Sara Shepard — 02 [Secretele lor] 03 Secretul Ariei

E]? 


"i 
La" aa 


i E 
al va h EEE 4 


nN 
k 


EENI, AFI a, 


SARA 
SHEPARD 


Micuţele 
mincinoase 
şi secretele 

lor 


Secretul Ariel 


Cartea 3 


SARA 


SHEPARD 
Este autoarea 
îndrăgitei serii 


Micuțele mincinoase, 
Jl devenită bestseller şi 
zu ecranizată cu succes 
pentru televiziune de 


ABC-Family. 

S-a născut în Pennsylvania şi a absolvit 
New York University, obţinând şi un master la 
Brooklyn College. Pe lângă seriile pentru 
adolescenţi  Micuțele mincinoase şi Jocul 
minciunii, a publicat şi romanele A// the things 
we didn't say (2009) şi Everything we ever 
wanted (2011). Scrie de când se ştie, deşi când 
era mică şi-ar fi dorit să devină actriţă de 
telenovele, designer de jocuri lego, regizor, 
artist plastic, genetician sau editor de reviste 
de modă. De asemenea, realizează instalaţii 
artistice şi jocuri video 


Te vede când te culci, 

Te vede când te scoli, 

Stie dac-ai fost cuminte, 
lar de n-ai fost, ia aminte! 


- MOŞ CRĂCIUN VINE ÎN ORAŞ 


Pentru K 


1 
DE SOLSTIŢIU, 
CU CÂT MAI MULŢI, 
CU ATÂT MAI FERICIŢI 


— Nu-i aşa că-i superbă muzica de tulnic 
australian? 

Byron Montgomery sprijini volanul cu 
genunchii în timp ce introduse un CD în fanta 
consolei din Subaru. Se auzi o muzică de tulnic 
australian, iar el mişcă din cap înainte şi 
înapoi. 

— E atât de... spirituală! O muzică perfectă 
pentru Solstiţiul de iarnă. 

—  Înî, mormăi Aria Montgomery absentă, 
uitându-se atentă la fularul de lână gri pe care- 
| tricota. 

Maşina trecu peste o denivelare şi Aria mai 
că se înţepă cu una din andrelele de lemn. 

— Mie tulnicele australiene mi se par jalnice. 
Fratele Ariei, Mike, lovi cu piciorul în spatele 
scaunului ei. Sună ca o combinaţie de zumzăit 
de viespi în stup şi un pârţ de boşorog. 

Byron se încruntă şi-şi trecu mâna prin părul 
încâlcit. 

— Voi, copii, trebuie să vă lăsaţi cuprinşi de 
spiritul sărbătorii. N-ar fi indicat să fiu eu acela 


care va cânta de Solstiţiu. 

Aria se abţinu să nu-şi dea ochii peste cap. 
Era 24 decembrie şi familia ei mergea spre 
cabana „Gheara Ursului” din Munţii Pocono, 
unde Byron avea să schieze, Mike să se dea cu 
snow-boardul, iar Aria să tricoteze şi să scrie în 
jurnal. Pe Northeast Extension, o maşină din 
două gemea de cadouri frumos ambalate, lăzi 
cu vin şi poate un jambon congelat sau un tort 
de fructe. Spre deosebire de ele, în maşina 
familiei Montgomery se aflau trei rogojini de 
yoga, vase de ars tămâie, un ulcior cu mied de 
casă, făcut de Byron în pivniţă, şi un buştean 
mare de tot şi crăpat, pentru a fi aprins în 
seara celei mai lungi nopţi din an. Familia Ariei 
sărbătorea Solstiţiul de iarnă în loc de Crăciun, 
Hannuka sau Kwanzaa. Deşi ambii ei părinţi 
fuseseră crescuți în tradiţia Bisericii 
Episcopaliene, la ei nu venea niciodată Moş 
Crăciun, nu mergeau la biserică şi nu cântau 
colinde. În timp ce toată lumea primea cadouri 
la un moment dat în decembrie, Aria primea, în 
fiecare an, doar o coroniţă împletită din iederă. 

Până atunci, pe Aria nu o deranjase niciodată 
sărbătorirea Solstiţiului - acceptase de multă 
vreme că familia ei era... diferită -, dar anul 
acesta, după moartea vechii sale prietene, Ali, 
după mesajele malefice trimise de A. Şi după 
ce aflase că ucigaşul lui Ali e cel mai popular 
băiat din Rosewood Day, lan Thomas, tânjea 
după tradiţiile paşnice de Crăciun pe care 


familia ei le ocolea. Să se adune în jurul 
bradului împodobit. Să-şi ofere cadouri unii 
celorlalţi. Să stea în casă şi să se uite la filme 
siropoase despre Crăciun, în loc să se târască 
prin sălbăticie, să se bată în piept precum 
gorilele contopindu-se cu natura. 

Cu ochii pironiţi pe geam, la maşinile care 
treceau pe şosea, Aria invidia chipurile 
emoţionate ale copiilor care priveau atent de 
pe banchetele din spate. Când trecură pe 
lângă un indicator care semnala o pepinieră de 
brazi, se gândi să-l întrebe pe Byron dacă nu 
pot să taie şi ei unul. Ştia exact ce i-ar 
răspunde: Pomul acela are suflet! Ne-ar uri să-i 
stricăm rostul în halul ăsta! 

— Mă întreb ce-o face Ella acum, vorbi Aria, 
când maşina trecu iute ca vântul pe lângă un 
VW Jetty cu geamuri fumurii. 

Byron îşi vâri degetul în gaura de lângă 
manşeta puloverului, o expresie de stânjeneală 
traversându-i chipul. 

— Sunt sigur că, chiar acum, în timp ce noi 
stăm de vorbă, mama voastră e undeva 
deasupra Oceanului Atlantic. 

Aria se întoarse şi se uită la panoul cu 
reclamă la mallul Devon Crest, deschis recent. 
AVEM CEA MAI MARE ŢARA A LUI MOŞ CRACIUN 
DINTRE TOATE STATELE DIN ZONA! - scria în 
partea de jos. Ella era în drum spre Suedia, în 
căutare de chifteluţe, un Volvo şi obiective 
turistice. Aria sperase s-o ia cu ea - familia 


Montgomery locuise la Reykjavik, în Islanda, 
timp de trei ani, şi toamna trecută Aria 
plânsese în avion tot drumul înapoi spre 
Rosewood. Plecarea în Europa ar fi fost metoda 
perfectă să se relaxeze după drama din primul 
semestru, dar Ella îi spusese că trebuie să 
plece singură în călătorie. 

Aria îi înţelesese nevoia de a pleca. Căsătoria 
ei cu Byron se destrămase când aflase că el 
avea o relaţie cu Meredith Stevens, fosta lui 
studentă. A. - alias Mona Vanderwaal - fusese 
cea care dăduse în vileag aventura lor, 
adăugând că Aria ştiuse de relaţia secretă. Ella 
se supărase atât de tare pe Aria, încât o gonise 
de-acasă, dar mai apoi se împăcaseră. Byron 
încă locuia cu Meredith într-un apartament 
dărăpănat din Old Hollis, dar, din fericire, ea îşi 
petrecea sărbătorile cu părinţii ei, în 
Connecticut. Nu cu mult timp în urmă, 
Meredith lansase ştirea-bombă: era gravidă în 
luna a treia... şi intenţiona să păstreze copilul. 
Pe lângă asta, anunţă că ea şi Byron urmau să 
se căsătorească imediat ce se finaliza divorţul 
lui. 

Byron se întinse spre Aria şi-i puse o mână 
pe genunchi. 

— Ştiu că-i trist că mama voastră nu-i aici. 
Dar asta e şansa noastră de a petrece un timp 
împreună. Vă promit că ne vom distra pe 
cinste. 

— Ştiu, spuse Aria cu voce calmă, bătându-l 


uşor pe mână. 

Oricât ar fi vrut să-l dispreţuiască pe Byron 
din cauză că dezbinase familia, nu putea - el 
rămăsese acelaşi tată distrat, afectuos şi bleg 
pe care îl iubea. Era chiar frumos să petreacă 
un timp împreună, mai ales că Meredith nu 
avea să fie prezentă. Cât stătuse Aria cu Byron, 
în perioada când nu vorbea cu Ella, nu se 
apropiase deloc de Meredith. 

Se termină o piesă la tulnic şi începu alta - 
care suna exact la fel ca precedenta. Aria îşi 
luă andrelele şi studie fularul. Avea aproape 
doi metri. Intenţionase să i-l dea lui Ezra Fitz, 
tipul pe care-l cunoscuse la un bar studenţesc 
în ziua când revenise acasă din Islanda şi care 
- descoperise de-abia după ce se sărutaseră - 
era profesorul ei de engleză la Rosewood Day. 
Imediat după ce-şi mărturisiseră afecțiunea 
unul pentru celălalt, A. făcuse publică relaţia 
lor. Ezra demisionase urgent din postul de 
profesor şi plecase în Rhode Island. 

De la plecarea lui, Aria se îmbolnăvise de 
tulburare Ezra post-traumatică - TEPT. Nu se 
putea gândi decât la el. li scrisese o grămadă 
de e-mailuri, dar el nu-i răspunsese. Işi găsise 
pe altcineva? Dar cum rămânea cu toate 
lucrurile pe care i le spusese - cât de grozavă 
era şi că nu mai cunoscuse pe nimeni ca ea? 
Dacă ea nu-l va uita niciodată? Dacă nu se va 
mai săruta cu niciun alt băiat? Mai avusese 
prieteni înainte - primul ei iubit fusese un băiat 


pe nume Hallbjorn Gunterson, din Islanda, iar 
semestrul trecut ieşise chiar şi cu Sean Ackard, 
un băiat tipic pentru Rosewood Day. Dar nu 
simţise pentru niciunul ceea ce simţise pentru 
Ezra. 

După o scurtă oprire, când Byron cumpără 
gustări şi dădu un telefon, virară pe un drum 
lateral, în dreptul unui indicator mare pe care 
scria „Gheara Ursului”. Pe aleea lungă pentru 
maşini, Byron ambală motorul şi cabana le 
apăru în faţa ochilor. De fapt, nu era deloc o 
cabană, ci ditamai conacul de piatră. Terenul 
era acoperit CU zăpadă proaspătă, 
scânteietoare. O telecabină transporta schiorii 
în vârful muntelui. Alte indicatoare de lemn 
arătau drumul spre centrul de relaxare, 
terenurile de tenis acoperite, sala de 
gimnastică, centrul de închiriat articole pentru 
schiat, patinoar şi circuitele de sănii trase de 
câini. 

Aria rămase cu gura căscată. Mike, la fel. 

— De-abia aştept să mă dau cu snow-boardul 
după-masă, spuse el. 

— De ce nu ne-ai spus ce frumos e locul 
ăsta? întrebă Aria. 

Fusese convinsă că la „Gheara Ursului” 
toaleta era în curte, podul era plin de ratoni şi 
îngrijitorul era fioros, ca în filmul Stră/ucirea. 

— Mi-am zis ca anul ăsta de Solstiţiu să 
mergem într-un loc special. Meritaţi. 

Byron viră pe aleea circulară. Câţiva angajaţi 


se apropiară imediat, prefăcându-se că nu văd 
farul din spate spart al maşinii, oglinda de la 
geamul  pasagerului lipită cu scotch sau 
numeroasele abţibilduri lipite de Aria şi Mike pe 
bara de protecţie din spate. Nu comentară nici 
la vederea buşteanului, ci îl aşezară veseli în 
căruciorul pentru bagaje, alături de celelalte 
valize ale familiei. 

Aria cobori din maşină şi-şi relaxă umerii, 
cuprinsă de un optimism subit. Aerul mirosea a 
proaspăt, oaspeţii erau rumeni în obraji şi 
zâmbitori. La fereastra din faţă trona un brad 
uriaş. Putea pretinde că-i al ei. Poate va învăţa 
chiar să schieze. 

Auzi un pas în spate şi se răsuci. O siluetă se 
furişă înapoia clădirii, de parcă respectiva 
persoană, oricine-ar fi fost, nu dorea să fie 
văzută. Aria se gândi imediat la A., care o 
pândise luni la rând. Dar numai paranoia ei era 
de vină. A. - Mona - nu mai exista. 

— Mai am o surpriză pentru voi. Byron arătă 
spre intrarea în cabană. Vreţi să vedeţi ce-i 
acolo? 

Aria şi Mike intrară după el pe uşile duble 
într-un hol cochet, cu lambriuri de lemn. 
Oameni îmbrăcaţi cu pulovere Fair Isle se 
odihneau lângă foc. O femeie amabilă, genul 
de bunică tipică, îşi flutură mâna salutând-o pe 
Aria din spatele recepţiei. 

— Poate că surpriza e o chestie trăsnet, ca şi 
cum te-ai da pe tobogan, îi şopti Aria fratelui 


ei. Sau ca un zbor cu elicopterul pe deasupra 
munţilor. 

— Sau poate că anul ăsta chiar primim 
cadouri, replică Mike, cu ochi strălucitori. Aş da 
orice să am un iPad. Sau un ATV din ăla super, 
cum are Noel Kahn. 

Byron se opri în mijlocul holului şi arătă cu 
degetul. 

— Priviţi! 

Aria îi urmări privirea spre bar. O femeie şi un 
bărbat stăteau cu spatele la ei, bând Bloody 
Mary. Doi băieţi de liceu, care purtau ochelari 
de schiori pe post de banderole de cap, tocmai 
îşi terminau berile Heineken. O fată de liceu 
slabă, în blugi strâmţi şi un pulover negru prea 
larg, se aşeză pe un taburet din colţ, bând suc 
de ghimbir. Când se răsuci şi-şi arătă burta 
puţin umflată, Ariei i se opri inima în loc. Nu. 
Nu era posibil aşa ceva! 

—Hei! Ochii lui Meredith se luminară când se 
ridică de pe taburet. Mă bucur aşa de mult să 
vă revăd! 

Fugi spre ei, îi ocoli pe Aria şi Mike şi-l sărută 
lung pe Byron. 

Aria simţi un nod în gât, cât un buştean de 
Crăciun. Se dusese pe apa sâmbetei distracţia 
cu tatăl ei şi Mike... 


ÎNGHESUIŢI 
CA SARDELELE 


Soarele cobora spre apus şi o ceaţă violetă fină 
se lăsa deasupra munţilor, iar Aria, Mike, Byron 
şi Meredith stăteau în jurul unei mese mari şi 
rotunde, în sala de mese a cabanei. O 
interpretă la harpă, în rochie de bal, cânta 
colinde liniştitoare. Familiile din stânga şi din 
dreapta lor beau vin roşu şi lapte de pasăre cu 
alcool, făceau schimb de cadouri şi glumeau pe 
seama amintirilor de Crăciun din anii trecuţi. 
Oare familia Montgomery despre ce vorbea? 

Despre vomat. 

— Incredibil cât de repede îmi vine să vomit, 
spunea Meredith, sorbind puţin suc de ghimbir. 

Aveau în faţă un antreu minunat cu vinete, 
ciuperci, broccoli şi quinoa, dar nu îndrăznise 
să ia nicio înghiţitură. 

— În clipa asta mi-e foarte bine, în 
următoarea - bleah! lau toaleta în braţe sau 
trag pe dreapta ca să vomit. Odată, am vomat 
într-un cornet de hârtie la mall. 

— Grozav! Mike se aplecă în faţă, proptindu- 
se în coate. Şi cum e, îţi vine aşa, ca un 
proiectil? 

— Câteodată, spuse Meredith, prinzându-se 
cu mâinile de cap, obosită. 

Aăă... suntem la masă? ar fi vrut să spună 
Aria, uitându-se lung la porţia de ravioli pe 


care i-o adusese chelnerul. Acum i se părea că 
şi colţunaşii cu carne semănau cu o vomă. 

— Biata de tine! Byron dădu la o parte o 
şuviţă de păr de pe fruntea lui Meredith. Dar 
sunt nişte ritualuri de Solstiţiu excelente care 
te-ar putea ajuta. Şi am adus cu mine o 
grămadă de ierburi alinătoare. 

Meredith cuprinse paharul în palme. 

— De-abia aştept să sărbătorim Solstiţiul. 
Sună aşa de magic şi de spiritual! 

— Şi noi suntem încântați că eşti aici, cu noi. 
Nu-i aşa, Aria? 

Byron o privi fix pe fiica lui. Aria îşi culese o 
scamă imaginară de pe fustă. Era clar că Byron 
voia ca ea s-o întâmpine pe Meredith cu 
braţele deschise - până şi Mike se străduise, 
probabil pentru că Byron îi promisese un 
abonament nelimitat la snow-board. Dar Aria 
se simţea mult prea rănită. 

După ce apăruse Meredith, Byron îi explicase 
că planurile ei din Connecticut se schimbaseră 
în ultima clipă - părinţii ei se hotărâseră să-i 
viziteze pe fratele ei în Maine, şi nu pe ea. Aşa 
că el luase măsuri şi-o invitase pe Meredith la 
cabană, dar fără să-i întrebe nimic pe Aria şi 
Mike. 

— Ştiu că am planificat să fim doar noi trei, 
dar n-am suportat s-o ştiu singură acasă, le 
spusese Byron cu o voce atât de afectuoasă şi 
îngrijorată, mai-mai s-o compătimească şi Aria 
pe Meredith. 


Numai că Aria se uitase din nou la Meredith 
şi văzuse pe faţa ei un zâmbet viclean, ca şi 
cum ar fi pus la cale toată povestea asta 
numai ca să-i facă ei zile fripte. 

Administratorul îşi ceruse mii de scuze că nu 
vor putea intra în camere decât după cină, 
drept pentru care patru se plimbaseră prin 
împrejurimi câteva ore, admirând pista pentru 
săniile trase de câini, toboganele şi terenurile 
pentru trageri cu puşca în discuri de argilă. Pe 
aleile din jurul staţiunii, Meredith se purtase ca 
o bătrânică, îngrozită să n-alunece pe vreun 
petic de gheaţă imaginar. Îl făcuse pe Byron să 
petreacă patruzeci şi cinci de minute în 
magazinul de suveniruri ca să cumpere un 
costumaş de bebeluş potrivit pentru ambele 
sexe. Şi-i ceruse s-o conducă la toaletă de 
unsprezece ori, când trebuise să facă pipi. Cât 
aşteptaseră în hol în pauza de pipi numărul 
patru, Byron o strânsese scurt pe Aria de 
umeri. 

— Eşti bine? 

— Cum nu se poate mai bine, răspunsese ea 
cu voce de gheaţă, rezistând impulsului de a-şi 
trage părul de sub mâna lui. 

Acum, Byron ridică paharul cu vin şi-l ţinu în 
aer. 

— În cinstea Solstiţiului! 

Meredith îi atinse paharul cu al ei, iar Aria şi 
Mike îi urmară exemplul în silă, ridicându-şi 
paharele cu Sprite. 


— Haideţi să revedem programul pentru 
următoarele câteva zile, continuă Byron, după 
ce trase o duşcă zdravănă. Mâine mi-am zis să 
mergem la plimbare prin natură şi să facem 
Cercul încrederii. Se întoarse spre Meredith. Ne 
luăm de mână în pădure şi respirăm toţi 
deodată, ca unul, întâmpinând schimbarea 
anotimpurilor. 

— Dar bineînțeles, spuse Meredith, de parcă 
şi ea sărbătorea Solstiţiul de ani de zile. 

— Vom arde sigur buşteanul în seara aceea. 

Byron tăie o bucată de lazane cu tofu şi-o 
duse la gură. Nu era vegetarian decât în 
perioada Solstiţiului. 

— Conform folclorului scandinav, arderea lui 
face ca soarele să strălucească mai puternic. 
lar a doua zi dimineaţă, vom alerga în pielea 
goală. 

— În pielea goală? Meredith îşi încreţi 
fruntea. Adică fugiţi goi pe-afară? 

Mike chicoti lasciv, apoi îşi plimbă privirea 
prin sala de mese. 

— Ar trebui s-o recrutez pe ea pentru asta. 

Arătă cu degetul spre o blondină drăgălaşă 
care lua masa cu părinţii. Byron se şterse la 
gură cu şerveţelul. 

— Să alergi în pielea goală te înviorează. De 
obicei fugim foarte de dimineaţă, ca să nu ne 
deranjeze nimeni. Şi ne păstrăm lenjeria pe 
noi, adăugă el, zâmbind. Americanii nu sunt cei 
mai deschişi oameni de pe Pământ când e 


vorba de aceste ritualuri. 

— Nu sunt sigură că e o idee bună să alerg, 
în cazul meu. Meredith se bătu pe abdomen. 
Frigul i-ar putea face rău copilului. Sau dacă 
mă împiedic şi cad pe burtă? 

Aria se aplecă în faţă. 

— Ellei îi plăcea la nebunie să alerge în 
pielea goală. Odată, mi-a spus că a alergat şi 
când era gravidă în luna a şasea cu Mike. 

Se uită pe furiş la Meredith. Arăta 
descurajată. Perfect! 

Gura lui Byron zvâcni. 

— E-adevărat, dar poate că Meredith are 
dreptate. 

Meredith rosti cu glas sfidător: 

— Nu contează. O să alerg şi eu. 

O săgetă pe Aria cu o privire, parcă zicându- 
i: „Nu scapi tu aşa uşor de mine!” 

Aria întoarse capul, privirea căzându-i pe 
bradul din colţul încăperii. Era decorat cu 
păsărele de sticlă, boabe de porumb înşirate 
pe aţă şi fundiţe albe. Sub el erau stivuite 
cadouri, iar un trenuleţ se învârtea în jurul lor. 

O familie tânără, cu doi copii - un băiat şi o 
fată de patru şi şase ani stătea în faţa bradului 
ţinându-se de mână. Tatăl îl ridică pe băiat ca 
să vadă mai bine una din decoraţiile în formă 
de pasăre. Aria nu auzea tot ce-şi spuneau, dar 
sigur mama rostise „Moş Crăciun”. 

| se umplură ochii de lacrimi. Familia aceea 
urma să aibă nişte amintiri superbe. Nu cu 


mult timp în urmă, şi familia ei trăia lucruri 
asemănătoare - da, la Solstiţiu, şi deşi erau 
lucruri cam  nebuneşti, măcar fuseseră 
împreună cu toţii. Fuseseră atât de fericiţi în 
Islanda! Părea că părinţii ei se îndrăgostiseră 
din nou unul de altul cât stătuseră acolo, dar 
totul se dusese de râpă când se întorseseră la 
Rosewood. 

Terminară antreul şi comandară deserturi pe 
care să le împartă, inclusiv budincă de tapioca 
şi cremă de zahăr ars, pe care Aria nu le putea 
suporta. Când le aduse chelnerul, Meredith 
inspiră, se făcu verde la faţă şi-şi împinse 
scaunul înapoi. 

— Trebuie să..., zise ea repede, umflându-şi 
obrajii. 

Fugi spre baie şi începu să vomite încă de la 
uşă. Râgâiturile ei se auzeau până în sala de 
mese. Mesenii se uitară alarmaţi în direcţia 
băii. 

— De-a dreptul scârbos, comentă Mike. 

Un hamal în costum roşu apăru lângă Byron. 

— Domnule, camerele dumneavoastră sunt 
gata. V-am dus şi bagajele. 

— Excelent! Byron se frecă pe frunte, părând 
dintr-odată obosit. Cred că acum ne-ar prinde 
bine tuturor să ne întindem puţin. 

Hamalul îi dădu o cheie şi-i spuse să urce la 
etajul al patrulea. Odată ce Byron plăti nota, o 
recuperară pe Meredith din baie. In drum spre 
lift, ea se sprijini de braţul lui Byron, pufăind şi 


fornăind, ca şi când ar fi fost în travaliu. 

— La mine-o să stea telecomanda 
televizorului în seara asta, îi spuse Mike Ariei în 
lift. Se transmite un meci grozav de arte 
marţiale mixte. N 

— Cum vrei tu, zise ea, obosită. In clipa 
respectivă, s-ar fi uitat la oricare dintre 
emisiunile stupide ale lui Mike - oricum, să 
scape de Byron şi Meredith şi să meargă în 
propria lor cameră era o răsplată suficientă. Eu 
aleg prima din minibar. 

— Byron, grăbeşte-te! strigă Meredith, aflată 
mai în faţă, pe coridor, în timp ce Byron 
scotocea prin buzunare. Se răsuci şi se ţinu de 
burtă, albă la faţă ca hârtia. Cred c-o să vomit 
din nou. 

— Bine, bine. 

Byron introduse cheia în broască şi descuie 
uşa. Meredith ţâşni înăuntru şi trânti uşa de la 
baie. Se  făcură auzite alte zgomote 
dezgustătoare. 

Byron intră în holul mic care dădea în 
cameră şi-şi puse mâinile pe şolduri. 

— Arată minunat. 

— Şi camera noastră? întrebă Aria. 

Byron lăsă capul pe-o parte. 

— Asta e camera voastră. A 

Aria căscă nişte ochi cât cepele. incetul cu 
încetul, îşi dădu seama de realitate. 

— Stăm toţi împreună în aceeaşi cameră? 

Ea crezuse că, din moment ce venise şi 


Meredith, Byron schimbase rezervarea. El clipi. 

— Scumpo, locul ăsta e foarte scump. ŞI, 
oricum, toată staţiunea era deja rezervată. 

Aprinse luminile, dezvăluind două camere 
mari, o chicinetă şi uşa închisă a băii. Meredith 
tuşi slab dinăuntru. 

— Acesta e un apartament - voi doi puteţi 
avea locul vostru, dacă dormiţi pe canapeaua 
extensibilă din living. 

Aria simţi o crampă în stomac. O canapea 
extensibilă nu era destul de bună. Tot îi va auzi 
pe Byron şi Meredith cea gravidă prin uşă. 

Se simţea ca un gheizer gata să ţâşnească. 
Acesta era timpul pe care trebuia să-l petreacă 
ea cu tatăl ei. Timpul dedicat apropierii dintre 
ei. Oare Byron nu înţelegea asta? Nu ştia cât 
de grele fuseseră ultimele luni? Ar fi putut să-i 
spună lui Meredith să nu vină. Ar fi putut 
hotărî, măcar de data asta, că Aria şi Mike erau 
pe locul întâi. 

— Trebuie să plec, izbucni ea. 

îşi smulse sacoşa de pânză din cărucior şi 
ieşi pe uşă. 

— Unde? strigă Byron după ea. 

Insă Aria nu se întoarse. Străbătu coridorul 
ca o furtună, cobori scările în goană şi ajunse 
tropăind în holul cel mare, cu lambriuri de 
stejar. O femeie cânta Jingle Bells la un mic 
pian cu coadă din colţ. Oamenii beau cidru 
gratis dintr-o carafă de lângă recepţie. Copiii 
făceau îngeri în zăpada proaspăt căzută. Era 


un loc minunat şi Aria nu-şi dorea altceva 
decât să rămână, dar ştia că nu putea, nu 
putea, pur şi simplu. 

Trebuia să plece naibii de-acolo! 


3 
ÎNCĂ O SURPRIZĂ 


Celularul  Ariei arăta 9:57 p.m. Când 
autobuzul opri în parcarea din gara Rosewood 
Greyhound. Simţindu-se slăbită şi murdară, 
cobori scările  clătinându-se, îşi  recuperă 
sacoşa din compartimentul de bagaje şi ţâşni 
printre nămeţi spre vechea ei prietenă, Emily 
Fields, căreia îi telefonase ca s-o roage să vină 
după ea cu maşina. Işi scoase din nou 
celularul. 

„M-am întors la Rosewood, teafără şi 
nevătămată”, îi scrise ea lui Byron. „Distracţie 
plăcută mâine.” 

După ce Aria părăsise camera comună din 
cabană, Byron mersese după ea în hol, 
încercând s-o convingă să rămână. Dar ea se 
ţinuse tare pe poziţie. Cu inima grea, Byron o 
conduse cu maşina ca să prindă următorul 
autobuz spre Rosewood. Inainte de a urca, el îi 
pusese o mână pe umăr şi-o privise cu 
subinţeles. Aria crezuse că se pregăteşte să-i 


spună ceva profund. Sau să-şi ceară iertare. 

— Nu uita să ungi cu unt uşa din faţă de la 
casa mamei, îi zisese el, în schimb. Altfel nu 
vei fi apărată de spiritele rele tot restul anului. 

incepu să ningă iarăşi când Aria urcă în 
maşina lui Emily. 

— Mulţumesc că ai venit să mă iei, rosti Aria. 

— N-ai pentru ce. Emily scoase maşina din 
parcare şi porni pe Lancaster Avenue. Dar eşti 
sigură că nu vrei să stai la mine? N-o să te 
simţi singură de sărbători? 

— Nu vreau să deranjez, răspunse Aria. Emily 
o ducea la Ella - sub nicio formă nu avea să 
locuiască în apartamentul dărăpănat al tatălui 
ei şi-al lui Meredith, din Old Hollis. Şi, ca să fiu 
sinceră, după toate câte s-au întâmplat, poate 
că am nevoie de puţin timp numai pentru 
mine. 

Nu circulau deloc maşini pe stradă şi fiecare 
semafor din Rosewood era verde. Emily trecu 
în viteză pe lângă strada cea mai aglomerată 
din Rosewood, campusul Hollis şi drumul spre 
vechea stradă a lui Alison DiLaurentis, 
ajungând la casa mamei sale în timp record. 
Era singura locuinţă din cartier care nu 
scânteia de podoabe de Crăciun. Semăna cu 
gaura lăsată de un dinte căzut dintr-o gură cu 
dantura albă ca perlele. 

După ce-şi luă rămas-bun de la Emily, Aria 
descuie uşa din faţă şi-şi lăsă bagajele în hol. 
Singurele zgomote din casă erau băzâitul 


discret al frigiderului şi şuierul aerului prin 
ţevile de căldură. Când se uită pe geam, 
zăpada căzuse deja într-un strat alb pe gazonul 
din faţă. Conform buletinelor meteo, până 
dimineaţă, stratul avea să atingă aproximativ 
treizeci de centimetri. 

Misez un Crăciun alb”, cântă încet Aria. 
Vocea ei răsună în camera goală, umplând-o 
de regrete. Ce-avea să facă în următoarele zile, 
în casa asta mare, de una singură? Ce-o să se 
facă la cina de Crăciun, o să mănânce 
macaroane cu brânză din congelator? Poate că 
ar fi trebuit să-l aducă pe Mike cu ea, dar el nu 
se arătase prea deranjat că stătea cu Byron şi 
Meredith. Probabil că-şi va petrece următoarele 
zile schiind, pescuind la copcă şi trăgând cu 
puşca în discuri zburătoare. 

Urcă anevoie la etaj şi se tolăni pe patul ei, 
trântind ceva pe jos. Era caietul ei drag de 
schiţe. Il luă de jos, simțind un junghi în inimă. 
Era aproape sigură că-l lăsase pe birou, nu pe 
pat. Să-l fi mutat Ella înainte de-a pleca în 
Suedia? Mai fusese cineva pe-aici? 

Cotorul scârţâi când îl deschise la prima 
pagină. Avea caietul ăsta încă de la începutul 
clasei a şasea; una dintre primele ei schiţe o 
reprezenta pe Ali în ziua când ieşise din 
Rosewood Day şi anunţase că fratele ei îi 
spusese unde se ascundea steagul Capsulei 
Timpului. Ciudat cu câtă acuratețe îi 
surprinsese Aria trăsăturile curbate ale feței în 


formă de inimă, zâmbetul cinic, din colţul gurii, 
scânteia din ochi. Era ca şi cum Ali ar fi privit-o 
de pe hârtie. 

Trecu peste schiţele lui Ali, Spencer, Emily şi 
Hanna - le desenase de sute de ori după ce se 
împrieteniseră. Urmau schiţe din Islanda - 
şiruri de case drăguţe, un bătrân dormind la o 
cafenea, părinţii ei şezând unul lângă altul în 
faţa casei lor, îndrăgostiţi lulea, şi Hallbjorn, 
primul ei iubit din Islanda. 

Aria răsfoi caietul mai departe. Se deschise 
singur la o pagină. Fata rămase cu răsuflarea 
tăiată. Era profilul lui Ezra Fitz stând la tablă, la 
ora de engleză. Aria se uită cu jind la urechile 
lui mici, uşor clăpăuge. La pieptul acela lat, 
uimitor, peste care îi plăcuse să-şi plimbe 
degetele. La buzele pline pe care le sărutase 
de nenumărate ori. i 

Se lăsă iar pe pernă. Unde era Ezra acum? lşi 
petrecea sărbătorile cu familia? Se plimba cu 
noua lui prietenă, sub clar de lună? Ariei i se 
umplură ochii de lacrimi. O parte din ea voia 
să-şi verifice din nou e-mailul, ca să vadă dacă 
Ezra îi trimisese o felicitare de sărbători, dar de 
ce să se mai deranjeze? Nu-i trimisese niciuna. 
Ea nu mai conta pentru el. 

Se auzi un pârâit, apoi o bufnitură. Aria se 
îndreptă de spate şi aruncă o privire în jur. Nu 
păreau zgomote scoase de vânt. 

Incă o bufnitură şi sări în picioare. Se furişă 
pe coridor şi încercă să vadă afară prin 


fereastra mare şi pătrată care dădea în curtea 
din faţă. Nu zări nicio maşină parcată lângă 
bordură, nicio siluetă înţepenită pe stradă. 

Apoi ceva începu să zdrăngăne. 

Aria se lipi de scări, cu răsuflarea tăiată. 
Butonul uşii din faţă se mişca înainte şi înapoi, 
ca şi când cineva încerca să intre cu forţa. 

— Cine e? strigă Aria cu glas subţire precum 
coaja de ou, apucând o crosă de lacrosse din 
camera lui Mike. 

Să cheme poliţia? Dacă era /an, evadat din 
închisoare? La audiere, se întorsese şi le fixase 
cu privirea pe Aria şi vechile ei prietene, cu o 
expresie plină de ură. 

— Cine e? strigă Aria a doua oară, ţinând 
crosa ca pe-o sabie în timp ce cobora scările in 
vârful picioarelor. Cine-i acolo? 

Din hol, îşi plimbă privirea de la panoul 
lateral în stânga uşii din faţă, cu inima cât un 
purice. O umbră se mişcă pe terasă. Era sigur 
un om. 

Cioc, Cioc, cioc! 

Aria apucă telefonul fără fir din hol. 

— Chem poliţia! Ai face bine să te cari 
dracului de-aici! 

Silueta nu se mişcă. Aria apăsă pe butonul 
VORBEŞTE. 

— Formez numărul! 

Apăsă 911 tremurând. Tastele îi cântară slab 
în urechi. 

— Aria? strigă o voce înfundată de pe terasă. 


Aria cobori crosa câţiva centimetri. Silueta se 
deplasă în dreptul ferestrei. 

— Nouă-unu-unu, ce urgenţă aveţi? se auzi 
vocea dispecerului la celălalt capăt al firului. 

— Aria? strigă iarăşi persoana de afară. 

Aria se încruntă. Era o voce de bărbat 
familiară. Şi ce era cu accentul acela islandez? 

— Alo? rosti operatorul, puţin mai nerăbdător 
de data asta. E cineva acolo? 

Aria merse la fereastră. Pe terasă era un 
băiat înalt şi blond, cu umeri laţi şi maxilar 
pătrăţos, într-un hanorac bleumarin, care avea 
pe piept un petic pe care scria ECHIPA DE SCHI 
A ISLANDEI. Aria scoase un hohot de râs, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— ... Hallbjorn? 

— Da! exclamă vocea. Poţi să-mi dai drumul? 
Mor de frig! 

Aria descuie uşa. Pe terasa ei se afla o 
siluetă înaltă, plină de zăpadă pe cap, pe umeri 
şi pe faţă. Aria apăsă butonul terminat ca să 
întrerupă convorbirea. 

— Hallbjorn, şopti ea. 

Era aici... în Rosewood. Acasă la ea. 

N-ar fi fost mai surprinsă nici dacă ar fi 
căutat-o Moş Crăciun. 


4 
BĂIEȚII ISLANDEZI 


SUNT FORMIDABILI 


Hallbjorn intră călcând apăsat în holul familiei 
Montgomery şi bătu cu bocancii plini de 
zăpadă în podea. 

— N-am ştiut că poate să fie aşa de frig în 
Pennsylvania, rosti el cu accent curat şi vesel, 
de care Ariei îi fusese aşa de dor de când 
plecase din Islanda. Mă simt ca acasă! 

— Ce... ce cauţi aici? se bâlbâi Aria, fără să 
se mişte de lângă uşă. 

In joacă, Hallbjorn se muşcă de buza de jos. 

— Mi-a fost dor de tine. Am vrut să văd ce 
mai faci. 

— La zece seara, în Ajunul Crăciunului? 

— Avionul meu a fost redirecționat aici din 
cauza vremii - am vrut să ajung la New York, 
dar a fost o furtună cumplită. S-au anulat deja 
şi zborurile de mâine. Am încercat să te sun pe 
fix de la aeroport, dar nu mi-a răspuns nimeni, 
iar numărul de celular nu ţi-l ştiu. Mi-am zis să 
risc şi să vin aici, pur şi simplu. Se uită în jur. 
Nu te-am întrerupt de la nimic, nu? l-am trezit 
pe-ai tăi? 

Aria se propti de perete, ameţită. 

— Sunt toţi plecaţi din oraş. Nu sunt decât eu 
acasă. 

Voia să-i pună milioane de întrebări, dar gura 
ei nu putea rosti cuvintele. Nu-l văzuse pe 
Hallbjorn de doi ani, dar arăta chiar mai bine 
decât îşi amintea: înalt şi zvelt, parcă şi mai 


musculos. Părul blond-deschis îi crescuse până 
la bărbie. Avea aceleaşi trăsături frumoase, 
ascuţite, dar ochii erau de un albastru mai 
pătrunzător ca oricând. lar când zâmbea, îşi 
arăta dinţii drepţi, de un alb imaculat, care 
meritau propria reclamă la Aquafresh. Destul 
să se uite la el, că i-o şi lua inima la goană. 

Când se cunoscuseră, Hallbjorn purta aparat 
dentar. La o săptămână după ce familia Ariei 
se mutase la Reykjavik, ea făcuse un tur cu 
bicicleta prin oraş, simțindu-se singură şi 
tulburată. Trecuseră doar câteva luni de la 
dispariţia lui Ali şi asta încă o apăsa greu pe 
suflet. Sperase ca, plecând din Rosewood, să-şi 
revină mai repede după cele întâmplate, dar 
încă le resimțea pe toate proaspete şi 
dureroase. 

Auzise muzică într-o cafenea şi intrase. O 
trupă cânta pe o scenă mică din spate, 
înconjurată de un grup de oameni. Într-o pauză 
dintre piese, un tip blond se întoarse spre Aria 
şi o întrebă ceva în islandeză. Ea roşi şi rosti 
singurele cuvinte pe care le învățase până 
atunci în islandeză: „în engleză, vă rog”. 
Băiatul zâmbi. „Eşti americancă?” o întrebă el 
într-o engleză perfectă. Când Aria îi răspunse 
afirmativ, îi ură bun-venit în Islanda şi-i spuse 
că-l cheamă Hallbjorn. 

După câteva minute în care schimbaseră 
păreri despre muzică şi Aria îi spusese care era 
impresia ei generală despre Reykjavik, el 


insistase să-i arate ţara. A doua zi, oprise în 
faţa casei ei cel mai mare SUV pe care îl 
văzuse ea vreodată - în Islanda, toţi conduceau 
vehicule masive care îi propulsau peste 
câmpuri de lavă, ghețari şi zăpadă. O dusese 
să vadă reperele islandeze importante - 
frumoasele cascade limpezi care păreau 
desprinse din seria de filme Stăpânul inelelor, 
craterele gigantice, vulcanii bolborosind şi 
Insula Akureyri, unde trăiau colonii de papagali 
de mare o parte din an, înainte de a migra in 
Grecia. Vorbiseră întruna, fără să rămână 
niciodată fără subiecte de conversaţie. Aria 
aflase că Hallbjorn era cu doi ani mare decât 
ea şi voia să studieze arhitectura, că învățase 
să conducă snow-mobilul la cinci ani, că era DJ 
în timpul liber şi că era dependent de emisiuni 
americane de genul Big Brother. La rândul ei, 
Aria îi povestise cât de plictisitoare era mica 
suburbie din care venea ea, că tatăl ei făcea 
un studiu despre credinţa islandeză în 
huldufólk - spiriduşi - şi că vara trecută 
prietena ei cea mai bună dispăruse. 

La sfârşitul zilei, Aria îi sugerase să meargă 
la Laguna Albastră, izvoarele naturale, termale 
şi sărate de care vorbeau întruna revistele de 
turism, dar Hallbjorn râsese de ea şi-i zisese că 
alea erau pentru turişti, în schimb, o dusese la 
un izvor fierbinte secret. Scufundându-se în 
apa caldă, cu miros de sulf - Hallbjorn îi 
spusese că avea să se înveţe cu mirosul -, el 


se aplecase spre ea, o luase de mână şi-o 
sărutase. Fusese primul ei sărut. 

leşiseră împreună patru luni, la concerte, 
vernisaje şi spectacole cu ponei islandezi. 
Hallbjorn o învățase să conducă snow-mobilul, 
ea îl învățase să tricoteze şi să folosească 
valoroasa ei cameră video. Toată aventura lor 
fusese ca un vis. Poate că Aria făcuse parte din 
gaşca formidabilă a lui Ali în Rosewood, dar 
băieţii tot nu-i dăduseră atenţie - nu o voiau 
decât pe Ali. La Reykjavik însă, nu exista nicio 
Ali care s-o facă să se simtă întotdeauna pe 
locul al doilea. Mai mult, nu exista nicio Ali care 
să-i spună că e prea ţăcănită, prea 
inabordabilă şi prea... Aria. În Islanda, Aria nu 
schimbase absolut nimic la ea, ba chiar îşi 
păstrase şuviţele roz de păr şi inelul fals din 
nas, dar lui Hallbjorn îi plăcuse de ea oricum. 
La drept vorbind, se pare că-i plăcuse de ea 
mai mult pentru că avea ceva unic. 

In luna februarie a aceluiaşi an, se 
întâmplase un lucru groaznic: Hallbjorn primise 
o bursă la o şcoală specială cu internat din 
Norvegia, pentru copiii care voiau să studieze 
arhitectura. Plecase de Sfântul Valentin şi, luni 
de zile după aceea, Aria adormise plângând. Îşi 
scriseseră la început, dar, după o vreme, nu 
mai primise nimic de la el. Se întâlnise cu alţi 
băieţi islandezi, dar nicio relaţie nu mai fusese 
atât de specială. 

— De unde ai aflat care este adresa mea? îl 


întrebă ea. 

Când familia ei părăsise Islanda, Hallbjorn 
era încă în Norvegia. 

El îşi scoase mănuşile fără degete. 

— Astă-toamnă, când m-am întors de la 
şcoală, am trecut să te văd, dar cei care 
locuiau în casa ta mi-au spus că te-ai întors în 
State. Mi-au dat adresa ta. 

— Pe cine vizitezi la New York? 

Hallbjorn o privi cu o expresie goală, ca şi 
cum nu s-ar fi aşteptat la întrebarea ei. 

— Păi... nişte rude, răspunse el distrat, 
frecându-şi zdravăn nasul roşu. Dar, cum ţi-am 
spus, avionul şi-a schimbat ruta din cauza 
vremii. Îi zâmbi sfios. Te superi dacă stau la 
tine două nopţi? Următorul avion spre New 
York pleacă numai în data de douăzeci şi şase. 
Pot să-ţi plătesc. 

— Nu trebuie să-mi plăteşti, se supără Aria. 
Mă bucur că nu stau singură. 

ÎI conduse pe coridor şi-l invită să stea pe 
canapeaua din camera de zi cât pregăteşte ea 
un ceai pentru amândoi. Aşteptând să fiarbă 
apa, îi strigă: 

— Ce mai e prin Islanda? Mi-e foarte dor de 
ea. 

— Bine, răspunse Hallbjorn cam nepăsător. 
Nu-i prea interesantă. 

Aria luă două căni de pe un raft înalt. 

— Pe părinţii tăi nu-i deranjează că eşti 
plecat de Crăciun? 


— Ăăă... nu sunt prea sigur. 

— E totul în regulă cu ei? 

Părinţii lui Hallbjorn erau doi islandezi atletici 
robuşti, care se îmbrăcau la fel şi alergau 
împreună la ultramaratoane. Aria avu o scurtă 
bănuială că şi ei trec prin ceea ce treceau Ella 
şi Byron, dar pur şi simplu nu-i venea să-şi 
imagineze aşa ceva. 

— Nu, e totul în regulă. Numai că am 
planificat excursia asta în ultima clipă. 

Din camera cealaltă răsună un clopoțel. 

— Hei! exclamă Hallbjorn. Mai ai clopoţeii de 
vânt cumpăraţi din magazinul ăla de pe 
Laugavegur! 

Aria duse cănile cu ceai aburind în camera 
de zi. Hallbjorn se întinsese pe canapea, cu 
picioarele sale lungi proptite sus, pe lada- 
taburet. Aria simţi furnicături când se aşeză 
lângă el. 

— Dar familia ta ce mai face? o întrebă 
Hallbjorn. 

— E cam dată peste cap acum, recunoscu 
ea. Îi spuse că părinţii ei nu mai erau 
împreună. Tata şi fratele meu sărbătoresc 
Solstiţiul de iarnă în nordul statului. Mai ţii 
minte cum a fost? 

Ochii lui Hallbjorn scânteiară. 

— Aţi îmbrăţişat toţi copacii din Ha//orms- 
stadarskogur! Şi aţi înotat goi în iazul domnului 
Stefansson! 

Aria icni - îşi scosese din minte incidentul 


acela nefericit. 

— Da, tata nu i-a cerut voie domnului 
Stefansson înainte. Slavă cerului că ai apărut 
tu şi i-ai explicat situaţia. 

Familia lui Hallbjorn locuia la numai un 
kilometru şi jumătate de ei, şi când domnul 
Stefansson apăruse cu o puşcă, amenințând să 
împuşte familia Montgomery, pusă pe ţopaială 
în iaz, în stil Solstiţiu, Aria îl chemase repede 
pe Hallbjorn în ajutor. 

Hallbjorn scoase pliculeţul de ceai din cană. 

— Mai ţii minte când tatăl tău a încercat să 1 
convingă pe domnul Stefansson să participe cu 
el la ritualul de Solstiţiu? 

— Of, Doamne, da. Aria se lovi cu palma pe 
frunte. Domnul Stefansson s-a uitat la el ca la 
un nebun. Tata a zis ceva de genul: Dar, 
domnule Stefansson, dumneavoastră credeţi în 
huldufólk! De ce nu puteţi crede şi In 
Solstiţiu?” 

— la foarte în serios credinţa în huldufólk. 
Mai ştii altarul pe care 1-a construit pentru ei 
din pietre? 

Aria chicoti. Domnul Stefansson era convins 
că spiriduşii islandezi locuiau în spatele casei 
lui. 

— Striga la noi dacă ne apropiam de el prea 
mult, spuse Aria, zâmbindu-i apoi lui Hallbjorn. 

Privirile li se întâlniră o clipă îndelungă, 
chipurile lor fiind înconjurate de aburii care 
ieşeau din cănile de ceai neatinse. Apoi Aria îşi 


cobori privirea în poală. 

— Am plâns mult atunci când ai plecat în 
Norvegia. 

— Ai fi putut să mă vizitezi la şcoală. 

Hallbjorn o atinse pe mână. 

— N-am ştiut dacă vrei să te vizitez. 

În realitate, ea vizitase Norvegia cu Ella la 
câteva luni după plecarea lui Hallbjorn la 
şcoala cu internat, ba chiar trecuseră prin 
sătucul în care era şcoala respectivă. Ella o 
îndemnase pe Aria să întrebe de el la recepţia 
şcolii, dar ea fusese prea timidă şi fricoasă. 
Dacă Hallbjorn apărea în faţa ei cu o prietenă, 
coadă după el? Dacă îi râdea în faţă? 

— Bineînţeles că voiam. Hallbjorn se apropie 
mai mult de ea. M-am gândit mult la tine cât 
am fost plecat. 

Când Aria ridică ochii din nou, el o privea 
intens. Părea foarte natural să reia relaţia de 
unde o întrerupseseră. 

Aria zâmbi în sinea ei. Crezuse că avea 
nevoie de o pauză ca să-l uite pe Ezra şi 
tragedia provocată de A., dar poate că, în 
realitate, ceea ce îi trebuia era o nouă idilă. 


5 
YOGA ÎN STIL SEXY 


În dimineața de Crăciun, când toată lumea 
deschidea cadouri - sau, în cazul lui Byron, 
Meredith şi Mike, se zbenguiau în compania 
căprioarelor, în lenjerie intimă -, Hallbjorn îi 
pregăti Ariei la micul dejun clătite ecologice şi 
cârnaţi cu tofu. Apoi împodobi cactusul din 
camera de zi cu diverse obiecte roşii de prin 
casă - o mănuşă fără deget, o lingură de 
plastic, o panglică lungă pe care o găsise într- 
un sertar. 

— De unde-ai ştiut că vreau brad? întrebă 
Aria, rămânând cu gura căscată. 

Hallbjorn se mulţumi să zâmbească larg. 

— Am avut eu o bănuială... 

Pe urmă, Aria le trimise mesaje cu „Crăciun 
fericit!” lui Emily şi Spencer - Hanna era 
evreică -, iar ea şi Hallbjorn plecară pe South 
Street, în Philadelphia. Odată ajunşi acolo, 
ocoliră nămeţii uriaşi, deja pătaţi de pipi de 
câine. Aerul era rece şi proaspăt, iar pe afară 
nu se vedea nimeni, doar nişte amatori de 
jogging înrăiţi şi o mână de turişti cu aparate 
foto scumpe atârnate de gât. Singurele 
magazine deschise erau câteva sex-shopuri şi 


o farmacie Walgreens, care făcea deja reclamă 
că vinde podoabe cu Rudolf şi Moş Crăciun cu 
50*/o reducere. 

— Uite, magazinul ăsta vinde haine de 
cânepă! arătă Aria cu degetul spre un butic cu 
obloanele trase şi o vitrină decorată cu o 
frunză uriaşă de cânepă. E eco, nu? 

— Câtă vreme nu sunt lucrate într-un atelier 
în care sunt condiţii grele de muncă. Hallbjorn 
strâmbă din gură. Trebuie să fii foarte atentă 
când vine vorba de materiale ecologice şi din 
cânepă. 

Aria încuviinţă cu înţelepciune, de parcă ai fi 
ştiut asta dintotdeauna. Îşi petrecură toată 
dimineaţa jucând varianta ecologică a jocului 
„Eu spionez”, arătând restaurantele 
vegetariene de pe South Street, nenumăratele 
lăzi pentru reciclare din oraş şi subliniind faptul 
că unele autobuze circulau pe bază de gaze 
naturale. Hallbjorn îi spusese că, nu demult, se 
dedicase salvării mediului înconjurător. Arăta 
atât de sexy şi sincer când vorbea despre 
emisiile de carbon, încât Aria simţi că vrea si 
ea să demonstreze cât de ecologică era şi 
atitudinea ei. 

— Cum de-ai devenit atât de conştient de 
mediul înconjurător? îl întrebă când trecură pe 
lângă un magazin cu obiecte vechi, de colecţie, 
pe care ea îl aprecia foarte mult. Nu ţin minte 
să fi fost atât de pasionat când am fost eu în 
Islanda. 


— Am început în Norvegia, dar am luat 
lucrurile în serios când am ajuns student la 
universitate, anul ăsta, recunoscu Hallbjorn. M- 
am înscris într-un grup de activişti care încerca 
să oprească o mare corporație să-şi arunce 
deşeurile în râul de lângă şcoală. II conducea o 
fată pe nume Anja. A organizat nişte proteste 
formidabile. 

Pe faţa lui se instală o expresie nostalgică. 

— Anja a fost... prietena ta? îl întrebă Aria, 
încercând să nu pară geloasă sau iscoditoare. 

Hallbjorn ocoli un contor de parcare albastru, 
de care atârna o ghirlandă de Crăciun din 
plastic. 

— Da. Dar acum o lună s-a mutat pe o barcă 
a organizaţiei Greenpeace, care atacă 
balenierele de pe coasta Japoniei. Am vrut să 
merg şi eu, însă mi-a spus că vrea să fie 
singură. 

— Îmi pare rău, spuse Aria, când trecu pe 
lângă ei o maşină al cărei claxon reproducea 
melodia Moş Crăciun vine în oraş. Şi mie mi-a 
frânt cineva inima nu demult. 

— Serios? Hallbjorn ridică o sprânceană. Ce 
s-a întâmplat? 

Aria îi povesti câteva amănunte despre Ezra, 
dar omise faptul că-i fusese profesor. 

— Am suferit mult când a plecat. Am crezut 
că n-o să-mi treacă niciodată. Dar probabil că 
are deja o nouă prietenă. 

— Da, aşa cred şi eu despre Anja, rosti 


Hallbjorn, cu glas trist. Mi-a schimbat viaţa. M- 
a îndemnat la lucruri pe care nu am crezut că 
le voi face vreodată. lar acum... puf Işi prinse 
bărbia în palmă şi suflă, imitând puful de 
păpădie risipit de vânt. Acum e cu un tip care, 
când nu salvează balene, se leagă cu lanţuri de 
copacii din junglă care urmează să fie dărâmaţi 
cu buldozerul. 

Aria chicoti. 

— Probabil că nu-i chiar aşa de grozav. Fac 
pariu că-şi udă sacul de dormit în fiecare 
noapte. 

— Sau poate mănâncă pe ascuns maimuţele 
pe cale de dispariţie din junglă, adăugă 
Hallbjorn, pe acelaşi ton. 

— Sau nici nu reciclează! 

— Care să fie cusurul noii prietene a fostului 
tău prieten? Hallbjorn îşi mângâie bărbia. Că, 
în realitate, e bărbat? 

Aria izbucni în râs. 

— Poate că nu ştie să citească. Sau e 
păroasă şi are păr până şi pe fund! 

— Serios, acum, zise Hallbjorn, privind-o 
adânc în ochi. Noi n-am avut astfel de 
probleme. Cu noi, totul a fost aşa de... simplu. 

— Ştiu, zise Aria, cuprinsă brusc de 
timiditate. Ne-am potrivit atât de bine... 

Dintr-odată, Hallbjorn îngheţă pe trotuar. Faţa 
lui, oricum palidă, se albi şi mai tare. Fugi după 
un colţ şi se ascunse pe o alee îngustă. 

— Hallbjorn? 


Aria îl urmă în pasajul strâmt. Mirosea a 
gunoaie putrede şi mucuri de ţigară. O 
grămadă de cauciucuri de bicicletă erau 
proptite de o clădire. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sst! g 

Hallbjorn îi puse o mână pe gură. Işi plimbă 
iute ochii de la colțul străzii la semafor. O 
maşină de poliție traversă încet intersecția. O 
femeie care plimba un dog german trecu pe 
lângă ei pe partea cealaltă a străzii. 

Într-un sfârşit, Hallbjorn ieşi din pasaj în 
vârful picioarelor şi cercetă împrejurimile cu 
privirea. Îi revenise culoarea în obraji şi respira 
mai uşor. 

— Ce-a fost asta? îl întrebă Aria, mergând 
după el. 

— Am crezut că văd o persoană pe care o 
cunosc. 

— O persoană... din Islanda? Sau o rudă de-a 
ta din New York? 

— Nu contează. 

Hallbjorn mai înaintă câţiva paşi pe South 
Street, apoi se opri din nou în loc. Aria se uită 
atent în jur, să vadă ce anume l-ar fi putut 
îngrozi. Cei doi bătrâni ieşiţi la plimbare? 
Veveriţa care pândea de după copacul sfrijit de 
lângă bordură? 

El se furişă pe-o uşă deschisă. Aria îl urmă. 
Înăuntru era întuneric şi frig, iar mirosul de 
uleiuri volatile îi dădu Ariei amețeli. O cascadă 


bolborosea, iar clopoţeii de vânt răsunară în 
vitrină. STUDIOUL DE YOGA LUNA DUBLĂ, scria 
pe un indicator de pe peretele îndepărtat. Pe 
toţi pereţii erau afişe cu indivizi mlădioşi în 
diverse poziţii. Nişte perechi de pantofi stăteau 
într-un dulap cu separeuri pătrate de pe partea 
stângă, iar câţiva oameni aşteptau calm să 
înceapă ora într-o cameră mare şi aerisită din 
partea dreaptă. 

O fată cu fes de Moş Crăciun le zâmbi larg 
din spatele recepţiei. 

— Namaste, rosti ea pe un ton Zen. Sărbători 
fericite! Aţi venit la ora pentru cupluri? 

— Ăăă... da, răspunse Hallbjorn. Îi aruncă o 
privire Ariei. Vrei? 

Aria îi aruncă şi ea o privire disperată. Nu 
discutaseră nimic despre yoga. Se răsuci şi îşi 
miji ochii pe fereastră. Ce-o fi crezut el că vede 
afară? 

Atunci îşi dădu seama că fata cu fes de Moş 
Crăciun spusese „ora pentru cupluri”. Adică 
exerciţii sexy... cu Hallbjorn. 

— Normal că vreau, îi răspunse, ducând 
mâna la buzunar şi punând douăzeci de dolari 
pe tejghea. 

După ce se schimbară în treninguri curate 
din rezerva de haine a studioului, Aria şi 
Hallbjorn ieşiră din cabine. El arăta mult mai 
calm, dar ea îl atinse oricum pe braţ, 
întrebându-l: 

— Te simţi bine? Te-ai purtat cam ciudat pe 


stradă. 

— Da, răspunse el. Am fost doar puţin 
stresat. Yoga mă linişteşte întotdeauna. 

Işi luară două rogojini şi intrară în sala de 
exerciţii. Fata cu fes de Moş Crăciun de la 
recepţie stătea acum în faţa oglinzii din faţă. | 
se alătură un tip înalt, cu barbă de Isus, 
pleoape căzute şi pantaloni mulaţi din lycra, 
fără cămaşă, care se răsuci cu faţa la Aria, 
Hallbjorn şi celelalte două cupluri din sală. 

— Mă bucur că sunteţi alături de noi astăzi. 
Este o oră pentru cupluri foarte specială, 
pentru că astăzi e Crăciunul. Intindeţi-vă pe 
jos. Inspiraţi şi expiraţi în acelaşi ritm. Simţiţi- 
vă ca unul. 

Hallbjorn se lăsă pe rogojină. Aria se întinse 
şi ea în poziţia mortului, încercând să ignore 
faptul că rogojina mirosea a picioare nespălate. 
ÎI privi pe furiş pe Hallbjorn. Pieptul lui se ridica 
şi cobora regulat. 

— Exerciţiul acesta urmăreşte să ne legăm 
unii de alţii prin acceptare, unitate şi dragoste, 
explică frumos Căciuliţă-de-Mogş-Crăciun, după 
ce făcură exerciţii de respiraţie câteva minute. 
Va conduce la cupluri mai deschise şi mai 
productive. Mai întâi, vom face un exerciţiu 
numit copacul dublu. 

Le ceru celor trei cupluri din sală să stea unii 
lângă alţii şi să se prindă cu braţele de talie. 
Aria se supuse, aruncându-i lui Hallbjorn un 
zâmbet emoţionat. Simţi braţul lui puternic şi 


sigur susţinându-i spatele. 

— Acum ridicaţi piciorul opus în poziţia 
copac, spuse Barbă-de-lsus, arătând 
demonstrativ poziția cu  Căciuliţă-de-Moş- 
Crăciun. Atingeţi cu palma liberă palma 
partenerului. Vedeţi? Se creează o legătură 
între voi. 

Aria simţi că Hallbjorn îşi schimbă centrul de 
echilibru când îşi îndoi genunchiul şi-şi mută 
laba piciorului spre interiorul coapsei lui. Făcu 
şi ea la fel, apăsându-şi palma pe a lui. In loc 
să-şi lase mâna moale, aşa cum făceau 
instructorul şi celelalte două cupluri din 
cameră, Hallbjorn îşi împleti degetele cu ale ei 
şi i le strânse. 

— Peeerfect, rosti Barbă-de-lsus, ţinând ochii 
închişi. Simţiţi energia. Simţiţi egalitatea dintre 
voi. Sunteţi doi copaci în natură, sprijiniți unul 
pe celălalt. 

—  Seamănă cu ritualurile voastre de 
Solstiţiu, nu crezi? întrebă Hallbjorn. 

Aria chicoti. 

— La exerciţiul următor ne vor cere să 
alergăm în pielea goală pe South Street. 

Hallbjorn ridică din sprânceană. 

— Aş face-o, dacă ai vrea tu. 

Aria se luptă din toate puterile să nu 
roşească. 

— Următoarea mişcare e călăritul dublu. 
Căciuliţă-de-Moş-Crăciun îşi propti genunchiul 
îndoit de podea. Vă ajută, pe tine şi pe 


partenerul tău, să treceţi peste sensibilităţi şi 
nesiguranţă unul faţă de celălalt. Aşezaţi-vă pe 
rogojini. Desfaceţi picioarele în V, staţi faţă în 
faţă şi ţineţi-vă de mână. In felul acesta. 

Instructorii exemplificară poziţia. Amândoi 
erau extrem de flexibili; îşi depărtară picioarele 
în două V-uri aproape perfecte. Se deplasară 
uşor în faţă, unul spre celălalt, apropiindu-se 
până când li se atinseră zonele inghinale. 

Aria  chicoti  emoţionată.  Hallbjorn îşi 
desfăcea deja picioarele. Aria îi urmă exemplul, 
apoi îl luă de mână. Incet, se traseră unul spre 
celălalt, aplecându-se înainte, astfel că feţele 
aproape că li se atinseră. Aria îi surprinse 
privirea şi nu întoarse capul. Nu-l întoarse nici 
Hallbjorn pe al lui. 

Ea îşi îndreptă coloana vertebrală, se lăsă 
puţin în faţă şi-i atinse buzele cu ale ei. Gura 
lui era caldă şi fermă şi avea gust de miere. Şi, 
pentru prima oară după luni de zile, Aria nu se 
mai gândi deloc la Ezra, Ali sau A. 


6 
TRAGEŢI SEMNALUL 


DE ALARMĂ! 


— Mai ţii minte fotografia asta? 

Aria ridică laptopul şi arătă spre o poză cu ea 
şi Hallbjorn pe marginea piscinei Lau- Kardal, 
una dintre cele mai mari din Reykjavik. Fulgii 
de zăpadă dansau în jurul lor, lipindu-se de 
pielea lor goală. În Islanda, bazinele publice 
neacoperite rămâneau deschise tot timpul, 
pentru că erau geotermale. 

— Locul acela avea cel mai înfricoşător 
tobogan pe apă din lume! 

— Ai fost o fricoasă. Hallbjorn o înghionti. 
Puştii ăia aşteptau în spatele tău, în frig, să te 
hotărăşti să-ţi dai drumul. 

— Ştiu, ştiu. g 

Aria se strâmbă, amintindu-şi. li fusese prea 
frică să alunece pe toboganul imens, aşa că se 
răsucise şi coborâse de pe el pe scara de lemn. 

Era seara de Crăciun şi ei doi se cuibăreau 
sub pături, în patul Ariei. Acesta era, în mod 
sigur, cel mai frumos Crăciun din viaţa Ariei. 
Hallbjorn săruta chiar mai bine decât îşi 


amintea ea şi de douăzeci de minute încoace o 
masa pe ceafă, făcând-o să tremure de 
plăcere. N-ar fi vrut să plece din cameră tot 
restul vieţii. 

Aria afişă poza următoare şi izbucni în râs. 

— Poneii! 

Era o fotografie cu poneii islandezi ai lui 
Hallbjorn, Fylkir şi Fyra. Aria îl călărea pe Fylkir, 
cel mai scund, mai gras şi mai docil dintre cei 
doi, dar tot avea o privire îngrozită. Hallbjorn 
stătea lângă ea, pe Fyra, care avea culoarea 
scorţişoarei şi nişte nări uriaşe. 

— M-ai pus să merg pe promontoriul acela 
abrupt când am călărit prima oară, îl certă ea 
pe Hallbjorn. Mi-a venit să te omor. Amflost 
convinsă că vom cădea peste margine. 

— Poneii islandezi au mersul sigur, protestă 
Hallbjorn. 

— Ei, eu nu te-am crezut atunci. Aria se uită 
la imaginea ei mai tânără din poză. Nu mă mir 
că fratelui meu i-a fost frică de ei. Păreau aşa 
de mici şi nu-ţi inspirau deloc încredere. 

Hallbjorn pufni în râs. 

— Lui Mike i-a fost frică de caii islandezi? 

Aria se lăsă mai jos sub pături. Aoleu! Asia 
era unul dintre cele mai mari secrete ale lui 
Mike. 

— Aăă... uită ce-am spus. 

— Cine-i ăsta? 

Hallbjorn derulă până la poza următoare de 
pe iPad. Fotografiile nu erau într-o ordine 


anume, iar următoarea era cu Noel Kahn la una 
dintre petrecerile date de Ali în clasa a şaptea. 
Aria îl fotografiase pe ascuns, privind de după 
un colţ şi apăsând pe buton doar când fusese 
sigură că Noel nu se uita în direcţia ei. Ali o 
tachinase fără milă când aflase că îl pândise cu 
aparatul foto. 

— Unul care mi-a plăcut înainte de a pleca în 
Islanda, răspunse ea cu dezinvoltură. 

— Cred că mi-ai mai povestit despre el. 
Hallbjorn examină îndelung imaginea lui Noel. 
Ţi 1-a furat Alison, nu? 

— N-a fost niciodată al meu, ca să mi-l fure. 
Aria studie atent poza lui Noel. Purta tricoul lui 
norocos, cel cu sigla Nike şi Universitatea din 
Pennsylvania - tipic. Pe lângă asta, toţi băieţii 
se dădeau la Alison. Totuşi, ştiu că a fost o 
răutate din partea ei să meargă la întâlnire cu 
el. Ştia că-l plac. 

Mai rău, Ali ieşise cu Noel o singură dată 
înainte de a-i da papucii. Îi lăsase Ariei 
impresia că o făcuse numai ca să demonstreze 
că putea pune mâna pe orice băiat voia - sau 
pe orice băiat pe care-l voia Aria. 

Hallbjorn se propti în cot. 

— A fost un idiot că a ratat ocazia să iasă cu 
tine. Eşti uimitoare! Am ţinut mult la Anja, dar 
nu te-am uitat niciodată. Ai fost prima mea 
dragoste. 

— Dragoste? rosti Aria piţigăiat, simțind 
cuvântul aproape palpabil în aer. 


Două pete roz apărură brusc pe obrajii lui 
Hallbjorn. 

— Da, dragoste. 

Pe neaşteptate, o rămurică trosni la 
fereastră, apoi se auzi un hohot de râs. Aria se 
lăsă să alunece din pat şi dădu la o parte 
draperiile. Cerul nopţii era înceţoşat. Peste 
zăpadă lucea un strat subţire de gheaţă. În 
jurul casei se înşirau urme proaspete de 
bocanci care duceau direct la intrarea din 
spate. 

— Dumnezeule! Aria se depărtă de fereastră. 
Cred că e cineva afară! 

Cobori scările în fugă, cu Hallbjorn în spatele 
ei. Când ajunseră în hol, se auzi un zdrăngănit 
în spate, ca şi când cineva ar fi dărâmat 
pubelele metalice. Aria îl prinse pe Hallbjorn de 
braţ şi-l strânse. 

— Nu-i nimic. Hallbjorn o trase mai aproape 
de el. Probabil, doar un animal. 

— Nu e un animal. Ariei îi bătea inima atât de 
repede, că o luă ameţeala. Mă urmăreşte 
cineva. Încearcă să intre în casă. 

— De ce spui asta? 

— M-a hărțuit cineva luni de zile, ai uitat? 

li povestise despre tragedia cu A. Din acea 
după-amiază. 

— Nu, dar n-ai zis că tipa care te hărţuia e 
moartă? Hallbjorn merse în vârful picioarelor 
spre terasa din spate. E un animal. Îl sperii eu 
până pleacă. 


— Nu ieşi afară! Chem poliţia, spuse Aria, 
ridicând receptorul din hol. 

Lui Hallbjorn i se scursese tot sângele din 
obraji. Se întinse după receptor, trântindu-l 
înapoi în furcă. 

— Nu! Nu chema poliţia! 

Aria se dădu înapoi, şocată. 

— Hei! Ce-i cu tine? 

In prima secundă, Hallbjorn păru că vrea să 
spună că nu e nimic în neregulă cu el, dar pe 
urmă umerii i se lăsară şi se pleoşti cu totul. 

— Imi pare foarte rău. N-am vrut să-ţi spun. 
Mă caută poliţia în Islanda. Mă tem să nu ştie 
de mine şi poliţia de-aici. De-asta mă ascund şi 
evit maşinile de poliţie. S-ar putea să mă 
urmărească. 

Aria avu o senzaţie de greață. 

— Ce-ai făcut? 

— Am condus un protest împotriva distrugerii 
unui sanctuar local de papagali de mare, lângă 
Reykjavik. Te-am dus cândva acolo. 

— Îmi aduc aminte, vorbi Aria încet. Acolo îşi 
scoteau puii papagalii de mare. 

Se îndrăgostise de pui imediat ce-i văzuse si- 
şi dorise cu disperare să fure unul şi să-l ducă 
acasă, pe post de animal de companie. 

Hallbjorn înălţă capul şi-o privi jalnic: 

— Aveau de gând să-l dărâme şi să 
construiască un mall. Să strămute toţi 
papagalii de mare. Aşa că am protestat şi am 
fost arestat, însă am creat o diversiune şi am 


evadat din arest. Poliţia m-a căutat zile la rând. 
M-am ascuns la un prieten, dar mi-am dai 
seama că trebuie să plec din ţară. M-am dus cu 
vaporul în Norvegia şi de-acolo am luat avionul 
până aici. Paşaportul meu nu era dat în 
urmărire la frontieră în Norvegia pentru că 
nimeni nu ştia că trebuie să mă caute peste 
graniţă. 

Aria clipi des, încercând parcă să asimileze 
noutăţile. 

— Deci... n-ai venit în State să-ţi vezi familia? 

Hallbjorn îşi scutură părul blond. 

— Am nişte prieteni la New York care au spus 
că pot sta la ei. Dar, când avionul a fost deviat 
la Philadelphia, m-am gândit la tine. O luă de 
mâini. Îmi pare rău că nu ţi-am spus imediat - 
m-am temut că vei crede lucruri rele despre 
mine. Eram disperat. Nu mă puteam întoarce 
în Islanda. M-ar fi aruncat în închisoare. Nu mă 
poţi ierta? 

Aria îşi retrase mâinile şi apoi şi le împreună 
în poală. Nu-i plăcea că Hallbjom o minţise - 
atâția oameni o înşelaseră în ultima vreme... 
Totuşi, i-ar fi dat drumul în casă dacă ar fi ştiut 
că-l caută poliţia? Avusese suficient de lucru cu 
poliţia în ultima vreme ca să-i ajungă pentru 
toată viaţa. 

Ridică privirea. 

— Ai fost închis numai pentru că ai protejat 
nişte papagali de mare? 

În ţara ei, probabil că s-ar fi ales numai cu o 


palmă peste mână şi supraveghere. Grupurile 
ecologice ca PETA şi Greenpeace l-ar pune pe 
toate afişele lor. 

— Islanda e foarte strictă, insistă el. A 
protesta şi a fugi de la poliţie e acelaşi lucru cu 
a comite o crimă. Pe chipul lui Hallbjorn se 
putea citi regretul, iar el îşi acoperi faţa cu 
mâinile. Nu ştiu ce-o să mă fac. 

Aria veni lângă el şi-l cuprinse pe după 
umeri. 

— N-ai făcut decât să încerci să salvezi 
papagalii de mare - şi eu aş fi protestat 
împotriva distrugerii sanctuarului lor. Poate că 
reuşeşti să rămâi în State o vreme. Să obţii 
viză de student şi să mergi la universitate aici. 

Imediat ce-i ieşiră cuvintele pe gură, Aria 
începu să facă planuri în minte. Poate că 
Hallbjorn ar reuşi să meargă la Hollis sau la 
Colegiul de artă Moore din Philly; ea l-ar vizita 
la sfârşit de săptămână; ar putea merge cu 
maşina la New York, ca să-i arate obiectivele 
turistice, aşa cum i le arătase şi el pe cele din 
Reykjavik. Ar fi minunat să aibă cu cine sta de 
vorbă la întâlnirile de sâmbăta, ar avea din nou 
legături cu Islanda. 

Dar Hallbjorn clătină din cap. 

— Nu pot sta aici. Viza mea de turist expiră 
peste o săptămână. Aici nu pot rămâne decât 
dacă mă ascund şi nu sunt sigur că vreau să 
fac asta. 

— Trebuie să mai existe o cale. 


Aria se propti cu spatele de tăblia patului şi 
căzu pe gânduri. Privirea îi sărea de la un 
obiect la altul din cameră, de la grămada de 
haine de spălat de pe podea la ochiul lui 
Dumnezeu în formă de diamant, atârnat de 
oglindă, şi la rama goală de pe birou. Cu puţină 
vreme în urmă, în ea stătuse fotografia cu 
Byron şi Ella în ziua nunţii lor, îmbrăţişaţi 
afectuos sub coroane de copaci. În copilăria ei, 
Aria se uita la fotografia aceea ore întregi, 
zicându-şi că părinţii ei sunt cei mai romantici 
oameni de pe planetă. 

Ideea îi veni ca o lovitură de trăsnet. Se 
îndreptă de spate. 

— Hallbjorn, dacă ne căsătorim? 

El pufni în râs. 

— Poftim? 

— Vorbesc foarte serios. Dacă ne-am 
căsători, viza ţi-ar fi prelungită pe termen 
nedeterminat. Ai putea merge la facultate aici. 
Ţi-ai găsi o slujbă. Şi, până la urmă, după ce ar 
trece destul timp şi ţi-am angaja un avocat 
bun, am rezolva cumva şi cu poliţia islandeză 
şi te-ai putea întoarce acolo să-ţi vizitezi 
familia. 

Hallbjorn îşi trecu limba peste dinţi. 

— E legal să ne căsătorim aici? 

— Cred că vârsta legală e şaisprezece ani. 
Şaptesprezece? Aria scutură din umeri. Chiar 
dacă ne va trebui consimţământul părinţilor, aş 
putea falsifica semnătura mamei. Sunt sigură 


că nu verifică nimeni, câtă vreme plătim 
taxele. Îl prinse pe Hallbjorn de mâini, simțind 
cum inima i-o ia brusc la goană. [i se rezolvă 
toate problemele. Şi n-ar fi amuzant să fim soţ 
şi soţie? Am putea merge la Atlantic City! Stăm 
acolo un weekend şi ne căsătorim într-una din 
micile capele din cazinouri! Am nişte bani puşi 
deoparte - putem să stăm la un hotel 
nemaipomenit şi să comandăm mâncare în 
cameră. Bem şampanie şi jucăm blackjack. Am 
trăi la maximum. 

Hallbjorn nu părea convins. 

— Vorbim despre căsătorie. E un angajament 
serios. Eşti sigură că asta vrei să faci? 

Aria îşi vâri picioarele sub şezut. Era 
adevărat că uneori se arunca nesăbuit în 
situaţii pe care nu le cerceta amănunţit - de 
exemplu, idila ei cu Ezra. Dar acum era cu totul 
altceva. Se distrau aşa de bine împreună, 
aveau atâtea în comun şi puteau sta de vorbă 
ore întregi. De ce altceva mai era nevoie într-o 
căsătorie? Uită-te la Byron şi Meredith: ei 
despre ce naiba puteau să vorbească? 
Căsătoria ei cu Hallbjorn probabil că avea să 
dureze mai mult decât a lor. 

Şi nu doar Hallbjorn avea să beneficieze de 
pe urma ei. Aria avea senzaţia că va face 
minuni şi în viaţa ei. Dacă îl lua de soţ pe 
Hallbjorn el nu avea s-o părăsească niciodată, 
cum făcuseră atâţia alţii. Ar fi colacul el de 
salvare pe o mare furtunoasă. Ar şti cum să 


facă pentru ca mariajul ei să meargă bine, 
procedând exact invers decât o făcuseră 
părinţii ei. 

— Sigur că asta vreau să fac, se hotări ea. 
Dar tu? Vrei să zici că n-ai vrea să te însori cu 
mine? 

Expresia feţei lui Hallbjorn se înmuie. Se 
aplecă înainte şi-şi trase un scaun în faţa Ariei. 

— Te iubesc cu adevărat. Dar tu faci un 
sacrificiu imens numai ca eu să nu trebuiască 
să mă întorc în Islanda. 

— Nu e un sacrificiu. Aria era tot mai 
convinsă, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea. 
Cred în lucrul ăsta din toată inima. Îţi jur! 

ÎI privi în ochi, încercând să-i transmită tot ce 
simţea şi îşi dorea. La rândul lui, Hallbjorn o 
fixă cu ochii lui albaştri, ca de gheaţă, larg 
deschişi. Într-un târziu, faţa i se destinse într- 
un surâs blând. 

—Hai s-o facem! Se lăsă în genunchi. Aria 
Montgomery, vrei să te măriţi cu mine? 

—Da! exclamă Aria, căzându-i în brate. 
Atlantic City, venim! 


7 


PETRECERE DE STAR ROCK 


— Bine aţi venit! le ură un hamal Ariei şi lui 
Hallbjorn a doua zi după-amiază, când intrară 


pe uşa turnantă de la Borgata Hotel Casino & 
Spa din Atlantic City. Sejur plăcut! 

— Mulţumim, ciripi Aria, trăgând după ea 
valiza pe roţi. 

Ea şi Hallbjorn tocmai suportaseră o călătorie 
foarte lungă până în Atlantic City - el insistase 
să aştepte şase ore în staţia de autobuz 
îngheţată, după singurul autobuz care circula 
cu gaze naturale. 

Dar acum nu mai avea importanţă. Aria 
cercetă holul şi i se opri inima în loc. Era un 
spaţiu imens din marmură şi sticlă, în care 
mirosea a parfum scump şi friptură de la 
restaurantul aflat puţin mai jos, pe coridor. Pe 
sub o arcadă, automatele de joc se întindeau 
cât vedeai cu ochii. Toate zumzăiau de parcă 
erau un roi de albine uriaş. Două bătrânele 
stăteau în faţa lor, trăgând de mânere ca nişte 
roboţi. De la masa de blackjack răsună un chiot 
şi crupierul învârti ruleta. Totul sclipea şi, dintr- 
odată, pe Aria o copleşi din nou gândul la ceea 
ce urma să facă ei doi. Se căsătoreau! 

— Rezervare pe numele Montgomery, îi 
spuse ea femeii de la recepţie, cu părul negru 
strâns în stil franțuzesc, care avea prins de 
jachetă un ecuson pe care scria MAUREEN, 
ASOCIAT REZERVĂRI. 

— Desigur. Maureen atinse tastele cu 
unghiile ei lungi. Aha, v-am găsit. Camera 908. 
Apartamentul are vedere spre ocean. În preţ e 
inclusă o masă din partea hotelului la 


restaurantul Wolfgang Puck şi două bilete la 
spectacolul de diseară. 

Aria plăti camera cu bani lichizi, primiţi pe 
două eseuri pe care le scrisese nu demult 
despre experienţa ei cu Mona-A. Se simţise 
cam prost că profitase de situaţie, dar acum 
era bucuroasă că avea banii, cea mai mare 
sumă fiindu-i necesară pentru autorizaţia de 
căsătorie şi taxele pentru viza permanentă a 
lui Hallbjorn. 

Un alt hamal, care părea echivalentul uman 
al lui Hopa Mitică, le puse bagajele într-un 
cărucior şi le făcu semn să-l urmeze la lifturi. 
Când uşile se închiseră în spatele lor, Aria îi 
aruncă un zâmbet. 

— Nu vă supăraţi, ştiţi vreo capelă în zonă 
unde se oficiază căsătorii? 

Hopa Mitică ridică din sprâncene. 

— Da. Dacă vreţi, vorbesc cu administratorul 
nostru să facă aranjamentele. 

Aria şi Hallbjorn schimbară zâmbete. 

— Ar fi grozav, spuse Hallbjorn. Poate pentru 
mâine-seară? 

— Desigur. Hopa Mitică zâmbi şi el şi se trase 
de gulerul care părea prea strâns. Vă putem 
chema şi o limuzină, ca să vă ia şi să vă ducă 
acolo. 

— Nu o limuzină, interveni Hallbjorn repede. 
O bicicletă pentru două persoane. 

Aria nu era de acord - cu bicicleta pe 
zăpadă? Dar Hopa Mitică nici măcar nu clipi. 


— Nicio problemă. E destul să mă uit la voi, 
porumbeilor, şi-mi dau imediat seama că veţi fi 
foarte, foarte fericiţi împreună. 

Aria luă mâna lui Hallbjorn şi-o strânse uşor. 

Uşile liftului se deschiseră cu un ding! Hopa 
Mitică le cără bagajele pe coridor şi descuie 
camera 908, a cărei uşă părea ascunsă într-un 
colţ. Era un dormitor enorm, cu vedere spre 
Oceanul Atlantic. Pe masa de sticlă din colţ, 
lângă un coş cu pungi de chipsuri şi dulciuri, se 
afla o sticlă de şampanie la gheaţă. Pe perete 
era montat un ecran uriaş de televizor. Patul 
imens era plin de perne, iar în baie cada era 
mai mare decât jacuzzi-ul din casa lui Spencer. 

— E formidabil, murmură Aria. 

— Mă bucur că vă place. Spuneţi-ne dacă vă 
mai putem oferi ceva. 

Hopa Mitică lăsă bagajele pe un suport mic 
de la piciorul patului. Aria îi dădu o bancnotă 
de zece dolari, el se înclină scurt şi ieşi din 
cameră. 

Apoi Aria se întoarse spre Hallbjorn şi ţopăi 
încântată în vârful picioarelor. 

— Ne căsătorim mâine! chiţăi ea. 

— Da. Hallbjorn merse la ea şi-o prinse de 
mâini. Vei fi doamna Gunterson. 

— Doamna  Montgomery-Gunterson, îl 
corectă ea, apoi făcu ochii mari. Trebuie să-mi 
găsesc o rochie! Grăbită să împacheteze, 
uitase să-şi pună una în bagaj. Şi flori! Dar cu 
tortul ce ne facem? 


— Am putea comanda unul la restaurant, 
sugeră Hallbjorn. Să ni-l aducă aici, prin room 
service. 

— Fac pariu că room service-ul e cam scump. 
Aria aruncă o privire pe fereastră. Cred că am 
văzut un minimarket Wawa pe drum încoace. 
Probabil că vând diverse prăjituri şi deserturi 
acolo. 

— Eu mănânc întotdeauna prăjituri ecologice 
fără gluten, poate găsim aşa ceva, îi răspunse 
el. 

Aria îşi strânse buzele. Prăjiturile ecologice 
fără gluten, în loc de tortul de nuntă făcut cu 
grăsime, unt şi gluten, o cam întristau. Nu că 
şi-ar fi imaginat prea des cum va fi nunta ei, 
dar îşi închipuise întotdeauna că va avea un 
tort cu trei etaje şi două figurine în vârf. Numai 
că, în loc de mire şi mireasă, ea se gândea la 
un cal şi un porc. Sau doi cosmonauti din Lego. 
Sau un cuţit şi o furculiţă. 

Se aşeză pe marginea patului şi răsfoi 
pliantul din cameră, ca să verifice dacă hotelul 
avea un centru de înfrumusețare. Ar fi frumos 
să se coafeze pentru nuntă, nu că ar fi avut 
bani şi pentru asta. 

Hallbjorn o trase pe pat, care era moale şi 
confortabil, exact cum şi-l imaginase ea. Se 
sărutară îndelung, pe fondul valurilor 
tumultuoase. 

— O să fac o grămadă de poze, murmură 
Aria, în timp ce Hallbjorn o răsuci pe spate. O 


să le atârn peste tot în dormitorul meu, ca să- 
mi amintesc de weekendul ăsta toată viaţa. 

Hallbjorn chicoti. 

— Dormitorul tău? Nu va fi al nostru, odată 
ce ne căsătorim? Sau te aştepţi să locuiesc în 
altă parte? 

Aria se încruntă. Nu se prea gândise cum se 
vor aranja lucrurile după ce se vor căsători. Va 
trebui să le zică părinţilor? Va da de necaz? 
Totuşi, ce-ar putea ei să-i spună? Byron şi Ella 
renunţaseră la facultate în ultimul an; până la 
urmă, părinţii lor se împăcaseră cu ideea. Dar 
ce va zice Mike? Şi dacă află cineva de la 
şcoală? Cei de-acolo nu vor înţelege niciodată. 
Nu că Ariei i-ar fi păsat de ceea ce credeau alţii 
despre ea, normal că nu-i păsa, dar bârfele 
şoptite pe la spatele ei se cam învecheau. 

— Hai să lăsăm grija locuinţei pe mai târziu, 
propuse Aria, nesigură pe ea. Avem timp 
berechet să ne gândim la asta. 


— Cum zici tu. 
Hallbjorn se aplecă în faţă şi o sărută pe 
frunte. Aria îşi întinse bărbia ca să li se 


întâlnească buzele. Se sărutară îndelung, 
scufundându-se în mormanul de perne şi - 
hocus-pocus! - grijile dispărură. Era vorba 
despre ei, nu despre familiile lor sau despre 
locuitorii din Rosewood Day. 

Hallbjorn îi trase tricoul peste cap şi ea i-l 
scoase pe-al lui, gemând uşor de plăcere când 
li se atinseră corpurile goale. Ea se rostogoli 


pe-o parte şi, din greşeală, se lăsă pe 
telecomandă. Televizorul porni, cu sonorul dat 
la maximum. 

Aria ridică ochii. Era canalul intern al 
hotelului, care făcea reclamă la restaurantele, 
cazinourile şi opţiunile de programe valabile 
contra unei plăţi anticipate. 

— Acum, la hotelul Borgata, Biedermeister şi 
Bitschi vă vor aprinde minţile! anunţa o voce 
entuziastă. 

Urmă o frază muzicală din anii optzeci, 
cântată la chitară, ca un miorlăit de felină, şi 
doi magicieni urcară pe scenă. Îşi fluturară 
capele precum toreadorii. Panterele scoaseră 
nişte răgete şi mulţimea rămase cu gura 
căscată. 

Aria râse înfundat. 

— Crezi că biletele noastre sunt pentru 
spectacolul ăsta? 

— Sper că nu, spus Hallbjorn, întrerupând 
sărutul, ca să arunce ochii la ecran. 

Un chicotit slab se auzi brusc dincolo de uşă. 
Aria apăsă pe butonul MUT de pe telecomandă. 

— Ai auzit? 

— Ce? 

Hallbjorn înălţă capul. Alt chicotit pluti prin 
orificiul de aerisire. 

— Asta. 

Ariei i se ridică părul pe ceafă. 

— Râde cineva, atât. Hallbjorn o masă pe 
umeri. Eşti paranoică. 


— Nu e doar atât. 

Aria se ridică şi trecu furiş pe lângă baie, în 
timp ce chicotitul se intensifica. Părea că 
persoana stătea la uşa lor şi voia să intre. Işi 
puse un halat, inspiră adânc şi deschise brusc 
uşa. 

Coridorul era gol. Toate uşile erau închise; o 
tavă cu două pahare de vin roşu aproape goale 
aştepta să fie luată de pe covor, în faţa 
camerei cu numărul 910. 

Aria se sprijini cu toată greutatea de tocul 
uşii şi se frecă la tâmple, întrebându-se dacă 
nu cumva Hallbjorn avea dreptate. Poate că 
era paranoică. Poate că auzea zgomote pe care 
nu le făcea nimeni. 


8 
CIRC PORNO 
CU PANTERE 


— Încă un pahar de şampanie? îi întrebă 
chelneriţa - în rochie de mărgele, mulată, şi cu 
pălărie cu pene - pe Aria şi Hallbjorn, aflaţi în 
holul hotelului, mai târziu, în aceeaşi zi. 

— Nu m-ar deranja. 

Aria îi întinse paharul. Chelneriţa aruncă 
două-trei căpşuni în lichidul care începu să facă 
spumă. 


Aria sorbi şi închise ochii, simțindu-se brusc 
profund relaxată. Avusese o zi splendidă. 
Zăcuseră în pat ore întregi, apoi luaseră o cină 
delicioasă, romantică şi gratuită la restaurantul 
Wolfgang Puck. La sfârşit, Aria intrase într-un 
magazin de îmbrăcăminte retro de pe aceeaşi 
stradă cu hotelul, care mai era încă deschis. 
Găsise o rochiţă roşie adorabilă, cu buline, pe 
care voia s-o poarte diseară, şi una albă 
superbă, lungă până peste genunchi, cu 
dantelă în jurul gâtului şi năsturei în formă de 
perle, cusuţi pe toată lungimea spatelui, 
pentru a doua zi, la nuntă. Era puţin descusută 
pe linia umărului, dar nu era ceva ce nu se 
putea rezolva cu ac şi aţă. Cu puţin noroc, o 
putea vopsi în nuanţa aprinsă a lămâii verzi, ca 
s-o poarte şi la balul de absolvire. 

lar acum, ea şi Hallbjorn aşteptau în faţa 
teatrului ca să vadă spectacolul cu pantere 
argintii susţinut de Biedermeister şi Bitschi - 
acesta era, într-adevăr, un spectacol gratuit, 
de fapt inclus în preţul şederii la hotel. Invitaţii, 
un adevărat furnicar, majoritatea lor în vârstă, 
aşteptau şi ei în faţa teatrului. Dintr-odată, 
uşile se deschiseră şi cei care aveau bilete 
năvăliră înăuntru. 

Aria rămase pe loc, având grijă să nu-şi 
verse şampania. 

— Mergem? 

Hallbjom aruncă o privire la  afişul 
spectacolului, pus pe un şevalet chiar în faţa 


uşilor duble. Magicienii, ale căror feţe întinse, 
asemănătoare cu nişte boturi de pisici, arătau 
ca şi cum ar fi suferit nenumărate operaţii 
estetice, erau tunşi la fel, scurt în părţi şi lung 
în spate, şi se holbau în lentila camerei de 
filmat. Panterele argintii stăteau lângă ei ea 
nişte căţeluşi cuminţi - numai că îşi arătau 
colții enormi şi ascuţiţi. 

— Nu pare un spectacol pe placul meu, şopti 
Hallbjorn tulburat. Indivizii ăia arată ca nişte 
cretini. Ti-am povestit că am fost traumatizat 
de un magician în copilărie? Era un clovn care 
venise la aniversarea de opt ani a prietenului 
meu, Krisjan. Avea un râs înspăimântător. 

— Normal că te-ai speriat de el - era un 
clovn. Aria îl lovi în joacă. Nici eu nu mă dau în 
vânt după spectacole de magie, dar ăsta e 
gratuit. Ar trebui să profităm de tot ce ni se 
oferă suplimentar, nu crezi? Îl luă de mână. Pe 
lângă asta, peste zece ani, vom avea ce 
povesti despre ce am făcut noi cu o zi înainte 
de nuntă. 

Hallbjom ridică din umeri şi-şi bău ultimele 
picături de şampanie. Intrară amândoi în teatru 
- covor cu model psihedelic, scaune de velur 
ocupate aproape toate şi portrete ale 
celebrităților care îl vizitaseră, multe nume din 
zona muzicii country, de care Aria auzise vag, 
actori de comedie ca Jerry Seinfeld şi vreo 
doisprezece inşi de la Cirque du Soleil. Luminile 
se micşorară chiar în clipa când ei doi se 


aşezară pe scaunele de la interval. 

— Sven Biedermeister e atât de frumos! rosti 
afectată o blondă durdulie de pe rândul din 
faţa lor, care semăna leit cu bibliotecara de la 
Rosewood Day. 

— Eu mă dau în vânt după Josef Bitschi, zise 
cu voce gătuită de emoție prietena ei, o femeie 
căruntă, cu ruj pe dinţi. Imi vine să-l smotocesc 
şi să-l pup tot! 

Aria şi Hallbjorn îşi traseră coate şi încercară 
să nu râdă. În clipa următoare, cortina argintie 
se dădu la o parte. Un şir de dansatoare cu 
pălării din pene, maiouri sumare şi pantofi 
lucioşi, cu tocuri înalte, apărură pe scenă 
zâmbind cu gura până la urechi. Executară un 
dans sexy pe aceeaşi muzică în stilul anilor 
optzeci din reclama de după-amiază şi toată 
lumea chiui. Aria se uită la Hallbjorn, ridică din 
umeri şi aplaudă şi ea. 

Începură să se ridice vârtejuri de ceaţă. 
Răsunară bătăi de timpan. Apoi, două pantere 
argintii păşiră maiestuos pe scenă. Le călăreau 
Biedermeister şi Bitschi, fluturând din braţe ca 
nişte cowboy. Puseseră şi şei pe pantere, de 
parcă ar fi fost ponei. 

Publicul se dezlănţui. Doamnele din faţa Ariei 
şi a lui Hallbjorn mai aveau puţin şi leşinau. 
Magicienii coborâră de pe pantere şi făcură o 
plecăciune. 

— Salut! bubui cel brunet, cu accent în stil 
Arnold Schwarzenegger. Sunteţi gata să vă 


entuziasmați? 

— Da! răspunse publicul. 

Aria vru să schimbe o privire cu Hallbjom, 
dar el rămase cu ochii la magicieni. 

Dansatoarele mişcară iar din picioare şi 
începu spectacolul. Biedermeister şi Bitschi îşi 
rotiră capele şi făcură panterele să dispară. 
Când fluturară o dată din mână, una dintre 
dansatoare începu să leviteze. Cei doi îşi 
vârâră capetele în gurile panterelor şi 
convinseră animalele să scoată nişte răgete 
puternice, parcă din străfundurile lor. După 
aceea, se aprinseră luminile şi magicienii se 
aşezară pe taburete şi fluierară după feline. 
Doi îngrijitori le deplasară cu ajutorul unor lese 
lungi de metal. Panterele se aşezară docile 
lângă magicieni, de parcă erau nişte pisoiaşi 
de la adăpostul de animale. 

— l-am salvat pe Arabelle şi Thor din 
ghearele  braconierilor din Africa, rosti 
Biedermeister - sau Bitschi? Aria nu-i putea 
deosebi - pe un ton care anunța că urmează o 
poveste. A fost o misiune deosebit de grea, dar 
am ştiut că a le salva de la o soartă cruntă era 
o faptă dreaptă. 

In spatele magicienilor coborî un ecran cu 
imaginea unui elicopter aterizând în regiunea 
africană Serengeti. Următoarea fotografic din 
diaporamă prezenta un grup de oameni 
alergând prin junglă ca trupele de comando, 
probabil pentru a captura felinele. Apoi se 


derulară imagini cu panterele argintii în 
sălbăticie, cu habitatul lor şi cu o piele de 
panteră atârnând într-o piaţă africană. 
Mulțimea huidui. 

— Erau pui când le-am salvat, vorbi celălalt 
magician, mângâind una dintre feline pe botul 
ca de alabastru. Le-am hrănit ca să crească 
sănătoase. Le-am crescut ca pe copiii noştri. 

În imaginile următoare apărură 
Biedermeister şi Bitschi cu puii de pantere în 
braţe, ţopăind într-o curte, întâlnind un 
retriever şi jucându-se cu un copil cu înfăţişare 
nepăsătoare. 

— 0oo! ţipă publicul. 

Femeile din faţa Ariei se şterseră la ochi. 
Magicienii o ţinură înainte cu dragostea lor 
neţărmurită pentru pantere, apoi reveniră la 
spectacol. O închiseră pe o dansatoare într-o 
ladă, înfipseră cuțite false într-un voluntar din 
public şi încurajară o panteră să dispară printr- 
un cerc de foc. Animalul reapăru într-o vitrină 
de sticlă, pe intervalul care ducea în public. O 
fată se întinse să îmbrăţişeze animalul, dar 
unul dintre îngrijitori interveni, sărind în faţă. 

Când unul dintre magicieni convinse o 
panteră să se ridice pe labele din spate şi să 
danseze cu el, Aria începu să aplaude - era 
drăguţ. Hallbjorn îi trase un picior. Când se uită 
la el, văzu că se holbează la ea îngrozit. 

— Ce-i? şopti ea. 

Hallbjorn se holba mai departe. Aria se lăsă 


în scaun. Oare de ce era el aşa de morocănos? 

După încă jumătate de oră de fraze muzicale 
din anii optzeci la chitară şi alte gemete din 
public, Biedermeister şi Bitschi dispărură intr- 
un nor de fum. Publicul o luă razna. Hallbjorn o 
apucă pe Aria de mână şi o trase după el, 
înainte ca magicienii să reapară pe scenă, 
chemaţi la rampă. leşi atât de repede din 
teatru, că ea de-abia se putu ţine după el. In 
foaier, Hallbjorn se uită lung la afişul cu 
magicieni, apoi trase un picior suportului. 

— Asta pentru ce-a fost? ţipă Aria. 

— Cum poţi să mai şi întrebi? Hallbjorn avea 
o privire sălbatică. N-a fost ăsta cel mai 
dezgustător spectacol din viaţa ta? Indivizii; ăia 
trebuie arestaţi pentru cruzime faţă de 
animale! 

Aria aruncă un ochi spre uşa închisă a 
teatrului. Mulțimea încă ovaţiona. 

— Ai avut impresia că se poartă urât cu 
panterele? Dar cum rămâne cu povestea 
salvării lor din Africa? Braconierii aveau de 
gând să le transforme în covoare! 
Biedermeister şi  Bitschi le-au hrănit cu 
biberonul şi le-au lăsat să doarmă în paturile 
lor! 

Hallbjorn pufni cu dispreţ. 

— Nu le-au salvat - le-au smuls din habitatul 
lor natural. Şi pentru ce? Ca să le ţină în lanţ 
ziua întreagă? Să le oblige să meargă în două 
picioare? Le-au călărit pe scenă ca pe cai! Ce s- 


a ales de demnitatea lor? 

— De ce eşti atât de sigur că panterele sunt 
ţinute în lanţuri ziua întreagă? 

— Am eu o bănuială, se răsti Hallbjorn. Am 
dat spectacolului o şansă - am crezut că vor fi 
blânzi şi compătimitori cu animalele. Dar a fost 
dezgustător. Fac pariu pe câţi bani vrei tu că 
panterele alea trăiesc în cuşti strâmte, dorm în 
propriul rahat şi nu au ocazia să se plimbe în 
libertate. Oamenii nu ar trebui să-i aplaude pe 
magicieni. Ar trebui să-i împuște. 

Aria se dădu înapoi. Dar, înainte de a apuca 
să protesteze, uşile teatrului se deschiseră şi 
mulţimea începu să se reverse în stradă. Aria îl 
trase pe Hallbjorn din calea şuvoiului, de 
teamă că va spune cuiva care tocmai se 
distrase foarte bine că magicienii nu erau cu 
nimic mai buni decât Michael Vicki. 

— Nu mi-am dat seama că erau tratate atât 
de rău, şopti ea. Dacă e adevărat, îmi pare rău 
că te-am târât aici. E foarte nasol. 

— Dar este foarte nasol! Hallbjorn se lovi cu 
pumnul în podul palmei. Trebuie să putem face 
ceva. Nu pot sta cu mâinile în sân, lăsând să se 
întâmple un asemenea lucru. 

Aria îl privi îngrijorată. 

— Nici eu, dar hai să ne relaxăm în noaptea 
asta, vrei? Să ne distrăm puţin. Se aplecă în 
faţă şi îşi lipi buzele de ale lui. II simţi cum se 


1 Jucător de fotbal american, închis pentru implicarea în lupte 
ilegale cu câini (n.tr). 


înmoaie. Nu mi-ai zis tu că eşti maestru la 
ruletă? Fac pariu că pot câştiga mai mulţi bani 
ca tine. 

Hallbjorn căzu pe gânduri. Aruncă priviri 
încruntate spre oamenii care părăseau teatrul, 
apoi spre posterul cu Biedermeister şi Bitschi, 
după care inspiră adânc, o luă de mână si 
zâmbi. 

— S-a făcut, îi spuse şi-o conduse la cazinou. 


9 
CÂŞTIGĂTOR! 


După câteva ore, Aria şi Hallbjorn stăteau la 
ruletă, urmărind cum aceasta se învârteşte. 
Aerul era greu de fum de ţigară, şi creierul 
Ariei era terci din cauza nenumăratelor 
automate care băzâiau toate în acelaşi timp. 

— Îţi spun eu, numărul şaptesprezece aduce 
ghinion, murmură ea când bila căzu în fanta cu 
dublu zero şi crupierul adună jetoanele tuturor. 
N-am câştigat niciodată. Poate ar trebui să 
pariem pe alt număr. 

— Dar şaptesprezece e norocos, susţinu 
Hallbjorn. Ziua mea e pe şaptesprezece 
august. Familia mea locuieşte la numărul 
şaptesprezece, pe Bergstadastraeti. ŞI 
cafeneaua în care ne-am cunoscut? Era la 
numărul două sute şaptesprezece, Laugavegur. 


Cred că e un semn. Amestecă jetoanele 
rămase din grămada lui. Incă un pariu pe 
şaptesprezece? Te rog! 

Aria strânse din buze, cu ochii la postavul 
verde  scămoşat de pe masă. Cum sala 
respectivă nu avea deloc ferestre, nu ştia cât 
era ceasul, dar ea şi Hallbjorn făcuseră turul pe 
la blackjack, pocher şi barbut, câştigând câte 
ceva, dar mai mult pierzând. Se distraseră pe 
cinste - Aria se temuse că Hallbjorn va obiecta 
la jocuri, spunând că erau o risipă sau că 
jetoanele erau făcute din materiale 
nebiodegradabile, dar se lăsase la fel de prins 
de ele precum Aria, folosindu-şi propriile 
economii ca să joace la masă. Dar rămăseseră 
cu o sută de dolari - bani pe care nu-şi 
permiteau să-i piardă. 

— Vorbesc serios, trebuie să ne oprim. Avem 
nevoie de bani pentru autorizaţia de căsătorie 
şi viza ta. Aria căută din nou din priviri un ceas 
de perete, înainte de a-şi aminti că nu exista 
niciunul. Pe lângă asta, se face târziu. 

— Dar am o presimţire bună. Hallbjorn adună 
în palmă jetoanele rămase. Incă o dată, pe 
şaptesprezece. Şi, dacă nu câştig, găsesc eu o 
metodă să recuperez banii. Mă angajez la 
spălat de vase. 

Parie din nou toate jetoanele rămase - în 
valoare de două sute de dolari - pe numărul 
şaptesprezece. Aria închise ochii, incapabilă să 
urmărească roata învârtindu-se. 


— Pariaţi, domnilor, strigă crupierul. 

Pe neaşteptate, Ariei i se făcu pielea de 
găină. Se uită peste umăr, simțind nişte ochi 
fixaţi pe ceafa ei. Dar toată lumea era 
captivată de jocuri. Până şi chelneriţele 
linguşitoare care serveau cocktailuri erau 
preocupate. 

Roata făcea poc-poc în timp ce se învârtea. 
Începu să încetinească şi Aria auzi bila căzând 
într-o fantă. Hallbjorn o prinse de mână. 

— Vezi? Ţi-am spus eu! 

Aria se uită în jos şi rămase cu gura căscată. 
Bila aterizase pe numărul şaptesprezece. Cei 
de la masă aplaudară. 

— Câştigul cel mai mare! anunţă atunci 
crupierul. 

De la masa de ruletă, o bătrână cu etolă de 
nurcă îi făcu lui Hallbjorn cu ochiul. 

Crupierul împinse o grămadă de jetoane spre 
Hallbjorn, apoi încă una. Unele erau negre, 
valorând o sută de dolari, dar nouă erau 
albastre, cum Aria nu mai văzuse până atunci. 
Întoarse unul pe partea cealaltă şi i se tăie 
răsuflarea. „O mie de dolari”, scria pe 
marginea lui. Hallbjorn câştigase nouă mii opt 
sute de dolari dintr-o singură mână. 

Aria adună câştigul într-o găletuşă de plastic 
pe care scria BORGATA. 

— Gata cu jocurile în seara asta, îi şopti lui 
Hallbjorn. Sub nicio formă n-o să pierdem banii 
ăştia. 


— Cum ai de gând să-i cheltuieşti, 
frumosule?  gânguri bătrâna cu nurcă. O 
vacanţă de fiţe cu iubita? O motocicletă nouă? 

Aria se întrebă şi ea ce vor face cu banii - din 
moment ce se căsătoreau, erau ai lor. Sigur le- 
ar acoperi chiria pentru un apartament pe 
câteva luni. Poate chiar i-ar rezolva lui 
Hallbjorn problemele cu legea, în Islanda. 

Hallbjorn îi zâmbi larg bătrânei. 

— Ştiu exact pe ce o să-i cheltui. Pentru o 
cauză nobilă. 

Luă găleata de la Aria şi porni spre casieria 
din colţ, luminată cu neoane. Aria merse 
anevoie după el, brusc dezumflată. Avea de 
gând să-i dea pentru o cauză nobilă? 

ÎI ajunse din urmă tocmai când dădea 
găleata unei casiere cu păr blond spălăcit. 

— Deci... ăăă... donați banii pentru fondul 
„Salvaţi balenele” sau pentru „Viaţa în 
sălbăticie”? întrebă ea, încercând să-şi 
păstreze un ton neutru. 

Hallbjorn se aplecă peste tejghea în timp ce 
casiera calcula valoarea jetoanelor. 

— Nu o asemenea cauză nobilă. Cumpăr un 
inel de logodnă. 

— Poftim? Aria se dădu înapoi. Parcă ar li 
suferit un şoc electric. De ce ai face asta? 

Hallbjorn zâmbi. 

— Pentru că meriți. Şi nu accept să mă 
refuzi. 

Hallbjorn semnă hârtiile la casierie, băgă 


banii în buzunar şi o târî pe Aria prin cazinou, 
mergând în zigzag pe lângă două dansatoare, 
turişti îndesaţi, cu borsete prinse la curea, şi un 
grup de fete cu aspect de prostituate de la bar, 
până când ajunseră la o arcadă pe care scria 
MAGAZINE, cu litere de aur sclipitoare. 
Luminile din toate magazinele ardeau intens, 
iar uşile erau larg deschise. După ce trecură de 
magazinul care vindea ciocolată Godiva, unul 
care vindea smochinguri şi alte obiecte de 
îmbrăcăminte scumpă şi o cramă cu vinuri 
vechi, unde avea loc o degustare, Hallbjorn 
intră într-o bijuterie numită Hawthorne & Sons, 
în vitrina căreia era un diamant cât o pastilă, în 
formă de romb. 

— Nu trebuie să-mi cumperi un inel, insistă 
Aria. 

— Ba sigur că trebuie, strigă Hallbjorn peste 
umăr. Ne căsătorim. Bărbatul trebuie să-i 
cumpere femeii un inel. 

— Eu nu prea ţin la tradiţii, zise Aria, dar 
simţi cum se înfioară brusc. 

Ar fi chiar frumos să aibă un inel de logodnă, 
unul pe care să-l învârtă pe deget în clasă. Ar fi 
dat nunţii un caracter mult mai oficial. 

Vânzătoarea, care nu părea mai în vârstă 
decât ea, veni încet spre ei. 

— Căutaţi ceva special? 

— Un inel de logodnă, zise Hallbjorn arătând 
spre Aria. 

— Desigur, spuse vânzătoarea cu un zâmbet 


luminos şi scoase o cutie cu solitare, una mai 
sclipitoare decât cealaltă. 

Aria se temea să le atingă. 

— Acesta e foarte frumos. Strălucire maximă 
la preţ minim. Tuturor fetelor le place să 
strălucească, adăugă ea, zâmbindu-i discret lui 
Hallbjorn. 

Aria întinse mâna şi fata îi puse inelul pe 
deget. Era destul de greu. Răsfiră degetele şi 
răsuci mâna în toate părţile, privind cum 
diamantul aruncă prisme de lumină în 
magazin. Inelul nu se deosebea prea mult de 
diamantul pe care-l purta Jessica DiLaurentis. 
Mama lui Spencer avea unul care arăta la fel. 
Dar oare ea chiar voia să arate ca mama 
cuiva? 

Hallbjorn tuşi stânjenit şi se strâmbă, ca şi 
când ar fi simţit un miros dubios. 

— Aria, nu cred că ar trebui să sprijinim 
comerţul cu diamante. 

— De acord. 

Aria răsuci inelul pe deget şi i-l dădu înapoi 
vânzătoarei. Apoi se lăsă să alunece de pe 
taburetul pe care se aşezase şi-şi plimbă 
privirea prin magazin, trecând cu ochii de la 
perle de cultură la pandantive cu safir şi 
brățări cu diamante roz. Trebuia să existe în 
magazinul acela ceva care să nu ţipe „sunt 
bogată, banală şi absolut plictisitoare”. 

Atunci, îl văzu. 

Într-o vitrină dintr-un colţ se afla un inel gros 


din aur alb - un şarpe încolăcit care-şi 
devorează coada. In loc de ochi, avea două 
safire, şi benzi de onix pe post de solzi. Aria 
ţâşni spre el şi se lipi cu faţa de sticlă. 

— Pot să-l văd pe acesta? întrebă, arătând cu 
degetul. 

Vânzătoarea se încruntă. 

— Acela nu e un inel de logodnă. 

— Şi ce dacă? Hallbjorn merse lângă Aria şi îl 
studie şi el. E formidabil. Şi, uite, pietrele au 
fost excavate conform legilor din domeniul 
comerţului! 

Era mâna sorții. Inelul alunecă pe degetul 
Ariei la fel de uşor precum condurul de sticlă 
pe piciorul Cenuşăresei. Şarpele se uita direct 
la ea cu ochii de safir când ameninţători, când 
protectori. Semăna cu un talisman, o amuletă 
care aducea noroc. Câtă vreme îl purta, nu 
avea să i se întâmple nimic rău. Şarpele se va 
asigura că ea şi Hallbjorn vor avea o căsătorie 
fericită. Îi va păzi de ghinion şi spirite rele. 

Va fi o garanţie că A. nu se va mai întoarce 
niciodată. 


10 


DA! 


— Ai o piele minunată, îi spuse Ariei specialista 


în machiaj pe nume Patricia, care avea o 
mulţime de tatuaje şi mirosea tare a şampon 
Head and Shoulders, în timp ce-i dădea cu 
pudră pe obraji. Aproape că nu trebuie să te 
machiez deloc. 

— Nu uita să-mi faci ochii să pară adumbriţi 
şi profunzi, îi aminti Aria. Vreau să arăt 
excelent în fotografii. 

— Am înţeles. Patricia scotoci prin trusă. Deci 
te măriţi? 

— Exact, răspunse Aria, ţuguind buzele 
pentru a-i fi date cu luciu. 

— Eşti emoţionată? 

— Absolut! 

Ridică din umeri, cutremurându-se uşor. 

Hallbjorn o surprinse din nou pe Aria, în 
după-amiaza următoare,  programându-i o 
şedinţă de masaj în cameră - cu uleiuri 
ecologice, bineînţeles -, vizita specialistei în 
machiaj, Patricia, şi o şedinţă cu Lars - care 
purta cei mai strâmţi pantaloni din lume - ca s- 
o coafeze. Camera de hotel se transformase în 
salon de înfrumusețare, cu piesele lui Adele ca 
fond muzical, sendvişuri cu castraveți, un vas 
cu mimoze pe tava din colţ, zeci de reviste de 
scandal stivuite pe pat. Şi aroma uleiurilor de 
masaj plutind în aer. Hallbjorn dispăruse 
imediat ce intrară pe uşă Patricia şi Lars, 
spunând că aştepta să vadă transformarea 
Ariei la sfârşit. Chiar când să iasă, Aria îi făcu o 
poză cu aparatul ei digital. Incerca să 


înregistreze toate secvențele zilei, de la trusa 
dezordonată de machiaj a Patriciei la cei şapte 
cercei din urechea lui Lars, nevrând să omită 
absolut niciun detaliu. 

— Vei fi o mireasă tare drăguță, îi şopti 
Patricia. Câţi ani ai, douăzeci şi unu? Douăzeci 
şi doi? 

Aria dădea din cap la fiecare întrebare, 
pentru că nu voia să spună că avea doar 
şaptesprezece. Vârsta ei reprezenta o 
problemă - în dimineaţa aceea, când hamalul 
le adusese actele pentru autorizaţia de 
căsătorie, Aria avusese nevoie de semnătura 
unui părinte pentru a se putea căsători în 
statul New Jersey. Imitase semnătura mamei ei 
şi-şi trecuse propriul număr de celular, 
zicându-şi că, dacă suna cineva de la tribunal 
să verifice, o să pretindă că este Ella. 

Aruncă o privire către celularul de pe birou, 
simțind un fior de vinovăţie. S-o sune pe Ella şi 
să-i spună ce are de gând să facă? Sau pe 
vreuna dintre prietenele ei vechi? | se părea 
ciudat să se petreacă atâtea fără să mai ştie 
nimeni. Dar era numai treaba ei şi a lui 
Hallbjorn, şi ultimul lucru de care avea nevoie 
era să încerce cineva s-o convingă să renunţe. 

Patricia termină machiajul destul de repede, 
iar Lars îi îndreptă perfect şuviţele. Aria se 
închise în baie, îşi trase peste cap rochia 
cumpărată cu o zi înainte şi se uită în oglindă, 
să vadă rezultatul. Cususe ruptura de la linia 


gâtului, iar rochia îi venea de minune pe talie şi 
pe şolduri. Cu părul drept şi ochii adumbriţi, 
arăta ca o stea de cinema. 

leşi din baie şi-şi desfăcu braţele ca şi cum ar 
fi zis  Ta-daaa! - apoi Patricia exclamă 
entuziasmată: 

— Arăţi grozav! 

— Formidabil, completă Lars, proptindu-se de 
birou. Ţi-ai pregătit un lucru vechi, unul nou, 
unul de împrumut şi unul albastru, da? 

Aria îi privi nedumerită. Patricia şi Lars îşi 
duseră amândoi mâna la gură. 

— Ceva vechi, ceva nou, ceva de împrumut, 
ceva albastru? repetă Lars. N-ai auzit niciodată 
de lucrurile astea? O mireasă poartă lucrurile 
astea în ziua nunţii ei! Aduc noroc! 

Aria auzise de ele, numai că uitase. Cobori 
ochii şi-şi examină rochia. 

— Păi, asta e veche, recunoscu ea, fără s-o 
întrebe nimeni. Dar e şi nouă, pentru mine. 

— Uite ceva de împrumut. 

Lars îşi scoase o brățară de piele de pe 
mână. Avea ţepi şi scria pe ea PAZEŞTE-TE! - 
dar sugera ideea de star rock exact atât cât 
trebuia. 

— Stai puţin... 

Patricia fugi în hol şi se întoarse cu un buchet 
de violete. 

— De unde le-ai luat? 

Lars îşi puse mâna în şold - părea un gest 
obraznic, dar amuzant. 


— Din vaza de lângă lift. 

Patricia îi puse degetul pe buze, apoi aranjă 
florile după urechea Ariei. 

— Perfect! 

Se făcuse vremea să plece şi cei doi o 
îndemnară să coboare iute în holul hotelului. 
Un bărbat în smoching aştepta la uşile 
turnante, cu spatele la ei. Aria nu-şi dădu 
seama că era Hallbjorn până când acesta nu se 
întoarse şi-i zâmbi. 

— Ooo! exclamă ea, cu răsuflarea tăiată. 

— Asta voiam să spun şi eu despre tine, 
spuse el, luând-o de mână. 

Tăcură o clipă, apoi izbucniră în râs. „Se 
întâmplă cu adevărat”, îşi zise Aria. „Mă 
căsătoresc.” 

Aria îşi luă haina, iar Hopa Mitică, hamalul de 
ieri, îi conduse afară şi le arătă tandemul pe 
care îl închiriase. Avea şei în forma de banană 
- şi hârtie colorată atârnată de ghidoane -, dar 
nu şi schimbătoare de viteză. 

— N-am găsit decât unul de plajă, se scuză 
hamalul, stânjenit. Sper că e în regulă. 

— E mai mult decât în regulă. 

Şeile erau pline de nisip şi angrenajul cam 
ruginit, dar Aria nu-şi imagina un mijloc de 
transport mai potrivit pentru o nuntă. 

Afară era mult mai cald decât cu o zi înainte 
şi zăpada fusese îndepărtată de pe străzi cu 
plugurile. Hallbjorn se urcă pe şaua din faţă a 
tandemului şi porni, sunând din claxon. Ariei 


nu-i era uşor să pedaleze, fiind pe tocuri, aşa 
că, mai tot drumul, îşi lăsă picioarele să atârne. 
Câteva persoane pe lângă care trecură îi 
salutară fluturând din mâini, şi auziră şi 
claxoane. Ariei i se păru că surprinde pe cineva 
urmărindu-i din spate, dar, când se uită peste 
umăr, persoana, oricine ar fi fost, dispăru după 
un colţ... sau poate nici nu fusese acolo. Aria îşi 
alungă imediat grijile. Nimic nu avea să-i strice 
ziua nunţii. 

Ajunseră la capelă, o clădire mică şi albă, 
strecurată între un magazin de amanet şi un 
salon de tatuaj. Pe uşa ei scria cu roşu CAPELA 
LUV, iar la ferestre erau draperii imprimate cu 
inimioare. Hallbjorn o ajută pe Aria să coboare 
de pe bicicletă, apoi o privi lung, cu subinţeles. 

— Eşti atât de frumoasă, Aria Montgomery, îi 
spuse. 

— Şi tu, Hallbjorn Gunterson, rosti ea, cu 
voce uşor tremurătoare. 

El se aplecă şi o sărută. _ 

Urcară scările împreună. lnăuntru, capela era 
îmbrăcată în draperii roşii, avea coloane albe şi 
înalte şi vaze din care se revărsau trandafiri 
albi şi roşii. Din tavan atârna un candelabru 
scânteietor, iar de-o parte şi de alta a covorului 
roşu de pe interval erau aşezate câteva rânduri 
de scaune. Se simţea un amestec de parfumuri 
ale doamnelor şi iz de flori, iar din difuzoare se 
auzea o muzică lină. Se deschise o uşă în 
capătul capelei şi o persoană în costum de 


Elvis, cu jachetă împopoţonată şi pantaloni 
foarte evazaţi, păr umflat şi ochelari de 
aviator, păşi maiestuos şi le zâmbi. 

— Bună, porumbeilor, gânguri el, imitând 
perfect vocea lui Elvis. Eu sunt cel care vă va 
căsători astăzi. 

Aria râse. Era perfect. 

Elvis le ceru autorizaţia şi Aria i-o înmână. El 
o puse în buzunar, fără ca măcar să se uite la 
ea. 

— Aveţi martori, tinereilor? 

Aria se uită la Hallbjorn. 


— Păi, nu... 
— Noi vom fi martorii lor, rosti o voce din 
stânga. 


O dansatoare înaltă cu o pană pe cap stătea 
lângă o femeie care semăna leit cu Cher. 

Elvis veni în partea din faţă a capelei şi îi 
ceru lui Hallbjorn să-l urmeze. Cher sări de pe 
scaun şi o conduse pe Aria într-o anticameră 
dincolo de culoar, în care erau câteva scaune 
şi o oglindă de înălţimea unui om. Aria se privi 
îndelung în ea, cercetându-şi rochia retro şi 
florile din păr. În spatele ei, Cher îi aranja 
coafura. 

— Vă mulţumesc că ne sunteţi martori, şopti 
Aria. 

— O, mă dau în vânt după nunţi, scumpete, 
răspunse Cher cu glas grav. 

Aria îi zări în oglindă mâinile enorme şi zâmbi 
pe jumătate trist. Normal! că Cher era un 


bărbat deghizat. 

Din difuzoare răsună Canonul în re major. 
După câteva acorduri, Cher îi oferi braţul Ariei. 
Aceasta îl acceptă, fără să-şi ia privirea de la 
Hallbjorn, aflat tot timpul în faţa capelei, ca şi 
cum ar fi fost perfect normal ca un travestit s-o 
conducă la altar în locul lui Byron. Pe faţa lui 
juca un zâmbet vesel. Îşi ţinea mâinile în 
şolduri şi bătea cu piciorul în podea. 

Aria se opri în dreptul lui chiar când se 
termină muzica. Cher o sărută pe obraz, 
şoptindu-i: „Mult noroc!”, apoi se aşeză lângă 
dansatoare. Elvis se întoarse cu faţa la miri, 
deschizând o carte mare, învelită în piele, cu 
pagini aurite, şi-şi drese vocea. 

— Ne-am adunat astăzi aici pentru a-i uni în 
căsătorie pe Aria Marie Montgomery şi 
Hallbjorn Fyodor Gunterson. 

Se bâlbâi la numele lui Hallbjorn şi Aria 
chicoti. 

Elvis continuă cu textul tipic căsătoriei, pe 
care Aria îl auzise în nenumărate filme şi-l 
citise în sute de cărţi. li puse să repete că vor fi 
împreună la bine şi la rău, până la sfârşitul 
vieţii. Mâna Ariei tremură atunci când Hallbjorn 
îi puse pe deget inelul-şarpe. Ea se întinse 
după verigheta simplă pe care o cumpăraseră 
pentru Hallbjorn de la acelaşi magazin de 
bijuterii şi i-o împinse pe deget. 

— Vă declar soţ şi soţie, îl auzi ea pe Elvis, 
apoi Hallbjorn o sărută pe neaşteptate, iar 


Cher şi dansatoarea aplaudară. 

Inima Ariei bătea nebuneşte, totul i se părea 
un vis. Când deschise ochii, din tavan cădeau 
confetti. Din spate răsări o orchestră ai cărei 
membri puseră imediat în priză instrumentele, 
iar Elvis luă microfonul la care vorbise când îi 
căsătorise şi începu să cânte A// Shook Up cât îl 
ţineau plămânii. 

Capela se transformă într-o sală de petreceri. 
Hallbjorn flutura mâna Ariei înainte şi înapoi. 
Cher o luă pe Aria şi-o învârti. Dansatoarea îşi 
scutură sânii şi ridică de mai multe ori 
picioarele până în tavan. Câţiva turişti în 
vârstă, în paltoane grele de lână, intrară în 
capelă, iar Elvis îi pofti să se alăture sărbătorii. 
Aria se opri o clipă ca să savureze atmosfera. 
Era totul atât de... tipic pentru ea, de la florile 
furate şi puse după ureche, la faptul că 
Hallbjorn uitase să închirieze şi pantofi, pe 
lângă smoching, şi purta bocancii de alpinist 
din Islanda. O traversă un val de fericire şi 
zâmbi larg, euforică. O nuntă mai frumoasă 
nici nu şi-ar fi putut imagina. 


11 
CUPLUL 
CARE ÎNCALCĂ LEGEA 


Peste jumătate de oră, când Aria şi Hallbjorn 
ieşiră din Capela Luv, răguşiţi de atâta cântat 
melodii de-ale lui Elvis şi cu dureri de picioare 
după ce dansaseră cu Cher, tandemul lor avea 
prins la spate un steag pe care scria cu litere 
roz PROASPAT CASATORIŢI. De bicicletă fusese 
legat şi un şir de conserve goale. 

— A fost cea mai frumoasă nuntă din lume, 
spuse Aria, urcându-se pe tandem. De-abia 
aştept să ne întoarcem la hotel, bărbate. 

— De acord, nevastă. Hallbjorn îşi răsuci pe 
deget verigheta cea nouă. Dar mai întâi vreau 
să-ţi arăt ceva. 

— Altă surpriză? îl întrebă Aria, ameţită. 

Poate că Hallbjorn aranjase o masă uluitoare. 
Sau cumpărase bilete pentru o mini-lună de 
miere. 

— O să vezi când ajungem acolo. 

Hallbjorn îşi trecu piciorul peste şa şi începu 
să pedaleze. 

Porniră în jos pe stradă, conservele 
zdrăngănind în urma lor. În loc să vireze spre 


intrarea principală a hotelului Borgata, 
Hallbjorn o ocoli şi făcu la stânga, pe o alee 
dosnică. Şerpuiră prin mai multe parcări şi 
zone de aprovizionare şi se opriră în dreptul 
unui garaj cu uşă metalică. Hallbjorn cobori de 
pe bicicletă şi-şi scutură smochingul care se 
umpluse de sare de pe drum. 

Aria aruncă o privire în jur. Nu se vedea nici 
picior de om şi erau înconjurați de nămeţi mari 
şi murdari. Câteva semiremorci aşteptau având 
cabinele goale. | se păru că aude o tuse şi 
îngheţă, dar, aşteptând, nu mai auzi nimic. 

— Ce căutăm aici? întrebă ea, tremurând. 

— O să-ţi arăt. 

Hallbjorn merse la uşa garajului şi trase de 
mânerul mic de jos. Aria nu apucă să-l 
împiedice, că el ridică imediat uşa şi dezvălui o 
cămăruţă întunecoasă. Mirosul de urină de 
animal o izbi imediat şi simţi un val de greață. 
Când i se obişnuiră ochii cu întunericul, văzu 
două cuşti negre într-un capăt şi în celălalt al 
încăperii. Nişte siluete mari erau ghemuite în 
spatele gratiilor. Apoi auzi un răget puternic, 
ameninţător. 

Se  răsuci spre Hallbjorn, pe moment, 
consternată. 

— Astea sunt panterele de la spectacol? 

— Da. 

Hallbjorn aprinse o lumină care le făcu pe 
animale să scoată răgete şi mai puternice. De- 
aproape arătau şi mai mari, cu trupul numai 


muşchi, cu ochii sclipind galbeni. Erau închise 
în două cuşti în care de-abia încăpeau şi nu se 
puteau întoarce sau culca. Vasele pentru apă şi 
mâncare erau goale. 

Pe jos era plin de excremente, iar locul părea 
mult prea friguros pentru ca un animal să se 
simtă bine. 

— Cum le-ai găsit? întrebă Aria, rămasă cu 
gura căscată. 

— Am făcut puţin pe spionul cât te-ai aranjat 
tu, îi explică Hallbjorn. Le-am găsii mai uşor 
decât am crezut. Nimeni nu le în grijeşte mai 
toată ziua. Nu sunt importante decât atunci 
când trebuie să urce pe scenă. 

Arătă spre una dintre pantere. Se făcuse 
ghem şi tremura. Ariei i se umplură ochii de 
lacrimi. 

— Bietele animale... 

Hallbjorn se răsuci spre ea, cu o expresie 
brusc entuziasmată. 

— Dar le putem ajuta. Vreau să le eliberăm. 
Să le oferim viaţa pe care o merită. 

Aria se uită la cuşti cu ochii mijiţi. Erau 
închise cu mai multe lacăte. 

— Şi cum ar trebui să procedăm? 

— Cred că am găsit o soluţie. Intre şapte şi 
opt dimineaţa, îngrijitorul le descuie cuştile ca 
să facă o plimbare - adică le dă voie să se 
mişte, legate cu lese scurte. Mâine-dimineaţă, 
eu aş putea să-i distrag atenţia, iar tu te-ai 
strecura aici, ai deschide uşile şi-ai elibera 


panterele. 

— Eu trebuie să le eliberez? Una dintre feline 
căscă şi Aria arătă spre caninii uriaşi. Şi să risc 
să-mi smulgă membrele unul câte unul? 

— Atunci descui eu cuştile şi îl distragi tu pe 
îngrijitor. Hallbjorn arăta exasperat. Ideea e că 
le vom elibera. Le vom scăpa de asupritori. 

— Ca să se plimbe libere prin Atlantic City? 
Aria se retrase un pas. Hallbjorn, ăsta nu e 
habitatul lor natural. Unde vor locui? Pe sub 
podurile de lemn? Ce-o să se facă dacă ninge? 
Cu ce se vor hrăni? 

— Le va fi mai bine decât aici. 

Hallbjorn arătă cu mâna spre cuşti. Ambele 
pantere scoaseră răgete groase, ca şi când i-ar 
fi răspuns. 

— Dar o panteră liberă ar putea răni pe 
cineva! ţipă Aria. Gândeşte-te la bătrânii din 
capelă. Chiar crezi că pot fugi mai iute decât 
ea? 

Hallbjorn îşi puse mâinile în şolduri. 

— Sigur sunt blânde. Şi nu vor încerca să 
facă rău nimănui - nu vor decât să fie libere. 
Probabil că se vor îndrepta direct spre zona 
mlaştinilor, afară din oraş. 

Aria se holbă la el, aşteptând momentul când 
va începe să râdă şi să-i spună că glumeşte - 
nu avea altceva de gând decât să cheme 
Protecţia animalelor, ca să se ocupe cei de- 
acolo de situaţie. Dar râsul nu veni. El o privea 
fix, cu o expresie cât se poate de serioasă. 


— Vreau să împart totul cu tine acum, ca ne- 
am căsătorit, rosti el. Şi mai vreau ca mariajul 
nostru să nu însemne doar relaţia dintre noi. Ar 
trebui să cucerim lumea împreună. 

Aria mai făcu un pas afară din garaj, călcând 
pe zăpada pe jumătate topită şi murdară. 

— Dar nu aşa. Am putea să dăm de necaz. 
Am crezut că ai venit aici ca să scapi de 
necazuri. 

Lui Hallbjorn îi căzu faţa. 

— Ba eu am crezut că o să fii de acord cu 
ideea. Am crezut că-ţi pasă. 

— Îmi pasă. Mă bucur că te dedici unor 
asemenea cauze şi vreau să-ţi împărtăşesc 
pasiunea. Dar nu încălcând legea. 

Aria aruncă o privire peste umăr. Riscau să 
dea de belea numai pentru că se aflau acolo. 
Biedermeister şi Bitschi i-ar putea da în 
judecată pentru încălcarea proprietăţii private. 
Şi locul ăsta era aşa de deprimant! Nămeţii se 
înnegriseră de la gazele de eşapament de la 
camioane. Duhoarea de urină o făcea să 
lăcrimeze. Se uită la inelul-şarpe de pe deget. 
Dintr-odată, voioşia nunţii îi apăru foarte, 
foarte îndepărtată. 

— Poate că ar trebui să ne mai gândim la 
asta, spuse ea, cuprinzându-l cu braţul pe după 
talie. Dacă vrei cu adevărat să ajuţi panterele, 
ar trebui să chemi o autoritate - pe cineva care 
le poate duce într-un loc sigur. Pe lângă asta, e 
noaptea nunţii noastre. N-ai prefera să faci ce 


se face în noaptea nunţii, în loc să plănuieşti 
cum să eliberezi panterele? 

Buzele lui Hallbjorn zvâcniră. Aria vedea că 
începe să cedeze. Il mângâie pe spate. 

— Gândeşte-te. Mâine-dimineaţă ne-am trezi 
unul lângă altul, soţ şi soţie, am privi răsăritul, 
am lua micul dejun în pat... 

Işi plimbă degetele pe spatele lui şi-i dădu la 
o parte din ochi o şuviţă de păr. Hallbjorn se 
uită din nou la panterele din cuşcă. Aria îi 
întoarse capul spre ea şi-l sărută uşor pe gât. 
Te rog... 

In cele din urmă, Hallbjorn oftă. 

— Cum aş putea să te refuz? 

— Nu poţi. Sunt soţia ta. Trebuie să faci tot 
ce-ţi spun eu. 

Chicotind, Hallbjorn închise uşa garajului şi 
se urcă din nou pe tandem. Aria se sui în 
spatele lui şi plecară amândoi spre intrarea 
principală a hotelului. Când cotiră, Aria auzi un 
alt răget de animal chinuit. Hallbjorn îşi încordă 
muşchii spatelui. Dar pedală în continuare şi, 
până la urmă, răgetul trist şi singuratic se 
stinse. 


12 


PANICĂ GENERALĂ 


Aria deschise ochii. Stătea pe gazonul din faţa 
unui tribunal. Un întreg oraş se întindea în faţa 
ochilor, pe panta dealului. Era Rosewood. Din 
punctul ei de observaţie, vedea Rosewood Day 
şi clopotniţa din Hollis. Vedea chiar şi vârful 
casei Hastings, cu cocoşul antic pe post de 
sfârlează. 

Dar cum ajunsese ea acolo? Avea legătură cu 
nunta ei cu Hallbjorn? Dăduse de necaz pentru 
că falsificase semnătura Ellei? Cobori ochii din 
nou şi încreţi din nas. Zăpada se topise. Şi 
iarba arăta cam... verde. Cum era posibil să se 
fi topit aşa de repede nămeţii de jumătate de 
metru? 

Uşile tribunalului se deschiseră şi un şuvoi de 
oameni şi reporteri cu aparate de filmat şi 
microfoane ţâşni pe trepte. 

— Domnule Thomas! Domnule Thomas! 

lan Thomas cobori scările în fugă, alături de 
avocatul lui, şi intră aplecându-se într-o maşină 
care îl aştepta lângă bordură. 

Ariei începu să-i bubuie capul. Mai văzuse 
cândva scena respectivă. Era audierea lui lan. 
De luna trecută. 

— Salut! 

Aria se răsuci brusc. Când văzu capul blond 


şi chipul în formă de inimă din faţa ei, ţipătul i 
se opri în gât. 

— Ali? şopti ea. 

— In carne şi oase, răspunse fata, făcând o 
reverență. Ţi-a fost dor de mine? 

Aria se holbă la ea. Era Ali... şi nu era ea. Era 
mai înaltă. Mai bătrână. Avea sânii mai mari şi 
părea mai trasă la faţă, dar îşi păstrase vocea 
înfricoşătoare. La fel, ochii albaştri bântuitori, 
cei care scânteiau întotdeauna cu răutate de 
câte ori venea cu o nouă provocare, cei care se 
îngustau întotdeauna când Aria sau alţii 
spuneau ceva ce ea considera că nu-i mare 
brânză. 

Aria îşi duse mâna la tâmplă, ca şi cum şi-ar 
fi ţinut creierul să nu-i iasă din craniul care-i 
exploda. Aruncă din nou o privire către 
mulţimea din faţa tribunalului Reporterii 
înconjurau maşina lui lan, bătând în geamuri. 
Dar ei cu Ali ar trebui să vorbească, nu cu lan. 
Pe ea de ce nu o vedeau? 

— Nu te obosi să le atragi atenția. Ali duse 
mâna spre jachetă şi, cu gesturi studiate, îşi 
scoase o țigară. Numai tu mă poți vedea. 

Aria căscă ochii. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt aici numai pentru tine. Cuvintele în 
sine ar fi putut însemna un compliment, dar Ali 
le rostise pe un ton înspăimântător şi 
amenințător. Nu te scap din ochi, Aria. Îți 
urmăresc orice mişcare. 


— De ce? 

Aria clipi des. 

Ali aprinse ţigara şi suflă un inel de fum. 

— Ştii de ce. 

Îi oferi Ariei un fum, dar ea o refuză 
scuturând din cap. 

— Nu te iubeşte, să ştii. 

Parcă i-ar fi turnat în cap o găleată de apă 
rece. 

— Poftim? rosti ea repede. 

Ali stinse ţigara cu tocul înalt al bocancilor. 

— Nimeni n-ar putea iubi o scrântită ca tine. 
Noel nu te-a vrut. Ezra nu ştia cum să scape de 
tine mai repede. Hallbjorn doar se foloseşte de 
tine. 

Ali porni relaxată spre un automobil 
semidecapotabil, cu şofer, apărut din senin, şi 
se aşeză pe bancheta din spate. 

— Eu am fost singura ta prietenă adevărată, 
iar tu m-ai lăsat să mor. Nu meriţi să fii iubită. 

— Ali? ţipă Aria, înaintând spre maşină. 
Aşteaptă! Unde te duci? 

Ali nu răspunse. Automobilul 
semidecapotabil se  depărtă de bordură 
scuipând gaze toxice. Aria le înghiţi şi se 
clătină în spate. Parcă avea cioburi de sticlă în 
plămâni. Un chicotit piţigăiat se  înălţă 
deasupra copacilor. 

Aria sări în capul oaselor în pat, respirând cu 
greutate. Simţea bătăile inimii în urechi. Dădu 
din picioare sub pături. Se uită în jur. Era în 


camera din hotelul Borgata. Prin ferestre se 
furişa soarele. Ceasul de pe noptieră arăta 
9.03 a.m. 

Se frecă la ochi multă vreme. Visul fusese 
atât de intens! Râsul adevărat al lui Ali. Ochii ei 
albaştri  bântuitori. Dar nu era decât o 
născocire a psihicului ei, nu? 

Îi veniră în minte amănuntele nopţii trecute, 
graţie unor indicii din cameră. Resturile cinei 
pe care o comandaseră ea cu Hallbjorn în 
cameră încă se aflau pe o tavă, lângă 
fereastră. O sticlă de şampanie goală zăcea pe 
podea. Smochingul lui Hallbjorn era grămadă 
pe scaun, şifonat, lângă rochia retro a Ariei. 
Steagul PROASPAT CASATORIŢI, pe care îl 
agăţaseră de oglindă, căzuse. După ce 
mâncaseră, se prăbuşiseră în pat, sorbind 
pahar după pahar. Alcoolul li se urcase repede 
la cap şi adormiseră înainte de a... ăăă... 
consuma căsătoria. 

Televizorul pâlpâi, deschizându-se pe acelaşi 
canal intern al hotelului. Apăru reclama la 
spectacolul cu panterele argintii, magicienii 
defilând pe scenă în costumele lor 
caraghioase, cu umeri falşi. Aria tăie sonorul, 
nevrând să-i reamintească lui Hallbjorn de 
pantere. 

Dar unde dispăruse Hallbjorn? Căci nu era 
lângă ea în pat. Nici la masă nu stătea. Nu se 
auzeau zgomote din baie, iar bocancii lui, pe 
care Îi azvârlise lângă frigiderul-minibar, 


dispăruseră. 

Aria se întinse după iPhone, apoi îşi aminti - 
nu avea cum să-l sune, el îşi aruncase telefonul 
înainte de a pleca din Islanda, îngrijorat că 
poliţia l-ar depista şi l-ar urmări. In schimb, 
sună la recepţie, să întrebe dacă nu văzuseră 
un băiat foarte blond plimbându-se pe hol. 
Poate că se trezise mai devreme şi plecase să 
ia micul dejun. 

— Nu am văzut pe nimeni care să arate 
astfel, spuse femeia binevoitoare de la 
recepţie. Dar îl pot chema prin sistemul de 
comunicare publică. Mai spuneţi-mi o dată 
numele lui de familie. 

— Gunterson. Aria i-l dictă pe litere. Da, vă 
rog să-l căutaţi prin sistemul dumneavoastră 
de comunicare. Spuneţi-i că îl caută soţia. 

| se păru ciudat să spună cuvântul sotie. 

— ÎI voi ruga să vă sune, dacă vine la 
recepţie, spuse femeia, apoi închise. 

Aria patrulă prin cameră, trăgând draperiile 
din când în când şi cercetând plaja goală care 
se vedea pe fereastră. După câteva minute, nu 
mai suportă să stea în cameră nicio secundă şi 
puse mâna pe chei. Coridorul era ciudat de 
pustiu. O uşă se închise repede, ca şi cum 
cineva nu voia să fie văzut. Cablurile liftului 
scârţâiau şi gemeau de parcă ţipau nişte 
oameni. Visul pulsa în mintea Ariei. „Doar se 
foloseşte de tine”, spusese Ali. 

Luă liftul până la parter şi verifică sala de 


gimnastică, dar acolo nu erau decât două 
grăsane care alergau pe bandă, bând un lichid 
numit Aminospa. Vâri capul şi în micul 
restaurant care servea dejunul în stil bufet 
suedez, dar Hallbjorn nu era nici acolo. Impinse 
uşile turnante care dădeau spre zona de 
parcare. Dacă poliţia din Islanda îl depistase şi- 
| luase în timp ce dormea ea? 

Dintr-odată, Aria nu-şi mai dori nimic altceva 
decât să vadă apărând capul blond al lui 
Hallbjorn din spatele dunelor. Întinse gâtul, 
plină de speranţă. Când se ivi cineva, se 
bucură, dar nu era decât o femeie între două 
vârste, într-o rochie închisă în faţă, ca un 
palton. Alerga cât o ţineau picioarele. 

— Ascunde-te! îi strigă Ariei, ţâşnind pe 
lângă ea şi năpustindu-se prin uşile turnante în 
hotel. 

Un bărbat veni în goană din apropierea 
dunelor, uitându-se nervos peste umăr. li 
urmară alţii, cu priviri îngrozite. Toţi se uitau 
întruna înapoi, ca şi cum fugeau de un 
tsunami. 

Un tip de vârsta lui Mike o prinse de braţ. 

— Treci înăuntru! îi strigă el. E periculos 
afară! 

— De ce? 

Aria îl privi chiorâş. 

— N-ai auzit? 

Tipul se uită la ea de parcă i-ar fi crescut o 
creangă din cap. O trase înăuntru şi arătă spre 


un ecran de televizor din colţul foaierului, pus 
pe CNN. Pe cerul de pe ecran se vedea 
conturul oraşului Atlantic City. Un reporter se 
uita agitat la cameră. 

— Se pare că incidentul s-a petrecut cu doar 
câteva minute în urmă, iar acum primim 
primele imagini cu dezastrul din Atlantic City, 
anunţă reporterul. 

Dezastru? Atlantic City? Aria se apropie de 
televizor. Un ucigaş în serie teroriza oraşul? 
Aruncă iar o privire pe fereastră, temându-se 
pentru viaţa lui Hallbjorn. Pentru Dumnezeu, 
ce-i făcuse, de ce îl târâse până aici? Dacă era 
rănit? 

Apoi privi din nou ecranul. Apăruse un 
banner în partea de jos. Feline periculoase 
libere în Atlantic City, NJ. 

Aria deschise gura să ţipe, dar nu reuşi să 
scoată niciun sunet. 

Apăru o imagine cu cele două pantere 
argintii, alături de poza cu Biedermeister şi 
Bitschi purtând capele lor de magicieni. 

— Panterele sunt foarte periculoase, spunea 
corespondentul CNN. Se ştie că au sfâşiat 
oameni, aşa că toţi locuitorii din Atlantic City 
sunt rugaţi să stea în casă. 

Aria se cufundă într-un scaun, doborâtă de 
ameţeală. Următoarea imagine de pe ecran era 
a cuştilor mici în care fuseseră ţinute 
panterele, cele pe care le văzuse cu o seară 
înainte. Ambele uşi erau larg deschise, iar 


lacătele, sparte. Pe podeaua de ciment, cineva 
scrisese cu spray în faţa cuştilor: „Şi panterele 
au drepturi. E greşit să le tratăm cu atâta 
cruzime.” 

— Nu pot să cred că a putut cineva să facă 
aşa ceva, murmură o femeie care se oprise 
lângă Aria. Crezi că e al-Qaeda? 

Aria simţi că i se urcă fierea în gât. Se 
îndepărtă puţin de femeie, de parcă şi ea ar fi 
fost vinovată. Ştia exact cine o făcuse. Nu avea 
nici măcar o umbră de îndoială. 

Hallbjorn. 


13 
S-AU FĂCUT GREŞELI 


În câteva minute, fiecare musafir al hotelului 
Borgata se retrăgea în foaier, prea înfricoşat ca 
să iasă afară şi să dea ochi cu panterele libere. 
Circulau zvonuri că animalele fuseseră văzute. 
Le zăriseră oamenii pe plajă, lângă localul 
renumit pentru clătitele cu coacăze negre, şi le 
auziseră cum rag în faţă la Trump Taj Mahal. 
Aparent, una dintre ele ţinuse captiv un copil 
sub un pod de lemn; doi oameni aruncaseră 
carne de hamburger pe nisip, distrăgând 
pantera şi permiţând copilului să fugă. Cealaltă 
panteră intrase într-un club de striptease. Au 
fost evacuate toate dansatoarele şi clienţii, 


fetele ascunzându-se în parcare fără să aibă 
mare lucru pe ele. 

Imaginile cu dezastrul provocat de pantere 
rulau pe fiecare ecran de televizor din foaierul, 
barurile şi restaurantele hotelului Borgata. 
Furgonetele televiziunilor de ştiri din cele trei 
state învecinate opreau scârţâind în parcare, 
iar foaierul se transformă în curând într-un 
studio improvizat. Biedermeister şi Bitschi 
dădeau interviuri la chioşcul Starbucks, traşi la 
faţă şi disperaţi. 

— Nu ştim cine a putut face asta, zicea 
Biedermeister, clătinând din cap. Noi nu avem 
duşmani. 

Aria urcă înapoi în cameră şi se trânti pe pat, 
încă nevenindu-i să creadă cele întâmplate. 
Refuza să accepte că Hallbjorn era autorul. 
Avea de gând să se întoarcă la ea şi să-i spună 
ce făcuse? Se aştepta să fie mânară de el? 

Se uită din nou la smochingul şifonat de pe 
jos şi simţi fiorul unei dorinţe neaşteptate. 
Ceremonia fusese perfectă, o amintire pe care 
crezuse c-o va preţui toată viaţa. Dar acum o 
simţea distrusă, mânjită. Luă smochingul de pe 
podea şi-l atârnă frumos pe un umeraş. 
Bucheţelul de flori roz, pe care dansatoarea îl 
prinsese la rever, era tot acolo. Când Aria duse 
smochingul la nas, simţi mirosul lui Hallbjorn - 
un amestec de ciocolată şi mentă şi aerul 
proaspăt al iernii. 

Sub  smoching erau cămaşa, brâul şi 


şosetele, dar pantalonii asortaţi, cu o dungă de 
satin pe-o parte, nu se vedeau nicăieri. Aria 
cercetă camera din ochi, să găsească valiza lui 
Hallbjorn, crezând că-i îndesase în ea. Ar fi 
putut să jure că îşi lăsase geanta în debara, 
dar şi ea dispăruse. Nu era nici în baie, nici pe 
braţul fotoliului de la fereastră, nici în sertarele 
scrinului. 

Îngheţă în mijlocul camerei, înțelegând dintr- 
odată. Hallbjorn îşi luase geanta cu el. Nu avea 
de gând să se mai întoarcă aici. Se pare că 
refuzul ei de a-l ajuta să elibereze panterele 
fusese un motiv s-o părăsească. 

Deci asta era situaţia? Chiar o părăsise din 
cauza unor pantere? Işi aminti cum îi spusese 
că o iubeşte. Cât de bucuros fusese când se 
căsătoriseră, cu o zi înainte! Fusese totul o 
prefăcătorie? N 

Incepură să-i curgă lacrimi pe obraz. lşi 
smulse inelul în formă de şarpe de pe deget şi-l 
puse pe birou, apoi se răzgândi şi-l azvârli în 
cameră. Obiectul se lovi de calorifer şi căzu pe 
jos, peste nişte hârtii. 

Era autorizaţia lor de căsătorie. Aria se lăsă 
pe vine şi rămase cu ochii la sigiliul statului 
New Jersey. Arăta atât de oficial! Te făcea să te 
simţi legat de partener. Dar apoi se uită la 
semnătura falsificată a Ellei, numai bucle şi 
spirale, nici pe departe asemănătoare cu cea 
adevărată. Aria semnase cu cerneală violet. 
Autorizaţia foşni când o îndesă în geantă. Se 


încălţă, luă cheile de la cameră şi inelul şi ieşi 
în grabă pe uşă, mânată brusc de un scop. 
Avea ceva de făcut. 

Nu era nici picior de om pe stradă, iar când 
Aria urcă treptele tribunalului din Atlantic City, 
agenţii de pază de la detectoarele de metale o 
priviră uluiţi. 

— Ai ieşit afară, cu panterele alea în 
libertate? se grăbi unul dintre ei s-o ia la rost. 

Aria îşi trânti geanta pe bandă fără să-i 
răspundă. 

O femeie de la ghişeul de informaţii o 
îndrumă spre un birou mic de la etajul al 
doilea, plin de hârtii şi mirosind a scrumiere 
negolite. Aria se apropie de o funcţionară din 
spatele unei vitrine antiglonţ, care stătea cu 
ochii lipiţi de ecranul unui minitelevizor, 
urmărind cel mai recent raport despre 
panterele argintii. 

— Ultima oară au fost văzute pe o alee, în 
spate la Caesars, anunţa un reporter. 

Apăru pe ecran un grup de indivizi în 
salopete pe care scria Controlul animalelor. 
Ţineau nişte arme enorme cu tranchilizante, 
îndreptate spre un container verde al 
companiei BFI. 

— Nu vă supăraţi... 

Aria strecură documentele prin deschizătura 
îngustă de la geam. 

— Vreau să spun adevărul despre ceva. 
Aceste documente nu sunt valide. 


Femeia îşi mută privirea de la televizor şi 
examină hârtiile. 

— De ce? N 

— Am şaptesprezece ani. li arătă carnetul de 
conducere. Şi am falsificat semnătura mamei. 
Ea nu ştie că m-am căsătorit. Mă îndoiesc că 
mi-ar fi dat voie. 

Femeia îşi lăsă ochelarii mai jos pe nas şi o 
privi pe Aria lung, cu o expresie supărată. 

— Ştii că e ilegal să falsifici o semnătură, da? 

— Ştiu. Aria plecă ochii. Nu ştiu unde mi-a 
fost capul. Se întrebă, dintr-odată, dacă va da 
de necaz. Care era pedeapsa pentru fals în 
acte? Amendă? Închisoare? 

Femeia scutură din umeri şi ridică o ştampilă 
deasupra autorizaţiei. 

— Va trebui s-o declar nulă şi neavenită. 
Plescăi din limbă. Cine vrea să se căsătorească 
la şaptesprezece ani? De ce să-ţi iei un soţ pe 
cap? Nu aduce decât belele. O femeie modernă 
ar trebui să fie liberă şi neîmpovărată. 

Aria îşi stăpâni râsul. Suna ca argumentul lui 
Hallbjorn pentru a elibera panterele. 

Funcţionara clătină din cap. 

— Tipul cu care te-ai măritat ştie că ai 
falsificat semnătura mamei tale? 

Ecranul din spatele femeii îi atrase atenţia 
Ariei. Cei de la Controlul animalelor încă 
pândeau containerul. Brusc, apăru o panteră 
argintie. Încercară să tragă în ea cu arma cu 
tranchilizante, dar animalul se repezi la ei şi se 


împrăştiară cu toţii. Cameramanul o luă şi el la 
fugă. Surprinse însă imaginea panterei. Arăta 
agitată şi înspăimântată. Nu fericită, cum se 
gândise Hallbjorn. Nici liberă. 

O fracțiune de secundă, Aria se gândi să-i 
spună funcţionarei că Hallbjorn era cel care 
eliberase panterele. La urma urmei, îl căuta 
toată populaţia din Atlantic City. Trebuia adus 
în faţa justiţiei pentru fapta comisă. 

Dar nu reuşi să articuleze cuvintele. Poate că 
Hallbjorn era nebun, dar încă era soţul ei - cel 
puţin pentru următoarele câteva secunde, 
oricum. Şi, în adâncul inimii, ştia că era un om 
bun. 

— Nu cred că mariajul nostru e prioritatea lui 
în momentul ăsta, răspunse ea, posacă. 

Ştampila cu ANULAT lovi hârtia cu un zgomot 
asurzitor. Femeia o întrebă dacă vrea să 
păstreze autorizaţia ca amintire, iar ea o luă 
imediat prin deschizătura geamului şi se 
întoarse spre uşă. 

— Hei! strigă femeia, iar Aria o privi peste 
umăr. Expresia ursuză a funcţionarei se 
luminase şi se îmblânzise. Te vei mărita la 
timpul potrivit, îi spuse. Am o slujbă de 
medium cu jumătate de normă. Ştiu cum se- 
ntâmplă treburile astea. 

— Mulţumesc, spuse Aria. Şi, dintr-un motiv 
nebunesc, o făcu să se simtă mai bine. 

Îşi strânse haina pe lângă corp şi ieşi din 
tribunal. Aerul se înăsprea şi se adunau nori. 


Probabil că era cel mai bine să plece din 
Atlantic City înainte de a începe să ningă din 
nou. Se uită în sus şi în jos pe bulevard. 
Cazinourile  luceau în depărtare. Oceanul 
gemea dincolo de ele, umplând aerul cu un 
miros sărat. La câteva străzi distanţă, sirenele 
se auzeau ca un vaiet. 

Aria scoase din poşetă fosta autorizaţie de 
căsătorie. Aria Marie Montgomery este 
căsătorită cu Hallbjorn Fyodor Gunterson. 
Încet, cu grijă, o rupse în fâşii pe lungime, până 
făcu din ea confetti, nu prea diferite de cele 
care căzuseră peste capul lui Hallbjorn şi-al ei 
în Capela Luv. Desfăcu palmele şi aruncă 
bucățelele de hârtie în vânt. Ele alunecară pe 
sub maşini, se ridicară în vârtejuri în vârfurile 
copacilor şi pieriră după colțul străzii, fără să le 
mai vadă nimeni, niciodată. 

— Adio, Hallbjorn, murmură Aria, ştiind că 
nici pe el nu avea să-l mai vadă vreodată. 


14 


PE ARIPILE VÂNTULUI 


Aria tocmai plătise taxiul şi intră în garajul Ellei 
când auzi zgomot în spatele ei. Byron tocmai 
îşi parca Subaru-ul pe alee. Meredith stătea în 


dreapta lui, iar Mike cobori din spate. Când o 
văzu pe Aria, o salută făcându-i cu mâna. 

Aria întârzie o clipă cu răspunsul la salut. 
Pierduse şirul zilelor. Uitase că Byron şi Mike 
urmau să se întoarcă din excursia de Solstiţiu 
în după-masa aceea. 

Byron o văzu în garaj, opri motorul şi apoi 
cobori. 

— Unde-ai fost? Te sun de câteva ore. 

— Păi... la plimbare cu bicicleta, răspunse ea, 
spunând primul lucru care-i veni în minte. 

Byron aruncă o privire spre bicicleta ei, 
înghesuită între nişte cauciucuri vechi şi saci 
de plastic plini de haine pentru săraci. Se 
vedea clar că-l minţea, dar era prea obosită ca 
să mai dea explicaţii. 

— Byron? Meredith deschise portiera. Ar fi 
ciudat dacă m-aş duce aici la baie? Dacă nu fac 
pipi, o să explodez. 

Byron se uită la Aria ca să-i ceară voie. Fata 
ridică din umeri şi arătă spre uşa care ducea în 
casă - ultimul lucru pe care voia să-l vadă era 
cum explodează Meredith. Meredith îşi făcu loc 
cu coatele, mergând cu paşi chinuiţi în timp ce 
se străduia să nu facă pe ea şi năvălind, 
practic, în toaletă. 

Ceilalţi intrară şi ei în casă. Byron rămase în 
spălătorie, ezitând să intre în fosta lui locuinţă. 
Mike însă se năpusti în bucătărie şi deschise 
frigiderul. 

— Nu-i nimic de mâncare, se smiorcăi el. Ce- 


ai mâncat toată săptămâna asta, Aria? Şi de ce 
dracu-i aşa de frig aici? 

— Chiar e frig aici. Byron traversă bucătăria 
şi se uită la termostat. Nu s-a luat curentul, nu? 

Aria îşi agăţă haina pe umeraş lângă maşina 
de spălat, ca să nu trebuiască să-şi privească 
tatăl în ochi. 

— Am închis căldura câteva zile. Am vrut să 
fac economie de curent. 

— Asta-i o cauză foarte nobilă, mai ales în 
perioada Solstiţiului. Pe faţa lui Byron trecu o 
undă de dezamăgire. Mare păcat că ai ratat 
sărbătoarea noastră, Aria! Am făcut cele mai 
frumoase plimbări prin natură. lar arderea 
buşteanului a fost cu adevărat magică. Foarte 
mulţi dintre ceilalţi musafiri de la cabană ni s- 
au alăturat la festivități şi am stabilit legături 
foarte strânse cu ei. 

Mike, care bea suc de portocale din cutie, 
scoase un zgomot între râgâit şi tuse. Aria îi 
surprinse privirea şi fratele ei făcu o grimasă 
de durere. 

— Bineînţeles, aş fi vrut ca Mike să petreacă 
mai mult timp cu noi afară, decât în cameră, la 
televizor. 

Byron îi aruncă o privire fiului său şi clătină 
nemulţumit din cap. 

— Dar atunci aş fi ratat cea mai grozavă ştire 
din lume! Mike puse cutia cu suc de portocale 
pe insula din bucătărie, porni televizorul mic 
din colţ şi-l dădu pe CNN. Ai auzit de asta, 


Aria? De pantere? 

Aria îşi trecu limba peste dinţi. 

— Aăă... nu, răspunse, sperând să pară cât 
mai convingătoare. 

— la ascultă! 

Mike arătă spre ecran. Văzu o imagine cu 
foaierul din hotelul Borgata. Pe aleea acoperită 
parcaseră maşini de poliţie. Biedermeister şi 
Bitschi patrulau nervoşi pe lângă bar, vorbind 
la celulare. Panterele, tot în libertate, anunţa 
bannerul din partea de jos a ecranului. 

— Au scăpat nişte pantere în Atlantic City, 
explică Mike. Au stârnit panică generală. 

— O, ce nebunie, remarcă Aria pe un ton 
neutru, de parcă atunci ar fi auzit ştirea prima 
dată. 

Meredith apăru în pragul bucătăriei şi-şi 
aruncă ochii spre televizor. 

— Of, Mike, închide-l. E oribil! 

— Glumeşti? Mike se mută mai aproape de 
ecran. De mult timp n-am mai văzut aşa o 
nebunie! Cică una dintre ele a intrat într-un 
club de striptease. Băiatul zâmbi cu poftă. Aş fi 
putut să le salvez eu pe dansatoarele alea. 

Pe ecran apăru anunţul de ştire de ultimă 
oră. Camera se mută de la reporter şi se 
concentră pe un tânăr blond în cătuşe. Când 
cameramanul îi arătă faţa mai îndeaproape, 
Ariei îi veni să ţipe. Era Hallbjorn. Avea o privire 
sălbatică, se zbătea şi zbiera ceva ca să 
acopere sirenele poliției şi întrebările 


reporterilor. 

— Panterele merită să fie libere! Erau 
chinuite în cuşti! Sprijiniţi drepturile panterelor! 

Meredith veni cu greu mai aproape de 
televizor. 

— Asta-i tipul care a făcut-o? 

— Zici că-i psihopat, zise Mike. 

Byron miji ochii la ecran. 

— Mi se pare mie sau are o figură cunoscută? 

Aria strânse tare din buze, de teamă să nu 
vomite. Poliţiştii îl împinseră pe Hallbjorn într-o 
maşină de-a lor. Interveni vocea reporterei: 

— Poliţia 1-a prins astăzi pe autoproclamatul 
ecoterorist, după ce a încercat să fugă pe o 
bicicletă, explică ea. Consideră că panterele 
sunt „oprimate” şi „nu puteau duce o existenţă 
caracteristică panterelor.” 

— Existenţă caracteristică panterelor, repetă 
Mike cu dispreţ. 

— Jur că l-am mai văzut undeva. Byron miji 
iarăşi ochii la ecran. Hallbjorn scoase capul pe 
geamul maşinii. 

— Şi panterele au suflet! urlă el, fluturând 
din mâini. 

Numele lui apăru pe banda din partea de jos 
a ecranului. Ha/lbjorn Fyodor Gunterson, scria 
cu litere mari şi galbene. Byron se frecă pe 
bărbie. 

— Ăsta-i nume islandez. 

Reportera apăru în faţa camerei. 

— Tocmai am primit detalii despre domnul 


Gunterson. A sosit în ţară doar cu câteva zile în 
urmă, fugind din arestul poliţiei din Islanda. E 
căutat pentru că a încercat să arunce în aer 
biroul unei firme de demolări angajate să 
distrugă sanctuarul islandez al unor papagali 
de mare. 

— Ce? exclamă Aria. 

Se răsuciră toţi spre ea. Ea ridică din umeri 
stânjenită, ca să-şi mascheze reacţia. Hallbjorn 
trecuse cu nonşalanţă peste aceste detalii. 
Brusc, îi dispăru orice urmă de regret şi 
nostalgie. Hallbjorn era cu adevărat nebun. 

Mike îşi sprijini bărbia în palmă. 

— N-ai ieşit tu cu un tip pe nume Hallbjorn, în 
Islanda, Aria? 

— Aăă... ba da. Aria îşi răsuci o şuviţă pe 
deget. Dar acolo e un nume foarte răspândit. 

— Serios? 

Mike păru sceptic. 

— Sigur că da. 

Aria îşi dădu părul pe spate şi ieşi cu paşi 
relaxaţi din bucătărie. Nu mai putea urmări nici 
măcar un minut din ştiri fără să-şi trădeze 
secretul. lar asta, hotărâse ea, nici nu intra în 
discuţie. Era ca povestea cu pomul căzut în 
pădure: dacă nu ştia nimeni că Aria se 
căsătorise, dacă n-o văzuse nimeni, atunci nici 
nu se întâmplase. Obţinuse anularea căsătoriei 
înainte de a fi trecută într-un registru 
permanent. Nimeni nu putea să facă legătura 
între Hallbjorn şi ea. 


Singura dovadă palpabilă a căsătoriei era 
inelul în formă de şarpe. ÎI pipăi în buzunar 
când urcă pe scări. II va duce la un magazin de 
amanet. Va merge pe ascuns în Philly 
săptămâna viitoare, într-o zonă în care să nu o 
recunoască nimeni, şi va scăpa de el pentru 
totdeauna. lar banii primiţi poate că-i va da 
copilului sărac obligat să se ascundă de 
pantere sub podul de lemn. Sau dansatoarelor 
de la clubul de striptease, care trebuiseră să 
fugă afară din club pe jumătate goale, pentru 
că o panteră intrase nestingherită înăuntru. 
Sau poate că va pleca într-o vacanţă 
adevărată, primăvara viitoare. 

Indiferent ce va face, nu mai trebuia să se 
gândească niciodată la cele întâmplate. La 
urma urmei, nu ştia nimeni nimic... iar ea 
intenţiona ca lucrurile să rămână aşa pentru 
totdeauna. 


CRĂCIUN CU MĂRITIŞ 


Vai de mine, lei, tigri şi pantere argintii! 
Felinele lui Biedermeister şi Bitsehi nu erau 
singurele creaturi periculoase care fugeau prin 
Atlantic City. Aria crede că martori la căsătoria 
ei au fost doar sosiile unor celebrităţi şi o 
funcţionară morocănoasă de la tribunal, dar eu 
am urmărit toată povestea îndeaproape. Şi, 
spre deosebire de statul New Jersey, nu am de 


gând să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic - 
mai ales că am aflat atâââtea lucruri despre 
nefericita pereche. 

De exemplu... chiar dacă Hallbjorn ştie să 
detoneze un exploziv, Aria este cea care apasă 
pe butonul autodistrugerii. Şi zboară-n aer tot 
ce are legătură cu ea: cariera lui Ezra; mariajul 
părinţilor ei; propriile ei relaţii. Şi deşi s-a ars 
cu atâta uşurinţă, Aria continuă să se joace cu 
focul - se îndrăgosteşte şi-şi părăseşte iubitul 
mai iute decât ai spune „Da”. Îmi şi imaginez 
cu cine va avea următoarea relaţie-încă un 
artist, încă un băiat tipic de la Rosewood Day - 
şi cum se va termina. Asta, desigur, dacă nu-i 
pun eu capăt în locul ei. 

Asta-i necazul cu fetele cu mofturi de artiste. 
Tratează viaţa ca pe-o pânză goală, pictând 
ceva nou peste paşii lor incorecţi şi neînvăţând 
niciodată din greşeli. Fiecare bărbat nou şi 
fiecare alt oraş nu sunt decât ocazii de a 
încerca să fie o altă persoană. Dar să te muţi în 
Islanda nu înseamnă că refaci o familie 
destrămată; să vopseşti o rochie retro în 
culoarea lămâii verzi nu o transformă într-o 
ţinută fabuloasă pentru balul de absolvire; şi 
nimic-absolut nimic - nu le absolvă pe Aria şi 
prietenele ei de ceea ce au făcut. 

Luna de miere s-a terminat, Aria. Realitatea 
îşi va scoate colții. 

Asta trebuie să afle şi Spencer. Ea încă mai 
speră că poate s-o ia de la început cu familia ei 


destrămată. Dar nu vă faceţi griji, drăguţele 
mele. Spencer e pe cale să afle că nu toată 


lumea merită - şi nici nu are parte - de un An 
Nou fericit... 


A.