John Connolly — Razbunatorii

JOHN CONNOLLY 
BUNĂTORI 


JOHN CONOLLY 


RĂZBUNĂTORII 


Original: The Reapers (2008) 


Traducere din engleză de: 
MONICA LAURA CIBOTARIU și 
OFELIA AL GAREEB 


7 


virtual-projec.eu 


VP - 


PROLOG 


Toate lucrurile constituie un schimb pentru foc, și focul 
pentru toate lucrurile, 

la fel ca bunurile pentru aur, 

și aurul pentru bunuri. 


Heraclit (c. 535-475 î.Hr.) 


Uneori, Louis îl visează pe Burning Mant. Acesta vine când 
noaptea e în toi, când până și zgomotele orașului au scăzut, 
descrescând de la un crescendo simfonic la o nocturnă mută. 
Louis nu e nici măcar sigur că e cu adevărat adormit când 
Burning Man își face simțită prezența, fiindcă i se pare că se 
trezește la sunetul respirației lente a partenerului său de lângă 
el, din pat, la mirosul din nările lui, care este și familiar, dar și 
străin: este  duhoarea cărnurilor carbonizate lăsate să 
putrezească, a grăsimii umane care sfârâie la foc viu. Dacă e în 
vis, atunci e un vis care te deșteaptă, unul care se întâmplă în 
tărâmul nimănui, la graniţa dintre conștienţă și absenţă. 

Burning Man a avut cândva un nume, dar Louis nu-l mai poate 
rosti. Numele lui nu este îndeajuns pentru a-i cuprinde 
identitatea; este prea strâmt, prea restrictiv pentru ceea ce a 
devenit el pentru Louis. El nu se gândește la acesta ca fiind 
„Errol” sau „Mr Rich”?, sau chiar „Mr Errol”, așa cum i se adresa 
atunci când era viu. Acum el este mai mult decât un nume, mult 
mai mult. 

Totuși, cândva el a fost Mr Errol: tot numai mușchi și forţă, cu 
pielea de culoarea pământului umed și fertil, răsturnat recent de 
plug; blând și răbdător în cea mai mare parte a timpului, dar cu 
ceva clocotind sub exteriorul său aparent placid, așa încât, dacă 
îl surprindeai când nu era atent, era posibil să zărești acel ceva 
în ochii lui înainte să dispară, precum puţinele fiare care au 
învăţat importanța rămânerii departe de bătaia puștilor 
vânătorilor, a oamenilor albi în costume albe. 

Pentru că vânătorii erau mereu albi. 


1 Omul Arzând, în engleză în original (n.tr.). 
2 Domnul Bogat (în engleză în original) (n.tr.). 


VP-3 


Exista un foc arzând în Errol Rich, o furie împotriva lumii și a 
căilor acesteia. Încerca să îl ţină sub control, fiindcă înţelegea 
că, dacă ar fi fost dat la iveală nestăvilit, focul ar fi putut să 
mistuie totul în calea lui, chiar și pe el. Probabil că era o furie 
care n-ar fi fost străină pentru mulți dintre fraţii și surorile sale 
la vremea aceea: era un negru prins în ritmurile și ritualurile 
lumii unui alb, într-un oraș în care lui și celor asemenea lui nu li 
se permitea să cutreiere după asfinţit. Lucrurile erau în 
schimbare în alte părţi, dar nu în acest ţinut și nu în acest oraș. 
Aici schimbarea avea să vină mult mai lent. Poate că, într- 
adevăr, nu avea să vină deloc, nu pe deplin, dar asta avea să fie 
treaba altora, nu a lui Errol Rich. Pe când anumiţi oameni 
începuseră a vorbi cu voce tare despre drepturi fără teama de 
represalii, Errol Rich nu mai exista, nu în vreo așa formă încât 
care cei care îl cunoscuseră cândva să îl poată recunoaște. Viaţa 
lui fusese nimicită cu ani în urmă, și în clipa morţii sale el fusese 
transformat. Errol Rich a dispărut de pe pământ și în locul lui a 
venit Burning Man, ca și când focul din interior ar fi găsit în cele 
din urmă o cale să înflorească în nuanţe strălucitoare de roșu și 
galben, explodând dinăuntru pentru a-i devora carnea și a-i 
mistui conștiința, așa încât ceea ce fusese odată o latură 
ascunsă a sa devenise tot ceea ce el era. Se prea poate ca 
ceilalți să fi ţinut torța aproape de el sau să îl și stropit cu 
benzina care l-a udat și l-a orbit în ultimele sale clipe, pe când 
fusese spânzurat de un copac, dar Errol Rich ardea deja, chiar și 
atunci, chiar și când îi ruga să îl scutească de agoniile ce urmau 
să vină. Arsese dintotdeauna și în felul acesta, cel puţin, îi 
învinsese pe oamenii care i-au luat viața. 

Și, din clipa în care a murit, Burning Man i-a bântuit visele lui 
Louis. 

Louis își amintește cum se întâmplase: o ceartă cu albii. 
Cumva, adesea așa începea. Albii făceau regulile, dar regulile se 
tot schimbau. Erau fluide, definite de împrejurări și de 
necesitate, nu de cuvintele de pe hârtie. Mai târziu, Louis avea 
să reflecteze că cel mai ciudat dintre toate era faptul că femeile 
și bărbaţii albi care conduceau orașul ar fi negat întotdeauna că 
erau rasiști. Noi nu-i urâm pe cei de culoare, ar fi zis ei, doar că 
ne înțelegem mai bine când ei sunt cu ei. Sau: Sunt bine-veniţi 
în oraș în timpul zilei, dar numai că nu credem că ar trebui să 
stea aici și nopțile. E pentru siguranța lor, la fel de mult cât e și 


VP -4 


pentru a noastră. Curios! Era și atunci la fel de dificil pe cât e și 
acum să găsești pe cineva care să recunoască deschis că e 
rasist. Chiar și majoritatea rasiștilor, se părea, se rușina din 
cauza propriei intolerante. 

Dar existau aceia care purtau un astfel de epitet ca pe o 
insignă de onoare și orașul își avea și el partea lui din această 
categorie de oameni. Se spunea că necazul începuse când un 
grup de localnici aruncase un urcior greu, plin cu urină prin 
parbrizul vechi și crăpat al camionului lui Errol, și Errol 
răspunsese cu aceeași monedă. Firea sa, acea furie pe care o 
ținea sub capac în el, erupsese și aruncase un par prin geamul 
barului lui Little Tom?, ca represalii. Asta fusese îndeajuns 
pentru ca ei să reacționeze împotriva lui, asta și teama de ceea 
ce reprezenta el. El era un negru care vorbea mai bine decât 
majoritatea albilor din oraș. Deţinea propriul camion. Putea 
repara lucrurile cu mâinile - radiourile, televizoarele, aparatele 
de aer condiţionat, orice lucru prin care trecea curentul - și le 
putea repara mai bine și mai ieftin decât oricine altcineva, așa 
încât chiar și cei care nu l-ar fi lăsat să bântuie pe străzile 
orașului noaptea erau fericiţi să-l lase să intre în casele lor 
pentru a le repara aparatura electrocasnică în timpul zilei, chiar 
dacă unii dintre ei nu se simțeau la fel de confortabil în 
sufrageriile lor după aceea, deși ei nici măcar nu erau rasiști. Lor 
pur și simplu nu le plăcea să aibă străini în casele lor, mai ales 
străini de culoare. Dacă îi ofereau apă ca să-și stingă setea, 
aveau grijă să i-o prezinte în cana ieftină de tinichea pusă 
deoparte pentru o asemenea eventualitate, cană din care 
nimeni altcineva n-ar mai fi băut, cană ţinută laolaltă cu 
produsele de curăţat și cu periile, așa încât apa avea mereu un 
vag gust de chimicale. Se zvonea că s-ar putea ca el să fie în 
curând în postura de a-i angaja pe alţii ca el, pe care să-i 
pregătească și cărora să le treacă mai departe iscusinţa sa. Și 
mai era și un bărbat arătos, un „cioroi spilcuit”*, așa după cum îl 
descrisese cândva Little Tom, cu excepţia faptului că, atunci 
când o spusese, Little Tom își legănase arma de vânătoare pe 
care obișnuia să o atârne deasupra barului său și era clar ce 
însemna să fii spilcuit în lumea lui Little Tom. 


3 Micul Tom, în engleză (n.tr.). 
+ Buck, din expresia nigger buck, în limba engleză în original putând însemna și 
căprior, nu doar spilcuit, dandy (joc de cuvinte) (n.tr.). 


VP-5 


Așa că nu le-a trebuit neapărat un pretext pentru a se lua de 
Errol Rich, dar, cu toate acestea, el le oferise unul, și înainte de 
sfârșitul săptămânii l-au înmuiat în benzină, l-au spânzurat de 
un copac și i-au dat foc de viu. 

Și iată cum Errol Rich a devenit Burning Man. 

Errol Rich avea o soţie într-un oraș aflat la o sută cincizeci de 
kilometri spre nord. Avusese un copil cu ea și în fiecare lună 
mergea cu mașina să-i vadă și să se asigure că aveau ce le 
trebuia. Soţia lui Errol avea o slujbă într-un mare hotel. Lucrase 
și Errol în hotelul acela, ca om priceput la toate, dar ceva se 
întâmplase - din nou firea aceea a sa, se șoptea - și a trebuit să- 
și părăsească nevasta și copilul și să găsească de lucru în altă 
parte. În acele alte nopţi de weekend când nu mergea să-și vadă 
familia, Errol putea fi găsit bând liniștit în șopronul cu acoperiș 
înclinat aflat afară, în mlaștini, care servea de bar și de centru 
de activitate socială pentru cei de culoare, toleraţi de legea 
locală, atâta timp cât nu existau probleme și prostituție sau 
nimic care să fie prea evident. Mama lui Louis obișnuia să 
meargă acolo uneori cu prietenii, chiar dacă bunica Lucy nu era 
de acord. Exista muzică și adesea mama lui Louis și cea a lui 
Errol Rich obișnuiau să danseze împreună, dar erau o tristeţe și 
un regret în ritmurile lor, ca și când asta era acum tot ceea ce 
mai aveau și tot ceea ce vor mai avea vreodată. Pe când ceilalți 
beau whisky ieftin sau poșircă, așa cum bunica Lucy încă îl mai 
numea, mama lui Louis sorbea dintr-un pahar cu sifon și Errol 
rămânea la veșnica sa bere. Deși doar una sau două. Nu fusese 
niciodată prea mare amator de băutură, obișnuia el să spună, și 
nici nu-i plăcea să-i simtă mirosul la alţii la prima oră a dimineţii, 
mai ales la un om care muncește, deși nu avea de gând să 
judece plăcerile altuia, nu, domnule! 

În nopţile calde de vară, când aerul era plin de ţârâitul 
greierilor și de ţânţarii atrași de amestecul de sudoare și de 
dulceaţă, hrănindu-se de pe urma femeilor și a bărbaţilor din 
club, când muzica era suficient de tare ca să scuture praful din 
tavan, iar mulţimea era distrasă de zgomot, miros și mișcare, 
Errol Rich și mama lui Louis obișnuiau să execute dansul lor lent, 
neatenţi la ritmurile care îi înconjurau, plini de viaţă doar pentru 
bătăile propriilor inimi, cu trupurile atât de presate unul de 
celălalt încât, cu timpul, acele bătăi veneau la unison și erau 


VP-6 


una împreună, cu degetele împletite, cu palmele mișcându-se 
umede, una peste cealaltă. 

Și câteodată asta era de ajuns pentru ei, iar uneori nu era. 

e 

Domnul Errol obișnuia să-i dea mereu lui Louis un sfert de 
dolar când drumurile li se încrucișau. Obișnuia să comenteze 
despre cât de înalt crescuse Louis, cât de bine arăta, cât de 
mândră trebuie să fie mama lui de el. 

Și Louis credea, deși nu putea să spună de ce, că și domnul 
Errol era mândru de el. 

e 

În noaptea în care Errol Rich a murit, Lucy, bunica lui Louis, 
matriarhul casei de femei în care crescuse Louis, o îndopa pe 
mama lui Louis cu burbon și cu o doză de morfină ca s-o ajute să 
doarmă. Mama lui Louis plânsese toată săptămâna, încă de 
când auzise ce se întâmplase între Errol și Little Tom. Mai târziu, 
lui Louis i s-a spus că ea se dusese la prânz, în acea zi la 
locuinţa lui Errol, cu sora ei după ea, și că a stăruit pe lângă el 
să plece, dar Errol nu avea de gând să fugă, nu din nou. l-a spus 
ei că totul se va rezolva. l-a spus că fusese să-l vadă pe Little 
Tom și că își ceruse scuze pentru tot ce făcuse. Plătise peste 
patruzeci de dolari pe care nu prea și-i permitea ca să acopere 
paguba și ca o compensație pentru necazul lui Little Tom și că 
Little Tom acceptase țâfnos banii și că îi spusese lui Errol că 
ceea ce făcuse era bun făcut și că îl ierta pentru momentul lui 
de țâfnă. Il duruse pe Errol să dea banii, dar voia să rămână 
unde se afla, să trăiască și să muncească împreună cu oamenii 
pe care îi plăcea și îi respecta. Și îi iubea. Asta era ceea ce Îi 
spusese mamei lui Louis și asta era ceea ce mătușa lui Louis îi 
spusese lui, mulți ani mai târziu. 

Ea i-a descris cum Errol și mama lui Louis se ţineau de mână 
în timp ce vorbeau și cum ea ieșise pentru o gură de aerca să le 
ofere intimitate. 

Când, în cele din urmă mama lui Louis a ieșit din bordeiul lui 
Errol, fața ei era palidă, și gura îi tremura. Știa ce urma și Errol 
știa și el, indiferent de ce ar fi spus Little Tom. S-a dus acasă și a 
plâns atât de mult încât și-a pierdut respiraţia și a leșinat pe 
masa din bucătărie și atunci a luat bunica Lucy totul asupra ei, 
hotărând să-i dea ceva să-i ușureze suferința și așa mama lui 
Louis a dormit, în timp ce bărbatul pe care ea îl iubea ardea. 


VP -7 


În noaptea acea, șopronul cu acoperiș înclinat era închis, și 
negrii care lucrau în oraș plecaseră cu mult înainte de asfintit. 
Rămăseseră în casele și în colibele lor, cu familiile în jurul lor și 
nimeni nu vorbea. Mamele ședeau și își vegheau copiii în timp 
ce dormeau sau îi ţineau de mâini pe bărbaţii din familie peste 
mesele goale, sau așezați lângă grătarele goale și sobele reci. 
Simţiseră primejdia venind, ca pe arșiţa de dinaintea furtunii, și 
fugiseră, supăraţi și rușinaţi de neputinţa lor de a interveni. 

Și așa așteptau veștile legate de plecarea lui Errol Rich din 
această lume. 

e 

În noaptea în care Errol Rich a murit, Louis își amintește cum 
s-a trezit la sunetul pașilor femeii de dincolo de camera cât o 
cutiuţă în care el dormea. Își putea aminti cum se dăduse jos din 
pat, scândurile calde sub picioarele lui goale, și mersese către 
ușa deschisă a colibei lor. O vede pe bunica lui pe verandă, 
privind îndelung în întuneric. O strigă, dar ea nu răspunde. 
Cântă muzica, vocea lui Bessie Smith. Bunicii lui îi plăcuse 
întotdeauna Bessie Smith. 

Bunica Lucy, cu un șal drapat în jurul umerilor ei peste 
cămașa de noapte, coboară în curte în picioarele goale. Acum 
nimic nu mai este în întuneric. În pădure e o lumină, o flacără 
lentă. Are forma unui om, un om contorsionându-se în agonie pe 
măsură ce flăcările îl devorează. El merge prin pădure, frunzele 
înnegrindu-se în urma lui. Louis simte mirosul de benzină și de 
carne friptă, vede pielea carbonizându-se, aude șuieratul și 
pocniturile materiilor grase ale corpului. Bunica sa își întinde o 
mână la spate, neluându-și deloc ochii de la Burning Man, și 
Louis își pune palma peste palma ei, degetele lui peste degetele 
ei și, pe măsură ce ea își întețește strânsoarea, teama ei păleşte 
și el simte doar supărarea pentru ce îndură acel om. Nu este 
niciun fel de mânie. Aceasta va veni mai târziu. Acum, există 
doar o tristețe copleșitoare care cade peste el ca o mantie 
întunecată. Bunica sa șoptește și începe să plângă. Și Louis 
plânge și împreună fac flăcările să dispară, chiar în timp ce gura 
lui Burning Man alcătuiește cuvinte pe care Louis nu prea le 
poate auzi pe măsură ce focul moare și imaginea pălește, până 
când ceea ce a rămas e doar mirosul lui și o imagine tatuată pe 
retina lui Louis, ca aceea datorată unui bliţ. 


VP-8 


Și acum, în timp ce Louis zace în pat departe de locul în care 
a crescut, cu cel pe care îl iubește dormind adânc lângă el, 
simte mirosul de benzină și de carne arsă și vede iar cum buzele 
lui Burning Man se mișcă și se crede că înţelege fragmente din 
ceea ce a fost spus în acea noapte cu mulţi ani în urmă. 

Îmi pare rău. Spune-i ei că îmi pare rău. 

O mare parte din ce urmează e pierdut pentru el, ascuns în 
foc. Doar două cuvinte se desprind și nici măcar acum Louis nu 
e sigur că le interpretează corect, dacă mișcarea găurii aceleia 
fără buze corespunde cu adevărat cu ceea ce crede el că a fost 
rostit sau cu ceea ce vrea el să creadă. 

Fiule. 

Fiul meu. 

Exista un foc înăuntrul lui Errol Rich și ceva din focul acela s-a 
transferat asupra băiatului în clipa morţii lui Errol. Arde în el 
acum, dar acolo unde Errol Rich găsise o cale de a-l zăgăzui, de 
a-i domoli flăcările până când, la sfârșit, probabil în mod 
inevitabil, s-a ridicat și l-a distrus pe el, Louis l-a îmbrățișat. El îl 
alimentează, și acesta, la rândul lui, îl stimulează, dar există un 
echilibru delicat pe care îl păstrează. Focul are nevoie să fie 
alimentat ca să nu se poată hrăni cu el, în schimb, oamenii pe 
care îi omoară sunt jertfele pe care i le oferă. Focul lui Errol Rich 
era o ardere roșie, adâncă, dar flăcările dinlăuntrul lui Louis ard 
alb și rece. 

Fiule. 

Fiul meu. 

e 
Noaptea, Louis visează despre Burning Man. 
Și, undeva, Burning Man visează despre el. 


VP-9 


PARTEA ÎNTÂI 


El va fi acum doborât de săgețile mele, 
căci sunt furios pe el, și duse sunt vieţile sale acum, 
și cu adevărat pământul îi va sorbi sângele. 


(din Srimad Valmiki, Ramayana c. 500-1000 î.Hr.) 


1. 


Există atât de multe omoruri, atât de multe victime, atât de 
multe vieți irosite și ruinate în fiecare zi, încât poate fi greu de 
tinut socoteala tuturor, greu de făcut legăturile care ar putea 
duce la soluţionarea cazurilor. Unele sunt evidente: bărbatul 
care își ucide prietena, apoi se sinucide, fie cuprins de 
remușcare, fie din cauza propriei neputinţe de a face faţă 
consecinţelor acţiunilor sale; sau crimele de genul dinte pentru 
dinte ale mardeiașilor, gangsterilor, vânzătorilor de droguri, 
fiecare omor ducând inexorabil la altul, pe măsură ce violența 
sporește. O moarte invită la următoarea, întinzând o mână 
palidă de bun venit, zâmbind când securea cade, când cuțitul 
taie. Este un lanţ al evenimentelor care poate fi reconstituit cu 
ușurință, o pistă clară de urmărit pentru lege. 

Dar există și alte omoruri care sunt mai greu de conectat, 
legăturile dintre ele fiind ascunse vederii din cauza distanțelor 
lungi, trecerii anilor, de stratificarea acestei lumi sub forma unui 
fagure de miere, pe măsură ce timpul se împăturește ușor peste 
el însuși. 

Lumea-fagure de miere nu ascunde secretele: le 
înmagazinează. Ea este un depozit de amintiri îngropate, de 
acțiuni pe jumătate uitate. 

În lumea-fagure totul este conectat. 

x 

St. Daniil se afla în Brightwater Court, nu departe de cluburile 

cavernoase în care se cinează de pe bulevardul Brighton Beach? 


5 Plaja din Brighton (n.tr.). 
VP - 10 


și bulevardul Coney Island, unde cupluri de toate vârstele 
dansau pe muzică rusească, spaniolă și englezească, mâncau 
mâncare rusească, își împărțeau votca și vinul și urmăreau 
spectacolele de pe scenă, care nu ar fi fost deplasate în unele 
dintre hotelurile modeste din Reno sau pe un vas de croazieră, 
dar totuși St. Daniil era destul de îndepărtat de ele pentru a se 
diferenţia în cele mai felurite moduri. Clădirile care dominau 
oceanul și faleza de scânduri cu al lor trio principal de 
restaurante Volna, Tatiana și Winter Garden’, erau acum 
ecranate pentru a-i proteja pe patronii lor de briza rece a mării 
și de nisipul înțepător. In apropiere se găsea terenul de joacă 
din Brighton unde, în timpul zilei, bărbaţii în vârstă ședeau la 
mesele de piatră jucând cărți, pe când copiii ţopăiau prin 
preajmă, cei tineri și cei nu chiar atât de tineri uniţi laolaltă în 
același spaţiu. Noi apartamente răsăriseră spre est și spre vest, 
o parte a transformării pe care Brighton o suferise în ultimii ani. 
Dar St. Daniil aparţinea unei mai vechi împărțiri, un Brighton 
Beach diferit, unul ocupat cu genul de afaceri în care se 
câștigau bani de la cei săraci sau pe cale să sărăcească: servicii 
de încasare de cecuri care percepeau douăzeci și cinci la sută 
din fiecare cec încasat, apoi ofereau împrumuturi la o rată 
lunară asemănătoare pentru a acoperi neajunsurile; magazine 
care ofereau rabat, care vindeau ceramică ieftină cu glazura 
crăpată și decoraţiuni de Crăciun tot timpul anului, foste băcănii 
la mamaia și tataia care erau acum conduse de acel gen de 
oameni care arătau de parcă ar fi putut avea rămăşiţe din 
mamaia și din tataia putrezind în pivniţă; curăţătorii automate 
frecventate de bărbaţi care miroseau a străzi și care obișnuiau 
să se dezbrace până la șorturile împuţite și să șadă goi prin 
preajmă așteptând ca hainele lor să se spele înainte de a le da o 
singură rotire întâmplătoare în uscător (căci fiecare bănuţ 
conta) și apoi să se îmbrace în hainele încă umede, împăturindu- 
le pe celelalte în saci de plastic pentru gunoi și aventurându-se 
din nou pe străzi cu veșmintele încă aburinde; magazine de 
amanet care realizau un negoţ stabil din articolele răscumpărate 
sau nerăscumpărate, fiindcă întotdeauna se găsea cineva dispus 
să profite de ghinionul altuia; și firme fără niciun nume deasupra 
vitrinei și doar cu o tejghea deteriorată înăuntru, afacerea 


6 insula Coney (n.tr.). 
7 Grădina de iarnă (n.tr.). 


VP -11 


obscură condusă în interior neprezentând niciun interes pentru 
cei cărora trebuia să li se spună despre natura ei. Multe dintre 
aceste locuri dispăruseră acum, alungate pe străzile laterale, 
către vecinătăți mai puţin dezirabile, împinse din ce în ce mai 
departe de bulevard și de mare, deși cei care aveau nevoie de 
serviciile lor vor ști mereu unde să le găsească. 

Totuși, St. Daniil a rămas. A dăinuit. St. Daniil era un club, 
deși era cât se poate de privat și avea foarte puţin în comun cu 
perechile sale strălucitoare de pe bulevard. Cu accesul printr-o 
ușă cu bare de metal, ocupa subsolul unei clădiri din piatră 
cafenie înconjurată de alte clădiri cafenii din aceeași epocă 
totuși, iar, în vreme ce vecinele sale fuseseră curățate, edificiul 
ocupat de St. Daniil nu fusese. Cândva alcătuise intrarea 
principală într-un complex mai amplu, dar schimbările 
structurilor interne ale clădirilor izolaseră St. Daniil între două 
blocuri cu apartamente mai atrăgătoare. Casa clubului era acum 
înghesuită între ele ca o rudă săracă, șezând pe vine într-o poză 
de familie și nesimţindu-se rușinată de înjosirea sa. 

Deasupra lui St. Daniil era un labirint de apartamente mici, 
câteva destul de mari pentru a fi ocupate de familii întregi, 
altele suficient de mici ca să găzduiască un singur locatar, și 
unul, deasupra, pentru cei pentru care spaţiul conta mai puţin 
decât intimitatea și anonimatul. Acum, nimeni nu locuia în 
apartamentele acelea, nu de bunăvoie. Unele erau utilizate 
pentru depozitare: băutură, țigarete, electrocasnice, mărfuri de 
contrabandă asortate. Celelalte funcționau ca locuințe 
temporare pentru tineri - uneori foarte tineri -, prostituate și, 
când se impunea, pentru clienții lor. Una sau două dintre 
camere erau de departe mai bine mobilate și întreținute decât 
celelalte şi includeau camere video şi echipamente de 
înregistrare pentru realizarea de filme porno. 

Deşi era cunoscut ca St. Daniil, clubul nu avea un nume 
oficial. Se putea citi de pe o plăcuță de lângă ușă: Club social 
privat, în engleză și cu caractere chirilice, dar nu era genul de 
loc unde ar fi mers cineva pentru a fi sociabil. Exista un bar, dar 
prea puţini lâncezeau acolo, și cei care o făceau se lipeau mai 
ales de câte o cafea și își omorau timpul așteptând o misiune de 
derulat, dobânzi de colectat, oase de rupt. Un televizor de 
deasupra barului difuza DVD-uri piratate, vechi jocuri de hochei, 
uneori filme porno sau, noaptea târziu, când toate afacerile 


VP - 12 


fuseseră puse la punct, filme despre trupe rusești în Cecenia 
angajate în răzbunări împotriva dușmanilor lor, adevăraţi sau 
închipuiţi. Separeuri ponosite din vinil erau aliniate de-a lungul 
pereţilor, cu mese zgâriate, relicve ale unor vremuri când locul 
chiar era un club social, un loc unde bărbaţii puteau vorbi 
despre fosta ţară și își împărțeau ziarele care sosiseră în cutia 
poștală sau în valizele vizitatorilor și imigranţilor. Decorul era 
alcătuit mai ales din copii înrămate ale afișelor sovietice din anii 
'40, cumpărate pe cinci dolari de la RBC Video de pe Brighton 
Beach Avenue. 

O vreme, poliția supraveghease clubul, dar nu reușise să 
pătrundă pentru a planta vreun microfon, și permisiunea de 
înregistrare a convorbirilor telefonice expirase fără să se fi aflat 
ceva util. Orice afacere însemnată, bănuiau, era condusă prin 
intermediul telefoanelor mobile azvârnlite la gunoi, telefoane 
înlocuite cu religiozitate la sfârșitul fiecărei săptămâni. Două 
raiduri întreprinse de brigada de moravuri în clădirea de 
deasupra clubului se soldaseră numai cu vreo doi bișnițari 
mărunți și cu o mână de prostituate epuizate, dintre care puţine 
aveau habar de engleză, iar și mai puţine aveau acte. Niciun 
pește nu fusese vreodată arestat, iar femeile - polițiștii o știau - 
erau înlocuite cu ușurință. 

In acele nopţi, ușa de la St. Daniil rămăsese închisă ferm și, 
când în cele din urmă polițiștii obținuseră permisiunea de a 
intra, găsiseră numai un barman plictisit și o pereche de ruși 
fără dinţi care jucau pocher pe bețe de chibrit. 

(J 

Era o seară de la jumătatea lui octombrie. Lumina de afară 
pălise de mult și numai un singur separeu din club era ocupat. 
Omul care şedea acolo era un ucrainean cunoscut drept Preotul. 
Studiase la un seminar ortodox timp de trei ani înainte să-și fi 
descoperit adevărata vocaţie, care consta în principal în a 
furniza genul de servicii care implica iertarea păcatelor. Numele 
neoficial al clubului era un testament al scurtului flirt al preotului 
cu viața religioasă. Mănăstirea Sf. Daniil era cel mai vechi 
așezământ, un adăpost al credinţei ortodoxe chiar în timpul 
celor mai rele excese ale erei comuniste, când mulţi preoți 
deveniseră martiri, și rămășițele sfântului Daniil fuseseră aduse 
prin contrabandă în America pentru a fi ferite de rău. 


VP - 13 


Spre deosebire de mulţi dintre cei care lucrau pentru el, 
Preotul vorbea engleza cu un accent abia perceptibil. Făcuse 
parte din primul val de imigranţi din Uniunea Sovietică, muncise 
pe brânci ca să înveţe căile noii sale lumi și încă își putea aminti 
de o vreme când Brighton Beach nu fusese nimic altceva decât 
bătrâni care locuiau în apartamente cu chirie fixată de stat, 
înconjurate de case goale care se ruinau, un țipăt îndepărtat al 
zilelor când zona era un far călăuzitor pentru imigranţi și 
deopotrivă pentru newyorkezi, nerăbdători să părăsească 
vecinătăţile din Brownsville, East New York și Manhattan Lower 
East Side? pentru un spaţiu în care să locuiască și să simtă briza 
marină în plămânii lor. Se mândrea cu rafinamentul său. Citea 
ziarul Times, nu Post. Mergea la teatru. Când se afla pe 
domeniul său, nu era niciun film porno la televizor și nici vreo 
copie amărâtă de DVD. În schimb, televizorul era deschis pe 
BBC World sau uneori pe CNN. Nu-i plăcea canalul Fox News. 
Avea prea multe știri locale, iar el era omul care privea la lumea 
măreaţă de afară. Bea ceai în timpul zilei și seara numai 
compot, un punch de fructe care avea gust de prune. Era un om 
ambițios, un prinț care dorea să devină rege. Își manifesta 
respectul față de bătrâni, cei care fuseseră închiși pe vremea lui 
Stalin, acei ai căror taţi creaseră întreprinderea criminală care 
ajunsese la apogeu acum, pe un pământ îndepărtat de al lor. 
Dar, chiar în timp ce li se pleca, Preotul căuta căi prin care ei ar 
fi putut fi subminaţi. Calcula puterea potenţialilor rivali din 
generaţia sa și își pregătea oamenii pentru inevitabila vărsare 
de sânge, sancţionată sau nesancţionată, care urma să vină. De 
curând, avuseseră loc niște întorsături de situaţie. Greșelile ar fi 
putut fi evitate, dar el nu putea fi învinovăţit întru totul pentru 
ele. Din păcate, mai erau și alţii care nu vedeau lucrurile în felul 
acesta. Poate, se gândea el, vărsarea de sânge va avea loc mai 
curând decât se aștepta. 

Ziua de azi fusese o zi proastă, alta dintr-o succesiune de zile 
proaste. Fusese o problemă cu toaletele în dimineaţa aceea, și 
locul încă putea, deși problema fusese aparent rezolvată de 
vreme ce oamenii de la canalizare, de la o firmă agreată de 
organizaţie, preluaseră cazul. Într-o altă zi, Preotul ar fi putut să 
părăsească bunăoară clubul și să meargă în altă parte, dar erau 
afaceri de pus la punct și socoteli de încheiat, așa că el era 


8 Nume de cartiere newyorkeze (n.tr.). 
VP - 14 


pregătit să suporte mirosul neplăcut, de durată, cât timp ar fi 
fost necesar. 

Frunzărea grăbit niște fotografii de pe masă: polițiști sub 
acoperire, unii dintre ei probabil vorbitori de limbă rusă. Erau 
hotărâți, în lipsă de altceva. Voia să-i identifice, să vadă dacă 
era vreo cale să-i preseze prin familiile lor. Poliţia se apropia din 
ce în ce mai mult. După ani de mișcări fără rezultat împotriva 
lui, găsiseră, în sfârșit, o breșă. Doi dintre oamenii lui muriseră 
în Maine, iarna trecută, împreună cu doi intermediari. Moartea 
lor dăduse în vileag o mică, dar rentabilă parte a activităţii 
Preotului în Boston: pornografie și prostituție cu minori. Fusese 
obligat să înceteze furnizarea ambelor servicii, iar rezultatul 
afectase pe rând introducerea ilegală de femei și de copii în 
țară, ceea ce însemnase că inevitabila micșorare a staulului său 
de prostituate, ca și ale celorlalţi, nu putuse fi împiedicată. 
Hemoragia banilor îi displăcea. Și camarazii lui sufereau, iar el 
știa că ei dădeau vina pe el. Acum clubul lui puţea a excremente 
și era doar o chestiune de timp până când se va face legătura 
dintre morţi și el. 

Dar la urechile lui ajunseseră vorbe cum că s-ar fi putut să 
existe o soluţie pentru măcar una dintre problemele sale. Toate 
acestea începuseră pentru că un detectiv particular din Maine 
nu putuse să-și vadă de treburile lui. Uciderea acestuia nu l-ar fi 
scăpat de poliţie - ba ar fi putut să crească presiunea exercitată 
asupra sa pentru o vreme -, dar ar fi putut servi ca avertisment 
pentru cei care îl persecutau și pentru cei care ar fi fost tentaţi 
să depună mărturie împotriva lui și, de asemenea, ar fi constituit 
și o satisfacție personală pentru Preot. 

Din ușă se auzi un strigăt în rusă: „Șefule, ei sunt aici!” 

* 


Cu o săptămână înainte, un bărbat venise la birourile firmei 
lui Big Earl, Cleaning & Drain Services, Inc., de pe bulevardul 
Nostrand. Nu intrase prin holul plăcut mirositor și acoperit de 
covoare viu colorate. In schimb, mersese de-a lungul clădirii 
spre curtea de întreţinere și de tratare a deșeurilor. 

Această zonă nu mirosea deloc plăcut. 

_ Intră în garaj și urcă un șir de trepte spre o gheretă de sticlă. 
lnăuntru se găsea un birou, un șir de dulăpioare desperecheate 
și două panouri de plută acoperite de facturi, scrisori și câteva 
calendare expirate care expuneau femei goale. Dincolo de birou 


VP -15 


ședea un bărbat înalt, slab, îmbrăcat cu o cămașă albă 
echilibrată de o cravată din poliester verde cu galben. Părul lui 
era castaniu ca de grec și se juca cu stiloul, semnul cert al unui 
fumător lipsit, oricât de vremelnic, de drogul lui. Privi spre ușa 
deschisă și vizitatorul care intra. Nou-venitul era mai curând 
scund, îmbrăcat într-o haină de marinar încheiată până la gât, 
cu o pereche de blugi roși și spălăciţi și o pereche de teniși de 
culoare roșu-aprins. Avea o barbă nerasă de trei zile, dar pe 
care o purta într-o manieră care sugera că avea mereu o barbă 
nerasă de trei zile. Părea aproape cultivat, într-un mod neglijent. 
„Neîngrijit” era cuvântul care îţi trecea prin minte. 

— Încerci să te lași? îl întrebă musafirul. 

— lî? 

— Încerci să te lași de fumat? 

Bărbatul privi stiloul din mâna sa dreaptă aproape surprins că 
nu era o ţigaretă acolo. 

— Da, așa e. Nevasta se ţine de capul meu de ani de zile s-o 
fac. La fel și doctorul. M-am gândit să încerc. 

— Ar trebui să foloseşti plasturii ăia cu nicotină. 

— Nu reușesc să-i aprind. Cu ce pot să te ajut? 

— Earl e pe-aici? 

— Earl a murit. 

Vizitatorul păru șocat. 

— Nu se poate. Când a murit? 

— Acum două luni. Cancer la plămâni. Tuși stânjenit. Cam de 
asta m-am hotărât să mă las. Numele meu e Jerry Marley, 
fratele lui Earl. Am venit să ajut când Earl s-a îmbolnăvit, și încă 
sunt aici. Earl era prietenul tău? 

— O cunoștință. 

Ei bine, cred că acum s-a dus într-un loc mai bun. 

Musafirul privi împrejurul micuţului birou. Dincolo de geam doi 
bărbaţi cu măști pe faţă și în salopete curăţau ţevi și unelte. 
Strâmbă din nas când simţi mirosul. 

— Greu de crezut, spuse vizitatorul. 

— Nu, e dur. Deci, cu ce pot să te ajut? 

— Desfundaţi canale? 

— Exact. 

— Deci, dacă știți cum să le desfundatți, știți și cum să le 
înfundați. 


VP - 16 


Jerry Marley păru pe moment încurcat, apoi mânia luă locul 
confuziei. Se ridică: 

— Cară-te dracului de aici înainte să chem poliţia! Asta e o 
afacere, fir-ar să fie! N-am timp pentru oamenii care încearcă să 
le cauzeze probleme altor oameni. 

— Am auzit că fratele tău nu era atât de strict în legătură cu 
oamenii cu care lucra. 

— Hei, ţine-ţi gura în legătură cu fratele meu! 

— N-am vrut s-o spun în sens negativ. Era unul dintre lucrurile 
care îmi plăceau la el. Îl făcea folositor. 

— Nu-mi pasă! Cară-te de aici, tu... 

— Poate că ar trebui să mă prezint, zise musafirul. Numele 
meu e Angel. 

— N-am niciun motiv să-mi pese cum... 

Marley se opri din vorbit când își dădu seama că avea, de 
fapt, unul. Se așeză la loc. 

— Cred că Earl ţi-a menţionat ceva. 

Marley dădu din cap aprobator. Părea ceva mai palid ca 
înainte. 

— De tine și de încă un tip. 

— Oh, el e pe-aici pe undeva! El e - Angel căută cuvântul 
potrivit - mai curat decât mine. Nicio jignire intenţionată, dar 
hainele lui costă mai mult decât ale mele. Mirosul, știi, intră în 
material. 

— Știu, spuse Marley. Începu să trăncănească, dar nu se 
putea abţine: Nu mai bag de seamă atât de mult. Soţia mea, ea 
mă obligă să-mi scot hainele în garaj înainte să intru în casă. 
Trebuie să fac duș imediat. Chiar și atunci, ea zice că încă mai 
simte mirosul pe mine. 

— Femeile, zise Angel. Sunt așa de sensibile! 

Se lăsă un moment de tăcere. Era o atmosferă aproape 
prietenoasă, exceptând faptul că dorinţa lui Jerry Marley pentru 
o țigară crescuse brusc dincolo de capacitatea oricărui muritor 
de a rezista. 

— Deci, spuse Angel. În legătură cu canalele alea... 

Marley ridică o mână pentru a-l opri. 

— Te superi dacă fumez? întrebă el. 

— Credeam că ești pe cale de a te lăsa, zise Angel. 

— Așa am crezut și eu. 

Angel ridică din umeri. 


VP - 17 


— Cred că e o slujbă stresantă. 

— Uneori, spuse Marley. 

— Ei bine, nu vreau să mai adaug și eu la ea. 

— Doamne ferește! 

— Dar am nevoie de o favoare, și-ţi voi întoarce favoarea. 

— Bine. Și asta cum ar fi? 

— Păi, dacă tu îmi faci o favoare, eu nu mă mai întorc 
niciodată. 

Jerry Marley cumpăni mai puţin de o jumătate de secundă. 

— Pare cinstit, zise el. 

Pentru o clipă, Angel păru puţin trist. Era rănit de faptul că toți 
săreau să accepte târgul acesta când li se oferea. 

Marley păru să îi ghicească gândurile. 

— Nimic personal, adăugă el așa ca un fel de scuză. 

— Nu, spuse Angel, iar Marley avu senzaţia că musafirul se 
gândea la cu totul altceva. Niciodată nu e. 

e 

Cei doi bărbaţi care intrară în bârlogul Preotului o săptămână 
mai târziu nu erau ceea ce așteptase el, dar Preotul învățase că 
nimic nu era chiar așa cum s-ar fi putut el aștepta să fie. Primul 
era un bărbat de culoare, îmbrăcat într-un costum gri, care 
arăta de parcă ar fi fost purtat pentru prima dată. Pantofii lui 
negri din piele autentică străluceau și o cravată neagră din 
mătase era perfect înnodată sub gulerul cămășii sale albe 
impecabile. Era ras perfect și răspândea un miros slab de 
cuișoare și de tămâie, care era în mod special atrăgător pentru 
Preot, date fiind circumstanţele actuale pângărite de 
excremente. 

În spatele lui se afla un bărbat mai scund, posibil de origine 
latinoamericană, arborând un zâmbet amabil care distrăgea 
atenția pentru scurtă vreme de la faptul că hainele sale 
văzuseră și zile mai bune: jeanși, dar nu de firmă, teniși de anul 
trecut și o jachetă matlasată, care era în mod evident de bună 
calitate, dar mai potrivită cuiva cu două decenii mai tânăr și cu 
două mărimi mai mare. 

— Sunt curaţi, spuse Vassily, odată ce ambii bărbaţi se 
supuseseră percheziţiei cu o aparentă politețe. 

Vassily era înșelător de compact și trăsăturile lui erau blânde 
și delicate. Se mișca rapid și cu graţie și era unul dintre cei mai 
de încredere acoliţi ai Preotului, un alt ucrainean cu creier și 


VP-18 


ambiţie, deși nu atât de multă ambiţie cât să constituie o 
ameninţare la adresa angajatorului său. 

Preotul făcu semn spre cele două scaune din faţa sa, de pe 
partea cealaltă a mesei. Cei doi bărbaţi se așezară. 

— Vreţi ceva de băut? îi întrebă el. 

— Pentru mine nimic, zise bărbatul de culoare. 

— Eu aș vrea un suc, spuse celălalt. Coca-cola. Ai grijă ca 
paharul să nu fie murdar. 

Zâmbetul nu-i dispărea niciodată de pe chip. Privi peste umăr 
la barman și îi făcu cu ochiul. Barmanul de-abia îi aruncă o 
privire mânioasă. 

— Acum, ce pot să fac pentru voi? întrebă Preotul. 

— E mai mult o chestiune legată de ce putem face noi pentru 
tine, spuse bărbatul scund. 

Preotul ridică din umeri: 

— Curăţenie, poate? Vânzări din ușă în ușă? 

Se stârni un râs apreciativ din partea soldaţilor lui. Erau în 
total trei, plus barmanul. Doi stăteau pe scaune la bar, cu 
omniprezentele cești de cafea în faţa lor. Vassily era în dreapta 
celor doi bărbaţi. Preotul se gândi că pare agitat. Era pesimist 
sau poate realist; Preotul nu era niciodată pe deplin sigur care 
anume. Presupunea că totul e doar o chestiune de perspectivă. 

Zâmbetul bărbatului scund dispăru ușor. 

— Suntem aici pentru hârtie. 

— Hârtie? Căutaţi un itinerar? 

Izbucniră și mai multe râsete. 

— Hârtia despre detectiv, despre Parker. Am auzit că vrei să-l 
elimini. Am prefera să nu faci asta. 

Râsetele se opriră. Preotul fusese informat că cei doi bărbaţi 
voiau să discute despre detectiv cu el, așa că mișcarea de 
deschidere nu era neașteptată. De obicei, Preotul ar fi lăsat 
asemenea discuţii în seama lui Vassily, dar aceasta nu era o 
situaţie obișnuită, iar ei, știa el, nu erau bărbaţi obișnuiți. | se 
spusese că meritau un anume grad de respect, dar aici era 
teritoriul Preotului și îi făcea plăcere să îi irite. El îi respecta pe 
cei care îl respectau pe el și simpla prezenţă a bărbaţilor în 
clubul lui îl irita. Ei nu pledau pentru viaţa detectivului, ei 
încercau să-i spună cum să-și conducă afacerea. 

Barmanul puse o Cola în faţa bărbatului scund. Acesta sorbi 
din pahar și se încruntă. 


VP-19 


— E caldă, spuse el. 

— Dă-i niște gheaţă, zise Preotul. 

Barmanul încuviinţă din cap. Unul dintre bărbaţii așezați la 
bar se aplecă și umplu un pahar gol cu gheaţă direct din 
găleată. l-I înmână barmanului. Barmanul își introduse două 
degete în paharul cu gheață, luă două cuburi și le puse în 
paharul de Cola. Lichidul stropi jeanșii bărbatului scund. 

— Hei, zise el. E un gest nepoliticos, omule! Și serios de 
afurisit de neigienic, chiar și într-un loc care miroase atât de rău 
ca acesta. 

— Știm cine sunteţi, spuse Preotul. 

— Pardon? 

— Am zis: Știm cine sunteți. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Preotul arătă spre omul scund, neglijent. 

— Tu ești Angel. Degetul se mișcă ușor către stânga: Și tu te 
numești Louis. Reputația te precede, așa cred că zic oamenii în 
astfel de împrejurări. 

— Ar trebui să ne simţim flatați? 

— Cred că da. 

Angel păru încântat. Acum vorbi Louis pentru prima dată. 

— Trebuie să arzi hârtia, zise el. 

— De ce ar trebui? întrebă Preotul. 

— Detectivul e în afara zonei permise. 

— Din a cui autoritate? 

— A mea. A noastră. A altor oameni. 

— Care alţi oameni? 

— Dacă ţi-aș spune că nu știu și că n-ai vrea să știi, m-ai 
crede? 

— Posibil, spuse Preotul. Dar mi-a pricinuit o mulţime de 
necazuri. Un mesaj trebuie să fie trimis. 

— Și noi am fost pe acolo. Ai de gând să dai sfoară-n ţară și 
despre noi? 

Preotul le făcu semn cu degetul. 

— Ei, voi sunteți în afara zonei permise. Noi suntem cu toții 
profesioniști. Știm cum merg lucrurile acestea. 

— Oare? Nu cred că desfășurăm același tip de afaceri. 

— Te flatezi. 

— Flatez pe cineva. 


VP - 20 


Dacă Preotul era jignit, n-a arătat-o. Era, totuși, surprins de 
disponibilitatea celor doi de a i se opune, mai ales că erau 
neînarmaţi. Considera asta nu doar arogant, ci și nepoliticos. 

— Nu e nimic de discutat. Nu există niciun anunţ despre 
detectiv. 

— Ce înseamnă asta? 

— Îmi tund singur pajiștea, îmi lustruiesc singur pantofii. Nu 
trimit după străini să facă ceva de care mă pot îngriji și singur. 

— Asta înseamnă că nu ne-am înţeles. 

— Doar dacă așa vreţi. Preotul se aplecă în faţă. Asta vreți? 

— Noi dorim doar o viaţă liniștită. 

Preotul râse: 

— Cred că v-ar plictisi. Știu că pe mine m-ar plictisi. Degetele 
sale mutau fotografiile de pe masă rearanjându-le. 

— Prieteni de-ai tăi? spuse Louis. 

— Poliţiști. 

— la-te de detectiv și-ţi vei crea și mai multe probleme. Cu ei 
și, de asemenea, cu noi. Ei pot fi perseverenţi. Nu ai nevoie să le 
mai dai și alte motive să-ţi sufle în ceafă. 

— Deci vrei ca eu să-l las pe detectiv în plata Domnului? zise 
Preotul. Îţi faci griji în ceea ce mă privește, te preocupă afacerea 
mea, te preocupă poliţia. 

— Așa e, spuse Louis. Suntem cetățeni preocupați. 

— Și ce am eu din toată afacerea? 

— Plecăm. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. 

Umerii Preotului se lăsară, aproape teatral. 

— Bine, atunci. Sigur. Pentru voi. Îl las în plata Domnului. 

Louis nu se clinti. Lângă el, Angel se încordă. 

— Chiar așa? 

— Chiar așa. Nu vreau necazuri din partea oamenilor de ăăâă, 
calibrul vostru. Poate că undeva, pe drum, ați putea să-mi faceţi 
un serviciu în schimb. 

— Nu prea cred, dar e un gând frumos. 

— Deci, acum vrei ceva de băut? 

— Nu, zise Louis, nu vreau de băut. 

— Ei bine, dacă așa stau lucrurile, discuţia noastră s-a 
încheiat. 


VP -21 


Preotul se rezemă iar de scaun și își încrucișă mâinile peste 
pântecele lui mic. În timp ce făcea asta, își ridică ușor degetul 
mic de la mâna stângă. În spatele lui Angel și Louis, mâna lui 
Vassily se întindea spre spatele său pentru a scoate pistolul 
îndesat la curea. Cei doi bărbaţi de la bar se ridicară, de 
asemenea căutându-și armele. 

— Ți-am zis că n-o să fie de acord, îi spuse Angel lui Louis. 
Chiar dacă a spus așa, nu va fi de acord. 

Louis îl săgetă cu o privire dispreţuitoare. Ridică paharul cu 
Cola al lui Angel, părând că e pe punctul de a lua o gură din el, 
apoi cumpăni din nou. 

— Ştii ce ești? Unul care se răzgândește. 

Începu să se miște încă înainte să-și termine vorba. Mișcările 
sale erau atât de fluide încât dacă Vassily ar fi trăit destul le-ar fi 
admirat. Mâna lui Louis se furișă pe sub masă, extrăgând 
pistolul care fusese ascuns dedesubt mai devreme de către 
bărbatul care însoţise echipa de curăţenie. Cu aceeași mișcare, 
mâna cealaltă îngropă paharul în faţa lui Vassily. Vassily 
apucase să-și mai scoată pistolul, dar, chiar și așa, deja era prea 
târziu pentru el. Primele gloanţe îl nimeriră în piept, iar Louis îl 
prinse înainte să cadă, făcându-și scut din trupul acestuia, în 
timp ce trăgea spre cei de la bar. Unul dintre aceștia reuși să 
tragă un foc, dar se grăbi, și glonţul se înfipse în lemnăria de 
deasupra capului lui Louis. Doar câteva secunde mai târziu, 
numai patru bărbaţi mai rămăseseră în viaţă în încăpere: 
Preotul, barmanul și cei doi bărbaţi care îi vor ucide curând pe 
amândoi. 

Preotul nu se mișcă. Cel de-al doilea pistol care fusese ascuns 
sub masă era acum în mâna lui Angel și era aţintit asupra 
Preotului. Angel rămăsese neclintit, în timp ce în spatele său 
continua omorul. Avea încredere în partenerul său. Avea 
încredere așa cum îl iubea, ceea ce era complet. 

— Toate astea pentru un detectiv particular, zise Preotul. 

— E un prieten, spuse Angel. Și nu e vorba doar despre el. 

— Atunci ce? Preotul vorbea calm. Orice ar fi, am putea 
ajunge la o înţelegere. Ţi-ai subliniat punctul de vedere. 
Prietenul tău e în siguranţă. 

— Te aștepți ca noi să credem asta? Sincer, nu pari genul care 
iartă. 

— Ştii ce gen sunt? Genul care vrea să trăiască. 


VP - 22 


Angel se gândi la asta. 

— E bine să ai o ambiţie, zise el. Deși asta pare cam subţirică. 

— Cuprinde un lucru mare. 

— Așa cred. 

— Și în legătură cu ce s-a întâmplat aici, ei bine, dacă îmi 
arătaţi milă, milă vă va fi arătată și vouă. 

— Nu prea cred, spuse Angel. Am văzut ce li s-a întâmplat 
copiilor pe care i-ai crescut contra plată. Stiu ce li s-a făcut. Nu 
cred că meriţi milă. 

— Era o afacere, zise Preotul. Nu era nimic personal. 

— E nostim, spuse Angel, aud asta de multe ori. Ridică arma 
țintind ușor în sus spre stomacul Preotului, trecând spre inimă, 
spre gâtlej, înainte de a se opri pe fața sa. Ei bine, asta nu e o 
afacere. Asta e ceva personal. 

Îl împușcă pe Preot o dată în cap, apoi se ridică în picioare. 
Louis ațintea încărcătorul pistolului său spre barmanul care era 
lungit pe podea, cu mâinile întinse în lateral. 

— Ridică-te, spuse Louis. 

Barmanul începu să se ridice și Louis îl împușcă privind 
impasibil cum se prăbușea și rămânea nemișcat pe covorul 
murdar. Angel privi fix la partenerul său. 

— De ce? întrebă el. 

— Fără martori, nu azi. 

Louis se mișcă rapid spre ușă. Angel îl urmă. Deschise ușa, 
aruncă o scurtă privire afară, apoi făcu o mișcare de încuviinţare 
cu capul către Louis. Împreună, alergară spre Oldsmobile-ul 
parcat pe partea cealaltă a străzii. 

— Și? întrebă Angel în timp ce urca pe locul din dreapta, iar 
Louis la volan. 

— Crezi că el știa ce se întâmpla acolo, cum făcea banii șeful 
lui? 

— Bănuiesc. 

— În cazul acesta ar fi trebuit să-și găsească o slujbă în altă 
parte. 

Mașina se îndepărtă de curbă. Ușile de deasupra clubului se 
deschiseră și doi bărbaţi apărură cu arme în mâini. Erau pe 
punctul de a trage când Oldsmobile-ul coti brusc la stânga și 
dispăru din raza vizuală. 

— Se va întoarce împotriva noastră? 


VP - 23 


— EI și-a făcut-o cu mâna lui. A atras atenţia asupra sa. Zilele 
îi erau numărate. Noi doar am accelerat inevitabilul. 

— Ești sigur? 

— Mergem pe calea asta. Le-am întors unor oameni un 
serviciu, și nu doar lui Parker. S-a rezolvat o problemă și ai lui și- 
au păstrat mâinile curate. 

— lar ei se vor întoarce la a face trafic de copii. 

— Problema aceasta rămâne pentru altă dată. 

— Spune-mi că ne vom ocupa de ea, că nu ne vom întoarce 
spatele. 

— Îți promit, zise Louis. Vom face tot ce vom putea în sensul 
ăsta. 

Se descotorosiră de mașină patru clădiri mai încolo în 
favoarea propriului Lexus. Maşina dispunea de un radio Sirius cu 
recepție prin satelit și, pe baza unei înțelegeri, fiecare avea voie 
să aleagă postul o dată la două seri, fără să se poată plânge 
celălalt în legătură cu alegerea. In acea seară era rândul lui 
Angel să aleagă, așa că tot drumul înapoi spre Manhattan au 
ascultat First Wave. 

Și astfel călătoria către casă s-a desfășurat într-un mod 
aproape sociabil. 

e 

Mai departe spre sud, cea de-a doua verigă din lanțul 
omorurilor era pe cale să fie forjată. 

In bar era doar o mână de oameni când a intrat prădătorul și 
acesta și-a localizat prada aproape instantaneu: un omuleț trist, 
supraponderal, cu umerii căzuți, chel și asudat, purtând o 
pereche de pantaloni cafenii, care nu văzuseră nici fierul de 
călcat și nici vreo spălătorie de cel puțin o săptămână și cu o 
pereche de bocanci maro, care îl costaseră probabil o grămadă 
de bani cu ani în urmă, dar pe care acum nu își putea permite 
să-i schimbe. Bea tacticos whisky, cea mai vagă urmă de 
chihlimbariu colorând gheaţa topită de pe fundul paharului. În 
cele din urmă, resemnat, l-a sorbit pe tot. Barmanul l-a întrebat 
dacă mai vrea unul. Bărbatul cel gras și-a verificat portofelul, 
apoi a dat aprobator din cap. O doză generoasă i-a fost turnată, 
dar în cazul acesta barmanul își putea permite să fie generos. 
Provenea din sticla cea mai ieftină de pe raft. 

Prădătorul măsura cu privirea toate detaliile bărbatului gras: 
degetele butucănoase; verigheta încastrată în carnea unuia 


VP - 24 


dintre degete; pernele gemene de grăsime laterale; burta care i 
se revărsa peste cureaua ieftină; urmele de transpiraţie de la 
îmbinarea mânecilor cu cămașa; strălucirea transpiraţiei de pe 
față, frunte, scăfârlie. 

Fiindcă transpiri mereu, nu-i așa? Chiar și iarna, tu transpiri, 
efortul de a căra în jur grămada moale, gelatinoasă e 
întotdeauna prea mare pentru ca inima ta să-l îndure. Transpiri 
când porți un tricou și un șort vara, iar când vine iarna transpiri 
sub straturile de haine. Mă întreb cum o fi nevastă-ta? E și ea 
grasă și respingătoare ca și tine? Sau și-o fi păstrat silueta în 
speranța că ar putea atrage pe cineva mai bun, când tu ești 
plecat, chiar dacă respectivul de-abia s-ar folosi de ea o noapte? 
(Căci cu siguranţă și ea se va folosi de el.) Te gândești la toate 
posibilitățile astea în timp ce te repezi din oraș în oraș, când de- 
abia îți câștigi pâinea, mereu râzând mai tare decât ar trebui, 
plătind băuturi pe care nu ti le permiti, pentru a căpăta vreo 
favoare, plătind nota la restaurantele pe care le aleg alții în 
speranța că va urma vreo comandă? Ţi-ai petrecut viata 
alergând, omulețule, mereu rugânadu-te să apară marea șansă, 
dar asta nu se întâmplă niciodată. Ei bine, problemele tale sunt 
pe cale să ia sfârșit. Eu sunt salvarea ta. 

Prădătorul comandă o bere, dar de-abia se atinse de ea. Nu-i 
plăcea ca facultăţile să-i fie amorţite când lucra, nici măcar 
parţial. Își surprinse fugitiv imaginea în oglinda atârnată pe 
perete; înalt, cu părul grizonant, trupul zvelt sub haina de piele 
și pantalonii închiși la culoare. Tenul său era pământiu. Îi plăcea 
să se ţină după soare, dar solicitările vocației alese însemnau că 
un astfel de lux nu era mereu posibil. 

La urma urmelor, uneori oamenii trebuiau uciși în locuri în 
care nu strălucește soarele, iar facturile sale trebuiau plătite. 

Totuși, în aceste câteva luni din urmă, oferta fusese cam 
subţire. Realmente era un pic îngrijorat. Nu fusese mereu așa. 
Cândva, se bucurase de o reputaţie considerabilă. Fusese un 
Secerător, iar numele avea o anumită greutate. Acum încă mai 
avea reputație, dar nu era una prea bună. Era cunoscut ca un 
bărbat cu anumite dorinţe pe care pur și simplu învățase să și le 
canalizeze spre muncă, dar de care era uneori copleșit. 
Inţelegea că-și depășise atribuţiile cel puţin o dată în ultimele 
douăsprezece luni. Omorul trebuia să fie simplu și rapid, nu 
prelungit și dureros. Cauzase confuzie și îi mâniase pe cei care îl 


VP -25 


angajaseră. De atunci, munca devenise mai puţin rodnică, iar 
fără muncă dorinţele sale aveau nevoie de un alt debușeu. 

Își urmărise prada timp de două zile. Însemna și exerciţiu, și 
plăcere. Mereu se gândea la ei ca la „prăzi”. Nu erau niciodată 
ținte și nu folosise nicicând cuvântul „potenţial”. In ceea ce îl 
privea, odată ce se concentra asupra lor, erau deja morți. Ar fi 
putut să fi ales un individ mai provocator, o pradă mai 
interesantă, dar era ceva la bărbatul gras care îi inspira dezgust, 
o duhoare persistentă de tristețe și de eșec care sugera că 
lumea nu ar fi mai săracă fără el. Prin acţiunile sale, bărbatul cel 
gras îl atrăsese pe prădător asupra sa, așa cum cel mai leneș 
animal din turmă îl atrage pe ghepard. 

Așa stăteau lucrurile cu ei, prădător și pradă împărțind același 
spaţiu, ascultând aceeași muzică, timp de aproape o oră, până 
când bărbatul cel gras se ridică pentru a merge la toaletă și veni 
vremea ca dansul început în urmă cu patruzeci și opt de ore să 
ia sfârșit, un dans în care bărbatul gras nici măcar nu știa că e 
participant. Prădătorul îl urmă, ţinându-se la zece pași în spate. 
Lăsă răgazul ca ușa de la toaletă să revină în cadrul ei înainte să 
intre. Înăuntru nu era decât bărbatul cel gras, în picioare în faţa 
unui pisoar, cu faţa încreţită de efort și de durere. 

Probleme cu vezica. Litiază renală, probabil. Le pun capăt 
tuturor. 

Ușile ambelor cabine erau deschise când prădătorul se 
apropie. Nu era nimeni înăuntru. Cuţitul era deja în mâna lui, iar 
el auzi un declic satisfăcător, sunetul unei lame care se 
poziționa în lăcașul ei. 

Și apoi, o secundă mai târziu, sunetul reveni, iar el își dădu 
seama că primul declic nu provenise de la propria lamă, ci de la 
lama altuia. Viteza fiecărei mișcări crescu, chiar dacă 
instantaneu începu să i se usuce gâtul și își auzea bătăile inimii. 
Bărbatul gras se mișca și el acum, mâna sa dreaptă o ceaţă de 
roz și argintiu și apoi prădătorul simţi o apăsare la pieptul lui, 
urmată de o durere ascuţită, care se răspândea rapid prin corpul 
său, paralizându-l pe măsură ce creștea, așa încât, când încercă 
să-și miște picioarele, acestea nu răspunseră comenzii date de 
creierul său și, în schimb, se prăbuși pe gresia rece și umedă, 
cuțitul alunecându-i dintre degetele mâinii drepte în timp ce 
stânga strângea mânerul crestat al lamei de aruncat găzduite 
acum în pieptul lui. Sângele țâșnea din rană și începuse să se 


VP - 26 


împrăștie pe podea. O pereche de bocanci maro pășiră cu grijă 
în lateral ca să evite pata care se lăţea. 

Cu toate puterile în scădere prădătorul își înălță capul și privi 
lung la fața bărbatului gras, dar bărbatul cel gras nu era ceea ce 
păruse cândva. Grăsimea era acum mușchi, umerii căzuţi erau 
drepţi și chiar transpiraţia dispăruse, evaporându-se în aerul 
răcoros al serii. Rămăseseră doar moartea și scopul și pentru o 
secundă cele două deveniră una. 

Prădătorul văzu cicatricile de pe gâtul bărbatului și știu că 
prădătorul fusese ars cândva în trecut. Chiar în timp ce trăgea 
să moară, începu să facă asociaţii, să completeze spaţiile goale. 

— Ar fi trebuit să fii mai precaut, William, spuse bărbatul cel 
gras. N-ar trebui ca vreodată afacerile să fie confundate cu 
plăcerea. 

Prădătorul scoase un sunet din gât și gura i se mișcă. Se prea 
poate să fi încercat să articuleze cuvinte, dar acestea nu ieșeau. 
Totuși, bărbatul gras știa ce încerca să spună. 

— Cine sunt eu? spuse el. Oh, m-ai cunoscut cândva. Anii m- 
au schimbat: vârsta, acţiunile celorlalţi, bisturiul chirurgului. 
Numele meu este Bliss. 

Ochii prădătorului se roteau disperaţi pe măsură ce el începu 
să priceapă, iar degetele i se contractau pe podeaua de gresie 
într-un efort inutil de a ajunge cuțitul. Bliss privi o clipă, apoi se 
aplecă și răsuci lama în inima prădătorului înainte de a o trage 
din rană. Șterse lama de cămașa bărbatului mort și luă apoi o 
sticluță din buzunarul interior al jachetei sale. O ţinu la rana din 
pieptul prădătorului, apăsând puţin pentru a mări fluxul. Când 
sticluța fu plină, îi înșurubă un capac și părăsi toaleta bărbaţilor, 
trupul transformându-i-se iar în timp ce mergea, devenind din 
nou apaticul, asudatul purtător al sufletului unui ratat. Nimeni, 
nici măcar barmanul nu îl privi pe când pleca și până când trupul 
prădătorului fu găsit și poliţia convocată, Bliss era de mult 
plecat. 

e 

Omorul final avu loc pe un petic de pământ arid la cam 
treizeci de kilometri sud de râul St. Lawrence în nordul regiunii 
Adirondacks. Acesta era pământ modelat de foc și de secetă, de 
agricultură și căi ferate, de furtuni și de minerit. O vreme, fierul 
a adus mai mult venit decât cheresteaua și căile ferate și-au 
tăiat drum prin păduri, scânteile din coșurile lor de fum iscând 


VP - 27 


uneori incendii care necesitau pe puţin cinci mii de oameni 
pentru a fi stinse. 

Una dintre aceste vechi linii ferate, abandonată acum, descria 
o curbă printr-o pădure de cucută, arțari, mesteceni și fagi pitici, 
înainte să se ivească într-un petic de teren defrișat, o relicvă a 
lui Big Blowdown? din 1950, care n-a mai fost niciodată 
rezolvată. Doar o singură cucută supraviețuise furtunii, iar acum 
bărbatul îngenunche la umbra ei pe pământul umed. Omul citise 
numele sculptat pe tulpina ei când fusese adus în acest loc. li 
fusese arătat într-un fascicol de lumină a unei lanterne, înainte 
ca bătaia să fi început. Exista o casă în depărtare, cu luminile 
aprinse la una dintre ferestrele superioare. Credea că zărise o 
siluetă așezată la fereastră privind în timp ce ei îl rupeau în 
bucăți, metodic, cu pumnii. 

II duseseră în coliba lui din apropierea lacului Placid. Era o 
fată cu el. li rugase să nu-i facă rău. Ei o legaseră și îi puseseră 
căluș, și o lăsaseră plângând în baie. Avuseseră puţină milă că 
n-o omorâseră, dar o astfel de milă nu urma să i se arate și lui. 

Nu mai putea să vadă bine. Un ochi i se închisese de tot, 
pentru a nu se mai deschide niciodată, nu în această lume. 
Buzele i se crăpaseră și pierduse câţiva dinţi. Erau și coaste 
rupte: n-avea idee câte. Pedeapsa fusese aplicată metodic, nu în 
mod sadic. Ei voiseră informaţii și, după un timp, el le oferise. 
Atunci bătaia încetase. De atunci, rămăsese îngenuncheat pe 
pământul moale, genunchii afundându-i-se ușor în pământ, 
prezicând înmormântarea ce avea să vină. 

O dubiță apăru din direcţia casei - urma o cale bine bătută 
către mormânt -, apoi se opri. Ușile din spate se deschiseră, iar 
el auzi sunetul unei mașinării în timp ce era coborâtă o rampă. 

Omul îngenuncheat își întoarse capul. O siluetă de vârstnic 
adus de spate era împinsă ușor pe rampă în jos într-un scaun cu 
rotile. Era înfășurată în pături ca un bebeluș în scutece, iar capul 
îi era protejat de răcoarea serii de o căciulă roșie de lână. Fața îi 
era în totalitate ascunsă de masca de oxigen care îi acoperea 
nasul și gura, alimentată de un rezervor montat la spatele 
scaunului. Doar ochii căprui și lăptoși erau vizibili. Scaunul era 
împins de un bărbat, având înjur de patruzeci de ani, care îl opri 
când ajunseră la circa un metru de bărbatul îngenuncheat care 
aștepta. 


? Furtună care a dezrădăcinat arborii, în engleză (n.tr.). 
VP - 28 


Bătrânul își scoase cu degete tremurătoare masca. 

— Ştii cine sunt? întrebă el. 

Omul îngenuncheat dădu din cap, dar celălalt continuă, deși 
nu i se dăduse un răspuns. Arătă cu un deget spre lespedea 
mormântului: 

— Primul meu născut, fiul meu, spuse el. Ai pus să fie omorât. 
De ce? 

— Ce contează? 

Se lupta să vorbească. 

— Contează pentru mine. 

— Du-te dracului! Efortul făcu ca buzele să-i sângereze iar. Le- 
am spus tot ce știu. 

Bătrânul își ţinu masca pe faţă și respiră adânc înainte să 
vorbească din nou. 

— Mi-a trebuit mult timp să te găsesc, zise el. Te-ai ascuns 
bine, tu și ceilalţi răspunzători de asta. Lași, cu toţii. Ai crezut că 
mă voi pierde jelind, dar n-a fost așa. N-am uitat niciodată, n-am 
încetat să caut, am jurat ca sângele lor să fie vărsat peste 
mormântul ăsta. 

Bărbatul îngenuncheat privi în altă parte și apoi scuipă pe 
pământul de lângă piatra funerară. 

— Termină ce ai început, spuse el. Nu-mi pasă de jalea ta. 

Bătrânul ridică o mână descărnată. O umbră trecu peste 
bărbatul îngenuncheat și două focuri de armă fuseră trase în 
spatele său. Căzu în față peste mormânt, și sângele lui începu 
să se prelingă în pământ. Bătrânul dădu din cap pentru sine 
mulțumit. 

— A început. 


2. 


Willie Brew stătea în picioare în toaleta bărbaţilor de la Nate's 
Tap Joint și privea lung la imaginea sa din oglinda uzată de 
deasupra chiuvetei la fel de uzată. Hotări că nu arăta de șaizeci 
de ani. În lumina potrivită, putea trece drept unul de cincizeci și 
cinci. Bine, de cincizeci și șase. Din nefericire, trebuia încă să 
găsească acea lumină. Cu siguranţă că nu era în toaleta 
bărbaţilor de la Nate's, unde lumina era atât de strălucitoare 


VP - 29 


încât aveai senzaţia că ușuratul avea loc ca sub un 
interogatoriu. 

Willie era chel. Își pierduse cea mai mare parte din păr cam 
de pe când avea treizeci de ani. După aceea experimentase 
diverse moduri de a-și ascunde chelia: o șuviţă pieptănată 
peste, pălării, chiar și o perucă. Alesese una scumpă, genul 
acela făcută din fibre care păreau naturale. Crezuse că alesese 
culoarea nepotrivită sau cam așa ceva, fiindcă și puștimea 
râdea de el, iar tipii care se învârteau pe lângă magazinul auto 
când n-aveau nimic mai bun de făcut, ceea ce era valabil pentru 
cea mai mare parte a timpului, deschiseră o carte de pariuri 
despre nuanțele de roșu pe care le căpăta capul său când 
trecea prin lumina sau umbra garajului. Willie avea și așa 
destule necazuri și fără să fie un obiect de amuzament pentru 
angajaţii rareori bine plătiţi, așa ca ciudaţii din Coney Island: 

— Veniţi să-l vedeţi pe Tipul cu Perucă; o Minune Modernă. 
Toate culorile curcubeului... 

Aruncase peruca după șase luni. Acum era fericit dacă nu-i 
strălucea prea tare chelia în public. 

Trase de pielea de sub pomeţi. In jurul gurii și al ochilor 
existau riduri adânc săpate, care ar fi putut trece drept riduri de 
expresie, dacă Willie Brew ar fi fost genul de ins care s-ar fi 
distrat grozav, ceea ce el nu era. Willie făcu un scurt inventar al 
ridurilor și se întrebă chiar cât de distractivă ar trebui cineva să 
considere lumea ca să acumuleze atâtea riduri. Oricine 
considera viața atât de distractivă era nebun. Erau vene sparte 
pe nasul său, urme ale anilor săi tulburi de mijloc și simţea cum 
i se clatină câţiva dinţi. Undeva pe traiectoria vieţii, dobândise în 
plus și vreo două bărbii. Poate că totuși arăta de șaizeci de ani. 
Vederea sa rămăsese bună, deși acest lucru îi permitea doar să 
vadă mai clar efectele procesului său de îmbătrânire. Se întreba 
dacă oamenii cu vedere proastă se vedeau vreodată așa cum 
erau cu adevărat. O vedere slabă era echivalentul acelor filtre 
fără contrast pe care le folosesc ca să facă fotografii stelelor de 
cinema. Ai putea avea un al treilea ochi în mijlocul frunţii și, 
atâta timp cât acesta nu ar vedea deloc mai bine decât ceilalţi 
doi, te-ai putea amăgi singur că arăţi precum Cary Grant. Făcu 
un pas înapoi și își examina burta, susținând-o cu mâinile, ca o 
viitoare mamă fălindu-se cu proeminenţa sa, o imagine care îl 
făcu să-și retragă mâinile și să și le șteargă instinctiv de 


VP - 30 


pantaloni, ca și cum ar fi fost prins făcând ceva obscen. El 
avusese întotdeauna burtă. Așa era el. Din clipa în care ieșise 
din pântecele mamei, arătase ca și cum regimul său alimentar 
ar fi fost alcătuit în întregime din pizza și bere, ceea ce nu era 
adevărat. De fapt, Willie mânca destul de bine pentru un bărbat 
necăsătorit. Problema era că el avea ceea ce Arno, asistentul 
său, descria ca un „mod de viaţă clasic indolent”, prin care 
Willie înţelegea faptul că el nu se zbenguia în Spandex ca un 
idiot. Willie încercă să-și imagineze cum ar arăta în Spandex și 
decise că deja băuse prea mult dacă își imagina așa ceva stând 
singur în toaleta bărbaţilor în noaptea aniversării sale. 

Se schimbase de salopetele sale de beţiv pentru ocazie, ceea 
ce fusese traumatizant în sine. Willie era un tip născut pentru 
salopete. Acestea atârnau pe el, ceea ce era important pentru 
un bărbat de vârsta și măsura lui. li ofereau buzunare 
folositoare în care să ţină lucruri și un loc în care să-și ţină 
mâinile atunci când nu le folosea fără să arate ca un nepriceput. 
In afara salopetelor, pe toate le simţea prea strâmte pe el și 
avea prea mult material și prea puţine găuri în care să-l 
păstreze. In noaptea asta, se umfla în locuri unde un bărbat nu 
ar trebui să se umile. 

Willie purta pantaloni negri Sta-Prest!%, o cămașă albă în 
schimbare spre galben din cauza vechimii și o jachetă gri pe 
care îi plăcea să o considere un produs clasic al croitoriei, dar 
care era, de fapt, doar vechi. Işi etala, de asemenea, cravata 
nouă, pe care Arno i-o înmânase în dimineaţa aceea cu 
cuvintele: „La mulţi ani, șefule! Te vei pensiona acum și-mi vei 
lăsa mie locul?” Era o cravată scumpă: mătase neagră brodată 
cu fire subţiri de aur. Aceasta nu era de felul celor pe care le 
căpătai în Chinatown"! sau în Little ltaly!? de la un tip care 
vindea bandane și ceasuri furate într-o parte a străzii, totul 
împachetat în plastic și purtând un nume ca „Guci” sau 
„Armoni” pentru ţărănoi care nu știau care este diferenţa sau 
care-și închipuiau că nimeni altcineva nu putea. Nu, cravata era 
destul de elegantă, dat fiind faptul că Arno o cumpărase. Willie 
socoti că poate acesta avusese un mic ajutor în a o alege pentru 


10 Marcă a firmei Levi Strauss & Co; pantaloni din denim care nu necesită călcare 
(n.tr.). 

11 Cartier newyorkez (n.tr.). 

12 Idem. 


VP - 31 


că, din câte își putea aminti Willie de la o înmormântare la care 
fuseseră de faţă amândoi pe la începutul anului, Arno avea doar 
o singură cravată în garderoba sa, și aceea era din poliester 
maro și pătată cu lubrifiant pentru osii. 

Cam așa era treaba, Willie nu se simţea de șaizeci de ani. 
Trecuse prin multe - Vietnam, un divort dureros, ceva necazuri 
cu inima în urmă cu doi ani - și asta îl îmbătrânise cu siguranţă 
pe dinafară (acele linii și cele câteva fire de păr cenușiu rămase 
erau dobândite cu trudă), dar pe dinăuntru el încă se simţea ca 
întotdeauna sau cel puţin în felul în care se simţise când avea 
între douăzeci și treizeci de ani. Asta era când el ajunsese la 
apogeu. Supravieţuise doi ani în Marină și se întorsese acasă la 
o femeie care-l iubise destul ca să-i devină soţie. În regulă, 
poate că ea nu fusese tocmai Lassie ţinută în pripoane ca un 
prieten credincios, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Pentru un 
timp, ei păruseră destul de fericiți. El împrumutase ceva bani de 
la socrul său, începuse să închirieze terenuri în Queens, lângă 
Kissena Park, și își folosise talentele de mecanic pe care și le 
ascuţise în armată la întreţinerea și repararea automobilelor. S-a 
dovedit că era chiar mai bun decât crezuse și erau întotdeauna 
destule treburi să-l țină ocupat, așa că după câţiva ani angajase 
un mic tip scandinav cu păr zbârlit și cu atitudinea unui câine 
vagabond ca să-i fie de ajutor. Treizeci de ani mai târziu, Arno 
încă era cu el și încă avea atitudinea unui câine vagabond, chiar 
dacă era unul pe care-l dureau gingiile și care nu mai putea să 
alerge după femele cu aceeași forţă pe care o arătase odinioară. 

Vietnam: Willie nu se întorsese înspăimântat din stagiul său în 
Nam, nici fizic, nici psihologic sau, cel puţin, nu într-atât cât să 
poată spune. Aterizase în martie 1965, făcând parte din Divizia 
a Treia a Marinei care avea misiunea de a crea enclave pentru 
împrejmuirea pistelor de aterizare esenţiale. Willie ajunse în Chu 
Lai, la nouăzeci de kilometri sud de Da Nang, unde membrii Sea 
Bees” construiseră o pistă din aluminiu de circa 1,5 kilometri în 
douăzeci și trei de zile printre cactuși și nisipuri mișcătoare. Încă 
mai considera asta una din cele mai grozave munci de inginer, 
executate sub presiunea timpului de geniști pe care o văzuse 
Willie vreodată. 


15 Operaţiune militară având ca misiune detonarea resturilor de rachete lansate 
(n.tr.). 


VP - 32 


Abia împlinise nouăsprezece ani când s-a înrolat. Nici măcar 
n-a mai așteptat să fie găsit de serviciul de recrutare. Bătrânul 
său, care venise aici prin anii '20 și fusese el însuși în serviciul 
militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îi spusese că 
datora ceva țării sale, iar Willie nu i-a pus la îndoială părerea. 
Până când s-a întors acasă, prietenii tatălui său sfărâmau capete 
pe Wall Street și peste tot în Washington Square Park, 
învățându-i pe pletoși câte ceva despre patriotism. Willie nici nu 
i-a susţinut, dar nici nu a fost împotrivă. El își făcuse datoria, dar 
putea înțelege de ce alți copii s-ar putea să nu-i urmeze pașii. 
Era o problemă a conștiinței lor, nu a lui. Câţiva dintre amicii săi 
fuseseră și ei în armată și se întorseseră acasă mai mult sau mai 
puţin întregi. Unul dintre ei își pierduse un braţ de la o grenadă 
ascunsă într-o pâine, dar ar fi putut pierde mult mai mult. 

Un altul a venit înapoi fără laba piciorului stâng. Călcase pe o 
capcană pentru urși, și fălcile acesteia se închiseseră deodată 
deasupra gleznei. Lucrul amuzant în legătură cu acele capcane 
pentru urși - amuzant dacă nu aveai piciorul prins în una - era 
că ei aveau nevoie de o cheie ca să le deschidă, iar cheile 
pentru capcana de urs nu erau genul de lucruri pe care chiar se 
întâmplă să le ai în raniță. Capcana însăși era legată cu un lanţ 
de o bucată de beton îngropată adânc în pământ, astfel că 
singura cale de a-l scoate pe soldatul rănit în siguranţă era să 
dezgropi întregul dispozitiv, adesea sub focul inamic și apoi să-l 
transporţi înapoi în tabără, unde aștepta un doctor, împreună cu 
doi bărbaţi înarmaţi cu bomfaiere și cu arzătoare de tăiere. 

Amândoi acei bărbaţi erau morţi acum. Muriseră tineri. Willie 
fusese de față la înmormântările lor. Ei erau morţi, dar el era 
încă aici. 

Șaizeci de ani, treizeci și patru dintre ei în aceeași afacere, cei 
mai mulți în aceeași clădire. Numai o singură dată fusese 
ameninţată siguranţa existenţei sale postmilitare. S-a întâmplat 
în timpul divorţului, când soţia lui căutase să obţină jumătate 
din tot ceea ce deţinea el, iar el se văzuse confruntat cu 
posibilitatea de a fi obligat să-și vândă dragul său atelier auto 
pentru a face faţă pretențiilor ei. El avea destul de lucru cu un 
aflux constant de reparaţii, dar în bancă nu prea erau bani și nici 
cea mai mare parte din Queens nu fusese ceea ce era acum. În 
plus, nu exista nicio schimbare la nivelul claselor sociale, nici 
bărbaţi sau femei celibatari care să conducă automobile scumpe 


VP - 33 


și care să știe cum să-și întreţină propria mașină. Oamenii 
mergeau cu mașinile lor până ce roţile se desprindeau, apoi 
veneau la Willie căutând să le facă să meargă alte trei, șase, 
nouă luni, doar până ce se ameliorau lucrurile, până când ar fi 
existat bani pe care să-și fi permis să-i cheltuiască. Erau polițiști 
împușcați pe străzi și lupte pentru supremaţia zonelor de 
influenţă și bani pentru protecţie care să fie predaţi mai departe 
și el le plătea în natură, executând reparații gratuit, nepunând 
întrebări când cineva solicita o lucrare rapidă de vopsitorie 
pentru o mașină atât de suspectă, că semăna cu o bombă cu 
ceas. 

Elmhurst și Jackson Heights deveniră Little Colombia”, iar 
Queens! era principalul punct de intrare în Statele Unite pentru 
transporturile de cocaină, banii spălaţi prin afacerile cu cecuri și 
încasări și agenţiile de turism. În cartierul lui Willie mureau 
columbieni zilnic. Îi cunoscuse chiar pe doi dintre aceștia, 
inclusiv pe Pedro Méndez, care participase la o campanie pentru 
Cesar Trujillo, președintele care susținea lupta împotriva 
drogurilor și care încasase trei gloanţe în cap, piept și în spate 
pentru eforturile sale. Willie făcuse revizia mașinii lui Pedro cu o 
săptămână înainte de moartea acestuia. Era un alt oraș atunci, 
aproape de nerecunoscut față de cel care era astăzi. 

Să nu uităm însă că Queens fusese întotdeauna altfel. Nu era 
ca Brooklyn sau ca Bronx!$. Era cu totul diferit. Se extindea. 
Oamenii nu scriau cărţi prea afectuoase despre el. Nu avea un 
Pete Hamill care să facă din el un mit. „Undeva în Queens”: 
dacă Willie ar fi avut un dolar pentru fiecare dată când auzise pe 
cineva folosind această expresie, ar fi fost un om bogat. Pentru 
cei care trăiau în afara orașului, pretutindeni în interior era doar 
„undeva în Queens”. Pentru ei, Queens era ca oceanul: mare și 
imposibil de cunoscut și, dacă aruncai ceva în el, se pierdea, și 
pierdut rămânea. 

Și, în ciuda tuturor acestor lucruri, Willie iubise aproape 
fiecare minut din viaţa sa acolo. Apoi soția sa încercase să i-o 
răpească și chiar cu tot cu Arno, adăugând la fond banii pe care 
el îi economisise, tot nu era destul ca să o plătească. lar ca să 
pună capac tuturor, proprietarul scosese clădirea la vânzare, 


14 Cartier newyorkez (n.tr.). 
15 Idem. 
16 Ibidem. 


VP - 34 


așa încât, chiar dacă Willie ar fi reușit să satisfacă cererile 
nevestei sale, nu era încă sigur că va mai avea o afacere odată 
ce imobilele ar fi fost vândute. Fusese lăsat patruzeci și opt de 
ore ca să ia o hotărâre, patruzeci și opt de ore ca să șteargă 
aproape douăzeci de ani de efort și loialitate (se gândea la 
atelierul de reparaţii auto, nu la căsnicie), când un bărbat înalt 
de culoare, îmbrăcat într-un costum scump și un palton negru și 
lung, sosi la ușa micului birou în care Willie încerca și de obicei 
nu reușea să nu piardă șirul documentelor sale, și-i oferi o cale 
de ieșire. 

Bărbatul ciocăni încetișor în geam. Willie ridică ochii și-l 
întrebă ce putea face pentru el. Bărbatul închise ușa după el și 
ceva se încordă în stomacul lui Willie. O fi fost el mecanic în 
armată, dar învățase cum să tragă cu arma și trebuise să o 
folosească de mai multe ori, deși din câte știa el nu reușise 
niciodată să omoare pe cineva cu ea, în special fiindcă de fapt 
nu încercase. De cele mai multe ori, făcuse tot posibilul să nu-i 
fie zburaţi creierii. El voia să repare lucruri, nu să le distrugă, nu 
conta dacă erau jeepuri, elicoptere sau ființe omenești. Rând pe 
rând, fusese înconjurat de alți oameni care erau ca el și de 
câţiva care nu erau, genul care erau pregătiţi și capabili să 
ucidă dacă li se impunea. Erau cei care făceau acest lucru fără 
nicio tragere de inimă sau pragmatic și existau câţiva care erau 
psihopaţi de rând, cărora le plăcea ceea ce făceau și isprăveau 
repede cu măcelul la care își dădeau frâu liber mâniei. Și apoi 
existau aceia - și i-ar fi putut număra pe degete - care erau 
talente înnăscute, care ucideau cu sânge rece și fără remușcări, 
care căpătau satisfacţie prin practicarea unei abilităţi cu care ei 
se născuseră. Aceștia aveau ceva ascuns și calm înăuntrul lor, 
ceva ce nu putea fi atins, dar Willie bănuia adesea că lucrul din 
interiorul lor era găunos și conţinea o furtună violentă la care 
fiecare dintre ei învățase să se adapteze sau refuzau să 
recunoască, precum marele cadru de protecţie ce adăpostește 
un reactor nuclear. Willie încercase să stea departe de astfel de 
oameni, dar acum simţi că, din nou, se afla în prezența unuia 
dintre ei. 

Era întuneric afară, și Arno tocmai plecase acasă. Voise să 
rămână cu Willie, știind că, dacă lucrurile nu s-ar rezolva, mâine 
ar fi ultima lor zi la atelier și nu voise să piardă niciun minut care 
ar fi putut fi irosit altfel în împrejurările date, dar Willie îl 


VP - 35 


trimisese în drumul său ca să poată fi singur. El a înţeles nevoia 
lui Arno de a fi acolo pentru că o simţea el însuși, dar aceasta 
era încă afacerea lui, locul lui. În noaptea aceasta, el avea să 
doarmă acolo înconjurat de priveliștile și mirosurile care 
însemnau pentru el cel mai mult pe lume. Nu-și putea imagina o 
viață fără aceste lucruri. Poate, se gândea el, ar putea găsi ceva 
de lucru într-un atelier de reparat caroserii în altă parte, deși i-ar 
fi greu să trudească pentru altcineva după atâţia ani ca propriul 
lui șef. În timp, ar putea chiar să se lanseze din nou în alte 
afaceri, cu imobiliare, dacă ar putea strânge destui bani. Banca 
de la care primise credit fusese înțelegătoare cu privire la 
situația sa, dar în cele din urmă de prea puţin folos. El era un 
bărbat aflat în chinurile crunte ale unui dureros și potenţial 
distrugător divorț, cu o afacere (în curând, o jumătate de 
afacere și asta nu mai era deloc o afacere) care era profitabilă, 
dar nu destul de profitabilă și un astfel de om nu era vrednic de 
timpul sau de banii băncii. 

Acum singurătatea sa fusese tulburată de vizitator și la 
durerea lui Willie se adăugase un puternic sentiment secundar 
de disconfort. Willie ar fi putut jura că închisese ușa după Arno 
când acesta plecase, dar ori nu o făcuse cum trebuie, ori acesta 
era un individ care nu lăsa problema măruntă a unei uși 
zăvorâte să stea în calea acţiunilor sale. 

— Îmi pare rău, am închis, spuse Willie. 

— Înţeleg, spuse bărbatul. Numele meu este Louis. 

Acesta întinse o mână. Willie, care nu era niciodată mai 
nepoliticos decât era necesar, i-o strânse. 

— Ascultă, sunt bucuros să te cunosc, dar asta nu schimbă 
nimic, spuse Willie. Am închis. Și-aș spune să vii în altă zi, dar 
am de lucru până peste cap doar ca să termin cu ce am acolo și 
nici măcar nu sunt sigur dacă voi mai fi încă aici odată ce apune 
mâine soarele. 

— Înţeleg, spuse Louis. Am auzit că ai avut necazuri. Pot să îţi 
fiu de folos. 

Willie se zbărli. Crezu că știe ce avea să urmeze. Văzuse prea 
mulți cămătari săritori, rechini, așa că nu era atât de prost încât 
să-și vâre singur capul între fălcile lor. Soţia lui era pe punctul 
de a-i lua jumătate din tot ce avea. Acest tip încerca să ia ce 
rămânea. 


VP - 36 


— Nu știu ce ai auzit tu, răspunse Willie, și nici nu-mi pasă. 
Pot să îmi rezolv singur problemele. Acum, dacă nu te superi, 
aveam ceva de făcut. 

Vru să-i întoarcă spatele bărbatului într-un gest de 
concediere, dar în ciuda bravadei sale simţea că singurul lucru 
mai rău decât a se înfrunta cu vizitatorul ar fi să nu se înfrunte 
cu el. Nu-i întorceai spatele unui asemenea om și asta nu numai 
pentru că puteai sfârși cu un cuţit înfipt în el. Era vorba despre 
prestigiul acestuia, despre calmul său. Dacă era un cămătar, 
atunci nu era unul tipic. S-ar putea ca Willie să nu fi fost de 
acord din când în când cu unii dintre clienţii săi (și desigur cu 
Arno) referitor la cât de multă grosolănie era potrivită în 
decursul afacerilor cotidiene ale unei persoane, dar nu voia să-l 
contrazică pe acest bărbat, nu și dacă putea evita acest lucru. li 
va vorbi politicos și va scăpa de el. Ar putea fi o sarcină grea, 
dar Willie s-ar descurca să o ducă la bun sfârșit. 

— Ai să pierzi locul ăsta, spuse Louis. Nu vreau să se întâmple 
asta. 

Willie oftă. Conversaţia, se părea, nu ajunsese la un final. 

— Ce înseamnă pentru tine dacă accept? întrebă el. 

— Numește-mă un bun Samaritean. Îmi fac griji pentru 
cartier. 

— Atunci, candidează pentru funcţia de primar. O să votez 
pentru tine. 

Bărbatul zâmbi. 

— Prefer să nu atrag atenţia. 

Willie îl fixă cu privirea. 

— Cred și eu. 

— Voi investi în afacerea ta. Îţi voi da exact cincizeci la sută 
din cât valorează. În schimb, îmi vei plăti un dolar pe an ca 
dobândă la împrumut până ce va fi achitat. 

Willie rămase cu gura căscată. Tipul ăsta ori era cel mai prost 
cămătar de pe planetă, ori exista vreun câștig în tranzacţie 
destul de mare ca să-l rupă pe Willie în două. 

— Un dolar pe an, spuse el odată ce reuși să-și închidă din 
nou gura. 

— Știu, nu ajung ușor la o înţelegere. Să-ţi spun cum facem, 
te voi lăsa să te gândești la asta peste noapte. Aud că nevasta 
ta ţi-a dat patruzeci și opt de ore ca să iei o hotărâre, și 


VP - 37 


jumătate din ele deja s-au scurs. Eu nu sunt chiar atât de 
rezonabil. 

— Nimeni nu a mai numit-o pe nevastă-mea rezonabilă până 
acum, spuse Willie. 

— Pare o persoană deosebită, spuse Louis. 

Expresia sa era de o indiferenţă studiată. 

— Era, spuse Willie. Nu prea mai e. 

Louis îi înmână lui Willie o carte de vizită. Pe ea era un număr 
de telefon și imaginea unui șarpe care era strivit sub picior de 
un înger înaripat și nimic altceva. 

Nu e niciun nume pe cartea de vizită, spuse Willie. 

— Nu, nu este. 

— Nu face două parale o carte de vizită care nu are trecut pe 
ea nicio afacere. Trebuie să-ţi fie greu să câștigi o pâine. 

— Ai putea crede asta, nu-i așa? 

— Cu ce te ocupi, omori șerpi? 

Și cuvintele abia ce ieșiră din gura lui Willie, că le și regretă, 
mintea sa pronunţând un mut „la naiba”, când își dădu seama 
că îl luase gura pe dinainte. 

— Într-un fel. Mă ocup cu combaterea dăunătorilor. 

— Combaterea dăunătorilor. Corect. 

Bărbatul întinse mâna încă o dată într-un gest de rămas-bun. 
Aproape năuc, Willie i-o strânse. 

— Louis? întrebă Willie. Asta-i tot, doar Louis? 

— Doar Louis, spuse bărbatul. O, și începând de astăzi eu sunt 
noul tău proprietar. 

Și așa începuse totul. 

e 

Willie se spălă cu apă pe față. Afară auzi râsete și o voce care 
părea a lui Arno dându-și cu părerea despre Mets”, o 
perspectivă complet negativă care părea să conțină doar 
cuvântul „Mets” și evident o infinită gamă de variante ale 
următorului cuvânt la care Arno, care se mândrea cu 
rafinamentul său atunci când nu era la cea de-a patra votcă 
dublă, prefera să facă aluzie ca la „copulativ”. Arno era amuzant 
în felul acesta. În ciuda faptului că arăta ca un şobolan bătrân, 
el cunoștea mai multe cuvinte decât Websterul?8. 


17 Echipă de baseball din Queens, New York (n.tr.). 
18 Dicţionar explicativ al limbii engleze (n.tr.). 


VP - 38 


Willie fusese în apartamentul lui Arno doar o singură dată și 
aproape că își spărsese ţeasta când un morman de cărți se 
răsturnase în capul său. Fiecare spaţiu disponibil părea să fie 
ocupat de ziare, cărți și de piesele auto ocazionale. În acele rare 
ocazii când Arno întârzia la lucru, Willie era chinuit de imaginea 
acestuia zăcând sub un întreg morman de enciclopedii din anii 
'50 sau scoțând mult fum ca o bucată de pește pus la afumat 
sub straturi suprapuse de hârtie de ziar arzând mocnit. Ei bine, 
poate „chinuit” era prea mult spus. „Cam neliniștit” ar fi putut fi 
mai aproape de adevăr. 

Cineva scrisese cu ruj în colțul din dreapta-jos al oglinzii: „Jake 
este o târfă masculină”. Willie spera ca vinovatul să fie o 
femeie, deși homosexualitatea nu-l mai deranja acum atât de 
mult. „lubește și lasă-te iubit”, acesta era motoul său. Oricum, 
acel domn de culoare care-i salvase afacerea (și, să 
recunoaștem, viața, pentru că el avusese întotdeauna o 
slăbiciune pentru băutură și până la momentul când divorțul 
atinsese punctul său imoral cel mai de jos golea câte o sticlă de 
Four Roses”? pe zi și poți să spui ce vrei despre Four Roses, dar 
nu că e slab) avea un partener pe nume Angel și, din moment 
ce nu era ca și cum se auzeau clopote de nuntă la orizont sau 
un anunţ în ediția de duminică a ziarului Mew York Times, ei 
erau cam cel mai apropiat cuplu pe care Willie îl întâlnise 
vreodată. 

„Un cuplu care omoară împreună rămâne împreună”, așa 
apreciase odată Arno, iar Willie se uitase instinctiv peste umăr 
în liniștea atelierului, așteptând dintr-o clipă în alta să vadă o 
figură întunecată conturându-se groaznic deasupra lui, una mai 
mică lângă el arătând la fel de nemulțumită. Nu îl supăra faptul 
că îl speriaseră sau nu chiar atât de mult - acel sentiment 
dispăruse cu mult timp în urmă sau așa îi plăcea să-și spună -, 
dar ura să-și imagineze că sentimentele lor ar putea fi rănite. Îi 
spusese atât de multe lui Arno, iar Arno își ceruse scuze și nu 
mai scosese de atunci nicio declaraţie asemănătoare, dar 
câteodată Willie se întreba dacă Arno fusese chiar atât de 
departe de adevăr, ţinând seama de toate. 

Ușa de la toaletă bărbaţilor se deschise. Capul lui Arno se ivi 
pe neașteptate prin deschizătură. 

— Ce naiba faci? întrebă el. 


19 Marcă de whisky (n.tr.). 
VP - 39 


— Mă spăl pe mâini. 

— Ei bine, grăbește-te! Te așteaptă o petrecere aici. 

Arno se opri cum văzu scrisul de pe oglindă. 

— Cine-i Jake? întrebă el. Hei, tu ai scris asta? 

Se feri tocmai la timp pentru a evita să fie lovit de un sul de 
prosoape de hârtie stratificată și apoi Willie Brew, de șaizeci de 
ani și câteodată asociatul a doi dintre cei mai periculoși bărbaţi 
din oraș, ieși ca să ia parte la petrecerea zilei sale de naștere. 


3. 


Interiorul localului lui Nate era slab luminat. Era întotdeauna 
astfel. Chiar și vara, când valuri de lumină solară stridentă 
aprindeau ferestrele, razele păreau că se topesc pe sticlă și că 
picură apoi ca mierea de-a lungul geamurilor, forța lor pierea ca 
și cum acestea, ca și clienţii din local, sorbiseră, în trecerea de 
dincolo spre interior, doar un pic prea mult alcool ca să mai fie 
bune de ceva pentru restul zilei. Cu excepţia unei suprafețe de 
un metru pătrat și de ușile duble, nicio parte din localul lui Nate 
nu văzuse lumină naturală nefiltrată de mai bine de jumătate de 
secol. 

Și totuși localul lui Nate nu era un loc întunecat. Lumini albe 
de basm înfrumusețau barul în tot timpul anului și fiecare masă 
era luminată de câte o lumânare într-o lampă de sticlă așezată 
pe un vas de fier. Vasele erau fixate de lemnul meselor cu 
şuruburi de câţiva centimetri. (Nate nu era prost), dar 
lumânările erau scrupulos verificate și imediat ce începeau să 
pâlpâie erau înlocuite de o chelneriță sau, în serile liniștite, de 
Nate în persoană, care era mic, sexagenar și urecheat, și se 
spunea că odată mușcase un bărbat de nas până i-l rupsese 
într-o bătaie dintr-un bar în Baja pe când era în Marină. Nimeni 
nu-l întrebase vreodată pe Nate dacă era adevărat pentru că el 
obișnuia să stea de vorbă bucuros cu oricine despre scorurile 
meciurilor, despre idioţii care conduceau New York-ul și mediul 
rural al cărui teritoriu era ocupat de oraș și de bunăstarea 
generală a prietenilor și a familiei, dar, de îndată ce cineva 
încerca să devină mai familiar cu el, Nate se abătea de la 
subiect ca să curețe geamurile sau să verifice masa ori să mai 


VP - 40 


aducă lumânări, iar individul imprudent care îl insultase în mod 
necugetat era lăsat să aștepte să-și facă din nou plinul și să-și 
regrete lipsa de tact. Localul lui Nate nu era genul acela de loc, 
așa cum lui Nate îi plăcea să sublinieze, deși nimeni nu reușise 
vreodată să-l determine să spună cu precizie ce fel de loc era 
localul său. Lui Nate îi plăcea așa cum era și așa le plăcea și 
oamenilor care îi frecventau barul. 

Localul lui Nate, ca și proprietarul lui, era o relicvă din alte 
vremuri, pe când această parte din Queens era predominant 
irlandeză, înainte ca indienii și afganii, și mexicanii, și 
columbienii să fi început să o tranșeze în micile lor enclave. 
Nate nu era irlandez și nici barul său nu era: chiar de ziua Sf. 
Patrick, Nate nu se apuca să schimbe luminile sale albe feerice 
cu unele verzi sau să schiţeze trifoi pe spuma din berea 
clienţilor săi. Nu, era mai degrabă vorba despre o anumită stare 
de spirit, o anumită atitudine. Înconjurat de mirosuri străine și 
accente ciudate, într-un oraș aflat în permanentă schimbare, 
localul lui Nate reprezenta trăinicia. Era un bar din lumea veche. 
Veneai aici să bei și să mănânci bine, mâncare simplă care nu 
ţinea cont de capriciile alimentare sau de colesterol. Te purtai 
cuviincios. Dacă foloseai un limbaj trivial, vorbeai mai încet, în 
special dacă erau doamne de faţă. Îţi achitai nota de plată la 
sfârșitul nopţii și lăsai un bacșiș corespunzător. Scaunele erau 
confortabile, toaletele, cu excepţia lucrărilor de graffiti 
ocazionale, erau curate, și mâna cu care turna Nate nu era nici 
prea grea, nici prea ușoară. El prepara cocteiluri bune, dar nu 
făcea shootere?%. Cine voia din astea putea să se ducă la 
Hooters', așa cum le spunea odată unor copii de colegiu, care 
făcuseră greșeala să ceară o tavă cu Dive Bombers?!. De fapt, 
așa cum Nate a spus mai târziu, odată ce le aruncase fundurile 
afară, pentru început, prima lor greșeală a fost să intre în barul 
său. Lui Nate nu-i plăceau copiii de la colegiu, ceea ce nu 
însemna că nu era mândru de băieţii de prin partea locului care 
ajunseseră bine continuându-și studiile. El îi cunoștea pe părinţii 
și pe bunicii lor. Ei nu erau „puștii de la colegiu”. Ei erau puștii 
lui și erau oricând bineveniţi în barul său, chiar dacă el tot nu i- 
ar servi cu shootere, nici dacă acele băuturi ar fi urmat să-i 


20 Un shooter/shot e o băutură obţinută dintr-un amestec de 30 ml până la 120 ml de 
una sau mai multe băuturi alcoolice, servit de obicei din pahare obișnuite (n.tr.). 
21 Nume de cocteil în engleză, în original (n. tr). 


VP - 41 


vindece de cancer. Un bărbat trebuia să aibă anumite 
standarde. 

Barul nu avea un separeu, dar existau patru mese în spate, 
care erau separate de restul incintei de un perete de lemn ce 
avea înserate trei ochiuri de geam din sticlă mată și acolo avea 
loc petrecerea de aniversare a șaizeci de ani a lui Willie Brew. 
Pe drept cuvânt, petrecerea se întinsese puţin pe măsură ce se 
însera. Exista un nucleu zgomotos de șase sau șapte persoane 
așezate în jurul lui Arno, apoi o a doua masă de patru sau cinci, 
care era mai liniștită, îmblânzită de Jameson și de firea blândă a 
celor adunaţi acolo. O a treia masă era ocupată de diferite soţii 
și prietene, lucru cu care Willie nu fusese iniţial de acord. Willie 
crezuse că asta urma să fie o noapte doar a bărbaţilor, dar 
socotea că, ţinând cont de împrejurări, putea să-și permită să fie 
îngăduitor atâta timp cât oaspeţii de sex feminin petreceau între 
ei în limite rezonabile. De fapt, credea că în sinea lui era puţin 
flatat că veniseră. 

Willie era morocănos și nu era câtuși de puţin frumos. De 
când îl părăsise soția, singurele femele cu care îi plăcuse să aibă 
un contact fizic adevărat erau de metal și aveau faruri acolo 
unde ar fi trebuit să fie sânii lor și aproape că uitase cât de bine 
era să fii îmbrățișat de o femeie și sufocat de parfum și de 
săruturi. Se înroșise până la glezne când o serie din cele care ar 
putea fi numite în general „femei de o anumită vârstă”, fie 
singure, fie în perechi, îi reamintiră de farmecele sexului frumos 
împingându-se ferm cu așa-zisele farmece în trupul lui Willie. 
Unul dintre motivele pentru care se îndreptase către toaleta 
bărbaţilor era să-și șteargă urmele de ruj de pe obraji și gură 
astfel încât să nu mai arate, așa cum spusese Arno, ca un 
Cupidon supraponderal, făcând publicitate modului în care un 
sărac sărbătorește ziua îndrăgostiţilor. 

Acum, așa cum stătea la ușa toaletei, măsura cu privirea 
diferitele fețe, de parcă le vedea din nou. Primul lucru care-l 
frapa era faptul că el cunoștea o mulţime de oameni cu 
antecedente penale. Era Groucho, expertul în pornirea mașinilor 
fără cheie, care ar fi putut ajunge un mecanic bun dacă ar fi 
putut cineva să aibă încredere în el că nu saltă și apoi vinde 
mașinile la care se presupunea că lucrează. Lângă el stătea 
Tommy Q, care era cel mai indiscret bărbat pe care-l întâlnise 
Willie vreodată, un individ în mod clar născut fără un filtru între 


VP - 42 


gura și creierul său. Tommy Q, un furnizor de filme, muzică și 
software piratate, era așa un pirat încât ar fi trebuit să poarte în 
joacă un petic peste ochi și să aibă un papagal pe umăr. Willie 
cumpărase odată de la Tommy, într-un moment de nebunie, un 
film piratat, a cărui coloană sonoră consta aproape în întregime 
în sunetele cuiva care ronţăia zgomotos floricele de porumb și 
ale unui cuplu care făcea sex în apropiere sau se străduia să 
facă pe cât se putea într-un cinematograf aglomerat. De fapt, se 
gândi Willie, asta fusese aproape același lucru cu experienţa 
concretă de a vedea un film în New York într-o vineri seara, 
acesta fiind tocmai motivul pentru care Willie nu se ducea la 
film. Împachetat stângaci, omagiul lui Tommy Q pentru 
aniversarea lui Willie era așezat în vârful grămezii de cadouri 
într-un colț. Arăta suspect, se gândi Willie, ca o colecție de DVD- 
uri piratate. 

Și apoi mai erau cei care ar fi trebuit să fie acolo, dar, din 
diverse multe motive, nu erau. Ed Sicriul ispășea doi până la 
cinci ani în Snake River în Oregon pentru profanarea unui 
cadavru. Willie nu era sigur care fusese exact formularea 
acuzaţiei și, ca să fie cinstit, nici nu dorea să știe. Willie nu era 
genul de om care să judece înclinațiile sexuale ale altora și o 
persoană goală-pușcă descoperită într-o poziţie de intimitate cu 
o altă persoană în pielea goală nu-l deranja câtuși de puţin, dar 
când una dintre persoanele în pielea goală nu plesnea de 
sănătate, atunci asta era cel puţin dubios. Willie considerase 
întotdeauna că Ed Sicriul avea ceva care îţi dădea fiori. Era greu 
să te simţi cu desăvârșire liniștit în preajma unui om care 
încercase să-și câștige traiul din furtul cadavrelor și păstrarea 
lor pentru răscumpărare. Willie presupusese că Ed Sicriul păstra 
cadavrele undeva într-un congelator până ce răscumpărarea era 
plătită, și nu în patul lui. 

Între timp, Jay, care obișnuia să lucreze cu jumătate de normă 
pentru Willie și care era cel mai priceput om la transmisii auto 
pe care-l întâlnise Willie vreodată, murise cu cinci ani în urmă. 
Făcuse un atac de inimă în somn, iar Willie se gândi că acesta 
nu era un mod atât de rău de a muri. Totuși, Jay îi lipsea. 
Bătrânul fusese un munte de decență și bun-simţ, calităţi care le 
lipseau din păcate celorlalți indivizi adunați la barul lui Nate în 
noaptea aceea. Bătrân? Willie clătină din cap cu tristeţe. Nostim 


VP - 43 


era faptul că Jay i se păruse întotdeauna bătrân, dar acum Willie 
avea doar cu cinci ani mai puţin decât avea Jay când a murit. 

Privirea sa insistentă trecu mai departe, zăbovind scurt 
asupra femeilor (dintre care unele, trebuia să admită, erau 
destul de atrăgătoare acum că berea consumată le atenuase 
contururile); trecu la bar pe lângă Nate, care făcea în silă niște 
cocteiluri complicate pentru o pereche purtând costume; aruncă 
apoi câte o privire la feţele străinilor, bărbaţi și femei acoperiţi 
ca într-un cocon în confortabilul crepuscul de seară, trăsăturile 
lor radiind în lumina lumânărilor. Fiind așezat unde era, pe 
jumătate ascuns de umbre, Willie se simţi pentru o clipă separat 
de tot ce se întâmpla, o fantomă la propriul banchet și își dădu 
seama că-i place această senzație. 

O măsuţă fusese aranjată ca bufet, dar acum numai resturile 
împrăștiate de pui prăjit, friptură de vită cu sos și chili se mai 
aflau pe ea, împreună cu un tort dărâmat. Într-un colţ în dreapta 
mesei, așezați separat de ceilalţi, erau trei bărbaţi. Unul dintre 
ei era Louis, mai cherchelit acum decât fusese în prima zi când 
se cunoscuseră și care părea să intimideze mai puţin, dar asta 
era doar o consecinţă a anilor de când îl cunoștea Willie. Louis 
obișnuia într-adevăr să-i intimideze pe cei care nu îl cunoșteau 
prea bine. La dreapta lui Louis stătea Angel, cu aproape treizeci 
de centimetri mai scund decât partenerul său. Se pregătise 
pentru acea noapte, ceea ce însemna doar că arăta în mare mai 
puțin neglijent decât de obicei. Drace, se bărbierise chiar! ÎI 
făcea să arate mai tânăr. Willie Brew cunoștea puţin din trecutul 
lui Angel, mai mult bănuia. El era un bun cunoscător al 
oamenilor, mai bun decât era socotit a fi. Willie întâlnise odată 
un tip care-l cunoscuse pe tatăl lui Angel, despre care spunea că 
un ticălos mai mare nici că exista pe fața pământului. El insinua 
un misterios abuz, exploatarea băiatului pentru bani, pentru 
băutură și câteodată doar pentru amuzament. Willie păstrase 
aceste lucruri doar pentru el, dar în parte acestea justificau 
existența unei atât de grozave legături între Angel și Louis. 
Chiar dacă nu știa nimic despre educaţia lui Louis, simţea că 
amândoi erau niște bărbaţi care suferiseră prea mult în copilărie 
și că fiecare dintre ei găsise propriul ecou în celălalt. 

Dar era cel de-al treilea bărbat care îl îngrijora cu adevărat pe 
Willie. Angel și Louis, parteneri tăcuţi în afacerea lui, erau în 
felul lor o enigmă mai mică decât însoțţitorul lor. Ei nu-l făceau 


VP - 44 


pe Willie să simtă că în prezenţa lor lumea era în pericol să se 
îndrepte spre haos, că aici era un lucru imposibil de cunoscut, 
de-a dreptul extraterestru. Prin contrast acesta era efectul pe 
care ei îl aveau asupra lui. El îl respecta pe cel de-al treilea 
bărbat, chiar îl simpatiza, dar era ceva cu el... Care era cuvântul 
pe care-l folosise Arno? „Eteric”. Willie fusese nevoit să-i caute 
sensul mai târziu. Nu era chiar atât de exact, dar era aproape. 
„Nepământesc”, poate. Ori de câte ori Willie își petrecea timpul 
cu dânsul, își aducea aminte de biserici și de tămâie, de predici 
pline de ameninţarea cu focul iadului și osânda veșnică, amintiri 
din copilăria sa ca băiat de altar. Nu avea niciun sens, dar acolo 
era. Ducea cu el un strop de întuneric. Intr-un fel sau altul, el îi 
amintea lui Willie de bărbaţi pe care-i cunoscuse în Vietnam, cei 
care trăiseră o experienţă care-i lăsase fundamental schimbaţi 
de ceea ce văzuseră și făcuseră, așa că până și în conversațiile 
obișnuite aveai senzaţia că o parte din ei era separată de ceea 
ce se întâmpla în jurul lor, că aceasta aparţinea altui loc unde 
era întotdeauna întuneric și unde siluete zărite cu coada ochiului 
șușoteau în întuneric. 

Era, de asemenea, periculos acest bărbat, tot atât de 
ameninţător ca și cei doi de lângă el, deși a fi letali era parte din 
firea lor, iar ei se acomodaseră cu ea, el îi ţinea piept. Fusese 
poliţist odată, apoi soţia și fetiţa lui fuseseră ucise, și ucise urât. 
El îl descoperise totuși pe cel care o făcuse, îl găsise și 
terminase cu el. Terminase și cu alții de atunci, bărbaţi și femei, 
depravaţi și corupți, judecând după ce auzise Willie, iar Angel și 
Louis îl ajutaseră. Procedând așa, ei toţi avuseseră de suferit. 
Existaseră durere, răniri, frământări. Louis avea mâna stângă 
vătămată, oasele sfărâmate de un glonț. Angel petrecuse luni 
de zile în spital suportând câteva grefe la spate, și experiența îl 
golise de o parte din viaţă. Avea să moară mai devreme din 
cauza asta, Willie era sigur de asta. Al treilea bărbat își pierduse 
nu de mult autorizaţia de detectiv particular, iar lucrurile tot nu 
mergeau bine cu prietena lui și probabil nu aveau să meargă 
niciodată, așa că nu-și vedea fetița nou-născută atât de des cât 
i-ar fi plăcut. Din câte auzise Willie în ultimul timp, el lucra ca 
barman în Portland. Asta nu avea să continue mult timp, nu cu 
un astfel de om. Atrăgea necazurile ca un magnet, iar cei care 
veneau la el pentru ajutor i le amplificau. 


VP - 45 


În societate, Willie îl numea Charlie, iar Arno îl striga Mr 
Parker. Odinioară, oamenii îl numeau Bird??, dar aceasta era o 
poreclă din perioada armatei, iar Angel îi spusese lui Willie că 
nu-i plăcea. Dar când nu era prin preajmă, întotdeauna Willie și 
Arno se refereau la el ca la „Detectivul”. Ei nu discutau niciodată 
despre asta, niciodată nu se înţeleseseră că așa ar trebui să fie 
numit. leșise doar firesc la lumină după un timp. Acesta era 
modul în care Willie se referea întotdeauna la el: Detectivul, cu 
D mare. Avea nuanţa potrivită de respect pentru el. Respect și 
poate doar puţină teamă. 

Detectivul nu arăta prea ameninţător, nu la prima vedere. Aici 
era diferit de Louis care unui observator ocazional i s-ar fi părut 
ameninţător chiar dacă ar fi fost înconjurat de zâne dansatoare 
și de păsărele. Detectivul era cu puţin mai înalt decât media, 
poate 1,70 sau pe-acolo. Părul lui era întunecat, aproape negru, 
cu fire cenușii în jurul tâmplelor. Avea cicatrici pe bărbie și lângă 
ochiul drept. Părea să fie de constituţie medie, dar erau și 
mușchi acolo dedesubt. Ochii lui erau albaștri cu nuanţe spre 
verde, în funcţie de cum bătea lumina. Pupilele sale erau 
întotdeauna mici și întunecate. Chiar atunci când părea să fie 
relaxat așa cum era acum la petrecerea lui Willie, o parte din el 
rămânea în gardă, ascunsă, într-o țesătură atât de deasă încât 
ochii săi nu permiteau nici unei raze de lumină să pătrundă 
dincolo. 

Erau genul de ochi, credea Willie, care îi făceau pe oameni să 
privească în altă parte. Unor oameni le captai privirea și 
probabil le zâmbeai instinctiv pentru că, dacă lucrul acela 
despre ochi, ferestrele sufletului era adevărat, atunci acești 
oameni erau buni la suflet și asta se transmitea de la sine 
tuturor celor întâlniți. Detectivul era diferit. Nu pentru că nu era 
un om bun. Willie auzise destule despre el ca să înţeleagă că era 
genul căruia nu-i plăcea să întoarcă spatele durerii altora, genul 
care nu-și putea pune o pernă peste urechi ca să înăbușe 
tipetele străinilor. Acele cicatrici pe care le avea erau semne ale 
curajului, iar Willie știa că erau altele ascunse sub hainele sale și 
mai multe în interiorul lui, chiar sub piele și adânc în suflet. 

Nu, doar că indiferent de bunătatea care era acolo, aceasta 
coexista cu furia și durerea, și pierderea. Detectivul se lupta 
împotriva corupţiei acelei bunătăţi de către elementele mai 


22 în engleză, pasăre (n.tr.). 
VP - 46 


întunecate, dar nu reușea întotdeauna și aveai dovada acestei 
lupte în ochii săi. 

— Hei! Era Arno. Ce naiba e cu tine în noaptea asta? Arăţi de 
parcă tocmai a sunat IRS”, 

Willie ridică din umeri. 

— Cred că e atingerea unei vârste cu un zero în coadă. Te 
pune pe gânduri. 

— Ca și cum te-ai apuca să-mi faci o cafea dimineaţa și apoi 
m-ai întreba cum am dormit? 

Willie îl lovi cu pumnul în braț. 

— Nu, cap sec! Gânduri ca atunci când începi să cugeţi la 
anumite chestii, să îți aduci aminte. 

— Ei bine, termină! Asta nu te-a ajutat înainte niciodată și ești 
prea bătrân ca să începi să fii bun la asta acum. 

— Da, cred că ai dreptate. 

Avea o bere în mână, o bere tare Brooklyn. Abia începuse să o 
bea. Îi plăcea ideea că exista din nou o fabrică de bere 
independentă în Williamsburg și simţea că ar trebui să o 
sprijine. Era de ajutor faptul că marfa produsă acolo avea gust 
bun, așa că nu trebuia să se facă niciun fel de compromisuri. 

Aruncă o ultimă privire celor trei bărbaţi din colț. Angel i-o 
întoarse și-și ridică paharul în cinstea sa. Alături de el, Louis făcu 
la fel și Willie își ridică sticla drept mulţumire. Un sentiment de 
cordialitate și recunoștință îl inundă, atât de puternic că-i făcu 
obrajii să se încingă și ochii să-i lăcrimeze. Știa ce făcuseră 
acești bărbaţi în trecut și ce erau încă în stare să facă acum. 
Ceva se schimbase în lumea lor, totuși. Poate era influenţa celui 
de-al treilea bărbat, dar ei erau băieţii buni, în felul lor. Incercă 
să-și aducă aminte ce spusese cineva odată despre ei, ceva 
despre îngeri. 

A, asta era. Ei erau de partea îngerilor, chiar dacă îngerii nu 
erau absolut siguri că acesta era un lucru bun. 

Apoi își aminti cine era cel care spusese asta: era al treilea 
bărbat, Parker. Detectivul. Ca la un semn, Detectivul se 
întoarse, și Willie se simţi prins în privirea acestuia. Detectivul 
zâmbi, și Willie îi întoarse zâmbetul. Chiar dacă făcuse asta, nu 
putea să scape de senzaţia că Detectivul știa exact la ce se 
gândea el. 


23 Internal Revenue Service (IRS) este agenţia guvernamentală a SUA care se ocupă 
de taxele și impozitele contribuabililor americani (n.tr.). 


VP - 47 


Willie se cutremură. Minţise când îi spusese lui Arno că ziua 
lui era cea care îl făcea să se poarte ciudat. Asta era doar o 
parte, însă nu era întreaga poveste. Nu, în ultimele două zile, 
Willie avusese sentimentul că ceva nu era în regulă. Nu era ceva 
concret. Cu o zi înainte, un Chevy?* Malibu albastru fusese 
parcat peste drum de atelierul auto, cu doi bărbaţi stând pe 
scaunele din faţă, și lui Willie i se păruse că aceștia îl urmăreau, 
pentru că, atunci când începu să-i studieze cu atenţie, aceștia 
plecară. Mai târziu, își alungase aceste gânduri considerând că e 
paranoic, dar era sigur că astăzi văzuse din nou mașina, de 
această dată parcată mai în josul străzii și aceiași doi bărbați 
ocupând locurile din faţă. Se gândi să-i menţioneze apariţiile lui 
Louis, apoi alungă aceste gânduri. Nu erau nici momentul, nici 
locul. Poate că se simţea ciudat doar pentru că intra acum în 
cea de-a șaptea lui decadă. Totuși, nu putea scăpa complet de 
convingerea că ceva era puţin cam prea agitat. Era ca atunci 
când nevasta lui intentase divorţul, și atelierul era pe punctul de 
a-i fi luat, certitudinea faptului că apăruse o fisură în existenţa 
sa, că lumea sa era pe punctul de a fi transformată de ceva din 
afară, ceva ostil și periculos. 

Și Willie nu putea să facă nimic pentru a opri acel lucru. 


4. 


Era puţin după ora unu noaptea. Cei mai mulţi dintre 
petrecăreți plecaseră acasă, și numai Arno, Willie și un bărbat 
pe nume Happy mai rămăseseră din grupul iniţial. Happy Saul 
suferise leziuni ale nervilor feței în copilărie, care-i 
schimonosiseră gura într-un rânjet permanent. Nimeni nu se 
așeza vreodată lângă Happy Saul la o înmormântare. Arăta 
sinistru. Lucru ieșit din comun - pentru că se întâmpla adesea 
ca bărbaţii cu porecle precum „Happy” sau „Smiley” să fie 
indivizi foarte ameninţători și deprimaţi, genul celor care nu 
vedeau niciodată o clopotniţă fără să se închipuie împușcându-i 
rând pe rând pe toți martorii cu o pușcă -, Happy Saul era un tip 
cât se poate de mulțumit și o companie plăcută. Chiar în acel 
moment le spunea lui Willie și lui Arno un banc atât de obscen 


24 în engleză, diminutiv al mărcii Chevrolet (n.tr.). 
VP - 48 


încât Willie fu sigur că va ajunge direct în iad doar pentru 
simplul fapt că-l ascultase. 

Angel și Louis erau acum singuri în colţ. Detectivul plecase. 
De data asta nu mai băuse mult, pentru că trebuia să plece 
devreme spre Maine în dimineața următoare. Inainte de plecare, 
Willie deschise cadoul pe care-l primise de la Detectiv: era o 
factură pentru o livrare mai veche de containere, semnată de 
Henry Ford însuși, înrămată și cu poza marelui bărbat deasupra. 

— Mă gândeam că ai putea s-o agăţi în atelier, spuse 
Detectivul, în timp ce Willie se uita lung la fotografie, urmărind 
cu degetele semnătura de dedesubt. 

— O să fac asta, zise Willie. Va sta la loc de cinste în birou. Nu 
va fi nimic altceva în jurul ei. Era impresionat și se simţea un pic 
vinovat. Gândurile sale anterioare despre Detectiv păreau 
ingrate. Chiar dacă acestea erau adevărate, erau mai mult 
pentru el decât pentru demonii lui. Strânse mâna Detectivului. 

— Mulţumesc, spuse. Pentru asta și pentru că ai venit aici în 
noaptea asta. 

— N-aș fi pierdut asta. Ne mai vedem, Willie! 

— Da, data viitoare. 

Willie se întorsese la Arno și la Happy Saul. 

— Un cadou drăguţ, spuse Arno ţinând în mâini fotografia 
înrămată. 

— Da, răspunse Willie. 

Era atent la Detectiv, care își luă rămas-bun de la Nate și 
dispăru în noapte. Chiar dacă Willie era cel puţin beat, era pe 
faţa lui o expresie pe care Arno nu o mai văzuse niciodată și 
care-l îngrijora. 

— Da, da, așa este... 

e 

Cei doi bărbaţi stăteau aproape unul de altul, dar nici chiar 
atât de aproape, braţul lui Louis rezemându-se întâmplător 
deasupra pe spătarul scaunului partenerului său. Nate nu avea 
nicio problemă cu relaţia lor. Nici Arno sau Willie, nici măcar 
Happy Saul nu avea, deși în caz că Happy Saul ar fi avut vreo 
problemă, nu ar fi fost nicio cale să o afli fără a-l întreba. Dar nu 
toată lumea din localul lui Nate era atât de libertină și, cu toate 
că Angel și Louis i s-ar fi opus bucuroși, apoi ar fi burdușit 
discret cu pumnii pe oricine ar fi avut nechibzuința să pună la 
îndoială orientările lor sexuale sau orice fel de etalare a 


VP - 49 


afecțiunii lor reciproce pe care ei ar fi fost dispuși să o arate, ei 
preferau totuși să stea pe tușă și să evite astfel de conflicte, pe 
de o parte, pentru că nu voiau să-i creeze probleme lui Nate, dar 
și pentru că alte aspecte ale vieților lor cereau ca ei să treacă pe 
cât posibil neobservaţi, în măsura în care un bărbat înalt de 
culoare înveșmântat într-un strai imaculat, care ar putea face și 
un aisberg să transpire într-o zi friguroasă și un individ mic și 
murdar, care atunci când merge pe stradă te face să crezi că 
lucrătorilor de la salubritate le-a scăpat ceva din gunoi, ar putea 
să nu atragă atenţia asupra lor. Ei trecuseră la coniac, iar Nate 
pusese la bătaie cele mai bune pahare de coniac cu acest prilej. 
Acestea erau destul de mari ca să adăpostească peștișori aurii. 
Se auzea muzica în fundal: Sinatra-Basie?* din 1962, Frank 
cântând despre dragoste ca despre o capcană dulce. Nate își 
lustruia barul, fredonând mulţumit cântecul. Așa cum obișnuia 
de obicei, Nate s-ar fi pregătit să închidă până acum, dar de 
data asta părea că nu se grăbește să dea lumea afară. Era una 
dintre nopţile acelea, o noapte în care aveai impresia că 
ceasurile se opriseră și că toţi cei dinăuntru sunt protejaţi de 
necazurile și pretenţiile lumii. Nate era bucuros să-i mai lase așa 
pentru un timp. Era darul său pentru ei. 

— Se pare că Willie s-a simţit bine, spuse Louis. 

Willie se balansa ușor în scaun, și ochii săi aveau privirea 
năucă a unui om care tocmai fusese lovit în cap cu o tigaie. 

— Da, zise Angel. Cred că vreo câteva dintre femeile acelea 
au vrut să-i facă un cadou într-un fel cu totul special. E norocos 
că mai are hainele pe el. 

— Noi avem noroc că mai are hainele pe el. 

— Are el ceva. Nu știu, arată de parcă nu e în apele lui în 
noaptea asta. r 

— E din cauza momentului. Îl face pe om să filozofeze. Îl face 
să se gândească la moarte. 

— E un gând care te bine dispune. Am putea să începem o 
afacere cu felicitări, pe care să scrie chestia asta: „Te felicit cu 
ocazia morții tale”. 

Își trecu degetele ușor pe ceafa lui. 

— Și tu ai fost destul de tăcut în noaptea asta. 

— Păi, te plângi când vorbesc prea mult. 

— Numai atunci când nu ai nimic de spus. 


25 Un album cu melodiile lui Frank Sinatra, apărut în 1962 (n.tr.). 
VP - 50 


— Întotdeauna am ceva de spus. 

— Chiar asta e problema ta. Trebuie să fii cumpătat. Willie ar 
putea să scoată tot de la tine. Își trecu degetele ușor pe ceafa 
lui. Ai de gând să-mi spui ce se-ntâmplă? 

Deși nu era nimeni în apropiere care să-l poată auzi, Angel tot 
mai aruncă o privire în jur înainte de a vorbi. Nu strica niciodată 
să fii precaut. 

— Am auzit ceva. ȚIi-l amintești pe William Wilson, cunoscut 
mai bine ca Billy Boy? 

Louis încuviinţă. 

— Da, știu cine este. 

— A fost. 

Louis rămase tăcut un moment. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit într-o toaletă din Sweetwater?5, Texas. 

— Din cauze naturale? 

— Atac de cord. Cauzat de cineva care i-a înfipt un cuţit în el. 

— Asta nu-mi place cum sună. Era bun. Era un animal și un 
monstru, dar era bun. Greu să te apropii de el cu un cuţit. 

— Am auzit zvonuri că sărise calul, că treburile simple le 
complica prea mult. 

— Am auzit și eu. l-a plăcut întotdeauna să provoace durere. 

Fusese întotdeauna ceva în neregulă cu Billy Boy. Louis 
văzuse asta de la început, acesta fiind motivul pentru care 
hotărâse să nu lucreze cu el, în momentul în care fusese în 
situaţia de a căuta și a alege. 

— Se pare că cineva a hotărât că s-a jucat prea mult cu focul. 

— Ar fi putut fi unul dintre lucrurile astea: un bar, băutură, 
cineva se hotărăște să scoată un cuțit, își aduce prietenii în 
ajutor, spuse Louis, dar nu părea prea convins de ce spunea. 

Gândea doar cu voce tare, eliminând pe rând posibilităţi pe 
care le lăsa să zboare libere, precum canarii în mina de cărbuni 
din mintea sa. 

— Ar fi putut fi, doar că locul acela era aproape pustiu când s- 
a întâmplat și vorbim aici despre Billy Boy. Îmi amintesc ce mi-ai 
spus despre el, cel de odinioară. Cel care l-a răpus trebuie să fi 
fost mult mai mult decât bun. 

— Billy începuse să îmbătrânească. 

— Era mai tânăr decât tine. 


26 Sweetwater - oraș în districtul Noian, Texas, Statele Unite (n.tr.). 
VP-51 


— Nu cu mult, și eu știu că îmbătrânesc. 

— Și eu știu. 

— Că îmbătrânești? 

— Nu, că tu îmbătrânești. 

Ochii lui Louis se îngustară pe loc. 

— Ti-am spus vreodată ce amuzant ești? 

— Nu, acum că tot ai pomenit despre asta, nu mi-ai spus 
niciodată. 

— Pentru că nu ești. Cel puţin acum știi de ce. Cuţitul a intrat 
prin faţă sau prin spate? 

— Prin faţă. 

— S-a scris ceva despre asta? 

— Cineva ar fi auzit. 

— Se poate ca cineva s-o fi făcut. Tu de unde ai aflat asta? 

— Am văzut pe internet. Am dat vreo două telefoane. 

Louis învârtea paharul cu coniac în mâini, încălzindu-și 
băutura și simțind aromele care se înălțau din pahar. Era 
indignat. Ar fi trebuit să i se spună despre Billy Boy, măcar din 
politeţe. Acesta era cursul firesc al lucrurilor. Erau prea multe 
semne în trecutul lui ca să permită unor astfel de chestiuni să 
treacă neremarcate. 

— Întotdeauna ţii socoteala celor cu care am lucrat? 

— Nu e o slujbă cu program prelungit. Nu au mai rămas mulţi. 

— Nu a mai rămas niciunul acum că a murit și Billy Boy. 

— Nu este adevărat. 

Louis se gândi un moment. 

— Nu, cred că nu. 

— Ceea ce mă duce cu gândul la următorul lucru, spuse 
Angel. 

— Continuă. 

— Poliţiștii i-au interogat pe toţi cei care erau în bar atunci 
când l-au găsit. O singură persoană mai rămăsese: un tip mic și 
gras într-un costum ieftin, care stătea la bar și bea whisky de 
doi bani direct de la dozator și care nu arăta ca și cum și-ar fi 
putut permite să-și schimbe izmenele mai des decât o dată la 
două zile. 

Louis luă o înghiţitură de brandy, ţinându-l puţin în gură 
înainte de a-i da drumul pe gât. 

— Nimic altceva? 


VP - 52 


— Barmanul a spus că i s-a părut că acesta avea câteva 
cicatrici chiar deasupra gulerului cămâășii, ca și cum fusese ars 
mai demult. De asemenea, i s-a părut că a văzut ceva și la 
încheietura acestuia de la mâna dreaptă. 

— Sunt mulţi oameni cu urme de arsuri. 

Louis rosti aceste cuvinte pe un ton neobișnuit. Chiar liniștit, 
s-ar fi putut spune, asta fără să fi însemnat că în spatele acestui 
ton nu se ascundea o tulburare profundă. 

— Dar nu toţi ar reuși să-l termine pe Billy Boy cu un cuţit. 
Crezi că e vorba despre el? 

— Un cuţit, rosti Louis gânditor. L-au găsit înfipt în corp? 

— Nu. L-a luat cu el când a plecat. 

— Nu ar vrea să lase în urmă un cuţit bun. De obicei, folosea 
pistolul, dar întotdeauna a preferat să-i termine de aproape. 

— Dacă este el. 

— Dacă este el, repetă Louis ca un ecou. 

— A trecut mult de atunci, dacă într-adevăr e vorba despre el. 
Piciorul drept al lui Louis bătea încet în podea într-un ritm 
constant. 

— A trecut prin multe. Ar fi avut nevoie de mult timp să se 
refacă, să se vindece. Și-o fi schimbat din nou înfățișarea, cum a 
mai făcut înainte. Și nu ar ieși din nou la lumină pentru o treabă 
obișnuită. Cineva trebuie să fi fost enervat la culme din cauza lui 
Billy Boy. 

— Cu toate astea, nu e vorba numai despre bani aici, nu-i 
așa? 

— Nu, nu dacă este el. 

— Dacă a revenit, Billy Boy ar putea fi doar începutul. Nu cred 
că ţi-e greu să te hotărăști să încerci să-l arzi de viu. 

— Asta este. Chiar și în acest caz, el încă va avea de suferit și 
nu va mai fi ce a fost. 

— A fost însă destul de bun ca să-l omoare pe Billy Boy. 

— Dacă este el. 

Suna ca o incantaţie repetată la nesfârșit. Poate că asta și 
era. Louis știuse întotdeauna că Bliss?” se va întoarce într-o bună 
zi. Dacă s-ar întâmpla asta, mai că s-ar simţi ușurat. Așteptarea 
ar lua sfârșit. 


27 în engleză, beatitudine, extaz (n.tr.). 
VP - 53 


— Asta pentru că el a fost atât de bun de la bun început. 
Chiar dacă i-ar lipsi ceva, tot ar fi mai bun decât majoritatea. 
Mai bun decât Billy Boy, cu siguranţă. 

— Billy Boy nu e o pierdere. 

— Nu, nu este. 

— Dar nici să-l ai pe Bliss înapoi printre oameni nu e mai bine. 

— Nu. 

— Aş cam prefera să fie mort. 

Mare parte din asta se întâmplase înainte pe vremea lui 
Angel, înainte ca acesta să-l întâlnească pe Louis, deși amândoi 
îl întâlniseră odată pe Billy Boy, în California. Fusese o întâlnire 
accidentală la o staţie de benzină, iar Louis și Billy Boy își 
dăduseră precauţi târcoale unul altuia, ca niște lupi înainte de 
luptă. Angel nu se gândise prea mult atunci la Billy Boy ca la o 
fiinţă omenească, deși accepta că ar fi putut fi influențat de 
ceea ce-i spusese Louis despre acesta. Despre Bliss știa doar ce- 
i făcuse acesta lui Louis și ce primise în schimbul acestei favori. 
Louis îi povestise despre asta pentru că știa că nu se terminase 
încă. 

— Nu va fi mort până ce nu-i va da cineva o mână de ajutor și 
nu iese niciun ban din asta. Niciun ban și niciun câștig. 

— Exceptând cazul în care ai ști că are pe listă numele tău. 

— Nu cred că trimite avertismente încoace și-ncolo. 

— Bănuiesc că nu. 

Angel dădu pe gât jumătate din coniac și începu să tușească. 

— Dar știu c-ai înghiţit-o, omule, spuse Louis. Asta nu-i Alka 
Seltzer”. 

— O bere ar fi fost mai bună. 

— N-ai niciun pic de clasă. 

— Numai prin asociere. 

Louis se gândi pentru o clipă. 

— Ei bine, spuse el, asta e... 

(J 

Apartamentul pe care-l împărțeau cei doi bărbați nu era așa 
cum și l-ar fi imaginat cei care-i cunoșteau pe aceștia doar din 
întâmplare, dat fiind faptul că erau atât de diferiţi în privinţa 
codului vestimentar, părerilor despre viaţă și a 
comportamentului în general. 


28 Marcă de aspirină efervescentă (n.tr.). 
VP - 54 


Acesta ocupa ultimele două nivele ale unei clădiri cu trei etaje 
și subsol, în cea mai îndepărtată zonă de pe Upper West Side”, 
unde distanța dintre bogaţi și săraci începea să se micșoreze 
semnificativ. Apartamentul era aranjat cu meticulozitate. Deși 
împărțeau același dormitor, fiecare dintre ei avea camera sa în 
care să se retragă și în care să-și vadă de propriile treburi și în 
timp ce camera lui Angel purta semnele clare ale unuia ale cărui 
abilităţi constau în deschiderea lacătelor și în slăbirea sistemelor 
de securitate - rafturi cu manuale, diferite unelte, un banc de 
lucru acoperit cu componente electrice și mecanice -, toate erau 
așezate într-o ordine care ar fi fost evidentă oricărui 
meșteșugar. Camera lui Louis era mai anostă. Nu erau acolo 
decât un laptop, un birou și un scaun. Rafturile erau burdușite 
cu muzică și cărți, muzica înclinând poate surprinzător spre stilul 
country, cu o întreagă secțiune pentru artiștii de culoare: Dwight 
Quick, Vicki Vann, Carl Ray și Cowboy Troy Coleman pentru 
perioada modernă și Stoney Edwards pentru perioada 
anterioară, alături de puţin Charlie Pride, Modern Sounas in 
Country and Western al lui Ray Charles, ceva Bobby Womack și 
From Where I Stana, un set de CD-uri descriind în detaliu 
experiența negrilor în muzica country. Lui Louis i se părea greu 
de înțeles de ce mulţi alţii din rasa lui nu reușeau să simtă acest 
tip de muzică, care vorbea despre sărăcia din mediul rural, 
despre dragoste, despre deznădejde, despre credință și 
infidelitate, căci acestea erau experienţe trăite de toţi, fie ei 
negri sau albi. Tot așa cum negrii săraci aveau mai multe în 
comun cu albii săraci decât cu negrii bogaţi, la fel și acest tip de 
muzică oferea un mijloc de exprimare celor care înduraseră 
toate acele traume emoţionale și toată acea tristețe pe care o 
transmitea, fără a ţine seama de culoare. Cu toate acestea, el 
renunţase să mai facă parte dintr-o minoritate din moment ce 
era preocupat de această problemă și, deși aproape că reușise 
să-și convingă partenerul de valoarea unor lucruri la care s-ar fi 
putut mai demult referi în bătaie de joc, inclusiv tunsorile 
regulate și magazinele de îmbrăcăminte care nu se axau pe 
lichidări de stocuri, muzică country interpretată de negri -, de 
fapt, orice fel de muzică country - rămânea unul dintre 
subiectele neinteresante pentru Angel. 


29 Cartier newyorkez (n.tr.). 
VP-55 


Apartamentul era alcătuit dintr-o bucătărie modernă, folosită 
destul de rar, care se deschidea într-o sufragerie ce servea 
drept cameră de luat masa; urma apoi atelierul lui Angel, toate 
la etajul de jos. La etajul de sus era o baie luxoasă pe care Louis 
și-o însușise, lăsându-i partenerului său baia cu cabină de duș; 
biroul lui Louis, o cameră mică de oaspeți, cu o baie micuță cu 
duș, niciuna dintre acestea nefiind folosite vreodată; dormitorul 
principal, care avea și un dulap în perete și, fără a ţine seama 
de inventarul ocazional, rămăsese neschimbat, prin 
consimțământ și efort reciproc, într-o acuratețe demnă de un 
catalog de design interior. In spatele oglinzii din baia pentru 
oaspeți, era un mic seif în care era ascuns un pistol. Ori de câte 
ori cei doi se aflau în apartament, seiful rămânea deschis. 
Noaptea, fiecare dintre ei ţinea o armă la îndemână în 
dormitorul principal. Atunci când apartamentul era gol, seiful 
era ţinut închis, și oglinda pusă cu grijă înapoi în poziţia sa 
inițială, folosind o balama și un mecanism de închidere 
acţionate de un mic buton aflat la o distanță de un deget în 
spatele oglinzii. Ei singuri aveau grijă de întreţinerea și de 
curăţenia apartamentului. Niciun străin nu era primit vreodată în 
apartament, nici prieteni și nici cunoștințe, care oricum erau 
foarte puţine la număr. 

Acești bărbaţi se ascundeau în câmp deschis. Foloseau 
telefoane mobile cu cartele preplătite, pe care le schimbau 
regulat, dar nu plăteau niciodată în persoană pentru aparate: în 
locul lor trimiteau oameni ai străzii pentru a le face 
cumpărăturile în magazine răspândite în patru state și un 
intermediar era folosit să colecteze și să trimită mai departe 
telefoanele. Chiar și așa, telefoanele mobile erau folosite doar în 
caz de strictă necesitate. Pentru cele mai multe apeluri foloseau 
telefoane publice. 

În apartamentul lor nu exista conexiune la internet. Într-un 
birou închiriat de una dintre multele societăţi fantomă ale lui 
Louis era păstrat un computer pe care-l foloseau câteodată 
pentru cercetări discrete, dar adeseori un cyber cafe le era de 
ajuns. Evitau e-mailurile, dacă totuși era nevoie foloseau 
Hushmail*! ca să trimită mesaje cifrate sau coduri inserate în 
mesaje aparent inofensive. 


30 Cafenea dotată cu aparatură IT (n.tr.). 
31 Hushmail este un site de pe care se pot trimite sau primi e-mailuri codificate (n.tr.). 


VP - 56 


De câte ori era posibil, foloseau bani gheaţă, nu cărţi de 
credit. Nu aveau niciun fel de card de fidelitate și cumpărau 
Metrocarduri pentru a se deplasa cu metroul atunci când aveau 
nevoie, scăpând de acestea atunci când expirau și înlocuindu-le 
cu altele noi, în loc să le reîncarce pe cele vechi. Serviciile 
utilitare erau plătite prin intermediul unui birou de avocatură. Ei 
memoraseră cele mai bune rute pe care să le urmeze pe jos sau 
cu mașina, ca să evite camerele de supraveghere, și luminile de 
deasupra plăcuţelor de înmatriculare ale mașinilor pe care le 
foloseau erau prevăzute cu lămpi pentru infraroșii cu rolul de a 
proiecta lumina asupra camerelor video care funcționau la o 
frecvenţă apropiată de cea a infraroșiilor. 

Mai erau și alte mijloace de protecţie aici, mult mai 
neobișnuite. Subsolul și parterul clădirii lor erau închiriate de o 
doamnă mai în vârstă, pe nume Evelyn Bondarchuk, care ţinea 
căței din rasa Pomeranian și care părea să fi acaparat piaţa cu 
stofe viu colorate și porțelanuri chinezești. Existase odată și un 
domn Bondarchuk, dar care fusese smuls în chip tragic de lângă 
tânăra sa mireasă de la o vârstă fragedă, ca o consecinţă a unei 
neînțelegeri între domnul Bondarchuk și un tren în mișcare, 
domnul Bondarchuk fiind beat în acel moment și luând calea 
ferată drept closet. Doamna Bondarchuk nu se mai căsătorise 
de atunci, pe de o parte, pentru că nimeni nu ar fi putut lua locul 
mult-iubitului ei soţ, cu toate defectele lui, dar și pentru că 
oricine ar fi fost în aceeași măsură sau chiar mai desfrânat decât 
predecesorul său prin însăși firea lucrurilor, iar doamna 
Bondarchuk nu avea nevoie de asemenea necazuri în viaţa ei. 
Astfel, un colț al sufrageriei sale rămăsese ca un altar puţin cam 
prăfuit în memoria răposatului ei soț, iar doamna Bondarchuk își 
revărsa în schimb afecțiunea asupra generațiilor de 
Pomeranieni, care în general nu sunt consideraţi a fi animale 
desfrânate. 

Apartamentul doamnei Bondarchuk era cu chirie controlată de 
stat. Ea plătea lunar o sumă ridicol de mică unei companii Leroy 
Frank Properties, Inc., care părea să fie puţin mai mult decât 
numărul unei căsuțe poștale din centrul Manhattanului. Leroy 
Frank Properties, Inc. cumpărase clădirea la începutul anilor '80, 
și doamna Bondarchuk se temuse un timp că vânzarea ar fi 
putut afecta calitatea ei de chiriaș, dar în loc de asta a fost 
asigurată printr-o scrisoare că totul va rămâne ca înainte și nu 


VP - 57 


avea decât să-și vadă în continuare de viaţa ei, înconjurată de 
Pomeranieni, în apartamentul în care locuise de mai bine de 
treizeci de ani. De fapt, i se permisese chiar să-și desfășoare 
activităţile și mai jos, la subsol, care nu mai fusese ocupat, 
pentru că ultimul chiriaș murise cu câţiva ani în urmă. Nu se mai 
auzise așa ceva în oraș, doamna Bondarchuk știa și ea asta și 
făcu tot posibilul ca să se asigure că în ceea ce o privea lucrurile 
aveau să rămână la fel. Ea îi povestise despre această fericită 
întâmplare doar bunei sale prietene, doamna Naughtie, și numai 
după ce o pusese să jure că nu va mai spune nimănui despre 
asta. Doamna Bondarchuk era o femeie deşteaptă. Ea înțelesese 
că în această clădire se întâmpla ceva neobișnuit, dar din 
moment ce asta nu părea să-i fi deranjat cumva existenţa, ci 
dimpotrivă, părea să i-o fi îmbunătăţit substanţial, se comporta 
cu înțelepciune și lăsa lucrurile să decurgă normal. 

Singura schimbare importantă avu loc atunci când cuplul de 
deasupra, amândoi contabili, se pensionă în cele din urmă și se 
mută într-o casă din Vermont, iar locul lui fu ocupat de un negru 
tăcut, foarte elegant, și de un individ mai mic de statură, 
considerabil mai prost îmbrăcat, care arăta ca și cum ar fi venit 
să-i fure bijuteriile, lucru care, dacă soarta nu i l-ar fi scos în 
calea partenerului său actual, chiar s-ar fi putut întâmpla. Cu 
toate acestea, erau niște domni foarte politicoși. Doamna 
Bondarchuk bănuia că erau homosexuali. Asta îi provoca un fior, 
pentru că, după standardele orașului, ea ducea o viaţă foarte 
decentă. 

Dacă se ivea vreo problemă în legătură cu apartamentul ei, 
doamna Bondarchuk lăsa un mesaj unei încântătoare tinere pe 
nume Amy, care prelua apelurile pentru firma Leroy Frank 
Properties, Inc. De fapt, Amy răspundea la telefon pentru multe 
alte firme, niciuna dintre acestea neavând nevoie sau nedorind 
să aibă o prezenţă fizică în oraș. Leroy Frank Properties, Inc. 
deţinea un număr de clădiri în New York, dintre care cea de pe 
Upper West Side era singura proprietate rezidenţială. Lui Amy i 
se dăduseră instrucţiuni explicite pentru a rezolva cu 
promptitudine problemele doamnei Bondarchuk, cel mai târziu 
la sfârșitul zilei lucrătoare în care s-ar primi apelul. Un bonus 
urma să fie plătit celui în cauză, instalator, electrician, tâmplar 
sau altui meseriaș pentru a fi siguri că lucrurile așa aveau să se 
întâmple. O listă cu cei acceptaţi era ţinută într-un dosar în 


VP -58 


biroul lui Amy, toţi aceștia știind bine care erau nevoile speciale 
ale firmei Leroy Frank Properties, Inc., legate de această clădire. 

Doamna Bondarchuk cunoștea prenumele celor doi bărbați 
care locuiau deasupra ei și li se adresa acestora cu „Domnul 
Louis” și „Domnul Angel”, dar nu-l asociase niciodată pe tipul 
negru, pe Louis, cu Leroy Frank Properties Inc., chiar dacă între 
„Leroy Frank” și „Le Roi Francais” nu era o distanţă de un milion 
de kilometri și, din moment ce existaseră mulţi regi ai Franţei, 
numele cel mai des întâlnit printre ei era, desigur, Louis. Nu, 
doamna Bondarchuk nu făcea asemenea legături, pentru că nu 
era treaba ei să se gândească la astfel de lucruri, iar din punctul 
ei de vedere viața ei era chiar idilică, așa că nu simţea dorinţa 
să-și bage nasul în treburile altora. Avea destui bani cu care să 
trăiască destul de confortabil; avea vecini liniștiți, iar fondul 
sonor al vieţii ei era asigurat de lătratul ascuţit al fericiţilor ei 
Pomeranieni și de acordurile suave ale orchestrei Mantovani, 
care, descoperise ea, putea furniza un album pentru fiecare 
ocazie. Și, pentru că își evalua situaţia într-un mod atât de 
favorabil, doamna Bondarchuk și-o apăra cu grijă fiind cu ochii-n 
patru. Atunci când veneau meseriași să repare vreo scurgere 
sau să schimbe vreun bec, ei făceau asta sub privirea fermă a 
doamnei Bondarchuk și a căţeilor ei. Poștașul nu ajungea 
niciodată mai departe de pragul ușii. La fel se întâmpla și cu 
comisionarii, vânzătorii ambulanți, copiii mici de Halloween, 
copiii mai mari care veneau la orice oră și cu orice adult care nu 
era vechea ei prietenă și tovarășă de văduvie, doamna 
Naughtie, cu care ea juca o serie de jocuri de dame, însoţite 
adesea de accese de furie alimentate cu sherry ieftin, în fiecare 
joi noaptea. 

Leroy Frank Properties, Inc. instalase un sistem de alarmă 
scump și sofisticat atunci când intrase în posesia clădirii, și 
doamna Bondarchuk înţelesese cum funcţiona acest sistem 
până în cele mai mici detalii. Doamna Bondarchuk nu știa, dar, 
în felul ei, era tot atât de importantă pentru siguranţa și liniștea 
sufletească a celor doi bărbaţi care locuiau deasupra ei ca și 
armele pe care aceștia le purtau ocazional ca să-și rezolve 
treburile. Ea era Cerberul de la porțile infernului lor. 

Acum, pe când stătea întinsă în pat și asculta Swedish 
Rhapsody la micul ei CD player pe care domnul Angel și domnul 
Louis i-l dăruiseră de Crăciun (doamna Bondarchuk prefera să 


VP -59 


meargă mai târziu la culcare și să se trezească târziu: nu fusese 
niciodată o persoană matinală) îi auzi intrând, auzi băzâitul ușor 
al alarmei înainte de a fi introdus codul și apoi un ultim bip chiar 
în timp ce se închidea ușa, iar ei resetau sistemul. 

— Noapte bună, doamnă Bondarchuk! strigă domnul Angel de 
pe hol. 

Ea nu răspunse, se mulțumi doar să zâmbească în timp ce 
oprea muzica și închidea lumina. Ei erau acasă acum, și ea 
dormea întotdeauna mai bine atunci când erau în preajmă. 
Dintr-un anumit motiv pe care ea nu prea putea să-l înțeleagă, 
cei doi o făceau să se simtă cu adevărat în siguranţă. 

e 

În noaptea aceea, Louis stătea întins în pat în timp ce Angel 
dormea. Se gândea la vieţi luate și la vieţi pierdute, la mama lui 
și la femeile care-l crescuseră. Se gândea la Bliss. Acesta urma 
întocmai firele din țesătura vieţii sale oprindu-se din când în 
când atunci când acestea se intersectau, acolo unde unul se 
lega de celălalt. 

Și apoi închise ochii și-l așteptă pe Burning Man să vină. 

x 


Era un orășel, un oraș „sundown”?”. Acest termen însemna 
ceva anume pentru băiat și pentru cei ca el. Adevărat, nu mai 
era niciun semn de avertizare la intrarea în oraș, ceea ce putea 
fi considerat un progres destul de modest, deși s-ar fi putut tot 
atât de bine și să fi existat în continuare, din moment ce oricine 
avea peste șapte ani putea să-și amintească locul unde fusese 
acest semn, chiar sub poarta fermei lui Virgil Jellicote. Bătrânul 
Virgil se asigurase că semnul nu era acoperit de noroi sau, așa 
cum se întâmplase odată în timpul agitației provocate de 
uciderea lui Errol Rich, de vopsirea judicioasă cu niște vopsea 
neagră astfel încât semnul fusese transformat din: „Negrule, nu 
aștepta apusul soarelui în acest oraș!” în: „Albule, nu aștepta 
apusul soarelui în acest oraș!” Bătrânul Virgil fusese extrem de 
tulburat de acest act de vandalism; la fel și alți oameni, nu 
numai albi. Ce i se făcuse lui Errol Rich era o nedreptate, dar să 
enervezi poliția și autoritățile orașului bătându-ți joc de prețiosul 
lor semn era clar o prostie, cu toate că, atunci când polițiștii au 
făcut cercetări întrebând cine ar fi putut fi tras la răspundere 
pentru asta, nu au primit niciun răspuns. Să fii prost nu era o 


3? După apusul soarelui, negrii nu aveau voie să circule pe străzile orașului (n.tr.). 
VP - 60 


crimă, nu încă, și legea avea o mulțime de alte căi prin care 
putea să-i pedepsească pe oamenii de culoare fără a mai 
adăuga altele pe listă. 

Orașul nu era nici măcar neobișnuit prin excluderea fățișă a 
populatiei de culoare. Era unul dintre miile de orașe de acest fel 
de pe teritoriul Statelor Unite și chiar districte întregi deveniseră 
„sundowns” atunci când capitala lor districtuală era astfel. 
Jumătate din toate orașele din Oregon, Ohio, Indiana, 
Cumberland și Ozarks erau până la un anumit punct orașe 
„sundown”. Să-l apere Dumnezeu pe negrul care se trezește, să 
spunem, în Jonesboro, Illinois, după lăsarea întunericului, sau pe 
aproape de Anna (nume care era cunoscut în aceeași măsură 
atât de negri, cât și de albi ca prescurtarea de la „Ain't No 
Niggers Allowed”? - și urma să aibă în continuare semne de 
interdicție pe autostrada 127 până prin anii '70), sau în 
Appleton, Wisconsin, sau în suburbii ca Levittown în Long Islana; 
Livonia, Michigan sau Cedar Key, Florida. Și, stati puțin, asta 
este valabil și pentru evreii, chinezii, mexicanii și nativii noștri 
americani. Vezi-ți de drum acum, fiule! Timpul te omoară... 

Tot ce se putea spune despre orașul natal al băiatului era că 
acesta era un loc drăguţ. Era curat și nu auzeai multe înjurături, 
nu în public, cel puțin. Strada principală părea o imagine de pe o 
carte poștală, iar florile care creșteau în ghivece erau 
întotdeauna specifice anotimpului. Cu toate acestea, era un oraș 
mic. De fapt, era atât de mic încât abia putea fi numit oraș 
printr-o apreciere rezonabilă, dar nimeni de prin părțile acelea 
nu se referea la acesta ca la un sat. Locul în care trăiai era un 
oraș sau nu mai era nimic. Un oraș însemna ceva fundamental. 
Un oraș însemna vecini și legi, și ordine pe străzi. Un oraș 
însemna trotuare și frizerii, și biserici în zilele de duminică. Să 
numești un anumit loc oraș însemna să recunoști un anumit 
nivel de trai, de comportament. Desigur, lumea ar putea să 
deraieze de pe șine acum și întotdeauna, dar lucrul cel mai 
important era că oricine știa unde erau șinele. Toate deraierile 
erau doar temporare. Acel tren continua să meargă și toți 
oamenii buni se asigurau să fie în el pe toată perioada călătoriei, 
acceptând doar ca lucruri neprevăzute să-i oprească din drum. 

Dar pentru băiat acesta nu fusese cu adevărat un oraș 
niciodată, nu pentru el. Era adevărat, avea toate caracteristicile 


33 Accesul interzis negroteilor (n.tr.). 
VP -61 


unui oraș, oricât de puțin spațiu ar fi putut ocupa. Existau acolo 
magazine, un cinematograf și două biserici, deși niciuna pentru 
catolici, care aveau de mers cu mașina vreo doisprezece 
kilometri la est de Maylersville sau optsprezece kilometri sud de 
Ludlow, dacă voiau să se închine la propria versiune eronată 
despre Dumnezeu. Existau și case, cu peluze bine întreținute și 
garduri albe și stropitori care șuierau vesel în zilele calde de 
vară. Existau avocați și doctori, și florari, și antreprenori de 
pompe funebre. Dacă te uitai la el așa cum trebuie, orașul avea 
tot ce-i trebuia pentru a asigura un grad perfect de deservire 
pentru cei care alegeau să-l numească „acasă”. 

Problema, așa cum o vedea băiatul, era că toti acei oameni 
erau albi. Orașul era construit pentru albi și condus de către 
albi. Oamenii din spatele tejghelelor din magazine erau albi, iar 
oamenii aflați de cealaltă parte a tejghelelor erau de cele mai 
multe ori albi. Avocaţii erau albi și polițiștii erau albi, și florarii 
erau albi. Oamenii de culoare puteau fi văzuţi în oraș, dar ei 
erau întotdeauna în mișcare: cărând, livrând, ridicând, 
transportând. Numai oamenilor albi li se permitea să stea 
locului. Negrii făceau ce trebuia făcut, apoi plecau. După 
căderea nopții, nu mai erau decât oameni albi pe străzi. 

Asta nu însemna că cineva era crud cu oamenii de culoare ca 
o regulă, ca un viciu sau ca o exagerare în deprinderi. Era un 
fapt simplu înțeles de către ambele părți că așa mergeau 
lucrurile. Negrii aveau magazinele lor, propriile crâșme dotate 
cu tonomate, propriile locuri de cult, moaul lor propriu de a face 
ceva. Ei aveau propriul oraș, într-un anumit sens, deși era unul 
care nu-i incomoda pe proiectanți sau vreo cifră la un oarecare 
recensământ. În general, oamenii albi nu se amestecau în 
treburile lor, atâta timp cât nimeni nu cauza vreo problemă. 
Negrii umblau prin păduri și prin mlaștini, iar unii dintre ei aveau 
case destul de arătoase, dacă țineai seama de conditii. Nimeni 
nu-i invidia pentru ce construiseră pentru ei înșiși. Drace, nu le 
era complet necunoscut albilor să pună o mică taxă pe afacerile 
negrilor din când în când, în special atunci când acele afaceri 
facilitau aprovizionarea cu trupuri exotice pentru domni cu 
discernământ ale căror gusturi se avântau în acea direcție, deci 
nu se putea spune că cele două rase nu se amestecau niciodată, 
la fel cum uleiul nu se amestecă niciodată cu apa. Uleiul se 


VP - 62 


amesteca de fapt cu apa mai des decât le plăcea multora să 
creadă și ieșeau bani frumoși în urma acelui amestec. 

Dar niciuna dintre cele două tabere nu uita vreodată că legea 
era albă. Justiția putea fi ea oarbă, dar legea nu era. Justiţia era 
aspiratională, dar legea era adevărată. Legea era reală. Avea 
uniforme și arme. Mirosea a transpiratie și a tutun. Conducea o 
mașină mare cu o stea pe portieră. Albii aveau justiția. Negrii 
aveau legea. 

Băiatul înțelese toate acestea instinctiv. Nimeni nu fusese 
obligat să i le explice. Mama lui nu-l rostuise înainte de moartea 
ei și nici nu-i explicase subtilitățile legii versus justiție așa cum 
se întâmpla în comunitatea negrilor. În măsura în care cineva ar 
fi fost interesat, nu exista o comunitate a negrilor. Existau doar 
negri. O comunitate presupunea organizare și existau foarte 
mulți oameni care asociau organizarea cu amenințarea. 
Organizația  Unionistă. Organizația Comunistă. Oamenii de 
culoare nu se organizau, nu aici. Poate în altă parte, și erau cei 
care spuneau că începuse să bată vântul schimbării, dar nu în 
acest oraș. Aici, toate mergeau bine exact așa cum erau. 

Și de aceea băiatul era atât de deranjant pentru polițistul 
care-l urmărea prin geamul reflectorizant din perete. Geamul 
reflectorizant era una dintre putinele concesii făcute 
contemporaneitătii în micul departament al politiei din oraș. Nu 
exista sistem de aer condiționat, chiar dacă unitățile fuseseră 
instalate. Problema cu unitățile de poliție era că arseseră toate 
siguranțele din clădire din cauza conexiunilor proaste din 
sistemul electric, cel puțin așa le explicase electricianul. Pentru 
ca sistemul de aer condiționat să funcționeze corect, întreaga 
clădire ar fi trebuit să fie renovată și recablată, dar asta urma să 
fie o treabă costisitoare într-o structură atât de veche. 
Autorităţile locale ezitau să aprobe această cheltuială, mai ales 
dacă singurul ei scop era să-i asigure că pe șeful Wooster nu-l 
vor trece toate apele în timpul lunilor fierbinți de vară. Era 
adevărat că unii considerau că nu i-ar strica deloc șefului să-l 
mai treacă apele din când în când, șeful fiind, după cum credeau 
toți, un grăsan cu inima mărită, și asta nu din cauza deosebitei 
sale afecțiuni pentru omenire. 

Prin urmare, camera mică din care șeful îl observa pe băiat 
era răcorită doar de un mic ventilator de birou, care nu făcea 
nici cât o ceapă degerată în spațiile închise. Uniforma șefului era 


VP - 63 


atât de mulată pe corp încât forma buricului i se vedea clar prin 
stamba cafenie, iar sudoarea îi curgea șiroaie pe față, aproape 
orbindu-l din când în când, dacă nu s-ar fi șters la timp pe frunte 
cu batista. 

Chiar și așa, încă nu se mișcă. În schimb, îl analiza curios pe 
băiat, vrând parcă să-i înfrângă cerbicia. O fi fost șeful Wooster 
un grăsan, și această viziune asupra colegilor săi bărbati și 
femei era cu siguranță colorată de un cinism apropiat 
mizantropiei, dar nu era un prost. Băiatul îl interesa. Acest băiat 
reușise să-l omoare pe iubitul mamei sale, un bărbat pe nume 
Deber, fără să-l atingă nici măcar cu un deget, șeful era sigur de 
asta, iar Deber nu sugera nimănui ideea unei ținte ușoare. 
Deber însuși făcuse câțiva ani pentru o crimă comisă pe când 
avea doar treisprezece ani și mai fuseseră și altele de atunci, 
chiar dacă nimeni nu reușise să i le pună în cârcă. Una dintre 
crimele pentru care îl suspectau era uciderea unei tinere 
drăguțe de culoare în centrul orașului. Fiul acestei tinere 
drăguțe stătea acum jos, de cealaltă parte a geamului, fiind 
interogat de doi detectivi de la Poliția statului. Aceștia nu 
reușeau să scoată de la băiat mai mult decât reușiseră oamenii 
șefului Wooster, care fuseseră mult mai puțin amabili decât 
detectivii. vânătăile de pe fața băiatului și umflătura de sub 
ochiul său drept erau dovada acestui lucru. Clark, unul dintre cei 
în cauză, îi spuse șefului că băiatul urinase cu sânge atunci când 
ÎI duseseră la baie să-l curețe. După asta, șeful le spusese să nu 
se mai poarte atât de dur cu băiatul. El avea nevoie de o 
mărturisire, nu de un cadavru. Celor de la Poliția statului le 
luase o zi ca să se organizeze suficient pentru o călătorie în 
nord. În timpul celor douăzeci și patru de ore, oamenii șefului îl 
lucraseră pe băiat destul de rău. Ei începuseră cu bătăi, apoi 
trecuseră la amenințări la adresa familiei băiatului, care-i 
asigurase acestuia un alibi. Politistii îi administraseră apă 
carbogazoasă în care dizolvaseră un laxativ, apoi îl legaseră de 
scaun și-l lăsaseră acolo. Seful urmărise lupta băiatului care se 
împotrivea impulsului de a se ușura, cu gura tremurând de efort, 
cu nările dilatate și pumnii strânși. Când fu sigur că băiatul nu 
mai poate suporta, îl trimise pe Clark înăuntru ca să-i facă o 
ofertă: să mărturisească deci că-l omorâse pe Deber și ei îl vor 
duce direct la baie. Altfel, vor lăsa natura să-și urmeze cursul, 
iar ei îl vor lăsa să stea în ce va rezulta. Băiatul clătină doar din 


VP - 64 


cap. Șeful aproape că-i admira rezistența, cu excepția faptului 
că-l punea pe el într-o lumină proastă. El îl puse pe Clark să-l 
însoțească pe băiat la toaletă bărbaților, înainte ca acesta să se 
scape pe el, pentru că nu voia ca singura cameră de 
interogatorii din clădire să pută îngrozitor. Clark acceptase până 
la urmă, deși cu părere de rău. După aceea, îl scosese pe băiat 
în curte și-l stropise cu furtunul până ce-l culcase la pământ, cu 
pantalonii pe vine, iar ceilalți polițiști făceau mare haz în timp ce 
jetul puternic îl lovea dureros în vintre. 

Nici amenințările împotriva familiei nu funcționaseră. Băiatul 
venea dintr-o casă plină de femei. Wooster le cunoștea. Erau 
oameni cumsecade. Wooster nu era rasist. Existau negri buni și 
negri răi, la fel cum existau albi buni și albi răi. Nu ar fi adevărat 
să spui că șeful îi trata pe toți la fel. Să fi încercat sau chiar dacă 
ar fi fost doar tentat să o facă, și nu ar mai fi rămas nici măcar o 
săptămână în poziția sa actuală, pe care o ocupa liniștit de șase 
ani. În schimb, el îi trata pe negri şi pe albii săraci cam la fel. Cu 
albii bogati trebuia să te porți cu mai multă grijă. Pentru negrii 
bogați nu trebuia să-și facă griji, pentru că nu cunoștea niciunul. 

Wooster credea în arestarea preventivă. Oamenii sfârșeau 
prin a fi închiși în celulele sale doar dacă făcuseră ceva deosebit 
de grav sau dacă orice altă încercare de a-i convinge să urmeze 
calea cea dreaptă și să aibă un comportament decent dăduse 
greș. li cunoștea pe oamenii pe care-i avea în custodie și se 
asigura că și oamenii lui îi cunoșteau, de asemenea. Băiatul și 
familia lui nu-i atrăseseră nici măcar o dată atenția în timpul 
primilor cinci ani de când era șef, cel putin nu până când 
apăruse Deber, care îi câștigase afecțiunea mamei băiatului, 
dacă asta era cu adevărat ceea ce făcuse. Deber nu avea nimic 
care să sugereze că ar fi putut trezi afecțiunea cuiva, iar șeful 
bănuia că amenințările și teama stăteau la baza statorniciei 
acelei relații, mai curând decât profunzimea vreunui sentiment 
din partea oricăruia dintre ei. 

Apoi mama fusese ucisă, corpul ei stâlcit fusese găsit zăcând 
într-un gang din spatele unui magazin de băuturi. Existau 
Zvonuri că Deber fusese în același magazin de băuturi, cu mai 
puțin de o oră înainte de a fi descoperit cadavrul, iar cineva 
declarase că a auzit o voce de bărbat și vocea unei femei care 
se certau cam pe la ora aceea. Deber, totuși, era ca și băiatul 
care stătea acum așezat în camera de interogatorii: nu cedase, 


VP - 65 


și uciderea mamei băiatului rămăsese nerezolvată. Deber se 
întorsese în casa plină de femei și o luase de la capăt cu mătușa 
băiatului sau cel puțin așa spuneau bârfele de prin partea 
locului. Femeilor le era frică de el și aveau și de ce, dar și lui ar fi 
trebuit să-i fie frică de ele. Erau rezistente și inteligente, și 
nimeni nu credea că vor mai tolera prezența lui Deber la ele în 
casă mult timp. 

Și apoi, la scurtă vreme după începutul acelei relații, cineva 
furase fluierul de metal pe care Deber îl folosea ca să-și adune 
echipele de muncitori, separase cele două jumătăţi și înlocuise 
mica bilă din fluier cu un cocoloș de explozibil artizanal. Când 
Deber a suflat în fluier, încărcătura i-a smuls cea mai mare parte 
din față. A mai trăit două zile după aceea - orb și în agonie, în 
ciuda eforturilor medicilor de a-l ține în viață -, apoi a murit. 
Seful era aproape sigur că, oriunde se afla Deber acum, 
chinurile sale continuau și probabil că aveau să continue pentru 
eternitate. Deber nu era nicio pierdere pentru omenire, dar asta 
nu schimba faptul că un om fusese ucis, iar cel vinovat trebuia 
găsit. Nu era bine să știi că sunt oameni care umblă 
nestingheriți de colo-colo confecționând bombe-capcană din 
articole de uz casnic, indiferent dacă acestea vizau negri sau 
albi. Pistoalele și cutitele erau una. Erau lucruri obișnuite, la fel 
ca și oamenii care le foloseau. Nu era nimic stresant în 
brutalitatea ocazională a actului în sine, când un bărbat mutila 
un altul doar pentru că îi apăruse în cale într-o zi proastă sau 
găurea cu un glonț capul cuiva cunoscut într-o ceartă pentru o 
femeie, pentru o datorie sau pentru o pereche de pantofi. Ca 
șerif, Wooster știa cum stătea situația cu bărbații și femeile de 
acest soi. Nu erau nici străini, nici începători. Pe de altă parte, 
cineva care putea să ucidă un om cu ajutorul fluierului acestuia 
reprezenta o cu totul altfel de gândire cu privire la stilul de a 
scurta vieți și era o gândire pe care șeful Wooster nu se grăbea 
s-o încurajeze sau s-o accepte. 

Wooster obținuse un mandat de arestare pe numele băiatului 
în ziua în care murise Deber. Politistii statali îl luaseră în râs la 
telefon când îi informase ce făcuse. Deber, i-au spus, avea atât 
de mulți dușmani că lista lor de suspecți semăna cu o carte de 
telefon. Acesta fusese ucis de un dispozitiv miniatural, ingenios 
construit și proiectat astfel încât să se asigure că doar ținta 
vizată va fi afectată și că ținta nu va supraviețui. Asta necesita 


VP - 66 


un grad de planificare care în mod obișnuit nu te ducea cu 
gândul la negrii de cincisprezece ani locuitori ai unei cocioabe 
de lângă o mlaștină. Wooster atrăsese atenția asupra faptului că 
negrul în cauză urmase un colegiu care, multumită unei donații 
caritabile de la un fond de investiții din Sud, era dotat cu un 
laborator foarte bine echipat, de unde ar fi putut cu ușurință să 
se aprovizioneze cu cristalele de iod și amoniu, descoperite în 
urma cercetărilor asupra resturilor de fluier, acestea fiind 
componenții ce alcătuiau explozibilul folosit la uciderea lui 
Deber. De fapt, continuă Wooster, acestea erau exact 
componentele pe care un puști istet, și nu un asasin expert le-ar 
fi putut folosi ca să creeze un explozibil, deși, conform raportului 
despre fluier, era un miracol că acesta nu explodase cu mult 
înainte de a atinge gura lui Deber, din cauză că nitrogenul 
triiodat era foarte cunoscut ca un component extrem de instabil, 
ultrasensibil la fricțiune. Specialistul care examinase fluierul 
sugerase că acest compus, chiar și cel reconstituit, fusese 
probabil ținut în apă până la saturatie de către criminal, astfel 
încât compusul să nu fi fost uscat complet, până în momentul în 
care victima urma să-l ridice la gură pentru ultima dată. Această 
informație despre natura combustibilului folosit și absența 
oricăror alte piste îi convinsese pe polițiștii de la Poliția de stat 
să trimită, cam fără nicio tragere de inimă, doi detectivi să-l 
interogheze pe băiat. 

Acum unul dintre aceștia se ridică și părăsi camera de 
interogatoriu. O clipă mai târziu, ușa camerei de observare a 
șefului se deschise și același detectiv intră, cu o cutie de apă 
minerală rece în mână. 

— Nu ajungem nicăieri cu puștiul ăsta, spuse el. 

— Trebuie să mai încerci, spuse Wooster. 

— Se pare că ai făcut și tu niște încercări pe cont propriu. 

— A căzut în drum spre toaleta bărbaților. 

— Da? De câte ori? 

— S-a impiedicat. Nu am numărat de câte ori. 

— Esti sigur că i-ai citit drepturile? 

— Cineva a făcut-o. Nu eu în persoană. 

— A cerut cumva un avocat? 

— Dacă a cerut, eu nu l-am auzit. 


VP - 67 


Detectivul luă o înghițitură mare de apă. O parte din apă i se 
scurse până mai jos de bărbie, ca un scuipat după mestecarea 
tutunului. 

— Nu a făcut el asta. A fost un plan prea ingenios. 

Wooster îşi șterse fruntea cu batista sa udă de sudoare. 

— Prea ingenios? spuse el. Îl ştiu pe Deber. Știu cu ce fel de 
oameni umbla. Ei nu sunt genul de oameni ingenioși. Dacă 
cineva din cercul său sau cineva cu care avusese de-a face l-ar 
fi vrut mort, l-ar fi împușcat sau l-ar fi înjunghiat, poate l-ar fi 
castrat mai întâi doar pentru a-i transmite un mesaj. Ei nu și-ar 
fi pierdut timpul separând și apoi lipind un fluier astfel încât să-l 
poată umple cu destul explozibil pentru a-i spulbera fața şi a-i 
transforma creierul în resturi. Nu sunt ei atât de destepti. Acest 
puști însă - se deplasă spre geam și arătă spre băiat -, acest 
puști e deștept: destul de deștept ca să intre pe furiș în școală și 
destul de deștept ca să prepare un amestec de pulbere 
explozivă. Plus că avea un motiv: Deber o omorâse pe mama sa 
și se culca cu mătușa lui, iar Deber nu era genul tandru în 
intimitate. 

— Nu există nicio dovadă că Deber i-a ucis mama. 

— Dovadă! aproape că scuipă Wooster vorbele. Nu am nevoie 
de nicio dovadă. Unele lucruri le știu, pur și Simplu. 

— Da, bine, în fata Curţii altfel stau lucrurile. Sunt prieten cu 
tipii care l-au interogat pe Deber. Aceștia au făcut tot ce se 
putea face, l-au legat până și la o baterie și l-au prăjit ca să-l 
facă să vorbească. El nu a vorbit; nicio dovadă, niciun martor; 
nicio mărturisire; niciun caz. 

În camera de interogatorii de alături, capul băiatului se mișcă 
puțin de parcă vocile bărbaților ajunseseră până la el, chiar și 
prin pereții groși. Lui Wooster i se păru chiar că văzuse umbra 
unui zâmbet. 

— Stii ce mai cred eu? spuse Wooster. 

Vocea lui era mai calmă acum. 

— Continuă, Sherlock! Te ascult. 

„Sherlock, se gândi Wooster. Rahat bun de nimic ce ești! L-am 
cunoscut pe taică-tu și nici el nu era cu nimic mai bun decât 
tine. Era un nimeni, nu ar fi fost în stare să-și găsească papucii 
dimineața dacă nu i-ar fi dat cineva în mână, iar tu ești un 
polițist și mai prost decât el”. 


VP - 68 


— Cred, spuse Wooster, că, dacă acest puști nu l-ar fi omorât 
pe Deber, atunci Deber l-ar fi omorât pe el. Cred că niciunul 
dintre ei nu a avut de ales. Dacă nu ar fi băiatul așezat acolo, în 
locul lui ar fi Deber. 

Detectivul bău dintr-o înghițitură și ultimele picături de apă. 
Ceva din calmul tonului lui Wooster îi sugera că depășise limita 
ceva mai devreme. Incercă să-și repare greșeala. 

— Uite, șefule, poate că ai dreptate. E ceva cu puștiul ăsta, îti 
spun eu, și putem continua așa la nesfârșit până ne vom hotări 
dacă s-o facem sau s-o lăsăm baltă. 

— Doar câteva ore în plus. Ai vorbit cu el despre femei, poate 
e cazul să folosesti o amenințare la adresa lor ca să-l faci ceva 
mai maleabil? 

— Nu încă. Tu? 

— Am încercat. A fost singura dată când am vorbit cu el. 

— Ce a zis? 

— Mi-a spus că nu sunt genul de om care ar face vreun rău 
unor femei. 

— Da? 

— Da. 

— Avea dreptate? 

Seful oftă. 

— Cred că da. 

— La dracu’. Totuși, mai sunt și alte căi. Neoficiale. 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul. În cele din urmă, șeful 
clătină din cap. 

— Nici tu nu cred că ești acel gen de om. 

— Nu, nu cred că sunt. 

Detectivul strivi cutia de apă minerală și tinti cu ea cam 
stângaci coșul de gunoi. Cutia ricoșă de marginea coșului și 
ateriză în colțul camerei. 

— Sper că tragi mai bine cu arma, spuse Wooster. 

— De ce, crezi că am de gând să impușc pe cineva? 

— Măcar dacă lucrurile ar fi atât de simple! 

Detectivul îl bătu pe Wooster pe umăr, apoi regretă imediat 
ce mâna i se udă de transpirația șefului. Se șterse pe furiș de 
cracul pantalonului. 

— Vom încerca din nou, spuse. 

— Fă-o! zise Wooster EI l-a ucis. Știu că el l-a ucis. 


VP - 69 


Nu se uită la detectiv pe când acesta părăsea camera. În 
schimb, ochii săi rămaseră pironiți pe tânărul negru din camera 
de interogatoriu, iar tânărul negru se uita țintă la el. 

e 

Două ore mai târziu, Wooster era la biroul lui, bând apă și 
pocnind muște. Cei doi detectivi luaseră o pauză de la 
interogatoriu și ca să scape de căldura înăbusitoare din acea 
cameră. leșiseră din sectia de politie, numai în cămașă, fumând, 
cu resturile de hamburgeri și cartofi prăjiti pe trepte, lângă ei. 
Wooster știa că interogatoriul era aproape terminat. Nu aveau 
nimic. După aproape două zile întregi de interogatoriu, băiatul 
rostise doar două propoziții. A doua dintre ele era părerea sa 
despre Wooster. Prima frază a fost cea în care le-a spus cum se 
numea. 

— Numele meu este Louis. 

Louis, în felul în care l-ar fi putut pronunța cumnatul lui 
Wooster, care trăia în Louisiana. Pronunțat franțuzește. Nu 
Lewis, ci Lou-ee. 

Wooster îi urmări pe cei doi detectivi vorbind încet unul cu 
celălalt. Unul dintre ei intră înapoi. 

— Noi mergem să luăm câte o bere, spuse. 

Wooster încuviință din cap. Terminaseră. Dacă s-ar mai 
întoarce, ar fi doar ca să-și ia mașina, admițând că și-ar fi putut 
aminti unde o lăsaseră. 

În sala de așteptare de afară, în fata biroului principal, ședea 
o femeie de culoare, ținându-și strâns geanta. Era bunica 
băiatului, dar ar fi putut foarte bine să fie mama lui pentru că 
părea foarte tânără. De la arestarea băiatului, una sau alta 
dintre femeile din familia băiatului stătuseră de veghe pe 
același scaun tare și rece. 

Toate aveau un aer plin de demnitate, aveau sentimentul că 
făceau aproape un serviciu camerei de așteptare prin simplul 
fapt că stăteau acolo. Totuși, aceasta, cea mai în vârstă dintre 
ele, îl făcea pe Wooster să se simtă stânjenit. Existau povești 
despre ea. Oamenii se duceau la ea ca să le ghicească viitorul, 
ca să afle sexul copilului care urma să se nască sau ca să caute 
sprijin și alinare în cazul disparițiilor unor rude sau pentru 
sufletele unor copii morți. Wooster nu credea în asemenea 
bazaconii, dar o trata pe femeie cu respect. Ea nu pretindea 


VP - 70 


acest respect. Nici nu avea nevoie de el. Doar un prost nu și-ar fi 
dat seama că acest respect era ceea ce i se cuvenea. 

Văzând-o acolo acum, așteptând răbdătoare, sigur că băiatul 
urma să se întoarcă în curând în grija ei, Wooster putea distinge 
asemănarea dintre femeie și nepotul ei. Nu era doar fizică, deși 
amândoi mergeau cu aceeași grație ușoară. Nu, ceva din calmul 
ei tulburător i se transmisese lui. Dintr-un anumit motiv, 
Wooster se gândea la ape adânci, liniștite, la a se scufunda în 
adâncul lor, coborând tot mai adânc, jos, jos de tot, până ce 
deodată fălci roz se deschideau pe fondul unei luminescențe 
difuze și natura lucrului însuși, creatura care se ascundea în 
acele adâncuri necunoscute, fu în mod ireversibil dezvăluită. 

Wooster considera că acea zi nu ar fi putut fi mult mai proastă 
decât era, deși, în ceea ce-l privea, această afacere nu era 
încheiată definitiv, nu domnule, în niciun caz. Băiatul putea să 
plece acasă la mătușile și la bunica lui și la toți cei care luau 
parte la mica lor întrunire a vrăjitoarelor din pădure, dar 
Wooster avea de gând să-l urmărească. Oriunde s-ar fi dus 
băiatul, Wooster i-ar fi călcat pe urme. Îl va prinde el până la 
urmă. 

Și mai era încă de jucat o ultimă carte. Wooster avea 
bănuielile sale despre băiat. Auzise multe zvonuri. Singurele 
femei cu care Louis îşi petrecea timpul erau cele din familia sa şi 
până și la şcoala negrilor trebuise să-și apere punctul de vedere 
de vreo două ori din cauza asta. Wooster știa că puștii erau 
deseori nedrepți în legătură cu astfel de lucruri: era de ajuns un 
mic semn de sensibilitate, de slăbiciune, de feminitate la un 
bărbat și săreau pe el ca muștele pe rană. De cele mai multe ori 
greșeau, dar câteodată aveau dreptate. Existau legi contra 
sodomiei în acest stat, iar lui Wooster nu i-ar fi fost greu să le 
aplice. Dacă ar reuși să-l acuze pe băiat de un act de 
homosexualitate, atunci asta ar putea influența cazul uciderii lui 
Deber. Să stai ceva timp în închisoare sub acuzația de 
homosexualitate era destul pentru o garanție a suferinței și a 
mizeriei. Mai bine era să intri la pușcărie cu reputația de 
criminal. Cel putin asta îți aducea ceva respect. Wooster nu era 
nici măcar interesat să-l vadă pe băiat în banca acuzaților. Ar fi 
fost de ajuns pentru el să demonstreze că toţi se înșelaseră: 
polițiștii statali, oamenii lui care râdeau de el pe la spate pentru 
că el era singurul care credea că un puști negru ar fi fost în 


VP -71 


stare să comită o crimă atât de sofisticată. Wooster se întreba 
dacă l-ar fi putut prinde pe băiat cu vreo momeală. Erau câțiva 
bărbați în oraș care nu erau departe de a se oferi singuri 
voluntari pentru puțină carne de negru. Mai rămânea doar să se 
pună de acord în privința locului, a timpului și a apariției 
întâmplătoare a lui Wooster la locul faptei. Aceasta era o 
posibilitate. Totuși, așa cum decurgeau lucrurile, zilele lui 
Wooster erau pe cale a se înrăutăți considerabil, în ciuda 
propriilor convingeri contare, iar de toate planurile de a-l prinde 
pe băiat se va alege praful. 

— Șefule? Era Seth Kavanagh, cel mai tânăr dintre oamenii 
lui. Catolic irlandez. Irlandez din cap până-n picioare. Fuseseră 
discuții cu unii dintre localnici când Wooster îl angajase, avusese 
chiar parte și de o vizită amicală din partea lui Little Tom Rudge 
și a câtorva membri „purtători de fețe de pernă”, care sugerau 
că ar trebui poate să se mai gândească dacă să-l angajeze pe 
Kavanagh, dat fiind faptul că acesta era un oraș de baptiști. 
Wooster le-a ascultat părerea, apoi i-a dat afară. Little Tom și 
cei ca el íl făceau pe Wooster să i se încrețească pielea, dar mai 
mult decât atât, el avea un sentiment de culpabilitate atunci 
când aceștia îi apăreau în cale. Stia ce făcuseră. Aflase despre 
negrii care erau bătuți pentru că fuseseră prinși în oraș după 
apus, deși limitele orașului păreau să se schimbe în funcţie de 
cât de beti erau sărăntocii albi de prin partea locului. Stia de 
incendiile inexplicabile de la colibele negrilor și de violurile care 
erau trecute cu vederea, de parcă ar fi fost mici distracții 
scăpate de sub control. 

Și mai știa și de Errol Rich și de ce i se făcuse acestuia în fata 
foarte multor oameni care preamăreau slava Domnului stând 
chiar lângă Wooster în biserică în fiecare duminică. Oh, da, 
Wooster știa totul despre asta și se cunoștea pe sine îndeajuns 
încât să-și recunoască complicitatea la acest act criminal, chiar 
dacă el nu fusese niciunde în preajma bătrânului copac de care 
Errol Rich fusese spânzurat și ars. Wooster încă nu-și 
consolidase autoritatea în oraș, nu în acel moment, iar atunci 
când a auzit ce se întâmplase era prea târziu să mai facă ceva 
ca să-i oprească sau cel puțin așa-și spunea el. Totuși, drept 
consecință, subliniase faptul că astfel de lucruri nu trebuiau să 
se mai întâmple vreodată, nu în acest oraș, nu și dacă el ar fi 
avut ceva de spus. Era vorba despre crimă, și Wooster nu ierta 


VP- 72 


așa ceva. În plus, și-i ridicase în cap și pe toti negrii pentru 
asemenea nedreptate. Fapta îi făcuse să depășească limita, 
ajungând la un punct în care furia lor amenința să fie mai 
puternică decât frica. Mai mult - și ăsta era aspectul care, mai 
mult decât orice altceva, îl făcea pe rahatul de Little Tom să 
înceapă să gândească -, exista pericolul de a se trezi pe cap cu 
agenții federali, iar aceștia nu ar fi înțeles cum se rezolvau 
treburile în orașele mici ca al lui. Ei nu înțelegeau și nici nu le 
păsa. Ei căutau să dea un exemplu oamenilor care realizau că 
vremurile pe care le trăiau erau în continuă schimbare, așa cum 
îi plăcea să spună unui solist de muzică country. 

Si acesta era un alt motiv pentru care voia să se asigure că 
băiatul pe nume Louis va fi pedepsit pentru ce-i făcuse lui 
Deber. Dacă scăpa de acuzarea de crimă de data asta, ce ar fi 
urmat mai apoi? Poate că-și pusese în minte să ajungă la 
bărbații care-l omorâseră pe Errol Rich, la cei care mișcaseră 
mașina de sub picioarele lui astfel încât se zbătuse atârnând în 
aerul verii; la cei care-l stropiseră cu benzină, la cei care 
aprinseseră torta și i-o atinseseră de haine, transformându-l într- 
un adevărat far în noapte. Pentru că existau, de asemenea, 
vorbe despre Errol Rich și mama băiatului și puteai fi sigur că 
băiatul le auzise. Dacă tatăl unui bărbat moare în felul ăsta, te- 
ai putea aștepta ca el să-și facă singur dreptate și să-și răzbune 
tatăl. La naiba, Wooster era sigur că ar face asta. 

Acum Kavanagh era aici, un alt mic experiment de-al lui 
Wooster privind schimbarea socială, deranjându-l cu nimicuri de 
care era sigur că se putea lipsi. Wooster îşi șterse fața cu batista 
și apoi o azvârli în coșul de gunoi. 

— Ce este? 

Nu ridică ochii. Privirea sa era pironită pe peretele din fata lui, 
ca și cum ar fi putut să-l străpungă și să ajungă până în camera 
de supraveghere la băiatul care-l înfruntase atâta vreme. 

— Avem musafiri. 

Wooster se răsuci în scaun. Pe fereastra din spatele lui îi 
urmări pe bărbații care coborau din mașini. Una dintre mașini 
era un Ford clasic. Mirosea a oficialități, iar bănuiala i se 
confirmă când Ray Vallance cobori geamul din dreapta șoferului 
și-și aruncă mucul țigării în curtea șefului. Vallance era agentul- 
șef ASAC”, al biroului local FBI din aria de competență. Era un 


34 ASAC - Assistant Special Agent in Charge (n.tr.). 
VP-73 


tip de treabă, în măsura în care și agenții federali erau. Nu 
încerca să-i facă să se miște mai repede în această chestiune 
privitoare la drepturile civile, dar nici să-i lase s-o lălăie la 
nesfârșit. 

Totuși, Wooster avea de gând să-i spună câteva vorbe în 
legătură cu mucul de țigară. Asta aducea a lipsă de respect. 

A doua mașină arăta prea bine ca să fi provenit din vreo zonă 
guvernamentală. Era arămie, capitonată cu piele, iar bărbatul 
care cobori de pe locul șoferului arăta mai mult a șofer de lux 
decât a agent, chiar dacă Wooster credea că pare să fie un 
smecher nenorocit și era aproape sigur că umflătura de sub 
brațul său stâng nu era cauzată de o tumoare. Acesta deschise 
portiera dreaptă din spate și un al treilea bărbat li se alătură. 
Părea bătrân, dar Wooster presupuse că nu era cu mult mai în 
vârstă decât el. Era doar genul acela de bărbat care părea 
întotdeauna bătrân. Îi amintea șefului de acel bătrân actor 
englez Wilfrid-nu-știu cum, tipul care jucase în „My Fair Lady”, 
filmul care apăruse cu câțiva ani în urmă. Wooster îl văzuse 
împreună cu soția lui. Fusese mai bun decât se așteptase, păru 
să-și amintească. Ei bine, și acel tip, Wilfrid, arăta bătrân chiar și 
atunci când era tânăr. Acum aici se afla una dintre rudele sale 
apropiate, în prim-plan, în carne și oase. 

Vallance păru să ofteze așa cum stătea așezat, apoi cobori din 
mașină și-i conduse pe doi dintre colegii săi spre ușa de la biroul 
șefului, ocolindu-l pe polițistul de la intrare pentru a intra în sala 
principală. 

— Șef Wooster, spuse, dând din cap cu o pretinsă amabilitate. 

— Agent special Vallance, spuse Wooster. 

Nu se ridică. 

Vallance nu i se adresase niciodată altfel decât cu numele 
mic, și Wooster îi întorsese această familiaritate, chiar și atunci 
când era vorba despre lucruri serioase. Vallance îl salutase în 
acest fel prevenindu-l că era vorba despre ceva serios, că 
amândoi erau supravegheați. Wooster nu avea de gând să dea 
înapoi când se afla pe teritoriul său, și mai era de luat în calcul 
și chestiunea mucului de țigară. 

Wooster privi pe lângă Vallance unde stăteau ceilalți patru 
bărbați, cu tipul care părea mai bătrân în mijlocul grupului, mai 
mic de statură decât ceilalți. 

— Ce-i asta, o petrecere de logodnă? întrebă Wooster. 


VP - 74 


— Putem vorbi în cealaltă cameră? 

— Sigur. Wooster se ridică și-și deschise larg bratele. Toată 
lumea e bine-venită aici. 

Doar Vallance și bărbatul mai în vârstă intrară, ultimul 
închizând ușa după ei. Wooster simtea privirea oamenilor săi şi 
a secretarei pătrunzând prin geam. Faptul că trebuia să se dea 
în spectacol în fața oamenilor săi îl determina să fie pe poziție. 
Își îndreptă umerii ṣi se pregăti, cu spatele la fereastră, fără să 
se deranjeze să tragă jaluzelele, as fel incât cei doi să aibă 
soarele în ochi. 

— Care-i problema, agent Vallance? 

— Problema este băiatul acela pe care-l faci să transpire acolo 
în spate. 

— Toată lumea transpiră aici. 

— Nu așa ca el. 

— Băiatul este suspect într-o anchetă despre un asasinat. 

— Așa am auzit și eu. Ce dovezi ai contra lui? 

— Motivul. Bărbatul pe care l-a omorât se poate să-i fi omorât 
mama. 

— Se poate? 

— Nu mai e pe-aici ca să-l pot întreba. 

— Din câte am auzit, a fost întrebat despre asta înainte de a 
părăsi această lume. Nu a recunoscut nimic. 

— Și totuși el a făcut-o. Oricine crede că nu a făcut-o se poate 
întâlni cu Moș Crăciun. 

— Așa deci, un presupus motiv. Asta-i tot ce-ai găsit? 

— Deocamdată. 

— Băiatul e maleabil? 

— Băiatul nu este acel gen. Dar va ceda până la urmă. 

— Pari cu adevărat sigur de asta. 

— Este doar un băiat, nu un bărbat, iar eu am făcut să cedeze 
bărbați mult mai puternici decât va fi el vreodată. Vrei să-mi 
spui despre ce este vorba? Nu cred că aveți jurisdicție aici, Ray! 
Wooster renunță să mai fie politicos. Asta nu e treaba 
federalilor. 

— Noi credem că este. 

— Cum poți explica asta? 

— Bărbatul ucis era șef de echipă la noul drum de lângă 
Orismachee Swamp. Asta e o rezervație federală. 


VP -75 


— Va f o rezervație federală, îl corectă Wooster. E doar o 
mlaștină acum. 

— Nu, această mlaștină și drumul care se construiește abia au 
intrat sub jurisdicția federală. Declarația a fost făcută ieri. 
Aprobată în grabă. Am aici documentul. 

Se căută în buzunarul interior al jachetei, scoase un teanc de 
documente bătute la mașină și i le înmână lui Wooster. Șeful își 
găsi ochelarii, îi puse pe nas și citi literele mici. 

— Deci, spuse când termină de citit, asta nu schimbă nimic. 
Crima a fost comisă înainte să fie făcută această declaraţie. E 
încă sub jurisdicția mea. 

— Poate să rămână fiecare cu părerea lui în legătură cu acest 
lucru, șefule, dar oricum nu mai contează. Citește atent! E o 
declarație retroactiv, aplicabilă din prima zi a lunii, chiar 
înainte de a începe construcția drumului. E plătită din buget, așa 
mi-au spus. Știi cum lucrează statul. 

Wooster examină din nou hârtia. Găsi datele despre care era 
vorba, încruntă sprâncenele, apoi sângele i se ridică în obraji, și 
fruntea i se înroși pe măsură ce furia lui creștea. 

— Asta-i o porcărie. De ce dracu’ iţi bati capul? E o chestie 
între negri. Nu e vorba despre drepturi civile. Nu îti aduce nicio 
glorie. 

— Asta este acum o problemă federală, șefule. Noi nu fortăm 
acuzațiile. Trebuie să-l eliberezi pe băiat. 

Wooster știa că acest caz îi scăpa printre degete și impreună 
cu el pierdea și ceva din autoritatea și poziția sa în fata 
personalului. Niciodată nu avea să le mai recupereze. Vallance îl 
făcuse târfa lui, iar băiatul din celula aceea urma să se distreze 
și să râdă de Wooster în timp ce făcea asta. 

Și Wilfrid de colo, cu părul lui încărunțit prematur și cu hainele 
sale îngrijite, deși cam învechite, avea ceva de-a face cu asta, 
Wooster era sigur. 

— Și care-i rolul tău în toată treaba asta? îl întrebă 
îndreptându-și acum toată forta iritării sale asupra celui de-al 
doilea vizitator. 

— Îmi cer scuze, spuse omulețul. Făcu un pas înainte și-i 
întinse o mână cu o manichiură perfectă. Numele meu este 
Gabriel. 

Wooster nu schiță niciun gest ca să strângă mâna ce-i fusese 
oferită. O lăsă doar să atârne în aer până ce Gabriel o lăsă să 


VP - 76 


cadă. „La naiba cu tine, se gândi, la naiba cu tine, cu Vallance și 
cu bunele maniere! La naiba cu toți!” 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Wooster. 

— Mă aflu aici ca invitat al agentului special Vallance. 

— Lucrezi pentru Guvern. 

— Aduc servicii Guvernului, da. 

Nu era același lucru, și Wooster știa asta. Era destul de 
deștept ca să prindă subințelesul vorbelor care tocmai fuseseră 
rostite. Deodată, avu senzația că era cu mult depășit de situație 
și că, oricât de furios ar fi fost, să-i pună lui Gabriel mai multe 
întrebări ar fi fost o imprudență. Fusese legat de mâini și de 
picioare ca un porc gata să fie pus la frigare. Mai rămânea doar 
ca cineva să-l străpungă cu o țepușă de la fund până la gură, iar 
Wooster intenționa să evite această soartă cu orice preț, chiar 
dacă asta însemna să renunțe la băiat. 

Se așeză în scaunul de la birou și deschise un dosar. Nu era 
atent la dosar și nu citi ce era scris în paginile sale. 

— Luaţi-l, spuse. E al vostru. 

— Mulţumim, șefule, spuse Gabriel. Îmi cer din nou scuze 
pentru neplăcerile cauzate. 

Wooster nu-și ridică ochii, îi auzi cum ieșeau din birou, iar ușa 
se închise ușor în urma lor. 

Seful Wooster. Peștele cel mare. Ei bine, tocmai i se arătase 
realitatea situaţiei, sale. El era un pește mic dintr-un mic iaz, 
care fusese dus de curent în ape adânci, și un rechin rânjise la 
el. 

Se uita țintă la ușa închisă a biroului, văzând din nou în minte 
peretele de după ușă, apoi camera de observare și băiatul în 
celula lui, cu singura excepție că acum Gabriel era cel care-l 
urmărea pe băiat, nu Wooster. Rechini. Ape adânci. Lucruri, 
necunoscute înfășurându-se și desfășurându-se în adâncimile 
apelor. Gabriel urmărindu-l pe băiat, băiatul urmărindu-l pe 
Gabriel, până când cei doi se uneau ca să devină un singur 
organism care se pierdea într-o mare de sânge întunecat. 


VP - 77 


5, 


Pe Willie Brew îl durea capul. Lucrurile nu începuseră prea 
grozav. Când se trezise, se simţise deshidratat și conștient că, 
deși nu-și schimbase poziţia deloc toată noaptea, tot nu dormise 
cum trebuie. „Poate că-mi va trece, se gândi. Poate că zeii îmi 
zâmbesc, măcar de data asta”. Dar când ajunse la atelier, deja 
simţea că-i plesnește capul. Pe la prânz, era transpirat și avea o 
senzaţie de greață și era sigur că starea lui se va înrăutăţi. Își 
dorea doar ca ziua de lucru să se termine ca să poată pleca 
acasă, să se bage înapoi în pat și să se trezească în dimineaţa 
următoare cu capul limpede și cu un adânc și stăruitor 
sentiment de regret. 

Se simţise așa încă de când renunţase la băuturile tari. În 
vremurile bune sau poate ar fi trebuit să spună vremurile 
proaste, putea să dea gata o sticlă cu cea mai proastă băutură 
până la fund și încă să mai fie în stare să lucreze normal în 
dimineața următoare. Acum rar se întâmpla să mai bea altceva 
decât bere, dar și aceea cu moderație, pentru că berea îl 
devasta într-un mod în care alcoolul n-o făcuse. Numai că un 
bărbat nu împlinește măreaţa vârstă de șaizeci de ani în fiecare 
zi și o aniversare nu era numai un lucru firesc, ci și unul la care 
prietenii săi chiar se așteptaseră. Acum plătea scump pretul 
celor șapte ore în care băuse considerabil. 

Nici măcar prânzul nu-l făcu să se simtă mai bine. Atelierul 
auto era pe o alee laterală a străzii 75, între strada nr. 37 și 
Roosevelt, aproape de birourile unui avocat indian specializat în 
acte de imigrare și vize; o alegere abilă din partea avocatului, 
de a-și plasa afacerea acolo, având în vedere că în această zonă 
locuiau mai mulţi indieni decât în unele zone din India. Pe strada 
37 erau restaurante cu specific italian, afgan și argentinian 
printre multe altele, dar, odată ce ajungeai în strada 74, aici 
totul era cu specific indian. Strada fusese chiar numită Kalpana 
Chawla Way, după astronautul indian care-și pierduse viaţa în 
urma exploziei navetei Columbia din 2003, iar bărbaţi cu 
turbane de Sikh? înmânau meniuri pe tot parcursul zilei celor 
care treceau pe acolo. 


35 Sikh - membru al unui grup religios din India (n.tr.). 
VP - 78 


Acesta era zona lui Willie. Crescuse aici și spera să moară aici. 
Când era copil, mergea cu bicicleta de la aeroportul LaGuardia 
la Shea Stadium” aruncând cu pietre în șobolanii de pe drum. 
Acolo trăiau acum mai mulți irlandezi și evrei. Strada 94 era 
cunoscută ca „linia Mason-Dixon” pentru că pe aceasta trăiau 
numai negri. Willie se gândi că nu mai văzuse pe acolo vreun 
negru încă de pe la sfârșitul anilor '60, deși prin anii '80 erau 
câţiva copii albi care frecventau școli unde învățau în special 
copiii de culoare până prin 1998. Lucrul cel mai ciudat era că 
tinerii albi păreau să se înțeleagă destul de bine cu cei de 
culoare. Ei au crescut aproape unii de alţii, au jucat baschet 
împreună și au stat alături de ei când intrușii au încălcat limitele 
teritoriului lor. Apoi, în 1980, lucrurile au început să se schimbe 
și cei mai mulţi irlandezi plecaseră în Rockaway”. Apoi veniră 
gangsterii, întinzându-și teritoriul până dincolo de Roosevelt. 
Willie rămăsese acolo și le ţinuse piept, deși fusese nevoit să-și 
pună gratii la geamurile micului apartament în care trăia, nu 
departe de locul unde era atelierul. În acest timp, Arno, care 
locuise întotdeauna la aceeași adresă pe strada Forley, acum 
numită Little Mexico, încă nu învățase niciun cuvânt în spaniolă. 
Mai jos de strada 83, erau mai mulţi columbieni decât mexicani 
și parcă intrai în alt oraș: indivizi stând pe trotuar prezentându-și 
mărfurile, strigând și tocmindu-se în spaniolă și magazine 
vânzând muzică și filme pe care niciun alb nu le-ar fi cumpărat 
vreodată. Până și filmele cu Jackson 123 aveau subtitrare în 
limba spaniolă. Dincolo de toate astea, Willie supraviețuise. Nu 
închisese și nu fugise când vremurile fuseseră mai grele, iar 
când Louis fusese obligat să vândă clădirea din Kissena, Willie 
profitase de ocazie ca să se mute mai aproape de casă, iar 
acum el și afacerea lui făceau parte din istoria locului ca și 
localul lui Nate. Totuși, nimic din toate acestea nu făceau să-i 
treacă mahmureala. 

Mâncaseră la un bufet, evitând, ca întotdeauna, curry-ul cu 
carne de capră, care părea să fie felul principal al bucătăriei din 
această parte a orașului. 

— Ai văzut vreodată o capră? îl întrebase Arno odată pe Willie, 
iar acesta trebuise să recunoască totuși că nu văzuse, cel puţin 


36 Fost stadion din Queens, New York, ce a aparţinut echipei de baseball New York 
Mets (n.tr.). 
37 Rockaway - orășel în Queens (n.tr.). 


VP - 79 


niciodată în Queens. Era oricum de părere că orice capră care s- 
ar trezi umblând pe strada 74 n-ar supravieţui prea mult, date 
fiind numeroasele solicitări pentru acest fel de mâncare în care 
ea era ingredientul principal. În schimb, se opriră la pui, alături 
de pâine de orez și naanst. Arno era cel care-l convinsese pe 
Willie să încerce plăcerile bucătăriei indiene, cu excepţia cărnii 
de capră, și aflase că, odată ce te ţineai departe de mâncăruri 
condimentate și te axai pe pâine și orez, acestea îţi asigurau o 
refacere destul de bună după o noapte de chef. 

Acum se întorseseră la atelier și Willie număra minutele, 
nerăbdător să închidă și să plece acasă. Incetișor, blestemă 
Fabrica de bere Brooklyn și toate produsele ei. 

— Un muncitor prost dă vina pe uneltele sale, spuse Arno. 

— Ce? 

Willie nu avusese chef să stea de vorbă cu Arno toată ziua. 
Micul suedez sau danez, sau ce dracu' o fi fost nu avea niciun 
drept să arate atât de energic. În definitiv, terminaseră 
petrecerea sprijinindu-se amândoi de bar, vorbind despre 
vremurile vechi și despre prietenii plecaţi dintre cei vii. Unii 
dintre acei prieteni chiar erau oameni, deși cei mai mulţi aveau 
patru roţi și motoare V8. Lui Arno nu-i era rău de la băutură. 
Singura lui condiţie era că trebuia să-și păstreze mintea 
limpede, așa că el comandă numai gin sau votcă, iar lui Willie îi 
potrivi câte o porţie dublă de votca tonic la fiecare bere. Și 
totuși aici era, senin și bine dispus, la sfârșitul unei zile cumplite 
pentru Willie, trăgând cu urechea la conversaţia lui privată cu 
zeii fabricanţilor de bere. Arno părea că nu suferise niciodată de 
mahmureală. Trebuia să fie ceva legat de metabolismul lui. 
Avea arderile bune. 

Astăzi, Willie îl ura pe Arno. 

— Nu e vina fabricii de bere, continuă Arno. Nimeni nu te-a 
pus să bei atâta bere. 

— Tu m-ai făcut să beau toată berea aceea. Eu voiam să plec 
acasă. 

— Nu, tu doar te-ai gândit că vrei să pleci acasă. Tu, de fapt, 
îți doreai să sărbătorești. Cu mine, adăugă, rânjind ca un idiot. 

— Te văd în fiecare zi, spuse Willie. Te văd până și în fiecare 
duminică, la biserică. Mă bântui. Tu ești precum stafia, iar eu 


38 Sortiment de lipie foarte cunoscută în Africa de Sud (n.tr.). 
VP - 80 


sunt doamna Muir, exceptând faptul că ei începuse să-i placă 
stafia. 

Se gândi puţin la ce analogie făcuse și decise că fusese cam 
răutăcios, dar era prea obosit ca să-și retragă vorbele. 

— De ce naiba am vrut să sărbătoresc cu tine? 

— Pentru că sunt cel mai bun prieten al tău. 

— Nu spune asta. Pur și simplu mă scoţi din minți. 

— Ai vreun prieten mai bun decât mine? 

— Nu. De fapt, nu știu. Ascultă, se presupune că tu ești doar 
angajatul meu și până și de asta mă îndoiesc. 

— Știu că nu vorbești serios! 

— Ba da. 

— Nu te mai ascult. 

— Fir-ar să fie, vorbesc serios! 

— Tra-la-la. Arno dispăru în mica magazie din stânga zonei 
principale de lucru, lălăind cât putea de tare, cu degetele înfipte 
hotărât în urechi. Willie se gândi să arunce în el cu o piuliţă, apoi 
se răzgândi. Asta ar necesita prea mult efort din partea lui și, 
oricum, se îndoia că ar fi putut să-l nimerească. Ar putea să-l 
rateze pe Arno și să lovească ceva valoros. Se așeză pe o ladă, 
își sprijini capul în mâini, proptindu-și coatele aproape de 
genunchi, apoi închise ochii. Era aproape opt și afară era 
întuneric. Ei lucrau întotdeauna până la opt seara în zilele de joi, 
dar în câteva minute puteau închide fără nicio grijă și să spună 
că-i noapte. 

Avea de gând să-l pună pe Arno să bage înăuntru reclamele 
pe care scria că puteai să repari frânele mașinii cu 49.99$ și să-i 
schimbi uleiul cu 14.99$. Apoi, ajuns acasă, avea să se uite un 
timp la televizor înainte să se târască în pat. 

Mai târziu, se întrebă dacă nu cumva adormise pentru câteva 
momente chiar atunci și acolo, pentru că, în clipa în care 
deschise ochii, în fața lui stăteau doi bărbați. Văzu imediat că nu 
erau din oraș. Aproape că putea simţi mirosul de bălegar. 
Amândoi erau de înălţime medie, cel mai în vârstă dintre ei 
având probabil între treizeci și patruzeci de ani, cu părul negru 
atârnându-i neglijent până mai jos de guler, și perciuni ascuţiţi 
la capete care se prelungeau și se uneau sub bărbie formând un 
barbișon, ca și cum tot părul său de pe cap și de pe față făcea 
parte dintr-un singur aranjament care putea fi dat jos noaptea și 
aranjat frumos pe capul unui manechin. Bărbatul purta o bluză 


VP - 81 


de golf colorată în maro, galben și verde pe sub o jachetă de 
catifea și jeanși maro peste niște imitații ieftine de ghete 
Timberlands. 

Willie ura bluzele de golf aproape la fel de mult cât îi ura pe 
cei care jucau golf. El minţea pe oricine intra în atelier îmbrăcat 
pentru o partidă de golf sau avea crose în portbagaj, spunând că 
era prea ocupat ca să le facă vreun serviciu. Se poate să fi 
existat și jucători de golf care să nu fie niște ticăloși, dar Willie 
nu întâlnise destui dintre aceștia, ca să fie în stare să acorde 
acestei jalnice categorii prezumția de nevinovăție. De 
asemenea, din experiența lui, cu cât mașina unui jucător de golf 
era mai scumpă, cu atât acesta era mai ticălos. Antipatia sa 
înverșunată se extindea asupra întregii garderobe de golf, iar 
asta era de două ori valabil pentru bluzele de golf de culoarea 
flegmei și pentru oricine ar fi fost peste măsură de supărat ca să 
poarte una în public sau în particular, și mai ales în atelierul lui 
Willie Brew atunci când acesta încerca să-și potolească 
mahmureala. 

Al doilea bărbat era mai lat în umeri decât primul și, în ciuda 
faptului că aerul se răcise puţin, era îmbrăcat doar într-o jachetă 
decolorată din denim peste un tricou și niște jeanși uzatți. 
Mesteca gumă și zâmbea în felul acela de mâncător de rahat 
care sugera că aici, în carne și oase, nu era un oarecare ticălos, 
ci genul de ticălos care considera că o zi ar fi într-adevăr jalnică 
dacă nu ar provoca durere și suferință unei alte fiinţe omenești. 

Și așa stăteau lucrurile: se uitau amândoi la Willie de parcă 
era deja mort. 

Willie știa cine erau. El știa că nu departe de intrarea în mult- 
iubitul său atelier, se afla parcat un Chevy Malibu albastru, gata 
să-i ducă repede pe cei doi înapoi de pe unde veniseră de îndată 
ce treaba lor aici era terminată. Ar fi trebuit să-și dea seama de 
asta de prima dată când văzuse mașina. Acum era prea târziu. 

Willie era în picioare. Încă mai avea un levier în mâna 
dreaptă. 

— Am închis, băieţi, spuse Willie. 

Dar acești bărbaţi nu veniseră acolo pentru o mașină și orice 
lucru ar fi spus Willie, nu ar fi făcut decât să amâne inevitabilul, 
un lucru pentru care cei doi nu ar fi avut niciun pic de răbdare. 
Ei erau aici cu afaceri, și Willie încerca să ghicească dacă exista 
cineva pe care el să-l fi supărat atât de tare încât să vrea să-i 


VP - 82 


trimită pe cap doi indivizi ca aceștia. Hotări că nu putea să 
găsească un nume. Nu era nimeni care să-l urască atât de mult. 
Nu era vorba despre el. Era vorba de trimis un mesaj și urma să 
fie trimis prin Willie, rupându-i acestuia oasele și omorându-l. 

Apoi, cel care mesteca gumă scoase un pistol din jachetă. Nici 
măcar nu-l îndreptă spre Willie, îl lăsă doar să se legene pe 
lângă șold ca și cum era cel mai firesc lucru din lume să mergi în 
atelierul cuiva și să te pregătești să-l omori. Işi păstra degetul 
mare și arătătorul în poziţie în timp ce-și întindea degetele 
celelalte, ca un atlet păstrându-și mușchii destinși până în 
ultimul moment înainte de start. 

— Aruncă levierul, spuse amicul cu barbișon. 

Willie făcu întocmai. Unealta zăngăni tare când atinse 
pardoseala de beton. 

— Nu arăţi prea bine, spuse Barbișon. 

Willie încercă să le identifice accentul, dar nu reuși. Ar fi putut 
fi canadian sau cam așa ceva. Nu că ar fi contat, nu acum. 

— Am avut o noapte grea. 

— Ei bine, urăsc să spun asta, dar nici ziua ta nu pare să fie 
mult mai bună. 

Barbișon îl pocni pe Willie cu putere. Willie nu avusese timp 
să se pregătească pentru lovitură. Primise pumnul chiar în 
mijlocul feţei și-i spărsese nasul. Willie căzu în genunchi, cu 
mâinile deja ridicate la față ca să-și oprească sângerarea. Auzi 
chicotitul celui de-al doilea individ, apoi îl auzi cum se 
îndepărtează. Ușa dinspre depozit se deschise. Willie se uită 
printre degete și-l văzu pe cel care mesteca gumă intrând în 
cameră, acum cu pistolul ridicat. „Măcar o dată în viaţă, se rugă 
Willie, nu-l lăsa pe Arno să facă vreo prostie”. 

Barbișon avea și el acum pistolul în mână. 

— Ştii, continuă el, ar trebui să fii mai selectiv când intri cu 
cineva în afaceri. Vreau să spun, știu bărbaţi care au relaţii cu 
homosexuali. Nu-i respect și nu pot să spun că-mi place prea 
mult ce fac ei împreună, dar se întâmplă. Apoi, Dumnezeu știe, 
am cunoscut bărbaţi care aveau relaţii cu criminali. Ai putea să 
spui că și eu sunt unul dintre aceia, la fel ca și amicul meu de 
colo. Suntem amândoi așa, într-un fel: omorâm oameni și ne 
ținem unul altuia companie în timp ce o facem. Dar tu, tu vrei să 
împuști doi iepuri dintr-un foc. Umbli cu criminali homosexuali: 


VP - 83 


asta-i chiar ceva. Cred că n-ar trebui să fii surprins de ceea ce 
urmează. 

El îndreptă ţeava pistolului spre capul lui Willie, iar Willie 
închise ochii. Auzi o împușcătură și se strâmbă, dar sunetul nu 
venise de aproape. În schimb, i se auzi ecoul în depozit. 
Zgomotul îl distrase pe Barbișon pentru o clipă. Întoarse capul, 
și în acel moment Willie sări pe el. În timp ce sărea, ridică de jos 
levierul până în dreptul umărului, apoi îi lovi brusc mâna care 
ținea pistolul. Crezu că simte cum se rupe un os, iar în minutele 
următoare pistolul era pe jos, și greutatea lui Willie îl forța pe 
celălalt bărbat să stea lipit de Olds, mobilul roșu la care lucrase 
Arno. Chiar și cu o mână rănită, Barbișon era încă iute. Mâna sa 
stângă lovi cu putere, prinzându-l pe Willie de nasul spart și 
făcându-l să simtă cum săgeți dureroase îi străpungeau faţa și 
orbindu-l pentru o clipă. Willie lovi cu piciorul său drept, și 
bombeul de oțel al cizmei sale de lucru amortiză lovitura astfel 
încât oponentul lui Willie se împiedică pe când se întindea ca să 
ajungă la pistol. Această mișcare îl făcu pe Willie să-și piardă 
echilibrul și căzu. Reuși să arunce pistolul mai departe cu latul 
piciorului, trimițându-l prin alunecare în întunericul garajului, 
chiar când auzi o a doua împușcătură și zgomot de sticlă spartă. 
Încercă să se facă mai mic, să se adăpostească după ceva și, 
când privi în sus, văzu că geamul din spate al Olds-ului fusese 
spart, și Barbișon se îndepărta repede, încă șchiopătând din 
cauza piciorului amorţit. Se auzi o a treia împușcătură și umărul 
drept al Barbișonului fu împins înainte, chiar pe când se strecura 
pe ușa garajului și dispărea în noapte, plecarea sa fiind grăbită 
de ultimul foc care atinsese zidăria. 

Arno stătea la intrarea în depozit cu un pistol în mână. Arma 
nu era foarte stabilă și părea prea mare pentru Arno. Lui Arno 
nu-i plăceau armele și, din câte știa Willie, nu mai trăsese cu nici 
pistol înainte. Era o minune că reușise să nimerească ţinta. Arno 
înaintă precaut către ușa garajului. Se auzi zgomotul unei 
mașini care pornea și se îndepărta. 

Willie se străduia să se ţină pe picioare. 

— Ce s-a întâmplat cu celălalt tip? întrebă. 

— L-am lovit cu un ciocan, spuse Arno, foarte palid la față. 
Pistolul i s-a descărcat când a căzut. Tu ești bine? 

Willie încuviinţă din cap. Nasul îl durea îngrozitor, dar era viu. 
Mâinile-i tremurau, iar acum era sigur că urma să vomite, 


VP - 84 


întinse mâna și-i luă încetișor lui Arno pistolul, apoi îi puse 
siguranța. 

— Despre ce a fost vorba? întrebă Arno. 

— Trebuie să dau un telefon, spuse Willie. Fă rost de niște 
cabluri și leagă-l pe tip în depozit. 

Arno nu se mișcă. 

— Nu cred că va fi nevoie de asta, șefule, spuse. 

Willie se uită la el. 

— lisuse, cât de tare l-ai lovit? 

— A fost un ciocan. Cât de tare crezi? 

Willie clătină din cap, deși nu era sigur dacă de disperare sau 
de admiraţie. 

— Lucrez cu un nenorocit de Rambo, acum, spuse el. 

— Nici măcar nu știu cum ai reușit să-l rănești pe celălalt tip. 

— Intenţia mea a fost să-l nimeresc la picioare, spuse Willie. 

— Dar ce încercai să faci, să-l înveţi să danseze? Auzi, la 
picioare! lisuse! Incuie ușile! 

Arno se execută. Willie intră în birou și ridică telefonul. Ştia pe 
de rost numărul pe care-l forma. 

Apelul fu preluat de robot. Apoi încercă iar la centrală, și o 
femeie pe nume Amy îi preluă apelul și-i spuse că va transmite 
mesajul mai departe. In cele din urmă încercă celularul, utilizând 
un număr pentru săptămâna aceasta, care trebuia folosit doar în 
cele mai urgente situaţii, dar o voce îi spuse că telefonul era 
închis. 

Pentru că Louis și Angel aveau și ei necazuri. 

e 

Doamna Bondarchuck era în hol când sună soneria. Se uită 
prin unul dintre geamurile mate ale ușii interioare și văzu un 
bărbat stând afară, în faţa ușii de la intrarea în clădire. Era 
îmbrăcat într-o uniformă albastră, avea un pachet într-o mână și 
un clipboard în cealaltă. Doamna Bondarchuck apăsă butonul de 
la interfon chiar atunci când soneria sună din nou. Pomeranienii 
ei începură să latre ascuţit. 

— Vă pot ajuta? întrebă, pe un ton care sugera că orice ajutor 
din partea ei putea fi așteptat mult și bine. 

Doamna Bondarchuck era foarte prudentă cu străinii și în 
special cu bărbaţii. Ştia cum erau bărbaţii. Nu exista unul în care 
să poţi avea încredere, cu excepţia celor doi domni care locuiau 
mai sus. 


VP - 85 


— Am adus o comandă, răspunse vocea. 

— Pentru cine? 

După o scurtă pauză, vocea spuse: 

— Pentru doamna Evelyn Bondarchuck. 

— Las-o înăuntru, spuse doamna, apăsând butonul care 
deschidea doar ușa de afară. 

— Sunteţi doamna Bondarchuck? întrebă bărbatul după ce 
păși în holul de la intrare. 

— Cine altcineva aș putea fi? 

— Am nevoie de semnătura dumneavoastră. 

Exista o deschizătură lată de vreo doi centimetri în ușa 
interioară pentru asemenea eventualităţi. 

— Bagă hârtiile prin fantă, spuse doamna Bondarchuck. 

— Doamnă, nu pot face asta! E important. Trebuie să vă 
înmânez coletul personal. 

— Și ce-aș putea să fac eu cu un clipboard? întrebă doamna 
Bondarchuck. Să-l vând și să zbor în Rusia? Pune clipboardul în 
fantă. 

Ușa din faţă se închise după bărbat. Putea să-l vadă cum 
trebuie acum. Era brunet și avea o piele urâtă. 

— Haideţi, doamnă! Fiţi rezonabilă! Deschideţi și semnaţi! 

Doamnei nu-i plăcu sugestia că ea ar fi putut fi cumva o 
persoană cu care nu se poate discuta. 

— Nu pot să fac asta. Trebuie să pleci și poţi să-ţi iei și coletul 
cu tine. Lasă-mi numărul și-l voi ridica singură. 

Asta-i o prostie, doamnă Bondarchuck. Dacă nu-l primiţi, 
trebuie să-l car după mine tot drumul înapoi până în centru. Știţi 
că s-ar putea pierde, spuse bărbatul, aluzia fiind clară. Poate e 
perisabil. Ce se va întâmpla în acest caz? 

— Va începe să miroasă, spuse doamna și va trebui să-l 
arunci. Pleacă acum, te rog! 

Dar bărbatul nu plecă. În schimb, scoase un pistol de sub 
uniformă și ţinti în geam. Pistolul avea un cilindru atașat. 
Doamna Bondarchuck văzuse destule emisiuni cu polițiști ca să 
știe cum arată un amortizor atunci când vedea unul. 

— Târfa bătrână și proastă, spuse bărbatul, în timp ce degetul 
doamnei închidea interfonul pentru a sfârși conversaţia și mâna 
ei stângă atingea alarma silenţioasă. Bărbatul aruncă o privire 
peste umăr la strada pustie din spatele ei, apoi ţinti spre geam 
și trase două focuri de armă. Sunetul împușcăturilor era ca 


VP - 86 


pocnetul unor pungi de hârtie pline cu aer, și aproape simultan 
două urme de glonţ apărură în faţa doamnei Bondarchuck, dar 
geamul nu se sparse. Ca multe alte lucruri în legătură cu acea 
clădire, inclusiv doamna Bondarchuck, era mult mai grozav 
decât părea. 

Bărbatul păru să-și dea seama că eforturile lui erau în zadar. 
Cu mâna pe care avea o mănușă trase încă o dată în geam, ca 
și cum ar fi sperat să-l scoată din ramă, apoi deschise ușa 
principală și fugi în stradă. Pentru un timp fu liniște. Apoi, 
doamna Bondarchuck auzi zgomote de la subsol, în spatele 
casei. Se uită la ceas. Cinci minute trecuseră de când dăduse 
alarma. Dacă după zece minute nu apărea nimeni, avea 
instrucţiuni să cheme poliţia. Cei doi domni fuseseră foarte 
stricți în legătură cu asta atunci când noul sistem de securitate 
fusese instalat și i se repetase acest lucru și în scrisoarea 
oficială primită de la domnul Leroy Frank însuși. Aceasta o 
informa că o firmă privată de securitate, una foarte exclusivistă, 
era angajată să supravegheze proprietăţile domnului Frank, 
pentru a lua de pe umerii edililor orașului o parte din greutate. 
În eventualitatea unui atac, cineva urma să vină la ea în mai 
puţin de zece minute. Dacă după zece minute nu apărea nimeni, 
numai atunci trebuia să cheme poliţia. _ 

Sunetele din spatele casei se auzeau în continuare. Işi linişti 
Pomeranienii și cobori, acolo unde se deschidea ușa din spate, 
într-o mică zonă pavată, unde erau ţinute lăzile de gunoi. Ușa 
avea armătură de oțel și în mijloc un vizor. Ea privi prin vizor și 
văzu doi bărbaţi, amândoi cu uniforme de curieri, cum puneau 
ceva pe exteriorul ușii. Unul dintre ei, cel care trăsese în ușa din 
față, se uită în sus și ghici că ea era acolo, pentru că nu se mai 
vedea lumina din interior. Bărbatul ţinea în mână o bucăţică de 
material alb, ca o bucată de chit folosită de constructori. Ceva 
care semăna cu ciotul unui creion bombat la unul din capete, 
având atașat un fir de sârmă. 

— Trebuie să te îndepărtezi de ușă, spuse el, cu vocea 
înăbușită de oţelul prin care abia se auzea. Mai bine chiar dacă 
te lipești de ea să vezi ce se întâmplă. 

Doamna Bondarchuck se retrase, cu mâinile apăsate pe gură. 

— Nu, spuse ea. Oh, nu! 

Trebuia să cheme poliţia. Se retrase mai departe de ușă. 
Trebuia să ajungă înapoi în apartament, trebuia să cheme pe 


VP - 87 


cineva în ajutor. Oamenii de la firma de securitate angajaţi de 
domnul Leroy Frank nu veniseră. O abandonaseră, chiar atunci 
când avea mai mare nevoie de ei. Începu să fugă și își dădu 
seama că plânge. Nu mai auzea decât lătratul ascuţit al 
Pomeranienilor. 

Două împușcături se auziră de afară. Erau mult mai puternice 
decât cele de dinainte și fuseră urmate de un zgomot care 
sugera că ceva greu se prăbușise peste metalul de afară. 
Doamna Bondarchuck înţepeni, apoi se întoarse spre ușă. Își 
duse degetele la gură. Tremurau, atingându-i ușor buzele 
groase. 

— Doamnă Bondarchuck? cineva strigă și ea recunoscu vocea 
domnului Angel. Sunteţi bine acolo? 

— Da, spuse ea. Cine erau indivizii aceia? 

— Nu știm, doamnă Bondarchuck. 

Noi. 

— Au plecat? 

Urmă o pauză. 

— A, într-un fel, spuse domnul Angel. 

Doamna Bondarchuck intră înapoi în apartamentul ei, închise 
și zăvori ușa, apoi se așeză cu o pereche de Pomeranieni în 
poală, până când domnul Angel veni să o vadă ceva mai târziu, 
cu un tort de ciocolată de la cofetăria Zabar. Mâncară împreună 
câte o felie de tort și băură un pahar cu lapte, iar amabilul domn 
Angel făcu tot ce putu ca să o calmeze pe doamna 
Bondarchuck. 


6. 


Spre surprinderea lui Willie și spre ușurarea lui Arno, bărbatul 
din depozit nu era mort. Avea capul spart și-i curgea sânge din 
urechi, ceea ce Willie considera că nu este un semn bun, dar cu 
siguranţă încă mai respira. Asta îl determină pe Willie să 
hotărască ce era de făcut pe moment. Nu avea de gând să-l lase 
pe un străin să-i moară pe podea, așa că sună la 911 și, în timp 
ce așteptau să apară ambulanţa și inevitabilii polițiști, el și Arno 
se puseră de acord asupra poveștii pe care urmau să o spună. 
Fusese o încercare de jaf făcută de niște amatori, iar ei le 


VP - 88 


ținuseră piept, pur și simplu. Indivizii căutau bani și o mașină. 
Erau înarmaţi și, temându-se pentru viaţa lor, Willie și Arno 
săriseră pe ei, lăsându-l pe unul inconștient pe podea și 
forțându-l pe celălalt să fugă, rănit. 

Willie își mai luă încă o măsură de precauţie. Cu ajutorul lui 
Arno și folosind o lumânare pe care o încălzi și o aplatiză pe 
radiator, îi luă amprentele bărbatului inconștient, apăsându-i 
degetele în ceara încălzită. Puse apoi lumânarea în dosul unui 
teanc de documente vechi în dulapul din birou și încuie ușa. 
Bărbatul nu avea asupra lui un portofel sau vreun alt act de 
identitate, ceea ce i se păru ciudat lui Willie. Știa că polițiștii îi 
vor lua probabil amprentele, dar știa, de asemenea, că și Louis 
ar vrea să facă niște cercetări pe cont propriu. In plus, ca să-i 
dea o mână de ajutor lui Louis la viitoarele investigaţii, Willie îi 
spuse lui Arno să-i facă niște poze individului cu telefonul mobil. 
Telefonul mobil al lui Willie nu făcea poze. Era atât de 
rudimentar că făcea ca o cutie de tablă legată la capătul unei 
bucăţi de sfoară să pară o alternativă viabilă, dar așa îi plăcea 
lui Willie. 

Willie și Arno își jucară rolurile perfect la sosirea polițiștilor: ei 
erau niște oameni cinstiţi care înfruntaseră primejdia de a fi 
răniţi sau probabil omorâţi, care se luptaseră cu agresorii lor și 
care acum stăteau șocați, dar cât se poate de vii în mijlocul 
micului atelier pe care-l apăraseră atât de înverșunaţi. Nu erau 
totuși prea departe de adevăr. Poliţiștii îi ascultară plini de 
înţelegere, apoi îi sfătuiră pe amândoi să vină în dimineața 
următoare la secţie ca să dea niște declaraţii. Arno întrebă dacă- 
i va trebui un avocat, dar detectivul care răspundea de caz îi 
spuse că nu credea asta. Neoficial, el spuse că era puţin 
probabil ca să fie acuzat de ceva, chiar dacă mucosul ar fi murit. 
Nici unui procuror nu i-ar fi plăcut să intenteze un proces pentru 
un caz atât de banal, iar Arno era în situaţia de a oferi o 
riguroasă pledoarie pentru legitimă apărare. Următorul pas, 
spuse el, era să-l identifice pe domnul în cauză, din moment ce 
singurele lucruri din buzunarele lui erau guma, un fișic de 
bancnote de zece, douăzeci și de cincizeci dolari și un încărcător 
de rezervă pentru pistol. Willie și Arno se prefăcură cum puteau 
mai bine ca să pară surprinși de aceste noutăți. 

Willie era sigur în proporţie de 99% că totul se terminase, 
când un bărbat și o femeie intrară în garaj. Amândoi purtau 


VP - 89 


costume negre și, în momentul când își arătară legitimaţiile 
poliţistului de la ușa garajului, acesta se uită peste umăr în timp 
ce treceau pe lângă el și spuse în șoaptă colegilor săi din garaj: 
„agenţi federali”, ca și cum ei n-ar fi ghicit deja cine erau cei doi 
musafiri. 

Fața lui Willie fusese tamponată de unul dintre medici. 
Medicul îi aranjase nasul în biroul din garaj, scutindu-l astfel de o 
excursie la spital, iar acum simțea cum îi pulsează dureros. Pe 
lângă ametțeala pe care încă o mai încerca după mahmureală și 
scăderea conţinutului de adrenalină după iureșul luptei, Willie 
făcea eforturi să-și aducă aminte care fusese ultima dată când 
se mai simţise atât de rău. Acum, în timp ce stătea pe un 
scăunel lângă Olds-ul cel distrus, cu Arno alături, îi urmări pe cei 
doi agenţi care se apropiau și-l săgetă pe Arno cu privirea, semn 
că erau necazuri la orizont. Willie nu era un expert în modul de 
aplicare a legii sau în subtilităţile jurisdicției, dar trăise în 
Queens destul timp ca să știe că agenţii federali nu apăreau de 
fiecare dată când cineva flutura un pistol într-un garaj, altfel nu 
ar mai fi avut timp să se ocupe de nimic altceva. 

Bărbatul era de culoare și se prezentă ca agent special 
Wesley Bruce. Partenera sa, agent special Sidra Lewis, era 
vopsită blond, cu ochi albaștri pătrunzători și cu o căutătură 
furioasă, ca și cum credea că toţi cei pe care-i întâlnise în 
diverse situaţii în munca sa erau vinovaţi de ceva, chiar dacă se 
gândeau doar că ar fi mai buni decât ea. Îi despărţiră pe Arno și 
pe Willie, femeia luându-l pe Arno în biroul din spate, în timp ce 
Bruce se rezemă de capota Olds-ului, își încrucișă mâinile și-i 
oferi lui Willie un rânjet ostil care-i aminti de felul în care rânjise 
cel care mesteca gumă înainte ca Arno să-i șteargă rânjetul de 
pe față cu ciocanul. 

— Deci, cum te simţi? 

— Am avut și momente mai bune, spuse Willie, acestea fiind 
cam cele mai sincere cuvinte pe care le rostise de când veniseră 
polițiștii. 

Avea sentimentul că acel puternic și versat agent special 
Wesley Bruce aici de față era perfect conștient de acest lucru. 

— Se pare că amicii noștri au ales greșit tipii cu care să se 
pună. 

— Bănuiesc că da. 

— Spui că cei doi căutau o mașină? 


VP - 90 


— O mașină și bani. 

— Ai mulţi bani aici? 

— Nu prea mulţi. Cei mai mulţi oameni plătesc cu cecuri sau 
cu cărți de credit. Totuși, mai avem și clienţi care preferă să 
lucreze cu bani gheaţă. Vechile obiceiuri dispar greu pe-aici. 

— Pot să pariez, spuse Bruce, ca și cum Willie nu se referea la 
plata în numerar, ci la cu totul altceva. 

Willie încercă să-și dea seama la ce s-ar fi putut referi, dar 
erau atât de multe posibilităţi din care să aleagă, legale și 
ilegale, că-i era frică să nu aleagă greșit. Până la urmă, Willie 
făcu legătura: luând în considerare și evenimentele din noaptea 
aceea, toate aveau legătură cu Louis și Angel. Înțelegerea 
acestui fapt nu-i afectă comportamentul, dar îl făcu să-l urască 
pe agentul special Bruce chiar mai mult decât îl ura deja. 

Între timp, Bruce îl privi pe Willie cu subînțeles. 

— Pot să pariez, repetă. 

Așteptă. Willie putea să-i audă vocea lui Arno din celălalt 
birou. Acesta vorbea ceva mai mult decât Willie. De fapt, 
agentul special Lewis întâmpina chiar greutăţi în a strecura 
vreun cuvânt. 

Bine ai venit în lumea mea, se gândi Willie. 

In cele din urmă, Bruce păru să-și dea seama că Willie nu 
avea de gând să rupă tăcerea și să mărturisească toate crimele 
nerezolvate din registre și-și reluă întrebările. 

— Deci nu s-ar fi ales cu prea mulţi bani, măcar pentru 
osteneala lor, dacă ar fi reușit să scape. 

— Vreo două sute poate, inclusiv mărunțișul. 

— Prea multe necazuri pentru două sute. Trebuie să fi existat 
și căi mai ușoare pentru ei. 

— Noi nu avem aici camere. 

— Poftim? 

— Camere de supraveghere. Nu le folosim. În multe locuri se 
folosesc, dar noi nu folosim. Poate că ei și-au închipuit că nu 
avem camere și s-au gândit să încerce, ce naiba. 

— La vremuri disperate, măsuri disperate. 

— Cam așa ceva. 

— Te-au bătut ca niște oameni disperaţi? 

Willie cântări puţin întrebarea. 

— Ei bine, nu pot să spun că erau prietenoși. Nu știu dacă i-aș 
putea numi disperaţi. 


VP - 91 


— Vreau să spun, te-au lovit ca niște oameni care aveau 
nevoie de bani? 

— Oricine are nevoie de bani, replică simplu Willie. 

— Cu excepţia faptului că prietenul nostru, care are o gaură în 
cap, avea patru sau cinci sute în buzunar, fără să mai 
menţionăm un pistol foarte drăguţ. Nu mă surprinde deloc faptul 
că era destul de supărat ca să ia pe sus un atelier de reparaţii 
pentru o sumă cu două zerouri. 

— Nu sunt un bun cunoscător al minţilor criminale. Asta-i 
domeniul dumitale. 

— Nu ești un bun cunoscător, ha? 

Bruce părea să găsească amuzant acest lucru. 

Izbucni chiar în râs, deși suna artificial. Era ca și cum cineva 
scrisese cuvintele: „Ha. Ha. Ha” în faţa lui, îi pusese un pistol la 
tâmplă și-i ordonase să le citească apoi cu voce tare. 

— Dar ce poţi să-mi spui despre mașină? vru să știe Bruce 
când se opri din râs. 

— Ce-i cu ea? 

— Așa cum le-ai spus polițiștilor, ei au venit aici cu o mașină, 
și celălalt, ăă, așa-zisul hoț, a fugit cu aceeași mașină. De ce ar 
fi avut nevoie de o mașină dacă deja aveau una? 

— Poate pentru că plănuiau un jaf și voiau ceva care să nu 
poată fi asociat cu ei. 

— Atunci asta ar fi însemnat să te omoare pe tine și pe amicul 
tău doar ca să nu-i poţi identifica pe ei sau mașina. 

— Ei bine, de aceea unul dintre ei a ajuns să poarte un ciocan, 
în loc de pălărie. Uite ce e, domnule Bruce... 

— Prefer agent special Bruce. 

Willie îl fixă pe Bruce impasibil. Urmă un moment de tăcere 
forțată între cei doi bărbaţi, până ce Willie oftă teatral și 
continuă: 

— Agent special Bruce, nu înțeleg care este problema ta. Nu 
am avut șansa să le fac acestor tipi o cafea astfel încât să stea 
jos și să-mi explice motivele lor. Au intrat aici, mi-au zdrobit 
nasul, mi-au spus ce voiau și restul îl știi. 

— Da, știu. Sunteţi eroi. Deja a apărut un tip de la Post? 
afară, care așteaptă să vă facă poze. Veţi ajunge celebri. Ar fi 
bine pentru afacerea voastră. 

— Sigur, spuse Willie un pic stânjenit. 


39 Ziar din SUA (n.tr.). 
VP - 92 


— Nu pari prea încântat de asta, spuse Bruce. 

— Cine are nevoie de astfel de publicitate? 

Rânjetul lui Bruce se lăți. 

— Exact, spuse el. Chiar asta voiam să spun. Cui îi trebuie? 
Nici ţie și probabil nici partenerului tău în această acțiune. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Chiar așa? Cine te-a scos din necaz cu ceva timp în urmă? 
Fosta ta soţie voia să-ţi vinzi afacerea ca parte în acordul de 
divorț, nu-i așa? Lucrurile nu stăteau prea bine pentru tine și 
deodată, paf! Aveai bani să-i dai fără să trebuiască să-ţi vinzi 
afacerea. De unde au apărut banii? 

Agentul special Bruce părea să știe multe despre afacerile lui 
Willie. Willie nu era sigur că era de acord ca impozitele pe care 
le plătea el să fie folosite în felul acesta. 

— Un bun Samaritean, spuse el. 

— Cum se numește? 

— E vorba despre o agenţie. Nu-mi aduc aminte niciun nume. 

— Da, Fondul de Investiţii Ultima speranţă, a cărui existenţă 
putea fi comparată cu cea a unei muște efemere. 

— Destul ca să mă scoată din încurcătură. Asta e tot ce 
contează pentru mine. 

— Ai încercat să returnezi vreodată împrumutul? 

— Am încercat, dar, cum spui și tu, Ultima Speranţă nu mai 
există. 

— Este surprinzător faptul că umblă cu datul împrumuturilor 
încoace și-n colo, apoi nu mai caută să și le recupereze. Și 
numele e ciudat, nu crezi? 

— Nu e problema mea. Am declarat împrumutul. Sunt în 
regulă. 

— Cine este proprietarul clădirii? 

— O companie. 

— Leroy Frank Properties, Incorporated. 

— Asta e. 

— Îi plăteşti chirie lui Leroy Frank? 

— 1.500 pe lună. 

— Nu e prea mult pentru un loc mare ca ăsta. 

— E destul. 

— L-ai întâlnit vreodată pe Leroy Frank? 

— Tu crezi că, dacă aș lucra în vreo clădire de-a lui Trump, |- 
aș întâlni vreodată pe Donald? 


VP - 93 


— L-ai putea întâlni dacă ar fi un prieten de-al tău. 

— Nu cred că Donald Trump este prieten cu mulţi dintre 
chiriașii săi. El este marele Donald, nu... 

— ...nu Leroy Frank, termină Bruce fraza pentru el. 

Willie clătină din cap, ca un om simplu confruntat cu cineva 
care părea să aibă intenţia deliberată de a interpreta greșit tot 
ce se spunea. 

— Ti-am mai spus: nu l-am întâlnit niciodată pe Leroy Frank. 
Îmi plătesc chiria, îmi administrez afacerea, îmi plătesc taxele și 
nu am avut nici măcar o amendă pentru parcare ilegală în toată 
viaţa mea, așa că n-am probleme cu legea. 

— Ei bine, spuse Bruce, tu trebuie să fii cam cel mai cinstit om 
de aici și până în Jersey. 

— Poate chiar până mai departe de Jersey, spuse Willie. Am 
cunoscut oameni din Jersey. 

Bruce se încruntă. 

— Eu sunt din Jersey, spuse el. 

— Poate că tu ești excepţia. 

Bruce păru confuz un moment, apoi decise să lase baltă 
această conversaţie. 

— E greu să-i dai de urmă acestui Leroy Frank, continuă el. Se 
acoperă de hârtii în ceea ce privește firmele lui. Oh, e complet 
curat și cinstit, să nu mă-ntelegi greșit, dar e un mister. E greu 
pentru un bărbat să rămână atât de enigmatic în ziua de azi. 

Willie nu spuse nimic. 

— Ştii, dacă nu ar fi amenințarea asta teroristă și alte lucruri 
de acest gen, ne-am petrece mult mai mult timp cercetând 
venituri care nu se adună așa cum ar trebui. Acum e mai ușor 
decât era. Avem mai multe pârghii și posibilităţi decât înainte. 
Desigur, dacă ești nevinovat atunci nu ai de ce să te temi... 

— Joe McCarthy spunea asta, zise Willie, dar cred că minţea. 

Bruce realiză că bătea pasul pe loc. Se săltă cu toată 
considerabila sa greutate de pe capota Olds-ului, care păru să 
răsufle ușurat. Rânjetul lui dispăruse, iar privirea încruntată îi 
reveni. Willie se gândi că avea parte doar de o pauză de la 
căutătura aceea furioasă, asta în cel mai bun caz. 

— Ei bine, cred că am să plec acum, dar ne vom mai vedea 
noi doi, spuse Bruce. Dacă se întâmplă să-l întâlnești pe 
misteriosul domn Leroy Frank, să-i spui că-i transmit salutări. 
Mare păcat că toate astea au trebuit să se întâmple pe una 


VP - 94 


dintre proprietăţile lui. Nu ar fi cinstit ca cineva să insinueze în 
faţa presei că ar merita să cerceteze despre cine are dreptul de 
proprietate al acestui loc. Ar putea să-i amenințe anonimatul, 
să-l forțeze să iasă la lumină. 

— Eu doar îmi plătesc ratele la bancă, spuse Willie. Singura 
întrebare pe care o pun este: „Puteţi să-mi daţi o chitanță”? 

Agentul special Lewis ieși din birou. La drept vorbind, avea o 
expresie mult mai rece decât înainte și aproape că tremura de 
frustrare. Willie se abţinu să nu zâmbească. Arno avea efectul 
acesta asupra oamenilor. Să obţii răspunsuri de la el atunci când 
el nu voia să le dea era ca și cum ai fi încercat să faci un șarpe 
să stea în coadă. Bruce observă imediat nefericirea partenerei 
sale, dar nu făcu niciun comentariu în legătură cu asta. 

— Cum am mai spus, ne vom întoarce, îi repetă el lui Willie. 

— Vom fi aici, zise Willie. 

În timp ce agenţii plecau, Arno apăru lângă el. 

— Daaar știu că doamna aceea era încordată rău, spuse el. 
Mi-a plăcut, totuși. Am avut o discuţie plăcută. 

— Despre ce? 

— Etică. 

— Etică? 

— Da, știi tu. Etică. Părţile bune și părţile rele ale lucrurilor. 
Willie clătină din cap. 

— Du-te acasă, spuse. Din cauza ta mă doare mai tare capul. 
ÎI strigă pe Arno chiar în momentul în care omuleţul se pregătea 
să dispară în noapte. 

— Ai grijă ce spui la telefon, îi zise. 

Arno părea nedumerit. E 

— Tot ce spun eu la telefon este: „Incă nu este gata”, zise el, 
și: „Te va costa mai mult”. Crezi că cei de la FBI ar putea fi 
interesați? 

Willie se încruntă. Toţi erau niște comedianți. 

— Cine știe de ce sunt ei interesaţi, spuse el. Ai doar grijă ce 
spui. Să nu vorbeşti cu niciunul dintre reporterii de afară. Și 
arată-mi ceva respect, la naiba! Eu îţi dau salariul. 

— Da, da, spuse Arno, în timp ce închidea încetișor ușa după 
el. Am să-mi cumpăr un iaht cu banii mei săptămâna asta... 

e 

Louis telefonă imediat ce scăpară de cadavre. Era o chestiune 

de priorităţi. Își lăsă numele la operatoarea de serviciu, gândind 


VP - 95 


că vocea de la capătul firului suna la fel ca aceea a femeii care 
prelua toate apelurile pentru Leroy Frank. Poate că le înmulţeau 
undeva într-un incubator, ca pe pui. 

Primi răspunsul zece minute mai târziu. „Domnul De Angelis 
spunea că va fi disponibil la douăsprezece și douăzeci și șase, 
mâine, în jur de șapte”, îi spuse vocea indiferentă a femeii. 

Louis îi mulțumi și spuse că a înțeles perfect. In timp ce 
închidea telefonul, amintiri de la întâlnirile anterioare se 
îngrămădeau în mintea lui și aproape că zâmbi. De Angelis: ale 
îngerilor. Acum era un termen impropriu. 

a 

Puțin după ora șapte în seara următoare, Louis stătea la colțul 
străzii Lexington cu strada 84. Era deja întuneric. Trotuarele 
acestei ciudate mici prelungiri a străzii principale din oraș erau 
relativ liniștite, pentru că cele mai multe dintre firmele din 
această zonă, cu excepţia barurilor ciudate și a restaurantelor, 
erau deja închise. O ceaţă umedă coborâse peste Manhattan, 
prevestind ploaia și dând un aer fantasmagoric străzii, ca și cum 
o imagine fotografică fusese plasată peste panorama orașului. 
La stânga, reclama vintage de deasupra drogheriei lui Lascoff 
era încă luminată și, dacă cineva ar fi privit cu ochii pe jumătate 
închiși, ar fi putut să-și imagineze această parte a străzii 
Lexington așa cum arăta cu mai mult de jumătate de secol în 
urmă. 

Lexington Candy-Shop & Luncheonette era o rămășiță a 
acelor vremuri. De fapt, rădăcinile firmei erau încă și mai vechi: 
fusese înființată de bătrânul Soterios, în 1925 ca fabrică de 
ciocolată și băuturi carbogazoase, apoi afacerea fusese preluată 
de fiul său, Peter Philis, care a lăsat-o și el la rândul lui fiului său, 
actualul proprietar, John Philis, care încă mai stătea la casa de 
marcat și-i întâmpina pe clienţi spunându-le pe nume. Ferestrele 
magazinului erau pline de ediţii speciale de sticle Coca-Cola, 
alături de un set de trenuleţe de plastic, câteva poze ale 
celebrităților și o bâtă semnată de Rusty Staub, marele 
aruncător al echipei Mets. Fusese cunoscută ca „Soda Candy” 
pentru generaţii întregi de copii, căci asta era scris deasupra 
ușii, iar faţada sa rămăsese neschimbată de nu se știe când. 
Louis îi putea vedea pe doi dintre angajaţii în uniforme albe încă 
mișcându-se înăuntru, deși ușa de la intrare era acum închisă, 
pentru că Lexington Candy Shop & Luncheonette era deschis în 


VP - 96 


fiecare zi de la șapte dimineaţa la șapte seara, de luni până 
sâmbătă. Cu toate astea, reclama din plastic verde mat 
rămăsese afară în fața ușii, așteptând să fie băgată înăuntru pe 
timpul nopţii. Pe această reclamă scria numărul clădirii Soda 
Candy: 1226. 

Louis traversă strada și ciocăni în geam. Unul dintre bărbații 
care făceau curat se uită brusc în stânga lui, apoi ieși de după 
tejghea și-l lăsă pe Louis să intre, salutându-l doar cu un semn 
cu capul. Trase și încuie ușa înainte ca el și colegul lui să-și lase 
baltă treburile și apoi dispărură amândoi pe o altă ușă pe care 
scria „Accesul oprit cu excepţia personalului”. 

Locul era exact așa cum și-l amintea Louis, deși trecuseră 
mulți ani de când nu mai intrase acolo. Mai exista încă 
tejgheaua verde, suprafața ei purtând urmele vizibile a zeci de 
ani de farfurii și de cești fierbinţi, și scaunele verzi de plastic 
care se roteau complet în suportul lor de la bază, o sursă 
nesfârșită de amuzament pentru copii. În spatele tejghelei 
stăteau cele două cafetiere pe gaz și un automat verde de malt, 
Hamilton Beach din 1942, asortat cu automatul de pulbere de 
malt Borden, alături de un storcător de fructe din aceeași 
perioadă. 

Soda Candy era faimoasă pentru limonada sa făcută la 
comandă, lămâile fiind stoarse în timp ce priveai, apoi 
amestecate cu sirop de zahăr, această combinaţie fiind turnată 
apoi într-un pahar cu gheaţă sfărâmată. Două pahare cu acest 
fel de limonadă stăteau acum în faţa bărbatului care ocupa 
masa din colţ. Membrii personalului micșoraseră lumina lămpilor 
fluorescente înainte de a pleca, așa încât lui Louis i se păru că 
bătrânul care-l aștepta absorbise cumva toată lumina din 
încăpere, ca o gaură neagră cu formă umană, o falie în timp și 
spaţiu absorbind tot ce era în preajma lui, binele și răul, lumina 
și întunericul, alimentându-și existența cu prețul vieții tuturor 
celor care intrau în sfera lui de influență. 

Trecuseră câţiva ani de când Louis și bărbatul pe nume 
Gabriel nu se mai întâlniseră, dar doi bărbaţi ale căror vieţi 
fuseseră odată atât de strâns legate nu ar fi putut să rupă cu 
adevărat legătura dintre ei. Într-un fel, Gabriel fusese cel care-l 
crease pe Louis, care luase un băiat cu talente incontestabile și-l 
transformase într-un bărbat care putea fi folosit ca o armă. Lui 
Gabriel i se adresau odată cei care voiau să beneficieze de 


VP - 97 


serviciile lui Louis. El era punctul de contact, filtrul. Statutul său 
precis era vag. El era un intermediar, o persoană care facilita 
tranzacţiile. Mâinile lui nu erau pătate de sânge sau cel puţin nu 
în măsura în care să poată observa cineva. Louis avea încredere 
în el într-o mică măsură și nu se încredea în el într-o măsură mai 
mare. Erau prea multe lucruri necunoscute despre Gabriel, 
lucruri imposibil de aflat. Cu toate astea, Louis își dădea seama 
că simte pentru bătrânul său șef ceva asemănător cu 
afecțiunea. 

Acesta era mai mic decât își amintea Louis, de parcă se 
micșorase cu vârsta. Părul și barba lui erau foarte albe și părea 
că se pierde prin paltonul său mare și negru. Mâna sa dreaptă 
tremură puţin în timp ce apucă paharul și-l ridică la buze, iar 
puţină limonadă se scurse pe faţa de masă. 

— E cam frig pentru limonadă, spuse Louis. 

— Frigul nu mă deranjează, răspunse Gabriel. Și oricine poate 
găsi cafea oriunde, chiar dacă aici cafeaua e deosebit de bună. 
Bănuiesc că poate e așa de bună datorită filtrului de cafea pe 
gaz. Dar o limonadă bună, ei bine, asta e ceva mai rar întâlnit, și 
nimeni nu ar trebui să piardă ocazia de a o gusta atunci când 
este posibil. 

— Dacă spui tu, zise Louis, în timp ce se așeză încet pe 
scaunul din faţa bărbatului, atent să păstreze în raza sa vizuală 
atât ușa personalului de serviciu, cât și ușa de la intrarea în 
local, apoi puse în mijlocul mesei ziarul pe care-l ţinuse în mână. 

Nu atinse deloc masa. 

— Ştii că au filmat aici unele scene din filmul „Three Days of 
the Condor”? Cred că Redford stătea chiar pe locul pe care stai 
tu acum, în timp ce aștepta să filmeze. 

— Mi-ai mai spus asta și înainte, zise Louis. Cu mult timp în 
urmă. 

— Ti-am mai spus? se miră Gabriel. Părea dezamăgit. Mi se 
părea foarte potrivit să pomenesc despre asta, date fiind aceste 
împrejurări. Tuși. A trecut mult timp, zece ani sau mai mult încă, 
de când ţi-ai descoperit conștiința. 

— A fost întotdeauna acolo. Doar că eu nu i-am dat prea 
multă atenţie înainte. 

— Am știut că te pierd cu mult înainte ca drumurile noastre să 
se despartă. 

— Pentru că? 


VP - 98 


— Ai început să întrebi de ce. 

— A început să mi se pară relevant. 

— Relevanţa e relativă. În domeniul nostru de activitate, 
există cei care consideră întrebarea „De ce?” ca un preludiu la 
„Cât de adânc ţi-ar plăcea să fii îngropat?” și „Trandafiri sau 
crini?” 

— Dar tu nu ești unul dintre aceia? 

Gabriel ridică din umeri. 

— Nu aș spune asta. Doar că eu nu eram gata să te dau drept 
hrană câinilor. Totuși, am încercat să-ți mai ușurez situaţia 
înainte de a-ţi da voie să pleci liber. 

— Să-mi „dai voie?” N 

— Îngăduie unui om bătrân să spună cum vrea el. În definitiv, 
nu oricine trebuie să plece. 

— Nu mai rămăseseră mulți când am făcut-o. 

— Şi niciunul ca tine. 

Louis nu-i mulțumi pentru compliment. 

— Și, dacă pot spune astfel, busola mea în materie de morală 
era mai sigură decât considerai tu, zise Gabriel. 

— Nu sunt sigur că pot crede asta, să nu mi-o iei în nume de 
rău. 

— Nu-ţi face griji. Totuși, este adevărat. Am fost întotdeauna 
atent la ce sarcini ţi-am încredințat. Au fost momente când am 
păşit pe o gheață subțire, dar nu cred că am luat vreodată din 
proprie inițiativă vreo hotărâre greșită, cel puțin nu în privința 
ta. 

— lar eu îţi sunt recunoscător pentru asta. Cred, în schimb, că 
gheața s-a subțiat pe măsură ce trecea timpul. 

— Poate, recunoscu Gabriel, poate. Și ce s-a întâmplat 
noaptea trecută? Am înțeles că ai avut musafiri. 

Louis nu era surprins că Gabriel știa ce se întâmplase în 
clădirea unde locuia. Cel puţin, ar fi putut face cercetări după ce 
fusese primit apelul de la Louis, deși Louis bănuia că Gabriel știa 
ce se întâmplase chiar înainte ca telefonul să fie dat. Cineva 
trebuia să-i fi spus. Așa funcționau vechile metode și tocmai de 
aceea lipsa comentariilor în legătură cu moartea lui Billy Boy îl 
tulburase atât de mult. 

— A fost doar o treabă de amatori, spuse Louis. 

— Da. Totuși, cele întâmplate la atelierul auto au fost o 
surpriză. A fost ceva inutil și grosolan, numai dacă cineva nu 


VP - 99 


încerca să transmită un mesaj. Dacă-i așa, atunci de ce să atace 
și locuinţa voastră în același timp? 

— Nu știu, răspunse Louis. Și va mai apărea și-n ziare. Lui 
Willie nu-i va plăcea atâta publicitate. Nici mie nu-mi place. Va 
atrage atenţia. 

Gabriel alungă îngrijorarea lui Louis făcând cu mâna un semn 
a lehamite. 

— Ziarele nu scriu despre proprietarii clădirilor, poate despre 
cine moare în acele clădiri sau despre cine face sex acolo, și nu 
neapărat în această ordine. 

— Nu mă refeream la reporteri. 

Gabriel aruncă o privire pe geam, ca și cum aștepta ca niște 
agenţi de la stat să apară deodată din beznă. Păru parcă 
dezamăgit când asta nu se întâmplă. Louis era uimit de 
diferenţa dintre Gabriel cel de acum și cel de odinioară. El nu-i 
mai avea pe asasinii săi acum, pe Răzbunători, la care să 
apeleze, dar nici nu s-ar fi mulțumit cu o pensionare liniștită. 
Știa deja prea multe, dar întotdeauna își dorise să știe și mai 
mult. Poate că nu mai trimitea ucigași să facă treburile murdare 
pentru alţii, dar rămăsese o parte din lumea aceea. Discret, 
Louis atinse ziarul cu mâna. Înăuntru era lumânarea aplatizată 
cu amprentele bărbatului rănit și copii ale pozelor făcute cu 
celularul lui Arno și, de asemenea, amprentele celor doi oameni 
care muriseră lângă clădirea de apartamente. 

— Ti-am adus niște articole care mi-au reţinut atenţia. Aș vrea 
să arunci și tu o privire asupra lor. 

— Sunt sigur că și poliţia le va vedea. 

— Poate, tu poţi să o faci mai repede. O favoare din partea 
prietenilor tăi. 

— Nu sunt ei genul care să facă favoruri fără să ceară ceva în 
schimb. 

— Atunci ar trebui să le rămâi dator pentru că mai am o 
favoare să-ţi cer. 

— Spune. 

— Doi agenţi federali și-au tot băgat nasul în treburile lui 
Willie. Au pus întrebări despre Leroy Frank. 

— Nu am auzit nimic despre vreo investigaţie. S-ar putea ca ei 
să fi găsit un fir în altă parte și ceva să fi ieșit la suprafaţă. Și 
mai mult, au devenit mai stăruitori în ultimii ani. Era o vreme 
când terorismul era folositor pentru afaceri. Acum totul a 


VP - 100 


devenit foarte complicat: e de ajuns cel mai mic indiciu despre 
vreo plată suspectă și sunt puse tot felul de întrebări, chiar 
cuiva atât de nevinovat în astfel de chestiuni ca Leroy Frank. 

— Ei bine, ar putea fi incomod pentru o mulțime de oameni 
dacă ar tot continua să tragă sfori. _ 

— Sunt sigur că se poate face ceva, spuse Gabriel. Intre timp, 
mai urgentă este chestiunea în discuţie: cine a făcut asta și cum 
putem fi siguri că nu se va mai întâmpla? 

— „Noi?” 

— Simt o anume responsabilitate pentru binele tău, chiar 
dacă a trecut atâta timp. De asemenea, într-un fel problemele 
tale sunt și ale mele, mai ales dacă acestea sunt în legătură cu 
ceva ce s-a întâmplat sub supravegherea mea, ca în acest caz. 
Ar putea, desigur, să fie în legătură cu alte activităţi de-ale tale. 
Prietenul tău Parker are felul său de a-și face dușmani 
interesanti. 

Willie a spus că tipul nu l-a menționat deloc pe Parker. A fost 
vorba despre mine. 

— Bine. 

— Bine? 

— Asta restrânge cercul suspecților. Nu am auzit nimic în 
legătură cu vreun preț pus pe capul tău și, cum spui și tu, asta a 
fost o treabă de amatori. Oricine ar pune un preț pe capul tău s- 
ar asigura să angajeze persoane mai competente. Dacă aș fi în 
locul tău, m-aș simţi mai degrabă ofensat că cineva ar putea 
crede că m-ar putea elimina într-un mod atât de stângaci. 

— Da, sunt complet întors pe dos. Dacă tot veni vorba despre 
asta, sper că ai trimis flori pentru Billy Boy. 

Gabriel încuviință din cap cu compătimire. 

— Nu a fost ceva foarte surprinzător. Boala lui era destul de 
avansată. Era nevoie de o operație urgentă. A apărut cineva 
care și-a asumat răspunderea să încerce. 

— Sunt sigur că ar fi vrut și o a doua opinie. 

— A primit cel mai bun tratament care exista. Sfârșitul i-a fost 
destul de rapid. 

— Chiar binecuvântat. 

Fața lui Gabriel se crispă de neliniște. 

— Ar fi trebuit să fiu informat, spuse Louis. 

— Ce-ai auzit? 

— Zvonuri, atâta tot. 


VP - 101 


— A trecut mult timp de când nu l-a mai întâlnit nimeni. Se 
spunea că a murit. 

— Visuri deșarte. 

— El te sperie? întrebă Gabriel cu viclenie, reluându-și 
expresia calmă. 

— Am oare motive să mă tem? 

— Niciunul cu care să fiu la curent. Dar în cazul domnului la 
care te referi, nu aș ţine secretă o astfel de informaţie. A 
dispărut de multă vreme, dar voi doi aveţi într-adevăr un trecut. 
Dacă s-a întors într-adevăr, s-ar putea să aibă chef să-și 
reînnoiască vechile cunoștințe. 

— Nu e ceva foarte liniștitor pentru mine. Poate nici pentru 
tine. 

— Eu sunt un om bătrân. 

— A mai ucis oameni bătrâni înainte. 

— Eu sunt altfel. 

Louis încuviinţă. 

— Totuși, tu și partenerul tău v-aţi descurcat destul de bine cu 
problemele de ieri. Îmi imaginez că reprezinţi pentru el o 
adevărată provocare, chiar și după atâţia ani. Ce ai făcut cu 
gunoiul? 

— A fost dus de acolo. La groapa de gunoi. 

— Și bătrâna doamnă? 

— l-am cumpărat un tort de ciocolată. 

— De-ar fi toţi atât de ușor de calmat! Cum sunt prietenii 
voștri de la atelierul auto? 

— Zdruncinaţi. Le-am spus să închidă pentru câteva zile. 
Acum stau la un hotel. 

Gabriel își termină limonada și, în timp ce stătea jos, ridică de 
pe masă ziarul și-l strecură în buzunarul hainei sale. 

— Ar trebui să am ceva pentru tine într-o zi sau două, spuse 
el. 

— Ti-aş fi recunoscător. 

— Ei, nu e bine să se tot întâmple astfel de lucruri. Ne face să 
părem cu toţii niște răi. 

— Și nu putem permite să se întâmple asta. 

— Nu, într-adevăr. Mergi cu bine! 

Și cu aceste cuvinte, Gabriel dispăru. 


VP - 102 


7. 


Două dimineţi mai târziu, Gabriel avea o altă întâlnire, de 
data asta în Central Park. Cerul era senin și albastru, fără nicio 
urmă de nori după negura din zilele trecute și era o prospețime 
în aer, o puritate, ca și cum, pentru oricât de scurtă vreme, o 
parte din gazele și mizeria orașului ar fi fost curățate în chip 
miraculos în timpul nopţii. Era o zi din copilărie, dar, pe măsură 
ce îmbătrânea, Gabriel se lupta tot mai mult să-și amintească 
de vremea tinereţii sale. Singurele amintiri care-i mai 
rămăseseră vii în minte păreau să fie legate de altă persoană, 
una care nu avea aproape nicio legătură cu el, deși îi era vag 
cunoscută. Senzaţia era asemănătoare cu cea pe care o avea 
cineva urmărind un film vechi și își amintea deodată că, da, mai 
văzuse acest film înainte și însemnase ceva pentru el odată. 

Ura faptul că îmbătrânea. Ura să fie bătrân. Faptul că-l văzuse 
pe Louis îi amintise de tot ce fusese el odată, de puterea, de 
influența pe care o avusese. Totuși, încă îi mai rămăsese puţin 
din ea. Nu-i mai avea pe Răzbunători în spatele ori la cheremul 
său, dispuși să îndeplinească pentru bani cererile lui sau ale 
altora, dar încă i se datorau servicii în schimbul unor favoruri 
îndeplinite, unor secrete păstrate, unor probleme îngropate și 
unor vieţi care luaseră sfârșit. Gabriel își depozitase secretele 
departe, cu grijă, pentru că știa că propria viaţă depindea de 
acestea. Ele erau siguranţa lui și constituiau un mijloc de plată 
la care putea să recurgă la nevoie. 

Un bărbat mai tânăr i se alătură lui Gabriel, potrivindu-și într-o 
doară pasul după al său. Era mai înalt decât Gabriel cu un cap, 
dar Gabriel îl depășea cu aproape treizeci de ani de experienţă 
deseori amară pe însoţitorul lui. Numele lui de cod era Mercur, 
după zeul spionilor și al fantomelor, dar Gabriel îl cunoștea sub 
numele de Milton. Bănuia că acesta ar putea fi numele lui 
adevărat, cu toate că, deși era un om educat, cunoștințele lui 
Milton nu păreau a se extinde în domeniul literaturii, și o aluzie 
la Paradise Lost” făcută de Gabriel mai demult nu avusese ca 
rezultat decât o privire inexpresivă. Pe de altă parte, nimeni nu 
putea ști adevărul atunci când era vorba despre agenți, și mai 
ales în cazul celor de talia lui Milton. Dacă cineva i-ar fi arătat lui 


4 john Milton, poet englez, autorul poemului Paradisul pierdut (Paradise Lost) (n.tr.). 
VP - 103 


Milton dovezi clare ale propriilor sale preferințe sexuale, 
sustinute de fotografii, ilustraţii și chiar foști parteneri, toate 
acestea ar fi avut același rezultat: o privire inexpresivă. 
Inexpresiv. Era un cuvânt potrivit în acest caz. Tot ce era legat 
de Milton sugera un bărbat care fusese creat într-un laborator 
cu scopul de a nu atrage în niciun fel atenţia asupra sa: înălțime 
medie, înfățișare obișnuită, păr obișnuit, îmbrăcăminte 
obișnuită. Nu avea absolut nimic ieșit din comun. De fapt, era 
atât de comun încât ochiul avea tendinţa să treacă repede peste 
el, abia înregistrându-i prezenţa, uitând apoi instantaneu ce 
văzuse. Cineva ar fi trebuit să fie o persoană extraordinară ca să 
treacă prin viaţă atât de neobservată. 

Milton și Gabriel se plimbau pe malul lacului mergând încet, 
destul de încet ca să permită celor care făceau jogging să-i 
depășească, dar destul de alert ca să nu poată fi urmăriţi fără să 
bage de seamă. Milton purta un palton cenușiu de lână și un 
fular gri, iar pantofii săi negri luceau în lumina soarelui. Lângă 
el, Gabriel, cu părul său alb ițindu-se de sub căciula de lână, 
arăta ca un vagabond genial. După câteva minute, Milton vorbi. 

— Mă bucur să te revăd, spuse el. 

Tonul său era tot atât de obișnuit ca de altfel tot ceea ce-l 
reprezenta, astfel că nici Gabriel, care-l cunoștea de mulţi ani, 
nu ar fi putut spune dacă vorbea serios sau nu. Hotăriî că 
sentimentul ar fi putut fi adevărat. Din câte își amintea, nu era 
ceva ce Milton spunea prea des. 

— Și eu, minţi Gabriel, iar Milton zâmbi, orice ofensă cauzată 
de minciună fiind depășită de bucuria sa de a o fi sesizat. 

Milton, se gândea Gabriel, era genul de bărbat care se simţea 
în largul lui când era dezamăgit de lume, trăind, prin urmare, 
conform așteptărilor sale. 

— Nu mă aşteptam să vii chiar tu în persoană. Este grozav că 
avem ocazia să ne întâlnim zilele astea. Drumurile noastre nu se 
mai întâlnesc așa ca altă dată. 

— Sunt un om bătrân, spuse Gabriel și vorbele acestea îi 
amintiră în ce context le mai folosise cu câteva zile înainte. 

Se întrebă dacă fusese corect atunci, dacă vârsta sa și 
statutul său anterior ar fi putut fi de ajuns ca să-l protejeze de 
ferocitatea lui Bliss. Gândul îl tulbură. El era răspunzător într-o 
oarecare măsură de ce i se făcuse lui Bliss, deși Bliss ar fi fost 
prea puţin surprins că trebuia să dea socoteală pentru faptele 


VP - 104 


sale, dar dușmănia dintre Bliss și Louis era de o natură mult mai 
profundă, mai personală. Nu, dacă Bliss se întorsese, Gabriel nu 
avea să fie în vizorul său. 

— Nu chiar atât de bătrân, spuse Milton, iar acum era rândul 
lui să mintă. 

— Destul de bătrân ca să pot vedea lumina de la capătul 
tunelului, spuse Gabriel. Oricum, e o lume nouă cu reguli noi 
acum. Îmi vine tot mai greu să-mi dau seama unde este locul 
meu în această lume. 

— Regulile au rămas încă neschimbate, spuse Milton. Doar că 
sunt mai puţine acum. 

— Pari aproape nostalgic. 

— Poate că sunt. Duc lipsa afacerilor care se desfășurau pe 
picior de egalitate, cu cei care gândesc la fel ca mine. Nu-i mai 
înțeleg pe dușmanii noștri. Scopul lor e prea vag. Nici măcar ei 
nu știu ce vor. Nu au nicio ideologie. Au doar convingeri. 

— Oamenilor le place să lupte pentru religia lor, spuse 
Gabriel. E un lucru suficient de irațional încât să li se pară 
important. 

Milton nu răspunse. Gabriel bănuia că Milton era un 
credincios. Nu un evreu. Poate catolic, deși nu avea destulă 
imaginaţie ca să fie un bun catolic. Nu, Milton era probabil un 
protestant de culoare nedefinită, un membru al vreunei 
congregaţii deosebit de anoste care iubea băncile dure și 
predicile lungi. Imaginea lui Milton în biserică îl făcu pe Gabriel a 
se gândi cum ar putea arăta doamna Milton, dacă într-adevăr ar 
exista o asemenea persoană. Milton nu purta verighetă, dar asta 
nu însemna nimic. Era caracteristic pentru acest gen de bărbați 
să divulge cât de puţin posibil. Pornind de la un lucru atât de 
simplu ca o verighetă, ai fi putut să-ţi imaginezi o întreagă 
existență. Gabriel și-o imagina pe nevasta lui Milton ca pe o 
femeie ștearsă, la fel de rigidă și de încăpăţțânată ca și religia ei, 
genul care ar scuipa cuvântul „dragoste”. 

— Așadar, ai luat legătura cu oaia noastră rătăcită, spuse 
Milton, schimbând subiectul. 

— Părea că e bine. 

— Cu excepţia faptului că cineva se pare că încercă să-l 
omoare. 

— Cu această excepţie. Poliţia nu a obținut niciun rezultat cu 
privire la primul set de amprente, spuse Milton. Nici noi nu am 


VP - 105 


găsit nimic. O lumânare: asta a fost chiar ingenios. Pistolul găsit 
în garaj era, de asemenea, curat, conform rapoartelor poliţiei. 
Nu mai fusese folosit înainte. 

— Asta e surprinzător. 

— De ce? 

— Erau niște amatori. Amatorii au tendinţa să facă mici 
greșeli înainte de a face greșeli mari. 

— Câteodată. Probabil că acești domni au pornit cu capul 
înainte și au mers direct de la zero la minus unu. 

Gabriel clătină din cap. Nu se potrivea. Lăsă gândul acesta 
deoparte, să fiarbă la foc mic precum o oală pe sobă. 

— Cu toate acestea, am avut mai mult noroc cu unul din 
celelalte seturi de amprente. Curios că posesorii acestor 
amprente s-au ridicat tocmai acum la suprafaţă. 

— Groapa de gunoi, spuse Gabriel. E dificil să te ridici la 
suprafaţă când ești sub vreo nouă metri de pământ. 

— Intr-adevăr. Amprentele erau ale unui bărbat pe nume 
Mark Van Der Saar. Un nume neobișnuit. Olandez. Nu sunt mulți 
Van Der Saars în această parte a lumii. Acest Van Der Saar a 
făcut trei ani pușcărie în nord, la Gouverneur Corectional 
Facility, pentru posesie ilegală de arme. 

— De acolo era? 

— Massena. Destul de aproape. 

— Angajatori? 

— Suntem în cursul cercetărilor. Unul dintre complicii săi 
cunoscuţi este sau a fost, mai bine spus, dat fiind recentul statut 
de decedat dobândit de domnul Van Der Saar, un individ pe 
nume Kyle Benton. Benton a făcut patru ani la Ogdensburg 
Corectional Facility, după cum se nimerește tot pentru posesie 
ilegală de arme. Şi Ogdensburg este tot în nordul statului, în caz 
că nu știai. 

— Mulţumesc pentru lecţia de geografie. Continuă, te rog! 

— Benton lucrează pentru Arthur Leehagen. 

Ritmul pașilor lui Gabriel se schimbă pentru moment, ezitant, 
apoi reveni la normal. 

— Un nume din trecut, spuse el. Asta-i tot ce ai? 

— Până acum. Am crezut că vei fi impresionat: în orice caz, e 
mai mult decât aveai tu înainte să mă întâlnești. 

Continuară să meargă în tăcere, în timp ce Gabriel se gândea 
la ce aflase. Muta de colo-colo piesele de puzzle din mintea lui. 


VP - 106 


Louis. Arthur Leehagen. Billy Boy. Trecuse atâta timp de atunci, 
iar el simţea un ușor val de satisfacţie în timp ce potrivea 
piesele împreună, stabilind legăturile. 

— Cunoști doi agenţi FBI pe nume Bruce și Lewis? întrebă el, 
odată ce fu mulțumit cu concluziile la care ajunsese. Milton 
aruncase o privire la ceas, un semn clar că întâlnirea lor era pe 
punctul de a se sfârși. 

— Ar trebui? 

— Făceau cercetări despre afacerile prietenului nostru comun. 

— Nu sunt sigur că „prieten” este cuvântul pe care l-aș folosi 
în cazul acesta. 

— A fost destul de prietenos ca să-și ţină gura mulți ani de 
zile. Aș crede că acesta este un comportament mult mai amical 
decât cel cu care erai tu obișnuit. 

Milton nu-l contrazise, iar Gabriel înţelese că a marcat un 
punct. 

— Ce fel de interes își manifestă cei doi? 

— Par să facă săpături în investiţiile lui imobiliare. 

Milton își scoase din buzunar o mână înmănușată și o flutură 
prin aer batjocoritor. 

— Totul e în legătură cu chestia asta - rahatul ăsta de la 11 
septembrie“!, spuse el. Gabriel fu șocat să-l audă înjurând. 
Milton dădea rar dovadă de o asemenea profunzime a 
sentimentelor. Au fost instruiți să ia urma documentelor: 
investiții în afaceri neobișnuite, tranzacții financiare dubioase, 
deținere de proprietăţi și firme de transport care nu-și justifică 
veniturile. Acestea sunt blestemele vieților noastre. 

— El nu e un terorist. 

— Cei mai mulţi nu sunt, dar pe traiectorie informaţiile 
folositoare sunt câteodată dezgropate și urmărite până la capăt. 
Probabil că informaţiile au trecut mai departe până la acești 
agenţi, iar acum sunt curioși. 

— Sunt mai mult decât curioși. Par să știe ceva despre 
trecutul și relațiile lui. 

— Nu e tocmai un secret de stat. 

— Oh, nu în întregime, spuse Gabriel. 

Cei doi bărbaţi se opriră, cu ochii pe jumătate închiși din 
cauza soarelui orbitor, respiraţia lor pierzându-se în aerul uscat. 


1 Atentatul din 11 septembrie 2001 care a dus la dărâmarea turnurilor gemene din 
New York și la moartea a peste 3.000 de oameni (n.tr.). 


VP - 107 


— El are o reputaţie, spuse Milton. A continuat să fie într-o 
companie proastă, dacă un astfel de lucru ar fi omenește posibil, 
dat fiind caracterul său. 

— Bănuiesc că te referi la detectivul particular. 

— Parker. lar eu cred că este un fost detectiv. Licenţa i-a fost 
anulată. 

Poate că a găsit unele metode mai pașnice de a-și ocupa 
timpul. 

— Mă îndoiesc. Din puţinele lucruri pe care le știu despre el, 
se hrănește cu necazuri. 

— Și totuși, dacă nu l-aș fi cunoscut mai bine, aș fi putut chiar 
să spun că Louis aproape că-l plăcea. 

— İl plăcea destul ca să ucidă pentru el. Dacă el a atras 
atenţia, atunci și-a făcut-o cu mâna lui. Singura întrebare este 
de ce a durat atâta până ce FBl-ul a venit să bată la ușa lui. 

— De acord cu toate astea, spuse Gabriel, dar sunt multe 
lucruri necunoscute în legătură cu el, tot atât de multe cât și 
cele cunoscute, iar eu sunt sigur că ai prefera ca lucrurile să 
rămână așa cum sunt. 

— Sper că asta nu-i o ameninţare. 

Gabriel își puse o mână pe braţul bărbatului mai tânăr, 
bătându-l ușor pe mâneca paltonului. 

— Mă cunoști prea bine ca să crezi asta, spuse el. Ce vreau eu 
să spun este că orice investigaţie se va lovi până la urmă de un 
zid de cărămidă, un zid construit de tine și de colegii tăi. Dar 
astfel de bariere nu sunt de netrecut, iar întrebările potrivite 
puse în locurile potrivite ar putea avea ca rezultat informaţii 
care ar fi supărătoare pentru ambele tabere. 

— Am putea oricând să scăpăm de el, zise Milton. 

Spusese asta cu un zâmbet pe faţă, dar remarca atrase totuși 
o privire atentă a lui Gabriel. 

— Dacă ai fi avut de gând să faci asta, ai fi făcut-o de mult, 
spuse Gabriel. Și m-ai fi aranjat și pe mine? 

Milton începu din nou să meargă, Gabriel potrivindu-și pasul 
după el. 

— Cu părere de rău, spuse Milton. 

— Intr-un fel, asta mi se pare aproape încurajator, spuse 
Gabriel. 

— Ce vrei să fac? întrebă Milton. 

— Cheamă-ţi câinii înapoi. 


VP - 108 


— Crezi că-i așa de ușor? FBl-ului nu-i pasă prea mult de alte 
organizaţii care se amestecă în afacerile lor. 

— Credeam că sunteţi toţi de aceeași parte a baricadei. 

— Suntem: de partea noastră. Cu toate acestea, am să 
vorbesc cu câteva persoane și am să văd ce pot face. 

— Ți-aș fi foarte recunoscător. În definitiv, ai proteja un lucru 
valoros. 

— Un lucru valoros pe vremuri, îl corectă Milton, numai dacă, 
desigur, nu e din nou pe piaţă pentru vreo acţiune. 

— Din păcate, se pare că a ales un alt drum. 

— E mare păcat. Era bun. Unul dintre cei mai buni. 

— Ceea ce-mi amintește ceva, spuse Gabriel, ca și cum abia 
atunci îi venise acea idee și nu era ceva care-i chinuia mintea de 
când auzise de moartea lui Billy Boy. Ce știi despre Bliss? 

— Știu doar despre whisky-ul Laphroaig și despre o ţigară 
bună, spuse Milton. Sau nu la asta te refereai? 

— Nu chiar. 

— Am pierdut orice legătură cu el cu mulți ani în urmă. Ca să 
încep cu începutul, nu a fost niciodată pe lista noastră cu 
felicitări de Crăciun. Mi se părea dezagreabil. Nu am vărsat nici 
măcar o lacrimă atunci când a căzut în dizgrație. 

— Dar l-ai folosit. 

— O dată sau de două ori și întotdeauna prin tine. Am învățat 
să-mi ţin respiraţia și m-am spălat pe mâini după aceea. După 
câte am înţeles, tu și cu „prietenul” tău aţi reușit să puneţi 
capăt carierei sale. 

— Succesul nostru a fost moderat, spuse Gabriel. 

— Moderat. Ar fi trebuit să folosiți mai mult explozibil. 

— Noi voiam să-l omorâm doar pe el, nu jumătate din oamenii 
care s-ar fi putut afla prin apropiere atunci când s-ar fi 
întâmplat. 

— În anumite cercuri, atâta umanitate ar putea fi considerată 
un semn de slăbiciune. 

— lată și de ce mi-am dedicat atâta timp și energie să reduc 
mărimea unor astfel de cercuri. Așa cum cred că ai făcut și tu, 
de altfel. 

Milton înclină capul într-un gest de aprobare modestă. 

— Cu toate acestea, există indicii că Bliss a apărut din nou pe 
radar. 


VP - 109 


— Adevărat? Pentru prima dată, Milton îl privi pe Gabriel drept 
în faţă. Mă întreb de ce. 

Gabriel învățase să citească mimica feţelor și tonuri ale vocii, 
să cântărească vorbele rostite și gesturile făcute, să priceapă 
cele mai ușoare inflexiuni ale vocii care ar fi putut dovedi 
contrariul celor spuse. În timp ce-l asculta pe Milton vorbind, era 
sigur că celălalt nu-i spusese tot ce știa despre ce se 
întâmplase. 

— Poate dacă mai auzi ceva despre asta ai să fii dispus să-mi 
dai și mie un telefon. 

— Poate, spuse Milton. 

Gabriel întinse mâna. Milton i-o luă, iar în timp ce își 
strângeau mâinile, Gabriel îi strecură cu dibăcie acestuia o 
bucăţică de hârtie sub manșeta cămâășii. 

— Un mic semn de recunoștință, spuse Gabriel. Un container 
pe care ar fi imprudent să-l lași să plece din șantierul în cauză. 

Milton încuviință din cap în semn de mulțumire. 

— Când ai să te mai vezi cu oaia rătăcită, transmite-i 
salutările mele. 

— Te asigur că voi face asta. Știu că are numai gânduri bune 
despre tine. 

Milton făcu o grimasă. 

— Ştii, spuse, nu găsesc deloc încurajator acest lucru. 

e 

Gabriel îl contactă pe Louis mai târziu în seara aceea, din nou 
prin serviciul respectiv de telefonie. Ei vorbiră doar câteva 
minute într-un taxi care-l ducea pe Gabriel pe Broadway, la 
Performance Space. Șoferul era absorbit într-o lungă și animată 
conversaţie telefonică purtată în întregime în limba urdu. 
Gabriel se amuzase puţin mai devreme pe traseu încercând să 
urmărească cele spuse. 

— Am primit un telefon, spuse Gabriel. Era din partea unui 
domn care lucrează pentru Nicholas Hoyle. 

— Hoyle? Milionarul? 

— Milionar, pustnic, ceva de genul ăsta. 

— Și ce a spus? 

— Se pare că domnul Hoyle ar vrea să te întâlnească. El 
spune că are informaţii care ţi-ar putea folosi, informații legate 
de evenimentele recente. 

— Pe teren neutru? 


VP - 110 


Gabriel se foi pe banchetă. 

— Nu, Hoyle nu-și părăsește niciodată apartamentul său 
penthouse. El este, după cum se spune, un tip mai ciudat. Va 
trebui să te duci la el. 

— Nu așa se procedează de obicei, spuse Louis. 

— Te-a abordat prin intermediul meu. Așa se procedează. E 
conștient de orice consecință care ar putea surveni dacă el nu 
ar ţine cont de politețurile obișnuite. 

— El ar fi putut să-i trimită pe indivizii aceia ca să mă scoată 
din cursă. 

— Dacă asta ar fi intenţionat într-adevăr, ar fi putut foarte 
bine să angajeze ajutoare mai talentate și să termine treaba 
atunci și acolo. Oricum, nu are niciun motiv să facă vreo mișcare 
împotriva ta, cel puţin niciuna de care să știu, asta doar dacă nu 
l-ai supărat cu ceva în decursul unor activităţi de-ale tale ceva 
mai recente. 

Ridică întrebător o sprânceană uitându-se la Louis. 

— Nu-mi amintesc, zise Louis. 

— Pe de altă parte, spuse Gabriel, nu-mi pot imagina că tu și 
prietenul tău din Maine lăsaţi totul în dezordine. Cancerul oferă 
o rată a mortalităţii mai mică în comparaţie cu voi. Dat fiind 
acest fapt, îmi imaginez că Hoyle are în minte un aranjament 
reciproc avantajos. Alegerea este totuși a ta. Eu doar îţi transmit 
mesajul său. 

— Ce ai face în locul meu? 

— Aș vorbi cu el. Până acum nu am reușit să aflăm nimic 
despre bărbaţii implicaţi sau cine a fost în spatele lor. 

Gabriel îl săgetă cu privirea pe Louis. Acesta nu băgase de 
seamă minciuna. Asta era bine. Gabriel aștepta să audă de la 
Louis ce avea de spus Hoyle. Deocamdată, el începuse a face 
cercetări despre Arthur Leehagen. Nu era încă pregătit să-i 
împărtășească lui Louis ce aflase de Milton. In toate acţiunile 
sale, Gabriel se proteja în primul și-n primul rând pe sine. In 
ciuda oricărei afecțiuni pe care ar mai fi putut-o avea pentru 
Louis, l-ar fi dat pe acesta ca hrană câinilor sălbatici înainte să-și 
riște pielea. 

— Așadar, ei erau amatori, dar șeful lor nu? Tot nu are niciun 
sens, numai dacă nu ne întoarcem la varianta în care cineva 
vrea să atragă atenţia asupra mea. 


VP - 111 


— Nu ești atât de greu de găsit cum ţi-ar plăcea ţie să crezi, 
cum au dovedit și cele mai recente evenimente. Ne scapă ceva 
aici, iar Hoyle poate fi cel care să ne lămurească. Nu face zilnic 
invitaţii la locuinţa sa. În alte împrejurări, ar putea fi considerată 
o adevărată onoare. 

Louis urmărea pe geam imagini ale orașului. Totul - taxiul, 
oamenii, luminile - părea că se mișcă prea repede. Louis era un 
bărbat căruia îi plăcea să deţină controlul, dar acel control 
fusese cedat celorlalţi: lui Gabriel, persoanelor de legătură 
nevăzute, iar acum lui Nicholas Hoyle. 

— Foarte bine, poţi să pregătești totul. 

— Așa voi face. Va trebui să mergi neînarmat. Hoyle nu lasă 
pe nimeni cu arme în apartamentul său. 

— Din ce în ce mai bine. 

— Sunt sigur că poţi să te descurci cu orice s-ar putea ivi. 
Fiindcă veni vorba, am discutat problema federalilor cu cei 
potenţial interesaţi. Cred că, spre satisfacția ta, problema va fi 
rezolvată. 

— Și cine ar putea fi acele părți interesate? 

— Oh, tu știi mai bine, nu mai este nevoie să întrebi. Acum, 
dacă ai vrea să mă lași chiar aici, o să-mi văd mai departe de 
drum. Și plătește, te rog, taxiul. Măcar atât să faci pentru mine 
după tot ce am făcut eu pentru tine. 

* 


Bliss se îndrepta cu maşina spre nord, o figură anonimă pe o 
autostradă anonimă, doar o altă pereche de faruri arzând albe în 
întuneric. În curând, avea să părăsească drumul și să găsească 
un loc unde să se odihnească peste noapte. Să se odihnească, 
nu să doarmă. Nu mai dormise așa cum trebuie mulţi ani la 
rând, și trăia în permanentă suferinţă. Își dorea să se cufunde 
într-o liniștită uitare mai mult decât aproape orice pe lume, dar 
învățase să supravieţuiască cu câteva ore de somn declanșate 
de epuizarea care îi biruia până la urmă chinurile persistente. 
Tratamentul rănilor sale și eforturile de a rămâne înaintea 
urmăritorilor săi îl epuizaseră nu numai fizic, ci și financiar. 
Fusese forțat să iasă din nou la suprafaţă, dar își alesese șeful 
cu mare grijă. În Leehagen găsise persoana care-i putea 
satisface atât necesităţile financiare, cât și cele personale. 

Sticluţa cu sângele lui Billy Boy se afla într-o cutie căptușită 
pe fundul micului geamantan al lui Bliss. Leehagen voise ca Billy 


VP - 112 


Boy să fie ucis pe pământul lui, dar Bliss refuzase. Era prea 
periculos. Dar, din momentul în care lăsase cuțitul din mână și 
văzuse privirea plină de înţelegere de pe faţa lui Billy Boy 
înainte de a muri, Bliss știu că talentele sale erau încă intacte. 
Asta îi dădea încredere pentru ce urma să se întâmple. 

In acea noapte, așa cum stătea întins în patul lui într-o 
cameră de motel modestă și curată, fredonând încetișor, se 
gândea la Louis cu patima unui iubit plecat la drum pentru a-și 
întâlni logodnica. 


8. 


Sediul central al firmei Hoyle Enterprises se afla la câteva 
blocuri de Naţiunile Unite, astfel că străzile din zonă erau un 
turn Babel al plăcuțelor diplomatice de înmatriculare, creând 
relaţii stânjenitoare între înverșunaţi dușmani internaţionali, 
nevoiți acum să împartă cele mai bune locuri de parcare. 
Clădirea lui Hoyle nu avea nimic ieșit din comun: era chiar mai 
veche și mai mică decât majoritatea turnurilor vecine și se afla 
la limita de est a unei zone publice care se extindea parțial în 
vecinătatea clădirilor din nord, sud și vest, creând o limită 
naturală între Hoyle și edificiile care-l înconjurau. 

La douăzeci și patru de ore de la întâlnirea cu Gabriel, Louis și 
Angel făcuseră rost de planurile clădirii lui Hoyle, iar Angel, 
ajutat de un Willie Brew plictisit și de un Arno ceva mai puţin 
plictisit, o supraveghease o zi întreagă. Era o măsură de 
precauţie, un efort de a se pune la curent cu pulsul 
evenimentelor din clădire, cu modul în care se făceau livrările, 
când se schimbau turele paznicilor și când luau pauzele pentru 
masa de prânz. Nu durase destul de mult pentru a face o 
evaluare precisă a riscurilor la care se expuneau intrând, dar era 
mai bine decât nimic. 

De fapt, lui Willie i se părea mai rău decât să nu facă nimic. Ar 
fi putut să nu facă nimic în apartamentul său destul de 
confortabil, în loc să facă ceva care nu-i plăcea, departe de orice 
fel de confort. Arno își petrecuse cea mai mare parte din timpul 
supravegherii lor citind, ceea ce i se părea lui Willie că anula de 
la bun început succesul acțiunii de supraveghere a clădirii, dar 


VP-113 


Willie presupuse mai apoi că Arno își omora și el timpul. Louis 
nu era încă de acord ca ei să se întoarcă la atelier, ceea ce 
însemna că Willie ar fi putut ori să stea în apartamentul său 
uitându-se la televizor la ceva care nu l-ar fi interesat, ori să 
stea într-o mașină și să se uite la o clădire care nu-l interesa nici 
atât. Eforturile lor avuseseră totuși drept consecinţă un lucru 
bun: Willie hotărâse că, cu sau fără acordul lui Louis, el și Arno 
urmau să se întoarcă la lucru în cel mai scurt timp. Chiar dacă 
trecuseră doar două zile de când hoinărea încoace și-n colo, 
Willie parcă simţea că moare pe dinăuntru. 

Apartamentul lui Hoyle ocupa ultimele trei etaje ale clădirii. 
Restul imobilului fusese destinat birourilor sale. În timp ce 
companiile deţinute de Hoyle aveau ca domenii de activitate 
mineritul, imobiliarele, asigurările și cercetările farmaceutice, pe 
lângă multe alte investiții, inima vie a tuturor activităţilor sale se 
afla în spatele modestei fațade a birourilor din Manhattan. 
Aceasta era compania-mamă, iar sediul ei era tot în această 
clădire în care era concentrată toată puterea. Un mic, dar 
constant flux de oameni se mișca intrând sau ieșind din holul 
clădirii pe tot parcursul zilei, fluxul maxim fiind între 
douăsprezece și paisprezece și se transforma aproape în 
întregime într-un trafic cu sens unic după ora șaptesprezece. 
Angel nu remarcase nimic deranjant în timpul supravegherii, și 
nici Willie sau Arno. Nu erau nici bărbaţi care să ducă 
echipamente RPG pe care să le instaleze în spatele stâlpilor, și 
nu putuse vedea nici urmă de artilerie grea ascunsă printre 
ghivecele cu plante. 

Pe de altă parte, așa cum remarcase Gabriel, Hoyle se 
apropiase de Louis prin filiera obișnuită, o ciudată noţiune a 
„vechii lumi” în această epocă modernă, și una a cărei influenţă 
se baza pe reputaţia lui Gabriel și pe favorurile pe care i le 
datorau alţii. Dacă s-ar fi încălcat protocolul, Hoyle știa care ar fi 
fost consecinţele. Prin urmare, în ceea ce-l privea pe Gabriel, 
Louis nu avea niciun motiv să fie ceva mai precaut decât era de 
obicei, ceea ce însemna că, dimpotrivă, Louis și Angel erau 
foarte precauţi atunci când intrară în clădire puţin după ora opt 
în seara aceea. 

În spatele biroului de la intrare era un paznic, care abia schiţă 
un semn de salut când intrară. Doar un singur ascensor era 
deschis în holul de la intrare, și nu avea butoane nici afară, nici 


VP - 114 


în interior. Interiorul ascensorului avea numai oglinzi. Nu se 
vedea nicio cameră de supraveghere. Angel consideră că asta 
însemna că erau probabil cel puţin trei: una în spatele fiecărei 
oglinzi și poate, a patra, una cât o gămălie, în spatele ecranului 
video care afișa numerele etajelor de care treceau. De 
asemenea, ascensorul avea probabil microfoane, așa că niciunul 
dintre bărbaţi nu vorbea. Ei se mulţumeau doar să-și privească 
imaginea reflectată de arama strălucitoare a ușilor, una 
satisfăcută în aparenţă, iar cealaltă critică. Lui Angel nu-i 
plăceau oglinzile. Așa cum remarcase Louis odată, nici oglinzile 
nu-l plăceau pe Angel, spunându-i acestuia: „Până și imaginea 
ta reflectată probabil că lasă o pată”. 

Când pe ecran apăru PH (Penthouse), ascensorul se opri, iar 
ușile se deschiseră silențios. Acolo erau doi bărbaţi așteptându-i 
într-un alt foaier gol, cu mai multe oglinzi pe pereţi și cu un vas 
cu flori proaspete așezat pe un soclu mic de marmură. Ambii 
bărbaţi purtau costume de culoare neagră și cravate asortate de 
înmormântare și amândoi aveau bastoane pentru detectat 
metale. Le mișcară pe lângă Angel și Louis, oprindu-se ca să 
verifice centurile, monedele și ceasurile, apoi le făcură semn să 
meargă mai departe. O pereche de uși sculptate, de proveniență 
orientală și cu siguranţă vechi, se deschiseră dezvăluind un al 
treilea bărbat. Acesta era îmbrăcat mai neoficial decât ceilalţi: 
pantaloni negri și o vestă neagră de lână peste o cămașă albă 
descheiată la gât. Părul lui nu era nici prea lung, nici prea scurt 
și era pieptănat neglijent după urechi în părţi, ca și cum îl 
îngrijea doar atât cât să arate ordonat, și nimic mai mult. Ochii 
lui erau căprui, iar Angel observă în trăsăturile lui un amestec de 
amuzament, frustrare și gelozie profesională. Avea constituţia 
unui înotător: umeri largi, dar zvelt și musculos în rest. Vesta 
atârna largă pe el destul cât să ascundă un pistol, și era 
descheiată. 

Angel îl simţi pe Louis că se relaxează ușor, dar această 
reacţie era opusul la ceea ce părea să fie. Atunci când Louis se 
relaxa era un semn că o ameninţare era în preajmă și se 
pregătea să acţioneze, așa cum un arcaș expiră simultan cu 
zborul săgeţii sale, canalizându-și toată tensiunea în proiectilul 
zburător. Cei doi bărbaţi se priviră unul pe altul în liniște pentru 
câteva secunde, apoi cel care-i așteptase vorbi. 


VP - 115 


— Numele meu este Simeon, spuse el. Sunt asistentul 
personal al domnului Hoyle. Vă mulţumesc că aţi acceptat să 
veniţi. Domnul Hoyle va fi aici imediat. 

Angel nu era sigur în ce constau îndatoririle lui Simeon ca 
asistent, dar era aproape sigur că printre acestea nu se 
numărau dactilografiatul și preluarea apelurilor telefonice. Nu 
era niciun simplu bodyguard, ca bărbaţii care-i controlaseră. Nu, 
Angel, ca și Louis, mai întâlnise tipi ca Simeon înainte. Aveau 
de-a face cu un specialist, iar Angel se întrebă de ce un om de 
afaceri, deși bogat, dar retras ca Nicholas Hoyle avea nevoie de 
cineva ca Simeon. 

Privirea insistentă a lui Simeon se opri scurt la Angel și hotărî 
că nu merita să mai zăbovească asupra lui, apoi se întoarse la 
Louis. El se retrase într-o cameră din spatele lui, întinzându-și 
mâna dreaptă într-un gest de „bun venit”. Nu se întoarse cu 
spatele la Louis. Prefera să-l aibă faţă-n faţă în semn de respect, 
dar și ca măsură de precauţie. 

Intrară într-un living mare, necompartimentat, luminat slab, 
cu rafturi din podea până-n tavan, ocupate de o combinaţie de 
cărţi, sculpturi și arme clasice: săbii, topoare și pumnale, toate 
montate sub panouri transparente de sticlă. Camera era atât de 
rece că Angel simţi că i se face pielea ca de găină. Podeaua era 
făcută din lemn reciclat, iar canapelele și scaunele erau închise 
la culoare și confortabile, dând impresia că aici era reședința 
unui om de arme și de litere, un salt în timp în altă epocă. 
Camera însăși ar fi putut fi din alt secol dacă nu ar fi fost 
peretele de sticlă care lăsa să se vadă mai jos o piscină 
acoperită, apa clipocind lin și modelându-se după pereţii 
interiori. Deși contrastul era tulburător la început, Angel hotărî 
că acesta completa mai degrabă decorul și nu-i slăbea efectul. 
Dacă nu te aflai destul de aproape de sticlă, piscina cea adâncă 
era invizibilă, astfel încât tot ce rămânea era reflecția valurilor 
pe pereţi. Era ca și cum te-ai fi aflat într-o cabină a unei nave pe 
mare. 

— Dar știu că e albastră, spuse Angel, în timp ce se uita mirat 
în jos la apă, și așa și era: cu adevărat nefiresc de albastră, ca și 
cum îi fusese adăugată o vopsea. Angel decise: chiar dacă era 
genul amator de înot, nu s-ar fi aruncat în piscina aceea. Arăta 
ca o baie plină de colorant. 


VP - 116 


— Piscina e tratată săptămânal de către personal specializat, 
spuse Simeon. Domnului Hoyle îi place să fie perfect curată. 

Exista o oarecare duritate în vocea sa, o ușoară nuanţă de 
sarcasm. Asta îl făcu pe Louis să se întrebe cam cât de fidel îi 
era Simeon șefului său. Louis mai întâlnise înainte bărbaţi care 
erau pentru șefii lor mai mult decât gărzi de corp, dar mai puţin 
decât prieteni. Ei erau ca niște câini de pază care cresc iubindu-l 
pe omul care-i hrănește cu resturile rămase de la el, tânjind 
nespus după momentele de afecţiune și observând orice semn 
de furie îndreptată asupra lor ca dovadă a vreunui eșec de care 
se făceau vinovaţi. Simeon nu părea a fi acel gen. Aici era vorba 
despre un aranjament financiar, pur și simplu, și, atâta timp cât 
Hoyle continua să verse bani în contul lui Simeon, acesta avea 
să continue să-l protejeze pe Hoyle. Și Hoyle, și Simeon știau 
exact cum stau lucrurile, iar Louis considera că amândoi voiau 
ca ele să rămână neschimbate. 

— Hei, Simeon este numele sau prenumele tău? întrebă 
Angel. 

— Are vreo importanţă? 

— Incercam doar să fac conversaţie. 

— Nu ești foarte bun la asta, spuse Simon. 

Angel păru descurajat. 

— Știu la ce te referi. 

Louis examina un vârf de suliță de pe unul dintre rafturi. Nu-l 
atinse, mișcă doar cu grijă suportul ei de sticlă pentru a o vedea 
în poziţia de tragere, ca și cum ar fi ţintit faţa lui. 

— E de la o suliță de hicsoș?, spuse Simeon. Au invadat 
Egiptul cu 1700 de ani înainte de Hristos și au format a 
cincisprezecea dinastie. 

— Ai citit asta undeva? întrebă Louis. 

— Nu, domnul Hoyle a citit undeva. A fost destul de amabil 
să-mi împărtășească și mie, iar acum eu ţi-am spus și ţie despre 
asta. 

— Interesant! Ar trebui să te angajezi ca ghid. Louis se 
întoarse spre Simeon. Lucrezi de mult timp pentru el? 

— Destul de mult. 

— Asta poate însemna mai multe. 

— Cred că da. 


42 Hicșoșii au fost o grupă de migratori semiţi sau indo-europeni, care au cucerit 
Egiptul în jurul anului 1648 î.Hr (n.tr.). 


VP - 117 


— Unde ţi-ai făcut serviciul militar? 

— Ce te face să crezi că sunt un fost militar? 

— Am ochi buni. 

Simeon se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— La Marină. 

— Lasă-mă să ghicesc: Recon? 

— Nu. Antitero, dincolo de Norfolk. 

Antitero: asta însemna ESAF, Echipa de Securitate Antitero a 
Flotei Marine, înfiinţată la sfârșitul anilor '80 ca să asigure 
protecţie suplimentară pe termen scurt atunci când 
amenințarea depășea posibilitățile forțelor de securitate 
curente. Simeon trebuia să fi fost instruit în evaluarea 
amenințărilor teroriste, în pregătirea planurilor de securitate, în 
paza VIP-urilor. Fără să vrea, Louis era impresionat. 

— Asta înseamnă că a fost o schimbare plăcută pentru tine, 
spuse Angel, intrând și el în vorbă. Acum nu mai trebuie să ridici 
nimic mai greu decât un detector de metale. Zâmbi nevinovat. E 
ca și cum ai fi un „ursitor”. 

Louis se îndreptă spre ceea ce părea a fi o combinaţie între 
un cuţit și un topor, cu o lamă ciudată, cu o formă triunghiulară. 

— E o halebardă. 

Un alt bărbat intrase în cameră pe o ușă din dreapta. Avea 
păr argintiu, aranjat cu dibăcie și purta o cămașă roșie, cu 
mâneci lungi și pantaloni din piele întoarsă. Era încălţat cu niște 
mocasini maro, uzaţi și confortabili. Era ușor bronzat. Când 
zâmbea, dezvăluia niște dinţi cam neregulaţi și nu grozav de 
albi. Ochii lui albaștri erau măriţi de lentilele ochelarilor săi. 
Indiferent de ce particularităţi ar mai fi avut, nu părea să fie 
orgolios sau cel puţin nu părea dispus să mai facă vreodată 
concesii clare vanitățţii. Singurul lucru ciudat din înfățișarea lui 
era perechea de mănuși albe pe care le avea pe mâini. 

— Eu sunt Nicholas Hoyle. Bine aţi venit, domnilor, bine aţi 
venit! 

Se alătură lui Louis lângă raft, vizibil încântat că avea ocazia a 
se mândri cu colecţia sa. 

— Secolul al XI-lea sau al X-lea înainte de Hristos, continuă el, 
ridicând arma astfel încât Louis să o poată vedea de aproape. 

— Erau foarte la modă în Pa-Shu în timpul Dinastiei Zhon, dar 
aceasta e originară din Shansi. 

Puse la loc halebarda și continuă să meargă. 


VP - 118 


— Acest obiect e foarte interesant. Luă cu grijă un pumnal 
încovoiat de pe suport. Este de la sfârșitul Dinastiei Shang, 
secolele al XIll-lea și al XII-lea înainte de Hristos, are o 
zornăitoare la capătul mânerului. Scutură lama încetișor. Îmi 
imaginez că nu e pentru o crimă silențioasă. 

In cele din urmă, trecu la un topor cu aspect grosolan, care 
ocupa singur un raft întreg. 

— Asta e una dintre cele mai vechi arme pe care le dețin, 
spuse. Hungshan, din zona râului Liao în nordul Chinei. Neolitic. 
Veche de trei mii de ani, cel puţin, probabil chiar de patru mii 
sau mai mult. Uite, ia-o! 

Îi înmâna toporul lui Louis. În spatele lui, Angel îl văzu pe 
Simeon încordându-se ușor. Chiar și după atâţia ani, toporul era 
în mod clar capabil să facă rău. Arăta mult mai nou decât era, o 
dovadă a măiestriei cu care fusese lucrat. Louis văzu că partea 
de sus a mânerului toporului fusese sculptată astfel încât să 
semene cu un vultur. Işi plimbă vârful arătătorului pe liniile 
sculpturii. 

— Are o semnificaţie religioasă, spuse Hoyle. Se credea că 
primul mesager al „Stăpânului Ceresc” a fost o pasăre. Vulturii 
erau consideraţi mesageri care transmiteau zeilor dorinţele 
oamenilor; în acest caz, după cum se poate presupune, moartea 
unui dușman. 

— Este o colecție impresionantă, spuse Louis, dându-i toporul 
înapoi. 

— Am început să colecţionez de când eram copil, spuse 
Hoyle. Prima dată am colecţionat gloanţe Minie adunate de la 
Kennesaw Mountain Battlefield“. Tatăl meu a fost un înflăcărat 
admirator al Războiului Civil și-i plăcea să ne ducă în vacanțe pe 
vechi câmpuri de luptă. Mama, din câte-mi aduc aminte, nu era 
prea entuziasmată. Mi-am creat chiar propriul amestec de seu și 
ceară de albine ca lubrifiant pentru acestea, așa cum făceau 
soldaţii ca să prevină depunerea de resturi de praf de pușcă pe 
țeavă. Altfel... 

— S-ar fi blocat pe ţeavă, termină Louis. Știu. Și eu le 
colecționam. 

— Și când se întâmpla asta? întrebă Hoyle. 

— Nu are importanţă, spuse Louis. Cu mult timp în urmă. 

— In regulă, spuse Hoyle. 


43 Parc tematic care conservă câmpul de luptă din timpul Războiului Civil. 
VP - 119 


Părea  stânjenit că depășise anumite limite cu Louis 
întrebându-l despre trecutul său. Nu era o situaţie cu care părea 
să fie obișnuit. Ca să-și ascundă stinghereala, făcu semn spre 
două fotolii și două canapele identice care se aflau în jurul unei 
mese rotunde și joase din lemn masiv. Louis alese un scaun, 
Hoyle pe celălalt, în timp ce Angel se așeză pe canapea. Li se 
oferi alcool, dar Angel și Louis refuzară. In schimb, se serviră 
ceai verde și niște bomboane japoneze care se înțepeniră între 
dinţii lui Angel și-i umplură gura cu un gust de lămâie și hrean, 
care nu era neplăcut, ci doar neobișnuit. 

— Sper că mă veţi ierta pentru că nu v-am strâns mâinile, 
spuse Hoyle. Micul șiretlic de a face ca vorbele sale să sune ca o 
rugăminte, ca o favoare făcută de altcineva îi reuși, chiar dacă 
decizia îi aparținuse doar lui. Chiar când port mănuși, am 
tendinţa de a fi prudent cu unele lucruri. Mâna omului e o sursă 
de bacterii proprii, dar și transmisibile, o veritabilă cloacă de 
germeni, dar cele transmisibile sunt cele cu care trebuie să fim 
mai vigilenţi. Sistemul meu imunitar nu mai este ce era odată - 
un defect congenital -, iar acum nu mă mai aventurez mai 
departe de acești pereţi. Cu toate acestea, mă menţin într-o 
stare bună de sănătate, dar trebuie luate măsuri de precauţie, 
în mod special când e vorba despre vizitatori. Sper că nu v-am 
jignit. 

Nici Angel, nici Louis nu păreau jigniţi. Louis rămase impasibil. 
Angel arăta uluit. Se uită discret la mâinile sale. Arătau curate, 
dar el știa ce cloacă erau. Sorbi puţin din ceaiul verde. Nu avea 
aproape nicio aromă. Se gândi să-l folosească pentru a-și spăla 
mâinile. 

— Am auzit că aţi întâmpinat ceva dificultăţi, zise Hoyle. 

Făcând acest comentariu se adresa doar lui Louis. Angel era 
obișnuit cu asta. Nu-l deranja deloc. Asta însemna că, în 
eventualitatea unei probleme, în mod obișnuit el ar fi avut un 
avantaj asupra celor ca Simeon și șeful lui, care-l subestimaseră. 

— Pari să fii foarte bine informat, spuse Louis. 

— Trebuie să fiu, răspunse Hoyle. In acest caz, interesul 
vostru pare să coincidă cu al meu. Știu cine i-a trimis pe acei 
indivizi la apartamentul tău și la atelierul din Queens. Știu de ce 
au fost trimiși. De asemenea, știu că situaţia e pe cale să se 
deterioreze în continuare dacă nu acţionaţi prompt. 

Louis aștepta. 


VP - 120 


— În 1983, continuă Hoyle, ai ucis un bărbat pe nume Luther 
Berger. A fost împușcat în ceafa, la scurt timp după ce plecase 
de la o ședință de afaceri din San Antonio. Ai fost plătit cu 
50.000 de dolari pentru această acţiune. Era o sumă 
considerabilă în zilele acelea, chiar dacă i-ai împărțit cu șoferul 
mașinii cu care ai fugit. Căutând să respecţi protocolul, nu ai 
întrebat de ce fusese vizat Berger. Din păcate, numele lui 
adevărat nu era Luther Berger. Era Jon Leehagen sau „Jonny 
Lee”, cum i se mai spunea câteodată. Tată lui se numește 
Arthur Leehagen. Arthur Leehagen nu a fost încântat de 
uciderea fiului său mai mare. A petrecut foarte mult timp 
încercând să descopere cine era în spatele crimei. În ultimele 
douăsprezece luni a făcut progrese considerabile. Bărbatul care 
te-a angajat prin Gabriel - numele său era Ballantine, deși nu l- 
ai cunoscut niciodată - a murit acum o săptămână. El a fost dus 
pe proprietatea lui Leehagen, a fost ucis, iar rămășițele lui au 
fost date câinilor. Leehagen a reușit, de asemenea, să 
stabilească identitatea ta și identitatea șoferului mașinii cu care 
ai fugit de la locul crimei. Cred că-ţi era cunoscut sub numele de 
Billy Boy. El, ca și Ballantine, a fost ucis: înjunghiat într-o 
toaletă, după câte am înţeles, deși tu poate știi mai multe decât 
mine despre aceste circumstanțe. Indivizii care ţi-au atacat casa 
și atelierul auto din Queens au fost trimiși de Leehagen. Vor mai 
urma și altele. Nu mă îndoiesc că tu ești în stare să te descurci 
cu cei mai mulți dintre ei, dar, ca în cazul teroriștilor, e de-ajuns 
să aibă noroc doar o singură dată, în timp ce tu va trebui să ai și 
noroc și să fii și priceput de fiecare dată. Îmi imaginez, de 
asemenea, că ai prefera să nu atragi atenţia asupra ta sau 
asupra afacerilor tale mai mult decât e strict necesar. Din acest 
motiv, e de datoria ta să acţionezi mai devreme decât mai 
târziu. 

— Și de unde știi toate aceste lucruri? 

— Pentru că sunt în război cu Arthur Leehagen, spuse Hoyle. 
Am o deosebită grijă să știu cât mai mult posibil despre acţiunile 
lui. 

— Și admițând că toate acestea sunt adevărate, de ce ești 
atât de dornic să ni le împărtășești nouă? întrebă Louis. 

— Există o veche dușmănie între mine și Leehagen. Datează 
de foarte mult timp. Am crescut nu departe unul de altul, dar 
vieţile noastre au ales drumuri diferite. În ciuda acestui lucru, 


VP - 121 


soarta a considerat potrivit să ne aducă în conflict cu anumite 
ocazii. Aș dori să trăiesc mai mult decât el și aș dori ca acest 
proces să înceapă cât mai curând. 

— Trebuie să fie o dușmănie serioasă, spuse Louis. 

Hoyle îi făcu semn cu capul lui Simeon. Un DVD portabil fu 
pus pe masă. Simeon apăsă butonul pe care scria „Play”. După 
o secundă sau două, un film cu o imagine destul de neclară 
începu. 

— Asta a sosit acum două luni, spuse Hoyle. 

Nu se uită la ecran. În schimb, urmărea reflecţia valurilor pe 
peretele din spatele lor. 

Filmul arăta o femeie blondă, drăguță, de vreo douăzeci- 
treizeci de ani. Femeia părea moartă, iar faţa și părul îi erau 
murdare de noroi. Era goală, dar cea mai mare parte a corpului 
ei era acoperită de capetele mari ale unor porci care o sfâșiau. 
Angel privi în altă parte. Simeon apăsă pe „Pauză”, lăsând pe 
ecran această imagine. 

— Cine este? 

— Fiica mea, Loretta, spuse Hoyle. Se întâlnea cu fiul mai mic 
al lui Leehagen, Michael. Făcea asta din dușmănie. Ea mă acuza 
pe mine că sunt vinovat de tot ce era mai rău în viaţa ei. Să se 
culce cu fiul unui bărbat pe care îl dispreţuiam părea pentru ea 
o razbunare potrivită, dar a subestimat preferințele familiei 
Leehagen pentru violenţă și răzbunare. 

— De ce ar fi făcut asta? întrebă calm Louis. 

Hoyle privi într-o parte, evitând privirea lui Louis. 

— Nu are importanţă, spuse, aluzia clară fiind aceea că orice 
a provocat asemenea răspuns a fost la fel de respingător. 

— De ce nu te-ai dus la poliţie? 

— Pentru că nu exista nicio dovadă că Leehagen a făcu asta. 
Știu că înregistrarea a venit de la el - o simt -, dar, chiar dacă aș 
reuși să conving poliţia că Leehagen este răspunzător, vă 
garantez că nu ar mai găsi nimic din fiica mea, chiar 
presupunând că ar putea să găsească ferma de porci în cauză. 
Mai este însă și problema propriilor mele relaţii cu Leehagen. 
Niciunul dintre noi nu este complet nevinovat, dar s-a ajuns mult 
prea departe ca să ne oprim acum. 

Îi făcu semn lui Simeon, care luă DVD-ul și-l mută într-o firidă 
întunecoasă, apoi dispăru într-una dintre camerele din spate. 


VP - 122 


— Ar trebui să adaug că tu nu ești primul la care am apelat în 
această problemă, spuse Hoyle. Prima dată am angajat un 
individ pe nume Kandic, un sârb, ca să-l omoare pe celălalt fiu al 
lui Leehagen, și dacă ar fi fost posibil, pe Leehagen însuși. Am 
fost informat că Kandic era cel mai bun în astfel de afaceri. 

— Și cum s-au terminat toate astea? întrebă Louis. 

Simeon apăru din nou. In mâinile sale era un borcan mare de 
sticlă, iar în borcan se afla un cap de om. Corneele fuseseră 
golite de culoare de către lichidul folosit la îmbălsămare, iar 
pielea se albise până ajunsese la culoarea oaselor. Carnea de la 
baza gâtului era crestată și sfâșiată. 

— Nu prea bine, spuse Hoyle pe un ton sec. Am primit asta 
acum o săptămână. Ori am fost informat greșit când mi s-a spus 
că Kandic era cel mai bun, ori e o veste proastă pentru oricine s- 
ar gândi să-i urmeze pașii întocmai. 

— lar acum vrei ca Leehagen să plătească pentru ce i s-a 
întâmplat fiicei tale. 

— Vreau să se termine odată. Asta se va întâmpla numai când 
unul dintre noi va muri. Firește, cum am mai spus, aș prefera ca 
Leehagen să moară înaintea mea. 

Louis se ridică. Mișcarea îi făcu pe cei doi oameni de lângă 
ușă să pună mâna pe arme, dar Simeon îi liniști cu un semn al 
mâinii. 

— Ei bine, spuse Louis, toate astea au fost foarte interesante. 
Nu știu de unde ai scos toate informaţiile, dar ar trebui să 
vorbești cu sursa ta, pentru că îţi furnizează marfa de proastă 
calitate. Nu știu nimic despre vreun Luther Berger și nu am pus 
în viaţa mea mâna pe vreun pistol. Sunt un om de afaceri, atâta 
tot. De asemenea, m-aș mai gândi înainte să repet unele dintre 
aceste lucruri cu voce tare. Ar putea să te bage în necazuri cu 
legea. 

Louis se îndreptă spre ușă, cu Angel după el. Nimeni nu 
încercă să-i oprească și nimeni nu spuse nimic până ce ajunseră 
în hol și rămaseră pe loc să aștepte liftul. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, domnilor, spuse Hoyle. 
Sunt sigur că voi avea vești de la voi în curând. 

Ușile ascensorului se deschiseră, Louis și Angel pășiră 
înăuntru și coborâră în liniște până la parter, apoi dispărură în 
stradă. 


VP - 123 


Louis era tăcut în timp ce plecau cu mașina de la clădirea lui 
Hoyle. In jurul lor, orașul se mișca după bătaia unei inimi 
ascunse, un ritm care se schimba de la o oră la alta, legat de 
mișcările locuitorilor lui, astfel încât câteodată îi venea greu să 
spună dacă orașul dicta stilul de viaţă al oamenilor săi sau 
oamenii influenţau viaţa orașului. 

— Găsesc că mănușile erau detaliul perfect pentru a-i 
completa ţinuta, spuse Angel. Dacă bronzul său ar fi fost puţin 
mai închis, ar fi putut trece drept Al Jolson. 

Nu primi niciun răspuns. Culoarea semaforului se schimbă 
înaintea lor, dar Louis apăsă pe accelerator și trecu cu viteză pe 
galben. Louis avea destulă minte ca să nu riște să atragă atenţia 
polițiștilor asupra sa, dar acum părea că nu vrea să oprească 
pentru niciun motiv. Angel putea observa și faptul că Louis 
conducea uitându-se permanent în oglinzile retrovizoare, 
urmărind cu atenţie mașinile din spatele lor sau schimbându-și 
banda de mers când pe stânga, când pe dreapta. 

Angel se uita pe geam, urmărind fațadele magazinelor 
luminate. 

— Ce vom face? întrebă el. 

Tonul său, deși liniștit și neutru, indica partenerului său că un 
răspuns de orice fel ar fi înţelept. 

— Am să dau câteva telefoane. Am să aflu cât de mult din ce 
ne-a spus Hoyle că este adevărat. 

— Nu ai încredere în el? 

— Nu am încredere în nimeni care are atâţia bani. 

— Capul din borcan era destul de convingător. Chiar nu ai 
auzit niciodată de tipul pe care l-a angajat? 

— Nu, niciodată. 

— Inseamnă că nu putea fi prea bun la astfel de lucruri, dacă 
tu nu ai auzit niciodată de el. 

— Faptul că acum capul lui se află într-un borcan tinde să 
confirme asta. 

— Deci? 

— Dacă Hoyle spune măcar o parte de adevăr, atunci va 
trebui să acţionăm împotriva acestui Leehagen, spuse Louis. Va 
trebui să acţionăm repede. El știe că noi vom căuta pe oricine ar 
încerca să ne lumineze. El trebuie să ajungă la noi înainte ca noi 
să ne dăm seama. Așa că, după cum ţi-am spus, voi da niște 
telefoane și vom vedea atunci ce vom face. 


VP - 124 


Angel oftă. 

— Și tocmai începea să-mi placă viaţa liniștită. 

— Da, dar ai nevoie de zgomot ca să apreciezi liniștea. 

Angel se uită la el. 

— Cine ești tu, Buddha? 

— Trebuie să fi citit asta undeva. 

— Da, într-o plăcintă cu răvaș. 

— Ai un suflet ca o stafidă, știi asta? 

— Condu și taci! Sufletul meu ca o stafidă are nevoie de 
liniște. 

Angel începu din nou să se uite ţintă pe geam, dar ochii lui 
priveau în gol, fără să vadă. 


9. 


Angel stătea singur la masa de lucru. În faţa sa erau 
împrăștiate părțile componente ale unor diverse sisteme de 
intrare fără cheie: receptoare cu buton, tastaturi cu cablu, 
dispozitive de blocare a ușii cu telecomandă și chiar un cititor de 
carduri de proximitate și un cititor de amprentă, numai ultimul 
valorând vreo două mii de dolari la bișniţari. Lui Angel îi plăcea 
să fie la curent cu cele mai noi descoperiri din domeniul său de 
interes. Multe dintre dispozitivele pe care le analiza puteau fi 
folosite atât în scopuri comerciale, cât și domestice, dar, din 
câte știa el, proprietarii de case și antreprenorii nu adoptaseră 
încă noua tehnologie. De asemenea, majoritatea lăcătușilor nu 
erau specialiști în tipuri de încuietori fără cheie. Mulţi nu aveau 
încredere în noile sisteme, privindu-le ca fiind mult mai expuse 
spargerilor sau demontărilor. Realitatea era că sistemele 
electronice aveau mai puţine părți mobile și, odată instalate, era 
mult mai greu să treci de acestea decât de sistemele mecanice 
tradiţionale. Angel putea deschide un mecanism cu cinci bolţuri 
de închidere folosind o șurubelniţă și un ac. Un cititor biometric 
era o cu totul altă problemă. 

În mod normal, el ar fi fost fascinat de echipamentul pe care-l 
dezasamblase, ca un anatomist căruia i se dăduse șansa să 
examineze organele interne ale unui exemplar deosebit de 
frumos, dar de această dată se gândea la cu totul altceva. 


VP - 125 


Atacul de la apartament îl șocase, iar întâmplările din seara 
vizitei la apartamentul lui Hoyle nu-l liniștiseră deloc. In urma 
atacurilor, el și Louis discutaseră despre posibilitatea de a se da 
la fund un timp, dar abandonaseră repede această idee. In 
primul rând, era vorba despre doamna Bondarchuk, care 
refuzase să se mute, susținând că asta îi va agita pe 
Pomeranienii ei. Ea mai spunea și că bunicul ei refuzase să fugă 
de comuniști în Rusia, continuând să lupte de partea Albilor, și 
că tatăl ei ţinuse piept naziștilor la Stalingrad. Ei nu fugiseră și 
nici ea nu avea să facă asta. Faptul că și bunicul, și tatăl ei 
muriseră în timpul luptei lor împotriva inamicilor nu îi schimba în 
niciun fel părerea. 

La rândul său, Louis nu credea că dușmanii lor îi vor mai 
ataca din nou la apartament. În acest incident și în conflictul de 
la atelierul auto pierduseră trei oameni. Cel mai probabil acum 
își lingeau rănile. Astfel ei câștigaseră ceva timp și puteau să-l 
folosească cel mai bine în casa lor, nu la vreun adăpost 
provizoriu sau la vreun hotel unde nu ar fi fost în siguranţă. 
Angel fusese de acord până la urmă, dar era ceva în felul de a 
se exprima al lui Louis care-l tulburase. A 

„El vrea ca ei să vină, se gândi. El vrea ca asta să continue. li 
place”. 

Angel nu spusese niciodată nimănui că Louis îl speria uneori. 
Nu i-ar fi spus nici măcar lui Louis, deși se întreba dacă nu 
cumva Louis n-ar fi putut ghici și singur acest lucru. Asta nu 
pentru că s-ar fi temut să nu-l supere pe Louis. In timp ce 
partenerul său ar fi putut fi descris cu mărinimie ca un tip 
sarcastic din când în când, nimic din violenţa de care era capabil 
nu fusese vreodată îndreptată asupra lui Angel. Nu, ceea ce îl 
înfricoșa pe Angel era nevoia lui Louis pentru acea violenţă. 
Exista o dorință mistuitoare în interiorul lui, care putea fi potolită 
doar cu această violență, iar Angel nu înţelegea pe deplin sursa 
acestei dorinţe. Oh, știa foarte multe despre trecutul lui Louis. 
Totuși, nu știa chiar totul: erau părți care îi rămăseseră ascunse, 
chiar și lui; pe de altă parte, nici Angel nu-i spusese lui Louis 
totul despre el. La urma urmei, nicio relaţie nu putea funcționa 
sau supraviețui purtând povara sincerităţii totale. 

Dar amănuntele despre trecutul lui Louis nu erau de ajuns 
pentru a putea explica bărbatul în care se transformase, nu 
pentru Angel. Pus în situaţia de a înfrunta o ameninţare la 


VP - 126 


adresa siguranței lui și a femeilor lângă care trăia, tânărul Louis 
acţionase imediat pentru a înlătura acea ameninţare. El plănuise 
cu destul sânge rece să-l omoare pe bărbatul numit Deber, pe 
care el îl bănuia că-i omorâse mama și care se întorsese apoi în 
casa unde locuise împreună cu mama, cu surorile și cu tânărul 
ei fiu, pentru a o înlocui cu alta. Louis simţise că mâinile lui 
Deber erau mânjite cu sângele mamei sale, iar Deber, la rândul 
lui, văzuse dorinţa de răzbunare clocotind sub aparenţa liniștită 
a băiatului, simțurile sale fiind obișnuite cu potențialele 
ameninţări. Mica lor lume nu avea loc pentru amândoi, iar Deber 
fusese sigur că, atunci când va veni vremea ca băiatul să 
acţioneze, acesta o va face ca un tânăr nechibzuit. Crezuse că 
va fi o înfruntare pe față: un cuţit sau un pistol ieftin, obţinut 
pentru acest scop. Deber l-ar fi văzut apropiindu-se. Băiatul ar fi 
vrut să se uite în ochii lui Deber în timp ce acesta murea, pentru 
că aceasta ar fi fost genul de răzbunare pe care și-ar fi imaginat- 
o un copil. Deber credea că nu ar fi simţit nicio satisfacţie de la 
distanță. 

Dar băiatul nu era așa. Încă de la o vârstă fragedă, ceva în 
interiorul lui nu putea fi atins, un suflet bătrân trăind într-un 
copil. Deber era viclean și crud, dar băiatul era deștept și calm. 
Deber nu murise din cauza unei răni de glonţ sau din cauza unui 
cuțit înfipt în piept sau în abdomen. El nu văzuse moartea 
apropiindu-se, pentru că moartea sosise camuflată. Venise sub 
forma unui fluier ieftin din metal, un obiect de care Deber nu se 
putea despărți. El folosea fluierul pentru a-l chema pe băiat la 
masă, ca să atragă atenţia femeii sale sau ca să organizeze 
echipele de muncitori pe care îi supraveghea. Atunci când îl 
dusese la gură în dimineaţa aceea fatală, ar fi putut să aibă 
destul timp ca să se întrebe de ce nu scotea șuieratul său 
obișnuit înainte ca mica bilă de explozibil artizanal să-i spulbere 
fața și o parte din craniu. Ultima amintire a băiatului despre 
Deber era cea a unui bărbat mic și energic, plecând cu mașina 
la lucru, cu fluierul atârnând de un lanţ la gât. Nu fusese nevoie 
să vadă cum este ridicat fluierul ca să asiste la explozia de roșu 
și negru care a avut loc odată cu deflagraţia sau să scruteze cu 
privirea fiinţa distrusă care murea în patul unui sărăntoc, ca să 
fie satisfăcut. 

Uciderea lui Deber fusese ceva firesc pentru Louis, așa că ar fi 
fost incorect să se spună că primul său act de violenţă mortală l- 


VP - 127 


a determinat să devină ceea ce era acum. El avusese 
dintotdeauna acea capacitate în interiorul său, iar catalizatorul 
erupției acestei capacităţi în lume fusese mult prea lipsit de 
importanță. Dar, odată ce se dezlănţuise, începuse să-i curgă 
prin vene la fel de firesc precum sângele. 

Și Angel omorâse oameni, dar motivele din spatele acțiunilor 
sale fuseseră mult mai simple decât acelea care-l mânau pe 
Louis. Angel ucisese de cele mai multe ori pentru că fusese 
nevoit să o facă, pentru că, dacă nu ar fi făcut-o, ar fi fost el 
omorât; și, mai presus de toate, pentru că părea singurul lucru 
potrivit la momentul respectiv. Nu era bântuit și nu suferea din 
cauza celor pe care-i omorâse. Se întreba câteodată dacă asta 
însemna că era ceva în neregulă cu el. El bănuia că da. Dar 
Angel nu simţea nicio dorință să ucidă. El nu căuta oameni 
violenţi ca să se lupte cu ei sau să-și testeze abilităţile împotriva 
lor. Dacă cineva l-ar fi înștiințat că începând din ziua aceea nu 
ar mai fi trebuit să ţină niciodată o armă în mână și că își va trăi 
zilele rămase nefăcând nimic mai interesant decât să deschidă 
uși prin efractie și să mănânce doar mâncăruri prăjite, ar fi fost 
mulțumit să o facă, atâta timp cât îl avea pe Louis alături de el. 
Dar era o problemă în această privinţă: Louis nu ar fi suportat o 
astfel de viaţă, iar să accepte o asemenea existență ar fi 
însemnat să-și sacrifice partenerul. Violenţa lui Angel era dictată 
de împrejurări, a lui Louis era fundamentală. 

Așa se explica, pe de o parte, de ce rămăseseră ei atâta timp 
aproape de Charlie. Angel avea o datorie veche faţă de 
detectivul particular, care făcuse tot ce stătea în puterea lui 
când era poliţist să-l protejeze pe Angel de cei care i-ar fi făcut 
rău în timp ce era în închisoare. Angel nu a înţeles niciodată pe 
deplin de ce Parker preferase să facă asta. Angel îl ajutase din 
când în când cu informaţii, asta numai dacă nu era nevoie să 
dea prea multe nume și era sigur, deși nu vorbiseră niciodată 
despre asta, că Parker știa ceva despre trecutul lui Angel, 
despre abuzurile pe care le îndurase când era copil. Dar existau 
atâţia criminali acolo care ar fi putut da vina pe o copilărie plină 
de necazuri, unele cazuri fiind chiar mai grave decât al lui Angel; 
milă sau empatie, acestea nu erau suficiente ca să justifice de 
ce Parker alesese să-l ajute și, în cele din urmă, să-i devină 
prieten. Angel avea senzaţia că Parker știuse ce urma să se 
întâmple. Nu, nu că știuse. Nu era asta. Unele lucruri erau 


VP - 128 


neobișnuite la Parker, dacă nu chiar înspăimântătoare, dar el nu 
era un profet. Probabil era doar ceva tot atât de simplu cum ar fi 
să cunoști o altă persoană și să înţelegi, imediat și profund, că 
era necesară în viaţa ta pentru motive doar aparent vizibile sau 
pe cale de a fi dezvăluite. 

Lui Louis îi venise greu să înţeleagă asta, cel puţin la început. 
Louis nu voia polițiști sau foști polițiști în viața lui. Chiar dacă 
știa ce făcuse Parker pentru Angel, știa că Angel nu ar mai fi fost 
în viață dacă nu ar fi intervenit ciudatul, neliniștitul detectiv 
particular, care părea a fi pe cale să clacheze sub povara tristeții 
și a pierderii suferite, refuzând în același fel să cedeze. In timp, 
Louis se recunoscuse parcă pe sine în persoana celuilalt bărbat. 
Incepuseră prin a se respecta reciproc și asta se transformase 
într-un fel de prietenie, însă o prietenie care fusese pusă la 
încercare în repetate rânduri. 

Dar ceea ce-i unea pe Louis și Parker mai mult decât orice 
altceva, credea Angel, era un fel de obscuritate. O versiune a 
focului lui Louis ardea în Parker; o formă mai ciudată, deși mai 
rafinată, a patimii lui Louis îl mistuia. Într-un fel, ei se foloseau 
unul de altul, dar fiecare dintre ei făcea asta cu știrea și 
permisiunea celuilalt. 

Lucrurile se schimbaseră totuși în ultimele luni. Parker nu mai 
era un detectiv particular. El simţea că era urmărit de cei care-i 
ridicaseră licenţa, că o mișcare greșită l-ar putea trimite la 
închisoare sau ar putea atrage atenţia asupra prietenilor săi, 
Louis și Angel. Angel nu era sigur cum reușiseră să evite acest 
lucru până acum. Fuseseră precauți și lucraseră ca niște 
profesioniști, iar norocul le mai și surâsese din când în când, dar 
acești factori în sine nu ar fi trebuit să fie de ajuns, nu ar fi avut 
cum să fie de ajuns. Era o enigmă. 

Dar cu Parker fără licenţă, lui Louis i se închidea orice supapă 
pentru nevoile sale. Incepuse să vorbească din nou despre 
acceptarea unor afaceri. Mișcarea împotriva rușilor fusese 
inspirată mai puţin de ameninţarea imediată la adresa lui 
Parker, cât de dorinţa lui Louis de a-și încorda mușchii. Acum se 
părea că el și Angel erau atacați de forțe pe care încă nu le 
identificaseră pe deplin. Şi pe Angel îl deranja cel mai mult 
bănuiala că Louis era încântat în secret de această evoluție a 
lucrurilor. 


VP - 129 


Apoi, mai era și Gabriel, care purta o parte din răspunderea 
pentru situaţia lor curentă, din moment ce, dacă ceea ce le 
spusese Hoyle era adevărat, el fusese cel care-l trimisese pe 
Louis să-l omoare pe fiul lui Leehagen. Angel nu-l întâlnise 
niciodată pe bătrân, dar știa totul despre el. Relaţia dintre 
Gabriel și Louis era atât de complexă, încât nu putea fi descrisă 
în cuvinte. Louis părea să creadă că îi datora ceva lui Gabriel, 
chiar dacă Angel era de părere că Gabriel îl manipulase și 
probabil îl corupsese pe Louis pentru propriile interese. Acum 
Gabriel era, deși numai periferic, din nou în viaţa lui Louis, ca un 
păianjen care după hibernare se trezește simțind căldura 
soarelui și zborul oscilant al insectelor pe lângă pânza sa 
prăfuită. Asta îi sugera lui Angel că anumite părți din trecutul lui 
Louis, din viața sa de demult, îi invadau încet prezentul și i-l 
otrăveau treptat, pe măsură ce ieșeau la suprafaţă. 

e 

Chiar dacă Louis îl înfricoșa câteodată pe Angel, acesta din 
urmă rămânea imposibil de cunoscut într-un mod destul de 
frustrant pentru partenerul său. In ciuda a tot ce i se întâmplase, 
în inima lui Angel era o blândeţe care ar fi putut trece drept 
slăbiciune. Angel simţea anumite lucruri: compasiune, empatie, 
regret. Le simţea pentru cei care erau mai mult ca el, în special 
pentru copiii care suferiseră, pentru că Louis știa că fiecare 
adult care suferise abuzuri în copilărie rămânea în inima lui copil 
pentru totdeauna. Asta nu facea emoţiile lui mai puțin 
admirabile, și Louis recunoștea că până și el însuși fusese 
influenţat și se schimbase în anii pe care-i petrecuse în 
compania acestui bărbat neglijent. Partenerul său îl umanizase, 
deși ceea ce la Angel era o virtute la Louis devenise o spărtură 
în armura lui. Așa că, atunci când începuse să aibă sentimente 
pentru Angel, sacrificase un element crucial al mijloacelor sale 
de apărare. Forţele sale fuseseră împărţite, într-un fel. Acolo 
unde pe vremuri trebuia să-și facă griji numai pentru el - și 
această preocupare era strâns legată de natura ocupaţiei sale - 
acum trebuia să-și înfrunte propriile temeri pentru altul. Când 
Angel aproape că fusese smuls de lângă el, ţinut pentru 
rascumparare și mutilat de o familie care nu avea nicio intenţie 
să-l elibereze viu vreodată, Louis își închipuise pentru o clipă ce 
ar fi devenit el fără partenerul său: o creatură pradă turbării 
care ar fi fost mistuită de propriul foc. 


VP - 130 


Ce nu-i spusese lui Angel era că o parte din el ar fi dorit sincer 
o astfel de mistuire. 

Parker, de asemenea, îl transformase pe Louis, pentru că el 
vedea în detectiv caracteristici ale lui Angel și ale sale 
combinate: detectivul avea compasiunea lui Angel, dorinţa sa de 
a nu-l lăsa pe cel slab să fie trântit la pământ de cel puternic sau 
de cel nemilos, dar avea și înclinația lui Louis, chiar nevoia, de a 
lovi, de a condamna și de a executa pedeapsa. Era un echilibru 
fragil între Parker și Louis, și acesta din urmă o știa: Parker 
împiedica ceea ce era mai rău în Louis, dar acesta permitea ca 
ceea avea Parker mai rău să găsească o ieșire. lar Angel? Ei 
bine, Angel era pivotul în jurul căruia se mișcau cei doi, un 
confident al amândurora, având el însuși ecouri ale lui Louis și 
ale lui Parker. Oare nu era asta valabil pentru ei toţi? Asta era 
ceea ce-i lega pe toţi trei, asta și un sentiment abia ivit că 
Parker se îndrepta spre o confruntare la care și lor le era menit 
să ia parte. 

Louis nu și-ar fi imaginat niciodată că ar fi sfârșit legat de un 
bărbat ca Angel. De fapt, mulţi ani alesese să nu-și recunoască 
homosexualitatea. Era un lucru rușinos atunci când era tânăr și 
și-o reprimase atât de bine încât orice exprimare a acesteia se 
dovedea dificilă pentru el pe măsură ce îmbătrânea. 

Și apoi, acest bărbat cu înfățișare ciudată încercase să-i 
jefuiască apartamentul. Nici măcar nu o făcuse cu prea mare 
atenţie, dovada fiind că sfârșise prin a fi ameninţat cu pistolul 
de către Louis în timp ce încerca să scoată un televizor pe 
fereastră. Cine, se întreba adesea Louis, intră într-un 
apartament care este în mod clar decorat cu gust, cu câteva 
mici obiecte de artă, ușor de transportat și încearcă să fure un 
televizor greu? Nu era de mirare că Angel ajunsese în 
închisoare. Ca hoț, era un mare ratat, dar ca spărgător de yale, 
ei bine, acolo stătea toată priceperea lui de geniu. În acest 
domeniu era talentat. Era, credea Louis, mica glumă a lui 
Dumnezeu pe seama lui Angel: îi oferise talentul de a putea 
intra în orice cameră încuiată, dar îl lipsise de șiretenia necesară 
pentru a și-l folosi, talent, de altfel, care i-ar fi putut servi pentru 
a se face lăcătuș și pentru a-și câștiga o pâine decentă pentru o 
zi decentă de lucru. Aceasta era însă o idee pe care Angel o 
găsea respingătoare. 


VP - 131 


Aproape la fel de respingător era pentru Louis gustul 
neobișnuit al partenerului său cu privire la modă. La început, 
Louis crezuse că era doar o toană; asta sau doar pasiunea 
pentru  chilipiruri. Angel cerceta rafturile magazinelor cu 
reduceri ca Filene, T.J.Maxx, Marshall, oriunde culorile de bază 
erau adunate împreună în combinaţii greu de imaginat. Nu-i 
păsa de outlet-uri, decât dacă acele magazine ar fi avut reduceri 
atât de mari încât să se poată spune că aproape-i plăteau pe 
clienţi ca să le ia marfa din magazin. Nu, outlet-urile erau 
neinteresante pentru el. Lui Angel îi plăcea vânătoarea, emoția 
urmăririi, momentul de plăcere care venea în urma descoperirii 
neașteptate a unei cămăși Armani de un verde gălbui, cu prețul 
redus cu 10%, și o pereche de jeanși de firmă care să se 
asorteze, prin „asortare” înțelegând că cineva ar fi vrut să 
spună „o ţipătoare nepotrivire”. Cam așa stăteau lucrurile, 
Angel era cu adevărat extrem de mândru de achiziţiile lui, iar lui 
Louis îi trebuiseră ani de zile ca să înțeleagă că, de fiecare dată 
când critica preferințele partenerului său în materie de 
vestimentaţie, ceva în interiorul lui Angel se trăgea înapoi, ca un 
copil care încearcă să-și mulțumească părintele gătindu-i un fel 
de mâncare, doar că amesteca greșit ingredientele și se trezea 
aspru pedepsit, în loc să fie lăudat pentru eforturile sale. Nu 
conta faptul că, atunci când venea vorba despre îmbrăcăminte, 
Angel părea să fie daltonist. Acestea erau haine de firmă. Il 
costaseră aproape nimic, dar erau de calitate și aveau o 
emblemă pe care lumea o știa. Copil fiind, Angel visase probabil 
să poarte haine frumoase, să aibă lucruri scumpe, dar ca adult 
nu putea să-și justifice sieși prețul unor asemenea haine. Aveau 
importanţă pentru alţii, nu pentru el. El nu se considera demn 
de ele. Dar putea trișa cumpărându-și-le pe aproape nimic, căci 
nu impuneau vreo justificare dacă erau ieftine. 

Louis îi făcuse odată cadou lui Angel o frumoasă jachetă 
Brioni, iar aceasta lâncezea într-un dulap de ani de zile. Când 
Louis îl întrebase în cele din urmă de jachetă, Angel îi explicase 
că era prea scumpă ca să o poarte, iar el nu era genul de bărbat 
care să poarte haine scumpe. Louis nu înţelesese răspunsul lui 
atunci și nu era sigur că l-ar fi înţeles mai bine acum, dar 
învățase de atunci să-și muște limba când Angel îi arăta ultimele 
lui cumpărături, așteptând să fie aprobat, asta numai în cazul în 
care nu era pus să îndure mai mult decât putea suporta un 


VP - 132 


muritor de rând. În ceea ce-l privea, Angel începuse să înţeleagă 
faptul că un chilipir nu era un chilipir dacă nimeni nu îl putea 
privi fără ochelari de soare sau fără medicamente împotriva 
grețurilor. Se ajunsese astfel la un soi de compromis. 

Acum, în timp ce Angel stătea la masa lui de lucru privind în 
gol, cu toate componentele electronice înșirate în faţă, Louis se 
afla într-un birou necunoscut, la zece străzi distanţă, în faţa unui 
luminos ecran de calculator, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai 
bine să aibă singur de-a face cu Leehagen și să-l lase pe Angel 
deoparte. Gândul acesta dură cam cât ar trăi un gândac într-un 
cuptor. Angel nu ar sta cu mâinile-n sân. Totuși, spre deosebire 
de Angel, Louis avea alt scop: să vâneze, să găsească soluţia 
extremă pentru a rezolva orice problemă. li plăcea să facă asta. 
De când apăruse pericolul amenințării lui Leehagen, el se 
simţise mult mai viu decât fusese în oricare alt moment din 
ultimul an. Mușchii de altă dată se trezeau la viață, vechile lui 
instincte ieșeau la suprafaţă. El, lucrurile și oamenii care contau 
pentru el erau în pericol, dar se simţea capabil să înfrunte și să 
anihileze acea ameninţare. Angel urma să stea alături de el, dar 
fără să-i împărtășească plăcerea pentru cele ce urmau să se 
întâmple, iar Louis încerca să-și ascundă această plăcere pe cât 
de bine putea. Nu simțea plăcerea de a ucide, își spunea el, ci 
plăcerea pe care o simţea un meșteșugar care-și punea la 
încercare toată priceperea. Ei bine, fără acest prilej era doar un 
simplu individ, iar pe Louis nu-l interesa să fie „doar” ceva. 

Degetele sale dansau pe tastatură și astfel începu urmărirea 
lui Arthur Leehagen. 

* 

Gabriel stătea în camera de observare a lui Wooster. Băiatul 
era înalt, deși cam prea subțire, dar asta urma să se schimbe. 
Era chipeș acum și avea să rămână chipeș. Avea o liniște 
aparte, ceea ce era un semn bun. In ciuda orelor de 
interogatoriu, îşi ținea capul sus. Ochii lui erau strălucitori și 
vigilenți. Nu clipea prea des. 

După două minute, poziția băiatului se schimbă puțin. Se 
încordă și-și înclină capul, ca un animal care a simţit apropierea 
altuia, dar care încă nu s-a hotărât dacă acela reprezenta o 
amenințare. Stia că fusese urmărit și că nu Wooster era de data 
asta cel care-l observa. 


VP - 133 


Gabriel se aplecă înainte în scaunul său și atinse geamul, 
plimbându-și degetele pe forma capului băiatului, pe obraji, pe 
bărbie, ca un crescător de cai verificând particularitățile unui cal 
de curse. „Da, se gândi el, ai potențialul necesar ca să devii 
ceea ce am eu nevoie”. 

Este un Secerător în tine. 

e 

Gabriel știa că majoritatea oamenilor nu erau ucigași 
înnăscuți. Era adevărat că mulţi se credeau capabili să ucidă și 
era posibil să antrenezi oameni pentru a deveni ucigași, dar 
putini se nășteau cu abilitatea naturală de a lua viata cuiva. De 
fapt, se știe că, în decursul istoriei, bărbații au demonstrat în 
luptă o repulsie clară pentru a ucide și că nu ar fi făcut asta nici 
măcar pentru a-și salva viața lor sau a camarazilor lor. În timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, s-a estimat că doar în jur de 
15% dintre pușcașii americani, în luptă, trăgeau într-adevăr în 
inamici. Unii trăgeau mai departe sau în sus, dacă într-adevăr 
trăgeau. Alții acceptau misiuni auxiliare precum curieratul sau 
transportul muniției, chiar salvarea de sub gloanțele inamice a 
camarazilor lor care fuseseră răniți, misiuni care uneori erau 
mult mai riscante pentru ei decât dacă ar fi rămas pe poziție și 
și-ar fi folosit armele. Cu alte cuvinte, aici nu era vorba despre 
lașitate, ci despre o consecință a unei rezistențe instinctive a 
oamenilor la uciderea semenilor din aceeași specie. 

Toate astea aveau să se schimbe, bineînțeles, în urma 
perfecţionării antrenamentelor soldaţilor pentru a ucide. Însă 
instrucția era un lucru, în timp ce a găsi un bărbat care să n- 
aibă nevoie de astfel de instrucție era cu totul altceva. In 
momentele de frică sau de furie, ființele omenești nu mai 
gândesc care este de fapt primul filtru mental împotriva uciderii 
și încep a gândi cu lobul posterior al creierului, latura lor 
animală, care acționează ca un al doilea filtru. Existau voci care 
sugerau că în acest stadiu intervenea mecanismul „luptă sau 
fugi”, gama de răspunsuri este în realitate mult mai complexă. 
De fapt, să lupti sau să fugi reprezintă ultima alegere, după ce 
postura ofensivă sau supunerea este eliminată. 

Infrângerea acestui al doilea filtru era unul dintre scopurile 
instrucției, dar erau cei cărora le lipsea acel filtru al 
mezencefalului. Aceștia erau sociopați și, într-un fel, scopul 
instructajului era să creeze un pseudosociopat, unul care să 


VP - 134 


poată fi controlat, unul care să se supună ordinelor de a lupta și 
a ucide. Un sociopat nu se supunea ordinelor și de aceea nu 
putea fi controlat. Un soldat experimentat și instruit 
corespunzător era o armă în sine. In acest proces, desigur, ceva 
bun se pierdea, probabil chiar cea mai bună parte a fiintei 
omenești în cauză: era vorba despre înțelegerea faptului că noi 
nu existăm doar ca entități independente, dar că facem parte 
dintr-un întreg colectiv și că fiecare moarte micșorează acest 
întreg, și, prin extensie, pe noi înșine. Instructajul militar impune 
ca această înțelegere să fie anulată, ca această conștiință a 
realității să fie cauterizată. Problema era că, la fel ca primele 
operații chirurgicale ale celor din vechime, acest proces de 
cauterizare era bazat pe o înțelegere nepotrivită a funcționării 
ființelor omenești. 

Teama de moarte sau de rănire nu era principala cauză a 
căderilor nervoase suferite în luptă; de fapt, s-a descoperit că se 
număra printre factorii cei mai putin importanți. Nici epuizarea 
nu era, deși aceasta ar fi putut avea o contribuţie. Mai degrabă, 
era povara actului de a ucide și de a ucide în prim-plan, știind că 
glontul sau baioneta ta era cea care sfârșise o viață. Marinarii 
nu suferă crize psihice atât de grave, nici piloții bombardierelor 
care-și lansează încărcăturile de sus asupra orașelor care, 
privite de la o distanță atât de mare, ar fi putut fi complet pustii. 
Diferența era una de proximitate, de intimitate chiar. Asta 
însemna să auzi moartea, să o miroși, să o gusti și să o simti. 
Asta insemna să  înfrunți agresiunea și ostilitatea altuia 
îndreptată în întregime asupra ta și să fii obligat să recunoști, la 
rândul tău, agresiunea și dușmănia cuiva. Trebuia să recunoști 
că deveneai, în același timp, atât victimă, cât și călău. Asta 
însemna o negare a propriei umanități și a umanității celorlalţi. 

e 

Băiatul pe nume Louis era neobișnuit. Era un individ care 
reacționase la un impuls ostil în maniera gândirii abordând 
amenințarea ca pe o problemă ce trebuia rezolvată. Nu era doar 
faptul că filtrul mezencefalului fusese depășit; mai degrabă, 
Gabriel se întreba dacă fapta lui chiar ajunsese vreodată la acel 
nivel. Aceasta era o crimă premedlitată, o crimă făcută cu sânge 
rece. Indica un potențial impresionant. Dificultatea, din punctul 
de vedere al lui Gabriel, rezida în distanța fizică pe care o 
păstrase băiatul între el și crima în sine. Gabriel înțelegea relația 


VP - 135 


între proximitatea fizică și trauma uciderii. Era mai greu să 
omori pe cineva de aproape cu un cuţit decât să-l împuști de la 
distanță cu o pușcă de lunetist. Tot așa, sentimentul de mândrie 
care apărea de cele mai multe ori după o crimă era resimţit cu 
atât mai puțin cu cât ucigașul era mai aproape de victimă, 
pentru că, în această situaţie, vina era tot atât de aproape ca și 
corpul victimei. Gabriel cunoscuse chiar soldați care îi consolau 
pe oamenii pe care-i răniseră în timp ce aceștia îşi trăiau 
ultimele clipe, cerându-le în șoaptă iertare pentru ce făcuseră. 

In realitate, aparenta ușurință cu care omorâse băiatul sugera 
o posibilă disociere, o repulsie sau o incapacitate de a 
recunoaște consecințele faptei sale; asta sau o înțelegere 
superioară a faptului că omorâse pe cineva, combinată cu o 
negare emoțională a actului, ceea ce însemna și o negare a 
responsabilității pentru fapta sa. Trebuia testat în continuare 
pentru ca adevărata sa natură să iasă la lumină. Băiatul nu 
părea să dea semne de stres excesiv. Se părea că reușise să se 
controleze bine și să-și păstreze calmul când  înfruntase 
interogatoriul violent, pe alocuri scăpat de sub control. Nu 
cedase. Nu căuta o ocazie potrivită să mărturisească și să-și 
ispășească vina. Era adevărat, stresul s-ar fi putut ivi mai târziu, 
dar, pentru moment, el părea destul de putin tulburat de ceea 
ce făcuse. 

Dintre toți oamenii, doar un mic procent, vreo 2%, erau cei 
care, în împrejurările potrivite, puteau ucide fără remușcări. 
Aceste imprejurări nu implicau neapărat riscuri personale sau 
vreun risc privind viața celorlalți. De la un anumit nivel, era doar 
o chestiune care ținea de autocontrol și de amplasament. La un 
moment dat, băiatul va trebui plasat în mediul potrivit pentru a 
vedea cum va reacționa. Dacă răspunsul nu era cel dorit, 
chestiunea ar fi fost încheiată. Ar fi putut însemna, Gabriel știa 
asta, moartea băiatului. 

Mai era şi întrebarea cum va reacționa băiatul la autoritate. 
Să ucizi din proprie inițiativă era un lucru, iar să ucizi pentru că 
așa îti spunea cineva să faci era cu totul altceva. Era mult mai 
probabil ca soldații să tragă atunci când comandanții lor erau de 
față, și aceștia erau mult mai eficienți când își respectau liderul. 

Gabriel se găsea într-o postură diferită: cei pe care-i avea în 
grijă trebuiau să fie gata să facă ce le spunea el, chiar și atunci 
când el era departe. Era ca un general, dar fără alți subordonați 


VP - 136 


în teritoriu, care să fi luat măsuri ca ordinele lui să fie îndeplinite 
cât mai bine. Tot așa, legitimitatea liderilor de pe câmpul de 
luptă provenea din poziția pe care o aveau în ierarhia națiunilor 
lor, însă statutul lui Gabriel era mult mai ambiguu. 

Tocmai de aceea, Gabriel își alegea oamenii cu mare grijă. 
Adevărații sociopați nu-i erau de folos, pentru că nu respectau 
nicio autoritate. Cu cât erau mai tineri cei pe care-i avea în grijă, 
cu atât era mai bine, pentru că tinerii erau întotdeauna mai ușor 
de manipulat. El căuta slăbiciuni pe care să le valorifice, căile 
potrivite pentru a completa golurile din viețile lor. Tânărului 
Louis îi lipsea un tată, dar el nu fusese atât de disperat să 
găsească unul încât să accepte autoritatea lui Deber și nici să 
fugă de la el pentru a căuta altul atunci când devenise clar că 
Deber îl considera o ameninţare. Gabriel trebuia să fie foarte 
precaut. Încrederea lui Louis era greu de câștigat. 

Dar, din câte aflase Gabriel, Louis mai era, de asemenea, și 
un singuratic. Nu avea prieteni apropiati și era singurul bărbat 
dintr-o casă plină de femei. Nu era genul care să lege relații în 
cadrul unor grupuri mai mari, ceea ce insemna că, dacă 
instinctele sale native erau canalizate, nu va încerca să caute la 
alții iertarea pentru păcatele sale. lertarea păcatelor Gabriel nu 
o putea oferi, încă un motiv pentru a-i prefera pe cei nu prea 
copleșiți de vină. Și nici nu voia să aibă de-a face cu cei care s- 
ar fi putut identifica prea mult cu victimele lor. Ca să facă ceea 
ce le cerea el, nu trebuiau să dea dovadă de nicio urmă de 
empatie, să fie reci, și câteodată Gabriel era chiar pregătit să-și 
schimbe modul de abordare pentru a exploata diferentele 
sociale, morale sau culturale dintre Răzbunătorii săi și victimele 
lor. Cu toate acestea, el nu căuta să eradicheze cu totul 
empatia, pentru că absența empatiei era o altă caracteristică a 
sociopatiei. Puţină empatie era necesară pentru a nu degenera 
într-un comportament sadic sau ostil. Un echilibru discret 
trebuia să fie menținut. Era vorba despre diferența între a fi 
pregătit să faci rău cuiva la comandă și să faci rău cuiva pentru 
că așa îți doreai. 

După cum aflase Gabriel înainte de a ajunge la micul 
departament al poliției, băiatul era un luptător, unul care 
rămânea pe poziție atunci când era provocat. Asta era bine. 
Indica o importantă predispozitie la agresiune, chiar tânjind să o 
etaleze. Experienţa lui Louis cu Deber declanșase ceea ce 


VP - 137 


urmase, dar se putea spune că arma fusese deja încărcată cu 
mult timp înainte. Existau, de asemenea, zvonuri că băiatul era 
homosexual; dacă nu unul activ, pentru că era încă foarte tânăr, 
atunci unul care-și manifestase destule tendințe care să 
favorizeze răspândirea zvonurilor în acest sens. Gabriel, ca și în 
multe alte domenii, era educat în materie de sexualitate. El 
făcea distincţie între acele aspecte care erau anormale - o 
înclinație spre violență, de exemplu, sau impulsul de a molesta 
copii - şi cele care nu erau anormale. Comportamentul sexual 
aberant indica un grad de neincredere, care avea tendința să se 
manifeste și în alte domenii, ceea ce îi făcea pe practicanți 
nepotriviți scopurilor lui Gabriel. Gabriel nu era homosexual, dar 
înțelegea natura dorinței sexuale, la fel cum înțelegea și natura 
agresiunii și a ostilității, întrucât cele două nu erau atât de 
diferite pe cât le plăcea unora să creadă. În timp ce unele 
aspecte ale comportamentului uman puteau fi controlate sau 
modificate, unele nu se puteau schimba, și orientarea sexuală 
era una dintre acestea. Sexualitatea lui Louis îl interesa pe 
Gabriel numai dacă asta l-ar fi putut face vulnerabil sau l-ar fi 
putut pune în situații conflictuale. Asemenea slăbiciuni puteau fi 
exploatate. 

Și as fel, Gabriel îl urmărea pe Louis prin geam, iar băiatul ii 
întorcea privirea. După cinci minute care se scurseră astfel, 
Gabriel încuviință din cap ca pentru sine, vizibil satisfăcut, apoi 
se ridică și părăsi camera ca să-l privească în fată pe ucigașul 
de cincisprezece ani. 

Ca orice lider bun, Gabriel își iubea oamenii în felul său, chiar 
dacă era pregătit în orice moment să-i sacrifice dacă ar fi fost 
nevoie. De-a lungul anilor care au urmat, Louis a împlinit și chiar 
a întrecut așteptările lui Gabriel, cu o singură excepție: refuzase 
să omoare femei la ordinele lui Gabriel. Asta era, bănuia Gabriel, 
o moștenire a educației sale, iar Gabriel se arăta îngăduitor 
când era vorba despre asta, pentru că-l iubea într-adevăr pe 
Louis. Acesta devenise ca un fiu pentru el, iar Gabriel, la rândul 
lui, devenise tatăl bărbatului. 

e 

Gabriel păși în camera de interogatoriu și se așeză la masă în 
fața lui Louis. Camera mirosea a transpiratie și a alte lucruri mai 
putin plăcute, dar Gabriel nu dădea semne că ar fi observat. 
Fața băiatului era lucioasă de sudoare. 


VP - 138 


Gabriel scoase din priză casetofonul, apoi se așeză din nou în 
fața lui Louis și-și puse mâinile pe masă. 

— Mă numesc Gabriel, spuse el. lar tu cred că ești Louis. 

Băiatul nu răspunse, ci doar îl privi în tăcere pe bătrân, 
așteptând să vadă ce ar mai putea apărea. 

— Apropo, ești liber să pleci, spuse Gabriel. Nu vei fi acuzat 
de săvârșirea vreunei crime. 

De această dată, băiatul reacționă. Gura lui se deschise ușor, 
iar sprâncenele lui se ridicară puțin. Se uită spre ușă. 

— Da, poți să pleci de aici chiar acum, dacă asta hotărăști, 
continuă Gabriel. Nimeni nu va încerca să te oprească. Bunica ta 
te așteaptă afară. Te va duce înapoi la mica ta colibă. Vei putea 
dormi în patul tău, vei fi printre lucrurile tale. Totul va fi din nou 
cum era odată. 

EI zâmbi. Băiatul nu se mișcă. 

— Sau poate nu crezi asta? 

— Ce vreți? întrebă Louis. 

— Ce vreau? Vreau să te ajut, Cred că ești un tânăr foarte 
neobișnuit. Aș putea chiar să merg până-ntr-acolo încât să spun 
că ești talentat, deși talentul tău este unul care nu ar fi apreciat 
în cercuri ca acestea. 

Își flutură uşor mâna dreaptă, cuprinzând în gestul său 
camera de interogatoriu, întreg sediul poliției, Wooster, legea... 

— Te pot ajuta să-ți găsești locul în lume. În schimb, abilităţile 
tale ar putea fi folosite mai bine decât aici. Vezi tu, dacă vei 
rămâne în acest oraș, vei depăși orice limită. Vei fi provocat, 
amenințat. Această amenințare ar putea veni de la poliție sau 
din partea altora. Vei răspunde acestei ameninţări, însă acum 
ești cunoscut. Nu vei mai scăpa a doua oară cu ce-ai făcut și vei 
muri pentru asta. 

— Nu știu despre ce vorbiti. 

Gabriel îl amenință cu degetul, dar acesta nu era un gest de 
dezaprobare. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse el. 

Chicoti, apoi lăsă sunetul să se cufunde în tăcere inainte să 
vorbească din nou: Lasă-mă să-ți spun ce se va întâmpla în 
continuare. Deber avea prieteni sau poate „cunoștințe” ar fi un 
cuvânt mai potrivit pentru ei. Aceștia sunt oameni ca el și mai 
răi ca el. Ei nu pot permite ca moartea lui să treacă 
neobservată. Asta le-ar strica reputația și ar sugera un grad de 


VP - 139 


slăbiciune care i-ar putea lăsa descoperiți în fața atacurilor 
altora. Ei vor ști că ai fost interogat în legătură cu ce i s-a 
întâmplat lui Deber și nu vor fi la fel de sceptici ca polițiștii 
statali. Dacă te vei întoarce acasă, te vor găsi și te vor ucide. 
Probabil că, în acest timp, le vor face rău și femeilor cu care 
locuiesti. Chiar dacă fugi, vor veni după tine. 

— De ce ar trebui să vă pese? 

— Să-mi pese? Nu-mi pasă. Pot pleca de aici și pot să te las 
pe tine și familia ta în voia destinului fără să simt vreo părere de 
rău. Sau ai putea asculta oferta mea și probabil va rezulta ceva 
reciproc avantajos. Problema ta este că nu mă cunoști și de 
aceea nu poți avea încredere în mine. Înţeleg pe deplin situația 
neplăcută în care te afli. Înţeleg că ai nevoie de timp ca să te 
gândești la propunerea mea. 

— Nu știu ce-mi propuneţi, spuse Louis. Nu mi-ati spus. 

„Este aproape amuzant, se gândi Gabriel. Este prea matur 
pentru vârsta lui”. 

— Oferta mea este disciplină, instrucţie. ti ofer o cale de a-ti 
canaliza furia și de a-ți folosi talentele. 

— Protecţie? 

— Te pot ajuta să te protejezi. 

— Și familia mea? 

— Ele sunt în pericol atâta timp cât tu rămâi aici, și numai 
dacă știu unde te afli. 

— Deci pot pleca cu dumneavoastră sau pot pleca de aici? 

— Întocmai. 

Louis își strânse buzele gândindu-se. 

— Vă multumesc pentru timpul dumneavoastră, domnule, 
zise el după câteva secunde. Voi pleca acum. 

Gabriel încuviință din cap. Băgă mâna în buzunarul jachetei 
sale și scoase un plic. l-I înmână băiatului. După un moment de 
ezitare, Louis îl luă și-l deschise. Incercă să-și ascundă reacția 
când văzu ce era înăuntru, dar faptul că făcuse ochii mari îl 
trădă. 

— Sunt o mie de dolari în plic, spuse Gabriel. Mai este și o 
carte de vizită cu un număr de telefon. La acel număr pot fi 
găsit la orice oră din zi sau din noapte. Să te gândești la oferta 
mea, dar ține minte ce ti-am spus: nu te poți întoarce acasă. 
Trebuie să pleci departe de acest loc - departe, foarte departe - 


VP - 140 


și apoi trebuie să te gândești ce ai de gând să faci când acei 
bărbați vor veni să te caute. Pentru că vor veni. 

Louis închise plicul și părăsi camera. Gabriel nu-l urmă. Nici 
nu avea de ce. Știa că băiatul va pleca din acest oraș. Dacă nu 
era așa, atunci Gabriel îl judecase greșit și nu i-ar fi fost oricum 
de folos. Banii nu contau. Gabriel avea încredere în propria 
judecată. Banii aveau să se întoarcă la el de mai multe ori. 

e 

După ce fusese eliberat, Louis se întoarse împreună cu bunica 
sa la coliba din pădure. Ei nu vorbiră, chiar dacă aveau de mers 
mai mult de trei kilometri pe jos. Când ajunseră acasă, Louis își 
împachetă într-o geantă câteva haine și câteva lucruri de-ale 
mamei sale - poze, vreo două bijuterii care-i rămăseseră de la 
ea -, apoi luă două sute de dolari din plic şi-i ascunse în mai 
multe buzunare, într-o tăietură în bată pantalonilor și-n unul din 
pantofi. Împărți ceea ce rămăsese în două, strecurându-i pe cei 
mai mici în buzunarul drept din fată al jeanșilor, iar restul înapoi 
în plic. Apoi le sărută de rămas-bun pe femeile care-l 
crescuseră, îi înmână plicul cu cinci sute de dolari bunicii sale și 
se urcă în camionul domnului Otis ca să ajungă în statia de 
autobuz. El îl rugă pe domnul Otis să mai oprească o singură 
dată pe drum. Domnul Otis nu prea avea chef să-i facă pe plac, 
dar văzu ceea ce văzuseră și Wooster, și Gabriel în băiat, 
înțelegând că nu trebuia să i se opună, nu în această chestiune 
și nici în oricare alta. Așa că domnul Otis se opri chiar după 
barul lui Little Tom, camionul său fiind acoperit de tufișurile de 
pe marginea drumului, și-l urmări pe băiat intrând în zona de 
deversare a gunoaielor, apoi dispărând din vedere. 

Domnul Otis începu să transpire. 

* 


Little Tom își ridică ochii de pe ziarul care stătea deschis pe 
bar. Nu erau clienti care să-l distragă, încă nu, iar la radio se 
auzea un meci de fotbal. Îi plăceau aceste momente liniștite. 
Pentru restul serii avea să servească băuturi și să închege mici 
conversații cu clienții săi. Urma să discute despre sport, vreme, 
despre relațiile bărbaților cu femeile lor (pentru că femeile nu 
deranjau barul lui Little Tom, nu mai mult decât o făceau cei de 
culoare, și astfel barul era un refugiu pentru un anumit tip de 
bărbat). Little Tom înțelesese rolul pe care-l juca acest bar: nicio 
decizie de mare importanță nu era luată aici și nicio conversație 


VP - 141 


care să aibă vreo consecință nu avea loc aici. Nu era niciun 
conflict, pentru că Little Tom nu l-ar fi tolerat, și nicio beție, 
pentru că Little Tom nu era de acord nici cu asta. Atunci când un 
bărbat consumase ceea ce Little Tom considerase că era 
„destul”, acesta era trimis în drumul lui cu câteva sfaturi despre 
cum să conducă cu grijă și să nu înceapă vreo ceartă odată ce 
ajungea acasă. Poliția era rareori chemată la barul lui Little Tom. 
Acesta era în termeni foarte buni cu autoritățile orașului. 

Nimic din aceste lucruri nu schimba faptul că, la fel ca multi 
alți bărbați care practicau o versiune publică și superficială a 
ceea ce considerau a fi un mod de viață chibzuit, Little Tom era 
un animal, o creatură însetată de violență și abuzuri, desfrânat 
și plin de aversiune față de cei care erau altfel decât el: femeile, 
în special cele care nu-l atingeau fără să fie plătite; evreii, chiar 
dacă nu cunoștea niciunul; credincioșii de orice culoare sau de 
orice religie; polonezii, irlandezii, germanii sau toți cei care 
vorbeau limba engleză cu vreun accent ori cei care aveau nume 
pe care Little Tom nu putea să le pronunțe cu ușurință; și toți cei 
de culoare, fără nicio excepție. 

Acum, un tânăr negru stătea în pragul barului lui Little Tom, 
urmărindu-l în timp ce citea ziarul. Little Tom nu știa de când 
stătea negrul acolo, dar pentru el era oricum prea mult. 

— Vezi-ți de drum, băiete, zise Little Tom. Asta nu-i un loc 
pentru tine. 

Băiatul nu se mișcă. Little Tom își schimbă poziția și ieși de 
după tejghea. In drum, luă și bâta care stătea în raftul de sub 
bar. Era şi un pistol acolo, dar Little Tom îşi imagina că bâta era 
de ajuns. 

— Ai auzit ce-am spus? Vezi-ți de treburile tale! 

— Știu ce-ai făcut, spuse el. 

Little Tom se opri. Calmul băiatului îl sperie. Tonul lui era 
liniștit și nu Clipise deloc din primul moment de când îl 
observase Little Tom, nici măcar o dată. Privirea sa insistentă 
părea să străpungă țeasta lui Little Tom și să se târască precum 
un păianjen pe suprafața creierului său. 

— Despre ce naiba vorbești? 

— Știu ce i-ai făcut lui Errol Rich. 

Little Tom rânji. Rânjetul i se lăți încet, întinzându-se ca uleiul. 
Deci despre asta era vorba: unul de culoare, un negru, lăsându- 
și furia să-i învingă luciditatea. Ei bine, Little Tom știa cum 


VP - 142 


trebuia să se poarte cu cei de culoare care nu puteau să 
vorbească civilizat în fața unui alb. 

— A pățit-o, spuse Little Tom. Și tu ai s-o pățești. 

Se mișcă iute, răsucind bâta în timp ce se repezea, lovind cu 
ea în sus, și nu în jos, spre coastele băiatului, dar băiatul sări 
sprinten în fată în loc să se ferească de lovitură, așa că bâta lovi 
tocul de lemn al ușii în același timp în care degetele băiatului se 
încleștau pe gâtul lui Little Tom și-l țintuiau de perete. Impactul 
loviturii în lemn făcu ca brațul lui Tom să vibreze dureros, astfel 
că era deja slăbit când băiatul îl lovi cu latul palmei stângi, 
făcând ca bâta să cadă pe podea. 

Little Tom fu prea surprins ca să reacționeze. Niciun negru nu- 
/ mai atinsese înainte, nici măcar o femeie de culoare, pentru că 
Little Tom nu se înhăita cu alte rase, nici cu forța și nici cu 
încuviințarea acestora. Simţea răsuflarea băiatului așa cum 
stătea aplecat peste el. Degetele lui îi strângeau gâtul, apoi auzi 
deschizându-se ușa din spate a barului și un bărbat care striga 
ceva. Strânsoarea slăbi puțin, apoi el fu aruncat într-o parte, se 
împiedică de un scaun și căzu cu toată greutatea. 

— Hei, se auzi vocea, iar Little Tom recunoscu tonul grav al lui 
Willard Hoag. Ce dracu’ faci, băiete? 

Băiatul ridică bâta de jos și se întoarse spre nou-venit. Hoag 
care nu era înarmat, se opri. Băiatul se uită la Little Tom. 

— Altă dată, spuse el. 

Se retrase pe ușa barului, luând și bâta cu el. Câteva secunde 
după ce plecase, bâta trecu prin geamul barului, spărgându-l, 
iar sticla se împrăștie pe podea. Little Tom auzi un camion 
pornind, dar când ajunse în stradă acesta nu se mai vedea și nu 
află niciodată cine-l adusese pe negru la barul lui. Asta îl 
frământă multă vreme, chiar şi după ce descoperi cine era 
băiatul și găsi o cale de a le-o transmite și celor care aveau 
propriile motive să aibă de-a face cu el. Cu cât îmbătrânea, 
amintirea acestei crime devenea tot mai neclară. Multe dintre 
amintirile lui dispăruseră, pentru că Little Tom suferea de 
demență, chiar dacă reușise să ascundă efectele acestei boli 
celor care-i frecventau micul bar, din ce în ce mai prost 
întreținut, căci afacerea mergea spre faliment odată cu 
proprietarul ei. Astfel, atunci când băiatul s-a întors, bărbat de 
această dată, și l-a făcut pe Little Tom să plătească pentru ce-i 
făcuse lui Errol Rich, Little Tom nu mai putea să facă vreo 


VP - 143 


legătură între el și singurul negru care ridicase vreodată mâna 
asupra lui. 

Cât despre faptul că lui Louis îi luase atâta timp să răzbune 
moartea lui Errol Rich, ei bine, așa cum îi plăcea să-i 
povestească lui Angel, Little Tom merita să fie ucis, dar nu 
merita să călătorească foarte departe ca să ucidă, așa că Louis 
așteptase doar momentul potrivit când se întâmplase să fie prin 
preajmă. Era, spunea el, o chestiune de comoditate. 

Totuși, asta s-a întâmplat mai târziu. La început, el s-a 
îndreptat spre vest și nu s-a oprit până nu a putut vedea valurile 
și simţi briza oceanului. A găsit un loc în care să trăiască și să 
muncească, și acolo i-a așteptat pe ei să vină. 


10. 


Louis ajunse devreme la întâlnirea cu Gabriel, la localul lui 
Nate. Nu-i plăcea să ajungă devreme la astfel de întâlniri. 
Prefera să se lase așteptat, conștient întotdeauna de 
potenţialele avantaje psihologice care puteau fi obţinute chiar și 
în cazul întâlnirilor aparent inofensive. Asemenea precauţii ar fi 
putut părea inutile în cazul oricărei întâlniri dintre el și Gabriel, 
pentru că se cunoșteau de atâţia ani, dar amândoi erau perfect 
conștienți de complexitatea acestei relaţii. Ei nu erau egali, și 
chiar dacă Gabriel fusese ca un tată pentru Louis, mai mult 
decât oricare altul din viața lui, luându-l pe băiat sub aripa lui 
încă din adolescenţă și învăţându-l cum să supraviețuiască în 
acea lume, îmbunătăţindu-și abilităţile naturale, amândoi au 
înțeles de ce procedase astfel. Dacă cineva ar fi privit instinctele 
lui Louis ca o formă de corupţie, înclinația lui spre violenţă, 
mergând chiar până la crimă ca pe o slăbiciune morală mai 
degrabă decât ca tărie de caracter, atunci ar fi putut spune că 
Gabriel exploatase această corupţie, adâncind-o și sporind-o 
pentru a-l transforma pe Louis într-o armă care putea fi folosită 
eficient împotriva altora. Louis nu era atât de naiv încât să 
creadă că, dacă nu l-ar fi întâlnit pe Gabriel, ar fi putut în schimb 
să fie salvat de sine însuși. El știa că ar fi fost probabil mort 
până acum dacă Gabriel nu ar fi apărut în viaţa lui, dar el plătise 
prețul acestei salvări în diverse moduri, așa cum îi ceruse 


VP - 144 


bătrânul. Atunci când Louis, ultimul dintre Răzbunători, plecase 
de lângă Gabriel, făcuse asta fără niciun regret și fără să-i 
întoarcă spatele, și după atâţia ani în care fusese atât de 
precaut, încă era conștient de faptul că existau unii care ar fi 
preferat să fie redus la tăcere pentru totdeauna și că Gabriel ar 
fi putut fi unul dintre ei. 

Bătrânul făcuse parte din viaţa lui Louis mai mult timp decât 
oricine altcineva care-l cunoscuse, cu excepţia celor câteva 
femei din familie care mai erau în viaţă și pe care le ţinuse la 
distanţă, având conștiința împăcată dacă se asigura că nu 
aveau nevoie de bani, așa cum încerca singur să se convingă că 
nu aveau mare nevoie de ce le trimitea el, darurile lui fiind mai 
mult pentru liniștea lui sufletească decât pentru a lor. Dar 
Gabriel fusese acolo încă din ultimii ani ai adolescenţei sale, anii 
cei mai importanţi ai existenței sale, apoi în viaţa sa de adult, 
până ce Louis se despărţise de el. Acum erau din nou împreună, 
unul în floarea, celălalt la asfinţitul vieţii. Se văzuseră unul pe 
altul îmbătrânind și era ciudat să te gândești că, atunci când se 
întâlniseră prima dată, Gabriel era mai tânăr decât era acum 
Louis. 

Louis aruncă o privire la ceas. Era foarte nemulțumit că 
ajunsese devreme de data asta, pentru că nu avea dispoziţia 
necesară să aștepte. Simţea cum încordarea crește în interiorul 
său, dar nu încercă să se liniștească. O accepta ca pe o 
prevestire. Louis știa că în drumul său existau conflicte și 
violență și atât trupul, cât și mintea sa se pregăteau pentru 
asta. Incordarea făcea parte din asta și era un lucru bun. Lunile 
de normalitate, de apatie, de viaţă obișnuită se sfârșiseră. Chiar 
și atunci când el și Angel fuseseră în Maine la începutul anului, 
pentru a-l ajuta pe Parker să termine cu un răzbunător, Merrick, 
fusese o solicitare nesemnificativă pentru serviciile sale 
specializate și se întorsese la New York frustrat și dezamăgit. 
Fuseseră doar niște onorabili bodyguarzi, nimic mai mult. Acum, 
el și Angel erau în primejdie, iar el se pregătea să riposteze. Ce-l 
neliniștea era că nu avea încă idee sub ce formă avea să apară 
acea ameninţare. De aceea era aici, așteptând în vechiul bar, nu 
departe de atelierul auto al lui Willie Brew. Gabriel îi promisese 
lămuriri și confirmări ale informaţiilor date de Hoyle, iar Gabriel, 
cu toate defectele lui, nu era omul care să-și încalce 
promisiunile. 


VP - 145 


Ușa de serviciu din spatele barului se deschise cu un scârțâit 
slab, iar Gabriel intră. Ușa nu fusese încuiată special pentru el la 
solicitarea lui Louis, Nate lăsându-i după voia lor în barul care de 
altminteri era gol. Nate știa foarte bine că nu trebuia să-i 
supere. Barul era o altă investiţie secretă a lui Louis, un loc de 
întâlnire unde putea și depozita unele lucruri de primă 
necesitate în caz că ar fi fost nevoie să dispară: bani gheaţă, o 
cantitate mică de diamante și monede de aur africane, un pistol 
și ceva muniţie. Erau ţinute într-o cutie încuiată într-un seif, în 
spatele rafturilor din biroul lui Nate, și numai Louis știa cifrul. 
Avea ascunzători ca aceasta în cinci locuri diferite în New York și 
în New England, dintre care de două, aceasta fiind unul dintre 
ele, nu știa nici măcar Angel. 

Gabriel se așeză și-i făcu semn lui Nate să-i aducă o cafea. Nu 
vorbiră până nu sosi ceașca de cafea și nu rămaseră singuri. 
Gabriel sorbi din cafea, cu degetul mic ţinut cu grijă departe de 
toarta cănii. Bătrânul, se gândi Louis, acorda întotdeauna o 
atenţie deosebită politeţurilor și comportamentului civilizat, 
chiar și atunci când punea la cale ca femei și bărbaţi să fie șterși 
de pe fața pământului. 

— Spune-mi, zise Louis. 

Gabriel se foi neliniștit. 

— Ballantine a dispărut în data de doisprezece. Era cercetat 
pentru fraude bursiere. Bunurile lui erau pe punctul de a fi puse 
sub sechestru. Se pare că cineva a trimis autorităţilor detalii 
despre afacerile subterane care aveau loc între companiile la 
care Ballantine era director. Urma să fie acuzate de o serie de 
infracțiuni. S-a presupus că s-a ascuns sau că voia să se 
sustragă urmăririi penale. 

— Există vreo dovadă care să sugereze contrariul? 

— Are o soție și trei copii. Au fost interogați și păreau cu 
adevărat prea nedumeriţi ca să-i poată explica absenţa. Nu 
luase legătura cu ei. Pașaportul său fusese găsit în biroul său din 
casă. Exista un seif în podea în interiorul unuia din dulapurile 
sale. Soţia lui nu știa cifrul sau cel puţin așa susţinea. A fost 
obținut un ordin judecătoresc ca să-l deschidă. Erau aproape o 
sută de mii de dolari bani gheaţă înăuntru, alături de aproape 
dublul acestei sume în obligaţiuni. 

— Nu tocmai genul de lucruri pe care un om aflat sub 
urmărire să le lase în urmă. 


VP - 146 


— Puțin probabil. Mai ales un om de familie atât de cinstit ca 
domnul Ballantine. 

Sarcasmul picura ca veninul unui șarpe din cuvintele lui 
Gabriel. 

— Prea curat ca să fie ceva curat la mijloc? 

— Avea o casă în Adirondacks cumpărată prin una din 
companiile sale. Un loc în care își distra clienţii, ar presupune 
cineva. Și un loc în care să se distreze și el la rândul lui. 

— Ai găsit persoana cu care se distra? 

— O prostituată. De lux. A fost sfătuită să-și țină gura, chiar 
dacă nu știa mare lucru. Apoi au venit niște indivizi. L-au luat pe 
Ballantine. Pe ea au lăsat-o. 

— Ştiai că dispăruse înainte să te rog eu să faci cercetări? 

Gabriel întâlni privirea pătrunzătoare a lui Louis, dar era un 
efort premeditat. 

— Nu mai sunt la curent cu activităţile foștilor mei clienți. 

— Asta nu-i adevărat. 

Gabriel ridică din umeri. 

— Nu în întregime. Unii au rămas pe radarul meu din motive 
întemeiate, dar de alții nu m-am mai interesat. Ballantine nu 
mai prezenta niciun interes pentru mine. El era doar un 
intermediar, nimic mai mult. S-a folosit de mine. Câteodată l-am 
folosit și eu, dar așa au făcut și mulți alţii. Tocmai tu ar trebui să 
știi cel mai bine cum funcţionează lucrurile astea. 

— Așa este. De aceea și încerc să-mi dau seama cât de multe 
mi-ai ascuns. 

Pentru prima dată de când sosise, Gabriel zâmbi. 

— Toţi avem nevoie să păstrăm secrete. Chiar și tu. 

— Kandic era unul de-al tău? 

— Nu. După ce ai plecat, interesul meu pentru astfel de 
lucruri a dispărut. Există acum tot felul de antreprenori 
independenţi, unii dintre ei fiind veterani de război din Cecenia 
și Bosnia. Ei sunt criminali de război. Jumătate dintre ei sunt 
puși sub urmărire de către ONU, iar cealaltă jumătate de către 
oamenii lor. Kandic fugea de ambele tabere. Era un fost 
membru al Scorpionilor, o unitate a Poliţiei din Serbia, implicată 
în atrocitățile din Balcani, dar se pare că el avea de ascuns un 
întreg trecut cu mult înainte de a începe să ucidă oameni 
bătrâni în Kosovo. Când lucrurile au început să se schimbe, și-a 


VP - 147 


trădat camarazii musulmanilor și a venit aici. Nu am reușit încă 
să aflu cum de a fost angajat de Hoyle. 

— Era bun? 

— Sunt sigur că avea referințe extrem de bune. 

— Da, aș vrea să le văd și eu. Probabil că nu menţionau că 
era predispus la decapitare. Asta-i tot ce ai pentru mine? 

— Aproape tot. 

Hoyle confirmase ceea ce Milton îi spusese lui Gabriel: exista 
cineva care făcea legătura cu Leehagen. Acum Gabriel îi explică 
ceea ce știa despre cel care se numea Kyle Benton, și despre 
legăturile lui cu Leehagen și cu cel care murise afară, la 
apartamentul lui Louis, deși nu-i spuse lui Louis de când știa 
despre Benton. 

— Încă mai cercetez restul, concluzionă el. Aceste lucruri 
durează. 

— Cât timp? 

— Câteva zile. Nu mai mult. Crezi tot ce ţi-a spus Hoyle? 

— Am văzut un cap într-un borcan și o fată care era mâncată 
de porci. Ambele imagini păreau destul de reale. Știai că Luther 
Berger era în realitate John Leehagen? 

— Da. 

— Și nu mi-ai spus. 

— Ar fi schimbat cu ceva lucrurile? 

— Atunci nu, admise Louis. Știai cine era tatăl lui? 

— Auzisem de el. Era o fiinţă a contradicţiilor. Un golan dintr-o 
suburbie și un abil om de afaceri. Un bărbat ignorant, dar 
șmecher când era vorba de lege. Un crescător de vite și un 
proxenet, dar cu câteva mine pe numele său. Un traficant de 
carne vie și un agresor al femeilor, care-și iubea fiii. Nu o 
ameninţare, cel puţin nu în cercurile în care ne mișcăm noi doi. 
Acum, el are cancer la plămâni, ficat și pancreas. Nu poate 
respira fără ajutor. Este realmente legat de casă, cu excepţia 
excursiilor ocazionale pe care le face în scaunul cu rotile în jurul 
proprietăţii sale, ca să simtă pe faţă aerul proaspăt. In această 
privință avem o problemă. Bănuiesc că Hoyle are dreptate: dacă 
e vorba de Leehagen, atunci va continua să te vâneze, pentru 
că nu mai are nimic de pierdut. Te va vrea mort înaintea lui. 

— Și dușmănia cu Hoyle? 

— E adevărată, din câte am putut afla. Ei au fost mult timp 
rivali în afaceri și au fost odată rivali în dragoste. Ea l-a ales pe 


VP - 148 


Leehagen și i-a dăruit cei doi fii. A murit de cancer, probabil 
aceeași formă de cancer care-l ucide acum și pe Leehagen. 
Dușmănia lor reciprocă e bine-cunoscută, deși cauzele ei exacte 
par să se fi pierdut în trecut. 

— Fiul lui merita să moară? 

— Ştii, spuse Gabriel, cred că te preferam atunci când nu erai 
atât de scrupulos. 

— Nu ăsta e răspunsul la întrebare. 

Gabriel își ridică mâna într-un gest de renunțare. 

— Ce înseamnă cuvântul „merita”? Fiul nu era atât de diferit 
faţă de tată. Avea mai puţine păcate, dar asta ca o consecinţă a 
vârstei, și nu a efortului. Un om care crede în Dumnezeu ar 
spune că un singur păcat ar fi de ajuns ca să-l condamne. Dacă 
asta ar fi adevărat, atunci el a fost condamnat de mai mult de o 
sută de ori. 

Pentru o clipă, trăsăturile lui Louis, de obicei atât de 
impasibile, se schimbară. Părea foarte obosit. Gabriel văzu 
schimbarea, dar nu făcu niciun comentariu despre asta. Cu 
toate acestea, în acel moment, părerea lui Gabriel despre 
protejatul său se schimbă. El mai nutrise speranţe ca Louis să se 
poată dovedi din nou folositor. Fusese bun în ceea ce făcuse, 
bun ca ucigaș, dar ca să păstrezi o limită era nevoie de sacrificii. 
Puteai să le spui cum voiai - conștiință, compasiune, omenie -, 
dar acestea trebuiau sacrificate însângerate și fără viaţă pe 
altarul măiestriei cuiva. Cumva în sufletul lui Louis rămăsese 
puţină decenţă, iar în ultimii zece ani, aceasta înflorise și 
crescuse. Și probabil că nici Gabriel nu reușise să-și înăbușe 
toate sentimentele sale naturale sub o pătură de pragmatism în 
fața bărbatului mai tânăr. Avea să-l ajute în această ultimă 
problemă, apoi relaţia lor urma să ajungă la un final absolut. Era 
prea multă slăbiciune în Louis acum pentru ca Gabriel să mai 
poată risca menținând căile de comunicare deschise. 
Slăbiciunea era ca un virus: trecea singur de la o gazdă la alta, 
de la un sistem la altul. Gabriel supravieţuise sub forma 
diferitelor sale încarnări printr-o combinaţie de noroc, cruzime și 
o abilitate de a identifica defectele ființelor omenești. El 
plănuise să trăiască o mulţime de ani. Munca sa îl păstrase 
tânăr pe dinăuntru. Fără asemenea plăceri s-ar fi uscat și ar fi 
murit sau cel puţin așa i se părea câteodată. Lui Gabriel, în 
ciuda tuturor talentelor sale și a instinctului său de 


VP - 149 


supraviețuire, îi lipsea cunoașterea de sine ca să înțeleagă că el 
se uscase pe dinăuntru cu mult timp în urmă. 

— Și Bliss? întrebă Louis. 

— Nu am auzit nimic despre el. 

— Billy Boy era cel care conducea mașina în ziua în care l-am 
eliminat pe fiul lui Leehagen. 

— Sunt perfect conștient de asta. 

— Acum e mort, și Ballantine a dispărut - e și el mort, din 
spusele lui Hoyle. Dacă aceste omoruri au legătură cu 
Leehagen, atunci doar noi doi am mai rămas. 

— Ei bine, cu cât vom clarifica mai repede această afacere, cu 
atât vom fi mai fericiți amândoi. Gabriel se ridică. Am să te caut 
atunci când voi avea mai mult de oferit, zise el. Vei putea să iei 
atunci hotărârea decisivă. 

Plecă pe aceeași ușă pe care intrase. Louis rămase așezat, 
gândindu-se la tot ce se vorbise. Știa mai multe acum decât 
atunci când venise și totuși tot nu era destul. 

De pe cornișa unui acoperiș de garaj, Angel îl urmărea pe 
Gabriel pe drum, privind cum bătrânul sinistru mergea încet pe 
alee. Îl urmări în timp ce acesta ajunse în stradă și se uită în 
stânga și-n dreapta, ca și cum ar fi fost indecis pe ce parte să 
plece, văzu cum un Bronco vechi cu numere de înmatriculare 
din alt stat trecea încet, văzu fulgerarea focurilor de armă în 
întunericul din interiorul mașinii, văzu cum bătrânul era 
împușcat și cum săreau stropii de sânge din spatele său pe unde 
ieșiseră gloanţele, văzu cum cădea la pământ, pata roșie 
lăţindu-se în jurul lui, viaţa scurgându-se din el cu fiecare bătaie 
tot mai slabă a inimii sale... 

Urmărindu-l, simţise un șoc, dar niciun regret. 

e 

— Va trăi. Pentru moment. 

Louis și Angel erau înapoi în apartamentul lor. Era după- 
amiaza târziu. Telefonul era pentru Louis. Angel nu știa de la 
cine și nici nu întrebă. El doar ascultă în timp ce iubitul său 
repeta ce i se spusese. 

— E un ticălos bătrân al naibii de rezistent, spuse Angel. Nu 
era niciun pic de entuziasm în tonul lui. Louis îi recunoscu 
absenţa. Te-ar fi lăsat să mori, dacă asta i-ar fi convenit. Nu ar fi 
ezitat nici măcar o clipă. 


VP - 150 


— Nu, asta nu-i adevărat, spuse Louis. Ar fi cruțat o clipă 
pentru mine. 

Stătea la fereastră, iar faţa i se reflecta în geam. Angel, 
afectat și el, se întrebă cât de afectat putea să fie la rândul lui 
acest bărbat pe care îl iubea pentru a păstra atâta afecţiune 
pentru o fiinţă ca Gabriel. Probabil era adevărat că toţi bărbații 
își iubeau taţii, indiferent de cât de mult rău le-ar fi făcut fiilor 
lor: este o parte în noi care rămâne pentru totdeauna datoare 
celor răspunzători pentru existența noastră. În definitiv, Angel 
plânsese atunci când aflase despre moartea tatălui său și totuși 
tatăl lui Angel îl vânduse pe acesta unor pedofili și traficanţi de 
carne vie pentru bani de băutură. Câteodată, Angel credea că 
plânsese din cauza greutăților pe care le îndurase din cauza 
asta, plânsese atât pentru tot ceea ce nu fusese tatăl său, cât și 
pentru ceea ce fusese. 

— Dacă Hoyle are dreptate, atunci Leehagen l-a găsit pe 
Ballantine, spuse Louis. Poate Ballantine i l-a dat pe tavă pe 
Gabriel. 

— Am crezut că se izola întotdeauna, spuse Angel. 

— Așa făcea, dar se cunoșteau unul pe altul, și era probabil 
doar un singur strat, un singur tampon între Ballantine și 
Gabriel, dacă așa stăteau lucrurile. Se pare că Leehagen l-a 
găsit, și de acolo se poate face ultima legătură. 

— Și acum? întrebă Angel. 

— Mergem înapoi la Hoyle, apoi îl omor pe Leehagen. Altfel, 
asta nu se va termina. 

— Faci asta pentru tine sau pentru Gabriel? 

— Are vreo importanţă? răspunse Louis. 

Și în acel moment, dacă ar fi fost acolo de față, Gabriel ar fi 
putut vedea ceva din vechiul Louis, cel pe care-l crescuse și pe 
care-l trezise la viaţă, strălucind misterios. 

* 

Benton telefona din cabina unui telefon public de pe 
Roosevelt Avenue. 

— S-a făcut, spuse. 

Pe Benton îl dureau și mijlocul, și șoldul, și era sigur că șoldul 
începuse din nou să-i sângereze. Putea simţi acolo umezeală și 
căldură. N-ar fi trebuit să accepte să se ocupe chiar el de bătrân 
și să-l împuște, nu cu rănile cu care se alesese la atelierul auto, 


VP - 151 


dar era furios și nerăbdător să-și ia revanșa pentru eșecul său 
de atunci. 

— Bine, spuse Michael Leehagen. Poţi să vii acasă acum. 

Închise telefonul și traversă holul spre dormitorul în care 
dormea tatăl său. Michael îl privi câteva minute, dar nu-l trezi. 
Urma să-i spună ce se întâmplase când se trezea. 

Michael habar n-avea cine era bătrânul în realitate. Ballantine 
vorbise despre el numai în termeni generali. Era destul că 
fusese implicat în uciderea fratelui său și că se întâlnise cu 
Louis, omul direct răspunzător de moartea fratelui său. Atacul 
urma să fie încă un stimulent pentru Louis ca să riposteze, un 
motiv în plus pentru el să plece spre Nord. În sfârșit, Michael 
începuse să înțeleagă raţionamentul tatălui său: sângele cerea 
sânge, și trebuia să fie vărsat acolo unde fratele lui zăcea fără 
liniștea veșnică. El încă mai credea că tatăl său supraestima 
potenţialul pericol pe care-l reprezentau Louis și partenerul său 
odată ce aceștia erau ademeniţi în Nord și acolo nu ar fi fost 
nevoie să implice o a treia persoană, pe vânător, pe cel pe 
nume Bliss, dar tatăl său nu putea fi convins să-și schimbe 
părerea, iar Michael terminase această discuţie aproape la fel 
de repede cum o începuse. Nu avea importanţă. Erau banii și 
răzbunarea tatălui său, la urma urmei. Michael acceptase 
dorinţele tatălui său pentru că-și iubea tatăl foarte mult și se 
gândea că, atunci când acesta va muri, tot ce fusese odată al lui 
va trece în posesia fiului său. 

Michael Leehagen era el un viitor rege, dar îi era loial 
bătrânului conducător. 


11. 


Nu l-au înștiințat pe Hoyle de sosirea lor. Își făcură doar 
apariţia în holul clădirii după ora închiderii și îi ceruseră unui 
membru al echipei de securitate să-l informeze pe Simeon că 
domnul Hoyle avea vizitatori. Gardianul nu păru extrem de 
îngrijorat de această cerere. Angel presupuse că, dat fiind faptul 
că Hoyle locuia în acea clădire și că nu accepta niciun contact cu 
oamenii în condiţiile impuse de aceștia, gardienii erau destul de 
obișnuiți cu sosirea unor persoane la ore nepotrivite. 


VP - 152 


— Pe cine ar trebui să anunţ? întrebă gardianul. 

Louis nu răspunse. Stătea doar sub obiectivul celei mai 
apropiate camere de luat vederi, faţa sa fiind perfect vizibilă. 

— Cred că știe despre cine este vorba, spuse Angel. 

Telefonul fu dat. Trei minute trecură, timp în care o femeie 
atrăgătoare cu o fustă neagră mulată pe corp și cu o bluză albă, 
trecu prin hol și-l măsură apreciativ din ochi pe Louis. Aproape 
imperceptibil, ţinuta lui Louis se schimbă, dar asta nu-i scăpă lui 
Angel. 

— Tocmai te-ai umflat în pene, spuse Angel. 

— Nu cred. 

— Da, așa ai făcut. Ai stat mai drept. Ai devenit heterosexual. 
Te-ai dezhomosexualizat. 

Ușile ascensorului particular se deschiseră în hol, iar gardianul 
le făcu semn să intre. Porniră spre ascensor. 

Louis ridică din umeri. 

— Unui bărbat îi place să fie remarcat. 

— Cred că ești cam nesigur în privinţa sexualităţii tale. 

— Am ochi ca să admir ce este frumos, spuse Louis. Făcu o 
pauză. La fel și ea. 

— Da, spuse Angel, dar ea nu te-ar iubi tot așa de mult cum 
te iubesc eu. 

— Este o adevărată povară, spuse Louis, în timp ce ușile 
ascensorului se închideau. 

— Mie-mi spui? 

e 

Numai Simeon îi aștepta în hol atunci când ajunseră în 
penthouse-ul lui Hoyle. Era îmbrăcat în pantaloni negri și o 
cămașă neagră cu mâneci lungi. De această dată, pistolul pe 
care-l purta era la vedere: un Smith & Wesson 5906, ţinut într- 
un toc de piele Horseshoe. 

Individualizat? 

— Din Maryland, spuse Simeon. E perfect finisat, fără 
crestături. Trase pistolul cu o mișcare rafinată și rapidă și îl ţinu 
astfel încât ei să poată vedea de unde fuseseră îndepărtate 
marginile tăioase, în faţă și-n părțile din spate, mecanismul de 
declanșare, piedica trăgaciului și cocoșul armei. Prezentarea 
funcţionă ca un neașteptat gest de vanitate din partea lui 
Simeon, vanitate pe care Angel nu s-ar fi gândit s-o asocieze cu 


VP - 153 


un bărbat ca el și, de asemenea, ca un avertisment: ei sosiseră 
neanunţaţi și la o oră târzie. Simeon era precaut cu ei. 

Puse pistolul în teacă și-i verifică apoi cu bastonul de detectat 
metale ca de fiecare dată, îndrumându-i din nou în camera cu 
vedere la piscină. De această dată, desenul creat de valuri pe 
perete era neregulat și deformat, iar Angel putea auzi zgomotul 
făcut de cineva care înota. Se îndreptă spre geam și-l văzu pe 
Hoyle care făcea câteva ture în stilul „fluture” prin apă. 

— Înoată mult? îl întrebă pe Simeon. 

Dimineaţa și seara, zise Simeon. 

— Mai lasă și pe altcineva să folosească piscina? 

— Nu. 

— Cred că nu e genul care împarte cu cineva ceva. 

— Împarte informaţii, spuse Simeon. Le împarte cu voi. 

— Da, e o adevărată fântână a cunoașterii. 

Angel se întoarse și se așeză lângă Louis, la aceeași masă la 
care vorbiseră cu Hoyle la începutul săptămânii. Simeon stătea 
în apropiere, permițându-le să-l vadă, iar el la rândul lui 
urmărindu-i pe ei. 

— Cum se face că lucrezi pentru tipul ăsta? întrebă Louis în 
cele din urmă. Zgomotele făcute de cel care înota încetară. Nu 
pot fi atât de solicitate talentele tale, complet blocat aici sus cu 
cineva care nu prea iese din casă. 

— Plătește bine. 

— Atât? 

— Ești în serviciul cuiva? 

— Nu. 

— Atunci, nu ai de unde să știi cum e. Plătind bine acoperi o 
mulţime de păcate. 

— Are multe păcate de acoperit? 

— Poate. Dacă o iei așa, toți avem păcate. 

— Cred că da. Totuși, talentele tale de pușcaș marin vor 
rugini, cu sau fără păcate. 

— Exersez. 

— Nu e același lucru. 

Angel văzu cum Simeon se crispă ușor. 

— Insinuezi că ar trebui să le folosesc în curând? 

— Nu. Spuneam doar că nu ar trebui să fii atât de sigur de 
abilităţile tale. Nu poţi fi tot timpul pe fază și s-ar putea să nu le 
mai găsești atunci când vei avea nevoie de ele. 


VP - 154 


— Nu vom ști până nu va veni vremea. 

— Nu, nu vom ști. 

Angel închise ochii și oftă. În cameră era destul testosteron 
încât să facă o perucă să chelească. Erau la un pas de o 
confruntare skandenberg. În acel moment, intră Hoyle. Purta un 
halat alb și papuci de casă și își ștergea părul cu un prosop, 
având pe mâini nelipsitele sale mănuși albe. 

— Mă bucur că te-ai întors, spuse el. Mi-aș fi dorit doar să ne fi 
întâlnit în împrejurări mai bune. Ce face - căută cuvântul potrivit 
pentru a-l descrie pe Gabriel, apoi se decise asupra cuvântului - 
„prietenul” dumitale? 

— E împușcat, spuse simplu Louis. 

— Așa am auzit și eu, zise Hoyle. Totuși, mulțumesc pentru 
confirmare. 

El se așeză de cealaltă parte a mesei și-i înmână prosopul 
umed lui Simeon, care făcea eforturi ca să nu se simtă ofensat 
la gândul că era redus la statutul de valet în faţa lui Louis. 

— Bănuiesc că atacul asupra lui Gabriel este motivul pentru 
care ai revenit. Leehagen te tachinează și în același timp 
încearcă să-l pedepsească pe unul dintre cei pe care-i 
învinuiește de moartea fiului său. 

— Pari sigur că Leehagen a fost cel care l-a vizat, spuse Louis. 

— Cine altul ar putea fi? Nimeni altul nu ar fi atât de prost să 
atace un om cu statutul lui Gabriel. Îmi dau bine seama de câte 
relaţii are. Să acţionezi împotriva lui ar fi o imprudenţă, cu 
excepţia cazului în care cineva nu ar avea nimic de pierdut dacă 
ar proceda astfel. 

Louis se văzu silit să încuviinţeze. În cercurile în care se mișca 
Gabriel, exista o înțelegere tacită a faptului că cel care furniza 
mâna de lucru nu era răspunzător de ce se întâmpla odată ce 
mâna de lucru era folosită. Louis își aminti cum îl descrisese 
Gabriel pe Leehagen: un muribund, disperat să se răzbune 
înainte ca viața să-l părăsească definitiv. 

— Deci, spuse Hoyle. Să vorbim clar. Probabil, te întrebi dacă 
acest apartament are microfoane sau dacă ce vei spune aici ar 
putea ajunge la vreo filială a securităţii locale. Te pot asigura că 
apartamentul e curat și că nu am niciun interes să amestec 
legea în această problemă. Vreau ca tu să-l ucizi pe Arthur 
Leehagen. Îți voi pune la dispoziţie orice informaţie ca să-i 
grăbesc moartea și te voi plăti cu generozitate pentru asta. 


VP - 155 


Hoyle îi făcu un semn cu capul lui Simeon, care scoase un 
dosar dintr-un sertar și i-l înmână. Acesta puse dosarul pe masă, 
în faţa lor. 

— Asta-i tot ce am despre Leehagen, spuse Hoyle, sau, mai 
bine spus, tot ce cred că s-ar dovedi util pentru voi. 

Louis deschise dosarul. În timp ce-i răsfoia conţinutul, văzu 
unele din materialele pe care le descoperise singur, dar multe 
lucruri erau noi. Erau acolo teancuri de pagini dactilografiate 
mărunt, cu detalii despre trecutul familiei Leehagen, despre 
profiturile afacerilor sale și despre alte proiecte, unele dintre 
ele, judecând după fotocopii ale rapoartelor poliţiei și după 
scrisorile de la un birou de avocatură, de natură penală. Acestea 
erau urmate de fotografii ale unei case impresionante, imagini 
din satelit ale pădurilor și drumurilor, hărți locale și, la urmă, 
poza unui bărbat corpolent, chel, cu mai multe bărbii flasce 
care-i cădeau pe un torace deformat ca un butoi. Acesta purta 
un costum negru și o bluză fără guler. Cele câteva șuvițe de păr 
care-i mai rămăseseră fluturau lungi și neîngrijite. Ochii mici și 
negri ca de porc abia se vedeau din masa de carne de pe fața 
sa. 

— Acesta este Leehagen, spuse Hoyle. Poza a fost făcută 
acum cinci ani. Am înțeles că de atunci a început cancerul să-i 
tragă clopotele. 

Hoyle întinse mâna spre una dintre imaginile din satelit și 
arătă la un bloc alb din centrul imaginii. 

— Asta-i casa lui. Leehagen locuiește acolo cu fiul său. Are o 
asistentă care stă într-un mic apartament, în vecinătatea casei. 
Cam la vreo patru sute de metri spre vest, poate chiar mai 
departe - luă o altă fotografie și o puse pe masă lângă prima - 
sunt ţarcurile de vite. Leehagen ţine o cireadă de vaci Ayrshire. 

— Asta nu-i teren pentru vite, spuse Louis. 

— Nu contează pentru Leehagen. Îi plac vitele. Se crede mare 
crescător de vite. A tăiat pădurea astfel ca vitele să pască și a 
folosit zonele care fuseseră defrișate în urma furtunilor. Cred că 
vitele îl făceau să se simtă ca un adevărat domn, proprietar de 
fermă. 

— Ce s-a întâmplat cu ele? întrebă Angel. 

— Le-a trimis la abator acum o lună. Erau vitele lui. Nu avea 
de gând să le lase să trăiască mai mult decât el. 


VP - 156 


— Ce este asta? întrebă Louis. Arătă o serie de fotografii ale 
unei mici structuri industriale lângă care apărea un oraș. O linie 
subţire și dreaptă mergea de-a lungul marginii de sus a pozelor: 
o cale ferată. 

— Acesta e Winslow, spuse Hoyle. Puse două hărţi una lângă 
alta în faţa lor. Uitaţi-vă la ele. Vedeţi vreo diferență? 

Angel privi. Pe una din hărți, orașul Winslow era marcat clar. 
Pe cealaltă nu apărea niciun oraș. 

— Prima hartă e din 1970. A doua este mai recentă, de vreun 
an, doi. Winslow nu mai există ca oraș. Nimeni nu mai trăiește 
acolo. Lângă oraș era o mină de talc - asta-i ce poţi vedea la est 
în unele poze - care era proprietatea familiei Leehagen, dar a 
fost abandonată în anii '80. Oamenii au început să plece, iar 
Leehagen a început să cumpere proprietăţile vacante. Cei care 
nu voiau să plece erau forţaţi să o facă. Oh, i-a plătit, astfel că 
totul era perfect legal, dar era clar ce li s-ar fi întâmplat dacă n- 
ar fi plecat. Acum tot acest teren este proprietate particulară, 
întinzându-se la nord-est de casa lui Leehagen. Știi ceva despre 
minele de talc, domnule? 

— Nu, recunoscu Louis. 

— E o afacere periculoasă. Minerii erau expuși prafului de 
tremolit de azbest din mine. Multe dintre companiile implicate în 
afacere știau că talcul conţine azbest, inclusiv Leehagen, dar a 
decis să nu-și informeze muncitorii nici despre prezenţa 
azbestului și nici despre extinderea bolilor provocate de azbest 
în minele lor. Vorbim în special despre leziunile pulmonare, 
silicoză și despre incidența mezoteliomei, care este un cancer 
rar provocat de azbest. Chiar și cei care nu erau direct implicaţi 
în minerit au început să aibă probleme cu plămânii. Cei din 
familia Leehagen s-au apărat negând că talcul industrial conţine 
azbest sau că prezintă vreun risc pentru sănătate, ceea ce eu 
cred că este o minciună. Acest material ajunge în final în 
creioanele colorate ale copiilor, iar voi știți ce fac copiii cu 
creioanele, nu? Le bagă în gură. 

— Cu tot respectul, ce legătură au toate astea cu problema 
noastră? întrebă Louis. 

— Ei bine, așa a reușit Leehagen să golească tot orașul 
Winslow. El a oferit tot felul de acorduri financiare familiilor, în 
special celor care aveau rude care lucraseră în mine. Aceste 
aranjamente îi puneau la adăpost pe Leehagen și pe 


VP - 157 


descendenţii săi de orice acțiune viitoare în instanță. l-a strâns 
pe toţi cu ușa. Sumele de bani pe care le-au primit toţi acei 
oameni erau mult mai mici decât cele pe care le-ar fi putut 
obţine dacă ar fi fost pregătiţi să-și prezinte cazurile în instanţă, 
dar să nu uitam că erau anii '80. Cred că nici măcar nu-și 
dădeau seama de ce se îmbolnăveau, iar mulţi dintre ei erau 
deja morţi când primele cazuri din alte zone au început să se 
judece în instanţă, după un deceniu sau mai mult. lată ce fel de 
om este Leehagen! Totuși, este ironic faptul că și cancerul său 
pare să fi fost provocat de aceleași mine care l-au făcut bogat. 
Minele i-au omorât soţia - atunci când Hoyle rosti cuvântul 
„soţie”, tresări ușor -, și acum îl omoară pe el. 

Hoyle găsi altă hartă, aceasta înfățișând cursul unui râu. 

— După ce a golit orașul, a primit acceptul să redirecţioneze 
cursul unui râu din zona aceea, râul Roubaud, într-o zonă cu sol 
artificial din apropiere. De fapt, redirecţionarea i-a permis să se 
izoleze. Funcţionează ca un șanț împrejmuitor. Sunt doar două 
drumuri care traversează râul pe pământul lui. În spatele casei 
lui Leehagen se află Fallen Elk Lake, astfel că are apă și în 
spate. A presărat în albia lacului pietre și sârmă ca să împiedice 
pe oricine să aibă acces la casă din direcţia aceea, astfel că 
singurul drum spre terenul lui este pe unul dintre cele două 
poduri construite peste râu. 

Hoyle le arătă pe hartă, apoi urmări cu degetul direcția 
drumurilor care duceau acolo. Acestea luau forma unei pâlnii 
răsturnate, tăiate în patru puncte de două drumuri interioare 
care traversau proprietatea, paralel cu ţărmul estic al lacului. 

— Sunt păzite? întrebă Angel. 

— Nu destul, dar mai sunt câteva case în apropiere. Unele 
dintre ele Leehagen le închiriase familiilor celor care aveau grijă 
de vite sau celor care lucrează pământul. Mai sunt câteva case 
care aparțin celor care au făcut vreun aranjament cu Leehagen. 
Ei nu se amestecă în afacerile lui, iar el îi lasă să trăiască acolo 
unde au trăit întotdeauna. Acestea se află în special pe drumul 
din nord. Drumul din sud e mai liniștit. Ar fi posibil ca o mașină 
să meargă pe oricare din aceste drumuri și să ajungă destul de 
aproape de casa lui Leehagen, deși drumul din sud ar fi mai 
sigur, dar, dacă s-ar da alarma, atunci ambele poduri ar putea fi 
închise înainte ca orice intrus să aibă vreo șansă să scape. 

— Câţi oameni are? 


VP - 158 


— O duzină sau mai mulţi în preajma lui, cred. Aceștia ţin 
legătura în teritoriu printr-o reţea de securitate în sistem spaţial, 
de înaltă frecvenţă. Unii sunt foști militari, dar restul nu sunt 
nimic mai mult decât gangsteri de prin partea locului. 

— Crezi? întrebă Angel. 

— Leehagen e un om retras, așa cum sunt și eu. Boala l-a 
făcut să ajungă așa. Puținele lucruri pe care le știu despre 
împrejurările actuale în care se află m-au costat foarte scump. 
Trecu mai departe. Apoi, acesta este fiul și moștenitorul său, 
Michael. Hoyle găsise o altă fotografie, de astă dată cu un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, care avea ceva din Leehagen 
senior în ochii săi, dar care cântărea considerabil mai puţin. 
Purta jeanși și o bluză în carouri și ţinea în mâini o pușcă de 
vânătoare. Un căprior de opt puncte zăcea la picioarele sale, 
capul animalului fiind așezat pe un buștean, astfel ca să fie cu 
faţa spre obiectivul aparatului. Louis își aduse aminte de 
bărbatul pe care-l ucisese în San Antonio, Johnny Lee. Acela 
semăna mai mult cu tatăl lui, din câte putea să-și amintească 
despre el. 

— Asta e destul de recentă, spuse Hoyle. Michael are grijă de 
cele mai multe dintre afacerile tatălui său, legale sau nu. El este 
legătura familiei cu lumea din afară. In comparaţie cu tatăl lui, 
este un tip căruia îi place să se bucure de viaţă, dar după orice 
standard normal este și el aproape un singuratic. Se mai 
aventurează să iasă de vreo două ori pe an, dar de obicei 
oamenii vin la el. 

— Inclusiv fiica ta, spuse Louis. 

— Da, spuse Hoyle. Și pe Michael îl vreau mort. Voi plăti extra 
pentru el. 

Louis stătea nemișcat. Lângă el, Angel era tăcut. 

— Nu am spus niciodată că va fi ușor, zise Hoyle. Dacă m-aș fi 
putut ocupa de această problemă fără să implic pe nimeni din 
afara anturajului meu, atunci aș fi făcut-o. Dar mi se pare că 
împărtășim aceeași dorinţă de a-l elimina pe Leehagen, iar tu ai 
putea reuși acolo unde alţii au dat greș. 

— Și asta-i tot ce ai? întrebă Louis. 

— Da, tot ce se poate dovedi folositor. 

— Tot nu ne-ai spus cum a început cearta cu Leehagen, zise 
Angel. 


VP - 159 


— Mi-a furat soţia, spuse Hoyle. Sau, mai bine spus, femeia 
care trebuia să fie soţia mea. A furat-o, și ea a murit din cauza 
asta. Ea a lucrat la mină, ajutându-l cu întocmirea actelor. 
Leehagen a crezut că ar fi bine pentru ea să-și câștige 
întreţinerea. 

— Toate astea pentru o femeie? spuse Angel. 

— Suntem rivali în multe privințe, eu și Leehagen. L-am bătut 
în repetate rânduri. Pe parcurs, am îndepărtat-o de mine pe 
femeia pe care o iubeam. A plecat la Leehagen ca să mi-o 
plătească. Ar trebui să adaug că el nu a avut întotdeauna o 
înfățișare atât de respingătoare. A fost bolnav de mult timp, 
chiar cu mulţi ani înainte să-i apară cancerul și să preia 
controlul. Medicația i-a afectat greutatea. 

— Deci femeia ta a plecat la Leehagen... 

— Și a murit, termină Hoyle. Drept revanșă, mi-am concentrat 
toate eforturile ca să-l distrug. Am furnizat informaţii despre el 
rivalilor săi în afaceri, criminalilor. A ripostat. Eu mi-am luat din 
nou revanșa. Acum am ajuns cum am ajuns, fiecare dintre noi în 
câte o fortăreață, fiecare nutrind o ură adâncă pentru celălalt. 
Vreau ca acest lucru să se sfârșească. Chiar dacă e slăbit și 
bolnav, îl invidiez. lată oferta mea: dacă-l ucizi, am să-ţi dau 
500.000 de dolari, cu un bonus de 250.000 de dolari dacă fiul lui 
moare împreună cu el. Ca un gest de bună-credinţă, am să-ți 
dau un avans de 250.000 de dolari pentru tată, și 100.000 de 
dolari pentru fiu. Restul va fi trecut într-un angajament scris, ca 
să fie plătiţi după terminarea afacerii. 

Puse la loc fotografiile și hărțile în dosar, îl închise și-l împinse 
ușor spre Louis. După numai un moment de ezitare, Louis îl luă. 
(J 

Telefonul îl trezi pe Michael Leehagen, care sări buimac. 
Merse clătinându-se spre telefon, în halat, având ochii înceţoșați 
și vocea răgușită: 

— Da? 

— Ce-ai făcut? _ 

Michael recunoscu vocea imediat. li împrăștie și ultimele 
rămășițe de somn cu aceeași precizie cu care i le-ar fi înlăturat 
un viscol năprasnic care l-ar fi izbit în faţă. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 160 


— Bătrânul. Cine ţi-a dat autoritatea să-l elimini? Era un calm 
în vocea lui Bliss care-l făcu pe Michael să simtă cum i se 
strânge vezica. 

— Autoritatea? Eu singur mi-am dat autoritatea. Am obţinut 
numele lui de la Ballantine. El l-a aranjat pe fratele meu și s-a 
întâlnit cu Louis. El va face legătura. Asta îl va aduce cu 
siguranţă aici. 

— Da, spuse Bliss. Îl va aduce. Dar nu așa se fac aceste 
lucruri. Părea distrat, ca și cum nu așa anticipase sau nu așa 
dorise să se petreacă lucrurile. Michael nu înțelegea. Trebuia să 
vorbești cu mine mai întâi. 

— Cu tot respectul, tu nu ești omul cel mai ușor de contactat. 

— Atunci ar fi trebuit să aștepți până te sunam eu. 

De această dată, furia din vocea lui Bliss era clară. 

— Îmi pare rău, spuse Michael. Nu m-am gândit că ar fi vreo 
problemă. 

— Nu. Michael îl auzi cum trăgea adânc aer în piept, ca să se 
calmeze. Nu puteai să știi. Ar trebui să te pregătești pentru 
represalii dacă atacul va fi asociat cu numele tău. Unora nu o să 
le placă. 

Michael nu înțelegea despre ce vorbea Bliss. Tatăl lui îi voia 
pe toţi cei implicaţi în moartea lui Johnny Lee șterși de pe faţa 
pământului. Cum se făceau lucrurile în altă parte nu avea nicio 
importanţă pentru el. El era interesat doar de rezultatele finale. 
Îl aşteptă pe Bliss să continue. 

— Cheamă-ţi oamenii înapoi din oraș, spuse Bliss, iar acum 
părea epuizat. Pe toţi. Înţelegi? 

— Sunt deja pe drum. 

— Bine. Cine a tras? 

— Nu cred că... 

— Te-am întrebat ceva. 

— Benton. Bonton a tras. 

— Benton, spuse Bliss, părând că voia să înveţe numele pe de 
rost, iar Michael se întrebă dacă nu îl condamnase cumva pe 
Benton divulgându-i numele. 

— Când ajungi aici? 

— Curând, răspunse Bliss, curând... 


VP - 161 


12. 


Louis se uita lung la bătrânul din pat. Gabriel arăta chiar mai 
mic și mai bătrân decât înainte, atât de bătrân că Louis aproape 
că nu-l mai recunoștea. Chiar dacă trecuse numai o zi, el părea 
să fi pierdut prea mult din greutate. Pielea lui era cenușie, 
pătată de un galben pronunţat în locurile unde îi fusese aplicat 
un unguent. Ochii îi erau înfundați în orbitele vineţii, astfel încât 
păreau învinetțiţi, ca ochii unui luptător care a petrecut prea 
mult timp  încolţit în ring, burdușit cu pumnii până la 
inconștiență de câtre adversarul său. Respirația lui era 
superficială, abia dacă se mai observa. Rănile de glonţ acoperite 
de un strat de pansament permiseseră ca o parte din forţa sa 
vitală, ajunsă într-un moment de cumpănă și diminuată, să se 
risipească, de parcă, dacă ar fi fost de față când se trăseseră 
focurile de armă, Louis ar fi putut să o vadă ieșind prin găurile 
făcute de gloanţe, un nor palid printre șiroaiele de sânge. Nu 
avea să se mai întoarcă niciodată. Era pierdută, și o parte 
esenţială din fiinţa lui Gabriel se pierdu odată cu ea. Dacă 
supravieţuia, nu ar mai fi fost niciodată același. Ca toţi oamenii, 
el luptase întotdeauna cu moartea, liniștea luptei crescând pe 
măsură ce anii i se apropiau de sfârșit, dar acum moartea era la 
putere și nu avea să lase să-i scape. 

Se așteptase să găsească vreun poliţist lângă bătrân, dar 
acolo nu era niciunul. Asta îl neliniști, până când înţelese că alţii 
vegheau asupra lui Gabriel acum. În colţul de sus din dreapta 
camerei era fixată o cameră mică, dar nu putea spune dacă era 
o completare recentă a decorului. Presupuse că ei îl urmăreau. li 
tot aștepta să apară, dar ei nu veneau. Totuși, faptul că lui i se 
permisese să ajungă atât de aproape de Gabriel însemna că ei îl 
cunoșteau. Nu-l îngrijora asta. Ei știuseră întotdeauna unde să-l 
găsească, dacă asta ar fi vrut. Atinse mâna lui Gabriel, o mână 
neagră pe una albă. Era o blândeţe aparte în gestul său și un soi 
de regret, dar altceva se citea pe faţa lui Louis: un fel de 
dușmănie. 

„Tu m-ai creat, se gândi Louis. Ce aș fi devenit fără tine?” 

Ușa din spatele lui se deschise. O văzuse pe asistentă cum se 
apropia, figura ei reflectându-se în luciul peretelui din spatele 
patului lui Gabriel. 


VP - 162 


— Domnule, trebuie să plecaţi acum, spuse ea. 

El confirmă cu o ușoară înclinare a capului, apoi se aplecă și-l 
sărută blând pe Gabriel pe obraz, ca luda trimițându-l la moarte 
pe Salvatorul său. El era și un bărbat fără tată, dar și un bărbat 
cu mai mulţi taţi. Gabriel era unul dintre acești taţi, și Louis încă 
mai trebuia să găsească o cale de a-l ierta pentru tot ce făcuse. 

(J 

Milton stătea într-un mic birou, doar la câțiva pași de camera 
lui Gabriel. Pe ușă scria „Cabinet particular”, iar în spatele ușii 
se aflau un birou, două scaune și o mulțime de echipamente de 
monitorizare, inclusiv dispozitive de înregistrare video și audio. 
Celor de la Poliţia Comunitară le era cunoscut ca „Auxiliary 
Nurses’ Station” sau ANSTAT* și era un bun comun, ceea ce 
însemna că, teoretic, toate instituţiile aveau dreptul în egală 
măsură să-l folosească. În realitate, exista un ordin care ţinea de 
recunoașterea celui mai înalt în grad, iar Milton era comandantul 
suprem. Urmări cu sufletul la gură alături de cei doi agenţi 
înarmaţi cum Louis ieșea din camera lui Gabriel și cum asistenta 
închidea încet ușa după el. 

— Acţionăm, domnule? 

— Nu, spuse Milton, după un singur moment de ezitare. 
Lăsaţi-l să plece. 

e 

Stăteau în biroul lui Louis, cu hârtiile și cu hărțile lui Hoyle 
împrăștiate pe toată suprafaţa biroului. Louis adăugase 
însemnările și observaţiile sale cu un pix roșu. Aceasta era 
ultima dată când toate informaţiile pe care le aveau erau 
prezentate în acest fel. Odată ce discuţia avea să fie încheiată, 
urmau să fie distruse: rupte în bucăţi, apoi arse. Pe un scaun, 
lângă birou, erau întinse hărţi noi, copii ale fotografiilor și 
imagini din satelit pe care trebuiau să le arate și celorlalți. 

— Câţi? întrebă Angel. 

— De câţi e nevoie ca să facă treaba sau de câţi e nevoie ca 
să o facă bine? 

— Ca să o facă bine. 

— Șaisprezece, cel puţin. Câte doi ca să apere fiecare pod, 
poate chiar mai mulţi. Patru în oraș ca întăriri. Două echipe de 
câte patru care să se apropie direct de proprietate. Și, dacă am 
trăi într-o lume ideală, ne-ar trebui un elicopter mare care să-i ia 


44 Camera asistentelor (n.tr.). 
VP - 163 


de acolo odată ce s-ar termina. Chiar și așa, ar mai fi probleme 
cu mijloacele de comunicare. Nu există acoperire pentru 
telefoane mobile atât de departe în munți. Faptul că în acea 
zonă sunt copaci și pante abrupte înseamnă că nu există 
posibilitatea transmisiilor electromagnetice, așa că aparatele de 
emisie-recepţie nu sunt o soluţie pentru noi. 

— Dar telefoanele cu transmisie prin satelit? 

— Da, și am putea trimite polițiștilor și o scrisoare de 
confesiune. 

Angel ridică din umeri. Cel puţin întrebase. 

— Deci câţi oameni avem de fapt? 

— Zece, cu tot cu noi. 

— L-am putea lua și pe Parker. Am fi unsprezece. 

Louis clătină din cap. 

— Asta e jocul nostru. Să-l jucăm, să vedem ce numere 
extragem. 

Alese patru imagini, fotografii cu casa lui Leehagen, mărite la 
diverse dimensiuni și le puse una lângă alta, comparând 
unghiurile, descoperind căi de acces, zone vulnerabile sau 
inaccesibile. 

lar Angel plecă, lăsându-l cu planurile lui. 

e 

Amândoi înțelegeau că nu așa se rezolvau astfel de lucruri. Ar 
fi trebuit să fie făcute verificări ale informaţiilor, ar fi avut nevoie 
de săptămâni - chiar luni - de pregătire, ar fi trebuit să studieze 
strategii alternative de atac și de retragere, iar ei nu făcuseră 
niciunul din aceste lucruri. În parte, recunoșteau cât de urgentă 
era situația. Prietenii lor, casa lor fuseseră ţinta unor atacuri. 
Gabriel fusese foarte grav rănit. Chiar și fără informaţiile 
furnizate de Hoyle, ei știau că un bărbat care acţiona într-un 
mod atât de nechibzuit nu se retrăgea după prima înfrângere. El 
avea să vină după ei iar și iar până ar fi reușit, și oricine 
apropiat lor era pus în faţa unui risc, în consecinţă. 

Ca în majoritatea problemelor care-i preocupau pe amândoi, 
Angel era cel mai receptiv, cel care recunoștea dedesubturile 
motivelor, cel care identifica din instinct sentimentele altora. În 
ciuda a tot ce rămăsese secret în legătură cu partenerul său, el 
se sincroniza cu ritmul celuilalt bărbat, cu felul său de a gândi și 
cu metodele lui de argumentare, într-un mod care, credea el, îi 
era complet necunoscut lui Louis în relaţia lor. Pentru un bărbat 


VP - 164 


care trăise atât de mult timp într-o lume cenușie, secată de 
moralitate și conștiință, Louis înțelegea cel mai bine ce era 
negru sau alb. El nu era dispus să se autoanalizeze, iar atunci 
când se analiza făcea asta de la distanţă, ca și cum ar fi fost un 
observator indiferent al propriilor nebunii și defecte. Angel se 
întreba câteodată dacă asta era o consecinţă a stilului de viață 
pe care-l alesese, dar bănuia că era probabil un aspect 
indispensabil al structurii lui Louis, adică parte din el în aceeași 
măsură ca și culoarea și sexualitatea lui, un lucru întipărit în 
conștiința sa încă din uter, așteptând să fie chemat la viață pe 
măsură ce băiatul înainta în vârstă. Gabriel recunoscuse această 
onestitate și o valorificase. 

Acum soarta intervenise și, într-un fel, Louis era din nou în 
serviciul lui Gabriel, deși de data asta ca acela care-l răzbuna. 
Problema era că dorinţa lui de a acţiona, de a lovi, de a elibera 
ceva din energia pe care și-o înfrânase îl făcuse imprudent. Ei se 
mișcau prea repede împotriva lui Leehagen. Erau prea multe 
goluri în ce știau ei, erau prea expuși. 

Așa că Angel încălca o regulă de bază. Făcu altcuiva 
confidente. Nu destule, dar atât ca, dacă lucrurile nu mergeau 
așa cum spera el, cineva să știe unde să-i caute și pe cine să 
pedepsească. 

e 

În seara aceea luau masa împreună la Riveron Amsterdam. 
Era o masă liniștită, chiar și după standardele lor. După ce 
mâncară, băură câte o bere la localul lui Pete, odată ce 
mulţimea celor ieșiți de la serviciu dispăruse dimpreună cu 
sandvișurile gratuite, după ce vizionaseră pe jumătate un meci 
plictisitor între Celtics și Knicks. Ca să se amuze, Angel îi 
număra pe oamenii care foloseau soluţie antiseptică pentru 
mâini și se opri odată ce numărul ameninţa să treacă la zeci. 
Antiseptic pentru mâini: ce se întâmpla cu orașul? se întrebă. 
Putea înţelege logica acestui fapt. Nu fiecare om care folosea 
metroul erau impecabil de curat și, deși știa că după câteva 
drumuri cu taxiul trebuise să-și dea hainele la curăţătorie chiar 
în ziua următoare ca să scoată duhoarea din ele, serios, nu 
credea că o sticluță de antiseptic pentru mâini era răspunsul. 
Orașul colcăia de lucruri care se înmulțeau și care ar fi putut 
supravieţui și unui atac nuclear și nu era vorba doar despre 
gândaci. Angel citise undeva că în Canalul Gowanus 


VP - 165 


descoperiseră chiar virusul gonoreei. La un anumit nivel nu era 
foarte surprinzător: singurul lucru pe care nu-l puteai găsi în 
Canalul Gowanus erau peștii sau cel puţin pești pe care puteai 
să-i mănânci fără să mori după o zi sau două, dar cât de 
murdară ar fi trebuit să fie o apă ca să contacteze o boală 
socială? 

În mod normal, el i-ar fi împărtășit aceste gânduri lui Louis, 
dar acesta era în altă parte, cu ochii la cursul jocului, dar cu 
mintea la strategii foarte diferite. Angel termină de băut berea. 
Louis încă mai avea jumătate de pahar, dar se putea spune că 
Gowanus era mai plin de viaţă decât el. 

— Am terminat aici? întrebă Angel. 

— Sigur, spuse Louis. 

— Putem rămâne până la sfârșitul meciului, dacă vrei. 

Ochii lui Louis se abătură leneș asupra lui. 

— Este vreun meci? întrebă el. 

— Cred că se joacă, undeva. 

— Da, undeva. 

Mergeau pe străzile puternic luminate, unul lângă altul, 
împreună, dar separat. În fața barului din colţul străzii 75, niște 
băieţi îmbrăcaţi în uniforme de la Marină făceau invitaţii în gura 
mare tinerelor femei care se plimbau pe acolo, zâmbind cu 
subînțeles și aruncându-le ocheade, în egală măsură. Unul 
dintre marinari, care stătea în ușa barului, avea o ţigară 
neaprinsă în colţul gurii. Își verifică buzunarele printr-o bătaie 
ușoară, căutând o brichetă sau un pachet de chibrituri, apoi 
ridică privirea când Angel și Louis se apropiară. 

— Amice, ai o brichetă? întrebă. 

Louis băgă mâna în buzunar și scoase o brichetă Zippo de 
alamă. Unui bărbat, credea el, nu ar trebui să-i lipsească 
niciodată o brichetă sau un pistol. Aprinse bricheta, iar 
marinarul protejă instinctiv flacăra cu mâna stângă. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Nicio problemă, spuse Louis. 

— De unde ești? întrebă Angel. 

— lowa. 

— Ce naiba caută unul din lowa în Marină? 

Marinarul ridică din umeri. 

— M-am gândit că ar fi bine să văd un timp oceanul. 


VP - 166 


— Da, nu prea ai parte de ocean în lowa, spuse Angel. Și, ai 
văzut destul? 

Marinarul părea descurajat. 

— Amice, am văzut destul ocean cât să-mi ajungă pentru 
toată viaţa. Trase cu nesaţ din ţigară bătând ușor în pământ cu 
tocul unui pantof negru și lucios. 

— Groaza de a nu mai simţi pământul sub picioare, zise 
Angel. 

— Slavă Domnului că sunt pe uscat! Mulţumesc pentru foc. 

— A fost plăcerea noastră, spuse Louis. 

El și Angel merseră mai departe. 

— De ce ar vrea cineva să se înroleze în Marină? întrebă 
Angel. 

— Să mă ia dracu' dacă știu. lowa. Probabil că unul care a 
văzut marea doar în poze și care decide că asta ar fi potrivit 
pentru el. Visători, omule! Aștia uită că mai trebuie să se 
trezească uneori. 

Și din acel moment, tăcerea le deveni un interlocutor mult 
mai plăcut decât fusese mai înainte, iar Angel se resemnă să 
rămână cu ce se spusese, pentru că și el era un visător. 


VP - 167 


PARTEA A DOUA 


Recolta e bogată, dar puţini sunt cei care trudesc. 


Matei 9, 37 
13. 


Întâlnirea avea loc într-unul din separeurile sălii de mese ale 
unui club care se afla între Park și Madison, îngrozitor de 
aproape de ultima expoziție Guggenheim. Pe peretele de lângă 
ușă nu era niciun semn care să indice natura acestui imobil, 
probabil pentru că nu era necesar. Cei care trebuiau să știe 
unde se afla știau deja și chiar un observator obișnuit și-ar fi dat 
seama că acesta era un loc exclusivist: dacă cineva trebuia să 
întrebe ca să afle ce era însemna că se băga unde nu-i fierbea 
oala, din moment ce răspunsul, dacă l-ar fi primit, ar fi fost 
complet irelevant în anumite circumstanțe. 

Natura exactă a exclusivităţii acelui club era greu de explicat. 
Fusese înființat mult mai recent decât alte sedii din apropiere, 
deși nu era câtuși de puţin lipsit de istorie. Din cauză că era 
relativ nou-înfiinţat, nu fusese niciodată împotriva vreunui 
presupus membru de-al său pe criterii de rasă, sex sau credinţă. 
Nici ca membrii clubului să aibă o avere mare nu era o condiţie 
obligatorie, din moment ce pe listele lor erau trecuți cei care ar 
fi făcut eforturi să plătească pentru un rând de băuturi într-o 
instituţie mai puţin tolerantă cu eforturile ocazionale ale 
membrilor săi de a-și plăti datoriile. În schimb, politica clubului 
ar fi putut fi descrisă cu exactitate ca un rezonabil și favorabil 
protecţionism, prin asta înțelegându-se un club care exista 
pentru cei care nu puteau suferi cluburile, fie din cauza unei 
tendinţe antisociale înnăscute, fie din cauza faptului că preferau 
ca alţii să nu știe prea multe despre afacerile lor. Telefoanele de 
orice fel erau interzise în zonele publice. Conversaţiile erau 
tolerate dacă erau purtate într-un fel de șoaptă, în mod normal 
auzită numai de lilieci sau de câini. Sala de mese oficială era 


VP - 168 


unul dintre cele mai liniștite locuri din oraș în care puteai lua 
masa, în parte din cauza interdicţiei impuse asupra oricărei 
forme de comunicare verbală, dar mai ales pentru faptul că 
membrii săi preferau în general să cineze în separeuri, unde 
toate afacerile lor rămâneau garantat secrete, doar că acel club 
se mândrea cu discreţia lui, chiar și sub ameninţarea cu 
moartea. Chelnerii erau doar la un pas de a fi surzi, muţi și orbi; 
nu existau camere de securitate; și nu era menţionat niciodată 
numele cuiva, numai dacă ei nu arătau vreo preferinţă pentru 
asemenea familiarităţi. Cardurile membrilor aveau pe ele doar 
un număr. La ultimele două etaje se aflau douăsprezece 
dormitoare, care, fără a fi opulente, erau mobilate cu gust, 
pentru cei care alegeau să petreacă noaptea în oraș și preferau 
să fie scutiți de neplăcerile întâmpinate la vreun hotel. Singurele 
întrebări care erau puse oaspeţilor aveau tendinţa să includă 
variaţii ale unor anumite teme, ca de exemplu dacă ar dori sau 
nu mai mult vin sau dacă aveau poate nevoie de ajutor ca să 
ajungă de pe scări în pat. 

Acolo erau opt bărbaţi, cu tot cu Angel și Louis, adunaţi chiar 
în acea seară într-o încăpere cunoscută neoficial sub numele 
„Camera Prezidenţială”, o aluzie la o noapte renumită când un 
purtător al unei înalte funcţii folosise camera ca să-și satisfacă 
anumite dorinţe, una dintre acestea fiind să ia masa. 

Bărbaţii mâncau la o masă rotundă, înfruptându-se din 
delicatesele de carne roșie - vânat și mușchi file - și consumând 
vin roșu Dark Horse din Africa de Sud. După ce se strânse masa 
și se serviră cafea și digestive celor care le ceruseră, Louis 
încuie ușa și desfășură în fața lor hărţile și schiţele. Recapitula 
planul o singură dată, fără să fie întrerupt. Cei șase oaspeţi 
ascultară atenţi, în timp ce Angel le urmărea feţele, atent la 
orice tresărire, la orice reacție care ar fi putut dovedi că și alţii 
împărtășeau aceleași suspiciuni. Nu observă nimic. Chiar și 
atunci când începură să pună întrebări, acestea se refereau doar 
la chestiuni de detaliu. Motivele pentru ceea ce era gata să se 
întâmple nu-i preocupau. Nici riscurile, nu în mod nejustificat. Ei 
erau bine plătiți pentru timpul și abilităţile lor și aveau încredere 
în Louis. Erau bărbaţi obișnuiți cu lupta și înțelegeau că aveau 
să fie plătiţi cu generozitate tocmai pentru pericolele la care 
erau expuși. 


VP - 169 


Cel puţin trei dintre ei - englezul, pe nume Blake; Marsh, din 
Alabama, și Lynott, o corcitură, un bărbat care avea mai multe 
accente decât media continentului - erau veterani ale unor 
nenumărate conflicte externe, loialitatea fiindu-le condiţionată 
de dispoziţie, bani și moralitate, în general în această ordine. Cei 
doi Harry - Hara și Harada - erau japonezi sau cel puţin așa 
spuneau ei, chiar dacă aveau pașapoarte din cinci sau șase ţări 
din Asia. Ei arătau ca genul acela de turiști pe care-i puteai 
vedea la Marele Canion, făcând veseli poze cu aparatele de 
fotografiat sau făcând semnul păcii celor care se întorceau 
acasă. Erau amândoi mici și negricioși, iar Harada purta ochelari 
cu rame negre, pe care-i împingea în sus pe nas cu degetul din 
mijloc întotdeauna înainte de a vorbi, un tic care-l făcea pe 
Angel să se întrebe dacă nu cumva acesta nu era un mijloc 
subtil de a face lumii semne obscene cu degetul mijlociu ori de 
câte ori deschidea gura. El și Hara arătau atât de inofensivi încât 
Angel găsea că amândoi îi provocau o neliniște profundă. El 
auzise de unele lucruri pe care le făcuseră. Nu fusese sigur dacă 
să creadă sau nu acele povești până când cei doi Harry nu-i 
dădură un film care, pretindeau ei, îi făcuse să râdă mai mult 
decât oricare altul, lacrimile curgându-le deja șiroaie pe obraji în 
timp ce ei făceau schimb de impresii despre momentele favorite 
ale acţiunii în limba lor de baștină. Angel încercase să-și înlăture 
numele filmului din memorie, de dragul propriei sănătăți 
mintale, deși își mai amintea de o scenă în care ace de 
acupunctura erau înfipte între globul ocular și pleoapa unui tip, 
iar apoi acele erau ciupite ușor cu vârful degetului. Ceea ce era 
foarte deranjant era faptul că filmul fusese cadoul de Crăciun al 
celor doi Harry pentru el. Angel nu era omul care obișnuia să-i 
catalogheze pe oameni ca anormali fără a avea motive 
întemeiate, dar era de părere că cei doi Harry ar fi trebuit 
înecați la naștere. Ei erau mica glumă a mamei lor pe socoteala 
lumii. 

Al șaselea membru al echipei era Weis, un elvețian înalt, care 
fusese odată în serviciul de protecţie al Papei. El și Lynott 
păreau să aibă o mică neînțelegere, dacă te luai după privirile 
pe care și le aruncaseră când își dăduseră seama că urmau să 
cineze împreună. Era doar un motiv în plus pentru Angel să se 
simtă neliniștit. Astfel de tensiuni, în special într-o echipă mică, 
tindeau să se extindă și să facă pe oricine iritabil. Totuși, ei se 


VP - 170 


cunoșteau toți, chiar dacă numai după reputaţie, iar Weis și 
Black se adânciră curând într-o conversaţie despre câteva 
cunoștințe comune, morţi sau încă în viaţă, în timp ce Lynott 
părea că găsise un subiect de interes comun cu cei doi Harry, 
ceea ce confirma suspiciunile lui Angel în legătură cu toți trei. 

Până la sfârșitul acelei seri, echipele fuseseră stabilite: Weis și 
Blake urmau să asigure podul din nord, iar Lynott și Marsh pe 
cel sudic. Cei doi Harry urmau să supravegheze drumul dintre 
cele două poduri, deplasându-se înainte și înapoi la intervale 
regulate de timp. Dacă era necesar, puteau să se deplaseze ca 
să sprijine oricare dintre echipele de la poduri sau să preia ei 
paza vreunui pod, dacă una dintre cele două echipe ar fi trebuit 
să treacă de cealaltă parte a podului ca să-i ajute pe Angel și pe 
Louis să scape. 

Era stabilit că vor pleca a doua zi, camuflându-și plecarea, 
stând în moteluri aranjate dinainte, în apropiere de ţintă. Cu 
puţin înainte de răsărit, când fiecare echipă avea să fie pe 
poziție, Angel și Louis urmau să treacă râul Roubaud ca să-l 
omoare pe Arthur Leehagen, pe fiul lui, Michael și pe oricine 
altcineva care ar fi stat în calea realizării acestui obiectiv 
declarat. 

e 

După plecarea celor șase musafiri și achitarea notei de plată, 
Angel și Louis se despărțiră. Angel se întoarse în apartamentul 
lor, în timp ce Louis se duse în centru, într-o mansardă din 
Tribeca}. Acolo bău un ultim pahar de vin cu un cuplu pe nume 
Abigail și Philip Endall. Cei din familia Endall arătau ca orice 
cuplu normal, înstărit, la cei treizeci spre patruzeci de ani, deși 
„normal” nu era un cuvânt potrivit pentru ocupaţia pe care o 
aleseseră. In timp ce stăteau în jurul mesei pentru cină, Louis 
cerceta amănunţit o schimbare a planului iniţial pe care îl 
pregătise pentru ei. Cei doi Endall erau așii din mâneca lui Louis. 
El nu avea nicio intenţie să-l atace pe Leehagen numai cu Angel 
lângă el. Inainte ca oricare altă echipă să fie deja pe poziţie, cei 
din familia Endall aveau să fie pe proprietatea lui Leehagen, 
așteptând. 

e 

În noaptea aceea, Angel stătea întins în întuneric. Nu dormea. 

Louis îi simţi neliniștea. 


45 Tribeca - cartier în sudul Manhattanului (n.tr). 
VP - 171 


— Ce este? întrebă Louis. 

— Nu le-ai spus și lor despre a cincea echipă. 

— Nu trebuie să știe. Nimeni nu trebuie să știe fiecare detaliu, 
cu excepţia noastră. 

Angel nu răspunse. Louis se mișcă lângă el, iar lumina de la 
marginea patului se aprinse. 

— Ce-i cu tine? întrebă Louis. Ai fost ca un câine rătăcit în 
ultimele două zile. 

Angel se întoarse spre el. 

— Asta nu e bine, spuse el. O să fiu de acord cu asta, dar nu e 
bine. 

— Să-l prindem pe Leehagen? 

— Nu, felul în care ai de gând să acţionezi. Piesele nu se 
potrivesc așa cum ar trebui. 

— Vorbești despre Weis și Lynott? Ei vor fi bine. Îl ţinem la 
distanţă pe unul de celălalt, atâta tot. 

— Nu e vorba doar despre ei. E echipa asta mică și mai sunt și 
lipsurile din povestea lui Hoyle. 

— Ce lipsuri? 

— Nu pot să le arăt cu degetul. Doar că nu sună adevărat, nu 
în întregime. 

— Gabriel a confirmat ce ne-a spus Hoyle. 

— Ce anume, că a fost o ceartă între el și Leehagen? Mare 
lucru! Tu crezi că este un motiv destul de întemeiat ca să o 
omori pe fata cuiva și să hrănești porcii cu ea, să plătești 
aproape un milion de dolari ca recompensă pentru capetele a 
doi oameni? Nu, nu-mi place. Se pare că până și Gabriel a mai 
ținut ceva ascuns la spate. Ai spus și tu asta după ce ai vorbit cu 
el. Și apoi, mai e și Bliss... 

— Nu știm că e acolo. 

— Îi simt mirosul pretutindeni de la Billy Boy încoace. 

— Te transformi într-o babă. Mai rămâne să spui că vrei să-ţi 
iei o pisică și să decupezi cupoane. 

— Iti spun eu: ceva ne scapă. 

— Dacă ești atât de îngrijorat, atunci rămâi aici. 

— Ştii că nu pot să fac asta. 

— Atunci, culcă-te! Nu am nevoie ca tu să devii și mai nervos 
decât ești deja. 

Louis stinse lumina, lăsându-l pe Angel în întuneric. El nu 
putea să adoarmă, dar Louis adormi. Era un dar al lui: nimic nu-l 


VP - 172 


împiedica vreodată să doarmă. El nu visă în noaptea aceea sau 
cel puţin nu putea să-și amintească dacă visase ceva, dar se 
trezi chiar înainte de răsăritul soarelui, cu Angel, care adormise 
în sfârșit, lângă el, și cu nările pline de mirosul de ars. 

e 

Numele lor erau Alderman“! Rector și Atlas Griggs. Alderman 
era din Oneida, Tennessee, un oraș unde, când era copil, fusese 
de față la o vânătoare a poliției și a civililor când prinseseră un 
negru vagabond, care oprise un tren de mărfuri în altă gară. 
Bărbatul fusese urmărit prin pădure în timp ce fugea ca să 
scape cu viață, până ce, după aproape o oră, corpul său ciuruit 
de gloanțe fu târât prin noroi și lăsat la secția de poliție, ca să 
fie văzut de toată lumea. Mama lui îl numise Alderman din ură 
pentru oamenii albi care erau hotărâți că un asemenea titlu nu 
ar fi putut niciodată să fie folosit de el în realitate, și ea sublinia 
în fața băiatului cât de important era faptul ca întotdeauna să 
fie îmbrăcat îngrijit și că nu trebuia niciodată să găsească 
vreunui om, fie el alb sau negru, nicio scuză pentru lipsa de 
respect fată de el. De aceea, când Griggs îl descoperi la o bătaie 
de cocoși, Alderman era îmbrăcat într-un costum galben-lămăie, 
o cămașă crem și o cravată de un portocaliu-aprins, cu niște 
pantofi maro în picioare dati cu două tone de cremă si, 
înșurubată atât de tare pe cap că-i lăsa permanent o formă de 
inel pe păr, o pălărie galbenă cu o pană roșie înfiptă în panglică. 
Numai când te apropiai puteai vedea petele de pe costum, 
gulerul zdrențuit al cămășii, cutele cravatei în locurile unde 
fibrele de elastan din material începuseră să cedeze și bulele de 
clei întărit cu care era lipit pantoful. Alderman avea doar două 
costume, unul galben și unul maro, și amândouă fuseseră ale 
unor morți, ambele primite de la văduvele acestora înainte să 
fie pus capacul sicriului peste cei care le purtaseră, dar, așa 
cum Alderman îi precizase deseori lui Griggs, era cu două 
costume mai mult decât dețineau o mulțime de alti bărbați, 
indiferent de culoarea pielii. 

Alderman - nimeni nu-l strigase vreodată Rector, ca și cum 
numele lui de botez devenise titlul care avea să-i fie întotdeauna 
refuzat - avea cincizeci și șase de ani și era atât de slab că arăta 
aproape ca o mumie, cu pielea ingălbenită întinsă pe oase, cu 


46 Alderman membru (vârstnic) al unui consiliu municipal sau orășenesc (în Anglia și 
Irlanda) (n.tr.). 


VP - 173 


doar puțină carne pe el care să sugereze că Alderman era ceva 
mai mult decât un cadavru însuflețit. Ochii lui erau adânc 
înfundați în orbite, iar pomeții săi erau atât de pronuntati că 
păreau că ameninţă să-i sfâșie carnea atunci când mânca. Părul 
său crescuse mare, în bucle moi, întunecate, încărunțite și 
pierduse o mare parte din dinţii de jos din partea stângă a gurii 
din cauza unor albi jegoși, în Boone County, Arkansas, astfel 
încât fălcile lui nu stăteau prea bine, dându-i expresia 
contemplativă a unuia care tocmai fusese iîmpovărat cu o 
informație tulburătoare.  Vorbise întotdeauna foarte încet, 
forțându-i pe alții să se încline spre el ca să-l audă, uneori asta 
costându-i timp preţios. Se prea poate ca Alderman să nu fi fost 
puternic, dar era iute, inteligent și ferm atunci când era vorba 
de a face rău altora. Iși păstrase intenționat unghiile lungi și 
ascuţite pentru a zgâria ochii altora cum nu se poate mai rău, 
rănind astfel cu mâinile goale și lăsându-i orbi pe doi bărbați. 
Sub cureaua de la ceas ținea tot timpul un cuțitaș, cureaua 
ceasului fiind destul de strânsă pentru a ține cutitul la locul lui, 
dar destul de largă ca să-i permită să ajungă în mâna lui 
Alderman la o mișcare bruscă a încheieturii. El prefera pistoalele 
mici, în special cele de 6 milimetri, pentru că erau mai ușor de 
ascuns și foarte eficace în a provoca răni mortale de aproape, 
iar lui Alderman îi plăcea să omoare atunci când putea simţi de 
aproape răsuflarea celui care era pe moarte. 

Alderman era politicos cu femeile. Fusese căsătorit odată, dar 
femeia murise, iar el nu se mai recăsătorise de atunci. Nu umbla 
cu prostituate, nici nu se distra cu femei fără caracter și nu era 
de acord cu alții care făceau asta. De aceea, el abia că-l tolera 
pe Deber, care era un obsedat sexual, sadic și un exploatator în 
serie al femeilor. Dar Deber avea un fel anume de a se insinua 
în anumite situații care l-ar fi putut îmbogăți, ca un șarpe sau un 
șobolan care se zbate singur să-și facă loc prin găuri sau fisuri 
pentru a ajunge la prada cea mai suculentă. Banii care se iviră 
în calea lui Alderman ca urmare a acestui fapt îi îngăduiseră să 
se lase în voia unicului său viciu adevărat, adică jocurile de 
noroc. Alderman nu avea niciun control asupra viciului său. Îl 
mistuia, și de aceea el, un bărbat istet care din când în când 
găsea slujbe mai bune sau mai proaste, ajunse să aibă doar 
două costume pătate care fuseseră odată ale altor bărbați. 


VP - 174 


Spre deosebire de el, Griggs nu era inteligent sau nu era așa 
de obicei, dar era loial și de nădejde, avea curaj și un grad de 
rezistență neobișnuit. Nu era mult mai înalt decât Alderman, dar 
avea mai mult cu vreo douăzeci și trei de kilograme. Capul lui 
era aproape perfect rotund, avea urechile mici și aproape lipite 
de cap, iar pielea sa era neagră și avea nuante de roșu dacă era 
privită în lumina potrivită. Deber era vărul său de-al doilea, iar 
cei doi bărbați prindeau femeile cum se prind peștii cu năvodul 
prin orașele și capitalele pe unde treceau. Deber avea farmec, 
chiar dacă acesta n-ar fi fost de-ajuns nici să înece un gândac, 
iar Griggs era bine făcut în sensul propriu, așa că se înțelegeau 
bine, iar adorația lui Griggs pentru vărul său îl orbise până-ntr- 
atât încât trecea cu vederea cele mai scârboase aspecte ale 
relațiilor lui Deber cu femeile: sângele, vânătăile, iar în noaptea 
în care Deber o omorâse pe femeia cu care trăia, vederea 
corpului care zăcea zdrobit în aleea din spatele magazinului de 
băuturi, cu fusta ridicată în jurul mijlocului, având descoperită 
partea de jos a corpului, violată de Deber chiar în timp ce 
agoniza. 

Ultima confruntare era chiar pe punctul de a începe atunci 
când Griggs sosi la vechea magazie de cartofi care adăpostea 
groapa. Era aproape de sfârșitul lunii august, și păsările care 
supraviețuiseră purtau urme ale ultimelor încăierări. Nu era prin 
preajmă niciun alb. În interiorul magaziei era atât de cald încât 
majoritatea bărbaților prezenti renuntaseră la cămăși și beau 
bere ieftină din niște găleți pline ochi cu gheată pentru a se 
răcori. Mirosea a transpiratie, a urină și a excremente, sânge de 
cocoș fiind improșcat de jur-imprejur în interiorul gropii și 
îmbibat în marginea sa murdară. Numai Alderman nu părea 
deranjat de căldură. El stătea pe un butoi, cu un fișic subțire de 
bancnote în mâna stângă, cu ochii atintiti la gaură. 

Doi bărbați terminaseră de ascuțit cârligele de la picioarele 
păsărilor și băgară cocoșii în groapă. Imediat, nivelul vocii 
spectatorilor se schimbă în momentul în care încercau să se 
hotărască pe cine să parieze în ultimul moment înainte de a 
începe lupta, făcând schimb de semne și strigăte, căutând 
confirmări că sumele pe care pariaseră fuseseră înregistrate. 
Alderman nu era printre aceștia. El pariase deja. Alderman nu 
făcea nimic în ultimul moment. 


VP - 175 


Proprietarii cocoșilor se ghemuiră în jurul gropii, în timp ce 
Cocoșii lor ciuguleau aerul cu ciocurile, simțind că lupta trebuia 
să înceapă. Păsările fuseră puse față-n față, dușmănia 
instinctivă făcând să li se ridice penele de la gât, apoi fuseră 
eliberate. Griggs îşi croi drum prin mulțime în timp ce cocosii se 
luptau, prinzând din când în când câte o sclipire a pintenilor, 
câte o imagine a stropilor de sânge care aterizau pe brațe, 
piepturi, fete de oameni. Văzu un bărbat care-și lingea instinctiv 
cu vârful limbii sângele cald de pe buze, neluându-și ochii de la 
lupta care avea loc dedesubt. Una dintre păsări, un cocoș cu 
pene galbene, fu înțepat de pinteni în gât și începu să se zbată. 
Proprietarul il retrase pentru moment, lovindu-l peste cap ca să- 
și revină, apoi sugând sângele de pe ciocul acestuia înainte de 
a-l trimite din nou în luptă, dar era clar că păsării îi ajunsese. 
Refuza să răspundă atacurilor adversarului său. Se numără, iar 
lupta se declară încheiată. Proprietarul care pierduse ridică apoi 
cocoșul chinuit, se uită la el cu părere de rău, apoi îi suci gâtul. 

Alderman nu se mișcase de pe butoiul pe care stătea, iar 
Griggs putea să jure că noaptea aceea nu fusese bună pentru el. 

— La naiba, omule, spuse Alderman, vocea lui fiind ca aceea a 
unei bocitoare care șoptește rugăciuni pentru mort sau ca o 
perie moale care șterge cenușa de pe o podea de piatră. Asta a 
fost o prostie. 

Griggs se rezemă de perete și-și aprinse o țigară, în parte 
pentru a scăpa de mirosul gropii pe care-l avea în nări. Griggs 
nu fusese niciodată un mare fan al luptelor de cocoși. Nu paria și 
crescuse în oraș. Acesta nu era locul lui. 

— Am ceva noutăți pentru tine, spuse el, ceva care ar trebui 
să te mai înveselească. 

— Î-hi, spuse Alderman. Nu-l privi pe Griggs, dar începu să-și 
numere și să-și renumere banii, ca și cum spera că mișcânau-i 
atâta printre degete se vor înmulţi sau va apărea vreo bancnotă 
de douăzeci pe care nu o mai observase printre cele de cinci și 
de un dolar. 

— Băiatul care l-a eliminat pe Deber. S-ar putea să știu unde 
este. 

Alderman termină de numărat și strecură bancnotele într-un 
portofel ros din piele maro, apoi puse portofelul cu grijă în 
buzunarul interior al jachetei sale și încheie nasturele. Ei îl 
căutau pe băiat de vreo zece săptămâni. Incercaseră să le 


VP - 176 


intimideze pe femeile din colibă, parcând în fața vechiului și 
ruginitului lor Ford, plini de zâmbete false și ameninţări voalate, 
dar bunica băiatului îi înfruntase chiar acolo, pe veranaa ei, apoi 
trei bărbați apăruseră dintre copaci, localnici care stăteau de 
pază, iar el și Griggs plecară mai departe. Alderman considera 
că femeile, chiar dacă ar fi știut unde era băiatul, nu le-ar fi spus 
lor, nici dacă ar fi amenințat pe vreuna dintre ele cu cuțitul. 
Putuse citi asta în ochii de matroană ai bătrânei așa cum stătea 
acolo, în fața ușii deschise, cu mâinile în șolduri în timp ce-i 
blestema încet pentru ce încercau să facă. Ca și șeful Wooster, 
Alderman știa câte ceva despre reputația bătrânei. Cuvintele pe 
care aceasta le folosea împotriva lor nu erau blesteme 
obișnuite. Alderman nu se prea sinchisea de ele, pentru că nu 
credea în Dumnezeu sau în diavol, dar o admira pe femeie și o 
respecta, chiar dacă încerca să-i sugereze cât rău se pregăteau 
să facă el și Atlas pentru a-l găsi pe băiat. 

— Deci, unde e? 

— În San Diego. 

— Da’ știu că s-a dus departe de casă. Cum ai ajuns să dai de 
el? 

— Un prieten i-a spus unui alt prieten. Doi bărbati s-au întâlnit 
la un bar, au vorbit și știi și tu cum este. Unul dintre bărbați a 
auzit că noi căutăm un tânăr negru, a auzit și că ar putea ieși 
ceva bani din asta. A spus că un băiat ca al nostru a apărut în 
San Diego căutând de lucru cu vreo două luni în urmă. A obținut 
o slujbă la bucătăria unui birt. 

— Bărbatul ăsta are un nume? 

— E un alb, nu ne-a dat niciun nume. A auzit despre băiat de 
la un bădăran care e proprietarul unui local din orașul de baștină 
al băiatului. Dar am dat câteva telefoane și am trimis pe cineva 
să-l vadă. După descriere este el. 

— Ar fi prea de tot să ajungi atât de departe și să nu fie el. 

— Avem Del Mar în drum. Nu e prea departe nici de Tijuana. 
Totuși, el este. Știu asta. 

Alderman se ridică de pe butoi și se întinse. Nu erau prea 
multe motive să stea acolo și îi rămăsese dator băiatului: Deber 
fusese aproape să aranjeze o afacere, iar moartea lui stricase 
totul di granda. fără Deber, el și Atlas făceau mari eforturi. 
Trebuiau să se asocieze cu cineva nou, cineva plin de vigoare, 
dar zvonurile despre ce-i făcuse băiatul lui Deber se 


VP - 177 


răspândiseră, iar acum, el și Atlas nu mai aveau parte de 
respectul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Trebuiau să aranjeze 
lucrurile cu băiatul înainte ca ei să poată începe să facă bani din 
nou. 

În noaptea aceea, jefuiră un magazin mixt și făcură rost de 
șaptezeci și cinci de dolari pe care-i găsiseră în casă și în seif, 
iar când Griggs puse un cuțit la gâtul femeii, soțul acesteia mai 
scoase încă o sută douăzeci și cinci de dolari dintr-o cutie pe 
care o ținea în depozit. Íi lăsară legaţi pe proprietari în spatele 
magazinului și stinseră lumina, smulgând telefonul din perete 
înainte de a pleca. Alderman purta un palton vechi cenușiu 
peste costum și amândoi, și el, ṣi Griggs, aveau trase pe cap 
cagule ca să-și ascundă fețele. Se asigurase că parcaseră într-un 
loc care nu era la vedere înainte de a intra în magazin, astfel ca 
mașina lor să nu poată f identificată. Fusese un jaf simplu, nu ca 
unele din jafurile pe care le făcuseră impreună cu Deber cu ceva 
timp în urmă. Deber ar fi violat-o pe femeia din magazin din 
dușmănie, chiar în fata sotului ei. 

Opriră lângă Abilene la un bar al cărui proprietar era o veche 
cunoștință de-a lui Griggs și unde un individ pe nume Poorbridge 
Danticat, care-i cunoștea pe Alderman, pe Griggs și pe Deber, 
făcu o glumă pe seama lui Deber, despre care spunea că-și 
pierduse capul. Alderman și Griggs îl așteptară apoi în parcare, 
iar Griggs îl bătu pe Poorbridge atât de rău încât falca i se 
desprinse complet din articulații și o ureche îi atârna 
schimonosită, suspendată de o bucată de piele. Asta avea să-l 
învețe minte. Oamenii trebuiau să arate ceva mai mult respect. 

Și toate astea din cauza lui Deber, se gândi Alderman, în timp 
ce mergeau cu mașina spre vest. „Nici măcar nu l-am plăcut, iar 
acum trebuie să călătorim zile întreg, ca să ucidem un băiat 
numai pentru că Deber nu l-a putut controla nici atunci când era 
cu femeia lui”, se gândi el. Ei bine, aveau să-l facă pe băiat să 
plătească, dând cu această ocazie un exemplu astfel ca toti să 
știe că el și Atlas luau lucrurile acestea în serios. Nu era nicio 
altă cale. Afacerile erau afaceri înainte de toate. 

o 

Micul restaurant se afla pe National Boulevard, nu departe de 
sediul Teatrului Porno Pussycat. Acesta se înfiintase odată cu 
Teatrul Bush, în 1928, apoi devenise, în diferite momente ale 
istoriei sale, Teatrul National, Aboline, apoi Paris, până ce 


VP - 178 


numele său fu în cele din urmă asociat curentului porno în 1960. 
In fiecare dimineață când Louis ajungea la serviciu după ora 
cinci, Pussycat era liniștit și adormit, ca o bătrână prostituată 
după o noapte grea în care-și oferise serviciile, dar până când 
pleca de la lucru, douăsprezece ore mai târziu, un șuvoi 
constant de bărbați începuseră deja să folosească facilitățile de 
la Pussycat, deși, așa cum domnul Vasich, patronul birtului 
remarca adesea, „Nu este niciunul dintre ei în stare să reziste 
mai mult decât durează un desen animat”. 

Slujba lui Louis la Vasich's Number One Eatery, așa cum 
anunța reclama luminată cu neon roz și galben, era să facă 
orice era nevoie ca să păstreze localul în stare bună de 
funcționare, mai puțin să gătească singur mâncarea sau să 
încaseze bani de la clienți. El spăla, decojea, curăța și lustruia. 
Ajuta la căratul mărfurilor livrate în magazin și ducea gunoiul 
afară. El verifica dacă toaletele erau curate și dacă era hârtie în 
suporturi. Pentru aceste lucruri era plătit cu salariul minim de 
1,4 dolari pe oră, din care domnul Vasich oprea douăzeci de 
cenți pe oră, pentru cameră și masă. Lucra câte șaizeci de ore 
pe săptămână, având duminicile libere, deși ar fi putut, dacă 
așa ar fi preferat, să vină și să lucreze și în afara programului, 
două ore duminica dimineața, pentru care domnul Vasich îi 
plătea o bancnotă de cinci dolari, fără să stea la discuţie. Louis 
își lua și libere câteodată. Cheltuia puțin din banii pe care-i 
câștiga, excepție făcând după-amiezile de duminică, atunci când 
se delecta singur cu câte un film, de când domnul Vasich îl 
hrănea bine la birt și-i dăduse o cameră la etajul al doilea, unde 
era și o baie la capătul holului. Nu exista nicio cale de acces la 
birt din camera lui Louis, iar restul camerelor de acolo serveau 
ca magazii pentru dosare și piese de mobilier stricate sau 
nepotrivite, doar unele dintre acestea având vreo legătură cu 
afacerea de dedesubt. 

După două săptămâni, Louis luă autobuzul spre Tijuana și, 
după ce bătu străzile vreo două ore, cumpără în cele din urmă 
un pistol Smith & Wesson Airweight de calibru 9 milimetri și 
două cutii de muniție de la un magazin din apropiere de 
Sanchez Taboda. Bărbatul care i-l vânduse îi arătă, folosind o 
combinație de engleză stricată și o demonstrație simplă cu 
mâinile, cum să decupleze cilindrul și să împingă la loc tija 
ejectorului ca să acceseze plăcuta suport a ejectorului central. 


VP - 179 


Pistolul nu mirosea, era curat, iar bărbatul îi dădu lui Louis o 
perie și puțin ulei ca să păstreze pistolul în stare bună. Când 
termină cu asta, Louis încercă să-și ia un sanaviș, dar toate 
brutăriile și magazinele care vindeau pâine erau închise, se pare 
că din cauza unui pesticid care fusese păstrat alături de 
ingredientele pentru pâine într-un depozit guvernamental din 
Mexicaliceea ce provocase o serie de decese în rândul copiilor, 
așa că se multumi cu o jumătate de pui pe o frunză ofilită de 
lăptucă înainte de a se întoarce în Statele Unite. 

El găsi o bicicletă veche în una din magaziile domnului Vasich 
și plăti reparația cauciucurilor și înlocuirea lanțului. In duminica 
următoare, puse într-un rucsac o sticlă cu apă, un sandvis de la 
birt, o gogoașă, câteva sticle goale de apă minerală și pistolul, 
apoi pomi cu bicicleta spre vest, lăsând în urmă orașul. Ascunse 
bicicleta în niște tufișuri, ieși de pe drum și merse până ajunse 
într-o depresiune plină de pietre și grohotiș. Aici își petrecu o oră 
trăgând cu pistolul în sticle, înlocuind apoi sticlele cu pietre când 
mai rămaseră doar cioburi sparte. Era prima dată când ținea un 
pistol în mână și trăgea cu el, dar se obişnui repede cu 
greutatea lui și cu zgomotul pe care-l făcea. Trăgea în special de 
la o distanță de vreo patru - cinci metri, pentru că-și închipuia 
că, atunci când vor veni după el, va folosi probabil pistolul la o 
distanță mică. Odată ce fu satisfăcut de el însuși și de noile sale 
cunoștințe despre armă, îngropă bucățile de sticlă, adună cu 
grijă cartușele consumate și se întoarse cu bicicleta în oraș. 

e 

Așteptarea ajunse la final într-o noapte liniștită și caldă din 
august. Se trezi la auzul unui scârțâit de podele în apropierea 
camerei lui. Afară era încă întuneric și el avea impresia că nu 
dormise prea mult. Nu știa cum reușiseră să ajungă atât de 
aproape fără să fi fost auziti. La camerele de la etajul al doilea 
se ajungea pe niște scări șubrede din lemn pe partea dreaptă a 
clădirii, iar Louis tinea întotdeauna ușa de la intrarea principală 
închisă, la insistențele domnului Vasich. Totuși, nu era surprins 
că îl găsiseră până la urmă. Gabriel îi spusese că asta se va 
întâmpla, iar el știa în sinea lui că era adevărat. Se strecură pe 
sub cearșafuri, având pe el numai boxerii, și puse mâna pe armă 
Chiar în momentul în care ușa dormitorului său fii deschisă cu o 
lovitură de picior, și un bărbat gras cu un cap rotund apăru în 


VP - 180 


cadrul ușii. În spatele lui, Louis putea vedea un alt bărbat, mai 
mic, cu o înfățișare amenințătoare. 

Bărbatul corpolent avea în mână un pistol cu țeavă lungă, dar 
acesta nu era îndreptat spre băiat, nu încă. Louis ridică pistolul 
său. Mâna îi tremura, nu de frică, ci din cauza nivelului de 
adrenalină care-i crescuse brusc. Liniștit, bărbatul din cadrul ușii 
înțelese greșit. 

— Așa este, băiete, spuse Griggs. Tu ai un pistol, dar e greu 
să omori un om de aproape. E adevărat... 

Pistolul lui Louis bubui, și pe pieptul lui Griggs apăru o gaură 
din care țâșnea sânge întunecat. Louis înaintă, degetul lui 
apăsând din nou pe trăgaci, iar a doua împușcătură il lovi pe 
Griggs în zona gâtului în timp ce cădea pe spate, aproape 
dărâmânau-l pe Alderman Rector. Alderman trase cu micul său 
pistol de 6 milimetri, dar împușcătura fusese trasă la întâmplare 
și smulse pervazul geamului din dreapta lui Louis. Pistolul din 
mâna lui Louis nu mai tremura, iar următoarele trei focuri îl 
loviră pe Alderman chiar în piept într-un cerc strâns, nu mai 
mare decât pumnul închis al urmă bărbat. Alderman scăpă 
pistolul și se întoarse, apăsându-și mâna dreaptă pe răni în timp 
ce încerca să se țină pe picioare rezemându-se de perete. Reuși 
să facă doi pași înainte ca picioarele să i se împleticească și 
căzu întins cu fata în jos. Gemu din cauza presiunii rănilor, apoi 
incepu să se târască pe podea, sprijinindu-se în mâini şi 
împingându-se cu picioarele în corpul lui Griggs. Auzi pași. In 
spatele lui. Louis trase ultimul glonț în spatele lui Alderman, iar 
acesta nu se mai mișcă. 

Louis se uită lung la pistolul din mâna sa. Respira repede și 
inima îi bătea atât de tare că-l durea. Se întoarse în camera sa, 
se îmbrăcă și-și făcu bagajul. Nu-i luă prea mult timp, pentru că 
nu-l despachetase niciodată cu adevărat, înțelegând că va veni 
timpul când, dacă supravieţuia, va trebui să se mute din nou. 
Incarcă la loc pistolul - doar ca măsură de precauție în caz că 
acei bărbați nu veniseră singuri - apoi păși peste cele două 
corpuri și merse până în capătul holului. Deschise ușa și ascultă, 
apoi își aruncă ochii la curtea de dedesubt. Nu era nicio mișcare. 
Un Ford ruginit era parcat jos, cu ambele portiere din fată 
deschise, dar nu se vedea nimeni înăuntru. 

Louis cobori în fugă scările și ieși cu bine, chiar la timp ca să 
primească pumnul unui bărbat în tâmpla stângă. Căzu la 


VP - 181 


pământ, orbit de durere. În cădere încercă să ridice pistolul, dar 
o gheată îi imobiliză mâna și i-o țintui la pământ, strivindu-i 
degetele până ce fu forțat să-și slăbească strânsoarea. Două 
mâini îl apucară de partea din fată a cămășii și-l ridicară în 
picioare, apoi îl împinseră înapoi în colț până ce el simti sub 
gambe prima treaptă a scării. Stătea acum așezat și îl vedea 
clar, pentru prima dată, pe bărbatul care-l atacase. Acesta avea 
cam 1,83 metri înălțime, era alb, cu părul tuns scurt ca un 
polițist sau ca un soldat. Purta un costum negru, o cravată 
neagră și o cămașă albă. Câţiva stropi din sângele lui Louis 
săriseră pe material, pătânau-l. 

În spatele acestuia stătea Gabriel. 

Ochii lui Louis erau umezi, dar el nu voia ca bărbații să creadă 
că plânge. 

— Sunt morți, spuse el. 

— Da, spuse Gabriel. Sigur că sunt morti. 

— L-ai urmărit până aici. 

— Am aflat că erau pe drum încoace. 

— Și nu ai făcut nimic ca să-i oprești. 

— Am avut încredere în tine. Am avut dreptate. Nu aveai 
nevoie de nimeni. l-ai aranjat și singur. 

Louis auzi sirene în depărtare, apropiindu-se. 

— Cât timp crezi tu că vei reuși să scapi de poliție? O zi? 
Două? 

Louis nu răspunse. 

— Oferta mea e încă valabilă, spuse Gabriel. De fapt, mai 
mult chiar decât înainte, după mica demonstrație a abilităților 
tale din noaptea asta. Ce spui? Camera de gazare de la San 
Quentin sau eu? Hai, repede! Timpul se scurge. 

Louis îl privi prudent pe Gabriel, întrebându-se cum se 
întâmplase să fie acolo chiar la momentul potrivit, înțelegând că 
noaptea aceea fusese un test, dar fără să știe sigur câte din cele 
întâmplate fuseseră orchestrate de Gabriel. Cineva trebuia să le 
fi spus celor doi bărbați unde se afla el. Cineva îl trădase. Pe de 
altă parte, putea fi doar o coincidență. 

Dar Gabriel era aici. El știuse că cei doi erau pe drum și 
așteptase să vadă ce avea să se întâmple. Acum el îi oferea 
ajutor, iar Louis nu știa dacă putea să aibă incredere în el. 

lar Gabriel se uita lung la el și-i citea gândurile. 


VP - 182 


Louis se ridică. Încuviințtă din cap spre Gabriel, îşi ridică 
bagajul și-l urmă pe Gabriel la mașină. Soferul ridică pistolul, 
aceea fiind ultima dată când Louis îl mai văzu. Până la sosirea 
poliției, ei erau deja pe drum îndreptându-se spre nord, iar 
băiatul care lucrase la birt, cel care lăsase în urmă doi oameni 
morți pe podeaua domnului Vasich, încetă să mai existe, cu 
excepția unui colțișor mic și ascuns al sufletului său care mai 
păstra ceva din el. 


14. 


Plecară cu mașina spre nord chiar după micul dejun. Nimeni 
nu-i urmărea. Pe când părăseau orașul, Louis puse în practică 
tot ceea ce învățase ca să scape de posibilii urmăritori - opriri 
bruște, schimbarea direcţiei de mers, folosirea unor fundături și 
a drumurilor cotite în zonele rezidenţiale -, totuși, nici el și nici 
Angel nu observară nimic suspect la mașinile care erau în urma 
lor. În cele din urmă, amândoi erau mulțumiți că ieșiră din oraș 
nestânjeniţi de atenții nedorite. 

Conversaţia lor din noaptea precedentă nu mai fusese 
menţionată. N-ar fi fost de niciun folos să aducă acum vorba 
despre ea. În schimb, se comportară ca de obicei, strecurând 
printre momente de tăcere comentarii despre muzică, afaceri 
sau despre orice altceva le trecea prin minte la un moment dat. 

— Philadelphia, spuse Angel. Orașul lui „Brotherly Love”, pe 
naiba. Îţi aduci aminte de Jack Wade? 

— Cactus Jack. 

— Hei, asta-i nedrept. Avea o afecţiune a pielii. Nu putea să 
facă nimic în privinţa asta. Oricum, el a încercat odată s-o ajute 
pe o bătrână să treacă strada în Philly, iar aceasta i-a tras un 
genunchi în testicule. El a spus că bătrâna i-a luat și portofelul. 

— Este un oraș neospitalier, aprobă Louis. 

Angel privea pe geam la locurile pe care le lăsau în urmă. 

— Ce-i acolo? întrebă el. 

— Unde? 

— La est. Acela e cumva Massachusetts? 

— E Vermont. 


+7 Oraș al dragostei frăţești (în Ib. engl. în orig.) (n.tr.). 
VP - 183 


— Cel puţin nu e New Hampshire. Mă tem întotdeauna când 
trec pe acolo să nu ne trezim cu vreo rafală de gloanțe de după 
niște copaci. 

— Sunt educați să fie destul de duri acolo. 

— Duri și cam tâmpiţi. Ştii, au fost împotriva unei legi care-i 
obliga pe oameni să poarte centuri de siguranţă. 

— Am citit și eu undeva despre asta. 

— Deci dacă închiriezi o mașină în New Hampshire, când o 
pornești nu face zgomotul acela „bip-bip-bip” dacă uiţi să-ţi pui 
centura. 

— Serios? 

— Da, dar, în schimb, dacă încerci să ţi-o pui, o voce te face 
papă-lapte și-ţi spune că nu ai bilute. 

— Libertate sau moarte, omule! 

— Cred că asta se referea la tiranie și opresiune, nu la vreun 
tip care apreciază greșit cât de repede frânează Prins-ul lui. 

— Totuși, au benzină ieftină. 

— Benzină ieftină. Băutură ieftină. Poţi să faci ușor rost de 
arme. 

— Da, spuse Louis. E greu de înţeles de ce nu merg treburile 
bine. 

e 

Lăsaseră în urmă autostrada interstatală în apropiere de lacul 
Champlain. La Mooers, o luară la dreapta și trecură prin Forks, 
apoi trecură pe podul de peste râul Creat Chazy, care era puţin 
mai mare decât un pârâu în acel loc. Toate orașele erau 
combinate într-unul singur: erau aici pompieri voluntari, cimitire, 
stații de benzină abandonate la intersecţii, înlocuite acum de 
edificii luminate la limitele orașului, pompele demodate stând ca 
niște soldaţi antici păzind monumente de mult uitate. Unele 
locuri păreau mai înfloritoare decât altele, dar acesta era un 
termen relativ; se părea că peste tot erau lucruri de vânzare: 
mașini, case, afaceri, magazine cu ferestre acoperite cu hârtie, 
acum fără niciun indiciu referitor la fosta afacere. Prea multe 
case aveau fațadele deteriorate, prea multe peluze erau pline 
de resturi de mașini, demontate pentru piese și de piese de 
mobilier dezmembrate. Trecură prin locuri care abia se putea 
spune că existau: câteva orașe care păreau că există doar în 
imaginaţia unor proiectanți urbaniști, ca o glumă pe o hartă, ca 
partea cea mai importantă a unei glume, care nu mai este 


VP - 184 


spusă. Felinare de Halloween luminau pe verande și în curți. 
Fantome dansau în jurul unui ulm bătrân, vântul legănând 
formele lor alungite. 

Opriră ca să bea o cafea la Dick's Country Store and Music 
Oasis at Churubusco, mai mult pentru că le plăcea reclama: 
„500 de chitare, 1.000 de arme”. Angel crezu că trebuia să fie o 
glumă, dar magazinul era real: în dreapta ușii era un mic 
magazin de uz curent, cu un frigider plin de viermi pentru 
momeală, iar în stânga erau două intrări separate. Prima ducea 
într-un magazin cu instrumente muzicale și chitare, care părea a 
fi deservit de obișnuiţii vânzători binevoitori. Un tânăr brunet cu 
părul lung stătea pe podea, încercând o chitară neagră 
„Gibson”, degetele lui ciupind coardele la întâmplare, sunetele 
răsunând vag în lumina palidă din acea după-amiază. Cea de-a 
doua ușă ducea în două încăperi pline cu puști, pistoale, cuțite și 
muniţie, iar personalul era alcătuit din doi bărbaţi cu aspect 
grav, unul tânăr și altul bătrân. Un afiș avertiza că era necesar 
un permis de portarmă eliberat de statul New York ca să ai voie 
să ţii în mână un pistol. Aproape de acest afiș, o femeie solidă 
completa niște formulare pentru un pistol de patru sute de 
dolari. 

— ÎI cumpăr ca să-l fac cadou cuiva, explică ea. 

— E acceptabil, spuse cel mai în vârstă dintre cei doi, deși nu 
era clar dacă se referea la legalitatea tranzacţiei sau la natura 
darului. 

Angel și Louis asistară uimiţi la această scenă, se întoarseră la 
mașina lor să-și bea cafeaua, apoi plecară mai departe spre 
nord. Pe dealurile dinspre vest se vedeau o mulţime de turbine 
eoliene, dar paletele turbinelor nu se mișcau, făcând ca acestea 
să pară niște jucării abandonate de odraslele unor uriași. 

— E o parte ciudată a ţării, spuse Angel. 

— Asta este. 

— Sunt o mulţime de oameni acolo care nu au votat pentru 
Hillary. 

— Sunt o mulţime de oameni aici care nu au votat nici ei 
pentru Hillary. 

— Mda, cincizeci la sută din ei. Nu-mi pasă. Mie mi-a plăcut 
întotdeauna. 

Când ajunseră la Burke, văzură pentru prima dată una dintre 
mașinile maro ale Poliţiei de Frontieră și, chiar dacă depășiseră 


VP - 185 


viteza legală numai cu vreo cinci kilometri pe oră, Louis încetini. 
Aproape că ratară să o ia la dreapta de pe autostrada 122 
pentru că se întunecase, și numai un loc de campare din 
apropiere ale cărui panouri electrice erau acoperite de cutii de 
gunoi întoarse cu fundul în sus îi avertiză la timp ca să întoarcă 
pe autostrada 37. Un burlan de la un coș de fum pentru o casă 
care nu fusese niciodată construită apăru în dreapta, betonul 
cedând treptat în fața abundenței de verdeață, iar apoi, la vreo 
nouăsprezece kilometri de Massena, apărură motelurile, un 
Casino Mohawk și niște magazine indiene cu ierburi de fumat. 
Un afiș anunța că mai erau doar 1,5 kilometri până la granița cu 
Canada. Un alt afiș, atârnat deasupra unui depozit, anunţa că 
„Acesta e pământ Mohawk, nu al NYS”. 

Erau aproape acum. 

Opriră în Massena, înregistrându-se separat la un motel 
necunoscut și luară camere separate. Louis dormi. Angel se uită 
la televizor, cu volumul dat la cel mai jos nivel cât să audă, 
atent la zgomotele mașinilor care intrau în spaţiul de parcare, 
atent la voci și la prezenţa unor figuri necunoscute în întunericul 
din ce în ce mai profund. Era prea devreme pentru el ca să 
poată adormi. El era din fire o bufniță de noapte. Dimineţile erau 
grele pentru el. In cele din urmă, se convinse să închidă 
televizorul și se întinse pe pat cu faţa în sus. Poate că moţăi un 
timp, dar era treaz când ceasul de lângă pat arăta că era trecut 
de ora patru dimineaţa și închise alarma înainte ca să aibă 
măcar șansa să sune. 

Louis aștepta deja în mașină când Angel ieși din cameră. Nu 
schimbară o vorbă, nici nu se salutară. In schimb, porniră spre 
Massena în tăcere, atenţia lor fiind îndreptată asupra drumului, 
asupra întunericului și asupra primejdiilor care-i pășteau. 


15. 


Louis întoarse spre sud când erau la vreo opt kilometri vest de 
Massena. După încă vreo zece kilometri de drum drept, trecură 
de o serie de bazine în formă de „U” pline cu apă distilată și de 
niște utilaje de minerit deteriorate, ultimele rămășițe ale minei 
de talc a lui Leehagen. Mult mai departe, acum recuperate 


VP - 186 


treptat de natură, erau ruinele orașului Winslow. Ei nu le puteau 
vedea clar în semiîntuneric, dar Louis știa că erau acolo. El le 
văzuse în pozele lui Hoyle și memorase poziţia lor până la cel 
mai mic detaliu, așa cum știa și poziţia celor două drumuri 
nemarcate care coteau spre sud-vest peste râul Roubaud și 
intrau pe pământul lui Leehagen. 

Ajunseră la prima intersecţie după douăzeci și șase de 
kilometri. Acolo era un afiș pe care scria „Proprietate privată” și 
pe acolo se ajungea la primul pod peste Roubaud. Louis încetini. 
La dreapta, lumina unei lanterne clipi o singură dată printre 
copaci: Lynott și Marsh își făceau cunoscută prezenţa. Louis și 
Angel merseră pe drum încă vreo cinci kilometri până ce 
ajunseră la al doilea pod. Din nou li se făcu semn de undeva de 
departe, dintre copaci: erau Black și Weis. 

Cei doi Endall, între timp, pătrunseseră pe pământul lui 
Leehagen la adăpostul întunericului la puţin timp după miezul 
nopţii și călătoriseră pe jos spre ruinele vechilor ţarcuri de vite, 
de unde trebuiau să supravegheze casa lui Leehagen și să 
aștepte sosirea lui Angel și a lui Louis. Ca și în cazul celor trei 
echipe principale, nu era niciun mijloc de comunicare cu ei, 
acum că operaţiunea era în desfășurare. Nu avea importanţă. 
Fiecare știa ce trebuia să fie făcut. Telefoanele ar fi ajutat, dar 
acestea nu erau o opţiune, nu aici. 

Singurii care nu erau încă la postul lor de observaţie erau 
Hara și Harada. Ei se aflau încă în Massena și urmau să plece 
într-un moment stabilit dinainte, odată ce Angel și Louis intrau 
pe proprietatea lui Leehagen, pentru a evita posibilitatea ca un 
convoi de câteva mașini să atragă atenţia asupra a ceea ce era 
pe cale să se întâmple. 

Odată ce Louis fu mulțumit că echipele de la poduri erau pe 
poziție, traversă cu mașina podul sudic și ajunse pe pământul lui 
Leehagen. Nu văzură nicio lumină, pe drum nu mai treceau alte 
mașini și nici nu detectară vreun semn de viaţă. Pe terenul din 
jurul lor era pădure în cea mai mare parte, așa că erau 
împresuraţi de copaci pe ambele părți ale drumului, dar de două 
ori ajunseră la niște breșe făcute de oameni, care întrerupeau 
linia copacilor, de vreo sută de metri lățime: pășunile de pe 
pământul lui Leehagen. După vreo trei kilometri o luară pe un 
drum de pământ, din nou spre nord, pădurea începând să se 
rărească aici, până ce ajunseră la un hambar vechi, indicat pe 


VP - 187 


una din hărţile lor, care se afla lângă o fermă părăsită, unde 
lăsară mașina. Se aflau la mai puţin de 1 kilometru de casa lui 
Leehagen, iar să meargă mai departe ar fi însemnat să riște să-i 
alerteze pe cei ai casei, pentru că în jur era totul liniștit. 

Se înarmară cu pistoale Glocks și cu o pereche de pistoale 
mitralieră Steyr TMP de 9 milimetri prevăzute cu amortizoare și 
își luară și lansatoarele, lăsând restul arsenalului lor mobil în 
portbagaj. Acesta trebuia să fie un adevărat măcel, rapid și 
brutal, iar ei nu anticipaseră nevoia de arme cu rază mai mare 
de acţiune. Pistoalele-mitralieră Steyr erau simple și eficiente: 
ușor de controlat, deși puteau să tragă la o distanță efectivă de 
peste 25 de metri în sus; erau ușoare, greutatea lor fără 
încărcătură fiind de ceva mai mult de un kilogram, reculul 
limitat și o rată periodică de nouă sute de runde pe minut. 
Fiecare dintre ei mai luă în plus câte un încărcător de rezervă 
detașabil, de treizeci de runde, pentru pistoalele Steyr și câte un 
încărcător mai mic pentru pistoalele Glock. 

În faţa lor se aflau ţarcurile de vite, două structuri gemene din 
lemn cu un singur nivel, vopsite în alb. În apropiere, un grânar 
modern, albastru domina cu înălţimea sa clădirile mai joase. 
Angel putea simţi mirosul persistent de bălegar și urină de vacă, 
și când se uită în interiorul unuia dintre ţarcuri văzu că acestea 
nu mai fuseseră curățate de când fuseseră sacrificate animalele. 
Louis verifică ţarcurile în partea dreaptă și, odată ce se 
asigurară că amândouă erau goale, porniră mai departe, 
folosind clădirile ca acoperire până ce ajunseră la poalele unui 
deal mic de pe care se vedea casa lui Leehagen, cam la două 
sute de metri spre vest. 

Louis nu avusese niciodată intenţia să-l elimine pe Leehagen 
cu un foc de la distanţă, chiar dacă bătrânul ar fi fost mult mai 
mobil decât el. Nu era unul dintre talentele lui deosebite, era 
chiar mai puţin decât atât, de la rana cu care se alesese la 
mâna stângă pe când erau în Louisiana cu Parker, cu câţiva ani 
în urmă. Chiar dacă ar fi putut să ţintească de la distanţă, nu 
aveau cum să știe dacă Leehagen ar fi putut fi într-adevăr destul 
de pregătit să iasă la aer exact în acea dimineaţă și apoi 
întotdeauna trebuiau să ţină cont și de vreme. In definitiv, era 
puţin probabil ca un om bolnav să dorească să fie plimbat pe 
proprietatea lui, în căruciorul cu rotile, în frig, iar prognoza 
meteo anunţa o ploaie serioasă. Plus că mai era și fiul cu care 


VP - 188 


urmau să aibă de-a face. Louis îl voia și pe el. Dacă-l omora pe 
tată și-l lăsa viu pe fiu, atunci vendeta avea să continue. 
Amândoi trebuiau eliminaţi în același timp. Asta însemna să-i 
omoare în casă, Louis și Angel reușind să intre pe când cei doi 
Endall i-ar fi acoperit. Ar fi făcut asta cât se putea de liniștit, cu 
arme cu amortizor, ca să elimine posibilitatea zgomotelor de 
împușcături care ar fi atras atenţia, ceea ce ei nu voiau, dar 
Louis știa că asemenea speranţe s-ar fi putut dovedi prea 
optimiste. El nu credea că ei ar putea să intre și să iasă complet 
neobservaţi și recunoștea că ar fi putut foarte bine să 
sfârșească luptând în timp ce părăseau pământul lui Leehagen. 
Cel puţin, ei nu aveau să facă asta singuri, iar oamenii lui 
Leehagen nu erau pe măsura celor zece arme pe care le aveau 
ei. 

— Unde sunt? întrebă Angel în șoaptă. 

Louis se uită în spate la ţarcurile goale. Acesta era locul unde 
ar fi trebuit să se întâlnească, dar încă nu era nici urmă de cei 
doi Endall. 

— La dracu’, rosti Louis printre dinţi. Își cântări opţiunile. Hai 
să aruncăm o privire la casă, să vedem dacă este vreo mișcare. 

— Ce? făcu Angel. Doar n-ai să mergi înainte fără ei! 

— Nu fac nimic, deocamdată. Vreau doar să văd casa. 

Acum veni rândul lui Angel să înjure, dar îl urmă pe Louis 
până la marginea dealului. Casa se afla chiar în faţa lor, 
înconjurată de un gard alb. La una dintre ferestrele de la etaj se 
vedea o lumină slabă, dar în rest totul era cufundat în liniște. 
Lângă casă, lacul era un petic mai adânc de întuneric, 
extinzându-se până la niște dealuri nevăzute. Louis puse un 
binoclu la ochi și scrută proprietatea. Lângă el, Angel făcea 
același lucru, deși atenţia lui era mai puţin îndreptată asupra 
casei și mai mult asupra clădirilor pustii de lângă casă, astfel 
încât, chiar dacă privea înspre nord, el asculta sunetele unei 
posibile apropieri dinspre sud. 

Supravegheară casa încă cinci minute și cei doi Endall tot nu 
apărură. Angel era din ce în ce mai nervos. 

— Trebuie să... începu Angel, când Louis îl făcu să tacă 
ridicând mâna. 

— Acea fereastră luminată, spuse el. 

Angel puse binoclul la ochi încă o dată și abia zări ceea ce-l 
surprinsese pe Louis înainte ca draperiile albe să cadă înapoi la 


VP - 189 


locul lor: o femeie la fereastră, apoi un bărbat trăgând-o înapoi. 
Femeia avea păr blond, iar Angel îi văzuse clar fața, chiar dacă 
numai pentru o secundă. 

Era Loretta Hoyle, fiica decedată a lui Nicholas Hoyle, acum, 
se părea, întoarsă din morți. 

— Ultima dată când am văzut-o, era mâncată de porci, nu? 
spuse Angel. 

— Exact. 

— Arată bine, totuși. 

Dar Louis era deja în picioare. 

— Ni s-a întins o cursă, spuse el. S-o ștergem de-aici! 

e 

Lynott și Marsh stăteau în SUV-ul lor Tahoe. Se dovedise că 
aveau gusturi asemănătoare în materie de muzică și multe alte 
lucruri. Marsh își adusese iPod-ul, iar aparatul stereo al mașinii 
avea o mufa pentru MP3, așa că ei ascultau acum Voices, a lui 
Stan Getz. Era un pic prea moderată pentru Lynott și nu-l 
reprezenta cu adevărat pe Getz, dar era odihnitoare și adecvată 
pentru dispoziţia lui. De unde stăteau, departe de poteca 
tăietorilor de copaci, puteau vedea orice mașină trecea înaintea 
lor și o parte din pod pe partea cealaltă a drumului, în timp ce ei 
rămâneau nevăzuţi printre copaci. Doar dacă s-ar fi apropiat 
cineva pe jos dinspre vest i-ar fi putut observa și atunci numai 
dacă s-ar fi apropiat foarte mult. În eventualitatea că s-ar fi 
întâmplat asta, persoana în cauză ar fi avut motive să-și regrete 
proximitatea. 

Pe bancheta din spate a SUV-ului erau unsprezece sticle mici 
cu apă, un termos mare cu cafea, patru sanavișuri pregătite și 
câteva brioșe și batoane de ciocolată. Din nou, Marsh avusese 
grijă de asta. Lynott trebuia să admită că se gândea dinainte la 
toate, chiar dacă începea să regrete că băuse din cafeaua și apa 
din mașină. 

— Trebuie să mă ușurez, spuse el. Vrei să fac într-o sticlă 
goală? 

Marsh se uită la Lynott ca și cum acesta tocmai l-ar fi întrebat 
dacă putea să urineze pe el. 

— De ce aș vrea să faci asta? Crezi că mă excit când văd 
bărbați urinând în sticle? Nici măcar dacă aș vedea femei făcând 
asta nu m-aș excita. 


VP - 190 


— Am crezut doar că ar fi bine să întreb, spuse Lynott. Unii 
indivizi sunt maniaci să rămână în mașină orice ar fi. 

— Nu și când e vorba despre ceva mai jos de talie. Du-te să te 
bucuri de puţină intimitate. 

Lynott făcu cum i se spuse. Era bine să-și întindă picioarele, 
iar aerul era răcoros și mirosea a frunze verzi și a apă limpede. 
Mergea încet printre copaci, mișcându-se perpendicular pe 
pantă, având grijă să nu alunece pe pământul ud sau pe 
frunzele căzute. Găsi un copac potrivit, apoi aruncă o privire 
peste umăr ca să se asigure că încă mai vedea SUV-ul înainte de 
a se întoarce cu spatele și a-și descheia șlițul. Singurul sunet din 
pădure era cel al scurgerii nu prea elegante de lichid pe copac 
acompaniată de suspinul de ușurare și satisfacţie al lui Lynott. 

Deodată, un al treilea sunet se adăugă acestei combinații: un 
scrâșnet de geam spart și un zgomot care era ceva între un 
oftat și o tuse. Lynott îl identifică imediat și avu deja pistolul în 
mâna dreaptă, chiar dacă folosea stânga ca să-și bage membrul 
înapoi în pantaloni, ignorând nedorita scurgere de lichid care 
însoţi această mișcare. Făcu doi pași, înainte să fie lovit în ceafă 
de ceva, apoi căzu mort înainte să-și dea seama că moare. 

e 

Angel rezistă tentației de a-i aminti lui Louis că el îl avertizase 
că era ceva în neregulă. 

Se deplasară în direcţia opusă ţarcurilor, armele lor fiind în 
continuă mișcare, cu ţevile îndreptate spre intrări pustii, spre 
ferestre întunecate, în alertă la orice semn cât de mic de 
mișcare. 

Ajunseră la hambar fără să întâmpine vreun obstacol. Părea 
că nu se schimbase nimic de când lăsaseră mașina ascunsă 
acolo, ușile fiind tot închise. Se opriră și ascultară atent, dar nu 
se auzea nimic. Louis îi făcu semn lui Angel să deschidă ușa din 
stânga, numărând până la trei. Gura lui Angel era uscată și avea 
un nod în stomac. Linse cu limba câţiva stropi de sudoare de pe 
buza superioară, în timp ce degetele lui Louis numărau în liniște, 
iar când ultimul deget se lăsă în jos deschise brusc ușa. 

— Nu e nimeni înăuntru, spuse Louis, dar nu e în regulă, 
adăugă el apoi. 

Mașina era lăsată pe o parte, aproape rezemându-se de 
pământ, ca un zâmbet asimetric. Cauciucurile de pe partea 
dreaptă fuseseră ciopârțite. Geamul din partea șoferului era 


VP-191 


spart, iar capota fusese ridicată și lăsată să cadă înapoi fără 
dispozitivul de blocare. Louis rămase la ușă, de pază, în timp ce 
Angel intră. Nu detectă nicio mișcare. Un câmp gol se întindea 
din spatele hambarului până la pădure, dar nu putea să 
identifice mare lucru în depărtare în afară de forma copacilor. 

Angel se ghemui în faţa mașinii și, prudent, ridică apoi capota 
într-o fracțiune de secundă. Scoase din buzunar o lanternă mică, 
o aprinse și o ţinu între dinţi în timp ce luă o bucăţică de lemn 
de pe jos ca să o introducă ușor între caroserie și capotă. Nu 
găsi niciun fel de cablu. Înălţă capota puţin mai mult cu mâna sa 
stângă, și cu lanterna în mâna dreaptă examină motorul mașinii. 
Nu se vedea niciun arc, niciun suport, niciun dispozitiv care ar fi 
putut fi activat de capota mașinii. Cu toate astea, el trase adânc 
aer în piept înainte de a ridica de tot capota. li trebui doar o 
secundă ca să înțeleagă ce se întâmplase. Putea să miroasă fără 
să fie nevoie să mai vadă. 

— Au ars siguranţele, spuse el. Drăguţa asta nu mai merge 
nicăieri. 

— Cred că vom merge pe jos. 

— Glumești? 

— Ai văzut vreo gașcă de localnici în timp ce veneam? 

— Nu, dar aici suntem, cum să spun, la ţară. Poate se 
ascundeau. 

— Da, sigur, pentru că se temeau de băieţii mari de la oraș. 

Louis mai aruncă o ultimă privire în jur, apoi intră în hambar și 
se îndreptă direct către portbagajul mașinii. Puse degetul pe 
butonul de deschidere al portbagajului, se opri puţin înainte de 
a-l apăsa și se uită la Angel. 

— Nu era nimic în partea din faţă, zise Angel. 

— Asta-i liniștitor. Poate vrei să te duci doi pași mai în spate, 
pentru orice eventualitate. 

— Hei, dacă tu te duci, atunci voi merge și eu cu tine. 

— Poate că eu nu vreau să mergi și tu. 

— De ce, pentru că vrei să te jelească cineva mai târziu? 

— Nu, doar că nu te vreau lângă mine pentru eternitate. 
Acum, dă-te dracului mai în spate! 

Angel se trase mai departe. Louis lovi butonul și avu doaro 
mică tresărire în timp ce făcea asta. Portbagajul se deschise 
brusc, iar Louis înjură. Angel, de asemenea. 

Împreună, se holbară la ce era în interiorul portbagajului. 


VP - 192 


Weis și Blake nu aveau muzică în mașina lor și epuizaseră de 
mult toate subiectele de conversaţie cu privire la cunoștințele 
lor comune. Asta nu deranja pe niciunul dintre ei. Amândoi erau 
oameni care apreciau liniștea. De asemenea, din conveniență, 
fără ca niciunul din ei să fi recunoscut cu voce tare, fiecare 
admira tăcerea absolută a celuilalt. Incapacitatea de a rămâne 
tăcut și nemișcat pentru mult timp era unul dintre motivele 
pentru care Weis îl detesta pe Lynott. Drumurile lor se 
intersectaseră ultima dată în Chad, unde oficial acţionaseră de 
aceeași parte, dar Weis considera că Lynott era un amator: un 
hoț și un bărbat de o moralitate îndoielnică. Pe de altă parte, 
Weis era un om care prindea repede pică pe cineva, și începuse 
deja să fie enervat de respiraţia lui Blake, care, chiar dacă 
acesta tăcea, găsea el că era neplăcut de zgomotoasă. Nu putea 
să facă nimic în legătură cu asta, presupuse el, doar să-l sufoce, 
iar asta părea o soluţie prea exagerată, chiar și pentru Weis. 

În mod curios, Blake gândea exact la același lucru despre 
Weis, dar, spre deosebire de acesta, nu era omul care să se 
simtă obligat să clocotească în tăcere, fără a spune ce avea pe 
suflet. Se întoarse către Weis. 

— Hei... spuse el și în același moment geamul din dreptul lui 
Weis explodă chiar lângă capul acestuia, zgomotul puternic al 
împușcăturii lăsându-l pe Blake aproape surd de urechea 
stângă, și deodată Weis nu mai avea cap. Un val de sânge cald 
șiroia pe Blake în timp ce torsul lui Weis se răsturnase peste el, 
dar în următorul moment, Blake era deja sub nivelul geamului și 
zgâlțâia mânerul portierei, reuși să iasă, apoi se rostogoli la 
pământ cu pistolul în mână, trăgând la întâmplare pentru că 
sângele lui Weis îi încețoșase vederea, știind că zgomotul și 
groaza care urmează după ce lovești ţinta ar fi putut fi destul ca 
el să câștige câteva secunde decisive. Trebuie să fi fost norocos, 
se gândi el, pentru că, în timp ce clipea ca să înlăture sângele 
din ochi, văzu un bărbat într-un costum de camuflaj verde cu 
maro prăbușindu-se la pământ, dar Blake nu se opri să vadă ce 
făcuse. Tot ce conta era să continue să se deplaseze. Dacă s-ar 
fi oprit, ar fi murit. Simţea că-l doare capul și umărul, și știa că îl 
loviseră câteva alice, dar o combinaţie între Weis și norocul său 
de a fi stat puţin mai departe de ultimul său partener îl salvase 
de la a fi ţinta împușcăturii. 


VP - 193 


Gloanţele se auzeau șuierând pe lângă el în timp ce fugea, iar 
unul trecu atât de aproape pe lângă obrazul său drept că-i simţi 
căldura în timp ce trecea și crezu că aproape-l văzuse cum 
zbura, o masă cenușie care se învârtea străpungând aerul. Apoi 
copacii începură să fie din ce în ce mai deși în jurul lui, și o altă 
împușcătură sfâșie o ramură de copac nu departe de capul său, 
dar el nu se opri, schimbându-și direcţia în fugă de la stânga la 
dreapta și iar înapoi, ascunzându-se după copaci, fără să le dea 
ocazia să-l ochească. Auzea zgomotul făcut de cei care-l 
urmăreau, dar nu se uita înapoi. Ca să facă asta ar fi trebuit să 
se oprească și, dacă se oprea, l-ar fi nimerit. 

Trase adânc aer în plămâni, pregătindu-se pentru a ţâșni cu 
viteză ca să câștige mai mult timp, apoi faţa lui se ciocni de un 
obiect greu, care-i sparse nasul și dinţii, și pentru o clipă fu orbit 
din nou, de data asta de o lumină albă, și nu de sânge. Căzu pe 
spate, dar, chiar dacă se prăbușise, instinctul său de 
supraviețuire rămase ascuţit, pentru că încă mai ţinea pistolul în 
timp ce atingea pământul și trase în direcţia ciocnirii. Auzi pe 
cineva gemând, apoi un corp căzu peste el, ţintuindu-l la 
pământ. Lumina albă pălise acum, dar în locul ei rămăsese o 
durere nouă. Bărbatul care căzuse peste el avea spasme, în 
timp ce-i curgea sânge din gură. Blake îl împinse la o parte, 
contorsionându-și corpul și folosindu-se atât de greutatea sa, 
cât și de cea a muribundului pentru a se elibera de povară. Se 
clătina pe picioare, încă ametit de puterea loviturii pe care o 
primise, iar primul glonţ îi intră în spate, în partea de sus, 
făcându-l să ameţească și să cadă din nou la pământ. Încercă să 
ridice arma, dar braţul lui nu suportă greutatea acesteia și putu 
să o ridice doar vreo cinci centimetri. Cumva găsi puterea să 
tragă, dar forța reculului îl făcu să strige de durere și slăbi 
involuntar strânsoarea mâinii care ţinea pistolul. Incercă să se 
rostogolească pe cealaltă parte ca să apuce arma cu mâna 
stângă, dar încă un glonț îl lovi, trecând prin braţul lui stâng și 
oprindu-se în piept. Căzu pe spate peste frunze și rămase cu 
ochii la copaci și la cerul întunecat care se vedea deasupra. 

Capul unui bărbat apăru deasupra lui, cu faţa acoperită de o 
pereche de ochelari negri de schi. Doi ochi albaștri clipiră curioși 
la el. Apoi un al treilea ochi apăru, negru și fără pic de emoție, 
iar acesta nu clipea deloc, nici măcar atunci când pupila lui 
deveni glonţ și curmă suferinţa lui Blake. 


VP - 194 


Două corpuri fuseseră înghesuite în portbagajul mașinii lui 
Louis. Ultimele muște ale acelui anotimp le găsiseră deja. 
Abigail Endall fusese împușcată în piept. Era o rană urâtă, 
particulele din jurul rănii și gaura din bluza sfâșiată arătau că 
fusese împușcată de aproape, destul ca să permită alicelor să se 
împrăștie, dar nu într-o măsură în care să atenueze forța 
impactului. Soţul ei fusese ucis de la mică distanţă, cu un singur 
glonţ de pistol tras în cap, pistolul fiind ţinut chiar lângă fruntea 
acestuia, bănuia Louis, pentru că văzu goluri și urme de praf de 
pușcă ars în jurul rănii. Ochii lui Abigail erau închiși pe jumătate, 
ca și cum fusese surprinsă în timp ce se trezea din somn. 

— Ajută-mă să-i scot de aici, zise Louis. 

Se strecură în portbagaj, dar Angel îl opri cu un gest al mâinii. 

— Drace! spuse Louis. 

Din nou, Angel luă lanterna și beţișorul și le folosi ca să 
verifice sub cadavre cât de bine putea. Când fu mulțumit că cele 
două corpuri nu ascundeau niciun dispozitiv explozibil, o 
scoaseră mai întâi pe Abigail - care zăcea deasupra soțului ei -, 
apoi pe Philip. Rogojina de sub cadavre fusese trasă deoparte, 
iar o serie de cleme ascunse sub rogojină fuseseră deschise pe 
fundul portbagajului, eliberând peretele fals despărțitor în părți 
și la bază. Armele depozitate acolo și toată muniţia lor 
dispăruseră. Cauciucul de rezervă fusese și el ciopârţit, ca o 
măsură de precauţie în plus. 

Angel îl privi pe Louis și întrebă: 

— Și acum? 

* 

Hara și Harada nu reușiră să ajungă prea departe de 
Massena, iar acest lucru arăta că erau și ghinioniști, dar și 
norocoși totodată: ghinioniști, pentru că nu mai puteau să 
participe la operaţiunea lui Louis și încă mai ghinioniști când o 
verificare de rutină a mașinii lor scoase la iveală captura lor de 
armament. Poliţiştii refuzară să le acorde prezumția de 
nevinovăție, așa că sfârșiră prin a fi închiși într-o celulă a 
departamentului Poliţiei din Massena, de pe Main Street, în timp 
ce șeful se gândea ce poate face cu ei, astfel vieţile lor fiind 
salvate. 


Încet, Angel și Louis se apropiară de ușile hambarului. 


VP-195 


— Treizeci de metri, spuse Louis. 

— Ce-i asta? 

— Distanţa dintre hambar și pădurea dinspre est. 

Dacă ne așteaptă pe noi, ne vor împușca imediat ce vom ieși. 

— Vrei, în schimb, să ne elimine aici? 

Angel clătină din cap. 

— Tu o iei la stânga, eu la dreapta, zise Louis. Ai să fugi și nu 
o să te oprești orice s-ar întâmpla. Ne-am înţeles? 

— Da, ne-am înţeles. 

Louis încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Ne vedem dincolo, spuse el. 

Și o luară la fugă. 


VP - 196 


PARTEA A TREIA 


Și-a mistuit opaiţele noaptea, 
Pe culmile ce fumegă răsare 
Voioasa zi... Atârnă de plecare 
Viaţa mea. Întârzierea-i moarte! 


William Shakespeare, 


Romeo și Julieta, III, V* 
16. 


Gabriel deschise ochii. Pentru câteva clipe nu-și dădu seama 
unde se afla. Se auzeau sunete necunoscute și era înconjurat de 
prea mult alb. Aici nu era acasă: acasă însemna roșu și violet, și 
negru, ca în interiorul unui corp, un cocon alcătuit din sânge și 
mușchi, și tendoane. Acum acest strat protector fusese 
îndepărtat, lăsându-i conștiința vulnerabilă și izolată într-un 
mediu străin și steril. 

Reacţiile sale erau atât de slabe încât îi luă ceva timp să-și 
dea seama că avea dureri. Nu era o durere ascuţită și se părea 
că nu îl durea într-un singur loc, dar era acolo. Gura îi era foarte 
uscată. Încercă să-și miște limba, dar o simţea blocată, lipită de 
cerul gurii. Încetișor, încercă să saliveze ca să-și poată elibera 
limba, apoi își linse buzele. Nu putea să-și miște capul mai mult 
de doi centimetri la dreapta și la stânga, nu la început, și, 
oricum, îl durea dacă făcea asta. In schimb, își mișcă brațele, 
mâinile, degetele de la mâini și de la picioare. Pe când făcea 
asta, încercă să-și aducă aminte cum de ajunsese să fie acolo. 
Aproape că nu-și mai amintea nimic din ce se întâmplase după 
ce-l lăsase pe Louis la bar. 

Nu, stai puţin, își amintea ceva: o poticnire, frica unui bătrân 
de a nu se prăbuși la pământ, apoi o senzaţie de arsură, ca niște 


48 William Shakespeare, Romeo și Julieta, traducere de Șt. O. losif, Editura Mondero, 
București, 2000 (nitr.). 


VP - 197 


cărbuni aprinși băgaţi până în adâncul fiinţei sale. Și sunete, 
destul de neclare, dar pe care încă le mai auzea, ca pocnetul 
unor baloane aliate la distanţă. Focuri de armă. 

Simţea niște înțepături în mâna stângă și în braţul drept. Văzu 
acul perfuzorului înfipt în pielea fină a mâinii drepte, apoi trecu 
la capul cateterului din plastic verde al cărui ac era înfipt într-o 
venă de la mâna stângă. Se gândi că ar fi putut avea amintiri 
vagi de când se mai trezise și înainte, amintiri despre luminile 
puternice care-l orbeau, despre asistente și doctori care se 
agitau în jurul lui. Între timp, poate că visase sau poate toate 
acestea erau doar un vis. 

Ca majoritatea bărbaţilor, Gabriel auzise despre legenda care 
spunea că în momentele de dinaintea morţii viața ţi se 
derulează înaintea ochilor. În realitate, în timp ce simţise 
atingerea rece a secerii morții tăind aerul, atât de aproape de 
faţa lui, răceala ei contrastând puternic cu senzaţia de arsură 
care urmase după impactul gloanţelor, el nu avusese asemenea 
viziuni. Acum, când punea cap la cap toate întâmplările, își 
aminti doar o vagă senzaţie de surpriză, ca și cum s-ar fi ciocnit 
de un străin pe o stradă și, privindu-l în faţă ca să se scuze, ar fi 
recunoscut o cunoștință mai veche, a cărei sosire o anticipase 
de mult. 

Nu, fragmente din viaţa lui îi veniră în minte mai târziu, pe 
când zăcea întins în patul de spital amorţit sub efectul 
medicamentelor, narcoticele făcând ca realul și imaginarul să 
fuzioneze și să se întrepătrundă, așa că, deși soția lui nu mai era 
în viaţă, o vedea acum înconjurată de copiii pe care nu-i 
avuseseră niciodată, o existenţă imaginară a cărei absenţă nu 
aducea niciun sentiment de regret. Văzu tineri și tinere trimiși 
să pună capăt vieții altora, dar în visul său doar cei morţi se 
întorceau, iar aceștia nu rosteau învinuiri pentru că el nu simţea 
nicio vină pentru ceea ce făcuse. Pentru că, în general, el îi 
salvase de o viață care altfel ar fi putut sfârși în închisoare sau 
la vreun bar pentru nevoiași. Unii dintre ei avuseseră parte de 
morți violente din cauza intervenției lui Gabriel, dar acest sfârșit 
fusese scris pentru ei cu mult înainte de a-l întâlni pe el. El 
schimbase doar locul sfârșitului lor, precum și durata și 
împlinirea vieții care  precedase acest sfârșit. Ei erau 
Răzbunătorii lui, lucrătorii pământului său, și-i dotase cu cele 
mai bune abilități pentru misiunile care-i așteptau. 


VP - 198 


Numai unul reușise să pătrundă în visurile lui Gabriel așa cum 
făcuse și-n viaţă, și acesta era Louis. Gabriel nu înțelesese 
niciodată pe deplin profunzimea afecțiunii sale pentru acest 
bărbat tulburat. Visul său îl lămuri în această privinţă. 

Era, se gândi el, din cauză că Louis fusese odată la fel ca el. 

Gabriel auzi zgomotul unui scaun tras în colțul camerei. 
Deschise mai tare ochii. Cu grijă, întoarse capul în direcţia de 
unde venise zgomotul și fu încântat să descopere că putea să se 
miște mai mult decât înainte, chiar dacă disconfortul său era 
încă mare. Distingea o formă în faţa geamului, un deranjament 
în simetria jaluzelelor orizontale pe jumătate închise. Forma se 
făcu din ce în ce mai mare când bărbatul se ridică din scaunul 
său și se îndreptă spre pat, iar Gabriel îl recunoscu atunci când 
acesta se trase mai aproape. 

— Eşti un bărbat greu de ucis, spuse Milton. 

Gabriel încercă să vorbească, dar gura și gâtul lui erau încă 
prea uscate. Făcu semne spre vasul cu apă de lângă pat și 
tresări la durerea provocată de mișcare. Era din cauza acelui ac 
blestemat din dosul palmei. Îl putea simţi în venă. Gabriel mai 
fusese spitalizat de două ori în ultimii zece ani: o dată pentru 
extirparea unei tumori benigne, a doua oară pentru o fisură a 
osului femural de la piciorul drept, și în ambele ocazii fusese 
foarte nemulţumit de cateterul din mâna sa. „Curios, se gândi 
el, rănile care m-au adus în acest loc sunt mult mai grave și mai 
dureroase decât un ac subţire de metal introdus într-un vas de 
sânge și totuși asupra acestui fleac alege să se îndrepte atenţia 
mea. Asta din cauză că este mic, mai degrabă o pacoste decât o 
traumă. E de înţeles. Scopul lui mi-e cunoscut. Și astăzi, în acest 
moment, reprezintă primul pas spre a mă resemna să accept ce 
s-a întâmplat”. 

Milton îi turnă apă într-un pahar, apoi i-l ţinu la gură astfel 
încât să poată sorbi din el, sprijinind blând capul bătrânului cu 
mâna sa dreaptă în timp ce-l ajuta să bea. Era un gest 
neobișnuit de familiar și de sensibil, deși pe Gabriel îl irita. 
Înainte de asta, fuseseră egali, dar nu aveau să mai fie niciodată 
la fel, nu și după ce Milton îl văzuse redus la asta, nu și după ce- 
i atinsese capul în felul ăsta. Chiar dacă era și bunăvoință în 
gestul acesta, Milton nu putea să nu-și fi dat seama ce însemna 
pentru Gabriel și pentru demnitatea lui, ce se întâmplase cu 
sentimentul că avea un loc aparte, numai al său, în universul 


VP - 199 


complex în care locuia. Câteva picături de apă se prelinseră pe 
bărbia lui Gabriel, iar Milton i le șterse cu un șervetțel, sporind 
furia și jena lui Gabriel, dar acesta nu-și arătă adevăratele 
sentimente, pentru că asta ar fi însemnat să cedeze complet în 
fața lor și să se simtă și mai umilit. În schimb, murmură un 
„mulţumesc” și-și lăsă capul să se afunde din nou între perne. 

— Ce mi s-a întâmplat? întrebă, vorbele sale fiind ceva mai 
mult decât o șoaptă. 

— Ai fost împușcat. Trei gloanțe. Unul a ratat inima cu vreo 
doi centimetri, altul a intrat în plămânul tău drept. Al treilea ţi-a 
sfărâmat clavicula. Cred că cele mai potrivite cuvinte de spus în 
astfel de situaţii ar fi că ai noroc că ești în viaţă. Nu e prima 
dată, aș putea să adaug. 

Işi lăsă ușor capul în jos, ca și cum ar fi vrut să ascundă 
expresia de pe faţa sa, dar ochii lui Gabriel se închiseseră 
pentru moment și pierdu gestul. 

— De când? întrebă Gabriel. 

— De două zile sau ceva mai mult. Toţi par să creadă că ești 
vreun fel de miracol al medicinei: asta sau că Dumnezeu a 
vegheat asupra ta. 

Fantoma unui surâs se formă pe buzele lui Gabriel. 

— Exceptând faptul că Dumnezeu nu crede în bărbați de felul 
nostru, spuse el, și fu încântat să vadă cum Milton se încruntă. 
De ce - și se opri ca să tragă aer în piept ești aici? 

— Nu mai poate un vechi prieten să-l viziteze pe celălalt? 

— Noi nu suntem prieteni. 

— E ca și cum am fi, și fiecare dintre noi știe asta, spuse 
Milton, iar Gabriel înclină ușor capul într-o aprobare ezitantă. Te- 
am păzit, continuă Milton. 

Arătă spre camera de supraveghere din colț. 

— Ai cam întârziat. 

— Ne preocupa faptul că cineva ar fi putut încerca să termine 
treaba. 

— Nu te cred. 

— Nu contează ce crezi tu. 

— Și tu ești singurul meu vizitator? 

— Nu. Ai mai avut unul. 

— Cine? 

— Favoritul tău. 

Gabriel zâmbi din nou. 


VP - 200 


— El crede că atacul are legătură cu celelalte anterioare, 
spuse Milton. A plecat după Leehagen. 

Zâmbetul păli în timp ce Gabriel îl privea prudent pe Milton. 

— De ce ar trebui ca Leehagen să te intereseze pe tine? 

— Nu am pretins niciodata că m-ar interesa, zise Milton și 
așteptă să fie întrebat în continuare. 

| se păru că văzuse ceva trecând repede pe faţa lui Gabriel, o 
vagă conștientizare a unor informații ascunse. Milton se aplecă 
spre el. 

— Dar am niște informaţii pentru tine. M-ai rugat să aflu tot ce 
puteam despre Leehagen și despre Nicholas Hoyle; majoritatea 
bănuiesc că le știi deja. Am găsit totuși o anomalie, dacă vrei un 
cuvânt mai potrivit. 

Gabriel aștepta. 

— Cel care-și spunea Kandic nu fusese angajat să-l omoare pe 
Leehagen. 

Gabriel se gândi la tot ce se spunea. Funcţiile sale 
intelectuale erau încă slăbite din cauza medicamentelor, iar 
mintea lui era confuză. Incercă disperat să și-o limpezească, dar 
efectul narcoticului era prea puternic. În alte împrejurări, ar fi 
făcut deducţiile necesare singur, dar acum avea nevoie de 
Milton să-l îndrume. Înghiţi mai întâi, apoi vorbi: 

— Pe cine trebuia să ucidă? 

Sursa mea spune că pe Nicholas Hoyle. 

— Din ordinul lui Leehagen? 

Milton clătină din cap. 

— Cineva mai îndepărtat. Hoyle e implicat într-o afacere cu 
petrol în Marea Caspică. Se pare că există unii care ar fi preferat 
să nu mai fie implicat deloc. Sursa mea spune și că orice s-ar fi 
întâmplat în trecut între Hoyle și Leehagen a fost uitat acum, 
dacă această rivalitate a existat într-adevăr așa cum s-a 
susținut. Se pare că ei au folosit zvonul antagonismului lor spre 
avantaj reciproc. „Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu”: 
câteodată, rivalii lui Hoyle se apropiau de Leehagen, iar 
dușmanii lui Leehagen se apropiau de Hoyle. Fiecare dintre cei 
doi folosea aceste apropieri ca să afle tot ce putea spre 
avantajul celuilalt. Este un joc vechi și e unul pe care l-au jucat 
bine. Ei, de asemenea, împărtășesc un interes pentru femei 
tinere - foarte tinere - sau cel puţin așa era până ce boala lui 
Leehagen a început să-i bată clopotele. Leehagen satisface încă 


VP - 201 


nevoile lui Hoyle. Fetele trebuie să fie neatinse. Virgine. Hoyle 
are o fobie în legătură cu bolile. 

— Dar fiica lui, spuse Gabriel. Fiica lui a fost omorâtă. 

— Dacă a fost omorâtă, asta nu s-a întâmplat la instigarea lui 
Leehagen. Nu are nicio legătură cu el sau cu vreo rivalitate, 
reală sau imaginară cu Hoyle. 

— Reală sau imaginară, repetă încet Gabriel. Se simţea ameţit 
și se părea că durerea se intensificase. Era o capcană, un 
șiretlic. Închise ochii. Cum se spunea? Nu este un nebun mai 
mare decât un bătrân nebun. 

— Ajută-i, spuse Gabriel. 

Apucă mâneca de la haina lui Milton, neluând în seamă 
înțepăturile din spatele mâinii. 

— Și pe cine ar trebui să ajut? 

— Pe Louis. Și pe celălalt, pe Angel. 

Milton se așeză înapoi în scaunul său, desprinzându-și ușor 
mâneca dintre degetele lui Gabriel. Era un gest de eliberare, de 
distanțare. 

— Nu pot să fac asta, spuse el. Chiar și după ce ai păţit tu, nu 
pot interveni. Nu o voi face. 

Tensiunea din corpul lui Gabriel nu mai putea fi îndurată. Se 
simţea din ce în ce mai slăbit. Se așeză înapoi pe pernele sale, 
respiraţia lui fiind precipitată și întreruptă, ca aceea a unui 
alergător la sfârșitul unei curse lungi. Știa că sfârșitul se 
apropia. 

Milton se ridică. 

— Îmi pare rău, spuse el 

— Spune-i lui Willie, zise Gabriel. O negură cobora peste el, 
învăluindu-l. Spune-i lui Willie Brew. Doar atât. Asta-i tot ce-ţi 
cer. 

Și, în timp ce-și pierdea cunoștința, i se păru că-l vede pe 
Milton încuviințând. 

* 

Casa se afla pe un teren de un acru, clădirea cu trei etaje 
acoperind o suprafată de 370 de metri pătrați. Era un loc sigur 
cu zidurile înalte, având în curte lumini activate de senzori de 
mișcare și un sistem de alarmă conectat la rețeaua unei firme 
particulare de securitate ai cărei angajati erau bărbați despre 
care se știa că nu aveau nicio reținere să-și scoată și să-i 
folosească armele. 


VP - 202 


În casă locuia un bărbat pe nume Emmanuel Lowein, 
împreună cu soția lui, Celice, și cu cei doi copii ai lor, David și 
Julie, de unsprezece, respectiv doisprezece ani. Împreună cu ei, 
în casă mai locuiseră în ultimele două zile doi bărbați care 
vorbeau puțin și dormeau și mai puțin. Ei îi ținuseră pe cei din 
familia Loweins departe de ferestre, asigurându-se că draperiile 
rămân trase și supraveghind terenul din jurul casei cu camere 
de luat vederi. 

Louis nu mai fusese niciodată în acest adăpost sigur și îl știa 
pe Bliss numai după reputație. Lowein avea informații despre 
câțiva politicieni din America Centrală, pe care prietenii lui 
Gabriel erau foarte nerăbdători să-i afle. În schimb, Lowein voia 
protectie pentru familia lui și pentru o nouă viată departe de 
junglă și de junte militare. Gabriel acționa ca un intermediar, iar 
Louis și Bliss fuseseră desemnați pentru protecție, ca măsură 
suplimentară de siguranță, în timp ce negocierile continuau. 
Lowein era o țintă și pentru cei nerăbdători să-l fi redus la 
tăcere înainte de a avea vreo șansă să spună ce știa. Gabriel își 
menținea de mult opinia că, în eventualitatea în care un individ 
sau mai mulţi erau în pericolul de a deveni țintele unor 
profesioniști, n-avea ce să le strice să aibă oameni cu 
mentalitate asemănătoare care să-i păzească. 

Bliss era mai în vârstă decât Louis cu aproape zece ani. Spre 
deosebire de Louis, numele său era legat de uciderea unor 
personalități notorii, dar erau zvonuri că acum voia să dispară 
pentru un timp. Bărbații care lucrau în acest domeniu la un 
moment dat începeau să acumuleze o listă lungă de dușmani, în 
special dintre cei care refuzau să accepte diferența dintre 
criminal și cel care comandase omorul. Pentru profesioniști, 
pentru Răzbunători, nu avea niciun sens: cineva ar fi putut, de 
asemenea, să învinuiască pușca în sine sau glontul, sau bomba. 
Ca și acestea, Răzbunătorii erau doar simple unelte care 
trebuiau folosite până la atingerea scopului final. Nu era nimic 
personal în legătură cu asta. Cu toate acestea, un astfel de 
raționament nu putea fi înțeles întotdeauna de către cei care 
suferiseră pierderi, fie că aceste pierderi erau de natură 
personală, profesională, politică sau financiară. 

Dar Gabriel nu voia ca Bliss să-l părăsească și nu părea să 
aibă în totalitate încredere în Bliss, acum că părea să dorească a 
pune capăt relației lor, și nu intenționa să se mai supună 


VP - 203 


ordinelor lui Gabriel pentru mult timp. Așa se făcea că Bliss 
fusese trimis împreună cu Louis să asigure paza temporară a 
familiei Lowein. Nu mai aveau să fie alte crime pentru el 
deocamdată și probabil nu mai aveau să fie niciodată. 

Era o misiune plictisitoare, iar ei îşi petrecuseră timpul așa 
cum putuseră mai bine. În timp ce toti cei din familia Lowein 
dormeau, Bliss vorbea în cei mai vagi termeni despre viața lui ca 
Secerător, dându-i lui Louis sfaturi, din când în când. El vorbea 
despre tragerea cu arme de mare precizie, pentru că una dintre 
abilitățile lui Bliss era folosirea puștii. Îi povesti lui Louis despre 
etimologia termenului „lunetist”, de la vânătoarea păsărilor, în 
India secolului al XIX-lea; despre Hiram Berdan, un general din 
Războiul Civil care era un susținător al artei și care contribuise 
la perfecționarea unor tehnici folosite de lunetiști și în zilele 
noastre; despre „Englez”, maiorul Hesketh-Pritchard, care a 
organizat prima Școală militară de lunetiști, observatori și 
cercetași în timpul Primului Război Mondial ca reacţie la 
atacurile lunetiștilor germani asupra soldatilor britanici, despre 
echipele rusești din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și 
despre folosirea mai putin eficientă a lunetiștilor de către 
americani, care nu au înțeles încă faptul că a înarma un bun 
tintas dintr-o unitate cu un Mi, MIC sau MI903 nu era același 
lucru cu a crea un lunetist. 

Louis asculta. | se părea că talentele valoroase ale unui 
lunetist se potriveau profilului său: inteligentă, siguranță, 
inițiativă, loialitate și disciplină. Era de înțeles să se antreneze 
mereu pentru a-și îmbunătăți abilitățile; pentru a-și mentine 
conditia fizică, întrucât asta îți dădea încredere, rezistență și 
autocontrol; nu trebuia să fii fumător, pentru că o tuse pe care 
nu o puteai controla îți putea trăda poziția, și dorința de a fuma 
o țigară ti-ar fi cauzat nervozitate, iritatie și o reducere pe 
măsură a eficienţei tale; mai trebuia să fii și echilibrat din punct 
de vedere emoțional, fără să simti neliniște sau remușcări când 
venea momentul să ucizi. 

In sfârșit, Bliss îi povesti lui Louis despre importanța pe care o 
avea momentul ieșirii din scenă. Lunetiștii și Răzbunătorii erau 
arme care trebuiau folosite la momentul potrivit. Era important 
să te pregătești pentru acel moment, așa că cineva era gata 
atunci când i se ivea prilejul. O bună pregătire putea crea șanse, 
dar uneori acestea nu apăreau singure, și nu era înțelept să 


VP - 204 


fortezi situația. O altă șansă avea să apară, la un moment dat, 
dacă cineva avea răbdare și era pregătit. 

Dar avea să vină vremea când nimic nu va mai funcționa, 
când instinctele îi vor spune să plece, să lase totul baltă și să 
dispară. Bliss vorbi despre o misiune pe care o avusese în Chile. 
Luase ținta în vizor și era cât pe ce să tragă, când una dintre 
gărzile de corp ridicase privirea la fereastra unde Bliss aștepta 
momentul potrivit. Bliss știa că nu putea fi văzut. Era aproape 
de asfintit, iar el era înveșmântat complet în negru, cu un 
material care nu reflecta lumina dincolo de un geam întunecat 
într-un bloc necunoscut. Până şi țeava puștii fusese înnegrită. 
Nu ar fi fost posibil ca privirea insistentă a gărzilor de corp să se 
oprească asupra lui, şi totuși așa se întâmplase. 

Bliss nici măcar nu se mai gândise să tragă, deși degetul lui 
strângea deja trăgaciul. In schimb, plecase. I se întinsese o 
cursă. Cineva vorbise. Fără să mai stea pe gânduri, reușise să 
scape din clădire lăsându-și pușca acolo. Gabriel înțelesese, iar 
gaura pe unde se scurseseră informațiile fusese găsită și 
astupată. 

— Să-ţi aduci aminte, spusese Bliss, tu ai doar o viață. Datoria 
ta este să o faci să dureze. $mecheria e să știi cât să stai și 
când să pleci. 

Acum era după două dimineața. Cei din familia Lowein 
dormeau la etaj, adulţii împreună într-o cameră la etajul al 
doilea, iar copiii, în camera alăturată. Etajul al treilea nu era 
ocupat. De două ori în fiecare oră, Louis și Bliss verificau dacă 
totul era în regulă cu ei. La parter, la radio se auzea cântând 
Connie Francis: o înregistrare a unui vechi show. Fusese 
alegerea lui Bliss, nu a lui Louis. Louis o tolera din respect 
pentru bărbatul mai în vârstă. 

Bliss îl lăsase pe Louis așezat într-un fotoliu, în timp ce el se 
dusese sus ca să se asigure că totul era în regulă cu familia 
Lowein. Abia după ce trecură cinci minute, văzând că Bliss nu se 
mai întorcea, Louis se ridică din fotoliu. Se îndreptă spre hol. 

— Bliss? strigă el. 

Nu se auzea niciun răspuns. Încercă aparatul de emisie- 
recepție, dar la acesta nu se auzea nimic. 

Iși scoase pistolul din toc și începu să urce scările. Ușa de la 
dormitorul copiilor era deschisă, iar cei doi copii erau ghemuiți 
în paturile lor. Lampa de veghe de pe perete fusese închisă. 


VP - 205 


Ultima dată când fusese în control, lumina era aprinsă. Se puse 
în genunchi și apăsă întrerupătorul. 

Era sânge pe cearșafuri și o pernă zăcea pe podea, din ea 
ieșind pene în dreptul a două găuri identice de glonț. Se apropie 
de primul pat și trase cearșaful de pe David Lowein. Băiatul era 
mort, iar perna de sub capul lui era îmbibată cu sânge. Louis 
verifică și celălalt pat. Sora lui David fusese împușcată o dată în 
spate. 

Louis fii pe punctul de a striga după ajutor, dar se opri. Era 
mișcare în dormitorul părinţilor. Putea auzi pași. Închise lumina 
de veghe și se îndreptă spre ușa dintre cele două camere. Ușa 
era întredeschisă. O împinse ușor până se deschise și așteptă. 

Nimic. 

Intră în cameră și văzu o figură palidă clătinându-se în fata 
lui. Cămașa de noapte crem a lui Celice Lowein era îmbibată cu 
sângele care curgea din rana de la piept. Louis crezu că aceasta 
încerca să ajungă la el, mâna ei stângă fiind întinsă spre el, roșie 
de la sângele ei și al soțului ei, care zăcea mort în patul de 
lângă ea, dar apoi își dădu seama că ea privea fix dincolo de el, 
folosindu-și ultimele puteri pentru a-și găsi copiii. 

Încercă să o oprească, iar ea îi prinse mâna încercând să se 
sprijine de el cu toată greutatea, poticnindu-se și târându-și 
vârfurile picioarelor pe jos. Se uită la el și deschise gura. Se 
citea dezolare în ochii ei, și apoi, până și asta dispăru când viața 
se scurse din ea și corpul femeii căzu la pământ. 

Auzi prea târziu pașii din spatele lui. Se pregătea să se 
întoarcă, dar pistolul îi atinse ceafa, și el îngheță. 

— Nu, se auzi vocea lui Bliss. 

— De ce? întrebă Louis. 

— Bani. Ce altceva? 

— Te vor găsi. i 

— Nu, nu mă vor găsi. Ingenunchează! 

Louis știa că va muri, dar nu avea să moară în genunchi. Se 
răsuci, pistolul fiind o umbră neagră în mâna lui, ṣi atunci arma 
Lui Bliss grăi și totul se cufundă în întuneric. 


VP - 206 


17. 


Willie Brew și Arno hotărâseră, după ce se consultaseră cu 
Louis, că atelierul auto ar trebui să se deschidă din nou. Louis 
fusese împotriva acestei idei, temându-se pentru siguranţa lor, 
dar Willie și Arno erau întru totul de acord, fiind îngrijoraţi 
pentru sănătatea lor mintală dacă nu li s-ar fi permis să se 
întoarcă la micul lor rai alcătuit din automobile, componente de 
motoare și salopete. Aveau mașini de reparat, discutau ei, și 
promisiuni de ţinut. (De fapt, Arno mai spusese ceva înainte de 
a aduce vorba de promisiuni, ceva în legătură cu faptul că 
trebuia să parcurgă câţiva kilometri înainte de a se duce la 
culcare, ceea ce Willie bănuia că ar fi putut fi o parte dintr-un 
poem, dintr-un cântec sau ceva asemănător, și-i aruncase lui 
Arno o privire mânioasă care-l lăsase pe acesta fără nicio 
îndoială că astfel de intervenţii nu numai că nu erau bine-venite, 
dar ar fi putut avea ca rezultat niște ulei de motor turnat pe 
gâtul lui.) 

Absent din preajma îndrăgitului său atelier și nevoit să 
întrerupă rutina care-i susținuse moralul atâţia ani, Willie ajunse 
la concluzia că se gândea prea mult. lmpreună cu gândurile 
veneau regretele, și cu regretele venea impulsul, întotdeauna 
prezent și niciodată uitat, de a bea mai mult decât era înțelept 
pentru a-și ridica moralul. Era aproape o contradicţie între acești 
termeni, dar Willie era din fire un bărbat solitar fericit doar 
atunci când era înconjurat de alţii, în rolul care i se potrivea cel 
mai bine: îmbrăcat în salopete albastre cu bretele, murdar de 
ulei de motor pe mâini, într-o importantă discuţie intimă cu un 
vehicul motorizat. O parte intimă a sa putea să se refugieze 
liniștită în credinţa că nu era nevoie să fie complet angajat în 
comiterea unor astfel de acte de rutină și, în timp ce, involuntar, 
această parte dispărea, permitea unei alte părți din el să joace 
rolul unui ciudat, dar până la urmă agreabil proprietar. Fără 
acest ultim personaj în pielea căruia să intre pentru un timp, 
Willie era în primejdie să-și piardă cea mai bună parte din el 
pentru totdeauna. 

De aceea, până și duminica, el și Arno puteau fi găsiţi de cele 
mai multe ori în atelier, reparând de zor în timp ce radioul se 
auzea în fundal, amândoi mânijiţi de ulei și în relaţii foarte 


VP - 207 


cordiale. Aveau întotdeauna de lucru, pentru că ei își 
câștigaseră o reputaţie și nu se simțea vreo criză de clienţi 
dispuși să apeleze la serviciile lor. Willie era hotărât să facă 
eforturi și mai mari în dorinţa lui de a returna împrumutul pe 
care-l primise de la Louis cu mai mulţi ani înainte. Deși era 
recunoscător pentru ce tot ce făcuse Louis pentru el, nu îi 
plăcea să datoreze bani cuiva. Banii aruncau o umbră asupra 
oricărei relaţii, și relaţia pe care o avea Willie cu Louis era mult 
mai neobișnuită decât majoritatea. Aceasta se baza pe faptul că 
Willie știa cu ce se ocupa Louis, deși trebuia să se comporte ca 
și cum n-ar fi știut; relaţia lor se baza pe faptul că Willie era 
conștient de sângele de pe mâinile acestui bărbat, și asta nu-l 
neliniștea. Atacul de la sediul afacerii sale și înțelegerea faptului 
că fusese la un pas de moarte în urma acestuia adăugase o altă 
dimensiune problematică relaţiei lui cu Louis. Totuși, Willie știa 
că aceasta nu se putea sfârși niciodată, nu complet, pentru că 
legăturile care-i ţineau strâns uniţi nu erau numai de natură 
financiară. Chiar și așa, prin ruperea legăturii financiare, ar fi 
făcut o declaraţie privitoare la independenţa sa. Poate că, de 
asemenea, la un nivel mai profund, doar pe jumătate înțeles de 
el, Willie acorda returnării banilor împrumutați o importanţă mai 
mare, ca și cum asta ar fi reprezentat o separare aproape 
definitivă pe care și-o dorea în secret. 

Dar acum era aici, în acest loc soios, înconjurat de imagini și 
mirosuri familiare, și astfel de chestiuni puteau fi uitate. Acesta 
era locul lui. Aici avea un rost. Aici putea fi el însuși și, în același 
timp, putea fi ceva mai mult decât el însuși. Era important 
pentru el să-l recupereze după atac. Acest loc fusese profanat 
de năvala a doi indivizi înarmaţi, dar, întorcându-se la el și 
folosindu-l în scopul pentru care fusese creat, el și Arno puteau 
șterge această pată. 

Până la urmă, ei îl forțaseră pe Louis să fie de acord, ajutaţi 
de faptul că Angel era de partea lor. Asta în mare măsură pentru 
că, în anumite privinţe, Angel simţea că era obligaţia lui să fie 
de altă părere decât partenerul său, pentru a-l pune pe jar, 
indiferent de cât de sensibilă ar fi fost poziţia pe care așa-zisul 
partener o ocupa atunci. Cel puţin, în acest fel ei semănau cu 
toate cuplurile stabile din lumea întreagă. Dar Angel îl înţelegea 
pe Willie mai bine decât o făcea Louis. El știa cât de important 
era atelierul pentru el și cât de mult îl înfuriase și-l șocase 


VP - 208 


atacul. Willie, și Angel știa asta, ar fi preferat să moară împușcat 
în atelierul lui decât să moară liniștit în patul său, acasă. De 
fapt, Angel bănuia că ultima dorinţă a lui Willie era să fie strivit 
sub un exemplar extravagant și rezistent al tehnologiei 
americane la care se întâmplase să lucreze la un moment dat - 
un Plymouth Fury din '62, poate, sau un Dodge Royal cu două 
uși sedan din '57 - exact cum se spunea despre Ecaterina cea 
Mare a Rusiei că ar fi murit sub un armăsar cu care era pe 
punctul de a se împerechea. Relaţiile dintre mecanici și mașini, 
în special mașini clasice, i se păreau lui Arnold puţin cam stranii 
și gasea afecțiunea manifestată de Willie și Arno pentru mașini 
deosebit de deranjantă. Uneori, când intra în garaj, în mod 
normal s-ar fi așteptat să-i găsească pe unul dintre ei sau chiar 
pe amândoi fumând „ţigara de după...” pe bancheta din spate a 
unui automobil vechi de 40 de ani. În realitate, se aștepta să-i 
găsească și mai rău, dar prefera să nu se tortureze singur cu 
imaginile lui Willie și Arno făcând sex cu niște exemplare ale 
tehnologiei construcțiilor de mașini. 

Astfel că acum Willie și Arno erau înapoi în locul pe care-l 
iubeau, cu radioul deschis, așa cum era întotdeauna, pe WCBS, 
pe frecvenţa 101,1. Pe postul de radio se discuta despre 
atmosfera anilor '50 în noaptea aceea: Bobby Darin, Tennessee 
Ernie Ford, până și „Alvin și Veveriţele”* - și aici Willie, de 
obicei un bărbat destul de răbdător, fu tentat să se apropie cu 
ciocanul spre prezentatori, în special când Arno, care putea fi un 
ciudat și enervant mim atunci când voia asta, începu să cânte 
de sub capota unui Dodge Durango din '98, al cărui radiator 
avea furtunul rupt și care avea două dungi albe pe caroserie ce 
păreau să fi fost pictate de o persoană cu strabism. 

Era trecut de ora zece noaptea, și ei încă mai lucrau, niciunul 
dintre ei nefiind deranjat de ora târzie. Mirosuri familiare, sunete 
familiare. Asta însemna „acasă” pentru ei. Reparau lucruri și 
erau mulţumiţi să facă asta. 

Ei bine, destul de mulțumiți. 

— Pentru numele drăguţului de lisus și al Sfintei Sale mame, 
spuse Willie, termină! 

— Cu ce să termin? 

— Cu cântatul. 

— Am cântat eu? 


+9 Alvin and the Chipmunks, în engleză în original (n.tr.). 
VP - 209 


— La naiba, știu că ai cântat, dacă poţi să numești asta 
cântat! Dacă vrei să cânţi ceva, cântă „Elegants” sau „Champs”. 
Nu o imiţi prea rău nici pe Kitty Kalen, dar nu, în niciun caz Alvin 
și nenorocitele de veveriţe. 

— David Seville, spuse Arno. 

— Cine? 

— Acesta era tipul cu „Alvin and the Chipmunks”. David 
Seville. A început în 1958, cu excepția faptului că atunci nu se 
numea David Seville, ci Ross Bagdasarian. Armean, din Fresno. 

— Există vreun Fresno în Armenia? 

— Ce? Nu, nu există niciun Fresno în Armenia. Arno făcu o 
pauză. Nu de care să fi auzit. Nu, era de origine armeană. 
Familia lui ajunsese în Fresno. lisuse, de ce e atât de greu să 
vorbesc cu tine? E ca și cum aș avea de-a face cu un bătrân 
sclerozat. 

— Da, ei bine, poate e din cauză că tu nu știi nimic folositor. 
Cum se face că tu nu știi oricum nimic folositor? Ai toate astea 
în cap - poezie, filme cu monștri, până și niște afurisite de 
veveriţe - și tu încă nu reușești să dai de capăt problemei cu 
transmisia Dodge-ului fără o hartă și un sac de provizii. 

— Dacă sunt un muncitor atât de prost, de ce nu m-ai 
concediat încă? 

— Te-am concediat. De trei ori. 

— Da, bine, atunci cum se face că m-ai angajat din nou? 

— Lucrezi pe bani puţini. Eşti groaznic la treabă, dar cel puţin 
nu mă costă atât de mult să te ţin aici. 

— Mâncarea e proastă, spuse Arno. 

— Și porţiile atât de mici, zise Willie și amândoi izbucniră în 
râs. Ecoul sunetului încă se auzea în cele mai îndepărtate colțuri 
ale atelierului când Willie bătu de trei ori ușor, dar destul de tare 
ca să se audă, în partea laterală a mesei sale de lucru, un 
semnal asupra căruia ei căzuseră de acord ca avertisment al 
unui potenţial pericol. Cu coada ochiului, Willie îl văzu pe Arno 
luând o bâtă de baseball pe care începuse să o ţină la îndemână 
din acea zi, dar altfel omuleţul nu se mișcă. Willie băgă mâna 
dreaptă în buzunarul din față al salopetei sale largi, unde apucă 
un Browning mic, de 9 milimetri, pe care-l avea de la Louis. 

Apoi Arno auzi zgomotul: două bătăi în ușă. Atelierul era 
închis. Acum, afară în întuneric era cineva care dorea să fie lăsat 
să intre. 


VP - 210 


— Drace! spuse Arno. 

Willie se ridică. Tinea Browningul în jos lipit de el în timp ce se 
îndreptă spre ușă și riscă o privire prin grilajul interior și prin 
fereastra din plexiglas, încercând să nu facă din capul său o 
țintă, apoi aprinse lumina exterioară. 

Bărbatul care stătea afară era singur, iar mâinile sale erau 
adânc îngropate în buzunarele paltonului său. Willie nu ar fi 
putut jura că nu era înarmat. Dacă era, măcar nu-și flutura arma 
de colo până colo. 

— Tu ești Willie Brew? întrebă bărbatul. 

— Eu sunt, spuse Willie. Nu fusese niciodată prea bun la 
întrebările de tip „cine întreabă” aparţinând școlii de formule de 
salut și dezbateri. 

— Am un mesaj pentru Louis. 

— Nu cunosc niciun Louis. 

Bărbatul se trase mai aproape de geam ca să poată fi sigur că 
Willie aude ce avea el de spus, apoi continuă ca și cum Willie nu 
spusese nimic. 

—E un mesaj din partea îngerului păzitor. Spune-i să 
abandoneze totul și să vină acasă, el și prietenul lui. Spune-le să 
plece. Dacă întreabă de ce, spune-i că Hoyle și Leehagen sunt 
cunoștințe intime. Ai înţeles ce ţi-am zis? 

Și ceva îi spuse lui Willie că acest bărbat încerca, deși neclar, 
să-i facă un serviciu lui Louis, iar să nege în continuare că-l 
cunoștea nu numai că ar fi fost inutil, dar ar fi putut, de 
asemenea, să aibă ca rezultat rănirea sau chiar moartea a doi 
bărbaţi care, după Arno, erau cei mai buni prieteni ai lui. 

— Dacă acest mesaj e atât de important, ar trebui să i-l 
transmiţi chiar tu, spuse Willie. 

— Nu se poate lua legătura cu el. Acolo unde este el, 
telefoanele mobile nu au acoperire. Dacă te sună, transmite-i 
acest mesaj. 

— Nu va suna aici, zise Willie. Nu așa procedează. 

— Atunci nu se va mai întoarce, spuse bărbatul. 

Se întoarse să plece. După o secundă de ezitare, Willie 
deschise ușa și-l urmă în noapte, strecurând pistolul în 
buzunarul salopetei. Vizitatorul se apropie de portiera din spate 
a unui Lincoln de culoare neagră care fusese parcat mai 
departe. Când Willie apăru, ușa din dreptul șoferului se deschise 
și din mașină ieși un individ. Willie nu mai văzuse niciodată 


VP - 211 


vreun șofer care să arate ca el. Era tânăr și îmbrăcat îngrijit într- 
un costum cenușiu, dar ochii lui erau atât de morţi că puteai 
spune că locul potrivit pentru ei ar fi fost într-un borcan, undeva. 
Mâna sa dreaptă era ascunsă în spatele portierei, dar Willie știa 
din instinct că avea o armă acolo. Se felicită în gând că nu ieșise 
din garaj cu micul Browning la vedere. În schimb, își ţinea 
mâinile departe de corp, ca și cum s-ar fi pregătit să-l 
îmbrățișeze pe bărbatul în urma căruia mergea. 

— Hei! spuse Willie. 

Bărbatul se opri, cu mâna pe mânerul portierei. 

— Cine ești? întrebă Willie. 

— Numele meu este Milton. Louis va ști cine sunt. 

— Asta nu mi-e de folos. El e plecat. Sunt amândoi plecaţi. Nu 
poţi face nimic? Nu poți să-i ajuţi? 

— Nu. 

— Nici măcar nu sunt sigur unde se află, spuse Willie și își 
auzi vocea ca o rugă disperată, dar nu-i fu rușine. Angel îi 
spusese ceva, dar nu reținuse nimic. Fusese surprins că Angel 
preferase să-i împărtășească lui toate detaliile, dar el era mult 
mai preocupat să se întoarcă la dragul lui atelier în acel 
moment. La ce-i folosea să știe că ei erau în pericol? El nu era 
un supererou. Era doar un tip supraponderal în salopete, cu un 
pistol pe care nu voia să-l folosească. 

Dar Louis și Angel erau importanţi pentru el. Oricâte temeri și 
rezerve ar fi avut, ei îl salvaseră în felul lor. Willie nu-și făcea 
iluzii. Atunci când Louis se apropiase prima dată de el, nu fusese 
lipsit de altruism. Îi convenise să îl aibă pe Willie în clădirea pe 
care o câștigase, din motive pe care nici Willie nu prea le putea 
înțelege. Totuși, din interes sau nu, Louis îi permisese lui Willie 
să facă în continuare ce-i plăcea. Asta se întâmplase cu mult 
timp în urmă și lucrurile stăteau altfel acum. Ei plătiseră pentru 
petrecerea dată de ziua lui de naștere. Ei îi făcuseră până și un 
cadou: un ceas Rolex Oyster antiacvatic, pe care i-l înmânaseră 
discret după ce toată lumea plecase de la localul lui Nate. Era 
unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată 
și care nu avea patru roți. Nici nu-i trecuse vreodată prin minte 
că ar fi putut avea ceva atât de frumos. ÎI purta chiar acum. 
Doar pentru un moment îi trecuse prin minte să-l pună într-un 
sertar și să-l păstreze pentru ocazii mai speciale. Dar el nu avea 
astfel de ocazii. Dacă l-ar fi pus într-un sertar, atunci acolo ar fi 


VP - 212 


rămas, până la moartea lui. Mai bine să-l poarte și să se bucure 
de existenţa lui pe încheietura mâinii sale. 

Le era îndatorat acestor bărbaţi. Ar fi făcut orice era nevoie 
pentru a-i ajuta, chiar dacă asta ar fi însemnat să se pună în 
genunchi în mijlocul străzii în faţa unui străin și a ajutorului său 
înarmat. 

Și vizitatorul se înduplecă totuși, chiar dacă nu într-o foarte 
mare măsură. 

— Ei vânează un bărbat pe nume Arthur Leehagen. Acesta 
trăiește într-o zonă rurală, în nordul regiunii Adirondacks, nu 
departe de Massena. Acum, că știi unde sunt, ce ai de gând să 
faci în legătură cu asta? 

Deschise ușa și intră în mașină, trăgând portiera după el fără 
să-i mai spună vreun cuvânt lui Willie. În tot acest timp, tipul cu 
ochi morţi care nu clipeau deloc îi urmărise. Numai în momentul 
în care portiera din spate se închise și cel pe care-l păzea fu în 
siguranţă, se urcă la volan și plecă. 


18. 


Din nou atelierul auto era închis. Radioul fusese și el închis, 
iar luminile din jurul celor două vehicule la care lucraseră Willie 
și Arno erau acum închise, mașinile stând acum în 
semiîntuneric, ridicate pe lifturile hidraulice, ca niște pacienţi 
uitaţi pe mesele de operație, abandonaţi de chirurg pentru niște 
cazuri mult mai grave. 

Willie și Arno erau în micul birou din spatele atelierului, 
înconjurați de facturi, de notițe mâzgălite și de cutii pline de 
ulei. Era doar un singur scaun, pe care stătea Willie. Arno stătea 
pe vine pe covor, mic și subţire, cu capul puţin prea mare 
pentru corpul său, ca un gargui dat jos de pe piedestal. Fiecare 
avea câte o cană în mână, iar pe birou stătea între ei o sticlă de 
Maker's Mark. Era momentul perfect pentru o băutură 
alcoolică, era Willie de părere. 

— Poate că nu-i atât de grav pe cât pare, spuse Arno. Ei au 
mai fost în situaţii dificile și au reușit să treacă peste ele cu 
bine. 


50 Marker's Mark - marcă de whiskey/bourbon (n.tr.). 
VP - 213 


Nici el nu prea părea să creadă ce spune, chiar dacă ar fi vrut 
cu disperare să o facă. 

Willie luă o înghiţitură de whisky. Avea un gust groaznic. Nu 
mai știa nici măcar de ce o păstrase în dulapul lui cu acte. 
Fusese un cadou de la un client recunoscător, deși nu de la unul 
destul de recunoscător ca să-i dea o băutură mai bună în semn 
de apreciere. Willie avusese intenţia să scape de ea, oh, de doi 
ani cel puţin, dar continuase să o păstreze doar în caz că s-ar fi 
dovedit de folos în anumite situaţii. În noaptea aceea, chiar 
fusese de folos. 

— La urma urmei, nu e același lucru cu a chema poliţia, spuse 
Arno. 

— Nu. 

— Adică, ce le vom spune? Arno se concentra, iar sprânceana 
lui se încruntă scurt, ca și cum ar fi încercat deja să ticluiască în 
minte o explicaţie plauzibilă, pentru vreun imaginar ofiţer al 
poliției comunitare. 

— Și nici nu putem să mergem acolo să-i ajutăm. Tu poţi folosi 
un pistol, dar eu nu am ţinut niciodată în viața mea în mână o 
armă până săptămâna trecută și nici atunci nu am folosit-o atât 
de bine. Aproape că te-am omorât cu ea. 

Willie încuviinţă ursuz. 

— Nu vreau să mă înţelegi greșit, continuă Arno. Am să fac tot 
ce este nevoie ca să-i ajut, până la un punct, dar eu repar 
mașini ca să-mi asigur traiul. Cât despre ce vorbim noi aici, nu 
va fi de prea mult folos nimănui. 

Willie își puse cana deoparte. 

— Urăsc chestia asta, spuse el obosit, iar Arno nu era sigur 
dacă vorbea despre băutură sau despre altceva. 

Willie își sprijini coatele pe birou, ţinându-și faţa îngropată în 
palme, cu ochii închiși și cu vârfurile degetelor abia atingându-i 
partea de sus a nasului. 

Arno îl privi pe șeful lui cu o expresie de tandreţe pe chip. Era 
adevărat faptul că Arno îl iubea pe Willie Brew. Il iubea din toată 
inima, cu devotament, deși, dacă ar fi hotărât vreodată să i-o 
spună cu voce tare, Willie s-ar fi simţit obligat faţă de el. Willie îi 
dăduse ocazia să lucreze într-un loc care pentru el însemna un 
sanctuar în aceeași măsură ca și apartamentul său dezordonat, 
plin de hârtii. Willie respecta talentele lui Arno, chiar dacă era 
foarte grijuliu să nu arate acest respect prin vorbe sau fapte. El 


VP - 214 


era prietenul cel mai bun al lui Arno, cel spre care se îndreptase 
atunci când iubita lui mamă murise, bărbatul care-l ajutase să 
ridice sicriul, mergând alături de el în timp ce doi antreprenori 
de pompe funebre necunoscuţi mergeau în spatele lor. El era cel 
mai bun mecanic pe care-l întâlnise vreodată Arno și cel mai 
cumsecade dintre bărbaţi. Ar fi fost chiar în stare să-și dea viața 
pentru el. i 

Dar nu și-ar fi dat viața pentru Louis și Angel. Il plăcea pe 
Angel, care măcar era prietenos câteodată, într-un fel vag 
omenesc, care nu deranja. Totuși, pe Louis nu-l plăcea. Louis îl 
speria la fel de mult ca drumul spre iad și înapoi. El știa că 
acesta era un bărbat care trebuia să fie respectat, un om 
puternic și periculos, dar Arno îl respecta pe Willie mai mult. 
Willie își câștigase respectul lui Arno prin faptele sale, prin 
omenia sa. Louis impunea respect așa cum ar impune respect o 
panteră, pentru că doar un idiot nu ar fi respectat ceva atât de 
periculos, dar asta nu însemna că ţi-ai fi dorit să petreci mai 
mult timp decât era necesar în cușca panterei. 

Își aminti cum vorbise Willie cu el în dimineaţa aceea, după 
prima întâlnire cu Louis. Willie cumpărase cafea și gogoși, iar 
mirosul lor ieșea ademenitor din birou când Arno sosise la lucru, 
în ziua care, credea el, avea să fie ultima de la atelierul auto. 
Willie îi povestise despre Louis, despre oferta acestuia și despre 
cum fusese nevoit să accepte. Așa pusese el problema, își 
amintea Arno: urma să accepte împrumutul, dar fără nicio 
tragere de inimă. Willie cunoștea prea bine lumea ca să-și 
imagineze că asemenea daruri se făceau fără condiţii, știute sau 
neștiute. Atunci, Arno fusese recunoscător pentru că puteau să 
rămână în continuare acolo și nu i-ar fi păsat nici dacă tipul care 
oferea împrumutul ar fi avut copite despicate și coarne. Dar asta 
se schimbă odată ce-l cunoscu pe Louis, și văzu că el arunca o 
umbră peste ceea ce fusese înainte o afacere obișnuită. Angel 
mai risipise puţin din acea umbră, dar, timp de mulți ani, Arno și 
mult-iubitul lui șef fuseseră obligaţi să lucreze sub acea umbră, 
iar Arno era suficient de uman ca să-i displacă acest lucru. 

Acum, Angel și Louis erau în pericol, iar de vreme ce Arno știa 
că ei acționaseră ca ripostă la ce se întâmplase cu ceva timp 
înainte, că ei nu avuseseră altă cale să rezolve această 
problemă și că propria lor viaţă și, în consecinţă, viaţa lui și a lui 
Willie erau în pericol. Arno nu era atât de naiv încât să creadă 


VP - 215 


că, așa cum se desfășuraseră evenimentele, niște bărbați 
înarmaţi veniseră din senin să ucidă niște oameni pentru că așa 
aveau chef în acel moment. Ceea ce se întâmplase era o ripostă 
la ce făcuse Louis. Arno nu ar fi vrut să-i vadă morți pe Angel și 
pe Louis, dar putea înţelege de ce altcineva ar fi vrut asta. 

Willie se ridică și începu să caute ceva printre hârtiile de pe 
birou. În cele din urmă, după ce o cutie cu alune și diferite 
facturi neplătite căzură pe covor, el găsi ceea ce căuta: agenda 
lui cea neagră și uzată. O răsfoi și se opri la literele N - P. 

— Pe cine vrei să suni? întrebă Arno, apoi adăugă, într-o 
tentativă cam nepotrivită de a face o glumă: Pe vânătorii de 
fantome? 

Un zâmbet ciudat apăru pe buzele lui Willie Brew. Asta îl făcu 
pe Arno mai nervos decât era deja. 

— Într-un fel, răspunse Willie. 

Arno se uita la el cum nota cu un pix un număr de telefon: 
prima cifră era 1, urmată de 2 - 0 - 7, apoi Arno știu către cine 
se îndreptau ca să ceară ajutor. Își turnă singur încă puţin 
Maker's Mark și mai turnă puţin și în ceașca lui Willie. 

— Pentru noroc, zise Arno. 

În definitiv, se gândi el, dacă Detectivul urma să fie implicat în 
asta, atunci cineva avea într-adevăr nevoie de noroc. El spera 
doar să nu fie vorba despre Willie sau despre el. 

Willie se duse la localul lui Nate de pe aceeași stradă ca să 
telefoneze. Era îngrijorat ca nu cumva agenţii federali să-i fi 
ascultat convorbirile telefonice la garaj. Un timp, se gândise 
chiar că i-ar fi putut planta și un microfon în birou, dar, în ciuda 
mizeriei și dezordinii generale de la locul lui de muncă, Willie 
cunoștea perfect fiecare bucăţică din acea încăpere, și cea mai 
mică schimbare produsă în mediul său ambiant i-ar fi sărit 
imediat în ochi. Cu telefonul însă altfel stăteau lucrurile. Știa de 
la HBO că nici nu mai era nevoie să planteze cineva mici 
dispozitive în receptor. Acesta nu era Războiul Rece. Probabil că 
ei ar fi putut să-ţi spună ce mâncaseși la cină doar îndreptând 
un dispozitiv către burta ta. Willie era deosebit de prudent în 
legătură cu telefoanele mobile, de când Louis îl informase cât de 
ușor ar putea fi urmărite și cum ar putea fi interceptate 
convorbirile. Louis îi explicase cum funcţionează un celular, ca 
un mic emiţător electronic, chiar și atunci când era închis, astfel 
că poziţia proprietarului său putea fi descoperită oricând. 


VP - 216 


Singura cale ca să devii invizibil pentru dispozitivele de urmărire 
era să-i scoţi bateria. Asta îl deranja pe Willie mai mult ca orice 
altceva, ideea că fiecare mișcare a lui ar fi fost urmărită de niște 
privitori nevăzuţi, într-un buncăr, undeva. Willie nu avea de 
gând să se ducă în Montana și să trăiască în vreo combinaţie cu 
indivizi care se uitau la Triumful voinței ca să adoarmă, dar, de 
asemenea, credea că nu are niciun rost să ușureze treaba 
instituţiilor guvernamentale mai mult decât era nevoie. Nu era 
ca și cum Willie ar fi fost spion, era doar faptul că el nu se 
consuma prea mult la gândul că alţii i-ar fi ascultat în secret 
orice ar fi avut el de spus, oricât de lipsit de importanţă ar fi 
putut fi, sau la gândul că cineva i-ar fi supravegheat mișcările, 
iar relaţia dintre el și Louis îl făcuse să-și dea seama că și el 
putea deveni, oricât de tangenţial, o ţintă pentru orice 
investigaţie care s-ar fi putut îndrepta către afacerile 
partenerului său, așa că trebuia să fie precaut. 

Când Willie intră pe ușa barului lui Nate, acesta ridică mâna 
spre el într-un semn de salut, dar Willie abia schiţă o grimasă 
drept răspuns. 

— Ce să-ţi aduc? întrebă Nate. 

— Trebuie să folosesc telefonul tău, spuse Willie. 

In spatele localului, acolo unde se afla telefonul, aproape de 
toaleta bărbaţilor, erau mai multe femei care vorbeau tare, și 
era ceva în vocea lui Willie și în expresia de pe faţa lui care îi 
spunea lui Nate că nu era vorba despre o conversație pe care să 
o mai asculte și altcineva. _ 

— Du-te în spate, în biroul meu, spuse Nate. Inchide ușa. 

Willie îi mulţumi și se strecură de cealaltă parte a barului. Se 
așeză la biroul lui Nate, un birou care, prin aspectul lui general 
curat și ordonat, nu semăna deloc cu al său. Telefonul lui Nate 
era un model vechi, cu disc rotativ, adaptat epocii moderne, dar 
solicitând totuși o atenţie deosebită în aplicarea judicioasă a 
degetului arătător pentru a forma numărul. De data asta, era o 
situaţie de urgenţă, și Willie îi acordă ceva credit lui Nate care 
avea un telefon pe care l-ar fi putut construi chiar Edison. 

Mai întâi, Willie sună la oficiul de preluare a mesajelor și lăsă 
un mesaj pentru Angel și Louis, repetând cuvânt cu cuvânt ceea 
ce Milton îi spusese că trebuie să transmită, cu speranţa vagă că 
unul dintre ei ar fi putut auzi mesajul înainte ca lucrurile să 
ajungă prea departe. Apoi sună în Maine. Detectivul nu era 


VP - 217 


acasă, așa că Willie decise să încerce la barul din Portland unde 
acesta lucra acum. Îi luă ceva timp să-și amintească numele 
barului. Era ceva cu „Pierdut”. „Ceva Pierdut”. „Marele Urs 
pierdut”, așa se numea. Avea numărul de la serviciul de 
informaţii numere clienţi, și la telefon îi răspunse o femeie. 
Putea auzi muzica în fundal, dar nu-și putea da seama ce 
melodie era. După două minute, Detectivul intră pe fir. 

— Sunt Willie Brew, zise Willie. 

— Ce mai faci, Willie? 

— Uh, pe ici, pe colo, sus-jos. Nu ai citit ziarele? 

— Nu, am fost plecat un timp din oraș, prin district. Tocmai m- 
am întors în dimineaţa asta. De ce? 

Willie îi făcu un rezumat al tuturor evenimentelor. Detectivul 
nu puse nicio întrebare până ce Willie nu termină de vorbit. Doar 
ascultă. Willie aprecia la el acest lucru. Acest bărbat poate că-i 
provoca nervozitate din motive greu de identificat, dar era de un 
calm aparte câteodată, un calm care-i amintea lui Willie de 
Louis. 

— Ştii încotro au plecat? 

— Departe, în alt stat. Undeva în apropiere de Massena. 
Bărbatul care ne-a avertizat a pomenit de un tip pe nume Arthur 
Leehagen. 

— Există niște proceduri pe care le urmaţi când ceva nu 
merge bine? 

— Există un oficiu de preluare a apelurilor telefonice. Eu las 
un mesaj, iar ei pot să-l preia. Se presupune că ar trebui să 
verifice dacă au vreun mesaj la fiecare 12 ore atunci când sunt 
plecați. Am făcut asta, dar nu știu când au sunat ultima dată să 
verifice și, știi și tu, nu mi se pare corect doar să aștept cu 
speranţa că va funcţiona. 

Detectivul nici măcar nu se obosi să întrebe ceva despre 
telefoanele mobile. 

— Mai spune o dată care era numele pe care ţi l-au dat. 

— Leehagen. Arthur Leehagen. 

— În regulă. Tu ești la atelier? 

— Nu, sunt la barul lui Nate. Mă tem că telefonul meu ar 
putea fi ascultat. 

— De ce ţi-ar asculta cineva convorbirile? 

Willie îi povesti despre vizita agenţilor federali. 

— Drace! Dă-mi numărul de acolo de unde suni. 


VP - 218 


Willie îi spuse numărul, apoi închise. Se auzi o bătaie ușoară 
în ușă. 

— Da? 

Nate își făcu apariţia. Avea în mână un pahar cu două degete 
de brandy în el. 

— M-am gândit că poate ai nevoie, spuse el. E din partea 
casei. 

Willie îi mulțumi, dar îndepărtă paharul. 

— Nu acum, spuse el. Cred că va fi o noapte lungă. 

— A murit cineva? întrebă Nate. 

— Nu încă, spuse Willie. Eu încerc doar să evit acest lucru. 

Când se întoarse la garaj, aproape o oră mai târziu, Arno 
stătea încă în birou, dar sticla de Maker's Mark fusese pusă 
deoparte, în schimb, se simţea o aromă persistentă de cafea 
măcinată de la automatul de cafea. 

— Vrei și tu? întrebă Arno. 

— Sigur. 

Willie se duse la un raft și luă de acolo un atlas cu hărţi 
rutiere. Îl deschise la harta New York-ului și începu să 
urmărească o anumită rută cu degetul. Arno umplu o cană de 
cafea, adăugă puţină frișcă, apoi o puse lângă mâna dreaptă a 
șefului său. 

— Deci? întrebă Arno. 

Excursie cu mașina. 

— Te duci acolo? 

— Ai ghicit. 

— Crezi că e o idee bună? 

Willie se gândi o clipă. 

— Nu, spuse. Probabil că nu. 

— Merge și Detectivul? 

— Da. 

— Cu mașina? 

— Da. 

— Nu ar putea să meargă cu avionul? Nu ar ajunge mai 
repede? 

— Cu armele după el? Nu e filmul Air America. 

Willie se gândi să-și dea jos salopeta, apoi se răzgândi. Era 
mai fericit când o purta și simţea că nu trebuie să îndepărteze 
un lucru care-i mai ridica puţin moralul. În schimb, își puse pe 
umeri o jachetă veche, deasupra salopetei. 


VP - 219 


— Tu rămâi aici, îi spuse lui Arno. În caz că sună. 

— Nu aș fi mers oricum, spuse Arno. Ti-am mai zis. Nu sunt 
genul ăla de individ. 

— M-am gândit că aveai de gând să te oferi, ca în filmele 
western. 

— Glumești? Ai văzut vreodată un western scandinav? 

Willie încercă a-și aminti dacă Charles Bronson era scandinav. 
De fapt, se gândi că Bronson ar fi putut fi lituanian. Oricum, era 
de o naţionalitate cu terminația în „-anian”, din câte știa el. 

— Cred că nu, spuse în cele din urmă. 

Arno îl urmă în curtea din spatele garajului, acolo unde se afla 
parcată mașina lui Willie, un Shelby vechi. Mașina arăta de 
parcă nu ar fi putut merge trei kilometri fără să piardă piese 
componente sau ulei, dar Arno știa că nu exista automobil mai 
bine întreţinut în tot New Jersey-ul. 

— În regulă. Willie îl salută din cap pe Arno. Acesta îi răspunse 
în același fel. Se simţi deodată ca o femeiușcă implicată într-o 
relaţie. Era tentat să-l îmbrăţișeze pe Willie sau să-i aranjeze 
gulerul cămășii. În schimb, se mulțumi să-i strângă mâna șefului 
său cu un gest simplu și să-l sfătuiască să fie prudent. 

— Ai grijă de atelier în locul meu, spuse Willie. Și, ascultă, 
dacă toate astea se duc dracului, să închizi și să pleci de aici. Să 
iei legătura cu avocatul meu. Bătrânul Friedman știe ce are de 
făcut. Te-am trecut în testament. Nu vei avea bătăi de cap dacă 
voi muri. 

Arno zâmbi. 

— Dacă aș fi știut asta, te-aș fi omorât cu mâna mea mai 
demult. 

— Da, ei bine, din cauza asta nici nu ţi-am spus. De asta sau 
pentru că înjurai tot timpul în fața mea pentru reţinerile din 
salariu. 

— Să conduci cu grijă, șefule! 

— Așa voi face. Să nu plătești nicio factură cât voi fi eu plecat. 

Willie se urcă la volan și ieși cu spatele din parcare. Ridică o 
mână în semn de rămas-bun, apoi plecă. Arno intră înapoi și 
văzu că Willie nici măcar nu se atinsese de cafea. 

Asta îl întristă. 

* 

Era cale lungă până în Nord, și lui Willie i se părea și mai 

lungă, dat fiind că nu mai făcuse niciodată un astfel de drum 


VP - 220 


fără o pauză pe măsură. Fu tentat o dată sau de două ori să 
oprească pentru o cafea sau pentru o sticlă cu apă minerală, 
ceva care să conţină cofeină sau zahăr și să-l ţină vigilent, dar 
avea o vezică urinară mai bătrână cu zece ani decât el și nu voia 
să piardă nicio clipă mai mult trăgând pe dreapta și ieșind de pe 
autostradă ca să se ușureze la douăzeci de minute după ce ar fi 
terminat orice ar fi avut de băut. Ascultă WCBS până ce postul 
începu să se piardă, apoi găsi o casetă cu Tony Bennett în 
compartimentul cu mănuși și începu să o asculte. Işi simţea 
stomacul încordat. La început, se întrebă dacă era frică, apoi 
înțelese că era o presimţire. Se lăsase de mult dus de val, trăind 
de azi pe mâine, făcând ce-i plăcea, dar nu încercase să-și 
depășească niciodată prea mult limitele, nu se pusese niciodată 
singur la încercare. Willie se gândi că lăsase în urmă acele zile, 
că făceau parte din tinereţea sa, dar i se demonstrase 
contrariul. Se bătu ușor peste buzunarul în care avea micul 
Browning. Părea prea mic și prea ușor ca să fie de folos, dar în 
același timp era ca și cum ar fi emanat căldură, astfel încât îl 
putea simţi cum ardea lângă piciorul său. Incercă să-și 
imagineze cum l-ar fi folosit și își dădu seama că nu era în stare. 
Aceasta era o armă cu care trebuia să tragi în cineva de lao 
distanță foarte mică, iar Willie nu fusese niciodată nevoit să 
privească un om în față dacă ar fi trebuit să-l împuște. Cât 
despre moarte, el nu credea că se temea de ea: de felul în care 
ar fi murit, poate, dar nu de faptul în sine. În definitiv, atinsese o 
vârstă la care moartea începuse să fie o realitate obiectivă, și nu 
un concept abstract. 

Nu, lucrul care-l îngrijora pe el cel mai mult era posibilitatea 
de a-i dezamăgi pe Angel și pe Louis sau pe Detectiv. Asta nu 
voia el să se întâmple. Voia să facă ce trebuia. Se ruga să aibă 
curajul să acţioneze dacă avea să fie nevoie. 

Willie socoti că erau șase, poate șase ore și jumătate din 
Queens până unde urma a se întâlni cu Detectivul. Cel puţin cea 
mai mare parte din drum era pe autostradă, așa că mențţinu 
viteza constantă de o sută douăzeci de kilometri pe oră pentru o 
bună parte din traseu și doar când coti pe autostrada 87 peisajul 
și drumul începură să se schimbe de-a binelea, și el se văzu 
obligat să încetinească. Nu pentru că ar fi putut să vadă ceva, 
dar nu era nevoie să fie ghicitor în stele ca să simtă schimbarea 
atmosferei de la drumurile interstatale la drumurile districtuale. 


VP - 221 


Autostrada ţinea natura la distanţă: erau șase benzi de circulaţie 
cu trafic intens, iar Willie avea doar un grad limitat de 
compasiune pentru animalele lovite de mașini pe lângă care 
trecuse. Dar când părăsi autostrada pentru a intra pe drumuri 
mai mici, atât dispoziţia sa, cât și imaginea de ansamblu se 
schimbară. Aici, natura era mult mai aproape. Copacii se 
îngrămădeau în jurul lui, iar singura lumină după care putea să 
se ghideze venea de la farurile mașinii sale și de la reflectoarele 
încastrate din loc în loc în asfalt. Plouase o vreme, iar picăturile 
de ploaie arătau ca niște particule strălucitoare rămase în urma 
unei explozii stelare de maximă intensitate. Ceva trecu în zbor 
prin raza sa vizuală, atât de mare și atât de aproape, încât 
pentru o clipă fu sigur că va trece prin parbrizul mașinii. La 
început, crezu că era un liliac, dar își dădu seama că liliecii nu 
pot crește atât de mari, cu excepția celor din filmele de 
categoria B, și că asta era de fapt o bufniţă ieșită la vânătoare 
după o pradă. Se simţi extrem de bine dispus de acest incident: 
singurele bufniţe pe care le văzuse vreodată erau cele de la 
televizor sau cele de la grădina zoologică. Chiar și atunci, el nu 
ar fi putut ghici cât de mari și de grele erau în zbor. Se simțea 
ușurat că nu o lovise în viteza aceea: pasărea i-ar fi smuls capul 
de pe umeri. 

Willie era o creatură a orașului și în special a orașului New 
York. Nu că s-ar fi gândit la câmpiile verzi ca și cum ar fi 
așteptat să devină suburbii. Nu era complet lipsit de sentimente. 
Nu, era doar faptul că New York-ul nu era ca alte state: era un 
loc caracterizat de cel mai mare oraș al său într-un fel unic, cum 
nu mai era niciun alt loc din ţară. Atunci când menţionai New 
York-ul, și asta era valabil pentru majoritatea oamenilor, fie ei 
americani sau străini, ei nu se gândeau la Adirondacks sau la 
Saint Lawrence, sau la păduri și copaci și cascade. Ei se 
gândeau la un oraș, la zgârie-nori și la taxiuri, la beton și la 
sticlă. Acela, de asemenea, era New York-ul lui Willie. El nu 
putea să-l pună pe picior de egalitate cu reversul său rural. 

iși spuse că Angel și Louis trecuseră probabil pe acolo. Îi 
urmărea mergând cu mașina pe același drum. Acest gând păru 
să-i stabilească încrederea în scopul său. Cercetă kilometrajul și 
calculă că mai avea o oră sau mai mult de mers până la locul 
unde trebuia să aibă loc întâlnirea cu Detectivul, își simțea 


VP - 222 


stomacul din nou încordat. Simţțea arma atârnând greu în 
buzunar. 
Și continuă să conducă. 


19. 


Așa cum făcuseră și cei doi, Angel și Louis, cu mai multe ore 
înainte, Willie trecu de orașele mici și de păduri și ajunse la o 
aglomerare de moteluri și cazinouri aproape de graniţa cu 
Canada. Mai ajunsese doar o singură dată atât de departe și 
atunci în Vest, la cascada Niagara. El și fosta lui soţie fuseseră 
acolo în luna de miere. În ianuarie. Trebuia să fi fost nebun, dar, 
pe de altă parte, era îndrăgostit și niciunul dintre ei nu agrea 
vara. El avusese destul parte de căldură și sudoare în Vietnam, 
iar ea voia doar să vadă cascada. Ea îi spusese că va fi mult mai 
spectaculos dacă mergeau acolo iarna, înconjurați de gheaţă și 
zăpadă. Presupuse că fuseseră destul de impresionați, deși 
frigul care-i intrase în oase ar fi trebuit să însemne un 
avertisment pentru ce avea să se întâmple mai târziu în viaţa lor 
de cuplu. Ținând cont de asta, ar fi trebuit să o bage într-un 
butoi chiar atunci și să o împingă peste margine. 

Recunoscu Mustangul Detectivului parcat afară, la Bear's 
Dens!, un local într-o parcare pentru camioane, aflat la vreo 
șaisprezece kilometri de Massena, și avu un sentiment de 
mândrie la vederea autoturismului. El îi făcuse Detectivului rost 
de mașină, negociind la sânge cu vânzătorul până când acesta 
fusese pe punctul de a izbucni în lacrimi chiar acolo, în parcare. 
Willie dusese  Mustangul la atelier și îl dezasamblase, 
verificându-i fiecare piesă mobilă și înlocuindu-i piesele care 
erau uzate sau cele care erau pe cale să cedeze într-un an sau 
doi. Văzându-l aici, atât de departe spre nord, se simţea la fel ca 
un director de școală care își întâlnea un fost elev foarte bun la 
învățătură. Nu ar fi fost surprins dacă mașina ar fi claxonat ușor 
în semn de recunoaștere în timp ce se apropia. După ce parcă, 
înconjură Mustangul de două ori, examinând cu atenţie atât 
interiorul, cât și exteriorul mașinii. Când termină, oftă mulțumit. 
Erau una sau două zgârieturi pe vopsea și pe suprafaţa de rulare 


51 Bârlogul ursului (n.tr.). 
VP - 223 


a cauciucului din dreapta, din faţă, se subţiase, dar, cu aceste 
mici excepţii, părea să fie în stare bună. Totuși, voia să arunce 
cât mai curând o privire ceva mai atentă sub capotă. Era sigur 
că existau și în Maine mecanici auto destul de buni, dar aceștia 
nu i-ar fi putut iubi copiii în felul în care-i iubea el. Mângâie cu 
afecțiune capota și intră în local, trecând pe lângă niște urși 
împăiaţi și jerpeliți, aflaţi într-o cutie mare de sticlă, lângă ușa 
de la intrare, blana lor fiind năpârlită în anumite locuri. Îl făceau 
să se simtă deprimat, așa că iuți pasul ca să nu-i mai vadă. 

Era puţin după ora șase dimineaţă și abia începea să se 
lumineze de ziuă. Ploaia se oprise pentru moment, iar cerul era 
cenușiu și ameninţător, însă Willie știa că va mai ploua. The 
Bear's Den era un birt spaţios și se umpluse deja pe jumătate cu 
oameni care luau micul dejun la mese, așezați pe bănci. Mai și 
fumau pe deasupra. Asta îi reaminti lui Willie că regulile orașului 
New York nu erau valabile aici. Încearcă numai să-ţi aprinzi în 
oraș o ţigară după micul dejun și te vei trezi cu un poliţist în 
spatele tău înainte să ajungi să tragi un fum, asta dacă ceilalţi 
clienţi nu ţi-ar trage înainte o bătaie soră cu moartea. 

Detectivul stătea pe o bancă din vinil roșu din spatele 
încăperii, lângă un mic snop fals de fân făcut din surcele de 
lemn aflat pe pervazul ferestrei, având în partea de sus o 
sperietoare de ciori în miniatură și dovlecei din plastic. Acesta 
purta o pereche de blugi de un albastru-închis, un tricou negru 
și o jachetă militărească, tot de culoare neagră. Nu se 
dezbrăcase de jachetă, în ciuda căldurii din birt. Willie putea 
ghici de ce. Avea un pistol undeva pe dedesubt. Se presupunea 
că Detectivul predase toate armele după ce îi fuseseră 
suspendate permisul și licenţa, dar Willie considera că asta era 
valabil doar pentru armele de care știau polițiștii. Ca și Louis, 
Detectivul nu era genul de om care să se fâţâie de colo-colo 
etalându-și toate obiectele pe care le poseda. 

In faţa lui, pe masă, era o cană cu cafea, alături de niște 
resturi de șuncă și ouă-ochiuri. Willie se așeză de cealaltă parte 
a mesei și o chelneriță apăru. El comandă cafea și pâine prăjită. 
Nu prea îi era foame. Nu era nici obosit sau cel puţin nu atât de 
obosit pe cât se aștepta să fie. Asta îl surprindea. Pe de altă 
parte, el nu era omul care să aibă nevoie de prea mult somn. În 
mod normal, patru, poate cinci ore pe noapte îi erau de ajuns. 


VP - 224 


— Văd că nu te-ai putut abţine să arunci o privire 
Mustangului, spuse Detectivul. 

Zâmbea. 

— Le trimiţi de lângă tine în lume și tot ce poţi spera este ca 
lumea să le trateze așa cum ar trebui. Ca pe niște copii. 

Văzu zâmbetul Detectivului tremurându-i ușor pe buze și își 
dori să nu fi menţionat nimic de copii. Dacă pierzi un copil - mai 
ales așa cum îl pierduse el pe al său -, rămâi pentru totdeauna 
cu o rană deschisă, sângerândă. 

— Merge bine? întrebă Willie, mișcându-se pe un teren mai 
sigur. 

— Merge așa cum trebuie. 

— Sper că nu a tras nimeni în ea. 

Willie nu-l iertase niciodată pe deplin pe Detectiv pentru că 
permisese ca fostul său Mustang, pe care-l avea tot de la Willie, 
să fie făcut zob într-un oraș părăsit din Maine. Mașina nu mai 
putuse fi salvată, deși Willie fusese nevoit să se bazeze pe 
mărturia lui Angel în această privinţă. Willie se oferise să 
transporte mașina înapoi în Queens pe cheltuiala lui ca să vadă 
ce se putea face, dar Angel își pusese o mână pe umărul lui 
Willie ca să-l consoleze și-i sugerase liniștit că asta nu ar fi fost o 
idee prea bună. Angel se gândise că vederea rămășițelor mașinii 
l-ar fi tulburat prea mult pe Willie. Era de fapt echivalentul unui 
sicriu cu capacul închis la înmormântarea unei rude mult-iubite. 

— Încerc să evit să se tragă în mine ori de câte ori pot, spuse 
Detectivul. 

Willie fu tentat să-l întrebe cum s-ar fi putut aplica asta în 
cazul lui. Detectivul avea, se pare, o irezistibilă forță de atracţie 
pentru gloanţe, cuțite, pumni și cam pentru orice alt lucru care 
putea cauza rănirea unui corp. Numai faptul că stătea atât de 
aproape de el îl făcea pe Willie să simtă nervozitate. 

Cafeaua și pâinea prăjită sosiră, abătându-i un timp atenţia de 
la preocupările pentru propria siguranţă. Cafeaua era bună și își 
putea simţi creierul cum răspunde la asaltul cofeinei și al 
zahărului. 

— E în regulă dacă vorbim aici? întrebă Willie. 

— Nu aș crede. Putem vorbi în mașină. Bănuiesc că totuși nu 
au sunat. 

— Nu. 


VP - 225 


Deodată, celularul lui Willie începu să sune. Îl găsi în salopetă 
și simţi cum îi creștea speranţa, până ce văzu mesajul care îi ura 
bun venit în Canada. 

— Nu suntem în Canada, nu? zise el. 

— Nu, doar dacă nu ne-au invadat pe nesimţite. 

— Să-i ia dracu' pe canadieni! spuse Willie, dezamăgirea lui 
transformându-se în furie și arătând spre nord. Să fim la fel ca 
ei. 

Începu iar să ciugulească din pâinea prăjită. Avea o mulţime 
de întrebări pe care voia să le pună, dintre care, cea mai 
importantă întrebare era dacă erau aici singuri. Detectivul era 
bun în tot ce făcea. Angel și Louis spuseseră asta destul de des, 
iar Willie nu avea niciun motiv să se îndoiască de spusele lor, 
dar nu era sigur că doi oameni vor putea să se descurce cu orice 
situaţie ar fi avut de înfruntat. Oricât de mult ar fi ţinut la Angel 
și la Louis, Willie nu simţea nicio dorinţă arzătoare să se arunce 
singur în foc pe altarul lor fără un motiv întemeiat. Deodată, 
gravitatea situației îl copleși cu totul. Puse deoparte jumătate 
din felia sa de pâine prăjită. Oricât de puţină poftă de mâncare 
ar fi avut, dispăru și aceasta. Se scuză și se duse la toaletă 
bărbaţilor, iar aici se spălă cu apă rece pe faţă și pe gât și se 
șterse cu un prosop de hârtie, apoi ieși. 

Nota de plată fusese plătită, și Detectivul îl aștepta la ușă. 
Chiar dacă își dăduse seama cum se simţea Willie de fapt, nu 
lăsă să se vadă nimic. 

— Ai nevoie de ceva din mașină? întrebă Detectivul. 

— Nu, am tot ce-mi trebuie aici. 

instinctiv, Willie se bătu ușor peste Browningul din buzunar 
încă o dată, și imediat se simţi ridicol. Parcă vorbise un pistolar, 
genul acela care este împușcat la sfârșitul celei de-a treia role 
de film. Detectivul se uită la el curios. 

— Eşti bine, Willie? 

— Nu am vrut să sune așa, spuse Willie cu un ton de scuză. 
Ştii tu, ca și cum aș fi Dirty Harry sau cam așa ceva. Doar că nu 
sunt obișnuit cu astfel de lucruri. 

— Dacă te consolează cu ceva, eu fac asta foarte des, mai 
mult decât aș vrea, și nici eu nu sunt obișnuit. 

Amândoi se urcară în Mustang, și Detectivul lăsă în urmă 
curba. Conduse cam doi kilometri până ajunse la o parcare 
pustie, apoi reduse viteza și opri motorul. Detectivul scoase o 


VP - 226 


serie de hârtii. Acestea erau imagini din satelit, mărite pe 
calculator și scoase la imprimantă. Una dintre ele reprezenta o 
reședință impunătoare. A doua imagine era a unui oraș. În altele 
apăreau drumuri, râuri, câmpii. 

— De unde ai toate astea, de la CIA? întrebă Willie. 

— De pe Google, spuse Parker. Aș putea planifica un asalt în 
China de pe computerul meu. Arthur Leehagen are un întreg 
grup de clădiri la sud de locul ăsta; e vorba în special despre 
casa cea mare de lângă lac. Se pare că sunt două drumuri care 
intră și ies, ambele ducând spre vest. Acestea trec peste un râu, 
ceea ce înseamnă că pământul lui Leehagen e aproape tot 
înconjurat de ape, excepţie făcând două fâșii înguste de pământ 
de la nord și sud, acolo unde râul se apropie de lac înainte de a 
coti mai departe. Drumul din sud face o curbă spre nord-vest, 
iar drumul din nord cotește spre sud-vest, astfel că ajung 
aproape să se întâlnească lângă casa lui Leehagen. Două alte 
drumuri le intersectează, mergând de la nord la sud, primul pe 
lângă râu, iar al doilea la o distanţă de circa un kilometru sau 
cam așa ceva. 

În timp ce vorbea, Detectivul indica detaliile pe una din 
imagini. Willie nu avea un computer. Se gândi că pentru el era 
prea târziu să-și facă griji pentru astfel de lucruri și că avea și 
așa destul de puţin timp liber. Avea o idee vagă despre ce ar fi 
putut însemna „Google”, dar nu ar fi putut să o explice nimănui 
într-un fel care să aibă sens, nici măcar lui însuși. Totuși, era 
impresionat de ceea ce-i arăta Detectivul. Se duseseră războaie 
având la dispoziţie informaţii mai puţin detaliate decât acestea. 
La naiba, luptase și el într-unul. 

— Îţi convine pistolul pe care-l ai? întrebă Detectivul. 

— Louis mi l-a dat. 

— Atunci ar trebui să fie bun. Ai mai tras cu vreo armă în 
ultimul timp? 

— Nu de când m-am întors în Vietnam. 

— Ei bine, nu s-au schimbat prea mult de atunci. Arată-mi 
arma! 

Willie îi înmână Browningul Detectivului. Cântărea mai puţin 
de nouă sute de grame încărcat și era dat cu un lac albastru. 
Era un model de dinainte de 1995, pentru că încărcătorul avea o 
capacitate de treisprezece cartușe, și nu de zece. Camera 
cartușului nu era încărcată, conform indicatorului din extractor. 


VP - 227 


— Ușor și elegant, spuse Parker. Nu e nou, dar e curat. Ai un 
încărcător de rezervă? 

Willie clătină din cap. 

— Cu puţin noroc, nu va trebui să-l folosești. Dacă va trebui să 
golim încărcătoare întregi, atunci probabil că vom fi depășiți 
numeric, așa că nu va conta oricum. 

Willie nu găsi deloc liniștitoare această explicație. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Desigur. 

— Suntem doar noi? Vreau să spun, nu mi-o lua în nume de 
rău, dar noi nu suntem chiar Delta Force. 

— Nu, nu suntem numai noi. Mai sunt și alţii. 

— Unde sunt? 

— Au plecat înainte. De fapt - Parker își verifică ceasul -, ar 
trebui să ne întâlnim cu ei cam pe la ora asta. 

— Mai am o întrebare, spuse Willie, în timp ce Detectivul 
pornea motorul. 

Dă-i drumul! 

— Există vreun plan? 

Detectivul îl privi. 

— Să nu te lași împușcat, replică el. 

— E un plan bun, spuse Willie cu emoție. 

* 

Detectivul ţinea farurile aprinse în timp ce mergeau cu 
mașina. Willie se gândi că lumina lor era cam puternică, dar nu 
spuse nimic. Putea să-și facă griji pentru faruri în altă zi. Să nu 
fie împușcat, la asta se gândea el. Se trăsese în el în Nam, dar 
gloanţele nici măcar nu se apropiaseră de el. Spera într-un fel ca 
lucrurile să rămână așa cum erau. Totuși, ar fi vrut să știe la ce 
să se aștepte. Stătuse în preajma unor oameni care fuseseră 
împușcați, și varietatea reacţiilor acestora îl înspăimântase. Unii 
strigau și plângeau, alţii doar așteptau tăcuţi, păstrând toată 
durerea înăuntru, și apoi mai erau cei care reacționau ca și cum 
era un lucru lipsit de importanţă, ca și cum respiraţia le fusese 
scoasă puţin din corp de o fărâmă de metal fierbinte intrată 
adânc în carnea lor. În cele din urmă, se văzu silit să pună 
întrebarea. 

— Ai fost împușcat, nu? îl întrebă pe Detectiv. 

— Da, am fost. 

— Cum a fost? 


VP - 228 


— Nu ţi-aș recomanda. 

— Ştii, pot să-mi dau și singur seama de asta. 

— Nu cred că experienţa mea ar putea fi una tipică pentru 
tine. Stătusem în apă foarte rece și probabil că eram deja în 
stare de șoc atunci când am primit glonţul. Era un glonţ cu 
cămașă de otel, astfel că nu a explodat după impact, ci doar mi- 
a pătruns în corp. M-a rănit aici. Arătă spre partea stângă. Era 
țesut adipos în cea mai mare parte. Nici măcar nu-mi aduc 
aminte cât de tare m-a durut după impact. Am ieșit din apă și 
am început să merg. Apoi a început să doară ca naiba. Rău, 
foarte rău. O femeie... aici, Detectivul făcu o pauză. Willie nu-l 
întrerupse, îl așteptă doar să continue... O femeie pe care o 
cunoșteam avea ceva pregătire sanitară. Ea mi-a scos glonţul și 
m-a cusut. Am continuat să merg încă vreo două ore după asta. 
Nici nu știu cum. Cred că eram încă în stare de șoc, chiar atunci 
și eram încă în primejdie, eu cu Louis și cu Angel. Așa se 
întâmplă câteodată. Oamenii care sunt răniţi găsesc resurse ca 
să poată merge în continuare pentru că nu au încotro. Fugeam 
datorită adrenalinei, și o fată lipsea. Era fiica lui Walter Cole. 

Willie auzise câte ceva din această întâmplare de la Angel. 

— După ce s-au terminat toate astea, cam după vreo două 
zile, am cedat. Doctorii au spus că era o reacţie întârziată la tot 
ce se întâmplase. Am pierdut câţiva dinţi și cred că tot ce mi-au 
făcut ca să repare stricăciunile m-a durut aproape la fel de mult 
ca rana de glonţ. Oricum, asta se pare că a grăbit desfășurarea 
evenimentelor care au urmat, ca și cum trupul meu hotărâse că 
suportase destul. Au încercat să mă interneze în spital, dar m- 
am odihnit acasă. Durează ceva timp până ce scapi de durerea 
unei răni de glonţ. Când mă întorc într-o anumită poziție, încă 
mai simt că mă înţeapă. Cum am mai spus, nu ţi-aș dori să treci 
prin așa ceva. 

— Ai dreptate, zise Willie. Am să ţin minte asta. 

Părăsiră drumul principal, îndreptându-se spre sud. La un 
moment dat, Detectivul încetini, căutând cu ochii ceva în 
dreapta lui. Apăru un drum marcat cu un indicator pe care scria 
„Proprietate privată”. Detectivul întoarse mașina pe acest drum 
și, după o scurtă distanţă ajunseră la un pod, unde opri mașina. 
Stăteau pe loc, fără să se miște. Se vedea o lumină printre 
copaci, iar lui Willie i se părea că aude un sunet repetitiv. Se 
uită în stânga lui și văzu că Detectivul avea un pistol în mâna 


VP - 229 


dreaptă. Willie își scoase Browningul din buzunarul jachetei și 
îndepărtă siguranţa. Detectivul îl privi și încuviinţă din cap. 

leșiră din mașină în același timp și o luară în direcția de unde 
venea lumina. Cu cât se apropiau mai mult, Willie putea să vadă 
vehiculul din ce în ce mai clar. Era un Chevy Tahoe. Geamul 
lateral fusese spart, și corpul unui bărbat zăcea prăbușit peste 
unul din scaune, având o rană urâtă, cu margini neregulate, 
care-i sfâșiase pieptul. Detectivul ocoli mașina cu arma ridicată, 
până ce ajunse la un al doilea corp, care se afla mai departe, 
între copaci. Willie, care îl însoţise, se uită în jos la cadavru. 
Bărbatul zăcea cu faţa în jos, cu o gaură în ceafă. 

— Cine sunt? întrebă el. 

— Nu știu. Puse un genunchi în pământ și atinse pielea 
bărbatului cu dosul mâinii. Sunt morţi de ceva vreme. 

Se uită la bocancii lor. Erau curaţi, lucind de la ceea ce Willie 
credea că este cremă de ghete folosită de militari. Era foarte 
puţin noroi pe ei. 

— Nu sunt de pe aici, spuse Detectivul. 

— Nu, spuse Willie. Se uită în depărtare. Crezi că tipii ăștia au 
venit cu Louis și Angel? 

Detectivul se gândise la asta. 

— Ei nu ar fi încercat să-l elimine singuri pe Leehagen, nu pe 
un teritoriu atât de mare. Ar fi fost de înţeles să încerce să 
supravegheze podurile. Deci, aș spune că da, făceau parte din 
planul lui Louis, oricare ar fi fost acesta, ceea ce înseamnă că 
oamenii lui Leehagen i-au găsit și i-au ucis. 

Se apropie de pod și cercetă cu privirea celălalt mal până la 
pădurea întunecată care se vedea în depărtare. 

— Și unde este restul cavaleriei? 

Detectivul scoase un oftat și arătă peste pod. 

— E acolo. Undeva. 

— Bănuiesc că nu ăsta e locul unde ar trebui să fie, nu-i așa? 

Detectivul clătină din cap. 

— Tipii ăștia nu sunt niciodată acolo unde ar trebui să fie. 


VP - 230 


20. 


Cei doi bărbaţi se numeau Willis și Harding. Din coincidenţă, 
aveau același prenume: Leonard. Acesta era motivul pentru 
care se aruncau unul la gâtul celuilalt atunci când erau mici, 
într-un mic oraș dintr-un stat mare, genul de oraș unde avea 
importanţă care dintre ei era Leonard Numărul Unu și care era 
Leonard Numărul Doi. 

După cum s-a arătat, băieţii se asemănau destul de bine și, în 
timp, o prietenie strânsă luă naștere între ei, o legătură care se 
consolidă până la urmă atunci când călcară în picioare până-l 
omorâră pe un individ pe nume Jessie Birchall, lângă un bar din 
Homosassa Springs, Florida, pentru că acesta avusese curajul să 
sugereze că Willis nu ar fi trebuit să îi pună mâna pe fund 
logodnicei lui Jessie, în timp ce aceasta se îndrepta spre toaleta 
femeilor. Logodnica în cauză pretinse că nu-și amintea cum 
arătau cei doi tineri atunci când poliţia ajunse la faţa locului și o 
chestionă, chiar dacă unul dintre bărbaţi o lovise destul de tare 
ca să-i spargă unul din pomeţi, cel stâng, atunci când ea 
încercase să intervină pentru logodnicul ei, o amnezie care avea 
legătură cu faptul că Willis, cu mâinile mânjite de sângele cald 
încă al tânărului muribund, îi șoptise la ureche vreo treizeci de 
secunde, în timp ce Jessie Birchall se sufoca în balta de sânge 
de pe betonul parcării presărat cu gunoaie, timp destul ca să o 
informeze detaliat pe micuța lui doamnă ce i s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi considerat de cuviință să împărtășească oamenilor 
legii tot ce văzuse ca martor. De fapt, logodnicei lui Jessie 
Birchall oricum nu-i plăcuse prea mult de logodnicul ei, nu 
destul ca să ignore amenințarea lui Willis. Ea avea doar 
optsprezece ani și putea să mai aibă și alți logodnici. 

In cele din urmă, Willis și Harding ajunseră în serviciul lui 
Arthur Leehagen, un om ale cărui mijloace ilegale de a face bani 
erau puse cu ușurință laolaltă cu celelalte interese de afaceri 
legitime, chiar dacă într-un mod discret. Willis și Harding, ca și 
un mare număr de angajaţi mult mai experimentați ai lui 
Leehagen, erau implicaţi în primul rând în activităţi din prima 
categorie, deși se dovediseră folositori și în activităţi din cea de- 
a doua categorie, ori de câte ori se ivise vreo problemă. Atunci 
când cancerul începuse să înflorească precum niște flori de un 


VP - 231 


roșu-aprins, Willie și Hardings fuseseră trimiși să ia legătura cu 
cei mai mulţi bolnavi indignaţi care sufereau de aceeași 
afecţiune, cei care ameninţaseră în gura mare că-i vor da în 
judecată sau că vor dezvălui totul presei. Câteodată, era de 
ajuns o singură vizită, deși în anumite ocazii cei doi fuseseră 
nevoiți să aștepte la porţile școlii ca să zâmbească mamelor 
care-și luau copiii de la școală sau să se așeze pe băncile de sus 
de pe marginea terenului de sport în timpul antrenamentului 
majoretelor, urmărind cum se ridicau fustele acelea scurte, ochii 
lor zăbovind pofticioși pe coapse și pe sâni. lar dacă antrenorul 
se hotăra să-i întrebe ce credeau ei că fac, atunci, ei bine, și 
antrenorul avea copii. Așa cum lui Willis îi plăcea să spună, avea 
balta pește, și asta era valabil atât pentru băieți, cât și pentru 
fete, iar el nu era un tip mofturos. lar dacă era chemată poliţia, 
atunci Willis și Harding erau oamenii lui Leehagen, iar acest 
lucru valora în acel loc cât o imunitate diplomatică. 

Și dacă cineva ar fi fost destul de încăpățânat sau destul de 
fraier ca să ignore acele avertismente, atunci... 

Willis și Harding aproape că ar fi putut fi rude, pentru că 
arătau cam la fel. Amândoi erau înalţi și zvelţi, cu părul blond- 
pai, cu nuanţe de roșu și cu o piele spălăcită, plină de un soi de 
pistrui care se uneau în anumite locuri ca să formeze pete 
întunecate pe feţele lor ca umbrele făcute de nori. Cu toate 
astea, nimeni nu-i întrebase vreodată dacă erau rude. Nimeni 
nu-i întrebase vreodată de nimic. Ei fuseseră angajaţi tocmai 
pentru că erau genul de oameni pe care nu părea prudent să-i 
iei la întrebări. Ei vorbeau foarte rar și, când o făceau, tonul lor 
era atât de calm și umil încât păreau să dezmintă realitatea 
celor spuse, ba chiar să-l lase pe ascultător fără nicio îndoială 
asupra sincerităţii lor. Mergea vorba că erau homosexuali, dar 
de fapt ei erau bisexuali. Intimitatea dintre ei nu ajunsese 
niciodată până la contactul fizic, deși fiecare era fericit în felul 
lui să-și satisfacă apetitul oriunde se ivea vreo ocazie. Se 
bucuraseră de bărbaţi și de femei, câteodată împreună, 
câteodată separat, obiectele atenţiei lor supunându-se sau nu 
de bunăvoie. 

In dimineața aceea, cum soarele strălucea tot mai mult și 
ploaia se oprise deodată, ei erau amândoi îmbrăcaţi în blugi, 
aveau cizme negre de lucru și cămăși albastre din denim și se 
aflau în cabina camionetei, Willis fiind la volan, iar Harding 


VP - 232 


privind pe fereastră în timp ce fuma, suflând alene în aer fumul 
tras din ţigară. Rolul lor principal în această operaţiune era să 
supravegheze podul dinspre nord și împrejurimile acestuia și, de 
asemenea, să patruleze în jurul drumului exterior care înconjura 
proprietatea lui Leehagen, în cazul în care, prin nu știu ce 
miracol, cei doi bărbaţi încolţiţi ar fi reușit să pătrundă prin 
cordonul iniţial. 

Lângă ei stăteau armele cu care îi omorâseră pe Lynott și 
Marsh. Alţii avuseseră grijă de a doua pereche. Willis simţise o 
satisfacție dușmănoasă că Benton, în ciuda protestelor sale, 
fusese exclus. Lui Willis nu-i plăcea Benton: era un bătăuș de 
prin partea locului care nu absolvise pentru că nu trecuse de 
materiile principale. Willis era de părere că el și Harding ar fi 
trebuit să fie trimiși la New York, nu Benton și amicii lui 
retardați, dar Benton era un prieten de-al lui Michael Leehagen, 
iar fiul bătrânului hotărâse să-i dea acestuia o șansă ca să arate 
de ce este în stare. Ei bine, Benton a arătat ceva, asta în mod 
sigur, a arătat doar că era un dobitoc. 

Acum că indivizii de la poduri erau morți, Willis și Harding nu 
mai erau preocupaţi de alte incursiuni, deși plănuiau să se așeze 
pe drumul exterior, pentru orice eventualitate. Gândurile lor se 
îndreptau spre alte chestiuni. La fel ca mai mulţi dintre angajaţii 
lui Leehagen, Harding nu înţelegea de ce nu li se permisese să îi 
ia în primire chiar ei pe cei doi intruși. Nu vedea de ce ar fi fost 
nevoie să fie plătit cineva cu atâţia bani ca să facă asta în locul 
lor. Nu-i trecea deloc prin cap că bărbatul care trebuia să 
sosească ar fi putut avea motive personale pentru a face asta. 

Fu întrerupt din meditaţie de un singur cuvânt spus de Willis: 

— Uite! 

Harding se uită. Un enorm 4 x4 era parcat pe partea dreaptă 
a drumului, îndreptat cu faţa spre ei. Pe ambele părți ale 
drumului erau pini care se pierdeau în depărtare. Pe o buturugă, 
aproape de mașină, stătea un bărbat. Acesta mesteca un baton 
de ciocolată, stând cu picioarele întinse în faţa lui. Lângă el era 
o cutie de lapte. Părea că nu are nicio grijă. Willis și Harding 
deciseră simultan că asta avea să se schimbe. 

— Ce naiba face ăsta? spuse Willis. 

— Hai să-l întrebăm. 


VP - 233 


Opriră cam la trei metri de mașina monstru și săriră din 
cabina mașinii lor, legănându-și alene puștile. Individul îi salută 
din cap, prietenos. 

— Ce faceţi voi, băieţi? spuse el. E o dimineaţă pe cinste în 
tara Domnului. 

Willis și Harding nu erau de aceeași părere. 

— Asta nu e ţara lui Dumnezeu, spuse Willis. E ţara domnului 
Leehagen. Nici Dumnezeu nu are voie să vină aici fără să ceară 
permisiunea. 

— Așa? Nu am văzut indicatoare. 

— Trebuia să te uiţi mai atent. Sunt acolo, pe fiecare din ele 
scrie clar ca lumina zilei „Proprietate privată”. Poate că nu știi să 
citești prea bine. 

Bărbatul mai mușcă o dată din ciocolată. 

— Oh, spuse el, cu gura plină de alune și caramel, poate că 
erau acolo și nu le-am observat. Cred că eram prea ocupat să 
admir cerul. Este minunat. 

Așa și era, o serie de nuanțe galbene și oranj luptând 
împotriva norilor întunecațţi. Era genul acela de dimineaţă cu cer 
însorit care inspira versuri până și bărbaţilor foarte tăcuţi, Willis 
și Harding făcând excepţie. 

— Ai face bine să-ţi muţi mașina, spuse Harding, cu cea mai 
liniștită și mai amenințătoare voce. 

— Nu pot să fac asta, băieţi, spuse bărbatul. 

Capul lui Harding se întoarse încet într-o parte, la fel ca o 
pasăre la vederea unui vierme care se zbate în ghearele ei. 

— Nu cred că te-am auzit bine, spuse. 

— Oh, e în regulă, nici eu nu cred că te-am auzit bine, spuse 
bărbatul. Vorbești cam încet. Ar trebui să vorbești mai tare. E 
greu pentru un bărbat să atragă atenţia cuiva, dacă oriunde 
merge, vorbește în șoaptă tot timpul. Trase adânc aer în piept 
și, când vorbi din nou, vocea sa bubui ca un tunet, din adâncul 
pieptului. Trebuie să ai ceva aer în plămâni, ca vorbele să aibă 
cum să plutească. 

Işi termină ciocolata, apoi băgă cu grijă ambalajul în 
buzunarul jachetei. intinse mâna după cutia de lapte, dar 
Harding lovi cutia cu piciorul. 

— Oh, și eu care abia așteptam să beau restul, spuse 
bărbatul. O păstrasem. 

— Am spus, repetă Harding, că ai face bine să-ţi muţi mașina. 


VP - 234 


— lar eu ţi-am răspuns că nu pot să fac asta. 

Willis și Harding înaintară. Omul nu se mișcă. 

Willis își întoarse pușca, o apucă de ţeavă și o folosi ca să 
spargă farul din dreapta al mașinii 4 x4. 

— Hei, staţi puţin! zise bărbatul. 

Willis nu-l băgă în seamă, înaintând spre farul din stânga și 
spărgându-l și pe acesta. 

— Mută mașina, spuse Harding. 

— Cu cea mai mare plăcere, sincer aș vrea să fac asta, dar 
chiar nu pot să vă fac pe plac. 

Harding își armă pușca, și-o puse în poziţie de tragere lângă 
șold și trase. Parbrizul mașinii se făcu ţăndări, și tapițeria din 
piele a mașinii fu găurită de glonţ și de cioburi de sticlă spartă. 

Omul ridică mâinile sus. Nu era un gest de predare, ci doar 
unul de dezamăgire și de neîncredere. 

— Oh, măi băieţi, spuse. Știţi că nu era nevoie să faceţi asta, 
chiar nu era nevoie. E o mașină bună. Nu cred că vreţi să 
distrugeţi în felul ăsta o mașină bună. Este - se strădui a găsi 
cuvintele potrivite - o chestiune de estetică. 

— Nu asculţi ce spunem noi. 

— Ba da, dar voi nu mă ascultați pe mine. V-am spus. Aș vrea 
să o iau de aici, dar nu pot. 

Harding îndreptă arma spre el. Gât de cât, vocea i se 
înmuiase când vorbi din nou: 

— Îţi spun pentru ultima dată. Mută. Mașina. 

— lar eu îţi spun pentru ultima dată că nu pot. 

— De ce? 

— Pentru că nu e mașina mea, spuse bărbatul, arătând cu 
degetul în spatele lui Harding. E a /or. 

Harding se întoarse. Acesta fu penultimul lucru pe care-l mai 
făcu. 

Moartea fu ultimul. 

(J 

Frații Fulci, Tony și Paulie, nu erau oameni răi. De fapt, ei 
știau să facă foarte clar, deși destul de simplu, distincția între ce 
era bine și ce era rău. Lucrurile care erau în mod clar 
considerate rele cuprindeau: rănirea femeilor și a copiilor; 
rănirea oricărui membru al micului cerc de prieteni al fraților 
Fulci; rănirea oricărei persoane care nu făcuse nimic ca să 
merite asta; (ceea ce, evident, era o chestie interpretabilă, în 


VP - 235 


special din partea celor care primiseră pumni de la fraţii Fulci 
pentru ceea ce victimele consideraseră a fi infracțiuni relativ 
minore); și ofensarea Louisei Fulci, mult-iubita lor mamă, 
indiferent în ce fel, un lucru care era un păcat de moarte și nu 
lăsa loc de vreo altă discuţie. 

Lucrurile considerate juste se refereau la rănirea oricui încălca 
regulile expuse mai sus și - ei bine - cam atât. Existau creaturi 
care înotau în bălți cu o perspectivă morală mult mai complicată 
decât cea a fraţilor Fulci. 

Aceștia veniseră în Maine în adolescență, după ce tatăl lor 
fusese împușcat într-o dispută cu privire la repartizarea 
colectării deșeurilor în Irvington, New Jersey. Louisa Fulci voia o 
viață mai bună pentru fiii săi, și nu să fie implicaţi inevitabil în 
actele criminale cu care avusese de-a face și răposatul ei soț. 
Chiar la vârsta de treisprezece și respectiv paisprezece ani, Toni 
și Paulie arătau ca niște principali candidați la a fi folosiţi ca 
instrumente de forță brută. Pe atunci aveau abia 1,70 metri, dar 
amândoi cântăreau de două ori cât alţii de vârsta lor, iar 
procentul lor de grăsime corporală era atât de scăzut, că până și 
un fotomodel ar fi plâns de invidie. 

Din păcate, există indivizi al căror aspect fizic îi condamnă să 
urmeze un anumit drum în viață. Fraţii Fulci arătau ca niște 
criminali și părea inevitabil faptul că aveau să devină criminali. 
Posibilitatea ca soarta lor să fie înșelătoare a fost diminuată și 
mai mult de camuflajul lor emoţional și psihologic, care ar fi 
putut fi descris cu mărinimie ca inflamabil. Cei doi Fulci își 
pierdeau atât de repede cumpătul, că te mirai cum de mai sunt 
în viaţă. Cu trecerea timpului, un mare număr de experţi în 
medicină, inclusiv un număr de asistenţi sociali de la închisoare 
și de la serviciul de eliberări condiţionate încercaseră fără 
succes să echilibreze dispoziţia fraţilor Fulci prin intervenţii 
farmaceutice. Ce descoperiseră în decursul acestui proces era 
cu totul fascinant și toate aceste descoperiri ar fi putut avea ca 
rezultat dizertaţii interesante pentru studii de specialitate și 
academice, dacă cei doi Fulci ar fi avut suficientă bunăvoință ca 
să coopereze la întocmirea lor. 

In cele mai multe cazuri de tulburări psihice, comportamentul 
anormal putea fi temperat și ținut sub control prin aplicarea 
judicioasă a unui cocteil din diferite medicamente. Era vorba pur 
și simplu despre a găsi combinaţia potrivită de medicamente și 


VP - 236 


de a încuraja subiectul să ia aceste medicamente cu 
regularitate, fără întrerupere. În ceea ce-i privea pe fraţii Fulci, 
se descoperise că medicamentele erau eficiente doar pentru o 
scurtă perioadă de timp, până ce organismul le asimila, în mod 
obișnuit o lună sau chiar mai puţin. După aceea, eficacitatea lor 
se diminua, iar mărirea dozei nu ar fi avut ca rezultat o reducere 
corespunzătoare a tulburărilor comportamentale psihotice. 
Specialiștii în medicină trebuiau să se întoarcă la manuale și să 
propună o altă combinaţie de pilule albastre, roșii și verzi cu 
șanse reale de succes, doar ca să descopere că înclinațiile 
naturale ale celor doi Fulci ieșeau din nou la lumină pentru a se 
reafirma. Erau asemenea beneficiarilor unui transplant de 
organe al căror organism respingea un rinichi provenit de la un 
donator sau ca niște cobai care, aflaţi în fața unui obstacol în 
drumul spre mâncare, caută perseverent o cale să-l ocolească. 

Unul dintre psihiatri a mers chiar atât de departe încât să 
conceapă pe tema cazului Fulci o posibilă lucrare. Aceasta era 
intitulată „Psihozele virale: o nouă abordare a comportamentului 
psihotic la adulţi”, pentru că teoria lui era că psihozele fraților 
Fulci prezentau similitudini cu modul în care anumiţi viruși 
sufereau mutații ca răspuns la încercările medicilor de a le găsi 
un antidot. Fraţii Fulci erau psihotici într-un fel care depășea cu 
mult orice semnificaţie normală a termenului. Lucrarea 
psihiatrului nu a fost publicată niciodată, pentru că acestuia îi 
era frică atât de batjocura colegilor, cât și de posibila sa 
vătămare corporală, dacă cei doi ar fi descoperit că el folosise la 
adresa lor termeni ca „psihotic”, chiar dacă ar fi utilizat un 
pseudonim care să le protejeze identitatea. Fraţii Fulci nu erau 
proști. Un înalt funcţionar din poliţie sugerase odată că cei doi 
nu puteau nici măcar să spună pe litere cuvântul „reabilitare”. 
Asta nu era adevărat. Cei doi fraţi puteau să facă asta. Doar că 
ei nu aveau idee ce legătură avea reabilitarea cu situaţia lor, 
pentru că nu aveau cum să înţeleagă propria lor psihoză. Ei erau 
fericiți. Işi iubeau mama. Iși apreciau prietenii. Totul era foarte 
simplu. In ceea ce-i privea pe ei, reabilitarea era pentru 
criminali, iar ei nu erau criminali. Ei arătau doar ca niște 
criminali, ceea ce nu era deloc același lucru. 

De-a lungul anilor, unor instituţii ale legii li se oferiseră motive 
să aibă o părere diferită de interpretarea pe care o dădeau cei 
doi frați condiţiei lor. Fraţii fuseseră închiși în Seattle pentru 


VP - 237 


furtul unor cutii de votcă rusească din port, în valoare de 
150.000 de dolari, chiar dacă ei fuseseră doar angajaţi pentru a 
conduce camioanele. Cu toate acestea, numai ei fuseseră 
descoperiţi având băutura în posesie și ei intrară la închisoare. 
De asemenea, mai executaseră câteva pedepse în Maine, 
Vermont, New Hampshire și în provincia maritimă canadiană 
New Brunswick, de cele mai multe ori pentru infracţiuni 
constând în așa cum îi plăcea bunului lor prieten Jackie Garner 
să spună, „transfer ai dreptului de proprietate”, rareori acestea 
implicând și un anumit grad de violență doar dacă cineva, 
intenţionat sau din neatenţie, nu încălca vreuna din regulile lor. 
Dar, când venea vorba de lege, ignoranţa nu era o scuză. 

Insă cel mai semnificativ moment din viaţa lor s-a ivit când au 
fost arestaţi pentru crimă, în Connecticut. Victima crimei în 
chestiune era un tipograf pe nume Benny the Breather”, 
angajat într-o mică și creativă activitate contabilă care nu 
fusese onorată de aprobarea șefilor săi. Acești șefi erau rude 
mai îndepărtate cu câţiva dintre indivizii care fuseseră implicați 
în disputa pentru depozitarea gunoiului care fusese cauza morţii 
tatălui celor doi Fulci. Benny the Breather era numit astfel în 
onoarea unei condamnări pentru niște conversații telefonice 
libidinoase și lascive cu diferite femei, care fuseseră mai puţin 
decât flatate de atenţiile lui. Din moment ce Benny făcuse toate 
apelurile telefonice din confortul patului său, poliţiei nu-i 
trebuise prea mult timp ca să-i dea de urmă. În cursul arestării 
sale, Benny făcuse un salt periculos pe scările clădirii în care se 
afla apartamentul său pentru că una dintre femeile pe care le 
sunase era soția unui sergent de poliţie din acea circumscripție. 
Acea cădere îl lăsase pe Benny cu o șchiopătare ușoară, așa că 
era, de asemenea, cunoscut câteodată și sub numele de Benny 
the Gimp™. Benny nu se sinchisea prea mult de niciuna dintre 
poreclele sale și se știa că protesta zgomotos dacă cineva i se 
adresa folosind vreuna din ele, dar introducerea judicioasă a 
unui glonţ în capul său rezolvase această problemă pentru toţi 
cei în cauză. 

Din păcate, un bun cetățean fusese martor la crimă și-și 
oferise serviciile făcând o descriere a bărbaţilor vinovați, 
descriere care se întâmplă să se potrivească perfect cu cea a 


52 Benny cel care gâfâie (n.tr.). 
53 Benny cel șchiop (n.tr.). 


VP - 238 


fraţilor Fulci. Ei fuseră arestaţi, identificaţi dintre mai multe 
persoane și acuzaţi de crimă. Dovezile circumstanţiale erau de 
ajuns pentru a confirma prezenţa lor la locul crimei, ceea ce 
fusese aproape tot atât de surprinzător pentru cei doi fraţi ca și 
identificarea lor iniţială de către martor, dat fiind faptul că ei nu 
omorâseră pe nimeni, și în niciun caz pe Benny the Breather sau 
pe Benny the Gimp. 

Judecătorul, ţinând seama de rapoartele lor de analiză 
psihiatrică, îi condamnă la închisoare pe viaţă și fuseră trimiși în 
instituţii separate: Paulie la Centrul Corecţional Corrigan din 
Uncasville, de nivelul 4, adică nivel înalt de securitate, iar Tony 
la Centrul Corecţional de Nord din Somers, de nivel 5, adică 
nivelul de maximă securitate. Ultimul era proiectat astfel încât 
să facă faţă acelor bolnavi psihic care demonstraseră o 
incapacitate de a se adapta la detenţie și care reprezentau un 
pericol pentru comunitate, personal și pentru alți bolnavi psihic 
din acel loc. Incarcerarea imediată a lui Tony acolo ca și în cazul 
jocului Monopoly, dacă nu treci de Start, nu colectezi două sute 
de dolari - fusese comandată pentru că mintea lui începuse s-o 
ia razna, medicaţia nemaiavând efect, în timp ce procesul său 
era încă în desfășurare, ceea ce avusese drept consecinţă o 
altercație în urma căreia un poliţist de la închisoare rămăsese cu 
maxilarul rupt. 

Și tot acolo ar fi rămas poate - nedumeriţi, loviți și nevinovaţi 
- dacă unul dintre bărbaţii care ordonaseră uciderea lui Benny 
the Breather/Gimp nu ar fi simţit cum îl mustră conștiința la 
vederea celor doi italo-americani condamnați pe nedrept pentru 
crimă, în special fiind vorba despre doi italo-americani al căror 
tată murise în serviciul binelui criminal lăsând în urmă o văduvă 
considerată de toată lumea un model de maternitate etnică. S- 
au dat niște telefoane și i s-a sugerat unui avocat de cursă lungă 
că acele condamnări nu erau sigure. Cazul împotriva fraţilor 
Fulci deveni și mai șubred când alţi doi domni de dimensiuni 
gigantice asemănătoare fuseră arestaţi în New Haven ca urmare 
a tentativei de crimă asupra proprietarului unui club de noapte, 
asupra lor fiind găsită arma cu care fusese ucis Benny. Se pare 
că aceasta avea un fel de valoare sentimentală pentru unul din 
ei și că nu avea nicio tragere de inimă să se despartă de ea. 

În consecinţă, fraţii Fulci fuseră iertaţi și eliberaţi după treizeci 
și șapte de luni de închisoare și obţinură din partea statului 


VP - 239 


Connecticut un acord financiar foarte convenabil pentru 
necazurile suferite. Ei folosiră acest aranjament ca să se asigure 
că mama lor urma să aibă un trai decent și confortabil pentru 
tot restul zilelor sale. Louisa, la rândul ei, le dădea celor doi o 
bonificație săptămânală ca să-și cumpere orice ar fi vrut. Ei 
voiau în special să cumpere bere și costiţă, și un Monster Dodge 
4 x4 căruia-i modificaseră interiorul aproape complet. Alături de 
mama lor și de fiecare dintre ei, acesta era pentru ei lucrul cel 
mai de preţ pe lume. 

Chiar aceasta era mașina pe care Willis și Harding o făcuseră 
praf cu puștile lor. 

— Uau, făcu Jackie Garner, pentru că el era cel care stătuse 
pe marginea drumului, așteptându-i răbdător pe cei doi Fulci să- 
și termine treburile în pădure, voi băieţi aţi încurcat-o. 

Așa stăteau lucrurile când Harding se întoarse și văzu doi 
bărbaţi foarte solizi și foarte nervoși ivindu-se din pădure. Unul 
dintre ei se grăbea să-și tragă fermoarul la pantaloni. Celălalt se 
holba, nefericit, la mașină. Feţele lor, care aveau tendinţa să se 
coloreze în roșu chiar și în momente de calm relativ, căpătaseră 
acum aspectul a două prune mutante. Lui Harding i se părea că 
cei doi arătau ca niște troli îmbrăcați în poliester, ca două 
frigidere gemene în niște pantaloni mari, bărbătești și jachete. 
Nici măcar nu puteau să meargă cum trebuie, erau atât de lati. 
În schimb, își târau picioarele dintr-o parte în alta, ca niște 
roboți cu cheiţă. Imaginea celor doi bărbaţi care veneau greoi 
spre el fu atât de năucitoare pentru Harding și Willis, că le trebui 
un moment sau două ca să reacționeze, astfel că Harding încă 
își mai încărca pușca în momentul în care pumnul lui Tony Fulci 
luă contact cu faţa lui, spărgând simultan un număr de oase și 
trimițându-l în zbor îndărăt chiar în Willis, care în acel moment 
își ridicase pușca și era pe punctul de a trage. Focul îl nimeri pe 
Harding și-l omori pe loc, tocmai când Jackie Garner sări la Willis 
și-i trase o lovitură în ceafa cu celălalt capăt al pistolului. Paulie 
termină apoi treaba, aplicându-i mai multe lovituri lui Willis până 
când acesta fu pe punctul de a spune „adio” vieţii, gata să-și 
urmeze partenerul ca să-și primească ultima răsplată, moment 
în care Paulie se opri pentru că-l durea mâna. 

Tony îl luă în primire pe Jackie Garner. 

— Tu ar fi trebuit dracului să nu scapi din ochi mașina, Jackie! 
spuse el. 


VP - 240 


— Păi, nu am scăpat-o din ochi. Ei mi-au cerut s-o mut, dar 
cheile erau la voi. Nu mi-am imaginat că o vor distruge. 

— Și totuși ar fi trebuit să le spui ceva. 

— Am încercat să le spun ceva. 

— Da? Ei bine, nu le-ai spus ce trebuia. Tony întinse mâna și 
scoase brusc ambalajul rupt din buzunarul lui Jackie. Cum se 
face că ai avut timp să termini un baton de ciocolată, dar nu ai 
avut timp să supraveghezi mașina? Nu poţi să faci două lucruri 
odată? Vreau să spun, la naiba, Jackie! Ştii, e chiar... la naiba! 

Jackie adoptă o atitudine și un ton reconciliant. 

— Îmi pare tare rău, Tony, spuse el. Nu cred că erau oameni 
cu care să te poţi înţelege. Nu poţi vorbi cu astfel de oameni. 

— Ei bine, atunci nu ar fi trebuit să vorbești cu ei. Ar fi trebuit 
să-i omori. 

— Nu pot să mă apuc să omor niște oameni din cauza unei 
mașini. 

— Nu era doar o mașină. Era mașina noastră. 

Fratele său mângâia tandru capota mașinii și clătina din cap. 
După ce-i aruncă o ultimă privire disperată lui Jackie, Tony se 
alătură fratelui său: 

— Cât de rău arată? 

— Tapiţeria e făcută ferfeniță, Tony. Sunt și niște găuri în 
vopsea. Farurile sunt sparte. E un dezastru. 

Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

Tony îl bătu încet pe umăr pe fratele său. 

— O vom repara. Nu-ţi face griji! O vom face ca nouă. 

— Da? 

Paulie își ridică privirea plin de speranţă. 

— Mai ceva ca nouă. Nu-i așa, Jackie? 

Jackie, simțind că furtuna deja trecuse, își oferi sprijinul în 
menţinerea acestei perspective: 

— Dacă cineva poate să facă asta, atunci voi sunteți aceia. 

Paulie intră în cabină, mai întâi curăţând-o cu grijă de 
cioburile de sticlă, și porni motorul. Îl lăsă să meargă în gol un 
minut până ce fu satisfăcut că motorul nu suferise nicio avarie. 
Tony stătea lângă Jackie. Willis încă mai respira, dar foarte slab. 
Tony se uită în jos la el. Jackie se gândi că acesta arăta ca și 
cum ar fi vrut să termine treaba. 

— Crezi că Parker se va supăra pe noi? spuse el. 

Fraţii Fulci îl admirau pe Parker. Ei nu voiau să fie nervos. 


VP - 241 


— Nu, spuse Jackie. Nu cred nici măcar că va fi surprins. 

Tony se însenină. El și cu Paulie aruncară corpul lui Harding în 
spatele camionetei acestuia, apoi legă mâinile și picioarele lui 
Willis cu sârmă de legat baloturi, pe care o găsiseră în cabină și- 
| lăsară, inconștient, lângă colegul său decedat. Jackie trase apoi 
camioneta în pădure și o lăsă acolo, departe de drum. 

— Crezi că tipii ăștia erau rude? îl întrebă Paulie pe fratele 
său, în timp ce-l așteptau pe Jackie să se întoarcă. Arătau ca și 
cum ar fi fost rude. 

— Poate, spuse Tony. 

— Păcat că erau așa niște dobitoci, spuse Paulie. 

— Da, spuse Tony. Păcat! 

* 

Era un radio în bordul camionetei. Începu să pârâie chiar în 
momentul în care Jackie Garner termina de ascuns camioneta în 
pădure. 

— Willis, se auzi o voce. Willis, ești acolo? Terminat. 

Jackie mai că nu răspunse, apoi se hotărî, ei, de ce nu? 
Văzuse filme în care oamenii aflau planurile băieţilor răi 
prefăcându-se că sunt altcineva la un telefon sau prin radio. Nu 
vedea de ce nu ar merge și de data asta. 

— Aici Willis. Terminat. 

Se lăsă tăcere un timp înainte să se audă replica. 

— Willis? 

— Da, eu sunt. Terminat. 

— Cine-i acolo? 

„Drace, se gândi Jackie, e mai greu decât în filme să faci asta. 
Trebuie să învăţ să las lucrurile așa cum sunt”. 

— Scuze, spuse el. Aţi greșit numărul. 

La urma urmei, nu părea să fie nimic altceva de spus. Puse 
radioul jos, apoi se grăbi să se întoarcă la fraţii Fulci. Ridicară 
surprinși privirile la vederea lui Jackie alergând. 

E timpul să plecăm, spuse Jackie. Vin musafiri. 


21. 


N-au murit. Acesta era primul lucru pe care și-l spuse Angel 
odată ce ajunseră printre copaci: erau încă în viaţă. Să alerge 


VP - 242 


peste fâșia de pământ sterp dintre garaj și pădure fusese cea 
mai îngrozitoare experienţă din viaţa sa. În fiecare clipă, 
așteptase momentul impactului, secunda în care corpul avea să- 
i fie străpuns imediat ce primul glonț l-ar fi atins, senzaţia 
aceea, de parcă ai fi primit un pumn zdravăn de la un luptător 
experimentat, care să fie apoi urmată de durere mistuitoare, și 
apoi... ce? Moarte, instantanee sau lentă. O altă rană, Louis 
târându-l prin iarba umedă în timp ce sângele ar fi curs lunecos, 
lăsând o dâră întunecată, iar viața i s-ar fi scurs din trup, știind 
că de această dată nu ar mai fi avut o a doua șansă, că avea să 
moară aici, și Louis avea să moară alături de el? 

Și astfel fugise repede, luptând contra dorinței instinctuale de 
a se face cât de mic cu putinţă, știind că asta l-ar fi încetinit. Să 
fie mai mic sau să fie mai rapid, asta era alegerea pe care 
trebuia să o facă. Până la urmă, optase pentru viteză, având 
încordat fiecare mușchi din corp, cu faţa schimonosită în 
așteptarea gloanţelor care ar fi trebuit să înceapă să zboare. 
Știa că urma să fie lovit înainte de a auzi împușcătura care l-ar fi 
nimerit, așa că liniștea, tulburată doar de zgomotele respirației 
și ale pașilor săi nu îl consola cu nimic. 

Amândoi bărbaţii alergară în zigzag pe când străbăteau 
câmpul deschis, schimbându-și viteza și direcția pe neașteptate, 
ca să înșele vigilența celor care ar fi tras. Linia copacilor începu 
să se deslușească mai clar, atât de aproape încât, chiar în 
obscuritate, Angel putea distinge scoarța de copac și frunzele. 
Mult mai în spate, pădurea se pierdea în umbre și întuneric. Ar fi 
putut fi acolo, așteptându-i, oricât de mulţi indivizi, ochindu-i ca 
pe ţintele mobile sau păstrându-și poziţia și ţintindu-i în același 
loc, așteptând ca ţinta să vină la ei. Probabil, Angel avea să 
vadă gura armei de foc fulgerând în umbra întunecoasă înainte 
de a muri, ultima scânteie de lumină înainte de venirea 
întunericului final. 

Cinci metri. Trei metri. Un metru. Deodată, erau printre 
copaci. Se aruncară la pământ printre tufișuri, apoi se târâră 
încet mai departe de locul unde se opriseră iniţial, precauţi să 
facă zgomot cât mai puţin, evitând tufele care s-ar fi putut 
mișca și le-ar fi trădat poziţia. Angel se uită în fugă la Louis, care 
era cam la trei metri în dreapta lui. Louis ridică palma, ceea ce 
însemna că amândoi trebuiau să se oprească. Ceva zbură sus, 
deasupra capetelor lor, în copaci, dar niciunul dintre ei nu ridică 


VP - 243 


ochii ca să vadă unde se oprise. În schimb, ei așteptau, cu 
atenţia îndreptată asupra copacilor din faţa lor, ochii lor fiind 
acum acomodaţi cu întunericul. 

— Nu au tras, spuse Angel. Cum se face că nu au tras? 

— Nu știu. 

Louis cercetă pădurea ca să detecteze vreo mișcare, vreun 
semn că ar fi urmăriţi. Nu văzu nimic, dar știa că acolo, undeva, 
erau niște indivizi. Aceia se jucau cu ei. 

Făcu un semn că ar trebui să înainteze. Folosind copacii ca 
acoperire, ei reușiră să înainteze încet, cu precauţie, fiecare 
așteptându-și rândul ca să se miște, apoi făcând o pauză ca să 
acopere avansul celuilalt, conștienți că trebuiau să fie atenţi nu 
numai la spaţiul din faţa lor, dar și la ce se putea ivi din spate. 
Nu vedeau nimic. Pădurea părea a fi pustie, dar niciunul dintre 
cei doi nu se amăgea singur cu gândul că prezenţa lor trecuse 
neobservată. Corpurile fuseseră lăsate în portbagajul mașinii lor 
pentru ca ei să le găsească, iar mașina fusese lăsată într-o stare 
în care nu mai putea fi folosită. Fusese transmis un mesaj. Ei 
erau în viață, dar numai din capriciul altora. 

Louis se gândi din nou la femeia de la fereastră. Oare nu era o 
coincidență prea mare că a apărut chiar în momentul în care el 
și Angel cercetau casa cu binoclul? Poate că li se permisese să o 
vadă, iar apoi reacţia lor fusese exact cea pe care o anticipaseră 
ceilalți: au lăsat baltă planul pe care-l aveau și s-au întors la 
mașina lor, dar până atunci laţul se strânsese. Acum ei nu aveau 
altă soluţie decât să continue să meargă și să aștepte să vadă 
cum decurgeau evenimentele, așa că își continuară drumul prin 
pădure, nepermițând ca vigilenţa lor să slăbească măcar o 
secundă, uitându-se mereu în spate, privind, ascultând. Erau 
deja epuizați după numai un kilometru de drum, dar, cu cât 
înaintau, copacii începură să devină din ce în ce mai rari, iar în 
fața lor se vedea un teren deschis. Acesta se ridica în pantă 
deasupra drumului cotit interior care străbătea proprietatea. Mai 
departe de acest teren se vedea numai pădure. 

Se opriră cât încă mai erau ascunși de copaci, drumul 
ridicându-se pe o creastă în faţa lor. Nu puteau vedea nicio 
mișcare pe drum. Louis aspiră aerul pe nas, încercând să 
descopere orice urmă de fum de ţigară sau vreun miros de 
mâncare adus de vânt, care ar fi indicat prezenţa cuiva în 
apropiere. Nu simţi nimic. 


VP - 244 


El și Angel aproape că se puteau atinge. 

— Eu plec la trei, tu la patru, șopti el. 

Mica întârziere avea să-i facă mai greu de nimerit dacă 
drumul era urmărit, al doilea distrăgându-i eventualului ţintaș 
atenţia de la primul, semănând destulă confuzie care să le dea 
un avantaj. El ridică indexul și degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă, depărtate, pentru a forma un „V”. 

— Eu o iau spre stânga, tu spre dreapta. Nu te opri până ce 
nu ajungi la copaci. 

Angel încuviinţă din cap. Rămaseră aplecaţi până ce ajunseră 
la marginea pădurii, apoi Angel urmări buzele lui Louis în timp 
ce acesta număra. Unu. Doi. 

Trei. 

Louis sări pe drum. O secundă mai târziu, Angel se mișcă și el, 
luând-o într-o direcţie diferită de cea a partenerului său, fugind 
din nou în zigzag, dar nu atât de intens ca mai înainte, 
intenţionând numai să traverseze drumul deschis, unde ar fi fost 
mult mai vulnerabil, pe cât de repede putea. 

Ei nu reușiră să ajungă nici măcar până acolo unde pământul 
începea să se ridice în pantă. Primul foc trimise în aer câteva 
bucăți de ţărână, la câţiva centimetri de picioarele lui Angel. Al 
doilea și al treilea atinseră chiar drumul, apoi focurile trase în 
toate direcţiile deveniră un adevărat foc automat, obligându-i pe 
cei doi bărbaţi să se întoarcă în pădure. Se întinseră la pământ 
și ripostară trăgând cu pistoalele-mitralieră Steyr, ţintind spre 
gurile armelor de foc care fulgerau în întuneric, mulțumindu-se 
să tragă din când în când doar pentru a nu-și consuma muniţia. 
Louis văzu un individ care purta o jachetă verde de camuflaj 
alergând aplecat. Trase, dar bărbatul continuă să se miște. Se 
afla mai departe de limita razei de acţiune a armelor. 

— Nu mai trage, îi spuse lui Angel, după ce fiecare din ei 
epuiză un încărcător, iar Angel făcu așa cum i se spusese, 
încărcând din nou arma, ţinându-și faţa apăsată în pământ. 

Impușcăturile de pe cealaltă parte a drumului nu încetară, dar 
nici nu se apropiară. In schimb, cei care trăgeau păreau 
bucuroși să lovească scoarța copacilor din spatele lor, prea sus 
deasupra lor ca să-i nimerească atâta timp cât rămâneau culcați 
sau să stârnească nori de praf și pietriș spulberat din suprafaţa 
drumului. Treptat, Angel și Louis se retraseră la adăpostul 
copacilor. 


VP - 245 


Abia atunci se opri focul, deși urechile încă le mai vuiau din 
cauza zgomotului. Puteau să-i vadă acum: trei bărbaţi care 
stăteau în rând, îmbrăcaţi în pelerine largi cu glugă, abia 
zărindu-se printre copacii de pe cealaltă parte a drumului. Unul 
dintre ei își ținea pușca în mână, cu ţeava îndreptată în sus, pe 
când ceilalți stăteau rezemaţi de copacii din stânga și din 
dreapta acestuia, cu puștile la umăr, având ţevile îndreptate 
spre ţintele pe care le urmăreau. Aceștia nu păreau preocupați 
de faptul că Angel și Louis puteau să-i vadă. Apoi, mai mulţi 
bărbaţi apărură atât dinspre nord, cât și dinspre sud, urmând 
linia drumului, și își ocupară poziţiile după copaci. Unii dintre ei 
păreau chiar că zâmbesc. Era un joc, iar ei câștigau. Angel lăsă 
deoparte pistolul-mitralieră Steyr și-și ridică Glockul, dar Louis 
întinse mâna și-i făcu semn că ar trebui să mai aștepte. 

— Nu, spuse el. 

S-au înșiruit de-a lungul drumului, se gândi Louis. Au tinut 
seama de locul pe unde am intrat în pădure, apoi, bazându-se 
pe această informație, au făcut un calcul pe unde am fi putut 
ieși. Linia urmăritorilor s-ar fi putut rări puțin mai departe spre 
est sau vest, dar aceștia știau că puteau primi întăriri destul de 
repede. 

De undeva de pe cealaltă parte a drumului, auzi pârâitul unui 
aparat de radiorecepţie până ce fu depășit de zgomotul 
motorului unei mașini care se apropia. Un camion cu platformă 
se ivi dinspre sud și se opri la circa zece metri de locul unde 
Angel și Louis stăteau în genunchi. De unde erau, puteau vedea 
figurile celor doi oameni din cabină. Camionul rămase pe loc. 
Nimeni nu mișca. 

— Ce naiba-i asta? întrebă Angel. 

Dar Louis nu răspunse. Făcea calcule în minte: timp, distanţă, 
arme. Incerca să-și imagineze ce șanse ar fi avut să-i omoare pe 
cei doi bărbaţi din camion dacă ar fi folosit pădurea ca acoperire 
pentru a-și croi drum spre sud. Acest lucru s-ar fi putut 
întâmpla, dar șansele să scape de cei care inevitabil i-ar fi 
urmărit erau mai puţin favorabile: aproape egale cu zero, 
consideră el. 

Și totuși asta nu putea continua la nesfârșit. Ei fuseseră 
reținuți cu un scop. Se întrebă dacă se mutaseră deja în spatele 
lor pentru a-i prinde la mijloc. Erau ca niște vulpi care reușiseră 
să fugă din calea vânătorilor, numai ca să afle că intrarea în 


VP - 246 


vizuina lor fusese acoperită, fiind acum forţate să se întoarcă 
pentru a-i înfrunta pe câini. 

— Ne întoarcem, spuse el. 

— Poftim? 

— Au blocat drumul, pentru moment. Ei știu și unde suntem 
noi, iar asta nu-i bine. Vom folosi pădurea cât se mai poate. Este 
o casă la nord-est. Apărea pe imaginile din satelit. Ar fi bine 
dacă am putea pune mâna pe o mașină ori pe camionul de acolo 
sau cel puţin pe un telefon. 

— Am putea chema poliţia să vină după noi, spuse Angel. 
Spune-le că am venit aici să omorâm pe cineva din greșeală. 

Începu din nou să plouă, cu picături mari, care cădeau peste 
frunzele de deasupra lor plesnindu-le cu un sunet sec. Chiar 
dacă acum soarele aproape că răsărise, cerul deasupra lor 
rămăsese noros și întunecat. Ploaia se înteţea din ce în ce mai 
mult, în scurt timp udându-i până la piele, dar bărbaţii care-i 
urmăreau printre copaci nu se mișcau. Ploaia se scurgea pe 
impermeabilele și pelerinele lor. Fuseseră pregătiţi pentru 
ploaie. Fuseseră pregătiţi pentru orice. 

Încet, Angel și Louis se retraseră în pădure. 

* 


Suferise o puternică hemoragie internă. Creierul i se umflase 
în cutia craniană, făcând ca hemoragia să se intensifice. Luptau 
pentru el, încercând să prevină ruperea vaselor de sânge, 
pentru că acest lucru ar fi însemnat sfârșitul. li înlăturară 
fragmentele de os și un cheag de sânge, și glontul. In cele din 
urmă, toată munca lor avea să lase doar vagi cicatrici, ascunse 
de părul său. 

Și, în timp ce se zbăteau să-l salveze, Louis stătea pe 
marginea unui lac înconjurat de copaci. Pe malul celălalt, putea 
vedea casa în care crescuse. Era pustie acum, aproape năruită. 
Nu mai era „acasă”. El nu se putea întoarce acolo și de altfel 
între pereții ei nu mai era nici urmă de viață. Nu mai era viată 
nicăieri. Pădurea era foarte tăcută și niciun pește nu mai înota în 
lac. El stătea în acel loc mort și aștepta. 

După un timp, un bărbat se ivi din întunericul pădurii dinspre 
est. Nu mai avea față, și dinții i se vedeau dezgoliți în craniul 
său distrus. Nu avea ochi cu care să vadă, dar îşi întoarse capul 
în direcția lui Louis. Rănile lui îl făceau să arate ca și cum ar fi 


VP - 247 


rânjit. Poate că într-adevăr rânjea. Deber rânjise întotdeauna, 
Chiar și atunci când o omorâse pe mama lui Louis. 

La vest apăru o lumină, și Burning Man își luă locul lângă apă, 
gura lui articulând cuvinte, vorbindu-i fără sunet fiului său 
despre furie și pedeapsă. 

La nord: casa. La sud: Louis. La est: Deber. La vest: Burning 
Man. Cele patru puncte cardinale. 

Dar Louis nu era punctul sudic. Auzi pași în spatele său, și o 
mână îl mângâie pe ceafă cu blândete. Încercă să se întoarcă, 
dar nu putea. 

Si vocea bunicii lui șopti: „Acestea nu sunt singurele soluții”. 

Era începutul sfârșitului, sămânța care avea să ducă la 
înflorirea treptată a cugetului. 

e 

A durat mult până ce rana s-a vindecat. Glonţul îi penetrase 
craniul, dar nu ajunsese în creier. Mama lui îi spusese 
întotdeauna că are un cap tare. Chiar și după ce era sigur că va 
trăi, întâmpina probleme în a lega anumite cuvinte și în 
distingerea unor culori, și avu vederea încețoșată luni de zile. 
Era chinuit de sunete imaginare și de dureri în brațe. Gabriel fu 
tentat să scape de el, dar Louis era special. El fusese cel mai 
tânăr dintre recrutii lui și încă avea potențialul necesar să 
depășească toate speranțele lui Gabriel. Răspunse repede la 
terapie, în parte datorită propriei rezistențe, dar și dintr-o 
dorință de răzbunare, iar Gabriel știa asta. Bliss dispăruse, dar 
aveau de gând să-l găsească. Ei nu puteau să-l lase să scape 
nepedepsit pentru ceea ce făcuse. Le-au trebuit cincisprezece 
ani să-i dea de urmă. Când a fost găsit, Louis a fost trimis să-l 
execute. 

e 

Trăia în Amsterdam în calitate de cetățean danez, sub numele 
de Van Mierlo. I se făcuseră câteva operații estetice; nu prea 
evidente, dar suficiente pentru a-i schimba nasul, ochii și bărbia, 
ca să se asigure că, în cazul în care s-ar fi întâlnit față-n față cu 
oricare dintre vechile lui cunoștințe, acestea nu l-ar fi 
recunoscut imediat. Totul era să câștige timp: ore, minute, chiar 
secunde. Louis știa că Bliss își petrecuse anii care trecuseră de 
la incidentul cu familia Lowein pregătindu-se pentru ziua în care 
ar fi putut fi găsit. Ar fi fost gata să fugă în orice moment. Își 
cunoștea mediul în cele mai mici detalii, astfel că și cea mai 


VP - 248 


mică schimbare a rutinei l-ar fi alertat. Întotdeauna era înarmat. 
Avea o mașină pe care o ținea parcată într-un garaj particular, 
sigur, nu departe de locul unde locuia, dar pe care o folosea rar. 
O păstra pentru urgente, în cazul în care nu ar fi putut circula cu 
avionul sau cu trenul dintr-un motiv oarecare sau dacă ar fi 
renunțat la alte aranjamente în eventualitatea unei călătorii. 

Prindea din mers taxiurile, luându-le de pe stradă, în loc să 
sune înainte pentru comandă, și niciodată nu se urca în primul 
care venea, întotdeauna așteptându-l pe al doilea, pe al treilea 
sau chiar pe al patrulea. O dată pe lună își vizita avocatul din 
Rotterdam, luând trenul din gara Centraal. Închinase o clădire 
cu patru etaje pe strada Van Woustraat, dar se părea că nu 
folosea primul etaj, locuind la al doilea și la al treilea. Louis 
bănuia că atât primul, cât și al patrulea etaj aveau montate 
dispozitive explozive și că în camerele în care locuia Bliss 
trebuia să existe vreo ascunzătoare care să-i asigure accesul 
într-una din clădirile invecinate. 

Louis se întreba dacă Bliss știa că el era încă în viață. Probabil 
că da, se gândi el. In cazul în care ar fi fost găsit, Bliss s-ar fi 
așteptat să vină după el Louis în persoană. S-ar fi așteptat la un 
cuțit, la un pistol pus la tâmplă, la fel cum se așteptase și Deber 
cu atâția ani în urmă. Probabil că se temea chiar de o tentativă 
de a fi capturat și trimis înapoi în Statele Unite, la Gabriel care 
să-l trateze cum ar fi crezut de cuviință. Dar Louis urma să fie 
prezent, de asta Bliss era sigur, pentru că Bliss nu-l cunoștea pe 
Louis, nu așa cum îl cunoștea Gabriel, și nu agonizase zile în şir 
înainte de a muri, aşa cum agonizase Deber. 

Louis plecase din Olanaa fără ca Bliss să-l zărească măcar, și 
un alt bărbat îi luă locul pentru ultimele zile, dar în timpul 
petrecut acolo Louis îl urmărise pe Bliss, folosind atât asistența 
lui Gabriel, cât și propria inițiativă. Ei au descoperit conturi 
bancare. Biroul avocatului său fusese cercetat. Íi identificaseră 
sumele investite în afaceri și proprietățile deţinute. Íi 
descoperiseră până și mașina. 

Apoi, în ultimele zile petrecute de Louis la Amsterdam, 
relațiile dintre guvernul olandez și sindicatele din transporturi se 
deteriorară. Guvernul se aștepta la o serie de greve. O 
săptămână mai târziu, Bliss intră în garajul său să-și ia mașina 
pentru a merge la Rotterdam. În bordul mașinii era un 
casetofon. El deschise casetofonul în timp ce făcea câteva 


VP - 249 


manevre pentru a ieși din parcare, botul mașinii sale fiind 
orientat în sus pe planul înclinat, dar în loc să-i audă pe Rolling 
Stones auzi vocea unei femei. Connie Francis, parcă. „Da, e 
Connie Francis, se gândi el, cântând Who's Sorry Now?*%”. 

„Dar nu am nicio casetă cu Connie Francis”. 

O, inteligent băiat! 

El pusese jos deja un picior atunci când fu acționat 
comutatorul datorită înclinației mercurului, iar mașina, împreună 
cu Bliss, fu înghițită de flăcări. 

e 

— A scăpat cu viată, îi spuse Gabriel lui Louis. Ar fi trebuit să 
găsești o altă metodă. 

— Metoda asta părea potrivită. Eşti sigur că nu e mort? 

— Nu a fost găsit niciun cadavru în mașină, dar fragmente de 
piele și îmbrăcăminte s-au lipit de podeaua garajului. 

— Cât de multă piele? 

— Se pare că o bună parte. Trebuie să fi avut niște dureri 
foarte mari. l-am dat de urmă la clinica unui doctor chirurg în 
Rokin. Doctorul, bineînțeles, era mort atunci când l-am găsit. 

Dacă Bliss trăiește, se va răzbuna pe noi într-o bună zi 

— Poate. Pe de altă parte, s-ar putea ca tot ce a mai rămas să 
fie doar o coajă carbonizată cu omul pe care-l știm noi închis 
acolo. 

— As putea să-l găsesc din nou. 

— Nu, nu cred. Are bani și relații. De data asta se va da la 
fund de tot. Cred că va trebui să-l așteptăm să vină el la noi, 
dacă va veni vreodată. Răbdare, Louis, răbdare... 


22. 


Bliss stătea în sufrageria casei lui Arthur Leehagen, masa fiind 
în spatele lui, având la picioare o valiză goală Hardigg Storm”. 
Era îmbrăcat cu o haină de ploaie și avea în mâini o pălărie 
moale, impermeabilă. In faţa lui era o fereastră, dar până puţin 
mai devreme nu putuse să vadă nimic pe geam, dar în schimb 
își focalizase atenţia în întregime asupra propriilor gânduri. Nu 


54 Cui îi pare rău acum? (în lb. engleză, în orig.) (n.tr.). 
55 Valiză solidă, cu strat de protecţie (n.tr.). 


VP - 250 


era obosit. Venise de atât de departe, iar momentul pe care îl 
așteptase de foarte multă vreme era aproape. 

Își aminti primele ore, când era convins că toată pielea de pe 
corpul lui fusese arsă, agonia prin care trecuse în timp ce 
orbecăia prin întuneric, mintea lui fiind înceţoșată în întregime 
de durere. Îi trebuise un mare efort de voinţă ca să-și poată ţine 
sub control suferinţa, să-și păstreze limpede un mic colţișor al 
minţii, astfel încât raţiunea să fie mai puternică decât instinctul. 
Reușise să ajungă la un telefon, și asta fusese de ajuns. Avea 
bani, iar cu bani puteai cumpăra orice, dacă aveai destui: un loc 
în care să te ascunzi, transport, tratament pentru răni, o față 
nouă, o nouă identitate. 

O șansă la viaţă. 

Dar atâta suferință. Nu scăpase niciodată de durere, nu cu 
adevărat. Se spunea că cineva poate uita intensitatea unor 
chinuri prin care a trecut odată cu trecerea timpului, dar asta nu 
era valabil și în cazul lui Bliss. Amintirea durerii pe care o 
îndurase era încă vie atât în interiorul lui, cât și pe pielea lui, 
atât în spiritul său, cât și pe corpul său, și chiar dacă realitatea 
fizică a senzaţiei de durere pălise, amintirea ei rămăsese acută 
și clară. Fantoma suferinţei sale era de ajuns ca să-i 
reamintească tot ce fusese odată, iar el se folosise de această 
capacitate ca să o retrăiască, pentru ca asta să-l aducă în acest 
loc. 

Auzi pași în spatele lui. Michael Leehagen începu să 
vorbească, dar Bliss nu se întoarse ca să-l privească. 

— A fost stabilit contactul, spuse el. 

— Unde? 

— Drumul cotit interior, în apropiere de intersecția sudică. 

— Oamenii tatălui tău au făcut cum li s-a spus? 

Se așternu liniștea până ce Michael răspunse din nou. Bliss 
știa că aducerea în discuţie a autorităţii tatălui său îl va supăra. 
Asta nu era decât spre satisfacția lui Bliss. Era pentru a-i aminti 
lui Michael că-și depășise atribuţiile comandând atacul asupra 
lui Gabriel. Bliss nu uitase asta. Avea să se socotească apoi cu el 
după ce termina treaba. Benton, bărbatul care apăsase pe 
trăgaci, avea să fie mielul sacrificat pe altarul lui Bliss în 
compensație pentru atac. Bliss trebuia să hotărască, și nu 
altcineva, dacă Gabriel trebuia să moară sau nu. Bliss înțelesese 
că Gabriel nu ar fi putut să-i lase nepedepsită trădarea și nu-i 


VP - 251 


purta niciun fel de dușmănie pentru îndelungata hăituire care 
urmase. Louis era cel pe care-l voia Bliss. Louis îi dăduse foc. 
Louis făcuse din asta ceva personal. 

— l-au făcut să se întoarcă. Nu au tras în ei ca să-i omoare. 

Bliss pufni pe nas, ca un taur amuzat. 

— Probabil că nu ar fi nimerit nimic oricum, doar dacă nu-i 
nimereau din greșeală. 

— Sunt oameni capabili. 

— Nu, nu Sunt. Sunt doar niște ţărânoi bătăuși. Sunt niște 
băieți crescuţi la fermă, care mănâncă veveriţe. 

Michael nu se opuse acestei descrieri atât de exacte. 

— Mai este ceva. Am pierdut legătura cu doi dintre oamenii 
noștri, Willis și Harding, care patrulau pe drumul exterior. Un 
străin a vorbit la aparatul de radiorecepţie. 

— Atunci, îţi sugerez să rezolvi problema. 

— Ne ocupăm de asta chiar acum. M-am gândit că ar trebui 
să știi și tu. 

Bliss se ridică în picioare, întorcându-se acum pentru prima 
dată, dar încă ignorându-l pe bărbatul care stătea la ușă. Pe 
masă, în spatele lui, rezemată de suportul său Harris cu două 
picioare, era o pușcă cu lunetă Chandler XM-3, cu platformă de 
montare din titaniu și opritor pentru recul, și cu o lunetă pentru 
zi Nightforce NXS. Valiza Hardigg mai conţinea și o lunetă 
universală de noapte, pe care Bliss nu o montase în speranţa că 
va avea destulă lumină ca să-și descopere prada. Se uită lung 
pe geam, la zorii care începeau să apară, camuflaţi într-un fel de 
primele picături de ploaie. Se anunţa o zi importantă. 

Lângă pușca Chandler mai era una, o armă Surgeon XL. Bliss 
nu era încă hotărât pe care să o folosească, deși „hotărât” era 
prea mult spus ţinând seama de relativa indiferenţă cu care făcu 
acum alegerea. Poate cam neobișnuit pentru un om care avea 
tocmai o astfel de ocupaţie, Bliss nu manifesta vreo excesivă 
predilecție pentru arme. El întâlnise și oameni asupra cărora 
uneltele afacerilor lor exercitau o atracţie aproape sexuală, dar 
el nu avea nimic comun cu aceștia. Din contră: el considera 
atașamentul lor exagerat pentru arme ca o formă de slăbiciune, 
un simptom al unui deranjament mult mai profund. Din 
experienţa lui Bliss, aceștia erau genul de indivizi care dădeau 
nume amuzante propriilor organe genitale și care căutau o 
eliberare similară prin actul de a ucide cu cea pe care o simțeau 


VP - 252 


în timpul actului sexual. Asemenea impresii erau pentru Bliss 
culmea prostiei. 

XL-ul era un Lapua Magnum de 8,6x70 mm, cu o lunetă 
Schmidt & Bender 5-25x56 montată pe platforma puștii, și un 
multiport jet pentru gura de frânare, pentru a atenua reculul. 
Era făcută din fibră de sticlă, iar toate părţile componente ale 
armei cântăreau abia puţin peste nouă kilograme. Ridică pușca, 
își trecu braţul stâng prin bandulieră, și greutatea armei fu 
preluată de umărul său stâng. Preferase întotdeauna partea 
dreaptă, dar din ziua aceea în Amsterdam învățase să se 
adapteze în această privinţă, ca și în multe altele. 

— Pleci acum? 

— Da. 

— Cum îi vei găsi? 

— O să-i simt după miros. 

Fiul lui Leehagen se întrebă dacă ciudatul bărbat cu cicatrice 
glumea, și decise că nu. Nu mai spuse nimic în timp ce-l 
urmărea pe Bliss cum pleacă din casă și traversează peluza în 
căutarea prăzii sale. 


VP - 253 


PARTEA A PATRA 


Pentru unele dintre acestea 

Nu ar putea fi locul potrivit 

Este doar fără vărsare de sânge. 

Așa cum au făcut acești vânători 

Dar folosindu-se de gheare și de dinţi crescuți perfect, 
Mai periculoși decât își pot imagina. 


James Dickey (1923 - 1997) 


Raiul animalelor 


23. 


Se retraseră din drum în același fel cum se apropiaseră prima 
dată de această zonă: înaintând în mod constant, folosind 
copacii drept acoperire, unul mișcându-se pe când celălalt îi 
acoperea retragerea, amândoi urmărind continuu și ascultând. 
Așteptau siluetele cu glugă să vină după ei de peste drum, 
calculând distanţa astfel încât orice urmăritor să fie în raza de 
acțiune a pistolului-mitralieră Steyr, dar ei nu veneau. 

Ploaia nu părea că se va opri prea curând, iar ei erau deja uzi 
până la piele. Angel tremura și îl durea spatele. Durerea vechilor 
sale răni avea tendința să se intensifice sau să scadă, dar 
expunerea la frig și umezeală, precum și mersul pe jos sau fuga 
pe distanțe atât de mari o accentuase. Acum putea simţi o 
apăsare în locul de unde îi fuseseră luate grefele de piele, ca și 
cum pielea l-ar fi ţinut, fiind prea întinsă pe spate. 

Cât despre Louis, el încerca să se ţină departe de drum. Era 
clar că oamenii lui Leehagen aveau intenţia să-i reţină și să-i 
ucidă doar în ultimă instanţă. Totuși, nu vedea nicio cale prin 
care el și Angel ar fi reușit să scape cu viaţă. Ei fuseseră atrași 
în nord cu un scop, iar acest scop era să fie șterși de pe faţa 
pământului. Cei doi Endall fuseseră uciși, iar Louis putea doar să 
presupună că și celelalte echipe fuseseră supravegheate. Toţi își 


VP - 254 


făceau bine treaba, dar nu se așteptaseră ca fiecare mișcare pe 
care o făceau să fie deja cunoscută. Leehagen le anticipase 
fiecare acţiune. El bănuise că vor veni, iar prezenţa Lorettei 
Hoyle în casă sugera că tatăl ei fusese implicat în această cursă. 

Dar misiunea de a-i elimina nu le fusese încredinţată 
bărbaţilor care păzeau drumul și nici altora de teapa lor. Se 
părea că fusese oferită altuia; mai rămânea de văzut cine ar fi 
putut fi acela, dar Louis avea bănuielile sale. 

La sud-vest se aflau ţarcurile, hambarul în care era mașina lor 
și casa lui Leehagen. Să fi fost vorba de locul în care se 
presupunea că ar fi trebuit să moară, luaţi prin surprindere de 
cum ar fi intrat pe proprietatea lui Leehagen, crezând că 
prezența lor va trece neobservată de cei care dormeau în casă? 
Dacă era adevărat, atunci călăul care intenţiona să-i ucidă i-ar fi 
așteptat acolo și ar fi fost nevoit în ultimă instanţă să vină după 
ei, dacă ei nu s-ar fi dus la el. Louis aproape că abandonase 
orice intenţie de a încerca să ajungă la Leehagen. Probabil că 
era păzit, iar elementul-surpriză nu ar mai îi funcţionat, mai ales 
pentru că se părea că nu existase din capul locului. Dar acum, 
Louis începu să reevalueze situaţia. Să se îndrepte spre 
Leehagen ar fi fost ceva neașteptat, până la urmă. Ei fuseseră 
reținuți, prima dată în partea de est, unde se afla drumul 
principal, cei care-i urmăreau anticipând că aveau să încerce să 
spargă cordonul lor și să găsească o cale de ieșire din zonă. 
Louis nu știa cât de realiste erau șansele lor de reușită. Aveau 
de străbătut pe jos o distanţă foarte mare și, chiar dacă ar fi 
găsit o mașină și ar fi încercat să spargă cordonul, aveau de-a 
face cu urmăritori bine înarmaţi și motorizaţi, precum și cu o 
serie de drumuri în pantă care puteau fi blocate foarte ușor. Cea 
mai bună șansă pe care ar fi avut-o privind transportul era să 
elimine una dintre echipele de urmăritori care se deplasau cu 
mașinile, sperând că totuși comunicarea prin radio nu era atât 
de strictă încât orice încălcare a protocolului sau orice 
schimbare a rutinei să fie observată imediat. 

Dar dacă ar fi mers spre vest, spre Leehagen, s-ar fi prins 
singuri în capcană între două linii: oamenii din est și orice 
protecţie ar fi avut Leehagen în preajma casei, cu lacul în spate, 
care le bloca orice cale de retragere, numai dacă nu ar fi putut 
fura o barcă, presupunând că ar fi reușit să găsească o cale dea 
trece printre pietrele pe care le presărase Leehagen pe fundul 


VP - 255 


lacului și, de asemenea, presupunând că i-ar fi putut opri pe 
oamenii lui Leehagen, pentru că era al naibii de sigur că nu ar fi 
putut să-i omoare pe toţi. 

Ferma din pădure, după cum își amintea Louis că apărea pe 
imaginile din satelit, reprezenta o altă opţiune. Ar fi putut 
chema ajutoare, baricadându-se în interior, cu speranţa că-i vor 
putea ţine la distanță pe urmăritorii lor până la sosirea 
ajutoarelor. Li se datorau unele favoruri: un elicopter ar fi putut 
ateriza la sol în mai puţin de o oră. Ar fi fost o aterizare 
palpitantă, dar bărbaţii pe care i-ar fi chemat Louis în ajutor 
erau obișnuiți cu astfel de lucruri. 

Ajunseră lângă casă. Era o construcţie veche, cu două etaje, 
vopsită în roșu, deși vopseaua se decolorase în timp, devenind 
un maro spălăcit, astfel încât părea că locuinţa era făcută din 
fier ruginit, ca un fragment dintr-o navă, care, după ce se 
dezlipise de structura principală, fusese lăsată să putrezească 
aproape de apă. Accesul pe proprietate era asigurat de o potecă 
plină de noroi, care nu se distingea pe fotografiile din satelit din 
cauza copacilor, deși Louis bănuia că pe undeva pe acolo ar fi 
trebuit să existe un drum. Nu era iarbă deloc în curtea casei. În 
schimb, fusese transformată într-o grădină de zarzavat. La 
dreapta lor, puii cloncăneau nevăzuți în cuiburile lor, înconjurați 
de o îngrăditură din sârmă care-i păzea de prădători. La stânga 
lor era un șopron vechi pentru lemne, ale cărui uși erau 
deschise și în care buștenii erau deja clădiţi și acoperiţi, 
pregătiţi pentru iarnă. In spatele acestui șopron, dintr-un cuptor 
verde în care ardeau câteva lemne, se ridica un fum albicios. 

Erau lumini în casă, iar din coș se vedea ieșind mai mult fum. 
Un camion vechi era parcat la ușa din spate, având remorca din 
lemn. Duhnea a excremente de animale. 

— Cum vrei să procedăm? întrebă Angel, dar întrebarea 
fusese pusă pentru sine. 

Ușa din spate se deschise și o femeie apăru pe veranda 
acoperită. Arăta cam de patruzeci de ani, dar hainele ei erau 
pentru cineva mult mai în vârstă și avea prea mult păr cărunt 
pentru vârsta ei. Faţa ei spunea multe despre viața grea pe care 
o ducea, despre dezamăgiri, speranțe și visuri de care se 
alesese praful. 

Se uită la cei doi bărbaţi, la armele lor, apoi vorbi. 

— Ce căutaţi aici? întrebă ea. 


VP - 256 


— Adăpost, doamnă, spuse Louis. Un telefon. Puțin ajutor. 

— Întotdeauna cereți ajutor cu armele în mână? 

— Nu, doamnă. 

— Aţi putea spune că suntem victimele împrejurărilor, spuse 
Angel. 

— Ei bine, nu pot să vă ajut. Plecaţi acum, mai bine v-aţi 
vedea de drum. 

Louis fu nevoit să-i admire curajul. Nu erau multe femei care 
ar fi spus unor bărbaţi înarmaţi să-și vadă de treabă. 

— Îmi pare rău, doamnă, spuse Louis. Cred că nu înţelegeţi de 
fapt ce se petrece aici. 

— Ba înţelegem foarte bine, se auzi o voce din spatele lui. 

Louis nu se mișcă. Știa ce urmează. Câteva secunde mai 
târziu, simți o pușcă cu ţeava dublă înghiontindu-l din spate. 

— Știi ce-i asta, fiule? 

— Da, știu. 

— Bine. Lasă-ţi arma jos acum. Prietenul tău poate să facă la 
fel. 

Louis făcu precum i se spuse, lăsându-și pistolul Steyr să 
cadă, dar lăsându-și mâna stângă în jos, spre Glock, pe care-l 
avea la brâu. Niște degete mici apărură și apucară pistolul 
Steyr, apoi făcură la fel cu arma lui Angel. 

— Dacă îţi mai mişti mâinile cu un singur centimetru, fiule, îţi 
garantez că n-ai să mai trăieşti ca să simţi următoarea picătură 
de ploaie care-ţi cade pe față. 

Mâna lui Louis nu se mai mișcă. Fu percheziționat grosolan 
până jos și îi luară Glockul. Aceeași voce îl întrebă pe Angel 
unde avea pistolul, iar acesta răspunse repede și sincer. 
Trăgând cu ochiul în stânga sa, Louis văzu un tânăr înalt 
percheziționându-l pe Angel și luându-i pistolul de la brâu. Erau 
acum complet neînarmați. 

Auzi urme de pași îndepărtându-se în spatele lui. Se întoarse 
încet. Angel se uita deja la cei doi bărbaţi care apăruseră din 
spatele șopronului. Unul avea probabil înjur de șaizeci de ani și 
purta o pălărie de piele cu boruri largi ca să-l apere de ploaie. 
Bărbatul mai tânăr, cel care-i percheziționase, avea între 
douăzeci și treizeci de ani și era cu capul descoperit. Avea părul 
ras, iar apa de ploaie îi curgea ca niște lacrimi în jos pe obrajii 
săi extrem de palizi, de o culoare aproape albăstrie. Ochiul său 
stâng părea că nu are iris. Era complet alb, ca și pielea lui, ca și 


VP - 257 


cum ceva otrăvitor s-ar fi infiltrat din piele în ochi, golindu-l de 
culoare. Amândoi erau înarmaţi: bărbatul mai bătrân, cu o 
pușcă, cel mai tânăr, cu o pușcă mai mică și cu aer comprimat. 
Intre ei stătea o fetiță de vreo șapte-opt ani, care era îmbrăcată 
caraghios cu o haină de ploaie Minnie Mouse și avea în picioare 
niște cizme roșii strălucitoare. Armele luate cu câteva minute 
înainte de la Angel și Louis zăceau la picioarele ei. Ea nu părea 
tulburată de arme sau de faptul că cei doi bărbați cu care era 
aveau armele îndreptate spre vizitatori. 

— Trebuia să rămâneţi în New York, spuse omul mai în vârstă. 

— De unde știi că suntem din New York? întrebă Angel. 

— Zvonuri. Ei vă așteptau să veniţi. Era doar o chestiune de 
timp. 

— Ei? 

— Domnul Leehagen și oamenii lui. 

— Lucrezi pentru Leehagen? 

— Toată lumea de prin locurile astea lucrează pentru domnul 
Leehagen, într-un fel sau altul. Dacă nu te plătește direct, atunci 
ajungi să trăieşti din ce-i plătește pe alţii. Privi în jos spre fetiță. 
Du-te la bunica ta, scumpo! 

Fetița fugi de după picioarele celui mai tânăr și ţopăi în drum 
spre copertina casei, sărind și împroșcând apa din bălțile care se 
formau pe terenul accidentat. Urcă scările de la verandă și se 
opri lângă bunica ei, care puse o mână protectoare în jurul 
umerilor nepoatei sale. Fata zâmbi în sus spre femeie, apoi bătu 
din palme o dată, cu plăcere și entuziasm. Angel se întrebă cine 
era tatăl ei. Nu părea să fie cel mai tânăr dintre bărbaţi, 
creatura palidă cu ochiul decolorat. Ea era prea drăguță ca să 
fie fiica lui, prea energică. El arăta ca un cadavru care încă nu 
realizase că era mort. 

— Thomas, spuse femeia de la ușă celui mai bătrân. 

În vocea ei aproape că se distingea o urmă de șovăială, care 
ar fi putut fi luată drept un ton rugător. Lui Angel îi trecu prin 
cap că ea nu urmărea să intervină din prea mare grijă pentru 
soarta celor doi care-i încălcaseră proprietatea. Ea voia doar să 
evite vărsarea de sânge, ca soțul ei să nu intre în vreo 
încurcătură. 

— Du fata înăuntru, spuse Thomas. O să ne descurcăm noi 
aici. 


VP - 258 


Femeia o luă de mână pe fetiță și o trase după ea în casă. 
Fata nu părea prea bucuroasă că pierde spectacolul și avu 
nevoie de încă un ghiont ca să treacă pragul, iar ușa se închise 
în urma lor. Chiar și atunci, Angel o putu vedea întorcând capul 
ca să-l privească lung, cu părere de rău, dezamăgirea 
încrețindu-i trăsăturile. 

— Nu vrem să vă facem probleme, spuse Angel. 

— Adevărat? spuse cel pe nume Thomas. Părea sceptic și 
obosit. E cam târziu pentru asta, nu crezi? 

— Noi vrem doar să scăpăm cu viaţă de aici, spuse Angel. 

— Te cred, fiule. Părerea mea e că veţi avea ceva probleme în 
privinţa asta. 

— Ai putea să ne ajuţi. 

— Aș putea, e adevărat. Aș putea, dar nu am s-o fac. 

— De ce? 

— Pentru că aș muri în locul vostru, presupunând că aţi reuși 
să ieșiţi din încurcătura în care sunteţi, ceea ce nu cred că seva 
întâmpla. Domnul Leehagen pune la mare preţ loialitatea. 

— Bărbaţii aceia ne vor omori. 

— Culegeţi ce aţi semănat. Sunt sigur că scrie asta în Biblie, 
undeva. Soţia mea v-ar putea spune. Mai citește din ea, când 
are chef. Nu-mi vorbește prea mult despre asta. 

Schimbă puţin poziţia puștii slăbindu-i strânsoarea, iar Louis 
se încordă. Angel îl putea simţi cum se pregătește să sară, și 
Thomas păru că simte și el asta. Cele două guri ale puștii îl 
liniștiră pe Louis. Vântul își schimbă direcţia, făcându-l pe Angel 
să simtă mirosul greu al unor animale. Thomas le transportase 
la tăiere cu camionul său, mirosul care le însoţise moartea fiind 
provocat de faptul că eliminaseră fecale de frică. 

— Nu, spuse simplu Thomas. Fă-o și o să hrănesc porcii cu 
cadavrul tău până la sfârșitul zilei. 

Porci. Acum Angel îi putea auzi fornăind și grohăind undeva în 
spatele casei. 

— l-ai ajutat să monteze acel film, spuse el. 

Thomas se mișcă neliniștit. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Cum au procedat? Au folosit un manechin? Au pus pe 
cineva să se întindă în noroi și să se prefacă apoi că e mâncat, 
montând mai târziu totul într-o prelucrare convenabilă. Spune- 
ne: cum au făcut-o? 


VP - 259 


— Nu știu și nici nu-mi pasă, spuse Thomas. Nu am personal 
nimic cu voi și nu vreau să fiu nevoit să vă ucid aici. Domnului 
Leehagen nu i-ar plăcea. Are alte planuri cu voi, cred eu. Plecaţi 
acum. Plecaţi departe și nu vă întoarceţi. Armele voastre pot 
rămâne la mine. Nu am încredere în voi că o să vă respectați 
cuvântul dacă vă las să plecaţi. 

Louis vorbi: 

— Fără arme nu mai avem nicio șansă. 

— Nu aveţi oricum nicio șansă. 

— Pari să știi multe în legătură cu asta. ă 

Bătrânul zâmbi. Nu era un zâmbet răzbunător. In schimb, 
avea o urmă de compasiune. 

— Aţi venit până aici pregătiţi să răniţi pe cineva, și acum s- 
au schimbat rolurile în dezavantajul vostru. Ce credeaţi că se va 
întâmpla? Că ar fi fost vorba doar despre un bătrân într-o casă 
mare și că l-aţi fi omorât fără ca nimeni să fi ridicat măcar un 
deget ca să vă oprească? Ascultaţi ce vă spun: eu nu-l am deloc 
la inimă pe acest ticălos și cred că lumea ar fi fost un loc mai 
bun dacă el nu s-ar fi născut niciodată, dar voi aţi făcut o 
greșeală venind aici și veţi trăi sau veţi muri din cauza acestei 
greșeli. Așa cum am spus, veţi culege ce aţi semănat. Făcu 
semne cu pușca, arătând spre pădurea de unde veniseră. Pe 
acolo ajungeţi la drum și poate pe acolo o să scăpaţi de aici. Nu 
vă întoarceţi aici. Dacă o veți face, o să vă ucidem. Trebuie să 
mă gândesc în primul rând la familia mea, ţinând sau nu cont de 
ce vrea Leehagen. 

— Te cred, spuse Louis. 

— Bine. 

Cei doi bărbaţi făcură câţiva pași în spate în timp ce Angel și 
Louis se îndepărtau, ţevile puștilor încetând să-i mai amenințe. 
Când abia se mai vedeau, bătrânul îi strigă. 

— Hei! spuse el. 

Se opriră. 

— Aţi spus că știu multe despre asta. Nu știu. Am auzit pe 
cineva dându-și drumul la gură într-un bar, acum două seri, apoi 
am fost avertizaţi să fim cu ochii-n patru după străini. Mi-am 
imaginat ce avea să urmeze. Oamenii aceia de acolo, ei nu vor 
să vă omoare. Vă păstrează pentru altcineva. 

— Pentru cine? întrebă Angel. 

Bătrânul ridică din umeri. 


VP - 260 


— Ceva despre fericire, spuse el. Asta au spus. 

— Fericire? 

— Nu, nu fericire, spuse Thomas. Sprânceana lui se încruntă 
încercând a-și aminti cuvântul potrivit. Bliss5$. Asta e cuvântul. 
Au spus că Bliss va veni în calea voastră. 

e 

Louis nu vorbea în timp ce mergeau. Aroganţa lui, furia lui îi 
adusese în această situaţie. Bliss. Se uită la Angel care mergea 
lângă el târându-și picioarele, pierdut în propria suferinţă. 
Bărbatul mai scund se uită în sus, și ochii lor se întâlniră. Părea 
să nu fie nicio urmă de mustrare în ei, nici urmă de mânie. Asta 
era ceea ce Louis fusese nevoit să facă, iar Angel îi fusese 
alături, în ciuda propriilor reţineri. Dacă asta nu era dragoste, 
atunci ce era? Deodată, sentimentele pline de căldură pe care le 
nutrea Louis pentru prietenul său se risipiră. 

— Ești un ticălos, spuse Angel. Știi asta? 

— Da, o știu. 

— Bine. Mi-e frig și sunt ud și urmează să fiu ucis de un tip 
care colecționează alţi ucigași ca pe scalpuri, și toate astea sunt 
numai din vina ta. 

— Tocmai mă gândeam că nu m-ai învinuit pentru asta. Mă 
gândeam cât de mult te admir pentru asta. 

— Ţi-ai ieșit cumva din minţi? Bineînţeles că te învinuiesc 
pentru asta. Și poţi să-ţi păstrezi admiraţia pentru tine. Aș fi 
scris asta pe piatra ta de mormânt, dar voi fi prea mort ca să 
pot să o fac. 

Angel strănută zgomotos. 

— Grozav. Asta e absolut grozav. 

Louis se uită la cer. 

— Poate se va opri ploaia. 

— E ceva ce ai de gând să faci, bănuiesc. 

— Avem nevoie de arme. 

— Va trebui să omoram pe cineva ca să facem rost de arme. 

— Am putea să ne întoarcem să le luăm de la bătrân. Pentru o 
secundă sau două, luară în considerare această posibilitate. 
Știau cum ar fi decurs lucrurile. Cu toate amenințările bătrânului 
și cu tot cu puștile pe care le ţineau în mâini, el și familia lui nu 
s-ar fi putut măsura cu ei. Dar era un copil în casă și era ceva în 
ochii lui Thomas care-l făcea pe Louis să creadă că acesta ar fi 


56 Fericire, în engleză (n.tr.). 
VP - 261 


luptat dacă ei s-ar fi întors. Totul s-ar fi soldat cu răniţi și poate 
chiar cu morți. Nu, nu aveau să se întoarcă acolo. 

— Ei se așteaptă ca noi să fugim, ei cred că vom încerca să 
spargem bariera alcătuită din oamenii lor, spuse Louis. Ei nu se 
așteaptă să facem ceea ce intenţionam atunci când am venit 
aici. 

— Să încercăm la casa lui Leehagen? 

— Da. 

— În lipsa unei soluţii mai bune, pare un adevărat plan. Angel 
își stoarse haina udă de atâta ploaie. Ce vom face, îl vom îneca? 

— În lipsa vreunei soluţii mai bune... 

Continuară să meargă. 

— Chiar mă învinuiești pentru toate astea? întrebă Louis, 
după câteva secunde de liniște. 

Angel se gândi puţin. 

— Mă învinuiesc pe mine. 

Louis făcu o pauză. 

— E adevărat? 

— Nu, spuse Angel și strănută din nou. Bineînţeles că e vina 
ta. 


24. 


Willie Brew și Detectivul trecură podul și urmară linia 
drumului pe o distanță de vreo nouăzeci de metri până ce 
ajunseră la o intersecţie. Ei bine, puteai să o numești intersecţie, 
dar în ceea ce-l privea pe Willie, era vorba despre două drumuri 
care nu duceau absolut nicăieri, unul îndreptându-se de la est la 
vest, celălalt continuând la sud. Niciunul dintre ele nu arăta prea 
îmbietor, pe de altă parte, orice fâșie de pământ care nu avea 
un magazin cu toaletă, vreo două fast-fooduri cu livrare și poate 
un bar sau două, cu greu ar fi putut fi numit drum în vocabularul 
lui Willie. 

— Cine sunt tipii ăștia, mai precis? întrebă Willie. 

Această întrebare îl preocupase de când ajunseseră la pod. Se 
afla în locul acela uitat de Dumnezeu de numai o oră și văzuse 
deja două cadavre și, ţinând seama de ce spunea Detectivul, 
oamenii morţi fuseseră probabil de partea lor, ceea ce-i sugera 


VP - 262 


lui Willie că avantajele pe care le aveau începuseră să se 
micșoreze considerabil. Acum, restul planului pentru ceea ce 
trecea drept misiune de salvare dispăruse, iar Detectivul părea 
mai mult dezamăgit decât surprins de absenţa celor care făceau 
parte din acest plan. Nimic din toate astea nu-l mai făceau pe 
Willie să se simtă în largul lui și începu să se întrebe dacă Arno 
nu fusese mai înțelept să rămână unde era și dacă el nu ar fi 
trebuit să rămână chiar acolo cu Arno. 

În acel moment, cea mai mare mașină de teren pe care o 
văzuse Willie vreodată în viaţa lui apăru din vest. Era de culoare 
neagră fumurie, iar cauciucurile ei erau atât de uriașe că, dacă 
cineva ar fi stat pe ele și ar fi sărit apoi de sus la pământ, ar fi 
fost în primejdie să-și rupă o gleznă la impact. Cu cât se 
apropia, Willie putea vedea că mașina părea să nu aibă nici 
parbriz și că ambele faruri erau sparte. Banchetele din cabină 
erau destul de mari ca pe ele să încapă confortabil patru adulţi, 
dar acum se părea că pe banchete stăteau incomod trei oameni, 
mai ales când doi dintre acei oameni erau îndeajuns de laţi ca 
să fie confundați cu niște construcţii ilegale dacă ar fi stat prea 
mult timp în același loc. Omul înghesuit între ei, care nu era 
chiar Slim Jim” în persoană, avea o expresie de calm plin de 
mulțumire, ca și cum situația asta nu era doar familiară pentru 
el, dar întru totul bine-venită, în ciuda ploii. 

— Drace! spuse Willie, involuntar. 

Deodată, Browningul păru foarte mic în mâna lui. Pistolul nu 
arăta ca și cum ar fi avut destulă putere ca să-i facă pe oricare 
dintre acei bărbaţi să oprească mașina lor de teren. Ar fi fost ca 
și cum ar fi tras cu bezele într-un trio de elefanţi în atac. 

— Relaxează-te, îi spuse Detectivul. Ei sunt cu noi. 

Nu părea prea încântat de acest fapt. 

Mașina se opri la circa un metru de locul în care se aflau. Până 
în acel moment, viteza mașinii fusese atât de mare, că Willie 
nici nu știa sigur dacă se va putea opri. Văzuţi de aproape, cei 
doi tipi mari păreau furioși la culme și pentru câteva secunde 
cruciale păru că vor trece peste Mustang, făcându-l una cu 
pământul sub roţile mașinii lor, în timp ce ei ar fi mers mai 
departe după oricine ar fi fost cel care-și atrăsese furia lor. Willie 
socoti că șansele de supravieţuire ale acelui individ ar fi fost 
undeva între minime și inexistente. 


57 Jim cel zvelt (în Ib. engleză, în orig.) (n.tr.). 
VP - 263 


Detectivul ieși din Mustang. Willie făcu la fel. Cei doi bărbaţi 
uriași ieșiră pe părţile laterale ale mașinii lor, folosind o 
platformă din spatele roților ca să sară jos. Willie nu putea fi 
sigur, dar avu impresia că simte cum se zguduie pământul când 
aterizară. 

— Fă cunoștință cu Tony și cu Paulie Fulci, spuse Detectivul 
cu glas domol. Tipul din mijloc e Jackie Garner. El este cel 
normal din punct de vedere psihic, deși acesta e un termen 
relativ. 

Willie nu auzise de Jackie Garner, dar auzise de fraţii Fulci. 
Angel îi vorbise de ei pe un ton de obicei rezervat pentru 
asemenea forțe ale naturii asemănătoare uraganelor sau 
cutremurelor, mesajul fiind acela că, la fel ca în cazul unor 
asemenea evenimente meteorologice și seismice, era o idee 
destul de bună să stai cât mai departe de ei. După cum se 
întrevedeau lucrurile, Willie nu era deloc prea departe de cei doi 
și din această cauză putea spune că intrase cumva într-o zonă 
nesigură, expusă calamităţilor naturale. 

— Ce s-a întâmplat cu mașina voastră? întrebă Detectivul. 

— Nişte tipi, asta s-a întâmplat, spuse Paulie. Arătă cu degetul 
mare, ca și cum ar fi făcut autostopul, spre Jackie. El nu ne-a 
fost totuși de niciun folos. 

— V-am mai spus ce s-a întâmplat, spuse Jackie. A fost o 
neînțelegere. 

— Da, ei bine... spuse Paulie. Bineînţeles că toată povestea 
asta încă mă supără. 

— Și unde sunt tipii în cauză? întrebă Detectivul. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce se lăsau jenaţi de pe 
un picior pe celălalt. 

— Unul din ei nu o duce prea bine, spuse în sfârșit Tony. 

— Cam cât de rău o duce? 

— E rece de tot. De fapt, nu sunt prea sigur dacă se va mai 
trezi. L-am cam izbit. 

— Și ceilalţi? 

— Celălalt, corectă Jackie. Erau numai doi. 

— Nici celălalt nu o duce prea bine, spuse Tony. Stinghereala 
lui se accentuă. De fapt, nu o va mai duce prea bine niciodată. A 
fost un fel de accident, concluzionă el stângaci. 

Mai mult pentru reputaţia lui, se gândi Willie, Detectivul 
rămase impasibil. 


VP - 264 


— Ai reușit cumva să afli de la ei ceva folositor înainte de a 
începe să nu o ducă prea bine? întrebă el. 

Tony clătină din cap și se uită ţintă în pământ. 

— Știm însă cum păstrează legătura, spuse Jackie Garner. Au 
aparate de radiorecepţie în mașinile lor. El se mai gândi un 
moment. Am totuși și niște vești proaste, continuă el. 

— Da? spuse Detectivul obosit. 

— Am răspuns la unul dintre apelurile lor. 

— Cred că glumești. 

— Am crezut că aș putea să aflu ceva. 

— Și ai reușit? 

— Am aflat doar că nu sunt un bun imitator. 

— Amuzant, Jackie! 

— Îmi pare rău, omule, nu m-am gândit. 

— Deci, ei știu că suntem aici. 

— Cred că da. 

Detectivul se întoarse cu spatele la cei trei bărbaţi. Willie nu 
spuse nimic. Era ca și cum se afla din nou în Vietnam. Asta era 
încă o treabă ratată, năruindu-se chiar sub ochii lui. Incepu să se 
simtă foarte obosit și era și ud până la piele. Presupuse, de 
asemenea, că lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. 

Apoi, în tăcerea apăsătoare, auziră acel zgomot. Era un 
vehicul care se apropia. Imediat Detectivul începu să se agite. 

— Willie, ia Mustangul de aici și ascunde-l undeva, spuse el. 
Du-l spre pod! Paulie, intră în mașina ta! Du-te spre est, dar cu 
grijă. Lasă-i să te vadă. Jackie, Tony, haideţi cu mine după 
copaci! Dacă arată ca și cum ar fi în drum spre biserică, nu 
trageţi. 

Nimeni nu protestă și nu-i puse nimeni nicio întrebare. Făcură 
exact cum li se spusese. Willie urcă în Mustang, viră într-un cerc 
strâns și o luă într-un sens opus celui pe care venise, încetinind 
abia după ce intersecţia nu se mai vedea. Apoi opri motorul și 
așteptă. Făcea eforturi ca să respire, chiar dacă nu făcuse mare 
lucru, fizic vorbind. Se întrebă dacă nu avea cumva o criză 
cardiacă. Își încordă braţul stâng ca să fie sigur că nu-i amorţise. 
Era sigur că acesta era un simptom. Braţul părea că se mișcă 
bine. Aranjă oglinda retrovizoare și nu-și luă ochii de la drumul 
din spatele lui. Browningul stătea acum pe scaunul de lângă 
șofer. Stătea pregătit cu o mână pe cheie și cu cealaltă pe 
schimbătorul de viteze. Era de ajuns să apară de după colţ 


VP - 265 


cineva pe care nu l-ar fi recunoscut, iar el ar fi plecat imediat. Ar 
fi dat bir cu fugiţii. Nu i-ar fi rămas altceva de făcut. 

Apoi începură împușcăturile. 

e 

Detectivul ocupase o poziție la vest de drum, iar Tony Fulci și 
Jackie la est. O camionetă Bronco apăru, și cei trei bărbați își 
pregătiră armele. La vederea lui Paulie care pornise uriaşa lui 
maşină, şoferul din Bronco acceleră. Era un bărbat lângă el, pe 
locul pasagerului, cu o pușcă în poziție de tragere. Un al treilea 
individ stătea în spatele camionetei, aplecat peste acoperișul 
cabinei, cu o pușcă în mâini, încercând să ţintească geamul din 
spate al mașinii lui Paulie. 

Nu avu loc niciun avertisment. Două găuri apărură aproape 
simultan în parbrizul Bronco-ului, și șoferul căzu brusc peste 
volan, capul lui lovind geamul și împroșcându-l de sânge. Intr-o 
clipă, camioneta începu să se clatine periculos spre dreapta. 
Pasagerul din dreapta șoferului se aplecă pentru a opri virajul, în 
timp ce trăgătorul de pe platformă se ţinu de bară. Se traseră 
mai multe focuri, ciuruind parbrizul, iar camioneta viră până ce 
ieși de pe drum și se prăbuși pe povârnișul estic. Intră într-un 
pin, barele de protecţie din față minimalizând avaria, chiar în 
timp ce trăgătorul din spate fu aruncat de pe platforma mașinii 
și avu parte de un impact dur la aterizarea pe iarbă. Rămase 
acolo întins, fără să se miște. 

Detectivul ieși primul de după copaci. Tony și Jackie fugeau 
deja peste drum ca să i se alăture. Detectivul ţinea arma 
îndreptată asupra celor doi oameni din cabină, dar era clar că 
amândoi erau deja morţi. Şoferul fusese lovit în gât și în piept. 
Pasagerul de lângă șofer supravieţuise probabil după primele 
focuri de armă, dar nu purtase centura de siguranţă atunci când 
mașina intrase în copac. Era un bărbat solid și forța corpului și a 
capului său care loviseră parbrizul crăpat în viteza aceea 
spărsese sticla, astfel că partea de sus a trupului său zăcea 
acum pe capota mașinii, în timp ce piciorul lui drept era încurcat 
în aceeași centură de siguranţă care l-ar fi putut salva. 

Detectivul se îndreptă spre locul în care stăteau Tony și 
Jackie, lângă omul căzut din mașină. Jackie ridică pușca de jos și 
o aruncă printre copaci. Rănitul gemea acum încet și se ținea 
văitându-se de partea de sus a piciorului său drept. Era răsucit 
din genunchi, iar laba piciorului său stătea într-o poziţie 


VP - 266 


nefirească faţă de articulaţie. Detectivul tresări la vederea 
acestuia. Puse un genunchi pe iarbă și se aplecă aproape de 
urechea bărbatului. 

— Hei! spuse. Poţi să mă auzi? 

Bărbatul încuviinţă din cap. Dinţii lui erau încleștaţi de durere. 

— Piciorul meu, spuse el. 

— Piciorul tău e rupt. Nu putem face nimic pentru tine în 
privinţa asta, nu aici. 

— Doare îngrozitor. 

— Te cred. 

Până acum, Paulie avusese grijă să întoarcă mașina și oprise 
mai sus de drum. Detectivul îi făcu semn că trebuia să rămână 
pe loc, acolo unde era, ca să urmărească drumul de acces, iar 
Paulie confirmă printr-un semn cu mâna. 

— Ai ceva pentru calmarea durerii la tine în mașină? îl întrebă 
Detectivul pe Tony. 

— Am ceva whisky, spuse Tony. Se gândi o secundă. Am și 
câteva pilule și alte lucruri de genul ăsta. Doctorii ne tot prescriu 
atât de multe, e greu să le mai știi pe toate. Mă duc să arunc o 
privire în torpedou. 

Se îndreptă greoi spre mașină. Detectivul își îndreptă iarăși 
atenţia asupra bărbatul rănit. 

— Cum te numești? 

— Fry. Bărbatul reuși să-și bolborosească numele: Eddie Fry. 

— In regulă, Eddie. Vreau să mă asculţi cu atenţie. Ai să-mi 
spui exact ce se întâmplă aici, apoi am să-ţi dau ceva pentru 
durere. Dacă nu-mi spui ce vreau eu să aflu, unul din acești 
bărbaţi enormi se va așeza peste piciorul tău. Înţelegi? 

Fry încuviinţă. 

— Îi căutăm pe prietenii noștri. Doi bărbaţi, unul negru și unul 
alb. Unde sunt? 

Trunchiul lui Eddie Fry se clătina înainte și înapoi, ca și cum, 
făcând asta, ar fi putut să-și aline puţin durerea din picior. 

— Sunt în pădure, spuse el. Ultima dată, din câte am auzit, 
erau în vest, pe drumul interior. Noi nu i-am văzut. Noi trebuia 
să le venim în ajutor celorlalţi în caz că ar fi reușit să scape. 

— Au adus și alți oameni cu ei. Doi dintre ei sunt morți, la 
podul din apropiere. Ce s-a întâmplat cu ceilalți? 

Fry nu prea avea chef să răspundă la această întrebare. 
Detectivul se întoarse spre Jackie. 


VP - 267 


— Jackie, apasă-l ușor pe picior. 

— Nu! Mâinile lui Eddie Fry se ridicară într-un gest de 
implorare. Nu, vă rog! Sunt morți. Nu i-am omorât noi, dar sunt 
morţi. Eu doar lucrez pentru domnul Leehagen. Aveam grijă de 
vitele lui. Nu sunt un criminal. 

— Totuși, ai încercat să-i omori pe prietenii noștri. 

Fry clătină din cap. 

— Ni s-a spus să-i împiedicăm să plece, dar nu trebuia să le 
facem niciun rău. Vă rog, piciorul meu! 

— Vom avea grijă de el într-o clipă. De ce nu trebuia să-i 
omorâţi? 

Fry își pierdea cunoștința. Detectivul îl plesni brusc peste 
obraji. 

— Răspunde-mi! 

— Altcineva. Faţa lui Fry era acum crispată de durere, în 
agonie și transpira atât de tare că nici măcar ploaia nu putea 
opri sudoarea sărată care-l orbea. Era treaba ăluia să-i omoare. 
Așa a fost înțelegerea. 

— A cui era treaba? 

— A lui Bliss. Bliss trebuia să-i omoare. 

— Cine e Bliss? 

— Nu știu. Pentru numele lui Dumnezeu, jur că nu știu! Nu l- 
am întâlnit niciodată. E pe aici pe undeva. Are de gând să-i 
urmărească până-i va prinde. Vă rog, vă rog, piciorul meu... 

Willie Brew li se alăturase. Stătea deoparte, ascultând ce se 
spusese, cu fața albă ca varul. Tony Fulci se întoarse cu două 
pungi Ziploc pline cu medicamente. Le puse pe jos și începu să 
caute printre folii transparente pline cu pilule și sticluţe de 
plastic, examinând denumirile pastilelor și punând deoparte cele 
pe care le considera inutile în cazul acestei situații. 

— Bupirone: antianxietate, spuse el. Nu au niciodată efect. 
Clozapine: antipsihotic. Nici măcar nu-mi amintesc să le fi luat 
vreodată. Trazodone: antidepresiv.  Ziprasidone: un alt 
antipsihotic. Loxapine: antipsihotic. Omule, e ca și cum ar fi 
toate după șablon... 

— Ştii, nu avem toată ziua la dispoziţie, spuse Detectivul. 

— Nu vreau să-i dau ceva care nu are efect, spuse Tony. 

Willie se gândi că Tony părea chiar a se mândri cu 
cunoștințele sale în domeniul farmaceutic. 


VP - 268 


— Tony, din câte-mi dau seama, niciunul dintre aceste 
medicamente nu are efect. 

— Da, nu are efect pentru noi. În cazul lui ar putea să aibă. 
lată: florazepam. Asta e un sedativ, iar aici am și niște 
eszopiclone. Amestecă toate astea. 

Scoase din buzunarul jachetei sale o sticlă de Jack Daniel's și 
i-o înmână Detectivului împreună cu patru pilule. 

— Asta pare prea mult, spuse Jackie. Nu vrem să-l omorâm. 

Willie se uită la mortul care zăcea în cabina împroșcată cu 
sânge, apoi îl privi din nou pe Jackie. 

— Ce e? întrebă Jackie. 

— Nimic, spuse Willie. 

— Nu e același lucru, spuse Jackie. 

— Ce anume? 

— Să împuști pe cineva și să otrăvești pe cineva. 

— Cred că nu, spuse Willie. Acum își dorea să nu fi venit 
deloc. Mai mult sânge, mai multe cadavre, un om rănit zăcând 
pe iarbă, pradă agoniei. El auzise ce spusese Eddie Fry: el nu 
era un ucigaș, era doar un ajutor de fermier constrâns să 
lucreze pentru cineva. Poate că Fry știa ce încercau alţii să facă 
și pentru asta avea și el partea lui de vină, dar era depășit de 
situaţie când avea de-a face cu cineva precum Detectivul. În 
comparaţie cu el, Fry și prietenii lui erau ca niște miei duși la 
tăiere. Willie nu se așteptase ca lucrurile să decurgă în felul 
ăsta. Nu era nici el sigur la ce se așteptase și realiză încă o dată 
ce naiv fusese. El nu avea nicio legătură cu această situaţie, așa 
cum nici Eddie Fry nu era direct responsabil pentru asta. Willie 
nu se angajase să omoare pe nimeni, dar oamenii mureau în 
jurul lui. 

Detectivul îi dădu pilulele lui Fry, apoi ţinu sticla în așa fel 
încât acesta să le poată înghiţi cu whisky. Lăsă sticla lângă rănit 
și se duse spre cabina camionetei avariate. Deschise portiera 
din dreptul pasagerului și dădu armele la o parte, apoi găsi unul 
dintre aparatele de radiorecepţie. Părea intact, dar când îl ridică, 
se desfăcu și i se văzură toate circuitele și mecanismele 
distruse. Îl aruncă între copaci - plin de silă -, apoi se uită spre 
vest. 

— Ei sunt undeva acolo, spuse el. Întrebarea este: Cum îi vom 
găsi? 


VP - 269 


25. 


Bărbatul care se rezema de capota unui Ford Ranger era 
foarte ud. Numele lui era Curtis Roundy și, dacă cineva ar fi 
fluturat un băț în faţa lui, dacă ai fi pariat cinci dolari pe el, ai fi 
câștigat douăzeci deoarece Curtis găsea întotdeauna o cale să 
înșface capătul uns de rahat sau cel puţin așa i se părea lui 
însuși. Indiferent cât se străduia să nu se implice în anumite 
situaţii în care confortul și satisfacția lui personală ar fi trebuit 
sacrificate pentru idealul altuia de bunăstare, Curtis sfârșea 
inevitabil ținând o furculiță în mână când din cer cădea supă sau 
simțind cum i se prelinge o dâră de urină pe spate în jos, el fiind 
însă foarte încrezător că aceasta era de fapt ploaie. Cel puţin, se 
gândi el, stând cu binoclul apăsat pe ochi și cu picioarele ude în 
cizme, asta era doar ploaie, și pelerina lui îl protejase de 
umezeală. 

Totuși, asta nu-l prea consola. El ar fi fost mult mai fericit să 
stea în cabină, în loc să stea afară, expus elementelor naturii, 
dar Benton și Quinn nu erau genul de oameni care să judece 
echitabil sau să simtă vreo preocupare pentru binele altora. Nu 
fusese deloc în favoarea lui Curtis faptul că era mai tânăr ca ei 
cu vreo cincisprezece ani și nici că el cântărea cu mult mai puțin 
decât fiecare dintre ei și de aceea era dominat de amândoi în 
astfel de situații. Dintre toţi oamenii cu care ar fi putut să se 
asocieze, Benton și Quinn erau cei mai răi. Ei erau egoiști, 
meschini și imprevizibili chiar și în momentele lor cele mai bune, 
dar ceea ce făcuse Benton în oraș, ca și reacția fiului domnului 
Leehagen după întoarcerea lui de acolo îl făcuseră să devină de- 
a dreptul turbat. Se îmbuiba cu pastile pentru durerea din umăr 
și din mână și mai fusese și o confruntare neplăcută cu tipul pe 
care-l chema Bliss, o confruntare în urma căreia Benton fusese 
exilat pe dealuri, obligat să nu mai participe la ce urma să se 
întâmple. Curtis auzise câte ceva din cele spuse și văzuse felul 
în care Bliss îl privise pe Benton atunci când Benton ieșise 
valvârtej din casă. Nu se terminase între ei doi, nici pe departe, 
iar Curtis, deși își păstra opiniile pentru el, nu-i dădea prea 
multe șanse lui Benton să iasă cu bine în urma unei viitoare 
confruntări cu Bliss. De atunci, Benton fierbea de furie la gândul 
acestei întâlniri, iar Curtis aproape că-l auzea cum dă în clocot. 


VP - 270 


Edgar Roundy, tatăl lui Curtis, lucrase la mina de talc a 
domnului Leehagen și, chiar dacă murise găurit de numeroase 
tumori, nu-l învinuise niciodată pe patronul său pentru ce i se 
întâmplase. Domnul Leehagen pusese mâncare pe masa lui, o 
mașină pe aleea din faţa garajului și un acoperiș deasupra 
capului. Când cancerul l-a doborât, a pus asta pe seama 
destinului. El nu era un om prost. Ştia că lucrul în mină nu 
însemna o viaţă lungă și fericită, indiferent dacă ar fi fost vorba 
să scoată din pământ talc, sare sau cărbune. Atunci când 
oamenii au început să vorbească despre posibilitatea de a-l da 
în judecată pe domnul Leehagen, Edgar Roundy le-a întors 
spatele și a plecat. A continuat să facă asta până ce nu a mai 
putut să meargă deloc, apoi a murit. Ca răsplată pentru 
loialitatea sa, domnul Leehagen i-a dat fiului său o slujbă care 
nu implica ingerarea azbestului pentru a-și câștiga existența. 
Edgar, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost mișcat de acest gest. 

Curtis era destul de deștept ca să știe că scăpase ca prin 
urechile acului atunci când mina se închisese, iar domnul 
Leehagen găsise de cuviinţă să-i ofere o formă alternativă de 
angajare. Erau o mulţime de oameni prin locurile acelea care 
lucraseră odată pentru Leehagen și care primiseră un fel de 
pensii ce constau în niște porții familiale KFC55, dintre care 
hamburgerii cu rumeguș erau mâncărurile dietetice principale. 
El nu era sigur de ce norocul ar fi trebuit să-i surâdă tocmai lui, 
și nu altora, deși unul dintre motive ar fi putut fi faptul că 
bătrânul domn Leehagen, atunci când sănătatea lui fusese mult 
mai bună decât era acum, îi făcuse doamnei Roundy o vizită 
ocazională pentru relaxare, în timp ce soţul ei își sacrifica viaţa 
în mină, tușind întruna, înconjurat de mizerie și praf. Domnul 
Leehagen era seniorul întregului ţinut și el era cel mai în măsură 
să invoce o versiune a dreptului seniorului, străvechiul beneficiu 
al clasei conducătoare, dacă așa ar fi avut chef și dacă ar fi avut 
prin preajmă o femeie acceptabilă. Curtis nu era la curent cu 
vizitele anterioare ale domnului Leehagen din timpul zilei sau 
cel puţin se convinsese singur că nu știa de ele, deși bărbați 
precum Benton sau Quinn nu se dădeau în lături să-i aducă 
aminte de asta atunci când voiau să se amuze pe seama lui. 
Prima dată când făcuseră asta, Curtis a răspuns provocării lor 
repezindu-se la Benton ca să-l lovească, dar fusese bătut atât 


58 Kentucky Fried Chicken, lanţ de restaurante fast-food (n.tr.). 
VP - 271 


de rău pentru gestul lui, că abia scăpase cu viaţă. Lucru bizar, 
drept consecinţă, Benton îi arătase puţin mai mult respect. Îi 
spusese asta și lui Curtis, chiar dacă în timpul ăsta îi trăgea 
câţiva pumni în faţă, unul după altul. 

Chiar acum, Benton și Quinn erau beți morți. Domnul 
Leehagen și fiul său nu ar fi fost încântați dacă ar fi știm că 
băuseră în timpul serviciului. Michael Leehagen insistase asupra 
importanţei pe care o avea această misiune, adică cei doi 
bărbaţi urmăriţi să fie reţinuţi. Toţi trebuiau să fie în alertă, 
spusese el, și toți trebuiau să se supună ordinelor. Urmau să fie 
răsplătiți cu câte un bonus odată ce treaba ar fi fost terminată. 
Curtis nu voia ca bonusul lui să fie în pericol. Pentru el conta 
fiecare bănuț. Avea nevoie de bani ca să poată pleca de aici: 
departe de familia Leehagen, departe de oameni ca Benton și 
Quinn, departe de amintirea tatălui său măcinat treptat de 
cancer și refuzând totuși să-i asculte pe cei care-l criticau pe cel 
care prefera să nege realitatea bolii care îl ucidea. Curtis avea 
prieteni în Florida care scoteau bani frumoși reparând 
acoperișuri, ajutaţi fiind de faptul că fiecare sezon de uragane le 
aducea comenzi noi pentru serviciile lor. L-ar fi acceptat ca 
asociat, atâta timp cât avea ceva capital de oferit. Curtis avea 
economisiţi aproape patru mii de dolari și încă o mie de dolari 
pe care trebuia să-i ia de la domnul Leehagen, fără să mai 
socotească niciun bonus pe care ar fi putut pune mâna pentru 
serviciile curente. După cum socotise singur, se oprise la cifra 
de șapte mii de dolari: șase mii pe care să-i investească în 
afacerea cu acoperișuri și o mie ca să aibă pentru toate 
cheltuielile odată ce ajungea în Florida. Era aproape acum, 
foarte aproape. 

Sunetul picăturilor de ploaie care-i cădeau pe gluga pelerinei 
impermeabile începuse să-i provoace o durere de cap. Lăsă 
binoclul jos ca să-și odihnească ochii, schimbându-și poziția într- 
un efort zadarnic de a găsi un mod mai confortabil să stea în 
picioare, apoi își reluă activitatea de supraveghere. 

Se vedea mișcare la marginea pădurii, spre sud: doi bărbaţi. 
Bătu în capota mașinii, alertându-i pe Quinn și pe Benton. 
Geamul mașinii din dreptul pasagerului era dat în jos, și Curtis 
putea simţi mirosul de băutură și fumul de ţigară. 

— Ce e? 

Era Benton. 


VP - 272 


— Îi văd. 

— Unde? 

— Nu prea departe de locuinţa lui Brooker, mișcându-se spre 
vest. 

— ÎI urăsc pe bătrânul ticălos, pe el, pe nevastă-sa și pe fiul 
lor cel ciudat, spuse Benton. Domnul Leehagen ar fi trebuit să-i 
alunge de pe pământul lui de mult. 

— Bătrânul nu i-ar fi ajutat, spuse Curtis. Știe foarte bine. Deși 
nu era nici el prea sigur că era adevărat. Domnul Brooker era 
supărăcios și atât el, cât și familia lui se ţineau deoparte de 
oamenii care lucrau pentru domnul Leehagen. 

Curtis se întrebă de ce domnul Brooker nu vindea pur și 
simplu totul ca să plece apoi, dar îi trecu prin minte că și asta se 
datora tot faptului că era supărăcios. 

— Da, spuse Benton. O fi bătrânul Brooker o adevărată 
pacoste, dar nu e prost. 

O mână se ivi pe fereastră. Tinea o sticlă de whisky de casă și 
o flutura în faţa lui Curtis. Asta era o invenţie de-a lui Benton. 
Quinn, care era un expert în materie, își exprimase opinia că, 
așa primitiv cum ieșea alcoolul din cereale, era la fel de bun ca 
oricare altul care ar fi putut fi cumpărat prin părțile acelea, deși 
asta nu spunea mare lucru. Într-adevăr, nu te făcea să orbești și 
nici nu urinai cu sânge, și nu sufereai de vreun alt nefericit efect 
secundar pe care băutura proastă de casă l-ar fi putut produce 
câteodată, iar acest lucru făcea din această poșircă o marfă de 
primă calitate, după estimările lui Quinn. 

Curtis luă sticla și o duse la gură. Mirosul ei făcu să i se 
învârtă capul, iar durerea de cap păru că i se accentuează 
instantaneu, dar, cu toate acestea, bău. Era înfrigurat și ud. 
Rachiul nu putea să-i facă mai rău. Din păcate, așa se întâmplă. 
Era ca și cum înghiţea fragmente fierbinţi de sticlă care fuseseră 
ținute prea mult timp într-un bidon vechi de benzină. Se înecă, 
tuși vărsând o mare parte din lichid și-l scuipă pe metalul de la 
picioarele sale, unde apa de ploaie făcu tot ce putea ca să-l 
dilueze și să-l spele. 

— La dracu’, spuse Benton. Motorul se auzi pornind. Urcă aici, 
Curtis! 

Curtis sări jos și apoi deschise portiera din dreapta șoferului. 
Quinn se uita ţintă drept înainte, cu o ţigară atârnându-i între 
buze. Avea cam 1,82 metri, cu vreo zece centimetri mai înalt 


VP - 273 


decât Curtis și păr scurt și negru, de consistenţa unor fire de 
lită. Quinn fusese cel mai bun prieten al lui Benton încă din 
școala primară. Nu spunea prea multe, iar multe lucruri pe care 
le spunea erau obscene. Quinn părea că își selectase întregul 
său vocabular de pe pereţii de la toaletă bărbaţilor. Atunci când 
deschidea gura, vorbea repede, cuvintele ieșindu-i precum un 
șuvoi continuu de ameninţări și obscenităţi, care nu respecta 
niciun fel de semn de intonaţie. În timp ce Benton petrecuse 
ceva timp la Ogdensburg Corectional*, Quinn fusese internat 
ceva mai departe pe același drum, la Ogdensburg Psychiatric$0. 
Asta era diferenţa dintre ei. Benton era depravat, dar Quinn era 
de-a dreptul nebun. Îl băga în sperieţi pe Curtis. 

— Hei, dă-te mai încolo! spuse Curtis. 

Se urcă în mașină, așteptându-se ca Quinn să se miște, dar 
acesta nu schiţă niciun semn. 

— Cedracucrezicăfaci? întrebă Quinn. 

Vorbise atât de repede, că lui Curtis îi trebuiră vreo două 
secunde ca să înțeleagă ce spusese. 

— Incerc să mă urc în mașină. 

— Stainaibiiînmijlocșinutemaimișcaatâtaticălosulecăteiauînșut 
uri. 

— Nu te mai prosti, omule, spuse Benton. Lasă-l pe puști să 
intre! 

Quinn își mută genunchii foarte puţin mai la stânga, făcându-i 
lui Curtis destul loc cât să stea foarte înghesuit. 

— M-aiudattotomuleșiamsăteiaulașuturișiîncăbinedetot. 

— Scuze, spuse Curtis. 

— Arfibinesăfieașacădenuamsăteiauînșuturiomule. 

Da, da, nebun ce ești, se gândi Curtis. Avu niște viziuni scurte 
cum l-ar fi luat el în șuturi pe Quinn, dar și le îndepărtă din 
minte când se întoarse și-l văzu pe Quinn privindu-l fără a clipi 
cu ochii lui căprui-deschis presăraţi în zona irisului cu niște 
puncte negre ca niște tumori. Curtis nu credea că Quinn era 
telepat, dar nu avea de gând să riște. 

— Ce trebuie să facem? întrebă Curtis. 

— Ce ar fi trebuit să facem după ce le-am distrus mașina, 
spuse Benton. O să-i aranjăm. 


5% Închisoare de securitate medie pentru bărbaţi (n.tr.). 
50 Centru medical de psihiatrie (n.tr.). 


VP - 274 


Curtis tremura. Își aminti imaginea femeii moarte și greutatea 
ei în brațele lui, în timp ce el și Quinn o puseseră în portbagaj, 
Benton și Quinn chicotind la gândul micii schimbări a planului, 
care fusese opera lor. Willis și Harding îi omorâseră pe cei doi în 
timpul nopţii, iar Benton fusese lăsat să îngroape cadavrele, o 
altă pedeapsă pentru ratările sale de la începutul săptămânii. In 
schimb, el luase hotărârea să bage corpurile în portbagajul 
mașinii, iar acum Curtis părea că nu mai putea scăpa de mirosul 
femeii de pe mâinile și de pe hainele sale, nici măcar în ploaia 
torențială. 

— Ni s-a spus să nu ne băgăm, spuse Curtis. Astea au fost 
ordinele, ordine date de fiul domnului Leehagen. 

— Da, ei bine, nimeni nu le-a spus asta celor doi ticăloși de 
acolo. Să presupunem că Brooker i-a ajutat sau i-a lăsat să-i 
folosească telefonul. Să presupunem că le vin ajutoare chiar în 
acest moment. La naiba, ar fi putut chiar să-l omoare pe bătrân 
și toată familia lui, iar asta ar fi o tragedie obișnuită. Ei sunt 
criminali, nu-i așa? Cu asta se ocupă astfel de oameni, în timp 
ce noi așteptăm aici ca să apară nu știu ce fantomă și să 
termine treaba pe care noi am fi putut s-o facem gratis, ei sunt 
în libertate. Atâta timp cât vor sfârși morţi pe pământul lui, 
Leehagen nu va avea nimic de obiectat. 

Curtis nu era sigur că asta era o idee bună. El înclina să 
urmeze indicaţiile domnului Leehagen, chiar dacă aceste 
indicaţii veneau de obicei de la fiul lui, acum că domnul 
Leehagen nu mai putea să facă mare lucru, și li se spusese cât 
se poate de clar să se abţină când va fi vorba despre cei doi 
bărbaţi pe care-i așteptau. Confruntările - cele pe viaţă și pe 
moarte, cel puţin - trebuiau evitate. Ei trebuiau doar să rămână 
fermi pe poziţie și să aștepte. După ce bărbaţii intrau pe 
pământul lui Leehagen, trebuiau reţinuţi acolo, atât, și nimic mai 
mult. Ținând seama de toate astea, cincisprezece oameni 
fuseseră însărcinaţi să ia măsuri pentru ca bărbaţii odată intrați 
în capcană să nu mai iasă de acolo. Acum Benton voia să 
încalce această regulă. Mândria lui fusese rănită de recentele 
evenimente, Curtis știa asta. El voia să-și ia revanșa astfel față 
de cei din familia Leehagen și să-și refacă puţin credibilitatea pe 
parcursul noilor evenimente. 

Benton era cam beţiv, era adevărat, dar avea dreptate mai 
des și se înșela mai rar, cu sau fără alcool. Cu cât Curtis se 


VP - 275 


gândea mai mult la situaţia lor, cu atât își dădea mai bine 
seama de scopul lui Benton, de a nu-l aștepta pe Bliss ca să se 
ocupe de cei doi. Dar, pe de altă parte, Curtis fusese 
întotdeauna condus de vocea care era mai aproape de el și mai 
răspicată. Dacă s-ar fi putut spune despre caracter că ar putea 
avea trăsăturile unui cameleon, schimbându-și culoarea pentru 
a se potrivi cu mediul său moral, atunci caracterul lui Curtis ar fi 
fost cu siguranţă calificat pentru asta. Opiniile sale puteau fi 
schimbate și de un strănut. 

Și astfel, Quinn, Curtis și Benton părăsiră drumul și plecară în 
căutarea celor doi ucigași care în curând aveau să nu mai 
omoare pe nimeni. Se opriră pe drum pe la locuinţa lui Brooker 
ca să vadă ce le putea spune acesta. Curtis văzu că domnul 
Brooker avea tot atât de multă consideraţie pentru Benton, cât 
avea și Benton pentru el și, chiar și așa, sentimentele lui 
Brooker pentru Benton erau probabil foarte binevoitoare în 
comparaţie cu ale soţiei sale. Ea nici măcar nu încercase să fie 
politicoasă și armele pe care le aveau ei nu păreau să o 
intimideze. Era o ticăloasă bătrână foarte încăpăţânată, fără 
nicio îndoială. 

Fiul lor, Luke, stătea rezemat de perete și abia clipea. Curtis 
nu știa dacă putea să vadă ceva cu ochiul lui plin de albeaţă. 
Poate că da, și lumea arăta ca și cum ar fi fost acoperită cu o 
pânză de muselină, străzile ei fiind populate de fantome. Curtis 
nici măcar nu-și putea aminti să-l fi auzit vreodată pe fiul 
domnului Brooker vorbind. El nu fusese niciodată la școală, la 
nicio școală cu program normal și singura dată când Curtis îl 
văzuse mai departe de locuinţa sa fusese atunci când plecase în 
oraș cu tatăl lui, și bătrânul îi tratase pe amândoi cu îngheţată la 
standul de îngheţată al lui Tasker. Cât despre fetiță, Curtis nu 
avea idee de unde apăruse. Poate că lui Luke îi surâsese norocul 
odată, deși asta era puţin probabil. Să ai relaţii sexuale cu Luke 
Brooker ar fi fost ceva asemănător cu a avea relații sexuale cu 
un zombie. 

Domnul Brooker le arătă armele pe care le luase de la cei doi, 
iar ochii lui Benton sclipiră la vederea acestei capturi ușoare. Îl 
bătu pe Brooker pe spate și-i spuse că îi va transmite domnului 
Leehagen ce bine s-a descurcat. 

După ce plecară cei trei bărbaţi, Brooker se așeză tăcut la 
masa lui din bucătărie, cu spatele la soţia sa care frământa un 


VP - 276 


aluat, și încercă să ignore valurile de dezaprobare care păreau 
să se izbească de spatele lui. 
(J 

Angel și Louis auziră camioneta înainte să o vadă. Se aflau 
într-o depresiune, una dintre fostele fâșii de pășune, între două 
bucăţi de pământ sterp și avură nevoie de ceva timp ca să-și 
dea seama din ce direcție venea zgomotul. Louis cântări din 
ochi mica pantă și privi spre est ca să vadă Rangerul venind 
repede spre ei, după o dâră de noroi care ieșea din pădure 
dinspre casa bătrânului. Era încă prea departe ca ocupanții 
mașinii să poată fi identificaţi, dar Louis era cât se poate de 
sigur că nu erau prietenoși. Nici Bliss nu putea fi printre ei. Nu 
era stilul lui. Se părea că regulile se schimbaseră. Nu mai era 
vorba să fie doar reţinuţi. Se întrebă dacă Thomas dăduse vreun 
telefon, îngrijorat de ce ar fi putut face intrușii care-i călcaseră 
proprietatea chiar neînarmaţi. Probabil că veștile că nu mai erau 
înarmaţi înclinaseră balanţa împotriva lor. 

Louis cântări în minte ce opţiuni aveau. Acoperirea pe care le- 
o asiguraseră copacii ieșise din discuţie. În același timp, spre 
sud-vest se afla ceea ce părea a fi un hambar părăsit, lângă 
care se ridica structura bombată a unei magazii vechi de 
cereale, iar în spatele acesteia se vedeau mai mulţi copaci. Era 
o situaţie imprevizibilă. 

Angel i se alătură. 

— Vin după noi, spuse Louis. 

— Pe unde s-o luăm? 

Louis arătă în direcția hambarului. 

— Acolo. Și repede. 

kd 

Benton ajunse în vârful colinei. Cam în direcția opusă lor și la 
acelaşi nivel, prada lor fugea. Unul dintre ei, negrul înalt, se 
întoarse o secundă să se uite în spate spre ei. Benton frână 
brusc și sări din mașină, apucând pușca lui de vânătoare, Marlin, 
de pe suportul din spatele banchetei. Puse un genunchi în 
pământ, tinti și trase în individul care fugea mai departe, în faţa 
lui, dar bărbatul dispăruse deja după un povârniș, iar glonţul nu 
nimeri altceva decât aer. Până acum, Quinn și Curtis erau în 
spatele lui, deși niciunul dintre ei nu se deranjase să-și ridice 
arma. Quinn, pentru că avea o carabină, iar Curtis, pentru că nu 
se angajase să tragă în nimeni, chiar dacă-și luase cu el vechiul 


VP - 277 


pistol al tatălui său, întocmai cum îl instruise fiul domnului 
Leehagen. 

— Afurisitul, spuse Benton, dar râdea în timp ce spunea asta. 
Pot să pariez că nimeni din familia lui nu s-a mai mișcat atât de 
repede de când le-a fluturat cineva un ștreang în față, pe 
vremuri, în vechiul Sud. 

— De unde știi că e sudist? întrebă Curtis. 

Părea o întrebare logică. 

— Din instinct, spuse Benton. Un negru nu se implică în astfel 
de afaceri decât dacă are o răfuială mai veche cu cineva. Asta 
caută o cale de a-i plăti cu aceeași monedă omului alb. 

Asta îi suna ca naiba lui Curtis, dar nu-l contrazise. Poate că 
Benton avea dreptate, dar, chiar dacă nu ar fi avut, era de bun- 
simţ să aprobe simplu din cap arătând că este de acord cu el. 
Ticăloșia se infiltra în el precum grăsimea în carnea roșie. Nu ar 
fi fost exclus în cazul său să-l lase pe Curtis afară în ploaie, cu 
nasul spart din nou - sau cu câteva coaste rupte, pentru a-i 
reaminti să-și ţină gura în viitor. 

— Haideţi, spuse Benton și se întoarseră toţi trei la mașină 
alergând. 

— Pare abrupt, spuse Curtis, în timp ce Benton conducea 
mașina în jos pe pantă într-un unghi ascuţit. 

— Patru litri V-șase, spuse Benton. Copiii o pot face pe două 
roți. 

Curtis nu răspunse. Rangerul era vechi de douăzeci de ani, 
adâncimea benzilor de rulare de 60%, iar patru litri nu făceau 
din ea un monstru de mașină. Curtis se propti în bordul mașinii. 

Rangerul ar fi putut să urce pe pământ uscat, dar Benton nu 
luase în calcul ploaia care intrase în țărână la baza depresiunii. 
Pământul mustea de apă și devenise noroi, iar atunci când 
Rangerul ajunse la fundul depresiunii, roţile se luptară să 
demareze, mașina începând să urce. Benton ambală motorul și 
pentru o clipă înaintară clătinându-se înainte de a se opri de tot, 
roțile învârtindu-se în zadar pe terenul moale. 

Quinn spuse câteva cuvinte, dintre care Curtis putu să reţină 
doar „cap de rahat” și „mâncător de noroi”. Benton ambală din 
nou motorul, iar de data asta reuși să înainteze încă vreo 
jumătate de metru, înainte de a aluneca mult înapoi și de a se 
afunda cu roţile din spate complet în noroi. 


VP - 278 


Benton lovi furios bordul mașinii și deschise portiera ca să 
evalueze paguba. Erau împotmoliţi adânc, stratul de noroi 
aproape atingând jantele roţilor. 

— Rahat, spuse el. Ei bine, cred că vom merge după ei pe jos. 

— Eşti sigur că e o idee bună? întrebă Curtis. 

— Sunt neînarmaţi, spuse Benton. Te temi de niște oameni 
neînarmaţi? 

— Nu, spuse Curtis, dar avea sentimentul că se minţise pe el 
însuși. 

— Ei bine, atunci hai să mergem. Nu cred că au de gând să se 
sinucidă. 

Benton râse la auzul propriei glume. Quinn râse și el, 
chicotelile pe care le scotea fiind o combinaţie de râs înfundat 
de hienă amestecat pe alocuri cu înjurături. Apoi plecară, 
cizmele lor cufundându-se în noroi în timp ce urcau povârnișul. 

Nemaiavând încotro, Curtis îi urmă. 

e 

Hambarul se contura mătăhălos pe cerul întunecat, având 
magazia de cereale în partea stângă. Avea o înălțime de vreo 
doisprezece metri și nu era atât de modern precum cel din 
apropierea ţarcurilor de vite, de lângă casa lui Leehagen. Aici nu 
se găseau saci cu aerisire, nici strat de protecţie din sticlă pe 
suprafaţa tancurilor de depozitare din oțel, care să faciliteze 
alunecarea eficientă a grânelor și nici soluţii împotriva acizilor 
provenind din nutreţuri fermentate, nici sisteme de ventilare 
prin presiune. Acesta era un simplu hambar de depozitare, și 
nimic mai mult. 

Respirația lui Louis se auzea ca un scrâșnet neregulat, iritant, 
iar Angel făcea și el eforturi vizibile. Erau înfrigurați și uzi, și 
amândoi știau că își pierd atât rezistența, cât și opţiunile. Louis 
îl apucă pe Angel de braţ și-l trase în faţa lui, uitându-se peste 
umărul acestuia în timp ce făcea asta. Rangerul nu apăruse încă 
pe marginea de sus a povârnișului. Panta era prea abruptă atât 
pentru urcare, cât și pentru coborâre, probabil prea abruptă 
pentru Ranger pe o astfel de vreme. Câștigaseră puţin timp, dar 
nu destul. Bărbaţii aveau să continue urmărirea pe jos și erau 
înarmaţi, în timp ce el și cu Angel nu erau. Dacă i-ar fi prins pe 
teren deschis, i-ar fi împușcat pe rând în stadiul lor actual de 
oboseală. Chiar dacă el și Angel intraseră în hambar, problemele 


VP - 279 


lor nu se încheiaseră. Urmau să fie prinși înăuntru, iar dacă 
urmăritorii mai chemau și pe alţii, atunci totul s-ar fi sfârșit. 

Dar Louis bănuia că nu-i vor mai chema și pe alţii. Dacă ceea 
ce-i spusese bătrânul la fermă era adevărat, atunci Bliss era pe 
drum, iar Bliss lucra singur. Cei care-i urmăreau acum pe ei 
acționau așa din proprie iniţiativă. Dacă ar fi crezut că el și 
Angel erau înarmaţi, urmăritorii ar fi putut fi mai prudenţi odată 
ce ar fi ajuns la hambar, iar prudenţa le-ar fi oferit o pauză, dar 
Louis bănuia că ei vorbiseră cu bătrânul înainte de a începe 
vânătoarea. Ei știau deci că aveau de-a face cu oameni 
neînarmați. 

Dar una dintre primele lecţii pe care o învățase Louis în timpul 
îndelungatei sale ucenicii ca aducător al morţii era faptul că în 
fiecare încăpere există întotdeauna o armă, chiar dacă această 
armă ar fi fost el în persoană. Se punea doar problema 
identificării și folosirii ei. Nu mai fusese de mulți ani într-un 
hambar, dar mintea lui deja enumera ce ar fi putut găsi în 
interior: unelte, saci, echipament pentru stingerea incendiilor... 

Mintea lui începu să lucreze din ce în ce mai repede, în salturi. 

Echipament pentru stingerea incendiilor. 

Foc. 

Grâne. 

Avea prima sa armă. 

e 

Quinn ajunse în vârful colinei înaintea celorlalți și i se păru că- 
| văzuse pe unul dintre cei doi dispărând după hambar. Existau 
două unităţi de depozitare a grânelor pe terenul domnului 
Leehagen. Depozitul principal era lângă noile ţarcuri, aproape 
de moara pentru furaje, în timp ce acesta era o relicvă din zilele 
în care cireada era în stadiul de proiect și fusese iniţial un siloz 
pentru furaje. Acum era folosit ca depozit de grâne, pentru a 
păstra unele rezerve, doar în cazul că s-ar fi întâmplat ceva cu 
depozitul principal sau dacă ar fi căzut zăpada și ar fi trebuit 
separate vitele. De fapt, una dintre sarcinile lui Benton, atunci 
când nu vâna fiinţe vii sau nu îi intimida pe alții mai mici decât 
el, fusese de a supraveghea al doilea depozit de grâne, de a 
verifica gradul de umezeală, dacă erau rozătoare sau alte forme 
de infestare. Nimeni altcineva nu-l deranja în timpul îndeplinirii 
sarcinilor, ceea ce făcea din acel hambar un loc folositor pentru 
Benton, în care el putea să-și îndeplinească variatele sale 


VP - 280 


fantezii, printre care distracţia - de bunăvoie sau cu forța - cu 
câteva dintre tinerele femei de altă naţionalitate, care erau 
transportate ocazional pe drumul spre Canada. 

Benton și Curtis ajunseră și ei lângă Quinn. 

— Ai văzut unde s-au dus? întrebă Benton. 

Quinn arătă cu pușca spre hambar. 

— E câmp deschis după depozit, spuse Benton. Nu găsești un 
copac decât după vreo două-trei sute de metri. Dacă vor încerca 
să fugă, îi vom doborî. Dacă vor rămâne pe loc, de asemenea, le 
vom veni de hac. 

Benton îl sfătuise pe domnul Leehagen să demoleze hambarul 
și silozul, dar masacrarea cirezilor (indulgenţa prostească iniţială 
a unui bogătaș) făcuse inutilă necesitatea unei asemenea 
acțiuni. Silozul era avariat căci pocnise pe părţi din cauza 
mecanismului de descărcare, care provocase prăbușirea unui 
perete interior. Un dispozitiv secundar, creat împotriva sfaturilor 
lui Benton, alimenta direct cu furaje hambarul propriu-zis, în 
interior, o măsură de urgenţă în caz că ar fi fost necesară 
adăpostirea și hrănirea vitelor acolo, în timpul iernii. Benton era 
recunoscător că nu trebuise să-l folosească niciodată. Era ca și 
cum bătrânul Leehagen o luase pe scurtătură. Acum părea că 
hambarul putea servi unui ultim scop folositor, la urma urmei, 
prinzându-i între pereţii săi ca într-o capcană pe cei pe care-i 
vânau. 

Îl plesni pe Curtis cu o mână grea pe spate. 

— Haide, băiete! Incă nu ai trecut proba de foc. 

Și, ţinând pușca sus, se îndreptă împreună cu ceilalţi bărbaţi 
spre depozitul de grâne. 

e 

Hambarul nu era încuiat. Louis își imagina că nimeni nu avea 
de gând să se pună cu Leehagen furând de la el și nici cel mai 
inteligent şobolan nu învățase să deschidă o ușă folosind 
mânerul. Păși înăuntru. Hambarul era mic, cu niște îngrădituri 
improvizate pentru vite așezate în paralel cu pereţii. Lumina 
naturală pătrundea prin trei lucarne din tavan, care aveau 
dedesubt o serie de dispozitive de ventilaţie cu grătar. 

— Uită-te pe aici, îi spuse lui Angel. Vezi dacă poţi să găsești 
ulei, spirt, orice substanţă care arde. 

Aveau o mică șansă. În timp ce Angel căuta, Louis examină 
dispozitivul care alimenta cu grâne hambarul. Era ceva mai 


VP - 281 


complicat decât o pâlnie de metal care făcea legătura între 
tancul de depozitare și peretele hambarului, având la un capăt o 
valvă, pentru a da drumul grânelor. Dispozitivul se afla la trei 
metri de pământ și avea un jgheab portabil de metal și un 
container din plastic de depozitare dedesubt. Louis se așeză pe 
container și întoarse valva. Era ușor ruginită și trebui să se 
opintească pentru a o putea mișca, dar până la urmă privi 
ușurat cum grânele începură să cadă pe podeaua hambarului. 
Luă câteva boabe în mâinile sale, frecându-le între degete. Erau 
complet uscate. Roti valva în continuare, mărind debitul curgerii 
grăunţelor. După un minut sau două, aerul era deja plin de un 
praf înecăcios și de particule de grăunţe. 

Angel apăru lângă el. 

— Nimic, spuse el. 

— Nu contează. Du-te să vezi cât sunt de aproape. 

Angel își acoperi nasul și gura cu haina, în timp ce mergea 
grăbit prin hambar, până ce ajunse la ușa glisantă principală din 
faţa hambarului. Ferestrele erau toate pline de praf. Aruncă 
prudent o privire pe geam și văzu trei siluete venind prin ploaie 
spre hambar. Erau la o depărtare de vreo șaizeci de metri și se 
pregăteau să se despartă. Unul s-ar fi dus în spate în timp ce doi 
ar fi venit prin faţă. Pentru ei nu exista altă cale de a cerceta 
hambarul în siguranţă și s-ar fi asigurat și că prada lor nu a 
scăpat pe ușa din spate. 

— Sunt aproape, strigă Angel în loc de răspuns. E vorba 
despre minute. Tuși tare atunci când puţin praf îi intră în 
plămâni. Abia îl mai putea vedea pe Louis din cauza prafului 
lângă cel mai îndepărtat perete. 

— Lasă-i să te zărească, spuse Louis. 

— Ce? 

— Lasă-i să te vadă. Deschide ușa, apoi închide-o la loc! 

— Poate ar trebui să-mi pun și un măr pe cap sau să mă 
costumez în rățușcă. 

— Fă-o! 

Angel trase zăvorul de la ușa glisantă, apoi o împinse înapoi 
cam cu un metru jumătate. Se auzi un foc de armă. Repede, 
Angel închise ușa din nou și se întoarse lângă Louis. 

— Ești mulţumit acum? spuse el în timp ce fugea spre 
partenerul său. 


VP - 282 


— Extaziat. E timpul să mergem. Louis ţinea în mână niște 
saci vechi de grăunțe și încărcătorul de rezervă de la Glock. 
Legă sacul în jurul încărcătorului, ţinându-și bricheta Zippo între 
dinţi. ÎI mai ai pe al tău? întrebă el cu bricheta în gură. 

Angel își scoase încărcătorul din buzunar și i-l întinse. Louis 
făcu același lucru cu încărcătorul lui Angel, adăugând mai multă 
greutate sacului. 

— In regulă, spuse. Făcu semn spre ușa din spate. Ușa din 
stânga se deschise. Ei tocmai pășiră afară din hambar când un 
tânăr apăru de după colţul din dreapta lor. Era mic și înarmat cu 
un pistol. Se holbă la ei, apoi ridică arma fără niciun pic de 
entuziasm. Pistolul tremura în mâna lui. 

— Nu mișca! spuse el, dar Angel se mișca deja. 

El apucă pistolul, împingându-l spre stânga, și-l lovi pe bărbat 
cât de tare putu, în faţă, cu capul. Bărbatul se prăbuși, lăsându-i 
pistolul lui Angel. In timp ce cădea la pământ, Angel auzi cum se 
deschideau ușile duble de la intrarea din faţă a hambarului. 

Ceva luă foc în spatele lui Angel. Se întoarse și-l văzu pe Louis 
cum aprindea sacul. 

— Fugi! spuse Louis. 

Și Angel o luă la fugă. Câteva secunde mai târziu, Louis era 
lângă el, cu mâna pe spatele suferind al lui Angel, împingându-l 
în jos, la pământ, în timp ce Angel începu să se roage. 

e 

Benton și Quinn auziră împușcăturile când intrară în hambar. 
O parte din hambar era plină de praf, iar ei nu puteau vedea 
peretele din partea aceea. Quinn îl apucase deja pe Benton de 
umăr și-l împingea înapoi pe unde intraseră când sacul în flăcări 
apăru printre ușile duble în interiorul mediului bogat în praf din 
hambar. 

— O, pe toţi dracii! spuse Benton. O... 

Și iadul deveni o realitate, în timp ce lumea se preschimbă în 
foc. 

e 

Jackie Garner se săturase să mai fie ud. 

— Nu putem să stăm așa în ploaie, spuse el. Trebuie să 
plecăm. 

— Ne-am putea despărţi, spuse Paulie, să mergem pe câte un 
drum și să vedem ce se întâmplă. 


VP - 283 


Nu vom putea vedea ce se întâmplă pentru că vom fi morți, 
se gândi Willie. Fraţii Fulci și prietenul lor erau nebuni cu 
siguranţă, dar cel puţin erau înarmați și nebuni. Cinci, câţi erau 
ei, împreună, aveau mai multe șanse decât doi sau trei. 

— E încă mult teren pe care trebuie să-l acoperim, spuse 
Jackie. Ei ar putea fi oriunde. 

In acel moment, deasupra unui deal dinspre sud se ivi 
deodată o minge uriașă de fum amestecat cu lemn și țărână, 
care se ridica pe cerul cenușiu, iar urechile lor începură să ţiuie 
din cauza zgomotului făcut de explozie. 

— Ştii, spuse Jackie, e doar o presupunere... 

e 

Louis și Angel se ridicară în picioare. Erau înconjurați de 
resturi de dărâmături; lemn, saci, grăunţe arse. Haina lui Louis 
era în flăcări. Și-o scoase de pe el și o aruncă într-o parte înainte 
să ia și el foc. Părul lui Angel era pârlit și avea o urmă de arsură 
roșie lucioasă pe obrazul său stâng. Evaluară pagubele. 
Jumătate din hambar era năruit, iar depozitul de grâne se 
prăbușise. In mijlocul acestor rămășițe, Angel recunoscu corpul 
tânărului care îi ameninţase pentru scurt timp cu arma. 

— Cel puţin, avem o armă, spuse el. 

Louis i-o luă. 

— Eu am o armă, rectifică el. Ce preferi: tu cu o armă sau eu 
cu o armă alături de tine? 

— Eu cu o armă. 

— Ei bine, nu o poţi avea. 

Angel privi lung resturile hambarului. 

— Vor veni toţi acum. 

— Așa cred. 

— Cel puţin vor aduce cu ei ceva mai multe arme. 

— Am să-ți fac eu rost de una când vor veni. 

— Da? 

— Da. 

— Mulţumesc. 

— Pentru puțin. 

— Bliss va veni și el. 

— Da, va veni. 

— Deci, mai mergem să-l vedem pe Leehagen? 

— Mergem. 

— Bine. 


VP - 284 


— Asta e bine. 

Porniră la drum. 

— Ştii, picioarele mele sunt ude, spuse Angel. 
— Dar acum măcar te-ai încălzit... 


26. 


Bliss auzi explozia și înțelese că Louis era aproape. Nu-și 
făcea griji că bărbaţii pe care-i vâna ar fi putut muri, pentru că 
în adâncul inimii lui știa că Louis era al lui. Această confruntare i 
se cuvenea, după tot ce îndurase. 

II subapreciase pe protejatul lui Gabriel, dar mai era și faptul 
că Gabriel căutase întotdeauna Secerătorul perfect, cel pe care 
l-ar fi putut forma în așa fel încât să-i îndeplinească ordinele fără 
să pună întrebări. Bliss văzuse atât de mulți venind și plecând, 
moartea lor provocându-i tristețe lui Gabriel, numai pentru că 
eșecul lor era de fapt al său. Ceea ce Gabriel nu înţelesese, spre 
deosebire de Bliss, era faptul că cineva care s-ar fi supus 
orbește ordinelor lui Gabriel nu ar mai fi fost bun de nimic până 
la urmă. Ceea ce-l făcea special pe Bliss - și ceea ce-l făcea 
special și pe Louis, cum ajunsese să admită chiar Bliss, cu 
zgârcenie - era faptul că în amândoi exista o urmă de 
personalitate, probabil chiar un fel de pervertire a spiritului, 
ceea ce însemna că până la urmă se vor elibera de restricţiile 
impuse de Gabriel și de cei care, în schimb, se foloseau de el 
pentru propriile interese. De aceea supravieţuiseră ei doi, spre 
deosebire de atâţia alţii care nu mai erau în viaţă, dar Bliss era 
destul de chibzuit ca să-și dea seama că o astfel de situaţie nu 
putea continua la nesfârșit. La un moment dat, va obosi, iar 
gândirea îi va deveni mai înceată. Va face o greșeală și va plăti 
pentru asta, asta era o ipoteză, sau va încerca să alunece încet 
în anonimat, luându-și secretele cu el, dar s-ar găsi unii, printre 
care probabil și Gabriel, care vor prefera ca secretele lui Bliss să 
fie îngropate împreună cu el, și asta mai devreme decât mai 
târziu. Așa că Bliss își asumase un risc premeditat: el spusese 
un preț, și acesta îi fusese acceptat. Făcuse o greșeală: Louis 
supravieţuise. Acum era timpul să rectifice acea eroare. 


VP - 285 


Explozia ușură următoarea parte a planului său. Acum știa 
unde se află Louis, chiar dacă era mult mai la sud-vest decât se 
așteptase. Curios, se gândi, că Louis și iubitul lui se îndreptau 
spre capcană, în loc să încerce să scape de acolo. El știa de la 
fiul lui Leehagen că bărbaţii încercaseră să găsească o cale să 
spargă cordonul și că fuseseră forţaţi să se întoarcă în pădure. 
Dacă ar fi insistat, ar fi reușit să treacă de urmăritori cu altă 
ocazie. Cu puţin noroc, chiar să și ajungă la unul din podurile de 
peste râu nu ar fi fost imposibil pentru ei, deși nu ar fi reușit să 
ajungă prea departe, pentru că mișcările lor fuseseră 
supravegheate încă din start. Soarta lor era numai în mâinile lui, 
iar el le semnase condamnarea la moarte. 

Se mișcau spre interior, nu în afară. Îi trecu prin minte să 
găsească o cale să-l avertizeze pe Leehagen, apoi decise că nu 
era nevoie să facă asta. Bătrânul gangster putea să-și dea și 
singur seama cum stăteau lucrurile, iar dacă nu putea, atunci nu 
merita să mai trăiască. In ciuda tuturor obstacolelor care-i 
fuseseră puse în cale, Louis venea după Leehagen. Bliss îi 
admira perseverenţa. El îl considerase întotdeauna lipsit de 
puritate pe Louis, pentru că nimeni nu avea puritatea lui Bliss, 
dar ceva din propria lui tenacitate se afla îngropată adânc în 
bărbatul mai tânăr. 

Grăbit și hotărât, Bliss porni spre locul exploziei. 

* 


Ceva se mișcă într-un jgheab, lângă ruinele hambarului. O 
platformă fu dată în lături, urmată de o bucată de tablă 
ondulată. Sub bucata de tablă se afla Benton. Partea stângă a 
feței sale era carbonizată și înnegrită, fâșii subţiri de carne vie 
fiind vizibile în locurile în care pielea se crăpase, precum magma 
unui vulcan, care izbucnește prin crusta crăpată, și nu mai 
vedea nimic cu ochiul stâng. Durerea era înfiorătoare. 

Se ridică de jos ca să se așeze cumva, folosindu-și palmele. 
Pielea de pe dosul palmelor era arsă și crăpată, dar palmele 
erau nevătămate. Işi analiză partea de jos a corpului. O parte 
din cămașa lui fusese arsă, iar pielea în acea zonă era arsă și 
acoperită cu bășici, străpunsă din loc în loc de așchii de lemn. 
Lângă el zăcea ce mai rămăsese din Quinn. Atunci când 
hambarul fusese aprins, Quinn fusese surprins în plin de 
explozie. Corpul lui sărise în aer și căzuse peste Benton și, 


VP - 286 


involuntar, îl protejase pe Benton de ce era mai rău, alături de o 
acumulare neprevăzută de resturi de dărâmături. 

Se ridică în picioare și își șterse de pe pantaloni petele de 
sânge și cenușă. El bănuia că o parte din pete proveneau de la 
Quinn și simţi un val de indignare la gândul morţii prietenului 
său. Își puse mâna pe frunte. Simţi o durere când își atinse 
capul. Era o bucată de piele rămasă fără păr. Işi retrase palma 
plină de sânge. 

Durerea din globul său ocular era lucrul cel mai greu de 
suportat, pentru că era atât de profundă și de intensă. Nu mai 
avea niciun fel de percepții vizuale, dar simtea clar o 
proeminenţă în orbita ochiului său drept. Cu grijă, ridică mâna 
sa dreaptă și o apropie de ochi. Palma întâlni o așchie de lemn, 
iar Benton urlă de durere. Din ochiul drept îi ţâșneau lacrimi și 
vederea i se înceţoșă. Încercă să se controleze, să nu intre în 
panică, străduindu-se ca, în loc să respire precipitat, să tragă 
aer adânc în piept și să expire apoi mai liniștit. 

Avea o așchie în ochi. Nu o putea lăsa acolo. Nu poţi să stai cu 
o așchie în ochi. Era ceva... rău. 

Benton ridică mâinile în faţă și le întoarse cu palmele faţă-n 
faţă. Și le puse de o parte și de alta a capului, aproape să-l 
atingă, câte una de fiecare parte a ochiului său rănit. Apoi, ușor, 
își duse fiecare index spre așchie, până ce o atinse cu ambele 
degete. Durerea era groaznică, dar de data aceasta, el se 
așteptase să simtă astfel. Apucă strâns cu vârfurile degetelor 
așchia de lemn și trase. Era înfiptă foarte adânc, așa că 
întâmpină ceva rezistență, dar nu se opri. Era un zgomot 
asemănător cu alarma sirenelor în capul său, foarte ascuţit și 
intens, și doar atunci când așchia ieși și ceva cald i se prelinse 
pe obraz, își dădu seama că ceea ce auzea erau de fapt propriile 
lui țipete. 

Examină așchia, ţinând-o aproape de ochiul său drept. Era 
lungă de circa cinci centimetri și aproape jumătate din lungimea 
ei era acoperită cu sânge și lichid din globul ocular. 7ică/oșii mi- 
au înfipt o așchie în ochi, se gândi. li va ucide pentru asta. 

Benton se ridică în picioare. Creierul lui nu părea să 
funcţioneze așa cum ar fi trebuit. Nu părea să transmită 
comenzile potrivite membrelor sale, făcându-l să se poticnească 
și să se clatine în timp ce mergea. Cu toate astea, reuși să lase 
în urmă ruinele hambarului fără să cadă în genunchi decât o 


VP - 287 


singură dată. Deja uitase de arsurile sale și de rămăşițele lui 
Quinn, iar soarta lui Roundy nu-i afectă câtuși de puţin 
luciditatea deja distrusă. Ceea ce-l preocupa era așchia de lemn 
care-l lăsase orb de un ochi. La urma urmei, ce fel de bărbaţi ar 
orbi un alt bărbat? Niște bărbaţi care nu meritau să trăiască, 
iată ce fel. 

Undeva în depărtare, văzu două siluete mișcându-se, una mai 
înaltă, cealaltă mai scundă. Işi găsi pușca acoperită pe jumătate 
sub rămășițele lui Quinn și o ridică. Apoi porni în urmărirea celor 
care-l torturaseră. 

* 

Detectivul parcursese doar o scurtă distanţă în direcția 
exploziei, când apăru o maşină. Era o Toyota Camry, care se 
îndepărta în viteză. Mâna lui Willie strânse pistolul, chiar când 
Detectivul încetini, permițându-le să se îndepărteze. În spatele 
lor, Jackie Garner și fraţii Fulci încetiniră și ei. 

— Ai vreun plan pentru când vom ajunge acolo? întrebă Willie. 

— Același plan ca mai devreme: să nu murim. 

Nori groși de fum se vedeau ridicându-se de peste drum. 
Făcea dificil drumul cu mașina, dar însemna, de asemenea, că 
fumul avea să-i ascundă de cei din faţa lor. Așa stând lucrurile, 
ei aproape că intrară cu mașina în cei din faţa lor când ajunseră 
la locul exploziei. Mașina roșie păru că se materializase de 
nicăieri, oprită, cu portierele din faţă deschise și cu doi bărbaţi 
stând pe locurile din față. Detectivul frână brusc și o luă spre 
dreapta imediat ce fuseră văzuţi, iar în spatele lor, Tony Fulci 
roti volanul mașinii sale spre stânga, ocolind Mustangul și 
oprind-o aproape în dreptul bărbaţilor din mașină. 

Neavând cum să deschidă portiera din cauza mașinii lui Fulci 
care i-o blocase, șoferul decise simplu să deschidă focul, dar din 
cauza mărimii mașinii de teren, fu nevoit să-și lase geamul în jos 
și să-și scoată mâna afară ca să poată trage. Până reuși el să 
facă toate astea, Tony trăsese deja patru focuri prin capota 
mașinii, iar șoferul căzu într-o parte, mâna lui stângă atârnând 
inertă pe geamul mașinii pe jumătate deschis, arma sa căzând. 

Pasagerul, rănit, dar având încă destulă forță să mai ţină o 
armă, deschise portiera de pe cealaltă parte a mașinii și se 
rostogoli sărind din mașină, tușind tare și având ochii plini de 
lacrimi din cauza fumului. Detectivul apăsă pe acceleraţia 
Mustangului. Mașina ţâșni înainte, izbindu-l pe bărbatul înarmat 


VP - 288 


în partea de jos a corpului și rupând portiera Toyotei. Forţa 
impactului îl făcu pe bărbat să se încovoaie și-l proiectă pe 
capota Mustangului. Căzu apoi, după ce Detectivul roti volanul 
spre dreapta și opri mașina. Detectivul deschise portiera și ieși 
în fum și în ploaie, cu Willie după el. 

Acum se vedeau doi bărbaţi venind în fugă din direcţia 
focului. Aceștia purtau haine de ploaie impermeabile galbene și 
blugi, hainele de ploaie distingându-se clar, chiar și prin fum, 
amândoi părând să fie înarmați. Willie îi văzu înaintea tuturor. 
Incercă să vorbească, dar fumul îi intra în gură, făcându-l să 
bolborosească în schimb ceva nedeslușit. Jackie Garner și unul 
dintre fraţi coborau încă din mașină, iar Parker îngenunchease 
lângă bărbatul căzut la pământ. 

Willie ridică Browningul. 

Nu vreau să fac asta. Am crezut că sunt în stare, dar m-am 
înșelat. Am crezut doar că vom intra și vom ieși, că-i vom găsi 
pe Angel și pe Louis și că-i vom ajuta să scape de aici. Nu mi-a 
trecut prin minte că se vor întâmpla toate astea, că va fi atâta 
moarte. Eu nu sunt un ucigaș. Nu am ce căuta aici. Nu sunt ca 
acești oameni. Nu aș putea fi niciodată. 

Fumul își schimbă direcția, dus de vânt, și siluetele în galben 
dispărură pentru o clipă. 

Pleacă de aici. Intoarce-te. Dispari în fum. Lasă totul să se 
termine aici. 

Și apărură din nou, acum mult mai aproape. El auzi 
împușcături și zări prin fum flama de la gura puștilor. Willie trase 
de două ori în bărbatul din stânga lui, ţintind în partea de sus a 
corpului. Bărbatul căzu la pământ și nu se mai mișcă. O ploaie 
de împușcături veni dinspre mașina fraţilor Fulci și al doilea 
individ avu soarta amicului său. Willie îi văzu pe Jackie Garner și 
pe Tony Fulci îndreptându-se spre cei căzuţi, Tony acoperindu-l 
pe Jackie în timp ce acesta le luă armele celor doi și verifică 
dacă mai erau în viaţă. Detectivul se uita acum la șoferul 
mașinii. Paulie Fulci era lângă el, iar Willie îl auzi pe Detectiv 
cum îi spunea lui Paulie că șoferul era mort și că nici celălalt nu 
avea s-o mai ducă mult. Toţi patru porniră apoi în direcţia 
hambarului distrus, dar Willie nu merse cu ei. Se îndreptă spre 
locul unde zăcea cel pe care-l omorâse, căzut la pământ cu 
mâinile și picioarele întinse, departe de corp. Primul foc nu-l 
nimerise, dar al doilea îl lovise în piept. Arăta de vreo patruzeci 


VP - 289 


de ani, un bărbat supraponderal, chel, îmbrăcat cu niște blugi 
ieftini și încălțat cu niște bocanci uzati. 

Willie se aplecă în faţă, ţinând mâinile pe genunchi și încercă 
să se abțină să vomite. Vedea o explozie de stele în faţa ochilor. 
Simţea furie, mâhnire și rușine. Se mișcă în direcția opusă 
fumului dus de vânt și se așeză sub un copac solitar. Ploaia mai 
contenise și oricum copacul nu oferea prea multă protecție, dar 
Willie nu mai găsea putere să stea drept. Se lăsă pe spate pe 
scoarța copacului, azvârli Browningul într-o parte și închise 
ochii. 

Stătu așa până auzi pași. Detectivul se apropia. Faţa lui era 
înnegrită de fum. Willie își spuse că probabil așa arăta și el. 

— Trebuie să mergem mai departe, spuse Detectivul. Vor mai 
veni și alţii să-i caute. 

— Chiar merită? întrebă Willie. Toate astea merită într- 
adevăr? 

— Nu știu, spuse Detectivul. Știu doar că ei sunt prietenii mei 
și că sunt în pericol. 

Îi întinse o mână. Willie o luă. 

— Vei avea nevoie de pistolul tău, spuse Detectivul. 

Willie se uita ţintă la pistolul aruncat jos. 

— Ridică-l, Willie, spuse Detectivul și în acel moment Willie 
simţi că-l urăște. 

Dar făcu cum i se spuse. Ridică pistolul și se alătură celorlalți. 

e 

Benton auzi împușcăturile în spatele lui, dar nu se uită înapoi. 
Să continue să meargă înainte era tot ce putea face. Se temea 
că, dacă s-ar fi întors, chiar și pentru o clipă, și-ar fi pierdut 
simţul orientării, iar dacă s-ar fi oprit, ar fi pierdut orice 
posibilitate de mișcare. Tot ce putea face era să pună un picior 
în faţa celuilalt, să ţină în continuare pușca în mâna dreaptă, și 
până la urmă avea să-i găsească pe cei pe care-i vâna. Treptat, 
conexiunile din creierul său dispăreau, făcând câte un 
scurtcircuit, una câte una, ca niște siguranțe supra-încărcate. 
Abia mai putea să-și aducă aminte cum se numea și uitase 
complet numele celor care muriseră în incendiul infernal. Tot ce 
știa era că răspunzătorii pentru tot ce se întâmplase erau 
înaintea lui, iar el trebuia să-i ucidă. Odată ce ar fi fost morţi, el 
s-ar fi putut opri, iar durerea s-ar fi oprit și ea. Totul s-ar fi oprit. 
Nu ar mai fi fost nici durere, nici plăceri, nici amintiri. Ar mai fi 


VP - 290 


rămas doar întuneric, ca și cum te-ai fi scufundat noaptea într-o 
mare caldă. 


27. 


Angel fu primul care-l zări pe Benton. Era încă la o distanţă 
considerabilă, când Angel îi văzu capul apărând de după 
marginea dealului. Îl avertiză pe Louis bătându-l ușor cu mâna 
pe umăr și împreună se întoarseră să înfrunte ameninţarea. 

Era clar că bărbatul era grav rănit. Mai degrabă își țâra 
picioarele decât mergea și părea să-și piardă direcţia ușor spre 
stânga, ca mai apoi, dându-și seama ce făcuse, să se corecteze. 
Ținea capul în jos și avea o pușcă în mâna dreaptă. Cu cât se 
apropia mai mult, cu atât puteau vedea mai bine rănile de pe 
faţa și corpul lui, cauzate de foc și înțeleseră de unde venea. 

— Cineva a supravieţuit exploziei, spuse Angel. Totuși, e rănit 
rău. 

— Are o pușcă, spuse Louis. 

— Nu pare să-i fie de prea mult folos. 

Louis ridică pistolul său și ochi cu acesta în direcţia în care 
mergea, spre bărbatul rănit. 

— Nu, spuse el. Cred că nu. 

e 

Benton își dădu seama că bărbaţii pe care-i urmărea se 
opriseră. Era timpul, așa că se opri la rândul său, știind că nu ar 
fi avut cum să meargă mai departe, nu aici și nu în această 
viață. Peisajul începu să joace în faţa lui, iar cei doi oameni de la 
distanţă deveniră neclari și diformi. Încercă să-și ridice pușca, 
dar braţele sale nu răspundeau. Incercă să vorbească, dar niciun 
cuvânt nu ieși din gâtul său pârjolit. Tot ce simţea era durere; 
durere și dorința de a se răzbuna pe cei care i-o cauzaseră. 
Rănile sale îl reduseseră la stadiul de animal. Frânturi de 
amintiri ale unor lucruri care nu aveau nicio legătură între ele 
apăreau în mintea lui numai ca să dispară înainte de a putea să 
le identifice și să le înțeleagă: o femeie care ar fi putut fi mama 
lui; alta care ar fi putut fi iubita lui; un bărbat murind în ploaie, 
sângele curgându-i precum culorile dintr-un tablou... 


VP - 291 


Pușca era încă în mâna lui. De asta putea să-și dea seama. Se 
concentră din toate puterile, încercând să o folosească. Reuși 
să-și pună indexul mâinii drepte pe trăgaci, mâna lui stângă 
ținând încă ţeava puștii. Apăsă pe trăgaci, trimițând inutil 
glonţul în pământ. Din ochi îi curse o lacrimă. Unul dintre bărbaţi 
se apropia. Trebuia să-i omoare, dar acum nu-și putea aminti de 
ce. Nu mai putea să-și amintească nimic. Totul era pierdut 
pentru el. 

Creierul lui, înțelegând iminenţa propriei amnezii, porni să 
lucreze într-un efort final, iar luciditatea lui Benton triumfa 
pentru ultima dată, ștergându-i din minte orice urmă de durere 
și mânie, și eșec, permițându-i să se concentreze numai asupra 
bărbatului care se apropia. Ridică brațul stâng, iar acesta îl 
ascultă rămânând ferm. Vederea i se limpezi și ţinti spre 
bărbatul înalt, de culoare. Degetul său se încordă din nou pe 
trăgaci și, în timp ce se pregătea să expire, știu că, în definitiv, 
totul avea să se termine cu bine. 

Incărcătura era de această dată un glonţ MatchkKing de 
cincisprezece grame, care nu ar fi însemnat nimic pentru 
Benton, chiar dacă nu ar fi fost glonţul care-i trecu rapid printr-o 
parte a capului, intrând prin ceafă chiar sub ochiul care-i mai 
rămăsese și ieșind prin urechea sa dreaptă, sfărâmându-i și o 
mare parte din craniu în drumul său. 

Din locul unde stătea culcat în iarba udă, Bliss văzu cum ţinta 
sa cădea la pământ. Işi schimbă puţin poziţia, ridicându-și ochiul 
de pe cătarea puștii, ca să poată vedea unde erau ceilalţi. 
Aceștia o luaseră deja la fugă, urcând o colină nu prea abruptă, 
și se îndreptau spre un crâng, spre est. Chiar și cu XL-ul, ei 
aveau să fie foarte curând în afara razei de acţiune a armei. El 
intenţiona să-l omoare pe Louis stând faţă-n faţă, pentru că voia 
ca acesta să știe cine era răspunzător pentru moartea lui, dar 
celălalt, partenerul lui, nu-l interesa. Bliss ţinti cu grijă în față, 
spre bărbatul mai scund, anticipând unde ar fi ajuns acesta în 
următoarele secunde, după amploarea mișcărilor sale, apoi 
expiră ușor și apăsă pe trăgaci. 

e 

— Drace! spuse Angel, în timp ce își prinse piciorul într-o 
crăpătură în pământ, continuând apoi să meargă mai departe 
șchiopătând de piciorul stâng. Louis era lângă el și se opri 
pentru o clipă, dar Angel nu căzu. Câteva bucăţi de pământ, 


VP - 292 


iarbă și țărână săriră din pământ puţin mai departe de ei, în 
dreapta locului în care stătea acum Angel, tocmai când acesta 
își recăpătă echilibrul și continuară să fugă, ochii lor fiind acum 
aţintiţi numai pe copacii din pădure, care le puteau oferi 
siguranţă. Angel mai auzi o împușcătură, dar ajunse la un 
povârniș și începu să coboare, când, deodată văzu că era 
înconjurat de copaci și se aruncă în noroi, apoi se adăposti după 
cel mai apropiat copac. Se ghemui lângă copac, cu genunchii la 
piept și cu gura deschisă ca să tragă adânc aer în piept. 

Angel se uită în stânga lui, dar Louis nu era acolo. 

— Hei, strigă el. Eşti bine? 

Nu se auzi niciun răspuns. 

— Hei, strigă din nou, acum înfricoșat. Louis? 

Dar nu era decât tăcere. Angel nu se mișcă. Trebuia să afle 
unde era Louis, dar ca să facă asta ar fi însemnat să se ivească 
de după copac, iar dacă ţintașul știa unde era și ar fi ochit în 
direcția copacului, atunci ar fi sfârșit mort. Dar trebuia să afle, 
cât de cât, ce se întâmplase cu partenerul său. Se întinse cât 
putu de aproape de pământ fără să-și expună picioarele la 
vedere, începând să numere până la trei în minte, apoi când 
ajunse la doi decise că „la naiba cu asta” și riscă o privire rapidă 
în jurul copacului. 

Se întâmplară două lucruri. În primul rând îl văzu pe Louis 
zăcând pe o parte, chiar sub marginea povârnișului care cobora 
spre pădure. Nu se mișca. In al doilea rând, un glonţ lovi 
trunchiul copacului făcând să sară așchii în obrazul lui Angel, 
forțându-l astfel să-și retragă capul repede, înainte ca încă o 
împușcătură să-l lecuiască de grijile pe care și le făcea pentru 
Louis, pentru așchii și pentru orice altceva în viaţa asta. 

El nu era înarmat, omul care pentru el însemna cel mai mult 
pe lume zăcea rănit sau mort, iar el nu putea ajunge la dânsul, 
și cineva îl avea în bătaia puștii. Angel era al naibii de sigur cine 
era acest „cineva”: Bliss. Pentru prima dată în atâţia ani, Angel 
își pierdu orice speranţă. 

e 

Fusese o împușcătură norocoasă, dar Bliss nu refuza să-și 
încerce norocul ori de câte ori i se oferea ocazia. Mișcarea 
naturală a armei sale, combinată cu amploarea mișcărilor lui 
Louis, îl adusese pe acesta în cătarea puștii lui Bliss și primise 
glonţul. Bliss văzuse cum picioarele negrului înalt se împleticeau 


VP - 293 


și-l urmărise căzând, apoi îl pierduse din câmpul său vizual din 
cauza povârnișului. Nu putea fi sigur în ce loc îl lovise glonţul. El 
bănuia că-l lovise în partea de sus a spatelui, într-o parte, mai 
departe de inimă. Louis ar fi putut fi rănit, probabil mortal, dar 
poate că nu era încă mort. 

Trebuia să fie sigur. Îi făcuse două promisiuni lui Leehagen. 
Prima era că Louis va muri pe pământul său, că sângele lui va fi 
absorbit de solul de pe terenul bătrânului. A doua promisiune 
era că îi va aduce capul lui Louis ca trofeu. Această promisiune 
fusese făcută fără nicio tragere de inimă. Lui Bliss îi amintea de 
excese. Era curios că Hoyle îi ceruse să facă același lucru cu 
Kandic, omul care fusese trimis să-l ucidă și a cărui execuţie 
fusese prima misiune a lui Bliss când reapăruse după retragerea 
sa. De fapt, acesta fusese unul dintre motivele pentru care Bliss 
revenise pe câmpul de luptă. Avusese niște probleme personale 
cu Kandic, o rămășiță a unui vechi conflict de interese. 
Decapitarea lui nu-l deranjase pe Bliss în mod special, deși 
fusese mai greu și mai neplăcut decât anticipase, dar nu simţea 
nicio dorinţă să-și facă un obicei din asta. Recunoscu, de 
asemenea, că factorul personal se strecurase în toate crimele 
pe care le făcuse: el era imaginea în oglindă a bărbatului care 
fusese odată, nemaifiind atât de rezervat față de cei pe care-i 
omora. Pe de o parte, acest fapt îi dădea un avantaj în tot ceea 
ce întreprindea, chiar dacă asta îl făcea mai vulnerabil pe de 
altă parte. Cei mai buni criminali erau imperturbabili, exact așa 
cum fusese el însuși pe vremuri. Orice altceva era slăbiciune. 

Dar Bliss înțelese, de asemenea, că își crease propriul mit. 
Kandic, Billy Boy și acum Louis - ei aveau să fie moștenirea lui. 
El era Bliss, criminalul criminalilor, cel mai periculos din această 
branșă. Aveau să-și amintească de el după ce va muri. Nu va 
mai fi niciodată altul asemenea lui. 

Dar era timpul să termine treaba care-i era la îndemână. Louis 
fusese înarmat. Bliss zărise pistolul din mâinile lui. Nu știa nimic 
despre celălalt, despre cel pe nume Angel, dar nu văzuse nicio 
armă. Bliss bănuia că bărbatul mai scund nu avea niciun chef să 
se miște, de frică să nu încaseze vreun glonț. Dacă acționa 
rapid, Bliss putea acoperi cea mai mare parte a terenului dintre 
ei ca să-și schimbe poziţia și să-l poată ochi mai bine pe Angel și 
apoi să termine cu Louis. 

Bliss își luă arma și se apropie. 


VP - 294 


— Deci în ce direcţie au luat-o? întrebă Willie. 

El și Detectivul stăteau în direcția opusă vântului care ducea 
departe fumul. În spatele lor, fraţii Fulci ascundeau Toyota de 
acolo astfel ca drumul să fie liber pentru ei, dacă s-ar fi hotărât 
să-și continue drumul pe ruta curentă. Jackie Garner admira 
distrugerea depozitului de grâne, la care se lucrase cu atâta 
ingeniozitate. Lui Jackie îi plăceau lucrurile care explodau. 

— Ar avea sens ca ei să plece cât mai departe posibil de acest 
loc, spuse Detectivul. Dar, pe de altă parte, noi vorbim aici 
despre Angel și Louis și, câteodată, ceea ce ar avea sens nu 
coincide cu intenţiile lor. Ei au venit aici să-l omoare pe 
Leehagen. S-ar putea ca nimic din ce s-a întâmplat aici să nu le 
fi schimbat intenţiile. După cum îi cunosc, cred că asta i-ar fi 
putut îndârji și mai mult. Ei vor sta departe de drum ca să nu fie 
văzuţi, astfel că bănuiala mea este că se vor îndrepta spre casa 
lui Leehagen. 

În acel moment, auziră prima împușcătură. 

— Acolo! strigă Jackie, arătând peste umărul lui Willie. p 

„Vest, se gândi Willie, întocmai cum spusese bărbatul”. Incă 
două focuri urmară, unul la distanță scurtă de altul. 

Detectivul deja o luase la fugă. 

— Jackie, tu și cu cei doi frați luați mașina, spuse. Urmati linia 
drumului. Încercaţi să găsiţi o cale să ajungeţi repede acolo. 
Willie și cu mine vom merge pe jos, în caz că veţi interveni. Se 
uită la Willie. Ești de acord cu asta? 

Willie încuviinţă cu capul, deși nu era sigur ce i-ar fi plăcut 
mai puţin: gândul că acum trebuia să alerge sau faptul că ar fi 
trebuit să-și folosească din nou pistolul odată ce s-ar fi oprit din 
alergat. 

e 

Umezeala fu cea care îl forță în cele din urmă pe Angel să se 
mişte. Un lucru atât de neînsemnat, un disconfort atât de minor, 
având în vedere tot ce li se întâmplase în acea zi și totuși asta 
era realitatea. Umezeala îi producea mâncărimi și iritaţii. Işi 
schimbă poziția părţii de jos a corpului, încercând să-și 
lărgească pantalonii, dar asta nu-i fu de niciun folos. 

— Louis? strigă din nou, dar, ca și mai înainte, nu auzi nimic 
decât tăcere. 


VP - 295 


Avea o senzaţie de fierbințeală în spatele ochilor și gâtul îi 
ardea. El știa că deja începuse să jelească, dar dacă ar fi permis 
durerii să-l copleșească, atunci totul ar fi fost pierdut. Trebuia să 
se ţină tare pe poziţii. Exista posibilitatea ca Louis să fi fost doar 
rănit. Mai era încă speranţă. 

Își analiză situaţia. Existau două posibilităţi. Prima ar fi fost ca 
Bliss să fi rămas pe poziţie, sperând să-i nimerească sigur pe 
oricare dintre ei. Dar Louis nu se mai vedea, iar Louis, Angel știa 
asta, era ţinta principală a lui Bliss. Angel conta numai într-o 
mică măsură, și doar dacă ar fi intervenit în încercările lui Bliss 
de a-l elimina pe Louis. Din locul său iniţial de tragere, Bliss nu 
ar fi putut să-l vadă pe Louis odată ce căzuse, altfel ar fi deschis 
din nou focul asupra lui. Nu putea fi sigur că glonţul care-l 
nimerise era unul mortal. 

Ceea ce sporea șansele și, cu atât mai mult, posibilitatea ca 
Bliss să se apropie, îndreptându-se spre cei doi ca să se asigure 
că treaba fusese dusă la capăt, spre satisfacția sa. Dacă așa 
stăteau lucrurile, atunci Angel ar fi putut ieși din ascunzătoare 
fără să fie împușcat. Era totuși un joc de noroc și, deși Angel se 
străduise din greu să-și dezvolte un anumit număr de vicii, 
jocurile de noroc nu se numărau printre acestea. Până și irosirea 
a cincizeci de dolari, odată, la Sarasota Springs, îl făcuse să 
cadă pradă unei depresii care durase o săptămână. Pe de altă 
parte, dacă își pierdea viaţa acum, era puţin probabil că va mai 
avea timp să-și regrete ultima decizie, iar dacă rămânea în locul 
unde se afla acum, atunci el și Louis vor pieri cu siguranţă, asta 
dacă Louis nu era încă mort, o perspectivă pe care Angel, în acel 
moment, refuza să o accepte. 

Avea nevoie de pistolul lui Louis. Dacă reușea să pună mâna 
pe pistol, atunci ei ar fi avut o șansă să i se opună lui Bliss. 

— La dracu’, spuse Angel. Drace, drace, drace! Tocmai 
suferea un acces de furie în faţa egoismului partenerului său. 
Chiar astăzi, dintre toate zilele, trebuia să fii împușcat. Chiar 
aici, la dracu-n praznic, lăsându-mă singur fără nicio armă și 
fără tine. Simţi cum i se încordează tot corpul, simţi fluxul de 
adrenalină. Ți-am spus că voiam să ţin eu acel pistol, dar tu, 
nimic, trebuia să fie al tău. Marele Pistolar avea nevoie de arma 
sa, iar acum, în grija cui ne-a lăsat? Ne-a lăsat dracului baltă, 
așa ne-a lăsat. Dracului. 


VP - 296 


Și, în culmea furiei pe care și-o autoprovocase, Angel o luă la 

fugă. 
e 

Avansul lui Bliss fusese ușurat de pantele ascendente sau 
descendente ale terenului, fiind astfel mai greu pentru 
partenerul lui Louis să-i urmărească traiectoria decât dacă ar fi 
mers pe teren drept. Dezavantajul era acela că, în timp ce se 
afla în zonele de altitudine mai joasă, nu putea vedea partea de 
jos a copacilor după care era ascuns Angel. Era conștient și de 
faptul că Louis și-ar fi putut reveni din starea în care era, 
suficient ca să poată căuta o acoperire, dar în tot timpul în care 
Bliss își menţinuse atenţia îndreptată asupra micului petic de 
pământ dintre locul în care căzuse Louis și copacii după care se 
ghemuise iubitul său nu fusese nici urmă de mișcare. Bliss 
bănuise că teama de a nu fi împușcat îl va ţine pe Angel între 
copaci, dar, în cazul în care își înfrânsese această teamă, Bliss 
tot ar fi reușit să parcurgă repede distanța dintre poziţia lui 
inițială și ţintele sale, chiar dacă ar fi trebuit să se târască sau 
să meargă pe vine cea mai mare parte a drumului. Acum era 
destul de aproape de baza povârnișului care cobora în pădure. 
După calculele sale, Louis se afla probabil la vreo trei metri în 
dreapta lui, după acest povârniș. Bliss își lăsă pușca Surgeon 
deoparte. Avea de gând să o recupereze odată ce și-ar fi 
terminat treaba. În schimb, îşi scoase din tocul de sub braţ micul 
Beretta Tomcat. Era arma perfectă pentru lovitura de graţie, un 
pistol de 7 mm, relativ ieftin și totuși sigur, de care te puteai 
descotorosi repede, fără nicio părere de rău. Mișcându-se 
liniștit, fără grabă, Bliss înaintă încet până la marginea 
povârnișului. Trei metri. Doi. Unu. 

Își ţinea respiraţia. Avea salivă în gură din abundență, dar nu 
înghiţi. Auzea doar cântecul păsărelelor și foșnetul ramurilor. 

Cu o mișcare elegantă, Bliss ridică pistolul și se pregăti să 
tragă. 

e 

Angel era la jumătatea distanței dintre copaci și corpul lui 
Louis când Bliss își făcu apariția. Era prins în teren deschis, 
neînarmat. Îngheţă pentru o clipă, apoi continuă să fugă, chiar 
în momentul în care Bliss își îndreptă pistolul în direcţia lui, 
țintind spre partea de sus a corpului. 


VP - 297 


Apoi, două voci se auziră. Ambele erau foarte cunoscute lui 
Angel și amândouă rostiră același cuvânt: 

— Hei! 

Prima voce venea de undeva din spatele lui Bliss. Se roti ca să 
înfrunte noua amenințare și văzu un bărbat stând cu un 
genunchi în iarbă, cu un pistol îndreptat spre el. La distanţă de 
acesta și luptându-se în mod evident cu terenul accidentat, era 
un bărbat supraponderal îmbrăcat în salopetă, cu un pistol în 
mână. 

A doua voce venise de undeva mai jos de Bliss. Se uită în jos 
și-l văzu pe Louis întins pe spate, cu un pistol îndreptat spre 
pieptul lui. 

Bliss mai că zâmbi, plin de admiraţie. Câtă răbdare, se gândi 
el, câtă viclenie. Deștept, foarte deștept băiat. 

Și apoi Bliss simţi o greutate și o fierbințeală imediat ce 
glonţul îl străpunse, făcându-l să se rotească din poziţia în care 
stătea și trimițându-l la pământ, ca mai apoi să se rostogolească 
în cădere pe povârniș. Ploaia se oprise de o vreme, și cerul de 
deasupra lui avea petice albastre când muri. 


28. 


Angel avu nevoie de un moment ca să înțeleagă ce se 
întâmplase de fapt. Odată ce înțelese, nu mai fu nevoie să-și 
provoace singur furia și găsi cu cale să și-o reverse în întregime 
asupra lui Louis. 

— Ticălosule, strigă el, odată ce se încredinţă că partenerul, 
iubitul și acum obiectul supărării sale nu era mort. Tu, ticălos 
nenorocit! 

ÎI lovi cu toată puterea în coaste. 

— Am fost împușcat, spuse Louis. 

Arătă spre o porţiune umedă de sânge pe braţul drept, unde 
fusese atins de glonţ și gaura din mânecă. 

— Nu destul de împușcat. Asta-i o zgârietură. 

Piciorul lui Angel se balansa pentru un nou șut, dar Louis se 
ridicase deja stângaci în picioare. 

De ce nu ai spus nimic când te-am strigat? 


VP - 298 


— Pentru că nu știam unde era Bliss. Dacă m-ar fi auzit 
vorbind sau dacă te-ar fi văzut reacţionând la ceva ce aș fi spus, 
ar fi optat pentru o lovitură de la distanţă. Trebuia să-l atrag mai 
aproape. 

— Ai fi putut șopti! Ce naiba e în neregulă cu tine? Am crezut 
că ești mort. 

— Ei bine, nu sunt. 

— Ei bine, ai fi putut fi. 

— Ai putea măcar să te arăţi mai încântat de faptul că sunt 
încă în viaţă. Am. Fost. Împușcat. 

— La naiba cu tine! 

Angel se uită peste umărul lui Louis și-i văzu pe Detectiv și pe 
Willie Brew stând în vârful colinei, uitându-se în jos spre ei. Se 
încruntă, surprins. Louis se întoarse și el în acea direcţie. Și el se 
încruntă, de asemenea. 

— Voi doi aţi plecat cumva în vacanţă? întrebă Angel. 

— Am venit să vă căutăm, spuse Detectivul. 

— De ce? 

— Willie credea că aţi putea fi în primejdie. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Ştii și tu, depozite care sar în aer, genul ăsta de lucruri. 

— Am fost împușcat, spuse Louis. 

— Am auzit. 

— Ei bine, nimeni nu pare prea îngrijorat din cauza asta. 

— Cu excepţia ta. 

— Și pe bună dreptate, omule. Voi doi aţi venit singuri? 

Detectivul se lăsă stingher de pe un picior pe celălalt înainte 
să răspundă: 

— Nu tocmai. 

— Oh, nu, spuse Angel, începând să înţeleagă. Doar nu i-ai 
adus cu tine. 

— Nu aveam pe cine să aduc. Nu aveam timp să mai fac 
mofturi. 

— lisuse! Unde sunt ei? 

Detectivul făcu un semn vag cu mâna. 

— Pe aici pe undeva. Ei au mers pe drum, cu mașina. Noi am 
venit pe jos. 

— Poate se vor rătăci, spuse Angel. De tot. 

— Au venit aici pentru voi. Ei vă venerează. 

— Suferă de psihoză. 


VP - 299 


— Spuneţi asta de parcă ar fi un lucru foarte rău. Detectivul 
făcu un semn spre Bliss. Apropo, cine era? 

— Se numea Bliss, spuse Louis. Era un criminal. 

— Angajat ca să te ucidă pe tine? 

— Așa s-ar părea. Deși s-ar putea să fi acceptat să facă treaba 
asta gratis. 

— Nu s-a terminat prea bine pentru el. 

— Se presupunea că era cel mai bun, pe vremuri. Toţi au 
crezut că s-a retras. 

— Cred că ar fi trebuit să rămână în Florida. 

— Așa cred și eu. 

Auziră motorul unei mașini dinspre est. Câteva secunde mai 
târziu, mașina monstru de teren a celor doi Fulci își făcu apariţia 
deasupra unei coline, îndreptându-se în direcţia lor. O parte din 
furia lui Angel dispăruse și binevoi să examineze rana lui Louis. 

— Vei supravieţui, spuse Angel. 

— Ai putea să pari bucuros. 

— Ticălosule! spuse din nou Angel. 

Mașina opri în apropiere de locul unde erau, ridicând în aer 
bucăţi de noroi și iarbă în timp ce frâna, iar fraţii Fulci apărură, 
urmaţi îndeaproape de Jackie Garner. Se uitară la Bliss, apoi la 
Louis. 

— Cine era? întrebă Paulie. 

— Un criminal, spuse Detectivul. 

— O-ho. Uau, spuse Paulie. 

Se uită timid la Louis, dar Tony fu primul care i se adresă. 

— Sunteţi bine, domnule? întrebă el. 

Willie văzu că Detectivul făcea eforturi să se abţină, ca să nu 
izbucnească în râs. Probabil că nu erau prea mulţi oameni 
cărora cei doi Fulci li se adresau cu „domnule”. Asta îl făcea pe 
Tony să pară un puști de vreo nouă ani. 

— Da. Tocmai am fost împușcat. 

— Uau, spuse el, ca un ecou al fratelui său. 

Amândoi fraţii păreau copleșiți de admiraţie. 

— Și acum? întrebă Detectivul. 

— Vom termina treaba pentru care am venit aici, spuse Louis. 
Voi nu trebuie să veniţi dacă asta nu se potrivește cu planurile 
voastre, adăugă el. 

— Dacă tot am venit până aici. Nu mi-ar plăcea deloc să pierd 
punctul culminant. 


VP - 300 


— Și noi? întrebă Tony. 

— Cele două drumuri se apropie într-un loc cam la vreo opt 
sute de metri de casa lui Leehagen, spuse Louis. Rămâneţi acolo 
cu Jackie și încercaţi să-i reţineţi pe oamenii lui, dacă veţi avea 
companie. 

Detectivul se îndreptă spre locul în care Willie stătea cam 
nesigur. 

— Tu poţi să stai cu ei sau să vii cu noi, Willie, spuse el, și 
Willie crezu că citise simpatie în ochii Detectivului, dar nu 
înțelese de ce. Willie se uită la cei doi Fulci și la Jackie Garner. 
Jackie scosese niște cilindri scurți din rucsacul său și încerca să 
le explice celor doi fraţi diferenţa dintre ei. 

— Acesta e cu fum, spuse el, ridicând un tub înfășurat la 
ambele capete cu o bandă de hârtie verde. Este verde. lar 
acesta explodează, spuse el, ridicând un tub înfășurat la capete 
cu hârtie roșie. Acesta e roșu. 

Tony Fulci privi cu mare atenţie ambele tuburi. Acesta e 
verde, spuse el, arătând cu degetul explozibilul. Celălalt e roșu. 

— Nu, le-ai încurcat. 

— Nu le-am încurcat deloc. Asta-i roșu, iar celălalt e verde. 
Spune-i și tu, Paulie. 

— Nu, Jackie are dreptate. Verde și roșu. 

— lisuse, Tony, spuse Jackie. Eşti daltonist. Nu ţi-a mai spus 
nimeni asta vreodată? 

Tony ridică din umeri. 

— Mi-am imaginat că multora le place mâncarea roșie. Asta 
nu e normal, spuse Jackie, deși acum cred că înţeleg de ce 
întotdeauna treceai pe roșu. 

— Ei bine, nu mai contează acum. Deci, cel verde e de fapt 
roșu, iar cel roșu e verde? zise Tony. 

— Așa este, spuse Jackie. 

— Îmi mai spui o dată care din ele explodează? 

Fără nicio tragere de inimă, Willie se întoarse spre Detectiv. 

— Merg cu tine, spuse el. 


VP - 301 


29. 


Se apropiară de casa lui Leehagen pe același traseu pe care o 
luaseră mai devreme în cursul acelei zile, trecând pe la ţarcurile 
de vite. Mașina lor era încă în garaj, iar corpurile celor doi Endall 
erau tot pe podea. Țarcurile le asigurau o mai bună acoperire 
decât cea de care ar fi avut parte dacă s-ar fi apropiat de drum, 
deși, așa cum Angel subliniase, drumul le oferea, de asemenea, 
posibilitatea să se ascundă în mai multe locuri și totuși ajunseră 
la dealul de pe care se vedea proprietatea fără niciun incident. 
Din nou, casa lui Leehagen se afla mai jos de ei. Părea că 
emană un sentiment de anxietate, ca și cum era în așteptarea 
unor violente represalii care inevitabil urmau să aibă loc pentru 
cei din interior. Nu era niciun semn de viaţă: nicio umbră în 
mișcare, nici draperii trase deoparte, doar liniște și prudență. 

Angel se întinse pe iarbă, în timp ce Louis cerceta cu grijă 
fiecare metru al proprietății. 

— Nimic, spuse el. 

Rana, deși era doar ceva mai mult decât o zgărietură, îl 
durea. 

Fraţii Fulci îi oferiseră câteva sedative ușoare din farmacia lor 
ambulantă, dar durerea nu era destul de puternică pentru a 
justifica afectarea lucidităţii sale înainte ca treaba să fie 
terminată. 

— E mult câmp deschis între noi și ei, spuse Angel. Ne vor 
vedea venind. 

— Lasă-i să ne vadă, spuse Louis. 

— E ușor pentru tine să spui asta. Tu ai fost deja împușcat o 
dată pe ziua de azi. 

— Înî: și un foc tras de un ţintaș de elită într-o ţintă în mișcare 
în teren deschis și tot nu a nimerit la sigur. Crezi că oricine ar fi 
acolo înăuntru ar putea să facă mai mult? Asta nu e un western. 
Oamenii sunt greu de nimerit, cu excepţia cazului în care sunt 
foarte aproape. 

În spatele lor îngenunche Detectivul și mult mai în spate era 
Willie Brew. Acesta spusese foarte puţine cuvinte de când îl 
împușcase pe omul de la hambarul distrus, iar ochii lui păreau 
că privesc undeva în suflet, la ceva pe care doar el putea să-l 
vadă, în loc să privească în jur, la lumea în care se mișca. 


VP - 302 


Detectivul știa că Willie era în stare de șoc. Spre deosebire de 
Louis, el înţelegea prin ce trece Willie. Cei pe care-i omorâse nu 
încetau să-l însoțească pe Detectiv, iar el știa că, atunci când 
omorai pe cineva, luai asupra ta povara suferinţei și durerii celui 
ucis. Acesta era preţul pe care-l plăteai, dar nimeni nu-i 
explicase asta lui Willie Brew. Acum el avea să plătească acest 
preţ până la sfârșitul zilelor sale. 

Louis privi spre cer. Se întuneca din nou. Mai multă ploaie 
venea după scurta pauză. Detectivul privi și el pe cer, apoi dădu 
din cap. 

— Vom aștepta, spuse. 

Se întoarse spre Willie Brew, dându-i o ultimă șansă să 
lipsească de la ceea ce trebuia să urmeze. 

— Vrei să rămâi aici în timp ce vom intra? 

Willie clătină din cap. 

— O să merg, zise el. Willie simţea cum viața i se scurgea 
încet din trup, ca și cum el era cel care fusese împușcat, și nu 
bărbatul pe care el îl lăsase mort, la pământ. Mâinile sale nu se 
opreau din tremurat. Nu credea că va mai putea ţine în mână 
Browningul fără să tremure, chiar dacă viaţa lui ar fi depins de 
asta. Pistolul era înapoi în buzunarul de la salopetă și putea 
rămâne acolo. Nu avea să-l mai folosească din nou, niciodată. 

Și rămaseră astfel unde erau, tăcuţi, până ce începu din nou 
să plouă. 

e 

Se mișcau repede, fugind în perechi. Ploaia începuse deodată, 
torențial, căzând pe pământ pe o direcţie oblică, din cauza 
vântului vestic, ajutându-i să se apropie de casă în timp ce 
stropii bombardau ferestrele casei lui Leehagen, făcându-i să 
treacă neobservaţi de cei care erau înăuntru. Ajunseră la gardul 
de la marginea proprietăţii, apoi folosiră tufele și copacii din 
curte ca acoperire, în timp ce avansau către clădire. Casa era 
înconjurată de o verandă. Draperiile erau trase la ferestrele de 
la primul etaj, și ferestrele erau încuiate. O rampă de acces 
scoasă din funcţiune se afla în continuarea scărilor centrale din 
fața ușii de la intrare, care nu avea geamuri și era închisă. Ei 
trecură de micul apartament al infirmierei, format dintr-o 
singură cameră cu un pat și un mic living. Nu era nimeni 
înăuntru. Fusese trimisă de acolo, așa bănuia Angel. Leehagen 
nu ar fi vrut ca ea să fie martoră la ce plănuise. 


VP - 303 


Își croiră drum până la ușa din spate, care avea înserate opt 
ochiuri de geam, în spatele cărora se vedeau niște perdele de 
dantelă. Prin perdele se putea vedea o bucătărie mare și 
modernă, iar după bucătărie, o sufragerie. În dreapta sufrageriei 
era un spaţiu care ducea într-un hol. Holul nu avea nicio ușă, 
probabil pentru a ușura accesul lui Leehagen în scaunul său cu 
rotile. 

Ușa din spate era închisă. Folosind ţeava puștii lui Bliss, Angel 
sparse un ochi de geam și băgă mâna prin deschizătură ca să 
apuce zăvorul, degetele sale agile mișcându-se iute, conștient 
fiind că el era în acel moment cel mai expus dintre ei. Zăvorul 
se ridică, iar el își retrase mâna prin spărtură și roti mânerul, 
împingând ușa ca să se deschidă, în același timp lipindu-se de 
peretele casei, anticipând focul de armă. Dar nu se auzi nicio 
împușcătură. 

Louis intră primul, stând aplecat și o luă spre stânga, 
retrăgându-se din raza vizuală a oricui ar fi fost tentat să 
deschidă focul asupra lor din hol. Detectivul îl urmă, apoi se auzi 
bubuitul unui foc de armă din interiorul casei, iar geamul de 
deasupra capului său se făcu țăndări. Detectivul se aruncă spre 
dreapta și începu să se târască pe podea, când încă un glonţ fu 
băgat pe ţeavă și un al doilea foc urmă, acesta distrugând un 
dulap, doar la câţiva centimetri de locul unde fusese piciorul său 
cu o secundă mai devreme. Angel răspunse cu câteva focuri de 
armă, permițându-i Detectivului să intre în sufragerie, în timp ce 
trăgătorul rămăsese țintuit în loc, îndreptându-se apoi spre 
celălalt capăt al camerei. De îndată ce Angel se opri ca să-și 
încarce din nou arma, el se mișcă. Auziră strigăte, apoi 
zgomotele unei încăierări. Angel și Willie se repeziră în 
bucătărie, în timp ce Louis avansă până în hol, ţinând în mână 
arma lui Bliss. 

Un tânăr zăcea pe dușumeaua de lemn, având la cap o rană 
care sângera, ochii săi fiind daţi peste cap, văzându-i-se astfel 
numai albul ochilor. Detectivul îl lovise de câteva ori cu patul 
armei sale în timp ce se luptau, în loc să-l împuște. Era clar de 
ce. Nu avea mai mult de șaptesprezece sau optsprezece ani și 
avea părul blond și pielea bronzată: încă un ajutor de fermier 
care respecta ordine. 

— E doar un puști, spuse Willie. 

— Un puști cu o armă, spuse Angel. 


VP - 304 


— Da, dar totuși. 

— Lor nu le-a trecut prin cap că ai putea ajunge așa de 
departe, spuse Detectivul. 

Louis se uită prin sufragerie, unde un scaun era așezat în faţa 
ferestrei, tras mai departe de masa din spate. Pușca Chandler 
încă mai era pe masă, iar trusa Hardigg rămăsese pe mocheta 
de pe dușumea. Păși prin sufragerie și-și plimbă degetele pe 
țeava puștii, apoi își puse mâna pe spătarul scaunului. 
Detectivul era lângă el. 

— În locul acesta a așteptat, spuse Louis. 

— A fost ceva personal, nu-i așa? întrebă Detectivul. 

— Da, cu adevărat personal. 

Când se întoarseră în hol, văzură că Willie pusese o pernă sub 
capului băiatului rănit. 

— De ce nu rămâi aici cu el? spuse Detectivul. Avem nevoie 
de cineva aici, jos, pentru orice eventualitate. 

Willie își dădea seama că, într-un fel, fusese retrogradat, dar 
nu-i păsa. Era recunoscător pentru că i se oferise șansa de a 
avea grijă de băiat. Avea de gând să ia niște apă de la bucătărie 
și să-i curețe acestuia rana de la cap, ca să se asigure că nu se 
va infecta sau ca să nu intre în convulsii. El nu voia să meargă 
sus cu ceilalți, excepţie făcând doar cazul în care nu ar fi avut 
încotro. Chiar dacă ar fi apărut deodată în fața lui unul dintre 
oamenii lui Leehagen cu un pistol și i l-ar fi pus în față, Willie nu 
credea că ar fi fost în stare să facă mare lucru. Ar fi închis ochii 
doar și l-ar fi lăsat să tragă. 

Detectivul o luă primul pe scări, Louis și Angel urcând în 
spatele lui, până ce acesta le făcu semn că drumul era liber. La 
etaj erau cinci uși, toate închise, dar niciuna, după cum 
constataseră, nu era încuiată. Le luară la rând, Louis 
deschizându-le și acoperindu-i din partea dreaptă, Angel din 
stânga, iar Detectivul stând cu spatele la ei, ca să poată ţine sub 
observaţie celelalte uși. Trei dintre camere erau dormitoare, 
unul dintre ele fiind plin cu haine de damă, altul cu haine 
bărbătești, deşi în camera bărbatului, articolele de 
îmbrăcăminte erau amestecate, iar pe o noptieră era o cutie de 
prezervative Trojans. A patra cameră era o baie spațioasă, care 
fusese modificată pentru uzul personal al domnului Leehagen. 
Acolo era o cameră de duș pentru persoane cu handicap, în loc 
de o cabină de duș obișnuită, cu un scaun de plastic sub capul 


VP - 305 


dușului și cu o saltea de cauciuc în cadă, care putea fi umflată 
sau dezumflată, după cum ar fi fost nevoie. Rafturile erau 
burdușite cu medicamente: diferite soluţii, pilule și seringi din 
plastic. De undeva de dedesubt, venea un miros de boală, 
respingător: mirosul morții, mirosul cuiva putred pe dinăuntru. 

O ușă închisă făcea legătura între baie și camera care era, 
probabil, dormitorul lui Leehagen. Louis și Angel se așezară de o 
parte și de alta a ușii, în timp ce Detectivul merse până în hol și 
se pregăti să intre pe cealaltă ușă a dormitorului principal. 

Louis îl privi pe Angel și făcu semn cu capul. Făcu un pas 
înapoi și trase cu putere un picior în ușă, chiar sub broasca ușii. 
Broasca rezistă, dar, chiar în acel moment, Detectivul intră în 
dormitorul principal. Se auzi un foc de armă, iar Louis lovi din 
nou cu piciorul în ușă. Broasca cedă, iar ușa se deschise într-o 
fracțiune de secundă, și Louis se trezi în faţa unui bărbat solid, 
de vreo patruzeci de ani, care avea în mână un pistol 
semiautomat: fiul lui Leehagen, Michael. Loretta Hoyle se 
ghemuise cu capul ascuns între brațe, ca un cocon. Intre ei și 
locul unde se aflau Louis și Angel se afla un pat mare de spital, 
pe care stătea întins un bătrân foarte palid, cu o mască de 
oxigen peste gură și nas. 

Pentru o clipă, Michael Leehagen fu dezorientat. El nu putea 
acoperi ambele uși în același timp, așa că îngheță. 

Și Louis îl ucise. Glonţul îl lovi în piept, iar el alunecă în jos pe 
peretele de care se rezemase. Pe partea din faţă a cămâășii lui 
albe se lăţea o pată mare de sânge, iar Michael clipi nedumerit 
la vederea ei, ca să cadă apoi greoi pe podea. Loretta se iți din 
coconul ei, apoi începu să plângă și întinse mâinile spre el ca să- 
i susțină capul, în timp ce-l striga pe nume. El încercă să se 
concentreze asupra ei, dar nu reuși. Trupul lui se cutremură o 
singură dată. Ochii i se închiseră și muri. Loretta urlă, apoi își lipi 
fața de gâtul bărbatului și începu să hohotească, în timp ce 
Angel trase un șut pistolului căzut pe podea. 

Capul lui Arthur Leehagen se mișcă pe pernă, iar el își privi 
fiul mort cu ochii umezi. O mână uscată și palidă se întinse ca să 
ridice masca pe care o avea pe faţă și să o îndepărteze de gură. 
Incercă să respire, dar se auzi doar un horcăit, apoi vorbi. 

— Băiatul meu, spuse el. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Începură să-i curgă pe la 
colţurile ochilor, picurând fără zgomot pe perne. 


VP - 306 


Louis se apropie de pat și se uită de sus la bătrân. 

— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, îi spuse el. 

Leehagen îl privi îndelung. Bătrânul era aproape chel, având 
lipite de cap numai vreo câteva fire subțiri de păr alb, ca o 
pânză de păianjen. Pielea lui era palidă și învineţită și părea 
rece la atingere, dar ochii lui străluceau cu toată puterea, în 
contrast cu faţa atât de deshidratată și lipsită de viaţă. Poate că 
trupul îl trădase, dar mintea îi era încă alertă și îl mistuia din 
cauza frustrării, zbătându-se în capcana unei forme fizice care 
nu era în stare să-i mai asigure existenţa prea multă vreme. 

— Tu ești acela, spuse Leehagen. Tu mi-ai ucis fiul, pe Jon al 
meu. Trebuia să facă eforturi ca să poată vorbi, trăgând aer în 
piept după fiecare cuvânt. 

— Eu sunt. 

— Ai întrebat măcar de ce? 

Louis clătină din cap. 

— Nu avea importanţă. Și acum ţi-ai pierdut și celălalt fiu. 
Cum am mai spus, ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

Mâna lui Leehagen se întinse după mască. O apăsă pe faţă, 
căscând gura ca să inspire prețiosul oxigen. O ţinu așa un timp, 
până ce respiraţia sa fu din nou sub control, apoi înlătură 
masca. 

— M-ai lăsat fără nimic, spuse el. 

— Ţi-a mai rămas viața. 

Leehagen încercă să râdă, dar nu-i ieșiră pe gât decât niște 
sunete asemănătoare cu o tuse înfundată. 

— Viaţa? spuse el. Asta nu e viaţă. Abia dacă e o moarte 
lentă. 

Louis privi în jos la el. 

— De ce aici? întrebă el. De ce ne-ai adus pe toţi până aici ca 
să ne omori? 

— Am vrut ca sângele vostru să curgă pe pământul meu. Am 
vrut ca sângele vostru să fie absorbit de pământul în care e 
îngropat Jon. Am vrut ca el să știe că a fost răzbunat. 

— Și Hoyle? 

Leehagen înghiţi în sec. 

— Un bun prieten. Un prieten loial. Numele lui Hoyle păru că-i 
dă mai multă energie, chiar dacă asta dură numai o clipă: Vom 
angaja alţii. Nu se va termina niciodată. Niciodată. 


VP - 307 


Nu mai ai pe cine angaja acum, spuse Louis. În curând, nici 
Hoyle nu va mai avea pe cine angaja. S-a terminat. 

Și ceva se stinse în ochii lui Leehagen atunci când înţelese 
adevărul celor spuse de Louis. Se uită lung la fiul său mort și își 
aminti de cel care murise înaintea acestuia. Cu un mare efort, își 
ridică apoi capul de pe pernă. Mâna lui stângă se întinse și-l 
apucă pe Louis de mâneca jachetei. 

— Atunci, omoară-mă și pe mine, se rugă el. Te rog! Fii... 
îndurător. 

Capul său se cufundă înapoi între perne, dar ochii îi rămaseră 
fixaţi pe faţa lui Louis, plini de dușmănie și mâhnire, dar, mai 
mult decât orice, de o mare nevoie. 

— Te rog, repetă el. 

Louis se eliberă încet din strânsoarea lui Leehagen. Aproape 
cu blândeţe, își puse mâna deasupra feţei bătrânului, apucându- 
i strâns nările între degetul mare și index, cu palma apăsată pe 
gura zbârcită și uscată. Leehagen mișcă aprobator capul pe 
pernă, confirmând mut ceea ce era pe cale să se întâmple. După 
câteva secunde, încercă să tragă aer în piept, dar nu reuși. Avu 
un spasm, corpul său începând să se zbată și să tremure. 
Degetele sale se desfăcură, întinse până la extrem, ochii i se 
deschiseră mari și apoi totul se termină. Corpul său parcă se 
dezumflase, astfel încât părea chiar mai mic acum, când era 
mort, decât atunci când era în viaţă. 

Era ceva mișcare la ușa dormitorului. Willie Brew intrase în 
timpul în care Leehagen își trăia ultimele clipe, îngrijorat de 
tăcerea care urmase după focurile de armă. Se citea dezolare 
pe fața lui, în timp ce se apropia de pat. Să omori oameni 
înarmaţi era un lucru, oricât de groaznic l-ar fi considerat el, dar 
să omori un om bătrân și firav, nimicind viaţa din el între două 
degete, ca și cum ai fi stins o lumânare, asta era ceva peste 
puterea lui de înțelegere. El știa acum că relaţia lui cu acești 
bărbaţi ajunsese la final. Nu mai putea tolera prezenţa lor în 
viața lui, la fel cum nu ar fi fost niciodată capabil să se împace 
cu faptul că el însuși luase o viață. 

Louis își luă mâna de pe faţa lui Leehagen, zăbovind puţin 
doar ca să-i închidă ochii bătrânului. Se întoarse spre Detectiv și 
începu să vorbească, tocmai în momentul în care Loretta Hoyle 
înălță capul de pe umărul iubitului ei mort și acţionă. Faţa ei 
avea aspectul sălbatic al unui animal turbat care căzuse în cele 


VP - 308 


din urmă pradă delirului. Mâna ei se ivi de după corpul iubitului 
ținând un pistol, cu degetul pe trăgaci. 

Ridică pistolul și trase. 

Willie Brew fu cel care sesiză mișcarea și tot Willie Brew cel 
care reacționă. Felul în care reacţionă nu era nici dramatic, nici 
foarte rapid și nu avea nimic spectaculos. El păși doar în faţa lui 
Louis, ca și cum ar fi tras un ghiont cuiva care se băgase în fața 
lui, și primi glonţul. Acesta îl lovi chiar sub scobitura de la baza 
gâtului. Impactul îl făcu să-și piardă echilibrul, căzând pe spate 
peste Louis, care își trecu instinctiv mâinile pe sub braţele lui 
Willie ca să-l prindă în cădere. Se mai auziră două împușcături, 
de data aceasta Angel fiind cel care o ucise pe Loretta Hoyle. 

Louis îl întinse pe Willie pe covor. Incercă să lărgească apoi 
cămașa ca să ajungă mai ușor la rană, dar Willie îi împinse 
mâinile la o parte, clătinând capul. Era prea mult sânge. Țâșnea 
din rană, făcându-l pe Willie să se înece. Sângele îi ieșea pe 
gură în timp ce spatele i se arcuise, Angel și Detectivul fiind 
acum lângă el. Știind că era pe moarte, Angel îl apucă de mâna 
dreaptă iar Detectivul de mâna stângă. Willie îi strânse tare de 
mâini. Se uită la ei și încercă să vorbească. Detectivul se aplecă 
în jos, cu urechea atât de aproape de buzele lui Willie că 
sângele îl stropi pe faţă, în timp ce mecanicul încerca să spună 
ultimele cuvinte. 

— E în regulă, Willie, spuse el. E totul în regulă. 

Willie se lupta să tragă aer în piept, dar nu reușea. Faţa lui se 
întunecă de efort, iar trăsăturile lui se crispară din cauza 
neputinței. 

— Las-o să vină, Willie, șopti Detectivul. E aproape gata. 

Corpul lui Willie se lăsă din ce în ce mai greu în brațele lui 
Louis, iar viața îl părăsi în cele din urmă. 


30. 


Înfășurară corpul lui Willie într-un cearșaf alb și-l puseră într-o 
camionetă parcată în spatele casei. Angel era la volan, cu 
Detectivul lângă el, în timp ce Louis stătea de veghe lângă 
Willie. Merseră pe drumul pe care așteptau fraţii Fulci și Jackie 


VP - 309 


Garner. Aceștia văzură corpul din spatele mașinii și cearșaful 
pătat de sânge, dar nu rostiră niciun cuvânt. 

— Nu a trecut nimeni pe aici, spuse Jackie. Am așteptat, dar 
nimeni nu a trecut. 

Chiar atunci, la distanță apărură niște mașini: trei microbuze 
și o pereche de jeepuri negre Explorer, care se apropiau în 
viteză. Fraţii Fulci deveneau din ce în ce mai agitati și-și ridicară 
armele așteptându-i să vină. 

— Nu, spuse simplu Louis. 

Convoiul de mașini se opri la mică distanţă de locul unde 
stăteau. Portiera primului Explorer se deschise, și un bărbat 
îmbrăcat într-un palton negru, lung, ieși din mașină, punându-și 
pe cap o pălărie clasică, de culoare cenușie, ca să se protejeze 
de ploaie. Louis cobori din spatele camionetei și merse în 
întâmpinarea lui. 

— Se pare că ai avut o dimineaţă pe cinste, spuse Milton. 

Louis îl privi fără nicio expresie. Distanţa dintre cei doi bărbaţi 
era de numai jumătate de metru, dar o prăpastie se căsca acolo. 

— De ce ești aici? întrebă Louis. 

— Vor fi mulți care vor pune întrebări. Nu poţi doar să declari 
război unei persoane ca Arthur Leehagen și să te aștepți ca 
nimeni să nu observe. Este mort? 

— E mort. La fel și fiul lui și fiica lui Nicholas Hoyle. 

— Nici nu m-aș fi așteptat la altceva din partea ta, spuse 
Milton. 

— Bliss e și el mort. 

Milton clipi o dată, dar nu mai spuse nimic. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Louis. De ce ești aici? 

— Poate din cauza unei conștiințe încărcate. 

— Tu nu ai așa ceva. 

Milton înclină capul politicos, recunoscând adevărul spuselor 
lui Louis. 

— Atunci spune-i cum vrei: amabilitate profesională, 
finalizarea unor lucruri încă neterminate. Nu contează. 

— Ai comandat moartea lui Jon Leehagen? întrebă Louis. 

— Da. 

— Ballantine lucra pentru tine? 

— Atunci, da. El a fost doar un strat intermediar de siguranţă 
pentru evitarea unui refuz, o treaptă de amortizare între tine și 
noi. 


VP - 310 


— Gabriel știa? 

— Sunt sigur că bănuia ceva, dar nu ar fi fost bine pentru el 
să întrebe. Nu ar fi fost înțelept. 

Milton privi peste umărul lui Louis, în direcţia casei lui 
Leehagen și pentru o clipă privirea lui fu foarte departe. 

— Am vești proaste pentru tine, spuse el. Gabriel a murit în 
timpul nopţii. Îmi pare rău. 

Cei doi bărbaţi se uitară lung unul la celălalt. Niciunul nu 
părea foarte afectat. 

— Deci, ce vom face acum? întrebă Louis. 

— Voi o să plecați de aici. 

— Care-i varianta oficială? 

O reglare de conturi între două organizaţii criminale. 
Leehagen a supărat pe cine nu trebuia. Era implicat în afaceri 
ilegale: droguri, trafic de carne vie. Putem spune că rușii au 
făcut-o. Am auzit că știți totul despre afacerile lui. Sunt sigur că 
veţi confirma că e o poveste perfect plauzibilă. 

— Şi ce se va întâmpla cu supraviețuitorii? 

— Își vor ţine gura. Ne pricepem de minune să-i facem pe 
oameni să nu-și dea drumul la limbă. 

Milton se întoarse și făcu un semn cu mâna echipelor de 
debarasare. Două microbuze se îndreptară spre casa lui 
Leehagen. 

— Mai am o singură întrebare, spuse Louis. 

— Cred că am răspuns la destule întrebări pe ziua de azi. De 
fapt, am răspuns la toate întrebările la care aveam de gând să-ți 
răspund. 

Se îndreptă înapoi spre Explorer. Louis ignoră ce spusese 
Milton: 

— ÎI voiai mort pe Arthur Leehagen? 

Milton se opri. Zâmbea când privi înapoi. 

— Dacă nu ai fi facut-o tu, am fi fost nevoiţi să ne ocupăm 
chiar noi de el. Traficul de carne vie e o afacere riscantă. Există 
teroriști care sunt dispuși să folosească orice portiţă de scăpare. 
Cei din familia Leehagen nu erau atât de pretențioși, cum ar fi 
trebuit de fapt să fie în privinţa celor cu care aveau de-a face. 
Au făcut multe greșeli, iar noi trebuie să curăţăm în urma lor. În 
schimb, acum trebuie să curăţăm după voi. De asta trebuie să 
plecaţi, tu și prietenii tăi. Se pare că ai îndeplinit o ultimă 
misiune pentru noi, la urma urmei. 


VP - 311 


Se întoarse și făcu semn microbuzului rămas. Ușile laterale se 
deschiseră și doi bărbaţi ieșiră din mașină: cei doi Harry. 

— Poliţia locală i-a prins, spuse Milton, probabil la ordinele lui 
Leehagen. E cel mai bun lucru care li s-ar fi putut întâmpla, date 
fiind circumstanţele. Du-i acasă, Louis, pe cel mort și pe cei vii. 
Am terminat aici. 

Acestea fiind spuse, Milton se urcă în Explorer, și mașina 
urmă echipele de debarasare spre casa lui Leehagen. Louis 
rămase în ploaie. Își ridică faţa spre cer și închise ochii, ca și 
cum apa l-ar fi putut curăța de tot ce făcuse. 


VP - 312 


EPILOG 


Eu 

M-am regăsit 

O, lasă-l pe el 

Să mă ardă și să mă înece 
Pe mine în rana lumii sale. 


Dylan Thomas (1914-1953) 
Vis și rugăciune 


Dacă Nicholas Hoyle era îngrijorat pentru siguranţa lui după 
tot ce se întâmplase, atunci nu lăsa să se vadă asta. Fiica lui a 
fost îngropată într-un cimitir din New Jersey, dar Hoyle nu a fost 
la înmormântare, și niciunul dintre ceilalţi bărbaţi pe care Louis 
și Angel îi întâlniseră la apartamentul lui Hoyle, inclusiv 
enigmaticul Simeon. Se află că Simeon avea un apartament al 
său undeva în clădirea lui Hoyle, pentru că de fiecare dată când 
pleca din apartamentul lui Hoyle se întorcea după lăsarea 
întunericului și nu era niciodată singur în timpul acestor 
escapade. Nimic din toate astea nu-i îngrijora pe Angel și pe 
Louis, care erau mulțumiți doar să urmărească și să aștepte. In 
decursul a șase săptămâni, ei și alţii urmăriseră de sus, dintr-un 
apartament închiriat, clădirea lui Hoyle, atenţi la tot ce se 
întâmpla, fiind la curent cu companiile furnizoare, firmele de 
curățenie și alte servicii care erau asigurate în acea clădire. In 
tot acest timp, ei nu văzură nici urmă de Hoyle în spatele ușilor 
apartamentului său. El era izolat în fortăreaţa lui, invulnerabil. 

e 

O zi după ce Loretta Hoyle fu îngropată în New Jersey, Willie 
Brew fu îngropat în Queens. Detectivul, Angel și Louis erau 
acolo, ca și fosta soţie a lui Willie și toţi prietenii acestuia. Fu o 
reuniune selectă. Mecanicul ar fi fost mândru. 

După înmormântare, un mic grup se retrase la localul lui Nate 
ca să-l pomenească pe Willie. Angel și Louis stăteau singuri într- 
un colț și nimeni nu-i deranja, până ce Arno ajunse după o oră la 
ușa localului. Absența lui până atunci fusese remarcată, dar 


VP - 313 


nimeni nu știa unde fusese plecat și nici ce făcuse. Își croi loc 
prin mulţime, ignorând mâinile întinse înspre el, condoleanțele, 
invitaţiile la un pahar. Se opri câteva clipe în faţa Detectivului și 
spuse: 

— Ar fi trebuit să ai mai multă grijă de el. 

Detectivul încuviință din cap, dar nu spuse nimic. 

Arno trecu mai departe, acolo unde ședeau Angel și Louis. 
Băgă mâna în buzunarul interior al singurului costum pe care îl 
avea și scoase un plic alb, pe care i-l înmână lui Louis. 

— Ce-i asta? întrebă Louis luând plicul. 

Deschide-l și ai să vezi. 

Louis îl deschise. În plic era un cec. 

— Este pentru o sumă de 22 385 dolari, spuse Arno. Sunt toţi 
banii pe care ţi-i datora Willie. 

Louis puse cecul înapoi în plic și încercă să i-l dea înapoi lui 
Arno. În jurul lor se făcuse liniște. 

— Nu-l vreau, spuse Louis. 

— Nu-mi pasă, spuse Arno. la-l! Sunt banii care-ţi erau 
datorați. Acum datoria e plătită. Acum suntem chit. Nu vreau ca 
Willie să zacă în pământ fiind dator. S-a terminat acum. S-a 
terminat totul între noi. În schimb, aș aprecia mult dacă ai sta 
departe de afacerea noastră pe viitor. 

Afacerea  „noastră”. A lui Willie și a lui. Așa fusese 
întotdeauna, și așa avea să rămână. Numele lui Willie urma să 
rămână deasupra ușii, iar Arno avea să continue să repare 
mașinile care i s-ar fi ivit în cale, încărcând doar puţin nota de 
plată. 

Acestea fiind spuse, Arno le întoarse spatele și părăsi barul. 
Se duse mai departe la atelier și intră pe ușa laterală. Aprinse 
luminile și trase aer adânc în piept, apoi intră în micul birou și 
luă sticla de Maker's Mark din dulapul cu acte. Turnă ce mai 
rămăsese în sticlă în cana lui Willie, o puse pe podea, trase apoi 
dintr-un colț scaunul favorit al lui Willie și se așeză pe el. 

Și Arno, cu adevărat singur acum, începu să plângă. 

e 

Cei care curățau piscina sosiră la clădirea lui Hoyle ca de 
obicei, la ora șapte seara, imediat după ce Hoyle își terminase 
exercițiile de înot pe care le făcea seara. Lucrările de întreținere 
a piscinei erau executate întotdeauna seara, în timp ce Hoyle se 
pregătea pentru cină, astfel încât să nu-i întrerupă rutina. Cei 


VP - 314 


doi oameni fuseră întâmpinați în holul de la intrare de Simeon și 
de o altă gardă de corp, pe nume Aristede și acolo fuseră 
verificaţi cu detectorul de metale și percheziţionaţi. Cei doi 
bărbaţi care veniseră în acea seară nu erau cei care veneau de 
obicei. Simeon îi știa pe toţi din vedere și după nume, dar pe 
tipii ăștia nu-i mai văzuse înainte. Erau doi tipi de origine 
asiatică, japonezi, bănuia el. O sună pe proprietara companiei 
producătoare de piscine, iar ea spuse că da, într-adevăr, erau 
oamenii ei. Doi dintre oamenii care veneau de obicei erau 
bolnavi, iar ceilalți erau prinși în alte lucrări, dar japonezii erau 
buni specialiști, spuse ea. Cel puţin, așa credea ea, că erau 
japonezi. Ca să fie sinceră, nu era prea sigură. Simeon închise 
telefonul, îi mai percheziţionă o dată pe japonezi de sus până jos 
doar ca să fie sigur, le verifică trusele de scule și containerele cu 
chimicale ca să vadă dacă nu aveau ascunse arme, apoi îi lăsă 
să intre în sanctuarul lui Hoyle. 

Piscina lui Nicholas Hoyle era una dintre cele mai noi și mai 
sofisticate realizări în domeniu, rezultatul celei mai moderne 
tehnologii pe care ar fi putut cineva s-o achiziţioneze. La simpla 
atingere a unui buton, putea fi creat un efect de râu, dând celui 
care înota în piscină senzaţia că înota împotriva curentului, efect 
care putea fi reglat în funcţie de gradul de dificultate al 
exerciţiilor de înot. Piscina era dotată cu un sistem de sterilizare 
cu radiaţii UV care era prevăzut și cu un sistem de 
autoclorinare, cu rolul de a menţine constant nivelul clorului, un 
filtru cu spălare inversă automată și un echipament de control 
automat al PH-ului. Un aparat de curățare automată Dolphin 
3001 era folosit pentru curățarea cu perii rotative a pereţilor 
piscinei și pentru golirea filtrelor, iar întregul sistem era 
monitorizat printr-un tablou de comandă, care se afla într-o 
cabină micuță cu sistem de ventilaţie, chiar lângă sauna 
personală a lui Hoyle. Deși fusese o achiziţie foarte costisitoare 
din punctul de vedere al cerinţelor de mediu, Hoyle își luase 
toate precauţiile atât pentru economia de energie, cât și pentru 
intimitate. Luminile se aprindeau automat la intrarea lui Hoyle în 
zona piscinei și se închideau atunci când ieșea. Odată ce Hoyle 
era în interior, un sistem de blocare pe bază de amprentă 
digitală făcea accesul realmente imposibil. 

Dar pentru toate aceste sisteme atât de avansate, 
întreţinerea zilnică era esenţială. Electrozii echipamentului de 


VP - 315 


control al PH-ului trebuiau calibraţi și curăţaţi, iar containerele 
cu clor și cele cu soluții pentru ajustarea PH-ului trebuiau 
completate zilnic, astfel că cei doi japonezi aduseseră toate 
substanțele necesare și echipamentele de testare. Simeon 
urmărea cum cei doi executau lucrările de rutină, stând la 
taclale foarte volubili în timp ce lucrau. Când terminară, îl 
anunţară că au încheiat și plecară, înclinându-se ușor în faţa lui 
în timp ce-i mulțumeau și intrară în lift. 

— Politicoși, tipii ăștia scunzi, nu? spuse Aristede, care lucra 
pentru Hoyle de mai mult timp, la fel ca și Simeon. 

— Cred că da, zise Simeon. 

— Bătrânul meu nu a avut niciodată încredere în ei, nu după 
Pearl Harbor. Totuși, ăștia doi îmi plac. Probabil că i-ar fi fost și 
lui simpatici. 

Simeon nu comentă. Fără să-i pese de rasă sau credinţă, 
prefera să-și ţină impresiile despre alţii numai pentru el. 

Femeia care era proprietara firmei de întreţinere a piscinei se 
numea Eve Fielder. Ea preluase conducerea firmei după 
moartea tatălui său și avusese grijă să își creeze o clientelă 
selectă, formată din clienţi de lux și cluburi private de fitness. În 
acest moment, se uita fix la telefonul pe care abia îl pusese în 
furcă și se întreba cât va mai trebui să-și facă tot felul de griji 
pentru firma ei. 

— Mulţumit? îl întrebă ea pe bărbatul care stătea așezat în 
faţa ei. 

Bărbatul purta o mască de schi. Era mic de statură, iar ea era 
sigură că era alb. Colegul lui, care era înalt și, judecând după ce 
se vedea prin găurile din mască, negru, se așezase tăcut la 
masa din bucătărie. Căută la radioul ei digital pe mai multe 
frecvențe până găsi un post de radio cumplit cu muzică country, 
ceea ce sugera un anumit grad de sadism al celor care o ţineau 
ostatică în acest moment. Singură. Pentru prima dată de ani de 
zile, își dori să nu fi fost divorțată. 

— Satisfăcut, spuse cel scund. E cel mai bun lucru la care 
putem spera în viaţă. 

— Și ce facem acum? 

El se uită la ceas. 

— Aşteptăm. 

— Cât timp? 

— Până dimineață. Apoi vom pleca. 


VP - 316 


— Și domnul Hoyle? 

— El va avea o piscină foarte curată. 

Fielder oftă. 

— Presimt că afacerea mea va avea de suferit. 

— Probabil. 

Ea oftă din nou. 

— Există vreo șansă să oprim muzica asta oribilă? 

— Nu cred, dar el va pleca în curând. 

— E îngrozitoare. 

— Știu, spuse el. 

Părea sincer. 

— Dacă asta te consolează cu ceva, va trebui să o mai asculţi 
doar o oră. Cât despre mine, sunt condamnat pe viaţă să ascult 
acest post de radio. 

e 

Hoyle lucră în biroul său până după ora nouă dimineaţa. Se 
trezea devreme, dar îi plăcea să-și încheie dimineaţa cu exerciţii 
fizice. Petrecu o oră în sala de fitness, apoi se dezbrăcă și 
rămase în slip, după care intră în sala piscinei. Rămase în 
picioare la marginea bazinului, degetele sale de la picioare fiind 
peste margine. Îşi puse ochelarii de protecţie, trase aer adânc în 
piept, apoi sări și se scufundă până la fund, corpul lui făcând 
doar câţiva stropi în momentul impactului, ţinând braţele 
întinse, bule de aer ieșind la suprafaţă din nările sale. Înotă pe 
sub apă până la jumătatea piscinei, apoi se ridică la suprafaţă. 

Sistemul de dozare avusese o defecţiune în timpul verificării 
curente de întreţinere, pentru că apa devenise ușor acidă, iar 
sistemul de dozare al clorului conţinea în plus și o soluţie de 
cianură de sodiu care fusese adăugată peste clor. Atunci când 
sistemul de blocare al ușii fusese activat și luminile din interior 
se aprinseseră, soluţia de cianură fusese eliberată rapid în apa 
acidă, combinaţie din care rezultase cianura de hidrogen. 

Sala piscinei lui Hoyle tocmai devenise o cameră de gazare. 

Hoyle se simţea deja ametțit după a doua săritură în apă, iar 
simţul său de orientare părea să-l fi părăsit, pentru că, după ce 
sări, se trezi pe partea laterală a piscinei, și nu în celălalt capăt 
al ei. Nu putea să respire cum trebuie și, în ciuda eforturilor 
sale, bătăile inimii îi deveneau din ce în ce mai slabe. Avea 
mâncărimi și arsuri în ochi. Simţea în gură un gust iute și vomită 
în apă. Și buzele îl dureau, iar în scurt timp durerea i se răspândi 


VP - 317 


în tot corpul. Începu să caute scara, dar abia reuși să ridice 
picioarele. Încercă să strige după ajutor, dar apa îi intră în gură, 
iar limba și gâtul începură să-l ardă. 

Hoyle intră în panică. Nu se mai putea mișca destul ca să se 
menţină la suprafaţă. Se scufundă și i se păru că aude un 
strigăt, dar nu mai putea să vadă nimic pentru că era deja orb. 
Gura i se deschise și începu să se înece, apa arzându-l parcă pe 
dinăuntru. 

În câteva secunde, era mort. 

e 

Până ce Simeon înțelese ce se întâmplase, fu prea târziu să-și 
mai salveze șeful. El reuși să treacă de sistemul de securitate, 
dar, în momentul în care simţi mirosul de lângă piscină, fu 
nevoit să izoleze sala din nou. Ca precauţie suplimentară, el 
evacuă apartamentul, până ce zona fu aerisită complet, apoi 
intră înapoi singur. Se uită lung la trupul lui Hoyle, care plutea 
pe apă. 

Telefonul mobil al lui Simeon sună. Pe ecranul telefonului 
apărea că numărul este secret. 

— Simeon, se auzi vocea unui bărbat. 

— Cine e? 

— Cred că știi cine. 

Simeon recunoscu tonul grav al lui Louis. 

— A fost opera ta? 

— Da. N-am observat să fi sărit după el să-l salvezi. Simeon 
privi în jur din instinct, uitându-se lung la clădirile înalte care 
înconjurau piscina, ferestrele clădirilor întorcându-i privirea, 
indiferente, fără să clipească. 

— A fost șeful meu. Am fost angajat ca să-l protejez. 

— Dar nu ca să mori pentru el. Ai făcut tot ce-ai putut. Nu poți 
proteja un om de el însuși. 

— AȘ putea veni după voi. Trebuie să-mi apăr reputaţia. 

— Eşti un bodyguard, nu un virgin. Cred că reputaţia ta se va 
restabili. Dar, dacă încerci să vii după mine, sănătatea ta va fi 
cea care va avea de suferit. Îţi sugerez să pleci cât mai departe. 
Cred că nu știai tot ce s-a întâmplat între Hoyle și Leehagen. Nu 
pari genul de om care înscenează cu ușurință ceva altuia. Sau 
poate mă înșel. Poate că ai vrea să mă contrazici. 

Simeon tăcu un timp. 

— În regulă, spuse. Voi pleca. 


VP - 318 


— Bine. Să nu rămâi în oraș. Să nu rămâi nici măcar în ţară. 
Sunt sigur că unui domn ca tine, cu talentele tale, nu-i va fi greu 
să-și găsească de lucru în altă parte, departe de locul ăsta. Un 
bun soldat poate găsi întotdeauna un război avantajos în care să 
lupte. 

— Și dacă refuz? 

— Atunci, drumurile noastre s-ar putea întâlni din nou. Cineva 
mi-a spus odată să nu las martori în viaţă. Nu aș vrea să încep 
să mă gândesc la tine ca la unul din acei martori. 

Simeon încheie convorbirea. Își puse telefonul mobil și 
permisul pentru sistemul de securitate pe marginea piscinei și 
părăsi penthouse-ul lui Hoyle. Ajunse până în holul de la parter 
și ieși repede, dar cât mai firesc din clădire, cu faţa spre măreţii 
zgârie-nori care dominau linia orizontului, ferestrele lor 
reflectând apusul târziu al soarelui și norii albi care lunecau pe 
cer duși de vânt. El nu se îndoi nicio clipă de faptul că era 
norocos să fie în viaţă. Se simţea doar puţin umilit la gândul că 
fugea. Totuși, asta era destul ca să-l facă să șovăie, în 
încercarea de a-și redobândi demnitatea. Se opri și privi în sus 
la clădirile din jurul lui, ochii lui trecând de la o fereastră la alta, 
de la un cadru metalic la altul. După un timp, încuviinţă din cap, 
atât pentru sine, cât și pentru bărbatul care, așa cum bănuia și 
el, îi urmărea fiecare mișcare. 

Louis, asasinul, omul în flăcări. 

Louis, ultimul dintre Răzbunători. 


VP - 319 


MULȚUNMIRI 


Câteva cărți s-au dovedit, în mod special, a fi deosebit de utile 
pe parcursul scrierii acestui roman. Ele sunt: Sundown Towns: A 
Hidden Dimension of American Racism de James W. Loewen 
(Touchstone, 2005); The Adirondacks: A History of America's 
First Wilderness de Paul Schneider (Owl Books, 1997); și On 
Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and 
Society de Dave Grossman (Back Bay Books, 1996). 

Sunt recunoscător pentru asistența asigurată de către Joe 
Long și Keith Long în timpul cercetărilor efectuate pentru 
secțiunea din carte referitoare la Queens și lui Geoff Ridyard 
care, într-o altă viaţă, ar fi putut fi cu adevărat un foarte bun 
asasin. Mulţumesc, de asemenea, editorului meu britanic, Sue 
Fletcher, și tuturor celor de la editura Hodder & Stoughton; lui 
Emily Bestler, editorul meu din SUA, și tuturor celor de la 
editurile Atria Books și Pocket Books; și agentului meu, Darley 
Anderson, precum și minunatei sale echipe. In cele din urmă, lui 
Jennie, Cameron și Alistair, care au dat, ca de obicei, tot ce au 
putut mai bun. Vă iubesc și vă mulțumesc tuturor. 


VP - 320 


JOHN CONNOI 
RĂZBUN, ĂTORII | 


virtual-project.eu 


VP - 321