David Moody — Furiosii

„Un thriller ametitor, un avertisment despre cele mai percutante 
emoţii ale secolului XXI... Furioşii vă vor bântui gândurile multă vreme după 
ce aţi închis cartea...” 

- GUILLERMO DELTORO 

În tradiţia lui H.C. Wells şi Richard Matheson, Furioşii este 
povestea unui om într-o lume devenită nebună — o lume infestată de 
frică, violenţă şi FURIE. 

PĂSTRAŢI-VĂ CALMUL 

Un oraş din Anglia este lovit subit de o avalanşă de atacuri 
sângeroase. Botezaţi de mass-media „Furioşii", autorii lor ucid cu sânge- 
rece pe oricine le iese în cale. 

STAŢI LA ADĂPOST 

Atacurile sunt brutale şi nemiloase: în câteva secunde, oameni perfect 
normali nu se mai pot controla şi devin nişte criminali turbaţi. Cum aparent 
nu există nici o legătură între ei şi cum numărul lor creşte văzând cu ochii, 
oricine poate deveni victimă, sau Furios. 

AŞTEPTAŢI NOI INSTRUCŢIUNI 

Toată lumea e îngrozită. Nimeni nu mai îndrăzneşte să iasă din casă, 
să meargă la serviciu, sa vorbească. Dar, deşi noua directivă este „Întâi 
atacă şi lasă întrebările pentru mai târziu!”, s-ar putea ca această poveste să 
aibă un răspuns extrem de surprinzător... 

„O abordare lucidă a stării de furie care ne înconjoară şi o 
poveste şocantă despre consecinţele ei ultime... Păziţi-vă! Furioşii 
vor fi din ce în ce mai aproape cu fiecare capitol, până când se vor 
confunda cu cele mai ascunse forme ale răului care zac în fiecare din 
noi.” 

- J.A. BAYONA 


` 
DAVID MOODY 


SIMMONS, DIRECTOR REGIONAL al unui lanț de 
magazine centrale cu prețuri reduse, îşi strecură mărunțişul în 
buzunar, apoi Împături ordonat ziarul în două şi-l îndesă sub 
braț. Aruncă o privire la ceas, apoi ieşi din magazin şi se alătură 
din nou masei anonime de cumpărători şi de funcţionari care 
forfoteau afară, pe trotuarele din centrul oraşului. Işi verifică în 
minte, din mers, programul zilei. Şedinţa pentru vânzările 
săptămânale la zece, analiza afacerilor cu Jack Staynes la 
unsprezece, prânzul cu un furnizor la unu şi jumătate... 

Se opri din mers când o văzu. La început, se pierdu printre 
celelalte figuri de pe stradă, comună şi deloc atrăgătoare, la fel 
de lipsită de însemnătate pentru el ca şi celelalte. Dar femeia 
aceasta avea totuşi ceva diferit, ceva ce-l neliniştea. Într-o 
fracțiune de secundă, dispăruse iar, înghițită de mulțime. O 
căută cu privirea, îngrijorat, disperat s-o găsească în masa care 
se țesea încontinuu în jurul lui din siluete grăbite şi preocupate. 
lat-o! Printr-un spațiu deschis temporar între corpuri, o zări 
apropiindu-se. Nu mai înaltă de un metru cincizeci şi ceva, 
adusă de spate, îmbrăcată cu un impermeabil roşu decolorat. Işi 
strânsese părul sârmos, cărunt sub o glugă de ploaie din plastic 
transparent şi se uita drept înainte prin lentilele groase ale 
ochelarilor cu rame late. Dacă s-ar fi luat după ceea ce vedea 
uitându-se la faţa ei plină de riduri şi de pete hepatice, i-ar fi dat 
cel puțin optzeci de ani, aşa că... de ce să i se pară o 
amenințare? Trebuia să acționeze rapid, înainte ca femeia să 
dispară din nou. Nu putea să rişte s-o piardă şi a doua oară! O 


privi direct în ochi şi-şi dădu seama imediat că trebuia s-o facă. 
Nu avea de-ales. Trebuia s-o facă, şi trebuia s-o facă exact în 
clipa aceea! 

Scăpând ziarul, servieta şi umbrela, Simmons îşi făcu loc cu 
coatele prin mulţime, apoi întinse mâna şi o apucă strâns pe 
bătrână de reverele late ale impermeabilului. Înainte ca ea să 
apuce să reacționeze, o învârti, facâna-o să descrie o rotatie 
aproape completă, şi o aruncă spre clădirea din care el tocmai 
jeşise. Trupul ei fragil era uşor şi, practic, zbură peste alee, cu 
picioarele abia atingând solul, apoi se zdrobi de vitrina din sticlă 
securizată şi ricoşă înapoi în stradă. Paralizată de durere şi de 
uimire, femeia rămase cu fața în jos pe pavajul rece, udat de 
ploaie, prea şocată ca să se mai mişte. Simmons îşi croi drum 
până la ea, trecând cu greu printr-un mic grup de cumpărători 
îngrijorați care se opriseră să dea o mână de ajutor. Fără să 
bage în seamă protestele lor mânioase, o forță să se ridice şi o 
trânti din nou de vitrină. Capul bătrânei se smuci violent spre 
spate, izbindu-se cu zgomot de sticlă, pentru a doua oară. 

— Ce naiba faci, idiotule? strigă un spectator îngrozit, 
apucându-l pe Simmons de mâneca hainei şi trăgându-l înapoi. 

Simmons se răsuci şi se zbătu, eliberându-se din 
strânsoarea bărbatului. Se împiedică şi ateriză în patru labe în 
rigolă. Femeia era încă în picioare, chiar în fața lui. O vedea 
printre picioarele celorlalți oameni care se înghesuiau în jurul ei. 

Indiferent la răcnetele şi tipetele de protest care-i răsunau 
în urechi, Simmons se ridică repede, oprindu-se doar ca să-şi 
culeagă umbrela de pe marginea trotuarului şi să-şi împingă la 
loc pe nas ochelarii cu ramă de metal. Ținând umbrela oblic în 
fața lui ca pe o puşcă dotată cu baionetă, alergă din nou spre 
femeie. 

— Te rog..., imploră ea în timp ce bărbatul îi înfipse adânc 
în măruntaie vârful metalic al umbrelei, trăgându-l apoi înapoi. 

Femeia se rezemă cu spatele de vitrină, încleştându-şi 
mâna pe rană, în timp ce mulțimea năucită şi scandalizată îl 
înconjură imediat pe Simmons. În învălmăşeală, el privi cum 
picioarele bătrânei cedară şi cum aceasta se prăbuşi greoi la 
pământ, cu sângele prelingându-se în jurul ei din gaura adâncă. 

— Maniacule! îi scuipă cineva în ureche. 

Simmons se întoarse şi se uită fix la posesorul vocii. 
Doamne, încă unul! Arăta exact ca bătrâna. Şi iată încă unul, şi 


încă unul... acum erau peste tot în jurul lui. Se uită neajutorat la 
marea de figuri furioase care-l încercuiau. Erau toate la fel. 
Fiecare, până la ultima, devenise brusc o amenințare pentru el. 
Stia că erau prea mulți, dar trebuia să lupte. Cuprins de 
disperare, îşi strânse palma în formă de pumn şi o lansă spre 
cea mai apropiată faţă. In timp ce un adolescent ricoşă înapoi în 
urma impactului brusc şi căzu, o hoardă de siluete în uniformă 
se strecurară prin mulțime şi-l trântiră pe Simmons la pământ. 


Nebun de legat, la naiba, am mai văzut până acum câteva 
ceva petrecându-se în orăşelul ăsta, dar nici chiar aşa. A fost 
dezgustător. Chiar mi-a făcut greață. Doamne, tipul a apărut de 
nicăieri, iar ea n-a avut nici o şansă, biata bătrânică. Acum, e în 
mijlocul mulţimii. Depăşit cam cu cincizeci la unu, şi totuşi 
încearcă să lupte. Locul ăsta e plin de nebuni. Din fericire pentru 
femeia aia, e plin şi de agenţi de poliţie. Doi s-au dus langa ea, 
încearcă să-i oprească sângerarea. Incă trei au ajuns la individul 
ăla şi-l trag după ei. 

Fir-ar să fie, e nouă fără trei minute. O să întârzii iarăşi la 
slujbă, dar nu mă pot mişca. M-am blocat în gloata asta neno- 
rocită. Oamenii se înghesuie peste tot în jurul meu, şi nu pot 
merge nici înainte, nici înapoi. O să trebuiască să aştept până 
când or să se risipească, oricât de mult ar dura. Acum sosesc şi 
mai mulţi poliţişti, încercând să elibereze locul. E chiar patetic, 
ai fi crezut că or s-arate cât de cât respect, dar oamenii sunt toţi 
la fel. Un semn cât de mic de belele pe stradă, şi toată lumea se 
opreşte să se uite la spectacolul de bălci. 

În sfârşit, începem să ne mişcăm. Îl mai zăresc încă pe in- 
divid încătuşat, împins către o dubă a poliţiei de pe partea cea- 
laltă a străzii. Dă din picioare, şi urlă, şi ţipă, ca un afurisit de 
bebeluş. Parcă şi-a ieşit complet din minţi. După cât tărăboi 
face, ai crede că el e cel care-a fost atacat. 

Ştiu că sunt un ticălos leneş. Ştiu că ar trebui să mă 
străduiesc mai mult, dar pur şi simplu nu-mi dau osteneala. Nu 
sunt prost, dar uneori mi se pare prea greu să-mi pese de ceva 
chiar şi cât de-o ceapă degerată. Ar fi trebuit s-o iau la fugă şi să 
traversez piaţa Millennium, ca să ajung la birou, dar era un efort 
prea mare atât de dimineaţă. Am mers încet şi am ajuns în 
sfârşit aici puţin după nouă şi-un sfert. Am încercat să mă 
strecor neobservat, dar era inevitabil să mă vadă cineva. Totuşi, 


trebuia să fie chiar Tina Murray, nu-i aşa? Scorpia mea de 
supraveghetoare cu mutră acră, neiertătoare ca un vătaf de 
sclavi. Acum stă în spatele meu, urmărindu-mă cum muncesc. 
Crede că nu ştiu că-i acolo. Chiar nu pot s-o sufăr. De fapt, nu- 
mi vine în minte nici o persoană care să-mi placă mai puţin 
decât Tina. Nu sunt violent din fire — nu-mi plac conflictele şi 
găsesc jignitoare simpla idee de a lovi o femeie —, dar sunt 
momente când pe ea aş pocni-o bucuros peste gură. 

— Îmi datorezi cincisprezece minute, mârâie cu o voce ori- 
bilă, plângăreaţă. Mă las pe spate în scaun şi mă întorc încet 
spre ea. Stă în picioare în faţa mea, cu braţele încrucişate, în- 
cruntată şi mestecând gumă. 

— 'Neaţa, Tina, răspund, încercând să rămân calm şi să nu- 
i ofer satisfacția de a-i arăta cât de mult mă sâcâie. Ce faci? 

— Poţi fie să recuperezi timpul ăsta în pauza de prânz, fie 
să mai rămâi diseară peste program, se răsteşte ea. Te priveşte 
cum rezolvi! 

Ştiu că nu fac decât să-mi înrăutăţesc situaţia, dar nu mă 
pot abţine. Ar trebui să-mi ţin gura şi să accept că am greşit, dar 
nu suport gândul ca femeia asta detestabilă să creadă că e şefa. 
Ştiu că nu-mi foloseşte la nimic, dar pur şi simplu nu mă pot 
stăpâni. Trebuie să spun ceva. 

— Cum rămâne cu ieri-dimineaţă? întreb. 

Fac un efort să-i privesc din nou faţa aspră, încruntată. Nu 
pare deloc încântată! Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul 
şi-şi mestecă şi mai nervos guma. Fălcile ei descriu o mişcare 
circulară frenetică. Arată ca o vacă rumegându-şi mâncarea. 
Viţică nenorocită! 

— Ce-i cu ieri-dimineaţă? scuipă ea. 

— Păi, îi explic, străduindu-mă să nu pară că o iau de sus, 
dacă-ţi aduci aminte, ieri am venit cu douăzeci de minute mai 
devreme şi-am început să lucrez imediat după ce-am ajuns. 
Dacă o să recuperez cele cincisprezece minute ale tale de azi, 
pot să cer înapoi cele douăzeci de minute de ieri? Sau zicem că 
suntem chit şi te scutesc de cele cinci minute? 

— Nu fi tâmpit. Ştii că nu merge aşa. 

— Poate că artrebui... 

La naiba, acum chiar că s-a enervat. S-a înroşit la faţă şi i 
se văd venele umflate de pe gât. A fost un comentariu prostesc 


şi fără rost, dar am dreptate, nu-i aşa? De ce-ar trebui să 
funcţioneze totul aşa cum vor cei din consiliul oraşului? Privirea 
cu care mă fixează Tina acum şi tăcerea ei mă fac să mă simt 
de-a dreptul stânjenit. Ar fi trebuit pur şi simplu să-mi ţin gura. 
O las să câştige înfruntarea şi mă întorc din nou cu spatele, ca 
să deschid computerul. 

— Fie îţi iei timpul din pauza de prânz, fie lucrezi peste pro- 
gram, îmi aruncă ea peste umăr în timp ce se îndepărtează. Nu- 
mi pasă ce faci, ai grijă doar să recuperezi timpul pe care-l 
datorezi! 

Şi pleacă. Discuţia s-a încheiat, iar eu nu apuc să răspund 
sau să încerc să am ultimul cuvânt. Scorpie! 

Tina îmi dă fiori, dar mă trezesc uitându-mă lung după ea în 
loc să privesc ecranul computerului. S-a aşezat înapoi la masă, 
exact când Barry Penny, directorul biroului, a apărut brusc. 
Limbajul trupului Tinei s-a schimbat cu desăvârşire, acum că 
vorbeşte cu cineva care se află mai sus decât ea în ierarhia con- 
siliului. Zâmbeşte şi râde la glumele lui patetice şi, în general, 
încearcă să vadă până unde poate merge cu linguşirile. 

Îmi vine în minte din nou, fără să vreau, scena pe care toc- 
mai am văzut-o afară. Dumnezeule, aş vrea să fi avut umbrela 
tipului ăluia. Ştiu exact unde-aş înfige-o. 

Câteodată, faptul de a avea o slujbă atât de plictisitoare şi 
de monotonă e un avantaj. Chestia asta e mult mai prejos de 
posibilităţile mele, aşa că nu prea trebuie să mă gândesc la 
ceea ce fac. Treaba merge pe pilot automat, şi atunci timpul 
trece repede. Cam aşa s-a întâmplat până în dimineaţa asta. 
Satisfacţia slujbei este inexistentă, dar cel puţin ziua nu trece 
prea încet. 

Lucrez aici deja de aproape opt luni (deşi mi pare că de fapt 
a trecut mai multă vreme), iar în ultimii trei ani şi jumătate am 
lucrat pentru consiliu. În acest timp, am trecut prin mai multe 
departamente decât reuşesc să parcurgă cei mai mulţi dintre 
membrii cu vechime ai consiliului în întreaga lor carieră. Sunt 
mereu transferat. Am lucrat o vreme la departamentele pentru 
controlul dăunătorilor, pentru colectarea deşeurilor şi pentru în- 
treţinerea iluminatului stradal, înainte de a ajunge aici, la Biroul 
pentru Prelucrarea Amenzilor de Parcare sau PAP, aşa cum îi 
place consiliului să-l numească. Au un obicei enervant de a în- 
cerca să reducă la un şir de iniţiale cât mai multe nume de 


departamente şi titulaturi de funcţii. Înainte de a fi transferat, mi 
se spusese că PAP este o groapă de gunoi pentru angajaţii fără 
randament şi, de îndată ce-am ajuns aici, mi-am dat seama că 
era adevărat. In majoritatea locurilor unde am lucrat, fie că mi-a 
plăcut slujba, dar nu şi oamenii, fie invers. Aici am probleme cu 
ambele aspecte. Locul ăsta e un teren fertil pentru necazuri. Aici 
vin şoferii care au fost destul de ghinionişti (sau de proşti) încât 
să se trezească cu roţile maşinii blocate, surprinşi pe camerele 
de luat vederi sau încasând un proces-verbal de contravenţie 
din partea unui paznic de parcare; vin ca să ţipe şi să urle şi să 
conteste amenzile. Obişnuiam să-i compătimesc şi să le cred po- 
veştile. Dar cele opt luni petrecute aici m-au schimbat. Acum, 
nu mai cred nimic din ceea ce mi se spune. 

— L-ai văzut pe individul ăla azi-dimineaţă? întreabă o voce 
din spatele computerului din stânga mea. 

E Kieran Smyth. Îmi place Kieran. La fel ca cei mai mulţi 
dintre noi, se iroseşte în biroul ăsta. Are cap, şi ar putea face 
altceva în viaţă, dac-ar încerca. Studia dreptul la Universitate, 
dar şi-a luat o slujbă de vacanţă aici în vara trecută şi nu s-a mai 
întors la cursuri. Mi-a zis că s-a obişnuit cu banii în buzunar şi că 
nu s-ar descurca fără ei. Cumpără incredibil de multe lucruri. In 
fiecare zi pare să se întoarcă de la masa de prânz cu sacoşe de 
haine, cărţi, DVD-uri şi CD-uri. Sunt pur şi simplu invidios, pentru 
că eu mă lupt sa încropesc doar atâţia bani cât să-mi cumpăr 
mâncare, ce să mai vorbim de orice altceva. Kieran îşi petrece 
cea mai mare parte a zilei vorbind cu amicul lui, Daryl Evans, 
care stă în dreapta mea. Vorbesc prin mine şi peste mine, dar 
rareori cu mine. Totuşi nu mă deranjează. Discuţiile lor sunt 
plicticoase ca naiba, şi singurul lucru pe care-l am în comun cu 
ei este că toţi trei lucrăm în aceeaşi mică secţiune a aceluiaşi 
mic birou. Ceea ce mă sâcâie, ca să fiu sincer, este faptul că 
amândoi par să reuşească să scape în mare parte a zilei de 
lucru fără să se spetească muncind. Poate pentru că sunt 
prieteni cu Tina în afara serviciului şi se duc să bea împreună. 
Doamne, eu nu trebuie decât să tuşesc, şi ea se şi ridică de pe 
scaun ca să vadă ce fac şi de ce m-am oprit din lucru. 

— Care individ? strigă Daryl. 

— De pe stradă, pe drum spre serviciu. 

— Care strada? 


— Strada principală, chiar lângă Cartwrights. 

— N-am văzut nimic. 

— Trebuie să fi văzut. 

— N-am văzut. N-am trecut pe lângă Cartwrights. Azi- 
dimineaţă am venit pe partea cealaltă. 

— Era tipul ăsta, explică nepăsător Kieran, ar fi trebuit să-l 
vezi. A luat-o razna de-a binelea. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Pe bune, amice, era apucat! întreabă-l pe Bob Rawlings, 
de la arhive. El a văzut. Crede că aproape a omorât-o. 

— Pe cine să omoare? 

— Nu ştiu, o femeie bătrână. Nu te mint, a tăbărât pur şi 
simplu pe ea, fără nici un motiv. A înjunghiat-o cu o nenorocită 
de umbrelă, aşa am auzit! 

— Acum faci mişto... 

— Vorbesc serios! 

— Nu se poate! 

— Du-te şi întreabă-l pe Bob... 

De obicei nu bag în seamă aceste conversații în ritm de mi- 
tralieră (de cele mai multe ori habar n-am despre ce vorbesc), 
dar astăzi chiar pot să adaug ceva, pentru că am fost acolo. E 
patetic, ştiu, dar faptul că, pe cât se pare, ştiu mai multe despre 
incident decât Kieran şi Daryl mă face să mă umflu în pene şi să 
mă simt superior. 

— Are dreptate, spun eu, ridicând ochii de pe ecran. 

— Deci ai văzut şi tu? întreabă Kieran. 

Mă las pe spate în scaun, mândru de mine. 

— S-a întâmplat chiar în faţa mea. Poate-ar fi tăbărât pe 
mine dac-aş fi ajuns cu câteva secunde mai devreme. 

— Dar care-a fost faza? întreabă Daryl. E aşa cum zice el? 

Arunc repede o privire spre Tina. Stă cu capul îngropat într- 
un maldăr de hârtii. Pot vorbi în continuare în siguranţă. 

— Am văzut-o mai întâi pe băbuţă, le povestesc. Aproape 
că m-am împiedicat de ea. A zburat pe lângă mine şi s-a izbit de 
vitrina de lângă uşa laterală de la Cartwrights. Am crezut c-o fi 
vreun puşti care încearcă să-i ia geanta sau aşa ceva. Nu mi-a 
venit să cred când l-am văzut. Arăta ca un ins absolut normal. 


Costum, cravată, ochelari... 

— Atunci, de ce-a facut-o? Ce-i făcuse femeia? 

— Habar n-am. Pe toţi dracii, doar nu era să-l întreb, la ce 
dispoziţie avea. 

— Şi s-a repezit pur şi simplu la ea? mormăie Daryl, părând 
să nu creadă o iotă din ce-i spun. 

Eu dau din cap că da, uitându-mă ba la unul, ba la celălalt. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, continui. A alergat 
spre ea şi a împuns-o cu umbrela. A fost dezgustător. l-a intrat 
drept în burtă. Avea haina plină de sânge şi... 

Tina ridică ochii. Eu mă uit în jos şi încep să tastez, încer- 
când să-mi aduc aminte ce făceam. 

— Şi-apoi ce s-a mai întâmplat? şuieră Kieran. 

— ldiotului i-a căşunat pe oamenii care se strânseseră în 
jurul lui. A început să lovească în dreapta şi-n stânga. Apoi a 
apărut poliţia, explic, încă uitându-mă la ecran, dar fără să fac 
nimic de fapt. L-au scos de-acolo şi l-au băgat într-o dubă. 

Discuţia se întrerupe din nou. Murray s-a ridicat în picioare. 
Pentru o clipă, singurul sunet care se mai aude e ţăcănitul a trei 
tastaturi de computer, în timp ce toţi ne prefacem că lucrăm. 
După ce-şi roteşte ochii prin încăpere şi se uită în special la 
mine, iese din birou, iar Kieran şi Daryl se opresc imediat din 
introducerea de date. 

— Deci era ceva în neregulă cu el? întreabă, inutil, Daryl. 

— Sigur că era ceva în neregulă cu el, răspund. 

Doamne, tipu-i chiar idiot câteodată! 

— Crezi că dac-ar fi fost totul în regulă cu el ar mai fi- 
njunghiat cu umbrela o doamnă în vârstă? 

— Dar n-a zis nimic? Urla sau striga sau...? 

Mă-ntreb dacă merită măcar să răspund la întrebarea pusă 
pe jumătate. 

— Şi una, şi alta, bombăn. 

— Era beat sau drogat sau...? 

— Nu ştiu, răspund, deja iritat. 

Mă opresc şi mă gândesc puţin înainte să vorbesc din nou. 
Încă văd în minte expresia de pe faţa bărbatului. 

— Arăta îngrozit ca naiba, le spun. Arăta de parcă el era cel 
atacat. 


în partea cealaltă a biroului stă o fată pe nume Jennifer 
Reynolds. N-o cunosc prea bine. De obicei, n-am prea mult de-a 
face cu ea. De fapt, am vorbit doar de câteva ori de când am 
fost transferat la PAP. Astăzi nu-i aici, şi detest zilele când e 
plecată. Când Jennifer Reynolds lipseşte, sarcinile ei se împart 
între noi, ceilalţi, iar treaba la care trebuie s-o înlocuiesc astăzi e 
cea mai neplăcută dintre toate — recepţia. Adresa poştală a PAP 
nu e difuzată în mod activ, dar se află pe o parte din co- 
respondenţa pe care o expediem şi, de asemenea, în cartea de 
telefon, aşa că oamenii pot afla uşor unde suntem. Primim o 
mulţime de vizitatori, prea mulţi, după părerea mea. Majoritatea 
celor care vin aici fie au fost amendaţi, fie s-au trezit cu roţile 
blocate. Au încercat probabil deja să obţină anularea amenzii 
sau deblocarea roţilor, iar la noi ajung pentru că, adesea, 
singura opţiune care le-a mai rămas este să încerce să-şi apere 
personal cauza. Aşa că cel mai probabil oamenii care apar sunt 
deja serios iritaţi. Strigătele, ţipetele şi amenințările nu sunt 
deloc ceva neobişnuit. Toţi oamenii ăştia trec mai întâi pe la 
recepţie, iar prima persoană la care se apucă să ţipe, să strige 
sau pe care-o ameninţă este bietul nătărău din spatele biroului. 

Aşa că iată-mă stând singur la biroul de recepţie, cu ochii 
aţintiţi la uşa de prost gust, din sticlă fumurie, aşteptând cu în- 
cordare eventualii vizitatori. Urăsc treaba asta. Parcă aş sta în 
sala de aşteptare a unui dentist. Mă uit mereu la ceasul de pe 
perete. E agăţat chiar deasupra unui panou mare de anunţuri, 
acoperit cu afişe şi ştiri interne inutile, pe care nu le citeşte 
nimeni. Chiar lângă panou, la fel de inutilă, e o notiţă prin care 
se interzice publicului să intimideze sau să agreseze personalul 
consiliului. Dar existenţa notiţei nu mă face să mă simt cu nimic 
mai în siguranţă. Există o alarmă pentru atacuri personale fixată 


sub birou, dar nici asta nu mă-ncălzeşte prea mult. 

E patru şi treizeci şi opt de minute. Mai sunt douăzeci şi 
două de minute şi-am terminat pe ziua de azi. 

Sunt sigur ca Tinei îi face plăcere sa ma pună să stau aici. 
Întotdeauna eu sunt cel care trebuie până la urmă s-o înlocu- 
iască pe Jennifer. Statul la recepţie e o formă de tortură. Nu e 
voie să aduci nici un fel de hârtii ca să lucrezi aici (chestiune de 
protecţie a datelor confidenţiale), şi pentru că nu ai cu ce să-ți 
omori timpul, ziua trece chinuitor de încet. Până acum, în după- 
amiaza asta a trebuit să mă ocup numai de două apeluri 
telefonice, şi au fost doar apeluri personale pentru angajaţi. 

Patru treizeci şi nouă. 

Hai, ceasule, grăbeşte-te... 

Patru cincizeci şi patru. 

Aproape gata. Acum mă uit tot timpul la ceas, dorindu-mi 
ca limbile să se învârtească repede, ca să scap odată de-aici. In 
minte, fac deja repetiţie la evadarea din birou. Trebuie doar să 
închid computerul şi să-mi înşfac haina de la garderobă, apoi s-o 
iau la fugă spre gară. Dacă o şterg destul de repede, s-ar putea 
să reuşesc să prind un tren mai devreme, care să mă ducă 
acasă pentru... 

La naiba! lar sună blestematul ăsta de telefon. Detest felul 
în care sună. Scrâşneşte ca un ceas deşteptător dezacordat, şi 
simt zgomotul în tot corpul. Ridic receptorul şi mă crispez 
gândindu-mă la ce m-ar putea aştepta la celălalt capăt al firului. 

— Bună ziua, PAP, la telefon Danny McCoyne, mormăi re- 
pede. 

Am învăţat să răspund la telefon pe ton scăzut şi cu viteză. 
Astfel e mai greu pentru cel care sună să-ţi reţină numele. 

— Aş putea vorbi cu domnul Fitzpatrick, de la personal, vă 
rog? întreabă o voce de femeie cu accent pronunţat. 

Slavă Domnului — nu e vreun reclamant urlător, ci doar ci- 
neva care a greşit numărul. Mă liniştesc. Aproape în fiecare zi se 
întâmplă să primim câteva telefoane pentru cei de la serviciul 
personal. Au interioare asemănătoare cu ale noastre. Normal ar 
fi să se rezolve cumva încurcătura asta. Oricum, mă simt uşurat. 
Ultimul lucru pe care mi-l doresc este o problemă la ora patru 
cincizeci şi cinci. 

— Aţi nimerit la departamentul greşit, îi explic. Aţi format 


2300 în loc de 3200. O să încerc să vă fac legătura. Dacă se în- 
trerupe, nu trebuie decât să formaţi 1000, şi vă va răspunde 
centrala. .. 

Ceva îmi distrage brusc atenţia, iar vocea mi se stinge trep- 
tat în timp ce uşa de la intrare se deschide în viteză. Mă dau in- 
stinctiv înapoi cu scaunul, încercând să pun o distanţă cât mai 
mare între mine şi oricine e pe cale să năvălească în clădire. 
Termin convorbirea telefonică şi-mi îngădui să mă relaxez puţin, 
când văd roţile din faţă ale unui cărucior de copil pe care cineva 
încearcă să-l facă să intre pe uşă. Căruciorul se înţepeneşte, aşa 
că mă ridic să dau o mână de ajutor. O femeie scundă, udă 
leoarcă de ploaie, îmbrăcată într-un hanorac verde cu violet 
intră la recepţie. În afară de bebeluşul din cărucior (care abia se 
vede sub o acoperitoare grea de plastic), încă doi copii mici o 
urmează înăuntru. Familia udă până la piele rămâne în picioare 
în mijlocul spaţiului de recepţie, murdărind podeaua tocită, din 
imitație de marmură, cu apa care li se prelinge de pe haine. 
Femeia pare necăjită şi e preocupată de copii. Se răsteşte la cel 
mai mare dintre ei, zicându-i că „Mămica are o problemă de 
rezolvat cu omul ăsta, apoi o să vă ducă înapoi acasă ca să 
mâncaţi ceva”. 

Îşi scoate gluga şi-mi pare să aibă în jur de patruzeci de ani. 
Are o înfăţişare banală şi nişte ochelari mari, rotunzi, aburiţi de 
ploaie. Faţa îi este îmbujorată, iar de pe vârful nasului îi curg 
câteva picături de apă. Nu mă priveşte în ochi. Işi trânteşte 
geanta pe birou şi începe să cotrobăie înăuntru. Se opreşte pen- 
tru o clipă să ridice acoperitoarea (care începe şi ea să se 
aburească) şi se uită la bebeluş, care pare să doarmă. Işi 
îndreaptă din nou atenţia către conţinutul genţii, iar eu mă 
întorc de partea cealaltă a ghişeului. 

— Pot să vă ajut cu ceva? întreb cu prudenţă, hotărând că 
ar cam fi timpul să mă interesez. 

Femeia se uită încruntată la mine peste marginea ochelari- 
lor. Mă prind că e într-o dispoziţie foarte proastă. Mă face să mă 
simt stânjenit. Ştiu că mă aşteaptă momente grele. 

— Aşteaptă o clipă, se răsteşte, vorbindu-mi de parcă aş fi 
unul dintre copiii ei. Scoate din geantă un pachet de batiste de 
hârtie şi i-l dă unuia dintre copiii de la picioarele ei, care îşi tot 
şterge nasul cu dosul mânecii. 


— Suflă, îi ordonă ea cu severitate, acoperindu-i nasul cu 
batista. 

Copilul nu protestează. 

Ridic ochii spre ceas. Patru cincizeci şi şapte. Se pare că n-o 
să prind un tren mai devreme spre casă... 

— Am parcat maşina pe chei, pe malul stâng, pentru cinci 
minute, cât timp mi-am dus băiatul cel mare la toaletă, începe 
ea, închizându-şi la loc geanta. 

N-are timp de fineţuri, trece direct la plângere. 

— În acele cinci minute, maşina mi-a fost blocată. Sigur că 
ştiu că n-ar fi trebuit să parchez acolo, dar a durat numai cinci 
minute, şi m-am oprit numai pentru că era o urgenţă. Vreau să 
vorbesc cu cineva care are autoritatea să rezolve chestia asta, 
şi vreau să vorbesc cu acea persoană chiar acum. Vreau să mi 
se deblocheze roţile, ca să-mi pot duce copiii acasă. 

Îmi dreg glasul şi mă pregătesc să încerc să răspund. Dintr- 
odată îmi simt gura uscată şi limba de două ori mai mare decât 
în mod normal. Trebuia neapărat să se întâmple asta pe cheiul 
stâng, nu? E o zonă de maidane, la doar zece minute de mers 
pe jos de biroul nostru. Câteodată pare că o maşină din două 
blocate în oraşul ăsta se află pe cheiul stâng. Echipa de 
executori din acea zonă e faimoasă. Cineva mi-a zis că sunt 
plătiţi după un soi de schemă legată de performanţă — cu cât 
blochează mai multe maşini pe săptămână, cu atât mai mulţi 
bani primesc. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, dar asta nu mă 
ajută cu nimic acum. Ştiu doar că n-am de ales decât să-i dau 
acestei femei un răspuns standard, procedural. Mai ştiu şi că n-o 
să-i placă. 

— Doamnă, încep, încordându-mă în aşteptarea reacției ei, 
cheiul stâng e o zonă în care parcarea este strict interzisă. Con- 
siliul... 

Nu-mi dă nici o şansă să continui. 

— O să-ţi spun eu cum e cu consiliul, ţipă ea, cu o voce 
dintr-odată stânjenitor de puternică. Nenorocitul ăsta de consiliu 
ar trebui să petreacă mai puţin timp blocând oamenii şi mai 
mult având grijă să păstreze amenajările publice în stare de 
funcţionare. A trebuit să parchez pe blestematul de chei stâng 
din simplul motiv că toaletele publice din piaţa Millennium au 
fost vandalizate! Fiul meu suferă de o boală intestinală. N-am 


avut de-ales. Nu mai putea aştepta. 

— Trebuie să mai fi existat şi alte toalete..., încep eu să 
spun, regretând imediat că am deschis gura. 

Doamne, urăsc slujba asta. Aş vrea să mă întorc să mă 
ocup din nou de adunarea gunoiului, de invaziile de şobolani sau 
chiar de becurile stricate de pe stradă. Problema mea cea mai 
mare este că se pare că femeii ăsteia chiar i s-a făcut o nedrep- 
tate, şi probabil că şi eu aş fi procedat la fel ca ea dacă aş fi fost 
în oraş cu cei mici. Pare să aibă perfectă dreptate, şi nimic nu 
mi-ar plăcea mai mult decât să-i chem pe cei care i-au pus 
piedicile la roţi, ca să le dea jos, dar nu am autoritatea să fac 
asta. Opțiunile mele sunt sumbre: să urmez procedurile şi să 
încasez alte ţipete de la această doamnă sau să ţipe Tina 
Murray la mine, dacă nu fac lucrurile ca la carte. Am toate 
şansele s-o păţesc din partea amândurora. Inainte ca femeia să 
apuce să reacționeze la comentariul meu stupid, încerc s-o dreg. 

— Înţeleg ce spuneţi, doamnă, dar... 


— Înţelegi? strigă ea, de data asta destul de tare încât să 
trezească bebeluşul din cărucior, care începe să scâncească şi 
să suspine. Chiar înţelegi? Nu cred, pentru că dacă ai înţelege, 
ai suna pe cineva chiar acum şi te-ai ocupa să scoţi piedica aia 
afurisită de pe roţile maşinii mele, ca să-mi pot duce copiii 
acasă. Le e frig, le e foame şi... 

— Trebuie doar să... 


— Nu vreau scuze, vreau să te ocupi de asta. 

N-o să mă asculte. N-are nici un rost. Nici măcar n-o să-mi 
dea vreo şansă. 

— Doamnă... 

— Îţi sugerez să te duci să vorbeşti cu superiorii tăi şi să gă- 
seşti pe cineva care e gata să-şi asume responsabilitatea pentru 
toată harababura asta mizerabilă; şi să vină s-o rezolve. Am fost 
silită să parchez pe chei din cauza ineficienţei consiliului. Am un 
fiu care are o problemă medicală şi trebuia să-l duc la toaletă de 
urgenţă. Dacă consiliul şi-ar fi făcut treaba cum se cuvine de la 
început şi ar fi avut grijă ca toaletele publice să fie în stare 
perfectă de funcţionare, n-aş mai fi parcat acolo, nu mi-ar fi fost 
blocată maşina şi n-aş fi stat acum aici să vorbesc cu cineva 
care e limpede că nu poate sau nu vrea să facă nimic ca să mă 
ajute. Trebuie să vorbesc cu cineva care se află puţin mai sus în 


ierarhia de comandă decât recepţionerul, aşa că ce-ar fi să ne 
facem amândurora un serviciu şi să ne ducem să găsim pe 
cineva cu adevărat pregătit să rezolve problema, înainte ca fiul 
meu să aibă din nou nevoie la toaletă... 

Scorpie cu nasul pe sus! Mă ridic în picioare şi mă uit ţintă 
la ea, simţindu-mă din ce în ce mai furios. Dar nu pot face 
nimic... 

— Ei bine? se răsteşte femeia. 

— Daţi-mi doar un minut, doamnă, mă bâlbâi. Mă întorc, 
mă reped înapoi în birou şi dau de-a dreptul peste Tina, care 
venea din direcţia opusă. 

— Ce faci aici, Danny? întreabă ea, cu un ton la fel de su- 
perior ca şi femeia de afară. Dacă tu eşti în birou, cine stă la re- 
cepţie? 

Ştie cât se poate de bine că nu-i nimeni acolo. Încerc să-i 
explic, dar ştiu că n-are nici un rost. 

— E o doamnă afară, la recepţie, care... 

— Ar fi trebuit să telefonezi dacă aveai nevoie de ajutor, 
mă întrerupe ea. Cunoşti regulile, eşti deja de mult timp aici. 
Trebuie să fie întotdeauna cineva la biroul de recepţie şi trebuie 
să telefonezi întotdeauna dacă ai vreo problemă. 

— E o doamnă la biroul de recepţie, oftez, şi m-a luat 
foarte tare, aşa că pot să-ţi spun care e problema ei, te rog? 

Tina se uită la ceas. La naiba, s-a făcut cinci. Acum, proba- 
bil că o să stau să aştept în gară până la şase. 

— Vorbeşte repede, mârâie ea, pe un ton care sugerează 
că îmi face o favoare. 

— Acestei doamne i-a fost blocată maşina pentru că a par- 
cat pe cheiul stâng... 

— Neplăcut! Nu se poate parca pe cheiul stâng. Sunt peste 
tot nişte afurisite de semne mari care spun că pe cheiul stâng 
parcarea e interzisă. 

Nu mă ajută deloc. 

— Ştiu asta, tu ştii asta şi ştie şi ea asta. Nu aici e 
problema. 

— Ce vrei să spui cu „nu aici e problema”? 

Fac o pauză înainte de a vorbi din nou. Ştiu că o să am de 
dus o bătălie ca s-o conving pe Tina că doamna asta spune ade- 


vărul. Pentru o clipă, mă gândesc să renunţ şi să înfrunt din nou 
situaţia de afară, de la recepţie. 

— Doamna îmi spune că a parcat pe cheiul stâng pentru că 
trebuia să-şi ducă urgent băiatul la toaletă. 

— Ce soi de scuză e asta? 


— Trebuia să-l ducă la toaletă pentru că are o problemă 
medicală şi pentru că toaletele publice din piaţa Millennium au 
fost vandalizate. 

— Nu-i problema noastră... 


— Nu, dar ea asta susţine, că e vina consiliului. Cere să-i 
scoatem piedica de la roţi. N-o să plece nicăieri până nu se re- 
zolvă. 

— Nici nu poate să plece nicăieri, mustăci Tina. O să scoa- 
tem piedica atunci când o să plătească amenda. 

Răspunsul ei nu mă surprinde, mă dezamăgeşte doar. 
Vreau să plec acasă. Nu vreau sa ies de-aici şi să se ţipe din nou 
la mine. Ceea ce mă enervează cel mai mult este că ştim 
amândoi un lucru: cu cât această doamnă rămâne pe poziţie şi 
face gălăgie la recepţie, cu atât mai multe şanse are să-i fie 
deblocată maşina. Urăsc toate porcăriile şi talentele astea. Nu 
mă pot stăpâni să nu spun ceva. 

— Hai, Tina, las-o baltă. Ştii la fel de bine ca şi mine că 
dacă strigă destul de multă vreme, o să-i dăm drumul. 

Se uită la mine, îşi mestecă guma şi ridică din umeri. 

— Se poate, dar trebuie să încercăm mai întâi să luăm taxa 
de la client. Cunoşti procedura. Trebuie să... 

N-are nici un rost să mai ascult prostiile astea. De ce m-aş 
mai enerva? 

— Cunosc afurisita de procedură, oftez eu în timp ce-i 
întorc spatele şi-mi târăsc picioarele înapoi către recepţie. Mă- 
ntreb dacă n-ar trebui pur şi simplu să merg mai departe. N-ar 
trebui să trec de-a dreptul pe lângă femeie şi pe lângă copiii ei 
şi să las în urmă clădirea şi slujba? 

Deschid uşa, iar ea se întoarce să se uite urât la mine. Pe 
chip i se citeşte pur şi simplu răutatea. 

— Ei bine? 

Inspir adânc. 

— Am avut o discuţie cu supraveghetoarea mea, încep eu 


deprimat, ştiind ce urmează. Putem scoate piedica, dar trebuie 
să insistăm să plătiţi amenda indicată pe semnele de pe cheiul 
stâng. Nu putem... 

Şi izbucneşte. Explodează din nou, strigând şi ţipând la 
mine. O ieşire de o forţă, viteză şi ferocitate extraordinare. E o 
tiradă incredibilă (dar deloc neaşteptată), iar eu nu am cum să 
mă apăr. Nu o pot contrazice, pentru că, din întâmplare, cred că 
are un caz întemeiat. Dac-ar tăcea măcar pentru o secundă, aş 
reuşi să... Dar la ce bun? Nu ştiu de ce-mi bat capul. Cu cât ţipă 
mai mult la mine, cu atât mai puţin îmi vine să ascult. Am re- 
nunţat să mai încerc să urmăresc ce spune. Cuvintele ei au de- 
venit doar un şuvoi, constant de zgomot. O s-o aştept să-şi tragă 
răsuflarea. 

— Doamnă, o întrerup repede când se opreşte ca să 
inspire. 

Ţin mâna ridicată în faţă, ca să arăt limpede că e rândul 
meu să vorbesc. 

— O s-o chem pe supraveghetoare... 

Mă îndepărtez, fără să bag în seamă comentariile mormăite 
pe care le aud, ceva de genul „să vorbesc cu flaşnetarul, nu cu 
maimuța”. Nu-mi mai pasă de mult. Când ajung la uşa biroului, 
Tina o deschide de pe partea cealaltă şi trece apăsat pe lângă 
mine. Se opreşte doar cât să-mi şuiere câteva cuvinte 
înveninate. 

— Bine manevrat, mârâie ea cu sarcasm. Eşti un incompe- 
tent, ce mai. Am auzit-o strigând tocmai din birou. Zi odată, cum 
o cheamă? 

— Nu ştiu, recunosc eu, crispându-mă la gândul că n-am 
reuşit nici măcar să aflu amănuntul acesta elementar. 

— Incompetent, mârâie ea din nou. Apoi îşi întipăreşte un 
zâmbet fals pe chipul nesuferit şi porneşte spre femeia udă 
leoarcă şi spre copiii ei. 

— Mă numesc Tina Murray, rosteşte ea, cu ce vă pot fi de 
folos? 

Mă sprijin de uşa biroului şi urmăresc cum se joacă previ- 
zibila şaradă. Tina ascultă plângerea, îi atrage atenţia doamnei 
că într-adevăr n-ar fi trebuit să parcheze pe cheiul stâng, apoi 
dă un telefon, „ca să vadă ce se poate face”. Zece minute mai 
târziu, piedica este scoasă. Tina pare o femeie pe cinste, iar eu, 


un idiot. Ştiam că aşa se va-ntâmpla. 

Cinci treizeci şi doi. 

Fug la gară şi ajung pe peron exact la timp ca să văd trenul 
plecând. 


singurul mic avantaj pe care l-am obţinut plecând mai 
târziu de la birou seara trecută a fost că, măcar o dată, am 
reuşit să găsesc un scaun în trenul spre casă. De obicei, e ticsit, 
iar eu rămân în picioare între vagoane, înconjurat de alţi călători 
la fel de iritaţi. Aveam nevoie de spaţiu ca să mă relaxez şi să 
mă liniştesc. În timp ce aşteptam pe peron, am hotărât că ar 
trebui să petrec drumul spre casă încercând să analizez ce 
anume vreau cu adevărat să fac în viaţă şi cum o să realizez 
acest lucru. Am asemenea discuţii inutile cu mine însumi pe 
drumul spre casă cel puţin o dată sau de două ori pe 
săptămână. Dar eram prea obosit ca să mă concentrez. |n faţa 
mea stăteau două fete, şi discuţia lor despre haine, seriale şi 
cine ce-a mai făcut cu al cui iubit era mult mai interesantă decât 
orice subiect la care mă gândeam eu. 

Februarie. Detest perioada asta a anului. E friguroasă, 
umedă şi deprimantă. La ora când plec de-acasă dimineaţa e 
întuneric, şi tot întuneric atunci când mă întorc seara. Mâine la 
ora asta, îmi tot aduc singur aminte, o să fie weekend. Două zile 
fără muncă. Abia aştept. 

Mă târăsc în susul dealului, cotesc pe Calder Grove şi văd în 
sfârşit casa noastră, la capătul străzii. Nu-i mare lucru, dar e tot 
ce-avem în acest moment şi deocamdată trebuie să ne mul- 
tumim cu ea. Suntem pe lista de aşteptare a consiliului pentru o 
locuinţă mai mare, dar probabil că or să treacă ani de zile până 
să ne mutăm. Acum, că Lizzie lucrează din nou, am putea în 
sfârşit să începem să economisim, astfel încât să punem 
deoparte un avans pentru propria noastră casă şi să scăpăm din 
blocul ăsta de apartamente. Plănuiserăm să ne mutăm acum 
vreo doi ani, dar Lizzie a rămas însărcinată cu Josh şi totul s-a 
amânat din nou. Îmi iubesc copiii, dar nu l-am plănuit pe nici 
unul dintre ei. Tocmai începeam să ne redresăm, după ce se 
născuseră Edward şi Ellis, dar a urmat Josh şi abia reuşeam să 


punem ceva de mâncare pe masă, ce să mai vorbim de bani în 
bancă. Solicităm toate beneficiile la care avem dreptul, iar 
Harry, tatăl lui Lizzie, ne ajută din când în când; dar e o luptă 
permanentă. N-ar fi trebuit să fie aşa. Totuşi, căpătăm mai mult 
ajutor din partea tatălui lui Liz decât de la familia mea. Mama e 
în Spania cu noul ei prieten, iar fratele meu e în Australia; şi 
nimeni n-a mai auzit nimic despre tata de trei ani de zile. Nu 
primim veşti de le ei decât la zilele de naştere ale copiilor şi de 
Crăciun. 

O bandă de puşti stă sub un felinar de stradă stricat, pe 
aleea care face legătura între două dintre casele din dreapta 
mea. li văd acolo aproape în fiecare noapte, fumând, bând şi 
dând ture prin cartier cu nişte rable de maşini. Nu-mi plac deloc. 
Provoacă probleme. Mă uit în jos şi merg un pic mai repede. Îmi 
fac griji pentru copiii mei, care trebuie să crească aici. Calder 
Grove nu-i atât de rău în sine, dar unele zone ale cartierului sunt 
periculoase, iar lucrurile se înrăutăţesc pe zi ce trece. Consiliul 
încearcă să scoată din uz blocurile de apartamente ca al nostru, 
ca să le poată dărâma şi să construiască alte case. În acest bloc 
sunt şase apartamente — câte două la fiecare etaj —, şi numai 
al nostru şi încă unul mai sunt ocupate acum. Încercăm să nu 
avem nimic de-a face cu cei de la etajul de deasupra. N-am 
încredere în ei. Gary şi Chris, cred că aşa-i cheamă. Doi oameni 
între două vârste care locuiesc împreună la ultimul etaj. Nu par 
să ducă lipsă de bani, dar nici nu cred că vreunul din ei merge 
vreodată la lucru. lar la uşa lor e un şir neîntrerupt de vizitatori 
care sună la orice oră din zi şi din noapte. Sunt sigur că vând 
ceva acolo sus, dar n-aş vrea să ştiu ce anume. 

Ajung în sfârşit la uşa comună din faţă şi intru în bloc. Uşa 
se înţepeneşte şi apoi se deschide cu un scârţâit puternic, pă- 
trunzător, care se aude probabil de la jumătatea străzii. Am în- 
cercat luni de zile să conving consiliul să vină să rezolve, dar nu- 
i interesează, chiar dacă lucrez pentru ei. În interiorul clădirii, în 
holul de la intrare, e întuneric şi frig, iar paşii mei stârnesc 
ecouri peste tot în jur. Copiii nu pot suferi holul acesta, şi-i 
înţeleg. li sperie. Nici mie nu mi-ar plăcea să-mi petrec prea 
mult timp aici de unul singur. Descui, intru în casă şi închid uşa, 
o încui la loc şi trag zăvorul după mine. Acasă. Slavă Domnului. 
Imi dau jos haina şi pantofii şi, vreme de aproape jumătate de 
secundă, mă relaxez. 


— Unde-ai fost? întreabă Lizzie încruntată. 

Apare din camera lui Edward şi-a lui Josh şi traversează 
holul în diagonală către bucătărie, cu o grămadă mare de rufe 
murdare în braţe. 

— La lucru, răspund. 

Răspunsul e atât de evident, încât mă-ntreb dacă nu e o în- 
trebare capcană. 

— De ce? 

— Ar fi trebuit să te întorci de multă vreme. 

— Scuză-mă, am întârziat. Am fost reţinut de o femeie care 
s-a luat la ceartă cu mine. Am pierdut trenul. 

— Ai fi putut să suni. 

— Am rămas fără credit pe mobil şi n-aveam mărunt la 
mine ca să reîncarc. Îmi pare rău, Liz, n-am crezut c-o să întârzii 
atât. 

Nici un răspuns. Nici măcar n-o mai văd. Nu e deloc de bine 
faptul că mă tratează cu tăcere. Ceva nu e-n regulă şi ştiu că, 
orice-ar fi, orice probleme aş fi avut astăzi, vor trebui să treacă 
pe locul doi. Toate grijile mele îşi vor pierde complet însem- 
nătatea, faţă de indiferent ce-o supără pe ea. Situaţia pare să se 
repete aproape în fiecare zi şi chiar începe să mă calce pe nervi. 
Ştiu că Lizzie munceşte mult şi că cei mici scot sufletul din ea, 
dar ar trebui să se considere o norocoasă. Dacă s-ar confrunta 
cu toate prostiile pe care trebuie să le suport eu în fiecare zi? 
Trag adânc aer în piept şi o urmez în bucătărie. 

— Cina ta e în cuptor, mormăie. 

— Mulţumesc, murmur eu în timp ce deschid uşa cuptoru- 
lui şi dau înapoi, izbit brusc de un val de aer încins care iese 
dinăuntru. 

lau un şervet de vase şi apuc cu el marginea tăvii cu 
plăcintă cu carne, cartofi prăjiţi şi mazăre, uscate şi prea coapte. 

— Te simţi bine? 

— Nu prea, răspunde ea cu voce stinsă. 

Stă în genunchi, îndesând rufele în maşină. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. 

Dinţii-mi scrâşnesc într-un cartof ars şi apoi înec repede în 
sos restul mâncării, ca să mai atenuez puţin gustul de cărbune. 


Nu vreau să risc ca Lizzie să creadă că nu-mi place. Detest jo- 
curile astea. E limpede că ceva nu e-n regulă, aşa că de ce nu- 
mi spune pur şi simplu despre ce e vorba? De ce trebuie să 
trecem prin rutina asta prostească de fiecare dată când o roade 
ceva? Mă hotărăsc să încerc din nou. 

— Se vede că ceva nu e-n regulă. 

— Ai un foarte bun spirit de observaţie, bombăne ea. Nu 
contează. 

— Ba contează... 

— Uite, oftează, pornind maşina de spălat, ridicându-se şi 
îndreptându-se de spate, dacă vrei neapărat să ştii ce s-a- 
ntâmplat, de ce nu întrebi copiii? Poate c-or să-ţi spună de ce 
eu... 

Chiar în timp ce vorbeşte, doi dintre ei îşi croiesc drum în 
bucătărie, îmbrâncindu-se între ei pentru întâietate. Edward îşi 
înfige cotul în coastele surorii lui mai mici. Ellis îl împinge din 
drum şi apoi se loveşte de masă, vărsând cafeaua lui Liz. 

— Tăticule, vrei să-i spui tu? izbucneşte Ed, arătând acu- 
zator cu degetul. 

— Ce să-i spun? întreb, atent la teancul de facturi pe care 
tocmai le-am găsit pe masă. 

— Spune-i să nu se mai ţină după mine, ţipă el. Vrea numai 
să mă necăjească. 

— Ce-ar fi să vă lăsaţi unul pe celălalt în pace? Duceţi-vă şi 
jucaţi-vă în camerele voastre. 

— Vreau să mă uit la televizor, protestează Ed. 

— Eu mă uitam prima, se plânge Ellis. 

— Ea o să se ducă repede la culcare, oftez, încercând să-l 
lămuresc pe Edward. Las-o să se uite doar puţin, apoi poţi să 
schimbi canalul când se duce ea la culcare. 

— Dar emisiunea mea e acum, spune el pe ton plângăreţ, 
fără să se lase convins. Nu-i corect, mereu îi ţii partea. De ce 
eşti totdeauna de partea ei? 

M-am săturat. 

— Atunci să lăsăm pur şi simplu televizorul închis, le zic. 

Încep amândoi să tipe la mine, dar chiar şi zgomotul lor in- 
fernal este acoperit de Lizzie, care, la un volum asurzitor, strigă 
la amândoi să dispară din ochii ei. Ed îşi împinge sora şi iese 


îmbufnat din bucătărie. Ellis îl plesneşte peste spate când trece 
pe lângă ea. 

— Foarte frumos, mormăie Liz cu sarcasm. 

— Nişte drăcugşori, răspund bombănind. 

— De-aia m-am săturat, izbucneşte ea. De când i-am adus 
de la şcoală nu fac decât să le suport mofturile, şi nu mai rezist. 
Bine? 

Se năpusteşte afară din bucătărie. Nu mă ostenesc s-o 
urmez, n-are nici un rost. Nu am ce să fac sau să spun ca s-o 
alin, aşa că aleg varianta cea mai uşoară: nu spun şi nu fac 
nimic. 


PIN PR 


rr 

SE UITA LA mine... 

— Las-o baltă! La mine se uita! Nu-i pasă de tine! Josie 
Stone şi prietena ei cea mai bună, Shona Robertson, coborau pe 
Sparrow Hill şi traversau parcul împreună, braţ la braţ, râzând şi 
sporovâind despre Darren Francis, un băiat mai mare cu două 
clase decât ele, de la şcoala pe lângă care tocmai trecuseră, în 
apropiere de casa Shonei. 

— Oricum, o tachină Josie, ştie toată lumea că lui Kevin 
Braithwaite îi place de tine. Rămâi cu Kevin şi lasă-ne în pace pe 
mine şi pe Darren. 

— Kevin Braithwaite?! protestă Shona. Nici moartă n-aş ieşi 
cu el. E mai mult genul tău. 

— Taci din gură! 

Cele două prietene se poticneau şi alunecau pe panta 
umedă a dealului, acoperită cu iarbă, ținându-se de braţ, 
chicotind şi străduindu-se să se țină pe picioare. Pe măsură ce 
se împleticeau spre baza dealului şi apoi spre teren neted, prin- 
deau şi mai multă viteză. Josie alunecă din alergare în mijlocul 
terenului de fotbal plin de noroi. Shona întinse mâna imediat şi- 
o trase înapoi, înainte să cadă. 

— Fii atentă! râse ea, luptându-se să rămână în picioare, ca 
un patinator prost. 

Josie şi Shona erau apropiate ca nişte surori. Se cunoscu- 
seră la şcoală cu trei ani în urmă şi, fiind amândouă foarte co- 
pilăroase, deveniseră curând de nedespărțit. Işi petreceau 
împreună aproape tot timpul liber şi dormeau deseori una acasă 
la cealaltă. Cu o vară în urmă, Josie petrecuse chiar două 
săptămâni în Spania, cu Shona şi familia ei. Nimic n-avea voie 
să intervină între ele, nici măcar băieții. 

— Am auzit că Dayne se învârtea astă-noapte pe lângă 
casa Phillipei, vorbi Shona, amintindu-şi dintr-odată o bârtă 
esenţială pe care-o auzise pe drumul de la şcoală până acasă. 


— Phillipa asta e o târfă nenorocită! 

Josie se opri din mers. 

Shona continuă pentru câteva secunde, fără să observe. 

— Danni zice că a văzut-o cu mâinile jos... 

Când işi dădu seama că era singură, se opri, se întoarse şi 
se uită la prietena ei. 

— Ce-ai pățit? întrebă. 

Josie nu răspunse. 

— Vino-ncoace, prostuțo, ceilalți or să plece dacă nu ne 
mişcăm mai repede. 

Josie tot nu se urnea. Stătea pur şi simplu în picioare şi o 
privea fix pe Shona, care, neînțelegând purtarea prietenei ei, se 
întoarse din nou şi continuă să meargă către magazine şi către 
grupul de fete cu care aranjaseră să se întâlnească acolo. 

Josie o luă brusc la fugă. Alergă direct spre Shona şi o 
împinse de la spate, între omoplați, doborând-o din picioare în 
iarba înaltă, udă. Aceasta încercă să se ridice, dar, înainte să 
apuce, Josie o izbi în stomac. Se rostogoli pe spate şi începu să 
geamă. 

— Ce naiba faci, nebună idioată? 

Josie nu răspunse. În schimb, se lăsă pur şi simplu în ge- 
nunchi pe pieptul descoperit al Shonei, forțând ultimul strop de 
aer să iasă din plămâni. Shona se înecă, surprinsă, şi se scutură, 
luptându-se să respire. Năucită, o privi în fata pe Josie, cu ochii 
mari. 

— De ce-ai... ? începu ea să spună. 

Josie nu asculta. Găsise o piatră pe jumătate îngropată în 
noroi şi-şi înfigea cu disperare degetele în jurul ei, încercând s-o 
tragă afară din pământ. Găfâind din cauza efortului, luă 
bolovanul greu, de mărimea unei cărămizi, şi-l ridică mult 
deasupra capului. 

— Josie, nu..., scânci Shona. 

Ținând-o cu ambele mâini, Josie coborî piatra cu o forță 
zdrobitoare spre pieptul prietenei sale. Aceasta-şi simţi coastele 
trosnind şi crăpând sub forța impactului împotriva căruia nu 
avusese nici o şansă să riposteze. Cuprinsă de o durere bruscă 
şi care nu-i lăsa nici măcar puterea să tipe, Shona gemu în 
agonie şi privi neajutorată cum Josie ridică din nou piatra şi o 
coboară asupra ei pentru a doua oară. O lovi cu o forță atât de 


sălbatică, incât o coastă ruptă îi străpunse unul dintre plămâni. 
Respirația îi deveni neregulată şi hârâită, apoi disperat de 
pierită şi greoaie. Cutia toracică zdrobită începu să se mişte în 
spasme, în timp ce trupul agonic se lupta să funcționeze în 
continuare. 

Josie se aplecă asupra prietenei ei muribunde şi o privi in- 
tens în ochi. Pielea îi era de un alb fantomatic, mânjită cu pete 
de noroi şi dâre de sânge care gâlgâiau şi bolboroseau pe la 
colțurile gurii. Ochii întunecați, încărcaţi de panică, incepeau să 
devină sticloşi şi pierduţi. Fata mai apucă să simtă că Josie ridica 
din nou piatra, dar atât. î 

Josie ştia că prietena ei a murit, dar trebuia să fie sigură. li 
trânti bolovanul în față, spârgându-i un pomete şi aproape 
dislocându-i mandibula. Epuizată de efort, se îndepărtă de ca- 
davru şi se aşeză gâfâind pe iarba udă. 

Fixă cu privirea umbrele întunecate care se întindeau peste 
oraşul de dedesubt. Nu putea cobori acum acolo. Nu se putea 
duce nici acasă. De fapt, nu ştia unde avea să se ducă sau ce 
avea să facă. Poate c-o să reuşescă să rămână în parc, fără s-o 
vadă nimeni, se gândea. Dacă nu, va trebui să rişte şi să fugă 
pur şi simplu. 

Nu avusese de-ales. Trebuia s-o omoare pe Shona. Nu sim- 
tea nici un pic de vină sau de remuşcare pentru ceea ce făcuse, 
doar uşurare. 


am ieşit din casă. Am scăpat. Pentru prima oară după luni 
de zile, Lizzie şi cu mine am reuşit să evadăm împreună din 
casă, fără vreunul dintre copii după noi. Am şi uitat de când n- 
am mai ieşit aşa, împreună. Faptul că suntem înghesuiți într-o 
sală de concert mică, întunecoasă şi ticsita de lume, la un loc cu 
alţi şase sau şapte sute de oameni nu pare să conteze. 
Spectacolul nici măcar n-a început încă, dar muzica de fundal e 
deja asurzitoare, iar iluminatul practic nu există. Puţine şanse să 
reuşim să ne înţelegem între noi. 

— Pare ciudat, nu? strigă Liz la mine. 

Trebuie să se ridice pe vârfuri ca să-mi ţipe în ureche. 

— Ce pare? răspund tot cu un strigăt. 

— Pare ciudat să nu avem copiii cu noi. Nu-s obişnuită. Mă 
tot uit în jur, aşteptându-mă să-l văd măcar pe unul dintre ei. 

— Profită de asta cât mai mult, o sfătuiesc. De când n-am 
mai ieşit împreună singuri? 

— De luni întregi, ţipă ea, străduindu-se să se facă auzită 
în hărmălaie. 

Conversaţia se termină repede. Mă doare deja gâtul din 
cauza efortului depus ţipând la Liz, şi concertul încă n-a început. 
Privesc scena în timp ce tehnicienii şi alţi membri ai echipei 
verifică luminile, sunetul şi instrumentele. Cât le ia să se 
pregătească? Parcă de-o veşnicie tot trebăluiesc, n-ar trebui să 
mai dureze prea mult. Cineva trece de la un om la altul, lăsând 
şerveţele, băuturi şi programe de sală autocolante pe podea. 

Doamne, ce-a fost asta? Ceva m-a lovit dintr-o parte şi mă 
prăbuşesc la podea, înainte să-mi dau seama ce s-a-ntâmplat. 
Incerc să mă ridic repede, cu inima ieşindu-mi din piept. Liz mă 
apucă de braţ şi mă trage în picioare. Nu vreau necazuri în 
seara asta. Nu mă pricep deloc cu încăierările. Chiar nu vreau 
necazuri. 

— Scuză-mă, amice, strigă la mine un fan excesiv de entu- 


ziasmat şi pe jumătate beat. 

Ţine în mână două sticle de băutură, acum pe jumătate 
goale, şi-mi pot da seama după ochii înceţoşaţi şi lipsiţi de di- 
recţie că e complet ameţit, de la droguri, de la băutură sau de la 
amândouă. Stăm în apropierea unui pupitru de mixaj, iar lângă 
noi se află o ridicătură acoperită cu un covor, care cred că 
protejează cablurile electrice. Se pare că idiotul s-a împiedicat 
de treaptă şi a zburat cât colo. Mormăie din nou ceva scuze, 
apoi se pierde în mulţime, clătinându-se. 

— Ai păţit ceva? întreabă Liz, ştergându-mi petele de bău- 
tură de pe cămaşă. 

— Nu, răspund imediat. 

Inima îmi bate cu o viteză de zece ori mai mare decât cea 
normală. Uşurat, o trag pe Lizzie lângă mine şi o strâng în braţe. 
Ţinând-o lipită de mine, mă simt la adăpost. Nu mai avem prea 
des ocazia să stăm atât de apropiaţi. Asta-i preţul atunci când ai 
prea mulţi copii prea repede, într-un apartament prea mic. E 
caraghios cum, stând într-o sală cu aproape o mie de străini, 
avem mai puţine şanse să fim întrerupţi decât acasă, numai cu 
trei copii. 

Lizzie se răsuceşte şi se ridica pe vârfuri ca să-mi 
vorbească din nou. 

— Crezi că tata se descurcă? întreabă ea. 

— De ce nu s-ar descurca? răspund strigând. 

— Nu cumva s-o gândi că profităm de el? Oricum, vine deja 
destul de des să aibă grijă de Josh, şi-acum iar a trebuit să-l 
chem la noi, să stea cu toţi trei. Mi se pare că-i cerem cam mult. 
Nu mai e chiar atât de tânăr şi probabil a început să se sature. 

— Da, aşa e. S-a luat de mine înainte de plecare. 

— Ce-a zis? 

Cât de mult să-i spun? Harry şi cu mine nu ne înţelegem, 
dar încercăm să rămânem în relaţii politicoase, de dragul lui 
Lizzie. N-a fost deloc încântat în seara asta, dar ştiu că n-ar vrea 
nici ca Lizzie să-şi facă griji în privinţa copiilor. 

— Nu cine ştie ce, răspund ridicând din umeri, a bombănit 
doar ceva despre faptul că-i vede pe copii mai mult decât mine. 
A făcut o glumă proastă despre cum Josh îi zice lui „tăticule”, în 
loc să-mi zică mie. 


— Încearcă să te provoace. Nu-l băga-n seamă. 

— Mereu încearca să mă provoace. 

— E vorba doar de vârstă. 

— Asta-i o scuză jalnică. 

— Nu-l băga-n seamă, repetă ea. 

— Nu mă deranjează, strig, minţind, ca să n-o supăr. Ade- 
vărul e că Harry începe să mă calce serios pe nervi şi deja ne şi 
văd încăierându-ne. 

— Tu ce i-ai zis? 

— Numai că apreciem mult ceea ce face pentru noi, şi i-am 
adus aminte că au trecut cel puţin patru luni de când tu şi cu 
mine n-am mai ieşit împreuna singuri. 

— Caută numai să te facă să ripostezi..., începe ea să vor- 
bească. 

Se opreşte şi se întoarce repede, când luminile scad brusc. 
Mulțimea izbucneşte, trezindu-se la viaţă în clipa în care 
membrii formaţiei păşesc printre umbre şi ies pe scenă. in 
câteva secunde, încep să cânte, iar eu uit şi de Harry, şi de tot. 

E a patra oară când îi văd pe The Men They Couldn't Hang. 
Au trecut câţiva ani de la ultimul concert şi e nemaipomenit să-i 
ascult din nou. Am aşteptat cu nerăbdare seara asta de când 
am cumpărat biletele, acum vreo două luni. Nu mă mai satur de 
valul de adrenalină pe care-l simt când ascult muzică bună cân- 
tată live şi tare, aşa ca acum. Auzind din nou aceste cântece, 
scap de rutina zilnică şi uit de toate lucrurile cu care-mi pierd de 
obicei vremea, făcându-mi griji pentru ele. O ţin strâns pe Lizzie. 
Atâta timp cât cântă muzica, n-am nimic de făcut decât să 
ascult, să mă destind şi să mă bucur. 

Au trecut şase sau şapte cântece — nu sunt prea sigur câte 
— Şi locul a prins cu adevărat viaţă. Sala e ticsită, iar atmosfera, 
incendiară. Swill cântă primele acorduri ale uneia dintre piesele 
mele favorite, şi o recunosc într-o clipă, cu mult înaintea 
celorlalţi. Îmi simt părul de pe ceafă zbârlindu-se şi o strâng şi 
mai tare pe Lizzie. Ştie cât de mult îmi place. 

Acum chiar şi-au intrat în mână, parcă n-ar fi fost plecaţi 
niciodată. Auzind din nou muzica asta, îmi revin în minte atâtea 
amintiri! Îmi aduc aminte de prima oară când am ascultat 
melodia asta la radio, imediat după ce mi-am luat examenul de 
permis auto. Tocmai îmi cumpărasem prima maşină. Era o rablă, 


şi-am dat mai mult pe asigurare decât pe ea. Am plecat apoi cu 
câţiva amici la... 

Swill s-a oprit din cântat. 

Ciudat. Zdrăngănea la chitară şi cânta, dar s-a oprit pur şi 
simplu. Restul formaţiei a continuat fără el. Era ca şi cum ar fi 
uitat unde se află şi ce-avea de făcut. Dă drumul chitarei, care 
atârnă acum de cureaua petrecută în jurul gâtului, legănându-se 
dintr-o parte în alta. Tipul ăsta a cântat din răsputeri timp de 
patruzeci de minute, dar acum stă pironit în mijlocul scenei, cu 
capul plecat şi cu privirea aţintită asupra microfonului din faţa 
lui. A uitat cuvintele? La naiba, doar le-a repetat de-atâtea ori! 
Să fie trac sau aşa ceva? Vreo problemă tehnică? Poate e bol- 
nav? Muzica se mai aude preţ de încă vreo câteva măsuri. Unul 
câte unul, restul membrilor formaţiei îşi dau seama că s-a în- 
tâmplat ceva. Chitaristul solo s-a oprit şi îl fixează cu privirea pe 
Swill, încercând să priceapă ce naiba se petrece. McGuire, 
basistul, se opreşte şovăitor, lăsându-l pe baterist să mai dea 
câteva lovituri seci şi fără acompaniament. Apoi se opreşte şi el. 
Acum, Lizzie, eu, restul formaţiei şi întregul public stăm cu ochii 
aţintiţi asupra siluetei lui Swill, care se clatină uşor şi tâmp în 
lumina reflectoarelor. 

Mulţimii nu-i place treaba asta. Timp de câteva secunde, se 
lasă o tăcere înfrigurată, apoi publicul începe să-şi schimbe ati- 
tudinea. Oamenii strigă insulte şi încep să aplaude încet. Habar 
n-am care-i problema. Sunt din ce în ce mai agitat. Ce n-aş da 
să se rezolve cumva... 

Cred c-o să plece în curând. Swill face câţiva paşi în spate, 
apoi se opreşte. Işi apucă chitara şi o roteşte deasupra capului, 
scoțând cureaua de după gât. Rămâne din nou nemişcat, 
rotindu-şi ochii pe scenă, fără să bage în seamă batjocurile şi 
strigătele sutelor de oameni care se uită la el şi ţipă să-i dea 
drumul din nou la cântat. Cush se apropie puţin de el, iar Swill 
se mişcă. Işi revine brusc şi se deplasează repede şi imprevizibil 
spre stânga. Ţinând chitara de coadă, o roteşte din nou, de data 
asta apucând-o ca pe o armă. Se întinde spre Simmonds, chita- 
ristul solo, şi roteşte instrumentul încă o dată, nimerindu-l în plin 
într-o parte a capului. Simmonds încearcă să ridice mâna ca să 
blocheze lovitura, dar atacul este atât de rapid şi de neaşteptat, 
încât nu reuşeşte să se apere. Forţa impactului îl face să 
aterizeze direct peste bateria de tobe, clătinându-se şi ţinându- 


se de falcă. Dar asta nu e tot. Swill se înalţă deasupra lui şi 
începe să-l izbească cu chitara, iar şi iar. Dumnezeule mare, îl 
loveşte atât de tare, încât instrumentul a început să crape şi să 
se sfărâme. Nu-nţeleg. Poate că s-au certat înainte de intrarea 
în scenă sau aşa ceva? Tipul ăsta a făcut întotdeauna mare 
paradă de faptul că e pacifist. lar acum ce l-a apucat? Ce naiba 
a făcut Simmonds ca să merite aşa ceva? McGuire încearcă să-i 
despartă... 

Publicul începe să se revolte. Am privit cu toţii scena, uluiţi, 
dar acum oamenii încep să reacționeze la ceea ce văd. Mulţi 
dintre spectatorii aflaţi chiar în faţă se reped spre ieşire, iar un 
mic grup aclamă spectacolul violent şi încearcă să se apropie, 
scandând „Swill, Swill...” şi aţâţându-l să continue. Dar, ca şi noi, 
majoritatea se holbează pur şi simplu. Ridic din nou privirea şi 
nu-mi cred ochilor. Swill s-a întors în mijlocul scenei, învâărtind, 
cu o mişcare largă, un suport metalic de microfon. Simmonds e 
întins pe spate peste ce-a mai rămas din bateria de tobe şi nu 
se mişcă. McGuire se târăşte de-a curmezişul scenei în patru 
labe, încercând să ajungă la el. Doi membri ai echipei s-au 
repezit la Swill. Unul dintre ei încasează întreaga forţă a unei 
izbituri de-a dreptul peste piept, celălalt se lasă brusc în jos, îl 
înlănţuie cu braţele pe muzician şi încearcă să-l trântească la 
pământ. Nu reuşeşte. Swill îl loveşte cu picioarele şi cu pumnii şi 
încearcă să se îndepărteze de-a buşilea. Se poticneşte peste 
monitoare şi dispare în fosa întunecată dintre scenă şi barierele 
de siguranţă. Se aude un ţiuit de microfonie care sună ca un 
țipăt. 

L-am pierdut din ochi. 

Nu-l mai văd. 

Dintr-odată, apare din nou. E împins afară dintre bariere şi 
aleargă prin mulţime. Tricoul MAG i s-a rupt şi-i atârnă în jurul 
gâtului ca o cârpă. Publicul reacţionează cu un amestec straniu 
de teamă şi de adulaţie. Unii fug, alţii aleargă spre el. 

— Hai să mergem, strigă Lizzie către mine. 

— Ce? 

— Vreau să plec, repetă ea. Acum, Danny, te rog. Vreau să 
plec. 

Din ce în ce mai mulţi oameni încep să se îndepărteze de 
zona scenei. Se aprind luminile din sală şi, brusc, viteza tuturor 


pare să crească acum, când văd pe unde merg. Suntem împinşi 
şi înghiontiţi către ieşiri de spectatori oripilaţi şi înspăimântați 
care şiroiesc în toate direcţiile, încercând să scape din 
harababură înainte ca lucrurile să se înrăutăţească. In hol, 
încăierarea începe să arate a răscoală în toată legea. Nu pot să 
văd ce s-a-ntâmplat cu Swill, dar zeci de fani beţi sau drogaţi 
sau doar amatori de-o bătaie bună s-au năpustit în mijlocul 
haosului, agitându-şi pumnii. 

În zona în care grosul mulţimii se luptă să iasă din sală, s-a 
format deja un blocaj. O apuc pe Lizzie de mână şi-o trag spre 
cea mai apropiată ieşire. Suntem înconjurați de o masa de oa- 
meni, aşa că viteza noastră scade până când abia ne târâm, chi- 
nuitor de încet. O grămadă de agenţi de pază uriaşi, raşi în cap, 
intră cu forţa în sală, pe o altă uşă din stânga noastră. Nu sunt 
sigur dacă au venit aici ca să încerce să oprească bătaia sau 
doar ca să ia parte la ea. Nu vreau să aştept prea mult ca să 
aflu... 

Afară pe uşile duble, apoi în jos pe scările scurte şi abrupte 
de piatră şi în sfârşit ne croim cu greu drum până în stradă. 
Plouă cu găleata şi peste tot e plin de oameni care fug care- 
ncotro. 

Nu pot să-mi închipui ce s-a-ntâmplat aici. 

— Eşti teafără? o întreb pe Lizzie. 

Ea dă din cap în semn că da. Pare zguduită şi speriată. 

— Mă simt bine, răspunde ea. Nu vreau decât să mă duci 
acasă. 

O strâng şi mai tare de mână şi o trag prin mulţimea 
năucită. Unii zăbovesc prin faţa sălii de spectacole, dar cei mai 
mulţi se îndepărtează. Chiar sunt al naibii de supărat, deşi 
încerc să n-o arăt. E tipic pentru felul în care par să se 
desfăşoare lucrurile pentru mine în acest moment. De ce trebuie 
să fie totul atât de dificil? Nu voiam decât să mă relaxez, să uit 
de toate şi să mă distrez şi eu o dată, dar care-i problema? Un 
muzician de legendă îşi pierde toată credibilitatea şi-mi spulberă 
prima mea noapte în oraş cu Liz, după multe luni. Al dracului de 
tipic! A naibii primadonă! 

Ne strecurăm pe o stradă laterală şi ne întoarcem în fugă la 
maşină. 


SAN PATA 


E şase şi jumătate şi ceasul deşteptător mă trezeşte cu 
obişnuitul lui ţârâit strident. Întind mâna şi bâjbâi prin întuneric 
să-l opresc. Trebuie să mă scol? Sunt sigur că e sâmbătă şi că 
am uitat pur şi simplu să opresc alarma. Stau liniştit timp de o 
secundă, încercând să trec în revistă ziua şi noaptea de ieri. Îmi 
aduc aminte de încă o zi plictisitoare la birou, cu Tina Murray 
ducându-mă într-una dintre camerele de discuţii şi făcându-mă 
cu ou şi cu oţet din cauza atitudinii mele. Îmi aduc aminte de 
concert, de încăierare şi de fuga din sala de spectacol. Doamne, 
ce s-o fi-ntâmplat acolo azi-noapte? Acum nu mai are 
importanţă. Contează numai că e sâmbătă şi că nu trebuie să 
mă scol şi să mă duc la serviciu. 

Mă rostogolesc pe-o parte şi o cuprind pe Lizzie în braţe. 
leri părea mai fericită decât am văzut-o în ultimul timp. Ne-a 
făcut bine amândurora să ieşim şi să petrecem ceva timp 
împreună. Păcat că s-a terminat aşa. După ce ne-am întors, a 
trebuit să-l duc pe Harry acasă cu maşina. Apoi am deschis 
câteva cutii de bere, ne-am aşezat în faţa televizorului şi ne-am 
uitat la un film prost de acţiune, amorţindu-ne creierele. 

Mă trag puţin mai aproape de Liz, apoi aştept să reacţio- 
neze. Nu răspunde, aşa că mă mut încă puţin şi mă lipesc strâns 
de ea. În ultima vreme parcă nu mai găsim deloc ocazii pentru 
momente intime. S-au dus de mult zilele când puteam să fim li- 
beri şi să sărim un-doi în pat. În ultimul timp, se găseşte mereu 
câte ceva de făcut sau câte cineva de care să avem grijă mai 
întâi. Venirea pe lume a copiilor a schimbat totul. Mi-aş fi dorit 
să-i pot împrumuta pe-ai altcuiva pentru o vreme, înainte să-i 
avem pe-ai noştri. Nu mi-am dat niciodată seama exact că apa- 
riţia copiilor îţi poate da serios peste cap viaţa, până atunci sim- 
plă şi fără complicaţii. 

Simt pielea lui Lizzie prin pânza pijamalei. O simt minunat 
de moale şi de caldă. Dacă n-ar fi fost atât de devreme, aş 


putea risca să încerc să-mi strecor mâna pe sub bluza ei. Uneori, 
dacă sunt destul de atent şi de delicat, o asemenea mişcare 
porneşte câte ceva. La ora asta totuşi, cred că mai degrabă m- 
ar pocni decât să mă mângâie. Îmi aduc însă aminte de un 
moment, acum vreo două săptămâni, când eram amândoi în 
bucătărie. S-a atins de mine în timp ce stăteam la chiuvetă, 
spălând vasele. M-am oprit şi m-am întors, iar ea doar s-a uitat 
la mine aşa cum se uită câteodată. Am sărutat-o şi nu m-am mai 
putut stăpâni. Am apucat-o cu mâinile ude şi am împins-o pe 
spate pe masă. Ea şi-a scos bluza şi... 

— Vreau să mănânc de dimineaţă, tăticule, se aude brusc 
Ellis de undeva din întuneric, de lângă pat. Dumnezeule, m-a 
speriat de moarte. Habar n-aveam că e aici. Începutul meu 
brusc de erecţie se stinge rapid. 

— E prea devreme, mormăi. Du-te înapoi în pat. 

— Mi-e foame, tăticule, continuă ea neclintită. 

— Într-o clipă. 

— Mi-e foame acum. Nu pot să aştept. 

— Mai târziu... 


— Acum, cere ea cu mai multă forţă şi insistenţă în glas 
decât m-aş fi aşteptat vreodată de la un copil de patru ani şi ju- 
mătate. Nu se urneşte din loc. Va trebui să încerc o nouă tac- 
tică. 

— Ce-ar fi să vii puţin în pat cu mămica şi cu mine, iubito? 
sugerez eu plin de speranţă, renunțând imediat la toate gându- 
rile legate de sex. O să ne sculăm şi-o să-ţi dăm de mâncare în 
câteva minute. 

Încă vreo oră cu Ellis în pat pare o variantă mult mai bună 
decât să ne sculăm acum. Mă aştept la ceva proteste, dar, spre 
surpriza mea, e de acord. Se caţără în pat, trece peste capul 
meu şi-apoi se ghemuieşte între mine şi Lizzie. Doamne, ce i-au 
îngheţat picioarele. Lizzie bombăne supărată ceva de ne-nţeles 
când o atinge. 

Treizeci de secunde de tăcere, şi începe iar să mă sâcâie. 

— Vreau pâine prăjită, te rog, tăticule, zice. Trebuie să re- 
cunosc, m-o enerva ea, dar măcar e politicoasă. 

— Într-o clipă, casc, mă rostogolesc din nou pe o parte şi 
trag înapoi un colţ de plapumă, răsucindu-mi şi contorsionându- 


mi corpul ca să evit contactul cu picioarele ei sloi. Hai să mai 
stăm în pat doar puţin, bine...? 

Ea încuviinţează, dar continuă să vorbească. Şi vorbeşte. ŞI 
tot vorbeşte. Închid ochii cât pot de strâns şi-mi trag plapuma 
peste cap. 

Am reuşit să rezist încă douăzeci de minute cu Ellis în pat, 
fiind apoi nevoit să-mi recunosc înfrângerea şi să mă scol. Acum 
sunt în bucătărie, aşteptând să fiarbă apa din ibric. Ne-am îm- 
brăcat amândoi, iar Ellis a mâncat de dimineaţă, dar trăncă- 
neşte în continuare de-ale ei. Lizzie e încă în pat. Ea poate dormi 
orice s-ar întâmpla. Ce n-aş da să fiu şi eu la fel. 

Aici e frig ca într-o gheţărie. Imposibil să încălzim ca lumea 
apartamentul ăsta. Cred că e atât de rece pentru că restul clădi- 
rii e practic gol. Suntem pe latura stângă a parterului, şi toată 
căldura pe care o generează sistemul nostru de încălzire de 
modă veche nu face decât să se înalțe şi să se irosească în 
apartamentele goale de deasupra. M-am gândit chiar să încerc 
să fac în aşa fel încât să ne mutăm la etaj, ca să vedem dacă se 
simte vreo diferenţă. 

Îmi iau ceva de băut şi un castron cu cereale şi mă aşez în 
faţa televizorului. N-am la ce să mă uit; desene animate stupide, 
emisiuni culinare şi de modă şi spectacole asurzitoare pentru 
copii, adevărate insulte la adresa inteligenţei; asta-i tot ce 
reuşesc să găsesc. Rămân pe ştiri, dar chiar şi principalele titluri 
sunt plictisitoare în dimineaţa asta (nişte violenţe de stradă în 
capitală, un scandal sexual în care sunt implicaţi un politician şi 
nepotul lui, noi avertismente cu privire la schimbările climatice 
şi moartea unei celebrităţi). Aştept ştirile din sport. De obicei 
sunt difuzate chiar înainte de fix. 

Dumnezeule, acum s-au dat jos din pat toţi copiii. De ce 
trebuie să se scoale atât de devreme? In zilele de şcoală îi 
trezim cu forţa. Au făcut ochi abia de câteva minute, şi-i aud 
deja pe Ed şi pe Josh certându-se pentru ceva. Inchid ochii şi-i 
aştept să se năpustească asupra mea. E doar o chestiune de 
timp... 

— Vreau să mă uit pe canalul 22, spune Ed năvălind în 
cameră. 

Chiar toată viaţa lui se învârte în jurul televizorului? 

— Acum mă uit eu, răspund repede, iritat că am fost de- 
ranjat. 


— Cu ochii închişi? rânjeşte el, pe un ton ofuscat care mă 
face să-mi doresc să-l plesnesc. 

— Da, cu ochii închişi, îi întorc şi eu zâmbetul. Aştept să 
văd ceva. 

— Chiar trebuie să mă uit pe canalul 22, tăticule, se 
smiorcăie. 

— Uită-te în camera ta, îi sugerez cu înţelepciune. 

l-am cumpărat un televizor lui Ed la Crăciunul trecut. Dar 
abia dacă foloseşte obiectul ăla blestemat. 

— Nu pot să prind canalul 22 acolo. 

— Îmi pare rău, băiete, mă uit la asta. Poţi să te întorci 
când se termină. 

— Nu-i corect, ţipă la mine. Nu apuc niciodată să văd emi- 
siunile mele preferate. 

Pramatie mică. Îşi petrece aproape tot timpul în faţa cutiei 
ăsteia. De câte ori prind şi eu un moment? E televizorul meu şi 
pot să mă uit la ce-mi place, când îmi place. Nu ştiu de ce, dar 
mă trezesc încercând să mă justific faţă de fiul meu de opt ani 
pentru că mă uit la o emisiune de cinci minute. 

— Te uiţi mereu la televizor. Nu te mai văd făcând altceva. 

— Ba nu. Nu-i drept, nu mă laşi niciodată să mă uit la ce 
vreau. 

Aud genericul rubricii sportive. Deschid ochii. Ed stă exact 
între mine şi ecranul televizorului. 

— Uite, durează numai cinci minute. Lasă-mă să mă uit, 
după aceea poţi să treci pe programul tău. 

— E rândul meu să aleg, începe şi Ellis. 

Nici măcar nu mi-am dat seama că e şi ea aici. A doua oară 
pe ziua de azi când îmi face asta. 

— Banu, strigă Ed. Dup-aia mă uit la emisiunea mea. 

— Dar tu ai televizorul tău. Eu n-am. Nu-i drept, nu-i aşa, 
tăticule? 

— Ghinion. Eu am întrebat primul. 

— Ba eu am întrebat-o pe mămica aseară. A zis că pot să 
mă uit la ce vreau în dimineaţa asta. A zis că... 

— Vreti să tăceţi amândoi? strig, atât de tare, încât 
probabil că se aude până la ultimul etaj. Îmi ţin capul în mâini, 


disperat. Văd ecranul televizorului printre degete. 
Comentatoarea sportivă e în plină vervă, dar nu aud nici un 
cuvinţel din ceea ce zice. 

— Spune-i, tăticule, se răţoieşte Ed din nou, deloc dispus 
să se dea bătut. Mă uit la emisiunea mea după aceea. 

— Nu, nu te uiţi! Mămica zice că eu pot... 

— Nu-mi pasă, tăticul a zis că... 

— Tăceţi din gură! mă reped la ei. Pentru numele lui Dum- 
nezeu, vreţi să tăceţi amândoi din gură? 

— Ea a început, se văicăreşte Ed. 

— Nu, ela început, răspunde Ellis la fel de smiorcăită, şi tot 
aşa... 
Gata. Scurtul buletin sportiv s-a terminat. Vreme pierdută 
aiurea. Nu-mi doream decât cinci minute amărâte. Am cerut 
prea mult? Mă ridic şi opresc televizorul; pentru o singură clipă, 
binecuvântată, apartamentul este cufundat în tăcere completă. 

— Dacă eu nu mă pot uita, nimeni nu poate, le spun amân- 
durora. 

Vreme de încă o secundă, se uită pur şi simplu la mine, 
tăcând năuciţi. Apoi încep. 

— Nu-i drept, ţipă Ed, roşu de mânie. Nu poţi să faci aşa 
ceva! 

— După cum vezi, pot. Acum taci! 

În cameră începe o hărmălaie mai zdravănă ca niciodată, 
pentru că protestează amândoi în acelaşi timp. Suficient de tare 
încât să-l facă şi pe Josh să li se alăture, venit tiptil în cameră. 

Începe şi el să ţipe, imitându-i pe ceilalţi doi. Nu-i bag în 
seamă câtuşi de puţin. Îmi croiesc drum pe lângă ei şi traversez 
apartamentul ca o furtună către baie. Mă aşez pe toaletă. 
Zăvorul de pe uşă e stricat, şi trebuie s-o ţin închisă cu piciorul, 
ca să nu intre copiii. 

— Tăticule, vrei să-i spui..., strigă Ed de dincolo de uşă. 

Dumnezeule, n-am nici o scăpare? Ce trebuie să fac pentru 
puţină linişte? 

— Tăticule, Josh se joacă la telecomandă! 

Nu-mi vine să răspund. Ştiu că ştie că sunt aici, dai pur şi 
simplu nu-mi vine să vorbesc cu el. Împing piciorul puţin mai 
tare în uşă, pentru că Ed încearcă să intre cu forţa de pe partea 
cealaltă. 


— Tăticule... tăticule, ştiu că eşti acolo... 

Îmi las capul pe spate şi mă uit în sus, la tavan. Cu coada 
ochiului văd fereastra. E destul de mică, dar suntem la parter şi 
cred că, dacă m-aş strădui, m-aş putea strecura prin ea. 

Doamne, ce idei sunt astea? 

Chiar mă gândesc să evadez din propria mea casă pe fe- 
reastra de la toaletă? La naiba, viaţa ar trebui să-nsemne mai 
mult de-atât. 


Fr 
CHRIS SPENCER TURNA ASFALT pe bulevardul 
Beechwood de aproape o zi şi jumătate, dar treaba nu părea nici 
pe departe gata. Acceptase un angajament clandestin, plătit cu 
banii jos, pentru Jackie, o prietenă a unei prietene a iubitei lui. 
Incepuse să sape şi să aşeze fundațiile în dimineaţa precedentă 
la pnma ora, iar până acum, sâmbătă la prânz, reuşise să aşeze 
deja două treimi din pavajul de dale. Era o muncă fizică grea, şi 
astăzi trebuia să se descurce de unul singur, pentru că fratele 
lui, care, pentru câteva lire, îl ajuta de obicei cu asemenea 
treburi, îl lăsase baltă de data asta. Era o zi rece, dar măcar 
acum nu mai ploua, ca mai devreme. incepuse să se întrebe 
dacă tot efortul şi renunțarea la obişnuitele lui momente de 
leneveală în pat de sâmbăta dimineața meritau teancul de bani 
pe care spera să-l indese curând în buzunarul de la spate. 

Roaba se golise din nou. Obosit şi flămâna, se ridică în pi- 
cioare şi-şi scutură nisipul de pe genunchi, gata să aducă o nouă 
încărcătură de dale de pavaj. Incă vreo două ore de trudă grea, 
se gândi el, şi gata, mai rămân doar pietrele de bordură. 
Impinse roaba către căruciorul pe jumătate gol de pe fâşia de 
iarbă de la marginea drumului. Calculase aproape exact, zâmbi 
în sinea lui. Se învoise cu Jackie pentru două cărucioare şi 
jumătate de dale, dar iată că-i erau de-ajuns numai două. O să 
bage restul dalelor în spatele dubiţei și-o să le folosească la 
următorul contract. Nu făcea cine ştie ce economie, dar tot ajuta 
la ceva. Un profit cât de mic. 

Umpluse roaba pe jumătate, când lângă el se opri o moto- 
cicletă. Era un vehicul uriaş, puternic, cu o ţeavă de eşapament 
groasă şi cu un motor imposibil de zgomotos. Il auzise 
apropiindu-se de la poalele dealului. Probabil că e fiul lui Jackie, 
se gândi el. Parcă-i spusese că s-ar putea să treacă băiatul s-o 
vadă în după-amiaza asta. Ridică puţin ochii şi, când 
motociclistul işi parcă maşinăria şi o sprijini, îi făcu un semn de 
recunoaştere din cap. Silueta îmbrăcată în piele îşi ridică vizorul 


şi-şi scoase casca. 

— Ce faci, amice, cum merge? întrebă el. Mama zicea că 
arată bine. 

— Aproape-am terminat, răspunse Spencer, încărcând ul- 
timele câteva dale în roabă şi îndreptându-se de spate. Apoi se 
uită la celălalt bărbat şi adăugă. 

— încă vreo două ore şi-ar trebui să termin. Mai am doar 
de aşezat restul dalelor ăstora şi de pus bordurile. Cred că e... 

Se opri şi-l fixă cu privirea pe fiul lui Jackie. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Spencer nu răspunse. Nu putea vorbi. Se simți brusc inva- 
dat de o panică şi-o teamă indescriptibile. Cu inima bubuindu-i 
în piept, făcu nervos câtiva paşi în spate, către casă, şi se ím- 
piedică de muchia dalelor pe care le aşezase deja, căzând pe 
spate. Celălalt bărbat se îndreptă spre el şi-i întinse mâna ca să- 
l ajute să se ridice. 

— Te simți bine, amice? Vrei să-ţi aduc un pahar cu apă sau 
ceva? 

Spencer se dădu înapoi. Apoi se urni cu greu în picioare, 
apucând un baros în timp ce se ridica. Se arunca asupra băia- 
tului lui Jackie şi-şi încleştă mâna stângă în jurul gâtului aces- 
tuia. Pierzându-şi echilibrul, cei doi bărbaţi se prăbuşiră, fiul lui 
Jackie pe spate, iar Spencer deasupra lui, țintuindu-l la pământ. 

Spencer ridică barosul şi dădu drumul instrumentului de 
metal greu de mai bine de un kilogram, care-l izbi pe băiat di- 
rect în faţă, spărgându-i fruntea şi rădăcina nasului şi 
omorându-l aproape instantaneu. Apoi înălță ciocanul plin de 
sânge şi lovi ce mai rămăsese din fată încă de cinci ori, lăsând 
capul practic concav, scobit ca o minge dezumflată. 

Se ridică în picioare şi rămase, cu răsuflarea tăiată, aplecat 
asupra cadavrului, dar apoi îşi pierdu din nou echilibrul. Jackie, 
tânguindu-se ca zânele rele prevestitoare de moarte, ieşi în fugă 
pe uşa din fată a casei şi-l împinse de lângă trupul fiului ei. Țipă 
şi se prăbuşi la pământ, dând cu ochii de gaura din capul 
tânărului şi, în locul chipului lui, de grămada de oase zdrobite şi 
de carne, strivită. Ridică ochii spre Spencer, dar nu mai văzu 
decât muchia însângerată a barosului care se năpustea spre ea. 


— O SĂ ÎNTÂRZIEM, bombăne Lizzie. 

Ştiu, dar n-am ce face. Dacă m-ar fi anunţat mai din vreme 
că trebuia să-l ducem pe Edward la aniversarea unui prieten, 
totul ar fi fost în regulă. Nu-i ajunge jumătate de oră ca să-i 
pregătească pe toţi copiii de plecare. O parte din mine şi-ar dori 
să-şi fi adus aminte de asta peste încă o oră. Sigur că vreau ca 
Ed să se distreze şi să se simtă bine, dar nu mă prea încântă 
ideea să stau următoarele câteva ore într-un „spaţiu pentru pe- 
treceri”, plăcut pentru copii, dar neatrăgător pentru adulţi, ame- 
najat în prelungirea unui local. Nu aşa plănuisem să-mi petrec 
după-amiaza de sâmbătă. 

— Când ajungem, ajungem, îi răspund. Nu foloseşte la 
nimic să-ţi faci sânge rău. 

— Nu-mi fac sânge rău, se răsteşte ea, dovedind contrariul. 
Numai că nu-mi place să întârzii, asta-i tot. 

— N-o să întârziem. Mai avem câteva minute. Localul e 
chiar după colţ. 

— Ştiu, dar uite ce trafic! 

— O fi fost vreun accident sau cine ştie, îi spun, ridicându- 
mă puţin din scaun şi întinzându-mă să mă uit în josul străzii. 
Cred că se întâmplă ceva în vârful dealului. După ce trecem de 
punctul asta, o să fie mai liber. 

Aud o bufnitură înăbuşită şi un scâncet din spatele meu. 
Arunc o privire peste umăr şi mă încrunt la copiii îngrămădiţi pe 
bancheta din spate. Detestă să meargă cu maşina, aproape la 
fel de mult ca şi mine. Încăpem greu cu toţii în ea, dar ce să fac? 
Nu-mi pot permite s-o schimb, aşa că deocamdată trebuie să 
mă mulţumesc şi cu atât. Şi e valabil pentru toţi. Lizzie se uită la 
ei, apoi se apleacă spre mine. 

— O să trebuiască să le dăm de mâncare, şopteşte ea, ca 
să n-o audă. 

— Edo să mănânce la petrecere, nu? 


-a 


— Da, dar... 

— Celorlalţi doi le luăm o pungă de chipsuri sau ceva, spun 
repede, înainte să-i vină ei vreo idee. 

Cred că ştiu unde vrea să ajungă. 

— N-o să se sature cu-atât, răspunde. O să stăm în oraş 
câteva ore. Ce-ar fi sa mâncăm ceva acolo, ca să simplificăm 
lucrurile? 

— Nu, pentru că nu ne permitem. 

— Hai, Danny, am putea foarte bine să mâncăm şi noi. O 
să stăm oricum în local. 

— Nu ne permitem, repet eu. 

Cât de limpede să-i mai spun? 

— Uite, îl lăsăm pe Ed, apoi ne întoarcem acasă şi mâncăm 
de seară. Apoi mă duc eu să-l iau de la petrecere. 

— Merită toată vânzoleala şi risipa de benzină? Hai să ne 
oprim şi să mâncăm ceva şi putem... 

— Nu ne permitem, mă răstesc pentru a treia oară când 
ajungem în vârful dealului şi depăşim incidentul care încetinise 
traficul. Mă uit în oglinda retrovizoare şi-i văd pe copii lipindu-şi 
feţele de geamuri, încercând să vadă ce se petrece. 

— Nu vă mai holbaţi, strig la ei. 

Dar nu mă pot abţine să nu mă uit şi eu. Se pare că poliţia 
a blocat intrarea pe unul dintre drumurile care ies din Maple 
Street. 

— Douăzeci de lire, continuă Lizzie. 

La naiba, n-are de gând să renunţe. 

— Vrei să-mi spui că nu poţi găsi douăzeci de lire să-ţi hră- 
neşti familia? 

— Da, răspund, încercând din răsputeri să nu mă enervez, 
exact asta-ţi spun. 

Sunt hotărât să nu cedez în faţa ei astăzi, indiferent cât s-ar 
strădui. 

—N-am douăzeci de lire şi, chiar dac-aş avea, de ce le-aş 
cheltui pe o singură masă, când avem frigiderul plin cu mân- 
care? Acasă putem mânca de două ori mai mult la jumătate de 
preţ. 

— Când am mâncat ultima oară în oraş? 


— Când am avut ultima oară destui bani ca să ieşim cu toţii 
în oraş? 

— Hai, Danny... 

Nici măcar n-am de gând să răspund. Îmi ţin gura şi mă 
concentrez la condus. Mereu îmi face asta. E ca un câine cu un 
os. Nu i-ar da drumul în ruptul capului. Mă cicăleşte încontinuu, 
din ce în ce mai tare, până când cedez, numai ca să se 
potolească. 

Nu şi astăzi. 

Am capitulat. Sunt dezamăgit de mine însumi, dar era 
inevitabil. Pur şi simplu nu înceta. M-a bătut la cap tot drumul 
până aici. M-am gândit că pot fie să cedez, acceptând să-mi 
sparg portofelul, fie să mă ţin tare, riscând un weekend întreg 
îmbufnat, în care ea să nu-mi vorbească deloc. Când am intrat 
în local, am simţit mirosul de mâncare şi m-am uitat în meniu, 
rezistenţa mea s-a dus naibii. De-a dreptul patetic... 

Ne aşteptăm cina de aproape jumătate de oră şi încep să 
cred că au uitat de comanda noastră. Ne-am aşezat într-un colţ 
retras al sălii principale, iar locul e plin până la refuz. Fiind 
sâmbătă, la ora prânzului, mă aşteptam la aglomeraţie, dar nici 
chiar aşa. Barul lung, în formă de potcoavă, e înconjurat de o 
îngrămădire de corpuri de băutori, întinşi pe câteva rânduri. Ar fi 
trebuit să-mi închipui, serios! Se joacă un meci de fotbal în 
după-amiaza asta. Derbiul local între doua echipe de la coada 
clasamentului, cu mize mari pentru ambele părţi. Terenul e la 
numai un sfert de oră de mers pe jos de-aici. Cei mai mulţi 
dintre oamenii înghesuiți în local par să fie suporteri care se 
delectează cu tradiționala lor şedinţă de băut de dinaintea 
meciului. Pariez că locul o să se golească după lovitura de 
început, dar noi vom fi plecaţi de mult până atunci. Suporterii 
celor două echipe par să se tolereze unii pe alţii, dar fac un 
zgomot asurzitor, iar eu nu mă simt deloc bine. Poate că sunt 
doar încordat după întâmplarea de aseară, de la concert. Mi-e 
teamă să nu dăm iar de probleme. Lizzie se gândeşte şi ea la 
acelaşi lucru, i se citeşte pe chip. Se tot uită prin mulţime şi se 
încruntă. A observat că o privesc şi expresia i s-a schimbat 
brusc. 

— Te simţi bine? întreabă ea, încercând să pară relaxată şi 
fericită, dar nereuşind să mă convingă. 


— Grozav, mormăi eu. Nici urmă de mâncare încă, şi abia 
dacă-mi aud propriile gânduri. 

Ellis întinde mâna peste masă şi mă trage de mânecă. 

— Stai cuminte, mă răstesc la ea. 

— Când vine mâncarea? 

— Când e gata. 

— Şi când o să fie asta? 

— Nu ştiu. 

— Ai răbdare, îi spune Liz. Imediat ce e gata, o să ne-o 
aducă cineva. 

— Vreau acum, declară ea, fără s-o intereseze nici o scuză 
sau explicaţie. Mi-e foame. 

— Tuturor ne e foame, scumpo. Îndată ce e gata, or să ne- 
o aducă şi... 

— Vreau acum! repetă ea. 


— Ai auzit ce-a zis mama? şuier eu, pierzându-mi răbdarea. 
Taci şi-aşteaptă. O să primeşti mâncarea când... 

Mă opresc. Sticlă spartă. Se aude brusc un zgomot din mij- 
locul grupului de la bar. Mă uit atent la mulţimea de blugi de- 
colorați şi de tricouri de fotbal, ca să văd unde i problema. 
Nimic. Uşurat, aud râsete şi zeflemele amestecate cu hărmălaia 
generală. 

— Ce se-ntâmplă? mă întreabă Lizzie. 

— Nimic, răspund. Nu văd nimic. 

Un microbist beat criţă, îmbuibat cu bere, se clatină pe 
lângă masa noastră în drum spre toaletă. Unul din chelneri trece 
pe lângă noi în sens invers, cu un făraş şi o perie. Se pare că e 
doar o băutură vărsată, nimic mai serios. 

Soseşte în sfârşit mâncarea. Începe să-mi lase gura apă şi- 
mi chiorăie stomacul, dar nu pot încă să mănânc. Din bucuriile 
paternităţii... Josh stă lângă mine, şi trebuie întâi să trec prin ru- 
tina bine învățată de a-i tăia mâncarea şi de a o înmuia în sos de 
roşii, pentru ca abia apoi să mă apuc şi eu de mâncat. Până să 
reuşesc să iau în mână furculita şi cuțitul, Liz şi Ellis s-au în- 
fruptat deja zdravăn. 

— E bună? mă întreabă nevastă-mea, deşi abia am luat 
prima înghiţitură. 

Doamne, lasă-mă o secundă s-o gust! 


— Bună, răspund. Ata? 

Ea dă din cap şi mestecă în continuare. 

Pentru un minut sau două, la masa noastră se face, din feri- 
cire, linişte. Restul localului e încă inundat de zgomot, dar, cum 
toată lumea se concentrează deocamdată să mănânce, am 
parte de o binevenită pauză în discuţie. Nu durează mult însă. 

— Mâine vreau să merg pe la tata, spune Lizzie. Ai ceva 
împotrivă? 

Dau din cap că nu, continuând să mănânc. Nu mă 
surprinde. Se vede treaba că suntem sortiţi să ne petrecem 
după-amiezile de duminică acasă la Harry. Îl vedem practic în 
fiecare zi, de când a acceptat să aibă grijă de Josh, pentru ca Liz 
să se poată duce la serviciu. E pedagog la şcoala la care merg 
Ed şi Ellis. Harry nu-i prea încântat, dar ne ajută pentru că ştie 
câtă nevoie avem de bani. 

— Bine, răspund, după ce termin în sfârşit de mestecat o 
înghiţitură, o să trecem pe-acolo după-amiază. 

— A fost foarte bun cu noi în ultima vreme, continuă ea. Nu 
vreau să creadă că profităm de el. 


— Aşa cum procedează sora ta? 
— Las-o pe Dawn. Se chinuie mult de când a plecat Mark. 


— E cea mai bună mişcare pe care-a făcut-o vreodată tipul, 
spun eu, poate pe nedrept. S-a chinuit cât au fost împreună... O 
să se chinuiască orice s-ar întâmpla. 

— Hai, nu fi rău. Nu-i e deloc uşor singură cu copiii. Eu nu 
ştiu cum aş face faţă. 

— Tu ai merge pur şi simplu mai departe. Ai găsi o cale să 
te descurci, amândoi am găsi. Problema e că sora ta e prea pri- 
pită ca să caute tot timpul opţiunea cea mai uşoară. Ea ar avea 
nevoie de cineva care... 

Un zăngănit brusc, neaşteptat şi foarte puternic mă între- 
rupe. E Josh. A scăpat furculita pe podea. Mă aplec şi o ridic, 
apoi o şterg cu un şerveţel şi i-o dau înapoi. 

— Ea ar avea nevoie, îmi continuă Lizzie ideea, de puţin 
spaţiu şi de ceva mai mult timp, ca să încerce să se împace cu 
ce s-a întâmplat şi cu ce i-a făcut omul ăla. N-a meritat nimic din 
toate astea. Nu-i poţi face cuiva aşa ceva şi-apoi să te aştepţi 
doar să... 


— Nu spun că a meritat-o. Cred doar că... 

Încă un zornăit de metal pe dalele podelei. Culeg furculiţa 
lui Josh pentru a doua oară, o şterg şi i-o înapoiez. El rânjeşte. 

— Cred doar că... 

Josh lasă iar furculita să cadă. Acum chiar că încep să-mi 
pierd răbdarea. O ridic, o şterg şi o trântesc pe masă lângă 
farfuria lui. El scoate un râs ca un chiţăit. Pacoste mică şi 
enervantă. 

— Mai fă o dată asta, şi plecăm acasă, îl ameninţ. 

— Nu-l băga-n seamă, spune Lizzie, reuşind încă să-şi mes- 
tece mâncarea. În schimb, eu de-abia m-am atins de-a mea. În- 
cerc să mă concentrez asupra mesei, dar îl simt pe Josh 
privindu-mă fix, disperat să mă uit şi eu la el. Când furculiţa lo- 
veşte din nou podeaua, clachez. Ştiu că n-ar trebui, dar nu mă 
pot abţine să nu reacţionez. Ridic furculiţa de pe podea şi o ţin 
în faţa lui, cât să n-ajungă s-o ia. 

— Furculiţa..se văicăreşte el. 

— Danny...! mă avertizează Lizzie. 

— Vrei să mergi acasă? şuier către el cu dinţii încleştaţi. 
Sau vrei să termini de mâncat mai întâi? Dacă mai faci asta o 
dată, plecăm. 

— Tăticul s-ar putea să-ţi cumpere o îngheţată dacă 
termini de mâncat, spune Lizzie. 

— Sau s-ar putea să nu, adaug repede. La naiba, am 
cheltuit deja destul. Nu-mi pot permite să tot... 

Încă o întrerupere din partea grupului de microbişti. Aş vrea 
să tacă din gură, egoişti nenorociţi. Şi mai mult zgomot. Zgomot 
nervos, nesigur. Nu sună prea bine. De data asta nu mai râde ni- 
meni. Mă întorc exact la timp ca să văd o parte a mulţimii 
împrăştiindu-se în timp ce un bărbat îndesat, chel şi acoperit cu 
tatuaje e atacat din partea cealaltă a încăperii de un alt 
microbist, care pare să aibă de două ori înălţimea lui, dar 
jumătate din greutate. Se izbesc de o masă unde mănâncă o 
altă familie. Oamenii se ridică de pe scaune şi se risipesc în 
toate direcţiile. 

— Ce fac? întreabă Ellis cu nevinovăție. Se joacă sau se 
bat? 

Cei doi bărbaţi sunt din nou în picioare, şi mă rog să nu se 


apropie mai mult. Cel slab îl ţine pe cel tatuat de jachetă şi-l 
scutură de zor. Acesta încearcă să se apuce de ceva ca să-şi 
păstreze echilibrul, dar bărbatul cel slab nu-i dă nici o şansă. li 
dă drumul, apoi se repede la el şi-l izbeşte în piept, făcându-l să 
se poticnească. O altă lovitură puternică, şi de data asta 
bărbatul tatuat e împins atât de tare, încât sfârşeşte întins pe 
spate pe o altă masă, nu departe de cea la care stăm noi. 
Farfurii pe jumătate goale, tacâmuri şi pahare zboară cât colo. Il 
apuc de mână pe Josh, mă uit în jur şi văd că Lizzie a făcut 
acelaşi lucru cu Ellis. Zăngănitul, trosnetele şi zgomotul de 
sfarâmături se sting repede şi sunt înlocuite de o tăcere grea şi 
stânjenitoare. Toată lumea priveşte bătaia, care e atât de 
bruscă şi de violentă, încât nimeni nu îndrăzneşte să se implice. 
Cu toţii ştiu că ar trebui să facă ceva, dar nimeni nu mişca. 

— Nu, amice... strigă nervos bărbatul căzut cu spatele pe 
masă. Te rog, nu... 

Bărbatul slab se uită în jur. Ţintuindu-şi victima cu o mână, 
caută printre rămăşiţele de pe masă şi culege ceva. Abia când 
ridică obiectul deasupra capului văd că a pus mâna pe un cuţit 
de friptură. Următoarele câteva secunde par să dureze o veşni- 
cie. Nu vreau să mă uit, dar nu-mi pot lua ochii. Coboară cuțitul 
cu putere către pieptul bărbatului tatuat şi i-l înfige în carne. Dar 
nu se mulţumeşte cu-atât. Cu pumnul deja plin de sânge, 
smulge lama, apoi îl înjunghie pe bărbat încă o dată, şi încă o 
dată, şi încă o dată... 

Fir-ar al naibii! 

Doamne, trebuie să ieşim de-aici. Trebuie să ne mişcăm. In- 
dividul ăsta e nebun. Dacă-i căşună şi pe ceilalţi? Sutele de oa- 
meni îngrămădiţi în taverna asta supraaglomerată au început să 
intre în panică şi se îndreaptă spre ieşiri, fugind de cei doi băr- 
baţi din mijlocul încăperii. Cel slab sfâşie încă pieptul celuilalt cu 
lama ascuţită, zimţată. Braţele şi picioarele bărbatului tatuat se 
zvârcolesc şi, chiar de la distanţa asta, pot să văd că atât masa, 
cât şi cei doi bărbaţi băltesc în sânge. 

ÎI trag pe Josh de pe scaun şi apoi o împing pe Lizzie către 
uşa cea mai apropiată. Încerc din răsputeri să rămân calm, dar 
sunt al naibii de îngrozit. Hai, mişcaţi-vă dracului mai repede... E 
o ceată de beţivi, cu toţii încercând să iasă cu forţa, deodată, 
printr-o uşă îngustă; şi, pentru a doua oară în mai puţin de o zi, 
sunt blocat în spatele unei mulţimi de oameni care încearcă să 


scape de belea. Îl ţin pe Josh strâns la piept şi mă uit peste umăr 
ca să văd unde-i nebunul. Dacă a terminat cu bărbatul de pe 
masă, cine ştie la care din noi o să se mai repeadă? Nu vreau să 
fiu următoarea lui victimă. Vreau doar să... 

— Danny! o aud strigând pe Liz. 

Ridic din nou ochii. A fost purtată înainte cu mulţimea, şi 
între noi sunt acum vreo câţiva metri. Aproape că a trecut de 
uşă. Se uită în urmă şi-mi strigă ceva. Nu reuşesc să disting ce. 

— Poftim? 

— Ed, strigă ea, ia-l pe Ed! 

Doamne! N-am timp să mă gândesc. Îl ţin strâns pe Josh şi 
schimb brusc direcţia către spaţiul pentru petreceri. Drumul e 
liber. Oamenii de acolo n-au auzit încă ce s-a întâmplat. Trec cu 
greu prin uşa turnantă şi mă uit în jur după Ed, dar nu-l văd. 
Lumina e slabă în capătul ăsta al sălii, iar locul e plin de copii şi 
părinţi. 

— Edward! strig, acoperind muzica asurzitoare. 

Oamenii se întorc şi se uită la mine ca şi cum aş fi un 
nebun. 

— Ed! 

— Tăticule, îl aud răspunzându-mi. 

Abia acum îl zăresc pe una dintre schelele pentru căţărare 
din celălalt capăt al sălii, împreună cu un prieten. Alerg spre el. 

— la-ţi pantofii şi haina, îi spun, trebuie să plecăm. 

— Dar, tăticule..., începe el să protesteze. 

— la-ţi pantofii şi haina, repet. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă cineva. 

Mă întorc şi văd că e Wendy Parish, mama unuia dintre 
prietenii lui Ed. 

— Sunt nişte probleme în local, îi răspund, urmărind 
neliniştit cum Ed dispare ca să-şi găsească lucrurile. În locul tău, 
aş pleca de-aici. Ar trebui să plece toată lumea. 

Observ că a venit cineva din personalul localului şi 
încearcă, împreună cu cei de aici, din spaţiul pentru petreceri, 
să anunţe la difuzor evacuarea clădirii. Ed s-a întors, cu haina pe 
el. Se aşază şi începe să se încalţe. 

— Hai, băiete, ţip, acoperind din nou zarva. Te-ncalţi afară. 

Nedumerit, sare în picioare şi se ţine după mine în timp ce 


alergăm spre ieşire, făcând slalom printre mesele şi scaunele 
dintr-odată împrăştiate. Ne croim drum către parcare, unde le 
văd pe Liz şi pe Ellis aşteptând lângă maşină. Alerg spre ele. Ed 
şchiopătează pe lângă mine, cu un picior încălţat şi unul desculţ. 
Aud sirenele apropiindu-se. 

— Sunteţi teferi? întreabă Liz. 

— Da, răspund, cotrobăind prin buzunare după chei. Des- 
chid portiera şi îndemnăm copiii să urce mai repede. Îi fac semn 
să urce şi ea, şi mă ascultă. Termin de fixat scaunul de maşină 
al lui Josh, apoi mă duc în faţă şi-nchid portiera. 

— N-ar trebui să aşteptăm poliţia? întreabă Liz, cu voce 
aproape şoptită. 

— La naiba cu poliţia, răspund pornind motorul şi dând re- 
pede cu spatele ca să ies din parcare. 

La ieşire s-a format deja o coadă de maşini. 

— Nu mai rămâne nimeni, spun în timp ce ne aşezăm la 
coadă. Să plecăm odată de-aici! 


i: > 

e nouă şi jumătate şi de aproape o oră tot încerc să ies din 
camera lui Ellis. Bietul copil e vizibil marcat de ceea ce-a văzut 
mai devreme. Nu mă surprinde, şi eu m-am speriat de moarte. 
Nu lasă să se vadă că e prea supărată, dar vorbeşte încontinuu 
despre întâmplare. Nu poţi să ştii cum îi afectează pe copii să 
vadă asemenea lucruri. De când m-a strigat, am stat pe pat la 
picioarele ei, răspunzând unui şuvoi nesfârşit de întrebări. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar încep să-mi pierd răbdarea. 
lar ea profită acum, încercând să mă ţină aici cât mai mult cu 
putinţă. 

— Atunci, de ce se băteau, tăticule? întreabă ea (din nou). 

— Ellis, oftez, ţi-am zis deja de o sută de ori, nu ştiu. 

— Acum s-au oprit? 

— Sunt convins ca da. Probabil că i-a oprit poliţia. 

— Chiar i-o fi oprit? 

— Da, cu asta se ocupă poliţia. 

— A fost rănit vreunul dintre bărbaţii ăia? 

— Da. 

— Acum o să stea în spital? 

— Da, răspund. 

Nu-i spun că probabil e la morga spitalului. 

Întrebările se opresc brusc. E obosită. Îi văd pleoapele tre- 
murând uşor. Mai are un pic şi-adoarme, dar vrea să se lupte cu 
somnul până la capăt. Ar trebui să aştept până când sunt sigur 
că a aţipit, dar vreau cu disperare să plec de-aici chiar acum. Mă 
dau uşor jos din pat, mă ridic şi-apoi mă strecor spre uşă. Ea se 
foieşte şi deschide ochii. Încremenesc. 

— Cum rămâne cu cartofii mei prăjiţi? mormăie ea, mole- 
şită şi abia reuşind să articuleze. 

— Ce-i cu ei? întreb, îndepărtându-mă din nou. 

— Nu i-am terminat. 


— Nici unul dintre noi nu şi-a terminat mâncarea. Mămica 
şi tăticul n-au terminat nici ei. 

— Or să rămână acolo? 

— Cine să rămână acolo? 

— Cartofii mei prăjiţi. 

— Mă-ndoiesc. 

— l-a mâncat altcineva? 

— Nu, s-au răcit până acum. Probabil că i-au aruncat. 

— Putem să ne întoarcem mâine să vedem? 

— Nu. 

— De ce nu? Vreau să-mi termin cartofii prăjiţi... 

— Ellis, o întrerup. 

— Ce? 

— Taci din gură şi culcă-te, te rog. 

Am ajuns în sfârşit la uşă. Sting lumina şi aştept să văd ce 
face. Nimic. În cameră nu mai intră acum decât lumina de pe 
hol. O văd pe Ellis încă foindu-se în pat, dar ştiu că o să 
adoarmă în câteva minute. 

— Noapte bună, tăticule, îmi spune căscând. 

— Noapte bună, scumpa mea. 

Mă pregătesc să ies, când iar începe: 

— E mort, tăticule? 

Ce să-i răspund? Să-i spun adevărul, sau să mint, ca să 
scap de alte întrebări şi să-mi liniştesc fetiţa? Sunt un laş. 
Apelez la un compromis. 

— Nu ştiu, mormăi repede. Noapte bună. 

Mai aştept puţin până când sunt sigur că a adormit. Liber în 
sfârşit, dar istovit, mă târăsc pe hol către sufragerie. S-a dus 
deja jumătate de weekend şi până acum nu simt că m-aş fi re- 
laxat vreun pic. În seara asta e un film pe care Liz şi cu mine 
voiam să-l vedem. După ultimele două zile, o să ne facă bine să 
stăm pur şi simplu unul lângă altul şi să ne odihnim puţin. 

Mă uit prin sufragerie şi văd că Lizzie a adormit. Stă întinsă 
pe toată lungimea canapelei, sforăind. Sunt dezamăgit, dar nu 
surprins. Îmi aduc din bucătărie o băutură şi ceva de mâncare, 
apoi îmi caut şi eu un locşor să mă aşez şi să mă uit la televizor. 
Pe celelalte locuri sunt îngrămădite până sus jucăriile copiilor şi 


rufe curate, care aşteaptă să fie puse la loc. Nu-mi bat capul să 
le mut. Mă aşez pe podea, în faţa canapelei. 

Acum nu reuşesc să găsesc telecomanda. Ridic aproape 
toate rufele şi răscolesc printre jucării, dar nu reuşesc să găsesc 
nicăieri afurisita de telecomandă. Pariez c-a ascuns-o unul dintre 
copii. Josh are obiceiul să arunce lucrurile în coşul de gunoi. 
Caut şi acolo, apoi sub toate fotoliile şi sub canapea. Pe cale să 
renunţ, zăresc în sfârşit un capăt apărând de sub corpul lui 
Lizzie. A adormit peste telecomandă. O trag de sub ea. Lizzie 
mormăie şi se rostogoleşte pe spate, dar nu se trezeşte. 

Exact la timp. Încă vreo câteva secunde şi am reuşit, în 
sfârşit. Schimb postul şi mă aşez ca să mă delectez cu filmul. Se 
pare că a început deja. De fapt, chiar de ceva vreme. Verific 
programul TV. La naiba, a început deja de trei sferturi de oră. 

x x * 

Nopțile de sâmbătă au început să mă deprime. De la un 
timp, le simt pustii şi, ca să fiu cinstit, patetice. Suntem încă 
tineri şi ar trebui să ieşim în oraş să ne distrăm, dar n-o facem. 
Încep întotdeauna weekendul cu cele mai bune intenţii, dar 
lucrurile nu par niciodată să iasă aşa cum le-am plănuit eu. 
Viaţa de familie ne încurcă. N-am prea mulţi prieteni apropiaţi 
cu care să ies, nici bani de prisos, copiii ne sâcâie şi ne storc de 
puteri, iar Lizzie şi cu mine suntem amândoi obosiţi tot timpul. 
De cele mai multe ori rămân singur, ca acum, în faţa 
televizorului, urmărind aiureli fără rost. E aproape miezul nopţii 
şi lenevesc deja de câteva ore aici, stingher. Liz s-a sculat şi s-a 
dus de mult în pat. 

Filmul pe care l-am pierdut era singurul lucru care merita 
văzut în noaptea asta la televizor. E o nebunie — cu cât căpă- 
tăm mai multe posturi de cablu, cu atât există mai puţine emi- 
siuni care merită văzute. Am stat cu telecomanda în mână, 
schimbând în permanenţă canalele, dar n-am găsit decât nişte 
concursuri groaznice, talk-show-uri cu invitaţi plicticoşi, reality- 
show-uri inutile, seriale siropoase, concursuri de talente, filme, 
drame în reluare şi gaguri răsuflate. Până la urmă m-am uitat la 
ştiri, ca de obicei. E un canal de ştiri nonstop; interesant pentru 
o vreme, dar, cum ştirile principale acoperă numai câte un sfert 
de oră, iar eu le văd deja a treia oară, încep să-mi simt 
pleoapele grele. Ar trebui să mă duc la culcare, dar nu reuşesc 
să fac efortul de a mă ridica în picioare. 


la stai... În sfârşit, văd ceva cât de cât interesant pe ecran. 
Tocmai a apărut o bandă cu „Breaking News” şi au mutat ima- 
ginea pe un reporter aflat la intrarea pe o stradă din centrul 
oraşului. Recunosc locul din care transmit. E aproape de ser- 
viciul meu. Ce s-a-ntâmplat acolo? Încerc să citesc informaţiile 
care se derulează în partea de jos a ecranului, dar mi-au obosit 
ochii, iar cuvintele se mişcă prea repede. Dau mai tare şi ascult 
cum, pe un vânt puternic, reporterul începe să vorbească 
despre un incident petrecut la Exodus, unul dintre barurile la 
modă, aflat chiar în centrul oraşului. În spatele lui, pe stradă, e 
plin de oameni agitati. Doamne, a fost omorât cineva! Vorbeşte 
despre un atac de acum cel mult o oră, sau cam aşa ceva. A, ba 
nu... au fost mai multe atacuri. Probabil că au avut legătură 
între ele. Se pare că pe nu ştiu ce nebun l-au apucat pandaliile. 
Perioada cea mai proastă a săptămânii pentru asemenea 
întâmplări. Sâmbăta seara, centrul oraşului geme întotdeauna 
de lume. Toţi ies pe undeva. În afară de câţiva amărâţi jalnici ca 
mine, adică blocaţi în casă cu copiii şi cu un partener care se 
culcă la nouă şi jumătate. 

Simt că iar mi se-nchid ochii. Încerc să rămân treaz şi să mă 
concentrez la ce se spune, dar e greu. Se face târziu şi... 

Afurisitul de reporter încă vorbeşte... 

Încerc să mă uit la ceasul de pe raft. Cred că am picotit 
vreo câteva minute. A, dar ceasul arată trei şi jumătate. Am 
dormit pe podea ore întregi. Nu-i de mirare că mă dor oasele. 
Dumnezeule, orice s-ar fi-ntâmplat în oraş în noaptea asta 
trebuie să fi fost destul de serios, altfel nu s-ar fi insistat atâta 
asupra subiectului la televiziunea naţională. Se pare că 
transmiteau în direct din centru. N-aş vrea să fiu în pielea tipului 
ăluia, înţepenit la un colţ de stradă ore la rând. Totuşi, măcar el 
iese din casă... 

Mă doare spatele. Ar fi trebuit să mă bag de mult în pat, 
când s-a dus şi Lizzie. 

Mă ridic repede în capul oaselor şi mă pregătesc să mă 
mut. Detest să mă trezesc în felul ăsta. Mi-e rău şi-mi simt 
braţele şi picioarele grele şi amorţite. Mă ridic şi cât pe-aci să 
închid televizorul, când reporterul spune ceva care mă face să 
mă opresc. Nu vorbeşte numai despre cele câteva atacuri de 
mai devreme. Se pare că au fost mai multe incidente. In partea 
de sus a ecranului a apărut o hartă a oraşului, cu o mulţime de 


semne pe ea. Al naibii de multe necazuri! Asta-i problema cu 
băutul la chefuri şi cu nopţile de sâmbătă. Se strâng mulţi 
oameni în oraş, şi e suficient un singur idiot ca să înceapă o 
încăierare. Cineva e rănit, apoi cineva ripostează, altcineva în- 
cearcă să-i despartă şi, până să-ţi dai seama, te trezeşti cu o 
adevărată belea. Aşa ceva s-a întâmplat în noaptea asta. Din 
câte-nţeleg, au fost nişte tulburări într-un bar, care s-au extins 
pe stradă. Acum arată secvenţe cu mulţimi de oameni care se 
bat, stârniţi de băutură şi de droguri. La faţa locului au fost tri- 
mişi scutieri, ca să încerce să restabilească ordinea. Aproape că 
mă bucur că mă simt plictisit şi țintuit în casă. Harta de pe ecran 
a fost actualizată ca să arate unde au avut loc patru decese şi 
mai mult de treizeci de arestări. La naiba, tocmai au zis ceva 
despre corpul unui poliţist care-a fost găsit cu peste patruzeci 
de răni înjunghiate. Doamne, ce fel de bestie ar putea face aşa 
ceva unei alte fiinţe umane? 

Mă-ntreb cât timp va mai fi silit reporterul ăla să stea 
acolo? 

Sunt obosit. Înainte să adorm din nou, sting televizorul şi 
lumina şi bâjbâi pe întuneric spre dormitor, prin apartamentul 
întunecat. 


DOM ZKI CA 


SUSAN MZERS SE TREZI alături de Charlie, soțul ei de treizeci 
şi trei de ani. Stătea întinsă şi tăcută în semiintuneric, având 
grijă să nu se mişte. Nu voia să ştie că era trează. Nu voia să fie 
nevoită să-i vorbească. Cu ochii întredeschişi, privi perdeaua 
fluturând într-o parte şi-ntr-alta în bătaia vântului care intra prin 
ferestruica de aerisire, dezvăluind  fărâme din lumea 
strălucitoare de afară. Avea vreun rost să se scoale? În timpul 
săptămânii, reuşea să-şi umple timpul cu prieteni, cumpărături 
şi întâlniri mondene, dar weekendurile, în special duminicile, 
erau lungi, mohorâte şi pustii. De când Charlie ieşise la pensie, 
cu unsprezece luni în urmă, viata lor devenise din ce în ce mai 
cenuşie şi mai monotonă. Cele mai multe dintre prietenele ei se 
ocupau cu problemele copiilor şi ale membrilor mai îndepărtați 
ai familiei, dar ea nu-l avea decât pe el, care o plictisea. Părea 
fericit să nu facă nimic, dar ea nu suporta asta. El voia să piardă 
vremea prin casă şi prin grădină, ea voia să iasă în oraş. Îi 
venea să tipe şi să strige la el, ca să-l facă să-nțeleagă ce simte, 
dar ştia că e inutil. Nici măcar nu-şi dădea seama că e nefericită. 

Poftim, se gândi Susan văzându-l cum se foieşte şi se 
întoarce pe partea cealaltă, lângă ea. Poate — doar poate — în 
dimineața asta o să se rostogolească cu faţa la ea, o s-o ia în 
brațe, o să-i spună că o iubeşte şi o să înceapă să o sărute şi să 
o atingă aşa cum obişnuia cândva. Nu mai făcuseră dragoste de 
o grămadă de timp, aşa că aproape uitase cum era. lar în foarte 
rarele ocazii când reuşea să-i trezească interesul (de la un timp 
ea era întotdeauna cea care trebuia să aibă iniţiativa), el se 
excita atât de tare, încât pasiunea lor, dacă se putea numi 
astfel, se încheia în general în câteva minute exasperant de 
scurte şi de seci. Dacă de când nu mai făcuseră dragoste 
trecuseră câteva luni, de când nu mai fusese satisfăcută 
trecusera ani întregi. 

Poate că ar trebui să aibă o aventură? Se gândise la asta şi 
înainte, dar nu avusese niciodată curajul s-o facă. Charlie pro- 


babil că nici n-ar observa. La clubul unde mergea miercurea 
pentru lecţii de dans, era un bărbat pe care-l surprinsese 
uitându-se înspre ea de prea multe ori ca să fie doar o coinci- 
dență. O ispitea ideea de a se întâlni cu altcineva, dar ştia că și- 
ar fi asumat o mulțime de riscuri dacă ar fi făcut-o vreodată. Era 
îngrijorată că ar putea sfârşi pierzând toate lucrurile pentru care 
muncise împreună cu Charlie, în schimbul câtorva ore de 
plăcere şi aventură. Îşi iubea vila, hainele scumpe şi toate 
fleacurile asociate cu ele. lubea poziția socială bună pe care i-o 
ofereau şi nu voia să piardă nimic. Dar dacă bărbatul de la 
clubul de dans i-ar putea dărui toate astea şi, în plus, şi 
sexul... ? 

— O ceaşcă de ceai? 

Aşa-şi incepea Charlie fiecare zi. Nu mai incepea cu „bună 
dimineața”, sau cu „ce faci?”, sau cu „te iubesc”, sau cu orice 
altceva de genul acesta. Doar o întrebare scurtă, lipsită de 
emoție, trunchiată. Ar trebui să răspundă sau să tacă şi să se 
prefacă în continuare că doarme ? 

— Da, mulțumesc, mormăi Susan, încă întoarsă cu spatele 
la soțul ei. 

Îl simți trăgând la o parte plapuma, dându-se apoi jos din 
pat şi netezind aşternutul, aşa cum proceda întotdeauna. Tot 
ceea ce făcea era previzibil şi sigur. Putea anticipa fiecare miş- 
care pe care urma s-o schițeze. Ştia că acum se ducea la baie, 
unde folosea toaleta, trăgea vânturi, se scuza faţă de el însuşi şi 
apoi se spăla şi se bărbierea, fredonând aceeaşi melodie 
blestemată pe care-o murmura în fiecare afurisită de dimineață. 
Apoi îşi punea halatul, se întorcea în dormitor să-şi ia papucii de 
la picioarele patului, unde-i pusese înainte de culcare, şi cobora 
în bucătărie. Ştia că se opreşte după cinci trepte, ca să tragă 
perdelele şi să sufle praful de pe vârful trofeului de angajat al 
anului pe care patronii lui i-l acordaseră cu aproape 
cincisprezece ani în urmă... 

Închise ochii strâns, îşi îngropă fața în plapumă şi se gândi 
iarăşi la bărbatul de la clubul de dans. Se simțea goală pe di- 
năuntru, deprimată, neputincioasă şi mânioasă. Câteodată ar fi 
vrut să-şi omoare soțul. Asta ar fi răspunsul la toate problemele, 
conchise ea. 

— Azi e o zi minunată, zise Charlie când se întoarse în 
dormitor cu două cești de ceai. 


Întotdeauna e o afurisită de zi minunată, ţipă Susan în 
sinea ei. Chiar când plouă şi afară e o furtună de gradul zece, el 
Zice că e o afurisită de zi minunată! 

— Poftim ceaiul, draga mea. 

Se ghemui sub aşternut şi se pregăti să dea ochii cu el. Şi, 
se gândi ea, cel mai trist era că Charlie habar n-avea cât de ne- 
fericită se simte. În mica lui lume colorată în roz, totul era bine 
şi plăcut. Nu ştia cât de bătrână şi de inutilă o făcea să se simtă, 
şi probabil că n-o să ştie niciodată. Trase adânc aer în piept şi se 
rostogoli pe spate, apoi se ridică încet în capul oaselor în pat, 
luându-şi ceaşca de ceai. 

— Am dormit groaznic în noaptea asta, se plânse, ridicând 
privirea spre el. Am dârdâit toată noaptea. M-am trezit mereu 
pentru că tot trăgeai plapuma de pe mine. 

— Îmi pare rău, iubito. Nu mi-am dat seama. 

— Şi dacă nu m-a ținut trează frigul, a făcut-o sforăitul tău. 

— Nu mă pot controla. Cum să fac să... 

Se opri. În tăcere, se uită fix la soția lui, care-i întoarse în- 
cruntată privirea. 

— Ce-ai pătit? îl întrebă ea sorbind din ceai. 

Charlie o fixă în continuare cu privirea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vrei să găseşti altceva la 
care să te uiti? îl apostrofă ea, luând încă o înghiţțitură. 

Cu o singură lovitură bruscă, Charlie aruncă ceaşca din 
mâinile soţiei lui. Aceasta se zdrobi de peretele opus, împrăş- 
tiind nenumărați stropi de ceai care se scurseră pe tapetul roz- 
pal, imprimat în relief. Uluită, Susan urmări picăturile de lichid 
maroniu fierbinte prelingânadu-se pe perete. Ce naiba l-a apucat? 
se întrebă ea. În mod ciudat, se simţea chiar excitată de această 
neaşteptată etalare de forță şi de spontaneitate. 

În spatele ei, Charlie îşi scoase brusc cordonul de la halat. 

Împingând-o în fată şi apucând-o strâns de umăr cu o 
mână, îi înfăşură cordonul de două ori în jurul gâtului, cu o 
singură mişcare în spirală, şi apoi strânse cu putere. Cuprinsă de 
panică şi cu ochii ieşiţi din orbite şi gâtul în flăcări, Susan se 
luptă să respire. Dădu din picioare, se zbătu sub aşternuturi şi 
bâjbâi în jurul gâtului, încercând cu disperare să-şi strecoare 
degetele sub cordon. Dar era mult mai puternic decât ea. 

Charlie strânse de cordon din ce în ce mai tare, până când 


stoarse şi ultima răsuflare din trupul soției lui. 


i = n gg i Pi 


ÎNCĂ O NENOROCITĂ DE ZI ÎNSORITĂ... 

Azi m-am urnit greu. M-am dat jos din pat târziu (ceea cea 
enervat-o serios pe Lizzie — a trebuit şi ea o dată să se ridice şi 
să se ocupe de copii) şi m-am străduit cu bună ştiinţă să fac cât 
mai puţină treabă. Mâine mă întorc la lucru şi trebuie să mă 
relaxez. Am încercat eu din greu să nu fac nimic, dar în casa 
asta e imposibil. Se găseşte mereu câte ceva de rezolvat sau 
câte cineva care are nevoie de tine. Liz mă bate la cap de 
săptămâni întregi să repar zăvorul de la baie, şi astăzi în sfârşit 
am reuşit. Era ultimul lucru pe care-aş fi vrut să-l fac, dar nu mai 
suportam s-o tot aud plângându-se de fiecare dată când folosea 
toaleta aia afurisită. Dumnezeule, noi, toţi ceilalţi, reuşeam fără 
nici o problemă. Ea ce găsea aşa de greu? 

Am lucrat la uşă în timp ce Lizzie pregătea cina. Deşi ar fi 
trebuit să fie o treabă de zece minute, mi-a luat până la urmă 
mai mult de-o oră şi jumătate. Copiii au stat tot timpul în pi- 
cioarele mele, punând întrebări şi încurcându-mă, apoi n-am 
avut zăvorul de mărimea potrivită, apoi am cumpărat unul care 
era prea mare... Mi-am pierdut răbdarea şi aproape c-am dat un 
picior în uşă, dar în sfârşit am reparat-o. Sper că Lizzie e mul- 
țumită. Va trebui să găsească altceva de care să se plângă. 

lar acum ne apropiem de casa lui Harry şi weekendul 
aproape că s-a terminat. Sincer, n-am nimic împotriva lui Harry, 
dar el pare să aibă o mare problemă cu mine. Nu crede că sunt 
destul de bun pentru fetiţa lui şi, deşi n-o spune niciodată 
explicit, ideea se insinuează în aproape fiecare cuvânt pe care 
mi-l adresează. De obicei, sunt în stare să ridic pur şi simplu din 
umeri, dar când am o zi la fel de proastă ca cea de azi, iar 
dimineaţa de luni se prefigurează ameninţător, aş prefera să nu 
fiu provocat. 

Oprim în faţa casei lui înguste, cu etajele în trepte, unde 
copiii se înveselesc şi încep să se agite. Le place sa stea cu 
bunicul. De fapt, tolerează compania lui Harry, pentru că ştiu că 


vor căpăta de la el dulciuri sau alte bunătăţi, înainte de a se 
întoarce acasă. 

— Azi nu vreau nici un fel de ceartă, spune Liz în timp ce-l 
aşteptăm să deschidă uşa de la intrare. 

Cred că vorbeşte cu copiii, dar îmi dau seama că se uită la 
mine. 

— Eu nu mă cert niciodată cu tatăl tău, îi spun. El se ceartă 
cu mine. E o diferenţă pe care-o ştii şi tu. 

— Nu mă interesează, răspunde ea când încuietoarea se 
deschide cu un pocnet. Să fii doar amabil. 

Uşa se deschide spre interior. Harry îi întâmpină pe copii cu 
braţele deschise, iar ei aleargă spre el, îmbrăţişându-l as- 
cultători înainte de a dispărea în casă, pe care-o vor răsturna cu 
fundul în sus. 

— Bună, iubire, îi zice lui Lizzie îmbrăţişând-o. 

— Te simţi bine, tată? 

— Bine, zâmbeşte el. Acum e mai bine. V-am aşteptat cu 
nerăbdare toată ziua. 

Lizzie intră în casă în urma copiilor. Intru şi eu, mă şterg pe 
picioare şi închid uşa după mine. 

— Harry, spun, în chip de salut. 

Nu vreau să par tăios, dar o fac, fără intenţie. 

— Daniel, răspunde el, la fel de tăios. 

Se întoarce şi porneşte spre bucătărie. 

— Pun ceainicul pe foc... 

Păşesc printre copii (care sunt deja răspândiţi pe podea în 
sufragerie) şi mă îndrept spre locul meu obişnuit — fotoliul din 
colţul camerei, de lângă fereastra din spate. În trecere, iau zia- 
rele de duminică de pe măsuţa de cafea. Faptul de a mă îngropa 
în ziarele lui Harry mă ajută întotdeauna să fac faţă vizitelor 
astora lungi şi monotone. 

Harry reapare după câteva minute, cu o tavă cu băuturi. 
Ceai prost cu lapte pentru Liz şi pentru mine şi un suc de fructe 
la fel de prost, prea diluat, pentru copii. Îmi iau ceaiul de pe 
tavă. 

— Mulţumesc, spun calm. 

El nu-mi răspunde. Abia dacă se uită la mine. 

Stau în colţul camerei şi mă apuc de citit. Nu mă 


interesează secţiunile de politică, finanţe, călătorii, lifestyle şi 
modă. Sar direct la benzile desenate. Cam ăsta-i nivelul la care 
pot să mă ridic astăzi. 

Suntem aici de aproape o oră şi abia dacă am scos o vorbă. 
Lizzie moţăie pe canapeaua din partea cealaltă a camerei, iar 
Harry stă pe podea cu copiii. Nu poate spune nimeni că nu se- 
nţeleg bine. Râde şi glumeşte cu ei, iar lor le place la nebunie. 
Ca să fiu cinstit, asta mă face să mă simt un părinte rău. Mie nu- 
mi place să stau cu copiii, cum îi place lui. Probabil pentru că el 
poate să scape de ei, iar noi nu. Mă epuizează, şi ştiu că şi Lizzie 
simte la fel. Totul e greu atunci când ai copii... 

— Bunicul tocmai a făcut o monedă să dispară! ţipă Ellis, 
trăgându-mă de pantaloni. 

Harry îşi închipuie că e un fel de magician amator. Face 
mereu să dispară şi să reapară lucrurile. Ellis ţipă din nou când 
el găseşte, „magic”, moneda după urechea ei. Nu-i prea greu să 
impresionezi un copil de patru ani... 

— Unchiul tău, Keith, e iar în spital, spune Hany, 
întorcându-se spre Lizzie, care se sperie puţin şi se ridică în 
capul oaselor. 

— Cum se descurcă Annie? întreabă ea, căscând. 

Nu-mi bat capul să ascult răspunsul lui Harry. Nu i-am cu- 
noscut niciodată pe unchiul lui Liz, Keith, şi pe mătuşa Annie, şi 
bănuiesc că nici nu-i voi cunoaşte vreodată. Mă simt totuşi ca şi 
cum i-aş cunoaşte, de atâtea ori a trebuit să stau aici şi să 
ascult nesfârşitele poveşti banale despre vieţile lor insipide, de 
la celălalt capăt al ţării. Asta se-ntâmplă în majoritatea după- 
amiezelor de duminică. Liz şi Harry încep să vorbească despre 
familie şi să se lase purtaţi de amintiri, iar eu pur şi simplu trag 
obloanele. Acum or să vorbească fară-ntrerupere, până plecăm 
acasă, despre oameni de care n-am auzit niciodată şi despre lo- 
curi unde n-am fost niciodată. 

— Aveţi ceva împotrivă să dăm drumul la fotbal? întreb, 
uitându-mă cât e ceasul şi descoperind brusc o metodă de a ră- 
mâne treaz. 

Atât Harry, cât şi Lizzie se uită la mine, surprinşi că am des- 
chis gura. 

— Dă-i drumul, mormăie Harry. 

Tonul lui sugerează că, din cauza meciului, n-o să mai 


poată să vorbească sau să facă ceva mai interesant. Adevărul 
este că-i place fotbalul la fel de mult ca şi mie. Pornesc 
televizorul, şi încăperea se umple dintr-odată de zgomot. Chiar 
aşa, a surzit? 

Volumul e aproape la maximum. Îl dau mai încet şi, când să 
schimb canalul, mă opresc. 

— La naiba, mormăi în barbă. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă Liz. 

— Ai văzut? 

Arăt spre ecran. E acelaşi program de ştiri la care m-am 
uitat noaptea trecută. Şi povestea e aceeaşi. Violenţele despre 
care se vorbea par să se fi înmulţit în continuare. Ca şi cum 
peste oraşul nostru s-ar fi revărsat de-a dreptul un val de 
tulburări. Deşi situaţia pare mai liniştită acum, pe ecran sunt 
afişate imagini cu clădiri avariate şi cu străzi pline de mizerie. 

— Am văzut asta mai devreme, zice Harry. După părerea 
mea, e o adevărată ruşine. 

— Ce s-a-ntâmplat? repetă Liz. 

— N-ai văzut deloc ştirile astăzi? 

— Ştii cum e la noi acasă, tată, răspunde ea întorcându-se 
puţin ca să vadă mai bine. Suntem ultimii pe listă când e vorba 
de ales ce să vedem la televizor. 

— Ar trebui să puneţi piciorul în prag, se răţoieşte el, 
uitându-se direct la mine, ca şi când ar încerca să mă provoace. 
Arătaţi-le cine e şeful. N-ar trebui să-i lăsaţi pe copii să comande 
în casă. 

Nu-l bag în seamă şi-i răspund lui Liz. 

— Au fost nişte violenţe azi-noapte, îi explic. Am văzut 
înainte să mă duc la culcare. S-au petrecut câteva incidente în 
oraş, care-au scăpat de sub control. 

— Ce vrei să spui? Cum adică „au scăpat de sub control”? 


— Ştii cum e în oraş sâmbăta. Dacă există o noapte în care 
lucrurile s-o ia razna, aceea e sâmbăta. Străzile sunt pline de 
idioţi beţi sau năuciţi de droguri. lar poliţia oricum nu are ce să 
le facă. Se pare că totul a început într-un bar, cu o încăierare 
care a degenerat. S-au amestecat din ce în ce mai mulţi oameni 
şi a ieşit tărăboi zdravăn. 

— Bunicule, am văzut ieri o bătaie, intervine Ellis cu can- 


doare, ridicând ochii din cartea de colorat. 

Harry se uită la Liz, care dă din cap că aşa e. 

— A fost oribil, tată, explică ea. L-am dus pe Eddie la o pe- 
trecere la King's Head. Era plin de microbişti. Mâncam ceva, şi 
doi dintre ei au început să se bată. 

Se opreşte, ca să verifice dacă nu cumva ascultă copiii. 

— Unul dintre ei avea un cuţit, continuă ea, vorbind puţin 
mai încet. 

Harry clatină din cap. 

— Tristă situaţie, foarte tristă, oftează el. În zilele noastre 
oamenii parcă ar căuta necazurile cu lumânarea... 

Camera se cufundă în tăcere pentru o clipă. 

— Stai puţin, zice Lizzie dintr-odată, ai zis că tulburările 
astea s-au întâmplat aici? 

— Da, răspund, dând din cap, de ce? 

— Pentru că acum se vorbeşte despre alt loc, arată ea spre 
televizor. 

Are dreptate. Relatarea vine de altundeva, mai departe 
spre nord, iar acum au făcut legătura cu un al treilea reporter, 
de pe coasta de est. 

— E violenţă în lanţ, bombăne Harry. Se răspândeşte. 
Oamenii văd ceva la televizor, şi asta îi îndeamnă să iasă şi să 
facă la fel. 

Poate că are dreptate, dar mă îndoiesc profund. E absurd. 
Nu-mi pot închipui că oamenii ăştia se bat cu toţii doar de dragul 
bătăii. Există cu siguranţă vreun motiv. 

— Trebuie să fie mai mult de-atât, spun. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Harry, chiar crezi că lumea stătea pur şi simplu şi 
urmărea tulburările la televizor în clipa asta, iar în următoarea 
ieşea pe străzi să se bată? Violenţele au avut loc la sute de ki- 
lometri depărtare. Trebuie să fie mai mult de-atât... 

De data asta nu răspunde. 

Încă douăzeci de minute şi copiii au atins şi-apoi au depăşit 
pragul plictiselii. Deja au devenit sâcâitori, aşa că e timpul să 
plecăm. Încerc să-mi ascund uşurarea în timp ce-i înghesui pe 
bancheta din spate a maşinii. Se ciorovăiesc şi se ceartă încon- 
tinuu, şi mă întreb dacă îi enervează şi pe ei la fel de mult ca pe 
mine faptul că urmează o nouă zi de luni. Detest serile de du- 
minică. Nu ne mai rămâne decât să ne pregătim repede totul 


pentru mâine, pentru şcoală şi serviciu. 
Este cel mai mare neajuns al weekendului. Nimic de aştep- 
tat, în afară de ziua de luni. 


r mi N 
7? 


suntem la mai puţin de un kilometru de casă şi nu ştiu ce 
naiba se petrece. Traficul a încetinit brusc. Şi înaintea, şi înapoia 
noastră, până unde pot să văd, se merge bară la bară, abia ne 
mişcăm. E duminică seara, pentru numele lui Dumnezeu! 
Străzile ar trebui să fie goale! Deja se întunecă. Nu vreau să-mi 
petrec toată noaptea aici. 

Aud sirene. Mă uit în oglinda retrovizoare şi văd o mulţime 
de lumini albastre intermitente îndreptându-se în viteză spre 
noi. O coloană de maşini de poliţie şi de pompieri se apropie din 
spate, iar din direcţia opusă vin alte lumini intermitente. Şoferii 
din jur se dau la o parte trăgând pe marginea drumului şi 
urcându-se pe trotuar. Fac şi eu la fel. 

— Ce s-o fi-ntâmplat, mormăie Liz în timp ce eu urc maşina 
pe marginea spaţiului verde. 

— Nu ştiu, răspund. 

Mă uit la Ed şi la Ellis, care se ciondănesc între ei pe dea- 
supra lui Josh, prins la mijloc în scaunul lui de bebeluş. 

— Încetaţi, mă răstesc supărat la ei. 

Se opresc pentru o clipă, dar ştiu că or să-nceapă din nou 
imediat ce întorc privirea. 

Vehiculele de urgenţă huruie pe lângă noi, şi mă întind 
puţin ca să văd încotro se duc. Cotesc la stânga, la câţiva metri 
în faţă. Luminile albastre intermitente clipesc în semiîntuneric, 
prin spaţiile dintre clădiri şi printre ramurile copacilor. S-au oprit 
nu prea departe de noi. 

— Pare grav, nu-i aşa? observă Lizzie, vorbind în conti- 
nuare încet, ca să nu audă copiii. 

Traficul a încremenit complet acum, şi se pare că şoferii au 
oprit motoarele. Unii încep să coboare din maşini. Nu suport să 
stau la volan dacă nu înaintez deloc. Mă hotărăsc să mă duc să 
arunc şi eu o privire. O să-ncerc să aflu cam cât va trebui să ră- 


mânem înţepeniţi aici. 

— Mă-ntorc într-o clipă, spun oprind motorul şi desfăcându- 
mi centura de siguranţă. 

— Ce faci? 

— Mă duc doar să văd ce se petrece, răspund repede. 

— Pot să vin şi eu? întreabă Ed. 

Mă-ntorc spre el, în timp ce cobor din maşină. 

— Nu, aşteaptă aici. N-o să dureze decât un minut. 

Se ghemuieşte înapoi pe locul lui şi mă priveşte mânios. 

Lizzie nu e încântată să rămână cu cei mici, dar eu plec ori- 
cum. Urmez după colţ un grup de trei oameni din maşina din 
faţa noastră. O mulţime numeroasă se adună pe strada urmă- 
toare. Când mă apropii, văd că o maşină break albastru-închis a 
pierdut controlul şi a derapat pe trotuar. A lovit un felinar de 
stradă, care a căzut pe aleea din faţă a unei case, distrugând o 
rulotă parcată acolo. Poliţia încearcă să izoleze locul acciden- 
tului. Încearcă să-i împrăştie pe curioşi, dar reuşesc să înaintez 
până ajung chiar în faţa mulţimii. Maşina e complet distrusă. 

Capota e zdrobită şi contorsionată, iar şoferul s-a prăbuşit 
peste volan. Nu se mişcă. Pompierii îşi pregătesc instrumentele 
de descarcerare ca să-l scoată, dar nimeni nu se grăbeşte. Se 
pare că au ajuns deja prea târziu. 

Doi infirmieri de ambulanţă şi un poliţist stau aplecaţi în 
faţa maşinii. Mai sunt şi alţi răniţi? Unul dintre infirmierii în 
costume verzi se ridică să aducă ceva. Doamne, e un corp sub 
maşină! Nu văd mare lucru, doar un picior răsucit, rupt, ieşind 
strâmb de sub ceea ce-a mai rămas din capotă. Bietul om... 
Oricine-ar fi fost, n-a avut nici o şansă. 

Mă holbez la locul accidentului până când poliţiştii decid să 
lărgească din nou cordonul şi ne împing înapoi. Îmi dau seama 
că am lăsat-o prea mult timp singură pe Lizzie, mă întorc repede 
şi pornesc spre maşină. Dau peste un bărbat care-şi plimbă 
câinele. Acesta se opreşte brusc, pentru că animalul o ia la 
stânga, înspre gardul viu. 

— Scuză-mă, amice, murmur imediat. 

— Nu-i nimic, răspunde, încercând să tragă câinele din 
calea mea. 

Câinele nu reacţionează. 

— Hai, băiete, se răsteşte el. 


— Urât accident, comentez. 

El clatină din cap. 

— Ăsta n-a fost un accident. 

— Ce? 

Mă priveşte fix şi clatină din nou din cap. 

— Am văzut cum s-a-ntâmplat tărăşenia, îmi spune. Idiot 
nenorocit! 

— Cine? 

— Ăla care conducea maşina. Un idiot nenorocit! 

— De ce? 

— Întâi dă peste mine un tip, în fugă, explică el. A apărut 
de nicăieri, pur şi simplu, şi-aproape că m-a dărâmat. Apoi trece 
maşina asta pe lângă mine şi urcă pe trotuar, doar puţin mai 
încolo de unde merg eu. Tipul fuge cât de repede poate, dar n- 
are nici o şansă. Şoferul apasă puternic acceleraţia, trece peste 
el şi dă de-a dreptul în zid. Ticălos tâmpit! Văd că s-a mai şi 
sinucis! 

Bărbatul îşi urneşte în sfârşit câinele, iar eu îmi continui 
drumul, încercând să pricep ceea ce tocmai am auzit. Weeken- 
dul ăsta a fost plin de întâmplări bizare şi oribile. Mai întâi con- 
certul, apoi atacul de ieri din local, acum asta. A, şi bărbatul de 
pe stradă, de joi dimineaţă. Ce naiba se petrece? 


LORK 


p 


CHIAR DE-AR FI FOST NECAZURI de zece ori mai mari, 
puținii băutori împătimiţi tot n-ar fi stat deoparte. Clubul era mai 
gol decât de obicei, dar aceştia erau cei câțiva duri — clientii 
obişnuiţi ai cluburilor, care n-ar rata o noapte indiferent ce-ar 
vedea la ştiri sau ce-ar citi în ziare. Restul săptămânii lor se 
învârte în jurul nopților ca aceasta. Pentru ei, contează numai să 
se imbete, să se drogheze şi să facă sex. 

— E bună rău, amice, ţipă Shane White în urechea lui 
Newbury. Se uită încontinuu la tine. Dă-i bătaie, băiete! 

Newbury se întoarse spre White şi rânji. 

— Chiar crezi că am vreo şansă? 

— Nu-i bai. E a ta, amice, pe pariu. 

— Serios? 

— Serios. 

— Bine atunci. Fii atent. 

Newbury se îndepărtă cu scaunul de bar, dădu pe gât ul- 
tima înghițitură, se ridică şi-o fixă cu privirea pe femeie. Nici 
măcar nu ştia cum o cheamă. O văzuse aici de câteva ori, dar 
întotdeauna înconjurată de tipi şi de prietene, aşa că nu avusese 
niciodată curajul s-o abordeze. Dar în seara asta totul părea 
diferit. Se simţea încrezător şi plin de viaţă. Poate că era mai 
puțin intimidat pentru că nu se strânsese atât de multă lume? 
Sau poate fiindcă se-mbătase deja binişor. Oricum, n-aveau 
importanță motivele. La naiba, se gândi în timp ce-o privea 
dansând, e al dracului de bună. Porni încet spre ea, iar ea schiță 
paşi de dans înspre el. 

— Te distrezi? strigă el, străduindu-se să se facă auzit în 
ciuda muzicii asurzitoare care umplea clubul pe jumătate gol. 

In noaptea asta, deşi erau mai puțini oameni, muzica 
bubuia mai tare ca niciodată. Femeia nu răspunse. In schimb, îi 


făcu doar semn să se apropie, îşi încolăci brațele în jurul lui şi-i 
băgă limba pe gât. 

— Eşti al naibii de frumoasă, pe cuvânt, bolborosi Newbury 
cu răsuflarea tăiată când ieşiră din club şi porniră amândoi către 
o alee vizavi de primărie. Afurisit de frumoasă. 

— Ai de gând să vorbeşti toată noaptea, sau cum? întrebă 
ea conducându-l prin întuneric. 

Nu reuşi să-i răspundă. 

— Aş fi rămas acasă dacă voiam să vorbesc. De la tine nu- 
mi trebuie decât un regulat zaravăn, sălbatic. 

Newbury se căznea să creadă ce auzea. Nu i se mai întâm- 
plase niciodată aşa ceva. Avusese multe asemenea fantezii şi 
auzise că li se întâmplase altora, dar nu lui. Şi nu visase nici- 
odată c-ar fi putut avea o fată ca asta... 

Ea se opri din mers şi se întoarse spre el, lipindu-şi corpul 
de-al lui. Îi sfâşie cămaşa. 

— Aici? întrebă el. Târfă murdară... ! 

— Aşa-mi place, îi şuieră ea în ureche. 

Îi simțea mirosul de băutură în respiraţie. Cumva, asta 
făcea totul mai sordid şi mai ațâţător. 

Newbury era în pericol să se ambaleze prea tare ca să se 
mai poată achita de sarcină. Îi era din ce în ce mai greu să-şi 
păstreze controlul ori de câte ori ea îl atingea sau îl săruta sau... 
Îl împinse cu putere la zid şi-l sărută din nou, morfolindu-i buzele 
şi băgându-i limba cu forța adânc în gură. El îşi îndesă mâna pe 
la spate sub bluza ei şi-o trase şi mai aproape. Ca răspuns, ea îi 
desfăcu fermoarul de la pantaloni, îşi lăsă mâna să alunece 
înăuntru şi-şi strecură degetele în jurul erectiei lui de betiv. ÎI 
apucă ferm, dar cu blândețe, şi-l trase afară din pantaloni, spre 
ea. 

— Dă-ţi chiloţii jos, spuse el gâfâind într-o pauză de muş- 
cături şi de săruturi frenetice. 

— Care chiloti? îi şopti ea în ureche, înnodându-și bluza 
strâmtă sus, deasupra taliei. Încă strâns îmbrăţişați, se rosto- 
goliră până când ajunse ea cu spatele la zid. 

— Hai, gemu ea disperată, dă-mi-o! 

Newbury se aşeză în poziția potrivită şi încercă să alunece 
înăuntrul ei. Era incomod şi dificil. Din cauza băuturii, niciunul 
din ei nu se mai coordona cum trebuie. Când membrul lui 


dispăru în întregime în ea, femeia icni, cuprinsă de plăcere. 

— O să ti-o dau, târfa murdară, spuse el forțând şi mai 
tare. 

Ea ridică ochii spre cer şi-şi muşcă buza, încercând să nu 
facă nici un zgomot, dar în acelaşi timp dorind cu disperare să 
tipe. 

— Mai tare, şuieră ea. 

EI începu să-şi impingă trupul într-al ei, apăsându-i ritmic 
spatele de perete. 

— E destul de tare pentru tine? întrebă, privind-o adânc în 
ochii mari şi verzi. 

— Regulează-mă, atât, bolborosi ea între opinteli. 

— E destul de tare? şuieră Newbury din nou, cu dinții 
încleştați. 

Apoi ea se opri. 

Îi dădu drumul. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el îngrijorat. Te-a durut? Ce-am 
făcut? 

Expresia de pe chipul ei se schimbă într-o clipă, de la 
plăcere la teamă. ÍI împinse şi se dădu înapoi, trăgându-şi fusta 
în jos şi împleticindu-se de-a curmezişul aleii. 

— Ce ai? întrebă el din nou. Ce-ai pățit? 

Nu-i răspunse. Continuă să se îndepărteze, cufundându-se 
mai adânc în beznă. El o urmă. Tânăra încercă să vorbească, dar 
nu reuşi. 

— Nu..., doar atât putu să murmure. 


— Ce naiba se-ntâmplă? se răsti el. Eşti o nenorocită de 
ațâțătoare... O afurisită de târtă murdară! 

În timp ce se îndepărta din ce în ce mai mult, se lovi cu pi- 
ciorul de marginea unei lăzi cu sticle goale. Se aplecă instinctiv, 
apucă de gât una dintre sticle şi o sparse de peretele de 
cărămidă din spatele ei. 

Cu reacțiile încetinite de băutură, Newbury stătea țintuit şi 
se uita la ea. 

— Ce faci? Eşti dusă cu pluta, zău aşa. Ce naiba crezi că 
faci? Nu... 

Nu apucă să termine fraza. Femeia alergă spre el şi-i înfipse 
sticla spartă adânc în stomac. Aceasta reteză cămaşa de 


bumbac şi îi pătrunse în carne. Trase sticla înapoi şi-l străpunse 
din nou cu ea, de data asta mai jos, cu marginea ascuțită 
aproape retezând treimea inferioară a penisului încă expus, dar 
acum complet moale. Apoi o a treia lovitură, înfigându-i sticla 
tăioasă ca o lamă în gât. 

Se întoarse şi fugi, dispărând de pe alee înainte ca el să se 
prăbuşească la pământ. 

Erau mulţi de tot în jurul ei, mii. 

Trebuia să fugă în continuare. 


CÂTEODATĂ, GÂNDUL LA muncă e mai rău decât 
realitatea. 

Ţinând seama de cele întâmplate, ziua de azi la birou a fost 
aproape suportabilă. După tot ce-am văzut şi-am auzit de-a lun- 
gul weekendului, mă aşteptam să trebuiască să-mi croiesc drum 
cu forţa către serviciu, prin mulţimi de oameni care se bat între 
ei pe străzi. Dar în afară de câteva ferestre sparte şi de alte câ- 
teva pagube uşoare, totul părea dezamăgitor de normal. Pentru 
o zi de luni, centrul oraşului era liniştit, la fel şi biroul. 

Mă bucur că am ajuns acasă. Văd acum blocul de aparta- 
mente în capătul străzii. Ca de obicei, sunt lumini aprinse în 
colţurile opuse, în diagonală, ale clădirii — apartamentul nostru 
şi celălalt apartament ocupat, de la etaj. Când mă apropii, 
zăresc umbre mişcându-se în spatele perdelelor noastre. Copiii 
aleargă prin sufragerie. Fără-ndoială, i-au scos sufletul lui Liz 
toată seara, iar eu o s-o încasez din nou de la ea. 

N-ar trebui să stăm într-un asemenea loc, mă gândesc eu, 
în timp ce păşesc de-a lungul aleii năpădite de buruieni care 
duce la intrarea în bloc. Ştiu că sunt un nătărău leneş şi că ar 
trebui să muncesc mai mult, dar nu-i uşor. Fac tot ce pot, numai 
că asta nu pare să fie de-ajuns. Am nevoie de un şut în fund din 
când în când. Dar dacă fiecare zi ar putea fi la fel ca cea de as- 
tăzi, conchid eu împingând uşa scârţâitoare, poate că lucrurile s- 
ar aranja. Azi chiar am simţit că efortul pe care l-am depus a 
meritat. N-a trebuit să mă ocup de nici un reclamant urlător şi 
chiar am reuşit performanţa să râd împreună cu Tina Murray. 
Azi, măcar o dată, nu m-am simţit ca şi când aş trage în direcţia 
opusă faţă de toţi ceilalţi. Planurile pe care Lizzie şi cu mine le 
facem de ani de zile ca să ne mutăm într-o casă mai mare, să ne 
schimbăm maşina şi, în general, să ne schimbăm standardul de 
viaţă păreau puţin mai realiste şi mai realizabile decât 
dimineaţă, când am plecat de-acasă. Cale lungă până acolo, 
desigur, dar posibil. 


Bâjbâi prin semiîntunericul de pe hol şi deschid uşa apar- 
tamentului. Păşesc înăuntru, şi căldura din casă mă face să-mi 
dau seama cât de frig e afară în noaptea asta. 

— M-am întors, strig, dându-mi jos haina şi pantofii. E ne- 
obişnuit de linişte aici. Aud televizorul şi glasurile copiilor, dar n- 
o aud pe Liz. De obicei ţipă la vreunul dintre ei. Nici nu-mi aduc 
aminte de ultima oară când am venit acasă şi am găsit atâta 
linişte. 

Edward apare pe hol în faţa mea. Rânjeşte cu gura până la 
urechi. 

— Totul e bine, Ed? 

Dă din cap. 

— Azi am avut o jumătate de zi liberă, radiază el, mândru. 

— De ce, ce ți s-a-ntâmplat? 

— Nimic. S-a închis şcoala. 

— De ce? întreb din nou, trecând şi în celelalte camere în 
căutarea lui Liz. 

N-o văd pe nicăieri. 

— Din cauza lui Jack Foster, explică Ed. 

Sunt nedumerit. 

— Cine-i Jack Foster? 

— E în clasa a şasea. Ar fi trebuit să-l vezi, tată, a fost 
genial! 

Ajung la bucătărie. Lizzie e acolo, aşezată la masă cu pri- 
virea pierdută în gol, sorbind dintr-o ceaşcă de cafea. 

— Te simţi bine? o întreb. 

Ea ridica ochii surprinsa. 

— Nu ştiam că te-ai întors, spune încetişor, scuturându-se 
ca să se trezească. 

Se ridică, vine spre mine şi mă îmbrăţişează. Nu-i stau 
deloc în fire astfel de efuziuni. 

— Pentru ce-a fost asta? şoptesc, cu gura aproape de ure- 
chea ei. Ai păţit ceva? 

Ea dă din cap, apoi se desprinde din braţele mele şi se duce 
să-mi aducă cina din cuptor. 

— N-am păţit nimic, oftează ea. Am avut o zi proastă, asta- 
i tot. 

— Ed îmi zicea că s-a închis şcoala. Ceva legat de Jack 


Foster? 

Îmi pune mâncarea pe masă şi se aşază pe un scaun vizavi 
de mine. Încep sa mănânc şi o privesc cum îşi masează tâm- 
plele. Arată obosită şi supărată. Presupun că motivul e ceea ce 
s-a petrecut astăzi la şcoală. 

— Deci? întreb. 

Nu vrea să răspundă. 

— Vorbeşte cu mine, Liz... 

Îşi drege glasul şi-şi termină cafeaua. Când începe în sfârşit 
să vorbească, are vocea slabă şi plină de emoție. 

— Îl cunoşti pe Jack Foster? 

Clatin din cap că nu. Am mai auzit de numele ăsta, dar nu-l 
pot asocia cu faţa. 

— Pe Ben Paris îl ştii? Puştiul scund cu părul negru? 

Sigur că ştiu cine e Ben. 

— Băiatul frizerului? 

— Da. Jack Foster e prietenul lui cel mai bun. Umblă mereu 
împreună. Am stat lângă mama lui Jack, Sally, la seara părinţilor, 
trimestrul trecut. Băiatul are o soră în clasă cu Ed. E înalt şi... 

— ...Şi poartă ochelari? 

— Exact. 

Nu sunt complet sigur că ştiu despre cine vorbeşte. Dar 
pretind că sunt doar ca să întreţin conversaţia. 

— Şi ce-a făcut? 

Lizzie îşi drege din nou glasul şi încearcă să se liniştească. 

— Dimineaţă, la prima oră, începe ea, toată şcoala era în 
sala de adunare. Copiii stăteau înghesuiți în mijlocul sălii, iar 
doamna Shields defila prin faţa lor dintr-o parte într-alta 
făcându-şi numărul obişnuit. 

— N-o suport pe femeia aia, o întrerup eu. 

Doamna Shields e directoarea. Toată lumea consideră că e 
prea strictă şi de modă veche, şi că vorbeşte cu părinţii exact în 
acelaşi fel în care vorbeşte cu elevii. 

— Ştiu că nu-ţi place de ea, oftează Liz, mi-o spui de 
fiecare dată când îi pomenesc numele. Aşa, deci tocmai îşi 
termina una dintre îngrozitoarele ei poveşti biblice. Stăteam în 
spate, lângă Denise Jones, şi... 

Se opreşte din vorbit, iar eu din mâncat. Ridic ochii din far- 


furie şi las din mână cuțitul şi furculiţa. 

— ŞI...? 

— Jack e în clasa a şasea, continuă ea. Copiii stau în sală în 
ordinea vârstei, cu cei mai mici în faţă, aşa încât clasa lui Jack 
era în spate, aproape de noi. Doamna Shields tocmai le ceruse 
să-şi plece capul pentru rugăciunea finală dinainte de lecţii... 

Se opreşte iar. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? insist. 

— Stăteam acolo, în spate, iar Jack s-a ridicat în picioare 
chiar înaintea mea. Cei mai mulţi dintre copii erau în faţa lui şi 
toţi aveau capetele plecate, aşa că la început n-a reacţionat 
aproape nimeni. Apoi a început să alerge spre doamna Shields. 
Lovea cu picioarele şi dădea peste copii, iar unii au fost răniţi şi 
au început să tipe şi să plângă. Până să se dezmeticească toată 
lumea, Jack ajunsese la marginea sălii. A împins-o pe Eileen 
Callis de pe scaun, şi ea a căzut cu faţa la podea. Totul a durat 
câteva secunde. Stăteam cu toţii încremeniţi, prea surprinşi ca 
să reacţionăm. Jack a apucat scaunul gol al lui Eileen, l-a ridicat 
deasupra capului şi a luat-o din nou la fugă spre doamna 
Shields. S-a urnit şi ea ca să încerce să-l oprească, dar el alerga 
în continuare, învârtind scaunul deasupra capului, cât pe-aci să-i 
lovească şi pe copiii care stăteau în faţă. De câteva ori n-a 
nimerit-o, dar apoi a lovit-o drept peste faţă, puţin sub ochi. Jack 
e aproape la fel de înalt ca doamna Shields. Tot învârtea 
scaunul şi, înainte ca cineva să-şi dea seama ce se întâmplă, ea 
zăcea lată pe podea, iar băiatul, aplecat asupra ei, o izbea ne- 
contenit în spate. 

— Nu l-a oprit nimeni? întreb. 


— Don Collingwood şi Judith Lamb au ajuns primii la el, îmi 
răspunde dând din cap. Don l-a prins, iar Judith a încercat să-i 
smulgă scaunul. Doamne, Danny, parc-ar fi fost posedat, sau 
aşa ceva! A fost oribil! Doamna Shields ţipa şi asta-i făcea să 
tipe şi pe unii dintre copii. Stătea ghemuită pe jos, lângă pian, 
cu mâinile peste cap, cu părul răvăşit şi cu ochelarii sparţi. De 
pe faţă îi curgea sânge şi... 

— Dar de ce? o întrerup. Ce l-a apucat? 

Ea ridică din umeri. 

— Nimic, din câte ştiu. L-am văzut înainte de începutul ore- 
lor şi părea să fie totul în regulă. Râdea cu colegii lui. Nu ştiu să 


fi făcut vreodată aşa ceva. Sunt o mulţime de copii în şcoala aia 
de la care m-aş fi aşteptat, dar nu de la Jack... 

— E aiurea, mormăi, cu gura plină. 

— Mie-mi spui... 

— Şi ce-au făcut cu el? 

Liz clatină din cap. 

— Toată sala a luat-o razna. Don l-a tras pe Jack într-unul 
dintre birouri şi l-a încuiat înăuntru. A făcut praf locul. Ţipa şi 
urla şi... Dumnezeule, a fost oribil... bietul copil, se auzea din 
orice colţ al şcolii. Părea îngrozit. 

— Şi cum a rămas cu directoarea? Cu doamna Shields? 

— Au dus-o la spital pentru un consult. Cred că era teafără, 
doar câteva tăieturi şi vânătăi, asta-i tot. 

Pentru o clipă mă concentrez din nou la mâncare, dar mă 
tot gândesc, inevitabil, la ceea ce mi-a povestit Liz. 

— De ce-o fi făcut asta? întreb, ştiind foarte bine că nici ea 
n-are de unde să ştie. 

— Habar n-am, oftează ea, ridicându-se să pregătească 
încă ceva de băut. Poate-o avea legătură cu ce-am văzut în 
weekend. 

— Imposibil, izbucnesc imediat. E vorba de un copil, la o 
şcoală, ce legătură să aibă? 

— Nu ştiu. Oricum, la scurt timp au închis şcoala, şi 
probabil că o să fie închisă şi mâine. Încercăm să-i facem pe 
copii să uite, dar ştii cum e, Dan, într-o şcoală mică. E o şcoală 
dintr-un cartier mic. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Până 
la urmă, au fost nevoiţi să cheme poliţia ca să se ocupe de el. 
Doamne, mi-a părut atât de rău pentru Sally... Ar fi trebuit s-o 
vezi. Arăta de parcă ea făcuse ceva rău. Şi când l-au luat pe 
Jack... 

— Când şi cine l-a luat? 

— Târziu, l-au luat cu o ambulanţă. N-a vrut să vorbească 
cu Sally, n-a vrut nici măcar să se uite la ea. Striga după ajutor. 
Bietul copil era complet rătăcit. Habar n-avea ce face. Nu lăsa 
pe nimeni să se apropie de el. Parcă s-ar fi simţit ameninţat de 
toată lumea. 


SE ii | ÄT 

FĂRĂ SĂ NE DĂM SEAMA, S-a făcut deja ora zece. Copiii s-au 
potolit în sfârşit şi-au adormit, iar în apartament e linişte. 
Televizorul a fost închis toată seara, dar acum sufrageria e prea 
tăcută, aşa că-l deschid doar ca să avem un zgomot de fundal. 
Liz e abătută şi preocupată, abia dacă ne-am spus câteva vorbe. 
E târziu. În curând o să ne ducem la culcare. Cât ai zice peşte, o 
să fiu din nou în picioare şi înapoi la corvoadă. Câteodată mi se 
pare că alerg cu o altă viteză decât restul lumii. Simt că trebuie 
să mă lupt din răsputeri doar ca să ţin pasul. 

Mă duc la bucătărie şi aduc ceva de băut pentru amândoi. Îi 
duc lui Lizzie băutura ei. 

— Bea. 

Ridică privirea, zâmbeşte şi ia paharul. 

— Te simţi bine? întreb. 

— Sigur că da. De ce mă tot întrebi dacă mă simt bine? 

— Vreau doar să fiu sigur că totul e în regulă. Ai avut o zi 
groaznică. 

— Am avut, dar mă simt bine, răspunde ea, cu vocea puţin 
iritată şi încordată. 

— Bine, mormăi iritat, scuză-mă că am întrebat. 

— Ei, hai, nu fi aşa... 

— Aşa cum? Am întrebat doar dacă te simţi bine, asta-i tot. 
Mă aşez lângă ea. Întinde mâna pe după mine şi începe să mă 
maseze uşor pe spate. 

— Îmi pare rău. 

— Nu contează. 

La televizor, aceleaşi prostii  ca-ntotdeauna. lau 
telecomanda şi schimb canal după canal. Comediile nu sunt 
amuzante în seara asta, iar dramele sunt prea dramatice. Nimic 
nu pare să meargă cu dispoziţia noastră. Trec pe ştiri. În afară 
de câteva fragmente răzlețe de informaţii auzite la serviciu, pe 


ziua de azi e prima ocazie să mai aflu câte ceva. Cam aceleaşi 
lucruri pe care le-am văzut şi ieri — noi tulburări şi noi violenţe. 
Dar nici gând de vreo explicaţie. Fiecare relatare pare să 
urmeze un format standard — unul sau mai multe incidente au 
loc într-o anumită zonă, şi ei prezintă, la întâmplare, reacţiile 
câtorva oameni. E o nebunie. Aud mereu, pe bandă rulantă, 
cuvintele „violenţă prin imitație” şi „atacuri răzbunătoare”. 
Oamenii or fi chiar atât de proşti pe cât încerca Harry să 
sugereze ieri? Ar vrea cu adevărat cineva să creeze probleme 
doar pentru că i-a văzut pe alţii făcând-o? 

— la uite, zice Lizzie în timp ce ne uităm împreună la ti- 
tlurile principale, le-au dat chiar şi un nume. La ce-o să ajute 
asta? 

Are dreptate. Am auzit cuvântul folosit acum câteva 
minute, dar nu i-am dat nici o atenţie. Minoritatea celor care 
provoacă tulburările fusese botezată „Furioşii”. Numele fusese 
folosit întâi într-un titlu dintr-un tabloid publicat azi-dimineaţă şi 
prinsese repede. Pare potrivit, fiindcă nu se pomeneşte încă 
nimic despre vreo cauză sau un motiv pentru care s-ar lupta 
aceşti oameni. Par mânaţi numai de furie. 

— Trebuie să le dea un nume, mormăi eu. Le e mai uşor să 
vorbească despre ei dacă le dau un nume. 

Lizzie clatină din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Nu-nţeleg nimic. 

— Nici eu. 

— Vorbesc despre asta ca şi cum ar fi o epidemie. Cum e 
posibil? Nu-i o boală, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ar putea fi. 

— Mă-ndoiesc. Dar un motiv tot au, nu crezi? 

Are dreptate, dar, la fel ca toată lumea, n-am nici cea mai 
mică idee care-ar putea fi acesta, aşa că nu-mi bat capul să răs- 
pund. Ştirile pe care le văd mă îngrijorează din ce în ce mai 
mult. Mai că-mi vine să închid uşa de la intrare şi să n-o mai 
deschid până când nu încetează toată violenţa şi tot prăpădul 
ăsta. Din instinct, încep să caut explicaţii, măcar pentru liniştea 
mea. 

— Poate că nu-i chiar atât de rău pe cât susţin ei, sugerez. 


— Ce anume? 


— La televizor exagerează mereu lucrurile, nu-i aşa? Au 
spus doar că a crescut numărul de incidente violente raportate, 
dar asta nu-nseamnă neapărat că ar fi crescut numărul real al 
incidentelor, nu? 

— Nu neapărat, răspunde ea, pe un ton nesigur. 


— Poate că au avut loc la fel de multe bătăi ca şi 
săptămâna trecută, dar atunci nu erau demne să apară la ştiri. 
Problema e că, atunci când aşa ceva ajunge în centrul atenţiei, 
oamenii se lasă luaţi de val. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate că toată situaţia asta e opera televiziunilor şi zia- 
relor, răspund. 

Ideea-mi vine chiar în timp ce vorbesc. 

— Nu se poate. Ceva se-ntâmplă, clar. Sunt prea multe co- 
incidenţe ca să... 

— Bine, o întrerup, dar dacă n-au creat ele problema, cu si- 
guranţă o înrăutăţesc. 

— Cum rămâne cu întâmplarea de vineri, de la concert? Şi 
cu cea din local? Dar cu maşina aia de azi-noapte? Dar cu bă- 
iatul de la şcoală, de azi-dimineaţă...? Vrei să spui că sunt in- 
cidente obişnuite? Crezi că le găsim mai multe dedesubturi doar 
din cauza a ceea ce-am văzut la televizor? 

— Nu ştiu. N-avem cum să ne dăm seama, nu? Vreau să 
spun doar că am mai văzut cum asemenea lucruri scapă de sub 
control. 

— Am mai văzut? 

— Sigur că da. Se-ntâmplă tot timpul. Cineva difuzează o 
poveste de nu ştiu unde, apoi nişte nebuni o copiază doar ca să 
încerce să se vadă şi ei la televizor sau pe prima pagină a 
ziarelor. 

Acum chiar cred că am pierdut-o. Îmi dau seama după ex- 
presia de pe faţa ei că nu înţelege. Sau poate că nu mă crede. 
Nici eu nu sunt prea sigur de ce spun. 

— Nu te-nţeleg. 

— Ţi-aduci aminte de câinii periculoși? o întreb. 

Ea clatină din cap, din nou crispată. 

— Acum câţiva ani, un copil de pe-aici a fost atacat de 
rottweilerul vecinului lor, mai ştii? Fetiţa s-a ales cu faţa complet 


distrusă, şi cred că a avut nevoie de operaţie. lar câinele a 
trebuit eutanasiat. 

— Şi? Ce legătură are cu ce se-ntâmplă acum? 

— Ideea e că până să fie publicată povestea asta, nu 
auzise mai nimeni despre câini care să atace copii, nu-i aşa? Dar 
imediat ce-a ajuns în ziare, au apărut brusc peste tot întâmplări 
asemănătoare. A fost o blestemată de epidemie de câini care 
atacau copii, nu? Acum, iar nu mai auzi decât din an în Paşti de 
câte-un caz. 

— Ce-ncerci să demonstrezi? Vrei să spui că n-a fost nici un 
copil atacat? 

— Nu, nici vorbă. Vreau să spun doar că astfel de incidente 
au loc tot timpul, fără să intereseze pe nimeni. Dar imediat ce 
ajung la ştiri, oamenii încep să le raporteze, şi cât ai zice peşte 
apar copii muşcaţi de câini la fiecare colţ de stradă. 

— Nu prea cred că sunt de acord cu tine, spune ea calm. ŞI 
nici nu prea ştiu exact despre ce vorbeşti. E prima dată când ne 
confruntăm cu o situaţie de asemenea amploare... 

— Cred că idioţii ăştia, explic, arătând spre televizor, fac 
mai mult rău decât bine. Găsindu-le acestor oameni o denumire 
şi arătându-i mereu şi mereu, dau prea multă importanţă la ce 
se-ntâmplă, indiferent ce este, şi amplifică disproporționat lu- 
crurile. Oamenii văd violenţa şi succesul şi rebeliunea la tele- 
vizor, iar apoi vor sa le traiasca şi ei. 

— Aiureli! Începi să vorbeşti ca tata... 

— Nuss aiureli. Ţi-aduci aminte de incidentele din vara tre- 
cută? întreb, reuşind din fericire să găsesc un alt exemplu care 
să-mi susţină argumentul cam slab. Acum vreo opt luni au avut 
loc în câteva oraşe mari, inclusiv în al nostru, o serie de tulburări 
din motive rasiale. 

Lizzie dă din cap. 

— Ce-i cu ele? 

— Din nou aceeaşi situaţie. Unii au provocat puţin scandal, 
undeva pe o stradă lăturalnică, fără să-i ştie nimeni. Ziariştii au 
pus ochii pe ei şi-au făcut problema să pară de o sută de ori mai 
gravă decât în realitate. A căpătat amploare numai din cauza 
modului cum au relatat-o. Poate că asta se-ntâmplă şi-acum. Au 
avut loc nişte violenţe, au apărut imediat la televizor şi, cât ai 


clipi, în fiecare oraş s-au trezit nişte berbeci dornici şi ei de 
belele; iar aceştia folosesc motivul care a provocat izbucnirea 
primelor violenţe ca pe-o scuză ca să se bage-n seamă. 

— Tu chiar crezi aşa ceva? 

Tac. Sincer, nu ştiu ce să cred. 

— Mi se pare că vorbeşti prostii, izbucneşte ea. Nimic din 
ce ai spus nu explică de ce-am privit azi-dimineaţă un băiat de 
unsprezece ani, perfect sănătos şi normal, bătând-o măr pe di- 
rectoare, nu crezi? 

încă nu scot o vorbă. Sunt uşurat când, în sfârşit, se- 
ntâmplă altceva pe programul de ştiri. Prezentatorii obişnuiţi din 
spatele biroului lor cu ştaif au dispărut brusc, şi acum urmărim o 
masă rotundă la care discută patru persoane, probabil toţi po- 
liticieni sau experţi în cine ştie ce domeniu. Vorbeau deja de câ- 
teva minute, aşa că am pierdut prezentările. 

— Te pomeneşti c-o să ne lumineze, mormăi eu. Cum pot fi 
oamenii ăştia experţi dacă nimeni nu ştie încă ce se petrece? 

— Taci din gură ca să ascultăm, oftează Lizzie. 

Nu pot să nu fiu sceptic. Tot decorul îmi aduce aminte de 
începutul filmului aceluia, DAwN OF THE DEAD, în care opiniile 
unui alt aşa-zis expert sunt demontate de un prezentator TV ne- 
încrezător. Ştiu că nu avem de-a face aici cu o apocalipsă a 
zombilor, dar felul cum vorbesc oamenii ăştia cam la aşa ceva 
te duce cu gândul. Nici unul nu-şi sprijină afirmaţiile cu fapte 
concrete. Nici unul nu livrează altceva decât teorii şi idei 
neterminate. Nici unul nu pare să creadă ce spun ceilalţi. 

— Poliţia acţionează deja cu toate forţele, iar spitalele se 
străduiesc să facă faţă numărului din ce în ce mai mare de ră- 
niţi, spune o doamnă cu părul cărunt. Situaţia trebuie rezolvată 
cât mai repede, altfel nu vom mai putea face nimic. Dacă 
această situaţie continuă la nesfârşit şi evoluează în acelaşi ritm 
ca în momentul de faţă, vom fi în pericol să atingem punctul de 
saturație, în care pur şi simplu nu vom mai putea controla ceea 
ce se petrece. 

— Dar ce se petrece? întreabă în sfârşit cineva. 

E un bărbat între două vârste. Cred că e doctor. Nu sunt 
sigur dacă medic obişnuit sau psihiatru. 

— Cu siguranţă, prioritatea noastră trebuie să fie să identi- 
ficăm cauza şi să o rezolvăm întâi pe aceasta. 


— Cred că în momentul de faţă cauza şi efectul se 
suprapun, zice un bărbat scund, cu început de chelie (care, din 
câte cred, e un politician destul de sus-pus). Oamenii 
reacţionează la ceea ce văd pe străzi, iar reacţiile lor fac situaţia 
să pară mult mai rea decât este în realitate. 

— Vezi, comentez eu, dându-i un ghiont lui Liz. 

— Ssst..., şuieră ea. 

— Chiar credeţi asta? îl provoacă celălalt bărbat. Chiar cre- 
deţi că totul este numai un rezultat al violenţei pe care am 
văzut-o deja? 

— Violenţa e un produs secundar, afirmă doamna căruntă. 

— Violenţa este aspectul esenţial al problemei, susţine po- 
liticianul. Violenţa este însăşi problema. Odată ce restabilim 
ordinea, putem începe să... 

— Violenţa este un produs secundar, repetă femeia 
căruntă, iritată că a fost întreruptă. Aveţi dreptate în ceea ce 
priveşte faptul că există o doză considerabilă de violenţă prin 
imitație, dar nu aceasta este cauza. Altul e motivul pentru ceea 
ce se petrece, şi trebuie să-l identificăm înainte... 

— Nu există nici o dovadă că aşa e, intervine repede politi- 
cianul. 

— Nu există nici o dovadă PUBLICATĂ că aşa e, subliniază 
tăios bărbatul între două vârste, dar câtă informaţie nepublicată 
rămâne ascunsă? Fenomenul este unul fără precedent. Având în 
vedere extinderea tulburărilor la o asemenea scară, trebuie să 
putem identifica o cauză, nu? Doar nu se întâmplă degeaba ace- 
laşi lucru în atâtea regiuni geografice diferite. 

— Dacă vă uitaţi la ceea ce-am văzut în ultimele câteva 
zile, zice politicianul clătinând din cap, a existat o creştere 
constantă a nivelului de violenţă înregistrat în zona marilor 
oraşe, unde avem o populaţie numeroasă. Acest lucru era 
bineînţeles de aşteptat. În asemenea situaţii, cu cât mai mulţi 
oameni sunt concentrați într-o anumită zonă geografică, cu atât 
este mai probabil să apară tulburări... 

Nu mai ascult. Simt că birocratul ăsta se lansează într-un 
discurs aranjat dinainte, în care va nega, fără-ndoială, toate 
ascunzişurile şi planurile secrete. Pare să spună tot mai multe 
prostii. Ceilalţi participanţi la discuţie îl provoacă, dar, deşi se 


luptă din răsputeri să păstreze controlul, până la urmă nu mai 
reuşeşte să scoată o vorbă. Mi se pare că acest program ar fi 
putut fi organizat ca un exerciţiu de comunicare, dar eşuează 
mizerabil. Stânjeneala politicianului şi felul în care evită cu 
ostentaţie întrebările pe care i le pun oamenii nu pot însemna 
decât două lucruri. Fie că guvernul ştie exact ce se petrece, dar 
preferă pur şi simplu să nu dezvăluie nimic publicului, fie că 
autorităţile chiar n-au habar. Ambele alternative sunt la fel de 
înfricoşătoare. 

Mai rezist încă douăzeci de minute pe programul de ştiri, iar 
apoi încep să mi se-nchidă ochii. Dezbaterea s-a terminat, lă- 
sând din nou locul titlurilor principale. Acestea spun că, dacă 
poliţia e depăşită, aşa cum sugera mai devreme doamna cu 
părul cărunt, ar putea fi convocată armata pentru a menţine or- 
dinea. Se mai spune că problema se limitează în general la ma- 
rile oraşe şi că nu există până acum relatări despre extinderea 
ei în alte ţări. Şi, lucrul cel mai îngrijorător dintre toate, se vor- 
beşte despre introducerea interdicţiei de a ieşi în oraş după că- 
derea nopţii, precum şi a altor restricţii menite să-i ţină pe 
oameni în case, departe unii de alţii. 

Dar mă deranjează mai ales ceea ce nu se spune. Mi-e 
teamă numai că nimeni nu pare să aibă habar ce se petrece. 


MART? 


JEREMY PEARSON SIMŢEA CĂ i se face rău. Cât îl pregătiseră 
pentru intervenția chirurgicală, totul fusese în regulă, dar acum, 
când se vedea întins pe masa din sala de operații, cu oameni 
îngrămădindu-se în jurul lui, maşini tiuind şi bâzâina, plus lampa 
aceea rotundă, uriaşă, atârnând deasupra lui, incepea să i se 
facă greață şi să-l ia cu leşin. Ar fi trebuit să cer o anestezie 
generală, nu locală, işi spuse, în timp ce doctorul Panesar, 
chirurgul, venea spre el. Plătesc şi-aşa destul pentru operația 
asta, un anestezic general nu m-arfi costat mult în plus... 

— În regulă, domnule Pearson, vorbi doctorul prin masca de 
pânză verde, cum te simţi ? 

— Cam rău, bombăni Pearson, prea speriat ca să se mişte. 
Îşi încordă trupul sub cearșaf şi sub cămaşa cu care fusese 
îmbrăcat. 

— N-o să dureze mult, explică doctorul Panesar, fără să se 
sinchisească de  nervozitatea pacientului său. E a patra 
vasectomie pe care o fac azi, şi nici una n-a durat până acum 
mai mult de jumătate de oră. O să scapi de-aici cât ai zice 
peşte... 

Pearson nu răspunse. Se simţea slăbit. Poate că de vină era 
căldura din sală, sau doar gândul la ceea ce urma să se în- 
tâmple? Era normal? Făcuse o reactie la anestezicul pe care-l 
folosiseră ca să-i amorțească sensibilitatea în testicule? 

— Nu-mi simt..., încercă să-i spună infirmierei care stătea 
lângă el, ţinânau-l de brat. 

Aceasta se uită la el şi, văzându-l că se agită, îi puse o 
mască de oxigen pe față. 

— Totul o să fie bine, îl linişti. Trage putin aer în piept şi în- 
cearcă să te gândeşti la altceva. 

Pearson încercă să răspundă, dar cuvintele i se înăbuşeau 
sub mască. Cum să mă gândesc la altceva când ştiu că mi se 


face o operație la testicule ? 

— Te uiti la cricket? întrebă un infirmier mai în vârstă de pe 
partea cealaltă. 

Pearson încuviinţă. 

— Ai văzut azi rezumatul turului? Nu stăm prea rău. Din 
toate punctele de vedere. 

Oxigenul începea să-i mai potolească greata. Ce uşurare! 

Acum se simtea mai relaxat... 

— Ín regulă, domnule Pearson, rosti doctorul Panesar cu 
vioiciune, ridicând ochii de pe zona în care urma să opereze. 
Suntem gata să incepem. Ti-am explicat la clinică ce urmează, 
nu? E o procedură foarte simplă. O să fac doar două incizii, câte 
una de fiecare parte a scrotului, bine? 

Pearson dădu din cap. Nu vreau să ştiu ce faci, gândi el, dă- 
i bătaie şi-atât! 

— Ți-e un pic mai bine? întrebă infirmiera, mângâindu-i cu 
blândețe dosul mâinii. 

EI încuviință din nou, iar ea îi scoase masca de oxigen. ÎI 
simțea acum pe chirurg lucrând. Deşi organele genitale îi erau 
anesteziate, simţea încă mişcare în jurul picioarelor şi, din când 
în când, cum câte cineva îi atingea vârfurile degetelor, care 
depăşeau marginea mesei de operații. Apoi greața reapăru. 
Începea să-i fie din nou rău. Doamne, gândeşte-te la ceva care 
să-ți distragă atenţia, îşi strigă în sinea lui. Încercă să-şi umple 
mintea cu imagini şi gânduri — copiii, soția lui, Emily, vacanţa 
pentru care-şi  rezervaseră bilete încă de-acum câteva 
săptămâni, maşina cea nouă pe care-o cumpărase săptămâna 
trecută... orice. Dar oricât se străduia, tot nu reuşea să uite că 
cineva făcea tăieturi cu scalpelul în scrotul lui. 

O fi normal să mă simt aşa? se întrebă Pearson. Mi-e frig. 
Ceva nu e-n ordine. O fi normal, sau se-ntâmplă ceva? 

— Nu mă simt bine... murmură el. 

Infirmiera se uită în jos şi-i acoperi din nou fața cu masca 
de oxigen. Mişcarea bruscă îl făcu pe doctorul Panesar să ridice 
ochii. 

— E totul în regulă acolo ? întrebă el, cu o veselie jucată în 
glas. Te simţi bine, domnule Pearson? 

— Da, răspunse infirmiera, cu un calm la fel de artificial. 
Puțin ametit, atât. 


— N-avem de ce să ne îngrijorăm, conchise chirurgul, 
deplasându-se câțiva paşi pe lângă marginea mesei pentru a-şi 
privi pacientul. 

Ochii mari, înfricoşați ai lui Pearson scrutau încăperea, mijiți 
în luminile strălucitoare care se revărsau peste corpul lui întins. 
Doctorul Panesar se opri şi se uită fix la el. 

— Doctore Panesar? întrebă infirmiera. 

Nimic. 

— S-a întâmplat ceva, doctore Panesar? 

Panesar se întoarse poticnindu-se la celălalt capăt al mesei, 
cu ochii încă atintiti asupra chipului lui Pearson. 

— Te simti bine, doctore Panesar? întrebă asistentul. 

Panesar se întoarse spre colegul lui, apoi strânse mai 
puternic scalpelul în mână. Aplecăndu-se din nou, reteză de-a 
curmezişul organele genitale expuse ale lui Pearson şi-i ciopârți 
testiculele şi sacul scrotal. Din venele şi arterele tăiate, sângele 
începu să curgă şi să țâşnească peste masa de operație. 

— Ce naiba faci? întrebă asistentul. 

Îl împinse la o parte pe Panesar şi încercă să-l apuce de 
braț, ca să-i ia cu forța scalpelul din mână. Înnebunit de spaimă, 
Panesar se întoarse şi-l atacă pe bărbat cu lama, tăindu-i pieptul 
în diagonală, de la umărul drept. 

În sala de operații izbucni panica. Când chirurgul se repezi 
la membrii echipei, fiecare fugi în altă direcţie. Pearson zăcea 
neajutorat pe masa de operații şi intorcea disperat capul dintr-o 
parte în alta, încercând să vadă ce se întâmplă în jurul lui. Plin 
de sânge şi incă învârtind scalpelul deasupra capului, Panesar 
fugi din încăpere. Pearson îl urmări cu privirea. Ce naiba se- 
ntâmpla? Dumnezeule, dintr-odată simţi ceva ciudat. Íi era frig 
şi tremura, dar picioarele-i erau calde. Şi de ce se panicase 
toată lumea? Ce era cu toată agitația asta bruscă? De ce se 
duseseră infirmierii la celălalt capăt al mesei şi de unde venea 
tot sângele ăsta ? 

Incă sub efectul anesteziei, buimac şi incapabil să realizeze 
că spitalul privat era cuprins fulgerător de un adevărat iad şi că 
el sângera mortal de puternic, Pearson ridică ochii spre lumină 
şi încercă să se gândească la orice altceva în afară de faptul că 
medicul chirurg tocmai dispăruse, în mijlocul vasectomiei. 


astăzi e o atmosferă ciudată peste tot. Toată lumea e 
nervoasă. Nimeni nu mai e sigur de nimic. Fiecare pare să se 
gândească de două ori înainte să facă ceva şi se preocupă mai 
mult decât e normal de ceea ce fac alţii. Viaţa noastră obişnuită 
şi rutina de zi cu zi se dovedesc brusc mai complicate decât 
înainte, deşi încă nu sunt convins că s-a produs într-adevăr o 
schimbare. 

Imediat după ce-am ieşit în pauza de prânz, am primit un 
telefon de la Lizzie. În după-amiaza asta aveam o programare la 
un control la spital, pentru Josh, dar, cu tot ce s-a-ntâmplat ieri 
la şcoală, am uitat amândoi. A căzut de pe un scaun acum trei 
săptămâni, la grupul de joacă, şi s-a tăiat la cap. Voiam să ne 
asigurăm că rana s-a vindecat şi că el este sănătos şi în formă. 
Lizzie uitase şi să-i spună lui Harry că şcoala e închisă. Acesta 
apăruse în pragul uşii la opt dimineaţa, aşteptându-se să aibă 
grijă de Josh, ca de obicei. Liz aranjase ca el să-i ducă în oraş cu 
maşina pe ea şi pe Josh, apoi să-i aducă acasă pe Ellis şi pe Ed. 
lar noi rămăsese să ne întâlnim la spital şi să plecăm împreună 
acasă, după ce vorbeam cu doctorul. Am reuşit s-o conving pe 
Tina Murray că trebuia să fiu şi eu acolo. Măcar de data asta, mi- 
a înghiţit povestea fără prea multe comentarii. 

Deşi plănuisem o evadare rapidă, am scăpat de la birou 
mai târziu decât ar fi trebuit (m-am oprit să stau de vorbă cu 
cineva) şi după aceea mi-a luat o veşnicie să traversez oraşul. 
Programarea lui Josh era la trei — deci acum trei sferturi de oră. 
Totuşi, spitalele sunt mereu în urmă şi, cu tot ceea ce se 
petrece, astăzi or să fie cu siguranţă mai multe întârzieri decât 
de obicei. Pariez că nici măcar n-a intrat încă la doctor. Parcurg 
în viteză poteca înclinată care traversează parcarea. Spitalul 
pare foarte aglomerat. E o după-amiază mohorâtă şi 
întunecoasă, iar la sutele de ferestre ale clădirii strălucesc 
lumini puternice, galbene. Un loc al naibii de sinistru. N-aş vrea 
să stau aici nici pentru... 


— Danny! 

Cine naiba o fi? Mă întorc şi-o văd pe Lizzie venind spre 
mine, cu Josh în cărucior. 

— Totul e bine? întreb nedumerit. 

— Unde-ai fost? 

— N-am reuşit să ajung mai devreme, răspund, minţind 
fără să clipesc. Abia aţi ajuns? 

Ea clatină din cap. 

— Glumeşti, nu? Am fost deja înăuntru. 

— Ce, a şi făcut controlul? 

— Era programat pentru ora trei. Frumos din partea ta. 

— Ştiu, dar... 

— Te aşteptăm de douăzeci de minute. Înăuntru am stat 
foarte puţin. Ne-au cerut să ne grăbim. 

— Îmi pare rău, eu... 

Clatină din nou din cap şi începe să-l împingă pe Josh la 
deal, înapoi către strada principală. 

— Nu contează, mormăie ea. 

Doamne, e în toane rele. 

— Şi e totul în ordine? o-ntreb, nevoit să strig după ea, 
pentru că se îndepărtează ca o furtună. Josh e sănătos? 

— N-are nimic, îmi aruncă peste umăr. 

După-amiaza merge din rău în mai rău. Lizzie vorbeşte din 
nou cu mine, dar tot nu e mulţumită. Nici eu nu sunt. Am 
traversat centrul pe jos până la gară, dar a fost o problemă cu 
liniile şi au anulat trenul nostru. Nu-l putem ruga pe Harry să ne 
ia (nu e destul loc în maşină), aşa că nu ne rămâne decât un 
lung drum spre casă, cu trei autobuze. Liz tocmai l-a sunat şi i-a 
zis că ne întoarcem târziu. Nu-i câtuşi de puţin impresionat. 

Ziua de lucru se apropie de sfârşit. Lumina scade, iar func- 
ţionarii care termină la ora patru încep deja să se 
îngrămădească pe străzi. Trebuie să ieşim repede din oraş, altfel 
o să fim prinşi în aglomeraţia de la ora de vârf. 

— Care autobuz? întreabă Lizzie, nevoită să strige ca să se 
facă auzită peste zgomotul traficului. 

— 220, răspund chiar din spatele ei. 

Acum împing eu căruciorul lui Josh, şi se pare că ne 


deplasăm în direcţia opusă majorităţii pietonilor. Înaintăm cu 
greu. 

— Staţia e chiar aici. 

Staţia noastră e la jumătatea unei străzi cu sens unic. Lizzie 
intră în adăpost, iar eu o urmez. Josh scânceşte. Îi e frig şi 
foame. 

— Uite, îmi pare rău că n-am ajuns la timp la spital, spun. E 
o situaţie dificilă zilele astea. Ştii cum e când... 

— Nu contează, mă întrerupe ea, evident neinteresată de 
explicaţiile mele. 

În timp ce mă holbez spre capătul străzii, apare un autobuz. 
Mijesc ochii plin de speranţă ca să disting, în depărtare, numă- 
rul, dar nu este al nostru. Mă prăbuşesc din nou pe banca din 
adăpost. 

— Şi ce-a zis doctorul? 


— Nu prea multe. Consultaţia a durat cinci minute. Rana i 
s-a vindecat de tot şi nu există traume de durată. l-a rămas o 
mică cicatrice, dar o să fie ascunsă de păr. 

— Asta-i bine, răspund, uitându-mă în jos la Josh, care 
acum aproape că a adormit. Sunt uşurat. Nu se ştie niciodată, 
când se lovesc aşa... 

Mă opresc, pentru că pe lângă staţia de autobuz trece un 
ropot brusc de paşi. Un grup de şase bărbaţi urmăresc o singură 
siluetă rasă în cap, care încearcă disperat să scape. Poartă blugi 
şi un tricou alb, plin de sânge. Doi dintre bărbaţi se ciocnesc de 
noi şi aproape că o dărâmă pe Lizzie. 

— Uitaţi-vă pe unde mergeţi, idioţi nenorociţi! strig după ei. 

Regret imediat că am deschis gura. Lizzie se uită furioasă la 
mine. Din fericire, amândoi aleargă mai departe, fără să reac- 
ţioneze. 

Bărbatul pe care-l urmăresc fuge în stradă şi nimereşte 
imediat în calea unui taxi care claxonează şi-i face semn cu 
farurile. Şoferul smuceşte de câteva ori de volan şi derapează 
până se opreşte, reuşind cumva să evite o ciocnire. Bărbatul se 
sprijină de capotă, se întoarce şi o ia la fugă pe mijlocul străzii. 
Dar scurta întârziere îi e fatală, iar grupul de urmăritori tăbară în 
urma lui ca nişte animale sălbatice care-şi vânează prada. Îmi 
simt inima în gât. Restul lumii pare să se fi oprit în loc. 

Cel mai apropiat din haita de urmăritori întinde mâna şi 


reuşeşte să-l apuce pe bărbat de mânecă. Cu o singură 
smucitură puternică, trage înapoi silueta disperată. Urmăritul se 
împiedică şi cade grămadă pe linia albă punctată de pe mijlocul 
străzii. 

— Lepădătură nenorocită, îl aud strigând pe unul dintre cei- 
lalţi bărbaţi. Furios împuţit! _ 

II înconjoară pe fugar şi-l iau la bătaie. li dau şuturi şi pumni 
fără cruţare. Mă uit la Lizzie, iar ea îmi întoarce stăruitor pri- 
virea, cu ochii mari de şoc şi de spaimă. Se aşteaptă să fac eu 
ceva? Nici vorbă să mă amestec. Mă uit în jur şi văd că nimeni 
nu face nimic. Traficul s-a oprit cu un scrâşnet şi mulţi dintre 
pietonii de pe ambele trotuare stau pe loc. 

Bătaia a durat mai puţin de un minut. L-au înconjurat şi l-au 
izbit din toate părţile şi din toate unghiurile, lovindu-l cu 
picioarele în faţă, în rinichi, în piept şi în testicule şi călcându-l 
pe cap, peste rotule şi peste mâinile întinse. Odată ce şi-au în- 
cheiat asaltul sălbatic, atacatorii se dau înapoi, lăsând corpul 
cuprins de spasme pe asfalt, sub privirile tuturor. Vaietul sire- 
nelor care se apropie sparge tăcerea grea şi amenințătoare. Mă 
uit în josul străzii şi văd o motocicletă a poliţiei şerpuind prin 
traficul încremenit. Până ca polițistul să ajungă la victimă, toţi 
atacatorii, în afară de unul, au dispărut în mulţime. Cel care a 
rămas se ţine tare, ţipă şi urlă la poliţist şi arată acuzator cu 
degetul către omul neajutorat, zdrobit pe asfalt. Apoi se întoarce 
şi fuge în urma celorlalţi. Cu o lipsă bizară de zel, de interes şi 
de grijă, polițistul trage cadavrul din mijlocul străzii şi-l lasă în 
rigolă, făcând apoi semn maşinilor să pornească din nou. 

Lumea se urneşte iar, încet, încet. 

Lizzie se agaţă de braţul meu, strângându-mă atât de tare, 
încât mă doare. Nu-mi pot lua ochii de la movila întunecată de 
pe marginea drumului. Cine era? Ce făcuse? Dacă era cu ade- 
vărat un Furios, şi-a meritat soarta. 

Se pare că ori de câte ori ieşim din casă trebuie să se în- 
tâmple câte ceva. 

Imi aduc aminte de emisiunea de noaptea trecută şi-apoi 
mă gândesc la celelalte atacuri pe care le-am văzut şi la cele 
despre care am auzit. După câte văd, azi-noapte am debitat 
numai prostii. Chiar SE ÎNTÂMPLĂ ceva. Nu-i vorba doar de pa- 
ranoia sau de oameni care profită de situaţie. 

Din cauza surescitării şi a fricii, mi se face greață. 


Cine e următorul pe listă? Eu? Lizzie? Harry sau unul dintre 
copii? Cineva de la serviciu? Ar putea fi oricine. 


a Pa 


PE 

ajungem în sfârşit acasă. E foarte târziu. Ne aşteptaserăm 
să ne întoarcem până la cinci. Dar până la ieşirea din oraş au 
fost mai multe blocaje în trafic. Acum e aproape opt. 

— Cineva se grăbeşte, spune unul dintre cei din aparta- 
mentul de la etaj, când trecem pe lângă el, în timp ce iese din 
bloc. 

Cred că e Gary. Mai este un bărbat cu el, pe care nu l-am 
mai văzut niciodată până acum. 

— Scuzaţi, murmur încercând să intru pe uşă cu căruciorul 
lui Josh. 

— Vă simţiţi bine? întreabă el, părând sincer îngrijorat. 

— Foarte bine, mulţumim, răspund repede, neinteresat să 
stau de vorbă. 

O împing uşurel pe Lizzie spre apartament. Cei doi bărbaţi 
pleacă. 

— Ce faceţi? întreabă Harry când deschid uşa. 

Imediat ce aude cheia în broască, e deja la jumătatea 
holului. 

— M-aţi speriat de moarte. Aţi fi putut să-mi mai daţi un 
telefon. 

— Îmi pare rău, tată, spune Lizzie. 

— Au fost nişte probleme, explic eu. 

— Ce fel de probleme? 

Liz îşi dă jos haina şi datină din cap. Se şterge la ochi. 

— Nu ştiu care-i treaba acolo, afară, oftează ea, cu vocea 
slabă şi plină de emoție. Parcă a-nnebunit toată lumea. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă el, uitându-se când la Lizzie, 
când la mine, în aşteptarea unui răspuns. Sunteţi teferi amân- 
doi? Aţi...? 

— Suntem teferi, răspunde ea obosită, împingându-l uşor 
pe hol înapoi spre sufragerie. Josh doarme încă. Îi desfac înce- 


tişor curelele, îi dau jos haina şi-l scot din cărucior. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă din nou Harry, în timp ce eu îl 
urmez spre sufragerie. 

Mă opresc şi mă uit repede în camerele copiilor. Ed e întins 
pe pat, citind. Camera lui Ellis e goală. 

— Am luat-o pe jos până la Pedmore Row ca să prindem 
autobuzul, îi povestesc. Au apărut de nicăieri câţiva indivizi, 
care au început să-l bată măr pe unul. Era un Furios. Unde-i 
Ellis? 

Harry face semn din cap spre sufragerie. Arunc o privire 
peste spătarul canapelei şi, uşurat, o văd dormind covrig, înve- 
lită cu puloverul bunicului ei. Pare liniştită şi fericită. Camera e 
cufundată în tăcere şi întunecoasă, iar singura sursă de lumină e 
ecranul televizorului, licărind într-un colţ. 

— N-a vrut să se ducă la culcare, explică el, stând în pi- 
cioare şi privind-o, ca şi mine. Tot întreba unde sunteţi voi doi. 
Am lăsat-o să stea cu mine o vreme. Ştiam că până la urmă o să 
adoarmă. 

Liz se ghemuieşte în faţa lui Ellis şi-i dă la o parte de pe 
faţă o şuviţă de păr. 

— O duc înapoi în pat, şopteşte strecurându-şi cu grijă mâi- 
nile sub ea şi ridicând-o. Ellis murmură şi se foieşte, dar nu se 
trezeşte. Harry şi cu mine o urmărim cu privirea. Apoi el oco- 
leşte canapeaua şi se aşază pe locul din mijloc, unde stătuse 
probabil toată seara. Eu îl iau pe Josh în braţe. 

— Aşa, mai spune-mi, întreabă Harry în şoaptă, ce s-a- 
ntâmplat exact? 

Mă aşez lângă el şi-mi arunc pantofii din picioare. 

— Nu ştiu nimic mai mult decât ţi-am zis deja. Un grup de 
indivizi au linşat un Furios, asta-i tot. Afurisitul de ticălos pro- 
babil că şi-a meritat soarta. Apoi autobuzul a întârziat şi o stradă 
era închisă şi... 

Harry dă din cap, oftează şi se freacă la ochi. Pare obosit. 

— Nu ştiu ce naiba se petrece acolo, şopteşte el. Oricum, 
mă bucur că te-ai întors. 

Mă pregătesc să-l întreb ce vrea să spună, când ia teleco- 
manda şi dă mai tare televizorul. 

— De când s-au terminat emisiunile copiilor, m-am tot uitat 
la ştiri, explică el. Lucrurile scapă de sub control. 


Acum ascult atent la televizor. Nivelul violenţelor din ţară n- 
a scăzut deloc. La ştiri, vorbesc despre o „creştere exponențială 
a incidentelor”. Matematica n-a fost niciodată materia mea 
preferată la şcoală, dar înţeleg ce vor să spună. Un incident se 
transformă în două, două devin patru, patru devin opt şi aşa mai 
departe, până când... Doamne, unde-o s-ajungem? 

Se simte o schimbare clară în felul cum vorbesc reporterii 
despre incidentele din seara asta. Se concentrează asupra 
oamenilor — aşa-numiţii Furioşi — care par să creeze toate 
necazurile. Insistă că numai o foarte mică minoritate a fost 
afectată, dar avertizează publicul să stea departe de oricine 
pare să se comporte neobişnuit. La naiba, într-o zi liniştită, asta- 
nseamnă jumătate din populaţia oraşului nostru. 

— E ca o boală, comentează Harry. O nebunie, nu crezi? Se 
răspândeşte exact ca o boală. 

— Atunci mai bine s-ar grăbi cineva să găsească un leac, 
murmur eu, cu ochii încă aţintiţi la ecran. 

— Tot spun că de vină sunt numai câţiva oameni, ştii? con- 
tinuă el, repetând ceea ce am auzit deja. Când îi apucă, orice-ar 
fi, îi face s-o ia razna. Au adus un doctor să vorbească despre 
asta mai devreme. Trebuie să fii atent la primele câteva minute. 

— Ce? mormăi eu, ascultând doar pe jumătate. 

— Când îi apucă, îşi pierd controlul, ca tipul pe care l-ai 
văzut astă-seară, bănuiesc. Atacă pe oricine sau orice găsesc în 
jurul lor. Apoi, spun ei, încep să se calmeze. Pot să mai facă ne- 
buniile alea, dar nu mai sunt atât de instabili. 

Ce tot zice? 

— Cum adică, nu atât de instabili? îl întreb. Vrei să spui c-o 
să se mulţumească să te bage în spital, fără neapărat să te 
omoare? 

— Îţi spun doar ce-am auzit, oftează el. Dacă te comporţi 
aşa, nu mă mai obosesc. 

Clatin din cap şi mă uit din nou la televizor. Ecranul e plin 
de imagini cu şiruri de soldaţi intrând cu maşinile în centrul unui 
oraş. Nu sunt sigur unde e, dar nu cunosc locul. Reporterii 
vorbesc despre poliţie şi despre forţele armate mobilizate la 
capacitate maximă, şi-mi vine în minte dezbaterea la care ne- 
am uitat noaptea trecută. Am atins deja punctul de saturație 
despre care vorbeau? Vocile de la televizor se străduiesc să su- 


blinieze că, deşi sub presiune, autorităţile fac faţă deocamdată. 
Cu greu. Dumnezeule, oare ce-o să se-ntâmple dacă situaţia ia 
şi mai mare amploare şi n-o să mai facă faţă? La naiba, nici nu 
vreau sa ma gândesc. 

Pe ecran apare un şuvoi de statistici guvernamentale, care 
nu mă mai interesează. Nu cred în statistici. Toate sunt 
aranjate. Le pot face să arate ce vor ei. 

— Problema este, zice Harry, că au lăsat asta să le scape 
de sub control. E prea puţin, prea târziu. 

— „Asta”? întreb. Ce-nseamnă „asta”? 

Arată spre ecran. 

— Tulburările, răspunde, violenţa..., oamenii. 

Statisticile au dispărut, iar acum ni se arată un material cu 
nişte case în flăcări. Oameni disperaţi, ţipând, sunt ţinuţi la dis- 
tanţă de o blocadă a poliţiei. Nu pot decât să se uite cum vieţile 
lor dispar în foc. 

— De fapt, şopteşte el conspirativ, oamenii intră în panică 
şi reacţionează exagerat din orice, din cauza a ceea ce văd şi a 
ceea ce li se spune. Situaţia a fost lăsată să capete proporţii 
exagerate. Oamenii văd la televizor moarte şi distrugere, şi 
asta-i face să se implice şi ei. E ca-n filmele alea de groază 
oribile la care vă uitaţi tu şi cu Lizzie. Parc-ai vrea şi tu să iei 
parte la acţiune. Îţi bagă tot felul de idei în cap şi te conving că 
ceea ce se întâmplă acolo e bine. Acum le-au dat oamenilor 
ălora chiar şi-o denumire. Le spun Furioşi, pentru numele lui 
Dumnezeu! Fac totul să pară fascinant. Aproape că sună ca un 
club în care-ai vrea să intri, nu? 

Spune cam aceleaşi lucruri pe care le spuneam eu chiar 
ieri. Dar eu am început deja să accept că m-am înşelat şi, 
uitându-mă la televizor în seara asta, sunt încă şi mai sigur că 
am judecat greşit situaţia şi că am bătut câmpii noaptea 
trecută. Amploarea pe care au luat-o evenimentele începe deja 
să mă sperie. Se tot vorbeşte despre mici minorităţi, dar în 
aceste acte de violenţă sunt implicaţi mii, poate zeci de mii de 
oameni. Sute de vieţi sunt afectate de fiecare incident, într-un 
fel sau altul. Tineri, bătrâni, bărbaţi, femei..., oameni din toate 
categoriile sociale. Nu e în nici un caz simplă paranoia. Şi nici o 
invenţie a presei. 

— Nu mi-aş dori să intru în nici un club, îi spun, şi nimeni 


nu mi-a băgat nimic în cap. N-am pornit nici o bătaie. Şi nici n- 
am de gând, cum n-aveţi nici tu sau Lizzie, să ies şi să atac pe 
cineva. 

— Ştiu. Totuşi, suntem oameni maturi şi cu bun-simţ, nu? 
Putem să deosebim binele de rău. Ne dăm seama ce e accepta- 
bil şi ce nu. 

— Încerci să spui că toţi cei afectaţi sunt doar imaturi? Hai, 
Harry, chiar crezi... 

— În lumea asta există destui oameni care nu dau nici o 
ceapă degerată pe bine şi rău, continuă el, fără să ia-n seamă 
ce i-am zis. Unora le place la nebunie să provoace necazuri, iar 
faptul că s-a insistat atât de mult la televizor cu toate astea n-a 
făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Arătându-le, ei dau de- 
nţeles că e în regulă, că e acceptabil. 

— Rahat! Nu-i deloc aşa... 


— Sugerează că, pentru că acum sunt implicaţi atât de 
mulţi oameni, oricare dintre noi am putea la fel de bine să ne 
alăturăm. 

— Rahat! repet eu. 

— Nu-i nevoie să-njuri, se răsteşte el. 

— Te-nşeli profund, încerc să-i explic. N-are nimic de-a face 
Cu... 

— Şi tocmai despre aşa ceva vorbesc, continuă el, ridicând 
tonul, ignorând în continuare ce-i spun. Cu treizeci de ani în 
urmă, n-ai fi folosit un limbaj ca ăsta în discuţiile de zi cu zi. 
Acum, un cuvânt din două este înjurătură. Standardele au scă- 
zut şi totul se reflectă acolo, pe stradă. 

Pentru o clipă, nu reuşesc să răspund. Bătrânul e brusc 
foarte agitat. Faţa i s-a înroşit de mânie, şi un gând terifiant îmi 
fulgeră prin minte. E un Furios? E pe cale să se schimbe? O să 
devină ca oamenii aceia pe care i-am văzut la televizor? Se pre- 
găteşte să mă atace? Ar trebui să-l atac eu primul, înainte să 
aibă timp să mă-nşface? Aşa începe...? 

— Nimeni nu mai are pic de respect pentru nimeni şi nimic, 
continuă el. E o ruşine. Şi a-nceput de ani buni. Cât de curând, o 
s-ajungem la anarhie totală, şi-o să vezi... 

— Ştiu ce încerci să zici, tată, îl întrerupe Lizzie, 
întorcându-se în cameră, dar nu sunt de acord. Danny şi cu 


mine am avut discuţia asta noaptea trecută, nu-i aşa? N-am mai 
văzut niciodată ceva asemănător cu evenimentele din ultimele 
câteva zile. Am văzut destule nenorociri până acum, dar nici 
chiar aşa. 

Mă relaxez. Sosirea bruscă a lui Liz pare să fi calmat spiri- 
tele. Mânia de pe chipul lui Harry a dispărut. 

— Ce vrei să spui? Ce e diferit? întreabă el. 

Liz stă în uşă şi se gândeşte câteva clipe. 

— Aseară, acolo, afară, după ce l-au bătut pe tipul ăla, 
aproape că se simţea în aer. 

— Ce să se simtă? mă mir eu. 


— Frica, îmi răspunde. Oamenilor le e frică. încep deja să 
se aştepte la probleme şi stau la pândă, gata să le înfrunte. lar 
când se întâmplă ceva, reacţionează, de obicei complet depla- 
sat, după cum am văzut. Nu ştiu de ce se întâmplă toate astea, 
tată, dar ştiu că trebuie să existe un motiv clar, palpabil. Oa- 
menii sunt înspăimântați de moarte, iar situaţia se înrăutăţeşte 
cu fiecare zi. 

— Lucrurile or să se liniştească încet, încet..., răspunde 
Harry, automat. 

Lizzie clatină din cap. 

— Nu, n-or să se liniştească, spune ea, cu vocea tremurată 
şi nesigură. În seara asta am văzut un grup de oameni linşând 
un Furios. Nu ştiu ce făcuse, dar nu cred că ceva mai rău decât 
felul în care s-au răzbunat ei. Şi probabil că toţi am simţi la fel 
de multă ură şi furie ca şi ei. 


A LÆR OORE 


br 


DARYL EVANS STĂTEA ÎN SPATE, la etajul de sus al auto- 
buzului care şerpuia pe străzi spre centrul oraşului. Se uita în 
jos, rezemat de fereastră, în timp ce se apropia din ce în ce mai 
mult de birourile consiliului, unde lucra, şi de o nouă zi de 
corvoadă şi necazuri. Azi n-avea chef de lucru. Să încerce poate 
să plece după câteva ore, se gândi el. Să-i spună Tinei, 
supraveghetoarea lui, că nu se simte bine şi că trebuie să se 
ducă acasă. Ținând cont de ultimele întâmplări, nu credea că ar 
încerca să-l oprească. 

Pe Evans nu-l interesa în mod deosebit restul lumii. Nu era 
prea atent la nimic din ce se-ntâmpla în afara cercului său 
apropiat, format din familie şi prieteni. Avusese o seară plăcută 
în ajun, aşa că în dimineața asta îi era şi mai greu să se 
îndemne la treabă. leşise cu un prieten pe care nu-l mai văzuse 
de multă vreme. Toată seara băuseră bere şi mâncaseră 
porcării. Încă se simțea balonat şi puţin mahmur. Nu auzise 
ceasul deşteptător şi apoi răscolise prin toată casa după ceasul 
de mâna. Până la urmă îl găsise sub pat, dar tot plecase târziu 
de-acasă. Ştia că o să fie una dintre acele zile când totul cere 
mai mult efort decât de obicei şi când nimic nu merge bine. 

Evans nu avea timp pentru ştiri şi probleme curente. Nu 
ştia de ce în dimineaţa asta toate străzile erau tăcute şi de ce 
trebuise să aştepte de două ori mai mult pentru un autobuz 
numai pe jumătate plin. Observă că totul era diferit, dar chiar 
nu-şi bătu capul să încerce să descopere de ce. 

La etajul de sus al autobuzului mai erau încă şapte oameni. 
Cinci dintre ei stăteau singuri, tăcuţi şi gânditori, privind di- 
mineața cenuşie şi umedă de afară. lar un cuplu, mai în față, 
râdea şi glumea, mai zgomotos decât toti ceilalţi pasageri la un 
loc. Evans stătea chiar în spate şi-i privea pe toți. Interiorul 
autobuzului era aburit de la condens. Şterse fereastra, ca să 


poată vedea cât mai avea de mers. Mişcarea lui bruscă atrase 
atenția unui bărbat slab ca o scândură, cu părul sârmos, aşezat 
cu două rânduri mai în fată, care se întoarse nervos să vadă ce 
se întâmpla în spatele lui. 

Evans întâlni privirea celuilalt pasager şi îngheţă. 

Bărbatul — liniştit, la locul lui şi deloc dornic de necazuri — 
se intoarse repede cu fata spre cabina autobuzului, rugându-se 
să nu se întâmple nimic. Era prea târziu. Evans, inundat brusc 
de teamă şi de un impuls incontrolabil, sări în picioare şi-l trase 
de pe scaun. Il împinse jos pe culoarul dintre cele două rânduri 
de scaune, facându-l să cadă cu o bufnitură greoaie, suficient de 
puternică încât s-o audă toată lumea de la etajul de jos. Se uita 
în jos la bărbatul care-l privea împietrit, cu umerii înțepeniți 
între scaune. Evans ridică piciorul şi-l călcă pe fată, strivindu-i 
nasul şi despicânau-i pielea sub ochiul drept. Apoi călcă din nou, 
apoi încă o dată şi încă o dată, nemaisimţind nici un pic de 
rezistență şi apoi auzind oasele bărbatului începând să crape 
sub forța atacului necruţător. 

Șoferița se uită în sus pe monitor, dar năvala pasagerilor de 
la etaj care se ridicau de pe scaune şi coborau în fugă scara 
abruptă îi bloca vederea. Opri brusc autobuzul în mijlocul străzii 
cu două benzi, de obicei aglomerată. Cu o săptămână în urmă, 
mulți ar fi încercat să facă ceva ca să dea o mână de ajutor, dar 
nu şi astăzi. Ingroziţi şi temându-se pentru propria lor siguranță, 
fugiră de-a valma, revărsându-se pe stradă şi aruncând câte o 
privire la flash-urile de mişcare din atacul sângeros şi violent 
care continua la etajul maşinii. 

Inainte ca ultimii pasageri să apuce să se îimbulzească afară 
din autobuz, apărură şi doi poliţişti, care patrulaseră prin 
apropiere. Urcară treptele în viteză, cu bastoanele ridicate. 
Daryl Evans se aruncă asupra lor. O singură izbitură bine țintită 
cu bastonul peste cap, dintr-o parte, îl năuci. Se prăbuşi pe 
podea, căzând la numai câţiva centimetri de picioarele inerte 
ale bărbatului pe care tocmai îl omorâse în bătaie... 


Lizzie m-a făcut idiot nenorocit pentru că am venit astăzi 
aici. A zis că numai un nebun ar ieşi în oraş, şi acum trebuie să-i 
dau dreptate. Am vrut să stau acasă, dar n-am avut de-ales. Mi- 
am luat prea multe zile libere în ultima vreme. Cu vreo două luni 
în urmă, am fost sancţionat din cauza dosarului meu de 
absenţe, iar acum, dacă mai lipsesc, nu-mi iau leafa. M-au 
ameninţat că mă dau afară dacă nu vin la lucru, şi oricât de mult 
aş detesta slujba asta, nu-mi pot permite s-o pierd. Poate c-o să 
fiu singurul care apare astăzi. Poate c-ar trebui oricum să-mi 
asum pur şi simplu riscul şi să mă întorc acasă. Nu ştiu ce e mai 
rău — gândul de a trece printr-o nouă şedinţă de sancţiuni cu 
Barry Penny şi cu Tina sau riscul de-a fi prins într-un incident ca 
cel pe care l-am văzut aici aseară. 

Străzile sunt mai liniştite astăzi. Sunt încă foarte mulţi oa- 
meni în jur, dar pare mai mult o dimineaţă de duminică decât de 
miercuri. Toată lumea e tăcută şi preocupată, abia dacă-şi mai 
vorbesc unii altora. Îi înţeleg. Nici eu nu vreau să vorbesc cu ni- 
meni. Nu vreau să risc să intru în contact cu nimeni — nici 
măcar o privire — dacă există cea mai mică şansă să dau de 
belele. Ţin capul în jos şi gura-nchisă, şi bănuiesc că aşa 
procedează cu toţii. 

E o atmosferă ciudată. Aseară, pe drumul înapoi de la spital 
şi mai târziu, când vorbeam cu Harry, am început să simt că 
lumea se prăbuşeşte şi se apropie de sfârşit. În dimineaţa asta, 
realitatea pare diferită. În ciuda liniştii şi a faptului că nimeni nu 
spune nimic, în aparenţă totul e normal. Scenele pe care le-am 
văzut sau despre care am auzit par de necrezut. 

Traversez piaţa Millennium spre birou. E o întindere uriaşă 
de pavaj cu lespezi, cu o fântână modernă, oribilă, exact în mij- 
locul ei. Se află chiar în centrul oraşului, şi oamenii o 
traversează din toate direcţiile ca să ajungă unde au nevoie. In 
plus, e întotdeauna aglomerată. Intre opt şi nouă dimineaţa, 
între amiază şi ora două sau aproape oricând după patru, până 


la ore matinale, piaţa e înţesată de oameni. Dacă există un loc 
unde te aştepţi să se întâmple ceva, acesta este. Poate c-ar fi 
trebuit să-l evit astăzi, dar mi-ar fi luat cel puţin zece minute în 
plus să ajung la slujbă, şi deja am întârziat. Se pare că 
autorităţile sunt pregătite pentru tulburări. Întâlnesc mai mulţi 
poliţişti ca niciodată patrulând pe-aici, şi cei mai mulţi, dacă nu 
toţi, sunt înarmaţi. Asta ar putea fi normal oriunde altundeva în 
lume, dar nu aici. Dumnezeule, când îi văd pe poliţişti mergând 
prin mulţime cu armele semiautomate încărcate şi gata de 
tragere, îmi dau seama cât de periculoasă şi de imprevizibilă 
este situaţia. Dar, categoric, prezenţa lor va complica lucrurile, 
nu le va rezolva. 

Ultimele câteva minute de libertate, înainte să ajung la 
birou... 

De ce se întâmplă toate astea? În timp ce merg prin 
mulţimea tăcută, cu chipuri împietrite, nu pot să nu mă-ntreb 
din nou ce sau cine anume este responsabil pentru toată 
nebunia şi isteria asta. Ce anume răstoarnă lumea cu susul în 
jos? A fost întreaga situaţie fabricată de media, aşa cum crede 
tatăl lui Lizzie, sau mai e şi altceva la mijloc? S-a-ntâmplat cu 
adevărat ceva? Fug oamenii speriaţi de ceva care nici măcar nu 
există? Sau e ceva în apă? Or fi-mprăştiat teroriştii ceva în aer? 
Trecem printr-un scenariu bizar de genul INVASION OF THE BODY 
SNATCHERS? Sau mai rău de-atât? 

Amiază. 

Mai puţin de jumătate din personal a venit astăzi la lucru. 
Am încercat să-mi ţin privirea-n jos cât mai mult posibil. Lucrând 
încontinuu, timpul trece mai repede, iar eu vreau ca ziua de azi 
să se termine odată. Am vorbit puţin cu Lizzie, acum 
aproximativ o oră. Şcoala e din nou închisă. Au încercat s-o 
deschidă azi-dimineaţă, dar au venit numai jumătate din copii şi 
încă şi mai puţini angajaţi, aşa că Lizzie îşi petrece înca o zi 
închisă în casă, alaturi de copii. O înnebunesc, dar ştiu că e mai 
fericită acolo. Aş vrea să fiu şi eu cu ei. 

Din cauză că lipsesc atât de mulţi oameni azi, suntem toţi 
suprasolicitaţi. Jennifer Reynolds e printre cei care n-au apărut, 
aşa că trebuie să facem fiecare cu rândul câte o oră la recepţie. 
Chiar şi Tina trebuie să stea o tură. Tocmai mi-am terminat 
schimbul, şi Hilary Turner a venit să-mi ia locul. Îmi place Hilary. 
E o fată bătrână glacială, cu chipul acru, mult prea grasă, dar 


care ştie cine ce face pe-aici şi nu înghite nici o prostie. Spre 
deosebire de cei mai mulţi dintre inşii cu care lucrez, ea e 
directă şi sinceră. Dacă are vreo problemă cu ceva ce-ai făcut, 
ţi-o spune în faţă — nu te înjunghie mizerabil pe la spate, ca toţi 
ceilalţi. E dură ca o stâncă, şi-mi place şi mai mult pentru asta. 

— A fost linişte, îi spun în timp ce se apropie de mine 
legănându-se. N-a intrat nimeni. 

— Ăsta-i sărutul morţii, mormăie ea prăbuşindu-se greoi pe 
scaunul de tortură din spatele biroului; acum, c-am venit eu, or 
să-nceapă cu toţii să năvălească aici... 

Mă pregătesc să-i spun să tacă din gură şi să nu mai vor- 
bească prostii, când uşa din faţă se deschide. Poate că are drep- 
tate. Urmează un vârtej brusc de mişcare, când un bărbat se 
năpusteşte în clădire. Duce un teanc de hârtii pe care le 
trânteşte pe birou în faţa lui Hilary. Ea tresare şi se dă înapoi. 
Tipul e foarte supărat. Fierbe de mânie, şi dintr-odată sunt prea 
speriat ca să mă mişc. E unul din ăla? E un Furios? 

— Rezolvă asta, strigă el. Rezolvă imediat harababura asta 
nenorocită! 

Izbeşte din nou cu pumnul în masă. E roşu la faţă şi abia 
respiră. Are peste un metru optzeci şi e clădit ca un afurisit de 
jucător de rugby. Ar trebui să-i spun ceva, dar nu pot. Îmi doresc 
în tăcere să vorbească Hilary (de obicei se pricepe la aşa ceva), 
dar şi ea a amuţit. 

— Voi, nenorociţilor, mi-aţi blocat maşina, ţipă el. Nu era 
nici un semn, nici o inscripţie! Este o ruşine jalnică! Am ratat o 
întâlnire din cauza voastră... 

Încă nu mă pot mişca. Bărbatul strigă în continuare, dar nu 
mai ascult ce spune. Îl privesc fix în faţă şi mă dau încet şi mai 
înapoi, până când mă lipesc de perete. Omul ăsta chiar o fi un 
Furios? O, Doamne, e pe cale să explodeze şi să ne omoare pe 
amândoi? Ce naiba să fac? Să fug pur şi simplu? Bărbatul se uită 
la Hilary, apoi la mine. Încerc să nu-i întâlnesc privirea, dar nu 
reuşesc. O văd pe Hilary cu coada ochiului. Tremură ca o frunză. 
De obicei e dură, dar acum s-a speriat la fel de tare ca şi mine. 
Trebuie să fac ceva. 

— Uitaţi..., încep eu să vorbesc, cu voce tremurată. 


— Nu-mi servi cine ştie ce rahat, se răsteşte el, pe un ton 
deloc mai jos sau mai calm, nu vreau nici un fel de rahat! Nu 


vreau decât să rezolvaţi asta, chiar acum! Trebuie să mă întorc 
la birou. Am ajuns la capătul afurisitei mele de răbdări şi dacă 
nu capăt... 

Se apleacă în faţă, şi amândoi ne ferim pur şi simplu din 
calea lui. 

— Vă rog..., murmură Hilary cu sfială. 

Începe să suspine. Sub birou, apasă butonul de atac perso- 
nal. Aud ţiuitul ascuţit al alarmei răsunând în biroul principal. 

Bărbatul se opreşte. Expresia i se schimbă. Aude şi el 
sunetul. Îşi mută încă o dată privirea de la mine la Hilary şi îna- 
poi. Pupilele i se dilată brusc din cauza şocului şi a panicii. De ce 
naiba îi e frică? El e cel care a intrat aici şi... 

— Îmi pare rău, rosteşte el repede, făcând câţiva paşi 
înapoi de lângă birou. Scuzaţi-mă, n-am vrut să... 

Începe să-şi revină. 

Vocea lui are abia o urmă din intensitatea de mai înainte. 
Hilary şi cu mine stăm nemişcaţi, aşteptând să explodeze din 
nou. În schimb, se pierde. Îşi dă seama că ne-am speriat, iar 
acum el este cel înspăimântat că s-ar putea să reacţionăm. 

— Nu sunt unul din ăla, spune el, implorându-ne să-l 
credem. 

Parcă i-ar veni să plângă. 

— Pe cuvânt că nu sunt. Amenda de parcare m-a scos din 
minţi, şi n-am făcut decât să reacţionez exagerat, asta-i tot. Nu 
sunt un Furios. Nu vreau să mă bat. N-o să fac nici un rău 
nimănui... 

Încă sunt blocat. Am încremenit pe loc. Toată situaţia asta 
pare străină şi bizară. E un moment de buimăceală care se sfâr- 
şeşte la fel de repede cum a început. Bărbatul parc-ar mai vrea 
să spună ceva, dar n-o face. Se întoarce şi iese din clădire, ți- 
nând încă strâns în mână bonul de la amenda de parcare. 


Pc 

pauza de prânz. plănuisem să ies cam cu vreo două ore în 
urmă. Ar fi fost mai înţelept şi probabil mai sigur să rămân în 
birou, dar a trebuit să ies. Am primit încă un telefon de la Lizzie. 
Ziua petrecută închisă în casă, cu copiii, se înrăutăţeşte. Trebuie 
să cumpere pâine şi lapte, dar dacă-i lasă să meargă cu ea, îşi 
fac de cap, şi nu se descurcă. Am zis c-o să cumpăr eu. Voiam 
să aştept până după serviciu, dar mă bucur că n-am aşteptat. 
Rafturile supermarketului erau aproape goale. N-ar mai fi rămas 
nimic până diseară. 

Pe negândite, mă trezesc din nou în piaţa Millennium. Tot 
nu e la fel de aglomerată ca în mod normal, dar sunt destui oa- 
meni aici şi... 

Ce naiba a fost asta? 

Mă aflu în mijlocul pieţii, lângă fântână, şi totul a luat-o pur 
şi simplu razna. Toată lumea se lasă la pământ, şi fac şi eu la 
fel. S-a auzit un sunet — un singur trosnet puternic, ca un foc de 
armă. Nu se poate, nu? Ridic încet capul. Oamenii încep să se 
ridice. Unii fug deja în toate direcţiile, şi mi-e imposibil să văd ce 
s-a-ntâmplat. Alţii rămân, ca şi mine, nemişcaţi, încercând să-şi 
dea seama ce se petrece şi de unde vine pericolul. Trebuie să 
mă mişc. Trebuie să plec de-aici. Mă ridic în picioare şi o iau la 
fugă înapoi înspre birou, dar înaintez greu, cu toţi oamenii ăştia 
care se precipită peste tot în jurul meu. Aud din nou sunetul. Mă 
opresc şi mă ghemuiesc. A fost un foc de armă. Nu are ce să fi 
fost altceva. 

Chiar în stânga mea, un grup de oameni strigă şi ţipă, cu- 
prinşi de panică. Un trup s-a prăbuşit pe pavaj, chiar în mijlocul 
lor. Nu sunt destul de aproape ca să văd amănunte, dar zăresc o 
băltoacă de sânge care se extinde repede în jurul creştetului 
acelei persoane. Oamenii încep din nou să se mişte, poticnindu- 
se şi păşind peste cadavru. Poate că am scăpat. Poate că acum 
s-a terminat. Poate că cel care zace mort pe jos e un Furios, şi 
lucrurile or să... 


Ce mai e şi-acum? Lumea aleargă pe lângă mine. Au văzut 
ceva ce eu n-am văzut? Trebuie să scap de-aici înainte să mă... 
Prea târziu — din stânga mea se aude un al treilea foc de armă, 
care împrăştie mulţimea în direcţia opusă, ca pe nişte porumbei 
speriaţi. Trebuie să avansez, dar îmi simt picioarele grele ca 
plumbul. Sunt dezorientat. Când mi se pare că ştiu în sfârşit în- 
cotro s-o iau, înaintez câţiva paşi, ocolesc alţi câţiva oameni 
înspăimântați şi apoi încremenesc brusc. 

Mulțimea s-a împrăştiat din faţa mea. La mai puţin de zece 
metri distanţă stă acum un poliţist înarmat, ca şi cei pe care i- 
am văzut aici dimineaţă. Scrutează piaţa, întorcându-şi încet 
capul dintr-o parte într-alta. Acum s-a oprit şi înalţă din nou 
arma. La naiba, o îndreaptă în direcţia mea! Pe toţi dracii, 
ţinteşte spre mine! Să mă las din nou la pământ? ÎI fixez cu 
privirea, iar el îmi răspunde. Mă arunc pe pavaj? Mă întorc şi fug 
sau...? 

A patra împuşcătură. 

Polițistul trage şi, Dumnezeule, aproape că simt şuieratul 
glonţului pe lângă obraz. Mă uit încet peste umăr şi văd încă un 
corp la pamant, nu mult în urma mea, cu o gaura însângerata 
căscată pe faţă, în locul unuia dintre pomeţi. Zguduit, mă întorc 
şi fug. O iau în sens invers faţă de unde vreau să ajung, dar nu 
contează. Trebuie doar să scap de-aici. Dacă eu sunt următorul? 

Dacă mă ocheşte pe mine acum? In orice clipă aş putea 
auzi trosnetul următoarei împuşcături şi m-aş putea trezi la 
pământ, cu un glonţ în spate. Fără nici cea mai mică şansă. 
Trebuie doar să merg mai departe şi să sper că altcineva 
nimereşte între mine şi cel care trage. Mai repede. Mai repede, 
îmi tot spun. Aleargă mai departe, ieşi din bătaia armei. Mergi 
până când... 

A cincea împuşcătură. 

Nimic. Nu m-a nimerit. 

Apoi a şasea, a şaptea şi a opta, în succesiune rapidă. Parc- 
ar fi venit din altă direcţie, de data asta? Arunc o privire în 
urmă, spre centrul pieţei. 

Polițistul înarmat a fost doborât. Un alt poliţist stă deasupra 
lui şi descarcă al nouălea, al zecelea şi al unsprezecelea foc în 
corpul care zvâcneşte al fostului său coleg. 

Avansez în continuare. În timp ce alerg, un singur gând de- 
vastator îmi trece prin cap. Polițistul era un Furios? Doamne, 


dacă există în forţele de poliţie oameni capabili de astfel de vio- 
lenţă cu sânge rece, fără pic de emoție, atunci unde naiba o s- 
ajungem? Implicaţiile sunt complexe şi terifiante. Cine o să 
menţină controlul? Ce naiba o să se-ntâmple acum? 

Trebuie să ajung acasă. La naiba cu serviciul! Dă-l încolo de 
serviciu! Schimb direcţia şi alerg cât mai repede cu putinţă către 
staţie. Trebuie să mă întorc la Lizzie şi la copii. 


-o Se Caen i 


slavă domnului că astazi circulă trenurile. leri mi-a luat ore 
întregi să ajung acasă, şi nu vreau să stau şi în seara asta afară 
mai mult decât trebuie. Am ajuns la gară în câteva minute şi n-a 
trebuit să aştept mult trenul. Dumnezeu ştie ce-o să-mi spună 
mâine Tina, dacă mă întorc la lucru. Aş putea s-o sun de pe 
mobil şi să-i explic ce s-a-ntâmplat, dar nu vreau. Nu vreau să 
vorbesc cu nimeni. Vreau doar să ajung acasă. 

Trenul ăsta are numai trei vagoane. Nu cred că sunt mai 
mult de douăzeci de oameni la bord. Imi găsesc un scaun cât 
mai departe de toată lumea. Este chiar ultimul scaun din tren, 
chiar în spatele celui de-al treilea vagon. Mai sunt încă doi 
oameni aici. Amândoi stau mai aproape de celălalt capăt al 
vagonului, de-o parte şi de cealaltă a culoarului. Mă surprind 
încercând să-i urmăresc pe amândoi în permanenţă, de teamă 
ca nu cumva să se întoarcă spre mine, pentru că, atâta vreme 
cât trenul se mişcă, sunt prins aici cu ei. Din când în când îl văd 
pe unul dintre ei uitându-se înjur. Sunt la fel de neliniştiţi ca şi 
mine. Mi se strânge stomacul şi simt că-mi vine să vomit. Nu 
ştiu dacă mi-e greață din cauza mişcării trenului sau doar pentru 
că sunt nervos. 

Mai am numai o staţie până acasă. Doamne, sper că nu 
urcă nimeni aici... De când m-am suit în tren, ţin telefonul mobil 
strâns în mână. Vreau s-o sun pe Lizzie şi să-i spun că sunt pe 
drum, dar nu mă pot hotărî s-o fac. Ce prostie! Nu vreau să vor- 
besc tare, ca să nu atrag în nici un fel atenţia. Nu vreau să le 
dau celorlalţi pasageri nici cel mai mic motiv chiar şi să se uite 
la mine... 

Trenul încetineşte şi se opreşte. Mă uit afară, pe peron (în- 
cercând să nu las să se vadă prea tare că mă holbez) — câţiva 
oameni se îndreaptă tăcuţi, cu şovăială, spre uşile trenului. Unul 
dintre călătorii din vagonul ăsta se ridică şi iese, iar de pe peron 
intră un altul. E un bărbat cu un impermeabil lung, cenuşiu, cu o 
geantă de laptop pe umăr. Fac tot ce pot ca să nu-i întâlnesc pri- 


virea, dar trebuie să-l ţin sub supraveghere. Trebuie să văd 
unde se duce. Vine încoace? Fir-ar, vine. Mă uit repede în jos, 
disperat să nu observe că-l urmăream. Tot mai avansează? Se 
apropie? 

S-a oprit. Sunt sigur că trebuie să se fi oprit şi nu-mi vine să 
cred cât de uşurat mă simt. Dumnezeule, e stupid. Sunt para- 
noic? Sunt singurul care se poartă în felul ăsta? Nu pot să cred. 
Foarte, foarte atent şi mişcându-mă foarte, foarte încet, îmi în- 
gădui să ridic ochii şi să mă uit din nou în jur. Trenul se zdrun- 
cină când iese din staţie, iar eu mă ridic puţin, sprijinindu-mă de 
spătarul scaunului din faţa mea. Pasagerul nou-sosit stă la ju- 
mătatea vagonului, de partea cealaltă a culoarului. Parc-ar fi 
rămas intenţionat la cât mai mare distanţă faţă de mine şi de al 
treilea pasager. Slavă Domnului! 

Îmi lipesc fruntea de fereastră şi privesc peisajul şi reperele 
familiare alergând pe lângă mine. Arată la fel, deşi totul pare di- 
ferit în după-amiaza asta... 

Nu mai e mult. Aproape am ajuns acasă. 


gata cu prostiile. tocmai s-a făcut ora nouă şi copiii sunt în 
sfârşit în pat. Acum putem să lăsăm deoparte prefăcătoria, să 
renunţăm la vocile vesele, la zâmbetele şi la râsetele pe care le- 
am mimat doar de dragul lor. Pot să mă aşez alături de Liz, ca 
să încercăm să ne lămurim ce se-ntâmplă. N-are nici un rost să 
amestecăm copiii în toate astea. La ce bun? Dacă noi nu reuşim 
să pricepem, cum să priceapă ei? Mai bine să nu afle nimic şi să 
fie fericiţi. Ed începe să miroasă că ceva nu e-n ordine, dar cei 
doi mai mici nu bănuiesc nimic. Aş vrea să fiu şi eu la fel. Vreo 
douăzeci de minute, am urmărit principalele ştiri. 

— Sunt altfel în seara asta, observă ea. Ceva s-a schimbat. 

— Ce s-a schimbat? 

— Ştirile. Nu mai spun ce s-a-ntâmplat. Uită-te-acolo şi-o să 
vezi ce vreau să zic. Acum nu ne mai spun decât cum să ne 
comportăm. 

Are dreptate. Interesul canalului de ştiri pe care-l urmărim 
în seara asta s-a mutat brusc, iar eu n-am observat nimic până 
să-mi atragă Liz atenţia. Până acum a fost un flux constant de 
relatări despre atacuri individuale şi despre incidente majore, 
dar situaţia s-a schimbat. Practic nu se mai transmite decât un 
şir de instrucţiuni. Nu ne spun nimic nou — staţi departe de 
persoanele necunoscute, rămâneţi pe cât posibil în casă, fiţi 
atenţi la comportamente neobişnuite sau ieşite din comun şi 
alertaţi autorităţile dacă izbucnesc tulburări, şi aşa mai departe. 
Numai lucruri simple, de bun-simt. 

— Poate că nu merită să irosească timpul arătând tot ce 
se-ntâmplă, zice ea. Toate încăierările de stradă seamănă între 
ele. 

— Ştiu, o aprob eu. Totuşi, încă lipseşte ceva, nu? 

— Ce anume? 

— Ascultă, încă ne spun că situaţia e sub control, dar... 


— Dar ce? 

— Dar nimeni nu oferă nici o explicaţie. Nimeni nu încearcă 
măcar să explice ce se petrece. Asta mă face să cred că fie ne 
ascund ceva, fie... 

— N-a reuşit nimeni să se lămurească încă, mă întrerupe 
ea înainte sa apuc să-mi termin fraza. 


E ÎNTUNERIC. CASA E CUFUNDATĂ în linişte. Sunt obosit, 
dar nu pot să dorm. Aproape două dimineaţa. 

— Eşti trează? întreb încetişor. 

— Cât se poate de trează, răspunde Lizzie. 

Mă rostogolesc pe-o parte şi-o cuprind blând cu braţul. Ea 
face acelaşi lucru, şi o trag mai aproape. Mi-e bine când o ţin 
aşa, lipită de mine. A trecut prea mult timp. 

— Ce-o să faci dimineaţă? mă întreabă. 

Feţele ni se ating. Îi simt răsuflarea pe piele. 

— Nu ştiu, răspund repede. 

Vreau să rămân acasă, dar o parte din mine încă mai crede 
că ar trebui să mă întorc la lucru. Stând atâta de veghe, m-am 
convins din ce în ce mai mult că aş fi în siguranţă dacă m-aş 
întoarce mâine la birou. Un idiot nesăbuit! leri am văzut oameni 
împuşcaţi în plin centrul oraşului. Nici vorbă să mă-ntorc acolo. 

— Rămâi acasă, spune ea încet. Rămâi cu noi. Ar trebui să 
stai aici, cu mine şi cu copiii. 

— Ştiu, dar..., încep eu să mormăi. 

— Nici un „dar”. Avem nevoie de tine aici. Eu am nevoie de 
tine aici. Mi-e frică. 

Ştiu că are dreptate. O strâng mai tare în braţe şi-mi plimb 
palma de-a lungul spinării ei. Poartă o cămaşă de noapte scurtă. 
Bag mâna pe sub ea şi-i mângâi din nou spatele. Are pielea 
moale şi caldă. Mă aştept să protesteze şi să se ferească, dar nu 
se mişcă. Îi simt şi eu mâinile pe piele. 

— Stai aici, cu mine, şopteşte din nou, mişcându-şi încet 
mâna pe spatele meu, în jos, şi strecurându-mi-o apoi între 
picioare. Începe să mă mângâie şi, în ciuda spaimei, contuziei şi 
nesiguranţei, în câteva secunde simţim amândoi că m-am ex- 
citat. Nu mai ştiu de când n-am mai făcut dragoste. Pare să in- 
tervină mereu câte un motiv care să ne împiedice. Trebuie 
întotdeauna să ne stea în cale ceva sau cineva. 


— Cât a trecut? întreb în şoaptă. 


— Prea mult, răspunde ea. 

Lizzie se rostogoleşte pe spate, iar eu mă urc deasupra ei. 
Alunec cu grijă înăuntrul ei, iar ea mă strânge tare în braţe. Îi 
simt unghiile intrându-mi în piele. Mă doreşte la fel de mult pe 
cât o doresc eu. În noaptea asta avem amândoi nevoie unul de 
celălalt. Nu scoate un cuvânt. Fără vorbă. Nu-i nimic de spus. 

E patru şi jumătate. Nu-mi aduc aminte ce s-a-ntâmplat. 
Probabil că am adormit. E încă întuneric aici, iar patul e gol. Mă 
uit in jur şi o vad pe Lizzie in picioare langa uşa. 

— Ce e? 

— Ascultă, şopteşte ea. 

Mă frec la ochi ca să mă trezesc şi mă ridic în capul oaselor. 
Aud zgomote venind de deasupra noastră. Nişte sunete surde şi 
înăbuşite. Se întâmplă ceva în celălalt apartament ocupat de la 
etaj. Se aud voci — ţipete — şi apoi zăngănit de sticlă spartă. 

— Ce-o fi? întreb, încă adormit. 

— A început cam acum cinci minute, explică ea, în timp ce 
vocile de deasupra se aud tot mai tare. Nu puteam să dorm. Am 
crezut... 

O bufnitură bruscă din apartamentul de sus o întrerupe. 
Acum, întreaga clădire e tăcută. O linişte lungă, stânjenitoare şi 
amenințătoare, care îmi taie răsuflarea pentru o clipă. În dor- 
mitor e rece, şi mă trec fiori, de frig şi de nervi. Lizzie se în- 
toarce spre mine şi vrea să mai spună ceva, dar un alt zgomot o 
face să se oprească. E sunetul unei uşi care se trânteşte la eta- 
jul de deasupra. După câteva secunde, auzim paşi grăbiţi, ine- 
gali, pe hol, apoi scârţâitul familiar al uşii de la intrarea în bloc. 
Dau să mă ridic din pat. 

— Unde te duci? întreabă ea. 


— Vreau doar să văd..., încep să spun, deşi nu sunt tocmai 
sigur ce fac. 

— Nu, mă imploră ea, te rog, nu. Rămâi aici. Uşa noastră e 
încuiată, şi ferestrele sunt închise. Suntem în siguranţă, şi noi, şi 
copiii. Nu te amesteca. Orice s-ar întâmpla acolo, nu te 
amesteca... 

N-am nici cea mai mică intenţie să ies din casă, vreau doar 
să văd ce se petrece. Mă duc în sufragerie. Aud pornind motorul 


unei maşini şi mă uit prin perdea, având grijă să nu fiu văzut. 
Unul dintre bărbaţii de la etaj — nu-mi dau seama care dintre ei 
— s-a urcat la volan şi se îndepărtează cu o viteză incredibilă. 
Nu pot distinge prea multe, dar văd că în maşină e o singură 
persoană, şi mă-ntreb imediat cine, sau ce, a rămas sus. Mă- 
ntorc. Lizzie a venit şi ea în sufragerie. 

— Poate că ar trebui să mă duc sus şi să verific...? 

— Nu te duci nicăieri, şuieră ea. Cum ţi-am spus, uşa noas- 
tră e încuiată, iar ferestrele, închise. Suntem la adăpost aici, aşa 
că nu te duci nicăieri. 

— Dar dacă s-a-ntâmplat ceva sus? Dacă e cineva rănit? 

— Nu-i problema noastră. Nu-mi pasă. Nu trebuie să ne 
gândim decât la copii şi la noi. Nu te duci nicăieri. 

Ştiu că are dreptate. Din simţul datoriei, ridic telefonul şi 
încerc să sun la serviciile de urgenţă. Dumnezeule, nici măcar 
nu răspunde nimeni! 

Lizzie se întoarce în pat. După câteva minute, o urmez, dar 
ştiu deja că n-o să mai adorm în noaptea asta. Mi-e frică. Mi-e 
frică pentru că ceea ce-am văzut întâmplându-li-se altora pare 
dintr-odată mult mai aproape. 


JP 

mă trezesc înainte să sune ceasul, rămân întins, nemişcat, 
şi mă uit în tavan, încercând din nou să pricep ce s-a-ntâmplat 
în ultimele câteva zile. Totul pare neverosimil şi imposibil. Chiar 
s-a-ntâmplat ceva? Nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva totul 
e rezultatul imaginaţiei smintite şi prea înfierbântate a 
oamenilor, sau dacă se petrece cu adevărat ceva mai sinistru şi 
mai bizar? În lumina rece a dimineţii, mi-e greu să mă gândesc 
la tot ce-am văzut şi-am auzit. Încerc să mă conving să-mi vin în 
fire, să mă scol şi să mă pregătesc de serviciu. Dar îmi vine 
imediat în minte ce-am văzut ieri în piaţa Millennium şi, când 
realitatea acestor lucruri mă izbeşte din nou, mă simt copleşit 
de nervozitate şi de nesiguranţă. 

N-are nici un rost să zac aici. Lizzie şi copiii dorm. Afară e 
încă întuneric, dar mă scol şi mă învârt prin sufragerie. Mă uit pe 
fereastră. Maşina celor de deasupra nu s-a întors încă. Ce s-o fi- 
ntâmplat acolo sus? Încep să-mi joace tot felul de gânduri prin 
minte. A fost un Furios la etajul de deasupra? Mă îngrozeşte 
gândul că propriii mei copii s-ar putea să se fi aflat atât de 
aproape de unul din ăla. Mi-aduc aminte de ce mi-a spus Lizzie 
mai devreme, când ne-am trezit. Nu trebuie să-mi pese de ce 
se-ntâmplă oriunde altundeva, trebuie să mă concentrez să-i 
apăr numai pe cei aflaţi aici, în casă. 

În dimineaţa asta, în apartament pare mai rece ca 
niciodată, iar frigul mă face să mă simt mai bătrân decât sunt. 
Îmi aduc ceva de mâncare pentru micul dejun, apoi mă aşez la 
televizor. Mă uit la desene animate. Nu sunt în stare să fac faţă 
la nimic mai serios. Nu încă. 

Am mâncat jumătate de castron de cereale şi nu mai pot. 
Nu prea am poftă de mâncare. Sunt foarte agitat şi mă tot gân- 
desc la ce se-ntâmplă afară. Care naiba-i faza? Mă gândesc la 
toate evenimentele fără legătură între ele la care am fost mar- 
tor şi la sutele — probabil miile — de incidente din alte părţi. 
Nimeni nu-şi dă seama ce le-ar putea lega, şi totuşi cum ar 


putea să nu fie legate? Ăsta este aspectul cel mai înfricoşător 
dintre toate, trag eu concluzia. Cum se poate ca, în câteva zile, 
atâţia oameni, din cele mai diverse categorii sociale, să înceapă 
să se comporte atât de irațional şi de neobişnuit? 

Mă uit la ceas şi realizez că ar trebui să mă pregătesc de 
plecare. Mi se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc că 
trebuie să dau telefon şi să vorbesc cu Tina. Dumnezeu ştie ce-o 
să spună. Poate că n-o să sun deloc. 

Curiozitatea şi temerile mă copleşesc. Până la urmă cedez 
şi deschid televizorul, la ştiri. O jumătate din mine vrea să ştie 
cum stau lucrurile astăzi, cealaltă jumătate vrea să se întoarcă 
în pat, să-şi acopere capul cu perna şi să nu se mai scoale până 
când nu se termină totul. Dar iată că-mi pun încă o întrebare 
fără răspuns — cum o să se termine totul? Valul ăsta de violenţă 
şi distrugere o să se stingă şi-o să dispară sau o să tot crească 
în continuare? 

Postul de ştiri arată altfel în dimineaţa asta, şi pentru o 
vreme nu-mi pot da seama de ce. Decorul e acelaşi, iar pre- 
zentatoarea mi-e familiară. Nu-l recunosc însă pe bărbatul care 
stă lângă ea. Probabil că ţine locul cuiva. Bănuiesc că prezen- 
tatorul obişnuit n-a venit azi la lucru. La mine la serviciu ieri a 
venit doar jumătate din echipă. Nici la televiziune n-ar avea de 
ce să nu se întâmple la fel, nu-i aşa? Deşi ei sunt plătiţi cu mult 
mai mult decât mine, pentru mult mai puţină muncă. 

Ştirile principale încep din nou să se repete, prezentate de 
cei doi crainici. Nu mai există nici o ştire de sport, de 
divertisment sau de afaceri, iar relatările pe care le urmăresc 
seamănă cu cele pe care le-am văzut înainte. Fără explicaţii, 
doar informaţiile de bază. Din când în când, ciclul este întrerupt 
când unul dintre comentatori ia un interviu vreunui reprezentant 
al autorităţilor. În ultimele zile, am văzut interviuri cu politicieni, 
lideri religioşi şi alte personalităţi — majoritatea dintre ei ştiu 
cum să dea bine în faţa camerei, dar nici unul nu poate masca 
faptul că pare să ştie la fel de puţin ca şi noi, ceilalţi, despre 
ceea ce se petrece. lar mulţi alţii pe care m-aş fi aşteptat să-i 
văd intervievaţi s-au remarcat prin absenţă. Ce-i cu prim- 
ministrul şi cu ceilalţi politicieni de vârf? De ce nu se arată la 
faţă? Sunt prea ocupați să rezolve personal criza (mă îndoiesc) 
sau poate că şi-au dat demisia? E posibil ca şeful guvernului sau 
al poliţiei să fie dintre Furioşi? 


Prezentatorul vorbeşte despre şcoli şi firme care rămân în- 
chise, când un vârtej brusc de mişcare în faţa camerei îl între- 
rupe. Se uită în sus cum o siluetă descompusă, cu un blocnotes 
în mână şi căşti pe urechi, se postează în cadru. E o femeie 
înaltă, zveltă, care porneşte apoi cu spatele până când ajunge 
aproape să se rezeme de biroul prezentatorilor. E producător 
sau regizor, sau ceva de genul ăsta? Se lasă puţin în jos, ca să 
fie sigură că intră în cadrul camerei îndreptate spre ea. 

— Nu mai ascultați toate porcăriile astea, spune ea, cu 
chipul obosit plin de disperare şi brăzdat de lacrimi. Vi se spune 
numai jumătate din poveste. Nu ascultați nimic din ce vă spun 
ei... 

Şi apoi pleacă. Se produce şi mai multă vâlvă în jurul ei, 
imaginile dispar şi ecranul devine negru. După o aşteptare de 
încă vreo câteva secunde lungi şi stânjenitoare, transmisia re- 
vine. Este o expunere despre siguranţa personală pe care-am 
mai văzut-o de cel puţin cinci ori. 

Ce anume nu ni se spune? Femeia aceea părea disperată, 
ca şi cum ar fi-ncercat de zile întregi să prindă ocazia să 
vorbească. 

Acum câteva minute am sunat la birou, dar n-a răspuns 
nimeni. M-am simţit uşurat că n-a trebuit să vorbesc cu nimeni, 
dar apoi am intrat din nou în panică, gândindu-mă la cât de mult 
trebuie să se fi înrăutățit situaţia dacă lipseşte toată lumea de la 
serviciu. N-am altceva de făcut decât să stau rezemat pe 
canapea, în faţa televizorului, şi să privesc lumea destrămându- 
se. 


avem nevoie de mâncare. Ultimul lucru pe care mi-l do- 
ream era să ies din nou din casă, dar n-am de-ales. Copiii şi 
Lizzie au fost siliţi să stea în casă în ultimele două zile, şi 
dulapurile sunt aproape goale. Ar fi trebuit să ne gândim mai 
devreme la asta. Trebuie să fac rost de câteva provizii înainte ca 
situaţia să devină şi mai nesigură afară. 

lau toţi banii pe care-i găsesc în buzunar şi-o să văd ce pot 
să cumpăr. M-am descurcat întotdeauna prost cu banii. De când 
am intrat într-o încurcătură cu banca, acum vreun an, nu mai 
am nimic în cont, pentru că mi l-au blocat complet. Am obţinut 
acum un împrumut „ultima şansă”. După ce se efectuează plata 
în ziua de salariu şi achit facturile, încasez soldul, şi cu asta 
trăim până la următorul salariu. Până atunci mai sunt două 
săptămâni, aşa că mai am foarte puţini bani. 

Înainte să ies pe uşă, nu m-am gândit unde să mă duc. Din 
instinct, am pornit cu maşina spre supermarketul de la care ne 
facem de obicei cumpărăturile săptămânale, dar m-am întors 
înainte să ajung acolo. Deşi era devreme, se formase deja o 
coadă uriaşă, de la intrarea în parcare. Chiar şi în zilele bune, e 
un loc neplăcut şi aglomerat, iar dac-aş intra astăzi aici ar în- 
semna doar să caut necazuri cu lumânarea. Două maşini s-au 
ciocnit la coadă chiar în faţa mea. Maşina din spate a intrat cu 
botul în cea din faţă. Amândoi şoferii au ieşit şi au început să 
strige unul la celălalt, şi mi s-a părut c-o să izbucnească un 
scandal şi mai mare. N-am vrut să risc. M-am întors şi am plecat 
înapoi spre casă, pe străzi surprinzător de liniştite. Traficul e 
încă destul de intens, dar nu mai vezi nici pe departe atâtea 
vehicule câte vedeai de obicei la ora asta. 

Am ajuns în faţa magazinului alimentar O'Shea. E la numai 
câteva minute distanţă de bloc. E ascuns pe o stradă laterală, la 
câţiva paşi de strada principală, Rushall. Cea mai mare vânzare 
o are în rândul muncitorilor de la oţelăria aflată imediat după 
colţ. Bineînţeles că dacă oamenii n-or să lucreze astăzi, fabrica 


se va-nchide, iar magazinul ar trebui să fie gol. Au doar o mică 
parte din produsele de la supermarket, şi la preţuri duble, dar 
asta e. Familia mea are nevoie de mâncare, şi trebuie s-o cum- 
păr de undeva. Parchez (mai departe decât de obicei) şi traver- 
sez strada. 

La naiba, cu cât mă apropii de magazin, cu atât încep să 
mă gândesc să mă întorc iar. Clădirea arată de parcă e pe cale 
să fie jefuită. E ticsită de oameni, iar pe jos e plin de resturi şi de 
gunoaie. Mă străduiesc să intru, amintindu-mi că trebuie să-mi 
hrănesc familia. Jumătate dintre vitrine şi congelatoare sunt 
deja goale, iar pe rafturi au rămas mai mult resturi şi ambalaje 
decât alimente. Apuc o cutie de carton (e recipientul cel mai 
mare pe care-l găsesc) şi încep să adun tot ce pot. Se pare că 
astăzi toată lumea a gândit la fel ca mine şi cumpără în 
disperare. lau orice găsesc — cutii de conserve, pachete, sticle 
de sos, chipsuri, dulciuri, pateuri — cam tot ce se poate păstra şi 
mânca. Nu există nimic proaspăt aici, nici lapte, nici pâine, nici 
fructe sau legume. 

Magazinul e mic, iar înăuntrul clădirii ticsite şi sufocante at- 
mosfera e încordată. Cumpărăturile par întotdeauna să scoată la 
iveală ce-i mai rău în oameni. Astăzi, aproape că simt în aer os- 
tilitatea şi iritarea, dar nimeni nu reacţionează. Toată lumea 
merge cu capul în jos şi continuă să golească rafturile. Nimeni 
nu vorbeşte. Nimeni nu intră intenţionat în contact cu absolut ni- 
meni. Un tip în vârstă mă loveşte din greşeală cu cotul în coaste 
în timp ce ne întindem amândoi după acelaşi lucru. În mod nor- 
mal, m-aş fi luat de el, iar el probabil că s-ar fi luat de mine. Ne 
uităm unul la celălalt o secundă, apoi luăm în tăcere ce putem. 
Nu îndrăznesc să provoc o ceartă. 

În curând cutia se umple cu fleacuri. Cotesc pe ultimul cu- 
loar şi văd două case libere în faţa mea. Oamenii trec pur şi 
simplu pe lângă ele şi, deloc surprinzător, nu-i nici urmă de ca- 
sieri. Naiv, mă aşteptam ca cei pe care i-am văzut ieşind din 
magazin să fi plătit pentru cumpărăturile făcute. Ar trebui să 
plec şi eu pur şi simplu cu ce-am adunat? În ciuda a tot ce văd 
în jur, mi-e ruşine încă la gândul să ies de-aici cu toate chestiile 
astea fără să le plătesc. Dar trebuie s-o fac. La naiba cu conse- 
cinţele, trebuie să mă gândesc la familia mea şi să uit de orice 
altceva. E nebunie curată. Un jaf manierat. Al naibii de ciudat! 
Umplu mai departe cutia şi mă strecor spre ieşire. 


Se aude un țipăt. Doamne, e un sunet absolut groaznic şi 
mă străpunge ca un pumnal. Oamenii rămân pe loc şi se uită în 
jur, căutând sursa zgomotului. Văd o femeie pe jos, chiar în 
spatele meu. E întinsă în mijlocul culoarului, acoperindu-şi faţa 
cu mâinile. Încerc să nu mă holbez, dar nu mă pot abţine. 
Cineva se dă la o parte din drum şi văd că o atacă un copil. O 
fetiţă de vreo opt sau nouă ani, nu mai mult, stă practic peste 
ea, dându-i pumni şi trăgând-o de păr. Dumnezeule, într-o mână 
are o cutie de conserve, pe care-o foloseşte ca s-o bată pe 
femeie! O izbeşte în frunte, şi imediat apare o crestătură roşie, 
însângerată. Femeia ţipă şi plânge şi... şi, pe toţi dracii, strigă 
numele fetiţei! E bătută de propria ei fiică? Pentru o fracțiune de 
secundă, mă gândesc că ar trebui s-o ajut, dar ştiu că nu pot. 
Nimeni nu poate risca să se amestece. Se pare că am ajuns cu 
toţii la aceeaşi concluzie. Suntem şocaţi de ceea ce vedem, dar 
nimeni nu sare în ajutor. Oamenii se strecoară cu prudenţă şi-şi 
croiesc drum în jurul luptei, ca să iasă din clădire cât mai repede 
cu putinţă, iar eu mă ţin în continuare după ei. Femeia a leşinat, 
dar copilul încă o loveşte peste faţă. E scăldată în sângele 
mamei ei... 

Din magazin ies din ce în ce mai mulţi oameni, din ce în ce 
mai repede. Simt panica mocnind şi merg mai departe, ca să ies 
înainte să explodeze. Alergând printre casele de marcat goale, 
mă uit la ele şi simt încă un ghimpe de vinovăţie. Apoi îmi fac 
loc cu coatele şi mă înghesui ca să ajung în sfârşit afară şi să 
alerg la maşină. Arunc proviziile în spate, apoi intru şi blochez 
uşa. 

Pornesc motorul şi mă uit înapoi la O'Shea. Oamenii dis- 
peraţi se revarsă afară din magazinul devastat, împiedicându-se 
unul de altul ca să scape înainte ca situaţia dinăuntru să se în- 
răutăţească. Mă uit la clădire, nevenindu-mi să cred şi cu mintea 
plină de imagini cu familia mea şi cu scena la care tocmai am 
fost martor. E posibil ca vreunul dintre copiii noştri să ajungă să 
ne facă, lui Lizzie sau mie, ceea ce tocmai am văzut? Sau, şi mai 
rău, să ajungem noi să le facem lor aşa ceva? 


lizzie mă întreabă dacă mă simt bine, dar nu sunt în stare 
să-i răspund. Trebuie să intru întâi la adăpost. Trebuie să duc 
mâncarea înăuntru, apoi să închid uşa, să încui blestematul ăsta 
de obiect în urma mea şi să nu mai deschid niciodată. 

— Totul e în regulă? întreabă ea din nou. De ce-ai stat 
atâta? 

Fug înapoi la maşină şi iau ultimele câteva mărunţişuri că- 
zute din cutia de carton care s-a rupt imediat. Mă năpustesc pe 
lângă ea şi arunc lucrurile în bucătărie. 

— Tăticule, se alintă Ed, putem să mâncăm ceva acum? 
Mor de foame... 

Nu-i bag în seamă şi mă concentrez să închid uşa şi să mă 
asigur că familia şi casa mea sunt în siguranţă. 

— Mişcă-te, mă răstesc iritat la Ellis, care stă chiar în mij- 
locul holului, împiedicându-mă să trec. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă Lizzie din nou, din partea cea- 
laltă a mesei din bucătărie. 

Văzând că nu-i răspund, începe să despacheteze o parte 
dintre alimente. Se uită la ce-am adus acasă şi se strâmbă. 

— De ce-ai luat asta? întreabă, ridicând un borcan cu 
miere. Nici unuia dintre noi nu ne place mierea. 

Toată încordarea şi teama pe care le-am strâns în mine în 
dimineaţa asta izbucnesc brusc la suprafaţă. Nu e vina nimănui, 
doar că nu mă mai pot stăpâni. 

— Ştiu că nu-i place nimănui, strig, nimănui nu-i place 
nimic din rahaturile astea, dar e tot ce-am putut găsi. Ar trebui 
să ieşiţi acolo şi să vedeţi cum e. E o nebunie. Lumea asta ne- 
norocită se prăbuşeşte, aşa că nu te repezi la mine să-mi spui că 
nu-ţi place afurisita asta de miere! 

Liz arată de parcă i-aş fi dat un pumn în faţă. S-a albit de 
spaimă. Copiii sunt cu toţii în bucătărie, cu noi, privindu-ne cu 
ochi mari, îngroziţi. 


— Eu doar..începe ea să vorbească. 


— Fac tot ce pot pentru noi, strig la ea. Pe străzi sunt oa- 
meni care se bat. Tocmai am văzut un copil omorând în bătaie o 
femeie, şi nimeni n-a ridicat un deget s-o ajute, nici eu. E o 
nebunie totală şi nu ştiu ce să mai fac. Ultimul lucru de care am 
nevoie este să-ncepeţi să vă plângeţi şi să-mi găsiţi nod în 
papură, când eu simt că tocmai mi-am riscat viaţa pentru noi 
toţi. Nu cer prea mult, doar un pic de linişte, puţină recunoştinţă 
şi înţelegere şi... 

Nu mai tip. Liz tremură. Stă acolo, cu spatele lipit de 
aragaz, şi tremură de frică. Ce naiba a păţit? Fac un singur pas 
în jurul mesei ca să ajung mai aproape de ea, dar se fereşte. Se 
îndepărtează încet, încet de mine, strecurându-se spre uşă. Şi- 
apoi îmi dau seama ce s-a-ntâmplat. Dumnezeule, crede că m- 
am schimbat. Crede că sunt unul din ăla, un Furios! 

— Nu, nu..., spun, încercând din nou să mă apropii. Te rog, 
Lizzie... 

Ea începe să suspine. Parcă mai are un pic şi se scurge de 
pe picioare. Nu mi te prăbuşi acum, Liz, te rog, nu... 

— Stai pe loc! spune ea cu voce pierită. Nu te apropia! 

Încerc să vorbesc, dar nu pot să scot un sunet. Nu-mi face 
asta! Mă târăsc puţin mai aproape. 

— Stai pe loc! strigă ea din nou, alunecând mai departe de- 
a lungul peretelui, ca să scape de mine. Ajunge la uşă şi-i îm- 
pinge pe copii afară din bucătărie. Nu mă scapă din ochi. 

— Nu, Liz, spun, disperat s-o fac să-nţeleagă, te rog. Nu m- 
am schimbat. Te rog, crede-mă. Îmi pare rău c-am strigat. N-am 
vrut să... 

S-a oprit, dar e încă nesigură. | se citeşte în ochi. 

— Dacă eşti unul din ăla, o să... 

— Nu sunt, Lizzie, nu sunt. Dac-aş fi fost, m-aş fi repezit la 
voi până acum, nu? 

Plâng. Nu ştiu ce altceva să spun. Mi se face frică, dar nu 
vreau s-o arăt. 

— Te rog, nu sunt bolnav. Nu sunt ca ei. Sunt calm. M-am 
enervat, dar acum sunt calm, vezi? Te rog... 

Îmi dau seama că se gândeşte intens la ce i-am spus adi- 
neauri. Copiii se uită la noi de după uşă, încercând să vadă ce se 


petrece. În sinea mea urlu, dar mă silesc să-mi păstrez calmul şi 
să nu strig. Îmi trec prin minte tot felul de gânduri întunecate, 
îngrozitoare. M-am enervat, atâta tot. Nu sunt un Furios, nu-i 
aşa? 

— Bine, murmură ea în sfârşit, dar dacă mai strigi aşa la 
mine, o să... 

— N-o să mai strig, o întrerup. Mi-am pierdut cumpătul. Nu 
m-am gândit că... 

Incă nu ştiu dacă mă crede. Se uită la mine cu coada ochiu- 
lui şi parcă s-ar aştepta s-o atac. Nu i-aş face niciodată vreun 
rău. Sunt uşurat când se întoarce la cutia cu alimente şi le des- 
pachetează mai departe. Ridică ochii la fiecare câteva secunde. 
De câte ori mă mişc, o văd ţinându-şi răsuflarea şi oprindu-se. 

— Aşadar, ce s-a-ntâmplat acolo, afară? întreabă, în sfârşit 
destul de liniştită ca să poată vorbi din nou cu mine. 

Nu ştiu de unde să-ncep. Încercăm să le dăm de mâncare 
copiilor, în timp ce îi explic ce cozi mari erau la supermarket şi 
ce-am văzut la O'Shea. Îi povestesc despre jaf şi despre cum 
fetiţa a atacat-o pe femeie şi... şi-mi dau seama din nou cât de 
tare s-a înrăutățit brusc situaţia. 

Ellis mă apucă de călcâie. Nu-şi dă seama că ceva nu e-n 
ordine. Mai bine, mă gândesc eu. Mă bucur. Acum, că a căpătat 
de mâncare, mă bate la cap s-o las să se uite la un DVD. Merg 
după ea în sufragerie. la filmul pe care-l vrea din dulap şi mi-l 
aduce. Deschid televizorul, dar mă opresc înainte să bag DVD-ul 
în aparat. 

— L-am închis acum vreo oră, îmi spune Liz. N-am mai su- 
portat să mai văd nimic. Arată mereu şi mereu acelaşi lucru. 

Stau turceşte la televizor şi mă uit atent la imaginile care li- 
căresc în faţa mea. Doamne, lucrurile s-au înrăutățit serios. Am 
văzut o mulţime de întâmplări bizare în ultimele câteva zile, dar 
astea mă sperie de moarte. Abia acum realizez cât de cumplită 
şi de serioasă a devenit situaţia într-un timp atât de scurt. Nu se 
mai difuzează nici o ştire. Nu mai există relatări, şi nici 
prezentatori. N-a rămas decât un film de informare publică 
repetat continuu. Stomacul mi se strânge din nou de nervi. 

— Rămâneţi în casă, anunţă o voce masculină gravă şi li- 
niştitoare pe fundalul unor materiale filmate, dar neprelucrate şi 
al unei serii de imagini simpliste, de la începutul ciclului de ştiri. 


Rămâneţi alături de familiile dumneavoastră. Feriţi-vă de 
persoanele necunoscute... 

Ridic ochii spre Lizzie, iar ea îmi întoarce privirea şi ridică 
din umeri. 

— Sunt numai chestii de bun-simţ. Nimic nou. 

— Păstraţi-vă calmul şi nu intraţi în panică. 

— Ce? protestez. Să ne păstrăm calmul şi să nu intrăm în 
panică? La naiba, au văzut ce se petrece afară? 

— O să fie mai bine, comentează ea ironic. Ascultă bucata 
următoare. 

— Autorităţile se străduiesc să aducă situaţia sub control. 
Vă cerem ajutorul şi cooperarea pentru a ne asigura că aceasta 
se va întâmpla cât mai curând şi cu cât mai puţine tulburări. 
Pentru a ne realiza obiectivul, vom apela la controale şi regle- 
mentări temporare. În primul rând, dacă trebuie să plecaţi de 
acasă, ţineţi în permanenţă la dumneavoastră un act de identi- 
tate. În al doilea rând, se instituie, cu aplicare imediată, 
interdicţia de a ieşi din casă în timpul nopţii. Nu veţi călători 
între apusul şi răsăritul soarelui. Oricine este găsit pe stradă 
după lăsarea întunericului va fi tratat corespunzător... 

Tratat corespunzător? Dumnezeule, ce-nseamnă asta? Or 
să-nceapă să închidă oamenii pentru că ies noaptea? 

— Aveţi grijă ca locuinţa dumneavoastră să fie în 
siguranţă. Pregătiţi o încăpere protejată în care să staţi 
împreună cu familia dumneavoastră. Asiguraţi-vă că uşa de la 
camera protejată şi toate celelalte căi de acces pot fi blocate şi 
încuiate pe dinăuntru. 

— Ce naiba-i asta? murmur în barbă. 

— Poţi să-mi pui filmul acum, tăticule? se alintă Ellis ne- 
răbdătoare. 

— Dacă cineva dintre cei din jurul dumneavoastră începe 
să se comporte agresiv sau contrar firii sale, trebuie să vă izolaţi 
de acea persoană. Incuiaţi-vă împreună cu restul persoanelor în 
camera protejată.  Evacuaţi persoana afectată de pe 
proprietatea dumneavoastră, dacă puteţi face acest lucru în 
siguranţă, fără să vă puneţi în pericol. Amintiţi-vă că ar putea 
foarte bine să fie vorba despre un membru al familiei, cineva 
drag sau un prieten apropiat. Respectiva persoană nu va fi în 


stare să-şi controleze acţiunile şi emoţiile. Va acţiona violent şi 
nu va arăta nici un fel de remuşcare sau de înţelegere. Este vital 
să vă protejaţi pe dumneavoastră şi pe cei care rămân cu dum- 
neavoastră. 

— Înţelegi de ce l-am închis? întreabă Lizzie. Asemenea lu- 
cruri nu fac decât să înrăutăţească situaţia. 

— Nu-mi vine să cred..., mă bâlbâi eu, negăsindu-mi cu- 
vintele. Pur şi simplu nu-mi vine să cred... 

— Oare acum şi-or fi dat seama ce se-ntâmplă? 

— Sunt convins că da, răspund. Trebuie să se fi lămurit, 
dacă arată aşa ceva. Cineva trebuie să ştie ce se-ntâmplă, şi e 
mai rău, nu crezi? 

— Da? De ce? 

Ridic din umeri. 

— Pentru că probabil lucrurile au luat-o rău de tot razna, de 
nu ne mai spun nimic. Mi se pare că încearcă să ne închidă pe 
toţi în case numai ca să ţină situaţia sub control, dar nici vorbă 
de control în momentul ăsta, dacă e să judec după ce-am văzut 
de dimineaţă. 

Lizzie se încruntă la mine, pentru că am vorbit urât în faţa 
lui Ellis. Mă întorc din nou spre ecran. 

— ...primul indiciu va fi o izbucnire bruscă de furie şi de 
mânie, continuă vocea de la televizor, lipsită, ciudat, de orice 
emoție. Această furie va fi, în mod tipic, îndreptată spre o anu- 
mită persoană. Reţineţi că cei afectaţi pot părea calmi din nou 
odată ce explozia iniţială de furie şi de violenţă a trecut. Păstraţi 
în continuare distanţa. Indiferent cine sunt sau ce spun, aceşti 
oameni nu-şi controlează acţiunile. Vor continua să reprezinte o 
ameninţare pentru dumneavoastră şi pentru familia 
dumneavoastră... 

Lizzie se năpusteşte la mine şi-mi smulge din mână DVD-ul 
lui Ellis. Îl bagă în aparat, şi acesta porneşte. 

— Ajunge, se răsteşte ea. 

— Mă uitam la asta... 


— Te duci să-l aduci pe tata? 
Mi se strânge inima. Nu vreau să ies iar din casă, dar ştiu că 
n-am de-ales. 


— Când vrei să mă...? încep, dar ea mă întrerupe din nou. 


— Acum, răspunde, rozându-şi nervoasă unghiile. Dacă nu 
te duci tu să-l aduci, mă duc eu. 

— Mai bine să mă duc decât să iasă Lizzie singură pe 
stradă. Trebuie să mă duc. 


ZZ 


pe hol e linişte. Închid uşa de la apartament, o încui şi mă 
uit cu prudenţă în jur. l-am spus lui Liz să pregătească o cameră 
protejată, aşa cum recomandau la televizor, şi-apoi să se 
închidă acolo împreună cu copiii. Sufrageria era cel mai bun loc. 
A tras perdelele şi a lăsat televizorul foarte încet. De afară, pare 
să nu fie nimeni în casă. 

Deschid uşa de la intrare şi tresar când obişnuitul trosnet 
puternic răsună prin măruntaiele clădirii goale. 

— E cineva acolo? şuieră o voce din întunericul de la etaj. 

Îngheţ şi încerc să nu intru în panică. Ce să fac? Vreau să 
merg mai departe şi să mă prefac că n-am auzit nimic, dar nu 
pot. Familia mea se află în clădire, şi nu-i pot părăsi ştiind că 
mai e cineva aici cu ei. Ar putea fi oricine. Ar putea s-aştepte ca 
eu să plec şi-apoi să meargă peste Lizzie şi peste copii. Dar de 
ce-ar fi strigat aşa? Dau drumul uşii, care trosneşte din nou, 
închizându-se. Fac încet vreo câţiva paşi înapoi în întuneric şi, 
pentru o clipă, mă gândesc să mă întorc în casă. Ştiu că nu re- 
zolv nimic aşa. La un moment dat, tot va trebui să ies şi să mă 
duc după Harry. 

— Cine-i acolo? răspund la rândul meu printr-un şuierat, 
enervat de propria-mi prostie. 

Mă port ca un personaj dintr-un film horror prost. Ar trebui 
să fugi de monstru, îmi spun, nu să mergi spre el. 

— Aici sus, răspunde vocea. 

Mă uit în susul scării, spre palierul de la primul etaj. Dintre 
barele balustradei mă priveşte un chip. E unul dintre bărbaţii din 
apartamentul de la ultimul etaj. Nu ştiu dacă e Gary sau Chris. 
Încep să urc prudent scările. Aproape că ajung pe palier, când 
treptele pe care calc devin lipicioase. Podeaua este acoperită cu 
băltoace vâscoase de sânge. Bărbatul din apartament e întins 
pe jos în faţa mea, cu mâinile încleştate pe piept. Mormăie şi se 
rostogoleşte pe spate. Blugii şi tricoul îi sunt îmbibate de sânge. 


întoarce capul într-o parte şi reuşeşte să mă recunoască. 
Răsuflă uşurat, presupun, pentru că l-a găsit în sfârşit cineva. E 
în ultimul hal, şi nici nu ştiu de unde să-ncep. Pot să fac ceva 
pentru el sau e prea târziu? 

— Mulţumesc, amice, icneşte el, sprijinindu-se într-un cot. 
Sunt înţepenit aici de ore întregi. Am auzit pe cineva intrând mai 
devreme şi am încercat să ajung... 

Se opreşte şi se prăbuşeşte la loc pe spate. A făcut un efort 
prea mare. Vocea îi bolboroseşte şi devine aspră. Probabil că 
are sânge în gât. Ce să fac? Doamne, n-am nici cea mai mică 
idee cum să-l ajut. 

— Vrei să încerc să te duc înapoi sus? îl întreb inutil. 

Clatină din cap şi înghite ca să-şi curețe gâtul. 

— N-are rost, geme el străduindu-se să se ridice din nou. 

Îi pun mâna pe umăr, ca să-l fac să stea liniştit. 

— Vreau să beau ceva, spune el. Poţi să urci până la mine 
şi să-mi aduci o bere? 

Pleoapele îi tremură pentru o clipă, şi mă întreb dacă e pe 
moarte. Mă ridic repede şi urc scările spre apartamentul de la 
ultimul etaj, pe care-l împarte cu celălalt bărbat. Urmez o dâră 
de sânge uscat de-a lungul holului, până în sufrageria aparta- 
mentului, care altfel este surprinzător de curat şi de bine 
întreţinut. Chiar nu ştiu de ce mă aşteptam la altceva. În 
mijlocul încăperii se află o masă răsturnată şi, alături de ea, o 
lampă sfărâmată. Pe un trepied, lângă un computer şi un 
televizor cu ecran lat, se află o cameră video. Se pare că le 
plăcea să se filmeze singuri aici. Mai există o canapea, care pare 
scumpă, Şi... şi-mi dau seama că stau să cercetez apartamentul, 
în timp ce unul dintre ocupanţii lui zace pe moarte, pe scara de 
jos. Făcând un efort să mă urnesc, mă duc la bucătărie şi iau o 
sticlă de bere din frigiderul plin. O deschid şi cobor în fugă 
înapoi la bărbatul de pe palierul de la etajul întâi. 

— Poftim, îi zic, ţinându-i sticla la gură. 

Nu cred că poate să-nghită mare lucru. Cea mai mare parte 
pare să i se scurgă pe bărbie. Când dau sticla la o parte, gâtul e 
mânjit de sângele care-i curge omului din gură. Ce să fac acum? 

Încerc să-l mişc, dar e inutil. Geme de durere de câte ori îl 
ating. Bietul nefericit moare sub ochii mei, şi nu pot face absolut 
nimic să-l ajut... N-are nici un rost să întreb cine i-a făcut asta 


sau dacă pot să anunţ pe cineva — plecarea bruscă a 
iubitului/prietenului/partenerului de afaceri mai devreme, de 
dimineaţă, a fost clar o declaraţie de vinovăţie. Mă simt 
îngrozitor, stând în picioare şi încercând să mă gândesc la o 
scuză ca să plec, în timp ce el zace la picioarele mele, în agonie. 
Dar ce altceva să fac? 

— O să mă duc după ajutor, spun încetişor, ghemuindu-mă 
din nou mai aproape de el şi având grijă să nu mă mânjesc şi eu 
de sânge. O să mă duc să găsesc pe cineva care poate să te 
ajute. 

El îşi linge buzele pline de sânge, înghite şi clatină din cap. 

— E prea târziu acum, bolboroseşte hârâit. 

Fiecare mişcare pe care o face bietul amărât îi cere eforturi 
uriaşe şi-i provoacă dureri enorme. Aş vrea să tacă pur şi simplu 
din gură şi să stea locului, dar n-o face. Vrea să-mi mai spună 
ceva. Epuizat, întoarce iar capul spre mine şi mă fixează cu 
privirea. 

— Stai liniştit şi..., îi zic. 

— Am încercat să-l dau gata, spune el cu răsuflarea tăiată. 
Nenorocitul avea un cuţit la el, pentru orice eventualitate. M-a 
dat el gata pe mine primul. 

— Ce? 

— Am încercat să-l dau gata, dar se-aştepta să apar... 


— Ce tot spui? Te-a atacat? Era un Furios? 

Clatină din cap. 

— Vezi totul atât de limpede când ţi se întâmplă chiar ţie. 
Trebuia să-l omor. Ori el, ori eu. Trebuia să-l omor înainte... 

Mă ridic în picioare şi mă-ndepărtez încet, încet. 
Dumnezeule, el e Furiosul. El a stârnit zarva pe care-am auzit-o 
azi-noapte. El e cel care s-a schimbat brusc. Uite cum îmi pierd 
eu vremea cu un nenorocit de Furios! 

Îşi linge din nou buzele însângerate şi înghite. 

— Ei sunt, amice, mai bolboroseşte el, nu noi. Ei sunt Fu- 
rioşii. Pregăteşte-te... 

Nu ştiu despre ce naiba vorbeşte acum, dar nu vreau să 
mai aud nimic. Trebuie să scap de gunoiul ăsta scârbos. Îi întorc 
spatele şi o iau la fugă în jos pe scări, sigur că n-o să poată în 
nici un caz să ajungă la familia mea, în starea în care este. Mă 


gândesc să-l dau gata, dar asta m-ar face la fel de rău ca şi ei, şi 
oricum, nu cred c-aş fi în stare de-aşa ceva. Arunc o ultimă 
privire la lepădătura de pe palier. Nu i-a mai rămas mult. Până 
când o să mă-ntorc, o să fie mort, negreşit. 

Fug la maşină şi pornesc motorul. 


DE OBICEI, DE LA NOI DE ACASĂ până laHarry nu fac mai mult 
de-un sfert de oră, dar astăzi mi-a luat aproape o oră. Tot nu 
este un trafic prea intens, dar unele străzi sunt inaccesibile. 
Unele sunt gâtuite de cozi care se mişcă încet, altele au fost pur 
şi simplu blocate. 

Harry e destul de afectat, ca noi toţi, deşi n-ar recunoaşte. 
E calm şi mult mai tăcut decât de obicei. Liz l-a sunat şi i-a zis 
că vin să-l iau, dar nu şi-a pregătit nimic încă. Acum suntem la 
etaj, unde-l ajut să-şi împacheteze câteva lucruri pentru noapte. 

Pare pierdut şi neajutorat, ca un copil mic. Imi tot pune 
întrebări la care ştie că nu pot să răspund. Cât o să lipsesc? Ce 
să-mi iau? O să fim în siguranţă la voi? 

Casa lui Harry e liniştită şi întunecoasă. Eu nu urc aproape 
niciodată la etaj. Locuinţa e mică, dar tot prea mare pentru el 
singur. Camerele în care dormeau Liz şi sora ei au rămas 
neatinse de când s-au mutat, iar o parte a dormitorului lui Harry 
a devenit un altar închinat Sheilei, regretata lui soţie. E moartă 
de trei ani, dar în dormitor sunt încă mai multe lucruri de-ale ei 
decât de-ale lui Harry. Toată casa e plină de vechituri. Bătrânul 
nu aruncă niciodată nimic. Pur şi simplu nu se-ndură de nimic. 

Voiam să termin în câteva minute, dar Harry mă ţine iar în 
loc. Trebuie să ajung înapoi la Lizzie şi la copii, dar stau aici 
uitându-mă la el cum verifică dacă a-închis peste tot şi apoi cum 
verifică dacă a verificat totul. Aş vrea să-i spun că nu cred că 
mai contează, dar aş înrăutăţi şi mai mult lucrurile, aşa că-i fac 
pe plac şi să încerc doar să-l determin să se grăbească. Mi se 
învârte capul. Chiar simt nevoia să vorbesc despre ceea ce se 
petrece, dar Harry nu e o persoană cu care mi-aş dori să port o 
conversaţie. Dar nici nu am pe altcineva. Trebuie să vorbesc 
despre omul pe jumătate mort de pe palier şi despre ce-am 
văzut azi-dimineaţă în magazinul alimentar. Nu-mi pot scoate 
din minte imaginea copilului care-şi bătea mama. Ar fi în stare 
vreunul dintre copiii noştri s-o atace astfel pe Lizzie? S-ar putea 


întâmpla chiar acum, în timp ce eu stau aici şi-mi pierd vremea 
cu bătrânul ăsta neghiob? Îmi muşc buza şi încerc să-mi păstrez 
calmul. Nu trebuie să arăt nici o emoție. Nu vreau ca Harry să 
creadă că sunt un Furios. 

— Hai, zic, întrerupându-l în timp ce se învârte pe la parte- 
rul casei şi verifică pentru a treia oară dacă ferestrele şi uşile 
sunt încuiate. Trebuie să plecăm. 

Mă aştept la un răspuns sarcastic, pentru că asta capăt de 
obicei din partea lui Harry. E un afurisit de bătrân zgomotos şi 
încăpățânat, care n-are o părere prea bună despre mine. Pre- 
tinde că ştie mai multe decât mine despre toate şi nu e 
niciodată încântat să fie grăbit sau să i se spună ce să facă. Mă 
mir că se mulţumeşte numai să dea din cap, îşi ia bagajul şi 


porneşte încet către uşa din faţă. Îi iau geanta şi-o pun în 
maşină, lăsându-l să-şi încuie casa. 
x kx * 


— E linişte, nu? spune el în timp ce ne-ndreptăm înapoi 
spre apartamentul nostru. Îşi regretă imediat vorbele, când 
intrăm pe o stradă principală supraaglomerată. Ne aşezăm la 
coadă. Deşi încet, încă ne mişcăm, şi nu-mi vine-n minte o rută 
mai bună spre casă. Mă hotărăsc să aştept cu răbdare. 

— Te simţi bine, Harry? întreb. 

— Da, murmură el. Doar puţin obosit, asta-i tot. 

— Probleme cu somnul? 

Încuviinţează din cap. 

— S-a-ntâmplat ceva azi-noapte în spatele casei, explică el, 
cu voce joasă. A fost o încăierare sau un accident, sau ceva... 
multe ţipete, mult zgomot... 

Traficul s-a încetinit din nou, iar acum aproape că stăm pe 
loc. E un blocaj complet. 

— Nu ştiu ce se petrece aici, mormăi. 

Strada pe care ne târâm trece pe lângă fațadele unui şir de 
case, înainte de-a o lua în sus şi la stânga peste un pod care 
traversează autostrada. În timp ce parcurgem arcul străzii, moti- 
vul întârzierii devine vizibil. Un şuvoi continuu de maşini ies de 
pe autostradă şi reintră în traficul oraşului. Ne oprim din nou, 
scrâşnind, la jumătatea podului. 

— Ce-i cu blocajul ăsta? întreabă Harry, uitându-se curios 
în jur. 


— N-am nici cea mai mică idee. Trebuie să fi fost vreun ac- 
cident, sau aşa ceva... 

— Ăsta nu-i accident, zice el, uitându-se afară pe geam şi 
bătând cu degetul în sticlă. Mă întind şi mă aplec peste el ca să 
văd ce-mi arată. Un soi de blocadă se întinde de-a dreptul peste 
autostradă. De ambele părţi ale şoselei sunt înşiraţi militari 
fioroşi în verde-închis, cu picioarele depărtate. Gărzi înarmate 
manevrează bariere cu dungi roşii şi albe, în timp ce alţi soldaţi 
dirijează cozile de maşini care se apropie. Ce naiba fac ăştia? 
Dacă nu mă-nşel, opresc maşinile care încearcă să părăsească 
oraşul. Fără măcar să le percheziţioneze. Pe unele le dirijează 
spre nodul de acces afară de pe autostradă, pe altele le obligă 
să ocolească printre barierele date la o parte şi să se întoarcă 
pe unde au venit. Traficul este dirijat înapoi spre oraş. 

— Nu vor să ajungem prea departe, nu-i aşa? remarcă 
Harry, urmărind maşinile de sub noi, în timp ce începem să 
înaintăm din nou. 

— Parcă au zis că ţin situaţia sub control... 

— Ce? 

— Am auzit la televizor, chiar înainte să vin să te iau. Spu- 
neau că încearcă să aducă situaţia sub control. 

— Ei, probabil şi asta face parte din control, nu crezi? Tre- 
buie să ştie unde ne aflăm fiecare... 

— Chiar aşa? 

— Cum să ne protejeze autorităţile, dacă nu ştiu unde 
suntem? 

Nu mă ostenesc să-i răspund. Faptul că tocmai am văzut o 
prezenţă militară masivă pe străzi nu mă entuziasmează şi nici 
nu mă umple de încredere. Ba din contră, mă face să mă simt şi 
mai rău. 

Pe măsură ce ne îndepărtăm de autostradă, traficul devine 
din nou fluid. Apăs acceleraţia şi mă grăbesc spre casă. 

Sunt din ce în ce mai nervos şi mai suspicios cu fiecare 
clipă. Trebuie să mă întorc la familia mea. 

Străzile pe care mergem acum sunt stingheritor de tăcute 
şi de calme. Totul arată şi pare straniu. Ţara se duce de râpă din 
cauza unor violenţe de o amploare fără precedent, aşa că de ce 
e atâta linişte peste tot? Reacţia umană normală în faţa unei 


ameninţări ca cea a Furioşilor ar fi rezistenţa şi lupta, dar încă 
nu putem face nimic. Oamenii ăştia sunt bolnavi. Sunt mânaţi 
de dorinţa de a ucide şi de a distruge şi, din câte am văzut, n-or 
să se oprească până când n-or să-şi satisfacă această dorinţă. 
Rezistenţa şi lupta împotriva lor ar însemna să punem în 
mişcare aceleaşi emoţii ca şi ei. Şi ne-am autodistruge. Cei care- 
ar riposta ar risca să fie confundați cu Furioşii. Nu putem decât 
să ne evităm unii pe alţii şi să nu le plătim cu aceeaşi monedă. 
Oamenii se feresc unii din calea altora, cuprinşi de frică. Frica de 
toţi ceilalţi şi frica de sine însuşi. 

Oprim în sfârşit în faţa blocului şi-l conduc pe Harry înă- 
untru. Dau să ies din nou să-i iau bagajul din maşină, când 
zăresc o siluetă singuratică mergând pe stradă. Instinctiv, stau 
pitit până când mă asigur că a dispărut, şi-abia apoi ies. 
Dumnezeule, sunt prea speriat ca să risc până şi să fiu văzut de 
un necunoscut. 


— TĂTICULE, ZICE ED. 

— Ce este? mormăi, iritat că am fost întrerupt. 

Citeam conştiincios un teanc de reviste de muzică pe care 
le-am găsit sub pat. Credeam că le aruncasem de ani de zile. M- 
au ajutat să scap de plictiseala plină de nelinişte a acestei după- 
amieze interminabile. 

— Ce face? 

— Ce face cine? întreb, fără să ridic capul. 

— Omul din casa de mai încolo. Ce face? 

— Care om? 

— Dumnezeule! ţipă Lizzie când intră în cameră. 

Panica din vocea ei mă face să scap revista şi să ridic privi- 
rea. La naiba, bărbatul care locuieşte într-una dintre casele de 
lângă blocul nostru îşi trage soţia afară, până în mijlocul străzii. 
E o femeie masivă, cu spatele lat, dar braţele i se zbat puternic, 
neputincioase. Bărbatul — cred că numele lui e Woods — o 
trage de picioare, şi i se aud până aici ţipetele. O trage de-a lun- 
gul bordurii, şi capul i se loveşte repetat de asfalt. Mai cară ceva 
cu el. Nu văd ce anume... 

— Ce face? întreabă Ed din nou. 


— Nu te uita, strigă Liz la el. 

Traversează camera în grabă şi încearcă să-l întoarcă pe Ed 
şi să-l împingă spre uşă. Josh stă în cale. E în picioare, în cadrul 
uşii, mâncând un biscuite, şi Lizzie nu reuşeşte să treacă. 

— La ce să nu se uite? întreabă Ellis. 

N-am văzut-o când a intrat. E în spatele meu, ridicându-se 
pe vârfuri şi uitându-se pe fereastră. 

— Fă cum zice mama, spun, încercând s-o trag de-acolo. 

Se agaţă de pervazul geamului şi nu vrea să-i dea drumul. 

Copiii au luat-o razna de-a dreptul, închişi în casă. Sunt 
disperaţi după orice distracţie. 

Afară, Woods nu se mai mişcă. Soţia lui zace la pământ, iar 


el stă cu piciorul pe gâtul ei. Pe toţi dracii, şi-a lăsat gheata şi 
toată greutatea pe gâtul ei! Femeia are chipul roşu de sânge şi 
se zvârcoleşte mult mai puternic decât înainte, dar el reuşeşte 
s-o ţină jos, chiar dacă e jumătate cât ea. 

— Ellis, dă drumul, strig eu, reuşind în sfârşit s-o trag de 
lângă fereastră. Ed încă se uită, şi nu mă pot abţine nici eu să 
nu mă uit. Nu-mi pot lua ochii. Woods căra o sticlă. li 
deşurubează dopul şi goleşte conţinutul peste soţia lui. Ce naiba 
face? 

— Ce se-ntâmplă? întreabă Harry. 

Acum suntem cu toţii în sufragerie. Stă între mine şi uşă, 
aşa că trebuie să-l ocolesc ca s-o scot pe Ellis din cameră. Incerc 
să trag la loc perdelele, dar nu ajung de aici. Harry îmi stă-n 
cale. 

— la-i pe copii de-aici! ţipă Lizzie. 

— Vrei să te dai la o parte, Harry? mă răstesc. Nu pot să 
trec... Mă uit din nou pe fereastră şi-l văd pe Woods dându-i foc 
soţiei lui. Dumnezeu ştie cu ce-o stropise, dar s-a transformat 
într-o minge enormă de foc, iar flăcările l-au cuprins şi pe el. 
Femeia se mişcă încă. La naiba. Îi acopăr lui Ellis ochii cu mâi- 
nile, dar reacţionez prea încet, a văzut deja destul. Woods se în- 
depărtează poticnindu-se, cu pantalonii arzând. Se clatină pe 
Calder Grove, dar nu ajunge decât la jumătatea străzii, iar apoi 
e mistuit de flăcări. 

Luăm copiii între noi şi-i împingem pe hol. Mă întorc în su- 
fragerie. 

Afară, nimeni nu face nimic. Nimeni nu se mişcă. Nu se 
vede nimic pe stradă, nici măcar când focul de la corpul arzând 
al soţiei lui Woods se întinde şi aprinde o grămadă de saci de 
plastic plini cu gunoi, care stau pe marginea străzii de mai mult 
de o săptămână. Din saci şi de la cadavrele de pe stradă se 
înalţă un fum negru, gros, care umple aerul cu o ceaţă murdară. 

Suspinând, Lizzie acoperă fereastra cu perdelele. 

Bărbatul de pe palierul de sus a murit. Acum câteva 
minute, m-am strecurat afară din casă şi am urcat să verific. Ce 
mod oribil de a muri — să-ţi sfârşeşti zilele încet, sângerând 
până la moarte, de unul singur, pe o scară de beton 
întunecoasă. Aş fi putut să fac ceva pentru el? Posibil. Ar fi 
trebuit să fac ceva pentru el? Hotărât, nu. Era un Furios, şi toate 


astea le-au provocat lepădături ca el. Din cauza lor se duce de 
râpă totul. Din cauza lor a trebuit să mă încui împreună cu 
familia în apartament. Din cauza lor suntem cu toţii speriaţi de 
moarte. 

Ceea ce mă înfricoşează în legătură cu corpul de la etaj şi 
cu ceea ce-am văzut pe stradă este că totul se întâmplă atât de 
aproape. Puteam să fac faţă crizei ăsteia dacă rămânea doar un 
subiect la ştiri. Aş fi putut s-o suport chiar şi la concert şi când 
am văzut bătaia din local sau tânărul de sub maşină. Dar astăzi 
situaţia s-a schimbat — necazurile au ajuns foarte aproape de 
copiii şi de casa mea. Până acum, apartamentul părea sigur. 


Z- 

copiii au simțit cu siguranță o schimbare. Poate din cauză 
că au fost ținuți în casă zile întregi, fără nici un contact cu 
nimeni. Evident, ceea ce-au văzut astăzi a înrăutățit lucrurile. 
Pun încontinuu întrebări, iar eu nu ştiu cum să le răspund. Nu 
ştiu ce să le mai spun. Am luat de pe uşa băii zăvorul pe care l- 
am reparat duminică dimineaţă şi l-am fixat pe interiorul uşii de 
la sufragerie („camera protejată”, cum ar trebui s-o numim 
acum), ca să încerc să-i fac pe toţi să se simtă puţin mai în 
siguranţă. Nu ştiu dacă a folosit la ceva. 

Suntem în camera protejată de ore întregi, şi nu mai suport. 
Mă scol şi umblu de colo-colo prin apartament. Nu pot să stau şi 
să nu fac nimic, dar nici n-am nimic de făcut. Nu vreau să 
vorbesc cu nimeni. Mi-e frig, sunt obosit şi mi-e frică. Intru în 
cămăruţa băieţilor şi mă cocoţ în patul de sus, al lui Ed. Micul lui 
televizor stă la capul patului. II pornesc şi trec de pe un canal pe 
altul. Nu-i nimic de văzut. Câteva canale difuzează reluări ale 
unor programe vechi, iar restul nu fac decât să arate filmul de 
informare publică pe care l-am văzut mai devreme. Rulează 
exact în acelaşi timp pe toate canalele naţionale principale. Pro- 
babil că e produs şi difuzat de guvern. Probabil. Cine altcineva 
ar putea să fie? 

Cum n-am la ce să mă uit la televizor şi nici o altă preocu- 
pare în perspectivă, mă trezesc holbându-mă pe fereastra aflată 
chiar lângă pat. Mă întind pe burtă şi mă uit prin perdeaua sub- 
tire afară, pe stradă. De aici, văd Calder Grove pe toată lungi- 
mea — de la trupurile încă fumegânde al lui Woods şi al 
nevestei lui până la intersecţia cu Gregory Street. In afară de 
fumul dus de vânt, totul este nemişcat. Lumea pare tăcută şi 
pustiită, ca şi cum am fi fost cu toţii izolaţi separat în carantină. 
Din când în când, zăresc în depărtare câte o siluetă singuratică. 
Oamenii se ascund şi dispar la fel de repede cum apar. Abia 
dacă se vede vreo mişcare. Foarte rar, trece câte o maşină, 


altfel nimic nu pare să se clintească. Parcă m-aş uita la un stop- 
cadru al lumii. 

De ce n-a făcut nimeni nimic cu trupurile? Am lăsat perde- 
lele trase în camera de zi, astfel încât copiii să nu le poată 
vedea. Dacă şi dimineaţă mai e acolo cadavrul soţiei lui Woods, 
cred c-o să mă duc să arunc o pătură peste el, ca să nu se mai 
vadă. Zăresc rămăşiţele înnegrite ale braţelor femeii moarte. 
Mâinile şi degetele osoase sunt încleştate laolaltă, ca şi cum s-ar 
ruga sau ar implora ajutor. 

Nu ştiu ce-o să facem. Încerc să nu intru în panică. Probabil 
că singura soluţie e să stăm Încuiați aici până la sfârşit, oricât de 
mult ar dura. Nu vreau să... 

— La ce te uiţi? întreabă dintr-odată o voce de lângă mine, 
făcându-mă să tresar. Mă uit în jur şi o văd pe Ellis. S-a strecurat 
în cameră şi a reuşit să urce scara de la patul lui Ed. Se uită fix 
la mine peste bara de sus, cu ochi mari, rotunzi ca nişte 
farfurioare. 

— La nimic, răspund, rostogolindu-mă şi făcându-i loc să 
urce lângă mine. 

Ea pufneşte, gâfâie şi se caţără pe pat. 

— Ce faci aici? 

Mi-e greu să răspund. Nici eu nu sunt prea sigur. 

— Nimic, repet. 

— Te uiţi la doamna moartă? mă întreabă pe un ton remar- 
cabil de nevinovat şi de pragmatic. 

— Nu, doar m-am întins puţin. Sunt obosit. 

— De ce stai în patul lui Ed? De ce nu stai în patul tău şi al 
lui mămica? 

Întrebările ei nu par să se oprească vreodată. Aş vrea să în- 
ceteze. N-am chef să-i răspund. 

— Voiam să mă uit la televizor, spun, numai pe jumătate 
sincer. Eu nu am televizor în cameră. 

— De ce nu te uiți la celălalt, cu noi toţi? 

— Ellis, spun, înăbuşindu-mi un căscat şi trăgând-o mai 
aproape, vrei să taci? 

— Taci tu, murmură ea abia auzit. 

Cască şi se mută şi mai aproape de mine. 

Pentru scurtă vreme, în cameră e din nou linişte, şi încep să 


mă-ntreb dacă Ellis a adormit. Dar nu numai în camera asta e 
linişte — în întregul apartament domneşte o tăcere amenință- 
toare. Dincolo de uşă, abia aud sunetele înfundate ale televi- 
zorului din sufragerie. Tac cu toţii, sau e ceva-n neregulă? E din 
cauza a ceea ce s-a întâmplat afară, sau izolarea şi nesiguranța 
încep să aibă efect şi asupra familiei noastre? E pe cale vreunul 
dintre noi să se schimbe, sau s-a schimbat deja...? Mă surprind 
gândindu-mă din nou la situaţia de afară, dar şuvoiul continuu 
de gânduri negre şi incomode mă deprimă. E sigur oare că 
lucrurile n-or să continue aşa la nesfârşit? Trebuie să se ajungă 
la un punct în care ceva cedează sau situaţia se rezolvă de la 
sine, nu? Nu găsesc nici un răspuns şi de fapt sunt uşurat când 
Ellis se hotărăşte să mă atace cu încă o salvă de întrebări, mult 
mai uşoare. 

— Mâine o să ne-ntoarcem la şcoală? întreabă ea cu nai- 
vitate. 

— Nu cred, răspund. 

— Poimâine? 

— Nu ştiu. 

— Răspoimâine? 

— Nu ştiu. Uite, Ellis, nu e sigur când o să se deschidă iar 
şcoala. Să sperăm că n-o să dureze prea mult. 

— Mă duc într-o excursie săptămâna viitoare. 

— Ştiu. 

— Mergem cu clasa la o fermă. 

— Ştiu. 

— Mergem cu autocarul. 

— Ştiu. 

— O să mai putem să mergem? 

— Sper că da. 

— O să mă duci tu, dacă şcoala mai e închisă? 

— O să te duc. 

Pare mulţumită de răspuns şi tace din nou. Mă întind pe 
spate şi închid ochii. Până acum, ziua a fost lungă şi epuizantă 
din punct de vedere emoţional, şi şi-a cerut tributul. Îmi simt 
pleoapele grele. În doar câteva minute, trupul lui Ellis se lasă 
moale în braţele mele. Respirația i se schimbă, devine 


superficială şi constantă. Mă uit la ea — moţăie, complet 
destinsă şi aproape adormită. Într-o lume care a devenit dintr- 
odată complet iraţională, imprevizibilă şi cu susul în jos, ea 
rămâne perfectă şi neschimbată. Fetiţa asta înseamnă totul 
pentru mine. 

Sunt obosit. Închid ochii. 

Aproape aţipisem pentru o clipă, când îmi revine în minte 
imaginea fetei din magazin, de azi-dimineaţă. Pentru o clipă 
înfricoşătoare, mi-am închipuit că a fost Ellis, şi că o ataca pe 
Lizzie, întinsă la pământ. Sunt speriat. Sunt paralizat la gândul 
că ceea ce se petrece afară, orice-ar fi, ar putea să ajungă până 
la urmă şi în casa mea şi să facă rău familiei mele. 

Încerc să mi-o închipui pe fetiţa asta frumoasă atacându- 
mă. Încerc să mă închipui pe mine atacând-o. 


zi: 


Ze 


E APROAPE MIEZUL NOPŢII. Copiii dorm. Stăm în 
sufragerie, în tăcere şi într-un întuneric aproape total. Harry, Liz 
şi cu mine nu ne-am fi putut aşeza mai departe unul de altul în 
camera asta. Harry e cu faţa la fereastră, privind afară prin per- 
delele pe jumătate trase. Liz stă lângă uşă, privind în gol. 
Televizorul a fost închis toată seara. Nimeni nu spune nimic nou, 
aşa că n-are rost să ne mai uităm. Lipsa de informaţii nu face 
decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Vrea cineva ceva de băut? propun. 

Tăcerea asta e insuportabilă. 

— Eu nu, răspunde Harry. 

Mă uit spre Lizzie. Ea clatină din cap şi coboară ochii. N-a 
vorbit de ore întregi. Am avut o discuţie despre copii imediat 
după ce s-au dus la culcare, dar de-atunci abia dacă a scos 
vreun cuvânt. 

Încăperea se umple cu un zgomot surd, huruit, şi pe cer ră- 
sare brusc un fulger luminos, ca o minge uriaşă de flăcări, dintr- 
o clădire din apropiere. 

— Ce-a fost asta, pentru numele lui Dumnezeu? mormăie 
Harry, ridicându-se de pe fotoliu şi ducându-se la fereastră cu 
paşi nesiguri. 

Dă de tot la o parte perdelele. Eu rămân în spate şi mă uit 
peste umărul lui. Nu văd ce arde. Pare să fie centrul medical de 
pe Colville Way. Se află la vreo patru sute de metri depărtare de 
aici, dar prea aproape ca să stau liniştit. In timp ce zgomotul şi 
explozia iniţială se potolesc, aud alte sunete, la fel de în- 
fricoşătoare. O femeie disperată ţipă după ajutor. Are vocea 
răguşită şi înspăimântată. Imploră pe cineva să plece de lângă 
ea şi s-o lase în pace şi... ţipetele se opresc brusc. Apoi aud o 
maşină pornind. Motorul este forţat şi accelerat cu violenţă. 
Maşina demarează în viteză, dar scurta ei călătorie se încheie în 
câteva secunde. Frânele scârţâăie şi cauciucurile derapează pe 


stradă, iar apoi se aud bufnitura şi scrâşnetul inconfundabile ale 
unei ciocniri. 

Liniştea care urmează acestui dezastru neaşteptat este de 
o mie de ori mai rea decât flăcările şi ţipetele. Stau aici, 
aşteptând să aud sirenele vreunui echipaj de poliţie sau ale 
pompierilor sau vreun semn de la oricine poate să dea o mână 
de ajutor, dar nimic, doar o tăcere rece şi pustie. Ştiu că 
rezultatul ar fi acelaşi dacă s-ar întâmpla ceva şi aici. Suntem pe 
cont propriu. 

Mă întorc. Încăperea este încă inundată de lumina mocnită 
a focului, şi o văd pe Lizzie plângând. Mă aşez lângă ea, 
lăsându-l pe Harry la fereastră să urmărească infernul din 
apropiere. O cuprind cu braţul şi o trag mai aproape. 

— Haide, îi spun fără folos. 

Nu reacţionează. O iau de mână, dar o lasă pur şi simplu 
inertă. 

— N-ar fi trebuit să se ajungă niciodată în stadiul ăsta, co- 
mentează Harry cu spatele la noi, stând în picioare la fereastră 
ca un general care cercetează câmpul de bătălie. N-ar fi trebuit 
niciodată să lase să se ajungă aici. 

Se răsuceşte şi ne fixează pe amândoi cu privirea, părând 
aproape să pretindă un răspuns. Liz îi întoarce privirea, cu chipul 
brăzdat de lacrimi. 

— Las-o baltă, Harry, îl avertizez. Nu e momentul... 

— Atunci când e momentul? se răsteşte el. Când vrei să în- 
cepi să vorbeşti despre asta? Când ajung şi la uşa ta 
problemele? 

— E un cadavru pe stradă, cam la zece metri depărtare. Aş 
zice c-au ajuns deja la uşa mea, mă răţoiesc eu supărat. 

— Şi ce putem să facem? insistă el. 

În vocea lui iritată se simte o nuanţă stânjenitoare de 
panică şi de disperare. 

— O să stăm pur şi simplu aici? Atât? 

— Şi ce-am putea face? îl întrerup, strângând puţin mai 
tare mâna lui Lizzie. Ce opţiuni avem, Harry? Ar trebui să stăm 
aici şi să ne punem la adăpost pe noi şi pe copii, sau vrei să 
ieşim pe străzi şi să ne amestecăm în încăierare? 

— De-asta au apărut problemele, încă de la început, 


susţine el. 

— Exact, aşa că ce altceva artrebui să facem? 

Harry îndreaptă degetul spre mine, cu glasul din ce în ce 
mai puternic. Vorbeşte fără noimă, şi-mi muşc buza, încercând 
să nu intru în panică. Mă trezesc încă o dată întrebându-mă 
dacă e pe cale să se transforme. 

— Exact asta au aşteptat oamenii, continuă el cu o voce 
supărător de acută, o scuză ca să se bată. Nu că aveau nevoie 
de cine ştie ce scuză şi înainte, dar acum nu le mai pasă. Pot să 
facă ce naiba vor, fără să se teamă de nici un fel de consecinţe. 
E o şansă pentru lepădăturile din preajmă să-şi arate adevărata 
faţă şi... 

— Taci din gură, strigă Lizzie mânioasă. Taci şi gata, tată. 
Nu ne ajuţi cu nimic. 

— Oamenii ăştia au nevoie de o mână de fier, proclamă el, 
fără s-o bage-n seamă. 

Arată acuzator spre televizor. 

— Şi dacă idioţii care conduc posturile de televiziune n-ar fi 
creat senzaţie în jurul evenimentelor, prezentând din ce în ce 
mai multă violenţă, poate că n-am fi ajuns în beleaua asta. Dac- 
ar fi existat măcar puţin respect pentru autoritate, poate că am 
fi cu toţii... 

— Nu există nici o autoritate, îi răspund strigând la fel de 
tare. Am văzut ieri un poliţist împuşcând oameni cu sânge rece, 
şi apoi alţi poliţişti îndreptând armele împotriva lui şi doborându- 
|. Autorităţile sunt la fel de neputincioase ca şi noi, ceilalţi. 

— Dar dacă oamenii s-ar opri pur şi simplu... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură, ţipă iar Liz. 

Îşi smulge mâna dintr-a mea şi se repede afară din cameră. 
O urmăresc dispărând pe hol, şi aproape imediat începe para- 
noia. Harry a tăcut — Liz e cea care se transformă? Se îndreaptă 
spre camerele copiilor? O să le facă vreun rău? Mă ridic şi o iau 
la fugă după ea. Sunt uşurat când descopăr că s-a închis în baie 
şi mă simt ca un prost, şi vinovat pentru că am crezut c-ar fi 
putut face altceva. Mă târăsc încet înapoi spre sufragerie, unde 
Harry pare în sfârşit să se calmeze. 

— Se simte bine? mormăie. 

Încuviinţez din cap, dar nu-mi arde să vorbesc cu el. Îmi în- 


toarce spatele din nou şi continuă să privească fumul care se 
ridică din clădirea de pe Colville Way. 


NU ŞTIU LA CE ORĂ m-am dus în sfârşit la culcare. Zac în 
pat de ore-ntregi, încercând (şi nereuşind) să pricep ce se- 
ntâmplă. Cred că m-am uitat la ceasul deşteptător de cel puţin o 
sută de ori în noaptea asta. Am urmărit fiecare oră ticăind pe 
lângă mine... 

— Tăticule... 

Sunt încă pe jumătate adormit, dar mă trezeşte Ed. Mă ridic 
repede în capul oaselor. Ce e? Ce s-a-ntâmplat? Mă frec la ochi 
şi încerc să mă concentrez asupra chipului băiatului meu. E 
întuneric în cameră, dar cred că n-a păţit nimic. Mă uit în jos şi 
văd că Lizzie doarme încă lângă mine. Şi ea pare teafără. 

— Tăticule, spune el din nou, supărat că n-am răspuns. 

— Ce s-a-ntâmplat? murmur. Toată lumea e bine? 

El dă din cap. E clar că ce vrea să-mi spună nu are legătură 
cu Ellis sau cu Josh. 

— Televizorul s-a stricat de tot, mormăie el. 

Cad la loc pe pernă, uşurat. Asta-i tot? Slavă Domnului! 

— Care-i problema? întreb, străduindu-mă să par interesat. 

— Nu prind nici o imagine. 

— E băgat în priză? 

— Da, mârâie el. Nu sunt prost. 

Sunt prea obosit ca să-l cert pentru că e obraznic. 

— Ai verificat cablurile de la spate? 

— Nu le-am atins. leri mergea, nu? 

— Dar televizorul de la tine din dormitor? 

— Nu pot să prind postul pe care-l vreau pe televizorul 
meu. Hai, tată, scoală-te. 

— O să vin să mă uit în câteva minute, casc eu. Mai lasă- 
mă să stau puţin... 

— Dar emisiunea mea e acum, protestează. Te rog, 


tăticule! 

închid ochii încă vreo câteva secunde, dar e evident că n-o 
să am parte de linişte până când nu-i repar lui Ed televizorul. 
Murmurând o înjurătură, mă scol şi traversez poticnindu-mă 
dormitorul friguros şi holul, ocolindu-l apoi pe Harry, care stătea 
în faţa uşii de la bucătărie. Ed vine după mine şi se năpusteşte 
în sufragerie. la telecomanda şi deschide televizorul. 

— Vezi? zice el, schimbând canalele. 

Mă aşez şi mă uit lung la ecran. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă Harry, intrând plictisit în ca- 
meră, după noi. 

— S-a stricat televizorul, îl anunţă Ed. 

— Nu-i stricat, spun eu trecând de pe un post pe altul. 

— Ai verificat antena? sugerează Harry. 

Nu-i nici o problemă cu ea, le zic amândurora, uitaţi. 

Harry se apropie de televizor. Acum vede şi el de ce-am 
făcut ochii mari. Pe toate canalele e acelaşi lucru — un ecran 
negru cu un text alb, contrastant: 


PĂSTRATI-VĂ CALMUL 
NU INTRATI ÎN PANICĂ 
STAŢI LA ADĂPOST 


ASTEPTAŢI NOI INSTRUCTIUNI 
SITUAȚIA ESTE SUB CONTROL 


este ora unsprezece, şi Lizzie, Harry şi copiii stau în su- 
fragerie. Se întâmplă ceva afară. Ceilalţi n-au observat încă. Nu 
vreau ca Liz şi copiii să se supere iar, aşa că n-am spus nimic 
nimănui. A început cam acum o jumătate de oră. Am auzit 
vehicule grele deplasându-se în depărtare şi din când în când 
câte un țipăt sau un strigăt. Am auzit şi focuri de armă. 

Am încercat să mă uit pe fereastră din toate camerele, dar 
nu văd ce se petrece acolo. Trebuie să aflu. Pândesc un moment 
când ceilalţi sunt atenţi în altă parte şi mă strecor afară din 
casă. Mă opresc la jumătatea holului. Totul arată la fel ca atunci 
când am trecut pe-aici ieri, dar astăzi clădirea îmi dă o senzaţie 
diferită, din cauză că ştiu ce se află la etaj. Mă opresc la baza 
scării şi, doar pentru o clipă, mă gândesc să fac stânga-mprejur 
şi să mă întorc în casă. Aş vedea mai bine din apartamentele de 
la celelalte etaje, dar nu-mi prea vine să urc. Nu cred că mai e 
cineva acolo — maşina celor de la ultimul etaj lipseşte încă, şi 
nu aud nimic. Dar cum rămâne cu cadavrul? Ştiu că bărbatul de 
pe palier e mort, dar oare am curajul să trec peste el? Prin 
minte-mi trec brusc tot felul de imagini de coşmar, prosteşti, cu 
mâinile lui fără viaţă întinzându-se să mă înşface. Zgomotul unui 
alt foc de armă în depărtare mă îndeamnă să acţionez. Trag 
adânc aer în piept şi o iau la fugă în sus pe scări; nu mă mai 
opresc decât când ajung la apartamentul de la ultimul etaj. Mă 
uit înăuntru prin uşa întredeschisă, ca să mă asigur că e gol, 
apoi intru. 

Sunt numai două etaje între apartamentul nostru şi acesta, 
dar priveliştea de aici, de sus, este complet diferită. Acei câţiva 
metri în plus în înălţime schimbă totul, şi acum pot să văd la ki- 
lometri în jur. Văd aproape tot cartierul şi, în depărtare, centrul 
oraşului. În dimineaţa asta, lumea arată ca în materialele de la 
televizor trimise de corespondenţii de război. Orizontul este în- 
tunecat şi cenuşiu. Din cochiliile înnegrite ale clădirilor arse se 
ridică fum negru, murdar şi gros. N-a mai rămas mare lucru din 


centrul medical de pe Colville Way. Străzile sunt pustii. 

Cum ar trebui să-mi apăr familia? Simt primejdia crescând 
aproape cu fiecare secundă şi nu pot face nimic s-o opresc. Mă 
gândesc la copiii de jos şi mă simt îngrozit şi neajutorat. Se ba- 
zează pe mine, şi nu ştiu cum să-i ţin la adăpost. 

Văd mişcare undeva la distanţă. Nu-mi dau seama exact ce 
este. Mă întorc şi iau camera video pe care-am văzut-o când am 
urcat ieri aici. Dumnezeu ştie la ce-o foloseau proprietarii. Nu 
mă interesează câtuşi de puţin să aflu. Duc aparatul la fereastră 
şi-l pornesc. Bateria e aproape descărcată. Găsesc mecanismul 
de control al obiectivului şi-l reglez în aşa fel încât să fie 
focalizat cât mai departe posibil. După câteva secunde, reuşesc 
să îndrept camera în direcţia potrivită şi să regăsesc mişcarea 
pe care tocmai am văzut-o. 

Cred că mă uit la zona Marsh Way, dar nu sunt sigur. 
Oricare-ar fi numele străzii aceleia, e traversată de două 
camioane mari, verzi-cenuşii. De fiecare parte a lor stau şiruri 
de siluete în uniformă. La naiba, sunt soldaţi înarmaţi, care par 
să poarte echipament complet de luptă. Feţele le sunt acoperite 
de măşti sau de viziere. Camioanele se opresc pe la jumătatea 
străzii, iar gărzile din jurul lor se despart în grupuri mai mici. Unii 
rămân în spatele vehiculelor, alţii se îndreaptă către casele de 
pe cele două părţi ale străzii. De aici, nu văd clar decât un 
singur grup de siluete, dar bănuiesc că toate fac acelaşi lucru. 
Arată ca o inspecţie din casă în casă. 

Soldatul din fruntea grupului bate cu pumnul în uşă. 
Doamne, nici nu aşteaptă să fie poftiţi înăuntru! Ceilalţi patru 
soldaţi din grup se năpustesc în casă imediat ce se deschide 
uşa. Cea de-a cincea siluetă în uniformă îi urmează înăuntru, 
ţinând ceva în mână. E greu să păstrezi camera focalizată de la 
distanţa asta, şi nu-mi dau seama dacă ţine un carnet sau un 
computer de buzunar. Dispar cu toţii în clădire, aşa că-i aştept 
să iasă din nou. Şi aştept. Şi aştept... 

Pe toată strada se întâmplă acelaşi lucru. Grupurile de sol- 
daţi ies din camioane şi controlează pe rând fiecare casă. Ridic 
ochii pentru o clipă de pe ecranul camerei video şi mai zăresc 
mişcări pe o altă stradă din apropiere. La fel. Mijesc ochii, pentru 
că, prima oară pe ziua de azi, soarele se arată printre norii groşi. 
Văd cel puţin încă două grupuri de camioane şi soldaţi înaintând 
încet pe alte străzi, toate pe o rază de câteva sute de metri. Mă 


concentrez din nou spre casa pe care o urmăream la început, pe 
Marsh Way, când cei cinci soldaţi ies în pas de marş şi-şi 
îndreaptă imediat atenţia către clădirea vecină. Proprietarii, o 
femeie şi un bărbat între două vârste, uluiţi şi derutaţi, nu pot 
decât să închidă cu timiditate uşa de la intrare în urma lor. 

Pe deasupra oraşului zboară elicoptere. Ciudat. Poate coor- 
donează mişcările de trupe de la sol? 

Soldaţii pe care-i priveam au intrat acum cu forţa într-o altă 
casă. Reapar în mai puţin de un minut, de data asta trăgând pe 
cineva după ei. Nu disting dacă e un bărbat sau o femeie, dar dă 
din picioare, loveşte cu pumnii şi se zbate din greu să scape. 
Acum Îmi dau seama că este o femeie. E doar pe jumătate îm- 
brăcată. Au îmbrâncit-o, forţând-o să meargă spre cel mai apro- 
piat camion. Încă se luptă. În timp ce-o împing spre remorca 
vehiculului, reuşeşte cumva să se elibereze din strânsoare. O ia 
la fugă pe stradă şi... nu-mi vine să-mi cred ochilor. Unul dintre 
soldaţi face un pas înainte şi ridică puşca. În loc să alerge după 
ea, o împuşcă pur şi simplu în spate. Alţi doi ridică trupul căzut 
şi-l aruncă fără ceremonie în remorca unuia dintre camioane. 

Probabil că în sfârşit îi scot pe Furioşi din ascunzători. Slavă 
Domnului! 

Era şi timpul. Sper că ticăloşii îşi primesc cu vârf şi-ndesat 
răsplata. 


ZF 

e o mare uşurare să ştiu că cineva pare în sfârşit să preia 
controlul situaţiei. Soldaţii de pe străzi reprezintă primul indiciu 
pe care-l primim că autorităţile fac în sfârşit ceva ca să ne ajute. 
Mă bucur, dar o să fiu şi mai fericit când or să termine şi-or să 
plece de-aici. Nu le spun nimic celorlalţi. Nu vreau ca Lizzie şi 
copiii să se supere iar. 

Mi se-nvârte capul. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân fe- 
recat în camera protejată, împreună cu restul familiei. 
Claustrofobia puternică mă omoară. Am stat împreună ore 
întregi, şi abia dacă a scos cineva vreun cuvânt, în afară de 
copii, care se ceartă şi se ciondănesc încontinuu. Ştiu ca nu se 
pot stăpâni, dar chiar încep să mă calce pe nervi. Lizzie şi Harry 
nu par deranjaţi. Poate că e doar vina mea. Poate din cauza 
gândului la soldaţii de-afară. Sunt din ce în ce mai neliniştit, 
stând aici şi aşteptând inevitabilul ciocănit la uşă. 

Mă scuz că trebuie să merg la toaletă, mă ridic şi ies din 
cameră. Inchid după mine uşa sufrageriei şi mă sprijin de ea, 
uşurat. Atmosfera dinăuntru devenise apăsătoare, aerul de aici 
e mult mai răcoros şi mai proaspăt. Traversez holul poticnindu- 
mă şi mă opresc la uşa de la intrare. Să urc la etaj şi să mă uit 
din nou pe străzile din jur? Dacă armata a ajuns deja aici? Cum 
ar arăta lucrurile dacă aş deschide uşa şi m-aş năpusti direct 
într-una dintre patrulele astea? Ar putea crede că sunt un 
Furios. Mi-ar da vreo şansă să le explic sau şi-ar îndrepta 
imediat puştile spre mine? 

Mă duc la toaletă, apoi mă strecor până în camera băieţilor. 
Mă urc pe patul lui Ed, la fel ca ieri, şi mă uit pe fereastră o 
vreme. Nu văd nimic. Cu excepţia cadavrelor, totul afară pare 
tăcut, liniştit şi relativ normal. Dar e o amăgire. Dincolo de su- 
prafaţă, întreaga lume se destramă. 

Mă doare capul. Am obosit să mă gândesc încontinuu la ce 
se petrece. Nu vreau decât să uit de tot, măcar pentru câtva 
timp. 


Mă întind pe spate, închid ochii şi aştept ciocănitul la uşă. 


aud mişcări în apartament, afară din camera protejată. 

Nu ştiu cât am stat întins aici, singur. Cred că am adormit. 
Mi-e rău. Simt nevoia să beau ceva. Mă ridic în capul oaselor, 
îmi las picioarele în jos peste marginea patului şi cobor. Mă 
doare tot corpul, dar mă întind şi pornesc clătinându-mă de-a 
lungul holului. 

E cineva în bucătărie. Mă apropii şi-l văd prin uşa deschisă 
pe Harry. Stă la chiuvetă cu spatele la mine, turnându-şi ceva 
de băut sau spălând vasele. Fac un pas înăuntru, apoi mă 
opresc. Nu ştiu de ce. Ceva nu-i în regulă. Nu vreau să mă 
apropii mai mult. Simt ceva în aer, ceva care mă nelinişteşte. Ba 
mai mult, mă face să mă simt în pericol. Harry se opreşte. Ştie 
că sunt aici? Pentru un timp care pare o veşnicie, nu ne mişcăm 
nici unul. Apoi se întoarce încet. Este...? 

Dumnezeule mare! Mă uit adânc în ochii bătrânului şi în- 
cremenesc pe loc de frică. Să fie acelaşi om? Mă fixează cu nişte 
ochi reci, de oţel, plini de o ură şi un dezgust inexplicabile. li 
simt repulsia faţă de mine emanând din el ca o duhoare şi ştiu 
că, dintr-un motiv necunoscut, dar de netăgăduit, vrea să mă 
vadă mort. Vrea să mă distrugă. Mi se-nmoaie picioarele de 
nervi, pentru că realizez dintr-odată că furia a intrat în cele din 
urmă şi în casa mea. 

Harry se mişcă brusc, iar eu reacţionez rapid. Face un 
singur pas înainte, dar e destul, şi ştiu că viaţa mea e în pericol 
dacă nu acţionez imediat. O copleşitoare dorinţă instinctivă de 
autoconservare pune stăpânire pe mine şi mă face să mă- 
ndepărtez de el. Arunc o privire spre dreapta. Pe masa de gătit 
se află suportul din lemn pentru cuțite. Apuc cuțitul de pâine cu 
mâner negru şi-l trag din suport ca şi cum aş scoate o sabie din 
teacă. Cu o singură mişcare, mă reped asupra lui Harry şi i-l 
înfig adânc în carne, chiar deasupra taliei. II cuprind cu celălalt 
braţ şi-l trag mai aproape, forțând lama să-i intre tot mai adânc 
în măruntaie, răsucind-o şi împingând-o înainte. Simt tăişul 


zimţat spintecându-i pielea şi pătrunzând prin muşchi, vene şi 
artere, şi-l înfig mai adânc, până la mâner. Apoi simt un val 
neaşteptat de sânge fierbinte ţâşnindu-mi peste mână, dau 
drumul cuţitului şi-l împing pe Harry de lângă mine. El se târăşte 
înapoi. | se taie picioarele şi se prăbuşeşte la podea, izbindu-se 
în cădere cu ceafa de uşa cuptorului. Mă aplec peste el. Respiră 
încă, dar n-o să mai reziste mult. Trebuie să mă asigur că e 
mort. 

Se aude un strigăt din uşă — un țipăt strident, asurzitor. Mă 
întorc şi-o văd pe Lizzie, urmată de copii. Se uită la mine cu 
aceeaşi expresie rece ca şi tatăl ei, şi simt din nou ura. Scot cu- 
titul din măruntaiele muribundului şi mă reped la ea, ştiind că şi 
ea trebuie să moară. Se dă înapoi, trăgându-i şi pe copii afară 
din încăpere. Edward şi Josh mă fixează mânioşi, cu la fel de 
multă ură ca şi mama lor. 

— Tăticule! ţipă Ellis. 

Privesc atent chipul fetiţei mele şi-mi dau seama într-o clipă 
că nu e ca ceilalţi. E ca mine. Nu s-a schimbat. Ocolesc în fugă 
masa din bucătărie şi mă întind după ea, dar ajung prea târziu. 
Mama ei a apucat-o deja de ceafă şi a tras-o prea departe ca s-o 
mai pot ajunge. Faţa ei micuță, brăzdată de lacrimi, e inundată 
de teamă şi de panică, iar ochii i se lărgesc, ieşiţi din orbite, în 
timp ce Liz o trage de haine, târând-o departe de mine. Ed mă 
priveşte încruntat. Chiar şi Josh mă dispreţuieşte. Fiii mei mă 
dispreţuiesc, şi ştiu că trebuie să-i nimicesc şi pe ei. 

Mă arunc din nou spre Lizzie, conştient că trebuie s-o omor 
înainte să ne facă vreun rău mie şi lui Ellis. Strigă la copii să se 
mişte, iar ei o iau la fugă pe hol, spre sufragerie. Edward îm- 
pinge căruciorul lui Josh pe coridor, aşa că mă împiedic de el şi 
mă trezesc dintr-odată în patru labe. Înainte să apuc să mă ridic 
şi să ajung în sufragerie, ei închid uşa cu o bufnitură. Aud 
ţăcănitul zăvorului tras. 

Ce naiba mă fac acum? Ce s-a-ntâmplat? Cum a putut fa- 
milia mea să se întoarcă împotriva mea atât de repede? Trebuie 
să-i las pe ei în pace şi să ajung la Ellis. Ea nu s-a schimbat, şi 
ştiu că are nevoie de mine. Mă ridic şi alerg spre uşă. O izbesc 
cu umărul, dar nu se mişcă. Alerg înapoi şi mă reped din nou, 
apoi încă o dată şi, a cincea oară când o lovesc, simt zăvorul ce- 
dând. Încerc s-o forţez, dar nu se mişcă decât cu câţiva 
centimetri. Au baricadat-o cu mobila ca să mă împiedice să 


intru. De ce-mi fac aşa ceva? 

Izbesc cu pumnii în uşă. 

— Ellis, strig. Ellis! 

O aud. E prizonieră acolo. O aud strigându-mă. E ca mine, 
nu ca ei, şi trebuie să vină cu mine. Nu e în siguranţă dincolo. 
Sunt disperat. N-o pot părăsi. Mă arunc iar în uşă, iar forţa im- 
pactului îmi zguduie tot corpul. 

— Ellis! ţip din nou. 

Abia mai pot să-i aud răspunsul înăbuşit. 

Trebuie să existe o altă cale să ajung la ea. Fereastra. O să 
intru pe fereastra de la sufragerie. Mă-ntorc şi alerg înapoi pe 
hol, pe lângă cadavrul din bucătărie, şi ies pe coridor. Deschid 
uşa de la intrare şi mă năpustesc pe stradă, în lumea rece, udă 
de ploaie. Acum, că sunt afară, devin conştient de zgomotul de 
pretutindeni din jurul meu. Aud elicopterele, camioanele mili- 
tare, focurile de armă şi sunetele unor oameni ca mine, care se 
luptă să supravieţuiască. E ca şi cum m-aş afla în mijlocul unei 
zone de război. Dar nu un singur război, ci sute de ciocniri se- 
parate. Sute, probabil mii de bătălii purtate de oameni ca mine, 
care au fost atacați şi trădaţi. 

Am ajuns în dreptul ferestrei de la sufragerie. Lizzie îngră- 
mădeşte încă mobilă în uşă. Edward mă zăreşte aproape ime- 
diat, iar Lizzie împinge copiii către colţul camerei. Ellis e prinsă 
în spatele lui Edward şi al lui Josh, dar încă o văd. li văd încă 
faţa. Plânge şi mă strigă. 

Mă uit în jur după ceva cu care să sparg geamul. La jumăta- 
tea aleii care duce la uşa din faţă e o dală spartă în pavaj. O iau 
şi reuşesc s-o arunc pe fereastră. Sticla se sfărâmă, cu un zgo- 
mot supărător de puternic. Acum le aud din nou vocile. O aud pe 
Lizzie ţipând la ei să stea potoliţi şi să se ferească de mine. Mă 
trag în sus şi mă caţăr pe rama ferestrei, simțind cum cioburile 
de sticlă îmi străpung pielea. Durerea nu contează. 

Intru cu greu prin cadrul ferestrei şi mă prăbuşesc pe 
podea. Mă ridic repede, dar nu mă pot ţine pe picioare şi-mi 
pierd echilibrul. Lizzie aleargă spre mine. Are ceva în mână — e 
tubul de metal de la aspirator. Îl agită în faţa mea. Încerc să mă 
feresc ghemuindu-mă, dar mă mişc prea încet, şi mă loveşte. 

O durere bruscă, mistuitoare peste faţă. 

Sânge curgându-mi din nas şi în gură. 

Faţa în jos pe covor. Nu pot... 


SUFRAGERIA ESTE rece şi cufundată în tăcere. Deschid 
ochii încet, cu greu. Nu cred că mai e cineva aici. Grămada de 
mobilă a fost mutată, iar uşa e acum deschisă. Ploaia răbufneşte 
înăuntru pe fereastra spartă, aşa că am pantalonii uzi până la 
genunchi. Încerc să mă ridic în capul oaselor, dar durerea e prea 
mare, şi mă prăbuşesc din nou pe podea. 

Cât am zăcut aici? 

Încep să-mi aduc aminte ce s-a petrecut. Mă-ntorc încet de 
la un eveniment la altul. Mi-o amintesc pe Lizzie lovindu-mă. Îmi 
amintesc privirea plină de ură de pe faţa ei, egalată doar de 
expresiile asemănătoare de pe chipurile lui Edward şi al lui Josh. 
Închid ochii şi-ncerc să mă adun. Faptul că-mi văd soţia şi copiii 
fugind de mine şi că-i simt urându-mă în halul ăsta îmi provoacă 
o durere mai mare decât suferinţa fizică. Mă simt pustiit, trădat 
şi speriat. Nu pot să-mi explic ce s-a-ntâmplat. Nu ştiu de ce l- 
am omorât pe Harry. Ştiu doar că a trebuit s-o fac. Nu-mi explic 
de ce aproape întreaga familie s-a întors de tot împotriva mea, 
atât de repede. Nu-mi explic nici de ce Ellis nu s-a schimbat. 
Dumnezeule, trebuie s-o găsesc! 

Mă străduiesc să mă ridic. Mă doare tot corpul, şi fiecare 
mişcare e dificilă. Foarte încet, sprijinindu-mă de braţul 
canapelei, reuşesc să stau în picioare. Imi zăresc imaginea în 
oglinda care atârnă deasupra sobei cu gaz. Am ochiul drept 
vânăt şi umflat. Unul dintre dinţii din faţă mi se clatină, iar în gât 
simt gust de sânge. Când văd în ce stare îmi este faţa, încep cu 
adevărat să simt durerea. Mă târăsc în bucătărie şi păşesc peste 
corpul de pe podea, ca să-mi iau nişte apă. 

E mai bine. 

Apa rece ca gheaţa mă înviorează şi-mi alungă puţin amor- 
teala, deşi simt că-mi vâjâie capul. Mă aplec deasupra chiuvetei 
şi-mi clătesc gura, scuipând sânge înăuntru. Privesc apa roşie- 
rozalie şi încerc să nu mă uit la Harry, care zace mort la 
picioarele mele. Ce naiba s-a-ntâmplat? Podeaua bucătăriei e 


plină de sângele lui stacojiu-închis. Ochii fără viaţă sunt aţintiţi 
către tavan şi-i simt arzându-mi pe dinăuntru. Nu regret ce-am 
făcut — trebuia să-l omor înainte să mă omoare el pe mine —, 
trebuie doar să înţeleg de ce... 

Închid robinetul şi, în afară de zgomotul câte unei picături 
de apă, în apartament e o linişte perfectă. Oare Lizzie o fi fugit 
cu copiii să se ascundă la etaj, într-unul dintre celelalte aparta- 
mente? Păşesc încet spre uşa bucătăriei, ascultând cu atenţie. 
Ştiu, în sinea mea, că au plecat. 

La naiba! 

O descoperire bruscă mă izbeşte ca un pumn în stomac, 
mai dureros chiar decât loviturile fizice şi emoţionale pe care le- 
am primit deja. Gândindu-mă la apartamentele de la etaj, mi-am 
adus aminte de cadavrul de pe palier şi de cuvintele Furiosului 
muribund. „Pregăteşte-te pentru ei”, mi-a spus. „Ei sunt, nu noi. 
Vezi totul atât de limpede când ţi se întâmplă chiar ţie.” 
Dumnezeule, se uita la mine şi vedea un alt Furios! Sunt unul 
dintre ei! E singura explicaţie logică. Cum ar fi putut Harry, 
Lizzie, Edward şi Josh să se schimbe cu toţii în acelaşi timp? E la 
mintea cocoşului că eu sunt singurul diferit. Nu-mi explic cum 
sau de ce, dar când m-am uitat în ochii lor, am ştiut imediat că 
ceilalţi nu erau ca mine şi că reprezentau o ameninţare. l-am 
simţit imediat emanând repulsie. Mă uitam la cei din familia 
mea şi mi-era frică de ei, de-asta am făcut ce-am făcut, şi de- 
asta au ucis atâţia alţii înaintea mea. Trebuia să-i atac, înainte 
să mă atace ei pe mine. Toţi în afară de Ellis... 

Păstrează-ţi calmul, încerc să-mi spun singur, alergând pe 
coridor, spre holul blocului. Mă uit afară. La naiba, maşina mea a 
dispărut! Doamne, au luat maşina şi acum ar putea fi oriunde. 
Fac eforturi să gândesc limpede, dar mi-e greață, din cauza pa- 
nicii. Păstrează-ţi calmul, îmi spun din nou. Gândeşte logic. Unde 
s-ar fi dus? N-au prea multe opţiuni. Poate că au plecat acasă la 
Harry, dar e puţin probabil, el zace mort pe podeaua din 
bucătărie. Mai mult ca sigur că Lizzie i-a dus acasă la sora ei. O 
să-i caut acolo. 

Mi-e frig. Am hainele ude şi mânjite atât de sângele lui 
Harry, cât şi de-al meu. O să mă schimb, o să-mi iau câteva 
lucruri şi-o să mă duc s-o caut pe Ellis. Nu ştiu unde-o să 
mergem după aceea. Nu ne putem întoarce aici. Locul ăsta nu 
mai e sigur. 


M-AM SPĂLAT, M-AM SCHIMBAT şi sunt gata de drum, dar nu 
reuşesc să mă urnesc. Realitatea a ceea ce s-a petrecut mă 
loveşte în sfârşit în plin. Adrenalina şi teama nervoasă au 
dispărut, iar acum am rămas pustiit, năucit şi speriat. Mi-am dat 
seama că am pierdut totul. 

Stau în camera lui Edward şi a lui Josh, uitându-mă pur şi 
simplu în jur. E prea dureros... Nu pot exprima în cuvinte ce 
simt. Ştiu că aş putea ajunge la băieţii mei, dar cumva ştiu şi că 
au plecat pentru totdeauna şi că n-o să mai fiu niciodată îm- 
preună cu ei. Ridic de jos o jucărie — un nimic, doar un cadou 
ieftin de plastic, dintr-un meniu cu hamburger — şi mi se umple 
sufletul de suferinţă. Josh a căpătat jucăria acum vreo trei 
săptămâni. Ne dăduse Harry nişte bani. Am ieşit târziu în oraş şi 
ne-am îndopat copiii la fast-food. A fost prima oară când Josh a 
primit un meniu numai al lui. S-a simţit atât de mândru! A 
petrecut mai mult timp jucându-se cu afurisita de jucărie decât 
mâncându-şi hamburgerul. 

Trebuie să-i las să plece. 

Mă duc în dormitorul pe care l-am împărţit Lizzie şi cu mine 
şi-mi iau de pe pat geanta cu lucrurile. Uşa dulapului e deschisă. 
Mă uit pe bara cu umeraşe pline cu hainele lui Lizzie, şi fiecare 
dintre ele îmi stârneşte câte-o amintire. Mă cuprinde o tristeţe 
care-mi strânge stomacul ca într-un cleşte. Toate amintirile 
mele — fiecare secundă a vieţii noastre de când am cunoscut-o 
— nu mai înseamnă brusc nimic. 

Ar fi fost mai uşor dac-ar fi murit toţi. Ştiu în ce m-am trans- 
format acum, şi ştiu că Lizzie, Edward şi Josh sunt altfel. Nu- 
nţeleg diferenţele dintre noi, dar simt, mai presus de orice 
îndoială, că nu le putem depăşi. Simt că n-o să mai fiu niciodată 
împreună cu soţia şi cu copiii mei. Cât despre Ellis...,ea e ca 
mine, şi o să lupt până la ultima suflare s-o iau înapoi. 

Încerc să mut cadavrul din bucătărie. În ciuda urii pe care 
am văzut-o în ochii lui Harry, nu vreau să-l las aşa — îmbrăcat 


doar pe jumătate, contorsionat şi prăbuşit în colţul camerei. Îl 
trag de picioare ca să încerc să-l îndrept, dar corpul i-a înţepe- 
nit, şi nu-l pot urni. Aduc o plapumă din dormitor şi-l acopăr. 

In timp ce mă chinui să mut cadavrul, se aude un zgomot. 
Mă ridic şi alerg în sufragerie, ca să mă uit afară pe fereastra 
spartă. Două camioane militare au oprit pe stradă, şi-mi dau 
seama că trebuie să plec repede de-aici. Cine ştie dacă soldaţii 
ăştia or să mă ajute sau or să tabăre pe mine? Nu pot să risc. 
Cum rămâne cu femeia pe care-am văzut-o de dimineaţă îm- 
puşcată mortal pe stradă? Era ca mine sau ca ceilalţi? Era şi ea 
o Furioasă? 

Mişcă-te. Pleacă odată şi nu te opri. Dar unde să mă duc? 
Camioanele se apropie. Imi arunc geanta pe umăr şi ies în fugă 
din apartament, până pe holul blocului. Şi-acum încotro? Or să 
controleze apartamentele de la etaj? Aş putea risca să mă 
ascund acolo? Ştiu oricum că trebuie să plec, aşa că alerg spre 
ieşirea din spate. Incerc să deschid uşa de incendiu, dar e în- 
chisă cu lacăt. Doamne, de când o fi aşa? Ce s-ar fi-ntâmplat 
dacă ar fi izbucnit un incendiu? Nu mai contează acum. Mă uit în 
urmă şi văd ceva mişcându-se chiar lângă bloc. Sosesc. Mişcă- 
te! Atât! 

Uşa celuilalt apartament de la parter e deschisă. Intru, dar 
mă izbeşte un miros groaznic. În ultimele şase luni, n-a locuit 
nimeni aici în mod oficial, dar vin mereu vagabonzi, drogaţi, 
oameni fără adăpost şi Dumnezeu ştie mai cine. E identic cu 
apartamentul meu. Alerg în bucătărie şi forţez fereastra de 
deasupra chiuvetei. Aud acum soldaţi înăuntrul clădirii. Le aud 
bocancii grei stârnind ecouri pe hol. Mă caţăr pe fereastră şi sar 
afară, în grădina din spate, plină de buruieni. Am scăpat. Fără să 
mă gândesc, o iau la fugă prin iarba înaltă, ies din gradină, apoi 
escaladez repede movila de pământ noroios care desparte 
blocul nostru de grădinile caselor particulare din vecinătate. 
Alerg pe lângă grădini până când ajung la un gard înalt de lemn. 
Trebuie să încerc să sar peste el. Mă trag în sus, cu muşchii 
braţelor arzând de efort, şi reuşesc să-mi trec un picior peste 
gard. Mă las să alunec pe partea cealaltă şi aterizez dureros pe 
pavaj, printre excremente de câine, gunoaie şi buruieni. Mă 
ridic, mă scutur şi alerg mai departe. 


locul cel mai sigur, mă hotărăsc în timp ce alerg, este unul 
pe unde ştiu că soldaţii au trecut deja. Mă-ntorc şi pornesc de-a 
lungul străzii paralele cu Calder Grove, apoi o tai pe scurtătură 
pe alte câteva străzi şi ajung în sfârşit pe Marsh Way. Asta e 
zona unde i-am văzut pe soldaţi patrulând azi-dimineaţă, când 
m-am uitat pe fereastra de la ultimul etaj. 

Strada e pustie. Nici urmă de militari ca cei pe care i-am 
văzut aici mai devreme. Stau în umbra unui copac de la capătul 
străzii şi mă uit în toate părţile. Nu există nici un semn al 
vreunei prezenţe de orice fel. Locul e cufundat în linişte. Nu se 
mişcă nimic aici. Nimic în afară de mine. 

Observ că uşa din faţă a uneia dintre casele de pe partea 
cealaltă a străzii tocmai s-a deschis puţin. Alerg într-acolo şi 
intru cu forţa. Dau peste proprietar, care trage un sac de gunoi 
pe hol, pregătindu-se să-l arunce. Ridică privirea, şi-mi dau 
seama imediat că nu e ca mine. Trebuie să-l omor. 

— Cine naiba eşti...? începe el să vorbească. 

Mă arunc asupra lui, apucându-l de ceafă şi împingându-l 
mai în spate în casă. Mă mişc încontinuu, simţindu-mă puternic 
şi stăpân pe situaţie, dar neştiind unde mă duc sau ce fac. Ne 
luptăm în mers, până în bucătăria murdară, unde-l izbesc de un 
dulap de perete. Corpul i se zguduie din cauza impactului. Se 
zbate şi încearcă să se elibereze din strânsoare, dar ştiu că-l pot 
ucide. Am forţa, viteza şi surpriza de partea mea. ÎI apuc de 
faţă, strâng cu putere şi-l izbesc cu ceafa de uşa dulapului. Incă 
se zbate. Îi trag capul în faţă şi-l trântesc din nou, mai tare. Apoi 
iar. Încă o dată, şi mai tare, atât de tare de data asta, încât simt 
ceva trosnind — nu sunt sigur dacă e uşa sau craniul. Din nou, şi 
gata, nu se mai zbate. Din nou, şi se prăbuşeşte. Incă o dată, şi 
s-a terminat. 

Trag corpul pe podea şi-l las deoparte, într-un colţ al bucă- 
tăriei. Apoi trântesc uşa, o încui şi mă opresc în sfârşit să-mi 
trag răsuflarea şi să-mi plănuiesc următoarea mişcare. 


Nu m-am mai simţit niciodată aşa. O parte din mine e încă 
devastată şi pustie din cauza a ceea ce mi s-a-ntâmplat astăzi. 
Cealaltă parte e brusc mai puternică şi mai plină de viaţă ca 
niciodată. Faptul că l-am omorât pe proprietarul acestei case a 
fost atât de străin de mine, şi totuşi mi s-a părut că fac ceva 
bine şi m-am simţit extraordinar. Am senzaţia că, dac-ar fi ne- 
voie, aş putea aranja sute ca el. 

Sunt un Furios. 

Stând aici, într-unul dintre dormitoarele din căsuţa asta ne- 
ngrijită şi murdară, am reuşit în sfârşit să accept pe deplin că 
sunt un Furios. Denumirea pare atât de greşită acum, dar în- 
teleg de unde-a pornit. Cei din afară — cei care n-au simţit ce 
simt eu acum — se pot foarte uşor înşela în privinţa acţiunilor 
noastre, crezând că sunt provocate de furie. Dar nu sunt. Astăzi 
n-am făcut decât să mă apăr. Am ucis ca să nu fiu eu ucis. Cei- 
lalţi oameni, cei „normali”, sunt cei care creează furia. Nu pot să 
explic mai bine. O văd în ochii lor şi aproape că-i simt gustul în 
aerul din jurul lor. E ca un al şaselea simţ, un instinct. Am simțit- 
o emanând dinspre Harry, şi de-asta l-am omorât. La fel cu 
bărbatul de la parter, şi la fel cu următorul pe care o să-l 
întâlnesc. O să merg mai departe şi-o să ucid mai departe, cât 
timp o să fie nevoie. 

lar acum încep în cele din urmă să văd încotro se îndreaptă 
toate astea. Incep în sfârşit să-nţeleg de ce toată criza asta 
părea încă de la-nceput nesfârşită şi fără noimă. Suntem noi 
contra lor. N-o să existe nici o remiză, nici un armistițiu, nici un 
fel de negocieri politice care să rezolve problema. Lupta n-o să 
se termine până când una dintre părţi n-o să triumfe, în timp ce 
inamicul o să zacă mort la picioarele sale. 

A ucide sau a fi ucis. 

A uri sau a fi urât. 

Incepe să se-ntunece, şi sunt gata de plecare. Am aşteptat 
până acum sperând că întunericul o să-mi ofere cât de cât 
adăpost şi protecţie. lau ceva de mâncare din bucătărie (nu 
prea am ce) şi sunt pregătit să mă-ntorc afară, în lume. 

In scurtul răstimp petrecut în casa asta, starea sufletească 
şi emoţiile mele au oscilat şi s-au schimbat în permanenţă. Ju- 
mătate din mine se simte însufleţită şi vie, datorită schimbării 
prin care am trecut. Cealaltă jumătate se simte, pentru prima 
oară de când mă ştiu, liberă şi neîncătuşată, şi sunt uşurat că m- 


am desprins în sfârşit de aspectele din viaţa mea pe care le 
detestam. Îmi simt corpul puternic, hotărât şi plin de energie, şi 
totuşi lucrurile astea nu contează nici cât negru sub unghie în 
clipele în care mă trezesc gândindu-mă la trecut. La anul, Liz şi 
cu mine am fi împlinit zece ani de când ne-am cunoscut. Ne-am 
crescut copiii împreună şi, chiar dacă am avut şi momente mai 
proaste, am fost întotdeauna apropiaţi. Dar acum s-a zis cu 
toate, şi asta mă doare. Poate că sunt un Furios, dar simt încă 
suferinţa. Aş vrea ca Liz, Edward şi Josh să se fi putut schimba şi 
ei. Nu trebuie să mă mai gândesc la ei. Mă străduiesc să-mi 
înţeleg emoţiile. Incă îi iubesc, dar în acelaşi timp ştiu că, dacă 
ar trebui, i-aş ucide într-o clipă. 

Mergând prin casă, ceva îmi atrage atenţia. 

In sufragerie, pe o măsuţă rotundă de lângă un fotoliu mur- 
dar, ros şi în mod vizibil foarte uzat, e o broşură. O broşură 
scoasă de guvern. Pare nouă, şi totuşi mi-e ciudat de familiară. 
O iau şi-ncep să răsfoiesc paginile. Mi-aduc aminte că am primit 
ceva asemănător la uşă, acum câteva luni, după ce a apărut o 
ameninţare teroristă sau cam aşa ceva. Broşura e destul de 
generală, spunându-le oamenilor ce să facă în caz de urgenţă — 
ameninţări cu bombă, dezastre naturale, lucruri de genul ăsta 
—, să stea în casă şi să deschidă radioul sau televizorul pentru 
noutăţi. Mai sunt acolo informaţii despre acordarea primului 
ajutor, despre procurarea de provizii şi despre telefoanele de 
urgenţă. La sfârşit sunt câteva pagini umplute cu propagandă şi 
prostii — cum este pregătită ţara pentru orice situaţie şi cum 
serviciile de urgenţă vor trece la acţiune cât ai clipi din ochi, şi 
alte fleacuri. Au mai fost ataşate şi câteva pagini separate — 
uitându-mă la ele, îmi dau seama că proprietarul casei a primit 
probabil broşura de la militari, după vizita/inspecţia/operaţiunea 
de curăţare de astăzi. Faptul că lipsesc orice informaţii concrete 
nu mă surprinde, miroase numaidecât a tâmpenii politice. 
Totuşi, e interesant până la urmă să citesc ceea ce se spune 
populaţiei despre oamenii ca mine. 

Paginile acestea vorbesc despre ceea ce s-a-ntâmplat cu 
noi ca despre o boală. Sugerează că e un soi de infecţie sau de 
afecţiune care provoacă o formă de demenţă, dar problema e 
ocolită fără un limbaj direct şi fapte concrete. Se spune că o 
mică parte a populaţiei — nu mai mult de unul la o sută de 
oameni — este susceptibilă de „afecţiune”. Se vorbeşte şi 


despre simptome — cei afectaţi vor intra în delir şi vor ataca 
oameni la întâmplare, violent şi irațional. Idioţi nenorociţi! Nu-i 
nimic întâmplător sau irațional în legătură cu ceea ce am făcut 
astăzi. 

Cel mai mult mă deranjează ce citesc pe ultima pagină su- 
plimentară. Broşura explică felul în care oamenii afectaţi sunt 
ridicaţi, duşi undeva şi „trataţi”. Nu trebuie să fii un geniu ca să- 
ţi dai seama ce e cu camioanele şi cu militarii care roiesc prin 
oraş. Şi ce implică acest aşa-zis tratament? Din câte-am văzut, 
se limitează la un glonţ în ceafa. 

Îmi pierd vremea. Nu vreau să mai citesc nimic. Îndes bro- 
şura în geantă şi, după ce mă asigur că strada e goală, las în 
urmă casa şi pe proprietarul ei mort. O să-mi croiesc drum prin 
oraş până la casa surorii lui Liz şi o s-o iau acasă pe Ellis. 

Mă simt puternic. Superior tuturor celor care nu s-au schim- 
bat. Mă bucur că sunt unul dintr-o sută. Prefer să fiu aşa, decât 
ca ei. 


MĂ SIMT DE PARCĂ-AŞ fi alergat kilometri întregi, dar 
acum am încetinit. Am ajuns la marginea oraşului, unde am mai 
puţine clădiri şi umbre după care să mă ascund. Nu vreau să fiu 
văzut. Aş fi putut lua o maşină, dar n-a mai rămas nimic pe 
străzi, şi-aş fi atras prea mult atenţia asupra mea. Am pierdut 
socoteala timpului. S-a lăsat seara, şi lumina a dispărut aproape 
complet. Mi-e frig, sunt ud leoarcă de la ploaia deasă care cade 
de vreo oră, dar asta e doar o neplăcere fizică fără importanţă; 
altfel, mă simt surprinzător de puternic. 

Nu ştiu cât am stat afară, dar până acum n-am văzut decât 
câţiva oameni. Văzduhul este încă plin de zgomote — militarii 
încearcă să ne dea în vileag şi să ne scoată din ascunzători —, 
dar străzile sunt pustii. Ştiu că există o interdicţie de a ieşi 
noaptea, dar sunt sigur că nu numai din cauza asta nu e nimeni 
prin preajmă. E prea periculos să stai afară. De cei câţiva 
oameni pe care i-am văzut — câte-o siluetă singuratică 
strecurându-se, ca şi mine, cu prudenţă prin întuneric — m-am 
ţinut departe. Nu vreau să risc să intru în contact cu nimeni. Or 
să fie ca mine? Poate că da, dar nu-mi permit să-mi asum nici 
un risc. Dac-or să fie ca ceilalţi? O să ucid din nou dacă o să fiu 
nevoit, dar nu caut singur necazuri. E mai important s-o găsesc 
pe Ellis. În seara asta, am senzaţia că partea „normală” a 
populaţiei a fost mânată în ascunzători, de frica noastră. 

Cred că am ajuns cam la jumătatea drumului dintre aparta- 
mentul meu şi casa surorii lui Liz. Am plănuit să merg toată 
noaptea, dar cred că ar fi mai rezonabil să mă opresc în curând 
şi să mă adăpostesc. Elicopterele survolează din nou oraşul, aşa 
că mă simt expus. Instinctul îmi spune că în curând va fi prea 
riscant să rămân singur afară, în întuneric, cu militarii roind pe 
străzi şi pe cer. Dac-aş şti că e sigur să merg mai departe, aş 
merge. O să profit de ocazie ca să mă odihnesc puţin şi să 
mănânc. 

Nu-mi pot lua gândul de la Ellis. Biata mea fetiţă e prizo- 


nieră la nişte oameni care-ar putea s-o atace în orice moment, 
pe nepregătite. E în pericol, iar eu n-am cum s-o ajut. S-ar putea 
să fie deja prea târziu, dar nu-mi pot îngădui să gândesc aşa. 
Am încercat cu bună ştiinţă să mi-i alung din minte, dar mă tre- 
zesc gândindu-mă din nou la Lizzie, Edward şi Josh. Amintirea lor 
mă umple de o tristeţe şi de o remuşcare copleşitoare. Mă-ntreb 
dacă or să se schimbe şi ei până la urmă. E posibil ca orice s-ar 
fi schimbat înăuntrul meu să zacă ascuns şi în ei? Mi-ar plăcea 
să cred asta, dar n-am prea multe speranţe. Broşura de la 
guvern pe care am citit-o mai devreme (dacă era corectă vreo 
informaţie de acolo) spunea că doar un procent mic din 
populaţie ar fi afectat. De altfel, am simţit diferenţa dintre Ellis 
şi ceilalţi. Ea şi cu mine suntem la fel. Suntem diferiţi de ei, o 
simt. Trebuie să accept că mi-am pierdut restul familiei. 

Mă hotărăsc să ies din oraş. Mă uit înapoi peste umăr şi văd 
că, deşi sunt încă lumini în multe clădiri, există şi zone mari 
scăldate în beznă. Probabil că s-a oprit curentul. E inevitabil, 
presupun. Poate că această „schimbare” (orice-ar însemna ea) 
afectează doar o minoritate, dar consecinţele ei se resimt pre- 
tutindeni. Destramă societatea la fel de repede precum mi-a dis- 
trus mie familia. 

Cotesc după un colţ şi dau de-a dreptul peste un om venind 
din direcţia opusă, primul pe care-l întâlnesc de ceva vreme. Mă 
încordez imediat, gata să ucid. Îmbrâncesc silueta întunecată şi- 
mi încleştez pumnii, gata să lovesc. Îl fixez cu privirea prin 
întuneric şi... e în regulă. Nici vorbă de furie, de ură, nici o 
ameninţare. Sentimentul reciproc, nerostit, de uşurare este 
imens. Omul acesta e ca mine, şi ştim amândoi că nici unul din- 
tre noi nu avem motive să ne temem de celălalt. 

— Eşti bine? întreb încet. 

El încuviinţează din cap şi merge mai departe. 

Aud motoare în depărtare. Militarii patrulează încă prin 
oraşul întunecat din urma mea, tot mai aproape. S-au înmulţit şi 
elicopterele care mişună pe cer. Văd patru dintre ele plutind 
ameninţător, zburând pe deasupra străzilor şi luminând din când 
în când solul cu reflectoare imposibil de puternice. Cu siguranţă 
e timpul să mă adăpostesc. 

Traversez un pod scund de piatră, care trece peste o cale 
ferată tăcută. În faţa mea se află conturul negru al unei fabrici 
sau al unei magazii imense şi, pe partea cealaltă a drumului, un 


şantier de construcţii. Pe măsură ce mă apropii, văd că este 
vorba despre un nou cartier de locuinţe. Pe marginea străzii 
principale sunt câteva case aproape terminate, înconjurate de 
scheletele altor clădiri parţial ridicate. E greu de spus dacă 
aceste case cu pereţii pe jumătate ridicaţi şi cu tocurile de lemn 
spânzurând în aer sunt în construcţie sau se dărâmă. E un loc 
tăcut şi dezolant şi pare adăpostul perfect în care să mă opresc 
şi să mă ascund pentru o vreme. 

Dincolo de dalele de pavaj şi de asfaltul pe care calc acum 
e numai pietriş şi pământ. Urmez drumul noroios şi denivelat 
spre mijlocul şantierului şi mă trezesc mergând pe lângă un şir 
de şase case de diferite forme şi mărimi, în diferite stadii de 
construcţie. Solul a fost atât de rău răscolit de utilaje, încât îmi 
ia ceva să-mi dau seama că trec de fapt prin viitoarele grădini 
din spatele acestor clădiri, nu prin faţa lor. Mă-ntreb dacă 
vreuna dintre ele va mai fi vreodată terminată. Cele trei aflate 
mai departe de mine par mai avansate, aşa că mă-ndrept spre 
ele. Ferestrele şi uşile sunt acoperite cu grilaje cenușii de metal. 
Cu excepţia celei din mijloc. Grilajul de la intrare a fost smuls. A 
căzut pe jos, într-o băltoacă de noroi, îndoit şi inutil. Stau în 
cadrul uşii, uitându-mă înăuntru. A trecut cineva pe-aici? Imi dau 
seama c-ar putea fi încă oameni înăuntru, dar trebuie să mă 
opresc. Să intru? O fi sigur? Oricum, nicăieri nu mai e sigur, aşa 
că urc treapta şi intru cu prudenţă în casă. Dacă întâlnesc vreun 
om care nu e ca mine, o să-l omor. 

Paşi în întuneric. Mişcare bruscă. 

Incerc să mă feresc, dar n-apuc să reacţionez, că o siluetă 
se năpusteşte asupra mea. Simt o lovitură în picioare, sunt arun- 
cat la pământ şi aterizez pe podeaua dură de beton. Nu văd 
nimic. Incerc să mă eliberez lovind cu pumnii şi cu picioarele şi 
să mă ridic, dar, înainte să mă pot mişca, sunt doborât la loc. 
Simt pe cineva apăsându-mi gleznele, iar altcineva îmi imobi- 
lizează umerii, ţinându-mă lipit de podea. E şi o a treia persoană 
în încăpere. li văd umbra mişcându-se în dreptul uşii. 

— Crezi că e sigur? întreabă cineva. 

Aprinde o lanternă, şi strălucirea neaşteptată îmi arde ochii. 

— Stinge-o, îl aud pe altul şuierând uşurat. Tipul e-n ordine. 

La fel de repede cum m-au înşfăcat, mâinile îmi dau acum 
drumul. Mă târăsc înapoi pe podea, cât mai departe de oricine-o 
fi aici. Lumina din casa construită doar pe jumătate e slabă, şi 


mă străduiesc din greu să zăresc ceva. Cineva se mişcă foarte 
aproape de mine. Am simţit cel puţin trei oameni aici, dar dacă 
sunt şi mai mulţi? Se aprinde din nou lanterna. 

— Încetişor, amice, spune unul dintre ei. N-o să-ţi facem 
nici un rău. 

Nu ştiu dacă să-l cred. Nu ştiu dacă mai cred pe cineva. 

Silueta care ţine lanterna îşi îndreaptă lumina spre faţă. E 
bărbat, cam la douăzeci şi cinci-treizeci de ani. Îmi dau seama 
într-o clipă că e ca mine şi că sunt în siguranţă cu el. Şi dacă 
omul ăsta nu reprezintă o ameninţare, e valabil şi pentru ceilalţi. 

— Cum te cheamă? întreabă el. 

— Danny, răspund, Danny McCoyne. 

— Eşti aşa de mult, scumpule? întreabă o voce de femeie. 

— Ce? mormăi eu. 

— E multă vreme de când s-a-ntâmplat? îşi reformulează 
ea întrebarea. 

Presupun că vorbeşte despre ceea ce s-a-ntâmplat acasă, 
când l-am omorât pe Harry şi mi-am pierdut familia. 

— Câteva ore, mormăi, cu gâtul uscat. Nu ştiu exact... 

— Eu sunt Patrick, spune bărbatul care ţine lanterna, 
întinzând mâna. 

Nu sunt sigur dacă vrea doar să facem cunoştinţă sau să 
mă tragă în sus. Îi întind şi eu mâna, şi mă ajută să mă ridic în 
picioare. 

— Mie mi s-a-ntâmplat acum trei zile, continuă el. La fel şi 
lui Nancy. El e Craig, arată cu lanterna către a treia persoană 
din cameră. leri după-amiază, nu-i aşa, Craig? 

— Imediat după cină, răspunde Craig. 

Patrick îndreaptă lanterna spre el, dar nu-i luminează decât 
o parte din pântecul imens. 

Craig e uriaş. 

— Cine-a fost? întreabă Nancy. Cineva apropiat? 

— Tatăl soţiei mele, explic, simțind tristeţe, dar nu 
remuşcare sau vinovăţie pentru ceea ce-am făcut. S-a întors 
împotriva mea. Am crezut c-o să mă omoare, aşa că... 

— A trebuit să-l dai gata primul? mă întrerupe femeia, ter- 
minând fraza în locul meu. 

Ochii încep să mi se acomodeze cu întunericul din casă. O 


văd pe Nancy dând din cap şi-mi dau imediat seama că înţelege 
perfect ce-am fost nevoit să fac şi de ce-a trebuit s-o fac, deşi 
eu însumi nu sunt încă sigur. 

— Totul o să-nceapă să se limpezească în curând, îmi 
spune. Şi eu am simţit exact la fel. M-am urât pentru că am 
făcut-o, dar n-am avut de-ales. Am trăit cu John aproape treizeci 
de ani şi n-am petrecut nici o zi despărțiți în tot acest timp. Am 
simţit ca şi cum cineva a apăsat pe un buton. Am ştiut că 
trebuia s-o fac. 

Scena aproape că se transformă într-o comedie a erorilor. 
Toţi am ucis pe câte cineva? Pun întrebarea fără să-mi dau 
seama că vorbesc tare. 

— Presupun că depinde numai de locul unde te afli când 
se-ntâmplă, spune Patrick. Craig n-a omorât încă pe nimeni, deşi 
nu te-ai fi aşteptat, la cât de mare e ticălosul! 

Nancy continuă povestea lui Craig. 

— Ai încercat totuşi, nu-i aşa, scumpule? oftează ea. 

În cercul de lumină al lanternei, îl văd dând din cap. 

— Te-au încolţit mai mulţi la serviciu, nu? 

— Adunam comenzile în magazie, împreună cu patru dintre 
ei, explică gigantul cu o voce surprinzător de blândă. Nu mi-am 
dat seama ce se-ntâmplă. M-am repezit la unul din ei, dar erau 
prea mulţi. M-au închis într-un birou, dar am reuşit să ies pe 
fereastră. N-am putut să fac altceva decât să fug. 

Discuţia asta e bizară şi incomod de ireală. Devine credibilă 
din nou doar când îmi aduc aminte că şi eu am ucis astăzi, de 
două ori. Cum e posibil? Doamne, până azi-dimineaţă nu mi-am 
ieşit din sărite nici măcar cât să plesnesc pe cineva, cu atât mai 
puţin să-l omor. Patrick îmi întinde o sticlă cu apă, din care beau 
însetat. 

— Şi tu? îl întreb. 

— Am ucis, răspunde el. Nu ştiu cine era tipul, dar am sim- 
tit că trebuie s-o fac, la fel ca voi. Stătea acolo, pur şi simplu, 
uitându-se la mine, şi eu urcam în maşină... 

— Şi? 

— Şi l-am secerat. Am pornit motorul, l-am urmărit de-a 
lungul străzii şi l-am secerat. Am hârbuit şi maşina destul de 
rău. Am condus mai departe, peste el. N-am ştiut ce altceva să 


fac. Am încercat să mă-ntorc acasă, dar când am ajuns acolo, 
am văzut că fetiţa mea era la fel ca toţi ceilalţi şi... 

— „şi ştiţi restul poveştii, murmură Craig. A trebuit s-o 
faci, nu-i aşa? 

— E ca o a doua natură, spune Patrick încet. E instinctiv. E 
un instinct animalic. 

Camera se cufundă în tăcere. 

— Şi-acum ce-o să se-ntâmple? întreb. 

— Cine ştie? răspunde Nancy. Bănuiala mea este că o să 
ne tot omorâm unii pe alţii până când fie murim noi cu toţii, fie 
mor ei. O nebunie, nu? 

Mi-e greu să mă obişnuiesc cu faptul că femeia asta (care 
arată ca orice altă soţie/mamăf/fiică/soră/mătuşă) vorbeşte cu 
atâta calm despre crime. De când s-a schimbat, pare că a uitat 
tot ce-a-nsemnat fosta ei viaţă şi că acum e gata să ucidă ca să 
rămână vie. În asemenea clipe, totul devine absolut de necre- 
zut. Te-ai aştepta de la ea mai degrabă să-ţi facă o prăjitură 
decât să te omoare. Clatin din cap uluit, în timp ce Craig se 
ridică şi trage o scândură de lemn peste uşa deschisă, astupând 
ultimele raze de lumină care intră de afară. 


F5 

— deci tu ce-ai reuşit să-nțelegi până acum din toate 
astea? întreabă Patrick. 

Suntem amândoi la etaj, în ce-ar trebui să fie viitorul dor- 
mitor principal al casei pe jumătate gata; stăm rezemaţi de 
peretele tencuit de curând. Cerul s-a înseninat, iar luna dă o lu- 
mină slabă, dar binevenită, prin grilajul care acoperă fereastra. 
Sunt obosit şi n-am chef să vorbesc, dar nu pot evita să-i răs- 
pund la întrebare. 

— N-am nici cea mai mică idee ce se petrece, îi răspund cu 
sinceritate. Asta-i tot ce-am reuşit să găsesc, continui, scoțând 
din geantă broşura împăturită şi întinzându-i-o. 

Examinează paginile la lumina lanternei şi surâde crispat, 
ca pentru sine. 

— Bună chestia asta! râde el sarcastic. 

— Am luat-o dintr-o casă în care m-am ascuns, îi explic. Nu 
spune mare lucru. 

— Da ce, spune vreodată guvernul ceva? 

Închide broşura şi-o aruncă pe parchetul neacoperit. 

— Nici n-ai pe cine să-ntrebi, nu? comentez. Încă nu ştiu 
dacă există cineva care să aibă într-adevăr habar ce se petrece. 

— Ba există, mormăie el, trebuie să existe. Pot să pariez 
că, imediat ce s-a schimbat prima persoană, cine ştie ce 
departament al guvernului i-a analizat şi i-a disecat pe câţiva ca 
tine şi ca mine şi... 

— Au disecat oameni? 

— Exagerez, continuă el, dar înţelegi ce vreau să spun, nu? 
Trebuie să fie prin vreun laborator, pe undeva, o echipă de sa- 
vanţi de vârf care să se lămurească ce s-a-ntâmplat cu noi. Pro- 
babil caută un remediu. 

— Crezi? 

Ridică din umeri. 


— Poate. Oricum, or să-ncerce să găsească o cale să ne 
oprească. 

Ştiu că are dreptate. Suntem o ameninţare pentru ei. O 
ameninţare mult mai mare decât orice duşman cu care s-au 
luptat vreodată până acum... 

— Nu vreau să fiu vindecat, spun, deşi mă surprinde chiar 
şi pe mine că recunosc asta. Vreau să rămân aşa. Nu vreau să 
fiu din nou ca ei. 

Patrick dă din cap şi stinge lanterna. În întuneric, mă tre- 
zesc gândindu-mă din nou la Ellis. Ştiu că e doar o chestiune de 
timp până când o să se schimbe şi ea, dacă nu s-a schimbat 
deja. Am încercat să mă conving singur că n-o să păţească 
nimic, dar ştiu că, atâta vreme cât e cu ceilalţi, e în primejdie. 
Lucrul cu care mi-e cel mai greu să mă împac astăzi — mai greu 
chiar decât tot ce-am pierdut — este faptul că Lizzie, persoana 
care a purtat-o în pântece pe fetiţa mea şi care i-a oferit mai 
multă siguranţă decât oricine altcineva, reprezintă acum cea 
mai mare ameninţare pentru ea. Durerea pe care o simt când 
mă gândesc în noaptea asta la Ellis este indescriptibilă. Poate c- 
ar trebui să încerc să ajung la ea acum. Biata micuță nu ştie ce- 
o să se-ntâmple. Nici nu bănuieşte... 

— Nu eşti prea vorbăreţ, nu? insistă Patrick. 

Începe să mă calce pe nervi, dar îmi dau seama că simte 
nevoia să vorbească. E la fel de nervos, de speriat şi de confuz 
ca şi mine, aşa că nu mă răzbun pe el. 

— Nu-s prea multe de zis, nu crezi? mormăi un răspuns. 

— Atunci la ce te gândeşti? 

Un simţ al observaţiei foarte ascuţit. Ezit, apoi mă hotărăsc 
să-i răspund. Poate ajută la ceva. 

— La fetiţa mea. E ca noi. 

— De ce nu e cu tine? 

— Din cauza mamei ei. Eram în casă cu toată familia când 
s-a-ntâmplat. Mi-am dat seama că Ellis e ca mine şi am încercat 
s-o iau, dar... 

— Dar ce? 

— Lizzie a ajuns la ea înaintea mea. M-a pocnit peste faţă 
cu o afurisită de ţeavă de aspirator. Apoi îmi mai amintesc doar 
că a plecat şi-a luat toţi copiii cu ea. 


Patrick clatină din cap. 

— Păcat, murmură el. Suferi când îi pierzi, nu-i aşa? 

Încuviinţez, dar nu ştiu dacă îmi observă răspunsul. 

— Şi tu? întreb. Ai spus mai devreme ceva despre soţia 
ta... 

Pentru câteva secunde, nu-mi răspunde. 

— Aşa cum ţi-am zis, am reuşit să ajung acasă după ce mi- 
am dat seama. Aproape că ştii dinainte să-i vezi că nu s-au 
schimbat, nu? Am făcut ce trebuia să fac... 

Nu-nţeleg ce vrea sa spună cu asta. A omorât-o? Mă prind 
repede că nu e o idee bună să-ntreb. Pentru o clipă, cred că e 
sfârşitul conversaţiei, însă apoi Patrick vorbeşte din nou. 

— Au înţeles totul pe dos, zice el. 

— Ce? 

— Broşurile, ştirile şi toate astea, îmi explică. Susţin că noi 
suntem personajele negative din film, nu? 

— Pentru ei, asta suntem. 

— Susţin că noi îi urâm pe ei... 

— N-am urât niciodată pe nimeni, răspund, cel puţin nu aşa 
cum spun ei la ştiri. 

În lumina lunii, îl privesc pe Patrick clătinând din cap cu un 
aer de cunoscător. Nu e prost. Şi-a petrecut ultimele trei zile 
gândindu-se la lucrurile pe care eu a trebuit să-ncerc să le- 
nţeleg numai în câteva ore. 

— Ştii ce cred? 

— Ce? răspund eu, căscând. 

— Ne spun nouă Furioşi, pentru că, din perspectiva lor, nu 
facem decât să atacăm şi să ucidem. Aşa mi s-a părut şi mie 
înainte să mă schimb. Eşti de acord? 

— Să zicem. 

— Dar problema e că toată lumea este furioasă. Sunt la fel 
de răi ca şi noi. Ne vor morţi, exact la fel cum noi vrem să scă- 
păm de ei. Poţi simţi ura emanând din ei, nu? Chiar dacă nu sunt 
în stare s-o arate şi s-o stăpânească la fel ca noi, ne vor morți. 
Aşa că nu facem decât să ne apărăm. Ştii numai că trebuie s-o 
faci, nu? Trebuie să-i omori înainte să te omoare ei pe tine. 

— Atunci înseamnă că suntem cu toţii la fel de răi, sugerez. 


— Poate. Aşa cum am spus, toată lumea urăâşte, doar că 
noi ne descurcăm mai bine decât ei. Trebuie să avem grijă 
numai de noi, şi dacă asta-nseamnă să-i distrugem, atunci 
trebuie s-o facem. 

— Problema e că ei simt exact la fel... 


— Ştiu. Dar nu acţionează propriu-zis şi nu sunt la fel de 
agresivi — avantajul nostru. Nu se mişcă destul de repede. Până 
la urmă, or să plătească preţul. 

— Dar ce anume s-a schimbat? întreb. Şi de ce acum? De 
ce ni s-a-ntâmplat asta numai unora dintre noi? Şi la o adică, de 
ce s-a-ntâmplat aşa ceva? 

— Ei, asta-i marea întrebare. N-am reuşit să aflu răspunsul, 
şi la pariu că n-o să găsim nimic nici în afurisita ta de broşură 
guvernamentală. 

— Dar care crezi că-i cauza? 

— Nu ştiu. M-am gândit deja la sute de explicaţii, chico- 
teşte el, dar toate sunt aiureli! 

— E o boală? Ne-am molipsit de ceva? 

Clatină din cap. 

— Poate că da. După cum văd eu lucrurile, sunt două ex- 
plicaţii posibile. Ori e un virus sau ceva de genul ăsta, ori s-a- 
ntâmplat ceva cu toată lumea. Cei ca noi au fost afectaţi, dar 
restul nu s-au schimbat deloc. 

— Şi de ce ne-am fi putut molipsi...? 


— Nu ştiu..., poate a pus cineva ceva în apă? Poate că pla- 
neta a plutit printr-un afurisit de nor de gaz cosmic, sau eu ştiu? 
Poate că e de vină doar evoluţia? Natura urmându-şi cursul... 

Patrick chicoteşte iarăşi în sinea lui. Camera se cufundă în 
tăcere, şi liniştea îmi dă ocazia să cântăresc ce-am auzit. Ar 
putea avea dreptate. Dacă ar fi fost un virus sau o boală, cu si- 
guranţă ar fi fost afectaţi direct mai mulţi oameni? Totul e atât 
de aiurea în noaptea asta, încât teoriile lui dezlânate şi fără nici 
o bază sună plauzibil. 

— Şi câţi oameni ca noi crezi că există? întreb, ştiind că 
doar presupune răspunsul, ca şi mine. 

— N-am idee, răspunde. Ultima oară când îmi aduc aminte 
să fi auzit ceva, vorbeau despre o minoritate redusă, şi asta 
scrie şi în broşura ta. Dar cred că problema e mai gravă decât 


dau ăştia de-nţeles. Probabil că nimeni nu ştie cât de gravă. 

— Şi cât s-a extins? Imposibil să fi rămas numai aici. 

— S-a extins imediat în toată ţara, nu? Şi dacă o ţară a fost 
afectată... 

— ...atunci de ce nu şi toate celelalte? 

— Exact. 

— Deci unde-o să se-ajungă? 

Din nou tăcere. 

— Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă vreau să mă gândesc la 
asta. Trebuie să ne luptăm în continuare să rămânem în viaţă, şi 
mai mult ca sigur că şi ei or să facă exact acelaşi lucru. Aşa că 
nu putem decât să fugim mai departe şi să ucidem mai departe, 
răspunde el. Pentru că dacă nu-i distrugem noi, or să ne 
distrugă ei. 


patrick a tăcut în sfârşit. Stau întins pe podeaua rece şi 
încerc să dorm, ca să-mi odihnesc creierul şi trupul. Mă gândesc 
încontinuu la Ellis. Dimineaţă, mă hotărăsc, o să pornesc mai 
departe spre casa surorii lui Liz şi o s-o caut acolo. Mă rog doar 
să nu se-ntâmple nimic înainte s-ajung eu la ea. 

Dimineaţă aş putea risca să iau o maşină, ca să merg mai 
repede. Mă simt puternic şi calm, aşa că sunt pregătit să merg 
pe jos restul drumului, dar m-aş mişca mai repede cu maşina, 
chiar dac-aş fi mult mai expus şi mai vulnerabil. Dar nu cred că 
mai contează. Ceea ce fac pare atât de corect... Cu fiecare 
minut, viaţa pe care-am lăsat-o în urmă îmi devine tot mai stră- 
ină şi mai nefirească. Dac-aş avea de-ales, nu m-aş mai întoarce 
la ea. Aş vrea doar ca Lizzie, Edward şi Josh să poată fi ca Ellis şi 
ca mine. 

De afară se aude şi mai mult zgomot. E dimineaţă devreme 
— două sau trei, cred — şi dinspre centrul oraşului răsună un 
şuvoi continuu de sunete. Aud tot mai multe camioane şi 
elicoptere. Tot mai multe patrule care scot oamenii din 
adăposturi. Orice s-ar întâmpla mâine, ştiu că o să trebuiască să 
plec de-aici. Nu vreau să rămân prea multă vreme într-un singur 
loc. O să continui până când o găsesc pe Ellis şi-apoi, când o s-o 
am din nou cu mine, o să fugim împreună. O să găsim un loc 
sigur unde să fie mai mulţi oameni ca noi, departe de cei care 
ne urăsc. Şi dacă nu putem găsi nici un loc sigur, o să ucidem şi- 
o să distrugem indiferent câţi. Bărbatul ăla avea dreptate, 
trebuie să-i omorâm înainte să ne omoare ei pe noi. 

Acum o să dorm, şi-o să pornesc imediat ce se luminează 
de ziuă. 


— ieşi afară! strigă o voce îngrozită, într-un zgomot 
teribil. Pentru numele lui Dumnezeu, ieşi de-acolo! 

Mă ridic repede în capul oaselor. Mă doare corpul, pentru că 
am dormit direct pe parchet. Casa construită pe jumătate e 
inundată de un bubuit asurzitor. Alerg la fereastră şi-mi apăs 
faţa pe grilajul cenuşiu de metal, disperat să văd afară. În apro- 
piere zboară un elicopter. Nu e chiar deasupra şantierului, dar 
destul de aproape, şi ştiu că a venit să caute oameni ca noi. Mă 
uit în jur şi văd că sunt singur. Patrick a dispărut, dar lucrurile lui 
sunt încă aici. 

Rahat! Un camion a ajuns la capătul aleii de pietriş, iar sol- 
daţii care au coborât din spate se grupează şi aleargă spre ca- 
sele astea. Trebuie să plec. Imi iau geanta şi mă-ndrept spre 
uşă. Aud un megafon, cineva strigă un avertisment de genul 
„rămâneţi pe loc şi nu vă mişcaţi”, apoi... focuri de armă. Alerg 
înapoi la fereastră şi mă uit afară. De data asta îl văd pe Craig 
zăcând cu faţa în jos într-o băltoacă noroioasă. Un puşcaş stă cu 
arma încă fumegândă îndreptată spre ceafa siluetei lui masive, 
prăbuşită. li văd şi pe Patrick şi Nancy, încercând amândoi să 
fugă. Alţi soldaţi îi înconjoară rapid, tăindu-le calea, în timp ce 
soseşte încă un camion. 

Trebuie să fug de-aici. Aş putea urca în pod ca să-ncerc să 
mă ascund, sau ar trebui doar s-o iau la fugă? O fi prea sus ca 
să sar de la una dintre ferestrele de-aici? Nu pot să mă las prins. 
Trebuie să scap şi s-o găsesc pe Ellis. Acum aud paşi la parter. 
Paşi sonori, grei, apăsaţi. Dumnezeule, probabil că ştiu deja că 
sunt aici, sus. Alerg către una dintre camerele mai mici din 
spate şi dau peste un soldat mascat care vine din direcţia 
opusă. Incerc să-mi fac loc cu forţa pe lângă el, dar nenorocitul 
îmi dă un pumn în faţă şi, înainte să apuc să reacţionez, mă 
trezesc întins pe spate, cu faţa spre tavan. Încerc să mă ridic în 
picioare, dar nişte mâini brutale mă apucă de braţe şi mă trag 


spre parter. N-are nici un rost să mă bat, mă gândesc, 
străduindu-mă să nu intru în panică. Singura mea opţiune, 
acum, este să aştept până când ajungem afară şi apoi să-ncerc 
să fug. Dar mă gândesc la amărâtul de Craig, prăbuşit cu faţa în 
jos şi ciuruit de gloanţe. Mai bine să cooperez cu ei, mă 
hotărăsc, deşi fiecare nerv, tendon şi fibră din corpul meu vrea 
să lupte cu animalele astea şi să le distrugă. 

Sunt tras prin hol şi prin bucătărie, apoi scos afară din clă- 
dire. Mă împing spre camionul în care sunt şi Nancy şi Patrick, 
tremurând. Mă împiedic şi cad în genunchi în noroi, lângă pi- 
cioarele lui Patrick. 

— Scoală-te! îmi strigă unul dintre soldaţi în ureche, iar o 
mână mă apucă de ceafă şi mă trage în sus. Patrick se uită la 
mine. Văd disperarea, groaza şi frustrarea în ochii lui înspăi- 
mântaţi. 

Şi acum? mă-ntreb în sinea mea. Hai, dacă e să mă omori, 
fă-o şi gata. Hai să terminăm o dată. [in armele îndreptate 
sprenoi, dar dacă ar fi vrut, cu siguranţă că ne-ar fi-mpuşcat 
până acum. Ridic privirea spre cel mai apropiat soldat. Are ochii 
acoperiţi cu o vizieră neagră, dar simt ura care emană din el ca 
duhoarea de cadavru în descompunere. Încă două siluete în uni- 
formă ies din cabina camionului şi se îndreaptă spre noi. Unul 
are un minicomputer din acela de care am văzut şi la cei de mai 
devreme. Celălalt are un dispozitiv electronic mai mic. Nu văd 
ce este. Se mişcă repede. Primul mă lipeşte cu spatele de 
partea laterală a camionului, iar al doilea ţine micul dispozitiv în 
dreptul gâtului meu. Se aude o şuierătură de o fracțiune de 
secundă, apoi simt o durere bruscă, înţepătoare într-o parte a 
gâtului, ca o muşcătură de insectă. Îmi dau drumul şi încep să 
se ocupe de Patrick şi-apoi de Nancy, făcându-le exact acelaşi 
lucru. Apoi, ciudat, folosesc maşinăria şi pe trupul mort al lui 
Craig. 

Stăm înşiraţi pe latura camionului, tăcuţi, neîndrăznind să 
ne mişcăm. Cei doi conectează dispozitivul la computer şi stu- 
diază ecranul. 

— Ei? întreabă unul dintre ceilalţi soldaţi, aflat nu departe. 

— Cu toţii, răspunde operatorul computerului. 

— Vreun act de identitate? 


— Numai unul, Patrick Crilley, răspunde el, arătându-l cu 


degetul. 

Patrick se uită neliniştit dintr-o parte în alta. 

— Pe ceilalţi nu-i pot identifica. 

Primul soldat se întoarce cu spatele şi le face semn cu 
mâna şi celorlalţi, care încă ne înconjoară cu armele ridicate. Îmi 
muşc buza şi fac un efort să nu reacţionez, când unul dintre ei 
mă apucă de umăr şi mă împinge către spatele camionului. 

— Înăuntru, mârâie el. 

Rămân nemişcat şi-l privesc stăruitor în vizieră. Încă doi vin 
spre mine dintr-o parte şi mă îmbrâncesc în camion prin prelata 
impermeabilă, soioasă. Cad cu faţa în jos în întuneric şi, înainte 
de a apuca să mă mişc, Patrick şi Nancy aterizează greoi peste 
mine. Faţa mi se striveşte de podeaua murdară şi sunt împins 
mai încolo în timp ce ceilalţi doi se străduiesc să se des- 
câlcească între ei. 

— E-n regulă, şopteşte o voce pe care n-o recunosc, din 
apropierea locului unde-am căzut. Aici eşti printre prieteni. 

Oricine este deasupra mea, reuşeşte să se ridice în capul 
oaselor, şi-atunci mă scol în sfârşit şi eu. Încerc să stau în 
picioare, dar motorul porneşte, iar hurducătura bruscă mă face 
să cad din nou. Cineva mă ajută să mă ridic şi, pentru prima 
oară, reuşesc să mă uit în jur. Număr siluetele întunecate ale 
altor şaptesprezece oameni, înghesuiți aici înăuntru, inclusiv pe 
ale lui Patrick şi Nancy. Lumina e slabă, dar îmi dau seama 
imediat că toţi sunt ca mine. Şaptesprezece bărbaţi, femei şi 
copii — exact la fel ca mine. 


EAI 

parcă tot mergem de ore întregi, dar eu ştiu că n-a trecut 
nici pe departe atât de mult timp. Ne-am mai oprit încă de cinci 
ori (poate de şase) ca să luăm şi alți oameni, dar a trecut ceva 
de la ultima oprire. Cred că suntem deja vreo douăzeci şi opt 
aici. E o uşurare să stau cu atât de mulţi oameni ca mine, dar 
spaţiul e mic, şi e al naibii de cald şi de incomod. Presupun că 
acum camionul s-a umplut, aşa că unde naiba ne duc? Casa şi 
familia mea şi tot ce-am lăsat în urmă par la mii şi mii de 
kilometri depărtare. Ştiu că distanţa dintre mine şi Ellis creşte cu 
fiecare minut pe care-l petrec închis în camionul ăsta nenorocit. 

Prelata impermeabilă de deasupra capetelor noastre nu 
lasă aproape deloc lumina să treacă, aşa că e greu să vezi ceva 
înăuntru. Am reuşit să mă târăsc până la una dintre marginile 
vehiculului, iar cineva de lângă mine a reuşit să ridice un col- 
ţişor de material. Nu văd prea multe prin deschizătură, doar 
marginea drumului alergând pe lângă noi. N-am încetinit de 
multă vreme ca să schimbăm direcţia. Trebuie că suntem pe o 
şosea principală, cel mai probabil pustie. Sunt ca orb şi nu aud 
nimic, din cauza zăngănitului de motor şi a huruitului roţilor pe 
asfalt. Lumea pare străină şi dezolantă, iar faptul că nu mă pot 
orienta pe unde mergem face totul de o sută de ori mai rău. 

Cele câteva feţe pe care le disting foarte aproape de mine 
par obosite, goale şi tâmpe. Nimeni nu înţelege ce ni s-a- 
ntâmplat sau de ce. Oamenii sunt prea speriaţi sau năuciţi ca să 
vorbească, aşa că rămân tăcuţi şi abătuţi. Nici o conversaţie, 
doar din când în când se aude câte un cuvânt şoptit. Aş vrea să 
existe ceva care să-mi distragă atenţia. Pentru că n-am cu ce 
să-mi ocup mintea, îmi aduc iar aminte de Ellis şi, în plus, mă- 
ntreb ce-ar putea să mă aştepte la sfârşitul acestei călătorii. 
Unde suntem duşi şi ce-o să se-ntâmple când o să ajungem 
acolo? Cineva din spate face o încercare şovăielnică să deschidă 
camionul. Pentru câteva clipe, evadarea pare posibilă, dar 
numai până când descoperim că prelata a fost întărită din afară. 


Suntem prizonieri aici, înăuntru. 

O fată care stă lângă mine devine din ce în ce mai agitată. 
Am încercat să nu mă holbez la nimeni în semiîntunericul ăsta, 
dar am văzut destul încât să ştiu că e tânără şi drăguță, deşi are 
faţa obosită, murdară şi brăzdată de lacrimi. Are vreo douăzeci 
de ani, cred, poate mai mult. Stă rezemată de mine şi îi simt 
trupul tremurând. De ceva vreme, tot suspină. Dumnezeule, 
dacă eu sunt speriat, ea cum naiba s-o simţi? Ridică ochii spre 
mine şi-mi întâlneşte privirea, pentru prima oară. 

— Mi-e greață, scânceşte ea. Cred c-o să mi se facă rău. 

Nu prea ştiu cum să ajut pe cineva care vomită. Te rog, n-o 
face, îmi zic in sinea mea. 

— Inspiră adânc, îi sugerez, probabil e doar din cauza ner- 
vilor. Încearcă să tragi adânc aer în piept de câteva ori. 

— N-are legătură cu nervii, răspunde ea. Am rău de 
maşină. 

Grozav. Fără să mă gândesc, o iau de braţ şi încep s-o frec 
pe spate cu cealaltă mână. E mai mult o alinare pentru mine 
decât pentru ea. 

— Cum te cheamă? întreb, sperând să reuşesc să-i distrag 
atenţia şi s-o ajut să uite de rău. 

— Karin, îmi răspunde. 

lar acum sunt nevoit să spun ceva. Despre ce-aş putea 
vorbi cu ea? Dacă seamănă cât de cât cu mine, a descoperit că 
a devenit dintr-odată o ucigaşă fără casă, fără familie şi fără 
prieteni. N-are nici un rost să încerc să vorbesc despre fleacuri. 
Idiotul naibii, mai bine n-aş fi spus nimic. 

— Crezi că o să mai stăm mult aici? întreabă ea, respirând 
dintr-odată mai superficial. 

— N-am idee, răspund cu sinceritate. 

— Unde ne duc? 


— Nu ştiu. Uite, lucrul cel mai bun pe care-l poţi face este 
să-ncerci să nu te mai gândeşti. Concentrează-te pur şi simplu la 
altceva şi... 

E prea târziu, începe să vomite. Mă apucă de mână, 
cuprinsă de convulsii. Încerc s-o întorc spre mica deschizătură 
din prelată, dar nu avem nici destul spaţiu, nici destul timp. 
Vomită, împroşcând podeaua camionului, ghetele şi pantalonii 
mei. 


— Îmi pare rău, geme ea. 

Mirosul mă izbeşte imediat. Acum fac eforturi să-mi con- 
trolez şi eu stomacul. Simt gustul de fiere în gât şi-i aud pe cei- 
lalţi râgâind şi protestând peste tot în jurul meu. 

— Nu-i nimic, îi şoptesc. 

Interiorul camionului, deja încins şi stătut din cauza aglo- 
meraţiei, pute acum. Imposibil să scăpăm de miros, dar trebuie 
să-ncerc să fac ceva, altfel în curând o să contribui şi eu la 
duhoare. Mă ridic, sprijinindu-mă de o latură a camionului, şi 
acum, că stau în picioare, observ o mică ruptură în prelată, la 
nivelul ochilor. Mă uit mai de-aproape şi văd că e o cusătură 
care a început să se desfacă. Bag mâna în gaură şi-ncerc să o 
lărgesc. Când întind degetele, cusătura care strânge materialul 
slăbeşte şi pocneşte. În sfârşit, puţină lumină binevenită, şi în 
camion poate intra aerul răcoros, proaspăt, de care aveam atâta 
nevoie. Fără să-mi pese nici cât negru sub unghie de conse- 
cinţe, împing ambele mâini în ruptură şi trag cât de tare pot în 
ambele direcţii. Gaura se lărgeşte cam la jumătate de metru, şi 
aud uşurarea oamenilor din jurul meu. 

— Poţi vedea unde suntem? întreabă o voce de undeva din 
partea cealaltă a camionului. 

Nu văd decât copacii de pe marginea şoselei, pe care-i de- 
păşim în goană. 

— Habar n-am, răspund. Nu văd mare lucru. 

— Vezi mai mult decât mine, se răsteşte vocea, uită-te în 
continuare! 

Scot capul prin prelată şi încerc să mă uit spre cabina ca- 
mionului. Suntem pe o autostradă, cred. Şoseaua lungă şi relativ 
monotonă coteşte treptat către stânga şi, pentru prima oară, 
văd că nu călătorim singuri. Mai e un camion în faţă. A, de fapt 
sunt mai multe. Nu ştiu sigur, dar cred că mai sunt cel puţin încă 
cinci vehicule înaintea noastră, toate camioane cam la fel de 
mari ca acesta, la distanţe egale unele de altele. Având grijă să 
nu alunec în băltoaca scârboasă de la picioarele mele, mă-ntorc 
să mă uit şi-n spate. Număr cam tot pe-atâtea camioane care ne 
urmează, poate chiar mai multe. 

— Ei bine? întreabă vocea când îmi trag capul înăuntru. 


— Nu văd unde suntem, răspund, destul de tare ca să audă 
toată lumea, dar nu suntem singuri. 


— Ce? 

— Sunt o mulţime de camioane ca ăsta, le spun, cel puţin 
zece pe care le pot vedea. 

— Şi unde ne duc? întreabă altă voce înspăimântată, fără 
să aştepte cu adevărat un răspuns. Ce-or să ne facă? 

— Nu ştiu, îl aud pe Patrick răspunzând pe tonul lui obiş- 
nuit, resemnat, dar pun pariu c-o să fie oribil, oricum. 

Scot din nou capul prin deschizătura de pe partea laterală a 
camionului, ca să scap de duhoarea de vomă şi de discuţiile 
nervoase, înspăimântate, pe care comentariile exacte, dar in- 
sensibil de dure ale lui Patrick tocmai le-au stârnit. 


{EJ 

ÎNCETINIM ÎN SFÂRŞIT, iar camionul face o cotitură bruscă 
la stânga, zdruncinându-se. E o curbă strânsă, prea abruptă 
pentru o ieşire normală de pe autostradă. Şoseaua pe care 
mergem este accidentată şi inegală şi, din câte-mi dau seama, 
continuă să şerpuiască încă vreo câțiva kilometri. Apoi, pe 
nepregătite, călătoria se termină. Ne-am oprit. Stomacul mi se 
strânge iar de nervi când camionul trage pe dreapta şi motorul 
tace. Afară plouă cu găleata, iar ropotul de pe prelata de 
deasupra capetelor noastre e asurzitor. 

— Unde-am ajuns? întreabă cineva nervos. 

Mă simt dator să scot din nou capul prin ruptura din 
prelată, dar îl trag repede înapoi când văd soldaţi apropiindu-se 
pe jos. Aştept până trec mai departe şi mă mai uit o dată afară, 
cu prudenţă. Ca şi camionul nostru, cele încă vreo zece vehicule 
din convoi s-au oprit în şir de-a lungul unui drum îngust care 
urmează marginea unei păduri dese, din câte se pare. Nu văd 
încotro duce mai departe. Nu vreau să risc expunându-mă în 
felul ăsta mai mult decât e necesar, aşa că trag la loc prelata 
grea de pânză peste deschizătură. Sunt sigur că o să ne dăm 
seama destul de curând unde ne aflăm. 

— Nu-i mare lucru de văzut, le spun inutil tuturor, 
ghemuindu-mă din nou la locul meu. Doar copaci pe partea 
asta. 

E o ploaie torențială, şi trebuie să ţip ca să mă fac auzit. Su- 
netul apei care loveşte acoperişul întins de deasupra noastră e 
necruţător. Zgomotul se combină cu lipsa oricărei lumini mai 
puternice, dezorientându-mă şi mai tare. Mă enervează la 
culme. Mă-ntreb din nou dacă n-ar trebui să-mi asum în sfârşit 
riscul şi s-o iau la fugă? Ce-am de pierdut, când am pierdut deja 
aproape totul? Nu ştiu ce alte opţiuni mi-au rămas. Situaţia 
arată din ce în ce mai sumbru. Să rămân pur şi simplu aici şi s- 
aştept indiferent ce-au plănuit ei să ne facă, sau să-mi iau des- 
tinul în mâini şi să încerc să evadez? Porțiunea de pădure pe 


care-am reuşit s-o zăresc până acum părea destul de adâncă şi 
de neospitalieră. Cred că suntem în plină pustietate, şi n-or să 
reuşească în nici un caz să mă urmărească printre copaci cu di- 
tamai camioanele astea. Fie or să mă-mpuşte-n spate în timp ce 
fug, fie o să reuşesc să scap. Probabil că merită să risc. Mintea 
mi se umple de imagini despre cum mă întorc acasă şi o re- 
găsesc pe Ellis, şi hotărârea mea e luată. Cu prima ocazie, o s-o 
şterg. Dumnezeu ştie unde-o să fug, dar oriunde ar fi mai bine 
decât aici. Să le mai spun şi altora ce plănuiesc? Am mai multe 
şanse fugind împreună cu ei sau singur? Instinctul îmi spune să-i 
las şi să am grijă doar de mine, dar cum rămâne cu ceilalţi? 
Cum rămâne cu Nancy, cu Patrick şi Karin? Oare cu cât mai 
mulţi vom fugi, cu-atât ne cresc şansele de scăpare...? 

Planurile mele stupide se năruie când prelata din spatele 
vehiculului este deschisă de doi soldaţi uzi leoarcă de ploaie. 
Unul dintre ei leagă prelata sus, celălalt îndreaptă puşca spre 
interiorul camionului. Acum, că văd din nou ţeava unei arme, 
realitatea a ceea ce se petrece mă izbeşte iarăşi din plin. Pla- 
nurile la care mă gândeam serios în urmă cu câteva secunde 
par acum prosteşti. Mai mult ca niciodată, aş vrea să lupt, dar 
fuga ar însemna sinucidere curată. 

— Afară! latră la noi soldatul cu puşca. leşiţi, acum! 

Cei aflaţi cel mai aproape de spatele camionului încep ime- 
diat să coboare. E o distanţă destul de mare până la drumul 
noroios, şi câţiva se dezechilibrează şi cad. Bieţi amărâţi, sunt 
afară abia de câteva secunde, şi deja le e frig şi sunt uzi leoarcă. 
Unul dintre bărbaţii care-au rămas lângă mine în camion — un 
tânăr zvelt, cu păr lung şi negru — se repede la unul dintre sol- 
daţi de îndată ce atinge pământul. Apar de nicăieri încă trei 
soldaţi şi-l trag de lângă colegul lor. Doi îl aruncă pe jos şi-l îm- 
ping cu faţa la pământ la marginea drumului. Cel de-al treilea 
ridică un pistol şi îi trage un glonţ în ceafa. Atacul frenetic şi 
reacţia lipsită de orice emoție se încheie în câteva secunde, iar 
cadavrul este îndepărtat. Se aud suspine şi vaiete de teamă şi 
de uluire din partea celor aflaţi deja afară. 

les din camion printre ultimii. Cobor cu spatele şi alunec, 
dar când sar jos reuşesc cumva să rămân drept. Ceilalţi au fost 
aliniaţi într-un singur şir în spaţiul dintre copaci şi camioane. 
Unul dintre soldaţi mă împinge către şir. Rămân pe loc pentru o 
clipă şi îl fixez cu privirea. Nu i se văd ochii, dar eu îmi zăresc 


faţa plină de vânătăi reflectată în viziera lui opacă. Ar trebui să-l 
omor acum, îmi spun. Şi ştiu că aş putea s-o şi fac. Aş putea să-i 
frâng gâtul cu mâinile goale. Gunoiul ăsta nu merită altceva 
decât o moarte violentă, dureroasă şi foarte sângeroasă pentru 
rolul pe care-l joacă în ceea ce ni se întâmplă. Apoi însă mă uit 
pe lângă el şi văd mai mulţi soldaţi dând la o parte trupul fără 
viaţă al bărbatului pe care tocmai l-au împuşcat în cap. 

Îl lasă să zacă la vedere, aruncat fără ceremonie pe partea 
cealaltă a drumului, aşa că sunt silit să intru în şir. 

De unde stăteam, nu reuşeam să-i văd decât pe cei care fu- 
seseră în acelaşi camion cu mine. Acum, că ne-am mişcat, 
observ că oamenii din celelalte vehicule au fost scoşi şi ei sub 
cerul liber. Coada din faţa mea se întinde până departe. Mă 
aliniez în spatele lui Karin, fata căreia i-a fost rău mai devreme. 

— Te simţi bine? şoptesc. 

Arunc o privire către cei mai apropiaţi soldaţi, dar nu reac- 
ţionează, şi risc s-o-ntreb din nou. 

— Karin, te simţi bine? 

Ea se întoarce pentru o clipă şi dă din cap, dar nu vorbeşte. 
Are chipul palid şi-i clănţănesc dinţii de frig. Ploaia cade cu atâta 
putere peste noi, încât contactul cu apa e de-a dreptul dureros. 
Am ieşit doar de câteva minute, şi deja sunt ud până la piele. 
Măcar am pe mine câteva straturi de haine. Undeva în faţa mea 
văd oameni care poartă doar tricouri. Unii sunt încă în pijama. 
Un tip mai bătrân poartă doar un halat. Bieţii de ei, probabil că i- 
au ridicat noaptea, din somn. Nu puteau să-i fi lăsat să se 
schimbe, sau să le dea ceva mai călduros de îmbrăcat? Asta 
arată cât de adânc înrădăcinată este cu adevărat ura lor faţă de 
noi, şi dintr-odată pare mai evident ca oricând că remarca arun- 
cată de Patrick a fost corectă. Orice ne-ar aştepta în continuare, 
o să fie oribil. În cel mai bun caz, ne-au adus aici ca să ne ţină 
izolaţi şi departe de ei. Şi-n cel mai rău? Ştiu că există o pro- 
babilitate foarte mare să ne aflăm aici ca să fim nimiciţi. Pot în- 
cerca să mă omoare, dar când va veni vremea, o să ies din 
scenă luptând. Îi datorez lui Ellis să elimin cât mai mulţi cu 
putinţă. 

Dumnezeule, cum rămâne cu Ellis? Cum am putut fi aşa de 
idiot? M-am îngrijit atâta de ce mi se întâmplă mie, încât am în- 
cetat să mă gândesc la posibilitatea ca fetiţa mea să fi fost 
adusă şi ea aici. Dacă s-a schimbat, la fel ca mine, şi a fost 


ridicată de una dintre patrule? Ştiu că am puţine şanse s-o 
găsesc, dar trebuie să-ncerc. Văd câţiva copii la rând în faţă, 
dar, chiar şi de la distanţa asta, ştiu că fiica mea nu e printre ei. 
Mă-ntorc şi încerc să mă uit în urmă. La naiba, coada asta pare 
infinită. Nu-i văd capătul. Am ieşit din rând, dar nu-mi pasă. E 
mai important s-o găsesc pe Ellis decât să fiu eu în siguranţă. 
Pornesc mai departe de-a lungul cozii, dar mă opresc, pentru că 
mă apucă de umăr o mână şi mă trage înapoi la locul meu. Mă- 
ntorc, aşteptându-mă să dau nas în nas cu un paznic, dar e 
Karin. 

— Nu fi prost, şopteşte ea, uitându-se neliniştită în jur. Te 
rog, or să te omoare imediat ce te văd. 

Dau din cap, dar nu spun nimic. Ştiu ca are dreptate. Mă în- 
torc la locul meu şi mă străduiesc să accept realitatea situaţiei. 
Am fost ridicat la ore bune după ce Liz mi-a luat-o pe Ellis, şi 
într-o zonă a oraşului foarte departe de locul în care cred că s-ar 
fi dus. Puţine şanse să fie şi ea aici. Dar, mă gândesc, dacă or să 
ne ducă într-un soi de centru, probabil că acolo o să am mai 
multe şanse s-o găsesc. 

Trebuie să încerc să-mi păstrez controlul şi să aştept mo- 
mentul potrivit, dar e greu. Vreau să fug şi să lupt şi să distrug 
soldaţii care ne înconjoară. Trebuie să pornesc, să trec la ac- 
ţiune, dar nu pot. E insuportabil să stau aici şi să aştept, în con- 
diţiile astea groaznice. Sunt atât de ud, încât îmi simt hainele 
grele, iar povara lor îmbibată cu apă începe să mă tragă în jos. 
Cu toţii suntem leoarcă de la ploaie şi amorţiţi de frig, dar nu 
putem decât să stăm liniştiţi şi să aşteptăm. 

Dintr-odată, activitatea reîncepe. A trecut ceva timp, dar n- 
am idee cât anume, de când am fost daţi jos din camioane. 
Reuşesc încă să mă ţin pe picioare, dar am văzut ici şi colo 
câţiva oameni căzând. Nimeni nu-ndrăzneşte să facă vreo 
mişcare ca să-i ajute. Fiecare dintre noi ştim că, riscând să ne 
mişcăm, riscăm şi să încasăm un glonţ de la gunoaiele din jurul 
nostru. Sunt sute de oameni la coada asta, şi soldaţii patrulează 
continuu de-a lungul ei, cu puştile armate şi încărcate, gata să 
tragă. Trebuie să mă concentrez intens ca să mă stăpânesc să 
nu ies din rând şi să-i ucid. E o tortură. Aşa plănuiesc să scape 
de noi? Lăsându-ne să stăm aici, în pustietate, până când se 
prăbuşeşte şi cel din urmă? 

Acum câteva clipe, am auzit o izbucnire de paraziți radio. 


Cam jumătate dintre soldaţi s-au întors brusc la vehiculele lor, 
lăsându-i pe ceilalţi să rămână pe poziţii alături de coadă, cu 
armele îndreptate în permanenţă înspre noi. Acum, motoarele 
camioanelor au pornit din nou, şi vehiculele se îndepărtează în 
convoi. Accelerează pe lângă noi, împroşcându-ne cu noroi şi cu 
apă din gropile şi băltoacele de pe drum. 

Pentru prima oară văd bine ce este pe partea cealaltă a 
drumului. 

Prin ploaia deasă, stăruitoare, zăresc o întindere enormă de 
teren, pustie, cu excepţia unei singure clădiri alb-cenuşii, chiar 
în centru. Arată ca o fabrică, sau poate ca un soi de depozit 
agricol ori magazie. In stânga sunt două silozuri uriaşe, şi totul 
pare straniu de dărăpănat şi de nefîngrijit. O alee pustie duce din 
faţa clădirii, peste câmp, până la drumul pe care suntem înşiraţi. 
lar acum văd şi faptul că această coadă se întinde pe tot 
drumul, practic până la intrarea pe câmp. Dumnezeule, cred că 
suntem cu miile aici! 

Se zăreşte activitate peste tot în jurul clădirii, în depărtare. 
De aici, nu se poate şti exact ce se petrece. Văd soldaţi şi alte 
siluete îmbrăcate în negru mişcându-se încontinuu. Unii scot 
echipament din clădire, alţii cară obiecte înăuntru. N-am nici cea 
mai mică idee ce-i cu toate astea. Nu cred că vreau să aflu. 

Chiar în faţa mea, agitația bruscă a făcut ca nervii cuiva să 
cedeze. Se produce panică la coadă şi, pentru o clipă, mă 
străduiesc să văd cine e şi ce se întâmplă. Se pare că un oma 
ieşit din rând şi a sărit la unul dintre soldaţi. Să folosesc această 
diversiune ca acoperire şi să-ncerc să fug? Se mai gândesc şi 
alţii la acelaşi lucru. Cel puţin doi oameni aleargă deja spre 
copaci. Acum cinci, şase, şapte..., poate chiar zece siluete fug în 
pădure. Dacă e s-o fac vreodată, trebuie să pornesc acum. 
Soldaţii cei mai apropiaţi de mine nu sunt atenţi, şi dacă mă 
mişc repede... 

Javrele! Evadarea se termină la fel de repede cum a- 
nceput. Doi soldaţi fac un pas înainte şi-şi descarcă armele 
automate spre copaci. Cei care aleargă sunt doborâţi fără 
avertisment — sunt împuşcaţi în spate şi ucişi. Mulţi alţii, care 
stăteau încă în şir, mai în faţă, au fost prinşi în focul încrucişat şi 
au murit pe loc. Ştiu că acelaşi lucru o să mi se-ntâmple şi mie 
dacă încerc ceva. 

Soldaţii se regrupează şi-şi reiau poziţiile. Unul dintre ei 


face un apel la radio şi-apoi, după o scurtă întârziere, apare o 
dubiţă care ocoleşte clădirea şi se îndreaptă spre drum. Se 
opreşte pe partea cealaltă, în dreptul locului unde s-au produs 
împuşcăturile. Oamenii care stau la coadă sunt siliţi, sub ame- 
ninţarea armei, să adune trupurile morţilor şi să le încarce în 
dubă. Neputincios, urmăresc cum două femei care suspină sunt 
puse să tragă cadavrele din pădure şi să le ducă pe partea cea- 
laltă a drumului. Un bărbat mai în vârstă şi o adolescentă sunt 
trimişi să aducă trupul unui bărbat din camionul meu, care a 
fost împuşcat în cap mai devreme. 


ploaia torențială a continuat şi nu dă nici un semn că s-ar 
opri. Norii cenuşii de deasupra capetelor noastre sunt mai 
întunecaţi ca niciodată, iar lumina scade repede. Nu cred că mai 
pot sta aşa prea multă vreme. Nu-mi mai simt picioarele şi 
mâinile. Pielea de pe faţă mi-a crăpat şi am amorţit de frig. N- 
am băut nimic toată ziua, dar am vezica plină, şi durerea e 
chinuitoare. 

Sunt speriat. De fiecare dată când unul dintre soldaţii de 
lângă mine se mişcă, îmi ţin răsuflarea, nu pentru că mi-e frică 
de el, ci pentru că pe dinăuntru îmi vine să urlu de frustrare, 
disperat să lupt şi să omor lepădăturile malefice care ne ţin pri- 
zonieri aici. Dar ştiu că nu pot. Sunt prea mulţi şi prea bine 
înarmaţi. Dacă aş îndrăzni să-mi arăt intenţiile, m-ar lichida în 
câteva secunde. Nu pot lăsa să se întâmple aşa ceva, dar îmi 
controlez din ce în ce mai greu emoţiile. Ştiu că alţi oameni de 
la coadă n-au reuşit să le ascundă şi au plătit cu viaţa pentru 
asta. Doar cu câteva minute în urmă, am auzit un singur strigăt 
de mânie, urmat de o rafală de gloanţe în semiîntunericul din 
urma mea. Acum, tăcerea din jurul nostru este cumva şi mai 
înspăimântătoare decât sunetele luptei şi ale morţii care au 
precedat-o. 

Pe măsură ce ziua s-a târât mai departe, a devenit 
imposibil să zăreşti vreunul dintre capetele şirului. În lumina 
slabă, nu văd decât până la vreo treizeci de oameni în faţa mea 
şi cam tot atâţia în urmă. Sunt sigur că rândul a ajuns lung de 
sute de oameni. In ultima oră, au trecut de două ori pe lângă 
noi. Logic, probabil că au adus şi mai mulţi oameni aici şi că 
acum s-au întors pe străzi, căutând alţii. 

Fata din faţa mea se clatină din nou pe picioare. N-o pot 
lăsa să cadă. Mă apropii uşor şi-i întind mâna, să o sprijin. 

— Hai, şuier încetişor, nu acum. Încearcă să te ţii tare... 

Nici măcar nu ştiu dacă mă aude prin ploaia torențială. 

S-a întâmplat ceva în faţă. Nu văd nimic, dar sunt sigur că 


aud ceva. Scrutez coada, încercând cu disperare să-mi dau 
seama ce se petrece. Încep în sfârşit să se mişte? Vreme de încă 
vreo câteva secunde nu zăresc nimic, dar apoi un val neaşteptat 
de mişcare se propagă de-a lungul şirului, până când disting în 
sfârşit ce se-ntâmplă. Începem să ne târâm înainte. Valul brusc 
de mişcare, stângaci şi poticnit, ajunge la mine şi, pentru prima 
oară după ore întregi, încep să merg. Picioarele îmi sunt 
agonizant de ţepene, şi fiecare pas îmi cere un efort şi-o coor- 
donare imense. Pentru o clipă, mă simt uşurat, prosteşte, când 
durerea din picioare începe să scadă uşor, dar apoi încep să mă 
gândesc încotro am putea merge, şi panica revine. Ştiu că 
deocamdată nu pot în nici un caz s-o iau la fugă. Simplul fapt de 
a pune un picior în faţa celuilalt este destul de greu. Nu am nici 
puterea, nici energia să mă mişc mai repede. 

Soldaţii mărşăluiesc în continuare alături de noi, păstrând în 
general distanţa, dar lovindu-i şi îmbrâncindu-i din când în când 
pe cei care merg prea încet sau care se împiedică şi ies din 
rând. Chiar în faţa mea, încă unul dintre bărbaţii care au 
călătorit în acelaşi camion cu mine cade la pământ. E bătrân şi 
obosit şi zace pe aleea de pietriş suspinând. Merg mai departe 
— n-am de-ales — şi ascult cum unul dintre soldaţi ţipă la el să 
se ridice în picioare şi să avanseze. Aş vrea să-l pot ajuta 
cumva. Nu-ndrăznesc să mă uit în jur. Aud o singură 
împuşcătură puţin în urma mea şi ştiu că suferinţele lui s-au 
sfârşit. Mi-e mai greu ca niciodată să-mi stăpânesc furia. In 
ciuda epuizării, imboldul de a-i ataca pe soldaţii ăştia, de a mă 
lupta cu ei — de a-i ucide — devine mai puternic cu fiecare 
minut, şi aproape imposibil de înăbuşit. Mă ţine în rând numai 
gândul evident că orice reacţie ar fi inevitabil ultimul lucru pe 
care l-aş face. 

Stăm din nou pe loc. 

Mişcarea se opreşte aproape la fel de repede cum a-nceput. 
Habar n-am cât de mult am mers. Nu ştiu cât de aproape sunt 
eu de ea, dar presupun că primii oamenii de la coadă au fost 
mânaţi în sfârşit pe aleea care duce la intrarea în clădire. 


DOAMNE, CE FRIG E! 

Plafonul de nori s-a ridicat puţin şi, măcar pentru o vreme, 
ploaia s-a potolit în sfârşit. Clădirea din faţă a fost luminată cu o 
serie de proiectoarfe puternice care strălucesc de la sol şi o fac 
să arate ca o afurisită de catedrală gotică sau ca o fortăreață. 
Deşi văd mai bine acum, încă n-am idee care-i scopul ei. E un 
soi de centru de carantină? Totul e complet absurd. Dacă ne-au 
adus aici ca să ne omoare, de ce n-o fac pur şi simplu? De ce să 
irosească atâta timp şi atâţia oameni ca să ne ţină încolonaţi şi 
să adune cadavre? Pentru unii dintre bieţii amărâţi aflaţi aici la 
rând, un glonţ în cap ar fi o uşurare. Dar poate că despre asta 
este vorba? Poate că vor doar să suferim? 

După ore de inactivitate, am avut acum trei runde de 
porniri-opriri bruşte. De data asta, am numărat câţi paşi am 
făcut. _ 

Cred că am înaintat cam cu o sută de paşi. In mod logic, 
probabil cam tot atâţia oameni tocmai au dispărut în clădirea 
din faţa noastră. 

Încă un convoi de camioane recent golite huruie pe lângă 
noi. Alţi câţiva sute de oameni adăugaţi în capătul rândului. 

Zgomotul camioanelor se pierde repede în depărtare, dar 
aud altceva acum. Aud un avion, iar sunetul motoarelor lui pu- 
ternice, la mulţi kilometri deasupra noastră, mă face să-mi dau 
seama cât de liniştit a devenit restul lumii. Avionul zboară cu o 
viteză incredibilă. Trebuie să fie cu reacţie, sau ceva de genul 
ăsta. Ştiu că n-ar fi bine să fac mişcări bruşte şi să mă uit în sus, 
dar nu mă pot stăpâni. Scrutez cerul, rotindu-mi capul cât mai 
puţin posibil şi mişcându-mi doar ochii. Apoi îl văd. O pată 
metalică întunecată care traversează orizontul cu o viteză 
fenomenală, de la dreapta la stânga. Chiar şi unii dintre soldaţi 
îşi îndreaptă acum atenţia într-acolo. 

Se aude un al doilea zgomot. Un urlet care-ţi răscoleşte mă- 
runtaiele şi pe care-l simt prin pământ, sub picioare. Zgomotul 


ăsta vine din altă direcţie. Pare să se învolbureze şi să 
plutească, dus de vânt, devenind din ce în ce mai puternic şi 
mai desluşit. Vine de undeva din spate. Ridic ochii şi urmăresc 
cum un fulger de lumină arde prin beznă, la kilometri întregi pe 
deasupra capetelor noastre, alergând spre avionul din 
depărtare. A fost un alt avion? O rachetă? 

Nu durează mai mult de câteva minute, dar pare o veşnicie. 
Văd lumina albă de pe cer repezindu-se către avion şi apoi 
izbindu-se de el, nimerindu-l cu o precizie incredibilă. Pentru o 
secundă, o minge imensă de flăcări portocalii în expansiune 
atârnă pe cerul vineţiu. Când bubuitul tunător al exploziei 
ajunge la noi, mingea a dispărut aproape cu totul. 

Înaintăm din nou. 

Am ajuns cu încă vreo câţiva metri mai aproape de clădire, 
dar, măcar de data asta, nu mă mai gândesc la ceea ce mă 
aşteaptă înăuntru. In schimb, încerc să pricep ce s-a-ntâmplat 
mai devreme. Indiferent cine pilota avionul şi cine a lansat ra- 
cheta, a fost un atac foarte hotărât şi foarte exact, care mi-a dat 
în sfârşit o mică scânteie de speranţă. Cineva, undeva, luptă 
încă. 


Z 

teama şi panica din această parte a cozii au atins un nivel 
insuportabil. Incă ne deplasăm. O târâială necruțătoare, în- 
treruptă, către clădirea de pe câmp. Nervozitatea soldaţilor din 
jurul nostru pare să fi crescut şi ea. 

E vorba de un abator? O să fim castraţi? Au descoperit un 
„remediu” ca să ne facă din nou la fel ca ei? În timp ce mă apro- 
pii de clădire, gânduri înspăimântate îmi gonesc prin minte cu 
mii de kilometri pe oră. Orice s-ar întâmpla înăuntru, ştiu că am 
ajuns aproape de sfârşitul inevitabil al călătoriei. Ziua asta a fost 
un iad, dar aş trece din nou prin el ca să schimb locul cu 
persoana aflată chiar în capătul cozii. Aş da orice să amân 
trecerea prin acele uşi întunecate din apropiere. Deşi sunt 
înconjurat de sute, poate mii de oameni ca mine, mă simt 
absolut singur. Cu numai câteva zile în urmă, totul era relativ 
normal, şi lucrurile astea ar fi părut imposibile. Exact în urmă cu 
o săptămână, stăteam în localul ăla cu familia mea, nebănuind 
nimic din ceea ce avea să ni se întâmple. Mă gândesc la pier- 
derea lui Liz, a lui Harry, a lui Ed şi Josh, şi-mi stăpânesc cu greu 
emoția. Mi-aduc aminte de Ellis şi mă simt ca şi cum aş fi fost 
înjunghiat în inimă. 

Ne deplasăm de-a lungul drumului ca şi cum am fi nişte de- 
ţinuţi în lanţuri. Nu ne mai lipsesc decât cătuşele de la picioare. 
In afară de sunetul sutelor de paşi istoviţi târşiţi pe pământ, 
cred că aud ceva. Un zgomot undeva la distanţă. E slab şi 
neclar, dar chiar se aude. Un huruit profund, îndepărtat. O fi un 
tunet, sau altceva? Ploaia răpăie în continuare peste tot în jurul 
meu, şi din cauza luminii slabe e aproape imposibil să vezi ce 
se-ntâmplă dincolo de clădire. 

Inaintarea e lentă, dar aş vrea să fie şi mai lentă. Am ajuns 
deja la jumătatea aleii care leagă drumul de clădire şi acum, 
pentru prima oară, sunt destul de aproape ca să văd câte ceva 
din ce se petrece în preajma intrării. Aleea e ticsită cu oameni 
care stau la rând în spatele unui soi de punct de control cu un 


acoperiş de pânză, bine păzit. Nu se disting amănunte, dar de 
aici arată ca un birou de control al imigrației sau ca vama de la 
aeroport. Un şuvoi constant de oameni trece de punctul de con- 
trol şi este mânat în corpul clădirii. Se uită cu disperare peste 
umăr, în timp ce alţi soldaţi cu puşti îi împing şi-i înghesuie 
înainte. Nici nu vreau să mă gândesc la ce le fac acolo. Un lucru 
e limpede — nu se zăreşte nici o cale de ieşire. Oamenii intră, 
dar, din câte văd, nimeni nu iese. 

Mai sunt acum doar câţiva metri între locul în care mă aflu 
şi punctul de control. În faţă, panica şi confuzia cresc, pentru că 
cineva iese din rând şi încearcă să fugă. De data asta e singur. 
Nu-l mai urmează nimeni. Silueta solitară care aleargă în di- 
recţia silozurilor impunătoare din stânga mea este doborâtă de 
o rafală de gloanţe, mult mai multe decât era necesar. Şi, bizar, 
de îndată ce trupul e la pământ, alţi soldaţi aleargă prin faţa 
clădirii ca să-l culeagă. În loc să-l lase acolo unde a căzut, îl ri- 
dică şi îl cară înăuntru, ţinându-l între ei. Ce naiba fac? 

Se aude încă un zgomot în depărtare. Probabil un tunet. 

Înaintăm din nou şi acum sunt destul de aproape ca să aud 
o parte din discuţia de la punctul de control. Inima îmi bate de o 
sută de ori mai repede decât normal, şi-mi simt picioarele gata 
să se înmoaie şi să cedeze. De data asta n-are nimic de-a face 
cu oboseala, e teroare pură. Simt minutele din viaţa mea 
scurgându-se cu un ticăit şi sunt devastat de gândul că o să se 
termine aşa. Aş putea oare să atac? mă gândesc din nou. Aş 
putea să-mi adun energia pentru o ultimă lovitură? Sunt gata să 
mor luptând? E chiar ultima şansă. Îl văd pe Patrick doar cu vreo 
zece oameni în faţa mea. Dac-aş putea să-i atrag cumva atenţia, 
poate că împreună am reuşi ceva... Pe cine păcălesc? Mă uit la 
cel mai apropiat soldat, cumpănind puşca în mână, gata să 
tragă; ştiu că raportul de forţe e prea dezechilibrat ca să 
îndrăznim să ne gândim la aşa ceva. S-ar sfârşi înainte să apuc 
să omor chiar şi unul singur. 

— Numele, strigă unul dintre ofiţerii de la punctul de con- 
trol către următorul de la coadă. 

— Jason Mansell, răspunde bărbatul, cu vocea joasă şi re- 
semnată, dar în care se simte o scânteie de furie şi de 
rezistenţă. 

— Data naşterii? 


Răspunde. Mai este întrebat şi de adresa cea mai recentă 
şi, în timp ce vorbeşte, încep să pricep de ce ticăloşii ăştia ne 
tratează ca pe nişte rahaţi, fiind totuşi straniu de preocupaţi de 
corpurile noastre. Ne-au făcut să ne pierdem orice individuali- 
tate, dar tot vor să ştie cine suntem şi de unde venim. Răspun- 
sul e evident — e un afurisit de recensământ. Numai pentru noi. 
Dacă vor să ne controleze complet şi să ne şteargă de pe faţa 
pământului, trebuie să ştie unde ne aflăm, până la ultimul. De- 
asta încercau să ne identifice când ne-au ridicat din casă, azi- 
dimineaţă. De-asta adună trupurile morţilor. Trebuie să ştie cine 
sunt cei pe care-i omoară, ca să se asigure că ne numără corect. 
Mă gândesc prosteşte să le dau informaţii false când îmi vine 
rândul, dar îmi dau seama că n-ar folosi la nimic. Pe măsură ce 
mă apropii, văd că iau şi mostre din gurile oamenilor şi că 
folosesc nişte dispozitive ca să le scaneze ochii şi palmele. 
Doamne, cred că suntem o ameninţare teribilă pentru ei! Fug 
speriaţi! 

Incă un bubuit de tunet. Furtuna se apropie. Nu-l mai văd 
pe Patrick, iar în faţa mea la rând au mai rămas doar patru per- 
soane. Ne mişcăm supărător de repede. Oamenii sunt prelucraţi 
cu o viteză ameţitoare, care pare nebunească. Doar am stat 
aici, afară, atâtea ore. De ce-au început să se grăbească? 

Trei oameni. Aş vrea să încetinească. 

Doi oameni. 

Acum urmez eu. Stau la mică distanţă în spatele a doi sol- 
daţi şi urmăresc interogatoriul lui Karin. Mă uit neajutorat cum 
unul dintre ei îi trânteşte mâna pe un soi de scanner, în timp ce 
altul îi ţine ochiul deschis şi-i cercetează retina cu un alt dis- 
pozitiv. Câteva butoane apăsate pe tastatura unui computer şi 
au terminat cu ea, o împing spre deschizătura întunecată a clă- 
dirii. E clar că odată ce-ai trecut de punctul de control, n-ai unde 
să mai mergi decât înăuntru. 

— Numele? strigă afiţerul de la birou când sunt împins 
înainte. 

— Danny McCoyne, răspund. 

Arunc o privire spre stânga şi văd o puşcă îndreptată spre 
capul meu. Fă doar ce ţi se spune, mă gândesc, fă doar ce ţi se 
spune. 

— Prescurtare de la Daniel? 


Dau din cap. 

— Răspunde! 

— Da, murmur. 

Mă întreabă data naşterii şi cea mai recentă adresă, şi i le 
spun. Apoi îmi apucă mâna dreaptă şi o scanează. Un alt soldat 
întinde mâna şi, cu degete aspre, neîndemânatice, îmi deschide 
forţat pleoapa şi se uită cu dispozitivul. Are o lumină 
strălucitoare, la care nu mă aşteptam. Pentru o clipă mă 
orbeşte. 

— Trimite-l mai departe, aud ordinul ofițerului, şi sunt îm- 
brâncit înainte, în întuneric. E limpede că grăbesc lucrurile, 
înaintăm prea mulţi, prea repede. Mă împiedic şi dau peste o 
mică aglomeraţie formată rapid. În urma mea aud cum este pre- 
lucrată următoarea persoană. 

Mai puţin de zece metri mă despart acum de indiferent ce 
soartă mă aşteaptă înăuntrul acestui loc. Încă nu văd nimic, 
numai o uşă dublă de culoare închisă şi şuvoiul constant de tru- 
puri care trec dincolo de ea. La fel ca atâţia dintre oamenii dis- 
peraţi pe care i-am urmărit deja, arunc neajutorat o privire 
peste umăr. Nu văd mare lucru, dar ştiu că în urma mea sunt 
sute şi sute de oameni. 

Se aude un zgomot neaşteptat, care ne surprinde pe toţi. 
Vine din două direcţii — din capătul şirului şi, de asemenea, de 
la celălalt capăt al drumului pe care am stat iniţial la coadă. 
Chiar şi soldaţii par nedumeriţi pentru o clipă. Mulţi dintre cei 
din jurul meu se întorc şi se uită înapoi, peste câmp. 

E un atac. 

Dumnezeule mare, cineva atacă din ambele părţi! 

În numai câteva secunde, scena degenerează de la calmul 
resemnat şi relativa ordine la o nebunie necontrolată. Habar n- 
am cine face asta, dar văd farurile puternice ale maşinilor, ale 
motocicletelor şi ale altor vehicule adunate la întâmplare 
luminând clădirea din multe direcţii. Nu mai sunt numai pe 
drum, le văd traversând câmpul de peste tot din jur. La naiba, e 
un atac coordonat! 

Mă opresc din mers şi-ncerc să mă-ntorc. 

— Mişcă-te, lepădătură nenorocită! strigă la mine un sol- 
dat, şi sunt lovit puternic în mijlocul spatelui cu ceva care-mi 
taie complet respiraţia. Forţa loviturii mă trimite, poticnindu-mă 


încă, şi mai departe în mulţime, şi sunt împins prin uşile 
deschise. Încerc să rezist, dar mă lupt să respir şi nu pot face 
nimic atunci când alte mâini brutale mă aruncă din nou înainte. 
Acum am ajuns înăuntru. Sub picioarele mele se află o podea de 
beton, iar deasupra capului, un tavan înalt, care mă apără în 
sfârşit de ploaie. În spate răsună focurile de armă şi exploziile, 
dar acestea sunt înăbuşite când uşile grele prin care tocmai am 
trecut se închid. 

E întuneric aici, şi abia dacă văd ceva. Sunt împins şi îm- 
brâncit încontinuu, până când nu mai pot să înaintez, blocat de 
masa de trupuri din faţa mea. Suntem înghesuiți unul într-altul, 
şi e limpede că s-au grăbit să ne îndese pe cât mai mulţi aici ca 
să ne îndepărteze de orice s-ar întâmpla afară. Mulțimea e tăcu- 
tă — incapabilă să se mişte şi abia respirând. Aud un zgomot 
neîntrerupt de fundal, format din ţipete înăbuşite, strigăte şi ex- 
plozii de afară. 

Un pârâit brusc de paraziți radio, şi soldaţii care ne păzesc 
se mişcă din nou. Undeva în faţă se deschide din nou o uşă, eli- 
berând imediat presiunea şi îngăduind mulţimii să se reverse 
într-o altă sală imensă, ca apa vuind printr-un baraj rupt pe ne- 
aşteptate. Nu vreau să mă mişc, dar, ca toţi ceilalţi, n-am de 
ales. Ştiu că, cu cât intru mai adânc în clădirea asta, cu atât am 
şanse mai mici să ies, dar nu pot să fac nimic. Sunt purtat de 
simpla greutate şi presiune a fiecărui om din jurul meu, cu toţii 
mânaţi de teama armelor care sunt îndreptate în permanenţă 
spre noi. 

Spaţiu. 

Pe neaşteptate, mă trezesc într-un spaţiu liber şi reuşesc să 
mă mişc în voie. Mă opresc din mers şi mă răsucesc, disperat să 
mă orientez. În încăpere e enervant de puţină lumină, iar oa- 
menii din jurul meu sunt îngroziţi. Ţipă, urlă şi strigă după aju- 
tor. Mă uit neputincios cum alţi soldaţi trântesc şi încuie din 
interior uşile prin care tocmai am intrat. Aceştia poartă altfel de 
uniforme decât ceilalţi. Poartă un soi de mască. E o mască de 
gaze? Nu se poate, nu...? 

Trupuri moarte. 

Ochii mi se obişnuiesc rapid cu intensitatea scăzută a 
luminii galbene şi zăresc din ce în ce mai multe trupuri. 
Dumnezeule, camera asta e plină. Sunt peste tot — înghesuite 
lângă perete, îngrămădite unele peste altele pe margini, întinse 


în şiruri pe podea... Bănuielile şi temerile mele cele mai rele 
erau corecte. Clădirea aceasta este un abator. Ne-au adus aici 
să ne omoare. Ne iau în evidenţă şi ne ucid. 

Trebuie să ies. Mă-ntorc în fugă spre uşile închise, dar unul 
dintre paznicii înarmaţi mă împinge cu piciorul înapoi la locul 
meu. Mi-am pierdut de tot autocontrolul şi trebuie să lupt. Ştiu 
că soldaţii ăştia sunt înarmaţi, dar n-am de-ales, pentru că ori- 
cum o să mor. Mă ridic de jos şi mă reped din nou spre paznic, 
cu o viteză, o forţă şi o hotărâre pe care nu le-aş fi bănuit. Mă 
arunc asupra lui şi-l dobor din picioare înainte să aibă timp să 
reacționeze. În timp ce mă lupt să-i iau arma şi să-i smulg 
masca, văd cum ceilalţi oameni încep să se bată în jurul meu. 
Soldatul se uită la mine cu ochi reci, plini de ură, în timp ce-l lo- 
vesc în faţă, de nenumărate ori, zdrobindu-i carnea cu pumnii. 
Continui multă vreme după ce-mi dau seama că şi-a pierdut cu- 
noştinţa. Nu mă pot opri până când nu mă asigur că e mort... 

Se aude o salvă de focuri de armă în spatele meu. Mă-ntorc 
şi văd că un alt soldat a început să tragă în mulţime. Mulţi au 
căzut deja, iar ceilalţi încearcă să fugă să se adăpostească, dar 
n-au unde să se ascundă. Disperat, apuc de la pământ trupul 
soldatului şi-l împing deasupra mea ca pe un scut, sperând c-o 
să încaseze forţa oricărei Împuşcături care mă va tinti. 

Acum sunt doi soldaţi care trag. Unul dintre ei a urcat pe o 
scară de metal până la grinzile clădirii şi ocheşte oamenii după 
pofta inimii. In haosul îngrozitor al măcelului, aud un alt sunet şi 
ridic ochii spre tavan, înspăimântat. Este pufnitul maşinăriilor şi 
şuieratul gazului. In cele patru colţuri ale sălii atârnă nişte cutii 
uriaşe de metal cu supape în partea din faţă, arătând ca nişte 
aparate de aer condiţionat. Aerul din faţa fiecăreia este 
distorsionat, ca unduirile provocate de căldură, şi-mi dau seama 
că a-nceput. Arunc cadavrul de pe mine, ca să caut pe podea 
masca pe care i-am smuls-o de pe faţă acum câteva clipe. Po- 
deaua e plină de sânge şi de cadavre şi... 

Lumea din jurul meu explodează. 

Mă arunc la pământ şi-mi acopăr capul, când capătul înde- 
părtat al încăperii unde suntem prizonieri este aruncat în aer de 
o explozie masivă care împrăştie şrapnel şi carne moartă în 
toate direcţiile. Totul devine negru. Zgomotul exploziei începe 
să se stingă şi este înlocuit de ţipete, de strigăte de durere şi de 
frică, sunetele unei lupte generale. 


— Fugiţi! strigă o voce înăbuşită, acoperind nebunia şi 
isteria. 

Instinctul preia conducerea. Mă ridic în picioare, poticnindu- 
mă şi clătinându-mă pe sfărâmături şi rămăşiţe de trupuri, apoi 
îmi croiesc drum cu forţa prin norii de praf şi prin mulțimile de 
siluete îngrozite. Peste tot în jur sunt numai focuri de armă şi 
dezordine. O femeie aflată chiar în faţa mea este împuşcată. 
Pentru o fracțiune de secundă, văd sânge, carne şi oase 
explodându-i din umăr, apoi cade la pământ ca o păpuşă moale 
de cârpe. Nu pot decât să alerg de-a dreptul peste cadavrul ei. 
In urma mea vine un val de oameni disperaţi, şi nu mă pot opri, 
n-am altă alternativă decât să merg mai departe, purtat de 
masa de trupuri. Ridic ochii şi văd că alergăm către alţi soldaţi 
cu armele ridicate. Dar aceştia nu poartă măşti. Nu au feţele şi 
ochii protejate, şi-mi dau seama imediat că sunt de partea 
noastră. Slavă Domnului, oamenii ăştia sunt de partea noastră! 

Continuăm totuşi să ne împleticim prin mijlocul masacrului, 
deşi podeaua de sub picioarele noastre e din ce în ce mai deni- 
velată, din cauza sfărâmăturilor. Rămăşiţele oamenilor ca mine 
se amestecă acum cu cele ale soldaţilor inamici. În această 
grotescă baie de sânge, e imposibil să le mai deosebeşti. Nici o 
explozie nu poate face diferenţa între noi şi ei. Peste tot în jur 
văd braţe şi picioare retezate, oase sfărâmate şi bucăţi strâmbe 
de metal tăios ca un brici. 

— Mergi mai departe, ţipă o altă voce. 

Simt ploaia pe faţă şi-mi dau seama că am ajuns din nou 
afară, deşi în stânga şi-n dreapta mea sunt movile joase de 
moloz, foştii pereţi. Alţii s-au oprit, dar eu merg mai departe. Un 
alt zgomot asurzitor îmi distrage atenţia, aşa că mă uit în sus. 
Văd un elicopter care huruie la mică înălţime. Lansează o 
rachetă într-un şir lung de camioane care stau nemişcate pe 
lângă ceea ce-a mai rămas din clădirea acum arzândă de unde 
tocmai am scăpat. Dumnezeule, ăsta-i război în toată legea. 
Traversez în fugă o zonă pustie şi mă arunc la pământ, pentru 
că alte muniții explodează în apropiere. Un fulger strălucitor de 
lumină izbucneşte în stânga mea, şi-mi simt corpul trântit la 
pământ de forţa imensă a unei noi explozii. Cu o ureche nu mai 
aud, dar mă străduiesc să-mi recapăt echilibrul, apoi mă ridic şi- 
ncerc să înaintez. Peste tot în jur sunt trupuri prăbuşite. Chipul 
unui tânăr a încasat întreaga forţă a exploziei. Ochii lui fără 


viaţă mă fixează neputincioşi. Partea de jos a feţei, de sub buze, 
a dispărut. La picioarele mele văd corpul unei femei, cu faţa în 
jos în moloz. Are spatele înnegrit şi carbonizat, iar hainele i-au 
ars aproape în întregime. Poate că e Karin, fata de la coadă. 
Pentru o fracțiune de secundă, mă gândesc s-o-ntorc şi să 
verific, dar ştiu că n-are nici un rost. Nu contează. 

Pe cer, exact deasupra mea, un al doilea elicopter se 
năpusteşte în jos şi trage în clădirea din care tocmai am scăpat, 
ucigând zeci de oameni lipsiţi de apărare care mişună în 
continuare printre dărâmături. Reuşesc să mai fac vreo câţiva 
paşi nesiguri şi-apoi mă arunc din nou la pământ, când primul 
elicopter se întoarce şi deschide focul asupra celui de-al doilea. 
O rachetă lansată cu precizie îl loveşte în mijlocul cozii, îi 
retează rotorul şi-l trimite în spirală spre pământ, unde aparatul 
explodează, umplând noaptea cu noi flăcări. E un adevărat haos 
peste tot în jur, cu zgomotul asurzitor şi isteria unei bătălii 
disperate până la moarte. Dar cine se luptă? 

— Plecaţi de-aici! strigă un soldat, ridicând oamenii ca mine 
de pe jos şi împingându-i mai departe. Urmez mulţimea, spre o 
poartă deschisă în ce-a mai rămas din gardul din plasă de sârmă 
care înconjura locul ăsta. Aproape la unison, alergăm pe o alee 
cu pietriş care şerpuieşte în întuneric. Acum, că suntem liberi, 
ne mişcăm ca o haită, vânând laolaltă. Duşmanii aici sunt puţini 
şi rari. Când îi descoperim, ne năpustim asupra lor şi-i sfâşiem în 
bucăţi. In spatele meu, clădirea în flăcări e scăldată în lumină. O 
privesc destul cât să văd sute de siluete fugind afară în toate 
direcţiile. 

Alţi soldaţi ne mână pe o alee care urcă prin întuneric, în 
timp ce încă un elicopter coboară la înălţime mică deasupra 
noastră. Prieten sau duşman? Imposibil să ne dăm seama până 
când nu lansează o salvă de rachete înspre mulţimea de la sol. 

In timp ce o altă minge de foc creşte sus pe cer în spatele 
meu, lumina bruscă îmi permite să văd ca lumea, pentru prima 
oară, împrejurimile. Sub noi, pământul e presărat cu incredibil 
de multe cadavre. Multe dintre ele sunt victimele bătăliei 
dezlănţuite, dar e limpede, după cum stau, că mult mai multe 
aparţin celor ca mine, care au fost executaţi de ceilalţi. Le-au 
îngrămădit ca să scape după aceea de ele. Numai aici au fost 
ucişi sute de oameni. Şi câte alte asemenea locuri or mai exista, 
şi câţi alţii or fi murit aici în noaptea asta? Câţi dintre noi au fost 


asasinați de ticăloşii ăştia, şi cine sunt Furioşii acum? 

În faţa mea desluşesc vârful unui deal. Încep să urc şi con- 
tinui să alerg, alunecând şi derapând pe noroiul unsuros. Aud 
alte lupte undeva mai în faţă şi fug într-acolo, disperat să iau 
parte la bătălie, ca să mă răzbun pentru moartea şi distrugerea 
pe care le-am văzut. Incă vreo câteva secunde cu răsuflarea tă- 
iată şi ajung în sfârşit în vârful movilei. O altă explozie uriaşă 
scaldă încă o dată cerul în lumină, şi văd un val de soldaţi 
înaintând spre noi. Fără nici o protecţie şi fără să-mi fie teamă 
de consecinţe, alerg în calea lor. Arunc o privire în jur şi văd că 
sute de alţi oameni avansează ca unul. Trebuie să-i distrugem 
înainte să mai distrugă ei mai mulţi dintre noi. 

Primul duşman la care ajung, o femeie, trage în mulţime. 
Stă cu spatele la mine. Fără să mă gândesc o secundă, tabăr pe 
ea şi-i înfăşor gâtul cu braţele. O apuc de bărbie şi de ceafă şi 
răsucesc cât de tare pot, simțind o satisfacţie imensă când gâtul 
îi trosneşte şi o văd prăbuşită la pământ. În câteva clipe pornesc 
mai departe, căutând următoarea victimă. Unul dintre ei are 
arma îndreptată direct spre mine. Inainte să apuce să tragă, 
alerg spre el şi-l dobor. Mă mişc cu o viteză şi o putere cum n- 
am mai simţit niciodată şi sunt plin de viaţă. Înfruntând moar- 
tea, sunt de fapt şi mai viu! Smulg puşca din strânsoarea patetic 
de slabă a soldatului şi-i îndes cu putere în gură ţeava rotundă şi 
tare. Trag şi-i privesc jumătatea de sus a capului explodând în 
noroi. Peste tot în jur, acest instinct animalic preia controlul, şi 
ucidem ca să rămânem noi în viaţă. Pentru asta m-am născut. 

Incă unul. li smulg unui soldat casca de luptă şi-ntorc biata 
creatură cu faţa la mine. Ochii ăştia... Ochii ăştia afurisiţi mă 
privesc duşmănos, plini de o ură absolută. Apăs cu degetele în 
blestematele lui de orbite şi i le scot, lăsându-l să ţipe şi să se 
zvârcolească pe jos. 

Toată tulburarea şi nesiguranța au dispărut. Durerea s-a 
stins. Fără teamă, luptăm cu o putere şi cu o ferocitate indes- 
criptibile. Rup oase, sfâşii carne şi curm fară-ncetare vieţi. 

In lumina fulgerelor de foc care umplu încă tot cerul, reu- 
şesc să văd întreaga amploare a bătăliei. Se întinde pe o supra- 
faţă enormă de pământ. E brutală şi necruțătoare, elementară şi 
aproape medievală. Armele au fost aruncate deoparte. E o luptă 
corp la corp — unul la unul —, iar inamicul rămâne fără replică 
la forţa şi hotărârea noastră. Ei au avantajul că sunt mulţi, dar 


noi avem mai mult de-atât. Avem dorinţa de a-i distruge şi de a 
ne apăra pe noi şi pe alţii ca noi. Vom lupta cu toţii până la 
ultima suflare din trup. 

Un alt elicopter se înalţă pe cer în faţa mea. Ridic ochii şi 
văd cum patru dâre şerpuitoare de foc biciuiesc întunericul 
peste capul meu, însoţite de un şuierat pătrunzător şi de o 
răbufnire de aer încins până la roşu. Mă uit în urmă doar cât să 
văd rachetele lovind rămăşiţele distruse şi acum probabil pustii 
ale clădirii din care tocmai am evadat. Urmează o pauză de un 
moment — precum cel mai scurt interval posibil dintre fulger şi 
tunet — şi-apoi cea mai puternică explozie pe care-am auzit-o 
până acum, spulberând locul acela infernal în mii şi mii de 
bucăţi arzătoare. Chiar şi de la distanţa asta, simt pe piele 
căldura focului. 

Un cuţit fulgeră spre mine de nicăieri şi mă taie la braţ. 
Adrenalina e mai puternică decât durerea, aşa că mă arunc ime- 
diat asupra atacatorului. El flutură din nou lama spre mine. 
Cumva, am reuşit să-l prind de braţ la jumătatea mişcării. li ră- 
sucesc pumnul şi-apoi îi forţez cuțitul în măruntaie. Se prăbu- 
şeşte lângă carcasa în flăcări a unui vehicul răsturnat. Unde-am 
învăţat să fac aşa ceva? De unde-mi vin forţa şi viteza? E ceva 
insdnctiv şi de neoprit. 

— Plecaţi, strigă o voce abia perceptibilă în zarva asta. 

Ridic privirea şi văd că bătălia de pe coasta dealului se do- 
moleşte treptat. Deşi lupta din jurul ruinelor de dedesubtul nos- 
tru continuă, aici sus, pe creastă, am distrus inamicul. 

— Mergeţi tot înainte, ne îndeamnă vocea. 

Urmez restul mulţimii şi începem să ne târâm prin beznă. 


E TÂRZIU ŞI AICI, AFARĂ, lumea e tăcută. Zgomotul 
bătăliei s-a oprit de mult. Inconjuraţi încă de hoardele celorlalţi, 
ne mişcăm repede pe câmpul pustiu. Cercetaşi înarmaţi ne 
călăuzesc prin întuneric. Nu ştiu unde mergem, dar ştiu că pot 
avea încredere în oamenii ăştia, aşa că-i urmez fără ezitare. 
Undeva în adâncul stomacului, ceva îmi spune că nu peste 
multă vreme s-ar putea să-ncep să capăt răspunsuri la miile de 
întrebări pe care am vrut cu disperare să le pun. 

Mergem de mai mult de o oră şi n-am mai întâlnit pe ni- 
meni. Am evitat în drumul nostru toate şoselele şi clădirile, 
practic toate semnele civilizaţiei. Acum trecem pe lângă baza 
unei văi adânci, ascunsă vederii de copaci şi tufişuri. 

Ne oprim. 

— Intrăm aici, spune una dintre călăuze, îndrumându-ne 
spre un crâng destul de mare. 

Fără să punem întrebări, intrăm printre copaci, oprindu-ne 
numai când ajungem în zona cea mai deasă a pădurii. Aici 
aproape că nu e deloc lumină. O altă călăuză cercetează tufări- 
şurile, părând să caute ceva. Loveşte cu piciorul o moviliţă pe 
pământul acoperit cu frunze. Se apleacă după cureaua unui 
bagaj pe care probabil că unul dintre ei îl ascunsese acolo mai 
înainte. Trage de curea şi scoate un rucsac mare. Femeia îl 
ridică şi scutură pământul şi frunzele de pe el. Deschide rucsa- 
cul şi începe să-l golească. 

— Staţi jos şi odihniţi-vă, spune unul dintre ceilalţi cercetaşi 
în timp ce colega lui scoate pentru noi pachete cu mâncare şi 
sticle cu apă. Refaceţi-vă puterile, continuă el, apoi ascultați 
mesajul şi plecaţi. 

Mesajul? Care mesaj? Despre ce vorbeşte? Îmi dau seama 
c-o să aflu mai târziu. În momentul ăsta, faptul că mănânc pen- 
tru prima oară după mai mult de o zi mi se pare mai important 
decât orice altceva. 

Stau alături de alţi trei oameni. Între noi e un telefon mobil 


pregătit să ruleze mesajul. Un mesaj care, aşa cum ne infor- 
mează călăuzele, este la fel de aproape de adevăr pe cât vom 
ajunge şi noi în seara asta. A fost distribuit ca fişier de către cei 
ca noi şi s-a răspândit prin ţară asemenea unui virus informatic. 
Acum se află în sute de mii de telefoane mobile, computere, 
playere media şi alte dispozitive, în prea multe ca să mai poată 
fi şters. 

— Chris şi mai cum? întreabă un bărbat aşezat lângă mine. 

— Chris Ankin, răspunde unul dintre cercetaşi. 

— Cine naiba e ăsta? 

— A fost politician, explică el. Destul de sus-pus, la Apă- 
rare. Era consilier în guvern când i s-a-ntâmplat. A apucat să 
audă o mulţime de informaţii înainte să se schimbe. 

— Şi unde-i acum? 

— Umblă zvonul că a murit. 

— Grozav! 

— Nu contează. A făcut ce-a vrut, înainte să pună mâna pe 
el. 

— Ce anume? 

— A vrut ca noi să ştim ce s-a petrecut. A vrut să ne aver- 
tizeze. A vrut să încerce să ne coordoneze. 

— Să ne coordoneze? 

— Să se asigure că ştim cu toţii ce avem de făcut. 

— Adică? 

— De ce nu dai drumul la afurisitul ăla de mesaj? 

Bărbatul se apleacă şi ridică telefonul. Se luptă cu comen- 
zile pentru o clipă, dar apoi reuşeşte să găsească fişierul şi-l 
deschide. La început, cuvintele sunt greu de distins. Potriveşte 
volumul şi ridică telefonul ca să auzim cu toţii. 

„Dacă ascultați asta”, rosteşte vocea obosită a lui Ankin, 
care pare subţire şi distorsionată, „poate că nu aveţi nici o idee 
despre ce s-a-ntâmplat cu voi şi cu restul ţării. N-o să ştiţi de ce 
vă simţiţi aşa cum vă simţiţi sau de ce toată viaţa voastră a 
luat-o razna. O să vă dau câteva informaţii, dar n-o să vă pot 
răspunde la toate întrebările. O să vă spun ce ştiu, dar nu asta e 
important acum. Până la urmă, nu contează cauzele sau ce 
anume a provocat totul, contează doar cum rezolvăm problema. 
Având în vedere natura fără precedent a schimbării şi a 


efectelor sale asupra societăţii, trebuie să acţionăm acum, şi 
repede. O să avem timp destul să căutăm motive, după ce se 
încheie lupta.” 

Mă foiesc pe locul meu şi arunc o privire spre celelalte chi- 
puri adunate în jurul telefonului. Se uită la micul aparat cu figuri 
uluite. Nu sunt sigur că cineva crede ceea ce aude. 

„Pe scurt”, continuă vocea lui Ankin, „există o diferenţă ge- 
netică fundamentală între noi şi ei. O diferenţă fundamentală şi 
elementară care, până acum, a rămas latentă. Nu vă pot spune 
de ce, dar ceva s-a-ntâmplat — ceva care a declanşat o 
schimbare, iar acea schimbare a creat furia. Dacă speraţi să vă 
dau o explicaţie mai ştiinţifică, nu pot. Dacă aşteptaţi să vă 
explic de ce nu mai putem rămâne lângă oamenii pe care i-am 
iubit, alături de care-am trăit şi-am lucrat până în urmă cu două 
săptămâni, nu pot. Intr-o zi o să-nţelegem, dar deocamdată nu 
ne permitem luxul de a avea nici timpul, nici resursele să aflăm. 

La început, s-a presupus că schimbarea era limitată doar la 
un număr mic de oameni. Dar înainte să mi se-ntâmple mie, în 
timp ce eram încă în funcţie, am văzut cifre care indicau că sun- 
tem mult mai mulţi decât s-a crezut iniţial. Este probabil ca nu 
mai puţin de trei oameni din zece să fie ca noi. Asta-nseamnă în 
jur de treizeci la sută din populaţie. Destul cât să-i înfruntăm şi 
să avem o şansă. 

Schimbarea ne înlătură unele reţineri de dinainte. În 
termeni foarte elementari, ne face mai puţin susceptibili la tot 
felul de prostii şi mai dispuşi să trecem la acţiune. Schimbarea 
aproape că pare să ne fi amplificat instinctele. Ştim imediat cine 
reprezintă o ameninţare pentru noi şi cine este de partea 
noastră. Multe dintre straturile de condiţionare şi control care ne 
erau impuse de societate au fost înlăturate de schimbarea asta 
şi nu mai funcţionează. Acum luptaţi ori de câte ori este nevoie 
şi distrugeţi duşmanul pentru că ştiţi că vă va distruge el înainte 
dacă îi daţi chiar şi cea mai mică şansă. 

Până acum am fost discriminați din cauza rasei, a religiei, a 
vârstei, a sexului şi a aproape oricărei diferenţe. Uitaţi-vă în 
jurul vostru în seara asta, şi-o să vedeţi că aceste diferenţe au 
dispărut. Acum, exprimând lucrurile cât mai simplu posibil, 
existăm doar <noi> şi <ei>, iar nouă ne e imposibil să coexis- 
tăm. Nu avem altă soluţie decât să luptăm, şi trebuie să conti- 
nuăm lupta până când îi vom şterge de pe faţa pământului. 


Schimbarea s-a răspândit în toată lumea cu o viteză incre- 
dibilă. Nici un colţ al planetei n-a rămas neatins. Trebuie să vă 
aduceţi aminte că nu noi suntem învinşii. Ei n-au decât avantajul 
că sunt mai mulţi. Noi am lucrat la toate nivelurile şi avem 
experţi în toate profesiile. Şi toate capacităţile posibile. Avem 
tot ce ne trebuie ca să luptăm împotriva lor şi să-i distrugem. 

Uitaţi-vă trecutul. Uitaţi-vă familiile şi prietenii şi ceea ce 
eraţi înainte. Cu timpul, se va restabili un fel de normalitate. 
Până atunci, nu avem altă soluţie decât să luptăm.” 

Mesajul se încheie. Mă uit la telefon şi nu-mi vine să cred. E 
o glumă? Chiar poate fi adevărat ceva din toate astea? Pentru o 
clipă, sunt copleşit, incapabil să accept asemenea lucruri. Apoi 
mintea mi se umple de amintiri ale evenimentelor din ultima 
săptămână şi în special din ultima zi — omorurile, bătăliile, 
vărsarea de sânge, emoţiile — şi ştiu că fiecare cuvânt pe care l- 
am auzit e adevărat. Imi aduc aminte de senzaţia de vigoare şi 
de putere pe care am avut-o cu câteva ore în urmă, când i-am 
ucis pe soldaţii inamici cu mâinile mele; ştiu că totul e real. 
Imposibil şi nedovedit, dar real. 


CÂND MĂ TREZESC, CUVINTELE POLITICIANULUI mort 
încă-mi mai răsună în cap. Am dormit puţin mai mult de o oră, 
dar mă simt la fel de înviorat de parc-aş fi dormit toată noaptea. 
Mă uit în sus la bolta de frunze şi ramuri contorsionate de 
deasupra capului meu. Un chip familiar se uită şi el la mine. 

— M-am gândit eu că tu erai, vorbeşte Patrick. Ai reuşit să 
scapi, aşadar. 

Mă ridic repede în capul oaselor. El îmi întinde mâna şi eu i- 
o strâng. Mă uit în jur şi văd că în timp ce dormeam au sosit aici 
şi mai mulţi oameni. 

— Eşti teafăr, remarc, în timp ce mă ridic în picioare şi mă 
întind. 

— Mă simt absolut fantastic, răspunde, zâmbind cu gura 
până la urechi. Tu? î 

Mă gândesc puţin înainte să răspund. In mai puţin de două- 
zeci şi patru de ore, am pierdut tot ce conta pentru mine. Ar 
trebui să mă simt dărâmat, devastat şi gol pe dinăuntru, dar nu- 
i aşa. Împărtăşesc sentimentul lui Patrick. Mă simt incredibil. Mă 
simt viu. Trupul meu e plin de energie şi de forţă. Mintea mi-e 
limpede. Sunt gata să fac ceea ce trebuie să fac. 

— Nu m-am mai simţit niciodată aşa, îi spun. Nu m-am 
simţit niciodată atât de bine. 

În curând plecăm mai departe. Cercetaşii care ne-au adus 
în locul ăsta ne spun că există un orăşel pe partea cealaltă a 
văii. O să-ncepem de acolo. Ştiu exact ce avem de făcut. Acum 
sunt gata să pornesc pe străzi şi să distrug cât mai mulţi dintre 
ei. Bătălia asta abia începe. 

Lăsăm în urmă crângul de pe fundul văii şi ieşim la lumina 
unei dimineţi senine şi uscate. Soarele abia începe să răsară, şi 
aud deja sunetele luptei, purtate de adierea de vânt. In aer se 
simte o urmă de fum — mirosul lumii lor destrămându-se. 

Dumnezeule, mă simt puternic. Ştiu că am scăpat în sfârşit 
de cătuşele şi de reţinerile vieţii pe care am dus-o până acum şi 


că sunt liber să-mi urmez instinctele şi să fac ceea ce-am fost 
născut să fac. Pentru prima oară de când am părăsit-o, mă pot 
gândi la Ellis în dimineaţa asta fără să simt nici o suferinţă. Ştiu 
că fetiţa mea e pe undeva, ucigând pentru noi. Sper că o s-o re- 
găsesc într-o bună zi. O să-i spun cât de mândru sunt de ea. 

Ne deplasăm ca o haită, urcând în forţă panta dealului 
abrupt care se iveşte în faţa noastră. Ajungem în vârf şi nici 
măcar nu respir prea greu. Stau lângă Patrick, uitându-ne 
împreună în jos către o scenă cu adevărat frumoasă. In 
depărtare zărim oraşul, care arde. Pe străzi s-au iscat deja lupte. 
Exploziile zguduie clădirile şi le transformă în moloz. Oamenii 
aleargă, se bat şi ucid. 

E înălţător. 

Patrick zâmbeşte ca un copil în dimineaţa de Crăciun. 

Soarele scaldă scena cu o lumină sclipitoare, aurie, şi văd 
cale de kilometri întregi în toate direcţiile. Oamenii roiesc de 
peste tot către oraş. Arzând de emoție înlăuntrul meu, o iau la 
fugă spre clădiri, dorind cu disperare să ajung acolo, să lupt şi 
să ucid. 

Năvălim la vale pe partea cealaltă a dealului, străbatem 
alergând un câmp larg şi denivelat şi-apoi ajungem pe strada 
principală din oraş. Împreună cu alţi doi, intru cu forţa în prima 
clădire care ne iese-n cale. Spargem ferestrele din faţă ale casei 
mici, pătrate şi ne căţărăm înăuntru. li găsesc pe cei doi ocu- 
panţi vârstnici la etaj, ghemuiţi de frică într-un dormitor. Unul 
dintre ei se ascunde sub pat. ÎI apuc de picior, îl trag afară, îl 
ridic şi-i strivesc faţa de perete. Mai e unul în dulap. Încearcă să 
nu scoată nici un zgomot, dar îi aud răsuflarea neregulată şi 
scâncetul jalnic. Trag de uşile dulapului, îl arunc în partea cea- 
laltă a camerei şi-i privesc cu satisfacţie pe ceilalţi doi care au 
intrat aici împreună cu mine cum îl sfâşie membru cu membru. 

Până să ajungem înapoi afară, atacul nostru sângeros a fost 
repetat de nenumărate ori în nenumărate case. Fără să mă 
opresc să-mi trag răsuflarea, alerg mai departe, disperat să gă- 
sesc cât mai mulţi dintre ei, ca să-i omor. 

E o zi perfectă. 

După atâta nesiguranţă, teamă şi durere, totul e limpede. 
Totul capătă în sfârşit un sens. 

Suntem în război.