Revista Cinema/1963 — 1979/1972/Cinema_1972-1666897506__pages101-150

avancronică 


NU 


panoramic 


NTA 


DE PIATRĂ 


Începînd de la titlu, filmul lui Dan 
Pita şi Mircea Veroiu se recomandă 
a fi o ecranizare (foarte) liberă a mate- 
rialului literar oferit de Agîrbiceanu. 
«Nunta de Piatră» nu este titlul nici 
uneia din lucrările scriitorului. Schi- 
tele care inspiră cele două părți ale 
filmului se intitulează «Fefeleaga» şi 
«La o nuntă». Invenția cineaștilor se 
vădește însă, de la titlu, a fi în spiritul 
literaturii de la care s-a plecat. Nunta 
este motivul fundamental, comun, al 
celor două schiţe, chiar dacă în prima 
dintre ele doar voalul alb de mireasă 
care drapează fecioara de pe catafalc 
aminteşte, în final, de evenimentul care 
nu va mai avea loc. 

La Agirbiceanu, ca și la Hemingway, 
«toate poveștile sfirșesc în moarte» — 
şi nunta, ca leitmotiv al scrierilor sale, 
capătă sensul secund,transcendental, din 
«Mioriţa». «Nunta de piatrâ» nu are 
însă nimic dintr-o incantaţie metafizică 
pe tema morţii. Metafora din titlu, 
pe cît de insolită, este pe atit de adec- 
vată materiei artistice pe care o aco- 
peră. 

Într-un decor de piatră —surprins 
de realizatori în Munţii Apuseni, se 
desfășoară, vizual şi auditiv, două balade 


moderne, despuiate de aura romantică 
urmărind destine pietrificate tragic în- 
tr-un ev revolut. 

Sîntem foarte departe de ilustrarea 
unui text literar — de altfel el însuși 
zgircit în epică. Povestirile originale 
avînd un pronunțat caracter oral, au- 
torii filmului au dublat imaginea cu un 
comentariu baladesc scris, cîntat în 
falset şi interpretat instrumental de 
Dorin Liviu Zaharia. 

In prima schiță, realizată de Mircea 
Veroiu, balada este vizualizată în com- 
poziţii concentrate, fără adincime, tri- 
mițind la tehnica icoanei, cu secvenţe 
montate eseistic. Partea a doua, apar- 
ţinînd lui Dan Pita, este compusă din 
cadre lungi, aparatul urmărind continuu 
traiectoria personajelor principale, 
acordînd credit narațiunii unitare, în- 
tr-un spațiu unitar. Imaginea semnată 
de losif Demian este unul din elemente- 
le care unifică stilistic cele două părți, 
printr-o cultivare de rar rafinament a 
virtuților peliculei alb-negru. Leopol- 
dina Bălănuță în rolul femeii solitare din 
prima schiță și Radu Boruzescu împreu- 
nă cu George Mihăiță, în partea a 
doua, sînt capetele de afis ale distri- 
buţiei. Val. S. DELEANU 


jurnalul unui cascador 


LA L 
POSIBIL 


Venea iarna și o dată cu ea, zilele 
lungi ale cascadorilor. larna se filmează 
puțin. Atit de puţin, încît foarte rar 
avem de lucru. Băieții se adună. Unii 
vin de la filmări din Apuseni, alții din 
cine ştie ce coclauri prăfuite. Incep an- 
trenamentele de iarnă. 

O sală mare, cam pustie, cu cîteva 
saltele și ceva aparate. Şi mai sînt oa- 
menii şi icnetele acestor oameni, ames- 
tecate cu sudoare, gifiieli scurte, pri- 
viri concentrate sau ochi închiși, cu 
brațele lucrind mecanic, ca pirghiile, 
trăgind de haltere. 

— Dă-i drumu’! 

— Nu bate pe stingul că te răsucești. 
Con-cen-trea-ză-te ! 

Soby sare şi el de vreo două ori, apoi 
încalecă o capră și dă indicaţii: 

— Bagă capul în piept. O să pățești ca 
Mazilu... 

Mazilu e de două luni în pat. N-a 
băgat capul în piept. 

O trambulină elastică îi aruncă spre 
tavan, apoi se răsucesc cu capul în 
jos; cînd crezi c-o să se izbească dudu- 
ind de salteaua subțire, corpul rulează 
lin, primind șocul, împărțit pe zeci de 
segmente. O dată și încă o dată, și 
încă o dată, de zeci de ori. 

— Nu bate pe stingul! Concentrea- 
ză-te! 

Ştefănescu, înșurubat în aer ca un 


IMITA 
ITĂȚILOR 


La patru metri altitudine 


Un destin de piatră, într-un decor de icoană 
Doi menestreli, într-o baladă mioritică 


~r 


tirbuşon, incredibil de sus, lordache, 
sus la patru metri, întors spre pămînt, 
își mușcă buzele. A ieșit bine, dar ar fi 
vrut să fie și mai bine. Păun — curat 
şi corect ca un bisturiu. Apoi începe 
concursul. Care sare mai sus, care 
închide cel mai corect, care... De fapt, 
acum începe munca. Fiecare vrea nota 
10. Soby dă notele şi intră şi el în con- 
curs. În aer, cu cele 90 de kilograme 
ale lui, periculos ca o bombă; ceilalți 
îi dau notă şi se corectează după el. 

Fuga, ca o explozie, ar fi trebuit 
oprită în fața peretelui, dar trambulina 
te aruncă şi băieții pleacă în sus pășind 
din inerție doi, trei, patru pași, lăsînd 
urme de tălpi pe verticală și căderea 
de pasăre greoaie, lovită în zbor. După 
o oră, fuga nu mai e explozie şi sudoarea 
curge acoperind ochii, curgind printre 
icnete ca de motoare uzate şi paşii se 
ridică din ce în ce mai greu cărind 
corpul pe perete. Incăpăținarea oame- 
nilor și refuzul mușchilor. Seamănă 
tot mai tare cu nişte rable de maşini 
băgate în curse de viteză, cind doar 
motorul mai rezistă, dar frinele nu mai 
fac doi bani și direcția nu te ascultă 
şi vezi că ar trebui să nu derapezi, dar 
cauciucurile uzate lunecă fluierînd pe 
asflat. Gurile oamenilor, strînse parcă 
a răutate, încercînd să alerge cu ulti- 
mele puteri spre perete, apoi întoar- 
cerea cu capul în jos, fără vlagă şi 
izbiturile, şocuri necontrolate, obo- 
seala care nu-i mai lasă să se concen- 
treze. 

Cineva s-a așezat jos, nu mai poate sau 
nu mai are chef. Imi simt corpul umflat 
de oboseală și de lene; s-au oprit şi 
ceilalți, încep discuțiile. Cinci-zece mi- 
nute și începe alt concurs. Se sare de pe 


van 


o platformă suspendată la șase metri. 
Care se întoarce cel mai aproape de 
pămînt, care tine cel mai corect picioa- 
rele, care... Saltelele sint puţine şi șocul 
dur. La filmare, n-ar accepta nimeni să 
sară decit pe cutii de carton, dar la 
anţrenamente n-avem decit saltele. Cui- 
va, din întîmplare, i-a ieșit mai bine 
decit foarte bine şi Soby strigă zim- 
bind pe un colț de gură. 

— Nota 15! 3 

S-a terminat munca și începe altceva. 
Ceva nu prea definit. Băieții continuă 
să sară, dar nu mai e concurs. După 
nota 15 se lucrează în liniște și mult timp 
se aud doar saltelele care duduie. Bã: 
ietii au fețe îndirjite ca înaintea unei 
filmări grele, dar la nici o filmare, 
oricît de grea ar fi, nu au atita răutate 
impotriva propriului lor corp. E ceva 
din nebunia care cuprinde oamenii 
de pe un vas care se scufundă. Soby.nu 
mai dă note. Se uită şi corectează miş- 
cările, sare și el, dar pe nimeni nu-l 
mai interesează notele. De fapt, pe 
nimeni nu-l mai interesează nimic. Se 
depășește cu mult limita posibilităților, 
şi cea mai mică greșeală înseamnă acci- 
dent. Și inevitabilul se produce. Nu 
e un accident grav. E mică înălțimea, 
dar de-ajuns ca cinci minute omul să 
respire greu și transpirația să-i ţiș- 
nească pe timple. Apoi vine o lene 
care se lățește, aproape materială, și cei 
care sînt încă sus coboară pe scară sau 
își dau drumul în picioare. 

Băieţii se îmbracă încet, cu mișcări 
rare, ca după o boală. Răsfirați pe 
aleile Studioului se îndreaptă câtre 
cursa de ora 13. Poate se înduplecă 
şoferul şi-i ia. 


Aurel GRUŞEVSKI 


românesc '72 


secvenţa așteaptă 


MONICA 
ŞI SOLDATUL 


A 46-a secvență a decupajului rea- 
lizat de Lucian Bratu după scenariul 
lui Petru Popescu la «Drum în penum- 
brã» — se numește amorf «Monica 
şi soldatul» şi are drept indicație tele- 
grafică: «cap linie autobuze, autobuz- 
exterior zori». Secvența ar urma să 
aibă 91 metri. Ochiul de gheață pe 
care ţi-l impune orice scenariu nu 
poate să nu descopere, clipind înde- 
lung pe dinăuntru (cum spune poetul), 
că în metrajul acesta se ascunde o 
scenă din acelea care pot face uneori 
cît un întreg film... 

Principala ei calitate provine din 
caracterul ei neașteptat; filmele noas- 
tre au puține scene neașteptate. Se 
asudă mult în scenaristica noastră pen- 
tru a crea secvenţe «organic legate», 

«chemate de logica adincă a subiec- 
tului» și de alte expresii... De foarte 
multe ori, asemenea scene sint și «or- 
ganic legate», și «puternic chemate», 
dar mai ales erup o și mai puternică 
plictiseală. Ele sînt «organice», dar 
n-au nici o surpriză, nici o minune, 
nici o tresărire. Nu tot ce decurge 
firesc — și zboară... Scena aceasta 
deloc firească pentru personajele fil- 
mului — pare însă că zboară frumos sau, 
cel puțin, pare că poate zbura. 

E atît de neașteptată, încît nici nu 
e nevoie să explicăm prea mult ce 
s-a întîmplat pînă la ea. Pînă la acest 
«cap linie autobuze»... am urmărit 
drumul dificil al unei femei trecute 
de prima tinerețe, ducînd după ea 
doi copii deja adolescenți, îndrăgostită 
de un Radu, bărbat tînăr, sincer egoist 
şi egocentric — cum Petru Popescu 
ştie să creeze ușor și sincer. În acest 
«exterior zori», sîntem exact după 
o ruptură între bărbat şi femeie, rup- 
tura clasică marcată de strigătul prea 
bine cunoscut al bărbatului: «M-am 
săturat de dezinteresarea şi bunătatea 
ta, de sentimentele tale nobile»... Fi- 
rește... Monica a rămas singură pe o 
şosea din jurul Capitalei, e vară, pustiu, 
«departe un briu subțire de lumini, 
luminile Bucureştiului»... Şi acum, aici, 
la un capăt de linie, în faţa ei, apare 


soldatul — așezat pe marginea trotua- 
rului, fumînd, foarte tînăr, înalt, slab. 
Monica rămîne lingă el — şi «tot dia- 
logul (indică decupajul) trebuie să fie 
foarte firesc, calm, egal»... Așa să 
fie — căci ceea ce urmează e pe muche 
de cuțit: acestei femei «care se apro- 
pie de 40 de ani, palidă, nefardată, 
încă frumoasă», îi place să stea lîngă 
acest tinăr, «cu un craniu ras de cu- 
rînd», îi place pentru că se potrivește 
stării ei de spirit, libertății ei de cuget 
— chiar dacă nu virstei... El o înțelege 
imediat și-i propune una din acele 
enormități «literare» de care toți sîn- 
tem capabili: «— Nu mai fi tristă... 
o să vă împăcaţi... hai să vorbim despre 
greieri... Ştii ce insectă interesantă 
e greierele?y... Ea îl va asculta, fumînd 
alături de el, pînă cînd, deodată, va 
izbucni în plins — pentru ca peste 
6 metri de peliculă să-i vedem unul 
lîngă altul, într-un tramvai, adormiţi 
pe «bancheta de două persoane de 
lîngă taxatoare», sub privirea indig- 
nată a unui bătrîn slab, «cu mărul 
lui Adam imens»... Monica se trezește 
brusc, înspăimîntată de privirea bă- 
trînului și... — şi s-ar putea să fie 
foarte frumos, dacă totul se va desfă- 
şura «calm şi egal»... 


Radu COSAȘU 


Lucian Bratu — nici o tresărire 


Margareta Pogonat și Cornel Coman — o scenă de ruptură clasică 


FOTOGRAFIA 
LUNII 


Radu Boruzescu — actor şi în decor de... 


Radu Boruzescu este Felix al lui 
George Călinescu, așa cum a fost văzut 
personajul de scenaristul loan Grigo- 
rescu, de regizorul lulian Mihu și de 
Radu Boruzescu însuși. Radu Boru- 
zescu este, de asemenea, lăutarul lui 
lon Agîrbiceanu, din «La o nuntă», 
cel care este răpit de mireasă, dispă- 
rind cu ea pentru totdeauna, nu se 
ştie unde. 


Radu Boruzescu. de profesie sce- 


nograf, este, în egală măsură, autor 
al decorurilor de început de veac 
dimboviţean în «Felix și Otilia», dar şi 
al decorurilor din afară de timp ale 
filmului realizat de Dan Pita și Mircea 
Veroiu după schiţele lui Agirbiceanu. 

Radu Boruzescu este, totuși, în pri- 
mul său an cinematografic —:un înce- 
pător, un debutant. Un cvaprublu debu- 
tant al marilor noastre speranţe. 


Foto: A: MIHAILOPOL 


51 


cine! ama 


filmul e o lume, 
lumea e un film 


25 de ani DEFA 


Acum 25 de ani, în Berlinul distrus 
de război şi cu prețul unor dificultăți 
greu de descris, regizorul Wolfgang 
Staudte realiza în cadrul studiourilor 
DEFA primul film al Germaniei demo- 
crate, «Asasinii printre noi» — film 
care atesta calitățile morale ale unei 
noi cinematografii. În prezent, studiou- 
rile DEFA produc anual circa 20 lung- 
metraje artistice și 25 filme de televi- 
ziune. 


«O veșnică neliniște» 


Cu ocazia împlinirii virstei de 70 de 
ani, regizorul Mark Donskoi, realizator 
a peste 20 de filme (printre care cele- 
bra trilogie gorkiană) a fost decorat cu 
titlul de Erou al Muncii Socialiste din 
U.R.S.S. Cu prilejul sărbătoririi, cineas- 
tul sovietic a declarat: «Vreau să tră- 
iesc într-o veșnică neliniște; să fiu 
permanent preocupat de ceea ce ne 
împiedică să trăim liniștiți; să combat 
mereu obstacolele...» Dacă ne gindim 
şi la Chaplin sau la Gance, tragem 
concluzia că profesiunea de cineast 
te menține tinăr! 


Dansul documentaristului 


Johnny Hallyday a făcut în toamna 
aceasta un turneu prin întreaga Frantã. 
Cu cîntecele sale. Documentaristul 
François Reichenbach — care inten- 
ționează să creioneze un portret al lui 
Hallyday pe peliculă — l-a urmărit pas 
cu pas. Hallyday, excesiv de amabil, 
l-a prezentat seară de seară, la fiecare 
spectacol, cu următoarele cuvinte (tex- 
tual!): «Fraţilor, reputatul cineast care 
face un film despre mine, se află aici. 
E în culise. O să vi-l prezint. E un tip 
tare. Are două Oscar-uri. lată-l... (aici 
intra în funcțiune zgomotul bateriei) 
pe Francois Reichenbach!» 

Și Reichenbach, emoţionat, apărea 
din culise şi făcea eforturi vizibile să 
păşească în ritmul muzicii de fond 
care-i însoțea prezentarea... 


Un film-aniversare 


În studiourile din Sverdlovsk, reali. 
zatorul Baras Kalzanov turnează «Fron- 
tul nomad», film care va ieşi pe ecrane 
spre a cinsti a 50-a aniversare a Repu- 
blicii Populare Mongolia. 


Băncile oferă spectacole 


Cintăreţul Enrico Macias a fost soli- 
citat să dea un spectacol la Banca 
Barclay din Park Avenue-New York 
în ora de pauză pentru prinz. Nemai- 
știind cum să atragă clienții, băncile 
americane au hotărît să-i și distreze... 
oferindu-le spectacole şi filme. 


Nuntă de aur cu Thalia 


Este vorba de «nunta de aur» a acto- 
rului maghiar Antal Pager, laureat al 
premiului Kossuth, născut o dată cu 
veacul nostru. Pager, ale cărui reali- 
zări cinematografice am avut prilejul 
să le apreciem prin intermediul a nu- 
meroase pelicule («Ciocirlia», «Foto- 
Haber», «Oameni și steaguri», «Fa- 
milia Toth», «Sezun mort» etc.) a 
pășit acum 50 de ani pentru prima oară 
pe scenă. 


Copiii turnează pentru copii 


«Lumină între ruinele cetății» este 
titlul unui film realizat de copii și desti- 
nat copiilor. Este vorba de realizarea 
pionierilor din Zittau (R.D.G.) care 
lucrează de un an în cineclubul lor la 
acest film artistic, povestind întimplă- 
rile prin care trec trei pionieri în timpul 
vacanței de vară. 


Colecția «Stele». 


În editura Denoel a fost inaugurată 
o nouă colecție — «Stele» — închinată 
actorilor-vedete. Primul volum al co- 
lecției: «Jean-Paul Belmondo» — de 
Robert Chazal. Următorul volum, în 
curs de apariție, «Annie Girardot» — 
de Francoise Gilles. 


B.B. pierde teren 


Catherine Deneuve, care pină la apa- 
riția ei în 1963 sub auspiciul poeticelor 
umbrele ale lui Demy era aproape o 
necunoscută, are acum o cotă care 
depășește pe cea a celebrelor Bardot, 
Moreau, Girardot. Dar părerea ei e 
«că box-office-ul nu are nimic comun 
cu adevărata valoare a unei actrițe». 
În aceeași ordine de idei, trebuie să 
anunțăm că de Funès a devenit rivalul 
Brigittei Bardot (nu în materie de box- 
office; în acest sens a depăşit-o de- 
mult), ca protector al animalelor. 
De Funès a primit din partea Preșe- 
dintelui Republicii cupa celui mai ferm 
pa: aql al drepturilor necuvintătoa- 


Filme din lună 


Sateliții vor înlocui copiile de celu- 
loid ale filmelor? Asociaţia națională 
a distribuitorilor din S.U.A. a și pro- 
pus membrilor ei un raport în legătură 
cu toate implicaţiile acestei posibile 
revoluții în sistemul de transmisie. 
«Imaginea și banda sonoră vor putea 
fi comunicate în stratosferă, unde vor 
fi recepționate de un satelit. Acesta 
le va retransmite la sute de centre de 
recepție care vor aproviziona sălile de 
cinema din zona lor». 

Data premierei filmului proiectat e- 
lectronic: 24 de luni după ce se va 
obține aprobarea Comisiei federale de 
comunicații. Investițiile necesare: 198 
milioane de dolari. 


„O fată 
în Australia“ 


Desemnată înainte de a deveni ac- 
triță drept «cea mai frumoasă italiancă 
din Tunis», lansată apoi de producătorul 
Franco Cristaldi (care tocmai căuta 
febril un produs comercial tipic și 
exclusiv italian «tip Bardot», bun de 
vîndut cu profit serios pe piața inter- 


națională) Claudia Cardinale rămîne. 


în pofida tuturor concurențelor, una 


din actrițele cele mai solicitate, cu o 
cotă mereu în creștere — și nu numai 
pe plan comercial. 

La fel ca Jeanne Moreau, care în 1965 
nu s-a sfiit să apară în tandem cu inega- 
labila Bardot, Claudia Cardinale a accep- 
tat meciul şi — după cum am mai 
relatat — a apărut în 1971 alături de 
Bardot în «Incendiatoarele». Se spune 
că vecinătatea  temutei Bardot 


nu a eclipsat-o de loc. Anul acesta, 
actrița va apare în tragicomedia lui 
Luigi Zampa, «O fată în Australia», 
avîndu-l ca partener pe Alberto Sordi, 
şi el un monstru sacru în materie de 
comedie. 


Cardinale acceptă orice meci 


Aşteptînd 
pe Olesia 


Recent a ieșit pe ecranele sovietice 
filmul «Olesia», realizat de regizorul 
Boris lvcenko la studiourile «Dovjen- 
ko». Scenariul e inspirat de lucrarea de 


Un film de atmosferă: 
Olesia. 


tinereţe, cu același titlu, a scriitorului 
clasic rus Aleksandr Kuprin, 


Căutind să fie credincioși spiri- 
tului povestirii lui Kuprin — care 
a mai inspirat o altă ecranizare celebră, 
«Vrăjitoarea» cu Marina Vlady în rolul 
principal — echipa sovietică, cu Liud- 
mila Ciursina în rolul principal, a 
urmat să aducă pe primul plan nu o 
femeie «vecină cu miracolul», ci armo- 
nia interioară a acestei eroine, «un 
suflet-părticică din marele suflet al 
poporului rus.» 


Războiul 
lui Disney 


Basmele povestesc despre cei buni 
care fac din praf mărgăritare şi despre 
cei care transformă orice ating în şerpi 
și năpirci. Chiar şi Albă ca Zăpada cea 
imaculată a putut deveni, în viziunea 
unor cineaști de sexploatare, eroina 
unor filme deloc imaculate. lar eroul 
copiilor, Mickey-Mouse, a fost trans- 
format într-un traficant de droguri. 
De asemenea, 18 magazine s-au specia- 
lizat în vînzarea de poster-uri în care 
Donald-răţoiul, Pluto și Popeye sînt 
prezentaţi «în nişte situații penibile». 


ClNe arma 


Albă ca zâpada sex-ploatată 
de comercianții filmului. 


Casa de filme Walt Disney a dat în 
judecată pe producătorii și exploata- 
torii filmelor și poster-urilor «pentru că 
distrug munca de ani îndelungați care 
a creat imaginea de farmec inocent, 
iubită în toată lumea». 


Campionul 
devine regizor 


Se știe că fostul campion mondial 
de ski, francezul Jean-Claude Killy, 
se ocupă în ultima vreme de vinzarea 
articolelor de sport, la Val d'Isère, în 
regiunea care-i este familiară și de 
înregistrarea pe videocasete, pentru 
casa de discuri Barclay, a unei serii de 
lecții de ski. lar de la videocasete a tre- 
cut la realizarea unui film propriu zis: 
«Schuss» («Împușcătura»). Desigur, 


Protagoniştii «lmpuşcăturii» : 
Gaubert si Killy 


un film în care decorul natural e zăpada 
din Val d'Isère. Protagoniştii: Danièle 
Gaubert (creatoarea versiunii moder- 
ne a Margueritei Gautier în «Camille 
2000» de H. Metzger) şi fostul campion 
care nu a luat parte la jocurile olimpice 
de la Sapporo, ci a devenit, în 1972, 
regizor și actor de film. 


Hamlet 
ă la Richardson 


Prima ecranizare după «Hamlet» o 
realiza Clément Maurice cu actrița 


Sarah Bernhardt — exact acum... 70 
de ani. Şi cu toate că relativ recent au 
fost realizate celebrele și mult discu- 
tatele ecranizări de mare performanță 
ale lui Olivier și Kozinţev, capodopera 
shakespeariană constituie un miraj, un 
vis suprem pentru un cineast. Dovada? 
Tony Richardson, furiosul regizor al 
«free-cinema»-ului, cel care a scos fil- 
nul englez din canoanele învechite prin 
acel «Priveşte înapoi cu miînie», a abor- 
dat şi el atît de des realizata temă ham- 
letiană. Mizanscena este aproape con- 
formă cu cea realizată de Richardson 
la teatrul «Dundee». «Dialogul va fi 
rostit într-un ritm modern, halucinant», 
declară el. Rolul Ofeliei va fi interpre- 


semnată Richardson 


tat de Marianne Faithfull iar cel al lui 
Hamlet de Nick Williamson (actor 
muit prețuit de Laurence Olivier). 


Filmul „Sforăria“ 
nu: va fi realizat 


La editura Pierre Belfond din Paris 
a apărut recent volumul «La Combine» 
(să-l traducem liber: «Sforăria»), scris 
de americanul Bill Marshall, producător 
şi regizor american care a cunoscut 
exact dedesubturile, culisele cetății 
filmului— mai bine zis atmostera scan- 
daloasă și de scandal în care trăiau zeii 
ecranului, ajunși la apogeul gloriei. 
Identitatea eroilor «Sforăriei», chiar 
dacă sînt rebotezați de Marshall cu 


cine-xverite 


denumiri simbolice, transpare evident. 
E limpede pentru cititori că «Baronul» 
reprezintă o sinteză a trăsăturilor acto- 
rului Errol Flyn, că restul personaje- 
lor sînt Humphrey Bogart, William 
Holden, Ava Gardner, Cary Grant, 
Rita Hayworth, etc., etc. Că vila Cielo 
Drive — unde a fost asasinată acum 
doi ani actrița Sharon Tate — este vila 
in care a locuit Michèle Morgan în 
perioada căsătoriei ei cu autorul volu- 
mului la care ne referim,Bill Marshall. 
Desigur, personajele descrise n-au ră- 
mas indiferente. Au intenţionat să-i 
intenteze un proces lui Bill Marshall 
încă de acum un an (la apariția ediției 
americane) dar au renunțat dindu-și 
seama că au fost scutiți de dezvăluirea 
unei întregi serii de detalii, pe care 
autorul cărții le cunoaște. Se spune că 
s-au temut ca Bill Marshall să nu se 
înfurie şi să nu publice un al doilea 
volum (mult mai detailat). E interesant 


însă de precizat că la apariția 
ediției franceze, fostele soții 
ale lui Bill Marshall — Michele 


Morgan și Micheline Presle — au pro- 
testat mai vehement decit actorii de 
dincolo de ocean. Un fapt e sigur. Din 
pricina adversităților pe care și le-a 
atras cu prilejul publicării «Sforăriei», 
Bill Marshall nu-și poate realiza pro- 
iectul inițial: filmul «Sforăria»; pen- 
tru că la origine actualul volum tusese 
un scenariu. Dar atit dincoace cit și 
dincolo de ocean, nimeni nu vrea să 
colaboreze la realizarea acestui film — 
un film care ar putea fi cea mai virulentă 
demitizare a idolilor ecranului. 


Marshall il asista pe Flyn 
şi la probele de costume... 


———— Iauaaaalauauauauauaeauaeaealulalaei$luluaeaeaeaeasauaeasasasasasasasae 


Maurice Bessy 


A + 


IŞI 


asumă 


riscurile 


Lui Maurice Bessy, ziarist (a 
condus 38 de ani revista «Cină- 
monde», a editat «Le film fran- 
çais» şi, din 1946,a realizat toate 
ediţiile Buletinului Festivalului 
de la Cannes, plus aproape o du- 
zină de cărți — Méliès, Lumière 
Chaplin, Welles etc — un dic- 
ționar de cinema în 4 volume, 
scenarii și, după propria sa măr- 
turisire, cca. 30 000 de articole) 
i se mai spune în Franţa și «dom- 
nul cinema». 


Bessy (sau Domnul Cinema) 
a preluat anul acesta funcția de 
secretar general al Festivalului 
de la Cannes. (Fostul secretar, 
Robert Favre Le Bret, a devenit 
președinte). De semnalat e faptul 
îmbucurător că domnul Bessy 
vrea să dea o orientare nouă 
Festivalului, să pună accentul pe 
selecție («numai filme bune»), 
să nu acorde importantă aspec- 
telor mondene și să formeze un 
juriu mai tînăr («adică cu idei 
proaspete»). Cel puțin așa le-a 
declarat recent Maurice Bessy 
reporterilor care s-au grăbit să-i 
ia interviuri. 


Întrebat de reporterul revis- 
tei L'Express care este amintirea 
cea mai plăcută după 25 de ediții 
ale Cannes-ului, Bessy a răspuns: 
«Faptul că am izbutit să-l invi- 
tăm şi să-l sărbătorim pe Mack 
Sennett cînd era deja uitat și 
trăia în mizerie. l-am făcut o ulti- 
mă mare bucurie». 


Cel mai mare actor din Hollywood 


Care era cel mai mare actor al 
Hollywoodului? Sînt din ce în ce mai 
convinsă că era recent răposatul Mike 
Romanoff. Nu vă încordați memoria 
— nu a apărut în nici un film: era 
proprietarul unui restaurant de pe 


Beverly Hills. Celebrităţi ca Humphrey 
Bogart și Gary Cooper făceau coadă 
ca să obțină o masă proastă. lar Spencer 
Tracy, tocmai întors dintr-o călătorie 
în Anglia, unde fanii veniți la gară să-l 
întimpine au călcat în picioare alți 


călători printre care și pe Arturo 
Toscanini (britanicii pomenesc cu umor 
de «Bătălia de la gara Waterloo»); 
deci Spencer Tracy s-a bucurat ca un 
copil că a putut rezerva pentru fiecare 
vineri la Romanoff un separeu pentru 
clubul lui de irlandezi. «Regele» ecra- 


nului — Clark Gable — şi toți zeii și 
zeițele universului de mucava erau 
fericiți să fie primiţi — contra bani 
grei — în casa autenticului print Mihail 
Alexandrovici Dimitri Oblenski Ro- 
manoff, frate vitreg cu ţarul Nikolai. 
Foștii cowboys şi fostele dactilografe 
alde John Gilbert — care pronunța 
Tolstoa şi credea că Immanuel Kant 
e un campion de baseball, erau măgu- 
liti de familiaritatea și manierele alese 
ale prinţului. De accentul distins al 
celui ce a studiat la Oxford, Eton, 
Heidelberg, Yale, Princetown, Harvard 
şi Cambridge.: 

Prinţul care a fermecat Hollywoodul 
se numea în realitate Harry Gergu- 
son, a crescut într-o suburbie din 
New York şi a studiat la orfelinat. 


Dar nimeni, niciodată, nu și-a jucat atit 
de conștient — decenii de-a rîndul — şi 
atit de desăvirșit rolul — în citadela 
marilor actori — ca ne-actorul Mike 
Romanoff. Nu spunea Buffon că geniul 
este o lungă răbdare? Poate de aceea — 
cînd au început să transpire unele veşti 
despre adevărata sa identitate — marii 
actori au continuat să-l frecventeze 
din admiraţie şi respect pentru meserie. 

Recent, la înmormîntarea veteranului 
de 78 de ani, s-a adunat tot Hollywood- 
ul. Frank Sinatra a vorbit mişcător 
și şi-a luat un pios angajament: să 
facă un film despre nobilul său prieten 
Romanoff-Gerguson, prinț de Brooklin. 


Maria ALDEA 


„Mr - ae ada 
X, Y, Z 


e Neda ARNERIC este o foarte tinără actriță iugoslavă (19 ani) care a fost, 
pe rind, partenera lui Maurice Ronet (într-un film de Robert Enrico), apoi a lui 
Richard Burton (în filmul despre Mareșalul Tito). Deci, o nouă vedetă internaţio- 
nală la orizont. 

È Aleksei BATALOV turnează într-o coproducție cu studiourile cehoslovace 
— o adaptare după «Jucătorul» lui Dostoievski. În afara interpretării rolului prin- 
cipal (rol creat și de Gérard Philipe), Batalov semnează scenariul, regia şi deco- 
rurile acestei ecranizări. 

Û Paulo BIELIK, pionier al studiourilor slovace «Koliba», semnează noul film 
«Trei martori» — o povestire despre trei intelectuali care au luptat pentru elibe- 
rarea naţională a poporului slovac în anul revoluționar 1948. 

EJ Mireille DARC turnează la Nisa sub îndrumarea regizorului care a lansat-o 
— Georges Lautner. Titlul filmului: «Camuflajul». O nouă incercare de a demasca 
activitatea traficantilor de droguri. Partener: Michel CONSTANTIN. 

Danielle DARRIEUX a salvat comedia muzicală de la nautragiu. Este ceea 
ce se afirmă în momentul de față în presa franceză. Şi nimeni nu se referă la suc- 
cesele mai vechi («Primul rendez-vous») sau mai recente («Domnișoarele din 
Rochefort»), ci la faptul că pe o scenă londoneză a cucerit inimile spectatorilor 
şi a salvat de la eșec o operetă foarte discutabilă — «Ambasadorii». 

a Alain DELON a inceput turnările la un nou film semnat de Jean-Pierre 
ocky. Pelicula înfăţişează activitatea nocivă a traficantilor de arme şi e intitu- 
lată «Şi grenada e un fruct». á 

Mia FARROW apare in rolul unei fete oarbe intr-un fel de reluare a temei 
din «Aşteaptă pină se întunecă». Filmul se va numi «Teroarea oarbei» şi se tur- 
nează în Anglia. Parteneri: debutantul Michael JAY STON, căruia i se prevede 
o carieră strălucită şi actorul israelian TOPOL, carea inregistrat un imens succes 
internațional în ecranizarea după povestirea lui Şalom Alehem, «Vioară pe aco- 
periş». 

@ Bekim FEHMIU, (protagonistul celebrilor «Tigani fericiţi» de Petrovic) 
joacă rolul unui medic într-un nou film iugoslav despre partizani, un film de sus- 
pense, intitulat «Doctorul intinde o cursă». 

Jean GABIN este, ca intotdeana la datorie. El turnează în prezent în filmul 
«Asasinul»,unde i s-a încredinţat rolul unui apărător al legii. 

Anna KARINA — o actriță lansată de noul val francez — pare să absenteze 
din ce în ce mai consecvent de pe platourile țării care a lansat-o. În prezent tur- 
nează în Austria, sub îndrumarea regizorului Lee H. Katzin, în «Întilnire la Salz- 
burg». 

e ră KIEPURA (24 de ani) cintă melodia-refren din coproducţia sovieto- 
italiană «Cortul Roșu». Numele său are o sonoritate sugestivă. Tinărul Jan este 
într-adevăr fiul celebrului tenor și actor de film Jan Kiepura, precum și al nu mai 
puțin celebrei actrițe şi cintăreţe a filmelor germane din anii '40, Martha Eggerth. 

è Jatk LEMMON, al cărui nume e înscris pe genericul filmului «Războiul 
dintre bărbat și femeie»,constituie și o garanţie că această peliculă va fi o comedie 
spumoasă. Inedite în această comedie — care-și propune să demaște tarele so- 
cietății americane — vor fi insă desenele celebrului creator de filme de animație, 
James Thurber, desene care vor juca un rol important în film. 

George LUCAS — regizor debutant din Statele Unite — a izbutit o expe- 
riență unică, după cum o caracterizează presa. A reuşit să realizeze unul din cele 
mai interesante filme de anticipație din istoria cinematografului. Numele eroilor: 
SEN 5241, THX 1138, LUH 3417. Ei trăiesc pe suprafața planetei Terra, au craniul 
ras și poartă nişte costume de cosmonaut albe. In decorurile reale din San Fran- 
cisco (clădiri ultra-moderne, tunele şi galerii subterang a fost creat un univers 
alb, lăptos, un univers al roboților. + 

e Liubov NEFEDOVA joacă rolul Geniei, fiica unui general, in noul film 
sovietic «Tinerii» de Nikolai Moskalenko. Genia se mărită cu muncitorul Aleksei 
(Evgheni Kindinov) dar nu rezistă mult timp în locuința mică din cartierul munci- 
toresc, fuge și dorește totuși ca Aleksei să vină s-o ia înapoi. Film-confruntare, 
film cu tineri şi despre tineri. 

Stanislav ROSTOȚKI, realizatorul filmului «Să aşteptăm pînă luni», a 
inceput turnările la «Dimineţile sint plăcute pe-aici», adaptare după romanul 
lui Boris Vasiliev. 

@ Barbra STREISAND (actrița cu cel mai mare box office în materie de 
film muzical) şi Ryan O 'NEAL (cel mai cotat actor american din generația sa 
de la succesul repurtat în «Love Story») au devenit parteneri în filmul «Ce se 
aude, doctore» — realizat recent pe platourile americane. - 

Ugo TOGNAZZI culege în momentul de față roadele unui succes bine- 
meritat: în comedia «Vino să iei cafeaua cu noi» stirnește cascade de ris. În vii- 
torul său film, regizorul Dino Risi îl va transforma pe Tognazzi într-un poliţist 
veros, alergind pe urmele unui escroc, rol întruchipat de Vittorio GASSMAN. 

@ Natalia VARLEI (U.R.S.S.) și Rüdiger JOSWITSCH (R.D.G.) sint pro- 
tagoniștii unei noi coproducții sovieto germane intitulată «Biscuiţii negrii», care 
va fi turnată în studiourile din Leningrad. Acţiunea filmului se desfăşoară la Mos- 
cova şi Berlin, in primii ani după Revoluţia din Octombrie și se inspiră din memo- 
rule luptătoarei comuniste Elisabeta Drabkina. 

Andrzej WAJDA a pornit la ecranizarea unei piese satirice clasice — «Nun- 
ta» de Stanislav v ıspıanski. Rolurile principale vor fi încredințate actorilor Maya 
KOMARONWSKA (a debutat în «Viaţa de familie») și Daniel OLBRYCHSKI. 

Leonard WHITING, Romeo din versiunea Zeffirelli a lui «Romeo și Julieta», 
va apare într-un rol foarte asemănător celui interpretat de regretatul actor francez 
Gérard Philipe în «Fanfan la Tulipe». E vorba de filmul «La război ca la război» 
pe care-l turnează, la Viena, Bernard Borderie, autorul «Angelicilor». 


cinerama 


O nouă 
„Love Story“ 


Recent apărut pe ecrane, filmul Nadi- 
nei Trintignant, «Asta li se întîmplă 
numai altora» (premiul «Triumph» al 
cinematografiei franceze), a lansat un 
nou tandem cinematografic: Deneuve- 
Mastroianni. Deveniţi apoi Liza şi Gior- 
gio (eroii unui nou film, «Ciinele Me- 
lampo») Catherine Deneuve şi Marcello 
Mastroianni au continuat colaborarea 
sub îndrumarea regizorului Marco Fer- 
reri, care și-a instalat echipa în sălbatica 
insuliță Cavallo, aflată între Corsica şi 
Sardinia, ca să realizeze o poetică po- 
veste de dragoste (tema favorită a anu- 

i. '71 a început să invadeze ecranele 
și în *72) într-o ambianță insolită. 


difuzarea 


Faptul că în luna februarie se poate 
vorbi despre repertoriul acestui an 
este, cred, dovada unei substanțiale 
ameliorări a activității de documentare 
și investigare a producției mondiale 
de filme, activitate dusă de serviciile 
de resort ale Direcţiei Difuzării Filme- 
lor. 

Aş spune de la bun început că aten- 
ţia noastră s-a îndreptat cu precădere 
spre depistarea şi aducerea pe ecrane 
a acelor opere cinematografice care 
dezbat, într-un limbaj artistic elevat, 
probleme majore, de o stringentă actu- 
alitate ale societății contemporane. 

Vom vedea așadar: 

Asasinii ordinii» de Marcel Carné 
(Franța); «Mărturisirile unui comisar 
de poliție făcute procurorului repu- 
blicii» de Damiano Damiani (Italia); 
«Viaţa de familie» de Krzysztof Zanussi 
(Polonia); «Eliberarea lui L.B. Jones» 
de William Wyler, (S.U.A). 

După binemeritatul succes de care 
s-au bucurat în fața spectatorilor noş- 
tri filmele «Bătălia pentru Alger» și 
«Zy Direcţia difuzării filmului şi-a con- 
centrat atenția asupra cunoaşterii și 
achiziţionării unor filme plasate net 
în_categoria «filmelor politice». 

Repertoriul acestui an va cu- 

prinde așadar 

«Sacco şi Vanzetti» de Riccardo 
Montaldo (producţie italiană) pentru 
care interpretul principal Riccardo 
Cucciola s-a văzut distins cu premiul 
pentru interpretare masculină la Festi- 
valul internațional de la Cannes 1971; 
filmul lui Bo Widerberg «Baladă pentru 
Joe Hill» ca și «Noaptea Sfintului lon» 
de Vange Sanjines, film în care ni se 
înfăţişează un tablou critic al realități- 
lor politico-sociale din Bolivia, reali- 
zare considerată dintre cele mai re- 
prezentative pentru cinematografiile 
latino-americane. În această zonă a 
repertoriului vom întîlni de asemenea 
filmele «Războiul minelor», o produc- 
ție a studiourilor din R.P. Chineză 
precum şi «Lupta continuă» realizat 
de cineaștii din R.P.D. Vietnameză. 

Repertoriul cinematografic va mai 
cuprinde o seamă de filme destinate 
tineretului şi copiilor. 

Vom menționa în primul rînd: 
«Mary Poppins» ca şi «20.000 de leghe 
sub mare», ambele producții ale stu- 
dioului Walt Disney din Statele Unite.; 
«Abel și fratele său», o altă producție 
a studiourilor poloneze, «Aleargă re- 
pede şi aleargă liber» şi «Povestirile 


Ce vom vedea în 1972 


Doi din cei trei eroi: 
Liza şi Melampo 


lui Beatrix Potter», realizări importante 
ale studiourilor engleze, un desen 
animat de lung metraj al studiourilor 
japoneze, «Motanul încălțat» și «Ah! 
şi Nastia asta!» realizat în studiourile 
sovietice. 

Pe de altă parte filme din producția 
mai veche a altor țări, dar de o certă 
valoare artistică și tematică, au fost 
incluse acum în repertoriu și vor apă- 
rea pe ecrane chiar în prima jumătate 
a ului. 

Între acestea: 

“Marea hoinăreală», filmul lui Gérard 
Oury avindu-i ca interpreți pe Louis de 
Funès şi pe Bourvil, considerat a fi 
cea mai bună comedie cinematografică 
occidentală din ultimii zece ani; «Cel 
mai bun candidat» cu Henry Fonda şi 
Clift Robertson în regia lui Franklin 
Schaeffner (o virulentă demascare a 
mașinațiilor politice prilejuite de alege- 
rile prezidenţiale din S.U.A). 

În același timp Direcţia difuzării 
filmului continuă investigațiile asupra 
producției de filme din zone geografice 
mai puțin cunoscute publicului nostru: 
țările arabe, țările afro-asiatice, țările 

ericii Latine. 

Din cinematografiile acestor 
țări s-au și ales cîteva filme: 
«Opiul şi bita» (Algeria), «Chile '71» 

(o producție italo-chiliană), «Emiliano 
Zapata» (Mexic) şi «Sentința» (Cuba). 

În sfîrşit, în studierea şi cerceta- 
rea producției de filme din diverse țări 
s-a impus și ideea unui repertoriu de 
o înaltă ținută artistică bazat pe operele 
unor realizatori de frunte. 

Vittorio De Sica («Grădina lui Finzi 
Contini»), Gillo Pontecorvo («Quei- 
mada») Fellini («Clovnii»), René Clé- 
ment («Casa de sub arbori»), Conrad 
Wolf («Goya»), John Frankenheimer 
(«Călăreții» şi «Parașutiştii»), Walt 
Disney («Bamby»), «Akira Kurosawa 
(«Dodeskaden»), Jacques Tati («Tra- 
fic»), François Truffaut («Copilul săl- 
batic»), Stanley Kramer («Binecuvin- 
taţi animalele şi copiii»), Arthur Penn 
(«Micul om mare»), Henri Colpi («Feri- 
cit ca Ulise»), Richard Fleischer («Tora 
Tora!»), Larry Peerce («Incidentul» 
John Sturges («Naufragiaţii spați: 
lui»), John Ford («Toamna Ceenilor»; 

Vom urmări de asemenea aducerea 
operativă pe ecranele noastre a filme- 
lor din producția curentă care se vor 
remarca în cursul acestui an. ` 


Mihai DUTÃ 
Sef de serviciu la D.R.C.D.F. 


Rubrica CINERAMA — redactată de Laura COSTIN 


n5 ARNA FH Û 
QASPETİİ 

UNITĂŢILOR, A 

TURISTICE / Aa 


ALE 
Cooperaţiei 


Doriţi să petreceţi cîteva zile de recreere, într-un decor pitoresc? 
Numeroase hanuri, moteluri şi cabane ale cooperaţiei de consum, si- 
tuate pe principalele trasee turistice, vă stau la dispoziţie şi în acest 
sezon. 

Ele vă asigură camere confortabile, cu încălzire centrală, restaurante 
cu delicioase preparate culinare, produse de cofetărie și băuturi. 

Dacă iubiți natura, confortul, dacă doriţi să faceţi sporturi de iarnă, 
vă invităm la: 

Hanul RUCĂR — Argeș; Hanul VALEA URSULUI — Argeș; Hanul 
BRAN — Brașov; Hanui CHEIA — Prahova; Complexul turistic SLĂ- 
NIC; Cabana BUCIN — Harghita; Hanul URSU NEGRU — Sovata Mu- 
reş; Hanul BUCURA-HAŢEG — Hunedoara; Motelul ILISEŞTI-Suceava 


CINEMA 
Redacţia şi administrația: aie 
tarea artistică: ANAMARIA SMIGHELSCHI n cap ab peur bec Prezentarea grafică: CORNEL DANELIUC 
N an UaîBNBÎÊEÎEÎEEEEMZMZ BD M a Mp MM ,uê DD MM werara a a] 


Ha 
5 


nr. 2 
Anul X (110) 


revistă lunară 


de cultură 


în numărul viitor: 
sav 


Ce înseaneng. 
| „succesul. 


nr. 3 
Anul X (111) 


revistă lunară 


de cultură 


ce. Ea E E 10 graf) c 23 


București, martie 1972 


ra 


| ` 
„In acest număr: 


“Filmul faţă în fată CU publicul 


CINEMA 


Anul X "Nr. 3 (111) martie 1972 


Redactor şef: Ecaterina OPROIU 


„^^ 


"A a 
WA (Și rd Ea 


Coperta |: Brigitte Bardot — Coperta IV: Leni Dacian — 
un mit indestructibil revelația filmului «Felix și Otilia» 


Îi 
i ii 


Foto: UNIFRANCE FILM Foto: A. MIHAILOPOL 


FILMUL FAŢĂ ÎN FAȚĂ CU PUBLICUL 


Şi difuzarea e o artă... consemnări de Eva Sirbu 

Să nu mă pun eu pe făcut filme! Adevărul 

Preambul — lon Băieșu eee tut 

Şi reclama e o artă... rentabil 

la cinematografele bucureștene 

Confesiuni: 

Ce e aceea reclamă? — lrina Petrescu 

Sondaj 

«Ce înseamnă pentru dvs., succesul?» 

Răspund: lon Băieșu, Aurel Baranga, Marga Barbu, Radu Beligan, Jean 
Georgescu, Mihnea Gheorghiu, Grigore Moisil, Mircea Mureșan, 
Sergiu Nicolaescu, lrina Petrescu, Margareta Pislaru, lon 
Popescu Gopo, Nicolae Tic, Malvina Urşianu, Gheorghe Vita- 
nidis 

Argument 

Adevărul, subiect rentabil -- Ecaterina Oproiu 

Permanenţele filmului românesc 

Capul de afiș la noi — D.I. Suchianu 

Epoca noastră 

Capul de afiș în lume — D.I.S. 

Un spectator temperat 

Disperarea succesului — Teodor Mazilu 

Faţă în față cu... De trei 

Elisabeta Bostan: «Nu mi-e indiferent succesul» ori 

Secvenţe sentimentale succes 

„„la «Casa de la răscruce» şi 

„la o peliculă asentimentală — Dorina Rădulescu 

Sondaj în cine-univers 

Succesul, azi şi aici — H. Dona 

Film și literatură 

Glosse — Gelu lonescu 

Antologie 

Remake-ul, dovada succesului — Nina Cassian 

Dezacord Mă bucură 

Un insucces imposibil — Valentin Silvestru succesul, 

Actorii noștri dar... 

Florin Piersic: «Succesul, ce plăcere!» 

Curier 

Cititorii faţă în faţă cu succesul filmului «Love Story» 


Mitul, 
cap 
de afiş 


ù 8 


2 S B 


32 
33 
34 
35 
36 
46 


PE ECRANE, FILMUL ROMÂNESC 


Un succes t.v. 


«Pădurea pierdută» — D.I. Suchianu „semnat 
«Pentru că se iubesc» — Magda Mihăilescu Letiţia Popa 


OPINII 


Ancheta: i 
«Ce idei de filme aveţi»? In acest număr, răspund regizorii: 

Mihai lacob, Manole Marcus. 

Mircea Săucan, Savel Stiopul 
Istoria Patriei și Filmul f «Francezii» “ 3 
Maistoraşul Aurel — Virgil Cândea Tony Perkins şi a P 
Cinemateca personală Orson, Welles n say. 
Despre o întîlnire -- Lucian Pintilie «O decadă prodigioasă» 
Contracîmp 
Tema sau axul etic al colaborării — Florian Potra 
pacigi incomod a ù ua ERATÃ 
Insuccesul succesului — Alexandru Stark Ê 

i ; Rê i Dintr-o regretabilă eroare în nr. 2/1972, 
Hollywood: Surprizele preselecţiei «Oscar» - Mike Kess A A a 
Paris: Cirlem ate rate Poezie Nu! la nan 1, araoa «O ns pari n 

Cinematografia pariziană! — Marcel Martin kena kedên og Ceren pace ape 

Panoramic românesc'72; Televiziune; Cinematecă; i LAA i COSM A xen i cititorilor 
Pe ecrane; Cinerama; Bibliorama; Ciné-vérité. etc. ari sup ala 


— Dar cum ştu dacă un film e bun sau prost? 
— Păi, dacă vin oamenii la primul spectacol şi la al doilea vin 
şî mai mulți, înseamnă că e bun... 


„Si 
difuzarea 


e o arta 


f r 
/ Î j 


AMZA PELLEA, IRINA GA 
SEVER IL 20ESCu, F 


NICOLAE SECĂREANU 20 
ALEXANDEN EEANN, AUREL RG 


«Intr-un sat, proiecţioniştii de film reprezintă o instituție de cultură, să știți». 


„Dar cum se difuzează filmele nu aici, în Capitală, pe bulevardul lor sau 
pe ecranul panoramic de la Patria, nici măcar la Iași, Cluj sau Brașov, ci acolo 
unde uneori nu există cinematograf, ci doar el, filmul, proiectat în sala cămi- 
nului cultural sau la Casa de cultură. Acolo unde chiar dacă există cinemato- | 
graf și filme multe, Fellini este un ilustru necunoscut, Antonioni o cunoștință 
vagă și cam ciudată, în schimb «Dreptul de a te naște» sau «Vagabondub. cutre- 
mură toate sufletele. 

Şi cine sînt acei anonimi pentru noi, dar personalități la ei acasă, numiți - 
«responsabili de sală», «proiecţioniști», «directori de cămin cultural, «lucrători 
în reţea»? 

Cine sînt acei oameni care muncesc cu filmul, uneori din greu, și cine, 
cei care-i ajută și cine, cei pentru care muncesc? 


difuzarea 
e o artà 


Municipiul DEVA: 41.368 
locuitori. Două cinematogra- 
fe: «Arta» — 502 locuri şi 
«Patria» — 415 locuri, cîte 
cinci spectacole pe zi la fie- 
care. La «Patria» s-a orga- 
nizat simpozionul pe tema 
«Filmul documentar științific 


în sprijinul activității pionie- 
rești» urmat de un program 
de filme. În holul cinemato- 
grafului era amenajată o ex- 
poziție de lucrări executate 
în cadrul cercurilor tehnice 
pionierești din Deva. 


Emeric HOROVITZ 
directorul întreprinderii cinematografice 
a județului Hunedoara 


Într-un sat, proiecționistul 
e o instituție de cultură, să știți. 


— Sinteţi unul dintre cei mai vechi 
directori de întreprindere cinemato- 
grafică, tovarășe Horovitz. De cînd? 

— Din februarie 1959. De 13 ani. 

— Ce pregătire aveți? 

— Am terminat recent, la fără frecvenţă, 
facultatea de istorie din cadrul Universi- 
tății Babeş-Bolyai din Cluj. Dar la bază, 
sint muncitor metalurgist. 

— Cum aţi ajuns în munca asta? 

— Printr-o hotărire a organelor regionale 
de partid de pe vremea aceea... La incepu! 
nu știam prea multe, dar viața, munca te 
învață. Dacă ești receptiv, bineînțeles. 
Eu, fiind vechi lucrător în sistemul de 
propagandă, m-am deprins mai ușor... 

— V-aţi deprins atit de bine încit 
întreprinderea dumneavoastră dă cele 
mai bune rezultate, la ora actuală. 

— Direcţia Difuzării filmelor tine evi- 
dența concursului rețelei cinematografice, 
şi de acolo reiese, într-adevăr, că în ulti- 
mele 6 luni noi stăm cel mai bine. După 
Capitală, bineînţeles. 

— Să fie și continuitatea unul dintre 
secretele reușitei? 

— Se poate. În orice caz, continuitatea 
mi-a adus un bagaj de cunoştinţe și de 
experiență. Am căutat să mai învăţ și de 
la alții încerc să-i învăţ pe alții... Mi s-a 
părut mie că facem un fel de laborator de 
prototipuri în care experimentăm metode 
de muncă care, eventual,ar merita să fie 
generalizate. Colaboratorii mei şi cu mine 
sintem un nucleu, o mină de oameni, care 
trăim munca asta, nu o facem numai. 
Ne adunăm adesea și îi întreb: fraților, 
ce să mai facem? Discutăm, şi aşa ne-am 
dat seama, de exemplu, că problemele 
difuzării filmului la sate sint altele decit 
la oraş. Omul are nevoie mai mult aici, 
de un spectacol. Să-i dai un film, aşa, 
pur şi simplu, e puțin. Nu-l atrage. Se 
duce mai curind la spectacolul echipei 
artistice. Aşa am ajuns noi la niște soluții 
— acţiunile pe care le-aţi văzut și care 
fac mai atractivă prezentarea, unui film 
Aţi văzut, se umple sala imediat, dacă 
oamenii află că în sală sint oaspeti 
din Capitală, că cineva o să vorbească, 
că o să fie un program. Trebuie ținut 
seama de această nevoie de spectaculos, 


4 


de eveniment, a oamenilor care trăiesc 
la sate. 

— Spunețţi-mi, care e condiția prin- 
cipală pe care trebuie s-o îndeplineas- 
că un luctăror din rețea? Dumnea- 
voastră, după ce criterii îi alegeți? 

— Condiţia principală... Eu pot să zic: 
pasiunea, dar nu zic puțin? Poate mai 
trebuie multiple cunoștințe de cultură 
generală, dar și cinematografică... De 
ales, îi aleg în primul rind pe criterii moral- 
politice, apoi pe criteriul perspectivei dez- 
voltării lui și al talentului pe care-l are de a 
conduce o instituție — mică, e drept, dar 
de cultură totuși. Intr-un sat, proiecționis 
tul de film reprezintă o instituție de cultură, 
să știți. De felul cum munceşte el depinde 
de multe ori soarta unui film. Nu mai vor- 
besc de responsabilul de cinematograt de 
directorul căminului cultural — a căror 
responsabilitate în popularizarea filmelor 
este cu mult mai mare... 

— Presupun că mai întimpinaţi și 
greutăți. Cum treceţi peste ele? 

— Cind eram tînăr, un virstnic mi-a spus 
așa: «Pentru un comunist nu este atit 
de important să vorbească despre greutăți, 
ci despre modul cum le învinge.» Eu am 
un obicei: cînd ceva nu merge, le-o spun 
oamenilor în plen. Discutăm deschis și 
pină la urmă găsim noi soluțiile. 


— De cind sîntefi membru de partid? 


— Din 1945. Dar mai înainte am fost 
UTC-ist. 


— Ce planuri mai aveţi, ce vă doriţi 
pentru viitor? 


— Aş dori ca împreună cu colectivul 
meu să realizăm ceva, care să semene, 
a muncă de cercetare științifică în dome- 
niul difuzării filmului Cred că a venit 
timpul să lucrăm mai științific. Plănuiesc 
să facem niște studii, nişte sondaje, care 
să ne ajute în indeplinirea sarcinilor noas- 
tre. Numai așa, zic eu, că am putea ajunge 
la nişte relații, dacă vreţi, de ordin afectiv 
cu publicul spectator: aflindu-i gusturile, 
preferințele, venindu-i în întimpinare sau 
conducindu-l, atunci cînd e cazul, către 
operele de valoare. Numai așa ne putem 
apropia de nevoile concrete ale muncii 
politico-educative. 


— Pentru viitorul personal, nu vă 
doriți nimic? 

— Dacă e vorba de mine, atunci mă 
gindesc mai degrabă la cele două fetite 
ale mele, Valentina și Gabriela, că ele 
reprezintă viitorul mai bine, nu? Aș dori 
să fie înzestrate pentru o muncă apro 
piată de cultură. 


Municipiul HUNEDOARA: 
71.989 locuitori. Trei săli care 
fac și oficiul de cinemato- 
graf: «Siderurgistul» — 1108 
locuri, «Constructorul» — 450 
de locuri şi «Arta» — 724 de 
locuri. Patru-cinci zile pe 
cite trei-patru 


săptămînă, 
spectacole pe zi. Acțiunea: 
simpozion cinematografic pe 
tema: «Educarea tineretului 
în spiritul dragostei față de 
muncă», urmat de un pro- 
gram de filme documentare. 


eei e ee e 


loan COMĂNESCU 
prim secretar al comitetului UTC 
al Municipiului Hunedoara 


Tata nu zicea: 
vină să te educ pentru muncă... 


— De cînd faceți munca asta, tova- 
rășe Comănescu? 

— Din '62. Cu o întrerupere, pe timpul 
că ai făcut universitatea Ştefan Gheor- 
ghiu. 

— Înainte ce-aţi fost? 

— Electrician. Acum sint economist. 
Mai am examenul de stat. 

— Vedeţi filme? Vă plac? 

— De plăcut imi plac, dar ajung rar să 
văd un film. Ultimul a fost, cred, «Mihai 
Viteazul». 

— Dar să faceți filme, v-ar place? 


(Pauză mirată) 


— Eu? În primul rind ar trebui să mă şi 
pricep. Şi asta se-nvaţă, nu? De plăcut 
cred că mi-ar place... Aș face foarte multe 
filme despre tineret. Dar filme care să 
reflecte tinărul de azi cu întregul său 
interior. Filmele noastre sint cam sărace. 
Nu propun niște modele de viață, sint 
prea abstracte. Dar tinerii au nevoie de 
exemple concrete. Şi de tot felul, să aibă 
de unde alege. 

— Dumneavoastră, care sinteți tot 
timpul printre tineri, credeți că filmele 
aş > mare putere de influență asupra 

or: 

— Categoric. Dar problema e că ei au o 
înclinaţie cunoscută de a reţine mai de- 
grabă ce e rău. Şi de ce le interzici un lucru, 
d-aia îl doresc mai tare... Am foarte multe 
discuții cu tinerii și cred că greșim, greşim 
rău. Trebuie să fim foarte atenți cu ce le 
dăm, cu ce le punem sub ochi, dar şi să le 
explicăm totodată de ce le dăm un anume 
lucru și nu altul. Eu sint foarte supărat 
pe București că nu-mi trimite oameni 
pregătiți să le vorbească, să le explice 
copiilor cum stau lucrurile. De pildă, acum 
ei au înțeles că noi n-o să mai dăm nici 
un film de aventuri, nici un western, nu 
că o să le scoatem de pe ecrane doar pe 
cele proaste... 


— Dar credeți că se poate face edu- 
catia prin film? Dumneavoastră vă 
amintiți vreun film, de la care ați 
învățat ceva? 


— Eu am copilărit la țară și nu prea am 
avut ocazia să văd filme. Mai mult am citit. 
Dar să știți că la noi, acolo, lucrurile aveau 
un aspect foarte concret. Urmam școala, 
aveam nişte sarcini precise în viața fami- 
liei... Nu-mi amintesc ca tata să-mi fi spus 
vreodată: «Vino să te educ pentru muncă, 
prin muncă». Îmi dădea de lucru, pur și 
simplu. Poate că azi vorbim prea mult și 
facem prea puţin. Trebuie să facem mai 
mult. 


— Cîţi ani aveţi? 
- 30. 


Comuna PUI: 900 locuitori. 
Cămin cultural cu circa 200 de 
locuri, de patru ori pe săptă- 
mînă face şi oficiul de cine- 
matograf. Aici a avut loc lan- 
sarea în premieră pe județ a 
filmului «Mihai Viteazul. 


Mult așteptat și foarte bine 
primit. Afișul de pe prima 
pagină, a fost fotografiat la 
fața locului. 


Angela BALACI 
directoarea Căminului cultural. 


Nu-i ușor 
pentru o femeie 


— Faceţi des asemenea prezentări, 
tovarășă Balaci? 

— Foarte des. La filmul românesc, mai 
cu seamă. Am făcut și la «Fraţii» şi la 
«Haiducii lui Şaptecai» în ultimul timp. 


— Şi credeți că sint folositoare? 

— Sint, sigur că sint. Oamenii se arată 
mai interesați de film, pe urmă. 

— Întotdeauna vorbiti liber, ca în: 
seara asta? 

— Da, am observat că oamenii ascultă 
mai atenți atunci cind nu le citeşti... 

— Dumneavoastră, ca director al 
unui cămin cultural, nu aveti de lucru 
numai cu filmul. Nu vă e greu să faceți 
munca asta? 

— Nu-i ușor pentru o femeie. Am noroc 
că mă bucur de respect, să zic, din partea 
oamenilor. Acum sint și locţiitor de secre- 
tar de partid... Ușor nu e. S-ar putea face 
mai mult, dar ajutor primesc mai puţin din 
partea intelectualilor comunei. Sint bine- 
voitori, nu zic, dar cind li se dă o acţiune 
o fac mai cu greu. Directorul de cămin 
cultural e un fel de ostaș care pleacă la 
război cam singur, să știți... 

— Ce studii aveți? 

— Eu? Sint cu liceul. Am făcut și natu- 


. ralele, doi ani, dar m-am retras. 


— Sîntefi, totuși, cadru didactic, aici 

în comună, așa mi s-a spus. 

— Ei, nu mă pot numi așa, din moment 
ce nu am terminat facultatea. Predau și eu.. 
Tm Eu ene E 


Sebastian LUT 
proiectionist 


Eu zic cã omul 
dacă nu-i place, nu stă... 


— De cind faceţi meseria asta, tova- 
rășe Lut? 

— Din 1952. Acuș se fac 20 de ani. 

— Cite proiecţii faceţi cu un film? 
Şi vă uitaţi de fiecare dată la tot filmul? 

— 2—3, depinde... de uitat, sigur că mă 
uit... Trebuie să te uiţi. Eşti obligat. Da' 
mie-mi și place... 

— Ce filme v-au plăcut mai mult 
în ultima vreme? 

— Dintre românești, mi-or plăcut cele 
haiducești și istorice. Mi-o plăcut şi «Dra- 
goste la zero grade»,deși a fost criticat în 
revista «Cinema»... Da' nu numai mie, şi 
oamenilor le-o plăcut. E un film bun. 

— Dar cum știți că un film e bun sau 
prost? 

— Păi,dacă vin oameni la primul specta- 
col și la al doilea vin şi mai mulți, inseamnă 
că e bun... 

— Ce alt film a mai mers bine la 
spectatorii de aici? 

— «Tudor». Ăsta o mers foarte bine. De 
trei ori l-am dat și l-am mai cerut şi a patra 
oară. Am auzit că-l are pe «Tudor» la jude- 
teanã și l-am cerut și am făcut treabă bună 
cu el. Numai că unele filme întirzie foarte. 
Nu ştiu de ce nu ne-or dat «Cintecele 
mării» pină acum. Şi «Mihai Viteazul» o 
întirziat foarte mult... 

— Credeţi că ajung 5 spectacole pe 
săptămînă? 

— Eu aş fi bucuros să dau film în fiecare 
zi. Numai să am spectatori... Să știți că 
şi unui operator îi e drag să stea la aparat, 
dacă are sala plină. Da' la țară nu e ca'la 
oraș... La noi, acum începe sezonul mai 
tare cu filmul, că se termină munca cimpu- 
lui. Vara, cit de bun spectator ar fi omul, 
dacă-i obosit nu-i mai arde să vină la film. 
Da' acum începe... 

— Sinteţi mulțumit de meseria dv.? 
Vă place? Nu întimpinaţi greutăți? 

— Mai se intimplă și greutăți. Mă supără 
pe mine că duminica e programată o 
echipă artistică și mă întirzie cu spectaco- 
lul și cite o oră. Mie nu-mi place să fac 
omul să aștepte. Dacă îl tii 10—15 minute, 
apoi nu mai vine a doua oară. Altceva n-ar 
fi, așa... iarna se face căldură... mă ajută 
şi tovarășa directoare cu prezentările... 
Pe elevi mi-i aduce încolonaţi, mai cerem 
şi cîte-un film suplimentar pentru ei... Îmi 
place, cum să nu-mi placă..:? Eu zic că 
un om dacă nu-i place, nu stă... 


Comuna ILIA: 2128 locuitori, 
fără satele aparținătoare. Un 
cinematograf, «Lumina» cu 
300 de locuri. În medie trei 


spectacole pe zi. Acţiunea: 
expunere pe tema «Orașe noi 
pe harta patriei» urmată, bine- 
înțeles, de un program de 
filme documentare. 


Maria STOENESCU 
responsabilă de cinematograf. 


— Eu om am căutat, 
că bărbați se găsesc... 


— Frumos cinematograf aveți, tova- 
rășă Stoenescu! Cine îl ține așa curat 
şi frumos? 

— Da' cum era, săracu', după inundații... 
Cine să-l țină? Noi, tăți... Şi casiera, şi 
cei doi operatori, și eu... tăți punem mina. 
Am avut noi și o femeie de serviciu, da' 
a plecat atunci, cu apa... S-a transferat 
fata, la Hunedoara... 

— Păi, nu vă e greu? 

— Greu, uşor, trebuie... Eu sint localnică, 
toată lumea mă cunoaște aici, şi cum să 
primesc oamenii altfel? Mi-ar fi şi rușine 
să nu fie curat... 

— Ce școală aveți? 

— Bacalaureatul. L-am trecut la fără 
frecvență, că pe timpul meu nu prea se 
cerea... 

— Sinteţi căsătorită, aveti familie? 

— Nu, păi asta e: după toate cele, mai 
sint şi domnişoară. Toată lumea mă in- 
treabă de ce, şi nici eu nu prea știu, dar 
dacă m-aș gîndi bine, parcă aș ști... Eu, 
om am căutat, că bărbați se găsesc. 
Dar dacă trec anii tinereții devii tot mai 
pretențios... 

. — Şi sînteti mulțumită? Ce vă doriți 
mai cu seamă? 

— Ei, mulțumită... Eu sinto fire care pune 
totul la suflet și necazul altuia e și al meu. 
Da' mă bucur cînd văd oamenii venind 
aici, la mine, la cinematograf... De dorit, 
sănătate îmi doresc, să pot să-mi fac 
treaba. Viața omului e prea puțin. Fără 
putere şi sănătate nu faci nimic. 


Miron OPREAN 
pensionar 


„Eu nu dau filmul 
pe șapte televizoare... 


— Tovarăşa Stoenescu mi-a spus că 
sînteți mare amator de filme... 

— Foarte mare. Cite-s, toate le văd. 
Şi-o iau şi pe nevastă-mea, cind vrea ea. 


— Şi ce fel de filme vă plac cel mai 
mult? 

— În tot cazul, îmi plac foarte mult fil- 
mele care arată trecutul. Parcă m-aș în- 
toarce la locuința unde-am stat odată... 
nu ştiu cum să mă exprim... Da' mi-a plăcut 
şi «Vagabondul» și «Dreptul de a te 
naște»... «Cintecele mării» iar a fost un 
film foarte bun. Îmi plac foarte mult și 
filmele astea cu vizitele tovarăşului Ceau- 
şescu în China... Da' multe mi-or plăcut... 


— Şi dumneavoastră vedeți toate 
filmele care vin în comună? — (mă 
întorc către 'tovarășa Oprean, așezată 
de-a dreapta soțului.) 

— Nu chiar toate, că eu mai lucrez şi la 
dantelă... Şi-apoi la cele de război, nu mă 
duc, că ce-ar fi să văd eu cum se omoară 
oamenii între ei?... 

— Mie-mi plac ș-acelea, că eu am făcut 
războiul și știu cum e. 


— Cind a tost cu apa, vi s-a stricat 
casa? 

— Am avut-o cu apă-n ea... S-a stricat 
numai mobila, încolo... 


— Da' televizorul a scăpat? 

— Păi, n-avem televizor. Şi nici nu-mi 
iau. Nu iubesc eu televizorul, că trebuie 
să părăsesc filmul și eu nu dau filmul pe 
șapte televizoare... Şi pe urmă, aici se 
vede fără daune... 


— Cum adică, fără daune? 

— Aşa. Dacă ai o cameră mică, televi- 
zorul dăunează la privire. Pe cind aici, 
nu se-ntimplă... Şi se vede și mai clar... 


— Sinteţi mulțumit de viața dumnea- 
voastră? Ce vă doriți? 

— Mulţumit. Nu avem lipsă de nimic. 
Pe cit e comuna de mică, pe atit se stră- 
duie oamenii... De dorit, aş dori filme cit 
mai multe și cît mai bune. 


(Continuare în pag 6) 


să nu mă pun eu pe făcut filme! 


Filmele sint făcute astfel 
încît ori nu înţelegi nimic din ele, 
ori înţelegi prea mult, 
ceea ce înseamnă că spectatorul 
ori se crede prea prost, 
ori prea deştept 


Oricit încerc eu să mă abțin, 
văd că n-am încotro, trebuie să 
mă apuc şi de făcut filme. Profitînd 
de faptul că cea de-a șaptea artă 
este încă tînără și naivă, netrecută 
prin ale vieții, numeroși inşi pro- 
fită de ea, fie pentru a-și descrie 
pe pinză mărunțimea lor sufletească, 
fie pentru a cîştiga o bucată de 
piine. Nu este admisibil ca această 
artă, care şi-a atins propriul său 
pisc printr-un «Crucişător Potem- 
kin», printr-un «8 şi 1/2», printr-o 
«Cameră albă», să fie lăsată la nes- 
fîrşit la îndemîna tuturor însăilă- 
torilor de povești blegoase, semi- 
patetice și moral-insidioase (nu mai 
poți duce un copil la cinema din 
cauza artistelor fără sutiene, pe 
viu), e nevoie să se pună lucrurile la 


punct din toate punctele de vedere. 


Defectele cinemaului contemporan 
sînt vizibile cu vchiul liber, adică 
le observă și spectatorii, nu numai 
criticii. E 


Cel mai enervant e acesta: filmele 
sînt făcute astfel încît ori nu înţelegi 
nimic din ele, ori înţelegi prea mult, 
ceea ce înseamnă că spectatorul ori 
se crede prea prost, ori prea deş- 
tept. 


În al doilea rînd, în filme se vor- 
beşte, la ora actuală, prea mult. 
Or, cuvîntul este treaba literaturii 
şi a teatrului, ce se amestecă filmul 
acolo unde nici nu se pricepe şi 
nici nu poate spune ceva nou? 
Filmul este mişcare, deci actorul 
să-mi vorbească prin mişcare, adică 
din picioare, din mini, din urechi, 
din sprincene, din nas, dar nu din 
gură. Deci: prea multă vorbărie. 


În al treilea rînd (că lucrez siste- 
matic): -în numeroase filme se mi- 
zează în exclusivitate pe situația 
limită, nu pe argumente sau stări 
intermediare. Adică, el îi dă lui 
un pumn, el îi dă lui un şut, unul 
scoate pistolul, altul scoate cuțitul, 
o luptă scurtă şi o lovitură în 
burtă. A învins binele, ieşirea prin 
Sărindar. Totul e simplu, mult prea 
simplu, ca să nu cadă în simplism, 
tranșarea se face rapid, fără fineţe, 


fără nuanță, fără subtilitate. În plus, 
chestia cu binele, pe care v-o spusei 


Preambul 


mai sus. Adică e obligatoriu și 
musai să învingă numai binele, răul 
de aceea a fost el inventat, ca să fie 
mereu pus cu botul pe labe? 


În sfîrșit, sînt încă o sumedenie 
de lucruri care mă enervează în 
filmul contemporan și de aici por- 
neşte decizia mea de a interveni 
cu o mină proaspătă. Ziceam în 
titlu că vreau să mă pun pe făcut 
filme şi nu sînt eu omul care să 
nu mă ţin de cuvint. Mai întîi am 
să vă povestesc ce fel de filme vreau 
să fac, cum am să le fac şi apoi am 
să mă pun pe treabă. Citiţi numărul 
viitor! 


lon BĂIEȘU 


un dL 


Defectele cinemaului sînt vizibile cu ochiul liber 


difu: 


Are: 


e o artă 


Urmare din pag 5 


Comuna BOZ: 675 locuitori. 
Cãmin cultural cu circa 200 de 
locuri face şi oficiul de cine- 
matograf. Acolo s-a organi- 
zat un concurs «Cine ştie 
cîştigã» pe tema unor filme 
documentare cu caracter 
zootehnic. Concursul a fost 
urmat de un program de filme 
realizate de studioul «AI. 
Sahia». În încheiere s-a pre- 
zentat filmul «Fraţii». Sala 
arhiplină. 


Tovică MANEA 
preşedintele C.A.P.-ului din Boz 


Păi, de ce să am emoții? 
Mă ştiu oamenii ca pe-un cal breaz. 


— Da' frumos ați regizat concursul 
«Cine știe cîştigă»! N-aveaţți nici un 
strop de emoție... 

— Păi, ce să am?... Mă știu oamenii ca 
pe-un cal breaz. Doar de 11 ani sint 
preşedinte aici. 

— Şi înainte ce-aţi fost? 

— Miner. Şi de la mină am plecat la 
armată. Pe urmă, am lucrat la colectivi- 
zare. Aici la noi tot eu am făcut colectiva, 
și dacă tot i-am înscris pe toți, am zis 
ca să meargă treaba... 

— Şi merge, greutăți n-aveţi? 


eoar 


reclama 


Despre afişaj ca și despre felul cum 

se face de multe ori reclama filmului 

nema se vorbeşte poate prea puțin. Desigur, 
nu vom generaliza, dar citeva incursiuni 

= ne-au condus la constatări nu tocmai 
plăcute. Într-un loc ne-a fost greu să desluşim că ar 
fi vorba de o intrare la cinema, în altul am întîlnit 
o neglijență şi-un dezinteres foarte vizibile încă 


— Nu. N-avem greutăți. Lucrez cu a- 
ceeași oameni de la înființare şi pină în 
prezent. Ne-am obișnuit unii cu alții. 
Oamenii m-ascultă. Căminul ăsta pe care-l 
vedeți e făcut prin muncă voluntară... 


— Ce școală aveţi? 


— 8 clase. Şi acum fac liceul agricol. 
Trebuie să plec şi la un curs de reciclare. 


— Mai aveți timp și de altele? Şi ce 
vă place să faceți în timpul acela? 


— Păi, sint amator de tilme şi teatru, 
de muzică mai puţin. Şi fotbalul îmi place.. 


— Şi unde vedeți filmele, la cămin? 
— Mai la televizor, mai aici la cămin, 
în special duminica seara. Mai văd şi la 
Deva, cînd se întimplă să fiu pe-acolo... 


— Ce filme v-au plăcut în ultima 
vreme? 

— Mi-a plăcut foarte tare «Mihai Vitea- 
zul» şi «Fraţii» mi-or plăcut... 


— Păi, atunci puteți să-mi spuneți 
dacă v-aţi recunoscut cît de cit în 
Marion... 

— Da, da, să ştiţi că-i cam aşa. Eu am 
chiar un frate care-mi face figuri din astea, 
ca Trandafir. l-am și spus: «Măi, potoleş- 
te-te,c-o să dai de dracu»... A mai fost 
un film care mi-a plăcut mie, da-i mai 
vechi: «Lupeni '29». Mi-a plăcut că-i de la 
noi, din județ... Îmi plac filmele, să ştiţi 
numai că nu prea am timp. La noi muncae 
pe zi-lumină... 

— Cum așa? 


— De cind se face ziuă pină se face 
noapte, așa... Şi dacă președintelui ii 
place să se scoale ca boierii, sau să se 
tragă oleacă la umbră pe la amiază, apoi 
nu merge treaba, să știți... 


— De cind sinteți membru de partid? 
— Din 1954. Tată-meu era mai vechi, 
din '33. Ilegalist. 


Orașul LUPENI: 30.589 locui- 
tori. Două cinematografe, 


«Cultural» cu 501 locuri și în 
medie cinci spectacole pe zi, 
și «Muncitoresc», cu circa 
300 de locuri și patru specta- 
cole pe săptămînă. La cine- 
matograful «Cultural» a avut 


loc expunerea pe tema 
«Coordonate ale politicii ex- 
terne a partidului nostru», 
urmată de un program de 
filme documentare înscrise 
în această temă. 


luliana ZAMFIR 
responsabilă de cinematograf 


Dacă îţi place o treabă 
găsești și timp 


— De ce ie, așa emoțţionată, tova- 
rășă Zamfir? Intotdeauna sînteți așa 
cind faceți o prezentare? 


— Nu chiar întotdeauna, dar erau şi 
oaspeți în sală... Ştiu eu... 


— De cind sînteti responsabilă? 


— De 8 ani. In 1963 am început. Inainte 
am fost bibliotecară. 


— Şi de ce aţi schimbat? 


— Îmi plac grozav filmele. Nu ştiu să va 
spun de ce, dar îmi plac. 


— Nu vă e greu? Ştiu că aveți și fa- 
milie, și copii... 


— Acuma depinde... Uneori e mai greu, 
alteori nu. Şi dacă-ți place.o treabă, gă- 
seşti şi timp. 


— Cinematogratul dumneavoastră, 
e foarte îngrijit. Vă dați multă oste- 
neală, se vede... 


— Păi, nu se poate altfel. Omul trebuie 
să vină într-un loc frumos, curat, să-i fie 
drag să stea, nu să dea să fugă... 


— Tovarășul Horovitz mi-a povestit 
că peste toate cele vă sculați diminea- 
ta la 3 ca să faceți piine. De ce? Doar 
se găsește gata făcută... 


— Aici la noi, în Valea Jiului, aşa-i 
tradiția. Femeile de mineri fac piine în 
casă. Așa s-au obișnuit ei, să meargă în 
mină cu piinea asta făcută de femeie. 
(Şi ride un pic stingherită, strecurind o 
privire de reproş spre tovarăşul Horovitz). 


— Spuneţi-mi, tovarășă Zamfir, ce 
v-ar fi plăcut să fiți la viaţa dumnea- 
voastră, — dacă nu ajungeaţi respon- 
sabilă de sală, firește? 


— Să vă spun așa: eu n-am avut posi- 
bilități să fac liceul, atunci, demult... După 
ce m-am căsătorit au venit copiii... Dar 
știți ce mi-ar fi plăcut? Vă spun cinstit: 
să fiu profesoară, asta mi-ar fi plăcut... 


— Păi, eu zic că sînteti. 


— Da, într-un fel, poate că sint... Ştiu 
eu... 


Municipiul PETROŞANI: 


40.335 locuitori. Douã cinema- 
tografe -- «Republica» -- 252 
locuri, în medie cinci specta- 
cole pe zi, şi «7 Noiembrie» 
-- 450 de locuri cu aproxima- 
tiv acelaşi numãr de specta- 
cole. 


Simpozionul pe tema 
«Şantiere naţionale ale tine- ` 
retului ieri şi azi», urmat de 
un program de filme docu- 
mentare și filmul artistic «Ră- 
sună valea», a avut loc la 
Casa de Cultură a sindicate- 
lor. 


Tudor CATANĂ 
responsabil de cinematograf 


Cel mai greu e cu filmele cu idei, 
filmele care pun probleme 


— De ce v-aţi complicat cu meseria 
asta,tovarășe Catană? Ştiu că sînteti 
student la Electromecanică, în anul VI. 


— M-am complicat înainte, ca să zic 


de la intrare, în sfirșit, în altă parte am dat pesteo 
nepricepere, poate chiar peste o ignorare a acestei 
importante preocupări care se susține nu numai 
prin «fonduri», ci şi prin entuziasmul, ingeniozitatea 
(uneori e nevoie pur și simplu de conştiinciozitatea) 
acelor care răspund de viața unui cinematograf. 
lată cîteva exemple: 


@ Lo «Tomis» am surprins o adevărată natură moar- 
tă, cu telefon public amplasat într-o spărtură de zid. 
Un cadraj decolorat de soare, amintind locul unu: 
afiş de astă vară. O găleată cu var ar fi fost binevenită. 
O cutie cu vopsea ar fi făcut minuni. Un strop de interes 
ne-ar fi făcut să nu auzim o voce: spectatorule, vezi-ţi 
de drum! 


@ La cinematograful «Bucureşti», «Mirii anului Il» 
zimbesc printre florile de gheaţă, respectate cu duioșie 
de răspunzătorii de sală. Cinefilie sub O grade? Sau 
în anotimpul acesta punem vitrinele la hibernat? 


așa... Eu am făcut școala tehnică de cine- 
matografie de la Buftea. Aşa am inceput. 


— Şi acolo cum aţi ajuns? 


— Nu înțelegeam eu cum e cu raza de 
lumină care vine dintr-un perete și se 
face imagine pe ecran... Am vrut să aflu... 


— Şi aţi aflat. Dar responsabil de 
cînd sînteţi? 


— Numai de patru ani. În rețea însă 
lucrez de 12. 


— Care e problema cea mai mare 
pentru un responsabil de sală? 


— Problema — şi greutatea — cea mai 
mare e să atragi oamenii către cinema- 
tograf. Nu la un film sau altul, ci către 
arta cinematografică. 


— Şi cum o rezolvati? 


— Păi... în mod foarte diversificat. La 
filmele cu atracţie de public mai mică, de 
exemplu, fac o popularizare mai specială, 
afişe, prezentări, reclamă... Deşi nu avem 
noi prea multe mijloace... 


— Dar care sint filmele acelea cu 
atracție mai mică? 


— Filmele cu multe idei, filmele care pun 
probleme... 


— De exemplu. Vă amintiți vreun 
film care v-a dat multă bătaie de cap 
în ultima vreme? 


— Mai multe... «Canarul şi viscolul», 
«Floarea soarelui» — ăsta din cauza titlu- 
lui, n-au știut oamenii despre ce poate fi 
vorba... «Prințesa» a fost iar un film greu... 
Dar să știți că după ce reușim să atragem 
oamenii la un spectacol, se crează imediat 
o popularitate și pe urmă vin singuri. Aşa 
se face că sint filme care în prima zi au 
puțin spectatori şi în ultima zi, mulți. 
Greul e la primul spectacol, vă spun... 


— Şi acum cînd terminaţi facultatea, 
ce faceți? 


— Ce să fac? Trebuie să merg să lucrez 
în specialitate. Cinematograful nu știu să 
aibă nevoie de ingineri. 


— Nu vă pare rău? 
— Într-un fel îmi pare. M-am obișnuit 
cu munca asta. Da' ce să fac? Mergem 


înainte... Consemnări 
de Eva SÎRBU 


@ La «Bucegi», dincolo de ghivecele învelite în 
staniol, citeva fotografii, o perdea prea scurtă, o firmă 
ciobită, ce pare impropriu suspendată deasupra acestei 
intrări, care sugerează greu, foarte greu, o instituție 
culturală. 


confesiuni 


Ce e aia reclama? 


Dacă v-aș spune că sînt mai bine 
de trei ani de cînd n-am mai fost 
la cinema, o să vi se pară că mă laud. 
Din păcate e adevărat. Şi tot din 
păcate, nu m-am ruşinat la vreme; 
o spun cu toată răspunderea, fără 
a încerca măcar să aduc cîteva 
motive plauziv ironice sau măcar 
grave. 


Inapetența mea pentru specta- 
colul cinematografic cred că este o 
boală de digestie şi nu una nervoa- 
să... Am descoperit diagnosticul de 
curînd cînd am intrat într-o sală de 
cinema, cu totul întimplător, cu 
totul inexplicabil, presupunind că 
voi ieși după 20 de minute la fel de 
inexplicabil absentă, regretînd poa- 
te numai că săptămîna cavalerilor 
tenisului s-a terminat. N-am ales 
filmul, n-am ales cinematograful. 
Ba, ca să fiu cinstită, am ales într- 
un fel, dar altfel. Din cele 20 de 
titluri am ocolit cu premeditare 
toate filmele despre care citisem 
cronici și reclame favorabile, despre 
care auzisem în autobuz sau la 
farmacie că sînt bune... Am eliminat 
— pentru echitate — și pe cele 
contra-indicate de cronici, reclame, 
în autobuz și la farmacie. Am pus 
degetul pe titlul cel mai puțin 


@® La «Flacăra», «intrarea» pare a fi o «ieșire» 
de serviciu a unui restaurant prost gospodărit. În față, 
la loc de cinste, cutii de gunoaie. Principalul oaspete 
aşteptat pare a fi nu spectatorul, ci ICAB-ul. 


Nimic mai inofensiv 
ca bunul, 
dragul, minunatul 
şi de atitea ori 
trădatul 
Cehov 


atrăgător, cel de la care ştiam sigur 
ce trebuie să aştept, înlăturînd sus- 
pensul, neprevăzutul, bănuiala savo- 
rii sau a grotescului. Nimic mai 
inofensiv — mă gîndeam — ca 
bunul, dragul, minunatul şi de atîtea 
ori trădatul Cehov — părintele 
îngăduitor şi tandru al sufletelor 
obişnuit necăjite. «Unchiul Vania» 
(despre care nu ştiam nici măcar 
că este interpretat de Smoktunov- 
ski...) 


Ei bine, dragi spectatori, dragi 
naivi și cumsecade spectatori atît 
de lesne induşi în eroare... 


numai de pe 


este 'afişajul 


la număr! 


e 


` concluzii, ci doar, 


însă răspicat: 
vitrina de afişaj care este o carte de vizită a sălii, 
începe din stradă, începe de pe toate străzile, nu 


...Da, iertați-mă, aveti dreptate, 
aceasta nu este meseria mea... 


...Cîteva zile mai tirziu am aflat 
că filmul prezentat în cadrul Festi- 
valului filmului sovietic s-a bucurat 
de cîteva cronici bune şi chiar de 
cîteva sute de spectatori (în seara 
în care am fost eu, cred că erau 
peste 38 de persoane!) Mai mult 
chiar, am aflat că actriţa care inter- 
preta rolul Soniei (vedeți ce stupid, 
nici nu-i cunosc numele...) a fost 
la București ca să-și însoțească fil- 
mul... Ce ocazie de a privi şi aplauda 
am pierdut cu toții, dragii mei 
spectatori naivi şi cumsecade care 
aţi sărutat mîna Saritei Montiel. 


Am urmărit cu nesfirșită stupoare 
reclama televizată a filmului «Love 
Story» — nu ştiu dacă în fiecare zi, 
dar cu siguranță, ori de cite ori 
deschid eu aparatul — și m-am 
întrebat ca un copil cu capul nefiresc 
de mare: ce e aia «reclamă», 
mamă?! 


lrina PETRESCU 


Evident, cu aceste sumare constatări, 
sîntem departe de a fi abordat subiectul 
în liniile lui mari. Deci nu tragem 
acolo unde este 
cazul, un semnal de alarmă. Vom spune 
spectacolul cinematografic începe de la 


cea de pe care se află amplasată sala de 


cinema. Şi dacă nu facem totul ca să atragem publicul, 
prin argumentele seducătoare ale acestei arte care 


şi reclama pentru spectacolul cinema- 


tografic, cel puţin să nu facem totul ca să-l respingem 
pe spectator, așa cum se întîmplă, după cum am 
văzut, în unele cinematografe. Şi vai, nu sînt puţine 


reclama 


o arta 


ZEI i 


Este (sînt sigur) o poveste care iese din comun. 
Şi este (sînt sigur) foarte primejdios să ieși din 
comun. Rişti să nu mai fi interesant cînd cazul 
tău e prea particular, prea excepțional, prea 
unic. Un lucru nu-i interesant decit dacă se 
întîmplă multora. dacă e o problemă care îi 
doare pe mulți, care tulbură și încîntă pe multi. 
E greu să împaci aceste lucruri opuse. Cind 
reușeşti, povestea ta e o poveste reușită. Şi 
povestea imaginată de Mihnea Gheorghiu este 
o poveste reușită. 


Unul din eroi, Simion, este un perso- 
naj ambiguu și deconcertant. Ce este el 
oare? Luptător social? Zăpăcit romantic? 
Hot? Haiduc? Rebel în sine, «rebel fără cauză»? 
Patriot? «Visător»? Ceva din toate astea. Şi, 
mai ales, personaj cu stofă de învingător, înzes- 
trat cu o putere de caracter imensă şi cu un enorm 
talent de a comanda, de a porunci altora şi de a 
se face ascultat. Lucru cu atît mai ciudat cu cit 
el trăiește singur, departe de oameni, ascuns în 
mijlocul unei păduri confuze, în desişul indes- 
cifrabil al Deltei Dunării. Care e oare programul 
lui? Care e filozofia lui personală? Un ideal 
foarte vag şi,totuși, într-o privință, destul de 
precis. Ne aflăm în anii de sfîrșit de război nazist 
şi de cvasi-ocupație germană în România. Si- 
mion, eroul nostru, avea drept preocupare să-i 
omoare pe nemți, să le ia tot ce aveau pe ei 
(bani, cizme, arme) şi să le vîndă la negru, cu 
ajutorul unei frumoase ţiitoare, cîrciumăreasă. 
Ce făcea cu banii? Nu ni se spune. Dar făcea, 
probabil, el ceva cu ei. Ceva, desigur, dezinte- 
resat. Acest mister se potrivea cu personajul și 
completa figura sa poetică, fantastică și utopică. 
Fiindcă în ciuda siguranţei cu care își ducea treaba, 
această treabă tot utopică era și tot trebuia 
finalmente să ducă la un falnic și spectaculos 
eşec. 

După cum vedeți, personajul iese tare mult 
din comun. Cum oare se încadrează el totuși 
într-o categorie morală mai generală? 


Mihnea Gheorghiu a înțeles explicit că eroul 
său exprimă și el un moment istoric foarte par- 
ticular. Este momentul unui mare cutremur de 
conştiinţe. Apropiata înfrîngere a nazismului 
avea să împartă omenirea în două: omenirea tre- 
cutului şi omenirea viitorului. Au fost mulți, 
în acei ani, care au votat pentru viitor. Fiecare 
altfel, fiecare cu mijloacele lui sufleteşti, uneori 
fantaste, uneori utopice. Dar toţi acești noi 
înscriși ai viitorului aveau ceva comun: o comună 
puritate de dorinţi și de intenţii, o comună (şi 
oricît de diferită) nevoie, plăcere de libertate. 

În opoziție cu acest romantism, găsim perso- 
najul lui Pavel, fratele lui Simion, cu gusturi de 


gospodar așezat, muncitor și stringător de avere. 


doritor de căsnicie și copii, animat de o cuminte 
oroare de primejdie și de amestec în treburile 
altora (interpretat de Ilarion Ciobanu). El îl 
dezaprobă profund pe frate-său. Mai ales de 
cînd fata de care era îndrăgostit şi cu care voia 
să se însoare fusese cuprinsă de un nebunesc 


amor pentru romanticul prinț al pădurii. Ea 
merge pînă acolo încît, în seara nunții, fuge cu 
el în codru. Celălalt îi găsește și n-are inimă să 
tragă în frate-său. În schimb, se va întoarce în 
sat ducînd în brațe pe fata care îi dezbinase. Era 
moartă. Fusese împuşcată în inimă. 


Filmul reține atenţia și prin frumusețea pei- 
sajului. În «Zodia fecioarei» fusese splendoarea 
Mării Sarmatice. În «Pădurea pierdută» avem 
acel moment al naturii care este Delta (Balta 
Brăilei) cu culoarele ei de apă, cu păreții ei de 
stuf, cu străzile ei lichide care parc-ar fi fost 
«proiectate» de arhitectul-șef al Paradisului... 


Producţie a studioului «București». Scenariul: 

Mihnea Gheorghiu. Regia: Andrei Blaier. /magi- 

nea: Nicu Stan. Decoruri: Arh. Aurel lonescu. 

Muzica: Radu Şerban. Cu: llarion Ciobanu, 

Cornel Patrichi, Leni Pinţea-Homeag, Adriana 

pomi Cornel Coman, Colea Răutu, Ernest 
aftei. 


Alt detaliu, de ordin moral. La sfirşitul filmului, 
cei doi, inginerul și doctorul, fostul pescar și 
fostul băiat de cîrciumă, se îmbarcă pe șalupa 
cea mare, unde gospodărește o femeie cam 
vîrstnică şi încă tare frumoasă. Este mătușa 
Sabina, ibovnica înfocată și trădată a lui 
Simion,  cîrciumăreasa de altădată, care 
avusese o mare afecțiune pentru băiatul drăguţ 
care o slujea la prăvălie. Acum ea se uită la el 
şi zice: parc-am mai văzut eu pe omul ăsta. 
Și nu-şi aduce aminte. lar dumneata, spectato- 
rule, îți aduci oare aminte de povestea lui Ana- 
tole France în care un cetățean roman şedea 
de vorbă cu Ponţiu Pilat? Îl întreabă ce mai știe 
despre afacerea Isus, cel răstignit pe vremea 
cind el, Ponţiu, era procuror al ludeei. La care 
eminentul magistrat răspunde: «Habar n-am. 
Nu ştiu la ce afacere faci iluzie». 


Tin să semnalez admirabila performanță acto- 
ricească a cîrciumăresei, Leni Pintea. De altfel, 
spectatorul și-o aduce aminte din filmul «Din- 
colo de barieră». 


Cusururi? Mici. Sau mai exact: puține. Unul 
este că doctorul prea nu seamănă deloc cu puş- 
tiul de odinioară. lar tînãra logodnică (Adriana 
lonescu) care ar fi trebuit să fie (și care poate 
chiar ar fi putut să fie altfel), cu totul altfel... 
n-a fost. 


Regia lui Blaier? Cînd scenariul e așa de bun, 
dacă regizorul nu face nici o greșeală, înseamnă 
că regia a fost la înălțimea scenariului.Aş vrea 
totuși să precizez citeva aspecte ale acestei regii. 
Am auzit colegi reproşind filmului că e lent. 
Şi ştiu de unde provine această impresie; 80, 
poate 90 la sută din film este povestea cea gre- 
şită, imprimată pe retina şi creierul celui ce, 
într-un lung flash-back, și-o aduce aminte. Abia 
la urmă şi foarte scurt aflăm adevărata poveste. 
Dar această disproporție este o calitate, nu un 
cusur. Este virajul brusc de 180 de grade; este 


momentul cu adevărat instantaneu în care eroul, 
pentru prima şi probabil ultima oară, dă cărțile 
pe față. lar povestea cea falsă trebuia neapărat 
să fie lungă. Căci pe aceasta și nu pe cea adevărată, 
o trăise, timp de 30 de ani, eroul nostru. Rare- 
ori decupajul regizoral avusese o atit de stră- 
lucită ocazie de a-și proporționa volumele astfel 
incit să facă una cu ciudățenia, cu caracterul 
insolit al poveștii înseși. 


Nu vreau să termin această cronică fără să 
semnalez remarcabila performanță actoricească 
a unui ne-actor, interpretul rolului principal: 
Cornel Patrichi. Desigur este meritul regizo- 
rului Blaier de a-l fi ales. Dar e mai cu seamă 
meritul lui, al artistului însuşi. E drept că acest 


'ne-actor este totuşi un fel de actor. Căci Cornel 


Patrichi e un eminent balerin. Știința dansului 
a dat jocului său actoricesc o suplețe, o grație, 
o eleganță fermecătoare. De altfel, psihologia 
personajului întruchipat de el cerea aceste cali- 
tăți. Căci, după cum am arătat, e vorba de un 
personaj romantic, totodată exaltat și sigur de 
el. Gîndiţi-vă la aceste două calități: elan și 
reținere. Nu-s ele biblia însăși a baletului? A 
ştiut ce face Blaier cînd a ales un balerin. 


Aș vrea să-mi plătesc o datorie față de Ilarion 
Ciobanu. Într-o altă cronică spusesem despre el 


că e Jean Gabin al nostru, frază care se tăiase 


din, desigur, lipsă de spațiu poligrafic. În filmul 
de azi el realizează performanța unui personaj 
dublu. Nu fiindcă joacă două roluri, ci pentru 
că eroul trăiește la dogoarea unui dublu foc: al 
dramei sale personale și al prefacerilor istorice 
dramatice pe care le trăiește, devine alt om. Pe 
aceşti doi oameni diferiți îi interpretează magis- 
tral Ilarion Ciobanu. 


Foarte frumos și titlul: «Pădurea pierdută». 
Sherwood scrisese o piesă celebră: «Petrified 
forest», «Pădurea împietrită». Acţiunea .se pe- 
trece în deșertul Arizonei şi sufletele sînt pie- 
trificate. Pădurea lui Mihnea. Gheorghiu e o 
pădure care a ars, pădure carbonizată, o pădure 
pe care lumea, pămîntul, țara, oamenii, au pier- 
dut-o. E foarte frumos spus. 


Deosebit de frumusețea imaginii, în generai, 
vreau să atrag atenţia asupra unei performanțe 
audio-vizuale, asupra unei admirabile alianțe 
sunet-imagine. Filmul se termină cu imaginea 
unei vaste păduri în flăcări, acompaniată de un 
prelung hohot de rîs. Este o mare artă punerea în 
imagine a unui zgomot de limbaj nearticulat. 
(Vezi strigătul, nu din «Grido» ci, şi mai bine, 
din «Periferie» a lui Wyler). Aici hohotul e al 
unui om care moare triumfător, căci moare 
bătîndu-și joc de întreaga armată nazistă. Un 
singur ins a păcălit. șia rîs de o oaste întreagă, 
căreia i-a distrus locul ei predilect de operaţie, 
acea pădure pururi pierdută pentru dușman. 
Imagine şi sunet se împreună aici într-o viziune 
de Walhala. Autorul imaginii. este Nicu Stan. 
Autorul muzicii, a acelei frumoase și memorabile 
melodii: Radu Şerban. 


D. | SUCHIANU 


Dincolo de acest 
ca o sentință sau ca o declaraţie adolescentină, 
se ascunde un film de loc categoric, de loc 
adolescentin, ce încearcă să capteze, cu o anu- 
mită linişte şi înţelepciune, sensurile maturi- 


titlu definitiv, categoric 


tății sentimentale. Ale acelei virste — nu bio- 
logice, ci psihice — la care poezh se scrie cu 
rime adeseori aspre, ale acelui timp ce nu-și 
poate justifica frumusețea în afara răspunderii 
şi a demnităţii. Este o tentativă consecventă 


cu structura unui cineast pe care — poate 
exagerez — nu mi-l pot închipui indem- 
nîndu-și eroii să zburde fără habar, prin 


pajiști înflorite. Hotărit să vină pe terenul 
realităţilor contemporane, Mihai lacob se do- 
vedeşte credincios echilibrului şi spaimei sale 
în faţa efuziunilor (fie ele și sincere). Proiectul 
propus de lon Omescu pentru o colaborare 
încă din faza de scenariu îi oferea materia 
primă — în cel mai propriu sens al cuvîntului — 
adecvată acestei înclinații organice. De aceea 
— cred — s-a arătat şi atît de disponibil să pună 
umărul la modelarea unui material literar gîn- 
dit, pentru necesitățile cinematografiei, cu 
excesivă precauţie, Acest distins intelectual, 
poet şi om de teatru „de modă veche“ — cum 
ar spune, cu nemărginită afecțiune, prietenti 
nostru Adrian Păunescu — s-a apropiat de 
film cu sfială, temător în faţa caracterului său a- 
leatoriu, ros de întrebarea „dar cine ştie ce poate 
să iasă din ideea asta!“ Astfel îl văd pe Omescu 
în calitatea sa de constructor al scenariului 
(bineînțeles că regizorul Mihai lacob, în cali- 
tatea de coautor este şi el, deopotrivă, implicat): 
prudent, pipăind bine terenul înaintea fiecă- 


rui pas, vrind să fie mereu asigurat, plin 
de griji pentru eventualitatea unui zbor 
liber al sugestiilor. De aici senzația că 


încheieturile sînt cusute de cite două ori, deşi 
nu era nevoie, tot de aici — prezența unor 
coincidenţe şi suprapuneri de natură teatrală, 
chemate să instaureze o ordine. mult prea 
apăsată a discursului etic. Însuşi faptul că per- 
sonajul principal, maturul singuratic, îndrăgos- 
tit şi obligat să se înfrîngă pe sine însuşi este un 
judecător căruia îi revine misiunea de a rezolva 
procesul de divorţ al femeii iubite, mi se pare 
o subliniere cu citeva linii de prisos a ideii 
de datorie morală. 

Efortul stăruitor şi meritoriu al regizorului 
a ţintit să elibereze din chingi scenariul, să înlă- 
ture armătura lui greoaie, vecină uneori cu 
artificialitatea, să pună la dispoziţia eroilor 
spațiul firesc unei evoluţii rapide, dar nu zorite, 
ce coincide cu una din multele răsuciri sufle- 
teşti la capătul căreia oamenii se descoperă mai 
puri şi mai lucizi. Narînd „o scurtă întîlnire între 
un bărbat şi o femeie“, filmul îşi îndreaptă 
obiectivul asupra unui moment precis, exis- 
tent în viaţa fiecăruia, mărturisit sau nemăr- 
turisit: el s-ar numi iubirea — refugiu, iu- 
bire născută din teamă, iubirea — leac 


pentru oblojirea rănilor vechi, iubirea care 
refuză asumarea unei răspunderi, Acceptind 
să trăiască un timp la întîmplare, eroina — 
pictoriţă de meserie — fuge de fapt de propria 
ei nesiguranţă şi singurătate, dar fuge în per- 
manenţă cu sufletul îndoit, presimţind într-un 
fel că „drama“ ei este, la urma urmei, un impas 
omenesc. Justificarea comportării este exteri- 
oară - însă. Neînţelegerea unui sot impulsiv, 
uşor tiranic, complicată şi cu unele vagi pro- 
bleme de creație, discursiv enunțate („îmi tre- 
buie extaz, fericire, numai așa pot crea“) sînt 
argumente palid convingătoare, linear expuse. 
Personajul în sine este superior dramei — să-i 
spunem totuși astfel — ce i s-a pus în spate, 
gesturile sale sînt ale unei fiinţe ce se străduie 
să trăiască cu capul sus într-un ceas de cumpănă, 
stînjenită de ceea ce i se întîmplă, de faptul că 
frumusețea relațiilor dintre oameni poate fi 
atacată de cariile orgoliului, ale judecăților 
pripite şi ţifnoase. ÎI recunoaștem pe lacob 
în liniile delicate cu care a compus portretul 
tinerei femei. Tristeţea, uşorul tremur cu care 
înaintează către o altă dragoste, părelnică, 


Producție “a studiourilor 
navi ul: lon Omescu, Mihai Iacob. Regia: Mihai 
lacob. Imaginea: Gheorghe Viorel Todan. 
Muzica: Theodor Grigoriu. Decorurile: Guţă 
Știrbu. Cu: Emmerich Schâffer, Ilinca Tomo- 
roveanu, Alexandru Repan, Cornel Patrichi, 
lleana Popovici, lon Omescu, Draga Olteanu, 
Nae Roman, Fory Etterle, Geo Barton, George 
Demetru, Nataşa Alexandra, Dalila Gall 


„Bucureşti“; Sce- 


sint sugestii întreţinute cu consecvență, în 
momente de autenticitate afectivă: scenele 
din atelier, în ciuda efectelor uneori ostenta- 
tive ale imaginii ce îşi doreşte să se joace de-a 
pictura,  manevrind albul —pe alb, aceste 
secvenţe întrețin, fără efort, o stare de comu- 


nicare fragilă. Neîndoielnic, clasa celor doi in- 


terpreţi are meritele ei aparte în treaba aceasta, 
Minca Tomoroveanu — pe care cinematografia 
noastră, pornită uneori pe „descoperiri“ de-a 
dreptul hazardate, a folosit-o rar ca „primă 
vioară“ — are un farmec amar, în care descifrăm 
trăsăturile vulnerabilității, ale femeii care 


ştie că nu avem o platoşă pentru fiecare bătălie, 
că hotărîrile de viaţă nu se iau zîmbind. Obli- 
gat să facă față din cînd în cînd unor situaţii 
clădite prea la vedere, cu accente explicite 
(întîlnirea cu soţul eroinei, citirea scrisorilor 
ei, pronunțarea sentinței), Emmerich Schäffer 


trece prin film dãrîmînd cu de la sine, putere ex- 
crescențele conformiste ; el își poartă licărul trist 
al ochilor săi trădînd oboseli și înfringeri moc- 
nite. De altfel, scenariul l-a dezvăluit cu mai 
multă abilitate de cît pe ceilalți pioni ai povestirii» 
Încă din deschiderea filmului facem cunoştinţă 
cu un bărbat ușor dezabuzat, care își îngăduie 
cu greu — la virsta lui, cînd „nu mai are timp 
să se joace“ — speranţa într-o regenerare cin- 
stită. Cu un actor de forța lui credem că ar fi 
existat şi premiza unui final care, păstrîndu-și 
tonul moral răspicat, să pară mai puţin insistent, 
mai încrezător în capacitatea lui de a verifica 
trăinicia termenilor etici ai dezbaterii propuse, 
fără reveniri, fără a bate pasul pe un loc ştiut. 
Repetind o observaţie anterioară, leg toate 
acestea de acea neîncredere, să-i zicem meto- 
dologică, a scenaristului, în deschiderea către 
multiple sensuri a imaginii cinematografice. 
Cînd va acorda mai mult-credit intuiţiei, cînd 
nu o va mai asalta din toate părţile cu măsuri 
de prevedere, descinse din teatru, îşi va putea 
valorifica mai plenar harul de observator. Punc- 
tele de sprijin ale afirmației ni le oferă chiar 
acest film. Pe unele le-am semnalat, le-am mai 
adăuga predispoziția către surprinderea unor 
personaje de planul doi, nuanţate de viziunea 
regizorului, care a găsit fiecăruia „un cap“ 
remarcabil: băiatul mut, apariţie ciudată, ca 
un fel de miracol al vieţii (excelentă compozi- 
ţia lui Dan Nuţu, „guest — starul“ acestui 
film), secretara de la tribunal, cu un chip peste 
care au trecut toate dramele ce se deapănă 
zilnic între acei pereţi (Ina-Otilia Ghiulea), 
nevasta unui avocat scoasă în lume, la bar, 
mîndră şi fisticită totodată (Draga Olteanu), 
neajutorata prietenă a unui mărunt traficant 
(Ileana Popovici)  traficantul însuși (Cornel 
Patrichi), avocatul cu tabieturi (Nae Roman), 
juristul care a văzut multe și înţelege multe 
{Fory Etterle), „stăpîna casei“ (Nataşa Alexan- 
dra). Aceste repere expresive, alături de unele 
tuşe de culoare ce răsfring respiraţia orașului, 
a orelor Bucureștiului, a străzilor sale, așa 
cum le batem noi acum, grăbiţi, mînati care 
încotro, ne dau şi ele măsura destoiniciei, ce 
şi-a propus să însoțească îndemnul la reflecţie 
cu unele dimensiuni ale poeziei cotidiene. Am 
apreciat, într-un fel închinat activității, res- 
pingerea semnelor exterioare, excesiv chemate 
la apel în alte întreprinderi similare ale cine- 
matografiei noastre. Cetatea îşi are pulsul ei, 
normal, tonurile, obiectele ei. O excepție. 
supărătoare: casa eroinei, mobilată cu o vizi- 
bilă dorinţă de a fi „up to date“, de a concura — 
pentru a cîta oară? — ultimele reviste de deco- 
rație interioară. 

Magda MIHĂILESCU 


ce idei 
de filme avet 


Mulțumind participanților de pînă acum, continuăm ancheta din numerele trecute: 


CE IDEI DE FILME PROPUNEȚI CINEMATOGRAFIEI NOASTRE? 

În numerele viitoare, vor răspunde regizorii: 
Alexandru Boiangiu, Haralambie Boroș, Lucian Bratu, Șerban Creangă, Dinu Cocea, Mircea Moldovan, Aurel 
Miheles, Iulian Mihu, Gheorghe Naghi, Dan Pita, Gheorghe Turcu, Timotei Ursu, Mircea Veroiu. 


lè. 


Manole 
MARCUS: 
aê, Vreausă.fac 
Mihai lV u o Jlo “filme 
> IACOB: TA CU subiecte 
Patru aspirații : : n contemporane, 
«Aurei Vlaičto, p Sa, fiindcă stiu 
«Riul nebum, 2 lê cit de mult 
«Alb şi aur LI <` le doreşte 
«Rețeta fericirii — publicul 


Scenarii în stare de decupaj: „Alb şi aur“ („Săgetătorul") — Un prim film ar fi: Un altul: 
„Aurel Vlaicu“ — scenariu de scenariul de lon Omescu. Este Trei bărbăţi, într-o staţiune Un bărbat mare, gras, urit, 
i i i bsem- $ de odihnă, să-i zicem Borsec. singur, care n-a cunoscut dragos- 
Eugenia Busuioceanu ezita ee: vorba de -cea mai mare răscoală i ins pêş + n s gcs 
natul. Un scenariu care, urmărind ărănească din Mold feudală Nu-i sezon, e lume puţină şi tea (gen Marty) și pe care viaţa, 
cauzele morții eroului, încearcă Țăr anească une e casa plouă incontinuu. Cei trei băr- împrejurările, l-au făcut aspru, 
să zugrăvească nu numai opera din timpul domniei lui Duca baţi sînt la cea de-a doua lor tine- sobru, dur în relațiile cu oamenii, 
lui, să înfățișeze nu numai viața Vodă. Personajele centrale, săr- rete... Și se plictisesc. Doi sînt dar în același timp foarte drept, 
lui, ci să întruchipeze și ideea darul Hîncu și Durac, conducă- însurați, unul e burlac... Cei foarte cinstit şi care, sub această 
luptei pentru unitatea natio- tarii răscoalei, evoluează în chip însurați au copii mari pe care crustă, aspiră la căldura unui 
nală al cărui simbol a fost într-un diferit după ce primele biruinte deocamdată nu prea îi înțeleg... cămin. Să zicem că ar fi meşter 
fel şi Aurel Vlaicu. le oferă puterea și conducerea Burlacul a rămas cu nostalgia într-o uzină. E respectat, dar 
îi ia E e f Hadh unui cămin nimeni nu-l iubește 
destinelor ţării. Scenariul stăruie D lictisit de tabl O s Antica ARE, t 
û aA $ ã ce s- lictii > : cretarã „vioate"; treci 
mai ales asupra mutaţiilor psiho- Ap 60:s:3u- PIIGEGIE e taore, pie qedan oale + “treci 
aice M darina i N şah, biliard şi bere, la care s-a prin paturiie directorilor, avînd 
OBICEI Ces nO TOWER e mai adăugat și un program cul- un copil mic, bolnăvicios, al 
proiectul unui film de “are tural al stațiunii, S-au pomenit cărui tată nu vrea să-şi recunoască 
amploare, o superproducţie cu într-o seară, toţi trei, în jurul “paternitatea şi care n-a reuşit 
mulți cai și bătălii, ci un film în unei mese cu un pahar de coniac să primească pensie. Femeia are 
„Riut nebun“ — scenariu de lon care evocarea istorică consti- în față și cu o nevoie imperioasă 37 de ani, ride mult, plînge ușor, 
Omescu. Este vorba de lupta tuie fundalu! în care evoluează de a vorbi mult, foarte mult, își adoră copilul şi se luptă să 
= . le be s Å . * P y H ` ` ca ntir e. lin nl! al aj 
împotriva apelor din mai 1970, cele cîteva personaje principale. cip si viaţa lor, de d a de ~- SENEDE pe Kay = piure 
ă i s-au dezvălu i ù Kas a nu fi întrerupti. Şi fiindcă toți oarte simpatizată, r n-o ia 
luptă prin care s-au dezvăluit Mă preocupă de multă vreme beê pH. Şê Hingca COR ) impati: _ da 
puterea şi forta unității oameni- Sayî EÇ) Sy êk TEW trei doresc același lucru în acelaș nimeni în serios, intr-o noapte 
lor, s-au dezvăluit și format ScraliiZarea piesei. timp, şi fiindcă nu suportă nici o (toate marile întîmplări se petrec 
caractere. În acest scenariu, lupta întrerupere, și fiindcă s-a băut noaptea), miliția o culege beată 
pentru salvarea unui oraş, deci mult coniac, nu mai au răbdare dintr-un bar. Femeia ride, 
o acțiune de mare amploare, se să se asculte și vocile li se supra- plînge, dă explicaţii confuze, 
desfășoară în paralel cu evoluția pun. Fiecare vorbește despre n-are Nici un act, într-un tîrziu 
destinelor a doi bărbați şi o fe- lumea lui, despre bucurii, tris- se bănuiește unde lucrează şi 
meie, izolați de ape într-un cas- teți, ratări, despre timp şi despre preşedintele sindicatului este 
tel, transformat într-un cămin moarte. Dimineaţa cenuşie îi gă chemat la secția de miliţie s-o 
de bătrîni şi părăsit cu cîteva ore seşte la acecași masă în holul vilei recunoască. Vine bărbatul de 
înainte de sosirea eroilor. Pentru de sh ALKAN Bar sleiţi de noaptea care a trecut, care am vorbit la început. O 
acest film, am filmat în timpul „Reţeta fericirii” de AI e Ê uşor jenaţi de „aventura since- ia de la miliție, îi dă o cafea, îi 
inundaţiilor, pe ecran lat şi în ranga, Nădăjduiesc că, în curînd, rităţii”, dar şi cu un sentiment șterge fardul care i-a murdărit 
culori, cca. 2 000 metri, în toate îi voi putea prezenta autorului de purificare, cu o bucurie dis- fața și o duce acasă. Acolo îl 


regiunile calamitate. un proiect al acestei ecranizări. cretă, cu o tinereţe nouă. cunoaște și pe copil. Un „tînãr" 


10 


serios de 8 ani, cu ochelari, demn, 
sobru şi foarte palid. Cei trei 
oameni, femeia, copilul şi bărba- 
tul vor putea găsi liniştea şi 
împlinirea unui cămin? 

Mă opresc aici cu proiectele 
mele, fiindcă ştiu cît de avid este 
publicul de-subiecte contemporane 


Mircea 
SAUCA? 


Mi s-a aprobat 


decupajul umuit film 
care apare în planul 


tematic. pe. 1972 
in altă: regte. 
Där, sd vă vorbesc 


despre altel 


„Omul cu toba“, un film despre 
moartea lui Costandache; des- 
pre moartea unui toboșar dintr-un 
sat, care a participat la reforma 
agrară şi care, împrietenindu-se 
cu un copil, învață să scrie şi să 
citească. Dar timpul lui biologic 
s-a epuizat. Mesajul lui de viaţă 
se naşte din prietenia dintre cei 
doi şi e dus mai departe de către 
copil. Filmul se termină cu un 
joc  de-a-v-aţi-ascunselea, un ri- 
tual mitic, în care copilul strigă 
pe nume personajul. Bătrînul 
se ascunde după nişte stupi. 
Se aude zumzetul albinelor care 
acoperă poate vocea bătrinului, 
pentru că el nu mai revine. Nu 
se mai vede. 

Toba au luat-o acum copiii 
din sat... 

Unul din episoadele cele mai 
dragi mie este acela în care bă- 
trînul, după ce a învăţat să ci- 
tească, merge la cimitir şi pentru 
prima dată citește pe cruci nu- 
mele celor dragi. E iarnă -şi cru- 
cile sînt acoperite de zăpadă. 
Întreg scenariul se preta pentru 
un film poetic şi ne vorbea despre 
litera scrisă care se întipărește 
pe retina uimită a lui Costan- 
dache analfabetul, cel cu „buna“ 
ştiinţă a vieţii. 

Scenariul” a fost aprobat de 
către studio; inclus în planul 
redacției de către Centrul Na- 
tional al Cinematografiei. 

A urmat însă, pină azi, o tă- 
cere deplină. 


°p 
Aw 


„Viscolul“, un film despre co- 
lectivizarea agriculturii. Scena- 
riul şi decupajul l-am realizat 
după o idee din romanul lui Pe- 
tre Sălcudeanu, „Săptămîna ne- 
terminată“, 

Povestea e simplă, un secretar 
de raion dă directive unui in- 
structor de partid să termine 
colectivizarea într-o săptămînă, 
în şapte zile, dar viața face ca 
el să fie trimis a doua zi în ace- 


Și ce succes ar avea asemenea su- 
biecte. Am primit numeroase 
scrisori, în care mi se povesteau 
nu simple „cazuri“ sau drame 
posibile a fi cinematografiate, ci 
fapte cu adînci semnificații socia- 
le și politice. Un izvor nesecat 
pentru şcoala românească de film. 


laşi sat să-şi îndeplinească pro- 
pria lui directivă, Și astfel se 
confruntă viața vie cu gîndul 
aprioric despre fapte şi oameni, 
asistăm în șapte zile la o carte a 
facerii, iar demiurgul este omul 
care-și confrunta dramatic viața 
cu Viața. Deși decupajul a fost 
aprobat de către studio, nu mi 
s-a dat nici un răspuns, dar 
acum apare sub titlul „Viforniţa” 
în planul tematic pe 1972, în 
altă regie. 


Propun pentru ecranizare ro- 
manul 

„Întunecare” de Cezar Petrescu. 
Un film epic, fidel realităţilor 
romanului, cu o dramaturgie 
precisă, dar care să nu împiedice 
scurgerea timpului epopeii şi 
zugrăveala frescei de pe zidul 
înălțat de o istorie încă vie în 
amintirea generaţiilor. Un film 
care. mergînd pe drumul erou- 
lui său şi înțelegînd în mod pre- 
cis tribulațiile acestuia, ar asista 
împreună cu el la spectacolul 
multicolor şi deloc unidimensio- 
nal al unei lumi, creînd chiar din 
acest raport spectacolul firesc 
al filmului. Deci un film de 
public, prin intensitatea trăirilor, 
prin interesul față de fapte şi 
istorie. Un film pentru specta- 
tori poate și din, şi prin redarea 
documentului, care trezește nos- 
talgia faptelor stinse, încă vii din 
lectură, din amintiri și poveste 
în „sentimentalismul“ bun al spec- 
tatorului, 

Ideea e simplă și clară. "Radu 
Comşa  (simplific oarecum, dar 
totuși filmul e  reductibil la 
această esență), omul cinstit, 
capabil, cuprins de avîntul moral 
şi patriotic al întregirii ţării şi 
al moralei ei, eșuează în condi- 
tiile date, ca persoană, ca un caz 
potențial cu drepturi mai mari 
față de istorie. 


„11 după scenariul lui Pop 
Simion. Decupajul a fost apro- 


bat, dar din nou apare pe planul 
tematic pe 1972 în altă regie. 

Filmul urmărea lupta batalio- 
nului de uteciști pe frontul anti- 
fascist, 


„Ultima aventură- a lui Fram” 
scenariu predat la Studio. 


„Bietul loanide“, film artisti 
în două serii. Cum  gînde 
structura viitorului film?... Ei, 
cum să-l gîndesc? Ca un „biet“ 


f A x 
film adev 


adevărat. Un film politic, 
onsemnînd litera cărții și, da 

fi vizată şi o stare de d 
nostalgie a unei arhitectu 
nu o să fie vina fil- 


Piti 
ritului, 


„ Savel 
STIOPUL: 
Patru scenarii 
gata decupate. 
Două proiecte 
si dorința 
de a continua 
«Aventurile 


la Marea Neagră... 


ale: lui Piersic 


Voi nota la început scenariile 
pe care le am gata, scrise, decu- 
pate, la dispoziția producției: 


I...1 


„Cît timp trãim“ (scenariu ori- 
ginal, în colaborare cu Paul An- 
ghel): Un episod din lupta eroică 
a patrioților, care la 23 August 
au reușit să salveze de la distru- 
gere capitala noastră, amenin- 
tată a fi reocupată de trupele na- 
ziste. Cîtiva patrioți, militari şi 
civili, din diferite straturi ale so- 
cietății, angajați politic sau încă 
nu, reuşesc, într-un unic impuls 
de conștiință patriotică, dăruin- 
du-și viața, să distrugă baza de 
aprovizionare a aviaţiei ger- 
mane. 

„O singură întoarcere” (adap- 
tare după o piesă radiofonică a 
regretatului dramaturg lonel Hris- 
tea): Cum dragostea, înțeleasă 
ca încredere fọ viață, reuşeşte să 
redea societății o bolnavă soco- 
tită condamnată. Devotamentul 
şi tandrețea unui medic singura- 
tic şi aparent blazat alcătuiesc, 
împreună cu sensibilitatea des- 
curajată a erbinei, un duo-mu- 
zică de cameră, un recitativ al 
subtilităților inimii. 

„Fericirea, un dar zilnic“ (sce- 
nariu original după o idee de 
Eugen Atanasiu): Cum, din sen- 
timente omenești, simple, cărora 
oamenii cinstiți nu le pun nici 


mului, vina o va purta un anumit 


adevăr istoric. 

Dar să revin la personajul 
meu preferat, încă o dată, de 
ce nu! Eroul e un vătășel dintr-un 


sat din anul 1949; îl cunoaşteţi, 


sper, din „Cînd primăvara e 
fierbinte“: e nea Costandache, 
interpretat de modestul și ta- 
lentatul actor Gheorghe Novac. 


A fost cîndva o emoţionantă 
trecere istorică de la un popor 


neștiutor de carte, la un popor 


care deslușește oile negre de pe 


cimpurile albe și citind „ochii 


se fac mai mari' — aceasta e 
emoția Eroul a citit primul 
cuvînt de pe crucea celui drag, 


J 


standache. 


la sfîrşitul timpului său 
O şi spec- 
» S( a puna 


înt acolo. unde-s 


mai ımportante, 
însă nu-i băgat în sea! ll soco- 
tesc cam sucit, lor le vine să rîdă, 
iar lui | 


o oprelişte de prejudecată sau 
meschinărie, se poate făuri o feri- 
cire diurnă, durabilă. O familie 
de bucurie ale unor oameni lo- 
viti de drame sentimentale, în 
aparență de nerezolvat. 

„in fundătură” (scenariu origi- 
nal, în colaborare cu poetul 
Leonid Dimov): Cum un om 
care-și refuzase dragostea, ca pe 
un element turbulent al exis- 
tenței, o regăseşte la modul ideal, 
poate fantastic,  împlinindu-şi 
viața, dar şi finalizind-o astfel. O 
datorie către viaţă care nu poate 
fi ocolită: dragostea. 

În continuare, ca proiecte de 
mai lungă bătaie, din nou aduc 
discuţiei pasiunea mea pătimaşă 
pentru cele două opere ale lite 
raturii noastre pe care aș dori 
să le pot ecraniza în viața mea de 
regizor activ: „Adela” de Ibrăi 
leanu și „Patul lui Procust” de 
Camil. 

Pînă una-alta, să revin însă la 
ubiectul ce mă preocupă, ac- 
tiv, acum: un film de aventuri 
plasat în plină actualitate și avîn- 
du-l în centrul acţiunii pe ace- 
laşi erou al filmului abia terminat. 
Viitorul film l-aş numi: „Aven- 
turi de la Ocean la Carpaţi“. Aș 
continua să urmăresc acţiunile 
intrepidului căpitan de contra- 
informaţii interpretat de Florin 
Piersic: la fel de trepidante şi 
solicitante pentru erou, atît pe 
plan intelectual cît și faptic. 


icrimile se adună la 


11 


& 


> 


în 
direct 


din 
Hollywood 


„Academia de 


La 22 februarie, 
artă şi ştiinţă cinematografică” din 
Statele Unite a dat publicității lista 
de preselecție a candidaţilor la pre- 
miul Oscar pentru anul 1972, 

Cele 5 filme americane dintre care 
se va alege „cel mai bun film al 
anului“ sînt deja cunoscute, au înre- 
gistrat succese de casă la sfîrşitul 
anului trecut şi la începutul anului 
acesta — deci, nici o surpriză. Prin- 
tre ele, filmul care a stîrnit multă 
vîlvă în Europa, 


„Filiera franceză 


(un film de suspense, bazat pe docu- 
mente, demascind modul în care 
părund stupefiantele din Europa în 
Statele Unite — uneori chiar cu aju- 
torul unor vedete ale ecranului). Sau 
un film deconectant, ca 


„Seripcar pe acoperiş”, 


un muzical de mare montare, inspi- 
rat de nuvela omonimă a lui Șalom 
Alehem, 

Nici filmele străine care candi- 
dează |a Oscar.nu constituie surprize. 
Între ele, 


„Dodeskaden” 


(Japonia), 


„Emigranţii” 


(Suedia), 


„ Ceaikovski” 


(U.R.S.S:) 


sıırprizele 
preselectiei 


OSCAR 


„Grădina lui Finzi Contini" 


(Italia). 


Surpriza o constituie faptul că pe 
lista candidaților pentru titlul de 
„cel mai bun actor“ se află din nou 
în frunte: 


George C. Scott 


- ga cc 
— arhicelebru,. mai ales fiindcă a 
refuzat anul trecut distincţia Oscar. 
(De astă dată este propus pentru 
creația sa din „Spitalul”) 


Ceiialţi patru candidaţi sînt: 


Peter Finch 


(pentru „O duminică ca oricare 
alta“), 


Walter Matthau 


(pentru „Kotch'”), 


Gene Hackman 


(pentru „Filiera franceză”), 


Topol 


(pentru „Scripcar pe acoperiș”). 
Pentru titlul „cea mai bună actri- 
ţa”, din nou o „recidivistă”: 


Glenda Jackson 


(de astă dată 
„O duminică ca oricare alta”), 
Au mai fost propuse 


pentru creația din 


și protagonistul (actorul 
la Oscar 


Topol) 


' Jane Fonda) 


(pentru „Klute”), 


Julie Christie 


(„John MacCabe”), 


Vanessa Redgrave 


(„ Maria, regina-Scoţiei“) , 


Janet Suzman 


(„Nicolae şi Alexandra”). 


Surpriza cea mare, momentul cule 
minant al serii de luni 10 aprilie 


Singurul care merge la sigur: 


Chaplin 


Filmul sovietic „Ceaikovski 


1972, cînd vor fi decernate pentru 
a 44-a oară premiile Oscar, va fi 
însă acordarea premiului special, 
Toată lumea știe de pe acum că va 
fi decernat lui... 


Charlie Chaplin. 


După o absență de aproape 30 de 
“ani, Charlot se reîntoarce pe solul 
american, iar americanii se pregă- 
tesc să îndulcească urîtele amintiri 
pe care le-a purtat cu sine în exil 
prin Europa, acordindu-i în fine 
un” Oscar special pentru întreagă sa 
activitate cinematografică. i 

Este un eveniment surpriză care — 
sînt convins — va spori prestigiul 
celei de-a 44-a ediții a decernării pre- 
miilor Oscar. Un eveniment în ace- 
laşi timp nu scutit de controverse, 
dat fiind faptul că Chaplin jurase să 
nu mai calce pe locurile unde și-a 
cucerit celebritatea, unde a creat 
un gen și o școală cinematografică, 
dar unde a cunoscut și mari deceptii. 
Fapt e că Chaplin e un-oaspete fe- 
bril aşteptat — atit de cineaști cît 
și de public — la Hollywood. Şi că 
acest „Oscar“ care-i va fi înmînat 
(abia acum!) reprezintă o recunoaș- 
tere onorifică, o recunoaștere tîrzie 
a unui prestigiu universal. 

Mike KESS 


propus pentru Oscar 


Vanessa Redgrave (Maria Stuart) 
condidată la „„coroana'* Oscar 


aA n A 


Istoria Patriei şi Filmul 


Maisioraşu 


Un film mare își aşteaptă realizatorul... Un film 
despre viața și opera lui Aurel Vlaicu. El nu ar 
însemna doar evocarea personalităţii şi înfăptu- 

- irilor "unui genial învingător al aerului, ci însăşi 
istoria scurtă, dar cît de glorioasă, a epocii eroice 
a' aviaţiei româneşti, r £ 

Contrariu sentimentului pe care îl avem astăzi, 
Vlaicu nu a fost un izolat în pasiunea sa pentru 
conceperea, construcția și conducerea de avioane, 
Nu numai Europa timpului său, dar însăși socie- 
tatea noastră era cuprinsă de febra aeronauticei 
născînde şi cu Viaicu au fost contemporani cîteva 
zeci de inventatori români în acest domeniu — 
unii de o valoare recunoscută peste hotare, Breve- 
tele lor numeroase se înregistrau la București, 
Paris şi în alte capitaleale lumii și, cu toată, premie- 
ra“ lui Santos Dumont, în cercurile de specialitate 
se știa că românul Traian Vuia reușise desprinderea 
de sol prin mijloace proprii de bord cu cîteva luni 
înaintea zburătorului brazilian. La București, 
apărea în 1909 revista „Aviatorul“, la Chitila 
funcționa școala de pilotaj a lui Cerchez, avînd ca 
instructor pe Michel Molla, armata comanda avioane 
în Franţa, Valentin Bibescu venea de la Paris cu 
brevetul de pilot... 

În acest mediu care participa activ la aventura 
cuceririi aerului, urmărită cu pasiune de cărturari, 
scriitori "și poeţi (Spiru Haret, Traian Lalescu, 
Caragiale, Vlahuţă, Gârleanu, St.O.losif, Ilarie 
Chendi au fost prietenii şi sprijinitorii lui Vlaicu), 
tînărul inginer vine cu pregătirea lui din şcoli 
politehnice străine, cu voinţa obstinată de a construi 
un avion propriu, cu un curaj neînirînt în lupta cu 
greutățile materiale. Reușita lui este înaltă pe plan 
tehnic, răsunătoare în opinia publică din țară şi 
străinătate. | se admiră geniul științific, eleganța 
soluțiilor, îndrăzneala de zburător, Vlaicu înscrie, 


Un 


învingător al aerului 


Sase decenii 
din marea carte 


a evoluției omului 
în văzduhuri 


după meteoricele performanţe ale lui Vuia, primele 
pagini românești glorioase în istoria mondială 
a aeronauticei, Studentul de la München, tehnici- 
anul ironizat sau neînțeles de la fabrica de auto- 
mobile Opel din Rüsselsheim, cîştiga numai după 
cîţiva ani premii de virtuozitate în zbor pe avionul 
de construcție proprie în concursul internațional 
de la Aspern (Austria). Avionul său construit la 
Arsenalul armatei din Bucureşti era „cel mai 
delicat, cel mai uşor dintre aparatele participante 
la concurs” (Die Zeit, 192) şi celebrul Roland 
Garros îl numeşte entuziasmat „La mouche folle”. 
Libelula lui Vlaicu este elegantă, puternică, sprin- 
tenă și sigură, Constructorul ei învățase să piloteze 
cu numai doi ani înainte, într-o lună și jumătate... 
Epopeea lui Vlaicua durat patruani (1909—1913), 
de cînd vine la București pînă își frînge aripile la 
Cîmpina, în încercarea sa de a trece Carpaţii. 


Dar cîtă concentrare de gîndire, voinţă şi senti- 


mente înalte în acești cîțiva ani! La 23 august 
1910 demonstrează, la Cotroceni, superioritatea 
aparatului său față de un „Blâriot” și un „Farman“ 
şi a calităților sale de pilot faţă de Molla și Bibescu 
(învățase să zboare de numai două luni!). Anii 


Libelula lui 


Siba. SANA 


arel... 


următori (1910—1912) întreprinde marele turneù 
aviatic în provinciile româneşti libere sau încă 
subjugate de habsburgi, ca un preludiu parcă la 
apropiata Unire. La Blaj, Sibiu, Arad, Lugoj, 
Orăștie, Alba lulia, Tîrgu Mureș prezenţa lui Vlaicu 
este o sărbătoare a minţii și îndrăznelii românești 
de mare relevanţă politică. Trecerea în zbor a 
Carpaţilor trebuia săaibă aceeași valoare simbolică. 

Orice istorie a vocației românești în știința şi 
tehnica de pionerat va așeza în preambul pe Vlaicu, 
cel ce străbătuse în numai cîțiva ani drumul prăfuit' 
de la Binţinţi, cărările aspre ale științei timpului 
şi acelea senine ale cerului cucerit cu superioare 
mijloace intelectuale. 

Un mare film despre el ne trebuie acum, la șase 
decenii după biruinţi care se înscriu în primele 
capitole din marea carte a evoluţiei omului în 
văzduhuri. 2 

Virgil CANDEA 


e m e din NÊ Dd endi a a e e e e Ê 


Interesîndu-ne de şansele realizării unui film 
despre Aurel Vlaicu la Centrul Naţional al Cine- 
matografiei, am aflat că Studioul Bucureşti” are 
în portofoliul său un scenariu de foarte bună 
calitate, semnat de Eugenia Busuioceanu și Mihai 
lacob. Scoţind în relief pregnanta figură a aceluia 
care a fost unul din pionerii aviaţiei româneşti, 
scenariul de mai sus nu este împedicat de nici un 
motiv artistic pentru a fi transpus pe peliculă. 
Singurul impediment care a intervenit a fost 
de ordin financiar. În momentul de față, se caută 
soluțiile potrivite pentru a serealiza acestfilm cu 
un buget mai mic decit o cifră iniţială care ar 
fi reprezentat bugetul mediu a trei filme. Noi nu 
putem decit să dorim ca soluțiile să apară 
cît mai grabnic. (Nota redacţiei) 


9 Pompiliu  Gilmeanu lu- 
crează, ca scenarist şi regizor, 
la filmul documentar „De ce 
Electroputere?”. Filmul va 
fi o monografie dedicată cu- 
noscutei uzine craiovene. e 
„Eugen Gheorghiu lucrează du- 
pă scenariul lui Mircea Gindi- 
lă la filmul „Un pas, un sin- 
gur pas“. Filmul ne invită la 
vigilenţă și la păstrarea secre- 
tului de stat. Va fi un film 
cu actori. @ Octav loniţă ră- 
mîne credincios filmelor an- 
cheță. El este scenaristul și 
regizorul scurt-metrajului 
„Omul nostru”. Tema: acti- 
Vitatea salariaţilor aleși în 
comitetele oamenilor. muncii. 


@ ion Moscu este scenaristul 
și regizorul „Pionierilor cine- 
matografiei românești", Fil- 
mul va fi un omagiu adus cî- 
torva vechi operatori din tara 


noastră (printre ei Constantin ` 


Ivanovici şi T. Posmantir) şi 
va cuprinde în bună măsură 
materialul filmat de acești 
pionieri. @ Paul Orza lu- 
crează la filmul „Cu ei cum 
rămîne?" Este vorba de o 
anchetă socială efectuată prin- 
tre părinţii lipsiţi de răspun- 
dere care-şi abandonează co- 
piii. O Gabriel Barta s-a oprit 
în filmul său „Eroii de ieri" 
la figurile a doi eroi ai muncii 
socialiste, astăzi pensionari, 
Gabor lon — fost mecanic de 


telex 
„SAHIA“ 


locomotivă — și Kopetin Geza 
— fost minier. Oamenii aceş- 
tia, exemplari în muncă „ac- 
tivă”, sîntși astăzi o pildă 
prin. felul cum înțeleg să-şi 
afle un rost în viață. © Jean 
Petrovici este din nou aproa- 
pe de cei mici. „Vineri şi du- 
minică”, filmul său, are ca 
personaj central o fanfară de 


copii, dintr-un sat, o fanfară 


care repetă vinerea, 
dar nu mai apucă să dea spec- 
tacol. duminica. @ - Erwin 
Szekler realizează, după un 
scenariu scris>. împreună cu 
Marion Ciobanu, un-documen- 
tar pe ecran lat: „Toate apele 
duc la Ciunget“. Este un nou 
film dedicat hidrocentralei de 
pe Lotru. @ Gabriel Barta 
continuă cu (...) „Invadatorii 
sau fabricanţii ambulanți de 
pictură” lupta împotriva pros- 
tului gust, împotriva picturii 
de gang. 9. Nina Behar inau- 


mereq 


gurează un. ciclu de scurt 
metraje pe tema educației 
plastice; primul film e inti- 


tulat „A privi un. tablou“ 
@ Nicolae Cabel lucrează 
la „Mărturie pentru lcar", un 
film inspirat din creația iubi- 
tului și mult regretatului nos- 
tru + Victor iu: @ Dumitru 
Done realizează, după un 
scenariu . scris împreună cu 
lon Moscu, documentarul „La 
ea te-ai gîndit?" Filmul abor- 
dează o importantă problema- 
tică socială şi educativă: in- 
fracţiunile săvîrşite de minori 
şi răspunderea care revine fa- 
miliei. @ Florica Holban este 
scenarista și regizoarea fil- 
mului., Nu vreau să muncesc! 
un. documentar-anchetă des- 
pre parazitismul social. 


Al. RACOVICEANU 


13 


Incidentul 


Producție a studiourilor ameri- 
cane: Regia: Larry Peerce. Scenariul: 
Nicholas E. Baehr. Imaginea: Ge- 
rard Hirschfeld. Cu: Tony Musante, 
Martin Sheen, Beau Bridges, Gary 
Merrill, Jan Sterling, Donna Mills. 

Premiul pentru cea mai bună 
interpretare masculină lui Tony Mu- 
sante și premiul pentru cel mai 
bun scenariu — Mar del Plata 1968. 
Marele Premiu — Prades 1968. 
CZE “EK Ca ETE US ZERKA: A 


Larry Peerce este regizorul care 
s-a lansat în urmă cu 9 ani cu un 
film, văzut și la noi, care se cheamă 
„Un cartof, doi cartofi”. E! punea 


„atunci în discuţie problema rasială 


în Statele Unite, cu întreg cortegiul 
ei de consecinţe pentru viața oame- 
nilor obișnuiți. O făcea cu delicateţe, 
cu mare sensibilitate, dar nu lipsit 
de incisivitate. Format la școala de 
cinema new-yorkeză, deci refuzind 
canoanele superspectacolului holly- 
woodian, Peerce demonstrează și cu 
acest al doilea film al său, „Inciden- 
tu! (1966), că cinematograful poate, 
chiar cu mijloace'tehnice modeste, 
să devină o tribună a marilor idei. 
De astă dată în obiectiv este problema 
violenței. Violenţa devenită mediu 
familiar al societății americane de 
azi, dar care, după cum susține acest 
incident, este sporită prin lașitatea 
acelora care o acceptă. Acuzaţia 
se îndreaptă parcă mai acerb împo- 
triva acelora care tolerează pasiv 
o atare stare de lucruri, împotriva 
acelora care au pierdut sensul ele- 
mentar al actului de solidaritate ome- 
nască. 

Scenariul lui Nicholas E. Baehr 
şi-a propus de la bun început o 


“mare economie de mijloace, jucînd 


mai mult pe relația dintre perso- 
naje şi pe cuvînt, decît pe ambianțe 
cinegenice. De altfel filmu! foloseşte 


în multe secvențe o tehnică de tele- ` 


viziune şi amintește pe aloctri 
de stilul filmelor lui Sidney Lumet. 
Pentru că, asemenea „Colinei“ sauce- 
lor „12 oameni furioși“, „Incidertul" 
face și el parte dintre destul de puţi- 
nele producții cinematografice care 
folosesc clasica unitate de timp. 
loc şi acțiune. Asistăm de fapt la un 
proces care aduce în boxa acuzării 
o întreagă societate. O societate 
care se face direct vinovată de pro- 
pria-i îngenunchere morală în faţa 
crimei şi a violenţei. Acest proces 
are loc în decorul unic al unui vagon 
de metrou, iar timpul real, coin- 
cizind cu cel dramaturgic, cuprinde 
exact ora și jumătate pe care metroul 
o parcurge din centrul New-York- 
ului către o stație terminus de la pe- 
riferia orașului. În acest perimetru 
închis, cu toate personajele la rampă, 
filmul denunţă rînd pe rînd falsele 
relații sentimentale sau familiare, 
tabu-urile sociale sau rasiale, adînc 
înrădăcinate în mentalitatea curentă. 
Conform' moralei literaturii ameri- 
cane clasice, cel mai tînăr dintre 
pasageri, cel câre nu fusese încă 
contaminant de lașitatea adulților, 
va tăia nodul gordian. O va face cu 
riscul propriei sale vieți, demonstrînd 
necesitatea curajului de a acționa 
chiar şi de unul singur atunci cînd 
în joc este cauza comună. 

Un film sobru și dens care, fără 
să ignore legile spectacolului, obli- 


[i 


gë publicul şi la un minut de gîndire. | 


E Adina DARIAN 


14 


A ce va Mei LÊ 
Pi pri ` 


f RNA 


În tinutul basmului 
(Mary Poppins) 


Mary Poppins 


Producție a studiourilor americane, 
Regio : Robert Stenvenson. Scenariul: 
Bil! Walsh, Don Da Cradi, după 
povestirile „Mary Poppins“ şi „Mary 
Poppins se întoarce“ de P.L. Tra- 
vers. Imaginea: Edward Colman. 
Cu: Julie Andrews, Dick van Dyke, 
David Tomlinson, Glynis Johns, Ed 
Wynn, Hermione Baddeley, Karen 
Dotrice, Mathew Garber. 

Globul de aur 1964 — decernat 
de Asociația Presei Străine din 
Holywood actriței Julie Andrews. 
„TATA SEE Dr DCI ET PESE BE 


O lucrare de Walt Disney are 
agreabila însușire de a depăși, cu 
un salt de multe zeci de lungimi, 
lucrarea sa precedentă, cu certi- 
tudinea că cea următoare va sări 
încă și mai sus. Nimeni mu l-a egalat 
în acestısens, în acest stil, de elşi 
numai de el inventat. Şi nici pe 
viitor nimeni nu-l va ajunge. 

„Mary Poppins“ e una din aceste 
opere-minune. Am citit lista cola- 
boratorilor. Sint vreo patruzeci. 
Dar autorul este el. d 

Trebuie să știți că Dismey a făcut 
acest film cu un an înainte dea muri. 
Nimeni nu se aștepta ca el să moară. 
Printr-o sinistră coincidenţă — şi 
printr-o curioasă profeție — revista 
așa de pretențioasă „Cahiers du 
Cinéma" a putut scrie: „Walt Dis- 
ney e, ca doctorul Mabuse, în stare 
să-şi păstreze intactă puterea, chiar 
dincolo de moarte“, 

„Mary Poppins" diferă de toate 
filmele de animaţie şi de toate 
filmele cu personaje în carne şi 
oase, căci este primul film unde 
fiinţele vii sînt supuse unui tratament 
de desen animat. E drept că oameni 
şi desene jucind împreună, am mai 
văzut și la Gene Kelly, dar într-o 
măsură, infinit mai „puțin 'nostimă 
şi mai puțin variată. Dealtfel, vorbind 
de Gene Kelly, trebuie să recu- 
noaştem că, la acest într-adevăr 
extraordinar coregraf, toate com- 
pozițiile, așa extraordinare cum 


știți că sînt, toate laolaltă nu fac 


cît zece minute din combinaţiile 
dânsante ale eroilor filmului „Mary 
Poppins". Aceştia sînt desene anis 


mate chiar cînd nu-s. Disney le-a 
împrumutat acea posibilitate a im- 
posibilului de care așa de ieftin 
abuzează avangarda animației con- 
temporane. Vraja e mult mai mare 
cînd vezi, de pildă, un stol de babe 
adevărate luîndu-și zborul spre cer; 
sau 40 de coşari fizici care-s înghi- 
titi simultan de 40 de coșuri reale 
de sobă. Asta ne duce dincolo de 
cinematograful de animaţie. Ne-am 
mutat în basm. 


Desigur, au mai fost şi alte basme 
filmate, cu respectiva „iuţire de 
sine” care obligă personajele să 
sară, să cînte, să zboare, să danseze. 
„Vrăjitorul din Oz" şi „Bufonul rege- 
lui” fuseseră cele două capodopere 
ale genului. Dar nici ele, nici vreun 
alt basm filmat nu mai făcuseră ce s-a 
făcut în „Mary Poppins", şi anume: 
o poveste cu zîne petrecută. în plin 
secol XX. Şi unde zîna nu se multu- 
meşte (ca în Oz) să atingă cu bagheta 
şi apoi, bleg, să plece. Aici zina'e 
grozav de activă. Savoarea poveş- 
tii stă în contrastul dintre treburile 
foarte prozaic moderne ale perso- 
najelor şi „iuţirea” lor provenită din 
perfecta imbecilitate a adulţilor, 
precum se şi cuvine într-un basm 
1970, unde copiii sînt presupuşi 
a avea mai multă minte decît „per- 
soanele mari“, de îndată ce ele-s 
văzute prin ochiul necruţător sati- 
ric al celor mici. Căci totul e văzut 
prin acest fermecător și sarcastic 
ochi, prin ochiul umoristic și amuzat 
al unor „Alice în tara minunilor“. 

Băiețelu! ales de Disney este cel 
mai extraordinar, cel mai profund 
comic portret de copil, cum numai 
un desen animat mai poate să facă. 
Și totuși, această genială operă de 
caricaturist este un ştrengar de 7 
ani în carne și oase. De altfel, cei doi 
copii sînt o culminaţie de artă acto- 
ricească. O întrece chiar și pe 
aceea a protagonistei Julie Andrews. 
De aici şi indignarea mea cînd am 
constatat că nici „Films and Filming“ 
nici „Monthly Film Bulletin“, nici 
„Cahiers du Cinéma“ nu suflă nici 
o vorbă de laudă pentru Mathew 
Garber și Karen Dotrice. 


Aşadar, tratarea unor fiinţe vii 
în stil de desen animat dă poveștii 
o valoare de vrăjitorie egală cu 
cele mai năzdrăvane fapte de basm. 


2f dă 


rk y 


< ( $ 


o operă-minune 


semnată 
Walt Disney 


Filmul e lung, dar nici un moment 
nu încetăm de a rîde cu hohote. 
Uneori și plîngem, dar nu fiindcă 
„rîdem cu lacrimi“. Sînt altfel de 
lacrimi. Lacrimi de fericire. + 

Există multe soiuri de binefăcători 
ai omenirii. Disney şi oamenii lui 
se numără sigur printre ei. 

Findcă nu dispun de un spațiu 
cel puţin de 5-6:ori mai mare, precum 
s-ar cuveni analizei unei asemenea 
capodopere, mă opresc. Vreau însă 
să spun că zîna noastră îi învață pe 
copii un cuvînt magic, pe care e greu 
să-l reţineți numai din auzite și pe 
care e păcat să nu-l știți. Este: 
„Supercalifragilistipialidocious“. 


= D. |. S. 


Adio, domnule 
Chips! 


Producție a studiourilor engleze 
Regia: Herbert Ross. Scenariul: 
Terence Rattingan, după romanul- 
lui James Hilton. Imaginea: Ken 
Adam. Cu: Peter O'Toole, Petula 
Clark, Michael Redgrave, George 
Baker, Michael Bryant, Jack Hedley, 
Sian Phillips, Alison Leggatt, Tom 
Owen. Globul de aur 1969 pentru 
cel mai bun actor într-un film 
muzical lui Peter O'Toole; David 
di Donatello 1970 lui Peter O'Toole 
pentru interpretare. 


Bună ziua, domnule O'Toole | 
(Adio, domnule Chips!) 


Mărturisesc că m-am temut de 
acest „remake“ al unei cunoscute 
opere cinematografice văzute cu 
mulţi ani în urmă. Abia adolescentă, 
în ciuda sentimentalismului vîrstei, 
nu-mi plăcuse filmul acela lung, melo- 
dramatic şi destul de plictisitor, 
deşi astăzi, evident, nu am dreptul 
să acord credit deplin reacţiilor mele 
de atunci. 

„Good-bye Mr. Chips" este lucrat 
pe canavaua întotdeauna atrăgătoare 
a ceea ce aș numi „povestea unei 
vieţi“, în literatură „Bildungsroman“; 
ne captivează urmărirea unei per- 
sonalități în etapele formării şi 
ale realizării ei, momentele de criză 
şi cele de depășire a ei, în general, 
existenţele desfășurate pe lungi peri- 
oade după care, parcurgîndu-le, să 
putem conchide: da, iată, se poate 
trăi multă vreme, tinerețea vine 
şi trece, dragostea vine şi trece, 
suferința vine şi trece, dar rămîne 


ê 


DD 
¬ “E 


s 


„Adio, domnule Chips !*": 


pery; Ea ri N 


un film | 
cu şi pentru 
Peter 0” Toole 


un NEDEN p 


TDi E 


întreagă zestrea lor afectivă, avu- 
ţia de necontestat a celui care a 
trăit din plin, dăruindu-se chemării 
şi destinului lui. 

Conştiinciosul, inferiorizatul, stîn- 
gaciul profesor cu merite tardiv 
recunoscute, căruia hazardul sau poate 
necesitatea îi propune o, iubire 
spectaculoasă în intensitatea feri- 
cirii și a tragismului ei — iată o 
substanță capabilă să umple nu un 
film, ci o viaţă. Şi, de obicei, inter- 


pretarea unei biografii întinse şie 


variat ipostaziate prilejuieşte per- 
formanțe de actor, 

Versiunea nouă a lui „Good bye 
Mr. Chips” ne-a oferit însă una din 
acele surprize de care spiritul con- 
temporan e capabil, transformind 
melodrama într-un film pe jumătate 
realist şi sobru, pe jumătate muzical 
şi aproape parodistic, combinaţie des- 
tul de bizară dar nu lipsită de far- 
mec. A o auzi pe Petula Clark cîntînd 
— e mai mult sau mai puțin firesc — 
dar oricum, Peter O'Toole ne 
provoacă un mic şoc intonînd, ce-i 
drept, cu maximum de bun gust 
şi măsură, o melodie despre copilă- 
ria pierdută sau despre transa dra- 
gostei, care populează lumea cu 
flori şi culori. 

Flori şi culori există în producţia 
aceasta medie, dar deloc mediocră, 
şi convenții şi chiar convenţionalisme, 
totul însă are, pe lîngă acuratețea 
profesională remarcabilă, % aură 
lirică, un abur uman care-ţi cîștigă. 
adeziunea: 

lar  stăpînul de necontestat al 
operei nu e nici James Milton, auto- 
rul cărții după care s-a inspirat, 
nici regizorul Herbert Ross, nici 
semnatarul superbei fotografii, Ken 
Adam, ci marele Peter O'Toole 
(ştergîndu-l pe veci din amintirea 
noastră pe frumuşelul Robert Donat 
de odinioară), Marele, ciudatul Peter 
O'Toole, leul din iarnă, generalul 
din noapte, fremătător în toate 
posturile, vrăjitor al privirilor şi 
al surîsurilor, emoționant prin vul- 
nerabilitate și impresionant prin 
forta artei lui. 


Nina CASSIAN 


DE cal IEI FETE DAE OT Ê 
Antracit 


Producție a studiourilor Mosfilm. 
Regia: A. Surin. Scenariul: E. Volo- 
darski. Imaginea: M. Bit, V. Oşe- 
rov. Cu: R. Gromadski, |. Nazarov, 
A. Zbruev, G. Nikolaenko, J. Pro- 
horenko, V. Zamanski, L. Konstan- 
tinova. 
EEEN N AER IDEI AZERI) 

Un om a ispășit pedeapsa pentru 
neatenția care a provocat pierderea 
unui tovarăș și se întoarce acasă, 
după cîțiva ani de detențiune; un 
tînăr se sperie brusc în fața perspec- 
tivei de a se căsători și fuge din calea 
fetei pe care o iubeşte; un altul în- 
cearcă să evadeze din universul mun- 
cii cotidiene, în cel al vieţii sportive, 
al vieţii pe ring, însoțită de răsplata 
trofeelor, acest fel de existenţă, 
părîndu-i-se mai uşor; doi bătrîni 
mineri sînt afectaţi de sentinţa im- 


— -e- 


Oamenii pămîntului 
(Antracit) 


placabilă a pensiei... Toate aceste 
observaţii fragmentare, felii de viață 
cotidiană, care alcătuiesc un portret 
colectiv (cel al minerilor din decorul 
aparent calm al unui mic oraș, pitit 
la poalele unui munte) stau la baza 
scenariului acestui film care poartă 
ca o marcă de onoare titlul „An- 
tracit”. 

Prima preocupare a autorilor a 
fost, pe cît se pare, aceea de a recrea 
pe ecran viața simplă, de zi cuzi, a 
acelor oameni care trăiesc o bună 
părte a vieții lor în inima pămîntului, 
într-o permanentă înfrățire cu na- 
tura. Ceva din frumuseţea și asprimea 
acestei naturi, căreia minerii îi smulg 
cu greu și nu fără eroism bogăția, 
ceva din specificul acestei naturi se 
transferă parcă în felul lor de a fi, 
de a juca, de a trăi. Apa, soarele, 
cerul, pămîntul au pentru existența 
lor o valoare aparte. Din această 
solidaritate cu natura se naște o nouă 
solidaritate omenească. În acest sens, 
cel mai elocvent moment ne apare 
epilogul filmului, cînd după o aprigă 
întrecere între brigăzle de mineri, 
oamenii ies, unul cîte unul, din adîn- 
cul pămîntului, prin gura unui put, 
şi se întind la soare, În gesturile 
simple cu care își aprind o ţigară, 
în privirile ce măsoară cu nesat 
întinsurile stepei, citim nu numai 
oboseala, dar și bucuria muncii împli- 
nite. 

Relaţia, s-o numim, om-cărbune, 
a inspirat nu odată literaturii ca şi 
filmului sovietic, opere dintre cele 
mai convingătoare. Filmul de față 
este, în acest sens, un nou exemplu. 


Nicolae CABEL 


Olesia 


Producţie a studiourilor Mosfilm- 
Regia: Boris lvcenko. Cu: Ludmila 
Ciursina, Ghenadi Voropaev, Bo- 
rislav Brondukov. 

E Dik r IAA ie DE-A PANE 

Filmul lui lvcenko este, într-un 
anume fel, un remake al filmului 
„Vrăjitorii“ de Verneuil. Urmărim 
aceeaşi poveste de dragoste dintre o 
fată considerată în satul ei vrăji- 


toare, şi. deci hulită ca atare, şi un 


bărbat venind dintr-o altă lume decît 
a ei. 

Versiunea franceză ne-a lăsat amin- 
tirea unuia dintre cele mai bune 
roluri ale Marinei Vlady. Acum, Liud- 
mila Ciursina creează o nu mai puţin 
poetică „vietate a pădurii”, aducînd 
viziunea și datele unui alt talent, al 
unei, alte personalități mitice. Ver- 
siunea prezentă răstoarnă însă rapor- 
tul dintre personaje. Aici fata este 
cea robustă, stenică, care încearcă să 
se sustragă destinului. lar el, bărba- 


tul venind dintr-o lume a prejudecă- 


tilor și barierelor sociale, se lasă 
furat doar pentru o clipă de făgă- 
duința dragostei, dar nu poate depăși 
opreliştile lumii din care |vine. 

Momentul.și locul acțiunii nu sînt 
bine precizate. Doar sclipirile albe 
ale pădurii de mesteceni: și cîteva 
aluzii la rangul de nobil al bărbatului 
sugerează decorul unei Rusii îndepăr- 
tate în timp şi spațiu. Regizorul a 
urmărit, în special, să creeze un 
cadru romantic, fundal al marilor 
elanuri sentimentale care se fring, 
demonstrind imposibilitatea reali- 
zării unei iubiri pătimașe, descope- 
rind o relaţie secretă între „un des- 
tin” impus și viața pămiîntenilor. În 
acest context natura își asumă rolul 
unui personaj. O natură misterioasă 
şi puternică care presimte și tronează 
indiferentă peste existența oame- 
nilor. O lume de vrajă, cu o stranie 
fascinație. 


Simona DARIE 


Micul scăldător 


Coproducție franco-italană. Regia: 
Robert Dhâry. Scenariul: Robert 
Dhery, Colette Brosset, Pierre Tche- 
rina. Imaginea: jean  Carmet. 
Cu: Louis de Funès, Robert Dhery, 
Andréa Parisy, Colette Brosser, Fran- 
co Fabrizzi, Jacques Legras, Michel 
Calabru 


ZO EE APE XP ET POR ERATE ERE 

Nu, micul scăldător nu e de Funăs, 
cu toate că de-a lungul noii sale odi- 
sei comice el intră de cîteva ori la 


apă... „Scăldătorul'“ eo ambarcațiune, 
de fapt un proiect, premiat la un 
concurs, înainte de a deveni realitate 
şi de aci panica directorului de Funès: 
care... Dar bineînțeles deconspirarea 
subiectului nu are sens din multe 


motive; dar şi pentru că gluma vi- 


zuală nu poate fi povestită. O ase- 
menea glumă trăiește prin imagine, 
se comunică. prin imagine, se valo- 
rifică prin ritm, prin dialogul pla- 
nului întîi cu planul doi, nesupusul 
plan doi, care pune tot timpul eroi- 
lor bețe în roate după principiul 
din rău în mai rău, pînă la fericitul 
deznodămînt. 

Soții Dhery semnează scenariul, 
și sînt deopotrivă prezenţi în film. 
Colette Brosset este interpreta sorei 


„inventatorului, Robert Dhâry este 


însuși inventatorul, părintele „mi- 
cului scăldător“, un părinte distrat 
şi debordind de fantezii tehnice, 
aducătoare de încurcături şi de pre- 
mii internaţionale. 

Cei doi scenariști au un bun rodaj 
artistic, încă de la cascada cosmică 
intitulată „Frumoasa americană" sau 
trăznita farandolă „Hai, Franța“; 
au şi o. bună şcoală (patru. ani de 
succese teatral-cinematografice în 
S.U.A). De astă dată însă meşteşugul 
este mai evident „decît inspirația, 
construcția gag-urilor este mai preg- 
nantă decît spontaneitatea tor. Căci 
în comparaţie cu celelalte comedii 
îmi pare că „Scăldătorul'” îşi înceti- 
nește cursa din cauză de exces: exce- 
sul de situații întru demonstrarea 
comicului de situații, exces de debit 
verbal, întru demonstrarea vioiciunii 
galice. Dar excesele, se ştie! anulează 
efectul. Oboseala cursei lse resimte 
pe la jumătatea filmului, concurenții 
ajung la finiş cu sufletul la gură şi cu 
surfsul cam albăstrit. 

Alexandra BOGDAN 


Farsă în stil franțuzesc 
(Micul scăldătar) 


Steaua sudului 


Coproducție franco-engleză; Sce- 
nariul; David Pursall și Jack Setton, 
după romanul lui Jules Verne. Re- 
gia: Sidney Hayers. Imaginea: Paul 
Coutard. Muzica: George Garva- 
rentz. Cu: George Segal, Ursula 
Andress, Orson Welles, lan Hendry, 
Johnny Sekka, Michel Constantin, 
George Géret, Charles Lamb 


Cel dintii lucru care trebuie spus 
despre filmul lui Sidney Hayers ar 
- fi că pe genericul său figurează nu- 
„mele lui Orson Welles,a! Ursulei 
Andress, al lui George Sega! și cel 
al lui Jules Verne. Apoi nu ne-ar 
mai rămîne decit să consemnăm că 
„Steaua sudului“ este o senină isto- 


rioară de dragoste. El și ea se iubesc, 


Tată cu de-a sila 


Producţie a studiourilor iugoslave; 
Regia: Soja Jovanović., Cu: Dragol- 
jub Guta Dobricanin, Miodrag Pe- 
trovic-Ckalja, Mihajlo Paskaljević, 
Darinka Calenić, Mirjana Nikolić 


Filmul se așază cuminte în matca 
ce-i e propusă de proza lui Nusit, 
Regizorul nu aduce prin. imagine 
un spor de inventivitate comică. El 
se limitează la un comic de situaţie 
descriptiv şi la cîteva momente 
sentimentale, discret ironizate. Vi- 
nul ghiurghiuliu topeşte în veselia 
sa conflicte mai mult sau mai puțin 
amicale ; judecătorii oricît de bătrîni 
şi de ştirbi tot se mai pot bucura de 
grațiile unei tinere vădane atunci 
cînd ea le pețeşte puterea politică; 
dragostea pură învinge. Un comic 
şarjat susține o morală naiv expri- 
mată dar şi cîteva secvențe mai 
izbutite de satiră la adresa politicii 
cu delicatesuri a unor notabilități 
de provincie în perioada dinaintea 
primului război mondial. 


^ 
= 


Torentul de fier 


Producţie a studioului Mosfilm: 
Regia: lefim Dzigan. Cu: Nikolai 
Alekseev, Nina Alisova, Vladimir 
Ivanov, lakov Gladkin, Nikolai Tro- 
fimov, Leonid Gallis 


SERQOT XETEK” PACII XASA AA EE EZRA 

„Torentul de fier" își revendică 
meritul „de a fi transcris în imagihi 
romanul omonim ål lui 'Serafimovici. 
Sîntem îh anii de început ai puterii 
sovietice, cînd victoriile se cucereau 


16 


Tatăl tiranic se Mana î în 
toate își vîră coada un malefic per- 
sonaj, întruchipat de fostul bonom 
Falstaff. Mă întreb cum s-ar fi înche- 
iat acest film dacă nu s-ar fi inventat 
happy-end-ul? Dar așa stînd lucru- 
rile, totul se lămureşte cum nu se 
poate mai bine. Veţi plinge şi veţi 
ride deci, scutiţi de gînduri. Dar 
mai ales, iubitorii de animale şi de 
exotism vor avea prilejul să vadă 
cîteva secvenţe realmente spectacu- 
loase: o turmă de elefanţi în goană, 
șerpi şi tigri, hipopotami şi girafe, 
și tot felul de alte vietăți, care popu- 
lează jungla africană. Altminteri, cel 
mai simpatic personaj ni s-a părut 
Olga, struțul capricios şi cleptoman, 
atras și el de fascinanta strălucire a 
imensului diamanta cărui romantică 
denumire dă acestui film şi titlul său, 

Dar cînd pe generic figurează nus 
mele lui Orson Welles, al Ursulei 


cu prețul celor mai mari jertfe și 
sacrificii de vieți omenești. Filmul 
trăiește mai ales prin scenele de am- 
ploare, în care abilitatea regizorului 
de a valorifica prezenţa în film a 
mulțimilor este evidentă. Realizarea 
lui Dzigan pierde însă, în mod para- 
doxal, din seducţie, tocmai atunci 
cînd se încearcă individualizări, por- 
trete desprinse din masa impresio- 
nantă a participanţilor la marșul 
roşu, al cărui triumf îl sugerează și 
metafora cuprinsă în titlu. Este poate 
inevitabilă o atare inegalitate,atîta 
timp cît intenţia realizatorilor afost 
probabil aceea de a transmite fiorul 
conştiinţei solidare, a resposabili- 
tãtii colectiv asumate. 

În ansamblu însă filmul îşi impune 
meritele, mai ales printr-o serie de 
secvențe de o reală forță patetică, 
prin prezența unui umor suculent, 
a unor scene de haz neașteptat, care 
înseninează gravitatea, nu de puţine 
ori tragică, a temei. 


Petre RADO 


Femeia în ofsaid 


Producţie a studiourilor cehoslo- 
vace. Regia: Borivoj Zeman. Cu: 
Liubomir Lipski, Stella Zâzvorkovă, 


Jirina  Bohdalova, Jaroslava Bro- 
usková, Jiri Krampol, Zdena Na- 
drbolcová 


O comedie cu subiect sportiv, cu 
un actor — Liubomir Lipski — capa- 
bil să susțină o partitură extrem de 
bogată, dar nevoit să suplinească 
adesea lipsa de inspirație comică a 
autorilor. Subiectul e doar un pre- 
text pentru peripețiile eroului —ar- 


Comedie într-un cadru exotic 
(Ursula Andress și George Segal) 


Andress și al lui George Segal, ce 
altceva poţi să faci decît să te duci 
să vezi filmul? 

Eva HAVAS 


am mai văzut: 


bitru de fotbal — obligat să devi- 
nă, din cînd în cînd, și în mod cu 
totui surprinzător, şi „salvator al 
femeilor“. Lipski joacă acest rol cu 
un aer cam lunatec, inspirîndu-se, 
evident, din Malec, personajul comic 
al cărui prim argument era candoa- 
rea, Personajul din acest film este 
pus în situația destul de comică la 
început și destul de emoţionantă 
după aceea, de a-i ajuta pe doi tineri 
care se iubesc să treacă peste obsta- 


colele firii lor orgolioase și să înțe- 
leagă că sînt făcuţi cu adevărat unul 
pentru celălalt, 


O altă idee a filmului vizează psi- 
hoza fotbalului, ridiculizîndu-i pe cei 
care își axează întreaga existență pe 
duminica sportivă. Autorii filmului 
pendulează între ironie şi simpatie, 
dar, din păcate, izvorul comicului 
picură uneori cam anemic. 


Stere GULEA 


Curajoșşii 


Producţie a studiourilor Albania 
nouă. Regia: Gezim Frebara. Cu: 
Artam Semto, Mevlan Shany, Ko- 
utytime Disha 


CERE EI EN i PRE De ID SAE RRC NISE 

„Curajoşii” este un film care ne 
întoarce în lumea copilăriei. E o 
lume aventuroasă și postică, răută- 


cioasă și candidă, mereu fermecă- 
toare. 
Un film care se face avocatul dicto- 


nului „omul se naște bun, societatea 
îl corupe”. Dar la aceasta autorii 
adaugă prevenitori... „dar tot socie- 
tatea este cea care îl poate reeduca“. 
Acţiunea care, ca într-un mozaic, 
pune laolaltă întîmplări mărunte, își 


Rubrica „Pe ecrane“ a fost întocmită 
conform programării comunicate de 
DRCDF la data încheierii numărului, 


` 
propune să demonstreze cu fiecare 
nou episod, cum un copil cu un carac- 
ter destul de rău, un copil prea răs- 
fățat poate prin dragostea, răbdarea 
şi devotamentul celor din jurul șău, 
să devină ceeace se cheamă „un copil 
bun“, Suspensul unei aventuri alpind 
încheie acest film ăgreabil morali» 
zator. 

Teodor SUGAR 


Nu-mi place 
ziua de luni 


Producție a studiourilor poloneze, 
Regia: Tadeusz Chmielewski. Cu: 
Kazimierz Witkiewicz, Andrzej Her- 
der, Adam  Mularezik, Kazimierz 
Rudzki. 

EELDE 2¬ ACR S Da TER 


Chmielewski rămîne fidel comediei, 
unei comedii, s-o numim, de năravuri, 
Dar regizorul nu rîde cu noi doar de 
dra risului. Sub masca hazului 
el își propune să satirizeze, să acuze 
chiar, uneori, cu, destulă incisivitate, 
viciile „mai mici sau mai mari din 
activitatea a 24 ore de muncă 
de la început de săptămină- Luni vine 
după duminică şi după cum,spune 
o zicătoare italienească „nu se lu- 
crează“. Adică se lucrează dar; mai 
fără chef, mai fără socoteală. Cu 
această zi de luni drept paravan 
nimeni nu scapă ironiei regizorului: ~ 
nici muncitorii de pe un mare ṣan- 
tier, nici criticii de artă, nici agenţii 
de circulație, nici șoferii, nici vedetele 
de muzică uşoară, nici fetele dornice 
de  mătitiş. O şaradă hazlie cate 
încurcă și descurcă cîteva zeci de 
ite folosind fără sfială replica acidulată 
sau gagul absurd. pentru a face în 
cele din urmă un portret social des- 
tul de fidel al realităţii. 


SD; 


filmul faţă in faţă cu publ 


Succesul 
obținut în fața 


posterității 
e mai avantajos 


Succesul “e de două: feluri: 
succesul imediat, cîștigat în tim- 
pul vieţii, şi succesul de după... 
(nu spun cuvîntul). Sînt cazuri 
cînd succesul imediat nu rezistă 
în fața posterității, care întot- 
deauna s-a dovedit capricioasă, 
dar e posibil să dai'o lovitură în 
timpul vieții și aceasta să rezi ste 
şi după ce-ai trecut în rîndul 
drepţilor. Cel mai avantajos pen- 
tru un autor e să devină celebru 
în faţa posterității, pentru că 
succesul, din punct de vedere 


fizic, e obositor. 


Aurel 
BARAT 


Succesul, 


vorba lui Urmuz; | 


este 


Sau NU este.: 


În accepţia tradițională, nu 
rareori comercială, succesul echi- 
vala cu o frenetică, oportună şi 
de multe ori incomprehensibilă, 

"dacă nu absurdă, adeziune a 


ce înseamnă 
pentru dumneavoastră 


succesul? 


Succesul e direct proporţional cu valoarea? 


Cine dă măsura succesului ? 
Publicul? Premiile? Critica? Posteritatea ? 
Aţi văzut oameni învinşi de succes? 


Ce sentimente vă inspiră succesul personal? 


Dar succesul altora? 


publicului — acest etern copil ca- 
pricios — la 'o carte, la o piesă 
sau un film, 

Axiologia, sociologia marxistă, 
scoate conceptul din zona ira- 
ţionalului şi a aventurii. Succesul? 
Actul deschis prin care publicul 
recunoaște într-o carte, o piesă 
sau un film, o parte din orizontul 
preocupărilor sale chinuitoare, 
înscrise pe o agendă a urgenţei. 

Evident, explicaţia e convingă- 
toare, deși nu epuizează și nu 
explică toate misterele, Fiindcă 
nu e suficient să încrustezi în 
opera ta — carte, piesă sau film 
—o parte din întrebările vremii — 
fie şi pe cele de maximă acuitate 
socială — pentru ca să-i asiguri, 
ipso facto, cum se spune cu o 
expresie dovedind o superioară 
intelectualitate, şi succesul, 

Mi se pare că tema aleasă nu 
e decît începutul, prima premiză 
a unui succes şi că abia de la actul 
opțiunii tematice încep marile 
dificultăţi. ] 

Ce să scrii ca să interesezi 
spectatorii știm cu toții, cum să 
scrii pentru ca opera ta să inte- 
reseze și, la nevoie, să pasioneze, 
iată marea - întrebare, 

Fără îndoială funcţionează, în 
continuare, cîteva adevăruri ve- 
rificate; o operă accesibilă are 
mai mari şanse să facă un real 
succes de public decît una crip- 
tică. Dar şi în această direcţie, 
nuanțele joacă un rol precumpă- 
nitor, fiindcă există o accesibili- 
tate reală, artistică și nobilă, 
după cum coexistă alături de 
ea o accesibilitate trivială, anti- 
artistică şi repulsivă. Nu tot ce e 
laconic, exprimat cu o maximă 
concentrare artistică, e și her- 
metic, după cum de multe ori 
hermetismul de pretenţii camu- 
flează o prăpăstioasă obscuritate 
ţi un adînc vid de gîndire. 
n dobîndirea succesului mai in- 
tervine un factor, de loc negli- 
jabil: racordarea deliberată la 
gustul publicului. Dar, din nou, 


se impun delimitări, fiindcă exis- 
tă o limită inferioară, vulgară, 
a acestui gust, și o cotă supe- 
rioară, în necontenită ascensiune. 
De aici înainte ești liber să alegi. 
Te poți decide pentru un succes 
imediat, dacă faci concesii unui 
gust încă nediferențiat, sau te 
mulțumeşti să contribui la edu- 
catia gustului public, și atunci 
se poate întîmpla ca recunoaşte- 
rea să vină mai încet. 

Nu înseamnă, de aici, că orice 
operă de artă respinsă de public 
e și genială, după cum nu putem 
conveni la ipoteza că orice succes 
trăznitor e un compromis ar- 
tistic sortit pieirii, 

Atunci? 

Atunci, nimic, Să scriem cărți, 
piese sau să-facem filme năzuind 
cît mai tare ca ele să placă și să 
facă succes, 

De ce natură e succesul, cît de 
trainic şi de indrituit este acest 
succes, de asta să se ocupe criticii 
de specialitate, esteții şi posteri- 
tatea. 

Noi să avem o singură grijă: 
să nu scriem astfel — o carte, o 
piesă sau un film — despre care 
avem conștiința că nu sînt sor- 
tite succesului. A pleca la drum 
cu penibila înfumurare și cu o 
pretenție derizorie de a te adresa 
unei minorități de pricepuţi, 
singurii în stare să te guste şi să 
te înțeleagă, e mai mult decît o 
crimă, e o greşeală, 

Istoria artelor universale ates- 
tă -un adevăr: cine nu a fost 
înțeles la vremea sa nu a fost 
înțeles niciodată. lar excepţiile 
sînt atît de puţine, încît sîntem 
încredințaţi că s-au născut numai 
ca să confirme regula. O piesă, 
o carte sau un film care a căzut 
la premieră n-are decît o infimă 
şansă la o resurecție miraculoasă, 

Succesul — ca să întrebuințăm 
o definiție urmuziană — este sau 
nu este. Dincolo de acest adevăr 
sînt exegezele specialiștilor şi 
neantul. 


Marga 
BARBU: 
Succesul? 

Strigătul copulor 
după vizionarea 


«Haiducilor : Amţă | 


Nu există o cheie a succesului 
— Sau poate că există mai multe: 
să zicem, muncă, talent, perse- 
verenţă + şi o forță interioară 
care să te ajute să treci peste 
eșecuri şi peste cel mai mare 
dușman al realizării totale: suc- 
cesul timpuriu. Cu tristeţe, am 
văzut oameni învinși de succes. 
E cumplit. 

Pentru mine personal succesul 
înseamnă să te faci înţeles de 
cît mai mulţi, să ai puterea să le 
transmiţi bucuria de a trăi, de a 
se emoționa în fața frumosului, 
puterea de a-i apropia pe unii 
de alţii, cu un surîs sau cu o la- 
crimă,.. 

Nu am avut o bucurie mai 
mare decît atunci cînd nişte 
copii cărora le-am prezentat 
filmele haiducești, m-au strigat 
„Aniţa“, Mi-am dat seama că 
ceva se întîmplase, acel miracol 
al substituirii şi m-am lăsat furată 
cu plăcere de căldura privirii 
lor. 

Dacă publicul ar ști cîte stră- 
danii face actorul, cît suflet ri- 
sipeşte pentru ca să-l apropie, 
seară de seară, pe cel din sală, 
pe Măria sa publicul — cred că 
aplauzele n-ar conteni nici după 
lăsarea cortinei. Din fericire, 
actorul pleacă cu ele în auz, ele 
îl întovărășesc și îi tin de cald, 
după ce, aruncîndu-şi peruca şi 

-> 


17. 


filmul faţă in faţă cu publicul 


straiele de împrumut, îşi reîncepe 
viața lui de fiecare zi, viaţa lui 
de om obişnuit. 

Ele îl ajută să ia de la capăt 
totul; orice rol, oricît de greu, 
ca într-un început de viață — zi 
de zi. 

Eh, aplauzele... 


Radu 
GABREA: 
Succes 
înseamnă să faci 
publicul 


să te asculte 


Fellini spunea undeva că atunci 
cînd își face filmele nu se gîndeşte 


niciodată la public. Că, scormo- 
nind în propriile-i abisuri, în 
cele mai ascunse colțuri ale pro- 
priei individualităţi, cu condiţia 
sincerității, vor exista întotdea 


una destui oameni care, în ace- 
leaşi zone sufletești, să-i semene, 
deci să se recunoască. 

Nu ştiu dacă Fellini a reușit 
întotdeauna să fie consecvent cu 
el însuși. Dar succesul înseamnă, 
cu siguranță, realizarea unui dis- 
curs în cel mai înalt grad despre 
tine însuţi, care să intereseze pe 
alții, cît mai mulți, ideal ar fi pe 
toți oamenii. Asta nu înseamnă să 
ieşim în întîmpinarea publicului, 
ci să reuşim să-l convingem să 
se adune şi să ne asculte, 


Jean 
GEORGESCU: 
Succesul 
este cea dintii 
recompensă 
a artistului 


Mihnea 
GHEORGHIU: 
Nu succesul 
ca rețetă ar trebui 
să ne preocupe 


ca scopul lui 


Succesul este de două felur 
acela care vine „pes 
ca o lovitură de trăznet 
care e rezultatul unui e 
individua! sau conjugat ( 
lungã. dı 


18 


Oricum ar fi el, succesul pare 
sã fie mai greu de conservat 
decit de obținut. Succesele care 
nu se permanentizează, se uită, 
de unde și dorinţa unora de a 
trage maximum de avantaje dir 
acela odată dobîndit 

Acestea sînt generalităţi, și 
ele se pot extinde, cu altele, la 
şi mai multe. Există și un tratat 


de „Teoria succesului” de autori 
români, precum sînt pretutindeni 
editate broșuri publicitare despre 
secretele succesului, în cutare 


sau cutare domeniu, de pildă: 
cum te poţi mărita cu un prim- 


ministru, sau cum poți „sparge 
banca“.la Monte-Carlo.. 

Însă nu știu încă dacă vreo 
rețetă gata făcută, din toate 
aceste domenii, a avut într- 
adevăr... succes, Acuma se re 
ciclează şi se recalculează toate 
la ordinator. Unii zic că după 
asemenea rețetă s-a fabricat suc- 
cesul filmului „Love Ya 
e posibil să fie doar | lan- 


sat de vreun invidios, 

Poate să fie și oc! 
ține de moment și 
climat. Dar se poate de asemenea 
ca tocmai succesul să fie acela 
care determină schimbarea cli- 
matului și un alt moment în seria 
victoriilor obținute „pe ramură“, 
Mister!... Criteriologia contem- 
porană se caracterizează prin 
nestatornicie. 

De aceea eu aș dori să cred că 
nu rețetele succesului ar trebui 
să ne preocupe, ci scopul și 
consecințele lui. À 

Aici sînt într-adevăr foarte 
multe de spus și de făcut, ma 
ales de cînd vorbim cu atita 
convingere despre conștiința so- 
cialistă, a producătorilor şi a 
consumatorilor. 

Momentul şi climatul acesteia 
ar putea să ne conducă la alte 
criterii etico-estetice Şi finan- 
pe calea (b 
mari și binemeritate.... 
succese. 


a 


Mircea 
MURESAN: 
Succesul 
seobține si se 
păstrează. greu, 


fiind usor alterabil.. 


sul e ca femeia, care nu poate 
f frum j este, în 


caz, nici mai. virtuoasä 


Qat ra ^! 
Ja € 
+ Ran 


succesului), dar ulterior te alegi 
cu dureri de cap, și chiar mai 
rău, ^ Etc. 

Succesului i se pot adăuga mai 
lte atribute, adjective, calităţi, 
ieri... Spre o pildă: Ce. 
Ce succes, dom'le! Şi mare. 
Succes mare! Marele succes! 
Este cel mai des întîlnit dintre 
succese... Poate suferi și unele 
comparative; enorm, grandios. 
În schimb, nu are un contrariu. 
Un succes mic nu merge. Spre 
deosebire de succesele din 
genul temporal (să le zicem aşa): 
îndelungat succes și opusul său, 
efemer succes. Tot în această 
categorie mai găsim succesul du- 
rabil. Cel permanent se întil- 
nește foarte rar. (Mai ales în 
cinematografie. Cu greu s-ar pu- 
tea numi un regizor cu succes 
permanent, ca al lui Picasso, de 
exemplu. Nici chiar Godard, 
idolul blîndelor noastre colege din 
critică, n-a mai rezistat timpului, 
S-a dus şi succesul lui, cum se duc 
atîtea pe lumea asta). 

S-ar putea deosebi și o nuanţă, 
eventual, morală a succesului: 
meritat sau nemeritat. De ce 
morală? Pentru că la stabilirea 
unui succes contribuie o serie de 
factori morali sau mai puţin 
morali, uneori imorali. (De exem- 
plu, un complot al cronicii cine- 
matografice poate reduce un 
succes la neant. Sau invers, să 
preschimbe un balon de săpun 
în Zeppelin, 1838—1917. Desi- 
gur, acțiunea nu are sorți de 
durabilitate şi, de altfel, cazurile 
sînt puţine la număr. 

Sau publicitatea. Poate trans- 
forma, cu bani mulţi, firește, o 
valoare comună într-un succes. 
Nu este cazul cel mai firesc, dar 
să ne referim la „Love Story“. 
După publicitatea de azi din 
România, s-ar părea că este cel 
mai mare film al tuturor timpu- 


rilor — revista „Flacăra“ n-a acor- 
dat două pagini color nici lui 
„Mihai Viteazul“, or, pe cuvint 


de onoare, eu am văzut cinici 
care susțineau că este un nemai- 
pomenit șantaj sentimental să 
pui o fată frumoasă, la 25 de 
ani, după ce a ajuns să aibă de 
toate, în America, să o pui să 
moară de leucemie în fața specta- 


departe, realiza- 
întîmplă uneori 
meze poziția so- 
să-și  propulseze 


pe rampe mai 
ca aplombul, sta- 
lul, gaşca, demolarea 
ași clasici”, afişarea ten- 
dințelor de avangardă neînțelese, 
etc., şi să-și confecţioneze suc- 
cesul. Pentru că există și succes 
Confecţia. 


tura, 
înain 


După cum există succes de 
Public și, opusul său, de Critică. 
În unele cazuri, acestea pot 
coincide, spre succesul ideii de 
succes. Succesul de critică se 


şi  Prestigiu. 


(„Păcat că nu merge nimeni să 


vadă cutare film — se spune. 
Totuşi este un succes de presti- 
giu!”). Succesul de public se 
identifică, de obicei, cu cel de 


casă, Adică banii investiţi în 
film se scot: eventual se obţin 
și beneficii. Dar nu întotdeauna 
succesul de public înseamnă suc- 
ces de casă, pentru că filmul a 
costat foarte mult şi oricît de 
mulţi spectatori ar plăti biletul, 
cheltuielile tot nu se lasă aco 
rite. Acest fenomen, în capita- 


lism, se numește falime 


are nici o legătură cu nici un fe 


de 


nic 


succes, 


i de public, 
producător care, 
valoare de 20 milioane, a 


nici de p 
Pentru 
la un 


restigiu, 
că un 
film în 


pier- 


dut numai 5 milioane, cu foarte 
mari dificultăți mai poate spera 


vreodată la 


„A avut succes, 


băiat!” 
Cred că mai sînt tot felul de 
alte specimene de succes, 


mă 


unul, 
său, 


mai re 


Succes 
în străinătęte, 


succes în cinemato- 
grafie. Tot ce se mai poate face 
pentru el 


este să se 


fer, însă, 
în ţară şi 


lismul italian n-a avut nic 


de 


compatrioți. 


pol 
pe 


este 


str 
în, 


trecere 


onezilor, 


primul loc. Filmul 
consemnat în 
ăine, cu un premiu la 
1966. Nu și în 

— la marea t 


inema“ 


la admirab 


spună: 


Păcat de bietul 


Am să 


numai la 


opusul 


(Neorea- 


i un fel 
ilii săi 


Filmul polonez de 
obsesii morbide nu préa place 


La noi, poat 


e trece 


„Răscoala“ 
dicționare 


Cannes, 


almanahul 


ecere în 


revistă a deceniului 60—70. Dar 
și în această zonă a succesului se 


întîmplă 


dente). 

În încheiere, aş mai nota totuşi 
un sortiment de succes, 
în cinematografie, ca şi în multe 


alte activităţi, 


să observăm 


F e 
coinci- 


valabil 


mai mult sau mai 


puțin creatoare. Succesul de larg 
consum. Generos, sincer, amabil, 


îndatoritor, 


guş 


itor, 


emotionant, 


dictatorial, 
nic, 
cotaş, glumet, 
vulgar, 


înalt, 


colegial, 


atent, 


fals, mincinos, lin- 


grav, 


de corvoadă, 
respectuos, 
entuziast, fericit, iro- 


mărinimos, sec, cîr- 


invidios, 


răutăcios, 


sfielnic, 
bine- 


voitor, etc., verbal sau în scris, 
sub formă de urare, găsim suc- 
cesul în toate ocaziile, de la cele 
mai mărunte pînă la cele funda- 


mentale, 


dimineața, 


seara, la 


amiază şi la început de an nou. 
Chiar şi la premiera unui film. 

Urez succes tuturor cititori- 
lor acestor rînduri, 


nu 


trebui sã 
farna anu 


la 


Acad. prof. 


Grigore 
MOISIL: 


Succesul 
înseamnă să fii 
întrebat de revista. 

«Cinema» 
ce înseamnă 
succesul 


Sergiu 
NICOLAESCU 


S 


uccesul, 


pentru mine 


are 


mi-am 


s-ar 


gusi 


amar 


am AN y eni 
nna Succesul 
o întrebare 
pus-o niciod 


1962 cînd, 


pentru 
pe care 
ată. Va 


ă reîntorc cu gîndul 


într-o 


filmul 


seară, am aflat, fiind în faţa tele- 
vizorului, despre succesul obti- 
nut de filmul „Primăvară obiș- 
nuită“ la primul festival la care 
participa. Aşa a început, Au urmat 
apoi o suită de noi satisfacţii 
profesionale şi chiar de succese, 
cu scurt-metrajele „Memoria tran- 
dafirului” şi „Lecţie în infinit”. 
Dar la acea vreme nu ştiam încă 
çe este succesul. 

A urmat filmul „Dacii“. De data 
aceasta, sensul adevărat al succe- 
sului devenea realitate. Întîlni- 
rea cu un public numeros, în 
ţară sau peste graniţă, îi crea 
alte dimensiuni. Au urmat pre- 
miera la Bucureşti, Belgrad, So- 
fia, Paris, Moscova, etc. Forma 
succesului s-a definit. Exista. 
Despre el pot spune ceva, chiar 
dacă unora li se va părea curios. 
Pentru mine succesul are un 
„gust amar“, îmi creează osenzaţie 
de adîncã singurătate, de. multe 
păreri de rău adunate dintr- 
odată la un loc și amestecate cu o 
impresie extrem de scurtã de 
oprire a timpului în loc. În acele 
momente aș dori să fiu invizibil, 
aş dori să reiau totu! de la început, 
și să pot uita pe cei care mi-au 
făcut atîtea greutăți şi răutăţi 
de-a lungul realizării filmului. 
Revenind la filmul „Dacii“, el 
a fost realizat în condiții extrem 
de grele pentru mine ca regizor 
debutant în filmul de lung me- 
traj. Și din păcate am primit 
mai multe încurajări şi încredere 
din partea actorilor și producă- 
torilor străini decît din partea 


compatrioţilor mei. Dar asta-i 
viața. A urmat apoi cuvintul 
milioanelor de spectatori din 


țară şi de peste graniță. Acest 
fapt era mai important. Dar nu 
puteam uita, „dar nu pot uita 
rănile care nu se mai închid“ 
am spune într-un dialog și iată 
de ce succesul întîlnit atunci era 
amar, Am spus mai sus că senza- 
ţia succesului la mine este de 
foarte scurtă durată. Ea este 
urmată de o turbată febră de 
acţiune, de trecere mai departe 
către altceva, mai greu de rea- 
lizat. Am dorinţele alpinistului 
şi ale unui luptător de corrida. 
Nu-mi place odihna, nu ştiu și nu 
vreau să mă relaxez. lată-mă 
așadar, din nou, cu același prie- 


ten, scriitorul Titus Popovici, 
în faţa unui Everest care era 
Mihai Viteazul. 


Între noi fie vorba, eu îi invi- 
diez pe alpinişti, căci ei luptă 
doar cu ei înşişi și cu natura. 
Dar noi, noi care am făcut „Mi- 
hai Viteazul“, cu energia consu- 
mată, cu nervii întrebuințați, 
cu munca istovitoare, cu capri- 
ciile dramatice ale naturii (inun- 
dațiile), cu uitarea de sine şi 
curajul avut, am fi cucerit şi 
Everestul şi Cupa Davis. 

lată dete şi de data aceasta 
succesul a fost amar. lată ce ce 
am lăcrimat atunci, cînd în sala 
Congreselor din. Moscova, 5 000 
de spectatori au aplaudat intra- 
rea în Alba lulia a lui Mihai Vi- 
teazul, iată de ce simt o fierbinte 
şi tristă emoție la gîndul că eroul 
cel mai iubit şi mai complet al 
neamului nostru va spune în 
curînd milioanelor de specta- 
tori din lumea întreagă crezul 
nostru de viață. Filmul a fost 
cumpărat și va fi difuzat de firma 
americană „Columbia“, Distri- 
buirea filmului la Londra, în 
Manhattan și în întreaga lume, a 
început în luna februarie. Și cu 
toate acestea... Dacă aș urmări 
doar succesul, atunci ar trebui 


ê 


să fiu “mulţumit, poate chiar 
fericit, sau poate cîndva mai 
devreme, în loc să fac filme, 


m-aș fi apucat să joc tenis. 

Am vorbit de succes pentru 
că m-aţi întrebat, altfel nu-mi 
place să-mi opresc gîndul la el 
niciodată, Așa cum am mai spus, 
el are pentru mine un gust amar. 

Pentru mine succesul altora e 
mult mai definit. E curios, dar 
îmi convine. El constituie pentru 
mine un stimulent, un motiv de 
întrecere. Să vă dau un exemplu: 
privind la televizor premiera 
celor doi eroi naționali, Năstase 
şi Ţiriac, mi-am pus întrebarea 
ce va trebui eu să fac ca regizor 
să merit aceeași atenție, aceeași 
distincție. 


Irina 
PETRESCU: 
Succesul? 
Să fii pregătit 
sı pentru truunj 
şi pentru cădere 


Aș fi vrut, înainte de a vă 
răspunde, să revăd eseul lui Tudor 
Vianu, dar n-a mai fost timp. 
În Dicţionarul limbii române 
moderne am găsit cea mai rezer- 
vată și seacă definiție cu putință. 
Mi-e şi ruşine s-o transcriu, deși 
voiam să dovedesc încercarea 
mea de a fi obiectivă — cel puțin 
din punct de vedere etimologic... 
N-am avut condiţii, așa că vă 
rog să mă iertați, considerînd 
părerea mea despre succes, strict 
personală, neînsemnată și poate 
la fel de banală ca şi definiția 
din dicționar. 

Căci zic: succesul este un fe- 
nomen, Este o întîmplare. Un 
accident. Succesul unei opere de 
artă, adică (spectacol, carte, sim- 
fonie, gravură, dans... etc) nu 
ține adică totdeauna de esența 
ei. Exemplele nenumărate ale 
istoriei artei o dovedesc, 

Legitatea apariţiei unei opere 
de artă se încadrează categoriei 
de -necesitate, legăturilor mole- 
culare ale dezvoltării psihice a 
societăţii în momentul în care 
este creată — şi ea trebuie să 
se producă în mod inevitabil. 
Că va avea sau nu succes esteo 
situație nouă care consideră opera 
în afara procesului ei intim de 
creaţie, situaţie care ţine — cred 
eu — de întîmplare. 

Nu totdeauna se întîmplă ca 
sãmînta unei plante să găsească 
cele mai prielnice condiţii de 
dezvoltare — și atunci moare sau 
îşi închide puterea de germinaţie 
pînă în sezonul următor. Dar ea 
există, a fost produsă și nu poate 
fi negată, chiar dacă nu a avut... 
„Succes. 

A considera că succesul este 
absolut necesar înseamnă a fi 
convins aprioric că toată lumea 
este la fel de pregătită să accepte 
formula operei, concepția crea- 
torului despre viață ca și normele 
particulare de exprimare a aces- 
tor concepții. Ê 

Ar fi superb, ar fi sublim... 
Dar nu este decit rareori așa. 

Și-apoi, cum foarte rareori 
succesul atestă calitatea de esență 
a operei, e bine să fim pregătiţi 


| 
| 
| 


` 


faţă in faţă cu publicu 


oricînd... şi pentru triumf şi 
pentru cădere. 


Margareta 
PISLARU: 
Succesul 


e lăsat de multe ori 


în voia soarte 
Păcat! 


Ce este succesul? Greu de 
spus. Totuși, hai să ne imaginăm 
un cerc format prin înşiruirea 
mai multor puncte. De pildă: 
aprobarea unei idei, o melodie, 
un text, o înterpretare perso- 
nală, o mișcare anume, o orches- 
tră, un decor — fără ca să ti se 
spună „nu se poate“ sau „pină 
mîine să fie gata” sau „las' că 
merge şi aşa“. 

Aș mai adăuga încă două puncte 
pentru completarea cercului și 
încă foarte importante: publicul 
şi presa. Ei, cînd reușesc să adun 
toate acestea (şi este foarte greu), 
deci să am în jurul meu acest 
cerc perfect, atunci socotesc că 
am succes. 

Un talent cultivat, printr-o 
muncă asiduă, poate fi o cheie 
a succesului, dacă — repet, nu- 
mai dacă — i se oferă şi prilejul 
de afirmare. De multe ori însă, 
în ciuda faptului că există această 
cheie, succesul este lăsat în voia 
soartei, Păcat, 


Ion POPESCU- 
GOPO: 
Succesul? 

Ascenstunea. omului 


spre cahtatea sa de 
OM 


Ce spun aici pe scurt este o 
poveste foarte lungă, dar să 
încercãm.... 

O floare se. naşte, trãieşte şi 
moare floare; un om se naște, tră- 
ieşte și moare de multe ori neom... 

Floarea nu face nimic ca să 
devină floare... Omul ca să devină 
om -trebuie să vrea, 

Acest vreau este un efort 
pe care omul îl face tot timpul 
vieţii sale, De multe ori dezamă- 
gitor, de multe ori satisfăcător; 
de multe ori confirmarea activi- 
tăților sale (de către cei din jurul 
său) sînt. succesele. 

Un om care vrea dezamăgi- 
tor, poate, dar e păcat; dacă 
vrea satisfăcător, poate, dar 
e puțin; dacă vrea succese 
nu numai că poate, dar este 
obligat. Un om este obligat prin 
succese să-și: confirme justa: sa 
ascensiune spre calitatea sa' de 
om. Aceasta este valabil pentru 
toți oamenii de toate rasele, de 
toate culturile, de toate vîrstele, 
Noi, artiștii, trebuie să ne preo- 


Lj 


cupăm de noi ca să devenim 
cameni, dar meseria noastră este 
tocmai să ajutăm cu uneltele 
noastre, cu experiența noastră, 
ca oamenii să devină oameni. 
Ce înseamnă succesul unui om 
de artă? Nimic altceva decît că 
oamenii l-au înțeles și că prin 
arta lui el a adăugat noi forțe 
cuvîntului vreau, Există şi 
succese false, umflate, neconfir- 
mate; ele nu au viață. Sînt artiști 
care dispar o dată cu sezonul, 
succesul, adevăratul succes, este 
durabil, infihit ca şi mobilul lui 
vreau, 

Vreau din toată inima, din 
tot sufletul, cu toată puterea, cu 
toate sacrificiile să cunosc şi să 
spun tuturor oamenilor secretul 
cuvîntului vreau, 

(prin telefon de la “ Geneva) 


2 


Nicolae 
ŢIC: 
Succesul, 
cit demic; 
inseamnă învingerea 
indiferenţei 


Succesul s-a abătut pe la mine 
de puţine ori — și atunci doar 
în fugă şi ciuntit. Cînd am avut 
succes de public, nu l-am avut 
pe cel de presă, care se mai 
cheamă și „de prestigiu“. În vreo 
două rînduri, cînd critica mi-a 
fost favorabilă, nu s-au înghesuit 
spectatorii... Dar, să exemplific: 
În 35 de zile, filmul „B.D, la 
munte și la maret a fost vizionat, 
numai în București, de 355 000 
spectatori, iar cronicile, cu o 
singură excepție (D.1.Suchianu), 
l-au' declarat: un -film oarecare, 
sau — prost, sau — foarte prost. 
„Fraţii“, în trei luni şi jumătate, 
a întrunit, pe întreagă ţară, 
vreo 220000 de  spectători, 
în schimb cronicile, cu o excepţie, 
l-au declarat un film interesant... 
N-am dat aceste exemple pentru 
a scoate în evidență vreun deza- 
cord între critici şi public (chiar 
dacă el există — nu este nici o 
nenorocire), ci numai pentru a 
conchide că mi-aș fi dorit un succes 
deplin, şi de public și de critică. 
Dar, dacă n-a fost să fie (din vina 
mea, și nu a criticii sau a publicu- 
lui) nu-mi rămîne decît să încerc 
în continuare. Cred că este destul 
de primejdios să te ameteşti cu 
succese parţiale.,„ Critica măaccep- 
tă!” sau „Publicul mă acceptă!“ 
Critica poate greşi, poate să-ți 
ofere un fals succes, Cît privește 
publicul — el poate să aibă, la 
un moment dat, bună dispoziţie 
pentru un anume gen de filme. 
Numărul mare de spectatori nu 
înseamnă întotdeauna o confir- 
mare a unei valori artistice. Este 
primejdios să te hrăneşti prea 
mult chiar și cu succesele'depline. 
Cunosc oameni pe care uh mare 
succes i-a speriat: mulţi ani n-au 
mai lucrat, de teamă 'să'nu dea 
ceva mai slab, care să știrbească 
acel succes... N-aș vrea'să se în- 
ţeleagă, din cele spuse mai sus, 
că aș fi împotriva succesului, fie 
el și parțial. Un succes cît de mic, 
înseamnă că ai învins, totuși, 

—-> 


19 


Cı cuit seat 


filmul faţă în faţă cu publicu 


indiferența. Nimic nu este mai 
cumplit pentru un scriitor, un 
artist, decît indiferența publicu- 
lui, a criticii, etc. — față de o 
lucrare pusă în circulație. Aș 
vrea să-mi obțin succesul cu o 
lucrare contemporană despre 
oamenii zilelor noastre. Este o 
ambiţie mai veche, greu de reali- 
zat, Să-mi dau seama că cei care 
mă' citesc, cei care văd filmele 
la care am colaborat — găsesc 
răspuns la întrebările ce îi fră- 
mîntă, Aş vrea să-i insuflu citito- 
rului, spectatorului, încredere, 
optimism, Ar fi pentru mine cel 
mai frumos succes. Aș putea spu- 
ne că, într-adevăr, strădania mea 
şi-a atins ţinta. Un succes pe care 
să-l ţină minte și alții, nu numai 
eu... 


Malvina 
URȘIANU: 


Succesul? 


Intilnirea unui film | 


CU 


publicul său 


Începutul acestui an ne-a dăruit, 


despre Love Story 


printre altele,un eveniment din- 
tre cele care nu se pot practic 
petrece decît o dată la 15—20 de 
ani: retrospectiva Pallady. 

M-am dus pentru prima oară 
în expoziţie la cîteva zile după 
deschidere, vrînd să evit învăl- 
mășala de vizitatori care mi-ar 
fi tulburat această întîlnire cu 
Pallady, pe care nu-l mai văzusem 
într-o asemenea formă decît cu 
17 ani în urmă, Spaimă inutilă. 
În sălile muzeului se aflau la acea 
oră de după amiază — ca de altfel 
şi în celelalte zile în care am mai 
fost — circa cinci vizitatori, 


Cum de comisesem eroarea 
să sper acel buluc de fanatici, 
cînd știam doar că muzeul Avakian, 
deschis cu trei ani în urmă, conți- 
nînd în special operele marilor 
pictori români, nu e vizitat — 
era să zic de nimeni? De cîte ori 
am fost, nu am întîlnit pe nimeni, 
Cartea de la intrare conținea 
nişte semnături, dar eu nu am 
avut norocul să întîlnesc pe ci- 
neva, Aşa cum aproape pe nimeni 
nu întîlneşti nici în acel templu 
al capodoperelor care este muze- 
ul Zambaccian, aşa cum pot fi 
întîlniti prea puțini vizitatori în 
Muzeul Republicii. 

Care o fi cauza? Lipsa populari- 
zării? Cred că nu. Doar numai 
dacă publicul nu așteaptă baloane 
fosforescente care să-i vestească 
programul muzeelor şi expozi- 
ţiilor, Talentul lui Pallady şi al 
celorlalți pictori romãni?... Sper 
că nu, Gradul de înţelegere al 


publicului Nu s-ar putea con- 
chide asta n vreme ce dacă s-ar 
anunța o expoziţie. Matisse, ar 
răsări zeci de mii de vizitatori 
frenetici, care ar declara pe loc 
că „nici nu se compară"... 

Am văzut însă expoziţia Moore 
vizitată de zeci de mii de oameni, 
precum şi altele la fel de frecven- 
tate și, ca să venim la film, am vă- 
zut filme bune cu public şi filme 
bune fără public, am văzut filme 
proaste fără public și filme proas- 
te cu public, Cine mai știe de ce 
imponderabil, de ce imprevizibil 
ține succesul... Uneori ţine de 
curiozitatea publicului față de 
ceva extraartistic și acest lucru 
nu înseamnă și adeziunea publi- 
cului la operă. 

Există succes de casă și succes 
de stimă, există filme pe care 
le uiţi la ieșirea din sala de spec- 
tacol și filme pe care nu le: uiţi 
niciodată, deci succes în spațiu 
şi succes în timp. Există săli deli- 
rante cu entuziasmul cărora s-ar 
putea pune în funcţiune o centrală 
electrică; există săli în reculegere 
în fața noului mister omenesc de 
pe ecran. Există căderi mai 
glorioase decît o victorie, există 
căderi catastrofale, există căderi 
mediocre, după cum există și 
succese mediocre. 

Normal ar fi ca fiecare gen de 
film să aibă genul său de succes sau 
insucces. Ceea ce se şi întîmplă. 
Numai că nu întotdeauna un film 
se întîlneşte cu genul de succes 
sau insucces pe care îl merită, 


.. à la manière de 


sau care i se potrivește obiectiv. 

Este punctul din care "încep 
toate dramele cinematografiei 
mondiale, Desigur şi ale celei 
românești, 

Întîlnirea unui film cu publicul 
său este acea situaţie fericită, nu 
întotdeauna de excepţie, situaţie 
care dă cineastului sentimentul 
că este socialmente necesar. Şi 
este sentimentul cel mai preţios 
pe care îl poate avea un artist 
față de opera sa și față de marele 
sau micul său public. Restul 
este tapaj vedetistic atît de nece- 
sar unei industrii cinematografice, 


atît de impropriu artei cine- 
matografice. 


Gheorghe 
VITANIDIS: 


Succesul? 
Întilnirea 
realizatorului cu 
dorințele publicului. 


Ce înţeleg eu prin succes? 

Întîlnirea sau îngemănarea cre- 
zului etic, estetic şi ideologic 
al artistului cu ceea ce publicul 
îşi doreşte!! 


(imaginară masă rotundă în trei) 


Învingîndu-mi timiditatea 


Călin CĂLIMAN: 
arhicunoscută mă voi înscrie itotuși primul la 
cuvînt. Mă voi înscrie ca să pun o întrebare esen- 
țială: cum aș fi regizat eu filmul acesta, cum, 
dacă printr-un concurs de împrejurări, concurs 
care cel puţin pe la noi, prin părţile acestea, e 
destul de obișnuit, ca să nu zic turent? 

Nina CASSIAN: Exact, cum? 


Călin cra ia Ei bine, tot așa! Ce înseamnă 
aceasta? Aceasta înseamnă o identificare puţin 
întilnită, într-o Umsuri persoană, a mea, a trei 
oameni diferiți: spectatorul care aim fost, criticul 
care sînt şi regizorul în spe. Este oare mulțumit 
criticul şi spectatorul din mine de regizorul din 
acelaşi om? Este! Este... 


Radu  COSAŞU: Interesantă 
permite $ã te invidiez. 

Nina CASSIAN: 
superi, nu? 


Călin CĂLIMAN; Cum o să mă supăr, pe mine 
doar mă mai. miră cite ceva, de supărat nu mă 
mai supără nimeni şi nimic, poate doar discuţiile 
pro şi contra. Cred că nu e cazul de data aceasta, 
nu? Dar să revenim la discuţie. Se află în mine solid 
ancorată o paes o linişte şi un lirism delirant care, 
o să vedeţi, m-a pus în situaţia de a gîndi mai lucid. 
Am ajuns la concluzia că tot ce se poate reproşa 
filmului acesta înduioşător e finalul lui voit opti- 
mist. Nu rideți și nu vă luaţi după lacrimile publi- 
cului. Murind, eroina va intra — normal — în 


Mă oblig și eu la asta, nu te 


ani, altul dacă preferi blondele brunelor, altul cum 
ai reușit să te laşi de fumat, altul... 

Terminîndu-se cu o simplă, dar pilduitoare căsă 
torie, cu albul orbitor, fascinant al rochiei de 
nuntă, alb în care doar misoginii învederați, atiţi 
cît ne-au mai rămas şi nouă, ar fi găsit posibilă o 
nuanţă de fast funerar, „Love Sotry" cîştiga imens; 
enorm... 

Nina CASSIAN : Lovestorizînd şi eu, găsesc toc- 
mai în această brutală intervenție a destinului un 
semn, unul mic, un asterisc abia, dar unul al marei 

Un cunoscut, nu contează numele, și ele 
poet, şi el cinefil, definea undeva dragostea ca un 
fel de „duminică-n duminică“, Mă rog, fiecare cu 
luciditatea lui, cu sărbătorile lui, cu frămîntările 
și arderile lui interioare, cu preferințele lui, cu 
biografia lui reală, cu biografia lui posibilă, cu 
biog zrafia lui pe care i-o ştim, etc., etc. 

Eu Vreau acum şi aici să fiu neapărat prozaică, 
să uit că dragostea ar putea fi juvenil superbă sau 
diafan tragică, ca O „primăvară nepermis de dulce- 
afară", să fiu prozaică şi să afirm că dragostea este, 
vă rog să mă credeţi, aşa-cum este. 


(O primă pauză în care consemnăm aducerea 
unor ceșcuțe cu cafea: cineva doreşte pepsi şi 
pină e adus discuția continuă la fel de animată). 

Şi dacă dragostea este așa cum este, de ce să 
nu credem că'ercul rămînînd singur, luînd lucrurile 
aşa cum sînt, nu cum ar vrea el să fie, grêşalã pe 
care — vai! — toți o săvirşim acid iresponsabil, 
vede în singurătatea sa etanşă un trofeu anevoi 


Călin Căliman, Nina Cassian și Radu Cosașu 


(O a doua pauză în care notăm aducerea unor 
sticle de pepsi, desfacerea lor, precum și gilgiitul 
altruist al umplerii paharelor). 

Radu COSAȘU: Nu vi se pare curios că litera- 
tura, arta în general, a ajuns să se oprească și să 
reflecte prea mult singurătatea lucrurilor, uitînd 


cinic de singurătatea oamenilor? Scriem și citim. 


despre singurătatea tramvaielor întîrziate, de 
singurătatea melancolică a aragazelor, de singură- 
tatea intimistă a camerelor de baie, de singură- 
tatea trivială a armelor nucleare, ðe singurătatea 
stridentă a veiozelor, dar uităm, şi v-aş întreba de 
ce? uităm de om. 

Nina CASSIAN: La asta voiam şi eu să ajung, în 
„Love“ Story” cineva rămîne singur.. El ori ea, 
nu contează cine, e condamnat — şi nu știm şi 
nu ne interesează cît —o zi, o noapte, un an, 
o viață — la singurătate. Şi ce poate fi mai convin- 


gător, mai optimist, decît lupta împotriva atroci- 
tăților singurătăţii ? Ce, dumnezeule, ce? Asta 
e sensul major al filmutüî. la care-mi propun să 
meditez în continuare, cu discreţie și patos civic. 

(O. altă “pauză — ultima — în care se string 
paharele, sticlele, ceşcuţele și se golesc osten- 
tativ şi scrumierele). 

Radu COSAŞU.: „Love Sory" este un film pe 
care într-un fel nici nu l-am văzut, pentru că totul 
pentru mine este o poveste de dragoste, Una lungă, 
cu plecări, cu întoarceri, cu de toate... Şi în love 
story-ul meu alt „Love Story" nu mai înseamnă 
nimic, e ceva natural, ca o cifră în ordinea mate- 
matică a numerelor şi a lumii... De teamă să nu 
fiu greșit înțeles, mă abţin. Nu înainte de a sem- 


nemurire. Şi cine nu ştie că nemurirea este o dar pentru “totdeauna ob ţinut! je a 
situaţie unde plictisul face ravagii. Dacă ar fi nala că partida aceea de hochei putea să fie filmată 


numai şi atîtışi tot ar mai exista cît de cît o soluție, 
dar nemurirea te pune —oroare! la îndemîna indis- 
creției publice. Unul vrea să știe ce făceai la 15 


Radu COSAȘU: Dacă îmi permiteți.., 
Nina CASSIAN: Desigur, dragă. 
Călin CĂLIMAN: Voie şi de la mine. 


mai fluid, cu un mai tragic simt al mantinelei. 
Şi chiar cu o oarecare obiectivare. 
Discuţie consemnată de Tudor STĂNESCU 


filmul faţă in faţă cu publicul 


¬gonneyayê waren bi Primei 

vê 4 4 

Pa” G at 
6; WA 


Acest adevăr este scris în par- 
tea întîi din abecedarul filmului: ci- 
nematografie, doar pentru un pilc 
de degustători cu ochiul — nu se 
poate. De sub această realitate im 
placabilă nu ne scoate nici o expe- 
riență, oricit de celebră. Nici experienţa 
lui Bresson, nici a lui Bergman, nici 
a lui Godard, nici a lui lancs6, nici a lui 
Skolimowski, nici a lui Zanussi. Este 
adevărat, acești mari regizori n-au 
părut niciodată torturați de obsesia 
numită public. Bresson a lucrat filme, 
despre care se știa din capul locului 
că vor fi fiasco-uri financiare. Cind 
Godard a turnat «Vintul de Est» se 
știa că acest film «nu va merge la 
public». Nu va merge deloc. Dar 
absolut deloc. Interesant mi se pare 
că unii din acești mari artiști, care au 
trăit în mijlocul marelui public, într-o 
stare de indiferenţă reciprocă, reincep 
sau incep să simtă nevoia de a reintra 
pe autostrada filmului de interes mai 
larg şi procedează în consecinţă (fără 
să se trădeze. Bineînțeles, fără să se 
trădeze, pentru că un artist care îşi 
modifică inspiraţia doar din motive 
exterioare, doar din motive de conjunc- 
tură, poate fi socialmente «de nă- 
dejde», dar artisticește rămîne «un 
suspect». Un motiv exterior neincor- 
porat de sensibilitate rămîne mereu 
în afara artei.) 

Un exemplu al nevoii de a fi accesi- 
bil ar putea fi Zanussi, acest tinăr, 
acest foarte mare regizor polonez, 
care a apărut acum cîțiva ani cu filmul 
«Structura cristalului». Gindind 
«Structura cristalului» — e evident! — 
Zanussi nu s-a întrebat sau n-a vrut 
să se întrebe, cîți îl vor înțelege, 
cîti vor vedea acest film. E clar, cum 
s-ar zice, că «nu i-a păsat de marele 
public»... S-a întimplat, ceea ce era 
de presupus. Numai un număr relativ 
restrins de persoane știu că există 
«Structura cristalului». Şi numai un 
număr și mai restrins știu că acest 
lung metraj, cu titlu de documentar, 
anunța un mare cineast. «Structura 


Cu argumentul 
«pubho» pe buze 
se pot demonstra, 
adeseori, adevăruri 
opuse. 
Noi, însă, trebuie să... 


cristalului» a fost ceea ce se numeşte 
«un succes de prestigiu». Dar după 
acest succes de prestigiu, Zanussi a 
simţit, probabil, nevoia și al unui alt 
tip de dialog cu publicul. După «Struc- 
tura cristalului» a lucrat «Viața de 
tamilie», un alt film admirabil, dar ad- 
mirabil «altfel». E clar că lucrind «Viaţă 
de familie» lui Zanussi i-a păsat de 
public, s-a întrebat cîți îl vor înțelege, 
cîți îl vor vedea. Consecința: l-au văzut 
mulți. L-au înțeles destul de mulți. 


Producătorii 
nu sînt misionari 


O cinematografie se degradează 
dacă e obsedată de succesul de casă, 
doar de succesul de casă. Ea trebuie 
să accepte și să stimuleze și o ardere 
artistică mai puțin terorizată de ideea 
succesului imediat. În același timp, 
însă, e evident că regizori «fără priză» 
la public nu pot exista decit cu titlul 


de excepții. De excepții norocoase. 


Desființarea unor asemenea norocoa- 
se excepții ar însemna o victorie fără 
glorie. Generalizarea unor asemenea 
experiențe ar însemna crah-ul. 
nțelegind, deci, că trebuie să existe 
şi «excepţii norocoase», trebuie să 
recunoaștem că în nici un sistem din 
lume finanțarea filmelor nu este în- 


credințată unor misionari. U cinema- 
tografie oricît de intens ar fi preocupa- 
tă de Artă nu poate porni de la un cal- 
cul deficitar. În film, spiritele cele 
mai elevate sint obligate să judece și 
in cifre. Rentabilitatea este Golgota 
celei de-a șaptea arte. De multe ori în- 
să, ea poate fi şi un semn că filmul şi-a 
îndeplinit misiunea lui pe de-a-ntre- 
gul. Pentru că, pină la urmă, nu poate 
să existe un film cu adevărat mare, 
dacă el, aşa mare cum este, n-a avut 
forța să ajungă pînă la propriii lui con- 
temporani. De ce-a fost mare? La ce 
bun a fost mare? Cine poate să-i 
confirme valoarea dacă trecerea lui 
prin lume a fost anonimă? lată deci... 


„Publicul, 
argument capital 


În articolele noastre, pe buzele 
noastre, în polemicile noastre, cuvintul 
«public» revine adesea și e firesc să 
fie aşa. E firesc să facem mereu apel 
la el, să-l chemăm martor, un martor 
care să confirme: «Da! filmul meu e 
bun. Publicul și-a spus cuvintul. L-au 
văzut atiți spectatori»! «Nu-i adevărat 
ce spuneţi dumneavoastră cronicarii! 
Eu am văzut cum reacţionează sala. 
La această scenă, sala avea respirația 
tăiată», etc. Asemenea afirmaţii sint 


firești. Discutabile (uneori), dar firești. 


Ceea ce mi se pare mai puțin firesc 
este tendinţa de a transforma un argu- 
ment rațional într-un argument lipsit 
de rațiune. Formule de tipul «Măria-sa 
publicul» nu sint, după părerea mea, 
fericite. Ele îmi sugerează că ideea de 
public e tratată mai mult cu adulație, 
decit cu încredere. Nici formula «pu- 
blicul are întotdeauna dreptate» nu 
mi se pare aproape de adevăr. Publicul 
ești dumneata. Publicul sint eu. Publi- 
cul sintem noi. Cum e cu putință ca 
dumneata, ca eu, ca noi să avem din 
principiu și întotdeauna dreptate? 
Ceea ce mi se pare păgubitor este deci 
impulsul unora dintre noi de a 
transforma o noţiune care trebuie să 
ne inspire stimă și rigoare, într-o 
noțiunea arbitrară, difuză. 


Succese calme — 
succese epocale 


Faptele o dovedesc. Noţiunea public 
(luată global și atemporal) poate de- 
monstra, concomitent, adevărurile ce- 
le mai contradictorii. Cu vorba public 
pe buze și cu statisticile pe masă se 
poate demonstra, de pildă, că «publi- 
cului îi plac filmele profunde», filmele 
«de idei», filmele-dezbatere. «Puterea» 
și «Adevărul» sint exemplul cel mai 
apropiat. E prea de timpuriu să adunăm 
cifrele — filmele rulează încă, în multe 
colțuri ale ţării; ele se află încă «în 
perioada de virf», dar se vede cu ochiul 
liber că aceste filme merg bine, merg 
foarte bine; publicul înțelege ce-au 
vrut să spună autorii; filmele sînt — 
cum am zice noi, cronicarii — «subiec- 
te de meditație». «Procesul de la Nürn- 
berg» a fost nu numai un film mare, ci 
și un mare succes de casă. Exemplul 
e binecunoscut. 

Dar adeseori cu argumentul public 
se pot demonstra adevăruri total 
opuse. Succesul «Vagabondului», ră- 


-—> 


21 


PI E EE TE EENE E E EE E ARI A NI iC EE OE 


filmul faţă in faţă cu publicul 


Această floare (şi doi grădinari) a fost, poate, 
cel mai răsunător succes de casă. 


` 


pa A 
Te XE + 
A ^. 


Vor putea acești «fragi sălbateci» 
să concureze această «floare»? 


sunătorul său succes, care se re- 
editează an de an în rețeaua noastră, 
ajungindu-se ca «Vagabondul» să fie 
prezentat, nici mai mult nici mai puțin, 
decit la Cinematecă (adică, dragă 
doamne, în templul filmului de artă. 
În felul ăsta vedem cozi la Cinematecă, 
geamuri sparte, facem cunoștință cu 
nevoia de a chema funcționarii or- 
dinei publice ca să potolească elanul 
cinefililor care vin — a cita oară? — 
să asculte avaramul-avaramu!) succe- 
sul acesta este într-adevăr impozant. 
Ca şi celălalt succes, «O floare și doi 
grădinari». După toate datele se pare 
că acest ultim film (care este pentru 
cinematografie, cam ceea ce a fost 
Submarinul Dox pentru literatură) a 


PUBLICUL ÎN CIFRE») 


1960 . . . . . 149988 000 spectatori 
1966 . . . . . 214400 000 spectatori 
1970 . . . . . 198 383 000 spectatori 


Starea proastă, foarte proastă în care se află cele mai multe dintre cinemato- 
grafele noastre (ca şi puținătatea sălilor) explică parțial această scădere. 

Dar să nu uităm, micşorarea numărului de spectatori e tipică pentru ur, 
anumit stadiu de dezvoltare. În ea se răsfringe: creşterea numărului de tele- 
vizoare, creșterea numărului de autoturisme, introducerea unui nou fel de a 
petrece timpul liber (de exemplu pasiunea recentă pentru week-end) etc. 


*) Datele statistice citate in aceste pagini au fost obținute prin bunăvoința Direcţiei Difu- 
zării Filmelor 


«Vagabondul» și 


asaltul casei de bilete 


Ciţi n-au văzut 


«Dreptul de-a te naște»?... 


«Magazinul de pe Strada Mare» şi 
reproşul sălilor goale. 


...Cîti n-or să aibă linişte, pînă n-or să vadă 
«Pădurea de mesteceni»? 


inregistrat cel mai răsunător succes de 
casă cunoscut vreodată în rețeaua 
noastră cinematografică. N-aș vrea să 
se înțeleagă de aici că aș dori ca aceste 
subpelicule să fie prohibite. Spre deo- 
sebire de unele persoane intransi- 
gente, mult mai intransigente, eu nu 
cred că asemenea filme sint «nocive». 
Dimpotrivă. Nutresc speranța că pe 
prima treaptă a cinefiliei aceste subpe- 
licule ar putea avea meritul de a aduce 
la cinema un număr de spectatori, care 
oricum nu și-ar pierde timpul cu filmul. 
Aceste filme fără penumbre și fără 
autenticitate sint, poate, pentru unii, 
un fel de prim exercițiu de meditație. 
Poate! E de gindit. E de discutat. Aici 
întrebarea este însă alta. Din aceste 
contradictorii succese de casă, ce 
concluzii tragem? Tragem concluzia 
că pentru a veni în întimpinarea publi- 
cului trebuie să creăm filme de tipul 
«O floare și doi grădinari»? 

Westernul-spaghetti «Pentru cîțiva 
dolari în plus» a avut cîteva milioane de 
spectatori; «Hiroşima, dragostea mea» 
n-a avut nici a zecea parte din acest 
număr. Putem să spunem că, pentru 
a ne sluji publicul așa cum se cuvine, 
trebuie să-l hrănim doar cu westernuri- 
spaghetti? 

«Blow Up» a fost văzut de un public 
care, numeric, reprezenta doar 20%, 
din publicul care a plătit bilet la «Păca- 
tul dragostei»; «Adio, Gringo» a avut 
de 10 ori mai mulți spectatori decit 
«Eclipsa» şi de 20 de ori mai mulţi 
spectatori decit «Billy mincinosul». 
Ce facem? Renunţăm la Antonioni 
pentru «Adio Gringo»? 


Succesul, direct 
proporțional cu valoarea? 


Unele filme, pe bună dreptate, au 
reprezentat o cădere. «Şapte băieți 
și-o ștrengăriță» a reprezentat o rela 
tivă cădere, deși regizorul lui, autorul 
Angelicilor, Borderie, era oarecum 
faimos; deşi reţeta filmului era prepa- 
rată «ca să meargă la sigur»; deși 
filmul, lucrat la Buftea și discutat 
mult în presă înainte de premieră, mai 
avea și aceste atu-uri. Da! Statisticile 
cinematografice înregistrează adese- 
ori căderi drepte. 


Dar sint filme care au căzut pe ne- 
drept, cum ar fi filmul lui Tati, «Unchiul 
meu»; sau admirabilul «Cu mîinile 
pe oraș»; sau cum a fost capodopera 
«Magazinul de pe Strada Mare»; sau 
excelentul film maghiar «Sărmanii flă- 
căi»; sau admirabilul film al lui Makk, 
«lubire»; sau «Fragii sălbatici». («Fra- 
gii sălbatici» — capodoperă! — a fost 
văzut de 170.000 spectatori, în timp ce 
«Un dolar găurit», de 2 milioane). 
«Pădurea de mesteceni» a lui Wajda 
nu a avut nici el succesul meritat. 
Firește, nu a fost o cădere propriu- 
zisă. Dar răsunetul acestui film anto- 
logic a fost de o modestie intristătoare. 
Trecerea lui a fost însoțită de o stare 
de cvasi-indiferență. A rulat cu multe 
săli goale. 

Se poate spune, deci, că succesul 
unui film este întotdeauna direct pro- 
porțional cu valoarea lui? 


Ce aş incerca să demonstrez cu 
aceste exemple (şi cu tablourile de 
cifre din aceste pagini)? 


filmul faţă in faţă cu publicul 


e Întîi: Noţiunea de public este 
mult prea importantă ca să nu fie 
primejdios s-o utilizăm după bunul 
nostru plac. Fiecare dintre noi sintem 
o parte din public. Niciunul nu sintem 
publicul «în persoană». Niciunul din- 
tre noi nu e singurul confident al 
publicului. Niciunul nu este singurul 
său reprezentant. 


e Doi: Oricit de luminați, oricit de 
«tipici» ar fi vreunul dintre noi și oricît 
de «tipice» ar fi gusturile acelei ființe, 
publicul nu poate fi niciodată o per- 
soană. O singură persoană. Publicul 
este o noțiune globală. Sociologii 
Știu acest lucru foarte bine şi niciodată 
nu vorbesc de un singur public; ei 
se referă întotdeauna la categorii anu- 
me, în funcție de virstă, de criterii pro- 
fesionale, de criterii geografice, etc. 
Nu putem să facem o apă și-un pămînt 
din preferinţele celor de 20 de ani și din 
preferințele publicului de pensionari. 
Nu putem să nu înțelegem că publicul 
de la sat nu este încă identic cu ce! de 
la «Patria». «Publicul vrea»... «Publi- 
cul nu vrea...» «Publicul respinge...» 
«Publicul nu acceptă» — spunem noi 
adesea, fără să ne întrebăm care 
public? Nu tot publicul vrea același 
lucru. Nu tot publicul respinge același 
lucru. Nu putem apela la noțiunea de 
public cu folos, dacă nu ținem seama 
că publicul este o noţiune globală. 


e Trei: Publicul nu este numai o 
noțiune globală. El este și o noţiune 
dinamică, de un dinamism adeseori 
paralizant, pentru cei care-l studiază 
și îi caută legi. 

Se știe (exemplul a intrat demult în 
folclor) că nu cu 50 de ani în urmă, 
ci doar cu vreo cîțiva, deci numai cu 
cîțiva ani înainte dea intra la Academia 
Franceză, în rindul nemuritorilor, 
Eugen lonescu era «un dificil», era 
«avangarda», era calificat «abraca- 
dabrant». Cind a apărut «Cintăreaţa 
cheală», marele public a spus că «nu 
înțelege nimic». Peste 10 ani, ceea ce 
părea abracadabrant s-a văzut că are 
o noimă. Peste 10 ani, Ionescu nu mai 
părea un copil teribil, un scandalagiu, 
Peste 10 ani, teatrul modern nu mai 

utea, fi înțeles în afara lui lonescu. 
n 10 ani copilul teribil devenise «un 
clasic în viață». 

Gustul publicului cinematografic 
evoluează și el vertiginos. Nu trebuie 
să ne-o spună nici un institut de cer- 
cetări specializate. Se vede cu ochiul 
liber. «La Dolce vita», film care, după 
cum se știe, a produs la premieră un 
adevărat scandal («aşa ceva nu s-a 
mai văzut pe ecran» — striga opoziția). 
«La Dolce vita», apărind pe ecranele 
noastre la vreo zece ani după premieră 
ni s-a părut nouă, cei de peste 10 ani, 
o peliculă fără nimic scandalos, un 
film normal, aproape demodat. Romeo 
și Julieta văzuți de Zeffirelli, dacă s-ar 
fi proiectat pe vremea lui Romeo 
— Leslie Howard și Julieta — Norma 
Shearer, ar fi provocat, fără îndoială, 
consternarea, refuzul, dezaprobarea. 
Acum 30 de ani un astfel de «Romeo 
și Julieta» era inadmisibil. 

Și puterea publicului de a citi un 
film a crescut uluitor. «Anul trecut 
la Marienbad» era la inceput «un film 
pentru inițiați ». Anul trecut am revă- 
zut «Anul trecut...» într-o sală plină, 
plină ochi cu spectatori «obişnuiţi». 
Sala participa. Sala nu mai părea 
deloc confuză. Filmul era asimilat. 


FILME ROMÂNEȘTI CU 3 MILIOANE «B/LETE» 
(de la data premierei pînă la 31 dec. 1970) 


Titlul filmului anul premierei 


1963 
1965 
1967 
1968 
1966 
1965 
1963 
1965 
1955 
i 1952 
1964 
1958 
1960 
1964 
1968 
1965 
1966 
1963 
1957 
1965 


Tudor — 2 serii 

Neamul Șoimăreştilor — 2 serii 
Dacii 

Columna — 2 serii 
Haiducii 

Pădurea spînzuraților 
Lupeni — 2 serii 

De-aș fi Harap Alb 

Alarmă în munți 

Mitrea Cocor 

Străinul — 2 serii 

Alo!... Aţi greșit numărul! 
Secretul cifrului 

Dragoste la zero grade 
Răpirea fecioarelor 
Amintiri din copilărie 
Serbările galante 

Codin 

Moara cu noroc 

Nu vreau să mă însor 


bilete 


9 775 355 
8 752 162 
8 303 110 
6 162 544 
4 391 770 
4 194 379 
3 977 353 
3 947 746 
3 877 549 
3 723 671 
3 673 486 
3 414 236 
3 286 941 
3 255 250 
3 176 316 
3 159 476 
3 114 898 
3 073 035 
3 052 935 
3 024 099 


*) Am simţit nevoia să precizăm bilete, pentru că statisticile iau in consideraţie nu numărul 
de spectatori, ci numărul de bilete vindute (in felul acesta un spectator, care vede acelaşi film 
de trei ori, e numărat de trei ori, iar un spectator, care merge să vadă un film in două serii, 


cumpărind două bilete, este numărat bineințeles de două ori). 


PREMIERELE ANULUI 71 
(de la data premierei pînă la 27 februarie 1972) 


Titlul filmului luna premierei 


ianuarie 
februarie 
martie 
aprilie 
aprilie 


Ciîntecele mării 

Mihai Viteazul — 2 serii 
Haiducii lui Şaptecai 
Zestrea domniţei Ralu 
Printre colinele verzi 
Serata 

Facerea lumii 

Apa ca un bivol negru 
Săptămîna nebunilor 
Brigada diverse în alertă 
Asediul 

Așteptarea 

Frații 

Decolarea 

B.D. la munte și la mare 


august 
septembrie 
septembrie 
decembrie 
decembrie 


Integrat. 

Evoluează publicul luat ca noțiune 
globală. Evoluează fiecare categorie 
de spectatori luată separat. Cu 10 ani 
în urmă, difuzorii nu concepeau că pot 
trimite la țară anumite categorii de 
filme. În 10 ani publicul rural a făcut 
salturi care pot produce uimirea (deși 
mai util ar fi să producă interesul, pen- 
tru că aceste metamorfoze se cer stu- 
diate, nu numai afectiv. Dar noi, din 
păcate, sintem încă departe, foarte 
departe de o cercetare științifică a 
publicului. Publicul rămîne o noţiune 
la care apelăm mult și pe care o cu- 
noaștem puțin. Foarte puţin. 


e Patru: Am spus la începutcă nici 
o cinematografie, oricît de preocupată 
ar fi de artă, nu poate porni de la un 
calcul deficitar. Rentabilitatea este 
pentru o cinematografie un imperativ 
categoric. E bine însă să nu uităm că 
în afara rentabilității materiale, există 
și o rentabilitate spirituală și că în 
materie de cultură, această rentabili- 
tate e primordială. Sint filme care, e 
adevărat, fac fericiți pe responsabilii 
de cinematografe. Dar sint filme — și 
noi trebuie să tindem ca acestea să fie 
majoritatea — care nu-și arată bene- 


«Dacii»: peste 8 milioane spectatori 


Bilete 


1772 794 


6 143 526 
2 394 452 
1 992 359 
565 997 
676 114 
549 456 
112 559 
1 566 727 
1 454 235 
520 212 
393 870 
407 957 
205 828 
577 451 


ficiile doar prin cozi sau doar prin 
«n-aveţi un bilet în plus». Beneficiile 
unui film nu se calculează numai în 
numerar. Sint beneficii care nu pot fi 
trecute în cifre; beneficii care apar 
mai tirziu şi uneori pe căi mai ocolite. 
Sint filme care nu te fac să plingi în 
hohote, dar te fac mai sensibil în fața 
durerii. Sint filme care au meritul că te 
deconectează. Dar sint filme care au 
meritul că-ți dau insomnii. 

Firește, nici o cinematografie nu 
poate exista în afara ideii de rentabili- 
tate. Dar primul calcul dintr-o adevă- 
rată rentabilitate culturală trebuie să 
răspundă nu la întrebarea «ciţi bani?» 
a adus acest film, ci «cîtă înțelep- 
ciune», «cită omenie» şi, mai ales, 
«cit adevăr»? 


Ecaterina OPROIU 
23 


filmul faţă in faţă cu publicul 


Cuplul «răutăcios» 


la noi 


Cuplul patetic 


capul de afiş 


Cuplul neaşteptat 


Nu se poate, desigur, spu- 

ne că Birlic și Ciobotărașu 

nema sint cei mai buni actori 
de cinema români. Există 

mulți, foarte mulți alții, 

care-s cel puțin egali cu  dînșii. 
Cum se explică atunci că aceştia 
doi au fost singurii care ajunseseră 
la o încărcătură divistică mai mult sau 
mai puţin comparabilă cu aceea a staru- 
lui apusean, a vedetei occidentale? 


Probabil că explicația e aceeași ca 
şi în apus. Bette Davis, Fredric March, 
Myrna Loy, Gary Cooper au ajuns stele 
pentru că erau distribuiți mereu şi în 
roluri variate. De același avantaj s-au 
bucurat şi cei doi regretaţi artişti 
români, în timp ce actori de valoare 
egală, ca Geo Barton, Kovâcs Gyărgy, 
Emanoil Petrut, George Constantin 
sînt distribuiți nedrept de rar. Un 
actor devine cap de afiş în bună parte 
fiindcă a fost des pus pe afiș, cap de afiş. 
Repetarea nu obosește, nu plictisește, 
ci familiarizează. Spectatorul se obiş- 


24 


Actorii noştri, capete de afiş 
Regizorii noştri, anonimi pe afiş 
Scriitorii noştri, candidați la afiş 

pe cînd cinematograful nostru cap de afiş? 


Afişul policefal 


nuiește cu un actor aşa cum te simți 
bine în compania unei rude sau a unui 
prieten personal. Asta chiar dacă pe 
ici pe colo filmul și rolul fuseseră 
mediocre, cum a fost cazul lui Birlic în 
«Titanic Vals» (cînd rolul i-a fost încre- 
dințat lui Beligan, s-a putut vedea ce 
eroare fusese de a face din acest erou 
duios un clovn anost). Tot așa a suferit 
Birlic în «Două lozuri» de Caragiale. 
Totuși zestrea sa divistică a crescut 
prin efectul simplei sale reapariții 
regulate. Ciobotărașu a avut norocul 
să nu fie distribuit decit în roluri bune, 
chiar cînd filmul era slab, cum a fost 
cazul cu «Porto Franco». De aceea 
zestrea sa de vedetă a crescut neconte- 
nit. Silvia Popovici este o artistă tot 
atit de bună ca lrina Petrescu sau 
loana Bulcă. Dar fiindcă e distribuită 
rar, nu atinge nivelul de mitologie 
divistică al celorlalte două. O excelentă 
artistă, Irina Gărdescu, apărînd în ulti- 
mii ani, mai des pe ecran, se află pe 


(Continuare In pag. 26) 


filmul faţă in faţă cu publicul 


capul de afiş 
in lume 


Succesul în cinematograf 

e o problemă nu numai 

ine rna complexă, dar și schimbă- 

toare. Complexă — fiind- 

d că depinde de vreo zece 

elemente și de combinările lor în alian- 

te sau opoziții; schimbătoare, fiindcă 

întotdeauna (şi mai ales azi) societăţile 

omenești își schimbă drumul și obra- 
zul. 

S-a crezut multă vreme că succesul 
unui film depinde de «capul de afiș», 
de vedetă. Azi se exagerează uneori 
în sens contrar și se socoate că «star»-ul 
nu are importanță sau mai exact că 
este important tocmai dacă nu are 
importanță, dacă este un om cu totul 
oarecare, dacă este un «anti-erou» ca 
cel din «Cinci piese ușoare» sau cel 
din «Easy Rider», despre care eroi, 
regizorul Ed. Emschwiller zice că-s 
«de obicei niște păguboși al căror 
eroism este socotit după capacitatea 
lor nu de a triumfa, ci de a supravie- 
tui». lar Redfort zice: «Vreau să fac 
filme despre un om care s-a îndepărtat 
de societate, care are lipsuri şi este 
singuratic, un om care pare a fi un 
erou dar de fapt nu este». 

«Angajăm urîtei» 
zice Zanuk 


Dar nu numai personajul dorit (sau 
presupus a fi preferat) de public se 
schimbă, ci chiar și actorul, faţa lui. 
figura. mutra. «Angajăm urîtei» — 
zice Richard Zanuk (35 de ani, preșe- 
dintele companiei «Twenty Century 
Fox», fiul marelui Darryl Zanuk). Așa-s 
cele mai multe vedete de azi: Dustin 
Hoffman, Richard Benjamin, Alan 
Arkin, Dennis Hopper, Gene Wilder. 
«Acum zece ani (spune acest Wilder) 
nu se accepta decit un singur fel de 
obraz, pe care-l aveau numai citeva 
sute de persoane în întreaga lume, 
obrazul Hollywood. Nu se admitea 
ca actorii să semene cu oamenii din 
public. Acum însă s-a constatat că ei 
pot să arate la față la fel cu oamenii 
cu care spectatorul să se poată iden- 
tifica». 

Căci spectatorul însuși s-a schimbat; 
62%, din publicul de cinematograf se 
compune din oameni între 12 și 30 de 
ani. Pe acești tineri, astăzi, îi deranjează 
bărbații frumoși, cu haine elegante, 
pieptănați cu grijă şi artă; îi agasează 
femeile splendide cu rochii de un gust 
rafinat. Spectatorii de 12—30 ge ani 
cer în Occident zdrente, late, jeg şi 
barbă. O cer cu ifos și trufie. Nu 
pentru că aspiră (ca altădată) să semene 
ei cu actorii filmului, ci pentru că cer 
eroului de pe ecran să semene el cu 
dînşii. Este o idolatrie, ca să zicem așa, 


Spectacolul capului de afiş: Audrey Hepburn 


Surprizele succesului : 
înainte, spectatorii 
imitau eroti de film. 
Azi, eroii imită pe spectatori. 


inversă. Care se aplică nu numai la 
fizic,dar şi la moral. 

Acest public nou (62% din specta- 
tori) este totodată foarte mare și 
foarte mic. Dacă evaluăm, modest, 
longevitatea la 60 de ani, înseamnă că 
acel procent de 62% reprezintă un 


total de 18 ani, în timp ce restul spec- 
tatorilor, adică 38% reprezintă un 
total de 30 de ani; adică minoritarii 
reprezintă aproape dublu de specta- 
tori față de majoritari. La baza acestui 
paradox de aritmetică se află un fapt 


jalnic, catastrofic: împuținarea specta- 


torilor de cinematograf, descreșterea 
cifrei brute a cinefililor. Nenorocire, 
desigur, datorată în cea mai mare 
parte concurenţei televizorului. lar so- 
luțiile găsite în diferite țări capitaliste 
sînt mereu cu două tăișuri. Astfel 
una din ele a fost superproducția, cît 
mai panoramică și mai tehnicoloră. 


Repetițiile 
au două capete 


Şi într-adevăr, «Sunetul muzicii» sal- 
vează de la faliment casa «20-th Cen- 
tury Fox» (cîştig record: 72 de milioane 
de dolari). Dar vai, «acest succes avea 
să ruineze aproape întreaga cinema- 
tografie americană» (zice regizorul Em- 
schwiller) dînd naștere la o serie de 
dezastre menite să imite acel succes: 
«Doctor Doolittle», «Start», «Adio 
Mr. Chips». «Am cheltuit (zice Zanuk) 
cu toții prea mulți bani, şi abia acum 
ne mai refacem după această catas- 
trofă». 

O altă sursă de succes (și de insucces) 
este tendința publicului, dubla sa ten- 
dință de a cere să se repete ceea ce 
i-a plăcut și invers, de a i se face silă 
dacă i se repetă ceva. E caracteristică 
observația lui Canby, criticul cinema- 
tografic de la «New York Times», 
care a apărat cu frenezie filmul «Love 
Story» împotriva detractorilor săi și 
care zice: «Singurul lucru cu adevărat 
deprimant în privinţa acestui film este 
că, în mod inevitabil, el va fi urmat de 
tot felul de imitații îngrozitoare». 

Întîlnim aici un alt element de care 
depinde succesul unui film. Pe lingă 
«capul de afiş», pe lingă psihologia 
(generală, sau momentană, sau locală) 
a pulbicului, mai este și conținutul 
însuși al filmului (genul, tema, stilul, 
subiectul, problema). Publicul simte 
dorinţa de a găsi în film personaje și 
situații care seamănă cu el și cu aspira- 
tiile lui. Dorinţă, cum am văzut, peri- 
clitată de oboseala în fața repetiţiei. 
Primejdie însă mai puţin gravă decit 
s-ar crede. De pildă, în ce privește 
«îngrozitoarele imitații», de care vor- 
beşte criticul Canby, trebuie să obser- 
văm că de la «Un bărbat și o femeie» 
al lui Lelouch pină la «Povestea de 
dragoste» a lui Segal, au trecut cinci 
lungi ani fără să fi apărut vreo altă 
«imitație», fie îngrozitoare, fie neîn- 
grozitoare. Lucrările într-adevăr de 
valoare nu se tem de repetiție și de 
sațietate. De altfel, repetițiile sînt şi 
ele cu două capete. 

Angajarea producției cinematogra- 
fice în cutare gen, stil, temă, depinde 
în bună parte de angajarea în același 


(Continuare In pag. 27) 
25 


filmul faţă in faţă cu publicul 


Farmec — Irina Gărdescu 


(Urmare din pag. 24) 


drumul suirii spre mitologia stelară. 
Tot așa Anna Szeles, care și dînsa e 
candidată la nimbul capului de afiș. 


Capul de afiș colectiv 


S-a ivit la noi ceva care nu se prea 
produce în Occident, anume capul de 
afiş policefal. În apus, această policefalie 
ia forma cuplului de îndrăgostiți, sau 
brelanului conjugal,sau «bandei vesele». 
La noi, acest cap de afiș colectiv se 
compune numai din bărbați. Este am 
samblul care s-a bucurat de un larg 
succes, ansamblul Dem Rădulescu — 
Caragiu - Constantin - Papaiani - Puiu 
Călinescu. A fost poate capul de afiș 
cel mai complet realizat, un caz de 
vedetism 100% de tip Banda veselă 
sau Dead-end-Kidy. A fost un fenomen 
care îl reedita pe acela al serialelor de 
altădată («Les deux gamines», «Pari- 
sette», «Le fils du flibustier» și alte 
cine-romane) unde reapariția constantă 
a unor Aimé Simon Girard, Sanda 
Milovanova și alți actori fixi, era cea 
mai crezută dintre promisiunile de 
fericire cinematografică. 
~ Serialul polițisto-umoristic Ţic-Dră- 
gan este caracteristic în această privință. 
El tablează în cea mai mare măsură pe 
acest cap de afiș, plural. Asta se vede 
încă înainte de începerea filmului. Sem- 
nalarea, în generic, a colectivului stîr- 
neşte în sală murmure de anticipație 
a unor desfătări viitoare. 


Capul de afiș solo 


Un actor care pășește de-unu-singur 
pe scara divismului este Florin Piersic. 
Are totul pentru meseria de cap de afiş: 
frumusețe, inteligenţă, diversitate și 
haz. Încă de la producţia sa școlară de 
fine de studii, încă de la magistralul său 
Peer Gynt, s-a văzut în el stofă de mare 
actor, multilateral dezvoltat. lată de ce, 
în ciuda micilor socoteli care au prezi- 
dat ani de-a rindul la distribuțiile sale 
de la Buftywood, el a fost constant 
distribuit în filmele noastre şi a devenit 
cel mai sigur «cap de afiș». 


Capul de afiş care iscãleşte 


În occident, capul de afiş este uneori 
regizorul: Wyler, Fellini, Ford, Clair, 
Visconti, Lang, Carne, Hitchcock. Alte- 
ori scenaristul sau chiar dialoghistul: 
Prévert, Jeanson. Alteori,autorul operei 


26 


capul de afiș 
la noi 


Cuplul istoric: 


Amza Pellea și loana Bulcã 


literare ecranizate: Hugo, Lampedusa, 
Simenon, Hemingway, Stendhal, Stein- 
beck, Dostoiewski, Segal. Aceste trei 
variante ale capului de afiș există oare 
la noi în România? Să începem cu 
autorii literari deveniți vedete. De pildă, 
Sadoveanu. «Mitrea Cocor» a fost o 
nefericită eroare (şi oroare) pe care 
«Şoimăreştii» nu a avut puterea să o 
anihileze. Prestigiul de colos al lui 
Sadoveanu încă nu s-a ridicat la funcțiu- 
nea de cap de afiș cinematografic. 
Luaţi un alt mare prestigiu: Mușatescu. 
După părerea mea, literatura lui e de 
nivel Caragiale. Cînd s-a ecranizat «Ti- 
tanic Vals», am notat în piesa lui o 
mulțime de fapte cinematografiabile 
pe lîngă care scenaristul și regizorul au 
trecut fără să se uite. Un Muşatescu 
anost e un adevărat miracol. O minune 


Generalul — Kovăcs 


totuși care s-a produs. Tot așa și cu 
un alt mare scriitor, care ar putea fı 
sursă miliardară de ecranizări: Jean Bart. 
Capodopera lui a fost masacrată și 
«Europolis», acea Sulină unică în lume, 
acel Stat internațional sui-generis, com- 
pus din cinci Mari-Puteri, a fost penibil, 
transformat în simplu Găiești. Aceeași 
mezaventură cu Sebastian. Vreau să 
vorbesc de «Steaua fără nume», căci 
«Ultima oră» («Afacerea Portar») a 
fost un film mai degrabă bun (regia 
Boroș), cu scenariul pe alocuri mai 
bun decit piesa (Sorana Coroamă). 
Dacă filmul a plăcut, a fost pentru 
calitățile lui de scenariu, regie și actorie 
(lancovescu, Beligan, Finteșteanu) și 
nicidecum pentru şarja divistică a nume- 
lui lui Sebastian. Există azi la noi. un 
scriitor, Eugen Barbu, care în beletris- 


Domniţa— Ilinca 


ln fine, cap de afiș: Pogonat 


tică a atins un meritat nivel divistic. 
Dar nu și în cinematografie. Mă gindesc 
că „prelucrat cu vigilență și cu un atent 
bun gust, romanul «Prințul» ar putea 
da un magnific film românesc, care ar 
face din numele romancierului un veri- 
tabil «cap de afiş» cinematografic. Ace- 
lași lucru se poate spune despre drama- 
turgul D.R. Popescu. 

Scenariile lui Titus Popovici sînt 
multe şi toate bune. Ultimul («lpu») 
dovedeşte că succesele anterioare sînt 
departe de a i se fi suit la cap și că la 
el ascensiunile în mitologia stelară sînt 
pe drumul cel bun. 

Cine nu-i încă scenarist-vedetă, dar 
ar fi meritat cu prisosință să fie, este 
loan Grigorescu. Unul din filmele sale, 
«Canarul şi viscolul», este de o origina- 
litate stupefiantă. E cel mai tulburător 
film comunist din cîte s-au făcut. Filmul 
se înscrie în marile găsiri ale invenției 
tematice cinematografice. loan Grigo- 
rescu, dacă are noroc şi energie în 
lupta centrifugă, poate lesne ajunge 
«cap de afiş» pe linie de scenariu. 


Dar regizorul cap de afiș? 


Regizori? Avem mulți regizori buni. 
Dar în afară de Pintilie nici un nume 
de regizor nu a ajuns la gradul de 
vedetism, astfel încît regizorii să poată 
deveni mai «cap de afiș» decit actorii 
sau decît autorii ecranizaţi. Dar așa 
cum îi cunosc pe regizorii noştri, vechi 
şi noi, sînt sigur că-s capabili să facă 
multe filme bune şi să atingă curînd 
şi lesne acest palier. Din păcate, pentru 
ei, a face filme bune, nu depinde numai 
de ei ci de alți factori. Dar asta e, cum 
ar zice Kipling, «o altă poveste». 


D.I. SUCHIANU 


Sămădău— Barton 


filmul faţă in faţă cu publicul 


(Urmare din pag. 25) 


timp, a altor autori, într-o categorie 
de filme cu conținut opus, pe care 
tocmai vrem să-l combatem, să-l con- 
testăm și să-l refuzăm. Astfel unani- 
mitatea presei franceze judecă filmul 
lui Lelouch ca un «anti-Godard» (fie 
pentru a-l lăuda, fie pentru a-l deza- 
proba). De pildă: «Un film niciodată 
sistematic, niciodată forțat, ca de pildă 
filmele lui Godard, la care involuntar 
te gîndești» (Les Echos); «Că vrem sau 
nu, afacerea Lelouch ia uneori alură 
de operație anti-Godard» (Paris-Presse); 
«Un film care ne mai odihneşte niţel 
de atiția frați care-și violează sora, după 
ce și-au ucis mama din cauză că mă- 
garul de tat-so...» (TElâcinâ); «Da, 
un prea frumos film, care aduce pros- 
pețime, sensibilitate în inima cinema- 
tografului francez, care tare avea ne- 
voie de așa ceva» (Le Canard Enchai- 
né); «Un film care dă impresia că a 
reinventat cea mai veche poveste din 
lume» (Le Monde). 

Toate aceste cuvinte pot fi spuse 
aidoma despre «Love Story». Exact 
același fenomen. Este succesul obținut 
prin repetarea unei formule împotriva 
repetării formulei inverse, repetare 


Regizorul — (ex) cap de afiş: Jean-Luc Godard 


capul de afis 
in lume 


«Monştrii» cap de afiş: Tracy-Hepburn 


Regizorul-actor — cap de afiş: Serghei Bondarciuk 


devenită comparabilă. De pildă, re- 
petarea preferinţei pentru un anumit 
conținut, pentru violență, cruzime, e- 
rotism, pornografie, împușcături, ex- 
perimentalism cît mai ţicnit posibil. 
Toate acestea-s mode, care cer, cheamă 
mode inverse. Moda, spunea socio- 
logul Gabriel Tarde, este o alianță de 
invenţie și de repetiție. Este, adăugăm 
noi, o repetare contestatară, opusă 
repetițiilor modei contrare pe care 
vrem s-o anulăm. 


Un cuvint care deranjează: 
gusturi 


Am identificat pină acum următoa- 
rele elemente de care depinde succe- 
sul: vedeta, psihologia (permanentă 
sau momentană) a spectatorului, du- 
elul natural între mode și contra- 


mode, ale căror fluctuații vor fi sau 
nu sesizate la timp de cei doi specia- 
lişti ai succesului cinematografic: pro- 
ducătorul finanţator și presa publi- 
citară — maeștrii reclamei. Așadar 
pînă acum cinci elemente. La care se 
adaugă un al șaselea, care ar trebui 
să fie foarte important, dar care, vai, 
nu face nimic pentru a merita «de 
fapt» această importanță «de drept». 
Este criticul, Jack Valenti, șeful su- 
prem al cinematografiei americane, s-a 
năpustit vehement în chestiunea«Love 
Story», acuzînd pe critici că judecă cu 
rea credinţă fiindcă le este ciudă de 
succesul comercial fără precedent al 
acestui film. În orgoliul lor, ei nu nu- 
mai că declaraseră filmul şi cartea 
operă slabă, dar împiedicaseră ca ea 
să figureze măcar ca un candidat la 
premiu. Canby, criticul de la «New 
York Times», după ce laudă din răs- 
puteri cartea și filmul, aduce totuși 
următoarea obiecție magnatului cine- 
matografic Jack Valenti: «Domnul Va- 
lenti pare să spună câ cronicarii ci- 
nematografici ar trebui să se limiteze 
la o înșirare de amabilități despre 
filmele care ar cîştiga pînă acum 
popularitatea, precum și la colecționa- 
rea unor cuvinte urite la adresa celor 
care n-au succes de casă. Un critic tre- 
buie să fie credincios propriilor sale 
gusturi, rãmînînd ca ulterior publi- 
cul să judece singur dacă gusturile 
criticului concordă cu propriile sale 
preferințe». 


Este în toate acestea un cuvint care 
deranjează. Cuvintul gusturi. Criticul 
în artele narative (unde există totdeau- 
na o «dramă»)nu are voie să aibă «gus- 
turi», ci doar păreri dovedite, dove- 
dite pe fapte (acțiuni, obiecte, conver- 
sații, mărturii, etc). Exact ca la o curte 
cu jurați. Plaga universală a criticii 
este practicarea exclusivă a metodei 
lui «zice şi fuge». lată de ce criticii se 
simt vexați cînd se văd cu mîinile 
goale, incapabili să găsească cel mai 
mic fapt doveditor în sprijinul fudulelor 
lor verdicte. lată de ce au simţit ei 
nevoia să insulte pe Erich Segal, de- 
clarîndu-l nedemn de a candida la un 
premiu. (Căci acei critici s-au simţit ei 
înşişi insultaţi în onoarea lor de breaslă 
în fața celui mai mare record mondial 
de popularitate. În trei zile, filmul a 
realizat 2 milioane jumătate de dolari 
beneficii, mai mult decit costul pro- 


=> 


Batalov — cap de afiş 


ducției sale. În premieră, filmul rula 
concomitent în 160 de săli din cele 
165 de săli de premieră din SUA. 


De 9 ori 
succesul 

Dar e timpul să rezumăm. Factorii 
succesului cinematografic sînt: 1) capul 
de afiş; vedeta-actor; 2) regizorul renu- 
mit și zestrea sa divistică; 3) menta- 
litatea, psihologia spectatorului (va- 
riabilă după țară, epocă, moment, am- 
biantã culturală); 4) conținutul poveștii 
filmate, problemele ei, actualitatea 
acesteia, adică moda de care se bucură; 
5) repetiţia temelor la modă care pro- 
duce fie silă, fie continuare entuziastă. 
în raport invers proporțional cu vo- 
volumul repetițiilor din categoria opu- 
să, rivală; 6) încasările, «box-office»-ul, 
care, la început, efect al succesului, 
devin în ochii opiniei publice cauză, 
sursă de continuare a succesului; 7) 
dibăcia, talentul maeștrilor în arta 
publicitară, în arta reclamei; 8) o- 


filmul faţă in faţă cu publicul 


pinia criticilor, care deocamdată se 
cam mărginește la prestigiul orb care 
îl are hirtia tipărită, dar pe viitor ar 
putea deveni factorul hotăritor, cînd 
criticii se vor hotări să-și sprijine pă- 
rerile de fapte de ecran; 9) în sfirșit, 
chestia succesului depinde și de fac- 
torii tehnico-economici. Anumite mari 
progrese în aparatura cinematogra- 
fică, Curtea Supremă care combate mo- 
nopolul sălilor posedat de marile com- 
panii, posibilitatea unor filme cu buget 
foarte ieftin, mediocritatea relativă a 
filmelor de televiziune din aceste ţări, 
toate au adus pe piață un personaj 
nou: regizorul de 23—25 de ani și 
succesul (în tot cazul producția po- 
sibilă) a unor filme zise «interioare», 
unde autorul, e lăsat să facă numai după 
capul lui. Publicul care aplaudă ase- 
menea filme e mai puțin numeros decit 
celălalt. Dar el există. Şi asta este 
enorm, căci acum 20 de ani el nu exista 
de loc. 


D. |. SUCHIANU 


după un succes atît de mare ... 


poveste de dragoste 
dar nu 


love story 


Ex-balerina cap de afiş: Savelieva 


: Marilyn Monroe 


Mitul — cap de afiş 


Mă gindeam cu mihnire, după 
ce-am văzut o altă «Poveste de 
dragoste», filmul lui Szabo, la cîteva 
săptămîni după copleșitorul succes 
al lui «Love Story», ce ghinion 
au citeodată filmele, ca și oamenii, 
să vină «după». Să ajungă în cursă 
după ce toate aplauzele au fost 
culese, după ce însuflețirea s-a 
consumat, după ce cupa de șam- 
panie a fost ridicată și atunci 
alergătorului din timpul doi nu-i 
rămîne decit să suridă jenat foto- 
grafilor, abătut nu de gloria înain- 
tașului, ci de fracțiunea aceea de 
secundă care l-a despărțit pe el 
de festin. S-ar putea împărtăși, e 
drept, din ospățul învingătorilor, 
dar ce cupă amară! Şi nici măcar 
nu-i întrecere dreaptă în cazul nos- 
tru, comparația izvorăște, de fapt, 
dintr-o eroare: similitudinea de ti- 
tluri. Te duci la «Povestea ...» lui 
Szabo cu Ali Mac Graw încă pe 
retină şi o compari, involuntar, 
cu cealaltă artistă, suris-cam-trist, 
fără fotogenia  americancei, fără 
splendoarea ei ofensivă și ameninta- 
rea trăznet ce nu plutea în aerul 
filmului «Love Story», dar ai aflat 
că există (din ce-ai citit în reviste, 
din ce ți-au spus verisorii...) 

Aici, în povestea lui Szabo, nu 
moare nimeni decit bietele, nici 
măcar clarele noastre sentimente. 
Pentru că nici ele nu sînt nete şi 
profilate, se amestecă incerte, joc 
viclean de-a dragostea și prietenia, 
anticipînd continuu, trăind prezen- 
tul cu încărcătura ieri-ului, forțind 
viitorul să ia chipul dorințelor noas- 
tre. Tinărul erou străbate mii de 
kilometri să-și regăsească prietena 
de odinioară. Prima lui dragoste. 
Dar la virsta asta cauţi mai mult 
să-ți regăsești copilăria, decit tova- 
răşul de joacă, noțiunea iubirii, 


decit chipul ei concret. În timp ce 
filmul lui Segal particularizează cu- 
minte — prin gest, prin replică, 
prin ambianță — Szabo, dimpotrivă, 
ne săgetează doar citeva date con- 
cret-biografice, iar încadrările lui 
sînt mai mult trimiteri la stări de 
spirit, decit la fapte. Sint retrăiri 
puternic subiective, nu logice înlăn- 
tuiri de fragmente. Tehnica e mai 
dificilă, are structura fugii muzicale. 
Trecut, prezent posibil, conditional 
virtual, regizorul pare că glumește 
tot timpul, conjugind, într-o secun- 
dă, la toți timpii, la toate modurile. 
Imaginile tîşnesc din mintea perso- 
najului, se dau vesel peste cap, 
copilul de ieri alunecă pe o sanie 
și în clipa următoare aparatul plon- 
jează într-un mîine mult așteptat, 
într-o scenă de dragoste abstractă, 
dar mai încărcată de emoție, de 
adevăr decit prezentul însuși. 

Rar am văzut un film care să ne 
facă mai concrete salturile violente, 
discontinuitatea memoriei noastre, 
încărcată în aceeași clipă cu ce-am 
fost, cu ce sîntem, cu ce-am visat 
să fim. Cînd pleacă de acasă, de 
lîngă fata splendidă care-l iubește, 
tînărul nici n-o observă, n-are ochi 
decit pentru cealaltă, cea de departe. 
Şi iată-l, în sfirșit, lingă ea, închizînd 
ochii şi apărîndu-i deodată fantoma 
celei de acasă... După ce anume 
alergăm nebunește, apărindu-ne de 
prezent cu ieri, sau miine, un joc 
absurd precipitindu-ne spre finish, 
o viață înlocuindu-și, încet și dure- 
ros, imaginile în așteptarea scaden- 
tei, moartea în rate. E, zic eu, mult 
mai profund dramatic studiul poe- 
tic al lui Szabo, dar trebuie să 
faci efortul să nu-l compari cu alte 
povești cunoscute... 


Alice MĂNOIU 


filmul faţă in faţă cu publicul 


disperarea 


succesului 


Cinematograful 


nu are 
sentimentul 
eternității. 
De aici 
şî 
disperarea lui : 
acum 


ori 
niciodată.! 


Am auzit prima dată de succesul 
monstru al filmului «Love Story» la 
Helsinki, unde însoțeam echipa repre- 
zentativă de fotbal. Notorietatea lui 
«Love Story» reușise s-o egaleze pe 
cea a lui Pepsi-Cola... Vă dați seama ce 
succes are un film dacă reușește să fie 
partener, de la egal la egal, cu Pepsi- 
Cola. Aveai impresia că oamenii n-au 
nevoie ca să fie fericiți decit să vadă 
«Love Story» și să soarbă Pepsi-Cola. 
Fericirea omenească — atit cit e ea po- 
sibilă — se redusese la aceste două ele- 
mente: un film melodramatic de dra- 
goste şi o băutură răcoritoare. Fotba- 
liștii s-au repezit să vadă filmul, și a- 
cești băieți tineri, crăpînd de sănătate, 
echilibru, forță, s-au întors de la «Love 
Story» zguduiţi, cu ochii înroşiti de 
plîns. Eu am refuzat invitația de a 
merge împreună cu jucătorii la film, 
nici prin cap nu mi-a trecut să-mi pierd 
timpul cu o melodramă. Totuși emoția 
pe care a stîrnit-o în sufletul fotbaliș- 
tilor mi-a stîrnit curiozitatea și iată-mă 
şi pe mine intrat în psihoză. Orice ar fi 
trebuie să văd «Love Story»... Ce-o fi 
cu filmul ăsta care-l tulbură în așa hal 
pe năpraznicul Dumitru? lată cum se 
naște psihoza succesului. Opera de 
artă devine aproape obligatorie, ca 
vaccinarea împotriva gripei. Trebuie 
neapărat să vezi filmul ăsta. Neapărat. 


Tainele succesului 


Desigur, între valoare și succes nu 


există o legătură directă. Cînd a apărut 
prima oară «Roșu și negru» — și tot 
o capodoperă era ca și acuma — nu s-au 
vîndut decit 100 de exemplare, şi astea 
cu chiu cu vai... Dar și succesul își are 
tainele lui. Succesul lui «Love Story» 
e foarte explicabil. Nevoia unui ase- 
menea film plutea în aer. El exista apri- 
oric şi realizatorii n-au făcut decit să 
dea glas acestei imperioase dorințe. 
Se simţea de mult nevoia unei povești 
de dragoste — simple, simple de tot. 
După atitea filme complicate, cu senti- 
mente ambigue, încărcate pînă la satu- 
rație de analize psihologice, publicul 
voia un film în care doi oâmeni frumoși 
şi tineri să se iubească pur și simplu. 
Desigur, unele din acele filme ambigue 
erau chiar capodopere, dar nevoile 
publicului sînt în primul rînd sentimen- 
tale și abia în al doilea rînd estetice. 
El are mai multă nevoie de tandreţe 
decit de capodopere. Şi apoi, în sfirșit, 
un film de dragoste, în care protago- 
niștii sînt oameni tineri... Prea deve- 
niseră fiimele de dragoste privilegiul 


femeilor coapte și al bărbaţilor trecuţi 
prin ciur şi dirmon. «Love Story» n-are 
pic de originalitate și în acest defect 
capital se află încă una din explicațiile 
succesului. Şi aici, ca în toate legendele, 
iubirea are de înfruntat doar moartea. 
lubirea e atit de pură, încît numai moar- 
tea poate să devină un rival pe măsura ei. 
Oamenii s-au plictisit de iubirile medi- 
ocre, care se clatină la prima încercare, 
care se transformă prea repede în plic- 
tiseală sau adulter... Cineva spunea că 
dacă Romeo şi Julieta ar fi trăit mai 
mult s-ar fi căsătorit, și iubirea lor su- 
blimă s-ar fi transformat într-o căsnicie 
anostă. Nu e adevărat. Ceea ce se 
poate schimba în ură sau plictiseală în- 
seamnă că n-a fost niciodată iubire. 
lubirea cunoaște îmbogățire, nuanțare, 
dar nu e supusă legilor efemere ale 
mișcării. 


Psihologia succesului 


Am încercat să explic datele psiho- 


Cinematograful este obligat să aibă succes : Delon şi Belmondo 


logice ale succesu' unui film. Succesul 
unui film ține mai mult de psihologie de- 
cît de estetică. Cinematograful n-are 
sentimentul eternității — așa cum au 
celelalte arte, poezia, teatrul, pictura — 
de aceea el nu poate trăi fără succes. 
Filmul nu-și poate permite luxul expe- 
riențelor. Un film fără succes la public 
e o aberaţie. Un film nu poate împăr- 
tăși soarta unei opere literare, nu poate 
spera că va obține adeziunea publicului 
mai tirziu, odată cu trecerea timpului. 
Dacă n-are succes imediat, nu-l va avea 
niciodată. Cinematograful nu poate da 
încă opere durabile, capabile să depă- 
şească timpul. Romanul «Război şi 
pace» se citește și acum, se va citi cit 
timp vor exista oameni. Mai mult decit 
atit. Numărul cititorilor capodoperelor 
universale crește — timpul lucrează în 
favoarea literaturii. În schimb, cinema- 
tograful a pierdut cea mai teribilă bă- 
tălie — bătălia cu timpul. Nici o capo- 
doperă a cinematografiei realizată să 
zicem acum treizeci de ani n-ar avea 
azi un mare succes de public. Tristă 
soartă au capodoperele filmului. Chiar 
cele mai strălucite se retrag modeste, 
se ascund zgribulite într-un circuit 
închis, se transformă în material di- 
dactic... Așa că cinematograful este obli- 
gat să aibă succes, adică să smulgă clipei 
prezente tot ce se poate smulge. Ne- 
putînd să cîştige bătălia cu viitorul, 
cinematograful trebuie neapărat să aibă 
de partea lui prezentul. E ceva eroic în 
această condiție modestă a cinemato- 
grafului. 


Obsesia succesului 


Obsesia succesului e profund legitimă 
în cinematografie. Realizatorii trăiesc 
pesemne sentimentul unei femei fru- 
moase, terorizată de posibilitatea apa- 
riţiei primelor riduri... De aici vine și o 
disperare a succesului. Acum ori nicio- 
dată... Filmele de succes au soarta șla- 
gărelor. Le fredonăm cînd apar, dor- 
mim cu ele și peste puţin timp le uităm 
pur şi simplu și fredonăm alte cîntece. 
De aceea obsesia succesului duce uneori 
la superficialitate. Spun uneori, fiindcă 
nu neapărat succesul implică superfi- 
cialitatea. Această obsesie «crispează» 
pe realizatori, și această «crispare» 
poate duce la eșec. 

Dar să nu ne înduioșăm prea mult de 
soarta celei de-a șaptea arte. Ce ţi-e 
scris în frunte ţi-e pus. Dacă i-a fost 
hărăzit succesul imediat, n-are decit 
să-și ducă crucea cu fast și îndirjire. 
Ceea ce, spre lauda ei, a celei de-a 
șaptea arte, chiar asta face... de cînd 
o ştiu... 


Teodor MAZILU 
29 


filmul faţă in faţă cu publicul 


Ehsabeta Bostan: 


nu? nu mi-e indiferent? 


— Stimată Elisabeta Bostan, 
sînteți unul dintre regizorii noștri 
— scuzati expresia — «cei mai ren- 
tabili», iar rentabilitatea este pri- 
ma dovadă a succesului. Ce vă 
spune acest succes al filmelor dum- 
neavoastră pe piața mondială? 
Cum credeți că s-a născut el? 


— Aş putea răspunde simplu: cred 
că au succes,pentru că s-au vindut bine 
și se vind bine,pentru că au avut succes... 
E știut că în momentul în care un film 
«se vinde bine», numele autorului său 
intră automat în circuitul mondial. 
Devine un fel de garanție. Asta ar fi 
latura comercială a problemei. De fapt 
însă cred că succesul unui film se naște 
în primul rînd la el acasă și apoi în 
competiţiile internaţionale. Dacă 
stîrnește interes într-un festival, dacă 
e comentat favorabil sau chiar premiat, 
stirnește implicit și interesul comercial. 
E un fel de cerc vicios (pentru o dată în 
sens pozitiv) care se deschide cu pres- 
tigiul şi se închide cu succesul. 


— Credeţi că succesul poate fi 
calculat sau prevăzut? 


— Calculat, nu. Prevăzut, poate. În 
sensul bunei cunoașteri a psihologiei 
spectatorului la un moment dat. 
O anumită capacitate de a prevedea 
evoluția acestei psihologii înseamnă 
fără îndoială şi o șansă în plus, dea re- 
aliza un film dorit, așteptat de public, 
deci primit bine. Publicul, se ştie, are 
preferințele lui în permanentă schim- 
bare, pentru anumite teme, pentru o 
anumită modalitate cinematografică, 
pentru un anume gen, preferințe care 
corespund, de fapt, unor stări de lucruri 
în lume şi care creează, în spectator, 
adevărate necesități interioare. Dacă 
știi să vii în întimpinarea acestor ne- 
cesități, dacă reușeşti să simţi cu o clipă 
mai devreme, încotro se îndreaptă ele, 
atunci adeziunea publicului este ca și 
cîștigată. De aceea spuneam că succesul 
se naște și în competiţiile internaționa- 
le. Pentru că acolo te întîlneşti în același 
timp cu piața, cu publicul și cu pulsul 
amîndurora. Intr-un festival, ai prilejul 
nu numai să-ți arăţi filmul, dar și să iei 
contact cu producția mondială a anului, 
selecționată, deci în ceea ce are ea mai 
bun, mai interesant, mai reprezentativ 
pentru momentul dat, și în care poți să 
întrevezi viitoarele tendinţe. 


Foto: A. MIHAILOPOL 


La Moscova 
sau la Budapesta, 
la Varşovia 
sau la Pekin, 
la Havana 
sau la Praga, 
filmele 
Elisabetei Bostan 
fac sàli pline... 


— Vi s-a întîmplat să «prevedeti» 
o anumită tendință, să fiți deci în 
situația de a veni în întîmpinarea 
necesităților publicului? 


— Mi s-a întîmplat într-un fel, dar 
din păcate n-am profitat la vreme... 
Sînt patru ani de cînd vreau să fac un 
film muzical pentru copii, un film dan- 
sat, cîntat, jucat, un spectacol total deci. 
Simţeam eu că un asemenea film ar fi 
foarte binevenit. Acum îl realizez — 
și dovada că nu m-am înșelat, că am 
simţit bine încotro merge gustul spec- 
tatorului, este că între timp s-a făcut 
«Mary Poppins»... Pentru că aceas- 
tă dorință, de a veni în întîm- 


LE PE PRESE E 
30 


pinarea publicului, există pretutin- 
deni în lume. Ideile se nasc pe toate 
meridianele în același timp. Totul e, 
cine apucă să le realizeze primul... Şi, 
poate că succesul depinde și de această 
«prindere a trenului», a momentului 
psihologic, în speță. lată de ce cred că 
nu e bine să întîrziem punerea în apli- 
care a planurilor noastre. Ideile, pro- 
iectele, scenariile chiar își pierd sensul 
dacă întirzie prea multă vreme în 
capul nostru sau pe masa de lucru. 
Rostul lor e să devină filme și să fie 
arătate publicului. Să pună în circulaţie 
ideile unui moment. Filmele din capul 


supăraţi decit aș fi putut să fiu eu 
însămi... 


— N-ati fi avut prea multe mo- 
tive, pentru că filmele dumnea- 
voastră au fost în general bine pri- 
mite și de critică... 

— Sigur! Şi n-am fost niciodată pe 
picior de război cu cronicarii. Dar 
asta n-avea nici un fel de importanță. 
Supărarea acelor spectatori pornea, 
cred, dintr-un fel de atașament față 
de filmele mele, chiar dacă ea nedrep- 
tăţea cronicarii. Poate că există și 
o asemenea formă de comunicare 


In Anglia, America şi Australia, 
«Năică s-a cumpărat 
şi a doua oară 


La Montreal, 
«Amintiri din copilărie» 
a ținut 6 luni afișul 

a 

«Tinerețe fără bătrineţe», 

rulează pe 140 de ecrane 
ale Americii 


nostru, oricît ar fi de frumoase, devin 
inutile fără această confruntare cu pu- 
blicul... 


— Dumneavoastră vă gindiți la 
succes atunci cînd realizați un film 
sau altul? 


— Aş minți dacă aș spune că nu mă 
gindesc. Că mi-e indiferent dacă fil- 
mele mele vor avea sau nu succes. 
Poate pentru că la mine, datorită fap- 
tului că fac filme pentru copii, succesul 
este obligatoriu... Dar orice fel de film 
aş face, nu cred că mi-ar fi indiferentă 
reacția publicului. Eu am un «fir direct» 
cu publicul și încerc să-l păstrez... Incă 
de la primul film, de la «Puștiul», mi-am 
făcut obiceiul să intru în sălile de cine- 
ma și să urmăresc reacția spectatorilor. 
Nici nu mai privesc filmul, ci fețele oa- 
menilor. E un studiu nespus de intere- 
sant. Nicăieri ca acolo, pe fețele oame- 
nilor, nu poţi afla mai bine ce e bun 
și ce e prost în filmul tău. Uneori «stu- 
diul» ăsta devine o adevărată tortură. 
Dar nu mă mai pot lipsi de el. Nu pot 
să nu ştiu, să nu cunosc cea mai mărun- 
tă reacție a publicului... Acest «fir di- 
rect» de care vorbeam, îmbracă tot 
felul de forme... Mi s-a întîmplat chiar 
să primesc scrisori, de la spectatori 
foarte supăraţi pe o cronică sau alta, 
care li se părea lor că m-ar fi nedrep- 
tățit! Dar foarte supăraţi. Cu mult mai 


între un creator şi public, o co- 
municare nu prea ușor de explicat, dar 
care presupun că mărturisește ade- 
rarea deplină și fără rezervă față de o 
operă cinematografică. 


— Dar cum vă explicați această 
aderare a spectatorului matur la 
filmele dumneavoastră făcute de 
fapt pentru copii? 


— Ştiu eu... Poate pentru că la mine 
un film pentru copii nu exclude specta- 
torul matur... Convingerea mea este 
că într-un film numit «pentru copii», 
fiecare virstă trebuie să descopere 
ceea ce se potrivește înțelegerii ei... 
De aceea mi-am permis în «Tinerețe 
fără bătrinețe», de exemplu, să caut 
surse de inspirație — în ce priveşte 
culoarea, costumul, decorul — în tra- 
diçia populară, și să merg, în ceea ce 
privește tratarea cinematografică, pînă 
la simbol. Adică, pînă la ceea ce părea 
că nu mai poate interesa virsta copilă- 
riei. Sigur că aș fi putut găsi căi cu mult 
mai simple şi mai comode — chiar și 
pentru realizarea propriu-zisă — dar 
n-am vrut, pentru că n-am vrut să repet 
greșala pe care o comit adesea filmele 
destinate copiilor: aceea de a da prea 
puțin, din teama că mai mult în- 
seamnă inaccesibil pentru ei. Dar oare 
publicul de copii se poate fixa la o virstă? 
Ştim noi exact unde se termină copi- 


filmul faţă in faţă cu publicul 


lăria? Eu am riscat acest «mai mult», 
am încercat să nu limitez copilăria 
între atiția și atiţia ani, și sper că 
n-am greșit. Cel puțin cu «Tinerețe 
fără bătrinețe» am putut să și verific 
acest lucru și am descoperit astfel că 
la o anumită vîrstă copiii au înţeles 
doar povestea; la alta, au înțeles și sim- 
bolul; la alta, au simţit — sau poate au 
intuit doar — şi intenţiile mele de 
tratare (culoare, ambianță, muzică). 
Dacă l-aș fi făcut mai simplu, mai pe 
înțelesul unei virste anume, n-aş fi 
pierdut celelalte două grupe de spec- 
tatori? Sigur, se poate şi așa. Se poate 
să faci film pentru o anume virstă şi 
încă un film bun, care să reziste ani și 
ani, pentru că fiecare an își aduce ge- 
nerația următoare de copii. Dar nu mi- 
se pare că aceasta ar fi calea cea mai 
bună. Că așa ajungi să tinteşti în plin... 


— Ce întelegeti prin «a ţinti» în 
plin? 


— De exemplu, a profita de multi- 
plele funcţii pe care le poate îndeplini 
filmul, chiar filmul pentru copii. Poate 
mai ales filmul pentru copii. Pentru că, 
de fapt, ei sint spectatorii maturi de 
mîine. Şi dacă tot ne ocupăm de edu- 
carea spectatorului, atunci de ce să nu 
acceptăm că ea poate — şi nu poate, 
trebuie — să înceapă chiar de la această 
vîrstă. Educarea gustului pentru fru- 
mos, a sensibilităţii, a discernămîntu- 
lui... Poate de aici vine și pasiunea mea 
— căci este o pasiune — pentru acest 
gen de filme. Şi tot de aici refuzul de 
a pune aceste filme sub eticheta «strict 
pentru copii». O asemenea etichetă 
n-ar face decit să micșoreze importanța 
acestui gen, să-i limiteze posibilitățile. 


— Spuneți-mi, Elisabeta Bostan, 
care credeți că este condiţia succe- 
sului? 

— Aș spune: să faci un film bun. Ştiu 
însă că există și filme bune care nu reu- 
şesc să obțină adeziunea publicului. 


secvenţe sentimentale 


Afară cădea o ninsoare perfectă, 
aproape artificială, cu fulgi egali, 
leneși şi moi, ca bucățelele de vară 


de pe brazii din vitrinele dinain- 
tea Anului Nou. 
La televizor ruia un film de război. 


Am vrut să închid. Cine a trăit răz- 


boiul nu-l mai suportă filmat. M-am 


apropiat de aparat și dialogul mi-a 


reținut mîna pe buton. Un dialog 
simplu, omenesc. Pe ecran era o 
mutrică inocentă parcă si puțin în- 
dărătnică. Svetlana. Părea tipul fetei 
«care știe ce vrea». 

Momente de victorii, de înfrîn- 
geri şi iar de victorii. Svetlana e pe 
rind femeie de serviciu, spălătorea- 
să, dactilografă, soră. Tot timpul e 
camaradă. Mai ales camaradă. 

Gloanțele amutesc prieteniile, 
gloanțele inspiră uneori momente 


Filmele de aventuri se bazehză 
aproape întotdeauna pe o convenţie. 
Eroul, ca să zic așa, pozitiv, loveşte, 
împușcă mortal, își distruge adver- 
serii prin forță şi ingeniozitate, fără 
ca el să poată fi distrus de forța și 
ingeniozitatea adversarilor. Asta-i 
convenția, altfel serialele s-ar ter- 
mina prea curînd sau s-ar termina 
cu moartea eroului, ori așa ceva, re- 
cunoașteți și dumneavoastră, nu se 
poate. 

Am urmărit seriale pline de haz, 
unde emoția era întreruptă de o 
glumă sau o replică spirituală, altele 
mai grave, în care: încleștarea era 
mai complicată, dar în toate cauza 
dreaptă învinge, victimele sînt sal- 
vate şi asta cu cît mai puține pagube 
şi pentru erou și pentru victime. 
Asta-i convenţia, mai ales că serialul 
se dă sîmbătă seară, cînd spectatorul 
este mai bine dispus, în așteptarea 
unei duminici plină de evenimente 
sportive și muzicale. 

Dar iată că balaurul din poveste 


De aceea trebuie să adaug: să faci un 
film bun, cu conștiința că nu-l faci pen- 
tru tine sau pentru un grup restrins, 
ci pentru public. Sigur că aici intră în 
joc și stăpînirea limbajului cinemato- 
grafic, şi utilizarea lui în scopul ideii pe 
care o ai, și acea cunoaștere a psiholo- 
giei publicului de care vorbeam mai 
înainte... Fiecare idee, se știe, poate fi 
exprimată în zeci de feluri, de modali- 
tăți. Există însă una singură care i se 
potrivește cu adevărat, care-i aparține. 
Și dacă reușeşti s-o găsești, fuziunea 
aceea mult dorită, mult visată, dintre 
opera cinematografică şi public, se 
face parcă de la sine. Deci, iată că nu e 
vorba de o singură condiție a succesu- 
lui, ci de mai multe, dacă se poate bine 
înțelese și imbinate armonios. Așa cred, 
cel puțin... De aceea cred că — am mai 
spus-o, dar o mai spun — trebuie să 
lucrăm mult mai mult. Că fiecare dintre 
noi trebuie să facă mult mai multe filme. 
Pentru că timpul nu ne așteaptă și mai 
ales nu ne iartă. Explicaţiile și scuzele 


...la casa de la răscruce 


de umor deznădăjduit, gloanțele 
declanşează amintiri romantice. Tris- 
tețile sînt scurte și dure, nu-i timp 
de tinguială. Mor alături de tine 
mulți cărora le-ai dăruit duioșie și 
vin alții pentru care scormonești 
în -trăfunduri, din rezervele rămase 
încă neatinse, niște resturi de duio- 
sie. 

Pe un perimetru mic — o casă 
de la răscruce — se petrec cele mai 
mari adevăruri ale vieții. Războiul 
cu despărțiri și regăsiri, cu mutilări 
şi pierderi definitive, cu zguduitoa- 
re «momente omenești». E deajuns 
ca această fată tunsă în urma unui 
tifos exantematic să-şi schimbe cis- 
mele şi să-și pună de Anul Nouo 
pereche de pantofi cu toc, pentru 
ca toate personajele din această 
casă să-și amintească că sînt bărbaţi 


Prietena noastră, Svetlana 


...la o peliculă asentimentală 


care a întunecat valea fericită a apă- 
rut şi pe micul ecran: povestea-i 
plină de contradicții. E istoria ne- 
ştiințifico-fantastică a unor ființe 
supraumane, cu o tehnică avansată 
de-ți vine amețeală, care musai vor 
să ne ia pămîntul nostru. Deși aceste 
ființe nu suportă oxigenul şi ar găsi 
fără osteneală o mulțime de planete 
care le-ar pune cu plăcere la dis- 
poziție lipsa lor de oxigen, «Ei», 
nu și nu, vor planeta noastră. 
Numai cu o suflare și bietul pă- 
mîntean dispare, se evaporă cu au- 
toturismul lui cu tot. «Ei» pot să 
spulbere cu o adiere orice creatură, 
dar la rîndul lor bieții supraoameni 
se luptă să-și facă un culcuș și sînt 
mereu desființați de perseverentul 
David Vincent, trist, grav, nespus 
de grav şi de trist, ori de cite ori 
forțele polițienești sosesc în sfirșit, 
aidoma carabinierilor lui Offenbach. 
Instalaţiile supersonice, electronice, 
atomice au dispărut ca prin farmec 
cu cîteva secunde mai înainte, lă- 


sînd totul cum a fost, lăsîndu-l pe el 
exact așa cum era la începutul fil- 
mului, adică fără dovezi. 
Convenție, convenţie, dar nici 
chiar așa. Eu spectator primesc ca 
o pală rece de vint viziunea de 
coşmar a acestei forțe cosmice care 
vrea, vrea cu tot dinadinsul în fie- 
care săptămînă să distrugă pe oa- 
meni și parcă de undeva se supra- 
pune amintirea unor «Ei» cu insigne 
încîrligate, care vroiau şi ei cu tot 
dinadinsul să supună pămîntul. Alți 
«ei», nu de pe altă planetă, ci de pe 
planeta noastră — niște «ei» în 
cămăși brune, care și-au transformat 
tineretul în manechine, în mașini, 
în instrumente, niște «ei» care se 
insinuaseră prin fraudă şi corupție 
şi care nu deșteptaseră mai multă 
vigilență în lumea lor adevărată de- 
cit o deşteaptă în fiecare sîmbătă 
acești «Ei» în lumea lor de celuloid. 
Și mor şi savantul, şi cinstitul 
şerif, şi toți cei care se conving de 
existența acestor duşmani. Pentru 


de tipul: «am avut o idee, am vrut să 
fac un film,dar...» nu privesc pe nimeni 
şi nu justifică în fața nimănui lipsa de 
calități profesionale a unui film. Lipsa 
de experiență. Neputința de a găsi 
exact formula care să asigure drumul 
către adeziunea publicului. Or, şi ex- 
periența și calitatea profesională nu 
se cîștigă decit într-un singur fel: lu- 
crînd. 


-- Dupi cît ştiu, acum lucrati la 
filmul «Veronica» care se numea 
la început «Traista cu povete»... 
Este acel muzical mult visat. Ce 
soartã-i prevedeți? 


— Drept să spun, acum sînt prea 
preocupată de prezentul lui, de pro- 
blemele pe care mi le ridică, ca să mă 
pot gîndi la viitor. Pot spune doar că 
voi face totul pentru ca să-i deschid 
drumul către inima spectatorilor... 


interviu realizat 
de Eva SÎRBU 


şi fiecare să privească femeia în felul 
lui. Pentru Svetlana însă războiul 
este o lungă sală de așteptare, la al 
cărui capăt se află iubitul ei. 

Secvențele se succed dramatic, 
dar ochii spectatorului se umezesc 
nu cînd se sparg obuzele, ci cînd 
ofițerul întreabă: 

— Te-a necăjit cineva? 

Cine oare ar fi putut-o necăji 
mai tare decit războiul? 

Filmul se termină cu happy-end. 
Un happy-end amărui, care promite 


fericire eroilor îndrăgostiți, un hap- 


py-end clădit pe casa dărîmată de la 
răscruce în care cei dispăruți și-au 
lăsat parcă scheletele drept schelele 
vieții de mai departe. Schelele păcii 
care va urma. 

Afară cădea o ninsoare perfectă, 
aproape artificială. 


ca serialul să continue, David 
Vincent nu moare niciodată. El ră- 
mîne mereu s-o ia de la cap, să în- 
cerce din nou să ne convingă, cu 
alte probe. Probele vor dispare 
bineînțeles și ele, ca prin farmec, 
o dată cu alți martori, vor dispare 
exact în clipa în care ar fi putut 
aduce dovada că arhitectul nu are 
mintea șubrezită, că el are dreptate: 
«Ei» există. «Ei» ne pindesc din 
umbră. «Ei» ne împresoară pe ne- 
simțite. 

Păcat că simpaticul Ben Quick din 
serialul «Lunga vară fierbinte» este 
obligat să înghită acest hap amar de 
proporții cosmice. Ca să fiu sinceră, 
mie, ca telespectator, mi-e dor de 
un delincvent în carne și oase, cu 
puls, care primeşte un pumn zdra- 
văn şi o pereche de cătușe solide, 
cînd se desparte cu durere de valiza 
cu bani furați, de lădița cu droguri 
sau de victima șantajelor lui, redată 
în final, familiei iubitoare. 


Dorina RĂDULESCU 


filmul faţă in faţă cu publicul 


succesul. 
azi și aici 


O anumită preocupare 
pentru succesul 
comercial 
nu poate fi străină 
nici unui film 

„ © 
In alte arte, 
timpul restabilește 
~ valorile. 
In cinematograf, 
succesul stabileşte 
valoarea? 


È 
A-i face pe 
Isus Cristos 
să participe 
la un western, 
tată o idee 
demnă de succesul ei! 
Li 
Succese explicabile: 
într-o epocă 
a violenței, 
filmul exploatează 
zahărul şi lacrima 


Într-o vreme în care nu numai 

activităţile noastre materiale, 

ci şi cele sentimentale, pa- 

siunile, visurile ne sînt mă- 

surate, calculate şi raportate 
la scheme matematice perfecte, într-o 
vreme în care nimic, nici prezentul, 
nici viitorul îndepărtat (cu trecutul 
e ceva mai greu), nici profunzimile pă- 
mîntului, nici galaxiile aflate la miliarde 
de ani lumină depărtare, nu scapă 
explicaţiilor riguroase şi previziunilor 
indiscutabile, într-o vreme în care a- 
bordăm poezia cu mijloacele statisticii 
matematice și transcriem dragostea 
de mamă într-o ecuație psihosomatică, 
existența unor zone de (măcar relativ) 


32 


mister nu poate sã nu provoace o anu- 
mită satisfacție răutăcioasă. 
Satisfacţia e cu atit mai mare atunci 
cînd, din chingile interpretărilor exha- 
ustive, scapă nu cine știe ce complicat 
proces abisal, ci fenomene de care ne 
ciocnim toată ziua şi pretutindeni. 
Fenomene cum ar fi, de pildă, succesul. 
Toată lumea își dorește (chiar dacă 
nu mărturisit) succes, ne urăm unii 
altora succes cu ocazia Anului Nou, 
a zilelor de naștere și a altor ocazii 
festive, despre succes s-au scris studii 
și tratate, unii au atacat problema 
frontal, alții (nici nu se putea altfel) 
viceversa, adică filozofind despre eșec, 
dar o metodologie mulțumitoare a 
succesului, un sistem de reguli care să 
permită anticiparea lui certă n-a fost 
încă descoperit. Poate fi, desigur, pre- 
gătită și realizată pe bază de plan o 
reușită să-i zicem liniară: te pregătești 
serios pentru un examen, învãtînd 
temeinic toată materia şi ai astfel 
certitudinea că vei reuși (deși, citeo- 
dată...). Dar, în zona mai labilă, mai 
greu măsurabilă a raporturilor între 
o personalitate, o operă şi opinia pu- 
blică, incertitudinea este încă de ri- 
goare, pentru că factorii care pot 
determina succesul sau eșecul sînt prea 
numeroși şi nu totdeauna identifica- 
bili. De ce un film pe o anumită temă, 
de un anumit gen, folosind actori 
dintr-o anumită categorie, are un ră- 
sunător succes și un alt film, pe aceeași 
temă, de același gen, cu actori de ace- 
eași categorie şi apreciat cam la fel de 
critică, își epuizează rapid destinul în 
fața sălilor goale? De ce sondajele de 
opinie, organizate cu prilejul unor 
alegeri au reușit să anticipeze rezulta- 
tele exacte (în SUA și în Franța de 
pildă) cu aproximaţie de numai un 
procent, în timp ce în legătură cu suc- 
cesul de public al unui film nu s-a ajuns 
nici măcar la aproximații corecte de 


Insuccesul lul Stroheim: 
un accident în istoria filmului 


Dacă în alte arte succesul se poate 
lăsa așteptat fără pericole mortale, tim- 
pul însărcinîndu-se cu restabilirea unei 
juste scări de valori, dacă, de pildă, 
putem concepe existența unor scrii- 
tori ca Rimbaud sau Kafka sau a unui 
pictor ca Van Gogh, a căror operă — 
de o importanță considerabilă în istoria 
spiritualității moderne — n-a stirnit, 
practic, nici un ecou public în timpul 
vieții artiștilor, nu ne putem imagina 
— şi nici experiența nu ne furnizează 
vreun exemplu — o situație asemănă- 
toare în materie de film. Existenţa 
unei opere cinematografice, chiar a 
uneia de proporții modeste, este le- 
gată de o asemenea concentrare de 
forțe și de asemenea cheltuieli, încît 
ea se cere sancționată, și încă urgent, 
de un ecou pozitiv în rîndurile publi- 
cului. Un eșec categoric sau două-trei 
nereușite parțiale sînt suficiente pen- 
tru a scoate din circulație (adică din 


Cele mai înțelepte planuri neîncoronate 


de succes se numesc nebunii. 
Mihail EMINESCU 


25—30%? De ce? Satisfacţia de care 
pomeneam în glumă, la început, se 
dovedește a fi purtătoare de fructe 
amare. 


Fructele sînt amare... 


mai ales într-un domeniu cum este 
cinematografia, în care succesul con- 


stituie o condiție sine qua non de exis 


tență. 


activitate), pe orice cineast (regizor, 
actor), chiar dacă e vorba de o per- 
sonalitate care a cunoscut cîndva 
notorietatea și prețuirea. Îndoiala a- 
supra succesului poate strivi ab ovo 
orice început de carieră cinematogra- 
fică. O statistică recentă ne informa 
că aproâpe patruzeci de «opere prime» 
(filme ale unor debutanţi în regie de 
film), realizate cu prețul unor sacrificii 
financiare excepționale, stau în Franța 


nedistribuite de un an, doi, trei sau 
mai mulți, pentru că nici o întreprin- 
dere de difuzare nu vrea să-și asume 
riscul unui eșec de public. Cițiva din 
nenorocoșii autori au renunțat la ve- 
leitățile lor creatoare profilindu-se în 
alte îndeletniciri. 

Succesul cinematografic înseamnă 
succes de public; aprecierile oricît de 
elogioase ale criticii pot avea o mare 
importanță morală, dar din păcate nu 
se pot substitui în determinarea des- 
tinului unui cineast, unui prosper cont 
de încasări. Noi folosim uneori for- 


mula ușor disprețuitoare de film co- 
mercial, dar trebuie să ne fie clar că 
dacă într-o asemenea categorie pot fi 
incluse acele pelicule în care criteriile 
mercantile, apelul la zonele inferioare 
ale conștiinței unui public nu îndeajuns 


Succesul lui «Ben Hur»: 
istoria transformată în western 


de evoluat, se substituie oricăror cri- 
terii artistice sau de idei, o anumită 
preocupare pentru criteriul comercial 
(în sensul găsirii celor mai bune căi 
de comunicare cu publicul larg) nu 
poate fi străină nici unui film. 
Cariera unui film nu este determi- 
nată numai de calitatea lui artistică 
și nici măcar în primul rind de această 
calitate. Răsunetul unei opere de artă 
cinematografică, succesul ei este un 
fenomen psiho-social în mult mai mare 
măsură decit succesul oricărui alt tip 
de operă de artă. Valoarea estetică in- 
trinsecă poate fi, trebuie să fie elemen- 
tul structuralizant al unui complex 
de elemente extraestetice. Dar exis- 
tença unui asemenea element este doar 
un deziderat, o condiţie a unui succes 
de durată, a perenității creației cine- 


matografice şi nu totdeauna condiţia 
succesului imediat. 


Dar valorile întîlnesc publicul 


Importanța factorilor extraestetici 
nu trebuie să ne conducă la concluzia 
că, în mod curent, opere de valoare 
ratează întîlnirea cu publicul, că per- 
sonalități eminente nu reușesc să se 
afirme, că istoria triumfală a cinemato- 
grafiei se desfășoară deasupra unui 
cimitir de capodopere pentru vecie 
îngropate. E greu, desigur, de pre- 
zentat date precise într-un asemenea 
domeniu, dar orice cercetare obiec- 
tivă va scoate la lumină faptul că, în 
pofida unor excepţii dureroase (unele 
filme ale lui Stroheim, de pildă) majo- 
ritatea covirşitoare a operelor de va- 
loare, a creatorilor de talent, au reușit 
să-și croiască drum în conștiința pu- 
blicului. Şi aceasta, probabil, pentru 
că nu există un zid despărțitor între 
faptul artistic şi factorii pe care i-am 
numit extra-estetici, pentru că împli- 
nirea unei opere cinematografice con- 
stă tocmai în fuziunea perfectă a tu- 
turor acestor elemente constitutive, 
în implantarea organică a creației fil- 
mice în procesul reacţiilor sociale. 
Nu numai succesul filmului este de- 
derminat de acești factori sociali, ci 
însăși existența lui. lar valoarea unei 
opere cinematografice constă tocmai 
în capacitatea ei de a sesiza fluxurile 
subterane ale gusturilor, preferințelor, 
repulsiilor, speranțelor, întrebărilor şi 
idealurilor care agită opinia publică, de 
a se insera în aceste fluxuri, de a şti să 
cristalizeze chemările încă tulburi, ne- 
definite, de a ști, în același timp, să des- 


uccesul lui Vidor: «Război și pace» 


pe gustul americanului mijlociu 


N, 


-aata 


. ` 


Succesul lui «Mihai Viteazul»: 
succesul istoriei retrăite 


chidă ferestre spre alte orizonturi, spre 
alte mituri. În acest sens, filmul este u- 
nul dintre cele mai sensibile seismogra- 
fe ale adincurilor conștiinței sociale. In- 


tr-o vreme în care omenirea se arăta 
obosită și dornică să uite cumplitul 
război nu demult terminat, el desco- 
peră că undeva, în profunzime, e ne- 
voie de opere care să răscolească din 
nou și din nou, cu o luciditate impla- 
cabilă, dramele războiului și că ase- 
menea creații sînt chemate la succes; 
într-o vreme în care modernitatea și 
tehnicitatea domină viaţa de fiecare 
zi şi visurile de fiecare noapte, el des- 
coperă că oamenii au nevoie de a visa 
romantic despre eroi ai trecutului evo- 
luînd într-o lume de basm, manihe- 
iană şi peliculele pe această temă go- 
lesc bulevardele și umplu sălile obscu- 
re; într-o vreme în care violența și 
dezabuzarea apar drept cadru firesc 
al dramei contemporane, cinemato- 
grafia descoperă că nevoia de melo- 
dramă, de zahăr şi de lacrimi, nu s-a 
stins, ci dimpotrivă, și uluiește prin 
succesul neverosimil al filmelor care 
exploatează această vină. 


Filmele de actualitate au succes 


Şi dacă — așa cum arătam și la în- 
ceput — este practic imposibil să in- 
ventezi și să determini toate condiţiile 
care asigură succesul unei creaţii cine- 
matografice, apare totuși evident că 
cheia acestui succes constă în corelarea 
fericită a actului artistic cu necesitatea 
socială. lar condiția primă pentru exis- 
tența unei asemenea corelaţii este ca 
fiecare film să aibă o identitate precisă, 
să fie împlintat într-un cadru autentic, 
într-un sistem de referințe național 
şi temporal, clar precizat. Cerinţa a- 
ceasta este obligatorie nu numai pen- 
tru filme, așa-zise de actualitate. Dacă, 
să zicem «Ben Hur» a fost unul dintre 
cele mai mari succese din istoria cine- 
matografiei, aceasta nu s-a datorat sce- 
nariului naiv, falsului fast romano-ori- 
ental și nici măcar vestitelor curse 
de care, ci faptului că spectatorii ame- 
ricani — în S.U.A. filmul a cunoscut tri- 
umful său principal — au recunoscut 
în Ben Hur o poveste americană, un 
western în care tînărul frumos, bun 
şi cuminte își învinge adversarii. A-i 
face pe Isus Cristos și pe Ponţiu Pilat 
să participe la un western, iată o găselni- 
tã care a mers direct la inima oricărui 
american mijlociu. Şi dacă «Război și 
Pace» al lui King Vidor a fost un film 
excelent și un succes considerabil e 
pentru că avea o asemenea identitate 
precisă: nu tolstoiană, nu rusească, ci 
americană: o poveste din cărți străine 
povestită americăneşte de actori ame- 
ricani (chit că unii aveau o «origine 
etnică» diferită), deghizați în eroi de la 
1812. Succesul filmului «Mihai Vitea- 
zul» rezidă și în evocarea, mai mult 
sau mai puțin exactă, a realităților de 
la sfirşitul secolului al XVI-lea, dar mai 
ales în faptul că el răspunde unei anu- 
mite sensibilități românești de la în- 
ceputul anilor '70 din secolul al XXHea. 

În acest sens, putem spune că toate 
filmele de calitate sînt filme de actu- 


alitate, cu identitate națională precisă. 


lar toate filmele de actualitate au 
succes. Azi şi aici — iată condiția suc- 
cesului. 


H. DONA 


filmul faţă in faţă cu publicul 


film și literatură 


Glosse 


Noțiunea de succes—destul de vagă, la 
urma urmei--nu tine de artă, ci de sociologie. 
Între valoare și succes nu există decît o legă- 
tură întimplătoare—estetica ne învață acest 
lucru, nu mai e cazul să insistăm. 

Ce se întimplă însă cu personajele care 
«joacă» în ficțiuni — romane, comedii şi trage- 
dii, filme — rolul unor oameni acoperiţi de 
succes? lată ce ne-am întrebat — privind 
succesul ca o componentă a unor caractere 
date, participînd într-o înscenare, un conflict. 

Am desprins citeva situaţii. 

Prima: omul de succes—adică, într-o sino- 
nimie imperfectă—cel căruia îi ies treburile 
bine—are în tragedie un destin, pînă la urmă 
nefericit. Succesul îl părăsește și el cade; 
schema este aceasta, aproape fixă, numai 
motivațiile ieșirii din succes sînt altele. De 
obicei, acest eveniment specific tragediei se 
datorește excesului, adică beţiei pe care suc- 
cesul îl dă omului favorizat, aruncîndu-l în 
erori, într-un soi de optimism nelucid şi 
monoman. Macbeth ucide mereu îmbătat de 
succesul său. Oedip se încrede în sine pînă la a 
descoperi eroarea sa—eroarea excesului de 
încredere. Gloria îl ameţeşte pe Napoleon 
şi-l duce în Rusia unde căderea sa e definitivă. 
Exemplele vin sau pot veni nu numai din 
literatură— viața ne rezervă mereu surpriza 
de a ne scoate la iveală ce mare virtute e 
cumpătarea. 


Succesul 
e o noțiune 
care e înțeleasă 
de fiecare 
după morala lui 


A doua: există, mai cu seamă în comedie, 
ridicolul personajului de succes. Ridicolul 
falsului succes—adică al celui care durează mai 
puțin, mult mai puțin decît eternitatea uitării. 
Să ne amintim de Trigorin din «Pescărușul» 
lui Cehov, de succesul ridicolului revizor al 
lui Gogol, de fanfaronadele, îngîmfările, stupi- 
ditatea atîtor și atîtor alții. Schemele acestea 
sînt şi în film atit de des, încît aproape nu le mai 
vedem. Balonul care se dezumflă. 

Ne-am mai adus aminte de un alt personaj — 
poate cel mai tipic pentru subiectul nostru: 
cel al personajului-succes. Cum ar fi, de pildă, 
«Jucătorul» lui Dostoievski—căruia ruleta 
îi aduce într-o noapte de...succes, tot ceea 
ce-și dorise pentru a fi fericit, tocmai pentru 
a-i dovedi că e un... nefericit. Ştiu, cuvîntul 
bun pentru această situație e compensația. 
Cite filme nu se fac pe această temă... 

Dar şi aşa, am ieșit demult din tematică şi 
am intrat în morală. Pentru că, de fapt, succe- 
sul e o noțiune care e înțeleasă de fiecare după 
morala lui. 


Gelu IONESCU 


filmul faţă in faţă cu publicul 


remake -ul ® e 
dovada succesului 


Fără îndoială că «remake»- 

ul, reluarea unor teme 

NEMA sau subiecte din filme de 
altădată, înseamnă că, a- 

tunci, filmul respectiv a 

avut, dacă nu neapărat un mare 
succes de public, măcar unul de 
prestigiu, un relief al lui care l-a impus 
memoriei, o pulsație spirituală și emo- 
tivă care tînjeşte după reîntrupare. 
Producătorul sau regizorul care ia ini- 
țiativa unui «remake» se bazează pe 
această memorie, dar se presupune 
a fi dotat, în același timp, cu un anume, 
fler sociologic, cu capacitatea investiga- 
tiei și a deducției privitoare la psiholo- 


Cleopatra — 
stilul epocii (1918) 


gia şi mentalitatea contemporaneității 
El știe că are de înfruntat nu numai riscu- 
rile unei comparații calitative, ci şi pe 
acelea ale confruntării unor sensibilităţi 
care, oricît de greoaie ar fi dinamica lor 
în raport cu modificările tehnicii, evo- 
luează totuşi... sensibil. Şi acest proces 
nu are loc neapărat pe aria unor gene- 
rații, ci şi în perimetrul aceluiași ins. 


Remake-ul, o altă «stare» 


Mărturisesc că m-am dus cu oarecare 
stringere de inimă să văd «remake»-ul 
«Good-bye, Mr. Chips»;şi nu pentru că 
amintirea mea îi rezervase o zonă 
nostalgică sau admirativă versiunii ini- 
ţiale, ci tocmai pentru că, deși copil, îi 
înregistrasem, într-un fel, mediocri- 
tatea, abuzurile melodramatice, lentoa- 
rea. A fost o mare surpriză pentru 
mine să asist la un «musical» cu Peter 
O'Toole și Petula Clark, operă cu 
totul nouă în care subiectul, identic cu 
al primei versiuni, trece, ca în fizică, 
la o altă «stare». Același lucru s-a 
întîmplat și în «My fair lady», încît 
mă întreb dacă apelativul «remake» 
este cu adevărat adecvat. Mai potrivită 
mi se pare folosirea lui în cazul unui film 
ca «Se lasă noaptea», prima formulă 
avîndu-l ca interpret pe Robert Mont- 


34 


Adevărata reluare: 
un film mizînd pe succes 
după un alt film 
de mare succes 


gomery, a doua pe Albert Finney. 
Drumul dintre cele două producţii in- 
dică,după părerea mea, într-un mod de- 
osebit de pregnant, drumul unei epoci 
în dramatică schimbare, de la un sistem 


Cleopatra — stilul Hollywood 
(Claudette Colbert) 1934 


nervos mai... patriarhal, aș zice, la 
altul, tensionat pînă la exacerbare. 
Povestea criminalului cu structură in- 
fantilă se desfășura în vechiul film 
în atmosfera unui suspens afectiv, im- 
pregnat cu inocenţă și compătimire. 
In cel de-al doilea, scormonirea psiha- 
nalitică se complică, aburul uman, com- 
prehensiv, e înlocuit de o rece, fioroasă 
disecție. Robert Montgomery era blind 


Karenina 
devenea personajul Garbo 


şi dezarmat în maladie, Albert Finney e 
sălbatic, are gesturi enorme, patologia 
lui se dilată pînă la șarjă. Mă întreb 
dacă succesul filmului nu ar fi fost 
același și într-o modalitate mai tempe- 


Cleopatra — stilul G.B. Shaw 
(Vivien Leigh) 1944 


rată, dar, probabil că Finney își cunoaşte 
mai bine publicul şi ştie că stilul-șoc pe 
care l-a ales este mai în măsură să 
impresioneze o receptivitate devenită 
opacă la nuanță şi subtilitate. Şi regi- 
zorul noului «Good-bye, Mr. Chips» 
ştie, probabil, că publicul de azi și de 
acolo (pentru că, oricît am face parte 
din genul proxim, diferența specifică 
e incontestabilă) n-ar mai fi prizat 


Karenina era Vivien Leigh, 
dar şi atmosfera Tolstoi 


istorisirea dulceag-romantică a unei 
vieți de modest profesor, şi și-a învio- 
rat versiunea cu cîntece și culori. 
Personal, nu m-a entuziasmat mutația 
lui «Pygmalion» în «My fair lady», nici 
felul în care «Romeo și Julieta» s-au 
mutat în «West Side Story». Dar e 
inevitabil ca opere fundamentale sau 
de mare răsunet să se întruchipeze și 
reîntruchipeze, uneori, în alte genuri 
de artă, şi mai ales în cinematografie, 
arta celor mai rapide şi mai senzaţionale 
metamorfoze. 


Remake-ul, un test 


Aşa cum o capodoperă durează și 


Cleopatra — stilul vedetă 
(Liz Taylor — Rex Harrison) 1962 


reverberează mai multe secole la rind, 
solicitîndu-ne interesul, inepuizabilă în 
fond, așa există și personaje inepuiza- 
bile, supraviețuind în numeroase consi- 
derări și reconsiderări (dacă nu mă înşel, 
Don Juan deţine recordul în acest sens) 
și, tot așa, rezistă timpului și se perpe- 
tuează, trecînd în legendele artei, și 
marile personalități din istoria omenirii 
sau figurile care, printr-o particulari- 


Karenina era Samoilova, 
dar şi regizorul Zarhi 


filmul faţă in faţă cu publicul 


Dublul mister: 
Garbo — Mata Hari 


Dubla personalitate: 
Jeanne Moreau — Mata Hari 


tate sau alta, și-au săpat conturul în 
roca unei epoci. Serialul «Romeo și 
Julieta» (însuși cuvîntul «serial» se 
înnobilează cînd se hrănește dintr-o 
operă de geniu) va continua desigur, 
Napoleon va mai trăi de multe ori pe 
ecran, evenimentele de anvergură vor 
avea parte de cronici repetate, Mata Ha- 
ri a ajuns la a treia sau la a patra ediție 
cinematografică, Hamlet va mai tulbura, 
sînt convinsă, liniştea multor creatori 
de filme şi, de asemeni — vai! — Al. 
Capone. 


Dar adevăratul «remake» este un 
film după un alt film, așa cum un actor se 
decide să joace un rol care a făcut 
succesul unui predecesor al lui, iar, 
în acest caz, nu numai sarcina regizo- 
rului e grea, dar chiar a scenaristului. 
Pentru că, oricit de asemănător ar fi 
subiectul cu cel al filmului— bază, sce- 
nariul nu e o simplă tramă, ci un punct 
de vedere. Astfel, «remake»-ul e un 
test deosebit de expresiv, el poate 
marca diagrama unei evoluţii sociale, 
etice, ideatice, estetice și sugerează 
convingător formula, uneori atit de 
elementară şi, alteori, atit de imprevi- 
zibilă și complicată a succesului. 


Nina CASSIAN 


Jean-Paul Le Chanois e nervos, sleit, 
filmează «Cazul doctorului Lautent» şi 
nu-i prea iese, își șterge bărbia lucie 
cu o năframă cadrilată și ascultă fără 
interes invitația de a vedea spec- 
tacolul românesc la Teatrul Naţiunilor. 
Ce jucați?—întreabă numai așa, din 
politețe. A! «O scrisoare pierdută»? 
O cunosc, am văzut-o la Théâtre de 
Poche... Ce colcăială de vicii, ce film 
dantesc! Şi mă părăsește, strigîndu-mi 
de lingă aparat: Vin! 

Era în 1956 şi părăsind Billancourt- 
ul mă gîndeam de ce oare acest film nu 
l-a făcut nimeni. Caragiale, autor comic 
planetar, n-a prea avut succes în cine- 
matografia țării sale. În 1972 se împli- 
nesc 120 de ani de la nașterea sa și 
60 de ani de la moartea sa. Ca număr, 
titlurile filmelor inspirate de grandioa- 
sa-i operă depășesc, mi se pare, pe ale 
oricărui alt scriitor. Dar ce-a ieşit din 
schițele, nuvelele și piesele adaptate și 
jucate teatral, montate într-o manieră 
baroc-provincială şi năclăite în poli- 
cromii de ghiveci călugăresc? Cel mai 
meritoriu efort de a-l cinematografiza 
rămîne al lui Jean Georgescu: «O noap- 
te furtunoasă», «Vizita», »Lantul slă- 
biciunilor», «Arendașul român», sce- 
nariul la «Telegrame» sînt investigaţii 
notabile în universul caragialian, iar 
«Mofturi 1900» este cea dintii creație 
cinematografică autentică, fiindcă aici 
s-a găsit o formă specială de transpunere 
nu numai a prozei, ci și a umorului. Căci 
într-o adaptare veritabilă nu doar dialo- 
gurile și descripţiile au a-și afla kino- 
echivaiențe, ci și acea substanță inefa- 
bilă, acea secreție unică a spiritului 
care se cheamă umor. Relatindu-se 
«D'ale carnavalului» pe peliculă, s-a 
obținut un fleac. Se va găsi oare cineva 
care să săvirșească în acest deceniu, 
operaţia atit de delicată de transplant 
filmic al marii comedii caragialiene, 
făcînd abstracţie de ceea ce a realizat 
teatrul— pentru a obține originalitatea 
cinematografică deplină? Evident că 
pentru aceasta ar fi nevoie de o nouă 
exegeză literară, întreprinsă, de astă 
dată, din punctul de vedere al unui 
scenarist—de un nou conspect asupra 
lumii comediilor — efectuat din perspec- 
tivă regizorală cinematografică—și de 
o idee nouă în ce privește translația pe 
peliculă. 

Dacă vom fi neiîmpăcați, la modul 
activ şi constant, față de insuccesul lui 
Caragiale în cinematografie—așa cum 
nu ne împăcăm, de pildă, cu o calamitate 
naturală, fiindcă în ordinea normală a 
vieții e absurdă — atunci probabil că se 
va găsi cineva... 

Valentin SILVESTRU 


dezacord 


Un insucces imposibil 


Caragiale, autor planetar, 
n-a prea avut succes 

în cinematografie. 
Increhbilă realitate ! 


Vai, «irezistibila 
amiciţie»! 
(«Lanţul 
slăbiciunilor») 


Win 

la mămiţica ta, 
puiule!» 
(«Mofturi 1900») 


«Fir! aprinse 

și răzbunătoare» 
(«D'ale 
carnavalului») 


„De ce ai lăsat să ţi-o fure, 
mizerabile“(ar zice Tipătescu...) 


«Pupat toți... Piaţa Independenţei» 
(«Telegrame») 


Loc pentru o fotografie 
dintr-un film așteptat 
(dar încă nerealizat): 

«O scrisoare pierdută» 


35 


actorii 
noștri 


Foto: A. MIHAILOPOL 


e Anul, luna, ziua, locul naşterii: 
1936, ianuarie, 27, Cluj. Acolo termină 
și liceul, acolo obține primul succes 
«de public» la serbarea de sfirșit de an 
cu poezia «Nebuna» de George Coșbuc 
Regizoare: mama. Publicul plinge în 
sală. Aplauze, felicitări, părinții intrebati: 
«De ce nu-l faceți actor pe băiatul ăsta?» 
Nu se lasă impresionat de succes. Se 
pregătește cuminte pentru examenul 
de admitere la facultatea de medicină 
veterinară, pentru că dorește să con- 
tinue profesia tatălui. Dintr-o glumă 
(colegii il roagă să-i facă să plingă și pe 
cei din comisia Institutului de Artă 
cinematografică care tocmai se afla la 
Cluj) — ajunge chiar în fața comisie! de 
verificare a aptitudinilor actoricești, con- 
dusă de Elena Negreanu. Alt public 
— #ãrã mame, fără colegi, fără profesori 
— nu are nici o emoție, în sală nu plinge 
nimeni, dar după citeva zile află din 
ziarul local, «Făclia», că a reușit la pro- 
bele preliminare, deci trebuie să se 
prezinte la București. Nu e prea convins. 
Ezită. Din nou intervin colegii («du-te, 
măi, să avem şi noi un actor în promo- 
ție»). Se sacrifică și se duce. 


e 1953: dă examen de admitere cu 
Marietta Sadova, Ana Barcan, George 
Vraca, Costache Antoniu în comisie. 


Fişă aproape personală 


e 1953—1957: invaţă la clasa Mariettei 
Sadova — asistent lon Lucian — şi a lui 
Marcel Anghelescu — asistentă Natalia 
Arsene 


e 1957: examen de stat cu «Peer 
Gynt» în regia lui Dinu Cernescu și 
Sylvestre din «Vicleniile lui Scapin», 
în regia lui David Esrig. 


e În 1955, Primul rol de film: Boier 
Niculiţă din «Păcat boieresc». 


e 1957: Louis Daquin îl vede în «Peer 
Gynt» şi îl distribuie în rolul lui Tănase 
din «Ciulinii Bărăganului». 


e 1958—1959: stagiu la Teatrul din 
Piatra-Neamt, impreună cu toată pro- 
motia. Joacă: Saşa Ribakov din «Oro- 
logiul Kremlinului» și directorul din 
«Copacii mor în picioare». 


e 1959: este angajat, prin concurs, 
la Teatrul Naţional din București, pe 
scena căruia joacă: Aleksei din «Tra- 
gedia optimistă» și Richard Dudgeon 
din «Discipolul diavolului». În acelaşi 
an, Gopo îl distribuie în «O poveste ca-n 
basme», în rolul ciobănașului. 


e Continuă să joace pe scenă: Vale- 
rik, din «A treia Patetica», Casian Ro- 
dionovici, din «Ascultă-ți inima», dar 
și în film: Petre Orșa din «Aproape de 
soare» din nou cu Gopo, tînărul ame- 
rican din «S-a furat o bombă», speake- 
rul din «Celebrul 702». În continuare, 
pe scenă: Malcolm, din «Macbeth» 
de G.B. Shaw; Val Xavier din «Orfeu 
în intern» Pascal și Maxime din «Ma- 
şına de scris», Toma din «Moartea unu! 
artist»: Făt-Frumos din «Înşir;te măr- 
gărite». Între timp, din nou în regia lui 
Gopo, Prometeu în «Paşi spre lună» 
și Harap Alb în «De-aș fi Harap Alb». 
Dar și prințul Minski în «Neamul Şoi- 
măreştilor» de Mircea Drăgan si sol- 
datul Duţu în «Tunelul» de Francisc 
Munteanu, și Franguillon în «Şapte 
băieți și-o ștrengăriță» de Bernard Bor- 
derie. 


e 1965: este anul care marchează o 
cotitură în cariera lui Florin Piersic. 
AI. Finţi îl distribuie în «Oameni şi 
șoareci» (în rolul Lennie). Urmează: 
Rodolphe din «Vedere de pe pod», 
Orin din «Din jale s-a-ntrupat Electra», 
Karl Heinz din «Heidelbergul de-altă- 
dată». În film, regizorul sovietic Ozerov 
il distribuie în Skorzeny din «Elibera- 
rea»; regizorul maghiar Makk Karoly îl 


distribuie în rolul lui Radu din «Frumoa- 
sele vacanțe»; regizorul american Ro- 
bert Siodmak în rolul Wittikis din «Bă- 
tălia pentru Roma», iar Mircea Drăgan 
in rolul Sabinus în «Columna». 


e 1969: este pe scenă Prinţul Mişkin 
in «ldiotul».Leonaș în «Coana Chiriţa» 
Eminescu în «Eminescu și Veronica». 
Bernard in «Logodnicele aterizează la 
Paris». În film joacă Preda Buzescu 
în «Mihai Viteazul», şi devine, pentru 
multă lume și pentru multă vreme, 
Anghel Şaptecai in serialul «Haiducii». 
Ultimul rol în film: George Martin din 
«Aventuri la Marea Neagră». 


e În prezent, joacă Stephano, în 
«Furtuna» şi Chance Waine în «Dul- 
cea pasăre a tinereţii», în timp ce visea- 
ză, pentru film, la Ciprian Porumbescu. 


e La cele de mai sus, ar trebui adău- 
gate rolurile în emisiunile «Teatrul la 
microfon» și cele jucate pe micul ecran 
In total, încă aproximativ 25 de roluri. 


Trebuie să recunoaștem că spusele 
lui: «M-am împrăștiat»... corespund ade- 
vărului. Dar la urma urmelor dacă cineva 
are de unde împrăștia, să împrăștie... 


Venea de la teatru unde repe- 
tase... Se ducea la televiziune unde 
înregistra... Se grăbise să vină, se 
grăbea să plece, încerca să-mi ex- 
plice pentru ce s-a grăbit şi pentru 
ce se grăbeşte, vroia să afle despre 
ce vom discuta, dar îmi comunica 
și despre ce ar vrea să discutăm... 
M-am strecurat între două vorbe 
şi am spus repede: 


„— Despre succes. Despre ce e 
succesul, Succesul în general. Succesul 
personal. Cum se explică. Dacă se 
explică. Se poate cultiva? Se poate 
ignora? Cum e cînd eşti „cel mai 
popular actor al anului” (căci este 
de două ori; după statisticile ACIN- 
ului şi după sondajul revistei „Fla- 
căra”), de ce crede că a primit 5000 
de scrisori într-un an (că atitea a 
primit anul trecut), ce înseamnă asta? 
Succes, popularitate, dragoste?... 

Se vede că aici m-am oprit să res- 
pir, pentru că Florin Piersic a înce- 
put să vorbească el: 

— Or fi fost şi mai multe, dar 
nu-i vorba de cîte scrisori am pri- 
mit... În ziua de 2 decembrie 1971 — 
mi-aduc) aminte exact data pentru că 
în ziua aceea s-aîntîmplat ceva mai de- 
osebit— poștașul de la Oficiul 45 mi-a 
adus un colet legat cu sfoară, care 
conţinea nici mai mult, nici mai pu- 
ţin decît 320 de scrisori... De ce? 
Pentru că numai cîteva zile înainte, 
la poșta emisiunii „Teatru la micro- 
fon" am răspuns ascultătorilor la 
întrebările trimise și am răspuns 
și dorinței lor, exprimată în mai 
multe rînduri şi scrisori, de a le 
comunica adresa de acasă... E o plă- 
cere, o bucurie să vezi că atîţia 
oameni în jurul tău se interesează 
de tine, ce faci, ce lucrezi, ce te 
preocupă... Dar eu cred că dincolo 
de această plăcere, lucrul cel mai 
important nu stă în numărul de 
fotografii pe care le poți sau nu 
trimite, admiratorilor, ci în pietri- 
cica tare pe care o poți sau nu pune 
la temelia celor două sau trei ro- 
luri, pe care le socoteşti realizate, 
trecute prin tine, care te-au con- 
sumat, au luat din tine tot ce le 
puteai da... Dacă acum, la 36 
de ani pe care i-am împlinit, stau 


* $ 


Florinel... 


La 21: de qni: Peer Gynt 


Prinţul Miskin 


şi-mi revăd „palmaresul”, cîte din 
rolurile mele mi-au adus adevărata, 
sublima satisfacție? Cîţi Lennie sau 
Mîşkin sau Orin voi mai întîlni? 
Doamne, cît mai am de muncit, 
cît mai am de învățat, ce serios 
trebuie să mă apropii de rolurile 
mele viitoare... Mă bucură suçëê« 
sul, dar îl doresc bazat pe'6 adevă- 
rată izbîndă, pe o victorie de care 
să fiu și eu mîndru... Şi cît de greu 
îmi vine să renunţ la inevitabilele 
apariții minore, la rolurile pe care, 
din vina mea sau a altora, n-am timp 
să le chiţibuşăresc atît cît ar trebui 
şi cît mi-ar place... Am 36 de ani. 
M-am împrăștiat, Am făcut un rol 
ici, un rol dincolo... Şi ce bine ştiu 
că e păcat să fug de la teatru la 
film, şi de acolo la televiziune, şi 
să nu prind cu adevărat şi bine nici 


Succesul, în general? 


„Cum se explică? Din ce se com- 
pune?.... Fiecare actor are farme- 
cul lui, într-o măsură“ mai mare 
sau mai mică, puterea lui de „a 
trece. rampa” cum spunem noi, de 
a intra în sufletul spectatorului. Ceea 
ce se cheamă „priză la public“. Asta 
n-are nici o legătură cu talentul. 
Am băgat de seamă că sînt mulți 
actori talentați care interpretează 
'cu convingere, realist, original ro- 
lul, dar spectatorul — apreciindu-i, 
respectîndu-i, gustîndu-le stilul— are 
totuși o uşoară reținere. De ce? 
Ce fel de reținere? De unde pleacă 
ea? De ce la premiera filmului „Ana 
Karenina”, la Moscova, Tatiana Sa- 
moilova şi Nikolai Griţenko au fost 
aplaudaţi insistent, prea mult chiar, 
în timp ce Boris Lanovoi, care nu 
era cu nimic mai prejos în reali- 
zarea rolului său, a fost primit mai 
rece? Oare nu e vorba de ceva în 
plus, de ceva cu totul și cu totul 
special, de O simpatie intuitivă, 
spontană, aș zice chiar insuficient 
controlată, a publicului, pentru un 
actor anume? Poate că spectatorul 
are un al 17-lea — dacă vreţi pu- 
teți să-i spuneți și. al 22-lea — simt, 
care îl face ca după criterii absolut 


e : 


„Ciulinii Bărăganului“ 


„Discipolul-diavolului" 


> mai o aia 


și strict personale, să prefere un 
actor altuia... 

„„Poate e greu să obţii simpa- 
tia publicului, dar e cu atît mai greu 
pentru actorul (şi aici putem trece 
şi cîntărețul de muzică ușoară sau de 
operă) care a obținut-o şi care, pri- 
mit cu: aplauze, se simte dator, obli- 
gat să dea tot ce poate, să facă ce-o 
şti, numai să nu-și dezamăgească 
publicul. Pentru că spectatorul aș- 
teaptă totdeauna mai. mult de la 
cel căruia i-a acordat simpatia, 
deci încrederea lui. E ca în sport. Ca 
la săritura în înălțime. Un timp, toa- 
tă lumea e încîntată că ai sărit 1,90m. 
Pe urmă începe să murmure: 
„lar 1,90? Tot 1,90? Mai sus ştache- 
ta! Mai susi. Mai sus!“.., De 1,89 
Nici nu vrea să mai audă... 


Succesul personal? 


«Eu sînt un om fără ascunzişuri, 
deschis, poate mai mult decît ar 
trebui. deschis, sufletist, priete- 
nos... Bănuiesc, am simţit, am con- 
statat chiar, că de multe ori publicul 
a simţit, a constatat şi el cum sînt 
și poate că asta îl apropie de mine. 
Ce să spun? Că aş vrea să mă schimb, 
să devin un „dur“, că mă chinuie 
chiar gîndul ăsta? Dar dacă nu pot... 
Eram la Suceava cu spectacolui 
„Heidelbergul de altădată”. Eu aco- 
lo sînt cunoscut, considerat „de-al 
lor“, Cinci minute de aplauze cum 
am apărut în scenă. Nu apucasem 
să spun un cuvințel, să fac un gest... 
La două noaptea dădeam încă auto- 
grafe în timp ce colegii luau masa 
la rudele mele, Eram leoarcă de su- 
doare,  răguşisem spunînd „mul- 
tumesc“ şi „bună-searâ“, strîngeam 
mîini, pupam copii, eram pupat 
din dreapta, din stînga... Populari- 
tate? Dragoste? Știu eu?,.. Sigur 
că asta nu se întîmplă în fiecare zi 
și în tot locul, Dacă fiecare specta- 
col s-ar încheia așa, aş muri într-o 
lună... Dar simpatia oamenilor, a- 
tunci cînd e, trebuie respectată. 
Lasă că îţi dă emoții şi mai mari, că 
te stimulează — ești ca un cal care 
pleacă de la potou cu un avans de 
10—15 metri — dar îţi creează şi 
obligații mai mari față de public 


„Oameni și şoareci 


Șaptecai 


nnn ec 


“să interpretezi 


Succesul, ce plăcere!... 


| 
şi răspundere mai mare față de 
ceea ce faci.... Dacă succesul se 
cultivă?... Se poate. Se poate și ig- 
nora. Se poate şi întreține. Dar asta 
tine de fiecare. Actorii, cunoscuți 
de pe scenă sau de pe ecran, dese- 
ori sînt opriţi pe stradă, la restau- 
rant, la frizer, pe terenul de sport; 
la filmări în exterior, opriți, pur şi 
simplu și întrebaţi, chestionaţi, cu 
mai multă sau mai puţină curiozi- 
tate, despre tot felul de lucruri 
sau numai „Ce mai faceti?". Aici 
e aici. Tu știi doar că ești prietenul 
lor, omul lor, că de fapt exiști da- 
torită lor. Şi atunci răspunzi fie- 
căruia cum simţi, cum poți, iar de 
aici mai departe sînt puncte-punc- 
te (...), pentru că fiecare o face cum 
a moştenit de la mama lui. Răspunde 
scurt: „bine“ sau: „rău“, sau dim- 
potrivă, stă de vorbă şi are timp și 
plăcere şi pentru așa ceva. Sau pen- 
tru așa ceva în special. Eu sînt un 
om sociabil, Mi-e foarte greu „să 
trăiesc singur. Şi sînt o fire comuni- 
cativă, Asta e felul meu. Și atunci, 
stau de vorbă cu toată lumea: co- 
pii, bătrîni, tineri, maturi. Poate e 
un defect, poate că e o calitate, poa- 
te că e şi un defect şi o calitate, dar, 
îmi place să discut cu oamenii. Așa 
eram şi înainte să fiu Florin Pier- 
sic, așa sînt şi acum. 
— Cred că... 


Stimaţi cititori 
e Poftim? 


— Scrie așa: Stimaţi cititori, mă 
adresez dumneavoastră, doarece co- 


“legii mei şi chiar cronicarii cunosc 


bine ceea ce am să spun: nu e oare o 
senzaţie teribilă, nu e ceva înălţător 
pe Eminescu pe 
scena teatrului „lon Creangă” şi la 
ridicarea cortinei să ai 500 de pere- 
chi de ochi ațintiți asupra ta, ve- 
seli, bine dispuși, 500 de puști care 
nu se pot abţine să șușotească, să-și 
amintească unul altuia replicile lui 
Harap Alb sau Anghel haiducul, 
uneori chiar să te strige pe nume 
(Florineee) socotind că ești prie- 
tenul, mai mult, omul lor de toate 
zilele, ca apoi, încet-încet să-i duci 
cu tine, să-i convingi că tu ești ma- 
rele poet, pentru ca în ultimul ta- 
“blou, cel de la ospiciu, cînd se ajunge 
la aplauze, să le vezi aceeași ochi 
înlăcrimaţi, privindu-te altfel, şi, 
în șir la cabină sau la ieșirea din 
teatru, să te întrebe: „Credeţi că 
eu aș putea să recit Scrisoarea lll-a?" 
sau să spună „Mă duc acasă și am 
să citesc Eminescu din scoarţă-n 
scoarță...“ Ce spuneți,  stimaţi 
cititori, nu este asta sublima 
satisfacţie a unui actor? Dar la 
film, cîţi dintre noi care facem 
cinema am trăit o senzație asemă- 
nătoare ? Poate Amza—Viteazul,.. De 
asta doresc, sper, că Va veni şi pen- 
tru mine rolul de film, în care să 
simț ceea ce am simţit de multe 
ori pe scenă. Şi așa cum ma- 
estrul meu drag, Al. Finţi, mi-a 
schimbat drumul pe scenă, distri- 
buindu-mă în „Oameni şi șoareci”, 
același lucru trebuie să se petreacă 
şi la Buftea... N-aș vrea să închei 
fără a aminti şi arăta recunoştinţa 
ce o port celor care m-au făcut să 
pricep cîte ceva din complicata 


“artă a actorului de film, a celor ci- 


ţiva care ar fi Gopo, Drăgan, Co- 
cea, Nicolaescu, Stiopul.,. Fiecă- 
ruia îi datorez, mai mult sau mai - 
puțin. din clasamentul popularității 
pe 1971.... De scrisori nu mai amin- 
tesc, că ar trebui să le răpesc prea 
mult timp să-i pun să le citească... 

Am aşteptat. Tăcea. Mai bine spus, 
a tăcut o clipă. Pe urmă: - 

— Crezi că poţi să scoţi ceva din 
toată vorbăria asta? 

— Nu scot nimic, Las tot aşa 
cum a venit şi semnez: 


Florin PIERSIC 
(Pr. conf. Eva SÎRBU) 


o retrospectivă? 


Cinemateca noastră a trăit de curind un mare eveniment. 


„Retrospectiva filmului mut american“, trimisă de 


„Muzeul de 


Artă Modernă“ din New York cinematecilor cîtorva capitale euro- 
ropene, s-a oprit pentru două săptămîni şi pe strada 13 Decem- 
brie. Au fost două săptămîni de antologie. Un seminar al filmului 


mut. Un regal. 


Salutăm această amintire care, pentru un timp, ne-a tăcut să 
uităm apatia ultimelor luni de cinematecă. 


„Germenii 


Unde 
se vede cum 
întimplarea de 
bun augur poate 
deveni lege 


înfierbîntate, apare cilindrul şi ca- 
pul cîte unui politician. Președin- 
tele Mc. Kinsley a jucat, din acest 
punct de vedere, un rol de june- 
prim. 


O mînă în prim-plan bate un clopot 


Curînd, ochiul nu-și mai acceptă 
conştiinţa mecanică, de depozitar; 
el vrea să i se transmită un sens, el 
vrea acțiune. În 1903 vedem un 
film cu acțiune: „Viaţa unui pom- 
pier american“, Obiectele bevin 
personaje, iar oamenii devin obiec- 
te ale destinului. O mînă în prim- 
plan bate un clopot; cisterne ultra- 


Primele westernuri — 


lui care, lovit de gloanţe, cădea mai 
confortabil pe pernele din off! 


Și totuși, toate ar fi rămas poate 
deșertăciuni dacă acolo n-ar fi ju- 
cat David W. Griffith! Căci în aceas- 
tă artă destinată aventurierilor, în 
acest continent al tuturor posibi- 
lităților, se pornea numai de jos, 
ca în orice.meserie. Şi iată-l pe David 
W. Griffith regizor, peste cîţiva 
ani, manevrînd la rîndu-i cîteva ma- 
cazuri. lată „Vila singuratică” — 
primul suspense (19091), iată „Grî- 
ul“ — primul film politic (19091), 
iată „Mușchetarii din Pig Alley“ — 
primul policier (1912!), iată „Pălă- 
ria de la New York“ — prima farsă 
adevărată (19121). Ne-am obișnuit 
acum cu toate minunile tehnice, pre- 
tindem să nu le mai observăm, pre- 
tindem. decoruri trainice, dacă se 
poate reale, pretindem prim-pla- 
nuri în care să verificăm dacă spai- 
ma e adevărată, dacă lacrima nu este 
cumva de glicerină. Psihologie pre- 
tindem. Şi apare Mary Pickford, şi 
tremură Lilian Gish, şi — ţineţi-vă 
bine — într-un rol nu prea impor- 
tant îl vedem pe actorul Mack Sen- 
nett. 


Z& 


primul revolver în tîmpla lui Broncho Billy 


Într-adevăr retrospectivă! Dar 
cît de plină de perspective, dacă 
ne gîndim că, începînd cu străbu- 
nul kinetoscop, filmul n-a contenit 
să-şi tot anunţe. intențiile. Cinstit, 
curajos şi loial, el şi-a aruncat ger- 
menii în zări, fără ca vreunul din 
epidemiologii epocii sale, ai căror 
urmaşi au devenit epidemiologii epo- 
cii noastre, să fi luat vreo măsură 
serioasă de prevedere. Atunci, de 
ce ne mai putem plinge? 

Primul cap s-a rostogolit de pe 
umeri în 1895, cînd regina Scoției 
păşea :pî!pîind pe un eşafod, Vai, 
cît de banal astăzi. Doi ani mai tîr- 

I ziu apărea cenzura: peste mişcă- 
rile - dansatoarei Fatima —Dumne- 
zeule, cît de lascive puteau fi?— 

' operatorul suprapunea din: cînd în 

! cînd cîte un binecunoscut grilaj 

* (dar, liniştiți-vă, muzeul a păstrat 
. şi versiunea nehașurată). lată, cu- 

à rînd, primul film-reclamă: whisky-ul 
* scoțian a avut această onoare, Nu 
trece anul şi reclama -devine docu- 
mentar: trenul-suspendat din nu 
-ştiu ce oraş. Apoi, iată primul jur- 
nal de actualități: din cînd în 
cînd, printre mulţimi ţopăitoare, 


XR 


rapide aleargă pe străzi, trase de 
harnici telegari, și pompierul intră 
într-o artă care avea să-i asigure un 
viitor îndelungat. Apar montajul 
paralel, supraimpresiunea. Regizo- 
rul se numea Edwin Porter; dar 
încă nu era de fapt un regizor, ci un 
simplu acar. Ce s-ar fi întîmplat 
dacă punea macazul puţin mai la 
dreapta sau puțin mai la stînga? 
Sau dacă i-ar fi luat-o altul înainte? 
Sau dacă, pur și simplu, n-ar mai 
fi apărut nimeni? Întrebări ușor de 
formulat azi, cînd ştim ce e filmul:.. 
Dar atunci?... Porter se grăbea să ne 
dea în continuare opera sa. „Atacul 
trenului“ — întîiul western (1903)); 
„Coliba unchiului Tom“ — întîia e- 
cranizare*(1903!); „Visul sărmanului 
betiv”.-- înttiul film fantastic (1906!); 
„Salvat din cuibul vulturului” — 
întîia melodramă* (19071), Filmează 
miniaturi, inventează acțiunile si- 
multane, face 'stop-cadru, îl Tan- 
sează pe actorul David W: Griffith. 
Greu să uiţi peisajele acelea din 
„Colibă...", plantațiile -acelea din 
fundal, tresărind -sub pași, “cadrele 
acelea în -căre dreapta era rezer- 
vață mobilierului, iar stînga actoru- 


a a o N A a O 


Un epilog deschis, cu noi acari 


Dar, nu vă temeti, o să trecem pes- 
te asta, căci istoria se repetă. Și 
iată epilogul. Peste 17 ani, în 1929, 
cînd retrospectiva filmului zis-mut 
se încheie, Stan și Bran vor să vîndă 
un brad de Crăciun. Cu Fordul lor 
decapotabil se opresc în faţa locuin- 
ei. lui Jimmy Finlayson -- o fru- 
moasă vilă californiană. J.F. nu vrea 
un brad, S$.--B. vor să i-l vîndă cu 
tot dinadinsul. Cei trei actori se ins- 
talează în această situație ca într-un 
teren de luptă şi, cum se spune în 
termeni de «infanterie, „exploatează 
toate avantajele terenului“. S. +'B. 
demontează candid. clanta şi soneria 
lui ].F.,.].F. taie:placid în bucăți, cu 
o foarfecă de grădinărie, bradul lui 
S. --TB, ‘Ss + BB. sparg geamul lui 
J.F., care smulge în revanșă portiera 
elegantului vehicol. '$.-+-'B. -smulg 
copacii lui J.F,-care, ca şi cum nimic 
nu s-a întîmplat, :molestează în con- 
tinuare decapotabilul. S.- B. de- 
molează casa lui J.F. care, cu un pi- 
cior prOptit în caroserie, o despică 
voluptuos ca pe o friptură de pui. 


Nici un șurub n-a fost cruțat, nici 
o broască de ușă n-a fost neglijată; 
nici o fibră a feței n-a reacționat fals, 
nici un gest n-a reculat în contra- 
timp; astfel încît noi, spectatorii 
naivi şi nerecunoscători ai celei 
mai mute, etanşe şi perfecte come- 
dii din toate timpurile, am fost fă- 
cuți să uităm cu desăvîrşire cîtă 
sudoare cursese pînă atunci pe frun- 
tile acarilor, cît mai fremătaseră 
acele camere mamut, acele pinze 
plantate cu ceai şi acele fețe chinu- 
ite de inocență. V-am vorbit, bine- 
înțeles, de „Marea afacere" a lui 
Laurel și Hardy. Dar, bineînțeles, 
să nu anticipăm. Căci noi acari se 
grăbeau din viitor să pună ruinele 
pe-roate și să le aducă, astfel, spre 
zilele noastre. Spre a plăti tribut 
acelui îndemn care , neputînd res- 
pecta stagnarea ideală, preferă miş- 
carea, chiar cînd aceasta duce îndă- 
rãt. 

Romulus RUSAN 


Gramatica 


Unde 
se dovedește cum 
filmul şi-a găsit 
un alfabet al lui, 

numai al lui 


Fidel şi asiduu spectator de Cine- 
matecă, mă întreb uneori ce far- 
nec vor fi avînd pentru privitorul 
ocazional, rătăcit cînd şi cînd în mu- 
zeul imaginilor mişcătoare, aceste 
filme vechi, foarte vechi, în care pîl- 
pîie fulgurant viaţa „sufletelor moar- 
te“? Mărturisesc, în ce mă priveşte, 
că fiecare reîntilnire cu cinemato- 
graful începuturilor are asupra mea 
efectul invariabil al „madeleinei” lui 
Proust: declanșează memoria afec- 
tivă a şcolarului ce-am fost, uimit 
cîndva că literatura începe cu aceas- 
tă cutremurătoare propoziție: „Ana 
are ac”, 

Tot așa, buchisind mai tîrziu al- 
fabetul unui alt limbaj, am învățat 
că gramatica filmului se încheagă 
din imaginile disparate ale unui tren 
sosind în gara La Ciotat, ale stropi- 
torului stropit, din fantasmagoriile 
unui prestidigitator francez, din cu- 
riozitățile scormonitoare ale aposto- 
lilor englezi ai „şcolii din Brighton“, 
din goana plină de zel salvator a unui 
pompier american, din furia destruc- 
tivă şi funambulescă a unui năuc 
rătăcit pe o plajă populată de perso- 
naje aflate într-o placidă inconşti- 
ență. Culminînd, toate aceste semne 
şi crochiuri, rudimente de limbă inj- 
ţia! incoerente, în sintaxa elementară 
dar articulată a unui grămătic de 
geniu: David Wark Griffith. 


Limbajul se naşte din emoție 


Am resimţit, deci, privind la Ci- 
nematecă retrospectiv= filmului mut 
american, emoția adultului care răs- 
foieşte paginile unui abecedar îne 


A 


CINEMATECA 


Tom Mix, un frumos 
fără prea multe probleme 


gălbenit pe la colțuri. Mi-am amin- 
tit bunăoară că acel prim-plan al 
unui semnal de alarmă din „Viaţa 
unui pompier american“ al lui Ed- 
win Porter are, pentru prima oară 
în cinematograf, o semnificație dra- 
matică, cum aici un detaliu banal 
și inanimat creează, prin modul cum 
este pus în valoare, emoție, Mi-am 
amintit apoi, că o mișcare de apa- 
rat din „Atacul trenului“ al aceluiași, 
un panoramic descoperind specta- 
torului, alături de urmăriţi, pe urmă- 
ritori, capătă și el, un rol strict 
dramatic, generator de surpriză și 
neliniște. Ştiu că pentru specta- 
torul de azi, obișnuit cu luxurianța 
tehnică a filmului contemporan, 
aceste simple exerciții de digitaţie 
pe clap=le necunoscute ale unui 
limbaj încă inform, apar ca nişte 
bolboroseli mărunte, ce pot trece 


ușor neobservate. Dar ele au o în- 
cărcătură afectivă. Conștiinţa fap- 
tului că sînt primele litere ale alfa- 
betului filmic le investește cu o fas- 
cinație pe care atunci, firește, nu o 
aveau, Căci cîte arte își cunosc cu 
atîta neechivocă precizie începutul? 
Unde altundeva, pe tărîmul muzelor, 
poți numi, ca în cinematograf, faptele 
de limbaj cu atîta precizie? lată 
montajul paralel în „Vila singura- 
tică” (1909) sau în „Fata de la tele- 
graf" (1910) ale lui Griffith — spune 
istoricul de cinema, şi “certitudinea 
lui este absolută. lată, în „Mușche- 
tarii din Pig Alley" (1912), prefi- 
gurată tehnica suspensului; poți 
să-l contrazici? „Pentru cinemato- 
graf — scrie Eisenstein — el (Grif- 
fith — n.n.) este  Dumnezeu-ta- 
tăl. A creat tot, a inventat tot. Nu 
există cineast în lume care să nu-i 
datoreze ceva“, 

O artă tînără și-a făurit deja cla- 
sicii. Obsesia începuturilor, cine- 
matograful nu a trăit-o. Dar conș- 
tiinţa primilor paşi a fost pentru 
film un imbold, Căci literele o dată 
descoperite, ce poţi spune? Și cum? 
Scurta istorie a filmului este, poate, 
rezultatul unui complex. Prea tî- 
năr, filmul se vrea „bătrîn“ în gîn- 
dire, De aici, probabil, ușurința cu 
care el încearcă să uite, uneori, că 
a pornit bîjbîind pe lungul drum al 
cunoașterii, din „nimicurile" înce- 
putului de secol, din imaginile tremu- 
rate ale unui tren sosind în gara 
La Ciotat, din fantasmagoriile unui 
prestidigitator francez, din goana 
plină de zel salvator a unui pompier 
american, 


Petre RADO 


Mack Sennett 
și primele afrodite ale filmului 


“SP ESEZAAWA TAT 2: SITIA 
Ce face Dorothy Lamour? 
DE çaran VE cA UI 1U TC 25-1-2405 3R0be` Saan 


Regina sex-appeal-ului de prin 
anii treizeci s-a căsătorit în 1943 
cu industriașul William Ross Ho: 
ward și a părăsit filmul în 1952, 
după marele eșec a! filmului 
„The Phynx", Astăzi este mama 
a doi tineri de mult trecuți de 
vîrsta majoratului, 


leri şi azi, 
o regină a societății de consum 


O glorie greu de purtat 
A SUKRA MÎ CZ PRODUS E La XA 


După debutul său în cinema- 
tografie, ca asistentă de montaj, 
(despre care am scris într-unul 
din numerele noastre trecute), 
Florence Moncorg&, fiica lui Jean 
Gabin, a intrat de curînd într-un 
mic rol dintr-un film de Sergio 
Gobbi. Tatăl său este foarte 
fericit, dar rezista-va Florence 
distrugătoarei glorii paterne? 

FIRE PE. EI > my 


Noua Gabin 
va rezista gloriei paterne? 


Cu Vivien Leigh, 
într-una din ultimele lor poze 


Laurence Oliver a fost consi- 
liat de medicii săi să părăsească 
scena și platoul pentru o bună 
bucată de timp. O grea lovitură 
pentru cel ce declarase că „ține 
la scenă ca la propria sa viaţă”. 
Dar nu mai puțin grea pentru noi 
toți... 


Gustul mierii? 


Un evadat 
de sub reflectoare 


În schimb, Anthony Quinn 
şi-a luat singur un concediu de 
odihnă pe durată nedeterminată. 
Îl va fi obosit lungul turneu pe 
platourile europene sau vrea să 
deguste în liniște avantajele copi- 
oase pe care acesta i le-a adus? 
Fără îndoială, vom afla în curînd! 


*fcinemateca 


personală 


E. — cîţiva ani buni în urmă, 
invitat la Londra; nu în condiţia 
sublimă a unei burse anemice/ci în 
condiția atroce a unui tratament 
oficial. Nici un timp al vieţii 
mele nu poartă o asemenea 
pecete de ireal, de coşmar cu 
nuanţe de feerie, ca acela, scurt, 
din fericire foarte scurt, în care 
Rolls-Royce-urile mă purtau de 
la un bancher la altul, ca într-un 
Kafka tehnicolor, 


Fara îndoială punctul cel mai 
înalt al acestui delir de onoruri 
a fost momentul în care însuşi 
arhiepiscopul de Canterbury ne-a 
acordat, în mijlocul ruinelor cate- 
dralei gotice de la Coventry, 
grația unei. ample convorbiri 
graţie pe care o datoram, firește, 
faptului că delegația noastră 
de cineaşti fusese confundată cu 
o delegație guvernamentală, a 
cărei zi de vizită la Coventry 
coincidea — printr-o ciudată, în- 
țimplare — cu a noastră, a celor 
mai mărunți. 

Vai păstra întotdeauna o plă- 
cută amintire arhiepiscopului de 
Canterbury . căruia deşi un subal- 
tern i-a dezvăluit—printr-un anu- 
me cifru delicat—eroarea de vo- 
devil în care se cufunda — a con- 
tinuat “apoi după” cîteva clipiri 
de pleoape să convorbească ge- 
heros; cu noi ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întîmplat, înaltul pre- 
lat știind pesemne că există o 
consecvență chiar şi în eroare. 


Cate celelalte întîmplări ale 
noastre erau însă întîmplări de 
carton — nimic real nu se- pe- 
trecea în acest timp drogat de 
ceremonii — pînă cînd, într-o di- 
mineață am fost anunțați că, 
folosindu-se căi de simpatie ori 
prietenie lăturalnice, mult mai 
eficace decît cele oficiale, se 
obținuse pentru cei trei membri 
ai delegației de cineaști români 
dreptul de a asista = pe un 
platou de lingă Londra — la tur- 
narea unor scene dintr-un film 
de mare prestigiu, dirijat de un 
bătrîn și venerabil artist. 


Accu mare artist era și el 
un înalt prelat, care de foarte, 
foarte multă vreme nu mai ofi- 
ciase, Ştiam de asemeni că acest 
mare artist nu îngăduia niciodată 
o prezență străină la filmare — 
Onoarea” pe care ne-o acordase, 
-nouă — trei „necunoscuți — era 
deci toto formă aarbitrariului său. 


A doua zi dis-de-dimineață — 
cum se spune —ne găseam la 


40 


intrarea studioului bătrin, dela- 
brat — echipat însă după ulti- 
mul strigăt al tehnicii — mă rog 
— o obişnuită perversitate engle- 
zească, 


Gol să nu introducem 
vreun aparat fotografic în studio 
— cu aceeaşi severitate cu care 
peste ani de zile am fost contro- 
lat la aeroportul din Londra pen- 
tru a împiedica intenţiile mele 
de a deturna în cine ştie ce direc- 
tie avionul care urma să mă ducă 
la New York — ni s-a îngăduit 
apoi să intrăm în studio, 


tmosfera comună a unei zile 
de filmare, descrisă atît de bine 
de-a lungul anilor de reporterii 
revistei „Cinema“, nimic nou, 


sfîrșit, tensiunea întregii lui fi- 
inte, felul în care această tensiune 
se proiecta pe fața actorului 
Marlon Brando. 


DH apoi cîteva indicații în 
șoaptă lui” Marlon Brando. Marlon 
Brando îl ascultă cu o atenție 
firească, Fața sa nu exprima 
decît atenție — nu mai era nici 
un pic de loc ca să exprime şi 
bucuria colaborării, şansa nebă- 
nuită a întîlnirii cu venerabilul 
artist. În sfîrșit, venerabilul în- 
cheie scurtul său monolog, îl 
părăsi pe Marlon Brando, cău- 
tînd să ajungă în spatele reflec- 
toarelor şi a camerei de filmat 
pentru a da comanda de filmare. 


|, mod foarte ciudat pentru 


„„Am ieşit din studiou 


şi am 


început 


să pling 
— așa cum se plinge cinstit — 
cu capul înfundat în perete 


nimic surprinzător decît poa- 
te prezența rulotelor marilor 
vedete. 


Dupi o aşteptare firească a 
apărut pe platou, foarte firesc, 
marele artist: a fost întîmpinat cu 
o politeţe firească de către actori 
și tehnicieni, care de altfel se 
confundau firesc între ei, iar el 
le-a răspuns foarte firesc, cu 
o glumă — maximum două — 
atît cît era firesc, apoi, firește au 
început să lucreze. 


Ani venerabilul artist ne-a 
privit, pe noi, cei trei intruși — 
s-a încruntat amintindu-și slă- 
biciunea de peste zi cînd pesemne 
i se smulsese îngăduința, ne-a 
privit ca Puntilla pe sluga sa 
Matti a doua zi cînd se limpezea 
— dap cum era. firesc n-a mai 
zis nimic şi a continuat să lucreze. 


Ata eu mi-am părăsit cole- 
gii — şi în mod egoist — am ales 
un loc de observație mult mai 
discret (curiozitatea mea nu tre- 
buia să fie provocatoare). Şi în- 
tr-un fel mult mai pătrunzător, un 
unghi leneș, undeva în spatele lui 
de unde puteam să-i prind perfect 
profilul, mîinile (mult mai inte- 
resante- văzute din` spate), în 


mine, nu alese cel mai scurt 
traseu, acela de'a se retrage cîti- 
va pași în spate, în umbră, în 
spatele cortinei de lumini. El 
alese un traseu foarte bizar — 
un cerc amplu, care ieșea puter- 
nic din spaţiul decorului și care 
se reîntorcea apoi. în punctul 
acela de comandă — din spatele 
camerei, 


E fie tangent cu un punct 
al acestui cerc, mă aflam eu. 
Cînd marele artist ajunse foarte 
aproape, la un metru de mine, 
ridică brusc, curios, privirile spre 
mine, 


Ei eu îl priveam foarte in- 
tens, întîlnirea privirii sale a 
fost ca o trapă trasă brusc de 
sub corp. Mă prăbușii în golul 
privirii sale, m-am amestecat cu 
el, precis așa a fost, mi-amintesc 
asta ameţitor de precis. 


Foai a fost fulgerător, el a 
continuat apoi drumul său, în- 
cheind jumătatea de cerc, acolo 
în spatele camerei. 


Tan lumea aștepta comanda 
„motor” — cînd el, nemulţumit 
de ceva, se apropie din nou de 
Marlon Brando şi din nou în 
şoaptă începu să-i dea indicaţii, 


espre o 
intilnire 


poate nu chiar atît de în șoaptă 
ca prima oară. 


poi, în loc să se retragă 
direct în spatele camerei, refăcu 
același traseu pe care urma 
inevitabil să se întîlnească cu 
privirea mea. Acum însă eram: 
avertizat, ca un boxer care 
cunoaște lovitura adversarului, 
mă fixasem bine pe picioare, 
îmi echilibrasem corpul puțin 
înainte, aşteptam să-i primesc 
privirea. Ajunse lîngă mine, mă 
privi, mă cercetă, continuă dru- 
mul pînă la locul de comandă. 


|, sfîrşit, toatã lumea aștepta 
liniştită cuvîntul „motor“. 


idică chiar brațul s-o dea, 
— dar spre perplexitatea tutu- 
ror — renunță la comandă, se 
apropie din nou de Marlon Brando, 
dîndu-i din nou indicaţii din ce 
în ce mai abundente, mai multe 
nuanţe, explicații, gesturi; totul 
devenea un mic spectacol, Se 
îndepărtă, reluă traseul de cerc, 
din nou ne întîlnirăm în priviri — 
îmi dădui limpede seama că mă 
controlează, că mă cercetează , 
— ca și cum ar pipăi parcă o 
confirmare pe fața mea, 


cena însă se repetă amplifi- 
cîndu-se, căpătînd o nuanţă vici- 
oasă, ireversibilă; traseul de cerc 
era acum un automatism, privi: 
rea noastră comandată, reîntoar- 
cerea şi comanda de „motor“ 
anulată, previzibile. 


Ş, deodată, brusc, am realizat 
că morele artist avea “pur 
şi simplu trac, că de fapt, pe 
faţa mea el controla —din ce 
în ce mai descoperit şi copilă- 
ros — reacţia pe care o provocau 
indicaţiile date lui Marlon Brando, 
că el căuta instinctiv confirmarea 
geniului său, că dădea, la 80 de 
ani, la capătul unei opere care 
nu poate fi privită decît înge- 
nunchiat, un examen în fața mea, 
umil necunoscut, că eu trebuia 
să-i confirm geniul ca şi cum i-aş 
fi confirmat rezultatul unei ana- 
lize bioptice. 


Ån ieșit afară din studia ime- 
diat și am început să pling — 
aşa cum se plînge cinstit — cu 
umerii scuturați, cu capul înfun- 
dat în perete, 


Numele artistului căruia i-am 
denunţat sublimul, îngerescul or- 
goliu este CHARLIE CHAPLIN. 


Lucian PINTILIE 


TARE 


+ç 
ea "+ a vai SWE d 
QER “298 SERA ip 


DID “wên + 


eof Yoe 


A ` 


telesfîrşit-de:sãptãmînã 


De la Etaix 
incoace şi încolo 


Comedia n-a murit. 
Ea trebuie să fie 
doar 
redescoperită 


Am revăzut pe micile ecrane, cu 
cîteva săptămîni în urmă, una dintre 
colecțiile de gaguri Etaix, numită 
„Cît timp ești sănătos“. Între timp, 
autorul şi-a înnoit colecţiile, dar nu 
despre aceasta e vorba, cu atît mai 
mult cu cît ultimul film al cunoscu- 
tului comic francez nu este încă 
știut nici pe marile noastre ecrane, 
Sînt în filmul lui Etaix (în fond, film 
de scheciuri, date fiind cele cîteva 
tema distincte care alcătuiesc în- 
tregul: „Etaix printre escavatoare“, 
„Etaix la doctor“, „Etaix la restau- 
rant", „Etaix în camping“, „Etaix la 
cinema“, „Etaix la vînătoarea de ie- 
puri, fazani şi... pantofi, etc.)“, sînt, 
deci, în filmul de scheciuri al lui 
Etaix cîteva gaguri antologice. 


Am rîs cu Etaix, dar... 


Eu surîd, tu surîzi.... 


Este, de pildă, gagul cu cioca- 
nul pneumatic: trepidaţiile cioca- 
nului provoacă o serie de perturba- 
ţii în ordinea firească a lucrurilor, 
de la dansul inocent al unor pahare 
de cristal pînă la căderea notelor de 
pe un portativ... 

Este, apoi, gagul cu camionagiul, 
care blochează o stradă, adică, sute 
de maşini, descarcă zeci și zeci de 
lăzi, lădiţe și colete pentru a ajunge 
la un pachețel, pe care îl predă la 
destinaţie, încarcă totul la loc şi 
pornește într-o trombă de fum tu- 
ciuriu, sub privirile surizătoare: 
souriez! ale conducătorilor-auto din 
lunga sa trenă. 


Pe cînd o reîntilnire cu Tati? 


Este, în sfîrşit (pentru a rămîne 
cu exemplele doar în cadrul primu- 
lui scheci), minunatul gag cu doam- 
na surizindă, care-și anunță suri- 
zînd partenerul, surizînd de la vo- 
lan: „ne-a pleznit un cauciuc“.... 

Multe din gaguri sînt preluate 
(creator) din arsenalul infinit al co- 
mediei mute, altele n-au absolut 
nici © pretenţie de orizinalitate, 
unele sînt chiar răsuflate — deși 
Etaix are darul şi harul să le facă 
pină și pe acestea digerabile. 


Răsfăț cu „premiere“ 


Un astfel de film, fără a fi nici- 
decum o capodoperă, şi fiind — prac- 
tic — „văzut și răsvăzut“, poate 
servi oricînd drept argument în fa- 
voarea unor cît mai multe tele-co- 
medii cinematografice. 

Filmul lui Pierre Etaix era o relu- 
are, dar” îndemnul la rîs pe care îl 
conţinea făcea cel puţin cît două 
premiere. Cred că ar fi foarte ni- 
merit ca cineva, un ins din mulți- 
mea teleaștilor, un singur ins, să 
primească îndatorirea de cinste de 
a descoperi printre kilometrii de 
peliculă, veche sau nouă, aflaţi la 
îndemîna programării pe micile 
ecrane, cît mai multe comedii pentru 
telesfîrşiturile noastre de săptă- 
mînă. Procentajul de comedii (se 
poate dovedi cu fel de fel de cifre) 
este scăzut în repertoriul micilor 
ecrane. Paginile antologice de come- 
die mută (nu totdeauna inspirat 
selectate) sînt insuficiente, nu pot 
salva onoarea casei. Şi-apoi nu este 
preferabil să intrăm mai puţin în- 
cruntaţi în fiecare nouă săptămînă 
de muncă? 


Regal de gag-uri 


M-aș gîndi, printre filmele cele 
mai indicate să înveselească tele- 
sîîrşiturile de săptămînă, fa „Va- 
canţa domnului Hulot. Ar fi, da, 
o premieră pe ţară, pentru că 
marile noastre ecrane au ocolit, 
din motive imponderabile, acest 
adevărat regal de gaguri *ale ine- 
galabilului domn Tati. 

M-aș gîndi, de asemenea, la o tele- 
campanie de descoperire a unui alt 
celebru comic contemporan, Jerry 
Lewis. Micul ecran a luat-o înaintea 


celui mare programînd, în anii tre- 


Pe cînd o seară-cu Sordi? 


cuți, scurte secvențe cu Lewis, edi- 
ficatoare pentru ‘capacitatea origi- 
nală de umorist a interpretului ame- 
rican; i-ar putea da, acum, o „lo- 
vitură de graţie”, alegînd din filmo- 
grafia (de peste 40 de titluri) a lui 
Lewis, doar două-trei mostre...’ Ar 
trebui răsfoiteapoi paginile de umor 
semnate de Bourvil şi Fernandel, de 
Alberto Sordi şi Vittorio Gassman, 
de Vittorio de Sica şi Louis de Funăs, 
de Igor ilinski şi Jaroslav Marvan, 
şi — de ce nu? — cu comicii noștri, 

S-ar găsi, desigur, atît filme pe 
care ne-am bucura să le revedem 
în zilele noastre de destindere, cît 


E 9 gir ww ` + 


Pe cînd un recital de Funăs? 


şi filme inedite, pe lîngă care, 
marile ecrane au trecut, din grabă 
sau din nebăgare de seamă, 

Poate că, într-adevăr, comedia ci- 
nematografică mondială trece prin- 
tr-o criză, așa cum se afirmă în 
ultimii ani, deși, dacã*nu mă înşel, 
recent, un tandem comic insolit 
(Louis de Funès — Yves Montand) 
a realizat o performanţă „de casă" 
de-a dreptul spectaculoasă, deși chi- 
pul lui jerry Lewis este tipărit pe 
bancnote reprezentînd „certificate 
de veselie”, deși Geo Saizescu se 
poate mîndri că este contemporan 
cu Jacques Tati... 


Poate că, într-adevăr, după Chap- . 


lin-u! de aur, comedia cinemato- 
grafică a stagnat, a regresat şi —vaf, 
cîte exemple am avea la înde- 
mînă! —a degenerat.. Și totuşi, 
de la Etaix încoace, şi încolo, ar mai 
fi parcă cîte ceva de văzut, de revă- 
zut spre a zîmbi,.. Souriez! 

Călin CĂLIMAN 


Pe cînd un spectacol Caragiu? 


teleînsemnări | 


Jonapot 
telespectatori 


Cu condeiul pentru 
cititorii de limba maghiară 
Cu aparatul 
pe înțelesul tuturor. 


Emisiunile în limbile maghiară şi 
germană în „programul televiziu- 
nii noastre s-au impus prin stilul şi 
personalitatea cu care le-au investit 
creatorii lor, Din păcate, televiziunea 
nu face o publicitate corespunzăto- 
are acestor emisiuni — spectacole, re- 
portaje, filme muzicale, seri de poezie 
— unele titrate şi în limba română. 
Mă voi ocupa acum doar de emisia 
maghiară, cea germană meritînd de 


asemenea a fi prezentată cititorilor 


şi sper că un coleg cu cunoștințe 
mai depline asupra acestei limbi o 
va face. 


Documentariştii 


Emisiunile în limba maghiară sînt 
în primul rînd marcate de prezenţa 
profesională a unor regizori for- 
mati în şcoala noastră a documenta- 
rului. l-aş cita pe Gabriel Barta şi pe 
Ştefan Fischer care au realizat şi 
pe micul ecran filme de o valoare 
egală cu cele de la studioul „Sahia“. 
Un interes deosebit a avut tema- 
tica acestor filme, Portretele munci- 
torilor din Valea Jiului sau de la 
hidrocentrala Porților-de-Fier, felul 
în care regizorul Barta şi-a deter- 
minat personajele să vorbească sincer 
şi degajet, ne-au pus față în față 
cu filme şi idei ce ar putea fi invi- 


Dramaturgul şi. actorul Sacha Gui- 
try ascris citeva teteînsemnări, cu un 
an înainte de a muri. lată una dintre 
ele: 

„Aceste doamne încîntătoare și 
acești domni care ne vorbesc, ne nu- 
mesc w„telespectatori” şi nu ne 
consideră decit âșa, ca şi cum n-a 
fi altceva, Că Şi cum dceasta ar fi o 
fuficție, un rol, o stare, Or, cei cafe 
asculta, care-i ascuită, câre-i privesc 
şi îi observă, istot medici, arhitecți, 
(AAcitari, avdgati, negustori, arţişti 
săi savanți. Esţă 9 ercară fundameh- 
tală să se creădă că decdată toţi 
aceşti oameni capătă aceeați menta- 


teleglob 


Guitry-telespectator? 


diate de regizorii noştri de lung- 
metraj. Ștefan Fischer s-a remarcat 
prin medalioane de artişti, inedite 
ca viziune şi tratare, cum ar fi cel 
al lui Kovacs György, al pictorului 
Incze lanas din Dej sau cel ce çon: 
semna de fapt un moment din istoria 
teatrului maghiar din Tg. Mureş prin 
portretul recuziterului său. 


Scriitori şi poeți 


Dar pe lîngă reportaje și portrete 
semnate de regizori, s-a conturat 
în ultima vremeactivitateaunor tineri 
scriitori şi poeți de limbă maghiară, 
care au schimbat condeiul cut aparas 
tul de filmat, întîlnindu-se astfel 
pentru prima dată cu telespecta- 
torii. Reportajele lui Vári Attila, 
anchetele lui Csâky Zoltân au fost 
caracterizate printr-o mare spon- 
taneitate, prin surprinderea îndrăz. 
neaţă a realității. StiJul direct, dega- 
jat, ferit de retorică în interviurile 
cu personalități culturale sau poli- 
tice din tara noastră, a găsit nu odată 
modalități convingătoare în dialo- 
gul: cu publicul. Am reținut inter- 
viurile-portret cu scriitorii: Nagy 
István, Koós Károly, realizate de 
Vári Attila, confratele lor, ca şi 
acele discuții despre realitățile noas- 


litate, aceleași gusturi, aceeași vîrstă 
și aceeași cultură, deoarece au des- 
chis în aceeași secundă aparatul lor 
de televiziune, căci televiziunea se 
adresează fiecăruia dintre ei. 

Oare televiziunea se gîndeşte că 
nu sîntem toți în aceeași stare de 
sănătate, în aceeași stare: de spirit, 
că unii dintre noi Sîntem singuri, că 
sîntem doi, sau că, atulici cînd sîntem 
şapte, cel puţin trei se gîndesc la 
altceva? 

Televiziunea ar trebui să țină sea- 
ma de toate acestea şi.să nu ne mai 
vorbească -ca unor copii + mici sau 
unor bătrîni somnolenţi”, 


tre socialiste cu secretarul comite- 
tului judeţean Cluj, tovarășul Aurel 
Luca sau cu academicianul Constantin 
Daicoviciu realizate de Bodor Pál, 
de asemeni scriitor și poet, 


Actorii 


Drept este să amintim și cîteva 
spectacole de teatru, remodelate 
la dimensiunea micului ecran ca: 
„Înainte de potop” de Nagy István 
(spectacol din Tg. Mureș, multiplu 
premiat la ultimul festival al drama- 
turgişi originale), în regia lui Harag 
György; „Comedia erorilor“ în inter- 
' pretarea actorilor orădeni, în regia 
loi Farkas István; piesa „Martinovics“ 
a tînãrului dramaturg Kocsis István, 
în interpretarea artiştilor sătmă- 
reni — interesante și utile pentru 
spectatorul dornic să aibă o viziune 
dè ansamblu asupra teatrului din 
toată țara. Am asistat și la cîteva 
recitale actoricești, încercînd o inte- 
resantă formulă de lectură paralelă 
a acelorași poezii în interpretarea 
mai multor actori. Este meritul 
acestor emisiuni de a ne fi atras 
atenția asupra unor talente sensibile, 
care fără această tribună a televi- 
ziunii, nu ar fi putut să se întîlnească 
cu atitea milioane de spectatori, 


În emisiunile de muzică ușoară, 
am remarcat ingeniozitatea și fan- 
tezia regizorală a tînărului compo- 
zitor Boros Zoltân, care s-a afirmat 
ca un pasionat căutător și descoperi- 
tor de „comori“. În emisiunile sale 
am întîlnit, pentru prima dată, două 
interprete orădene de talent: tînăra 
actriță Csiky Ibolya, interpretînd pe 
muzica lui Boros, texte de Shakes- 
peare sau Bacovia și pe studenta 
Jozsa Erika, acompaniindu-se la ghi- 
tară, cîntînd muzică populară în 
ritmică și armonizare modernă. Acto- 
rul sătmărean Kisfalussy Bálint s-a 
afirmat ca favorit al publicului în 
tripla sa calitate de compozitor, 
textier și interpret, iar comicul clu- 
jean Bencze Ferenc (cunoscut din 
rolul episodic al santinelei în „Pădu- 
rea spînzuraţilor“) a făcut pe bună 
dreptate succes atunci cînd îl imita 
fidel pe Louis Armstrong fără a şti 
o boabă englezește. 

Ar fi drept să menționăm şi alte 
programe ca cele de copii sau varia- 
tele emisiuni de folclor, dar nu 
putem prezenta efortul complex crea- 
tor şi profesionist al colegilor noştri 
de la televiziune într-un spaţiu 
restrîns, 


Anna HALASZ 


Masa de la Obor 


Bacovia în limba maghiară: Csiky Ibolya 


O Academie 
a olimpicilor. 
Un Goncourt atletic. 
De ce nu? 


O dată pe an, cam la-început, foş- 


tii şi actualii jucători ai echipei de 
fotbal „Unirta Tricolor” se adună 
undeva în Obor (adică pe-acolo de 
undeău pletăt), beau un pahar (ca 
să “zicem aşa) şi consumă amintiri. 
E o tradiție. 

Anul acesta tradiţia a fost respec- 
tată întocmai, cu adaosul că la masă, 


paralel cu Uniriştii s-au aflat de 
față şi reprezentanţii Telesportului, 
hotărîți, spre milțumirea noastră, 
de a ieşi cu apăratele în viața dê 
dincolo de stadion, Emişiunea [a care 
ne referim a avtit cel puțin trei note 
furnizoare de gînduri... 

Mai întți, masa de la Obor a ară- 
tat spectatorului că ideea solidari- 


42 


tății, fără de interes și „în sine” a 
sportivilor e realizabilă, 
oameni 


meserie şi întîmplări se pot uni- 
fica, măcar o dată pe an, într-un 
punct fix (și simpatic) și că adînc 
practică 


înrădăcinata 


telesondaj 


500 de emisiuni 
fată in faţă cu publicul 


„Teleenciclopedia“* 
bate 
recordul de audienţă şi 
longevitate 


@ În fiecare lună Oficiul de studii 
și sondaje al Televiziunii cercetează 
reacţia telepublicului față de emisiu- 
nile din programul unei săptămîni. 


@ Anul trecut, televiziunea a 
transmis într-o săptămînă aproxi- 
mativ 80—90 de emisiuni. Deci pe 
parcursul ultimilor 6 luni, a fost stu- 
diat publicul a circa 500 de emisiuni. 


@ Am luat în considerație nu- 
mai emisiunile realizate în cadrul tte- 
leviziunii române: montări în stu- 
diouri, reportaje, transmisiuni în 
direct,  grupaje şi comentarii 


Emisiunea 


1, Tele-enciclopedia 

2. Steaua fără nume 

3. Varietăţi ... 

4, Teatru TV 

5.6. Reflector Muzică uşoară 
7. Muzică populară . 

8. Sport 

9, Mai aveţi o întrebare? 
10, Tele-jurnalul de seară 
11. Tele-glob ` 

12. Tinerii despre ei înșiși 
13, Desene animate 


că niște 


despărțiți prin generație, 


a măcinării 


o 
| neobținînd cotă majoră decît 


proprii. (Dat fiind numărul mare al 
serialelor tiv. ele au constituit bi- 
ectul unuj sondaj aparte.) Din tota- 
lul acestor 500 de emisiuni, 13 au 
obținut o cotă de audiență de peste 
50%. Dacă ţinem seama că la finele 
anului 1971, un procent (1% din 
numărul telespectatorilor) era egal 
cu 35—40.000 telespectatori, o emi- 
siune cu o cotă de audiență de 50%, 
a avut deci un public de aproape 
2,000.000 telespectatori. (În calculele 
noastre nu se iau în considerare co- 
piii sub 15 ani). Care sînt cele 13 
emisiuni din 500: 


Cota medie de audiență 


o singură dată, nu 
“calcularea unei medii. 


permit 


echipelor închegate o vreme, poate 
fi contrariată, prin voința liberă a 
persoanelor 
ordine de stări, nădăjduim că repor- 
tajul fotbalistico-gastronomic a avut 
efecte 
foștilor Rapidişti, foştilor Juventişti, 


în cauză. În această 


asupra foştilor Ripensiști, 


$ 


y A 7 = = Ji T PAA Fa 
e XE) 07 DEYE iç KEWE A j TH: AEO 


(we. 


Unirea Tricolor la masa amintirilor: Mircea Cruţescu, Fane 


Cîrjan, 


Petre Steinbach, Gh. Petrescu, Lulu Mihăiescu (de la st. la dr.) 


¬+ 


3 milioane de spectatori: „Zestrea“ cu Rebengiuc și Pogonat 


Frecvenţe şi performanţe 


Spidajele noastre arată că audiența 
de public nu este determinată direct 
de frecvența emisiunilor. De pildă, 
]gJejurnalul difuzat zilnic se pla- 
sează după Teleenciclopedie, emi- 
siune săptămiînală și după Mai aveţi 
o întrebare?, emisiune bilunară. 

Alte programe cu audiența cea mai 
largă: 

4 emisiuni social-politice; 3 emi- 
siuni de divertisment; 2 emisiuni 
muzicale; 2 emisiuni de ştiinţă po- 
pularizată; 1 emisiune artistică; 1 
emisiune de sport. 


Record de longevitate 


Observaţii făcute în multe 
țări au acreditat părerea că 6 ani 
ar reprezenta pentru o asemenea 
existență nivelul senectutii maxime. 

Teleenciclopedia noastră nu se 
supune acestei legi. Deși a depăşit 
pragul fatidic al vîrstei de 6 ani, ea 
rămîne o emisiune înzestrată cu 
imense valențe de atractivitate. Me- 
dia de 80%, ne arată că, în genere, 
Teleenciclopedia contează cu regu- 
laritate pe aproape 3 milioane de 
telespectatori. 

Atașamentul pentru o emisiune 
de știință popularizată pare să con- 
stituie o trăsătură specifică a publi- 
cului nostru. Sînt foarte puţine ţări 
unde o emisiune de acest fel să se 
bucure de o asemenea populari- 
tate. Faptul că publicul priveşte 
televiziunea ca o sursă de informare 


. ştiinţifică este confirmat şi de intere- 


foştilor Viforiști, foștilor C.A,I.-iști, 
precum și viitorilor foşti, fiind un 
mic „mode!“ dintr-acelea pe care 
Televiziunea are puterea să le pro- 
pună oamenilor. Şi nu numai oameni- 
lor simpli, ci și oamenilor importanți 
de la C.N.E.F.S. care nu s-au în- 
vrednicit nici pînă azi să îndepli- 
nească o veche făgăduință: „Clubul 
Olimpicilor“. Unde laureaţii jocu- 
rilor mondiale supreme să fie mem- 
bri cu prestigiu ca-ntr-o Academie a 
meritului autentic, unde să se nască 
o viaţă a valorilor; și de unde să por- 
nească premii, cu vot secret, pentru 
performerii tineri ai zilei, asemeni 
unui Goncourt atletic mult rîvnit. 
În al doilea rînd masa de la Obor 
ne-a aruncat. într-o lume foarte pu- 
țin cunoscută și anume lumea spor- 
tivilor de după sport. Steinbach 
are părul alb. Fane Cîrjan — riduri 
incontestabile. Sony Niculescu — ro- 
tunjimi de violoncelist (evident se- 
dentar ) la orchestra siînfonică Radio. 
Unii au rămas pe stadion ca antre- 
nori de A sau copil. Alţii trăiesc 
profesînd în afâra balonului, Dar 
fiecare păstrează un picior (cel 
puțin) pe gazon. Pînă la sfîrșit. E o 


sul pe care îl suscită o emisiune de | 
factură apropiată: Mai aveti o în- 
trebare? i 


Stagiune nonstop 


Ştiţi cîţi spectatori încap într-o 
sală plină? Cu unele excepții, cîteva 
sute. Ştiţi cîți spectatori au toate 
cele 43 de teatre ale țării în decursul 
unui an întreg? Anuarul statistic 
indică: 4.343.000 pentru anul 1970. 
În schimb, fiecare spectacol de tea- 
tru la TV realizează o medie de 67%, | 
adică 3.000.000 de spectatori. Ju- 
decînd după această medie, înseamnă : 
că în ultimele 6 luni ale anului trecut, 
teatrul la televiziune a avut peste 
60 de milioane de spectatori. 


Fotbalul nu e rege 


Multă lume își închipuie că atunci 
cînd televiziunea transmite în di- 
rect un meci de fotbal, străzile, | 
autobuzele, magazinele — ca să nu 
mai vorbim de sălile de spectacol — 
se golesc ca prin farmec: toți se 
uită la televizor. Dar nu e deloc așa! . 

Media de 56% a celor 8 transmisii 
sportive este respectabilă — dar 
atît. Sportul are un public aproxi- 


mativ ega! cu „Mai aveţi o întreba- $ 


re?" Pe de altă parte, dintre cele 8 ; 
transmisii sportive, 4 au fost de 
fotbal (inclusiv meciul Finlanda- 
România de la Helsinki) și 4 de hand- 
bal feminin. Cota medie de audienţă: 
perfect egală. La televiziune fotba- 

lul nu e rege! . 


Pavel CÂMPEANU 


vîrstă specială — vîrsta Il-a a cam- 
pionului, aceea pe care ne-a dez- 
văluit-o pentru o clipă televiziu- 
nea. lată o vîrstă ce merită a fi 
descoperită ‘în continuare. 

În sfîrşit, de data aceasta reporta- 
jul n-a mai fost realizat de un tele- 
sportist, ci de-un comentator civil, | 
Alexandru Starck. Auto-criticîndu-se 
ca nepriceput într-ale soccerului, 
reporterul a pus 'hiperspecialiș- 
tilor întrebări de virgină și s-a in- 
stalat în funcția de trimis la masă 
al cetățeanului paşnic și rîvnind să 
afle cum e cu fotbalul. Efectul a fost ' 
sigur, ca la orice aşezare a lucruri- 
lor în contrast și ca, de pildă, por- 
tretul lui Ilie Năstase, executat acum 
cîteva luni de Felicia Antip în „Spor- 
tul”, sub semnul  pseudo-non- 
competenţei. (Eu nu mă pricep la... 
dar zic). Dar, ca şi în cazul Feliciei 
Antip, 'scepticismul meu funciar mă 
silește să primesc cu mari rezerve 
inocența fotbalistică a lui Starck: 
ştiinţa omului inteligent de a mi- 
ma ignoranta e tot atît de rafinată 
precum îndemînarea ignorantului de . 
a mima cunoașterea, g 


AL. MIRODAN 


43