Ian Caldwell — Misterul manuscrisului

MISTERUL 
BIN MANUSCRISULUI 


A IAN CALDWELL 
ERIE . DUSTIN THOMASON 


ih 


IAN CALDWELL & DUSTIN 
THOMASON 


MISTERUL MANUSCRISULUI 


Traducere din limba engleză BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU 
Titlul original: The Rule of Four, 2004 


PROLOG 

CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 25 
CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 
CAPITOLUL 30 


NOTA AUTORILOR 


MULŢUMIRI 


Cuprins 


Pentru părinţii noştri 


Notă istorică 


Hypnerotomachia Poliphili este una dintre cele mai apreciate 
şi mai puţin înţelese cărţi din perioada scrierilor occidentale 
timpurii. Astăzi există mai puţine exemplare din această carte 
decât din Biblia lui Gutenberg. Învăţaţii continuă să dezbată 
identitatea şi scopul misteriosului autor al Hypnerotomachiei, 
Francesco Colonna. Prima traducere în limba engleză a acestei 
cărţi a fost tipărită abia în decembrie 1999, la cinci sute de ani 
de la apariţia textului original şi după luni întregi de zile de la 
evenimentele descrise în Misterul manuscrisului. 


Bunule cititor, ascultă-l pe Poliphilo povestindu-ți visele lui, 
Vise pogorâte din cel mai înalt Rai. 

Nu-ţi vei irosi munca, după cum ascultatul nu te va supăra, 
Căci această operă minunată e plină de atâtea lucruri. 
Dacă, îmbufnat şi serios, dispreţuieşti poveştile de dragoste, 
Să ştii, rogu-te, că lucrurile sunt bine orânduite aici. 
Refuzi? Măcar stilul cere atenția, cu limbajul lui nou, 

Cu înțelepciunea şi discursul grav. 

Dacă refuzi şi asta, observă geometria 
Lucrurilor antice descrise în semne izvorâte din valea Nilului... 
Aici vei descoperi palatele perfecte ale regilor, 
Adorarea nimfelor, a fântânilor şi a festinelor bogate, 
Dansul gărzilor, îmbrăcate multicolor 
Și întreaga Viaţă umană tălmăcită în labirinturi întunecate. 


- Elegie anonimă către cititor, 
Hypnerotomachia Poliphili 


Ca mulţi dintre noi, cred eu, şi tatăl meu şi-a petrecut o mare 
parte a vieţii muncind la conceperea unei poveşti pe care n- 
avea cum s-o înţeleagă niciodată. Povestea a început cu 
aproape cinci sute de ani înainte ca eu să intru la colegiu şi s-a 
sfârşit cu mult după moartea lui. Într-o noapte de noiembrie din 
1497, doi soli călătoreau pe cai din tenebrele Vaticanului către o 
biserică numită San Lorenzo, aflată în afara zidurilor cetăţii 
Romei. Intâmplarea din acea noapte le-a schimbat soarta, iar 
tatăl meu credea că ar fi putut să-i schimbe şi lui destinul. 

Eu nu am dat niciodată prea mare crezare credințelor lui. Un 
fiu reprezintă promisiunea pe care timpul o face unui bărbat, 
garanţia pe care orice tată o primeşte că orice ar socoti el 
nepreţuit într-o zi va fi considerat o prostie şi că persoana pe 
care el o iubeşte cel mai mult pe lume va ajunge să nu îl 
înţeleagă. Insă tata, un cercetător al Renaşterii, nu s-a îndoit 
niciodată de posibilitatea reînvierii. Spunea povestea celor doi 
soli atât de des, încât n-am putut-o uita niciodată, oricât am 
încercat. Acum îmi dau seama că el a sesizat că în acea poveste 
exista o lecţie, un adevăr care în cele din urmă avea să ne lege 
unul de altul. 

Solii fuseseră trimişi spre San Lorenzo ca să îi înmâneze 
scrisoarea unui nobil, după ce fuseseră avertizaţi să n-o 
deschidă, sub ameninţarea pedepsei cu chinurile morţii. 
Scrisoarea avea patru sigilii de ceară neagră şi conţinea un 
secret pe care tatăl meu avea să încerce timp de trei decenii să 
îl descopere. In acele zile însă, peste Roma pogorâseră vremuri 
întunecate; măreţia ei existase şi dispăruse, fără a mai reveni. 


Pe tavanul Capelei Sixtine continua să fie pictat un cer înstelat şi 
ploi apocaliptice scoseseră din matcă fluviul Tibru, pe ale cărui 
maluri apăruse, conform văduvelor bătrâne, un monstru cu corp 
de femeie şi cap de măgar. Cei doi călăreţi, lacomi, Rodrigo şi 
Donato pe numele lor, nu au ascultat de avertismentul 
stăpânului lor. Au încălzit ceara sigiliilor cu flacăra unei luminări, 
apoi au deschis scrisoarea ca să-i afle conţinutul. Înainte de a 
pleca spre San Lorenzo, au sigilat la loc scrisoarea, copiind 
marca stăpânului cu o asemenea grijă încât falsul ar fi fost 
imposibil de depistat. Dacă stăpânul lor nu ar fi fost un om 
extrem de înţelept, cei doi curieri ar fi scăpat cu siguranţă 
nepedepsiţi. 

Căci nu sigiliile erau cele care îi puteau trăda pe Rodrigo şi pe 
Donato, ci ceara neagră în care fuseseră aplicate acele sigilii. 
Când au ajuns în San Lorenzo, cei doi soli au fost întâmpinați de 
un pietrar care ştia ce se găseşte în ceară: un extras dintr-o 
iarbă otrăvitoare botezată „umbra mortală a nopţii” care, aplicat 
pe ochi, duce la dilatarea pupilelor. Astăzi compusul e utilizat în 
scopuri medicinale, dar în acele vremuri era folosit de italience 
ca produs cosmetic, deoarece pupilele mari erau socotite un 
semn de frumuseţe. Această practică a dus şi la denumirea 
populară a plantei: „femeie frumoasă”, sau belladonna. Cât timp 
Rodrigo şi Donato topiseră fiecare sigiliu, fumul degajat le-a 
afectat ochii. La sosirea lor în San Lorenzo, pietrarul i-a dus la 
un candelabru de lângă altar. Şi-a dat seama imediat ce 
făcuseră când a observat că pupilele lor refuză să se contracte. 
Şi, cu toate că oamenii s-au forţat să-l recunoască în ciuda 
privirii lor care nu putea să se focalizeze, pietrarul a executat 
întocmai porunca primită: şi-a scos sabia şi i-a decapitat pe cei 
doi. Stăpânul lui îi spusese că era vorba de un test al încrederii, 
iar solii nu-l trecuseră. 


x 


Tatăl meu a aflat ce s-a întâmplat cu Rodrigo şi cu Donato 
dintr-un document pe care l-a descoperit chiar înainte de a muri. 
Pietrarul a acoperit cadavrele oamenilor şi le-a scos din biserică, 
după care a şters sângele scurs cu bureţi şi cârpe. A pus 
capetele în doi saci pe care i-a atârnat de o parte şi de cealaltă 
a şeii calului său. Cadavrele le-a aburcat pe spinările cailor celor 


doi, după care a legat caii de propriul său bidiviu. A descoperit 
scrisoarea în buzunarul lui Donato şi a ars-o, căci era un fals, 
pentru care nu exista niciun destinatar real. Apoi, înainte de a 
pleca, s-a ghemuit în gest de penitenţă înaintea bisericii, 
îngrozit de păcatul pe care îl comisese pentru stăpânul său. In 
ochii lui, cele şase coloane ale bisericii San Lorenzo formau nişte 
dinţi negri, iar pietrarul se cutremură văzând asta, căci din 
poveştile pe care le auzise în vremea copilăriei aflase despre 
modul în care poetul Dante văzuse iadul şi despre faptul că 
pedeapsa pentru cei mai mari păcătoşi era să fie mestecaţi la 
nesfârşit între fălcile lui /o'mperaaor del doloroso regno. 

Poate că Sfântul Laurenţiu şi-a ridicat în sfârşit privirea din 
mormântul lui şi, văzând sângele de pe mâinile sărmanului om, 
l-a iertat. Sau poate că nu se putea acorda nicio iertare şi, 
precum sfinţii şi martirii de astăzi, Laurenţiu a păstrat o tăcere 
de nedescifrat. Mai târziu în acea noapte, pietrarul a urmat 
ordinele stăpânului său şi i-a dus cadavrele celor doi unui 
măcelar. Probabil că e mai bine să nu se ştie ce s-a ales de ele. 
Părţi din trupurile lui Rodrigo şi Donato au fost aruncate pe 
străzi şi poate culese de căruţe de transportat gunoiul sau 
mâncate de câini înainte de a fi transformate în plăcinte cu 
carne. 

Însă măcelarul a găsit o altă întrebuințare pentru capetele 
celor doi oameni. Un brutar din oraş, un individ care parcă îl 
avea pe diavol în el, a cumpărat capetele de la măcelar şi le-a 
pus spre păstrare în cuptorul de la brutăria lui, după care a mers 
la culcare. În acele zile exista obiceiul ca văduvele din partea 
locului să folosească cuptoarele brutarilor după lăsarea nopţii, 
câtă vreme zidurile erau încă fierbinţi după munca de peste zi. 
Când femeile au sosit la cuptorul brutarului în cauză, au început 
să urle de groază şi aproape au leşinat la vederea imaginii 
macabre. 

La început totul a fost luat drept o farsă pentru sperierea 
bătrânelor. Însă eu îmi imaginez că Donato şi Rodrigo au avut 
parte de o faimă mult mai mare prin modul cum au murit decât 
ar fi avut parte în viaţă. Căci văduvele sunt păstrătoarele 
poveştilor fiecărei civilizaţii, iar cele care au descoperit capetele 
în acel cuptor de brutar cu siguranţă nu puteau uita un 
asemenea eveniment. Nici măcar mărturisirea faptelor de către 
brutar nu a fost în stare să convingă acele văduve, care trebuie 


să fi povestit la nesfârşit descoperirea lor copiilor Romei, cei 
care, timp de o generaţie, şi-au amintit basmul capetelor 
miraculoase la fel de bine precum cel al monstrului scuipat pe 
malul Tibrului de inundaţii. 

Cu toate că povestea celor doi soli va fi în cele din urmă 
complet uitată, un lucru rămâne mai presus de orice îndoială. 
Zidarul şi-a făcut bine treaba. Oricare ar fi fost secretul 
stăpânului său, acesta n-a părăsit niciodată San Lorenzo. În 
dimineaţa de după omorârea celor doi, în vreme ce gunoierii 
încărcau murdării şi resturi în căruțele lor, faptul că doi oameni 
muriseră a trecut aproape neobservat. Trecerea lentă de la 
frumuseţe la decădere şi iarăşi la frumuseţe continuă şi, precum 
dinţii şarpelui cusuţi laolaltă de Cadmus, sângele răului a spălat 
pământul roman şi a adus cu el renaşterea. Aveau să treacă 
cinci sute de ani înainte ca adevărul să fie descoperit de cineva. 
După trecerea celor cinci secole, o dată cu moartea unei noi 
perechi de soli, eu îmi încheiam ultimul an de colegiu la 
Princeton. 


CAPITOLUL 1 

Timpul este ceva ciudat - atârnă cel mai greu pe umerii celor 
care nu îl au. Nimic nu este mai uşor decât să fii tânăr şi să ai 
lumea întreagă de cucerit. Lucrul ăsta îţi dă sentimentul că te 
aşteaptă oportunităţi nelimitate, iar gândul acesta este atât de 
seducător încât pur şi simplu simţi că poţi face ceva mult mai 
important decât să înveţi pentru examene. 

Mă văd şi acum în noaptea în care a început totul. Stau întins 
pe vechea noastră canapea roşie din camera de cămin, 
luptându-mă cu Pavlov şi câinii lui din manualul de introducere 
în psihologie şi întrebându-mă de ce nu mi-am îndeplinit 
niciodată sarcinile ştiinţifice de boboc la fel ca toţi ceilalţi. 
Câteva scrisori se odihnesc pe măsuţa de cafea din faţa mea, 
fiecare conţinând o perspectivă asupra a ceea ce aş putea să 
fac în anul următor. Noaptea de Vinerea Mare a căzut într-o zi 
rece de aprilie la Princeton, New Jersey. Mai am doar o lună de 
colegiu şi nu mă deosebesc cu nimic de ceilalţi din promoţia 
anului 1999: îmi este pur şi simplu imposibil să îmi mut 
gândurile de la viitor. 

Charlie stă pe podea lângă frigiderul cubic şi se joacă cu 
Magnetic Shakespeare, lăsat de cineva în camera noastră cu o 
săptămână înainte. Romanul de Fitzgerald pe care el ar trebui 
să-l citească pentru pregătirea tezei finale la engleză stă deschis 
pe podea, având cotorul rupt, ca un fluture pe care a călcat 
cineva, în timp ce Charlie alcătuieşte propoziţii cu magneţii care 
conţin cuvinte shakespeariene. Dacă l-aş întreba de ce nu-l 
citeşte pe Fitzgerald, s-ar încrunta şi mi-ar spune că n-are niciun 
sens. Din punctul lui de vedere, literatura reprezintă doar un joc 
pentru oameni educați, praf aruncat mulțimilor din colegii: ceea 
ce vezi nu reprezintă niciodată ceea ce obţii. Pentru un obsedat 
de ştiinţă precum Charlie, asta reprezintă culmea perversiunii. 
La toamnă se va îndrepta către facultatea de Medicină, dar între 
timp noi ceilalţi continuăm să auzim povestea notei C-plus cu 
care s-a ales la examenul de engleză de la jumătatea anului, din 
martie. 

Gil ne aruncă o privire şi zâmbeşte. Se preface că studiază 
pentru un examen la economie, dar la televizor rulează 
Breakfast at Tiffany's şi Gil are o slăbiciune pentru filmele vechi, 
mai ales pentru cele cu Audrey Hepburn. Sfatul lui pentru 
Charlie a fost simplu: „Dacă nu vrei să citeşti o carte, atunci 


închiriază filmul”. Nimeni nu-şi va da seama de diferenţă. 
Probabil că are dreptate, dar Charlie socoteşte procedura cam 
necinstită; oricum, l-ar împiedica să se plângă că literatura este 
o porcărie, aşa că în loc de Daisy Buchanan ne uităm iarăşi la 
Holly Golightly. 

Întind mâna şi rearanjez unele dintre cuvintele lui Charlie, 
până când propoziţia de pe frigider spune: „A pica sau a nu pica: 
asta este întrebarea”. Charlie ridică privirea şi se uită 
dezaprobator la mine. Stând pe jos, e aproape la acelaşi nivel cu 
mine care stau pe canapea. Când suntem unul lângă celălalt, el 
arată ca un Othello îmbuibat cu steroizi, un negru de 107 
kilograme care dă cu capul de tavan la cei doi metri şi 
cincisprezece centimetri ai lui. Prin contrast cu el, eu am doar 
un metru şi şaptezeci de centimetri, în pantofi. Charlie ne-a 
botezat Gigantul Roşu şi Piticul Alb, deoarece o gigantică roşie 
este o stea neobişnuit de mare şi de strălucitoare, în vreme ce o 
pitică albă este mică, densă şi banală. Trebuie să-i reamintesc 
mereu că Napoleon avea doar un metru cincizeci şi cinci, chiar 
dacă Paul are dreptate când susţine că, dacă iei în calcul 
transformarea unităţilor de măsură franţuzeşti în cele britanice, 
împăratul era de fapt ceva mai înalt. 

Paul e singurul absent din încăpere acum. A dispărut ceva mai 
devreme în cursul zilei şi nu a mai fost văzut de atunci. Relaţia 
mea cu el a fost cam tensionată în ultima lună şi, din pricina 
presiunii academice din ultima vreme, el a ales să studieze mai 
mult la Ivy, clubul unde el şi Gil sunt membri. Munceşte din greu 
la lucrarea de diplomă pe care toţi studenţii de la Princeton 
trebuie să o scrie ca să poată absolvi. Eu, Charlie şi Gil 
procedăm la fel, cu excepţia faptului că termenele noastre limită 
au expirat deja. Charlie a identificat o nouă interacţiune între 
proteine pe anumite canale de semnalizare neuronală. Gil a 
reuşit să scoată ceva pe tema efectelor colaterale ale taxelor 
unice. Eu mi-am întocmit lucrarea în ultima clipă, între interviuri 
la universităţi, şi sunt convins că subiectul Frankenstein va 
rămâne mereu acelaşi. 

Lucrarea de diplomă reprezintă o întreprindere dispreţuită de 
aproape toată lumea. Absolvenţii vorbesc despre lucrările lor cu 
importanţă, ca şi cum nu şi-ar aminti nimic altceva mai plăcut 
decât scrierea unui volum de o sută de pagini de cercetări în 
vreme ce trebuie să meargă la ore şi să-şi aleagă viitorul 


profesional. De fapt, o lucrare de diplomă înseamnă o chestie 
mizerabilă şi foarte greu de scris. Odată, un profesor de 
sociologie ne-a spus mie şi lui Charlie că o asemenea teză 
înseamnă o introducere în viaţa adultă, în maniera iritantă a 
profesorilor care ţin o lecţie după ce lecţia s-a terminat de fapt. 
Este o sarcină atât de mare, încât toţi ar trebui să se simtă 
copleşiţi. „Se numeşte responsabilitate, zisese el. Trebuie să-i 
simţiţi povara.” Las la o parte faptul că singura povară simțită 
de el era aceea a unei studente drăguţe pe nume Kim 
Silverman. Totul era legat de responsabilitate. lar aici trebuia să 
fiu de acord cu ceea ce spusese Charlie atunci. Dacă Kim 
Silverman e genul de sarcină de care adulţii se simt copleşiţi, 
atunci vreau şi eu. Altfel, mă mulţumesc să rămân tânăr. 

Paul e ultimul dintre noi care îşi termină lucrarea şi, din 
punctul ăsta de vedere, nu există nicio îndoială că a lui va fi cea 
mai bună. De fapt, teza lui ar putea fi cea mai bună dintre toate 
tezele anului nostru, indiferent de domeniul ales. Magia 
inteligenţei lui Paul rezidă în răbdarea lui, mai mare ca a oricărui 
cunoscut al meu. Cu răbdarea, Paul pur şi simplu doboară orice 
problemă din cale. Odată mi-a spus că numărarea a o sută de 
milioane de stele, într-un ritm de una pe secundă, pare o treabă 
pe care nimeni nu o poate îndeplini în cursul unei vieţi. In 
realitate, o asemenea treabă poate dura doar trei ani. Cheia o 
constituie concentrarea şi dorinţa de a nu fi distras de alte 
treburi. lar ăsta este darul lui Paul: intuiţia de a şti câte poate 
face o persoană cu răbdare. 

Poate de aceea toată lumea aşteaptă atât de mult de la teza 
lui - toţi ştiu câte stele ar fi putut număra el în trei ani, iar lucrul 
lui la teză durează de aproape patru ani. În vreme ce studentul 
mediu vine cu o temă de cercetare în toamna anului patru şi o 
termină până în primăvara următoare, Paul se luptă cu teza lui 
încă din primul an de facultate. Cu doar câteva luni înainte de 
primul nostru semestru de toamnă, el a hotărât să se 
concentreze asupra unui text rar din epoca Renaşterii intitulat 
Hypnerotomachia Poliphili, un nume alambicat pe care eu, unul, 
îl pot pronunţa doar datorită faptului că tatăl meu şi-a petrecut 
cea mai mare parte a carierei lui de istoric al Renaşterii studiind 
acest text. Trei ani şi jumătate mai târziu, şi cu doar ceva mai 
mult de o zi până la expirarea termenului limită, Paul are destul 
material ca să facă de râs cele mai sofisticate programe de 


absolvire. 

Problema e că el are impresia că şi eu ar trebui să 
împărtăşesc din celebritatea lui. În timpul iernii am lucrat 
împreună la carte şi am realizat multe în echipă. Abia atunci am 
înţeles ceva ce-mi spunea adesea mama: anume că bărbaţii din 
familia mea au tendinţa de a se îndrăgosti de anumite cărţi 
aproape la fel de tare precum se îndrăgostesc de anumite 
femei. Poate că Hypnerotomachia n-o fi posedat un asemenea 
farmec, dar are cu siguranţă puterea hipnotică a unei femei 
urâte şi atracţia inexorabilă a misterului interior. Când mi-am 
dat seama că mă lăsam atras la fel ca tatăl meu, am reuşit să 
ies din sfera de influenţă a cărţii şi să arunc prosopul în ring 
înainte de a-mi ruina relaţia cu o prietenă care merita mai mult. 
Din acel moment, relaţia mea cu Paul s-a schimbat. Un 
absolvent pe care el îl cunoştea, Bill Stein, l-a ajutat cu 
cercetările după retragerea mea. lar acum, pe măsură ce se 
apropie termenul limită de predare, Paul a devenit ciudat de 
precaut. De obicei este mult mai deschis în legătură cu munca 
lui, dar în ultima săptămână s-a retras nu numai faţă de mine, ci 
şi faţă de Charlie şi Gil, refuzând să ne mai spună ceva. 

— Aşadar, încotro te îndrepţi, Tom? îl întreabă Gil. 

Charlie îşi ridică privirea de la frigider. 

— Mada, rosteşte el, suntem cu toţii încârligaţi. 

Gil şi cu mine scoatem un geamăt. „Incârligaţi” este unul 
dintre cuvintele pe care Charlie le-a ratat la lucrarea lui de la 
jumătatea anului. L-a atribuit romanului Moby Dick în loc să-l 
atribuie Aventurilor lui Roderick Random de Tobias Smollett, pe 
motiv că sună mai degrabă a momeală de pescuit decât a 
termen pentru suspans. lar acum îl folosea în orice ocazie. 

— Treci peste asta, spune Gil. 

— Dă-mi un singur exemplu de doctor care ştie ce înseamnă 
încârligat, zise Charlie. 

Înainte ca vreunul dintre noi să poată răspunde, dinspre 
dormitorul pe care eu şi Paul îl împărţim se aude un foşnet. 
Brusc se iveşte Paul, stând în faţa noastră la uşă, doar în chiloţi 
şi tricou. 

— Doar unul? întreabă el, frecându-se la ochi. Tobias Smollett. 
Era chirurg. 

Charlie îşi mută privirea la loc asupra pieselor magnetice. 

— Se potriveşte. 


Gil chicoteşte, dar nu rosteşte nicio vorbă. 

— Credeam că te-ai dus la Ivy, îi spune Charlie, când pauza 
devine stânjenitoare. 

Paul clatină din cap şi se retrage în cameră ca să-şi ia caietul 
de însemnări. Părul lui de culoarea grânelor este lipit de o parte 
a capului, iar pe faţă i se văd dungi de la pernă. 

— Nu e destulă intimitate acolo, răspunde el. Am lucrat iarăşi 
în buncărul meu. Am adormit. 

De două nopţi, poate chiar de mai mult de atât, abia dacă a 
tras un pui de somn. Tutorele lui Paul, dr. Vincent Taft, l-a presat 
să producă tot mai mult material în fiecare săptămână şi, spre 
deosebire de cei mai mulţi tutori, care sunt fericiţi să lase 
studenţii din anii terminali să se spânzure singuri cu frânghia 
propriilor speranţe, Taft l-a sprijinit puternic pe Paul chiar de la 
început. 

— Aşadar, cum rămâne, Tom? întrebă Gil, spărgând tăcerea. 
Ce ai decis? 

Îmi ridic privirea spre masă. Gil se referă la scrisorile din faţa 
mea, la care mă uit după fiecare propoziţie din cartea pe care o 
citesc. Prima scrisoare este de la Universitatea din Chicago, care 
îmi oferă admitere la un program de doctorat în engleză. Cărţile 
mi s-au insinuat bine în sânge, la fel cum s-a insinuat medicina 
în sângele lui Charlie, iar un titlu de doctor de la Chicago mi-ar 
veni ca o mănuşă. A trebuit să mă lupt pentru scrisoarea de 
admitere ceva mai mult decât aş fi vrut, în parte din cauză că 
notele mele de la Princeton sunt undeva în zona de mijloc, dar 
în principal deoarece nu prea ştiu ce vreau să fac în viitor, iar un 
program bun de absolvire poate depista indecizia la fel cum un 
câine adulmecă teama. 

— la banii, zice Gil, nedezlipindu-şi ochii de pe Audrey 
Hepburn. 

Gil este fiul unui bancher din Manhattan. Princeton nu a 
însemnat niciodată o destinaţie pentru el, ci doar un loc la 
fereastră spre o privelişte, o haltă pe drumul către Wall Street. 
În acest sens se face singur de râs, dar reuşeşte să schiţeze un 
zâmbet de fiecare dată când îl luăm peste picior pe tema asta. 
Ştim prea bine că va ajunge într-o bancă, zâmbind tot drumul 
până acolo. Nici măcar Charlie, care va face în mod sigur avere 
ca doctor, nu va reuşi să se ridice la degetul mic al lui Gil din 
punct de vedere al banilor. 


— Nu-l asculta, spune Paul din cealaltă parte a camerei. 
Urmează-ţi inima! 

Ridic privirea, surprins că e conştient de altceva în afara tezei 
lui. 

— Urmează banii, insistă Gil, ridicându-se să ia o sticlă de apă 
din frigider. 

— Ce oferă? întreabă Charlie, dezlipindu-se pentru câteva 
clipe de piesele magnetice. 

— Patruzeci şi unu, zice Gil la nimereală. Câteva cuvinte cad 
de pe frigider când el trânteşte uşa cu putere. Cu bonus de 
cinci. Plus opţiuni. 

Semestrul de primăvară înseamnă o perioadă de găsire a unei 
slujbe, iar în 1999 piaţa aparţine cumpărătorilor. Patruzeci şi 
unu de mii de dolari pe an înseamnă în mare dublu faţă de ceea 
ce mă aşteptam să câştig cu licenţa mea de engleză, însă, prin 
comparaţie cu câteva dintre afacerile încheiate de unii dintre 
colegii mei, suma pare neînsemnată. 

Ridic scrisoarea de la Daedalus, o firmă de Internet din Austin 
care pretinde că a creat cea mai avansată aplicaţie software din 
lume pentru eficientizarea activităţilor interne ale unei 
companii. Eu unul nu ştiu mai nimic despre această firmă şi nici 
despre ceea ce înseamnă „activitatea internă a unei companii”, 
dar un amic mi-a zis că ar fi bine să accept un interviu cu ei, aşa 
că m-am dus, mai ales că existau multe zvonuri despre salariile 
mari de debut oferite de această firmă recent înfiinţată în Texas. 
Urmând tendinţa generală, celor de la Daedalus nu le-a prea 
păsat că nu ştiam nimic despre ei sau despre afacerea lor. 
Slujba era a mea dacă puteam rezolva câteva teste de 
inteligenţă la un interviu şi dacă reuşeam să par suficient de 
coerent şi de prietenos în cursul acestui proces. In clasicul stil al 
lui Cezar, am putut, am făcut-o şi am primit slujba. 

— Pe aproape, zic eu, citind scrisoarea. Patruzeci şi trei de mii 
pe an. Bonus de instalare de trei mii. Opţiuni în valoare de o mie 
cinci sute. 

— Şi o barză într-un păr, adaugă Paul din cealaltă parte a 
încăperii. El e singurul care se comportă ca şi cum e mai obscen 
sa vorbeşti despre bani decât să-i atingi. Deşertăciunea 
deşertăciunilor. 

Charlie deplasează iarăşi piesele magnetice. Cu o voce de 
bariton imită predicatorul de la biserică, un negru mărunţel din 


Georgia care tocmai absolvise Seminarul Teologic din Princeton. 

— Deşertăciunea deşertăciunilor. Totul e deşertăciune. 

— Fii sincer cu tine însuţi, Tom, intervine Paul cu nerăbdare, 
cu toate că evită să se uite direct la mine. Orice companie care 
crede că meriţi un astfel de salariu nu va rezista mult pe piaţă. 
Nici măcar nu ştii ce fac tipii ăia. 

Se întoarce la caietul lui şi continuă să mâzgălească ceva în 
el. Precum cei mai mulţi profeţi, soarta lui este de a fi ignorat. 

Gil rămâne concentrat asupra televizorului, dar Charlie îşi 
ridică privirea, auzind tonul vocii lui Paul. Îşi trece mâna peste 
barba nerasă, apoi spune: 

— Bun, vreau ca toată lumea să înceteze. Cred că a sosit 
momentul să mai destindem puţin atmosfera. 

Pentru prima dată Gil îşi ia ochii de la film. Probabil că aude şi 
el ce aud şi eu: uşorul accent pus pe cuvântul „destindere”. 

— Chiar acum? întreb eu. 

Gil se uită la ceas, prinzând ideea din zbor. 

— Luăm o pauză de circa jumătate de oră, zice el. 

După care, pentru a-şi demonstra sprijinul, închide televizorul, 
lăsând-o pe Audrey să se stingă încet în tubul cinescopic. 

Charlie închide cu zgomot cartea, agitându-se ca un drăcuşor 
pe canapea. Cotorul rupt se desface şi mai mult, dar el azvârle 
cartea pe canapea. 

— Eu am de lucru, se opune Paul. Trebuie să termin asta. 

Mă priveşte ciudat. 

— Ce e? întreb eu. 

Dar Paul preferă să tacă. 

— Care-i problema, fetelor? se interesează nerăbdător 
Charlie. 

— Afară încă ninge, le reamintesc eu tuturor. 

Astăzi prima furtună de zăpadă şi-a făcut auzit urletul în oraş 
chiar atunci când primăvara părea să fi înmugurit toate ramurile 
copacilor. Acum pe jos s-a depus un strat de peste treizeci de 
centimetri de nea. Festivităţile de Paşte din campus, care în 
acest an includ un discurs în Vinerea Mare ţinut de profesorul 
îndrumător al lui Paul, Vincent Taft, au fost reorganizate. Pentru 
ceea ce are de gând Charlie vremea e cum nu se poate mai 
proastă. 

— Nu trebuie să mergi la Curry până la opt şi jumătate, nu? îl 
întreabă Gil pe Paul, încercând să îl convingă. Până atunci 


terminăm. Îţi poţi termina treaba la noapte. 

Un fost prieten excentric al tatălui meu şi al lui Taft, Richard 
Curry este unul dintre mentorii lui Paul încă din primul lui an de 
colegiu. El l-a pus pe Paul în legătură cu unii dintre cei mai 
proeminenţi istorici de artă din lume şi a finanţat o mare parte 
din cercetările lui Paul legate de Hypnerotomachia. 

Paul îşi măsoară cu privirea caietul din mână. Oboseala îi 
revine în ochi doar uitându-se la el. 

Charlie sesizează momentul de slăbiciune. 

— Terminăm până la opt fără un sfert, zice el. 

— Care sunt echipele? întreabă Gil. 

Charlie se gândeşte puţin, apoi spune: 

— Tom e cu mine. 


Jocul pe care ne pregătim să-l jucăm este o variantă nouă a 
unui joc vechi: un meci de paintball în ritm rapid printr-un 
labirint de tunele pline de abur de sub campus. Acolo jos, 
şobolanii sunt mai mulţi decât becurile, temperatura atinge zeci 
de grade Celsius în toiul iernii, iar terenul este atât de periculos 
încât nici măcar poliţia campusului nu îndrăzneşte să 
urmărească pe cineva acolo. Charlie şi Gil au venit cu ideea în 
timpul unei sesiuni de examene din anul doi de studii, inspirați 
de o hartă veche pe care Gil şi Paul o descoperiseră în clubul 
unde luau masa şi de un joc pe care tatăl lui Gil îl juca în tunele 
cu prietenii lui în ultimul an de colegiu. 

Versiunea mai nouă a căpătat o asemenea popularitate încât 
aproape o duzină de membri Ivy şi cei mai mulţi prieteni ai lui 
Charlie din echipa lui EMT} participau la el. l-a luat oarecum prin 
surprindere când Paul a ajuns unul dintre cei mai buni navigatori 
din joc; doar noi patru înţelegeam de ce se întâmplase asta, 
deoarece noi ştiam cât de des folosea Paul tunelele ca să se 
ducă şi să vină de la Ivy de unul singur. Treptat însă, interesul 
lui Paul pentru joc s-a estompat. Îl frustra faptul că nimeni 
altcineva nu întrezărea posibilităţile strategice ale jocului, 
baletul tactic desfăşurat. Nu se aflase acolo când un „foc” 
rătăcit înţepase o ţeavă de abur în cursul unui meci mare din 
miezul iernii; explozia rezultată smulsese învelişul de protecţie 


1 Emergency Medical Technicians, echipă medicală de intervenţie (n.red.) 


din plastic de pe liniile principale de curent pe o distanţă de trei 
metri în ambele direcţii. Doi studenţi pe jumătate beţi au fost 
cât pe ce să fie prăjiţi la propriu dacă nu s-ar fi găsit acolo şi 
Charlie care să-i tragă la timp din calea pericolului. Inspectorii, 
adică poliţia de campus din Priceton, au prins de veste şi în 
decurs de câteva zile decanul împărţise pedepse în stânga şi în 
dreapta. În urma incidentului, Charlie înlocuise armele şi bilele 
cu ceva mai rapid şi mai puţin riscant: un vechi set de arme de 
jucărie cu rază laser pe care le găsise de vânzare la un bazar. 
Cu toate astea, pe măsura apropierii absolvirii, administraţia 
impusese o politică de toleranţă zero în privinţa infracţiunilor 
disciplinare. Dacă eram prinşi în tunele în noaptea asta, se 
putea lăsa cu suspendări sau chiar cu ceva mai rău. 

Charlie se duce în dormitorul pe care îl împarte cu Gil şi 
scoate de acolo un rucsac mare, apoi altul, pe care mi-l dă mie. 
In cele din urmă, îşi pune căciula. 

— lisuse, Charlie, spune Gil. Mergem acolo doar pentru o 
jumătate de oră. Eu mi-am luat mai puţine la mine în vacanţa de 
primăvară. 

— Să fii pregătit, răspunde Charlie, aruncându-şi pe umeri 
rucsacul mai mare. Asta e deviza mea. 

— Tu şi cercetaşii, mormăi eu. 

— Vulturii cercetaşi, ripostează Charlie, deoarece ştie că eu 
am fost întotdeauna un novice. 

— Doamnele sunt gata? îl întrerupe Gil, stând lângă uşă. 

Paul inspiră adânc, trezindu-se mai bine, apoi încuviinţează 
din cap. Din camera lui apucă pagerul şi şi-l agaţă de curea. 

In faţă la Dod Hall, căminul nostru, eu şi Charlie ne despărţim 
de Gil şi Paul. Vom intra în tunele prin locaţii diferite şi vom fi 
invizibili unii pentru ceilalţi până ce una din echipe o descoperă 
pe cealaltă în subsoluri. 

— Habar n-aveam că există cercetaşi negri, îi spun eu lui 
Charlie de îndată ce rămânem singuri şi pornim prin campus. . 

Zăpada e mai mare şi mai rece decât m-am aşteptat. Imi 
strâng mai bine haina de schi în jurul corpului, apoi îmi pun 
mănuşile. ` 

— E-n regulă, îmi dă el replica. Inainte de a te cunoaşte pe 
tine, nici eu nu ştiam că există păsărici albe. 


x 


Drumul prin campus îl parcurgem ca prin ceaţă. De zile 
întregi, cu ceremonia de absolvire atât de aproape şi scăpat de 
obsesia tezei finale, am impresia că lumea este un haos de 
mişcări inutile - studenţi din clase inferioare grăbindu-se la 
seminarii serale, cei din ultimul an redactându-şi ultimele 
capitole din teză în săli cu computere supraîncălzite şi acum 
fulgi de zăpadă pretutindeni pe cer, dansând în spirale înainte 
de a atinge solul. 

In vreme ce traversăm campusul, începe să mă doară piciorul. 
De ani de zile cicatricea de pe coapsă prezice vremea rea la 
şase ore după sosirea vremii rele. Cicatricea este o amintire 
dintr-un accident de demult. La puţin timp după ce îmi 
aniversasem împlinirea a şaisprezece ani, am fost implicat într- 
un accident de maşină în urma căruia am zăcut în spital cea mai 
mare parte a verii din cel de-al doilea an de şcoală. Acum 
detaliile acelei întâmplări sunt pierdute în ceaţă, dar una dintre 
cele mai vii amintiri rămase în urma acelei nopţi este imaginea 
femurului meu stâng ieşind prin muşchiul coapsei astfel încât 
am putut vedea clar unul din capetele lui. Am avut timp doar să 
zăresc toate astea înainte de a leşina, şocat. Mi s-au rupt şi 
ambele oase din antebraţul stâng, precum şi trei coaste de pe 
aceeaşi parte a trupului. Conform celor afirmate de paramedici, 
hemoragia arterială a fost oprită la timp ca să pot fi salvat. În 
orice caz, până când au reuşit să mă scoată din epava maşinii, 
tatăl meu, cel care conducea maşina, murise. 

Bineînţeles că accidentul m-a schimbat: după trei operaţii, 
două luni de recuperare şi începutul durerilor fantomatice legate 
de vreme cu întârzierea lor de şase ore, continuam să am tije 
metalice în oase, o cicatrice lungă pe picior şi un gol ciudat în 
viaţa mea, care părea să se adâncească pe măsură ce se 
scurgea timpul. La început a fost vorba de alte haine - mărimi 
diferite de pantaloni şi chiloţi până când am reuşit să pun înapoi 
ceva carne pe mine, apoi stiluri diferite de a masca grefa de 
piele de pe coapsă. Ulterior mi-am dat seama că şi familia mea 
se schimbase: mai întâi maică-mea, care se retrăsese în ea, 
aceasta fiind cea mai evidentă schimbare, apoi şi cele două 
surori mai mari, Sarah şi Kristen, care îşi petreceau din ce în ce 
mai puţin timp acasă. În cele din urmă, s-au schimbat şi prietenii 
mei - sau, poate, în cele din urmă eu am fost cel care i-a 


schimbat. Nu sunt sigur dacă voiam prieteni care să mă 
înţeleagă mai bine sau care să mă vadă altfel, sau ce anume 
voiam, dar vechii mei amici, la fel ca vechile mele haine, pur şi 
simplu nu se mai potriveau. 

În general, lumea le spune victimelor că timpul este cel mai 
mare vindecător. Marele vindecător, spun ei, ca şi cum timpul ar 
fi un soi de doctor. Dar după şase ani de meditaţie pe marginea 
acestui subiect, eu am o altă percepţie. Timpul este, de fapt, 
tipul de la parcul de distracţii care vopseşte cămăşile cu un 
spray. Împrăştie culoarea într-o ceaţă fină, până când rămân 
doar particule singuratice suspendate în aer, aşteptând să se 
lipească de un loc anume. lar rezultatul final, desenul de pe 
cămaşă, de obicei nu prea înseamnă mare lucru. Bănuiesc că 
oricine cumpără o astfel de cămaşă, marele patron al parcului 
de distracţii veşnic, oricine ar fi el, se scoală dimineaţa şi se 
întreabă ce naiba a văzut el la acel desen. In toată analogia asta 
noi suntem vopseaua, aşa cum am încercat să-i explic odată lui 
Charlie. Timpul este cel care ne dispersează. 

Poate cel mai bun mod de a formula totul este cel găsit de 
Paul la puţină vreme după ce ne-am cunoscut. Încă din acele 
vremuri era un fanatic al Renaşterii, avea optsprezece ani şi era 
convins deja că civilizaţia intrase în regres după moartea lui 
Michelangelo. Citise toate cărţile tatălui meu din acea perioadă 
şi venise singur să mi se prezinte la câteva zile după ce intrase 
în primul an de şcoală, după ce recunoscuse al doilea prenume 
al meu în albumul bobocilor. Acest prenume este categoric 
aparte şi o bună parte din copilărie l-am purtat ca pe un bolovan 
în jurul gâtului. Tata încercase să mă boteze după compozitorul 
lui favorit, un italian destul de obscur din secolul şaptesprezece 
fără de care, susţinea el, n-ar fi existat niciun Haydn şi, ca atare, 
niciun Mozart. Maică-mea, pe de altă parte, refuzase să accepte 
tipărirea unui asemenea nume pe certificatul meu de naştere, 
insistând până la naşterea mea că Arcangelo Corelli Sullivan era 
un nume cumplit pentru un biet copil, ca un monstru tricefal al 
numelor. Ea voia să-mi spună Thomas, numele tatălui ei, cu 
efectul câştigării în subtilitate a ceea ce se pierdea din 
imaginaţie. 

Ca atare, o dată cu debutul durerilor facerii, mama adoptase, 
cum îi plăcea ei să-i spună, o „tactică de amânare a livrării”, 
reuşind să întârzie intrarea mea în această lume până când tata 


fusese de acord cu un compromis. Într-o clipă mai degrabă de 
proastă inspiraţie decât de disperare, am devenit Thomas Corelli 
Sullivan, şi ăsta mi-a rămas numele. Mama sperase ca eu să-mi 
pot ascunde al doilea prenume între numele de familie şi celălalt 
prenume, ca şi cum aş fi ascuns murdăria sub preş. Dar tata, 
care credea că numele spune multe, afirmase mereu că un 
Corelli fără Arcangelo era ca un Stradivarius fără corzi. 
Pretindea că cedase în faţa maică-mii doar din cauză că miza 
fusese mult mai mare decât era ea dispusă să recunoască. lar 
mica ei „tactică”, continua el cu un zâmbet, fusese concepută în 
patul conjugal, nu pe patul de naştere. Era genul de om care 
credea că un pact încheiat în momente de pasiune reprezenta 
singura scuză bună pentru o judecată greşită. 

La câteva săptămâni după ce ne-am cunoscut, i-am povestit 
lui Paul toate astea. 

— Ai dreptate, mi-a zis el, când i-am explicat mica mea 
metaforă cu sprayul de vopsea. Timpul nu este un da Vinci. S-a 
gândit câteva clipe, apoi a zâmbit în felul lui blând. Nici măcar 
un Rembrandt. E doar un Jackson Pollock ieftin. 

A părut să mă înţeleagă chiar de la început. 

Toţi trei au părut să mă înţeleagă: Paul, Charlie şi Gil. 


CAPITOLUL 2 

Acum eu şi Charlie ne aflăm deasupra unei guri de acces de la 
baza Dillon Gym, în zona de sud a campusului. Flamura echipei 
Philadelphia 76ers de pe căciula lui Charlie atârnă de o sfoară, 
fluturând în bătaia vântului. Deasupra noastră, sub ochiul 
portocaliu al unui felinar cu halogen, fulgii de zăpadă se 
vălătucesc în nori uriaşi. Aşteptăm. Charlie începe să îşi piardă 
răbdarea, din cauza celor două studente de dincolo de stradă 
care ne mănâncă timpul. 

— Spune-mi ce ar trebui să facem, zic eu. 

O lumină clipeşte la ceasul lui. Charlie se uită la el. 

— Este şapte şi şapte minute. Inspectorii schimbă tura la 
şapte şi jumătate. Mai avem douăzeci şi trei de minute. 

— Crezi că douăzeci de minute ne ajung ca să-i prindem? 

— Desigur, răspunde el. Dacă ne dăm seama cam pe unde 
sunt. Charlie se uită înapoi de-a lungul străzii. Hai odată, fetelor! 

Una din ele se luptă cu rafalele într-o fustă primăvăratică, de 
parcă zăpada a luat-o prin surprindere în vreme ce se îmbrăca. 
Cealaltă, o peruviancă pe care o cunosc de la o competiţie 
internă, poartă geaca portocalie tipică echipei de înot şi de 
scufundări. 

— Am uitat să o sun pe Katie, zic eu, brusc fulgerat de o idee. 

Charlie se întoarce. 

— E ziua ei de naştere. Ar fi trebuit să-i spun când trec pe la 
ea. 

Katie Marchand, o studentă din anul doi, devenise treptat 
genul de prietenă pe care n-o meritam. Importanţa ei tot mai 
mare în viaţa mea reprezintă un fapt pe care Charlie îl acceptă 
amintindu-şi mereu că femeile isteţe au adesea gusturi oribile 
când vine vorba de bărbaţi. 

— l-ai cumpărat ceva? mă întreabă el. 

— Mda. Formez un dreptunghi cu palmele. O fotografie din 
galeria... 

El dă din cap. 

— Atunci e în regulă dacă n-o suni. Urmează un soi de 
geamăt, ca un râset nechezat. Oricum, probabil că ea are alte 
lucruri de rezolvat acum. 

— Asta ce mai înseamnă? 

Charlie ridică mâna în aer şi prinde un fulg. 

— Prima zăpadă a anului. Olimpiada în pielea goală. 


— lisuse, am uitat. 

Olimpiada Nudă este una dintre cele mai îndrăgite tradiţii la 
Princeton. În fiecare an, în noaptea primei căderi de zăpadă, 
studenţii din anul doi se adună în curtea Holder Hall. Inconjuraţi 
de ferestre de cămin înţesate de spectatori din întregul campus, 
sute de studenţi apar în turmă şi, cu nepăsarea eroică a unor 
lemingi, îşi scot hainele şi încep să alerge în cerc precum 
nebunii. Este un ritual care trebuie să se fi născut încă de la 
înfiinţarea colegiului, când Princeton era o instituţie în care erau 
admişi numai bărbaţii şi nuditatea în masă reprezenta o 
expresie a prerogativelor masculine, cum erau şi urinatul în sus 
sau bătaia. Însă din momentul în care au fost acceptate şi 
fetele, acţiunea asta elitistă a devenit cel mai important 
eveniment al anului universitar. Chiar şi mijloacele de informare 
în masă îşi făceau apariţia pentru a-l înregistra, cu videocamere 
şi care de reportaj, venite chiar din Philadelphia sau New York. 
Deşi gândul la Olimpiada Nudă aprinde de obicei imaginaţia în 
lunile friguroase de studiu, în acest an, când i-a venit rândul lui 
Katie, mă interesează mai mult ca oricând ca relaţia noastră să 
devină mai strânsă. 

— Eşti gata? întreabă Charlie de îndată ce fetele se hotărăsc 
în sfârşit să plece. 

Dau cu piciorul peste capacul gurii de acces, îndepărtând 
zăpada de pe el. 

Charlie îngenunchează, îşi înfige arătătoarele în găurile 
capacului şi îl ridică, zăpada estompând scârţâitul oţelului pe 
asfalt. Mă uit din nou de-a lungul drumului. 

— Tu primul, zice el, punându-mi o mână pe spate. 

— Cum rămâne cu rucsacurile? 

— Nu mai trage de timp. Du-te! 

Mă las în genunchi şi îmi aşez palmele de o parte şi de 
cealaltă a gurii, simțind cum de dedesubt se ridică valuri de 
căldură înăbuşitoare. Insă când încerc să cobor prin gaură, 
umflăturile din jacheta de schi se agaţă în marginile 
deschizăturii. 

— La naiba, Tom, şi morţii se mişcă mai repede. Dă din 
picioare până atingi o treaptă de fier. Pe perete e o scară. 

Încep să cobor după ce agăţ cu pantoful prima treaptă. 

— Bine, îmi spune Charlie. la şi astea. 

Îmi vâră rucsacul prin deschizătură, urmat de rucsacul lui. 


În ambele direcţii se întinde în beznă un păienjeniş de ţevi. Nu 
vezi nimic, iar aerul geme de şuierături şi de păcănituri 
metalice. Acesta este sistemul circulator de la Princeton. Un 
boiler central distribuie căldură către dormitoare şi către 
clădirile colegiului printr-un sistem de culoare subterane. Charlie 
spune că vaporii de abur din ţevi circulă la o presiune de 
optsprezece kilograme pe centimetru pătrat. Ţevile cu diametru 
mai mic transportă gaz metan sau cabluri electrice de înaltă 
tensiune. Cu toate astea, în tunele nu există panouri de 
avertizare, nici măcar un singur triunghi fosforescent sau vreun 
afiş privitor la regulamentul universităţii. Conducerea academică 
ar prefera să uite de existenţa acestui loc. Singurul mesaj de la 
această intrare, scris cu multă vreme în urmă cu vopsea neagră, 
spune: LASCIATE OGNI SPERANZA, VOI CH'INTRATE. Prima dată 
când a zărit mesajul, Paul, care nu pare să se teamă de nimic 
din acest loc, a zâmbit. „Abandonaţi orice speranţă, a zis el, 
traducându-l pe Dante pentru noi, ceilalţi, voi, cei care intraţi 
aici.” 

Charlie îşi croieşte drum în jos, trăgând capacul la loc după el. 
Când ajunge jos, îşi scoate căciula. În perlele de sudoare de pe 
fruntea lui dansează luminiţe. După patru luni în care n-a mai 
trecut pe la frizer, tunsoarea lui afro aproape că atinge tavanul. 
„Nu e o tunsoare afro completă, ne-a spus el odată. E doar pe 
jumătate.” 

Inspiră de câteva ori adânc aerul stătut din tunel, apoi scoate 
un tub de Vick VapoRub din rucsac. 

— Dă-ţi cu el pe sub nas. Nu vei mai simţi nimic. 

Fac un gest de respingere din mână. Este un truc pe care el l- 
a învăţat la şcoala de vară, la cabinetul medicului legist local, o 
modalitate de a evita miasmele cadavrelor în cursul autopsiilor. 
După ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu, n-am mai avut 
niciodată o părere prea bună despre medici. Pentru mine 
doctorii sunt nişte paraziți, nişte flecari de mâna a doua cu mai 
multe feţe. A-I vedea însă pe Charlie într-un spital este cu totul 
altceva. El este forţa din spatele echipei locale de ambulanţă, 
omul chemat în cazurile cele mai grele, şi ştiu că va găsi 
întotdeauna o oră în plus în fiecare zi pentru a le oferi unor 
oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată şansa de a se lupta cu 
ceea ce el numeşte Marele Hoţ. 

Charlie descarcă o pereche de arme laser cenuşii, apoi 


benzile Velcro cu conurile mici de plastic în centru. În vreme ce 
continuă să-şi facă de lucru cu rucsacurile, eu încep să-mi 
deschei jacheta. Gulerul cămăşii mi se lipeşte deja de gât. 

— Ai grijă, îmi spune el, întinzând un braţ înainte să-mi agăţ 
haina de cea mai mare ţeavă. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu 
vechea haină a lui Gil? 

Uitasem complet. O ţeavă cu abur topise faţa din nailon a 
jachetei lui Gil şi dăduse foc interiorului inflamabil. A trebuit 
atunci să călcăm haina în picioare ca să stingem flăcările. 

— O să lăsăm hainele aici şi le vom lua la ieşire, îmi zice el, 
luându-mi jacheta din mână şi rulând-o împreună cu haina lui şi 
făcându-le pachet, pe care apoi îl prinde bine cu bandă adezivă 
de un fel de cârlig din tavan. 

— Ca să nu ajungă şoarecii la ele, îmi explică el, în timp ce 
mai scoate câteva obiecte din rucsac. 

După ce îmi dă o lanternă şi o staţie radio de emisie-receptie, 
scoate două sticle mari cu apă, aburite deja de căldură, şi le 
pune în plasa exterioară a rucsacului său. 

— Aminteşte-ţi, mă avertizează el. Dacă ne despărţim cumva, 
nu porni în jos. Dacă vezi vreun fir de apă, mergi împotriva 
curentului. Nu ar fi bine să te trezeşti într-o scurgere sau să cazi 
printr-un jgheab dacă se măreşte volumul de apă. Aici nu e 
Ohio, ca la tine acasă. Nivelul apei aici jos creşte repede. 

Asta e pedeapsa pe care o primesc pentru că m-am rătăcit 
ultima dată când am făcut amândoi echipă. Trag de cămaşă ca 
să îmi fac aer. 

— Chuck, să ştii că Ohio nu curge pe lângă Columbus. 

Imi dă una dintre staţiile radio şi mă aşteaptă să mi-o prind în 
jurul pieptului, neluând în seamă remarca mea. 

— Aşadar care e planul? întreb eu. incotro mergem? 

Îmi zâmbeşte. 

— Asta e rolul tău. 

— De ce? 

Charlie mă bate uşor pe cap. 

— Pentru că tu eşti călăuza. 

O spune ca şi cum călăuzele sunt un soi de rasă magică de 
navigatori pitici, ca nişte spiriduşi. 

— Ce vrei să fac? 

— Paul cunoaşte tunelele mai bine decât noi. Ne trebuie o 
strategie. 


Mi-a dat de gândit. 

— Care e cea mai apropiată intrare în tunelele din partea lor? 

— E una în spatele clădirii Clio. ` 

Cliosophic este o veche clădire de şedinţe şi dezbateri. Incerc 
să văd fiecare poziţie clar cu ochii minţii, dar căldura îmi 
întunecă mintea. 

— Care duce chiar spre locul unde stăm. Un foc drept spre 
sud. Corect? 

Charlie se gândeşte, luptându-se cu noţiunile geografice. 

— Corect, admite el. 

— lar el nu trage niciodată drept. 

— Niciodată. 

Mi-l imaginez pe Paul, întotdeauna cu un pas înaintea 
celorlalţi. 

— Atunci asta va face clar. Va trage direct. Va trasa un drum 
chiar dinspre Clio şi ne va lovi înainte ca noi să fim gata. 

Charlie meditează. 

— Mda, zice el în final, uitându-se în depărtare. 

Gura începe să i se ridice într-un zâmbet. 

— Aşa că va trebui să-l încercuim, propun eu. Să-l surprindem 
din spate. 

În ochii lui Charlie văd o scânteie. Mă bate pe spate atât de 
tare, încât aproape cad în nas din pricina greutăţii rucsacului. 

— Să mergem! 


x 


Ne punem în mişcare de-a lungul coridorului, când se aude un 
şuierat din staţia de emisie-recepţie. 

Scot aparatul de la centură şi apăs butonul. 

— Gil? 

Tăcere. 

— Gil?... Nu te aud... 

Niciun răspuns. 

— Sunt paraziți, mă lămureşte Charlie. Sunt prea departe ca 
să trimită vreun semnal. 

Strig iarăşi în microfon şi aştept. 

— Spuneai că mizeriile astea au o rază de acţiune de peste 
trei kilometri, rostesc eu. Nu suntem nici măcar la un kilometru 
şi jumătate distanţă de ei. 


— O rază de trei kilometri prin aer, îmi replică Charlie. Prin 
beton şi noroi raza este mult mai mică. 

Stațiile sunt însă pentru cazuri de urgenţă. Eu unul sunt 
convins că am auzit vocea lui Gil. 

Mergem în tăcere încă vreo sută de metri, ocolind cu grijă 
băltoace de noroi şi mici movile de excremente. Brusc, Charlie 
mă înşfacă de gulerul cămăşii, trăgându-mă înapoi. 

— Ce naiba? mă reped eu, aproape pierzându-mi echilibrul. 

Charlie luminează cu lanterna o placă de lemn care acoperă 
un şanţ adânc din tunel. Amândoi mai trecuserăm peste ea în 
cursul jocurilor anterioare. 

— Ce s-a întâmplat? 

Charlie apasă cu prudenţă placa de lemn. 

— Nimic, zice el, vizibil uşurat. N-a putrezit din pricina apei. 

Îmi şterg fruntea şi descopăr că e plină de sudoare. 

— Bine, rosteşte el. Să mergem mai departe. 

Charlie traversează placa în două salturi uriaşe. Nu pot decât 
să-l imit ca să-mi păstrez echilibrul înainte de a ateriza în 
siguranţă de cealaltă parte a şanţului. 

— Uite! Charlie îmi dă o sticlă de apă. Bea! 

Beau repede, apoi o pornesc pe urmele lui tot mai adânc în 
tunele. Ne aflăm în paradisul oricărui antreprenor de pompe 
funebre, căci pretutindeni priveliştea are acelaşi aer de coşciug 
închis, din cauza pereţilor întunecaţi care se întind către un 
punct incert de convergenţă pierdut undeva în beznă. 

— Oare chiar toată această zonă de tunele seamănă cu o 
catacombă? întreb eu. 

Staţia radio pare să emită tot soiul de paraziți. 

— Cu o ce? 

— O catacombă. Un mormânt. 

— Nu chiar. Părţile mai noi sunt dotate cu ţevi imense striate, 
replică el, ondulându-şi palmele ca pentru a sugera un val drept 
exprimare plastică a suprafeţei ţevilor. E ca şi cum ai merge pe 
nişte coaste. Te face să crezi că ai fost înghiţit de o balenă. 
Ceva de genul ăsta... 

Pocneşte din degete, căutând o comparaţie mai bună. Ceva 
biblic. Ceva melvillian, din cartea de engleză. 

— Ca Pinocchio. 

Charlie se uită la mine, căutând zâmbetul provocat de gluma 
lui. 


— N-ar trebui să fie prea departe, continuă el văzând că nu 
fusesem impresionat. Întorcându-se, bate uşor în staţia de la 
piept. Nu-ţi face griji. O luăm pe după colţul ăsta, îi împuşcăm 
de câteva ori, apoi plecăm acasă. 

Chiar în acea clipă, staţia radio pârâie iarăşi. De această dată 
nu mai e loc de nicio îndoială: este vocea lui Gil. 

— Gata cu jocul, Charlie. 

Mă opresc imediat. 

— Ce înseamnă asta? 

Charlie se încruntă. Aşteaptă repetarea mesajului, dar nu se 
mai aude nimic. 

— Nu cad eu într-o astfel de capcană, zice el. 

— Capcană? 

— „Gata cu jocul.” Cu alte cuvinte, jocul a luat sfârşit. 

— Nu zău, Charlie. De ce? 

— Fiindcă s-a întâmplat ceva. 

— Ceva? 

Însă el ridică un deget, reducându-mă la tăcere. Undeva, la 
distanţă, se aud voci. 

— Sunt ei, exclam eu. 

Charlie îşi ridică arma. 

— Haide! 


x 


Charlie măreşte pasul, iar eu nu am altceva de făcut decât să 
îl urmez. Abia acum, încercând să mă ţin după el, apreciez la 
adevărata ei valoare măiestria cu care el poate alerga prin 
întuneric. Abia reuşesc să îl menţin în raza de acţiune a 
lanternei mele. 

Când ne apropiem de o intersecţie, Charlie mă opreşte. 

— Nu da colţul. Stinge lanterna. Ne vor vedea venind. 

Îi fac semn să meargă mai departe, în spaţiul deschis. Staţia 
radio pârâie din nou. 

— Gata cu jocul, Charlie. Suntem în coridorul nord-sud, sub 
Edwards Hall. 

Vocea lui Gil se aude mult mai limpede acum, mult mai 
apropiată. 

Pornesc spre intersecţie, dar Charlie mă împinge înapoi. Două 
fascicule de lanternă lucesc în direcţia opusă. Mijind ochii în 


întuneric, zăresc siluete umane. Acestea se întorc, auzindu-ne 
cum ne apropiem. Unul din fascicule luminează în direcţia 
noastră. 

— La dracu! latră Charlie, protejându-şi ochii. 

Indreaptă arma orbeşte spre lumină şi începe să apese pe 
trăgaci. Aud pocnetele metalice ale unei staţii prinse de piept. 

— Opreşte-te! şuieră Gil. 

— Care-i problema? strigă Charlie în vreme ce ne apropiem. 

Paul stă nemişcat în spatele lui Gil. Cei doi se află se află într- 
un con de lumină aruncat de găurile unei guri de canal de 
deasupra capetelor lor. 

Gil îşi duce un deget în dreptul buzelor, apoi arată spre 
capacul de sus. Zăresc cel puţin două siluete care stau deasupra 
noastră, în faţă la Edwards Hall. 

— Bill încearcă să mă contacteze, spune Paul, ţinându-şi 
pagerul în dreptul razelor de lumină şi fiind în mod clar agitat. 
Trebuie să ies de aici. 

Charlie îi aruncă lui Paul o privire nedumerită, apoi le face 
semn lui şi lui Gil să se dea la o parte din calea luminii. 

— Nu vrea să se mişte, zice Gil printre dinţi. 

Paul stă chiar sub capacul metalic, privind ecranul pagerului 
în vreme ce picături de zăpadă topită cad prin găuri. Deasupra 
se aud paşi. 

— Ne pui pe toţi în pericol de a fi prinşi, şoptesc eu. 

— Spune că nu poate recepta semnalul nicăieri în altă parte, 
continuă Gil. 

— Bill n-a mai făcut niciodată aşa ceva, şopteşte Paul. 

Il apuc de braţ, dar el se smulge din strânsoare. Când 
luminează ecranul argintiu al pagerului şi ni-l arată, văd trei 
cifre: 911. 

— Asta ce mai înseamnă? întreabă şoptit Charlie. 

— Probabil că Bill a descoperit ceva, spune Paul, pierzându-şi 
răbdarea. Trebuie să-l găsesc. 

Paşii care trec prin faţă pe la Edwards Hall trimit zăpadă 
topită prin gura de canal. Charlie devine tot mai încordat. 

— Ascultă, zice el, e o cacealma. Nu poţi recepționa nimic aici. 

Dar e întrerupt de pager, care începe din nou să bipăie. Acum 
mesajul este un număr de telefon: 116-7718. 

— Asta ce mai e? întreabă Gil. 

Paul întoarce ecranul invers, formând un text din cifre: BILL- 


911. 

— Eu plec de aici acum, se hotărăşte el. 

Charlie clatină din cap. 

— Nu prin gura aia. Sunt prea mulţi oameni deasupra. 

— Vrea să folosească ieşirea de la Ivy, zice Gil. l-am explicat 
ca e prea departe. Putem să ne întoarcem la Clio. Mai sunt 
câteva minute până când paznicii schimbă tura. 

In depărtare încep să se adune la un loc nişte mici şiruri de 
mărgele roşii. Şobolanii pândesc în ascunzişurile lor. 

— Ce e atât de urgent? îl întreb eu pe Paul. 

— Am descoperit ceva important... începe el să spună. 

Dar Charlie îl întrerupe: 

— Clio e cea mai bună alegere, aprobă el. După ce se uită la 
ceas, porneşte spre nord. Şapte şi douăzeci şi patru. Trebuie să 
ne punem în mişcare. 


CAPITOLUL 3 

Forma coridorului rămâne dreptunghiulară în vreme ce noi ne 
îndreptăm spre nord, dar pereţii nu mai sunt din beton, ci din de 
piatră. Parcă aud vocea tatei, explicându-mi etimologia 
cuvântului „sarcofag”: 

„De la cuvântul grecesc însemnând «mâncător de carne»... 
deoarece coşciugele greceşti erau confecţionate din piatră de 
var, care măcina întregul trup - totul în afara dinţilor - în mai 
puţin de patruzeci de zile.” 

Avansul lui Gil crescuse la douăzeci de paşi. Asemenea lui 
Charlie, Gil se deplasează cu repeziciune deoarece cunoaşte 
bine locul. Silueta lui Paul apare şi dispare în lumina 
intermitentă. Părul îi stă lipit de frunte din pricina sudorii. In 
plus, îmi amintesc că nu prea a dormit în ultimele zile. 

La treizeci de metri înaintea noastră îl descoperim pe Gil 
aşteptându-ne şi zorindu-ne agitat spre ieşire. Caută un plan de 
rezervă, văzând că ne moşmondim prea mult. 

Închid ochii, încercând să vizualizez în minte o hartă a 
campusului. 

— Încă cincizeci de paşi, îi spune Charlie lui Paul. Cel mult o 
sută. 

Când ajungem sub gura de lângă Clio, Gil se întoarce spre noi. 

— O să ridic capacul şi o să arunc o privire afară. Fiţi gata să o 
luaţi la fugă înapoi pe unde am venit. Se uită scurt la ceas. La 
mine arată şapte şi douăzeci şi nouă. 

Apucă treapta cea mai de sus, se ridică şi apoi îşi sprijină 
antebraţul de capacul gurii de canal. Înainte de a împinge, se 
uită peste umăr şi spune: 

— Amintiţi-vă că inspectorii nu pot cobori aici ca să pună laba 
pe noi. Tot ce pot face e să ne cheme afară. Staţi ascunşi şi nu 
rostiţi niciun nume. Aţi priceput? 

Dăm din cap toţi trei în semn că am înţeles. 

Gil inspiră adânc, ridică pumnul şi răsuceşte capacul, care se 
deschide vreo zece centimetri. Gil inspectează rapid zona - apoi 
se aude o voce de sus: 

— Nu te mişca! Stai pe loc! 

Îl aud pe Gil cum bombăneşte: 

— Rahat! 

Apucându-l de cămaşă, Charlie îl trage înapoi şi îl prinde în 
braţe când Gil îşi pierde echilibrul. 


— Du-te! Acolo! Stinge lanterna! 

Mă împiedic în beznă, împingându-l pe Paul în faţa mea. 
Încerc să-mi amintesc drumul. 

„Stai pe partea dreaptă. Ţevile sunt pe stânga, stai pe partea 
dreaptă.” 

Lovesc zidul cu umărul şi îmi sfâşii cămaşa. Paul se clatină, 
epuizat din pricina căldurii. Reuşim să facem douăzeci de paşi 
împiedicându-ne unul de celălalt, până când Charlie ne opreşte 
ca să ne prindă şi Gil din urmă. Undeva, în spatele nostru, 
lumina unei lanterne pătrunde în tunel prin gura deschisă de 
canal. Lumina e urmată de un braţ, apoi de un cap. 

— leşiţi de acolo! 

Fasciculul luminos se agită în ambele direcţii, sfâşiind bezna 
din tunel. 

Acum se aude o a doua voce, o femeie: 

— Asta este ultimul avertisment! 

Mă uit la Gil. Văd în întuneric cum Gil clatină din cap 
avertizându-ne să nu scoatem nicio vorbă. 

Simt răsuflarea umedă a lui Paul în ceafă. El se sprijină de zid, 
părând gata să leşine. Se aude din nou vocea femeii, care 
vorbeşte intenţionat tare, adresându-se partenerului ei: 

— Sună la bază. Să posteze agenţi la toate gurile de canal. 

Preţ de o clipă, lumina nu se mai vede. Charlie ne împinge 
imediat din spate. Pornim în fugă până ajungem la o intersecţie 
în T, apoi trecem de ea şi cotim la dreapta, intrând pe un 
teritoriu necunoscut. 

— Aici nu ne pot vedea, şopteşte Gil, gâfâind şi aprinzându-şi 
lanterna. 

Un alt tunel lung se pierde din raza vizuală, către ceea ce 
bănuiesc a fi zona de nord-vest a campusului. 

— Şi acum ce facem? întreabă Charlie. 

— Inapoi la Dod, propune Gil. 

Paul îşi şterge fruntea. 

— Nu se poate. Au sigilat ieşirea. 

— Vor supraveghea toate gurile principale, zice Charlie. 

luţesc pasul prin tunelul care duce spre vest. 

— Asta e cea mai rapidă cale spre nord-vest? 

— De ce? 

— Pentru că am impresia că putem ieşi lângă Rocky-Mathey. 
Cât de departe e de aici? 


Charlie îi dă lui Paul ce ne-a mai rămas din apă. Acesta o bea 
cu lăcomie. 

— Câteva sute de metri, zice el. Poate mai mult. 

Gil se gândeşte câteva clipe, apoi dă din cap. 

— Eu n-am o idee mai bună, spune şi Charlie. 

Aşa că toţi trei se iau după mine în întuneric. 


* 


O vreme continuăm să mergem fără să scoatem vreo vorbă. 
Charlie schimbă lanterna cu mine când observă că lumina de la 
a mea a slăbit în intensitate, dar se uită insistent la Paul, care 
pare tot mai dezorientat. Când Paul se opreşte într-un târziu 
pentru a se sprijini de zid, Charlie îl susţine şi îl ajută să meargă 
mai departe, amintindu-i să nu atingă ţevile. Cu fiecare pas, 
rezerva de apă scade. Încep să mă întreb dacă nu cumva mi-am 
pierdut minţile. 

— Hei, băieţi, ne atenționează Charlie din spate. Paul leşină. 

— Trebuie doar să stau jos, răspunde Paul cu voce slabă. 

Pe neaşteptate, Gil luminează la distanţă, descoperind vederii 
mai multe bare metalice. 

— La naiba. 

— O poartă de securitate, constată Charlie. 

— Ce facem? 

Gil se apleacă şi se uită în ochii lui Paul. 

— Hei, îl întreabă, scuturându-l de umeri. Există vreo cale de 
a ieşi de aici? 

Paul arată spre ţeava de abur de lângă poarta de securitate, 
apoi face un gest în jos cu braţul. 

— Treceţi pe dedesubt. 

Cercetând ţeava cu lanterna, observ izolaţia ruptă de 
dedesubt, la câţiva centimetri de podea. Cineva a mai încercat 
să treacă pe aici. 

— Nu se poate, ne anunţă Charlie. Nu e spaţiu suficient. 

— De cealaltă parte e un chepeng de deblocare, spune Gil, 
arătând către un dispozitiv de pe perete. Trebuie să treacă 
măcar unul dintre noi. Apoi putem deschide poarta. Işi coboară 
iarăşi capul la nivelul lui Paul. Ai mai făcut aşa ceva înainte? 

Paul dă din cap. 

— E deshidratat, rosteşte Charlie printre dinţi. Mai are cineva 


puţină apă? 

Gil îi dă o sticlă pe jumătate plină lui Paul, care o goleşte cu 
lăcomie. 

— Mersi. E mai bine. 

— Ar trebui să ne întoarcem, propune Charlie. 

— Nu, mă opun eu. O s-o fac eu. 

— la haina mea, se oferă Gil. Pentru izolare. 

Îmi aşez mâna pe ţeava de abur. Se simte căldura puternică 
din ea, chiar şi prin izolaţie. 

— Nu vei trece, spune Charlie. Nu cu haina pe tine. 

— Nu voi păţi nimic nici fără ea, îi asigur eu pe toţi. 

Însă îmi dau seama cât de puţin loc am abia când mă las la 
nivelul solului. Izolaţia are fisuri mari. Intins pe burtă, mă forţez 
să mă strecor între podea şi ţeavă. 

— Expiră şi împinge-te în faţă, mă sfătuieşte Gil. 

Împing în vârful picioarelor şi mă forţez să îmi sug burta - dar 
când ajung la porţiunea cea mai îngustă constat nu mai am de 
ce să mă agăţ şi mâinile îmi alunecă în noroi. Mă trezesc brusc 
țintuit sub ţeavă. 

— Rahat, mârâie Gil, lăsându-se în genunchi. _ 

— Tom, spune Charlie, apucându-mă de picioare. Impinge-te 
în mine. 

Mă forţez să folosesc palmele lui ca puncte de sprijin. Pieptul 
mi se freacă dur de beton şi o coapsă ajunge lângă porţiunea de 
țeavă de unde a dispărut izolaţia. Imi îndepărtez din reflex 
piciorul chiar în secunda când simt o arsură cumplită. 

— Ai păţit ceva? întreabă Charlie când reuşesc să trec de 
cealaltă parte. 

— Răsuceşte chepengul în sensul acelor de ceasornic, mă 
instruieşte Gil. 

Mă conformez şi poarta se deschide. Gil o împinge larg, apoi 
Charlie trece prin ea, sprijinindu-l pe Paul. 

— Eşti sigur că am ieşit bine? mă întreabă Charlie, în vreme 
ce pornim iarăşi cu toţii prin întuneric. 

Încuviinţez din cap. Câţiva paşi mai departe, ajungem la un 
„R” vopsit pe zid. Ne apropiem de Rockefeller, unul dintre 
colegiile rezidenţiale. Pe când eram boboc, mă întâlneam cu o 
fată pe nume Lana McKnight care locuia acolo. Am petrecut o 
mare parte din acea iarnă şezând în faţa unui foc leneş în 
dormitorul ei, cu mult înainte ca încălzirea din campus să fie 


centralizată. Lucrurile pe care le discutam cu ea par atât de 
îndepărtate acum: despre Mary Shelley, despre colegiu, despre 
arta gotică şi despre Buckeyes. Mama ei preda la Universitatea 
de Stat din Ohio, la fel ca tatăl meu. Lana avea nişte sâni în 
formă de vânătă şi urechile îi deveneau trandafirii dacă stăteam 
prea mult lângă foc. 

Încep să aud voci venind de deasupra. Multe. 

— Ce se întâmplă? întreabă Gil, apropiindu-se de sursa 
zgomotului. 

Capacul gurii de canal se găseşte chiar deasupra umărului 
său. 

— Asta e, zic eu, tuşind. Asta e ieşirea noastră. 

Se uită la mine, încercând să priceapă. 

În tăcere aud vocile mai clar - sunt gălăgioase. Studenţi, nu 
inspectori. Sunt zeci de studenţi care se învârt deasupra 
capetelor noastre. 

Charlie schiţează un zâmbet şi spune: 

— Olimpiada Nudă. 

— Există o gură de canal în mijlocul curţii, le reamintesc eu, 
sprijinindu-mă de zidul de piatră şi încercând să îmi recapăt 
răsuflarea. Nu trebuie decât să ridicăm capacul, să ne alăturăm 
găştii şi apoi să ne facem nevăzuţi. 

Din spatele meu însă, Paul intervine cu voce răguşită: 

— Nu trebuie decât să ne dezbrăcăm, să ne alăturăm găştii şi 
apoi să ne facem nevăzuţi. 

Pentru câteva clipe se lasă tăcerea. Primul care începe să se 
descheie la cămaşă e Charlie. 

— Scoateţi-mă de aici, spune el, înăbuşindu-şi un hohot de râs 
în vreme ce îşi scoate cămaşa. 

Îmi dau jos blugii. Gil şi Paul mă imită. Începem să ne 
înghesuim hainele într-unul din rucsacuri, umplându-l până la 
refuz. 

— Poţi căra totul? întreabă Charlie, oferindu-se să care el din 
nou ambele rucsacuri. 

Ezit. 

— Ştii că afară vor fi inspectori, nu? 

Însă Gil nu se mai teme. Începe să se caţere pe barele de 
metal. 

— Sunt trei sute de studenţi goi, Tom. Dacă nu poţi ajunge 
acasă cu o astfel de diversiune, atunci meriti să fii prins. 


Şi cu asta, Gil forţează capacul, lăsând un val de aer rece să 
intre în tunel. Aerul îl readuce la viaţă pe Paul, ca prin vrajă. 

— Bine, băieţi, ne spune Gil, privind înapoi pentru ultima dată. 
Hai să ducem prada acasă. 


Prima mea amintire de la ieşirea noastră din acel tunel este 
legată de strălucirea luminii. Felinarele luminau din plin curtea. 
Reflectoarele măturau pământul alb. Bliţurile camerelor foto 
sclipeau pe cer ca nişte licurici. 

Apoi vine valul de frig: vuietul vântului, mai puternic chiar 
decât tropăitul paşilor şi zumzetul vocilor. Fulgii mi se topesc pe 
piele precum picăturile de rouă. 

În cele din urmă văd scena. Un zid de braţe şi de picioare, 
învârtindu-se în jurul nostru ca un şarpe fără coadă şi fără cap. 
Chipuri intră şi ies din raza vizuală - colegi, jucători de fotbal, 
fete care mi-au atras privirea în campus - dar cu toţii se 
estompează ca nişte poze într-un colaj enorm. Ici şi colo zăresc 
echipamente bizare - jobenuri şi cape de supereroi, picturi de 
toate genurile desenate pe busturi - dar totul se topeşte în 
mişcarea marelui animal, dragonul chinezesc, în mijlocul 
chirăiturilor, al ţipetelor şi al licărelor de bliţuri. 

— Haide! strigă Gil. 

Eu şi Paul îl urmăm, vrăjiţi. Am uitat cum e sărbătoarea din 
noaptea primei ninsori. 

Marele şir de conga ne înghite şi pentru o secundă mă pierd 
de tot, presat de trupuri din toate direcţiile şi încercând să îmi 
păstrez echilibrul cu un rucsac pe umeri şi cu zăpada sub 
picioare. Cineva mă împinge din spate şi simt fermoarul 
explodând. Înainte de a-l putea închide la loc, hainele noastre s- 
au revărsat afară, într-o secundă dispar toate, trântite şi călcate 
în picioare în noroi. Privesc în jur, sperând că în spatele meu e 
Charlie ca să prindă din zbor ce a mai rămas, dar nu-l văd 
nicăieri. 

„Ţâţe şi buci, buci şi ţâţe”, intonează undeva un tânăr cu 
accent cockney, ca şi cum ar fi vândut flori pe scenă în My Fair 
Lady. 

În partea cealaltă zăresc un coleg mai gras de la seminarul 
meu de litere furişându-se în mulţimea de tineri şi dansând din 


buric. Nu poartă nimic în afara unui panou tip sandviş pe care 
scrie în faţă TESTARE GRATUITA şi în spate ÎNTREBAŢI 
ÎNĂUNTRU. Într-un târziu îl zăresc pe Charlie. El şi-a croit deja 
drum de partea opusă a cercului, unde Will Clay, un alt membru 
al echipei de intervenţie, poartă o cască de fotbal flancată de 
cutii de bere. Charlie îi smulge casca de pe cap şi cei doi încep 
să se alerge prin curte până nu-i mai zăresc nicidecum. 

În jurul meu râsetele se aud când mai tare, când mai încet. În 
toată agitația, simt o mână apucându-mă de antebraţ. 

— Să mergem! 

Gil mă smulge în afara cercului. 

— Ce facem acum? întreabă Paul. 

Gil priveşte în jur şi ne atrage atenţia asupra inspectorilor 
postați la toate ieşirile. 

— Pe aici, le spun eu. 

Ne apropiem de una dintre intrările în dormitoare şi ne 
ascundem în Holder Hall. O studentă beată deschide uşa 
camerei ei şi se postează acolo, confuză, ca şi cum noi am fi cei 
care ar trebui să o salute. Ne măsoară cu privirea, apoi ridică o 
sticlă de Corona în aer. 

— Noroc. 

Se clatină, apoi închide uşa, dar am suficient timp s-o zăresc 
pe una dintre colegele ei încălzindu-se lângă cămin, înfăşurată 
doar într-un prosop. 

— Haideţi, zic eu. 

Mă urmează într-o cursă până la etaj, unde bat tare într-o uşă. 

— Ce naiba fa... începe Gil. 

Inainte de a termina însă, uşa se deschide şi sunt întâmpinat 
de o pereche de ochi verzi minunaţi. Buzele de sub ei se deschid 
uşor la vederea mea. Katie este îmbrăcată într-un tricou 
albastru mulat şi o pereche de blugi vechi. Părul castaniu e prins 
la spate într-o coadă scurtă de cal. Inainte de a ne da drumul 
înăuntru, izbucneşte în râs. 

— Ştiam eu că eşti aici, zic, frecându-mi mâinile. 

Fac un pas şi o îmbrăţişez, iar ea îmi răspunde cu căldură. 

— In costumul lui Adam pentru ziua mea de naştere, spune 
ea, măsurându-mă cu privirea de sus până jos. Ochii îi 
strălucesc. Deci de-asta n-ai sunat. 

În vreme ce Katie intră înapoi în cameră, îl văd pe Paul cum 
fixează aparatul foto din mâna ei, un Pentax cu obiectiv 


telescopic aproape la fel de lung ca antebraţul ei. 

— Asta pentru ce e? întreabă Gil când Katie se întoarce să 
aşeze aparatul pe un raft. 

— Fac poze pentru Prince, răspunde ea. Poate că de data asta 
o să-mi publice măcar una. 

Asta trebuie să fie motivul pentru care nu aleargă şi ea în 
curte. Katie a încercat întregul an să publice o fotografie pe 
coperta lui Daily Princetonian, revista campusului, dar fusese 
refuzată pe motiv că era prea tânără. Acum s-a decis să 
răstoarne situaţia în favoarea ei. Doar bobocii şi studenţii de 
anul doi au camere în Holder, iar din camera ei putea vedea 
întreaga curte. 

— Unde-i Charlie? întreabă ea. 

Gil ridică din umeri şi priveşte afară pe fereastră. 

— Pe acolo, jucându-se de-a ciupit funduri cu Will Clay. 

Katie se întoarce spre mine, continuând să zâmbească. 

— Cât ţi-a luat să plănuieşti chestia asta? 

Ezit să-i răspund. 

— Zile întregi, improvizează Gil, când vede că nu găsesc o 
cale de a-i explica faptul că spectacolul nu-i fusese destinat ei. 
Poate chiar o săptămână. 

— Impresionant, zice Katie. Meteorologii nu ştiau că va începe 
să ningă până azi-dimineaţă. 

— Ore întregi, revine imediat Gil. Poate chiar o zi. 

Ochii ei nu mă slăbesc. 

— Aşadar dă-mi voie să ghicesc. Ai nevoie de un schimb de 
haine. 

— Avem nevoie de trei schimburi de haine. 

Katie se duce la dulapul ei şi spune: 

— Trebuie să fie cam răcoare afară. Se pare că vă paşte 
răceala, băieţi. 

Paul se uită la ea ca şi cum Katie nu ar vorbi serios. 

— E vreun telefon pe aici pe care să-l pot folosi? întreabă el, 
venindu-şi în fire. 

Katie îi arată un telefon fără fir pe birou. Eu traversez camera 
şi mă lipesc de ea, împingând-o în dulap. incearcă să mă dea la 
o parte, dar în momentul în care împing prea tare ne trezim 
amândoi căzând pe şirurile de pantofi de pe jos. Ne trebuie 
câteva clipe ca să ne desfacem din strânsoare. Mă ridic 
aşteptându-mă la exclamaţii de dezaprobare din partea lui Paul 


şi a lui Gil. Însă ei se concentrează în altă parte. Paul stă în colţ, 
şoptind ceva în telefon, în vreme ce Gil se zgâieşte pe fereastră. 
La început credeam ca Gil îl caută pe Charlie cu privirea. Apoi 
văd inspectorul care se apropie vorbind în acelaşi timp în staţia 
lui radio. 

— Hei, Katie, zice Gil, să ştii că n-avem nevoie de haine pe 
măsură. Merge orice. 

— Relaxează-te, spune ea, întorcându-se cu mâinile pline de 
haine pe umeraşe. 

Întinde în faţa noastră trei perechi de pantaloni de trening, 
două tricouri şi o cămaşă albastră pe care am socotit-o pierdută 
din martie. 

— Altceva n-am mai bun într-un timp aşa de scurt. 

Ne îmbrăcăm în grabă. Brusc, de la intrarea de jos se aude 
şuieratul unei staţii radio. Uşa exterioară a clădirii se închide cu 
zgomot. 

Paul închide telefonul. 

— Trebuie să ajung la bibliotecă. 

— leşiţi prin spate, ne îndeamnă Katie, repezit. Mă descurc eu 
cu paznicul. 

O iau de mână în vreme ce Gil îi mulţumeşte pentru haine. 

— Te văd mai târziu? mă întreabă ea, cu ochii plini de 
promisiuni. 

E o privire care acum este mereu însoţită de un zâmbet, 
deoarece nu poate să creadă că eu încă sunt topit după ea. 

Gil mormăie şi mă trage de braţ afară pe uşă. In vreme ce ne 
furişăm din clădire, aud vocea lui Katie chemându-l pe 
inspector: 

— Domnule ofiţer! Domnule ofiţer! Am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră... 

Gil se întoarce şi se uită înspre camera ei. Chipul i se 
luminează când vede inspectorul ajungând în dreptul ferestrei 
acoperite a lui Katie. Aproape imediat, în vreme ce pornim cu 
vântul turbat în faţă, Holder dispare în spatele unei perdele de 
zăpadă. Campusul e aproape pustiu în timp ce noi coborâm spre 
Dod. Simt cum se evaporă orice urmă de căldură acumulată în 
tunele, spălată de zăpada care mi se scurge de pe obraji. Paul 
merge uşor în faţa noastră, cu un pas hotărât. In tot acest timp 
nu scoate un sunet. 


CAPITOLUL 4 

Pe Paul l-am cunoscut prin intermediul unei cărţi. Probabil că 
ne-am fi cunoscut oricum la biblioteca Firestone, sau într-un 
grup de studiu, sau la unul dintre cursurile de literatură pe care 
le-am urmat amândoi în primul an de colegiu, aşa că probabil 
acea carte n-are nimic special. Dar când te gândeşti că volumul 
în cauză e vechi de cinci sute de ani şi că e acelaşi pe care l-a 
studiat tatăl meu înainte de a muri, prilejul pare mai mult decât 
întâmplător. 

Hypnerotomachia Poliphili, care în latină înseamnă „Lupta lui 
Poliphilo pentru iubire într-un vis”, a fost publicată în jurul anului 
1499 de un venețian pe nume Aldus Manutius. 
Hypnerotomachia este o enciclopedie mascată sub forma unui 
roman, o dizertaţie pe toate temele, de la arhitectură la 
zoologie, scrisă într-un stil pe care chiar şi o ţestoasă l-ar găsi 
leneş. Este cea mai lungă carte din lume despre un om care are 
un vis, iar asta îl face pe Marcel Proust, care a scris cea mai 
lungă carte din lume despre un om care mănâncă o prăjitură, să 
pară un adevărat Ernest Hemingway. Mă aventurez să afirm că 
cititorii din epoca Renaşterii au simţit la fel. Hypnerotomachia a 
fost un dinozaur al epocii sale. Deşi Aldus era cel mai mare 
tipograf al vremii, Hypnerotomachia este un hăţiş de subiecte şi 
personaje legate între ele doar prin protagonist - un bărbat 
alegoric obişnuit pe nume Poliphilo. Intriga e simplă: Poliphilo 
are un vis ciudat în care o caută pe femeia pe care o iubeşte. 
Însă povestea se derulează atât de complicat, încât şi cei mai 
înfocaţi cercetători ai Renaşterii - aceiaşi oameni care îl citesc 
pe Plotin în timp ce aşteaptă autobuzul - consideră 
Hypnerotomachia dureros şi obositor de dificilă. 

Cu excepţia tatălui meu. El a mărşăluit imperturbabil prin 
toate studiile istorice ale Renaşterii şi, când cei mai mulţi colegi 
ai lui au întors spatele Hypnerotomachiei, s-a apucat cu osârdie 
să o studieze. Fusese convertit spre această cauză de un 
profesor pe nume Dr. McBee, care preda istoria Europei la 
Princeton. McBee, care murise în anul dinaintea naşterii mele, 
era un şoarece de bibliotecă cu urechi elefantine şi dinţi mici, 
care datora întregul său succes unei personalităţi efervescente 
şi unui simţ neîntrecut de a discerne ce conţinea istoria valoros 
în ea. Deşi ca înfăţişare nu era cine ştie ce, omuleţul ajunsese 
pe un adevărat piedestal în universul academic. In fiecare an, 


discursul lui de final, privind moartea lui Michelangelo, umplea 
până la refuz cu spectatori cel mai mare amfiteatru din campus 
şi îi lăsa pe oamenii din colegiu cu ochii înlăcrimaţi şi cu 
batistele la îndemână. Mai presus de orice însă, McBee era un as 
al cărţii pe care toţi ceilalţi din domeniul lui de activitate o 
ignorau. El credea că există ceva aparte în această 
Hypnerotomachie, posibil chiar ceva măreț, şi făcea mereu 
eforturi pentru a-şi convinge studenţii să caute adevăratul 
înţeles al vechii cărţi. 

Unul dintre aceşti studenţi se apucase de cercetarea cărţii cu 
mai mult sârg decât ar fi putut spera McBee. Tatăl meu era fiul 
unui librar din Ohio şi ajunsese în campus a doua zi după ce 
împlinise optsprezece ani, aproape la cincizeci de ani după ce F. 
Scott Fitzgerald instaurase moda băieţilor din Vestul Mijlociu 
care vin la Princeton. De atunci se schimbaseră multe. 
Universitatea îşi ascundea trecutul de club elitist şi, o dată cu 
spiritul vremurilor, începea să renunţe la tradiţii. Colegii tatălui 
meu din primul an de studii au fost ultimii cărora li se cerea să 
participe la slujba religioasă de duminica. La un an după 
plecarea lui, au apărut şi primele studente în campus. WPRB, 
postul radio al colegiului, le-a întâmpinat în acordurile corului 
Aleluia de Hăndel. Tatălui meu îi plăcea să spună că spiritul 
tânăr era cel mai bine imortalizat în eseul lui Immanuel Kant Ce 
este Iluminismul? În mintea lui, Kant era un fel de Bob Dylan al 
anilor 1790. 

Aşa proceda tatăl meu: ştergea din istorie linia de demarcaţie 
dincolo de care totul pare plictisitor şi rigid. In loc de momente 
şi oameni mari, istoria însemna pentru el idei şi cărţi. A fost 
îndrumat de McBee timp de încă doi ani la Princeton, iar după 
absolvire şi-a urmat obsesia până în vest, la Universitatea din 
Chicago, unde şi-a obţinut doctoratul în Renaşterea italiană. A 
urmat un an de lucru cu bursă în New York, până când 
Universitatea de Stat din Ohio i-a oferit un post de profesor în 
istoria secolului al XV-lea, iar el a înşfăcat cu ambele mâini 
ocazia de a se întoarce acasă. Maică-mea, o contabilă ale cărei 
gusturi literare se opresc la Shelley şi Blake, a preluat afacerea 
cu vânzarea de cărţi din Columbus după pensionarea bunicului 
meu, iar între timp eu am fost crescut în cultul edițiilor rare la 
fel cum sunt crescuţi unii copii în cultul religiei. 

La vârsta de patru ani călătoream cu mama la diferite 


conferinţe pe teme literare. La şase ani cunoşteam diferenţa 
dintre pergament şi velină mai bine decât cunoşteam desenele 
animate. Înainte de a împlini zece ani prin mâinile mele 
trecuseră mai multe exemplare din opera de căpătâi a 
tipografilor din toate timpurile, Biblia lui Gutenberg. Însă nu-mi 
amintesc niciun moment al vieţii mele în care să nu fi ştiut 
perfect care era de fapt Biblia micii noastre religii familiale: 
Hypnerotomachia. 

„Este ultimul mare mister al Renaşterii, Thomas, îmi spunea 
tata, la fel cum îl dădăcise probabil McBee pe el. Insă nimeni nici 
măcar nu s-a apropiat de rezolvarea acestui mister.” 

Avea dreptate. Nimeni nu o făcuse. Bineînțeles că nimeni nu 
şi-a dat seama că era vorba de un mister care avea nevoie de 
rezolvare decât la zeci de ani după publicarea cărții. lar asta s-a 
întâmplat o dată cu o descoperire ciudată a unui cărturar. Dacă 
primele litere ale fiecărui capitol din Hypnerotomachia erau 
puse Împreună, rezultatul era un acrostih în latină: Poliam Frater 
Franciscus Columna Peramavit, adică „Fratele Francesco 
Colonna a iubit-o enorm pe Polia”. Cum Polia era numele femeii 
căutate de Poliphilo, alţi cărturari au început în sfârşit să se 
intereseze de adevăratul autor al cărţii. Volumul în sine nu 
spune asta şi nici măcar Aldus, tipograful, nu a ştiut vreodată. 
Însă din acel moment s-a presupus că autorul era un călugăr 
italian pe nume Francesco Colonna. Mai recent, în cadrul unui 
grup restrâns de cercetători profesionişti, compus mai ales din 
indivizi influenţaţi de ideile lui McBee, s-a presupus că acrostihul 
reprezenta doar un indiciu al secretelor care zăceau ascunse 
între paginile cărţii. Misiunea acelui grup era să descopere 
tainele. 

Pretenţia tatălui meu la faimă în toată această poveste s-a 
bazat pe un document descoperit de el în vara anului când eu 
am împlinit cincisprezece ani. Atunci - în anul dinaintea 
accidentului de maşină - m-a dus cu el într-o călătorie de 
cercetare la o mănăstire din sudul Germaniei, apoi la biblioteca 
Vaticanului. Împărţeam amândoi un apartament în Italia cu două 
paturi pliante şi o combină stereo preistorică. Timp de cinci 
săptămâni, în fiecare dimineaţă, cu precizia unei pedepse 
medievale, el alegea o nouă operă de Corelli din compilațiile 
audio aduse de acasă, apoi mă trezea în sunet de viori şi harpă 
la şapte şi jumătate punct, amintindu-mi că munca de cercetare 


nu aştepta pe nimeni. 

Mă sculam şi constatam că el se bărbierea deasupra 
chiuvetei, sau îşi călca nişte cămăşi, sau îşi număra bancnotele 
din portofel, întotdeauna fredonând melodia care se auzea de la 
combină. Chiar dacă era un bărbat scund, avea grijă de fiecare 
detaliu al înfăţişării sale, smulgându-şi firele albe din părul des 
şi castaniu la fel cum florăresele smulg petalele ofilite de pe 
trandafiri, încerca să-şi conserve un soi de vitalitate internă, o 
vivacitate pe care el o credea diminuată de ridurile de la colţul 
ochilor, de cutele de concentrare de pe frunte, iar în momentele 
în care imaginaţia mea era plictisită de şirurile nesfârşite de 
cărţi alături de care ne petreceam zilele, el sărea imediat să mă 
încurajeze. La prânz ieşeam pe stradă ca să luăm prăjituri 
proaspete şi îngheţată; în fiecare seară mergeam să vizităm 
oraşul. Într-o noapte, în Roma, am făcut împreună un tur al 
fântânilor oraşului şi mi-a spus să arunc un bănuţ norocos în 
fiecare dintre ele. 

— Unul pentru Sarah şi Kristen, a zis el când am ajuns la 
Barcaccia. Ca să le ajute să-şi vindece inimile frânte. 

Surorile mele trecuseră amândouă printr-o despărţire 
dureroasă chiar înainte de plecarea noastră. Tata, care nu 
privise niciodată cu ochi prea buni relaţiile lor, considerase 
întâmplarea o binecuvântare. 

— Unul pentru mama ta, a rostit el la Fontana del Tritone. 
Pentru că a rezistat alături de mine. 

Când fusese respinsă cererea tatei de finanţare a deplasării 
din fonduri universitare, mama păstrase librăria deschisă şi 
duminicile ca să-l ajute cu bani. 

— Şi unul pentru noi, a zis el apoi, la Quattro Fiumi. Fie să 
găsim ce căutăm. 

N-am aflat niciodată ce anume căutam - cel puţin nu până 
când nu am dat literalmente peste el. Tot ce ştiam era că tata 
credea că cercetarea  Hypnorotomachiei ajunsese într-o 
fundătură, în principal deoarece toată lumea nu mai vedea 
pădurea din pricina copacilor. Bătând cu pumnul în masă la cină, 
mi-a explicat ca acei cercetători care nu erau de acord cu el îşi 
înfipseseră în mod clar capetele în nisip. Cartea era mult prea 
greu de înţeles dinăuntru, conform afirmațiilor lui. O abordare 
mai bună era aceea de cercetare a documentelor care indicau 
cine era autorul adevărat şi care era motivul scrierii acelei cărţi. 


În realitate, tata îşi îndepărtase mulţi amici cu viziunea lui 
îngustă asupra adevărului. Dacă n-ar fi existat descoperirea din 
acea vară, familia mea s-ar fi putut trezi curând că se bazează 
în întregime pe afacerea cu librăria ca să-şi ducă traiul. Dar 
soarta i-a zâmbit tatei, la mai puţin de un an înainte de a-i lua 
viaţa. 

Într-o aripă de la etajul trei al uneia dintre bibliotecile 
Vaticanului, într-un coridor izolat plin de rafturi cu cărţi care nu 
mai văzuseră o perie de praf de secole, în vreme ce stăteam 
spate în spate căutând indiciul pe care tata îl urmărea de ani de 
zile, el a găsit o scrisoare ascunsă între paginile unei istorii 
groase de familie. Datată cu doi ani înainte de publicarea 
Hypnerotomachiei, scrisoarea era adresată unui preot de la o 
biserică locală, iar în ea se spunea povestea unui descendent al 
unei vechi familii romane de rang înalt. Numele lui era 
Francesco Colonna. 

E dificil să redau emotia tatei când a văzut numele. Ochelarii 
cu ramă metalică, pe care îi purta şi care îi alunecau pe nas pe 
măsură ce el citea, îi măreau ochii suficient cât să-i reflecte 
intensitatea curiozităţii, primul şi ultimul lucru pe care cei mai 
mulţi oameni şi-l aminteau despre tata. In acel moment, în 
vreme ce tata cântărea valoarea descoperirii, în ochii lui 
păruseră să se adune toate luminile din încăpere. Scrisoarea era 
scrisă de o mână stângace, într-o toscană stricată, ca de un 
individ neobişnuit cu acel dialect sau cu gestul scrisului. 
Cuvintele curgeau la nesfârşit, uneori părând să nu fie adresate 
cuiva anume, alteori adresate direct lui Dumnezeu. Autorul îşi 
cerea iertare că nu scrisese în latină sau greacă, limbi care îi 
erau total necunoscute. Apoi, la sfârşit, îşi cerea iertare pentru 
ceea ce comisese: „lartă-mă, Tată Sfânt, căci am ucis doi 
oameni. Mâna mea a fost cea care a dat lovitura, dar ideea nu a 
fost niciodată a mea. Stăpânul Francesco Colonna a fost cel care 
m-a pus să o fac. Judecă-ne pe amândoi cu milostenie”. 

În scrisoare se afirma că acele crime făceau parte dintr-un 
plan complicat, un plan pe care un om simplu aşa cum era 
autorul nu l-ar fi putut concepe. Cele două victime erau doi 
oameni pe care Colonna îi bănuia de trădare, iar la ordinul lui 
fuseseră trimişi într-o misiune neobişnuită. Li se dăduse o 
scrisoare spre livrare unei biserici din afara zidurilor Romei, 
unde al treilea om aştepta primirea ei. Cei doi oameni fuseseră 


obligaţi să jure sub pedeapsa cu moartea că nu vor citi 
scrisoarea, că n-o vor pierde şi că nici măcar n-o vor atinge cu 
mâna neînmănuşată. Aşa începea povestea pietrarului simplu 
care îi măcelărise pe solii de la San Lorenzo. 


x 


Descoperirea făcută de tata şi de mine în acea vară a ajuns să 
fie cunoscută în cercurile academice drept Documentul 
Belladonna. Tata era convins că descoperirea avea să-i refacă 
reputaţia în comunitatea oamenilor de ştiinţă şi, în mai puţin de 
şase luni, a publicat o cărticică cu titlul Documentul Belladonna, 
sugerând chiar prin titlu conexiunea cărţii cu Hypnerotomachia. 
Cartea îmi era dedicată mie. În ea, tata argumenta că acel 
Francesco Colonna care scrisese Hypnerotomachia nu era 
călugărul venețian, aşa cum credeau cei mai mulţi profesori, ci 
aristocratul roman menţionat în scrisoarea găsită de noi. Pentru 
a-şi susţine afirmaţia, tata a adăugat o anexă în care a inclus 
toate datele cunoscute despre viaţa călugărului venețian, pe 
care el l-a poreclit Pretendentul, şi cea a romanului Colonna, 
astfel încât cititorii să poată face comparaţia. Acea anexă simplă 
a avut darul de a ne convinge atât pe Paul, cât şi pe mine. 

Detaliile sunt clare. Mănăstirea venețiană unde a trăit falsul 
Francesco reprezenta un loc de neconceput pentru un scriitor- 
filozof. Aşa cum susţinea tata, în cea mai mare parte a timpului 
acel loc însemna un melanj vulgar de muzică tare, băute 
zdravene şi orgii. Când Papa Clement al VIl-lea a încercat să 
impună abstinenţa sufletelor care vieţuiau acolo, acestea i-au 
replicat că mai bine trec la luteranism decât să accepte 
disciplina. Chiar şi într-un asemenea mediu, biografia 
Pretendentului se înşiră ca un cazier plin de evenimente. În 
1477 fusese exilat de la mănăstire pentru unele încălcări 
neprecizate ale regulamentelor. Patru ani mai târziu s-a întors, 
însă doar pentru a comite o nouă ticăloşie, pentru care era cât 
pe ce să fie răspopit. În 1516 a fost găsit vinovat de comiterea 
unui viol şi a fost exilat pe viaţă. Neabătut, s-a reîntors şi a fost 
din nou exilat, de această dată pentru un scandal în care a fost 
implicat şi un bijutier. Moartea s-a îndurat de el în 1527. 
Veneţianul Francesco Colonna - acuzat de hoţie, violator 
dovedit, dominican de o viaţă - avea nouăzeci şi trei de ani. 


Pe de altă parte, romanul Francesco părea a fi un model al 
tuturor virtuţilor cărturăreşti. Aşa cum spunea tata, era fiul unui 
nobil puternic, care îl crescuse în cele mai bune medii ale 
societăţii europene şi îi asigurase educaţia cu ajutorul celor mai 
strălucite minţi ale Renaşterii. Unchiul lui Francesco, Prospero 
Colonna, nu era doar un patron adulat al artelor şi un cardinal al 
Sfintei Biserici, ci şi un umanist de un asemenea renume, încât 
este foarte posibil să se fi constituit în sursa de inspiraţie pentru 
personajul Prospero din Furtuna lui Shakespeare. Tata spunea 
că acestea erau genul de conexiuni care făceau posibil ca un 
singur om să scrie o carte atât de complexă precum 
Hypnerotomachia - fiind în acelaşi timp şi conexiunile de care ar 
fi fost nevoie pentru asigurarea publicării cărţii de către o 
tipografie de frunte. 

Ce punea capac întregii poveşti, cel puţin pentru mine, era 
faptul că acest Francesco de viţă nobilă fusese membru al 
Academiei Romane, o frăţie de oameni dedicați idealurilor 
păgâne ale vechii Republici a Romei, idealuri exprimate cu o 
imensă admiraţie în Hypnerotomachia. Asta explica de ce 
Colonna se identifica în acrostihul secret drept „Fra”. Cuvântul 
„frate”, pe care alţi cercetători îl socoteau un indiciu al faptului 
că acest Colonna fusese călugăr, reprezenta totodată o formulă 
comună de salut în cadrul Academiei. 

Cu toate astea, argumentele tatălui meu, pe care eu şi Paul le 
socoteam extrem de logice, au stârnit furtuni peste apele 
academice. Tata nu a apucat să trăiască îndeajuns de mult ca să 
potolească uraganul stârnit de el în micul univers al 
cercetătorilor Hypnerotomachiei, dar a apucat să vadă clocotul 
deja stârnit. Aproape toţi colegii tatei i-au respins lucrarea. 
Vincent Taft s-a dat peste cap ca s-o defăimeze. Până în acel 
moment, argumentele în favoarea veneţianului Colonna 
prinseseră atât de bine încât, atunci când tata a uitat să trateze 
unul sau două dintre ele în scurta lui anexă, întreaga lui carte a 
fost discreditată. Ideea de a lega două crime îndoielnice de una 
dintre cele mai valoroase cărţi ale lumii constituia, aşa cum 
scria Taft, „doar o tentativă patetică şi ieftină de 
autopromovare”. 

Bineînţeles că tata a fost devastat. Indivizii aceia respingeau 
însăşi esenţa carierei lui, fructul cercetării în care se implicase 
total încă din vremea lui McBee. Nu a înţeles niciodată violenţa 


reacţiilor faţă de descoperirea lui. Singurul admirator de cursă 
lungă al Documentului Belladonna, din câte ştiu eu, a fost Paul. 
El a citit cartea de atâtea ori, încât i s-a întipărit în minte chiar şi 
dedicaţia. Când a ajuns la Princeton şi a descoperit un anume 
Tom Corelli Sullivan în anuarul bobocilor, mi-a recunoscut 
imediat al doilea prenume şi a decis să mă caute urgent. 


x 


Probabil că, dacă s-a aşteptat să descopere o versiune mai 
tânără a tatălui meu, Paul a fost dezamăgit. Bobocul descoperit 
de Paul, care mergea cu un uşor şchiopătat şi părea stânjenit de 
prenumele său, comisese o greşeală de neconceput: renunţase 
la Hypnerotomachia şi devenise fiul rătăcitor al unei familii care 
îşi făcuse o religie din lectură. Undele de şoc ale accidentului de 
maşină continuau să-mi răvăşească viaţa, dar adevărul era că 
eu unul începusem să îmi pierd încrederea în cărţi înainte ca 
tata să moară. |Incepusem să-mi dau seama că există o 
prejudecată nerostită în rândul oamenilor cu carte, o convingere 
secretă pe care păreau cu toţii să o împărtăşească, anume că 
viaţa aşa cum o ştim noi este doar o viziune imperfectă a 
realităţii şi că doar arta o poate corecta, ca o pereche de 
ochelari de vedere. Cărturarii şi intelectualii pe care îi întâlneam 
acasă la cină păreau întotdeauna revoltați împotriva întregii 
lumi. Nu se puteau împăca niciodată cu ideea că vieţile noastre 
nu se desfăşoară conform destinului dramatic pe care un autor 
bun îl conferă unui personaj literar măreț. Lumea devine o scenă 
doar în cazul unor accidente caracterizate de o perfecţiune 
pură. lar ei erau de părere că asta reprezenta o ruşine. 

Nimeni nu spunea lucrurilor pe nume, dar când prietenii şi 
colegii lui tata - cu excepţia lui Vincent Taft - au venit să mă 
viziteze la spital, părând ruşinaţi de recenziile făcute asupra 
cărţii lui şi murmurând tot felul de mici elogii compuse în 
onoarea lui în sala de aşteptare, am început să văd clar dincolo 
de aparenţe. Am observat totul în clipa în care ei s-au ivit la 
căpătâiul meu: toţi îmi aduseseră braţe întregi de cărţi. 

— Asta m-a ajutat pe mine la moartea tatălui meu, mi-a spus, 
de pildă, şeful departamentului de istorie, aşezând Seven Storey 
Mountain, de Merton, pe tava cu mâncare de lângă mine. 

— Am găsit întotdeauna alinare în opera lui Auden, mi-a zis 


tânăra studentă care îşi scria lucrarea de diplomă sub 
îndrumarea tatei. 

Aşa că mi-a lăsat o copie a cărţii, cu colţul tăiat, pentru a nui 
se vedea preţul. 

— Ceea ce îţi trebuie ţie este o carte care să te revigoreze, 
mi-a şoptit un alt individ când ceilalţi au părăsit încăperea. N-ai 
nevoie de chestiile astea fără sare şi pier. 

Nici măcar nu l-am recunoscut. Mi-a lăsat un exemplar din 
Contele de Monte Cristo, pe care îl citisem deja, făcându-mă să 
mă întreb dacă el chiar avea impresia că răzbunarea este cea 
mai bună cale de urmat pentru a-mi ridica moralul în astfel de 
circumstanţe. 

Mi-am dat seama că niciunul dintre acei oameni nu putea face 
faţă realităţii mai bine decât mine. Moartea tatei, prin caracterul 
ei implacabil, îşi bătea joc de legile după care trăiau ei şi care 
spuneau că orice fapt poate fi interpretat şi orice sfârşit poate fi 
schimbat. Dickens rescrisese Marile speranțe doar pentru ca Pip 
să fie fericit. Nimeni nu putea rescrie însă cele întâmplate mie. 


* 


Ca atare, când l-am cunoscut pe Paul eram destul de sceptic. 
Îmi petrecusem ultimii doi ani de liceu forțându-mă să-mi impun 
anumite schimbări. Când simțeam dureri în picior, continuam să 
merg. Când instinctul îmi spunea să trec pe lângă o uşă fără să 
mă opresc - uşa de la sala de gimnastică, sau portiera maşinii 
unui prieten nou, sau uşa casei unei fete pe care începeam să o 
plac - mă forţam să mă opresc şi să ciocănesc şi, uneori, să mă 
las convins să intru. În Paul însă am întrezărit ceea ce aş fi putut 
să fiu. 

Era scund, cu chipul palid sub claia de păr în neorânduială. 
Semăna mai degrabă cu un băiat decât cu un tânăr bărbat. 
Şiretul de la unul din pantofi era dezlegat. Ducea o carte în 
mână ca pe un mijloc de apărare. A pomenit de 
Hypnerotomachia de prima dată când s-a prezentat. Am simţit 
că îl cunoşteam deja mai bine decât aş fi vrut. M-a descoperit 
într-o cafenea în apropiere de campus, chiar când umbrele serii 
se lăsau peste un început de septembrie. Primul meu impuls a 
fost să îl ignor în acea seară şi să îl evit mereu după aceea. 

Totul s-a schimbat însă atunci când el a zis ceva, chiar înainte 


ca eu să mă despart de el ca să mă duc la culcare. 

— Cumva, a rostit Paul, simt că e şi tatăl meu. 

Încă nu-i povestisem despre accident, iar ceea ce rostise era o 
greşeală cumplită. 

— Nu ştii nimic despre el. 

— Ba da. Am exemplare din toate lucrările lui. 

— Ascultă-mă... 

— Am găsit chiar disertaţia... 

— Nu e o carte. Nu poţi pur şi simplu să-l citeşti. 

Paul însă nu dădea semne că mă auzise. 

— Roma lui Rafael, 1974. Ficino şi renaşterea lui Platon, 1979. 
Oamenii din Santa Croce, 1985. 

Începuse să le numere pe degete. 

— „Hypnerotomachia Poliphili şi hieroglifele lui Horapollo”, în 
Renaissance Quarterly din iunie 1987. „Doctorul lui Leonardo” în 
Journal of Medical History, 1989. 

O cronologie fără nicio scăpare. 

— „Pantalonarul”, în Journal of Interdisciplinary History, 1991. 

— Ai uitat de articolul din BARS, am replicat. 

Bulletin of the American Renaissance Society. 

— Asta a fost în 1992. 

— A fost în 1991. 

Paul s-a încruntat. 

— 1992 a fost primul an în care au acceptat articole de la cei 
care nu erau membri. Era al doilea an de liceu. lţi aminteşti? In 
toamna aceea. 

S-a lăsat tăcerea. Pentru o clipă a părut îngrijorat. Nu pentru 
că s-ar fi înşelat el, ci pentru că era posibil să mă fi înşelat eu. 

— Poate că l-a scris în 1991, a admis Paul. Însă l-au publicat în 
1992. La asta te refereai? 

Am încuviinţat. 

— Atunci a fost în 1991. Ai dreptate. A scos cartea pe care o 
ducea cu el. Şi apoi mai e asta. 

O primă ediţie din Documentul Belladonna. 

Se vedea că o cercetează cu respect. 

— Cea mai bună operă a lui de până acum. Erai acolo când a 
găsit scrisoarea? Scrisoarea despre Colonna? 

— Da. 

— Mi-aş fi dorit să o pot vedea şi eu. Probabil că era uluitoare. 

Am privit peste umărul lui, printr-o fereastră, la un zid mai 


îndepărtat. Frunzele copacilor erau roşii. Începuse să plouă. 

— Era, am recunoscut eu. 

Paul a clătinat din cap. 

— Eşti foarte norocos. 

Degetele lui răsfoiau cu blândeţe paginile cărţii scrise de tata. 

— A murit acum doi ani, am zis eu. Am fost amândoi implicaţi 
într-un accident de maşină. 

— Cum??? 

— A murit imediat după ce a scris asta. 

Fereastra din spatele lui începea să se aburească pe la colţuri. 
Un om a trecut pe lângă ea, cu un ziar pe cap, încercând să se 
apere de ploaie. 

— V-a lovit cineva? 

— Nu. Tata a pierdut controlul maşinii. 

Paul s-a apucat să mângâie cu degetul imaginea de pe 
supracoperta cărţii. O emblemă singulară - un delfin cu o 
ancoră. Simbolul Aldine Press din Veneţia. 

— Nu ştiam... a spus apoi. 

— E-n regulă. 

Tăcerea care s-a lăsat în acel moment a fost cea mai lungă 
dintre tăcerile care aveau să se lase Între noi. 

— Tatăl meu a murit când eu aveam patru ani, a continuat el. 
A suferit un infarct. 

— Îmi pare rău. 

— Mulţumesc. 

— Mama ta cu ce se ocupă? l-am întrebat eu. 

A găsit o cută pe supracopertă şi a început să o netezească 
între degete. 

— A murit la un an după aceea. 

Am încercat să-i spun ceva, dar toate cuvintele pe care le 
auzisem la rândul meu până atunci păreau nepotrivite în gura 
mea. 

Paul a încercat să zâmbească. 

— Sunt ca Oliver, a continuat el, mimând un castron cu 
mâinile. Vă rog, domnule, mai vreau puţin. 

Am izbucnit într-un râset scurt, neştiind dacă el avea chef de 
aşa ceva. 

— Voiam doar să ştii la ce m-am referit, a zis el. Despre tatăl 
tău... 

— Inţeleg. 


— Am spus-o doar pentru că... 

Umbrelele treceau pe lângă capătul de jos al ferestrei ca nişte 
crabi aduşi de flux. Murmurul din cafenea se înteţise. Paul a 
început să vorbească, încercând să însenineze atmosfera. Mi-a 
povestit cum, după moartea părinţilor lui, fusese crescut la o 
şcoală parohială pentru orfani şi copii ai străzii. Cum, după ce şi- 
a petrecut cea mai mare parte a anilor de liceu în compania 
cărţilor, ajunsese la colegiu hotărât să facă ceva mai bun cu 
viaţa lui. Cum îşi căuta prieteni cu care să poată discuta. În cele 
din urmă a tăcut, evident stingherit, dându-şi seama că adusese 
conversaţia într-un punct mort. 

— Aşadar în ce cămin stai? l-am întrebat, ştiind cum se simte. 

— În Holder. La fel ca tine. 

A scos o copie a anuarului bobocilor şi mi-a arătat pagina în 
cauză. 

— De cât timp mă cauţi? l-am întrebat. 

— Tocmai ţi-am descoperit numele. 

M-am uitat pe fereastră. In acea clipă trecea pe acolo doar o 
singură umbrelă roşie. Umbrela s-a oprit în dreptul cafenelei şi a 
părut să adaste acolo înainte de a pleca mai departe. 

M-am întors spre Paul. 

— Mai vrei o ceaşcă? 

— Desigur. Mersi. 

Aşa a început totul. 


xæ 


Ciudat lucru să construieşti un castel de nisip. Noi doi am 
construit o prietenie din nimic fiindcă nu ne lega absolut nimic. 
După acea noapte mi s-a părut tot mai firesc să discut cu Paul. 
Nu peste multă vreme am început să simt la fel ca el în legătură 
cu tata, anume că poate îl împărteam amândoi într-un fel. 

— Ştii ce obişnuia el să spună? l-am întrebat într-o noapte, în 
dormitorul lui, în vreme ce discutam despre accident. 

— Ce? 

— „Cei puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la 
cei puternici.” 

Paul mi-a zâmbit. 

— Un antrenor bătrân de baschet de la Princeton obişnuia să 
spună acelaşi lucru, am continuat eu. În primul an de liceu am 


încercat să fac baschet. Tata venea să mă ia de la 
antrenamente în fiecare zi şi, când mă plângeam de statura 
mea pricăjită prin comparaţie cu toţi colegii de echipă, îmi 
spunea: „Nu contează cât sunt de mari, Tom. Aminteşte-ţi: «Cei 
puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la cei 
puternici»”. Mereu acelaşi lucru. Am clătinat din cap. Doamne, 
ce mă săturasem de chestia asta. 

— Şi crezi că e adevărată? 

— Că deştepţii iau de la cei puternici? 

— Mda. 

Am râs. 

— Nu m-ai văzut niciodată jucând baschet. 

— Păi, eu cred, mi-a zis el. Chiar cred. 

— Glumeşti... 

Fusese înghesuit în mai multe dulapuri şi terorizat de mai 
mulţi puştani în liceu decât oricare alt cunoscut al meu. 

— Nu. Deloc. Şi-a ridicat mâinile. Suntem aici, nu? 

Pusese un accent extrem de slab pe „suntem”. 

În tăcere, m-am uitat la cele trei cărţi de pe biroul lui. Strunk 
şi White?, Biblia, Documentul Belladonna. Princeton însemna un 
dar pentru el. Era în stare să uite de orice altceva. 


2 Autorii cărţii Elementele stilului (n. red.) 


CAPITOLUL 5 

Eu, Paul şi Gil ne îndreptăm spre sud, dinspre Holder către 
inima campusului. Spre est, ferestrele înalte şi subţiri ale 
Bibliotecii Firestone străpung fulgii de zăpadă cu văpăi de 
lumină. În întuneric, clădirea seamănă cu un vechi furnal, cu 
pereţii groşi de piatră izolând căldura şi atmosfera de studiu 
dinăuntru de lumea exterioară. Odată, în vis, am vizitat 
Firestone în toiul nopţii şi am găsit-o plină de insecte şi de mii 
de molii de cărţi purtând ochelari minusculi şi scufii de noapte, 
şi hrănindu-se în mod magic prin citirea cărţilor. Treceau de la o 
pagină la alta, călătorind printre cuvinte, iar pe măsură ce 
intrigile se complicau, îndrăgostiţii se sărutau cu patimă şi 
ticăloşii îşi primeau pedeapsa, cozile viermilor începeau să 
sclipească, până ce, într-un târziu, întreaga bibliotecă nu era 
decât o biserică cu lumânări unduindu-se cu blândeţe de la 
stânga la dreapta. 

— Bill mă aşteaptă acolo, zice Paul, oprindu-se în loc. 

— Vrei să venim cu tine? îl întreabă Gil. 

Paul clatină din cap. 

— Nu, e-n regulă. 

Mie însă mi se pare că observ ceva neobişnuit în vocea lui şi 
mă trezesc spunând: 

— Eu vin. 

— Ne întâlnim înapoi în cameră, ne zice Gil. Vă întoarceţi la 
timp pentru discursul lui Taft de la ora nouă? 

— Da, răspunde Paul. Bineînţeles. 

Gil ne face cu mâna şi se răsuceşte pe călcâie. Eu şi Paul ne 
continuăm drumul către Firestone. 

Imediat ce rămânem singuri, îmi dau seama că niciunul din 
noi nu ştie ce să spună. Au trecut multe zile de la ultima noastră 
conversaţie adevărată. Precum fraţii care nu-şi pot suferi 
cumnatele, nici noi nu reuşim să purtăm o conversaţie normală 
fără să ne împiedicăm de diferenţe de opinie: el crede că am 
renunţat la Hypnerotomachia doar ca să fiu cu Katie. Eu cred că 
a renunţat în favoarea Hypnerotomachiei la mult mai multe 
decât are el habar. 

— Ce vrea Bill? îl întreb în vreme ce ne apropiem de intrarea 
principală. 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus. 

— Unde ne întâlnim cu el? 


— În camera cărţilor rare. 

Adică acolo unde există în Princeton o copie din 
Hypnerotomachia. 

— Cred că a descoperit ceva important. 

— Cum ar fi? 

__— Nu ştiu. Paul ezită, părând să-şi caute cuvintele potrivite. 
Insă cartea înseamnă mai mult decât am crezut noi. Sunt sigur 
de asta. Eu şi Bill avem sentimentul că suntem în pragul unei 
descoperiri măreţe. 

Au trecut săptămâni de când nu l-am mai văzut pe Bill Stein. 
Scăldând-o în anul şase al unui program de absolvire care pare 
fără de sfârşit, Stein şi-a încropit treptat o disertaţie pe tema 
tehnologiilor tipografice din epoca Renaşterii. Slab ca un schelet 
ambulant, Stein voia să devină bibliotecar de profesie până 
când în viaţa lui şi-au spus cuvântul ambiţii mai mari: poziţia 
socială, profesoratul, avansarea în carieră - toate fixaţiile care 
pornesc de la dorinţa de a servi cărţile şi se termină cu dorinţa 
ca aceste cărţi să te servească pe tine. De fiecare dată când îl 
văd în afara bibliotecii, arată ca o fantomă evadată, ca o sacoşă 
plină de oase strânsă prea tare la gură, cu ochii spălăciţi şi părul 
roşcat şi ciudat de cârlionţat al unuia pe jumătate evreu şi pe 
jumătate irlandez. Miroase a praf de bibliotecă, a cărţi pe care 
toată lumea în afară de el le-a uitat, iar după ce vorbesc cu el 
am uneori coşmaruri că Universitatea din Chicago va ajunge să 
fie locuită de armate de Bill Stein, studenţi absolvenţi care îşi 
fac munca asemenea unor roboţi şi ai căror ochi de nichel 
privesc drept prin mine. 

Paul vede lucrurile altfel. El susţine că Bill, aşa impresionant 
cum e, are o lacună intelectuală: absenţa unei scântei de viaţă. 
Stein se caţără printre rafturile bibliotecii ca un păianjen care 
mănâncă din cărţi moarte într-o mansardă şi le transformă într-o 
pânză fină. Ce scoate Stein din cărţi este întotdeauna ceva 
mecanic şi neinspirat, animat de o simetrie pe care el n-o poate 
eluda niciodată. 

— Pe aici? îl întreb eu. 

Paul mă conduce de-a lungul holului. Camera de cărţi rare se 
află într-un colţ din Firestone şi poţi trece uşor pe lângă ea fără 
s-o observi. Înăuntru, acolo unde cele mai „noi” cărţi sunt vechi 
de secole, dimensiunea temporală devine relativă. Studenţii din 
anii superiori de la seminarile de literatură sunt aduşi aici 


precum copiii în excursii. Li se confiscă pixurile şi creioanele şi li 
se atrage atenţia asupra degetelor murdare. Bibliotecarii pot fi 
auziţi cum avertizează ditamai profesorii să privească fără să 
atingă. Profesorii emeriţi vin aici pentru a se simţi tineri din nou. 

— Ar trebui să fie închisă, zice Paul, uitându-se la ceasul lui 
digital. Probabil că Bill a convins-o pe doamna Lockhart să nu 
încuie camera. 

Păşim acum în lumea lui Stein. Doamna Lockhart, bibliotecara 
uitată de timp, probabil că a împletit ciorapi alături de doamna 
Gutenberg în zilele ei de tinereţe. Are o piele albă şi netedă şi o 
siluetă fragilă, perfect croită ca să plutească printre rafturi. In 
cea mai mare parte a timpului poate fi găsită mormăind ceva în 
diverse limbi moarte la adresa cărţilor din jurul ei, ca un 
colecţionar care vorbeşte cu obiectele din colecţia lui. Trecem 
pe lângă ea fără s-o privim şi semnăm într-un registru de 
vizitatori cu un pix ataşat de biroul ei. 

— E înăuntru, îi spune ea lui Paul, recunoscându-l, dar când 
mă vede pe mine strâmbă din nas. 

Printr-un coridor de legătură îngust ajungem în faţa unei uşi 
pe care eu, unul, n-am deschis-o niciodată. Paul se apropie, 
ciocăneşte de două ori şi aşteaptă un răspuns. 

— Doamna Lockhart? vine replica pe un ton ridicat. 

— Eu sunt, răspunde Paul. 

De cealaltă parte se aude un zgomot de yală şi uşa se 
deschide încet. În faţa noastră apare Bill Stein. Este cu vreo 
cincisprezece centimetri mai înalt decât mine şi decât Paul. 
Primul lucru pe care îl observ sunt ochii injectaţi, cu o strălucire 
metalică. lar primul lucru pe care îl observă acei ochi sunt eu. 

— A venit şi Tom cu tine, constată Bill, scărpinându-se pe 
faţă. Bine. În regulă, perfect. R 

Bill rosteşte de mai multe ori ceea ce este evident. In mod 
clar legătura dintre gura şi mintea lui s-a întrerupt undeva. 
Impresia este însă falsă. După câteva minute de banalităţi, se 
observă scânteierile aptitudinilor lui ieşite din comun. 

— A fost o zi proastă, ne anunţă el, îndrumându-ne prin 
încăpere. O săptămână proastă. Nu-i mare scofală. Eu sunt bine. 
— De ce nu se putea să discutăm la telefon? îl întreabă Paul. 

Gura lui Stein se deschide, dar din ea nu iese nicio silabă. 
Acum se scobeşte între dinţii din faţă. Işi deschide fermoarul 
jachetei, apoi se întoarce spre Paul. 


— Ţi-a căutat cumva cineva printre cărţi? întreabă el. 

— Ce? 

— Fiindcă cineva a cotrobăit prin ale mele. 

— Bill, se mai întâmplă. 

— Prin lucrarea mea despre William Caxton? Prin microfilmul 
despre Aldus? 

— Caxton e un personaj important, spune Paul. 

Eu n-am auzit în viaţa mea de William Caxton. 

— Prin documentul din 1877 despre el? continuă Bill. Se 
găseşte doar în Anexa Forrestal. Şi Scrisorile Sfintei Caterina ale 
lui Aldus ... Întorcându-se spre mine: nu este vorba, aşa cum se 
crede în general, de prima utilizare a literelor italice. Inapoi spre 
Paul: în afară de tine şi de mine, microfilmul a mai fost ultima 
dată vizionat de cineva în anii şaptezeci. Şaptezeci şi unu, 
şaptezeci şi doi. Şi cineva s-a uitat la el ieri. Chestiile astea nu ţi 
se întâmplă şi ţie? 

Paul se încruntă. 

— Ai vorbit cu Distribuţia? 

— Distribuţia? Am discutat cu Rhoda Carter. Nu ştiu nimic. 

Rhoda Carter, bibliotecar-şef la Firestone. Acolo unde se 
opresc cărţile. 

— Nu ştiu, răspunde Paul, încercând să nu-l irite şi mai tare pe 
Bill. Probabil că nu e nimic. Eu nu mi-aş face griji în privinţa 
asta. 

— Nu-mi fac. Nu mă tem. Dar uite cum stă treaba. 

Bill îşi croieşte drum către capătul îndepărtat al încăperii, 
unde spaţiul dintre zid şi masă pare prea îngust ca să fie 
străbătut. El trece prin acel spaţiu fără nicio vorbă şi bate uşor 
în buzunarul vechii lui haine de piele. 

— Primesc tot felul de apeluri telefonice. Ridic... clic. Ridic... 
clic. Mai întâi acasă, acum şi la birou. Bill clatină din cap. Nu 
contează. Să trecem la treabă. Am găsit ceva. Se uită nervos la 
Paul. Poate e ce-ţi trebuie, poate nu. Nu ştiu. Dar cred că te va 
ajuta să termini. 

Din haină scoate ceva apropiat de dimensiunile unei cărămizi, 
învelit într-o pânză. Îl pune cu blândeţe pe masă şi începe să-l 
dezvelească. Este o trăsătură a lui Stein pe care am mai 
observat-o înainte, anume că mâinile lui tresar spasmodic 
înainte de a ţine o carte. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Pe 
măsură ce desface pânza, mişcările îi devin mai controlate. 


Înăuntru se vede o carte uzată, groasă cam de o sută de pagini. 
Miroase a ceva sărat. 

— Din ce colecţie e? întreb eu, nevăzând niciun titlu pe cotor. 

— Din nicio colecţie, răspunde el. Am luat-o din New York. De 
la un anticariat. Acolo am găsit-o. 

Paul tace. Încet, întinde mâna după carte. Cotorul cărţii e 
crăpat şi strâns cu nojiţe de piele. Paginile sunt tăiate de mână. 
Poate că e vorba de o lucrare artizanală. O carte deţinută de 
unul dintre primii colonişti. 

— Trebuie să fie veche de o sută de ani, zic eu, văzând că 
Stein nu oferă niciun fel de detalii. O sută şi cincizeci. 

Pe chipul lui Stein apare o expresie de iritare, de parcă un 
câine tocmai i-ar fi ros covorul. 

— Greşit, spune el. Greşit. 

În clipa aia îmi trece prin minte că eu sunt câinele. 

— Cinci sute de ani. 

Îmi întorc privirea spre carte. 

— E din Genova, continuă Bill, concentrându-se asupra lui 
Paul. Miroase-o. 

Paul tace. Scoate un creion neascuţit din buzunar, îl întoarce 
cu fundul sus şi desface uşor coperta folosind capătul moale al 
gumei. Bill a marcat o pagină anume cu o panglică de mătase. 

— Cu atenţie, zice Stein, întinzând mâinile peste carte. 
Unghiile lui sunt roase până la carne. Nu lăsa urme. Am 
împrumutat-o doar. Ezită. Trebuie s-o returnez după ce termin 
cu ea. 

— De unde ai luat-o? întreabă Paul. 

— De la librăria Argosy, repetă Bill. Din New York. E ceea ce-ţi 
trebuia, nu? Acum putem termina. 

Paul nu pare să observe forma de plural a verbului folosit de 
Stein. 

— Ce e? întreb eu. 

— Este jurnalului şefului de port din Genova, răspunde Paul. 

Vorbeşte cu voce joasă, în vreme ce privirea parcurge 
înscrisurile de pe fiecare pagină. 

Sunt şocat. 

— Jurnalul deţinut odată de Richard Curry? 

Paul dă din cap. Cu treizeci de ani în urmă, Curry lucra la un 
vechi manuscris genovez despre care pretindea că are darul de 
a descifra Hypnerotomachia. La scurt timp după aceea i-a 


povestit lui Taft despre munca lui şi foarte curând după asta 
documentul i-a fost furat din apartament. Curry a insistat că Taft 
i l-a furat. Oricare ar fi fost adevărul, eu şi Paul am acceptat încă 
de la început ideea că acel document era pierdut pentru noi. Ne 
continuaserăm munca fără el. Acum, o dată cu apropierea 
finalizării tezei lui Paul, jurnalul se putea dovedi de nepreţuit. 

— Richard mi-a spus că existau referinţe despre Francesco 
Colonna aici, afirmă Paul. Francesco aştepta sosirea unei nave 
în port. Şeful portului a consemnat intrări zilnice despre el şi 
oamenii lui. Unde stăteau, ce făceau. 

— la-o pentru o zi, îl întrerupe Bill. Se ridică şi porneşte către 
uşă. Fă o copie dacă e nevoie. O copie de mână. Orice te ajută 
să-ţi termini treaba. Dar am nevoie de ea înapoi. 

Paul îşi pierde concentrarea. 

— Pleci? 

— Trebuie. 

— Te vedem la discursul lui Vincent? 

— Discurs? Stein se opreşte. Nu, nu pot. 

Devin eu însumi nervos când văd cât de tensionat e el. 

— Voi fi în biroul meu, continuă Stein, înfăşurându-şi un fular 
roşu în jurul gâtului. Aminteşte-ţi că am nevoie de ea înapoi. 

— Desigur, replică Paul, trăgând cărţulia mai aproape de el. O 
voi parcurge la noapte. Pot să-mi fac însemnări. 

— Şi nu-i spune lui Vincent, adaugă Stein, ridicându-şi 
fermoarul hainei de piele. Rămâne între noi. 

— i-o aduc înapoi mâine, promite Paul. Termenul meu limită 
este la noapte. 

— Pe mâine atunci, spune Stein, aruncându-şi capătul 
fularului peste umăr şi furişându-se afară din încăpere. 

leşirile lui par întotdeauna dramatice datorită faptului că sunt 
atât de bruşte. Cu câţiva paşi mari a şi trecut de locul unde se 
află doamna Lockhart şi a dispărut. Bătrâna bibliotecară ţine în 
palmă un exemplar fragil din Victor Hugo, pe care îl mângâie ca 
şi cum ar mângâia gâtul unui vechi prieten. 

— Doamnă Lockhart, se aude vocea lui Bill dintr-un loc pe 
care nu-l vedem. La revedere. 


x 


— Chiar e jurnalul? întreb eu imediat după plecarea lui. 


— Ascultă, îmi spune Paul. 

Se concentrează din nou asupra cărţii şi începe să citească cu 
voce tare. Traducerea merge cam poticnit la început, căci Paul 
se luptă cu dialectul liguric, limba folosită în Genova lui Columb, 
împestriţată cu multe cuvinte care sună a franceză. Treptat însă 
ritmul lui de traducere se îmbunătăţeşte. 


Valuri mari azi-noapte. O navă... sfărâmată de țărm. Rechinii au 
fost aduşi la țărm - unul foarte mare. Marinari francezi merg la 
bordeluri. Un maur... corsar?... văzut la țărm. 


Întoarce câteva pagini, citind la întâmplare: 


O zi superbă. Maria îşi revine. Doctorul spune că urina ei e mai 
bună. Scump şarlatanul! Omul cu... plantele... spune că o va trata 
pentru jumătate din preţ. Şi de două ori mai repede! 


Paul se opreşte, privind ţintă pagina. Apoi continuă: 
Caca de liliac, vindecă orice. 


Îl întrerup: 
— Ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia? însă el 
continuă să răsfoiască paginile. 


Un căpitan venețian a băut prea mult azi-noapte şi a început să 
se laude. Cu slăbiciunile noastre de la Fornovo. Cu vechea 
înfrângere de la Portofino. Oamenii l-au dus în... port... şi l-au 
spânzurat de un catarg înalt. Azi-dimineaţă continua să atârne 
acolo. 


Înainte de a apuca să-mi repet întrebarea, Paul face ochii 
mari. 


Noaptea trecută a venit iarăşi acelaşi om din Roma. Îmbrăcat mai 
elegant decât un duce. Nimeni nu-i cunoaşte afacerile aici. De ce a 
venit? îi întreb pe alţii. Cei care ştiu ceva nu vorbesc. Zvonurile 
spun că o navă de-a lui trebuie să ajungă în port. Ela venit ca să se 
asigure că nava ajunge cu bine. 


Mă dau mai în faţă pe scaun. Paul întoarce pagina şi continuă: 


Ce poate fi atât de important ca un asemenea om să vină până 
aici? Ce fel de încărcătură? Beţivanul Barbo spune că sunt femei. 
Sclavi turci, un harem. Dar eu l-am văzut pe acest om, căruia 
servitorii lui îi spun stăpânul Colonna, iar prietenii lui, fratele 
Colonna. Este un gentleman. Şi am mai văzut ce se ascunde în ochii 
lui. Nu e vorba de dorinţă. Este frică. Arată ca un lup care a văzut 
un tigru. 


Paul se opreşte, holbându-se la cuvinte. Curry îi repetase de 
multe ori ultima propoziţie. Chiar şi eu o recunoşteam. „Un lup 
care a văzut un tigru.” 

Coperta se închide cu zgomot în mâinile lui Paul, care apoi 
înveleşte cartea din nou în pânză. In aer s-a lăsat un miros 
sărat, greu. 

— Băieți, se aude o voce de nicăieri. V-a expirat timpul. 

— Venim, doamnă Lockhart. 

Paul se pune în mişcare, trăgând pânza peste carte şi 
înfăşurând-o strâns. 

— Şi acum ce se întâmplă? întreb eu. 

— Trebuie să-i arătăm asta lui Richard, spune Paul, aşezând 
pachetul sub cămaşa pe care i-a împrumutat-o Katie. 

— In noaptea asta? 

In vreme ce străbatem drumul înapoi, doamna Lockhart 
mormăie ceva, dar nu-şi ridică privirea. 

— Richard trebuie să ştie că Bill a aflat, spune Paul, privindu- 
şi ceasul. 

—Undee? 

— La muzeu. In seara asta este un eveniment pentru custozii 
muzeului. 

Rămân uimit. Presupusesem că Richard Curry este în oraş ca 
să sărbătorească finalizarea tezei lui Paul. 

— Sărbătorim mâine, spune el, citindu-mi expresia de pe chip. 

Jurnalul se iveşte de sub cămaşă, ca un ochi de piele neagră 
înfăşurat în bandaje. De deasupra noastră se aude ecoul unei 
voci, părând aproape ecoul unui râset. 

Web! Steck ich in dem Kerker noch? Verfluchtes dumpfes 
Mauerloch, Wo selbst das liebe Himmelslicht Trub gemalte 
Scheiben bricht! . 

— Goethe, îmi spune Paul. Intotdeauna îşi încheie cursul cu 
Faust. Deschizând uşa de la intrare, Paul strigă înapoi: Noapte 


bună, doamnă Lockhart. 
Vocea ei se aude unduindu-se spre intrarea în bibliotecă. 
— Da, răspunde ea. O noapte bună. 


CAPITOLUL 6 

Punând cap la cap ceea ce ştiam de la tata şi de la Paul, 
reiese că Vincent Taft şi Richard Curry se întâlniseră în New York 
când aveau douăzeci şi ceva de ani, apărând simultan într-o 
noapte la aceeaşi petrecere din Manhattan. Taft era tânăr 
profesor la Columbia şi erau deja vizibile la el pasiunea de 
cercetător şi dispoziţia morocănoasă. Autor a două cărţi în 
scurta perioadă de optsprezece luni scursă de la prezentarea 
lucrării de absolvire, Taft era deja îndrăgit de critici şi era socotit 
un tânăr intelectual la modă, fiind ca atare primit cu braţele 
deschise în tot felul de cercuri sociale. Pe de altă parte, după ce 
fusese scutit de serviciul militar datorită unui murmur la inimă, 
Curry abia îşi începea cariera în lumea artelor. După spusele lui 
Paul, Curry îşi construia cu grijă prieteniile cele mai avantajoase, 
construindu-şi treptat o reputaţie pe scena extrem de volatilă a 
Manhattanului. 

Prima lor întâlnire s-a produs târziu în timpul petrecerii, când 
Taft, care se ameţea tot mai mult, a vărsat un pahar de cocteil 
pe tipul atletic de lângă el. Paul mi-a spus că a fost vorba de un 
accident tipic, deoarece în acele vremuri Taft era recunoscut de 
toată lumea ca beţiv. La început Curry nu a luat prea mult în 
seamă incidentul - până când şi-a dat seama că Taft n-avea de 
gând să îşi ceară scuze. Ducându-se după el spre uşă, Curry a 
început să-i pretindă scuze, dar Taft l-a ignorat cu bună ştiinţă, 
mergând în acelaşi timp împleticit către lift. Cât timp cei doi au 
coborât zece etaje, Taft s-a apucat să vorbească fără măsură, 
proferând tot felul de insulte la adresa tânărului chipeş, în timp 
ce se clătina nesigur pe picioare spre ieşirea din clădire, 
zbierând că victima lui era „săracă, urâtă, brutală şi măruntă”. 

Spre surpriza lui uşor de imaginat, tânărul i-a zâmbit. 

— Din Leviathan, i-a spus Curry, care scrisese o teză la 
Princeton despre Hobbes. Şi ai uitat „solitar”. „Viaţa omului este 
solitară, săracă, urâtă, brutală şi măruntă.” 

— Nu, i-a replicat Taft cu un rânjet tâmp, chiar înainte de a se 
prăbuşi de stâlpul unui felinar de stradă, n-am uitat. Pur şi 
simplu îmi rezerv „solitar” pentru mine. „Sărac”, „urât”, „brutal” 
şi „mărunt” sunt oricum toate ale tale. 

lar cu asta, mi-a zis Paul, Curry a oprit un taxi, l-a băgat pe 
Taft în el şi s-au întors împreună la el în apartament, unde, 
pentru următoarele douăsprezece ore, Taft a rămas într-o stare 


profundă şi mizerabilă de letargie. 

Povestea spune că atunci când Taft s-a trezit, confuz şi 
stingherit, cei doi au început o conversaţie stângace. Curry i-a 
explicat cu ce anume se ocupă, la fel cum a procedat şi Taft, şi 
se părea că ciudăţenia situaţiei va pune capăt întâlnirii, când, 
într-un moment de inspirație, Curry a menţionat 
Hypnerotomachia, o carte pe care o studiase cu un profesor 
foarte popular de la Princeton, pe nume McBee. 

Imi pot doar imagina răspunsul lui Taft. Nu numai că auzise 
de misterul care înconjura acea lucrare, dar trebuie să fi 
observat scânteia din ochii lui Curry. Aşa cum mi-a povestit tata, 
cei doi au început să discute despre vieţile lor, dându-şi repede 
seama de lucrurile pe care le aveau în comun. Taft dispreţuia 
alţi profesionişti din domeniul academic, socotind munca lor 
trivială şi lipsită de viziune, în vreme ce Curry îşi vedea colegii 
de muncă drept nişte hârţogari plictisitori şi unidimensionali. 
Amândoi detectau o lipsă majoră de curaj la alţii, o absenţă 
fundamentală a unui scop. Şi poate că asta explică şi lupta pe 
care cei doi au dat-o pentru a elimina diferenţele dintre ei. 

Căci existau diferenţe, şi nu tocmai mici. Taft era o persoană 
cu dispoziţie schimbătoare, dificil de cunoscut şi mult mai dificil 
de iubit. Bea enorm atunci când avea companie, dar bea la fel 
de mult şi de unul singur. Poseda o inteligenţă fără astâmpăr şi 
sălbatică, asemenea unui foc lăuntric pe care nici măcar el nu-l 
putea controla. Putea parcurge cărţi întregi dintr-o dată, găsind 
lacune în argumente şi în dovezi, erori de interpretare, şi asta la 
subiecte care nu se numărau printre preferinţele lui. Paul 
susţinea că Taft nu avea o personalitate distructivă, ci o minte 
pusă pe harţă. lar focul interior devenea tot mai puternic pe 
măsură ce îl alimenta, pârjolind totul în calea lui. Şi după ce 
acest foc ardea totul în cale, îi mai rămânea un singur lucru de 
făcut. Cu timpul, s-a întors împotriva lui însuşi. 

Spre deosebire de el, Curry era un creator, nu un distrugător - 
un om al posibilităţilor mai degrabă decât al faptelor. Folosind 
cuvintele lui Michelangelo, el obişnuia să afirme că viaţa 
semăna cu o sculptură: era o chestiune de a vedea ceea ce nu 
vedeau alţii şi apoi de îndepărtare cu dalta a surplusului. Pentru 
el, cartea cea veche era doar un bloc de piatră care aştepta să 
fie sculptat. Dacă nimeni nu o înţelesese în cinci sute de ani, 
atunci însemna că sosise vremea unor priviri noi şi a unor mâini 


nerutinate, care să construiască noi ipoteze. 

În ciuda acestor diferenţe, nu a trecut mult timp până când 
Taft şi Curry şi-au descoperit şi afinități. Pe lângă 
Hypnerotomachia, împărtăşeau o privire comună asupra 
chestiunilor abstracte. Credeau în noţiunea de măreție - măreţia 
spiritului, a destinului, a proiectelor de anvergură. Precum două 
oglinzi puse faţă în faţă, în care reflexiile se dublau ca număr, s- 
au privit pentru prima dată serios, întâlnirea lor întărindu-le 
convingerile şi puterea de lucru. lar consecinţa bizară, dar 
previzibilă a prieteniei lor a fost aceea că amândoi au devenit 
mai singuri decât erau atunci când s-au cunoscut. Personajele 
universurilor lui Taft şi lui Curry - colegi şi prieteni din timpul 
colegiului, surori, mame şi foste iubiri - s-au estompat, lumea lor 
rămânând pustie, ca o scenă goală, luminată de un singur 
reflector. În mod cert carierele lor au înflorit spectaculos. Nu 
peste mult timp, Taft a devenit un istoric de mare renume, iar 
Curry proprietarul unei galerii artistice care l-a făcut celebru. 

Numai că nebunia personajelor măreţe nu trebuie să treacă 
neobservată. Cei doi oameni duceau o existenţă de sclavi. Unica 
sursă de relaxare o constituiau întâlnirile lor săptămânale de 
sâmbătă seara, când se reuneau în apartamentul unuia sau al 
celuilalt sau chiar la o cină sărăcăcioasă în oraş şi transformau 
unul dintre interesele lor comune într-o pasiune comună: 
Hypnerotomachia. 

Abia o dată cu sosirea iernii din acel an, Richard Curry l-a 
prezentat în sfârşit pe Taft unui prieten de-ai lui cu care nu 
rupsese niciodată legăturile - şi pe care-l întâlnise cu mult timp 
înainte la clasa profesorului McBee de la Princeton, omul care 
nutrea propriul interes pentru Hypnerotomachia. 

Mi-e greu să mi-l imaginez pe tata în acele zile. Omul din 
mintea mea este deja căsătorit, marchează pe perete înălțimile 
celor trei copii ai lui, întrebându-se doar când va începe şi fiul lui 
să crească, şi se agită în jurul cărţilor vechi în limbi moarte, în 
vreme ce lumea se învârte în jurul lui. Numai că era omul care îl 
transformaserăm noi - mama, eu şi surorile mele - şi nu omul 
cunoscut de Richard Curry. Tatăl meu, Patrick Sullivan, fusese 
cel mai bun prieten al lui Curry de la Princeton. Cei doi se 
considerau regii campusului şi îmi imaginez că împărtăşeau 
genul de prietenie care să facă pretenţia lor să pară reală. Tata 
a jucat un sezon de baschet la echipa mică, mereu pe banca de 


rezerve, până când Curry, în calitate de căpitan al echipei de 
fotbal american a juniorilor, l-a introdus pe teren, unde tata s-a 
achitat de sarcini mai bine decât se aştepta oricine. Cei doi au 
stat în aceeaşi cameră în anul următor, împărțind aproape 
fiecare masă. Când erau studenţi în anul trei, au ajuns chiar să- 
şi dea întâlniri duble cu două surori gemene de la Vassar, Molly 
şi Martha Roberts. Relaţia, pe care tata a comparat-o odată cu o 
halucinație într-o sală a oglinzilor, s-a sfârşit primăvara 
următoare, când surorile s-au îmbrăcat cu rochii identice la o 
petrecere, iar cei doi tineri, după ce băuseră prea mult şi le 
acordaseră fetelor prea puţină atenţie, au început să facă 
fiecare avansuri celeilalte. 

Trebuie să cred că tata şi Vincent Taft apreciau laturi diferite 
ale personalităţii lui Richard Curry. Tânărul retras, bun catolic 
din Vestul Mijlociu şi teribilul newyorkez concentrat pe carieră 
reprezentau două firi total diferite. Probabil că au sesizat 
amândoi asta de la prima strângere de mână, când palma 
tatălui meu a fost înghițită de aceea cărnoasă, de măcelar, a lui 
Taft. 

Dintre cei trei, Taft avea cea mai întunecată minte. Îl fascinau 
părţile cele mai sângeroase şi mai obscene din 
Hypnerotomachia. A întocmit sisteme de interpretare pentru 
înţelegerea sensului sacrificiilor din poveste - din felul în care 
erau tăiate gâturile animalelor, din felul în care mureau 
personajele - pentru a da un sens violenţei. A analizat 
dimensiunile clădirilor menţionate în poveste, manipulându-le ca 
să descopere tipare numerologice şi comparându-le cu tabele 
astrologice şi calendare din epoca lui Colonna, sperând să 
găsească potriviri. Din punctul lui de vedere, cea mai bună 
abordare era aceea de a ataca frontal cartea, de a-şi măsura 
inteligenţa cu cea a autorului şi de a-l înfrânge. După spusele 
tatei, Taft crezuse întotdeauna că într-o zi îl va învinge pe 
Francesco Colonna. Din câte ştim noi, acea zi nu a venit încă. 

Abordarea tatei nu putea fi mai diferită. Ce îl fascina cel mai 
mult în Hypnerotomachia era dimensiunea sexual-inocentă a 
cărţii. În secolele mai pudibonde care au urmat publicării cărţii, 
ilustrațiile au fost cenzurate, acoperite sau chiar smulse cu totul, 
în acelaşi mod în care multe nuduri din epoca Renaşterii au fost 
repictate cu frunze de smochin când gusturile s-au schimbat şi 
sensibilitatea publicului era lezată. În cazul lui Michelangelo o 


astfel de procedură este socotită pe drept o mare greşeală. Însă 
în cazul Hypnerotomachiei, chiar şi astăzi unele dintre imagini 
par puţin şocante. 

Paradele de femei şi bărbaţi dezbrăcaţi reprezintă doar 
începutul. Poliphilo urmăreşte o ceată de nimfe la o petrecere 
de primăvară - iar acolo, parcă prezidând festivitățile, se 
găseşte penisul enorm al zeului Priap, principalul centru de 
interes al întregii ilustraţii. Într-o ilustrație anterioară, mitologica 
regină Leda este prinsă în focul pasiunii cu Zeus, care este 
pictat între coapsele ei sub forma unei lebede. Textul este şi mai 
explicit, descriind întâlniri prea bizare pentru viaţa simplă a unor 
pădurari. Când Poliphilo este copleşit de atracţia fizică faţă de 
arhitectura pe care o vede, el admite că face sex cu clădirile. Şi 
cel puţin o dată pretinde că plăcerea a fost reciprocă. 

Toate acestea îl fascinau pe tata, a cărui opinie despre carte 
avea, evident, prea puţine în comun cu opinia lui Taft. In loc să o 
considere un ghid rigid, matematic, tata vedea 
Hypnerotomachia ca un tribut al iubirii unui bărbat faţă de o 
femeie. Era singura operă de artă cunoscută de el care imita 
haosul minunat al unei astfel de emoţii. Starea de visare care 
planează asupra poveștii, confuzia permanentă a personajelor şi 
rătăcirea disperată a unui bărbat în căutarea iubirii, toate aveau 
o rezonanţă profundă în sufletul lui. 

Drept rezultat, tata - şi, la începutul cercetărilor sale, şi Paul - 
a simţit că abordarea lui Taft este greşită. „In ziua în care o să 
înţelegi cum e cu iubirea, mi-a spus tata odată, vei înţelege ce a 
vrut Colonna să spună.” Tata credea că, dacă exista cu adevărat 
ceva important de ştiut despre carte, acest lucru trebuia găsit în 
afara cărţii, în jurnale, scrisori, documente de familie. Nu mi-a 
spus-o niciodată explicit, dar cred că întotdeauna a bănuit că 
există cu adevărat un mare secret închis în paginile cărţii. 
Contrar opiniilor lui Taft însă, tata simţea că era o taină despre 
iubire: o aventură a lui Colonna cu o femeie aflată sub condiţia 
lui socială; o poveste cu posibile implicaţii politice; un 
moştenitor nelegitim; o poveste de dragoste de genul celei pe 
care şi-o imaginează adolescenţii înainte ca hârca maturității să 
se ivească şi să ucidă orice lucru copilăresc din calea ei. 

În orice caz, o mare parte din abordarea lui s-a îndepărtat de 
cea a lui Taft, deşi tata, ajuns în Manhattan pentru un an de 
cercetare, departe de Universitatea din Chicago, a sesizat că 


ceilalţi doi făceau progrese rapide. Curry a insistat ca vechiul lui 
prieten să li se alăture în munca depusă şi tata a fost de acord. 
Ca trei animale închise într-o singură cuşcă, cei trei s-au chinuit 
să se acomodeze unul cu celălalt, studiindu-se bănuitori, până 
au tras noi linii de demarcaţie şi au găsit noi stări de echilibru. 
Cu toate astea, în acele zile timpul le era aliat şi toţi trei îşi 
împărtăşeau credinţa în Hypnerotomachia. Ca un ombudsman 
cosmic, bătrânul Francesco Colonna îi privea de sus şi îi 
îndruma, împăcând diferenţele de opinie cu mângâierea 
încurajatoare a speranţei. Şi, cel puţin pentru o vreme, impresia 
unităţii a ţinut. 


>. pr- 
IN 
ERC 
aaa 
Sau: 


te 
We 
IAN 
Bă ZI 
pate 
< 

ASI 


Timp de mai bine de zece luni, Curry, Taft şi tata au lucrat cot 
la cot. Abia după aceea Curry a făcut descoperirea care avea să 
pună capăt parteneriatului lor. Până atunci se plimbase prin 
galerii şi case de licitaţie, acolo unde se găseau operele 
importante de artă. În vreme ce pregătea prima sa vânzare de 
opere aflate în proprietate particulară, a dat peste un carnet 
jerpelit care aparținuse pe vremuri unui colecţionar de 
antichităţi, care tocmai decedase. 

Carnetul îi aparținuse iniţial şefului de port din Genova, un 
bătrân cu o mână strâmbă care îşi luase un obicei din a nota 
starea curentă a vremii şi degradarea stării lui de sănătate, 
ţinând în acelaşi timp o evidenţă zilnică a tuturor evenimentelor 
întâmplate pe docurile genoveze în primăvara şi vara lui 1497, 
incluzând întâmplările ciudate care marcaseră sosirea unui om 
pe nume Francesco Colonna. 


Şeful de port - pe care Curry l-a botezat Genovezul, deoarece 
nu-şi dăduse nicăieri în jurnal numele - strânsese în carnet toate 
zvonurile legate de Colonna care circulau prin port. Îşi făcuse un 
obicei din spionarea conversaţiilor pe care Colonna le avea cu 
oamenii lui din partea locului şi astfel a aflat că înstăritul roman 
venise la Genova pentru a supraveghea sosirea unei nave 
importante, secretul încărcăturii fiind cunoscut numai de 
Colonna. Genovezul a început să ducă veştile legate de sosirea 
navelor în port la reşedinţa lui Colonna, unde l-a surprins odată 
pe nobil scrijelind nişte însemnări, pe care romanul le-a ascuns 
imediat ce-l văzuse intrând. 

Dacă n-ar fi conţinut decât aceste însemnări, jurnalul şefului 
de port ar fi aruncat prea puţină lumină asupra 
Hypnerotomachiei. Însă şeful de port era un om curios şi, pe 
măsură ce devenea tot mai nerăbdător să vadă nava lui Colonna 
sosind în port, a sesizat că singura cale de a descoperi intenţiile 
nobilului era să citească documentele de transport ale lui 
Francesco, unde era trecut conţinutul încărcăturii de pe navă. În 
cele din urmă a ajuns să-l întrebe pe cumnatul lui, Antonio, un 
negustor care se ocupa câteodată de negoţul cu mărfuri furate, 
dacă nu ştia vreun hoţ care să poată fi angajat ca să intre în 
locuinţa lui Colonna şi să copieze tot ce putea fi găsit acolo. 
Antonio a fost de acord să-l ajute pe Genovez, în schimbul 
ajutorului acestuia pentru furnizarea unor documente de 
transport ale unor vase. 

Antonio a descoperit că nici măcar cei mai disperaţi oameni 
nu voiau să se bage în afacere la auzul numelui de Colonna. 
Singurul care a acceptat slujba a fost un hoţ de buzunare 
analfabet. Din întâmplare, hoţul şi-a îndeplinit bine sarcina. A 
copiat toate cele trei documente aflate în posesia lui Colonna: 
primul era o parte dintr-o poveste, pe care şeful de port nu a 
găsit-o interesantă şi, ca atare, nu a descris-o nicăieri; cel de-al 
doilea era o bucată de piele cu o diagramă complicată desenată 
pe ea, de nedescifrat pentru Genovez; în fine, cel de-al treilea 
era o hartă aparte, constând din patru puncte cardinale, fiecare 
dintre ele urmat de un set de unităţi, pe care Genovezul s-a 
luptat în zadar să le înţeleagă. Şeful de port a început să regrete 
că l-a angajat pe hoţ, când s-a petrecut un eveniment care l-a 
făcut să se teamă pentru viaţa lui. 

La întoarcerea acasă în acea noapte, Genovezul şi-a găsit 


soţia plângând. Femeia i-a explicat că fratele ei, Antonio, fusese 
otrăvit la cină în casa lui, iar cadavrul îi fusese descoperit de un 
curier. O soartă asemănătoare avusese şi hoţul de buzunare: în 
vreme ce bea ceva într-o tavernă, fusese înjunghiat în coapsă 
de un necunoscut aflat în trecere. Înainte ca proprietarul 
tavernei să observe, hoţul sângerase până murise, iar străinul 
se făcuse nevăzut. 

Genovezul a trăit în următoarele zile cu frica în sân, fiind cu 
greu în stare să-şi îndeplinească obligaţiile la docuri. Nu s-a mai 
întors niciodată la locuinţa lui Colonna, dar a notat în jurnal 
toate detaliile utile legate de ceea ce găsise hoţul şi a aşteptat 
nervos sosirea navei lui Colonna, sperând ca nobilul să plece o 
dată cu încărcătura. Preocuparea lui a devenit atât de 
obsedantă, încât mari nave comerciale intrate şi ieşite din port 
abia dacă mai erau menţionate. Când nava lui Francesco s-a ivit 
în sfârşit în port, bătrânul cu greu şi-a putut crede ochilor. 


De ce s-ar deranja atât un nobil pentru o barcă neînsemnată, a 
notat el, atât de mică, de părăginită şi de veche cum e asta? Ce 
putea aduce acea barcă astfel încât un aristocrat să arate un 
asemenea interes faţă de ea? 


lar când a aflat că nava a ocolit Gibraltarul, aducând mărfuri 
din nord, Genovezul aproape că a dat în apoplexie. Şi-a umplut 
carneţelul cu măscări, spunând că acest Colonna era un nebun 
sifilitic şi că doar un idiot sau un lunatic ar putea crede că poate 
veni vreodată ceva de valoare dintr-un loc precum Parisul. 

După spusele lui Richard Curry, doar alte două intrări în jurnal 
se mai refereau la Colonna. În prima, Genovezul înregistrase o 
conversaţie auzită, dintre Colonna şi un arhitect florentin, 
singurul vizitator regulat al nobilului roman. În timpul 
conversaţiei, Colonna făcea aluzie la o carte pe care o scria, în 
care consemna tumultul ultimelor. Deşi cuprins încă de frică, 
Genovezul şi-a notat cu atenţie acest amănunt. 

A doua menţiune, făcută cu trei zile mai târziu, era mai 
criptică, dar mult mai legată de scrisoarea descoperită de mine 
şi de tata. Până în acel moment, Genovezul se convinsese că 
acel Colonna era cu adevărat nebun. Nobilul roman refuzase să- 
şi lase oamenii să descarce nava la lumina zilei, insistând că 
marfa putea fi deplasată în siguranţă numai după lăsarea serii. 


Şeful de port a observat că multe dintre cutiile de lemn în care 
era depozitată marfa erau suficient de uşoare ca să fie 
transportate de o femeie sau chiar de un bătrân şi atunci a 
început să se gândească la niscaiva mirodenii sau la vreun 
metal preţios care putea fi astfel transportat. Treptat, Genovezul 
a început să bănuiască faptul că asociaţii lui Colonna - arhitectul 
şi doi fraţi, tot din Florenţa - erau mercenari sau asasini angajaţi 
în cine ştie ce conspirație murdară. Când omul a prins din zbor 
un zvon care părea să-i confirme temerile, s-a repezit să Îi 
noteze cu frenezie. 


Se spune că Antonio şi hoţul nu sunt primele victime ale acestui 
om, ci că acest Colonna a hotărât uciderea altor doi oameni în urma 
unei toane de-a lui. Nu ştiu cine sunt şi n-am auzit încă numele lor 
rostite, dar sunt convins că trebuie să aibă legătură cu această 
încărcătură a lui. Au aflat de conţinutul ei şi el s-a temut de 
trădarea lor. Acum sunt convins: frica este cea care îl conduce pe 
acest om. Il trădează ochii, chiar dacă oamenii lui n-o fac. 


După ceea ce spunea tata, Curry s-a preocupat mai puţin de 
cea de-a doua înregistrare decât de prima, despre care el 
credea că poate constitui o referinţă la scrierea 
Hypnerotomachiei. Dacă era adevărat, atunci povestea 
descoperită de hoţ printre lucrurile personale ale lui Colonna şi 
detaliile pe care Genovezul nu se deranjase niciodată să le 
consemneze puteau constitui o schiţă premergătoare scrierii 
manuscrisului. 

Insă Taft, care până în acel moment se preocupase de 
Hypnerotomachia din propriul punct de vedere, punând cap la 
cap nişte cataloage imense de referinţe de text, astfel încât 
fiecare cuvânt scris de Colonna să poată fi urmărit până la 
originile lui, a refuzat să acorde vreo importanţă însemnărilor 
scrijelite pe care şeful de port pretindea că le-a descoperit 
printre lucrurile personale ale lui Colonna. Aşa cum afirma Taft, 
o asemenea poveste ridicolă nu ar fi putut să arunce niciodată 
lumină asupra misterului profund al măreţei cărţi. S-a grăbit să 
trateze descoperirea în acelaşi mod în care a tratat toate 
celelalte cărţi pe care le citise pe marginea subiectului: ca fiind 
bune doar pentru foc. 

Cred că frustrarea lui avea rădăcini mai profunde decât 
sentimentele lui legate de jurnal. Observase cum balanţa puterii 


se înclină în defavoarea lui şi cum țesătura fină a parteneriatului 
său cu Richard Curry se descompunea pe măsură ce tatăl meu îl 
atrăgea pe Curry în explorarea unor abordări noi şi a unor 
oportunităţi alternative. 

Ca atare, a început o luptă internă, o bătălie pentru 
câştigarea influenţei, în cursul căreia tata şi Vincent Taft au 
început să simtă o ură reciprocă unul faţă de celălalt, ură care 
avea să dureze până la moartea tatei. Simţind că n-are nimic de 
pierdut, Taft s-a apucat să defăimeze munca tatei în încercarea 
de a-l recâştiga pe Curry de partea sa. Pe de altă parte, tata, 
sesizând ezitarea lui Curry provocată de presiunea exercitată de 
Taft, a răspuns cu aceeaşi monedă. Intr-o singură lună s-a dus 
pe apa sâmbetei toată munca depusă în cele zece luni 
anterioare. Tot progresul înregistrat de cei trei împreună s-a 
destrămat şi s-a transformat în trei eforturi individuale, nici Taft 
şi nici tata nemaivoind să aibă de a face cu sprijinul celuilalt. 

In tot acest scandal, Curry s-a menţinut pe linia jurnalului 
Genovezului. Îl îngrozise faptul că prietenii lui lăsaseră micile 
orgolii personale să le distrugă concentrarea. In tinereţe, Curry 
posedase aceeaşi virtute pe care ulterior avea s-o observe şi s-o 
admire la Paul: angajamentul profund faţă de adevăr şi iritarea 
faţă de diversiuni. Dintre cei trei, Curry a fost, în opinia mea, cel 
care a îmbrăţişat cel mai mult tema cărţii lui Colonna şi care a 
vrut cel mai tare să rezolve misterul ei. Poate din cauza faptului 
că erau universitari, tata şi Taft au văzut latura academică a 
Hypnerotomachiei. Ştiau că un cercetător îşi poate petrece 
întreaga viaţă studiind o singură carte, şi asta le amorţea 
sentimentul imperativităţii în găsirea unor răspunsuri. Numai 
Richard Curry, negustorul de artă, şi-a menţinut ritmul alert. 
Probabil că îşi întrezărise viitorul încă de pe atunci. Viaţa lui 
legată de cărţi se apropia cu repeziciune de sfârşit. 


x 


Nu unul, ci două evenimente au contribuit la rezolvarea 
conflictelor. Primul a avut loc când tata s-a întors în Columbus 
ca să-şi limpezească gândurile. Cu trei zile înainte de 
întoarcerea în New York s-a împiedicat, la propriu, de o colegă 
de la Universitatea din Ohio. Ea şi surorile ei din frăţia Pi Beta 
Phi se găseau în mijlocul unei colecte de cărţi, solicitând donaţii 


din partea librăriilor locale ca parte a unui eveniment anual de 
caritate, iar în uşa librăriei bunicului meu drumurile li s-au 
intersectat fără ca niciunul din ei să-şi dea seama pe moment. 
Într-o adevărată avalanşă de pagini şi foi de hârtie, mama şi 
tata au căzut, iar destinul tatei a luat o altă întorsătură. 

Când a ajuns înapoi în Manhattan, tata era iremediabil 
pierdut, trăsnit de întâlnirea cosmică cu fata cu păr lung şi ochi 
azurii care îi spunea „tigrule”, făcând aluzie nu la Princeton, ci la 
Blake. Chiar şi înainte de a o cunoaşte pe ea, tata îşi dăduse 
seama că se săturase de Taft. Işi mai dăduse seama şi că 
Richard Curry îşi găsise o cale proprie, fiind obsedat de jurnalul 
şefului de port. Pe tata începea să-l roadă dorul de casă. Cu un 
părinte grav bolnav şi cu o femeie de care abia se îndrăgostise, 
tata s-a întors în Manhattan doar ca să-şi strângă lucrurile şi să- 
şi ia rămas-bun. Anii petrecuţi pe Coasta de Est, care începuseră 
atât de promiţător la Princeton alături de Richard Curry, se 
apropiau de sfârşit. 

Când a ajuns la locul întâlnirii lor săptămânale, pregătit să le 
dea veştile, tata s-a trezit în mijlocul unei noi explozii. In timpul 
absenței lui, Taft şi Curry se certaseră în prima noapte şi se 
luaseră la bătaie în noaptea următoare. Fostul căpitan de echipă 
de fotbal nu s-a putut dovedi un adversar redutabil pentru un 
urs ca Vincent Taft, care i-a tras una colegului mai tânăr şi i-a 
rupt nasul. Apoi, în seara dinaintea întoarcerii tatei, Curry şi-a 
părăsit apartamentul cu ochii învineţiţi şi cu nasul bandajat şi s- 
a dus să ia cina cu o femeie de la galeria lui. În acea noapte, 
când s-a întors în apartament, a descoperit că dispăruseră toate 
documentele casei lui de licitaţii, împreună cu toate cercetările 
efectuate de el pe tema Hypnerotomachiei. Împreună cu 
acestea dispăruse şi cel mai valoros lucru al lui - jurnalul şefului 
de port. 

Curry l-a acuzat imediat pe Taft, dar acesta a negat totul. 
Invocând o serie de spargeri locale de locuinţe, poliţia a dovedit 
prea puţin interes faţă de dispariţia câtorva cărţi vechi. Insă 
tata, care a ajuns în toiul evenimentelor, i-a luat imediat partea 
lui Curry. Amândoi i-au spus lui Taft că nu mai vor să aibă de-a 
face cu el vreodată. Tata le-a explicat apoi că avea bilet a doua 
zi pentru Columbus şi că nu intenţiona să se mai întoarcă. El şi 
Richard Curry şi-au luat rămas-bun, în vreme ce Taft se holba 
tăcut în gol. 


Aşa s-a încheiat perioada studiilor tatei, anul care a pus în 
mişcare toate rotiţele viitoarei sale identități. Gândindu-mă la 
acea perioadă, mă întreb dacă nu cumva acelaşi lucru se 
petrece cu fiecare dintre noi. Maturitatea reprezintă un ghețar 
care ţintuieşte tăcut aripile tinereţii. Când se iveşte la orizont, 
emblema copilăriei îngheaţă brusc, prinzând pe vecie imaginea 
ultimului gest, în postura pe care o avem atunci când a 
încremenit totul. Cele trei dimensiuni ale lui Patrick Sullivan 
prinse de îngheţ au fost cele de soţ, tată şi cărturar. Aceste 
dimensiuni l-au definit până la sfârşitul vieţii. 

După dispariţia jurnalului şefului de port, Taft a ieşit din 
povestea vieţii tatălui meu, ca să reapară ca un tăun al carierei 
tatei, muşcându-l în permanenţă, la adăpostul hainei de 
cărturar. Curry nu a mai intrat în legătură cu tata mai bine de 
trei ani, până la căsătoria părinţilor mei. Scrisoarea compusă de 
el cu acea ocazie nu a fost scrisă cu inima uşoară, în mintea sa 
stăruind umbrele zilelor încordate ale relaţiei lor. Primele 
cuvinte erau nişte felicitări adresate mirelui şi miresei; tot ce 
urma era legat de Hypnerotomachia. 

Timpul a trecut, iar sferele de interes au devenit tot mai 
divergente. Ca rezultat al muncii acelor primi ani, lui Taft i s-a 
oferit un post permanent la prestigiosul Institut de Studii 
Avansate, unde lucrase şi Einstein când locuise lângă Princeton. 
Era o onoare pentru care tata l-a invidiat cu siguranţă, dar şi o 
poziţie care l-a eliberat pe Taft de toate obligaţiile unui profesor 
de colegiu. In afară de a încuviinţa să fie îndrumător pentru Bill 
Stein şi pentru Paul, bătrânul morocănos nu suferise niciun alt 
student în preajma lui şi nici nu mai predase vreun curs. Curry 
primise un post important la Casa de Licitaţii Skinner din Boston 
şi se înălţase pe culmile succesului profesional. In acest timp, în 
librăria din Columbus unde tata făcuse primii paşi, trei copii mici 
îl mențineau suficient de ocupat ca să uite, pentru o vreme, de 
faptul că experienţa trăită în New York lăsase urme permanente 
în sufletul şi în viaţa lui. Despărţiţi de orgoliu şi de circumstanţe, 
cei trei foşti prieteni au găsit diverse surogate pentru 
Hypnerotomachia, iubiri artificiale care să înlocuiască o 
cercetare de o viaţă lăsată neterminată. Ceasul generaţiilor a 
mai efectuat o mişcare de rotaţie şi timpul a transformat foştii 
prieteni în nişte străini. Probabil că Francesco Colonna, cel în 
favoarea căruia părea să se scurgă timpul, şi-a crezut secretul în 


siguranţă. 


CAPITOLUL 7 

— Încotro? îl întreb pe Paul, în vreme ce biblioteca dispare în 
spatele nostru. 

— Către muzeul de artă, răspunde el, mergând cocoşat ca să 
menţină uscată pânza de pe preţioasa carte. 

Ca să ajungem acolo trecem de Murray-Dodge, o clădire 
imensă de piatră aflată în mijlocul zonei de nord a campusului. 
înăuntru, o companie de teatru studenţească joacă Arcadia de 
Tom Stoppard, ultima piesă de teatru pe care Charlie a fost 
obligat să o citească în cadrul lecturilor obligatorii şi totodată 
prima piesă de teatru la care vom merge împreună. Avem bilete 
pentru spectacolul de duminică seara. Rezonând de pereţii în 
formă de cazan ai scenei se aude vocea Thomasinei, 
protagonista-minune a piesei în vârstă de treisprezece ani, care 
mi-a amintit de Paul atunci când am citit piesa pentru prima 
dată. 

— Dacă ai putea să opreşti fiecare atom pe poziţia şi în 
direcţia lui, spune ea în piesă, şi dacă mintea ţi-ar putea 
cuprinde toate acţiunile astfel suspendate, atunci, dacă ai fi 
foarte, foarte bun la algebră, ai putea scrie formula întregului 
viitor. 

— Da, îngaimă profesorul ei, epuizat de energia minţii ei. Da, 
din câte ştiu, eşti prima persoană care s-a gândit la aşa ceva. 

De la distanţă, intrarea principală în muzeul de artă pare 
deschisă, ceea ce reprezintă un mic miracol într-o noapte de 
vacanţă.  Custozii muzeului sunt nişte persoane ciudate. 
Jumătate din ei au aspect de şoareci de bibliotecă, cealaltă 
jumătate fiind plini de toane ca nişte artişti, iar în acest timp eu 
trăiesc cu impresia că cei mai mulţi ar prefera să lase copiii de 
grădiniţă să picteze cu degetele pline de vopsea pe tablourile lui 
Monet decât să lase un student în muzeu atunci când nu este 
strict necesar. 

McCormick Hall, sediul departamentului de istorie a artei, se 
află în faţa muzeului propriu-zis, iar peretele intrării este 
îmbrăcat în sticlă. În vreme ce ne apropiem, paznicii ne privesc 
prin acvariu. Ca într-una dintre expoziţiile avangardiste la care 
m-a dus Katie şi pe care n-am înţeles-o deloc, unde exponatele 
par întru totul reale, dar stau tăcute şi perfect nemişcate. Pe un 
carton atârnat de uşă scrie: ŞEDINŢA CUSTOZILOR MUZEULUI 
DE ARTĂ DE LA PRINCETON. Cu litere mai mici, dedesubt scrie: 


„Muzeul este închis pentru public”. Eu şovăi, dar Paul dă buzna. 

— Richard, strigă el în sala principală. 

Mai mulţi custozi se întorc şi cască gura, dar nu zăresc niciun 
chip cunoscut printre ei. Pereţii sălii principale sunt plini de 
tapiserii, ca nişte ferestre colorate în această clădire albă şi 
austeră. Vaze greceşti restaurate stau pe stâlpi înalţi până la 
talie, într-o încăpere alăturată. 

— Richard, repetă Paul, mai tare acum. 

Chelia lui Curry se răsuceşte pe gâtul lung şi gros. Curry e 
înalt şi subţiratic. Poartă un costum cu dungi şi o cravată roşie. 
Când îl vede pe Paul apropiindu-se, ochii i se umplu de 
afecţiune. Soţia lui Curry a murit cu mai bine de zece ani în 
urmă, fără să-i fi dăruit vreun copil, iar acum Curry se uită la 
Paul ca la unicul lui fiu. 

— Băieți, ne salută el cu căldură, întinzând ambele braţe, ca şi 
cum am avea doar jumătate din vârsta noastră. Se întoarce spre 
Paul. Nu mă aşteptam să te văd aşa de repede. Credeam că vei 
termina abia mai târziu. Ce surpriză plăcută! 

Îşi mângâie butonii de la cămaşă cu degetele şi în ochi i se 
citeşte plăcerea autentică. Se apleacă pentru a strânge mâna 
întinsă a lui Paul. 

— Ce-ai mai făcut? 

Zâmbim amândoi. Energia din vocea lui Curry îi sfidează 
vârsta, dar din alte puncte de vedere semnele timpului se fac 
simţite clar. De când l-am văzut ultima dată, cu numai şase luni 
înainte, mişcările lui au devenit mai rigide, iar obrajii au început 
să i se scofâlcească. Richard Curry deţine acum o mare casă de 
licitaţii în New York şi este custode la muzee mult mai mari 
decât acesta - dar, conform celor spuse de Paul, după ce 
Hypnerotomachia a dispărut din viaţa lui, cariera lui nu a 
însemnat apoi decât o luptă încăpăţânată pentru a uita ceea ce 
fusese înainte. Nimeni nu părea mai surprins şi mai puţin 
impresionat de succesul acestei cariere decât Curry însuşi. 

— Ah, exclamă el acum, întorcându-se ca şi cum ar fi vrut să 
ne prezinte cuiva. Aţi văzut picturile? 

În spatele lui se vede o pânză pe care n-o observasem 
niciodată înainte. Privind în jur, îmi dau seama că operele de 
artă de pe pereţi nu seamănă cu ceea ce se află de obicei aici. 

— Astea nu sunt din colecţia colegiului, spune Paul. 

Curry zâmbeşte. 


— Nu, ai dreptate. Fiecare dintre custozi a adus ceva pentru 
seara asta. Am făcut un pariu ca să vedem care dintre noi poate 
împrumuta muzeului cele mai multe picturi. 

Ca vechi jucător de fotbal, Curry păstrează în vorbire urme 
despre rămăşaguri, jocuri de noroc şi pariuri între gentlemeni. 

— Cine a câştigat? întreb eu. 

— Muzeul de artă, răspunde el, deturnând sensul întrebării. 
Când noi ne străduim, Princeton profită. 

În tăcerea care urmează, Curry inspectează feţele invitaţilor 
care nu plecaseră din sala principală după întreruperea 
provocată de noi. 

— Aveam de gând să-ţi arăt asta după şedinţa custozilor, îi 
spune el lui Paul, dar nu văd niciun motiv să nu o fac acum. 

Ne face semn să îl urmăm şi porneşte către o încăpere din 
stânga. Mă uit la Paul, întrebându-mă ce vrea să spună, dar Paul 
pare să n-aibă absolut deloc habar. 

— George Carter senior a adus aceste două... spune Curry, 
arătându-ne operele de artă înşirate pe pereţi. 

Două schiţe mici semnate Dürer se odihnesc în rame. Sunt 
atât de vechi, că textura lor pare lemnoasă. 

— Şi Wolgemut-ul din cealaltă parte. Ne indică partea opusă a 
sălii. Philip Murrays a adus aceste două lucrări manieriste foarte 
drăguţe. 

Curry ne conduce într-o a doua încăpere, unde arta secolului 
al XX-lea lăsase locul picturilor impresioniste. 

— Familia Wilson a adus patru opere: un Bonnat, un mic 
Manet şi două Toulouse-Lautrec. Ne lasă un răgaz ca să le 
studiem. Marquands a adăugat acest Gauguin. 

Traversăm iarăşi sala principală, iar în sala antichităţilor Curry 
continuă: 

— Mary Knight a adus o singură operă, dar e vorba de un bust 
roman foarte mare, despre care ea spune că ar putea deveni o 
donaţie permanentă. Foarte generos din partea ei. 

— Şi tu ce ai adus? îl întreabă Paul. 

Curry ne-a purtat într-un tur al etajului întâi, înapoi spre 
încăperea din care plecaserăm. 

— Astea sunt ale mele, spune el, arătând cu mâna. 

— Care dintre ele? întreabă Paul. 

— Toate. 

Curry şi Paul schimbă o privire. Sala principală conţine mai 


mult de o duzină de lucrări. 

— Veniţi încoace, ne spune Curry, întorcându-se către un 
perete plin cu picturi, aflat în apropiere de locul în care îl 
găsiserăm pe el. Astea sunt operele pe care vreau să vi le arăt. 

Ne poartă prin faţa fiecărei pânze de pe perete, câte una pe 
rând, fără să scoată vreo vorbă. 

— Ce au în comun? întreabă el, după ce ne lasă să le studiem. 

Eu clatin din cap, dar Paul îşi dă imediat seama. 

— Subiectul. Toate se referă la povestea biblică a lui Iosif. 

Curry încuviinţează. 

— losif vânzând grâu oamenilor, începe el, arătând spre prima 
pânză. De Bartholomeus Breenbergh, pictată în jurul lui 1655. l- 
am convins pe cei de la Institutul Barber să îl împrumute. 

Ne lasă o clipă, apoi trece la al doilea tablou. 

— Iosif şi fraţii lui, de Franz Maulbertsch, 1750. Uitaţi-vă la 
obeliscul din fundal. 

— Îmi aminteşte de o ilustrație din Hypnerotomachia, spun 
eu. 

Curry zâmbeşte. 

— La început am crezut acelaşi lucru. Din nefericire, se pare 
că nu există nicio legătură. 

Ne duce la a treia pictură. 

— Pantormo, exclamă Paul înainte de a spune ceva Curry. 

— Da. /osif în Egipt. 

— Cum ai obținut-o pe asta? 

— Londra nu a fost dispusă să o lase să vină direct la 
Princeton. A trebuit să aranjez totul prin Poliţia Metropolitană. 

Curry vrea să spună altceva, când Paul zăreşte ultimele două 
picturi din serie. Este, de fapt, o pereche de panouri de lemn, 
mari de un metru şi ceva, bogat colorate. In vocea lui Paul se 
citeşte uşor emoția: 

— Andrea del Sarto. Poveşti despre Iosif. Le-am văzut în 
Florenţa. 

Richard Curry tace. Plătise toate costurile pentru ca Paul să-şi 
petreacă vara primului nostru an de colegiu în Italia, studiind 
Hypnerotomachia. A fost singura dată când Paul plecase în 
străinătate. 

— Am un prieten la Palazzo Pitti, spune Curry, ducându-şi 
mâinile la piept. A fost foarte bun cu mine. Le-am împrumutat 
pentru o lună. 


Paul rămâne încremenit un minut. Părul îi stă lipit de ţeastă, 
încă ud din pricina zăpezii, dar un zâmbet i se formează pe buze 
când se întoarce spre picturi. Într-un târziu, după ce i-am 
observat reacţia, îmi trece prin minte că picturile au fost 
aranjate în această ordine cu un anumit scop. Se constituie într- 
un crescendo al semnificaţiilor pe care doar Paul îl poate 
înţelege. Probabil că Richard insistase asupra acestui 
aranjament, iar curatorii au fost de acord cu el, recunoscători 
custodelui care adusese mai multe opere de artă decât toţi 
ceilalţi la un loc. Peretele din faţa noastră este un cadou din 
partea lui Curry pentru Paul, o felicitare tăcută pentru finalizarea 
tezei lui. 

— Aţi citit poemul lui Browning despre Andrea del Sarto? 
întreabă Curry, încercând să-şi exprime ideile şi în cuvinte. 

Eu am făcut-o, pentru seminarul de literatură, dar Paul clatină 
din cap. 

— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recită 
Curry. Visează? Doresc cu disperare să o facă! Însă speranţa li 
se transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.” 

Paul se întoarce în sfârşit şi îşi pune o mână pe umărul lui 
Curry. În acel moment se dă înapoi şi scoate cărticica învelită în 
pânză de sub cămaşă. 

— Ce e asta? întreabă Curry. 

— Ceva ce tocmai mi-a fost adus de Bill. 

Paul ezită şi eu îmi dau seama că e nesigur pe reacţia lui 
Curry. Dezveleşte cu grijă cartea. 

— Cred că ar trebui să vezi despre ce e vorba. 

— Jurnalul meu! exclamă Curry, şocat. Îl răsuceşte în mâini. 
Nu-mi vine să cred... 

— O să-l folosesc, spune Paul. Ca să termin. 

Dar Curry îl ignoră. Pe măsură ce îl studiază, zâmbetul îi 
dispare. 

— De unde a apărut? 

— De la Bill. 

— Ai mai spus asta. Şi el unde l-a găsit? 

Paul ezită. In vocea lui Curry se citeşte o oarecare tensiune. 

— Intr-un magazin de cărţi din New York, răspund eu. Un 
anticariat. 

— Imposibil, îngaimă Curry. Am căutat cartea asta 
pretutindeni. In fiecare bibliotecă, în fiecare librărie, în fiecare 


bazar de cărţi din New York. La toate casele importante de 
licitaţie. Dispăruse. Timp de treizeci de ani, Paul. Pur şi simplu a 
dispărut. 

Intoarce paginile, inspectându-le cu atenţie, cu privirea şi cu 
mâinile. 

— Da, uite aici. Asta e secţiunea despre care ţi-am povestit. 
Colonna e menţionat aici - trece la altă intrare, apoi la alta - şi 
aici. Ridică brusc privirea din carte. E imposibil ca Bill să fi dat 
aşa peste ea în seara asta. Nu cu o seară înainte de terminarea 
lucrării tale. 

— Ce vrei să spui? 

— Cum rămâne cu desenul? vrea Curry să afle. Bill ţi l-a dat şi 
pe ăsta? 

— Ce desen? 

— Bucata de piele. Curry imaginează nişte dimensiuni din 
degetele mari şi arătătoare, o suprafaţă cam de nouă de 
centimetri pătraţi. Înghesuită în mijlocul jurnalului. Avea un 
desen pe ea. O schiţă. 

— Nu era acolo, răspunde Paul. 

Curry răsuceşte iarăşi cartea în mâini. Ochii îi devin reci şi 
distanţi. 

— Richard, mâine trebuie să îi înapoiez jurnalul lui Bill, spune 
Paul. O să-l citesc de la un capăt la altul în noaptea asta. Poate 
că mă va îndruma prin ultima secţiune din Hypnerotomachia. 

Curry se scutură şi revine la realitate. 

— Nu ţi-ai terminat lucrarea? 

Vocea lui Paul se umple de nelinişte. 

— Ultima secţiune nu e ca celelalte. 

— Dar cum rămâne cu termenul limită de mâine? 

Văzând că Paul nu-i răspunde, Curry îşi plimbă palma peste 
coperta jurnalului, apoi îi dă drumul. 

— Termină. Nu compromite ceea ce ai câştigat deja. Miza e 
prea mare. 

— N-o voi face. Cred că sunt aproape de rezolvare. Sunt 
foarte aproape. 

— Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi. Un permis de excavare. 
Topografi. Dacă e acolo, e imposibil să ne scape. 

Mă uit la Paul, întrebându-mă la ce se referă Curry. 

Paul zâmbeşte nervos. 

— Nu mai am nevoie de nimic. O să găsesc totul pe cont 


propriu, acum că am jurnalul. 

— Să nu-l scapi din ochi. Nimeni nu a mai făcut aşa ceva 
înainte. Aminteşte-ţi ce spune Browning: „Ce mulţi visează 
numai toată viaţa lor”. 

— Domnule, se aude o voce din spatele nostru. 

Ne întoarcem şi vedem un custode venind spre noi. 

— Domnule Curry, şedinţa începe în curând. Pot să vă rog să 
urcați la etaj? 

— Mai vorbim pe tema asta mai târziu, spune Curry devenind 
serios. Nu ştiu cât va dura întâlnirea asta. 

Îl bate uşor pe Paul pe braţ, mie îmi strânge mâna, apoi 
porneşte spre scări. După ce le urcă, ne trezim singuri cu 
paznicii. 

— N-ar fi trebuit să-l las să-l vadă, spune Paul, mai mult 
pentru sine, în vreme ce pornim spre uşă. 

Se opreşte ca să se mai uite o dată la picturi, imprimându-şi 
în minte o amintire pe care să o folosească atunci când muzeul 
este închis. Apoi ne îndreptăm hotărâți spre ieşire. 

— De ce ar fi minţit Bill în legătură cu locul de unde a luat 
jurnalul? întreb eu după ce ieşim iarăşi în ninsoare. 

— Nu cred că a minţit, îmi răspunde Paul. 

— Atunci la ce se referea Curry? 

— Ne-ar fi spus dacă ar fi ştiut mai multe. 

— Poate că n-a vrut să-ţi spună cu mine de faţă. 

Paul mă ignoră. Îi place să pretindă că în ochii lui Curry noi doi 
suntem egali. 

— Ce a vrut să spună când a afirmat că te ajută să obţii 
permisul de excavare? îl întreb eu mai departe. 

Paul priveşte nervos peste umăr, la un student care a apărut 
în spatele nostru. 

— Nu aici, Tom. 

Îmi dau seama prea bine că nu e cazul să-l presez. După un 
moment lung de tăcere, întreb: 

— Îmi poţi spune de ce toate picturile alea aveau de-a face cu 
losif? 

Expresia de pe chipul lui Paul se luminează. 

— Facerea, capitolul 37. Face o pauză ca să-şi amintească. „ŞI 
iubea Israel pe losif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, 
pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi 
aleasă.” 


Îmi trebuie câteva secunde ca să pricep. Haina aleasă. lubirea 
unui tată în vârstă pentru fiul lui favorit. 

— E mândru de tine, spun eu. 

Paul dă din cap. 

— Dar n-am terminat. Lucrarea nu e terminată. 

— Dar nu e vorba de asta, îi spun eu. 

Paul zâmbeşte uşor. 

— Ba bineînţeles că e. 


x 


Ne întoarcem la cămin, iar eu mă uit la cer şi ceva nu-mi 
place: este întunecat, dar nu e negru complet. Cupola cerului 
este în întregime acoperită de nori de zăpadă de la un orizont la 
celălalt, de un cenuşiu intens, aproape luminos. Nu se vede nici 
măcar o singură stea. 

Ajunşi la uşa din spate de la Dod, îmi dau seama că n-avem 
cum să intrăm. Paul îi face semn unui student din anii terminali 
de la etaj, care ne aruncă o privire curioasă înainte de a ne 
împrumuta legitimaţia lui de acces. Un aparat înregistrează 
codul cu un „bip” scurt, apoi uşa se descuie cu un sunet ca de 
carabină armată. In subsol, două boboace împăturesc haine pe 
o masă desfăcută, îmbrăcate doar cu tricouri şi pantalonaşi 
scurţi în căldura înăbuşitoare a spălătoriei. Intotdeauna se 
întâmplă la fel: trecerea prin spălătorie iarna seamănă cu 
intrarea într-un miraj deşertic, din pricina aerului care parcă 
tremură datorită căldurii şi a trupurilor pe jumătate goale. Când 
ninge afară, priveliştea picioarelor şi a umerilor goi e mai bună 
decât o doză de whisky pentru a-ţi pune sângele în mişcare. 
Suntem departe de Holder, dar avem senzaţia că am intrat în 
sala de aşteptare pentru Olimpiada Nudă. 

Urc la etajul întâi şi mă îndrept spre aripa de nord a clădirii, la 
capătul căreia se află apartamentul nostru. Paul vine tăcut în 
urma mea. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât mă gândesc 
mai intens la cele două scrisori de pe măsuţa pentru cafea. Nici 
măcar descoperirea lui Bill nu mă poate distrage. Săptămâni de 
zile am adormit cu gândul la ce poate face o persoană cu 
patruzeci şi trei de mii de dolari pe an. Fitzgerald a scris odată o 
nuvelă despre un diamant de mărimea hotelului Ritz, iar în 
secundele de moţăială înainte să adorm profund, atunci când 


lucrurile au proporţii variabile, mă imaginez cumpărând un inel 
cu un astfel de diamant montat pe el, pentru o femeie care se 
află la celălalt capăt al visului. În unele nopţi mă gândesc să 
cumpăr articole vrăjite, aşa cum fac copiii în joacă, cum ar fi o 
maşină care nu se strică niciodată sau un picior care se vindecă 
întotdeauna. Când mă las astfel purtat de imaginaţie, Charlie e 
cel care mă aduce cu picioarele pe pământ. Imi spune că ar 
trebui să-mi cumpăr o colecţie de pantofi scumpi sau să depun 
un avans pentru o casă cu tavane joase. 

— Ce fac? întreabă Paul, arătând cu degetul înspre capătul 
coridorului. 

Charlie şi Gil stau unul lângă celălalt lângă uşa 
apartamentului. Se uită prin uşa deschisă înăuntru, unde se 
plimbă cineva. La o a doua privire mai atentă, totul se 
limpezeşte în mintea mea: poliţia campusului ne face o vizită. 
Probabil că ne-a zărit cineva ieşind din tunele. 

— Ce se petrece? întreabă Paul, iuţindu-şi paşii. 

Mă grăbesc să îl urmez. = 

Inspectorul măsoară ceva pe podea. li aud pe Charlie şi pe Gil 
discutând, dar nu pot discerne cuvintele. Exact în clipa când 
încep să-mi pregătesc scuzele pentru ceea ce am făcut, Gil ne 
vede venind şi spune: 

— E-n regulă. Nu a fost luat nimic. 

— Ce??? 

Ne arată uşa. Acum văd că încăperea este în dezordine. 
Pernele de pe canapea au fost împrăştiate pe jos, iar cărţile de 
pe rafturi sunt răscolite. În dormitorul pe care îl împart cu Paul, 
uşile de la dulapuri sunt larg deschise. 

— Oh, Doamne... şopteşte Paul, împingându-ne pe Charlie şi 
pe mine pentru a vedea mai bine. 

— Cineva a dat o spargere, explică Gil. 

— Cineva a intrat, îl corectează Charlie. Uşa era descuiată. 

Mă întorc spre Gil, ultimul care a ieşit. În ultima lună, Paul ne- 
a rugat să ţinem apartamentul încuiat până când el îşi termină 
teza. Gil este singurul care uită de această rugăminte. 

— Uitaţi-vă, se apără Gil arătând spre fereastra din partea 
cealaltă a camerei. S-a intrat pe acolo. Nu pe uşă. 

Sub o fereastră care dă spre faţada de nord a camerei 
comune s-a format o băltoacă de apă. Jumătatea de jos a 
ferestrei este ridicată, iar zăpada se strânge pe pervaz, troienită 


de vânt. Oblonul a fost tăiat în trei locuri. 

Intru în dormitor împreună cu Paul. Privirea lui observă în fugă 
sertarele biroului, apoi se ridică spre locul unde ar fi trebuit să 
fie cărţile de la bibliotecă aşezate pe un raft pe care i l-a 
construit Charlie. Cărţile au dispărut. Se uită în stânga şi-n 
dreapta, căutând ce mai lipseşte. Respiră cu zgomot. Pentru o 
clipă suntem iarăşi în tunele; nimic nu mai pare cunoscut, în 
afara vocilor de alături. 

— Nu contează, Charlie. Nu au intrat aşa. 

— Nu contează pentru tine, pentru că ţie nu ţi-au luat nimic. 

Inspectorul continuă să se plimbe prin living. 

— Probabil că cineva a ştiut... mormăie Paul pentru sine. 

— la priveşte aici, spun eu, arătând spre salteaua de jos a 
celor două paturi suprapuse. 

Paul se întoarce. Cărţile sunt acolo, în siguranţă. Cu mâini 
tremurânde, Paul începe să verifice titlurile. 

Mă apuc să caut printre lucrurile mele şi descopăr că aproape 
nimic nu a fost atins. Praful nici nu fusese deranjat. Cineva mi-a 
răsfoit hârtiile, dar doar o reproducere înrămată a primei pagini 
din Hypnerotomachia, un cadou de la tata, a fost dată jos de pe 
perete şi scoasă din ramă. Un colţ e îndoit, dar altfel n-a păţit 
nimic. Cu reproducerea în mână, privesc în jur şi zăresc o 
singură carte de-a mea care nu e la locul ei: dovada despre 
existenţa Scrisorii Belladonna, înainte ca tata să decidă că 
Documentul Belladonna sună mult mai bine. 

Gil vine în holul dintre dormitoare şi ne strigă: 

— N-au atins nimic din lucrurile lui Charlie sau ale mele. La voi 
cum e? 

In voce i se citeşte un pic de vină, dar şi speranţa că, în ciuda 
dezastrului, nu a dispărut nimic. 

Imi dau seama la ce se referă când mă uit în direcţia lui. 
Celălalt dormitor e perfect ordonat. 

— Lucrurile mele sunt în ordine, îi spun eu. 

— N-au găsit nimic, îmi replică Paul. 

Înainte de a apuca să întreb la ce se referă, o voce ne 
întrerupe din hol: 

— Pot să vă pun amândurora câteva întrebări? 

Inspectoarea, o femeie cu piele ca de pergament şi cu păr 
buclat, ne măsoară încet cu privirea când ne facem apariţia, uzi 
leoarcă din pricina zăpezii. Îi atrag atenţia pantalonii de trening 


ai lui Katie pe care îi poartă Paul şi tricoul ei de înot sincron pe 
care îl port eu. Femeia, care se legitimează ca locotenent 
Williams după ecusonul din piept, scoate un carneţel din haină. 

— Şi voi doi sunteţi...? 

— Tom Sullivan, răspund eu. El e Paul Harris. 

— V-a fost luat ceva? 

Privirea lui Paul continuă să inspecteze camera, ignorând-o pe 
polițistă. 

— Nu ştim, răspund eu. 

Femeia îşi înalţă privirea. 

— V-aţi uitat prin jur? 

— Încă n-am observat să lipsească ceva. 

— Cine a plecat ultimul din cameră în seara asta? 

— De ce? 

Williams îşi drege glasul. 

— Deoarece ştim cine a lăsat uşa descuiată, dar nu şi cine a 
lăsat fereastra deschisă. 

Întârzie asupra cuvintelor „uşă” şi „fereastră”, în special ca să 
ne amintească modul în care am ajuns să păţim ce am păţit. 

Paul observă fereastra pentru prima dată. Culoarea îi dispare 
din obraji. 

— Trebuie să fi fost eu de vină. În dormitor era atât de cald, 
iar Tom nu voia să deschidă fereastra. Am ieşit să lucrez şi 
probabil am uitat să o închid. 

— Ascultati, îi spune Gil poliţistei, văzând că ea nu încearcă să 
ajute în niciun fel, putem termina chestia asta? Nu cred că mai e 
ceva de văzut. 

Fără a aştepta vreun răspuns, închide fereastra şi îl conduce 
pe Paul spre canapea, după care se aşază lângă el. 

Poliţista îşi face ultimele însemnări în carnet. 

— Fereastra deschisă, uşa neîncuiată. Altceva? 

Tăcem cu toţii. 

Williams clatină din cap. 

— Spargerile sunt cazuri greu de rezolvat, spune ea, pentru a 
preîntâmpina speranţe prea mari din partea noastră. O să 
raportăm cazul poliţiei de proximitate. Data viitoare, încuiaţi 
bine înainte de a pleca. Aşa veţi fi scutiţi de necazuri. Luăm 
legătura dacă obţinem informaţii noi. 

Porneşte spre ieşire, cu bocancii scârţâind la fiecare pas. Uşa 
se închide singură în urma ei. 


Mă duc la fereastră ca să mai arunc o privire. Balta de zăpadă 
topită de pe podea se vede perfect. 

— Nu vor rezolva nimic, spune Charlie, clătinând din cap. 

— E-n regulă, replică Gil. Nu s-a furat nimic. 

Paul tace, dar continuă să cerceteze cu privirea încăperea. 

Ridic geamul, lăsând vântul să pătrundă iarăşi în cameră. Gil 
se întoarce iritat spre mine, dar eu mă uit fix la tăieturile din 
oblon. Sunt făcute pe conturul cadrului ferestrei pe trei laturi, 
lăsând materialul să penduleze în vânt ca o uşiţă pentru câine. 
Mă uit iarăşi în jos, la podea. Singurele urme de noroi provin de 
la pantofii mei. 

— Tom, strigă Gil, închide blestemata aia de fereastră! 

Acum se întoarce şi Paul să privească. 

Oblonul e împins în afară, ca şi cum cineva ar fi plecat pe 
fereastră. Dar ceva nu se potriveşte. lar poliţista nici măcar nu 
s-a obosit să observe. 

— Veniţi să vă uitaţi la asta, zic eu, plimbându-mi degetele 
peste fibrele din materialul oblonului pe marginile fiecărei 
tăieturi. 

Toate inciziile sunt făcute spre exterior. Dacă cineva ar fi tăiat 
materialul ca să intre, marginile tăiate ar fi fost orientate spre 
interior. 

Charlie se uită deja prin încăpere. 

— Nu sunt nici urme de noroi, constată el, arătând spre 
băltoaca de pe podea. 

El şi Gil schimbă o privire, pe care Gil pare să o interpreteze 
ca pe o acuzare. Dacă oblonul a fost tăiat pe dinăuntru, atunci 
ne-am întors la pătrunderea prin uşa descuiată. 

— Dar nu are sens, spune Gil. Dacă ştiau că uşa era 
descuiată, de ce să fi plecat pe fereastră? 

— Oricum nu are niciun sens, îl liniştesc eu. O dată ce eşti 
înăuntru, poţi întotdeauna să pleci pe uşă. 

— Trebuie să le spunem inspectorilor despre chestia asta, zice 
Charlie, înfierbântându-se din nou. Nu-mi vine să cred că tipa 
aia nu s-a uitat la asta. 

Paul nu spune nimic, dar îşi plimbă mâna peste jurnal. 

Mă întorc spre el. 

— Mai vrei să te duci la cursul lui Taft? 

— Cred că da. Nu începe decât peste aproape o oră. 

Charlie s-a apucat să pună cărţile înapoi în rafurile de sus, 


unde doar el poate ajunge. 

— Pe drum trec pe la Stanhope, anunţă el. Ca să le povestesc 
inspectorilor despre ce le-a scăpat. 

— Probabil că a fost o farsă, rosteşte Gil fără a se adresa 
cuiva anume. Olimpici nudişti care s-au distrat puţin. 

După alte câteva minute de strâns prin încăpere, decidem că 
ne-a fost de ajuns. Gil începe să se schimbe într-o pereche de 
pantaloni de lână, aruncând cămaşa lui Katie într-un sac de rufe 
murdare. 

— Pe drum am putea trece pe la Ivy să mâncăm ceva. 

Paul aprobă tăcut, răsfoind exemplarul lui din Mediterana şi 
lumea mediterană în epoca lui Filip II, de Braudel, de parcă ar fi 
căutat pagini lipsă. 

— Trebuie să-mi verific lucrurile de la club. 

— Poate că ar fi bine să vă schimbaţi, adaugă Gil, uitându-se 
la noi. 

Paul e prea preocupat ca să-l audă, dar eu ştiu la ce se referă 
Gil, aşa că mă întorc în dormitor. Ivy nu e genul de loc în care să 
fiu văzut îmbrăcat aşa. Doar Paul, o umbră care locuieşte în 
tumul de fildeş, trăieşte după alte reguli. 

În vreme ce îmi verific dulapul, mă izbeşte faptul că aproape 
toate hainele mele sunt murdare. Răscolind adânc în dulap, 
găsesc o pereche de pantaloni kaki făcuţi ghem şi o cămaşă 
care stă împăturită de atâta amar de vreme că pliurile au 
devenit dungi, iar dungile, tăişuri. Îmi caut haina de iarnă, apoi 
îmi dau seama că atârnă încă de rucsacul lui Charlie în tunele. 
Mă hotărăsc să iau haina pe care maică-mea mi-a cumpărat-o 
cadou de Crăciun şi mă îndrept spre living, unde Paul stă lângă 
fereastră, cu privirea aţintită spre rafturile cu cărţi, încercând să 
descifreze o enigmă. 

— lei jurnalul cu tine? îl întreb eu. 

Paul loveşte cu palma jurnalul învelit în pânză din poală şi dă 
afirmativ din cap. 

— Unde-i Charlie? întreb eu, privind în jur. 

— A plecat deja, îmi spune Gil, conducându-ne din spate către 
ieşire. Ca să discute cu inspectorii. 

Îşi ia cheile de la Saab şi le vâră în interiorul hainei. Înainte de 
a închide uşa în spatele nostru, îşi verifică buzunarele. 

— Cheile de la cameră... cheile de la maşină... legitimaţia... 

E atât de grijuliu încât îmi dă o stare de nervozitate. Lui Gil 


nu-i stă în fire să se preocupe de detalii. Uitându-mă înapoi în 
living, văd cele două scrisori ale mele pe masă. Apoi Gil încuie 
uşa cu aceeaşi precizie ciudată, încercând clanţa de două ori, ca 
să se asigure că nu cedează. Pornim spre maşina lui, iar acum 
tăcerea din jurul nostru este apăsătoare. În vreme ce el 
ambalează motorul, la distanţă se văd inspectorii, ca nişte 
umbre ale unor umbre. li urmărim câteva secunde, apoi Gil bagă 
în viteză şi porneşte alunecând uşor prin întuneric. 


CAPITOLUL 8 

După ce trecem de ghereta paznicului de la intrarea dinspre 
nord a campusului, cotim la dreapta pe Nassau Street, 
principala stradă din Princeton. La o asemenea oră e pustie, pe 
ea plimbându-se doar două pluguri de deszăpezit şi un camion 
care împrăştie sare, trezite toate de careva din starea lor de 
hibernare. Ferestrele magazinelor luminează în noapte, cu 
zăpada adunându-se pe sub geamuri. Talbot's şi Micawber 
Books sunt închise la ora asta, dar Pequod Copy şi cafenelele 
reuşesc să atragă câteva grupuleţe de studenţi în anii terminali 
care se grăbesc să-şi termine tezele în ceasul al doisprezecelea 
înainte de termenul limită stabilit de fiecare departament. 

— Te bucuri că ai scăpat de teză? îl întreabă Gil pe Paul, care 
s-a retras iarăşi în sine. 

— Teza mea? 

Gil îl priveşte în oglinda retrovizoare. 

— Incă nu e terminată, răspunde Paul. 

— Fii serios. E gata. Ce mai ai de făcut? 

Respirația lui Paul abureşte geamul din spate. 

— Destule, răspunde el. 

La semafor cotim pe Washington Road, apoi către Prospect 
Avenue şi către cluburile unde se ia masa. Gil ştie că nu trebuie 
să mai întrebe nimic. Apropiindu-ne de Prospect, îmi dau seama 
că e cu gândul în altă parte. Sâmbătă seara este balul anual al 
Clubului Ivy şi lui, în calitate de preşedinte al clubului, îi revine 
sarcina de a supraveghea pregătirile. După ce a rămas în urmă 
din cauza finalizării tezei, Paul şi-a creat obiceiul de a face mici 
drumuri până la Ivy pentru a se convinge că totul e sub control. 
Aşa cum spune Katie, până când voi ajunge acolo mâine seară, 
cu ea la braţ, abia dacă voi recunoaşte interiorul clubului. 

Oprim lângă club, pe un loc care pare rezervat pentru Gil. 
Când scoate cheia din contact, în maşină se lasă o tăcere de 
gheaţă. Vinerea e ziua care precedă nebunia din week-end, o 
şansă de a rămâne treaz înainte de petrecerile tradiţionale din 
nopţile de sâmbătă şi duminică. Zăpada aşternută în ultimele 
ore estompează chiar şi zumzetul vocilor care se aude de obicei 
în vreme ce studenţii mai mari se întorc în campus după cină. 

Conform administratorilor, cluburile din Princeton reprezintă 
„O opţiune dedicată claselor superioare”. Realitatea este că 
aceste cluburi reprezintă practic singura opţiune pe care o avem 


la dispoziţie. În epoca de început a colegiului, când focurile din 
şeminee şi hangiii posaci îi obligau pe studenţi să aibă grijă de 
ei înşişi, mici grupuri de tineri se adunau laolaltă ca să ia masa 
sub acelaşi acoperiş. Princeton fiind ce era în acele zile, 
acoperişurile sub care mâncau ei şi clădirile construite ca să 
suporte aceste acoperişuri nu reprezentau o afacere proastă. 
Unele dintre ele au devenit ditamai reşedinţele. lar până în ziua 
de azi cluburile rămân o instituţie aparte a colegiului Princeton: 
un loc, precum o fraternitate intimă, unde membrii care sunt 
studenţi în ani mai mari ţin petreceri şi iau masa, dar unde nu 
locuiesc. La aproape o sută cincizeci de ani de la apariţia acestei 
instituţii, viaţa socială de la Princeton e simplu de explicat. Ea se 
desfăşoară ferm în cadrul cluburilor. 

La această oră Ivy are un aspect sumbru. Învăluit în beznă, 
clubul îşi arată colţurile ascuţite şi pietrele întunecate care nu 
sunt deloc primitoare. Aflat alături, Cottage Club, cu rotunjimile 
şi reliefurile sale albe este mult mai atrăgător. Aceste două 
cluburi surori, mai vechi decât celelalte zece cluburi care 
supraviețuiesc pe Prospect Avenue, sunt cele mai exclusiviste 
din Princeton. Rivalitatea dintre ele pentru atragerea celor mai 
buni din fiecare clasă datează din 1886. 

Gil îşi priveşte ceasul. 

— Nu ne mai primesc pentru cină. O să mă duc să iau ceva de 
mâncare. 

Ţine deschisă uşa de la intrare pentru noi, apoi ne conduce în 
sus pe scara principală. 

A trecut ceva vreme de la ultima mea vizită aici. Lambriurile 
din stejar, cu portretele severe atârnate din loc în loc, mă fac 
întotdeauna să mă opresc. Pe stânga este sufrageria, cu mesele 
sale lungi de lemn şi cu scaunele englezeşti din secolul al XVIII- 
lea. La dreapta este sala de biliard, unde Parker Hassett joacă 
de unul singur la o masă. Parker este idiotul clubului Ivy, un 
nerod de familie bună, destul de inteligent ca să-şi dea seama 
cât de idiot îl socotesc unii oameni şi suficient de tâmpit ca să 
dea vina pe toată lumea pentru asta. Joacă biliard mişcând tacul 
cu ambele mâini, ca un actor de vodevil care dansează cu un 
băț. Deşi se uită la noi când trecem pe lângă el, eu îl ignor şi urc 
scara, îndreptându-mă către Sala Ofiţerilor. 

Ciocănind de două ori în uşă, Gil intră fără să aştepte un 
răspuns. Il urmăm în lumina caldă a încăperii, unde Brooks 


Franklin, vicepreşedintele corpolent al clubului, stă la o masă 
lungă din mahon, care se întinde până aproape de uşă. Pe masă 
se odihnesc o lampă de la Tiffany şi un telefon. In jurul mesei 
sunt înghesuite şase scaune. 

— Mă bucur că aţi apărut tocmai acum, spune Brooks către 
noi, ignorând cu politeţe faptul că Paul poartă haine femeiești. 
Parker mi-a explicat planul lui de costumaţie pentru mâine 
noapte, iar eu mă gândeam deja că s-ar putea să am nevoie de 
o soluţie de rezervă. 

Nu-l cunosc prea bine pe Brooks, dar încă din perioada celui 
de-al doilea an, când am urmat amândoi cursuri de introducere 
în economie, omul m-a socotit un prieten bun. Bănuiesc că 
planurile lui Parker au de-a face cu petrecerea de sâmbătă, care 
în mod tradiţional reprezintă un bal mascat pe teme legate de 
Princeton. 

— O să mori blestemat, Gil, rosteşte Parker, care soseşte 
neanunţat de jos, cu o ţigară într-o mână şi un pahar de vin în 
cealaltă. Cel puţin tu ai simţul umorului. 

| se adresează direct lui Gil, ca şi cum Paul şi cu mine suntem 
invizibili. La masă, îl văd pe Brooks clătinând din cap. 

— Eu am decis să vin îmbrăcat ca JFK, continuă el. lar fata 
care va veni cu mine n-o să fie Jackie. O să fie Marilyn Monroe. 

Probabil că Parker vede nedumerirea de pe chipul meu, căci 
îşi ascunde ţigara într-o scrumieră de pe masă. 

— Da, Tom, spune el, Kennedy a abso/vit Harvardul. Dar 
primul an l-a făcut aici. 

Ultimul vlăstar al unei familii californiene de producători de 
vin, care îşi trimitea un fiu la Princeton şi la Ivy de generaţii 
întregi, Parker a depăşit ambele bariere graţie doar a ceea ce 
Gil, generos, numeşte „perioada de glorie a familiei Hassett”. 

Înainte ca eu să apuc să răspund, Gil se apleacă înainte. 

— Ascultă, Parker, n-am timp de aşa ceva. Dacă vrei să fii 
Kennedy e treaba ta. Încearcă doar să dovedeşti ceva bun-gust. 

Părând că aşteptase o replică mai bună, Parker ne aruncă o 
privire acidă şi pleacă, cu paharul de vin în mână. 

— Brooks, continuă Gil, te poţi duce jos ca să-l întrebi pe 
Albert dacă mai e ceva de mâncare? N-am mâncat şi ne grăbim. 

Brooks încuviinţează. Este vicepreşedintele perfect: săritor, 
neobosit, loial. Nu pare să se simtă deranjat nici măcar atunci 
când rugăminţile lui Gil sună ca nişte ordine. In seara asta este 


pentru prima dată când îl văd epuizat şi mă întreb dacă nu 
cumva abia şi-a terminat şi el teza. 

— De fapt, adaugă Gil, ridicând privirea, adu două porţii aici 
sus, fiindcă pe-a mea o s-o mănânc în sufragerie şi între timp 
putem discuta despre comanda de vin pentru mâine. 

Brooks se întoarce către Paul şi către mine. 

— Mă bucur că v-am văzut, băieţi, ne spune el. Îmi cer scuze 
pentru Parker. Nu ştiu ce îl apucă uneori. 

— Doar uneori? rostesc eu printre dinţi. 

Probabil că Brooks m-a auzit, căci zâmbeşte înainte de a 
pleca. 

— Masa ar trebui să fie gata în câteva minute, spune Gil. Voi fi 
jos dacă aveţi nevoie de mine. Apoi se concentrează asupra lui 
Paul. Putem merge la curs imediat ce termini. 

Timp de câteva secunde după ce Gil pleacă, îmi dă târcoale 
senzaţia că eu şi Paul comitem un soi de fraudă. Stăm la o masă 
veche de mahon dintr-o reşedinţă din secolul al XIX-lea, 
aşteptând ca cineva să ne aducă cina. Dacă aş fi căpătat o 
monedă de fiecare dată când am păţit aşa ceva de când sunt la 
Princeton, aş mai avea nevoie de una ca să le frec una de 
cealaltă. Cloister Inn, clubul unde suntem membri eu şi Charlie, 
este o clădire simplă, micuță, cu un aer de intimitate 
fermecător. Când podelele sunt spălate şi pereţii văruiţi, este un 
loc respectabil unde să bei o bere sau să dai o bilă. Ca mărime 
şi importanţă este însă surclasat clar de Ivy. Prioritatea numărul 
unu a bucătarului nostru este cantitatea, nu calitatea, şi, spre 
deosebire de prietenii noştri de la Ivy, noi mâncăm unde avem 
chef, în loc să ne aşezăm în ordinea sosirii. Jumătate din 
scaunele noastre sunt de plastic, tacâmurile sunt de unică 
folosinţă şi, uneori, când petrecerile pe care le dăm sunt prea 
scumpe sau băutura consumată prea multă, vinerea găsim 
crenvurşti în tăvile de prânz. Suntem la fel ca multe dintre 
cluburile obişnuite. Ivy a fost întotdeauna excepţia. 

— Vino jos cu mine, spune Paul brusc. 

Nu prea sigur de ce vrea să spună, îl urmez. Trecem pe lângă 
fereastra cu vitralii care se înşiră de-a lungul părţii de sud a 
clădirii la parter, apoi coborâm încă un rând de trepte, până la 
subsolul clubului. Paul mă conduce prin hol către Camera 
Preşedintelui. Se presupune că Gil e singurul care are acces în 
această cameră, dar când Paul s-a arătat îngrijorat că va avea 


parte de tot mai puţină intimitate la bibliotecă pentru a-şi 
termina teza, Gil i-a promis o copie a cheii de la camera lui, 
sperând astfel să-l atragă înapoi în club. Obsedat de muncă aşa 
cum era, Paul dispunea de puţine recomandări pentru a face 
parte din Ivy. Însă Camera Preşedintelui, mare, tăcută şi 
accesibilă lui Paul direct din tunele, constituia o binecuvântare 
pe care el n-o putea refuza. Alţii au protestat că Gil a 
transformat cea mai exclusivistă cameră din club în reşedinţă de 
oaspeţi, dar Paul n-a lăsat niciodată loc de controverse, 
ajungând în acea cameră întotdeauna prin tunele. Ofensaţii 
păreau mai puţin deranjaţi dacă nu erau obligaţi să-l vadă 
permanent venind şi plecând de acolo. 

Când ajungem în faţa uşii, Paul descuie cu cheia lui. Agitându- 
mă în spatele lui, sunt luat prin surprindere. Au trecut 
săptămâni bune de când n-am mai văzut locul ăsta. Primul lucru 
pe care mi-l amintesc este cât de frig e înăuntru. Aici, în camera 
care este de fapt pivniţa clubului, temperaturile sunt aproape 
permanent apropiate de limita de îngheţ. Exclusivistă sau nu, 
camera arată ca şi cum ar fi fost lovită de un uragan de scrisori. 
În fiecare colţişor se văd mormane de cărţi, ca nişte munţi de 
moloz. Rafturile cu autori clasici americani şi europeni găzduiţi 
de Ivy sunt aproape sufocate de cărţile lui Paul, de reviste 
istorice, de hărţi de navigaţie şi de tot felul de schiţe ciudate. 

Paul închide uşa în spatele nostru. Lângă birou se află un 
şemineu mare, iar dezordinea este atât de mare acolo, încât 
unora dintre volume îţi vine să le plângi de milă. Cu toate astea, 
cercetând încăperea cu privirea, Paul pare mulţumit. Totul este 
la locul lui. Paul se duce şi ridică Poezia lui Michelangelo de pe 
podea, îndepărtează nişte urme de murdărie de pe copertă şi o 
pune cu grijă pe birou. Apoi găseşte un chibrit cu băţul lung pe 
şemineu, îl aprinde şi dă foc ziarelor de sub buştenii din 
şemineu. 

— Ai muncit enorm, îi spun eu, privind una dintre schiţele mai 
detaliate desfăşurate pe birou. 

Paul se încruntă. 

— Asta nu înseamnă nimic. Am făcut o duzină dintr-astea şi 
probabil că sunt toate greşite. Le fac atunci când mă apucă 
cheful de a renunţa. 

Când mă uit mai bine, văd că e vorba de schiţa unei clădiri 
inventate de Paul. Edificiul este schiţat pornind de la ruinele 


clădirilor menţionate în Hypnerotomachia. Arcadele frânte au 
fost restaurate, fundaţiile crăpate sunt din nou puternice, 
coloanele şi capitelurile, înainte fisurate, acum sunt complet 
reparate. Sub schiţă se vede un teanc de alte desene, fiecare 
asamblată în acelaşi mod din fragmente ale imaginaţiei lui 
Colonna, fiecare fiind diferită de celelalte. Paul şi-a creat aici un 
peisaj propriu în care să trăiască, o Italie numai a lui. Pe pereţi 
sunt prinse alte schiţe, unele ascunse sub bileţele care le 
acoperă cu totul. În fiecare dintre schiţe, liniile au un pronunţat 
caracter arhitectural şi sunt măsurate în unităţi pe care nu le 
înţeleg. Parcă sunt toate realizate pe computer, atât de perfecte 
sunt proporţiile şi atât de îngrijit este scrisul. Insă Paul, care 
pretinde că nu se descurcă prea bine cu munca pe computer, nu 
a fost niciodată în stare să-şi permită unul şi a refuzat politicos 
oferta lui Curry de a-i cumpăra el. Tot ce era aici era desenat de 
mână. 

— Ce ar trebui să reprezinte astea? îl întreb eu. 

— Clădirea pe care o proiectează Francesco. 

Aproape că uitasem de obiceiul lui Paul de a se referi la 
Colonna la timpul prezent, folosind mereu prenumele lui. 

— Ce clădire? 

— Cripta lui Francesco. În prima jumătate a Hypnerotomachiei 
se spune că el o proiectează. Îţi aminteşti? 

— Bineînţeles. Crezi că arată ca astea? îl întreb din nou, 
arătând spre desene. 

— Nu ştiu. Dar am de gând să aflu. 

— Cum? Brusc, îmi amintesc ceea ce a spus Curry la muzeu. 
Pentru asta ai nevoie de topografi? Ai de gând să-l exhumezi? 

— Poate. 

— Aşadar, ai descoperit de ce a construit-o Colonna? 

Era întrebarea-cheie la care ajunseserăm chiar atunci când 
lucrul nostru în echipă luase sfârşit. Textul Hypnerotomachiei 
făcea aluzie în mod misterios la o criptă pe care o construia 
Colonna, dar eu şi Paul n-am putut cădea niciodată de acord 
asupra naturii ei. Paul o vedea ca pe un sarcofag din epoca 
Renaşterii pentru familia Colonna, care să rivalizeze probabil cu 
mormintele papale de genul celor proiectate de Michelangelo 
cam în aceeaşi perioadă. Pe de altă parte eu, încercând cu tot 
dinadinsul să leg cripta de Documentul Belladona, mi-am 
imaginat această criptă ca pe un loc de odihnă veşnică pentru 


victimele lui Colonna, o teorie care explica şi secretomania 
Hypnerotomachiei faţă de proiect. Faptul că Francesco Colonna 
nu a descris nicăieri clădirea cu totul sau locul unde putea fi 
găsită constituia veriga lipsă majoră în munca lui Paul în 
momentul când eu am renunţat la cercetări. 

Înainte ca el să-mi răspundă la întrebare, se aude o bătaie în 
uşă. 

— Te-ai mutat, remarcă Gil, intrând împreună cu chelnerul 
clubului. 

Gil încremeneşte locului, cântărind camera lui Paul din priviri 
ca un puşti care se zgâieşte în baia unei femei, cu sfială, dar şi 
cu o mare curiozitate. Chelnerul pune pe masă două tacâmuri 
pe şervete de pânză, abia găsind două locuri înghesuite între 
cărţi. Gil şi chelnerul au adus două farfurii din porțelan cu 
însemnele Clubului Ivy, o carafă cu apă şi un coş cu pâine. 

— Pâine caldă ţărănească, spune chelnerul, lăsând coşul jos. 

— Friptură cu piper, adăugă şi Gil. Altceva? 

Clătinăm din cap. Gil se mai uită o dată prin cameră, apoi se 
întoarce la parter. 

Chelnerul toarnă apă în două pahare. 

— Vreţi să beţi altceva? 

După ce-l refuzăm, se face şi el nevăzut. 

Paul înfulecă repede friptura. Urmărindu-l cum mănâncă, mă 
gândesc la impresia de Oliver Twist pe care mi-a creat-o prima 
dată când ne-am întâlnit, la castronul micuţ pe care îl mimase 
cu mâinile. Uneori mă întreb dacă prima amintire a lui Paul din 
copilărie nu e legată de foame. La şcoala parohială unde fusese 
crescut împărțea masa cu alţi şase copii, iar mesele se 
desfăşurau întotdeauna pe principiul primul venit, primul servit, 
până când se termina mâncarea. Nu sunt sigur că Paul a scăpat 
vreodată de acea obişnuinţă. Într-o noapte din primul nostru an, 
când luam cu toţii cina împreună în sala de mese a colegiului, 
Charlie s-a apucat să glumească pe tema faptului că Paul 
înfuleca atât de repede încât lăsa impresia că îi era teamă ca 
mâncarea să nu se deprecieze. În aceeaşi noapte Paul ne-a 
explicat de ce se comportă astfel şi nimeni nu a mai făcut glume 
pe tema asta. 

Acum Paul întinde o mână după o bucată de pâine, prins în 
bucuria actului de a mânca. Savoarea mâncării se ia la trântă cu 
mirosul cărţilor şi al fumului din şemineu, într-un fel care mi-ar fi 


făcut mare plăcere în alte circumstanţe. Însă acum şi aici 
amestecul nu e deloc plăcut, căci trezeşte la viaţă amintiri 
diferite. Ca şi cum mi-ar putea citi gândurile, Paul devine 
conştient şi se înroşeşte de jenă. 

Împing coşul de pâine spre el. 

— Mănâncă, îl îndemn eu, abia atingându-mă de mâncare. 

În spatele nostru, focul trosneşte. În colţ se vede o deschidere 
în perete, de mărimea unei servante mari - este intrarea în 
tunele, cea pe care o preferă Paul. 

— Nu-mi vine să cred că mai suporţi să te târăşti pe acolo. 

Paul îşi lasă jos furculita. 

— E mai bine decât să am de-a face cu cei de sus. 

— De aici seamănă cu o temniţă. 

— Înainte nu te deranja. 

Simt declanşarea unei vechi dispute. Paul se şterge repede la 
gură cu un şerveţel. 

— Las-o baltă, spune tot el, aşezând jurnalul pe masă între 
noi. Asta e ceea ce contează acum. Bate uşor coperta cu două 
degete, apoi împinge cărţulia spre mine. Avem ocazia de a 
termina ce am început. Richard crede că asta ar putea fi cheia. 

— Poate că ar trebui să i-l arăţi lui Taft, îi răspund ştergând o 
pată de pe birou. 

Paul rămâne cu gura căscată. 

— Vincent crede că tot ce am descoperit cu tine n-are nicio 
valoare. Insistă să-i dau rapoarte de două ori pe săptămână 
despre progresele mele, doar ca să-i demonstrez că n-am 
renunţat. Am obosit să mă duc la institut de fiecare dată când 
am nevoie de ajutorul lui şi să-l aud că ceea ce fac e cercetare 
colaterală. 

— Colaterală? 

— Şi m-a amenințat că va informa conducerea 
departamentului că trag de timp. 

— După tot ce am descoperit? 

— Nu contează, replică Paul. Nu-mi pasă ce crede Vincent. 
Bate din nou cu degetele în jurnal. Vreau să termin. 

— Dar termenul tău limită e mâine. 

— Am făcut mai multe împreună în trei luni decât am reuşit 
eu singur în trei ani. Ce mai contează o noapte? Apoi adaugă 
printre dinţi: în plus, nu termenul limită contează. 

Sunt surprins să-l aud spunând asta, dar respingerea venită 


din partea lui Taft mă doare. Probabil că Paul ştia de asta. Sunt 
mult mai mândru de munca depusă cu Hypnerotomachia decât 
de toată munca depusă cu teza mea. 

— Taft a înnebunit de tot, îi spun. Nimeni nu a descoperit mai 
multe despre cartea asta decât tine. De ce n-ai cerut 
schimbarea îndrumătorului? 

Mâinile lui Paul încep să fărâmiţeze pâinea în bucățele mici, 
pe care apoi le freacă între degete, formând bilute. 

— M-am întrebat şi eu acelaşi lucru, spune el, uitându-se în 
altă parte. Ştii de câte ori mi s-a lăudat că a distrus cariera 
academică a „unor idioţi” cu părerile sale critice sau a ideilor 
nefavorabile? Nu l-a menţionat niciodată pe tatăl tău, dar a fost 
vorba de alţii. Ti-l aminteşti pe profesorul de literatură 
Macintyre? Îţi aminteşti cartea lui despre Odă /a o urnă 
grecească a lui Keats? 

Încuviinţez din cap. Taft a scris atunci un articol despre 
calitatea în scădere a programelor şcolare de la instituţiile 
importante de învăţământ superior, folosind cartea lui Macintyre 
ca prim exemplu. În trei paragrafe, Taft identifica mai multe 
erori faptice, atribuiri greşite şi scăpări decât descoperiseră 
două duzini de alţi cercetători în cărţile lor. Critica implicită a lui 
Taft era îndreptată, se pare, împotriva recenzenţilor lucrării, dar 
Macintyre devenise obiectul batjocurii generale, astfel că 
universitatea îl eliberase din atribuţiile sale din cadrul 
departamentului cu prima ocazie. Ulterior, Taft a recunoscut că 
voise doar să se răzbune pe tatăl lui Macintyre, un istoric al 
Renaşterii care făcuse o critică ambiguă uneia dintre cărţile lui 
Taft. 

— Vincent mi-a spus o poveste odată, continuă Paul, cu vocea 
mai coborâtă. Despre un puşti pe care îl ştia, pe nume Rodge 
Lang. Puştii de la şcoală îi spuneau Epp. Intr-o zi, un câine 
vagabond l-a urmărit pe Epp pe drumul de la şcoală spre casă. 
Epp a luat-o la fugă, dar câinele s-a ţinut după el. Epp i-a 
aruncat o parte din prânzul lui, dar câinele nu voia deloc să-l 
lase în pace. În cele din urmă a încercat să sperie animalul cu un 
băț, dar acesta a continuat să-l urmărească. După câţiva 
kilometri, Epp a început să-şi pună întrebări. L-a condus pe 
câine printr-un pâlc de măceşi. Câinele l-a urmat. A aruncat cu o 
piatră în animal dar acesta nu s-a dat niciun pas înapoi. In cele 
din urmă, Epp l-a lovit cu piciorul. Câinele n-a fugit. Epp l-a lovit 


iar, şi iar. Câinele nu s-a mişcat. Epp l-a lovit până când animalul 
a murit. Atunci l-a luat în braţe, l-a dus la copacul lui favorit şi l- 
a îngropat acolo. 

Sunt prea şocat ca să-i răspund. 

— Care naiba-i morala unei asemenea poveşti? 

— După spusele lui Vincent, abia aşa a aflat Epp că a găsit un 
câine credincios. 

Între noi se lasă tăcerea. 

— Asta înţelegea oare Taft prin glumă? 

Paul clatină din cap. 

— Vincent mi-a spus o mulţime de poveşti despre Epp. Toate 
sunt ca asta. 

— lisuse. De ce? 

— Cred că trebuie să fie un soi de parabole. 

— Parabole inventate de el? 

— Habar n-am. Paul ezită. Însă Rodge Epp Lang este şi o 
anagramă. O rearanjare a literelor din doppelganger. 

Simt că îmi vine rău. 

— Şi tu crezi că Taft a făcut chestiile alea? 

— Câinelui? Cine ştie? Poate că da. Însă el voia să scoată în 
evidenţă faptul că noi avem acelaşi gen de relaţie. In care eu 
sunt câinele. 

— Şi atunci de ce dracu’ mai lucrezi cu el? 

Paul începe să se joace iarăşi cu pâinea. 

— Am luat o decizie. Să rămân alături de Vincent era singura 
cale prin care îmi puteam termina teza. Îţi spun, Tom, sunt 
convins că povestea asta e mult mai importantă decât am 
crezut noi. Suntem foarte aproape de cripta lui Francesco. 
Nimeni nu a mai făcut o asemenea descoperire de ani de zile. 
lar după tatăl tău, nimeni nu s-a mai ocupat atât de mult de 
Hypnerotomachia ca Vincent. Aveam nevoie de el. 

Paul aruncă apoi coaja pe farfurie. 

— lar el ştia asta. 

În uşă se iveşte Gil. 

— Eu am terminat sus, ne spune, ca şi cum l-am fi aşteptat să 
termine. Putem pleca acum. 

Paul pare bucuros să termine conversaţia. Comportamentul 
lui Taft este un reproş la adresa lui. Mă ridic şi încep să strâng 
farfuriile. 


3 Un spirit care arată exact ca o persoană reală (n.tr.). 


— Nu-ţi face griji pentru ele, îmi face semn Gil. O să trimită ei 
pe cineva jos. 

Paul îşi şterge mâinile una de alta. Bucăţi de pâine i s-au lipit 
de palme şi le desprinde ca pe nişte fâşii de piele moartă. Ne 
luăm amândoi după Gil, îndreptându-ne spre ieşire. 


x 


Ninsoarea e şi mai intensă ca înainte, iar zăpada e atât de 
groasă, încât am impresia că văd lumea printre şiruri nesfârşite 
de petice albe. În vreme ce Gil manevrează Saab-ul spre vest, 
apropiindu-se de amfiteatru, mă uit în oglinda retrovizoare la 
Paul, întrebându-mă de cât timp ţinea în el tot ce îmi povestise. 
Trecem în viteză pe lângă stâlpii de iluminat şi preţ de câteva 
secunde la intervale repetate de timp nu îl văd deloc. Chipul lui 
e doar o umbră. 

De fapt, Paul a avut întotdeauna secrete faţă de noi. Ani de 
zile a ascuns adevărul despre copilăria lui, detaliile despre 
coşmarul trăit de el la şcoala parohială. Şi acum ascunsese 
adevărul relaţiei sale cu Taft. Oricât am fi noi de apropiaţi, acum 
s-a creat între noi o anumită distanţă, un sentiment că, deşi 
avem multe în comun, nu a sosit încă vremea ca toate barierele 
dintre noi să cadă. Leonardo scria că un pictor ar trebui să-şi 
înceapă fiecare pânză nouă vopsind-o complet în negru, 
deoarece toate lucrurile din natură sunt întunecate şi nu-şi 
dezvăluie coloritul decât atunci când sunt expuse la lumină. Cei 
mai mulţi pictori procedează exact pe dos, începând cu vopsirea 
pânzei în alb şi adăugând umbre abia la sfârşit. Insă Paul, care îl 
cunoaşte pe Leonardo atât de bine încât ai crede că bătrânul a 
dormit alături pe salteaua de jos din camera noastră, înţelege 
exact însemnătatea începutului cu umbre. Singurele lucruri pe 
care oamenii le pot afla vreodată despre tine sunt cele pe care îi 
laşi tu să le vadă. 

Poate că n-aş fi conştientizat asta atât de bine dacă nu s-ar fi 
petrecut un lucru interesant în campus cu doar câţiva ani 
înainte de sosirea noastră, un lucru care ne-a atras atenţia mie 
şi lui Paul. Un hoţ de biciclete de douăzeci şi nouă de ani pe 
nume James Hogue a intrat în Princeton susţinând că e 
altcineva, mai precis un ajutor de fermier din Utah în vârstă de 
optsprezece ani. Hogue pretindea că studiase de unul singur 


Platon sub stele şi că se antrenase să alerge un kilometru şi 
jumătate în puţin peste patru minute. Când echipa de atletism l- 
a adus în campus pentru o probă, el a declarat că era pentru 
prima dată în decurs de zece ani când dormea sub un acoperiş. 
Biroul de admitere a fost atât de mişcat de declaraţie, că l-a 
acceptat pe loc. Când a rămas repetent un an, nimeni nu i-a 
luat-o în nume de rău. Hogue a declarat că a avut grijă de 
mama lui bolnavă, aflată în Elveţia; de fapt, el făcuse închisoare 
timp de şase luni. 

Inşelătoria era interesantă fiindcă, în vreme ce jumătate se 
baza pe o minciună sfruntată, cealaltă jumătate era mai mult 
sau mai puţin adevărată. Hogue era un alergător de primă clasă 
şi timp de doi ani a fost la Princeton vedeta echipei de atletism. 
Era o vedetă şi în clasa lui, fiind prezent la multe cursuri, lucru 
de care eu n-aş fi fost niciodată capabil, şi luând numai note 
maxime. Era atât de fermecător, încât Ivy l-a testat ca să devină 
membru în primăvara anului doi. A fost mare păcat că această 
carieră a lui s-a sfârşit aşa cum s-a sfârşit. 

Printr-o pură întâmplare, un spectator de la o cursă de 
atletism l-a recunoscut din viaţa lui anterioară. Zvonul s-a 
răspândit cu repeziciune, colegiul a lansat o anchetă şi l-a 
arestat în mijlocul unei ore de laborator. A fost dat în judecată şi 
Hogue s-a recunoscut vinovat de înşelăciune. In câteva luni s-a 
trezit din nou aruncat în închisoare, unde treptat a devenit iarăşi 
un necunoscut. 

Pentru mine, povestea lui Hogue fusese evenimentul acelei 
veri. Singurul eveniment care a rivalizat cu el a fost 
descoperirea că revista Playboy publicase un pictorial cu 
„Femeile de la Ivy” în primăvara anterioară. Pentru Paul însă, 
povestea însemna mult mai mult. El, care insistase mereu să-şi 
condimenteze viaţa cu elemente de ficţiune, pretinzând că 
mâncase bine când, de fapt, nu mâncase nimic sau pretinzând 
că nu vrea să-şi cumpere un computer deoarece nu-i place să 
folosească aşa ceva, era exact genul de om care se simţea 
hărțuit de adevăr. Unul dintre puţinele avantaje ale originilor 
obscure, o caracteristică împărtăşită atât de Paul, cât şi de 
Hogue, este libertatea de a te reinventa. De fapt, cu cât am 
ajuns să-l cunosc mai bine pe Paul, cu atât am priceput mai bine 
că era mai puţin vorba de libertate cât de obligaţie. 

Cu toate astea, văzând ce s-a întâmplat cu Hogue, Paul a 


trebuit să reconsidere amplasarea liniei subţiri dintre propria 
reinventare şi păcălirea tuturor. Începând cu ziua în care sosise 
la Princeton, a păşit cu prudenţă de-a lungul acestei linii, mai 
degrabă păstrând secrete decât spunând minciuni. Când mă 
gândesc la asta mă cuprinde o veche spaimă. Înţelegând modul 
în care Hypnerotomachia îl captivase, tata a comparat odată 
cartea cu o relaţie de dragoste cu o femeie. „Te face să minţi, 
mi-a spus el, ba chiar să te minţi pe tine însuţi.” E posibil ca teza 
lui Paul să fie tocmai o asemenea minciună. După patru ani 
petrecuţi alături de Taft, Paul s-a dat peste cap pentru carte, a 
renunţat să mai doarmă pierzându-şi somnul pentru carte, iar în 
schimbul tuturor acestor sacrificii cartea i-a adus foarte puţine 
satisfacţii. 

Privind din nou în oglindă, îl văd urmărind ninsoarea. În ochi 
are o privire lipsită de expresie şi chipul îi pare palid. La 
distanţă, un semafor luminează galben intermitent. Tata m-a 
mai învăţat ceva fără să-mi spună direct: niciodată să nu 
investeşti în ceva atât de mult încât eşecul să te coste fericirea. 
Paul era în stare să-şi vândă şi hainele de pe el pentru o mână 
de iluzii. Abia acum începe şi el să se întrebe dacă iluziile astea 
vor rodi ceva. 


CAPITOLUL 9 

Cred că mama mea a fost cea care mi-a spus că un prieten 
bun sare în ajutorul tău în secunda în care îl rogi - dar un 
prieten de suflet o face fără a fi rugat. În viaţa unei persoane 
există atât de puţine momente când apare un asemenea 
prieten, încât ţi se pare aproape nefiresc când se ivesc dintr-o 
dată trei astfel de oameni. 

Noi patru ne-am întâlnit într-o noapte răcoroasă în toamna 
primului an de colegiu. Eu şi Paul petreceam deja mult timp 
împreună, iar Charlie - care se prezentase în prima zi de şcoală 
dând buzna în camera lui Paul şi oferindu-se să-l ajute la 
despachetat - locuia într-o cameră de o persoană puţin mai 
încolo pe coridor. Gândindu-se că nimic nu poate fi mai rău 
decât să fii singur, Charlie era mereu în căutare de noi prieteni. 

Paul avea îndoieli în legătură cu acest personaj sălbatic şi 
impresionant, care nu înceta să-i bată la uşă, propunându-i tot 
felul de aventuri. Ceva din constituţia atletică a lui Charlie părea 
să provoace teama în sufletul lui, de parcă el însuşi ar fi fost 
torturat atunci când era copil de un bătăuş cu aceeaşi alură. Din 
punctul meu de vedere, eram surprins că Charlie nu se plictisise 
de noi, care eram prea liniştiţi prin comparaţie cu el. În cea mai 
mare parte a primului nostru semestru, am fost convins că ne 
va abandona pentru tovarăşi asemănători lui. În mintea mea, el 
făcea parte dintr-o minoritate sănătoasă de atleți - de genul 
celor care au mama neurochirurg şi tata director general - care 
au trecut prin şcoală având parte mai degrabă de instructori 
decât de probleme şi care au ajuns la Princeton fără niciun plan 
anume exceptând distracţia şi absolvirea în jumătatea 
superioară a clasei. 

Toate astea par amuzante acum. Adevărul e că Charlie a 
crescut în inima Philadelphiei şi a mers cu serviciul voluntar de 
ambulanţă prin cele mai rău famate cartiere ale oraşului. Era un 
puşti mediocru de la o şcoală publică, al cărui tată era 
reprezentant de vânzări regional pentru un producător de 
chimicale de pe Coasta de Est şi a cărui mamă preda ştiinţa la 
elevi de clasa a şaptea. Când a făcut cerere de admitere la 
colegiu, părinţii lui i-au spus clar că orice depăşea ca valoare 
taxele normale reprezenta o chestiune pe care trebuia să o 
rezolve singur. În ziua în care ajunsese în campus, Charlie 
contractase deja mai multe împrumuturi studenţeşti şi se 


îndatorase mai mult decât am fi putut-o face noi, ceilalţi, până 
la absolvire. Chiar şi Paul, care provenea dintr-un mediu şi mai 
sărac, beneficia de o bursă întreagă, fiind atât de nevoiaş. 

Poate că acesta era şi motivul pentru care, în afara lui Paul, 
ale cărui insomnii erau generate de apropierea termenului limită 
de predare a lucrării, niciunul dintre noi nu făcea atât de multe 
şi dormea atât de puţin precum Charlie. Charlie se aştepta la 
lucruri măreţe în schimbul banilor şi, ca să justifice sacrificiul, îşi 
intensifica dăruirea personală. Nu era uşor să-ţi menţii un simţ 
al identităţii într-o şcoală unde doar unul din cincisprezece 
studenţi era negru şi doar jumătate dintre aceştia erau bărbaţi. 
Pentru Charlie însă, povestea cu identitatea proprie nu s-a 
desfăşurat niciodată conform unor tipare convenţionale. Charlie 
avea o personalitate copleşitoare şi un stil irezistibil de a-şi 
stabili obiectivele. Eu, unul, am simţit încă de la început că noi 
eram cei care trăiam în universul lui, nu invers. 

Bineînţeles că nu ştiam toate astea în acea seară târzie de 
octombrie, la doar şase săptămâni după ce l-am cunoscut, când 
Charlie a apărut la uşa lui Paul cu cel mai îndrăzneţ plan al lui de 
până atunci. Încă din vremea Războiului Civil, studenţii de la 
Princeton căpătaseră obiceiul de a fura limba clopotului din 
vârful Nassau Hall, cea mai veche clădire din campus. Ideea 
originală fusese aceea că, dacă acel clopot nu putea anunţa 
începutul unui nou an universitar, atunci anul nu putea începe. 
Nu ştiu dacă a existat cineva care chiar să creadă în aşa ceva, 
dar ştiu că furatul limbii clopotului a devenit o tradiţie şi că 
studenţii încercau orice, de la forțarea încuietorilor la căţăratul 
pe pereţi, pentru a păstra această tradiţie. După mai bine de o 
sută de ani, administraţia campusului s-a săturat de atâtea 
necazuri şi s-a temut de un posibil proces, încât a anunţat în 
cele din urmă că limba a fost scoasă de la locul ei. Numai că 
Charlie avea informaţii că lucrurile nu stăteau aşa. După spusele 
lui, zvonul era doar o farsă, iar limba se odihnea bine mersi la 
locul ei. lar în noaptea aceea, cu ajutorul nostru, el avea de 
gând să o fure. 

Nu mai e nevoie să explic că pătrunderea într-o clădire 
istorică, înarmat cu un set de chei furate, şi apoi fuga din faţa 
inspectorilor având în vedere piciorul meu invalid, totul în 
numele unei limbi de clopot lipsite de valoare şi a cincisprezece 
minute de faimă în cadrul campusului nu mi s-a părut o idee 


genială. Însă cu cât Charlie insista pe această temă, cu atât îmi 
dădeam mai bine seama de argumentele lui: dacă studenţii în 
anii mai mari au lucrările şi temele lor de cercetare, iar studenţii 
de anul doi îşi aleg cursurile şi cluburile în care să ia masa, 
atunci tot ce le mai rămâne bobocilor este să-şi asume riscuri 
sau să fie prinşi în timpul acţiunii. Decanii nu puteau fi mai 
îngăduitori ca atunci. lar când Charlie a insistat că avea să fie 
nevoie de nu mai puţin de trei oameni, amândoi am decis că 
singura cale corectă de a rezolva lucrurile era prin vot. În cadrul 
unui exerciţiu clar de democraţie, am demonstrat o uşoară 
superioritate faţă de Paul, iar acesta a cedat, nefiind genul care 
să se opună cu înverşunare iniţiativelor. Am convenit să-i ţinem 
de şase lui Charlie şi, după ce ne-am plănuit bine strategia de 
atac, toţi trei am strâns de unde am putut şi ce am reuşit în 
materie de haine negre de camuflaj şi la miezul nopţii am pornit 
spre Nassau Hill. 

Am mai spus că noul Tom - cel care supravieţuise 
accidentului de maşină - era construit acum dintr-un material 
mai pus pe aventură şi mai curajos decât fiinţa slabă care 
fusese vechiul Tom. Să fim clari asupra unui aspect însă. Vechi 
sau nou, nu am stofă de James Bond. Timp de o oră după ce am 
ajuns la Nassau Hall, am stat de pază încordat şi plin de 
sudoare, temându-mă şi de umbra mea şi tresărind la orice 
sunet. Apoi, puţin după unu noaptea, s-a întâmplat lucrul de 
care mă temeam. Când primul dintre cluburi şi-a închis porţile în 
acea noapte, a început migraţia de studenţi şi paznici către 
vest, înspre campus. Charlie promisese că până la acea oră vom 
fi departe de Nassau Hill, dar acum nu se vedea nicăieri. 

M-am întors şi am şuierat înspre Paul: 

— Ce îi ia aşa de mult timp? 

Însă n-am primit niciun răspuns. 

Retrăgându-mă cu un pas în întuneric, am vorbit din nou, 
mijind ochii în penumbră: 

— Ce naiba face acolo sus? 

Insă când m-am uitat după colţ, n-am zărit nici urmă de Paul. 
Uşa din faţă a clădirii era întredeschisă. 

Am alergat spre intrare. Vârându-mi capul înăuntru, am auzit 
o conversaţie la distanţă între Charlie şi Paul. 

— Nu e acolo sus, spunea Charlie. 

— Grăbiţi-vă! am spus eu. Vin încoace. 


Brusc, din întunericul din spatele meu s-a auzit o voce: 

— Poliţia campusului! Stai pe loc! 

M-am întors îngrozit. Charlie a tăcut brusc. Probabil că nu 
auzisem bine, deoarece am avut senzaţia că îl aud pe Paul 
înjurând. 

— Pune-ţi mâinile în şolduri, s-a auzit iarăşi vocea. 

Am simţit cum mi se înceţoşează creierul. Mi-am imaginat 
ancheta, avertismentul decanului, apoi exmatricularea din 
colegiu. 

— Pune-ţi mâinile în şolduri, a repetat vocea, mai tare. 

M-am conformat. 

Pentru câteva clipe s-a lăsat tăcerea. Am căutat să-l zăresc pe 
poliţist în întuneric, dar n-am putut vedea nimic. 

Următorul sunet pe care l-am auzit a fost un hohot de râs. 

— Şi acum mişcă-te, iubito. Dansează! 

Silueta care s-a ivit din beznă era cea a unui student. Individul 
a râs din nou, apoi s-a apropiat cu mişcări de rumba. Avea o 
înălţime undeva între înălţimea mea şi cea a lui Charlie, iar părul 
negru îi cădea pe faţă. Bluzonul negru îi acoperea o cămaşă 
albă apretată, cu prea mulţi nasturi desfăcuţi. 

Charlie şi Paul au ieşit îngrijoraţi din clădirea din spatele meu, 
cu mâinile goale. 

Tânărul s-a dus la ei, zâmbind. 

— Aşadar, e adevărat? a întrebat el. 

— Ce anume? a mărâit Charlie, uitându-se urât la mine. 

Tânărul a arătat spre clopotniţă. 

— Limba. Chiar au scos-o de acolo? 

Charlie n-a spus nimic, dar Paul a încuviinţat tăcut, încă 
pătruns de spiritul de aventură. 

Noul nostru prieten s-a gândit câteva secunde. 

— Dar aţi ajuns acolo sus? 

Am început să-mi dau seama unde voia să ajungă. 

— Păi nu puteţi pleca pur şi simplu. 

În ochi i se citeau intenţiile răutăcioase. Charlie începea să-l 
placă tot mai mult. Nu peste mult timp m-am trezit înapoi în 
postul de veghe, păzind uşa dinspre est, în vreme ce ei trei au 
dispărut în clădire. 

Cincisprezece minute mai târziu, când s-au întors, niciunul nu 
mai purta pantaloni. 

— Ce faceţi? m-am minunat eu. 


Au venit spre mine, braţ la braţ, executând nişte mişcări 
uşoare de dans în boxeri. Privind spre cupolă, am zărit şase 
craci de pantaloni fluturând prinşi de giruetă. 

Am îngăimat că trebuie să mergem acasă, dar ei s-au uitat 
unul la altul şi m-au huiduit. Străinul a insistat că trebuie să 
mergem la unul dintre cluburi pentru a sărbători. Spunea că 
sosise momentul câtorva toasturi la Ivy, ştiind prea bine că, la 
acea oră, pantalonii pe Prospect Avenue erau doar opţionali. 

In vreme ce ne îndreptam aşadar spre Ivy, către est, noul 
nostru prieten ne-a spus poveşti despre şotiile făcute de el în 
liceu: vopsirea piscinei în roşu pentru Ziua de Sfântul Valentin; 
eliberarea de gândaci la ora de engleză când bobocii citeau din 
Kafka; scandalizarea celor din departamentul de teatru prin 
umflarea unui penis gigantic deasupra acoperişului teatrului în 
seara de debut cu Titus Andronicus. Am recunoscut că eram 
impresionat. Am descoperit ulterior că şi el era boboc. Afirma că 
absolvise liceul din Exeter şi că se numea Preston Gilmore 
Rankin. 

— Dar, a adăugat el, aşa cum îmi amintesc până în ziua de 
astăzi, voi îmi puteţi spune Gil. 

Gil se deosebea de noi, bineînţeles. Privind retrospectiv, cred 
că a ajuns la Princeton atât de obişnuit cu îndestularea de la 
Exeter, încât bogăţia şi distincţia deveniseră aspecte invizibile 
pentru el. Singurul element important în ochii lui era caracterul 
şi poate de aceea, în cursul primului nostru semestru, Gil s-a 
simţit imediat atras de Charlie, iar prin Charlie, de noi. Farmecul 
lui personal reuşea întotdeauna să anuleze diferenţele, iar eu nu 
m-am putut împiedica să nu simt că Gil avea să joace un rol 
extrem de important pentru noi. 

La mese şi la petreceri, Gil rezerva întotdeauna un loc pentru 
noi. In vreme ce Paul şi Charlie au hotărât repede că ideile lui Gil 
despre viaţa socială prea nu semănau cu ale lor, eu am 
descoperit că îmi plăcea compania lui Gil cel mai mult atunci 
când şedeam la o masă sau ne înghesuiam la un bar în 
anticamera clubului Ivy, indiferent dacă eram singuri sau însoţiţi 
de prieteni. Dacă Paul se simţea ca acasă într-o sală de curs sau 
cu o carte în mână, iar Charlie se simţea acasă într-o ambulanţă, 
atunci Gil se simţea acasă ori de câte ori avea loc o conversaţie, 
fără să-i pese de ce spune restul lumii. Multe dintre cele mai 
bune nopţi de care îmi amintesc le-am petrecut la Princeton cu 


el. 

Către sfârşitul primăverii anului doi, venise vremea şi pentru 
noi să ne alegem cluburile - şi pentru cluburi să-şi aleagă 
membrii. Cele mai multe cluburi instauraseră un soi de sistem 
de loterie ca să îşi facă selecţia: candidaţii îşi depuneau numele 
pe o listă deschisă şi noua secţiune a clubului era aleasă la 
întâmplare. Câteva cluburi însă menţinuseră vechiul sistem, 
cunoscut sub numele de „sfada”. Această „sfadă” aminteşte de 
competiţiile pentru intrarea într-o fraternitate, prin aceea că 
acest sistem permite selectarea membrilor unui club mai 
degrabă pe baza meritelor decât a şanselor. Şi, la fel ca în cazul 
fraternităţilor, definițiile folosite de ei pentru „merite” nu prea 
seamănă cu cele găsite, de pildă, într-un dicţionar. Eu şi Charlie 
ne-am înscris numele la loteria de la Cloister Inn, unde păreau 
să se adune prietenii noştri comuni. Gil a ales, bineînţeles, 
sistemul „sfadă”. lar Paul, aflat sub influenţa lui Richard Curry, 
un vechi membru Ivy, a lăsat orice prudenţă deoparte şi a ales 
şi el „sfada”. ` 

Privit din exterior, Gil era perfect croit pentru Ivy. Indeplinea 
toate criteriile posibile de admitere, de la faptul că era fiul unui 
membru al unor cluburi de vază, până la faptul că el însuşi era 
membru al celor mai înalte cercuri sociale din campus. Era 
chipeş fără să facă niciun efort deosebit pentru asta - căci 
întotdeauna se purta cu fineţe şi niciodată nu avea toane - 
putea fi tăios, dar într-un mod elegant, era sclipitor fără a lăsa 
impresia de tocilar. lar faptul că tatăl lui era un agent de bursă 
cu avere, care îi oferea unicului său fiu alocaţii mai mult decât 
generoase, nu făcea decât să sporească aceste şanse de 
admitere. Ca atare, nu a surprins pe nimeni faptul că a fost 
admis în Ivy în acea primăvară, după cum nu a surprins pe 
nimeni nici faptul că a fost ales preşedintele clubului un an mai 
târziu. 

Cât despre acceptarea lui Paul în Ivy, ea s-a produs în urma 
unui proces cu o logică total diferită. La această admitere a 
contribuit susţinerea lui Gil şi, de la distanţă, cea a lui Richard 
Curry, ambii nişte ajutoare preţioase fără de care cazul lui Paul 
ar fi fost lipsit de orice şansă. Dar succesul lui nu s-a datorat 
numai acestor relaţii importante. În acea vreme, Paul era deja 
recunoscut ca unul dintre studenţii excepţionali din anul nostru. 
Spre deosebire de şoarecii de bibliotecă, indivizi care nu se 


aventurau niciodată în afara clădirii Firestone, Paul era condus 
de o curiozitate care îl transforma într-un personaj cu care îţi 
făcea o adevărată plăcere să te întâlneşti şi să discuţii. Studenţii 
mai mari de la Ivy păreau să descopere ceva cu adevărat 
fermecător în acest elev de anul doi, care nu avea niciun fel de 
talent de a trage sforile, dar care se referea la autori morţi de 
multă vreme folosind prenumele lor şi părea să-i cunoască 
extrem de bine şi de detaliat. Când Paul a fost acceptat, nici 
măcar el nu a fost surprins. In acea noapte de admitere, când s- 
a întors ud din cap până în picioare de şampania sărbătoririi, am 
crezut că şi-a găsit în sfârşit un nou cămin. 

De fapt, pentru o vreme, eu şi Charlie am fost îngrijoraţi că 
magnetismul clubului Ivy i-ar fi putut îndepărta pe cei doi de noi. 
lar din acest punct de vedere nu ne-a fost de niciun folos faptul 
că, între timp, Richard Curry ajunsese să aibă o importanţă 
covârşitoare în viaţa lui Paul. Cei doi se cunoscuseră în prima 
parte a anului întâi, când am fost de acord să iau masa cu 
Richard în cursul uneia dintre rarele mele vizite în New York. 
Interesul pe care acest om mi-l arătase după moartea tatei mi 
se păruse întotdeauna bizar şi un lucru egoist - nu ştiam 
niciodată care din noi era surogatul, tatăl fără copii sau orfanul 
fără tată - aşa că l-am rugat pe Paul să ni se alăture la cină, 
sperând să-l folosesc pe el pe post de tampon. Lucrurile au mers 
mai bine decât intenţionasem eu. Conexiunea dintre ei s-a 
realizat aproape instantaneu: Curry a întrezărit imediat în Paul 
realizarea viziunii sale despre potenţialul meu personal, viziune 
pe care el pretindea că şi tatăl meu o împărtăşise. Interesul lui 
Paul în Hypnerotomachia răscolea în Curry amintiri din epoca de 
glorie când lucrase la carte cu tata şi cu Vincent Taft. După mai 
puţin de un semestru, Curry s-a oferit să-l trimită pe Paul în 
Italia pentru a-şi petrece vacanţa de vară pentru documentare. 
Pe atunci, sprijinul susţinut de Curry lui Paul începuse să mă 
îngrijoreze. 

Dar dacă eu şi Charlie ne temeam că pierdem doi buni 
prieteni, temerile noastre s-au spulberat destul de curând. La 
sfârşitul celui de-al treilea an, Gil a propus ca toţi să locuim 
împreună în anul patru, o decizie care însemna că el era dispus 
să renunţe la camera sa de preşedinte de la Ivy ca să fie colegul 
nostru de cameră în campus. Paul a fost imediat de acord. Ca 
atare, după ce am obţinut o repartizare mediocră la loteria 


camerelor, ne-am trezit cazaţi într-o clădire din capătul de nord 
al clădirii Dod. Charlie susţinea că un apartament la etajul patru 
ne-ar fi determinat să mai facem şi ceva exerciţii fizice, dar 
până la urmă au prevalat bunul-simţ şi comoditatea, aşa că 
apartamentul de la parter, bine mobilat graţie lui Gil, ne-a 
devenit cămin pentru ultimul an la Princeton. 


x 


Acum, în vreme ce eu, Gil şi Paul şi ajungem în curtea dintre 
capela universităţii şi amfiteatrul mare, suntem întâmpinați de o 
privelişte ciudată. Mai mult de o duzină de corturi au fost 
montate în ninsoare, sub fiecare dintre ele fiind întinsă o masă 
pe care se serveşte mâncare. Îmi dau imediat seama ce 
înseamnă asta, dar nu-mi vine să cred. Organizatorii cursului vor 
să servească mâncare şi băutură afară. 

Exact ca la o petrecere câmpenească înaintea unui uragan 
neaşteptat, mesele sunt complet pustii. Pământul de sub ele 
este plin de noroi şi de smocuri de iarbă. Zăpada se furişează pe 
la colţuri, iar în vântul puternic feţele de masă flutură turbate, 
ancorate cu vase mari şi grele care în curând vor fi pline de 
ciocolată fierbinte sau cafea şi de platouri cu prăjiturele şi 
pateuri învelite în plastic. În curtea tăcută imaginea are un aer 
straniu, ca de oraş aflat în plină mişcare, devastat de o 
calamitate, un soi de punere în scenă a dezastrului de la 
Pompei. 

— Aşa ceva e incredibil, spune Gil în vreme ce parchează 
maşina. 

leşim din vehicul şi Gil pleacă spre amfiteatru, oprindu-se ca 
să scuture puţin pilonii de sprijin ai celui mai apropiat cort. 
Întreaga structură tremură. 

— Stai să vezi ce va face Charlie când vede asta. 

Ca la comandă, Charlie se iveşte în uşa amfiteatrului. Dintr-un 
motiv oarecare, se pregăteşte să plece. 

— Hei, Chuck, îl strig eu apropiindu-ne de el şi arătând înspre 
curte. Ce zici de toate astea? 

Însă Charlie are alte preocupări. 

— Cum naiba să intru în sală? se repede el la Gil. Voi, idioţilor, 
aţi pus o fată la intrare, iar ea nu vrea să mă lase înăuntru. 

Gil deschide uşa pentru noi toţi. Prin „idioţi” înţelege că 


Charlie se referă la membrii Ivy. În calitate de copreşedinţi ai 
celei mai mari congregaţii creştine din campus, trei fete în anul 
patru de la club coordonează ceremoniile de Paşte. 

— la-o mai blând, zice Gil. Au crezut că cei de la Cottage 
încearcă să facă un soi de farsă. Şi încearcă să înăbuşe din faşă 
orice tentativă. 

Charlie se apucă sugestiv de o parte importantă a corpului. 

— Zău? Păi atunci mai bine ar îngropa asta din faşă. 

— Minunat, exclam eu, îndreptându-mă spre amfiteatru. 
Pantofii îmi sunt uzi leoarcă. Putem intra, vă rog? 

La intrare, o fată de anul doi cu păr blond-platinat şi un bronz 
de schioare stă în spatele unei mese lungi, deja clătinând din 
cap. Insă când Gil ajunge în spatele nostru, în capul scărilor, 
totul se schimbă. 

Fata se uită sfioasă la Charlie. 

— Nu ştiam că eşti cu Gil... începe ea. 

Din interior aud vocea profesorului Henderson de la catedra 
de literatură comparată, care îl prezintă pe Taft publicului. 

— Las-o baltă, i-o retează Charlie, trecând de masă şi pornind 
spre intrarea în amfiteatru. 

Noi, ceilalţi, îl urmăm. 

Amfiteatrul e plin ochi. De-a lungul pereţilor şi în spatele sălii, 
lângă intrare, cei care nu au găsit un loc stau în picioare. O 
zăresc pe Katie într-un rând din spate, alături de alte fete de la 
Ivy, dar, înainte de a reuşi să-i atrag atenţia, Gil mă împinge în 
faţă, căutând un loc unde să stăm toţi patru. Îşi pune un deget 
în dreptul buzelor şi arată spre scenă. Taft se îndreaptă spre 
podium. 


x 


Discursul din Vinerea Mare este o tradiție adânc înrădăcinată 
la Princeton. Este prima dintre cele trei festivități pascale care 
au devenit repere fixe în vieţile sociale ale multor studenţi, 
creştini şi necreştini deopotrivă. Legenda spune că evenimentul 
a fost introdus în primăvara lui 1758 de Jonathan Edwards, 
teribilul om al bisericii din New England care a devenit al treilea 
preşedinte al colegiului Princeton. Edwards le-a oferit studenţilor 
o predică în noaptea Vinerei Mari, după care a dat o masă în 
seara de sâmbătă şi apoi i-a dus la slujbă în noaptea de înviere. 


Cumva aceste ritualuri s-au păstrat de atunci şi până în prezent, 
profitând de imunitatea faţă de timp şi de soarta pe care 
colegiul o conferă tuturor lucrurilor, la fel cum o groapă veche 
cu smoală, rămasă descoperită, continuă să omoare tot ce cade 
în ea din greşeală. 

Aşa cum se mai întâmplă de multe ori, una dintre victimele 
acestei gropi cu smoală a fost chiar Jonathan Edwards. La scurt 
timp după sosirea la Princeton, lui Edwards i s-a administrat un 
vaccin puternic împotriva vărsatului de vânt, în urma căruia 
bătrânul a decedat în mai puţin de trei luni. Neluând în seamă 
faptul că omul era probabil prea slăbit ca să inventeze 
asemenea ceremonii, oficialităţile colegiului au recreat toate 
cele trei sărbători, an după an, în ceea ce se numeşte în mod 
eufemistic „un context modern”. 

Bănuiesc că Jonathan Edwards n-a fost niciodată un mare 
admirator al eufemismelor sau al contextelor moderne. Luând în 
consideraţie faptul că metafora lui celebră pentru viaţa 
oamenilor se lega de un păianjen care se bălăngăne deasupra 
genunilor iadului, atârnat acolo de un Dumnezeu plin de ură, 
probabil că bătrânul se răsuceşte în mormânt în fiecare 
primăvară. Predica din Vinerea Mare nu este acum decât un 
discurs ţinut de un membru al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste. În 
cadrul discursului, singurul lucru menţionat mai rar decât 
Dumnezeu este iadul. Cina iniţială cu motiv religios, a cărei 
concepţie fusese probabil de austeritate şi de inspiraţie 
calvinistă, este acum un banchet în cea mai frumoasă dintre 
sufrageriile studenţilor din anii inferiori. lar slujba de la miezul 
nopţii, care mai mult ca sigur făcea să tremure pereţii bisericii 
pe vremuri, este acum o celebrare a credinţei lipsite de 
ceremonie, unde nici măcar ateii sau agnosticii nu se pot simţi 
nelalocul lor. Poate că acesta este motivul pentru care studenţii 
de toate orientările religioase participă la ceremoniile de Paşte, 
fiecare dintr-un motiv diferit, şi toţi pleacă de acolo fericiţi, cu 
speranţele confirmate şi orgoliile intacte. 

Taft stă pe podium, gras şi neîngrijit ca de obicei. văzându-l, 
mă gândesc la Procust, tâlharul mitologic, care îşi tortura 
victimele întinzându-le membrele pe un pat, dacă victimele erau 
prea scunde, sau ciopârţindu-le dacă erau prea înalte. De 
fiecare dată când mă uit la Taft, mă gândesc cât de proste 
construit, cum capul îi este prea mare şi burta prea rotundă, 


cum îi atârnă grăsimea de braţe, ca şi cum carnea i-ar fi fost 
trasă de pe oase. Cu toate astea, silueta lui are un aer de 
cântăreţ de operă atunci când urcă pe scenă. În cămaşa lui albă 
şi mototolită şi cu haina lui de tweed ponosită, Taft îşi depăşeşte 
în importanţă apariţia materială şi devine doar o minte care se 
adresează semenilor ei umani. Profesorul Henderson păşeşte 
către el, încercând să potrivească microfonul, iar Taft rămâne 
nemişcat, ca un crocodil ai cărui dinţi sunt curăţaţi de o pasăre. 
Acesta este uriaşul din vârful vrejului de fasole sădit de Paul. 
Amintindu-mi de povestea cu Epp Lang şi câinele, simt cum mă 
cuprinde iarăşi revolta. 

Până când găsim un loc în spatele amfiteatrului, Taft şi-a 
început discursul şi deja a deviat de la obişnuita direcţie a unui 
discurs din Vinerea Mare. S-a apucat să ne prezinte ceva pe 
ecranul mare de proiecţie, pe care apar o serie de imagini, 
fiecare mai îngrozitoare decât precedenta. Sfinţi torturați. 
Martiri măcelăriți. Taft spune că e mai uşor să renunţi la 
credinţă decât la viaţă, dar credinţa e mai greu de căpătat. A 
adus cu el şi exemple ca să-şi ilustreze predica. 

— Sfântul Denis, spune el, cu vocea bubuind în difuzoarele 
montate undeva sus, a fost martirizat prin decapitare. Conform 
legendei, leşul lui a înviat şi a luat şi capul cu el. 

Deasupra, pe ecran, se vede o pictură cu un om legat la ochi, 
cu capul pe o piatră. Călăul ridică un topor imens. 

— Sfântul Quentin, continuă el, trecând la imaginea 
următoare. Pictat de Jacob Jordaens, în 1650. A fost tras pe 
roată, apoi biciuit. S-a rugat la Dumnezeu pentru tărie şi putere 
şi a supravieţuit, dar ulterior a fost trimis în judecată pentru 
vrăjitorie. A fost tras pe roată şi bătut, iar carnea i-a fost 
străpunsă cu sârme de fier de la umeri până la coapse. În 
degete i-au fost înfipte cuie de fier, ca şi în ţeastă şi în trup. În 
cele din urmă a fost decapitat. 

Neînţelegând sensul acestei expuneri, sau poate 
neimpresionat după ororile pe care le vede de obicei în timpul 
lucrului pe ambulanţă, Charlie se întoarce spre mine. 

— Aşadar, ce voia Stein? mă întreabă el în şoaptă. 

Pe ecran apare imaginea întunecată a unui bărbat, complet 
dezbrăcat cu excepţia unei cârpe în jurul şoldurilor, care e 
obligat să se întindă pe o suprafaţă de metal. Sub el este aprins 
un foc. 


— Sfântul Laurenţiu, continuă Taft, suficient de familiarizat cu 
detaliile grafice ca să nu se mai uite înspre ele. Martirizat în anul 
258. Ars de viu pe un pat de fier. 

— A găsit o carte de care are nevoie Paul pentru teza lui, îi 
răspund eu, tot în şoaptă. 

Charlie arată spre legătura din mâna lui Paul. 

— Trebuie să fie ceva important, remarcă el. 

M-aş fi aşteptat la o nuanţă dură în cuvintele lui, ca un ecou al 
modului în care Stein ne-a retezat jocul, dar Charlie rosteşte 
vorbele cu respect. El şi Gil continuă să pronunţe greşit 
Hypnerotomachia de cinci ori din zece încercări, dar cel puţin 
Charlie îşi poate da seama cât de mult a muncit Paul şi cât de 
mult înseamnă această cercetare pentru el. 

Taft apasă un buton în spatele proiectorului şi pe ecran apare 
o imagine şi mai ciudată. Un bărbat zace pe o tăblie de lemn, cu 
o gaură în partea laterală a abdomenului. Din gaură, o sfoară 
este încet răsucită pe o ţepuşă de doi oameni care flanchează 
victima. 

— Sfântul Erasmus, spune Taft, cunoscut şi ca Elmo. A fost 
torturat de împăratul Dioclețian. A supravieţuit bătăilor cu bice 
şi bâte. A trăit după ce a fost rostogolit prin smoală şi i s-a dat 
foc. A scăpat din închisoarea în care fusese aruncat. A fost 
recapturat şi forţat să se aşeze pe un scaun de fier încins. In 
cele din urmă a fost ucis prin deschiderea stomacului şi 
răsucirea intestinelor în jurul unui tambur. 

Gil se întoarce spre mine. 

— Chestia asta este c/ar diferită. 

Un chip din rândul din spate se întoarce pentru a ne 
admonesta, dar pare că se răzgândeşte după ce privirea îi cade 
asupra lui Charlie. 

— Inspectorii nici n-au vrut să audă de povestea mea legată 
de stor, îi şopteşte Charlie lui Gil, încă dornic de conversaţie. 

Gil se întoarce spre scenă, nevrând să reînvie subiectul. 

— Sfântul Petru, continuă Taft, pictat de Michelangelo, în jurul 
anului 1550. Petru a fost martirizat sub domnia lui Nero, fiind 
crucificat cu capul în jos la cererea lui. Se socotea nevrednic să 
fie crucificat la fel ca Hristos. 

Pe scenă, profesorul Henderson dă semne de iritare şi îşi 
ciupeşte nervos un punct de pe o mânecă a cămăşii. Fără niciun 
fel de conexiune logică între imaginile care se succedă, 


prezentarea lui Taft începe să semene mai puţin cu un discurs şi 
mai mult cu un spectacol de voyeurism al unui sadic. Rumoarea 
obişnuită a conversaţiilor din amfiteatru în Vinerea Mare s-a 
transformat într-o tăcere încremenită. 

— Hei, spune Gil, bătându-l uşor pe Paul pe mânecă, Taft 
vorbeşte mereu despre astfel de lucruri? 

Paul aprobă în tăcere. 

— E cam ţicnit, nu-i aşa? şopteşte Charlie. 

Stând atâta vreme departe de preocupările academice ale lui 
Paul, cei doi observă asemenea scene pentru prima dată în 
viaţa lor. 

Paul dă iarăşi tăcut din cap. 

— Şi acum ajungem, continuă Taft, la Renaştere. Perioada 
unui om care a îmbrăţişat limbajul violenţei pe care am încercat 
să-l dezvălui aici. Ce vreau eu să împărtăşesc cu voi aici, în 
seara asta, nu este povestea măsluită de el prin moarte, ci o 
parte din povestea misterioasă pe care el a creat-o în timpul 
vieţii. Omul era un aristocrat din Roma, pe nume Francesco 
Colonna. A scris una dintre cele mai rare cărţi care au văzut 
lumina tiparului: Hypnerotomachia Poliphili. 

Privirea lui Paul este fixată pe Taft, iar pupilele i se văd 
imense în întuneric. 

— Din Roma? şoptesc eu. 

Paul se uită la mine, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
Înainte de a-mi răspunde însă, la intrarea din spatele nostru se 
aude agitaţie. Un schimb violent şi dur de replici a izbucnit între 
fata de la uşă şi un individ masiv, aflat încă în obscuritate. 
Vocile lor răsună în încăpere. 

Spre surprinderea mea, când individul apare la lumină, îl 
recunosc imediat. 


CAPITOLUL 10 

În ciuda protestelor vehemente ale blondei de la uşă, Richard 
Curry pătrunde în amfiteatru. Zeci de capete din spatele sălii se 
întorc. Curry inspectează audiența, apoi se întoarce spre scenă. 

— Această carte, continuă Taft în faţa sălii, neluând în seamă 
agitația de la uşă, reprezintă poate cel mai mare mister încă 
nedescifrat al tipăriturilor din Occident. 

Priviri curioase măsoară intrusul din toate părţile. Curry arată 
complet dezordonat: cravata desfăcută, haina în mână, o privire 
grup de studenţi. 

— A fost publicată de cea mai renumită tiparniţă din întreaga 
Italie renascentistă, dar identitatea autorului ei rămâne încă un 
subiect de aprigă controversă. 

— Ce caută tipul ăsta aici? şopteşte Charlie. 

Gil clatină din cap. 

— Nu e Richard Curry? 

Acum Paul a ajuns în dreptul ultimului rând şi încearcă să-i 
atragă atenţia lui Curry. 

— Este considerată de mulţi nu numai cea mai neînţeleasă 
carte din lume, continuă Taft, ci poate şi cea mai valoroasă, 
după Biblia lui Gutenberg. 

Paul a ajuns în spatele individului. Îşi lasă mâna pe spatele lui 
Curry, cu mare prudenţă, şi îi şopteşte ceva, dar bătrânul clatină 
din cap. 

— Sunt aici, izbucneşte Curry cu glas tare, suficient de tare ca 
mai mulţi oameni din primul rând să întoarcă miraţi capetele, ca 
să spun şi eu ceva. 

Taft se opreşte din discurs. Toate chipurile din amfiteatru se 
uită la intrus. Acesta întinde mâna şi şi-o plimbă prin păr. 
Uitându-se urât la Taft, începe din nou să vorbească: 

— Limbajul violenţei? spune el, cu o voce piţigăiată, 
neobişnuită. Am auzit acest discurs cu treizeci de ani în urmă, 
Vincent, când aveai impresia că eu sunt publicul tău. Se întoarce 
spre mulţime şi îşi întinde braţele în lateral, adresându-se 
tuturor: V-a povestit despre Sfântul Laurenţiu? Sfântul Quentin? 
Sfântul Elmo şi tamburul? Oare nu s-a schimbat nimic, Vincent? 

Din public se aud murmure, ivite în clipa în care oamenii îşi 
dau seama de ura din glasul lui Curry. Dintr-un colţ se aude un 
hohot scurt de râs. 


— Acest individ, prieteni, continuă Curry, arătând spre scenă, 
este un farseur. Un idiot şi un escroc. Se întoarce către Taft. 
Chiar şi un şarlatan poate păcăli acelaşi om de două ori, 
Vincent. Dar tu? Tu te repezi asupra nevinovaţilor. Işi duce 
degetele la buze şi formează cu ele un gest de sărut. 
Bravissimo, il Fraudolento! Ridicând braţele, încurajează publicul 
să se ridice în picioare. O ovaţie la scenă deschisă, prieteni. De 
trei ori bravo! Pentru Sfântul Vincent, sfântul patron al hotilor. 

Taft îl priveşte furios pe intrus. 

— De ce ai venit aici, Richard? 

— Se cunosc? şopteşte Charlie, uluit. 

Paul încearcă să îi distragă atenţia lui Curry, spunându-i să se 
oprească, dar Curry îi dă mai departe: 

— Dar de ce ai venit tu aici, bătrâne prieten? Aici e teatru sau 
şcoală? Ce-o să mai furi de data aceasta, acum că jurnalul 
şefului de port nu mai e în mâinile tale? 

Auzind asta, Taft înaintează câţiva paşi. 

— Opreşte-te, tună el. Ce ai de gând să faci? 

Însă vocea lui Curry se aude din nou ca un duh posedat: 

— Unde ai pus bucata de piele din jurnal, Vincent? Spune-mi 
şi o să plec. O să-ţi poţi continua farsa. 

Umbrele amfiteatrului fac un joc sinistru pe chipul lui Curry. 
Profesorul Henderson sare în sfârşit în picioare şi latră: 

— Să cheme cineva oamenii de pază! 

Un inspector este deja la un braţ depărtare de Curry, dar Taft 
îi face semn să nu se amestece. Şi-a recăpătat în întregime 
prezenţa de spirit. 

— Nu, mârâie el. Daţi-i drumul. Va pleca din proprie voinţă. 
Nu-i aşa, Richard? Înainte ca ei să fie obligaţi să te aresteze! 

Curry nu se dă absolut deloc bătut. 

— Uită-te la noi, Vincent. Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi 
purtăm acelaşi război. Spune-mi unde e desenul original şi n-o 
să mă mai vezi. E singura afacere pe care o mai avem de 
rezolvat. Toate celelalte - Curry îmbrăţişează simbolic întreg 
amfiteatrul, adunând tot ce e înăuntru laolaltă - sunt lipsite de 
orice valoare. 

— leşi, Richard, îi spune Taft. 

— Noi am încercat şi am eşuat, continuă Curry. Ce spun 
italienii? „Nu există hoţ mai rău decât o carte proastă”. Hai să 
ne comportăm bărbăteşte în privinţa asta şi să ne dăm lao 


parte. Unde e desenul? 

În amfiteatru se aud şoapte. Inspectorul se vâră între Curry şi 
Paul - dar, spre surprinderea mea, Curry îşi pleacă brusc capul 
şi începe să meargă spre capătul coridorului. Expresia de 
agitaţie de pe chip îi dispare. 

— Nebun bătrân şi prost, zice el, adresându-i-se lui Taft, chiar 
şi cu spatele spre scenă. Joacă teatru mai departe! 

Studenţii de lângă perete încep să împingă spre partea din 
faţă a amfiteatrului, menţinând însă distanţa. Paul rămâne 
locului, cu un aer nefericit, şi îşi urmăreşte prietenul cum 
pleacă. 

— Du-te, Richard, rosteşte Taft de pe scenă. Să nu te mai 
întorci. 

Urmărim cu toţii înaintarea înceată a lui Curry către ieşire. 

Fata de la uşă priveşte scena cu ochi mari şi plini de teamă. 
Peste câteva clipe, Curry trece pragul uşii, către anticameră, 
apoi se face nevăzut. 


Imediat după dispariţia lui, şoapte aprinse cuprind tot 
amfiteatrul. 

— Ce naiba a fost asta? întreb eu, uitându-mă spre ieşire. 

În colţul nostru, Gil se duce către Paul. 

— Eşti bine? 

Paul spumegă de furie. 

— Nu înţeleg... 

Gil îşi lasă un braţ peste umărul lui. 

— Ce i-ai spus? ` 

— Nimic, răspunde Paul. Trebuie să mă duc după el. li 
tremură mâinile în care continuă să ţină strâns jurnalul. Trebuie 
să vorbesc neapărat cu el. 

Charlie începe să protesteze, dar Paul e prea supărat ca să 
comenteze. Înainte ca vreunul dintre noi să mai apuce să insiste 
în vreun fel, se răsuceşte pe călcâie şi porneşte spre uşă. 

— Mă duc cu el, îi spun eu lui Charlie. 

Acesta încuviinţează. Vocea lui Taft începuse între timp să 
bubuie iarăşi în fundal, iar când mă uit spre scenă pe drumul de 
ieşire, uriaşul pare să mă fixeze. De pe locul ei, Katie îmi atrage 
atenţia. Pune o întrebare mută din vârful buzelor despre Paul, 


dar nu înţeleg ce spune. Îmi închei fermoarul hainei şi ies din 
amfiteatru. 

In curte, corturile se înalţă ca nişte schelete în întuneric, 
dansând pe picioarele lor de lemn. Vântul s-a mai înmuiat, dar 
ninsoarea continuă să cadă, mai densă ca înainte. De după colţ 
aud vocea lui Paul. 

— E totul în regulă? 

Dau colţul. La nici trei metri depărtare îl văd pe Richard Curry, 
cu haina fluturând în vânt. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Paul. 

— Du-te înapoi înăuntru, îi răspunde Curry. 

Fac un pas în faţă ca să aud mai multe, dar zăpada scârţâie 
sub paşii mei. Curry îşi înalţă privirea şi pune capăt conversaţiei 
lor. Mă aştept la o scânteie de recunoştinţă în ochii lui, dar nu 
zăresc nimic. După ce îşi lasă palma pe umărul lui Paul, Curry 
pleacă încet de-a-ndăratelea. 

— Richard! Nu putem discuta undeva? strigă Paul. 

Insă bătrânul se îndepărtează repede, îmbrăcându-şi haina. 
Nu-i răspunde lui Paul. 

Imi trebuie câteva secunde ca să-mi recapăt curajul şi să mă 
duc lângă Paul. Impreună îl urmărim pe Curry cum dispare în 
umbra aruncată de capelă. 

— Trebuie să aflu de unde a făcut rost Bill de jurnal, spune el. 

— Chiar acum? 

Paul încuviinţează. 

— Unde e Bill? 

— În biroul lui Taft de la institut. 

Privesc dincolo de curte. Singurul mijloc de transport al lui 
Paul este un vechi Datsun pe care el şi l-a cumpărat din 
alocaţiile primite de la Curry. Institutul e la ceva depărtare de 
locul în care ne aflăm. 

— Tu de ce ai plecat de la discurs? întreabă el. 

— Credeam că ai nevoie de ceva ajutor. 

Buza de jos îmi tremură. In părul lui Paul se adună fulgii de 
zăpadă. 

— O să-mi revin repede, mă asigură el. 

Numai că el e cel fără haină. 

— Haide. Putem merge împreună acolo cu maşina. 

Paul îşi priveşte pantofii. 

— Trebuie să discut singur cu el. 


— Eşti sigur? 

Dă din cap. 

— Cel puţin ia asta, mă ofer eu, dându-mi jos haina de postav. 

Paul îmi zâmbeşte. 

— Mersi. 

— Cheamă-ne dacă ai nevoie de ceva. 

Paul îmbracă haina şi îşi strecoară jurnalul sub braţ. După 
câteva clipe porneşte pe jos prin ninsoare. 

— Eşti sigur că nu vrei ajutor? strig eu după el, cât mă mai 
putea auzi. 

Paul se întoarce, dar numai ca să dea din cap a încwviinţare. 

— Multă baftă, îi urez eu, mai mult pentru mine. 

Şi, în vreme ce frigul începe să mi se strecoare pe sub gulerul 
cămăşii, îmi dau seama că nu-mi rămâne nimic de făcut. Când 
Paul dispare, pornesc înapoi spre amfiteatru. 


* 


Pe drum trec pe lângă blonda de la intrare fără să scot vreo 
vorbă şi descopăr că Gil şi Charlie nu s-au mişcat din locul lor 
aflat în spatele amfiteatrului. Niciunul nu-mi acordă atenţie; Taft 
le-a captat interesul. Vocea lui este de-a dreptul hipnotizantă. 

— E totul în regulă? şopteşte Gil. 

Încuviinţez, dar n-am chef să intru în detalii. 

— Anumiți interpreţi moderni, spune Taft, s-au mulţumit să 
accepte faptul că această carte se conformează multor 
convenţii aparţinând genului vechii Renaşteri, acela al idilei 
bucolice. Dar dacă Hypnerotomachia este doar o poveste de 
dragoste convenţională, atunci de ce sunt dedicate doar treizeci 
de pagini idilei dintre Poliphilo şi Polia? De ce restul de trei sute 
patruzeci de pagini formează un labirint de comploturi, întâlniri 
ciudate cu personaje mitologice, disertaţii pe subiecte 
ezoterice? Dacă doar unul din fiecare zece cuvinte ţine de idila 
în sine, atunci cum explicăm celelalte nouăzeci de procente din 
carte? 

Charlie se întoarce iarăşi spre mine. 

— Tu ştiai de toate chestiile astea? 

— Mda. 

Am auzit acelaşi discurs de zeci de ori acasă, la cină. 

— Pe scurt, nu este vorba doar de o poveste de dragoste. 


Lupta pentru dragoste într-un vis a lui Poliphilo, aşa cum s-ar 
traduce titlul din latină, este mult mai complexă decât o chestie 
de genul băiatul-care-cunoaşte-fata. Timp de cinci sute de ani, 
cărturarii au supus cartea celor mai puternice instrumente de 
interpretare din zilele lor şi niciunul nu a descoperit o cale de 
ieşire din labirint. 

Cât de grea este Hypnerotomachia? Gândiţi-vă cât s-au temut 
traducătorii cărţii. Primul traducător în franceză a comprimat 
propoziţia de deschidere, care în original avea mai mult de 
şaptezeci de cuvinte lungime, în mai puţin de douăsprezece. 
Robert Dallington, un contemporan al lui Shakespeare care a 
încercat o traducere mai exactă, a ajuns pur şi simplu la 
disperare. A renunţat la încercare când nici măcar nu ajunsese 
la jumătatea cărţii. De atunci nu s-a mai încercat nicio traducere 
în engleză. Intelectualii occidentali au considerat cartea un 
sinonim al obscurităţii încă de la publicarea ei. Rabelais şi-a 
bătut joc de ea. Castiglione i-a avertizat pe oamenii din epoca 
Renaşterii să nu vorbească precum Poliphilo atunci când ies la 
vânătoare de femei. 

Şi atunci, de ce este atât de greu de înţeles? Deoarece ea 
conţine nu numai cuvinte latineşti şi italieneşti, ci şi cuvinte 
greceşti, iudaice, arabe, caldeene şi hieroglife egiptene. Autorul 
a scris simultan în mai multe limbi, uneori în mod 
interschimbabil. Şi atunci când toate acele limbi nu îi erau de 
ajuns, a inventat el însuşi alte cuvinte. 

Mai mult, există unele mistere care învăluie cartea. În primul 
rând, până de curând nimeni nu a ştiut cine a scris-o. Secretul 
identităţii autorului a fost atât de straşnic păzit, încât nici măcar 
marele Aldus, cel care a publicat cartea, nu a aflat cine i-a 
compus cea mai faimoasă operă tipărită. Unul dintre editorii 
Hypnerotomachiei a scris o introducere în care le cere muzelor 
să dezvăluie numele autorului. Muzele refuză. Ele îi explică 
omului că „e mai bine să fii prudent şi să împiedici distrugerea 
lucrurilor divine de către gelozia răzbunătoare”. 

Şi atunci se ridică o serie de întrebări: De ce s-ar fi ostenit 
atât autorul dacă nu ar fi scris altceva decât o idilă bucolică? De 
ce atât de multe limbi? De ce două sute de pagini de 
arhitectură? De ce optsprezece pagini despre un templu al lui 
Venus sau douăsprezece pagini despre un labirint subacvatic? 
De ce cincizeci de pagini despre o piramidă? Sau alte o sută 


patruzeci de pagini despre pietre preţioase şi metale, balet şi 
muzică, mâncare şi aranjamente de masă, despre floră şi faună? 

Poate chiar mai important decât atât, ce roman ar fi putut 
învăţa atât de multe despre atâtea subiecte, ar fi putut stăpâni 
la perfecţie atâtea limbi şi l-ar fi putut convinge pe cel mai mare 
meşter tipograf din Italia să-i publice misterioasa carte fără ca 
acesta să-i menţioneze numele? 

Mai presus de toate însă, ce erau acele „lucruri divine” despre 
care se face aluzie în introducere şi pe care muzele au refuzat 
să le divulge? Ce era cu acea gelozie răzbunătoare pe care se 
temeau ca aceste lucruri să n-o inspire? 

Răspunsul este că aici nu avem de a face cu o poveste de 
dragoste. Autorul trebuie să fi avut cu totul alte intenţii - intenţii 
pe care noi, cercetătorii, nu am reuşit să le înţelegem încă. Dar 
de unde să începem căutarea răspunsurilor? 

Nu am de gând să răspund la această întrebare în locul 
vostru, în schimb, vă voi lăsa cu o şaradă la care să vă gândiţi 
singuri. Rezolvaţi această şaradă şi veţi fi mai aproape cu un 
pas de înţelegerea sensului Hypnerotomachiei. 

Cu asta, Taft porneşte proiectorul cu o apăsare a 
telecomenzii. Pe ecran apar trei imagini, dezarmante în 
contrastul lor alb-negru. 

— Acestea sunt trei desene din Hypnerotomachia, descriind 
un coşmar pe care îl are Polia ceva mai târziu în cursul poveștii. 
Aşa cum le descrie ea, primul desen înfăţişează un copil care 
străbate o pădure într-o caleaşcă în flăcări, aceasta fiind trasă 
de două femei goale pe care el le biciuieşte ca pe nişte animale 
sălbatice. Polia priveşte scena din ascunzişul ei în pădure. 

Al doilea desen arată copilul eliberând femeile prin tăierea 
lanțurilor lor fierbinţi ca focul cu o sabie de fier. Apoi înfige sabia 
în fiecare din ele şi, după ce femeile mor, le dezmembrează. 

În ultimul desen, copilul a smuls inimile încă palpitând ale 
celor două femei din cadavrele lor şi le aruncă păsărilor de 
pradă. Măruntaiele le aruncă vulturilor. Apoi, după tranşarea 
cadavrelor, aruncă resturile câinilor, lupilor şi leilor care s-au 
strâns în jur. 

Când Polia se trezeşte din vis, doica ei îi spune că acel copil 
este Cupidon şi că femeile erau tinere care îl mâniaseră 
refuzând afecțiunea peţitorilor lor. Polia deduce de aici că a 
greşit respingându-l pe Poliphilo. 


Taft face o pauză, întorcând spatele publicului ca să 
contemple imaginile uriaşe care par să plutească în aer în 
spatele lui. 


73 
$. 


T 


jig 
Dat e 


A 
7 
i 
By 
WR i 
i 
Îi 
4, 
ARAN 


Cn EF A 


— Dar dacă presupunem că înţelesul explicit nu este şi 
înțelesul real? reia el, continuând să stea cu spatele la noi, cu o 
voce străină ce reverberează în microfonul pe care îl are prins 
de piept. Dacă interpretarea dată de doică visului nu este, de 
fapt, cea corectă? Dacă ar trebui să folosim pedeapsa aplicată 


acestor femei ca să descifrăm care a fost adevărata lor crimă? 

Să ne gândim la pedepsele pentru crima de înaltă trădare 
practicate în cadrul mai multor naţiuni europene timp de secole 
înainte şi după ce a fost scrisă Hypnerotomachia. Un criminal 
condamnat pentru înaltă trădare era mai întâi târât - adică era 
legat de coada unui cal şi târât pe pământ prin întregul oraş. 
Astfel era dus la spânzurătoare, unde era atârnat în ştreang 
până când ajungea doar pe jumătate mort. În acel moment era 
spintecat, iar măruntaiele îi erau smulse din trup şi arse chiar în 
faţa lui de către călău. Inima îi era scoasă şi arătată mulţimii 
adunate în jur. Apoi călăul decapita ce mai rămăsese din trup, 
tăia rămăşiţele şi înfigea bucăţile în ţepe aflate în locuri publice, 
spre a le servi drept luare-aminte potenţialilor trădători. 

În vreme ce rosteşte toate astea, Taft îşi întoarce privirea 
spre public, ca să observe reacţiile. Acum se răsuceşte încet 
înapoi spre imagini. 

— Ţinând cont de toate aceste amănunte, haideţi să 
reconsiderăm imaginile noastre. Vedem că multe dintre detalii 
corespund genului de pedeapsă pe care tocmai l-am descris. 
Victimele sunt trase către locul unde vor muri - sau, mai 
degrabă un pic ironic, ele însele trag caleaşca celui care le va fi 
călău. Sunt dezmembrate şi mădularele lor sunt prezentate 
mulţimii adunate, care în acest caz este reprezentată de 
animale sălbatice. 

Insă, în loc să fie spânzurate, femeile sunt spintecate cu o 
sabie. Ce ar trebui să înţelegem de aici? O explicaţie posibilă 
este aceea că decapitarea, cu toporul sau cu sabia, era o 
pedeapsă rezervată celor nobili, pentru care spânzurarea era 
văzută ca fiind prea primitivă. Atunci am putea presupune că 
aceste doamne erau de rang înalt. 

In fine, animalele care apar în mulţime vor aminti multora 
dintre voi de cele trei bestii din cântecul de deschidere al 
Infernului lui Dante sau de cel de-al şaselea verset din leremia. 

Taft aruncă o privire circulară prin amfiteatru. 

— Tocmai voiam să spun asta... şopteşte Gil, zâmbind. 

Spre surprinderea mea, Charlie îl înghionteşte să tacă. 

— Leul semnifică păcatul trufiei, continuă Taft. lar lupul 
reprezintă pizma. Acestea sunt viciile unui înalt trădător - 
Satana sau luda - aşa cum pare să sugereze pedeapsa. Aici 
însă, Hypnerotomachia deviază: a treia bestie a lui Dante este 


leopardul, reprezentând pofta. Francesco Colonna include aici 
un câine în loc de leopard, inducând ideea că pofta nu era unul 
dintre păcatele pentru care sunt pedepsite cele două femei. 

Taft face o pauză, lăsând publicul să rumege câteva clipe 
ideile enunțate. 

— Aşadar, ceea ce începem să citim aici, continuă el, este 
vocabularul cruzimii. În ciuda celor gândite de mulţi dintre voi, 
nu este vorba de un limbaj pur barbar. Este un limbaj bogat în 
semnificaţii, la fel ca multe dintre ritualurile noastre. Trebuie pur 
şi simplu să învăţaţi să citiţi acest limbaj. De aceea vă voi oferi o 
informaţie suplimentară, pe care o puteţi folosi la interpretarea 
imaginii. Apoi voi pune o întrebare şi voi lăsa restul în seama 
voastră. 

— Indiciul vostru final este un fapt pe care probabil că mulţi 
dintre voi îl cunosc, dar l-au trecut cu vederea. Mai precis acela 
că putem afirma cu siguranţă că Polia a identificat greşit copilul, 
observând doar arma pe care o duce acesta. Căci dacă băieţelul 
din coşmar ar fi fost cu adevărat Cupidon, aşa cum pretinde 
Polia, atunci arma lui nu ar fi fost sabia. Ar fi fost arcul cu săgeți. 

In public izbucnesc murmure de aprobare. Probabil că sute de 
studenţi încep să vadă Valentine's Day într-o lumină cu totul 
nouă. 

— Ca atare, vă întreb pe voi: Cine este acest copil care duce o 
sabie, obligă femeile să tragă la carul lui de război printr-o 
pădure încâlcită şi apoi le măcelăreşte ca şi cum ar fi vinovate 
de trădare? 

Taft aşteaptă, ca şi cum s-ar fi pregătit să dea şi răspunsul, 
dar se mulţumeşte să spună: 

— Rezolvaţi acest mister şi veţi începe să înţelegeţi adevărul 
ascuns din Hypnerotomachia. Poate că veţi începe, de 
asemenea, să înţelegeţi nu numai semnificaţia morţii, dar şi a 
formei pe care o ia moartea când vine. Noi toţi, cei cu credinţă 
şi cei fără de credinţă, suntem prea obişnuiţi cu simbolul crucii 
ca să înţelegem semnificaţia crucifixului. Insă religia, mai ales 
creştinismul, a însemnat întotdeauna povestea morţii în floarea 
vieţii, a sacrificiilor şi a martirilor. Noaptea asta, mai presus 
decât celelalte nopţi, când comemorăm sacrificiul celui mai 
faimos dintre aceşti martiri, reprezintă un fapt pentru care ar 
trebui să fim dispreţuiţi dacă îl uităm. 

Luându-şi ochelarii de pe nas şi băgându-i în buzunarul de la 


piept, Taft îşi înalţă capul şi încheie: 

— Vă încredinţez toate astea şi îmi pun speranţa în voi. 
Făcând un pas mare îndărăt, adaugă: Vă mulţumesc tuturor şi 
vă urez noapte bună. 


x 


Din toate colțurile amfiteatrului izbucnesc aplauze - la început 
timide, apoi crescând repede în intensitate. In ciuda întreruperii 
de mai devreme, publicul a fost sedus de acest om ciudat şi 
vrăjit de combinaţia dintre intelectul şi talentul lui oratoric. 

Taft dă din cap şi îşi târâie paşii către masa de pe scenă, 
vrând să se aşeze, dar aplauzele continuă. Câţiva din public se 
ridică în picioare, continuând să bată din palme. 

— Vă mulţumesc, rosteşte el din nou, continuând să stea în 
picioare, cu palmele sprijinite de spătarul scaunului. 

Chiar în vreme ce rosteşte cuvintele, vechiul lui zâmbet îi 
revine pe buze. Ca şi cum el ar fi urmărit tot timpul publicul şi 
nu invers. 

Profesorul Henderson se ridică şi porneşte spre pupitru, 
făcând un gest de potolire a aplauzelor. 

— Prin tradiţie, spune ea, vom oferi în această seară băuturi şi 
mâncare în curtea dintre amfiteatru şi capelă. Înţeleg că 
echipele de la întreţinere şi aprovizionare au montat mai multe 
radiatoare sub mese. Vă rugăm să veniţi afară şi să vă alăturaţi 
nouă. 

Întorcându-se către Taft, adaugă: 

— Astea fiind spuse, daţi-mi voie să-i mulţumesc doctorului 
Taft pentru un asemenea discurs memorabil. Cu siguranţă că aţi 
impresionat pe toată lumea, spune ea zâmbind, dar cu o 
anumită reţinere. 

Publicul aplaudă iarăşi, apoi începe să se îndrepte încet către 
ieşire. 

Taft urmăreşte lumea cum pleacă, iar eu îl urmăresc pe Taft. 
Este una dintre puţinele ocazii în care îl văd bine pe individ, aşa 
retras cum este. Acum pricep în sfârşit de ce îl socoteşte Paul de 
un magnetism aparte. Chiar atunci când ştii că îşi bate joc de 
tine, îţi este aproape imposibil să îţi iei privirea de la el. 

Încet, Taft porneşte spre ieşirea de pe scenă. În vreme ce 
ecranul alb se retrage automat în locul lui din tavan, cele trei 


desene devin nişte fuioare cenuşii peste tablele negre din spate. 
Abia reuşesc să disting animalele sălbatice devorând rămăşiţele 
femeilor şi copilul care pluteşte în aer. 

— Vii? mă întreabă Charlie, luându-se după Gil către ieşire. 

Mă grăbesc să-i urmez. 


CAPITOLUL 11 

— Nu l-ai găsit pe Paul? mă întreabă Charlie când îl ajung din 
urmă. 

— Nu avea nevoie de ajutorul meu. 

Dar când povestesc ceea ce auzisem afară, Charlie se uită la 
mine ca şi cum n-ar fi trebuit să-l las pe Paul să plece. Cineva se 
opreşte în dreptul nostru ca să-l salute pe Gil şi Charlie se 
întoarce spre mine. 

— Paul s-a dus după Curry? întreabă el. 

Clatin din cap. 

— După Bill Stein. 

— Hei, veniţi la recepţie? ne interpelează Gil, sesizând o cale 
mai uşoară de destindere. Ne-ar prinde bine o ieşire. 

— Desigur, spun eu, iar Gil pare satisfăcut. 

Mintea lui e în altă parte. Ne întoarcem în elementul lui. 

— Va trebui să-i evităm pe Jack Parlow şi pe Kelly. Nu vor să 
discute decât despre bal, spune el, revenind lângă noi. Dar n-ar 
trebui să iasă rău. 

Ne conduce pe trepte în curtea albăstruie, unde urmele 
paşilor lăsaţi de Curry şi de Paul în zăpadă au fost de mult 
acoperite. Corturile gem de studenţi şi aproape imediat îmi 
amintesc cât de inutil este să încerci să eviţi pe cineva când îl ai 
pe Gil lângă tine. Mărşăluim prin zăpadă către un cort aflat 
aproape de capelă, dar Gil exercită un soi de atracţie socială de 
neevitat. 

Prima care vine este fata blondă de la intrare. 

— Tara, ce mai faci? o întreabă Gil cu amabilitate când fata 
ajunge sub acoperişul de pânză. Mai mare agitația decât te 
aşteptai, nu? 

Pe Charlie nu-l interesează compania ei. Ca să evite o scenă, 
îşi face de lucru la masă, unde ceainicele de argint sunt pline cu 
ciocolată caldă proaspătă. 

— Tara, spune Gil, îl ştii pe Tom, nu? 

Fata găseşte o modalitate politicoasă de a spune că nu. 

— Ah, în fine, zice Gil. Ani diferiţi. 

Îmi trebuie o secundă ca să-mi dau seama că se referă la 
diferenţele între cursanţii de anul doi şi cei de anul patru. 

— Tom, ea e Tara Pierson, un membru al secţiunii 2001, 
continuă el, observând că Charlie ne evită. Tara, el e bunul meu 
prieten Tom Sullivan. 


Faptul că ne face cunoştinţă nu serveşte decât la crearea unei 
stări de stinghereală. Abia ce termină Gil de vorbit, că Tara 
găseşte o clipă când acesta nu vede şi arată înspre Charlie. 

— Imi pare atât de rău pentru ce am spus despre prietenul 
tău acolo înăuntru, începe ea. Habar n-aveam cine eraţi... 

Şi-i dă aşa mai departe. Ce vrea ea să spună este că noi 
merităm un tratament mai bun decât alţi neica nimeni cu care 
nu s-a întâlnit niciodată, deoarece Gil şi cu mine ne tragem de 
şireturi. Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât mă întreb mai serios 
de ce n-a fost dată afară din Ivy în hohote de râs. Există o 
legendă - habar n-am dacă e adevărată sau nu - care spune că 
fetele de anul doi, precum Tara, pe care nu le recomandă nimic 
în afara aspectului fizic, uneori îşi croiesc drum şi devin membre 
graţie unei probe speciale botezate „sfada de la etajul trei”. 
Fetele sunt invitate la etajul trei al clubului, etaj asupra căruia 
se păstrează un oarecare secret, unde li se spune că nu vor fi 
admise fără a da dovadă de o anumită disponibilitate. Nu pot 
decât să-mi închipui natura exactă a cererii pe care o au ele de 
îndeplinit, dar Gil neagă, bineînţeles, existenţa unei asemenea 
probe. Presupun însă că asta este magia unui mit precum „sfada 
de la etajul trei”: cu cât se vorbeşte mai puţin pe tema asta, cu 
atât devine misterul mai mare. 

Tara probabil că ghiceşte la ce mă gândesc sau poate că 
observă doar că nu-i mai acord atenţie, deoarece în cele din 
urmă găseşte o scuză oarecare şi se îndepărtează în ninsoare. li 
urez călătorie sprâncenată în gând, urmărind-o cum se 
îndreaptă spre alt cort, cu părul fluturând în vânt. 

O zăresc pe Katie. Stă la marginea cortului, în cealaltă parte, 
şi pare obosită de discuţii. Ceaşca plină cu ciocolată fierbinte din 
mâna ei continuă să scoată aburi, iar aparatul foto îi stă agăţat 
de gât ca un medalion. Imi trebuie câteva secunde ca să îmi dau 
seama la ce se uită. Cu câteva luni în urmă aş fi bănuit ce e mai 
rău, anume că se uita după un posibil alt bărbat în viaţa ei, cel 
care şi-ar fi găsit timp pentru ea în nopţile pe care eu le 
dedicam Hypnerotomachiei. Acum ştiu mai bine. Privirea ei este 
fixată doar asupra capelei. Aceasta se înalţă ca o creastă la 
marginea unei mări albe - visul oricărui fotograf. 

Se întâmplă ceva curios cu atracţia între oameni. E un lucru 
pe care abia încep să-l învăţ. Prima dată când am cunoscut-o pe 
Katie, am avut impresia că apariţia ei pe stradă e în stare să 


provoace accidente rutiere. Nu toată lumea era de acord cu 
mine (lui Charlie, care prefera femei mai corpolente, îi plăcea 
mai mult hotărârea lui Katie decât aspectul ei), dar eu am fost 
vrăjit. Ne îmbrăcam elegant unul pentru celălalt - cu cele mai 
bune haine ale noastre, adoptând cele mai elegante maniere şi 
povestindu-ne unul altuia cele mai interesante poveşti - până 
când am ajuns la concluzia că secretul pentru aura de mister în 
care eram învăluit şi pentru menţinerea relaţiei cu o asemenea 
trufanda e diferenţa de doi ani dintre noi şi prietenia mea cu 
preşedintele clubului unde ea îşi lua masa. In acele zile, doar 
ideea de a-i atinge mâna sau a-i mirosi părul era suficientă ca să 
simt urgent nevoia de a face un duş rece. Eram fiecare câte un 
trofeu pentru celălalt şi ne petreceam zilele pe câte un 
piedestal. 

De atunci am dat-o jos de pe soclu. Ea mi-a întors favoarea. 
Am ajuns să ne certăm pentru că la mine în cameră e prea cald 
şi pentru că ea doarme cu fereastra deschisă. Ea se tot ia de 
mine pentru că cer mai mult desert, spunându-mi că într-o bună 
zi chiar şi bărbaţii vor trebui să plătească un preţ pentru micile 
lor excese. Gil glumeşte spunând că m-am domesticit, 
ironizându-mă cu ideea că obişnuiam să fiu un sălbatic. Cert 
este că am fost creat pentru a fi soţ. Deschid termostatul când 
nu mi-e rece şi mănânc desert când nu mi-e foame, fiindcă în 
spatele fiecărei admonestări din partea lui Katie stă impresia că 
ea nu va tolera astfel de lucruri în viitor, deoarece va exista un 
viitor. Fantasmele pe care le aveam, alimentate de potenţialul 
electric al întâlnirilor dintre doi străini, au ajuns nişte umbre 
palide acum. Cel mai mult îmi place de ea aşa cum arată acum, 
în curte. 

Ochii îi sunt obosiţi, semn că o zi lungă se apropie de final. 
Părul e lăsat liber, iar palele de vânt îi răsfiră şuviţele pe lângă 
umăr. Nu m-ar deranja deloc să stau şi să o admir de departe, 
contemplând-o în toată splendoarea ei. Insă când fac un pas 
înainte, micşorând distanţa dintre noi, ea mă vede şi îmi face un 
semn să vin lângă ea. 

— Ce a fost cu toată povestea aia? mă întreabă ea. Cine a 
întrerupt discursul? 

— Richard Curry. 

— Curry? Îmi ia mâna în mâna ei. Îşi prinde buza inferioară cu 
dinţii. Paul cum se simte? 


— Cred că bine. 

Se lasă tăcerea câteva clipe, în vreme ce privim amândoi 
mulţimea. Bărbaţi în hanorace din pânză de cort îşi oferă 
hainele prietenelor lor mai subţire îmbrăcate. Tara, blonda de la 
intrare, a vrăjit un tip care i-a dat haina lui. 

Katie face un gest înapoi către amfiteatru. 

— Aşadar ce crezi? 

— Despre discurs? 

Dă din cap, începând să-şi aranjeze părul într-un coc. 

— Un pic cam sângeros. 

Căpcăunul ăla nu o să primească niciun compliment de la 
mine. 

— Dar mai interesant ca de obicei, zice ea, întinzându-mi 
ceaşca ei de ciocolată fierbinte. Vrei să ţii asta? 

Işi înfăşoară pletele într-un coc şi îl trece prin două ace lungi 
de păr pe care le scoate din buzunar. Modul în care îşi mişcă 
degetele, aranjând ceva ce nu poate vedea, îmi aminteşte de 
felul în care mama obişnuia să aranjeze cravatele tatei în vreme 
ce stătea în spatele lui. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, observându-mi expresia de 
pe chip. 

— Nimic. Mă gândeam doar la Paul. 

— Va termina la timp? 

Termenul limită al tezei. Chiar şi acum ea se gândeşte la 
Hypnerotomachia. Mâine seară n-o să mai aibă de ce să se 
teamă. 

— Sper. 

Urmează o nouă tăcere, de această dată mai puţin oportună. 
Ghinionul loveşte chiar în clipa în care încerc să găsesc ceva 
pentru a schimba subiectul - ceva despre ziua ei de naştere sau 
despre cadoul care-o aşteaptă la întoarcerea în cameră. 
Ghinionul se iveşte - având chipul lui Charlie. După vreo 
douăzeci de ture în jurul mesei cu mâncare, Charlie s-a decis în 
sfârşit să ni se alăture. 

— Am întârziat, anunţă el. Puteţi face o recapitulare? 

Dintre toate lucrurile ciudate la Charlie, cel mai bizar este 
acela că se poate comporta ca un gladiator neînfricat între 
bărbaţi, dar devine o cârpă de şters pe jos lângă femei. 

— O recapitulare? se miră Katie, amuzată. 

Charlie înşfacă un pateu şi-l azvârle în gură, apoi încă unul, 


cercetând în acelaşi timp mulţimea. 

— Ştii tu. Cum mai merg cursurile. Cine se mai vede cu cine. 
Ce vei face anul viitor. Chestiile obişnuite. 

Katie zâmbeşte. 

— Cursurile merg foarte bine, Charlie. Tom şi cu mine 
continuăm să ne vedem. li aruncă o privire dojenitoare. lar eu 
voi fi doar în anul trei. Voi continua să fiu aici anul viitor. 

— Aha, exclamă Charlie, pentru că nu-şi aminteşte niciodată 
vârsta lui Katie. Scoţând la iveală un fursec din palmele lui ca 
două lopeţi, caută un subiect bun de conversaţie între o 
studentă de anul doi şi un student în anul patru. Probabil că anul 
trei e cel mai greu, rosteşte el în cele din urmă, optând pentru 
cel mai prost subiect: sfatul. Două teze de dat. Pregătirea 
pentru lucrarea de diplomă. Şi o relaţie de durată cu tipul ăsta, 
continuă el arătând spre mine cu o mână şi hrănindu-se cu 
cealaltă. Nu e un an uşor. Savurează gustul din gură şi în acelaşi 
timp rumegă viitorul nostru. Nu pot spune că sunt invidios, 
continuă el. 

Face o pauză, oferindu-ne timp să ne revenim. Ca printr-o 
minune a economiei, Charlie a înrăutățit dramatic situaţia în mai 
puţin de douăzeci de cuvinte. 

— Ţi-ai fi dorit să fi fost în stare să alergi în seara asta? 
întreabă el acum. 

Continuând să spere într-o rezolvare bună a situaţiei, Katie 
aşteaptă explicaţii de la el. Mult mai obişnuit cu felul în care 
funcţionează creierul lui Charlie, eu mă aştept la o înrăutăţire. 

— Olimpiada Nudă, zice el, ignorând semnul meu imperativ 
de a schimba subiectul. Nu-ţi doreşti să fi alergat? 

Intrebarea este o lovitură de maestru. O văd venind, dar nu 
am nicio putere de a mă apăra împotriva ei. Ca să demonstreze 
că ştie prea bine de faptul că ea e în anul doi şi că locuieşte în 
Holder, Charlie întreabă dacă prietena mea nu e supărată că nu 
a putut poza dezbrăcată în seara asta în faţa întregului campus. 
Cred că în subconştientul lui complimentul făcut e acela că o 
fată cu nurii lui Katie abia aşteaptă orice ocazie ca să-i arate 
tuturor. Charlie pare să n-aibă habar de milioanele de moduri în 
care toată povestea asta se poate termina extrem de prost. 

Chipul lui Katie se înăspreşte când ea îşi dă seama unde bate 
el. 

— De ce? Ar trebui să-mi fi dorit? 


— Nu prea există fete de anul doi pe care să le ştiu şi care să 
rateze o asemenea ocazie, zice Charlie. 

lar din tonul lui mai prudent deduc că şi-a dat seama că a 
întrecut măsura. 

— Şi despre ce ocazie ar fi vorba? insistă Katie. 

Încerc să îl ajut, căutând un eufemism adecvat pentru 
sintagma „goliciune beată”, dar în minte nu am decât nişte 
crâmpeie de gânduri fără noimă. Nu-mi trec prin creier decât 
înjurături şi obscenităţi. 

— Ocazia să rămână fără haine o dată la patru ani? îngaimă 
Charlie. 

Încet, Katie ne măsoară cu privirea pe amândoi din cap până 
în picioare. Evaluând îmbrăcămintea de pe noi, mai ales hainele 
mele ponosite de prea mult stat în dulap, nu-şi iroseşte vorbele: 

— Atunci cred că suntem chit. Deoarece nu cunosc prea mulţi 
studenţi mari care să rateze ocazia de a-şi schimba hainele o 
dată la patru ani. 

Mă lupt cu impulsul de a a-mi netezi cutele cămâăşii. 

Înţelegând mesajul subiînţeles, Charlie se preface iarăşi 
interesat de mâncare. Şi-a terminat treaba aici. 

— Voi doi sunteţi un cuplu încântător, spune Katie. Ştiai 
chestia asta? 

Încearcă să pară amuzată, dar în vocea ei există o urmă de 
supărare pe care nu o poate ascunde. Intinde mâna şi îşi trece 
degetele prin părul meu, încercând să schimbe starea de spirit, 
dar în acea clipă se iveşte o fată de la Ivy, braţ la braţ cu Gil. 
După expresia de scuze de pe chipul lui, înţeleg că ea a acea 
Kelly despre care el ne avertizase să o evităm. 

— Tom, o cunoşti pe Kelly Danner, nu-i aşa? 

Înainte de a putea răspunde că nu, faţa lui Kelly se 
contorsionează de furie. Se concentrează asupra unei chestii din 
colţul îndepărtat al curţii. 

— Rahaţii ăştia idioţi, înjură ea, aruncând paharul de plastic 
pe jos. Ştiam eu că vor încerca să facă aşa ceva în seara asta. 

Ne întoarcem cu toţii. Mărşăluind spre noi din direcţia 
cluburilor, un grup de tineri purtând tunici şi togi se apropie de 
corturi. 

Charlie scoate un chiot, apropiindu-se de noi ca să vadă mai 
bine. 

— Spuneţi-le să plece de aici, se răţoieşte Kelly, la toţi şi la 


nimeni în particular. 

Grupul începe să se vadă mai bine prin ninsoare. Acum e 
limpede că se întâmplă lucrul de care Kelly se temea cel mai 
mult: o farsă coregrafică. Fiecare togă este inscripționată cu mai 
multe litere pe piept, scrise pe două rânduri separate. Deşi nu 
pot distinge încă literele din rândul de jos, rândul de sus conţine 
doar două litere mari: „T.l.”. 

T.I. reprezintă abrevierea obişnuită pentru Tiger Inn, al treilea 
club ca vechime şi singurul loc din campus condus de o gaşcă 
de nebuni de legat. Plănuirea unei farse de către cei din T.I. 
constituie una dintre puţinele ocazii când Ivy îşi demonstrează 
vulnerabilitatea. lar seara asta constituie ocazia perfectă. 

În curte izbucnesc hohote de râs, dar eu trebuie să îmi forţez 
serios privirea ca să văd motivul acestor hohote. Întregul grup 
de nebuni s-a deghizat, având acum bărbi lungi şi sure şi peruci. 
De jur împrejurul nostru, corturile se umplu cu tineri care caută 
un loc mai bun de unde să vadă scena. 

După o mică înghesuială, tipii de la T.I. se desfăşoară pe un 
rând lung. În timp ce ei fac asta, eu reuşesc în sfârşit să 
desluşesc cel de-al doilea şir de litere de pe fiecare togă. Pe 
pieptul fiecăruia este înscris un singur cuvânt şi, aşa cum îmi 
dau eu seama, fiecare cuvânt reprezintă un nume. lar numele 
celui mai înalt tip, cel care stă în mijloc, este lisus. La stânga şi 
la dreapta lui stau doisprezece apostoli, câte şase de fiecare 
parte. 

Râsetele şi chiotele au devenit deja mai intense. 

Kelly strânge din fălci. Din expresia lui Gil nu-mi dau seama 
dacă încearcă să-şi înăbuşe râsul ca să n-o irite pe Kelly sau 
încearcă să creeze impresia că e doar vag amuzat, când el de 
fapt nu e. 

Personajul lisus iese din rând şi îşi ridică braţele ca să reducă 
publicul la tăcere. De îndată ce în curte se instaurează tăcerea, 
individul se dă înapoi, rosteşte câteva comenzi şi întregul rând 
se postează în formaţie de cor. Scoţând un fluier din togă, 
personajul lisus suflă în el o singură notă. Rândul care între timp 
s-a aşezat pe jos răspunde fredonând nota respectivă. Rândul 
care stă pe vine se alătură cu o terță perfectă. In cele din urmă, 
chiar în secunda în care cele două rânduri par să-şi fi epuizat 
răsuflarea, apostolii care stau în picioare îşi aduc contribuţia cu 
o cvintă. 


Impresionat de toate pregătirile de scenă, publicul aplaudă 
frenetic şi fluieră încă o dată. 

— Frumoasă togă! strigă cineva dintr-un cort apropiat. 

Personajul lisus îşi roteşte capul, ridică o sprânceană în 
direcţia vocii, apoi revine la dirijarea corului. În cele din urmă, 
ridicându-şi de trei ori bagheta în aer cu o mişcare din 
încheietură, îşi dă braţele în spate într-un gest teatral, le întinde 
iarăşi în faţă şi apoi corul începe să cânte cu voce tare. Vocile 
tinerilor răsună puternic în întreaga curte, pe melodia din /mu/ 
de luptă al republicii. 


Am venit să vă spunem povestea colegiului Domnului, 
Dar strugurii urii au fermentat în butoaiele unde au stat, 
Aşa că iertaţi-ne dacă suntem cu toţii un pic beţi şi duşi. 
Noi, sfinţii, ne continuăm marşul înainte. 


Glorie, Glorie, noi suntem fosilele 
Tuturor apostolilor nazarineni. 
Dacă nu era Hristos, am fi fost 
Doar nişte pescari din Galileea, 
Aşa că ascultaţi-ne povestea. 


Aşa, lisus era bărbatul mediu din vechiul Orient Mijlociu. 

S-a dus la şcoala publică cu o chemare sfântă specială: 

Mai bine ar fi ars în iad decât să meargă la Harvard sau Yale 
Aşa că alegerea a fost clară. 


Glorie, Glorie, Dumnezeu L-a convins, 
lisus Hristos, S-a dus la Princeton. 

A luat decizia corectă 

Când a absolvit Religia 

lar restul e istorie. 


Deci Hristos a sosit în campus în toamna anului 18, 

Cel mai Mare Om din Campus pe care l-a văzut vreodată 
lumea. 

Celelalte cluburi au înverzit de invidie“ 

Când lisus a ales T.I. 


+ În original, /vy green - „verde ca iedera’ (n. red.). 


La acest moment, doi apostoli din primul rând se ridică în 
picioare şi fac un pas în faţă. Primul desface un banner pe care 
scrie „Ivy”, iar cel de-al doilea desface un alt banner pe care 
scrie „Cottage”. După ce îşi ridică nasurile dispreţuitor unul la 
celălalt şi se învârt plini de importanţă pe lângă personajul lisus, 
cântecul porneşte mai departe. 


Corul: „Glorie, Glorie, lisus a dat glas, 

Toţi păgânii mitocani au strâmbat din nas.” 
Ivy: „Noi nu vom lua un evreu”; 

Cottage: „Un tâmplar nu e de nasul meu”; 
Corul: „Aşa că Domnul a intrat la T.I.” 


Kelly strânge din pumni atât de tare, încât aproape că îi dă 
sângele. 

Acum cei doisprezece apostoli ies din formaţia corală şi 
formează o singură linie de atac şi, cu lisus în mijloc, îşi duc 
braţele la piept şi ridică sfidători picioarele în aer, după care 
trag concluzia: 


lisus, lisus, El este un tip plin de umor. 
Graţie Lui suntem cu toţii absolvenţi. 
Nu există nimic mai divin 

Ca transformarea apei în vin, 
Adevărul Lui merge mai departe. 


Cu asta, cei treisprezece oameni se întorc şi, cu precizie 
coregrafică, îşi ridică partea din spate a togilor ca să dezvăluie 
un mesaj scris pe fesele lor, câte o literă pe fiecare fesă: 


PAŞTE FERICIT DE LA TIGER INN 


Urmează o combinaţie sălbatică de aplauze frenetice, chiote 
puternice şi huiduieli. Apoi, chiar în clipa în care cei treisprezece 
se pregătesc să plece, se aude un pocnet puternic din cealaltă 
parte a curţii, urmat de un zgomot tare de sticlă spartă. 

Capetele se întorc în direcţia zgomotului. La ultimul etaj din 
clădirea Dickinson, clădirea departamentului de istorie, se 
aprinde o lumină, care apoi se stinge imediat. Un ochi de geam 
de la o fereastră a fost făcut ţăndări. In întuneric se văd mişcări. 


Un apostol T.I. începe să chiuiască. 

— Ce se petrece? întreb eu. 

Mijind ochii, îmi dau seama că lângă geamul spart se află o 
persoană. 

— Chestia asta nu e amuzantă deloc, mârâie Kelly în direcţia 
personajului luda, care s-a apropiat între timp de noi. 

Tânărul îşi suflă nasul. 

— Ce face acolo? îl întrebă, arătând înspre fereastră. 

— O să se pişe. Tipul râde strâmb din pricina alcoolului 
îngurgitat, apoi repetă: O să se pişe pe fereastră. 

Kelly se repede după personajul lisus. 

— Ce dracu se petrece, Derek? întreabă ea. 

Silueta din spatele ferestrei se vede clar câteva secunde, apoi 
dispare. După cum se clatină, îmi dau seama că omul e beat. La 
un moment dat pare să strângă cioburile de sticlă spartă, apoi 
dispare. 

— Cred că mai e cineva acolo sus, zice Charlie. 

În raza noastră vizuală apare brusc întregul corp al omului. Se 
sprijină de cadrul gol al ferestrei. 

— O să se pişe, spune personajul luda. 

Din rândul apostolilor rămaşi locului, trei încep să ţipe: 

— Sari! Sari! 

Kelly se repede spre ei. 

— Linişte, la naiba! Duceţi-vă şi daţi-l jos! 

Individul dispare iarăşi de la fereastră. 

— Nu cred că e de la T.I, spune Charlie, îngrijorat. Cred că e 
un tip beat de la Olimpiada Nudă. 

Însă individul era îmbrăcat. Privesc prin întuneric, încercând 
sa desluşesc formele. De această dată, individul nu se mai 
întoarce. 

Lângă mine, apostolii încep să huiduiască. 

— Sari! ţipă iarăşi unul dintre ei. 

Însă Derek îl împinge înapoi şi îi cere să tacă din gură. 

— Plecaţi dracului de aici, le ordonă Kelly. 

— Stai cuminte, fetiţo, spune Derek, după care începe să-şi 
adune discipolii în jurul lui. 

Gil urmăreşte întreaga scenă cu aceeaşi privire amuzată de 
nedescifrat pe care a adoptat-o de la prima apariţie a 
individului. Uitându-se la ceas, ne spune: 

— Ei bine, se pare că s-a terminat cu toată distracţia aceea. 


— Sfinte Sisoe! strigă Charlie. 

Vocea lui aproape că acoperă ecoul celui de-al doilea zgomot. 
De această dată îl identific fără greşeală. Este un foc de armă. 

Eu şi Gil ne răsucim capetele la ţanc ca să vedem scena. 
Individul pur şi simplu sare pe spate, ca împins de suflul unei 
explozii, prin geamul spart şi timp de câteva secunde corpul lui 
pare complet inert în aer. Cu un bufnet surd, corpul loveşte 
stratul de zăpadă de pe pământ, iar impactul declanşează un 
infern de sunete şi de mişcări agitate în curte. 

Apoi nu se mai aude nimic. 


Primul lucru pe care mi-l amintesc este sunetul paşilor lui 
Charlie, care se repede la trupul din zăpadă. Il urmează o 
mulţime imensă, care se strânge în jurul victimei, aşa că nu mai 
văd nimic. 

— O, lisuse, şopteşte Gil. 

Mai multe voci din mulţime se reped: 

— A păţit ceva? 

Victima însă nu pare să se mişte. 

În cele din urmă se aude vocea lui Charlie: 

— Cineva să cheme o ambulanţă! Spuneţi-le că avem o 
victimă inconştientă în curtea de lângă capelă! 

Gil scoate telefonul mobil din buzunar, dar, înainte să formeze 
vreun număr, la faţa locului apar doi poliţişti din campus. Unul 
din ei îşi croieşte drum cu coatele prin mulţime. Celălalt începe 
să împingă spectatorii înapoi. Pentru o clipă îl văd pe Charlie 
ghemuit deasupra victimei, apăsându-i pieptul cu palmele - cu 
mişcări perfecte, ca nişte pistoane. Ce ciudat este să îl vezi în 
acţiune pe Charlie, noaptea, la genul de treabă la care el se 
pricepe cel mai bine. 

— Vine o ambulanţă încoace! 

Aud vag, departe, sirenele. 

Picioarele încep să-mi tremure. Am senzaţia înfiorătoare că 
ceva întunecat îmi trece pe deasupra capului. 

Se iveşte şi ambulanţa. Uşile din spate se deschid şi doi 
paramedici ies ca să pună victima pe targă şi s-o fixeze bine. 
Acţiunea atrage iarăşi spectatorii, care intră şi ies din raza mea 
vizuală. Când uşile din spate ale ambulanţei se închid, pe sol 


rămâne urma trupului căzut. Forma de pe caldarâm are un 
aspect aparte, ca o pată de murdărie pe hainele imaculate ale 
unei prințese din poveşti. Incep să văd mai clar ceea ce eu am 
socotit a fi noroi împrăştiat în momentul impactului. Negrul este 
de fapt roşu; noroiul este sânge. În biroul de deasupra domneşte 
întunericul. 

Ambulanţa pleacă în goană. Sirenele şi luminile ei se 
estompează pe măsură ce vehiculul parcurge Nassau Street. Mă 
holbez iarăşi la forma de pe sol. Nu pare deloc regulată; 
seamănă cu un înger de zăpadă frânt. Vântul şuieră, iar eu încep 
să tremur. Îmi dau seama că a dispărut şi Charlie doar atunci 
când mulţimea din curte începe să se disperseze. Charlie a 
plecat cu ambulanţa şi o tăcere neplăcută se lasă în locul din 
care mă aştept să-i aud vocea. 

Studenţii dispar încet din curte, discutând cu voci înăbușite. 

— Sper că n-a păţit ceva serios, spune Gil, lăsându-şi mâna pe 
umărul meu. 

Pentru câteva secunde cred că se referă la Charlie. 

— Hai să mergem acasă, continuă el. Te duc eu cu maşina. 

Apreciez căldura mâinii lui, dar rămân pe loc şi continuu să 
mă holbez. În mintea mea omul acela cade din nou şi se izbeşte 
de pământ. Secvența evenimentului se fragmentează şi aud 
geamul spărgându-se, apoi focul de armă. 

Simt că mi se face rău. 

— Haide, insistă Gil. Să plecăm de aici. 

Vântul creşte iarăşi în intensitate, aşa că sunt de acord. Katie 
a dispărut undeva în toiul agitaţiei cu ambulanţa şi o prietenă 
de-a ei care stă în apropiere de mine îmi spune că s-a întors la 
Holder cu colegele ei de cameră. Hotărăsc s-o sun de acasă. 

Gil îşi lasă palma cu blândeţe pe spatele meu şi mă îndrumă 
către Saab-ul lui, care se odihneşte în zăpadă în apropiere de 
intrarea în amfiteatru. Cu acel instinct inegalabil al omului care 
ştie ce e mai bine în orice situaţie, Gil porneşte căldura şi o 
potriveşte la un nivel confortabil, apoi potriveşte sonorul unui 
vechi cântec al lui Sinatra, până când vântul devine o amintire, 
după care, turând motorul şi ţâşnind de pe loc într-un mod care 
are darul de a mă asigura de invulnerabilitatea noastră în faţa 
stihiilor naturii, porneşte spre campus. În urma noastră totul se 
transformă treptat într-un strat alb de zăpadă. 

— Ai apucat să-l vezi pe individul care a căzut? mă întreabă 


Gil, cu voce scăzută. 

— N-am putut vedea nimic. 

— Doar nu crezi... 

Gil se agită uşor pe scaunul lui. 

— Ce să cred? 

— Să-l sunăm pe Paul ca să vedem dacă n-a păţit ceva? 

Gil îmi dă telefonul lui, dar n-are semnal. 

— Sunt convins că n-a păţit nimic, spun eu, jucându-mă cu 
telefonul. 

Rămânem fiecare cu gândurile lui câteva minute, încercând 
să ne alungăm din minte posibilitatea nefastă. În cele din urmă, 
Gil schimbă vorba: 

— Povesteşte-mi despre călătoria ta. Am zburat până în 
Columbus în cursul săptămânii pentru a sărbători terminarea 
tezei. Cum a fost acasă? 

Înjghebăm o conversaţie seacă, trecând de la un subiect la 
altul şi încercând să plutim deasupra gândurilor noastre reale. li 
spun ultimele veşti despre surorile mele mai în vârstă, una - 
medic veterinar, cealaltă - doctorand în afaceri, apoi Gil mă 
întreabă despre maică-mea, de a cărei zi de naştere tocmai şi-a 
amintit. Îmi spune că, în ciuda timpului pe care l-a dedicat 
planificării balului, a reuşit să-şi termine teza înainte de ultimele 
zile limită ale departamentului de economie, când eu fusesem 
plecat. Treptat, începem să ne întrebăm cu voce tare la ce 
facultate de Medicină a fost acceptat Charlie şi să ne dăm cu 
presupusul despre intenţiile lui, căci acestea reprezintă 
chestiuni asupra cărora Charlie păstrează tăcerea cu modestie, 
chiar şi în faţa noastră. 

Mergem spre sud, iar în noaptea friguroasă internatele se 
succed de-o parte şi de alta a drumului. Probabil că vestea 
despre cele întâmplate la capelă s-a răspândit deja prin campus, 
fiindcă nu se vede niciun pieton, iar celelalte maşini se odihnesc 
tăcute în parcări. Drumul până la parcarea noastră, la aproape 
un kilometru dincolo de Dod, pare aproape la fel de lung ca 
plimbarea pe jos înapoi. Paul nu se vede nicăieri. 


CAPITOLUL 12 

Referindu-se la Frankenstein, există un vechi punct de vedere 
al analiştilor care spune că monstrul reprezintă de fapt o 
metaforă pentru roman. Mary Shelley, care avea nouăsprezece 
ani atunci când a început să scrie cartea, a încurajat o astfel de 
interpretare, referindu-se la ea folosind expresia „progenitură 
hidoasă” - un lucru mort cu o viaţă proprie. După ce pierduse un 
copil la şaptesprezece ani şi după ce ea însăşi provocase 
moartea mamei ei la naştere, probabil că Mary ştia prea bine ce 
spunea. 

O vreme am crezut că Mary Shelley reprezintă tot ce are în 
comun teza mea cu teza lui Paul: ea şi Francesco Colonna (care, 
în opinia unor cercetători, avea doar paisprezece ani la data 
scrierii Hypnerotomachiei) făceau un cuplu pe cinste, ca doi 
adolescenţi înţelepţi cu mult peste vârsta lor biologică. Pentru 
mine, în lunile dinainte să o cunosc pe Katie, Mary şi Francesco 
erau iubiţi dincolo de baierele timpului, la fel de tineri în epoci 
diferite. Pentru Paul, care stătuse nas în nas cu cercetătorii din 
generaţia tatălui meu, cei doi reprezentau o emblemă a puterii 
tinereţii împotriva mecanismului predestinat al vârstei. 

Poate părea ciudat, dar Paul şi-a îndreptat prima dată atenţia 
asupra  Hypnerotomachiei doar atunci când a auzit alte 
argumente, care susțineau că Francesco Colonna fusese mai 
vârstnic la data scrierii cărţii. Venise la Taft în primul an ca un 
novice, iar vulpoiul simţise imediat influenţa tatei asupra lui 
Paul. Deşi pretindea că se retrăsese din studierea acelei cărţi 
vechi, Taft era mai mult decât nerăbdător să-i demonstreze lui 
Paul tâmpenia teoriilor tatei. Continuând să favorizeze teoria 
unui Colonna venețian, Taft i-a explicat cea mai puternică 
dovadă în favoarea Pretendentului. 

Conform celor afirmate de Taft, Hypnerotomachia a fost 
publicată în 1499, când Colonna avea patruzeci şi cinci de ani; 
nu aici era problema. Însă ultima pagină a poveștii, compusă de 
însuşi Colonna, afirmă că această lucrare a fost scrisă în 1467 - 
dată la care Francesco, teorie susţinută de tatăl meu, ar fi avut 
doar paisprezece ani. Oricât de improbabil ar fi fost ca un 
călugăr criminal să fi scris Hypnerotomachia, pentru un 
adolescent ar fi fost de-a dreptul imposibil. 

Ca atare, precum regele pizmaş care inventa mereu noi 
munci pentru tânărul Hercule, Taft i-a pus lui Paul pe umeri 


sarcina de a aduce dovezi. Până când noul său protejat nu 
lămurea problema vârstei lui Colonna, Taft refuza să 
supervizeze orice cercetare plecată de la premisa unui autor 
roman. 

Modul în care Paul a refuzat să se plece sub logica zdrobitoare 
a acestor fapte aproape că sfidează orice explicaţie. Paul a găsit 
o sursă extrem de puternică de motivare nu numai în mănuşa 
aruncată de Taft, ci şi în Taft însuşi: cu toate că respingea 
interpretarea rigidă a Hypnerotomachiei oferită de el, Paul s-a 
apucat să cerceteze sursele cu aceeaşi rigurozitate. In vreme ce 
tatăl meu se lăsa condus de inspiraţie şi intuiţie, căutând mai 
degrabă în locuri exotice precum mănăstiri şi biblioteci papale, 
Paul a adoptat abordarea mai ştiinţifică a lui Taft. Nicio carte nu 
era prea neînsemnată de cercetat şi nicio locaţie prea sordidă. 
S-a apucat să scotocească bibliotecile din Princeton de la un 
capăt la celălalt. Treptat, concepţia lui despre cărţi s-a modificat 
profund, aşa cum se modifică radical concepţia despre apă a 
unui individ care a trăit întreaga viaţă lângă un lac şi este brusc 
confruntat cu măreţia oceanului. In ziua în care a plecat la 
colegiu, colecţia de cărţi a lui Paul număra cu puţin sub şase 
sute de volume. Colecţia de cărţi de la Princeton, incluzând aici 
cei optzeci de kilometri de rafturi de la biblioteca Firestone, 
număra mai bine de şase milioane de volume. 

Experienţa l-a intimidat foarte tare pe Paul la început. 
Imaginea ciudată zugrăvită de tatăl meu, cea a descoperirii de 
documente-cheie din pură întâmplare, i-a explodat brusc în faţă 
lui Paul. Mai dureroasă, cred eu, a fost îndoiala indusă în mintea 
lui Paul, introspecţia şi lupta cu sine, toate acestea generând în 
el întrebarea dacă geniul adorat de el nu era cumva un simplu 
talent de provincie, o steluţă insipidă într-un colţ întunecat de 
cer. Faptul că unii dintre colegii lui Paul, care aveau o minte mai 
destupată, recunoşteau că Paul era cu mult peste media clasei 
şi că profesorii nutreau faţă de el un respect aproape mesianic 
nu însemna nimic pentru Paul dacă n-avea să descifreze 
secretul Hypnerotomachiei. 

După aceea, în cursul verii petrecute în ltalia, totul s-a 
schimbat. Paul a descoperit munca cercetătorilor italieni, ale 
căror texte le putea parcurge graţie celor patru ani de studiu al 
limbii latine. Cufundându-se în cercetarea biografiei oficiale a 
Pretendentului venețian, Paul a aflat că unele elemente din 


Hypnerotomachia se datorau unei cărţi intitulate Cornucopiae, 
publicate în 1489. Ca detaliu în viaţa Pretendentului, acest lucru 
părea lipsit de importanţă - dar Paul, adâncindu-se în problemă 
cu imaginea romanului Francesco în minte, a văzut mult mai 
mult decât atât. Indiferent când ar fi pretins Colonna că a scris 
cartea, acum exista dovada clară că ea fusese compusă după 
1489. La acea dată, Francesco ar fi avut cel puţin treizeci şi şase 
de ani, nu paisprezece. Şi, în vreme ce Paul nu-şi putea imagina 
de ce ar fi minţit Colonna în legătură cu anul în care a scris 
Hypnerotomachia, tot el şi-a dat seama că avea în faţă 
răspunsul la provocarea lansată de Taft. lar o dată cu asta 
descoperise că intra clar în lumea creată de tatăl meu, 
indiferent de consecinţe. : 

A urmat o perioadă de încredere neţărmurită. Ilnarmat cu un 
bagaj de patru limbi cunoscute la perfecţie (cea de-a cincea, 
engleza, fiind inutilă cu excepţia unor surse secundare) şi cu 
bogate cunoştinţe despre viaţa şi vremurile în care a trăit 
Colonna, Paul s-a aruncat cu nesaţ în studiul textului cărţii. A 
dedicat în fiecare zi tot mai mult timp proiectului, adoptând faţă 
de Hypnerotomachia o poziţie pe care eu o găseam neliniştitor 
de familiară: paginile cărţii reprezentau un teren de bătălie unde 
el şi Colonna îşi încrucişau spadele, iar câştigătorul lua totul. 
Influenţa lui Vincent Taft, oarecum diminuată în lunile dinaintea 
călătoriei lui Paul în Italia, a cunoscut şi ea o revenire în forţă. In 
vreme ce interesul lui Paul a dobândit treptat nuanţa obsesiei, 
Taft şi Stein au devenit nişte personaje tot mai importante în 
viaţa lui. Şi, dacă n-ar fi existat intervenţia unui om providenţial, 
cred că l-am fi pierdut pe Paul complet în favoarea lor. 

Acel om s-a numit Francesco Colonna, iar cartea lui s-a 
dovedit o enigmă mut mai greu de descifrat decât s-ar fi gândit 
vreodată. Deşi Paul şi-a extenuat creierul dincolo de orice limită, 
a descoperit curând că muntele nu se lasă mişcat din loc oricât 
de mult ar încerca. În vreme ce progresele lui deveneau tot mai 
dificile şi toamna anului trei s-a transformat în iarnă, Paul a 
devenit tot mai iritabil, aruncând iute cu replici usturătoare şi 
având maniere brutale, influenţe pe care nu le-ar fi putut prelua 
decât de la Taft. Gil mi-a spus că, în cadrul clubului Ivy, membrii 
începuseră să glumească pe seama lui Paul când îl vedeau cum 
se aşază singur la masă, înconjurat de stive de cărţi şi fără să 
intre în vorbă cu cineva. Cu cât vedeam că încrederea lui se 


năruie, cu atât înţelegeam mai bine ceva ce îmi spusese tata 
odată: Hypnerotomachia era o sirenă, un cântec fantomatic pe 
un țărm îndepărtat, o zgripţuroaică fără milă. Cine voia să-şi 
unească destinul cu ea o făcea pe propriul risc. 

Aşa s-a şi întâmplat. A venit primăvara; tinerele în bustiere au 
început să se joace Frisbee sub fereastra lui; veveriţele şi florile 
au năpădit ramurile copacilor; de pe terenurile de tenis au 
început să se audă ecourile meciurilor amicale; cu toate astea, 
Paul continua să stea în camera lui, singur, cu jaluzelele trase, 
cu uşa încuiată şi cu un afiş pe uşă pe care scria: NU DERANJAŢI. 
Tot ce îmi plăcea mie la anotimpul trezirii la viaţă el socotea 
doar o deturnare a atenţiei - aromele şi sunetele, sentimentul 
de nerăbdare după o iarnă lungă şi plină de ore de studiu. Ştiam 
că eu însumi deveneam o sursă de distragere pentru el. Tot ce 
îmi spunea începea să sune a buletin meteo într-o limbă străină. 
Am început să-i fac tot mai rar vizite. 

l-a fost de ajuns o singură vară ca să se schimbe. La începutul 
lunii septembrie din anul patru, după trei luni petrecute într-un 
campus pustiu, Paul ne-a urat bun venit înapoi tuturor şi ne-a 
ajutat la mutatul bagajelor. Devenise brusc deschis faţă de 
întreruperi, dornic să petreacă mai mult timp cu prietenii, mai 
puţin obsedat de trecut. In primele luni ale acelui semestru, 
amândoi ne-am bucurat de o renaştere a prieteniei noastre, 
care a devenit mai puternică decât aş fi putut spera vreodată. 
Paul a început să se descotorosească de cârcotaşii care abia 
aşteptau să audă ceva scandalos din gura lui; petrecea mai 
puţin timp cu Taft şi cu Stein; se bucura de mese şi de plimbări 
între cursuri. Ajunsese chiar să privească cu umor modul în care 
gunoierii goleau coşurile de sub fereastra noastră în fiecare 
dimineaţă de marţi la ora şapte. Mi-am zis că îşi revenise. Mai 
mult decât atât: mi-am zis că a renăscut. 

Abia când Paul a venit la mine în octombrie, într-o noapte 
târziu după examenele noastre parţiale, am înţeles celălalt lucru 
pe care lucrările noastre îl aveau în comun: ambele teme erau 
nişte lucruri moarte care refuzau să rămână îngropate. 

— Există ceva care te-ar putea face să te răzgândeşti în ceea 
ce priveşte munca la Hypnerotomachia? m-a întrebat Paul în 
acea noapte - iar din expresia lui de încordare mi-am dat seama 


5 joc care constă în aruncarea unui disc de plastic între doi sau mai mulţi 
parteneri. (n.red.) 


că descoperise ceva important. 

— Nu, i-am răspuns, pe jumătate pentru că vorbeam serios în 
privinţa asta, pe jumătate ca să-l fac să dezvăluie mai multe. 

— Cred că am făcut o descoperire semnificativă peste vară. 
Dar am nevoie de ajutorul tău ca s-o înţeleg. 

— Povesteşte-mi, i-am cerut eu. 

Indiferent de cum începuse totul pentru tatăl meu, fără să 
ţină seama de ce-i trezise curiozitatea pentru Hypnerotomachia, 
povestea lui Paul a fost cea care mi-a atras mie atenţia. Ceea ce 
mi-a dezvăluit Paul în acea noapte a dat o nouă viaţă cărţii 
demult scrise a lui Colonna. 


x 


— Anul trecut, când a observat că deveneam tot mai frustrat, 
Vincent m-a prezentat lui Steven Gelbman de la Brown, a 
început Paul. Gelbman face cercetări în domeniul combinat al 
matematicii, al criptografiei şi al religiei. Este expert în analiza 
matematică a Torei. Ai auzit de chestia asta? 

— Pare a fi cabala. 

— Exact. Nu se studiază doar ce spun cuvintele din Biblie, ci 
se studiază ce spun numerele. Fiecare literă din alfabetul iudaic 
are un număr alocat. Folosind ordinea literelor, poţi căuta 
anumite modele matematice. 

Ei bine, la început am avut dubiile mele. N-am acceptat ideea 
nici măcar după zece ore de introducere în corespondenţa 
sefirotică. Pur şi simplu nu părea să aibă legătură cu Colonna. 
Până în acea vară însă, terminasem cu sursele secundare 
despre Hypnerotomachia şi începusem chiar să lucrez la carte. 
Era un lucru imposibil. Încercam să adaptez diverse interpretări 
ale cărţii, dar totul se termina într-o fundătură. Abia apucam să 
construiesc o ipoteză după câteva pagini, folosind o anumită 
structură, că fragmentul se termina brusc, iar următorul 
paragraf punea totul într-o nouă lumină. 

Mi-am petrecut cinci săptămâni doar încercând să înţeleg 
primul labirint descris de Francesco. L-am studiat pe Vitruvius ca 
să înţeleg termenii arhitecturali. Am cercetat în cărţi toate 
labirinturile antice pe care le ştiam - cel egiptean din Oraşul 
Crocodililor, cele din Lemnos, Clusium şi Creta şi încă alte 
câteva. Apoi mi-am dat seama că în Hypnerotomachia apăreau 


patru labirinturi diferite - unul într-un templu, unul sub apă, unul 
într-o grădină şi unul subteran. Imediat ce am crezut că încep să 
înţeleg un nivel de complexitate, devenea de patru ori mai 
complicat. Însuşi Poliphilo se rătăceşte la începutul cărţii şi 
spune: „Singura mea şansă a fost să cerşesc îndurarea Ariadnei 
din Creta, cea care i-a dat firul de arnică lui Tezeu ca să scape 
din labirintul îngrozitor”. Era ca şi cum volumul îmi transmitea 
mesajul că înţelege prefect ce se petrece cu mine. 

În cele din urmă, mi-am dat seama că singurul lucru despre 
care ştiam că funcţionează în mod cert era acrostihul cu prima 
literă a fiecărui capitol. Aşa că am procedat aşa cum îmi cerea 
cartea. Am cerşit îndurarea Ariadnei din Creta, singura persoană 
capabilă să rezolve misterul. 

— Aşa că te-ai dus înapoi la Gelbman, am rostit eu. 

El a dat din cap. 

— Îmi muşcam pumnii. Eram disperat. În iulie, Gelbman m-a 
lăsat să stau cu el în Providence după ce Vincent a insistat 
asupra progreselor obţinute prin aplicarea metodei lui. Şi-a 
petrecut sfârşitul de săptămână arătându-mi alte tehnici de 
decodare, mai sofisticate, şi atunci lucrurile au început să 
capete noimă. 

Îmi amintesc că mă uitam dincolo de umărul lui Paul, pe 
fereastră, în timp ce el vorbea, sesizând că peisajul de afară se 
schimbă. Stăteam în dormitorul nostru din Dod, singuri într-o 
noapte de vineri; Charlie şi Gil se găseau undeva dedesubtul 
nostru, jucând paintball în tunele cu un grup de prieteni de la 
Ivy şi cu echipa de paramedici de pe ambulanţă. In ziua 
următoare aveam de făcut o lucrare şi de învăţat pentru un test. 
O săptămână mai târziu, urma să mă întâlnesc cu Katie pentru 
prima oară. În acel moment însă, Paul avea parte de toată 
atenţia mea. 

— Cel mai complicat concept pe care mi l-a predat, a 
continuat Paul, a fost cel de decodificare a unei cărţi pe baza 
algoritmilor sau a cifrurilor inserate în textul în sine. In astfel de 
cazuri, cheia de descifrare este construită o dată cu textul. Afli 
cifrul, ca pe o ecuaţie sau un set de instrucţiuni, apoi foloseşti 
cifrul ca să descoperi taina textului. Astfel, cartea se 
interpretează practic singură. 

Am zâmbit. 

— Pare o idee care ar putea duce la faliment catedra de 


engleză, am rostit eu. 

— Şi eu am fost sceptic, mi-a mărturisit Paul. Se pare însă că 
există o tradiţie de lungă durată în acest sens. Intelectualii din 
perioada iluministă obişnuiau să scrie texte întregi în acest mod, 
luând-o ca pe o joacă. Textul semăna cu o poveste obişnuită sau 
cu o nuvelă epistolară, genul ăsta de scrieri. Dar dacă 
deprindeai tehnicile adecvate - poate observând greşeli de tipar 
care se dovedeau intenţionate sau rezolvând enigmele din 
ilustraţii - aveai şansa de a descoperi cheia. Ceva de genul: 
„Foloseşte doar numerele prime şi pătratele perfecte şi literele 
comune din fiecare al zecelea cuvânt; exclude cuvintele lordului 
Kinkaid şi orice întrebări ale fetei în casă”. Urmai instrucţiunile şi 
la sfârşit dădeai peste un mesaj. In cele mai multe cazuri era o 
snoavă sau o glumă obscenă. Însă a existat şi un individ care şi- 
a scris astfel testamentul. Cine i-l putea descifra îi moştenea 
averea. 

Paul a scos o singură foaie de hârtie dintre paginile unei cărţi. 
Pe ea stătea scris, în două blocuri distincte de litere, textul unui 
pasaj codificat, iar sub el mesajul mai scurt, decodificat. Nu îmi 
dădeam seama cum se puteau transforma unul în celălalt. 

— După o vreme, am început să cred că va funcţiona, a reluat 
Paul. Poate că acrostihul din literele cu care începea fiecare 
capitol al Hypnerotomachiei era doar un indiciu. Poate că se 
găsea acolo ca să dezvăluie ce gen de interpretare avea să 
funcţioneze în restul cărţii. O mulţime de umanişti erau 
interesaţi de cabala, iar ideea diverselor jocuri cu limbajul şi cu 
simbolurile era destul de populară în epoca Renaşterii. Poate că 
Francesco folosise un soi de cifru pentru Hypnerotomachia. 

Problema era că habar n-aveam unde să caut algoritmul. Am 
început să inventez cifruri de unul singur, doar ca să văd dacă ar 
putea funcţiona vreunul. Mă luptam cu chestia asta zi de zi. Mă 
trezeam dând peste ceva, petreceam o săptămână în Sala 
Cărţilor Rare căutând un răspuns - doar ca să descopăr în cele 
din urmă că n-are sens, că e o capcană sau că e un drum 
înfundat. 

Apoi, la sfârşitul lui august, am petrecut trei săptămâni 
studiind un singur pasaj. Acesta se referă la momentul din 
poveste unde Poliphilo examinează ruinele unui templu şi 
găseşte un mesaj în hieroglife sculptat pe un obelisc. „Divinului 
şi pe vecie augustului lulius Caesar, guvernatorul lumii” este 


fraza de deschidere. N-o s-o uit niciodată - aproape că m-a 
înnebunit. Aceleaşi câteva pagini, zi după zi. Dar atunci am 
făcut descoperirea. A 

A deschis un fel de cutie de pe biroul lui. lnăuntru se găsea o 
reproducere după fiecare pagină din Hypnerotomachia. 
Ducându-se direct la anexa pe care şi-o crease la sfârşit, Paul 
mi-a arătat o foaie de hârtie pe care decupase şi lipise prima 
literă a fiecărui capitol şi care semăna cu un bilet de 
răscumpărare, în care se putea citi faimosul mesaj despre 
fratele Francesco Colonna: Po/iam Frater Franciscus Columna 
Peramavit. 

— Presupunerea mea de început a fost simplă, a continuat 
Paul. Acrostihul nu putea fi doar un truc de paradă, un mod 
ieftin de identificare a autorului. Trebuia să mai aibă un scop: 
primele litere nu erau importante doar pentru decodarea acelui 
mesaj iniţial, ci erau importante pentru descifrarea întregii cărţi. 

Aşa că am încercat. Pasajul la care mă uitasem începe, din 
întâmplare, cu o hieroglifă specială într-unul dintre desene - un 
ochi. 

A răsfoit câteva pagini, până a ajuns la desen. 


DIVOIVUO CAES ARI SEMP. A VG. TOT! VS ORB. GVBER NAT. o ANIMI CLEMENT.ET 
LIBERA LI TATEMAEGYPTII COMMVNIA ER F.S ER EXCR E. 


— De vreme ce ochiul era primul simbol, am decis că trebuie 
să fie important. Problema era că nu aveam ce face cu el. 
Definiția dată de Poliphilo simbolului - anume că ochiul 
înseamnă Dumnezeu sau divinitatea - nu mă ducea nicăieri. 

Atunci mi-a surâs şi mie norocul. Într-o dimineaţă lucram ceva 
la centrul studenţesc. Nu dormisem mult, aşa că am decis să 
cumpăr o băutură răcoritoare de la un automat. Numai că 
aparatul îmi tot respingea bancnota. Eram extrem de obosit, nu- 
mi dădeam seama de ce maşinăria îmi respingea banii, până 
când m-am uitat în cele din urmă în jos şi mi-am dat seama 
când o introduceam greşit. Puneam faţa care nu trebuia în sus. 
Tocmai voiam să întorc bancnota şi să încerc din nou, când am 


văzut. Chiar în faţa mea, pe spatele bancnotei. 

— Ochiul, am spus eu. Chiar deasupra piramidei. 

— Exact. Face parte dintr-un mare sigiliu. Atunci m-a izbit. În 
epoca Renaşterii a existat un umanist celebru care folosea 
ochiul drept simbolul său. L-a tipărit chiar şi pe monede şi pe 
medalii. 

S-a oprit aşteptându-mă, ca şi cum aş fi putut şti răspunsul. 

— Alberti. Paul mi-a indicat o carte mică de pe un raft mai 
depărtat. Pe cotor se putea citi De re aedificatoria. La asta se 
referea Colonna prin simbol. Avea de gând să împrumute o idee 
din cartea lui Alberti şi voia ca cititorul să o observe. Dacă îţi 
puteai da seama despre ce era vorba, restul se potrivea ca într- 
un puzzle. 

În tratatul lui, Alberti generează echivalente latine pentru 
cuvinte din arhitectură derivate din greacă. Francesco face 
aceeaşi înlocuire în tot cuprinsul Hypnerotomachiei - cu 
excepţia unui singur loc. Am observat asta de prima dată când 
am tradus secţiunea, deoarece am început să dau peste termeni 
vitruvieni pe care nu-i mai întâlnisem de multă vreme. Însă n- 
am crezut niciodată că aşa ceva are vreo semnificaţie. 

Mi-am dat seama că şmecheria consta în faptul că trebuia să 
găseşti toţi termenii greceşti legaţi de arhitectură în acel pasaj 
şi să îi înlocuieşti cu echivalenţii lor latini, la fel cum apar în 
restul textului. Dacă făceai asta şi utilizai regula acrostihului - 
citind prima literă a fiecărui cuvânt într-un rând, la fel cum se 
proceda cu prima literă a fiecărui capitol - atunci şarada se 
dezleagă. Descoperi un mesaj în latină. Singura problemă e că, 
dacă faci o singură greşeală de conversie a limbii greceşti în 
latină, întregul mesaj devine un nonsens. Inlocuieşte entasi cu 
ventris diametrum în loc de venter şi „D”-ul de la începutul 
cuvântului diametrum va schimba totul. 

Paul a răsfoit până la altă pagină, vorbind tot mai repede. 

— Am făcut greşeli, bineînţeles. Din fericire, nu erau atât de 
mari încât să nu pot pune cap la cap bucăţile de mesaj în latină. 
Mi-a luat trei săptămâni, chiar până în ziua când v-aţi întors voi 
în campus. In cele din urmă însă, am dezlegat ceva. Ştii ce 
spune? 

S-a scărpinat nervos pe faţă. 

— Spune: „Cine l-a încornorat pe Moise?” 

— Nu pricep, am răspuns eu. 


— Cu alte cuvinte, cine l-a înşelat pe Moise? 

— Ştiu ce înseamnă să pui coarne. 

— De fapt, nu spune chiar încornorat. Mai precis spune: „Cine 
i-a dat lui Moise coarnele?” încă din vremea lui Artemidorus 
coarnele sunt folosite pentru sugerarea înşelătoriei în căsnicie. 
Vine din... 

— Dar ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia? 

Aşteptam explicaţia lui sau să îmi spună că greşise în 
dezlegarea şaradei. Dar când Paul s-a ridicat şi a început să se 
plimbe nervos, mi-am dat seama că povestea era mult mai 
complicată. 

— Nu ştiu, a mărturisit el. Nu-mi dau seama cum se potriveşte 
chestia asta cu restul cărţii. Insă acum vine chestia ciudată. 
Cred că e posibil să fi rezolvat şarada. 

— Cineva i-a pus coarne lui Moise? 

— Mda, într-un fel. La început am crezut că trebuia să fie o 
greşeală. Moise este un personaj mult prea important în Vechiul 
Testament ca să fie asociat cu infidelitatea. Din câte ştiam eu, 
Moise avea o soţie - o femeie din Madian pe nume Sefora - dar 
ea abia dacă apare în leşirea, şi n-am găsit absolut niciun fel de 
referinţă la faptul că ea l-ar fi înşelat pe Moise. 

Numai că în Numerii 12:1 se întâmplă ceva neobişnuit. Fratele 
şi sora lui Moise vorbesc împotriva lui pentru că Moise se 
însoară cu o femeie etiopiană. Detaliile nu sunt explicate 
nicăieri, dar unii cercetători susţin că, din pricina faptului că 
Madian şi Etiopia reprezintă zone geografice diferite, Moise 
trebuie să fi avut două soţii. Numele soţiei etiopiene nu apare 
niciodată în Biblie, dar un istoric din secolul I, Flavius Josephus, 
scrie o cronică a vieţii lui Moise şi pretinde că numele femeii 
etiopiene cu care era însurat era Tharbis. 

Detaliile începuseră să mă copleşească. 

— Deci aceasta l-a înşelat? 

Paul a clătinat din cap. 

— Nu. Luându-şi o a doua soţie, Moise a fost cel care a 
înşelat-o pe ea sau pe Sefora, în fine pe cea cu care s-a căsătorit 
mai întâi. E greu de rezolvat problema cronologiei exacte, dar în 
unele culturi coarnele de încornorare apar şi pe capul celui care 
înşală, nu numai pe capul partenerului celui care înşală. Asta 
trebuie să fie indicaţia şaradei. Răspunsul este Sefora sau 
Tharbis. 


— Şi ce-ai făcut cu toate astea? 

Emoţia lui a părut să dispară brusc. 

— Aici m-am lovit de un zid. Am încercat să folosesc Sefora şi 
Tharbis ca soluţii în toate felurile posibile, aplicându-le ca cifru 
în descifrarea misterului restului cărţii. Numai că nimic nu 
funcţionează. 

S-a oprit, ca şi cum ar fi aşteptat să intervin şi eu cu ceva. 

— Taft ce zice de toate astea? a fost tot ce am putut întreba 
în acea clipă. 

— Vincent habar n-are de toate astea. El crede că îmi pierd 
timpul. Imediat ce a decis că tehnicile lui Gelbman nu aduc 
spargerea mult râvnită a codului, mi-a spus că ar trebui să mă 
întorc la ideea lui de căutare. Adică să mă concentrez asupra 
surselor primare venețiene. 

— Nu ai de gând să-i povesteşti nimic despre toate astea? 

Paul s-a uitat la mine ca şi cum aş fi înţeles greşit. 

— Îţi spun ţie, a rostit el. 

— Dar eu n-am deloc habar. ` 

— Tom, nu poate fi vorba de un accident. In niciun caz nu 
când e în discuţie ceva atât de măreț. Asta căuta tatăl tău. Nu 
trebuie decât să ne dăm seama ce poate fi. Vreau ajutorul tău. 

— De ce? 

O anumită siguranţă curioasă îi pătrunsese în voce, ca şi cum 
ar fi înţeles ceva despre Hypnerotomachia peste care trecuse 
înainte cu vederea. 

— Cartea răsplăteşte moduri diferite de gândire. Uneori 
funcţionează răbdarea şi atenţia acordată detaliilor. Insă în alte 
situaţii e nevoie de instinct şi de inventivitate. Am citit unele 
dintre concluziile tale din teza despre Frankenstein. Sunt bune. 
Sunt originale. Şi nici măcar nu te-ai trudit prea mult la ea. 
Gândeşte-te puţin la asta. Gândeşte-te la şaradă. Poate că vei fi 
în stare să vii cu ceva nou. Asta-i tot ce-ţi cer. 


x 


Există un motiv simplu pentru care am respins oferta lui Paul 
în acea noapte. În peisajul copilăriei mele, cartea lui Colonna a 
reprezentat o casă pustie de pe un deal, o umbră persistentă 
peste orice gând al meu. Toate misterele neplăcute ale tinereții 
mele păreau să îşi aibă originile în aceleaşi pagini imposibil de 


citit: nenumăratele absenţe ale tatei de la cină în vreme ce el 
muncea la birou; vechile certuri cu mama pe tema asta, 
asemenea unor sfinţi care cad în păcat; chiar şi ciudăţenia 
respingătoare a lui Richard Curry, care căzuse în plasa cărţii lui 
Colonna mai rău decât oricine altcineva şi nu dăduse niciodată 
semne că şi-ar reveni. Nu puteam înţelege puterea pe care 
Hypnerotomachia o exercita asupra oricui o citea, dar, din 
experienţa mea, acel soi de putere părea să genereze tot ce era 
mai rău în oameni. lar urmărirea traseului de trei ani al lui Paul, 
deşi culminase cu importanta lui descoperire, nu făcuse altceva 
decât să mă ţină la distanţă faţă de carte. 

Dacă vi se pare atunci surprinzător că a doua zi m-am 
răzgândit şi m-am alăturat lui Paul, legaţi totul de un vis pe care 
l-am avut în noaptea în care el mi-a povestit despre şaradă. In 
Hypnerotomachia există o scenă care se va lega întotdeauna de 
începutul copilăriei mele, un desen peste care am dat de multe 
ori când mă furişam în biroul tatei ca să cercetez ce anume 
studia el. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un băieţel să vadă o 
femeie goală odihnindu-se sub un copac şi, în timp ce el o 
priveşte, ea să-i întoarcă favoarea. Şi bănuiesc că nimeni din 
afara cercului de cercetători ai Hypnerotomachiei nu poate 
afirma că a văzut un satir gol stând la picioarele unei astfel de 
femei, cu un corn în chip de penis îndreptat în direcţia ei ca un 
ac de busolă. Aveam doisprezece ani când am zărit desenul 


pentru prima dată, de unul singur în biroul tatei, şi brusc mi-am 
putut imagina de ce venea el uneori târziu la cină. Orice ar fi 
fost acest desen ciudat şi minunat, friptura de vacă nu se putea 
compara în niciun fel cu el. 

În acea noapte mi-a revenit în vis desenul din copilărie - 
femeia întinsă, satirul tânjind la ea cu membrul vibrând - şi 
probabil că m-am întors de multe ori în somn de pe o parte pe 
cealaltă pentru că Paul s-a uitat la un moment dat în jos din 
patul lui şi m-a întrebat: 

— Hei, Tom, te simţi bine? 

Venindu-mi în fire, m-am ridicat din pat şi m-am repezit la 
cărţile de pe biroul lui. Acel penis, acel corn plasat într-un loc 
greşit îmi amintea de ceva. Trebuia făcută o conexiune. Colonna 
ştia ce vorbea. Cineva îi pusese coarne lui Moise. 

Am găsit răspunsul în /storia artei Renaşterii de Hartt. 
Văzusem imaginea înainte, dar nu mă gândisem că ar putea 
folosi la ceva. 

— Ce sunt astea? l-am întrebat pe Paul, aruncând cartea pe 
patul lui şi indicându-i pagina cu pricina. 

Paul s-a zgâit. 

— Imagini cu statuia lui Moise sculptată de Michelangelo, a 
răspuns el, holbându-se la mine ca şi cum mi-aş fi pierdut 
minţile. Ce s-a întâmplat, Tom? 

Apoi, înainte ca eu să apuc să explic ceva, Paul s-a oprit şi a 
aprins veioza lui de lângă pat. 

— Bineînţeles... a şoptit el. Oh, Dumnezeule, bineînțeles. 

În fotografia pe care i-o arătasem, două cioturi mici se iveau 
din vârful capului statuii, asemănătoare cornului satirului. 

Paul a sărit din pat, suficient de tare ca să capăt sentimentul 
că Gil şi Charlie aveau să vină şi ei imediat la noi, speriaţi de 
zgomot. 

— Ai reuşit, a exclamat el, cu ochii mari. Asta trebuie să fie. 

A continuat o vreme să bolborosească, până am început să fiu 
cuprins de un sentiment neplăcut de îndoială, întrebându-mă în 
acelaşi timp cum ar fi putut încredința Colonna răspunsul pentru 
şarada lui unei sculpturi de Michelangelo. 

— Aşadar, de ce sunt acolo? am întrebat în cele din urmă. 

Însă Paul trecuse deja de mult de faza asta. Mi-a aruncat 
cartea din patul lui şi mi-a arătat explicaţia în text. 

— Coarnele n-au nimic de-a face cu încornorarea. Şarada 


avea sens literal: „Cine i-a pus coarne lui Moise?”. Totul provine 
dintr-o traducere greşită a Bibliei. leşirea spune că atunci când 
Moise coboară de pe muntele Sinai, pe faţa lui strălucesc raze 
de lumină. Insă cuvântul iudaic pentru „raze” poate fi tradus şi 
drept „coarne” - karan versus keren. Când sfântul Jerome a 
tradus Vechiul Testament în latină, s-a gândit că nimeni 
altcineva în afara lui Hristos nu putea emite raze de lumină, aşa 
că a folosit a doua traducere. lar Michelangelo s-a conformat şi 
l-a sculptat pe Moise în consecinţă. Cu coarne. 

In toată starea aceea de agitaţie, cred că nici măcar nu am 
sesizat ce se petrecea. Hypnerotomachia intrase iarăşi cu 
bocancii în viaţa mea, transportându-mă dincolo de o apă pe 
care nu avusesem nicio clipă intenţia să o traversez. Tot ce 
stătea în calea noastră era descifrarea semnificației celor scrise 
de Sfântul Jerome, care aplicase cuvântul latin cornuta în cazul 
lui Moise, prin asta punându-i acestuia coarne. Pe tot parcursul 
săptămânii următoare, Paul şi-a asumat bucuros o asemenea 
sarcină. Incepând cu acea noapte, pentru o perioadă, eu m-am 
trezit în postura unui asistent închiriat, un ultim punct de sprijin 
în descifrarea Hypnerotomachiei. Credeam că este o poziţie pe 
care o puteam păstra, o distanţare de carte pe care o puteam 
menţine, lăsându-l pe Paul să fie în prim-plan. Ca atare, în 
vreme ce el s-a întors la Firestone, înfierbântat de posibilităţile 
deschise de descoperirea noastră, eu mi-am văzut de treabă şi 
am făcut o altă descoperire pe cont propriu. Încă zdruncinat 
după întâlnirea cu Francesco Colonna, pot doar să-mi închipui ce 
impresie i-am lăsat fetei în cauză. 


x 


Ne-am întâlnit într-un loc de care niciunul din noi nu 
aparținea, dar unde amândoi ne simțeam ca acasă: la Ivy. În ce 
mă privea, petrecusem la fel de multe week-end-uri acolo ca la 
propriul club. Cât despre ea, era deja una dintre favoritele lui 
Gil, cu luni de zile înainte de începerea procesului de selecție 
pentru candidații din anul doi. A fost ideea lui Gil să ne facă 
cunoştinţă. 

— Katie, a spus el, după ce ne-a adus pe amândoi în club în 
aceeaşi seară de sâmbătă, acesta e colegul meu de cameră, 
Tom. 


Am zâmbit leneş, gândindu-mă că nu trebuie să fac prea 
multe eforturi ca să vrăjesc o tipă din anul doi. 

Atunci a început să vorbească. Mi-am dat imediat seama cine 
pe cine vânează, ca o insectă care se trezeşte într-o plantă 
carnivoră, aşteptându-se să găsească nectar şi descoperindu-şi 
acolo moartea. 

— Deci tu eşti Tom, a zis ea, ca şi cum aş fi corespuns 
descrierii unui condamnat de pe un afiş al poliţiei. Charlie mi-a 
povestit despre tine. 

Partea bună a faptului că Charlie te descrie cuiva este aceea 
că, începând din acel punct, lucrurile nu pot evolua decât 
ascendent. Se pare că o cunoscuse pe Katie cu câteva nopţi 
înainte la Ivy şi, când îşi dăduse seama că Gil voia să ne facă 
lipeala, se apucase să furnizeze cu frenezie detalii despre mine. 

— Ce naiba ţi-a povestit? am întrebat eu, încercând să nu par 
îngrijorat. 

Ea s-a gândit câteva clipe, căutând cuvintele exacte. 

— Ceva despre astronomie. Despre stele. 

— Pitica albă, am rostit eu. Este o glumă din domeniul ştiinţei. 

Katie s-a încruntat. 

— Nici eu n-o pricep, am recunoscut eu, căutând să-mi refac 
prima impresie. Nu prea mă pasionează astfel de lucruri. 

— Vei absolvi engleza? m-a întrebat ea, ca şi cum ar fi ştiut. 

Am dat din cap. Gil îmi spusese că ea urmează filosofia. 

S-a uitat bănuitoare la mine. 

— Cine e autorul tău favorit? 

— E o întrebare imposibilă. Cine e filosoful tău favorit? 

— Camus, mi-a răspuns ea, deşi întrebarea mea era retorică. 
lar scriitorul meu favorit este H.A. Rey, un fel de e.e. cummings 
cu majuscule. 

Cuvintele îi păreau un test. Nu auzisem niciodată de Rey; 
părea un modernist, un T.S. Eliot mai obscur. 

— A scris poezie? m-am aventurat eu, imaginându-mi-o citind 
versuri noaptea la lumina focului din cămin. 

Katie a clipit din ochi. Apoi mi-a zâmbit, pentru prima dată de 
la întâlnirea noastră. 

— A scris Curious George, mi-a răspuns ea, izbucnind apoi 
într-un hohot de râs când a observat cât mă forţez eu să nu 
roşesc. 

Cred că asta a devenit reţeta de funcţionare a relaţiei 


noastre. Ne ofeream unul altuia ceea ce nu ne aşteptasem 
niciodată să găsim. În primele zile la Princeton învăţasem să nu 
discut niciodată despre chestii mărunte cu prietenele mele. Gil 
mă învățase că amorul putea fi ucis chiar şi de versuri, dacă 
versurile sunt greşit interpretate drept conversaţie. Însă Katie 
învățase aceeaşi lecţie şi amândoi o uram. In primul ei an se 
întâlnise cu un jucător de /acrosse€ pe care şi eu îl cunoscusem 
în cursul unuia dintre seminarile mele de literatură. Tipul era 
deştept, vorbind despre Pynchon şi DeLillo aşa cum eu nu 
reuşisem niciodată să o fac, dar în afara clasei refuza cu 
obstinaţie să vorbească despre ei. Chestia asta o înnebunise pe 
Katie, care nu pricepea defel liniile de separație pe care el şi le 
trasa în viaţă, zidurile înălțate între muncă şi restul vieţii. În 
acea noapte de la Ivy, în douăzeci de minute de conversaţie, am 
văzut amândoi ceva ce ne plăcea - o dorinţă de a nu avea ziduri 
despărţitoare sau poate doar lipsa unei dorinţe de a le lăsa în 
picioare. Lui Gil îi făcea plăcere că reuşise o asemenea cuplare. 
Nu peste mult timp m-am trezit aşteptând sfârşiturile de 
săptămână, sperând să dau între timp peste ea între cursuri, 
gândindu-mă la ea înainte de culcare, la duş, în mijlocul testelor. 
În mai puţin de o lună, începuserăm să ieşim împreună. 

Fiind cel mai mare din noi, pentru o vreme mi-am imaginat că 
era de datoria mea să aplic înţelepciunea experienţei mele în tot 
ce făceam împreună. O invitam întotdeauna în locuri familiare, 
pline de lume veselă şi prietenoasă, fiindcă învăţasem din 
relaţiile anterioare că familiaritatea este precedată întotdeauna 
de afecţiune: doi oameni îndrăgostiţi pot afla doar atunci când 
sunt lăsaţi singuri cât de puţine ştiu unul despre celălalt. Aşa că 
am insistat în privinţa locurilor publice - weekenduri în club şi 
seri petrecute în centrul studenţesc - şi am fost de acord să ne 
întâlnim în internat şi în spaţiile intime din biblioteci doar când 
am crezut că detectez în vocea lui Katie şi altceva, o chemare 
ascunsă cu care eram dispus să mă amăgesc singur. 

Ca de obicei, a fost nevoie ca primul pas în această direcţie să 
fie făcut cu hotărâre chiar de Katie. 

— Haide, mi-a spus ea într-o seară. Mergem la cină împreună. 

— În care club? am întrebat eu. 

— Într-un restaurant. Alegerea îţi aparţine. 

Eram împreună de mai puţin de două săptămâni; încă nu 


6 joc cu mingea, asemănător cu hocheiul (n.red.). 


cunoşteam multe lucruri despre ea. O cină lungă doar în doi 
suna riscant. 

— Vrei să le chemi şi pe Karen sau pe Trish? am întrebat. 

Colegele ei de cameră de la Holder reprezentau o plasă de 
siguranţă în caz de eşec. Mai ales Trish, căreia niciodată nu 
părea să-i fie foame, în schimb îi plăcea să vorbească mult. 

Katie stătea cu spatele la mine. 

— L-am putea ruga şi pe Gil să vină, mi-a replicat ea. 

— Desigur. 

Combinația propusă mi s-a părut ciudată, dar, cu cât erau mai 
mulţi, cu atât mai bine. 7 

— Ce zici şi de Charlie? a continuat ea. Astuia îi e mereu 
foame. 

Într-un târziu, mi-am dat seama că era sarcastică. 

— Care e problema ta, Tom? a zis ea, întorcându-se către 
mine. i-e teamă că ne vor vedea singuri alţi oameni? 

— Nu. 

— Te plictisesc? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci ce e? Crezi că vom descoperi că nu ne cunoaştem 
aşa bine, de fapt? 

Am şovăit. 

— Da. 

Katie a părut uimită de faptul că eu vorbeam serios. 

— Cum o cheamă pe sora mea? a întrebat ea în cele din 
urmă. 

— Nu ştiu. 

— Sunt o fiinţă credincioasă? 

— Nu sunt sigur. 

— Fur bani din vasul cu bacşiş de la cafenea când nu mai am 
bani de buzunar? 

— Probabil că da. 

Atunci Katie a zâmbit şi s-a aplecat spre mine. 

— Vezi? Gata, ai supravieţuit. 

Nu mai fusesem niciodată cu cineva atât de hotărât să mă 
cunoască. Katie părea să nu aibă niciun dubiu că va reuşi. 

— Şi-acum să mergem la cină, a zis ea, trăgându-mă de 
mână. 

Din acel moment nu ne-am mai uitat în spate. 


La opt zile de la visul meu cu satirul, Paul mi-a adus veşti. 

— Aveam dreptate, a rostit el cu mândrie. Cartea este scrisă 
parţial cu un cifru. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Cornuta, cuvântul folosit de Jerome ca să-i pună coarne lui 
Moise, este răspunsul dorit de Francesco. Însă cele mai multe 
dintre tehnicile normale de folosire a unui cuvânt drept cifru nu 
merg în cazul Hypnerotomachiei. Uite... 

Mi-a arătat o foaie de hârtie pregătită de el, cu două linii de 
litere în paralel. 


abcdefghij kl mnopqgr stu vwxyz 
CORNUTAB DE FGHIKLMPQSVWXYZ 


— lată un alfabet cifrat la nivel foarte primar, mi-a zis el. 
Rândul de sus reprezintă ceea ce se numeşte textul în clar, iar 
rândul de jos este textul cifrat. Observi cum textul cifrat are la 
început cuvântul nostru cheie, cornuta? După asta, este doar un 
alfabet obişnuit, cu literele din cornuta îndepărtate ca să nu fie 
duplicate. 

— Şi cum funcţionează? 

Paul a luat un creion de pe birou şi a început să încercuiască 
literele. 

— Să spunem că voiai să scrii hello folosind acest cifru 
cornuta. Ai fi început cu textul în clar de deasupra şi ai fi găsit H, 
apoi te-ai fi uitat la echivalentul lui din textul cifrat de dedesubt, 
în acest caz, lui H îi corespunde B. Faci asta cu restul literelor şi 
hello devine buggj. 

— Aşa a folosit Colonna cornuta? 

— Nu. Prin secolele al XV-lea şi XVl-lea, curţile italiene 
dispuneau de sisteme mult mai sofisticate. Alberti, cel care a 
scris tratatul de arhitectură pe care ţi l-am arătat săptămâna 
trecută, a fost şi inventatorul criptografiei polialfabetice. 
Alfabetul de cifrare se schimbă la fiecare câteva litere. Este mult 
mai greu aşa. 

Am arătat înspre foaia lui de hârtie. 

— Dar Colonna nu ar fi putut folosi aşa ceva. Creează doar 
prostii. Toată cartea ar fi plină de cuvinte precum buggj. 


Ochii lui Paul s-au luminat. 

— Exact. Metodele complexe de cifrare nu produc text lizibil. 
Dar Hypnerotomachia este altfel. Textul ei cifrat continuă să se 
citească precum o carte. 

— Aşadar Colonna a folosit şaradele pe post de cifru. 

Paul a dat din cap. 

— Se numeşte steganografie. E ca şi cum ai scrie un mesaj cu 
cerneală simpatică: ideea este ca nimeni să nu ştie că e acolo. 
Francesco a combinat criptografia cu steganografia. A ascuns 
şaradele în interiorul unei poveşti cu aspect firesc, de unde ele 
să nu iasă în evidenţă. Apoi a folosit şaradele ca să creeze 
tehnici de descifrare, tocmai ca să îngreuneze înţelegerea 
mesajului. În acest caz, nu trebuie decât să socoteşti numărul 
de litere din cornuta, adică şapte, apoi să scoţi fiecare a şaptea 
literă din text. Nu e chiar atât de diferit de folosirea primei litere 
a fiecărui capitol. E doar o chestiune de cunoaştere a 
intervalelor corecte. 

— A mers? Fiecare a şaptea literă din carte? 

Paul a clătinat din cap. 

— Nu pentru întreaga carte. Doar pentru o parte a ei. Şi nu, n- 
a mers de la început. Îmi tot rezultau bazaconii. Problema 
constă în depistarea locului de unde trebuie început. Dacă alegi 
fiecare a şaptea literă începând cu prima, obţii un rezultat 
complet diferit decât dacă alegi fiecare a şaptea literă începând 
cu a doua. Aici îşi spune din nou cuvântul hotărâtor răspunsul la 
şaradă. 

A scos o altă foaie din teancul lui, de această dată o fotocopie 
după o pagină originală din Hypnerotomachia. 

— Chiar aici, în mijlocul acestui capitol, se găseşte cuvântul 
cornuta, scris chiar în textul cărţii. Dacă începi cu C din cornuta 
şi scrii fiecare a şaptea literă timp de următoarele trei capitole, 
obţii clar textul curat al lui Francesco. Originalul era în latină, 
dar l-am tradus. 

Mi-a dat o altă foaie. 

— Uite! 


Bunule cititor, acest ultim an a fost cel mai greu din câte am 
îndurat. Departe de familia mea, am avut la dispoziţie doar 
bunătatea omenirii ca să mă ostoiesc şi, în vreme ce am călătorit 
pe ape, am văzut cât de fragilă poate fi această bunătate. Dacă ce 


spunea Pico e adevărat, că omul este plin de toate darurile, dacă, 
aşa cum pretindea Hermes Trismegistul, omul este el însuşi un 
mare miracol, atunci unde este dovada? Pe de o parte sunt 
înconjurat de lăcomia şi ignoranţa celor care speră la profit 
urmându-mă, şi pe de altă parte de gelozia şi de falsa pioşenie a 
celor care speră la profit din distrugerea mea. 

Dar tu, cititorule, crezi în ceea ce cred eu, altfel nu ai fi 
descoperit ce am ascuns eu aici. Nu te numeri printre cei care 
distrug în numele lui Dumnezeu, căci textul meu este duşmanul lor, 
iar ei sunt inamicii mei. Am călătorit mult în căutarea unui vas 
pentru secretul meu, a unei căi de păstrare a lui de-a lungul vremii. 
Roman din naştere, am fost crescut într-un oraş construit pentru 
toate vârstele. Zidurile şi podurile împăraţilor rezistă după o mie de 
ani, iar cuvintele concetăţenilor mei antici s-au înmulţit, retipărite 
astăzi de Aldus şi de colegii lui de la tiparniţe. Inspirat de acei 
creatori ai vechii lumi, am ales aceleaşi vase: o carte şi o mare 
lucrare de zidărie. Impreună, ele adăpostesc ceea ce îţi voi oferi ţie, 
cititorule, dacă îmi înţelegi sensul. 

Ca să afli ceea ce vreau să spun, trebuie să ştii lumea, aşa cum 
am cunoscut-o noi, cei care am studiat-o mai mult decât oricare alţi 
oameni din vremurile noastre. Trebuie să te dovedeşti un 
îndrăgostit de înţelepciune şi de potenţialul omului, astfel încât să 
ştiu că nu eşti un duşman. Căci afară există mereu un mare rău şi 
nici măcar noi, prinții zilelor noastre, nu putem scăpa de teama faţă 
de el. 

Mergi mai departe, cititorule. Caută cu înţelepciune înţelesul 
meu. Călătoria lui Poliphilo devine tot mai grea, la fel ca a mea, dar 
mai am multe de povestit. 


Am întors foaia, căutând continuarea. 

— Unde e restul? 

— Asta-i tot, mi-a răspuns el. Trebuie să rezolvăm alte şarade 
ca să obţinem mai mult. 

M-am uitat la pagină, apoi la Paul, uimit. Undeva, în spatele 
minţii mele, din mijlocul unui vârtej de gânduri confuze, a răsărit 
sunetul unui zgomot pe care îl făcea totdeauna tata când era 
emoţionat. Degetele lui băteau darabana pe ritmul concertului 
de Crăciun al lui Corelli, de două ori mai repede decât orice ritm 
alegro, pe orice suprafaţă dură găsea el la dispoziţie în acel 
moment. 

— Şi acum ce ai de gând să faci? l-am întrebat, încercând să 
nu mă afund prea tare în trecut. 


Însă legătura cu trecutul mi-a venit oricum în minte, aşezând 
descoperirea în perspectivă temporală: Arcangelo Corelli şi-a 
terminat concertul în primele zile ale epocii muzicii clasice, cu 
mai bine de o sută de ani înainte de Simfonia a Noua alui 
Beethoven. Cu toate astea, chiar şi în zilele lui Corelli, mesajul 
lui Colonna îşi aştepta primul cititor de mai bine de două 
veacuri. 

— Acelaşi lucru ca tine, mi-a răspuns Paul. Vom găsi 
următoarea şaradă a lui Francesco. 


CAPITOLUL 13 

Când eu şi Gil ne întoarcem în cameră, amorţiţi din pricina 
distanţei lungi de la parcare până la internat, descoperim că 
toate holurile din Dod sunt pustii. O tăcere ciudată a luat 
clădirea în stăpânire. Toate sufletele trebuie să dea socoteală 
pentru ceea ce fac între Olimpiada Nudă şi festivitățile de Paşte. 

Deschid televizorul ca să văd dacă se dă vreo ştire cu privire 
la cele întâmplate. Rețelele locale de televiziune dau imagini de 
la Olimpiada Nudă la ultimele buletine de ştiri ale zilei, după ce 
au alocat timp redactării materialelor, iar alergătorii din Holder 
Courtyard plutesc pe sticla imaginii într-o ceaţă albă, clipind ca 
nişte licurici prinşi într-un borcan. 

La sfârşit, prezentatoarea ştirilor revine pe ecran. 

— Dispunem de informaţii noi în privinţa primei noastre ştiri. 

Gil apare din dormitor ca să asculte. 

— Ceva mai devreme în cursul serii am relatat despre un 
incident de la Universitatea Princeton. La această oră, 
accidentul de la Dickinson Hall, pe care unii martori l-au descris 
ca pe o cascadorie a unei fraternităţi care a sfârşit prost, a 
căpătat un aspect tragic. Oficialităţi de la Centrul Medical 
Princeton confirmă că tânărul, despre care se presupune că e 
student al universităţii, a murit. Într-o alocuţiune pregătită 
special, şeful poliţiei de proximitate, Daniel Stout, a repetat 
faptul că anchetatorii vor continua să investigheze posibilitatea 
ca, cităm, „factori intenţionali să fi jucat un rol”. Intre timp, 
administratorii universităţii le cer studenţilor să rămână în 
camerele lor sau să meargă în grupuri dacă trebuie să se ducă 
undeva în noaptea asta. 

În studio, prezentatoarea se întoarce spre colegul ei. 

— În mod clar este o situaţie dificilă, având în vedere ce am 
văzut mai devreme la Holder Hall. Întorcându-se către camera 
de luat vederi, femeia adaugă: Vom reveni la această ştire ceva 
mai târziu. 

— A murit? repetă Gil, nevenindu-i să creadă. Dar credeam că 
Charlie... 

Îşi lasă gândurile să o ia razna. 

— Un student de la universitate, spun eu. 

După o lungă tăcere Gil îşi înalţă privirea spre mine. 

— Nu gândi aşa, Tom. Ne-ar fi sunat Charlie. 

Sprijinită de peretele îndepărtat, poza înrămată pe care am 


cumpărat-o pentru Katie se odihneşte incomod într-o rână. 
Formez numărul biroului lui Taft, chiar atunci când Gil se 
întoarce din camera lui cu o sticlă de vin. 

— Ce e asta? întreb eu. 

Telefonul de la institut sună la nesfârşit. Nimic. 

Gil se duce la barul artizanal pe care l-a confecţionat în colţul 
încăperii şi apucă două pahare şi un tirbuşon. 

— Trebuie să mă relaxez. 

La Taft continuă să nu răspundă nimeni, aşa că pun încet 
receptorul în furcă. Tocmai vreau să-i mărturisesc lui Gil cât de 
rău mă simt, când mă uit la el şi îmi dau seama că el arată şi 
mai rău. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Gil umple ochi paharele. Ridicând unul, ia o gură din el, apoi 
spune: 

— la şitu. E bun. 

— Desigur, replic eu, întrebându-mă dacă nu cumva simte 
doar nevoia să nu bea de unul singur. 

Insă gândul la vin îmi întoarce stomacul pe dos. 

Aşteaptă, aşa că gust din paharul meu. Arsura de culoare 
închisă îmi coboară în picioare, dar asupra lui Gil are efect 
invers. El cu cât bea mai mult, cu atât arată mai bine. 

Imi pun paharul înapoi la locul lui. Afară, ninsoarea se 
vălătuceşte în jurul luminilor răspândite de felinare. Gil goleşte 
al doilea pahar. 

— la-o uşor, şefule, îl sfătuiesc eu, încercând să par amabil. 
Doar nu vrei să te trezeşti la bal cu o mahmureală. 

— Mda, corect, zice el. Mâine la nouă trebuie să fiu la firma 
care a fost contractată pentru furnizarea mâncării. Ar fi trebuit 
să le spun că nu mă duc la cursuri aşa devreme. 

O spune răspicat, după care pare să-şi revină. Ridicând 
telecomanda de pe podea, continuă: 

— Hai să vedem dacă ăştia mai dau ceva. 

Trei canele diferite transmit de undeva din campus, dar, când 
observă că nu par să existe informaţii noi, Gil se ridică şi pune 
un film. 

— Vacanță la Roma, mă anunţă el, aşezându-se la loc. 

Faţa începe să i se însenineze. Din nou Audrey Hepburn. Îşi 
lasă jos paharul de vin. 

Cu cât mă uit mai mult la film, cu atât îmi dau seama că Gil 


are dreptate. Indiferent cât de rătăcite sunt gândurile mele, mai 
devreme sau mai târziu atenţia mea revine la Audrey. Pur şi 
simplu nu-mi pot lua privirea de la ea. 

După o vreme, atenţia lui Gil pare să nu mai fie aşa de 
concentrată. Bănuiesc că de vină e vinul. Însă când îşi freacă 
fruntea şi se uită fix, în jos, la mâini, îmi dau seama că mai e şi 
altceva la mijloc. Poate că se gândeşte la Anna, care a rupt 
relaţia cu el câtă vreme eu am fost plecat acasă. Charlie mi-a 
spus că relaţia dintre ei s-a destrămat din pricina termenelor 
limită pentru teză şi a planificării balului, dar Gil n-a vrut să 
discute niciodată pe tema asta. Anna a fost un mister pentru noi 
încă de la început. Gil nu a adus-o aproape niciodată în cameră, 
deşi la Ivy auzisem că erau nedespărţiţi. Ea era prima dintre 
prietenele lui care nu recunoştea niciodată care dintre noi ridica 
receptorul, prima care uneori uita numele lui Paul şi care nu 
trecea niciodată prin faţa apartamentului nostru dacă ştia că Gil 
nu e acolo. 

— Ştii cine seamănă un pic cu Audrey Hepburn? întreabă 
brusc Gil, luându-mă prin surprindere. 

— Cine? îl întreb la rândul meu, formând iarăşi numărul de la 
biroul lui Taft. 

— Katie, răspunde el, surprinzându-mă de-a binelea. 

— Ce te face să te gândeşti la asta? 

— Nu ştiu. Vă urmăream pe amândoi în seara asta. Vă stă 
nemaipomenit împreună. 

O spune ca şi cum ar încerca să-şi amintească sieşi de ceva 
anume. Vreau să-i spun că eu şi Katie avem şi noi perioade bune 
şi mai puţin bune, că nu e singurul care se luptă cu o relaţie, dar 
îmi dau seama că aş comite o greşeală. 

— E genul tău, Tom, insistă el. E deşteaptă. Jumătate din timp 
nici măcar nu pricep ce spune. 

Pun receptorul la loc când observ că nu răspunde nimeni. 

— Unde poate fi? 

— O să sune el. Gil inspiră adânc, încercând să ignore 
posibilităţile. De câtă vreme eşti cu Katie? 

— Miercurea viitoare se împlinesc patru luni. 

Gil clatină din cap. El s-a despărţit de trei ori de când eu şi 
Katie ne-am cunoscut. 

— Te întrebi vreodată dacă ea e aleasa? 

E prima dată că îmi pune cineva această întrebare. 


— Uneori. Mi-aş dori să avem mai mult timp. Îmi fac griji 
pentru anul viitor. 

— Ar trebui să auzi cum vorbeşte despre tine. E ca şi cum v- 
aţi cunoaşte de când eraţi mici. 

— Ce vrei să spui? 

— Am găsit-o la club odată înregistrând un meci de baschet 
pentru tine de la televizorul de sus. A spus că o face deoarece tu 
şi tatăl tău obişnuiaţi să vă duceţi împreună la meciul Michigan - 
Ohio State. 

Nici măcar nu-i cerusem eu să facă asta. Până ne-am 
cunoscut, ea nu urmărise niciodată un meci de baschet. 

— Eşti norocos, trage Gil concluzia. 

Eu dau din cap a încuviinţare. 

Mai vorbim puţin despre Katie, apoi Gil îşi întoarce treptat 
atenţia spre Audrey. Expresia de pe chip i se mai luminează, dar 
în cele din urmă văd cum îi revin vechile gânduri. Paul. Anna. 
Balul. Nu peste mult timp întinde mâna după sticlă. Tocmai sunt 
pe punctul de a-i sugera că a băut destul, când din hol se aude 
zgomot de paşi. Se deschide uşa de la intrare şi în cadrul ei 
apare Charlie. Arată foarte rău. Pe haine i se văd din loc în loc 
pete de sânge. 

— Eşti în regulă? întreabă Gil, ridicându-se în picioare. 

— Trebuie să vorbim, spune Charlie, cu o voce tăioasă. 

Gil dă sonorul televizorului la minim. 

Charlie se duce la frigider şi scoate o sticlă de apă. Bea 
jumătate din ea, apoi îşi toarnă în palme şi îşi udă faţa. Ochii îi 
sunt tulburi. În cele din urmă se aşază şi începe: 

— Omul care a căzut din Dickinson era Bill Stein. 

— lisuse, şopteşte Gil. 

Simt că mă ia cu frig. 

— Nu pricep. 

Expresia de pe chipul lui Charlie spune acelaşi lucru. 

— Era în biroul lui de la departamentul de istorie. Cineva a 
intrat acolo şi l-a împuşcat. 

— Cine? 

— Nu se ştie. 

— Cum adică „nu se ştie”? 

Se lasă tăcerea câteva clipe. Charlie se concentrează asupra 
mea. 

— Despre ce era mesajul ăla de pe pager? Ce voia Bill Stein 


de la Paul? 

— Ţi-am spus. Voia să-i dea lui Paul o carte pe care o găsise. 
Nu-mi vine să cred, Charlie. 

— N-a spus şi altceva? Unde se ducea? Pe cine voia să vadă? 

Clatin din cap. Apoi, treptat, îmi revine în minte ceea ce 
luasem drept paranoia: apelurile telefonice primite de Bill, 
cărţile pe care le verifica altcineva. Le povestesc celor doi totul, 
cuprins de un val de spaimă. 

— Rahat, mormăie Charlie. 

Întinde mâna după telefon. 

— Ce faci? îl întreabă Gil. 

— Poliţia va dori să discute cu tine, îmi spune Charlie. Unde e 
Paul? 

— lisuse! Nu ştiu, dar trebuie să-l găsim. Am tot încercat la 
biroul lui Taft de la institut. Nu răspunde nimeni. 

Charlie se uită nerăbdător la noi. 

— Nu va păţi nimic, spune Gil sau mai exact vinul înghiţit de 
el. Calmează-te. 

— Nu vorbeam cu tine, se enervează Charlie. 

— Poate că e acasă la Taft, sugerez eu. Sau în biroul lui Taft 
din campus. 

— Poliţiştii îl vor găsi când vor avea nevoie, spune Gil, cu o 
expresie mai dură pe chip. Noi ar trebui să nu ne băgăm în asta. 

Charlie se întoarce. 

— Doi dintre noi sunt deja băgaţi în chestia asta. 

Gil se încruntă: 

— Mai lasă-mă în pace, Charlie. De când eşti tu băgat în asta? 

— Nu eu, amărâtule. Tom şi Paul. Noi înseamnă mai mult 
decât doar tu. 

— Nu face pe deşteptul cu mine. M-am săturat ca tu să-ţi bagi 
bocancii în vieţile altora. 

Charlie se apleacă în faţă, ridică sticla de pe masă şi o aruncă 
la gunoi. 

— Ai băut destul. 

Pentru câteva secunde mă tem că vinul îl va face pe Gil să 
spună ceva ce vom regreta cu toţii. Dar, după ce se uită urât la 
Charlie, Gil se ridică de pe canapea. 

— Hristoase, rosteşte el. Mă duc să mă culc. 

Il urmăresc cum se duce în dormitor fără să mai scoată vreo 
vorbă. O secundă mai târziu, raza de lumină care se zărea pe 


sub uşă se stinge. _ 

Trec aşa mai multe minute, care par ore. Incerc din nou la 
institut, dar fără noroc, aşa că Charlie şi cu mine ne aşezăm în 
living, fără ca vreunul din noi să vorbească. Mintea mea este 
prea răscolită ca să mai emită vreun gând logic. Mă holbez pe 
fereastră şi vocea lui Stein îmi revine în creier: „Tot primesc 
nişte telefoane ciudate. Ridic... clic. Ridic... clic”. 

Într-un târziu Charlie se ridică. Găsind un prosop în dulap, 
începe să-şi adune echipamentul de baie. Fără a scoate vreo 
vorbă, iese pe uşă îmbrăcat doar cu boxerii. Baia băieţilor e la 
capătul coridorului şi între ea şi apartamentul nostru locuiesc 
vreo şase fete din anii superiori, dar Charlie iese pe uşă oricum, 
cu prosopul înfăşurat în jurul gâtului ca un boxer şi cu gentuţa în 
mână. 

Aşezându-mă la loc pe canapea, întind mâna după ediţia de 
azi din Daily Princetonian. Ca să-mi abat singur gândurile, 
răsfoiesc paginile, căutând o poză făcută de Katie undeva în 
colţurile ziarului, unde contribuţiile celor din anii inferiori sunt 
sortite morţii incognito. Mă interesează mereu pozele ei, noile 
subiecte pe care le alege, dar şi subiectele pe care ea le 
consideră prea lipsite de importanţă ca să le menţioneze. După 
ce te întâlneşti cu cineva o vreme suficient de îndelungată, 
începi să-ţi închipui că persoana în cauză vede totul la fel ca 
tine. Fotografiile lui Katie mă corectează brutal în acest sens, 
căci reprezintă o viziune a lumii prin ochii ei. 

Nu peste mult timp se aude un zgomot la uşă; probabil 
Charlie întorcându-se de la duş. Imi dau seama că e altcineva 
când aud o cheie răsucindu-se în broască. Uşa se deschide şi 
Paul intră în cameră. Chipul lui e palid rău de tot şi buzele i s-au 
învineţit din pricina frigului. 

— Eşti bine? îl întreb eu imediat. 

Charlie se întoarce la ţanc. 

— Unde ai fost? cere el să afle. 

Ne trebuie un sfert de oră ca să obţinem detaliile de la Paul, 
dată fiind starea lui. 

După ce a plecat de la discurs, s-a dus la institut şi l-a căutat 
pe Bill Stein în laboratorul de computere. O oră mai târziu, 
văzând că Stein nu apare, Paul a decis să se întoarcă la internat. 
A pornit la drum cu maşina lui, dar a trebuit să o abandoneze în 
dreptul unui semafor la un kilometru şi jumătate distanţă de 


campus, după care a trebuit să se întoarcă pe jos prin ninsoare. 

Restul nopţii se află pentru el într-o ceaţă totală. A ajuns în 
partea de nord a campusului, unde a descoperit maşinile poliţiei 
lângă biroul lui Bill din Dickinson. După ce a pus întrebări în 
stânga şi în dreapta, a fost dus la spital, unde cineva i-a cerut să 
identifice cadavrul. Nu mult după aceea, la spital a apărut Taft, 
care a oferit o a doua identificare, dar, înainte ca el şi Paul să 
poată schimba o vorbă, poliţiştii i-au separat pentru a-i interoga. 
Ofițerii au vrut să afle despre relaţia lui cu Stein şi Taft, de 
ultima oară când l-a văzut pe Bill, de locul în care se afla el la 
momentul crimei. Paul a cooperat cu poliţiştii, însă vedea totul 
ca prin vis. În cele din urmă, când aceştia i-au dat drumul, i-au 
cerut să nu plece din campus şi l-au anunţat că vor lua din nou 
legătura cu el. Într-un târziu, Paul a plecat spre Dod, dar a 
rămas o vreme pe treptele căminului, vrând doar să fie puţin 
singur. 

În fine, ajungem să discutăm despre conversaţia pe care am 
avut-o cu Stein în Camera Cărţilor Rare, pe care Paul afirmă că 
poliţia a răscolit-o deja căutând indicii. In timp ce vorbeşte 
despre Bill, despre agitația extremă a lui Stein din bibliotecă şi 
despre prietenul pe care l-a pierdut, Paul nu prea dă semne de 
emoție. Încă nu şi-a revenit din şoc. 

— Tom, rosteşte el într-un târziu, când ajungem amândoi în 
cameră. Poţi să-mi faci o favoare? 

— Bineînţeles, zic eu. Spune-mi despre ce e vorba. 

— Trebuie să mă însoţeşti undeva. 

Ezit. 

— Unde? 

— La muzeul de artă. 

Se schimbă cu un rând de haine uscate. 

— Acum? De ce? 

Paul îşi freacă fruntea, ca şi cum l-ar durea ceva. 

— ţi explic pe drum. 

Când ne întoarcem în living, Charlie se uită la noi ca şi cum 
ne-am fi pierdut minţile. 

— La ora asta? întreabă el. Muzeul este închis. 

— Ştiu eu ce fac, spune Paul, pornind deja spre hol. 

Charlie îmi aruncă o privire cam ciudată, dar nu spune nimic 
atunci când eu îl urmez pe Paul şi dispar pe uşă. 


Muzeul de artă se odihneşte ca un vechi palat mediteranean 
de cealaltă parte a curţii internatului nostru. Privită din faţă, pe 
unde am intrat cu câteva ore mai devreme, clădirea pare doar o 
construcţie modernistă cu o sculptură de Picasso pe pajiştea din 
faţă, care arată ca un bazin pentru păsări. Cu toate astea, dacă 
te apropii dinspre lateral, elementele arhitectonice noi lasă loc 
celor vechi: ferestre cochete în arcade micuţe în stil romanesc şi 
ţigle roşii pe acoperiş care se ivesc de sub pătura de zăpadă. In 
alte circumstanţe, priveliştea de aici ar fi încântătoare. In alte 
circumstanţe ar putea constitui chiar cadrul unei poze făcute de 
Katie. 

— Ce facem? întreb eu. 

Paul croieşte o cărare în faţa mea cu bocancii lui vechi de 
muncitor. 

— Am descoperit ce credea Richard că se află în jurnal, îmi 
răspunde el. 

Pare mijlocul unui gând al cărui început Paul îl păstrează 
numai pentru sine. 

— Desenul? 

Clatină din cap. 

— Îţi arăt după ce intrăm. 

Merg exact pe urmele lui, ca să nu mi se prindă zăpada de 
pantaloni. Ochii îmi sunt parcă lipiţi de bocancii lui. Paul a lucrat 
în timpul primei noastre vacanțe, ajutând la încărcarea şi 
descărcarea exponatelor muzeului. Pe atunci bocancii 
constituiau o necesitate, dar în noaptea asta lasă urme murdare 
pe albul curat din curte. Paul pare un băieţel încălţat cu nişte 
pantofi de bărbat. 

Ajungem la o uşă din aripa de vest a muzeului. Lângă uşă se 
află un mic panou de acces. Paul tastează parola şi aşteaptă să 
vadă dacă aceasta funcţionează. Obişnuia să facă pe ghidul în 
muzeu, dar în cele din urmă a trebuit să-şi ia o slujbă la una 
dintre biblioteci deoarece ghizii nu erau plătiţi. 

Spre surprinderea mea, uşile se deschid cu un „bip” şi se 
aude un uşor declic. Sunt atât de obişnuit cu scârţăitul uşilor din 
internat, încât aproape că nici nu aud cum se deschid uşile 
acum. Paul mă conduce într-o mică anticameră, o cameră de 
supraveghere în care se află un paznic în spatele unui geam de 


plexiglas, unde brusc am sentimentul că sunt prins ca într-o 
capcană. Cu toate astea, după semnarea unui formular de 
vizitare şi după prezentarea legitimaţiilor de student, ni se dă 
voie să intrăm în biblioteca din spatele uşii alăturate. 

— Asta-i tot? întreb eu, aşteptându-mă la un control ceva mai 
amănunţit la o asemenea oră. 

Paul arată spre o cameră video de pe hol, dar nu spune nimic. 

Biblioteca ghizilor nu e deloc impresionantă - câteva rafturi cu 
cărţi de istorie a artei donate de alţi ghizi ca să ajute la 
pregătirea tururilor pentru vizitatori - dar Paul îşi continuă 
drumul spre un ascensor ascuns după colţ. Un afiş mare lipit pe 
uşile de metal spune: DOAR PENTRU FACULTATE, PERSONAL ŞI 
PAZĂ. STUDENŢII ŞI GHIZII NU AU ACCES NEÎNSOŢIŢI. Cuvintele 
„studenţii” şi „ghizii” au fost subliniate cu roşu. 

Paul se uită în altă parte. Scoate un inel cu chei din buzunar şi 
introduce una dintre ele într-un locaş din perete. Când răsuceşte 
cheia spre dreapta, uşile de metal se deschid alunecând în 
lateral. 

— De unde ai cheile? 

Mă conduce în lift, apoi apasă un buton. 

— Treaba mea, îmi răspunde el. 

Biblioteca îi oferă acces spre camerele de arhivă din muzeu. 
Paul este atât de atent cu munca lui, încât şi-a câştigat 
încrederea aproape unanimă. 

— Unde mergem? mă interesez eu. 

— Sus, în camera cu retroproiectorul. Unde Vincent îşi 
păstrează câteva dintre diapozitive. 

Ascensorul ne aduce la etajul întâi al muzeului. Paul mă 
conduce, ignorând picturile pe care mi le-a arătat de peste zece 
ori înainte - Rubensul imens cu Jupiterul lui cu sprâncene negre, 
tabloul neterminat cu tema Moartea lui Socrate, unde bătrânul 
filosof întinde mâna după cana lui cu cucută. Privirea lui Paul se 
abate din drum doar atunci când trecem pe lângă picturile pe 
care le-a adus Curry pentru expoziţie. 

Ajungem la uşa bibliotecii, unde Paul scoate iarăşi cheile. Una 
dintre ele intră încet în broască. Pătrundem în întuneric. 

— Pe aici, spune el, arătând spre un şir de rafturi pline de cutii 
prăfuite. _ 

Fiecare cutie conţine un set de diapozitive. In spatele unei 
alte uşi închise, într-o încăpere mare pe care am văzut-o o 


singură dată, se află o mare parte a restului colecţiei de 
diapozitive a universităţii. 

Paul găseşte setul de cutii pe care îl căuta, apoi apucă una din 
stivă şi o pune pe raftul din faţa lui. Pe o parte, scris de o mână 
neglijentă, un bilet spune: HARŢI: ROMA. Paul scoate capacul şi 
duce cutia către micul spaţiu deschis din apropierea intrării. De 
pe un alt raft ia un retroproiector, pe care îl conectează la o 
priză. In cele din urmă apasă pe un comutator şi o imagine 
ceţoasă apare pe peretele opus. Paul reglează focalizarea până 
când imaginea devine clară. 

— Bun, zic eu. Şi-acum spune-mi ce căutăm aici. 

— Şi dacă Richard avea dreptate? se întreabă el. Dacă 
Vincent i-a furat jurnalul acum treizeci de ani? 

— Probabil că a făcut-o. Ce mai contează acum? 

Paul mă lămureşte repede. 

— Imaginează-te în postura lui Vincent. Richard insistă 
spunându-ţi că jurnalul este singura cale de a înţelege 
Hypnerotomachia. Tu crezi că el aruncă doar o perdea de fum, 
ca un puşti de colegiu care a absolvit Istoria artei. Apoi apare 
altcineva. Un alt cercetător. 

Paul o spune cu un anume respect. Presupun că se referă la 
tatăl meu. 

— Brusc, ai devenit o ciudăţenie. Amândoi susţin că jurnalul 
este răspunsul. Numai că tu te-ai retras într-un colţ. l-ai spus lui 
Richard că jurnalul e inutil şi că şeful de port era un şarlatan. Şi, 
mai mult ca orice, urăşti să te înşeli. Ce-ţi rămâne de făcut? 

Paul încearcă să mă convingă de o posibilitate pe care nu am 
avut niciodată vreo dificultate să o înţeleg: anume că Vincent 
Taft este un hoţ. 

— Inţeleg, spun eu. Continuă. 

— Aşa că reuşeşti cumva să furi jurnalul. Dar nu reuşeşti să 
înţelegi nimic din el, deoarece ai abordat tot timpul 
Hypnerotomachia în mod greşit. Fără mesajele cifrate de la 
Francesco, habar n-ai ce să faci cu jurnalul. Ce-ţi mai rămâne de 
făcut? 


— Nu ştiu. 
— Nu-l vei arunca, reia el, ignorându-mă, doar pentru că nu-l 
înţelegi. 


Dau din cap a încuviinţare. 
— Aşa că îl păstrezi. Undeva în siguranţă. Poate că în seiful 


din biroul tău. 

— Sau acasă la tine. 

— Corect. Apoi, zece ani mai târziu, apare puştiul ăsta, iar el 
şi prietenul lui încep să facă progrese în studierea 
Hypnerotomachiei. Mai mari decât de aşteptai. De fapt, mai 
mari chiar decât ceea ce ai realizat tu când erai tânăr. Puştiul 
începe să găsească mesajele de la Francesco. 

— Şi tu începi să te gândeşti că poate jurnalul este bun la 
ceva. 

— Exact. 

— Şi nu-i spui nimic puştiului în privinţa asta, deoarece atunci 
el ar şti cine l-a furat. 

— Dar, accentuează Paul o dată ce ajunge în acest punct, să 
spunem că într-o zi cineva dă peste el. 

— Bill. 

Paul aprobă. 

— Bill era mereu în biroul lui Vincent, acasă la Vincent, 
ajutându-l cu toate micile proiecte pe care Vincent i le dădea ca 
sarcină. lar el ştia ce înseamnă jurnalul. Dacă l-ar fi găsit, nu l-ar 
fi pus pur şi simplu la loc. 

— ŢI l-ar fi adus ţie. 

— Corect. lar noi ne-am dus şi i l-am arătat lui Richard. Apoi 
Richard s-a luat de Vincent în amfiteatru. 

Sunt sceptic. 

— Dar nu era mai probabil ca Taft să-şi fi dat seama de 
dispariţia jurnalului înainte de acest moment? 

— Ba da, bineînţeles. Trebuia să fi ştiut că l-a luat Bill. Dar 
care crezi că a fost reacţia lui când şi-a dat seama că de 
povestea asta ştia şi Richard? Primul lucru care trebuie să-i fi 
trecut prin minte a fost să-l caute pe Bill. 

Acum înţeleg. 

— Tu crezi că s-a dus la biroul lui Stein după discurs. 

— Vincent a fost la recepţie? 

O iau ca pe o întrebare retorică, până când îmi amintesc că 
Paul nu a fost acolo, căci plecase deja să-l găsească pe Stein. 

— Eu nu l-am văzut, răspund eu. 

— Între Dickinson şi amfiteatru există un coridor care le leagă 
prin interior, spune el. Vincent nici măcar nu trebuia să iasă din 
clădire ca să ajungă acolo. 

Paul lasă vorbele să mi se sedimenteze în minte. Posibilitatea 


sugerată îmi invadează treptat gândurile, legată de o mie de 
alte detalii. 

— Chiar crezi că Taft l-a ucis? întreb uluit. 

În penumbra încăperii se conturează o siluetă ciudată, un soi 
de Epp Lang îngropând un câine sub un copac. 

Paul priveşte fix contururile negre proiectate pe perete. 

— Cred că e capabil de aşa ceva. 

— Doar de furie? 

— Nu ştiu. 

Însă Paul pare să fi rulat deja toate scenariile în mintea lui. 

— Ascultă, spune el. În vreme ce îl aşteptam pe Bill la institut, 
am început să citesc jurnalul cu mai multă atenţie, căutând 
toate menţiunile despre Francesco. 

Îl deschide şi din interiorul copertei scoate o pagină de 
însemnări pe care şi le-a făcut în sala de aşteptare a institutului. 

— Am dat peste paragraful unde şeful de port notează setul 
de instrucţiuni copiate de hoţ după hârtiile lui Francesco. 
Genovezul spune că acestea au fost scrise pe o bucată de hârtie 
şi trebuie să fi format un soi de itinerar naval, ceva legat de 
drumul parcurs de nava lui Francesco. Şeful de port a încercat 
să-şi dea seama de unde trebuia să fi venit încărcătura luând-o 
pas cu pas înapoi dinspre Genova. 

Când Paul desface foaia, zăresc un şablon format din săgeți 
trasate lângă o busolă. 

— Acestea sunt coordonatele. Sunt în latină: „Patru sud, zece 
est, doi nord, şase vest”. Apoi scrie De Stadio. 

— Ce înseamnă De Stadio? 

Paul zâmbeşte. 

— Cred că asta este cheia. Şeful de port a dus hârtia la vărul 
lui, care i-a spus că De Stadio reprezintă modalitatea de 
reprezentare a direcțiilor. Poate fi tradus prin „în stadii”, asta 
însemnând că direcţiile sunt măsurate în stadii. 

— Nu pricep. 

— Stadium era o unitate de măsură în lumea antică, pornind 
de la lungimea unei curse de atletism în cadrul olimpiadei elene. 
De acolo vine şi cuvântul modem „stadion”. Un stadium are 
circa 200 de metri, aşa că într-un kilometru sunt cam cinci 
stadia. 

— Deci patru sud înseamnă patru stadii spre sud. 

— Apoi zece est, două nord şi şase vest. Sunt toate cele patru 


puncte cardinale. Îţi aminteşte de ceva? 

Îmi aminteşte: în ultima lui şaradă, Colonna s-a referit la ceea 
ce el a intitulat „Regula lui Patru”, un mecanism care ar ghida 
cititorii spre cripta lui secretă. Însă noi am renunţat la 
descoperirea acestui mecanism când am văzut că textul în sine 
nu dă absolut niciun fel de indicaţii geografice. 

— Crezi că asta este? Aceste patru direcţii? 

Paul dă din cap. 

— Dar şeful de port căuta ceva la scară mult mai mare, un 
voiaj de sute şi sute de kilometri. Dacă direcţiile lui Francesco 
sunt măsurate în stadia, atunci nava nu se poate să fi plecat din 
Franţa sau din Ţările de Jos. Trebuie să-şi fi început călătoria 
cam la un kilometru sud-est de Genova. Şeful de port ştia că aşa 
ceva nu putea fi corect. 

Observ nechibzuinţa din vocea lui Paul, care crede că s-a 
descurcat mai bine decât şeful de port. 

— Vrei să spui că direcţiile aveau o cu totul altă semnificaţie. 

Paul nu are timp să facă pauze. 

— De Stadio nu trebuie să însemne pur şi simplu „în stadii”. 
De poate să mai însemne şi „din”. 

Se uită la mine aşteptând efectul, dar frumuseţea acestei noi 
traduceri îmi scapă. 

— Poate că măsurătorile nu sunt doar în stadii, sau făcute în 
astfel de unităţi, reia el. Poate că sunt şi luate dintr-un stadion. 
E posibil ca un stadion să fie punctul de plecare. De Stadio 
poate avea o dublă semnificaţie - urmezi direcţiile de /a un 
stadion, în stadii ca unităţi de măsură. 

Pe perete se vede clar acum harta Romei. Oraşul este 
împânzit de arene sportive antice. Colonna ar fi trebuit să-l 
cunoască mai bine decât pe oricare alt oraş din lume. 

— Asta rezolvă problema scalei la care se gândea şeful de 
port, continuă Paul. Distanţa între două ţări nu se poate măsura 
în câteva stadia, însă în cadrul unui oraş poţi aplica foarte uşor 
această unitate de măsură. Plinius susţine că circumferința 
zidurilor cetăţii romane era de circa 21 de kilometri în anul 75 
î.Hr. Ca atare, întregul oraş avea undeva între douăzeci şi cinci 
şi treizeci de stadii. 

— Crezi că asta ne va conduce la criptă? îl întreb eu. 

— Francesco vorbeşte de o construcţie acolo unde nimeni nu 
o poate vedea. Nu vrea ca nimeni să ştie ce este înăuntrul ei. 


Asta poate fi singura cale de a găsi locaţia. 

În minte îmi vin luni şi luni de speculaţii. Am petrecut multe 
nopţi întrebându-ne de ce Colonna şi-ar fi construit cripta 
undeva în pădurile din jurul Romei, ascuns de familie şi prieteni, 
dar Paul şi cu mine nu am căzut niciodată de acord în privinţa 
unei concluzii. 

— Dacă acea criptă înseamnă mai mult decât ceea ce am 
crezut noi? zice el acum. Dacă locaţia este secretul? 

— Atunci ce se găseşte înăuntrul ei? întreb eu, relansând 
vechea dispută. 

Brusc, Paul pare din nou frustrat. 

— Nu ştiu, Tom. Incă nu mi-am dat seama. 

— Mă gândesc doar, nu crezi că Colonna ne-ar fi... 

— Spus ce e în criptă? Bineînţeles că da. Dar toată partea a 
doua a cărţii depinde de ultimul cifru, iar eu nu-l pot afla. Nu de 
unul singur. Aşa că acest jurnal o va face. Bine? 

Bat în retragere. 

— Aşadar tot ce trebuie să facem, spune Paul mai departe, 
este să ne uităm la câteva dintre aceste hărţi. Incepem cu 
zonele majore cu arene sportive - Colloseum, Circus Maximus şi 
aşa mai departe - şi ne deplasăm patru stadia spre sud, zece 
spre est, două spre nord şi şase spre vest. Dacă vreuna dintre 
aceste locaţii se găseşte în ceea ce pe vremea lui Colonna putea 
fi o pădure, o marcăm. 

— Hai să vedem, spun eu. 

Paul apasă butonul telecomenzii trecând printr-o serie de 
hărţi întocmite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Seamănă cu 
nişte caricaturi arhitectonice, cu clădirile desenate 
disproporționat împreună cu împrejurimile lor şi atât de 
înghesuite una în alta, că spaţiile dintre ele devin imposibil de 
evaluat. 

— Cum naiba măsurăm distanţele pe hărţile astea? mă mir 
eu. 

Paul îmi răspunde apăsând pe acelaşi buton încă de câteva 
ori. După încă trei sau patru hărţi din perioada Renaşterii apare 
o hartă modernă. Oraşul seamănă mai bine cu cel pe care mi-l 
amintesc din ghidurile de călătorie pe care mi le dăduse tatăl 
meu înainte de excursia noastră la Vatican. Zidurile din vremea 
lui Aurelian dinspre nord, est şi sud, precum şi fluviul Tibru în 
vest creează profilul unui cap de bătrână cu faţa spre restul 


Italiei. Biserica San Lorenzo, unde Colonna a dat dispoziţie să fie 
ucişi cei doi oameni, atârnă ca o muscă dincolo de şaua nasului 
bătrânei. 

— Asta are o scală bună pe ea, spune Paul, arătând spre 
unităţile de măsură din colţul din stânga sus. 

Opt stadia sunt marcate de-a lungul unei singure linii, 
formând VECHEA MILA ROMANA. 

Paul se apropie de imaginea de pe perete şi îşi pune mâinile 
lângă scala distanțelor. De la baza palmei lui până la vârful 
degetului mijlociu sunt acoperite opt stadia pline. 

— Hai să începem cu Colloseumul. 

Ingenunchează pe podea şi îşi aşază palma în apropiere de un 
oval întunecat din mijlocul hărţii, în apropiere de obrazul 
bătrânei. 

— Patru spre sud, spune el, deplasându-şi palma cu un lat în 
jos. Apoi zece spre est. Işi duce palma cu o lăţime completă spre 
dreapta, apoi adaugă jumătate din arătător. Apoi două nord şi 
şase spre vest. 

Când termină, îmi arată pe hartă un punct botezat M. CELIUS. 

— Crezi că acolo e? 

— Nu se poate, răspunde el, dezumflat. Arătând spre un cerc 
negru de pe hartă, imediat la sud-vest de locul în care 
terminase măsurătoarea, adaugă: Chiar aici este o biserică. San 
Stefano Rotondo. Işi mută degetul spre nord-est. Aici este alta, 
Santi Quattro Coronati. lar aici - îşi duce degetul spre sud-est - 
este San Giovanni în Laterano, unde au locuit papii până în 
secolul al XIV-lea. Dacă Francesco şi-ar fi construit cripta aici, ar 
fi făcut-o la o distanţă mai mică de 400 de metri de trei biserici 
diferite. Este imposibil. Circul lui Flaminius, reia Paul. Harta asta 
este veche. Cred că Gatti l-a plasat mai aproape de acest loc. 

Işi duce degetul mai aproape de fluviu, apoi repetă 
măsurătorile. 

— E de bine sau de rău? întreb eu, holbându-mă la noua 
locaţie, undeva deasupra colinei Palatine. 

Paul se încruntă. 

— E de rău. Chestia asta este aproape în mijlocul lui San 
Teodoro. 

— O altă biserică? 

Paul dă din cap. 

— Eşti convins că Francesco n-ar fi construit aşa ceva în 


apropiere de o biserică? 

Paul se uită la mine ca şi cum aş fi uitat de prima regulă. 

— Fiecare mesaj vorbeşte despre groaza lui de a nu fi prins de 
zeloţi. De „oamenii lui Dumnezeu”. Tu cum interpretezi chestia 
asta? 

Pierzându-şi răbdarea, Paul încearcă alte două posibilităţi - 
Circul lui Adrian şi vechiul Circ al lui Nero, peste care a fost 
construit Vaticanul - dar în ambele cazuri dreptunghiul de 
douăzeci şi două de stadia îl aduce aproape în mijlocul fluviului 
Tibru. 


Vechea milă ramană 
Că 2 £ 4 t 
vtodia 


. Cracut cui 
Annan 


Caut Lui Neno 
A i 


Planul 77 
R O M E I Fluviut rese r 


ANTICE 7 


t 


— Există câte un stadion în fiecare colţ al acestei hărți, 
rostesc eu. De ce nu ne gândim unde ar putea fi cripta, apoi să 
măsurăm de-a-ndoaselea ca să vedem dacă dăm peste vreun 
stadion? 

Paul se gândeşte la această idee. 

— Va trebui să verific câteva dintre celelalte atlase ale mele 
de la Ivy. 

— Putem veni înapoi aici mâine. 

Cu optimismul dispărându-i vizibil, Paul se mai uită la hartă 
câteva clipe, apoi încuviinţează. Colonna l-a învins din nou. 
Chiar şi şeful de port maestru al spionajului se dovedeşte 


complet depăşit. 

— Ce facem acum? întreb eu. 

Paul îşi încheie haina şi stinge proiectorul. 

— Vreau să verific biroul lui Bill din biblioteca de dedesubt. 

Pune la loc retroproiectorul pe raft, încercând să lase totul aşa 
cum era. 

— De ce? întreb eu. 

— Ca să văd dacă restul jurnalului e acolo. Richard insistă că 
exista un desen împăturit în interior. 

Deschide uşa şi o ţine să ies, verificând încăperea înainte de a 
o încuia. 

— Ai cheia de la bibliotecă? 

Paul clatină din cap. 

— Bill mi-a dezvăluit codul scării de acces. 

Ne întoarcem în întunericul coridorului, de-a lungul căruia mă 
conduce Paul. Luminile portocalii de siguranţă clipesc în beznă 
ca nişte lumini de avion care străpung aerul nopţii. Ajungem la o 
uşă care duce spre o scară de acces. Sub clanţă se găseşte o 
cutie cu cinci butoane numerotate. Paul se gândeşte o secundă, 
apoi începe să tasteze o secvenţă de cifre. Când yala se 
descuie, încremenim amândoi. În tăcerea din jur auzim un 
fâşâit. 


CAPITOLUL 14 

— Du-te, îi fac eu semn lui Paul, împingându-l către uşa 
bibliotecii. 

În partea de sus a uşii se observă un geam mic. Ne zgâim 
amândoi în bezna de dincolo. 

O umbră trece prin dreptul uneia dintre mese. Pe suprafaţa 
mesei se vede fasciculul unei lanterne. Disting o mână care se 
întinde către un dulap. 

— Ăla e biroul lui Bill, şopteşte Paul. 

Vocea lui răsună în golul scării de acces. Raza de lumină 
încremeneşte, apoi se deplasează în direcţia noastră. 

ÎI trag pe Paul sub nivelul ferestrei. 

— Cine e? întreb eu, tot în şoaptă. 

— Nu mi-am putut da seama. 

Aşteptăm, ascultând cu atenţie sunetele de paşi. Când ne 
dăm seama că paşii se îndepărtează, mă zgâiesc iarăşi în 
încăpere. A devenit pustie. 

Paul împinge uşa. Întreaga zonă este cufundată în umbrele 
lungi ale rafturilor cu cărţi. Lumina razelor de lună se strecoară 
prin ferestrele dinspre nord. Sertarele biroului lui Stein au rămas 
deschise. 

— Mai există vreo altă ieşire? şoptesc eu, în vreme ce ne 
apropiem. 

Paul încuviinţează şi arată dincolo de un şir de rafturi înalte 
până la tavan. 

Brusc se aude iarăşi târşâit de paşi, în direcţia ieşirii. Sunt 
urmaţi de un clinchet. Uşa se închide uşor. 

Mă îndrept spre sursa zgomotului. 

— Ce faci? murmură Paul. 

Îmi face semn să mă întorc la el, lângă birou. 

Mă zgâiesc prin gemuleţ în golul scării, dar nu reuşesc să 
disting nimic. 

Paul răsfoieşte hârtiile lui Stein, plimbându-şi lumina de la 
micuța lanternă peste un teanc de bileţele şi scrisori. Arată 
înspre un sertar încuiat care a fost deschis prin fortare. Dosarele 
din sertar au fost scoase şi împrăştiate pe birou. Margini de 
hârtii stau curbate în sus ca nişte fire de iarbă netunsă. Pare să 
existe câte un dosar pentru fiecare profesor din departamentul 
de istorie. 


RECOMANDARE: PREŞEDINTELE WORTHINGTON 
REC (A-M): BAUM, CARTER, GODFREY, LI 
REC (N-Z): NEWMAN, ROSSINI, SACKLER, WORTHINGTON 


REC (ALTE DEPART.): CONNER, DELFOSSE, LUTKE, MASON, 
QUINN 


CORESPONDENŢA VECHE: HARGRAVE/WILLIAMS, OXFORD 
CORESPONDENŢA VECHE: APPLETON, HARVARD 


Pentru mine toate astea nu înseamnă nimic, dar Paul rămâne 
cu privirea aţintită asupra documentelor. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Paul îşi plimbă lanterna peste birou. 

— De ce are nevoie de toate aceste recomandări? 

Alte două dosare zac deschise. Pe unul stă scris REC/ 
CORESPONDENŢA: TAFT. Pe celălalt - LEVERAGE/LEADS. 

Scrisoarea lui Taft a fost împinsă într-un colţ şi dată la o parte. 
Paul îşi trage manşeta cămăşii peste degete şi aduce hârtia la 
vedere. 


William Stein este un tânăr competent. A lucrat în subordinea 
mea timp de cinci ani şi s-a dovedit util mai ales în chestiuni de 
ordin administrativ. Am încredere că va reuşi o treabă similară 
oriunde s-ar duce. 


— Dumnezeule, şopteşte Paul. Vincent i-a făcut-o. 

Citeşte din nou recomandarea. 

— Bill seamănă cu o secretară. 

Când Paul desface şi colţul îndoit al paginii, se vede că 
recomandarea a fost datată luna trecută. Ridică scrisoarea mai 
sus, dezvăluind un post-scriptum scris de mână. 


„Bill: scriu asta pentru tine în ciuda tuturor celor întâmplate. 
Meriţi mai puţin. Vincent.” 


— Ticălos nenorocit... şopteşte Paul. Bill încerca să scape de 
tine. Plimbă fasciculul lanternei peste dosarul LEVERAGE/LEADS. 


Mai multe ciorne de scrisori ale lui Stein zac pe dosar, întocmite 
cu pixuri diferite. Cuvintele au fost scrise, şterse şi rescrise până 
când textul devine greu de urmărit. În vreme ce Paul le citeşte, 
observ că lanterna-creion începe să-i tremure în mână. 


Don Hargrave, începe prima scrisoare, îmi face plăcere să vă 
informez că studiul meu asupra Hypnerotomachia Poliphili este 
cemplet se apropie de finalizare. Rezultatele mele vor fi disponibile 
până la sfârşitul lui aprilie, dacă nu cumva mai devreme. Vă asigur 
că merită aşteptarea. De vreme ce nu am mai avut veşti de la 
dumneavoastră şi de la maestrul Williams de când am trimis ultima 
scrisoare, pe 17 ianuarie, vă rog să confirmaţi că prefeseratul 
postul despre care am discutat rămâne disponibil. Sufletul meu se 
găseşte la Oxford, dar este posibil să nu fiu capabil să resping alte 
universităţi de îndată ce studiul meu va fi publicat şi voi primi noi 
oferte. 


Paul trece la pagina următoare. Îl aud cum începe să respire 
tot mai greu. 


Domnule Preşedinte Appleton, vă aduc la cunoştinţă veşti bune. 
Lucrul meu la Hypnerotomachia se apropie cu succes de încheiere. 


Aşa-eum-am-premis, Rezultatele vor arunca o umbră asupra a tot 


ce s-a studiat despre istoria Renaşterii - ca de altfel asupra oricărui 
alt studiu istoric - din acest an sau din anul viitor. Inainte de a-mi 
publica rezultatele, aş dori să-mi confirmaţi că postul de asistent 
universitar mai este disponibil. Sufletul meu se găseşte la Harvard, 
dar este posibil să nu fiu capabil să resping alte universităţi de 
îndată ce studiul meu va fi publicat şi voi primi noi oferte. 


Paul citeşte a doua oară, apoi a treia oară. 

— Avea de gând să încerce să-mi fure munca, şopteşte el 
slab, îndepărtându-se de birou ca să se sprijine de perete. 

— Cum ar fi fost posibil? 

— Poate că s-a gândit că nimeni nu ar fi crezut că poate fi 
rezultatul muncii unui student. 

Imi concentrez din nou atenţia asupra scrisorii. 

— Când s-a oferit să îţi culeagă lucrarea la calculator? 

— Luna trecută. 

— Se gândea de atâta vreme să-ţi fure munca? 

Paul se uită urât la mine, apoi îşi plimbă mâna peste birou. 

— Evident că da. Le trimite scrisori indivizilor ăstora încă din 


ianuarie. 

După ce scrisorile se aşază mai bine pe birou, de sub 
scrisorile către Oxford şi Harvard se iveşte o altă hârtie care 
pare o scrisoare. Când Paul observă colţul paginii, o trage afară. 


Richard, sper că scrisoarea mea te va găsi sănătos. Poate că ai 
avut mai mult noroc în Italia decât în New York. Dacă nu, atunci 
ştim amândoi în ce situaţie te afli. Totodată, îl ştim amândoi pe 
Vincent. Cred că e corect să afirm că el are planuri proprii în 
privinţa oricăror rezultate care pot apărea. Ca atare, am o 
propunere pentru tine. Aici se află mai mult decât e nevoie pentru 
noi amândoi, iar eu am inventat o diviziune a muncii pe care cred 
că o vei găsi echitabilă. Te rog, contactează-mă cât mai curând ca 
să discutăm. Lasă-mi numerele de telefon din Florenţa şi din Roma 
- poşta de acolo nu este de încredere şi eu, unul, aş prefera să pun 
acest amănunt la punct cât mai curând posibil - B. 


Răspunsul, scris cu un pix diferit şi de o mână diferită, se 
găseşte la capătul scrisorii originale şi e trimisă pe aceeaşi 
foaie. Pe ea sunt două numere de telefon, unul precedat de 
litera F, celălalt de un R. După aceea este scrisă o însemnare 
finală: 


După cum ai cerut. Sună după orele de lucru, conform fusului 
meu orar. Cum rămâne cu Paul? - Richard. 


Paul nu mai are glas. Răsfoieşte hârtiile din nou, dar nu mai 
găseşte nimic altceva. Când încerc să-l consolez, mă respinge 
cu un gest al mâinii. 

— Ar trebui să-i povestim decanului, rostesc eu în cele din 
urmă. 

— Să-i spunem ce? Că am scotocit prin lucrurile lui Bill? 

Pe neaşteptate, o lumină strălucitoare se reflectă de peretele 
opus nouă, urmată de pâlpâieli colorate în roşu şi albastru prin 
geamurile ferestrelor. O maşină de poliţie ajunsese în curtea din 
faţă a muzeului, cu sirena oprită. Din maşină ies doi poliţişti. 
Luminile girofarului se sting chiar în clipa în care se iveşte oa 
doua maşină, din care coboară alţi doi oameni. 

— Cineva le-a spus că suntem aici, rostesc eu. 

Biletul de la Curry tremură în mâna lui Paul, care stă pe loc, 
urmărind siluetele întunecate cum se grăbesc spre intrarea 


principală. 

— Hai! 

ÎI împing către rafturile dinspre ieşirea din spate. 

Chiar atunci, uşa din faţă a bibliotecii se deschide şi fasciculul 
unei lanterne mari începe să cerceteze încăperea. Ne facem 
mici într-un colţ. Ambele echipaje de poliţie pătrund în 
bibliotecă. 

— Acolo, spune un ofiţer, gesticulând în direcţia noastră. 

Înşfac clanţa şi deschid uşa din spate. Paul se ghemuieşte pe 
hol, în vreme ce primul poliţist se apropie. Reuşesc şi eu să ies 
neobservat şi îmi recapăt echilibrul. Pornim cu spatele lipit de 
perete, iar Paul se îndreaptă spre scări, apoi o ia la goană către 
parter. Când ajungem în spaţiul deschis al holului principal, văd 
un fascicul de lumină profilându-se pe un perete apropiat. 

— Jos, spune Paul. Există un lift de serviciu. 

Intrăm în aripa asiatică a muzeului. Sculpturi şi vaze se 
odihnesc în spatele unor pereţi fantomatici de sticlă. Suluri 
chinezeşti zac desfăcute alături de figurine mortuare aşezate în 
vitrine. Camera este cufundată într-o penumbră verzuie, de 
nepătruns. 

— Pe aici, mă îndeamnă Paul, în vreme ce paşii celorlalţi se 
aud tot mai aproape. 

Mă conduce după un colţ, apoi într-o fundătură, unde singura 
ieşire o reprezintă uşile metalice ale liftului de serviciu. 

Vocile se aud mai tare. Reuşesc să observ doi poliţişti care 
sunt la baza scărilor, încercând să se orienteze prin întuneric. 
Brusc, întregul etaj se luminează. 

— S-a aprins lumina... se aude vocea unei a treia persoane. 

Paul înfige cheia în locaşul de pe perete. După ce uşile liftului 
se deschid, mă trage şi pe mine înăuntru. Dincolo se aud mai 
mulţi paşi, îndreptându-se în direcţia noastră. 

— Haide, haide... 

Uşile rămân deschise. Pentru câteva clipe am sentimentul că 
au tăiat alimentarea cu curent a liftului. Apoi, chiar în clipa în 
care primul poliţist apare, uşile de metal se închid ermetic. O 
mână apucă să bată în uşi, dar sunetul se estompează pe 
măsură ce liftul se îndepărtează. 

— Unde mergem? întreb eu. 

— leşim pe la rampele de încărcare-descărcare, răspunde 
Paul, încercând să-şi recapete răsuflarea. 


leşim pe un soi de platformă de aşteptare, iar Paul forţează 
deschiderea unei uşi care duce într-o cameră imensă şi rece. 
Aştept ca ochii să mi se obişnuiască şi aici cu întunericul. Porţile 
mari ale rampei de încărcare se înalţă amenințătoare în faţa 
noastră. Vântul de afară bate atât de aproape încât panourile de 
metal zăngănesc. Îmi imaginez paşi alergând pe scări înspre noi, 
dar nu se aude nimic prin uşa groasă. 

Paul fuge la un comutator de pe perete. Când îl răsuceşte, se 
aude un zgomot de motor trezit la viaţa şi porţile metalice încep 
să se ridice. 

— Ajunge, spun eu, de îndată ce deschiderea este suficient de 
mare ca să ne permită să trecem pe burtă. 

Însă Paul clatină din cap şi porţile continuă să se ridice. 

— Ce faci? 

Distanţa între podea şi marginea de jos a porţilor creşte până 
când prin ea se poate vedea întregul peisaj al sudului 
campusului. Timp de o secundă sunt înmărmurit văzând cât de 
frumos este acest peisaj de aici şi cât de pustiu pare. 

Pe neaşteptate, Paul răsuceşte comutatorul în direcţia opusă 
şi porţile încep să se închidă. 

— Fugi! exclamă el. 

O ia la goană de lângă perete spre spaţiul rămas deschis, în 
vreme ce eu mă agit să mă las pe spate pe podea. Paul este 
deja în faţa mea. Se rostogoleşte pe sub porţi, apoi mă trage şi 
pe mine înainte ca metalul să atingă podeaua. 

Mă ridic, încercând să-mi recapăt răsuflarea. Când pornesc 
înspre Dod, Paul mă trage cu putere înapoi. 

— Ne vor vedea de sus. Arată spre ferestrele de pe partea de 
vest a clădirii. După ce inspectează drumul către est, spune: Pe 
aici! 

— Eşti bine? îl întreb eu, urmându-l. 

Dă din cap şi ne avântăm amândoi în noapte, îndepărtându- 
ne de echipajele de poliţie şi ieşind din raza lor vizuală. Simt 
vântul pe sub gulerul hainei, îngheţându-mi sudoarea de pe 
ceafă. Când privesc în urmă, Dod şi Brown Hall sunt aproape 
complet întunecate, la fel ca toate internatele aflate mai încolo. 
Noaptea s-a lăsat definitiv în toate colţurile campusului. Doar 
ferestrele muzeului de artă sunt luminate. 


x 


Continuăm să mergem spre est prin Prospect Gardens, o 
minunăţie botanică din inima campusului. Plăntuţele mici de 
primăvară sunt ninse în întregime şi au devenit aproape 
invizibile sub picioarele noastre, dar fagul american şi cedrul 
libanez stau ca nişte îngeri păzitori deasupra lor, cu ramurile 
întinse ca să oprească masiva cădere de zăpadă. O maşină de 
poliţie patrulează pe una dintre străzile laterale, aşa că iuţim 
paşii. 

Gândurile îmi sar de la una la alta fără logică, iar îmi mintea 
lucrează febril ca să înţeleagă ceea ce am văzut. Poate că pe 
Taft l-am văzut la biroul lui Stein răsfoind printre hârtii şi 
încercând să şteargă orice urmă de legătură între ei. Poate că 
tot el a chemat poliţia. Mă uit la Paul, întrebându-mă dacă şi lui 
îi trece acelaşi gând prin minte, dar pe chipul lui nu se citeşte 
nimic. 

Undeva în depărtare, noul departament de muzică al 
colegiului dă semne de viaţă. 

— Putem merge acolo o vreme, propun eu. 

— Unde? 

— În sala se repetiţii din subsol. Până scăpăm de urmăritori. 

În vreme ce ne apropiem, ciudate note muzicale încep să 
plutească prin aer. Muzicieni insomniaci vin la Woolworth ca să 
exerseze în particular. Undeva, înspre Prospect, o altă maşină 
de poliţie trece încet, împrăştiind zloată şi bulgări de sare de pe 
drum. Mă forţez să merg şi mai repede. 

Construcţia de la Woolworth a fost finalizată abia recent, iar 
clădirea care a răsărit dintre schele reprezintă o chestie bizară, 
asemănătoare cu o fortăreață din exterior, dar cu un aspect 
fragil, ca de sticlă din interior. Holul de la intrare şerpuieşte ca 
un râu între biblioteca de muzică şi clasele de la parter, apoi se 
înalţă trei etaje către tavanul de deasupra. În jurul clădirii vântul 
urlă gelos. Paul descuie cu legitimaţia lui şi ţine uşa ca să trec şi 
eu. 

— Pe unde o luăm? întreabă el. g 

Îl conduc spre cea mai apropiată scară. Împreună cu Gil am 
fost aici de două ori de la inaugurarea clădirii, de ambele dăți 
după ce am băut zdravăn în seri de sâmbătă liniştite. Cea de-a 
doua soţie a tatălui său a insistat ca Gil să înveţe să interpreteze 
ceva de Duke Ellington, la fel cum tata insista ca eu să învăţ să 


cânt ceva de Arcangelo Corelli. Am acumulat amândoi opt ani 
de lecţii şi nu avem aproape nimic de arătat. Trântind sticlele de 
podea, Gil a început să lălăie A Train, eu am mormăit ceva din 
La Follia şi amândoi am pretins că păstrăm o măsură pe care 
niciunul nu a învăţat-o vreodată. 

Eu şi Paul tropăâim pe holul subsolului şi descoperim că un 
singur pian este folosit. Cineva dintr-o sală mai depărtată de 
repetiţii interpretează Rapsodia albastră. Ne strecurăm într-un 
mic studio izolat fonic şi Paul se furişează în spatele pianului, 
luând loc pe scăunel. Se uită la clapele pianului, care pentru el 
sunt la fel de misterioase ca nişte taste de computer, dar nu le 
atinge. Lumina de deasupra capului tremură o secundă, apoi se 
stinge. Oricum nu are importanţă. 

— Nu-mi vine să cred, rosteşte el într-un târziu, inspirând 
adânc. 

— De ce să fi făcut asta? întreb eu. 

Paul îşi plimbă degetul arătător peste o clapă, zgâriind 
plasticul. Observând că nu pare să fi auzit întrebarea, o repet. 

— Ce-ai vrea să spun, Tom? 

— Poate că ăsta a fost motivul principal pentru care Stein şi-a 
oferit ajutorul. 

— Când? În seara asta, cu jurnalul? 

— Cu luni de zile în urmă. 

— Adică atunci când tu ai refuzat să mai lucrezi la 
Hypnerotomachia? 

Cronologia e o capcană şi o aducere aminte a faptului că 
implicarea lui Stein duce în ultimă instanţă la mine. 

— Crezi că e vina mea? 

— Nu, răspunde Paul încetişor. Bineînţeles că nu. 

Însă acuzaţia rămâne în aer, nerostită. Harta Romei, la fel ca 
jurnalul, mi-a reamintit ce am lăsat în urmă, cât de mult 
progresaserăm înainte să plec şi cât de multă plăcere îmi făcuse 
munca la carte. Îmi privesc mâinile, care stau liniştite în poală. 
Tata mi-a zis că am mâini leneşe. Cinci ani de lecţii nu 
produseseră nici măcar o singură sonată de Corelli pe care să o 
pot interpreta decent. Ala a fost momentul când s-a decis să mă 
dea la baschet. 

„Cei puternici iau de la cei slabi, Thomas, dar cei deştepţi iau 
de la cei puternici.” 

— Ce zici de biletul către Curry? zic eu, fixându-mi privirea pe 


partea din spate a pianului. 

Lemnul este nelăcuit şi neşlefuit pe toată zona laterală, unde 
partea ridicată ar trebui să se sprijine de un perete. Mi se pare o 
dovadă bizară de zgârcenie, ca un profesor care nu-şi piaptănă 
părul de la spate fiindcă nu-l poate vedea în oglindă. Şi tata 
obişnuia să procedeze aşa. Mi-am zis întotdeauna că era vorba 
de o lipsă de perspectivă - greşeala cuiva care poate vedea 
lumea într-un singur mod. Probabil că studenţii lui observau 
acest amănunt tot aşa de des ca mine. De fiecare dată când se 
întorcea cu spatele la ei. 

— Richard n-ar încerca niciodată să îmi ia ceva, spune Paul, 
muşcându-şi o unghie. Probabil că ne-a scăpat ceva. 

În cameră se lasă tăcerea. În sala de repetiţii e cald şi când 
tăcem amândoi nu se aude absolut nimic cu excepţia câte unui 
acord ocazional dinspre hol, unde Gershwin a fost înlocuit cu o 
sonată de Beethoven care răsună în noapte. Imi aminteşte de 
furtunile de vară din copilăria mea. Curentul electric s-a 
întrerupt, casa este scufundată în tăcere şi nu se aude nimic în 
afara tunetelor îndepărtate. Mama îmi citeşte la lumina 
lumânării - din Bartholomew Cubbins sau un Sherlock Holmes 
ilustrat - şi singurul lucru care îmi trece prin minte în asemenea 
momente era acela că poveştile cele mai bune par întotdeauna 
să aibă drept personaje principale bărbaţi cu pălării 
caraghioase. 

— Cred că Vincent intrase acolo, spune Paul. La secţia de 
poliţie a minţit în legătură cu relaţia dintre el şi Bill. Le-a spus că 
Bill a fost cel mai bun absolvent pe care el l-a supervizat de ani 
de zile. 


Îl ştim amândoi pe Vincent, scria în scrisoarea lui Stein. Cred că e 
corect să afirm că el are planuri proprii în privinţa oricăror rezultate 
care pot apărea. 


— Crezi că Taft vrea totul pentru sine? întreb eu. De ani de 
zile n-a mai încercat să publice nimic despre Hypnerotomachia. 

— Aici nu e vorba despre publicare, Tom. 

— Dar despre ce e vorba? 

Paul rămâne tăcut câteva clipe, apoi rosteşte: 

— Ai auzit ce a spus Vincent în seara asta. Niciodată nu a mai 
recunoscut că Francesco era din Roma. Se uită la pedalele 


pianului, care ies din cadrul lor de lemn ca nişte pantofiori aurii. 
Asta încearcă el să îmi fure mie. 

— Ce anume să îţi fure? 

Din nou Paul ezită. 

— Nu contează. Las-o baltă. 

— Dar dacă în muzeu era Curry? sugerez eu, observând că 
Paul renunţă. 

Scrisoarea lui Stein către Curry mi-a complicat imaginea 
despre acest om. Imi aminteşte de faptul că el s-a adâncit în 
studiul Hypnerotomachiei mai mult ca oricare altul. 

— El nu e implicat, Tom. 

— Ai văzut cum a reacţionat când i-ai arătat jurnalul. Curry 
continua să creadă că e al lui. 

— Nu. Îl cunosc, Tom. Bine? Tu nu. 

— Asta ce mai înseamnă? 

— Tu niciodată n-ai avut încredere în Richard. Nici măcar 
atunci când a încercat să te ajute. 

— N-aveam nevoie de ajutorul lui. 

— lar pe Vincent îl urăşti doar din pricina tatălui tău. 

Mă întorc surprins spre el. 

— L-a adus pe tata în... 

— In ce? In stare să facă un accident de circulaţie? 

— L-a abătut din calea lui. Ce naiba se întâmplă cu tine? 

— A scris o recenzie despre carte, Tom. 

— l-a ruinat viaţa. 

— l-a ruinat cariera. E o diferenţă. 

— De ce Îi iei apărarea? 

— Nu i-o iau. Il apăr pe Richard. Dar Vincent nu ţi-a făcut 
niciodată nimic ţie personal. 

Sunt pe punctul de a insista să scot mai multe de la Paul, dar 
observ efectul pe care îl are conversaţia noastră asupra lui. Îşi 
freacă podul palmei de pomeţi, apăsându-i cu putere. Pentru o 
fracțiune de secundă văd numai nişte faruri pe şosea. Un claxon 
tună din faţă. 

— Richard a fost întotdeauna bun cu mine, spune Paul. 

Nu-mi amintesc ca tata să fi scos vreun sunet. Nici cât a şofat 
şi nici când am derapat de pe şosea. 

— Nu-i cunoşti, zice Paul. Pe niciunul dintre ei. 

Nu prea ştiu când a început ploaia - când mergeam să o 
vedem pe mama la târgul de carte sau pe drumul către spital, 


când şedeam întins în ambulanţă. 

— Am descoperit odată recenzia despre prima lucrare majoră 
a lui Vincent, chiar la el acasă, continuă Paul. O tăietură din ziar, 
de la începutul anilor şaptezeci, pe vremea când era mahăr la 
Columbia - înainte de a veni la institut şi de a-şi vedea cariera 
ruinată. Era un articol strălucitor, genul de poveste la care 
visează toţi profesorii. La sfârşit scria: „Vincent Taft şi-a început 
deja următorul proiect - o istorie definitivă a Renaşterii italiene. 
judecând după opera lui deja existentă, va fi o lucrare cu 
adevărat magnifică; genul de realizare extrem de rară în care 
scrierea istoriei se transformă în facerea istoriei”. Îmi amintesc 
toate astea cuvânt cu cuvânt. Am descoperit totul în primăvara 
anului doi, înainte de a-l cunoaşte cu adevărat. Acela a fost 
primul moment în care am început să înţeleg cine era. 

O recenzie de carte. Precum cea pe care el i-a trimis-o tatei, 
doar ca să se asigure că a văzut-o. Farsa Belladonna, de Vincent 
Taft. 

— A fost o vedetă, Tom. Ştii asta. Putea ajunge mai departe 
decât toate minţile de la facultate adunate. Dar a pierdut totul. 
Dintr-o dată. 

Cuvintele se adună şi se aglomerează în aer ca şi cum astfel 
ar putea echilibra tăcerea din exteriorul lui Paul cu tensiunea 
formidabilă din interiorul lui. Am senzaţia că înot şi că mă zbat 
împotriva fluxului care mă trage în larg. Paul începe să 
vorbească iarăşi despre Taft şi Curry, iar eu îmi spun că nu sunt 
decât nişte personaje din altă carte, bărbaţi cu pălării 
caraghioase, tresăriri ale unei imaginaţii adormite. Insă, cu cât 
Paul vorbeşte mai mult, cu atât încep să văd aceste personaje la 
fel ca el. 


x 


În toiul dezbaterii pe marginea jurnalului şefului de port, Taft 
s-a mutat din Manhattan într-o casă albă de şindrilă de la 
institut, la un kilometru şi jumătate sud-vest de campusul din 
Princeton. Poate că de vină a fost singurătatea care l-a cuprins 
sau absenţa unor colegi cu care să se ia la trântă; cert este că în 
decurs de câteva luni în cadrul comunității academice au 
început să circule zvonuri despre problemele lui cu băutura. 
Istoria completă la care plănuia să lucreze s-a pierdut treptat. In 


acelaşi timp, pasiunea şi stăpânirea darurilor cu care era 
înzestrat au părut să i se stingă încetul cu încetul. 

Trei ani mai târziu, cu ocazia publicării următoarei lui lucrări - 
un volumaş despre rolul hieroglifelor în arta renascentistă - era 
clar pentru toată lumea că Taft ajunsese într-un impas al 
carierei sale. Şapte ani mai târziu, când următorul lui articol a 
fost publicat într-un ziar de mică importanţă, un recenzor a 
caracterizat declinul lui drept o tragedie. Conform celor spuse 
de Paul, pierderea a ceea ce Taft avea în comun cu tata şi cu 
Richard Curry a continuat să-l bântuie ca o fantomă. În cei 
douăzeci şi cinci de ani scurşi între venirea lui la institut şi 
întâlnirea lui cu Paul, Vincent Taft a mai publicat doar de patru 
ori, preferând să-şi petreacă timpul cu scrierea de critici la 
adresa muncii altor cercetători, mai ales a tatălui meu. 
Niciodată n-a mai fost capabil să-şi reînvie talentul genial din 
tinereţe. 

Probabil că Hypnerotomachia a revenit în viaţa lui o dată cu 
sosirea lui Paul la uşa sa, în primăvara primului nostru an de 
studii. De îndată ce Taft şi Stein au început să supervizeze teza 
lui Paul, el mi-a povestit despre reînvierea unor scântei de geniu 
în mintea mentorului său. In multe nopţi, bătrânul urs se agita 
furios lângă Paul, recitind pasaje lungi din texte primare 
obscure, atunci când Paul nu le putea descoperi în bibliotecă. 

— A fost vara în care Richard mi-a finanţat călătoria în Italia, 
spune acum Paul, frecându-şi palma de marginea scaunului de 
pian. Eram atât de emoţionaţi. Chiar şi Vincent era. El şi Richard 
continuau să nu-şi vorbească, dar amândoi ştiau că sunt pe 
urmele unei descoperiri. Incepeam să pun lucrurile cap la cap. 

Locuiam într-un apartament al cărui proprietar era Richard şi 
care ocupa tot etajul de sus al unui vechi palat renascentist. Era 
un apartament uluitor, pur şi simplu minunat. Pereţii erau plini 
de tablouri, tavanele erau pictate, se găseau picturi 
pretutindeni. Şi în nişe, şi deasupra scărilor. Tablouri de 
Tintoretto, Carracci, Perugino. Era ca în rai, Tom. Era atât de 
frumos, încât îţi tăia răsuflarea! lar el se scula dimineaţa şi 
spunea, pe un ton de om de afaceri: „Paul, trebuie să rezolv 
ceva astăzi”. Apoi începeam să discutăm şi jumătate de oră mai 
târziu îşi scotea cravata şi spunea: „La naiba cu treaba. Hai să 
ne luăm liber azi”. Sfârşeam plimbându-ne prin piaţete şi 
discutând. Doar noi doi, plimbându-ne şi discutând ore întregi. 


Atunci a început să-mi povestească despre zilele lui la 
Princeton. Despre Ivy, despre aventurile pe care le-a avut, 
despre nebuniile pe care le făcuse, despre oamenii pe care îi 
cunoscuse. Mai presus de orice, despre tatăl tău. Era atât de 
viu, de vibrant. Adică era exact opusul a ceea ce a fost 
Princeton pentru mine. Eram pur şi simplu complet vrăjit. Ca şi 
cum trăiam un vis, un vis perfect. Richard chiar a folosit 
termenul ăsta. Tot timpul cât am stat în Italia părea să păşească 
pe nori. Începuse să se întâlnească cu o sculptoriţă din Veneţia 
şi se gândea să-i ceară mâna într-o zi. Am crezut chiar că va 
încerca să se împace cu Vincent după acea vară. 

— Dar nu s-au împăcat niciodată. 

— Nu. Când am ajuns înapoi în State, totul a început să 
meargă prost. El şi Vincent nu şi-au mai vorbit niciodată. Femeia 
cu care se întâlnea a rupt relaţia. Richard a început să vină iar în 
campus, încercând să-şi aducă aminte de focul interior pe care îl 
simţea când el şi tatăl tău studiau cu McBee. De atunci, trăieşte 
tot mai mult în trecut. Vincent a încercat să mă determine să 
stau departe de el, dar în acest an am stat departe tocmai de 
Vincent, încercând să evit institutul şi luptând să muncesc la Ivy 
ori de câte ori am putut. Nu voiam să-i dezvălui ce am 
descoperit până în ultimul moment. Atunci Vincent a început să 
mă preseze să-i arăt concluziile mele, cerându-mi rapoarte 
săptămânale. Poate că el a crezut că asta reprezintă unica lui 
şansă de a reveni la Hypnerotomachia. 

Paul îşi trece o mână prin păr. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să scriu o teză 
de notă medie, apoi să plec naibii de aici. „Zeii fac una cu 
pământul cele mai măreţe case şi cei mai înalţi copaci cu 
fulgere şi tunete. Căci zeilor le place să distrugă tot ce este mai 
presus de restul. Nu suferă mândria nimănui în afara mândriei 
lor.” Herodot a scris asta. Probabil că am citit aceste cuvinte de 
cincizeci de ori şi niciodată nu am meditat asupra lor. Vincent mi 
le-a arătat odată. El ştia sensul lor ascuns. 

— Nu poţi crede asta. 

— Nu ştiu ce să mai cred. Ar fi trebuit să fiu mult mai atent la 
Vincent şi la Bill. Dacă nu aş fi fost atât de atent la mine şi la 
munca mea, aş fi simţit trădarea. 

Mă holbez la lumina de sub uşă. Pianul de pe coridor a tăcut. 

Paul se ridică şi porneşte spre intrare. 


— Hai să plecăm de aici, spune el. 


CAPITOLUL 15 

Abia dacă scoatem o vorbă după ce plecăm din Woolworth. 
Paul merge puţin înaintea mea, păstrând o distanţă suficientă 
cât să rămânem fiecare cufundaţi în propriile gânduri. În 
depărtare disting silueta turlei capelei. Maşinile de poliţie se 
îngrămădesc dedesubt ca broaştele sub un copac, la adăpost de 
furtună. In vântul care s-a mai domolit flutură benzile întinse de 
poliţie la locul crimei. Probabil că îngerul de zăpadă rămas în 
urma lui Bill Stein pe pământ a dispărut între timp, nu mai este 
nici măcar o pată în marea de zăpadă. 

Ajungem la Dod şi îl găsim pe Charlie treaz, dar pregătindu-se 
iarăşi de culcare. Făcuse curăţenie în living, aranjând hârtiile 
aruncate şi aşezând în stive plicurile nedesfăcute cu scrisori, 
încercând prin toate astea să-şi scoată din minte ce văzuse în 
ambulanţă. După ce se uită la ceas, ne priveşte dezaprobator, 
dar e prea obosit ca să mai facă tam-tam pe tema asta. Eu 
rămân în picioare şi ascult cum Paul îi explică ce am descoperit 
la muzeu, ştiind că Charlie va insista să chemăm poliţia. După 
ce îi spun că am descoperit scrisorile cotrobăind prin lucrurile lui 
Stein, Charlie pare să se răzgândească în privinţa poliţiei. 

Eu şi Paul ne retragem în dormitor şi ne schimbăm hainele 
fără să scoatem vreo vorbă, apoi ne urcăm fiecare în patul lui. În 
vreme ce zac întins, amintindu-mi emoția din vocea lui Paul 
când îl descria pe Curry, îmi dau seama de un lucru pe care nu l- 
am înţeles niciodată înainte. În relaţia lor a existat un soi de 
perfecţiune, chiar dacă pe termen scurt. Curry n-a putut să 
înţeleagă cu adevărat Hypnerotomachia până când în viaţa lui 
nu a apărut Paul, care a găsit ceea ce Curry nu reuşise să 
descopere, astfel încât să se bucure amândoi de rezultate. lar 
Paul îşi dorise mereu atât de multe, până când Curry a intrat în 
viaţa lui şi i-a oferit totul, astfel încât să se bucure amândoi de 
bunăstarea lui. Precum Della şi James în vechea poveste a lui O. 
Henry - James care şi-a vândut ceasul de aur ca să îi cumpere 
Dellei piepteni de aur şi Della care şi-a vândut părul ca să-i 
cumpere lui James un lanţ pentru ceas - înzestrările şi sacrificiile 
lor se potrivesc la perfecţie. Ceea ce oferea unul dintre ei 
acoperea perfect necesitatea celuilalt. 

Nu mă pot uita cu invidie la Paul pentru că a avut parte de un 
asemenea noroc. În fond, dacă există cineva care să merite 
asta, el e acela. Paul n-a avut niciodată o familie, un chip într-un 


tablou înrămat la care să se uite, o voce la celălalt capăt al liniei 
telefonice cu care să discute. Eu, unul, am avut toate astea, 
chiar dacă n-au fost numai momente fericite, chiar şi după 
moartea tatei. Dar totuşi, miza este ceva mai mare aici. Jurnalul 
şefului de port ar putea dovedi că tata a avut dreptate în 
privinţa Hypnerotomachiei - că el a văzut lucrurile aşa cum 
sunt, a pătruns dincolo de colbul lăsat de sutele de ani, trecând 
peste obstacolul limbilor moarte şi al desenelor complicate. Eu 
n-am avut încredere în el crezând că e ridicol, absurd şi îngust la 
minte, mai ales când susţinea valoarea unei asemenea cărţi 
vechi şi plictisitoare. Şi în tot acest timp, când eu îl acuzam de 
eroare de perspectivă, singurul care judeca din perspectivă 
greşită eram eu. 

— Nu-ţi face asta, Tom, rosteşte Paul pe neaşteptate de 
deasupra, atât de încet că abia îl aud. 

— Să-mi fac ce? 

— Să te autocompătimeşti. 

— Mă gândeam la tata. 

— Ştiu. Încearcă să te gândeşti la altceva. 

— Cum ar fi? 

— Nu ştiu. Poate la noi. 

— Nu pricep. 

— La noi patru. Încearcă să fii recunoscător pentru ceea ce ai. 
Şovăie. Cum rămâne cu anul viitor? Încotro te vei îndrepta? 

— Nu ştiu. 

— Spre Texas? 

— Poate. Dar Katie va rămâne aici. 

Se aude cearşaful foşnind când Paul îşi schimbă poziţia. 

— Dacă ţi-aş zice că s-ar putea să plec în Chicago? 

— Ce vrei să spui? 

— Pentru doctorat. Am primit scrisoarea a doua zi după tine. 

Sunt şocat. 

— Tu unde credeai că mă duc anul viitor? întreabă el. 

— Să lucrezi cu Pinto la Yale. De ce Chicago? 

— Pinto iese la pensie anul acesta. lar Chicago are un 
program mai bun de doctorat. Melotti este încă acolo. 

Melotti. Unul dintre puţinii cercetători ai Hypnerotomachiei 
menţionaţi vreodată de tata. 

— În plus, adaugă Paul, dacă Chicago a fost suficient de bun 
pentru tatăl tău, atunci poate să fie la fel de bun şi pentru mine, 


nu? 

Aceeaşi idee îmi trecuse şi mie prin cap înainte de a întocmi 
cererea, dar motivaţia de la care plecasem era aceea că, dacă 
el fusese acceptat, atunci şi eu aş putea fi admis acolo. 

— Cred că da. 

— Aşadar, ce părere ai? 

— Despre Chicago? 

Paul şovăie din nou. Nu înţelesesem unde voia să bată. 

— Despre noi împreună la Chicago. 

Tavanul scârţâie deasupra noastră, trădând mişcări dintr-o 
altă lume. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu ştiam care va fi reacţia ta, răspunde el. 

— Ai face acelaşi program ca el. 

— Pe cât îmi stă în puteri. 

Nu sunt sigur că aş mai rezista să trăiesc alţi cinci ani în 
umbra tatălui meu. L-aş vedea de fiecare dată când m-aş uita la 
Paul chiar mai mult decât îl văd acum. 

— Asta e prima ta opţiune? 

Se lasă o tăcere lungă înainte de a-mi răspunde. 

— Taft şi Melotti sunt singurii doi rămaşi. 

Îmi dau seama că se referă la cercetătorii Hypnerotomachiei. 

— AŞ putea lucra şi cu un nespecialist de aici, continuă el. Cu 
Batali sau Todesco. 

Numai că scrierea unei disertaţii despre Hypnerotomachia 
pentru un nespecialist ar semăna cu încercarea de a compune 
muzică pentru surzi. 

— Ar trebui să te duci la Chicago, spun eu, încercând să dau 
impresia că vorbesc din inimă. 

Şi poate că aşa şi este. 

— Asta înseamnă că tu te duci în Texas? 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Ştii, nu trebuie să fie totul mereu legat de el. 

— Nu e vorba despre el. 

— În fine, spune Paul, hotărând să nu insiste, cred că avem 
acelaşi termen limită de decizie. 

Cele două plicuri zac acolo unde le-am lăsat, unul lângă altul 
pe birou. Acum îmi trece prin minte că acela e biroul unde Paul 
a început să descifreze Hypnerotomachia. Pentru o secundă mi-l 
imaginez pe tata stând aplecat peste capul lui Paul, ca un înger 


păzitor, îndrumându-l către adevăr în fiecare noapte, chiar de la 
început. lar ciudat este că m-am aflat tot timpul lângă el, la doar 
câţiva paşi depărtare, dar am dormit mai tot timpul. 

— Odihneşte-te, mă sfătuieşte Paul, după care îl aud 
răsucindu-se în pat cu un oftat lung. 

Întâmplări din trecut îmi revin în minte mai vii ca oricând. 

— Ce vei face de dimineaţă? mă interesez eu, întrebându-mă 
dacă vrea să discute despre asta. 

— Trebuie să-l întreb pe Richard cu privire la scrisorile alea, 
răspunde el. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Ar trebui să mă duc singur. 

Apoi între noi se aşterne tăcerea. 


x 


Paul adoarme repede, judecând după respirația lui. Mi-aş dori 
să pot face la fel, dar prea multe gânduri mi se înghesuie în 
minte. Mă întreb ce ar fi gândit tata aflând că după atâţia ani 
am dat peste jurnalul şefului de port. Poate că i-ar fi luminat 
singurătatea în care eu am presupus mereu că trăia din pricina 
atâtor ore de lucru la ceva care însemna atât de puţin pentru 
câţiva oameni. Cred că ar fi schimbat lucrurile pentru el, ştiind 
că fiul lui a reuşit în sfârşit să-i aprecieze munca. 

— De ce ai venit aşa târziu? l-am întrebat eu într-o seară, 
după ce el se ivise la pauza ultimului joc de baschet pe care l- 
am jucat în viaţa mea. 

— Imi cer scuze, mi-a răspuns el. Mi-a luat mai mult timp 
decât mă aşteptam. 

Mergea în faţa mea înapoi spre maşină, ca să mă conducă 
acasă. Mi-am fixat privirea pe şuviţa de păr pe care el uita 
întotdeauna să o pieptene, cea pe care n-o vedea în oglindă. Era 
mijlocul lui noiembrie, dar el venise la meci într-o jachetă de 
primăvară, atât de absorbit de munca de la birou, încât 
îmbrăcase o haină prea subţire. 

— Ce anume? am sondat eu terenul. Munca? 

„Munca” era un eufemism folosit de mine ca să evit titlul care 
mă stânjenea atât de tare în preajma prietenilor mei. 

— Nu munca, mi-a răspuns el încetişor. Traficul. 

Pe drumul de întoarcere, a mers continuu cu patru-cinci 


kilometri peste viteza limită, aşa cum proceda întotdeauna. Mica 
răzvrătire din acest gest, modul în care el refuza să se lase 
înlănţuit de reguli, fără a le încălca vreodată cu adevărat, 
începuseră să mă irite tot mai mult după ce mi-am luat şi eu 
permis de conducere. 

— Cred că ai jucat bine, mi-a spus el, uitându-se la mine. Am 
văzut că ai reuşit să înscrii ambele aruncări libere. 

— Am fost dat afară pentru cinci faulturi în prima repriză. l-am 
spus antrenorului Ames că nu mai vreau să joc. 

Faptul că nu făcuse pauză îmi demonstrase că se aşteptase la 
această înţepătură. 

— Ai renunţat? De ce? 

— Cei deştepţi iau de la cei puternici, am răspuns eu, ştiind că 
asta ar fi urmat el să spună. Dar cei înalţi iau de la cei scunzi. 

Din acel moment a părut să se învinovăţească, ca şi cum 
baschetul ar fi fost ultima legătură rămasă între noi. Două 
săptămâni mai târziu, când m-am întors de la şcoală, coşul de 
baschet şi panoul de pe aleea noastră de acces fuseseră 
demontate şi oferite de pomană unei organizaţii locale de 
caritate. Mama mi-a zis că nu ştie de ce făcuse asta. Tot ce mi-a 
putut spune a fost că ela crezut că astfel va îmbunătăţi relaţia 
dintre noi. 

Cu acest gând în minte, încerc să-mi imaginez cel mai valoros 
dar pe care i l-aş fi putut oferi tatei. Şi, în vreme ce somnul 
coboară în sfârşit şi pe la genele mele, răspunsul pare ciudat de 
clar: credinţa în idolii lui. Asta a vrut el mereu - să simtă că 
suntem uniţi de ceva permanent, să ştie că nu ne vom despărţi 
niciodată câtă vreme credem în aceleaşi lucruri. lar eu 
avusesem grijă să mă asigur că aşa ceva nu se va întâmpla 
niciodată. Hypnerotomachia nu diferea cu nimic de lecţiile de 
pian, de baschet şi de felul în care îşi pieptăna el părul: adică 
era greşeala lui. Apoi, chiar atunci când el trebuie să-şi fi dat 
seama ce se petrece, în momentul în care mi-am pierdut 
credinţa în acea carte, ne-am îndepărtat tot mai mult unul de 
altul, chiar şi în clipele când şedeam la aceeaşi masă. El făcuse 
tot ce-i stătea în puteri ca să creeze un nod puternic între noi, 
iar eu reuşisem să îl desfac. 

Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia 
Pandorei numai după ce scăpaseră toate molimele şi necazurile, 
este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu există decât timpul. 


lar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm 
până când ne aruncă în neant. Cred că asta e singura explicaţie 
pentru ceea ce s-a întâmplat cu tata şi cu mine, aşa cum s-a 
întâmplat cu Taft şi Curry, la fel cum se va întâmpla cu noi 
patru, cei din Dod, chiar dacă acum părem de nedespărţit. Este 
o lege a mişcării, un fapt din fizică pe care Charlie îl poate 
conceptualiza şi care nu diferă de poveştile cu pitice albe şi 
gigantice roşii. Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem 
predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. 
Timpul reprezintă pur şi simplu jalonul separării noastre. Dacă 
suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi dintr-un întreg 
originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem 
singuri în relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem. 


CAPITOLUL 16 

În vara de după clasa a şasea, tata m-a trimis într-o tabără de 
două săptămâni pentru foşti cercetaşi. Acum îmi dau seama că 
scopul acţiunii lui a fost acela de a mă face să îmi recâştig locul 
printre băieţii merituoşi de vârsta mea. Fusesem „degradat” cu 
un an înainte pentru că aprinsesem nişte artificii în cortul lui 
Willy Carlson şi, mai exact, pentru că insistasem că gestul 
fusese amuzant chiar şi după ce mi se explicase pericolul la care 
îl supusesem pe Willy din pricina constituţiei lui fragile şi a 
vezicii lui urinare slabe. Timpul trecuse şi părinţii mei speraseră 
că între timp totul fusese uitat. În cercul care îl înconjura pe Jake 
Ferguson, un adolescent de doisprezece ani ale cărui benzi 
desenate pornografice transformaseră disciplina forte a taberei 
de cercetaşi într-o afacere lucrativă şi deschizătoare de noi 
orizonturi, fusesem „retrogradat” la un statut mai puţin 
demonic. Aşa că părinţii mei îşi spuseseră că paisprezece zile 
petrecute pe malul lacului Erie aveau să mă aducă înapoi în 
rândul băieţilor buni. 

Mi-au trebuit mai puţin de nouăzeci şi şase de ore ca să le 
demonstrez că se înşală. La jumătatea primei săptămâni, un 
îndrumător al cercetaşilor m-a condus înapoi acasă şi a demarat 
în trombă fără să scoată vreo vorbă. De această dată fusesem 
„lăsat la vatră” în mod ruşinos, pentru că îmi învăţasem colegii 
de tabără un cântecel imoral. Ulterior, o scrisoare de trei pagini 
de la directorul taberei, plină cu epitete usturătoare şi 
moralizatoare, mă încadra între cei mai răi cercetaşi recidivişti 
din centrul statului Ohio. Nesigur pe semnificaţia termenului 
„recidivist”, le-am explicat părinţilor mei ce făcusem. 

Ne întâlniserăm cu o trupă de cercetaşe pentru o zi de canoe 
şi cântam un cântecel pe care eu îl ştiam de la surorile mele, din 
vremurile în care ele mergeau în tabără: „Fă-ţi noi prieteni, dar 
păstrează-i pe cei vechi; primii sunt argint, ultimii sunt aur”. 
Moştenind la rândul meu alte versuri pentru cântecel, le-am 
împărtăşit şi noilor mei colegi de tabără. 


Nu-ţi face prieteni, celor vechi dă-le un şut. 
Eu nu vreau decât argint şi aur mult. 


Versurile în sine cu greu puteau constitui motiv de expulzare, 
dar Willy Carlson, într-o izbucnire genială de răzbunare, l-a lovit 


cu şutul pe cel mai vechi supraveghetor din tabără în vreme ce 
acesta se apleca să aprindă un foc, apoi a dat vina pentru gest 
pe influenţa mea, ca şi cum versurile mele îi deplasaseră 
piciorul în fundul bătrânului. În câteva ore, întreaga maşinărie a 
justiţiei cercetaşilor se pusese în funcţiune şi amândoi ne 
făceam bagajele. 

Din acea experienţă au rezultat doar două lucruri, în afară de 
retragerea mea permanentă din gaşca cercetaşilor. Mai întâi, 
am devenit bun prieten cu Willy Carlson, a cărui vezică urinară 
sensibilă s-a dovedit ulterior că fusese o altă minciună care să 
determine prima mea expulzare din tabără. Nu se putea să nu-ţi 
placă tipul. În al doilea rând, am primit o muştruluială dură de la 
mama, a cărei motivaţie n-am înţeles-o decât în ultimii ani de 
colegiu. Ea nu avea nimic împotriva primului vers revizuit, deşi, 
tehnic vorbind, şutul în fund dat oamenilor în vârstă fusese cel 
care mă expediase din tabără, ci împotriva ideii ciudate 
exprimate în versul doi. 

— De ce argint şi aur mult? se mirase ea, punându-mă să stau 
jos în cămăruţa din spate a _ librăriei, unde păstra tirajele 
suplimentare de cărţi şi dulapurile vechi cu dosare. 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o. 

Pe perete se vedea un calendar vechi de la Muzeul de Artă din 
Columbus, întors la luna mai, lună în care era prezentată o 
reproducere după un Edward Hopper înfăţişând o femeie stând 
singură pe patul ei. Nu mă puteam abţine să nu mă holbez la 
imagine. 

— De ce nu artificii? ripostase ea. Sau focuri de tabără? 

— Fiindcă astea nu mergeau. Imi amintesc că în acea clipă 
mă simţeam iritat. Răspunsul părea atât de evident. Ultimul 
cuvânt trebuia să rimeze cu „şut”. 

— Ascultă-mă bine, Tom. Mama îşi pusese o mână pe obrazul 
meu şi mă privea în ochi. În lumină părul ei părea auriu, la fel 
cum lucea părul femeii din pictura lui Hopper. Nu este firesc. 
Unui băiat de vârsta ta nu ar trebui să-i pese de argint şi de aur. 

— Dar nu-mi pasă. Ce importanţă are? 

— Contează, deoarece fiecare dorinţă îşi are punctul ei de 
plecare. 

Suna ca o predică pe care o auzisem odată la şcoala de 
duminică. 

— Asta ce mai înseamnă? 


— Înseamnă că oamenii îşi petrec viaţa dorindu-şi lucruri pe 
care n-ar trebui să şi le dorească. Lumea creează confuzie în 
sufletele lor luând iubirea şi îndreptând-o spre ţinte nevrednice. 
Işi lărgise gulerul rochiei de vară, apoi se aşezase lângă mine. 
Ca să fii fericit nu ai nevoie decât să iubeşti cele vrednice, în 
cantităţile potrivite. Nu banii. Nu cărţile. Oamenii. Adulții care nu 
înţeleg asta nu se simt niciodată împliniţi. lar eu nu vreau să 
ajungi o astfel de persoană. 

N-am înţeles niciodată de ce o ţintă corectă a pasiunilor mele 
însemna atât de mult pentru ea. Am dat doar din cap în mod 
solemn, am promis că nu voi mai cânta niciodată despre metale 
preţioase şi mi-am dat seama că mama s-a liniştit. 

Insă nu metalele preţioase erau problema. Acum îmi dau 

seama că mama se angajase într-un război mult mai important, 
încercând să mă salveze de la ceva mai rău: să devin ca tata. 
Obsesia tatei legată de Hypnerotomachia reprezenta pentru 
mama chintesenţa pasiunii greşit direcționate în viaţă şi ea s-a 
luptat cu această obsesie până în ziua morţii lui. Cred că mama 
credea sincer că iubirea lui pentru acea carte nu era altceva 
decât o perversiune, o înşelare a dragostei pentru soţie şi 
pentru familie. Nici toată forţa sau persuasiunea din lume nu 
puteau să-l îndepărteze de această iubire şi presupun că mama 
a început să se bată pentru mine atunci când şi-a dat seama că 
bătălia pentru reorganizarea vieţii tatei o pierduse deja. 
__Mă tem să spun cât de bine mi-am ţinut promisiunea. 
Incăpăţânarea băieţilor de a se comporta prosteşte trebuie să li 
se pară tare ciudată femeilor, mai ales că ele învaţă foarte 
repede cum să se poarte frumos. De-a lungul copilăriei mele a 
existat cineva care pusese monopolul pe greşeli, şi acel cineva 
am fost chiar eu. Nu mi-am imaginat niciodată dimensiunea 
erorii asupra căreia mă avertiza mama până când nu am avut 
nenorocul de a cădea eu însumi în ea. Numai că la acea dată, 
cea care urma să sufere pentru asta era Katie, nu familia mea. 


x 


A venit ianuarie, şi prima şaradă a lui Colonna a făcut loc unei 
a doua, apoi unei a treia. Paul îşi dăduse seama unde să le 
caute, căci descoperise un anumit tipar în Hypnerotomachia: ca 
urmare a unui ciclu regulat, capitolele creşteau în lungime de la 


cinci sau zece pagini la douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de 
pagini. Capitolele mai scurte curgeau unul după altul, trei sau 
patru câteodată, în vreme ce capitolele mai lungi păreau mai 
solitare. Puse pe un grafic, perioadele lungi de intensitate 
scăzută erau întrerupte de vârfuri ascuţite de lungime a 
capitolelor, generând astfel un soi de profil vizual pe care 
amândoi l-am asemuit cu un puls al cărţii. Tiparul continua până 
la sfârşitul primei jumătăţi a cărţii, punct din care începea o altă 
secvenţă, ciudată şi uniformă, căci niciun capitol nu mai trecea 
de unsprezece pagini. 

Paul a găsit repede o logică în asta, folosindu-se de succesul 
înregistrat cu Moise şi coarnele lui: fiecare vârf de capitol lung şi 
solitar însemna o şaradă. Soluţia şaradei, cifrul ei, era apoi 
aplicat la capitolele scurte care urmau, astfel descoperindu-se 
partea următoare a mesajului lui Colonna. Paul bănuia că a doua 
jumătate a cărţii trebuia să fie umplutură, exact aşa cum păreau 
să fie capitolele de deschidere a primei părţi: o diversiune 
pentru a menţine impresia continuării naraţiunii într-o poveste 
altfel fragmentată. 

Am divizat munca între noi. Paul vâna şaradele în capitolele 
mai lungi, lăsându-mi-le mie pentru a le rezolva. Prima pe care 
am descifrat-o a fost asta: „Care este cea mai neînsemnată 
armonie a unei victorii măreţe?” 

— Mă face să mă gândesc la Pitagora, a spus Katie când i-am 
povestit despre asta la o budincă şi o ceaşcă de ciocolată 
fierbinte la cafeneaua Small World. Totul la Pitagora însemna 
armonie. Astronomia, virtutea, matematica... 

— Cred că are de-a face cu logistica războiului, am replicat 
eu, după ce petrecusem destule ore în Firestone căutând texte 
din epoca Renaşterii despre inginerie. 

Într-o scrisoare către ducele de Milano, Leonardo pretindea că 
putea construi şarete blindate, ca un echivalent renascentist al 
tancurilor, dotate cu tunuri portabile şi catapulte mari pentru 
folosirea în caz de asedii. Filosofia şi tehnologia se uneau: 
victoria avea o matematică a ei, un anumit simţ al proporţiilor 
destinat maşinii perfecte de război. Era doar un pas mic de la 
matematică la muzică. 

A doua zi de dimineaţă, Katie m-a sculat la 7:30 ca să meargă 
să facă jogging înainte de primul ei curs de la ora 9:00. 

— Războiul n-are sens, mi-a zis ea, întorcând şarada pe toate 


părţile aşa cum numai un absolvent de filosofie o putea face. 
Întrebarea are două părţi: cea mai neînsemnată armonie şi 
victoria măreaţă. Această victorie măreaţă ar putea însemna 
orice. Ar trebui să te concentrezi pe partea mai clară. Cea mai 
neînsemnată armonie are mai puţine înţelesuri concrete. 

Am mormăit ceva în vreme ce treceam pe lângă gara Dinky 
către vestul campusului, invidiindu-i pe pasagerii care aşteptau 
cursa de 7:43. Să alergi şi să gândeşti în acelaşi timp păreau 
două lucruri nefiresc de făcut simultan în vreme ce soarele abia 
se înălța pe cer, iar Katie ştia că ceața din minte n-avea să mi se 
limpezească până la ora prânzului. De fapt toate astea nu 
însemnau decât o pedeapsă pentru că nu-l luam în serios pe 
Pitagora. 

— Aşadar, ce propui tu? am întrebat. 

Katie nici măcar nu părea să respire, aşa alerga de uşor. 

— Ne oprim la Firestone pe drumul de întoarcere. lţi arăt eu 
unde cred că ar trebui să cauţi. 

Povestea a continuat la fel timp de două săptămâni. Mă 
sculam dimineaţa ca să fiu întâmpinat cu ironii şi discursuri, îi 
povesteam lui Katie ideile mele doar pe jumătate dospite despre 
Colonna, astfel încât ea trebuia să alerge mai încet ca să 
asculte, apoi mă forţam să alerg mai repede ca ea să aibă mai 
puţin timp la dispoziţie pentru a-mi explica unde greşesc. Ne 
petreceam sfârşitul atâtor seri şi începutul atâtor dimineţi 
împreună, încât începeam să cred că în cele din urmă îi va trece 
prin minte, aşa raţională cum era, să rămână peste noapte la 
Dod, un gest mai eficient decât plimbatul înainte şi înapoi până 
la Holder. Văzând-o în fiecare dimineaţă în şort şi tricou, 
încercam să mă gândesc la o nouă cale de a-i lansa invitaţia, 
dar Katie se făcea întotdeauna că nu înţelege. Gil mi-a povestit 
că vechiul ei prieten, jucătorul de lacrosse cu care fusesem 
coleg la unul dintre seminariile mele, acceptase să-i facă jocul 
de la început, fără să profite de cele câteva ocazii când ea se 
îmbătase, aşa că îi fusese mereu recunoscătoare pentru asta 
când era trează. Katie a avut nevoie de mult timp ca să priceapă 
modelul lui de manipulare şi în prima lună cu mine m-a testat 
tot timpul, ca să vadă dacă nu sunt la fel. 

— Ce ar trebui să fac? am întrebat într-o noapte, după 
plecarea lui Katie, când frustrarea mea atinsese cote maxime. 

Primeam un pupic pe obraz după fiecare alergare de 


dimineaţă, gest care, luând în consideraţie totul, nu prea îmi 
răsplătea investiţia. lar acum, că petreceam tot mai mult timp 
cu Hypnerotomachia şi ajunsesem să dorm doar cinci sau şase 
ore pe noapte, un nou soi de datorie începea să se acumuleze. 
Tantalus şi strugurii lui nu aveau nicio legătură cu mine. Când o 
voiam pe Katie, tot ce primeam în schimb era Colonna. Când 
încercam să mă concentrez asupra lui Colonna, nu mă puteam 
gândi decât la somn. lar când, în sfârşit, încercam să dorm, se 
auzea o nouă bătaie în uşă şi trebuia să ies la o nouă porţie de 
alergare cu Katie. Mă pierdusem deja în comedia de a întârzia în 
mod cronic la propria viaţă. Meritam ceva mai bun. 

Gil şi Charlie mi-au răspuns atunci, ca niciodată, la unison: 

— Ai răbdare. Merită efortul. 

Ca de obicei, ei aveau dreptate. Într-o noapte din a cincea 
noastră săptămână împreună, Katie ne-a eclipsat pe toţi. 
Întorcându-se de la un seminar de filosofie, a trecut pe la Dod cu 
o idee nouă. 

— Ascultaţi puţin, a spus ea, scoțând un exemplar din Utopia 
de Thomas More din geantă şi citind din el. 


Locuitorii din Utopia au două jocuri asemănătoare şahului. Primul 
este un soi de concurs de aritmetică, în care anumite numere 
„întrec” altele. Cel de-al doilea este o bătălie crâncenă între virtuţi 
şi vicii, care ilustrează la modul cel mai ingenios cum viciile tind să 
intre în conflict unul cu altul, dar se unesc împotriva virtuţilor. 
Aceasta arată ceea ce determină în ultimă instanţă victoria unei 
părţi sau a alteia. 


Katie m-a luat de mână şi mi-a dat cartea, aşteptându-mă să 
citesc din nou pasajul. 

M-am uitat la coperta din spate. 

— Scrisă în 1516, am zis eu. La mai puţin de douăzeci de ani 
după Hypnerotomachia. 

Perioadele nu erau atât de îndepărtate. 

— O bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, a repetat ea, care 
arată ce determină victoria unei părţi sau a alteia. 

Atunci mi-a trecut prin minte să s-ar fi putut să aibă dreptate. 


x 


Pe vremea când ieşeam împreună, Lana McKnight obişnuia să 


aibă o regulă. Să nu amesteci niciodată cărţile cu patul. Într-un 
spectru al excitaţiei, sexul şi ideile se aflau la capete opuse şi nu 
te puteai bucura de amândouă în acelaşi timp. Mă uluia modul 
în care o fată atât de deşteaptă putea deveni atât de brusc 
proastă în întuneric, dându-se mare în neglijeul ei cu model 
imprimat care imita leopardul, ca o femeie primitivă lovită cu 
leuca, lătrând diverse epitete care ar fi îngrozit chiar şi haita de 
lupi care o crescuse. N-am îndrăznit niciodată să-i spun Lanei că 
ar fi însemnat mult mai mult pentru mine dacă ar fi gemut mai 
puţin, dar din prima noapte împreună am simţit ce lucru 
minunat ar fi dacă mintea şi trupul meu ar fi putut să se excite 
în acelaşi timp. Probabil că ar fi trebuit să întrevăd o asemenea 
posibilitate la Katie încă de la început, după toate acele dimineţi 
în care ne exersam toţi muşchii laolaltă. Însă totul s-a luminat 
abia în noaptea în care s-a petrecut evenimentul: în vreme ce 
aprofundam implicaţiile descoperirii ei, ultimele reziduuri ale 
vechiului ei amic dispăruseră discret, se evaporaseră, oferindu- 
ne un nou început. 

Imi amintesc foarte limpede din acea noapte faptul că Paul a 
avut bunăvoința să doarmă la Ivy şi că am ţinut luminile aprinse 
tot timpul cât a stat Katie la mine. Le-am ţinut aprinse cât am 
citit din Sir Thomas Morus, încercând să înţelegem la ce joc 
anume se referă el, în care victoriile măreţe erau posibile atunci 
când virtuțile se găseau în armonie. Le-am ţinut aprinse când 
am descoperit că unul dintre jocurile menţionate de Morus, 
intitulat Jocul Filosofilor, sau Rithmomachia, l-ar fi încântat pe 
Colonna, fiind în acelaşi timp cel mai provocator joc practicat de 
oamenii din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Le-am ţinut 
aprinse când ea m-a sărutat la un moment dat pentru că i-am 
zis că am impresia că ea are dreptate, deoarece Rithmomachia 
putea fi câştigat numai creând armonie printre numere, iar cea 
care se apropia cel mai mult de perfecţiune genera un rezultat 
extrem de rar intitulat „victorie măreaţă”. Şi le-am ţinut aprinse 
când ea m-a sărutat din nou pentru că am recunoscut că 
celelalte idei ale mele fuseseră probabil greşite şi că ar fi trebuit 
să o ascult încă de la început. Mi-am dat atunci în sfârşit seama 
de neînţelegerea care persistase din dimineaţa în care 
începuserăm să alergăm împreună: în vreme ce eu mă luptam 
ca să ţin pasul cu ea, Katie făcea eforturi să rămână cu un pas 
înainte. Incercase să dovedească faptul că nu era intimidată de 


studenţii mai mari, că merita să fie luată în serios - şi până în 
seara aceea nu-i trecuse niciodată prin minte că reuşise. 

Salteaua mea gemea de cărţi când am ajuns să stăm întinşi 
unul lângă celălalt, când nici nu ne mai prefăceam că mai citim 
ceva. Probabil că în cameră era prea cald pentru puloverul 
purtat de ea. Şi probabil că în încăpere ar fi fost la fel de cald 
pentru puloverul purtat de ea chiar dacă ar fi fost pornit aerul 
condiţionat şi ninsoarea ar fi căzut la fel ca în weekendul în care 
a fost Paştele. Sub pulover Katie purta un tricou şi sub el avea 
un sutien negru, dar urmărind-o pe Katie cum îşi scoate 
puloverul şi văzându-i părul răvăşit, cu şuviţele plutind într-o 
aură de electricitate statică, mi-a dat sentimentul la care 
Tantalus n-a ajuns niciodată, acela că un viitor extraordinar 
avea să urmeze unui prezent încărcat şi plin de speranţă, 
închizând astfel circuitul timpului. 

Când mi-a venit rândul să îmi scot hainele şi să-i arăt lui Katie 
piciorul meu şubred, cu cicatrice cu tot, n-am ezitat nicio clipă. 
Văzându-le, nici ea n-a ezitat. Dacă am fi petrecut acele ore în 
întuneric, n-aş fi reuşit să duc nimic până la capăt. Dar în acea 
noapte nu am stat nicio secundă în întuneric. Ne-am rostogolit, 
îmbrăţişaţi, peste Sfântul Thomas Morus şi peste paginile 
Utopiei sale, găsind noi poziţii pentru relaţia noastră, în vreme 
ce luminile ardeau. 


x 


În săptămână care a urmat s-a ivit primul semn că 
percepusem greşit forţele care îmi guvernau viaţa. Împreună cu 
Paul, am petrecut mult timp în lunea şi marţea care au urmat 
acelui week-end discutând despre semnificaţia celei mai noi 
şarade: „Câte braţe de la picioarele tale la orizont?” 

— Cred că are de-a face cu geometria, a spus Paul. 

— Euclid? 

El a clătinat însă din cap. 

— Măsurători terestre. Eratostene a aproximat circumferința 
Pământului prin ghicirea diferitelor unghiuri ale umbrelor 
aruncate de soare în Siena şi Alexandria la prânz în ziua 
solstițiului de vară. Apoi a folosit unghiurile... 

Mi-am dat seama doar pe la jumătatea explicaţiei lui că Paul 
folosea sensul etimologic al cuvântului geometrie - adică literal 


„măsurătoare a pământului”. 

— Astfel încât, cunoscând distanţa între două oraşe, el putea 
face triangulaţie până la curbura pământului. 

— Ce-are asta de-a face cu şarada? am întrebat eu. 

— Francesco cere distanţa dintre tine şi orizont. Calculează ce 
distanţă este din orice punct dat al lumii până la linia de curbură 
a pământului şi obţii un răspuns. Sau uită-te în manualul de 
fizică. Probabil că e o constantă. 

Rostise totul ca şi cum răspunsul era o concluzie foarte 
cunoscută, dar eu bănuiam că era vorba de altceva. 

— De ce ar cere Colonna distanţa în braţe? am întrebat eu. 

Paul s-a aplecat peste exemplarul meu şi a tăiat „braţe” de 
acolo, înlocuind cuvântul cu ceva în italiană. 

— Probabil că ar trebui să fie braccia, a spus el. Este acelaşi 
cuvânt, dar braccia însemna o unitate florentină de măsură. Un 
braccio are aproximativ lungimea unui braţ. 

Pentru prima dată am ajuns să dorm mai puţin decât Paul, 
întorsătura pozitivă a vieţii mele obligându-mă să îmi forţez 
norocul şi să amestec băuturile, pentru că acest cocteil format 
din Katie şi Francesco Colonna părea să fie reţeta ideală de 
tratament pentru mine. Am luat ca pe un semn faptul că 
întoarcerea mea la  Hypnerotomachia adusese o nouă 
structurare a lumii în care trăiam. Am început să cad cu 
repeziciune în capcana tatei, cea despre care mama încercase 
cu atâta efort să mă avertizeze. 

Miercuri dimineaţa, când i-am povestit lui Katie că îl visasem 
pe tata, ea a procedat cum nu mai făcuse niciodată în toate 
zilele noastre de jogging împreună: s-a oprit. 

— Tom, nu vreau să discut la nesfârşit pe tema asta, mi-a 
spus ea. 

— Pe ce temă? 

— Pe tema tezei lui Paul. Hai să discutăm despre altceva. 

— Dar eu îţi povesteam despre tata. 

Numai că mă obişnuisem prea mult cu discuţiile cu Paul, unde 
invocam numele tatei în orice situaţie, aşteptându-mă ca astfel 
să combat din start orice fel de critică. 

— Tatăl tău a lucrat la cartea pe care o studiază Paul, a zis ea. 
Este acelaşi lucru. 

Am judecat greşit sentimentul din spatele cuvintelor ei ca 
fiind frică. Frica de a nu fi în stare să rezolve o nouă şaradă aşa 


cum o rezolvase pe cea anterioară şi că astfel interesul meu 
pentru ea ar fi putut scădea. 

— Bine, am zis eu, gândindu-mă să o scutesc de situaţia 
neplăcută. Hai să vorbim despre altceva. 

Şi aşa a început o perioadă de multe săptămâni plăcute, 
construită pe premisa unei neînţelegeri la fel de mari precum 
cea cu care începuse relaţia noastră. In prima lună de întâlniri, 
până în noaptea pe care şi-a petrecut-o la Dod, Katie a construit 
o faţadă pentru mine, încercând să creeze ceva ce credea că 
vreau eu. lar a doua lună i-am întors favorul, evitând orice 
menţiune despre Hypnerotomachia în faţa ei, nu din cauză că 
semnificaţia cărţii se diminuase în viaţa mea, ci pentru că am 
crezut că şaradele lui Colonna o stingheresc. 

Dacă ar fi ştiut adevărul, Katie ar fi avut tot dreptul să se 
îngrijoreze. Hypnerotomachia începea treptat să devină singurul 
obiect al gândurilor şi al intereselor mele. Echilibrul pe care 
crezusem că l-am atins între teza lui Paul şi a mea - valsul dintre 
Mary Shelley şi Francesco Colonna, pe care mi-l imaginam tot 
mai intens cu cât îmi petreceam mai multă vreme alături de 
Katie - s-a transformat într-un război deschis, câştigat treptat de 
Colonna. 

Cu toate astea, înainte ca eu şi Katie să ne dăm seama, 
experienţa noastră comună lăsase urme. Străbăteam aceleaşi 
cărări în fiecare dimineaţă. Ne opream la aceleaşi cafenele 
înainte de cursuri. O strecuram pe Katie în clubul meu în acelaşi 
fel când îmi expira permisul. Joia noaptea dansam alături de 
Charlie la Cloister Inn. Sâmbăta noaptea jucam biliard cu Gil la 
Ivy. lar vinerea noaptea, când cluburile de pe Prospect se 
închideau, ne urmăream prietenii jucând în comedii de 
Shakespeare sau mergeam la concerte simfonice sau la câte un 
spectacol muzical pe undeva prin campus. Aventura primelor 
noastre zile împreună a devenit treptat altceva: un sentiment pe 
care nu-l mai încercasem niciodată cu Lana sau cu vreuna dintre 
predecesoarele ei şi pe care îl pot compara doar cu senzaţia de 
întoarcere acasă sau de atingere a unui echilibru care n-are 
nevoie de niciun fel de ajustare, ca şi cum dimensiunile vieţii 
mele ar fi aşteptat-o în tot acest timp doar pe Katie. 

În prima noapte în care Katie a observat că nu pot să dorm, 
mi-a recitat dintr-unul dintre autorii ei preferaţi, aşa că l-am 


urmat pe George cel Curios” până la capătul pământului, până 
când pleoapele mi s-au îngreunat de somn. După aceea, au fost 
multe nopţi în care mă răsuceam pe toate părţile în pat, iar 
Katie a găsit o soluţie pentru fiecare dintre ele: episoade 
nocturne din MASH, lecturi lungi din Camus, programe radio pe 
care ea le asculta acasă, prinse acum destul de slab de la un 
post de pe coasta de est. Uneori lăsam ferestrele deschise ca să 
auzim ploaia la sfârşit de februarie sau vreo conversaţie între 
boboci beţi. Pentru serile plictisitoare am inventat chiar un joc 
de rime, ceva ce Francesco Colonna n-ar fi găsit că e la fel de 
edificator precum Rithmomachia, dar care nouă ne plăcea. 

— A fost odată un om pe nume Camus, începeam eu, oferind 
sugestia de rimă. 

Când zâmbea noaptea, Katie semăna cu o pisică de rasă în 
întuneric. 

— Care a plecat din Alger ca un urs, venea răspunsul. 

— Avea mult potenţial. 

— Dar care nu era existenţial. 

— Şi care-l făcea pe Jean-Paul Sartre ursuz. 

Insă în ciuda tuturor metodelor pe care le găsea Katie ca să 
mă adoarmă, Hypnerotomachia continua să mă menţină treaz 
mai mult decât ar fi trebuit. Imi dădusem seama care era cea 
mai neînsemnată armonie a unei victorii măreţe: în 
Rithmomachia, unde scopul este să stabileşti tipare numerice 
conţinând armonii aritmetice, geometrice sau muzicale, doar 
trei secvenţe produc toate cele trei armonii laolaltă - cerința 
fundamentală a unei victorii măreţe. Cea mai mică dintre 
acestea, cea dorită de Colonna, era secvenţa 3-4-6-9. 

Paul a luat imediat numerele şi a întocmit un cifru din ele. A 
citit cea de-a treia scrisoare, apoi a patra, urmate de a şasea şi 
a noua din capitolele adecvate. In mai puţin de o oră aveam un 
mesaj nou de la Colonna: 


Îmi încep povestea cu o mărturisire. Ca să se păstreze acest 
secret, mulţi oameni au murit. Unii au pierit în timpul construirii 
criptei mele, care, fiind concepută de Bramante şi executată de 
fratele meu roman Terragni, este o realizare fără egal pentru scopul 
ei, cu adevărat de nepătruns, dar mai presus de toate fiind 


7 În original Curious George, personaj din cărţile pentru copii ale lui H.A. Rey 
(n.tr.) 


protejată împotriva apei. A făcut multe victime, chiar din rândul 
celor mai experimentați oameni. Trei au murit în timpul mutării 
pietrelor mari, doi în timpul tăierii copacilor şi cinci în cursul 
procesului de construcţie. Despre alţi morţi nu voi pomeni, căci ei 
au pierit acoperiţi de ruşine şi vor fi uitaţi. 

Acum voi dezvălui natura inamicului cu care mă confrunt şi a 
cărui putere mereu mai mare se află la baza acţiunilor mele. 
Cititorule, te vei întreba de ce am datat această carte în 1467, cu 
vreo treizeci de ani înainte de a scrie aceste cuvinte. Am făcut-o din 
următorul motiv: în acel an a început războiul care continuă şi acum 
şi pe care suntem pe cale să îl pierdem. Cu trei ani înainte de acel 
moment, Sfinţia sa, Paul al II-lea, i-a concediat pe copiştii de la 
Curte, declarându-şi astfel intenţiile de atacare a frăţiei mele. Cu 
toate astea, membrii din generaţia unchiului meu erau oameni 
puternici, cu multă influenţă, iar cei expulzați s-au îngrămădit în 
Accademia Romana, pe care bunul Pomponio Leto o susţinea. Paul 
a observat că nu ne-am împuţinat, aşa că furia i-a devenit şi mai 
mare. In acel an, 1467, a zdrobit Academia cu forţa. Pentru ca toţi 
să-i cunoască tăria hotărârii, l-a aruncat în temniţă pe Pomponio 
Leto şi l-a acuzat de sodomie. Alţii din grupul nostru au fost 
torturați. Cel puţin unul dintre ei va muri. 

Acum suntem confruntaţi cu un vechi inamic, renăscut pe 
neaşteptate. Acest nou spirit se întăreşte devenind tot mai 
puternic, aşa că nu-mi rămâne de ales decât să realizez, cu sprijinul 
unor prieteni mai înţelepţi ca mine, acest proiect al cărui secret îl 
dezvălui aici. Nici măcar preotul, aşa filosof cum e, nu poate 
concepe măreţia lui. 

Continuă, cititorule, şi îţi voi dezvălui mai multe. 


— Copiştii de la Curte erau umaniştii, a explicat Paul. Papa 
credea că umanismul alimenta corupţia morală. El voia ca 
operele poeţilor antici să le rămână ascunse copiilor. Papa Paul 
a dat un exemplu cu Leto. Din cine ştie ce motiv, Francesco a 
luat asta drept o declaraţie de război. 

In acea noapte cuvintele lui Colonna mi-au rămas în minte, ca 
în multe alte nopţi care au urmat. Pentru prima dată am ratat 
joggingul de dimineaţă împreună cu Katie, fiind prea obosit ca 
să mă mai dau jos din pat. Ceva îmi spunea că Paul se înşela în 
privinţa noii şarade - „Câte braţe de la picioarele tale la 
orizont?” - şi că nu Eratostene şi geometria constituiau soluţia. 
Charlie mi-a confirmat că distanţa până la orizont depindea de 
înălţimea observatorului. In plus, mi-am dat seama că, şi în 


situaţia în care am fi putut găsi un singur răspuns pe care să-l 
calculăm în braccia, acest răspuns ar fi un număr imens, mult 
prea mare ca să fie folosit drept cifru. 

— Când şi-a făcut Eratostene calculele? am întrebat eu. 

— Cam în anul 200 î.Hr. 

Asta ne conducea spre o fundătură. 

— Cred că greşeşti, am spus eu. Până acum toate şaradele au 
fost legate de cunoştinţe şi descoperiri din epoca Renaşterii. 
Francesco ne testează în privinţa cunoştinţelor dobândite de 
umanişti în anii 1400. 

— Moise şi cornuta trebuiau să aibă de-a face cu lingvistica, a 
replicat Paul, agăţându-se de idee. Corectarea unor traduceri 
greşite, aşa cum a făcut Valla cu Donnatio Constantini. 

— lar şarada din Rithmomachia a avut de-a face cu 
matematica, am mers eu mai departe. Aşadar Colonna n-ar 
folosi matematica din nou. Cred că alege o disciplină diferită de 
fiecare dată. 

Mi-am dat seama că rolul meu se schimbase doar când Paul s- 
a arătat atât de surprins de claritatea gândirii mele. Acum eram 
egali şi parteneri în aceeaşi întreprindere. 

Am început să ne întâlnim amândoi la Ivy în fiecare seară, în 
zilele când Camera Preşedintelui arăta mai bine, aşteptându-mă 
ca Gil să apară oricând ca să vadă ce mai facem. Luam cina la 
etaj, cu Gil şi cu Katie, pe care o despărţeau doar câteva 
săptămâni de procesul de alegere a clubului unde avea să fie 
membră, apoi mă întorceam jos la Paul şi la Francesco Colonna. 
Mi-am zis că e mai bine să o las pe Katie singură, mai ales că 
încerca din greu să facă o figură cât mai bună pentru admiterea 
în club. Ocupată cu ritualurile de admitere, Katie părea să nu fi 
observat prea tare tot mai desele mele dispariţii din viaţa ei. 

Insă totul s-a schimbat în noaptea care a urmat unei a treia 
dimineţi în care n-o însoţisem la jogging. Eu credeam că eram 
pe cale de a găsi o soluţie la şaradă, când, printr-o pură 
întâmplare, ea şi-a dat seama cum îmi petreceam eu timpul în 
care ar fi trebuit să fim împreună. 

— Asta este pentru tine, mi-a zis ea, intrând în camera 
noastră din Dod. 

Gil lăsase iarăşi uşa descuiată, iar Katie nu mai ciocănea 
atunci când credea că sunt singur. 

Era o ceaşcă de supă pe care mi-o adusese de la un magazin 


din apropiere. Credea că îmi petreceam timpul afundat în 
pregătirea lucrării de diplomă. 

— Ce faci? m-a întrebat ea. Te lupti cu Frankenstein? 

Apoi a văzut cărţile împrăştiate în jurul meu, titlul fiecăreia 
având cel puţin o referire la Renaştere. N-am crezut niciodată că 
e posibil să minţi fără să o ştii. O amăgisem săptămâni de zile 
cu diverse pretexte - Mary Shelley, insomnia mea, presiunile la 
care trebuia să facem amândoi faţă, toate se adunaseră şi ne 
împiedicau să petrecem mai mult timp împreună - şi, în cele din 
urmă, chestia asta m-a purtat undeva departe, separându-mă 
atât de uşor de adevăr, încât distanţa parcursă într-o zi nu părea 
cu nimic mai mare decât cea parcursă în ziua precedentă. După 
cum credeam eu, Katie ştia că lucrez la teza lui Paul, numai că 
nu voia să audă de asta. Era un aranjament convenabil la care 
ajunseserăm fără să fi discutat despre el. 

A urmat o conversaţie cu multe momente de tăcere, 
întreţinute de felul în care se uita ea la mine, în vreme ce eu 
încercam să-i susţin privirea. Într-un târziu, Katie a pus ceaşca 
de supă pe dulapul meu şi şi-a încheiat haina. A aruncat o 
privire prin încăpere, ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească locul 
fiecărui lucru, apoi s-a îndreptat spre uşă şi a închis-o după ea. 

Voiam să o sun chiar în seara aceea - aşa cum ştiam că şi-ar 
fi dorit, aşteptând singură în camera ei, lângă telefon, după cum 
am aflat apoi şi de la colegele ei de cameră - numai că în cursul 
evenimentelor intervenise ceva neprevăzut. Cartea aceea era o 
amantă fantastică, făcându-şi simțită prezenţa exact în 
momentele oportune. Imediat după plecarea lui Katie, în minte 
mi s-a ivit soluţia la şarada lui Colonna. Ca o adiere de parfum şi 
o ocheadă aruncată într-un decolteu adânc, chestia asta m-a 
făcut să uit de orice altceva. 

Soluţia o constituia orizontul dintr-o pictură: punctul de 
convergenţă într-un sistem de perspective. Şarada nu avea 
legătură cu matematica, ci cu arta. Se încadra profilului 
celorlalte şarade, bazându-se pe o disciplină specifică Renaşterii 
dezvoltată de aceiaşi umanişti pe care Colonna părea să-i apere. 
Măsura de care aveam noi nevoie era distanţa, în braccia, dintre 
partea frontală a picturii, unde se găseau personajele principale, 
şi linia teoretică a orizontului, unde pământul se întâlnea cu 
cerul. Amintindu-mi de preferința lui Colonna pentru Alberti în 
domeniul arhitectural, când Paul folosise De re aedificatoria ca 


să descifreze prima şaradă, m-am îndreptat prima dată spre 
Alberti. 


Pe suprafaţa pe care vreau să o pictez, scria Alberti în tratatul pe 
care îl găsisem între cărţile lui Paul, hotărăsc cât de mari vreau să 
fie siluetele umane din prim-planul picturii. impart înălţimea 
personajului în trei părţi, care vor fi proporţionale cu măsura 
denumită în mod comun braccio. Căci, aşa cum se poate vedea din 
relaţia între membre, trei braccia reprezintă înălţimea medie a unui 
corp omenesc. Poziţia adecvată pentru punctul central nu este mai 
înaltă faţă de linia de bază decât înălţimea omului care urmează să 
fie reprezentat în pictură. După aceea trag o linie prin punctul 
central, iar această linie este o limită sau o graniţă pentru mine, 
nedepăşită de nimic. De aceea oamenii pictaţi la mai mare distanţă 
sunt mult mai mici decât cei din plan apropiat. 


Linia centrală a lui Alberti, aşa cum demonstrau limpede 
ilustrațiile însoţitoare, era orizontul. Conform acestui sistem, 
linia era plasată la aceeaşi înălţime cu silueta unui om din prim- 
plan, a cărui înălţime era de trei braccia. Ca atare, soluţia 
şaradei - numărul de braccia de la picioarele omului până la 
orizont - era exact acest număr: trei. 

Paul a avut nevoie doar de o jumătate de oră ca să-şi dea 
seama cum să aplice cifrul. Prima literă a fiecărui al treilea 
cuvânt din capitolele următoare, aşezată pe un rând, dezvăluia 
următorul pasaj al mesajului lui Colonna. 


Şi-acum, cititorule, îţi voi dezvălui natura compoziţiei acestei 
lucrări. Cu ajutorul fraţilor mei, am studiat cărţile de coduri ale 
arabilor, ale evreilor şi ale anticilor. Am învăţat practica denumită 
gematria de la cabalişti, conform căreia, când în Facerea se scrie că 
Avraam a adus 318 slujitori ca să-l ajute pe Lot, înţelegem că 
numărul 318 se referă doar la Eliezer, servitorul lui Avraam, căci 
asta este suma literelor ebraice ale numelui lui Eliezer. Am învăţat 
practicile grecilor, ai căror zei vorbeau în şarade şi ai căror generali, 
aşa cum se spune, îşi deghizau sensul adevărat al cuvintelor cu 
viclenie, ca atunci când Histiaeus a tatuat un mesaj pe scalpul 
sclavului său, astfel încât Aristagoras să poată rade capul omului ca 
să citească mesajul. 

iți voi dezvălui acum numele acelor învăţaţi a căror înţelepciune 
a modelat şaradele mele. Pomponio Leto, maestru al Academiei 
Romane, elev al lui Valla şi vechi prieten al familiei mele, m-a 


instruit în materie de limbă şi traducere, acolo unde ochii şi urechile 
mele m-au trădat. În artă şi în armonia numerelor am fost îndrumat 
de francezul Jacques Lefevre d'Etaples, admirator al lui Roger 
Bacon şi al lui Boethius, care cunoşteau toate sistemele de calcul 
pe care intelectul meu nu le putea percepe. Marele Alberti, care la 
rândul lui a învăţat de la maeştrii Masaccio şi Brunelleschi (fie ca 
geniul lor să nu fie niciodată uitat), m-a instruit cu multă vreme în 
urmă în arta orizonturilor şi a picturilor. li păstrez mereu o vie 
recunoştinţă. Cunoştinţele despre scrierile sacre ale descendenților 
lui Hermes Trismegistul, primul profet al Egiptului, le datorez 
înţeleptului Ficino, maestru al limbilor şi al filosofiei, care nu are 
egal între urmaşii lui Platon. In cele din urmă îi sunt îndatorat 
pentru lucruri care urmează să fie dezvăluite lui Andrea Alpago, 
discipol al venerabilului Ibn al-Nafis. lar această contribuţie trebuie 
privită mult mai favorabil decât restul, căci în studiul omului despre 
el însuşi, în care toate celelalte studii îşi găsesc originea, el 
contemplă perfecțiunea cel mai îndeaproape. 

Aceştia, cititorule, sunt prietenii mei cei mai înţelepţi, cei care au 
învăţat ceea ce eu nu am putut, cunoştinţe care în vremurile 
trecute erau necunoscute tuturor oamenilor. Toţi pe rând au fost de 
acord cu singura mea cerere: fiecare, fără ca ceilalţi să ştie, mi-a 
furnizat o şaradă la care doar el şi cu mine ştiam soluţia şi pe care o 
putea rezolva numai un alt iubitor al cunoaşterii adevărate. La 
rândul meu, am pus aceste şarade în fragmente în interiorul 
textului, conform unui model pe care nu l-am spus nimănui; doar 
răspunsul corect poate conduce la aflarea cuvintelor mele 
adevărate. 

Am făcut toate acestea, cititorule, ca să-mi protejez secretul, dar 
şi ca să ţi-l transmit ţie, dacă reuşeşti să descoperi ce am scris. Mai 
ai de rezolvat două şarade şi voi începe să-ţi dezvălui natura criptei 
mele. 


A doua zi de dimineaţă ea nu m-a mai sculat pentru obişnuita 
alergare. De fapt, în tot restul săptămânii am vorbit doar cu 
colegele ei de apartament şi cu robotul telefonic, dar nicio clipă 
cu Katie. Orbit de progresul pe care îl înregistram alături de 
Paul, nu vedeam cum peisajul vieţii mele se destrăma încetul cu 
încetul. Aleile pe care făceam jogging şi cafenelele au dispărut 
pe măsură ce distanţa dintre noi a crescut. Katie nu mai mânca 
împreună cu mine la Cloister, dar eu n-am observat asta, căci 
timp de săptămâni de zile nici eu nu m-am mai dus să mănânc 
acolo. Împreună cu Paul foloseam ca şobolanii tunelele între Dod 
şi Ivy, evitând lumina zilei, ignorând sunetele de deasupra 


noastră şi cumpărând cafea şi sandvişuri la cutie de la nonstop- 
ul WaWa din afara campusului, ca să putem lucra şi mânca după 
un orar stabilit de noi. 

În tot acest timp, Katie se afla la un singur etaj distanţă de 
mine, încercând să nu-şi roadă unghiile în vreme ce trecea de la 
o gaşcă la alta, căutând echilibrul adecvat între autoafirmare şi 
supunere, astfel încât comitetul de evaluare să o privească 
favorabil. Că nu şi-ar fi dorit amestecul meu în viaţa ei în acele 
momente era o concluzie la care ajunsesem aproape chiar de la 
început, fiind pentru mine o scuză pentru a petrece zile lungi şi 
nopţi târzii lucrând împreună cu Paul. În acelaşi timp, eram prea 
ocupat ca să mă gândesc că ea ar fi apreciat o companie, un 
chip prietenos la care să se întoarcă seara, un tovarăş pe 
măsură ce dimineţile deveneau mai răcoroase şi mai întunecate, 
un sprijin din partea mea, mai ales acum, că ajunsese la prima 
răscruce importantă a vieţii ei de la Princeton. Nu mi-am 
imaginat niciodată că selecţia putea fi o probă importantă 
pentru ea, o experienţă care îi testa tenacitatea mult mai mult 
decât farmecul personal. Eram ca un străin; n-am ştiut niciodată 
prin ce a trebuit să treacă în serile petrecute la Ivy. 

Gil mi-a spus în săptămâna care a urmat că Ivy a acceptat-o. 
Gil îşi aduna forţele pentru o seară lungă în care să ducă veştile, 
bune sau rele, fiecărui candidat în parte. Parker Hassett ridicase 
câteva obstacole în calea lui Katie, alegând-o ca subiect al 
mâniei personale, probabil deoarece ştia că era una dintre 
favoritele lui Gil. În cele din urmă însă, şi Parker a cedat. 
Ceremonia de admitere pentru grupa de membri noi urma peste 
o săptămână, după terminarea procesului de iniţiere, iar balul 
anual Ivy era programat pentru weekendul de Paşte. Gil a 
programat evenimentele cu atât de multă atenţie, încât mi-am 
dat seama că voia să-mi transmită un mesaj. De fapt, îmi oferea 
şansa de a mă apropia din nou de Katie. Era un calendar al 
reabilitării mele. 

Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci nu eram, ca iubit, mai breaz 
decât fusesem ca cercetaş. Dragostea, îndepărtată de la 
obiectul ei firesc, îşi găsise un altul. In săptămânile care 
urmaseră l-am văzut tot mai puţin pe Gil, iar pe Katie absolut 
deloc. Am auzit un zvon cum că ea ar fi devenit interesată de un 
student mai mare de la Ivy, o versiune nouă a fostului ei jucător 
de /acrosse. Între timp însă, Paul descoperise o nouă şaradă şi 


începuserăm amândoi să ne întrebăm ce secret se ascundea în 
cripta lui Colonna. Dormitând de mult în sufletul meu, o veche 
poezioară se trezise din somn şi se pregătea să mă transporte în 
alt anotimp al vieţii mele. 


Nu-ţi face prieteni şi celor vechi dă-le un şut 
Tot ce vreau eu este argint şi aur mult. 


CAPITOLUL 17 

Ţârâitul telefonului mă trezeşte din somn. Ceasul arată nouă 
şi jumătate. Împleticindu-mă, cobor din pat şi ajung la receptor 
înainte ca sunetul să îl trezească pe Paul. 

— Dormeai? e primul lucru pe care mi-l spune Katie. 

— Ceva de genul ăsta. 

— Nu-mi vine să cred că a fost vorba de Bill Stein. 

— Nici nouă. Ce se întâmplă pe afară? 

— Sunt la redacţie. Poţi veni aici? 

— Acum? 

— Eşti ocupat? 

Ceva din vocea ei nu-mi place deloc; este o răceală pe care 
sunt suficient de treaz ca să o simt. 

— Lasă-mă să fac un duş scurt. Ajung acolo în cincisprezece 
minute. 

Când ea a închis telefonul, eu şi începusem să mă dezbrac. 

Două fiinţe îmi ocupă mintea în vreme ce mă pregătesc: Stein 
şi Katie. Cei doi apar şi dispar în mintea mea de parcă cineva 
acţionează un comutator ca să verifice funcţionarea unui bec. 
Când lumina se aprinde, o văd pe Katie, dar când e stinsă zăresc 
curtea de la Dickinson, acoperită de zăpadă, tăcută după 
plecarea ambulanţei. 

Revenind la realitate, îmi arunc hainele în living, având grijă 
să nu-l scol pe Paul. Căutându-mi ceasul, observ ceva: camera e 
mai curată decât am lăsat-o la culcare. Cineva a îndreptat 
covoarele şi a golit coşurile de gunoi. Un semn rău. Asta 
înseamnă că Charlie n-a dormit deloc azi-noapte. 

Apoi zăresc un mesaj scris pe tabla de perete: 


Tom, 
N-am putut dormi. M-am dus la Ivy să mai lucrez. Sună când te 

trezeşti. 
P. 


Mă uit în dormitor. Patul lui Paul e gol. Privesc iarăşi tabla şi 
zăresc cifrele de deasupra textului: 2:15. Paul a lipsit toată 
noaptea. 

Ridic receptorul din nou, gata să formez numărul Camerei 
Preşedintelui, când aud tonul mesageriei vocale. 

— Vineri, rosteşte vocea preînregistrată când apăs tastele. 


Unsprezece cincizeci şi patru p.m. 

Urmează apelul pe care îl ratasem, cel care se înregistrase 
probabil în vreme ce eu şi Paul eram la muzeu: „Tom, sunt 
Katie. O pauză. Nu ştiu unde eşti. Poate că deja vii spre mine. 
Karen şi Trish vor să mănânce acum tortul de ziua mea. Le-am 
spus să te aştepte pe tine. O nouă pauză. Cred că ne vedem 
când ajungi aici”. 

Simt cum receptorul îmi ia foc în mână. Fotografia alb-negru 
pe care i-am cumpărat-o de ziua ei pare fadă în ramă, un cadou 
mult mai ieftin decât ar fi fost cu o zi înainte. Fusesem nevoit să 
întreb pe la cunoştinţe de numele altor fotografi în afara lui 
Ansei Adams şi Mathew Brady. Nu am învăţat niciodată suficient 
de multe despre trecutul lui Katie ca să am idee de gusturile ei. 
Gândindu-mă la toate astea, decid să nu iau fotografia cu mine. 


x 


Pe drumul către birourile ziarului Prince păstrez un ritm alert. 
Katie mă aşteaptă la intrare şi mă conduce spre camera 
obscură, descuind şi încuind uşile pe măsură ce înaintăm. E 
îmbrăcată la fel cum era şi la Holder: cu un tricou şi o pereche 
de blugi vechi. Părul ei e strâns simplu la spate, ca şi cum nu s- 
ar fi aşteptat la companie, iar gulerul tricoului este îndoit în 
afară. Zăresc un lănţişor de aur atârnându-i la gât, iar în 
apropiere de una din coapse privirea îmi cade pe o gaură mică 
în blugi prin care i se vede albul pielii. 

— Tom, zice ea, arătând spre o fată de la un computer din 
colţ, vreau să cunoşti pe cineva. Ea este Sam Felton. 

Sam îmi zâmbeşte ca şi cum m-ar cunoaşte. Este îmbrăcată în 
pantaloni ca de călărie şi o cămaşă cu mâneci lungi pe care 
scrie: DACA JURNALISMUL AR FI UŞOR, L-AR FACE ŞI MEWS- 
WEEK. După ce întinde mâna spre un buton de pe reportofonul 
de lângă ea, fata îşi scoate o cască din ureche. 

— Perechea ta de diseară? o întreabă ea pe Katie, ca să se 
asigure că auzise bine. 

Katie îi confirmă, dar nu adaugă şi ce aşteptam eu: „Prietenul 


— Sam lucrează la articolul cu Bill Stein, rosteşte ea în 
schimb. 
— Să vă distraţi la bal, îmi urează Sam, înainte de a reveni la 


reportofon. 

— Tu nu vii? o întreabă Katie. 

Cred că ele două se cunosc şi de la Ivy. 

— Mă îndoiesc. 

Sam face un gest înspre computer, pe al cărui ecran se văd 
mai multe rânduri de cuvinte, ca un muşuroi de furnici în 
spatele unui geam. Deja îmi aminteşte de Charlie în laboratorul 
lui, motivat de cât de multe i-au rămas de făcut. Întotdeauna 
vor fi mai multe ştiri de scris, mai multe teorii de demonstrat, 
mai multe fenomene de observat. Inutilitatea delicioasă a 
sarcinilor imposibil de îndeplinit este magnetul celor obsedaţi de 
muncă. 

Katie o priveşte cu compasiune, iar Sam se întoarce la 
transcrierile ei. 

— Despre ce anume voiai să discutăm? o întreb eu. 

Insă Katie mă conduce în camera obscură. 

— E cam cald aici, spune ea, deschizând o uşă şi dând la 
perete nişte draperii negre. Poate că vrei să-ţi dai haina jos. 

O fac. Katie mi-o ia şi o atârnă de un cuier ascuns în spatele 
uşii. Am evitat interiorul acestei încăperi încă din ziua când am 
cunoscut-o, îngrozit de teama de a nu-i distruge cumva filmele. 

Katie se duce la o frânghie de rufe spânzurată de-a lungul 
unui perete. Pe ea sunt înşirate poze, prinse cu agrafe. 

— N-ar trebui să fie mai mult de douăzeci şi patru de grade 
aici, spune ea, altfel căldura poate voala negativele. 

Ar putea la fel de bine să vorbească greaca din punctul meu 
de vedere. Surorile mele m-au învăţat cândva o regulă: ori de 
câte ori te întâlneşti cu o fată, fă-o întotdeauna pe un teren pe 
care îl cunoşti bine. Restaurantele franţuzeşti nu impresionează 
pe nimeni dacă nu ştii să citeşti meniul, iar filmele lacrimogene 
sunt cu dublu tăiş dacă nu pricepi intriga. Aici, în camera 
obscură, posibilităţile de a comite greşeli par nenumărate. 

— Lasă-mă o secundă, spune ea, agitându-se dintr-o parte a 
camerei în cealaltă, iute ca un colibri. Aproape că am terminat. 

Deschide capacul unui mic recipient, răsuceşte filmul pe un 
tambur, apoi îl aşază sub un şuvoi de apă. Încep să mă simt 
sufocat. Camera obscură este mică şi aglomerată, mesele sunt 
copleşite de tăvi şi plăci, rafturile sunt pline de soluţii 
revelatoare şi fixatoare. Katie pare să se simtă ca peştele în apă 
aici. Imi aminteşte de modul în care îşi strânsese părul la 


recepţie, înfăşurându-l în jurul acelor de păr ca şi cum ar fi văzut 
ce făcea. 

— Să aprind luminile? întreb eu, începând să mă simt inutil. 

— Doar dacă vrei în mod special. Negativele s-au fixat. 

Aşa că rămân ca o sperietoare în mijlocul încăperii. 

— Cum se mai simte Paul? întreabă ea. 

— Bine. 

Urmează o tăcere plină de sens, iar Katie pare să-şi piardă 
interesul pentru conversaţie, ocupându-se de un alt set de 
fotografii. 

— Am trecut pe la Dod imediat după douăsprezece şi 
jumătate, reia ea. Charlie mi-a spus că ai fost cu Paul. 

În vocea ei se citeşte o blândeţe neaşteptată. 

— A fost frumos din partea ta să stai cu el, continuă ea. 
Povestea asta trebuie să fie groaznică pentru Paul. Pentru toată 
lumea, de altfel. 

Vreau să-i povestesc despre scrisorile lui Stein, dar îmi dau 
seama câte explicaţii ar trebui să îi ofer. Katie revine lângă mine 
cu o mână plină cu poze. 

— Ce sunt astea? 

— Am developat filmul nostru. 

— De pe câmpul din film? 

Katie dă din cap. 

Câmpul din film este un loc pe care Katie m-a dus să îl văd, un 
spaţiu deschis în Battlefield Park din Princeton care pare să fie 
mai întins şi mai neted decât oricare altă porţiune de teren de la 
est de Kansas. În mijlocul acestui spaţiu se înalţă un stejar 
singuratic, ca un străjer care nu vrea să-şi părăsească postul, 
amintind parcă de ultimul gest al unui general care a murit sub 
ramurile copacului în timpul Războiului de Secesiune. Katie a 
văzut pentru prima dată locul într-un film cu Walter Matthau, iar 
de atunci copacul a încântat-o peste măsură. Locul se numără 
printre puţinele pe care ea le vizitează mereu, ca pe un rozariu 
de privelişti care îi definesc tot mai bine viaţa pe măsură ce se 
întoarce la ele. La mai puţin de o săptămână de la prima ei 
noapte petrecută în Dod, m-a dus şi pe mine să-l văd. A fost ca 
şi cum bătrânul stejar era o rudă a ei, iar noi trei formam o 
familie. Adusesem cu mine o pătură, o lanternă şi un coş cu de- 
ale gurii. Katie şi-a adus film şi un aparat foto. 

Fotografiile sunt de o măiestrie neaşteptată, ca o imortalizare 


a noastră în chihlimbar. Le privim împreună, trecându-le de la 
unul la celălalt. 

— Ce părere ai? întreabă ea. 

Văzându-le, îmi amintesc cât de călduroasă a fost iarna. 
Lumina slabă de ianuarie are nuanţa mierii. lată-ne, îmbrăcaţi 
cu pulovere subţiri, fără haine groase, căciuli sau mănuşi. 
Ramurile copacului din spatele nostru îşi arată vârsta 
venerabilă. 

— Sunt minunate, îi spun. 

Katie zâmbeşte stingherită, încă neştiind cum să primească 
un compliment. Observ pete pe degetele ei, de culoarea cernelii 
tipografice, de la vreunul dintre agenţii chimici închişi în vreo 
sticluţă din camera obscură. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, dar 
au o vagă asperitate, rezultatul prea multor filme înmuiate în 
prea multe băi chimice. „Aşa eram noi doi împreună - spun 
gesturile ei cu forţa a o mie de cuvinte simultane. |ţi aminteşti?” 

— Imi pare rău, rostesc eu. 

Las fotografiile din mână, dar Katie îmi atinge degetele cu 
cealaltă mână. 

— Nu e din cauza zilei mele de naştere, spune ea, îngrijorată 
că poate nu înţelesesem mesajul. 

Aştept. 

— Azi-noapte, după ce aţi plecat de la Holder, unde v-aţi dus 
tu şi Paul? 

— Să-l vedem pe Bill Stein. 

Face o pauză auzind numele, dar decide să continue. 

— In legătură cu lucrarea lui Paul? 

— Era o urgenţă. 

— Şi când am trecut pe la tine imediat după miezul nopţii? 

— Eram la muzeul de artă. 

— De ce? 

Nu îmi place direcţia în care îndreaptă ea discuţia. 

— Imi cer scuze că nu am venit la tine. Paul a crezut că poate 
găsi cripta lui Colonna şi trebuia să se uite la unele hărţi mai 
vechi. 

Katie nu pare surprinsă. Continuă cu o voce gâtuită şi eu îmi 
dau seama că trage deja concluzia către care se îndrepta. 

— Credeam că ai terminat-o cu teza lui Paul, spune ea. 

— Aşa credeam şi eu. 

— Nu te poţi aştepta să stau cu mâinile în sân şi te urmăresc 


cum cădem în aceeaşi capcană, Tom. Data trecută nu ne-am 
vorbit săptămâni întregi. Ezită, neştiind cum s-o spună mai bine. 
Merit ceva mai mult. 

Calea masculină de tratare a problemei este disputa, găsirea 
unei poziţii care se poate apăra şi menţinerea ei, chiar dacă nu 
din toată inima. Simt argumentele îngrămădindu-se în mintea 
mea, ca nişte mici scuturi de autoapărare, dar Katie mă opreşte. 

— N-o face, spune ea. Vreau să te gândeşti la asta. 

Nu trebuie să o spună cu glas tare. Mâinile ni se despart. 
Katie lasă pozele în mâna mea. In camera obscură se lasă din 
nou liniştea. lar această linişte pare întotdeauna să fie de partea 
lui Katie. 

„Alegerea a fost făcută, vreau eu să-i spun. Nu trebuie să mă 
gândesc la asta. E simplu: te iubesc mai mult decât iubesc acea 
carte.” _ 

Dar să-i spun asta acum n-ar fi o idee bună. In parte, 
chestiunea nu este aceea de a răspunde corect la întrebare, ci 
de a demonstra că eu sunt corectabil, că pot fi încă adus pe 
calea cea bună, chiar dacă am luat-o de două ori razna. Cu 
douăsprezece ore în urmă am ratat ziua ei de naştere din 
pricina Hypnerotomachiei. Orice promisiune ar părea deşartă 
acum, chiar şi pentru mine. 

— Bine, accept eu în cele din urmă. 

Katie îşi duce o mână la gură şi începe să-şi roadă o unghie, 
apoi îşi dă seama şi se opreşte. 

— Ar trebui să mă apuc de lucru, spune ea, atingându-mi 
iarăşi degetele. Hai să mai vorbim pe tema asta diseară. 

Mă uit fix la unghia ei, dorindu-mi să pot inspira mai multă 
încredere. 

Katie mă împinge spre draperiile negre, îmi dă haina, apoi ne 
întoarcem amândoi în cameră. 

— Trebuie să developez restul rolelor înainte ca fotografii din 
anii mai mari să ia în stăpânire camera obscură, spune ea pe 
drum, mai mult pentru urechile lui Sam decât pentru urechile 
mele. Tu mă ţii din treabă. 

Figura ei de stil se iroseşte. Sam continuă să îşi ţină căştile pe 
urechi, concentrată la scrisul ei. Nici măcar nu observă plecarea 
mea. 

La uşă, Katie îşi ia mâinile de pe mijlocul meu. Pare gata să 
vorbească, dar n-o face. În schimb se întinde şi mă sărută pe 


obraz, aşa cum o făcea în primele noastre zile împreună, ca 
recompensă pentru joggingul de dimineaţă. Apoi îmi ţine uşa 
deschisă, iar eu ies. 


CAPITOLUL 18 

„lubirea învinge toate piedicile.” 

În clasa a şaptea am cumpărat de la un magazin cu suvenire 
din New York o brățară de argint cu această inscripţie pentru o 
fată pe care o chema Jenny Harlow. Mi-am zis că prin acea 
brățară am reuşit un portret al tânărului cu care ar fi vrut ea să 
se întâlnească: rafinat, pentru că provenea din Manhattan; 
romantic, prin gândul cu rezonanţă poetică şi elegant, prin 
patina ei lucioasă. Am lăsat brăţara fără niciun bilet în vestiarul 
lui Jenny de Valentine's Day, apoi am aşteptat toată ziua un 
răspuns, zicându-mi că ea avea să-şi dea în mod sigur seama de 
la cine era cadoul. 

Rafinat, romantic şi elegant nu formau, din păcate, un set de 
caracteristici care să mă indice direct pe mine. Probabil că un 
tip de clasa a opta, pe nume Julius Murphy, dispunea de aceste 
calităţi în măsură mult mai mare decât mine, deoarece el a fost 
cel care a primit un sărut de la Jenny Harlow la sfârşitul acelei 
zile, în vreme ce eu am rămas doar cu bănuiala amară că în 
urma vacanței pe care familia mea o petrecuse la New York nu 
mă alesesem cu nimic. 

Întreaga experienţă, ca de altfel o mare parte a copilăriei 
mele, s-a bazat pe o neînțelegere. Abia mult mai târziu mi-a 
trecut prin minte că brăţara nu fusese făcută în New York şi în 
mod clar nu era din argint. Însă în acea noapte de Sfântul 
Valentin tata mi-a explicat ceea ce credea el a fi cea mai 
grosieră interpretare greşită, anume că motoul cu rezonanţă 
poetică nu era chiar atât de romantic precum crezuserăm eu, 
Jenny şi, probabil, Julius. 

— E posibil să fi rămas cu o impresie greşită de la Chaucer, a 
început el, cu un zâmbet de înţelepciune paternală. „lubirea 
învinge toate piedicile” înseamnă mai mult decât broşa stareţei. 

Mi-am dat seama că această conversaţie urma să semene 
mult cu cea pe care o avuseserăm despre copii şi berze cu 
câţiva ani în urmă: bine intenţionată, dar bazată pe o înţelegere 
profund greşită a ceea ce învăţam eu la şcoală. 

A urmat o lungă explicaţie, despre al zecelea poem pastoral al 
lui Vergiliu şi omnia vincit amor, cu digresiuni despre zăpezi din 
Sithonia şi oi etiopiene, toate acestea contând pentru mine mult 
mai puţin decât motivul pentru care Jenny Harlow nu mă găsea 
romantic şi motivul pentru care găsisem o cale atât de inutilă de 


a irosi doisprezece dolari. Mi-am zis că, dacă dragostea învinge 
toate piedicile, atunci dragostea nu-l cunoscuse niciodată pe 
Julius Murphy. 

Insă tata era un om înţelept în felul lui. Când a văzut că 
mesajul lui nu ajunge la mine, a deschis o carte şi mi-a arătat o 
poză care îi ilustra punctul de vedere. 

— Gravura asta a fost făcută de Agostino Carracci. Se 
numeşte Dragostea învinge totul, mi-a spus el. Ce vezi la ea? 


În partea dreaptă a gravurii se găseau două femei goale. În 
partea stângă, un băieţel bătea un satir mult mai mare şi mai 
musculos. 

— Nu ştiu, am răspuns eu, neştiind din care parte a gravurii 
aveam de învăţat ceva. 

— Acela, mi-a zis tata, arătând spre băieţel, este Dragostea. 

A făcut o pauză, lăsându-mi timp să-i înţeleg bine vorbele. 

— Nu se presupune că e de partea ta. Te baţi cu el; încerci să 
desfaci ceea ce el le face altora. Insă e prea puternic. Vergiliu 
spune că, oricât am suferi, chinurile noastre nu îl pot îndupleca. 

Cred că m-am oprit la cea mai simplă interpretare: încercând 
să o impresionez pe Jenny Harlow şi să o fac să i se aprindă 
călcâiele după mine, m-am luat la trântă cu Dragostea, dar chiar 
brăţara mea cea ieftină mi-a demonstrat că gestul meu fusese 
inutil. Însă am simţit, chiar şi atunci, că tata s-a folosit de Jenny 
şi de Julius ca de două obiecte de recuzită pentru lecţie. În 
realitate, dorise să-mi ofere o mostră de înţelepciune la care 
ajunsese după multe eforturi şi cu care spera să mă 
impresioneze câtă vreme eşecurile mele nu atinseseră încă 


dimensiuni catastrofale. Mama mă avertizase cu privire la 
iubirea îndreptată spre ţinte greşite, având în gând 
Hypnerotomachia. Acum tata îmi oferea punctul lui de vedere, 
mascat sub pildele lui Vergiliu şi Chaucer. Prin asta spunea că 
ştia perfect cum se simţea ea şi poate chiar îi dădea dreptate. 
Însă cum putea el să se împotrivească farmecului exercitat de 
carte, ce putere avea el împotriva forţei cu care se lupta, când 
Dragostea învingea totul? 

N-am ştiut niciodată care din ei doi avea dreptate. Cred că 
lumea este un soi de Jenny Harlow. Suntem cu toţii nişte pescari 
cărora le place să spună poveşti despre peştele mare care a 
scăpat din năvod. Nici în ziua de astăzi nu prea ştiu cum stareţa 
lui Chaucer l-a interpretat pe Vergiliu sau cum a interpretat 
Vergiliu dragostea. În mintea mea nu a rămas decât desenul 
arătat de tata, mai precis partea în care cele două femei goale 
se uită cum Dragostea îl bate măr pe satir. M-am întrebat mereu 
de ce a aşezat Carracci două femei în acea gravură, când avea 
nevoie doar de una. Undeva în chestia asta zace şi morala 
întregii poveşti: în geometria iubirii, totul este triunghiular. 
Pentru fiecare Tom şi Jenny, există câte un Julius; pentru fiecare 
Katie şi Tom, există câte un Francesco Colonna; iar limba 
dorinţei este bifurcată, sărutând două fiinţe, dar iubind una 
singură. lubirea trasează hotare între noi precum un astronom 
care urzeşte o constelație din stele, unind puncte în tipare care 
n-au nicio bază în natură. Vârful fiecărui triunghi devine inima 
altuia, până când acoperişul realităţii devine un mozaic de 
poveşti romantice. Luate împreună, ele formează modelul unei 
reţele. lar în spatele lor, cred eu, se află Dragostea. Dragostea 
este singurul pescar perfect, cel care aruncă plasa cea mai fină, 
din care nu poate scăpa niciun peştişor. Răsplata lui e să stea 
singur în taverna vieţii, de-a pururi un băieţel între bărbaţi, 
sperând să poată spune într-o zi povestea despre peştele care a 
scăpat din plasă. 


x 


Umbla zvonul că iubita mea Katie îşi găsise pe altcineva. 
Fusesem înlocuit de un tip din anul trei pe nume Donald Morgan, 
o prăjină de om care purta un blazer în momente în care era 
suficientă o simplă cămaşă şi care se lăuda că va fi succesorul 


lui Gil la preşedinţia clubului Ivy. Am dat din întâmplare peste 
noul cuplu într-o seară de la sfârşitul lui februarie la cafeneaua 
Small World, acelaşi loc unde îl cunoscusem pe Paul cu trei ani 
în urmă, şi evident că a avut loc un schimb de „politeţuri” reci. 
Donald a reuşit să îngaime două sau trei chestii insipide înainte 
de a-şi da seama că nu sunt un potenţial votant în alegerile 
pentru preşedinţia clubului, moment în care a tras-o afară pe 
Katie din cafenea şi a urcat-o în bătrâna lui maşină Shelby 
Cobra. 

L-am privit dând de trei ori la cheie înainte ca motorul să 
pornească în sfârşit. Nu ştiu dacă, parcă răsucindu-mi un cuţit în 
rană, s-a mai agitat în loc un minut, aşteptând ca drumul să fie 
complet liber înainte de a pleca, special ca să mă enerveze sau 
din orgoliu masculin. Nu m-am uitat decât la Katie şi am văzut 
că ea nu a privit nicio secundă în direcţia mea, nici măcar când 
se îndepărtau; mai rău, Katie părea să mă ignore mai degrabă 
din mânie decât din stinghereală, ca şi cum din vina mea şi nu 
dintr-a ei ajunseserăm în acea situaţie. Ideea despărțirii m-a 
măcinat până când am decis că nu puteam decât să renunţ. Mi- 
am zis să o las cu Donald Morgan. Să îşi amenajeze un culcuş 
cât mai moale la Ivy. 

Katie avea, bineînţeles, dreptate. Era vina mea. Mă chinuiam 
de săptămâni întregi cu a patra şaradă - „Ce au în comun un 
scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” - şi mi- 
am dat seama că norocul mă cam părăsise. În universul 
Renaşterii, animalele reprezentau nişte subiecte înşelătoare. În 
acelaşi an în care Carracci îşi făcuse gravura, Omnia Vincit 
Amor, un profesor italian pe nume Ulisse Aldrovandi publicase 
primul din cele paisprezece volume despre istoria naturală. Într- 
unul dintre cele mai faimoase exemple ale abordării sale a 
clasificărilor, Aldrovandi a scris doar două pagini de identificare 
a diverselor rase de pui, după care a adăugat trei sute de pagini 
de mitologie despre pui, reţete culinare pe bază de pui şi chiar 
tratamente cosmetice folosind ca ingredient principal puiul. 

Între timp, Pliniu cel Bătrân, autoritatea lumii antice în 
materie de animale, a aşezat unicornii, vasiliştii şi manticorii în 
rând cu rinocerii şi lupii şi, în acelaşi timp, a împărtăşit 
credinţele despre modul în care ouăle de găină puteau prevedea 


8 Animale fabuloase, asemănătoare unui şarpe, despre care se credea câ 
omoară prin simpla putere a privirii (n.tr.) 


sexul copilului unei femei gravide. La mai puţin de zece zile 
după ce mă apucasem de şaradă, mă simţeam ca unul dintre 
delfinii descrişi de Pliniu, fermecat de muzica umană, dar 
incapabil să-mi creez o muzică a mea. Cu siguranţă Colonna 
avusese ceva genial în gând cu acea şaradă; eu însă nu 
percepeam magia acestui gând. 

Trei zile mai târziu s-a petrecut prima întârziere de la 
termenul limită al tezei mele, atunci când mi-am dat seama, pe 
jumătate îngropat într-un munte de fotocopii după materialele 
lui Aldrovandi, că ciorna capitolului final din Frankenstein zăcea 
neterminată pe biroul meu. Îndrumătorul meu, dr. Montrose, un 
bătrân profesor de engleză foarte haios, mi-a văzut privirea 
injectată şi şi-a dat seama că eram prins în ceva important. 
Nebănuind că nu Mary Shelley mă ţinuse treaz atâtea nopţi, a 
lăsat ca termenul limită să treacă nepedepsit. Am ratat şi 
următorul termen şi aşa, pe nesimţite, a început cea mai 
proastă perioadă a ultimului meu an, o perioadă de mai multe 
săptămâni când nimeni nu părea să observe că eu mă retrag 
încet din propria viaţă. 

Dormeam la cursurile de dimineaţă, iar în timpul prelegerilor 
de după-amiază mă chinuiam să găsesc în gând soluţiile 
şaradelor. Au fost mai multe nopţi în care l-am văzut pe Paul 
întrerupându-şi devreme studiul, puţin după ora unsprezece, ca 
să se ducă împreună cu Charlie la Hoagie Haven pentru a 
mânca un sandviş. Mă invitau mereu să merg cu ei sau îmi 
propuneau să-mi aducă ceva la întoarcere, dar îi refuzam 
întotdeauna, la început mândrindu-mă cu aerul ascetic pe care îl 
căpătase viaţa mea, ulterior pentru că începusem să socotesc o 
fărădelege modul în care ei păreau să-şi ignore munca. În 
noaptea în care Paul a ieşit la îngheţată cu Gil în loc să 
cerceteze mai amănunţit Hypnerotomachia, mi-am imaginat 
pentru prima dată că Paul nu-şi dădea toată silinţa în cadrul 
parteneriatului nostru. 

— Ţi-ai pierdut concentrarea, i-am reproşat la un moment dat. 

Îmi stricasem ochii citind în întuneric şi cearta nu se putea 
nimeri într-un moment mai prost. 

— Ce-am făcut? m-a întrebat Paul, răsucindu-se pe călcâie 
înainte de a se urca în patul lui, crezând că a auzit greşit. 

— Câte ore petreci cu cercetările pe zi? 

— Nu ştiu. Poate opt. 


— Eu am muncit zece ore pe zi toată săptămână. Şi tu te duci 
la îngheţată? 

— Am lipsit zece minute, Tom. Şi în seara asta am mers foarte 
bine. Care-i problema? 

— E aproape martie. Termenul nostru limită e peste o lună. 

Paul a lăsat să treacă neobservată chestia cu „noastră”. 

— O să obţin o amânare. 

— Poate că ar trebui să munceşti mai mult. 

Probabil că era pentru prima dată când cineva rostea astfel 
de cuvinte în prezenţa lui Paul. L-am văzut furios doar de câteva 
ori, dar niciodată cum a fost în acele clipe. 

— Dar muncesc din greu. Cu cine crezi că vorbeşti? 

— Mă apropii de descifrarea şaradei. Tu unde eşti? 

— Te apropii? Paul a clătinat din cap. Nu faci scena asta 
fiindcă te apropii. O faci pentru că te-ai blocat. Şarada aia n-ar 
trebui să-ţi ia atât de mult. N-ar trebui să fie atât de grea. Ţi-ai 
pierdut doar răbdarea. 

M-am uitat urât la el. 

— Aşa e, a continuat el, ca şi cum aştepta ocazia de zile 
întregi. Eu aproape că am descifrat următoarea şaradă şi tu 
continui să lucrezi la ultima. Am sperat să nu se ajungă aici. 
Lucrăm fiecare în ritmul lui şi tu nici măcar nu vrei ajutorul meu. 
Perfect, fă-o singur. Însă nu încerca să arunci chestia asta în 
cârca mea. 

In acea noapte nu ne-am mai vorbit. 


x 


Dacă l-aş fi ascultat, poate că mi-aş fi învăţat lecţia mai 
devreme. In loc de asta, am făcut tot posibilul pentru a dovedi 
că Paul greşeşte. Am început să muncesc până târziu şi să mă 
trezesc mai devreme, creându-mi obiceiul de a-mi pune ceasul 
să sune cu cincisprezece minute înainte în fiecare zi, sperând că 
Paul va observa disciplina forţată din viaţa mea. In fiecare zi 
găseam o cale nouă de a petrece mai mult timp cu Colonna şi în 
fiecare noapte îmi număram orele rămase ca un avar care îşi 
numără monedele. Opt ore luni; nouă ore marţi; zece ore 
miercuri şi joi; aproape douăsprezece ore vineri. 

„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu 
cioc încovoiat?” Pliniu scria că scarabeii cu corn sunt atârnaţi de 


gâtul nou-născuţilor ca remediu împotriva bolii; scarabeii aurii 
fac o miere otrăvitoare şi nu pot supravieţui într-o localitate din 
apropiere de Tracia denumită Cantharolethus; scarabeii negri se 
strâng în colţuri întunecate şi pot fi găsiţi cel mai des în băi. Dar 
scarabeii orbi? 

Apoi, mai economiseam nişte timp nemailuând masa la 
Cloister; fiecare drum spre Prospect Avenue mă costa o 
jumătate de oră, iar aglomeraţia probabil că mă mai întârzia 
încă o jumătate de oră. Am încetat şi să mai lucrez în Camera 
Preşedintelui de la Ivy, atât ca să evit o întâlnire cu Paul, cât şi 
ca să economisesc minutele irosite cu drumul până acolo. 
Dădeam cât mai puţine telefoane, mă bărbieream şi făceam duş 
doar atunci când era strict necesar, îi lăsam pe Gil şi pe Charlie 
să răspundă la uşă şi creasem o adevărată ştiinţă a economisirii 
prin renunţarea la micile mofturi din viaţa mea. 

„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu 
cioc încovoiat?” Aristotel scria că, dintre creaturile care pot 
zbura şi cărora nu le curge sânge prin vene, unele sunt 
coleoptere, sau cu o aripă-teacă, precum scarabeul; dintre 
păsările care zboară noaptea, unele au gheare încovoiate, 
precum corbul şi bufnița; iar la bătrâneţe partea superioară a 
ciocului vulturilor se măreşte treptat şi se încovoaie, astfel încât 
pasărea moare încet pentru că nu se mai poate hrăni. Dar ce au 
în comun cele trei? 

Hotărâsem să o socotesc pe Katie o cauză pierdută. Orice ar fi 
fost ea pentru mine, devenise altcineva pentru Donald Morgan. 
Răspunsul la întrebarea cum de-i vedeam atât de mult când eu 
îmi părăseam încăperea atât de puţin timp se afla probabil în 
gândurile şi în visele mele, unde ei doi se făceau constant de 
râs. Erau în toate colţurile şi pe toate aleile, ascunşi în umbre şi 
în nori. Se ţineau de mână, se sărutau şi sporovăiau fără griji, ca 
să-i văd eu, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze că o inimă 
superficială este uşor de rănit, dar se vindecă la fel de uşor. Cu 
mult timp în urmă Katie îşi lăsase un sutien negru în camera 
mea. Nu-mi amintisem niciodată să i-l înapoiez şi sutienul a 
devenit un soi de trofeu al meu, un simbol al unei părţi din ea pe 
care o lăsase în urmă şi pe care Donald n-o putea avea. Aveam 
viziuni cu ea stând goală în dormitorul meu, amintiri din ziua 
când ne bucuraserăm atât de mult unul de celălalt încât ea 
uitase de sine, uitase că eram un străin şi se eliberase de orice 


inhibiţie. Mi-au rămas întipărite în minte toate detaliile formelor 
ei, fiecare pistrui de pe spatele ei, fiecare umbră de sub sânii ei. 
Katie a dansat pe melodia de la ceasul meu cu alarmă, 
trecându-şi o mână prin păr şi ţinând în cealaltă un microfon 
invizibil, dând tot acel spectacol numai şi numai pentru mine. 

„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu 
cioc încovoiat?” Toate zboară - dar Pliniu spune că uneori 
scarabeii se târăsc. Toate respiră - dar Aristotel afirmă că 
insectele nu inspiră aer. Nu învaţă niciodată din propriile greşeli, 
căci Aristotel afirmă că „multe animale au memorie... dar nicio 
altă creatură cu excepţia omului nu-şi poate aminti trecutul 
după chef”. Însă chiar şi oamenii refuză să înveţe din greşelile 
trecutului. Folosind o astfel de unitate de măsură, suntem cu 
toţii nişte scarabei orbi şi nişte bufniţe. 

Joi, patru martie, am atins punctul culminant cu 
Hypnerotomachia. În acea zi am petrecut paisprezece ore 
recitind părţi din operele a şase istorici ai naturii renascentişti şi 
întocmind douăzeci şi una de pagini cu însemnări scrise mărunt. 
Nu m-am dus la niciun curs, am luat toate cele trei mese la 
biroul meu şi în acea noapte am dormit exact trei ore şi 
jumătate. Nu mă mai ocupasem de Frankenstein de săptămâni 
întregi. Deşi absorbit de studiul meu, gândurile mi se opreau şi 
la Katie, ceea ce-mi dădea un impuls incontrolabil de a-mi face 
viaţa ţăndări. Măiestria cu care mă autodistrugeam mă făcuse 
probabil dependent. Oricum, ceva se întâmpla cu mine, căci nu 
făcusem aproape niciun fel de progres în privinţa şaradei. 

— Închide cărţile, mi-a spus Charlie într-un târziu în acea 
noapte de vineri, luând poziţie. M-a tras de guler în faţa unei 
oglinzi. Uită-te la tine! 

— N-am nimic - am început eu, ignorând privirea de lup pe 
care mi-o aruncam singur din oglindă, de pe chipul cu ochii roşii 
şi nasul înroşit. 

Însă Gil i-a luat partea lui Charlie. 

— Tom, arăţi ca naiba. A intrat în dormitor, un gest pe care 
nu-l mai făcuse de săptămâni de zile. Ascultă, ea vrea să-ţi 
vorbească. Încetează cu încăpăţânarea asta! 

— Dar nu sunt încăpățânat. Am doar alte lucruri de făcut. 

Charlie a făcut o grimasă. 

— Cum ar fi lucrarea lui Paul? 

M-am strâmbat, aşteptând ca Paul să-mi sară în apărare. 


Numai că el a stat acolo, în spatele lor, fără să scoată o vorbă. 
Timp de mai bine de o săptămână sperase că răspunsul căutat 
de mine avea să apară, că progresam serios cu şarada, chiar 
dacă dureros de încet. 

— Mergem la Blair, a zis Gil, referindu-se la concertul a 
cappella în aer liber de vinerea. 

— Toţi patru, s-a grăbit Charlie să adauge. 

Gil a închis cu blândeţe cartea de lângă mine. 

— Katie o să fie acolo. l-am spus că o să vii. 

Insă când am deschis cartea la loc şi am declarat că eu nu 
merg, pe chipul lui a apărut o expresie pe care mi-o amintesc şi 
acum. O expresie pe care n-o mai văzusem niciodată pe chipul 
lui Gil - una pe care o rezerva întotdeauna pentru Parker 
Hassett şi pentru măscăricii care nu ştiau niciodată când să se 
oprească. 

— Vii, a insistat Charlie, făcând un pas spre mine. 

Dar Gil i-a făcut semn să renunţe. 

— Las-o baltă! Hai să mergem! 

Apoi am rămas singur. 


æ 


Nu încăpăţânarea sau mândria şi nici măcar devotamentul 
faţă de Colonna m-au ţinut departe de concertul de la Blair Arch. 
Cred că de vină au fost gustul amar al înfrângerii şi inima frântă. 
De fapt, o iubeam pe Katie şi, într-un fel ciudat, iubeam la fel de 
mult Hypnerotomachia, dar eşuasem în tentativa de a le cuceri 
pe amândouă. Expresia de pe chipul lui Paul atunci când ieşise 
din cameră îmi spunea că pierdusem lupta cu şarada, indiferent 
dacă eu eram conştient de asta sau nu; în acelaşi timp, expresia 
de pe chipul lui Gil însemna că el ştia că păţisem acelaşi lucru şi 
cu Katie. Privind fix câteva desene din Hypnerotomachia - 
aceleaşi pe care Taft avea să le folosească în discursul lui o lună 
mai târziu, cele în care Cupidon mâna femeile în pădure într-o 
şaretă în flăcări - m-am gândit la gravura lui Carracci. lată-mă 
acum, lovit fără milă de băieţelul acela, în vreme ce întreaga 
scenă este privită de cele două iubiri ale mele. Asta voise tata 
să-mi spună, asta era lecţia pe care spera să o pot învăţa. 
„Chinurile noastre nu îl pot îndupleca. Dragostea învinge totul.” 

Richard Curry i-a spus odată lui Paul că cele două lucruri cel 


mai greu de contemplat în viaţă sunt eşecul şi bătrâneţea; iar 
cele două sunt unul şi acelaşi lucru. Perfecţiunea reprezintă 
consecinţa firească a eternității. Dacă aştepţi suficient de mult, 
totul îşi atinge gradul maxim de dezvoltare. Cărbunele devine 
diamant, nisipul devine perlă, maimuţele devin oameni. Pur şi 
simplu nu ne este dat nouă, pe parcursul unei vieţi de om, să 
vedem aceste transformări, aşa că fiecare eşec ne aduce aminte 
de moarte. 

Însă eu cred că iubirea pierdută reprezintă o specie aparte de 
eşec. Este o amintire a faptului că unele transformări, oricât ar fi 
de dorite, nu se produc niciodată; că unele maimuțe nu vor fi 
niciodată oameni, oricâte epoci de maturizare ar parcurge 
omenirea. Ce poate gândi o maimuţă care, având la dispoziţie o 
maşină de scris şi o eternitate în faţă, nu-l poate preţui pe 
Shakespeare? Îmi era imposibil să suport ideea de a o auzi pe 
Katie spunând că vrea să punem punct, că relaţia noastră nu 
mai exista. Şi să merg la Blair Arch şi s-o văd acolo cuibărindu- 
se în braţele lui Donald Morgan ar fi însemnat să renunţ de 
bunăvoie la toate perlele şi diamantele din viitorul meu. 

Şi atunci s-a întâmplat: chiar în clipa în care ajunsesem în faza 
maximă a autocompătimirii, s-a auzit un ciocănit în uşă. A urmat 
o răsucire a clanţei şi, aşa cum se mai întâmplase de o sută de 
ori înainte, a apărut Katie. Vedeam că sub haină purta puloverul 
care îmi plăcea mie cel mai mult, cel de culoarea smaraldului, 
care i se asorta cu culoarea ochilor. 

— Tu ar trebui să fii la concert, au fost primele cuvinte pe 
care le-am îngăimat, probabil cea mai proastă combinaţie din 
cele pe care le-ar fi reprodus o maimuţă. 

— Şi tu, mi-a replicat ea, măsurându-mă din cap şi până în 
picioare. 

Ştiam cât de groaznic trebuia să arăt. Lupul pe care mi-l 
arătase Charlie în oglindă era cel pe care îl vedea Katie acum. 

— De ce ai venit? am întrebat, privind spre uşă. 

— Nu vine nimeni, mi-a spus aşezându-se în faţa mea. Sunt 
aici ca să-ţi poţi cere scuze. 

Pentru o secundă am crezut că Gil o pusese să facă asta, 
inventând ceva despre cât de rău mă simţeam şi cum nu ştiam 
ce să spun. Însă o nouă privire mi-a dat de înţeles altceva. Katie 
ştia că n-aveam nicio intenţie să-mi cer scuze. 

— Ei bine? 


— Crezi că e vina mea? am întrebat. 

— Toată lumea crede asta. 

— Care toată lumea? 

— Hai, Tom. Cere-ţi scuze! 

Disputa asta nu făcea decât să mă înfurie mai tare pe mine 
însumi. 

— Bine. Te iubesc. Mi-aş fi dorit ca relaţia noastră să meargă, 
îmi pare rău că n-a mers. 

— Dacă ai fi vrut ca relaţia să meargă, de ce n-ai făcut nimic 
în sensul ăsta? 

— Uită-te la mine, i-am răspuns. Barba de patru zile, părul 
nepieptănat. Asta este ceea ce am făcut. 

— Ai făcut-o pentru carte. 

— E acelaşi lucru. 

— Eu sunt la fel de importantă cum este cartea? 

— Da. 

S-a uitat urât la mine, ca şi cum mi-aş fi săpat singur groapa. 
Ştia însă ce aveam de gând să spun; doar că nu acceptase asta 
niciodată. 

— Tata şi-a petrecut întreaga viaţă studiind Hypnerotomachia, 
am început eu. lar pe mine nu m-a emoţionat niciodată ceva 
atât de mult ca lucrul la cartea asta. Îmi pierd somnul din pricina 
ei, nu mănânc din pricina ei, visez la ea. M-am trezit privind în 
jur, căutând cuvintele potrivite. Nu ştiu cum să mă exprim altfel. 
E ca şi cum aş merge pe câmpul tău de bătălie să văd copacul. 
Fiind lângă ea am senzaţia că totul e în regulă, că nu mai sunt 
un rătăcit. Îmi feream privirea. Aşadar, eşti la fel de importantă 
cum este această carte pentru mine? Da. Bineînţeles că eşti. 
Eşti singurul lucru care e la fel de important în viaţa mea. 

„Am comis o greşeală. Am crezut că vă pot avea pe 
amândouă. Am greşit”, aş fi vrut să-i mărturisesc. 

— De ce sunt aici, Tom? 

— Ca să răsuceşti cuțitul în rană. 

— De ce? 

— Ca să mă faci să-mi cer scu... 

— Tom. Mă oprise cu o singură privire. De ce sunt eu aici? 

„Pentru că simţi la fel ca mine.” 

„Da.” 

„Pentru că era prea important ca să laşi totul în seama mea.” 

„Da.” 


— Ce vrei? am întrebat-o. 

— Vreau să nu mai lucrezi la carte. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot? Asta-i tot? 

1 se citea brusc emotia în voce. 

— Ar trebui să te compătimesc pentru că ai renunţat la noi ca 
să te comporţi ca un nemernic şi să trăieşti închis în cartea aia? 
Ticălosule, am stat patru zile cu jaluzelele trase şi uşa încuiată. 
Karen i-a sunat pe părinţii mei. Mama a venit cu primul zbor din 
New Hampshire. 

— Îmi pare ră... 

— Taci! Încă n-am terminat. M-am dus pe câmpul de bătălie 
să-mi văd copacul şi n-am putut. N-am putut fiindcă acum e 
copacul nostru. Nu mai pot asculta muzică pentru că fiecare 
cântec îmi aminteşte de ceea ce fredonam noi în maşină, sau în 
camera mea, sau aici. Imi trebuie o oră ca să mă pregătesc 
pentru cursuri pentru că mă simt ameţită jumătate din timp. Nu- 
mi găsesc ciorapii, nu-mi găsesc sutienul negru preferat, iar 
Donald mă întreabă mereu: „lubito, ce s-a întâmplat? lubito, ce 
s-a întâmplat?”, iar eu îi răspund: „Nu s-a întâmplat nimic, 
Donald”. 

Şi-a şters ochii cu manşetele. 

— Asta nu e ce..., am început eu iarăşi. 

Însă tot nu-mi venise încă rândul. 

— Cel puţin cu Peter am putut înţelege. Nu ne potriveam. 
lubea jocul de /acrosse mai mult decât mă iubea pe mine; ştiam 
asta. Voia să mă aducă în pat, iar după aceea şi-a pierdut 
interesul. Katie şi-a trecut o mână prin păr, încercând să-şi 
îndepărteze şuviţele care se udaseră de lacrimi. Dar cu tine? M- 
am bătut pentru tine. Am aşteptat o lună ca să te las să mă 
săruţi pentru prima dată. Am plâns după noaptea în care am 
dormit împreună pentru că am crezut că te voi pierde. S-a oprit, 
străfulgerată de idee. lar acum te pierd în faţa unei cărţi. A unei 
cărţi. Cel puţin spune-mi că nu e vorba de ceea ce cred eu, Tom. 
Spune-mi că în tot acest timp te-ai văzut cu cineva din anul tău. 
Spune-mi că totul s-a întâmplat pentru că ea nu face toate 
chestiile stupide pe care le fac eu, nu dansează goală în faţa ta 
ca o idioată deoarece crede că îţi place să o vezi cântând, nu te 
scoală la ora şase dimineaţa ca să ieşiţi la jogging pentru că 
vrea să se asigure, în fiecare dimineaţă, că eşti încă acolo. 


Spune-mi ceva! 

Şi-a ridicat privirea spre mine, frântă într-un mod de care 
ştiam că se simţea stânjenită, iar eu nu mă puteam gândi decât 
la un singur lucru. A existat o noapte, nu la multă vreme după 
accident, când am acuzat-o pe mama că nu i-a păsat de tata. 
„Dacă l-ai fi iubit, i-am spus eu, l-ai fi sprijinit în munca lui.” Nu 
pot descrie expresia care i-a apărut pe chip în acea secundă şi 
care îmi spunea că nu există nimic mai ruşinos în lume decât 
ceea ce tocmai rostisem. 

— Te iubesc, i-am spus lui Katie, păşind spre ea, ca să-şi 
poată ascunde capul în cămaşa mea şi să devină astfel invizibilă 
pentru câteva clipe. Imi pare atât de rău. 

Şi cred că acela a fost momentul când lucrurile au început să 
se schimbe. Maladia mea în fază terminală, povestea de 
dragoste cu cartea despre care credeam că-mi intrase în sânge, 
a început treptat să-şi piardă puterea de seducţie asupra mea. 
Triunghiul se prăbuşea. În locul lui se ivea o pereche de puncte, 
o stea binară, între polii căreia distanţa era cât se poate de 
mică. 

A urmat o înşiruire de tăceri, compusă din toate lucrurile pe 
care ea simţea nevoia să le spună, dar ştia că n-ar trebui să o 
facă şi din toate lucrurile pe care eu voiam să le spun, dar nu 
ştiam cum. 

— O să-i spun lui Paul, am îngăimat eu într-un târziu, cu cea 
mai sinceră voce de care eram în stare, că o să încetez lucrul la 
carte. 

Mântuire. Faptul că nu mă mai împotriveam argumentelor ei, 
faptul că îmi dădusem în sfârşit seama de ce era mai bine 
pentru fericirea mea a fost suficient încât Katie să facă un gest 
pe care eu cred că îl păstra pentru mult mai târziu, când avea să 
se asigure că revenisem cu picioarele pe pământ. M-a sărutat. 
lar acel moment de contact a creat un nou început, la fel ca 
fulgerul care i-a mai dat o şansă monstrului din poveşti. 

În acea noapte nu l-am văzut pe Paul. Am petrecut noaptea 
cu Katie şi am sfârşit prin a-i comunica şi lui Paul decizia mea a 
doua zi, la internat. Nici el nu a părut surprins. Suferisem atât de 
mult din pricina lui Colonna, încât simţea că e posibil să renunţ 
la primul semn de uşurare. Oricum fusese convins de Gil şi de 
Charlie că era cel mai bun lucru şi nu-mi purta pică pentru asta. 
Poate că a ghicit că voi reveni. Poate că ajunsese destul de 


departe ca să creadă că va da de capăt singur şaradelor. 
Oricare ar fi fost motivul, când i-am arătat raţionamentul meu - 
lecţia despre Jenny Harlow şi gravura lui Carracci - a părut să fie 
de acord. Imi dădeam seama după expresia lui că ştia mai multe 
despre Carracci decât mine, dar nu m-a corectat nici măcar o 
dată. Având mai multe motive ca oricine să creadă că unele 
interpretări sunt mai bune decât altele şi că acelea corecte 
contau cel mai mult, Paul s-a dovedit generos în privinţa 
schimbării mele de atitudine, la fel cum fusese întotdeauna. 
Cred că pentru el era vorba de mai mult decât de o cale de a-şi 
arăta respectul; era modul lui de a-şi arăta prietenia. 

— E mai bine să iubeşti ceva care te poate răsplăti prin iubire, 
mi-a spus el. 

Era singurul lucru pe care trebuia să-l spună. 


x 


Aşadar, ceea ce începuse ca lucrarea lui Paul redevenea 
lucrarea lui Paul şi doar a lui. La început se părea că va fi 
capabil să o scoată singur la capăt. Rezolvase cea de-a patra 
şaradă, cea care scosese tot untul din mine, în numai trei zile. 
Bănuiesc că ideea o avusese în minte tot timpul, dar nu mi-o 
dezvăluise fiindcă ştia că nu-i voi accepta sfatul. Răspunsul se 
găsea într-o carte intitulată Hierog/yphica, scrisă de un om pe 
nume Horapollo, apărută în Italia renascentistă în anii 1420, cu 
scopul declarat de a rezolva problema veche de secole a 
descifrării hieroglifelor egiptene. Socotit de umanişti drept un 
soi de învăţat într-ale limbii egiptene vechi, Horapollo era de 
fapt un cărturar din secolul al V-lea care scria în greacă şi care 
probabil nu ştia mai multe despre hieroglife decât ştiau 
eschimoşii despre vară. Unele dintre simbolurile din 
Hieroglyphica aveau de-a face cu animale care nici măcar nu 
erau egiptene. Cu toate acestea, datorită efervescenţei 
umaniste legate de cunoştinţele noi, textul lui a devenit extrem 
de popular, cel puţin în cercurile restrânse unde popularitatea şi 
limbile moarte nu se excludeau reciproc. 

Conform lui Horapollo, bufnița este un simbol al morţii, „căci 
bufnița se năpusteşte brusc asupra corbilor tineri noaptea, aşa 
cum moartea înşfacă omul pe neaşteptate”. Tot Horapollo scrie 
că un vultur cu ciocul încovoiat semnifică un bătrân care moare 


de foame, „căci atunci când un vultur îmbătrâneşte, ciocul lui se 
încovoaie şi el moare de foame”. În cele din urmă, scarabeul orb 
este o metaforă pentru un om care moare din cauza insolaţiei, 
„Căci un scarabeu moare atunci când e orbit de soare”. In ciuda 
motivaţiilor criptice ale lui Horapollo, Paul a ştiut imediat că 
dăduse peste sursa corectă de rezolvare a şaradei. Totodată, a 
observat foarte repede ce aveau în comun cele trei animale: 
moartea. Aplicând cuvântul latin pentru moarte, mors, drept 
cifru, Paul a descifrat imediat cel de-al patrulea mesaj al lui 
Colonna. 


Tu, cel care ai ajuns atât de departe, stai alături de filosofii din 
zilele mele, care în timpul tău au ajuns probabil praf şi pulbere, dar 
care în timpul meu erau uriaşi ai omenirii. In curând voi pune pe 
umerii tăi povara a ceea ce rămâne, căci mai sunt multe de 
povestit şi în mine creşte teama că secretul meu se răspândeşte 
prea uşor. Mai întâi însă, ca semn de respect pentru ceea ce ai 
obţinut, îţi voi oferi începutul poveştii mele, ca tu să îţi dai seama 
că nu te-am supus în zadar la cazne până acum. 

În ţinutul fraţilor mei există un predicator care a pogorât mare 
jale peste iubitorii cunoaşterii. l-am ţinut piept cu toată influenţa şi 
măiestria noastră, dar acest om ne ridică semenii împotrivă. Tună şi 
fulgeră în pieţe şi de la diverse amvonuri, iar oamenii obişnuiţi de 
toate naţiile îşi iau armele ca să ne facă nouă rău. La fel cum 
Dumnezeu, din gelozie, a făcut praf şi pulbere turnul de pe câmpia 
Shinar, pe care oamenii îl construiseră înalt către cer, tot aşa El 
ridică pumnul împotriva noastră, a celor care încercăm acelaşi 
lucru. Cu mult timp în urmă am sperat că oamenii vor să fie scoşi 
din neştiinţă, aşa cum sclavii vor să fie eliberaţi din robie. Este o 
condiţie sub demnitatea noastră şi contrară firii noastre. Cu toate 
acestea, descopăr acum că rasa oamenilor este de fapt laşă prin 
natură, o pură înşelătorie precum bufnița din şarada mea, despre 
care ai crede că trebuie să-i placă lumina soarelui, dar care preferă 
întunericul. Până la terminarea criptei mele nu vei mai auzi despre 
mine, cititorule. Să fii un prinţ al unor asemenea oameni cum sunt 
supuşii mei este acelaşi lucru cu a fi un soi de rege al cerşetorilor. 
Cartea asta va fi unicul meu copil; fie să trăiască mult şi să te 
servească bine. 


Paul abia dacă a făcut vreo pauză ca să mai privească o dată 
textul. A trecut mai departe la a cincea şi ultima şaradă, pe care 
o descoperise câtă vreme eu mă luptam cu a patra: „Unde se 


întâlnesc sângele şi spiritul?” 

— Este cea mai veche întrebare filosofică din carte, mi-a spus 
el, în vreme ce eu mă învârteam prin cameră, pregătindu-mă să 
petrec o noapte cu Katie. 

— Care? 

— Intersecţia dintre minte şi trup, dualitatea materie-spirit. O 
poţi observa la Sfântul Augustin, în contra Manichaeos. O poţi 
observa în filosofia modernă. Descartes a crezut că poate plasa 
sufletul undeva în apropiere de glanda pineală din creier. 

A continuat aşa, răsfoind o carte luată de la Firestone şi 
vorbind despre filosofie, în vreme ce eu îmi făceam bagajul. 

— Ce citeşti? am întrebat, scoțând de pe raft exemplarul meu 
din Paradisul pierdut ca să-l iau cu mine. 

— Galen, a răspuns Paul. 

— Cine? 

— Cel de-al doilea părinte al medicinei occidentale, după 
Hippocrat. 

Mi-am amintit. Charlie îl studiase pe Galen la un curs de 
istorie a ştiinţei. Cu toate astea, după standardele Renaşterii, 
Galen nu era o prospătură: murise cu o mie trei sute de ani 
înainte de apariţia Hypnerotomachiei. 

— De ce? l-am întrebat eu. 

— Cred că şarada are de-a face cu anatomia. Francesco 
probabil a crezut că există un organ în corp unde sângele şi 
spiritul se întâlnesc. 

În acea clipă, Charlie s-a ivit în uşă cu nişte resturi de măr în 
mână. 

— Despre ce discutaţi voi doi, amatorilor? ne-a luat de sus, 
auzind că se vorbeşte despre ceva din domeniul medical. 

— Un organ ca ăsta, a continuat Paul, ignorând întreruperea. 
Rete mirabile. A arătat spre o diagramă din carte. O reţea de 
nervi şi vase de sânge la baza craniului. Galen credea că aici 
spiritul vital se transformă în spirit animalic. 

— Şi ce nu e în regulă cu chestia asta? am întrebat eu, 
uitându-mă la ceas. 

— Nu ştiu. Nu merge drept cifru. 

— Asta pentru că nu există la oameni, a intervenit Charlie. 

— Ce vrei să spui? 

Charlie şi-a înălţat privirea şi a luat o ultimă muşcătură din 
măr. 


— Galen a disecat doar animale. Rete mirabile este ceva ce el 
a găsit la un berbec sau o oaie. 

Expresia de pe chipul lui Paul s-a schimbat. 

— Tot el a făcut praf anatomia cardiacă, a continuat Charlie. 

— Nu există sept? a zis Paul, ca şi cum ar fi ştiut la ce se 
referea Charlie. 

— Ba da. Numai că nu are pori în el. 

— Ce este un sept? m-am interesat eu. 

— Peretele de ţesut dintre două părţi ale inimii. Charlie s-a 
dus către Paul şi a răsfoit cartea până la o diagramă a 
sistemului circulator. Galen a înţeles totul pe dos. Spunea că 
sunt găuri mici în sept prin care sângele circulă între camerele 
inimii. 

— Şi nu sunt? 

— Nu, a izbucnit Paul, lăsând impresia că muncise la şaradă 
mai mult decât crezusem eu. Dar şi Mondino a comis aceeaşi 
greşeală în legătură cu septul. Vesalius şi Servetus şi-au dat 
seama cum stau lucrurile, dar abia pe la mijlocul anilor 1500. 
Leonardo l-a continuat pe Galen. Harvey nu a descris sistemul 
circulator decât în anii 1600. Şarada este de la sfârşitul anilor 
1400, Charlie. Trebuie să fie vorba de rete mirabile sau de sept. 
Nimeni nu ştia că aerul se combină cu sângele în plămâni. 

Charlie a chicotit. 

— Nimeni din Occident. Arabii şi-au dat seama cu două sute 
de ani înainte ca prietenul tău să scrie cartea asta. 

Paul a început să-şi răsfoiască hârtiile. Crezând că povestea 
era tranşată, m-am întors să plec. 

— Trebuie să fug. Ne vedem mai târziu. 

Dar chiar când porneam spre hol, Paul a găsit ce căuta: textul 
în latină al celui de-al treilea mesaj al lui Colonna. 

— Doctorul arab, a exclamat el. Se numea cumva Ibn al-Nafis? 

Charlie a dat din cap. 

— Asta e. 

Paul se emoţionase brusc. 

— Probabil că Francesco a luat textul din Andrea Alpago. 

— Cine? 

— Omul pe care îl menţionează în mesaj. „Discipolul 
venerabilului Ibn al-Nafis.” Înainte ca eu sau Charlie să scoatem 
vreo vorbă, Paul începuse deja să vorbească singur. Cum se 
spune „plămân” în latină? Pulmo? 


M-am îndreptat spre uşă. 

— Nu stai să vezi ce spune mai departe? m-a întrebat Paul, 
ridicându-şi privirea. 

— Ar trebui să fiu la Katie în zece minute. 

— Chestia asta va lua doar cincisprezece. Poate treizeci. 

Cred că abia în acel moment i-a trecut prin minte cât de mult 
se schimbaseră lucrurile. 

— Ne vedem dimineaţă, i-am răspuns. 

Înţelegând, Charlie a zâmbit şi mi-a urat mult noroc. 


x 


Cred că a fost o noapte importantă pentru Paul. Şi-a dat 
seama că-şi pierduse pentru totdeauna partenerul de cercetări. 
Totodată, şi-a mai dat seama că, indiferent care era mesajul 
final al lui Colonna, acesta nu putea conţine tot secretul acelui 
om, când în primele patru părţi fuseseră dezvăluite atât de 
puţine. Cea de-a doua parte a Hypnerotomachiei, pe care noi o 
presupuseserăm a fi doar de umplutură, în realitate trebuia să 
conţină noi texte cifrate. Şi orice satisfacţie ar fi simţit Paul în 
urma dezvăluirii cunoştinţelor medicale ale lui Charlie sau din 
cauza rezolvării celei de-a cincea şarade, aceasta a dispărut 
imediat când a văzut mesajul lui Colonna şi şi-a dat seama că 
are dreptate. 


Mă tem pentru tine, cititorule, la fel cum mă tem pentru mine. 
Aşa cum ai simţit, la începutul acestui text intenţia mea a fost să-ţi 
dezvălui secretele mele, indiferent cât de adânc le ascundeam prin 
coduri. Ţi-am urat să găseşti ceea ce cauţi şi am fost ghidul tău. 

Acum însă descopăr că nu am suficientă încredere în propria 
creaţie ca să continuu în această manieră. Poate că nu pot judeca 
adevărata dificultate a şaradelor conţinute aici, chiar dacă creatorii 
lor mă asigură că nimeni altcineva decât un filosof adevărat nu le 
poate rezolva. Poate că şi aceşti oameni înţelepţi sunt geloşi pe 
secretul meu şi m-au condus intenţionat pe căi greşite ca să poată 
fura ceea ce este pe bună dreptate al nostru. Predicatorul ăsta este 
cu adevărat deştept şi are prozeliţi în fiecare tabără; mă tem să nu- 
mi întoarcă soldaţii împotrivă. 

Ca atare, ca să te apăr pe tine, cititorule, îmi voi continua drumul 
început. Dacă te-ai obişnuit să găseşti o şaradă în interiorul 
capitolelor mele, de aici înainte nu vei mai găsi niciun fel de şaradă 


şi nicio soluţie care să te călăuzească. Pe durata călătoriei lui 
Poliphilo mă voi folosi numai de Regula Celor Patru, dar nu-ţi voi 
oferi nicio sugestie asupra naturii ei. De-acum doar intelectul tău te 
poate îndruma. Fie ca Dumnezeu şi geniul să te păstorească pe 
drumul cel bun, prietene. 


Cred că doar încrederea în forţele proprii l-a împiedicat pe 
Paul să-şi contemple abandonul imediat. Eu îl părăsisem; 
Colonna îl părăsise; acum naviga de unul singur. La început a 
încercat să mă implice iarăşi în proces. Rezolvasem atâtea 
împreună, încât a crezut că ar fi o dovadă de egoism să-mi 
permită să nu fiu de faţă la descoperirea soluţiei. Credea că 
suntem atât de aproape şi că mai aveam atât de puţine de 
făcut. 

Aşa a trecut o săptămână, apoi încă una. Eu reînnodasem 
relaţia cu Katie, reînvăţam să fiu cu ea, să o iubesc numai pe ea. 
Atât de multe se petrecuseră în săptămânile cât fuseserăm 
despărțiți, încât eram mai mult decât interesat să recuperez 
timpul pierdut. Mâncam pe rând la Cloister şi la Ivy. Ea avea 
prieteni noi; împreună ne cream obiceiuri noi. Au început să mă 
intereseze chestiuni legate de familia ei. Mi-am dat seama că, 
după ce i-am recâştigat încrederea complet, Katie a început să- 
mi povestească diverse lucruri. 

Între timp, tot ce învățase Paul despre şaradele lui Colonna a 
început să-l trădeze. Ca un trup ale cărui funcțiuni decad 
treptat, Hypnerotomachia rezista la toate medicamentele pe 
care el încerca să i le administreze. Regula Celor Patru era prea 
vagă; Colonna nu dăduse niciun indiciu despre originea ei. 
Charlie, eroul celei de-a cincea şarade, stătea cu Paul în unele 
nopţi, îngrijorat de efectul produs de abandonul meu. Nu mi-a 
cerut niciodată ajutorul, ştiind ce îmi făcuse cartea prima dată, 
dar înţelegeam de ce stă lângă Paul, ca un doctor care 
supraveghează un pacient despre a cărui boală se teme că va 
evolua rău. Peste toată această poveste începea să se lase 
întunericul, un dezastru pentru iubitorul de carte, iar Paul era 
neajutorat. Fără ajutorul meu avea să sufere până în weekendul 
de Paşte. 


CAPITOLUL 19 

Pe drumul de întoarcere spre Dod, răsfoiesc printre pozele 
făcute de Katie în Battlefield Park din Princeton. Instantaneu 
după instantaneu, am surprins-o în mişcare, alergând spre mine, 
cu părul fluturându-i în vânt, cu gura pe jumătate deschisă, cu 
vorbele prinse undeva dincolo de raza de acţiune a aparatului 
foto. Plăcerea de a-mi imagina vocea ei în aceste poze este 
adevărata bucurie pe care o resimt atunci când le privesc. Peste 
alte douăsprezece ore am s-o văd la Ivy. Am s-o însoțesc la balul 
pe care ea l-a anticipat aproape de când ne-am cunoscut. Ştiu 
ce va aştepta să spun. Că am luat o decizie pe care o respect; 
că mi-am învăţat lecţia. Că nu mă voi întoarce la 
Hypnerotomachia. 

Când ajung înapoi în cameră, mă aştept să-l găsesc pe Paul la 
birou, dar patul lui e tot gol, iar acum au dispărut şi cărţile de pe 
dulap. Pe uşă stă lipit un bilet, scris cu litere mari şi roşii. 


Tom, 

Unde eşti? M-am întors să te caut. Am descoperit ce înseamnă 
4S-10E-2N-6! M-am dus să iau atlasul topografic de la Firestone, 
apoi trec pe la McCosh. Vincent spune că are schiţa. 10:15. 

P. 


Citesc mesajul din nou, punând cap la cap informațiile. În 
subsolul McCosh Hall se află biroul lui Taft din campus. Însă 
ultimul rând îmi dă fiori: „Vincent spune că are schiţa”. Ridic 
telefonul şi sun la sediul echipei de intervenție din campus. 
Charlie ajunge la telefon în câteva secunde. 

— Ce s-a întâmplat, Tom? 

— Paul s-a dus să-l întâlnească pe Taft. 

— Ce? Credeam că se duce să discute cu decanul despre 
Stein. 

— Trebuie să-l găsim. Poţi găsi pe cineva să te înlo... 

N-apuc să termin, că un sunet înfundat întrerupe convorbirea 
şi îl aud pe Charlie cum discută cu cineva la celălalt capăt al 
firului. 

— Când a plecat Paul? întreabă el, revenind la telefon. 

— Acum zece minute. 

— Vin. O să-l prindem din urmă. 


x 


Volkswagen-ul Karmann Ghia din 1973 al lui Charlie apare în 
spatele internatului cincisprezece minute mai târziu. Bătrâna 
maşină arată ca o broască de metal ruginită. Nici nu apuc să mă 
aşez bine pe scaunul din dreapta, că Charlie bagă maşinuţa în 
marşarier. 

— Ce ţi-a luat atât de mult? îl întreb eu. 

— Când plecam, o reporteriţă a apărut la sediu, îmi răspunde 
el. Voia să discute cu mine despre noaptea trecută. 

— Şi? 

— Cineva de la departamentul de poliţie i-a povestit ce a spus 
Taft la interogatoriu. 

Cotim pe Elm Drive, unde zloata de pe asfalt face şoseaua să 
arate ca un ocean încremenit. 

— Nu tu mi-ai spus că Taft îl cunoaşte pe Richard Curry de 
multă vreme? 

— Mda. De ce? 

— Pentru că el le-a declarat poliţiştilor că îl ştie pe Curry 
numai datorită lui Paul. 

Chiar atunci când intrăm în partea de nord a campusului îl 
zăresc pe Paul în curtea dintre bibliotecă şi departamentul de 
istorie, îndreptându-se spre McCosh. 

— Paul! îl strig eu pe geam. 

— Ce faci? izbucneşte Charlie, trăgând maşina cât mai 
aproape de Paul. 

— Am rezolvat-o! exclamă Paul, surprins să ne vadă. Toată 
povestea. Am nevoie doar de schiţă. Tom, n-o să-ţi vină să crezi. 
Este cel mai ului... 

— Ce? Spune-mi! 

Dar Charlie nu vrea să audă nimic din toate astea. 

— Nu te duci la Taft, proclamă el. 

— Nu înţelegi. E rezolvată... 

Charlie se lasă pe claxonul maşinii, umplând curtea cu 
zgomote. 

— Ascultă-mă bine, îl întrerupe el. Paul, treci în maşină. 
Mergem acasă. 

— Are dreptate, îl susţin şi eu. N-ar fi trebuit să vii aici singur. 

— Mă duc la Vincent, rosteşte Paul încet, începând să meargă 
iarăşi în direcţia biroului lui Taft. Ştiu ce fac. 


Charlie dă cu spatele, păstrând pasul cu Paul. 

— Crezi că o să-ţi dea pur şi simplu ce vrei? 

— El m-a sunat, Charlie. A spus că asta va face. 

— A recunoscut că l-a furat de la Curry? îl întreb eu. De ce ti- 
ar da schiţa acum? 

— Paul, intervine Charlie, oprind maşina. Nu-ţi va da nimic. 

Auzindu-l cât e de tranşant, Paul se opreşte. 

Charlie îşi coboară tonul vocii şi îi explică ce aflase de la 
reporteriţă. 

— Noaptea trecută, când poliţia l-a întrebat pe Taft dacă se 
poate gândi la cineva care să-i fi făcut rău lui Stein, Taft a 
declarat că se poate gândi la doi oameni. 

Expresia de pe chipul lui Paul începe să se modifice, iar 
emoția descoperirii îi dispare treptat. 

— Primul era Curry, continuă Charlie. Cel de-al doilea eşti tu. 
Face o pauză, ca să se facă bine înţeles. Aşa că nu-mi pasă ce ți- 
a spus individul la telefon. Trebuie să stai departe de el. 

Pe lângă noi trece gâfâind o veche camionetă albă. Zăpada 
scârţâie sub cauciucurile ei. 

— Atunci ajutaţi-mă, ne roagă Paul. 

— O vom face. Charlie deschide portiera. Te ducem acasă. 

Paul îşi înfăşoară mai bine haina în jurul trupului. 

— Ajutaţi-mă venind cu mine. După ce iau schiţa de la 
Vincent, nu mai am nevoie de el. 

Charlie se uită prostit la el. 

— Tu ne auzi măcar? 

Însă povestea are anumite aspecte pe care Charlie nu le 
înţelege. Habar n-are ce înseamnă faptul că Taft a ascuns schiţa 
în tot acest timp. 

— Sunt atât de aproape de a avea schiţa în mâinile mele, 
Charlie, îi spune Paul. Nu trebuie decât să am grijă de ceea ce 
am descoperit. Şi tu îmi spui să mă duc acasă? 

— Ascultă, începe Charlie, spun doar că trebuie să... 

Însă îl întrerup eu. 

— Paul, venim cu tine. 

— Cum??? izbucneşte Charlie. 

— Haide! 

Deschid portiera. 

Paul se întoarce, neaşteptându-se la o asemenea mutare. 

— Dacă are de gând să se ducă şi fără noi, îi spun eu lui 


Charlie printre dinţi, intrând înapoi în maşină, atunci merg şi eu. 

Paul îşi reia drumul către McCosh, în vreme ce Charlie se 
gândeşte ce să facă. 

— Taft nu poate face nimic dacă ne vede pe toţi trei, insist eu. 
Ştii bine asta. 

Charlie oftează încet, trimițând un nor de aburi în aer. În cele 
din urmă îşi face loc în zăpadă ca să parcheze maşina şi scoate 
cheile din contact. 


Drumul pe jos durează o eternitate prin zăpada proaspăt 
depusă. Biroul lui Taft se află undeva pitit prin măruntaiele 
clădirii McCosh, unde holurile sunt atât de înghesuite şi scările 
atât de abrupte, încât suntem obligaţi să mergem în şir indian. E 
greu de crezut că Vincent Taft poate respira aici, darămite să se 
mai şi mişte. Chiar şi eu am senzaţia că sunt prea mare pentru 
un astfel de loc. Probabil că Charlie are senzaţia că e prins într-o 
capcană. 

Mă uit înapoi ca să mă asigur că e încă acolo. Vederea lui în 
urma noastră, umplând spaţiul uşilor şi acoperindu-ne spatele, 
îmi conferă suficientă încredere ca să înaintez. Pricep acum 
ceea ce nu voisem să recunosc înainte: dacă Charlie n-ar fi venit 
cu noi, n-aş fi putut merge mai departe. 

Paul ne conduce pe un ultim coridor, către camera singuratică 
de la capăt. Fiind sfârşit de săptămână şi, în plus, vacanţă, toate 
celelalte birouri sunt încuiate şi întunecate. Văd o rază puternică 
de lumină ieşind pe sub uşa albă pe care stă atârnată o tăbliță 
cu numele lui Taft. Vopseaua de pe uşă este scorojită. Spre 
capătul de jos al uşii se vede o linie uşor decolorată, semnul 
lăsat de o veche inundație venită din tunelele subterane aflate 
chiar sub podeaua subsolului, ca o pată rămasă necurăţată încă 
de la sosirea lui Taft acolo. 

Paul ridică mâna să ciocănească, dar în aceeaşi clipă se aude 
o voce dinăuntru: 

— Ai întârziat. 

E mârâitul specific al lui Taft. 

Clanţa geme sub apăsarea mâinii lui Paul. Îl simt pe Charlie 
lovindu-se de spatele meu. 

— Hai, intraţi, şopteşte el, împingându-mă înainte. 


Taft stă singur în spatele unui imens birou vechi, cufundat 
într-un fotoliu de piele. Şi-a aruncat sacoul de tweed pe spătar 
şi, cu mânecile cămăşii suflecate până la coate, corectează nişte 
pagini de manuscris cu un pix roşu care pare minuscul în 
pumnul lui gigantic. 

— Aştia de ce au venit aici? întreabă el, autoritar. 

— Dati-mi schiţa, rosteşte Paul, trecând direct la subiect. 

Taft se uită la Charlie, apoi la mine. 

— Staţi jos, ne invită el, îndreptându-şi două degete groase 
spre nişte scaune. 

Privesc în jur, încercând să îl ignor. Rafturi de lemn pline cu 
cărţi se aliniază prin micul birou pe toate părţile, acoperind 
pereţii albi. Pe suprafeţele de lemn se văd dâre de praf în 
locurile unde cărţile au fost scoase pentru a fi citite. Pe covor se 
observă o dâră acolo unde Taft a făcut cărare mergând de la 
birou la uşă. 

— Luaţi loc, repetă Taft. 

Paul vrea să refuze, dar Charlie îl împinge pe scaun, dorind să 
termine mai repede cu toată povestea asta. 

Taft scoate o cârpă şi se şterge la gură. 

— Tom Sullivan, rosteşte el, ca şi cum şi-ar fi dat în sfârşit 
seama cine sunt eu. 

Dau din cap, dar nu scot nicio vorbă. Deasupra capului său, 
pe perete, este montat un vechi instrument din lemn, un stâlp al 
infamiei, cu fălcile deschise. Singurele pete de culoare sau de 
lumină din încăpere sunt date de maroniul-roşcat al cotoarelor 
de cărţi şi de auriul paginilor împodobite. 

— Lăsaţi-l în pace, spune Paul, aşezându-se. Unde e schiţa? 

Mă surprinde cât de hotărâtă pare vocea lui. 

Taft ezită şi îşi duce ceaşca de ceai la buze. Ochii lui au o 
căutătură ciudată, ca şi cum s-ar aştepta ca unul dintre noi să 
sară la bătaie. În cele din urmă, se ridică de pe fotoliul de piele, 
îşi suflecă şi mai mult mânecile cămăşii, apoi se duce către un 
spaţiu gol din rafturile cu cărţi unde există un seif încastrat în 
perete. Formează combinaţia cu o mână păroasă, apoi trage de 
mâner şi deschide uşiţa. Îşi bagă mâna înăuntru şi scoate un 
carneţel cu coperte din piele. 

— Asta e? întreabă Paul cu voce slabă. 

Taft îl deschide şi scoate ceva dinăuntru, dar e doar o hârtie 
cu antetul institutului, datată cu două săptămâni în urmă. 


— Vreau să ştii cum stau lucrurile, spune Taft. Citeşte! 
Când văd ce efect are hârtia asupra lui Paul, mă aplec ca să 
citesc şi eu. 


Decanului Meadows, 


Ca urmare a conversaţiei noastre din 12 martie privitoare la Paul 
Harris, iată informaţiile adiţionale pe care le-aţi cerut. Aşa cum ştiţi, 
domnul Harris a solicitat mai multe amânări şi a păstrat secretul 
privind conţinutul muncii sale. Am înţeles de ce doar atunci când, la 
insistenţele mele, mi-a înaintat un raport final privind progresele 
înregistrate. Veţi găsi ataşată o copie a articolului meu, 
„Dezvăluirea misterului: Francesco Colonna şi Hypnerotomachia 
Poliphili”, programat pentru apariţie la toamnă în Renaissance 
Quarterly. Totodată, veţi găsi ataşată şi o copie a raportului privind 
progresul înregistrat de domnul Harris, în scopul comparării. Vă rog 
să mă contactaţi dacă mai aveţi întrebări. 


Cu sinceritate, 
dr. Vincent Taft 


Rămânem cu toţii fără grai. 

Nemernicul se întoarce spre Charlie şi spre mine. 

— Am muncit la asta treizeci de ani, spune el, cu o indiferenţă 
ciudată în voce. lar acum rezultatele nici măcar nu poartă 
numele meu. Nu mi-ai fost niciodată recunoscător, Paul. Nici 
atunci când te-am prezentat lui Steven Gelbman. Nici atunci 
când ai primit acces special la Sala Cărţilor Rare. Nici atunci 
când ţi-am acordat multiple amânări datorate muncii tale 
ineficiente. Niciodată. 

Paul e prea şocat ca să răspundă. 

— Nu-ţi voi permite să mă dai la o parte, continuă Taft. Am 
aşteptat prea mult. 

— Dar au şi celelalte rapoarte ale mele, îngaimă Paul. Au 
dosarele lui Bill. 

— N-au primit niciun raport de la tine, spune Taft, deschizând 
un sertar şi scoțând de acolo un teanc de formulare. Şi cu 
siguranţă că nu au niciun dosar de la Bill. 

— Vor şti că n-a fost opera dumneavoastră. N-aţi publicat 
nimic despre Francesco de douăzeci şi cinci de ani. Nici măcar 
nu mai lucraţi la Hypnerotomachia. 


Taft se trage de barbă. 

— Renaissance Quarterly a primit deja trei schiţe preliminare 
ale articolului meu. lar azi-noapte am primit mai multe telefoane 
de felicitare în urma discursului pe care l-am ţinut. 

Amintindu-mi de datele de pe scrisorile lui Stein, îmi dau 
seama de proveniența acestei idei, de lunile de suspiciune 
reciprocă între Stein şi Taft legată de cine anume va reuşi să 
fure primul cercetarea lui Paul. 

— Dar el are concluziile, intervin eu, când văd că Paul nu 
reacţionează. Pe care nu le-a spus nimănui. 

Mă aştept ca Taft să fie surprins neplăcut, dar el pare amuzat. 

— Concluzii atât de repede, Paul? se miră el. Şi cui trebuie 
atribuit acest succes neaşteptat? 

E clar că ştie de jurnal. 

— Dumneata l-ai lăsat pe Bill să-l găsească, spune Paul. 

— Încă nu ştiţi ce a descoperit, insist eu. 

— lar tu, rosteşte Taft, întorcându-se către mine, eşti la fel de 
ameţit cum şi era tatăl tău. Crezi că, dacă un băiat poate desluşi 
semnificaţia acelui jurnal, nu o pot face şi eu? 

Paul e ametit. Privirea îi aleargă roată prin încăpere. 

— Tata credea că sunteţi un idiot, îi spun eu. 

— Tatăl tău a murit aşteptând o muză care să-i şoptească la 
ureche, râde Taft. Cercetarea înseamnă rigoare, nu inspiraţie. 
Nu m-a ascultat niciodată şi a suferit pentru asta. 

— A avut dreptate cu cartea aia. Dumneata te-ai înşelat. 

În ochii lui Taft se citeşte ura. 

— Ştiu ce a făcut, băiete. N-ar trebui să fii atât de mândru. 

Mă uit în fugă la Paul, neînţelegând, dar Paul s-a îndepărtat cu 
câţiva paşi de birou, către raftul cu cărţi. 

Taft se apleacă puţin. 

— Îl poţi învinovăţi de ceva? A eşuat, s-a acoperit de ruşine. 
Respingerea cărţii lui a fost lovitura de graţie. 

Mă răsucesc pe călcâie, simţindu-mă ca şi cum aş avea un 
cuţit înfipt în spate. 

— Şi a făcut-o cu propriul fiu în maşină, continuă Taft. Cât de 
evident. 

— A fost un accident... îngaim eu. 

Taft zâmbeşte fioros. 

Fac un pas spre el. Charlie îşi înfige o mână în pieptul meu, 
dar îl îndepărtez. Taft se ridică încet de pe fotoliu. 


— Tu i-ai făcut-o, rostesc eu, vag conştient că am început să 
tip. 
Mâna lui Charlie mă opreşte din nou, dar eu îl îndepărtez, 
păşind înainte până când tăblia biroului mi se înfige în cicatricea 
de pe picior. 

Taft iese din spatele biroului, venind aproape de mine. 

— Te provoacă, Tom, rosteşte Paul încet, din cealaltă parte a 
încăperii. 

— Şi-a făcut-o singur, aruncă Taft. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, înainte de a mă înfige în 
el cu toată forţa, este zâmbetul de pe faţa lui. Taft cade, 
prăbuşindu-se sub propria greutate, cu un zgomot care face 
podeaua să se cutremure. Totul pare să se învârtă în jurul meu. 
Se aud voci ţipând, vederea mi se înceţoşează şi mâinile lui 
Charlie încearcă din nou să mă tragă înapoi. 

— Haide, spune el. 

Încerc să mă eliberez, dar strânsoarea lui e mai puternică 
acum. 

— Haide, îi repetă el lui Paul, care continuă să se holbeze la 
Taft întins pe jos. 

Dar e prea târziu. Taft se ridică împleticindu-se, apoi se 
întinde spre mine. 

— Stai departe de el, îl avertizează Charlie, întinzând o mână 
spre Taft. 

Taft se uită urât la mine printre braţele lui Charlie. Paul 
aruncă o privire prin încăpere, căutând ceva, fără să ia în seamă 
agitația din jur. În cele din urmă, Taft îşi revine în fire şi întinde 
mâna după telefon. 

Pe chipul lui Charlie apare brusc teama. 

— Să mergem, spune el, dându-se înapoi. Acum. 

Taft apasă trei taste, unele pe care Charlie le-a văzut prea des 
ca să se înşele. 

— Poliţia, spune Taft în receptor, privind drept spre mine. Vă 
rog să veniţi imediat. Sunt atacat în biroul meu. 

Charlie mă împinge afară pe uşă. 

— Du-te! zice el. 

Chiar atunci, Paul se repede la seiful deschis şi scoate tot ce 
mai rămăsese înăuntru. Apoi începe să tragă de hârtii şi de cărţi 
de pe rafturi, răvăşind şi răsturnând tot ce-i cade în mână. Când 
îşi dă seama că are un teanc de hârtii de-ale lui Taft în mână, 


Paul se retrage şi iese pe uşă, fără să arunce vreo privire către 
Charlie sau către mine. 

Pornim în goană după el. Ultimul lucru pe care îl aud dinspre 
biroul lui Taft este glasul individului, anunțând numele noastre 
echipajelor de poliţie. Vocea i se aude prin uşa deschisă, 
răsunând pe coridor. 


* 


Gonim pe coridor către scările întunecate de la subsol, când 
de sus se simte un val de frig. Doi ofiţeri ai poliţiei din campus 
au apărut în capul scărilor, la parter. 

— Rămâneţi pe loc! strigă unul din ei din capul scării înguste. 

Încremenim pe loc. 

— Poliţia campusului! Nu mişcaţi! 

Paul se uită peste umărul meu către capătul coridorului, 
strângând hârtiile din mâna stângă. 

— Fă cum îţi spun ei, îl sfătuieşte Charlie. 

Însă eu ştiu ce i-a atras atenţia lui Paul. Undeva pe acolo se 
află o toaletă de serviciu. În interiorul ei se găseşte o intrare 
spre tunele. 

— Tunelele nu sunt sigure, rosteşte Charlie printre dinţi, 
apropiindu-se de Paul ca să-l împiedice să fugă. Au început 
construc... 

Poliţiştii confundă mişcarea acestuia cu intenţia de fugă şi 
unul se repede în jos pe scări, exact în clipa în care Paul 
ţâşneşte spre uşă. 

— Stai! ţipă inspectorul. Nu intra acolo! 

Dar Paul este deja la intrare, deschide panoul de lemn şi 
dispare înăuntru. 

Charlie nu ezită nicio secundă. Înainte ca vreunul din copoi să- 
şi dea seama, el este cu doi paşi mai în faţă, înaintând repede 
spre uşă. Aud o bufnitură când sare în tunel, încercând să-l 
oprească pe Paul. Apoi vocea lui răsună de jos, strigându-l pe 
Paul. 

— leşiţi imediat! tună polițistul, împingându-mă în faţă. 

Ofiţerul se apleacă şi strigă din nou, dar singurul răspuns 
primit este tăcerea. 

— Cheamă..., începe primul ofiţer să spună, când un zgomot 
îngrozitor se aude dinspre tunele, iar sala cazanelor de lângă noi 


începe să sfârâie. 
Imi dau seama imediat ce s-a întâmplat: a explodat o ţeavă 
de aburi. lar acum îl aud şi pe Charlie urlând. 


* 


Într-o secundă sunt în pragul toaletei de serviciu. Gaura de 
acces este în beznă profundă, aşa că sar în gol. Când ating solul, 
simt adrenalina la maximum, săgetându-mă ca un fulger, iar 
durerea aterizării se stinge înainte de a mi se întinde în corp. Mă 
forţez să mă ridic. Charlie geme în depărtare, conducându-mă 
spre el, în vreme ce polițistul ţipă undeva deasupra. Unul din 
inspectori are prezenţa de spirit să-şi dea seama ce se petrece. 

— Chemăm o ambulanţă, strigă el înspre tunel. Mă puteţi 
auzi? 

Mă deplasez printr-o ceaţă densă şi umedă. Căldura devine 
mai puternică, dar eu nu mă pot gândi decât la Charlie. Câteva 
secunde bune, şuieratul ţevii de abur reduce orice altceva la 
tăcere. i 

Gemetele lui Charlie sunt mai clare acum. Inaintez, încercând 
să ajung la el. În cele din urmă îl găsesc, la un cot de ţeavă. Stă 
încovrigat şi zace nemişcat. Hainele îi sunt în dezordine, iar 
părul îi stă lipit de cap. Pe măsură ce privirea mi se obişnuieşte 
cu întunericul, văd la distanţă o gaură într-o ţeavă imensă de la 
nivelul solului. 

— Mmm, geme Charlie. 

Nu pricep. 

— Mmm... 

Îmi dau seama că încearcă să-mi rostească numele. 

Pieptul îi este ud leoarcă. Aburul l-a lovit drept în pântece. 

— Te poţi ridica? îl întreb, încercând să-i petrec braţul pe după 
umăr. 

— Mmm... mormăie el, pierzându-şi cunoştinţa. 

Strângând din dinţi, încerc să îl ridic, dar parcă aş încerca să 
mişc un munte din loc. 

— Haide, Charlie, îl implor eu, săltându-l puţin de pe loc. Nu- 
mi leşina în braţe! 

Îmi dau seama că este din ce în ce mai slăbit. Trupul lui se 
lasă tot mai greu în braţele mele. 

— Ajutor! urlu eu în depărtare. Vă rog să mă ajutaţi! 


În cămaşa lui se văd nişte găuri, acolo unde presiunea 
aburului a distrus materialul, udându-l pe Charlie până la piele. 
Abia îi mai simt respiraţia. 

— Mmm... horcăie el, încercând să mă prindă de mână cu un 
deget. i 

ÎI apuc de umeri şi îl scutur din nou. Într-un târziu aud paşi. Un 
fascicul luminos sfâşie aburul. Zăresc un doctor - chiar doi - 
care aleargă spre mine. 

În mai puțin de o secundă ajung suficient de aproape ca să le 
zăresc fețele. Dar când fasciculele lanternelor luminează în 
sfârşit trupul lui Charlie, îl aud pe unul din ei exclamând: 

— O, lisuse! 

— Eşti rănit? mă întreabă celălalt, pipăindu-mi pieptul cu 
mâinile. 

Mă holbez la el, neînţelegând nimic. Apoi, uitându-mă la 
cercul trasat pe stomacul meu de lanterna omului, pricep. Apa 
împrăştiată pe pieptul lui Charlie nu e de fapt apă. Sunt murdar 
tot de sângele lui. 

Ambii paramedici se ocupă acum de Charlie, încercând să îl 
ridice în picioare. Ajunge şi un al treilea doctor şi încearcă să mă 
ia de acolo, dar mă lupt cu el, încercând să stau lângă Charlie. 
Treptat simt că îmi vine rău. Mă simt total dezorientat din cauza 
întunericului şi a căldurii. Două mâini mă conduc afară din tunel, 
îi văd pe cei doi ofiţeri, acum cu alţi doi poliţişti în spatele lor, 
urmărind cu toţii cum echipajul ambulanţei mă scoate la 
suprafaţă. 

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este expresia de pe chipul 
inspectorului în vreme ce stă acolo, urmărindu-mă cum apar din 
beznă, plin de sânge din cap până-n picioare. La început pare 
uşurat să mă vadă scăpat teafăr din nenorocire. Apoi expresia i 
se schimbă şi uşurarea îi dispare din priviri când îşi dă seama că 
sângele nu e al meu. 


CAPITOLUL 20 

Mă trezesc pe un pat din Centrul Medical Princeton, la câteva 
ore de la accident. Paul stă lângă mine, bucuros să mă vadă 
treaz, iar un poliţist stă de pază în faţa uşii. Cineva m-a 
schimbat într-o cămaşă de spital care foşneşte ca un scutec 
când mă ridic în capul oaselor. Sub unghiile mele se vede sânge, 
negru ca pământul, iar în aer simt un miros familiar, pe care mi-l 
amintesc din precedenta experienţă spitalicească. Mirosul bolii 
amestecat cu dezinfectant. Mirosul medicamentelor. 

— Tom? rosteşte Paul. 

Mă proptesc în cot ca să mă întorc cu faţa spre el, dar durerea 
îmi săgetează braţul. 

— Ai grijă, mă avertizează el, aplecându-se puţin spre mine. 
Doctorul spune că te-ai rănit la umăr. 

Pe măsură ce devin tot mai conştient, simt durerea sub 
bandaj. 

— Ce ţi s-a întâmplat acolo jos? întreb eu. 

— A fost o prostie. Am reacţionat instinctiv. Nu m-am putut 
întoarce la Charlie după explozia ţevii. Tot aburul venea în 
direcţia mea. M-am întors prin cea mai apropiată ieşire şi poliţia 
m-a adus aici. 

— Unde e Charlie? 

— La urgenţă. Nu are voie nimeni să intre la el. 

Vocea i se stinge. După ce se freacă la ochi, priveşte pe uşă. 
O femeie în vârstă trece pe coridor într-un cărucior cu rotile, cu 
repeziciunea unui puşti într-o maşinuţă de carting. Polițistul se 
uită la ea, dar fără să zâmbească. Pe pardoseala de ceramică se 
vede o inscripţie care avertizează: ATENŢIE: SUPRAFAŢA 
ALUNECOASĂ. 

— Se simte bine? îl întreb eu. 

Paul îşi menţine privirea aţintită asupra uşii. 

— Nu ştiu. Will spune că era chiar lângă ţeava spartă când |- 
au găsit. 

— Will? 

— Will Clay, prietenul lui Charlie. Paul îşi lasă o mână pe 
balustrada patului. El te-a scos afară. 

Încerc să-mi aduc aminte, dar nu zăresc decât nişte siluete în 
tunele, vag luminate de lanterne. 

— El şi Charlie au schimbat tura când voi doi aţi venit după 
mine, adaugă Paul. 


În vocea lui se simte o mare tristeţe. Este convins că totul s-a 
petrecut din vina lui. 

— Vrei s-o sun pe Katie şi să-i spun că eşti aici? mă întreabă 
el. 

Clatin din cap. Vreau să îmi revin întâi. 

— O s-o sun eu mai târziu. 

Bătrâna în cărucior trece din nou pe coridor. De această dată 
zăresc ghipsul de la piciorul ei stâng, întinzându-se de la 
genunchi la degete. Părul îi este ciufulit, iar pantalonii îi sunt 
suflecaţi deasupra genunchiului, însă în ochi i se zăreşte o 
sclipire. Îi aruncă ofițerului un zâmbet sfidător când trece pe 
lângă el, ca şi cum nu şi-ar fi rupt un os, ci ar fi comis 
intenţionat un act de încălcare a legii. Charlie mi-a povestit 
odată că pacienţii în vârstă se simt bine uneori după o căzătură 
uşoară sau dacă fac o formă de boală fără complicaţii. Pierderea 
unei bătălii le aminteşte de faptul că totuşi continuă să câştige 
în războiul vieţii. Brusc am sentimentul acut al absenței lui 
Charlie. Mă loveşte pustietatea acolo unde mă aştept să aud 
vocea lui. 

— Trebuie să fi pierdut o groază de sânge, spun eu. 

Paul îşi priveşte mâinile. În tăcerea lăsată, aud un zgomot 
dincolo de paravanul dintre patul meu şi patul alăturat. Chiar 
atunci, în încăpere intră o doctoriţă. Ofiţerul de la uşă o opreşte. 
Cei doi schimbă în şoaptă câteva cuvinte. 

— Thomas? întreabă ea, venind încruntată la căpătâiul patului 
meu, cu un carnet în mână. 

— Da? 

— Sunt doctorul Jansen. Se duce în partea opusă a patului ca 
să-mi examineze braţul. Cum te simţi? 

— Bine. Ce face Charlie? 

Femeia îmi cercetează un pic braţul, suficient cât să mă 
strâmb niţel. 

— Nu ştiu. Este la urgenţă de când a ajuns aici. 

Nu am mintea suficient de limpede ca să-mi dau seama ce 
înseamnă faptul că ea îl recunoaşte pe Charlie după numele 
mic. 

— Se va face bine? 

— E prea devreme de spus, zice ea, fără să-şi ridice privirea. 

— Când îl putem vedea? o întreabă Paul. 

— Fiecare lucru la timpul lui, răspunde femeia, ridicându-mă 


mai sus pe pernă. Cum te simţi acum? 

— Bine. 

— Şi acum? întreabă din nou apăsând cu două degete pe 
clavicula mea. 

— Bine. 

Continuă să mă pipăie pe spate, pe coate, la încheietura 
mâinii şi la cap. Foloseşte şi stetoscopul pentru mai multă 
siguranţă, după care, în sfârşit, se opreşte. Doctorii sunt ca 
pariorii; caută mereu combinaţia corectă. Pacienţii sunt ca nişte 
maşinării cu monede; dacă li se răsucesc braţele suficient de 
mult timp, s-ar putea ca doctorul să dea peste combinaţia 
câştigătoare. 

— Ai noroc că n-a fost mai rău, îmi spune ea. Nu există nicio 
fractură, dar țesutul moale a fost lovit serios. O să simţi durerea 
când va înceta efectul analgezicului. Pune gheaţă de două ori pe 
zi timp de o săptămână, apoi va trebui să te întorci ca să te mai 
examinam o dată. 

Femeia miroase foarte obişnuit - o combinaţie între sudoare şi 
săpun. Aştept să scoată un carnet cu reţete, amintindu-mi de 
dulapul plin cu medicamente pe care l-am avut după accident, 
dar n-o face. 

— Cineva de afară ar vrea să vorbească cu tine, îmi spune ea 
în schimb. 

Pentru că o spune cu atâta amabilitate, pentru o secundă îmi 
imaginez că în hol e un prieten - poate Gil, care s-a întors de la 
club, sau poate chiar mama, care a venit cu avionul din Ohio. 
Brusc, nu mai ştiu cât timp a trecut de când m-au scos din 
subteran. 

Însă în cadrul uşii apare un alt chip, unul pe care nu l-am mai 
văzut înainte. O altă femeie, dar nu o doctoriţă şi cu siguranţă 
nu mama mea. E scundă şi îndesată, înfăşurată într-o fustă 
neagră până la glezne şi purtând ciorapi negri. O bluză albă şi 
un sacou roşu îi conferă un aer maternal, dar primul meu gând 
este că femeia este administrator la universitate. 

Doctorita şi femeia îşi aruncă una alteia o privire, apoi 
schimbă locurile, una plecând şi cealaltă intrând. Femeia cu 
ciorapi negri se opreşte lângă pat şi îi face semn lui Paul, care 
se ridică şi se duce la ea. Cei doi au o scurtă conversaţie pe care 
n-o aud - apoi, pe neaşteptate, Paul mă întreabă dacă sunt bine, 
aşteaptă ca eu să dau din cap şi iese din încăpere, de unde îl 


preia un bărbat care aştepta lângă uşă. 

— Domnule poliţist, rosteşte femeia, vrei să închizi uşa după 
tine? 

Spre surprinderea mea, omul dă din cap şi închide uşa, 
lăsându-ne singuri. 

Femeia vine lângă mine şi se opreşte să arunce o privire către 
patul de dincolo de paravan. 

— Cum te simţi, Tom? 

Se aşază pe scaunul pe care stătuse Paul, făcându-l să 
dispară sub trupul ei masiv. Are nişte obraji bucălaţi. Când 
vorbeşte, obrajii ei par plini de alune. 

— Nu atât de bine, rostesc eu îngrijorat. 

Îmi întorc partea dreaptă a corpului spre ea, arătându-i 
bandajul. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

— Fiul meu a fost aici luna trecută, rosteşte ea absentă, 
căutând ceva în buzunarul hainei. Apendictomie. 

Tocmai vreau s-o întreb cine este, când ea scoate un mic 
portofel de piele din buzunarul de la piept. 

— Tom, eu sunt detectiv Gwynn. Aş vrea să discut cu tine 
despre cele petrecute astăzi. 

Deschide portofelul ca să-mi arate insigna, apoi îl bagă la loc 
în buzunar. 

— Unde e Paul? 

— Discută cu detectivul Martin. Aş vrea să-ţi pun câteva 
întrebări despre William Stein. Ştii cine era? 

— A murit azi-noapte. 

— A fost ucis. Lasă ca o tăcere scurtă să-i accentueze ultimul 
cuvânt. L-a cunoscut vreunul dintre colegii tăi de apartament? 

— Paul. Au lucrat împreună la Institutul de Studii Avansate. 

Femeia scoate un carneţel din buzunarul hainei. 

— Îl cunoşti pe Vincent Taft? 

— Cât de cât, răspund, sesizând că e vorba de ceva 
important. 

— Ai fost la biroul lui mai devreme astăzi? 

Simt în tâmple cum îmi creşte tensiunea. 

— De ce? 

— Te-ai luat la bătaie cu el? 

— N-aş numi-o bătaie. 


Femeia îşi notează ceva. 

— Tu şi colegii tăi aţi fost în muzeu noaptea trecută? întreabă 
ea, răsfoind un dosar pe care îl ţinea în mână. 

Intrebarea pare să aibă o mie de implicaţii. Mă gândesc. Paul 
şi-a acoperit mâinile cu mânecile cămăşii când a atins scrisorile 
lui Stein. Nimeni nu ne-ar fi putut vedea chipurile în întuneric. 

—Nu. 

Poliţista îşi frecă buzele una de cealaltă, aşa cum procedează 
unele femei după ce se rujează. Nu reuşesc să înţeleg limbajul 
trupului ei. In cele din urmă, scoate o foaie de hârtie din dosar şi 
mi-o dă. Este o fotocopie a paginii pe care eu şi Paul am semnat 
pentru a intra în muzeu. Data şi ora sunt ştampilate lângă 
fiecare intrare. 

— Cum ai intrat în biblioteca muzeului? 

— Paul avea codul de acces, spun eu, renunțând la minciuni. 
L-a primit de la Bill Stein. 

— Biroul lui Stein a fost inclus în scena crimei. Ce căutaţi? 

— Nu ştiu. 

Detectivul îmi aruncă o privire plină de compasiune. 

— Cred că prietenul tău Paul a intrat într-un bucluc mai mare 
decât crezi tu, zice ea. 

Aştept să îmi explice mai clar ce înseamnă acest bucluc, să- 
mi dea un termen legal, dar n-o face. În schimb, rosteşte: 

— Pe foaia asta de acces este numele tău, nu? Ridică hârtia şi 
o ia înapoi. Şi tot tu l-ai atacat pe doctorul Taft. 

— N-am... 

— Ce ciudat că prietenul tău Charlie a fost cel care a încercat 
să-l resusciteze pe William Stein. 

— Charlie e paramedic... 

— Dar unde era Paul Harris? 

Pentru o clipă, masca de amabilitate dispare. Parcă i se ridică 
o perdea de pe ochi şi aerul de bonomie se face nevăzut. 

— Trebuie să te gândeşti la tine, Tom. 

Nu-mi dau seama dacă e un avertisment sau o ameninţare. 

— Prietenul tău Charlie e în aceeaşi barcă, continuă ea. Dacă 
reuşeşte să scape din chestia asta... Aşteaptă, lăsând cuvintele 
în suspensie. Tu spune-mi adevărul! 

— Dar am făcut-o. 

— Paul Harris a plecat din amfiteatru înainte de sfârşitul 
discursului lui Taft. 


— Da. 

— Ştia unde e biroul lui Stein. 

— Lucrau împreună. Da. 

— A fost ideea lui să daţi buzna în muzeul de artă? 

— Avea chei. N-am dat buzna. 

— Şi a fost ideea lui să daţi iama prin biroul lui Stein. 

Ştiu că nu e cazul să răspund. In acest moment nu există 
răspunsuri corecte. 

— A alergat de la poliţia campusului până în dreptul biroului 
lui Taft, Tom. De ce să fi făcut asta? 

N-ar înţelege şi nici nu are chef să înţeleagă. Ştiu încotro se 
îndreaptă interogatoriul ăsta, dar nu mă pot gândi decât la ce a 
zis ea despre Charlie. 

„Dacă reuşeşte să scape din chestia asta.” 

— Este un student strălucit, Tom. Asta e renumele lui aici. 
Apoi profesorul Taft i-a descoperit plagiatul. Cine crezi că i-a 
spus lui Taft? 

Cărămidă după cărămidă, ea construieşte parcă un zid între 
mine şi prietenul meu. 

— William Stein, turuie ea mai departe, ştiind că am trecut 
dincolo de punctul în care o pot ajuta. Imaginează-ţi cum s-a 
simţit Paul. Cât de furios trebuie să fi fost! 

Brusc se aude un ciocănit în uşă. Înainte ca vreunul din noi să 
poată spune ceva, uşa se deschide. 

— Doamnă detectiv? rosteşte un alt om al legii. 

— Ce e? 

— Cineva de aici vrea să vă vorbească. 

— Cine? 

Omul se uită la un cartonaş din mână. 

— O doamnă decan de la colegiu. 

Poliţista mai rămâne lângă mine câteva clipe, apoi se ridică şi 
pleacă spre uşă. 

După plecarea ei se lasă o tăcere încordată. Trece aşa o 
vreme. Văzând că nu se întoarce, mă ridic mai bine pe pat şi 
privesc în jur după cămaşă. M-am săturat de spitale şi mă simt 
suficient de bine ca să-mi îngrijesc singur braţul. Vreau să-l văd 
pe Charlie; vreau să aflu ce i-au spus lui Paul. Haina îmi atârnă 
de marginea patului. Încep să-mi mut greutatea corpului uşor ca 
să mă dau jos din pat. 

Chiar atunci, clanţa se mişcă şi uşa se deschide. Detectivul 


Gwynn se întoarce. 

— Eşti liber să pleci, spune ea brusc. Cineva de la biroul 
decanului te va contacta. 

Nu pot decât să mă întreb ce s-a întâmplat acolo. Femeia îmi 
dă cartea ei de vizită şi mă priveşte cu atenţie. 

— Dar vreau să te gândeşti la ce ţi-am spus, Tom. 

Dau din cap. Pare că mai vrea să adauge ceva, dar se abţine. 
Fără să mai scoată vreo vorbă, se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. 
După ce uşa se închide, e deschisă pe neaşteptate de altcineva. 
Încremenesc, aşteptându-mă să intre decanul. Dar de această 
dată este un chip prietenos. Este Gil, încărcat cu tot felul de 
pachete. În mâna lui stângă se află exact lucrurile de care am 
eu mai multă nevoie acum: un schimb curat de haine. 

— Eşti bine? întreabă el. 

— Mda. Ce se petrece? 

— Am primit un telefon de la Will Clay. Mi-a povestit ce s-a 
întâmplat. Cum ţi-e umărul? 

— Bine. Ţi-a spus ceva de Charlie? 

— Puțin. 

— E-n regulă? 

— E mai bine decât atunci când a ajuns aici. 

Ceva sună ciudat în modul în care o spune Gil. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu. 

— Nimic, rosteşte Gil în cele din urmă. Au vorbit poliţaii cu 
tine? 

— Mda. Şi cu Paul. L-ai văzut afară? 

— Este în sala de aşteptare. Richard Curry e cu el. 

Mă dau jos din pat. 

— E cu el? De ce? 

Gil ridică din umeri, uitându-se la mâncarea de spital. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Cu ce? 

— Ca să te îmbraci. 

Nu sunt singur că glumeşte. 

— Cred că mă descurc. 

Zâmbeşte, în vreme ce eu mă lupt ca să mă descotorosesc de 
cămaşa de spital. 

— Hai să vedem ce face Charlie, zic eu, obişnuindu-mă iarăşi 
să stau în picioare. 

Acum el ezită. 


— Ce s-a întâmplat? 

Pe chip îi apare o expresie ciudată, de stinghereală şi de furie 
în acelaşi timp. 

— Ne-am certat rău azi-noapte, Tom. 

— Ştiu. 

— Adică după ce tu şi Paul aţi plecat. Am spus nişte lucruri pe 
care n-ar fi trebuit să le spun. 

Îmi amintesc ce curat era livingul de dimineaţă. De aceea nu 
dormise Charlie. 

— Nu contează, spun eu. Hai să mergem să-l vedem. 

— Nu cred că vrea să mă vadă chiar acum. 

— Bineînţeles că vrea. 

Gil se scarpină cu degetul sub nas, apoi spune: 

— Doctorii nu vor să-l deranjăm. O să vin mai târziu. 

Îşi scoate cheile din buzunar. În ochi are o expresie de 
tristeţe. În cele din urmă, îşi lasă mâna pe clanţă. 

— Sună-mă la Ivy dacă ai nevoie de ceva, zice el, după care 
deschide uşa şi păşeşte afară pe coridor. 

Ofiţerul a dispărut şi nu se mai vede nici bătrâna cu scaunul ei 
cu rotile. Cineva a luat plăcuţa galbenă de avertizare. Aştept ca 
Gil să se uite înapoi, dar el n-o face. Înainte de a putea rosti 
vreo vorbă, el este deja la ieşire şi dispare. 


x 


Charlie mi-a descris odată ce au însemnat epidemiile pentru 
relaţiile interumane în secolele trecute, cum bolile îi făceau pe 
oameni să-i alunge pe cei infectați şi să se teamă de cei 
sănătoşi, până când copiii ajunseseră să nu mai stea la aceeaşi 
masă cu părinţii şi totul parcă începuse să se destrame. 

— Nu te îmbolnăveşti dacă nu vii în contact cu alţii, i-am spus 
eu, plin de înţelegere faţă de cei care preferaseră izolarea ca să 
evite epidemiile. 

Atunci Charlie s-a uitat la mine şi cu câteva cuvinte a emis cel 
mai bun argument în favoarea medicilor pe care l-am auzit 
vreodată şi care cred că se aplică în egală măsură şi prieteniilor. 

— Poate că nu, mi-a zis el. Dar nici nu te faci bine aşa. 

Senzaţia pe care o am văzându-l pe Gil cum pleacă - cea care 
m-a făcut să mă gândesc la ce mi-a spus Charlie - este aceeaşi 
care mă încearcă atunci când intru în sala de aşteptare şi îl 


găsesc pe Paul stând de unul singur: acum suntem amândoi pe 
cont propriu în povestea asta şi nu e de bine. Paul pare un 
personaj insolit acolo, singur pe un rând de scaune albe din 
plastic, ţinându-şi capul în mâini în vreme ce priveşte în gol în 
podea. Este figura pe care o face întotdeauna când meditează 
profund, cu degetele împletite pe ceafă şi ţinându-şi ambele 
coate pe genunchi. Au fost multe nopţi în care m-am deşteptat 
şi l-am găsit stând aşa la biroul lui, cu un creion în mână lângă 
veioza veche care arunca o pată de lumină peste paginile 
caietului său de notițe. 

Gândindu-mă la asta, primul meu gând este să-l întreb ce a 
găsit în jurnal. Vreau să ştiu, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. 
Vreau să-l ajut. Vreau să-i amintesc de un vechi parteneriat, ca 
să nu se mai simtă singur. Însă văzându-l aplecat cum stă acum, 
luptându-se cu el însuşi pe marginea unei idei, îmi dau seama 
ce trebuie să fac. Trebuie să-mi amintesc cum a muncit ca 
sclavul la teza lui după plecarea mea, câte dimineţi a venit la 
micul dejun cu ochii roşii, câte nopţi i-am dus ceşti de cafea 
neagră de la WaWa. Dacă ar putea număra cineva sacrificiile 
făcute de el pentru cartea lui Colonna şi le-ar calcula la fel cum 
un prizonier scrijeleşte zilele scurse pe perete, acestea ar 
copleşi în greutate eforturile depuse de mine când mă 
ocupasem de cercetări. Cu luni de zile în urmă Paul mi-a cerut 
ajutorul, dar eu am refuzat să i-l ofer. lar acum nu-i pot oferi 
decât compania mea. 

— Hei, rostesc eu încetişor, ducându-mă spre el. 

— Tom... spune el, ridicându-se. 

Ochii îi sunt injectaţi. 

— Eşti bine? îl întreb. 

Işi trece mâneca hainei peste faţă. 

— Mda. Dar tu? 

— Sunt în regulă. 

Se uită la braţul meu. 

— Se va vindeca, îl asigur eu. 

Inainte de a apuca să-i povestesc despre Gil, un doctor tânăr 
cu barbă intră în sala de aşteptare. 

— Cum se simte Charlie? îl întreabă Paul. 

Urmărind expresia doctorului, simt cum mă trece un fior, ca şi 
cum aş sta pe şinele pe care va trece un tren în viteză. Doctorul 
poartă mănuşi verde-pal, de aceeaşi culoare ca pereţii spitalului 


unde am fost internat pentru recuperare după accident. O 
culoare cam neplăcută, ca de piure de măsline amestecat cu 
lămâie. Terapeutul mi-a spus să nu mă mai uit în jos, fiindcă n- 
aveam să învăţ niciodată să merg din nou dacă mă uitam mereu 
la acele din picior. Femeia mi-a spus să privesc mereu în faţă. 
Întotdeauna în faţă. Aşa că m-am uitat la verdele pereţilor. 

— Starea lui e stabilă, spune omul cu mănuşi. 

„Stabilă”, îmi zic eu în gând. O vorbă de doctor. Două zile 
după ce mi-au oprit sângerarea la picior starea mea a fost 
stabilă, însemna doar că muream mai încet decât înainte. 

— Îl putem vedea? îl întreabă Paul. 

— Nu, i se răspunde. Charlie este încă inconştient. 

Paul ezită, ca şi cum termenii „inconştient” şi „stabil” s-ar 
exclude reciproc. 

— Se va face bine? 

Pe chipul doctorului apare o expresie de blândeţe amestecată 
cu fermitate. 

— Cred că ce a fost mai rău a trecut, spune într-un final. 

Paul schiţează un zâmbet, apoi îi mulţumeşte doctorului. Nu-i 
povestesc lui Paul ce înseamnă aceste vorbe în realitate. În sala 
de urgenţe oamenii se spală pe mâini şi şterg podelele, 
aşteptând următoarea targă de pe ambulanţă. Pentru doctori ce 
a fost mai rău a trecut. Pentru Charlie ce e mai rău abia începe. 

— Slavă Domnului, rosteşte Paul, aproape ca pentru sine. 

Uitându-mă la el acum, văzând uşurarea care i se aşterne pe 
chip, îmi dau seama de ceva. Nu am crezut nicio clipă că Charlie 
va muri din pricina celor întâmplate în tunel. N-am crezut nicio 
clipă că s-ar putea întâmpla aşa ceva. 

Câtă vreme eu completez formularele de externare, Paul abia 
îmi vorbeşte; se mulţumeşte să mormăie ceva despre cruzimea 
cuvintelor pe care mi le aruncase Taft în faţă la el în birou. Nu 
prea am hârţogăraie de completat, doar un formular sau două 
de semnat, o legitimaţie de campus de arătat şi, în vreme ce mă 
lupt să mă semnez cu mâna bandajată, îmi dau seama că 
decanul a fost deja aici, uşurându-mi formalităţile în avans. Mă 
întreb din nou ce i-a putut spune ea detectivei ca să ne 
elibereze pe amândoi. 

Atunci îmi amintesc ce mi-a spus Gil. 

— A fost şi Curry aici? 

— A plecat chiar înainte să ieşi tu. Nu arăta prea bine. 


— De ce? 

— Purta acelaşi costum ca azi-noapte. 

— Ştia de Bill? 

— Mda. Aproape ca şi cum ar fi crezut... Paul lasă ideea 
neterminată. Mi-a zis: „Ne înţelegem unul pe altul, fiule”. 

— Ce mai înseamnă şi asta? 

— Habar n-am. Cred că voia să mă ierte. 

— Să te ierte? 

— Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac griji. Totul are să fie bine. 

Sunt năuc. 

— Cum poate crede că ai comis o crimă? Ce i-ai spus? 

— l-am explicat că n-am făcut-o eu. Paul ezită. N-am ştiut ce 
altceva să spun, aşa că i-am povestit ce am descoperit. 

— În jurnal? 

— Nu mă puteam gândi la altceva. Părea atât de obosit. Mi-a 
povestit că n-a putut dormi din pricina grijilor. 

— Grijilor legate de ce anume? 

— Legate de mine. 

— Ascultă, îi spun eu, începând să sesizez în vocea lui cât de 
mult l-a afectat întâlnirea cu Richard Curry. Habar n-are ce 
vorbeşte. 

— „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi procedat altfel.” 
Ăsta e ultimul lucru pe care mi l-a spus. 

Îmi vine să spun ceva neplăcut despre Curry, dar trebuie să- 
mi amintesc că omul care a rostit astfel de lucruri este cel mai 
apropiat de ideea de tată pentru Paul. 

— Ce ţi-a spus poliţista? se interesează el, schimbând 
subiectul. 

— A încercat să mă sperie. 

— Credea acelaşi lucru ca Richard? 

— Da. 

— Au încercat să te facă să recunoşti? 

— Doamna decan a apărut înainte ca ei să pună întrebarea şi 
mi-a spus să nu răspund la nicio întrebare. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Mi-a spus că ar trebui să-mi găsesc un avocat. 

O rosteşte ca şi cum ar fi mai uşor de găsit un vasilisc sau un 
unicorn. 

— O să găsim noi o rezolvare, îi spun eu. 

După ce termin cu hârtiile de externare, pornim amândoi spre 


ieşire. Lângă uşă se vede un ofiţer de poliţie, care ne priveşte în 
timp ce ne apropiem de el. Un vânt rece ne ia în primire chiar 
din clipa când păşim afară. 

Plecăm pe jos înapoi spre campus. Străzile sunt pustii, cerul 
se întunecă, iar pe lângă noi trece pe bicicletă un băiat care are 
de livrat o comandă de pizza. Bicicleta lasă un amestec de 
mirosuri în urma ei, ca un norişor de abur şi arome şi, în timp ce 
vântul suflă mai tare, împrăştiind zăpada în aer precum 
particulele de praf, stomacul meu începe să geamă, ca o 
amintire a faptului că ne-am întors printre cei vii. 

— Vino cu mine la bibliotecă, spune Paul când ne apropiem de 
strada Nassau. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se opreşte la intersecţie. În spatele unei curţi albe se vede 
Nassau Hall. Mă gândesc la pantalonii legaţi odinioară de 
cupolă, la limba de clopot care nu era acolo. 

— Să-mi arăţi ce anume? 

Paul îşi ţine mâinile în buzunare. Merge cu capul în pământ, 
luptându-se cu vântul. Trecem prin poarta FitzRandolph fără să 
privim în urmă. Legenda spune că poţi trece prin poartă în 
campus de câte ori vrei, dar dacă ieşi prin ea o singură dată, nu 
vei mai absolvi niciodată. 

— Vincent mi-a spus să nu am niciodată încredere în prieteni, 
îmi zice apoi Paul. Susţine că prietenii sunt nestatornici. 

Un ghid îndrumă un mic grup de vizitatori, tăindu-ne calea. 
Vizitatorii arată ca nişte colindători. Ghidul le spune că Nathaniel 
FitzRandolph a donat pământul ca să fie construită Nassau Hall. 
Este îngropat acolo unde se află acum curtea Holder. 

— N-am ştiut ce să fac atunci când a explodat ţeava. Nu mi- 
am dat seama că Charlie a intrat în tunel ca să mă găsească. _ 

Traversăm spre East Pyne, îndreptându-ne către bibliotecă. In 
depărtare se văd sălile de marmură ale vechilor societăţi de 
dezbatere. Whig, clubul lui James Madison şi Cliosophic, clubul 
lui Aaron Burr. Vocea ghidului se aude în spatele nostru. Am 
sentimentul tot mai intens că sunt un turist aici, un vizitator, că 
am mers printr-un tunel în beznă din prima zi când am ajuns la 
Princeton, aşa cum am făcut prin subsolurile curţii Holder, 
înconjurate de morminte. 

— Apoi te-am auzit venind după el. Nu ţi-a păsat de ce era 
acolo jos. Ştiai doar că e rănit. 

Paul se uită pentru prima dată la mine. 


— Te auzeam strigând după ajutor, dar nu vedeam nimic. Mi- 
era prea frică să mă mişc. Nu mă gândeam decât la ce fel de 
prieten sunt eu. Eu sunt prietenul trădător. 

— Paul, rostesc eu, oprindu-mă brusc. Nu trebuie să te 
chinuieşti aşa. 

Suntem în curtea de la East Pyne, o clădire care arată ca o 
mănăstire, unde ninsoarea cade prin spaţiul deschis din mijloc. 
In mintea mea revine brusc tata, deoarece îmi dau seama că el 
s-a plimbat pe aceste alei înainte de naşterea mea şi a văzut 
aceleaşi clădiri. Păşesc pe urmele paşilor lui fără ca măcar să-mi 
dau seama, deoarece niciunul dintre noi nu a lăsat nici cea mai 
mică urmă acest loc. 

Paul se întoarce, văzându-mă că mă opresc şi pentru câteva 
secunde suntem singurele fiinţe vii dintre acei pereţi de piatră. 

— Ba da, trebuie, zice el, întorcându-se către mine. Fiindcă 
atunci când o să-ţi povestesc ce am descoperit în jurnal, tot 
restul o să ţi se pară neînsemnat. lar tot restul nu este 
neînsemnat. 

— Spune-mi doar dacă este o chestie măreaţă, aşa cum am 
sperat noi. 

Pentru că, dacă este, atunci cel puţin umbra lăsată de tata pe 
pământ a fost suficient de importantă. 

„Priveşte înainte, îmi şopteşte terapeuta undeva, în minte, 
întotdeauna înainte.” 

Numai că acum, la fel ca atunci, sunt înconjurat de ziduri. 

— Da, răspunde Paul, ştiind perfect ce vreau să spun. Este. 

Pe chipul lui se aprinde o scânteie care mă face să absorb cu 
totul cele două cuvinte. Sunt iarăşi şocat, lovit în moalele 
capului de senzaţia pe care speram să o descopăr. Ca şi cum 
tatăl meu ar fi revenit printr-o metodă incredibilă, ca şi cum s-ar 
fi întors şi ar fi fost reabilitat dintr-o singură lovitură. 

Habar n-am ce are Paul de gând să-mi arate, dar ideea că e 
mai mult decât mi-am imaginat este suficientă ca să mă simt 
cuprins de un sentiment de care îmi era mai dor decât îmi 
dădeam seama. Un sentiment care mă face să privesc iarăşi 
înainte şi chiar să văd ceva în faţa mea, altceva decât un zid. Mă 
face să mă simt plin de speranţă. 


CAPITOLUL 21 

Pe drumul către Firestone trecem pe lângă Carrie Shaw, o 
studentă de anul trei pe care o recunosc de la un curs de 
engleză de anul trecut şi care ne salută. Am schimbat cu ea 
priviri dulci săptămâni întregi peste masa de seminar înainte ca 
eu să o cunosc pe Katie. Mă întreb câte s-au schimbat pentru ea 
de atunci. Mă mai întreb dacă ea îşi dă seama câte s-au 
schimbat pentru mine între timp. 

— Mi se pare aşa ciudat faptul că am fost atras în jocul 
Hypnerotomachiei, spune Paul, în vreme ce ne continuăm 
drumul spre est, către bibliotecă. Totul a fost atât de indirect, 
atât de conjunctural. La fel cum a fost pentru tatăl tău. 

— Te referi la întâlnirea cu McBee. 

— Şi cu Richard. Dacă nu s-ar fi cunoscut unul cu altul? Dacă 
n-ar fi urmat cursul ăla împreună? Dacă n-aş fi citit niciodată 
cartea tatălui tău? 

— N-am mai fi stat aici. 

La început o ia drept o dorinţă de a fi lăsat în pace, apoi îşi dă 
seama ce vreau să spun. Fără Curry, McBee şi Documentul 
Belladonna, nu ne-am fi cunoscut niciodată. Am fi trecut unul pe 
lângă celălalt prin campus la fel cum tocmai făcusem eu şi 
Carrie, salutându-ne, întrebându-ne unde ne mai văzuserăm 
înainte şi gândindu-ne în treacăt cât era de păcat că trecuseră 
patru ani şi în jurul nostru continuau să fie atâtea chipuri 
necunoscute. 

— Câteodată, spune Paul, mă întreb de ce a trebuit să-l 
cunosc pe Vincent. De ce a trebuit să-l cunosc pe Bill. De ce 
întotdeauna trebuie să o iau pe calea cea mai lungă pentru a 
ajunge la un rezultat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai observat cum indicaţiile şefului de port nu ajung chiar la 
ţintă? Patru spre sud, zece spre est, doi spre nord, şase spre 
vest. Se învârt într-un cerc mare. Aproape că termini acolo unde 
ai început. 

Înţeleg în sfârşit conexiunea: plaja largă a circumstanțelor, 
modul în care drumul lui alături de Hypnerotomachia a traversat 
spaţiul şi timpul, de la doi prieteni din Princeton în zilele tatălui 
meu, la trei oameni în New York, la un tată cu fiul lui în Italia şi 
înapoi acum la doi prieteni din Princeton - totul seamănă cu 
ciudata şaradă a lui Colonna, direcţiile care se înfăşoară în jurul 


propriei axe. 

— Nu crezi că are sens faptul că tatăl tău este cel care m-a 
incitat să încep cu Hypnerotomachia? întreabă Paul. 

Ajungem la intrare, iar Paul deschide uşa bibliotecii ca să trec, 
apoi ne adăpostim amândoi înăuntru. Acum suntem în vechiul 
centru al campusului, unde totul este din piatră. Vara, când 
maşinile gonesc cu geamurile deschise şi muzica la maximum şi 
toţi studenţii poartă pantaloni scurţi şi tricouri, clădirile precum 
Firestone, capela sau Nassau Hill par nişte peşteri într-o 
metropolă. Insă când temperatura scade şi zăpada se aşterne 
peste tot, niciun alt loc nu este mai confortabil. 

— Noaptea trecută am început să meditez, continuă Paul. 
Prietenii lui Francesco l-au ajutat să proiecteze şaradele, nu? 
Acum prietenii noştri ne ajută să le rezolvăm. Tu ţi-ai dat seama 
de prima. Katie a răspuns la a doua. Charlie o ştia pe ultima. 
Tatăl tău a descoperit Documentul Belladonna. Richard a dat 
peste jurnal. 

Ne oprim la poartă şi le arătăm paznicilor legitimaţiile de 
campus. Aşteptând ascensorul către nivelul C, acela de la 
subsol, Paul arată spre o plăcuţă metalică de pe uşa liftului. 
Acolo este gravat un simbol pe care nu l-am mai observat până 
acum. 

— Aldine Press, spun eu, recunoscând simbolul din vechiul 
birou al tatei de acasă. 

Tipograful lui Colonna, Aldus Manutius, şi-a extras celebra 
emblemă cu delfinul şi ancora, una dintre cele mai faimoase din 
istoria tipăriturilor, din Hypnerotomachia. 

Paul dă din cap şi îmi dau seama că plăcuţa face parte din 
ideea pe care o enunţase. Oriunde s-ar fi întors, în această 
spirală de patru ani înapoi către începuturi, a simţit o mână pe 
umărul lui. Intregul său univers îl stimulase să persevereze, 
ajutându-l să descifreze codurile cărţii lui Colonna. 

Uşile ascensorului se deschid şi intrăm. 

— Oricum, mă gândeam la toate astea noaptea trecută, 
spune el, apăsând butonul pentru nivelul C. La modul în care 
totul a părut să parcurgă un cerc complet. Şi chestia asta m-a 
izbit. 

Un clopot bate deasupra capetelor noastre, iar uşile se 
deschid în cea mai întunecată zonă a bibliotecii, la zeci de metri 
sub nivelul solului. Rafturile înalte până la tavan ale nivelului C 


sunt atât de pline, că par proiectate să susţină greutatea celor 
cinci etaje de deasupra noastră. Spre stânga se găsesc Serviciile 
Microform, încăperile întunecate unde profesorii şi studenţii 
absolvenţi se înghesuie lângă maşinăriile de citit microfilme. 
Paul mă îndrumă printre rafturi, mângâind cu degetul cotoarele 
prăfuite ale cărţilor pe măsură ce trecem pe lângă ele. Îmi dau 
seama că mă duce spre cabina lui de studiu individual. 

— Există un motiv pentru care totul revine de unde a plecat în 
această carte. Inceputurile sunt cheia Hypnerotomachiei. Prima 
literă a fiecărui capitol generează acrostihul despre Fra 
Francesco Colonna. Primele litere ale termenilor de arhitectură 
generează prima şaradă. Nu este o coincidenţă faptul că 
Francesco a făcut ca totul să se întoarcă la origini. 

La distanţă văd şirurile lungi de uşi metalice verzi, 
asemănătoare vestiarelor de liceu. Camerele din spatele uşilor 
nu sunt cu mult mai mari decât nişte vestiare. Numai că sute de 
studenţi în anul patru se închid în aceste vestiare timp de 
săptămâni de zile ca să-şi scrie tezele în linişte. Cămăruţa lui 
Paul, pe care n-am mai văzut-o de luni de zile, se găseşte în 
colţul cel mai depărtat. 

— Poate că obosisem, dar m-am gândit: Ce-ar fi dacă el ştia 
exact ce face? Dacă îmi puteam da seama cum să descifrez a 
doua jumătate a cărţii concentrându-mă asupra unui element 
din prima şaradă? Francesco a spus că n-a lăsat niciun fel de 
soluţie, dar n-a pomenit nimic despre lipsa indiciilor. lar eu 
aveam coordonatele din jurnalul şefului de port ca să mă ajute. 

Ajungem în faţa cabinei lui. Paul începe să formeze 
combinaţia de acces. Pe mica fereastră dreptunghiulară a fost 
lipită o foaie de hârtie groasă şi neagră, astfel fiind imposibil 
pentru cineva de afară să vadă ce se petrece înăuntru. 

— Am crezut că acele coordonate se referă la o locaţie fizică. 
Cum se ajunge de la un stadion la criptă, totul măsurat în stadii. 
Chiar şi şeful de port credea că indicaţiile se refereau la 
geografie. Paul clatină din cap. Nu gândeam ca Francesco. 

Paul descuie uşa şi o deschide larg. Cămăruţa este plină de 
cărţi, teancuri peste teancuri, ca o versiune în miniatură a 
Camerei Preşedintelui de la Ivy. Ambalaje de mâncare zac 
împrăştiate pe podea. Pe pereţi sunt lipite foi de hârtie, groase, 
fiecare dintre ele scrijelite cu un mesaj. „Phineus fiul lui Belus nu 
era regele Phineus din Salmydessus”, scrie pe o foaie. „Verifică 


Hesiod: Hesperethousa sau Hesperia şi Arethousa?” scrie pe 
alta. „Cumpără mai mulţi biscuiţi”, scrie pe o a treia. 

Ridic un teanc de fotocopii de pe unul din cele două scaune 
înghesuite în încăpere şi încerc să mă aşez fără să răstorn totul 
în jur. 

— Aşa că m-am întors la şarade, spune Paul. Despre ce era 
prima şaradă? 

— Moise. Cuvântul latin însemnând „coarne”. 

— Corect. Se întoarce ca să închidă uşa în spatele nostru. Era 
vorba de o traducere greşită. Filologie, lingvistică istorică. Era 
despre /imbaj. 

Începe să caute într-un teanc de cărţi de pe marginea biroului 
său. În cele din urmă găseşte ce căuta: /storia artei Renaşterii 
de Hartt. 

— De ce am avut noroc cu prima şaradă? întreabă el. 

— Pentru că am avut eu visul ăla. 

— Nu, ripostează el, găsind pagina cu sculptura lui Moise 
făcută de Michelangelo, imaginea care a stat la debutul 
prieteniei dintre noi. Am avut noroc deoarece şarada se referea 
la ceva verbal şi noi căutam ceva fizic. Lui Francesco nu-i păsa 
de coarnele fizice; lui îi păsa de un cuvânt, de o traducere 
greşită. Am avut noroc deoarece acea traducere greşită s-a 
manifestat singură în sens fizic. Michelangelo l-a sculptat pe 
Moise cu coarne şi tu ţi-ai amintit de asta. Dacă n-ar fi fost 
manifestarea fizică, n-am fi descoperit niciodată răspunsul 
lingvistic. Însă cheia erau cuvintele. 

— Aşa că ai căutat o reprezentare lingvistică a direcțiilor. 

— Exact. Nord, sud, est şi vest nu reprezintă indicii fizice. Sunt 
indicii verbale. Când m-am uitat la a doua parte a cărţii, mi-am 
dat seama că am dreptate. Cuvântul stadia apare lângă 
începutul primului capitol. Uite, spune Paul, găsind o foaie de 
hârtie unde încercase el ceva. 

Pe pagină sunt scrise trei propoziţii: G;/ and Charlie go to the 
stadium to watch Princeton vs. Harvard. Tom waits as Paul 
catches up. Katie takes photographs while winsomely smiling 
and mouthing, I love you, Tom. 

— Dulce? mă mir eu. 


? „Gil şi Charlie se duc la stadion să vadă meciul Princeton contra Harvard. 
Tom aşteaptă ca Paul să-l ajungă din urmă. Katie face poze în vreme ce 
zâmbeşte dulce şi spune: «Te iubesc, Tom!»” (n.tr.). 


— Nu pare cine ştie ce, nu? E un soi de bla-bla, cam ca 
povestea lui Poliphilo. Dar pune literele într-o matrice, spune el, 
întorcând foaia. Vei obţine asta: 


Gi landCha rl iego tot 
he st adi umtowatc hPr 
ince tonv s . Harva rd. 
Tomwaits a sPaulc atc 
he sup .Ka ti et ake sPh 
otograph swhi lewins 
omel ysmi I i ngandmou 
thing,l loveyou, Tom 


Aştept să-mi sară ceva în ochi, dar nu se întâmplă nimic. 

— Asta-i tot? întreb eu. 

— Asta-i tot. Urmează direcţiile. Patru sud, zece est, doi nord, 
şase vest. De Stadio - „de la stadion”. Incepe cu „s”-ul din 
„stadium”. 

Găsesc un creion pe biroul lui şi încerc ce îmi spune el, 
deplasându-mă în jos cu patru spaţii, apoi în dreapta cu zece, în 
sus cu două şi în fine în stânga cu şase. 


Gi landCha rl iego tot 


he St adi umtowatc hPr 
in|e tonv s . Harvard 
To |waiT - - - - - Ulc atc 
he |up.Ka ti et|ke sPh 
ot O - -- - - - - - -Lewins 
omel ysmi I i ngandmou 
thing,l loveyou, Tom 


Scriu literele S-O-L-U-T. 
— Acum repetă procesul, spune el, începând cu ultima literă, 
încep din nou de la T. 


Gi landCha rl ie go tot 


he St adi umtowa tc hPr 
in|e tonv s . Harvard 
To |waiT - - - - - Ulc atc 


he |up.|a ti et|ke sPh 
ot O - -- | - - - - -Le wi Ns 
omel ys|i linga ndml|u 
thing,l ---- - -- - -Om 


Acum se vede clar, scris pe pagină: S-O-L-U-T-I-O-N%W. 

— Asta-i Regula Celor Patru, spune Paul. Este extrem de 
simplă după ce înţelegi cum funcţionează mintea lui Colonna. 
Patru direcţii în interiorul textului. Repetă mecanismul la 
nesfârşit şi vei găsi cuvintele întregi. 

— Dar trebuie să-i fi luat lui Colonna luni de zile ca să scrie 
cartea. 

Paul dă din cap. 

— Amuzant aici este că eu am observat mereu existenţa 
anumitor rânduri în  Hypnerotomachia care păreau mai 
dezorganizate decât altele - locuri unde cuvintele nu prea se 
potriveau, unde finalurile propoziţiilor erau plasate ciudat, unde 
apăreau cele mai bizare neologisme. Acum totul capătă sens. 
Francesco trebuia să scrie textul ca să se potrivească cu tiparul. 
Asta explică de ce a folosit atât de multe limbi. Dacă un cuvânt 
banal nu se potrivea în spaţiu, trebuia să încerce echivalentul 
latin, sau să inventeze el însuşi ceva. Ba chiar a făcut o alegere 
proastă cu tiparul de lucru. Priveşte. 

Paul arată spre locul în care apar „O”, „L” şi „N”. 

— Vezi cât de multe litere de cifru sunt pe linia aia? Şi va mai 
apărea una de îndată ce te duci înapoi cu şase litere spre vest. 
Tiparul patru-sud, doi-nord se dublează pe sine însuşi, aşa că la 
fiecare două rânduri din Hypnerotomachia Francesco trebuia să 
găsească un text care să se potrivească tiparului format din 
patru litere diferite. Dar i-a mers. Nimeni timp de cinci sute de 
ani nu s-a prins de asta. 

— Dar literele în carte nu sunt tipărite astfel, spun eu, 
întrebându-mă cum a aplicat el tehnica textului ca atare. 
Literele nu sunt spaţiate în mod egal într-o matrice. Cum îţi dai 
seama exact care este nordul şi sudul? 

Paul dă din cap. 

— Nu poţi, fiindcă este greu să-ţi dai seama clar care literă se 
află direct deasupra sau dedesubtul alteia. A trebuit să lucrez 


1 „Soluţie” (n.tr.). 


matematic în loc de grafic. 

Continuă să mă uimească modul în care el se joacă cu 
simplitatea şi complexitatea în cadrul aceleiaşi idei. 

— Să luăm ca exemplu ce am scris eu. In acest caz, sunt... - 
numără ceva - optsprezece litere pe rând, corect? Dacă ţi le 
imaginezi în gând, „patru-sud” va însemna întotdeauna patru 
rânduri în jos, ceea ce e acelaşi lucru cu şaptezeci şi două de 
litere la dreapta punctului iniţial de pornire. Folosind aceeaşi 
metodă matematică, „doi-nord” va însemna acelaşi lucru cu 
treizeci şi şase de litere spre stânga. O dată ce ştii lungimea 
standard a  rândului lui Francesco, poţi aplica metoda 
matematică şi poţi calcula astfel totul. După o vreme începi să 
capeti îndemânare în numărarea literelor. 

Îmi dau seama că, în cadrul parteneriatului nostru, singurul 
lucru pe care îl aveam şi care se putea compara cu viteza de 
gândire a lui Paul era intuiţia mea - norocul, visele, asocierile 
datorate şansei. Faptul că am lucrat împreună ca egali nu pare 
un lucru corect în ceea ce-l priveşte. 

Paul mototoleşte foaia de hârtie şi o aruncă în coşul de gunoi. 
Câteva secunde priveşte în jur, apoi ridică un vraf de cărţi şi mi-l 
pune în braţe, după care ia şi el un teanc. Probabil că 
analgezicul continuă să îşi facă efectul, fiindcă umărul nu-mi 
tresare de durere sub povară. 

— Sunt uimit că ţi-ai dat seama, îi spun eu. Şi ce spune până 
la urmă? 

— Ajută-mă mai întâi să pun astea la loc pe rafturi, răspunde 
el. Vreau să eliberez locul ăsta. 

— De ce? 

— Pentru siguranţă. 

— Faţă de cine? 

Îmi întoarce o jumătate de zâmbet. 

— Ca să nu primesc amenzi de la bibliotecă? 

leşim din cabină şi Paul mă conduce pe un coridor lung care 
se pierde în întuneric. De o parte şi de alta a coridorului sunt 
rafturi cu cărţi, care se ramifică în răftuleţe mai mici, ca nişte 
fundături care conduc spre alte fundături. Ne aflăm într-un colţ 
al bibliotecii vizitat atât de rar, încât bibliotecarii ţin lumina 
stinsă aici, lăsând vizitatorii să aprindă singuri becurile atunci 
când vin. 

— Nu mi-a venit să cred când am terminat, spune el. 


Tremuram chiar dinainte să termin cu descifrarea. Se terminase. 
După atâta amar de vreme, era gata. 

Se opreşte în dreptul unuia dintre cele mai depărtate rafturi, 
unde abia îi disting conturul feţei. 

— Şi a meritat, Tom. Nici măcar n-am sesizat ce se află în a 
doua jumătate a cărţii. Îţi aminteşti ce am văzut în scrisoarea lui 
Bill? 

— Da. 

— Cea mai mare parte a acelei scrisori era o minciună. Ştii că 
munca îmi aparţine, Tom. Cel mai mult Bill a lucrat la traducerea 
câtorva caractere arabe. A făcut unele copii şi a verificat câteva 
cărţi. Tot restul am făcut eu de unul singur. 

— Ştiu, îi spun. 

Paul îşi acoperă gura cu mâna pentru o secundă. 

— Nu e adevărat, să ştii. Fără tot ce a descoperit tatăl tău şi 
Richard şi fără ceea ce aţi rezolvat voi, ceilalţi, mai ales tu, nu 
aş fi reuşit. Nu am făcut chiar totul de unul singur. Voi, ceilalţi, 
mi-aţi arătat calea. 

Paul invocă numele tatei şi pe cel al lui Richard Curry ca şi 
cum cei doi ar fi nişte sfinţi, doi martiri de pe desenele 
prezentate în discursul lui Taft. Pentru o clipă mă simt ca 
Sancho Panza care îl ascultă pe Don Quijote. Ştiu că uriaşii pe 
care îi vede el sunt doar nişte mori de vânt, şi totuşi el este cel 
care vede clar în beznă, iar eu sunt cel care se îndoieşte de 
ceea ce vede. Mă gândesc că poate în asta constă tot farmecul: 
suntem animale cu imaginaţie. Doar un om care vede uriaşi se 
poate căţăra pe umerii lor. 

— Dar Bill a avut dreptate într-o privinţă, reia Paul. 
Rezultatele vor arunca o umbră peste toate studiile istorice de 
până acum. Pentru multă vreme de aici încolo. 

Îmi ia stiva de cărţi din braţe şi brusc mă simt imponderabil. 
Coridorul din spatele nostru se întinde până la o lumină 
depărtată, iar holişoare se ramifică de o parte şi de alta a 
coridorului. Îl văd pe Paul zâmbind, chiar şi în întuneric. 


CAPITOLUL 22 

Începem să facem drumuri înspre şi dinspre cabina lui Paul, 
punând la loc zeci de cărţi, pe cele mai multe lăsându-le aiurea, 
de parcă n-ar vrea decât să scape de ele. 

— Îţi aminteşti ce se petrecea în Italia înainte de publicarea 
Hypnerotomachiei? întreabă Paul. 

— Doar ce scria în ghidul Vaticanului. 

Paul îmi pune o altă stivă de cărţi în braţe, după care ne 
întoarcem amândoi în întuneric. 

— Viaţa intelectuală a Italiei în zilele lui Francesco se învârte 
în jurul unui singur oraş, continuă el. 


— Roma. 
Insă Paul clatină din cap. 
— Mai mic decât Roma. De mărimea Princetonului - a 


campusului universitar, nu a oraşului. 

Observ cât este de încântat de descoperirea lui şi cât de real 
a devenit totul pentru el. 

— În acel oraş, reia el, sunt mai mulţi intelectuali pe metru 
pătrat decât ţi-ai putea imagina vreodată. Genii. Polivalenţi. 
Gânditori care caută răspunsurile mari la întrebările mari. 
Autodidacţi care au învăţat singuri limbi antice pe care nu le ştie 
nimeni altcineva. Filosofi care combină elemente religioase din 
Biblie cu idei din texte greceşti şi romane, misticism egiptean şi 
manuscrise persane atât de vechi că nimeni nu ştie de când 
datează. Este leagănul umanismului. Gândeşte-te la şarade. 
Profesori universitari jucând Rithmomachia. Traducători care îl 
interpretează pe Horapollo. Anatomişti care îl revizuiesc pe 
Galen. 

În mintea mea apare domul Santa Maria del Fiore. Tatei îi 
plăcea să-l denumească oraşul de origine al cărturarilor 
moderni. 

— Florenţa, spun eu. i 

— Corect. Dar ăsta e doar începutul. In toate disciplinele, 
acolo se aflau cele mai mari nume din Europa. In arhitectură era 
Brunelleschi, care a creat cel mai mare dom din ultimii o mie de 
ani. În sculptură era Ghiberti, care a creat un set de basoreliefuri 
atât de frumoase încât sunt cunoscute drept „uşile paradisului”. 
Şi îl mai ai pe asistentul lui Ghiberti, care a devenit părintele 
sculpturii moderne - Donatello. 

— Nici pictorii nu erau de ignorat, îi amintesc eu. 


Paul zâmbeşte. 

— Cea mai mare concentrare de genii din istoria artei 
occidentale se găsea în acest oraş micuţ. Cu toţii aplicau tehnici 
noi, inventau noi teorii ale perspectivei, transformând pictura 
dintr-un meşteşug în ştiinţă şi în artă. Trebuie să fi fost zeci de 
astfel de genii, precum Alberti, care ar fi fost considerat un 
pictor de primă mână în oricare alt colţ al lumii. Insă în acest 
oraş ei sunt nişte artişti de mâna a doua. lar asta se întâmplă 
deoarece se întrec cu giganţi. Masaccio. Botticelli. Michelangelo. 

Picioarele lui Paul zboară pe coridoarele întunecate pe măsură 
ce ideile i se îmbulzesc mai multe în minte. 

— Vrei oameni de ştiinţă? continuă el. Ce zici de Leonardo da 
Vinci? Vrei politicieni? Machiavelli. Poeți? Boccaccio şi Dante. ŞI 
mulţi dintre tipii ăştia erau contemporani. lar peste toţi tronează 
familia de Medici, o familie atât de bogată încât îşi poate 
permite să ia sub protecţia sa atâţia artişti şi intelectuali câţi 
poate produce oraşul. 

Cu toţii, împreună, în acelaşi oraş mic, practic în acelaşi timp. 
Cei mai mari eroi ai culturii occidentale, trecând unii pe lângă 
alţii pe străzi, ştiindu-se pe numele mic, vorbind unul cu altul, 
întrecându-se, influenţându-se şi încurajându-se să meargă mai 
departe decât ar fi reuşit oricare să o facă de unul singur. Totul 
într-un loc unde frumuseţea şi adevărul domnesc, unde familiile 
de frunte se întrec în a finanța cele mai măreţe opere de artă, 
care pot subvenţiona cei mai străluciți gânditori şi care pot 
deţine cele mai mari biblioteci. Imaginează-ţi toate astea. E ca 
un vis. O imposibilitate. 

Ne întoarcem în cabina lui Paul şi el se aşază în sfârşit pe un 
scaun. 

— Apoi, în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu puţin înainte de 
scrierea Hypnerotomachiei, se întâmplă ceva şi mai uluitor. 
Ceva ce toţi cercetătorii epocii Renaşterii cunosc, dar niciunul 
nu a legat fenomenul de carte. Şarada lui Francesco vorbea 
despre un predicator puternic din ţinutul fraţilor lui. Eu pur şi 
simplu nu-mi puteam da seama care era conexiunea. 

— Credeam că Luther a apărut abia în 1517. Colonna scria în 
anii 1490. 

— Nu e vorba de Luther. La sfârşitul anilor 1400, un călugăr 
dominican a fost trimis la Florenţa ca să se alăture unei 
mănăstiri denumite San Marco. 


Brusc sunt străfulgerat de o idee. 

— Savonarola. 

Marele predicator evanghelist, cel care a însufleţit Florenţa la 
hotarul dintre secole, încercând să insufle cu orice preţ credinţa 
în sufletele oamenilor din oraş. 

— Exact, îmi confirmă Paul. Savonarola este ca o săgeată 
dreaptă şi neînduplecată - cea mai dreaptă şi mai neînduplecată 
din istorie. lar când el ajunge la Florenţa, începe să predice. Le 
spune oamenilor că au un comportament ticăloşit, că arta şi 
cultura lor sunt profane, că guvernarea oraşului este injustă. Le 
spune că Dumnezeu se uită cu neplăcere la ei. Le spune să se 
căiască. 

Clatin din cap. 

— Ştiu cum sună, continuă Paul, dar culmea e că are 
dreptate. Intr-un fel, Renaşterea este o epocă a ateismului. 
Biserica e coruptă. Papa este numit pe criterii politice. Prospero 
Colonna, unchiul lui Francesco, moare într-un presupus atac de 
gută, dar unii oameni cred că Papa Alexandru l-a otrăvit pentru 
că provenea dintr-o familie rivală. Asta e lumea din acele 
momente, unde oamenii îl suspectează pe papă de crimă. lar 
ăsta era doar începutul - l-au suspectat de sadism, de incest şi 
de multe altele. 

Între timp, în ciuda cunoştinţelor artistice şi ştiinţifice 
acumulate, Florenţa este un permanent butoi cu pulbere. 
Facţiunile se luptă una cu alta în stradă, familii puternice 
complotează unele împotriva celorlalte ca să câştige puterea şi, 
deşi se presupune că oraşul e o republică, familia de Medici 
controlează totul. Moartea este un eveniment la ordinea zilei, 
şantajul şi constrângerile sunt şi mai obişnuite, injustiţia şi 
inechitatea reprezintă o lege a vieţii. Este un loc destul de 
tulburător, mai ales având în vedere toate lucrurile frumoase 
create acolo. 

Aşadar Savonarola ajunge în Florenţa şi vede răul 
înconjurându-l din toate părţile. li îndeamnă pe cetăţeni să-şi 
spele păcatele, să înceteze cu jocurile de noroc, să înceapă să 
citească Biblia, să-i ajute pe sărmani şi să le dea de mâncare 
celor flămânzi. La San Marco începe să-şi adune adepţi. Chiar 
unii dintre umaniştii de frunte îl admiră. Îşi dau seama că e un 
individ citit şi cultivat în spirit filosofic. Încetul cu încetul, 
Savonarola începe să fie din ce în ce mai cunoscut. 


Îl opresc pe Paul. 

— Credeam că asta se întâmpla în vremea când familia de 
Medici continua să controleze oraşul. 

Paul clatină din cap. 

— Din nefericire pentru ei, ultimul lor moştenitor, Piero, era 
un idiot. Nu era în stare să conducă oraşul. Oamenii începeau 
să-şi reclame cu insistenţă libertatea. Strigătele lor au ajuns tot 
mai puternice în Florenţa şi în cele din urmă familia de Medici a 
fost expulzată. Îţi aminteşti cel de-al patruzeci şi optulea desen? 
Copilul din şaretă, care măcelăreşte cele două femei? 

— Cel prezentat de Taft în cadrul discursului său. 

— Corect. Aşa l-a interpretat Vincent întotdeauna. Pedeapsa 
trebuia să fie pentru trădare. A spus ce crede el că înseamnă? 

— Nu. Voia ca publicul să rezolve misterul. 

— Dar a cerut opinii despre copilul din desen. De ce are o 
spadă - ceva de genul ăsta? 

Mi-l imaginez pe Taft stând sub imagine, umbra lui fiind 
proiectată pe ecran. 

— De ce forţează el femeile să tragă de şaretă prin pădure, 
apoi le omoară pe drum? rostesc eu ca în transă. 

— Teoria lui Vincent este că personajul Cupidon trebuia să fie 
Piero, noul moştenitor al familiei de Medici. Piero se comporta ca 
un copil, aşa că ăsta e modul în care l-a reprezentat artistul. Din 
cauza lui, familia de Medici a pierdut controlul asupra Florenței 
şi a fost alungată din oraş. Aşa că desenul îl arată retrăgându-se 
prin pădure. 

— Prin urmare, cine sunt femeile? 

— Vincent spune că ele personifică Florenţa şi Italia. 
Acţionând ca un copil, Piero le-a distrus pe amândouă. 

— Pare posibil. 

— Este o interpretare bunicică, este Paul de acord, pipăind 
uşor cu palma pe sub biroul lui, căutând ceva. Numai că nu e şi 
cea corectă. Vincent a refuzat să accepte că regula acrostihului 
constituie cheia aici. N-ar fi crezut niciodată că prima dintre 
aceste imagini este cea importantă. El vedea lucrurile numai 
prin ochelarii lui de cal. 

Ideea e că atunci când de Medici au fost expulzați, celelalte 
familii de vază s-au întâlnit pentru a discuta despre un nou 
guvern în Florenţa. Singura problemă era că nimeni nu avea 
încredere în nimeni. În cele din urmă au fost de acord ca să-l 


pună la conducere pe Savonarola. El era omul despre care toţi 
ştiau că e incoruptibil. 

Aşadar popularitatea lui Savonarola creşte şi mai mult. 
Oamenii încep să-i asculte cu atenţie predicile. Negustorii se 
pun pe citit Biblia în timpul liber. Pariorii nu mai discută atât de 
deschis despre jocurile de cărţi. Oamenii beau mai puţin şi sunt 
mai calmi. Numai că Savonarola vede că relele persistă. Aşa că 
îşi accelerează programul de îmbunătăţire civică şi spirituală. 

Paul se apleacă şi mai mult sub birou. Cu un zgomot de bandă 
dezlipită, scoate de acolo un dosar cu coperte de meşină. 
înăuntru se găseşte un calendar pe care Paul l-a întocmit cu 
mâna lui. Când răsfoieşte paginile, observ sărbători religioase 
necunoscute încercuite cu pix roşu - zile de sfinţi, zile de 
sărbătoare - în vreme ce cu negru sunt nişte însemnări pe care 
nu le pot discerne. 

— Este februarie 1497, spune el, arătând spre luna din 
calendar. Suntem cu doi ani înainte de publicarea 
Hypnerotomachiei şi se apropie Postul Mare. Tradiţia era 
următoarea: de vreme ce Postul Mare era o perioadă de 
abstinenţă, ea era precedată de o perioadă de carnaval, un 
festival imens, astfel ca oamenii să se simtă bine înainte de 
începerea postului. Cele patruzeci de zile de post încep 
întotdeauna cu Miercurea Cenuşii, carnavalul culminând cu 
Mardi Gras. 

Anumite aspecte din ceea ce îmi povesteşte el îmi par 
cunoscute. Tata trebuie să-mi fi povestit odată despre toate 
astea, înainte de a se depărta de mine sau de a mă depărta eu 
de el. Sau poate e vorba de puţinul învăţat în biserică, înainte de 
a fi suficient de matur ca să decid singur cum să îmi petrec 
dimineţile de duminică. 

Paul dezvăluie o altă diagramă. Titlul spune: FLORENŢA, 1500. 

— Carnavalul în Florenţa reprezenta o perioadă de mare 
dezordine, de beţii şi de desfrâu. Bande de tineri blocau intrările 
pe străzi şi obligau oamenii să plătească o taxă de trecere. Apoi 
îşi cheltuiau banii obţinuţi pe alcool şi jocuri de noroc. 

Paul arată spre un spaţiu mare în mijlocul desenului. 

— Când erau cu toţii complet beţi, se strângeau în jurul 
focurilor în piaţa principală şi terminau noaptea cu o mare 
bătaie, fiecare grup aruncând cu pietre în altul. In fiecare an 
oamenii erau răniţi, ba chiar ucişi. 


Bineînţeles că Savonarola este cel mai înverşunat duşman al 
carnavalului. În ochii lui, este vorba de o provocare împotriva 
creştinătăţii, care îi conduce pe cetăţenii Florenței spre ispite 
păcătoase. lar el recunoaşte că există o singură forţă, mai 
puternică decât celelalte, care contribuie la corupţia din oraş. 
Aceasta îi învaţă pe oameni că autorităţile păgâne pot rivaliza 
cu Biblia, că trebuie adorate înţelepciunea şi frumuseţea din 
lucrurile necreştine. Îi determină pe oameni să creadă că viaţa 
umană este o luptă de dobândire a cunoştinţelor şi a plăcerilor 
lumeşti, abătându-i de la singurul lucru care contează: 
mântuirea. Acea forţă se numeşte umanism. lar cei mai mari 
susţinători ai ei sunt intelectualii de frunte ai oraşului, umaniştii. 

Atunci Savonarola vine cu ideea că asta reprezintă probabil 
menirea sa istorică. Decide ca de Mardi Gras, ultima zi a 
carnavalului, să se organizeze un eveniment uriaş care să 
demonstreze progresul şi transformarea oraşului, dar care în 
acelaşi timp să le reamintească florentinilor de păcatele lor. 
Lasă bandele să cutreiere oraşul, dar le oferă un scop. Le spune 
să strângă obiecte necreştineşti din fiecare cartier şi să le aducă 
în piaţa principală. Apoi le aşază pe toate într-o mare piramidă. 
lar în acea zi, de Mardi Gras, când bandele de stradă se strâng 
de obicei în jurul focurilor şi se bat cu pietre, Savonarola le pune 
să construiască un alt gen de rug. 

Paul se uită la hartă, apoi mă fixează cu privirea. 

— Focul purificator al deşertăciunilor, spun eu. 

— Corect. Tinerii se întorc cu căruțele pline de obiecte. Vin cu 
pachete de cărţi de joc şi zaruri. Table de şah. Cu pomade, 
parfumuri, plase de păr, bijuterii. Cu măşti de carnaval şi 
costume. Dar, şi mai important, cu cărţi păgâne. Manuscrise de 
scriitori greci şi romani. Sculpturi clasice şi picturi. 

Paul îşi bagă schiţa înapoi în dosar. Vocea îi devine gravă: 

— De Mardi Gras, pe 7 februarie 1497, oraşul se strânge să 
vadă spectacolul. Istoria spune că piramida avea optsprezece 
metri înălţime şi o bază de douăzeci, fiind apoi toată 
transformată în scrum. Întreaga piramidă s-a transformat în 
scrum. 

Rugul purificator al deşertăciunilor umane a fost un moment 
de neuitat în istoria Renaşterii. Paul face o pauză, privind 
dincolo de mine spre însemnările de pe pereţi. Hârtiile foşnesc 
uşor când ventilatoarele împing aerul în cabină. Savonarola 


devine faimos. În scurt timp este recunoscut în Italia şi dincolo 
de hotarele ţării. Predicile lui sunt tipărite şi citite în mai multe 
ţări. Este admirat şi urât. Michelangelo era captivat de el. 
Machiavelli îl socotea un impostor. Dar toată lumea avea o 
opinie despre el şi toată lumea îi recunoştea puterea. Toată 
lumea. 

Văd unde vrea să ajungă Paul. 

— Inclusiv Francesco Colonna. 

— Chiar aşa. lar aici intervine Hypnerotomachia. 

— Aşadar e un manifest? 

— Oarecum. Francesco nu-l putea suferi pe Savonarola. 
Pentru el, Savonarola reprezenta cel mai rău soi de fanatism, tot 
ce era mai rău în creştinism. Era distructiv. Răzbunător. Refuza 
să-i lase pe oameni să-şi folosească darurile cu care îi înzestrase 
Dumnezeu. Francesco, pe de altă parte, era un umanist, un 
iubitor al Antichității. El şi verii lui îşi petrecuseră tinereţea 
studiind cu mari profesori poezia şi proza antică. La vârsta de 
treizeci de ani strânsese una dintre cele mai importante colecţii 
de manuscrise originale din Roma. 

Cu mult înainte de primul rug purificator, Francesco se 
apucase să strângă opere de artă şi cărţi, angajând negustori 
din Florenţa care să cumpere tot ce puteau şi să trimită totul pe 
una dintre proprietăţile lui din Roma. Situaţia asta a generat 
neînţelegeri între Francesco şi familia lui, deoarece familia 
credea că el irosea banii pe prostii florentine. Insă pe măsură ce 
Savonarola câştiga putere, Francesco devenea şi mai hotărât: 
nu suporta să se gândească la piramida care se prefăcea în 
scrum şi căuta să preîntâmpine repetarea unei asemenea 
acţiuni, indiferent de costuri. Busturi de marmură, picturi de 
Botticelli, sute de obiecte nepreţuite. Şi, mai presus de toate, 
cărţile. Volumele rare, de neînlocuit. Francesco se afla la capătul 
opus al universului intelectual faţă de Savonarola. Pentru el, 
cele mai mari violenţe din lume se comiteau împotriva artei şi a 
cunoaşterii. 

În vara lui 1497, Francesco face un drum la Florenţa ca să 
vadă cu ochii lui ce se petrece acolo. Şi ceea ce toţi ceilalţi 
admiră la Savonarola - Sfinţenia sa, abilitatea de a nu se gândi 
decât la mântuire - îl face pe Francesco să simtă ura şi teama 
cele mai profunde. Francesco vede unde poate duce obsesia lui 
Savonarola: la distrugerea celei mai măreţe capodopere ale 


primei perioade de înflorire de la căderea Romei antice. Vede 
moartea artei, moartea cunoaşterii, moartea spiritului clasic. Şi 
moartea umanismului: sfârşitul luptei de depăşire a graniţelor şi 
de trecere dincolo de limite pentru explorarea tuturor 
posibilităţilor gândului. 

— Despre asta scria el în a doua jumătate a cărţii? 

Paul dă iarăşi din cap. 

— Francesco a scris totul în carte, toate lucrurile pe care era 
prea înspăimântat să le rostească răspicat în prima parte. A 
înregistrat ce a văzut în Florenţa şi lucrurile de care se temea. 
Că influenţa lui Savonarola creştea. Că ajungea chiar până la 
regele Franţei. Că avea admiratori în Germania şi în Italia. Cu 
cât Francesco scrie mai mult, cu atât vezi cum teama îi creşte în 
intensitate. Devine tot mai convins că Savonarola are în spate 
legiuni de adepţi, în fiecare ţară creştină. „Acest predicator, 
scrie el, reprezintă doar începutul unui nou spirit al creştinătăţii. 
Se vor ridica mai mulţi predicatori fanatici şi vor fi tot mai multe 
focuri purificatoare pe tot cuprinsul Italiei.” El spune că Europa a 
ajuns în pragul revoluţiei religioase. Şi, prin prisma apropierii 
perioadei Reformei, are dreptate. Savonarola nu va trăi ca să fie 
martor al Reformei, dar, aşa cum ai spus şi tu, câţiva ani mai 
târziu, când va pune lucrurile în mişcare, Luther îşi va aminti de 
Savonarola ca de un erou. 

— Prin urmare Colonna a prevăzut totul. 

— Da. Şi după ce îl vede pe Savonarola cu proprii ochi, 
Francesco decide să ia poziţie. Hotărăşte să îşi folosească 
relaţiile ca să facă ceea ce foarte puţini oameni din Roma sau 
din Occident ar fi putut face. Folosind o mică reţea de prieteni 
de încredere, el începe să strângă tot mai multe opere de artă şi 
manuscrise rare. Intră în legătură cu o reţea imensă de umanişti 
şi de pictori ca să strângă împreună cât mai multe comori şi cât 
mai multe artefacte ale cunoaşterii şi ale desăvârşirii spiritului 
uman. Mituieşte stareţi şi librari, aristocrați şi negustori. 
Comercianţii călătoresc în toate oraşele continentului pentru el. 
Ajung până la ruinele Imperiului Bizantin, unde învăţătura antică 
este încă bine păstrată. Trec în teritoriile păgânilor pentru a 
strânge texte arabe. Se duc la mănăstiri din Germania, Franţa şi 
din Nord. Şi în tot acest timp, Francesco îşi păstrează secretă 
identitatea, fiind protejată de prietenii apropiaţi şi de fraţii lui 
umanişti - singurii care ştiu ce intenţionează el să facă cu toate 


aceste comori. 

Imi amintesc brusc de jurnalul şefului de port. Genovezul care 
se întreba ce putea fi cărat pe o navă atât de micuță care venea 
dintr-un port atât de obscur. Intrebându-se de ce un nobil 
precum Francesco Colonna ar fi atât de interesat de ea. 

— Găseşte capodopere, continuă Paul. Lucrări pe care nimeni 
nu le-a văzut de sute de ani. Titluri despre care nimeni nu ştia 
că există. Eudemus, Protrepticus şi Gryllus de Artistotel. Imitaţii 
greco-romane de Michelangelo. Toate cele patruzeci şi două de 
volume de Hermes Trismegistul, profetul egiptean despre care 
se credea că era mai bătrân decât Moise. Găseşte treizeci şi opt 
de piese de Sofocle, douăsprezece de Euripide, douăzeci şi trei 
de Eschil, toate considerate pierdute astăzi. Intr-o singură 
mănăstire germană găseşte tratate filosofice de Parmenide, de 
Empedocle şi de Democrit, toate depozitate acolo de călugări cu 
secole în urmă. O iscoadă din Adriatica descoperă lucrări ale 
pictorului antic Apelles - portretul lui Alexandru, Afrodita 
Anadyomene şi descendenţii lui Protogene - iar Francesco este 
atât de emoţionat încât ordonă iscoadei să le cumpere pe toate 
chiar dacă ar putea fi falsuri. Un librar din Constantinopol îi 
vinde Oracolul Caldeean contra unei cantităţi de argint 
echivalente cu greutatea unui porc - iar Francesco consideră 
totul un târg excelent, deoarece autorul oracolelor, persanul 
Zarathustra, este singurul profet cunoscut mai bătrân decât 
Hermes Trismegistus. La capătul listei lui Francesco apar şapte 
capitole din Tacitus şi o carte de Livy ca nişte mărunţişuri. 
Aproape că uită să menţioneze jumătate de duzină de opere 
semnate Botticelli. 

Paul clatină din cap, imaginându-şi totul. 

— In mai puţin de doi ani, Francesco Colonna adună una 
dintre cele mai mari biblioteci de artă şi literatură antică din 
lumea Renaşterii. Introduce doi marinari în cercul său de intimi 
pentru ca aceştia să-i manevreze navele şi să-i transporte 
mărfurile. li angajează pe fii membrilor de încredere ai 
Academiei din Roma ca să protejeze caravanele care călătoresc 
prin Europa. Testează oamenii pe care îi bănuieşte de trădare, 
supraveghindu-le fiecare mişcare astfel încât el să-şi poată 
acoperi urmele. Francesco ştia că îşi putea încredința secretul 
doar unei elite selecte şi era dispus să facă totul pentru a-i 
proteja. 


Mă izbeşte acum cu o forţă deplină descoperirea făcută de 
mine şi de tata: un singur fir pierdut într-o pânză de comunicaţii 
dintre Colonna şi asistenții săi, o reţea proiectată cu singurul 
scop de a proteja secretul nobilului. 

— Poate că Rodrigo şi Donato nu au fost singurii pe care i-a 
testat el, sugerez eu. Poate că au existat mai multe scrisori 
impregnate cu beladonă. 

— Probabil, răspunde Paul. lar când a terminat, Francesco a 
pus tot ce avea într-un loc unde nimeni nu se gândea să caute. 
Un loc unde el crede că bogăţiile acumulate vor fi în siguranţă 
faţă de inamicii lui. 

O simt înainte de a o auzi. 

— Le cere capilor familiei sale ca aceştia să îi acorde acces la 
terenurile întinse pe care le deţineau în afara Romei, sub 
pretextul unei întreprinderi profitabile. Numai că, în loc să 
realizeze o construcţie deasupra pământului, în mijlocul codrilor 
unde strămoşii lui mergeau la vânătoare, Francesco îşi 
proiectează o criptă. Un imens seif subteran. Doar cinci dintre 
oamenii lui cunosc locaţia. 

Apoi, pe măsură ce se apropie 1498, Francesco ia o decizie 
crucială. In Florenţa, Savonarola pare mai popular ca oricând. 
Declară că de Mardi Gras va înălța un rug purificator mai mare 
decât cel anterior. Francesco înregistrează o parte a acestui 
discurs în Hypnerotomachia. Spune că întreaga Italie este 
cuprinsă de febra acestei noi forme de nebunie religioasă - şi, 
ca atare, se teme pentru comorile lui. Deja şi-a cheltuit practic 
întreaga avere, iar cu Savonarola câştigând teren în mintea 
occidentalilor, Francesco simte că bunurile sunt tot mai greu de 
deplasat şi de ascuns. Aşa că strânge laolaltă tot ce a 
colecţionat, pune totul în criptă şi o sigilează pe vecie. 

Incet, în mintea mea reapare unul dintre cele mai ciudate 
detalii ale celui de-al doilea mesaj. Acum totul capătă sens. 
„Cripta mea, scria Colonna, este o realizare fără egal pentru 
scopul ei, cu adevărat de nepătruns, dar mai presus de toate 
fiind protejată împotriva apei.” Şi-a hidroizolat seiful, ştiind că, 
altfel, închise în subsol, comorile lui ar fi putrezit. 

— Decide ca în zilele dinaintea aprinderii rugului purificator să 
meargă la Florenţa, reia Paul. Se va duce la San Marco. Şi, într-o 
încercare finală de a-şi apăra cauza, îl va înfrunta pe 
Savonarola. Apelând la dragostea de învăţătură a omului, la 


respectul lui pentru adevăr şi pentru frumuseţe, Francesco va 
încerca să-l convingă să renunţe la arderea lucrurilor cu valoare 
perenă. Va încerca să-l oprească pe omul bisericii de la 
distrugerea a ceea ce umaniştii consideră sacru. 

Dar Francesco este un realist. După ce aude predicile lui 
Savonarola, îşi dă seama cât de feroce este individul şi cât de 
convins că focurile purificatoare sunt pline de virtuţi. Dacă 
Savonarola nu i se alătură, Francesco ştie că are o singură 
alternativă. Trebuie să demonstreze Florenței cât de barbar este 
profetul în realitate. Se va duce la rug şi va scoate el însuşi 
obiectele din piramidă. Dacă Savonarola încearcă să aprindă 
oricum rugul, Francesco va fi martirizat prin ardere, în faţa 
întregului oraş. Astfel, îl va forţa pe Savonarola să devină un 
asasin. Doar aşa, crede el, Florenţa se va răscula împotriva 
fanatismului - iar o dată cu Florenţa şi restul Europei. 

— Era dispus să moară pentru credinţa lui, rostesc eu, pe 
jumătate pentru mine însumi. 

— Era dispus să ucidă pentru credinţa lui, spune Paul. 
Francesco avea cinci prieteni umanişti apropiaţi în frăţia lui. 
Unul era Terragni, arhitectul. Doi erau într-adevăr, Matteo şi 
Cesare. Ultimii doi erau Rodrigo şi Donato, iar aceştia au plătit 
cu viaţa pentru că l-au trădat. Francesco ar fi făcut orice ca să 
protejeze idealul în care credea. 

Spaţiul îngust al cabinei pare să se întoarcă în timp pentru o 
secundă, unghiurile ciocnindu-se unul de altul ca nişte 
fragmente de timp care se intersectează. Îl văd iarăşi pe tata, 
bătând la vechea lui maşină de scris din birou Documentul 
Belladonna. Ştia exact ce însemna acea scrisoare, dar nu 
cunoştea contextul ei. Acum Paul îi găsise şi încadrarea în 
spaţiu. Deşi descoperirea asta are darul de a aduce satisfacţie, 
pe măsură ce Paul îşi continuă povestea simt cum devin tot mai 
trist. Cu cât aud mai multe despre Francesco Colonna, omul 
disperat care nu putea avea încredere nici măcar în prietenii lui, 
cu atât mă gândesc mai tare la Paul, muncind ca un sclav la 
Hypnerotomachia, la fel cum procedase Colonna, la celălalt 
capăt al unui singur fir de aţă al timpului care uneşte un scriitor 
şi un cititor. Poate că Vincent Taft a încercat să-l întoarcă pe 
Paul împotriva noastră, spunându-i că prietenii lui erau nişte 
trădători, dar cu cât văd mai bine ce a făcut Paul pentru această 
carte - cum trăieşte de ani de zile în interiorul ei, aşa cum eu 


am trăit doar câteva luni - cu atât înţeleg mai bine. Francesco 
Colonna, asemenea unui om în carne şi oase, a fost cel care l-a 
făcut pe Paul să se îndoiască. 


CAPITOLUL 23 

— În lunile dinaintea plecării lui Francesco spre Florenţa, 
continuă Paul, el îşi ia singura măsură de precauţie pe care o 
socoteşte suficient de bună. Decide să scrie o carte. O carte 
care va dezvălui locaţia criptei, dar numai unui cărturar - nu 
unui profan şi, mai presus de toate, nu unor fanatici. Este 
convins că nimeni nu poate rezolva misterul cu excepţia unui 
adevărat iubitor al cunoaşterii - unul care s-ar teme de 
Savonarola la fel de mult ca el şi care n-ar permite niciodată 
arderea comorilor. lar Francesco visează la o epocă în care 
umanismul să domnească din nou şi în care colecţia lui de 
capodopere să se găsească în siguranţă. 

Aşa că îşi termină cartea şi îl roagă pe Terragni să i-o livreze 
în mod anonim, prin curier, lui Aldus. Pretinzând că e 
proprietarul ei, el spune că îl va obliga pe Aldus să păstreze 
cartea ascunsă. Nu se va declara autorul cărţii, astfel ca nimeni 
să nu bănuiască ce e în ea. 

Apoi, pe măsură ce se apropie carnavalul, Francesco îi 
recrutează pentru misiunea lui pe arhitect şi pe cei doi fraţi, 
singurii trei membri ai cercului Academiei Romane rămaşi, şi 
pleacă la Florenţa. Sunt oameni cu principii, dar Francesco 
înţelege cât de dificilă este sarcina lor, aşa că insistă ca fiecare 
om să depună jurământul că va muri, dacă se va dovedi 
necesar, în Piazza della Signoria. 

In noaptea dinaintea rugului purificator, el le cere celor trei 
prieteni să i se alăture la masă şi la rugăciune. Işi amintesc 
despre aventurile avute împreună, povestesc despre călătoriile 
întreprinse, despre lucrurile pe care le făcuseră de-a lungul vieţii 
lor. În ciuda atmosferei relaxate, Francesco spune că vede o 
umbră neagră deasupra capetelor lor. Are o noapte albă şi a 
doua zi se duce să se întâlnească cu Savonarola. 

Din acel moment, textul este scris de arhitect. Francesco 
spune că Terragni este singurul om în care are încredere pentru 
o asemenea sarcină. Ştiind că va avea nevoie de cineva care să 
aibă grijă de interesele lui dacă i se întâmplă ceva în Florenţa, îi 
conferă lui Terragni un imens vot de încredere. Îi dă arhitectului 
cifrul final şi îi cere să adauge un post-scriptum, codat în 
ultimele capitole, ca să descrie ce s-a întâmplat cu prietenii de 
la Academia Romană. Lasă pe seama lui  Terragni 
responsabilitatea de a superviza Hypnerotomachia după ce 


aceasta ajunge la Aldus, ca să fie sigur că ajunge la tipar. 
Francesco spune că a avut o viziune a propriei morţi şi ştie că 
nu poate întreprinde tot ce vrea de unul singur. Îl ia pe Terragni 
cu el ca să consemneze întâlnirea cu Savonarola. 

Savonarola îi aşteaptă în chilia lui din mănăstire. Întâlnirea a 
fost aranjată dinainte, aşa că ambele părţi s-au pregătit. 
Incercând calea diplomaţiei, Francesco îi spune lui Savonarola 
că îl admiră şi că împărtăşeşte aceleaşi obiective şi aceeaşi ură 
faţă de păcat. Îl citează pe Aristotel în privinţa virtuţii. 

Savonarola contraatacă citându-l pe Toma d'Aquino, cu un 
pasaj aproape identic. Îl întreabă pe Francesco de ce preferă o 
sursă păgână unei surse creştine. Francesco îl laudă pe Toma 
d'Aquino, dar spune că acesta s-a inspirat din Aristotel. 
Savonarola îşi pierde răbdarea şi le răspunde cu un verset din 
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Căci mânia lui 
Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi 
peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept 
adevăr”. g 

Francesco îl ascultă cu groază. Il întreabă pe Savonarola de ce 
nu preţuieşte arta şi învăţătura, de ce este atât de înverşunat în 
distrugerea lor. li spune lui Savonarola că ar trebui să se 
unească împotriva păcatului, că numai credinţa este sursa 
adevărului şi a frumuseţii, că ei doi nu au de ce să fie duşmani. 
Dar Savonarola clatină din cap. El spune că adevărul şi 
frumuseţea sunt doar nişte slujitori ai credinţei. Dacă se 
transformă în altceva, atunci trufia şi profitul conduc oamenii 
spre păcat. 

„Şi aşa, îi spune el lui Francesco, nu am cum să fiu atras în 
ispită. În cărţile şi în pânzele alea există mai mult rău decât în 
tot restul obiectelor care vor fi arse. Căci, dacă jocul de cărţi şi 
zarurile îi pot distrage pe cei simpli, «înţelepciunea» dumitale 
reprezintă tentaţia celor puternici şi cu influenţă. Cele mai mari 
familii din acest oraş se bat ca să-ţi devină patroni. Filosofii 
dumitale predică poeţilor, ale căror opere sunt citite de mulţimi. 
Voi contaminaţi pictorii cu ideile voastre, iar picturile lor atârnă 
în palatele prinților, în vreme ce frescele lor împodobesc pereţii 
şi tavanele tuturor bisericilor. Voi ajungeţi la duci şi la regi, 
deoarece ei se înconjoară cu adepţii voştri, cerând îndrumare de 
la astrologi şi ingineri care vă sunt îndatoraţi şi vă angajează 
cărturarii ca să le traducă cărţile. Nu, spune el, nu voi lăsa ca 


trufia şi profitul să mai guverneze în Florenţa. Adevărul şi 
frumuseţea pe care le iubeşti dumneata sunt idoli falşi, 
deşertăciuni care duc oamenii în ispită şi în păcat.” 

Francesco e pe punctul de a pleca, dându-şi seama că nu va 
găsi niciodată sprijin pentru cauza lui la Savonarola, dar într-o 
ultimă clipă de mânie se întoarce şi îi spune lui Savonarola ce 
are de gând să facă. „Dacă nu vreţi să acceptaţi cererile mele, îi 
spune el, atunci voi arăta lumii întregi că sunteţi un nebun şi nu 
un profet. Voi lua fiecare carte şi pictură de pe rug până când 
focul mă va distruge, aşa încât mâinile dumitale să fie pătate de 
sângele meu. lar lumea se va întoarce împotriva dumitale.” 

Apoi se pregăteşte iarăşi de plecare, dar Savonarola spune 
ceva complet neaşteptat. „Hotărârea mea nu poate fi 
schimbată, spune el, dar, dacă eşti dispus să mori pentru aceste 
convingeri, atunci îţi datorez respectul meu şi te privesc ca pe 
un fiu. Orice cauză care e adevărată în ochii lui Dumnezeu va fi 
renăscută şi orice martir care se dedică unei cauze sfinte se va 
ridica din propria cenuşă şi va fi dus în rai. Nu vreau să văd cum 
un om care are convingerile dumitale piere, dar oamenii pe care 
îi reprezinţi şi care deţin obiectele pe care intenţionezi să le 
salvezi sunt animați doar de lăcomie şi de vanitate. Uneori 
lucrarea lui Dumnezeu este aceea de a-i sacrifica pe cei 
nevinovaţi ca să-i testeze pe credincioşi şi poate că aşa ceva se 
va întâmpla şi acum.” 

Francesco vrea să-l contrazică, să-i spună că frumuseţea şi 
cunoştinţele nu ar trebui sacrificate ca să mântuie sufletele 
oamenilor corupți, dar se gândeşte la semenii lui, Donato şi 
Rodrigo, şi îşi dă seama de adevărul vorbelor lui Savonarola. Işi 
dă seama că vanitatea şi lăcomia apar chiar şi printre umanişti. 
înţelege că nu există o cale de conciliere. Savonarola îi cere să 
plece din mănăstire, deoarece călugării trebuie să se 
pregătească de ceremonie şi Francesco se supune. 

Când se întoarce la oamenii lui cu vestea, aceştia încep 
pregătirile pentru ultimul act. Cei patru bărbaţi, Francesco şi 
Terragni, Matteo şi Cesare, se duc în Piazza della Signoria. In 
vreme ce ajutoarele lui Savonarola pregătesc rugul, Francesco, 
Matteo şi Cesare încep să ia din grămadă texte şi picturi, aşa 
cum promisese Francesco. Terragni stă undeva alături, urmărind 
şi scriind. Oamenii săi îl întreabă pe Savonarola dacă nu ar fi 
cazul să se oprească din pregătiri, dar el le spune să continue. 


În vreme ce Francesco şi fraţii lui fac drum după drum, cărând în 
braţe cărţi şi aşezându-le într-o stivă la o distanţă sigură, 
Savonarola le spune că rugul va fi totuşi aprins. Îi anunţă că vor 
muri dacă mai continuă ceea ce începuseră. Toţi trei bărbaţii îl 
ignoră. 

Intre timp, întregul oraş s-a strâns în piaţă, aşteptând să vadă 
focul. Mulțimea cântă. Flăcările pornesc la baza piramidei şi 
cresc în intensitate. Francesco şi cei doi prieteni ai săi îşi 
continuă drumurile. Pe măsură ce focul se încinge, îşi înfăşoară 
cârpe în jurul gurii ca să nu inhaleze fumul. Poartă mănuşi ca să- 
şi apere mâinile, dar focul le arde imediat. La cel de-al treilea 
sau de-al patrulea drum, feţele le sunt negre de fum. Mâinile şi 
picioarele li s-au înnegrit din pricina scotocirii prin foc. Ei simt că 
moartea este aproape şi în acel moment, scrie arhitectul, înţeleg 
toţi trei măreţia martiriului. 

In vreme ce stiva de obiecte salvate creşte, Savonarola 
ordonă unui călugăr cu o roabă să le arunce din nou în flăcări. Şi 
astfel, tot ce încearcă să salveze ei trei este dus înapoi pe rug. 
După şase sau şapte drumuri, tot ce a scos Francesco din foc a 
ars deja. Matteo şi Cesare renunţă la picturi, deoarece pânzele 
sunt arse. Toţi trei sting flăcările de pe copertele cărţilor cu 
mâinile goale, pentru ca paginile să nu ardă. Unul dintre ei 
începe să strige în agonie numele lui Dumnezeu. 

Deja nu mai există speranţă de a salva ceva. Toate operele de 
artă de pe rug sunt distruse, iar cele mai multe cărţi sunt 
complet înnegrite. Călugărul cu roaba continuă să împingă 
obiectele înapoi în foc. Fiecare dintre drumurile lui strică ceea ce 
toţi trei împreună reuşiseră să salveze la un drum. Treptat 
liniştea se lasă peste mulţime. Fluierăturile şi ocările se sting. 
Oamenii care au strigat la Francesco, spunându-i că e un prost 
pentru că încearcă să salveze cărţile, acum tac. Câţiva le strigă 
chiar să înceteze. Dar cei trei îşi continuă drumurile, înainte şi 
înapoi, băgându-şi mâinile în flăcări, căţărându-se pe mormane 
de cenuşă, dispărând secunde întregi în fum şi ivindu-se apoi 
din nou. De-acum cel mai puternic zgomot din piaţă este 
trosnetul focului. Cei trei icnesc după aer ca peştii pe uscat. Au 
inhalat prea mult fum ca să mai poată ţipa. De fiecare dată când 
se întorc la stiva lor, spune arhitectul, li se vede carnea înroşită 
de pe mâini şi picioare, acolo unde focul le-a ars pielea. 

Primul dintre ei cade cu faţa în jos în cenuşă. Este Matteo, cel 


mai tânăr dintre ei. Cesare se opreşte să-i dea o mână de ajutor, 
dar Francesco îl trage de acolo. Matteo nu se mai mişcă. 
Flăcările îl învăluie şi corpul i se prăbuşeşte pe rug. Cesare 
încearcă să strige la el, să-i spună să se ridice, dar Matteo nu 
răspunde. În cele din urmă, Cesare se duce împleticindu-se spre 
locul unde a căzut fratele lui. Când ajunge aproape deasupra lui 
Matteo, se prăbuşeşte şi el. Francesco urmăreşte întreaga scenă 
de la marginea rugului. Când aude vocea lui Cesare strigându-l 
pe Matteo, apoi ascultă cum vocea se stinge sub asaltul focului, 
îşi dă seama că a rămas singur şi cade în genunchi. Pentru 
câteva clipe nu se mişcă. 

Chiar atunci când mulţimea îl crede mort, Francesco se 
forţează să se ridice în picioare. Ducându-se pentru ultima dată 
la foc, ia de acolo doi pumni de cenuşă şi porneşte împleticindu- 
se spre Savonarola. Unul dintre călugări îi blochează calea, dar 
Francesco încremeneşte locului. Işi desface degetele şi lasă 
cenuşa să cadă printre ele ca nişte firicele de nisip. Apoi spune: 
„Inde ferunt, totidem qui vi vere debeat annos, corpore de 
patrio parvum phoenica renasci”. Este din Ovidiu. Inseamnă: „O 
mică pasăre Phoenix se naşte din trupul tatălui, sortită să 
trăiască acelaşi număr de ani”. Apoi cade la picioarele lui 
Savonarola şi moare. 

Istorisirea lui Terragni se opreşte o dată cu înmormântarea lui 
Colonna. Francesco şi cei doi fraţi au parte de funeralii aproape 
împărăteşti din partea familiilor şi a prietenilor umanişti. lar noi 
ştim că martiriul lor nu a fost zadarnic. În câteva săptămâni, 
opinia publică s-a ridicat împotriva lui Savonarola. Florenţa s-a 
săturat de extremismul lui, de blestemele lui întunecate. 
Duşmanii împrăştie zvonuri despre el, încercând să-i provoace 
căderea. Papa Alexandru îl excomunică. Când Savonarola se 
opune, Alexandru îl declară vinovat de erezie şi învățături care 
îndeamnă la răzvrătire. Este condamnat la moarte. Pe data de 
23 mai, la doar trei luni de la moartea lui Francesco, Florenţa 
pregăteşte un nou rug în Piazza della Signoria. Chiar acolo, pe 
locul celor două ruguri anterioare, Savonarola este spânzurat, 
apoi trupul îi este incinerat după ce este tras în ţeapă. 

— Ce s-a întâmplat cu Terragni? întreb eu. 

— Tot ce ştim este că şi-a onorat promisiunea faţă de 
Francesco. Hypnerotomachia a fost publicată de Aldus în anul 
următor, 1499. 


Mă ridic de pe scaun, prea emoţionat ca să mai pot sta jos. 

— De atunci, spune Paul, toată lumea care a încercat să 
interpreteze cartea a folosit unelte din secolul al XIX-lea sau al 
XX-lea pentru a descuia un lacăt din secolul al XV-lea. Se lasă pe 
spate şi oftează. Până acum. 

Paul se opreşte şi tace. Pe coridor se aud paşi înăbuşiţi de 
uşă. Mă uit uluit la el. Încet, realitatea de afară începe să se facă 
iarăşi simțită, închizându-i pe Savonarola şi pe Francesco 
Colonna într-un sertar al minţii mele. Rămâne însă o 
interacţiune bizară între cele două lumi. Mă uit la Paul şi îmi dau 
seama că el a devenit cumva piatra de hotar dintre cele două 
lumi, legătura care leagă trecutul de prezent. 

— Nu-mi vine să cred, îi spun eu. 

Ar fi trebuit ca tata să fie aici. Tata, Richard Curry şi McBee. 
Toată lumea care a ştiut de această carte şi a sacrificat ceva ca 
să o descifreze. Este un dar pentru ei toţi. 

— Francesco oferă indicaţii despre criptă din trei abordări 
diferite, reia Paul. Nu va fi greu de găsit locaţia. Dă chiar 
dimensiunile şi listează tot ce e în ea. Singurul lucru care 
lipseşte este desenul încuietorii criptei. Terragni a proiectat o 
broască specială cilindrică pentru încuietoare. Este atât de 
etanşă, spune Francesco, încât jefuitorii şi umezeala vor fi ţinuţi 
la distanţă până când va rezolva cineva misterul manuscrisului. 
Spune mereu că va oferi schiţa încuietorii şi instrucţiunile de 
deschidere, dar întotdeauna e distras de altceva şi vorbeşte mai 
ales despre Savonarola. Poate că i-a spus lui Terragni să includă 
descrierile în ultimele capitole, dar Terragni avea atât de multe 
lucruri de făcut încât nu s-a mai ocupat şi de asta. 

— lar tu asta căutai în biroul lui Taft. 

Paul confirmă dând din cap. 

— Richard spune că în jurnalul şefului de port pe care l-a găsit 
cu treizeci de ani în urmă a descoperit un desen. Cred că 
Vincent l-a păstrat atunci când l-a lăsat pe Bill să găsească 
restul jurnalului. 

— L-ai luat înapoi? 

Clatină din cap. 

— Nu am luat decât un vraf de însemnări vechi de-ale lui 
Vincent. 

— Şi ce ai de gând să faci? îl întreb eu. 

Paul caută altceva sub birou. 


— Sunt la mâna lui Vincent. 

— Cât de multe i-ai spus? 

Mâinile lui se întorc la vedere, goale. Pierzându-şi răbdarea, 
îşi dă scaunul înapoi şi se lasă în genunchi. 

— Nu cunoaşte niciun detaliu despre criptă. Ştie doar că 
există. 

Observ nişte dâre vagi pe podea, urme sub forma unor 
sferturi de cerc care conduc spre picioarele de metal ale 
biroului. 

— Noaptea trecută am început să întocmesc o hartă cu tot ce 
a povestit Francesco despre criptă în a doua jumătate din 
Hypnerotomachia. Locaţia, dimensiunile, reperele de teren. 
Ştiam că Vincent ar putea căuta ce descoperisem, aşa că am 
pus harta acolo unde îmi păstram cele mai bune descoperiri. 

Se aude un clinchet de metal frecat de metal şi din colţul de 
jos al biroului Paul scoate o şurubelniţă. Bucata lungă de bandă 
adezivă care a ţinut unealta lipită de partea de jos a biroului 
atârnă ca o buruiană în mâna lui. Paul trage banda de pe 
şurubelniţă, apoi împinge biroul spre noi. Picioarele din faţă 
alunecă pe gresia podelei şi brusc în raza vizuală se iveşte 
conducta de aerisire. Capacul e prins de perete în patru 
şuruburi. Vopseaua s-a şters de pe toate patru şuruburile. 

Paul începe să deşurubeze capacul. Câte un şurub pe rând. La 
sfârşit, îşi bagă mâna în conductă şi o scoate cu un plic plin de 
hârtii. Primul meu instinct este să privesc pe geam, ca să văd 
dacă nu ne urmăreşte cineva. Acum pricep rostul hârtiilor negre 
care acoperă geamurile. 

Paul deschide plicul. Mai întâi scoate două fotografii, fiecare 
din ele extrem de uzată. Prima este cu Paul şi Richard Curry în 
Italia. Stau în Piazza della Signoria din Florenţa, chiar în faţa 
Fântânii lui Neptun. Inceţoşată pe fundal se vede o copie după 
David de Michelangelo. Paul este îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi 
căra un rucsac. Richard Curry este îmbrăcat în costum, dar 
cravata îi este desfăcută la gât şi gulerul este descheiat. 
Zâmbesc amândoi. 

Cea de-a doua poză este cu noi patru, din anul doi de colegiu. 
Paul îngenunchează în mijlocul pozei. Poartă o cravată 
împrumutată şi ţine o medalie în sus. Noi ceilalţi stăm în jurul 
lui, cu doi profesori în fundal, care par amuzaţi. Paul tocmai 
câştigase concursul anual de eseuri al Societăţii Francofile de la 


Princeton. Noi trei am apărut ca personaje din istoria Franţei ca 
să-l sprijinim. Eu sunt Robespierre, Gil este Napoleon, iar 
Charlie, îmbrăcat cu o rochie imensă pe care am găsit-o la un 
depozit cu costume de închiriat, este Maria Antoaneta. 

Paul nu pare să facă ceva cu pozele. Le aşază cu blândeţe pe 
birou, obişnuit să le vadă. După aceea goleşte restul plicului. 
Ceea ce am socotit greşit drept un vraf de hârtii este de fapt o 
singură foaie mare, împăturită de mai multe ori ca să intre în 
plic. 

— Asta e, spune el, desfăşurând foaia pe birou. 

Este o hartă topografică făcută de mână, pe care sunt 
desenate tot felul de detalii. Liniile de elevaţie sunt desenate în 
cercuri inegale, cu marcaje direcţionale brute, ca într-un soi de 
reţea. În apropiere de mijloc, marcat cu roşu, este un obiect 
ascuţit în formă de cruce. Conform legendei din colţ, crucea are 
dimensiunea unui dormitor al nostru. 

— Asta e? întreb eu. 

Paul dă din cap. 

Este enorm. Pentru câteva secunde rămânem amândoi tăcuţi, 
cercetând desenul. 

— Ce ai de gând să faci cu harta? mă interesez eu, acum că 
Paul îşi golise cabina. 

Paul îşi desface pumnul. Cele patru şuruburi ale conductei de 
aerisire se rostogolesc ca nişte seminţe în palma lui. 

— Să o pun undeva în siguranţă. 

— Înapoi în zid? 

— Nu. 

Se apleacă să pună capacul la loc, părând că a luat o decizie 
de natură să-l calmeze. După aceea se ridică şi începe să scoată 
hârtiile negre de pe geamuri. Mesajele dispar unul câte unul. 
Regi şi monştri, nume antice, însemnări pe care el nu a vrut 
niciodată să le arate altcuiva. 

— Aşadar, ce vrei să faci cu ea? întreb eu, continuând să mă 
uit la hartă. 

Paul strânge şi mototoleşte celelalte foi în mână. Pereţii sunt 
iarăşi goi. După ce se aşază şi împătureşte cu calm harta, spune 
cu glas indiferent: 

— Ţi-o dau ţie. 

— Ce? 

Paul pune harta la loc în plic şi mi-o dă mie. Păstrează pozele 


pentru el. 

— Am promis că vei fi primul care află. Meriţi asta. 

O spune ca şi cum îşi respectă doar cuvântul dat. 

— Şi ce vrei să fac eu cu ea? 

Zâmbeşte. 

— Să n-o pierzi. 

— Dacă se apucă Taft să o caute? 

— Asta e şi ideea. Dacă o va face, va veni să mă caute pe 
mine. Paul face o pauză înainte de a vorbi din nou: ŞI, în plus, 
vreau să te obişnuieşti cu ideea de a o avea prin preajma ta. 

— De ce? 

Se aşază iarăşi pe scaun. 

— Pentru că vreau să lucrăm împreună. Vreau să găsim cripta 
lui Francesco împreună. 

În sfârşit, înţeleg. 

— Anul viitor. 

Paul încuviinţează. 

— În Chicago. Şi în Roma. 

Ventilatorul porneşte iarăşi, şopotind prin conducta de 
aerisire. 

— Asta e a ta, rostesc eu, incapabil să spun altceva. E 
lucrarea ta. Tu ai terminat-o. 

— E mult mai mult decât o lucrare de diplomă, Tom. 

— E mai mult şi decât o teză de doctorat. 

— Exact. 

Acum simt ceva în vocea lui. Acesta este doar începutul. 

— Nu vreau să fac asta singur, spune el. 

— Şi ce pot face eu? 

Zâmbeşte. 

— Deocamdată ţine harta bine. Las-o să-ţi ardă în buzunar 
pentru o vreme. 

Îmi dă o stare de nervozitate să simt cât de uşor este plicul şi 
cât de fragil pare ceea ce ţin eu în mână. Faptul că 
înţelepciunea Hypnerotomachiei se poate odihni în podul palmei 
mele pare să contrazică realitatea aventurilor noastre. 

— Haide, zice el într-un târziu, privindu-şi ceasul. Să mergem 
acasă. Trebuie să luăm nişte lucruri pentru Charlie. 

Toate dovezile muncii lui au pierit pentru totdeauna. În cabină 
nu mai rămâne nicio urmă din Paul, din Colonna sau din şirul 
lung de idei care i-au legat pe cei doi peste un arc de timp de 


cinci sute de ani. Hârtia neagră din geam a dispărut. 


CAPITOLUL 24 

Ultima întrebare pe care mi-a pus-o reprezentantul de la 
Daedalus în cursul interviului meu pentru o slujbă a fost o 
ghicitoare: „Dacă o broască pică într-un puț de cincisprezece 
metri şi trebuie să se caţere înapoi ca să iasă, urcând un metru 
în fiecare zi dar alunecând înapoi şaptezeci de centimetri în 
fiecare noapte, în câte zile va ieşi broasca?” 

Charlie a răspuns că nu va evada niciodată, deoarece o 
broască nu se mai ridică după ce a căzut cincisprezece metri. 
Răspunsul lui Paul a avut ceva de-a face cu un filosof antic care 
a murit căzând într-un puț în vreme ce se holba la stele. 
Răspunsul lui Gil a fost că el n-a auzit niciodată de broaşte 
căţărându-se pe pereţii puţurilor şi, în definitiv, ce naiba aveau 
toate astea de-a face cu dezvoltarea de software în Texas? 

Cred că răspunsul corect este acela că broasca are nevoie de 
patruzeci şi opt de zile, cu două zile mai puţin decât s-ar aştepta 
cineva. Ideea este de a-ţi da seama că broasca urcă până la 
urmă treizeci de centimetri pe zi - dar în ziua patruzeci şi opt 
urcă un metru şi atinge marginea puţului înainte de a aluneca la 
loc. 

Nu ştiu de ce mi-a venit asta în minte chiar acum. Poate este 
vorba de un moment în care şaradele şi ghicitorile au un fel de 
aură a lor, o înţelepciune care iluminează limitele experienţei 
când nimic altceva nu o poate face. Într-o lume unde jumătate 
din săteni mint întotdeauna şi cealaltă jumătate spune 
întotdeauna adevărul; unde iepurele nu prinde niciodată 
testoasa deoarece distanţa dintre ei se micşorează cu o 
infinitate de jumătăţi; unde lupul nu poate fi niciodată lăsat pe 
acelaşi mal cu capra sau capra pe acelaşi mal cu varza fiindcă 
unul va fi înghiţit de celălalt cu o regularitate perfectă şi nimic 
din ce ai putea face nu va împiedica asta - în acea lume, totul în 
afară de premisă este logic. O şaradă este un castel construit în 
aer, perfect locuibil dacă nu priveşti în jos. Marea imposibilitate 
a celor spuse de Paul - anume că o veche rivalitate dintre un 
călugăr şi un umanist rezultase într-o criptă plină de comori 
ascunsă într-un codru uitat de lume - se bazează pe 
imposibilitatea primară ca o carte precum Hypnerotomachia, 
scrisă într-un cod, impenetrabilă, ignorată de cercetători timp de 
cinci sute de ani să existe. Era imposibil şi totuşi este la fel de 
reală pentru mine aşa cum şi eu sunt pentru mine însumi. Şi 


dacă îi accept existenţa, atunci fundamentul este aşezat la locul 
lui, iar castelul imposibil poate fi construit. Restul este doar 
mortar şi piatră. 

Când se deschid uşile ascensorului şi holul bibliotecii pare 
imponderabil în lumina iernii, am senzaţia că am evadat dintr-un 
tunel. De fiecare dată când mă gândesc la acea ghicitoare a 
omului de la Daedalus, îmi imaginez surpriza broaştei când, 
pentru prima dată, în ultima zi, trei paşi înainte nu sunt urmaţi 
de doi paşi înapoi. La capătul puţului se întâmplă ceva 
neaşteptat, o iuţire bruscă a călătoriei la final pe care o simt 
prea bine acum. Şarada pe care o cunoşteam din copilărie - 
şarada Hypnerotomachiei - a fost rezolvată în mai puţin de o zi. 

Trecem prin poarta de acces de la intrarea în bibliotecă şi 
şuieratul vântului se face iarăşi auzit în apropiere. Paul deschide 
uşa, iar eu îmi strâng haina mai bine în jurul trupului. Afară se 
vede zăpadă pretutindeni. Nu sunt stânci, ziduri sau umbre, ci 
doar luciri albe, strălucitoare. În jurul meu se văd oraşul Chicago 
şi Texasul; absolvirea; Dod şi casa mea. Brusc, mă trezesc 
plutind deasupra pământului. 


x 


Pornim spre sud. Pe drumul înapoi spre internat vedem un 
tomberon de gunoi răsturnat. De sub movilele de zăpadă se 
ivesc mici grămăjoare de gunoaie, iar veveriţele sunt printre ele, 
scoțând cotoare de măr şi sticluţe aproape goale cu diverse 
loţiuni, trecând totul prin faţa nasurilor lor mici înainte de a 
începe să le roadă. Sunt nişte creaturi micuţe şi răsfăţate. 
Experienţa le-a învăţat că vor găsi întotdeauna de mâncare aici, 
împrospătată în fiecare zi, aşa că pretutindeni alunele şi conurile 
de brad zac neîngropate. Când un corb de mărimea unui vultur 
aterizează pe marginea tomberonului, privind în jur cu 
importanţă,  veveriţele continuă să chiţăie în legea lor, 
ignorându-l. 

— Ştii la ce mă face corbul ăla să mă gândesc? mă întreabă 
Paul. 

Clatin din cap, iar pasărea îşi ia furioasă zborul, deschizându- 
şi aripile mari şi luând cu ea doar o pungă cu firimituri. 

— La vulturul care l-a ucis pe Eschil lăsând să cadă peste el o 
ţestoasă, continuă Paul. 


Trebuie să mă uit la el ca să constat că vorbeşte serios. 

— Eschil era chel, merge el mai departe. Vulturul încerca să 
spargă carapacea ţestoasei lăsând-o să cadă pe o stâncă. N- 
avea de unde să-şi dea seama de diferenţă. 

Asta îmi aminteşte din nou de filosoful care a căzut în put. 
Mintea lui Paul întotdeauna raportează prezentul la trecut şi 
interpretează ce este prin ce a fost. 

— Dacă ai putea fi undeva acum, îl întreb eu, unde ai vrea să 
te afli? 

Se uită amuzat la mine. 

— Oriunde? 

Dau din cap. 

— În Roma, cu o lopată. 

O veveriţă înalţă capul de pe o felie de pâine pe care a găsit- 
o, urmărindu-ne. 

Paul se întoarce spre mine. 

— Dar tu? În Texas? 

— Nu. 

— În Chicago? 

— Nu ştiu. 

Trecem prin curtea din spate a muzeului de artă, cea care 
separă muzeul de Dod. Aici se văd urme de paşi în zigzag prin 
toată curtea. 

— Ştii ce mi-a spus Charlie? rosteşte Paul, privind la urmele 
din zăpadă. 

— Ce? 

— Că dacă tragi cu o armă, glonţul iese la fel de repede ca 
atunci când îl laşi să cadă. 

Pare ceva ce am învăţat la cursul de introducere în fizică. 

— Nu poţi niciodată să învingi gravitația, continuă Paul. Oricât 
ai merge de repede, continui să cazi ca o piatră. Te face să te 
întrebi dacă nu cumva mişcarea orizontală nu e doar o iluzie. 
Dacă nu cumva ne mişcăm doar ca să ne convingem singuri că 
nu cădem. 

— Unde vrei să ajungi cu chestia asta? 

— La carapacea de ţestoasă. Era parte din profeție. Un oracol 
i-a spus lui Eschil că va muri în urma unei lovituri venite din cer. 

„O lovitură din cer”, repet eu în gând. Dumnezeu face glume. 

— Eschil nu a putut evita împlinirea profeţiei, continuă Paul. 
Noi nu putem evita forţa gravitaţiei. Îşi prinde degetele 


împreună mimând coada unui porumbel. Cerul şi pământul 
vorbesc deodată. 

Face ochii mari, încercând să cuprindă totul cu privirea, ca un 
puşti la Grădina Zoologică. 

— Probabil că spui asta tuturor fetelor, glumesc eu. 

Zâmbeşte. 

— Scuze. Supraîncărcare senzorială. Am început să aberez. 
Nu ştiu de ce. 

Eu ştiu. Altcineva trebuie să-şi facă griji în privinţa criptei 
acum şi în privinţa Hypnerotomachiei. Atlas se simte mai uşor 
fără să mai ţină lumea pe umeri. 

— E ca întrebarea ta, zice el, mergând în faţa mea în vreme 
ce ne îndreptăm spre camera noastră. Dacă ai putea fi oriunde, 
unde te-ai afla? Îşi desface mâinile şi adevărul pare să i se lase 
în palme. Răspuns: „Nu contează, căci oriunde te-ai duce, 
continui să cazi”. 

Zâmbeşte când rosteşte asta, ca şi cum ideea că toţi suntem 
într-o cădere liberă n-are nimic deprimant în ea. Paul pare să 
spună că poţi merge oriunde, poţi face orice, pentru că, în final, 
rezultatul va fi acelaşi şi a fi cu mine în Dod înseamnă, în ultimă 
instanţă, acelaşi lucru cu a fi în Roma, înarmat cu o lopată. Cred 
că, în felul lui şi cu propriile cuvinte, Paul vrea să mărturisească 
faptul că e fericit. 

Pescuieşte din buzunar cheia şi descuie. Camera pare 
încremenită când intrăm în ea. Atât de multe acţiuni s-au 
petrecut în acest loc de ieri, atâtea spargeri s-au dat, atâţia 
inspectori şi ofiţeri de poliţie s-au perindat prin ea, încât este de- 
a dreptul neliniştitor să o vezi pustie şi întunecată. 

Paul se duce în dormitor să se dezbrace de haină. Ridic 
instinctiv telefonul şi verific robotul. 

„Hei, Tom, începe vocea lui Gil după un ţiuit. O să încerc să vă 
prind din urmă mai târziu, dar... se pare că n-o să pot ajunge 
deloc înapoi la spital, aşa că... Charlie pentru mine... Tom... 
cravată neagră. Poţi împrumuta una... e nevoie”. 

Cravată neagră. Balul. 

A început deja al doilea mesaj. 

„Tom, sunt Katie. Voiam să te anunţ că mă duc la club ca să 
ajut la pregătiri imediat ce termin aici, în camera obscură. Parcă 
ai spus că vei veni cu Gil. O pauză. Deci cred că vorbim 
diseară.” 


Se simte că a ezitat înainte de a închide, ca şi cum Katie ar fi 
fost nesigură că a pus suficient accent pe ultimele cuvinte, ca o 
amintire a unei afaceri neterminate. 

— Ce se întâmplă? strigă Paul din dormitor. 

— Trebuie să mă pregătesc, rostesc eu încetişor, simțind 
încotro se îndreaptă lucrurile. 

Paul vine în living. 

— Pentru ce? 

— Pentru bal. 

Nu înţelege. Nu i-am povestit niciodată ce am discutat eu cu 
Katie în camera obscură. Ce am văzut astăzi şi ce am auzit de la 
Paul are darul de a răsturna un întreg univers. Dar în tăcerea 
care urmează mă trezesc în aceeaşi dilemă de mai înainte. 
Vechea amantă s-a întors ca să mă ispitească. E vorba de un 
ciclu pe care, până în acest moment, am fost incapabil să îl rup. 
Cartea lui Colonna mă seduce cu viziuni despre perfecţiune, o 
realitate virtuală pe care o pot moşteni plătind preţul infim al 
devotamentului meu nebun, al retragerii mele din lume. După 
ce a inventat acest târg ciudat, Francesco i-a găsit şi numele: 
Hypnerotomachia, lupta pentru iubire într-un vis. Dacă a existat 
vreodată un moment în care să rămân ancorat în realitate, să 
rezist acestei bătălii şi visului - dacă a existat vreodată o clipă în 
care să-mi amintesc o iubire care mi s-a devotat cu nebunie 
mie, să-mi amintesc promisiunea făcută lui Katie - acel moment 
a venit acum. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Paul. 

Nu ştiu cum să-i spun. Nici măcar nu sunt sigur ce să-i spun. 

— Uite, zic eu, întinzând braţul. 

Dar el nu se mişcă. 

— la harta. 

— De ce? 

La început pare doar nedumerit; e prea emoţionat ca să mă 
urmărească. _ 

— N-o pot face, Paul. Imi pare rău. 

Zâmbetul i se şterge treptat. 

— Ce vrei să spui? _ 

— Nu mai pot munci la cercetarea asta. li pun harta în mână. 
Este a ta. 

— Este a noastră, spune el, întrebându-se ce m-a apucat. 

Dar nu e aşa. Nu ne aparţine nouă; de la început noi am 


aparţinut cărţii. 

— Îmi pare rău. Nu pot s-o fac. 

Nu aici; nu în Chicago; nu în Roma. 

— Tu ai făcut-o, spune el. S-a terminat. Nu mai este nevoie 
decât de schiţa pentru încuietoare. g 

Şi totuşi certitudinea s-a instaurat deja între noi. In ochi îi 
apare o umbră de descumpănire, ca şi cum forţa care odinioară 
l-a menţinut în viaţă l-a părăsit brusc şi toată lumea s-a întors cu 
fundul în sus. Am petrecut atâta vreme împreună că îmi dau 
seama de asta fără ca el să fie obligat să scoată vreo vorbă: 
libertatea pe care o simt, emanciparea mea faţă de un lanţ de 
evenimente care a început înainte ca eu să mă nasc, toate astea 
se reflectă pe dos în el. 

— Nu e vorba de ori-ori, spune el, adunându-se. Le-ai putea 
avea pe amândouă dacă ai vrea. 

— Nu cred. 

— Tatăl tău a putut. 

Numai că ştie prea bine că tata n-a putut. 

— Nu mai ai nevoie de ajutorul meu, îi spun eu. Ai obţinut ce 
ai vrut. 

Dar şi eu ştiu că n-a obţinut. 

Se lasă o tăcere bizară, fiecare din noi simțind în acelaşi timp 
că celălalt are dreptate şi că niciunul nu greşeşte. Matematica 
moralității nu funcţionează. Paul pare că vrea să mă convingă, 
să-şi pledeze pentru ultima oară cauza, dar este inutil şi el o 
ştie. 

În schimb, repetă cu voce joasă o glumă pe care am auzit-o 
de o mie de ori de la Gil. Nu are la dispoziţie alte cuvinte ca să 
descrie ce simte. 

— Ultimul om de pe planetă intră într-un bar, murmură el. Ce 
spune? 

Paul îşi întoarce capul spre fereastră, dar nu oferă niciun 
indiciu. Ştim amândoi ce spune ultimul om de pe planetă. Se 
uită în berea lui, singur şi dezamăgit, şi spune: „Băutură, aş dori 
un alt barman”. 

— Îmi pare rău, îi spun cu voce tare. 

Paul este însă în altă parte. 

— Trebuie să-l găsesc pe Richard, îngaimă el. 

— Paul? 

Se întoarce. 


— Ce-ai vrea să spun? 

— Ce vrei de la Curry? 

— Îţi aminteşti ce te-am întrebat pe drumul către Firestone? 
mă întreabă el. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi dat niciodată 
peste cartea tatălui tău? Îţi aminteşti ce ai răspuns? 

— Am spus că nu ne-am fi cunoscut niciodată. 

O mie de mici întâmplări se adunaseră în timp pentru ca noi 
să ne putem întâlni - ca să putem fi aici, acum. De sub ruinele a 
cinci sute de ani, destinul a modelat un castel în aer pentru ca 
doi băieţi de colegiu să poată ajunge regi. Paul vrea să spună că 
eu aşa tratez problema. 

— Când îl vezi pe Gil, spune el, ridicându-şi haina de pe 
podea, spune-i că-şi poate lua înapoi Camera Preşedintelui. Nu 
mai am nevoie de ea. 

Gândindu-mă la maşina lui rămasă în pană pe o stradă 
laterală lângă institut, mi-l imaginez pornind pe jos prin zăpadă 
ca să-l găsească pe Curry. 

— Nu e bine să te duci singur... încep eu. 

Numai că el se duce mereu singur. lar acum deja iese pe uşă. 


x 


Poate că m-aş fi luat după el, dacă un minut mai târziu nu ar 
fi sunat cei de la spital ca să-mi transmită un mesaj de la 
Charlie. 

— S-a sculat şi poate vorbi, spune sora medicală. Şi întreabă 
de dumneavoastră. 

Imi pun deja căciula şi mănuşile. 

La jumătatea drumului spre Centrul Medical Princeton 
ninsoarea încetează. Pe o oarecare distanţă se vede chiar 
soarele deasupra orizontului. Norii de pretutindeni iau forma 
unor tacâmuri de masă - oale de supă şi cuțite, o furculiţă care 
aleargă împreună cu o lingură - şi aşa îmi dau seama cât de 
foame îmi e. Sper că Charlie se simte atât de bine precum a 
spus asistenta. Sper că i se dă să mănânce. 

Ajung şi descopăr că uşa e blocată de o persoană mai 
amenințătoare din punct de vedere fizic decât Charlie: mama 
lui. Doamna Freeman îi explică unui doctor că, după ce a luat 
primul tren din Philadelphia ca să ajungă aici şi a ascultat un 
individ de la decanat spunând că Charlie este periculos de 


aproape de exmatriculare, şi fiind soră medicală ea însăşi vreme 
de şaptesprezece ani înainte de a deveni profesor de ştiinţe, nu 
este în dispoziţia necesară ca să audă un doctor explicându-i cu 
condescendenţă ce nu e în regulă cu fiul ei. După culoarea 
mănuşilor bărbatului, îl recunosc ca fiind omul care ne-a spus 
mie şi lui Paul că Charlie este într-o stare stabilă. Omul cu 
termeni spitaliceşti meşteşugiţi şi zâmbete la conservă. Nu pare 
să-şi dea seama că încă n-a fost inventat zâmbetul care să 
mişte un astfel de munte de femeie. 

Chiar atunci când mă îndrept spre camera lui Charlie, doamna 
Freeman mă observă. 

— Thomas, rosteşte ea, schimbându-şi obiectul atenţiei. 

Întotdeauna, în preajma doamnei Freeman ai sentimentul că 
asişti la un soi de proces geologic, că vei fi zdrobit dacă nu eşti 
atent. Ea ştie că mama mă creşte singură, aşa că şi-a asumat 
sarcina de a contribui la creşterea mea. 

— Thomas! repetă ea, singura persoană care îmi mai spune 
aşa. Vino aici. 

Fac un pas spre ea. 

— În ce l-ai băgat? mă apostrofează ea. 

— Incerca să... 

Face un pas înainte, prinzându-mă într-o umbră. 

— Te-am avertizat asupra chestiilor ăstora. Nu-i aşa? După 
povestea cealaltă de pe acoperişul clădirii? 

Limba de clopot. 

— Doamnă Freeman, aia a fost ideea lui... 

— Oh, nu. Nu din nou. Charlie al meu nu e un geniu, Thomas. 
Trebuie să fie /spitit de ceva. 

Mamele. Ai crede că Charlie n-ar şti unde cade dacă îl împingi 
jos din tren. Doamna Freeman ne-a privit mereu ca pe nişte 
prieteni dubioşi ai lui Charlie. Punând la socoteală unicul meu 
părinte, lipsa părinţilor în cazul lui Paul şi şirul de relaţii vitrege 
de care a avut parte Gil, nu suntem nişte modele pozitive pentru 
Charlie, aşa cum are el parte acasă. Şi, din cine ştie ce motiv, eu 
sunt mereu capul răutăţilor. Dacă ar şti ea adevărul... Şi Moise 
avea coarne. 

— Lasă-l în pace, se aude o voce slabă dinăuntru. 

Ca un întreg univers pe o axă de sprijin, doamna Freeman se 
răsuceşte pe călcâie. 

— Tom a încercat să mă scoată de acolo, spune Charlie, şi 


mai slab acum. 

Urmează o fracțiune de secundă de tăcere. Doamna Freeman 
se uită la mine cu o privire care vrea să spună: „Nu zâmbi, nu-i 
nimic extraordinar în a-l scoate pe fiul meu dintr-o belea în care 
tu l-ai băgat”. Dar când Charlie începe să vorbească din nou, 
doamna Freeman îmi spune să mă duc şi să vorbesc cu fiul ei 
înainte ca el să se epuizeze complet agitându-se în cameră. Ea 
mai are nişte treburi de rezolvat cu doctorul. 

— Şi, Thomas, adaugă ea înainte ca eu să pot trece, să nu 
cumva să-i mai bagi cine ştie ce idei în cap. 

Încuviinţez tăcut. Doamna Freeman este singura profesoară 
pe care am cunoscut-o vreodată capabilă să facă simplele 
propoziţii să sune ca nişte ordine directe. 

Charlie stă proptit pe patul de spital cu câte o balustradă 
scurtă de metal în fiecare parte a patului, genul de bară nu atât 
de înaltă încât să oprească un tip mare să se rostogolească jos 
din pat într-o noapte proastă, dar cu înălţimea potrivită ca să 
lase o soră să pună o coadă de mătură între bare şi să te ţină 
țintuit de pat pentru totdeauna, într-o  convalescenţă 
permanentă. Eu am avut parte de mai multe coşmaruri în spital 
decât a avut Şeherezada poveşti de povestit, iar timpul nu a 
reuşit să le şteargă pe toate din amintirea mea. 

— Orele de vizită se termină în zece minute, anunţă sora fără 
să se uite la ceas. 

Duce într-o mână o tavă în formă de rinichi şi o cârpă de praf 
în cealaltă. 

Charlie o urmăreşte cum iese din salon. Cu voce joasă, 
horcăită, spune: 

— Cred că te place. 

De la gât în sus arată aproape perfect. Se vede o bucăţică de 
piele roz puţin deasupra claviculei. Altfel pare doar obosit. Rana 
cea mai gravă este la piept. Charlie este înfăşurat în bandaje 
până la punctul unde mijlocul îi este învelit într-o pătură, iar din 
loc în loc până acolo puroiul şi-a croit deja drum la suprafaţa 
bandajului. 

— Poţi sta pe aici ca să-i ajuţi să mă schimbe, zice Charlie, 
atrăgându-mi iarăşi atenţia asupra feţei lui. 

Ochii lui par îndureraţi. În jurul nasului are ceva umed pe care 
el probabil şi l-ar şterge imediat dacă ar putea. 

— Cum te simţi? întreb eu. 


— Cum arăt? 

— Destul de bine, luând totul în consideraţie. 

Reuşeşte să zâmbească. Când încearcă să se zgâiască la el 
însuşi îmi dau seama că habar n-are cum arată. Este doar 
suficient de treaz ca să ştie că n-ar trebui să aibă încredere în 
simţurile lui. 

— A mai venit cineva să te vadă? mă interesez eu. 

Îi ia ceva vreme ca să răspundă. 

— Nu Gil, dacă la el te referi. 

— Mă refer la oricine. 

— Poate că n-ai observat-o pe mama afară. Charlie zâmbeşte 
şi se repetă fără să-şi dea seama. Trece neobservată. 

Privesc iarăşi pe uşă. Doamna Freeman continuă să discute 
cu doctorul. 

— Nu-ţi face griji, spune Charlie, neînţelegând. O să vină. 

Insă de-acum sora a chemat pe toată lumea căreia i-ar putea 
păsa că Charlie este din nou conştient. Dacă Gil nu e deja aici, 
atunci nu vine. 

— Hei, spune Charlie, schimbând subiectul. Te-ai mai liniştit în 
legătură cu ce s-a întâmplat? 

— Când? 

— Ştii tu. Cu ce a spus Taft. 

Încerc să-mi amintesc cuvintele. Eram la institut cu ore în 
urmă. Probabil că e ultimul lucru pe care şi-l aminteşte. 

— In legătură cu tatăl tău. 

Charlie încearcă să-şi schimbe poziţia şi se strâmbă. 

Mă uit la balustrada patului. Doamna Freeman l-a zăpăcit 
suficient de mult pe doctor ca acesta să o conducă într-o 
cameră separată ca să continue discuţiile. Cei doi dispar dincolo 
de o uşă îndepărtată şi holul rămâne pustiu. 

— Uite ce e, spune Charlie cu greutate. Nu-l lăsa pe unul ca 
Taft să se joace cu mintea ta. 

Asta face Charlie în pragul morţii. Se gândeşte la problemele 
mele. 

— Mă bucur că eşti în regulă, îi spun eu. 

Ştiu că vrea să rostească ceva inteligent, dar simte presiunea 
pe care o exercit asupra mâinii lui şi rămâne la vorbele simple. 

— Şi eu. 

Charlie îmi zâmbeşte din nou, apoi râde. 

— Să fiu al naibii, spune el, clătinând din cap. Privirea lui e 


concentrată asupra cuiva din spatele meu. Să fiu al naibii, 
repetă el. 

Imi zic că e pe punctul de a leşina. Dar când mă întorc, îl văd 
pe Gil în cadrul uşii, cu un buchet de flori în mână. 

— Le-am furat de la aranjamentele pentru bal, spune el 
ezitând, ca şi cum nu e sigur că e bine venit aici. Ar fi bine să-ţi 
placă. 

— Fără vin? 

Vocea lui Charlie e slabă. 

Gil schiţează un zâmbet strâmb. 

— Doar marfă ieftină pentru tine. 

Face câţiva paşi în faţă şi-i întinde mâna lui Charlie. 

— Sora mi-a spus că avem două minute, zice Gil. Cum te 
simţi? 

— Mi-a fost şi mai bine, răspunde Charlie. Mi-a fost şi mai rău. 

— Cred că mama ta e aici, replică Gil, căutând încă o 
modalitate de a începe. 

Charlie e pe cale să adoarmă, dar reuşeşte să schiţeze încă 
un zâmbet. 

— Trece neobservată. 

— Nu ne vei lăsa baltă în seara asta, nu? întreabă Gil 
încetişor. 

— Să plec din spital? zice Charlie, prea dus ca să mai sesizeze 
sensul iniţial al întrebării. 

— Mda. 

— Poate, şopteşte Charlie. Mâncarea de aici este groaznică. 

Capul îi cade înapoi pe pernă chiar în clipa în care sora cu faţă 
de pergament se întoarce ca să ne anunţe că timpul nostru a 
expirat şi că Charlie are nevoie de odihnă. 

— Somn uşor, şefule, spune Gil, aşezând buchetul pe 
noptieră. 

Charlie nu îl aude. Respiră deja profund prin gura deschisă. 

Pe măsură ce ne depărtăm, mă uit înapoi la el, proptit pe 
patul lui, înfăşurat în bandaje şi păzit de perfuziile intravenoase. 
Imi aminteşte de benzile desenate pe care le citeam copil fiind. 
Uriaşul căzut pe care medicina îl repune pe picioare. 
Recuperarea misterioasă a pacientului care uluieşte doctorii din 
partea locului. Bezna cade peste Gotham, dar titlurile ziarelor 
sunt toate la fel. Astăzi un supererou s-a luptat cu o forţă a 
naturii şi a supravieţuit ca să se plângă în privinţa mâncării. 


x 


— O să se facă bine? întreabă Gil când ajungem la parcarea 
vizitatorilor. 

Saab-ul lui stă singuratic în parcare. Capota îi e suficient de 
caldă ca să topească ninsoarea. 

— Cred că da. 

— Pieptul lui arată destul de rău. 

Nu ştiu care e procedura de reabilitare pentru victimele 
arsurilor, dar nu poate fi deloc uşor ca să te obişnuieşti iarăşi cu 
pielea ta. 

— Nu credeam că o să apari, îi spun eu. 

Gil ezită. 

— AŞ fi vrut să fiu acolo cu voi, prieteni. 

— Când? 

— Întreaga zi. 

— Este o glumă? 

Se întoarce spre mine. 

— Nu. Ce mai înseamnă şi asta? 

Ne oprim la maşină. Îmi dau seama că sunt furios pe el, furios 
pe cât de greu îi este să-i spună ceva lui Charlie, furios pe cât de 
speriat părea să vină să-l vadă pe Charlie după-amiază. 

— Ai fost unde ai vrut să fii, în răspund. 

— Am venit imediat ce am auzit. 

— Nu ai fost cu noi. 

— Când? întreabă el. Azi-dimineaţă? 

— Tot timpul. 

— lisuse. Tom... 

— Ştii de ce e acolo? îl întreb eu. 

— Pentru că a luat o decizie greşită. 

— Pentru că a încercat să ne ajute. Nu a vrut să ne lase 
singuri în biroul lui Taft. Nu a vrut ca Paul să păţească ceva în 
tuneluri. 

— Ce vrei, Tom? Scuze? Mea culpa. Nu mă pot compara cu 
Charlie. Ăsta e felul lui de a fi. Ăsta a fost felul lui de a fi 
întotdeauna. 

— Şi ăsta era felul tău de a fi. Ştii ce mi-a spus doamna 
Freeman înăuntru? Primul lucru pe care l-a amintit? Povestea cu 
furatul limbii de clopot de pe Nassau Hali. 


Gil îşi trece degetele prin păr. 

— Mă învinuieşte pe mine pentru asta. Întotdeauna a făcut-o. 
Ştii de ce? 

— Deoarece crede că Charlie e un sfânt. 

— Fiindcă nu poate crede că tu eşti genul de persoană care să 
fi făcut vreodată aşa ceva. 

Gil expiră zgomotos. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Tu eşti genul de persoană care ar fi făcut ceva de genul 
ăsta. Chiar a; făcut asta. 

Pare să nu ştie ce să răspundă. 

— Îţi poate trece prin minte că poate am băut vreo şase beri 
în noaptea aia înainte să dau peste voi? Poate că nu gândeam 
limpede. 

— Sau poate erai diferit atunci. 

— Da, Tom. Poate că eram. 

Se lasă tăcerea. Pe capota Saab-ului se formează primul strat 
de zăpadă. Cumva, cuvintele parcă duc spre o confesiune. 

— Ascultă, spune el. Imi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Ar fi trebuit să mă duc de prima dată să-l văd pe Charlie. 
Când v-am văzut pe tine şi pe Paul. 

— Las-o baltă. 

— Sunt încăpățânat. Întotdeauna am fost încăpățânat. 

Îl accentuează pe întotdeauna ca şi cum ar vrea să-mi spună: 
„Uite ce e, Tom, unele lucruri nu s-au schimbat”. 

Numai că totul s-a schimbat. Într-o săptămână, o zi, o oră. 
Charlie, apoi Paul. lar acum, brusc, Gil. 

— Nu ştiu, îi spun eu. 

— Ce nu ştii? 

— Ce ai făcut tot timpul ăsta. De ce totul e diferit. lisuse, nici 
măcar nu ştiu ce ai să faci anul viitor. 

Gil scoate din buzunar cheile de la maşină şi descuie 
portierele. 

— Hai să mergem, spune el. Înainte să murim îngheţaţi. 

Stăm în zăpadă, singuri în parcare. Soarele aproape a 
alunecat dincolo de marginea orizontului, lăsând loc 
întunericului şi îmbrăcând totul cu o nuanță cenușie. 

— Urcă, spune Gil. Hai să vorbim. 


CAPITOLUL 25 

În acea noapte am ajuns să îl cunosc din nou pe Gil pentru 
prima şi, probabil, ultima dată. A fost aproape la fel de simpatic 
precum mi-l aminteam: amuzant, interesat, inteligent când era 
vorba de lucrurile importante, indiferent cu lucrurile care nu 
contau. Ne-am întors la internat, ascultând în maşină Frank 
Sinatra şi discutând vrute şi nevrute. Conversaţia nu a scăzut 
nicio clipă în intensitate. Înainte să apuc să mă întreb ce urma 
să port la bal, am deschis uşa dormitorului şi am găsit un frac 
aşteptându-mă pe un umeraş, călcat şi imaculat, cu un bilet 
ataşat de învelitoarea de plastic. „Tom, dacă ăsta nu te încape, 
ai dat-o în bară, G”. În mijlocul tuturor evenimentelor, el găsise 
timpul să-mi ducă unul dintre costume la un magazin de 
închiriat haine şi să ceară în schimb un frac de aceeaşi mărime. 

— Tata crede că ar trebui să-mi iau o vacanţă, spune el, 
răspunzând la întrebarea mea anterioară. Să călătoresc o 
vreme. Europa, America de Sud. 

E ciudat să-ţi aminteşti de cineva pe care l-ai cunoscut mult 
timp. Nu e ca şi cum te-ai întoarce în casa în care ai crescut ca 
să observi cum şi-a lăsat amprenta asupra ta, cum zidurile pe 
care le-ai ridicat şi uşile pe care le-ai deschis de atunci au urmat 
toate tiparul pe care l-ai văzut pentru prima dată acolo. Este mai 
degrabă ca şi cum te-ai întoarce acasă şi ţi-ai vedea mama sau 
sora, suficient de mature ca să nu se fi schimbat de când le-ai 
văzut ultima dată, dar suficient de tinere ca să nu fi îmbătrânit 
semnificativ între timp, şi ai realiza pentru prima dată cum par 
ele în ochii altora, cât de frumoase ti-ar părea dacă nu le-ai 
cunoaşte, ce au văzut la ele tatăl şi cumnatul tău când le-au 
întâlnit prima dată şi nu le cunoşteau. 

— Sincer? mă întreabă Gil. Nu m-am decis încă. Nu sunt sigur 
că tata e cel în măsură să dea sfaturi. Saab-ul a fost ideea lui şi 
s-a dovedit o greşeală. Se gândea la ce şi-ar fi dorit el la vârsta 
noastră. Vorbeşte cu mine ca şi cum aş fi altcineva. 

Gil are dreptate. Nu mai este bobocul care să lase o pereche 
de pantaloni să fluture deasupra lui Nassau Hall. Este mai 
prudent, mai circumspect ca atunci. Când îl vezi, îţi lasă 
impresia că e plin de înţelepciune şi de angajament. Autoritatea 
firească din vorbirea şi gesturile lui este mai pronunţată acum - 
o calitate cultivată la Ivy. Hainele pe care le poartă sunt mai 
discrete cu o nuanţă, iar părul, întotdeauna lăsat suficient de 


lung ca să fie observat, acum nu mai pare niciodată 
nepieptănat. ŞI-I îngrijeşte ca un adevărat profesionist şi nu-ți 
dai niciodată seama când e tuns. A mai pus ceva carne pe el, 
ceea ce-l face chipeş într-un mod diferit, un pic mai matur, iar 
micile extravaganţe pe care şi le adusese de la Exeter - inelul 
pe care îl purta pe degetul cel mic, cercelul din ureche - au 
dispărut în mod discret. 

— Cred că o să aştept până în ultima clipă. Mă voi hotărî în 
cursul absolvirii - va fi ceva spontan şi neaşteptat. Poate că voi 
deveni arhitect. Poate că mă voi întoarce la navigaţie. 

lată-l schimbându-şi hainele, dându-şi jos pantalonii de lână în 
faţa mea, nedându-şi seama cât de străin i-am devenit, o 
persoană pe care această versiune a lui n-a cunoscut-o 
niciodată. Imi dau seama că probabil sunt un străin şi pentru 
mine, că n-am fost niciodată capabil să văd cu adevărat 
persoana pe care Katie a aşteptat-o toată noaptea trecută, cel 
mai nou model, eu-cel-actualizat. Undeva aici este o şaradă, un 
paradox. Broaşte şi puțuri şi cazul curios al lui Tom Sullivan, 
care s-a uitat în oglindă şi a văzut trecutul. 

— Un om intră într-un bar, spune Gil, întorcându-se la vechea 
postură pe care o ştiam bine. E complet dezbrăcat. Şi poartă pe 
cap o rață. Barmanul spune: „Carl, astăzi arăţi diferit”. Rața 
clatină din cap şi spune: „Harry, nici nu ţi-ar veni să crezi ce mi 
s-a întâmplat”. 

Mă întreb de ce a ales gluma asta. Poate că revine în acelaşi 
punct tot timpul. Cu toţii am vorbit cu el ca şi cum ar fi fost 
altcineva. Saab-ul a fost întruchiparea ideii pe care o aveam 
despre el şi a fost greşeala noastră. Gil nu e însă numai atât, el 
înseamnă ceva neaşteptat, ceva spontan. Un arhitect, un 
navigator, o rață. 

— Ştii ce am ascultat la radio alaltăieri? întreabă el. După ce 
m-am despărţit de Anna? 

— Sinatra, răspund, deşi ştiu că nu e aşa. 

— Samba, îmi spune el. Căutam printre posturile de radio şi la 
WPRB se dădea muzică latino. Ceva instrumental, fără voci. Ce 
ritm minunat! Un ritm uluitor. 

WPRB. Postul de radio al campusului care punea Messiah de 
Handel când au apărut primele femei la Princeton. Mi-l amintesc 
pe Gil în noaptea când l-am întâlnit pentru prima dată, lângă 
turnul cu clopot de la Nassau Hall. S-a ivit din beznă dansând 


rumba şi spunând: „Şi acum mişcă-te, iubito. Dansează”. 
Întotdeauna Gil a avut o relaţie specială cu muzica, cu melodiile 
de jazz pe care a încercat să le interpreteze la pian din ziua 
când ne-am cunoscut. Poate că toate lucrurile sunt în definitiv 
unele vechi. 

— Nu-mi este dor de ea, spune el, încercând pentru prima 
dată să mă introducă în universul lui. Îşi punea tot felul de 


chestii în păr. Gel. l-I dăduse stilistul ei. Ştii cum miroase după 
ce dă cineva cu aspiratorul? Un amestec de fierbinte şi curat? 
— Desigur. 


— Aşa era. Cred că şi-a uscat părul până când l-a ars. De 
fiecare dată când îşi lăsa capul spre mine, mă gândeam că 
miroase precum covorul meu. 

Gil începe să facă tot felul de asocieri libere. 

— Ştii cine mai mirosea aşa? mă întreabă. 

— Cine? 

— Gândeşte-te. În primul an. 

Fierbinte şi curat. Imediat îmi vine în minte şemineul din 
Rockefeller. 

— Lana McKnight, rostesc apoi. 

Gil dă din cap. 

— Nu mi-am dat niciodată seama cum de aţi stat voi doi 
împreună atâta vreme. Atracția dintre voi era tare ciudată. 
Împreună cu Charlie făceam pariuri în legătură cu momentul în 
care aveaţi să vă despărțiți. 

— Mi-a spus că îi place de Lana. 

— Îţi aminteşti de fata cu care se întâlnea el în anul doi? 
spune Gil, trecând deja mai departe. 

— Charlie? 

— Parcă numele ei era Sharon? 

— Cu ochii de culori diferite? 

— Păi ea avea un păr cu un miros minunat. Îmi amintesc că 
stătea în camera noastră aşteptându-l pe Charlie. Intreaga 
cameră mirosea precum loţiunea pe care o folosea mama. N-am 
ştiut niciodată ce e, dar mi-a plăcut întotdeauna. 

Îmi trece prin minte că Gil mi-a vorbit mereu doar despre 
mame vitrege şi niciodată despre mama lui adevărată. Emoţia îl 
trădează. 

— Ştii de ce s-au despărţit? întreabă el. 

— Pentru că ea i-a dat papucii. 


Gil clatină din cap. 

— Pentru că s-a săturat să strângă după ea. Îşi lăsa lucrurile 
în camera noastră - pulovere, genţi, orice - şi Charlie trebuia să 
i le ducă înapoi. Nu şi-a dat seama că era doar un scenariu al ei. 
Îi dădea un motiv s-o viziteze noaptea. Charlie a crezut doar că 
e dezordonată. 

Mă lupt cu cravata, încercând să o potrivesc între marginile 
gulerului. Bunul de Charlie! Curăţenie lună ca regulă supremă. 

— Nu ea i-a dat papucii, continuă Gil. Fetele care se 
amorezează de Charlie nu fac asta niciodată. Intotdeauna el e 
cel care rupe relaţia. 

În vocea lui se citeşte vag indicaţia că acesta ar fi un fapt 
legat de Charlie demn de ţinut minte, o trăsătură importantă de 
caracter. Ca şi cum asta ar explica problemele pe care le are Gil 
cu el. 

— E un băiat bun, trage Gil concluzia. 

Pare mulţumit să o lase aşa. Timp de câteva secunde nu se 
aude niciun sunet în încăpere în afara zgomotului frecării 
materialului de material în vreme ce îmi scot cravata neagră şi o 
iau de la capăt. Gil se aşază pe saltea şi îşi trece degetele prin 
păr. A căpătat acest obicei în vremea când îşi purta părul mai 
lung. Mâinile lui încă nu s-au obişnuit cu schimbarea. 

Reuşesc în sfârşit să fac un nod, ca un soi de nucă având 
aripi. Mă uit în oglindă şi decid că e suficient de bun. Imi pun 
haina pe mine. Mi se potriveşte perfect, chiar mai bine decât 
costumul meu. 

Gil continuă să tacă, urmărindu-se în oglindă, ca şi cum 
imaginea lui ar fi un tablou. lată-ne pe amândoi, la sfârşitul lui 
de mandat prezidenţial. E seara de adio de la Ivy. De mâine 
clubul va fi administrat de „oficialităţile” de anul viitor - membrii 
aleşi de Gil în cursul procesului de selecţie - iar Gil va deveni o 
fantomă în propria casă. Cel mai frumos an petrecut de el la 
Princeton se apropie de sfârşit. ` 

— Hei, îi spun eu, traversând holul către camera lui. Incearcă 
să te distrezi bine în seara asta. 

Nu pare să mă audă. Îşi pune telefonul mobil la încărcat şi se 
uită cum licăreşte luminiţa verde. 

— Mi-aş dori ca lucrurile să nu fi ieşit aşa, spune în cele din 
urmă. 

— Charlie va fi bine, îl asigur eu. 


Însă Gil se uită la caseta lui cu bijuterii, o casetă micuță din 
lemn unde îşi păstrează obiectele de valoare, şi îşi plimbă 
degetele pe capac, îndepărtând praful. In jumătatea de încăpere 
care îi aparţine lui Charlie totul e vechi, dar imaculat: o pereche 
de pantofi de atletism din anul întâi se odihnesc la marginea 
dulapului, cu şireturile aşezate frumos înăuntru; perechea de 
anul trecut continuă să fie folosită în weekenduri. În acelaşi 
timp, totul din jumătatea de cameră a lui Gil pare neutilizat, nou 
şi prăfuit în acelaşi timp. Din casetă, Gil scoate un ceas de 
argint - cel pe care îl poartă la ocazii speciale. Limbile s-au oprit, 
aşa că Gil îl scutură cu blândeţe, apoi îl întoarce. 

— Cât e ceasul? mă întreabă el. 

Îi arăt ecranul ceasului meu, iar Gil şi-l potriveşte pe al lui. 

Afară s-a lăsat noaptea. Gil ia inelul de chei, apoi îşi scoate 
telefonul din încărcător. 

— Ziua preferată a tatei la colegiu a fost ziua balului de la Ivy 
din ultimul lui an, îmi spune. Vorbea mereu despre ziua asta. 

Mă gândesc la Richard Curry şi la poveştile pe care i le-a spus 
lui Paul despre Ivy. 

„Spunea că e ca şi cum ai trăi un vis, un vis perfect.” 

Gil îşi duce ceasul la ureche. Il ascultă ca şi cum ticăitul ar 
avea ceva miraculos în el, ca un ocean prins în capcana unei 
carcase de scoică. 

— Gata? mă întreabă el, punându-şi ceasul la mână şi 
închizând încuietoarea de metal. 

Acum se concentrează asupra mea, studiind cum îmi vin 
hainele. 

— Nu-i rău, spune el. Cred că ea va fi de acord. 

— Eşti bine? îl întreb. 

Gil îşi potriveşte haina şi dă din cap. 

— Nu cred că eu le voi povesti copiilor mei despre seara asta. 
Dar, în fine, sunt bine. 

La uşă ne uităm amândoi prin încăpere înainte de a ieşi. Cu 
luminile stinse, apartamentul se umple de umbre. Când mă uit 
pe fereastră la lună pentru ultima dată, îmi vine în minte 
imaginea lui Paul, traversând campusul îmbrăcat cu haina lui 
uzată de iarnă, singur. 

Gil se uită la ceas şi spune: 

— Ar trebui să ajungem la ţanc. 

Apoi, împreună, îmbrăcaţi în costumele noastre negre şi 


încălţaţi cu pantofi negri, pornim spre Saab în lumina reflectată 
de zăpada care căpătase culoarea nopţii. 


x 


„Un bal mascat”, îmi spusese Gil. Şi era un bal mascat. 
Ajungem la club şi descoperim că este superb decorat - centrul 
atenției de pe Prospect Avenue. Movile înalte de zăpadă se 
înalță ca nişte parapete de-a lungul zidului de cărămidă care 
înconjoară clubul, dar cărarea care duce la uşa de intrare a fost 
acoperită cu un strat subțire de pietre negre. Ca sarea 
grunjoasă, pietrele topesc un drum de acces peste gheață. 
Efectul este accentuat de cele patru draperii lungi care 
împodobesc ferestrele din față ale clubului, fiecare dintre ele cu 
o bandă verticală verde marcată de dungi subțiri aurii. 

În vreme ce Gil îşi parchează Saab-ul pe locul rezervat lui, 
membrii clubului şi ceilalți câţiva invitaţi se apropie de Ivy în 
perechi. Fiecare intrare este distanţată de următoarea la un 
interval prestabilit. Se acordă mare atenţie ca perechile să nu se 
intersecteze. Studenţii de anul patru ajung ultimii. Gil îmi spune, 
în vreme ce stinge farurile, că primirile călduroase sunt 
destinate numai membrilor absolvenţi. 

Trecem pragul şi descoperim că în club este mare agitaţie. 
Aerul este încins de căldura umană, de aroma dulce a alcoolului 
şi de mirosul de mâncare. Sala de primire răsună de conversații 
înfiripate pe loc. Gil este întâmpinat cu ovaţii şi bătăi din palme. 
Studenţii de anul doi şi cei de anul trei plasați la etaj se întorc 
spre uşă ca să-i ureze bun venit, unii strigând cu voce tare 
numele lui Gil. Preţ de câteva secunde se pare că aceasta ar 
putea deveni încă noaptea la care spera, o noapte aşa cum 
avusese tatăl lui. 

— Ei bine, îmi spune Gil, ignorând aplauzele când acestea se 
prelungesc peste măsură, acum e acum. 

Privesc în jur la transformările suferite de club. Munca depusă 
de Gil, planificarea, discuţiile şi însărcinările date celor cu 
aranjamentele florale şi celor cu aprovizionarea devin brusc 
mult mai mult decât o simplă scuză pentru ca el să plece din 
apartamentul nostru când lucrurile nu merg bine. Totul este 
altfel. Fotoliile şi mesele au dispărut. În locul lor, în colţurile sălii 
de primire au fost plasate mese cu tăblia în sfert de cerc, toate 


îmbrăcate cu feţe de masă din mătase de un verde-regal şi 
împodobite cu platouri de porțelan pline cu mâncare. In spatele 
fiecărei mese, la fel ca în spatele barului din dreapta noastră, se 
află un chelner cu mănuşi albe. Pretutindeni se văd aranjamente 
florale, compuse doar din crini albi şi orhidee negre, în varietăţi 
cum n-am mai văzut până acum. lar în avalanşa de fracuri şi de 
rochii negre de gală, e foarte posibil să treci cu vederea stejarul 
auriu cu care au fost lambrisaţi pereţii. 

— Domnule? spune un chelner îmbrăcat cu cravată albă, care 
s-a ivit din senin cu o tavă cu pateuri şi prăjiturele. Miel, rosteşte 
el arătând spre primele, şi ciocolată albă - arătând spre 
celelalte. 

— Gustă, mă îndeamnă Gil. 

Mă conformez, înghiontit brusc în stomac de foamea pe care 
o am din pricina meselor ratate şi a fanteziilor culinare din 
perioada în care fusesem internat în spital. Mă servesc iarăşi 
când văd un alt chelner apărând cu o tavă cu pahare de 
şampanie. Bulele mi se urcă la cap, ajutându-mă să îmi ţin 
gândurile departe de Paul. 

În acea clipă, o formaţie de muzică se face auzită din 
anticamera sufrageriei, un loc unde se înşirau de obicei 
canapele. În colţ au fost înghesuite un pian şi o tobă, rămânând 
suficient spaţiu între ele pentru o chitară bas şi una electrică. 
Deocamdată cei patru cântă R&B. Ştiu că mai târziu, dacă Gil îi 
va convinge, va urma jazz. 

— Mă întorc imediat, spune Gil, plecând brusc de lângă mine 
şi îndreptându-se spre scări. 

La fiecare pas, un membru al clubului îl opreşte ca să-i spună 
ceva drăguţ, să-i zâmbească şi să-i strângă mâna, uneori ca să-l 
îmbrăţişeze. Îl văd pe Donald Morgan, omul care va urma la 
tron, bătându-l pe spate pe Gil, felicitându-l sincer şi fără 
afectare. Fetele din anul trei, deja un pic ameţite, se uită la Gil 
cu ochi înceţoşaţi, melancolice din cauza pierderii înregistrate 
de club, pierderea /or. Îmi dau seama că Gil este eroul acestei 
nopţi - în acelaşi timp gazdă şi invitat de onoare. Oriunde s-ar 
duce are parte de companie. Cumva însă, când nu e nimeni 
alături de el - Brooks, Anna sau unul dintre noi - pare deja 
singur. 

— Tom! se aude o voce din spatele meu. 

Mă răsucesc pe călcâie şi brusc nu mai simt în aer decât un 


singur parfum - cel cu care trebuie să se fi dat mama lui Gil şi 
prietena lui Charlie, pentru că are acelaşi efect asupra mea. 
Dacă mi-am imaginat vreodată că mi-a plăcut Katie cel mai mult 
în şort, cu părul strâns şi cămaşa desfăcută, atunci am fost un 
prost. Fiindcă iat-o acum, îmbrăcată cu o rochie neagră, cu părul 
lăsat pe spate, toată numai decolteu şi sâni, iar eu rămân cu 
gura căscată. 

— Uau! 

Îşi pune o mână pe reverul hainei mele şi scutură o dâră de 
praf care se dovedeşte a fi un fulg de zăpadă care a rezistat în 
ciuda căldurii. 

— E valabil şi pentru tine, spune ea. 

În vocea ei aud ceva minunat, un bun venit care mă destinde. 

— Unde e Gil? mă întreabă ea. 

— Sus. 

Katie ia două pahare de şampanie de pe o tavă care trece pe 
lângă noi. 

— Noroc, îmi urează ea, dându-mi un pahar. Aşadar, cine ar 
trebui să fii? 

Ezit, neştiind sigur la ce se referă. 

— Costumul tău. Ce personaj interpretezi? 

In acea clipă reapare Gil. 

— Hei, îl salută Katie. Nu ne-am văzut de mult. 

Gil ne măsoară pe amândoi din priviri, apoi zâmbeşte ca un 
tată mândru. 

— Sunteţi frumoşi amândoi. 

Katie izbucneşte în râs. 

— Şi tu cine ar trebui să fii? îl întreabă ea. 

Cu un gest al mâinii, Gil îşi descheie haina. Acum văd de cea 
urcat la etaj. Între partea stângă a mijlocului şi şoldul drept îi 
atârnă o centură de piele neagră. Pe centură este prinsă o teacă 
din piele, iar în teacă se odihneşte un pistol cu mâner de fildeş. 

— Aaron Burr, spune el. Promoţia 1772. 

— Cu stil, spune Katie, urmărind cu privirea mânerul sidefiu al 
armei. 

— Ce mai e şi asta? izbucnesc eu. 

Gil pare surprins. 

— Costumul meu. Burr l-a împuşcat pe Hamilton într-un duel. 

Îşi pune un braţ pe spatele meu şi mă duce spre platforma 
dintre etajele unu şi doi. 


— Vezi acele de cravată pe care le poartă Jamie Ness? mă 
întreabă în timp ce îmi arată un student în anul patru blond, al 
cărui papion este împodobit cu două ace. 

Pe acul stâng văd un oval maro, iar pe acul drept - un punct 
negru. 

— Ovalul semnifică o minge de fotbal:!, spune Gil, iar punctul 
este un puc de hochei. Îl reprezintă pe Hobey Baker, promoţia 
Ivy a anului 1914. Singurul om care a intrat în rândurile 
celebrităților atât la fotbal, cât şi la hochei. Hobey a făcut parte 
dintr-un cor de aici - de aceea papionul lui Jamie are note pe el. 

Acum Gil arată spre un alt student, înalt, cu părul roşu ca 
focul. 

— Chris Bentham, chiar lângă Doug: James Madison, promoţia 
1771. Îţi poţi da seama după nasturii cămăşii. Cel de sus este un 
sigiliu Princeton - Madison a fost primul preşedinte al asociaţiei 
absolvenţilor. lar cel de-al patrulea nasture este un drapel 
american... 

În vocea lui se observă ceva mecanic, ca tonul unui ghid, 
parcă ar rosti un discurs învăţat pe de rost. 

— Alege-ţi un costum, intervine Katie, alăturându-se 
conversaţiei noastre de la capătul scărilor. 

Mă uit în jos la ea, iar diferenţa de nivel mă face să apreciez 
încă o dată cum îi vine rochia. 

— O, ascultați, spune Gil, privind dincolo de Katie. Trebuie să 
rezolv ceva. Vă descurcaţi singuri câteva clipe? 

La bar, Brooks arată spre unul dintre chelnerii cu mănuşi albe, 
care se sprijină de zid. 

— Unul dintre chelneri e beat, ne spune Gil. 

— Nu-i nicio grabă, îi spun eu, observând cum gâtul lui Katie 
pare imposibil de subţire de la această înălţime, precum tulpina 
de floarea-soarelui. 

— Dacă ai nevoie de ceva, zice Gil, dă-mi de ştire. 

Începem să coborâm unul lângă celălalt. Cei patru 
responsabili cu muzica interpretează o melodie de Duke 
Ellington, paharele cu şampanie se ciocnesc, iar rujul lui Katie 
are un luciu roşu-intens - culoarea sărutului. 

— Vrei să dansezi? o întreb când ajung lângă ea. 

Katie zâmbeşte şi mă ia de mână. 

„Ascultă... şinele cum vibrează... la trenul «A».” 


11 Fotbal american (n.red.). 


La capătul scării, drumul meu se desparte de cel al lui Gil. 


CAPITOLUL 26 

Pe ringul de dans e cu zece grade mai cald decât în restul 
clubului. Cuplurile dansează strâns lipite, învârtindu-se. Totul 
seamănă cu o centură de asteroizi formată din dansatori, dar 
atmosfera mă face să mă simt instantaneu bine. Eu şi Katie am 
dansat mult începând cu noaptea când ne-am cunoscut la Ivy. 
La fiecare sfârşit de săptămână cluburile de pe Prospect Avenue 
angajează formaţii muzicale pentru toate gusturile şi în doar 
câteva luni am încercat toate stilurile între muzica latino şi 
muzica de salon. Având nouă ani de step la activ, Katie are 
suficientă eleganţă şi graţie cât pentru trei sau patru 
dansatoare, ceea ce înseamnă că noi doi aveam o medie 
satisfăcătoare comparativ cu alte cupluri. Cu toate astea, în 
calitatea mea de învățăcel, am parcurs şi eu un drum lung. Pe 
măsură ce dansăm mai mult, devenim tot mai îndrăzneţi, 
influenţaţi şi de şampania băută. Reuşesc să fac o figură de 
dans fără să cad peste Katie, iar ea reuşeşte să se învârtă de 
braţul meu teafăr fără să disloce nimic, aşa că în curând 
devenim periculoşi pe ring. 

— Am hotărât cine sunt eu, îi spun la un moment dat, 
trăgând-o înapoi spre mine. 

Atingerea noastră este minunată, mai ales când sânii ei se 
apasă de pieptul meu. 

— Cine eşti? mă întreabă ea. 

Respirăm amândoi cu greutate. Pe fruntea ei s-au format deja 
mici broboane de transpiraţie. 

— F. Scott Fitzgerald. 

Katie clatină din cap şi zâmbeşte. Limba i se iveşte în 
strungăreaţă. 

— Nu poţi, îmi spune ea. Cei ca Scott Fitzgerald nu sunt 
admişi aici. 

Vorbim tare amândoi, tot mai aproape de urechea celuilalt, ca 
să acoperim muzica. 

— De ce nu? întreb eu, lipindu-mi gura de câteva şuviţe din 
părul ei. 

Şi-a dat cu o picătură de parfum pe gât şi miroase la fel ca în 
camera întunecată, iar legătura dintre acel loc şi cel în care 
suntem acum - ideea că suntem aceiaşi oameni, doar îmbrăcaţi 
în mod diferit - îmi este de ajuns. 

— Pentru că era membru Cottage, răspunde ea, aplecându-se 


în faţă. lar asta înseamnă blasfemie. 

Zâmbesc. 

— Şi până la ce oră ţine balul ăsta? 

— Balul? Până la începutul slujbei. 

Îmi ia o secundă ca să-mi amintesc că mâine este Paştele. 

— Miezul nopţii? întreb eu. 

Katie încuviinţează. 

— Kelly şi ceilalţi sunt îngrijoraţi în legătură cu numărul de 
participanţi la slujbă. 

Aproape ca la comandă, facem o nouă piruetă pe ring şi Kelly 
Danner apare în raza noastră vizuală, arătând cu degetul spre 
un student îmbrăcat cu o vestă elegantă. Sunt gesturile unei 
vrăjitoare care vrea să transforme un prinţ într-o broască 
râioasă. Atotputernica Kelly Danner, femeia cu care nici măcar 
Gil nu îndrăzneşte să se pună. 

— Şi îi fac pe toţi să meargă acolo? spun eu, gândindu-mă că 
nici măcar Kelly n-ar putea îndeplini o asemenea sarcină. 

Katie clatină din cap. 

— Închid clubul şi le sugerează oamenilor să se ducă. 

În vocea ei se citeşte o anumită încordare când pomeneşte de 
Kelly, aşa că decid să nu insist. Urmărind cuplurile din jurul 
nostru, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la Paul, care 
părea mereu singur aici. 

Chiar în acea clipă, petrecerea se sparge brusc atunci când un 
ultim cuplu soseşte la uşă, suficient de târziu ca să fie remarcat 
de toată lumea. Sunt Parker Hassett şi însoţitoarea lui. Ţinându- 
se de promisiune, Parker şi-a vopsit părul în şaten, şi l-a 
pieptănat cu cărare pe stânga şi a îmbrăcat un frac original, cu 
vestă albă şi cravată tot albă, semănând într-un mod ciudat de 
bine cu John Kennedy. Partenera lui, mereu dramatica Veronica 
Terry, a venit şi ea ca să epateze. Cu părul vopsit în culoarea 
platinei, cu un ruj roşu-carmin pe buze şi o rochie pe care orice 
adiere de vânt o poate ridica mult deasupra coapselor, Veronica 
seamănă leit cu Marilyn Monroe. Balul mascat a început. Intr-o 
încăpere plină de competitori, cei doi ar fi încoronați imediat. 

Parker se bucură însă de o primire ca de înmormântare. In 
sală se lasă tăcerea; din colţuri se aud fluierături. Când Gil, de 
pe platforma etajului doi, este singurul capabil să calmeze 
mulţimea, îmi dau seama că onoarea de a ajunge ultimul ar fi 
trebuit să fie a lui şi că Parker a vrut să-i ia faţa preşedintelui 


chiar la balul organizat de acesta. 

La insistenţele lui Gil, atmosfera din sală se calmează treptat. 
Parker se duce repede în direcţia barului, apoi o ia pe Veronica 
Terry şi paharele de vin, câte unul în fiecare mână, către ringul 
de dans. Când se apropie, văd că se împleticeşte uşor; în 
expresia de pe chipul lui nu se citeşte faptul că ar înţelege că 
este cea mai puţin populară persoană din sală. O dată ce se 
apropie suficient de mult, îmi dau seama cum reuşeşte. E deja 
beat criţă, aşa că nu-şi mai dă seama de nimic. 

Katie vine lângă mine când el se apropie, dar eu nu schiţez 
niciun gest până nu le observ schimbul de priviri. Parker îi 
aruncă o ocheadă plină de înţeles, perfidă, încărcată de 
sexualitate şi de superioritate, iar Katie mă strânge de mână, 
trăgându-mă de pe ringul de dans. 

— Ce a însemnat asta? o întreb eu când ajungem într-un colţ 
mai liniştit. 

Orchestra cântă ceva din Marvin Gaye. Chitarele scârţâie, 
tobele bubuie. Este laitmotivul sosirii lui Parker. John Kennedy 
dansează cu Marilyn Monroe, ca într-un ciudat spectacol întors 
în timp, şi toate celelalte cupluri le fac loc celor doi, de parcă ar 
avea de-a face cu nişte leproşi. 

Katie pare supărată. Toată magia dansului nostru s-a 
evaporat. 

— Nemernicul ăla, exclamă ea. 

— Ce a făcut? 

Dintr-o dată, totul iese la iveală - ce se întâmplase când eu nu 
fusesem de faţă, povestea pe care ea nu voise să mi-o spună 
decât mult mai târziu. 

— Parker a încercat să mă ducă la etajul trei în timpul 
selecţiei. Zicea că o să mă pice dacă nu-i dansez în poală. Acum 
crede că a fost o glumă bună. 

Stăm în mijlocul sălii principale, suficient de aproape de ringul 
de dans ca să-l vedem pe Parker cu labele pe şoldurile 
Veronicăi. 

— Ticălosul! Şi ce ai făcut? 

— l-am povestit lui Gil. 

Când îi rosteşte numele, privirea ei se îndreaptă spre scări, 
unde Gil discută ceva cu doi studenţi în anul trei. 

— Doar atât? 

Mă aştept să aducă vorba despre Donald, ca să-mi 


amintească unde ar fi trebuit să fiu eu, dar n-o face. 

— Da, răspunde ea. Gil l-a dat pe Parker afară din consiliul de 
selecţie. 

Ştiu că ea vrea să spună că ar trebui s-o las baltă, că nu aşa 
ar fi vrut să aflu. A suferit destul. Numai că eu simt cum începe 
să-mi fiarbă sângele în vene. 

— O să-i spun vreo două lui Parker, rostesc eu înverşunat. 

Katie îmi aruncă o privire tăioasă. 

— Nu, Tom. Nu în seara asta. 

— Dar nu se poate comporta... 

— Ascultă, mi-o retează ea. Las-o baltă! N-o să-l lăsăm să ne 
strice noaptea noastră împreună. 

— Incercam doar să... 

Îmi pune un deget la gură. 

— Ştiu. Hai să mergem în altă parte. 

Priveşte în jurul ei, dar în toate direcţiile se văd fracuri, se aud 
conversații şi se plimbă chelneri cu tăvi cu pahare. Asta e magia 
clubului Ivy. Aici nu eşti niciodată singur. 

— Poate că putem merge în Camera Preşedintelui, propun eu. 

Katie încuviinţează. 

— O să-l întreb pe Gil. 

Observ încrederea din vocea ei când rosteşte numele lui. Gil 
s-a comportat decent faţă de ea, ba chiar mai mult de atât, 
poate chiar fără să-şi dea seama. Katie s-a dus la el când a avut 
de-a face cu Parker, atunci când eu nu eram de găsit. Acum ele 
prima persoană la care ea se gândeşte, chiar pentru ceva lipsit 
de însemnătate. Poate că pentru ea are importanţă faptul că 
stau amândoi de vorbă la micul dejun, chiar dacă el uită imediat 
ce au discutat. Gil a fost ca un frate mai mare pentru ea, la fel 
cum a fost pentru mine în primul an. Orice este bun pentru el 
este bun pentru noi amândoi. 

— Nicio problemă, îi spune el. Nu va fi nimeni acolo. 

Aşa că o urmez pe Katie la subsol, urmărindu-i unduirile 
trupului pe sub rochie, felul în care i se mişcă picioarele, 
îngustimea şoldurilor. 

Când se aprind luminile, văd încăperea unde eu şi Paul am 
muncit împreună atâtea nopţi. Locul e neschimbat, neatins de 
pregătirile pentru bal, ca o întreagă junglă de însemnări, desene 
şi cărţi aşezate în movile împrăştiate pretutindeni, înalte cât noi. 

— Nu e aşa de cald aici, observ eu, căutând un subiect de 


discuţie. 

Se pare că au închis termostatul în restul clădirii, astfel ca 
primul etaj să nu se supraîncălzească. 

Katie priveşte în jur. Însemnările lui Paul sunt prinse chiar şi 
pe şemineu; diagramele lui umplu pereţii. Suntem înconjurați de 
Colonna. 

— Poate că n-ar trebui să fim aici, spune ea. 

Nu-mi dau seama dacă e îngrijorată că vom deranja lucrurile 
lui Paul sau că cercetările lui ne vor deranja pe noi. Cu cât stăm 
mai mult, măsurând încăperea, cu atât simt cum apare o 
distanţă între noi. Nu este locul potrivit pentru ceea ce avem noi 
nevoie. 

— Ai auzit vreodată de pisica lui Schrödinger? o întreb eu într- 
un târziu, deoarece este singura cale prin care pot în acest 
moment să exprim ce simt. 

— În filosofie? se miră ea. 

— Oriunde. 

In singurul curs de fizică urmat de mine, profesorul a folosit 
pisica lui Schrödinger ca exemplu al mecanicii undelor, când cei 
mai mulţi dintre noi nu prea pricepeam cum stă treaba cu v = - 
e?/r. O pisică imaginară este aşezată într-o cutie închisă cu o 
doză de cianură, care va fi administrată numai dacă este pornit 
un contor Geiger. Cred că poanta aici este că e imposibil să spui 
dacă pisica trăieşte sau e moartă înainte de a deschide cutia; 
până atunci, teoria probabilităților cere să spui că în cutie se 
află părţi egale de pisică vie şi moartă. 

— Da, răspunde ea. Ce-i cu ea? 

— Mă simt ca şi cum pisica n-ar fi moartă sau vie acum, îi 
mărturisesc eu. Nu-i nimic. 

Katie încearcă să înţeleagă unde vreau să ajung. 

— Vrei să deschizi cutia, spune ea într-un final, aşezându-se 
pe masă. 

Dau din cap, urcând lângă ea. Tăblia enormă de lemn ne 
acceptă tăcută. Nu ştiu cum să-i spun restul explicaţiei mele: că 
noi, luaţi individual, suntem omul de ştiinţă şi tot noi, împreună, 
suntem pisica. 

In loc să-mi răspundă, ea începe să-şi plimbe un deget în 
spatele tâmplei mele drepte, dându-mi părul după ureche, ca şi 
cum aş fi rostit ceva fermecător. Poate că ştie deja cum să-mi 
rezolve şarada. Katie spune de fapt că suntem mai mari decât 


cutia lui Schrödinger. Ca orice pisică adevărată, avem nouă 
vieţi. 

— În Ohio ninge vreodată aşa? întreabă ea, schimbând 
intenţionat subiectul. 

Ştiu că afară ninsoarea a început din nou, cu mai multă forţă 
ca înainte, de parcă toată iarna s-a strâns în această furtună. 

— Nu în aprilie, răspund eu. 

Stăm unul lângă altul pe masă, despărțiți doar de câţiva 
centimetri. 

— Nici în New Hampshire, zice ea. Cel puţin nu în aprilie. 

Accept ce încearcă să facă şi unde încearcă să mă ducă. 
Oriunde în afara locului în care suntem. Am vrut dintotdeauna 
să ştiu mai multe despre viaţa ei de acasă şi ce făcea familia ei 
la cină. Zona de nord a New England în imaginaţia mea 
înseamnă Alpii americani, cu munţi la fiecare cotitură şi câini 
Saint Bemard ducând cu ei cadouri. 

— Eu şi sora mea mai mică obişnuiam să facem ceva după ce 
ningea, spune ea. 

— Mary? 

Încuviinţează. 

— În fiecare an, când iazul de lângă casa noastră îngheţa 
bocnă, mergeam să facem găuri în gheaţă. 

— De ce? 

Îmi aruncă un zâmbet îngeresc. 

— Ca peştii să poată respira. 

În capul scărilor se aud paşi ai petrecăreţilor - mici bule de 
căldură aflate în mişcare. 

— Luam cozi de mătură, continuă ea, şi făceam găuri pe tot 
întinsul iazului. Cum faci găuri într-un capac de borcan. 

— Pentru licurici, spun eu. 

Ea dă din cap şi mă ia de mână. 

— Patinatorii ajunseseră să ne urască. 

— Surorile mele mă luau la săniuş, îi spun eu. 

Katie îmi face cu ochiul. Îşi aminteşte că are un avantaj: ea e 
sora mai mare, eu sunt frăţiorul mai mic. 

— În Columbus nu sunt prea multe dealuri înalte, continuu eu, 
aşa că mergeam întotdeauna pe acelaşi. 

— Şi ele te trăgeau spre vârful dealului pe sanie. 

— Ti-am mai povestit? 

— Nu, dar asta fac surorile mai mari. 


Nu mi-o imaginez trăgând o sanie pe deal. Surorile mele erau 
puternice ca nişte câini de tracţiune. 

— i-am povestit vreodată despre Dick Mayfield? o întreb eu. 

— Despre cine? 

— Tipul cu care se întâlnea sora mea. 

— Ce-i cu el? 

— Sarah mă alunga de la telefon de fiecare dată când suna 
Dick. 

Katie simte împunsătura din vocea mea. Şi asta este 
caracteristic unei surori mai mari. 

— Nu cred că Dick Mayfield avea numărul meu. 

Zâmbeşte, împreunându-şi degetele cu ale mele. 

Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la Paul şi la coada de 
porumbel pe care o făcuse cu mâinile. 

— Dick avea numărul surorii mele, continuu eu. Nu a mai avut 
nevoie decât de un vechi Camaro roşu cu flăcări desenate pe 
margini. 

Katie dă dezaprobator din cap. 

— Armăsarul Dick şi Aspiratorul-de-Gagici, spun eu zâmbind. 
Am zis asta într-o noapte când el a venit la noi şi mama m-a 
trimis la culcare fără să mai servesc cina. ` 

Dick Mayfield, apărut din senin în discuţie. Imi spunea Micuţul 
Tom. M-a luat odată la o plimbare în Camaro şi atunci mi-a 
dezvăluit un secret. „Nu contează cât eşti de mic. Nu contează 
decât energia din motorul tău.” 

— Mary se întâlnea cu un tip care conducea un Mustang din 
1964, zice Katie. Am întrebat-o dacă fac ceva pe bancheta din 
spate. Mi-a răspuns că el era prea stresat să nu strice ceva la 
maşină. 

Poveştile sexuale ascunse în poveşti despre maşini, ca o 
modalitate de a discuta despre orice fără a nu spune nimic de 
fapt. 

— Prima mea prietenă conducea un Volkswagen părăginit, îi 
spun eu. Te întindeai pe bancheta din spate şi simţeai un iz ca 
de sushi. Nu mai puteai face nimic. 

Katie se întoarce spre mine. 

— Prima ta prietenă conducea? 

Mă agit, dându-mi seama de ce afirmasem. 

— Aveam nouă ani, îi spun, dregându-mi glasul. Ea avea 
şaptesprezece. 


Katie izbucneşte în râs, apoi se lasă tăcerea. Se pare că în 
sfârşit a sosit clipa mult aşteptată. 

— l-am spus lui Paul, o anunţ eu. 

Katie îşi ridică privirea. 

— Că nu mai lucrez la carte. 

O vreme nu-mi răspunde nimic. Îşi duce mâinile la umeri, 
frecându-i pentru a se încălzi. După atâtea indicii şi atingeri, îmi 
dau în fine seama că ea nu s-a obişnuit cu temperatura din 
cameră. 

— Vrei haina mea? o întreb. 

Încuviinţează. 

— Mi se face pielea de găină. 

Mi-e imposibil să nu mă uit. Braţele îi sunt acoperite cu mici 
broboane. Curbele sânilor s-au albit, precum pielea unei 
dansatoare de porțelan. 

— Uite, zic eu, dându-mi jos haina şi punând-o pe spatele ei. 

Braţul drept îi atinge umărul preţ de o secundă, dar Katie 
ridică mâna şi mi-l menţine în acea poziţie. Se apleacă spre 
mine în timp ce eu stau înclinat spre ea, aşteptând. Aroma 
parfumului ei se simte din nou, venind dinspre şuviţele de păr. 
În sfârşit, iată răspunsul ei. 

Katie îşi înclină capul şi mâinile mele ajung în interiorul hainei, 
în spaţiul întunecat unde aceasta îi atârnă peste umeri. Îmi las 
mâinile pe talia ei. Degetele mi se opresc pe materialul rochiei, 
surprinse de textura neobişnuită. Descopăr că o ţin strâns şi fără 
efort în acelaşi timp. O şuviţă de păr îi cade peste faţă, dar ea 
nu şi-o aşază la loc. Sub buză i se vede o pată de ruj, atât de 
minusculă încât poate fi zărită numai de la o distanţă 
microscopică, la care constat cu surprindere că am ajuns. Apoi 
Katie e prea aproape ca să ne mai concentrăm la altceva, aşa că 
simt căldura buzelor ei lipindu-se de buzele mele. 


CAPITOLUL 27 

Exact când sărutul devine mai pasional, aud uşa deschizându- 
se. Sunt gata să sar la gâtul intrusului, dar văd că este Paul. 

— Ce se întâmplă? îl întreb, dându-mă înapoi. 

Paul priveşte uluit prin cameră. 

— Vincent a fost dus iarăşi la interogatoriu, reuşeşte el să 
îngaime. 

Surprinderea pe care o resimte când o descoperă pe Katie în 
camera lui este echivalată de şocul ei văzându-l pe el în această 
încăpere. 

Sper că o să-l înfunde pe Taft. 

— Când? 

— Cu o oră sau două în urmă. Tocmai am vorbit cu Tim Stone 
de la institut. 

Urmează o pauză stânjenitoare. 

— L-ai găsit pe Curry? îl întreb din nou, ştergându-mă de ruj 
pe buze. 

Numai că, în pauza care trece până la răspunsul lui, reluăm 
amândoi în tăcere argumentele legate de Hypnerotomachia şi 
de priorităţile pe care mi le-am fixat. 

— Am venit aici ca să discut cu Gil, spune el, reducând astfel 
conversaţia la tăcere. 

Eu şi Katie îl urmărim cum se strecoară pe lângă zid către 
birou, cum strânge câteva dintre vechile lui desene - cele ale 
criptei pe care le schiţează de luni de zile - apoi dispare pe uşă 
la fel de rapid cum a apărut. In vârtejul pe care îl lasă în urmă, 
hârtiile zboară pe podea, agitându-se în curentul făcut de uşă. 

Katie se dă jos de pe masă şi cred că-i pot citi gândurile. Nu 
poate scăpa de cartea asta blestemată. Nicio decizie din lume 
nu mă va face să o las o dată pentru totdeauna în plata 
Domnului. Chiar şi aici, la Ivy, unde Katie credea că va putea 
scăpa de ea, Hypnerotomachia este pretutindeni: pe pereţi, în 
aer, năpustindu-se peste noi când ne aşteptăm mai puţin. 

Spre surprinderea mea însă, Katie este concentrată doar 
asupra faptelor relatate de Paul. 

— Haide, mă îndeamnă ea cu o izbucnire de energie. Trebuie 
să o găsesc pe Sam. Dacă o să-l aresteze pe Taft, va trebui să 
schimbe titlul. 

Sus, în sala principală, îi găsim pe Paul şi pe Gil discutând într- 
un colţ. Sala pare să fi fost redusă la tăcere din pricina 


spectacolului oferit de vederea celui mai izolat membru al 
clubului făcându-şi apariţia la un asemenea eveniment public. 

— Unde e? întreabă Katie, adresându-se partenerului lui Sam. 

Sunt prea distras ca să mai aud răspunsul. Timp de doi ani mi 
l-am imaginat pe Paul ca fiind subiectul tuturor glumelor de la 
Ivy, ca o curiozitate care stă ascunsă în pivniţă. Acum însă 
membrii clubului îl privesc cu atenţie de parcă unul dintre 
vechile tablouri de pe pereţi a prins viaţă. Expresia de pe chipul 
lui Paul exprimă nevoia de ajutor, chiar disperarea; nu dă niciun 
semn că ar fi conştient de faptul că a ajuns în centrul atenţiei 
întregului club. Mă apropii de ei, încercând să aud ce spun, în 
timp ce Paul îi dă lui Gil o hârtie cunoscută, împăturită. Harta 
criptei lui Colonna. 

Când se întorc amândoi să plece, membrii clubului îl urmăresc 
pe Gil cum iese din sala principală. Studenţii mai mari înţeleg 
primii gestul. Unul câte unul, membrii clubului încep să bată cu 
pumnii în mese, balustrade şi în pereţii lambrisaţi cu stejar. 
Primul este Brooks, vicepreşedintele, urmat de Carter Simmons, 
trezorierul clubului. În cele din urmă, din toate părţile încep să 
se audă bătăile, ca un soi de tunet de rămas-bun. Aflat încă pe 
ringul de dans, Parker începe să bată mai rapid ca toată lumea, 
sperând pentru ultima dată să iasă în evidenţă. Dar e prea 
târziu. leşirea lui Gil, la fel ca intrarea lui când am ajuns acolo, 
are loc la momentul oportun, ca într-o ştiinţă a paşilor de dans 
care trebuie executaţi cu precizie. Când zgomotul mulţimii se 
stinge în sfârşit, mă iau după cei doi. 


x 


— Merg cu Paul acasă la Taft, spune Gil când îi găsesc pe 
amândoi în Camera Ofiţerilor. 

— Ce? 

— Trebuie să ia ceva de acolo. Un desen. 

— Mergeţi acum ? 

— Taft e la secţia de poliţie, spune el, repetând ceea ce i-a 
explicat Paul. Paul vrea să-l însoțesc acolo. 

Văd cum se întoarce roata. Gil vrea să ajute, la fel cum a făcut 
Charlie; vrea să dezmintă ceea ce i-am spus în parcarea 
spitalului. 

Paul nu scoate o vorbă. Din expresia care i se citeşte pe chip 


îmi dau seama că intenţia lui era să facă acest drum singur cu 
Gil. 

Tocmai vreau să-i explic lui Gil că eu nu pot, că el şi Paul vor 
trebui să se ducă fără mine, când totul se complică brusc, o dată 
cu apariţia lui Katie în cadrul uşii. 

— Ce se petrece? întreabă ea. 

— Nimic, răspund eu. Hai să ne întoarcem jos. 

— N-am prins-o pe Sam la telefon, continuă ea, înțelegând 
greşit mesajul. Trebuie să afle şi ea despre Taft. E-n regulă dacă 
mă duc la birourile Prince? 

Gil profită de această ocazie. 

— E perfect. Tom vine cu noi la institut. Ne întâlnim din nou la 
slujbă. 

Katie e pe punctul de a fi de acord, când expresia de pe faţa 
mea mă dă de gol. 

— De ce? întreabă ea. 

Gil răspunde simplu: 

— Este important. 

Este una dintre puţinele ocazii de-a lungul prieteniei noastre 
când tonul lui sugerează că importanţa acţiunii la care se referă 
este mult mai mare decât egoismul său. 

— Bine, rosteşte ea cu îngrijorare, luându-mi mâna. Ne vedem 
la capelă. 

Vrea să adauge şi altceva, când de dedesubt se aude un 
sunet înfiorător, urmat de o explozie de sticlă. 

Gil se repede pe scări; noi pornim în goană după el şi 
descoperim un dezastru complet. Un lichid de culoarea sângelui 
se scurge în toate direcţiile, ducând cu el cioburi de sticlă. In 
centru, într-un spaţiu din care toată lumea plecase, se află 
Parker Hassett, roşu ca racul şi în culmea furiei. Tocmai a 
răsturnat barul cu tot ce era pe el - sticle, rafturi, pahare şi tot 
restul. 

— Ce naiba se petrece? îl întreabă Gil pe un student din anul 
doi care urmăreşte scena din apropiere. 

— A înnebunit brusc. Cineva i-a zis „cap sec” şi atunci a luat-o 
razna. 

Veronica Terry îşi ţine cu mâna poalele rochiei ei albe, acum 
tivită cu roz şi stropită cu vin. 

— L-au necăjit toată seara, se plânge ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, o repede Gil, cum de l-ai 


lăsat să se îmbete în halul ăsta? 

Veronica îi aruncă o privire tâmpă, aşteptându-se la 
compasiune şi primind în schimb apostrofări. Petrecăreţii din 
apropiere şuşotesc, abia ascunzându-şi zâmbetele satisfăcute. 

Brooks îi spune unui chelner să ridice barul şi să reumple 
rafturile cu vin din pivniţă, în vreme ce Donald Morgan, cu un 
aer de proaspăt preşedinte, încearcă să-l calmeze pe Parker în 
mijlocul curioşilor. Din mulţime se aud huiduieli şi epitete de 
genul „porcule!” sau „beţivule!” sau chiar mai rău. Dincolo de 
insulte este însă râsul batjocoritor. Parker se află în cealaltă 
parte a încăperii faţă de mine, tăiat în mai multe locuri de 
bucăţile de sticlă spartă, stând neajutorat ca un copil în mijlocul 
bălții de băuturi amestecate. Când în sfârşit se întoarce către 
Donald, se vede că e plin de furie. 

Katie îşi acoperă gura cu mâna. Parker se întinde după Donald 
şi cei doi se rostogolesc pe podea, la început luându-se la 
trântă, apoi cărându-şi reciproc pumni. Acesta este spectacolul 
pe care şi-l dorea toată lumea. Este pedeapsa pe care o 
primeşte Parker pentru milionul de răutăţi pe care le-a comis, 
este răzbunarea pentru ce a făcut la etajul trei, este violenţa 
care pune capăt unei perioade de doi ani de ură acumulată. Un 
om de serviciu se iveşte cu un teu cu cârpă, încheind 
spectacolul când se apucă să şteargă lichidul vărsat pe jos. Pe 
podeaua de lemn şuvoaiele de vin şi alcool se amestecă, 
reflectând lucirile lambriurilor din stejar de pe pereţi, şi nu se 
lasă absorbite de nimic, nici de cârpă, nici de covor şi nici măcar 
de haine, iar cei doi continuă să se bată într-o încâlcire de braţe 
şi picioare, ca o insectă uriaşă care încearcă să se întoarcă 
înainte de a se îneca de-a binelea. 

— Să mergem, spune Gil, ocolind scena care acum s-a 
transformat în bătaia de cap a altcuiva. 

Paul şi cu mine îl urmăm, plescăind prin amestecul de 
bourbon, coniac şi vin. 


x 


Străzile pe care le străbăteam seamănă cu nişte dungi negre 
pe o mare rochie albă. Saab-ul stă bine pe drum, chiar dacă Gil 
accelerează la maximum şi vântul şuieră tare în jurul nostru. Pe 
Nassau Street două maşini s-au ciocnit. Luminile clipesc, şoferii 


ţipă unul la altul, umbrele se joacă pe două camioane de 
tractare parcate în curbă. Un inspector iese din cabina lui din 
nordul campusului, ca o arătare roz în nebunia de semnale 
luminoase, şi ne face gesturi disperate că intrarea este închisă - 
dar Paul ne ghidează spre vest, departe de campus. Gil bagă în 
viteza a treia, apoi a patra, gonind ca un nebun pe şosea. 

— Arată-i scrisoarea, îi cere Gil lui Paul. 

Paul scoate ceva din haină şi întinde hârtia în spate, unde 
stau eu. 

— Ce e asta? 

Plicul este deschis, dar colţul din stânga poartă emblema 
decanatului. 

— Era în căsuţa noastră poştală în seara asta, explică Gil. 


Domnule Harris, 


Această scrisoare este menită să vă înştiinţeze că decanatul a 
început o investigaţie privind acuzele de plagiat aduse împotriva 
dumneavoastră de profesorul îndrumător al lucrării de diplomă, dr. 
Vincent Taft. Din cauza naturii acuzațiilor şi a efectului lor asupra 
absolvirii dumneavoastră, săptămână viitoare va avea loc o şedinţă 
specială a Comitetului de Disciplină care va lua în consideraţie 
acest caz şi va lua o decizie. Vă rog să mă contactaţi pentru a fixa o 
întâlnire preliminară şi pentru a confirma primirea acestei scrisori. 


Cu sinceritate, 
Marshall Meadows 
decan 


— Ştia el ce face, spune Paul după ce termin de citit. 

— Cine? 

— Vincent. De dimineaţă. 

— Când te ameninţa cu scrisoarea? 

— Ştia că nu mă poate prinde cu nimic. Aşa că s-a luat de 
tatăl tău. 

Aud acuzaţia furişându-se în glasul lui. Totul se leagă de 
momentul în care l-am împins pe Taft. 

— Tu eşti cel care a fugit, rostesc eu printre dinţi. 

Zloata împroaşcă şasiul maşinii când automobilul alunecă pe 
o bucată de gheaţă. 

— Şi tot eu am chemat poliţia, spune el. 


— Ce? 

— De-asta l-a luat poliţia pe Vincent, explică Paul. Le-am spus 
că l-am văzut în apropiere de Dickinson când Bill a fost 
împuşcat. 

— l-ai minţit. 

Aştept reacţia lui Gil, dar el îşi menţine privirea concentrată 
pe şosea. Uitându-mă în ceafa lui Paul, am ciudata impresie că 
mă privesc pe mine de la spate, că sunt iarăşi în maşina tatălui 
meu. 

— Asta e? întreabă Gil. 

Casele din faţa noastră sunt din şindrilă albă, cu scânduri în 
formă de pană. In locuinţa lui Taft toate ferestrele sunt 
întunecate, în spatele caselor se vede liziera pădurii institutului, 
acoperită de nea. 

— Vincent e încă la poliţie, spune Paul, aproape ca pentru 
sine. Luminile sunt stinse. 

— lisuse, Paul, exclam eu. Măcar ştii sigur că schiţa e aici? 

— Este singurul loc unde ar fi putut-o ascunde. 

Gil nici măcar nu ne aude. Infiorat de vederea casei lui Taft, 
apasă uşor pedala de frână, scoțând maşina din viteză, 
pregătindu-se să o ia înapoi. Insă chiar atunci când pune piciorul 
pe pedala de acceleraţie, Paul deschide portiera din dreptul lui 
şi sare împleticindu-se din maşină. 

— La naiba! Gil opreşte Saab-ul şi se dă jos. Paul! 

Vântul şuieră, înăbuşindu-i vorbele. Văd gura lui Paul rostind 
ceva inaudibil către noi şi mâna lui arătând spre casă. Incepe să 
înoate în direcţia ei prin zăpadă. 

— Paul... 

les din maşină, încercând să vorbesc în şoaptă. 

In casa învecinată se aprinde o lumină, dar Paul nu-i acordă 
nicio atenţie. Se duce până la veranda casei lui Taft şi îşi lipeşte 
urechea de uşă, bătând uşor în ea. 

Vântul suflă printre coloanele fațadei, aruncând fuioare de 
zăpadă în aer. Fereastra casei de alături se întunecă la loc. 
Văzând că nu primeşte răspuns, Paul încearcă să apese clanţa, 
dar fără succes. 

— Ce facem? întreabă Gil, care a ajuns lângă el. 

Paul ciocăneşte din nou, apoi scoate un rând de chei din 
buzunar şi bagă una dintre ele în yală. Sprijinindu-se cu un umăr 
în lemnul uşii, împinge cu putere. Balamalele încep să scârţăie. 


— Nu putem face asta, zic eu, îndreptându-mă spre ei şi 
încercând să-i conving că povestea asta a luat-o razna. 

Dar Paul este deja înăuntru şi cercetează cu privirea primul 
etaj. Fără să scoată vreo vorbă, pătrunde în interiorul casei. 

— Vincent? se aude vocea lui din întuneric. Vincent, eşti 
acasă? 

Cuvintele sunt tot mai îndepărtate. Aud paşi pe o scară, apoi 
se lasă liniştea. 

— Unde naiba s-a dus? întreabă Gil, venind spre mine. 

Din interior vine un miros ciudat, depărtat, dar puternic. 
Vântul ne suflă o rafală în spate, umflându-ne hainele şi 
fluturând în toate direcțiile şuviţele lui Gil. Mă întorc şi închid 
uşa în spatele nostru. In acea clipă începe să sune telefonul lui 
Gil. 

Apăs pe un întrerupător de pe un perete, dar camera rămâne 
întunecată. Ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi încep să 
disting lucrurile din jur. Sufrageria lui Taft se află în faţa mea. 
Este împodobită cu mobilă în stil baroc, cu scaune cu picioare în 
formă de gheară, iar pereţii sunt zugrăviți în nuanţe închise. În 
celălalt capăt se văd primele trepte ale unei scări. 

Telefonul lui Gil sună din nou. El e în spatele meu, strigându-l 
pe Paul. Mirosul devine mai puternic. Trei obiecte zac 
împrăştiate pe măsuţa de lângă scară. O hârtie boţită, un set de 
chei şi o pereche de ochelari de vedere. Brusc, totul mi se 
limpezeşte în minte. 

Mă răsucesc pe călcâie. 

— Răspunde la telefon! 

Până ce Gil îşi bagă mâna în buzunar, eu mă şi reped sus pe 
scări. 

— Katie...? îl aud spunând pe Gil. 

Totul este un şir imens de umbre care se intersectează. Scara 
pare ruptă, ca şi cum s-ar vedea printr-o prismă. Vocea lui Gil 
devine mai puternică. 

— Ce? lisuse... 

Când ajunge şi el pe scări, împingându-mă din spate şi 
înghiontindu-mă să mă grăbesc, îmi dau seama că ştiu deja 
totul. 

— Taft nu e la poliţie. l-au dat drumul cu mai bine de o oră în 
urmă, spune Gil. 

Ajungem în capul scărilor la timp ca să-l auzim pe Paul ţipând. 


Gil mă împinge înainte, forţându-mă să alerg în direcţia 
ţipătului. Precum umbra unui val în momentul dinaintea 
impactului, mă simt cuprins de senzaţia că am ajuns prea târziu, 
că totul s-a petrecut deja. Gil trece de mine, cotind pe un 
coridor la dreapta, iar eu sunt conştient de ce fac doar în sclipiri 
de timp, în pauzele dintre instincte. Picioarele îşi continuă 
mişcarea. Timpul parcă se opreşte; lumea se învârte cu o viteză 
mai mică. 

— Oh, Doamne, geme Paul. Ajută-mă! 

Pereţii dormitorului sunt scăldaţi în razele lunii. Vocea lui Paul 
se aude dinspre baie. Mirosul vine clar de aici. Este un amestec 
de fum de artificii şi capse explozive - parcă e mirosul haosului. 
Pe pereţi se văd urme de sânge. In cadă este un cadavru. Paul 
stă în genunchi, aplecat peste marginea de porțelan. 

Taft este mort. 


* 


Gil iese împleticindu-se din cameră, dar privirea mea rămâne 
aţintită asupra întregii scene. Taft zace pe spate în cadă, cu 
pântecele în sus. În piept are o gaură de glonţ şi o alta între 
ochi. Din frunte i se prelinge încă un firişor de sânge. Când Paul 
întinde o mână tremurândă, mă simt brusc cuprins de nevoia de 
a râde. Senzaţia vine, apoi dispare uşor. Mă simt adormit, 
aproape beat. 

Gil sună la poliţie. 

— O urgenţă, spune el. Pe Olden Street. La institut. 

Vocea se aude ciudat de tare, contrastând cu tăcerea care ne 
înconjoară. Paul îngaimă numărul casei, iar Gil îl repetă ca un 
ecou în telefon. 

— Grăbiţi-vă! 

Brusc, Paul se ridică de jos. 

— Trebuie să ieşim de aici. 

— Ce? 

Încep să-mi revin. Îmi las o mână pe umărul lui Paul, dar el 
fuge în dormitor şi începe să scotocească - sub pat, în spaţiile 
dintre uşile dulapului lui Taft, pe rafturile înalte cu cărţi. 

— Nu e aici... îngaimă el. Apoi se întoarce, fulgerat de o altă 
idee. Harta, izbucneşte el. Unde e harta mea? 

Gil se uită la mine ca şi cum ar vrea să-mi spună că Paul şi-a 


ieşit din minţi. 

— În seiful de la Ivy, răspunde el, luându-l pe Paul de braţ. 
Unde am pus-o amândoi. 

Dar Paul se descotoroseşte de Gil şi fuge de unul singur spre 
scări. Din depărtare se aud urletele sirenelor. 

— Nu putem pleca, strig eu pe urmele lui. 

Gil se uită la mine, dar se ia după Paul. Sirenele sunt acum 
mai aproape - la câteva străzi depărtare, dar vin spre noi cu 
viteză. Afară, dealurile au căpătat prin fereastră culoarea 
metalului. Undeva, într-o biserică, a venit Paştele. 

— Am minţit poliţia în legătură cu Vincent, ţipă Paul înapoi. Nu 
pot fi aici când îl vor găsi. 

les după ei pe uşa de la intrare şi alerg spre Saab. Gil 
porneşte motorul, accelerează şi maşina geme la punctul mort, 
suficient de tare ca luminile din casa învecinată să se aprindă. 
Băgând în viteză, Gil turează iarăşi motorul. Când roţile prind o 
porţiune de asfalt sub ele, automobilul ţâşneşte. Cea dintâi 
maşină de poliţie apare la celălalt capăt al străzii exact când 
Saab-ul coteşte pe un drum lateral. Urmărim cum poliţiştii se 
opresc în faţa casei lui Taft. 

— Unde mergem? întreabă Gil, uitându-se la Paul în oglinda 
retrovizoare. 

— La Ivy, îi răspunde el. 


CAPITOLUL 28 

Când ajungem, găsim clubul cufundat în linişte. Cineva a 
înşirat cârpe pe podeaua sălii principale ca să absoarbă alcoolul 
vărsat de Parker, dar bălțile de băutură continuă să lucească. 
Draperiile şi feţele de masă sunt pătate. Personalul clubului este 
de negăsit. Kelly Danner pare să-i fi alungat pe toţi. 

Covorul de pe scările care duc la etajul doi este ud sub 
picioarele noastre. Acolo petrecăreţii au adus alcoolul pe tălpile 
pantofilor. La intrarea în Camera Ofiţerilor, Gil închide uşa şi 
aprinde o plafonieră. Într-un colţ sunt strânse resturile barului 
răsturnat. În cămin focul a fost lăsat să moară încet, dar buştenii 
sunt încă aprinşi, împrăştiind scântei şi căldură. 

Văzând telefonul de pe masă, mă gândesc la numărul pe care 
nu mi-l aminteam când telefonul lui Gil s-a descărcat şi, brusc, 
îmi dau seama de explicaţia acestei poveşti. Fusese o sincopă a 
memoriei, o comunicare greşită. Legătura telefonică dintre 
Richard Curry şi Paul s-a umplut de paraziți şi cumva mesajul lui 
Curry s-a pierdut. Cu toate acestea, Curry şi-a exprimat clar 
pretenţiile. 

„Spune-mi unde e desenul, Vincent, a zis el la discursul din 
Vinerea Mare, şi nu mă vei mai vedea. Este singura afacere pe 
care o mai avem de rezolvat împreună.” 

Numai că Taft a refuzat. 

Gil scoate o cheie şi deschide seiful din mahon. 

— Uite, îi spune el lui Paul, scoțând harta. 

Îl văd iarăşi pe Curry, înaintând spre Paul în curte, apoi 
pornind către capelă, către Dickinson Hall şi biroul lui Bill Stein. 

— lisuse, spune Gil, cum ne vom descurca cu povestea asta? 

— Cheamă poliţia, îl sfătuiesc eu. Curry ar putea veni după 
Paul. 

— Nu, se opune Paul. Mie nu mi-ar face niciun rău. 

Dar Gil se referea la altceva: cum o să scoatem la capăt 
povestea cu fuga din casa lui Taft. 

— Curry l-a ucis pe Taft? izbucnește el. 

Incui uşa. 

— Şi tot el l-a ucis şi pe Stein. 

Camera pare brusc prea strâmtă. Resturile barului, aduse de 
jos, emană un iz dulce, de putregai. 

Gil stă în capul mesei, fără grai. 

— Nu-mi va face niciun rău, repetă Paul. 


Însă eu îmi amintesc de scrisoarea găsită în biroul lui Stein. 
„Am o propunere pentru tine. Vom profita amândoi cu vârf şi 
îndesat.” Urma replica lui Curry, pe care n-am înţeles-o corect 
până acum: „Cum rămâne cu Paul?” 

— O va face, afirm eu cu tărie. 

— Greşeşti, Tom, izbucneşte Paul. 

Văd din ce în ce mai limpede încotro se îndreaptă toată 
povestea asta. 

— l-ai arătat jurnalul lui Curry când am mers la expoziţie, 
rostesc eu. El ştia că Taft l-a furat. 

— Da, dar... 

— Stein chiar i-a spus că aveau de gând să-ţi fure lucrarea. 
Curry voia să pună mâna pe ea înaintea lor. 

— Tom... 

— Apoi, la spital, i-ai povestit tot ce ai descoperit. l-ai spus 
chiar şi că vrei să găseşti schiţa. 

intind mâna după telefon, dar Paul îşi pune palma pe 
receptor, ţinându-l. 

— Stai, Tom, mă opreşte el. Ascultă-mă! 

— El i-a ucis. 

Acum e rândul lui Paul să aibă o revelaţie şi, cu inima frântă, 
ne-o împărtăşeşte, lăsându-ne cu gura căscată: 

— Da. Tocmai asta îţi spun. Vrei să asculţi? La asta se referea 
la spital. lţi aminteşti? Chiar înainte ca tu să intri în sala de 
aşteptare? „Ne înţelegem unul pe altul, fiule.” Mi-a povestit că 
nu poate să doarmă deoarece era îngrijorat din pricina mea. 

— Şi ce-i cu asta? 

Vocea lui Paul tremură. 

— Apoi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi 
procedat altfel”. Richard credea că eu ştiam că l-a ucis pe Bill. 
Voia să spună că ar fi procedat altfel dacă ar fi ştiut că o să plec 
devreme de la discursul lui Vincent. Aşa poliţia n-ar fi venit să 
mă caute pe mine. 

Gil începe să se plimbe nervos. În cealaltă parte a încăperii, 
un buştean trosneşte în foc. 

— iți aminteşti poezia despre care a vorbit la expoziţie? 

— Browning. Andrea del Sarto. 

— Cum era? 

— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recit 
eu. Visează? Mor de poftă să o facă! Însă speranţa li se 


transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.” 

— De ce să fi ales un asemenea poem? 

— Fiindcă se potrivea cu pictura lui del Sarto. 

Paul loveşte cu palma în masă. 

— Nu. Fiindcă noi am rezolvat ceea ce el, tatăl tău şi Vincent 
n-au rezolvat niciodată. Ceea ce Richard a visat să descopere 
întreaga lui viaţă. Ceea ce el s-a străduit să facă, ceva pentru 
care s-a luptat din răsputeri, dar în care a eşuat. 

Paul pare cuprins de un sentiment de frustrare pe care nu l- 
am mai văzut de când lucram împreună, când părea să se 
aştepte ca noi doi să putem acţiona ca o singură fiinţă şi să 
putem gândi în acelaşi mod. „N-ar trebui să-ţi ia aşa de mult. N- 
ar trebui să fie atât de greu.” Dezlegăm iarăşi o şaradă, 
încercând să înţelegem un om pe care Paul crede că noi doi ar 
trebui să-l cunoaştem la fel de bine. Din punctul lui de vedere, 
eu nu i-am înţeles niciodată suficient de bine pe Colonna sau pe 
Curry. 

— Nu pricep, spune Gil, observând că a intervenit ceva între 
mine şi Paul, ceva ce pe el îl depăşeşte. 

— Picturile, rosteşte Paul, încercând să mă facă să înţeleg. 
Poveştile lui losif. Ti-am şi spus ce însemnau. Doar că nu ştiam 
ce are de gând Richard. „Şi iubea Israel pe losif mai mult decât 
pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui și- 
i făcuse haină lungă şi aleasă.” 

Aşteaptă de la mine un semnal prin care să-i spun că înţeleg, 
dar n-o fac, pentru că nu înţeleg. 

— Este un dar, rosteşte el într-un târziu. Richard crede că-mi 
oferă un dar. 

— Un dar? se miră Gil. Ţi-ai pierdut minţile? Ce dar? 

— Asta, răspunde Paul, întinzând braţele şi cuprinzând totul 
cu ele. Ce i-a făcut lui Bill. Ce i-a făcut lui Vincent. l-a oprit să îmi 
fure descoperirile. Îmi oferă ce am găsit în Hypnerotomachia. 

Când rosteşte toate astea, în vocea lui Paul se citeşte un 
amestec terifiant de frică, mândrie şi tristeţe gravitând în jurul 
unei neobişnuite siguranţe. 

— Vincent i-a furat totul acum treizeci de ani, continuă Paul. 
Richard nu a vrut ca acelaşi lucru să mi se întâmple şi mie. 

— Curry l-a minţit pe Stein, rostesc eu, nedorind să îl las să fie 
prostit de un om care a fost în stare să se folosească de 
slăbiciunea unui orfan. L-a minţit pe Taft. Face acelaşi lucru şi cu 


tine. 

Dar Paul a depăşit orice îndoială. Dincolo de groaza şi de 
neîncrederea din vocea lui există ceva ce se apropie de 
recunoştinţă. Parcă ne aflăm într-o altă încăpere cu picturi 
împrumutate, o altă expoziţie din muzeul paternităţii pe care 
Curry l-a construit pentru fiul pe care nu l-a avut niciodată, iar 
gesturile au devenit atât de măreţe, încât motivele nu mai sunt 
importante. Este picătura care umple paharul. Îmi aminteşte 
brusc că nu sunt fratele lui Paul. Că noi doi credem în lucruri 
diferite. 

Gil începe să vorbească, venind între noi ca să ne aducă pe 
amândoi cu picioarele pe pământ, când de afară se aude un 
zgomot înăbuşit. Ne răsucim toţi trei pe călcâie. 

— Ce dracu a mai fost şi asta? se repede Gil. 

Atunci se aude vocea lui Curry. 

— Paul, murmură el, de cealaltă parte a uşii. 

Încremenim cu toţii. 

— Richard, spune Paul, venindu-şi în fire. 

Şi, înainte ca eu sau Gil să-l putem opri, Paul se duce la uşă. 

— Pleacă de acolo! exclamă Gil. 

Dar Paul a descuiat deja, iar o mână de pe partea cealaltă a 
uşii a apăsat pe clanţă. 

Richard Curry stă dincolo de prag, îmbrăcat cu acelaşi costum 
negru ca noaptea trecută. Are o privire sălbatică şi pare şocat. 
Ţine ceva în mână. 

— Trebuie să vorbesc singur cu Paul, rosteşte el cu voce 
horcăită. 

Paul vede ceea ce trebuie să vedem cu toţi: picăturile de 
sânge de lângă gulerul cămăşii. 

— leşi de aici! urlă Gil. 

— Ce ai făcut? îl întreabă Paul. 

Curry se holbează la el, apoi ridică un braţ, ţinând ceva în 
mâna întinsă. 

Gil face un pas către hol. 

— leşi! repetă el. 

Curry îl ignoră. 

— O am, Paul. Schița. la-o! 

— Să nu te apropii de el, rosteşte Gil, cu voce tremurândă. 
Chemăm poliţia. 

Privirea îmi stă aţintită pe obiectul negru din mâna lui Curry. 


Păşesc în hol lângă Gil, ca să fim amândoi în faţa lui Paul. Cu 
toate astea, când Gil îşi caută mobilul, Curry ne ia prin 
surprindere. Cu o singură mişcare trece printre noi, împingându- 
| pe Paul înapoi în Camera Ofiţerilor, după care trânteşte uşa. 
Yala se încuie înainte ca eu sau Gil să apucăm să facem vreo 
mişcare. 

Gil bate cu pumnul în tăblia uşii, ţipând: 

— Deschide! 

Mă împinge în spate şi forţează cu umărul uşa. Lemnul gros 
nici măcar nu se clinteşte. Ne dăm înapoi şi încercăm s-o lovim 
amândoi, până când broasca pare să cedeze. De fiecare dată 
aud zgomote de cealaltă parte a uşii. 

— Incă o dată, strigă Gil. 

La a treia lovitură, yala metalică sare din loc şi uşa se 
deschide cu sunetul unui foc de armă. 

Ne năpustim în cameră şi îi vedem pe Curry şi pe Paul în 
colţuri opuse ale căminului. Mâna lui Curry continuă să stea 
întinsă. Gil sare asupra lui. Il loveşte pe Curry ca un taur şi îl 
doboară pe podea. In cădere, capul lui Curry smulge grilajul de 
metal din locul lui, stârnind scânteile din foc şi trezind la viaţă 
jarul. 

— Richard! exclamă Paul, alergând spre el. 

Paul îl trage pe Curry de lângă cămin şi îl propteşte de bar. 
Din capul lui curge sânge, şiroindu-i spre ochi, în timp ce 
încearcă să se dezmeticească. Abia acum văd desenul din mâna 
lui Paul. 

— Te doare? îl întreabă Paul, scuturându-l de umeri. Are 
nevoie de o ambulanţă! 

Dar privirea lui Gil e concentrată pe altceva. 

— Va avea grijă poliţia de el. 

In acea clipă simt căldura. Partea din spate a hainei lui Curry 
a luat foc. In acelaşi timp, barul e cuprins de flăcări. 

— Dă-te înapoi! urlă Gil. 

Insă eu am încremenit locului. Focul se ridică spre tavan, 
aprinzând draperiile trase la perete. In contact cu alcoolul, 
flacăra se amplifică rapid, înghițind totul în jur. 

— Tom! strigă Gil. la-i de aici! Mă duc să caut un stingător! 

Cu ajutorul lui Paul, Curry se ridică în picioare. Brusc, îl 
împinge pe Paul şi iese împleticindu-se în hol, scoţându-şi în 
acelaşi timp haina de pe el. 


— Richard! strigă Paul, urmându-l. 

Gil se repede înapoi şi începe să stropească draperiile cu 
spuma din extinctor. Dar focul se extinde prea repede ca să 
poată fi ţinut sub control. Dinspre uşă apar vălătuci de fum de-a 
lungul tavanului. 

Într-un târziu ne retragem spre uşă, forţaţi de căldură şi de 
fum să ieşim. Îmi acopăr gura cu mâna, simțind cum mi se 
strâng plămânii. Când mă răsucesc spre scări, îi disting printr-un 
nor gros de fum negru pe Paul şi pe Curry certându-se. 

ÎI strig pe Paul, dar sticlele din bar încep să explodeze, 
acoperindu-mi vocea. Gil este lovit de primul val de cioburi. Il 
trag din drum, aşteptând un răspuns din partea lui Paul. 

Apoi, prin norul de fum, îl aud: 

— Du-te, Tom! leşi de aici! 

Pereţii lucesc din pricina reflexiilor focului. Un gât de sticlă 
zboară prin aer în dreptul scărilor, rămâne suspendat deasupra 
noastră, împrăştiind scântei, apoi cade la primul etaj. 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi sticla în flăcări 
cade în mormanul de cârpe îmbibate de alcool şi podeaua ia foc. 
De jos încep să se audă pocnete, trosnete de lemn arzând şi de 
foc împrăştiindu-se ca într-o prerie. Uşa din faţă este blocată. Gil 
urlă în telefon, cerând ajutor. Focul se ridică spre etajul doi. 
Creierul meu pare luminat de scântei. Când închid ochii, în 
spatele pleoapelor îmi joacă o lumină albă intensă. Plutesc, 
încins de căldură. Totul pare atât de lent, de greu. Tencuiala 
tavanului începe să se prăbuşească pe podea. Ringul de dans 
luceşte ca un miraj. 

— Cum ieşim? strig eu. 

— Pe scara de serviciu, îmi răspunde Gil. Sus! 

— Paul! ţip eu. 

Dar nu primesc niciun răspuns. Fac un pas către scară, dar 
vocile lor nu se mai aud. Paul şi Curry au intrat în pământ. 

— Paul! urlu din nou. 

Incendiul a înghiţit Camera Ofiţerilor şi se îndreaptă spre noi. 
Simt o amorţeală ciudată în coapsă. Gil se întoarce spre mine şi 
îmi arată. Cracul de la pantalon e sfâşiat. Sângele curge prin 
material, şuvoi negru pe negrul pânzei. Gil îşi scoate haina şi 
face un garou cu care îmi leagă coapsa. Focul pare să ne închidă 
într-un cerc, forţându-ne să urcăm scările. Aerul e aproape 
negru din pricina fumului. 


Gil mă împinge spre etajul trei. Sus nu se vede mai nimic, se 
desluşesc doar umbre mai slabe sau mai pronunţate. La capătul 
holului o bandă luminoasă pătrunde pe sub o uşă. Inaintăm. 
Focul a ajuns la piciorul scării, dar pare să rămână pe loc. 

Atunci aud. Un geamăt ascuţit, sfâşietor, venind din interiorul 
camerei. 

Sunetul ne încremeneşte temporar pe amândoi. Apoi Gil sare 
şi deschide uşa. Când o face, în mine revine senzaţia de beţie 
de la bal. Căldură trupească şi ţiuitul din urechi auzit la 
decolarea avionului. Atingerea lui Katie, respiraţia lui Katie, 
buzele lui Katie peste buzele mele. 

Richard Curry stă în picioare şi se ceartă cu Paul în spatele 
unei mese lungi din capătul încăperii. In mâna lui se vede o 
sticlă goală. Îşi agită capul din care şiroieşte sângele. Nu mai e 
nimic altceva aici în afara mirosului de alcool, a rămăşiţelor unei 
sticle răsturnate pe masă, a unui dulap din perete, deschis şi 
dând la iveală o altă rezervă de alcool, un vechi secret al 
preşedintelui Ivy. Camera e lungă cât aripa clădirii şi e scăldată 
în lumina lunii. Rafturi cu cărţi sunt aliniate pe pereţi şi se întind 
mult dincolo de capul lui Curry. Pe peretele dinspre nord se văd 
două ferestre. Pretutindeni sclipesc băltoace de alcool. 

— Paul! strigă Gil. În spatele tău, îţi blochează accesul la 
scara de serviciu. 

Paul se întoarce să se uite, dar privirea lui Curry este aţintită 
asupra lui Gil şi asupra mea. Sunt şocat la vederea lui. Are 
obrajii atât de supţi, încât forţa gravitaţională pare să-l tragă cu 
totul în jos. 

— Richard, rosteşte Paul cu fermitate, ca şi cum ar vorbi cu 
un copil, trebuie să ieşim cu toţii de aici. 

— Dă-te la o parte! strigă Gil, păşind înainte. 

În acelaşi timp însă, Curry sparge sticla de o masă şi se 
lungeşte, tăind braţul lui Gil cu gâtul de sticlă spartă. Sângele 
începe să curgă printre degetele lui Gil în şuvoaie negre. El se 
dă înapoi, urmărind sângele cum îi curge pe braţ. Văzându-l, 
Paul se lipeşte de perete. 

— la asta, strig eu, aruncându-i batista din buzunarul meu. 

Gil se mişcă extrem de încet. Când îşi ia mâna ca să prindă 
batista, văd cât de adâncă este tăietura. Sângele ţâşneşte 
imediat ce presiunea exercitată de mâna lui dispare. 

— Du-te! zic eu, trăgându-l spre fereastră. Sari! Tufişurile îţi 


vor amortiza căderea. 

Dar Gil este încremenit locului şi se holbează la gâtul de sticlă 
din mâinile lui Curry. Uşa încăperii începe să geamă din pricina 
presiunii aerului încins aflat de cealaltă parte a ei. Pe sub uşă 
începe să pătrundă fumul negru. Îmi simt ochii înceţoşaţi şi 
respir cu greutate. 

— Paul, scâncesc eu încercând să disting ceva prin norii de 
fum. Trebuie să ieşi! 

— Richard, ţipă Paul. Haide! 

— Dă-i drumul! urlu eu către Curry. 

Dar acum focul a început deja să scoată mugete infernale, 
vrând să pătrundă înăuntru. De dincolo se aud sunete 
groaznice, de lemn care se dărâmă sub propria greutate. 

Brusc, Gil se prăbuşeşte lângă peretele de lângă mine. Alerg 
la fereastră şi o deschid. Il proptesc pe Gil de cadrul ei, 
luptându-mă să-l menţin în poziţie verticală. 

— Ajută-l pe Paul... îngaimă Gil. 

E ultimul lucru pe care îl rosteşte înainte ca viaţa să înceapă 
să i se stingă din privire. 

Un vânt turbat se stârneşte în încăpere, aruncând zăpadă din 
tufişurile de dedesubt. Îl ridic pe Gil cât pot de blând. Pare un 
înger în lumina lunii. Uitându-mă la batista însângerată, sprijinit 
de braţul lui, încep să simt cum totul se dizolvă în jurul meu. Cu 
o ultimă privire, îi dau drumul. Într-o fracțiune de secundă, Gil 
dispare. 

— Tom, se aude vocea lui Paul, atât de îndepărtată acum 
încât pare să fie purtată de un nor de fum. Du-te! 

Mă răsucesc pe călcâie şi îl văd pe Paul luptându-se în braţele 
lui Curry, încercând să îl tragă spre fereastră, dar bătrânul e 
mult mai puternic decât el. Nu vrea să se lase mişcat din loc. În 
schimb, Curry îl împinge pe Paul către scara de serviciu. 

— Sari! aud sub mine nişte voci pătrunzând prin fereastra 
deschisă. Sari acum! 

Sunt pompierii care m-au zărit înăuntru. 

Însă eu mă întorc. 

— Paul! strig eu. Haide! 

— Du-te, Tom, îl aud eu spunând pentru ultima dată. Te rog. 

Vorbele devin prea repede îndepărtate, ca şi cum Curry l-a 
tras deja în ceața formată de norii de fum. Cei doi intră în 
vechiul foc purificator, luptându-se cu flăcările ca nişte 


arhangheli. 

— Jos! este ultimul cuvânt pe care îl aud din interiorul 
încăperii, rostit de vocea lui Curry. Jos! 

Apoi, din nou, de afară: 

— Grăbeşte-te! Sari! 

— Paul, ţip eu, dându-mă înapoi spre fereastră, în vreme ce 
flăcările mă încolţesc. 

Fumul fierbinte îmi apasă pieptul ca un pumn imens. În 
cealaltă parte a încăperii, uşa de la scara de serviciu se închide 
cu zgomot. Nu se mai vede nimeni. Îmi dau drumul de la 
fereastră. 


x 


Sunt ultimele lucruri pe care mi le amintesc înainte să fiu 
înghițit de stratul protector de zăpadă. Apoi are loc o explozie, 
ca un răsărit de soare la miezul nopţii. O țeavă de gaz care 
provoacă prăbuşirea întregii clădiri. Apoi începe să plouă cu 
cenuşă. 

In tăcerea care urmează încep să urlu. La pompieri. La Gil. La 
oricine mă ascultă. Urlu că am văzut totul: cum Richard Curry, a 
deschis uşa către scara de serviciu şi l-a tras pe Paul după el. 

— Ascultaţi-mă! 

La început, mă ascultă. Auzindu-mă, doi pompieri se apropie 
de clădire. Un medic se află lângă mine, încercând să înţeleagă. 

— Care scări? întreabă el. Pe unde au ieşit ? 

— Prin tunele, îi spun eu. Au ieşit în apropiere de tunele. 

După aceea fumul se mai risipeşte şi furtunurile pompierilor 
scot la iveală faţada clubului. Totul începe să se schimbe. 
Căutările şi atenţia scad treptat. Incetineala cu care se mişcă 
pompierii pare să ne spună că nu a mai rămas nimic întreg. 
Înăuntru nu mai este nimeni. 

— Paul trăieşte, ţip eu. L-am văzut. 

Dar fiecare secundă care trece vine ca o lovitură împotriva lui. 
Fiecare minut înseamnă un pumn de ţărână pe mormântul lui. 
După felul în care Gil se uită la mine acum, îmi dau seama câte 
s-au schimbat. 

— Sunt bine, îi spune el medicului care îi îngrijeşte braţul. Îşi 
şterge obrazul ud, apoi arată spre mine. Ajutaţi-l pe prietenul 
meu! 


Luna atârnă deasupra noastră ca un ochi imens, iar eu stau 
uitându-mă dincolo de bărbaţii aceia tăcuţi care dărâmă 
resturile clubului şi îmi imaginez vocea lui Paul. „Cumva, spune 
el de undeva de departe, privindu-mă peste marginea ceştii de 
cafea, am impresia că e şi tatăl meu.” Pe fundalul întunecat al 
cerului văd chipul lui, atât de plin de siguranţă de sine, încât îl 
cred chiar şi acum. 

— „Deci ce crezi? mă întreabă el. 

— Despre Chicago? 

— Despre noi împreună la Chicago.” 


x 


Nu-mi amintesc unde am fost duşi în noaptea aceea şi ce 
întrebări ni s-au pus. Focul continua să ardă în faţa ochilor mei şi 
vocea lui Paul îmi zumzăia în urechi, ca şi cum el s-ar fi putut 
ridica din mijlocul flăcărilor. Înainte de răsăritul soarelui am zărit 
o mie de chipuri care mi-au transmis mesaje de speranţă: 
prieteni scoşi din camerele lor de vestea incendiului; profesori 
treziţi de sirene; slujba de la biserică întreruptă la mijlocul ei de 
întregul spectacol. Şi toate aceste chipuri se strângeau în jurul 
nostru ca o comoară ambulantă, fiecare chip fiind o monedă, ca 
şi cum s-ar fi luat o decizie de sus că noi trebuie să plătim prin 
socotirea a ceea ce a mai rămas. Poate că ştiam deja că intram 
într-o eră a sărăciei bogate, foarte bogate. Ce mai comedie 
neagră îngăduiseră zeii! Fratele meu Paul sacrificat de Paşte. 
Carapacea de ţestoasă a ironiei aruncată cu ură în capetele 
noastre. 

In acea noapte am supravieţuit toţi trei, împreună, din pură 
necesitate. Ne-am întâlnit în spital, eu, Gil, şi Charlie, iarăşi 
colegi de salon. Niciunul dintre noi nu a scos vreun cuvânt. 
Charlie şi-a mângâiat crucifixul de la gât, Gil a dormit, iar eu m- 
am holbat la pereţi. Fără nicio veste despre Paul, am început să 
credem cu toţii, disperaţi, în mitul supravieţuirii lui, în mitul 
învierii lui. Trebuia să fi fost mai realist şi să-mi fi închipuit că, 
asemenea unei familii, nici prietenia nu e indestructibilă. Cu 
toate astea, mitul mi-a dat încredere în acele clipe. Atunci şi 
mereu după aceea. Mitul, şi niciodată speranţa. 

Căci cutia speranţei zace complet goală. 


CAPITOLUL 29 

Ca un doctor bun, timpul s-a spălat pe mâini de povestea 
noastră. Chiar înainte ca Charlie să iasă din spital, aparţineam 
cu toţii de domeniul trecutului. Colegii de an se uitau la noi de 
parcă eram deja depăşiţi, rămăseserăm amintiri fugare, 
înconjurați de o aură de importanţă desuetă. 

In decurs de o săptămână, valul de violenţă abătut asupra 
Princetonului s-a calmat. Studenţii au început să se plimbe iarăşi 
prin campus după lăsarea întunericului, mai întâi în grupuri, apoi 
singuri. Incapabil să dorm, mă duceam la WaWa în toiul nopţii, şi 
descopeream localul plin de oameni. Discutau mai ales despre 
Richard Curry. Şi despre Paul. Treptat însă, aceste nume au 
dispărut, înlocuite de examene, de campionatul de /acrosse şi 
de subiectul fierbinte al acelei primăveri: o studentă din anul 
patru care se culcase cu îndrumătorul ei de lucrare - episodul 
final al spectacolului de televiziune preferat. Chiar şi titlurile pe 
care le citeam în vreme ce îmi aşteptam rândul la casă, cele 
care mă distrăgeau de la gândul că sunt singur când tot restul 
lumii părea să fie împreună cu prietenii, sugerau că viaţa 
mersese înainte fără noi. In cea de-a şaptesprezecea zi după 
Paşte, prima pagină din Princeton Packet anunţa că planul de 
construire a unei parcări subterane în oraş fusese anulat. Abia în 
josul paginii doi se scria despre faptul că un absolvent bogat al 
universităţii donase două milioane de dolari pentru reconstrucţia 
clubului Ivy. 

Charlie s-a ridicat de pe patul de spital în cinci zile, dar a 
petrecut alte două săptămâni la recuperare. Doctorii îi 
propuseseră o operaţie estetică la piept, unde bucăţile de piele 
se îngroşaseră şi căpătaseră aspect de crustă, dar Charlie a 
refuzat. L-am vizitat la centrul medical în fiecare zi. Charlie voia 
să-i aduc chipsuri de la WaWa, cărţi pentru cursurile lui şi să-i 
comunic scorurile de la fiecare meci jucat de Sixers. Îmi oferea 
mereu un motiv pentru a mă întoarce la el. 

Mi-a arătat de mai multe ori cicatricele de la arsuri. La început 
am crezut că o face ca să-şi dovedească lui însuşi ceva, că nu se 
simte desfigurat, că e mult mai puternic decât nenorocirea care 
i se întâmplase. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt era 
exact invers. Voia să se asigure că eram conştient de faptul că 
el fusese transformat de toată întâmplarea. Părea să îi fie teamă 
că încetase să mai facă parte din viaţa mea şi a lui Gil din clipa 


în care intrase în tunel după Paul. Că noi ne vedeam de viaţa 
noastră fără el, vindecându-ne rănile în tăcere. Ştia că 
începuserăm să ne simţim ca nişte străini în propria piele şi voia 
să aflăm că şi el se simte ca noi, că sufeream cu toţii în acelaşi 
mod. 

M-a surprins faptul că Gil l-a vizitat de câte ori a putut. M-am 
nimerit şi eu acolo de câteva ori şi am observat de fiecare dată 
o oarecare stânjeneală. Amândoi se simțeau vinovaţi, lucru 
intensificat de prezenţa celuilalt. Oricât ar părea de irațional, 
Charlie simţea că ne abandonase fiindcă nu fusese cu noi la Ivy. 
Uneori susţinea că moartea lui Paul era vina lui, că acesta 
fusese preţul plătit pentru slăbiciunea sa. Gil părea să simtă că 
el ne abandonase cu multă vreme în urmă, într-un mod mai 
greu de definit. lar faptul că Charlie se considera atât de 
vinovat, în ciuda a tot ce făcuse, îl determina pe el să se simtă şi 
mai rău. 

Într-o noapte, înainte de a se duce la culcare, Gil mi-a cerut 
scuze. Mi-a mărturisit că ar fi vrut ca lucrurile să stea altfel. 
Meritam cu toţii o soartă mai bună. Din acea noapte, nu l-am 
mai găsit niciodată uitându-se la filme vechi. Lua masa la 
restaurante care păreau din ce în ce mai îndepărtate de 
campus. De fiecare dată când îl invitam la prânz la clubul meu, 
găsea o scuză să nu vină. Mi-au trebuit patru sau cinci refuzuri 
ca să pricep că el nu se temea de ce aveau să spună ceilalţi, ci 
de ideea că pe drumul până acolo avea să treacă pe lângă Ivy. 
După ce a ieşit din spital, eu şi Charlie stăteam tot mai mult 
împreună, luam amândoi micul dejun, prânzul şi cina. Gil prefera 
să stea din ce în ce mai retras. 

Treptat vieţile noastre au intrat în anonimat. Dacă la început, 
când toată lumea se săturase să tot audă despre noi, ne 
simţeam ca nişte paria, mai apoi, când lumea a început să uite, 
ne-am simţit ca nişte fantome. Slujba de înmormântare a lui 
Paul s-a ţinut în capela campusului, dar s-ar fi putut ţine foarte 
bine şi într-o sală de seminar, căci la slujbă au venit foarte puţini 
oameni, mai mulţi profesori decât studenţi, iar cei mai mulţi 
dintre aceştia din urmă erau membri ai echipei de paramedici 
sau ai clubului Ivy, veniţi acolo din compasiune pentru Charlie 
sau pentru Gil. Singurul reprezentant al corpului didactic care s- 
a apropiat de mine după slujbă a fost profesorul LaRoque, 
femeia care l-a trimis pentru prima dată pe Paul la Taft. Nici 


măcar ea nu părea interesată de altceva decât de 
Hypnerotomachia şi de descoperirile lui Paul. Nu i-am spus 
nimic, procedând la fel de fiecare dată când a venit vorba 
despre Hypnerotomachia. Mi-am zis că măcar atât pot să fac, 
adică să nu le dezvălui străinilor secretul pe care Paul se 
străduise atâta să-l păstreze în cercul restrâns al prietenilor lui. 

Povestea noastră a revenit pentru o scurtă perioadă în centrul 
atenţiei când a avut loc descoperirea, la o săptămână după 
publicarea articolului cu parcarea subterană, a faptului că 
Richard Curry îşi lichidase toate activele chiar înainte de a pleca 
din New York către Princeton. Îşi pusese banii într-un fond 
privat, împreună cu proprietăţile rămase ale casei sale de 
licitaţii. Când băncile au refuzat să dezvăluie termenii afacerii, 
membrii clubului Ivy au cerut să li se dea lor acei bani, drept 
compensație pentru daunele înregistrate. Au renunţat însă la 
această pretenţie atunci când consiliul de administraţie al 
clubului a hotărât să nu cumpere nici măcar o cărămidă pentru 
noul sediu din banii lui Curry. Între timp, ziarele au publicat 
ştirea că Richard Curry îşi lăsase toţi banii unui moştenitor 
anonim şi câţiva chiar au sugerat ceea ce eu credeam deja - 
anume că acei bani erau îi destinaţi lui Paul. 

Neştiind nimic despre lucrarea lui Paul, publicul larg nu a găsit 
nicio logică în intenţiile lui Curry, aşa că oamenii au bârfit pe 
seama prieteniei lui Curry cu Taft până când amândoi au 
devenit un soi de farsă, o explicaţie pentru tot răul care nu-şi 
găsea altfel nicio motivaţie. Casa lui Taft de la institut a devenit 
ca o casă bântuită. Nimeni nu voia să locuiască acolo, iar 
adolescenţii din oraş se provocau unii pe alţii să intre în ea. 

Singurul lucru bun în această nouă realitate dominată de 
teorii fantastice şi de titluri senzaţionale a fost acela că în 
curând nimeni nu a mai putut sugera că Gil, Charlie sau eu 
făcusem vreo greşeală. Nu eram destul de importanţi ca să 
jucăm vreun rol în întâmplările petrecute, aşa ciudate cum le 
considerase lumea, nici măcar atunci când emisiunile de ştiri 
locale au difuzat ştirile însoţite de poze ale lui Rasputin Taft şi 
ale nebunului de Curry care îl ucisese. Poliţia şi conducerea 
universităţii ne înştiinţaseră că nu aveau de gând să ia vreo 
măsură împotriva noastră, iar pentru părinţii noştri presupun că 
a însemnat ceva faptul că aveam să absolvim fără nicio pată la 
dosar. Pentru Gil nu conta prea mult, căci în cazul lui nu s-a pus 


niciodată problema de aşa ceva. Cât despre mine, nici eu nu 
prea puneam chestia asta la suflet. 

Totuşi, acest lucru a însemnat o mare uşurare pentru Charlie. 
El trăia tot mai mult în umbra celor petrecute. Gil spunea că 
suferă de complexul persecuției, fiindcă Charlie se aştepta ca 
ghinionul să-l urmărească la fiecare pas, dar eu cred că Charlie 
pur şi simplu s-a autosugestionat că el l-ar fi putut salva pe Paul. 
Oricum ar fi stat lucrurile, eşecurile lui aveau să aibă urmări - 
dacă nu la Princeton, atunci în viitor. Charlie nu se temea atât 
de persecuții, cât de judecată. 


Singurele mele momente de bucurie din ultimele zile 
petrecute la colegiu i s-au datorat lui Katie. La început ne-a adus 
de mâncare mie şi lui Gil, câtă vreme Charlie continua să se afle 
în spital. Ca urmare a incendiului, ea şi alte studente membre 
ale clubului Ivy puseseră bazele unui soi de cooperativă, 
cumpărând singure alimente şi făcându-şi singure de mâncare. 
Temându-se că noi nu mâncam, Katie gătea întotdeauna pentru 
trei. Apoi, a început să mă ia la plimbare, insistând că soarele 
avea puteri binefăcătoare, că în razele cosmice existau urme de 
litiu care puteau fi absorbite doar în zorii zilei. S-a apucat chiar 
să ne facă poze, ca şi cum ar fi observat în acele zile ceva care 
să merite să rămână viu pentru totdeauna. Fotograful din ea era 
convins că soluţia se găsea cumva într-o expunere adecvată la 
lumină. 

Fără Ivy în viaţa ei, Katie părea mai aproape de ceea ce îmi 
doream eu să fie şi mult mai departe de faţeta lui Gil, pe care n- 
am înţeles-o niciodată. Era mereu într-o stare perfectă de bună 
dispoziţie şi niciodată nu îşi mai prindea părul în coc. Cu o 
noapte înainte de absolvire, m-a invitat în camera ei după un 
film, pretinzând că vrea să-mi iau rămas-bun de la colegele ei. 
Ştiam că are alte gânduri în minte, dar în noaptea aceea i-am 
spus că nu pot s-o fac. Existau acolo prea multe fotografii ale 
lucrurilor sigure pe care ea le ducea cu sine, cum erau familia, 
prietenii vechi şi câinele de la piciorul patului ei din New 
Hampshire. O ultimă noapte într-o încăpere plină de reperele 
fixe din viaţa ei mi-ar fi amintit de cât de nestatornică devenise 
viaţa mea. 


În acele ultime săptămâni am urmărit cum se încheie ancheta 
legată de incendiul de la Ivy. În sfârşit, în vinerea dinaintea 
absolvirii, ca şi cum anunţul fusese programat ca să pună capăt 
anului universitar, autorităţile locale au comunicat că Richard 
Curry, „conform relatărilor martorilor oculari, a stârnit un 
incendiu în interiorul clubului Ivy, provocând moartea ambilor 
oameni din interiorul clădirii”. În sprijinul acestei concluzii, 
autorităţile au prezentat două bucăţi dintr-o mandibulă umană, 
care se potrivea cu fişa stomatologică a lui Curry. Explozia 
conductei de gaz nu lăsase alte dovezi în urmă. 

Cu toate astea, cazul a rămas neoficial deschis şi nu s-a 
pomenit niciodată nimic de Paul. Ştiam de ce. La doar trei zile 
după explozie, un anchetator îi mărturisise lui Gil că sperau ca 
Paul să fi supravieţuit: nu rămăseseră după explozie decât nişte 
resturi minuscule şi singurele care putuseră fi identificate îi 
aparţineau lui Curry. Zilele care au urmat am aşteptat cu toţii 
plini de speranţă întoarcerea lui Paul. Când au constatat însă că 
el nu se întoarce, că nu se iveşte într-o bună zi din pădure şi nici 
nu apare într-un loc cunoscut, după ce ar fi suferit de amnezie 
pentru o vreme, anchetatorii au părut să-şi dea seama că e mai 
bine să tacă decât să ne dea speranţe deşarte. 


x 


Dominante în ziua ceremoniei au fost verdele şi căldura - 
nicio adiere de vânt, ca şi cum n-ar fi existat niciodată acel 
weekend de Paşte. În vreme ce stăteam în curtea Nassau Hall, 
înconjurat de colegi îmbrăcaţi în robă şi cu tocă pe cap, 
aşteptând să mă aud strigat, am văzut chiar şi un fluture 
zburând, ca un soi de emblemă luată de vânt. Sus, în turn, mi- 
am imaginat un clopot mişcându-se încet, fără limbă: Paul 
sărbătorind norocul nostru, stând parcă pe acoperişul lumii. 

În lumina acelei zile se întrezăreau fantome pretutindeni. 
Femei în rochii de seară, de la balul Ivy, dansând pe cer ca nişte 
îngeri şi anunțând începutul unui nou anotimp. Participanți la 
Olimpiada Nudă strânşi prin curţi, fără să se ruşineze de 
goliciunea lor, ca nişte spectre ale anotimpului abia încheiat. 
Saluturi rostite în latină, glume pe care nu le înţelegeam, iar 
pentru o clipă mi-am imaginat că cel care ni se adresează este 
Taft; Taft şi, în spatele lui, Francesco Colonna, iar în spatele lor 


un cor de filosofi care incantau un refren solemn, asemenea 
unor apostoli beţi care cântă /mnul de luptă al republicii. 

După ceremonie ne-am întors toţi trei în apartamentul nostru 
pentru ultima dată. Charlie se ducea la Philadelphia pentru a-şi 
petrece vara ca paramedic înainte de a începe studiile medicale 
în toamnă. Alesese în sfârşit Universitatea Pennsylvania, după 
ce ezitase destul de mult. Voia să stea în apropiere de casă. Gil 
a început să-şi strângă lucrurile din camera lui cu o frenezie la 
care mă aşteptam într-o oarecare măsură. A mărturisit că avea 
un bilet de plecare din New York în acea seară. Ne-a spus că se 
duce în Europa pentru o vreme. Şi chiar se ducea în Italia. Avea 
nevoie de ceva timp ca să-şi pună gândurile în ordine. 

Eu şi Charlie am ridicat împreună corespondenţa, după 
plecarea lui Gil. În cutia poştală erau patru plicuri mici, identice 
ca mărime. Conţineau formulare de înscriere pentru anuarul 
absolvenţilor, câte unul pentru fiecare dintre noi. Mi-am băgat 
formularul în buzunar şi l-am luat şi pe al lui Paul, dându-mi 
seama că el nu fusese încă şters de pe lista anului nostru. 
Pentru câteva clipe m-am întrebat dacă îi făcuseră şi lui o 
diplomă, care stătea acum undeva, abandonată. Însă pe cel de- 
al patrulea plic, cel destinat lui Gil, numele lui fusese tăiat şi în 
locul lui apărea numele meu, cu scrisul lui de mână. Am deschis 
plicul şi l-am citit. Formularul fusese completat, cu o adresă a 
unui hotel din Italia. 


Dragă Tom, scria în interiorul plicului. Am lăsat formularul lui Paul 
aici pentru tine. Mi-am zis că poate îl vrei. Spune-i lui Charlie că îmi 
pare rău că am plecat aşa în grabă. Ştiu că tu mă înţelegi. Dacă 
ajungi în Italia, te rog să mă suni. 

G. 


L-am îmbrăţişat pe Charlie înainte de a ne despărţi. O 
săptămână mai târziu, m-a sunat acasă ca să mă întrebe dacă 
plănuiam să particip la reuniunea clasei noastre din anul 
următor. Era genul de pretext pe care doar Charlie îl putea 
inventa pentru a da un telefon. Am discutat câteva ore. În cele 
din urmă, m-a întrebat dacă pot să-i dau şi lui adresa lui Gil din 
Italia. Mi-a zis că a descoperit o carte poştală care i-ar face 
plăcere - a încercat chiar să mi-o descrie. Dincolo de vorbele lui, 
mi-am dat seama că Gil nu-i lăsase şi lui o adresă de 


corespondenţă. Relaţia dintre ei nu mai fusese niciodată ca la 
început. 

Nu m-am dus în Italia, nici în vara aceea, nici mai târziu. M-am 
întâlnit cu Gil de trei ori în următorii patru ani, de fiecare dată la 
câte o reuniune de clasă. Aveam tot mai puţine lucruri să ne 
spunem. Elementele vieţii lui au început treptat să se aşeze în 
ordinea graţioasă a unor cuvinte dintr-o litanie. După ce s-a 
plictisit de drumuri, s-a întors în Manhattan, unde a devenit 
bancher, la fel ca tatăl lui. Spre deosebire de mine, Gil părea să 
îmbătrânească frumos. La douăzeci şi şase de ani, şi-a anunţat 
logodna cu o femeie superbă cu un an mai mică decât noi, care 
îmi amintea de o vedetă dintr-un film vechi. Văzându-i 
împreună, mi-a devenit limpede care urma să fie traseul vieţii lui 
Gil. 

Cu Charlie am păstrat relaţii mult mai strânse. Ca să fiu 
sincer, Charlie nu voia să renunţe la prietenia cu mine. El este 
indiscutabil cel mai insistent prieten pe care l-am avut vreodată, 
refuzând să lase o prietenie să moară doar pentru că distanţele 
se măresc şi amintirile se şterg treptat. În primul lui an de 
medicină s-a însurat cu o femeie care îmi aducea aminte de 
mama lui. Primul lor copil, o fetiţă, a fost botezată după ea. Al 
doilea copil, un fiu, a fost botezat după mine. Fiind burlac, îl pot 
analiza pertinent pe Charlie ca tată, fără să mă tem de 
comparații. Şi nu mă înşel deloc când spun că Charlie este un 
tată şi mai bun decât s-a dovedit a fi ca prieten. Felul în care are 
grijă de copiii săi îi trădează natura protectoare, energia 
debordantă, enorma recunoştinţă pentru privilegiul de a trăi - 
toate calităţile pe care le demonstrase din plin la Princeton. 
Astăzi este pediatru şi e pâinea lui Dumnezeu. Soţia lui spune că 
în unele weekenduri Charlie continuă să facă parte din 
echipajele de paramedici. Sper că într-o zi, aşa cum el crede 
încă, Charlie Freeman va ajunge în faţa raiului la ora Judecăţii de 
Apoi. N-am cunoscut în viaţa mea un om mai bun. 


x 


Despre mine nu sunt prea multe lucruri de spus. După 
absolvire, m-am întors în Columbus. Cu excepţia unei singure 
călătorii în New Hampshire, mi-am petrecut toate cele trei luni 
de vară acasă. În acest timp mama a devenit mai deschisă faţă 


de mine, fie pentru că înţelegea pierderea suferită mai bine ca 
mine, fie pentru că nu se putea abţine să nu se bucure că 
Princetonul rămăsese în urma mea - în urma noastră. Am 
discutat, m-a amuzat. Mâncam împreună, doar noi doi. Ne-am 
dus pe un deal - vechiul loc de joacă al copilăriei, cel pe care 
surorile mele obişnuiau să mă tragă cu sania, şi acolo mama mi- 
a mărturisit ce plănuia să facă. Voia să deschidă o a doua 
librărie, de această dată în Cleveland. Mi-a expus planul afacerii, 
modul cum ţinea registrele, posibilitatea de a vinde casa, acum 
că n-aveam să mai locuim în ea. Am înţeles doar cea mai 
importantă parte - anume că mama începuse în sfârşit să-şi 
vadă mai departe de viaţă. 

Pentru mine însă problema nu era să-mi văd mai departe de 
viaţă. Problema era înţelegerea. Pe măsura trecerii anilor, 
celelalte lucruri neclare din viaţa mea păreau să se limpezească 
aşa cum nu se întâmplase în viaţa tatălui meu. Imi imaginez ce 
a gândit Richard Curry în acel weekend de Paşte: că Paul se 
găsea în aceeaşi situaţie în care fusese el însuşi odinioară, că ar 
fi fost insuportabil să-şi lase fiul orfan să devină un alt Bill Stein, 
sau un alt Vincent Taft, sau chiar un alt Richard Curry. Vechiul 
prieten al tatălui meu credea în darul unui cec în alb al încrederii 
nelimitate; doar că ne-a trebuit nouă prea mult timp ca să-l 
înţelegem. Chiar Paul, în zilele când încă speram că 
supravieţuise, mi-a dat motive să cred că ne părăsise pur şi 
simplu pe toţi, evadând prin tunele fără să se mai întoarcă 
vreodată; decanul nu îi lăsase speranţe că va absolvi, iar eu nu-i 
dădusem nicio speranţă că m-aş fi dus cu el la Chicago. Când îl 
întrebasem unde ar fi vrut să se afle, îmi răspunsese cu 
sinceritate: în Roma, cu o lopată. Insă eu nu atinsesem niciodată 
vârstă la care să-i pot pune tatălui meu astfel de întrebări, chiar 
dacă, privind retrospectiv, el era probabil genul de om care ar fi 
dat răspunsuri oneste. 

Şi atunci presupun, privind înapoi, că singura cale prin care 
pot explica de ce am devenit absolvent de engleză după ce mi- 
am pierdut credinţa în cărţi - de ce mă încercase un asemenea 
sentiment de împlinire lucrând la cartea lui Colonna după ce 
respinsesem dragostea tatei pentru acea carte - este că eu 
căutam, de fapt, acele rămăşiţe pe care credeam că tata trebuia 
să mi le fi lăsat undeva, cele care îi puteau reface imaginea. 
Câtă vreme am fost cu Paul, cât timp am lucrat împreună la 


Hypnerotomachia, răspunsul a părut întotdeauna la o 
aruncătură de băț. Căci, atâta vreme cât am muncit împreună, a 
existat mereu speranţa că în cele din urmă voi înţelege. 

Când acea speranţă a dispărut, mi-am onorat contractul şi am 
devenit analist software. Slujba pe care am obținut-o rezolvând 
o şaradă am primit-o pentru că eşuasem în rezolvarea altei 
şarade. Timpul în Texas a trecut mai repede decât mi-am dat eu 
seama. Căldura verii de acolo nu-mi amintea de nimic din ce 
cunoscusem înainte, aşa că am rămas acolo. Eu şi Katie ne-am 
scris aproape săptămânal de-a lungul ultimilor doi ani ai ei de la 
Princeton. Treptat, am început să aştept cu nerăbdare scrisorile 
ei în cutia poştală, chiar şi după ce au devenit mai rare. Ultima 
dată când am văzut-o a fost în cursul unei călătorii pe care am 
făcut-o la New York ca să-mi sărbătoresc împlinirea a douăzeci 
şi şase de ani. La sfârşitul petrecerii, cred că până şi Charlie şi-a 
putut da seama că timpul intervenise între mine şi Katie. În 
vreme ce ne plimbam prin Prospect Park sub soarele de toamnă, 
în apropiere de galeriile Brooklyn unde lucra Katie, am început 
să înţeleg că lucrurile pe care odinioară le preţuiam amândoi 
rămăseseră în urma noastră la Princeton şi că viitorul nu reuşise 
să le înlocuiască cu o viziune a lucrurilor care urmau să vină. 
Ştiam prea bine că ea sperase să înceapă o nouă relaţie în acel 
weekend, să traseze un nou curs al vieţii ei, călăuzită de o 
constelație nouă. Numai că eu ajunsesem treptat să mă îndoiesc 
de posibilitatea renaşterii, posibilitate care îl înflăcărase pe tata 
atâta amar de vreme şi care îi păstrase credinţa în fiul lui. După 
acel weekend, am început să ies complet din viaţa lui Katie. La 
scurt timp după aceea, m-a sunat la serviciu pentru ultima dată. 
Ştia că mingea era în terenul meu, că scrisorile mele deveniseră 
mai scurte şi mai distante. Vocea ei mi-a provocat o durere la 
care nu mă aşteptasem. Mi-a spus că nu voi mai auzi de ea 
până când nu îmi voi da eu însumi seama ce voiam. În cele din 
urmă, mi-a lăsat noul ei număr de telefon şi mi-a spus să o sun 
când lucrurile se vor schimba. 


* 


Lucrurile nu s-au schimbat niciodată. Nu pentru mine, în orice 
caz. Nu peste mult timp, noua librărie a mamei a început să 
meargă chiar bine, iar ea m-a sunat să am grijă de librăria din 


Columbus. l-am explicat că era prea greu să plec din Texas, 
acum că îmi fixasem rădăcinile acolo. Surorile m-au vizitat şi 
ele, la fel şi Charlie şi familia lui, fiecare sfătuindu-mă cum să ies 
din starea în care eram şi cum să trec peste probleme, oricare 
ar fi fost ele. Adevărul e că m-am mulţumit doar să urmăresc 
cum lucrurile se schimbă în jurul meu. Chipurile sunt tot mai 
tinere în fiecare an, dar observ aceleaşi trăsături în toate, ca 
nişte monede identice, preoţi noi în odăjdii vechi. Îmi amintesc 
că la cursul de economie la care asista şi Brooks ni s-a explicat 
că un singur dolar, dacă circulă suficient de mult, ar putea 
cumpăra tot ce există pe lume - ca şi cum comerţul ar fi o 
lumânare care n-ar putea niciodată să ardă până la capăt. Acum 
însă văd acelaşi dolar la fiecare schimb. Nu mai am nevoie de 
bunurile pe care le pot cumpăra cu el. În cele mai multe zile, 
abia dacă mai seamănă cu nişte bunuri. 

Paul a fost cel care a rezistat cel mai bine trecerii timpului. A 
stat întotdeauna lângă mine, strălucitor la douăzeci şi doi de 
ani, ca un Dorian Gray incoruptibil. Cred că am început să-l sun 
pe Charlie în fiecare săptămână şi să mă gândesc la Paul tot mai 
mult când a fost clar că se alegea praful de logodna mea cu o 
asistentă de la Universitatea din Texas - o femeie care îmi 
amintea în acelaşi timp de tata, de mama şi de Katie. Mă întreb 
dacă nu a fost bine că Paul a terminat cu viaţa aşa cum a făcut- 
o. Luptând. Tânăr. În vreme ce noi, asemenea lui Richard Curry, 
am suferit ravagiile vârstei şi dezamăgirile unei tinereţi 
promițătoare. Acum mi se pare că moartea este singura 
evadare din calea timpului. Poate că Paul şi-a dat seama că 
învinge moartea, în trecut, în prezent şi în toate momentele 
dintre. Chiar şi acum Paul pare să mă conducă la cele mai 
importante concluzii din viaţa mea. Continuu să-l consider cel 
mai apropiat prieten al meu. 


CAPITOLUL 30 

Poate că luasem decizia înainte să primesc pachetul în căsuţa 
poştală. Poate că pachetul a fost doar catalizatorul, asemenea 
alcoolului pe care Parker l-a vărsat pe podeaua clubului în acea 
noapte de coşmar. Nu am ajuns decât la treizeci de ani şi mă 
simt deja un bătrân. Abia ne revedem la a cincea reuniune 
anuală şi parcă au trecut deja cincizeci de ani. 

Paul m-a sfătuit odată să-mi imaginez că prezentul este pur şi 
simplu o reflexie a viitorului. Să-mi imaginez că ne petrecem 
toată viaţa privind într-o oglindă, cu viitorul în spatele nostru, 
văzându-l doar ca reflexie a ceea ce este acum şi aici. Unii ar 
începe să creadă că am putea zări mai bine ziua de mâine 
întorcându-ne ca s-o privim direct. Dar cei care ar face asta ar 
pierde, fără măcar să-şi dea seama, cheia către perspectiva pe 
care au avut-o odată. Căci singurul lucru pe care nu l-ar putea 
vedea ar fi ei înşişi. Întorcându-se cu spatele la oglindă, ar 
deveni elementul din viitor pe care privirea lor n-ar putea 
niciodată să-l descopere. 

La acel moment, credeam că Paul parodiază înţelepciunea 
primită de la Taft, pe care Taft o furase de la un filosof grec, 
anume ideea că ne petrecem vieţile mergând cu spatele spre 
viitor. Ce nu puteam înţelege, fiindcă eram întors cu spatele, era 
faptul că Paul se referea la mine. Ani de zile fusesem hotărât să- 
mi văd de viaţa mea vânând cu încăpățânare viitorul. Era ceea 
ce toată lumea îmi spunea că ar trebui să fac, să uit trecutul, să 
privesc înainte; şi în cele din urmă am reuşit mai bine decât s-ar 
fi aşteptat oricine. Când am ajuns la liman însă, am început să- 
mi imaginez că ştiu exact ce simţea tata, că pot identifica modul 
în care lucrurile păruseră să se întoarcă împotriva lui fără nicio 
explicaţie. 

Cert este că nu ştiu nimic în privinţa asta. Mă întorc acum 
către prezent şi descopăr că n-am încercat nicio dezamăgire de 
genul celor prin care a trecut el. M-am descurcat bine într-un 
domeniu despre care nu ştiam nimic şi care nu m-a fascinat 
niciodată. Superiorii mei se minunează că, după ce am plecat 
din birou ultimul timp de cinci ani, nu mi-am luat niciodată o zi 
liberă. Neştiind cauza, o socotesc în mod greşit a fi devotament. 

Văzând asta acum şi comparând totul cu faptul că tata nu 
făcea niciodată nimic din ce nu iubea, încep să înţeleg. Nu ajung 
să-l cunosc mai bine decât am făcut-o înainte, dar am învăţat 


ceva despre poziţia adoptată de mine în toţi aceşti ani, întors cu 
faţa spre viitor. Este o modalitate oarbă de a înfrunta viaţa, o 
postură care permite lumii să treacă pe lângă tine, chiar atunci 
când tu crezi că eşti împăcat cu ea. 

In seara asta, la mult timp după plecarea de la serviciu, 
demisionez de la locul de muncă din Texas. Am urmărit cum 
soarele apune peste Austin, dându-mi seama că nu a nins 
niciodată în tot timpul petrecut de mine aici, nici în toiul iernii şi 
nici în aprilie. Aproape că am uitat cum e să te vări într-un pat 
atât de rece încât să-ţi doreşti să mai fie cineva lângă tine. 
Texasul este atât de fierbinte, încât te face să crezi că e cel mai 
bine să dormi singur. 

Astăzi, când m-am întors de la serviciu, pachetul mă aştepta 
acasă. Un tub maroniu mic, proptit de uşa mea, atât de uşor 
încât am crezut că ar putea fi gol. Pe exterior nu era nimic 
trecut în afara numărului casei mele şi a codului poştal, fără 
adresă de returnare, doar un număr scris de mână în partea 
stângă. Mi-am amintit de un poster pe care Charlie zicea că mi-l 
va trimite, o pictură de Eakins cu un vâslaş singuratic pe râul 
Schuylkill. Încercase să mă convingă să mă mut în Philadelphia, 
spunându-mi că e oraşul perfect pentru un om ca mine. Mi-a 
mai spus că era cazul ca fiul lui să-şi vadă mai des naşul de 
botez. Charlie credea că încep să o iau razna. 

Aşa că am deschis tubul, lăsându-l la urmă, hotărât să termin 
cu poşta obişnuită, ofertele comerciale, notificările de plată şi 
dându-mi seama că nu văzusem nimic din ce ar fi semănat a 
scrisoare de la Katie. In lumina televizorului tubul părea gol, fără 
niciun poster de la Charlie şi fără niciun mesaj. Abia când mi-am 
băgat degetul înăuntru am simţit ceva subţire făcut sul. O parte 
a obiectului părea aspră, cealaltă - fină. L-am scos cu mai 
puţină blândeţe decât ar fi trebuit să o fac, având în vedere ce 
era. 

In micul pachet se ascundea o pictură în ulei. Am desfăcut-o, 
întrebându-mă pentru o secundă dacă Charlie nu îmi depăşise 
aşteptările şi îmi cumpărase un original. Însă, când am văzut 
imaginea de pe pânză, mi-am dat seama. Pictura era mult mai 
veche decât orice operă americană din secolul al XIX-lea, iar 
stilul în care era realizată depăşea în vechime orice stil 
american, din orice perioadă ar fi fost el. Subiectul era religios. 
Era o pictură europeană, din prima epocă adevărată a picturii. 


Este greu de explicat senzaţia că ţii trecutul în mâini. Mirosul 
acelei pânze era mai puternic şi mai complex decât orice 
altceva din Texas, unde nici măcar vinul sau banii nu au o istorie 
a lor. O urmă a aceluiaşi miros exista la Princeton, poate că în 
clubul Ivy, şi cu siguranţă în cele mai vechi încăperi din Nassau 
Hall. Însă parfumul era mult mai concentrat aici, în acest cilindru 
micuţ. Era parfumul vârstei, puternic şi consistent. 

Pânza era întunecată, dar treptat mi-am dat seama foarte 
bine de subiect. În fundal se vedeau statuile Egiptului antic, 
obeliscuri, hieroglife şi monumente neobişnuite. In partea 
frontală se putea observa un singur om, căruia i se închinau alţi 
oameni. Văzând o urmă de pigment, m-am uitat mai 
îndeaproape. Roba omului era pictată cu o culoare mai 
strălucitoare decât restul scenei. În deşertul prăfos, roba radia. 
Nu mă gândisem de ani de zile la omul din faţa ochilor mei. Era 
losif, un om important în Egipt, recompensat de faraon pentru 
că interpreta visele. losif, arătându-se fraţilor săi care veniseră 
să cumpere grâne, aceiaşi fraţi care îl lăsaseră să moară cu 
mulţi ani înainte. Iosif, cel care se întorsese în haina lui aleasă. 

La baza statuilor fuseseră pictate trei inscripţii. Prima spunea: 
CRESCEBAT AUTEM  COTIDIE FAMES IN OMNI TERRA 
APERUITQUE IOSEPH UNIVERS A HORREA. „A fost foamete în 
toată lumea. Atunci losif a deschis grânarele.” A doua: 
FESTINAVITQUE QUIA COMMOTA FUERANT VISCERA EIUS SUPER 
FRATRE SUO ET ERUMPEBANT LACRIMAE ET INTROIENS 
CUBICULUM FLEVIT. „losif s-a grăbit; atât de puternică era 
afecțiunea pe care o simțea pentru fratele lui, că îi venea să 
plângă.” La baza celei de-a treia statui se vedea o simplă 
semnătură tipărită. SANDRO DI MARIANO - mai bine cunoscut 
după porecla dată de fratele lui mai mare: „Butoiaşul” sau 
Botticelli. După data de sub numele lui, pânza era veche de 
peste cinci sute de ani. 

Am rămas cu gura căscată în faţa acestei relicve pe care o 
singură altă pereche de mâini o atinsese din ziua în care fusese 
sigilată sub pământ. De o frumuseţe căreia niciun umanist nu-i 
putea rezista, de o măreție pe care Savonarola nu o putea 
nicicum suporta. lat-o, aproape distrusă de timp, dar cumva încă 
intactă, încă vibrând sub cenuşă. Trăind, după atâta amar de 
vreme. 

Am pus-o pe masă când mâinile mele au început să tremure 


prea tare ca să o mai poată ţine şi m-am uitat din nou în tub, 
căutând ceva ce trecusem cu vederea. O scrisoare, un bilet, 
poate doar un simbol. Dar tubul era gol. Scrisul de mână de pe 
exterior - adresa mea redată cu atâta grijă. Dar nimic altceva. 
Doar timbre poştale şi un cod într-un colţ. 

Apoi codul de rutare mi-a atras atenţia: 39-055-210185- 
FAC4519. Exista un tipar în acest cod, precum logica unei 
şarade. Forma un număr telefonic de peste ocean. 

In capătul îndepărtat al unui raft de cărţi am descoperit un 
volum pe care mi-l dăduse cineva de Crăciun cu ani în urmă. Un 
almanah cu temperaturi, date şi coduri poştale, care devenise 
brusc util. La sfârşit se găsea o listă cu prefixe telefonice din 
alte ţări. 

39 - era codul de ţară pentru Italia. 

055 - era codul de zonă pentru Florenţa. 

Am privit cu atenţie restul numerelor, începând să simt cum 
pulsul mi-o ia razna, iar inima îmi bate drept în urechi. 21 01 85 
- un număr local de telefon. FAC4519 - posibil un număr de 
cameră sau un interior. Era la un hotel, într-un apartament. 

„A fost foamete în toată lumea. Atunci losif a deschis 
grânarele.” 

M-am uitat iarăşi la pictură, apoi la tubul primit. 

FAC4519. 

„losif s-a grăbit; atât de puternică era afecțiunea pe care o 
simţea pentru fratele lui, că voia să plângă.” 

FAC4519. FAC45:19. 

In casa pe care mi-o amenajasem era mai uşor să găsesc un 
almanah decât o Biblie. A trebuit să caut prin cutii vechi din 
mansardă înainte să dau peste Biblia pe care Charlie pretindea 
că o uitase din întâmplare la mine după ultima lui vizită. Şi-a zis 
că poate va reuşi să îmi împărtăşească din credinţa lui şi 
siguranţa care venea o dată cu ea. Neobositul Charlie, optimist 
până la sfârşit. 

Acum o am în faţa mea. Facerea 45:19 vine ca o concluzie la 
povestea pictată de Botticelli. După ce se arată fraţilor săi, losif 
devine un aducător de daruri, la fel ca tatăl său înaintea lui. 
După toată suferinţa îndurată, el spune că îşi va lua fraţii înapoi, 
ei care îndură foametea în Canaan, şi îi lasă să se bucure de 
bogăţia Egiptului său. lar eu, care am comis cea mai mare parte 
a vieţii greşeala de a-mi părăsi tatăl, de a crede că pot merge 


mai departe, dar ţinându-l pe el în trecut, înţeleg acum perfect. 

„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi, spune versetul biblic. Să nu 
vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun 
pământ din toată ţara Egiptului.” 

Apuc telefonul. 

„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi”, îmi zic eu, întrebându-mă 
cum de el a înţeles, atunci când eu nu am putut să-mi dau 
seama. 

Pun receptorul înapoi în furcă şi întind mâna spre agenda 
mea, ca să copiez acolo numărul înainte să se piardă cumva. In 
acele pagini goale, noul H de la Paul Harris şi vechiul M de la 
Katie Marchand sunt singurele două nume din agendă. Pare 
nefiresc să adaug un nume acum, dar lupt cu senzaţia că tot ce 
am este acest set de cifre de pe tubul poştal, o şansă unică ce 
poate fi distrusă de cea mai simplă greşeală, o ocazie care 
poate fi transformată în praf şi pulbere de o singură picătură de 
apă. 

Mâinile mi se umplu de transpiraţie când ridic iarăşi 
receptorul, abia conştient de timpul care a trecut de când stau 
acolo, încercând să mă gândesc la cuvintele pe care le voi rosti. 
Pe fereastra din dormitor, în noaptea texană strălucitoare, nu se 
vede altceva decât cerul. 

„Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai 
bun pământ din toată ţara Egiptului.” 

Aştept tonul şi încep să apăs butoanele. E un număr pe care 
n-am crezut niciodată că degetele mele îl vor forma şi o voce pe 
care n-am crezut că o voi mai auzi din nou. Se aude un bâzâit 
îndepărtat, sunetul unei sonerii de telefon de pe alt meridian 
orar. Apoi, după al patrulea ţârâit, o voce. 

„Aţi sunat la Katie Marchand, la Galeria Hudson din 
Manhattan. Vă rog să lăsaţi un mesaj.” 

Apoi un ţiuit. 

— Katie, rostesc eu în tăcerea care urmează, sunt Tom. Aici 
este aproape miezul nopţii, ora Texasului. 

Tăcerea de la celălalt capăt este chinuitoare. Poate că m-ar fi 
copleşit dacă n-aş fi ştiut exact ce vreau să spun. 

— Plec din Austin mâine dimineaţă. Voi fi plecat o vreme; nu 
ştiu exact cât timp. 

Pe biroul meu stă o fotografie înrămată cu noi doi. Suntem 
uşor descentraţi, amândoi ţinând o parte a aparatului şi 


îndreptându-l spre noi. În spatele nostru se vede capela 
campusului, nemişcată şi împietrită. Chiar şi acum Princetonul 
pare că foşneşte în fundal. 

— Când mă întorc de la Florenţa, îi spun ei, studentei de anul 
doi din poza mea, darul meu întâmplător, chiar înainte ca 
robotul din New York să întrerupă convorbirea, vreau să te văd. 

Apoi pun receptorul înapoi în furcă şi mă uit din nou pe 
fereastră. Voi avea lucruri de împachetat, agenţii de turism de 
sunat, noi fotografii de făcut. Chiar atunci când încep să îmi dau 
seama de însemnătatea hotărârii mele, prin minte îmi trece un 
gând. Undeva, în oraşul renaşterii, Paul se ridică din pat, 
priveşte pe fereastră şi aşteaptă. Pe acoperiş se aud cum uguie 
porumbeii, iar în depărtare se aud sunetele clopotelor din turlele 
bisericilor. Noi stăm aici, fiecare pe un alt continent, la fel cum 
am făcut-o întotdeauna: la marginile saltelelor, împreună. Pe 
tavanele camerelor din oraşul spre care mă îndrept vor fi sfinţi, 
şi zei, şi cete de îngeri. Oriunde voi călca vor exista locuri cu 
amintiri pe care timpul nu le poate atinge. Inima mea este o 
pasăre în colivie, agitându-şi aripile îndurerate de aşteptare. În 
Italia soarele răsare. 


NOTA AUTORILOR 

Identitatea autorului Hypnerotomachiei a rămas nesigură 
timp de peste cinci sute de ani. In absenţa unei dovezi 
incontestabile în favoarea lui Francesco Colonna (romanul) sau a 
tizului său venețian, cercetătorii au continuat să se joace cu 
ciudatul acrostih Po/iam Frater Franciscus Columna Peramavit, 
uneori citându-l ca dovadă a intenţiei misterioase a autorului. 

Girolamo Savonarola (1452 - 1498) a fost respectat şi urât în 
acelaşi timp de cetăţenii Florenței în timpul scurtei perioade în 
care a fost liderul religios al oraşului. Deşi pentru unii el rămâne 
un simbol al reformei spirituale împotriva exceselor din timpul 
său, pentru alţii este cunoscut doar ca omul care a ordonat 
distrugerea a nenumărate picturi, sculpturi şi manuscrise în 
rugurile purificatoare pentru care a rămas celebru. 

Până la publicarea acestei cărţi, nu s-a făcut nicio conexiune 
între Hypnerotomachia şi Savonarola. 


Richard Curry foloseşte poezia lui Browning, Andrea del Sarto, 
aşa cum are el nevoie, iar Tom, amintindu-şi modul în care a 
folosit-o Curry, procedează la fel. Versul original al lui Browning 
spune: „Eu fac ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor” (cu 
accentul de rigoare). Tom şi Paul se referă uneori la cărţi din 
sfera cercetării, inclusiv la cele ale lui Braudel şi Hartt, prin 
titluri prescurtate; iar Paul, în trecerea lui entuziastă în revistă a 
istoriei Florenței, indică faptul că artiştii şi intelectualii florentini 
care au trăit într-o perioadă de mai multe secole au trăit, de 
fapt, „în acelaşi timp”. Tom îşi ia libertatea de a prescurta 
numele oficial al Battlefield State Park din Princeton în 
Battlefield Park din Princeton, de a atribui Take the A Train lui 
Duke Ellington în loc de Billy Strayhom şi de a sugera, cu ocazia 
primei sale întâlniri cu Katie, că numele poetului E.E. Cummings 
trebuia să apară cu litere mici, când însuşi Cummings (cel puţin 
din acest punct de vedere) ar fi preferat probabil folosirea 
majusculelor convenţionale. 

Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru alte invenţii şi 
simplificări. Olimpiada Nudă începea în mod tradiţional la miezul 
nopţii - şi nu la apusul soarelui, aşa cum sugerează cartea. 
Jonathan Edwards a fost într-adevăr al treilea preşedinte de la 
Princeton şi a murit aşa cum se descrie în acest roman, dar nu 
el a iniţiat ceremoniile de Paşte descrise aici, ceremonii care 


sunt pure convenţii. Deşi cluburile de pe Prospect Avenue 
anunţă multe evenimente formale în fiecare an, balul de la Ivy la 
care participă Tom este o pură ficţiune. lar planul arhitectural al 
clubului Ivy, la fel ca în cazul altor câtorva locaţii menţionate, a 
fost schimbat spre a se potrivi acţiunii cărţii. 

In sfârşit, timpul însuşi şi-a pus amprenta asupra câtorva 
dintre tradiţiile de la Princeton atât de familiare pentru Tom şi 
prietenii lui. Colegii de anul doi ai lui Katie au fost ultimii care au 
alergat în cadrul Olimpiadei Nude în curtea Holder în noaptea 
primei ninsori (deşi aceasta s-a întâmplat în ianuarie, nu în 
aprilie). Conducerea universităţii a declarat ilegală Olimpiada 
Nudă chiar înainte de absolvirea lui Tom, în 1999. lar copacul 
atât de îndrăgit de Katie, Stejarul lui Mercer, care pe vremuri se 
înălța în Battlefield State Park din Princeton s-a prăbuşit în data 
de 3 martie 2000 din cauze naturale. Poate fi văzut încă în filmul 
I.Q. cu Walther Matthau. 

Am încercat, din aproape toate punctele de vedere, să 
rămânem fideli pe cât posibil istoriei Renaşterii italiene şi 
Princetonului. Suntem profund îndatoraţi acestor două creaţii 
măreţe ale minţii umane. 

I.C. şi D.T. 


MULŢUMIRI 

Datorăm numeroase mulţumiri. Scrierea acestui roman a 
durat aproape şase ani, iar o asemenea durată a însemnat cât o 
viaţă întreagă pentru doi tineri de douăzeci şi ceva de ani. 

În primul rând, mulţumiri lui Jennifer Joel - superagent, 
prietenă, muză - care a crezut în noi cu mult înaintea celorlalţi; 
şi lui Susan Kamil, care ne-a iubit ca pe copiii ei şi care a lucrat 
la manuscris cu aceeaşi fervoare cu care ar fi lucrat Tom şi Paul. 

Multe mulţumiri celorlalţi fără de care scrierea acestei cărţi nu 
ar fi fost posibilă: Kate Elton, Margo Lipschultz, Nick Ellison, 
Alyssa Sheinmel, Barb Burg, Theresa Zoro, Pam Bemstein, Abby 
Koons şi Jennifer Cayea. 

lan ar vrea să înceapă prin a-i mulţumi lui Jonathan Tze. Ideea 
lucrării lui Paul, care a constituit sursa cea mai importantă a 
acestui roman, îi aparţine pe jumătate lui. De la Princeton, 
mulţumiri lui Anthony Grafton, care a propus o cercetare a 
Hypnerotomachiei; lui Michael Sugrue, debordant în entuziasmul 
şi încurajările lui; şi, în mod special, lui David Thum, ale cărui 
înţelepciune şi prietenie au însemnat enorm. La Liceul de Ştiinţă 
şi Tehnologie Thomas Jefferson, Mary O'Brien şi Bettie Stegall au 
oferit o şansă literaturii şi scrisului creator. Joshua „Ned” 
Gunsher a însemnat o sursă de inspiraţie pentru aventura lui 
Tom cu limba de clopot şi a ajutat la schiţarea de facto a 
clubului Ivy înainte ca noi să îl imaginăm în ficţiune. Timp de 
cincisprezece ani, compania lui David Quinn a fost un real ajutor 
şi o lumină călăuzitoare pentru scrisul nostru; împreună cu 
Robert Mcinturff, Stewart Young şi Karen Palm, el a reprezentat 
o parte din modelul unei cărţi despre prietenie. Mai presus de 
toţi, mama şi tata, sora mea Rachel şi logodnica mea, Meredith, 
şi-au păstrat credinţa când orice speranţă părea pierdută, nu 
numai în aceşti ultimi şase ani, dar de fiecare dată când am fost 
gata să renunţ. lubirea lor face chiar şi bucuria de a scrie să 
pară neînsemnată. 

Pentru îndrumările lor editoriale şi minunata lor prietenie, 
Dusty ar vrea mai întâi să le mulţumească lui Samuel Baum, lui 
Jose Liana şi lui Sam Shaw. Mulţumirile se duc, de asemenea, şi 
către cei care au fost alături de noi în cele mai diferite moduri 
posibile: Sabah Ashraf, Andy şi Karen Bamett, Noel Bejarano, 
Marjorie Braman, Scott Brown, Sonesh Chainani, Dhruv Chopra, 
Elena DeCoste, Joe Geraci, Victor şi Phyllis Grann, Katy Heiden, 


Stan Horowitz, familia Joel, David Kanuth, Clint Kisker, Richard 
Kromka, John Lester, Tobias Nanda, Nathaniel Pastor, Mike Per- 
sonick, Joe şi Spencer Rascoff, Jeff Sahrbeck, Jessica Salins, 
Joanna Sletten, Nick Simonds, Jon Stein, Emily Stone, Larry 
Wasserman şi Adam Wolfsdorf. Familiei mele, lui Hyacinth şi lui 
Maxwell Rubin, lui Bob şi lui Marge Thomason, lui Lois Rubin, 
familiilor Thomason, Blount, Katz, Cavanagh şi Nasser, vă 
mulţumesc pentru nesfârşitul vostru sprijin. Mai presus de orice, 
le transmit toată dragostea mea lui James şi Marciei Thomason, 
lui janet Thomason şi lui Ron Feldman, căci nu există suficiente 
cuvinte pentru a le mulţumi, şi lui Heather Jackie, pentru care 
patru litere sunt suficiente: BTPT. 

În final, am vrea amândoi să-i mulţumim lui Olivier Delfosse, 
prieten şi fotograf, care, la bine sau la rău, s-a apropiat cel mai 
mult de statutul de al treilea autor al romanului. 


DESPRE AUTORI 
IAN CALDWELL a primit Premiul Phi Beta Kappa în istorie la 
Universitatea Princeton. Locuieşte în Newport News, Virginia. 
DUSTIN THOMASON a câştigat Premiul Hoopes la Universitatea 
Harvard. Locuieşte în New York. Au început să scrie acest roman 
după absolvire, în 1998. Cei doi sunt prieteni buni de la vârsta 
de opt ani. 


Un misterios manuscris codificat, uciderea brutală a celui care 
încearcă să-i descifreze tainele și secretele de mult uitate ale unul 
prinț din epoca Renașterii se amestecă într-un labirint de trădări, 
nebunie și intrigi în romanul de debut al lui Caldwell și Thomason. 


„Dacă Scott Fitzgerald, Umberto Eco şi Dan Brown 
şi-ar fi reunit eforturile pentru a scrie o carte, 
aceasta ar fi lost Misterul manuscrisului.” 


Nelson DeMille 


Pao 
international 
g