeţea 
poate fi ca o lovitură în moalele capului, însă ce nevoie avea 
de o asemenea intrigantă? 

In ciuda enervării ascunse cu greu de menajeră, fierul de 
călcat, gravat cu blazonul familiei Mortimer, nu rata nicio fibră. 

- Dacă aţi fi cunoscut-o pe această Frances, aţi fi avut 
aceeaşi părere ca mine. Intr-o oarecare măsură, nu sunt prea 
mirată de ce i s-a întâmplat. Astfel de femei sfârşesc 
întotdeauna rău. 

Agatha se metamorfoza pe măsură ce vorbea. Nu mai era 
doar o menajeră tipic victoriană, ci o fiinţă plină de pasiune, 
vorbind cu înflăcărare de o rivală care se interpusese între ea 
şi Sir John Arthur Mortimer. 

- Frances era drăguță, aşa părea, continuă Agatha Lillby. Eu 
însă o consideram o oarecare. Dar ştia să se poarte diferit de 
altele, prin machiajul, toaletele, felul ei de a merge şi de a privi 
bărbaţii. Dacă profesorul n-ar fi avut un moment de slăbiciune, 
nici n-ar fi remarcat-o. 

Higgins apela la darul de a provoca mărturisirile 
interlocutorului,  inspirându-i încredere. Dacă nu s-ar fi 
convertit la „religia” de la Scotland Yard, cu siguranţă că ar fi 
fost un confesor redutabil. 

- Frances adulmeca toţi bărbaţii, continuă Agatha. Cum ar fi 
Eliot Tumberfast, de exemplu... Asistentul profesorului, vă daţi 
seama? Un soi de nebun pierdut printre antichităţi şi îmbrăcat 
ca un muncitor de fermă era la picioarele ei. Şi să nu mai 
vorbesc de domnul Philipp! Ceea ce este chiar mai scandalos! 
Philipp schimba ocheade cu ea! Sir John Arthur n-ar fi trebuit s- 
o lase niciodată nesupravegheată. 

- Doamna Mortimer ieşea frecvent? 


- În aproape toate după-amiezile. 

- Ştiţi încotro mergea? 

- N-ar trebui să fie prea greu de aflat. Eu însă nu ies 
niciodată din casă! 

Fierul de călcat alunecă, netezind gulerul. Sigură pe ea, 
Agatha Lillby umezi locul boţit şi continuă să calce. 

- De ce nu v-aţi căsătorit niciodată, domnişoară? Sunteţi 
muncitoare, drăguță, ordonată, să nu mai vorbim de celelalte 
calităţi evidente. 

Agatha Lillby roşi. Luă o altă cămaşă să-şi ascundă mâhnirea 
în lucru. 

- Sunt în slujba lui Sir John Arthur Mortimer, iar asta îmi 
ajunge să fiu bucuroasă. 

- Ce puteţi să-mi spuneţi de Barry, şoferul? 

- Ah, ăla! Cel mai rău dintre toţi! Se consideră un Don Juan. 
Din fericire, va pleca la sfârşitul lunii. Nu-i mai place aici. 
Călătorie sprâncenată! 

- Puteţi să mă conduceţi în camera lui Philipp Mortimer? 

- E imposibil, eu... 

- Sir John Arthur mi-a dat voie. 

Higgins era atât de convingător, încât nimeni nu ar fi putut 
să-i pună la îndoială spusele. Agatha Lillby lăsă deoparte 
cămăşile şi fierul de călcat pentru a-l însoţi pe bărbatul de la 
Scotland Yard. Camera lui Philipp se afla la parter, dedesubtul 
biroului tatălui lui. Uşa nu era închisă cu cheia. Agatha o 
deschise, nehotărâtă. 

- Vreţi să faceţi o percheziţie? 

- N-aş folosi cuvinte aşa de mari, spuse Higgins liniştit. Mai 
degrabă, să-mi potolesc curiozitatea, să observ locul în care 
trăieşte acest tânăr. 

Pe perete erau înşirate fotografii mari înfăţişând trăgători la 
puşcă la jocurile olimpice şi un răsărit de soare deasupra 
oceanului. Pe un dulăpior de lemn se aflau câteva rachete de 
tenis, iar într-o parte, o colecţie de arme vechi. Văzu un pat 
scund, modem, iar pe jos, câteva perechi de pantofi în 
dezordine, şi un şifonier şi un mic scrin elegant, alături de un 
birou sobru de metal. 

Se însera. Higgins dădu un ocol prin camera cufundată puţin 


câte puţin în penumbră. Era încă suficient de multă lumină 
pentru a vedea că nu lipseşte nicio armă din colecţie. Una 
dintre piese însă îi atrase atenţia lui Higgins, un revolver 
modem de calibru mic, care semăna cu pistoletele vechi. Il 
băgă în buzunar. Agatha aştepta pe hol, trăgând din când în 
când cu ochiul la inspector. 

Higgins deschise şifonierul şi văzu costume din velur, 
pulovere, blugi, bluzoane în culori vii... Pe scurt, găsi o 
garderobă banală, plus un costum de tweed sobru, pe care 
Philipp îl purtase în timpul înmormântării lui Frances Mortimer. 

Scrinul era închis. 

- Domnişoară Lillby, am nevoie de dumneavoastră. 

Uşor flatată, Agatha Lillby îndrăzni să intre în camera lui 
Philipp Mortimer, în care în mod normal nu avea voie, băiatul 
preferând să facă ordine singur. Femeia se gândi că este inutil 
să-i zică inspectorului de acest amănunt, fără să ştie că 
Higgins remarcase deja câteva zone prăfuite şi cel puţin două 
ghemotoace de praf în apropierea patului. 

- Dulapul ăsta mă pune pe gânduri. Ştiţi cumva unde e 
cheia? 

Datorită inspectorului, menajera intrase în sfârşit în acel 
spaţiu interzis, plin de secrete. Atitudinea lui ezitantă, 
alunecoasă şi caracterul imprevizibil făceau câteodată din 
Philipp un ciudat. 

- AŞ fi vrut să vă ajut, dar mi-e cu neputinţă. 

- Nu vreţi să căutăm împreună? Nu este atât de simplu să 
ascunzi o cheie. Ori este aşezată la vedere, ori i se caută o 
ascunzătoare complicată. Aprindeţi lumina, vă rog! 

Agatha apăsă pe întrerupător, iar încăperea se lumină. 
Femeia căută pe pat, pe birou, dedesubt, încercând să 
găsească orice putea să semene cu o cheie. Higgins îşi trecu 
mâna pe deasupra şifonierului şi scrinului, dar nu strânse între 
degete decât praf. Ridicându-şi ochii spre tavan, zări o umbră 
neobişnuită. Căută din privire locul de unde părea să provină, 
dar nu descoperi mare lucru. Era sigur că, nu-şi închipuise, 
chiar văzuse ceva. 

În vreme ce Agatha tot căuta cheia, Higgins îşi îndreptă 
privirea spre tavan, uşor nervos. Găsi sursa umbrei, care 


provenea de la o rază întunecată în interiorul globului de sticlă 
alb opac. Inspectorul se urcă pe un scaun, băgă mâna în 
interiorul globului şi scoase de acolo o cheie. 

- Asta este? Aţi găsit-o? 

Higgins o băgă în încuietoarea scrinului. Era cheia potrivită. 
Agatha încercă să vadă, dar spatele inspectorului bloca totul. 

Pe etajere se aflau cartuşe de ţigări, reviste de copii şi de 
adolescenţi, de la Mickey la Playboy, romane erotice şi opere 
de Dostoievski, un catalog de arme vechi, un urs mare de pluş. 
Aplecându-se, Agatha Lillby îl zări. 

- Mama lui i-a dăruit acest ursuleţ, îl recunosc! Credeam că 
l-a aruncat până acum. 

Higgins cunoştea bine tipul acela de mobilier, fiindcă avea şi 
el acasă două corpuri similare, unul clasic, altul sofisticat, cu 
sertare secrete aflate în partea stângă. Sistemul de declanşare 
se găsea pe axa centrală. Scrinul lui Philipp avea fără îndoială 
un dispozitiv asemănător, folosit de fetele frumoase de 
altădată pentru a-şi ascunde scrisorile de dragoste. 

În ciuda eforturilor sale, Agatha nu văzu nimic. Higgins era 
aplecat deasupra scrinului care se deschise cu un declic. 
Conţinea bancnote de câte 10 lire, două chei şi o fotografie cu 
Frances, în bikini, pe o plajă, la asfinţit. Zâmbea contemplând 
marea. Ideea că avusese o moarte îngrozitoare îl revolta pe 
Higgins, care, totuşi, nu lăsa să transpară nimic din 
sentimentele lui. Băgă în buzunar cheile găsite şi împinse la loc 
sertarul secret, îngropând-o pentru a doua oară pe Frances 
Mortimer. 

-Vă mulţumesc, domnişoară Lillby, mi-aţi fost de mare 
ajutor. O să mai am nevoie de dumneavoastră şi pe viitor. E 
inutil să vă mai zic de importanţa acestei vizite în camera lui 
Philipp Mortimer. 

Văzându-l destul de trist pe inspectorul de la Scotland Yard, 
menajera familiei Mortimer pricepu că n-ar fi fost cuvenit să-i 
pună nici cea mai neînsemnată întrebare. Higgins închise 
scrinul, puse la loc cheia, închise lumina şi ieşi din cameră. 


-17- 


Aranjându-şi dosarele pe care nu avusese curajul să le 
deschidă până atunci, John Arthur Mortimer descoperi ceva 
suspect. Stând în picioare, în apropierea unei ferestre a 
biroului, egiptologul îl zări pe Higgins, care inspecta faţada 
conacului. 

Un val de ploaie rece se abătu peste Londra, venind dinspre 
Paris. Profesorul văzu că Higgins adună nişte pământ, pe care 
îl băgă apoi cu precauţie într-un săculeţ de plastic, 
îndreptându-se în cele din urmă spre garaj, unde Barry, şoferul, 
lustruia Rolls-ul. 

În timp ce egiptologul, căzut pe gânduri şi cufundat în 
amintiri, se cuibări în fotoliu, Higgins descoperi garajul 
aristocratic al familiei Mortimer, un adevărat muzeu cu pereţi 
decoraţi cu mulaje de secol XVIII, alături de gravuri vechi 
înfăţişând cabriolete, caleşti, trăsuri şi fotografii ale Rolls-urilor 
de primă generaţie. 

- Bună seara, Barry! 

Şoferul tocmai terminase de curăţat aripa stângă a maşinii 
şi-i dădu bună seara. Era un bărbat voinic, cu trăsături ascuţite 
şi o expresie defensivă. În ciuda nervozităţii, avea atitudinea 
unui playboy şi nu era deloc lipsit de personalitate. 

- Vreau să ştiu precis ce ai văzut în seara crimei. Ai parcat în 
apropierea intrării clădirii administrative de la British Museum, 
nu? 

- Am declarat deja ce aveam de spus. 

- Aş vedea mai bine pe hârtie, spuse Higgins, surâzând. Uită- 
te bine la această schiţă şi arată-mi poziţia exactă! 

Higgins îi întinse şoferului una dintre paginile carnetului său 
negru, în care îşi făcuse o schiţă. 

- Să vedem... Intrarea în anexa muzeului este aici, explică 
el, arătând cu degetul. Ai parcat drept în faţă, corect? 

- Niciodată n-am spus asta! Răspunse Barry. Oricum, nu era 
posibil, pentru că în faţă se aflau un taxi şi un camion care 
încurcau circulaţia. Am fost nevoit să mă opresc puţin mai 
departe. Acolo... 

Barry mototoli hârtia, de parcă ar fi fost grăbit să termine 
discuţia. 

- Ah, da, recunoscu Higgins, aşa el Dar ştii că declaraţia 


anterioară mi-a dat de gândit? Cât de bine l-ai văzut pe 
bărbatul care a fugit cu găleata din clădire? 

Şoferul se încruntă. Părea că se teme că va cădea în 
capcană. 

- N-aveam cum să nu-l văd, că ţopăia ca un iepure! 

- Să lucrăm ordonat şi să fim precişi! Îi zise Higgins. M-am 
dus la locul cu pricina şi am reconstituit scena. L-ai văzut 
ieşind din clădire în timp ce fugea sau l-ai văzut fugind? 

Şoferul se gândi câteva secunde. 

- Ei bine... Doar fugind. 

Higgins se linişti. 

- M-ar fi surprins să aud contrariul. Din locul în care stăteai, 
nu puteai să vezi poarta de la intrare... Doar dacă ai fi coborât 
din Rolls. Şi de coborât, n-ai coborât, nu? 

- Nu. 

- În regulă. Deci ai văzut un bărbat fugind, fără să ştii precis 
din ce direcţie venea. Şi o altă persoană ar fi putut ieşi din 
clădire şi s-o ia în direcţia opusă, fără s-o zăreşti. 

Barry nu pricepea o iotă din deducţiile lui Higgins, dar simţea 
planând asupra lui o vagă ameninţare. 

- Nu ţi-a venit ideea să alergi după bărbat, să-ncerci să-l 
prinzi? Întrebă Higgins, dând ocol Rolls-ului. 

- Păi, la ce bun? 

- Dintr-un reflex civic, de exemplu, spuse inspectorul, 
încercând pneurile din spate ale maşinii grele. Nu ţi s-a părut 
nicio clipă suspect un bărbat cu o găleată fugind în plină 
noapte? 

O picătură de sudoare apăru pe fruntea lui Barry. 

- Cine-mi garantează că n-ai coborât din maşină şi n-ai intrat 
şi tu în clădirea de la British Museum? Că n-ai intrat acolo fără 
să fii văzut? Că n-ai urcat până la primul etaj şi că... 

- Staţi aşa! Staţi! Interveni Barry, furios. Ce grozăvie e şi 
asta? N-am ieşit nicio clipă din Rolls, o aşteptam pe doamna 
Mortimer şi... 

- Ai vreun martor? 

Şoferul amuţi. 

- Am auzit-o pe domnişoara Lillby că eşti un adevărat Don 
Juan, continuă Higgins, începând examinarea pneurilor din faţă 


ale maşinii. 

Barry îşi încrucişă braţele. Un gest de enervare îi strâmba 
gura. 

- Ah, aia n-o să mi-o ierte c-am lăsat-o baltă. Vrea să-mi vină 
de hac! 

- Nu cumva din cauza domnişoarei Lillby pleci la sfârşitul 
acestei luni? 

Barry se îmbujoră. 

- Nu-mi mai place aici. 

- Este un răspuns copilăresc, prietene, observă Higgins, 
luând notițe în carnet. Dacă alergi după toate cucoanele, aşa 
cum se zice, trebuie s-o fi observat pe frumoasa doamnă 
Mortimer. E de ajuns să întreb câteva persoane din anturajul 
său ca să ştiu precis cum te purtai. Ai face bine să-mi spui şi 
versiunea ta. 

Higgins îşi asumase un mic risc, bazat pe deducţii metodice. 
Personalitatea şoferului şi comportamentul lui îl îndreptăţeau 
să procedeze astfel. Barry lăsă mâinile în jos, făcu câţiva paşi, 
nervos, şi se sprijini pe capota maşinii, asemenea unui 
naufragiat de colacul de salvare. 

- Este doar vina ei! M-a pus pe jar. Eu nu mi-aş fi permis 
niciodată să ridic ochii spre ea. Ştiţi, Frances Mortimer nu era 
chiar o sfântă! 

Băgând de seamă că mina creionului e pe terminate, Higgins 
îl ascuţi cu ajutorul briceagului. 

- Continuă! Îl îndemnă pe şoferul care ezita să spună mai 
multe. 

- E destul de jenant, pentru o persoană decedată, dar... M-a 
acuzat că sunt lipsit de respect. Din cauza ei trebuie să plec. 
Acum am dreptul să spun adevărul. 

- Datoria, îl corectă Higgins. 

O licărire uşor răutăcioasă animă privirea lui Barry. 

- O dată pe săptămână, în fiecare marţi, o conduceam pe 
doamna Mortimer la Hotel Bellevue, în cartierul estic, într-o 
zonă mai degrabă nepotrivită pentru o doamnă ca ea. Dar n- 
am spus niciodată nimic despre drumurile acelea. Din celelalte 
zile ale săptămânii n-am informaţii atât de precise, dar am 
impresia că era foarte ocupată... 


Higgins notă numele hotelului. 

- Mulţumesc pentru colaborare. La prima vedere, n-o 
îndrăgeai prea mult pe doamna Mortimer. Ce-ar fi dacă aş 
presupune că ai fost complicele hoţului? 

- Al cui?! Exclamă Barry. 

-Îmi şi imaginez participarea ta la banda hoţilor de 
antichităţi. Aflat în umbra doamnei Mortimer, ai putut să-i 
înlesneşti fuga  complicelui... Te-ai  dezvinovăţit apoi 
semnalându-i prezenţa. Însă o astfel de ipoteză presupune 
comiterea unui act abominabil. 

- Doar nu ne-ntoarcem de la ce am plecat! 

În creierul lui Barry se amestecau deopotrivă frica şi impulsul 
de a-l lovi pe inspector. Imperturbabil, Higgins îi ţinu piept de 
parcă ar fi fost un câine turbat, gata să muşte. 

- Am înţeles, spuneţi orice să mă intimidati, continuă şoferul, 
făcând un gest dispreţuitor cu mâna dreaptă. N-aveţi nicio 
dovadă! 

- Nu ezita să mă cauţi la Yard dacă îţi aminteşti ceva oricât 
de neînsemnat, îl sfătui Higgins. 


-18- 


- Aşteaptă un moment! ÎI rugă Higgins pe şoferul de taxi 
oprit în faţa unei cabine telefonice. 

Nu reuşise să-şi ia la revedere de la Sir John Arthur Mortimer 
la plecare. Agatha îi spusese că egiptologul se retrăsese în 
camera lui. Fostul inspector-şef dădu două telefoane: primul, la 
standul de tir din Oak Street, unde i se răspunse că nimeni nu 
îl văzuse pe Philipp Mortimer de cincisprezece zile; al doilea, la 
Scotland Yard, pentru a obţine numărul barului Degradare, 
Damnare şi Moarte, care nu se afla în anuar. Acel local, de a 
cărui adresă a dat cu greu, nu avea un număr de telefon 
alocat. 

Barul se afla la capătul străzii Vine Lane, în cartierul de 
docuri, pe malul sudic al Tamisei. Când taxiul ajunse pe Druid 
Street, Higgins se întreba de ce moştenitorului familiei 
Mortimer îi plăcea să-şi facă veacul într-un asemenea peisaj: 
ziduri de beton murdare, terenuri virane, străduţe pustii care 


dădeau în linii de cale ferată pe care zăceau vagoane ruginite, 
antrepozite abandonate, o uzină dezafectată purtând însemnul 
„For sale” şi nenumărate table rulate la picioarele scărilor de 
lemn. În depărtare, se zăreau siluete de macarale, insecte 
uriaşe scârţâind în bătaia vântului. 1 

- Ştiţi unde e barul Degradare, Damnare şi Moarte? Intrebă 
Higgins. 

- Nu, răspunse şoferul. Trebuie să fie unul dintre localurile 
alea dubioase care sunt deschise o lună, două şi apoi dispar. 

Higgins plăti, cobori din taxi şi se îndreptă spre Vine Lane, o 
mică alee întunecoasă ce dădea spre fluviu. În aerul încărcat 
de mirosul de păcură şi de apă stătută plutea o savoare ireală 
de scorţişoară, amintind de vremea în care mirodenii preţioase 
aduse din Orient ajungeau în portul londonez. 

Vine Lane era mărginită de case de cărămidă mai mult sau 
mai puţin dărăpănate. Unele uşi fuseseră închise cu grilaj. O 
mulţime de saci de gunoaie erau îngrămădiţi pe praguri şi, pe 
alocuri, lumini slabe licăreau la etaje. 

La 18:15 se declanşă o sirenă asurzitoare. Ce vestea ea? 
Sfârşitul unei zile de lucru pentru muncitorii care 
abandonaseră de multă vreme locurile alea? Sau era un 
semnal menit să sperie fantomele, tovarăşi ai lui Jack 
Spintecătorul, care bântuise cândva în acel cartier la fel de 
întunecat şi pe soare, şi pe ploaie? Higgins tremura, ridică 
gulerul impermeabilului şi se îndreptă spre un felinar care 
răspândea o lumină slabă. Dedesubt, pe o placă de vinii era o 
inscripţie abia vizibilă: „Degradare, Damnare şi Moarte”. 
Program de funcţionare: 10.00-06.00. In apropierea intrării, 
văzu o motocicletă impozantă, un BMW K 100, legată de grilaj 
cu două lanţuri antifurt. Era aceeaşi pe care o conducea Philipp 
Mortimer. 

Uşa avea un aspect aproape onorabil. Pe partea stângă se 
afla soneria, lângă care scria cu vopsea roşie „Proprietate 
privată”. Higgins tuşi, sună şi îşi încrucişă mâinile la spate. De 
cealaltă parte se auzi un zgomot de încălțări, apoi o şuşoteală. 
Într-un final, se deschise şi uşa şi se auzi: 


4 „De vânzare.” (N.a.). 


- Pe cine cauţi? 

Individul care vorbea cu Higgins avea părul vopsit în verde, 
brăzdat de o şuviţă violetă. Purta un bluzon ornat cu ţinte, 
descheiat, de sub care se vedea pieptul păros şi tatuat cu o 
bombă atomică, însoţită de cuvintele „Stop războiului”. In loc 
de pantaloni purta un şort zdrenţăros. 

- N-am o legitimaţie de club, spuse Higgins, dar înăuntru se 
află un amic de-al meu, Philipp Mortimer, care o să mă 
recunoască şi o să garanteze pentru mine, dacă e nevoie. 

- Eşti prieten cu Philipp? Se miră strania creatură. 

Higgins dădu din cap. Prefera să nu întreţină o discuţie lungă 
şi îi oferi o bancnotă de zece lire bărbatului, care o băgă rapid 
în buzunar. 

- Bine... Fiindcă nu eşti un poliţai, poţi să intri. În mod 
normal, avem închis, dar acum, treacă-meargă! 

Fostul inspector-şef intră şi constată că localul nu semăna 
deloc cu cele de care îşi amintea el. Desigur, auzise vorbindu- 
se de punkeri şi de alţi marginalizaţi, dar spaţiul afumat şi 
zgomotos pe care îl descoperi avea cu ce să-l surprindă. Vreo 
cincizeci de tineri de ambele sexe, îmbrăcaţi ciudat, se 
îngrămădeau într-un fel de beci înălţat, plin de mucegai, cu 
compartimente abia luminate de nişte lumânări. Higgins nu 
dădu prea mare atenţie diverselor acte de depravare din jurul 
lui. Muzica rock dată maximum îl asurzea. 

Inspectorul fu obligat să meargă până în fundul beciului să-l 
găsească pe cel pe care îl căuta. Philipp Mortimer era răsturnat 
pe un stăvilar ce juca rolul unei mese. Părea că doarme. Lângă 
cap, avea o sticlă de gin aproape goală. Mai încolo, barmanul 
indian ştergea paharele cu o cârpă murdară. 

- Un Royal Salute! Comandă Higgins, care nu aprecia decât 
whiskyul autentic. 

- N-avem. 

Higgins aruncă o privire rapidă pe lista de băuturi. Se 
mulţumi cu un J&B, sperând ca alcoolul să omoare microbii de 
pe paharul pe care i-l întinse barmanul. 

- Philipp... Philipp... Trezeşte-te, sunt un prieten! 

Higgins îl scutură cât mai blând cu putinţă pe tânărul care 
duhnea a gin prost. Philipp se mişcă, mârâi, ridică capul, dar 


nu recunoscu pe nimeni, fiind cuprins din nou de moleşeală. 
Higgins nu avea destulă putere să-l ţină pe picioare pe tânărul 
robust. Se gândi la o modalitate să-l trezească. Se grăbi, 
fiindcă barmanul şi doi sau trei indivizi cu părul vopsit îi 
priveau amuzaţi. Credeau că impermeabilul său Burberry era 
ultima deghizare la modă, dar acea impresie nu dură mult. 

- Philipp... Ţi se fură motocicleta! 

Dură un timp până când informaţia ajunse la creierul 
tânărului. Aşa cum spera Higgins, ceea ce spusese mai 
devreme avu efectul unei descărcări electrice. Incă ameţit, 
Philipp se ridică brusc în picioare. 

- Cine... Unde... 

- Vino cu mine! 

Philipp avu senzaţia că îl mai văzuse undeva pe bărbatul 
care îl luase de mână, dar nu reuşea să-şi dea seama unde. 
Împleticindu-se, se lăsă condus. Aerul deopotrivă hotărât şi 
binevoitor al lui Higgins îi permise să străbată fără probleme 
încăperile succesive ale localului Degradare, Damnare şi 
Moarte. Creatura cu frizură violetă, pierdută într-o visare 
indusă poate de droguri, îi lăsă să iasă pe cei doi bărbaţi fără 
să mai pună întrebări. 

Philipp Mortimer se trezi dintr-odată într-o atmosferă 
îngheţată, ceţoasă şi ploioasă. 

- Motocicleta mea... 

Căută febril cheia de contact. Văzându-şi BMW-ul într-un 
halou cenuşiu, se năpusti asupra lui. Plângea cu sughiţuri. 

- Calmează-te, domnule Mortimer! Hai să facem câţiva paşi! 
Am câteva întrebări pentru tine. 

Tânărul îşi dădu seama că nu e singur. Frigul îl trezise din 
beţie. Se întoarse şi-l văzu pe Higgins. 

- Dumneavoastră sunteţi... 

- Higgins, de la Scotland Yard. Ne-am întâlnit deja de două 
ori, prea puţin, însă, după părerea mea. Colţul de aici este 
liniştit, putem vorbi în voie. 

- N-am chef să vorbesc! 

Philipp Mortimer se aşeză pe asfaltul umed, cu capul în 
mâini. 

- Nu te interesează numele asasinului lui Frances? 


Higgins îşi permise să se refere la defuncta doamnă 
Mortimer cu prenumele ei, ca şi cum ar fi făcut parte dintre 
prietenii ei intimi, dar era pentru un scop nobil. Philipp se ridică 
încet, cu pumnii strânşi şi cu buzele încleştate. 

- Vă interzic să vorbiţi despre Frances! 

- Atunci, să mergem! Am descoperit mai multe indicii 
surprinzătoare, iar tu eşti singurul care poate să le clarifice. 

Higgins făcu un pas. Philipp ezită, apoi îl imită, de parcă ar fi 
fost atras de o forţă magnetică. Chiar dacă se împleticea, 
tânărul continuă să meargă. 

- Şi motocicleta? Întrebă Higgins. 

- Nimeni n-o va atinge. Dacă o va face, voi da foc acestui 
local mizerabil! 

Cei doi bărbaţi înaintară pe trotuarul mărginit de depozite 
părăsite, în care dormeau câţiva vagabonzi. Chiar în inima 
Londrei se afla regatul decăzut al unor obiective industriale 
căzute în uitare, ziduri, tablă găurită şi geamuri sparte prin 
care sufla vântul. Trecură pe sub o pasarelă metalică cu rosturi 
nesigure, săriră peste băltoace mari de apă, pătrunzând într-o 
noapte umedă în care Philipp Mortimer îşi recăpăta puţin câte 
puţin luciditatea. 

- Un gunoi de viaţă! Bombăni pentru sine. 

- Am căutat în camera ta azi şi sunt surprins de ce am găsit. 

- Acuzaţi-mă de tot ce vreţi! Mi-e indiferent! 

- Nu te purta ca un copil, Philipp! Trebuie să-ţi amintesc că 
s-a comis o crimă? 

Cuvântul păru să-l trăsnească pe tânăr. 

- Viaţa este josnică! N-are niciun sens! 

- Ba are măcar sensul pe care i-l dăm noi. Vreau ca sufletul 
lui Frances Mortimer să se odihnească în pace. Cred că nu-şi va 
găsi liniştea atâta vreme cât ucigaşul nu e prins. lar tu eşti 
ultimul care a văzut-o în viaţă, Philipp. 

- Am fost deja întrebat şi am spus tot ce-am ştiut. 

In ceaţă se zărea silueta masivă a Podului Londrei. Nu 
departe de ei ardea un foc făcut de oamenii străzii. 

- Tocmai, doar că n-ai spus prea multe. Erai încă în stare de 
şoc. Interogatoriul a fost unul dintre cele mai sumare. 

- Ce vreţi? Credeţi că... 


- Cu ceea ce am descoperit, pot să te acuz de omor, i-o tăie 
Higgins. Mai devreme, ţi-am dat ocazia să mă convingi că eşti 
nevinovat. Dacă nu reuşeşti, o să te las în seama 
superintendentului Scott Marlow. 

Higgins nu-l privi pe Philipp Mortimer, dar simţi că tânărul 
este descumpănit. 

- Ţi-am citit cu atenţie depoziţia. ].]. Battiscombe, paznicul 
de noapte, era aţipit când ai intrat în clădirea administrativă de 
la British Museum, însoţit de doamna Mortimer. 

- Prăpăditul... Pe deplin adormit, într-adevăr! A trebuit să-l 
scutur ca să-l trezesc. Aş fi zis că e beat criţă sau drogat. 
Frances şi cu mine am semnat într-un registru şi apoi... Şi 
apoi... 

Philipp îşi muşcă buzele ca să nu înceapă să plângă. 

- N-ar fi trebuit să merg la muzeu! Îmi jurasem că n-o să mai 
calc vreodată pe acolo. l-am purtat ghinion. 

- Îţi era frică de ceva din biroul tatălui dumitale? 

- Frică? Nu, eu... 

- De ce deţineai o dublură a cheii de la birou? 

Cei doi bărbaţi se opriră, luminaţi de o rază a lunii care se 
strecura printre nori. 

- Eu? N-am avut niciodată... 

- Am căutat peste tot în camera ta, Philipp, şi în sertarul 
secret al dulapului. Am găsit bani, o fotografie şi asta. 

Higgins îi arătă cheile confiscate câteva ore mai devreme. 
Cea de la uşa de la intrare a clădirii administrative şi cheia de 
la biroul lui Sir John Arthur Mortimer. 

- Te incriminează ce am găsit. De ce ai ascuns cheile? 

- E o poveste veche. N-are nimic de-a face cu moartea lui 
Frances. 

- Şi dacă ai fi avut aceste chei la tine, în noaptea crimei? 

- Mi s-a făcut percheziţie, ca tuturor celorlalţi. 

- Poate că percheziţia a fost la fel de serioasă ca 
interogatoriul... Eşti un trăgător excelent. Ai fi putut s-o ucizi 
pe doamna Mortimer, să închizi uşa biroului cu propria cheie, 
înscenând apoi că te afli în faţa unei uşi închise şi prefăcându- 
te că strigi după ajutor. 

În privirea tânărului se citea groaza. Tulburat, ameţit încă de 


alcool, Philipp Mortimer se şi închipuia o fantomă ucigaşă. 

- E totuşi un amănunt care mă încurcă, zise Higgins. 
Fotografia lui Frances Mortimer la plajă. Ochiul fotografului 
este plin de duioşie. Cred că nutreai faţă de ea mai mult decât 
o simplă afecţiune. Tu ai făcut fotografia, Philipp? 

Tânărul închise ochii, revăzând acel moment de graţie în 
care Frances reprezentase numai pentru el tinereţea şi 
frumuseţea. 

- Era minunată, fermecătoare... Nimeni n-a înţeles-o cu 
adevărat. Ea nu şi-a dat seama... 

- Nu toate mărturiile spun acelaşi lucru, preciză Higgins, 
întrerupând reveria lui Philipp. Unii pretind că doamna 
Mortimer ar fi comis... câteva infidelităţi. 

Philipp Mortimer avu o reacţie violentă. Îl apucă pe Higgins 
de reverul impermeabilului. 

- Cine sunt netrebnicii care au îndrăznit să spună una ca 
asta? Cine sunt mizerabilii care au calomniat-o pe Frances? 
Vreau să le ştiu numele! 

- Vei şti numele dacă hotărăsc eu, răspunse Higgins, dându-i 
la o parte. Violenţa este un sfetnic prost, domnule Mortimer. 
După ce te linişteşti, te rog să-mi spui de unde ai banii care se 
găseau în sertarul secret. Presupun că se leagă de „vechea 
poveste”? 

- N-am nimic de spus despre asta! Se încăpăţână tânărul. 

- Exact de ce mă temeam. În seara asta nu mai insist să 
vorbim, dar tot o să aflu. Nu părăsi Londra fără să anunţi 
Scotland Yard-ul. Întoarce-te la motocicletă, eu prefer să merg 
pe jos. 

Buimac, Philipp Mortimer îl privi pe inspector îndepărtându- 
se cu paşi mici şi pierzându-se în noapte. Tremura. De frig şi 
de frică. 


-19- 


Doi poliţişti îl aduseră pe William W. Dobelyou până la biroul 
superintendentului Scott Marlow. Bărbatul fusese arestat în 
ajun în Cornouailles şi transferat la Londra în timpul nopţii. 
Marlow trona din spatele biroului său, mândru că Scotland 


Yard-ul îşi dovedise, încă o dată, eficacitatea. Higgins, aşezat 
într-un ungher al încăperii, reflecta la elementele anchetei, 
neavând niciun dubiu că interogatoriul lui Dobelyou va face 
progrese în investigaţie. 

Nou-venitul nu trecu neobservat. William W. Dobelyou purta 
un costum violet, o cravată portocalie şi o petunie uscată la 
butonieră. Apa de toaletă, cu bază de lavandă, mirosea 
groaznic. Chipul său, cu ochii dilataţi, nasul borcănat şi buzele 
groase, nu avea nimic simpatic. Trăsăturile erau un amestec 
de indian, de chinez şi cine ştie ce altă rasă. Dobelyou privea 
şiret, ceea ce dădea rău cu înfăţişarea provocatoare. 

- Domnule Dobelyou, îl încolţi superintendentul, eşti acuzat 
de furt într-o clădire administrativă, de tăinuire de obiecte 
furate, de trafic de obiecte de artă, de tentativă de fugă şi de 
refuz de a te supune ordinelor poliţiei Majestății Sale! Adaug că 
eşti suspectat chiar de fapte mult mai grave. 

Un rânjet pe jumătate ironic, pe jumătate agresiv îi deformă 
trăsăturile feţei lui Dobelyou. 

- Neg totul! Vreau avocaţi! Am cu ce să-i plătesc. 

- Toate bunurile ţi-au fost confiscate, spuse Higgins. Provin 
din activităţi ilicite aproape în totalitate. Legea va fi aplicată cu 
stricteţe, domnule Dobelyou, dar noi ţinem neapărat să purtăm 
această discuţie preliminară. Eşti, poate, mai nevinovat decât 
pare, după tot ce s-a întâmplat. 

Superintendentul Marlow tresări. 

- Totuşi, reluă Higgins consultându-şi carnetul negru, există 
nişte fapte stabilite. Complicii tăi au vorbit, obiectele furate au 
fost găsite la domiciliul tău. Vinovăţia este clară din punctul 
ăsta de vedere. 

- Cine m-a trădat? Se înroşi Dobelyou. Târâtura aia de 
Indira? 

Higgins fu mai rapid decât Scott Marlow, care se pregătea 
să-i răspundă. 

- Această domnişoară de care pomeneşti este închisă, sub o 
acuzaţie gravă. Mărturiile complicilor au fost suficiente pentru 
a te depista. 

- Să revenim la lucrurile esenţiale! Interveni 
superintendentul. Un martor te-a identificat când ai fugit din 


clădirea administrativă de la British Museum, cărând cu tine o 
găleată tip BM 131. Ai furat un lot de piese elenistice de o 
valoare excepţională, care au fost găsite ulterior în geanta ta 
de voiaj. 

Dobelyou ridică din umeri. 

- De acord, de acord, am jucat şi am pierdut. N-am de ce să 
fac o tragedie din asta. 

Superintendentul surâse victorios. 

- Nu e vorba de un simplu furt, domnule Dobelyou. Sunt 
convins că te aşteptai să găseşti o comoară în biroul lui Sir 
John Arthur Mortimer. Surprins de soţia sa, ţi-ai pierdut capul şi 
ai ucis-o, după care ai fugit imediat. 

William W. Dobelyou părea uluit. 

- N-am făcut aşa ceva! 

Se uită spre Higgins, căutând în zadar orice fel de ajutor. 

- N-am intrat niciodată în acel birou! leşeam din celălalt, 
eu... 
- Toate cuvintele îti sunt înregistrate, spuse 
superintendentul. Acest fapt nu va reprezenta o probă 
împotriva ta, dar ar fi bine să nu te contrazici prea mult. Deci 
recunoşti că ai fost la primul etaj al clădirii administrative de la 
British Museum. 

- Asta n-are nimic de-a face cu crima! Urlă Dobelyou, 
ridicându-se. 

Cei doi poliţişti îl prinseră de umeri şi îl obligară să se aşeze 
din nou. 

- Te sfătuiesc să te linişteşti, spuse superintendentul. 
Atitudinea nu te ajută absolut deloc. Dacă e nevoie, îţi punem 
cătuşele. 

- Două aspecte sunt într-adevăr grave, adăugă Higgins. Pe 
de o parte, eşti suspectat de crimă cu o armă de foc în 
Ceylonul natal, ţară pe care, de altfel, ai părăsit-o ilegal. Pe de 
altă parte, eşti un escroc care se pricepe de minune să falsifice 
chei. 

- Bagă de seamă ce de dovezi avem! Exclamă Marlow, 
încercând să-l facă pe Dobelyou să mărturisească. Ai deschis 
uşa biroului, ai comis crima, ai închis uşa la loc, după care ai 
ieşit afară în fugă. 


- Fără să uităm de mumie, completă Higgins. 

William W. Dobelyou nu părea să mai înţeleagă nimic. 

- Mumie? Ce mumie? Dar eu n-am omorât pe nimeni! Nici 
vreo mumie, nici pe altcineva! 

Superintendentul schimbă o privire plină de subiînţeles cu 
Higgins. Suspectul principal se transforma încet-încet în 
vinovat. Marlow aproape jubila. 

Simţind că situaţia nu-i este favorabilă, William W. Dobelyou 
îşi schimbă complet atitudinea. Exaltarea şi aroganţa îi 
dispărură. Deveni un om de afaceri, şeful bandei anticarilor. 

- Dacă eu mă duc la fund, vor fi şi alţii care vor cădea odată 
cu mine! Şi mulţi din lumea bună. 

Superintendentul ciuli urechile, neliniştit. Higgins, care nu 
părea nicidecum surprins, se mulţumi să întoarcă o nouă 
pagină din carnetul său negru. 

- Ai spus ori prea mult, ori prea puţin, bodogăni Scott 
Marlow. 

- Asta e tot pentru moment! l-o întoarse distant Dobelyou. 
Cel puţin să facem un târg în care să am şi eu ceva de 
câştigat. 

Superintendentul explodă. 

- Iţi baţi joc de Scotland Yard! 

- Un moment! interveni Higgins, constrâns să-şi ascută 
creionul. Dacă taci, domnule Dobelyou, e pentru că nu ai nimic 
de zis. Îndrăzneala îţi va fi fatală. Dacă vorbeşti, te vei achita 
poate de problema cea mai gravă: crima doamnei Mortimer. 

În mod ciudat, William W. Dobelyou, care avusese de atâtea 
ori de-a face şi cu infractori şi cu poliţişti, se temea mai mult 
de acel inspector atât de calm, cu mustață cenuşie, decât de 
impozantul Scott Marlow, care rămăsese în spatele biroului. 

- Un furt la British Museum, inspectore, nu se face de unul 
singur. Cum credeţi că am intrat atât de uşor? 

Superintendentul ridică din sprâncene. 

- Vorbeşti de... J.J. Battiscombe, paznicul de noapte? 

- Ştiţi cine este Battiscombe ăsta? Îl ironiză Dobelyou. Un ins 
care voia să facă carieră în Indii! Ne-am cunoscut destul de 
bine acolo. Dar treaba nu i-a mers. S-a reîntors în bătrâna şi 
buna sa Anglie. lar după ce a pus mâna pe aur, i-a fost greu să 


mai trăiască dintr-un salariu de funcţionar mărunt. 

- Îndrăzneşti să acuzi un fost militar! Se indignă Scott 
Marlow. 

- Nu acuz pe nimeni. Ofer indicaţii utile Scotland Yard-ului. 

- Eşti sigur că n-ai făcut niciodată trafic cu mumii? 

Întrebarea lui Higgins îl miră pe Dobelyou. 

- Am groază de vechituri. Am impresia că mă umplu de 
microbi. Nu e domeniul meu. Dacă vă e de folos cu ceva, am 
însă alte informaţii utile. Printre proprietarii vilelor pe care le- 
am spart împreună cu Indira nu se aflau victime sărace, iar 
banii de pe asigurări pot fi destul de mulţi atunci când e vorba 
de o tâlhărie. Dacă mă îndemnați, pot să fac câteva 
destăinuiri. 

Superintendentul simţi nevoia să bea ceva tare. În ceea ce îl 
privea pe Higgins, care nu îşi mai făcea de multă vreme iluzii 
cu privire la natura umană, condamna în sinea lui degradarea 
moravurilor în păturile societăţii care ar fi trebuit să fie 
exemplare. 

- De acord, domnule Dobelyou, declară el, dar şi aşa mi se 
pare că îmi spui puţin. Singura mărturie care te-ar putea 
disculpa în întregime este cea a lui Philipp Mortimer. Dacă el o 
să declare că te-a văzut ieşind din biroul de numismatică, în 
vreme ce acela al lui Sir Mortimer era închis cu cheia, o să fii în 
afara oricărei bănuieli. Din păcate, tânărul a fost greu încercat 
în ultima vreme, iar declaraţiile lui sunt puţin confuze. Nu pare 
să fi păzit în permanenţă uşa de la biroul tatălui său. 

- Philipp Mortimer! Rosti Dobelyou scrâşnind din dinţi, cu o 
licărire de ură în privire. 

- Vă cunoaşteţi? Întrebă Higgins. 

- Depinde... 

Superintendentul Marlow simţi că îi fuge pământul de sub 
picioare. 

- Lui Philipp Mortimer nu-i place deloc egiptologia, preciză 
Higgins. Mă întreb dacă nu cumva acest tânăr ţi-a vândut 
ceva... ce nu-i aparţinea şi care se găsea în biroul tatălui lui. 
Nu cumva i-ai plătit obiectele cu bani lichizi, din întâmplare? 

William W. Dobelyou rămase indiferent. 

- E treaba dumneavoastră să verificaţi asta, inspectore. Eu 


nu aveam însă cheia de la birou. Recunosc că am furat piesele 
din muzeu, dar asta-i tot. Nimeni n-o să-mi pună în cârcă o 
crimă. 

- Mulţumim de colaborare, domnule Dobelyou, spuse Higgins 
închizându-şi carnetul negru. 

Luat pe neaşteptate, superintendentul Marlow ar fi vrut să 
intervină. Nu găsi însă nimic esenţial de adăugat şi consideră, 
la fel ca Higgins, că interogatoriul durase suficient. 

- Conduceţi-l pe acest domn în celula sa! Le ordonă celor doi 


poliţişti. 
-20- 


Superintendentul se ridică şi începu să se plimbe de colo 
până colo. După ce Dobelyou ieşi din încăpere, începu să-i 
spună lui Higgins propriile concluzii. 

- De această dată, totul e clar. E vorba despre o maşinaţie 
de mare anvergură. J.J. Battiscombe l-a ajutat pe Dobelyou să 
fure. Şi-a pus singur ceva în ceai pentru a avea un alibi. Philipp 
Mortimer avea nevoie de bani, şi cei doi au pus la cale lovitura. 
Dobelyou a dat spargerea, iar Philipp Mortimer a rămas să se 
ocupe de obiectele egiptene. 

- Şi Frances Mortimer? Obiectă Higgins. 

- Fie a fost complice, fie a refuzat să participe. În orice caz, 
afacerea a luat o întorsătură proastă. Philipp Mortimer s-a 
certat cu ea, a omorât-o şi a inventat povestea uşii închise cu 
cheia. 

Higgins se ridică la rândul său, cu un aer aprobator. Teoria 
superintendentului se ţinea destul de bine. Dintr-odată, Scott 
Marlow îşi duse mâna la piept, ca şi cum s-ar fi simţit rău. 
Higgins îl ajută să se aşeze. 

- O indispoziţie, domnule superintendent? 

- Da... Nu... Ceea ce am zis este înspăimântător. În orice 
caz, va trebui... Va trebui să-l acuzăm pe Philipp Mortimer! Una 
dintre cele mai respectabile familii din Anglia se va afla în 
mijlocul scandalului! Dacă ne înşelăm, consecinţele vor fi 
catastrofale... 

Scott Marlow se vedea deja retrogadat, mutat într-o secţie 


mică de provincie, departe de Buckingham Palace şi de regină. 
Higgins nu avea de ce să se teamă prea tare, fiind la pensie, 
dar nu ar fi abandonat un vechi prieten la ananghie. 

- Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule 
superintendent, de aceea, nu ne vom pripi. Nimic nu ne 
grăbeşte. Avem o pistă serioasă, într-adevăr, dar rămân multe 
amănunte nesigure. Va trebui să verificăm adevărul 
declarațiilor lui Dobelyou. 

- Mă însărcinez să fac eu asta, îl asigură Scott Marlow, care 
îşi revenise. Soluţia dumneavoastră mi se pare excelentă. 
Apropo, ați făcut raportul interogatoriilor de ieri? 

- N-am scris nimic, răspunse Higgins, care nu transmitea 
nimănui notițele înscrise în carnetul său negru. Dar am adunat 
aceste indicii pe care vă rog să le trimiteţi la laborator pentru 
analiză. 

Pe biroul superintendentului, lângă manualul de informatică, 
Higgins lăsă un săculeţ de plastic ce conţinea puţin pământ, un 
plic în care se găsea un mic ciob luminos, luat din şemineul 
biroului lui Sir Mortimer, şi revolverul modem din colecţia lui 
Philipp Mortimer. 

- E probabil fără folos, comentă Higgins, dar e mai bine să 
fim siguri. 

- Şi Philipp Mortimer? Se nelinişti superintendentul. 

- Eu însumi i-am cerut să nu plece din Londra fără să anunţe 
Scotland Yard-ul. Ne vom ocupa de el puţin mai târziu. Mai 
întâi, este ceva ce nu suportă amânare. 

- Ce anume? 

- Să ştim cine era cu adevărat Frances Mortimer. 


-21- 


Cartierul în care ajunse taxiul luat de Higgins nu avea nimic 
atrăgător: cât vedeai cu ochii, case scunde de cărămidă, cu 
două etaje, cam degradate, clădiri murdare, magazine în stare 
proastă, majoritatea de vânzare. Gunoaiele menajere nu mai 
fuseseră ridicate de mai multe zile, din cauza unei greve. 
Grupuri de indieni fără serviciu pălăvrăgeau pe trotuare. In 
mod cu totul excepţional, şoferul lăsase în jos geamul care, în 


orice taxi englez tradiţional, separă pasagerul de cel care 
conduce maşina. 

- Sigur nu v-aţi înşelat în privinţa adresei? Se îngrijoră 
şoferul. 

- Luaţi-o la dreapta şi veţi ajunge acolo! 

Higgins urmărea traseul după un plan detaliat furnizat de 
Scotland Yard. Şoferii cu frică de Dumnezeu refuzau să se 
aventureze în cartiere rău-famate. Maşina se opri în faţa unui 
bloc de patru etaje, cu faţada scorojită. Mai multe ferestre erau 
zidite. La nivelul primului etaj se afla un panou de lemn din 
care lipsea o parte şi pe care scria „Hotelul Bellevue”. 

- Fiţi amabil şi aşteptaţi-mă! Spuse Higgins coborând. Nu 
cred că voi rămâne prea mult. Dacă nu mă voi întoarce, vă rog 
să anunţaţi Scotland Yard-ul. 

Higgins trecu de uşa mâncată de carii a hotelului. Holul de 
primire cunoscuse şi zile mai bune. Pereţii erau acoperiţi cu o 
hârtie vopsită în galben care se jupuia. Mobilierul era sumar: 
două fotolii roşii jerpelite, un telefon de perete şi un contoar de 
lemn alb, în spatele căruia se afla o femeie în vârstă şi 
durdulie. Cu părul cenuşiu şi murdar, purtând un corsaj care 
altădată fusese alb, ochelari cu sticlă groasă, înfăţişarea femeii 
nu era deloc atrăgătoare. Dezlega cuvinte încrucişate. Chiar 
dacă era agresat puternic de mirosurile în care se amestecau 
duhori de la diverse prăjeli, Higgins se apropie domol de 
patroana Hotelului Bellevue. 

- Bună ziua, stimată doamnă. 

- Serviciile sunt complete. Se plăteşte în avans. 

Pentru că noul său client tăcea, femeia îşi ridică ochii. Văzu 
că este un domn din lumea bună şi îşi şterse nasul cu mâneca. 
Viitorul era imprecis: fie avea să câştige nişte bani, fie nişte 
bătăi de cap. 

- De ce aveţi nevoie? 

- De o informaţie, explică Higgins cu blândeţe. 

- Aici e un hotel respectabil, nu un oficiu de informaţii. 

- Mă gândeam să rezerv o cameră pentru o săptămână. 
Plata jos, în bani lichizi, desigur. 

În timp ce Higgins punea câteva lire pe tejghea, patroana 
consimţi să-i răspundă cu un surâs larg. 


- Pot să-l mai ajut cu ceva pe domnul? 

- N-o să dureze mult. Una dintre prietenele mele, o tânără 
femeie blondă foarte frumoasă şi foarte elegantă, venea 
regulat în vizită la una dintre cunoştinţele noastre comune care 
stă în acest hotel. Neputându-se deplasa, m-a rugat să mă 
achit în locul ei de această sarcină. Doar că a uitat pur şi 
simplu să-mi spună numărul camerei cunoştinţei noastre 
comune. 

- A păţit ceva doamna? 

- O mică indispoziţie. Dar fiţi pe pace, totul va rămâne ca 
înainte. 

Higgins folosise o sintagmă care merge în orice situaţie, 
sperând să nu comită vreo imprudenţă. 

- Veţi continua să achitaţi camera? 

- Bineînţeles, o asigură Higgins. 

- Atunci e în ordine, zise patroana răsuflând uşurată. 
Bătrânul nebun stă tot la 215. 

Hotelul nu avea decât douăzeci de camere, împărţite pe 
două etaje, numerotate de la 210 la 230. Numerele erau 
înscrise cu creta pe uşi. Higgins găsi numărul 215 la primul 
etaj, la capătul unui culoar, lângă closete. In anumite locuri, 
parchetul scotea sunete sinistre când păşea. 

Bătu la uşă. Nu-i răspunse nimeni. Bătu din nou. Fără 
succes. Aşteptându-se fie la ce e mai rău, fie la o cameră 
goală, răsuci clanţa sidefie a uşii. Uşa se deschise, dar se 
ciocni îndată de o piedică. Higgins forţă uşa, astfel încât să 
poată intra în cameră. 

înăuntru era întuneric beznă. Obloanele metalice erau 
închise. Pentru a bloca orice rază de lumină, o perdea formată 
din fâşii cusute între ele fusese agăţată în faţa ferestrei. 
Obstacolul de care se ciocnise uşa era un cufăr de lemn plin cu 
vase de pictură şi pensule. Cadre şi pânze vopsite erau 
întoarse cu faţa la perete. 

Higgins pipăi peretele, găsi întrerupătorul şi aprinse becul, în 
fundul camerei se afla o saltea pe care dormea un bătrân slab, 
cu părul rar, prost tuns, îmbrăcat cu o cămaşă în carouri prea 
largă pentru el. O pătură îi acoperea picioarele. Lângă saltea 
se afla un şevalet acoperit cu un prosop alb imaculat. Era 


singura notă de veselie relativă în acel univers închis care 
semăna cu un mormânt. 

Bătrânul se trezi tresărind. 

- Ce e? Ce s-a întâmplat? 

- Sunt un prieten de-al lui Frances Mortimer. 

Bătrânul se ridică în capul oaselor, întorcând o privire 
mândră către vizitatorul său. 

- N-o cunosc. Plecaţi! 

- Ea avea, de altfel, obiceiul să vină să vă vadă în fiecare 
săptămână. 

- Mă deranjaţi. Sunt obosit. 

- Sunteţi pictor? 

- Amator. V-o vând pe cea de acolo! 

Apucă o pânză de un metru pe un metru, prinsă între saltea 
şi perete, aruncând-o la picioarele lui Higgins, care, luând-o de 
jos, îşi trecu degetele pe deasupra ei. 

- E un tablou prost, zise Higgins. Dar nu cred că l-aţi făcut 
dumneavoastră, ci l-aţi cumpărat dintr-un magazin. Sunt 
interesat mai ales de pânzele ascunse. 

Bătrânul bolnav dădu să se ridice, cu o _ vioiciune 
surprinzătoare. Pătura îi alunecă de pe picioare. 

- Nu vă atingeţi de ele! 

Higgins ridică prima pânză, apoi pe a doua, apoi pe a treia... 
Era vorba de câteva portrete reuşite ale lui Frances Mortimer. 

- Poza deci pentru dumneavoastră. 

- Asta nu vă priveşte deloc! Se îmbufnă bătrânul. Totul s-a 
terminat între această doamnă şi mine. N-a revenit. Nu şi-a 
ţinut promisiunea. 

- Hm, spuse Higgins grav. Am neplăcuta datorie să vă anunţ 
că doamna Mortimer a murit. 

Pictorul îl privi incredul pe Higgins. 

- A murit... Nu, nu este posibil, mă minţiţi! Frances nu poate 
muri, nu ea! 

Higgins privi din nou portretele tinerei femei, care povesteau 
mai mult decât oricare mărturie. Frances fusese muza acelui 
pictor bătrân, care îşi reprezentase în pictură sentimentele şi 
secretul vieţii sale interioare. Pentru Higgins erau indicaţii 
preţioase pentru a înţelege crima comisă şi pentru a-l identifica 


pe ucigaş. 

- O cunoşteaţi de multă vreme? 

- l-am fost profesor, explică bătrânul. Era o fetiţă minunată, 
inteligentă, dulce, înţelegea totul din prima. Am văzut-o 
crescând, am învăţat-o tot ce puteam să o învăţ până în ziua în 
care... 

Vocea i se stinse. Bătrânul retrăia o perioadă dureroasă. 
Higgins se abţinu să rostească şi cel mai neînsemnat cuvânt 
sau să facă un zgomot cât de mic. Firul care îl lega pe pictor de 
realitate era atât de subţire, încât se putea rupe în orice 
moment. 

- Părinţii ei m-au acuzat că am gânduri necurate cu fata! Pe 
mine! Mereu a fost aşa. Frances inspira iubire, nu-şi dădea 
seama de asta şi de aici s-ar fi putut imagina orice. Eu o 
iubeam însă ca şi cum ar fi fost fata mea. 

În timp ce bătrânul povestea, Higgins cerceta şi cel mai 
tainic colţ din camera mizeră. Avea senzaţia că acolo se află 
răspunsuri esenţiale la misterul morţii lui Frances Mortimer. 

- M-au concediat, m-au alungat din casa lor, mi-au interzis s- 
o revăd pe Frances. Departe de ea, viaţa nu mă mai atrăgea 
deloc. Am încercat vreo sută de meserii mărunte... 

Higgins găsise, lângă un morman de reviste vechi, o serie de 
prospecte şi de cataloage. Le răsfoi aproape mecanic. Intre 
două anunţuri de scoatere la licitaţie, descoperi o carte de 
vizită atât de bizară, că şi-o însuşi imediat. 

- Frances a pierdut zece ani să mă găsească, continuă 
bătrânul. Când a intrat aici pentru prima dată, a crezut că o să 
mor de emoție. N-am sperat niciodată că o s-o revăd. O pictam 
din memorie. Dar nu mai era doar o fată, era o femeie 
extraordinară, cea mai frumoasă dintre toate. Mi-a zis că vrea 
să repare răul care mi-a fost făcut. Voia să-mi dea bani, să mă 
ajute să mă stabilesc undeva. Dar nu asta mă interesa. Tot ce 
îmi doream era s-o privesc cât mai frecvent cu putinţă. Atunci 
am îndrăznit să o întreb dacă nu ar vrea să pozeze pentru 
mine. Frances a fost de acord să vină în flecare săptămână, 
dar nu vorbea mai deloc. Eu, în schimb, îi povesteam 
întâmplări din copilărie, însufleţeam momente uitate, pictam, 
pictam încontinuu, mâna îmi dansa de una singură pe pânză. 


Mă credeţi un bătrân nebun, nu? Vă înşelaţi. Când întâlneşti o 
femeie ca ea, ştii că ai cunoscut fericirea deplină. 

Chipul bătrânului prinsese culoare. Higgins terminase de 
cercetat întreaga încăpere. Nu mai rămânea decât un element 
necunoscut: ce ascundea prosopul alb care acoperea şevaletul 
din apropierea patului. 

- Apropo, întrebă Higgins, aţi avut vreodată o pasiune pentru 
mumii? 

Pictorul îl privi de parcă ar fi fost un personaj venit de pe o 
altă planetă. 

- Nu înţeleg... Nu vă apropiaţi de şevalet, este fragil! 

- Presupun că este vorba de ultima dumneavoastră operă. 
Pot s-o admir? 

Bătrânul se îmbujoră, încercând să se folosească de 
picioarele sale anchilozate. 

- Vă interzic s-o atingeţi! 

Higgins păru să se supună, dar făcu un gest stângaci. 

În timp ce-şi căpăta echilibrul, cotul său se agăţă de un pliu 
al prosopului şi îl făcu să cadă, descoperind o imagine 
surprinzătoare. 

Tema ultimului tablou pictat de bătrân nu se schimbase. Era 
vorba tot de Frances Mortimer. Chipul său avea o expresie pe 
care Higgins o remarcase deja în alte tablouri. Dar tânăra 
femeie, aşezată pe un scaun, era pictată goală. 

Bătrânul pictor gemea, lovind cu pumnul în saltea. 

- N-aveaţi dreptul! 

- Doamna Mortimer a acceptat să pozeze... în această 
ipostază? 

- N-aveaţi dreptul! 

- Atunci, doamna Mortimer nu era... 

- Nu spuneţi nimic despre ea! Urlă bătrânul. Nu puteţi 
înţelege nimic. Plecaţi de aici sau chem poliţia! 

Higgins acoperi şevaletul cu prosopul alb. 

- Mi se pare, din contră, că mi-aţi permis să înţeleg destule 
lucruri, dar că nu mi-aţi spus totul. Voi reveni să vă văd în 
curând. 


XX xk 


Patroana Hotelului Bellevue era concentrată asupra 
cuvintelor încrucişate. Scârţâitul paşilor pe scară o treziră. Il 
văzu pe Higgins coborând de la primul etaj. 

- Pensionarul de la 215 nu se poate deplasa? O întrebă el. 

- Nu chiar, rânji femeia, e paralizat. 

- Dumneata îl îngrijeşti? 

- Da. 

- Şi tot dumneata îi aduci mâncarea? 

- Nu, eu nu mă mişc de aici. E cineva de la pizzeria din colţul 
străzii. 

- Prietena mea, tânăra blondă, v-a plătit în avans pentru 
chirie? 

- Da... Şi când n-o să mai am, o să-l dau afară. Legea e cu 
mine. 

Higgins îi întinse un plic. 

- Uitaţi! O să vă permită să-i îmbunătăţiţi mesele şi să-i 
păstraţi camera pentru multă vreme. Achitaţi-vă de sarcină 
cinstit, pentru c-o să vă verific! 

- Dar spuneţi-mi, cu ce drept... 

- Nu glumiţi cu Scotland Yard-ul, dragă doamnă! Ar fi 
regretabil ca industria hotelieră britanică să piardă serviciile 
dumneavoastră. 

In timp ce Higgins urca în taxiul său, patroana de la Bellevue 
descoperea cu satisfacţie conţinutul plicului. 

Intr-o cameră de la primul etaj, la 215, un bătrân plângea. 


-22- 


- Higgins! În sfârşit! 

Superintendentul Scott Marlow atinsese culmea agitației. Nu- 
i ceru lui Higgins nicio explicaţie pentru ceea ce făcuse în 
ultimele ore. Ridicându-se de la birou, flutură o foaie de hârtie. 

- lată ce am primit, o scrisoare anonimă! 

Higgins privi cu dispreţ învelişul din plastic portocaliu. 
Preferă să rămână în picioare pentru a cerceta documentul, un 
text destul de scurt, scris pe o hârtie banală cu litere decupate 
dintr-o revistă. 


Dacă vreţi să avansați în chestiunea Mortimer, 
mergeţi astă-seară, spre ora 22.00, pe Carlisle Street, 
nr. 20, la primul etaj, pe stânga. O să mai auziţi în 
curând despre uciderea lui Francesa. 

- Carlisle Street... Este în Soho, remarcă Higgins. 

- Să trimit o patrulă de poliţie acolo? 

- Nu cred, domnule superintendent. N-ar fi nimerit să 
trimitem Scotland Yard-ul într-o cursă. Corespondentul nostru 
anonim este, probabil, demn de încredere. Vrea să ne ajute să 
descoperim un indiciu esenţial sau să împiedicăm pe cineva. 
Vă propun să mergem împreună la întâlnire, la ora indicată, 
într-o maşină normală. 

Scott Marlow stătu o clipă pe gânduri, dar fu de acord cu 
Higgins. 

- Aşa facem. Cu condiţia să luăm cu noi un inspector sub 
acoperire. Siguranţa înainte de orice. Dar cine ar fi putut să ne 
trimită această scrisoare? 

- Am o idee, mărturisi Higgins, aproape amuzat. Stilul e cam 
din topor. Se termină într-un mod cam neplăcut pentru 
decedata doamnă Mortimer. 

- „Lui Francesa”! Se indignă superintendentul. Vă daţi 
seama? Nu mai există niciun pic de respect pentru nimeni! 

- Cu toate astea, persoana în chestiune poate să fie 
respectabilă, domnule superintendent. 

Scott Marlow se întreba dacă a înţeles bine. l-ar fi plăcut să-l 
întrebe pe Higgins, dar acesta se retrase în biroul său pentru a 
cerceta documentul ciudat care însufleţea ancheta. 


XX xk 


Maşina de la Scotland Yard intră pe străzile din Soho. În 
afară de şofer, de Higgins şi de superintendentul Marlow, se 
mai afla cu ei un alt inspector, îmbrăcat civil. Scott Marlow îi 
dăduse ordin să supravegheze clădirea incriminată, să 
împiedice pe oricine ar fi vrut să iasă sau să intervină în caz de 
scandal. 

Scott Marlow îşi descheie vesta. Apăsă pe o cutie mică 
metalică, pătrăţoasă, care scoase un fel de bip destul de 


puternic. 

- Ce e asta? Întrebă Higgins. 

- Tehnologia, explică superintendentul. Un astfel de aparat 
era folosit de chirurgi ca să fie în contact permanent cu spitalul 
sau clinica. A fost adoptat şi de Yard. Cel puţin, de către ofiţerii 
superiori, ca să fie în permanenţă în legătură cu cei de la 
centru. O să vedeţi cât de util este, în caz de urgenţă. 

La ora 22. 00, cartierul cel mai la modă al capitalei britanice, 
Soho, era în plină vervă, barurile erau pline. Nenumărate 
buticuri aveau la geam perdele mai mult sau mai puţin 
transparente, care prezentau din vitrine filme sau obiecte 
pentru gusturile cele mai excentrice. Escrocii mărunți îşi 
exersau talentele pe turiştii naivi. De la cinematograful cu 
filme pentru adulţi, la vânzători care se perindau de ici colo, 
restaurante exotice, saloanele de masaj care promiteau o stare 
imediată de bine, o mulţime de chinezi şi de indieni făcând tot 
felul de munci obscure, Soho palpita, vibra, se agita. 

Maşina de la Scotland Yard se opri cu câteva numere înainte 
de Carlisle Street nr. 12. Superintendentul Marlow pusese la 
cale întreaga strategie. li ordonă inspectorului îmbrăcat civil să 
se aşeze în faţa uşii de la nr. 12, în dreptul unui bloc de trei 
etaje, din cărămidă înnegrită. Al doilea şi al treilea etaj erau 
aparent neocupate. La al doilea, fâşii de hârtie erau lipite pe 
ferestre. Se zărea un vechi panou care indica prezenţa unor 
birouri de la o fabrică de ţesături. De la primul etaj, răzbătea o 
lumină slabă prin perdelele grele. 

- Informaţia era bună, spuse superintendentul. Vânatul este 
la locul său. 

Odată intraţi în clădire, Higgins şi Scott Marlow văzură, în 
holul mic, mai multe cutii de scrisori. Deasupra celei ce 
corespundea primului etaj, pe stânga, erau doar două litere: 
B.J. 

- Discret mai e proprietarul! Observă Scott Marlow, urcând 
primele trepte acoperite de o mochetă portocalie. 

Ajunseră la o uşă pe care era fixată o plăcuță cu cele două 
litere „B.J.” Scott Marlow apăsă pe butonul soneriei. Se scurse 
un minut lung, apoi o voce feminină se auzi de dincolo de uşă. 

- Cine e? 


- Scotland Yard-ul. Deschideţi imediat! 

Se auzi un țipăt ascuţit. Un zgomot de paşi grăbiţi, 
exclamaţii, mutări de scaune, apoi o altă voce care spuse: „Dar 
deschideţi odată!” Apăsă şi Higgins pe butonul soneriei. Cu o 
voce răsunătoare, superintendentul repetă ordinul: 

- Deschideţi imediat! 

De această dată, fu ascultat. Uşa se întredeschise, lăsând să 
se vadă chipul speriat al unei femei. 

- Sunteţi... Sunteţi de la poliţie? 

- Exact, răspunse Marlow cu severitate. 

- Aţi venit... să ne arestaţi? 

Fără să răspundă, Higgins împinse uşa şi intră într-o 
încăpere mare, cu pereţi cu tapet roşu-închis. Camera era 
prost luminată de două lampe cu picior. În centru se găsea o 
masă de joc pe care erau aşezate încă nişte cărţi de joc. 
Imprejur, scaune, dintre care doar trei erau ocupate de femei. 
Celelalte jucătoare preferaseră să se ridice şi să se retragă în 
fundul încăperii, ca şi cum ar fi putut scăpa astfel de privirile 
poliţiştilor. 

Printre ele, o persoană pe care Higgins şi superintendentul o 
recunoscură. Era Agatha Lillby, menajera familiei Mortimer. 

Cu părul vâlvoi, purtând o bluză roşu-aprins destul de 
decoltată şi cu pantaloni de piele neagră, nu semăna deloc cu 
o servitoare devotată şi serioasă. 

Higgins aruncă o privire spre jocul de cărţi de pe masă. În 
panica generală, fuseseră abandonate bancnotele care 
constituiau miza: în jur de o mie cinci sute de lire. Era o miză 
destul de mare ca să justifice riscurile pe care şi le asumau şi 
închirierea încăperii. 

- Doamnelor, anunţă Scott Marlow cu seninătate, sunt 
obligat să vă întreb cum vă cheamă. Nu cred că aveţi o licenţă 
de funcţionare a acestei adunări clandestine. 

Jucătoarele erau prea speriate să mai protesteze. Se aliniară 
toate în spatele încăperii, încadrând-o pe Agatha Lillby, care nu 
înceta să-l fixeze pe Higgins. 

După ce îşi spuseseră toate numele şi ocupațiile, 
superintendentul Marlow păli dintr-odată. 

În acel tripou se adunase floarea menajerelor aristocrației 


engleze. Femeile acelea lucrau pentru unele dintre cele mai 
respectabile familii din regat, locuind toate în Mayfair. 

- O secundă, doamnelor! 

Scott Marlow îl luă pe Higgins deoparte şi îi vorbi cu voce 
înceată. 

- Aţi înţeles? Nu le pot aresta. 

- De ce? Se miră Higgins. 

- Asta ar însemna să zdruncin echilibrul întregului regat, să 
penalizez Anglia întreagă. Ele şi-au dat toate numele 
stăpânului. Îndrăznesc cu greutate să-l repet. Ar fi un scandal, 
Higgins! 

- Ca să nu mai vorbim de îngroşarea rândurilor şomerilor, 
domnule superintendent. Vă dau dreptate, e mai bine să 
evităm o asemenea dramă. Însă doamnele ar trebui să 
semneze o declaraţie, pentru orice eventualitate. 

- Bineînţeles, aprobă Scott Marlow, liniştit de atitudinea plină 
de înţelegere a lui Higgins. Mă voi ocupa chiar eu de asta. 

- Perfect. Eu aş vrea să-i pun nişte întrebări domnişoarei 
Lillby. Fără să mă hazardez, cred că are legătură cu scrisoarea 
anonimă. 

- Cum doriţi. 


-23- 


În timp ce superintendentul, încerca să consemneze 
mărturiile femeilor speriate, Higgins o rugă pe Agatha Lillby să 
se aşeze lângă el, la masa de joc. 

- Sunteţi fermecătoare, domnişoară. Cam plină de suprize, 
dar fermecătoare. 

- Nu am nimic să-mi reproşez, zise menajera familiei 
Mortimer, aşezându-se pe jumătate pe scaunul pe care, cu 
câteva minute mai devreme, ţinuse în mână cărţile 
câştigătoare. 

Fusese prima ei seară norocoasă de un car de vreme. 

Higgins amestecă cărţile. 

- Ce jucaţi, domnişoară? 

- Black-Jack. 

Higgins nu era un adept al acelui sport cerebral, dar ştia că 


jocul, sub orice formă ar fi fost, putea să-i cufunde pe 
participanţi în cele mai întunecate abisuri. 

- Nu am nimic să-mi reproşez, repetă Agatha Lillby, cu 
pumnii strânşi. 

- Sper să fie aşa, domnişoară. 

Higgins era jenat de întâlnirea cu menajera familiei 
Mortimer. În ciuda agitaţiei, şi ea simţi aceeaşi stânjeneală şi 
avu sentimentul că bărbatul din faţa ei ar putea să o înţeleagă. 

- l-am fost întotdeauna loială lui Sir Mortimer. N-am făcut 
nicio greşeală. 

- Vreau să cred asta, domnişoară. Dar mărturisesc că 
prezenţa dumneavoastră aici... 

- Este viaţa mea privată, domnule inspector. Nu mă priveşte 
decât pe mine. 

- Nu aş fi atât de sigur, domnişoară Lillby, îmi pare rău s-o 
spun. 

Higgins lăsă pe masă cele două cărţi pe care le avea în 
mână: un rege şi un as. 

- Aş fi câştigat, zise ironic Agatha Lillby. Aş fi făcut douăzeci 
şi unu de puncte - Black-Jack. 

- Veniţi des aici? 

Agatha Lillby roşi. Ezită îndelung înainte să răspundă. 

- Destul de des... 

- În fiecare seară de marţi, de exemplu? 

Femeia se simţea încolţită. 

- De ce refuzaţi să-mi spuneţi tot, domnişoară? Ar fi mult 
mai simplu. 

Higgins prinse cu coada ochiului agitația din fundul încăperii. 
Scott Marlow părea să fi descoperit un indiciu semnificativ. Se 
îndreptă grăbit spre masa de joc şi se aşeză în faţa Agathei 
Lillby. 

- Domnişoară, este adevărat că aţi venit aici în seara crimei, 
dar că aţi stat foarte puţin? 

Roşie de supărare, menajera familiei Mortimer se ridică şi îşi 
privi cu ură tovarăşele de joc. 

- Cine m-a trădat? _ 

- Aşezaţi-vă, îi ordonă Scott Marlow, şi răspundeţi-mi! In ce 
interval de timp aţi rămas aici, în seara crimei? 


Agatha lăsă capul în jos, înfuriată. 

- Nu mai ştiu. Nu m-am uitat la ceas în permanenţă. Trebuie 
să fi ajuns undeva spre ora 9.30 şi am plecat înainte de ora 
11.00. 

- O să comparăm cu declaraţiile martorilor. 

Hotărât, Scott Marlow se întoarse la celelalte jucătoare 
pentru a-şi continua interogatoriul. Lui Higgins îi părea într- 
adevăr rău. 

- Vedeţi, domnişoară Lillby, nu ne putem încrede în nimeni. 
Eraţi deci foarte grăbită, în seara cu pricina... 

- Nu puteam să lipsesc prea mult, mărturisi ea în sfârşit. 
Eliot Tumberfast apăruse neinvitat. Sir Mortimer ar fi putut să 
aibă nevoie de mine şi... 

- Şi aţi minţit, pretinzând că sunteţi răcită. A fost o idee 
bună, să nu fiţi deranjată. Şi totuşi v-aţi asumat un risc venind 
aici. Trebuie să fi avut un motiv întemeiat. 

Menajera rămăsese tăcută. 

Higgins observă că superintendentul le intimidase pe 
celelalte femei. Erau toate pornite împotriva Agathei Lillby, 
considerată vinovată de a fi provocat asaltul de la Scotland 
Yard. 

- Ar fi bine să-mi spuneţi adevărul, insistă Higgins, înainte ca 
tovarăşele de joc să scornească cine ştie ce versiune. În orice 
caz, domnişoară, noi vom şti tot. 

Agatha Lillby îşi muşcă buzele până la sânge. Se simţea 
prinsă într-o capcană, de această dată, fără nicio şansă să 
scape. 

- Mi-am dat cuvântul. În seara aceea trebuia să restitui o 
datorie. 

- Cât de mare? Întrebă Higgins. 

- În valoare de patru sute de lire. N-am avut noroc o lună 
întreagă. 

Higgins făcu cărţile, de parcă ar fi pregătit un număr de 
magie. 

- E un detaliu neplăcut, domnişoară Lillby. Dumneavoastră 
sunteţi singura care poate să precizeze timpul exact în care aţi 
lipsit. Şi dacă v-aţi întors târziu în noapte, după ora la care a 
fost comisă crima? 


- Nu! Protestă, înfricoşată. Nu, nu-i adevărat! 

- Poate fi adevărat, domnişoară! 

- Nu, pot să dovedesc contrariul! 

- Cum? 

- Când am revenit la conac, înainte de ora 11.30, i-am văzut 
pe Sir Mortimer şi pe Eliot Tumberfast. Profesorul era în pragul 
uşii biroului şi îl împiedica pe Eliot Tumberfast să iasă. El... El... 

Agatha Lillby păru dintr-odată incapabilă să vorbească. Îşi 
aminti ceva, un detaliu care îi zdruncina întreaga 
demonstraţie. 

- Nu v-au văzut, nu-i aşa? Spuse Higgins. Nu puteau să vă 
vadă, pentru că vă ascundeaţi, cel puţin, aşa pretindeţi. Şi aţi 
minţit deja o dată. 

- Vă jur că spun adevărul! Strigă ea. 

- O să verificăm dacă Sir Mortimer şi Eliot Tumberfast îşi 
amintesc de acest incident. Vreau să vă arăt un document, 
domnişoară. Vreau să ştiu dacă vă spune ceva. 

Higgins îi arătă scrisoarea anonimă Agathei Lillby, care o citi 
cu repeziciune şi dezgust deopotrivă. 

- E mâna lui Eliot Tumberfast, zise printre dinţi. Se foloseşte 
de tot felul de tertipuri. 

Higgins continuă să amestece cărţile, apoi puse pachetul pe 
masă şi scoase un as de pică. 

- Ciudată direcţie, se poate spune. Eliot Tumberfast... îl 
cunoaşteţi atât de bine? 

O pasiune încă nestinsă luci în ochii Agathei Lillby. 

- Am avut o relaţie, până când a apărut Frances. Eliot mă 
iubea, sunt sigură. Venea la mine când Sir Mortimer lipsea. l- 
am spus că Frances nu este de nasul lui, că nu va fi niciodată, 
dar i-a căzut cu tronc, asemenea altora! Când trăia prima 
doamnă Mortimer, Eliot nu avea ochi decât pentru mine. Astăzi 
îl urăsc! 

- E o acuzaţie gravă împotriva lui Eliot Tumberfast, spuse 
Higgins, iar patru sute de lire e o datorie importantă. Aţi plătit- 
o din economiile proprii? 

- Sigur că da, răspunse Agatha Lillby. 

- Scuzaţi-mă o clipă, domnişoară! 

Higgins se ridică şi se îndreptă spre Scott Marlow, care 


punea întrebări încontinuu, notând precaut numele şi adresele 
familiilor importante la care lucrau menajerele prinse în 
flagrant. 

- Aş vrea să vă vorbesc câteva momente, domnule 
superintendent. Haideţi spre ieşire! 

Cei doi poliţişti începură să discute discret într-o parte. 

- În urma declaraţiilor doamnelor, spuse Scott Marlow, am 
aflat că nu este prima dată când Agatha Lillby trebuie să-şi 
achite o datorie. Se pare că este cea mai înfocată jucătoare de 
Black-Jack. 

- Să nu ne încredem în bârfe! Îl sfătui Higgins. Vă las să 
verificaţi treburile astea. Eu o s-o conduc pe domnişoara Lillby 
înapoi la familia Mortimer. 

- N-ar trebui... 

- Nimic nu ne presează, îl asigură Higgins pe un ton 
binevoitor. Am aflat lucruri ciudate în seara asta. Trebuie să 
cernem bine grâul de neghină. Pentru a începe, trebuie să 
analizez îndeaproape acest personaj care este menajera 
familiei Mortimer. 

- Dacă sunteţi de părere că aşa este cel mai bine... suspină 
Scott Marlow. 

- Trebuie să ne îngrijim puţin şi de sufletul oamenilor, 
domnule superintendent. 

- Un pic de ajutor n-ar strica. 

Scott Marlow scoase aparatul, dar niciun sunet nu ieşi din 
cutia metalică. 

- Ce prostie! Nu funcţionează! 

- Aceste maşinării sunt capricioase, observă Higgins. Vi-l 
trimit pe inspectorul care stă în faţa clădirii, îşi va folosi 
telefonul mobil. 


XX xk 


În taxiul care îi ducea pe Higgins şi pe Agatha Lillby din Soho 
spre Mayfair, fostul inspector-şef făcu o mulţime de notițe în 
carnetul său negru. Agatha Lillby nu îndrăznea nici să se mişte, 
nici să vorbească. 

- O să facem o treabă importantă împreună, spuse în cele 


din urmă Higgins, cu căldură în glas. 

- Ce o să facem? 

- O să reconstituim cele petrecute în noaptea aceea. Vreau 
să ştiu cum aţi intrat în casă în noaptea crimei. 

- Domnule inspector, spuse Agatha agitată, întorcându-se 
brusc spre Higgins, aş vrea să vă rog ceva. Sir Mortimer nu ştie 
nimic din toate astea. Nu-i spuneţi nimic din ce aţi descoperit, 
vă rog. Cred că s-ar îngrozi. Nu vreau să-l dezamăgesc. 

- O să fac tot ce-mi stă în putinţă, o linişti Higgins. Cu 
condiţia, desigur, ca viaţa dumneavoastră personală să nu aibă 
nicio legătură cu asasinatul lui Frances Mortimer, pe care o 
detestaţi atât de mult. 

Înfuriată, Agatha Lillby se înghesui în colţul banchetei. 

-Îmi pare rău că m-am încrezut în dumneavoastră, 
inspectore. 

- În scrinul din camera lui Philipp Mortimer, preciză Higgins, 
există un secret. În acel dulap este o cheie care descuie biroul 
de la British Museum în care Frances Mortimer a fost omorâtă. 
Mă întreb, domnişoară Lillby, dacă nu cumva aţi pus-o chiar 
dumneavoastră în sertarul secret al lui Philipp Mortimer. 


-24- 


Agatha Lillby sări ca arsă. 

- Cheia? Nici nu ştiam că există o astfel de cheie! Protestă 
femeia. 

Higgins nu-i mai puse alte întrebări până în clipa în care 
taxiul îi lăsă în faţa conacului familiei Mortimeri. Plăti cursa, 
apoi Agatha Lillby o luă prin spatele casei, pe o alee din care 
se vedea cu greu o uşă metalică pe jumătate acoperită de 
iederă. 

- Cum ajungeaţi în Soho de obicei, domnişoară? 

- Cu metroul, răspunse Agatha Lillby. 

- Este periculos să umbli aşa seara. Şi presupun că aveaţi 
cheia de la această uşă. 

Nervoasă, Agatha Lillby scotoci în buzunarele pantalonilor de 
piele, pentru că nu avea o poşetă. Nimeni n-ar fi bănuit că 
femeia aceea atrăgătoare se metamorfoza în fiecare zi într-o 


menajeră model, încarnând virtuțile bătrânei Anglii. 

Agatha Lillby răsuci cu îndemânare o cheie mică, dădu la o 
parte iedera cu mâna stângă şi împinse uşurel uşa, încercând 
să n-o facă să scârţâie. Odată intrată, făcu un pas într-o parte, 
să ajungă la peluză şi să evite aleea de pietriş care ar fi 
scrâşnit sub greutatea paşilor. Higgins o imită, cu mai puţină 
graţie însă. 

- Felicitări, zise inspectorul cu vocea scăzută. N-aţi făcut nici 
cel mai mic zgomot. Continuaţi să-mi arătaţi ce aţi făcut în 
noaptea crimei. 

Higgins se uită la ceas. La ora 11.05, o singură fereastră a 
conacului era luminată, cea de la biroul lui Sir John Arthur 
Mortimer. Barry, şoferul, dormea deasupra garajului, iar Philipp 
Mortimer era plecat mai mult ca sigur. 

Agatha, care se strecurase înăuntru cu rafinamentul unei 
pisici, îl conduse pe Higgins până la uşa de la intrare. 

În hol, menajera aprinse o lumânare ca să nu se lovească de 
vreo mobilă. 

- lată cum am intrat! 

- Sunteţi de o discreţie rar întâlnită, domnişoară. Ştiţi dacă 
profesorul Mortimer lucrează aşa de târziu în fiecare seară? 

- Adoarme rar înainte de ora două dimineaţa. Frances... 
Vreau să zic doamna Mortimer îi reproşa mereu încăpăţânarea 
cu care lucra până târziu. 

- Vă rog să-l anunţaţi că am sosit. 

- Nu pot să mă prezint în faţa dânsului aşa, trebuie să mă 
schimb. 

De fapt, Sir John Arthur Mortimer ar fi avut un şoc văzând-o 
pe Agatha îmbrăcată atât de neconformist, foarte departe de 
imaginea de menajeră ideală. În vreme ce Higgins cerceta 
holul de la intrare, Agatha Lillby intră în toaleta servitorilor şi 
se îmbrăcă în grabă. Când se întoarse, purtând corsajul alb şi 
fusta neagră cu broderia specifică, era deja o femeie de casă, 
gata să servească. Era perfectă în rolul de menajeră, cu 
excepţia cocului, mai puţin strâns decât de obicei, din care îi 
ieşiseră câteva şuviţe răzlețe. 

Urmându-l pe Higgins, Agatha Lillby îl anunţă pe Sir 
Mortimer că inspectorul de la Scotland Yard vrea să-i 


vorbească urgent. 

Savantul fu de acord să-l primească. Nimic nu se schimbase 
în biroul lui. Higgins îl găsi într-o pasă proastă. Profesorul se 
ridică în clipa în care intră fostul inspector-şef, iar menajera 
ieşi. 

- Scuzaţi-mă, Sir John Arthur, că vă deranjez la o oră aşa 
târzie. 

- Probabil e necesar, spuse egiptologul obosit. 

- Într-adevăr, mai ales că ancheta întâmpină câteva 
dificultăţi. Cred însă că superintendentul Marlow este pe calea 
cea bună, cu condiţia să risipim câteva bănuieli. 

Profesorul se aşeză din nou în fotoliu. Pe birou erau două 
dosare impresionante de documente cu antetul de la British 
Museum. 

- Vă admir puterea de muncă, Sir John Arthur. 

Egiptologul făcu un gest de dezgust cu mâna dreaptă. 

- Lucrul îmi permite să nu mă mai gândesc la ce a fost, 
inspectore. Într-o perioadă atât de tristă, colegii au crezut că ar 
fi bine să-mi propun candidatura la directoratul de la British 
Museum. Membrii consiliului de administraţie s-au întâlnit în 
secret. Trebuie să mă anunţe dintr-un moment în altul în 
legătură cu decizia lor. 

- Felicitări! Cred că muzeul o să fie pe mâini bune. 

- Nimic nu este hotărât încă, inspectore, şi nu ştiu dacă 
trebuie să accept o asemenea răspundere. Nu sunt sigur că 
mai am forţa necesară pentru a o duce la bun sfârşit. 

- Sunt convins că doamna Mortimer ar fi fost fericită să vă 
vadă asumându-vă o asemenea răspundere. 

Sir john Arthur Mortimer păru emoţionat de vorbele lui 
Higgins, care se apropiase de şemineul ce răspândea o lumină 
blândă în jur. Dacă fostul inspector-şef nu ar fi avut atâtea 
treburi de făcut, s-ar fi lăsat captivat de jocul acelor flăcări cu 
dansuri mereu noi. 

- Întrebările mele vi se pot părea mai degrabă banale, dar 
ele au o importanţă. Mi-aţi putea spune când aţi văzut-o pe 
menajeră în seara crimei? 

- Dumnezeule... Am văzut-o când a venit să mă anunţe de 
vizita lui Tumberfast, apoi când ne-a adus ceaiul. După aceea a 


plecat să se culce. Era bolnavă. 

- Sunteţi sigur că nu aţi mai văzut-o pe urmă? 

- Când a venit superintendentul Marlow, a trezit-o soneria. 
Ea a fost cea care a coborât să deschidă uşa. 

Higgins răsfoi cu plăcere unul dintre volumele dicționarului 
de hieroglife. Acele mici semne aveau ceva viu în ele, aproape 
etern. 

- În timpul discuţiei, Eliot Tumberfast a încercat să iasă din 
birou? L-aţi forţat să rămână? 

Egiptologul se gândi puţin. 

- O tot ţinea cu prostiile lui, cerând fonduri uriaşe pentru o 
campanie de săpături care nu prezintă niciun interes. Oh, da, 
îmi amintesc! Individul a îndrăznit să-mi pună la îndoială 
competenţa! 

Chipul savantului se înflăcără de furie. 

- Acest incapabil a vrut să-şi dea aere de mare domn 
trântindu-mi uşa! L-am prins din urmă şi l-am obligat să 
rămână. Eram slăbit din cauza gripei, dar am vrut să-i 
demonstrez, punct cu punct, că pretinsele sale teorii ştiinţifice 
nu sunt decât nişte fabulaţii. Tumberfast ăsta e un ins odios, 
inspectore! O să-i plătesc cu vârf şi îndesat pierderea de timp 
de atunci. El era aici, enervându-mă cu absurdităţile alea, în 
timp ce Frances... 

Sir John Arthur Mortimer lăsă ochii în jos. 

- Am o altă problemă, mai delicată, spuse Higgins. Soţia 
dumneavoastră ieşea frecvent după-amiaza. Era văzută la 
expoziţii, la acţiuni de caritate, la conferinţe, dar o dată pe 
săptămână, în fiecare marţi, se ducea într-un cartier mai 
degrabă mizer. 

Eruditul îndreptă o privire ruşinată spre Higgins. 

- Vă referiţi la vizitele la vechiul său profesor? Frances era 
într-adevăr generoasă, domnule inspector. Ştia să dea 
fiecăruia ce se aştepta de la ea. Mi-a cerut acordul să-l vadă pe 
acel nefericit, să pozeze pentru el, să-i fie model. l-a plătit 
camera pentru tot anul şi i-a oferit cea mai mare bucurie a 
existenţei sale: să o contemple timp de câteva ore. 

- Aţi văzut tablourile? ÎI întrebă Higgins. 

- Frances a adus unul odată, la începutul căsătoriei noastre. 


Era un portret lamentabil. N-am vrut s-o supăr, dar am sfătuit-o 
să-i returneze tabloul artistului. Sărmanul nu are niciun talent. 

Higgins era de altă părere în ceea ce îl privea pe fostul 
profesor al lui Frances Mortimer, însă ora nu era tocmai 
potrivită pentru polemici artistice. 

- N-aţi mers niciodată acolo? 

- Nu, inspectore, n-aveam niciun chef să-l cunosc pe omul 
acela, care ţinea de grădina secretă a lui Frances, iar eu 
aveam încredere totală în soţia mea. 

Higgins lăsă deoparte volumul de egiptologie. De acum ştia 
câteva hieroglife în plus. 

- Sunt destul de contrariat. 

- De ce, domnule inspector? 

- Aş vrea să vă mai cer ceva, însă mă tem că vi s-ar părea 
nepoliticos. 

- Spuneţi-mi ce doriţi şi lăsaţi-mă pe mine să decid! 

- Am obiceiul de a încerca să descopăr atmosfera în care au 
trăit victimele. Îmi daţi voie să merg în camera doamnei 
Mortimer? 

- Nu e nimic mai uşor de făcut. Frances şi cu mine 
împărţeam camera care se află nu departe de acest birou. Vă 
conduc într-acolo! 


-25- 


Cei doi ieşiră din birou, trecură prin hol şi o luară la stânga. 
În camera soţilor Mortimer se aflau un pat mare acoperit cu o 
cuvertură de satin, o comodă în stil Regency şi două şifoniere 
mari de stejar masiv cu linii sobre. Două uşi dădeau spre o baie 
de marmură roşie, o garderobă enormă şi un budoar în care 
Frances Mortimer avusese o comodă, un scrin de secol 
optsprezece şi o măsuţă de toaletă de acaju cu produse de 
înfrumusețare. Mocheta de lână verde-închis şi tapiseriile 
murale înfăţişau peisaje câmpeneşti tipic englezeşti, făcând din 
acel apartament o capodoperă a armoniei ce amintea de o 
suită somptuoasă a unui mare hotel de altădată. 

- Mulţumesc pentru înţelegere, Sir John Arthur. 

- Nu mai dorm aici de la decesul lui Frances, îi mărturisi 


savantul. 

Telefonul răsună în birou. 

- Sunt cei de la British Museum, fără îndoială. E posibil ca 
discuţia să dureze cam mult. Scuzaţi-mă, domnule inspector. 

Profesorul ieşi din cameră. Higgins privi mobila, patul, 
acomodându-se cu atmosfera locului. Se pregătea să cerceteze 
în amănunt totul, când zări cu coada ochiului, pe hol, o siluetă 
ce încerca să se ţină la distanţă. 

- Intraţi, domnişoară Lillby! 

Menajera făcu întocmai. Cocul îi era tot uşor dezordonat, dar 
chipul mai puţin îmbujorat, puţin mai docil. 

- M-aţi putea ajuta să câştig timp, domnişoară! Indrumaţi- 
mă, vă rog! 

Agatha Lillby trase sertarele, deschise uşile dulapurilor. 
Higgins privi atent hainele. Menajera avu impresia pentru 
câteva momente că inspectorul devenise adevăratul stăpân al 
acelor locuri. 

În dulapul lui Sir John Arthur, Higgins descoperi vreo două 
duzini de perechi de încălţăminte, pantofi negri făcuţi cu gust. 
Îi cercetă cu grijă pe flecare în parte. 

- Veniţi să vedeţi ceva! 

Agatha Lillby se apropie de Higgins, care se aşeză pe vine. 
Inspectorul găsise o pereche de pantofi foarte elegantă. 

- Pantofii sunt cu o măsură mai mică decât toţi ceilalţi, spuse 
bărbatul. Cum vă explicaţi un asemenea mister? 

Agatha Lillby puse mâna pe încălțări şi le cercetă, ridicând 
din umeri. 

- E foarte simplu. Sunt ale lui Philipp Mortimer. 

- Aţi aranjat dumneavoastră greşit pantofii? 

- În niciun caz, domnule inspector! Protestă menajera. 
Philipp Mortimer este fiinţa cea mai neglijentă pe care o 
cunosc. Într-o dimineaţă, am descoperit în camera lui o 
pereche de pantofi ai doamnei Mortimer. Altădată, şi-a atârnat 
vesta în baia tatălui său. Tânărul Philipp este neglijent, nu-i 
pasă de nimic. 

Higgins reflectă. 

- Dacă înţeleg bine, Philipp Mortimer este cel care şi-a 
aşezat pantofii printre cei ai tatălui său? 


- Desigur! Aici sau în altă parte, lui îi este indiferent. Pot să-i 
pun la locul lor? 

- Mai bine nu, domnişoară. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa 
cum sunt. Oricum avem destule probleme cu mumia care 
umblă. 

Agatha Lillby făcu ochii mari. 

- Cunoaşteţi pe cineva pe nume William W. Dobelyou, 
domnişoară? 

- Nu-mi zice nimic numele, răspunse femeia sec. 

- William W. Dobelyou este şeful bandei de hoţi. Cel puţin pe 
teren. Dar cred că dă socoteală în faţa cuiva aflat mai sus 
decât el. 

Un zgomot de motocicletă îi atrase atenţia lui Higgins. 

- E motocicleta lui Philip Mortimer? 

Agatha dădu din cap. 

- Nu vreau să-l deranjez pe profesor, transmiteţi-i cele bune 
din parte mea. Merg să-l iau în primire pe fiu. 

- Domnule inspector... 

Încordată, fricoasă, menajera parcă îi adresa o întrebare 
mută. 

- Liniştiţi-vă, domnişoară. Nu i-am spus nimic lui Sir John 
Arthur. Nu a fost necesar. Dar regret că nu aţi fost în întregime 
sinceră cu mine. Am impresia că aţi avut nevoie de sume 
importante de bani şi că sunteţi capabilă să faceţi orice să le 
obţineţi. Totodată cred că acest Dobelyou avea nevoie de 
complici pentru a-şi duce la bun sfârşit planul. Dacă n-aţi fost 
dumneavoastră cea care a pus cheia de la biroul din muzeu în 
camera lui Philipp Mortimer, poate ştiţi cine a făcut-o? Mai 
aveţi încă multe de mărturisit, domnişoară! Mai ales adevărul. 

Speriind-o suficient pe menajera familiei Mortimeri, Higgins 
cobori pe scara de marmură. Conacul începuse să-i devină 
familiar. 

Philipp Mortimer îşi parcă motocicleta lângă zidul garajului. 
Gesturile lui erau nesigure. Se întorsese fără îndoială de la 
localul său preferat. Auzind cum scârţâie pietrişul din faţa 
casei, se întoarse lent şi îl zări pe Higgins. 

- Tot dumneavoastră, inspectore! V-aţi mutat la noi de tot? 

- Nu neapărat, domnule Mortimer. Întâmplarea a făcut să fiu 


aici, mai ales că aveam ceva de lămurit. Nu-ţi bagi motocicleta 
în garaj? 

- Niciodată. Fiecare cu spaţiul său. Motocicleta mea n-are 
nici în clin, nici în mânecă cu Rolls-ul tatălui meu. 

- Te-ar deranja dacă aş arunca o privire la magnificul BMW? 

Philipp Mortimer se încruntă. 

- Îmi ştiţi motocicleta? 

- Este momentul să ştiu chiar mai multe, răspunse Higgins, 
sprijinindu-se pe motorul care nu era mai deloc luminat. Vreau 
să-mi zici mai multe despre ultimele clipe ale lui Frances 
Mortimer, continuă inspectorul, cercetând în continuare 
motorul de la BMW. 

- Poftim? Tresări Philipp Mortimer. 

- Vreau să vorbim despre ultimele momente petrecute cu 
ea. De-a lungul drumului de la conac la Teatrul Naţional, Barry 
n-a zis nimic? 

- Nu, chiar nimic. 

- A fost vreun incident în timpul reprezentaţiei? 

- Niciunul. 

- În pauza dintre acte ce aţi făcut? 

- Nimic special. Frances a dat telefon acasă, a vorbit cu tata. 

- Ştii despre ce au vorbit? 

- Banalităţi. Frances a trebuit să aştepte puţin pe fir, pentru 
că tata se certa cu Tumberfast. 

- Şi apoi? 

- La sfârşitul spectacolului, Barry ne-a condus la clădirea 
administrativă de la British Museum. Frances m-a rugat s-o 
însoțesc. În primă instanţă, am refuzat-o, dar pe urmă... 

- Ţi se întâmplă frecvent să-ţi laşi pantofii în camera tatălui 
tău? 

- Vă bateţi joc de mine? 

Higgins, în aparenţă mulţumit, continuă: 

- Frumoasă motocicletă. Cred că este şi rapidă, păcat că 
face mult zgomot. Agathei Lillby nu-i plăcea deloc de doamna 
Mortimer, din câte ştiu. Nu te-ai îndoit niciodată de 
devotamentul ei? 

Philipp Mortimer simţi un fior rece pe şira spinării. Se făcuse 
târziu. 


- Nu-mi place să joc rolul informatorului, dar, în ziua 
asasinatului, am asistat la o scenă şocantă. Era dimineaţa 
devreme, când am auzit două voci feminine certându-se. Am 
ieşit din camera mea. Frances şi Agatha se certau. Am auzit-o 
pe Agatha cerându-i lui Frances un avans din salariu. Frances i- 
a răspuns că este imposibil să-i mărească leafa. Deja o plătise 
de trei ori, şi tot mai cerea. Agatha i-a strigat furioasă că n-o să 
ajungă niciodată în rai. 

Cu mâinile în buzunarul impermeabilului, întorcându-se cu 
spatele la interlocutorul său, Higgins privi contemplativ conacul 
familiei Mortimer. 

- De ce nu, după tot ce s-a petrecut? Ar fi extraordinar, mai 
puţin... Mulţumesc pentru cooperare, domnule Mortimer. Ai 
face bine să mergi să dormi, e târziu. 

Pentru a doua oară, Philipp Mortimer văzu dispărând silueta 
lui Higgins în întuneric. Tânărul începu să tremure de frig şi 
intră în casa care nu era pentru el decât o cochilie goală. 


-26- 


Higgins intră în clădirea administrativă a British Museum la 
ora 9. 30. J.J. Battiscombe era la post. Văzându-l pe bărbatul de 
la Scotland Yard, îşi îndreptă ţinuta, îşi aranjă cascheta şi 
adoptă atitudinea funcţionarului conştient de propriile atribuţii. 

- Bună ziua, domnule Battiscombe. Mulţumit de noile 
reglementări? 

- Pe deplin, domnule inspector! 

- Mă bucur. Paza de noapte trebuie să fie destul de grea, 
mai ales că noaptea este plină de mistere, chiar şi în Europa. 

- Aşa e, fu de acord J J. Battiscombe, speriat. 

Higgins observă un termos şi o ceaşcă umplută cu ceai, 
lângă registrul de intrare. Paznicul de noapte se deda încă 
viciului său. 

- Se spune că nopţile sunt fermecătoare în India, continuă 
Higgins. 

J.J. Battiscombe îşi netezi vesta, ţinându-se la o oarecare 
distanţă de inspector. 

- Da, răspunse cu un mormăit. 


- A fost o perioadă lungă şi grea. 

- Da, o perioadă pe care încerc să o uit, inspectore, cu multe 
greşeli de tinereţe, dar bine că există buna şi bătrâna patrie- 
mamă. 

- Ai putea să mă ajuţi, fiindcă ştii atât de bine ţinuturile 
acelea îndepărtate. 

- Ce anume vreţi să ştiţi? 

- Ai văzut cumva mumii în India? 

J.J}. Battiscombe scotoci în zadar printre amintiri. 

- N-am întâlnit aşa ceva. 

- Ştii că şeful bandei anticarilor, William W. Dobelyou, nu 
este acuzat doar de furt, ci şi învinuit de crimă? El n-a acţionat 
singur, asta e clar. Complicii săi vor fi şi ei incriminaţi cât de 
curând. Pot să prevăd că lupii se vor sfâşia între ei. 

J.J.  Battiscombe nu pierduse nimic din severitatea 
regulamentară a posturii, dar gulerul îl strângea tot mai tare. 

- N-ai cunoscut-o niciodată pe Agatha Lillby, menajera 
familiei Mortimer? 

J.J. Battiscombe evită privirea lui Higgins. 

- N-am avut această plăcere, inspectore. 

- Păcat. Femeia are câteva resurse ascunse... Cam la fel ca 
tine. Te las să-ţi faci datoria, domnule Battiscombe. Dacă îţi 
schimbi programul sau dacă te pensionezi mai devreme, 
anunţă-mă! 

- Sigur... Desigur! 

Lăsându-l pe paznic să-şi vadă de ale lui, Higgins se grăbi 
spre scările care duceau la primul etaj. Se opri la mijlocul 
distanţei ca să noteze ceva în carnetul negru. Incă o dată, 
inspectorul băgă de seamă că discuţia cea mai neînsemnată se 
dovedea bogată în informaţii, mai mari sau mai mici, mai ales 
când interlocutorii aveau ceva pe conştiinţă. 

În clădirea administrativă a celui mai mare muzeu din lume 
domnea o atmosferă ciudată, degajată de culoarele părăsite, 
de uşile închise sau de cărţile care dormitau în bibliotecile cu 
grilaje, departe de agitația lumii exterioare. Savanţii şi 
cercetătorii, dacă erau la muncă, nu făceau niciun pic de 
zgomot. Higgins asculta fascinat tăcerea, încercând să şi-o 
închipuie pe Frances Mortimer într-un asemenea cadru, în care 


s-ar fi simţit pierdută. 

Ciocăni la uşa biroului lui Eliot Tumberfast şi intră. Încăperea 
părea răvăşită. Egiptologul purta o cămaşă gri cu multe pete 
pe ea şi se agita în mijlocul unui talmeş-balmeş de obiecte. Pe 
trei mese erau desfăşurate resturile unor oale de lut. Pe oa 
patra erau mai multe volume şi teancuri de hârtii, unele in- 
folio. Tumberfast, cu părul vâlvoi, prost ras, alerga de la un 
dicţionar la o cutie plină cu figurine de calcar, de la cutie la un 
papirus rulat şi de la papirus la o grămadă de amulete cu 
formă de animale care, din lipsă de spaţiu, erau ţinute pe jos. 
Îşi aruncase eşarfa pe un vas de alabastru, vesta era agăţată 
de o urnă funerară, basca de culoarea muştarului era azvârlită 
pe una dintre mese, alături de nişte bucăţi de calcar. Ţinând în 
mână o lampă, Eliot Tumberfast se aplecase asupra unei fâşii 
lungi acoperite de hieroglife şi de imagini misterioase. 
Egiptologul nu-şi dăduse seama de prezenţa inspectorului, care 
începu să tuşească. 

- Îmi pare rău că vă deranjez din studiu, domnule 
Tumberfast, dar am câteva întrebări! 

- Un moment, acum sunt prins cu ceva! 

Eliot Tumberfast sări în sus de bucurie. 

- Asta este! Am găsit! Veniţi să vedeţi! 

Higgins îşi croi printre vestigiile egiptene, având grijă să nu 
spargă nimic. 

Tumberfast îl prinse de mânecă şi îi arătă cu degetul spre 
interiorul benzii. 

- Acolo, cele două hieroglife... Conţin dezlegarea misterului! 
Înţelegeţi? 

- Mi-e destul de greu să o descifrez, mărturisi Higgins. 

Eliot Tumberfast îşi schimbă dintr-odată starea. Lăsă jos 
lampa şi împături fâşia într-un tub metalic pe care îl puse 
deoparte cu grijă. Fericirea de mai devreme fu înlocuită de o 
mină. 

- Momentul acesta are o însemnătate mult mai mare decât 
vă închipuiţi, domnule inspector. leri seară mi-a fost adusă 
grămada asta de relicve dintr-un mic mormânt al noii dinastii 
egiptene. Am simţit din primul moment că o să fie ceva 
extraordinar. După un inventar rapid, am împărţit piesele pe 


categorii şi am dat peste această fâşie. Obiect sacru care a 
înfăşurat trupul mumiei, fâşia este punctul de plecare spre o 
descoperire mai importantă decât teoria relativităţii, 
inspectore! 

- Aşa de importantă? Se miră Higgins, care cerceta un ciob 
dintr-un vas cam grosolan. 

- Egiptenii deţineau secretul morţii! Zise Eliot Tumberfast cu 
o convingere pătimaşă. Mumiile vor reînvia. Sir Mortimer nu 
vrea să priceapă că teoria mea este una ştiinţifică. Intr-o zi o 
să fie nevoit să recunoască că am avut dreptate. 

- Fascinant, domnule Tumberfast. Aveţi nevoie pentru 
descoperirea asta de ulei de maşină? 

- De ulei de maşină? Nu, de ce? 

- N-are importanţă. Sper să reuşiţi ce v-aţi propus, domnule 
Tumberfast. 

Egiptologul părea absorbit de griji. 

- Să vă ajut? Îl întrebă Higgins. 

- Trebuie să găsesc rapid un vas de alabastru în care să pun 
această țesătură! 

- lată-l! Spuse Higgins, scoțând obiectul preţios de sub 
eşarfa egiptologului. Îmi pare într-adevăr un obiect aşa de 
frumos, deşi cam învechit ca stil. 

Cu mâinile în şold, Eliot Tumberfast nu-şi ascundea defel 
uimirea. 

- Se pare că aveţi cunoştinţe serioase de arheologie, 
inspectore! 

- Ei, nu, doar o simplă spoială de ştiinţă şi multă observaţie, 
atâta tot. Sunt oricum nevoit să mă familiarizez cu egiptologia 
ca să pot interoga mumia care a văzut-o pe doamna Mortimer 
în ultimele sale clipe. 

- Ce tragedie... 

Aducându-şi aminte de crimă, Eliot Tumberfast fu adus brusc 
la realitate. Higgins profită de starea arheologului pentru a 
scoate dintr-un buzunar scrisoarea anonimă primită de 
Scotland Yard, care dusese la dezvăluirea cercului clandestin al 
Agathei Lillby. 

O aşeză cu precauţie pe unul dintre volumele deschise. 

- Vreau să vă uitaţi pe acest document cu mare atenţie, 


domnule Tumberfast. 

- Mă priveşte? 

- Într-o oarecare măsură. O să vă spun pe îndelete mai 
încolo, dar acum vreau să vă aflu părerea. Un specialist în 
descifrarea semnelor antice ca dumneavoastră mă poate 
lămuri în multe privinţe. 

Egiptologul se conformă rugăminţii lui Higgins şi trată 
scrisoarea anonimă ca pe un fel de papirus tradiţional. Folosi 
mai multe feluri de lumină, numărând literele, ţinând seama de 
spaţiile libere, mărind caracterele. 

Nu citi conţinutul decât la sfârşitul studiului tehnic. 

- Autorii unui asemenea gen de literatură sunt demni de 
dispreţ, spuse egiptologul. Documentul ăsta v-a ajutat în vreun 
fel să progresaţi în derularea investigaţiei? 

- Într-un fel, răspunse Higgins evaziv. Ce concluzii puteţi 
trage, domnule Tumberfast? 

Egiptologul îşi duse mâna stângă la bărbie. 

- Colţul din stânga sus pare unsuros... 

ÎI privi pe Higgins cu ferocitate. 

- Întrebarea dumneavoastră despre ulei însemna că mă 
acuzaţi de a fi fost autorul acestei scrisori anonime? 

- Nu vă supăraţi, domnule Tumberfast, asta mi-e datoria, să- 
i suspectez pe toţi. Cât despre caracterele folosite, nu aţi găsit 
nimic special? 

- Am fost intrigat încă de la început în privinţa dimensiunii 
lor. Nu sunt luate nici dintr-un ziar, nici dintr-o revistă comună, 
ci... Da, da, cred că ştiu de unde! 

Egiptologul se îndreptă spre un raft pe care erau înşirate 
volumele din Jurnalul de arheologie egipteană, celebra 
revistă britanică destinată studiilor de egiptologie. Consultă 
febril ultimul volum apărut şi i-l arătă lui Higgins. 

- Uitaţi-vă, inspectore: sunt chiar caracterele folosite în 
această revistă! Cel care a redactat scrisoarea anonimă e, 
deci, un egiptolog! 

Higgins împături documentul şi îl băgă în buzunar. 

- Dubios, foarte dubios... Mai ales că domnişoara Lillby vă 
acuză de scrierea textului. 


-27- 


Urmă o tăcere lungă după acea descoperire. Eliot 
Tumberfast căzu dintr-odată într-o stare de inerție. 

- Aţi avut o relaţie cu Agatha Lillby, domnule Tumberfast? 

- Da... însă n-aveam niciun motiv să trimit o asemenea 
scrisoare. Ce este la această adresă din Carlisle Street? 

Higgins îl privi pe egiptolog drept în ochi. 

- Chiar nu ştiţi despre ce e vorba? 

- Deloc. 

- Nu ştiţi de patima ascunsă a domnişoarei Lillby? Nu ştiţi 
unde mergea în fiecare marţi seara? 

- Nu, pentru că nu mi-a spus niciodată. 

Higgins răsfoi volumele pe care egiptologul le consultase 
pentru cercetarea obiectelor care îi fuseseră încredințate: o 
sumedenie de dicţionare şi studii despre tipologia vaselor de 
lut sau despre stilul figurinelor magice. 

- Domnişoara Lillby joacă Black-Jack. Dumneavoastră nu, 
domnule Tumberfast? 

- Nu mă interesează deloc, ca multe alte lucruri. Eu şi 
Agatha am fost atraşi unul de altul, este adevărat, dar nu a 
fost nimic serios. Am continuat să ne ducem viaţa aşa cum am 
dorit, fără să ne facem planuri. Aveam obiceiul să ne vedem 
sâmbăta, în ziua ei liberă. Totul s-a sfârşit între noi de multă 
vreme. Agatha era prea impulsivă, prea dintr-o bucată. 

Higgins lustrui vasul de alabastru al cărui alb opac părea 
iluminat din interior. 

- Nu-i aşa că apariţia lui Frances Mortimer a fost cauza 
despărțirii de Agatha Lillby? 

Eliot Tumberfast schiţă un surâs trist. 

- Recunosc în vorbele acestea calomniile şi gelozia Agathei! 
Nu, inspectore, nu-i adevărat! Pur şi simplu mă săturasem 
până peste cap de capriciile domnişoarei Lillby. Nu am ascuns 
niciodată profunda admiraţie pentru doamna Mortimer şi am 
respectat-o întotdeauna. Vă dau cuvântul meu! 

- Vă cred, îi răspunde Higgins. De altfel, am senzaţia că Sir 
John Arthur Mortimer ar fi răbufnit, având în vedere ultima 
confruntare, dintre el şi dumneavoastră. 


Tumberfast tot muta cioburile de lut dintr-un loc într-altul. 
Degetele sale, prea nervoase, se mişcau neîndemânatice. 

- Nu, nu s-ar fi ajuns până acolo. V-am spus deja că şeful 
meu este incredibil de încăpățânat. Pus în faţa unor probe 
sigure, care îmi confirmau teoria, nici nu a vrut să audă de ele. 

- N-aţi încercat să plecaţi? 

- Dacă insinuaţi că mi-e frică de Sir John Arthur, protestă 
egiptologul, strângând pumnul drept ca să se apere de un 
adversar invizibil, nu este deloc adevărat! 

Higgins se ghemui, dând să se uite pe sub mese. 

- Căutaţi ceva, domnule inspector? 

- Tot nu înţeleg cum mumia a putut să dispară şi să reapară 
într-un moment atât de trist... Doar dacă v-aş îmbrăţişa 
punctul de vedere, domnule Tumberfast. Dar am avut ocazia 
să văd mumia la morgă şi am găsit-o într-o stare deplorabilă. 
De ce să fie torturată în halul ăla? Cel sau cei care au furat-o 
nu au reuşit s-o vândă şi poate de aceea au returnat-o la 
British Museum. În locul tâlharilor, eu aş fi aruncat-o mai 
degrabă în Tamisa, ca revolverul. 

- Care revolver? Îl întrebă Eliot Tumberfast. 

- Arma crimei, desigur. Ştiaţi că unii bănuiesc mumia că a 
apăsat pe trăgaci? 

Ochii egiptologului străluciră ciudat. 

- N-ar trebui să râdem de anumite teorii care par nefireşti ori 
iraționale, pentru că nu cunoaştem pe deplin puterile mumiilor. 

Higgins luă tubul metalic în care Eliot Tumberfast rulase 
fâşia antică de țesătură. 

- Un egiptolog atât de notoriu ca dumneavoastră să ia în 
calcul o teorie atât de neserioasă? 

Eliot Tumberfast începu să se agite din nou, mutând cutiile, 
ca să-şi ocupe mâinile cu ceva. 

- Mi-e greu să-ţi spun ceea ce cred c-o să fie, inspectore. Cu 
acest ultim text pe care parcă destinul mi l-a trimis, ipoteza 
mea se verifică. Dacă profesorul Mortimer mă lasă să încep 
săpăturile, o să găsesc cu siguranţă mormântul marelui 
Imhotep, cel mai fabulos dintre magicienii Egiptului, şi o să 
obţin dovada absolută pe care o caut de atâţia ani. Şi el ştie 
asta, sunt sigur! Tocmai de-aia mă urăşte cu atâta 


înverşunare. Dacă o să reuşesc, o să devin cel mai mare 
egiptolog cunoscut vreodată! 

Higgins arătă spre tubul metalic. 

- Pot să-l deschid? 

- Dacă doriţi, sigur că da, răspunse cercetătorul cu o voce 
neutră, pierdut în visare. Nimeni nu vrea să mă creadă, dar eu 
ştiu că anumite mumii trăiesc. 

- Doar unele dintre ele? Se miră Higgins, care desfăcea 
precaut fâşia de pânză, în timp ce Tumberfast deranja ceea ce 
fusese pus în ordine. 

- Nu toate mumiile au fost îmbălsămate cu aceeaşi grijă. 
Până şi textele arată acest fapt, iar documentul pe care îl aveţi 
în mâini vorbeşte despre reînvierea inimii ca despre un 
moment capital. Sunt convins că mumia marelui Imhotep este 
dovada cea mai clară pentru ceea ce spun. De îndată ce o s-o 
descopăr... 

Higgins cercetă fâşia de pânză, însă hieroglifele, de altfel 
puţin lizibile, rămaseră mute pentru el. 

- Domnule Tumberfast, acuzaţi mumia că a omorât-o pe 
Frances Mortimer? 

Egiptologul împietri. Cu privirea în pământ şi cu buzele 
strânse, părea că a căzut pradă unei dileme cumplite. 

- Nu vă pot răspunde categoric, inspectore. Ar fi trebuit s-o 
examinez înainte să fie distrusă. Îndrăznesc însă să vă întreb... 

Higgins înfăşură din nou pânza şi o puse în tub. 

- Vă rog, domnule Tumberfast! 

- Scotland Yard poate să facă orice, nu? N-aţi putea să mă 
ajutaţi să obţin autorizaţia necesară pentru campania de 
săpături arheologice pe care profesorul Mortimer refuză să mi- 
o elibereze? 

O speranţă plină de pasiune însufleţi privirea egiptologului. 

- V-aş ajuta cu plăcere, domnule Tumberfast, dar mi-e 
teamă că Scotland Yard-ul nu are decât o autoritate limitată în 
materie de egiptologie. Dacă aveţi un plan solid, veţi avea, 
sunt convins, câştig de cauză. Adevărul tot iese la suprafaţă. 

Eliot Tumberfast nu-şi ascunse tristeţea. 

- Câteodată, am senzaţia că eforturile mele nu vor avea 
niciodată succes. 


- Nu vă descurajaţi, spuse Higgins părtinitor. Eu însumi, de-a 
lungul unei investigaţii, cred câteodată că pierd din vedere 
pista cea bună. Dar rigoarea şi metoda îmi permit să regăsesc 
drumul potrivit. Cunoaşteţi cumva un individ cu numele de 
William W. Dobelyou? 

Eliot Tumberfast se aşeză pe marginea uneia dintre mese. 

- Nu cunosc pe nimeni cu numele acesta. 

- Dobelyou este un infractor, explică Higgins. Conducea 
faimoasa bandă de hoţi care a prădat atâtea case somptuoase 
pline cu obiecte de artă. Scotland Yard îl bănuieşte că a furat 
mumia şi că a asasinat-o pe Frances Mortimer. 

- A mărturisit ceva? 

- Nu, dar avem o probă solidă împotriva lui, şi anume, 
piesele elenistice furate din biroul de lângă cel al lui Sir John 
Arthur Mortimer. În ceea ce mă priveşte, sunt convins că 
Dobelyou nu este decât o parte a unei organizaţii a cărei 
căpetenie este încă în libertate. Este oricum cineva care 
cunoaşte bine British Museum. Ce credeţi, domnule 
Tumberfast? 

- N-am nicio idee, inspectore. Dar nu v-aţi gândit nicio clipă 
la... Sir John Arthur? 

O expresie de bucurie aproape sălbatică învioră chipul 
egiptologului. 

- N-am prejudecăți, domnule Tumberfast. Continuarea 
anchetei ne va permite să precizăm rolul jucat de fiecare. 

Eliot Tumberfast era dezamăgit. Se aştepta la un răspuns 
precis. 

- M-ar mira oricum să-l văd pe profesorul Mortimer implicat 
într-o asemenea afacere. Ar fi prea frumos! În orice caz, 
inspectore, o să mă lupt! Ştiu că nu vrea sub nicio formă să-mi 
prelungească perioada contractului de angajare. lar asta e cea 
mai rea nedreptate dintre toate! 

Higgins fii împăciuitor. 

- Meseria dumneavoastră este fără îndoială făcută din 
vocaţie, domnule Tumberfast. Fiţi încrezător! Când se va sfârşi 
ancheta, mi-ar plăcea să vorbim despre egiptologie. Am 
nenumărate întrebări să vă pun. 

Mulţumit că este apreciat la adevărata valoare, cercetătorul 


se linişti. 

- Cu plăcere, inspectore. 

- Ca să revin la o mică problemă, domnule Tumberfast, 
cheia biroului dumneavoastră se potriveşte şi la uşa 
profesorului? 

Egiptologul surâse cu sinceritate. 

- Credeţi într-adevăr că distinsul meu şef ar fi tolerat aşa 
ceva? Biroul lui este un sanctuar foarte bine păzit. Simplul fapt 
de a intra acolo reprezintă o greşeală profesională gravă. Fiţi 
sigur că doar cheia sa deschide acea uşă! 

-Am înţeles, zise Higgins. Mulţumesc că m-aţi primit, 
domnule Tumberfast. Precizările dumneavoastră sunt foarte 
importante. 

În clipa în care Higgins se pregătea să plece, se auzi soneria 
stridentă a unui telefon. 

Eliot Tumberfast ridică o cutie şi mută nişte cărţi. Nu-şi 
găsea telefonul. Amintindu-şi în sfârşit de locul în care îl 
pusese, egiptologul făcu un fel de săritură peste una dintre 
mese. Mobilul era îngrămădit între două vase destul de 
grosolane. Tumberfast răspunse. 

- Da, eu sunt... Te ascult... Cum? Nu, nu e posibil! Şi nimeni 
nu s-a opus... Incredibil! Eu... Vezi ce mi se poate întâmpla 
acum... La revedere. 

Egiptologul închise. Chipul îi era de o paloare îngrijorătoare. 
Se clătină, sprijinindu-se de o masă. 

- S-a întâmplat ceva rău? Se nelinişti Higgins. 

- Tot ce se putea mai rău... Un coleg tocmai m-a anunţat că 
Sir John Arthur Mortimer a fost numit director la British 
Museum. 


-28- 


Higgins era deja pe străzile Londrei la ora 6. 30 dimineaţa. 
Ştia că ziua avea să fie lungă şi istovitoare. Nu avea să aibă 
timp nici măcar să discute cu superintendentul Scott Marlow, 
care îl va căuta probabil peste tot şi care va avea o nouă criză 
de nervi, spre disperarea subordonaţilor. Lui Higgins îi părea 
rău pentru ei, dar nu avea nici măcar un minut de pierdut şi 


nici explicaţii de dat. Atâta vreme cât nu făcuse vizitele absolut 
obligatorii, fostului inspector-şef de la Scotland Yard îi era greu 
să continue investigația. 


x k xk 


Malcolm Mac Cullough avea două trăsături particulare: era 
scoţian şi unul dintre cei mai buni comisari din Regatul Unit. 
Lucrând mai ales pentru Sotheby's, trecea drept un cunoscător 
notoriu al artei Antichității păgâne. Boem de felul lui, locuia 
într-o casă mare din partea de nord a Londrei, înconjurat de 
statui, de vase de lut, de stele funerare şi de sute de 
fragmente din opere antice provenite din toate colţurile lumii. 
Malcolm Mac Cullough avea un ritm de viaţă destul de original: 
citea întreaga noapte pentru a-şi perfecționa cunoştinţele şi 
dormea apoi toată ziua. La ora 9. 00 dimineaţa, cel mai târziu, 
se culca. 

Când auzi soneria, spre ora 8.00, Malcolm Mac Cullough 
tocmai terminase lectura unei cărţi de opt sute de pagini 
despre originea picioarelor de lampă alexandrine. Imbrăcat 
într-un halat de lână din Highlands - moştenire de familie -, 
comisarul merse să deschidă, hotărât să scape rapid de cel 
care sunase. 

- Higgins, bătrâne escroc! Ce cauţi aici la ora asta? 

- Vreau să-ţi cer părerea. 

Dându-i o palmă prietenească care aproape că-l dezechilibră 
pe fostul inspector-şef, Malcolm Mac Cullough îl pofti pe 
colegul său de liceu să intre. Făcuseră parte amândoi dintr-o 
adevărată confrerie, în care îşi juraseră prietenie nedezminţită, 
iar un astfel de jurământ nu era fără valoare. 

- Trebuie să-mi spui toate noutăţile la o cafea turcească. 

Comisarul şi oaspetele său se instalară într-o cameră de la 
parter, plină cu mulaje. Se aşezară pe două scaune de lemn 
vechi. 

- Ce crimă ai mai comis? Întrebă Mac Cullough. 

- Una dintre cele mai ciudate din întreaga mea carieră, 
răspunse Higgins savurându-şi băutura. Egiptologia nu mai are 
secrete faţă de tine, nu-i aşa? 


- Hai să nu exagerăm! 

- Mormântul lui Imhotep de la Saqqarah a rămas într-adevăr 
un mister? 

- Dacă ştii unde este amplasat, du-mă imediat acolo! Cel 
care o să-l descopere o să devină mai celebru decât 
Tutankamon. 

- Şi mormântul generalului Horemheb? 

- Care dintre ele? 

- Sunt mai multe? 

- Ca general al lui Tutankamon, Horemheb şi-a construit un 
mormânt somptuos la Memfis. Apoi, a devenit faraon, şi mumia 
i-a fost înhumată în Valea Regilor. Culorile acestui mormânt 
regal sunt incomparabile. Vrei să citeşti mai multe despre 
acest subiect? 

- Chiar aş vrea. Dacă există documente accesibile... 

- Aşteaptă-mă o clipă, vin îndată! 

Malcolm Mac Cullough părăsi salonul şi urcă la primul etaj, 
ocupat de o bibliotecă cu câteva mii de volume. Lui Higgins îi 
plăcea harababura organizată din acea locuinţă destinată 
ştiinţei, dar se întreba cum putea comisarul să se descurce 
fără niciun fel de ajutor. Într-o zi, ar fi meritat să cerceteze 
problema. Higgins îşi mai turnă o ceaşcă de cafea. 

Comisarul aduse câteva publicaţii şi i le înmână lui Higgins. 

- Uite ce am găsit! Sper să-ţi fie de ajuns. 

- Cu siguranţă! Dar ia spune-mi, ce părere ai despre mumii? 

- N-am niciun interes pentru ele, răspunse Mac Cullough, 
tăind o prăjitură. 

- Ai vândut vreuna la Sotheby's? 

- Niciodată! Obiectele de felul ăsta nu se negociază în 
public. 

- Crezi că o mumie adevărată ar reprezenta o valoare pentru 
o bandă de hoţi profesionişti? 

Prăjitura era cam crocantă pentru gustul lui Higgins, dar 
destul de bună. 

- Oamenii de teapa asta nu sunt interesaţi de mumii. Doar 
dacă nu sunt în legătură cu necrofili sau cu colecționari privaţi 
cu gusturi morbide. Sincer, nu cred că un hoţ profesionist şi-ar 
asuma vreun risc pentru o mumie. Sunt prea multe bătăi de 


cap cu depozitarea ei şi transportul. 

- Ai auzit vorbindu-se de mumia furată la British Museum 
şi... 

-... Şi găsită deasupra cadavrului frumoasei doamne 
Mortimer? Am auzit, ca întreaga Anglie, am văzut pozele 
victimei în presă. Crima a generat un adevărat scandal în 
presă! lar femeia în cauză era o adevărată doamnă chiar pe 
gustul meu. 

- II cunoşti pe soţul ei, Sir John Arthur Mortimer? 

- Un mare om, destul de ambițios, cu o carieră remarcabilă. 
Este destinat unui viitor strălucit, o să capete probabil 
conducerea de la British Museum şi o să aibă, poate, şi o 
carieră politică. Unii spun că nu este chiar un mare egiptolog, 
ci doar un ins carismatic şi un administrator de prim rang. 

- Şi despre asistentul său, Eliot Tumberfast, ce-mi poţi 
spune? Ai auzit de el? 

- S-a făcut remarcat prin două sau trei intervenţii erudite la 
diferite conferinţe de specialitate. E un băiat promiţător, însă 
cam excentric. Innebunit după egiptologie, dar sufocat de şeful 
său. Într-un cuvânt, un tânăr ca mulţi alţii, a cărui carieră nu va 
ajunge prea departe. 

Higgins acceptă încă o felie de tort. Ar fi putut să-şi petreacă 
ziua stând de vorbă cu comisarul despre bronzuri antice, 
despre fresce cretane sau despre statuile faraonilor. Dar îl 
aşteptau alte treburi. 


-29- 


Doctorul Matthews îşi făcea datoria într-un cabinet elegant 
din Mayfair. Clientela sa era formată exclusiv din personalităţi. 
Deşi surprins de un apel din partea celor de la Scotland Yard, 
acceptase totuşi să se întâlnească cu un inspector care se 
ocupa de trista anchetă Mortimer. Doctorul Matthews se temea 
de scandal mai mult decât de orice. Din fericire, numele său nu 
fusese târât în niciun articol de presă consacrat anchetei 
numite de ziarele de scandal drept „crima mumiei”. 

Doctorul ceru secretarei lista consultaţiilor de dimineaţă. 
Primul pe listă era un deputat din partidul laburist, pe care îl 


vedea pentru prima dată, apoi doi pacienţi mai vechi, un 
bancher şi un actor de cinema. 

- Primul pacient a sosit! Fu anunţat aproape imediat. 

- Să poftească! 

Cabinetul de consultaţii al doctorului Matthews semăna cu o 
galerie de artă. Pe pereţii erau agăţate mai mult de o sută de 
tablouri pictate chiar de doctor. Se mai găseau înăuntru un 
birou chippendale, două fotolii pentru vizitatori, un divan, o 
bibliotecă plină de volume legate elegant, o veioză de cristal: 
întreaga ambianţă era una de lux şi armonie, necesare pentru 
a le reda încrederea bolnavilor. 

Asistenta chemă primul pacient. 

- Luaţi loc, stimate domn! Spuse doctorul. 

Bărbatul nu se simţea deloc în largul său. Matthews 
cunoştea bine acel tip de pacient: introvertit, ipohondru, 
secretos. Pentru o astfel de situaţie, avea o singură metodă: 
atacul direct, ca să nu-i lase interlocutorului răgazul să se 
retragă în propria carapace. 

- De ce suferiţi? 

- De nimic în mod particular, domnule doctor. 

Lui Matthews nu-i plăcea deloc să i se răspundă aşa. luă o 
atitudine severă. 

- Dar atunci de ce sunteţi aici? 

- Din cauza celor de la Scotland Yard, răspunse Higgins, care 
îl privea când pe doctor, când tablourile despre care avea o 
părere mult mai proastă decât despre cele ale profesorului lui 
Frances Mortimer. 

- Ah, dumneavoastră sunteţi... 

- Higgins. Încântat să vă cunosc! Sunteţi doctorul familiei 
Mortimer, nu-i aşa? 

- Da, dar n-am nimic de adăugat în legătură cu această 
tragedie. 

- Nu cred că e chiar aşa, spuse Higgins, ridicându-se să 
contemple picturile. Mărturia dumneavoastră e capitală. Nu 
cumva dumneavoastră sunteţi autorul acestor tablouri 
remarcabile? 

- Ba da, răspunse Matthews stingher. 

Invitaţia la vernisajul doctorului Matthews, aşezată pe birou, 


lângă veioza cu picior de bronz, fusese foarte folositoare 
fostului inspector-şef pentru a-i afla slăbiciunea doctorului. 

- Sunteţi un remarcabil observator al naturii, zise Higgins. 
Câmpurile de grâu, podeţul de peste râu, lanţul acesta 
muntos... 

Doctorul sorbea cuvintele poliţistului. 

- Nu sunt decât un amator modest, inspectore. 

- Sunt convins că biata doamnă Mortimer v-a apreciat opera 
artistică. 

- Nu mi-a spus nimic niciodată, răspunse doctorul. 

- Era o femeie discretă, explică Higgins. Vă respecta statutul 
de artist. Nu vi s-a părut puţin bolnavă în ultima vreme? 

Doctorul se crispă. 

- Secretul profesional, inspectore... 

Higgins se opri în faţa unui cireş înflorit, de o izbitoare 
banalitate. 

- N-am de gând să vă forţez să încălcaţi secretul profesional, 
afirmă Higgins. Totuşi, trebuie să ştiu ce părere aveţi. Un 
observator ca dumneavoastră sigur a depistat detalii care i-ar 
scăpa şi poliţistului celui mai priceput. Fac apel la conştiinţa 
dumneavoastră şi la condiţia de artist, doctore Matthews: 
Frances Mortimer suferea de vreo afecţiune ieşită din comun? 

Medicul căzu pe gânduri. Avea în faţa lui o fiinţă sensibilă, 
inteligentă, un bărbat capabil să primească o informaţie 
confidențială fără să facă un abuz. In fond, acel inspector avea 
dreptate. El era într-adevăr un martor esenţial. 

- O afecţiune... dacă vrem să-i spunem aşa. Un fel de 
infirmitate, mai degrabă. Doamna Mortimer nu putea să aibă 
copii. 

- Problema aceasta îi influenţa sănătatea morală? 

- Câteodată, dar cred că se împăcase cu ideea. De altfel, 
trecea printr-o perioadă cam tristă. 

- Care ar fi îndemnat-o să se... sinucidă? 

Ipoteza îl sperie pe doctorul Matthews, care nu îndrăzni să 
mai spună nimic. 

- Credeţi, doctore, că doamna Mortimer se folosea de 
această tristă dispoziţie fizică pentru... a întreţine relaţii 
extraconjugale? 


- Aşa ceva nu se vede medical, inspectore! 

Reacţia violentă a doctorului Matthews îi dovedi lui Higgins 
că poate mersese prea departe. Timp de un minut, se extazie 
în faţa unui apus de soare pentru a-i intra din nou în graţii 
doctorului. 

- Frances Mortimer nu era neliniştită în săptămânile 
dinaintea morţii? Aţi consultat-o în această perioadă? 

- Da, de mai multe ori. Era într-adevăr neliniştită. În timpul 
ultimei consultaţii, cu vreo cincisprezece zile înainte de deces, 
i-am prescris nişte somnifere uşoare pentru a se putea odihni. 

- Nu v-a mai cerut sfaturi, nici măcar prin telefon? 

- Nu. 

Higgins se aşeză din nou şi luă câteva notițe în carnetul 
negru. 

- L-aţi văzut pe Sir John Arthur Mortimer în ajunul tragediei. 
Era gripat, cred? 

- Aşa e. Era obosit, slăbit, l-am diagnosticat cu o viroză. 
Gripa e puternică la Londra. Dar nu-mi făceam niciun fel de 
iluzii. Sir John Arthur are oroare de medicamente. Nu ia decât 
aspirină. Totuşi, a acceptat să nu iasă din cameră câteva zile. 
Doamna Mortimer era atentă la sănătatea soţului său. Mereu 
spunea că domnul Mortimer lucrează mult. Acelaşi lucru îi 
ziceam şi eu, dar era imposibil să mă înţeleg cu el. 

Higgins îşi închise carnetul. 

- Mulţumesc pentru această consultaţie instructivă, doctore! 


-30- 


La ora 10.30 dimineaţa, conacul familiei Mortimer era 
scăldat de lumina tristă a unui soare palid. Higgins împinse 
grilajul care nu era închis. Fusese fără îndoială o neglijenţă din 
partea lui Barry, şoferul obligat să îndeplinească o mie de 
sarcini dintr-odată. Higgins se îndreptă direct spre garaj, unde, 
fără niciun pic de grabă, Barry lustruia siglele Rolls-ului. 

- Bună ziua, Barry. De ce ai trimis scrisoarea anonimă la 
Scotland Yard? 

Încremenit, şoferul privea ţintă documentul fluturat de 
Higgins, ca şi cum ar fi reprezentat condamnarea la moarte. 


- Să nu crezi că sunt Sherlock Holmes, mai degrabă eşti 
dumneata neîndemânatic pentru a rămâne anonim. De la 
uleiul de motor din colţul din dreapta al scrisorii, până la 
expresia răutăcioasă şi vulgară ca „lui Francesa” şi caracterele 
decupate dintr-un Jurnalul de arheologie egipteană 
recuperat dintr-un coş de hârtii al stăpânului... 

Şoferul îşi reveni din şoc şi aruncă deoparte cârpa. Un rictus 
îi deformă gura. 

- N-am apucat să vă spun de banda de pungaşi! Dacă mă 
arestaţi, spun tot! 

- Agatha Lillby nu este o fiinţă prea norocoasă, din câte ştiu. 

- A tras destule! Ştiam despre întâlnirile ei cu celelalte 
femei. Din nefericire pentru ea, una dintre ele mi-a devenit 
prietenă foarte bună. Agatha nu trebuia să mă calce pe coadă! 
Odată ce o să se afle ce-a făcut, o să fie dată afară. 

- Rămâne de văzut, Barry. Cum de ai făcut legătura dintre 
pasiunea Agathei Lillby pentru jocul de noroc şi crima doamnei 
Mortimer? 

Şoferul nu s-a urnit, de parcă poziţia i-ar fi asigurat o 
oarecare protecţie. 

- Frances Mortimer era o cochetă, nu se ataşa de nimeni. 
Soţul ei e un snob cu pretenţii, un parazit! Toţi sunt nişte 
destrăbălaţi care ar trebui decimaţi! 

- Incă o dată te întreb, de ce ai amestecat-o pe Agatha Lillby 
în toată povestea asta? 

- Nu sunt poliţist. Daţi-vă seama şi singur! 

- Şi tu, Barry, nu eşti vinovat de nimic? 

Ameninţător, şoferul se îndreptă spre Higgins. 

- Eu, inspectore? Curăţ, mătur, golesc coşurile de gunoi, 
lustruiesc Rolls-ul, am grijă de grădină, sunt sclavul familiei! 

- Te ocupi şi de motocicleta lui Philipp Mortimer? l-o tăie 
Higgins. 

Luat prin surprindere, Barry amuţi pentru câteva secunde. 

- In niciun caz! Cu băieţelul răsfăţat aş fi avut numai 
probleme. Philipp nici măcar nu-şi bagă BMW-ul în garaj. Se 
ocupă el singur de motocicletă. Nu e treaba mea. Ştiaţi că se 
îmbată în fiecare seară? Că s-a înhăitat cu o şleahtă de hoţi? 
Ştiaţi că stimatul Sir Mortimer este aşa de zgârcit că mi-a 


refuzat orice mărire a salariului de doi ani încoace? 

- Tot ce-mi spui este foarte interesant, admise Higgins, dar 
acuzaţiile aduse sunt destul de confuze. Dacă ai idei precise 
despre identitatea asasinului doamnei Frances Mortimer, mai 
bine ţi-ai face curajul să-mi spui! 

Barry se posomori. 

- N-are nicio importanţă. Oricum, şi-a meritat-o! 

- Pari foarte bine informat şi o să ne revedem cât de curând. 
Nu pleca din Londra sub nicio formă şi încearcă să găseşti o 
explicaţie potrivită pentru ce-ai făcut în seara crimei! 


XX xk 


La începutul amiezii, câmpia din Sussex părea încremenită în 
ploaia măruntă şi deasă. Higgins prinsese trenul, sărind peste 
masa de prânz. Ar fi fost cu adevărat neplăcut să întârzie la 
întâlnirea programată la ora 15.30. 

Era bine să ajungă mai devreme la destinaţie. Se putea 
familiariza cu locul, cu atmosfera, cu prezenţa imperceptibilă a 
fiinţelor. Tăcerea oferea răspunsuri care nu se mai distingeau 
odată ce oamenii, vinovaţi sau nevinovaţi, îşi apărau adevărul. 

Higgins cobori în halta de la Lambswoth, în care trenul oprea 
doar de două ori pe zi. Îl aştepta o şaretă trasă între două 
maşini. Fostul inspector-şef se duse spre vizitiu, care îl salută şi 
îl ajută să urce în vehicul. Calul se scutură şi pomi îndată pe 
şosea, până la un drum de ţară. Când căruţa trecu pe sub 
coroanele unui pâlc de stejari centenari, Higgins fu apucat de 
un strănutat puternic, fără îndoială din cauza gripei. Răcea de 
fiecare dată când rămânea la Londra. Peisajul blând de ţară îi 
păru dintr-odată mai puţin îmbietor. Un pat bun, un ceai 
fierbinte şi un grog deveneau necesităţi. Dar înainte de aşa 
ceva, trebuia să meargă până la capătul acelui drum de ţară şi 
să folosească meşteşugit cuvinte ticluite. 

Clădirea masivă era înconjurată de brazi înalţi. Ridicată din 
piatră şi înaltă de trei etaje, casa părea un castel fără vârstă, la 
marginea lumii. Locul era fără îndoială destul de primitor în 
zilele frumoase, dar să locuieşti acolo iama însemna să fii cu 
adevărat nebun. 


Şareta se opri şi Higgins cobori. Vizitiul cobori şi el, 
conducându-l pe inspector spre intrarea principală a casei. 
Fostul inspector-şef de la Scotland Yard simţi un fior rece pe 
şira spinării. Era un nou atac al gripei sau poate o nelinişte cu 
totul nouă, pentru că urma să întâlnească şi să discute cu un 
notar ieşit la pensie, tatăl lui Frances Mortimer. 


-31- 


- Este trecut de ora 10.00, boscorodi Mary să o audă 
Higgins. Chiar gripat, nu avea niciun motiv să doarmă până 
atât de târziu. 

Higgins aştepta ca Mary să iasă din cameră înainte de a 
deschide ochii. Îi adusese un mic dejun frugal: ceaiul şi două 
felii de pâine, mânjite cu puţin unt, fără dulceaţă sau şuncă, 
erau menite să îi transmită un mesaj. Mary, cu sănătatea ei de 
fier şi cu dinamismul său aproape necuviincios, nu credea 
niciodată în afecțiunile lui Higgins, care era, de altfel, atins 
serios de o gripă puternică. Avea febră mare, corpul zgâlţâit de 
frisoane şi o durere de cap ucigătoare. Higgins se întorsese 
acasă, la The Slaughterers, după întâlnirea avută cu tatăl lui 
Frances Mortimer. Drumul de întoarcere, cu cele trei schimbări 
de tren, fusese un adevărat calvar. 

Dacă n-ar fi fost ancheta dificilă care îl obliga să se ridice din 
pat, fostul inspector-şef ar fi apelat la cel mai eficient 
medicament, somnul. Dar nu avea timp de pierdut. 

Pentru că nu voia să depindă de Mary, Higgins se ridică, îşi 
puse o vestă de casă cu căptuşeală de lână, încălţă nişte 
papuci şi intră în baie, unde se găsea o cabină de duş. Higgins 
detesta căzile în care nu se simţea deloc confortabil. Higgins 
căută într-un dulap roşu tubul de Influenzinum pe care un 
farmacist din apropiere de Nelson i-l prescria an de an. 

Higgins cobori cu greutate scara de stejar masiv care făcea 
legătura cu parterul. Parcurse holul cu dale de marmură şi se 
pregăti să intre în bucătăria privată, când o auzi pe Mary în 
spatele lui. 

- Ceaiul este servit în salon. Sunteţi chemat la telefon. 

Higgins fu obligat să se îndrepte spre bucătăria lui Mary. 


Putin supărat, ridică receptorul aşezat lângă televizor. 

- Higgins la telefon... Ah, Watson! Îţi mulţumesc că m-ai 
sunat atât de repede. Mă simt destul de bine, mulţumesc. Şi 
tu? 

Watson B. Petticott era unul dintre şefii de la Banca Angliei. 
Coleg de liceu cu Higgins, bărbatul făcea parte din cercul 
restrâns de prieteni ai inspectorului. Întreaga sa viaţă, Watson 
B. Petticott regretase că a ales meseria de bancher, pentru că 
adevărata sa pasiune erau anchetele poliţieneşti. Simţea că 
trăieşte cu adevărat doar când Higgins îl ruga să obţină 
informaţii confidenţiale despre un suspect. 

Higgins îşi ascultă cu maximă atenţie interlocutorul, care 
vorbi mai bine de zece minute. 

- Cu adevărat remarcabil, Watson! Îmi oferi astfel o 
confirmare şi o pistă nouă. Ai fi fost un remarcabil inspector la 
Scotland Yard! Cum? Vinovatul? Asta e altă poveste. 
Bineînţeles, o să te ţin la curent. Da, trimite-mi dosarul pe care 
l-ai pregătit! Pe curând, Watson! 

Higgins abia termină conversaţia, că telefonul începu să 
sune din nou. Sunetul strident era extrem de neplăcut. În ciuda 
voinţei, ridică receptorul din nou. 

- Higgins la telefon. 

O voce puternică, în care mustea nemulţumirea, explodă în 
urechea dreaptă a fostului inspector-şef. 

- Marlow sunt! Unde aţi fost, Higgins? V-am căutat peste tot! 

- Ceva nou? 

- Tocmai am primit un lung raport de la criminalişti. 

- Sper că este ceva important. 

- Incitant de-a dreptul... Multă umplutură şi o singură 
concluzie utilă: Frances Mortimer a murit împuşcată. 

- Nimic altceva? 

- Despre restul, experţii tot amână să se pronunţe. 

- Şi mumia? 

- Niciun semn despre ea. 

- Păi, ea a fost martor, chiar suspect! 

- Higgins, eu vorbesc despre nişte rapoarte ştiinţifice! 

- E vreo pistă nouă? 

- Niciuna. Dumneavoastră aţi găsit ceva? 


- Am fost nevoit să fac câteva vizite, să lămuresc nişte 
detalii. 

- Eu am reînceput interogatoriul cu Dobelyou şi Indira Li, 
preciză Scott Marlow. 

- Şi-au schimbat depoziţiile? 

- Nu, dar cred că totul este clar de acum înainte. Ne 
confruntăm cu un furt bizar de care familia Mortimer şi 
servitorii ştiu ceva. Nu pot să cred însă că Sir John Arthur este 
implicat într-un fel sau altul, dar e clar că Frances Mortimer şi-a 
răscumpărat onoarea cu viaţa. A refuzat să păstreze secretul 
despre un trafic de antichităţi. Dobelyou a înnebunit. Avându-l 
complice pe Philipp Mortimer- deşi mă cam îndoiesc -, ela 
ucis-o pe doamna Mortimer. Aveţi obiecţii, Higgins? 

- Ar fi mai multe de zis, domnule superintendent. Dar teoria 
dumneavoastră are ceva seducător. 

- Când vă întoarceţi la Londra să mă ajutaţi să duc la bun 
sfârşit ancheta? 

- Sper că mâine. 

- S-a întâmplat ceva? 

- O gripă neplăcută. Climatul londonez nu-mi prieşte. 

- Dacă nu ajungeţi mâine dimineaţă, voi trimite o maşină să 
vă ia. Am lucrat împreună, Higgins, şi tot împreună trebuie să 
terminăm cazul. 

- Nicio grijă! Lăsaţi-mi o zi de răgaz! Voi fi mâine la Scotland 
Yard. Şi mai ales... Nu-mi mai telefonaţi vreodată! 


-32- 


Mary intră în bucătărie în clipa în care Higgins puse telefonul 
în furcă. 

- Se răceşte infuzia. 

- Mă duc în salon, Mary! Să nu fiu deranjat sub nicio formă! 
Am foarte mult de lucru. 

Mary rămase tăcută. Fără să vrea, auzise discuţiile dintre 
Higgins şi cei care îl sunaseră şi reuşise să-i identifice. Primul 
dintre ei, Watson B. Petticott, era bancherul. Higgins făcuse 
probabil nişte investiţii proaste. Al doilea, Scott Marlow, îl 
readucea periodic pe Higgins în atmosfera de la Scotland Yard, 


smulgându-l din rutină. Atâta vreme cât fostul inspector-şef nu 
avea să se despartă o dată pentru totdeauna de viaţa 
poliţienească, plină de probleme şi de scandaluri, nu avea să 
aibă decât necazuri. Mary îşi exprimase deja opinia în legătură 
cu acest pericol. Lăsându-l pe Higgins să „lucreze”, femeia 
începu să pregătească masa de prânz, aruncând o privire pe 
ziarul său favorit, The Sun, în care era vorba, pe prima 
pagină, despre două crime cumplite, răpirea unui copil şi 
jefuirea unei bănci. 


XX xk 


Higgins se simţea ceva mai bine. La urma urmei, nu era atât 
de neplăcut să fii răcit şi să te lăfăi într-un fotoliu confortabil, în 
faţa unui foc de lemne, cu un pahar de Royal Salute în mână. 
Bine înfofolit în haina sa de casă, Higgins cu ochii pe jumătate 
închişi, se uita la motanul Trafalgar. Făcută ghem, cu căpşorul 
pe lăbuţele de dinainte, felina stătea pe perna galbenă, 
umplută cu puf. Era o vreme de dormit. O ceaţă rece se 
abătuse asupra cătunului de la The Slaughterers, care marca, 
de altfel, sfârşitul zilei. 

Cu această ocazie, fostul inspector-şef îşi oferi o bucurie 
rară: să recitească memoriile strămoşului său, cunoscut pentru 
că se ocupase de o mumie vinovată de crimă. 

Când să aţipească, pe Higgins îl încercă o senzaţie ciudată. 
Chipul lui Frances Mortimer îi apăru în faţa ochilor, aşa cum îl 
ştia din tablourile profesorului ei de desen. Nu era decât o 
închipuire, dar inspectorul nu mai putu adormi. 

- Avem de lucru, Trafalgar, îi spuse motanului care se 
scărpina la urechea stângă. O să facem lumină! 

Din buzunarul cel mai adânc al vestei, Higgins scoase 
carnetul negru în care tot scrisese de la începutul investigaţiei. 
Excluzând ideile preconcepute, nu se încredea decât în intuiţie. 
După vechile metode ale alchimiştilor, care umpluseră vistieria 
suveranilor englezi, Higgins aduna fapte, observaţii, întâmplări 
şi aştepta ca adevărul să iasă la suprafaţă cât de curând. Chiar 
gripa lui era fără îndoială un semn ceresc. Unde în altă parte 
decât în propria locuinţă ar fi putut discerne esenţialul de 


neesenţial? 

Higgins citi de trei ori toate notițele. Memoria făcea operaţii 
bizare, în care fiecare element îşi ocupa treptat locul. Cine ar fi 
comparat creierul lui Higgins cu un calculator l-ar fi jignit 
profund, pentru că se considera total diferit de o maşină. Ştia 
foarte bine că orice mecanism, oricât de bun ar fi fost, nu era 
suficient de bun într-o anchetă. 

- Esenţialul, Trafalgar, este să pui întrebările potrivite. 

Higgins se apropie de foc. Afară, furtuna se dezlănţui, în 
vreme ce în salon era o temperatură potrivită. Motanul 
întredeschise ochii, fără să-şi schimbe locul. 

- Primul mister: Frances Mortimer însăşi. Cine era ea cu 
adevărat? O femeie admirabilă sau o prefăcută care profita de 
frumuseţea ei pentru a-i juca pe degete pe cei din jur? In acest 
caz, ar fi putut fi ucisă de un ins gelos, care suferea până într- 
atât încât să o ucidă. 

Trafalgar scoase un fel de mărâit, descleştându-şi lăbuţele şi 
încleştându-le iar. 

- Am pornit de la o singură certitudine: omorul a fost comis 
în clădirea administrativă de la British Museum. A fost 
implicată o mumie... Doar dacă ea a săvârşit crima, direct, sau 
indirect... De ce n-au fost lămurite împrejurările furtului 
mumiei? De ce n-am reuşit încă să prindem hoţul? Apoi, mai e 
şi banda de hoţi condusă de Dobelyou. Ca să încerci să dai o 
spargere importantă, trebuie să fii ajutat din interior. 
Întrebarea e de către cine? Agatha Lillby, Philipp Mortimer, Sir 
John Arthur în persoană, Eliot Tumberfast sau... Frances 
Mortimer, care trebuia redusă la tăcere? Ceea ce e absolut 
necesar e să se afle drumul mumiei. Mă gândesc dacă nu 
cumva n-am reuşi în felul ăsta să dezlegăm misterul. 

Higgins se ridică să mai arunce un lemn pe foc. Flăcările 
izbucniră mai vii, şi lemnul trosni. Fostul inspector-şef se aşeză 
din nou în fotoliu. 

- Vezi tu, Trafalgar, toţi cei care au gravitat în jurul lui 
Frances Mortimer sunt destul de inteligenţi. Nu se înghit unii pe 
alţii. Unii dintre ei chiar se urăsc. Cum de s-a aflat ea în 
mijlocul acestui vârtej? l-am împărţit în trei categorii. In prima, 
intră cei care o îndrăgeau sau o admirau pe Frances Mortimer: 


Sir John Arthur, soţul ei; Philipp Mortimer; Eliot Tumberfast; 
bătrânul ei profesor. În cea de-a doua, cei care o urau: Agatha 
Lillby, menajera; Barry, şoferul. În a treia, Dobelyou, care nu 
pare s-o fi întâlnit vreodată, şi J.J. Battiscombe, paznicul de 
noapte, care n-are nicio părere. 

Ca şi cum ar fi simţit că Higgins se apropie de o chestiune 
importantă a anchetei, Trafalgar îşi schimbă poziţia. Se aşeză 
ca un sfinx, cu coada şi lăbuţele din spate sub el, iar cu cele 
din faţă întinse. 

- Dobelyou, Philipp Mortimer, Agatha Lillby, Barry şi JJ. 
Battiscombe nu au un alibi solid. Sir John Arthur Mortimer şi 
Eliot Tumberfast nu aveau cum să fie la locul crimei, cu atât 
mai puţin profesorul lui Frances Mortimer, care nu se poate 
deplasa. Dar poate că aceştia au o legătură, într-un fel sau 
altul, cu banda de hoţi. Poate că unul dintre ei este chiar capul 
acestei bande. 

Motanul îşi scoase ghearele şi le retrase imediat. 

- Da, ştiu, am uitat pe cineva, pe micuța Indira Li, „ajutorul” 
lui Dobelyou. Ce vrei, aş fi vrut s-o las deoparte. Dar şi ea se 
afla în clădirea administrativă de la British Museum când a fost 
comisă crima. Şi nu trebuie să las nimic deoparte. 

Lui Higgins îi plăcea în mod deosebit începutul nopţii, când 
totul se cufunda în negură, când cerul şi pământul se 
contopeau pe deplin. Zorii nu aveau sens decât în contrast cu 
întunericul. La fel era şi într-o anchetă, în care trebuia să intri 
în sufletul criminalului, devorat de tenebrele care îl făcuseră pe 
acesta să comită cel mai teribil act: să ucidă. Higgins nu se 
putuse obişnui niciodată cu o asemenea idee. Pensionându-se 
anticipat, crezuse că va scăpa de Scotland Yard. Dar ce 
profesionist cinstit avea dreptul să-l lase pe ucigaşul lui 
Frances Mortimer să scape nepedepsit? 

- Un pas bun, Trafalgar, ar fi să ne preocupăm de cei care au 
minţit, pentru că adesea cei care omit mărunţişuri au lucruri 
mult mai importante de ascuns. Agatha Lillby a minţit despre 
cum şi-a petrecut timpul în noaptea crimei. J.J. Battiscombe nu 
şi-a respectat atribuţiile ca paznic de noapte. Philipp Mortimer 
a minţit prin omisiune. Curios triunghi: Philipp Mortimer o iubea 
pe Frances, Agatha o ura de-a dreptul, iar lui Battiscombe îi era 


indiferentă. lar toţi trei au avut acces la cheia cu care a fost 
încuiată uşa de la biroul în care Frances Mortimer a fost 
asasinată. Philipp Mortimer deţinea o dublură, de care clar ştia 
Agatha Lilly, Battiscombe avea acces la tabloul de serviciu în 
care se găsea cheia în caz de nevoie. Dar rămân încă un mister 
prezenţa mumiei şi traficul de antichităţi. Sunt mai multe piste 
care se intersectează, Trafalgar. Asasinul a trebuit să joace în 
mai multe tabere, să treacă de la una la alta, adoptând masca 
potrivită de fiecare dată. 

Motanul îşi privea fix stăpânul, de parcă ar fi încercat să-l 
iniţieze în cele mai profunde taine. 

- Să revenim la treburile noastre, Trafalgar. Sir John Arthur 
Mortimer: înalt şi fermecător, ambițios, muncitor, însetat de 
putere, sigur de sine, preocupat excesiv de rangul şi 
demnitatea sa. Philipp Mortimer: încăpățânat, violent, instabil, 
îndrăgostit nebuneşte de Frances Mortimer. Eliot Tumberfast: 
pasionat, impetuos, mistic, hipersensibil, posedă o adevărată 
vocaţie pentru ştiinţă. Agatha Lillby: perfecţionistă, încearcă 
să-şi ascundă caracterul în timpul serviciului, dar e devorată pe 
dinăuntru de pasiunea pentru jocul de cărţi şi câştig. Barry: un 
revoltat care se crede neînțeles, un anarhist, dar şi un laş care 
nu ezită să-şi ponegrească anturajul. J.J. Battiscombe: un 
funcţionar mărunt dezamăgit de viaţă, un fricos şi un 
ranchiunos protejat de uniforma pe care o poartă. Dobelyou, 
hoţul care ştie să se poarte vulgar şi să fie pretenţios, vrând să 
ascundă că a adunat o avere şi că are legături puternice cu 
lumea interlopă, este, de altfel, un bărbat prudent. Profesorul 
lui Frances Mortimer este în egală măsură un visător care şi-a 
găsit muza şi un bătrânel cam libidinos, înger şi demon 
deopotrivă. Indira Li, o fată fermecătoare, care fură şi care ştie 
să se folosească de frumuseţea sa. lată-i pe toţi aşa cum mi se 
par, Trafalgar. Doar aşa cum par... 

Motanul se ridică, se scutură, îşi abandonă pernuţa, făcu 
nişte paşi de o eleganţă maiestuoasă şi sări apoi pe genunchii 
lui Higgins, care îl mângâie blând pe cap. Trafalgar începu să 
toarcă. 

- Desigur, motivul crimei... Furtul? O crimă pasională? Un 
complot? O greşeală înfricoşătoare? O sinucidere mascată în 


crimă? Sau cu totul altceva? Răspunsul este chiar aici, 
Trafalgar! 

Pe ultimele pagini ale carnetului, Higgins notase ceea ce îi 
fusese ascuns şi descoperise până la urmă, răspunsurile 
primite,  omisiunile atât de importante încât ajunseseră 
minciuni, detaliile care, puse unul lângă altul, alcătuiau mici 
revelații. Din toată acea ecuaţie, din creuzetul alchimic în care 
fuseseră introduse toate datele avea să iasă numele 
asasinului, era sigur. 

Dar încă nu sosise momentul. 

Fiecare dintre cei pe care Higgins îi avea în vizor ocupa un 
loc precis într-una dintre căsuţele tabelului desenat de el. 
Trasase săgeți între ei, în funcţie de preferinţele şi antipatiile 
fiecăruia. Desigur, mai rămăseseră câteva detalii de ultimă oră 
de clarificat. Totul era acolo, sub ochii lui, şi el nu vedea. 

Cum să nu-l ducă gândul la Odă mumiei, scrisă de către 
rafinata poetesă J.B. Harrenlittlewoodrof, nominalizată la 
premiul Nobel pentru literatură, şi ale cărei prime versuri 
surprindeau de minune situaţia în care el însuşi se afla: 

O, trup efemer, sălaş de lumină, lume întunecată în 
care speranţa sălăşluieşte, 

Tu, mister desăvârşit al unor zei prudenti, parcurgi 
eternitatea prin ochii tăi întineriţi. 

Higgins îşi trecu degetul arătător de la mâna stângă peste 
fiecare nume înscris în carnet, de sus în jos, apoi de jos în sus 
şi, când termină, o luă de la capăt. Dintr-odată, resimţi o 
durere în mâna stângă. Trafalgar tocmai îl muşcase. Higgins 
probabil că deranjase motanul când se tot foia. Doar dacă... 
Doar dacă nu cumva voise să-i arate la ce nume ar fi trebuit să 
se oprească arătătorul fostului inspector-şef! 

- Este extraordinar, Trafalgar, pentru că... 

Higgins se simţea mult mai bine. Mintea i se luminase. 
Bucăţile de puzzle se aranjau de la sine. Totul mergea ca pe 
roate. 

Higgins luă o o înghiţitură de Royal Salute. De acum, ştia 
numele criminalului lui Frances Mortimer. 


-33- 


Spre ora 11.00 dimineaţa, deşi avea încă febră şi era destul 
de slăbit, Higgins intra într-o clădire de pe Haymarket, în 
Londra. Strada veche se îngustase din pricina magazinelor de 
mâna a doua, a chioşcurilor cu suvenire şi obiecte de artizanat 
ieftine. Higgins se întreba cum puteau supravieţui în asemenea 
împrejurări clasicele Burberry, Freibourg and Treyer, cei mai 
vechi comercianţi de tutun din capitală. 

Pe cât de respingător şi plin de igrasie era pe dinafară, pe 
atât de luxos era imobilul pe dinăuntru. Atmosferă discretă, 
candelabre joase, lift ultramodern. Cele trei etaje erau ocupate 
de agenţia Top-Model, a cărei adresă Higgins o găsise pe 
cartea de vizită luată de la profesorul de desen al lui Frances 
Mortimer, din camera 125 a Hotelului Bellevue. Considerând-o 
mai degrabă o informaţie insolită, îşi formulase o ipoteză 
despre ce ar fi putut să reprezinte şi venise să o verifice în 
persoană. 

Birourile agenţiei se găseau la primul etaj. Cum nu îi plăcea 
să meargă cu liftul, Higgins o luă pe scări. Uşa poleită de la 
etaj era ornată cu îngeri sculptați. Inspectorul sună, iar o fată 
încântătoare îi deschise. Purta un taior arămiu care îi venea de 
minune şi îi zâmbi provocator lui Higgins. 

- Aveţi programare? 

- Nu chiar, dar... 

- Nu este nicio problemă! O să vă conduc în salonul albastru, 
unde doamna Toppy vă va ajuta să alegeţi ce doriţi. 

Higgins se întreba dacă nu cumva face vreo imprudenţă, dar 
conştiinţa profesională îi interzicea să dea înapoi atâta vreme 
cât nu obținuse rezultatul scontat. Intră deci în salonul 
albastru, un loc de un rafinament desăvârşit, decorat cu 
gravuri franţuzeşti de secol XVIII ce înfăţişau tinere fete 
tolănite pe câmpuri de vis. 

Doamna Toppy stătea la un birou cu intarsii. 

- încântată să vă cunosc, stimate domn. Cu ce vă pot ajuta? 

Higgins preferă să rămână în picioare. | se părea nedemn să 
se aşeze pe un scaun Ludovic al XV-lea. 

- Este puţin complicat, stimată doamnă! 

Femeia zâmbi cu subiînţeles, obişnuită cu cererile dificile. 


- Aţi dori să vă aruncaţi privirea peste un catalog? 

Directoarea agenţiei Top-Model deschise un clasor mare 
îmbrăcat în piele arămie şi i-l întinse lui Higgins. Intorcea 
paginile cu pricepere, lăsându-i vizitatorului răgazul să 
aprecieze fotografiile. Tinere splendide îmbrăcate în rochii de 
seară pozau în ipostaze destul de convenţionale. Higgins 
încremeni. 

- Nu aţi găsit nimic care să vă atragă atenţia? Se nelinişti 
doamna Toppy. 

- E cam complicat, mărturisi Higgins... Cum să vă spun... 

Directoarea agenţiei închise catalogul, scrutându-l pe bărbat 
din cap până în picioare. 

- Nu cumva sunteţi... organizator de spectacole sau ceva 
asemănător? Fu întrebat inspectorul. 

- Ba da, aşa e, aprobă Higgins cu un zâmbet liniştitor. Caut o 
veche colaboratoare foarte devotată, pe care din păcate am 
pierdut-o din vedere. Mi s-a spus că agenţia a angajat cele mai 
bune actriţe din Londra. Nu cumva această femeie lucrează 
aici? 

Higgins puse o fotografie pe biroul doamnei Toppy, un chip 
pe care directoarea agenţiei îl studie cu mare băgare de 
seamă. 

- Nu prea cred că e de aici, dar parcă îmi aminteşte de 
cineva. Spectacolele pe care le organizaţi sunt mai degrabă... 
private? 

- Într-adevăr, răspunse Higgins. 

Un licăr pervers însufleţi privirea doamnei Toppy, care luă un 
alt catalog din dulap, dădu paginile una câte una, până când se 
opri mulţumită, arătându-i clientului fotografia unei tinere 
goale. Alungită pe o canapea, nu-şi ascundea niciun farmec. 

- Nu este aceasta colaboratoarea pe care o căutaţi? Intrebă 
doamna Toppy. 

- Chiar ea este. E disponibilă? 

- Putem aranja, stimate domn! Haideţi să vorbim mai întâi 
de comisionul meu! 


XX xk 


După un ocol pe la farmacie, Higgins merse cu un taxi până 
la Scotland Yard. 

Când reveni în biroul superintendentului Scott Marlow, 
Higgins îl văzu luptându-se cu o grămadă de rapoarte 
administrative care semnalau erori cauzate de sistemul 
informatic. Nici Marlow nu era în cea mai bună formă. 

- Higgins, în sfârşit! Ce aţi descoperit? 

- Vă invit la teatru, domnule superintendent. 

- De ce? 

- La Londra se joacă un spectacol pe care trebuie să-l vedem 
neapărat. Mi-ar plăcea să vă aflu părerea în privinţa lui. 

- Sunteţi amabil, Higgins, dar... 

Scott Marlow nu prea se dădea în vânt după evenimentele 
culturale. Îşi petrecea numeroase seri la Scotland Yard, ocupat 
să vegheze asupra siguranţei Regatului Unit. 

- Ne vedem la ora şapte la Lyric Hammersmit, pe King 
Street! Sunt convins că nu veţi regreta. 

Nu era prea uşor să-i reziste cineva lui Higgins. Prin urmare, 
Scott Marlow cedă. 

- Cum se cheamă piesa? 

- Crimă şi pedeapsă. 


XX xk 


Higgins şi Scott Marlow îşi luaseră bilete în rândul doi. 
Superintendentului i se părea că locul este prea sobru pentru 
gustul lui, nu pricepea nimic din derularea piesei şi îi displăcea 
felul în care jucau actorii. 

- In fine, Higgins, şopti Marlow la urechea colegului său, de 
ce m-aţi târât până aici? 

- Aşteptaţi scena următoare, cea în care intră servitoarea! 

Cei doi bărbaţi puteau vorbi fără să se teamă că ar fi 
deranjat publicul. Penultima reprezentaţie a spectacolului 
Crimă şi pedeapsă nu trezise prea mare interes. Nu erau mai 
mult de cincisprezece spectatori împrăştiaţi prin sală. 

Scott Marlow îi urmă sfatul lui Higgins, chiar dacă se plictisea 
de moarte. Servitoarea nu rămase decât un minut sau două pe 
scenă, fără să zică vreun cuvânt. Regizorul dorise să-i dea ceva 


de făcut unei figurante. 

- Fascinant, spuse Higgins. 

- Ce anume? Intrebă superintendentul. 

- Servitoarea asta... Nu-ţi aminteşte de nimeni? 

- Nu-mi dau seama. Cu cine ar trebui să semene? 

Higgins îi arătă lui Scott Marlow fotografia pe care o folosise 
deja la agenţia Top-Model. Superintendentul făcu ochii mari. 

- Nu, chiar crezi... A, da, poate, dar în niciun caz cu coafura 
asta! Deci crezi că ea... 

- Să nu tragem concluzii pripite! Spuse Higgins. Noi trebuie 
să ştim să folosim corect ceea ce ne oferă destinul. 

- In ce sens? 

- Va fi cam surprinzător, dar cred că vom reuşi. Cu condiţia 
să mă ajutaţi, domnule superintendent! 

Scott Marlow se foi pe fotoliul care începu să scârţâie. 

Fostul inspector-şef avea uneori idei la limita legii. 

- Da, Higgins, dar aş vrea să ştiu... 

- Numele criminalului? 

- Ei bine... 

- Am o ipoteză, dar nu vreau să vă influenţez. Este esenţial 
ca dumneavoastră să rămâneţi pe deplin obiectiv şi să aveţi o 
privire lucidă de-a lungul orelor care urmează. 

- Ipoteza dumneavoastră nu depăşeşte bunul simţ, nu? 

- Fără îndoială, afirmă Higgins. Nu va fi prea uşor să-l facem 
să mărturisească pe criminalul lui Frances Mortimer. Vă propun 
să-i adunăm pe toţi cei care, de aproape sau mai de departe, 
au avut o legătură cu desfăşurarea anchetei. 

- Va fi o confruntare generală, cu alte cuvinte, se impacientă 
Scott Marlow. Apropo, au venit rezultatele de la laborator ale 
analizei revolverului, reziduurilor găsite în şemineul lui Sir 
Mortimer şi prafului adunat de dumneavoastră în săculeţ. Nu e 
nimic senzaţional. Vreţi să le citiţi? 

- Treaba merge de la sine, zise Higgins. 

Un bărbat în smoking se apropie de superintendent. 

- Domnule, spuse acesta, sunt câţiva spectatori care se 
plâng de conversaţia dumneavoastră. 

- Au dreptate să se plângă! l-o întoarse superintendentul 
ridicând vocea. Piesa asta e groaznică. Haideţi, Higgins! Prefer 


să plecăm. 

- Haideţi înapoi la Scotland Yard! Propuse Marlow. Aşa o să 
puteţi să-mi explicaţi cum o să acţionăm şi avem ocazia să 
bem şi un grog. 

- Îmi pare rău, dar aş vrea să profit de maşina de serviciu să 
fac o mică experienţă. 

- Care? 

Higgins scoase un ditamai ceasul, un obiect superb de pe 
vremuri. Marlow îl privi curios pe inspector. 

- Aş vrea să refac ultimul drum făcut de doamna Mortimer. 

Scott Marlow se urcă la volan. Higgins avea în continuare 
ceasul. Cei doi poliţişti plecară de pe King Street spre conacul 
familiei Mortimer. De acolo, făcură un drum până la National 
Theatre, apoi la clădirea administrativă de la British Museum. 
Pentru o ultimă verificare pe cronometru, Higgins îl rugă pe 
Marlow să se întoarcă la punctul de plecare. 

Mergeau în direcţia Scotland Yard-ului, când ecranul 
telefonului se aprinse. Superintendentul răspunse. 

- Aici, Marlow, ascult... Cine? Sosesc! Nu, nu sunt la Scotland 
Yard, dar ajung imediat, sunt aproape! 

Închise şi făcu cale întoarsă. 

- Am atins punctul culminant al investigaţiei, Higgins! Philipp 
Mortimer a dispărut. 


-34- 


Higgins şi superintendentul Scott Marlow sosiră la conacul 
familiei Mortimer la ora 21.15. Agatha Lillby, care pândea 
venirea poliţiei din spatele unei ferestre, veni să le deschidă. 

- Sir John Arthur Mortimer vă aşteaptă în birou. 

Higgins observă că, în ciuda emoţiei prost gestionate, 
Agatha Lillby redevenise o menajeră impecabilă, cu un coc 
perfect strâns. Femeia îi conduse degrabă pe cei doi poliţişti. 

După ce se salutară, profesorul îi invită pe cei doi musafiri să 
se aşeze. 

- Domnilor, nu mi-am mai revăzut fiul de alaltăieri 
dimineaţă. Nu şi-a petrecut noaptea aici. S-a mai întâmplat să 
lipsească de două sau de trei ori până acum, dar obişnuia să- 


mi spună unde pleacă. Aseară n-a venit la masă şi n-a dat 
niciun semn între timp. L-am aşteptat până în toiul nopţii şi am 
început să mă neliniştesc. De aceea am crezut că e necesar să 
anunţ poliţia. 

- Aţi făcut bine, Sir John Arthur, interveni Marlow. 

- N-aveţi nicio idee despre locul în care ar fi putut merge? 
Întrebă Higgins. 

- Am telefonat la standul de tir şi l-am trimis pe Barry la 
localul său preferat, însă niciun prieten de-al lui nu ştia nimic. 

- Fiţi fără grijă! Zise Scott Marlow. Îl vom găsi repede pe fiul 
dumneavoastră. 

- Nu ezitaţi să mă sunaţi, domnule superintendent! Nu cred 
că o să dorm prea mult la noapte. 

Scott Marlow conducea agitat. 

- N-am vrut să-l îngrijorez şi mai mult pe Sir John Arthur, îi 
spuse lui Higgins, dar cred că avem o dovadă a vinovâăţiei 
fiului. Măcinat de remuşcare, băiatul a fugit. 

- Tot ce e posibil, răspunse Higgins. Doar dacă nu a fost 
omorât fiindcă deranja. 

- Cine ar fi vrut să distrugă în halul ăsta familia Mortimer? 

- Totodată, este posibil ca Philipp Mortimer să fi fugit de 
bună voie, din motive cunoscute numai de el. 

- Dacă e aşa, trebuie să începem căutarea! Trebuie să-l 
găsim cât mai repede posibil! 

- Credeţi că putem aştepta până mâine seară, domnule 
superintendent? 

Scott Marlow opri la semafor. Se întoarse spre colegul său. 

- De ce? Ce se întâmplă? 

- Am o idee vagă despre locul în care ar putea fi Philipp 
Mortimer. Dacă se dovedeşte adevărată, o să vă duc acolo 
mâine seară. 


XX xk 


Higgins o salută scurt pe patroana de la Hotelul Bellevue şi 
trecu prin faţa ei, fără să se oprească. Era ora opt dimineaţa. 
Urcă direct la camera 215. 

Profesorul lui Frances Mortimer era tot întins pe patul său 


jerpelit, cu o pătură pe picioare. În preajma lui se afla şevaletul 
acoperit cu un prosop alb. 

- Nu vă deranjez prea mult, spuse Higgins. De câţi ani nu vă 
mai puteţi folosi picioarele? 

- De cinci. Vreţi dovezi? Vreţi să ştiţi adresa doctorului meu? 
Vreţi să-mi consultaţi dosarul medical? 

- Am făcut toate astea, răspunse Higgins, şi am nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. Presupun că vreţi să-l vedeţi 
condamnat pe asasinul lui Frances Mortimer. 

Bătrânul se scutură puţin, privindu-l pe Higgins cu ochi 
injectaţi. 

- L-aţi găsit pe acest monstru? 

- Ca să reuşim, voi avea nevoie de unul dintre tablourile 
acestea. Pot să-l cumpăr? 


XX xk 


În biroul superintendentului Scott Marlow, ceasul electronic 
arăta ora 17.30. Dacă Higgins avea să se întoarcă până la 
18.30, Marlow trebuia să demareze procedura de căutare a lui 
Philipp Mortimer. Sir John Arthur Mortimer îl sunase la începutul 
amiezii să-l întrebe ce veşti are. Superintendentul îl asigurase 
că Scotland Yard-ul făcea tot ce era posibil să-i găsească fiul. 

Higgins ajunsese la Scotland Yard la ora 8.40, lăsase un 
colet şi plecase din nou cu o maşină de serviciu cu şofer, fără 
să dea alte explicaţii în afară de „patrulă de control”, cu 
acordul superintendentului. Cu excepţia formulelor de salut 
„bună ziua” şi „pe diseară”, nu rostise nimic altceva, iar Scott 
Marlow nu îndrăznise să-l întrebe unde se duce. Când Higgins 
se concentra asupra vreunui aspect, era de preferat să nu fie 
deranjat de nimeni. 

Superintendentul era din ce în ce mai neliniştit. Ancheta 
Mortimer luase o întorsătură neplăcută, intensificată şi de 
adierea de scandal care risca să se întoarcă asupra poliţiei. 
Scott Marlow fusese deja nevoit să-i liniştească pe redactorii- 
şefi de la trei mari cotidiene care îl băteau la cap, ţinând 
seama că superintendentul promisese arestarea iminentă a 
vinovatului. 


La ora 17.55, Scott Marlow se pregătea să alerteze serviciul 
de căutare a persoanelor dispărute. În clipa în care ridică 
receptorul, apăru Higgins. 

- Cumplită zi, domnule superintendent! Simt o furnicătură în 
gât care nu anunţă nimic bun. 

Scott Marlow se ridică, foarte ţeapăn. 

- L-aţi găsit pe Philipp Mortimer? 

Higgins se aşeză. 

- Da. 

- Unde era? 

- La el în cameră. 

- ŞI... Unde a fost înainte? 

- In singurul loc în care putea fi în mod normal. Nu existau 
decât trei soluţii: fie Philipp Mortimer hotărâse să-şi pună capăt 
zilelor, fie fusese scos din joc, fie se retrăsese pe undeva, în 
orice caz, nu era loc de imprevizibil. 

Scott Marlow se nelinişti. Explicaţiile fostului inspector-şef 
nu-i erau de niciun folos. 

- In sfârşit, Higgins, spuneţi-mi unde l-aţi găsit pe Philipp! 

- În Sussex, la tatăl lui Frances Mortimer. 


-35- 


Higgins şi Scott Marlow îşi petrecură seara dezbătând 
reconstituirea prevăzută pentru a doua zi. Superintendentul 
fusese însărcinat să-i anunţe oficial pe participanţi. Făcuse 
câteva observaţii, în timp ce Higgins îşi prezentase strategia. 
Aveau să-şi joace rolul, neavând o soluţie mai bună. 

Scott Marlow ceruse în mod expres să nu fie deranjaţi decât 
în caz de urgenţă, însă un inspector stagiar bătu la uşa 
biroului. Furibund, Marlow deschise. 

- Cee? 

- E un apel din afară pentru inspectorul Higgins, personal şi 
urgent. Persoana nu a vrut să spună cine este, precizând doar 
că este vorba despre ancheta Mortimer. 

- Fă-mi legătura în birou! 

Higgins răspunse. Îşi ascultă interlocutorul fără să spună mai 
nimic. 


- Sosesc, zise înainte de a închide. 

- Cine era? Întrebă Scott Marlow, temându-se de o nouă 
complicaţie. 

- J.J. Battiscombe. Vrea să facă o mărturisire. 


XX xk 


Fostul paznic de noapte îşi dăduse întâlnire cu Higgins într- 
un local numit Museum Tavern, celebru pentru colecţia sa de 
umbrele. Higgins îl zări pe J.J. Battiscombe îmbrăcat civil, 
aplecat asupra unei halbe de bere neagră. Purta un costum gri, 
tocit pe alocuri. Fostul inspector-şef se aşeză în faţa lui. 

- Bună seara, domnule Battiscombe! Pari destul de obosit. 

J.J. Battiscombe luă o înghiţitură de bere. Fără uniformă, îşi 
pierduse orice prestanţă. 

- Inspectore, am senzaţia că mă suspectaţi de fapte grave. 

- Să înţeleg că trecem la mărturisiri? 

Fostul paznic de noapte nu zise nimic. Simţindu-şi gâtul 
uscat, fu nevoit să ia din nou o gură de băutură. 

- Mi-am amintit un amănunt, inspectore, şi m-am gândit că 
v-ar putea interesa. 

- Aşa sunt meandrele memoriei, zise Higgins. Uneori uităm 
fapte importante. Ce ţi-ai amintit? 

- Un bărbat a venit la British Museum să mă întrebe diverse 
lucruri. Voia să ştie dacă Frances Mortimer venea uneori în 
clădirea administrativă şi la ce ore. Am refuzat să-i răspund, 
desigur. Pretindea că e detectiv particular. l-am cerut un 
document oficial şi mi-a arătat o carte de vizită. 

- Ai păstrat-o? 

- N-a vrut să mi-o lase. Dar n-am uitat ce scria pe ea: 
Agenţia Holmes, Greek Street nr. 18. 

Higgins se ridică. J.J. Battiscombe încercă să-l mai reţină. 

- Inspectore... Sper că ţineţi cont de ce tocmai v-am spus. 

- Desigur, domnule Battiscombe! 


XX xk 


Higgins ajunse la conacul familiei Mortimer puţin înainte de 


ora prânzului. Agatha Lillby îl invită în salon şi îl rugă să 
aştepte câteva minute, pentru că Sir John Arthur stătea de 
vorbă cu două personalităţi din lumea culturală. Higgins 
binevoi să aştepte, mulţumit că putea contempla în voie o 
stelă egipteană superbă din al Doilea Imperiu şi un tablou din 
Renaşterea italiană reprezentând o femeie tânără la balcon. 

Când Agatha Lillby îl conduse pe Higgins în biroul 
profesorului, un sfert de oră mai târziu, noul director de la 
British Museum nu-şi ascunse deloc neliniştea. 

- Sper că nu mi-aţi adus veşti proaste, domnule inspector! 
Philipp nu şi-a revenit încă din şoc. N-a vrut să-mi spună nimic 
despre plecarea lui. 

- Liniştiţi-vă, nu este nimic serios! Permiteţi-mi mai întâi să 
vă felicit pentru numirea în noua funcţie de director al British 
Museum. Am citit cu mare interes articolul din Times despre 
cariera dumneavoastră. 

- Mulţumesc, inspectore! Sper că veţi veni la recepţia 
organizată de muzeu pentru sărbătorirea evenimentului. 

- Voi veni cu plăcere! 

- L-am invitat, de asemenea, pe superintendentul Marlow 
care, la rândul său, m-a convocat mâine după-amiază la o 
reconstituire a crimei. Mărturisesc că gândul că ceea ce am 
trăit în seara aceea... 

Higgins se plimba prin cameră, în continuare fermecat de 
dicționarele masive de hieroglife. 

- E o treabă foarte dificilă, domnule profesor, iar 
superintendentul este nevoit să facă întocmai. Probabil că 
această reconstituire n-o să ne aducă niciun indiciu 
suplimentar, dar buna desfăşurare a anchetei ne forţează să 
apelăm şi la o astfel de strategie. 

Sir John Arthur nu avea chipul bucuros al cuiva care tocmai 
căpătase o funcţie înaltă. Ştia să-şi ascundă admirabil durerea 
şi păstra o atitudine demnă, conştient de statutul său. 

- Mi-am luat libertatea să vă deranjez în legătură cu un 
eveniment ciudat care ar putea să relanseze ancheta. 

- Philipp... 

- Nu, nu este vorba de fiul dumneavoastră. Fostul paznic de 
noapte din clădirea administrativă a muzeului, J.J. Battiscombe, 


mi-a adus la cunoştinţă că a fost interogat de un detectiv 
privat al unei agenţii Holmes. Mi-a dat şi o adresă unde să-l 
găsesc pe detectiv. Dar când m-am dus acolo, nu am găsit 
nicio agenţie Holmes, doar un cabaret de calitate îndoielnică. 
Dar ceea ce contează, domnule profesor, este că cineva 
conduce o anchetă despre soţia dumneavoastră. 

Sir John Arthur oftă. 

- Aşa este, domnule inspectore. Sunt la curent cu această 
investigaţie, pe care, de altfel, eu am cerut-o la agenţia 
Christie şi fiii. Termenul „investigaţie” nu este însă cel mai 
potrivit, pentru că, de fapt, voiam să o protejez pe Frances. 

- Era ameninţată de cineva? 

- Indirect... poate că aţi avut dreptate. Fără îndoială că eu 
trebuia să mor în locul lui Frances. Nu voiam să o târăsc şi pe 
ea în mocirlă odată cu mine. 

- Aţi primit ameninţări? 

- „Ameninţare” este un cuvânt mare. Să spunem că 
ascensiunea mea în carieră a stârnit o anumită invidie. Un apel 
telefonic pe care eu nu l-am băgat în seamă a neliniştit-o 
foarte tare pe Frances. Nu voia să mă implic prea mult în toată 
şarada asta, mai ales că lumea ştiinţifică nu e prea miloasă. ŞI 
în seara în care Frances era în totalitate protejată... 

Higgins păru jenat. 

- Vă rog să-mi vorbiţi mai degrabă de acel apel primit şi ce 
presupunea de fapt protecţia oferită. 

- Nu mai gândeam deloc, răspunse savantul fără cea mai 
mică stânjeneală. Astfel de amănunte îmi par azi lipsite de 
importanţă. 

- Înţeleg perfect, Sir John Arthur, dar e bine c-am mai lămurit 
un detaliu semnificativ. Pe mâine, deci)! 


XX xk 


Agenţia Christie şi fiii era amplasată în Savile Row, într-un 
dintre cartierele londoneze elegante, în apropiere de Bond 
Street. Se  specializaseră în investigarea cazurilor care 
necesitau discreţie, fiind solicitaţi de înalta societate britanică. 
Agenţia nu-şi făcea defel publicitate, reputaţia ei fiind solidă. 


Higgins fu primit într-un birou spaţios cu mobilier în stil 
Stuart. Fostului inspector-şef nu-i plăcea deloc, considerându-l 
mai degrabă greoi şi manierist. 

Reprezentantul agenţiei era tânăr, plin de energie şi sigur de 
el. 

- Onorat să vă primesc, domnule. Nu e nevoie să-mi spuneţi 
încă numele dumneavoastră, dacă nu doriţi. Discreţia obligă! 

Higgins fu de acord. 

- Lăsaţi-mă să ghicesc! Apelaţi la noi pentru un divorţ? 

- Nu chiar, răspunde Higgins, ci din cauza unei crime. 

Interlocutorul inspectorului înlemni. 

- Nu suntem interesaţi de genul acesta de farse. Suntem o 
agenţie serioasă, avem legături la Scotland Yard şi... 

- Vin chiar din partea Scotland Yard-ului, îl întrerupse 
Higgins, şi mi-ar plăcea să discutăm despre dosarul unuia 
dintre clienţii agenţiei, păstrând confidenţialitatea şi discreţia. 
Sau aţi prefera să intervină superintendentul Marlow? 

Responsabilul agenţiei redeveni mieros. 

- Vă stau la dispoziţie, inspectore! 


-36- 


La căderea serii, Higgins şi Scott Marlow, însoţiţi de doi 
inspectori şi de mai mulţi agenţi de poliţie, intrară în clădirea 
administrativă de la British Museum. Urcară la primul etaj, 
unde îi aşteptară pe Sir John Arthur Mortimer şi pe fiul său, 
Philipp, pe Agatha Lillby, pe Eliot Tumberfast, pe Barry, pe J.J. 
Battiscombe, pe William W. Dobelyou şi pe Indira Li. 

Higgins avea o figură serioasă, pentru că ştia că printre 
acele persoane se ascunde criminalul. 

- Domnilor şi domnişoarelor, începu superintendentul Scott 
Marlow, o să încercăm să reconstituim asasinatul doamnei 
Frances Mortimer. Scotland Yard are deplină încredere în 
viabilitatea acestui demers. Piedicile întâlnite de-a lungul 
anchetei în curs de desfăşurare necesită o asemenea 
reconstituire. Prin urmare, vă rog să vă conformaţi indicaţiilor 
care vi se vor da. Sperăm că efortul comun o să contribuie la 
găsirea adevărului! 


Philipp Mortimer era cu spatele la un perete, părând cu totul 
indiferent la ce era în jurul său. Eliot Tumberfast, cu mâinile 
încrucişate la spate, era vizibil tensionat, în vreme ce Sir John 
Arthur Mortimer, foarte elegant, afişa masca indescifrabilă a 
celui care are îndatoriri înalte. Agatha Lillby, purtând un 
impermeabil strâns pe talie, părea puţin cam dezorientată. 
Barry, nervos, se tot foia. J.J. Battiscombe, în poziţie de drepţi, 
nemişcat, aştepta instrucţiuni. William W. Dobelyou, cu 
cătuşele la mâini, zâmbea ironic. Indira Li, temătoare, se 
apropiase de Higgins. Inspectorul îşi scoase din buzunar 
carnetul negru şi verifică prima pagină. 

- Să o luăm sistematic! Spuse Higgins. Haideţi cu toţii spre 
locul unde a fost comisă crima! Domnule Battiscombe, poţi să 
deschizi uşa de la biroul domnului profesor Mortimer? 

- Eu, domnule inspectore? Se miră paznicul de noapte. 

- Da, te rog! 

J.J. Battiscombe se îndreptă şovăitor spre tabloul de serviciu 
închis cu un lacăt. Se folosi de şperaclu să-l deschidă, apoi 
trase de panou şi luă cheia de la biroul lui Sir Mortimer. O ţinea 
în mâna dreapta, de parcă ar fi fost un obiect preţios şi i-ar fi 
fost teamă să o folosească. 

- Haide! Insistă Higgins. Fă exact la fel cum ai procedat în 
noaptea crimei! 

J.J. Battiscombe se panică dintr-odată. 

- Nu... Nu pot! 

- Ce s-a întâmplat? Îl întrebă superintendentul Scott Marlow. 

- N-am curaj, mărturisi sfârşit fostul paznic de noapte, 
plecând capul. _ 

-Ce e prostia asta? Bagă cheia în uşă şi deschide-o! li 
ordonă Scott Marlow. 

Supunându-se din reflex ordinului, J.J}. Battiscombe se înclină 
în faţa autorităţii poliţieneşti. Cheia se răsuci cu uşurinţă în 
broască, scoțând un scârţâit. Vechiul militar se pierdu din nou 
cu firea, fiindu-i teamă să facă mai mult. Nervos, Scott Marlow 
apăsă pe clanţă, împinse uşa şi-i dădu înapoi cheia lui J.J. 
Battiscombe. 

- Pune-o la loc sigur! 

Fostul paznic de noapte nu se lăsă rugat şi plecă imediat, 


pentru a scăpa de acea cheie care parcă îi frigea degetele. 

- Haideţi înăuntru! Le zise Higgins tuturor. 

Primul care o luă înainte fu Sir John Arthur Mortimer. Îi 
urmară îndeaproape Agatha Lillby, Dobelyou, Barry, Philipp 
Mortimer, Indira Li şi J.J]. Battiscombe. Eliot Tumberfast se opri 
în prag. 

- Aveţi tot dreptul să intraţi astăzi, spuse Higgins, şeful 
dumneavoastră nu vă poate împiedica. 

Egiptologul intră, urmat de Scott Marlow. Higgins intră 
ultimul şi închise uşa, apoi îi rugă pe fiecare dintre ei să ia loc, 
aşezându-se la rândul său la biroul lui John Arthur Mortimer. 

Superintendentul Marlow preferă să stea în picioare, lângă 
bibliotecă. 

In faţa lui Higgins erau aliniate opt scaune. Eliot Tumberfast, 
indecis, alese să stea în extrema stângă. Apoi se aşezară 
Barry, J.J. Battiscombe, William W. Dobelyou, Philipp Mortimer, 
Indira Li şi Agatha Lillby. Sir John Arthur, uşor enervat, se aşeză 
în extrema dreaptă. 

- Pentru că toată lumea este aici, zise Scott Marlow, putem 
începe. 

- Nu prea cred! Obiectă gânditor Higgins. 

Superintendentul se miră. 

- Ne lipseşte un martor esenţial, preciză Higgins. Mumia. 

Se auziră murmure dezaprobatoare. 

- Chiar credeţi... 

- Domnule superintendent, să nu uităm că mumia a fost 
acuzată de crimă. Prezenţa sa aici este indispensabilă pentru 
reconstituirea exactă a scenei crimei. 

- Asta e de-a dreptul grotesc! Spuse profesorul. Suntem 
oameni  respectabili şi n-avem nevoie de toată această 
mascaradă! 

- Imi pare rău, răspunse Higgins hotărât, însă mumia a jucat 
un rol esenţial în derularea anchetei. Domnule superintendent, 
puteţi s-o aduceţi? 

Scott Marlow deschise uşa, dându-le voie celor doi poliţişti să 
intre cu mumia la subrat. Deşi era într-o stare proastă, tot 
rămânea înspăimântătoare, cu chipul descărnat, de dincolo de 
mormânt, prinsă între viaţă şi moarte. 


- E scandalos! Protestă Sir John Arthur Mortimer. 

Indira Li clipea des, se tot foia, apoi aproape leşină. Philipp 
Mortimer o împiedică să cadă, prinzând-o în ultimul moment. 
Agatha Lillby scoase un țipăt, ducându-şi mâinile la ochi să nu 
vadă nimic. J.J. Battiscombe rosti o incantaţie pe care o 
învățase în Indii. 

- Un adevărat teatru al groazei, comentă William W. 
Dobelyou, folosind un ton ironic pentru a-şi ascunde frica. 

Eliot Tumberfast, foarte palid, rămase cu privirea ţintă la 
mumie. 


- N-a fost corect restaurată, zise. Îi lipsesc amuletele, îi 
lipsesc... 

- Am făcut tot ce s-a putut să arate prezentabil, îi răspunse 
Higgins. 


Fostul inspector-şef se ridică şi se îndreptă spre cele două 
sarcofage aşezate în prima parte a biroului. Toate privirile se 
aţintiră asupra lui. Îl deschise pe cel mai mare dintre ele. Cei 
doi poliţişti aşezară mumia în sarcofag cu multă grijă, foarte 
încântați că se debarasaseră de suspectul macabru. Higgins 
închise sarcofagul, întorcându-se spre biroul profesorului, care 
nu îl pierdea din ochi pe inspector. 

- Spectacolul acesta indispune pe toată lumea. 

- Asasinul soţiei dumneavoastră se găseşte aici, printre noi. 


-37- 


Indira Li îşi reveni din leşin. Ceilalţi erau încordaţi. Chiar şi 
Sir John Arthur era şocat de vorbele lui Higgins. 

- Ceea ce pretindeţi, domnule inspector, este de-a dreptul 
înfricoşător. 

- Este doar tristul adevăr. Ştiţi că primul vinovat la care m- 
am gândit aţi fost chiar dumneavoastră? 

Scott Marlow, care îi privea pe suspecți, crezu că n-a înţeles 
bine. Chipul noului director de la British Museum se făcu dintr- 
odată livid ca faţa unui mort. 

- Cuvintele dumneavoastră nu sunt potrivite pentru un 
poliţist de la Scotland Yard, domnule inspector. 

- Dar sunt atâtea cazuri de bărbaţi care îşi ucid soţia într-un 


fel sau altul. 

- Mi-am iubit cu adevărat soţia. Îi insultaţi memoria 
susţinând această mojicie. Pot să vă amintesc că eram bolnav 
atunci şi că nu am ieşit din casă? 

- Acelaşi lucru mi l-am repetat şi eu de multe ori. Este 
adevărat că domnişoara Lillby şi domnul Tumberfast sunt 
martori că n-aţi plecat de acasă întreaga seară. 

Eliot Tumberfast era furios. Dacă n-ar fi avut ideea să se 
ducă acasă la ilustrul său patron în acea seară, acum ar fi fost 
suspectat de crimă! 

- Discutând cu Indira Li, o persoană cu adevărat interesantă, 
am abandonat ideea vinovâăţiei dumneavoastră, continuă 
Higgins. 

Indira Li, care evita cu grijă privirile lui William W. Dobelyou, 
părea un animal hăituit. 

- Cazul domnişoarei Li m-a intrigat, explică Higgins, pentru 
că ea se afla la primul etaj, foarte aproape de John Arthur 
Mortimer. Complice la furt, categoric, dar poate totodată şi 
criminală... 

- N-am făcut nimic! Exclamă tânăra indiancă, cuprinsă de 
frică. Eu aveam doar rolul de a-i da indicaţii lui... lui... 

- Lui Dobelyou, zise Higgins, găsit de Scotland Yard cu 
ajutorul superintendentului Marlow. Dar dumneavoastră aveţi 
talente aşa de rare, domnişoară, în mod special de a vă 
metamorfoza. Vă deghizați de minune ca să studiaţi casele de 
prădat. Dădacă, femeie de serviciu, menajeră... Aţi jucat o 
mulţime de roluri până să ajungeţi la perfecţiune. Şi, în acea 
seară, aţi luat chipul şi veşmintele unui hoţ. 

Fiecare dintre cei prezenţi crezu că Indira va leşina din nou. 
Dar nimeni, de această dată, nu se grăbi să-i mai ofere 
ajutorul. Erau atâtea vorbe cu subiînţeles în spusele lui Higgins, 
că fata se putea aştepta la acuzaţia care să demaşte un 
criminal pe cât de necruţător, pe atât de fragil. 

-Dar există mai multe amănunte în favoarea 
dumneavoastră, domnişoară. 

Indira Li respira cu greutate, neştiind cum să se apere. 

- Dacă mărturiile sunt adevărate, nu eraţi interesată de 
biroul lui Sir John Arthur Mortimer, ci de cel al numismaţilor. Și 


starea de emotivitate pe care o afişaţi nu se prea potriveşte cu 
comiterea unei crime. Vă cred incapabilă să folosiţi un revolver 
cu precizie şi să omorâţi pe cineva cu sânge rece. De ce să o fi 
ucis pe Frances Mortimer? Nimic nu vă leagă de ea, doar să nu 
fi fost un gest instinctiv, într-un moment de panică. Asta ar 
însemna că domnul Dobelyou v-ar fi dat o armă pentru 
comiterea furtului. Nu cred însă că a fost cazul, după cât se 
pare. 

William W. Dobelyou se mulţumi să rânjească. Nu avea nimic 
de spus care să o dezvinovăţească pe Indira Li. 

- Aceste mici indicii ar putea să vă disculpe, domnişoară, 
doar dacă nu cumva aţi jucat un alt rol, iar înfăţişarea de 
femeie sensibilă nu este decât o mască. 

Dobelyou fu impresionat de acea ipoteză. Credea că o 
cunoaşte bine pe Indira, o femeie pe care o domina prin groaza 
pe care i-o inspira. Dar nu cumva ea îl trăsese până la urmă pe 
sfoară? 

- Dar adevăratul vinovat, spuse Higgins privindu-l pe William 
W. Dobelyou, tu eşti! ` 

Căpetenia bandei de hoţi sări ca ars. Incercă să ridice 
mâinile în semn de protest, uitând că are cătuşe. Scott Marlow 
se duse lângă el, temându-se că bărbatul o să-i rănească 
cumva pe cei din jurul lui. 

- Sunt nevinovat! V-am zis deja că n-am omorât pe nimeni! 

- Comiţi o dublă minciună, domnule Dobelyou, interveni 
Higgins. Negi că ai comis o crimă în Ceylon şi că ai plecat din 
tară să scapi de poliţie? 

- Neg! Am plecat pentru afaceri! Ceea ce spui este o 
calomnie! Nu s-a dovedit niciodată nimic! 

Trăsăturile lui Dobelyou se schimonosiră. 

- Eşti vinovat de furt şi vei fi condamnat! Dar mai este ceva 
mult mai grav, domnule Dobelyou. Crima de care eşti 
suspectat a fost comisă cu o armă similară celei din Ceylon. In 
plus, ai o reputaţie de falsificator, foarte îndemânatic în 
multiplicarea cheilor. Aveai acces chiar la cheia de la biroul de 
numismatică. N-ai făcut o dublură pentru biroul lui Sir 
Mortimer? 

- Nu era nimic de furat acolo! Se îmbujoră Dobelyou. Cel 


puţin, eu nu ştiam că s-ar găsi ceva care să merite printre 
vechiturile alea! 

- Nu face pe nevinovatul, mai ales că ţi se cunoaşte patima 
pentru antichităţi! Mumia asta, mai ales... 

- Era de nevândut! Protestă Dobelyou. Am un anumit simţ al 
pieţei, inspectore. Imi ştiu clienţii, care nu sunt altceva decât 
nişte snobi, fericiţi la culme să cumpere opere de artă greu de 
găsit. Pot să dau chiar nume. 

- Cel al lui Sir John Arthur Mortimer, de exemplu? 

William W. Dobelyou fu şocat. Scott Marlow îşi mai slăbi 
strânsoarea. Noul director de la British Museum fu la rândul 
său atât de surprins de declaraţia inspectorului, că nu-şi găsi 
cuvintele potrivite să protesteze. 

- Am crezut multă vreme, continuă Higgins, că William W. 
Dobelyou nu era decât braţul care executa ordinele. Deasupra 
lui trebuia să existe cineva care dădea ordinele. Cine ar fi fost 
mai bine situat dacă nu un mare savant, care cunoştea perfect 
Antichitatea şi British Museum, ca să permită scoaterea 
obiectelor preţioase şi să tragă foloase substanţiale din acest 
trafic? 

- Vă acuz de calomnie! Declară Sir John Arthur Mortimer, a 
cărei furie era cu greu ţinută în frâu. 

- Ceea ce mă pune gânduri, continuă Higgins ca şi cum 
profesorul nu ar fi spus nimic, este faptul că Sir John Arthur şi- 
ar fi asumat riscuri destul de mari asociindu-şi numele cu cel al 
lui William W. Dobelyou. Nu sunt convins că s-ar fi încrezut într- 
un astfel de individ. S-ar fi aşteptat, dintr-o zi în alta, la un 
şantaj. Dar mai există aici o persoană care cunoaşte bine 
muzeul. Nu-i aşa, domnule Tumberfast? 

Mulţumit să-şi vadă şeful implicat într-un furt care să-i pună 
capăt carierei, Eliot Tumberfast fu dintr-odată adus cu 
picioarele pe pământ. 

- Eu? Dar nu l-am întâlnit niciodată pe acest Dobelyou! Cum 
îndrăzniţi să vă imaginaţi că i-aş fi încredinţat şi cel mai 
neînsemnat fragment din papirus? 

- Aţi cedat unei tentaţii de natură financiară, preciză 
Higgins. N-aveţi o viaţă uşoară, domnule Tumberfast. Aţi 
încercat să-i intraţi în graţii profesorului Mortimer. Aţi făcut 


munca de jos timp îndelungat, v-aţi ocupat de treburile 
tehnice, desigur, dar nimic nu a fost de ajuns. Aţi avut totodată 
şi o legătură secretă cu Agatha Lillby, poate tot din dorinţa 
ascunsă de a vă manipula şeful. Nu v-a trecut niciodată prin 
cap să-l omorâţi, domnule Tumberfast? 


-38- 


Egiptologului îi fu greu să-şi descleşteze maxilarul, la cât de 
surprins era. 

-Am avut nenumărate discuţii de ordin ştiinţific în 
contradictoriu cu el, dar îl respect! 

- Ba îl urâţi profund, domnule Tumberfast! Şi nici n-aţi rămas 
indiferent la şarmul doamnei Mortimer, care era bogată şi 
dumneavoastră nu. Deci nu cu salariul de egiptolog aţi fi putut- 
o atrage. De aceea, v-aţi gândit să vindeţi câteva obiecte 
preţioase, să adunaţi o mică avere şi să încercaţi să o 
seduceţi? 

- Am un respect profund pentru Egiptul antic, domnule 
inspector! Arta sa aparţine lumii întregi, şi nu unor hoţi! 

Dobelyou rânjea, pregătindu-se să ia cuvântul. 

- Din păcate, zise Higgins, mai rapid, acuzaţiile aduse de 
Dobelyou împotriva unuia sau altuia dintre dumneavoastră n- 
au greutatea unor probe, pentru că ar fi prea uşor pentru 
oricine să se dezică de comiterea crimei, inventând o poveste. 

- Dar eu n-am comis nici cea mai mică infracţiune! Zise 
William W. Dobelyou, simțind că mingea este în terenul lui. lar 
eu chiar am dovada pentru ce zic! Nu aveam cum să fiu în 
acelaşi timp şi sus şi jos. Am alergat cât am putut când am 
auzit detonăturile. Am luat găleata din mâinile Indirei, să nu 
scap prada, am alergat pe scări şi m-am ciocnit de paznicul de 
noapte înainte de a ieşi. Îl puteţi întreba! 

J.J. Battiscombe, care încerca să fie cât mai discret cu 
putinţă, fu jenat de întrebarea atât de directă. 

- Ceea ce ridică oarecare probleme, obiectă Higgins, este 
faptul că voi doi vă cunoşteaţi destul de bine. Domnule 
Battiscombe, nu-i aşa că l-ai cunoscut pe Dobelyou în India, pe 
vremea când încercai să... faci afaceri? 


- Eu nu-mi aduc aminte nimic. 

- Mincinosule! Îl acuză Dobelyou, furios. Eu sunt cel care te-a 
ajutat, altfel putrezeai în închisoare pentru furt! Mi-ai promis c- 
o să mă ajuţi şi tu într-o zi, şi aşa trebuia să faci! El a fost cel 
care mi-a sugerat lovitura de la British Museum, inspectore! 

- Nu-i adevărat! Doar n-o să daţi crezare unui bandit, unui 
tâlhar! 

Scott Marlow fu nevoit să intervină şi să-l calmeze pe 
Dobelyou, care se ridicase de pe scaun ameninţându-i pe fostul 
paznic de noapte. 

Higgins vorbi domol. 

- Deci ţi-ai pus droguri în ceai, domnule Battiscombe, pentru 
a da impresia că dormeai în timpul furtului şi că ai fost o 
victimă a hoţilor. Dar n-ai băut din ceai, doar ţi-ai jucat rolul în 
faţa lui Philipp şi Frances. 

- Nu, inspectore, eu chiar am fost sedat! 

- Cine a deschis uşa biroului, domnule Battiscombe? Cine a 
luat cheia din tabloul de serviciu? 

- Eu, dar... 

- Şi dacă doar ai făcut să pară că ai luat cheia de acolo, 
domnule Battiscombe? Dacă ai ascuns-o într-unul dintre 
buzunare? O folosiseşi deja, încuind uşa... după ce ai omorât-o 
pe doamna Mortimer. 

- Imposibil, domnule inspector, eram jos! Când m-am ciocnit 
de Dobelyou, mi-a udat vesta cu apa din găleata pe care o 
căra! Când am ajuns la etaj, Philipp Mortimer m-a văzut. S-a 
întâmplat după împuşcături. 

- Nevinovăţia ta constă în mărturia lui Dobelyou şi a lui 
Philipp Mortimer, remarcă Higgins, gânditor. Şi dacă ţi-ai udat 
tu însuţi propriile haine? Dacă ţi-ai folosit discreţia remarcabilă 
să comiţi un furt de unul singur, fără să presupui că Frances 
Mortimer te va surprinde în biroul soţului său? Un vechi militar 
ca dumneata este neapărat şi un trăgător bun. 

Chipul lui J.J. Battiscombe se îmbujoră. 

- Vă jur că sunt nevinovat, domnule inspector! Ştiu că am 
comis o greşeală gravă. Viaţa a fost nedreaptă cu mine, 
meritam mai mult. Pensia mea este infimă. În momentul în 
care Dobelyou m-a ameninţat c-o să spună despre trecutul 


meu, am crezut c-o să pierd totul şi l-am făcut să-mi jure că 
după furt n-o să ne revedem niciodată. Cât despre ceea ce s-a 
întâmplat, n-am nici cea mai mică răspundere. 

-Ce crezi, Barry? îl întrebă Higgins pe şoferul familiei 
Mortimer. Chiar l-ai văzut fugind pe William W. Dobelyou? 

Trăsăturile aspre ale şoferului deveniră agresive. 

- Ba bine că da! 

- Nimic nu este mai de încredere decât mărturia cuiva care 
trimite scrisori anonime, spuse Higgins, sever. O urai pe 
doamna Mortimer, nu-i aşa? 

Barry se încruntă, refuzând să răspundă. 

- De altfel, Barry, tu îi urăşti pe toţi membrii familiei 
Mortimer, cu toţii nişte bogătani care te exploatează. Stăpânul 
a refuzat să-ţi mărească salariul, nu-i aşa? 

- Chiar aşa e, preciză proaspătul director de la British 
Museum. Nu eram pe deplin mulţumit de serviciile prestate de 
Barry, care se plângea tot timpul. 

- Nu-i adevărat! Protestă Barry, privindu-l duşmănos pe John 
Arthur Mortimer. Eu eram omul bun la toate: şofer, gunoier, 
instalator... Pretenţiile nu se terminau niciodată. Eram prost 
plătit, în ciuda devotamentului meu. 

- Atunci de ce n-ai plecat? Îl întrebă Higgins. 

Barry lăsă privirea în jos. 

- Nu vă priveşte. 

- Eşti de-a dreptul misterios, Barry. Mă întreb dacă nu cumva 
doamna Mortimer a fost cea care te-a ţinut pe loc. 

- Mai degrabă, inspectore, ea a fost cea care m-a alungat, ea 
m-a... 

- Ţine-ţi gura, interveni Sir John Arthur. Eşti un individ de cea 
mai joasă speţă! Soţia mea mi-a povestit de comportamentul 
deplasat faţă de ea. Eram hotărâți să te concediem. 

Scott Marlow trecu de William W. Dobelyou, mult mai liniştit 
decât la începutul reconstituirii. Superintendentul avea o 
pereche de cătuşe în buzunarul stâng al vestei. Nu aştepta 
decât un semn de la Higgins să-l aresteze pe asasin. 

- Barry, eşti extrem de atent la venirile şi plecările 
membrilor familiei Mortimer, spuse Higgins, şi i-ai vorbit de rău 
pe toţi. 


- N-am spus decât adevărul! 

- Eşti ranchiunos şi vanitos, Barry, şi nu suporţi ideea ca o 
femeie să te părăsească. Ai trimis o scrisoare anonimă să o 
demaşti pe Agatha Lillby, pentru că te-a părăsit. Mă întreb 
dacă nu cumva ai ucis-o pe Frances Mortimer pentru că-ţi 
refuza avansurile sau... pentru că nu mai voia să-ţi facă pe 
plac? 

- Vă interzic să vorbiţi aşa! Protestă John Arthur Mortimer. 
Cum vă puteţi închipui că soţia mea... 

- Vorbele astea vă jignesc, Sir? Îl ironiză Barry. V-ar plăcea 
mai degrabă să fiu acuzat de crimă? Însă una ca asta n-o să se 
întâmple. Eu mă aflam într-un superb Rolls Roys, în faţa clădirii 
administrative a muzeului şi chiar l-am văzut pe hoţ fugind. 

- Din păcate, pe tine nu te-a văzut nimeni, continuă Higgins. 

- Cum aş fi putut ajunge la primul etaj fără să fiu văzut de 
paznicul de noapte şi de Philipp Mortimer? 

- Ura este adesea foarte inventivă, Barry. Şi tu erai atât de 
nemulţumit de salariu! Când ai scotocit prin coşul cu hârtii al 
stăpânului, cu siguranţă că ai dat peste nişte informaţii utile. 
Mă întreb dacă nu cumva le-ai vândut unui hoţ profesionist ca 
William W. Dobelyou. _ 

- Nu stă în picioare demonstraţia! li urăsc pe bogătani, asta-i 
tot. Niciodată n-aş plânge o femeie ca Frances Mortimer, care 
a avut totul în viaţă, nu ca mine, nimic! Dar eu nu sunt vinovat 
de moartea ei. 

- Eu nu sunt prea sigur de asta, insistă Higgins. Dacă ai fi 
fost complicele lui Battiscombe şi al lui Dobelyou, aţi fi pus la 
punct o versiune comună a evenimentelor şi v-aţi fi ţinut de ea. 

- Nu-l cunoşteam pe şoferul lui Mortimer, v-o jur! Declară J.J. 
Battiscombe. Nici eu nu sunt vinovat de această crimă 
odioasă! 

- Toată lumea caută o portiţă de scăpare, observă Dobelyou. 
Ce-ar fi dacă aş spune că eram în relaţii de afaceri cu toţi 
aceşti domni? 


-39- 


Scott Marlow jubila. Înainta hotărât, cu paşi mari, în direcţia 


potrivită. Era vorba, aşa cum se gândise, de o bandă de hoţi, 
pe ai cărei membri Higgins îi identificase unul câte unul şi care 
ajunsese să comită o crimă. Superintendentul îl credea în stare 
pe Barry de asasinat. 

- Aveai cel puţin două motive s-o ucizi pe Frances Mortimer, 
îi zise Higgins şoferului. Suferinţa în dragoste, pe de-o parte, şi 
nevoia s-o reduci la tăcere, pe de altă parte. Oare nu pricepuse 
ea adevăratul tău rol? Nu-şi dorea oare să-i mărturisească 
soţului şi să te oprească? 

Livid, Barry se ridică. 

- Ce prostii! Demonstraţi-mi! 

Superintendentul îl obligă să se aşeze. 

- Agatha Lillby ar putea să ne ajute, îi sugeră Higgins 
menajerei. Barry n-a ezitat să vă dezvăluie secretul, 
domnişoară. 

Menajera familiei Mortimer se încruntă. 

- N-am nimic de zis. 

- Nu daţi înapoi, domnişoară, îi zise prietenos Higgins. O 
fiinţă atât de pasională ca dumneavoastră are o viaţă plină. In 
ciuda tuturor minciunilor, am aflat de jocul de cărţi. N-aţi visat 
niciodată la un trai îmbelşugat, în care să vă ocupați 
adevăratul loc, acela de stăpână a casei? Cred că sunteţi 
îndrăgostită de Sir John Arthur Mortimer, domnişoară Lillby. 
Insă n-aţi îndrăznit niciodată să i-o spuneţi. Un simplu şofer ca 
Barry nu ar fi putut să vă mulţumească. Devenind iubita lui 
Eliot Tumberfast, vă doreaţi să-i deveniți soţie şi să scăpaţi 
definitiv de condiţia de servitoare. Frances Mortimer vi l-a răpit 
pe Sir John Arthur, iar Tumberfast s-a îndrăgostit iremediabil de 
ea. Când Frances Mortimer v-a refuzat mărirea de salariu, ura 
pe care o nutreaţi pentru ea a crescut. Achitarea stringentă a 
datoriilor era imposibilă şi, din acel moment, nu-i aşa, aţi luat 
decizia să o omorâţi? 

- Să o omor? Ce vreţi să spuneţi? 

Menajera familiei Mortimer îşi plimba privirea de la Higgins 
la Scott Marlow şi de la Scott Marlow la Sir John Arthur, căutând 
un sprijin cât de mic, însă nu dădea decât de priviri 
inchizitoriale. 

-Vă înşelaţi, domnule inspector, spuse ea emoţionată, 


întotdeauna l-am respectat pe Sir John Arthur, pe care-l 
consider un om excepţional. N-am îndrăznit niciodată să sper 
că voi putea deveni soţia lui. E adevărat, cred că profesorul s-a 
recăsătorit prea repede. Am îndrăgit-o foarte mult pe prima 
soţie, iar pe Frances... o detestam. Cu toate acestea, am slujit- 
o cu fidelitate. Nimeni nu poate pretinde contrariul. 

- Totuşi, în privinţa programului din seara crimei, m-aţi 
minţit, zise Higgins. Se cunoaşte deja cel puţin un loc în care 
aţi fost. Dar dacă nu aţi fost doar acolo? Dacă v-aţi dus şi la 
British Museum? 

- Este imposibil, am ajuns la conacul din Mayfair cu mult 
înainte de miezul nopţii, cu mult înaintea sosirii 
superintendentului Marlow! l-am văzut chiar pe Sir John Arthur 
Mortimer şi pe Eliot Tumberfast certându-se. 

Higgins căzu pe gânduri. 

- Dumneavoastră i-aţi văzut, dar ei nu. Ceea ce ne spuneţi 
nu este confirmat prin nicio altă mărturie, domnişoară. Aţi fi 
avut timp să mergeţi la muzeu, să vă ascundeţi în biroul 
profesorului, să-i omorâţi soţia şi să fugiţi de acolo, apoi, să vă 
întoarceţi acasă, fără să fiţi observată de Sir John Arthur şi de 
musafirul său, trezindu-vă în cele din urmă la timp, când a 
sosit superintendentul Marlow. 

- N-aveţi niciun drept să mă acuzaţi! Strigă Agatha Lillby, 
lăsându-se purtată de furie. Nu aveţi nicio probă împotriva 
mea! 

- Cum aţi scăpat de datorii, în seara crimei? 

- Plătind cu economiile mele! Răspunse femeia. 

- Nu cumva cu banii ascunşi în sertarul secret din camera lui 
Philipp Mortimer? Acolo unde aţi găsit dublurile cheilor care v- 
au facilitat accesul în biroul de la British Museum? 

- Aşa ceva e... E scandalos! 

Superintendentul Marlow se gândea că menajera poate fi 
într-adevăr criminala. Alibiul ei era foarte slab. Nu putea să 
spună cu precizie ce făcuse de la plecarea din Carlisle Street şi 
până la sosirea superintendentului Marlow la conacul din 
Mayfair. Menajera familiei Mortimer, ca orice vinovat prins în 
capcană, nu mai ştia ce spune. 

- Să vorbim de Philipp Mortimer, reîncepu Higgins. A tot fost 


adus în discuţie. Dar n-am auzit şi părerea lui cu privire la cele 
spuse. 

Toţi cei de faţă întoarseră capul spre tânăr. Philipp Mortimer 
părea indiferent la ceea ce se petrece în jurul lui. 

- Cred c-ar trebui să-mi lăsaţi fiul în pace! interveni John 
Arthur Mortimer. 

- Mi-ar plăcea, răspunde Higgins, dar nu se poate. Philipp 
Mortimer este un tânăr foarte sensibil, fiind atins de o muţenie 
convenabilă, dar problematică pentru derularea anchetei. 

- N-am putut să-l interoghez, adăugă Scott Marlow. 

- Atitudinea lui Philipp Mortimer dovedeşte afecțiunea 
profundă pentru tânăra sa mamă vitregă, continuă Higgins, a 
cărei moarte l-a dat peste cap. Dar nu putem uita că a fost 
ultimul, alături de mumie, care a văzut-o în viaţă pe Frances 
Mortimer. Mărturia sa, chiar dacă foarte vagă, este de o 
importanţă capitală. Tot el este cel care a văzut-o pe Indira Li 
ieşind din biroul de numismatică... Aşa e, domnişoară Li? Acest 
tânăr era în preajma lui Frances Mortimer? Se îndreptau 
amândoi spre biroul profesorului Mortimer? 

Indira Li dădu din cap în semn că da. 

- Aşa este, domnule Dobelyou? 

- Da, răspunse cu voce răguşită bărbatul. 

William W. Dobelyou îşi dădu seama că răspunzând la 
întrebare îşi declara prezenţa în biroul de numismatică, la 
primul etaj al clădirii administrative a British Museum, dar nu 
avea să fie singura revelaţie. 

- Philipp Mortimer este cel care a dat semnalul, adăugă 
Higgins. Domnule Battiscombe, vocea tânărului ai auzit-o 
prima dată, nu? Din cauza strigătelor lui ai urcat la etaj, după 
fuga lui Dobelyou, cu care te-ai ciocnit în trecere? 

- Exact, domnule inspector! Se grăbi să răspundă J.J. 
Battiscombe. 

- Philipp Mortimer era singur în faţa uşii închise a biroului în 
care avusese loc crima. Singur... câtva timp. Prin urmare, 
trebuie să-l credem pe cuvânt pe Philipp Mortimer. De ce nu, 
dacă n-ar fi la mijloc câteva amănunte ciudate... Nu prea vă 
înţelegeţi cu fiul dumneavoastră, nu-i aşa, Sir John Arthur? 

- Cum puteţi să insinuaţi aşa ceva? Se înfierbântă savantul. 


- Nu vă împărtăşeşte nimic din ce face şi nu caută niciun 
sprijin în tatăl său. Sunteţi nişte străini unul pentru celălalt, vă 
mişcaţi în lumi diferite. De ce pune Philipp bani deoparte? Care 
este „vechea poveste” de care mi-a pomenit fără să vrea să 
spună mai multe? 

- O enormă prostie, răspunse William W. Dobelyou. Puştiul 
avea nevoie de bani pentru a se da mare în faţa amicilor lui. 
Tatăl nu voia să-i dea, aşa că băiatul a avut ideea să fure o 
statuetă din muzeu. Prin diverse relaţii, a dat de mine, iar eu i- 
am oferit un preţ bunicel. 

- V-aţi întâlnit? 

- Nu m-a văzut niciodată. Unul dintre prietenii lui de la 
Damnare, Degradare şi Moarte, un mic pungaş care lucra 
pentru mine, i-a dat ideea. V-am prevenit, inspectore, că o să 
scoateţi la iveală destul noroi. Nu voi cădea de unul singur. 

Dobelyou era în continuare sfidător. 

- Aşa e, Philipp? Îl întrebă Higgins. 

Tânărul continua să stea ca o stană de piatră. 

- Şi dumneavoastră, Sir John Arthur? 

Profesorul era foarte stânjenit. 

- Acest incident e de natură personală. 

- Nu prea cred, spuse Higgins. Trebuie să ştim adevărul 
pentru a înţelege atitudinea fiului dumneavoastră. A sustras un 
obiect din biroul de la muzeu? 

- Da, confirmă John Arthur Mortimer cu o voce scăzută. Mi- 
am dat seama repede ce a făcut, mai ales că J.J. Battiscombe 
mi-a adus la cunoştinţă vizita neaşteptată a fiului meu, într-o 
seară în care participam la o conferinţă. Philipp nu era deloc 
interesat de egiptologie. Când l-am întrebat, mi-a mărturisit 
fapta reprobabilă, spunându-mi, totodată, că deja cheltuise 
banii. l-am interzis să mai treacă pragul biroului, iar Frances 
ştia. ` 

- Cine i-a dat cheia în seara aceea? Intrebă Higgins. Cumva 
dumneata, domnule Battiscombe? 

- Am crezut că fac ceea ce trebuie, răspunse fostul paznic de 
noapte. Era fiul profesorului, vă dați seama... Dar l-am anunțat 
pe domnul Mortimer! 

- Ceea ce pricep mai puţin este discreţia cu privire la acest 


subiect, domnule Battiscombe. Aţi omis chiar să notaţi în 
registru numele lui Philipp Mortimer. 

- Eu am crezut că onorabilitatea familiei Mortimer... 

- Sperjurul este un delict foarte grav! Mai ales când se 
ascund intenţionat detalii esenţiale. 

J.J. Battiscombe păli. 


-40- 


- Cu această ocazie probabil că Philipp Mortimer a reuşit să 
facă rost de dublurile cheilor, zise Higgins. Nu te-a consultat în 
această privinţă, domnule Dobelyou, fie direct, fie indirect? 

- In niciun caz! Răspunse Dobelyou. V-am explicat deja că 
nu mă interesau vechiturile egiptene. 

- Te contrazici, remarcă Higgins, pentru că ai vândut la un 
preţ bun statueta sustrasă de Philipp Mortimer. Obiectele 
egiptene sunt poate mai uşor de negociat decât pretinzi. Chiar 
şi o mumie. 

William W. Dobelyou prefera să tacă. Se întoarse într-o parte 
să evite privirea lui Higgins, care se ridică şi se apropie de 
Philipp Mortimer, căruia îi vorbi pe un ton aproape părintesc. 

- Tot nu mi-ai spus tot despre „vechea poveste” care a făcut 
din tine un hoţ şi care te-a împins poate să mergi şi mai 
departe. Eşti un trăgător excelent, din ce mi-a spus tatăl tău. 
De altfel, a fost uşor de verificat la standul de tir. Or, asasinul 
lui Frances Mortimer a folosit o armă de foc. Există una cu 
adevărat surprinzătoare în colecţia ta de arme vechi, un 
revolver modem, din cele mai comune cu putinţă. De unde 
provine, domnule Mortimer? 

Philipp Mortimer se încăpăţâna să se uite pe tavan. 
Superintendentul Marlow veni lângă el, temându-se că a 
înţeles de ce fiul lui Sir John Arthur e incapabil să se apere. 

- Domnule Mortimer, nu poţi tăcea pe vecie! Ştii ce 
presupune tăcerea aceasta vinovată. 

Tânărul ridică în sfârşit capul, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr- 
un leşin. 

- Acuzaţi-mă de ce aveţi chef! Spuse aproape urlând. Mi-e 
indiferent! 


- Arma crimei nu a fost găsită, preciză Higgins. Revolverul 
din colecţia de arme a fost trimis la Scotland Yard pentru 
expertiza tehnică şi s-a dovedit că nu este aceeaşi armă cu 
care s-a tras. Cu toate acestea... 

Fiecare se aştepta ca Higgins să îi pronunţe numele. 

- Cu toate acestea, ai fi avut răgazul s-o ucizi pe Frances 
Mortimer, să ieşi din birou, să închizi uşa cu cheia şi să strigi 
după ajutor. O punere în scenă ireproşabilă pentru a omori o 
femeie pe care o iubeai şi care te-a respins. 

Philipp Mortimer deveni alt om dintr-odată. Apatia se 
transformă dintr-odată în furie. 

- Încă o propoziţie ca asta şi vă strâng de gât! 

Scott Marlow îl potoli pe Philipp Mortimer în clipa în care 
acesta se ridică să-l atace pe Higgins. 

- Calmează-te, Philipp! 

Sir John Arthur era îngrozit de ceea ce auzea. Higgins, 
rămânând calm, începu să se plimbe prin birou. 

- Mai este o persoană despre care încă nu am vorbit: 
doamna Mortimer în persoană. Unii o admirau, alţii o urau. 
Frumoasă, sensibilă, inteligentă, dar totodată depresivă şi 
neliniştită. Mă întreb dacă nu cumva s-a sinucis, dintr-un motiv 
care ar fi afectat orice femeie: Frances Mortimer nu putea avea 
copii. 

Furia lui Philipp Mortimer se domoli dintr-odată, tot aşa cum 
se începuse. 

- Domnule inspector, spuse profesorul Mortimer, foarte 
afectat, aţi fi trebuit să păstraţi discreţia... 

- Îmi pare rău, Sir John Arthur. Această informaţie are o 
valoare inestimabilă, ar fi fost putut să clarifice întreaga 
situaţie... dacă nu ar fi fost mumia. Frances Mortimer a fost 
omorâtă. Dar cine era ea cu adevărat? 

Întrebarea lui Higgins avu efectul unui trăsnet. 

Fiecare dintre cei prezenţi se aştepta să audă numele 
vinovatului, dar polițistul părea interesat de victimă. 

- Am adunat mărturii diverse despre doamna Mortimer, 
continuă Higgins. M-am întrebat chiar dacă nu cumva a fost 
implicată în traficul de antichităţi în care s-au compromis deja 
câţiva dintre dumneavoastră. 


Philipp Mortimer ar fi încercat din nou să-l atace pe Higgins, 
dacă braţul lui Scott Marlow nu l-ar fi forţat să stea jos. Sir John 
Arthur se ridică şi se duse în faţa lui Higgins, obligându-l să-şi 
întrerupă peroraţia. 

- De această dată, inspectore, declară el cu autoritate, aţi 
mers prea departe! Vă interzic să murdăriţi memoria soţiei 
mele! 

- Are dreptate, fu de acord Philipp Mortimer. Poliţiştii sunt 
nişte gunoaie! 

Higgins reflectă un moment. 

- Nu mi-aş permite să pătez memoria nimănui, dar trebuie 
să emit o ipoteză care reiese din toate aceste indicii. Nu cumva 
soţia dumneavoastră a fost omorâtă pentru că era un martor 
incomod? Nu se pregătea ea să-l denunțe pe şeful bandei 
anticarilor? Nu cumva a fost ea victima unei maşinaţii perfect 
puse la punct? 

Un val de nelinişte străbătu întreaga adunare. Fiecare se 
întreba cât de vinovat este cel de lângă el. 

- Frances era perfecțiunea întruchipată! Interveni Philipp 
Mortimer. Niciodată n-a făcut ceva nelalocul lui! 

- Am rostit cuvântul „victimă”, domnule Mortimer, iar în 
ceea ce priveşte puritatea imaculată a lui Frances Mortimer, aş 
fi mai puţin vehement! 

- Cum îndrăzniţi? Strigă tânărul în culmea indignării. 

- Dintr-un motiv foarte simplu. 

Higgins se duse până în capătul biroului şi aduse o pânză 
acoperită cu un prosop, pe care îl dădu la o parte. Frances 
Mortimer, pictată nud de profesorul său, se ivi în faţa privirilor 
uluite ale asistenţei. John Arthur Mortimer îşi feri privirea. Fiul 
său, pe punctul de a izbucni în plâns, îşi puse mâna la ochi. 
Eliot Tumberfast, nevenindu-i să creadă, era fascinat de tabloul 
surprinzător. Pe Barry îl pufni râsul. William W. Dobelyou părea 
să aprecieze opera de artă. Agatha Lillby era indignată, iar J.J. 
Battiscombe privea aiurea. Indira Li îşi rodea unghiile. 
Superintendentul Marlow aştepta concluzia lui Higgins, care 
spuse: 

- Vă rog să ieşiţi cu toţii din birou! Domnule Battiscombe, te 
rog să te aşezi pe locul în care te aflai în seara crimei. Philipp 


Mortimer va fi în apropiere de uşa clădirii, William W. Dobelyou 
şi Indira Li în biroul de numismatică, iar Barry afară. Pentru că 
Sir John Arthur, Eliot Tumberfast şi Agatha Lillby nu au fost 
prezenţi aici în seara tragediei, ei vor aştepta într-un birou de 
la parter. 

- Ce înseamnă această mascaradă? Protestă profesorul. 
Aveţi de gând să ne mai ţineţi mult, domnule inspector? Ce s-a 
ales de profesionalismul Scotland Yardului? 

- Sir... începu Marlow, nervos. 

- Este etapa finală a reconstituirii, explică Higgins hotărât, 
care ne permite să înţelegem mai bine derularea 
evenimentelor. Vă rog să-mi mai acordaţi câteva minute! Este 
cu adevărat important să luaţi loc acolo unde eraţi în noaptea 
crimei. Nu aveţi altceva de făcut decât să aşteptaţi. 

John Arthur Mortimer ridică din umeri a lehamite şi se 
conformă celor spuse de Higgins. Nişte poliţişti se ocupară de 
Dobelyou şi de Indira Li. Higgins şi Marlow rămaseră singuri. 

-De ce nu aţi demascat criminalul? Se  nelinişti 
superintendentul. Nu mai sunteţi sigur de posibilitatea de a-l 
prinde? 

- l-am lăsat o ultimă şansă de a mărturisi, răspunse Higgins, 
dar nu a profitat de ea. Sunteţi îngrijorat, domnule 
superintendent? 

- Chiar aşa, ajung să bănuiesc pe toată lumea. 

- Nu vă înşelaţi deloc, zise în final Higgins. 


-41- 


Vreo douăzeci de minute mai târziu, superintendentul Scott 
Marlow îi rugă pe participanţii la reconstituire să se adune la 
primul etaj, în faţa uşii biroului profesorului Mortimer. Vădit 
nemulţumit, savantul nu îi ascunse lui Marlow că-i apreciază 
tot mai puţin metodele abuzive şi că le va prezenta superiorilor 
săi. Dobelyou nu mai rânjea. Indira Li părea un animal prins în 
cursă. Eliot Tumberfast, cu mâinile împreunate la spate, se 
lăsa dus de evenimente. Agatha Lillby îşi rodea unghiile. J.J. 
Battiscombe se uita pe pereţi, iar Barry, cocârjat, încerca să nu 
atragă atenţia. Philipp Mortimer, crispat, termina şirul celor 


anchetati. 

ÎI văzură cu toţii pe Higgins încercând în zadar să deschidă 
uşa de la biroul egiptologului. 

- Nu înţeleg, spuse el, de ce nu se mai potriveşte cheia. 

Câţiva dădură înapoi, neliniştiţi, simțind că se va petrece 
ceva neaşteptat. _ 

- Ce mai este acum, domnule inspector? Intrebă John Arthur 
Mortimer. 

Higgins părea preocupat de ce făcea, când, în sfârşit, se 
produse un mic declic, iar cheia se răsuci cu un scârţâit abia 
perceptibil. Uşa se deschise. 

- Era să mă dau bătut. Intraţi şi luaţi loc! 

- De ce? Întrebă savantul. 

- E un timp pentru crimă şi un timp pentru căinţă, afirmă 
Higgins, enigmatic. 

- Cât va mai dura această mascaradă? 

- Vă rog să intraţi... 

Profesorul făcu întocmai. Ceilalţi îl urmară şi se aşezară la 
locurile desemnate. 

Superintendentul Marlow ajunsese la capătul puterilor. Nu 
era pe deplin convins de corectitudinea demersului lui Higgins, 
care de altfel se tot plimba de-a lungul şi de-a latul biroului. 
Părea că fostul inspector-şef vorbeşte singur ca un nebun. 

- Cu toţii sunteţi vinovaţi, într-o măsură mai mică sau mai 
mare: dumneavoastră, Sir John Arthur, fiindcă nu v-aţi 
interesat de fiul dumneavoastră, determinându-l astfel să 
ajungă hoţ; dumneavoastră domnule Eliot Tumberfast, fiindcă 
v-aţi jucat cu sentimentele Agathei Lillby. Şi dumneavoastră, 
domnişoară Lillby, fiindcă m-aţi minţit şi fiindcă sunteţi atât de 
avidă după bani. Dobelyou, Battiscombe şi Indira Li sunteţi 
vinovaţi fiindcă aţi format un grup de hoţi, manipulându-l pe 
Philipp Mortimer, un tânăr şi aşa destul de vulnerabil. Barry, tu 
eşti vinovat că ai trimis o scrisoare anonimă. Mi-aţi putea 
reproşa că toate acestea sunt detalii anodine, dar printre noi 
se află un criminal! Cu toţii vă faceţi vinovaţi de a fi avut la un 
moment dat un comportament de condamnat şi că n-aţi dat o 
mână de ajutor când a fost nevoie! Totuşi, am înţeles că un 
criminal este cruzimea întruchipată. 


Scott Marlow se gândea că Higgins devenise prea 
moralizator, dar deocamdată nu voia să intervină. 

- Domnule Philipp Mortimer! Strigă Higgins, Continuându-şi 
plimbarea prin cameră. 

Superintendentul strânse în mâna dreaptă oţelul rece al 
cătuşelor. Atmosfera deveni apăsătoare. Tânărul se îndreptă, 
gata să se ridice. Starea de apatie îi dispăruse. 

- La un moment dat, am crezut că te prefaci, spuse Higgins. 
Dar trei factori mi-au întărit convingerea că eşti nevinovat. 
Primul ar fi revolverul modem din colecţia personală de arme 
vechi, un obiect de o mare banalitate, în cazul căruia expertiza 
tehnică a dovedit că nu a fost arma crimei. Poţi să-mi spui de 
unde îl ai? 

Philipp Mortimer începu să vorbească cu greutate. 

- Un prieten cu care îmi petreceam timpul... L-aţi fi deranjat 
degeaba cu această armă, a fost vorba de o glumă. 

- Cel de-al doilea element, adăugă Higgins, este reprezentat 
de cheile găsite în sertarul secret al dulapului. La prima 
vedere, te incriminau, dar, încărcându-le, a fost limpede că 
respectiva cheie de la biroul tatălui tău nu a fost folosită în 
noaptea crimei. Nu ai apelat la un profesionist, ci cu siguranţă 
tot la un prieten de la club pentru a face rost de dubluri. Cheia 
ta este prost confecţionată. Ţi-ai dat seama, mai devreme, cât 
mi-a fost de greu să o răsucesc în broască. În plus, yala a fost 
unsă cu multă grijă de criminal înainte de a intra în birou, 
pentru a evita cel mai mic zgomot când se închidea uşa. Am 
remarcat acest fapt când am răsucit o cheie într-o altă yală 
similară cu aceasta, dar neunsă, cea de la biroul domnului 
Tumberfast. Cheia dumitale nu era deloc unsă, iar expertiza 
arată că nu a fost folosită de multă vreme. 

Scott Marlow răsuflă uşurat. Fusese sigur că Philipp Mortimer 
nu putea fi criminalul. 

- Dar nu mă bazez numai pe aceste indicii, continuă Higgins. 
M-am convins de nevinovăția lui Philipp Mortimer mergând la 
tatăl lui Frances, unde am găsit o fotografie a lui Philipp de 
care acesta mi-a vorbit mult. Fiul lui Sir John Arthur Mortimer 
nutrea o admiraţie pătimaşă pentru tânăra sa mamă vitregă. 
Pentru el, Frances era întruchiparea tuturor valorilor pe care le 


căuta într-o femeie. Deşi ştia că este inaccesibilă, nu putea să 
se abţină să o iubească şi, astfel, a găsit un refugiu în tatăl lui 
Frances, de fapt, singurul loc în care a aflat o alinare a tristeţii, 
pe care de altfel o înţeleg, fii sigur de asta! 

Tânărul se emoţionase până la lacrimi. Îi părea rău acum că 
se îndoise de Higgins, considerându-l un poliţist fără inimă. 

Fostul  inspector-şef se opri dintr-odată, cu mâinile 
încrucişate la bărbie. Având înfăţişarea unui călugăr care se 
roagă, spuse: 

- Domnule Eliot Tumberfast, vă acuz de furtul mumiei şi de 
moartea lui Frances Mortimer! 


-42- 


Urmă o tăcere de gheaţă. Nimeni nu îndrăznea să se mişte, 
în cele din urmă, Eliot Tumberfast reacţionă. Superintendentul 
Marlow se aşeză în spatele lui. 

- Dumneavoastră spuneţi orice vă vine! Aşa ceva este 
inimaginabil! 

- Doar că se întâmplă să am şi dreptate, domnule 
Tumberfast. O să vă explic îndată cum aţi făcut. V-aţi dus la 
conacul din Mayfair într-un taxi, după cum relatează mai mulţi 
martori. Era chiar momentul în care Frances şi Philipp Mortimer 
plecau la teatru, conduşi de Barry. Acest fapt v-a permis să 
estimaţi ora sosirii. Apoi, v-aţi ciocnit de fosta iubită, Agatha 
Lillby, care nu v-a oferit chiar cea mai bună primire! Dar aveaţi 
un argument cu greutate pentru care cereaţi întâlnirea cu şeful 
dumneavoastră: dosarul care privea mormântul lui Imhotep, 
care l-ar fi pus pe jar pe orice egiptolog. Apropo, domnule 
Mortimer, întrebă Higgins adresându-i-se lui Philipp, te-ai uitat 
la motocicletă în ziua de după crimă? N-ai observat nimic ieşit 
din comun? 

- Un detaliu neînsemnat: fusese mutată puţin de Barry, 
pentru că o ţineam înspre peretele garajului. 

- Nu vă ating niciodată motocicleta! Declară Barry cu 
răutate. 

- Acest amănunt este esenţial, remarcă Higgins. Şi dacă n-a 
fost Barry cel care ţi-a mutat motocicleta, atunci a fost 


altcineva sau, mai precis, cineva care a lăsat-o acolo după cea 
împrumutat-o. lar această persoană a făcut o mică greşeală, 
neştiind obiceiurile lui Philipp Mortimer. Am fost destul de 
mirat să descopăr o cască de motociclist în biroul lui Eliot 
Tumberfast. Nu cred că ar necesita o anchetă îndelungată, 
domnule Tumberfast, să dovedim că deţineţi o motocicletă sau 
că sunteţi un motociclist înrăit? 

- Aşa este, am o motocicletă, dar nu văd... 

- Bună idee să folosiţi BMW-ul lui Philipp Mortimer să plecaţi 
de la Mayfair spre British Museum. Motor lejer, de circa 215 kg, 
foarte puternic, 90 de cai putere, atinge 101 kilometri pe oră în 
câteva secunde şi merge cu 215 de parcă ar zbura. V-aţi 
asigurat că aşa evitaţi aglomerarea din trafic şi că nu întârziaţi. 
Aţi plecat de la Mayfair după ce Agatha Lillby s-a făcut 
nevăzută să ajungă la jocul de cărţi. Aţi lăsat motocicleta pe 
una dintre străduţele din apropierea muzeului, apoi aţi intrat în 
clădire cu dublura cheii. J.J}. Battiscombe, paznicul de noapte, 
dormea din pricina ceaiului. 

-Vă jur că nu l-am văzut pe Tumberfast! Susţinu J.J. 
Battiscombe. 

- Aţi urcat la primul etaj fără să faceţi zgomot, continuă 
Higgins, nebăgând în seamă spusele lui Battiscombe. La acea 
oră, Indira Li şi celelalte femei de la curăţenie aveau treabă la 
al doilea etaj. lar Dobelyou încă nu venise. Aţi deschis uşa 
biroului lui Sir John Arthur şi v-aţi ascuns în cel mai mare dintre 
cele două sarcofage, aproape de intrare, când i-aţi auzit pe 
Frances Mortimer şi pe Philipp venind. În timp ce ea căuta 
dosarul, dumneavoastră aţi ieşit din ascunzătoare. Aţi folosit 
din nou cheia să închideţi uşa din interior, fără să faceţi 
zgomot. Uşa fusese unsă cu grijă în prealabil. Apoi v-aţi 
îndreptat ameninţător spre Frances Mortimer, cu arma în 
mână. Când şi-a întors privirea, v-a văzut, înspăimântată până 
în punctul de a nu putea să scoată nici cel mai mic zgomot. Nu 
i-aţi lăsat niciun răgaz să vă vorbească, împuşcând-o de două 
ori în inimă. 

Foarte palid, Eliot Tumberfast vorbi cu greutate. 

- Nu puteţi... Este de necrezut, îngrozitor... Nu... 

Privirea severă a lui Higgins impuse tăcerea. 


- Apoi aţi scos mumia din al doilea sarcofag în care aţi pus-o 
după ce aţi furat-o, ceea ce a fost o idee într-adevăr 
remarcabilă. Cine să o caute acolo? Aveaţi nevoie de acea 
mumie pentru experimentele ştiinţifice. Aţi luat-o chiar din 
acest birou, într-o seară în care lucraţi singur în clădire. Aţi 
mutilat-o, aţi disecat-o, din acest motiv era în starea demnă de 
milă în care am găsit-o. Aţi întins-o apoi pe trupul neînsufleţit 
al lui Frances Mortimer, atât pentru a îngreuna derularea 
anchetei, cât şi pentru a scăpa de un cadavru care încurca. Dar 
a fost o mare greşeală, domnule Tumberfast. Vrând să 
încurcaţi ancheta, mi-aţi oferit, de fapt, o pistă prețioasă: cine 
altcineva decât un egiptolog ar fi putut să fure o mumie şi să o 
folosescă drept obiect de experimente? Cine altcineva, mai 
bine decât dumneavoastră, pasionat în secret de arta 
mumificării? Apoi, după ce aţi pus la punct întregul spectacol, 
v-aţi ascuns în sarcofag. Nu v-a luat cu totul decât trei minute. 
Până când J.J. Battiscombe, alertat de Philipp Mortimer, a 
deschis uşa cu cheia din tabloul de serviciu, s-au scurs cel 
puţin cinci minute. A sosit apoi momentul cel mai periculos 
pentru dumneavoastră. Aţi prevăzut că spectacolul macabru 
va atrage toate persoanele prezente spre fundul biroului şi că 
le va capta întreaga atenţie suficient de mult pentru ca să vă 
permită să ieşiţi din sarcofag şi să fugiţi. Destul de riscant, dar 
n-aveaţi ce face. Chiar construcţia sarcofagului m-a pus pe 
gânduri. Eu însumi m-am aşezat în el să aflu cât de mult timp 
se poate respira. Mi-am dat seama că acoperământul de lemn 
este pus în legătură cu cuva prin nişte elemente pivotante 
foarte discrete şi perfect reglate să nu scoată niciun fel de 
sunete. În plus, pe lateral, invizibile la o privire fugară, erau 
făcute două găuri potrivite pentru a obţine puţin oxigen, iar un 
astfel de dispozitiv nu se găseşte pe niciun alt sarcofag expus 
la British Museum. Dacă s-ar fi ivit probleme, aveaţi două 
soluţii de rezervă: sau vă refugiaţi în propriul birou, care de 
altfel n-a fost cercetat în seara crimei, sau rămâneaţi ascuns în 
sarcofagul care n-a fost deschis nicio clipă. Superintendentul a 
cerut, pe bună dreptate, să nu fie atins nimic şi mai ales 
preţioasele antichităţi adunate în biroul-laborator al lui John 
Arthur Mortimer. Mai era un ultim risc, înainte de fugă: să vă 


vadă cineva ieşind din clădire şi să vă identifice. Dar nu putea 
fi în niciun caz Barry, pentru că ştiaţi locul în care stătea 
întotdeauna să-l aştepte pe profesor. Aţi luat-o, de altfel, în 
direcţie opusă. V-aţi urcat pe motocicletă, v-aţi descotorosit de 
arma crimei şi de mănuşile pe care le-aţi purtat, apoi v-aţi 
întors la conacul din Mayfair. 

- E rocambolesc de-a dreptul! Strigă Eliot Tumberfast 
nervos. Aţi inventat totul! De altfel, mărturia lui Sir John Arthur 
Mortimer mă dezvinovăţeşte. 

Higgins îl privi pe noul director de la British Museum. 

- Cred că nu ne-a spus întregul adevăr. 

Savantul era înfricoşat. 

- Consider că sunt insultătoare toate  insinuările 
dumneavoastră, inspectore! lar încăpăţânarea de a-l acuza pe 
Tumberfast este intolerabilă! Chiar în ciuda propriei voințe, fiţi 
sigur de asta, el se bucură de un alibi inatacabil. Cum ar putea 
Tumberfast să fie asasinul lui Frances? 

- Intr-o anumită măsură, spuse Higgins cu gravitate, aveţi 
dreptate, pentru că adevăratul criminal sunteţi 
dumneavoastră, John Arthur Mortimer! 


-43- 


- Confundaţi adevărul cu închipuirea, inspectore, răspunse 
savantul, în întregime stăpân pe situaţie. 

Scott Marlow nu stătea prea departe. Un strop de sudoare i 
se scurse de pe frunte. Acuzaţia făcută de Higgins nu părea să- 
| fi tulburat prea tare pe profesor. Superintendentul se întreba 
dacă nu cumva colegul său o luase pe o pistă greşită. Dar 
fostul inspector-şef, foarte pătruns de demonstraţie, îşi reluă 
cuvântarea: 

- Este adevărat că Eliot Tumberfast şi dumneavoastră vă 
detestaţi. Sunteţi mereu în conflict, nu doar din cauza 
divergenţelor ştiinţifice, ci şi din cauza faptului că Tumberfast 
s-a îndrăgostit de Frances. Cred că gestul lui Eliot Tumberfast 
de la înmormântarea soţiei, de a arunca un trandafir pe 
mormânt, n-a fost premeditat. El nu ştia că eu voi fi acolo. 
Mânia dumneavoastră părea să întărească ura împotriva lui 


Eliot Tumberfast. Şi sper, domnule Tumberfast, că acel 
trandafir să fi fost simbolul unei remuşcări sincere şi nu un nou 
artificiu actoricesc. Orice ar fi, aţi făcut o greşeală fatală furând 
mumia. Sunteţi atât de pasionat de experimentele ştiinţifice, 
încât nu v-aţi închipuit consecințele unei asemenea 
imprudenţe. Şefului dumneavoastră nu i-a luat prea mult să-şi 
dea seama că dumneavoastră sunteţi hoţul, mai ales că el 
însuşi s-a folosit de acea mumie ca de-o momeală să vă prindă 
în capcană. Vă cunoştea de multă vreme şi ştia că nu veţi 
rezista tentaţiei de a o lua. 

- E absurd! Interveni John Arthur Mortimer. Eu însumi am 
înaintat o plângere oficială pentru furt. 

- Nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea 
dumneavoastră, îi răspunse Higgins. Şi este deopotrivă de 
adevărat că Eliot Tumberfast era la mila dumneavoastră. Dacă 
l-aţi fi acuzat de furt, întreaga sa carieră de egiptolog, la care 
ţine cel mai mult, ar fi fost distrusă pentru totdeauna. La 
gândul că nu şi-ar mai urma vocaţia, un om impulsiv şi puţin 
instabil ca Tumberfast ar fi fost gata să facă orice compromis. 
Or, i-aţi promis să-l scăpaţi de acea mumie deranjantă dacă ar 
fi colaborat. Am început să înţeleg că era o alianţă între voi doi, 
după ce am analizat mai îndeaproape mărturia Agathei Lillby. 
Când s-a întors de la jocul de cărţi, ea v-a văzut certându-vă cu 
Eliot Tumberfast. Voiaţi să-l împiedicaţi pe Tumberfast să iasă 
din birou. Am discutat cu ambii protagonişti despre acest 
moment critic, dar răspunsurile lor nu au fost aceleaşi. Sir John 
Arthur îşi amintea exact ce se întâmplase, iar spusele sale erau 
în continuarea celor ale Agathei Lillby, în vreme ce discursul lui 
Eliot Tumberfast a fost vag, neclar. Perfect de înţeles, pentru 
că el deja plecase! Încercaţi să vă amintiţi, domnişoară Lillby! 
L-aţi zărit bine de la spate pe John Arthur Mortimer, care părea 
că se ceartă cu Tumberfast, că-l împiedică să iasă... Dar l-aţi 
văzut cu adevărat pe Eliot Tumberfast? 

Menajera familiei Mortimer era foarte tulburată. 

- Încercând să-mi aduc aminte... Nu prea cred că l-am văzut. 
Dar i-am auzit vocea şi atunci m-am gândit că Eliot Tumberfast 
e tot acolo. _ 

- Cu vocea lui e o altă problemă. |n realitate, Eliot 


Tumberfast plecase de la conacul din Mayfair de multă vreme. 
După mine, ajunsese deja în clădirea administrativă a British 
Museum cu mult înainte de finalul piesei de teatru la care 
fuseseră Frances şi Philipp Mortimer. Fără îndoială, chiar 
înainte de pauză, pentru a avea timp suficient să pregătească 
crima. 

- Vă îndepărtați mult de la subiect, inspectore, îi replică John 
Arthur Mortimer. Îi influenţaţi pe martori astfel încât mărturiile 
lor să se potrivească cu propriul adevăr. E un fapt că 
domnişoara Lillby l-a auzit pe Tumberfast ridicând vocea la 
mine. Şi ce mai ziceţi de apelul telefonic dat de soţia mea în 
pauza dintre acte? Nu am vorbit prea mult cu ea, pentru că 
Tumberfast nu înceta cu argumentele lui. Am fost chiar obligat 
să-l fac să tacă. 

- Mi-ar trebui un alt martor care să confirme cele zise. Îţi 
aduci aminte să-ţi fi zis Frances Mortimer de acest apel 
telefonic? ÎI întrebă Higgins pe Philipp. 

- Da, sigur, răspunse tânărul bulversat, nemaiştiind ce să 
creadă, îngrozit la gândul că Sir John Arthur Mortimer putea fi 
vinovat de crimă. Frances era îngrijorată de sănătatea tatălui 
meu. A auzit la telefon ecourile certei cu Tumberfast. 

- Normal, admise Higgins, în mod clar satisfăcut. V-am întins 
o capcană, domnule profesor. Întreaga dumneavoastră apărare 
constă în răsunetul vocii lui Eliot Tumberfast, o voce pe care, 
de altfel, aţi înregistrat-o. In biroul de acasă, dar şi în cel de la 
British Museum, am remarcat existenţa a două magnetofoane. 
Aţi fost destul de inspirat încât să nu le ascundeţi, pentru că 
ele erau folosite exclusiv pentru înregistrări de natură 
ştiinţifică, participări la conferinţe sau pregătirea unor 
documentatii. V-am întrebat despre rolul lor şi am scotocit 
puţin printre hârtii, cu speranţa că voi găsi benzi magnetice 
mai vechi. Privind în interiorul şemineului, atât din curiozitate 
personală, cât şi din motive profesionale, am descoperit un 
fragment de bandă care nu era pe deplin distrusă. Şemineele 
joacă un rol esenţial în anchetele criminale, pentru că asasinii 
au adesea tendinţa să arunce în foc dovezile incriminatorii. Am 
presupus că aţi distrus chiar dumneavoastră benzile magnetice 
ca să nu fie găsite în coşul de gunoi de unul ca Barry, care are 


obiceiul să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala. Am trimis 
fragmentul laboratorului de la Scotland Yard. Am găsit mai 
puţin de şase centimetri de bandă, foarte îngustă. Nu se 
auzeau decât câteva cuvinte, rostite de dumneavoastră, 
Ascultă-mă, dragă, pe un ton mai degrabă agresiv. Vorbeaţi, 
deci, cu cineva, ceea ce pare ciudat, pentru că un astfel de 
aparat se foloseşte pentru a înregistra note cu caracter 
personal. Şi dacă interlocutorul n-ar fi altcineva decât Eliot 
Tumberfast? Dacă banda n-ar fi decât o secvenţă din scenele 
de ceartă puse cap la cap? Când Agatha Lillby s-a întors de la 
joc, aţi trimis-o în camera ei. Tânăra m-a rugat să n-o 
compromit, mărturisindu-vă despre viciul ei, dar sunt convins 
că dumneavoastră ştiaţi deja. Aţi aşteptat revenirea menajerei, 
ştiind că foloseşte poarta care dă spre străduţa din dos. Aţi 
văzut-o de la fereastra din birou. Din clipa în care a intrat, aţi 
dat drumul magnetofonului şi aţi avut grijă să vă arătaţi în 
momentul în care Agatha Lillby urca încet scara pentru a 
ajunge în camera sa. De aceea, ea a auzit vocea înflăcărată şi 
tunătoare a lui Eliot Tumberfast. Tot aceeaşi voce s-a auzit 
când Frances Mortimer v-a telefonat. Este monstruos că aţi 
folosit ca alibi ultima conversaţie cu soţia dumneavoastră, mai 
ales că în acel moment Eliot Tumberfast era deja plecat. 

- Aveţi o imaginaţie debordantă, domnule inspector, observă 
John Arthur Mortimer. Faptul că vă bazaţi teoria pe câteva 
cuvinte înregistrate pe un fragment de bandă magnetică nu va 
stârni decât zâmbetul oricărui judecător. 

- Cred că aţi pregătit totul cu minuţiozitate. Alegerea serii în 
care să aibă loc furtul, menit să complice ancheta şi să o 
trimită pe piste greşite, nu a fost aleatorie. Sunt convins că cel 
puţin unul dintre voi ştia că există piese rare în sala de 
numismatică. 

- Eu ştiam, mărturisi Philipp Mortimer. A fost singura seară în 
care toţi numismaţii erau plecaţi. În mod obişnuit, era cel puţin 
o persoană care lucra până seara târziu. 

- De unde ştiai? ÎI întrebă Higgins. 

- In timpul unei cine, cu vreo cincisprezece zile înainte de 
uciderea lui Frances, tatăl meu a spus-o la masă. Şi a repetat-o 
apoi când am trecut în salon, în timp ce Agatha ne aducea un 


brandy. 

Higgins se întoarse spre Agatha Lillby, ai cărei obraji se 
îmbujoraseră. 

- Deci şi dumneavoastră, domnişoară, eraţi la curent cu 
atâtea lucruri! De la statueta furată de Philipp Mortimer, până 
la proastele sale obiceiuri şi la pista pe care a urmat-o să facă 
rost de un cumpărător. Aşadar, dumneavoastră sunteţi mintea 
din spatele acestui furt de piese rare? Speraţi să obţineţi o 
sumă de bani suficient de mare care să vă permită să vă 
reglaţi toate datoriile de joc şi să jucaţi şi mai abitir. 

- Nu-i deloc adevărat! Protestă ea. 

- Atunci nu e decât un singur vinovat, conchise Higgins: 
William W. Dobelyou. 


-44- 


Şeful bandei anticarilor sări ca ars. 

- E prea de tot de data asta! N-am obiceiul să dezvălui 
numele celor care mă angajează, dar nici n-am de gând să las 
să mi se spargă toate oalele în cap. E într-adevăr vorba de o 
femeie care m-a contactat prin telefon pentru a-mi da mai 
multe detalii despre lovitură. Am verificat ce-mi spusese cu 
ajutorul lui Battiscombe. Indira Li a reuşit să găsească o 
angajată de la curăţenie să o înlocuiască şi să ajungă astfel la 
faţa locului ca să pregătească operaţiunea. _ 

- Cum se poate afla cine era această femeie? Intrebă 
Higgins. 

- A avut loc o întâlnire pentru încheierea socotelilor, două 
zile mai târziu. Din cauza crimei, am fost obligat să fug, aşa că 
l-am sunat pe Battiscombe şi l-am rugat să meargă în locul 
meu la întâlnire şi să-i explice întreaga situaţie clientei. Mereu 
am fost corect în afaceri. 

-La ce adresă trebuia să aibă loc întâlnirea, domnule 
Battiscombe? 

Fostul paznic de noapte, destul de speriat, dădea impresia 
unui câine bătut. 

- Pe Carlisle Street numărul 12, unde am întâlnit-o pe 
domnişoara Lillby, după ora prânzului. 


- Mărturisirea aceasta vine cam târziu, spuse Higgins. Nu 
aduce nimic suplimentar, pentru că superintendentul Marlow a 
supravegheat cercul jucătoarelor clandestine din Carlisle 
Street. l-am văzut venind pe J.J. Battiscombe şi pe Agatha 
Lillby. Piesele din puzzle se aranjau, dar nu ştiam încă dacă ne 
îndreptau spre urmele criminalului. L-aţi revăzut pe Eliot 
Tumberfast între patru ochi, domnişoară Lillby, şi i-aţi spus de 
acest furt incredibil, de viitoarea independenţă financiară, de o 
posibilă căsătorie pentru că încă îl iubeaţi, nu-i aşa? 

Menajera familiei Mortimer era albă ca varul. 

- Eliot nu este un criminal, inspectore! Nu poate fi, vă jur! 

- Din păcate, domnişoară, aceste vorbe nu-mi sunt de ajuns. 
l-aţi spus lui Tumberfast la ce oră va sosi Dobelyou, care 
cunoştea în detaliu tot ce ţinea de furt. lar John Arthur 
Mortimer şi Tumberfast au constatat cu satisfacţie că întregul 
lor şiretlic prinde formă, mai cu seamă pentru că profesorul a 
ştiut să distileze informaţia pentru ca furtul să se poată 
desfăşura în condiţii optime, iar ceilalţi să pară nişte criminali. 

- Mă luaţi drept un adevărat Machiavelli, inspectore! 
Exclamă savantul. 

- Câtva timp, aţi rămas singur acasă, în Mayfair. Chiar nu aţi 
ieşit nicăieri? 

- N-am ieşit din biroul meu în seara aceea, iar domnul 
Tumberfast poate să confirme. Mai mult decât atât, eram 
bolnav, aveam gripă. Medicul îmi recomandase să rămân 
acasă. 

- Am stat de vorbă cu doctorul Matthews, preciză Higgins. Mi 
s-a părut mai înclinat spre pictură, adevărata sa pasiune, decât 
spre medicină. Cred că v-aţi folosit de el fără scrupule, tot aşa 
cum v-aţi folosit de toţi cei apropiaţi. Aţi jucat cu un cinism 
incredibil comedia soţului întristat şi aproape că m-aţi făcut să 
cred în durerea mocnită şi demnă. Îi sunt recunoscător, de 
altfel, doctorului Matthews, pentru că m-a ajutat să înţeleg 
starea sufletească a lui Frances Mortimer. Chiar dacă detesta 
arheologia, sarcofagele, mumiile, ea vă admira şi vă iubea, Sir 
John Arthur. Dar dumneavoastră n-aţi iubit-o niciodată. 
Mulțumită portretelor pictate de profesorul ei de doi ani 
încoace, am remarcat cum disperarea se cuibărise în liniile fine 


ale chipului său. Ştia că mariajul ei eşuase. Mai ştia şi că 
divorţul era inevitabil. 

- Am auzit o ceartă între Sir John Arthur Mortimer şi soţia sa, 
interveni Agatha Lillby, care-şi pierduse întreaga semeţie. „Nu 
mai puteam continua aşa”, spunea ea. Dar nu s-a mai 
întâmplat nimic şi am uitat incidentul. 

Privirea mânioasă a savantului o intimidă pe Agatha Lillby. 

- Poţi spune orice, Agatha, mai cu seamă că memoria ta este 
imbatabilă şi nimeni nu se poate îndoi de tine. 

- Cu tot respectul pe care vi-l port, îi răspunse ea, permiteţi- 
mi să vă spun că Frances nu era femeia potrivită pentru 
dumneavoastră. Priviţi-o în acest tablou aşa de goală, 
indecentă! Mi-e ruşine, îmi pare foarte rău de ce am făcut, dar 
sunt convinsă că toate s-au întâmplat din cauza ei. 

Higgins o ascultă cu multă atenţie pe Agatha Lillby, apoi se 
întoarse spre John Arthur Mortimer. 

- De ce aţi pus la cale uciderea soţiei dumneavoastră? 

Întrebarea lui Higgins stârni un val de frică aproape 
insuportabilă. Doar principalul suspect rămase indiferent. 

- N-am nimic de spus, inspectore. 

- Atunci o să vorbesc eu în locul dumneavoastră. Marea 
dumneavoastră ambiţie a fost să obţineţi funcţia de conducere 
de la British Museum. Aţi fost gata să faceţi orice pentru asta, 
mai ales că nu se ducea lipsă de candidaţi redutabili. 
Încăpăţânarea dumneavoastră, relaţiile, notorietatea în 
continuă creştere v-au permis, în ultimii aproape trei ani, să 
întrezăriţi un succes posibil. Dar succesul nu ar fi fost posibil 
fără o importantă bază financiară pe care nu o mai deţineaţi, 
din cauza unor investiţii proaste sau datorii familiale. Averea 
familiei Mortimer se topise ca zăpada la soare. 

- Este cumva o crimă să-ţi pierzi averea? Il ironiză savantul. 

-La slujba de înmormântare a soţiei dumneavoastră, 
continuă Higgins, m-a mirat absenţa părinţilor ei. Am aflat că 
mama îi murise în urmă cu cinci ani, dar de ce nu venise tatăl 
să-şi conducă fata pe ultimul drum? 

- O asemenea întrebare nu-l priveşte decât pe el, inspectore. 

- Nu este ceea ce mi-a răspuns tatăl lui Frances când l-am 
vizitat acasă, în Sussex, zise Higgins. Mi-a mărturisit că se 


opusese căsătoriei, detestând stilul calculat al caracterului 
dumneavoastră, de care Frances, îndrăgostită fiind, nu-şi 
dăduse seama la timp. Bolnav, vlăguit de moartea tragică a 
fiicei sale, n-a avut nici curajul, nici forţa să vă înfrunte în 
timpul unei ceremonii pe care o considera mai degrabă 
mondenă decât sinceră. A preferat să-şi jelească fiica în 
singurătate. 

- Fiecare îşi plânge durerea după cum poate, inspectore. 

Sir John Arthur se arăta în continuare demn. 

- Tatăl lui Frances mi-a vorbit îndelung despre contractul de 
căsătorie, continuă Higgins. În cazul morţii soţiei, bunurile ei vă 
reveneau în totalitate. lar doamna Mortimer nu putea avea 
copii, ceea ce doctorul Matthews desigur că v-a spus imediat 
ce Frances i-a devenit pacientă. Cea mai mare catastrofa care 
s-ar fi putut abate asupra dumneavoastră era divorţul, pentru 
că v-ar fi ruinat şi v-ar fi distrus toate ambițiile. Nu aţi discutat 
cu soţia dumneavoastră la modul serios despre o separare 
inevitabilă? 

- Asta e ridicol! Obiectă savantul cu răceală. 

- Nu prea cred, continuă Higgins. După părerea prietenului 
meu, Petticott, de la Banca Angliei, este clar că puterea 
dumneavoastră financiară este redusă la minim. Aţi fost pus 
chiar în situaţia de a nu le putea mări salariul Agathei şi lui 
Barry. Odată cu căsătoria, o avere considerabilă a făcut din 
dumneavoastră un om bogat. 

- Nimic mai greşit! Inspectore. Nu mi-aş fi omorât soţia 
pentru atâta lucru. 

- Doar dacă ameninţarea de a vă părăsi nu v-ar fi privat de 
avere şi nu v-ar fi distrus cariera. Frances era deznădăjduită, 
pentru că ştia că nu o mai iubiţi. Mai rău, că nu aţi iubit-o 
niciodată. Nu era dispusă să accepte compromisuri, iar pentru 
că această căsnicie era un eşec, trebuia să-i pună capăt. 

- Eu şi soţia mea n-am avut niciodată o discuţie în acest 
sens, inspectore. Eram un cuplu unit. 

- Aţi comis o greşeală capitală din vanitate. 


-45- 


John Arthur Mortimer se încruntă, făcând un rid adânc pe 
frunte. Nu ştia la ce face aluzie Higgins. 

- În majoritatea anchetelor criminalistice, explică Higgins, 
trebuie să plecăm de la punctul iniţial, pe care, în acest caz, 
chiar dumneavoastră mi l-aţi indicat: aţi rugat-o pe soţie să vă 
aducă un dosar de care aveaţi nevoie urgentă. Pentru că eraţi 
bolnav, nu vă puteaţi deplasa. Frances Mortimer a găsit într- 
adevăr dosarul, foile erau răsfirate în apropierea cadavrului şi 
am avut ocazia să le studiez. Erau despre mormântul 
generalului Horemheb, succesorul lui Tutankamon. Ca 
egiptolog amator, ştiam câte ceva despre subiect şi, intrigat 
am vrut să ştiu mai multe. L-am întrebat pe prietenul meu, Mac 
Cullough, un remarcabil comisar şi mare cunoscător al 
Antichității. Deşi nu este un egiptolog profesionist, a realizat în 
câteva minute un dosar mult mai generos decât al 
dumneavoastră despre mormântul lui Horemheb de la 
Saqqarah. Dumneavoastră, cercetător profesionist, aţi omis 
acest aspect, foarte sigur că nimeni nu s-ar fi interesat de aşa 
ceva. De ce i-aţi cerut soţiei dumneavoastră să caute un dosar 
de care nu aveaţi deloc nevoie, doar dacă nu voiaţi decât un 
pretext pentru a o trimite pe Frances Mortimer spre o moarte 
atroce? 

Eruditul rămase impasibil. 

- Fără îndoială că asistenții mei au alcătuit prost dosarul, 
inspectore. Mi-aş fi dat seama de acest fapt când Frances mi l- 
ar fi adus. Acuzaţia dumneavoastră este în continuare trasă de 
păr. 

Superintendentul Marlow avea din ce în ce mai puţină 
răbdare. Cu cât trecea timpul, cu atât profesorul era mai sigur 
pe el. 

- V-am arătat mobilul, reluă Higgins, la fel de calm ca 
savantul. Funcţia de director la British Museum reprezintă 
apoteoza carierei dumneavoastră. Aţi hotărât să o îndepărtați 
pe această femeie de îndată ce v-a spus că vrea să vă 
despărțiți. Ceea ce nu ştie însă Eliot Tumberfast este faptul că 
l-aţi manipulat. Şeful dumneavoastră v-a minţit, domnule 
Tumberfast. Aţi apăsat pe trăgaci din cu totul alte motive... 

- Sunt nevinovat! Protestă Eliot Tumberfast. Este adevărat 


tot ce a spus Sir John Arthur. 

- Să vă amintesc un alt element al investigaţiei... Prietenul 
meu, Petticott, mi-a atras atenţia asupra unui cec important 
semnat de Sir John Arthur virat în contul agenţiei de detectivi 
Christie's. 

- N-am ţinut secretă angajarea firmei de detectivi. 

- Aţi dat dovadă de şiretenie, recunoscu Higgins. Ştiaţi de 
această agenţie de detectivi, domnule Tumberfast? 

- Nu... Nu, bălmăji egiptologul. 

-Eu cred că  ştiaţi, îl  contrazise Higgins. Şeful 
dumneavoastră v-a vorbit despre ancheta desfăşurată în 
legătură cu soţia sa şi despre urmărirea ei. V-a spus de agenţia 
Christie's, v-a arătat chiar un dosar pe care n-aţi avut tăria să-l 
citiţi până la capăt, atât de multe orori erau puse pe seama 
femeii pe care o iubeaţi. 

- Sunteţi înspăimântător, inspectore! Se enervă profesorul. 
Nu i-am spus nimic lui Tumberfast de această anchetă, pentru 
că privea doar viaţa mea privată. 

- Cred că e tocmai invers, interveni Higgins. Este chiar 
miezul întregii stratageme diabolice. Este clar că l-aţi 
determinat pe Eliot Tumberfast să o ucidă pe Frances. Aveaţi 
destule atuuri, şantajul cu mumia, promisiunea de a-i da 
permisiunea să-şi înceapă săpăturile dorite... Acestui aspect, 
atât de important pentru el, i-aţi adăugat dimensiunea 
afectivă. Aţi remarcat, cu siguranţă, de-a lungul timpului, că 
Tumberfast este un om pasional. Mai mult decât atât, se 
îndrăgostise de soţia dumneavoastră. Dar Frances vă era 
fidelă. Raportul agenţiei de detectivi particulari v-a dovedit-o. 
Respingea nu doar propunerile lui Tumberfast, ci şi pe ale 
celorlalţi pretendenți. Numai că aţi pretins contrariul şi aţi 
târât-o pe Frances în noroi, defăimând-o în faţa lui Tumberfast. 
Aţi invocat chiar spusele lui Barry, şoferul, şi ale Agathei Lillby, 
menajera. l-aţi spus lui Tumberfast că Frances avea numeroşi 
amanti, i-aţi descris-o drept o femeie uşoară, frivolă, departe 
de imaginea ideală pe care şi-o formase el despre ea. Astfel 
visul lui s-a destrămat, transformându-se în ură. Frances a 
devenit murdară în ochii lui. În plus, părăsindu-şi bietul soţ 
încornorat, i-aţi spus, ea v-ar fi ruinat în mod cinic cariera. În 


atare condiţii, nu l-aţi mai fi putut proteja pe Tumberfast şi nici 
nu i-aţi mai fi putut garanta că lucrările arheologice vor fi 
demarate. Frances devenea în mintea lui cea mai detestabilă 
fiinţă, un adevărat demon. De aceea, nu mai rămânea decât o 
singură soluţie: s-o omoare. Doar aşa s-ar fi făcut dreptate. Nu 
scrie în Cartea egipteană a morților că femeia adulterină 
trebuie pedepsită? 

Livid, Eliot Tumberfast se ridică şi arătă spre tabloul în care 
Frances Mortimer era pictată goală. 

- Şi acela? Îl întrebă pe Higgins cu o voce tremurătoare. Nu 
este tabloul o dovadă a imoralităţii lui Frances? 

- Pentru nimic în lume! Răspunse Higgins. Tabloul este un 
fals. Artistul însuşi mi-a spus-o. Şi este gata să vină să depună 
mărturie. Puteţi să vă descălţaţi, domnule Tumberfast? 

- Pardon? 

Eliot Tumberfast, agitat la culme, îl privea pe fostul 
inspector-şef de la Scotland Yard fără să înţeleagă. 

- V-aş ruga să încercaţi această pereche de încălțări, 
domnule Tumberfast. 

Superintendentul Marlow aşeză pe parchet o pereche 
frumoasă de pantofi negri. Şocat, Tumberfast căută un sprijin 
în ochii şefului său, dar acesta îl ţintuia cu o privire glacială. 
Tumberfast se descălţă nervos, ezită, intrând cu uşurime în 
pantofi. 

- Puteţi să face câţiva? Îl rugă Higgins cu amabilitate. 

Speriat, egiptologul făcu întocmai. Avea impresia că se agită 
ca o maşinărie pe care nu o mai controla. 

- Cred că puteţi păstra încălţările, conchise Higgins. Vă vin 
de minune. Nu vă trezesc nicio amintire, domnule Tumberfast? 

Încremenit, egiptologul nu mai putu să zică nimic. Îşi căută 
cu greutate cuvintele. 

- De ce... De ce îmi spuneţi asta? 

- Pentru că le purtaţi în noaptea crimei. Ploua, dacă vă mai 
amintiţi, când aţi plecat de la reşedinţa din Mayfair. Sir John 
Arthur v-a sfătuit să că schimbaţi pantofii şi v-a dat perechea 
asta de încălțări. Când v-aţi întors, le-aţi luat pe ale 
dumneavoastră. Domnul Mortimer le-a curăţat, dar nu le-a 
aruncat. Le-a pus el însuşi în sertarul din camera din care au 


fost luate, special pentru a învinovăţi pe cineva. Însă aceşti 
pantofi îi aparţin lui Philipp Mortimer. Amândoi purtaţi acelaşi 
număr, domnule Tumberfast. lar micul nostru experiment 
tocmai a demonstrat acest fapt. Am strâns câteva fărâme de 
pământ de la marginea unei alei din grădina conacului şi le-am 
analizat. Am regăsit urme ale aceluiaşi tip de sol pe parchetul 
din biroul şefului dumneavoastră, urme mai degrabă recente. 
Însă domnul Mortimer nu s-a dus la British Museum de câteva 
zile bune. A fost altcineva care a intrat în birou, şi acea 
persoană aţi fost dumneavoastră, domnule Tumberfast. Sir 
John Arthur prevăzuse şi acest aspect, care se termina în două 
feluri posibilităţi: fie pantofii treceau neobservaţi, fie trezeau 
suspiciuni. Agatha mi-a spus imediat că Philipp Mortimer nu 
este deloc grijuliu cu lucrurile sale. Apoi m-am gândit că e 
posibil să le fi ascuns dintr-un motiv precis, însă i-am dat 
crezare lui Philipp, când am înţeles că tatăl său e un criminal 
odios, cel mai rău dintre toţi, care n-ar fi ezitat să-şi acuze 
propriul fiu. 

Philipp Mortimer îşi privi tatăl cu o frică amestecată cu 
groază, neîndrăznind să creadă spusele lui Higgins. 

- John Arthur Mortimer, zise Higgins serios, vă acuz în 
numele Maiestăţii Sale că aţi plănuit şi comis crima împotriva 
soţiei dumneavoastră, Frances! L-aţi manipulat pe asistentul 
dumneavoastră, Eliot Tumberfast, care a pus în practică planul 
cumplit. Acestea fiind spuse, cred că este timpul, domnilor, să 
mărturisiţi! 

Scott Marlow devenise agitat la gândul că va trebui să-i pună 
cătuşele unuia dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai vechii 
aristocrații britanice. Eliot Tumberfast era aproape demn de 
milă, cu faţa brăzdată de ticuri şi spasme, pierzându-şi 
controlul asupra propriei persoane. 

- Sunt nevinovat! Gemu egiptologul. 

- Şi eu la fel, normal! Afirmă profesorul. Am o întâlnire foarte 
importantă într-o jumătate de oră, inspectore, şi sper să fiu 
liber până atunci, după ce se va termina această comedie 
lamentabilă! 

Higgins începu să se plimbe. Scott Marlow ar fi vrut să intre 
într-o gaură de şarpe. 


- Bineînţeles, zise Higgins, sunteţi inseparabili. Sir John 
Arthur nu poate spune că Eliot Tumberfast a plecat în seara 
crimei, fără să devină el însuşi suspect şi complice. In egală 
măsură, Eliot Tumberfast nu-şi poate acuza şeful, în ciuda celor 
spuse, fără să-şi recunoască vinovăția. Este un plan genial, Sir 
John Arthur, care se hrăneşte dintr-o cruzime rar întâlnită şi din 
siguranţa că nimeni nu poate deţine nici cea mai mică dovadă, 
deşi ştie adevărul. 

- Această poveste macabră nu a existat decât în imaginaţia 
dumneavoastră, inspectore! 

Higgins se apropie de Eliot Tumberfast şi se propti în spatele 
scaunului său. Îi vorbi blând, asemenea unui preot care se 
pregăteşte să-i dea iertarea: 

- Aţi încercat să mă convingeţi, domnule Tumberfast, că 
anumite mumii pot învia. Sunteţi convins că egiptenii găsiseră 
secretul morţii şi... aveţi dreptate. Această mumie, pe care aţi 
acuzat-o de crimă, a fost martorul gestului dumneavoastră 
criminal. Mumia a devenit aliata lui Frances Mortimer pentru a 
vă acuza în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Pentru că 
Frances Mortimer nu a murit! Priviţi, domnule Tumberfast, 
priviţi! 

Eliot Tumberfast auzi un mic scârţâit dinspre locul în care se 
găseau cele două sarcofage. Apoi se întoarse. Capacul celui 
mai mare dintre ele se ridică. Tumberfast, uluit, se ridică de pe 
scaun, în vreme de John Arthur Mortimer, neîncrezător, se 
prinse de scaun. Indira Li leşină, căzând în braţele lui Philipp 
Mortimer, care nu mai văzu nimic. Ceilalţi erau fascinaţi, dar pe 
jumătate morţi de spaimă. 

Capacul sarcofagului căzu pe podea cu un zgomot sec şi 
dinăuntru apăru o mumie cu bandaje curate. Avea părul blond 
al unei femei foarte frumoase, cu ochii mari deschişi. Era o 
mumie vie. 

Eliot Tumberfast fugi spre ea şi îi căzu în genunchi. 

- Frances! Începu el să urle. Frances! lartă-mă, iartă-mă, 
iubirea mea! Soţul tău m-a păcălit, m-a minţit! Eu te-am ucis, 
eu care te iubeam atât de mult, eu care eram sigur de 
puritatea ta! Totul este din vina lui, el este criminalul, ţi-o jur! 

Şocat de mărturia publică a lui Eliot Tumberfast, care 


plângea tot atât de mult pe cât vorbea, Scott Marlow fu 
îmbrâncit de John Arthur Mortimer, care deschise uşa biroului 
şi încercă să fugă. 

- Trebuie să-l prindem! Strigă superintendentul. O să ne 
scape! 

- Marlow, îl linişti Higgins cu o bătaie amicală pe umăr, 
aduceţi-vă aminte, aţi făcut tot ce a trebuit să faceţi! 


-46- 


Higgins şi Scott Marlow mergeau pe Bond Street. Ploua. 

-Vă  întoarceţi la The  Slaughterers? II întrebă 
superintendentul. 

- lau trenul într-o oră. 

- Ce poveste! Oftă Scott Marlow, încă profund marcat. 

- A decurs bine conferinţa de presă? Se interesă Higgins. 

- De minune! Jurnaliştii nu-şi credeau urechilor. Nu arestăm 
în fiecare zi un asemenea criminal. Vreau să spun doi criminali. 

Higgins îşi ridică gulerul hainei. Îi era frig şi simţea din nou o 
uşoară durere în gât. În mod clar, climatul londonez nu-i pria. 

- Spuneţi-mi, Higgins, în tabloul în care Frances Mortimer 
poza dezbrăcată, cum v-aţi dat seama că nu e ea? 

- Nu am ghicit nimic, domnule superintendent. Nu am 
crezut-o nicio clipă în stare să pozeze goală. Frances Mortimer 
era o fiinţă excepţională, extraordinară, de o fidelitate şi de 
puritate în afara oricărei îndoieli. Această siguranţă m-a 
îndrumat de-a lungul anchetei. Am încercat să înţeleg ce e cu 
ea şi am găsit o carte de vizită bizară în atelierul pictorului, de 
la agenţia Top-Model. Am mers la adresa indicată pe cartea de 
vizită. Într-unul dintre cataloagele pe care patroana de la 
agenţie mi le-a arătat, erau fotografii ale unor doamne... goale. 
l-am arătat doamnei Toppy o fotografie a lui Frances Mortimer. 
A crezut că o recunoaşte printre protejatele sale. In realitate, 
era vorba de un fel de sosie, cu un dram de vulgaritate în ea. 
Doamna în chestiune juca în piesa Crimă şi pedeapsă, deţinea 
rolul unei subrete. În fotografia de la agenţie, în care era goală, 
la fel ca în tablou, doamna în chestiune avea nişte semne 
particulare: două aluniţe mari deasupra sânului stâng. Nu era 


însă şi cazul lui Frances Mortimer, după cum am constatat din 
fotografiile cadavrului făcute la morgă. Deci sosia era cea care 
pozase, „împrumutată” de profesor. 

- Mi s-a părut mie că aveţi o intenţie ascunsă când m-aţi luat 
la teatru, admise superintendentul. 

- Am mers să o văd pe această tânără, continuă Higgins, 
căreia i-am propus cel mai frumos rol din întreaga ei carieră, 
cel al unei mumii resuscitate care, fără a spune un cuvânt, a 
produs un efect considerabil asupra publicului său, smulgând 
mărturisirea criminalului. Actriţa a acceptat cu entuziasm. Nu 
mi-a mai rămas decât să cumpăr o mare cantitate de fâşii de 
tifon de la un farmacie să o înfăşor ca pe o mumie. Era 
suficient să iasă toate persoanele bănuite din biroul lui Sir John 
Arthur Mortimer, timp de vreo douăzeci de minute, ca să-i 
permitem actriţei să intre în sarcofag. 

- O punere în scenă destul de riscantă, Higgins! 

- Nu neapărat, domnule superintendent. Eliot Tumberfast 
este un mistic cu nervi sensibili. Trebuia să-l pregătim, să-i 
provocăm starea necesară, prezentându-i adevărul atroce 
înainte de a-l confrunta cu o realitate de dincolo de mormânt, 
în care credea cu tărie. Un astfel de şoc avea să zdruncine în 
mod clar şi ultima rezistenţă. 

Cerul era atât de întunecat că părea noapte. 

- Nu înţeleg cum un gentleman ca Sir John Arthur Mortimer... 

- Nu era un gentleman, domnule superintendent! Credeţi că 
un bărbat adevărat ar fi putut să urască în halul ăsta o femeie 
ca Frances? 

Scott Marlow fu surprins. 

- S-o urască? A comandat o crimă îngrozitoare, dar o admira, 
mi se pare... 

- Nu, este incapabil să iubească sau să admire, este un om 
al tenebrelor! 

Higgins se exprimase cu o severitate care îi provocă fiori lui 
Scott Marlow. 

- Lumea este cel mai adesea rea, domnule superintendent. 
Noi nu putem să facem nimic în acest sens, doar să luptăm cu 
răul. Ar fi trebuit să rezolv cazul mult mai repede, destinul îmi 
arătase clar cine e vinovatul. Dar nu suntem prea atenţi la 


semne. 

- Ce semne? Se nelinişti superintendentul. 

- Frances Mortimer nu s-a dus la teatru să vadă Othello, 
înainte să fie omorâtă de un soţ diabolic şi de un îndrăgostit 
gelos? Un Othello dublu... 

- Mulțumită nouă, justiţia a învins, afirmă superintendentul. 

- Trebuie să sperăm, răspunse Higgins. l-am promis doamnei 
Mortimer că îi voi găsi ucigaşul pentru ca sufletul său să se 
odihnească în pace. Acum, mă pot întoarce acasă. Oamenii 
sunt câteodată greu de privit. Din fericire, există pisici, copaci 
şi trandafiri. 

Scott Marlow, mai emoţionat decât voia să pară, îl privi pe 
fostul inspector-şef îndepărtându-se în ploaie. Era convins că, 
atâta timp cât exista cineva ca Higgins, Scotland Yard-ul nu 
avea să fie o poliţie ca oricare alta. 


EDITURA (8 ALLFA 


Strada Fictiunii - Bestseller - Crime 


Frances Mortimer este tânără. bogată şi frumoasă şi are 

toate motivele să fie fericită. Soţul ei este directorul departamentului 

de cpiptologie al British Museum şi un profesor foarte respectat. 
Dar o crimă înfiorătoare şi stranie. în care suspectul principal 

pare a fi... o mumie. tulbură liniştea familiei Mortimer şi a 

apropiaților ei. Pentru a dezlega enigma acestei crime aparent 
perfecte, Scotland Yard-ul face apel la serviciile inspectorului 

Higgins. Va reuşi acesta. cu tact şi răbdare. să descurce itele unei 


poveşti pline de mistere. minciuni. ambiţie şi trădări? 


„Christian Jacq este unul dintre cei mai populari 
scriitori francezi contemporani.” 


Le Figaro 


Pasionat de enigmele arheologice. Christian Jacq construieşte în 


Crima mumici o anchetă polițistă clasică. în stilul Agathei Christie.“ 


Le Soi 


CRIMA MUMIEI 


WW Al: ro 


ISBN 
78 


IT MINI