Ernest Hemingway — Batranul si Marea

ERNESI HEMINGWAY 


Bătrânul și marea 


Ernest hliller Hemingway [1899-1961] este unul dintre marii 
prozatori americani ai secolului XX ai un clasic al literaturii 
universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes irnechat încă din 
trmpul vieţu autorului. Herruingay a prirnit în 1933 prernul 
Pulitzer, în 1954 premiul Hobel, iar multe dintre cărțile lui au fost 
ecraruzate la scurt timp după apanție. 

Ernest Hemingway a avut o mață extrem de tumultuoasă, A fost 
căsătorit de patru ori, A fost un vânător şi un pescar pasionat. A 
participat la ambele conflagrațu monchale zi la Războiul Cimil din 
Spania. În Primul Război Mondial a fost şofer pe ambulanţă, a fost 
rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medagla 
d'argento pentru eroism, După război devine corespondent al 
ziarului Taronta Star, iar în 1991 se mută la Paris, unde o cunoaşte 
pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor americani 
expatrați ce va îi cunoscut ulterior sub numele de „Generația 
pierdută”, Printre apropiaţi săi din acea epocă se nurmnără poetul 
Ezra Pound şi prozatorul Francis Scott Fitzgerald. În aceeaşi 
penoadă [1926] apare gi primul roman de succes al lui Herninigavy, 
The Sun Also Fises (Fiesta), o carte cu tentă autobiograhică ce 
deserie în principal viața comunității americane din Europa. În 
trpul Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist, Sirmpatizant 
al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prieterua cu John Dos 
Passog din pricina reportajelor acestuia despre atrocitățile cormuse 


ERNESI HEMINGWAY 


Batrânul și marea 


Ernest Miller Hemingway (1899-1961) este unul dintre 
marii prozatori americani ai secolului XX şi un clasic al 
literaturii universale. Scrierile lui s-au bucurat de un succes 
imediat încă din timpul vieţii autorului. Hemingway a primit 
în 1953 premiul Pulitzer, în 1954 premiul Nobel, iar multe 
dintre cărţile lui au fost ecranizate la scurt timp după 
apariţie. 

Ernest Hemingway a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. 
A fost căsătorit de patru ori. A fost un vânător şi un pescar 
pasionat. A participat la ambele conflagrații mondiale şi la 
Războiul Civil din Spania. În Primul Război Mondial a fost 
şofer pe ambulanţă, a fost rănit pe frontul italian, iar 
guvernul Italiei i-a acordat Medagilia d'argento pentru 
eroism. După război devine corespondent al ziarului 
Toronto Star, iar în 1921 se mută la Paris, unde o cunoaşte 
pe Gertrude Stein şi ajunge în cercul intelectualilor 
americani expatriaţi ce va fi cunoscut ulterior sub numele 
de „Generaţia pierdută”. Printre apropiații săi din acea 
epocă se numără poetul Ezra Pound şi prozatorul Francis 
Scott Fitzgerald. În aceeaşi perioadă (1926) apare şi primul 
roman de succes al lui Hemingway, The Sun Also Rises 
(Fiesta), o carte cu tentă autobiografică ce descrie în 
principal viaţa comunităţii americane din Europa. În timpul 
Războiului Civil din Spania a lucrat ca jurnalist. Simpatizant 


al republicanilor de stânga, Hemingway rupe prietenia cu 
John Dos Passos din pricina reportajelor acestuia despre 
atrocitățile comise de ambele tabere implicate în război. 
Viaţa agitată a marelui prozator a reprezentat o sursă de 
inspiraţie pentru multe din cărţile sale. Printre ele se 
numără şi romanele care l-au făcut cunoscut lumii întregi, 
cum ar fi A Farewell to Arms (Adio, arme) din 1929 sau For 
Whom the Bell 'Tolls (Pentru cine bat clopotele), apărut în 
1940, dar şi numeroasele povestiri şi nuvele strânse în 
volume. Hemingway atinge culmea gloriei literare după 
apariţia, în 1952, a volumului The Old Man and the Sea 
(Bătrânul şi marea). Prozatorul s-a sinucis în casa lui din 
Ketchum, Idaho, la 2 iulie 1961. 

Era un om bătrân, care pescuia singur într-o barcă pe 
ocean, în Gulf Stream, şi trecuseră de-acum optzeci şi patru 
de zile de când nu prinsese nici un peşte. În primele 
patruzeci de zile avusese un puşti cu el. Dar după patruzeci 
de zile fără nici un peşte prins părinţii îi spuseseră puştiului 
că bătrânul era de-acum în mod clar şi irevocabil salao, 
adică forma cea mai rea de ghinion, iar puştiul se supusese 
deciziei lor şi se mutase la o altă barcă, unde în prima 
săptămână s-au şi prins trei peşti zdraveni. Puştiul se 
întrista când vedea că bătrânul vine în fiecare zi cu barca 
goală şi cobora întotdeauna pe mal ca să-l ajute să care fie 
mosoarele cu sfoara de pescuit, fie cangea, harponul şi vela 
înfăşurată în jurul catargului. 

Vela era peticită cu nişte saci de făină şi atunci când era 
strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne. 

Bătrânul era slab şi ciolănos şi avea nişte riduri adânci pe 
ceafă. Pe obraji i se distingeau petele maronii ale 
îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina 
soarelui când se reflectă în apele mării tropicale. Petele i se 
întindeau mult în jos pe pielea feţei, iar mâinile îi erau pline 
de cicatrici lungi şi adânci, de la greutatea peştilor traşi 
afară cu năvodul. Dar niciuna din cicatrici nu era proaspătă. 


Toate erau la fel de vechi ca şi eroziunile dintr-un deşert 
lipsit de peşte. 

Totul la el era bătrân, cu excepţia ochilor, iar ei aveau 
aceeaşi culoare ca şi marea şi erau veseli şi neînfrânţi. 

— Santiago, îi zise puştiul pe când se căţărau pe mal, după 
ce trăseseră barca la țărm. Aş putea veni iar cu tine. Am 
făcut şi noi ceva bani. 

Bătrânul îl învățase pe puşti să pescuiască, iar puştiul îl 
adora. 

— Nu, îi răspunse bătrânul. Eşti într-o barcă norocoasă. 
Rămâi cu ei. 

— Dar aminteşte-ţi cum ai avut optzeci şi şapte de zile în 
care n-ai prins nici un peşte şi după aia ai prins numai din 
cei mari trei săptămâni la rând. 

— Îmi amintesc, spuse bătrânul. Ştiu că n-ai plecat de la 
mine fiindcă te-ai fi îndoit. 

— Tata m-a pus să plec. Sunt un puşti şi trebuie să îl 
ascult. 

— Ştiu, răspunse bătrânul. E absolut normal. 

— El n-are prea multă încredere. 

— Nu, zise bătrânul. Dar noi avem. Nu-i aşa? 

— Ba da, răspunse puştiul. Hai să-ţi iau o bere la lerasă şi 
după aia mergem să cărăm lucrurile acasă. 

— De ce nu? spuse bătrânul. Ca între pescari. 

Se aşezară la Terasă, unde mulţi dintre pescari îl luară 
peste picior pe bătrân, dar el nu se supără. Alţii, dintre 
pescarii mai vârstnici, se uitară la el şi se întristară. Dar n-o 
arătară şi vorbiră politicos despre curenţi şi despre 
adâncimea la care dăduseră cu undiţele, despre vreme, 
care rămânea bună, şi despre ce văzuseră. Pescarii cu 
noroc din ziua aceea se întorseseră deja, îşi măcelăreau 
captura de marlin1 şi cărau peştii, întinşi pe toată lungimea 
lor, pe două scânduri purtate de doi inşi ce se clătinau la 
capătul fiecăreia din ele, îndreptându-se spre pescărie, ca 
să aştepte camionul frigorific ce urma să transporte marfa 
la piaţa din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră 


la cherhanaua de rechini, la celălalt capăt al golfului, unde 
aceştia erau atârnaţi pe nişte scripeţi, li se scoteau 
măruntaiele, li se tăiau înotătoarele, li se jupuia pielea, apoi 
carnea le era tăiată în fâşii şi sărată. 

Când vântul bătea dinspre est, peste întreg portul plutea 
un miros greu, venit dinspre cherhanaua de rechini. Dar 
astăzi nu se simţea decât o undă palidă de miros, fiindcă 
vântul îşi schimbase direcţia înspre nord, după care 
încetase, iar pe Terasă era soare şi plăcut. 

— Santiago, zise puştiul. 

— Da, răspunse bătrânul. 

Ţinea paharul în mână şi se gândea la anii de demult. 

— Să ies în larg ca să-ţi aduc sardele pentru mâine? 

— Nu. Du-te şi joacă baseball. Încă mai pot să vâslesc, iar 
Rogelio o să arunce năvodul. 

— Mi-ar plăcea să mă duc. Dacă nu mai pot pescui cu tine, 
aş vrea să te ajut altfel. 

— Mi-ai cumpărat o bere, îi spuse bătrânul. Eşti deja 
bărbat. 

— Câţi ani aveam când m-ai luat prima dată în barcă? 

— Cinci şi era cât pe ce să fii omorât când am tras peştele 
afară prea devreme şi mai-mai că a făcut barca bucăţi. Îţi 
aminteşti? 

— Îmi amintesc cum izbea cu coada şi se zbătea şi-apoi 
cum s-a rupt banca şi-mi amintesc sunetul loviturilor de 
ciomag, îmi amintesc că m-ai aruncat la prora, unde stătea 
mosorul de sfoară ud, şi am simţit cum se cutremură toată 
barca. Am auzit cum îl pocneai cu ciomagul şi suna de parcă 
doborai un copac, apoi am simţit pe mine, peste tot, mirosul 
dulceag de sânge. 

— Chiar îţi aminteşti toate astea sau ţi le-am povestit eu? 

— Îmi amintesc absolut tot, din prima clipă în care am ieşit 
împreună. 

Bătrânul se uită la el cu ochii lui iubitori, încrezători şi 
orbiţi de soare. 


— Dacă ai fi băiatul meu, te-aş lua cu mine în larg şi ne-am 
încerca norocul, îi zise el. Dar eşti băiatul tatălui tău şi al 
mamei tale şi eşti într-o barcă norocoasă. 

— Pot să-ţi aduc sardelele? Ştiu şi de unde pot să iau patru 
momeli. 

— Mi-au rămas şi-ale mele de astăzi. Le-am pus în cutie, la 
saramură. 

— Lasă-mă să mă duc să-ţi aduc patru proaspete. 

— Una, zise bătrânul. 

Nu-şi pierduse niciodată speranţa şi încrederea. Dar acum 
ele i se însufleţeau, ca atunci când începe să sufle briza. 

— Două, zise puştiul. 

— Două, căzu de acord bătrânul. Nu le-ai furat? 

— Aş fi putut, răspunse puştiul. Dar pe astea le-am 
cumpărat. 

— Mulţumesc, îi spuse bătrânul. 

Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la 
starea de umilinţă. Dar ştia că ajunsese la ea şi mai ştia că 
nu era ceva ruşinos şi că nu presupunea pierderea 
mândriei autentice. 

— Dacă e să mă iau după curent, mâine s-ar zice c-o să fie 
o zi bună. 

— Unde te duci? întrebă puştiul. 

— Departe în larg, ca să mă întorc când se schimbă vântul. 
Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină. 

— O să-ncerc să-l conving să ieşim la treabă cât mai 
departe, zise puştiul. Aşa, dacă prinzi ceva mare-mare, o să 
putem veni să te ajutăm. 

— Nu-i place să meargă prea departe. 

— Nu, răspunse puştiul. Dar o să văd eu ceva ceeln-o să 
vadă, cum ar fi o pasăre venită la pescuit, şi-o să-l fac să 
iasă în larg după dorade 
[2]. 

— Vede chiar aşa de prost? 

— E aproape orb. 


— Ciudat, comentă bătrânul. Doar n-a ieşit niciodată la 
pescuit de țestoase. Aia îţi strică ochii. 

— Dar tu ai prins ani în şir țestoase în largul coastei 
Mosquito şi tot ai ochi buni. 

— Eu sunt un bătrân ciudat. 

— Dar mai eşti şi-acum destul de puternic pentru un peşte 
mare-mare? 

— Eu zic că da. Şi mai există o mulţime de şmecherii. 

— Hai să ducem acasă calabalâcul, ca să pot să iau 
prostovolul şi să ies după sardele, zise puştiul. 

Luară tot echipamentul din barcă. Bătrânul căra catargul 
pe umăr, iar puştiul ducea cutia din lemn, cu mosoarele de 
sfoară cafenie strâns împletită, cangea şi harponul, cu tot 
cu ţepuşă. Cutia cu momeala era dedesubt, la pupa bărcii, 
laolaltă cu ciomagul pe care îl folosea bătrânul ca să 
potolească peştii mai mari atunci când îi trăgea la bord. 
Nimeni nu s-ar fi gândit să-l fure tocmai pe el, dar era mai 
bine să ia cu el acasă vela şi mosoarele grele de sfoară, 
pentru că roua le făcea rău şi, cu toate că era convins că 
nimeni de prin partea locului nu le-ar fi furat, bătrânul 
socotea că un harpon şi o cange lăsate într-o barcă erau 
totuşi nişte ispite inutile. 

O porniră unul lângă altul pe drum, luând-o către coliba 
unde locuia bătrânul şi unde intrară pe uşa larg deschisă. 
Bătrânul sprijini de perete catargul cu vela înfăşurată pe el, 
iar puştiul puse alături cutia şi restul sculelor de pescuit. 
Catargul era aproape la fel de înalt cât singura încăpere a 
cocioabei. Coliba era făcută din vlăstari uscați de palmier 
regal, cărora li se spunea guano, iar înăuntru erau un pat, o 
masă, un scaun şi o vatră cu mangal pentru gătit direct pe 
podeaua de lut. Pe pereţii maronii, acoperiţi cu frunze 
turtite şi suprapuse de guano cu fibre puternice, se vedeau 
o icoană cu imaginea colorată a Sfintei Inimi a lui lisus şi 
alta cu Fecioara din Cobre. Erau amintiri rămase de la soţia 
lui. Odinioară pe perete stătea şi o fotografie veche, în 
culori şterse, a nevestei sale, dar bătrânul o dăduse jos, 


fiindcă atunci când o vedea, se întrista, aşa că acum poza 
stătea pe raftul din colţ, sub cămaşa lui curată. 

— Ce-ai de mâncare? îl întrebă puştiul. 

— O oală de orez galben cu peşte. Vrei un pic? 

— Nu. O să mănânc acasă. Vrei să-ţi fac focul? 

— Nu. Îl fac eu mai târziu. Sau poate c-o să mănânc orezul 
rece. 

— Pot să iau prostovolul? 

— Sigur că da. 

Nu se vedea nici un prostovol şi puştiul îşi aminti de ziua 
când îl vânduseră. Dar cei doi reluau povestea de la capăt 
în fiecare zi. Nici oala cu orez galben şi peşte nu exista, iar 
puştiul ştia şi asta. 

— Optzeci şi cinci e-un număr cu noroc, spuse bătrânul. 
Ce-ai zice dacă m-ai vedea cum aduc la vânzare o bucată de 
vreo cinci sute de kile? 

— Eu iau prostovolul şi mă duc după sardele. O să stai la 
soare, în prag? 

— Da. Am ziarul de ieri şi-o să citesc despre baseball. 

Puştiul nu mai ştia sigur dacă ziarul de ieri nu era cumva 
tot o poveste. Dar bătrânul îl scoase de sub pat. 

— Mi l-a dat Perico la bodega, îi explică el băiatului. 

— O să mă-ntorc după ce prind sardelele. Le ţin la gheaţă 
laolaltă şi pe-ale tale, şi pe-ale mele, şi le împărţim mâine- 
dimineaţă. După ce mă-ntorc, poţi să-mi povesteşti despre 
baseball. 

— Yankees n-au cum să piardă. 

— Da' eu mă tem de Indians din Cleveland. 

— Ai încredere în Yankees, băiete! Gândeşte-te la marele 
DiMaggio. 

— Mă tem şi de Tigers din Detroit, şi de Indians din 
Cleveland. 

— Ai grijă să n-ajungi să te temi până şi de Reds din 
Cincinnati şi de White Sox din Chicago. 

— Citeşte-l tu şi povesteşte-mi când mă întorc. 


— Ce zici, să cumpărăm un bilet de loterie cu numărul 
optzeci şi cinci pe el? Mâine e a optzeci şi cincea zi. 

— Am putea s-o facem, acceptă puştiul. Dar ce zici de 
numărul optzeci şi şapte, de la marele tău record? 

— Aşa ceva nu se întâmplă de două ori în viaţă. Crezi că 
poţi să găseşti un optzeci şi cinci? 

— Pot să cer unul. 

— Un bilet întreg. Asta înseamnă doi dolari jumate. De 
unde am putea să-i împrumutăm? 

— Asta-i uşor. Eu pot împrumuta oricând doi dolari jumate. 

— Mă gândesc că s-ar putea să pot şi eu. Dar o să-ncerc să 
nu iau cu împrumut. La început împrumuţi. După aia ajungi 
să cerşeşti. 

— Ai grijă să nu-ţi fie frig, bătrâne, îi zise puştiul. Nu uita 
că suntem în septembrie. 

— Luna în care apar peştii mari, comentă bătrânul. În mai 
oricine e în stare să fie pescar. 

— Eu mă duc acum după sardele, zise puştiul. 

Când puştiul se întoarse, bătrânul dormea în scaun, iar 
soarele apusese. Puştiul luă pătura veche, de armată, care 
stătea pe pat şi o întinse pe spătarul scaunului şi peste 
umerii bătrânului. Erau nişte umeri ciudaţi, încă zdraveni, 
deşi foarte îmbătrâniţi, ca şi gâtul lui, care îi rămăsese 
puternic, iar când bătrânul dormea şi capul îi cădea în 
piept, aproape că nici nu i se mai vedeau ridurile de pe 
ceafă. Cămaşa îi fusese peticită de atâtea ori, încât semăna 
cu vela de la barcă, iar peticele fuseseră decolorate de 
soare în nuanţe dintre cele mai felurite. Capul bătrânului 
era totuşi foarte îmbătrânit, iar când ţinea ochii închişi, 
chipul său se golea de viaţă. Ziarul îi stătea pe genunchi, iar 
greutatea braţului său îl împiedica să zboare în bătaia 
vântului de seară. Bătrânul era desculţ. 

Puştiul îl lăsă să stea aşa, iar când se întoarse, îl găsi 
dormind în continuare. 

— Trezeşte-te, bătrâne, spuse el şi-şi lăsă mâna pe unul 
din genunchii lui. 


Bătrânul deschise ochii şi, preţ de o clipă, păru că revine 
de undeva de foarte departe. În clipa următoare zâmbi. 

— Ce-ai adus? întrebă el. 

— Cina, răspunse puştiul. O să luăm cina. 

— Nu prea mi-e foame. 

— Hai şi mănâncă. Nu se poate să pescuieşti şi să nu 
mănânci. 

— Am mai făcut-o, zise bătrânul, ridicându-se şi luând 
ziarul, pe care îl împături. 

Apoi începu să adune şi pătura. 

— "Ţine pătura pe lângă tine, zise puştiul. Cât timp trăiesc 
eu, n-o să ieşi la pescuit fără să mănânci. 

— Atunci trăieşte mult şi ai grijă de tine, răspunse 
bătrânul. Ce-avem de mâncare? 

— Fasole neagră, orez, banane coapte şi nişte tocăniţă. 

Pustiul adusese mâncarea de la Terasă într-un sufertaş de 
metal cu două compartimente. Cele două seturi de tacâmuri 
- cuţit, furculiţă şi lingură - le ţinea în buzunar, învelite 
fiecare în câte un şerveţel de hârtie. 

— Cine ţi-a dat aşa ceva? 

— Martin. Proprietarul. 

— Trebuie să-i mulţumesc. 

— l-am mulţumit eu deja, îl asigură puştiul. Nu-i nevoie să- 
i mai mulţumeşti şi tu. 

— O să-i dau carnea de pe burtă de la un peşte mare, 
spuse bătrânul. A mai făcut asta pentru noi şi altădată? 

— Cred că da. 

— Atunci trebuie să-i dau ceva mai mult decât carnea de 
pe burtă. E foarte grijuliu cu noi. 

— A trimis şi două beri. 

— Mie cel mai mult îmi place berea la cutie. 

— Ştiu. Dar asta e la sticlă. Bere Hatuey. Şi trebuie să-i 
duc sticlele înapoi. 

— Foarte drăguţ din partea ta, zise bătrânul. Mâncăm? 

— Asta te-am întrebat eu pe tine, răspunse cu blândeţe 
puştiul. N-am vrut să deschid sufertaşul până când nu eşti 


gata. 

— Acum sunt gata, anunţă bătrânul. N-aveam nevoie decât 
de un pic de timp, cât să mă spăl. 

„Unde să se spele?” se gândi puştiul. Cisterna de apă a 
satului era la două străzi mai încolo, după ce treceai 
drumul. „lrebuie să-i aduc apă aici. Apă şi săpun. Şiun 
prosop ca lumea”, îşi spuse el. „De ce sunt atât de 
nechibzuit? 'Trebuie să-i fac rost de altă cămaşă şi de o 
haină pentru iarnă. Şi de nişte pantofi de vreun fel. Şi de 
altă pătură.” 

— Tocăniţa asta a ta e excelentă, comentă bătrânul. 

— Povesteşte-mi despre baseball, îi ceru puştiul. 

— În Liga Americană, cei de la Yankees fac legea, aşa cum 
am şi zis, îi spuse fericit bătrânul. 

— Azi au pierdut, zise puştiul. 

— Asta nu înseamnă nimic. Marele DiMaggio e iarăşi în 
formă. 

— Mai au şi alţi oameni în echipă. 

— Normal. Dar el face legea. În cealaltă divizie, între 
Brooklyn şi Philadelphia, trebuie să ţin cu Brooklyn. Dar 
după aia mă gândesc la Dick Sisler3 şi la loviturile lui 
meseriaşe de pe vechiul stadion. 

— Nimic nu se compară cu alea. Tipul a dat cele mai lungi 
mingi pe care le-am văzut vreodată. 

— Îţi aduci aminte de vremea când trecea pe la Terasă? Aş 
fi vrut să-l iau cu mine la pescuit, dar mi-era prea ruşine ca 
să-l întreb. Şi-atunci te-am rugat pe tine să-l întrebi, dar şi 
ţie ţi-a fost prea ruşine. 

— Ştiu. Mare greşeală am făcut! Poate că ar fi venit cu noi. 
Am fi avut ce să ţinem minte toată viaţa! 

— Mi-ar plăcea să-l iau cu mine la pescuit pe marele 
DiMaggio, zise bătrânul. Se zice că taică-său era pescar. 
Poate c-a fost tot aşa de sărac ca şi noi şi-atunci ar înţelege. 

— Tatăl marelui Sisler n-a fost niciodată sărac şi el, taică- 
său, a jucat în liga întâi când era de vârsta mea. 


— Când eu eram de vârsta ta, stăteam în faţa catargului, 
pe o goeletă cu vele pătrate care mergea spre Africa, şi 
seara am văzut lei pe plajă. 

— Ştiu. Mi-ai zis. 

— Vrei să vorbim despre Africa sau despre baseball? 

— Cred că despre baseball, răspunse puştiul. Povesteşte- 
mi despre marele John ]. McGraw.4 

Pronunţă „i” în loc de]. 

— Cândva, mai demult, venea şi el pe la Terasă. Dar atunci 
când bea, devenea brutal, vorbea urât şi nu te mai puteai 
înţelege cu el. Mintea îi era mai mult la cai şi la baseball. 
Sau cel puţin avea tot timpul prin buzunare liste cu nume 
de cai şi pomenea adesea nume de cai la telefon. 

— A fost un mare manager, zise puştiul. Tata crede că a 
fost cel mai bun dintre toţi. 

— Pentru că a venit aici de cele mai multe ori, îi spuse 
bătrânul. Dacă şi Durocher ar fi continuat să vină aici an 
după an, taică-tău l-ar fi considerat pe el cel mai bun 
manager dintre toţi. 

— Acum, zău, cine-i mai bun ca manager, Luque sau Mike 
Gonzalez5? 

— Eu zic că-s egali. 

— lar cel mai bun pescar eşti tu. 

— Nu. Ştiu alţii mai buni. 

— Que va!6 comentă puştiul. Ştiu mulţi pescari buni şi 
câţiva foarte buni. Dar niciunul ca tine. 

— Mulţumesc. Mă umpli de bucurie. Sper să nu mă trezesc 
că apare un ditamai peştele, unul care să ne arate că ne-am 
înşelat. 

— Dacă mai eşti atât de puternic precum ziceai, un 
asemenea peşte nici nu există. 

— S-ar putea să nu fiu atât de puternic pe cât cred, spuse 
bătrânul. Dar ştiu multe şmecherii şi sunt plin de hotărâre. 

— Acum ar trebui să te duci să te culci, ca să fii odihnit 
mâine-dimineaţă. Duc eu lucrurile astea înapoi la Terasă. 

— Atunci noapte bună. O să te trezesc mâine-dimineaţă. 


— Tu eşti ceasul meu deşteptător, zise puştiul. 

— Vârsta e ceasul meu deşteptător, îi răspunse bătrânul. 
De ce se trezesc bătrânii devreme? Ca să aibă parte de ozi 
mai lungă? 

— Nu ştiu, spuse puştiul. lot ce ştiu e că băieţii dorm 
buştean până târziu. 

— Mi-aduc şi eu aminte, comentă bătrânul. O să te trezesc 
la vreme. 

— Nu-mi place să mă trezească el. E ca şi cum i-aş fi 
inferior. 

— Ştiu. 

— Somn uşor, bătrâne. 

Puştiul plecă. Mâncaseră fără nici un fel de lampă pe 
masă, iar acum bătrânul îşi scoase pantalonii şi se duse spre 
pat pe întuneric. Îşi făcu pantalonii sul, ca să-i folosească 
drept pernă, şi strecură ziarul în interiorul sulului. Se înveli 
apoi cu pătura şi se întinse pe restul ziarelor vechi care 
acopereau arcurile patului. 

În scurt timp adormi şi visă la Africa aceea de pe vremea 
când era puşti, la lungile plaje aurite şi la plajele albe, atât 
de albe încât te usturau ochii de la ele, la culmile albe şi la 
munţii înalţi şi cafenii. 

De-acum îşi ducea viaţa pe coasta aceea în fiecare noapte, 
iar în visele sale auzea vuietul valurilor spărgându-se de 
mal şi vedea cum bărcile indigenilor vin călare pe ele. În 
timp ce dormea, simţea mirosul de la catranul şi 
călăfătuiala punţii şi mai simţea şi mirosul Africii, pe care îl 
aducea spre dimineaţă vântul ce bătea dinspre uscat. 

De obicei, atunci când simţea vântul dinspre uscat, se 
scula din pat, se îmbrăca şi se ducea să-l trezească pe puşti. 
Dar în seara asta mirosul vântului dinspre uscat veni foarte 
devreme, iar el îşi dădu seama încă din vis că era prea 
devreme şi continuă să viseze cum vede piscurile albe ale 
Insulelor ridicându-se din mare, după care visă tot felul de 
porturi şi rade din Insulele Canare. 


De-acum nu mai visa nici furtuni, nici femei, nici întâmplări 
extraordinare, nici peşti imenşi, nici lupte, nici concursuri 
de forţă şi nici pe soţia lui. Nu mai visa decât locuri şi lei pe 
plajă. Leii se jucau ca nişte pisici tinere în amurg, iar el îi 
iubea tot aşa cum îl iubea şi pe puşti. Pe puşti nu-l visase 
niciodată. Se trezi aşa, pur şi simplu, se uită la lună prin 
cadrul uşii deschise, îşi întinse pantalonii şi îi puse pe el. 
Urină lângă colibă şi o luă la picior pe drum, ca să-l 
trezească pe puşti. Tremura din pricina răcorii de 
dimineaţă. Dar ştia că tremuratul o să-l încălzească şi că în 
curând o să înceapă să dea la vâsle. 

Uşa casei în care locuia puştiul era descuiată, aşa că 
bătrânul o deschise şi intră, călcând încetişor cu tălpile lui 
desculţe. Puştiul dormea pe un prici din prima încăpere, iar 
bătrânul îl văzu limpede în lumina lunii muribunde, ce se 
strecura înăuntru. Îl prinse cu blândeţe de un picior şi îl 
ţinu aşa până când puştiul se trezi, se răsuci şi se uită la el. 
Bătrânul dădu din cap aprobator, iar puştiul îşi luă 
pantalonii de pe scaunul de lângă pat şi, stând aşezat pe 
prici, şi-i trase pe el. 

Bătrânul ieşi pe uşă şi puştiul veni după el. Era adormit. 
Bătrânul îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-i spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Que va, răspunse puştiul. Asta-i menirea bărbaţilor. 

O luară înapoi pe drum până la coliba bătrânului. În 
întuneric, cât era drumul de lung, se vedeau bărbaţi 
desculți care îşi cărau catargele bărcilor. 

Când ajunseră la coliba bătrânului, puştiul băgă într-un 
coş colacii de sfoară, harponul şi cangea, iar bătrânul îşi 
puse pe umăr catargul, cu vela strânsă. 

— Vrei o cafea? întrebă puştiul. 

— Stai să punem sculele în barcă şi după aia o să bem. 

Băură cafea din nişte cutii metalice de lapte condensat la 
un local pentru pescari ce se deschidea devreme. 

— Cum ai dormit, bătrâne? întrebă puştiul. 


Deja începea să se trezească, deşi încă îi venea greu să se 
scuture de somn. 

— Foarte bine, Manolin, zise bătrânul. Azi mă simt 
încrezător. 

— Şi eu, spuse puştiul. Acum stai să aduc sardelele tale şi 
pe-ale mele şi momelile tale proaspete. El îşi aduce singur 
sculele. Nu vrea să lase pe nimeni să-i care niciodată nimic. 

— Suntem diferiţi, comentă bătrânul. Eu te las să-mi cari 
lucrurile de pe vremea când aveai cinci ani. 

— Ştiu, spuse puştiul. Mă-ntorc imediat. Mai bea o cafea. 
Aici ni se dă pe datorie. 

Puştiul ieşi, călcând cu picioarele goale pe stâncile de 
coral, şi se îndreptă spre gheţăria unde erau depozitate 
momelile. 

Bătrânul îşi bău cafeaua fără grabă. Ştia că n-o să mai aibă 
parte de nimic altceva toată ziua şi că trebuie să se bucure 
de ea. Trecuse deja multă vreme de când i se urâse să mai 
mănânce şi nu-şi lua niciodată nimic pentru prânz. La prora 
bărcii avea o sticlă cu apă şi altceva nici că-i mai trebuia 
toată ziua. 

Puştiul se întoarse deja cu sardelele şi cu cele două 
momeli, învelite într-o bucată de ziar. O porniră amândoi pe 
cărarea spre barcă, simțind sub tălpi nisipul zgrunţuros. 
Ridicară barca şi o împinseră în apă. 

— Noroc, bătrâne! 

— Noroc, îi răspunse bătrânul. 

Fixă opacele7 vâslelor în strapazane8 şi, aplecându-se cu 
toată greutatea pe lopeţile lăsate în apă, începu să 
vâslească, ieşind din port pe întuneric. Alte bărci ieşeau pe 
mare de pe alte plaje. Bătrânul auzi plescăitul şi scârţâitul 
vâslelor lor, chiar dacă nu mai izbuti să le vadă, căci luna 
coborâse în spatele dealurilor. 

Uneori vreun ins din câte o barcă spunea ceva. Dar cele 
mai multe bărci rămâneau tăcute. Se auzea doar plescăitul 
vâslelor. După ce ieşiră din gura portului, bărcile se 
împrăştiară şi fiecare o porni spre acea parte de ocean în 


care spera să găsească peşte. Bătrânul ştia că o să iasă 
mult în larg, aşa că lăsă în urma lui mirosul uscatului şi vâsli 
înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a 
dimineţii. Văzu în apă fosforescenţa algelor golfului în timp 
ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care 
pescarii o numeau marele puț, pentru că acolo începea 
brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din 
pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereţii 
abrupți de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile 
de peşti. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii 
de creveţi şi peşte pentru momeală, uneori chiar şi grupuri 
de calmarii, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau 
aproape de suprafaţă şi toţi peştii rătăcitori se hrăneau cu 
ele. 

Cum stătea aşa, în întuneric, bătrânul simţea că se apropie 
dimineaţa şi, în timp ce vâslea, auzea sunetul tremurător al 
peştilor zburători, care ţâşneau din apă, şi fâşâitul pe care îl 
scoteau perechile lor de aripi ţepene atunci când se 
avântau prin aer în beznă. Peştii zburători îi erau foarte 
dragi, căci ei erau principalii săi prieteni pe ocean. Îi părea 
rău de păsări, mai ales de micile şi delicatele rândunici de 
mare negre, care zburau şi căutau mereu şi nu găseau 
aproape niciodată, şi se gândi că păsările au o viaţă mai 
grea decât avem noi, cu excepţia păsărilor de pradă şi a 
celor mari şi puternice. De ce au fost făcute păsările atât de 
plăpânde şi de delicate, aşa cum sunt chirele de baltă, când 
marea poate fi atât de crudă? Ea e blândă şi atât de 
frumoasă... Dar marea poate fi şi foarte crudă şi se schimbă 
atât de iute, iar păsările astea care zboară, se cufundă şi 
vânează, cu glasurile lor mici şi triste, sunt dintr-o plămadă 
prea delicată pentru ea. 

În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa 
cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. 
Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar 
vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate 
unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care 


foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi 
aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se 
puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau 
despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau 
despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori 
chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea 
fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda 
sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau 
ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o 
influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea 
bătrânul. 

Vâslea ritmic şi fără să facă nici un efort, deoarece reuşea 
să-şi menţină foarte bine viteza, iar suprafaţa oceanului era 
netedă, cu excepţia unor vârtejuri provocate ici şi colo de 
curent. Bătrânul lăsa curentul să facă o treime din treabă 
şi, când începu să se lumineze, văzu că ajunsese deja mai 
departe de locul unde sperase să fie la acea oră. 

„Am pescuit la puţurile cele adânci o săptămână întreagă 
şi n-am făcut nici o treabă”, se gândi el. „Azi o să merg să 
pescuiesc în larg, acolo unde se adună bancurile de 
pălămidă şi ton alb9, şi poate că printre peştii ăia o să dau 
şi peste unul mare.” 

Până să se lumineze cu adevărat de ziuă, bătrânul dădu 
drumul momelilor în apă şi se lăsă dus de curent. Aşeză una 
dintre momeli la mai bine de şaptezeci de metri adâncime. 
Celei de-a doua îi dădu drumul până la o sută patruzeci de 
metri, iar a treia şi a patra se scufundară mult de tot în apa 
albastră - la o sută optzeci şi două sute treizeci de metri. 
Fiecare peşte pus ca momeală stătea atârnat cu capul în 
jos, cu capătul cârligului înăuntrul momelii, care era legată 
şi cusută zdravăn, iar toate părţile exterioare ale cârligului 
- curba şi vârful - erau acoperite cu sardele proaspete. 
Fiecare sardea era agăţată bine, cârligul traversându-i 
amândoi ochii, astfel încât toate laolaltă formau o jumătate 
de ghirlandă pe oţelul proiectat înspre exterior. Din părţile 
de cârlig pe care un peşte mare ar fi putut să le simtă, nu 


era niciuna care să nu aibă un miros ademenitor şi un gust 
bun. 

Puştiul îi dăduse doi toni mici şi proaspeţi, doi toni albi, 
care atârnau ca nişte plumbi la capătul celor două undiţe 
lăsate la cea mai mare adâncime, iar în celelalte două 
cârlige bătrânul pusese două soiuri de stavrid - unul 
albastru-argintiu şi altul gălbui -, peşti pe care îi mai 
folosise, dar erau încă în stare bună şi aveau pe lângă ei şi 
nişte sardele superbe, ce le dădeau un gust şi un aspect 
atrăgător. Fiecare sfoară avea grosimea unui creion mare şi 
era legată de un băț de un verde aprins, astfel încât orice se 
atingea sau smucea de momeală făcea băţul să se scufunde, 
iar fiecare undiţă avea două mosoare de câte şaptezeci şi 
ceva de metri de sfoară, care puteau fi legate rapid de 
celelalte mosoare de rezervă, aşa că, dacă ar fi fost cazul, 
un peşte putea să târască după el mai bine de cinci sute de 
metri de sfoară. 

Acum bătrânul stătea cu ochii aţintiţi la cele patru bețe ce 
pluteau dincolo de marginea bărcii şi vâslea încetişor, ca să 
menţină sforile undiţelor drepte şi la adâncimile potrivite. 
De-acum se luminase de-a binelea şi în curând urma să 
răsară şi soarele. 

Soarele apăru palid din mare, iar bătrânul zări şi celelalte 
bărci, împrăştiate de curent, care pluteau în apa mai puţin 
adâncă şi mult mai aproape de țărm. Apoi soarele lumină 
mai puternic şi apa luci tăios, iar când discul lui se arătă 
complet, întinderea netedă îi reflectă lumina în ochii 
bătrânului, care îl usturară atât de tare, încât omul vâsli 
fără să se mai uite la soare. Privea în jos, în profunzimea 
apei, şi urmărea sforile ce se lăsau drept în jos, în adâncuri. 
Se pricepea să le ţină mai drepte decât oricine altcineva, 
astfel încât la fiecare nivel din bezna curentului să existe 
câte o momeală exact în locul unde voia el, pentru orice 
peşte ce înota pe-acolo. Alţii îşi lăsau sforile să plutească, 
duse de curent, aşa că uneori abia dacă ajungeau la vreo 


sută, o sută zece metri, măcar că pescarii îşi închipuiau că 
ar sta la o sută optzeci. 

„Dar eu le pun exact aşa cum trebuie”, se gândi bătrânul. 
„Doar că nu mai am noroc. Dar cine ştie? Poate că azi. Nici 
o zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. 
Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie. Ca 
să fii pregătit atunci când dă norocul peste tine.” 

Soarele era acum cu două ceasuri mai sus pe cer şi nu-i 
mai rănea ochii atât de tare atunci când bătrânul privea 
înspre răsărit. Deja nu mai zărea decât trei bărci, dar şi 
acelea se vedeau foarte departe, undeva jos, spre țărm. 

„De când mă ştiu, soarele de dimineaţă mi-a rănit ochii”, 
se gândi el. „Şi totuşi îmi sunt încă destul de zdraveni. Când 
apune, pot să mă uit direct la el fără să mi se întunece 
privirea. Asta cu toate că seara are mai multă putere. Dar 
dimineaţa râneşte.” 

În clipa aceea observă o fregată cu aripi mari şi negre, 
care zbura în cercuri pe cer, deasupra capului său. Pasărea 
se lansă într-un picaj rapid, coborând vertiginos, cu aripile 
strânse pe spate, după care începu să zboare iarăşi în 
cercuri. 

— A văzut ea ceva, zise bătrânul cu voce tare. N-a venit 
doar aşa, ca să se uite. 

Vâsli încet şi fără şovăire spre locul unde se rotea pasărea. 
Nu se grăbea şi-şi menținea sforile undiţelor drepte şi la 
aceeaşi adâncime. Numai că se văzu prins uşor de curent, 
aşa că, deşi pescuia cum trebuie, o făcea plutind mai 
repede decât ar fi făcut-o dacă n-ar fi încercat să se 
folosească de pasăre. 

Pasărea se înălţă şi mai sus pe cer, după care se roti în 
continuare, cu aripile încremenite. Apoi se lansă brusc într- 
un plonjon şi bătrânul văzu un peşte zburător care ţâşni din 
apă şi pluti disperat peste suprafaţa ei. 

— Dorade, spuse tare bătrânul. Dorade mari. 

Trase vâslele din apă şi scoase de la prora o undiţă mică. 
Undiţa avea o agrafă cu vârtej10 şi un cârlig de mărime 


mijlocie, în care bătrânul puse una din sardele. Îi dădu 
drumul peste marginea bărcii şi după aceea legă sfoara de 
unul din inelele de la pupa. Mai puse momeală într-o undiţă, 
dar pe asta o lăsă undeva la umbră, sub banca de la prora. 
Începu să vâslească din nou şi să urmărească pasărea 
neagră, cu aripi mari, care de-acum zbura jos, razant cu 
apa. 

În timp ce se uita după pasăre, aceasta pătrunse din nou 
în apă, cu aripile strânse pentru plonjon, apoi le desfăcu iar, 
brusc şi inutil, când se lansă pe urmele peştelui zburător. 
Bătrânul reuşi să vadă uşoara vălurire pe care o iscaseră 
doradele pe suprafaţa apei atunci când o porniseră după 
peştele fugar. Doradele despicau apa exact pe sub peştele 
ce plana în aer şi ajungeau, înotând cu toată viteza, în locul 
unde peştele cădea înapoi. „E un banc mare de dorade”, se 
gândi bătrânul. „Sunt răspândite peste tot şi peştele 
zburător nu are şanse prea mari. Pasărea nu are niciuna. 
Peştele zburător e prea mare pentru ea, iar doradele înoată 
mult prea repede.” 

Urmări salturile repetate ale peştelui zburător pe 
deasupra apei şi inutilele mişcări ale păsării. „Bancul ăla de 
dorade s-a îndepărtat de mine”, cugetă el. „S-au mişcat 
mult prea repede şi-au ajuns deja departe. Dar poate că o 
să reuşesc să prind vreuna rătăcită şi poate că şi peştele 
meu mare e pe-acolo, cu ele. Pe undeva trebuie să fie şi 
peştele meu.” 

Norii de deasupra uscatului se ridicară acum ca nişte 
munţi şi coasta deveni doar o linie lungă şi verde, cu nişte 
dealuri gri-albăstrui în spatele ei. Apa se făcuse de un 
albastru întunecat, atât de întunecat, încât părea aproape 
mov. Când bătrânul se uită în jos, la ea, văzu în apa 
întunecată viermuiala roşiatică a planctonului şi lumina 
ciudată pe care o isca soarele în apă. Se uită la undiţele 
sale, ca să-şi dea seama dacă sforile stau întinse cum 
trebuie în apă, din cât putea el să observe, şi se bucură că 
vede atât de mult plancton, fiindcă asta însemna şi mult 


peşte. Lumina stranie pe care soarele o năştea în apă acum, 
când urcase mai sus pe cer, arăta că va fi vreme bună şi tot 
asta arăta şi forma norilor de deasupra uscatului. Dar 
pasărea aproape că nu se mai zărea, iar pe suprafaţa mării 
nu mai apăru nimic, doar câteva petice de alge gălbui, arse 
de soare, şi balonul movuliu, bine conturat, gelatinos şi cu 
irizaţii multicolore al unei meduze otrăvitoare, ce plutea 
chiar lângă barcă. Meduza se răsturnă pe o parte şi se 
întoarse iar. Plutea veselă, ca o minge, târându-şi prin apă, 
la un metru în urma ei, filamentele lungi şi ucigătoare. 

— Agua mala11, spuse bătrânul. Târfo! 

Se lăsă uşor peste vâsle, se uită de-acolo în adânc şi văzu 
peştişorii aceia de aceeaşi culoare ca şi filamentele ce 
pluteau după meduză, peşti care înotau printre ele, sub 
umbra micuță lăsată de balonaşul creaturii în timp ce 
aluneca pe apă. Peştişorii erau imuni la otrava meduzei. Nu 
însă şi oamenii, iar atunci când vreunul din filamente se 
prindea de sfoara unei undite şi rămânea acolo, mov şi 
vâscos, în timp ce bătrânul se lupta să prindă câte un peşte, 
pe mâini şi pe palme îi apăreau iritaţii şi răni ca acelea pe 
care le fac iedera otrăvitoare sau alte tufe de soiul ăsta. Dar 
înţepăturile otrăvite venite de la agua mala se inflamau şi te 
ardeau ca o lovitură de bici. 

Balonaşele multicolore erau frumoase. Numai că ele 
reprezentau cel mai înşelător lucru de pe întinsul apei, iar 
bătrânului îi plăcea să se uite cum le mănâncă ţestoasele de 
mare uriaşe. 'Ţestoasele le vedeau, se apropiau de ele prin 
faţă, apoi închideau ochii, ca să fie împlătoşate complet, şi le 
mâncau cu tot cu filamente. Bătrânului îi plăcea să se uite 
cum ţestoasele mănâncă meduze şi îi plăcea să le calce pe 
plajă, după câte o furtună, ca să le audă cum pocnesc atunci 
când le strivea cu tălpile întărite ale picioarelor. 

Îi plăceau ţestoasele verzi şi ţestoasele de baga, atât de 
elegante, de rapide şi de preţioase, şi avea un dispreţ 
prietenos fată de ţestoasele de mare obişnuite, cu 
carapacea lor galbenă, animalele acelea imense şi 


prostănace, care făceau dragoste într-un mod ciudat şi 
mâncau cu mare plăcere meduzele otrăvitoare, ţinând ochii 
închişi. 

Nu simţea nici un fel de fior mistic faţă de creaturile astea, 
deşi navigase mulţi ani pe vase ce vânau țestoase. Îi părea 
rău de toate, chiar şi de giganticele țestoase pieloase, care 
erau lungi cât barca lui şi cântăreau o tonă. Majoritatea 
oamenilor n-au nici un pic de milă faţă de țestoase, pentru 
că inima unei țestoase mai bate încă multe ore după ce 
făptura a fost tăiată şi măcelărită. Dar bătrânul se gândea: 
„Şi eu am o inimă din asta, iar mâinile şi picioarele mele 
sunt la fel ca ale lor”. Bătrânul mânca ouă de ţestoasă, ca să 
capete vlagă. În luna mai mânca aşa ceva tot timpul, ca să 
fie zdravăn în septembrie şi octombrie, când umbla să 
prindă peştii cu adevărat mari. 

În plus, bătrânul mai bea în fiecare zi dintr-un butoi mare, 
ţinut în coliba unde îşi lăsau sculele mulţi dintre pescari, 
câte o ceaşcă de ulei din ficat de rechin. Uleiul era pus 
acolo pentru toţi pescarii care voiau să ia din el. Cei mai 
mulţi nu-i suportau deloc gustul. Dar să te trezeşti la orele 
la care se trezeau ei era la fel de rău, iar uleiul te apăra 
foarte bine de orice răceală sau gripă şi mai făcea bine şi la 
vedere. 

Bătrânul îşi înălţă privirea şi văzu că pasărea zbura iarăşi 
în cerc. 

— A dat de peşte, spuse el cu voce tare. 

Nici un peşte zburător nu sparse oglinda apei şi nici peştii 
mici nu se împrăştiară care încotro. Dar în timp ce bătrânul 
se uita la apă, un ton micuţ se înălţă în aer, se răsuci şi căzu 
iar în mare, cu capul înainte. Tonul luci argintiu în bătaia 
soarelui şi după ce căzu înapoi în mare, se înălţă altul, apoi 
altul şi altul, şi-acum se vedeau sărind în toate direcţiile, 
agitând apa şi lansându-se în salturi lungi după peştii mici. 
Îi înconjurau şi îi mânau cum şi unde voiau. 

„Dacă nu se mişcă prea repede, o să ajung la ei”, socoti 
bătrânul, uitându-se cum bancul de peşti acoperă apa de 


spumă, iar pasărea coboară şi plonjează peste peştii vânaţi, 
care se repezeau speriaţi la suprafaţă. 

— Pasărea le e de mare ajutor, spuse bătrânul. 

Chiar în momentul acela undiţa de la pupa i se încordă sub 
talpă, în locul unde îi făcuse sforii un nod, aşa că lăsă 
vâslele din mână. Când prinse ferm sfoara în mâini şi începu 
să o tragă, simţi greutatea unui ton mic, ce se zbătea în 
undiţă. Zbaterea deveni tot mai puternică pe măsură ce 
strângea sfoara, iar bătrânul văzu răsărind din apă 
spinarea albastră a peştelui şi auriul de pe părţile laterale 
încă înainte să îl tragă peste copastie şi să-l arunce în 
barcă. Peştele zăcea la pupa, în bătaia soarelui, solid şi 
alungit ca un glonţ, cu ochii lui mari şi lipsiţi de inteligenţă 
larg deschişi, cu viaţa scurgându-i-se din corp, în timp ce 
coada sa agitată şi frumoasă izbea ritmic, cu lovituri rapide 
şi sacadate, în scândurile bărcii. Bătrânul se milostivi şi îl 
lovi în cap, apoi îi trase un picior. Trupul peştelui încă mai 
tremura în umbra de sub pupa. 

— Ton alb, zise tare bătrânul. Ce momeală splendidă o să 
fie! Trebuie să aibă vreo cinci kile. 

Nu-şi mai amintea momentul în care începuse să 
vorbească prima oară cu voce tare când era singur. În 
vremurile de odinioară, când rămânea singur, cânta, iar 
câteodată cânta şi noaptea, când făcea de cart pe nave de 
pescuit sau pe cele ce vânau țestoase. Probabil că începuse 
să vorbească aşa, cu voce tare, când rămânea numai el 
după ce puştiul plecase. Dar nu-şi mai amintea precis. Când 
el şi puştiul pescuiau împreună, de obicei vorbeau doar 
atunci când era nevoie. Vorbeau noaptea sau când trebuiau 
să tragă la țărm din pricina vremii rele. Pe mare se credea 
că e o virtute să nu vorbeşti decât dacă e nevoie şi aşa 
considerase dintotdeauna şi bătrânul şi respectase regula. 
Dar acum i se întâmpla de multe ori să-şi rostească 
gândurile cu voce tare, fiindcă nu mai avea pe cine să 
deranjeze. 


— Dacă m-ar auzi ceilalţi că vorbesc cu voce tare, ar crede 
că am înnebunit, zise el. Dar cum nu-s nebun, zău că nu-mi 
pasă. Şi-apoi ăia bogaţi au în bărci radiouri cu care să 
vorbească şi care le dau şi meciuri de baseball. 

„Acum nu-i momentul să mă gândesc la baseball”, îşi spuse 
el. „Acum e momentul să mă gândesc la un singur lucru. 
Lucrul pentru care m-am născut. S-ar putea ca pe lângă 
bancul de colo să dea târcoale vreun peşte mare. Eu n-am 
prins decât unul rătăcit de ai lui în timp ce se hrănea. Dar s- 
au pornit repede la vânat şi-s ieşiţi mult în larg. Tot ce 
răsare azi la suprafaţă se mişcă foarte repede şi merge spre 
nord-est. Oare acum să fie momentul? Sau e vreun semn 
legat de vreme pe care eu nu-l ştiu?” 

De-acum nu mai putea să vadă verdele țărmului, ci doar 
culmile dealurilor albăstrui, care păreau albe, ca şi cum ar 
fi fost acoperite cu zăpadă, şi norii ce se vedeau deasupra 
lor ca nişte munţi înalţi, înzăpeziţi. Marea era foarte 
întunecată, iar razele de lumină creau prisme strălucitoare 
în apă. Nenumăratele firişoare de plancton fuseseră şterse 
de lumina soarelui de prânz, iar bătrânul nu mai văzu decât 
imensele prisme ce colorau profunzimile mării şi firele 
întinse ale undiţelor sale, care coborau în apa adâncă de un 
kilometru şi jumătate. 

Tonul - căci pescarii le spuneau ton la toţi peştii din specia 
asta şi îi deosebeau între ei după numele propriu-zise doar 
când ajungeau să-i vândă sau să îi dea la schimb cu peşti de 
momeală - coborâse iar în adâncuri. Soarele ardea deja şi 
bătrânul îl simţi în ceafă. Simţi şi sudoarea care i se scurgea 
pe gât în jos în timp ce vâslea. 

„Aş putea să plutesc”, se gândi el, „doar să plutesc, să 
dorm şi să îmi înnod sfoara undiţelor în jurul degetelor de la 
picior, ca să mă trezească. Dar azi e a optzeci şi cincea zi şi 
s-ar putea să fie una bună pentru pescuit.” 

Exact atunci aruncă o privire spre undiţe şi văzu cum unul 
din beţigaşele lungi şi verzi se scufundă scurt. 

— Da, zise el. Da. 


Şi trase vâslele la bord fără să zgâlţâie barca. Întinse 
mâna spre sfoară şi o prinse cu blândeţe între degetul mare 
şi arătătorul de la mâna dreaptă. Nu simţi nici un fel de 
încordare, nici un fel de greutate, aşa că ţinu sfoara lejer. 
Faza se repetă. De data asta era o smucitură precaută, nici 
puternică şi nici grea, iar bătrânul ştia exact ce e. Jos, la o 
sută optzeci de metri în apă, un marlin mânca sardelele cu 
care erau acoperite vârful şi corpul cârligului, acolo unde 
cârligul făcut de mână ieşea din capul micului ton. 

Bătrânul prinse sfoara cu mâna stângă, încetişor şi 
grijuliu, desfăcând de pe ea băţul ce slujea drept plută. De- 
acum putea s-o lase să-i alunece printre degete fără ca 
peştele să simtă vreo tensiune. 

„Dacă-i aşa de departe în larg, mai ales în luna asta din an, 
trebuie să fie uriaş”, se gândi el. „Mănâncă-le, peşte! 
Mănâncă-le! Te rog eu, mănâncă-le! Sunt atât de proaspete 
şi tu stai acolo jos, la aproape două sute de metri, în apa aia 
rece şi în întuneric. Mai dă o tură prin beznă şi după aia 
întoarce-te şi mănâncă-le!” 

Simţi cum ceva trage uşor şi delicat de sfoară, după care 
veni o smucitură mai decisă, probabil fiindcă trebuie să fi 
fost mai greu să desprinzi capul sardelei din cârlig. Apoi nu 
se mai simţi nimic. 

— Haide! zise bătrânul cu voce tare. Mai fă o tură. Numai 
miroase-le. Aşa-i că-s minunate? Mănâncă-le acum pe ele şi 
după aia apucă-te de ton. E tare, e rece şi e minunat. Nu te 
ruşina, peşte! Mănâncă-le! 

Aşteptă, cu sfoara prinsă între degetul mare şi arătător, şi 
între timp rămase cu ochii şi pe celelalte undiţe, fiindcă 
peştele ar fi putut să se ridice sau să coboare la alt nivel. Şi 
veni iarăşi aceeaşi smucitură delicată. 

— O să muşte, zise tare bătrânul. Doamne-ajută să muşte! 

Numai că peştele nu muşcă. Se îndepărtase, iar bătrânul 
pescar nu simţise nimic. 

— Nu se poate să fi plecat, zise el. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu se poate să fi plecat! Face aşa, un ocol. Poate 


că s-a mai prins şi altădată în cârlig şi îşi aminteşte câte 
ceva. 

Simţi brusc în undiţă acea atingere delicată şi se umplu de 
bucurie. 

— A făcut numai un ocol, zise el. O să muşte. 

Se bucură iar când percepu smucitura aceea uşoară şi 
apoi simţi ceva tare şi incredibil de greu. Era greutatea 
peştelui, aşa că lăsă sfoara să alunece în jos, în jos, tot mai 
jos, desfăşurând primul dintre cele două mosoare de 
rezervă. În timp ce sfoara se scufunda în apă, alunecând 
uşor printre degetele bătrânului, acesta simţi în continuare 
imensa greutate, cu toate că strânsoarea degetului său 
mare şi a arătătorului era aproape imperceptibilă. 

— Ce peşte! zise el. De-acum i-a intrat în gură prin 
amândouă părţile şi se duce cu tot cu el. 

„După aia o să se întoarcă şi o să-l înghită”, socoti 
bătrânul. Nu o spuse tare, pentru că ştia că dacă rosteai cu 
glas tare un lucru bun, s-ar putea să nu se împlinească. Ştia 
ce peşte mare era acolo şi se gândi cum se îndepărtează el 
în întuneric, cu tonul ţinut pieziş în gură. În acel moment îl 
simţi cum se opreşte, dar apăsarea greutăţii rămase. Apoi 
greutatea spori şi bătrânul dădu drumul la şi mai multă 
sfoară. Spori şi el o clipă strânsoarea cu degetul mare şi cel 
arătător şi atunci greutatea crescu iar şi o porni drept în 
jos. 

— A apucat-o, zise bătrânul. Acum o să-l las să o înghită ca 
lumea. 

Lăsă sfoara să-i alunece printre degete, iar între timp se 
aplecă şi, folosindu-se de mâna stângă, legă capătul liber al 
celor două mosoare de rezervă de nodul de la celelalte 
două mosoare de rezervă ale următoarei undiţe. De-acum 
era gata. De-acum avea trei mosoare de rezervă de câte 
şaptezeci şi ceva de metri, laolaltă cu mosorul pe care îl 
folosea deja. 

— Mai înghite puţin, zise el. Înghite cum trebuie. 


„Înghite până când vârful cârligului îţi intră în inimă şi te 
omoară”, îşi zise în gând bătrânul. „leşi încetişor deasupra 
şi lasă-mă să-mi înfig harponul în tine. În regulă. Eşti gata? 
Ai stat destul de mult la masă?” 

— Acum! strigă el şi trase zdravăn cu amândouă mâinile, 
recuperând un metru de sfoară. 

După care trase şi tot trase de sfoară, apucând de ea cu 
fiecare mână, succesiv, şi se folosi de toată puterea braţelor 
sale, în timp ce greutatea corpului îi contrabalansa efortul. 

Nu se întâmplă nimic. Peştele se îndepărtă uşurel, iar 
bătrânul nu izbuti să-l ridice nici măcar un centimetru. 
Sfoara pe care o folosea era puternică, era făcută pentru 
peşti mari, iar bătrânul şi-o trecu peste spinare, făcând-o să 
se încordeze atât de tare, încât începură să sară din ea 
stropi de apă. Sfoara prinse să zbârnâie uşurel în apă, dar 
el o ţinu în continuare încordată, rezemându-se de 
bancheta bărcii şi aplecându-se în direcţia în care trăgea. 
Barca începu să se deplaseze încetişor mai în larg, înspre 
nord-vest. 

Peştele înota nestânjenit şi călătoriră încet împreună pe 
suprafaţa calmă a apei. Celelalte undite cu momeli erau în 
continuare în apă, dar bătrânul n-avea ce să le facă. 

— Aş fi vrut să fie şi puştiul cu mine! rosti tare bătrânul. 
M-a remorcat un peşte după el, iar eu sunt babaua12 de la 
remorcă. Aş putea să leg sfoara de ceva. Doar că atunci el 
ar putea s-o rupă. Trebuie să îl ţin aşa cât pot şi să-i dau 
sfoară atunci când are nevoie. Slavă Domnului că înoată 
drept şi nu o ia în jos! 

„Dar ce-o să mă fac dacă se hotărăşte să o ia în jos, asta nu 
mai ştiu. Ce-o să mă fac dacă se îndârjeşte şi se duce la 
fund, zău că nu ştiu. Dar o să fac eu ceva. Sunt o mulţime 
de lucruri pe care pot să le fac.” 

Bătrânul ţinea sfoara peste spinare şi se uita cum se 
curbează în apă şi cum barca alunecă în continuare spre 
nord-vest. 


„Asta o să-l omoare”, îşi spuse bătrânul. „Nu poate s-o ţină 
aşa la nesfârşit.” Numai că după alte patru ore peştele înota 
în continuare la fel de decis înspre largul mării, trăgând 
barca după el, iar bătrânul încă mai ţinea, încordat, de 
sfoara trecută peste spinare. 

— L-am prins pe la prânz, zise el. Şi nici nu l-am văzut 
încă. 

Înainte să prindă peştele în cârlig, îşi înfundase bine de tot 
pe cap pălăria de paie, iar acum marginea ei îl tăia pe 
frunte. 1 se făcuse şi sete, aşa că se lăsă în genunchi, se 
apropie de proră atât cât putea, având mare grijă să nu 
smucească de sfoară, şi apucă într-o mână sticla de apă. O 
deschise şi bău un pic. Apoi se odihni, rezemat de prora. Se 
aşeză pe catargul neridicat şi pe pânza acestuia, odihnindu- 
se, şi încercă să nu se gândească, ci doar să reziste. 

Se uită în spatele lui şi observă că nu mai vedea uscatul. 
„N-are nici o importanţă”, se gândi el. „Pot să mă întorc 
liniştit oricând numai dacă mă iau după luminile din 
Havana. Mai sunt încă două ore până să apună soarele şi s- 
ar putea ca până atunci să iasă şi el la suprafaţă. Dacă nu, 
poate că o să iasă când răsare luna. Şi dacă n-o face nici 
atunci, ar putea să iasă din apă odată cu răsăritul soarelui. 
N-am cârcei şi mă simt puternic. El e ăla cu cârligul înfipt în 
gură. Dar ce peşte trebuie să fie, dacă trage aşa! Probabil 
că strânge tare de tot coarda în gură. Aş vrea să-l pot 
vedea. Aş vrea să-l pot vedea măcar o dată, ca să ştiu cu 
cine am de-a face.” 

Din câte observă bătrânul după poziţia stelelor pe cer, cât 
a ţinut noaptea, peştele nu şi-a schimbat nici ritmul şi nici 
direcţia. După ce soarele apuse, se făcu frig, iar transpiraţia 
rece se uscă pe spatele, pe braţele şi pe picioarele 
bătrânului. Pe timpul zilei bătrânul luase sacul ce acoperea 
cutia cu momelile şi îl întinsese la soare, ca să se usuce. 
După ce soarele dispăru, şi-l legă în jurul gâtului, în aşa fel 
încât să-i atârne peste spate, şi îl trecu cu grijă pe sub 
sfoară, pe care de-acum şi-o pusese pe după umeri. Sacul 


amortiza apăsarea sforii, iar bătrânul descoperi o poziţie în 
care se putea sprijini cu partea din faţă de prora şi în care 
se simţea aproape confortabil. De fapt, poziţia era doar un 
pic mai suportabilă, dar el îşi imagina că e una confortabilă. 

„Eu n-am ce să-i fac şi nici el n-are ce să-mi facă mie”, se 
gândi bătrânul. „Asta atâta timp cât o ţine tot aşa.” 

Se ridică o dată în picioare, ca să urineze peste marginea 
bărcii. Se uită la stele şi studie direcţia în care mergea. 
Sfoara arăta ca o rază fosforescentă ce pătrundea în apă, 
pornind exact de pe umerii lui. De-acum se mişcau mai 
încet, strălucirea Havanei nu era foarte puternică, iar 
bătrânul îşi dădu seama că, probabil, fuseseră purtaţi de 
curent mai înspre est. „Dacă pierd de sub ochi luminile din 
Havana, înseamnă că mergem şi mai înspre est”, îşi zise el. 
„Altfel, în caz că peştele nu-şi schimbă direcţia, ar trebui să 
le văd în continuare încă multe ore de-acum încolo. Mă 
întreb ce rezultate or fi fost în seara asta în liga întâi de 
baseball. Ar fi minunat să le pot afla de la radio.” Îşi zise: 
„Numai la aşa ceva îţi stă mintea! Gândeşte-te la ce treabă 
ai! N-ai voie să faci nici o prostie!” Apoi zise iar tare: 

— Aş fi vrut să fie şi puştiul cu mine. Să mă ajute şi să vadă 
şi el. 

„Nimeni n-ar trebui să rămână singur când îmbătrâneşte”, 
se gândi bătrânul. „Dar e ceva inevitabil. Trebuie să-mi 
aduc aminte să mănânc tonul ăla înainte să se strice, să-mi 
păstrez puterile. Să ţii minte că mâine-dimineaţă trebuie să- 
| mănânci, oricât de puţină poftă ai avea. Să ţii minte!” îşi 
spuse el. 

Pe timpul nopţii de barcă se apropiară doi marsuini şi 
bătrânul îi auzi cum săreau prin aer şi fluierau. Putea să 
facă diferenţa între fluieratul pe care îl scotea masculul şi 
şuierăturile domoale ale femelei. 

— Ei sunt de treabă, zise el. Se joacă şi fac glume şi se 
iubesc... Ei sunt fraţii noştri, ca şi peştii zburători. 

După care începu să-i pară rău de peştele imens pe care îl 
prinsese. „E ceva aşa de minunat şi de ciudat şi cine ştie cât 


de bătrân o fi!” se gândi el. „N-am dat niciodată peste 
vreun peşte atât de puternic sau peste unul care să se 
poarte atât de ciudat. Poate că e prea deştept ca să 
smucească de undiţă. Dacă ar smuci sau dacă ar lua-o la 
goană ca nebunul, ar putea să mă termine. Dar poate că 
până acum a mai fost prins de multe ori în cârlig şi ştie că 
aşa trebuie să dea lupta. N-are de unde să ştie că împotriva 
lui nu-i decât un om şi nici că omul ăla e un bătrân. Dar ce 
peşte mare e şi cât o să scot eu pe ella piaţă dacă are 
carnea bună! A muşcat momeala ca un bărbat, acum trage 
de ea ca un bărbat şi se luptă fără nici o urmă de spaimă. 
Mă întreb dacă şi-a făcut vreun plan sau e şi el la fel de 
disperat ca şi mine.” 

Îşi aminti de ziua în care prinsese un marlin dintr-o 
pereche. Cei doi vânau împreună. Masculul lăsa 
întotdeauna femela să mănânce prima, iar peştele agăţat în 
cârlig, femela, începuse să se lupte disperată şi înnebunită 
de spaimă, aşa că în scurt timp îşi istovise puterile, şi în tot 
timpul ăsta masculul rămăsese alături de ea, se agitase în 
jurul sforii undiţei şi se tot învârtise pe lângă femelă la 
suprafaţa apei. Stătuse tot timpul atât de aproape, încât 
bătrânul se temuse că o să taie sfoara cu coada lui ascuţită, 
ce semăna cu o coasă şi era cam la fel de mare. Cât timp 
bătrânul apucă femela, o trase cu cangea în barcă şi o lovi 
cu ciomagul, ţinând-o de partea mai aspră a maxilarului 
prelungit cu acea lance şi izbind-o în moalele capului până 
când peştele începu să capete o culoare ce aducea cu cea 
de pe spatele oglinzilor, iar apoi, ajutat de puşti, o ridică la 
bord, masculul rămase lângă barcă. După aceea, în vreme 
ce bătrânul curăţă sforile şi pregăti harponul, masculul sări 
sus de tot în aer, chiar lângă barcă, vrând să vadă unde e 
femela, şi se scufundă în mare, în adânc, lăsând să i se vadă 
aripioarele de culoarea levănţicii, adică înotătoarele 
pectorale, şi dungile late de pe piele, ce aveau aceeaşi 
culoare. Era frumos, îşi aminti bătrânul. Era frumos şi 
rămăsese pe loc. 


„A fost lucrul cel mai trist pe care l-am văzut la ei”, se 
gândi bătrânul. „Pugştiul s-a întristat şi el. I-am cerut 
amândoi iertare femelei şi apoi am tranşat-o repede.” 

— Aş fi vrut să fie şi puştiul cu mine, spuse iar cu voce 
tare. 

Se aşeză pe scândurile rotunjite ale prorei şi simţi în 
încordarea sforii ţinute peste umeri forţa peştelui ăluia 
mare, ce se îndrepta fără şovăire spre cine ştie ce ţel al lui. 

„Dar dintr-odată, din pricina vicleniei mele, s-a văzut silit 
să aleagă”, se gândi bătrânul. 

„EI ar fi putut alege să rămână în apele adânci şi 
întunecate, ferit de orice capcane, şiretlicuri şi viclenii. Eu 
am ales să vin aici şi să-l găsesc înaintea oricui altcuiva. 
Înaintea oricărui om de pe lumea asta. Acum suntem legaţi 
unul de altul. Suntem legaţi încă de la prânz. Şi nu-i nimeni 
să ne ajute - pe niciunul din noi.” „Poate că n-ar fi trebuit să 
mă fac pescar”, se gândi el. „Dar pentru asta m-am născut. 
Trebuie să-mi aduc aminte neapărat să mănânc tonul ăla 
când se luminează de ziuă.” 

Cu puţin timp înainte să se facă ziuă, ceva muşcă la una 
din momelile din spatele bătrânului. Auzi cum băţul se 
scufundă în apă şi cum sfoara începe să se deruleze rapid 
peste copastia bărcii. Îşi desfăcu pe întuneric teaca de la 
cuţit şi, luând toată povara peştelui celui mare pe umărul 
stâng, se aplecă şi tăie sfoara pe lemnul copastiei. Apoi tăie 
şi celelalte sfori de undiţă de pe lângă el şi, tot pe întuneric, 
înnodă capetele mosoarelor păstrate ca rezervă. Lucră cu 
îndemânare, folosindu-se de o singură mână, şi când 
strânse nodurile, ţinu cu piciorul mosoarele, ca să le 
împiedice să se desfăşoare. Acum avea şase mosoare de 
rezervă. Avea câte două de la fiecare sfoară de undiţă pe 
care o retezase şi încă două de la undiţa din care îi furase 
momeala un peşte. Şi toate erau legate unul de altul. 

„După ce se face ziuă, o să mă întind până la undiţa 
lansată la şaptezeci de metri, o să-i tai sfoara şi ei şi o s-o 
leg şi pe ea de mosoarele de rezervă”, medita el. „O să 


pierd aşa vreo trei sute şaizeci de metri de cardel catalan 
de calitate, cu tot cu cârlige şi plumbi. 'Toate pot fi înlocuite. 
Dar cine-mi înlocuieşte mie peştele ăsta dacă prind alt 
peşte care mi-l alungă? Nici nu ştiu ce peşte mi-a muşcat 
din undiţă mai înainte. Putea să fie un marlin, un peşte-cu- 
spadă sau un rechin. Nici n-am apucat să-l simt. A trebuit să 
scap de el mult prea repede.” 

Atunci rosti cu voce tare: 

— Aş fi vrut să fie şi puştiul cu mine. 

„Dar nu-i cu tine”, se admonestă bătrânul. „Nu te ai decât 
pe tine şi de-acum, că-i întuneric au ba, ai face bine să te 
întinzi cumva până la ultima undiţă, să tai sfoara şi să legi şi 
cele două mosoare de rezervă.” 

Aşa şi făcu. Îi venea greu să lucreze pe întuneric, iar la un 
moment dat peştele se smuci înainte, astfel că bătrânul se 
pomeni trântit cu faţa în jos şi se alese cu o tăietură sub 
ochi. Sângele îi curse puţin în jos pe obraz. Dar se coagulă 
şi se uscă înainte să îi ajungă pe bărbie, iar bătrânul se 
chinui să se întoarcă la prora, unde se aşeză pe scândurile 
bărcii, îşi aranja mai bine sacul pe spate, îşi potrivi sfoara 
cu grijă, în aşa fel încât să îi traverseze altă porţiune a 
umerilor, şi în timp ce ducea pe umeri greutatea peştelui 
ancorat, măsură cu grijă forţa cu care trăgea acesta, iar 
apoi îşi trecu palma prin apă, ca să îşi dea seama de viteza 
cu care înainta barca. 

„Mă întreb ce l-a făcut să sară aşa”, se gândi el. „Poate că 
sfoara a alunecat peste coama spinării lui imense. Sunt 
convins că pe el nu-l doare spinarea la fel de tare ca pe 
mine. Dar n-o să poată trage barca aşa, veşnic, oricât de 
mare ar fi dihania. Şi de-acum am scăpat de orice mi-ar fi 
putut face probleme şi am o rezervă zdravănă de sfoară. 
Nici n-aş putea să cer mai mult.” 

— Măi peşte, zise bătrânul cu glas blând. O să stau cu tine 
până mor. 

„lar el bănuiesc că o să stea cu mine”, îşi zise şi aşteptă să 
se facă lumină. Acum, înainte de venirea zorilor, se făcuse 


frig, aşa că bătrânul se lipi de lemnul bărcii, ca să se 
încălzească. „Pot să rezist atât cât rezistă şi el”, îşi spuse. 
Şi, la prima geană de lumină, sfoara se întinse, coborând în 
apă. Barca se mişca neabătut, iar când răsări cea dintâi 
rază de soare, ea cobori pe umărul drept al bătrânului. 

— O ia spre nord, zise bătrânul. „Curentul trebuie să ne fi 
dus mult înspre est”, se gândi el. „Aş vrea să o ia şieldupă 
curent. Asta ar arăta că oboseşte.” 

Când soarele se ridică mai sus pe cer, bătrânul îşi dădu 
seama că peştele nu obosea. Nu exista decât un singur 
semn îmbucurător. După cât de înclinată era acum sfoara, 
se vedea că peştele înoată la o adâncime mai mică. Asta nu 
însemna neapărat că o să sară. Dar era posibil s-o facă. 

— Dă, Doamne, să sară! exclamă bătrânul. Am destulă 
sfoară cât să-l ţin sub control. 

„Poate că dacă aş încorda un pic mai tare sfoara, o să fac 
să-l doară şi-atunci o să sară”, se gândi el. „Acum, că s-a 
făcut ziuă, ar fi bine să sară, ca să-şi umple cu aer sacii ăia 
pe care-i are de-a lungul spinării, şi-atunci n-o să se mai 
poată duce să moară în adânc.” 

Încercă să mai sporească tensiunea, dar încă din 
momentul în care prinsese peştele în cârlig sfoara era deja 
atât de încordată, încât stătea să plesnească, aşa că atunci 
când se lăsă pe spate şi vru să tragă de ea, simţi cât de tare 
era şi îşi dădu seama că nu are cum s-o maitragă spre el. 
„În nici un caz nu trebuie să smucesc de ea”, se gândi el. 
„Fiecare smucitură lărgeşte tăietura pe care i-o face 
cârligul şi mai apoi, atunci când o să sară, s-ar putea 
smulge din el. Dar, oricum, mă simt mai bine acum că e 
soare. De data asta nici măcar nu trebuie să mă uit la el.” 

De sfoară se prinseseră nişte ierburi galbene, dar bătrânul 
ştia că nu făceau altceva decât să îngreuieze povara 
peştelui, aşa că se bucură. Algele astea galbene din golf 
iscaseră în timpul nopţii lumina fosforescentă din apă. 

— Să ştii tu, măi peşte, că eu te iubesc şi te respect mult 
de tot, spuse cu glas tare. Dar până la sfârşitul zilei o să te 


omor negreşit. 

„Sper să fie aşa”, îşi zise el. 

O păsărică se apropie de barcă, venind dinspre nord. Era 
o pasăre cântătoare mică13, ce zbura foarte jos, deasupra 
apei. Bătrânul îşi dădu seama că era grozav de ostenită. 

Pasărea se îndreptă spre pupa bărcii şi se opri să se 
odihnească acolo. Apoi se învârti pe lângă capul bătrânului 
şi se aşeză pe sfoară, unde păru că se simte mult mai 
confortabil. 

— Câţi ani ai? i se adresă bătrânul păsăricii. E prima ta 
călătorie? 

Cât vorbi el, pasărea îl fixă cu privirea. Era atât de obosită, 
încât nici măcar nu mai cercetă sfoara. Ţopăi nesigură de-a 
lungul ei până când picioruşele sale delicate o prinseră 
strâns. 

— E ţeapănă, îi spuse bătrânul. E prea ţeapănă. Dar tu n- 
ar trebui să fi atât de obosită după o noapte în care n-a 
bătut vântul. Altfel ce-o să se aleagă de păsări? 

„Şoimii”, îşi zise el. „Şoimii vin pe mare ca să dea peste 
ele.” Dar nu-i pomeni nimic păsării din faţa lui, care oricum 
nu-l putea înţelege şi care o să afle foarte curând cum stă 
treaba cu şoimii. 

— Stai şi te odihneşte ca lumea, păsărico, zise el. Apoi 
porneşte la drum şi încearcă-ţi norocul, aşa cum face orice 
om, pasăre sau peşte. 

Vorbitul îi mai dădea curaj, fiindcă pe timpul nopţii îi 
înţepenise spatele şi-acum îl durea tare de tot. 

— Rămâi acasă la mine dacă vrei, păsărico, adăugă el. Îmi 
pare rău că nu pot să ridic vela şi să te duc la mal chiar 
acum, că s-a pornit şi vânticelul ăsta. Dar sunt cu un 
prieten. 

Chiar în clipa aceea peştele se smuci brusc, prăvălindu-l 
pe bătrân jos, la prora, şi l-ar fi târât chiar peste bord dacă 
acesta nu s-ar fi ţinut tare şi n-ar fi dat drumul la un pic de 
sfoară. 


Când sfoara zvâcnise, pasărea îşi luase zborul, iar bătrânul 
nici măcar nu apucă s-o vadă plecând. Prinse atent sfoara 
cu mâna dreaptă şi observă că palma îi sângera. 

— S-ar putea să-l fi rănit ceva, zise el cu voce tare şi trase 
iar sfoara spre el, ca să vadă dacă nu putea dirija cumva 
peştele. 

Dar când ajunse la momentul decisiv, se opri şi se aşeză 
iarăşi în aceeaşi poziţie, ţinând sfoara la fel de încordată ca 
şi înainte. 

— Acuma ştii şi tu, peşte, cum stă treaba, zise el. Şi 
Dumnezeu mi-e martor că o ştiu şi eu. 

Apoi îşi roti privirea, căutând pasărea, fiindcă i-ar fi făcut 
plăcere să aibă pe cineva cu el. Pasărea dispăruse. 

„N-ai stat mult”, se gândi bărbatul. „Dar pe drum, până să 
ajungi la țărm, o să ai parte de greutăţi mai numeroase 
decât o să am eu. Cum de-am lăsat peştele ăsta să mă 
rănească doar dintr-o smucitură repezită? S-ar zice că mă 
prostesc de tot. Sau poate că mă uitam la păsărica aia mică 
şi mă gândeam la ea. De-acum o să fiu atent numai la 
treaba mea. Şi trebuie să mănânc şi tonul, ca să nu mă 
trezesc că mă lasă puterile.” 

— Aş fi vrut să fie şi puştiul aici şi să-mi fi luat şi nişte sare 
cu mine, spuse el tare. 

După ce îşi mută greutatea sforii pe umărul stâng şi 
îngenunche cu grijă, îşi spălă mâna în ocean şi o ţinu 
scufundată acolo mai bine de un minut, urmărind dâra de 
spumă pe care o lăsa în urmă şi şuvoiul de apă ce-i izbea 
neîncetat palma în timp ce barca înainta. 

— A încetinit mult, zise el. 

Bătrânului i-ar fi plăcut să-şi ţină mai multă vreme mâna în 
apa sărată, dar se temea ca peştele să nu facă iarăşi un salt 
brusc, aşa că se ridică, se propti bine pe picioare şi îşi ridică 
mâna în bătaia soarelui. Era doar o tăietură de la funie, una 
care îi ajunsese până în carne. Dar era în partea de palmă 
cu care lucra. Ştia că o să aibă nevoie de mâini până să 


termine treaba aici şi nu-i plăcea că s-a tăiat încă înainte să 
înceapă. 

— Acum trebuie să mănânc tonul ăla mic, spuse el după ce 
apa de pe mână i se uscă. Pot să-l trag spre mine cu cangea 
şi să stau să-l mănânc liniştit aici. 

Îngenunche şi ajunse cu cangea la tonul aruncat sub 
punte, după care îl trase spre el, ferindu-se să atingă 
mosoarele de sfoară. Ţinu iarăşi sfoara încordată pe umărul 
stâng, se rezemă pe braţul stâng şi pe palmă, scoase tonul 
din cârligul cangei şi puse cangea la loc. Fixă peştele, 
punând un genunchi pe el, şi tăie fâşii longitudinale de 
carne crudă, pornind din dosul capului înspre coada 
peştelui. Feliile de carne aveau formă de pană, iar bătrânul 
făcea tăietura de lângă şira spinării până sub burtă. După 
ce îşi tăie şase felii de carne, le întinse pe lemnul prorei, îşi 
şterse cuțitul de pantaloni şi, apucând scheletul tonului de 
coadă, îl aruncă peste bord. 

— Nu cred că-s în stare să mănânc unul întreg, spuse el şi 
înfipse cuțitul într-una din feliile de carne roşiatică. 

Simţi apăsarea fermă şi neschimbată a sforii undiţei şi un 
cârcel care îi prinse mâna stângă. Palma îi înţepenise aşa, 
încleştată pe sfoara aspră, şi bătrânul se uită cu dezgust la 
ea. 

— Ce fel de mână mai e şi asta? zise el. Foarte bine, 
înţepeneşte, dacă aşa vrei! Transformă-te într-o gheară! N- 
o să-ţi ajute la nimic. 

„Hai, hai”, se gândi el şi se uită în jos, în apele întunecate, 
spre locul unde sfoara intra în adânc. „Acum mănâncă şi o 
să prinzi puteri şi în mână! Nu-i vina mâinii, iar tu ai 
petrecut atâtea ore cu peştele ăsta... Dar poţi să stai cu elo 
veşnicie. Hai, mănâncă tonul!” 

Apucă o bucată de carne, şi-o vâri în gură şi o mestecă 
agale. Nu era rea la gust. 

„Mestecă bine”, îşi zise bătrânul. „Stoarce toate sucurile 
din ea. N-ar fi rău dacă ai putea s-o mănânci cu lămâie, cu 
lămâie verde sau cu un pic de sare.” 


— Cum te mai simţi tu, mână? îşi întrebă el palma, care-i 
înţepenise aşa de tare, c-ai fi zis că-i moartă. Pentru tine o 
să mănânc mai mult. 

Mâncă şi cealaltă jumătate a feliei de carne pe care o 
tăiase în două. O mestecă foarte grijuliu şi apoi scuipă 
pielea. 

— Ce mai zici acum, mână? Sau e prea devreme ca să-ţi 
dai seama? 

Mai luă o bucată întreagă de carne, pe care începu s-o 
mestece. 

„E carne de peşte vânos, plin de vlagă”, se gândi el. „Am 
avut mare noroc că l-am prins pe el şi nu dorada. Dorada e 
prea dulce la gust. Carnea asta nu-i dulce aproape deloc şi 
şi-a păstrat şi acum toată vigoarea.” „Oricum, n-are sens să 
judec altfel decât practic”, îşi zise apoi. „Mi-ar plăcea să am 
şi nişte sare. Şi zău că nu ştiu dacă soarele o să usuce sau o 
să strice ce-a mai rămas din peşte, aşa că aş face mai bine 
să-l mănânc pe tot, chiar dacă nu mi-e foame. Peştele meu e 
calm şi neabătut. O să mănânc tot şi-atunci o să fiu 
pregătit.” 

— Ai răbdare, mână, zise el. Pentru tine o fac. 

„Mi-ar fi plăcut să-i pot da de mâncare peştelui”, medita 
bătrânul. „E fratele meu. Dar trebuie să-l omor şi trebuie să 
îmi păstrez forţele, ca să pot s-o fac.” Şi înghiţi încetişor şi 
conştiincios toate bucăţile de carne în formă de pană. 

Se îndreptă de spinare, ştergându-şi mâna de pantaloni. 

— Să vedem, zise el. Ei, mână, poţi să-i dai drumul sforii, 
că o s-o dirijez eu doar cu dreapta până când încetezi cu 
prostiile astea. 

Puse talpa piciorului drept pe sfoara grea, pe care până 
atunci o ţinuse mâna lui stângă, şi se lăsă pe spate, contra 
direcţiei în care trăgea peştele. 

— Doamne-Dumnezeule, ajută-mă să scap de cârcel! zise 
el. Fiindcă nu ştiu ce-are de gând să facă peştele. 

„Numai că el pare să fie liniştit. Şi pare să aibă un plan”, 
se gândi bătrânul. „Dar planul meu care-i? La al meu 


trebuie să improvizez, asta pentru că e un peşte aşa de 
mare. Dacă sare din apă, pot să-l omor. Dar stă acolo, la 
fund, de-o veşnicie. Asta înseamnă că o să stau şi eu cuelo 
veşnicie.” 

Îşi frecă de pantaloni mâna îndurerată şi încercă să-şi 
dezmorţească degetele. Dar nu izbuti să desfacă palma 
strânsă. „Poate că o să se desfacă la soare”, îşi zise el. 
„Poate că o să se desfacă după ce-o să diger tonul ăla crud 
şi săţios. Dacă o să fiu silit să o desfac, o s-o desfac eu, 
indiferent ce-ar fi. Dar nu vreau s-o desfac acum, cu de-a 
sila. Las-o să se descleşteze singură şi să-şi revină atunci 
când crede ea de cuviinţă. La urma urmei, am tras mult 
prea tare de ea azi-noapte, când a trebuit să eliberez şi să 
deznod toate sforile de la undiţe.” 

Bătrânul scrută cu privirea întinsul mării şi îşi dădu seama 
cât de singur era acum. Dar văzu şi reflexele prismatice în 
adâncurile apei întunecate, şi sfoara încordată dinaintea lui, 
şi strania unduire a calmului apei. Norii se adunau pe cer, 
vestind venirea alizeului, iar când pescarul se uită drept 
înainte, văzu un cârd de rațe sălbatice care zburau în 
formaţie pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se 
împrăştiau şi se adunau iar în formaţie, şi îşi dădu seama că 
nici un om n-a fost vreodată singur pe mare. 

Se gândi că unii bărbaţi se temeau când ieşeau cu vreo 
bărcuţă în larg şi nu mai izbuteau să vadă ţărmul şi-şi dădu 
seama că aveau dreptate - asta în lunile când se făcea 
brusc vreme rea. Dar acum era anotimpul uraganelor, iar 
atunci când nu vine nici un uragan, vremea din anotimpul 
uraganelor e cea mai bună din an. 

„Dacă vine vreun uragan şi eşti pe mare, vezi întotdeauna 
pe cer, cu multe zile înainte, semne c-o să vină. Cei de pe 
ţarm nu le văd pentru că nu ştiu la ce să se uite”, medită 
bătrânul. „Probabil că uscatul face ca şi forma norilor să fie 
diferită. Dar acum nu vine nici un uragan.” 

Se uită la cer şi văzu cum norii cumulus se adună ca nişte 
grămezi prietenoase de îngheţată, iar undeva, mult 


deasupra lor, se zăreau fulgii subţiri ai norilor cirrus, care 
se profilau pe cerul înalt de septembrie. 

— O brisa uşoară, spuse el. Vremea-i mai bună pentru 
mine decât pentru tine, peşte. 

Mâna stângă îi era încă înţepenită, dar o desfăcu încetişor. 

„Mă înfurie grozav cârceii ăştia”, îşi zise. „Ie vezi trădat de 
propriul tău corp. Dacă ai diaree din cauză că te-ai intoxicat 
cu nişte mâncare sau dacă vomiţi din pricina ei, te simţi 
umilit în faţa celor din jur. Dar un cârcel” - bătrânul îi spuse 
în minte calambre14 - „te face să te simţi umilit mai ales 
atunci când eşti singur.” „Dacă puştiul ar fi fost aici, ar fi 
putut să îmi maseze braţul şi să mi-l descleşteze de la cot în 
jos”, se gândi el. „Dar tot o să se descleşteze el.” 

Cum ţinu de sfoară cu mâna dreaptă, simţi o schimbare în 
forţa de tracţiune încă înainte să vadă modificarea 
înclinaţiei ei în apă. Apoi, în timp ce ţinea bine de sfoară şi 
îşi plesnea mâna stângă de coapsă, cu gesturi rapide şi 
puternice, văzu cum sfoara se îndreaptă uşor în sus. 

— Iese deasupra, spuse el. Haide, mână! Hai, te rog eu! 

Sfoara se înălţă încet şi constant, după care oglinda 
oceanului se umflă brusc în faţa bărcii şi peştele ieşi la 
suprafaţă. Nu mai termina de ieşit şi apa îi şiroia pe ambele 
laturi ale corpului. Peştele strălucea în bătaia soarelui, 
capul şi spinarea îi erau de un mov întunecat, iar dungile de 
pe părţile laterale, luminate de raze, păreau de un liliachiu 
deschis. Botul lui în formă de lance era lung cât o bâtă de 
baseball şi ascuţit la vârf, întocmai ca o spadă, iar peştele 
ieşi din mare în toată lungimea lui, după care se cufundă lin 
înapoi în ea, ca un săritor la trambulină. Bătrânul văzu lama 
imensă, ca o coasă, a cozii peştelui intrând şi ea în adâncuri, 
după care sfoara începu să se desfăşoare. 

— E cu mai bine de juma' de metru mai lung decât barca, 
spuse bătrânul. 

Sfoara se desfăşura repede, dar ritmic, iar peştele nu era 
speriat. Bătrânul încercă să ţină de sfoară cu amândouă 
mâinile exact atâta cât să nu ajungă peştele s-o rupă. Ştia 


că dacă nu îl sileşte să încetinească, dacă nu ţine funia 
tensionată, peştele ar putea să desfăşoare toată sfoara 
după el şi apoi s-o rupă. 

„E un peşte măreț şi trebuie să-l duc cu zăhărelul”, îşi 
spuse el. „Nu trebuie să-l las nici o clipă să ştie cât îl duc 
puterile, nici ce-ar putea face dacă ar vrea să scape. Să fiu 
eu în locul lui, aş da acum tot ce pot din mine şi aş lupta 
până când ceva s-ar rupe. Dar, slavă Domnului, peştii nu-s 
la fel de inteligenţi ca noi, cei care-i omorâm, chiar dacă 
sunt mai inimoşi şi mai înzestrați decât noi.” 

Bătrânul văzuse mulţi peşti mari la viaţa lui. Văzuse mulţi 
peşti care cântăreau peste jumătate de tonă şi până acum 
prinsese doi cam aşa de mari, dar niciodată când era 
singur. Acum era singur, nu mai vedea nici ţărmul şi era 
legat de cel mai mare peşte pe care îl văzuse vreodată, mai 
mare decât auzise el vreodată că ar putea exista, iar mâna 
stângă îi rămăsese în continuare la fel de strânsă ca 
ghearele încleştate ale unui vultur. 

„Dar las' c-o să se desfacă”, se încuraja el. „O să se desfacă 
în mod sigur, ca să-mi ajute dreapta. Trei lucruri sunt 
înfrăţite aici: peştele şi cele două braţe ale mele. Trebuie să 
se desfacă. E sub demnitatea ei să rămână încleştată.” 
Peştele încetinise iar şi acum mergea în ritmul său 
cunoscut. 

„Mă întreb de ce-o fi ieşit deasupra”, se gândi bătrânul. „A 
sărit din apă de parcă ar fi vrut să-mi arate cât de mare e. 
Ei bine, acuma ştiu. Aş vrea să pot să-i arăt ce fel de bărbat 
sunt eu. Dar atunci mi-ar vedea şi mâna cu cârcelul. Lasă-l 
mai bine să creadă că sunt mai bărbat decât sunt şi aşa o să 
şi fiu. Aş vrea să fiu eu peştele”, îşi mai zise el, „cu tot ce are 
el ca să lupte cu mine, pe când eu n-am decât voinţa şi 
inteligenţa mea”. 

Se aşeză comod pe scândura bărcii şi se împacă liniştit cu 
suferinţa. Peştele înotă mai departe în acelaşi ritm, iar 
barca înainta încet prin apa întunecată. 


Odată cu vântul ce începu să bată dinspre est, marea se 
agită uşor, iar la prânz mâna stângă a bătrânului se 
descleştă. 

— Veşti proaste pentru tine, peşte, spuse el şi mută sfoara 
peste sacul care îi acoperea umerii. 

Stătea comod, deşi suferea, numai că nu voia să 
recunoască nicidecum că suferă. 

— Nu-s vreun credincios, zise el. Dar ca să prind peştele 
ăsta, o să zic de zece ori „Iatăl nostru” şi de zece ori 
„Bucură-te, Mărie” şi mă leg că dacă o să-l prind, o să merg 
în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Cobre. Făgăduiesc s-o 
fac. 

Începu să spună rugăciunile mecanic. Uneori se simţea 
atât de obosit, că nu mai reuşea să-şi aducă aminte 
cuvintele şi atunci începea să le spună repede, în aşa fel 
încât să-i vină automat pe buze. 

„«Bucură-te, Mărie» e mai uşor de zis decât «Tatăl nostru» 
„„ se gândi el. 

— Bucură-te, Mărie, cea plină de har, Domnul este cu tine. 
Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul 
trupului tău, lisus. Sfântă Mărie, Maica lui Dumnezeu, 
roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii 
noastre. Amin. 

Apoi adăugă: 

— Preasfântă Fecioară, roagă-te pentru moartea peştelui 
ăstuia. Aşa minunat cum e el. 

După ce îşi spuse rugăciunile şi se simţi mult mai bine, 
deşi suferinţa îl apăsa la fel de tare, ba poate chiar un pic 
mai zdravăn, se întinse peste lemnul prorei şi începu să-şi 
mişte mecanic degetele mâinii stângi. 

Soarele ardea de-acum tare de tot, deşi vântul începea să 
sufle blând. 

— Mai bine aş pune o momeală nouă în undiţa aia mică de 
la pupa, spuse bătrânul. Dacă peştele se hotărăşte să mă 
mai ţină încă o noapte, atunci o să trebuiască să mai 
mănânc o dată, iar apa din sticlă s-a cam dus. Aici nu cred 


că aş putea prinde decât vreo doradă. Dar dacă o mănânc 
cât e încă proaspătă, n-o să fie tocmai rea. Mi-ar plăcea să 
văd că la noapte îmi sare în barcă un peşte zburător. Dar n- 
am nici o lumină cu care să-l ademenesc. Un peşte zburător 
e excelent când îl mănânci crud şi nici n-ar trebui să-l mai 
spintec. De-acum trebuie să-mi păstrez forţele. Isuse, habar 
n-aveam că-i atât de mare! 

Continuă: 

— Dar tot o să-l omor. Cu toată slava şi măreţia lui. 

„Deşi e nedrept”, se gândi el. „Dar o să-i arăt ce poate să 
facă un bărbat şi câte poate îndura un bărbat.” 

— I-am spus puştiului că-s un bătrân ciudat, spuse cu glas 
tare. Acum e momentul s-o dovedesc. 

Zecile de mii de momente când o dovedise nu mai 
însemnau nimic. Acum urma s-o dovedească iarăşi. Fiecare 
ocazie era o nouă ocazie şi bătrânul nu se gândea niciodată 
la trecut atunci când ea se ivea. „Aş vrea să adoarmă şi el şi 
să adorm şi eu, ca să visez lei”, se gândi bătrânul. 

„De ce leii sunt singurul lucru important care a mai 
rămas? Nu-ţi bate capul, moşule!” îşi zise apoi. „Stai liniştit 
acolo, pe scândură, şi nu te mai gândi la nimic. Peştele se 
trudeşte. Tu trudeşte-te cât mai puţin.” 

Veni şi după-amiaza, iar barca înainta în continuare încet 
şi ferm. Dar acum briza dinspre est îngreuna truda peştelui, 
iar bătrânul plutea încet pe marea aproape calmă, simțind 
vag şi domol durerea de la sfoara ce-l apăsa pe spinare. 

La un moment dat, în timpul după-amiezii, sfoara începu 
să se înalțe din nou. Dar peştele înota în continuare, doar că 
se ridicase puţin mai la suprafaţă. Lumina soarelui cădea pe 
braţul stâng al bătrânului, pe umărul şi pe spinarea lui. 
Astfel îşi dădu el seama că peştele nu mai mergea spre 
nord, ci spre est. 

Acum, când îl văzuse o dată, îşi putea imagina cum înoată 
prin apă, cu înotătoarele pectorale mov răsfirate ca nişte 
aripi şi despicând cu coada lui mare şi ţeapănă bezna 
apelor. „Mă întreb cât poate să vadă la adâncimea aia”, îşi 


zise el. „Are nişte ochi imenşi, iar un cal poate vedea în 
întuneric, deşi are ochii mult mai mici. Odinioară vedeam şi 
eu foarte bine în întuneric. Nu dacă era întuneric absolut. 
Dar aproape ca o pisică.” 

Soarele şi faptul că îşi mişcase neîncetat degetele îi 
descleştaseră de-acum cu totul mâna stângă şi începu să 
tragă tot mai tare de sfoară spre el, încordându-şi muşchii 
spatelui, ca să schimbe puţin locul unde presiunea îl rănea. 

— Dacă n-ai obosit, măi peşte, înseamnă că eşti foarte 
ciudat, zise bătrânul cu voce tare. 

E] se simţea foarte obosit şi ştia că în curând o să se lase 
noaptea, aşa că încercă să se gândească la altele. Se gândi 
la meciurile de baseball din ligile superioare, care pentru el 
erau Gran Ligas, şi îşi aminti că Yankees din New York jucau 
cu Tigres din Detroit. 

„E deja a doua zi în care nu mai ştiu rezultatele de la 
juegos15,, îşi spuse el. „Dar trebuie să fiu încrezător şi 
trebuie să mă arăt demn de marele DiMaggio, care face 
toate lucrurile perfect, chiar şi când are un pinten osos 
dureros la călcâi. Ce-i ăla un pinten osos?” se întrebă apoi 
bătrânul. „Un espuela de hueso.16 Noi n-avem aşa ceva. Ar 
putea fi la fel de dureros ca pintenul unui cocoş de luptă 
înfipt în călcâiul cuiva? Nu cred c-aş fi în stare să îndur aşa 
ceva ori să-mi pierd un ochi - sau chiar amândoi ochii -, şi 
totuşi să lupt în continuare, aşa cum fac cocoşii de luptă. 
Omul nu înseamnă mare lucru în faţa păsărilor şi a fiarelor 
mari. lotuşi mi-ar conveni mai degrabă să fiu fiara asta de 
aici, din adânc, din bezna mării.” 

— Numai de n-ar veni rechinii, se gândi el cu voce tare. 
Dacă apar rechinii, Domnul să aibă milă de el şi de mine. 

„Crezi că marele DiMaggio ar sta cu un peşte atâta cât o 
să stau eu cu ăsta?” se întrebă bătrânul. „Sunt sigur că da. 
Şi-ar sta chiar şi mai mult, fiindcă e tânăr şi în putere. Şi 
tatăl lui a fost şi el pescar. Dar nu l-ar supăra prea tare 
pintenul osos?” 


— Nu ştiu, spuse cu voce tare. Eu n-am avut niciodată un 
pinten osos. 

Pe când soarele începea să apună, bătrânul reluă în minte 
- ca să îşi întărească încrederea în el - faza aia din taverna 
din Casablanca, când se întrecuse în forţa braţului cu un 
negru imens din Cienfuegos, cel mai puternic bărbat de la 
docuri. Stătuseră o zi şi o noapte cu coatele puse pe o linie 
trasă cu cretă pe masă, cu antebraţele ridicate şi cu 
palmele mâinilor încleştate zdravăn. Fiecare încerca să 
culce pe masă braţul celuilalt. S-au făcut o groază de 
pariuri, oamenii tot intrau şi ieşeau din încăpere în lumina 
lămpilor cu petrol, iar el se uita la braţul şi la pumnul 
negrului, dar şi la chipul lui. Au schimbat arbitrii din patru 
în patru ore după ce-au trecut primele opt, ca aceştia să 
poată dormi cu rândul. Amândurora le ţâşnise sânge de sub 
unghiile de la mâini şi s-au privit unul pe altul în ochi, şi-au 
privit palmele şi antebraţele, iar pariorii tot intrau şi ieşeau 
din încăpere, se aşezau pe scaunele înalte înşirate lângă 
perete şi se uitau la ei. Pereţii erau zugrăviți într-un 
albastru aprins şi erau din lemn, iar lămpile proiectau pe ei 
umbrele amândurora. Umbra negrului era gigantică şi se 
deplasa pe perete atunci când curentul clătina flacăra 
lămpilor. 

Sorţii s-au tot schimbat de la unul la celălalt pe întreg 
parcursul nopţii, iar negrului i s-a dat să bea rom şi i s-au 
întins ţigări gata aprinse. Apoi, după romul băut, negrul s-a 
lansat într-un efort copleşitor şi la un moment dat i-a culcat 
braţul bătrânului - care pe atunci nu era bătrânul, ci era El 
Campeon Santiago - aproape opt centimetri. Dar bătrânul 
şi-a împins din nou braţul la mijloc, în poziţia neutră. În 
momentul acela a fost sigur că l-a învins pe negru, care era 
un om de treabă şi un atlet minunat. Iar în zori, atunci când 
pariorii au întrebat dacă n-ar trebui se declare meci egal, 
iar arbitrul a clătinat din cap, bătrânul şi-a strâns toată 
forţa şi i-a împins mâna negrului din ce în ce mai jos, până 
când i-a lipit-o de masă. Partida începuse într-o duminică 


dimineaţa şi s-a încheiat într-o luni dimineaţa. Mulţi dintre 
pariori ceruseră să se declare meci egal, pentru că trebuiau 
să meargă la muncă, la docuri, ca să încarce saci de zahăr, 
sau la Compania Minieră Havana. Altfel tuturor le-ar fi 
plăcut să vadă cum se termină. Dar el terminase oricum şi 
chiar înainte ca vreunul dintre cei de acolo să trebuiască să 
se ducă la muncă. 

Mult timp după aceea toată lumea l-a strigat Campionul, 
iar în primăvară a avut loc şi o revanşă. Dar nu s-a pariat cu 
prea mulţi bani, iar el a învins foarte uşor, fiindcă îi 
distrusese negrului din Cienfuegos încrederea în sine de la 
prima partidă. După aceea bătrânul a mai făcut câteva 
partide şi gata. Hotărâse că ar putea să înfrângă pe oricine 
dacă o voia suficient de tare şi mai hotărâse şi că îi făcea 
rău la mâna dreaptă, cu care pescuia. Încercase să facă 
nişte partide de antrenament cu braţul stâng. Dar braţul 
stâng îl trădase întotdeauna şi nu voia să facă ce îi spunea 
el să facă, aşa că nu avea încredere în el. 

„De-acum soarele trebuie să mi-l fi încălzit ca lumea”, se 
gândi el. „N-ar trebui să îl mai apuce cârceii. Numai să nu 
se facă prea frig la noapte. Mă întreb ce-o să mai aducă şi 
noaptea asta.” 

Un avion îi trecu pe deasupra capului, îndreptându-se spre 
Miami, şi bătrânul se uită cum umbra maşinăriei pune pe 
fugă bancurile de peşti zburători. 

— La câţi peşti zburători sunt aici, ar trebui să fie şi 
dorade, zise el şi se lăsă pe spate, trăgând de sfoara 
undiţei, ca să vadă dacă nu reuşeşte să mai recupereze 
ceva în dauna peştelui. 

Nu reuşi. Sfoara rămase tare şi zbârnâi, împroşcând stropi 
de apă, gata să se rupă. Barca alunecă încet înainte şi 
bătrânul se uită după avion până ce-l pierdu din vedere. 

„Trebuie să fie foarte ciudat într-un avion”, se gândi el. 
„Mă întreb cum arată marea de la o asemenea înălţime? 
Dacă nu zboară prea sus, ar trebui să vadă peştii cu 
uşurinţă. Mi-ar plăcea să zbor încet de tot la vreo trei sute 


de metri înălţime şi să văd peştele de-acolo de sus. Când 
lucram pe vasele de pescuit țestoase, stăteam pe cruceta 
din vârful catargului şi chiar şi de la înălţimea aceea tot 
vedeam o grămadă. De-acolo doradele par mai verzi şi poţi 
să le vezi dungile şi părţile liliachii. Poţi să vezi cum înoată 
tot bancul de dorade. Cum se face că toţi peştii rapizi din 
adâncul mării au spinările liliachii şi de obicei mai au şi 
dungi şi pete liliachii? Sigur că doradele par verzi, fiindcă 
de fapt sunt aurii. Dar când vin să caute de mâncare şi-s cu 
adevărat flămânde, pe amândouă laturile le apar dungile 
alea mov, ca la un marlin. Oare furia sau viteza mai mare cu 
care înoată să fie de vină că apar?” 

Chiar înainte să se întunece de-a binelea, pe când treceau 
pe lângă o insulă mare de sargase plutitoare, care se tot 
înălța şi cobora, unduind şi vălurindu-se, de parcă oceanul 
ar fi făcut dragoste cu cineva sub o pătură galbenă, o 
doradă a muşcat la undiţa cea mică. O văzu abia când 
peştele făcu un salt prin aer, lucind ca aurul în bătaia 
ultimelor raze ale soarelui, în timp ce zvâcnea şi se zbătea 
sălbatic deasupra apei. Dorada făcu încă un salt, apoi încă 
unul şi încă unul, ca într-un exerciţiu acrobatic al spaimei, 
iar bătrânul se îndreptă încet către pupa bărcii, se ghemui 
pe vine şi, ţinând de sfoara undiţei celei mari cu braţul şi 
palma mâinii drepte, trase dorada la bord cu mâna stângă, 
fixând sfoara cu talpa goală a piciorului stâng pe măsură ce 
o aduna. Când dorada ajunse să atârne la pupa, unde tot 
plonja şi se repezea dintr-o parte în alta, cuprinsă de 
disperare, bătrânul se aplecă peste marginea bărcii şi trase 
la bord alunecosul peşte auriu, cu pete liliachii. Fălcile 
doradei se închideau şi se deschideau rapid, muşcând 
spasmodic cârligul, iar peştele se tot izbea de fundul bărcii 
cu trupul lui lung şi neted, cu coada, cu capul, aşa că 
bătrânul luă ciomagul şi începu să-l lovească în ţeasta lui 
aurie şi strălucitoare până când creatura se porni să 
tremure şi-apoi încremeni. 


Bătrânul îi scoase cârligul, puse în el altă sardea drept 
momeală şi aruncă undiţa în apă, după care se întoarse 
încet-încet la prora. Îşi spălă mâna stângă şi şi-o şterse de 
pantaloni. Apoi îşi mută sfoara de la undiţa mare din mâna 
dreaptă în mâna stângă şi se spălă şi pe dreapta în ocean, 
uitându-se între timp la soarele ce se scufunda în apă şi la 
firul lung şi pieziş al undiţei. 

— Nu s-a schimbat cu nimic, zise el. 

Dar când urmări curgerea apei peste mâna lui, observă că 
era în mod clar mai lentă. 

— O să leg vâslele laolaltă la pupa şi asta o să-l mai 
încetinească peste noapte, comentă cu voce tare bătrânul. 
Că e în stare s-o ţină tot aşa şi la noapte - dar şi eu. 

Atunci îşi zise: „Ar fi bine să scot măruntaiele din doradă 
ceva mai încolo, ca să nu golesc carnea de sânge. Aş putea 
s-o fac mai târziu şi tot atunci să leg şi vâslele la pupa, ca 
să-l mai frânez. Deocamdată aş face mai bine să las peştele 
să stea liniştit şi să nu-l sâcâi prea mult tocmai acum, la 
apus. Apusul soarelui e un moment dificil pentru orice 
peşte”. 

Îşi lăsă mâna să i se usuce în vânt, după care apucă sfoara 
undiţei cu ea, se puse într-o poziţie cât mai confortabilă şi 
se lăsă tras în faţă, întinzându-se peste scânduri, în aşa fel 
încât barca să preia şi ea jumătate din povară - sau chiar 
mai mult. 

„Învăţ ce să fac”, medita el. „Cel puţin la partea de-acum. 
Şi mai adu-ţi aminte şi că el n-a mâncat nimic de cânda 
înghiţit momeala, că e imens şi că are nevoie de multă 
hrană. Eu am mâncat un ton întreg. Mâine o să mănânc o 
doradă.” Bătrânul îi spunea dorado. „Poate că ar trebui să 
înghit puţin din ea atunci când o curăţ. O să fie mai greu de 
mâncat decât tonul. Dar, la urma urmei, nimic nu-i uşor.” 

— Cum te mai simţi, peşte? întrebă el cu voce tare. Eu mă 
simt bine, mâna mea stângă s-a mai vindecat şi am mâncare 
pentru o noapte şi o zi. Trage barca, peşte! 


Adevărul era că nu se simţea întru totul bine, fiindcă 
durerea pe care i-o provoca sfoara ce-i apăsa spatele 
aproape că depăşise stadiul de durere şi se transformase 
într-o amorţeală ce-l îngrijora. „Dar am suferit eu şi de 
altele mai rele”, se consolă el. „N-am decât o crestătură 
mică la o mână, iar cârcelul de la cealaltă mi-a trecut. 
Picioarele îmi sunt zdravene. lar acum sunt în avantaj faţă 
de el în ceea ce priveşte mijloacele de trai.” 

Se făcuse deja întuneric, pentru că în septembrie se 
întunecă foarte repede după apusul soarelui. Bătrânul se 
întinse pe lemnul lustruit de la prora şi se odihni atât cât se 
putea. Răsăriră primele stele. Nu ştia numele de Rigel, dar 
văzu steaua aceea şi ştiu că în curând vor răsări toate 
celelalte, iar el va fi însoţit de toţi acei prieteni îndepărtați. 

— Şi peştele mi-e prieten, zise el tare. În viaţa mea n-am 
văzut un asemenea peşte şi nici n-am auzit de vreunul la fel. 
Dar trebuie să-l ucid. Mă bucur că nu suntem siliţi să 
încercăm să ucidem stelele. 

„Închipuie-ţi ce-ar fi dacă vreun om ar trebui să încerce în 
fiecare zi să ucidă luna”, îşi zise bătrânul. „Luna tot 
goneşte. Dar închipuie-ţi ce-ar fi dacă vreun om ar trebui să 
încerce în fiecare zi să ucidă soarele. Ne-am născut cu 
noroc.” 

Apoi simţi că-i pare rău de peştele ăsta imens, care n-avea 
nimic de mâncare, însă chiar dacă îl căina în sinea lui, 
hotărârea de a-l ucide nu îi scăzu nici o clipă. „Câţi oameni 
s-ar putea hrăni din el!” se gândi. „Dar oare sunt ei vrednici 
să îl mănânce? Nu, bineînţeles că nu. După felul în care se 
comportă şi imensa lui demnitate, e clar că nimeni nu-i 
vrednic să mănânce din el.” „Nu pricep lucrurile astea”, 
continuă să mediteze bătrânul. „Dar e bine că nu suntem 
nevoiţi să încercăm să ucidem soarele, luna sau stelele. Ne 
ajunge că trăim pe mare şi ne ucidem propriii noştri fraţi.” 
„Acum trebuie să mă gândesc la nişte frâne. Ideea are şi 
riscuri, dar şi avantaje. Dacă peştele se străduieşte din 
toate puterile, dacă vâslele or să-l încetinească şi barca îşi 


pierde toată sprinteneala, aş putea să pierd şi eu atât de 
multă sfoară, încât să-mi scape. Sprinteneala bărcii ne 
prelungeşte suferinţa amândurora, dar tot ea e şi şansa 
mea de izbândă, fiindcă peştele poate goni mult mai tare şi 
până acum n-a făcut-o încă. Orice s-ar întâmpla, trebuie să 
scot măruntaiele din doradă, ca să nu se strice, şi să 
mănânc puţin din ea, ca să îmi păstrez vlaga.” „O să mă 
odihnesc încă o oră şi-o să verific dacă peştele mai e la fel 
de zdravăn şi de îndâriit, iar după aia o să mă întorc la 
pupa, ca să-mi fac treaba şi să mă hotărăsc ce şi cum. Între 
timp o să-l văd cum se comportă şi dacă dă vreun semn de 
schimbare. Vâslele sunt o şmecherie bună, dar a venit 
vremea să mă gândesc la izbândă. El e încă peşte, peşte în 
toată puterea cuvântului. Am văzut cum are cârligul prins 
în colţul gurii şi cum ţine gura strâns închisă. Chinul 
provocat de cârlig e floare la ureche. Chinul provocat de 
foame şi de lupta împotriva a ceva ce nu înţelege - ăsta-i 
esenţialul. Acum odihneşte-te, bătrâne, şi lasă-l pe el să 
trudească până îţi vine iar rândul şi ţie.” 

Se odihni preţ de ceea ce lui i se păru a fi vreo două 
ceasuri. Luna nu răsări până târziu şi bătrânul n-avea altă 
cale să afle cât era ora. De fapt odihna lui nici n-a fost 
odihnă decât comparativ. Umerii îi îndurau în continuare 
apăsarea sforii târâte de peşte, dar se prinsese cu mâna 
stângă de copastia de la prora şi transferă asupra bărcii o 
parte tot mai mare din forţa cu care trăgea creatura. 

„Ce simplu ar fi dacă aş putea să leg sfoara!” se gândi el. 
„Numai că atunci peştele ar putea s-o rupă dintr-o 
smucitură scurtă. Trebuie să amortizez cu trupul meu forţa 
cu care trage şi să fiu pregătit tot timpul să-i dau sfoară cu 
amândouă mâinile.” 

— Numai că încă n-ai dormit, bătrâne, îşi spuse el cu voce 
tare. A trecut jumătate de zi şi jumătate de noapte, iar 
acum începe încă o zi şi tu n-ai dormit. Trebuie să ticluieşti 
ceva ca să poţi dormi un pic atâta timp cât peştele rămâne 


liniştit şi statornic. Dacă nu dormi, s-ar putea să ti se 
înceţoşeze mintea. 

„Am mintea destul de limpede”, se gândi. „Prea limpede. 
Îmi e la fel de limpede ca şi aştrii de pe cer, care-mi sunt 
fraţi. Totuşi trebuie să dorm. Şi ei dorm, şi luna şi soarele 
dorm şi chiar şi oceanele dorm uneori, în anumite zile, când 
nu sunt curenţi şi totul e calm şi netulburat.” „Dar adu-ţi 
aminte să te culci”, îşi mai zise el. „Sileşte-te să o faci şi 
gândeşte-te la o metodă simplă şi sigură ca să asiguri 
sforile. Acum întoarce-te şi pregăteşte dorada. E prea 
riscant să fixezi vâslele pe post de frână dacă trebuie să te 
culci.” „M-aş putea descurca şi fără somn”, se gândi 
bătrânul. „Numai că e prea periculos.” 

Se apucă să se strecoare înapoi la pupa, mergând pe coate 
şi pe genunchi şi având grijă să nu smucească sfoara, ca să 
nu zgândăre peştele. „S-ar putea să fie şi el pe jumătate 
adormit”, îşi zise bătrânul. „Dar eu nu vreau să se 
odihnească. Trebuie să tragă până moare.” 

Ajuns iar la pupa, se răsuci în aşa fel încât mâna lui stângă 
să-i menţină sfoara încordată peste umeri şi, cu mâna 
dreaptă, îşi scoase cuțitul din teacă. De-acum stelele 
străluceau pe cer, aşa că bătrânul văzu clar dorada. Înfipse 
cuțitul în capul peştelui şi îl trase afară de sub puntea de la 
pupa. Puse talpa peste trupul lui şi îl spintecă repede de la 
coadă până la capătul fălcii de jos. După aceea lăsă cuțitul 
jos şi evisceră peştele cu mâna dreaptă, golindu-l de 
măruntaie şi smulgându-i şi branhiile. Simţi că stomacul 
doradei era greu şi alunecos, aşa că îl despică, înăuntru 
erau doi peşti zburători. Erau proaspeţi, tari la pipăit, iar 
bătrânul îi aşeză unul lângă altul şi aruncă peste bord 
măruntaiele şi branhiile doradei. Ele se scufundară în apă, 
lăsând în urmă o dâră fosforescentă. Dorada era rece, şi 
acum, în lumina stelelor, luase o culoare gri-albicioasă, ca 
de lepră, iar bătrânul îi jupui pielea de pe o parte, ţinând 
piciorul drept pe capul peştelui. Apoi întoarse dorada pe 


partea cealaltă, jupui şi bucata rămasă şi desprinse cu 
cuțitul de pe oase fiecare jumătate, de la cap la coadă. 

Aruncă oasele peste bord şi se uită să vadă dacă nu apărea 
vreun vârtej în apă. Dar nu zări decât lucirea scheletului de 
peşte scufundându-se lent. Atunci se întoarse, puse cei doi 
peşti zburători înăuntrul celor două fileuri de doradă, îşi 
vâri cuțitul înapoi în teacă şi se întoarse încetişor la prora. 
Spatele îi era gârbovit de apăsarea sforii ce i-l străbătea, iar 
în mâna dreaptă ducea carnea tăiată. 

Întors la prora, bătrânul întinse cele două fileuri de 
doradă pe scândura bărcii, punând alături şi cei doi peşti 
zburători. Mută un pic sfoara, şi-o potrivi peste umeri şi se 
aşeză iar cu mâna stângă pe copastia bărcii. Se aplecă 
peste marginea bărcii şi spălă în mare peştii zburători, 
urmărind viteza apei care-i trecea peste mână. Cum abia 
spintecase dorada, mâna îi deveni fosforescentă şi bătrânul 
se uită cum trece apa peste ea. Şuvoiul era mai slab, iar 
când îşi frecă dosul palmei de lemnul bărcii, i se 
desprinseră de ea nişte particule de fosfor care plutiră încet 
înspre pupa. 

— E obosit sau se odihneşte, zise bătrânul. Acum hai să mă 
apuc şi eu să mănânc dorada asta şi după aia osămă 
odihnesc şi-o să şi dorm puţin. 

Sub cerul înstelat şi în noaptea din ce în ce mai răcoroasă, 
bătrânul înghiţi jumătate dintr-un file de doradă şi un peşte 
zburător, după ce îl goli de măruntaie şi îi îndepărtă capul. 

— Ce peşte minunat este dorada dacă o mănânci gătită! 
exclamă el. Şi ce mizerabilă e când e crudă! Nu mă mai urc 
în viaţa mea în barcă fără sare sau lămâi verzi la mine. 

„Dacă aş fi avut destulă minte, aş fi împroşcat nişte apă pe 
punte toată ziua şi când apa s-ar fi uscat, aş fi făcut rost de 
sare”, se gândi apoi. „Iotuşi, pe de altă parte, n-am prins 
dorada decât aproape pe înserat. Oricum ar fi, tot 
neglijenţă se cheamă. Dar am mestecat-o bine şi nu mi s-a 
făcut deloc greață.” 


Spre răsărit cerul se acoperea de nori şi stelele pe care le 
ştia bătrânul dispărură una câte una. Acum avea senzaţia 
că se deplasează printr-un gigantic canion de nori, iar 
vântul încetase să bată. 

— Peste trei sau patru zile o să se facă vreme rea, zise el. 
Dar nu în noaptea asta şi nici mâine. Gândeşte-te acum ce 
să faci ca să dormi puţin, câtă vreme peştele e liniştit şi 
statornic. 

Apucă strâns sfoara cu mâna dreaptă şi îşi lăsă coapsa 
peste palma mâinii, rezemându-se cu toată greutatea în 
lemnul punţii de la prora. Apoi îşi lăsă sfoara puţin mai jos 
pe umeri şi o strânse bine cu stânga. 

„Atâta timp cât rămâne încleştată, mâna dreaptă o să ţină 
sfoara”, îşi spuse bătrânul. „Dacă se relaxează când dorm, 
mâna stângă o să mă trezească în clipa când sfoara începe 
să se desfăşoare. Îi e greu mâinii drepte. Dar e obişnuită cu 
chinul. Chiar dacă dorm douăzeci de minute sau jumătate 
de oră, tot e bine.” Se întinse în faţă, încovrigându-se cu tot 
corpul pe lângă sfoară şi lăsându-se cu întreaga greutate pe 
mâna dreaptă, după care adormi. 

Nu visă lei, ci un imens banc de marsuini, care se întindea 
pe vreo zece-cincisprezece kilometri şi era în timpul 
sezonului de împerechere, aşa că marsuinii făceau salturi 
mari în aer şi cădeau în aceeaşi adâncitură pe care o 
făcuseră în apă atunci când ţâşniseră afară. 

Apoi visă că era în sat, la el în pat, şi că bătea un vânt rece 
dinspre nord, aşa că îi era frig, iar braţul drept îi amorţise, 
fiindcă îşi culcase capul pe el, nu pe pernă. 

După aceea începu să viseze plaja lungă şi galbenă şi văzu 
cum primul leu coboară înspre ea în pragul înserării şi apoi 
veniră şi ceilalţi lei, iar bătrânul îşi odihnea bărbia pe 
lemnul prorei, acolo unde ancorase nava, şi, în vântul 
înserării, ce bătea dinspre mare, aştepta să vadă dacă or să 
mai vină şi alţi lei şi era fericit. 

Luna se ridicase de mult pe cer, dar el dormea în 
continuare, peştele trăgea neabătut, iar barca aluneca prin 


tunelul de nori. 

Îl treziră un zvâcnet al pumnului său drept, care îl pocni 
direct în obraz, şi sfoara, care îl arse de-a lungul braţului 
drept. Mâna stângă nu şi-o mai simţea, aşa că strânse de 
sfoară cât putu de tare cu dreapta, dar sfoara alunecă în 
continuare, în cele din urmă braţul lui stâng apucă sfoara şi 
bătrânul începu să ţină de ea, dar de-acum îl ardea pe spate 
şi toată povara rămase pe mâna stângă, care îl ustura rău 
de tot. Se uită în urma lui, la mosoarele de sfoară, şi văzu că 
se desfăşurau nestingherite. Chiar în clipa aceea peştele 
făcu un salt, ţâşnind măreț din ocean, şi se prăvăli greoi 
înapoi în apă. Apoi făcu încă un salt şi încă unul, iar barca 
începu să gonească, deşi sfoara se desfăşura în continuare 
cu repeziciune şi bătrânul ţinea de ea până când simţea că 
e gata să se rupă şi abia atunci îi dădea drumul şi iarăşi o 
ţinea şi iar îi dădea drumul. Fusese târât până lângă prova, 
fusese lipit de ea, ajunsese să-şi turtească obrazul de 
bucata de doradă tăiată şi nu putea să se mai miște. 

„Asta am aşteptat amândoi”, îşi zise el. „Păi, atunci hai să 
vedem care pe care.” „Fă-l să plătească pentru sfoară”, se 
gândi bătrânul. „Fă-l s-o plătească.” 

Nu vedea salturile peştelui, ci doar auzea cum se sparge 
oglinda apei şi plescăitul greu al peştelui atunci când acesta 
cădea înapoi. Viteza cu care se desfăşura sfoara îi rănea rău 
de tot carnea mâinii, dar bătrânul ştiuse dinainte că aşa o 
să păţească şi încerca să o lase să-i alunece peste părţile 
mai bătătorite ale pielii, ca să o împiedice să i se scurgă 
printre palme sau să-l taie la degete. 

„Dacă puştiul ar fi aici, ar uda mosoarele cu sfoară”, îşi 
zise el. „Da. Dacă puştiul ar fi aici. Dacă puştiul ar fi aici.” 

Sfoara se desfăşură, se desfăşură şi se tot desfăşură, 
numai că începu să lunece mai încet, iar bătrânul îl silea pe 
peşte să lupte din greu pentru fiecare centimetru. Reuşi să- 
şi scoată capul de lângă scândurile de la prova şi din bucata 
de peşte pe care o strivise cu obrazul. Apoi se puse în 
genunchi şi se ridică încet-încet în picioare. Dădea în 


continuare drumul la sfoară, dar din ce în ce mai puţin. Se 
strădui să se tragă în spate până într-un loc de unde să 
pipăie cu piciorul mosoarele de sfoară, pe care nu le putea 
vedea. Mai avea încă metri din belşug, iar de-acum peştele 
trebuia să se lupte şi cu forţa de frecare a întregii sfori 
desfăşurate prin apă. 

„Da”, îşi spuse bătrânul. „De-acum a făcut mai bine de 
zece salturi, şi-a umplut sacii de pe spinare cu aer şi nu mai 
poate să se scufunde şi să moară în adâncuri, de unde eu 
nu-l pot scoate. În curând o să înceapă să înoate în cercuri 
şi atunci va trebui să îl obosesc. Mă întreb ce l-a stârnit aşa, 
dintr-odată? Oare să-l fi adus la disperare foamea sau s-o fi 
speriat de ceva din întunericul nopţii? Poate că i s-a făcut 
brusc frică. Numai că era un peşte atât de calm şi de 
puternic şi părea aşa de viteaz şi de sigur pe el... Ciudat.” 

— Ai face mai bine să fii tu viteaz şi sigur pe tine, bătrâne, 
se apostrofă el. Îl controlezi iar, numai că nu eşti în stare să 
aduni din sfoară. Dar aşteaptă încă un pic, că o să înceapă 
să facă cercuri. 

Bătrânul ţinea acum peştele în undiţă cu braţul stâng şi cu 
umerii. Se aplecă şi luă puţină apă în căuşul palmei drepte, 
ca să îşi spele de pe obraz carnea fleşcăită a doradei. Se 
temea că ar putea să-i provoace greață, ar ajunge să vomite 
şi s-ar goli de vlagă. După ce se curăţă pe faţă, îşi spălă 
mâna dreaptă în apă, coborând-o peste copastie, după care 
o lăsă să-i atârne în apa sărată, timp în care se uită la 
primele raze de lumină ce se iţeau înainte de răsăritul 
soarelui. „Merge aproape spre est”, se gândi el. „Asta 
înseamnă că e obosit şi o ia în direcţia curentului. În curând 
o să fie nevoit să înoate în cercuri. Şi-atunci începe de- 
adevăratelea şi truda noastră.” 

După ce decise că a stat destul cu mâna dreaptă în apă, o 
scoase din mare şi se uită la ea. 

— Nu-i râu, comentă el. lar la un bărbat durerea nu 
contează. 


Apucă sfoara cu grijă, astfel încât să nu îi atingă niciuna 
din tăieturile proaspete, şi îşi schimbă centrul de greutate, 
ca să-şi poată lăsa şi mâna stângă în apă, de cealaltă parte a 
bărcii. 

— Nu te-ai descurcat chiar aşa de rău pentru ceva atât de 
nevolnic, îi spuse el mâinii sale stângi. Dar a fost un moment 
în care nu te-am mai găsit. 

„De ce nu m-am născut cu două mâini zdravene?” se gândi 
bătrânul. „Poate că e vina mea, fiindcă n-am antrenat-o cum 
se cuvine pe asta. Dar numai Dumnezeu ştie câte ocazii a 
avut şi ea să înveţe! Pe de altă parte, azi-noapte s-a 
descurcat binişor şi n-a făcut cârcei decât într-un singur 
rând. Dacă o apucă încă o dată, să laşi sfoara s-o reteze de 
tot.” 

Când se gândi la asta, îşi dădu seama că n-avea mintea 
limpede şi îşi zise că ar fi trebuit să mai mestece puţin din 
carnea doradei. „Dar nu mai pot”, spuse în sinea lui. „Mai 
bine să fii cu mintea slăbită decât să rămâi fără puteri din 
cauza greţei. Şi ştiu că nu pot să-mi păstrez puterile dacă o 
mănânc după ce-am stat cu faţa în ea. O s-o păstrez aşa, în 
caz de urgenţă, până ce se strică. Dar acum e prea târziu 
ca să încerc să mă întăresc hrănindu-mă. Eşti prost!”, îşi 
răspunse singur. „Mănâncă şi celălalt peşte zburător.” 

Peştele era acolo, curăţat şi pregătit, aşa că îl culese cu 
mâna stângă şi îl mâncă, mestecându-i cu grijă oasele şi 
înghiţindu-l tot, până la coadă. 

„E mai hrănitor decât aproape oricare alt peşte”, îşi zise 
el. „Cel puţin pentru soiul de vlagă de care am eu nevoie. 
De-acum am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Las' să-nceapă 
să dea roată şi să-ncepem lupta.” 

Când peştele începu să înoate în cerc, soarele se înălța pe 
cer pentru a treia oară de când bătrânul plecase pe mare. 

Nu putea să-şi dea seama după înclinația sforii dacă 
peştele chiar înota în cerc. Era prea devreme pentru aşa 
ceva. Simţi numai că tensiunea sforii a slăbit uşor şi începu 
să tragă încetişor de ea cu mâna dreaptă. Sfoara se încorda 


iar, ca şi până acum, dar exact atunci când atinse punctul în 
care ar fi urmat să se rupă, începu să se lase trasă spre el. 
Bătrânul îşi scoase umerii şi capul de sub apăsarea sforii şi 
începu să o adune cu grijă, fără să smucească. Trăgea cu 
amândouă mâinile, alternativ, legănându-se, şi încerca să se 
folosească cât mai mult de trup şi de picioare. Picioarele şi 
umerii lui obosiţi se balansau în ritmul legănat în care 
aduna sfoara. 

— Face un cerc foarte mare, zise el. Totuşi înoată în cerc. 

Dar apoi sfoara nu se mai lăsă adunată şi bătrânul trase 
până când văzu cum sar stropi de apă de pe ea în bătaia 
soarelui. După aceea sfoara începu să se deruleze din nou, 
iar bătrânul îngenunche, bombănind supărat, şi o lăsă să se 
desfăşoare încă o dată în apa întunecată. 

— Acum face partea cea mai largă a cercului, spuse el. 
„Trebuie să trag de ea din toate puterile”, hotări atunci. 
„La fiecare ocol tensiunea o să mai micşoreze din cercul pe 
care-l face. Poate că într-o oră o să-l şi văd. Deocamdată 

trebuie să-l conving şi după aia să-l omor.” 

Dar peştele continua să dea roată încet şi după două ore 
bătrânul era leoarcă de sudoare şi stors de puteri până în 
măduva oaselor. Numai că acum cercurile pe care le făcea 
prada sa erau mult mai mici, iar din felul în care stătea 
înclinată sfoara, bătrânul îşi dădu seama că peştele se 
ridicase încet-încet în timp ce înota. 

Vreme de o oră bătrânul văzu numai pete negre înaintea 
ochilor, iar sudoarea sărată îi intră în ochi şi în tăietura de 
deasupra ochiului şi de pe frunte. Nu se temea de petele 
negre. La forţa cu care trăgea de sfoară, erau ceva normal. 
Numai că de două ori simţi că îl ia cu leşin şi că ameţeşte, 
ceea ce îl îngrijoră. 

— Nu se poate să o dau în bară şi să mor din pricina unui 
peşte ca ăsta! spuse el. Acum, că l-am adus atât de frumos 
până aici, dă-mi, Doamne, puterea să rezist! O să spun de o 
sută de ori „Iatăl nostru” şi de o sută de ori „Bucură-te, 
Mărie”. Numai că nu pot să le zic acum. 


„Consideră că le-am spus”, rosti el în gând. „O s-o fac mai 
târziu.” 

Exact în clipa aceea simţi o izbitură puternică şi o 
smucitură zdravănă la sfoara pe care o ţinea cu amândouă 
mâinile. Fusese ceva rapid, furios şi puternic. 

„A lovit cu lancea aia a lui în agrafa cu vârtej”, se gândi el. 
„Trebuia să se întâmple şi asta. Trebuia s-o facă. Numai că 
asta l-ar putea stârni să sară, iar eu aş prefera să înoate în 
continuare în cercuri. De salturi era nevoie ca să ia aer. Dar 
de-acum fiecare salt poate să-i lărgească rana pe care i-a 
făcut-o cârligul undiţei şi să-l ajute să scape de cârlig.” 

— Nu sări, peşte, zise el. Nu sări. 

Peştele mai izbi agrafa cu vârtej de alte câteva ori şi de 
fiecare dată când smucea din cap, bătrânul îi mai lăsa un 
pic de sfoară. 

„Nu trebuie să-i sporesc durerea mai mult decât o simte 
acum”, se gândi el. „A mea nu contează. Pe-a mea pot să mi- 
o stăpânesc. Dar pe el durerea l-ar putea face s-o ia razna.” 

După o vreme peştele încetă să mai izbească în agrafa 
undiţei şi începu iarăşi să se învârtească încet în cerc. 
Bătrânul recupera de-acum constant din lungimea sforii. 
Dar simţi că îl apucă din nou leşinul. Luă cu mâna stângă 
puţină apă din mare şi şi-o turnă pe frunte. Apoi îşi mai 
turnă nişte apă şi începu să-şi maseze gâtul. 

— N-am nici un fel de cârcei, spuse el. Peştele o să apară 
imediat la suprafaţă, iar eu pot răbda. Trebuie să rabzi. Nici 
măcar nu te gândi să faci altfel. 

Îngenunche la prora şi, preţ de o clipă, îşi trecu iarăşi 
sfoara peste spinare. „O să mă odihnesc acum, cât timp se 
învârteşte în cerc, şi după aceea, când o să se apropie, mă 
ridic şi am eu grijă de el”, hotări bătrânul. 

Ispita de a rămâne să se odihnească la prora şi de a lăsa 
peştele să mai dea un ocol de unul singur, fără să mai 
recupereze din sfoară, era foarte mare. Dar când tensiunea 
sforii îi dădu de înţeles că peştele se întorsese şi o lua spre 
barcă, bătrânul se ridică în picioare şi începu să tragă, 


balansându-se şi legănându-se, cu aceleaşi mişcări cu care 
adunase toată sfoara recuperată până acum. 

„Sunt mai istovit ca niciodată”, îşi zise el. „Şi acum începe 
să bată alizeul. Dar asta o să mă ajute să-l mai păcălesc. Am 
mare nevoie de aşa ceva.” 

— O să mă odihnesc la următoarea tură când iese 
deasupra, zise el. Mă simt mult mai bine. Şi după încă două 
sau trei ture o să-l înhaţ. 

Îşi dăduse pălăria de paie mult pe ceafa şi se aplecase la 
prora, lăsând sfoara liberă, căci simţise că peştele se 
întoarce. 

„Muncegşte acolo, peşte!” zise el în gând. „O să pun mâna 
pe tine când o coteşti.” 

Marea începuse să se agite zdravăn. Dar briza prevestea 
vreme bună şi bătrânul avea nevoie de ea ca să ajungă 
acasă. 

— O să cârmesc pur şi simplu spre sud şi spre vest, spuse 
el. Un bărbat nu se pierde niciodată pe mare, iar insula e 
lungă. 

Văzu peştele pentru prima oară atunci când acesta făcu al 
treilea ocol. 

Mai întâi îl văzu ca pe o umbră întunecată, căreia îi trebui 
atât de mult timp până să treacă pe sub barcă, încât 
bătrânului nici nu-i veni să creadă că ar fi aşa de lung. 

— Nu, zise el. N-are cum să fie chiar atât de mare. 

Dar era chiar atât de mare şi când îşi termină ocolul, ieşi 
la suprafaţă, la doar treizeci de metri de el. Bătrânul îi văzu 
coada ridicată deasupra apei. Era mai lungă decât tăişul 
unei coase mari şi liliachiul ei palid răsărea deasupra apei 
de un albastru închis. Stătea înclinată pe spate şi, cum 
peştele înota exact sub oglinda apei, bătrânul reuşi să-i 
distingă trupul imens şi dungile movulii care îl traversau. 
Aripioara dorsală a peştelui era lăsată în jos, iar giganticele 
sale înotătoare pectorale stăteau răsfirate larg. 

Când peştele făcu ocolul, bătrânul izbuti să-i vadă ochii şi 
cele două remore cenuşiil 7, peştii-parazit ce înotau în jurul 


lui. Uneori se ataşau de el. Uneori ţâşneau de lângă el. 
Alteori înotau fără grijă în umbra lui. Fiecare din ei avea 
mai bine de un metru lungime şi atunci când înotau repede, 
îşi ondulau tot trupul, precum anghilele. 

Bătrânul transpira, dar dintr-un alt motiv în afară de 
căldura soarelui. La fiecare ocol calm şi placid pe care îl 
făcea peştele, el aduna tot mai multă sfoară şi era sigur că 
după alte încă două ture va avea ocazia să se folosească de 
harpon. 

„Dar trebuie să-l aduc aproape, aproape, aproape...” îşi 
spuse el. „Şi să nu ţintesc la cap. Trebuie să-i nimeresc 
inima.” 

— Stai calm şi ţin-te tare, bătrâne! se îmbărbăta el. 

La următorul ocol spinarea peştelui ieşea din apă, dar 
bătrânul pescar era un pic cam prea departe cu barca. 
Peştele făcu încă o tură, dar rămase în continuare prea 
departe, numai că ieşi mai mult din apă, iar bătrânul era 
sigur că dacă mai recupera ceva din sfoară, o să-l poată 
aduce chiar în dreptul lui. 

Îşi pregătise harponul de multă vreme. Mosorul lui de 
sfoară uşoară era pus într-un coş rotund, iar capătul îl 
legase zdravăn de babaua bărcii. 

Peştele se apropia, completându-şi calm cercul. Arăta 
foarte frumos şi doar coada i se mişca. Bătrânul îl smuci de 
sfoară cât putu el de tare, ca să îl aducă mai aproape. Preţ 
de o clipă foarte scurtă peştele se răsturnă puţin pe o parte. 
După aceea se îndreptă iar şi începu un nou ocol. 

— L-am mişcat, zise bătrânul. Aşadar, l-am mişcat! 

Îl apucă iarăşi cu leşin, dar ţinu în frâu imensul peşte cu 
toate puterile ce-i rămăseseră. „L-am mişcat”, se gândi el. 
„Poate că de data asta pot să-l aduc până aici. Trageţi, 
mâini!” mai zise apoi în gând. „[ineţi-vă bine, picioare! 
Rezistă, capule! Fă-mi un bine şi rezistă. Tu n-ai cedat 
niciodată. De-acum o să-l aduc eu aici, lângă mine.” 

Dar atunci când trecu hotărât la treabă, începând să tragă 
de sfoară din toate puterile cu mult înainte ca peştele să 


ajungă în dreptul lui, acesta se smuci zdravăn într-o parte, 
după care se îndreptă şi se îndepărtă prin apă. 

— Peşte! spuse bătrânul. Măi peşte, măi, tu oricum o să 
trebuiască să mori! Chiar trebuie să mă ucizi şi pe mine? 

„Aşa n-am rezolvat nimic”, se gândi el. Gura îi era atât de 
uscată, încât nici nu era în stare să vorbească, dar în acel 
moment nu se putea întinde după apă. „De data asta 
trebuie să-l aduc lângă barcă. Nu mai fac faţă la multe 
ocoluri de-ale lui. Ba da, faci!” îşi răspunse tot el. 
„Întotdeauna faci faţă.” 

La următorul ocol aproape că puse mâna pe el. Dar 
peştele se redresă şi se îndepărtă, înotând încet. 

„Mă omori, peşte!” zise în gând bătrânul. „Însă ai tot 
dreptul. N-am văzut niciodată o creatură mai mare, mai 
frumoasă, mai calmă sau mai nobilă decât tine, fratele meu! 
Vino şi ucide-mă. Nu-mi pasă cine omoară pe cine.” „Acum 
ţi se întunecă mintea”, îşi spuse el. „Trebuie să rămâi cu 
mintea limpede. Rămâi cu mintea limpede şi arată că ştii să 
suferi ca un bărbat. Sau ca un peşte”, adăugă el. 

— Limpezeşte-te, minte, spuse cu o voce pe care abia dacă 
şi-o auzi. Limpezeşte-te. 

La fel se întâmplă şi la următoarele două ocoluri. 

„Zău că nu ştiu”, se gândi bătrânul. De fiecare dată se 
simţise gata-gata să cedeze. „Zău că nu ştiu. Dar o să încerc 
încă o dată.” 

Încercă încă o dată şi când trase peştele spre el, îl simţi 
cum cedează. Peştele se redresă şi se îndepărtă iarăşi, 
înotând încet, cu coada lui mare fluturând prin aer. 

„O să încerc iar”, îşi promise bătrânul, deşi mâinile îi erau 
de-acum moleşite şi nu mai izbutea să vadă clar decât când 
şi când. 

Încercă din nou, dar nu se schimbă nimic. Aşa că se gândi 
- şi se simţi golit de vlagă înainte de a începe - „O să mai 
încerc o dată”. 

Îşi strânse laolaltă toată durerea, toată mândria lui de 
mult pierdută şi toată vlaga rămasă, pornindu-se să înfrunte 


cu ele agonia peştelui, iar peştele se apropie, veni alături de 
el, înotă blând alături de el, aproape atingând cu botul lui în 
formă de lance scândurile bărcii, apoi începu să depăşească 
barca, lung, lat, masiv, argintiu, vărgat cu liliachiu şi 
interminabil în apa mării. 

Bătrânul lăsă deoparte sfoara undiţei, puse talpa piciorului 
pe ea, înălţă harponul cât mai sus şi îl repezi în jos cu toată 
puterea de care era în stare - ba chiar cu mai multă putere, 
adunată atunci, pe loc -, înfigându-l în coasta peştelui, exact 
sub imensa lui aripioară pectorală, care se înălța în aer la 
înălţimea pieptului unui om. Simţind cum fierul pătrunde în 
carne, se rezemă în el, îl împinse şi mai tare şi se lăsă cu 
toată greutatea pe el. 

Peştele apăru la suprafaţă, viu, cu moartea înfiptă în el, şi 
se ridică mult deasupra apei, arătându-se cu toată lungimea 
şi lăţimea, în toată forţa şi splendoarea lui. Părea să atârne 
în aer, peste capul bătrânului din barcă. Apoi căzu în apă cu 
un plescăit care împroşcă valuri de apă peste bătrân şi 
peste toată barca. 

Bătrânul simţi că îl ia cu leşin, că i se face rău, şi privirea i 
se împăienjeni. Dar dădu drumul funiei harponului şi o lăsă 
să-i alunece încet printre mâinile rănite, iar când izbuti să 
vadă ceva, zări peştele întors pe spate, cu burta lui argintie 
în sus. Coada harponului ieşea oblic din coasta peştelui, iar 
apa se colora de roşul sângelui ce i se scurgea din inimă. 
Mai întâi a fost o pată întunecată ca un banc răsărit în apa 
albastră, o apă de mai bine de un kilometru şi jumătate 
adâncime. După aceea s-a împrăştiat ca un nor. Peştele era 
argintiu şi ţeapăn şi plutea pe valuri. 

Santiago miji atent ochii, căci vederea lui slabă prinse o 
imagine fugară. Încolăci de două ori funia harponului în 
jurul babalei de la prora şi îşi lăsă capul în mâini. 

— Să rămân cu mintea limpede, zise el către lemnul 
prorei. Sunt un bătrân obosit. Dar am omorât peştele ăsta, 
care îmi era frate, iar acum trebuie să fac muncă de ocnaş. 


„Trebuie să pregătesc laţurile şi sfoara cu care să îl 
ancorez de barcă”, chibzui el. „Chiar dacă am fi fost doi şi 
aş fi umplut cu apă toată barca, să-l aduc aşa la bord, şi 
după aia aş fi golit-o, barca mea n-ar fi rezistat. Trebuie să 
pregătesc totul bine, ca după aia să-l ancorez bine de 
barcă, să-l remorchez, să ridic catargul şi să o pornesc spre 
casă.” 

Începu să tragă peştele lângă barcă, ca să-l aibă aproape, 
să-i treacă o funie prin branhii, să i-o scoată prin gură şi să 
îi lege capul lângă prora. „Vreau să îl văd, să îl pipăi şi să-l 
simt”, îşi zise el. „El e norocul meu. Dar nu de-aia vreau să îl 
pipăi. Mi se pare că i-am simţit inima. Când m-am împins a 
doua oară în harpon. Acum trage-l aproape, leagă-l strâns, 
trece-i un laţ în jurul cozii şi altul peste mijloc şi gata, l-ai 
fixat de barcă.” 

— La treabă, bătrâne, spuse el. 

Luă o gură foarte mică de apă. 

— Acum, că lupta s-a sfârşit, am de făcut o groază de 
muncă de ocnaş. 

Privi în sus, spre cer, şi după aceea într-o parte, spre 
peştele lui. Se uită cu atenţie la soare. „Nu se poate să fi 
trecut cu mult de prânz”, se gândi. „Şi începe să bată şi 
alizeul. De-acum sforile de undiţă nu mai folosesc la nimic. 
O să le desfac eu iarăşi împreună cu puştiul când ajungem 
acasă.” 

— Haide, peşte, zise el tare. 

Dar peştele nu veni. Stătea pur şi simplu acolo, 
balansându-se pe valurile mării, aşa că bătrânul trase barca 
mai aproape de el. 

Când ajunse exact în dreptul peştelui şi îi lipi capul de 
lemnul prorei, văzu cât era de mare şi nu-i veni să creadă. 
Dar desfăcu de pe baba funia harponului, o trecu printr-una 
din branhiile peştelui, o scoase printre fălcile lui, făcu o 
buclă în jurul spadei de pe bot, apoi vâri funia prin cealaltă 
branbhie, făcu încă o buclă în jurul botului peştelui, înnodă 
cele două capete ale funiei şi o legă zdravăn de babaua 


prorei. După aceea reteză funia rămasă şi se duse la pupa, 
ca să lege şi coada peştelui. Din argintiu cu liliachiu, cum 
era iniţial, peştele devenise doar argintiu, iar dungile 
căpătaseră aceeaşi nuanţă de violet palid ca şi coada. Erau 
mai late decât o palmă cu degetele răsfirate a unui bărbat, 
iar ochiul peştelui arăta la fel de detaşat ca şi oglinzile unui 
periscop sau ca un sfânt dintr-o procesiune religioasă. 

— Numai în felul ăsta puteam să-l omor, spuse bătrânul. 

Băuse nişte apă, aşa că se simţea mai bine. Ştia că peştele 
n-o să mai fugă, iar mintea îi era limpede. „După cum arată, 
are mai mult de şapte sute de kile”, se gândi el. „Poate chiar 
mult mai mult.” Şi dacă două treimi din greutatea lui ar fi 
carne şi ar lua şaizeci de cenți pe kilogram? 

— Aici mi-ar trebui un creion, zise el. Mintea nu mi-e chiar 
atât de limpede. Dar cred că azi marele DiMaggio ar fi 
mândru de mine. Eu n-am nici un fel de pinten osos. Dar 
mâinile şi spinarea mă dor îngrozitor. 

„Mă întreb ce-i ăla un pinten osos”, îşi zise bătrânul. 
„Poate că avem aşa ceva şi nici nu ştim.” 

Legă peştele de prova, de pupa şi de banca de la mijlocul 
bărcii. Era atât de mare, încât parcă ar fi ataşat alături o 
barcă mult mai mare. 'Tăie o bucată de sfoară şi legă spada 
peştelui de falca lui de jos, fixând-o în aşa fel încât să nu i se 
deschidă gura, iar barca să poată pluti cât mai lin. Apoi 
înălţă catargul, luă băţul pe care-l folosea drept vergă, puse 
ghiul18 în partea de jos a catargului, vela peticită se 
desfăcu, barca începu să se mişte, iar bătrânul, pe jumătate 
culcat la pupa, o porni înspre sud-vest. 

N-avea nevoie de busolă ca să ştie încotro e sud-vestul. Nu 
trebuia decât să simtă alizeul bătând şi vela întinsă pe 
catarg. „Ar fi bine să lansez o undiţă mică, cu o lingură, ca 
să încerc să prind ceva, să am de mâncare - şi de băut, cât 
să-mi umezesc buzele.” Dar nu izbuti să găsească lingură, 
iar sardelele i se stricaseră. Aşa că luă cangea, agăţă cu ea 
o mână de alge gălbui de golf, care pluteau pe lângă barcă, 
şi le scutură. Pe puntea bărcii, dintre ierburile de mare, 


căzură nişte creveţi minusculi. Erau mai bine de o duzină şi 
săltau şi ţopăiau acolo ca nişte purici de nisip. Bătrânul le 
smulse capetele, prinzându-le între degetul mare şi 
arătător, apoi îi mâncă, mestecându-le carapacele şi cozile. 
Erau foarte mărunţei, dar ştia că sunt hrănitori şi aveau 
gust bun. 

În sticlă mai avea doar vreo două înghiţituri de apă şi bău 
jumătate de gură după ce înghiţi creveţii. Barca plutea 
bine, dacă stăteai să te gândeşti la greutatea ce-i îngreuna 
mersul, iar bătrânul o cârmea, ţinând echea sub braţ. Putea 
să vadă peştele şi nu trebuia decât să se uite la braţele sale 
şi să simtă prora lipită de spinare ca să-şi dea seama că 
totul se petrecuse aievea, că nu visa. La un moment dat, 
mai spre sfârşit, când se simţea foarte rău, s-a gândit că, 
poate, totul nu era decât un vis. Apoi, înainte de a se 
prăbuşi, când a văzut trupul peştelui ieşind din apă şi 
plutind nemişcat în cer, a fost sigur că aici era ceva teribil 
de ciudat şi nu i-a venit să creadă. În clipa aceea nu vedea 
bine, deşi de-acum vederea îi era la fel de bună ca 
întotdeauna. 

În momentul ăsta ştia că peştele e acolo, iar mâinile şi 
spinarea lui nu erau un vis. „Mâinile se însănătoşesc 
repede”, îşi spuse el. „Le-am spălat rănile de sânge, iar apa 
sărată o să le vindece. Apa întunecată a golfului e cel mai 
bun medicament de pe lume. Nu trebuie decât să rămân cu 
mintea limpede. Mâinile şi-au făcut treaba şi acum plutim 
bine. Cu gura închisă şi coada ţeapănă înălțându-se şi 
coborând pe valuri, plutim ca nişte fraţi.” Mintea începu să i 
se tulbure uşor şi se gândi: „Oare el mă duce pe mine la mal 
sau eu îl duc pe el? Dacă l-aş trage după mine, n-ar mai fi 
nici o îndoială. Nici dacă peştele ar fi înăuntru, în barcă, cu 
toată măreţia nimicită, n-ar mai fi nici o îndoială. Numai că 
plutim alături, ancoraţi unul de altul”, se gândi bătrânul. 
„Dar lasă-l să mă ducă el, dacă aşa îi place. M-am dovedit 
mai bun ca el doar fiindcă l-am păcălit şi n-a vrut să-mi facă 
nici un rău.” 


Plutiră fără probleme. Bătrânul îşi tot înmuia mâinile în 
apa sărată şi încerca să îşi păstreze mintea limpede. 
Deasupra lor, sus de tot, atârnau nori cumulus şi destui nori 
cirrus, astfel încât bătrânul îşi dădu seama că briza o să 
bată toată noaptea. Se uita sistematic la peşte, ca să se 
asigure că era aievea. Asta se întâmpla cu o oră înainte să-l 
atace primul rechin. 

Rechinul n-a fost o întâmplare. leşise din adâncurile 
profunde ale apei în momentul în care norul întunecat de 
sânge se liniştise şi se împrăştiase în apa adâncă de un 
kilometru şi jumătate. Rechinul ţâşnise la suprafaţă extrem 
de repede şi fără nici o urmă de teamă, aşa că sparse 
suprafaţa albastră a apei şi apăru în bătaia soarelui. Căzu 
înapoi în mare, adulmecă mirosul şi se porni în urmărirea 
bărcii şi a peştelui. 

Uneori pierdea urma mirosului. Dar o prindea iarăşi 
imediat sau dădea peste o dâră slabă şi înota repede şi 
îndârjit după ea. Era un rechin mako imens, clădit astfel 
încât să poată înota la fel de iute ca şi cel mai rapid peşte 
din mare, şi toată făptura lui era frumoasă, în afară de fălci. 
Avea spinarea la fel de albastră ca a peştelui-cu-spadă, 
burta argintie şi pielea netedă şi elegantă. Avea aceeaşi 
formă ca un peşte-cu-spadă, cu excepţia fălcilor lui masive, 
pe care şi le ţinea încleştate în timp ce înota năvalnic exact 
sub oglinda apei, cu înotătoarea dorsală superioară 
despicând neabătută valurile, înăuntrul buzelor duble ale 
fălcilor, pe care şi le ţinea lipite, toate cele opt rânduri de 
dinţi îi stăteau înclinate spre interior. Nu erau de forma 
obişnuită, piramidală, ca la majoritatea rechinilor. Semănau 
cu degetele mâinii unui om atunci când sunt încleştate ca 
nişte gheare. Erau aproape la fel de lungi ca degetele 
bătrânului şi aveau marginile ascuţite şi tăioase, ca nişte 
lame, pe ambele părţi. Era un peşte modelat în aşa fel încât 
să se hrănească cu toţi peştii din mare şi era atât de rapid, 
de puternic şi de bine înarmat, încât nu avea nici un alt 
duşman. Simţi cum mirosul devine mai proaspăt, aşa că 


acceleră, iar înotătoarea lui dorsală albăstruie despică în 
continuare apa. 

Când bătrânul îl văzu că se apropie, îşi dădu seama că era 
exact rechinul care nu se teme de nimic şi care o să facă 
exact ce îşi doreşte. Îşi pregăti harponul şi legă funia de el, 
timp în care se uită cum rechinul se apropie. Funia era 
scurtă, fiindcă îi lipsea bucata pe care o tăiase ca să 
ancoreze peştele. 

Acum mintea bătrânului era limpede şi zdravănă, iar el era 
plin de hotărâre, numai că nu-şi făcea prea multe speranţe. 
„Era prea frumos ca să dureze”, se gândi el. În timp ce 
urmărea rechinul ce se apropia, aruncă o privire la peştele 
imens. „Ar fi putut la fel de bine să fie şi-un vis”, îşi zise 
atunci. „Nu-l pot opri să mă atace, dar poate că-l pot 
învinge. Dentuso19,, i se adresă el în gând fiarei. „le-a 
făcut maică-ta fără noroc!” 

Rechinul se apropia repede de pupa şi când se repezi la 
peşte, bătrânul îi văzu gura deschisă, privirea stranie şi 
fălcile clămpănind zgomotos şi muşcând din carnea de 
deasupra cozii. Capul rechinului era ieşit din apă şi 
spinarea îi răsări şi ea la suprafaţă, iar bătrânul auzi 
sunetul făcut de pielea şi carnea sfâşiate de pe imensul 
peşte şi atunci izbi cu harponul în jos, în capul rechinului, 
înfigându-l într-un loc în care linia ce-i unea ochii se 
intersecta cu linia ce-i pornea de la bot în sus. Liniile acelea 
nu existau în realitate. Nu exista decât un cap masiv, 
albastru şi ascuţit, nişte ochi mari şi clămpănitul fălcilor ce 
se împingeau şi înfulecau totul. Dar acolo era locul 
creierului şi acolo îl lovi bătrânul. Îl lovi cu braţe încleiate 
de sânge şi înfipse harponul cu toată puterea pe care o mai 
avea. Îl lovi fără să-şi facă speranţe, dar cu hotărâre şi cu o 
răutate nestăvilită. 

Rechinul se răsuci, iar bătrânul văzu că ochiul i se golise 
de viaţă, după care fiara se răsuci încă o dată, încâlcindu-se 
în două bucle ale funiei. Bătrânul ştia că rechinul era mort, 
dar fiara nu voia să accepte aşa ceva. Şi apoi, cu burta în 


sus, cu coada biciuind apa şi cu fălcile clămpănind, rechinul 
începu să spintece marea exact ca o barcă cu motor. Acolo 
unde izbea el cu coada, apa se albea, iar trei sferturi din 
trupul animalului erau în mod clar deasupra apei. După 
aceea funia se întinse, zbârnâi şi plesni. Rechinul zăcu 
liniştit câtva timp la suprafaţă, iar bătrânul se uită lung la 
el. Animalul se scufundă încet-încet. 

— A înhăţat vreo douăzeci de kile, spuse bătrânul cu voce 
tare. 

„Şi mi-a luat şi harponul, şi tot restul de funie”, se gândi el. 
„lar acum peştele meu sângerează din nou şi-or să vină şi 
alţii”. Nici nu se mai uită la peşte, fiindcă de-acum era 
mutilat. Când îl atacase rechinul, bătrânul simţise că parcă 
l-ar fi atacat pe el. 

„Dar am omorât rechinul care mi-a atacat peştele”, îşi zise 
el. „A fost cel mai mare dentuso pe care l-am văzut 
vreodată. Şi martor mi-e bunul Dumnezeu că am văzut 
destui dintr-ăştia mari.” „Era prea frumos ca să dureze”, îşi 
spuse apoi. „Acum mi-aş dori să fie un vis, să nu fi prins 
niciodată peştele ăsta şi să stau singur în pat, pe ziare.” 

— Dar omul nu e făcut să fie înfrânt, declamă el. Un om 
poate fi distrus, dar nu înfrânt. 

„Numai că tot îmi pare rău că am omorât peştele”, îşi 
continuă el gândul. „Acum vin vremuri grele şi nici măcar 
nu mai am harponul. Dentuso e crud, bine înzestrat, 
puternic şi inteligent. Dar eu am fost mai inteligent ca el. 
Sau poate că nu”, îl străbătu o îndoială. „Poate că am fost 
doar mai bine înarmat.” 

— Nu te mai gândi, bătrâne! rosti el. Pluteşte înainte pe 
drumul pe care-ai luat-o şi ce-o fi, o fi. 

„Dar trebuie să mă gândesc”, se gândi el. „Fiindcă asta e 
tot ce mi-a rămas. Asta şi baseballul. Mă întreb ce-ar fi zis 
marele DiMaggio despre felul cum am lovit rechinul în 
creier. N-a fost mare lucru. Orice bărbat ar putea s-o facă. 
Dar crezi că braţele mele sunt o piedică la fel de mare ca şi 
pintenii osoşi? N-am de unde să ştiu. N-am avut niciodată 


vreo problemă cu călcâiele. Doar o dată m-a înţepat o 
pisică-de-mare, când am călcat pe ea în timp ce înotam. Mi- 
a paralizat piciorul stâng de la genunchi în jos şi era să mor 
de durere.” 

— Gândeşte-te la ceva vesel, bătrâne, se încuraja el. Cu 
fiecare minut care trece, eşti tot mai aproape de casă. Şi 
pluteşti mai uşor, doar ai pierdut douăzeci de kile! 

Când ajunse în mijlocul curentului, îşi dădu seama foarte 
bine de cursul pe care îl puteau lua lucrurile. Dar de-acum 
nu mai putea face nimic. 

— Ba da, pot, zise el tare. Pot să-mi leg cuțitul de una din 
vâsle. 

Şi, ţinând echea sub braţ şi scota velei sub picior, exact 
asta făcu. 

— Aşa, spuse el. Sunt totuşi un om bătrân. Dar nu sunt 
neînarmat. 

Briza sufla acum din nou şi bătrânul plutea înainte 
neabătut. Se uita doar la partea de dinainte a peştelui şi 
speranţa îi renăscu întru câtva. 

„E. o prostie să nu speri”, medita el. „Pe lângă asta, eu cred 
că e şi un păcat. Nu te gândi la păcat”, îşi zise tot el. „Acum 
ai destule probleme, nu-ţi mai trebuie şi păcatul. Şi nici nu 
înţelegi ce-i păcatul.” „Nu înţeleg ce-i păcatul şi nu sunt 
sigur că într-adevăr cred în el. Poate că am păcătuit când 
am omorât peştele. Socotesc că da, chiar dacă am făcut-o 
ca să pot să îmi duc şi eu traiul şi ca să hrănesc o mulţime 
de oameni. Dar atunci orice e păcat. Nu te gândi la păcat. E 
mult prea târziu s-o faci şi-apoi există oameni care sunt 
plătiţi pentru aşa ceva. Lasă-i pe ei să se gândească la 
păcat. Tu te-ai născut să fii pescar, aşa cum peştele s-a 
născut să fie peşte. Sfântul Petru a fost pescar şi tot pescar 
a fost şi tatăl marelui DiMaggio.” 

Dar bătrânului îi plăcea să se gândească la toate lucrurile 
care aveau legătură cu el si, de vreme ce nu îşi adusese cu 
el nimic de citit şi nici aparat de radio, medita mult şi 
continua să se gândească la păcat. „N-ai omorât peştele 


numai ca să-ţi poţi duce traiul şi ca să îl vinzi pentru hrană”, 
îşi zise. „L-ai omorât din mândrie şi fiindcă eşti pescar. L-ai 
iubit cât a fost viu şi l-ai iubit şi după aceea. Dacă l-ai iubit, 
n-a fost un păcat că l-ai omorât. Sau e mai mult de-atât?” 

— Gândeşti prea mult, bătrâne, zise iar cu voce tare. 

„Dar ţi-a făcut plăcere când ai ucis acel dentuso”, medita 
el. „Îşi ducea traiul vânând peşte proaspăt, ca şi tine. Nu se 
hrănea cu hoituri şi nici nu era doar un ghem de pofte, cum 
sunt unii rechini. E frumos şi nobil şi nu se teme de nimeni 
şi nimic.” 

— L-am omorât în legitimă apărare, spuse cu glas tare. Şi 
l-am omorât curat. 

„Şi-apoi”, se gândi bătrânul, „toată lumea omoară pe toată 
lumea într-un fel sau altul. Pescuitul mă omoară în aceeaşi 
măsură în care mă ţine în viaţă”. După care îşi zise: „Puştiul 
mă tine în viaţă. Hai să nu mă păcălesc singur prea mult”. 

Se aplecă peste marginea bărcii şi desprinse din peşte o 
bucată de carne de-acolo de unde muşcase rechinul. O 
mestecă şi îi constată calitatea şi gustul bun. Era 
consistentă şi suculentă, aşa cum e carnea, dar fără să fie în 
sânge. Nu era deloc aţoasă şi bătrânul îşi dădu seama că i s- 
ar oferi pe ea preţul cel mai bun de pe piaţă. Numai că nu 
avea cum să împiedice mirosul să se împrăştie în apă şi îşi 
dădu seama că îl aşteptau vremuri foarte grele. 

Briza continua să sufle ca şi până acum. Se deplasase 
puţin către nord-est, iar bătrânul ştia ce însemna asta: n-o 
să înceteze. Se uită drept înainte, dar nu văzu nici o velă şi 
nici nu distinse silueta sau fumul vreunui vas mare. Nu se 
vedeau decât peştii zburători, care ţâşneau dinaintea 
provei pe ambele părţi ale bărcii ce înainta pe mare, şi 
peticele galbene de sargase. Nu se zărea nici măcar vreo 
pasăre. 

Plutea deja de două ore, timp în care stătuse la pupa şi 
mestecase din când în când câte o bucată de carne din 
marlin, încercând să se odihnească şi să îşi adune puterile, 
când îl văzu pe primul din cei doi rechini. 


— Ay! exclamă bătrânul. 

Nu există nici un fel de traducere pentru acest cuvânt şi 
poate că nici nu-i de fapt decât sunetul pe care l-ar scoate 
involuntar un om când ar simţi cum pironul i se înfige în 
mâini şi pătrunde în lemn. 

— Galanos20, spuse el cu voce tare. 

Remarcase a doua înotătoare, ce apărea în spatele celei 
dintâi. De fapt îi recunoscuse ca fiind rechini-tauri după 
înotătoarea lor maronie şi triunghiulară şi după felul în care 
măturau apa cu cozile. Prinseseră mirosul sângelui, 
deveniseră agitaţi şi, în idioţenia foamei lor imense, se 
înflăcăraseră atât de tare, încât tot pierdeau şi regăseau 
acel miros. Doar că se apropiau din ce în ce mai mult. 

Bătrânul fixă pânza bărcii cu scota şi înţepeni echea în 
poziţie. Apucă vâsla cu cuțitul legat de ea. O înălţă cât mai 
încet, fiindcă mâinile rănite i se revoltau de durere. 
Deschise şi închise încetişor palmele, ca să şi le relaxeze. Le 
strânse zdravăn pe vâslă, ca să simtă toată durerea dintr- 
odată, să nu cedeze, şi se uită la rechinii ce se apropiau. 
Putea să le vadă capetele late, turtite, cu botul în formă de 
lopată, şi înotătoarele pectorale largi, cu vârful tivit cu alb. 
Erau rechini din aceia odioşi, împuţiţi, ucigaşi, care mâncau 
şi hoituri, iar când le era foame, erau gata să muşte şi din 
vâsla sau din cârma unei bărci. Rechinii de soiul lor erau în 
stare să reteze picioarele şi înotătoarele ţestoaselor când 
acestea dormeau la suprafaţa mării, iar dacă erau flămânzi, 
atacau şi un om aflat în apă, chiar dacă omul nu emana 
mirosul sângelui de peşte sau al mâzgii ce învelea peştii. 

— Ay! repetă bătrânul. Galanos. Veniţi încoa', galanos. 

Şi ei veniră. Dar nu aşa cum o făcuse rechinul mako. Unul 
din ei se răsuci şi dispăru din vedere, strecurându-se sub 
barcă, iar bătrânul simţi cum ambarcaţiunea începe să se 
zgâlţâie, căci bestia smucea şi trăgea de peşte. Celălalt se 
uită la bătrân cu ochii lui galbeni şi înguşti, iar apoi se 
apropie repede, cu jumătate din cercul fălcilor larg deschis, 
ca să atace peştele în locul unde se muşcase deja din el. 


Linia unde creierul se unea cu şira spinării se vedea clar pe 
spinarea şi coama capului său maroniu, aşa că bătrânul 
înfipse cuțitul legat de vâslă exact în locul unde se 
întâlneau. Îl scoase şi îl înfipse din nou, de data asta în ochii 
gălbui, ca de pisică, ai rechinului. Rechinul dădu drumul 
peştelui şi alunecă încet la fund, înghițind bucata pe care o 
smulsese chiar în timp ce murea. 

Barca se zgâlţâia în continuare din pricina prăpădului pe 
care-l făcea rechinul celălalt asupra peştelui, aşa că 
bătrânul dădu drumul scotei, pentru ca barca să se 
balanseze pe o parte şi să scoată rechinul de dedesubt. 
Când văzu animalul, se aplecă peste bord şi îl lovi. Nimeri 
doar carnea, iar cum pielea rechinului era tare, abia dacă 
reuşi să îl înţepe cu cuțitul. Durerea stârnită de lovitură îi 
cuprinse nu doar palmele, ci şi umărul. Dar creatura ieşi 
imediat cu capul la suprafaţă, iar bătrânul îl lovi exact în 
mijlocul ţestei sale turtite chiar în clipa în care botul îi 
răsări din apă şi apucă peştele. Apoi trase lama înapoi şi o 
înfipse încă o dată exact în acelaşi loc. Rechinul rămase cu 
fălcile agăţate în continuare de peşte, iar bătrânul îl 
înjunghie în ochiul stâng. Rechinul rămase tot agăţat de 
peşte. 

— Nu? zise bătrânul şi împinse lama cuţitului între 
vertebrele cervicale şi creierul fiarei. 

Acum cuțitul pătrunse uşor şi bătrânul simţi cartilajul 
despicându-se. Deplasă vâsla şi vâri lama între fălcile 
rechinului, ca să i le deschidă. Răsuci lama şi când acesta 
dădu drumul peştelui, spuse: 

— Cară-te, galano! Du-te încet la fund, un kilometru, doi, 
cât o fi! Cară-te să-ţi vezi amicul - sau poate o fi maică-ta! 

Bătrânul curăţă lama cuţitului şi lăsă vâsla jos, în barcă. 
Apoi găsi scota, puse vela în vânt şi dirijă iarăşi barca pe 
cursul ei normal. 

— Probabil că au luat vreun sfert din el. Din carnea cea 
mai bună, spuse el cu voce tare. As vrea să fi visat şi să nu îl 


fi prins niciodată în cârlig. Îmi pare tare rău, peşte! Toate 
au ieşit pe dos. 

Se opri şi refuză să se mai uite la peşte. Golit de sânge şi 
spălat de ape, avea acum culoarea argintie a dosului unei 
oglinzi. Dungile încă i se mai vedeau. 

— N-ar fi trebuit să ies atât de mult în larg, peşte, zise 
bătrânul. N-a fost bine nici pentru mine, nici pentru tine. 
Îmi pare rău, peşte! 

„La fii atent”, îşi spuse el. „Uită-te la legătoarea cuţitului şi 
vezi dacă n-a fost tăiată. După aia vezi, ai grijă de mâini, 
fiindcă o să ai încă mult de lucru.” 

— Bine-ar fi fost să fi avut o gresie pentru cuţit, zise 
bătrânul după ce verifică legătura de la capătul vâslei. Ar fi 
trebuit să-mi iau cu mine o gresie. 

„Ar fi trebuit să-ţi iei multe lucruri”, îşi spuse. „Dar nu ţi le- 
ai luat, bătrâne. Acum nu-i tocmai momentul cel mai potrivit 
să te gândeşti la ce nu ai luat cu tine. Gândeşte-te ce poţi să 
faci cu ce ai.” 

— Mă umpli de sfaturi bune! rosti el cu voce tare. Mi s-a 
acrit de ele. 

În timp ce barca plutea înainte, bătrânul prinse echea 
cârmei sub braţ şi îşi înmuie amândouă mâinile în apă. 

— Dumnezeu ştie cât o fi smuls ăsta, ultimul, comentă el. 
Dar acum barca-i mult mai uşoară. 

Nu voia să se gândească la dedesubtul mutilat al peştelui. 
Ştia că fiecare dintre loviturile şi smuciturile rechinului 
însemnase o bucată de carne sfâşiată şi că acum peştele 
lăsa în apa mării o urmă lată cât o autostradă, cât s-o simtă 
toţi rechinii. 

„Era un peşte din care un om ar fi trăit toată iarna”, îşi 
zise bătrânul. „Nu te gândi la asta. Stai numai şi odihneşte- 
te şi îngrijeşte-te să ai mâinile zdravene, ca să poţi apăra 
ce-a mai rămas din el. Cu mirosul care se împrăştie acum în 
apă, cel de sânge de pe mâinile mele nici nu mai contează. 
Şi-apoi nici nu sângerează cine ştie ce. N-am nici o tăietură 
cât de cât serioasă. Poate că sângerarea o să-mi împiedice 


mâna stângă să facă iarăşi cârcei.” „La ce să mă gândesc 
acum?” se întrebă el. „La nimic. Nu trebuie să mă gândesc 
la nimic, ci să-i aştept pe urmăritori. Zău că mi-aş fi dorit să 
nu fie decât un vis. Dar cine ştie? Poate că până la urmă o 
să iasă bine.” 

Următorul care apăru a fost un rechin-taur singur. Veni ca 
un porc la troacă - asta dacă porcul ar fi avut o gură atât de 
mare, cât să poţi să-ţi vâri capul în ea. Bătrânul îl lăsă să 
muşte din peşte şi exact în clipa muşcăturii înfipse cuțitul 
legat de vâslă în creierul fiarei. Numai că rechinul se smuci 
brusc în spate, se rostogoli, iar lama cuţitului se frânse. 

Bătrânul se aşeză la cârma bărcii. Nu mai aruncă nici 
măcar o privire înspre rechinul masiv, care se scufunda 
încet în apă, văzându-se mai întâi la mărimea lui normală, 
apoi mic şi după aceea minuscul. Era ceva ce-l fascinase 
întotdeauna pe bătrân. Dar de data asta nici măcar nu se 
uită. 

— Mi-a mai rămas cangea, zise el. Doar că n-o să-mi fie de 
nici un folos. Am şi cele două vâsle, şi echea, şi ciomagul 
ăsta scurt. 

„De-acum m-au înfrânt”, se gândi. „Sunt prea bătrân ca să 
omor rechinii cu lovituri de bâtă. Dar atâta vreme cât mai 
am vâslele, ciomagul meu scurt şi echea, tot o să încerc.” 

Îşi vârti iar mâinile în apă, ca să şi le umezească. Era după- 
amiază şi se făcea tot mai târziu, iar bătrânul nu mai vedea 
nimic altceva decât marea şi cerul. Din ceruri sufla un vânt 
mai puternic decât până acum şi el speră că în curând o să 
poată vedea ţărmul. 

— Ai ostenit, bătrâne, zise el. Eşti ostenit pe dinăuntru. 

Rechinii nu îl mai atacară decât abia după ce apuse 
soarele. 

Bătrânul văzu înotătoarele maronii apropiindu-se de-a 
lungul urmei late pe care, cu siguranţă, peştele o lăsa în 
apă. Fiarele nici măcar nu adulmecau mirosul, înotau una 
lângă alta şi se îndreptau direct spre barcă. 


Bătrânul pescar bloca echea, fixă vela cu scota şi căută 
ciomagul sub puntea de la pupa. Ciomagul era o coadă de 
vâslă ruptă pe care o retezase cu ferăstrăul. Era lung de 
vreo trei sferturi de metru. 

Din pricina mânerului fostei vâsle, nu se putea folosi ca 
lumea de ciomag decât cu o singură mână, aşa că îl apucă 
strâns cu dreapta, îndoindu-şi şi dezdoindu-şi braţul, şi se 
uită la rechinii care se apropiau. Erau amândoi galanos. 

„Trebuie să-l las pe primul să muşte bine şi să-l lovesc în 
vârful botului sau fix în creştetul capului”, se gândi el. 

Cei doi rechini înaintară împreună, iar când bătrânul văzu 
cum cel mai apropiat de el desface fălcile şi le înfundă în 
coasta argintie a peştelui, înălţă ciomagul mult deasupra 
capului şi lovi cu sete în creştetul lat al fiarei. Când 
ciomagul îi atinse capul, îi simţi duritatea elastică. Dar simţi 
şi tăria osului şi imediat ce rechinul se desprinse de peşte, îl 
lovi încă o dată, cu putere, în vârful botului. 

Celălalt rechin tot muşcase şi muşcase şi se desprinsese de 
peşte, iar acum venea din nou, cu fălcile larg deschise. 
Când îl lovi, iar animalul închise botul, bătrânul apucă să 
vadă bucăţi din carnea peştelui atârnând albicioase pe la 
colţurile acelor fălci. Îşi luă avânt, se repezi şi îl izbi numai 
peste ţeastă. Rechinul se uită la el şi sfâşie carnea peştelui. 
Bătrânul trânti din nou ciomagul în capul bestiei atunci 
când rechinul se desprinse de peşte ca să înghită, dar 
nimeri doar în partea dură, elastică şi compactă. 

— Vino-ncoace, galano! zise bătrânul. Mai vino o dată. 

Rechinul veni vijelios, iar bătrânul îl lovi chiar când îşi 
închise fălcile. Îl lovi temeinic, ridicând ciomagul cât putea 
el de mult. De data asta simţi osul de la baza creierului şi îl 
izbi încă o dată în acelaşi loc, în vreme ce rechinul 
desprinse alene carnea de pe trupul peştelui şi se îndepărtă 
încet. 

Bătrânul aşteptă, cu ochii ţintă, să-l vadă când se întoarce, 
dar niciunul din rechini nu mai apăru. Apoi îl observă pe 


unul din ei înotând în cercuri la suprafaţa apei. Nu văzu 
înotătoarea celuilalt. 

„Nu trag speranţă că i-aş putea omori”, se gândi el. „În 
vremurile mele bune aş fi putut. Dar i-am vătămat pe 
amândoi destul de rău şi cred că niciunul nu se simte foarte 
bine. Dacă aş fi avut un ciomag adevărat şi aş fi putut să 
lovesc cu amândouă mâinile, pe primul l-aş fi omorât cu 
siguranţă. Ba chiar şi aşa...” 

Nu voia să se uite la peşte. Ştiu că jumătate din el fusese 
nimicit. Cât timp el se luptase cu rechinii, soarele dispăruse 
sub linia orizontului. 

— În curând se întunecă, zise bătrânul. Atunci ar trebui să 
văd luminile Havanei. Dacă m-am îndepărtat prea tare spre 
est, ar trebui să văd luminile de pe una din plajele noi. 

„De-acum nu pot fi prea departe în larg”, chibzui el. „Sper 
că nu şi-a făcut nimeni prea multe griji. Bineînţeles, pe mine 
numai puştiul mă îngrijorează. Dar sunt sigur că ele 
încrezător. Mulţi dintre pescarii bătrâni or să-şi facă griji. Şi 
atâţia alţii... Trăiesc într-un oraş omenos.” 

Peştelui nu mai avea cum să-i vorbească, fiindcă fusese 
schilodit mult prea rău. Atunci îi răsări în minte o idee. 

— Jumătate de peşte, spuse el. Peşte care ai fost. Îmi pare 
rău că am ieşit prea mult în larg. Ne-am distrus - şi pe 
mine, şi pe tine. Dar am omorât mulţi rechini, noi doi, şi pe 
mulţi alţii i-am nenorocit. Câţi ai omorât la viaţa ta, bătrâne 
peşte? Nu porţi tu degeaba spada aia pe cap. 

Îi plăcea să se gândească la peşte şi la ce-ar putea el să-i 
facă unui rechin dacă ar înota liber în mare. „Ar fi trebuit 
să-i retez spada şi să mă lupt cu ea”, se gândi bătrânul. Dar 
n-avea nici un topor la el şi nici cuţit n-avea. 

„Dar dacă aş fi avut şi aş fi legat-o de capătul vâslei, ce 
armă ar fi fost. Atunci am fi luptat împreună împotriva lor. 
Ce-o să te faci acum, dacă vin la tine noaptea? Ce poţi să 
faci?” 

— Luptă cu ei, zise el tare. O să lupt cu ei până la moarte. 


Numai că acum, în întuneric, fără vreo lumină care să 
licărească pe undeva, doar cu vântul care bătea şi cu vela 
umflată care împingea barca, avu senzaţia că, poate, deja 
murise. Îşi împreună mâinile şi îşi atinse palmele una de 
alta. Nu erau moarte şi era de-ajuns să le deschidă şi să le 
închidă ca să simtă durerea vieţii. Se rezemă cu spatele de 
scândurile de la pupa şi îşi dădu seama că nu murise. I-o 
spuneau umerii lui. 

„Mai am de spus şi toate rugăciunile alea pe care le-am 
promis dacă prind peştele”, îşi aminti el. „Doar că sunt prea 
obosit ca să le spun acum. Mai bine să iau sacul şi să-mi 
acopăr umerii.” 

Stătea întins la pupa, ţinea cârma şi se uita să vadă dacă 
apare vreo licărire pe cer. „Mi-a rămas jumătate din peşte”, 
se gândi bătrânul. „Poate că am noroc şi pot să ajung pe 
uscat cu jumătatea asta. Ar trebui să am un pic de noroc. 
Nu”, îşi spuse apoi. „i-ai nenorocit norocul atunci când ai 
ieşit prea mult în larg.” 

— Nu fi prost! exclamă el. Stai treaz şi ai grijă de cârmă. 
S-ar putea să mai ai încă mult noroc. 

— Dacă ar fi un loc unde s-ar vinde, aş vrea să-mi cumpăr 
şi eu un pic, îşi răspunse singur. 

„Şi cu ce să-l cumpăr?” se întrebă. „Aş putea să-l cumpăr 
cu un harpon pierdut, un cuţit rupt şi două mâini betege?” 
— Ai putea, zise cu voce tare. Ai încercat să-l cumperi cu 
optzeci şi patru de zile pe mare. Şi era cât pe-aci să ţi-l 

vândă. 

„Nu trebuie să mă gândesc la tâmpenii”, îşi spuse 
bătrânul. „Norocul e un lucru care apare în mai multe 
forme. Cine poate să-l recunoască? Totuşi aş lua un pic, în 
orice formă ar fi, şi aş plăti cât mi s-ar cere. As vrea să văd 
luminile licărind”, îşi mai zise el. „Aş vrea multe lucruri. 
Prea multe. Dar asta aş vrea acum.” Încercă să se aşeze la 
cârmă într-o poziţie mai comodă şi durerea îl făcu să-şi dea 
seama că nu murise. 


Cam pe când se făcu în jur de ora zece seara, văzu 
strălucirea rece a luminilor oraşului reflectată în apă. La 
început se distinseră precum lumina ce se vede pe cer 
înainte să răsară luna. Apoi începură să se vadă limpede la 
capătul oceanului, ce devenea tot mai agitat odată cu 
înteţirea vântului. Cârmi barca înspre licărirea aceea şi se 
gândi că acum, cât de curând, o să ajungă la marginea 
curentului. 

„De-acum s-a terminat”, îşi zise. „Probabil că or să mă 
atace iarăşi. Dar ce poate face împotriva lor un bărbat în 
beznă şi fără nici o armă?” 

Înţepenise şi îl dureau toate cele, iar rănile şi părţile mai 
chinuite ale trupului îi erau chinuite de frigul nopţii. „Sper 
că n-o să mai trebuiască să mă lupt”, se gândi bătrânul. 
„Sper aşa de tare că n-o să mai trebuiască să mă lupt!” 

Dar pe la miezul nopţii se luptă, iar de data asta ştia că 
lupta era zadarnică. Veniră în haită, iar bătrânul nu putea 
să vadă decât dungile pe care le făceau pe apă înotătoarele 
lor şi fosforescenţa trupurilor care se aruncau asupra 
peştelui. Lovi capete cu ciomagul, auzi fălci muşcând şi 
simţi zguduiturile bărcii când fiarele atacau pe dedesubt. 
Izbi cu disperare în ceva, pe care nu putea decât să-l simtă 
şi să-l audă, apoi simţi cum altceva îi smulge ciomagul. Şi 
dus a fost. 

Atunci smulse echea din lăcaşul ei de la cârmă şi izbi cu 
ea, împărţi lovituri cu ea, o prinse cu amândouă mâinile şi o 
repezi în jos iar şi iar şi iar. Dar de-acum rechinii ajunseseră 
la pupa, îl asaltau unul câte unul şi toţi laolaltă, sfâşiind 
bucăţi din carnea ce lucea sub apa mării, după care se 
întorceau şi mai veneau o dată. 

În cele din urmă unul din ei ajunse la capul peştelui şi 
atunci bătrânul înţelese că se terminase. Flutură echea şi 
lovi cu ea capul rechinului exact în locul unde îşi încleştase 
fălcile în capul masiv al peştelui, care nu se lăsa sfârtecat. 
Lovi o dată, de două ori, de mai multe ori. Auzi cum echea 
se rupe şi se năpusti la rechin cu capătul ei rupt. Simţi cum 


capătul pătrunde în ceva şi, ştiind că e ascuţit, îl mai înfipse 
o dată. Rechinul dădu drumul capului şi se îndepărtă, 
plutind pe valuri. A fost ultimul rechin din hoarda care 
venise. Nu mai aveau ce să mănânce de-acolo. 

Bătrânul de-abia mai răsufla şi simţea în gură un gust 
ciudat. Era dulce şi coclit şi preţ de o clipă se temu deel. 
Dar nu îl simţea foarte tare. 

Atunci scuipă în ocean şi zise: 

— Mâncaţi de-aici, galanos! Şi visaţi voi mult şi bine că 
puteţi omori un bărbat! 

Ştia că până la urmă fusese învins şi n-avea ce să mai facă, 
aşa că se întoarse la pupa şi îşi dădu seama că echea ruptă 
intra îndeajuns de bine cu capătul ciuntit în pana cârmei şi 
că aşa putea să manevreze barca. Îşi aşeză sacul în jurul 
umerilor şi puse ambarcaţiunea pe direcţie. Plutea uşor pe 
mare, lipsit de orice fel de gânduri ori sentimente. Nu-l mai 
atingea nimic. Îşi cârmi ambarcaţiunea cu toată măiestria şi 
inteligenţa de care era în stare, în aşa fel încât să ajungă cu 
bine la el în port. Rechinii atacau în noapte scheletul 
peştelui aşa cum ar face cineva care culege firimiturile de la 
o masă. Bătrânul nu-i băgă în seamă şi nu băgă în seamă 
nimic altceva în afară de cârma bărcii. Observă totuşi cât de 
bine plutea barca şi cât de uşor era de manevrat acum, 
când nu mai avea nici o povară legată de ea. 

„E o barcă bună”, se gândi el. „E solidă şi n-a fost 
vătămată în nici un fel. În afară de eche. Dar aia e uşor de 
înlocuit.” 

Îşi dădu seama că de-acum intrase pe firul curentului şi 
văzu luminile aşezărilor de pe plajă înşirându-se de-a lungul 
țărmului. Ştia deja unde e şi că era floare la ureche să 
ajungă acasă. 

„Oricum, vântul e prietenul nostru”, îşi zise el. Adăugă: 
„Uneori. Ca şi marea nesfârşită, cu prietenii şi duşmanii 
noştri. Şi patul. Patul e prietenul meu. Doar patul. Ce mult o 
să însemne patul! E aşa de simplu atunci când eşti înfrânt. 


Nu mi-am dat seama niciodată cât de simplu e. Şi cine te-a 
înfrânt?” se întrebă apoi. 

— Nimeni, îşi răspunse singur, cu voce tare. Am ieşit prea 
departe în larg. 

Când intră cu barca în micul port, luminile de la 'Terasă 
erau stinse şi bătrânul înţelese că toţi se vârâseră în 
paturile lor. Briza se tot înteţise, iar acum sufla cu putere. 
Însă în port era linişte şi bătrânul ajunse cu barca pe un 
petic micuţ de pietriş, dincolo de şirul de stânci. N-avea pe 
nimeni care să-l ajute, aşa că târî singur barca pe țărm cât 
îl ţinură puterile. După aceea cobori din ea şi o priponi de o 
stâncă. 

Scoase catargul din talpa punţii, înfăşură vela pe el şi o 
legă. Apoi îşi puse catargul pe umăr şi începu să urce. 
Atunci şi-a dat seama de imensitatea oboselii sale. Se opri o 
clipă, se uită în urmă şi văzu în reflexia luminilor de pe 
stradă coada imensă a peştelui înălțându-se din spatele 
bărcii, mult după capătul de la pupa. Văzu o dungă albă, 
şira spinării peştelui, masa întunecată a capului, spada 
iţindu-i-se dreaptă în faţă şi golul rămas în locul trupului. 

Începu iarăşi să urce şi când ajunse pe culme, se prăbuşi şi 
rămase o vreme întins pe jos, cu catargul apăsându-i 
umerii, încercă să se ridice. Însă îi era prea greu s-o facă, 
aşa că rămase aşezat acolo, cu catargul pe umăr, şi îşi 
îndreptă privirea spre drum. Pe partea cealaltă trecu o 
mâţă care se ducea la treburile ei. Bătrânul o privi o vreme. 
Apoi se uită pur şi simplu la drum. 

Într-un sfârşit puse catargul jos şi se ridică în picioare. 
Apucă de catarg, îl săltă, îl puse iar pe umăr şi o porni pe 
drum în sus. Fu silit să se oprească şi să se aşeze la fiecare 
cinci minute, dar până la urmă ajunse la coliba lui. 

Odată intrat în colibă, rezemă catargul de perete. Găsi în 
întuneric o sticlă de apă şi luă o înghiţitură. Se întinse pe 
pat. Îşi trase pătura peste umeri, îşi înveli spinarea şi 
picioarele şi adormi cu faţa în jos, peste ziare, ţinând 


braţele întinse pe lângă trup şi palmele întoarse cu faţa în 
sus. 

Dimineaţa, când puştiul apăru în pragul uşii, bătrânul încă 
dormea. Vântul bătea foarte puternic, aşa încât bărcile 
pescarilor n-aveau să iasă astăzi în larg, aşa că puştiul 
dormise până târziu, iar apoi venise la coliba bătrânului, 
aşa cum făcuse în fiecare dimineaţă. Puştiul văzu că 
bătrânul respira, după care îi văzu mâinile şi începu să 
plângă. leşi tiptil-tiptil din colibă, ca să aducă nişte cafea, şi 
plânse fără încetare tot drumul. 

În jurul bărcii se adunaseră o mulţime de pescari şi se 
uitau la ce era legat de ea, iar unul îşi suflecase pantalonii şi 
intrase în apă, ca să măsoare scheletul cu o bucată de 
sfoară. 

Puştiul nu cobori pe mal. Fusese deja acolo, iar unul dintre 
pescari avea grijă de barcă în locul lui. 

— Ce face? îl strigă un pescar. 

— Doarme, răspunse puştiul. 

Nu-i păsa că îl vedeau cum plânge. 

— Să nu cumva să-l sâcâiţi careva. 

— Are şase metri de la vârful botului până la coadă! 
anunţă pescarul care măsurase peştele. 

— 'Te cred, zise puştiul. 

Intră la lerasă şi ceru o cană de cafea. 

— Fierbinte şi cu mult lapte şi zahăr în ea. 

— Altceva? 

— Nu. O să văd după aceea ce e în stare să mănânce. 

— Ce mai peşte a fost ăsta! spuse proprietarul localului. 
Nu s-a mai văzut niciodată aşa ceva. Şi ăia doi pe care i-ai 
prins tu ieri au fost nişte peşti frumoşi. 

— La naiba cu peştii mei! spuse puştiul şi începu iar să 
plângă. 

— Vrei să bei ceva, orice? întrebă proprietarul. 

— Nu, îi răspunse puştiul. Spune-le să nu-l bată la cap pe 
Santiago. Eu o să mă-ntorc. 

— Spune-i că-mi pare tare rău. 


— Mulţumesc, zise puştiul. 

Puştiul se duse cu cana de cafea fierbinte până la coliba 
bătrânului şi stătu lângă el până ce acesta se trezi. Odată 
păru că e gata-gata să se scoale, dar căzu iarăşi într-un 
somn greu, iar puştiul trecu drumul, ca să împrumute nişte 
lemne şi să încălzească iar cafeaua. 

Într-un târziu se trezi şi bătrânul. 

— Nu te ridica, îi zise puştiul. Bea de-aici. 

Îi turnă nişte cafea în pahar. 

Bătrânul luă paharul şi o bău. 

— M-au înfrânt, Manolin, spuse el. Zău că m-au înfrânt. 

— El nu te-a înfrânt. Nu peştele. 

— Nu. E-adevărat. Asta s-a întâmplat după aceea. 

— Pedrico are grijă de barcă şi de unelte. Cu capul ce te-ai 
gândit să faci? 

— Spune-i lui Pedrico să-l taie şi să-l folosească în capcane, 
ca momeală. 

— Şi spada? 

— Poţi s-o iei tu, dacă o vrei. 

— O vreau, spuse puştiul. Dar acum trebuie să ne facem 
planuri pentru alte lucruri. 

— M-au căutat? 

— Sigur că da. Cu paza de coastă şi cu avioanele. 

— Oceanul e foarte mare, iar o barcă e măruntă şi greu de 
văzut, comentă bătrânul. 

Observă cât de plăcut era să ai pe cineva cu care să discuţi 
în loc să vorbeşti numai cu tine şi cu marea. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse el. Ce-ai prins? 

— Unul în prima zi. Unul în a doua şi doi în a treia. 

— Foarte bine. 

— Acum 0 să pescuim iar împreună. 

— Nu. Eu n-am noroc. Nu mai am nici un pic de noroc. 

— Dă-l dracului de noroc! exclamă puştiul. O să aduc eu 
norocul. 

— Şi ce-o să spună familia ta? 


— Nu mă interesează. leri am prins doi peşti. Dar de-acum 
o să pescuim împreună, fiindcă mai am încă multe de 
învăţat. 

— Trebuie să ne facem rost de o lance bună de ucis şi s-o 
avem întotdeauna la bord. Lama am putea s-o facem dintr-o 
foaie de arc de la un Ford vechi. De ascuţit, o putem ascuţi 
la Guanabacoa. Trebuie să fie ascuţită şi necălită, ca să nu 
se frângă. Cuţitul meu s-a frânt. 

— O să-ţi aduc eu alt cuţit şi-o să ascut şi foaia de arc. Câte 
zile de brisa aspră or să fie? 

— Poate că vreo trei. Sau poate mai multe. 

— O să rezolv totul până atunci, spuse puştiul. Tu vindecă- 
ţi mâinile, bătrâne. 

— Ştiu cum să am grijă de ele. Azi-noapte am scuipat o 
chestie ciudată şi am simţit că mi s-a rupt ceva în coşul 
pieptului. 

— Vindecă-ţi şi treaba aia, îl îndemnă puştiul. Întinde-te, 
bătrâne. Eu mă duc să-ţi aduc cămaşa curată. Şi ceva de 
mâncare. 

— Adu-mi orice ziar găseşti din zilele cât am fost plecat, îi 
spuse bătrânul. 

— Trebuie să te faci bine repede, fiindcă sunt atâtea 
lucruri pe care le-aş putea învăţa, iar tu poţi să mă înveţi 
totul. Cât de tare ai suferit? 

— Din belşug, răspunse bătrânul. 

— Mă duc să aduc mâncarea şi ziarele, zise puştiul. 
Odihneşte-te ca lumea, bătrâne. O să aduc şi ceva de la 
farmacie pentru mâinile tale. 

— Nu uita să-i spui lui Pedrico că îi dau lui capul. 

— Nu. O să ţin minte. 

Până ce puştiul ieşi pe uşă şi o porni pe drumul din piatră 
de coral tocită, îl podidi iarăşi plânsul. 

În după-amiaza aceea la Terasă veni un grup de turişti, şi o 
femeie care se uită în jos, spre apă, printre cutii de bere 
goale şi baracude moarte, zări o spinare albă, lungă şi 
mare, având la capăt o coadă ce se înălța şi unduia odată cu 


fluxul, în vreme ce vântul dinspre est sufla şi agita marea 
sumbră dincolo de intrarea în port. 

— Ce-i acolo? întrebă ea un chelner şi arătă cu degetul 
spre şira spinării lungă şi dezgolită a imensului peşte, care 
de-acum era doar un gunoi ce aştepta să fie târât de maree. 

— Un tiburon, îi spuse chelnerul. Un rechin. 

Ar fi vrut să-i explice ce se întâmplase. 

— Nu ştiam că rechinii au nişte cozi atât de frumoase şi de 
o formă atât de elegantă. 

— Nici eu, zise bărbatul ce o însoțea. 

Sus, pe deal, la marginea drumului, bătrânul adormise din 
nou. Dormea în continuare cu faţa în jos, iar puştiul stătea 
lângă el şi îl privea. Bătrânul visa lei. 


SFÂRŞIT 


[1] Peşte din genul Makaira, cu botul terminat printr-o 
excrescenţă ca o lance sau o spadă. Descrierea lui aduce cu 
cea a peştelui-cu-spadă (Xiphias gladius), însă e vorba de 
peşti din familii, genuri şi specii diferite. 


[2] Peşte marin din fam. sparidae (sparoşi), obişnuit pe 
coastele Mediteranei şi în Atlantic, de 30-40 cm lungime, 
având o coloraţie galben-aurie minunată, foarte apreciat ca 
peşte de consum. 


[3] Richard Alan Sisler (1920-1998), faimos jucător de 
baseball, antrenor şi manager în liga întâi americană. 


[4] John Joseph McGraw (1873-1934), jucător de baseball şi 
manager în liga întâi americană. A jucat, printre alte 
echipe, la New York Giants, unde a devenit ulterior şi 
manager. 


[5] Mike (Miguel Angel) Gonzalez (1890-1977) şi Adolfo 
Domingo de Guzman Luque (1890-1957) au fost printre 
primii jucători de baseball de origine cubaneză din liga întâi 
americană. 


[6] Nici vorbă! (sp.) 
[7] Cui cu care se prinde vâsla de luntre. 


[8] Cui (de lemn) fixat pe marginea bărcii, de care se leagă 
vâsla cu ajutorul unei cureluşe. 


[9] Sarda sarda şi Thunnus alalunga, specii de peşte din 
mările calde. 


[10] Agrafa e un dispozitiv foarte rezistent confecţionat din 
sârmă de oţel, care permite ataşarea unei strune oţelite la 
fir. Vârtejul agrafei asigură rotirea oricărui accesoriu ataşat 
fără a antrena şi firul în rotaţie. 


[11] Numele spaniol al meduzei otrăvitoare din specia 
Physalia. Apare uneori (rar) în limba română şi sub numele 
de „fregata portugheză” sau „corabia portugheză”, prin 
traducerea termenului englezesc Portuguese man-o-war. 


[12|] Piesă de metal sau lemn de formă cilindrică, aflată pe 
cheiuri sau la bordul unor vase, de care se leagă cu parâma 
navele ancorate sau remorcate. 


[13] În original warbler (engl.). Probabil că e vorba de 
Dendroica striata, o pasăre maronie cu dungi albe şi negre, 
care trăieşte în nordul continentului american. Este o 
pasăre des întâlnită în Canada, Alaska şi în zona Marilor 
Lacuri. larna migrează în America de Sud. 


[14] Crampă, cârcel (sp.) 


[15] Jocuri, meciuri (sp.) 
[16] Un pinten de os (sp.) 


[17] Specii de peşti cu trupul lung şi subţire şi cu un disc cu 
ventuză plasat pe cap, disc cu care se prind de peştii mari. 
Aici pare să fie vorba de o specie numită Remora 
brachyptera. 


[18] Vergea de lemn sau de metal care se ataşează în 
partea de jos a catargului, în poziţie orizontală, şi de care 
se leagă vela. 


[19] Aproximativ „dinţosul” (sp.), nume dat rechinilor din 
această specie. 


[20] Specie de rechin cunoscută sub numele de rechin-taur 
(Carcharhinus leucas). E considerată o varietate foarte 
periculoasă de rechin. Răspândită în aproape toate apele 
planetei, este o creatură omnivoră şi nu ezită să atace omul. 
Una din trăsăturile caracteristice ale rechinului-taur este o 
a doua înotătoare dorsală, plasată în spatele celei dintâi şi 
de trei ori mai mică decât aceasta.