Luis Higuera — Autopsia Satanei

LUIS DE LA HIGUERA 


CÂND ȘTIINȚA ÎNFRUNTĂ RELIGIA 


LUIS DE LA HIGUERA 
AUTOPSIA SATANEI 


L'autopsie de Satan © Time Editions, 2006 Toate drepturile rezervate 
Traducere din limba franceză VASILE SAVIN 


© RAO International Publishing Company, 2007 pentru versiunea în limba 
română ianuarie 2012 


ISBN 978-606-609-110-7 


Vittoriei Gutierrez Motrel, bunica mea. 


Adeseori o minciună nu-i decât un adevăr care se înşală 
asupra datei. 


Etienne Rey 


Fără minciună, adevărul ar pieri de disperare şi 
plictiseală. 


Anatole France 


PARTEA ÎNTÂI 
EXHUMATIO 


1 


Vatican, 1655 

Soarele, în apus, îşi revărsa prin vitraliile Capelei Sixtine, 
razele de un roşu sângeriu, amestecând în purpura celor 
şaptezeci şi doi de cardinali adunaţi în conclav o avalanşă 
de reflexe incandescente. lar în această feerie de carmin, 
argint aurit şi grena, în această mare de roşu violaceu şi 
stacojiu, Sfântul Colegiu se pregătea să treacă la cel de-al 
patrulea şi ultim scrutin din zi. Sosise momentul alegerii 
celui care va avea greaua sarcină de a fi atât moştenitorul 
lui Hristos, episcopul Romei, urmaşul lui Petru, stăpânul 
pământean al creştinătăţii şi tutorele ei spiritual: papa. 

— Vă propun să trecem la vot, anunţă cu glas solemn 
cardinalul decan Severino Massimo care prezida adunarea. 

Cei şaptezeci şi unu de cardinali aprobară în linişte. Ziua 
fusese lungă, dezbaterile dificile, şi fiecare aştepta cu 
nerăbdare rezultatul. 

— Eu... hmmm... eu cer suspendarea şedinţei. 

Şaptezeci şi una de perechi de ochi uluiţi se întoarseră 
spre cardinalul Umberto Donatelli, ţintuindu-l de parcă ar fi 
proferat o blasfemie nemaiauzită. 

— Eminenţa Voastră, sunteţi serios? îl chemă la ordin 
cardinalul decan. Tocmai urmează votul! 

Drept, în mijlocul adunării, Donatelli schiţă un zâmbet 
stânjenit. Cuprins de o nervozitate neobişnuită, îşi clătină 
capul mare plin de coşuri şi insistă: 

Da, da, înţeleg... Dar tocmai de aceea solicit o pauză. 
Eu... eu nu sunt sigur că merit încrederea dumneavoastră 
şi... 
Ezită o clipă, ferindu-se să-şi aplece privirea spre toate 
aceste chipuri tulburate care se uitau la el. Ochii i se 
îndreptară spre fresca monumentală a Judecăţii de apoi 
care orna zidul din fundul capelei. În faţa lui, condamnaţii 


se zvârcoleau de durere, încercând zadarnic să scape de 
caznele care îi aşteptau în infern. Simţi cum îl străbate un 
frison când adăugă cu un glas obosit: 

— Am nevoie să mă confesez. A 

O larmă de nedescris se produse în capelă. Intre proteste 
şi invective, fiecare se întreba ce stratagemă inventase 
acum Donatelli pentru a întârzia scrutinul. Partizanii lui 
Fabio Chigi, principalul său rival, îl bănuiau că voia până în 
ultima clipă să găsească un şiretlic prin care să mai câştige 
câteva voturi. 

Cardinalul decan bătu cu palma în masă, cerând linişte. 
Fără îndoială, acest Donatelli era prea imprevizibil ca să fie 
un papă acceptabil. 

— Faptul că simţiţi nevoia unui duhovnic este un lucru 
absolut stimabil, Eminenţă, însă vă rog să înţelegeţi că va 
trebui să aşteptaţi terminarea scrutinului. Prin urmare, v-aş 
fi recunoscător dacă luaţi loc! 

În faţa tuturor acestor priviri îndreptate spre el, Donatelli 
simţi că hotărârea lui slăbeşte. Incuviinţând moale din cap, 
în final se supuse, dar ideea că putea fi ales îl umplea dintr- 
odată de un profund sentiment de nelinişte. 

O jumătate de oră mai târziu, cardinalul decan mai 
număra încă o dată buletinele. Clătină din cap. Nu, nu era 
nicio greşeală; Sfântul Colegiu urma să voteze din nou. 

— Era al patrulea şi ultimul scrutin din zi, anunţă el 
adunarea. Teamă mi-e că va trebui să amânăm alegerea 
până mâine-dimineaţă. 

Donatelli îşi reţinu un oftat de uşurare. 

Ceilalţi suspinaseră resemnaţi. Stăteau închişi din zori în 
Capela Sixtină, iar ideea de a amâna votarea pentru a doua 
zi nu-i încânta deloc. 

Cardinalul decan ceru să se perforeze buletinele în locul 
unde se afla cuvântul „eligo”, legându-le apoi cu un fir de 
mătase, şi le încredinţă cardinalului camerleng pentru a fi 
arse cu paie jilave. 

Trecuseră  şaptesprezece zile de la decesul lui 
Giambattista Pamphili - mai cunoscut sub numele de 
Inocenţiu al X-lea -, iar alegerea succesorului său se anunţa 


dificilă. Cele patru votări cotidiene autorizate de procedură 
avuseseră loc, dar rămânea în continuare departajarea a 
doi candidaţi: Umberto Donatelli şi Fabio Chigi. Niciunul nu 
putuse strânge până atunci cele două treimi din voturi plus 
unul necesare pentru a fi ales, iar fumul negru care urma să 
se ridice în scurt timp pe cerul azuriu al Vaticanului va fi 
semnul că scaunul suveranului pontif continua să rămână 
vacant. 

Odată cu venirea nopţii şi cardinalii dormind, Umberto 
Donatelli, izolat într-un colţ al Capelei Sixtine pentru masă, 
savură o clipă de solitudine înainte de a începe să măsoare 
sala maiestuoasă, cuprinsă de întuneric. Acolo unde 
cardinalii îşi petrecuseră ziua şoptind la nesfârşit, legând şi 
dezlegând alianţe, negociindu-şi votul până în ultima clipă, 
sunetul paşilor săi de-abia tulbura acum liniştea. Ajuns în 
faţa frescei, se aşeză pe un scaun şi ridică ochii. 

Undeva în adâncul sufletului, simţea nevoia să se roage. 
Dar, de câteva luni, nu se mai putea ruga. Ceea ce avea pe 
conştiinţă era atât de tulbure încât nu se simţea în stare să- 
şi expună sufletul în faţa Creatorului. Contrar celor ce 
afirmase, chiar şi o spovedanie i se părea mai presus de 
puterile sale. Nu era sigur că Domnul, în pofida 
nemărginitei sale bunătăţi, l-ar putea înţelege. Nu, ceea ce- 
i trebuia era un confident. 

— Umberto... 

Donatelli tresări. Camerlingul Silvio Rampallo, cu faţa 
ciupită de vărsat şi capul pleşuv, se afla în spatele său. 
După ce lăsă din mână sfeşnicul pe care îl adusese, se 
aşeză alături de prietenul său, punându-i o mână pe umăr. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că te pricepi la efecte! 

Însă Donatelli nu schiţă nici măcar un zâmbet. Cu silueta 
sa impozantă bine aşezată în jilţ, stătea prosternat, într-o 
atitudine pe care nu o avea de obicei. Silvio se uită la el cu 
simpatie. Pântecos, Donatelli avea în general mare grijă de 
felul în care stătea, convins că demnitatea era atât o 
chestiune de postură, cât şi de comportament. Dar, 
văzându-l atât de abătut, cu ochii aţintiţi mereu la frescă de 
parcă ar putea afla răspuns la întrebările care îl frământau 


în figurile pictate cu un secol mai devreme de 
Michelangelo, Silvio Rampallo ghici că grija pentru felul în 
care stătea aproape că nu-l preocupa deloc. 

Urmări privirea prietenului său şi ochii îi dădură peste 
figura maiestuoasă a lui Hristos aureolat de lumină, a cărui 
siluetă părea să se clatine în lumina tremurată a 
lumânărilor. 

— Michelangelo avea mult talent, murmură el, dar nu am 
înţeles niciodată de ce l-a reprezentat pe Fiul lui Dumnezeu 
ca un efeb imberb şi musculos. 

Tonul pe care îl folosise se voia uşor, iar Donatelli păru să 
aprecieze o clipă acest efort. Ridică o sprânceană. 

— Tu cel puţin te poţi socoti fericit că Pius al IV-lea i-a 
cerut lui Daniele da Volterra să-l acopere cu acest ridicol 
voal pudic, i-o întoarse el. Altfel, lisus ne-ar fi arătat acum 
formele sale! 

Însă urma de zâmbet care îi limpezi chipul la acest gând 
se şterse de-ndată, iar cardinalul Rampallo se resemnă să 
aştepte ca prietenul să facă următorul pas. In spatele lor, în 
obscuritate, un cardinal sforăia. Trecu ceva timp până când 
Donatelli vorbi din nou. 

— Silvio, prietene, murmură el atunci cu glas nesigur, ce 
crezi despre Satana? 

Camerlingul stătu câteva clipe fără să zică nimic. 

— Diavolul, Lucifer, Prințul întunericului... insistă 
Donatelli. 

Silvio Rampallo aruncă o privire în jur ca să se asigure că 
ceilalţi nu-l puteau auzi şi-şi trecu o mână peste capul 
pleşuv, căutând zadarnic un răspuns care să nu arate că 
este un imbecil. Însă Donatelli nu părea să aştepte vreun 
răspuns. Continuă: 

— Mie, povestea aceasta cu îngerul decăzut mi s-a părut 
întotdeauna o invenţie stânjenitoare. Vechiul Testament 
abia face referinţă la Satan. În „Zaharia” şi „Cartea lui lov”, 
e doar un cuvânt comun: Satana face asta, Satana face 
ailaltă... E greu să fii mai vag. El este nume propriu 
desemnându-l concret pe adversarul lui Dumnezeu abia în 
„Cronici”. Asta arată importanţa ce i se acorda! în fond, eu 


cred că era mai degrabă vorba de a-l descărca în mod 
discret pe lahve de responsabilitatea Răului. 

Se întrerupse câteva clipe şi schiţă un zâmbet nedefinit. 
Presupunând că îi era adresat lui, Silvio se hotărî să i-l 
întoarcă. Departe de el gândul să înţeleagă ce anume era 
glumă în aceste vorbe. Ca s-o spunem pe aia dreaptă, se 
simţea mai degrabă stânjenit. 

— Umberto, nu cred că e momentul să... 

— Păi, evident, chestiunea aceasta pune probleme, 
continuă Donatelli ca şi cum nu ar fi auzit obiecţia 
prietenului său. Problema este că, la origine, toate 
creaturile au fost concepute ca fiind bune. În această 
privinţă conciliul de la Latran a fost cât se poate de clar. 
Atunci cum se explică faptul că o creatură a Domnului - 
fiindcă Satana este şi ea una dintre ele - a ales brusc să se 
revolte şi să comită Răul? Tu înţelegi? Pentru noi, muritorii, 
e altfel; Satana există deja ca să ne ispitească. Noi avem o 
scuză. Dar pe el cine l-a incitat să facă Rău? Ce l-a împins la 
asta? Însuşi Sfântul Toma s-a pierdut în explicaţii legate de 
acest subiect. Fiindcă nu putem admite că, deasupra lui, 
există o putere a Răului care să-l fi influenţat. Cum altfel 
dacă nu prin concilierea cu unicitatea lui Dumnezeu? Ar fi 
curată erezie, clar. O divinitate amabilă şi o alta rea. De 
neconceput! Creştinismul este monoteist, ce naiba! 

Donatelli se opri din nou. În ciuda strădaniei de a păstra 
un ton calm şi ponderat, în glasul său era un tremur 
neobişnuit. De parcă o ezitare ori o îndoială pătrunsese 
brusc în vorbele îndelung meditate, de parcă repeta un 
discurs pregătit cu grijă, însă cuvintele căpătau pentru el o 
nouă semnificaţie pe măsură ce-i ieşeau din gură. Silvio 
Rampallo înţelese că această conversaţie trebuia să aibă 
multă importanţă pentru prietenul său. Când se aplecă spre 
a auzi mai bine ce avea de spus, Donatelli deja începuse: 

— Înseamnă că Satana a decis în mod /iber să facă Rău. 
O alegere deliberată având drept urmare faptul că se vede 
imediat izgonit. Să admitem. Dar asta tot nu ne spune de 
ce a făcut-o. Păcatul trufiei? Dorinţa de a fi egalul lui 
Dumnezeu? Mare taină. Niciun teolog nu a putut da o 


explicaţie convingătoare. Altfel, dacă Satana se afla de la 
sine la originea Răului, aceasta ar însemna să-i acordăm o 
putere enormă. Or, nu poate fi prea puternic decât dacă, şi 
aici, ar _ rivaliza cu Creatorul. Revenim la problema 
anterioară. Adversar, de acord; rival, e prea mult. Aşadar: 
să veghem să nu-i supraestimăm puterea, dar totuşi să-i şi 
lăsăm ceva. Un echilibru delicat... 

Silvio ezită să intervină. Oare unde voia să ajungă 
prietenul său? Se hotărî să-l lase să continue. 

— Şi toate astea pentru a-ţi spune că nu putem face 
altceva decât să presupunem nu numai că Dumnezeu l-a 
creat pe Satana şi îl tolerează, ci că îl şi foloseşte spre a ne 
pune la încercare. Numai că în acest caz, scuză-mă, găsesc 
că Dumnezeu ar avea în el ceva meschin şi calculat, lucru 
care nu-i stă bine personajului... Pe scurt, acest Satan pune 
mai multe probleme decât rezolvă, iar toate astea nu m-au 
prea convins. Şi, Silvio, ca să-ţi spun pe de-a-ntregul, dacă 
existenţa lui transcendentală mi se pare greu de explicat, 
personal nu am crezut în existenţa sa concretă. Sincer să 
fiu, a mi-l imagina în carne şi oase... 

Donatelli oftă, închizând pentru o clipă ochii. Razele lunii 
care pătrundeau în capelă îi proiectau umbra pe frescă, 
desenându-i silueta masivă în mijlocul damnaţilor. Undeva, 
în întuneric, se auzi cum pocneşte tâmplăria. Donatelli 
continuă să privească într-o parte în momentul în care 
adăugă: 

— Până în ziua când l-am întâlnit. 

Silvio înălţă capul. Nu era sigur că înţelesese bine; mai 
degrabă spera să nu fi auzit bine. Au existat oameni care 
fuseseră condamnaţi la arderea pe rug pentru lucruri mult 
mai mărunte decât acesta. Privi silueta bondoacă a 
vechiului său prieten a cărui faţă roşie şi spână, lucind de 
sudoare, îl făcea de obicei să se gândească la o roşie bine 
coaptă şi cărnoasă. Ascunsă sub pliurile duble ale 
pleoapelor, privirea acestuia, atât de adesea directă şi 
pătrunzătoare, i se păru dintr-odată pierdută undeva în 
spaţiu. Niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare. 

— Cum asta, l-ai întâlnit? 


— L-am văzut pe Satana. În faţa mea. Stând ridicat pe 
labele sale enorme. Silueta lui monstruoasă îşi arunca spre 
mine privirea goală şi hidoasă. O întâlnire pe care, crede- 
mă, nu o voi uita nicicând. 

De data aceasta, Silvio Rampallo nu-şi putu reţine 
zâmbetul. Îl cunoştea pe Donatelli, iată, de şaizeci de ani. 
De pe vremea copilăriei petrecute împreună în câmpia 
toscană, îi urmărise ascensiunea în sânul Bisericii. li 
împărtăşise îndoielile când acesta intrase în ordin, îi 
aplaudase diversele numiri, îi  criticase manevrele 
nedemne, îl însoţise în rătăcirile sale, cunoscându-l de prea 
mult timp ca să ştie că nu spunea asemenea lucruri cu 
uşurătate. Dar era totuşi ceva greu de înghiţit. 

Îşi împreună mâinile pe burtă, clătinând din cap cu un aer 
de îndoială. 

— Umberto, îmi spui numai prostii! 

Donatelli scoase un oftat adânc şi întoarse în fine ochii 
spre interlocutor. 

— Măcar, Silvio, măcar... Dar cel mai derutant lucru din 
toate astea este că am fost profund uşurat să mă aflu faţă 
în faţă cu el. Căci, dacă acea creatură pe care am avut-o 
dinaintea mea nu ar fi fost Satana, poţi să mă crezi că ar fi 
fost ceva cu mult mai înspăimântător... 

Silvio înţelese, în sfârşit, că Donatelli se referea la 
ancheta pe care o făcuse cu câteva luni mai înainte în sudul 
Franţei. Cum, la întoarcere, prietenul său nu scosese o 
vorbă în această privinţă, practic, nu avea habar de toată 
povestea. 

— Nu prea pricep... 

— Pentru că nu cunoşti întreaga poveste. Chiar şi eu, deşi 
s-au scurs atâtea luni de când am făcut ancheta, tot nu 
reuşesc să-i înţeleg întreaga semnificaţie. Şi totuşi crede- 
mă, am avut toate elementele. l-am întrebat pe toţi 
martorii, am consemnat faptele, am memorat şi cel mai mic 
detaliu, am notat şi cea mai neînsemnată conversaţie. Şi 
totuşi trama pe care toate astea par a o desena mă aruncă 
în cea mai adâncă tulburare. Ca să încep cu începutul, ar 


trebui mai întâi să amintesc de itinerarul lui Zenon de 
Mongaillac. 

Se ridică, pornind să străbată sala în lung şi-n lat, fiind 
limpede că era dispus să înceapă o lungă istorisire, însă 
camerlingul era epuizat; nu se simţea în stare să o asculte. 

— Umberto, suntem în conclav, zise el cu glas sfârşit. 
Ziua de mâine riscă să fie una obositoare. N-am putea să 
mai aşteptăm câteva zile? 

— Tocmai că nu, Silvio. Aşa ceva nu mai suferă amânare. 

— Dar... Dacă povestea asta te-a tulburat atât de adânc 
de ce nu mi-ai vorbit mai din timp? De ce a trebuit să 
aştepţi până acum? Cum vrei să-ţi ascult povestea când... 

— Trebuie să mă asculţi! 

Surprins de tonul autoritar al prietenului său, Silvio îl privi 
o clipă. 

— Ascultă povestea asta, Silvio, insistă Donatelli, te rog! 
Camerlingul făcu o figură resemnată şi se afundă în jilţ. In 
timp ce Donatelli începea să povestească, în Roma, 
departe, răsunau clopotele. Silvio Rampallo avu un zâmbet 
trist. Ştia că, de-acum, Umberto avea slabe şanse să-i 
succeadă suveranului pontif... 


2 


Paris, câteva luni mai înainte... 

Zenon de Mongaillac se gândise mereu că viaţa este un 
joc unde nu rişti nimic participând şi se vedea sfârşindu-şi-o 
într-un ţinut al liniştii şi ceţii, desăvârşindu-şi erudiţia între 
două duşti zdravene de rachiu de ienupăr. 

— Să-i mulţumim Cerului că ne-a dat una dintre acele 
nopţi fără lună şi numai bune pentru activităţi clandestine! 
şopti el către tânărul de lângă el. 

Cu capul între nişte umeri firavi, adolescentul clănţănea 
din dinţi şi nu părea dispus să împărtăşească entuziasmul 
maestrului său. Atenţia îi era fixată pe versantul apusean al 
ridicăturii unde micul cimitir, ca o crustă de la o rană 
obrintită, forma o sinistră pată întunecată. 

— Am o presimţire rea, reuşi el să articuleze cu un glas 
tremurător. 


Zenon îşi stăpâni un zâmbet. Aşa cum stătea ghemuit, 
învăţăcelul său părea un căluţ-de-mare. li aranjă mantia. 

— Mi se pare că ţi-e cam frig. 

Intr-adevăr, nu era cald, dar cel puţin ploaia încetase. 
Norii grei care se rostogoliseră încet pe deasupra văii în 
cursul nopţii se risipiseră, împinşi de un vânticel răcoros ce 
bătea dinspre soare-apune, iar acum un miros de iarbă udă 
se ridica de la pământ. Odată cu sfârşitul rafalei de ploaie, 
zgomotele nopţii se făcură din nou auzite în întuneric. În 
depărtare, doi câini se luptau pentru ceva, cineva trântea o 
uşă, iar firma unei bodegi de vară scârţâia în vânt. 

— Frica este o boală a sufletului, Nicolas, adăugă 
învățatul. lar afecțiunile sufletului întunecă mintea. Priveşte 
în jur; vezi ceva care să te sperie? 

Nicolas îşi îndreptă puţin umerii. De-a lungul incintei 
abației ce domina colina, colibe murdare se căţărau pe 
coastă, înghesuite unele în altele, dând strania impresie că 
evită să alunece în mocirla de jos. Era un labirint de 
cocioabe dărăpănate, din care răsăreau turle de mori, 
adăpostind ceea ce oraşul refuza să primească; zdrenţăroşi 
şi păduchioşi de toate soiurile. Un loc puţin frecventabil 
după apusul soarelui. Pe Nicolas îl trecu un fior. 

— Nu ne e teamă pentru că e înfricoşător, maestre, ci 
este înfricoşător pentru că ne e teamă. 

Zenon ridică din sprânceană. Fără îndoială că băiatul 
acesta nu-i nici pe departe prost. 

Dezgroparea unui cadavru, trebuie să admitem, nu era 
activitatea favorită a nimănui. Cum nu era nici aşteptarea 
nopţii pentru a putea pătrunde într-un cimitir. Şi, absolut 
logic, ca şi Nicolas, Zenon cu siguranţă ar fi preferat şi el să 
se afle în pat, la căldură. Totuşi, chiar dacă îi plăcea să 
creadă că nu degeaba era doctor în anatomie şi botanică la 
Colegiul Regal de medicină din Paris, şi că, de fapt, sarcinile 
cele mai ingrate puteau fi foarte bine încredințate unui 
subaltern, în noaptea aceea, ascuns în spatele unei mici 
cabane, însoţit de elevul său preferat, cu o lopată pe umeri, 
pândea momentul prielnic cu intenţia fermă să nu lase 
nimănui grija de a face acest lucru în locul său. 


Zenon îşi aprinse pipa. În realitate, această deshumare 
clandestină îl amuza la culme. Dacă o curtase în zadar luni 
în şir pe delicioasa Amandine Perthuys - odihnească-i-se în 
pace sufletul fără învelişul carnal -, venise ceasul să adune 
roadele eforturilor sale. În sfârşit, Amandine urma să-i 
dezvăluie farmecele. Că o făcea la modul postum şi prin 
intermediul unei autopsii, asta nu schimba mare lucru în 
ochii săi. 

Tutunul pocni în pipă şi lucirea lui roşatică dezvălui 
pentru o clipă chipul învățatului, subliniindu-i delicateţea 
trăsăturilor. Cu ochii săi limpezi şi părul şaten, lung şi 
buclat, pe care colegii cu perucile lor i-l invidiau, Zenon de 
Mongaillac părea mai tânăr decât era, fapt care îi deruta 
mereu pe noii săi elevi. Era totuşi un om care ajunsese la 
acea vârstă considerată ca fiind a maturității, un fel 
curtenitor de a spune că nu mai era chiar tânăr, dar fără a-l 
considera bătrân. Patruzeci de ani; o vârstă pe care anticii o 
numeau odinioară acm, adevărata naştere a unui bărbat. 

Pentru a compensa apariţia ridurilor şi intrarea în declin a 
puterii de seducţie, Zenon lăsase să-i crească o fină şi 
elegantă mustață. De altfel, nu ducea lipsă de eleganţă. Era 
foarte atent cum se îmbracă, fără a neglija vreodată 
detaliile, ştiind să armonizeze cu gust nuanţa vestei cu cea 
a pantalonului scurt legat sub genunchi. Mersul său, cu paşi 
mari, zvelt avea o anumită prestanţă, deşi s-ar fi putut 
vedea în el şi o fărâmă de afectare. Dar, indiferent de ce ar 
fi putut spune detractorii săi, avea, în aparenţă, totul dintr- 
un gentilom. 

Un gentilom, fără îndoială, dar un gentilom obosit de 
aşteptare. Cerul începea să se limpezească spre răsărit, iar 
Zenon hotări că era vremea să acţioneze. Zâmbi liniştitor 
spre Nicolás, ieşi din ascunzătoare şi aruncă o privire 
împrejur pentru a se asigura că niciun martor nedorit nu 
era prin preajmă. 

— Să mergem, zise el. 

Alţi patru indivizi, cu silueta întunecată drapată în mantii, 
se iviră imediat de undeva, pornind de-a lungul zidului 
incintei cimitirului trăgând un căruţ. Nicolas şi Zenon 


porniră în urma lor, iar straniul cortegiu se îndreptă spre 
intrare. 

— Să nu cumva să facem vreun zgomot, le şopti Zenon 
elevilor săi când ajunseră la destinaţie. Charles şi Antoine, 
staţi aici cu căruţul. Nicolas şi ceilalţi, urmaţi-mă! 

În timp ce primii doi păzeau intrarea, Zenon şi cei trei 
acoliţi, toţi cu hârleţe şi lopeţi, escaladară vechiul portal din 
lemn şi dispărură în întuneric. 

— Tare-s mulţumit că n-a trebuit să intru, murmură 
Charles când ceilalţi nu-l mai puteau auzi. N-aş mai fi putut 
dormi luni întregi! 

— Închide gura şi cască ochii! mârâi Antoine, tot atât de 
temător ca şi tovarăşul său. N-ai auzit ce a spus maestrul? 
Progresul ştiinţei ne cere câteva sacrificii, iar părerea mea 
este că sacrificarea unei nopţi de somn nu-i o plată prea 
scumpă. 

— Din moment ce asta-i tot ce sacrificăm... 

Şi se postară în spatele căruţului, trăgând cu urechea la 
cel mai mic zgomot, zgribuliţi sub roua dimineţii. La 
picioare li se întindea capitala adormită pe care primele 
semne ale zorilor o învăluiau deja în roz. 

Chiar în clipa în care Zenon de Mongaillac pătrundea în 
micul cimitir parizian, undeva foarte departe, părintele 
Amedée, preot în Lansec, sprijinea scara de zidul bisericii 
sale. 

— Doamne, ai grijă de slujitorul tău în periculoasa 
misiune pe cale s-o înfăptuiască, se rugă el împreunându-şi 
mâinile. 

Dar Dumnezeu trebuie să fi fost ocupat cu altceva, 
fiindcă prima treaptă pe care puse piciorul Amedee se 
rupse, făcându-l să cadă. Nasul preotului se strivi de scară, 
începând imediat să sângereze ca o fântână. 

— Afurisită scară de dulgher hughenot! înjură el. 

Îşi puse o bucăţică de cârpă în nară şi, după ce făcuo 
mulţime de cruci, porni cu mai multă grijă să se urce pe 
restul scării. 


Rotofei, părintele Amedee nu avea nimic dintr-un adet. 
Avea fizicul unui bărbat de şaizeci de ani, deşi nu atinsese 
cincizeci, aşa că escaladarea îi luă ceva timp. 

Ajuns în vârf, se opri o clipă ca să-şi reaşeze dopul de 
cârpă care nu voia să stea în nas şi privi în jos. Doamne 
sfinte, cât de sus ajunsese! Şi când te gândeşti că mai 
trebuia să se cațere şi pe acoperiş! Oftă. Pentru un om la 
vârsta lui, această periculoasă urcare era o nebunie. 

O nebunie, dar necesară. Fiindcă, dacă Amedée se 
urcase atât de sus, nu era deloc în ideea de a se apropia de 
Creatorul său, ci pur şi simplu ca să verifice starea 
acoperişului bisericii. De la un timp, căderile de ţiglă 
deveniseră la fel de numeroase ca şi predicile, amenințând 
să-i betegească şi să-i sperie mult mai concret pe 
credincioşi decât pedepsele promise întru ispăşirea 
păcatelor. 

Amedée încercase să aducă la cunoştinţa episcopiei 
starea dezastruoasă a clădirii, dar i se răspunsese că 
vremurile sunt grele şi, în această epocă de luptă împotriva 
duşmanilor reformaţi, banii Bisericii erau folosiţi în scopuri 
mai urgente. Amedée înţelesese perfect că era invitat în 
mod politicos să se descurce singur. Cu sufletul încrezător 
în înţelepciunea superiorilor săi, se resemnase aşadar să le 
accepte refuzul. Dar îl durea să vadă cum bisericuţa lui 
cade în ruină şi, dacă nu putea conta pe ajutorul episcopiei, 
îşi zise că nimeni nu-i interzicea să pună el singur mâna la 
treabă. De aceea se pregătea acum să inspecteze lucrurile 
la faţa locului pentru a-l putea pune cât de cât în temă pe 
Berenchon, zidarul recunoscut din Lansec. 

De acolo, de sus, Amedée avea o privelişte extraordinară 
spre Cevennes unde soarele în răsărit alunga şi ultimele 
valuri de ceaţă matinală. Până la orizont, colinele înţesate 
de garigă se întindeau sub palida lumină a dimineţii, 
succedându-se într-o unduire neregulată, punctată de 
stâncile ce răsăreau din ea. Când vremea era senină, se 
puteau chiar distinge contururile imprecise ale fortificațiilor 
de la Montpellier - pe care lui Amedee îi plăcea să-l 


numească Sodoma din Languedoc - întins departe în 
câmpie. 

Împrejurul satului, pământul, mai neprimitor decât în 
vale, nu le oferea locuitorilor decât puţine posibilităţi de a 
cultiva ceva: în afară de câţiva măslini şi ceva viță-de-vie 
pierdută printre stânci, nimic nu părea a vrea să facă vreun 
efort ca să crească. Pentru asta ar fi trebuit ca dealurile să 
fie stropite de vreun fir de apă. Dar nicăieri nu se vedea 
vreo albie, în afară de o urmă de pârâu care stătea secat 
zece luni pe an, curgând cam la o leghe depărtare, la o 
cotitură a dealului. 

Satul însuşi era format dintr-o mână de case joase făcute 
din piatra locului aşezată fără măiestrie deosebită una 
peste alta. Chiar şi bisericuţa lui era dintre cele mai sobre 
şi, de nu ar fi fost pe jumătate ruinată cum era cazul acum, 
abia dacă ar fi interesat pe vreun călător, presupunând că 
vreunul dintre ei şi-ar fi dat osteneala să se plimbe prin 
zonă şi ar fi manifestat o cât de măruntă curiozitate. 

Puțin mai departe, două dintre cele o sută de suflete cât 
număra satul mergeau grăbite pe un drumeag pietros care 
se pierdea printre coline. Chiar la distanţă, părintele 
Amedée le recunoscu imediat. Gilbert avea un mers legănat 
pe care îl recunoşteai dintr-o mie, iar Octave nu putea fi 
confundat cu nimeni. 

În cimitir, cele patru umbre se fofilară printre morminte. 
Zenon îi îndruma pe cei trei elevi ai săi cât putea mai bine. 
Greu de orientat; în întuneric, mormintele păreau toate la 
fel. Un croncănit îndepărtat însoțea zgomotul paşilor ca un 
cânt funebru compus anume pentru această ocazie, de un 
demiurg care nu mai găsea altceva ca să glumească. 
Zenon surâse. Nu se speria chiar atât de uşor. Ceea ce nu-l 
împiedică să nu tresară când în spatele lui se auzi un sunet 
metalic: Nicolas se împiedicase de o stelă, scăpând 
cazmaua care se izbi de o cruce. 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, ce naiba! 

— Ar trebui să le poţi vedea, bombăni Nicolas ridicându- 
se. 


Reluară drumul în tăcere, rugându-se ca zgomotul făcut 
de cazma să nu fie vreun semn anume sau să fi întrerupt 
somnul morţilor. La o cotitură, Zenon recunoscu mormântul 
pe care îl căuta. In aşteptarea unei stele ce urma să se 
pună, locul era marcat de o simplă cruce din lemn. Dar, 
ajutat de lumina palidă ce se ivea încet-încet pe cer, Zenon 
putu distinge textul proaspăt scris: 

Amandine Perthuys, născută Rameges 1637-1654. 

— Aici e. La treabă! 

După ce îşi scuipară în palme, cei trei elevi înhăţară 
lopeţile şi hârleţele şi începură să sape solul încă afânat din 
care se răspândi de-ndată un miros de pământ umed şi 
gras. Zenon ridică privirea spre cer. Soarele urma să răsară 
în curând. Trebuiau să se grăbească. 

Progresul cunoaşterii cere sacrificii, le spusese el elevilor. 
Frumos eufemism. Fiindcă a te afla în plină ilegalitate într- 
un cimitir pentru a fura un cadavru nu era tocmai ideea pe 
care şi-o făceau ei despre practica filosofiilor naturii. Şi 
totuşi aşa fusese întotdeauna. Zenon însuşi nu scăpase de 
această sordidă necesitate. Şi se revăzu cu ani în urmă la 
Montpellier, în compania maestrului Athanase Lavorel, 
săpând pământul aşa cum făceau acum studenţii săi. 

Athanase Lavorel fusese un dascăl exigent. Fără disecţie, 
îi plăcea să le repete odinioară studenţilor săi, anatomia 
rămâne o ştiinţă abstractă. Zenon schiţă un surâs. De 
atunci, se scurseseră vreo douăzeci de ani şi nimic, se pare, 
nu se schimbase. Nimic, în afară de faptul, deloc neglijabil, 
că nu mai era el cel care săpa. Şi, trăgând zgomotos din 
pipa-i lungă şi fină, cu numele său gravat pe ea - o 
lucrătură de bijutier -, îşi contempla cu afecţiune studenţii 
care, poate într-o zi, vor deveni la rândul lor doctori 
eminenti şi vor pune şi ei la săpat o mână de adolescenţi. 

Până atunci, lopeţile şi cazmalele lucrau de zor şi, după 
un sfert de ceas, sicriul domnişoarei Amandine Perthuys, 
născută Rameges, fu la vedere. 

Pe când se pregăteau să-l deschidă, un zgomot ciudat se 
făcu dintr-odată auzit dinspre arbuştii aflaţi la câţiva paşi 
mai încolo. Zenon le făcu semn elevilor să stea nemişcaţi şi 


întinse urechea cercetând întunericul. Gândindu-se la 
incidentul cu hârleţul, Nicolas începu imediat să tremure. 
Dar se făcu din nou linişte, şi toţi preferară să creadă că 
fusese doar o pală de vânt. În timp ce unul dintre elevi 
scotea capacul sicriului, Zenon se aplecă deasupra gropii. 
În aceeaşi clipă, prima rază de soare ţâşni la orizont, 
dezvelind de mantia întunericului palidul profund al tinerei 
femei. lar chipul ei zâmbitor, răsărind din neant ca apariţia 
evanescentă a unui suflet rătăcit, firav şi translucid, îi făcu 
pe toţi să încremenească. 

Chiar lui Zenon însuşi, deşi nu prea înclinat spre emoție, i 
se tăie respiraţia. Era magnifică. Şi, cu toate că nimeni nu l- 
ar fi făcut să mărturisească, ideea de a smulge cadavrul 
tinerei din îmbrăţişarea pământului îl tulbură brusc într-un 
mod neprevăzut. Era, în această faptă, ceva ce ţinea de 
sacrilegiu. 

Odată scoasă din mormânt, defuncta fu aşezată pe iarba 
umedă. Mai rămânea să fie transportată la căruţ. 

— Trebuie ţinută de picioare şi de umeri, îi sfătui Zenon 
arătându-le cum să o facă. 

În timp ce doi dintre studenţi se pregăteau să încerce 
manevra, un țipăt sinistru se ridică din întunecime şi o 
umbră uriaşă se abătu peste ei din vârful unui copac. Toţi 
se aruncară la pământ ca un singur om. 

Când Zenon întoarse capul, zări o bufniţă uriaşă cu aripile 
desfăcute ca ale unui înger, trecând pe deasupra lor în 
căutarea altui loc. Cu toţii răsuflară uşuraţi. 

— Toată lumea e bine? întrebă Zenon. Nicolas? 

Însă Nicolas, convins că singurul mod de a scăpa deo 
vedenie era acela de a se feri să o privească, închisese 
ochii şi se azvârli în groapă. În fundul găurii, acoperit de 
ţărână din cap până în picioare, acesta nu mai mişca. 

— Mi-e teamă că am avut un mic accident... 

Zenon se aplecă deasupra mormântului şi observă 
imediat o mică baltă între picioarele adolescentului. 

— O reacţie naturală, făcu el ca să minimalizeze 
incidentul. Ca şi cum o împrejurare înspăimântătoare poate 
da, uneori, naştere fricii. La treabă! 


În timp ce Nicolas încerca să-şi revină din emoţii, doi 
dintre băieţi o apucară pe doamna Perthuys de picioare şi 
de subsuori, ridicând-o. Dar trupul se împotrivi la ideea că 
este scos la aer fără consimţământul său prealabil şi refuză 
să se lase dus ca un obiect rigid: se îndoi. 

„Am să ajung să cred că am un talent aparte dea mă 
afla în genul acesta de situaţii”, gândi Zenon. Cineva avea 
să fie nevoit să ducă acest cadavru pe umăr, dar nimeni 
încă nu se oferea voluntar. 

— Ei, hai să ne grăbim! făcu Zenon, iritat de atâtea 
scrupule. N-o să vă muşte. 

încurcat parcă de ordinul imperativ al lui Zenon, unul 
dintre studenţi se oferi şi, cu ajutorul la fel de obligat dat de 
un altul, ridică pe umeri trupul înfăşurat într-o pânză. 
învățatul chiar încercă o comparaţie îndrăzneață cu un 
proaspăt căsătorit ducându-şi soţia în camera nupţială, dar 
nimeni nu râse. 

— La drum! ordonă el aruncând o privire circulară pentru 
a verifica dacă toată lumea era gata de plecare. 

Dar nici urmă de Nicolas. 

— Nicolas? 

— Aici, se auzi un glas din fundul gropii. 

Zenon se aplecă deasupra zărindu-l pe tânăr cum se uita 
la pereţii verticali ai mormântului. 

— Dar ce faci? Trebuie să plecăm cât mai iute de aici! 

— Vin, vin, făcu elevul fără a ridica ochii din pământ. E 
curios... chiar foarte curios... 

— Singurul lucru curios de aici este comportarea ta, îl 
mustră fără răutate Zenon întinzându-i mâna ca să-l ajute. 

Un stol de porumbei se ridică din stânga lor. Nu mai era 
nicio clipă de pierdut. Soarele începea să apară în zare, 
dincolo de acoperişurile Parisului. Adunară lopeţile şi 
cazmalele şi, la fel cum venise, micuța coloană, ca un şirag 
de fantome, se întoarse la poarta de la intrare strecurându- 
se furişat printre morminte. 

Pe un vânt răcoros, cu miresme de lavandă şi rozmarin, 
ce bătea potolit, aplecând uşor iarba şi rarii arbuşti risipiţi 
ici şi colo, Gilbert mergea cu pas mărunt pe drumul pietros. 


Fără a avea un trup cu adevărat necioplit, se putea totuşi 
spune despre el că natura nu-i fusese deloc favorabilă. Sub 
o tufa de păr zburlit care îi dădea uneori aerul unei clăi de 
fân, Gilbert avea un nas ce părea mai degrabă puternic şi o 
gură unde ai fi putut număra cam şapte dinţi şi jumătate, 
dacă riscai să arunci o privire, lucru de care se ferea 
oricine, dată fiind răsuflarea deloc plăcută ce ieşea din ea. 

Simplu ţăran, Gilbert trăia cum putea mai bine crescând 
şase oi şi două capre ale căror produse le dădea în 
schimbul altora strict necesare subzistenţei. Toată viaţa lui 
trăise aşa (acum atinsese respectabila vârstă de douăzeci 
şi şapte de ani) şi fără îndoială că nu şi-ar fi putut imagina 
un alt fel de existenţă. Se mulțumea, aşadar, cu ceea ce 
primea zilnic de la Dumnezeu, rugând în fiecare seară Cerul 
ca ziua următoare să nu fie mai grea decât cea din ajun. 

Ca în fiecare dimineaţă, plecase să arunce un ochi la cele 
şase oi ale sale, să verifice că nu venise niciun hoţ peste 
noapte să-i fure vreuna, aşa cum se întâmpla din când în 
când. Şi, ca în fiecare dimineaţă, era însoţit de un 
băieţandru, pe numele său Octave. Acesta era un copil cam 
sărac cu duhul care, aparent, nu găsise nimic altceva mai 
bun de făcut decât să-şi petreacă zilele uitându-se la 
Gilbert cum îşi păzeşte animalele. În acest sens, băiatul era 
de o răbdare nemaipomenită. Putea sta ore în şir fără să 
deschidă gura, aşezat pe jos, privind cum oile pasc iarba 
rară ce se străduia să răsară printre stânci. 

—O să fie vreme frumoasă azi, constată ţăranul 
aruncându-i copilului un zâmbet plin de afecţiune. 

— Cu atât mai bine. 

— Poate chiar prea cald. 

— Cu atât mai rău. i 

Gilbert preferă să se oprească aici. Inţelese că nu era în 
toane bune. Octave era un taciturn. Şi cum nici el nu 
dormise tocmai bine, ziua se anunţa lungă şi grea. 

Un coşmar ciudat îl ţinuse treaz o bună parte din noapte 
şi nu reuşea să alunge din minte viziunile infernale care îl 
hărţuiseră. Viziuni în care Agnes, o tânără de care era 
îndrăgostit, îl urmărise până în vârful unui munte înainte de 


a se preschimba dintr-odată într-o creatură drăcească sau 
ceva care semăna îngrozitor cu aşa ceva - deşi chestiunea 
era greu de judecat - şi care îl supusese, desigur fără voia 
lui, la nişte mângâieri pe care îi plăcea totuşi să le 
rememoreze în detaliu. Gilbert încă mai era marcat. Şi uşor 
epuizat. Fără îndoială că ar trebui să-i spună ceva din toate 
astea părintelui Amedée când se va întoarce în sat. 
Poveştile cu diavoli şi diavoliţe nu erau genul de lucruri 
cărora să nu le prea dai atenţie, aşa că era mai bine să 
discuţi la timp cu cineva mai ştiutor în materie decât să rişti 
să pună mâna pe tine Cel Rău. 

Ajuns la locul unde animalele lui îşi căutau de obicei 
hrana, Gilbert avu imediat certitudinea că ceva nu-i în 
regulă. O linişte parcă prea mare, un miros neobişnuit, un 
freamăt ciudat în aer, o senzaţie ce nu se putea defini îi 
spuneau că ceva anormal venise să tulbure tihna colinei 
sale. Nu-i trebuia mai mult ca să înţeleagă că tot ce i se 
întâmplase în timpul nopţii era ceea ce părintele Amedee ar 
fi numit un semn sau o premoniţie, în orice caz un mesaj 
care spunea că trebuie să fie atent. Se întoarse aşadar spre 
Octave punându-şi un deget pe buze ca pentru a-i zice să 
nu facă zgomot. Precauţia era inutilă, într-atât de tăcut era 
Octave de la natură, însă gestul avea în el ceva afectuos şi 
protector care convenea atitudinii părinteşti cu care Gilbert 
se mândrea faţă de băieţandru. 

Țăranul avu confirmarea temerilor sale constatând că 
micuța lui turmă se îndepărtase de locul de păscut obişnuit 
şi rătăcea printre stânci, undeva mai departe. In plus, deşi 
prea puţin dotat pentru artele matematice, Gilbert îşi dădu 
repede seama că, în loc de şase oi, în dimineaţa aceea mai 
erau doar cinci. Prima sa reacţie a fost de furie. Ar fi vrut 
să-i vadă pe toţi hoţii atârnând de un copac după ce li s-ar 
fi tăiat membrele. Şi se putu delecta câteva momente cu 
această viziune, imaginându-se făcând treaba în locul 
călăului. In realitate, totul se petrecu în câteva secunde, 
atât cât i-a trebuit să-şi zărească oaia care îi lipsea zăcând 
pe iarbă un pic mai încolo. li făcu semn lui Octave să stea în 


spatele lui apropiindu-se de animal. De bună seamă că era 
bolnavă. Se opri brusc, constatând că nu era aşa. 

— A crăpat, zise, simplu, Octave, aplecat peste umărul 
lui. 

În faţa lor zăcea un corp plin de sânge. Nu era prima dată 
când Gilbert vedea o oaie moartă şi totuşi un sentiment de 
repulsie i se puse în gât. Devorată pe jumătate, oaia era 
doar o grămadă informă de carne amestecată cu lână. 
Capul animalului era despărţit de trupul unde se zărea o 
sfâșietură largă prin care se vedeau intestinele. O parte 
dintre ele se revărsau din burtă. De la mirosul greţos 
emanat îi veni să vomite. Alături de el, Octave privea hoitul 
cu ochii cât cepele. 

Cel care făcuse aşa ceva nu era un hoţ. 

La intrarea în cimitir, Zenon se uită la elevii săi care o 
ascundeau pe Amandine Perthuys într-o ladă mare pe care 
o puseră imediat în căruţ. Din ea se ridica un damf uşor şi 
persistent. 

De aceea, ca să transporte cadavrul fără a se face 
remarcaţi, elevii acoperiră lada cu o grămadă de flori 
culese de pe coasta dealului. După ce mirosi atent căruţul, 
Zenon consideră că dispozitivul era eficace şi dădu ordin să 
se pornească la drum. Căruţul, tras de doi studenţi 
zdraveni, se zdruncină şi porni pe drumul capitalei. 

Aflat în urma şirului, Zenon se gândea din nou la 
tulburarea pe care o simţise în momentul exhumării tinerei. 
Dacă în materie teologică îi plăcea să se considere, public 
şi într-un mod prudent, drept un sceptic, era pentru a evita 
termenul de deist. Altfel spus, Zenon era un libertin discret, 
dar convins. Admitea aşadar că poate exista o formă de 
divinitate, dar după părerea lui aceasta era legată mai mult 
de Natură decât de Dumnezeul din Scripturi. Or, în lumea 
fără autoritate divină în care trăia el nu putea spune în ce 
sens această exhumare punea vreo problemă. Nici măcar 
nu putea să pretindă că acest fapt încălca legile Naturii. 
Niciuna dintre aceste legi nu-l obliga pe un mort să se 
odihnească în pământ. Atunci, care putea fi raţiunea 
tulburării sale? 


Nu avu posibilitatea să afle un răspuns, căci, cu puţin 
timp înainte de a sosi la postul de pază de la poarta Saint- 
Denis, Nicolas, care profitase de drum ca să se curețe 
puţin, se apropie de învățătorul său. 

— lată o situaţie neplăcută de care m-aş fi lipsit tare 
mult! 

— Pune-o în seama progresului ştiinţei, Nicolas. 

Zenon îl luă de după umeri. In timp ce faţă de ceilalţi 
studenţi simţea, cel mult, indiferenţă, pentru Nicolas 
Stenon simţea o reală afecţiune. Ca şi el, acesta era un 
dezrădăcinat; tânărul se numea în realitate Niels Stensen şi 
era danez. Însă curiozitatea lui era la fel de neostoită ca şi a 
sa. Mereu elabora noi teorii, făcea speculaţii cu privire la 
aproape orice, împărtăşindu-i aproape zilnic rezultatul 
reflecţiilor sale, deşi trebuie spus că nu era întotdeauna 
posibil să fie apărate. Important era că lui Zenon îi plăceau 
tare mult duelurile verbale cu tânărul şi nu se îndoia că într- 
o zi va ajunge un savant reputat. 

— Dar, spune-mi... Ce naiba căutai adineauri în groapă? 

— Nimic deosebit... 

— Ei, hai. Ştiu foarte bine când ceva îţi stârneşte 
curiozitatea. 

Nicolas ridică din umeri. 

— Straturile de pământ, spuse el într-un final. 

— Ce-i cu ele? Ce anume au? 

— Nimic. Mă intrigă. 

Zenon se opri din mers ca să se uite la elevul său. Nu era 
prima dată când acesta îşi punea întrebări în privinţa unor 
lucruri cărora majoritatea muritorilor nu le acorda nicio 
atenţie. Dar de data aceasta, nici chiar el, Zenon, nu vedea 
cum de ar stârni interesul. 

— Leonardo da Vinci a încercat să elaboreze o teorie în 
privinţa lor, continuă Nicolas. Ideea lui era că pământul 
este format din depuneri de materii diverse, dispuse în 
ceea ce el numea straturi. Acestea ar fi, ele însele, produsul 
componentelor minerale depuse pe sol de vânturi sau de 
vreun fenomen natural de-a lungul secolelor, încât cele mai 
superficiale pot fi considerate ca fiind cele mai recente, iar 


cele din profunzime fiind cele mai vechi. Însă un lucru nu 
înţeleg eu. 

— Te-ascult. 

— Se zice că Pământul există doar de câteva mii de ani, 
da? 

— O, vârsta Pământului, Nicolas, încă rămâne de stabilit. 

— Dar nu a stabilit acel arhiepiscop irlandez, James 
Ussher, după o studiere minuțioasă a Scripturilor, ca dată 
de început a lumii 26 octombrie 4004 înaintea naşterii 
Domnului Nostru lisus Hristos? 

— Ora nouă dimineaţa, se consideră obligat să precizeze 
Zenon cu o urmă de ironie care nu-i scăpă elevului său. 

— Atunci, cum de s-a putut aduna atâta materie pe 
pământ într-un timp atât de scurt? 

— Ei bine... hm... aşa după cum a spus şi Leonardo, o va 
fi adus vântul şi... apoi descompunerea materiilor 
vegetale... 

— De o asemenea grosime? În câteva mii de ani? 

— Păi, aşa a creat Dumnezeu lumea. 

Nicolas îşi privi maestrul cu un aer complice. Ştia clar că 
acesta nu credea o iotă din cele pe care tocmai le spusese. 
Dar subiectul era delicat, iar tânărul preferă să se oprească. 

— Natura încărcăturii noastre nu riscă să ne pună ceva 
probleme când va trebui să trecem de postul de pază? zise 
el ca să schimbe tema. 

— Fii liniştit în această privinţă, Nicolas, îi răspunse 
Zenon zâmbind. Am făcut-o deja de zeci de ori. Crede-mă 
că la ora aceasta supravegherea intrărilor este cum nu se 
poate mai slabă. 

Remarca nu ţinea însă seamă de simţul datoriei lui 
Sigismond Pinsec care, în ciuda somnului ce începea să-i 
adoarmă atenţia, era hotărât să-şi îndeplinească misiunea 
cu zel. În ajun, Roberta, soţia sa, adusese la lumina zilei pe 
cel de-al şaselea vlăstar, cu numele de Ludovic, în onoarea 
noului rege despre care se spunea că tocmai urma să fie 
încoronat, iar superiorul său îl lăsase să înţeleagă că nu era 
imposibil să-i treacă prin gând să-l gratifice cu o mică 
promovare pentru a sărbători ocazia. Fără a înţelege dacă 


se referea la naşterea fiului său sau la cele ce se petreceau 
în regat, Sigismond reţinuse informaţia şi îşi sporise 
vigilenţa, aşa, ca să se arate a fi la înălţimea celor 
aşteptate de la un viitor gradat. Drept pentru care 
întâmpină sosirea căruţului cu un „Ce-aveţi acolo?” hotărât, 
agitându-şi halebarda. 

Zenon schimbă cu Nicolas o privire la fel de surprinsă pe 
cât de neliniştită. Era pentru prima dată când vedea la 
postul acela un asemenea zel în aplicarea procedurilor. 

— Mmmm... Livrăm nişte flori, improviză el. 

— Aveţi autorizaţie? 

— Mi s-au dat asigurări că nu este nevoie. 

— Proaste asigurări. 

Zenon schiţă un zâmbet prietenos, dar primi în schimb o 
încruntare. Nicolas ridică ochii spre cer: treaba luase o 
turnură proastă. Sigismond se apropie de căruţ şi aruncă o 
privire la mormanul de flori. 

— Aşa le transportaţi? O să se veştejească florile voastre. 

— Acestea, nu. Sunt un soi aparte. 

Oricum nu sunt prea frumoase. 

Şi se aplecă să le inspecteze mai îndeaproape. Retraşi, 
studenţii asudau, privind neputincioşi pe scrupulosul om, pe 
care aparentul calm al distribuitorului de flori nu-l 
convinsese, cum începe să caute prin grămada de flori cu 
vârful halebardei. lar când acesta dădu peste ladă, fiecare 
îţi tinu răsuflarea. Sigismond se aplecă vrând să pipăie 
obiectul cu mâinile sale. 

— Dar florile astea put! sări el începând să 
scormonească. 

— Un miros de mort, preciză Zenon. Frumoasa doamnă 
nu are ce face. 

Sigismond înlemni. 

— Frumoasa doamnă, adăugă învățatul. Aşa numesc 
italienii planta aceasta: be//a donna. E vorba de beladonă, o 
otravă mortală. 

— Fir-ar... 

Sigismond făcu un salt înapoi scuturându-şi braţele ca să 
scape de florile agăţate de mâneci. 


— Evident, totul depinde la ce şi cum le foloseşti. Eu sunt 
medic şi botanist la Colegiul Regal de medicină. 

— Frumoasa doamnă, mârâi Sigismond. Foarte ciudat. O 
clipă, am crezut că... 

— Sunt de acord că gluma nu a fost de bun-gust. 

Sigismond se îndepărtă, în fine, de flori spre a se întoarce 
către savant. 

— Este o plantă din familia so/anacee, continuă Zenon 
care începea realmente să se distreze. Pentru a fi mai 
exact, acestea sunt nişte amandinus perthuysium. Conţin o 
substanţă otrăvitoare care, folosită în doză foarte mică, 
poate totuşi constitui un remediu. 

— Un remediu la ce? 

— Aveţi copii? 

— Cel de-al şaselea tocmai a venit pe lume ieri. 

— Felicitări! Sănătos? 

— Cel mare tuşeşte urât. Mă rog Cerului să nu se 
agraveze. _ 

— Mă îndoiesc că Cerul are vreo legătură cu asta. In 
schimb, aceste plante îi pot salva viaţa dacă nenorocul ar 
avea nefericitul gând să-i infecteze umorile... Dar, vă rog, 
serviţi-vă. Puneţi trei frunze la fiert cu un pic de miere şi 
daţi-i copilului să bea de două ori pe zi. 

Sigismond îşi miji ochii mici şi neîncrezători. Nu era atât 
de idiot încât să nu-şi dea seama că aşa ceva semăna a 
corupţie. O situaţie care nu-i plăcea, chiar deloc. Aruncă o 
privire în jur ca să verifice dacă nu era vreun superior prin 
preajmă. 

— Haideţi, insistă Zenon. Gândiţi-vă la copil. 

Straja se scărpină în cap, punând în balanţă binele şi 
răul. Incepând să se întrebe dacă într-adevăr îşi dorea 
avansarea, îşi dădu timp de gândire prefăcându-se că îşi 
verifică halebarda dacă este bine ascuţită şi zise: 

— Doar pentru că micuțul e bolnav... 

Şi, în timp ce acesta se îndrepta spre spatele căruţului cu 
un pas ezitant, Nicolas se aplecă la urechea maestrului: 

— Sunteţi sigur că e o idee bună să-l lăsaţi să se joace 
de-a ucenicul vrăjitor cu beladona? 


— Asta? răspunse Zenon zâmbind. Unde ai studiat 
botanica? Sunt păpădii. Băutura nu le va face niciun rău 
copiilor. 

— Dar nici vreun bine. 

Străjerul se întorcea la ei ţinând atent o mână de frunze. 

— Dacă totuşi răul persistă, chemaţi un medic, crezu de 
cuviinţă să precizeze Nicolas. 

Zenon îi aruncă o privire reproşându-i blând. Genul 
acesta de sentimentalism inutil ar fi putut strica totul. Dar 
cum străjerul nu părea totuşi să-şi dea seama că fusese 
păcălit, savantul se mulţumi să-l întrebe: 

— Putem pleca? 

Sigismond dădu din mâna în care ţinea păpădiile. 

— Hai, daţi-i drumul, că doar n-o să ne pierdem aici toată 
dimineaţa. 

Gilbert îl lăsase pe Octave să păzească oaia sfâşiată şi se 
repezi gesticulând spre prezbiteriu unde la ora aceea 
părintele Amedée se pregătea pentru slujba de dimineaţă. 
După ce cobori colina la fel de repede pe cât o urcase în 
coşmar şi traversase satul cu viteza unui măgar apucat de 
streche, ajunse să bată la uşa ferecată ca un apucat. 

— Părinte Amedée! Părinte Amedée! strigă el încercând 
să-şi tragă sufletul. 

— Aici sunt, răspunse un glas provenind, se pare, din cer. 

Gilbert făcu un pas îndărăt şi descoperi chipul placid al 
lui Amedée aplecat peste streaşină. 

— A, dumneavoastră eraţi! strigă el, ceva mai liniştit. 

— Ce este? 

— S-a-ntâmplat o nenorocire. Trebuie să veniţi, repede! 


3 


Amedée nu era obişnuit să fie deranjat la o oră atât de 
matinală şi mormăi o sudalmă. Însă în faţa tonului hotărât 
al ţăranului se potoli şi cobori călcând cu grijă. Cum 
coborârea luă tot atât timp cât şi urcarea, Gilbert încercă 
să-l grăbească „repede, repede, repede!”, ceea ce nu făcu 
decât să-l irite pe slujitorul Domnului. 


— Ei, poftim! O fi Sanctitatea Sa în vizită pe-aici de mă 
deranjezi cu atâta grabă? bodogăni el punând piciorul pe 
pământ. 

Gilbert privi fix bucata de cârpă murdară de sânge care 
ieşea din nasul preotului. Întrucât nu reuşi să-şi imagine ce 
funcţie avea aceasta, se decise într-un final să uite acest 
detaliu ciudat şi zise: 

— Mi-a pierit o oaie! 

— Ei, nu zău. lată cu adevărat o veste îngrozitoare, făcu 
ironic Amedée scărpinându-şi cele câteva fire de păr ce-i 
mai rămăseseră. 

Toată lumea era de acord că părintele Amedee era unul 
dintre acei oameni care iau întotdeauna partea bună a 
vieţii. Motiv pentru care enoriaşii îl respectau mai mult cu 
afecţiune decât cu teamă. Năvălirea lui Gilbert în dimineaţa 
sa liniştită era, fără îndoială, neplăcută, dar cu un pic de 
efort nu-i era imposibil să considere că asta i-ar putea 
înveseli ziua, aşa că îl privi pe vizitator cu un zâmbet larg 
menit să îndepărteze duhurile rele. Însă nefericitul avea cu 
adevărat un aer necăjit, iar Amedee se gândi că atitudinea 
sa putea avea o urmă de cinism deloc în acord cu 
preceptele carităţii creştine pe care se străduia zilnic să le- 
o inculce enoriaşilor săi. Se strădui să-şi ia o expresie 
abătută, adecvată situaţiei şi îşi puse mâna sa lungă pe 
umărul ţăranului. 

— Veşnicia ne priveşte pe fiecare dintre noi cu 
bunăvoință, se auzi el spunând cu glas mieros. Trebuie să 
ştim să îndurăm fatalitatea cu resemnare. Dumnezeu, în 
mărinimia lui... 

— A fost mâncat! 

— Domnul? sări jignit Amedée făcând ochii mari. 

— Oaia. Mâncată! A mai rămas doar o grămadă năclăită! 

Preotul se uită uimit la interlocutorul său. Supărarea 
omului era cât se poate de clar mai puţin importantă decât 
stupoarea sau oroarea pe care o putea citi acum pe chipul 
său. Uitând de inspectarea acoperişului, îşi aruncă o mantie 
pe umeri şi îl urmă până la coline. 


Când Zenon de Mongaillac, închis în subsolul universităţii, 
începu autopsierea. Cadavrului, soarele era deja sus pe cer. 

De dimensiuni modeste, încăperea îi lăsa pe cei din 
interior într-o penumbră destul de conformă ritualului ce 
urma să se desfăşoare. Numai masa pentru disecţii era 
luminată de câteva lumânări pâlpâind care aruncau asupra 
cadavrului întins o lumină tremurată dându-i un soi de viaţă 
ce ar fi speriat pe oricine care ar fi intrat acolo pentru prima 
oară, aşa după cum era cazul câtorva elevi. Lângă masă se 
afla o alta mai mică servind pentru ustensilele necesare 
disecţiei. Se aflau pe ea, frumos ordonate, scalpele şi cuțite 
de forme şi mărimi diferite, foarfeci, un ferăstrău, o secure 
şi cele necesare pentru ascuţirea unora şi altora, plus un 
ciocan şi un set de pense şi de ace folosite în menţinerea 
depărtată a cărnii pentru a avea acces la ceea ce se găsea 
dedesubt. La piciorul mesei se găsea un vas mare menit să 
primească organele ce urmau a fi scoase din cadavru. Sub 
masă, legat la o simplă gaură făcută în podea chiar sub 
picioarele celui care conducea autopsia, se afla un 
dispozitiv servind la evacuarea sângelui şi a altor lichide 
vâscoase care erau oricând gata să-i stropească pe 
spectatori. 

Faptul că era cadavrul unei persoane pe care o cunoştea 
nu-l deranja deloc pe Zenon. De l-ai fi întrebat cum de 
putea comite un asemenea act, cu siguranţă că ar fi 
răspuns că la cei patruzeci de ani ai săi era unul dintre cei 
mai străluciți doctori în anatomie din generaţia sa şi 
înţelegea să nu se lase distras de la misiune de acest gen 
de consideraţii. Ar mai fi adăugat că găsirea unor cadavre 
umane nu era lucru uşor şi că majoritatea corpurilor 
disponibile provenea de la condamnaţii la moarte, iar 
aceştia rareori erau femei. De aceea trupul feminin încă 
mai păstra multe taine, iar când astfel de ocazii se iveau, 
trebuia profitat. 

Adevărul însă este că Zenon de Mongaillac nu prea era 
preocupat de moralitate. Din punctul său de vedere, viciul 
era un concept inept. 


Totuşi, dacă era în mod hotărât libertin şi amoral, nu era 
şi idiot şi, ca un cititor atent al lui Machiavelli, el estima că 
disimularea în materie de motivații şi obiective era o 
precauţie înţeleaptă. Ca atare, trecea drept un om auster, 
sobru şi serios, de o moralitate ireproşabilă, pe deplin 
dedicat progresului ştiinţei. Nu ar fi ezitat să spună că îşi 
sacrificase viaţa pe altarul ştiinţei în general şi al anatomiei 
în particular. Chestiunea aceasta ne putea face să zâmbim, 
dar, aparent, îi inducea în eroare pe toţi cei care nu-l 
cunoşteau îndeaproape. Dusese viciul până acolo încât lăsa 
să se înţeleagă că odinioară renunţase să fie monah. Doar 
un vag exces în obiceiurile vestimentare putea da 
sentimentul că ar ascunde vreo viciere a sufletului. Şi încă 
aceasta se putea pune pe seama unei dorinţe de 
notorietate - păcat scuzabil -, dorinţă întru mult satisfăcută 
dat fiind că reputaţia sa depăşise frontierele de la 
publicarea primei sale lucrări despre anatomia ficatului. 

Oricum, pasiunea sa pentru medicină şi anatomie prevala 
cu mult în faţa scrupulelor şi consideraţiilor sentimentale. 
Atunci când era vorba de a face să progreseze ştiinţa, un 
trup era un trup, fie el cel al soţiei unuia dintre prietenii săi. 

Ţinând seamă de faptul că nu ştiau nimic despre viaţa 
defunctei, elevii săi împărtăşeau acest punct de vedere. Şi 
cum nici nu erau orbi, nimeni nu rămase insensibil la 
farmecele evidente, deşi superflue ale tinerei femei. Blondă 
şi zveltă, frumuseţea lui Amandine Perthuys sugera o 
puritate şi o inocenţă despre care Zenon ştia că sunt 
autentice. Deşi fusese soţia unui prieten, încercase să o 
seducă, însă manevrele sale se dovediseră infructuoase, 
izbindu-se de fidelitatea şi încăpăţânarea ei. Prin urmare, 
Zenon ştia la ce să se aştepte în privinţa moralității 
doamnei şi anticipa această autopsie cu voluptate, 
considerând studiul său anatomic drept o justă recompensă 
a eforturilor depuse. 

Se asigură că toată lumea era atentă şi se aplecă asupra 
trupului a cărui piele, în lumina roşiatică a lumânărilor, 
prezenta o paloare ireală, aproape transparentă. Mai că se 
puteau vedea organele fără a fi nevoie de disecţie. 


— Neştiind cauzele decesului unui pacient, primul lucru 
ce trebuie făcut înainte de a trece la disecţie, explică Zenon 
privind în jur, este să verificăm că trupul respectiv nu 
prezintă urme de leziuni externe. Acestea ar putea fi 
semnul unor leziuni interne susceptibile, dacă nu vor fi fost 
reperate în prealabil, să ne inducă în eroare în momentul 
examinării organelor. 

Mâinile pricepute ale savantului începură să palpeze 
carnea, verificând starea articulaţiilor încă suple, pipăind 
abdomenul în căutarea vreunei anomalii şi întorcând 
cadavrul pentru a examina în acelaşi mod partea 
posterioară. Cum, aparent, totul era în regulă, era posibil, în 
absenţa unui traumatism grav, să se elimine rănirea sau 
accidentarea din evantaiul cauzelor potenţiale de deces. 

Zenon se ridică. Un balet de capete afirmative îi spunea 
că starea defunctei era corectă şi că era neapărat timpul să 
se treacă la lucruri serioase. Ca fidel urmaş al preceptelor 
lui Vesalius, începu aşadar prin trasarea formei scheletului 
direct pe pielea cadavrului. In felul acesta se putea anticipa 
ce anume urma să se descopere dedesubt şi să se pună în 
evidenţă structura corpului, element esenţial în înţelegerea 
funcţionării acestuia. Odată terminată trasarea, Nicolas se 
grăbi să-i dea cuțitul. 

Zenon îşi suflecă mânecile. Îi trecu fugitiv prin gând 
imaginea lui Amandine brodând lângă foc, dar o alungă din 
minte printr-o clătinare a capului. Lama cuţitului reflectă 
scurt lumina lumânărilor, atinse uşor puful de pe pântecele 
doamnei Perthuys şi inciză pielea abdomenului cu un fâsâit 
umed. 

Când mirosul cadavrului atinse nările părintelui Amedee, 
acestuia i se făcu greață, dar se aplecă totuşi curajos 
asupra grămezii de carne. Rănile erau atât de adânci, 
plăgile atât de brutal deschise, că numai colții ascuţiţi ai 
unui animal mare le-ar fi putut cauza. De altfel, se putea 
constata că lipsea o parte din corp, devorată pe loc sau 
luată. Nu era ceva frumos de văzut, şi-i făcu semn lui 
Octave să stea deoparte. 


— Nu-i câine care să fi făcut aşa ceva, zise Gilbert care 
se întreba dacă era momentul să facă aluzie la coşmarul pe 
care-l avusese. 

— Teamă mi-e c-a fost un lup. 

— Prea mic. 

— Un urs nu poate fi, că pe la noi nu sunt. 

— Sfântă Marta apără-ne! mormăi Gilbert făcându-şi 
repede cruce. 

— Ei, hai, nu-ţi pierde minţile. Nu-l speria degeaba pe 
Octave. Probabil e vreo sălbăticiune rătăcită venită din 
munţi ca să se hrănească. 

— Să se hrănească din animalele mele, preciză ţăranul. 
De parc-aş avea prea multe. 

— Socoteşte-te norocos că nu ţi-a rupt mai multe. 

Şi Amedée ridică ochii spre colinele dimprejur de unde 
sufla un vânt parfumat de cimbru, înainte de a adăuga: 

— Totuşi, ar trebui făcut ceva. 

Privind încă o dată restul de carne, părintele Amedee 
înţelese că animalul care făcuse asta nu era un lup normal. 

Pielea elastică a pântecelui lui Amandine Perthuys se 
deschise ca o floare, lăsând să se vadă ceea ce mulţi elevi 
novici ar fi numit... carne. Cum examinarea muşchilor 
abdominali făcuse obiectul unei disecţii anterioare şi foarte 
hotărât să studieze mai îndeaproape organele de 
reproducere ale acestui specimen, Zenon de Mongaillac nu 
mai zăbovi şi o nouă apăsare de scalpel făcu să apară o 
adunătură vâscoasă: viscerele. 

De data aceasta, doi sau trei elevi văzură cum culoarea 
pielii lor rivaliza în paloare cu cea a cadavrului şi erau gata 
să leşine. Pe chipul celorlalţi apărură grimase de dezgust şi 
un murmur străbătu grupul. 

— Ţineţi-vă firea, vă rog, le ceru Zenon cu nasul în 
intestine. Dacă nu aveţi tăria să suportaţi vederea unui 
trup, atunci apucaţi-vă de botanică! 

Liniştea reveni, iar cei mai curajoşi se aplecară ca să 
vadă mai bine manevra care consta în menţinerea cărnii 
depărtate cu ajutorul cleştilor. 


— Dumneata care nu prea pari interesat, îi zise Zenon 
unuia dintre studenţii care încerca să se ţină deoparte, 
arată-mi, te rog, unde este ficatul. 

Elevul întrebat făcu un pas şi se prăbuşi. De a doua zi, va 
merge să se înscrie la mineralogie. Zenon le ceru insistent 
celorlalţi să fie lăsat acolo unde căzuse şi să nu-i mai dea 
atenţie. Se şterse pe mâini cu şorţul, ridicându-se pentru ca 
elevii să poată examina mai bine măruntaiele. 

— În lucrarea sa De humani corporis fabrica, marele 
Vesalius demonstra în secolul trecut că Galenus, descriind 
un ficat omenesc format din mai mulţi lobi, în realitate se 
mulţumise cu observaţii făcute pe ficat de maimute sau de 
câini, chiar oi. 

Câţiva elevi îndrăzniră să însoţească vorbele maestrului 
cu un râs uşor ce însemna că ei înşişi nu ar fi comis 
niciodată o asemenea eroare grosolană. 

— In fapt, continuă Zenon arătând cu scalpelul organul 
incriminat, constatăm că ficatul omenesc este o singură 
masă. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne ferim să 
transpunem observaţiile făcute la o specie asupra alteia. Şi, 
de asemenea, de ce este recomandabilă compararea 
speciilor între ele. 

Făcu o pauză pentru a-şi observa elevii. Simţea o plăcere 
deosebită să le transmită cunoştinţele sale. Un sentiment 
care ţinea atât de vanitate, cât şi de altruism. Un amestec 
curios. 

— lar acum, continuă el cu nerăbdare, să trecem la 
organele de reproducere. 

— Dar nu putem presupune că Galenus a văzut într- 
adevăr un ficat omenesc format din mai mulţi lobi? îndrăzni 
Nicolas ca pentru a-l apăra pe Galenus care, fără 
intervenţia lui, ar fi fost supus unor glume proaste 
nedrepte. 

Zenon îi adresă un zâmbet cam forţat. 

— Nu este exclus, dragul meu Nicolas. Dar în cazul 
acesta ar fi fost o gravă eroare să emiţi o regulă generală 
bazându-te pe un singur caz. Observațiile trebuie repetate 


mereu pentru a fi cât se poate de siguri că nu e vorba deo 
excepţie. 

Un nou balet de capete ce însemna că asistenţa era de 
acord cu cele spuse de maestru, că Nicolas primise un 
bobârnac zdravăn şi că acest Galenus nu îşi făcuse treaba 
cum se cuvine. 

— Ştiinţa este o căutare perpetuă a adevărului, adăugă 
Zenon cu o urmă de emfază. Ea înaintează pe ruinele 
trecutului. Acolo unde nu era decât obscuritate, este de 
datoria noastră să aducem lumina. lar această misiune, 
spre a fi sacră, nu trebuie să dea înapoi în faţa nici unui 
obstacol. Dacă pentru a avansa trebuie să facem tabula 
rasa trecutul, atunci să nu ne tremure mâna în momentul în 
care  ştergem dintr-o trăsătură definitivă erorile 
predecesorilor noştri. Astfel, Vesalius nu a ezitat să arunce 
în uitare acea parte din Galenus care timp de cincisprezece 
secole se erijase în dogmă. Acesta este sensul istoriei... Azi, 
noi rectificăm greşelile de ieri spre marea glorie a 
cunoştinţelor omeneşti. 

„Amin”, gândiră câţiva studenţi. Dacă acest Zenon de 
Mongaillac nu ar fi avut reputaţia pe care o avea, ar fi 
trecut la altă disciplină. 

— lar mâine? 

Zenon se întoarse spre Nicolas. E clar, băiatul acesta era 
isteţ. Isteţ, dar agasant. 

— Nimeni nu ştie ce va fi mâine, se mulţumi să i-o 
întoarcă, ştiind că este un mod stângaci de a evita 
întrebarea. Să trecem aşadar... 

Exact în acel moment, uşa sălii se deschise şi un individ 
mărunţel, gârbovit de ani, îşi făcu apariţia. Era Legendre, 
asistentul lui Zenon. Obişnuit să vadă lucruri şi mai urâte 
decât această prăpădită de disecţie, nici nu dădu atenţie 
cadavrului doamnei Perthuys şi cercului de tineri învăţăcei 
aplecaţi deasupra lui ca şi cum era cel mai frumos lucru pe 
care îl văzuseră vreodată. Trecu peste elevul leşinat şi se 
apropie grăbit de savant. 

—Jandarmii... apucă el să spună agitându-şi capul de jos 
în sus pe măsură ce îşi trăgea sufletul. 


Zenon se uită la el fără să înţeleagă. 

— Pipa dumneavoastră! Spun că au găsit-o într-un 
mormânt. Vin să vă aresteze pentru violare de morminte. 

Zenon se scotoci maşinal în buzunar ca să constate că 
într-adevăr îşi pierduse preţioasa-i pipă. În pofida nerăbdării 
pe care o încerca în a observa îndeaproape anatomia 
secretă a lui Amandine Perthuys, trebuia să abandoneze 
disecţia. Cum toate privirile erau aţintite asupra lui, se 
strădui să zâmbească. 

— In ciuda simpatiei pe care o încerc faţă de 
reprezentanţii ordinii, trebuie să vă rog să mă scuzaţi. 

Le făcu o reverență teatrală înainte de a-l urma pe 
asistent care îl conducea deja spre un culoar subteran. 

Odată ajuns afară, Zenon îi încredinţă lui Legendre grija 
de a termina disecţia, ştiind totuşi că acesta se va achita de 
sarcină cu un entuziasm egal cu capacităţile sale 
pedagogice, altfel spus, nul. Probabil că studenţii nu vor 
trage niciun folos, doar dacă nu vor profita ca să studieze 
mai îndeaproape anatomia generală a doamnei Amandine 
Perthuys. 

— Ce veţi face? întrebă bătrânul. 

Zenon ridică ochii spre zidurile universităţii. Petrecuse 
cincisprezece ani în ea. Era fieful său. Dar a rămâne la Paris 
însemna să-şi sfârşească zilele la Bastilia, între patru pereţi 
umezi şi întunecaţi ca un mormânt. 

— Fug. Ce altă soluţie am? 

Işi ridică gulerul de la mantie ca să-şi ascundă faţa, îl 
salută pe asistent cu un ultim zâmbet forţat şi, având grijă 
se meargă prin spatele caselor, se îndepărtă cu pas grăbit. 
O diligenţă pleca spre Montpellier înainte de prânz; dacă 
vremea era bună, putea spera să ajungă acolo până la 
sfârşitul săptămânii viitoare. 

XXX 


„„„pe de sat, aveai toate motivele să te gândeşti, şi pe bună 
dreptate de altfel, că ar putea să se dea şi la oameni. lar 
Amedée ştia că atunci teama ar fi cu mult mai devastatoare 
decât lupul. 


— Dumnezeu ne va veni în ajutor, fiţi încredinţaţi, le 
promise el adresându-le cel mai încrezător zâmbet. lar 
acum, întoarceţi-vă la casele voastre. Ne vom organiza şi 
vom scăpa de această jivină până la sfârşitul săptămânii. 

Treptat, protestele încetară, iar măruntul grup se risipi în 
linişte, fiecare mergând să-şi vadă de treburile sale. 
Amedee aşteptă ca şi ultimul dintre ei să dispară înainte de 
a se îndrepta spre biserică. Pentru moment, cel mai bun 
lucru pe care îl avea de făcut era să meargă să se roage. 
Amedée spera, aşa cum le spusese enoriaşilor, ca 
Dumnezeu să-l ajute în încercarea de faţă. Nu era deloc 
expert în materie de teologie, dar nu i se părea că 
exagerează dacă cerea din când în când câte o mână de 
ajutor de la Cel Atotputernic. 

Uşa bisericii se deschise scârţâind, iar părintele Amedée 
se îndreptă spre altar. Imediat sufletul îi fu cuprins de un 
sentiment de tristeţe. Biserica aceasta era atât casa lui, cât 
şi cea a Domnului şi refuza să se resemneze văzând-o cum 
cade în ruină. Totuşi, îi era suficient să-şi înalțe privirea 
spre bolți pentru a constata cu mâhnire că o altă iarnă ca 
precedenta va fi fatală pentru acoperiş şi, ca atare, pentru 
întreaga construcţie. Amedée închise ochii şi îl imploră pe 
Dumnezeu din tot sufletul să-l ajute. Indepărtarea fiarei 
care ameninţa tihna satului şi salvarea bisericii forma un 
singur tot în mintea sa. Trebuia găsită o soluţie care să 
poată rezolva ambele probleme deodată. 

— Doamne, scapă-ne de Răul care năpăstuieşte parohia 
noastră, murmură el, îngenunchind în faţa altarului, şi 
apără-ne de fiara care dă târcoale prin împrejurimi... 

Cufundat în rugăciune, nu o văzu pe bătrână intrând în 
biserică. Îmbrăcată în nişte haine ponosite şi murdare, cu 
mâinile ca nişte cârlige şi strâmbe, ca o scoarță de copac 
centenar, agăţându-se de ce puteau ca să nu cadă, era cel 
puţin o arătare sinistră. Se apropie de el târşâindu-şi 
picioarele şi-i întinse o monedă. Amedee tresări şi se uită la 
ea. 

— Când eram mică, mi-aduc aminte că o sălbăticiune se 
tot învârtea pe aici... Şi noi, la început, ne-am gândit că era 


un lup. Dar ne-am schimbat părerea. Douăzeci de oi a 
mâncat, în câteva săptămâni. Tremuram toţi ca frunza. Ne- 
am închis cu toţi în sat rugându-ne la sfânta Marta să se 
ducă pe pustii. Nimeni n-a putut-o vedea. Dar era mare. 
Mult mai mare decât un lup... Apoi, într-o zi, a plecat. Aşa 
cum venise. Pe neaşteptate... 

Amedée o privea cu un soi de uimire bleagă. 

— Luaţi asta, părinte, insistă ea arătându-i banul. E tot ce 
am. Pentru sfânta Marta. Ca să ne apere aşa cum ne-a 
apărat întotdeauna. Dacă este după cum mi-a spus Gilbert, 
ştiu că vom avea nevoie de ea. 

Atunci, privirea părintelui Amedée se îndreptă spre 
micuța statuie a sfintei Marta care trona într-un colţ al 
bisericii. O vagă idee îi trecu prin minte, dar nu avu timp să 
o prindă pe toată. Niciunul nu văzu piatra desprinzându-se 
din boltă. Izbitura de craniul preotului fu brutală. O lumină 
orbitoare îi luă cunoştinţa, apoi se prăvăli în întuneric. 

Când Amedée deschise ochii, se făcuse deja noapte. Era 
întins pe pat, în prezbiteriu. Întunericul pătrunsese în 
cameră şi abia era îndepărtat de pâlpâirea slabă a unei 
lumânări. Forma familiară a crucii aşezate deasupra sa îl 
linişti. Alături stătea Aldegonde, bătrâna care îl abordase în 
biserică. Cu cei optzeci de ani ai ei, era cea mai vârstnică 
din Lansec. 

— Ce faci aici? întrebă Amedee recăpătându-şi conștiința. 

— V-aţi prăbuşit ameţit la marginea altarului. Gilbert e 
ăla care v-a cărat aici. Aţi fi preferat să vă las acolo? 

— Ameţit? 

Amedée îşi duse mâna la cap, căci îl durea şi constată că 
îi răsărise un ditamai cucuiul. 

— A căzut o piatră din acoperiş, preciză Aldegonde. 
Biserica se face bucăţi. Nu m-ar mira s-o văd prăbuşindu-se 
într-o dimineaţă, în plină slujbă. 

Spusese asta ca şi cum ideea nu-i displăcea. Amedée 
cunoştea aplecarea lui Aldegonde spre blasfemie şi mai ştia 
şi că umbla zvonul cum că era vrăjitoare. Se uită la ea cuo 
privire severă şi dădu să se ridice. Dacă piatra era un semn 


de la Dumnezeu, ar fi putut să se exprime într-un mod mai 
delicat, se gândi el. Apoi: oare ce voia să fie acest semn? 

— Aţi face mai bine să radeţi totul şi să construiți una 
nouă, sugeră bătrâna. In plus, asta ar da de lucru la toată 
lumea. S-ar mai schimba şi puturoşii ăştia! 

Amedee avea sentimentul că un clopot mare îi suna în 
cap. Avea gura năclăită şi îi cam venea să vomite. Încercă 
să se ridice în picioare, dar nu reuşi şi se aşeză din nou în 
pat. O măsură atunci pe bătrână din cap până în picioare şi 
iar îl apucă greaţa, fără să ştie dacă îi venea de la lovitura 
primită sau de la urâţenia lui Aldegonde. 

Oricât ar fi negat, Amedee nu o prea agrea. Mai tot 
timpul ţâfnoasă, mereu critica pe fiecare pentru felul cum 
se purta, complicând astfel eforturile împăciuitoare ale 
omului Bisericii. Fără îndoială că Aldegonde era o fire 
arţăgoasă. Chiar dacă această trăsătură de caracter i se 
putea atribui vieţii sale oarecum năpăstuite. Fizicul ei 
dizgraţios nu-i permisese să-şi găsească un soţ iubitor, pe 
care fără îndoială că l-ar fi meritat, şi îşi petrecuse viaţa 
invidiind fericirea celorlalţi, încercând prin orice mijloc să le- 
o strice. 

Amedee se concentră. Ceva din spusele lui Aldegonde îi 
rămăsese în minte şi încerca să-şi amintească despre ce 
era vorba. 

— Lupul ăsta nu-i un animal ca toate ălelalte, continuă 
ea. E Răul întruchipat, o creatură trimisă de Satana pentru 
a îndeplini o misiune sinistră, o bestie mârşavă pe care 
Demonul o sloboade asupra noastră ca să răspândească 
moartea şi jalea. Când dă târcoale unui sat, atunci puteţi fi 
sigur că este în căutare de ceva. O victimă, pentru a potoli 
foamea Stăpânului ei... Ultima oară, am avut noroc, dar nu 
trebuie să-l ispitim pe Cel Rău de două ori. 

Preotul obosise să tot audă asemenea prostii. Nu se 
gândea decât la un sigur lucru: să fie singur pentru a 
reflecta. 

— Parcă o aud pe Agnès, zise el când aceasta sfârşi ce 
avea de spus. Aceeaşi ridicolă aplecare către supranatural. 


— Ca preot, nu puteţi spune asta, îl judecă bătrâna. 
Măcar Agnès nu-i chiar aşa de  bănuitoare ca 
dumneavoastră! 

— Credinţa mea nu-i chiar atât de fantezistă, îi replică 
preotul, sever. Şi dacă nu ai avea atâta influenţă asupra 
ei... 

— Ar avea mintea la fel de îngustă! 

— Nu-ţi permit să... 

— Doi copii care se dondănesc! 

Amedée şi Aldegonde se întoarseră în acelaşi timp spre 
uşa scundă de unde o fată, cu o bucată de cârpă udă în 
mână, se uita la ei cu o severitate prefăcută. Cu părul său 
bălai şi ochii de un albastru-deschis contrasta puternic cu 
urâţenia lui Aldegonde. 

— Agnes, ai picat la ţanc, zise preotul brusc înveselit. 

— Din întâmplare, preciză ea, lăsând să se înţeleagă că 
nu era aşa. Poftim, puneţi-vă asta pe cap. Un unguent care 
vă va alina durerea... 

Amedée apucă bucata de cârpă, o puse pe frunte şi oftă 
mulţumit. 

— Micuța mea Agnes, eşti binecuvântată de Dumnezeu! 

— Dacă ar fi trebuit să aştept ca Dumnezeu să mă înveţe 
cum să folosesc ierburile de leac, atunci craniul 
dumneavoastră s-ar fi descurcat fără mine! 

Amedée îi aruncă o privire în care reproşul încă nu 
apărea în spatele afecțiunii. Fiindcă o ştia din ziua în care s- 
a născut, lui i se părea normal să o iubească pe Agnes aşa 
cum îţi iubeşti propria fiică. În decursul anilor, o văzuse 
transformându-se într-o femeie de o frumuseţe stranie şi 
sălbatică pe care caracterul ei insolent o făcea cu greu să 
fie apreciată. Locuitorii din Lansec o îndepărtaseră de mult 
din grup - de nu cumva se detaşase ea însăşi -, dar 
Amedée ţinea în continuare la ea. 

— Nu te îngrijora pentru el, are capul la fel de tare ca o 
piatră de moară, zise Aldegonde. De-ar fi fost şi biserica la 
fel de zdravănă... 

Amedee se uită la ea. Femeia aceasta nu era numai 
urâtă şi răutăcioasă, dar mai avea şi darul... 


Brusc, îşi dădu seama. lar această bătrână îi apăru mai 
strălucitoare ca însăşi Fecioara Maria. Sări în picioare şi, 
spre marea ei stupefacţie, o sărută pe frunte. 

Cele două femei se uitară una la alta surprinse. 

„Lovitura trebuie să fi fost mai tare decât am crezut eu”, 
se gândi bătrâna grăbindu-se să-i aşeze cârpa din nou pe 
frunte. 

— Ai găsit soluţia! Eşti extraordinară! 

Aldegonde îl privi neîncrezătoare. Era prima dată când i 
se spunea aşa ceva. 

Încă de a doua zi, părintele Amedee îşi adună enoriaşii pe 
maidanul bisericii. Îşi roti privirea pe deasupra asistenţei 
spre a verifica dacă într-adevăr toată lumea era prezentă la 
apel şi îşi drese glasul. Zvonul despre prezenţa unui lup 
prin împrejurimi se răspândise imediat în tot satul şi fiecare 
îşi dădea cu părerea, neliniştit, cu ochii ţintă la preot. Cu 
siguranţă că era vorba de un animal, fără îndoială, însă 
Aldegonde deja lansase un zvon privind biserica pe care 
sătenii trebuiau să o repare sau ceva asemănător, 
chestiune care, fără a fi lipsită de interes, nu li se părea de 
o importanţă capitală ţinând cont de evenimentele recente, 
şi stârnea o oarecare perplexitate. 

— Faceţi puţină linişte, vă rog! 

Mulțimea se potoli un pic şi Amedée se putu adresa 
oamenilor fără a fi nevoit să urle aşa cum o făcuse până 
atunci. Glasul nu ajungea la fel de departe ca în biserică, 
dar trebuia să se descurce. Se urcă pe un zid nu prea înalt 
şi le zâmbi plin de siguranţă enoriaşilor. 

— Dacă v-am adunat pe toţi azi aici, este ca să discutăm 
o problemă importantă. Ştiţi, bunăoară, că una dintre oile 
lui Gilbert a fost găsită sfârtecată ieri-dimineaţă pe colina 
cu smochin. Totul ne face să credem că este vorba de un 
lup. După mine, nu este cazul să ne facem griji dar... 

— Un lup cam vânjos, nu? îl întrerupse un glas. 

— Gilbert zice că ar fi cam de cinci-şase picioare 
înălţime! reluă altul. 

— Nu-i o sălbăticiune ca toate celelalte! 


Glasurile se ridicară tot mai tare. Amedee dădu din mâini 
îndemnându-i la calm şi mai încercă o dată, dar într-un mod 
mai puţin convingător să afişeze acelaşi zâmbet senin. 

— Aşa după cum am spus şi ieri: să nu ne pierdem 
minţile. Animalul pare într-adevăr mare, dar este posibil ca 
acum să se fi întors pe dealuri. Să ţinem minte, şi v-o cer cu 
toată tăria, că nu-i nimic altceva decât un lup... Dar, în 
orice eventualitate şi pentru a evita orice alt accident, i-am 
cerut lui Jacques fierarul să ne facă vreo câteva capcane pe 
care le vom aşeza în jurul satului. 

Amedée simţea în ei acea frică perfidă care paralizează şi 
macină conştiinţele pentru ca să apară drojdia. Ştia că tot 
ceea ce era în ei mai josnic va ieşi la suprafaţă de-ndată ce 
greutăţile îi vor atinge personal, ridicându-i pe unii 
împotriva altora, transformându-l în mod ineluctabil pe un 
frate în duşman. Trebuia neapărat stăvilit un astfel de lucru 
până nu era prea târziu. 

— Mă cunoaşteţi, de-acum, de mulţi ani. Fiecare dintre 
voi ştie că nu sunt omul care să vă mintă. Satul se 
confruntă azi cu o situaţie grea, iar noi trebuie să strângem 
rândurile. Ceea ce am să vă propun nu este o soluţie 
miraculoasă, ci doar o cale. O cale însă care ne poate 
scoate la lumină... 

Liniştea se lăsase din nou peste enoriaşi. Până atunci, ei 
erau convinşi că fuseseră chemaţi ca să asculte obişnuitele 
vorbării ale preotului, predici şi muştruluieli mai mult sau 
mai puţin plictisitoare. Dar se părea că avea ceva de 
sugerat. O propunere concretă pentru a lupta împotriva 
fiarei. 

— Ideea pe care vreau să v-o propun este calea 
speranţei, continuă părintele Amedee. Un drum de trasat, o 
cale pe care să o construim cu propriile noastre mâini şi 
care ne va duce spre lumină. O vom face cu sudoarea 
frunţii, toţi împreună, pentru ca speranţa ce se află undeva 
la capătul acestui drum să ne ajute să combatem forţele 
Răului ce se ivesc azi împrejurul nostru. 

— Şi unde vom face drumul ăsta? Ca să mergem încotro? 
se auzi un glas din mulţime. 


— Probabil că important e numai drumul însuşi pe care îl 
parcurgem împreună trasându-l. Esenţial este ca să 
rămânem uniţi. Vom face acest drum chiar aici, în sat, sau, 
mai exact, pe terenul ce se află lângă casa lui Clemence, 
chiar la ieşirea din sat pe drumul spre Montpellier. 

— Dar e cam mic! N-o să facem un drum, ci o gaură! 

Se auziră râsete. Era timpul ca Amedee să-şi limpezească 
parabola şi să le explice ce anume îi venise în minte. 
Aşteptă până ce mulţimea se linişti şi se aplecă puţin spre 
auditoriul său, ca pentru a le face o mărturisire. 

— Ceea ce vreau eu exact să vă propun este să 
construim o nouă biserică. Ştiţi ca şi mine că biserica aflată 
în mijlocul satului se ruinează. În curând, va fi prea 
periculos să mai intrăm în ea. Şi, decât să o reparăm, vă 
propun să construim una nouă întru slava sfintei Marta, 
protectoarea noastră... 

Fără a mai aştepta reacţia enoriaşilor, se îndreptă şi 
continuă pe un ton mai liric: 

— Această nouă biserică va fi mai mare şi mai frumoasă. 
Cu pietrele pe care le vom recupera de la prima, vom ridica 
ziduri ce vor înfrunta furtunile. Şi vom tăia şi altele pentru 
ca să i se vadă clopotniţa de la douăzeci de leghe 
depărtare! În curând, satele din jur ne vor privi cu invidie şi 
îşi vor zice: dar de unde vine această formidabilă voinţă a 
locuitorilor din Lansec care le permite să ridice fără vreun 
ajutor o asemenea biserică?! 

Amedée tăcu. Ştia că un asemenea proiect ambițios îi 
înspăimânta pe mulţi. Nici el nu era foarte sigur că le 
propune ceva ce poate fi îndeplinit. In fond, fără ajutorul 
episcopiei, oricui i s-ar fi părut oarecum absurd să te lansezi 
într-o asemenea aventură. După un moment care păru cât 
o eternitate, primele semne de aprobare începură totuşi să 
se arate printre enoriaşi. 

Ştiu că învinsese. 


4 


La intrarea în Lansec, pe terenul desemnat de Amedee, 
începuseră de-ndată săpăturile la fundaţia viitoarei biserici. 


Preotul considerase că e mai bine să se grăbească; un alt 
sătean pierduse două dintre animalele sale. Lupul - în lipsa 
unei alte ipoteze mai convingătoare, lumea sfârşise prin a 
presupune că era aşa - nu se întorsese pe dealuri şi totul 
lăsa impresia că nu avea această intenţie. Că, pe deasupra, 
animalul era deosebit de mare nu era nicio îndoială. Şi o 
teamă pe cât de parşivă pe atât de iraţională îşi făcuse loc 
şi căpătase proporţii în toate minţile, ca o buruiană. 

Printre altele, cum primele capcane pe care preotul le 
instalase în jurul satului nu reuşiseră să-l captureze, unii îi 
atribuiau deja origini demonice. Amedée ştia cât de 
absurdă era această convingere, însă pentru moment nu 
era în stare să o scoată din minţile superstiţioase ale 
enoriaşilor săi. Mai era convins şi că Răul ajunsese să pună 
stăpânire pe Lansec. 

Amedée alesese respectivul amplasament din diverse 
motive, printre care, deloc neglijabil, faptul că din înaltul 
viitoarei clopotniţe va avea o vedere asupra văii şi oraşului 
învecinat pe care îl putea zări, când vremea era senină. 
Terenul, puţin accidentat, mai oferea şi avantajul că nu 
aparţinea nimănui, fapt ce convenea de minune planului 
său, întrucât preotul nu avea mijloacele de a investi nici 
măcar un sfânt în operaţiune, contând pe devotamentul 
enoriaşilor pentru a o duce la bun sfârşit. 

Aşadar, sub îndrumarea lui Berenchon, câţiva săteni 
săpaseră de bunăvoie o groapă de mari dimensiuni. Puțin 
mai într-o parte, pe o masă făcută din trei scânduri aşezate 
pe un butoi, Amedée stătea aplecat asupra planurilor 
edificiului şi, însoţit de Gilbert care se hotărâse să participe 
la lucrare cu un entuziasm care îi uimise pe mulţi, asculta 
detaliile prezentate de zidar. 

Dacă locuitorii din Lansec se alăturaseră ideii preotului, 
nu măsuraseră amploarea muncii pe care aceasta o 
presupunea. Construirea unei biserici era altceva decât 
ridicarea unui adăpost pentru oi. Işi dădură seama imediat 
ce Amedée îi împărtăşi lui Berenchon ambițiile sale 
arhitecturale. Într-adevăr, preotul făcuse câteva nopţi albe 
pentru a pune pe hârtie viziunea sa care, pretindea el, i se 


arătase în vis de către Dumnezeu. Zidarul, obişnuit mai 
mult să lipească la loc pietrele care se desprindeau din 
zidurile caselor decât să elaboreze planurile unei catedrale, 
se cam zăpăcise în faţa sugestiilor faraonice ale lui 
Amedee. 

Ca atare, trebui să mărturisească faptul că proiectul i se 
părea peste umilele sale puteri şi că, dacă putea să-şi dea o 
părere, trebuia să se orienteze spre ceva de mai mici 
dimensiuni, fără să fie ceva ridicol sau să o ofenseze pe 
sfânta Marta. Amedée se resemnă în final să-şi reducă 
ambițiile la un proiect mai realist. S-a optat pentru o 
arhitectură mai sobră, de inspiraţie romană, la care, în 
urma insistențelor preotului, vor fi adăugate câteva 
ornamente în stil gotic. 

— Nu-i prea mare, remarcă Gilbert care descoperea noile 
planuri întrucâtva decepţionat. 

— Modestă şi umilă, prietene, răspunse Amedée agasat. 
După puterea noastră. Important este să ocupăm spirite ca 
al tău cu săvârşirea unei lucrări care să ne asigure tuturor 
protecţia Domnului. 

Gilbert îi aruncă o privire iritată. Nu-i plăcea că preotul i 
se adresa în felul acesta. lnălţă capul şi se îndepărtă, 
orgolios, spre fundaţii unde măcar avea sentimentul că este 
cât de cât folositor. 

Cât despre Berenchon, acesta înţelesese perfect 
intenţiile lui Amedee. Cât priveşte faptul că oamenii erau 
preocupaţi de lucratul împreună la un proiect era ceva ce 
nu i se părea rău deloc. Se îndoia însă în privinţa eficacităţii 
manevrei pe termen lung. Să munceşti benevol, chiar 
pentru o cauză bună, ajunge să fie obositor de îndată ce 
munca devine tot mai grea. Şi, odată cu căldurile verii care 
urmau să se facă simţite în curând, ziditul pietrelor unele 
peste altele nu are să fie o plăcere. 

— O, nu sunt chiar atât de prost încât să nu ştiu cât de 
sărmană este această construcţie, se apără Amedee citind 
gândurile zidarului. Cel puţin, va avea meritul să ne redea 
un pic de curaj... Toată această strădanie trebuie să o luăm 
ca pe o penitenţă. 


— Mă tem să nu dureze decât un timp, făcu Berenchon 
ştergându-se la ceafă. 

— Sunt sigur că Dumnezeu ne va veni în ajutor. Trebuie 
doar să-l lăsăm să aleagă momentul... A 

Numai că Dumnezeu avea alte treburi. Incepând cu 
supravegherea atentă a lui Zenon de Mongaillac. 

Sosind la Montpellier pe şoseaua dinspre Names, intrarea 
în acest târg mare fortificat, zgomotos şi plin de praf se 
făcea prin poarta Pile Saint-Gilles. Imediat ce treceai de 
ziduri, păşeai pe strada Montpellier care, flancată de 
dughene vechi, îi oferea călătorului o primă imagine despre 
produsele din Sud. Culorile, zgomotele şi chiar mirosurile 
erau mai puternice aici decât la Paris. 

Zenon aşteptă ca diligenţa să se oprească de tot ca să 
arunce o privire serioasă în exterior. Nu mai revenise în 
oraşul natal de douăzeci de ani şi aştepta clipa aceasta cu 
un amestec de nerăbdare şi strângere de inimă. Amintirile 
legate de el erau plăcute. Avusese o tinereţe fericită. Şi 
totuşi un sentiment nedefinit de culpabilitate se ivea în 
adâncul sufletului ca o emanare greţoasă. Ca şi cum ar fi 
trădat ceva sau pe cineva, ştergând totul din memorie. Nu 
ar fi putut spune dacă îşi trădase mama părăsind-o atât de 
tânăr sau pe Athanase Lavorel, ilustrul său maestru, 
mergând să-şi continue studiile în altă parte, şi nu la 
Montpellier, ori dacă nu cumva îşi trădase pur şi simplu 
ambițiile tinereţii fiind satisfăcut de notorietatea recent 
dobândită, însă acest sentiment se afla la originea veşnicei 
sale reticenţe de a se întoarce. A fost aşadar nevoie de 
această fugă pentru ca în fine, depăşindu-şi îndoielile şi 
incertitudinile, să se resemneze să înfrunte oraşul în care îşi 
petrecuse tinereţea. 

Primul lucru pe care îi căzu privirea lui Zenon când cobori 
din diligenţă fu standul unui soi de spiţer ambulant. Un 
catâr obosit stătea lângă o rulotă vopsită în mii de culori 
care cu timpul îşi pierduseră strălucirea. Pe sub pânza 
ridicată se puteau zări nenumărate fiole, carafe, flacoane şi 
alte sticle cu ceea ce, după cât putuse judeca Zenon, 
constituia obiectul comerţului practicat de omuleţul cu un 


trup amuzant, nu mai înalt decât un copil de doisprezece 
ani în pofida unui chip de adult, care stătea în picioare pe 
estradă. 

Mai mult intrigat, Zenon îşi aprinse noua pipă cumpărată 
în timpul călătoriei şi se apropie să-l asculte pe curiosul 
palavragiu. Cunoştea genul acesta de personaj pe care îl 
întâlnise adesea în drumurile sale. Şi, deşi îi considera drept 
nişte şarlatani, totuşi încerca un fel de simpatie faţă de ei. 
Acesta se împopoţonase cu o tunică de un alb îndoielnic şi 
care trebuie să fi avut de câteva ori vârsta catârului, ceea 
ce însemna ceva, părând să compenseze talia micuță 
printr-o continuă agitaţie. Acum, gesticulând şi făcând tot 
felul de mutre, îi invita pe rarii spectatori prezenţi să 
cumpere ciudatele băuturi pe care le prezenta. 

— Apropiaţi-vă,  apropiaţi-vă, gentilomi şi gentile 
domnişoare! Suferiţi de apoplexie, de paralizie ori de 
guturai? Vă apasă ceva? Sunteţi melancolici? Am venit să 
vă scap de toate aceste rele! Da, voi cei care aveţi ficatul şi 
creierul calde de la natură, voi cei a căror minte este 
extrem de rafinată, iar sângele aprins, v-aduc vindecarea! 
Graţie leacurilor distilate, poţiunilor, elixirelor şi altor 
decocturi pe care le aveţi în faţa dumneavoastră vă veţi 
regăsi sănătatea în mai puţin timp decât mi-ar trebui mie 
să vă explic cum să le folosiţi! Despre compoziţia lor vă voi 
spune doar că ingredientul principal nu-i nimic altceva 
decât tutunul. Virtuţile acestei plante extraordinare, ştie 
toată lumea, sunt acelea că este vomitiv, purgativ, bun la 
răni şi cefalic! El drenează creierul de o limfa care în 
cantitate prea mare sau de proastă calitate incomodează 
această parte. Folosirea, prin fumat sau mestecat, e numai 
bună la durerea de dinţi, la migrenă, zvâcnete în cap, la 
gută, reumatisme şi altele cauzate de o depunere de umori 
vâscoase. Frunzele se folosesc în mai multe compoziţii 
galenice; aplicate pe ulceraţii sau răni, le curăţă şi le 
întăresc destul de repede; le puteţi fărâmiţa şi face infuzii 
cu vin ori le puteţi fierbe în ulei de măsline şi sunt gata să 
tămăduiască, fiind curăţitoare şi absorbante. Uneori, 
decoctul este folosit chiar în spălăturile pentru apoplexie, 


letargie şi când este vorba să dăm afară excrementele tari 
şi grosiere. Cât priveşte siropul de tutun, acesta se 
foloseşte când năduşeşti sau ai o tuse de care nu mai scapi. 
Tot din el se mai extrage o esenţă, un ulei şi o sare. Esenţa 
este un puternic vomitiv. Aplicată pe trup pentru pecingine, 
râie şi alte boli de piele, ea le tratează atunci când ne 
frecăm părţile respective. Uleiul său, care miroase urât, 
amestecat cu câteva fărâme de untură se foloseşte tot 
pentru aşa ceva. Cât priveşte sarea obţinută, fiind alcalină, 
pusă în lichioruri este un sudorific convenabil şi-i bun 
pentru urinare. Tutunul are toate virtuțile: în faţa lui nu 
rezistă nicio boală, aşa că nu mai staţi la îndoială! Costul 
acestor substanţe este pentru toate buzunarele, iar, cum 
bine ştiţi, sănătatea nu are preţ... 

„Fără discuţie; omul îşi cunoaşte meseria”, se gândi 
Zenon amuzat de prestaţia şarlatanului. Şi nu a fost deloc 
surprins văzându-i pe unii spectatori scoțând câteva 
monede din pungă. Atâta vreme cât virtuțile gândirii 
riguroase nu vor cuprinde mintea tuturor, încă mai erau 
posibile astfel de lucruri. Insă Zenon era convins că timpul 
când lumea va avea încredere în adevărații medici şi va 
înceta în fine să creadă asemenea bazaconii va veni mai 
devreme sau mai târziu. Domnia adevărului îşi va întinde 
atunci aripile sale binefăcătoare peste toate regatele 
pământului, aducându-le tuturor fericirea. Până atunci, tot 
mai mulţi spectatori stăteau acum la coadă ca să pună 
mâna pe remediul miraculos, supravegheați îndeaproape 
de doi jandarmi. 

Când Zenon îi zări, îşi întoarse privirea, băgă maşina! 
capul între umeri, îşi adună cele câteva bagaje şi se 
îndepărtă cât se poate de discret. 

Străbătu străzile gândindu-se la toate amintirile pe care i 
le trezeau. Piaţa aceasta îi amintea de jocurile din copilărie, 
străduţa aceea îngustă, de o ceartă cu un băiat care voia 
să-i fure pachetul cu mâncare. Apoi, când crescuse, îi 
plăcuse să vină să se plimbe cu câte un prieten sau doi 
după cursuri. Puţine erau tavernele pe care nu le vizitase 
cândva. Cea care se afla la colţul piaţetei trezi în el 


amintirea unor chefuri plăcute făcute cu prietenii. „Un loc 
bun ca să stau câteva zile”, îşi zise împingând uşa veche, 
care se deschise cu un scârțâit familiar. 

In fundul gropii, înarmat cu o lopată, Gilbert îi ajuta pe 
ceilalţi să sape fundaţia viitoarei biserici. Nu numai că se 
simţea un pic supărat că Amedee îl luase drept un copil, 
dar nu fusese convins de argumentaţia preotului. Crezuse 
că a înţeles că această nouă biserică urma să fie închinată 
sfintei Marta (în care el vedea mai ales o protectoare 
eficace împotriva atacurilor lupului) şi nu vedea cum sfânta 
patroană va fi mulţumită de micuța capelă ridicolă. Printre 
altele, se socotea deja suficient de ocupat cu animalele sale 
ca să mai aibă şi o altă treabă în plus. Pe scurt, să sapi 
pentru a te asigura de protecţia sfintei Marta, de acord, dar 
aşa, să sapi numai de dragul de a săpa, nu era prea sigur 
că înţelege rostul. Ca atare, acum săpa cu mai puţină 
tragere de inimă, simțind cum oboseala îl copleşeşte. 

Se ajunsese, în fine, la un strat mai tare. Încă nu tare cu 
adevărat, dar suficient de solid, în ciuda pământului moale, 
ca să suporte greutatea viitoarei biserici. Lopata se afunda 
mai greu şi fiecare spera că Berenchon se va mulţumi fără 
a mai fi nevoie să sape mai mult. 

— la te uită, am găsit ceva! strigă deodată lucrătorul de 
lângă Gilbert privind ţintă spre vârful hârleţului. 

Gilbert aruncă un ochi în direcţia respectivă. Cel puţin 
era un pretext bun ca să mai stea o clipă. 

— Ai dat de o comoară? întrebă ţăranul. 

— Ştiu eu... E chestie ciudată... 

Gilbert se apropie de tovarăşul său şi se aplecă. Un 
obiect ciudat se vedea apărând din pământul reavăn. Un 
obiect ciudat a cărui paloare contrasta cu pământul negru. 

Soarele ajunsese de-acum în amiază, iar căldura îi 
împinsese pe Amedée şi Berenchon să se adăpostească sub 
platan. De acolo puteau să studieze planurile şi să 
supravegheze înaintarea lucrărilor. 

— Nu vă osteniţi prea tare? se auzi o voce sarcastică. 

Amedée tresări, apoi ridică ochii zărind-o pe Aldegonde. 


— Ai venit să inspectezi cum merge fundaţia? spuse el pe 
acelaşi ton. 

— Ăsteia-i ziceţi voi fundaţie? Pe vremuri, i s-ar fi spus o 
gaură. Dar pe atunci lumea nu era aşa de leneşă. 

Amedée preferă să nu insiste. 

— Atunci, ce naiba vrei? 

— Tocmai voiam să vă spun că sunteţi gata să faceţi o 
mare greşeală. 

— Cu noua biserică? 

— Exact. 

— la explică-ne cum vine asta, zise Amedée, mai mult 
amuzat decât interesat. 

Aldegonde se uită la el. Că nu o luase în serios, nu o 
mira. Nimeni nu mai dădea vreo atenţie celor spuse de ea. 
Nimeni nu mai avea timp să asculte vorbele unei bătrâne. 
lar acest preot, în pofida aerelor sale binevoitoare, era la fel 
ca şi ceilalţi. 

— Locul ăsta nu-i bun. 

— Ei, na! Şi de ce? 

— E blestemat. 

Amedée se uită la Berenchon. lată ceva de care nu 
ținuseră seama. 

— Blestemat? făcu preotul. 

— Dacă nu era nimic construit deasupra, e fiindcă există 
un motiv temeinic. 

— A, şi care-i acela? insistă Amedee. 

— V-am spus: terenul este blestemat. 

Cei doi bărbaţi zâmbiră. Degeaba căutai să obţii mai 
multe precizări din partea acestei bătrâne singuratice. Şi cu 
elemente atât de netăgăduit, mai era cazul să se continue 
lucrările? 

— Ascultă, Aldegonde, începu Amedee politicos. Avem 
cel mai mare respect pentru tine, dar... 

— Dar nu sunteţi în stare să înţelegeţi asemenea lucruri! 
îl întrerupse dintr-odată bătrâna furioasă. Nu puteţi vedea 
dincolo de semne. În pofida aerelor pe care vi le daţi, a 
anteriului şi a predicilor, sunteţi mai încăpățânat ca un 
catâr! N-aţi vrut niciodată să înţelegeţi decât ceea ce era 


dat spre a fi văzut! Dar băgaţi de seamă, adăugă ea 
ridicând un deget ameninţător, se întâmplă ca natura să se 
ridice împotriva oamenilor. Gaura aceasta este o agresiune. 
Sunteţi pe cale să siluiţi Pământul. Şi nu m-aş mira să văd 
cum biserica voastră se prăvale chiar înainte de a fi gata! 

După care, se îndepărtă bombănind, ca o bătrână 
vrăjitoare neînţeleasă care se întoarce la cazanele ei. 

Amedée rămase o clipă mut. Ştia că lui Aldegonde îi 
plăcuse întotdeauna să o facă pe oracolul şi să găsească 
taină acolo unde nu era niciun motiv să cauţi. El studiase 
îndeaproape terenul, însoţit de Berenchon, şi se convinsese 
că era ideal, însă vorbele bătrânei fuseseră spuse cu atâta 
convingere încât îl tulburaseră. Nu îndrăznea să lase să i se 
vadă neliniştea de către zidar, dar voia să fie sigur că 
edificiul va fi tot atât de solid pe cât îl visa. 

— la mai spuneţi-mi de această fundaţie, zise după ce se 
mai adună un pic. Mi se pare adâncă. 

— Fiţi liniştit, părinte Amedee. Natura solului ne obligă să 
o facem aşa. E prea moale. La suprafaţă, nu-i decât un strat 
gros de pământ afânat şi nisip. O biserică este un edificiu 
destul de greu. E nevoie ca fundaţia sa să stea pe o bază 
solidă. Dacă nu vrem să se dărâme la cea mai mică mişcare 
a pământului, e nevoie să săpăm adânc, asta-i tot. 

— Atunci e ca şi în credinţă, glumi Amedée. Cu cât 
rădăcinile sale sunt mai adânci, cu atât este mai de 
nezdruncinat. 

— Părinte Amedée! Părinte Amedée! 

— E limpede că nu poţi avea o clipă de linişte, îşi zise în 
barbă preotul zărindu-l pe Gilbert venind spre «i 
gesticulând. 

Țăranul se scuză cu un gest din cap că trebuie să-i 
întrerupă în felul acesta şi, tulburat, arătă spre şantier. 

— S-a... s-a găsit ceva la fundaţie. 

— Să nu-mi spui că am dat de-o stâncă, făcu Amedee, 
îngrijorat de ideea că lucrările, abia începute, pot deja 
întârzia. 

— S-ar zice mai degrabă că e un fel de os... 

— A! Păi atunci, scoate-l! 


— Dar... nu-i... E foarte mare. 

Preotul ridică din sprâncene. 

— Fii mai exact, dragul meu. 

— Enorm. 

Intrigat, Amedée schimbă o privire cu Berenchon şi se 
hotărî să părăsească masa ca să-l însoţească pe ţăran până 
la fundaţii. Ştia că Gilbert avea o înclinaţie de a dramatiza 
cel mai mic incident şi, în afara episodului cu oaia, alarmele 
date de acesta fuseseră întotdeauna la fel de nefondate pe 
cât de neadevărate. Dacă şi de data asta îl mai deranja 
pentru vreun fleac, o să vadă el! 

Ajuns în apropiere de fundaţii, Amedee se aplecă 
deasupra gropii în fundul căreia un alt muncitor îi arăta 
amplasamentul unde se zărea ceva la nivelul solului. De la 
depărtare, era greu de spus ce putea fi. Amedee cobori cu 
greu în groapă pentru a examina mai îndeaproape lucrul 
acela. 

Pe jumătate acoperit de pământ, se vedea ceea ce, 
efectiv, putea trece drept un os. Dar putea fi şi o piatră mai 
mare. Pentru a se asigura, Amedée băgă mâna în solul 
moale, apucă obiectul şi trase. Prins în pământ ca într-o 
gingie, obiectul nu se mişcă deloc. Gilbert îi întinse o 
cazma. Câteva săpături făcute cu pricepere slăbiră 
rezistenţa rocii. Nesigur în privinţa naturii exacte a 
obiectului acoperit de pământ pe care îl ţinea acum în 
mâini, preotul îl şterse cât putu de bine frecându-l de o 
margine a dulamei. 

Semăna, fără nicio îndoială, cu o enormă vertebră. 

— Doamne atotputernic... 

Chiar fără a fi un specialist în anatomie, Amedee îşi dădu 
seama imediat că acea vertebră era mai mare decât a unui 
bou. Mult mai mare. Cam de trei sau patru ori mai mare şi 
mai grea. Râcâi solul cu sandala. Alte oseminte de aceleaşi 
dimensiuni se vedeau în fundul gropii. 

— N-am mai văzut aşa ceva niciodată... 

— Ştiţi ce e? interveni Gilbert. 

— Habar n-am... 


În timp ce Amedée studia succint osul descoperit ce i se 
sfărâma între degete, sătenii adunaţi în jurul lor schimbau 
priviri îngrijorate. Lui Amedée îi veniră în minte cuvintele 
bătrânei Aldegonde. 

— Nu vă atingeţi de nimic! le porunci el, revenindu-şi din 
contemplaţie. 

leşi din groapă ducând vertebra cu el şi se întoarse spre 
Gilbert. 

—la osul acesta şi mergi de caută pe cineva la 
Montpellier care să ne poată spune ce este. Incearcă la 
Colegiul Regal. Savanţii aceştia trebuie să fie de vreun folos 
la ceva... 

Flatat că i se încredinţează o sarcină atât de importantă, 
Gilbert se îndepărtă ducând vertebra cu el. În plus, mersul 
până la Montpellier nu-i displăcea: singura dată când 
fusese, oraşul i se păruse destul de plăcut. Dacă ar pleca 
imediat, poate că ar ajunge înainte să-l prindă vipia după- 
amiezii. Împrumută aşadar catârul lui Berenchon şi hai-hai, 
hai-hai, porni spre vale. 

În timp ce se îndepărta într-un norişor de praf roşcat, 
preotul, aruncând un ochi în fundul gropii, observă o tibie 
enormă apărând din mocirlă... 


5 


Stând în picioare pe estrada unui mic amfiteatru de la 
Colegiul Regal din Montpellier, Athanase Lavorel, eminent 
doctor în anatomie, îşi privea auditoriul. În faţa lui, o mână 
de medici, spiţeri, chirurgi-bărbieri şi diverşi studenţi 
urmăreau cu atenţie finalul expunerii sale. 

La şaizeci de ani bătuţi pe muchie, Athanase Lavorel era 
decanul Facultăţii de Medicină. La fel ca şi reputaţia, carura 
sa de luptător care îmbătrânea şi barba albă deasă ce, 
asociată cu calviţia sa, îi dădeau înfăţişarea unui înţelept 
din Antichitate impuneau respectul. El ştia foarte bine să se 
folosească de acest efect şi nu pierdea nicio ocazie să 
profite de ascendentul pe care acestea i-l confereau. De 
altfel, întotdeauna îi plăcuse puterea pentru avantajele pe 
care i le asigura celui care o deţinea. De aceea, adunase în 


decursul lungii sale cariere mai multe titluri şi recompense 
decât merita. Nu mai este nevoie să spunem că influenţa sa 
trecea dincolo de Facultatea din Montpellier. Era prezent la 
majoritatea dezbaterilor „şi punctul său de vedere era 
întotdeauna ascultat cu religiozitate de confraţi. 

Astăzi, expunerea avea ca obiect un dinte. Un dinte 
enorm pe care îl arăta pentru ultima oară cu mânarie 
auditoriului. 

— Plinius cel Bătrân pretindea că aceste g/ossopetrae 
erau nişte limbi pietrificate căzute din cer în cursul unei 
eclipse de lună. Cum s-ar zice: nu trebuie să ne încredem 
totdeauna în antici! De atunci, unele minţi le atribuie virtuţi 
uimitoare. Absorbite sub formă de pudră, ar fi eficace 
împotriva muşcăturilor de şarpe, vărsături, febre maligne şi 
farmece... şi mai ştiu eu ce altceva. Alţii însă preferă să le 
poarte ca amulete. 

In rândurile asistenţei se auziră chicote. După atâţia ani 
de învăţământ, Athanase Lavorel nu pierduse nimic din 
spiritul său combativ. Arta sa oratorică era bine rodată şi 
mânuia ironia cu acelaşi succes. 

— Sunt savanţi în zilele noastre care cred că este vorba 
despre dinţi de rechin! Dar simplul fapt că acesta a fost 
găsit la cincizeci de leghe de mare demonstrează cât este 
de absurdă şi această afirmaţie... Doar dacă nu ne 
imaginăm nişte rechini zbenguindu-se voioşi prin garigă! 

larăşi râsete. „Un public sedus este deja un public pe 
jumătate convins”, se gândi savantul cu satisfacţie. Nimic 
nu te face să laşi garda jos cu un pic de umor. 

— Orice cunoştinţă care nu se bazează pe observaţie şi 
bun-simt este o cunoştinţă oarbă, continuă el, fiindcă într- 
adevăr este un dinte. Un canin, pentru a fi mai precis. 
Observaţi-i cu atenţie forma ascuţită. La ce poate servi 
dacă nu la sfârtecarea ţesuturilor musculare? Molarii, mai 
plaţi, au ca funcţie mestecarea alimentelor, asemeni unei 
pietre de moară... Or, în această regiune nu există niciun 
carnivor de talie suficient de mare încât să i-l putem 
atribui... 


Făcu o pauză ca să pregătească suspansul. Nu era prima 
dată când ţinea un curs despre g/ossopetrae, iar discursul 
său se şlefuise. Lăsă auditoriului timp să se întrebe asupra 
naturii dintelui şi ridică în fine capul ca să-i privească pe 
ascultători. Acceptarea afirmației care urma depindea în 
mare parte de autoritatea şi siguranţa cu care o va enunta. 

— Este cât se poate de limpede, acest dinte aparţinea 
unui om. lar acest om, domnilor, acest om era un uriaş... 

Aşa cum prevăzuse, printre cei prezenţi se auziră 
murmure. 

Printr-o micuță uşă laterală, Gilbert pătrunse în 
amfiteatru. Nu fusese chiar aşa de simplu să găsească 
persoana căutată. Cu greu găsise şi Colegiul Regal, iar cât 
priveşte persoana susceptibilă să-i spună ce era osul său... 
Explicaţiile pe care a trebuit să le dea primului om pe care îl 
întâlnise pe culoare fuseseră cel puţin confuze. lar individul 
nu îşi ascunsese amuzamentul, lucru care îl iritase mult pe 
ţăran. Însă Gilbert reuşise în sfârşit să obţină informaţia pe 
care o căuta şi acum ştia că persoana cea mai în măsură să 
examineze vertebra era un doctor pe numele său Athanase 
Lavorel care, i se spusese, trebuia să se afle acum în sala 
aceea. 

Dar cât priveşte identificarea lui printre toţi oamenii 
aceştia, asta era cu totul altceva. Pătrunzând în amfiteatru, 
Gilbert fu mai întâi surprins şi deconcertat de decorul 
straniu. Băncile aşezate pe estrade de înălţime crescândă 
formau un fel de potcoavă. Sala nu era plină, dar peste tot 
indivizi îmbrăcaţi curios ascultau cu atenţie vorbele unui 
moşulică ciudat stând dinaintea lor ca să fie văzut. 

Gilbert îşi îndreptă atenţia asupra lui. Omul era îmbrăcat 
mai degrabă bizar şi spunea lucruri nu mai puţin ciudate. 
Țăranul se gândi la predicile lui Amedée. Probabil că şi aici 
era tot un soi de predică. Însă religia acestor oameni nu 
părea chiar ortodoxă. Ca să fim pe deplin oneşti, el nu 
înţelegea mare lucru din spusele acestuia. Cum lumea nu îi 
acorda nicio atenţie şi fiindcă nu găsea un loc unde să se 
poată aşeza fără să atragă privirile adunării, rămase acolo, 


într-un colţ, lângă uşă, aşteptând sfârşitul expunerii. Se 
grăbea să-şi termine misiunea. 

Chiar în acel moment, un tânăr mai glumeţ din primul 
rând interveni. 

— Dar... Doctore... Dată fiind mărimea dintelui, ar trebui 
să mănânce cantităţi enorme de carne! 

— Deducţie foarte isteaţă, dragul meu Bruno, îi răspunse 
cel care tocmai fusese numit doctor... Insă nu te opri, dacă 
tot ai pornit pe o asemenea cale bună. Tocmai, ţinând cont 
de dimensiunile caninului, cât crezi că era individul de 
mare? 

Numitul Bruno îşi exprimă printr-o grimasă dificultatea de 
a răspunde. 

— Ei, hai, hai... Să judecăm puţin. Gât măsoară caninii 
tăi? 

Bruno îşi măsură dintele cu distanţa dintre degetul mare 
şi arătător. 

— Cam o jumătate de deget.! 

— lar rădăcina măsoară cam tot atât, nu? 

— Fără îndoială. 

— Deci, per total, cam un deget. lar tu ce înălţime ai? 

— Cinci picioare? şi patru degete, răspunse Bruno 
mândru. 

— Bun... Pe cale de consecinţă, uriaşul nostru al cărui 
dinte măsoară patru degete, adică de patru ori lungimea 
din al tău, ar trebui să măsoare... 

— Peste douăzeci de picioare! 

— Exact. 

Publicul se manifestă din nou zgomotos. 

— Dar... e uriaş! interveni un ascultător. 

— Pe vremuri, existau oameni mult mai mari decât cei de 
azi... 


1 1 deget = aprox. 2 cm (n.trad.) 


2 1 picior = aprox. 30 cm (n.trad.) 


Athanase se ridică pentru a arăta un colţ agăţat pe 
perete. 

— lar acesta este un pitic în comparaţie cu Hehetus 
Gigas, spre exemplu... Treizeci şi cinci de picioare! 

Privirea lui Athanase se pierdu câteva clipe în reverie. 
Spectatorii, impresionați, schimbau între ei comentarii 
aprinse. 

— lată că a trecut mai bine de o jumătate de secol de 
când doctorul Habicot, ale cărui învăţăminte mă felicit să le 
urmez, îşi publica opera sa majoră, Ce ne spun oasele unui 
uriaş, şi punea principiile gigantologiei, ştiinţa uriaşilor. 
Această ştiinţă este astăzi recunoscută de savanții cei mai 
reputați. O, desigur, există întotdeauna eternii sceptici, 
adversarii de rea-credinţă, precum Riolan, autorul unui 
tratat meschin asupra pretinsei Gigantomahii! 

Făcu o pauză, schiţând o mutră ce ilustra ce anume îi 
inspira acea ridicolă şi patetică tentativă de denigrare. 

— Însă dovezi din ce în ce mai numeroase îmi confirmă 
zilnic vorbele. Asupra acestui punct, înşişi anticii sunt 
categorici. Pliniu evocă descoperirea în Creta a scheletului 
uriaşului Orion, înalt de şaizeci de picioare. Herodot citează 
cazul lui Oreste (douăsprezece picioare) şi altele... Chiar 
sfântul Augustin a descoperit un dinte de o sută de ori mai 
mare decât cel al unui om normal. Evident că a conchis că 
acesta trebuia să aparţină unuia dintre uriaşii pomeniţi în 
Biblie. Nu mă îndoiesc însă că, în curând, chiar şi minţile 
cele mai strâmte vor admite că avem dreptate... 

Satisfăcut de demonstraţie, contemplă efectul pe care îl 
avusese asupra auditoriului. Ca întotdeauna, toată lumea 
era de partea sa. 

— Atât pentru astăzi,  conchise el  adunându-şi 
însemnările. Săptămâna viitoare, ne vom îndrepta şi mai 
mult atenţia asupra acestei delicate chestiuni a ciclopilor şi 
a altor uriaşi. Vă mulţumesc pentru atenţie. 

Ascultătorii îl aplaudară şi se ridicară ca să-l felicite. Apoi, 
unul după altul, părăsiră amfiteatrul, începând deja 
dezbaterea. In curând, mai rămăsese doar Bruno să-l 


aştepte, cu un surâs ce-i ilumina faţa tâmpă. Gilbert profită 
pentru a-şi face simțită prezenţa şi i se adresă. 

— Scuzaţi-mă, îl... îl caut pe Athanase Lavorel. Mi s-a 
spus că l-aş putea găsi aici... 

Încă sub efectul năucitor al peroraţiei maestrului său, 
Bruno îi arătă, dând din cap, că era vorba, aşa cum bănuise 
şi ţăranul, de bătrânelul ocupat să-şi strângă lucrurile. 
Gilbert înaintă deci spre Athanase în clipa în care acesta, cu 
un rictus ce trăda o durere la şold, cobora de pe estradă. 

— Doctorul Lavorel? zise Gilbert frământându-şi traista. 

Athanase îl privi pe interlocutor cu un aer surprins. Nu 
era obişnuit să aibă ţărani printre auditori. Însă lucrul îi 
producea o oarecare satisfacţie. Nu declarase Francis 
Bacon că ştiinţa trebuie să fie un bun al tuturor şi nu al unui 
cerc restrâns de privilegiați aşa cum fusese timp de atâtea 
secole? Dacă era un lucru pe care Athanase îl aproba la 
marile spirite ale vremii era tocmai ideea de împărtăşire şi 
transmitere a ştiinţei, cât şi cumularea acesteia din 
generaţie în generaţie („ştiinţa este o lucrare colectivă şi 
progresivă”, afirmase filosoful englez) şi nu punerea în 
discuţie a celor câştigate din înţelegerea în domeniul 
teologic. Logica lui Aristotel pe care se bazau toate 
argumentările scolasticii i se părea, de altfel, departe de a 
fi depăşită după cum pretinseseră unii. lar raţionamentele 
epocii, deşi ajungeau cel mai adesea la nişte concluzii cel 
puţin ciudate, aveau după părerea sa o rigoare pe care, 
dacă ar urma-o, mulţi savanţi ar avea de câştigat. 

— Dacă vrei să asişti la cursurile mele, vorbeşte cu 
asistentul meu. 

— Nu, eu... nu pentru cursurile dumneavoastră, începu 
Gilbert uşor intimidat. Eu... Am fost trimis să vă cer 
ajutorul... Mi s-a spus că ştiţi multe despre oase. 

— Sunt doctor de anatomie şi decan al acestei 
universităţi, dacă asta vrei să spui, replică învățatul cu 
autoritate, iritat că omul nu se exprima cu mai mult 
respect. 


— Păi, iată cum stă treaba. Tocmai săpam fundaţia 
pentru o nouă biserică, acolo, pe dealuri, şi... am găsit nişte 
oase. 

— Bunul meu prieten, oase se găsesc în fiecare zi. Şi cam 
peste tot, mi-aş permite eu să adaug. Ce doreşti de la 
mine? 

Gilbert lăsă ochii în jos. Atitudinea condescendentă a lui 
Athanase îl contraria. Misiunea începea să nu-i mai placă. 

Chiar era gata să renunţe. Amedee n-avea decât să 
găsească în altă parte explicaţia pe care o dorea. La urma 
urmei, după cum îşi putuse da seama, oraşul acesta nu 
ducea lipsă de oameni învăţaţi. Făcu un pas înspre uşă, dar 
bătrânul îl opri cu un gest şi schimbă tonul. 

— Schelet de om sau de animal? 

— Păi, tocmai asta-i. Nu ştim... Dar mi s-a spus că poate 
dumneavoastră aţi putea... 

— Cum e scheletul acesta? 

— Mare. 

Athanase ridică o sprânceană şi dădu mai multă atenţie 
celor spuse de interlocutor. In fond, povestea aceasta putea 
să se dovedească interesantă. Îi aruncă o privire lui Bruno 
care se apropia acum ca să asculte vorbele ţăranului. 

— Cât de mare? 

Gilbert îşi desfăcu traista şi scoase vertebra pe care i-o 
întinse lui Athanase. Acesta o înhăţă de-ndată, o studie şi 
se întoarse spre Bruno. 

Faţa bătrânului savant se lumină de o lucire exaltată. 

Seara tocmai se lăsa când, înconjurat de întregul sat, 
Athanase Lavorel studie în fine osemintele care fuseseră 
scoase cu atâta lipsă de pricepere din fundaţie. Pe jumătate 
încă îngropate, se zăreau câteva vertebre şi ceea ce părea 
a fi un picior. 

De când cu descoperirea scheletului, zvonurile cele mai 
fără noimă proliferaseră în Lansec. Dacă majoritatea nu 
vedea în asta nimic altceva decât o grămadă de oase fără 
importanţă, mulţi erau cei care, ca Gilbert, făcuseră 
apropierea cu recenta apariţie a acelui lup enorm şi 
sugerau că aceste resturi puteau foarte bine să fie cele ale 


unui congener. De aceea, ţinând cont de dimensiunea 
oaselor, respectiva idee le cam dădea fiori celor care deja 
erau neliniştiţi, iar lui Amedée îi veni tare greu să-i facă să- 
şi păstreze calmul susţinând că o explicaţie mai rezonabilă 
va fi dată neîndoielnic de îndată ce un savant va fi 
examinat obiectul. 

Imediat ce fusese prevenit de Gilbert, savantul în 
chestiune se grăbise spre Lansec însoţit de credinciosul său 
asistent. Fără îndoială că ar fi fost mai înţelept să amâne pe 
a doua zi după cum sugera Bruno, însă Athanase nu 
avusese răbdare până atunci. Poate că povestea aceasta 
era evenimentul pe care îl aşteptase toată viaţa. Probabil 
că era pe punctul să facă descoperirea care ar fi 
încoronarea carierei. 

Amedée şi Bruno, aplecaţi peste umărul său, îl observau 
cu atenţie pe eminentul savant examinând oasele încă 
îngropate pe jumătate. Acesta alesese unul mai vizibil, 
curăţând suprafaţa aparentă, îl peria cu grijă, îl atingea 
uşor, îl mângâia de parcă ar fi fost vorba despre o iubită, 
înainte de a se repezi la altul, în mod clar tot mai agitat pe 
măsură ce descoperea câte ceva. Lucru care îl îngrijora pe 
părintele Amedee. 

— Mi s-a părut că e cu mult mai bine să alertez pe cineva 
mai competent decât mine în materie de oseminte, se 
explica preotul care încerca prin toate mijloacele să obţină 
puţină atenţie din partea savantului. 

— Da, da... Bine aţi făcut, şi mulţumesc Cerului că le-aţi 
lăsat la locul lor fără a încerca să le dezgropaţi, răspunse 
celălalt, atent la cele ce vedea. Acest gen de fosilă, deşi 
pietrificată, este foarte fragilă. Femur... tibie... Dumnezeule 
mare! 

În sfârşit, se întoarse ca să arunce o scurtă privire 
jubilatoare lui Bruno. Acesta crezu chiar că a zărit în ochii 
lui, scânteierea unei lacrimi. Nu-şi văzuse niciodată 
maestrul într-o asemenea stare. 

— Atunci, aveţi vreo idee despre ce este vorba? insistă 
Amedee. 


învățatul se redresă curăţând cu un gest brusc resturile 
de pământ şi noroi care îi murdăreau hainele. Trebuia să fie 
la înălţimea evenimentului. 

— O idee? zise Athanase încercând să-şi păstreze calmul. 
Am mai mult: o certitudine! 

Cercul sătenilor care se aflau în apropiere se strânse şi 
mai mult în jurul lor. Venirea acestui savant îi intrigase pe 
mulţi. Nimeni nu ar fi putut să spună cu precizie ce funcţie 
anume avea. Dar atenţia pe care i-o dădea părintele 
Amedee dovedea că e o persoană importantă. 

— lată, părinte, cel mai frumos şi mai mare specimen de 
schelet de uriaş descoperit vreodată în regiune! 

Amedee îşi privi interlocutorul holbându-se. Deşi avea 
faţă de savanţi o neîncredere absolută, judeca după alura 
lui că acesta ştia despre ce vorbeşte. Însă afirmaţia pe care 
tocmai o auzise i se părea cel puţin surprinzătoare. 

— Un uriaş? repetă el. 

Sătenii, şi mai nesiguri acum, se apropiară pentru a 
urmări explicaţiile savantului căutând în atitudinea lui 
Amedee negarea sau confirmarea cuvintelor acestuia. 

— Perfect! Un Homo Gigas! lar gamba pe care o vedeţi 
este practic intactă! 

— Dar... dumneavoastră... Vreau să spun... Sunteţi sigur? 
bâlbâi Amedée. 

— Ascultaţi, părinte, se indignă Athanase îndreptându-se 
ca pentru a-şi întemeia autoritatea pe statura sa 
impozantă, vă acord cu toată inima titlul de specialist în tot 
ceea ce priveşte sufletele, dar permiteţi-mi să rămân 
expert în chestiuni de gigantologie. 

— Vă cer iertare, doctore Lavorel. Dar vestea este 
surprinzătoare. Un uriaş... 

— Asemenea lucru nu se prea întâmplă în regiune, de 
acord. Dar vă asigur că nu este unic... lar acesta este un 
exemplar magnific... La o primă vedere, individul trebuie să 
fi măsurat între cincisprezece şi douăzeci de picioare 
înălţime... 


În jurul lor, lumea se întreba din priviri şi murmura. Un 
freamăt de nelinişte trecu printre sătenii al căror cerc se 
rări serios. 

— Niciodată nu trebuie tulburat somnul creaturilor 
subterane! se auzi deodată un glas de femeie în mulţime. 

Privirile se întoarseră către o tânără în jur de douăzeci de 
ani cu păr des de culoarea mierii, care stătea puţin mai 
departe de ceilalţi. În pofida zdrenţelor cu care era 
îmbrăcată, avea o frumuseţe de îţi tăia răsuflarea. Un aer 
puţin cam sălbatic, desigur, dar o blândeţe infinită în 
privire. 

Considerând înţelept să evite orice reacţie imprevizibilă a 
mulţimii, Amedée îl trase pe Athanase la o parte. 

— Ar fi mai bine să vorbim în particular. 

Athanase fu de acord cu părerea preotului şi se întoarse 
spre asistent. 

— Bruno, rămâi aici ca să păzeşti oasele. 

Ţinându-l pe Athanase de braţ şi aruncând o privire 
încruntată tinerei femei, Amedee străbătu cercul de gură- 
cască şi se îndreptă spre prezbiteriu. 

— Somnul lor milenar e mai sfânt ca sunetul trecător al 
clopotelor dumneavoastră! strigă tânăra în urma lor. 
Temeţi-vă de trezirea duhurilor lor! 

Puțin mai retrasă faţă de toată această agitaţie, 
Aldegonde asistase la scenă. Deşi nu înţelegea motivele lui 
Agnes, ea îi împărtăşea neliniştea în privinţa scheletului. De 
când părintele Amedee luase hotărârea să ridice noua 
biserică, nu mai avea linişte. Terenul pe care îl alesese 
preotul era blestemat. Ea ştia. lar descoperirea unui schelet 
de talie mare nu făcea decât să dovedească pe deplin ceea 
ce gândea. Acest teren trebuia lăsat aşa cum era, şi gata. 

Aşadar, avertismentul pe care îl lansase Agnes era 
judecat de către Aldegonde conform intuiţiei sale. În plus, 
avea pentru aceasta o admiraţie secretă. Femeia aceasta 
tânără îndrăznea să se împotrivească satului, iar lucrul 
acesta, în sine, era suficient pentru a merita respect din 
partea sa. Şi, pe urmă, nimeni nu ştia să dezlege mai bine 
ca ea semnele lumii, să prezică nenorociri înainte de a se 


produce, să anticipeze catastrofe, să explice tainele cele 
mai ascunse ale naturii. Nimeni nu era mai bine informat ca 
Agnes în ceea ce priveşte lumea de dincolo. Dacă ea, 
Aldegonde, putea avea din când în când viziuni 
premonitorii, totuşi nu era deloc în stare să le interpreteze. 
Nu era şi cazul lui Agnes. Fiindcă ea ştia. Ea avea Harul. Şi 
dacă nimeni nu dădea atenţie vorbelor, avertismentelor ei, 
era şi din cauza fricii, dar şi a neîncrederii pe care o trezea. 
Însă Aldegonde ştia că această atitudine era o greşeală. O 
mare greşeală. 

Mulțimea se risipi în grabă făcându-şi cruce pe furiş. Doar 
Gilbert şi Bruno rămăseseră, cu ochii aţintiţi la tânăra 
femeie. Aceasta, cu mâinile în şolduri, se uita la ei cu un 
aer superior. Bruno nu îşi putea lua ochii de la ea. In ciuda 
aspectului ei mizerabil şi a atitudinii oarecum ostile, îl 
atrăgea irezistibil. Silueta ei ciudată avea ceva dintr-un 
animal care îi provoca o stranie senzaţie în vintre. O 
senzaţie ce părea să provină din noaptea timpurilor, ca o 
chemare a străbunilor. Era captivat. 

Gilbert cunoştea această senzaţie, fiindcă o încercase 
deseori. Agnes fusese singura lui dragoste. Ani de-a rândul, 
sperase că acest sentiment este reciproc, dar trebuise să 
înţeleagă un lucru evident: Agnes nu iubea pe nimeni. 
Singura dată când riscase să-i vorbească despre pasiunea 
lui, ea îl respinsese scurt, fără vreo explicaţie. Gilbert 
interpretase acest refuz ca pe o jignire, imaginându-şi că ea 
îl respingea fiindcă era doar un simplu ţăran. Şi de atunci, 
nu se putea afla în faţa ei fără să simtă un amestec de 
dorinţă nemărginită şi ranchiună, întreaga tandreţe pe care 
o avusese cândva pentru ea se evaporase; mai rămânea 
doar acest amestec tulbure ce ţinea mai mult de registrul 
instinctului decât de emoţii. 

Agnes se uită la ei îndelung în tăcere. Faţa îi redevenise 
impasibilă, dar toată atitudinea ei exprima mândrie. Cu 
picioarele goale, bine înfipte în pământ, puţin depărtate, de 
parcă îşi trăgea puterea din această stabilitate, ca un 
arbore care îşi trăgea prin rădăcini forţele nevăzute ale 
pământului. Şi un aer de sfidare emana din această postură 


de amazoană. Cu umerii traşi puţin înapoi, pieptul său îi 
sfida cu o neruşinare regească. 

— Lasă-i în plata lor pe proştii ăştia, făcu bătrâna 
Aldegonde trăgând-o de braţ ca să o îndepărteze. 

Agnes păru că iese dintr-o toropeală misterioasă. 
întoarse uşor capul spre bătrână şi se destinse. Când să 
plece, le aruncă celor doi bărbaţi o ultimă privire glacială. 
Bruno îşi întoarse repede capul. 

Nu-ţi încrucişezi privirea cu a unei vrăjitoare. 

Prezbiteriul lui Amedee era mobilat sobru, chiar auster. 
Pereţii văruiţi erau aproape goi, în afară de un crucifix 
agăţat deasupra patului, iar un sentiment de pace emana 
din el. Sub fereastra prin care se putea vedea o bună parte 
a satului se afla o masă. Amedee îl invită pe Athanase să ia 
loc la ea şi îi propuse un pahar cu vin. 

— Nu-i luaţi în seamă pe enoriaşii mei; sunt un pic 
încordaţi acum. Sunt necăjiţi de fiara care dă târcoale prin 
preajmă. 

— Fiară? Ce fiară? 

— Probabil un lup care a sfâşiat mai multe oi zilele 
acestea. Oamenii îşi fac repede griji. 

— Înţeleg... Dar... Tânăra aceea? 

—Doar o sărmană fată care trăieşte în ignoranță, încercă 
să explice Amedée, jenat de incident. De ani de zile, 
locuieşte undeva pe dealuri. Uitaţi ce-a spus. E doar 
rezultatul singurătăţii sale. 

— Vrăjitoare? 

— Mulţi oameni cred asta. Ştiţi cum e: ignoranţa dă 
naştere la prostie şi neîncredere. Când era mică, o tineam 
pe genunchi. Pentru mine ea este doar Agnès... E cu totul 
inofensivă, credeţi-mă. 

Athanase era doar în parte liniştit. Nu era obişnuit să fie 
ameninţat de o tânără, nici să asculte avertismente cu 
puternice accente satanice. Apucă, aşadar, urciorul cu vin 
şi îşi turnă o porţie zdravănă. Totdeauna, i se păruse o taină 
viaţa în aceste sate. Oare cine putea să dorească să 
locuiască într-un asemenea loc? Sărăcia, ca să nu spun 
mizeria, ce domnea aici îl dezola. |n plus, aici 


comportamentele păreau cu totul iraționale, ceea ce, de 
altfel, părea să se explice prin asta. Şi începu să se 
gândească în ce măsură prefera viaţa citadină, infinit mai 
ordonată. 

— Dacă nu vă deranjează, părinte Amedee, aş dori să iau 
cu mine osemintele la Montpellier spre a le studia mai... 
serios. 

— Vă mărturisesc că prezenţa lor în parohie nu face 
nimic pentru a potoli spiritele turmei mele. Aş dori însă să 
ştiu ceva mai mult despre acest... uriaş. După ce-l veţi fi 
studiat, fireşte. 

— O, ştiinţa gigantologiei este încă la început. M-aţi 
crede dacă v-aş spune că nici nu este recunoscută de toţi 
confrații? Şi totuşi este cea mai frumoasă dintre ştiinţe. 
Fiindcă oamenii mari erau întotdeauna şi mari oameni; 
majoritatea suverani şi oameni sfinţi... 

Brusc Amedée ciuli urechea, devenind mai atent la 
vorbele lui Athanase. În minte tocmai îi încolţise o idee. 

— ... de parcă grandoarea sufletească şi cea fizică aveau 
o legătură naturală de simpatie, conchise savantul 
îndreptându-şi bustul spre a-şi pune în evidenţă propria 
statură. 

— Ei bine, am să vă aştept concluziile cu mare 
nerăbdare, adăugă Amedee în timp ce Athanase se ridica 
să plece. 

— Oricum, vă voi ţine la curent cu observaţiile mele, 
promise acesta din urmă. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Spuneţi-i lui Gilbert să vă ajute la încărcat şi transport, 
preciză preotul arătându-i-l pe ţăran din pragul uşii. Nu e 
cel mai isteţ dintre enoriaşii mei, dar e descurcăreţ. 

— Aşa cum v-am spus, aceste oseminte sunt foarte 
friabile, înainte de a le transporta, mai întâi trebuie extrase 
din învelişul pietrificat şi protejate. Mi-e teamă că asta va 
lua ceva timp. Azi, va trebui să mă mulţumesc cu unul, 
două eşantioane... Dar nu ştiu cum să vă mulţumesc. 
Scheletele de uriaşi sunt ceva rarisim. Mai ales într-o 


asemenea stare. Valoarea lui pentru mine şi pentru ştiinţă 
desigur este inestimabilă... 

Bătrânul savant se îndreptă spre ieşire. Amedée îl reţinu. 

— Şi lucrările mele? 

— Fiţi liniştit, puteţi continua săpăturile la fundaţie, dar 
faceţi în aşa fel încât oamenii să nu se atingă de oase. 

Athanase ieşi, iar Amedée rămase gânditor câteva clipe 
privindu-l cum se îndreaptă spre asistent. Faptul că lucrările 
întârziau puţin îl contraria, dar poate că în asta găsise un 
mijloc de a lupta împotriva Răului cu mult mai eficace decât 
sfinţirea bisericii. Din prag, îi văzu pe cei doi învăţaţi 
aruncând o ultimă privire la schelet înainte de a se 
îndepărta spre vale. 

— Un sfânt... murmură el înainte de a ridica ochii spre 
cer. Mulţumescu-ţi, Doamne, că mi-ai ascultat rugăciunile! 

Se întoarse înăuntru, apucă un sac de pânză şi începu să- 
şi strângă nişte lucruri. Trebuia ca a doua zi să aibă 
neapărat o discuţie cu episcopul din Montpellier. 

—Ei? 

Amedee tresări. În prag, stătea Aldegonde, cu o figură 
gravă. Privirea preotului se întunecă imediat. 

— Ei, ce? răspunse continuând să-şi adune lucrurile. 

— Scheletul. Ce v-a spus imbecilul acesta de savant? 

— Nu mare lucru. 

Bătrâna bombăni ceva şi se apropie de preot ca să-l 
apuce de braţ. 

— Doar că ar putea fi un sfânt, zise Amedée. Sau poate 
un rege. 

— Atunci e şi mai prost decât credeam! 

Părintele Amedée o privi intrigat. În privirea ei se vedea o 
lucire neliniştitoare. Era clar că mai avea ceva de adăugat. 

— Bănuiesc că ştiţi legenda sfintei Marta, zise ea în fine. 

Amedée ridică o sprânceană. Balaurul. Da, cunoştea 
legenda. Ca toată lumea. Dar ce legătură avea cu 
scheletul? 

— Marta era sora lui Lazăr, continuă Aldegonde. A sosit în 
regiune împreună cu Maria Magdalena după ce au fugit din 
Ţara Sfântă... în vremurile acelea, pe dealuri dădea 


târcoale o sălbăticiune... Se zice că era o creatură 
monstruoasă, un balaur care teroriza ţinutul. lar sfânta 
Marta s-a luptat cu el şi l-a învins... 

— Ce vrei să spui? 

— V-aţi gândit vreodată ce s-a întâmplat cu trupul 
creaturii? De un asemenea animal nu scapi aşa uşor! Unii, 
evident, pretind că a fost aruncat în Ron... 

Ea cobori vocea pentru a adăuga: 

— Dar eu ştiu că nu-i adevărat. 

Cum preotul o privea cu un aer brusc îngrijorat, ea se 
aplecă înspre el şi murmură: 

—jivina a murit aici! 

Amedée holbă ochii. 

— Sfânta Marta ar fi omorât sălbăticiunea aici? în 
Lansec? 

— De ce credeţi că v-am spus că terenul acesta e 
blestemat? Aţi profanat tocmai mormântul ei! 

Fără a-i da timp prelatului să reacționeze, se apropie şi 
mai mult. Glasul îi deveni sinistru. 

— Şi cine vă spune că monstrul era singur? Ascultă-mă, 
Amedee: bestia care dă târcoale azi pe aici, pe undeva... 
Jivina aceasta care a apărut dintr-odată de nicăieri, din 
adâncul întunericului, din noaptea timpurilor, aştepta să 
vină ceasul pentru a răzbuna moartea semenului ei. lar 
acum, că mormântul acestuia a fost profanat, se 
pregăteşte... 

Aldegonde făcu o pauză. Cu o mişcare a capului către 
şantier, întinse un deget acuzator adăugând: 

— Amedée, bestia s-a întors, mai flămândă ca niciodată. 
Şi dumneata eşti acela care ai chemat-o la festin! 


6 


Biroul lui Athanase Lavorel, asemenea unui fabulos 
osuariu, gemea de etajere ticsite cu tratate de gigantologie, 
eşantioane de oase diverse, minerale, plante şi fosile. O 
masă întreagă era plină de o mulţime de instrumente care 
mai de care mai insolite, de aparate utile în observaţii, 
ciudate unelte menite vreunei folosințe obscure de care 


profanul nu auzise niciodată. Puținele spaţii disponibile de 
pe pereţi erau acoperite cu crochiuri de uriaşi, cu scheme 
de schelete care ar putea exista şi ilustraţii de creaturi, 
unele mai fantastice decât altele. 

— Un picior de uriaş întreg şi jumătate din coloana 
vertebrală! exclamă Athanase fără a-şi putea stăpâni 
surescitarea ridicând una dintre vertebrele descoperite cu o 
zi mai devreme în Lansec. Îţi dai seama, dragul meu Bruno, 
ce înseamnă asta? 

— Voi avea de lucru: măsurări şi crochiuri! 

— Dar... Dar ia gândeşte-te puţin! Toată viaţa mea am 
visat la această clipă. Atâtea ipoteze elaborate, atâtea 
eforturi pe care le-am făcut, atâtea umilinţe pe care le-am 
suportat! lar acum, în fine, asta. _ 

Athanase era gata să izbucnească în lacrimi. Işi reveni. 

— Va trebui să ne gândim să organizăm o dezbatere. 
Până atunci, e mai bine să păstrăm tăcerea. 

Bruno era tulburat. Dacă nu se îndoia nicio clipă că 
maestrul său nu greşea, apropierea de un fragment din 
acest schelet avea totuşi ceva care îi dădea fiori. Fiindcă 
degeaba făcea eforturi de imaginaţie, nu putea să priceapă 
că osul acela era al unui uriaş înalt de douăzeci de picioare. 

De trei ani de când era în serviciul lui Athanase Lavorel, 
ştia totuşi la ce să se aştepte. Student dotat, avea ambiția 
să devină medic. Ceea ce îl interesa înainte de toate era 
anatomia. Însă obsesia lui Athanase Lavorel pentru fosile îl 
antrena foarte adesea către discipline a căror legătură cu 
medicina era dintre cele mai îndepărtate. Dacă nu îşi arăta 
deschis dezinteresul pentru problemă, era mai ales pentru 
a nu trezi susceptibilitatea maestrului. De aceea, aceste 
oseminte erau departe de a-l pasiona tot atât cât pe 
Athanase. Pentru el, studierea fosilelor însemna un fel de 
divertisment căruia nu-i acorda multă importanţă. Interesul 
problemelor pe care le ridicau oasele i se părea derizoriu. 
Cu toate acestea sau tocmai din această cauză, admitea 
fără rezerve postulatele  gigantologiei.  Adeziunea la 
punctele de vedere ale lui Athanase eliminau orice sursă de 
conflicte inutile. 


Dar a avea dinaintea ochilor dovada tuturor teoriilor lui 
Athanase, a dispune de un sfert de schelet al unui uriaş şi 
nu de un simplu femur care lăsa deschise toate 
posibilităţile de interpretare îl obliga să-şi dea seama cât de 
grozavă este teoria gigantologiei. Ca şi cum, credincios în 
cel mai înalt grad în adevărurile Evangheliei, lisus i-ar fi 
apărut brusc în carne şi oase. 

Bruno se hotărî să-l lase pe maestru să înceapă studierea 
oaselor pe care le aduseseră de la săpături. Trebuia admis 
că într-adevăr această descoperire era pentru bătrânul 
savant încoronarea unei vieţi întregi, fiindcă bătălia pentru 
impunerea gigantologiei fusese întotdeauna aspră. lar dacă 
Athanase nu pusese niciodată în discuţie validitatea 
ipotezelor pe care le formulase odinioară învățătorul său, 
celebrul doctor Habicot, trecuse totuşi prin multe perioade 
de descurajare. 

Acum, întrevedea cu bucurie momentul în care va arăta 
luminii scheletul, închizându-le gura o dată pentru 
totdeauna pretenţioşilor săi adversari şi intrând cu pas 
sigur în istoria ştiinţei. Posteritatea îi va reţine numele 
alături de cei mari. 

Deşi epuizat de lunga călătorie, întins pe patul din 
cămăruţa lui, Zenon nu reuşea să doarmă. Degeaba 
închisese ochii şi numărase tot atâtea oi câte erau în 
regiune, somnul nu voia să vină. 

Trebuia să părăsească Montpellierul şi Franţa cât mai 
repede. Mai devreme sau mai târziu, autorităţile locale vor 
afla că era căutat. Zenon ştia foarte bine ce însemna 
aceasta. De acum, era un fugar. Un om fără patrie. Ideea sa 
era să meargă la Bologna unde cunoştea unul sau doi 
savanţi care l-ar primi. Dar pentru cât timp? Cel mult, 
câteva luni. Şi pe urmă? 

Abandonând ideea dormitului, se hotărî să citească. 
Luase cu el impunătoarea Historia Animalium de Konrad 
Gesner spre a scurta lungile zile cât durase drumul. 
Deschise unul din cele patru volume la întâmplare şi începu 
să parcurgă unele pagini, dar mintea refuza să participe; 


nici măcar extraordinarele descrieri pe care le conţinea nu 
reuşeau să-l intereseze. 

Niciodată înainte nu suferise de singurătate. Era un 
sentiment cu care se obişnuise încă din fragedă copilărie, 
chiar dacă prefera compania unei fete. Dar, uitându-se în 
jurul său spre a cuprinde cu privirea această cameră 
anonimă, cu zidurile crăpate, cu un confort vetust, de o 
curăţenie dubioasă, cu patul minuscul şi o saltea amărâtă, 
o masă şi un scaun, conştientiză că dispariţia din universul 
său familiar săpase în el un gol ciudat. Ciudat pentru că era 
neaşteptat. lar acest vid îl măcina din interior ca o boală 
sufletească. 

La primele ore ale dimineţii, se trezi cu straniul sentiment 
că o avusese alături pe mama sa în scurta perioadă cât 
dormise, aşa cum se întâmplase de zeci de ori când era 
copil. 

Totuşi, nu făcuse mare caz de părinţi până atunci. Zenon 
era departe de a avea origini modeste. Tatăl său, Evariste 
de  Mongaillac, fusese un castelan languedocian care 
moştenise o avere serioasă la începutul secolului, fapt ce îi 
cultivase trândăvia. Singura sa activitate era lectura. Cum 
mărturisea că nu are o prea bună părere faţă de filosofii 
antici, fiul său îl primise ca prenume pe cel al autorului 
faimoaselor paradoxuri. „Fiule, îi plăcea lui să repete 
odinioară ca punere în gardă, nu uita niciodată că degeaba 
au demonstrat Parmenide şi Zénon că mişcarea nu există, 
trebuiau totuşi, ca toată lumea, să meargă de ici până colo 
spre a-şi satisface nevoile lor fireşti.” 

Fraza îl intrigase mult timp pe băiat şi i-ar fi plăcut ca 
într-o zi să aibă un comentariu din partea tatei, însă 
Evariste a murit când el avea şase ani, iar Zenon nu a avut 
niciodată parte de explicaţia lui. De fapt, în afară de 
această frază, avea puţine amintiri despre cel care-i dăduse 
viaţă. Nici măcar nu îşi amintea să fi resimţit vreo supărare 
oarecare la dispariţia acestuia. Totuşi, dacă educaţia nu îi 
fusese neglijată şi dacă Zenon mogştenise şi gustul pentru 
erudiție, acestea i se datorau lui. Chiar dacă nu conştientiza 
acest fapt. 


Prin urmare, şi-a petrecut restul copilăriei în compania 
mamei, ceea ce, în principiu, ar fi trebuit să creeze între ei 
o legătură afectivă mai puternică. Dar nu a fost aşa. Dacă 
părăsise Montpellierul, oraşul natal, de îndată ce se ivise o 
ocazie, era şi pentru că, într-un fel, căutase să se 
îndepărteze de ea. 

După câţiva ani de studii pe lângă Athanase Lavorel, pe 
care îi plăcea să-l socotească maestrul său spiritual, 
curiozitatea sa nelimitată şi setea de cunoaştere Îl 
împinseseră să pornească la drum. În zilele care au urmat, 
asemenea unui adolescent hotărât să plece în lume ca să 
ajungă bogat şi celebru, îşi strânsese cele câteva lucruri 
într-o desagă şi le spusese adio mamei şi maestrului său. 

De atunci, nu-i mai văzuse. lar dacă uneori se mai 
gândea la Athanase Lavorel din motive legate de profesia 
sa, rareori îşi amintea de mamă, decedată la puţin timp 
după plecare. 

După un mic dejun frugal, Zenon se decise aşadar să-i 
facă o vizită lui Athanase pentru ultima dată înainte de a 
părăsi Franţa. Nimic nu-l obliga, desigur, dar ştia că în 
adâncul său ceva îl împingea să o facă. Ceva ce el bănuia a 
fi legat de acele afecţiuni sufleteşti pe care le considera 
stânjenitoare şi se numesc sentimente. Ar fi preferat, fără 
îndoială, să fi fost o simplă curiozitate, însă, din păcate, se 
pare că nu era aşa. 

Pentru a arăta cât mai bine, se îmbrăcase cu cele mai 
elegante veşminte, alegând cu grijă tunica brodată care se 
asorta la pantalonii bufanţi şi asigurându-se pentru ultima 
oară înainte de a ieşi din han că gulerul de la haină şi 
manşetele de la pantaloni, ornamente pline de panglici 
indispensabile pentru armonia ţinutei sale, erau la fel de 
curate pe cât de corect ajustate. Voia să fie la înălţimea 
speranţelor pe care maestrul său şi le-ar fi pus, logic, de 
bună seamă în el. 

Aşadar, drapat în stofe bogate ce străluceau în soarele 
matinal şi pe cap cu o pălărie cu pene ajungea, în fine, în 
faţa Colegiului Regal. Pe drum, îl cuprinsese teama şi 
realiză că această confruntare cu fostul său maestru era 


pentru el o probă de care a făcut bine că nu a fugit. Chiar 
trăgea o anumită satisfacţie din acest curaj. Dacă fusese 
constrâns să admită că nu era lipsit de sentimente, faptul 
că frica nu făcea parte din acest act îl flata totuşi un pic. 

Inainte de a merge la Montpellier ca să-l întâlnească pe 
episcopul Ulrich Van Melsen, părintele Amedee plecă pe 
dealuri să dea de Agnes. Cuvintele lui Aldegonde 
semănaseră, în mintea sa o îndoială înspăimântătoare. 
Dacă ceea ce spunea bătrâna era adevărat, atunci 
ameninţarea ce plutea peste sat era îngrozitoare. lar 
responsabil era el. Dar oare Aldegonde era altceva decât o 
bătrână nebună? Se putea el încrede în vorbele ei 
nesăbuite? Ca să ştie, cel mai bun lucru era să discute cu 
Agnes. 

Incă de la ieşirea din sat, după ce a verificat că nimeni nu 
îl observa, a cotit-o spre dreapta şi a pornit să urce o colină 
abruptă. 

Amedée urmărea îndeaproape viaţa scumpei sale Agnès, 
îi supraveghease educaţia încă din copilărie. Foarte de 
timpuriu, Agnès manifestase un caracter rebel. Şi, în pofida 
tuturor eforturilor sale, fata se retrăsese încet-încet într-un 
fel de solitudine stranie, instruindu-se mai mult singură 
decât bazându-se pe învăţătura preotului şi ferindu-se cât 
putea de mult de compania celorlalţi copii din sat. Acum, 
trăia singură undeva printre dealuri, departe de viaţa din 
Lansec unde venea rareori pentru a da plante medicinale în 
schimbul unor alimente sau ca să-i facă o vizită lui Amedee. 

Amedée minţise spunându-i lui Athanase că Agnes era 
doar o sărmană ignorantă. Dimpotrivă, el ştia că fata avea 
cunoştinţe pe cât de multe pe atât de temeinice. Că Agnes 
ştia, de exemplu, ierburile de leac era un lucru indubitabil. 
lar faptul că avea darul să-i vindece pe bolnavi i-ar fi putut 
da un rol de frunte în Lansec. Dar ea nu-i făcea pe săteni să 
profite de cunoştinţele sale în materie de plante medicinale 
decât în rare ocazii, doar când i-o cerea, cu multă stăruinţă, 
Amedee. 

Văzând cum îşi risipeşte talentul, preotul a fost extrem 
de supărat. Se gândea mereu că va deveni, în sfârşit, mai 


rezonabilă şi că va accepta să trăiască în comunitate spre 
binele tuturor. Totuşi, şi în pofida tuturor strădaniilor 
prelatului, hotărârea tinerei de a se ţine departe de 
enoriaşii lui rămânea de neclintit. Aşa că locuitorii din 
Lansec o priveau cu neîncredere, îi puneau în cârcă fapte 
rele, pe cât de mărunte pe atât de imaginare, şi o bănuiau 
de înţelegere cu Cel Viclean. 

Amedée era singurul care ştia unde trăia. Fata îşi 
amenajase o grotă mare pe coasta unui deal la două, trei 
leghe de sat, unde îşi creştea câteva animale, petrecându- 
şi timpul culegând ierburi de leac. In ziua aceea, ştia că 
după izbucnirea pe care o avusese s-ar fi putut refugia aici, 
aşa că se fofila printre tufărişuri încercând să-şi amintească 
drumul ce ducea la grotă. 

Dădu de Agnes după o râpă. Fata era acolo, ca de obicei, 
culegând plante medicinale, cu o privire uşor pierdută, 
murmurând un cântecel în perfectă armonie cu decorul. Işi 
continuă treaba fără a-i da atenţie. 

Amedée o contemplă o clipă în tăcere. Semăna cu maică- 
sa ca două picături de apă. Aceeaşi frumuseţe sălbatică, 
acelaşi caracter rebel şi aceeaşi hotărâre. Despre Maria, 
mama lui Agnes, păstra o amintire emoţionantă. La sosirea 
lui în Lansec, cu peste treizeci de ani în urmă, Maria fusese 
singura care îl considera prieten. Era tânăr pe atunci, iar 
vocaţia sa fusese pusă la grea încercare. Nu o dată crezuse 
că e pe cale să renunţe la jurământul de castitate. Dar 
ştiuse să-şi stăpânească slăbiciunile şi, rezistând dârz 
ispitei, găsise cuvintele pentru a o convinge că e imposibilă 
o legătură trupească între ei. Această decizie fusese cea 
mai grea din viaţa lui, iar acum, după atâţia ani, se bucura 
că o luase. Totuşi, de câte ori regretase această alegere. În 
clipele de deznădejde, chiar în toiul iernii, când întunericul 
cădea peste sat, iar sufletul său ezitant se întreba dacă 
merita sacrificiul; amintirea Măriei, moartă la naşterea lui 
Agnes, apărea din trecut ca să-l bântuie. 

— Ştiam c-am să te găsesc aici, zise el trăgându-şi 
sufletul. Ce idee să locuieşti pe dealurile astea! 


Agnes abia îi aruncă o privire, continuând să aleagă 
plantele pe care le punea cu grijă în paner. 

— Dacă ai venit să mă cerţi pentru cele ce-am spus nu 
demult, poţi să pleci. 

— Agnes, rişti să atragi asupra ta mari necazuri, continuă 
el cu blândeţe. Oamenii din sat o să ajungă să te creadă 
vrăjitoare. 

— Creadă ce vor. Nu-mi plac. 

— Dar gândeşte-te că mai există încă ţinuturi unde 
vrăjitoarele sunt arse! Şi ştii doar cum sunt aceşti oameni 
necăjiţi. Îi sperie şi un fleac. Deja un lup ori nu ştiu ce 
bântuie prin preajmă... Ştiu că îţi face plăcere să-i 
înfricoşezi, dar ai mare grijă. Mai ales în prezenţa unor 
străini ca acest savant... 

— Am spus ce gândesc. Dacă le e teamă de adevăr, 
treaba lor. 

Amedee ridică din umeri. 

— Ce poţi şti tu despre acest schelet? 

— Nimic. Doar că se odihnea acolo liniştit de sute de 
ani... 

— Şi? întrebă el cu un uşor tremur în glas. 

— Şi că nu există niciun motiv să i se deranjeze odihna. 

La cuvintele acestea, Amedee simţi un fior pe spate. 

— Aldegonde pretinde că acest schelet ar putea fi cel al 
fiarei cu care s-a luptat sfânta Marta acum câteva secole. Ai 
auzit cumva de vreo legendă care să confirme asta? 

Agnes încetă, în fine, culesul ca să se uite la Amedee. 

— Aldegonde are mintea mai sucită decât un măslin. Ar fi 
trebui s-o ştii de atâta timp! 

— Totuşi, pare categorică. Se teme chiar că, profanându-i 
mormântul, s-ar putea să atragem mânia unuia dintre 
semenii acestei vietăţi... 

— Ascultă, Amedée, sălbăticiunea care dă târcoale nu-i 
altceva decât un lup. lar în ceea ce priveşte scheletul, 
oricare i-ar fi identitatea, stătea bine acolo unde era. 
Bulversând ordinea lumii, tu eşti cel care te expui unor 
probleme. Scheletul va reveni, mai devreme ori mai târziu, 


la locul său, dar stricăciunile ce se vor fi făcut între timp vor 
fi ireparabile. 

Amedée închise ochii clătinând din cap. Până îi deschise, 
Agnes dispăruse. 


Z 


După ce a răbdat întreaga dimineaţă, aşezat la umbra 
unui imens platan aflat în mijlocul curții episcopiei de lângă 
catedrala Sfântul Petru, Amedée aştepta să fie introdus la 
episcopul de Montpellier. 

Îndoiala pricinuită de prevestirile lui Aldegonde se 
estompase. Agnès reuşise să-i domolească neliniştea. De 
acum, era convins că Athanase avea dreptate, că acel 
schelet era chiar al unui uriaş, deci al unui sfânt. Dar oare 
descoperirea pe care o făcuse nu era tocmai un răspuns al 
Domnului la rugăciunile sale? Căci trebuia să fii orb ca să 
nu înţelegi cât de mult ţinea asta de un miracol. Dacă nu ar 
fi hotărât să înalțe o biserică şi, dacă nu ar fi ales tocmai 
acel loc pentru a o face, scheletul nu ar fi fost găsit 
niciodată. Şi nu se îndoia nicio clipă că episcopul de 
Montpellier va fi de partea acestui lucru evident. 

Amedée avusese totuşi grijă să întocmească un scurt 
raport asupra descoperirii scheletului pentru ca episcopul 
să-l poată primi cât mai curând. 

Raportul avu efectul scontat întrucât, cu puţin înaintea 
amiezii, i se aduse la cunoştinţă că episcopul Van Melsen 
era, în fine, gata să-l primească. Amedée urcă cele câteva 
trepte care duceau la încăperile acestuia şi deschise uşa 
grea de la intrare. 

— A, părintele Amedee! exclamă episcopul ridicând ochii 
din dosarele sale. Nu ştiţi ce noroc aveţi că vă ocupați de o 
simplă parohie. Dioceza este cu totul altceva, vă asigur... 

Amedée se apropie de birou înclinându-se respectuos. 
Distanţa pe care o parcurse între uşă şi scaunul care îl 
aştepta în faţa episcopului i se păru imaginea exactă a celei 
care îl separa de el. 

Ulrich Van Melsen era un omuleţ slab, de vreo cincizeci 
de ani, calm, dar hotărât. Figura lui austeră şi gravă, lipsită 


de podoaba capilară, era după felul caracterului său. 
Uscăţiv, avea un nas asemenea unui cioc de răpitoare, iar 
ochii, neastâmpăraţi, adânc afundaţi în orbite, dădeau 
impresia a fi mereu în căutarea prăzii. lar aparenta sa 
linişte nu masca plăcerea evidentă pe care o încerca atunci 
când îşi exercita puterea. 

Originar din Utrecht, respinsese de foarte tânăr ideile 
reformiste ale anturajului său şi, cu un curaj şi o voinţă 
arareori întâlnite, se angajase în lupta împotriva acestora 
cu o ardoare care îi sedusese pe cei mai neîncrezători 
dintre condiscipolii săi. Existau însă câteva persoane rău 
intenţionate care îl bănuiau pe acest transfug de a fi dat 
dovadă mai mult de oportunism decât de convingere, dar, 
în ansamblu, era considerat acum în zonele înalte ierarhice 
drept unul dintre cei mai hotărâți episcopi pe care Biserica 
îi putea număra în slujba ei. 

Amedée nu avea faţă de el o simpatie profundă. Nu 
numai că Van Melsen era cel care până atunci rămăsese cel 
mai insensibil la reclamaţiile lui privind starea bisericii sale, 
dar îl mai şi bănuia că mai mult se gândeşte la carieră 
decât să fie preocupat de cei care erau în responsabilitatea 
lui. _ 

— Sunt necăjit că vă întrerup. Insă problema care mă 
aduce mi se pare urgentă, se scuză preotul înainte de a 
regreta acest exces de smerenie. 

— Da, da, da... Scheletul acela despre care mi-aţi vorbit 
în raport, nu? 

— Absolut. 

— Dacă mă iau după cele relatate, dimensiunile sale sunt 
uimitoare. Dar vă rog să luaţi loc. 

Amedée se supuse şi se aşeză pe scaunul prevăzut în 
acest scop. Se simţea groaznic în el, fără a şti dacă era din 
cauza incomodităţii acestuia sau a prezenţei episcopului. 
Acesta îl observa în trecere, sfârşind de citit un dosar. 
Atenţia pe care i-o dădea lui Amedee părea o concesie 
dureroasă făcută vicisitudinilor lumii. 

— Am înţeles că vreţi să ridicaţi o nouă biserică, făcu 
episcopul fără să ridice privirea. 


— Păi... da. M-am gândit că... 

— Personal, nu văd niciun inconvenient. Doar că sunt 
obligat să vă reamintesc că nu veţi putea conta, din păcate, 
pe ajutorul meu pentru a o construi. Aşa cum v-am mai 
spus, vremurile sunt grele, iar vistieria - goală. Şi apoi mai 
sunt priorităţile... 

Episcopul desfăcu palmele în semn de neputinţă. Dar 
Amedée pusese cruce susţinerii din partea lui Van Melsen 
pentru biserică. Nu pentru asta venise. 

— În ceea ce priveşte scheletul... doctorul Lavorel de la 
Colegiul Regal m-a asigurat că este vorba despre un uriaş, 
făcu el pentru a reveni la ceea ce îl preocupa. 

Ulrich Van Melsen închise dosarul pe care îl citea pentru 
a-şi îndrepta în fine atenţia asupra interlocutorului. Amedee 
era un om pe care îl considera mai degrabă simpatic. Şi 
apoi, totul părea să dovedească faptul că îşi îndeplinea 
misiunea aşa cum se cuvine în sat, ceea ce, la urma urmei, 
asta era important, nu? 

— Un uriaş? Doamne... de ce nu... Nu am nicio calificare 
ca să judec... Dar în ce sens ar privi Biserica? 

— Păi... începu preotul fără a şti prea bine cum să-şi 
expună ideea. Totul mă face să cred că ar putea fi vorba 
despre scheletul unui sfânt. 

Episcopul ridică privirea. Când citise acel raport scurt 
prezentat de Amedee, nu sesizase prea bine importanţa pe 
care ar putea-o avea descoperirea unui schelet mare. lar 
dacă în final se hotărâse să-l primească pe preot, era mai 
mult din curiozitate faţă de noua toană a acestuia decât din 
interes pentru osemintele în sine. 

— Înţeleg... Vă gândiţi la cineva anume? 

— Păi, hmmm... 

În acel moment, Amedée înţelese că nu îl va convinge pe 
episcop cu atât de puţine date, dar cea care îl împinse mai 
departe fu o intuiţie pe cât de tainică pe atât de subită care 
îl făcu să răspundă: 

— Sfânta Marta, poate... 

Van Melsen avu un zâmbet amuzat. Ignoranţa şi 
naivitatea acestor preoţi de ţară aveau ceva înduioşător. 


— Sfânta Marta? O, părinte Amedee, ştiţi la fel de bine ca 
şi mine că... 

— Se spune totuşi că şi-ar fi sfârşit zilele pe aici. 

— Desigur, dar nu ştiam că în Lansec! Se mai zice că s-a 
luptat cu un balaur înfricoşător. Cunosc legenda. In regiune, 
trebuie să fie tot atâtea poveşti referitoare la ea pe cât de 
multe sate avem! 

— Tocmai. Dacă s-ar dovedi că ar fi vorba efectiv, după 
cum cred eu, de sfânta Marta, acest lucru ar fi o 
binecuvântare pentru parohia mea... 

— Înţeleg foarte bine, dar... ai vreun element pe care să 
se bazeze ipoteza dumitale? Un obiect găsit lângă 
oseminte, o inscripţie ceva? 

Episcopul voia să evite să-i rănească susceptibilitatea şi 
se hotări să intre în joc aşteptând momentul favorabil ca 
să-l facă să înţeleagă că avea treburi mult mai serioase de 
rezolvat. 

— Dar mărimea însăși nu este o dovadă că e vorba deo 
persoană importantă? argumentă Amedee. Şi apoi... aceste 
relicve sunt răspunsul Domnului la rugăciunile mele... 

— Nu sunt sigur că ar fi suficient, răspunse episcopul 
clătinând din cap cu un aer încurcat. Identificarea unui 
sfânt nu este un lucru uşor. Eu însumi nu sunt în măsură să 
fac o astfel de anchetă; ar trebui făcut apel la... 

— Să avem în criptă relicvele sfintei Marta ar fi pentru 
enoriaşii mei o imensă uşurare. Cred că ştiţi că de ceva 
timp şi-a făcut apariţia un lup în preajma satului şi că... 

— Desigur, înţeleg, i-o tăie Van Melsen care simţea că 
situaţia îi scapă din mână. 

Preotul acesta era mai încăpățânat decât crezuse şi nu 
prea vedea cum să-i poată refuza ajutorul. Optă aşadar 
pentru o manevră de eschivă care consta în a încredința 
problema unei alte persoane. 

— Ei bine, dacă insistaţi, vreau să-i aduc la cunoştinţă 
arhiepiscopului. În curând, am să plec la Narbonne. Am să 
vă trimit răspunsul. lar dacă acesta este pozitiv, va trebui 
să aşteptaţi vizita unui legat. Fiindcă, odată deschisă o 
astfel de anchetă, de obicei Biserica nu se pronunţă cu 


uşurătate. lar eu cunosc genul de personaj care ar fi 
desemnat. Ştim întotdeauna când începe studierea 
faptelor, dar niciodată când se sfârşeşte. 

Părintele Amedée zâmbi: era mulţumit. Avertismentul 
episcopului i se părea de prisos. Nu avea nimic de pierdut; 
din contră. Se ridică aşadar să plece şi, după ce îl salută pe 
episcop de atâtea ori pe cât era posibil să o facă fără a 
avea un aer complet ridicol, părăsi încăperea retrăgându- 
se. 
Ulrich Van Melsen îl privi cum închide uşa. Preotul acesta 
era în mod clar un bătrânel ciudat. lată-l acum pretinzând 
că are în parohia lui moaştele unei sfinte. Aşa, pur şi 
simplu! 

Dar, dacă nu are ce face şi şi-o caută cu lumânarea, e 
treaba lui. Povestea asta cu uriaşul era probabil o sursă de 
necazuri, fiindcă episcopul ştia că şirul anchetelor, odată 
pornit, putea să ducă la rezultate cu totul diferite decât îşi 
imagina sărmanul Amedée. Clătinând din cap, se hotărî 
totuşi să scrie o notă către arhiepiscopul de Narbonne, 
convins că oricum nu i se va da curs. 

Traversând culoarele întunecate şi boltite pline de 
amintiri, Zenon nu putu evita un fior de nostalgie. Fiecare 
piatră de la Colegiul Regal îi vorbea despre trecutul său, 
şoptind sufletului amintiri pe care el le considerase 
înmormântate pe vecie. În fiecare elev pe care îl întâlnea, 
crezu că se vede pe sine cu mulţi ani în urmă. Însuşi ecoul 
paşilor săi îi răsuna în minte ca nişte chemări îndepărtate, 
dezgropând din uitare vestigii de viaţă ce se agăţau de el 
spre a-l confrunta cu ceea ce devenise. 

Dar el se convinsese că o scurtă vizită la fostul său 
maestru nu va avea vreo consecinţă. Dimpotrivă: dacă nu 
avea familie, credea că bătrânul putea încarna ultima figură 
paternă pe care se putea sprijini şi căreia i se putea 
mărturisi înainte să dispară. 

Acum, nu mai era sigur de nimic. Imaginii paterne i se 
substituise cea a unei figuri autoritare, un idol zdrobitor pe 
care voise dintotdeauna să-l depăşească. Se opri o clipă 
pentru a reconsidera problema cu calm. Incă mai avea timp 


să se întoarcă din drum şi să ia prima diligenţă spre 
Bologna. Dar şi aici, dacă mai era o ultimă încercare de 
trecut, fuga nu era, probabil, cea mai bună soluţie. 

Aşa că la capătul unui culoar strâmt, porni pe o scară în 
formă de melc ce ducea la biroul doctorului Athanase 
Lavorel. De câte ori urcase el treptele acestea uzate de 
paşii atâtor generaţii de învăţaţi? N-ar fi putut spune. 
Scândurile pocneau sub paşii săi ca şi cu douăzeci de ani în 
urmă.  Cunoscându-şi perfect fostul maestru, ştia că 
Athanase nu şi-ar fi schimbat biroul pentru nimic în lume. 
Acel micuţ birou adăpostit sub acoperiş într-un colţ retras al 
universităţii era refugiul, laboratorul său secret. Şi toată 
lumea considera locul ca pe o proprietate privată, bârlogul 
inviolabil al bătrânului pustnic din vârful muntelui. 

Ajuns în faţa uşii mâncate de cari, Zenon fu cuprins de 
ameţeală. Dincolo de ea se afla trecutul. lar dacă acum 
trebuia să-l înfrunte, nu era la fel de sigur că va ieşi cu faţa 
curată. Nu se îndoia că mintea lui Athanase, asemenea unui 
bloc de granit, va fi mereu egală cu sine, inalterabilă, 
insensibilă la efectele timpului. Dar se scurseseră douăzeci 
de ani de când îl văzuse pentru ultima oară, iar învățătorul 
său era acum un bătrân. 

Când auzi dincolo de uşă glasul lui Athanase Lavorel, 
parcă prinse un pic de curaj. Bătu la uşă hotărât şi intră. 

Bătrânul său mentor, ocupat cu examinarea unui os, nu 
ridică ochii imediat, iar când o făcu nu îl recunoscu pe loc. 

— Maestre Athanase, făcu Zenon. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Nu vă mai amintiţi deloc de mine? 

Bătrânul învăţat îşi miji ochii pentru a-l examina mai 
bine. 

— Zenon?!? 

Nevenindu-i să creadă ochilor, se ridică pentru a se 
apropia de el, iar faţa lui ridată fu brusc iluminată de un 
zâmbet bucuros. 

— Zenon! Dragul meu Zénon! Ce surpriză! 

— Sunt fericit să vă revăd, doctore! 


Athanase se repezi la fostul său elev. Îmbrăţişarea mai că 
îl înăbuşi. 

— Doctor? Auzi, Bruno? exclamă bătrânul întorcându-se 
spre asistentul său. Marele Zenon de Mongaillac îmi spune 
doctor! Acum că suntem colegi - ţi-e clar că ţi-am urmărit 
cariera îndeaproape -, ne putem spune pe numele mic, ce 
zici? 

— Dacă preferaţi. 

— Întoarcerea fiului risipitor! Lasă-mă să te privesc o 
clipă. De cât timp nu te-am mai văzut? Cincisprezece ani? 

— Mă tem că sunt cel puţin douăzeci. 

— Douăzeci? Doamne, e înspăimântător... E drept că te- 
ai făcut un tip zdravăân acum. Şi ia te uită ce haine! Un 
adevărat gentilom! 

Cei doi bărbaţi se priviră atent o clipă. Zenon se gândi că, 
în fond, Athanase nu îmbătrânise chiar atât de tare. Abia 
dacă era un pic mai pleşuv, iar burta i se rotunjise. Totuşi, 
în tunica sa largă şi neagră, bătrânul încă îşi mai păstra 
prestanţa. 

— Dar să ţi-l prezint pe asistentul meu, adăugă Athanase 
întorcându-se spre birou unde tânărul termina un crochiu. 
Cel care ţi-a luat locul, mai exact. Bruno, Zenon de 
Mongaillac, de care ţi-am vorbit adeseori. 

Îşi strânseră mâinile politicos. Însă Zénon ghici că Bruno 
era puţin iritat să treacă astfel în planul doi. 

— E destul de timid, dar înzestrat. Poate că într-o zi, cine 
ştie, mă va părăsi şi el ca să meargă în capitală. 

— Mă îndoiesc, murmură tânărul. 

— Vă înşelaţi, interveni Zenon ca să-l liniştească. Aici se 
predau multe discipline extraordinare. Mineralogie, 
osteologie, anatomie, botanică... 

— Atâta timp cât nu te întorci de acolo cu acea aroganță 
obişnuită, sublinie Athanase. 

Încă stânjenit, Zénon se debarasă de lucruri şi dădu un 
ocol prin cameră, emoţionat să revadă acel decor. 
Athanase se uită la el cu afecțiune. 

— Locul nu s-a schimbat prea mult de când ai plecat. 


— Da, nu prea. Pare totuşi că este mai puţin loc ca 
înainte... Tot vă mai obligă să faceţi mormanul ăla de 
crochiuri? îl întrebă el pe Bruno. 

— Toată ziua. 

— A, de parcă aş fi un călău! Dar ia spune, ce te-aduce 
pe-aici? 

Zenon ezită să-i spună de problemele sale cu autorităţile. 

Nu voia să-i dea maestrului ocazia să i se facă milă de el. 

— Trebuie să merg la Bologna, la o conferinţă de 
anatomie, minţi el. Aici stau puţin... 

— Oricum, mă bucur că ţi-ai făcut un pic de timp ca să 
treci să-ţi vizitezi fostul profesor. Dar, ia vino-ncoace să ne 
vezi ultima descoperire. 

Athanase îl duse pe Zenon spre partea unde erau 
aranjate oasele. Cu o mişcare bruscă, bătrânul trase prelata 
care le acoperea. 

— O descoperire istorică, sublinie el, orgolios. 

Şi, în timp ce Zenon lua în mână o vertebră cu un aer 
uşor intrigat, Athanase schimbă cu Bruno câteva ocheade, 
parcă spunând: „Ai să vezi cum reacţionează!” 

— Curioasă vertebră... zise în sfârşit Zenon. Ce-i? 

— Tu ce zici? 

Zenon putea fi considerat drept un specialist în organe, 
dar în privinţa oaselor avea cunoştinţe limitate. Osteologia 
nu fusese niciodată punctul său forte. Insă, cunoscând 
obsesia fostului său profesor pentru uriaşi, se prefăcu că 
gândeşte câteva clipe înainte de a răspunde: 

— Un uriaş de talie mare; nicio îndoială. 

Athanase se întoarse atunci spre Bruno: 

— Asta vrea să însemne că şi după atâţia ani învăţăturile 
mele nu au fost uitate! 

Apoi, întorcându-se spre Zenon, adăugă: 

— Un Homo Gigas! Descoperirea secolului! Un picior 
complet şi mai multe vertebre! Cu asta le putem închide 
gura definitiv adversarilor gigantologiei! 

Zenon era fericit să-şi vadă fostul maestru atât de 
entuziasmat. Puse vertebra la loc. 

— Unde aţi găsit-o? 


— Într-un sat aflat la câteva leghe de aici. Restul se află 
acolo. Imi vor trebui câteva zile ca să le scot din pământ şi 
să le aduc aici! Peste cât timp pleci la Bologna? 

— Păi, eu... 

— Simt sigur că poţi consacra câteva zile ajutorării celui 
care te-a învăţat... 

—Păi... 

Perfect! Să începem prin a desena această vertebră. Să 
vedem dacă nu ţi-ai pierdut îndemânarea! 

Zenon schiţă un zâmbet. Athanase, într-adevăr, nu se 
schimbase. 

Amedée era foarte satisfăcut de întrevederea cu 
episcopul Van Melsen. În sfârşit, obținuse şi el odată ceea 
ce voia. Nu fusese uşor. li simţise scepticismul, dar esenţial 
era că acceptase să-i împărtăşească arhiepiscopului ideea 
cu sfânta Marta. Dacă Van Melsen era un om obtuz, ostil 
din principiu la orice putea să-i cauzeze vreo dificultate 
oarecare în administrarea diocezei, Amedée era convins că 
orice alt responsabil din Biserică ar avea o minte mai 
deschisă şi i-ar privi cererea de autentificare a relicvelor cu 
un ochi mai binevoitor. La urma urmei, îşi zicea el, dacă 
faptul de a avea asemenea relicve în noua sa biserică era în 
ochii săi un lucru important, nu putea fi altfel pentru 
episcopie sau arhiepiscopie. 

Scheletul acesta putea fi arma supremă împotriva Răului 
ce dăinuia de ceva timp în jurul satului. Dacă ridicarea noii 
biserici avusese ca sens provizoriu domolirea spiritelor, a 
deţine în cripta ei chiar rămăşiţele protectoarei sfânta 
Marta nu putea avea decât un efect mult mai benefic. lar 
faptul că scheletul era de talie mare nu strica deloc, 
dimpotrivă. Puterea protectoare a sfintei Marta va fi cu atât 
mai mare. Căci trebuia să fii mare ca să te împotriveşti 
celui Rău. Îi trecea prin minte acea luptă a Binelui cu Răul - 
dar, fără îndoială, că şi prin a enoriaşilor săi - printr-o 
înfruntare fizică, asemenea sfântului Gheorghe luptându-se 
cu balaurul. lar dacă lupul, incarnare a Demonului, era 
uriaş, ar fi, într-adevăr, posibil să i se opună un adversar de 
o statură încă şi mai mare. 


Amedée surâse. Treaba pornise, însă trebuia să pună 
toate cărţile de partea sa. lar acest doctor Athanase Lavorel 
- care, în fond, era deosebit de simpatic - era una dintre 
cărţile de bază. Trebuia neapărat să-l câştige pentru cauza 
lui. 

După ce traversase tot oraşul, părintele Amedée 
ajunsese, în sfârşit, în faţa Colegiului Regal. Era prima dată 
când punea piciorul aici şi deja simţea o oarecare iritare. Nu 
avea nimic împotriva savantilor, însă încăpăţânarea lor în a 
vrea să explice lumea fără să recurgă la Dumnezeu era 
pentru el o blestemăţie. De aceea, plimbându-şi silueta 
bondoacă prin labirintul impozantului edificiu, se surprinse 
încercând o schimbare a stării. 

— Palatul papilor de la Avignon este o micuță anexă faţă 
de acesta! murmură el, parcurgând acele culoare 
interminabile. 

Faptul că aceşti păgâni de savanţi îşi pot oferi asemenea 
clădiri în timp ce biserica sa cădea în ruină îl supăra tare de 
tot. Şi nu ar trebui să ne mai mirăm că ştiinţa îşi ia dreptul 
să se împotrivească Bisericii, aşa cum se întâmplă în mod 
regulat. 

După ce întrebă de vreo zece ori dacă merge în direcţia 
cea bună, ajunse într-un final la uşa mâncată de cari de la 
biroul doctorului Lavorel. Aranjându-şi anteriul de dimie, 
bătu. Un „Da” violent îl făcu să tresară şi ezită înainte de a 
deschide, cu grijă, uşa. Înăuntru, Zenon şi Bruno îşi dădeau 
silinţa să facă un crochiu, în timp ce Athanase, gânditor, 
privea pe fereastră. 

— Doctorul Lavorel? întrebă preotul intimidat. 

Athanase se întoarse, în fine, şi recunoscându-l pe prelat 
schiţă un vag surâs făcând trei paşi spre nou-sosit. 

— la priviţi! Părintele Amedée! 

— lertaţi-mă că vin aşa să vă deranjez. Îmi imaginez că 
aveţi ceva mai bun de făcut decât să-mi ascultați 
măruntele mele necazuri, însă aveam a vă pune o întrebare 
şi... 
Amedée înaintă şi descoperi extraordinara dezordine 
care domnea în încăpere. Toate eşantioanele acelea de 


fosile, toate acele crochiuri agăţate de perete şi toate acele 
instrumente ciudate lăsate ici şi colo îl făcură pentru o clipă 
să se gândească la faptul că aici se puteau petrece acte de 
magie neagră. 

— Ce loc minunat! exclamă el, stânjenit. 

— Colţul meu secret... 

Şi cum preotul se întorsese spre celelalte două persoane 
prezente, privind intrigat la desenul lor, Athanase se simţi 
obligat să facă prezentările: 

— Părinte Amedee, dumneata îl cunoşti deja pe Bruno, 
asistentul meu, şi iată-l pe unul dintre foştii mei elevi, 
Zenon de Mongaillac. 

— Sunt foarte onorat, făcu Amedee cu un zâmbet crispat. 
Sper că nu v-am întrerupt. 

— Deloc, tocmai studiam acest schelet. 

— Perfect. Exact pentru asta am şi venit până aici. 

— Vă ascult, zise Athanase. 

Amedée îşi trase sufletul o clipă. 

— Ei bine, iată... Mi-aţi spus - dar poate că vorbele nu 
aveau menirea să fie luate în serios - că uriaşii erau adesea 
oameni de seamă. 

— Absolut. Intr-adevăr, de obicei aşa este. 

— Am meditat îndelung şi... m-am gândit că acela căruia 
îi datorăm întâlnirea noastră ar putea fi un sfânt. 

Athanase ridică din sprâncene. Preotul ăsta se cam 
grăbeşte. În fond, nu avea nimic împotriva ideii că acel 
schelet era al unui sfânt, din moment ce asta nu-i 
contrazicea ipoteza cu uriaşul. 

— Pe crucea mea, nu-i exclus, zise ca aprobare. 

— A, mă bucur că gândiţi aşa. Vedeţi, ca să fiu pe deplin 
sincer, asta mi-ar conveni destul... 

— Credeţi-mă, e încă prea devreme să identificăm omul. 
Însă ipoteza poate fi luată în seamă. 

— A, perfect, zise Amedee. De altfel, tocmai am discutat 
subiectul cu episcopul Van Melsen. A consimţit să-l anunţe 
pe arhiepiscopul de Narbonne să se trimită un legat pentru 
a identifica şi autentifica relicvele. 

— Mi se pare o excelentă iniţiativă, aprobă Athanase. 


— M-am gândit că e mult mai bine să nu pierdem timpul. 

În seara aceea, Zénon luă cina la han. Proprietarul - un 
bătrânel antipatic pe care natura îl dotase cu un nas de 
dimensiuni incredibile - îi aduse mâncarea şchiopătând. 
Zenon mirosi conţinutul sub privirea neîncrezătoare a 
individului şi îi zâmbi amuzat. 

— Ce este? îl întrebă el politicos. 

— Tocană, răspunse sec hangiul întorcându-i spatele şi 
luându-şi locul în spatele tejghelei. 

Conţinutul tocanei respective era greu de identificat. 
Zenon băgă lingura şi scoase o bucată de carne vineţie. 
Vită? | se păru puţin probabil. Duse lingura până la buze şi 
gustă. Poate porc? 

— Geaba, n-o să aflaţi. 

Zenon se întoarse spre autorul acestor vorbe pertinente 
şi descoperi, stând lângă masă, un omuleţ oarecum ametit 
a cărui figură parcă îi aducea aminte de ceva. 

— Mai bine să nu ştii, continuă bărbatul. Adevărul este 
uneori mai greu de înghiţit ca neştiinţa. 

Amuzat de ceea ce putea trece drept un aforism profund, 
Zenon îi zâmbi prieteneşte. Tocmai îl recunoscuse pe 
şarlatan. 

— Poate că aveţi dreptate. 

— Sigur am dreptate. De trei zile, înghit acelaşi lucru şi 
tot nu ştiu ce e. Dar cu asta, alunecă mai bine pe gât. 

Şi arătă înspre ulcica de vin. 

— René Grouchot, spiţer, făcu el brusc aplecându-se ca 
să întindă mâna. 

— Ştiu. V-am văzut ieri prezentarea, răspunse savantul. 
Aveţi talent, fără îndoială. Zenon de Mongaillac, doctor la 
Colegiul Regal din Paris. 

— Un medic? Atunci suntem colegi, ca să zic aşa! 

— Dacă doriţi, da... 

— Ei, hai, nu fiţi timid, adăugă şarlatanul cu o urmă de 
condescendenţă în glas. Avem aceleaşi cunoştinţe, cu 
siguranţă. 

Zenon ridică o sprânceană. Avea tupeu tipul! 


— Vă servesc cu vin, scumpe confrate? propuse el pe un 
ton aţos arătând ulcica. 

— Mulţumesc, nu beau, minţi Zenon după ce aruncase o 
privire în ulcică şi zărise nişte ciudate reziduuri grunjoase 
plutind la suprafaţa vinului. 

— Sunteţi sigur? Dar ce-i Colegiul Regal? O mănăstire? 

René râse de propria-i glumă şi îşi turnă o stacană plină 
pe care o goli dintr-un foc. 

Cu colţul ochiului, Zenon îl zări în acel moment pe Bruno 
intrând în local. Trecând prin faţa mesei fără să-l vadă, 
tânărul asistent al lui Athanase se îndrepta spre masa 
învecinată. Fericit că se putea debarasa de Rene, Zenon se 
hotărî să-l invite la masa lui. 

— Bună seara, Bruno! îl salută el când acesta îi trecu prin 
faţă. 

— A, bună seara! făcu timid tânărul, recunoscându-l. 

— la loc, te rog... k 

Bruno şovăi o clipă. In fond, acest Zénon de Mongaillac 
nu-i era antipatic. Şi apoi nu aveai în fiece zi ocazia să stai 
de vorbă cu un savant de reputaţia lui. 

— Sunt frânt de oboseală! oftă el luând loc pe scaunul 
din faţă. 

Zenon se uită la tânăr. Îi amintea de unii dintre elevii săi 
de la Paris. Aceeaşi timiditate, aceeaşi stângăcie şi acelaşi 
complex faţă de savanţi ca el. Şi totuşi era o diferenţă atât 
de mică între ei! Doar câţiva ani şi ceva mai multe 
cunoştinţe. Nimic care să justifice această prăpastie care îi 
separa. Dar mai ales Zenon nu se putea abţine să nu se 
regăsească pe sine în Bruno dar cu câţiva ani în urmă. 
Asistent al doctorului Athanase Lavorel! Câte lucruri 
trebuiau să aibă în comun! 

— Sunt sătul de toate crochiurile astea! se lamentă 
Bruno. Ce noroc pe dumneavoastră că aţi putut pleca de 
aici! 

— Nu a fost o decizie prea uşoară. Toată familia mea era 
aici. Şi aveam mult respect faţă de Athanase Lavorel... De 
altfel, îl am şi acum. Intotdeauna, a fost ca un tată pentru 


mine. Să-l părăsesc a fost o alegere dureroasă. Cum staţi 
cu studierea scheletului? 

— Pfui! O zi întreagă ca să desenez un os! Imaginaţi-vă 
ce mă aşteaptă când se va aduce şi restul! 

— Deh, aşa trebuie început. Uită-te la mine: doctor la 
Colegiul Regal! Şi crede-mă că am făcut o grămadă de 
crochiuri pentru Athanase Lavorel înainte de ajunge aici! 

— Oricum, dacă scheletul care a fost găsit este aşa cum 
spuneţi, al unui uriaş de douăzeci de picioare înălţime, nu 
mi-ar plăcea să dau nas în nas cu el. 

René Grouchot, intrigat de conversaţia celor doi vecini, 
întinse urechea. 

— Un uriaş de douăzeci de picioare? îi întrerupse el. Găsit 
în regiune? 

— E vorba doar de un schelet, îl linişti Zenon, dorind să-l 
ţină deoparte. 

— Păi asta înseamnă că trebuie să existe alţii încă în 
viaţă, nu? Nu iese fum fără foc, cum se zice. lar un tip de 
talia asta, dacă nu-i un monstru sau un căpcăun... 

— E vorba de o fosilă, interveni Bruno. 

— A, în cazul ăsta... făcu Rene fără a înţelege. 

Zenon şi Bruno schimbară un surâs amuzat şi complice. 
Scheletul acesta nu era decât o grămadă de oase, dar deja 
natura sa oscila într-un soi de incertitudini, fără a-şi găsi 
locul. „Adevărul este uneori mai greu de înghiţit ca 
neştiinţa”, spusese René Grouchot. Însă ignoranţa putea, 
de asemenea, stimula imaginaţia într-un mod periculos. 
Scheletul începea să aibă mai multă viaţă decât o fiinţă vie. 

— Când plecaţi? întrebă Bruno. 

Zenon îl privi pe tânăr. O clipă, crezu că vede în ochii lui 
dorinţa ca el să nu plece din Montpellier. Însă era problema 
aceea cu violarea mormântului lui Amandine Perthuys. 
Dacă rămânea la Montpellier risca să fie trimis la 
închisoare. Nu era de glumit cu astfel de lucruri. Pe termen 
scurt, riscul era minim. Ar fi fost de mirare ca autorităţile 
locale să fi aflat ceva despre trăsnăile sale pariziene. 
Probabil că mai putea conta pe o săptămână sau două de 
linişte. 


Pe nesimţite, noaptea îşi aşternu umbra peste garigă, iar 
întunericul puse stăpânire pe Lansec. 

In prezbiteriul său, Amedee se pregătea de culcare. 
Avusese o zi mai degrabă încărcată, iar drumul la 
Montpellier îl epuizase. Incă de la întoarcere, mai fusese 
întâmpinat şi de un Gilbert extrem de agitat care îi adusese 
o veste stupefiantă: continuându-şi lucrările la fundaţie, 
spusese ţăranul, sătenii scoseseră şi alte oseminte. 

Enormul schelet era practic întreg. 

După ce îşi spusese rugăciunile în grabă, Amedee se 
îndreptă spre pat, cu mintea la măsurarea consecinţelor 
potenţiale ale revelaţiei. Fiindcă acest fapt modifica în mod 
considerabil situaţia. A avea în noua sa capelă moaştele 
unei sfinte de importanţa sfintei Marta era deja pentru 
parohie o şansă inestimabilă, iar cu ceea ce îi adusese la 
cunoştinţă ţăranul ar fi un privilegiu ce ţinea de miracol. 
Fără îndoială că locuitorii satelor învecinate vor veni în 
pelerinaj până aici! În acest caz, ar trebui să se gândească 
la câteva amenajări. Oare capela însăşi va fi destul de 
încăpătoare? Incă mai era vreme ca să modifice planurile... 

Cam aşa gândea el când un sunet ciudat îl smulse din 
visare. Ceva ca o răsuflare. Poate chiar o linişte mai 
adâncă. Amedee ciuli urechea. Nici vorbă că venea de 
afară. 

Se îndreptă spre uşă. Zgomotul era acum mai clar. Da, 
era o răsuflare. O respiraţie lentă şi profundă ca zgomotul 
făcut de un curent de aer într-o peşteră. lar când un mârâit 
răguşit se auzi dintr-odată în noapte, Amedée simţi cum i 
se zbârleşte părul pe tot trupul. 

Verifică iute dacă uşa era bine zăvorâtă şi îşi lipi urechea 
de tăblie. Ceva trecea încet pe străduţă. Ceva care mirosea 
aerul, căutând o pradă. 

— Sfântă Marta, miluieşte-te de noi! bolborosi preotul cu 
glas tremurat. 

Fiara era acolo. Răsuflarea ei duhnitoare tulbura liniştea 
satului. Nu se grăbea. Făcea câţiva paşi, se oprea ca să 
asculte, apoi o pornea din nou la drum. Nu avea nicio 
grabă; aştepta de-atâta vreme... 


Amedée se gândi iarăşi la vestea dată de Gilbert. 
Scheletul era întreg, însă ţăranul subliniase şi un detaliu pe 
care Amedée încercase să-l uite: maxilarele aveau nişte 
dinţi înspăimântători... 


8 


Scrisoarea pe care Van Melsen o trimisese la Roma prin 
mijlocirea arhiepiscopului de Narbonne ajunsese la 
destinaţie şi aştepta să-i fie transmisă Eminenţei Sale 
Umberto Donatelli. 

Pentru moment, acesta dormea. Nu-i plăcuse niciodată 
să se trezească devreme. Mai cu seamă când erau călduri 
mari şi după ce petrecuse seara degustând acel delicios vin 
fiert pe care Silvio Rampallo îl păstra la rece pentru ocazii 
deosebite. 

Or, tocmai fusese o ocazie deosebită. Nicio îndoială în 
această privinţă. Nu avea în fiecare zi satisfacția să 
constate că una dintre manevrele sale menite să-i 
discrediteze pe principalii rivali în cursa pentru succesiunea 
Sfântului Părinte fusese încoronată de succes. După 
dezvăluirile cu privire la moravurile depravate, cardinalul 
Bolomini nu avea decât să pună cruce deasupra ultimelor 
sale speranţe. 

Donatelli simţi o satisfacţie îndoită. Nu numai că reuşise 
să îndepărteze un adversar de temut, dar mai ales o făcuse 
fără să încalce regulile de conduită: câteva principii destul 
de suple pentru a-l autoriza în privinţa câtorva acţiuni pe 
care Evanghelia le dezaprobă, însă destul de stricte ca să 
se poată privi în oglindă fără să fie nevoit să lase ochii în 
jos. Nici măcar nu trebuise să împrăştie zvonul. Încercând 
cu stângăcie să se apere, Bolomini, care era cu adevărat 
vinovat, îl alimentase chiar el. 

Dar această satisfacţie nu compensa faptul de a fi trezit 
în zori. De aceea se răsuci în patul său imens mormăind 
supărat când Giancarlo, capelanul său şi secretar, dădu 
deoparte perdelele, iar primele raze ale soarelui care în 
curând urmau să acopere Sfântul Scaun năvăliră în cameră 
ca un puhoi de pelerini, obligându-l să-şi mijească ochii. 


— Aţi dormit bine? întrebă Giancarlo care înainta spre el 
purtând un platou cu micul dejun. 

— Maică Precistă, ce gură uscată am! mormăi ca răspuns 
Donatelli. 

— Dar şi ce idee să petreci decăderea unui cardinal! De 
parcă treaba asta nu ar fi şi aşa destul de murdară... 

Puse platoul pe marginea patului înainte de a se îndrepta 
spre dulap ca să ia un halat. Donatelli îl urmă din priviri. 
Micuţ, pe picioare subţirele, acest capelan avusese mereu 
în el ceva efeminat care îl deranja. 

— Dar de ce naiba sunt atât de incompetenţi? mormăi 
cardinalul. 

— Vă rog să mă scuzaţi, nu am auzit. 

Donatelli se resemnă şi se ridică. Avea gura năclăită şi 
foarte neplăcuta senzaţie că avea un bostan în loc de cap. 

— Vaticanul este un cuib de vipere, însă majoritatea 
dintre ele nu ştiu nici măcar să muşte! Asta îţi ia orice 
plăcere de a concura. 

— Fără îndoială că ele consideră asta ca fiind nedemn de 
funcţia lor, se hazardă capelanul încercând imediat să 
atenueze causticitatea implicită a remarcii sale printr-un 
surâs jovial. 

Donatelli bombăni. Giancarlo era serviabil şi fidel, dar 
efeminat şi mai ales supărător. Avea un mod inocent de a-şi 
plasa înţepăturile fără a i se putea reproşa ceva. 

— Nedemn? Bolomini nici măcar nu ar putea rosti acest 
cuvânt, se mulţumi el să răspundă ridicând din umeri. Ce 
noutăţi avem? 

— Aţi primit două femururi stângi autentice ale sfântului 
Pavel şi vreo jumătate de duzină de fragmente de rocă ce 
conţin ceva ce seamănă, după mine, cu nişte aripi dorsale 
de sardele. În afară de asta, viaţa continuă, iar Sanctitatea 
Sa este cât se poate de bolnav. A, uitam: Bolomini pare că 
vrea să răspândească zvonul că aţi avea o slăbiciune 
pentru băuturile alcoolice. În această privinţă, încearcă să 
obţină chiar o întrevedere cu Severino Massimo. 

„Contraatac patetic”, gândi Donatelli, dar nu neapărat 
sortit eşecului, totuşi. Desigur, nimănui nu i-ar veni ideea 


de a compara plăcerea lui pentru un vin bun cu aplecarea 
către băieţi de care se făcea vinovat Bolomini, însă cu toate 
acestea problema era delicată. Atât ar trebui: să ajungă 
zvonul la urechile lui Severino Massimo, foarte influentul 
cardinal decan şi principalul său sprijin politic şi atunci, adio 
speranţe pontificale! Risca să ajungă alături de Bolomini în 
clubul închis al ex-favoriţilor. Pentru motive pe care nu şi le 
explica, cei de sus deveniseră foarte chiţibuşari cu privire la 
moralitatea candidaţilor. 

— În privinţa aplecării mele pentru vinul bun, va trebui să 
mă gândesc să-l compensez printr-un apetit egal pentru 
împărtăşanie. Acest scump Massimo nu va putea critica o 
atât de virtuoasă şi euharistică atitudine! 

— Mă tem să nu vi se reproşeze mai ales o trândăvie 
incompatibilă cu... 

Donatelli mârâi un început de protest care îl întrerupse 
pe capelan. Dacă dorea să-i strice dimineaţa şi să-l 
indispună pentru tot restul zilei, atunci era pe calea cea 
bună. Dar nu asta era dorinţa lui Giancarlo, care preferă să 
lase halatul pe pat înainte de a dispărea clătinând servil din 
cap. 

— Dacă Massimo aude zvonurile astea idioate, vei 
rămâne cardinal toată viaţa, mârâi el. Vei rămâne atâta 
timp cât Celălalt va fi în viaţă. Porca miseria, cât de 
încăpățânat e ăla! 

Şi se aruncă asupra feliei de pâine unsă cu miere prin 
grija capelanului. Imediat zâmbi. În fond, nimic nu putea să- 
i strice o zi începută cu un asemenea mic dejun. 

— Mulţumescu-ţi, Doamne, că mi-ai dat viaţă, mai bâigui 
el, şi că mi-ai scos în cale toate aceste minuni cu care Tu ai 
avut înţelepciunea să înveseleşti lumea! 

Fiindcă, mă rog, dacă Domnul ar fi vrut ca toţi oamenii să 
ajungă nişte pustnici, ar fi dat naştere lumii în două zile şi 
ar fi făcut-o mai insipidă, nu? Dar oare nu apărase un text 
gnostic un asemenea punct de vedere? Donatelli căută în 
prodigioasa sa memorie unde anume putuse citi aşa ceva şi 
sfârşi prin a clătina din cap de neputinţă. Vinul fiert oferit 


de prietenul său Silvio era delicios, dar avea netăgăduite 
efecte nefaste asupra facultăţilor sale cerebrale. 

„O referinţă gnostică de verificat şi două femururi stângi 
ale sfântului Pavel de studiat? Sardelele fosilizate vor trebui 
să mai aştepte”, îşi zise el apucând o a doua tartină. La 
urma urmei, ziua i se anunţa mai degrabă incitantă. 

— Un femur de urs şi un altul de vacă, diagnostică totuşi 
Donatelli puţin mai târziu arătându-i dispreţuitor cu dosul 
mâinii capelanului oasele aşezate pe masa lui. Am să ajung 
să cred că unii au impresia clară că apostolii noştri coborau 
direct din arca lui Noe! 

Giancarlo se uită la oase. În ceea ce îl priveşte, astea 
puteau fi la fel de bine şi nişte omoplaţi de şobolan sau de 
mistreţ, oricum nu le-ar fi putut deosebi. 

— Nu toată lumea poate fi specialist în anatomie, se 
mulţumi el să zică. i 

— Nu le cer să fie specialişti. Insă dă-mi voie să cred că 
între sfântul Pavel şi o rumegătoare există ceva diferenţe! 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

Donatelli ridică ochii spre cer. Oare de ce naiba era 
înconjurat de imbecili? Îi făcu semn cu mâna capelanului că 
poate pleca şi, brusc, extrem de sătul de toate, se întoarse 
spre biblioteca personală unde mângâie cu privirea 
legăturile în piele ale celor optzeci şi şapte de volume din 
Museum Metallicum scrise de Ulisse Aldrovandi, mineralog 
din Bologna, ce fuseseră editate cu şase ani în urmă. 
Donatelli admira atât de mult această enormă lucrare - cel 
mai complet studiu al fosilelor pe care i-a fost dat să-l ţină 
în mână vreodată - încât cunoştea pe de rost pasaje întregi. 

Umberto Donatelli avusese întotdeauna o minte deschisă 
şi curioasă. Calităţi pentru care fusese numit responsabilul 
colecţiei de fosile şi minerale pe care le adunase Sixt al V- 
lea. 

La vremea când i se propusese acest post, îl acceptase în 
ideea de a se apropia de Severino Massimo care mărturisea 
o adevărată pasiune pentru tot ce ţinea de fosile. Dar, tot 
studiind problema, subiectul sfârşise prin a-i trezi interesul. 


De aceea îşi găsea o adevărată plăcere în a se apleca 
asupra specimenelor ce i se încredinţau. 

Prin forţa lucrurilor, i se atribuise şi sarcina de a identifica 
relicvele exhumate ici şi colo, misiune care nu prea era 
odihnitoare, dar care îi acorda puterea pe care nu o prea 
avea oricine de a infirma sau confirma multe dintre legende 
şi zvonuri. Totuşi, aşa ceva comporta un risc, fiindcă i se 
întâmpla adesea să fie într-o contradicţie primejdioasă cu 
Scripturile. Şi nu o dată, se văzuse constrâns să-şi ascundă 
adevăratele concluzii spre a nu-şi compromite viitorul pe 
care se încăpăţânase mereu să-l vadă purtând tiara papală. 

Dar, în fond, unde era adevărul? Donatelli îşi contemplă 
biblioteca. Ştia că aceasta conţine pagini întregi de 
cunoştinţe acumulate de secole, teorii ce se contraziceau, 
aserţiuni care se dovediseră pe cât de ridicole pe atât de 
inutile, altele confirmate provizoriu prin câteva observaţii 
vagi, o succesiune de ipoteze eteroclite, toate mai mult sau 
mai puţin conforme cu Scripturile, toate la fel de incitante 
pentru minte ca un elixir puternic. Şi totuşi cât din toate 
acestea va mai fi considerat drept adevăr pe viitor? Ştiinţa 
era un lucru atât de nesigur. Doar credinţa putea da 
acestor afirmaţii soliditatea necesară. Dar azi era repusă în 
discuţie însăşi credinţa, atacată din toate părţile de spirite 
pe care Donatelli le admira totuşi fără vreo umbră de 
ezitare. _ 

Atunci, unde naiba se ascundea acest adevăr? In această 
ştiinţă care înainta pe bâjbâite, clătinându-se la fiecare pas 
ca un copil încăpățânat? Ori în acea credinţă a cărei forţă 
rezida în absenţa de certitudini? 

„O, câte-ar face o minte sclipitoare ca a mea în fruntea 
Bisericii!” îşi zise el. Porcăria naibii, din cauza unui pahar 
sau două, probabil că i se va prefera un sinistru şi senil 
executant incapabil să guste minunile lumii. Dacă 
reformaţii câştigau partida, nu va trebui mai apoi să venim 
să ne plângem. 

— Să vedem acum peştii ăştia, mormăi el înciudat, 
aplecându-se spre ceea ce putea trece drept o movilă 
oarecare de pietricele. lar pe primul care încearcă să mă 


facă să spun că acestea sunt resturile celor pe care Hristos 
le-a înmulţit pe malul lacului Tiberiada îl răstignesc... 

Stătu o clipă, reflectând, şi adăugă: 

— Astea fiind zise, aş putea foarte bine hotărî să atribui 
aceste aripi dorsale lui Pilat din Pont! 

Starea lui bună dură totuşi puţin. Înainte de prânz, fu 
convocat la cardinalul Severino Massimo. 

— Nu am să vă ascund că această chestiune este o 
problemă serioasă, zise acesta, cu privirea pierdută în 
contemplarea pieţei San Pietro scăldate de lumina soarelui. 

Donatelli nu îi răspunse imediat. Ştia din experienţă cât 
de inutil era să încerci să te aperi. Niciun argument nu-l 
putea face pe interlocutorul său să fie mai calculat, atâta 
timp cât nu va fi ajuns să-i recapete simpatia şi încrederea. 
lar dacă Massimo îi întorcea spatele, însemna că nu sosise 
încă momentul. 

— Umberto, ştii cât te stimez, continuă bătrânul. Te-am 
sprijinit din clipa în care ai pus piciorul în Roma. lar pentru 
a te duce către succesiunea Sfântului Părinte, n-am 
precupeţit niciun efort. Dar... 

Cardinalul decan se întoarse în sfârşit cu faţa spre el. De 
obicei, avea o figură gravă, dar blândă, însă de data 
aceasta zâmbetul binevoitor pe care ridurile adânci păreau 
a-l fi desenat pentru veşnicie pe buzele sale se 
preschimbase într-o grimasă. Pe trăsăturile sale săpate de 
ani de privaţiune şi de zadarnice eforturi menite să-l ducă 
în vârful ierarhiei ecleziastice se citea acum un amestec de 
decepţie şi mânie, dar şi o nesfârşită oboseală. Dacă vârsta 
îi interzicea de-acum să spere la succesiunea suveranului 
pontif, îşi pusese toate speranţele în protejatul său. 
Speranţe pe care refuza să le vadă atât de stupid 
dezamăgite. 

— Zvonul acesta este mult exagerat, riscă Donatelli. Un 
pahar cu vin câteodată, da, se poate, admit. Dar mă 
îndoiesc că aşa ceva poate afecta în mod durabil acuitatea 
mea... 

— Durabil sau nu, aşa ceva nu are nicio importanţă. O ştii 
la fel de bine ca şi mine. Biserica trebuie să fie deasupra 


oricărei bănuieli. Şi, mai mult decât orice, Sanctitatea Sa 
are datoria de a fi la adăpost de orice reproş. 

— Atunci, nu fi ipocrit, Severino. Nu a existat vreun papă 
cinstit şi ireproşabil la Sfântul Scaun de secole întregi. lar 
prietenul nostru Giambattista Pamphili, oricât ar vrea el să 
se numească Inocenţiu X, nu este. 

Severino lăsă să-i scape un zâmbet. Donatelli îi era 
simpatic. Dacă nu ar avea această prostească înclinaţie 
către vin... 

— Alta-i situaţia acum, se strădui el să răspundă. Sunt 
convins că te gândeşti că cea mai mică slăbiciune le-ar da 
inamicilor noştri reformişti un unghi de atac pe care nu vor 
ezita să-l exploateze. Nu ne putem permite aşa ceva. 

Donatelli mârâi o vagă aprobare. Era foarte agasat că 
acest zvon idiot ajunsese atât de repede la urechile 
interlocutorului său. Nu avusese nici măcar timpul să-şi 
pregătească o apărare demnă de acest nume. De-l va 
întâlni pe Bolomini pe vreun culoar, îşi promise că-l va face 
să „priceapă” versiunea personală a dragostei faţă de 
aproape. Până atunci, îşi fixă atenţia asupra cardinalului 
Massimo în speranţa că va găsi în atitudinea sa o crăpătură 
unde să poată introduce o pană, însă acesta, cu mâinile la 
spate, păstra o atitudine severă de neclintit. Donatelli 
înţelese că degeaba ar insista. Era mai bine să-şi păstreze 
argumentele pentru mai târziu. Se ridică. 

— Trebuie să te las, Severino. Am rămas în urmă cu 
treburile... Dacă nu-mi mai acorzi sprijin, onorează-mă cel 
puţin cu simpatia ta. 

Schimbară o privire rapidă. Se înțelegeau perfect. 
Povestea aceasta cu ebrietatea cronică era o lovitură urâtă. 
Fără asta, cu siguranţă că ar fi putut constitui o pereche 
câştigătoare. Severino oftă şi schiţă, în fine, un zâmbet 
sincer. 

— Aşteaptă... Poate că am o soluţie. 

Donatelli se opri, intrigat. 

— Am... Am primit o scrisoare de la Narbonne, începu 
cardinalul decan umblând printre lucruri în căutarea 


documentului cu pricina. S-ar părea că au descoperit în 
Languedoc nişte relicve ciudate. 

Donatelli luă loc. În câteva cuvinte, Severino reusise să-i 
trezească curiozitatea. 

— Ce înţelegi prin „relicvă ciudată”? întrebă el. 

— Din câte ştim, adică nu mare lucru, ar fi vorba despre 
nişte oase de o mărime neobişnuită. 

— Neobişnuită? 

—Judecând după ceea ce a fost exhumat adică un picior 
şi câteva vertebre -, defunctul trebuie să fi măsurat vreo 
douăzeci de picioare. E tot ce se spune în scrisoarea ce mi- 
a fost adresată. 

— Interesant... Şi, cui urmează să-i fie atribuite? 

— Aparent... sfintei Marta. Poftim, uită-te. 

Se aplecă pentru a-i întinde documentul pe care Donatelli 
îl parcurse repede. 

— Sfânta Marta? Dar... moaştele ei nu sunt la Tarascân? 

Cardinalul decan nu răspunse imediat. Se ridică şi porni 
să-i pregătească musafirului său o ceaşcă de ceai. 

— Bineînţeles, aprobă acesta zâmbind. De mai multe 
secole. lar din câte ştiu eu, nu-i lipseşte un picior. 

— Atunci? 

— Preotul satului unde s-au găsit osemintele propune 
această ipoteză bazându-se pe nu ştiu ce legendă locală. Şi 
pare foarte convins. 

— Lasă-mă să ghicesc... Visează să aibă moaştele unei 
sfinte în capela sa! 

— Mă tem că ironia nu prea îşi găseşte locul în asemenea 
circumstanţe, obiectă Severino. Acest schelet este pentru 
noi un mare noroc. Cred că ştiţi că Franţa meridională este 
o regiune cu o puternică influenţă hughenotă. Duşmanii 
noştri reformatori s-au concentrat la Nâmes şi de acolo 
încearcă să-şi răspândească erezia prin împrejurimi. Graţie 
măsurilor pe care le-am luat, propagarea flagelului pare 
stăvilită, dar, aşa cum se spune pe acolo, e mai bine să 
previi decât să vindeci. lar acest schelet, Doamne, este un 
dar al Cerului. 


Donatelli îi înapoie scrisoarea, apucă ceaşca pe care i-o 
întindea Severino şi mirosi conţinutul. „O băutură pentru 
babe”, gândi el străduindu-se să-i mulţumească lui 
Severino cu un zâmbet politicos. 

— Ce anume doreşti de la mine? întrebă el. 

— De la tine? Păi... să mergi la faţa locului, fireşte! 

— Nu înţeleg. Dacă ştim că nu este sfânta Marta, de ce 
să mă trimiţi acolo? 

— Din două motive, dragul meu Donatelli. Pe de o parte, 
acest schelet, chiar dacă nu este al sfintei Marta, trebuie în 
mod clar să aparţină cuiva. Or, dacă s-ar dovedi că poate fi 
atribuit vreunui sfânt, ar fi un bun argument pentru a le 
închide gura adversarilor noştri. Dar mai ales: 
îndepărtându-te pentru un oarecare timp de Roma, asta ar 
neutraliza zvonul ce riscă să se răspândească privitor la 
tine. In lipsa unui vinovat, acesta s-ar stinge probabil de la 
sine fără a trebui să te apărăm. Ştii ca şi mine că, negând 
întruna, îndoiala ajunge să îşi facă loc, chiar şi în mintea 
celor care te privesc cu simpatie... Aşa că vei merge acolo 
şi te vei strădui să identifici aceste relicve. Şi nu te grăbi. 
Cu cât vei sta mai mult pe acolo, cu atât va fi mai bine. 

Donatelli reflectă câteva clipe. Exista şi adevăr în ceea ce 
spunea Severino, numai că însemna să subestimezi faptul 
că lui îi era groază de călătorii. Strâmtoarea unei diligente, 
căldura, praful, hurducăielile necontenite ale vehiculului, 
plictiseala nesfârşită, opririle în hanuri cu igienă discutabilă, 
paturile inconfortabile şi fojgăind de căpuşe, fără a mai 
pune la socoteală limba şi mirosul greoi al localnicilor cu 
care va trebui să coabiteze, toate astea îl oripilau în cel mai 
înalt grad. 

— Suntem siguri că această revoltă, această frondă cum i 
se spune pe acolo s-ar linişti pe deplin? întrebă el în 
speranţa să găsească un pretext bun ca să nu meargă. Nu 
mi-ar plăcea să mă trezesc în mijlocul unui conflict armat. 

— Linişteşte-te, totul a intrat pe făgaşul normal. Mazarin 
a luat frâiele în mâini. La Languedoc este mai linişte decât 
la Sfântul Scaun! 


Donatelli tuşi mormăind ceva, îşi umezi buzele în insipida 
şi călâia băutură, amintindu-şi imediat că Franţa mai era 
reputată şi pentru calitatea vinurilor sale. 

— Bine, admise el. Voi face ceea ce Eminenţa Voastră va 
crede de cuviinţă... 


PARTEA A DOUA 


DISPUTATIO 
1 


În săptămânile care se scurseră între descoperirea 
uriaşului şi sosirea legatului, Athanase Lavorel nu avu nicio 
clipă de răgaz. Anunţul despre existenţa restului din schelet 
îl aruncă într-o aşa stare de surescitare încât îşi anulă toate 
cursurile şi amână celelalte lucrări. 

Profitând de ajutorul lui Zenon, începu prin a pune să fie 
scoase toate osemintele. Amedée, care se grăbea să 
înceapă construirea capelei, considera această operaţiune 
drept o pierdere de vreme şi încercă prin toate mijloacele 
să grăbească treaba. Ca un bun pedagog, Athanase trebui 
să-i explice de mai multe ori cât de fragile sunt oasele 
pietrificate, gata să se sfărâme la cea mai mică greşeală de 
mânuire. Insistă ca pământul să fie săpat fără folosirea 
hârleţului şi sfârşi prin a scoate la lumina zilei chiar el însuşi 
oasele bine prinse în stâncă folosind nişte instrumente mici 
şi periuţe, pentru ca mai apoi să le protejeze înfăşurându-le 
în nişte cârpe. 

Aldegonde, care urmărea îndeaproape aceste operaţiuni, 
venea zilnic să le repete lui Athanase şi Amedee că această 
exhumare se rezuma în realitate la spintecarea şi mutilarea 
acestui Pământ pe care Domnul se străduise atât de mult 
să-l creeze. Dacă ar fi fost să fie ascultată această bătrână, 
încăpăţânându-se să-l spintece şi să-l disece pentru a-i 
examina măruntaiele, încăpăţânându-se să vrea să-şi 
arunce privirea în această rană unde zăcea un copil 
monstruos şi înfricoşător, ei comiteau un păcat de neiertat. 
Acum, Terra, decizând să păstreze această creatură pentru 
veşnicie în pântecele său, se răsucea de durere sub rănile 
făcute de mâinile lor blestemate. 


Athanase, desigur, ignoră aceste vorbe. Chiar dacă 
remarcase strania asemănare pe care o avea un asemenea 
act cu o autopsie; personal, el nu vedea niciun rău. 

Când exhumarea fu terminată, puse ca osemintele să fie 
transportate la Colegiul Regal din Montpellier unde fură 
curățate de orice urmă de piatră rămasă. Ce era mai gros s- 
a spălat cu apă şi săpun folosindu-se o perie, apoi Zenon şi 
Bruno au fost nevoiţi să folosească nişte dăltiţe pentru a 
debarasa oasele de bucăţile cele mai rezistente. Un 
poanson mânuit cu delicateţe finaliză rezultatul, scoțând 
fragmentele care rezistaseră precedentelor tratamente. 

După săptămâni de muncă migăloasă, Athanase 
consideră că oasele sunt curățate acceptabil. Mai rămânea 
să fie unse cu un fel de lac răşinos a cărui compoziţie, 
ţinută secret de bătrânul învăţat, era rodul unor ani 
îndelungaţi de experimente. 

Bruno, care mânuia pentru prima dată oase de o 
asemenea dimensiune, fu surprins de greutatea lor. Zenon 
trebui să-i aducă aminte că erau fosile, adică pietrificate. 
Mare istet ar fi fost cel care ar fi putut spune prin ce miracol 
al naturii oasele se transformau în minerale. Dar aşa era. 
Suprafaţa le era plină de zgârieturi fine şi fisuri cauzate, 
după părerea lui Athanase, de eroziunea timpului. Nu toate 
însă erau intacte, nicidecum, dar în ansamblu, se putea 
spune că starea lor era deosebit de bună ţinând cont că 
stătuseră atâta vreme sub pământ. Oricum, important era 
că scheletul era complet. 

In fine, cu ajutorul lui Zenon şi Bruno, Athanase 
inventarie toate oasele, le măsură şi făcu nişte crochiuri 
detaliate, încât toţi trei se pregăteau să abordeze faza 
următoare a studiului, adică reconstituirea. 

Zenon se achita de aceste sarcini dacă nu cu entuziasm, 
cel puţin nu cu neplăcere. Considera această activitate 
drept un mod agreabil de a-şi petrece zilele, gândindu-se şi 
la altceva decât la viitorul său. Se pomeni că e chiar 
mulţumit de munca alături de Athanase, de parcă asta 
constituia pentru el o înviorătoare reîntoarcere la izvoare. 


Totuşi, în pofida insaţiabilei sale curiozităţi intelectuale, 
scheletul acesta îl interesa puţin. Dacă venise la 
Montpellier, nu era pentru a se lansa în noi cercetări. 

Problema fosilelor nu-l captivase niciodată. Întrucât le 
studiase în tinereţe, cunoştea teoriile legate de ele şi îi era 
destul. Disputa creată în jurul lor cu siguranţă nu-i era la fel 
de vitală precum lui Athanase. 

Nu ignora faptul că aceste stranii minerale îi intrigaseră 
pe învăţaţi încă din Antichitate. Pitagora, Xenofon, Herodot, 
cu toţii încercaseră să dea o explicaţie în ceea ce priveşte 
cochiliile de piatră, osemintelor pietrificate şi altor urme de 
peşti sau de mamifere ce se descopereau din loc în loc, 
pretinzând că aceste minerale erau resturi de organisme ce 
populaseră pământul în epoci mai mult sau mai puţin 
îndepărtate. În secolele ce au urmat, se reţinuse mai ales 
explicaţia dată de Aristotel care, admițând principiul 
generării spontane, vedea în aceste fenomene produsul 
emanațiilor uscate ce se ridicau din pământ. 

Mai apoi, fiecare adusese explicaţiile sale. Unii, precum 
Jean-Baptiste Robinet, estimau că aceste misterioase fosile 
erau vestigii ale insucceselor Creatorului, prototipuri cărora 
nu ar fi considerat necesar să le dea viaţă. Alţii credeau că 
sunt fructul unor semănături ce au crescut şi trăit în sânul 
pământului. Alţii că nu erau nimic altceva decât nişte /udi 
naturae, jocuri ale naturii ca rezultat al hazardului. 

Dar cele mai serioase - în orice caz cele cărora Zenon le 
acorda cel mai mult credit - apărau ideea, reluată de unii 
greci prin intermediul traducătorilor arabi, că aceste fosile 
erau în realitate ceea ce mai rămânea din organismele vii 
după un proces de pietrificare căruia deocamdată nu i se 
putea da nicio explicaţie. Lucrul acesta fusese afirmat în 
mod clar la sfârşitul mileniului de către filosoful persan 
Avicenna. Şi mulţi erau cei care apăraseră acest punct de 
vedere, precum Roger Bacon, Leonardo da Vinci, Bernard 
Palissy sau Konrad Gesner. 

Toate aceste teorii îi erau cunoscute lui Zenon. Le 
cunoştea nu numai conţinutul, ci şi filiaţia, originile, sfera 
de influenţă şi societăţile ştiinţifice care le apărau. Ca 


urmare a faptului că fusese în contact cu membri din Royal 
Society sau Accademia del Cimento, nu ignora nimic din 
diversele ipoteze în vigoare. Însă le considera pe toate nişte 
jocuri, puţin cam deşarte, ale minţii. Atâta vreme cât o 
ştiinţă nu era decât cunoaştere pură, cât nu aducea nimic 
concret pentru ameliorarea vieţii contemporanilor săi, 
Zenon socotea că nu prea avea valoare. 

Seara, după zile de muncă grea, Zenon era aşadar foarte 
fericit că poate simpatiza cu René Grouchot. Acesta se lăsa 
cu drag antrenat de tovarăşul său în beţii nesfârşite; 
angoasele din primele zile lăsaseră iute loc unei odihnitoare 
nepăsări. 

René se dovedi a fi un tovarăş mai învăţat decât bănuise 
el. După ce îşi termina glumele pe care le turuia la nesfârşit 
- unele de un gust nu întotdeauna foarte fin -, era în stare 
să susţină o conversaţie serioasă. Avea reale cunoştinţe de 
farmacologie care, fără a rivaliza cu cele ale savantului, 
erau la fel de respectabile. Şi, angrenaţi într-o discuţie 
privind folosirea antimoniului sau oricărei alte substanţe, 
puteau să-şi petreacă seara vorbind despre medicină. 
Extraordinarul şi ciudăţenia însoțeau argumentaţia cea mai 
amănunţită, iar ansamblul era întotdeauna punctat de 
hohote de râs pe care vinul le stârnea din plin. 

Numai că şederea sa prelungită la Montpellier îi cam 
împuţinase resursele financiare. Punga doldora cu care 
plecase de la Paris acum începea să se golească. lar ideea 
că în curând va fi obligat să plece spre Bologna pentru a 
găsi un mijloc de subzistență îi umbla prin minte fără a-l 
grăbi. 

In Lansec, chiar şi după ridicarea scheletului, construcţia 
bisericii rămase în aer. In urma anunţului despre sosirea 
iminentă a unui legat, Amedee se gândi că este preferabil 
ca fundaţiile să rămână la stadiul respectiv. Era însă 
neliniştit de această nouă întârziere, cu atât mai mult cu 
cât lupul făcuse alte două sau trei victime printre ovine, 
provocându-le enoriaşilor o teamă din zi în zi mai mare, de 
aceea lăsase să se răspândească zvonul că scheletul 
descoperit era probabil cel al sfintei Marta, omiţând fireşte 


să precizeze că nu era decât o ipoteză personală. Însă 
ideea se încetăţenise, iar preotul îşi putu da seama cu 
satisfacţie că perspectiva de a avea în viitoarea criptă 
relicvele sfintei patroane avea un oarecare efect de liniştire 
a enoriaşilor. Incă nu era o încredere de nezdruncinat - 
departe de asta -, dar însemna totuşi ceva mai bun decât 
acea teamă insinuantă care măcina treptat coeziunea 
comunităţii. 

Constatând că tentativa de a neutraliza fiara cu capcane 
aşezate în jurul satului se soldase cu un eşec, Gilbert 
începuse chiar să facă tot felul de planuri pentru o viitoare 
operaţiune de capturare. Se lăuda pe la săteni că încetase 
să mai conteze pe vreun sprijin din partea sfintei Marta ca 
să-i vină de hac duşmanului. Auzindu-l, ai fi zis că lupul era 
ca şi prins. 

Această fanfaronadă nu păcălea totuşi prea multă lume. 
Mai ales nu pe Agnès, care avea o plăcere răutăcioasă în a-l 
tachina pe ţăran. Cum în această privinţă era foarte 
pricepută, reuşea cu uşurinţă să-l întărâte groaznic pe 
Gilbert. Căci, nemulțumită de faptul că bărbatul nu avea 
destul curaj, se mai distra ridiculizându-i şi pretenţiile 
tactice. Când Gilbert îi răspundea că n-avea decât să ia 
totul în seama ei, Agnes îi şi răspundea imediat că, în ziua 
în care se va hotărî ca să scape de lup, nu va mai fi nevoie 
să se înarmeze cu topoare sau cazmale aşa cum zicea 
ţăranul. li va fi de-ajuns inteligenţa. 

Până atunci, încă de la căderea nopţii, fiecare se închidea 
în casă. Uşile erau baricadate, iar animalele aduse în 
incinta satului, fără ca nimeni să mai iasă după apusul 
soarelui. Dar fiarei care dădea târcoale încă îi mai era 
foame. 


2 


În acest context, sosirea lui Donatelli fu un mic 
eveniment. Autorităţile religioase şi civile din Montpellier, 
flatate de atenţia bruscă pe care Sfântul Scaun o acorda 
oraşului lor, îşi întrerupseră certurile spre a-l primi pe legat 


cu demnitatea cuvenită. Nu aveau parte în fiecare zi de 
vizita unui personaj atât de important. 

Mandatat de însăşi Sfinţia Sa, Donatelli întrupa o putere 
colosală. De aceea Van Melsen, îmbrăcat în cea mai 
frumoasă sutană, consideră că era de datoria lui să vină să- 
| întâmpine la sosirea diligenţei. 

— Este o mare onoare, Eminenţa Voastră, să vă avem în 
mijlocul nostru! zise episcopul sărutându-i deja mâna încă 
înainte ca el să fi pus piciorul afară. 

Faptul că fusese trimis atât de repede un legat spre a 
cerceta această problemă cu sfântul îl surprinsese pe Van 
Melsen. Contrar presupunerilor lui un pic cam grăbite, 
Sfântul Scaun luase raportul său foarte în serios. 

— Nu descoperi rămăşiţele unei sfinte în fiece zi, 
răspunse Donatelli. Insă nu vreau totuşi să pretind că 
această călătorie mă bucură, credeţi-mă. Pe căldura asta! 

Lac de sudoare, suflând de parcă ar fi făcut tot drumul de 
la Roma pe jos, cu mantia sa de purpură boţită şi plină de 
praf, alura îi era mai puţin mândră decât şi-ar fi dorit. 
Conştient de starea jalnică în care se prezenta, încercă să-şi 
dea puţină importanţă întinzându-şi oasele, şi un pic de 
demnitate având grijă să nu-i dea o prea mare atenţie 
interlocutorului, plimbându-şi încet privirea în jurul piaţetei 
şi lăsând să se înţeleagă că remarcase fațadele cam 
ruinate. În acel moment, ochii săi dădură peste un om înalt 
care stătea în spatele episcopului. 

— Henri de Coursanges, prim-magistrat al Montpellier şi 
consilier al intendentului regal pentru provincia Languedoc, 
se prezentă acesta. Fiţi binevenit! Ne-am gândit la aceste 
neajunsuri şi am organizat o mică masă în onoarea Domniei 
Voastre. 

— O foarte bună iniţiativă, aprobă legatul schiţând un 
zâmbet pur formal. Suntem morţi de foame. 

Cei doi oameni rămaseră un pic surprinşi auzindu-l pe 
legat folosind pluralul, înainte de a zări un individ mărunţel 
care cobora la rândul său din diligenţă. 

— Giancarlo, ai bunătatea să te îngrijeşti de bagaje, 
porunci legatul întorcându-se spre acesta. 


Capelanul se înclină şi începu să dea ordine cu un glas 
piţigăiat. 

Henri de Coursanges îşi conduse mai apoi musafirii spre 
un colţ al pieţei unde se înălța clădirea Intendenţei. 
Donatelli îl observă cu coada ochiului. Lipsit, la prima 
vedere, de cel mai mic strop de inteligenţă, acesta era unul 
dintre acei notabili de provincie pe care îi detesta şi care îşi 
petreceau timpul încercând să se convingă că rolul lor era 
esenţial întru supraviețuirea regatului. 

Cu toate acestea, la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, 
magistratul era considerat atât de anturaj, cât şi de 
superiori drept un om de viitor. Fără îndoială că îl ajutase 
înălţimea sa neobişnuită. Îşi domina astfel interlocutorii, 
ceea ce îi compensa în chip destul de fericit lipsa 
abilităţilor. 

Când ajunseră la colţul pieţei, îi invită pe călători să urce 
treptele ce duceau la impunătoarea clădire ce adăpostea 
Intendenţa unde se pregătise masa. 

Ajuns în vârful scării monumentale, Donatelli începu să 
sufle zgomotos ştergându-şi fruntea cu o batistă fină de 
mătase. Van Melsen se uita la el de parcă urma să leşine 
dintr-un moment în altul. 

— Doamne, ce înalte sunt treptele în ţinutul 
dumneavoastră, oftă legatul. 

— Ca să ne ridicăm mai bine deasupra contemporanilor, 
încercă să glumească episcopul. 

Dar cum Donatelli nu reacţionă, Van Melsen simţi 
apăsând asupră-i privirea batjocoritoare a lui Henri de 
Coursanges şi făcu tot ce putu ca să nu-l ia în seamă. 
Donatelli nu pierdu nicio fărâmă din aceste fineţuri. Aceşti 
doi indivizi, reprezentând cele două ramuri ale puterii 
locale, se simpatizau destul de puţin între ei. Ghici că 
trebuie să fi fost mereu în conflict cu privire la vreo 
chestiune. Când nu era vorba de păreri diferite asupra unei 
probleme de administrare a oraşului, era o divergență 
privind interpretarea ce trebuia dată uneia sau alteia dintre 
directivele regale. Pe scurt, nu se stimau deloc, iar lucrul 
acesta se vedea din prima clipă. Dar, dacă exista rivalitate 


între episcop şi magistrat, fapt ce sărea în ochi, pentru 
moment el nu avea intenţia să se amestece. Se mulţumi 
doar să ia notă. 

— Apropo de înălţime, ce ştiţi despre acel faimos 
schelet? întrebă el în sfârşit pentru a reveni la subiectul 
care îl interesa. 

— Nu prea multe, răspunse magistratul care se considera 
mai avizat. A fost descoperit pe când se săpa fundaţia unei 
mici capele la câteva leghe de aici. Preotul satului este cel 
care pretinde să ar putea fi vorba despre o sfântă. 

— Părintele Amedée este un om destoinic; cel mult îi 
lipsesc acele noţiuni simple de cunoaştere şi rigoarea ce ne 
obligă să ne asumăm toate aceste responsabilităţi, preciză 
Van Melsen ca să spună şi el ceva şi ca să amintească 
faptul că o formă aparte de complicitate îi unea pe membrii 
Bisericii din care cu siguranţă nu făcea parte respectivul 
magistrat. 

— Dar dumneavoastră credeţi că scheletul ar fi al unei 
sfinte? 

— Modesta mea părere nu are nicio importanţă, răspunse 
episcopul. Motiv pentru care ştiinţa şi înţelepciunea 
dumneavoastră ne sunt absolut necesare. 

„Răspuns tipic de subaltern”, gândi Donatelli întorcându- 
se spre magistrat. 

— Dar dumneavoastră? 

— Avizul meu se va baza pe concluziile celui mai eminent 
specialist al nostru, doctorul Lavorel, al cărui renume a 
ajuns neîndoielnic până la dumneavoastră, se eschivă la 
rândul său Henri de Coursanges. Aştept rezultatul acestor 
observaţii - şi pe al dumneavoastră, evident - pentru a lua 
o hotărâre... Cât priveşte dacă este o sfântă, vă 
mărturisesc că pentru mine chestiunea este de ordin pur 
teologic. Vă las cu mare drag responsabilitatea. Datoria 
mea constă în menţinerea ordinii în această regiune. Pentru 
restul... Ar fi însă de dorit ca această identificare să fie 
făcută cât mai repede, fiindcă deja încep să circule tot felul 
de zvonuri. Unele merg până acolo încât vorbesc de o 
creatură demonică! 


Legatul le adresă un zâmbet politicos regretând în sinea 
lui că venise. Cu astfel de consilieri, nu va reuşi prea curând 
să rezolve problema. 

— Voi face tot ce pot, se mulţumi el să răspundă. 

— Mărturisesc că sunt surprins de promptitudinea cu 
care a reacţionat Sfântul Scaun, adăugă Van Melsen. 

O uşoară uimire îl străbătu pe Donatelli. Nu cumva 
episcopul acesta nutrea vreo bănuială cu privire la motivele 
care îi grăbiseră venirea? Ideea că era mână în mână cu 
Bolomini îi străfulgera prin minte. Ceea ce însă nu era 
adevărat. Între Vatican şi preocupările celorlalţi slujitori ai 
Bisericii era o prăpastie de netrecut. Prin urmare, se hotărî 
să ia întrebarea drept ceea probabil că era, adică una 
nevinovată, şi răspunse: 

— Dacă astfel de revendicări sunt lucru curent, trebuie să 
admitem că este pentru prima dată când ele se sprijină pe 
probe materiale atât de stranii. Sunt nenumărate sate - 
cred că ştiţi - care se pot lăuda că au în cripta bisericii lor 
un femur sau un omoplat de talie mare atribuit unuia sau 
altuia dintre sfinţii locului, dar niciodată nu am descoperit 
un picior întreg si de o asemenea dimensiune. De aceea am 
considerat că lucrul merită o atenţie aparte. lar eu ţin, tot 
atât cât şi dumneavoastră, dacă nu chiar mai mult, ca 
această problemă să fie reglată cât mai repede cu putinţă. 
Dar - o, iată şi masa - asta mai poate aştepta până sfârşim 
de mâncat! 

Abia după ce se instală împreună cu Giancarlo în 
camerele episcopiei şi-şi făcu siesta merse Donatelli la 
Colegiul Regal ca să arunce o privire asupra faimosului 
schelet. Fu întâmpinat de un Athanase servil. De îndată ce 
fusese prevenit de sosirea acestuia, învățatul se grăbise să- 
i iasă în întâmpinare, aşteptându-l la intrarea clădirii. 

— Doctor Athanase Lavorel, se prezentă el schiţând o 
reverență stângace. Eminenţa Voastră îmi face o mare 
onoare. 

— Sentimentul este reciproc, vă asigur. Vă admir de mult 
munca, răspunse politicos legatul care nu auzise niciodată 
vorbindu-se de el. 


— Mă simt stânjenit. Eu nu sunt decât un modest om 
învăţat care lucrează la descifrarea tainelor pe care Domnul 
Nostru ni le-a lăsat. 

— Dar, trudind cu discernământ şi dreaptă măsură, mi se 
zice. Nu am să vă necăjesc mult timp. Mi-am zis: cu cât voi 
vedea mai repede relicvele, cu atât mai grabnic îmi voi face 
o idee. Aşadar, unde este arătarea? 

Athanase îl conduse până la locul său. Străbătând 
culoarele întunecoase ale Colegiului Regal, Donatelli nu se 
putu abţine să nu-l întrebe: 

— Mi s-a spus că François Rabelais a frecventat această 
facultate. E adevărat? 

— Absolut. A fost numit doctor în 1537. După cum vedeţi, 
tradiţia uriaşilor este trainică la Montpellier! 

— Uriaşilor? 

— Pantagruel, Gargantua... îmi închipui că numele 
acestea vă sunt cunoscute. 

— A, desigur! Doar că nu sunt nimic altceva decât fructul 
imaginaţiei autorului. Îndrăznesc să sper că al nostru este 
cât se poate de real! 

— În orice caz, vă aşteaptă încremenit! 

Donatelli pufni uşor în râs. Savantul nu îi era antipatic. 
Profitând de această dispoziţie, Athanase îl întrebă: 

— Sunteţi familiarizat cu principiile  gigantologiei, 
Eminenţă? 

— Ştiu partea esenţială. Cât şi faptul că această teorie a 
dat naştere unei controverse. 

— Câţiva ignoranţi care voiau să-şi dea importanţă, nimic 
altceva, vă asigur. A fost atestată existenţa uriaşilor cu 
mult timp în urmă de numeroase surse. Începând cu Biblia 
care ne spune că sunt urmaşii lui Set... 

— În „Numerii”, sunt prezentaţi drept fiii lui Enac, preciză 
el. Dar găsim menţionarea lor şi în  „Geneză”, 
„Deuteronom”, „losua”, „Cartea regilor”, „Cronici”, „Cartea 
lui lov” şi chiar în „Apocalipsă”, încât ai crede că în vechime 
erau puzderie de oameni înalţi iar Părinţii nu vorbeau decât 
de ei! Reţineţi totuşi că majoritatea acestor uriaşi, ce se 


numesc şi nefilimi, erau locuitori ai Pământului Făgăduinţei 
înainte de venirea lui Moise. 

— Esenţial, sublinie Athanase, este să recunoaştem că 
existenţa lor nu are nimic fantezist! 

— Sunt de acord. 

Ajunşi în faţa încăperii lui Athanase, acesta îl invită pe 
legat să poftească făcând o nouă reverență. 

— Ce loc minunat, îl felicită legatul descoperind camera. 
Demn de cele mai frumoase cabinete de curiozităţi pe care 
am avut ocazia să le vizitez! 

Donatelli observă atunci nişte oseminte mari aşezate pe 
masă. 

— Acesta-i tipul nostru? întrebă el. 

— Absolut. Deşi, din lipsă de spaţiu, am aici doar o parte 
din oseminte. Restul este depus într-o altă încăpere. 

Cardinalul se apropie de relicve şi apucă un os cu o grijă 
care arăta că era obişnuit să mânuiască asemenea fosile. 

— Frumoasă vertebră, spuse. Dimensiunile sunt într- 
adevăr uimitoare! 

— Individul pare într-adevăr de talie excepţională. Vi s-a 
spus că am exhumat tot scheletul? 

Uimit, Donatelli ridică din sprâncene. 

— Întreg, spuneţi? 

— Absolut, ceea ce, trebuie să vă mărturisesc, este un 
fapt excepţional. 

Cardinalul era stupefiat. Rămăşiţele ce i se aduceau la 
Vatican se limitau în general la unul sau două oase. Rareori 
se întâmpla ca martirii să fie găsiţi în întregime. Poate, 
gândea el, se datora tocmai faptului că erau martiri. Dacă 
ar fi să te iei după poveştile suferințelor de care au avut 
parte, majoritatea avuseseră parte de grave mutilări. 

— Aţi putut determina dacă era vorba de un bărbat sau 
de o femeie? întrebă el. ,„ 

Athanase tăcu un moment. La drept vorbind, întrebarea îl 
luase pe nepregătite. Nu-şi pusese întrebări în această 
privinţă. 

— Ei bine... Noi am presupus că era vorba de un bărbat, 
însă... 


Totuşi, este un detaliu care are importanţa lui, din câte 
mi se pare. După cum bănuiesc că ştiţi, lumea crede că 
este vorba de sfânta Marta. 

— Da... Dar, pentru a fi pe deplin onest, nu văd cum v-aş 
putea ajuta în acest sens. Chiar dacă ar fi o femeie, nimic 
nu ar dovedi că este sfânta respectivă ori altcineva. Dacă 
nu cumva e o regină... 

Donatelli îl privi contrariat. 

— Nu există aşadar nici cel mai mic indiciu care să ne 
poată spune despre cine este vorba? Scheletul nu are vreo 
caracteristică anumită care să ne îndrume? 

— Pentru asta, Eminenţă, ar trebui să pot trece la 
reconstituirea lui. 

— Păi atunci, faceţi-o. Până atunci, voi încerca să 
organizez o prezentare a relicvelor autorităţilor locale. Dacă 
îmbinăm diferite opinii legate de subiect, va apărea 
probabil un element care să ne fi scăpat până în clipa de 
faţă. 

Athanase se strâmbă. Speranţele sale în privinţa păstrării 
secretului acestei descoperiri tocmai se spulberaseră. 

— Oare nu-i un pic prea devreme? riscă el. 

— Am nevoie de elemente concrete, răspunse legatul 
îndreptându-se spre uşă. Fără de care ancheta mea nu va 
avea sens. 

La han, în jurul unui urcior cu vin, Zenon se lua de Rene 
Grouchot acuzându-l că exagerează virtuțile tutunului. Fără 
să fi prescris multe medicaţii de-a lungul vieţii sale, avea 
totuşi câteva noţiuni în această privinţă. 

— Eu însumi am constatat mai multe cazuri de deces 
petrecute în urma spălăturilor ce foloseau o asemenea 
mixtură, afirmă acesta curăţându-şi pipa. Te asigur că e 
mai puţin periculos să fumezi tutunul! 

Şarlatanul îşi ridică ochii tulburi spre interlocutorul său. 
Nu era la prima ulcică de vin. 

— Admit că unii spiţeri habar n-au cum să facă dozajele, 
răspunse el. Dar nu veni să-mi spui că tutunul este rău. 
lată, sunt ani de când vând şi nu mi s-a plâns nimeni 
niciodată. 


— N-am spus că e rău, ci doar că folosirea lui poate avea 
uneori efecte nefaste. lar dacă pacienţii tăi nu au venit să 
se plângă, e pentru că probabil au murit! 

René Grouchot schiţă un fel de zâmbet. 

— Dar, dacă îmi omor toţi clienţii, atunci e vai de 
negustoria mea, aprobă el. Însă eu continui să cred că 
tutunul nu are decât virtuţi! 

— În acest caz, de ce crezi tu că papa Urban al VIII-lea a 
publicat o bulă condamnându-i la excomunicare pe 
consumatori? 

— A făcut el asta? 

— Sunt vreo douăzeci de ani de-atunci! 

— Ei bine... Asta-i din cauză că nu ştia nimic despre el! 
Sincer, sunt convins că a condamnat folosirea ca urmare a 
plăcerii pe care acesta le-o aduce fumătorilor. Biserica şi 
plăcerea nu prea au fost prieteni... 

— N-am să contest asta. Dar te sfătuiesc totuşi să vinzi 
altceva. Mai devreme sau mai târziu, autorităţile vor ajunge 
să interzică folosirea lui. 

— Mă îndoiesc. Nu degeaba a introdus Richelieu un 
impozit pe tutun; aşa ceva aduce bani buni la vistieria 
regală. Cât priveşte schimbarea activităţii, mă pregătesc, 
stai liniştit... 

Şi, zicând acestea, şarlatanul schiţă un zâmbet enigmatic 
şi îşi turnă o nouă cupă de vin. 

— Ei, hai, nu-mi spune că îmi ascunzi ceva, spuse Zenon. 

— Nu insista. N-am să-ţi spun nimic. 

— Nici pentru încă un urcior de vin? 

Şarlatanul îşi miji ochii bănuitor. E clar, învățatul ăsta ştia 
să se folosească de nişte argumente bune. 

— Află că, înainte de a sosi la Montpellier, mă aflam la 
Marsilia, îi explică acesta. Or, tocmai se deschisese un 
stabiliment - cred că-i primul de felul ăsta în tot regatul - 
unde se serveşte o băutură făcută dintr-o boabă adusă din 
Orient. 

— O boabă? 

— Exact. Creşte într-un copac levantin, nu mai ştiu unde. 
Pietro Della Valle a adus-o acum vreo zece ani, iar 


botanistul Jean de la Roque o vorbeşte numai de bine. 
Negustorii din oraş o aduc acum din Alexandria. Inainte de 
a le zdrobi, boabele sunt prăjite şi, printr-un procedeu pe 
care eu nu-l cunosc, i se adaugă o cantitate de apă 
clocotită. Rezultatul este o băutură aproape neagră care ar 
avea virtuţi tonice uimitoare. 

— Şi cum se numeşte băutura asta? 

— Marinarii, care o consumă de multă vreme, îi spun 
qahoua. 

Zénon clătină din cap. 

— Va trebui să-i găseşti un alt nume, fiindcă mă gândesc 
că vrei să faci negoţ cu ea... 

— Am un sac plin! 

Faţa şarlatanului afişa acum un zâmbet pe cât de larg pe 
atât de optimist. Zenon se feri să-şi arate scepticismul, dar 
se îndoia că negoţul cu o astfel de marfă are o cât de mică 
şansă de reuşită. 

— Dacă tot veni vorba, zise el pentru a evita să-şi 
dezvăluie uimirea, n-ai cumva şi nişte tutun ca să-mi umplu 
pipa? 

— Ar trebui să ne aruncăm un ochi în rulotă. 

— Te însoțesc. 

Când ieşiră din han ca să traverseze piaţa, se clătinau. 
René, mormăind un cântec deocheat, se opri câteva clipe 
lângă un zid ca să se uşureze. Lui Zenon îi era greață. 
Vântul uşor ce bătea dinspre dealuri, aducând miresmele 
din garigă, îi făcu un pic bine. Totuşi, capul încă i se 
învârtea când ridică ochii spre cer. Noaptea era mai 
degrabă răcoroasă pentru anotimpul în care se aflau, iar 
cerul era plin de stele. Încercă să găsească Ursa Mare, îşi 
dădu seama că nu avea nici cea mai mică idee cum arăta şi 
renunţă. 

— Hai, Parmenide, grăbeşte-te! făcu el către Rene ca să-l 
grăbească. 

Şarlatanul se încheia la pantaloni când se întoarse. 

— Am vărsat, explică el. Nu-i aşa de uşor s-o faci când 
urinezi. 


După ce linişti catârul care se întreba cine putea veni să-l 
deranjeze la ora aia, Zenon îl urmă pe René în rulota de la 
care trăsese prelata. 

În penumbră, şarlatanul bâjbâi o clipă până găsi o 
lumânare. După ce o aprinse, o lumină caldă se răspândi în 
jur. 

— Ai zice că e bârlogul unui alchimist! se extazie Zenon 
văzând nenumăratele flacoane înghesuite în adăpostul 
strâmt. 

— Să nu cumva să atingi ceva. Poţiunile acestea sunt 
preţioase. 

Şi, în timp ce René răscolea rulota în căutarea unei 
păpuşi de tutun, savantul exploră din priviri acea adunătură 
ciudată. În afara fiolelor aranjate, mai erau şi substanţe 
pentru prepararea unor remedii, fără a fi clar dacă 
ustensilele folosite erau sau nu aceleaşi cu care stăpânul 
locului îşi lua masa. Într-un colţ, zări, spre marea sa 
stupefacţie, câteva oase. 

— Rămăşiţele soţiei tale sau resturi de la vreo mâncare? 
îl întrebă Zenon pe şarlatan apucând un femur. 

— Ţi-am zis să nu te atingi de nimic, îl mustră acesta. 
Faptul că sunt spiţer nu mă împiedică să am şi eu câteva 
noţiuni de anatomie. De aici şi eşantionul acesta... 

Zenon zâmbi pentru sine. Imaginea şarlatanului jucându- 
se de-a chirurgul îi făcea pielea de găină. 

— Apropo, ce mai e cu uriaşul tău? îl întrebă Rene 
continuând să caute. 

— Tocmai a sosit un cardinal de la Roma ca să arunce o 
privire. 

— Ei drăcie! Nu ştiam că Biserica se interesează de 
schelete. 

— S-ar părea că e o sfântă. 

— Şi care-i părerea ta? 

Zenon ridică din umeri. 

— Cred că nu are nicio importanţă! 

Era gata să lase femurul când brusc se răzgândi. Atenţia 
îi fu atrasă de un detaliu. Nu înţelese imediat ce anume ÎI 
sâcâia. 


— lată ceva care te-ar putea duce uşor la excomunicare! 
Zenon însă nu-l asculta. Uimit, îşi dădu seama ce anume îl 
intriga: nu semăna deloc cu cel al uriaşului lui Athanase! 

— Glumeam, preciză René văzând expresia de stupoare 
de pe chipul prietenului său. Din partea mea, poţi fuma cât 
vrei! 


3 


Înarmat cu o vertebră a uriaşului pe care reuşise să o 
subtilizeze fără ca Athanase să observe, Zenon merse încă 
de a doua zi la bibliotecă, aruncă un ochi pe inventar şi luă 
de pe rafturi câteva lucrări de anatomie. 

In cei douăzeci de ani petrecuţi departe de mentorul său, 
Zenon învățase multe. Noi discipline se grefaseră pe cele 
ce-i fuseseră predate de Athanase Lavorel şi, drept urmare, 
viziunea pe care o avea asupra lumii i se modificase 
considerabil. In contact cu învățații pe care îi întâlnise în 
periplul său european, descoperise valoarea fundamentală 
a experimentului. În plus, din asocierile făcute în minte cu 
aceste ştiinţe diverse extrăsese un principiu nou şi roditor: 
comparaţia. Şi tocmai în lumina acestei metode înţelesese 
imediat că scheletul pe care Athanase îl considera a fi 
primul uriaş susceptibil de a fi reconstituit sigur nu era al 
unei fiinţe umane, ci al unui animal. 

Comparând vertebra pe care o avea în mână cu 
crochiurile vertebrelor animalelor de talie comparabilă va 
ajunge în mod fatal la specia căreia îi aparţinea. 

Zenon cercetă metodic cărţile pe care le alesese. Din 
păcate, deşi impozantă, biblioteca universităţii din 
Montpellier era departe de a fi la fel de bogată ca aceea de 
care dispunea la Paris. lar dacă lucrările vizând anatomia 
fiinţelor vii nu lipseau, puţine erau cele care conţineau 
crochiuri bune ale scheletelor lor. 

Ca şi în monumentala lucrare a lui Konrad Gesner, găseai 
aici puse laolaltă descrieri preluate de la autorii vechi, 
pagini întregi de comentarii şi de citate diverse, enumerări 
nesfârşite de reţete de bucătărie privind cel mai bun mod 
de a pregăti animalul în chestiune, însă puţine observaţii 


riguroase şi încă şi mai puţine ilustraţii care să nu fie deloc 
fanteziste. Zenon era obosit de toate neroziile astea. De 
câte ori făcuseră ele obiectul ironiilor sale la dineurile 
organizate cu câţiva prieteni parizieni? Într-o zi, cineva va 
trebui să se pună pe treabă şi să realizeze în fine o lucrare 
de anatomie demnă de acest nume, repertoriind toate 
speciile cunoscute. Dar, până atunci, trebuia să se descurce 
cu ceea ce îi era la îndemână şi compară vertebra pe care o 
avea în faţă cu toate planşele cu desene pe care le putuse 
găsi. 

Această muncă plictisitoare îi luă o mulţime de timp. 
Cufundat cum era în studiul său, uitase chiar să mănânce. 
Când sfârşi de cercetat şi ultima lucrare, o închise cu 
zgomot, se ridică de pe scaun şi îşi aprinse pipa. Ochii îi 
obosiseră parcurgând atâtea pagini şi îşi frecă pleoapele 
gândindu-se la tot acest timp preţios pe care îl puteai 
pierde prin biblioteci, într-o zi de muncă, rareori aveai parte 
de câteva secunde de mulţumire, de parcă adevărul era 
într-atât de acoperit de inepţii încât trebuia să-l scoţi cu 
mâna. În fond, cam la fel cu scheletul lui Athanase. 

Vertebra nu corespundea nici unui animal deja catalogat. 
Se uită fix la ea, gânditor. Vaga curiozitate în privinţa 
osemintelor se preschimbase dintr-odată într-un interes pe 
cât de intens pe atât de neprevăzut. Dacă încă nu măsura 
miza pe care o ascundea această chestiune, faptul că nu 
putuse identifica scheletul îl făcea să se simtă frustrat, aşa 
cum îl frustra, copil fiind, faptul că nu ştia cum funcţiona 
digestia. Căci, pentru un savant ca el, o întrebare fără 
răspuns era ca acel gol pe care Descartes îl considera a fi 
imposibil: un gol ce trebuia neapărat umplut. Fără de care 
acest vid va da naştere în el unui hău. Trebuia neapărat să 
ştie ce este acest schelet. Un animal? Era convins de asta. 

Dar ce fel de animal? 

În seara aceea, soarele aflat în apus arunca peste garigă 
jerbe de foc ce se prelungeau până la orizont. Dâre 
amenințătoare de nori joşi începeau să se adune în 
depărtare, mistralul încetase să mai bată, toate miresmele 


pământului se ridicau în aerul cald, iar cântecul greierilor se 
stingea treptat, anunțând furtuna ce se apropia. 

Ascuns în spatele unei stânci, Gilbert contempla 
spectacolul fără vreo emoție aparte. Se gândea la Agnes. 
Faptul că nu pierdea nicio ocazie să râdă de el îl irita în cel 
mai înalt grad. Se resemnase de mult că nu-l iubeşte, însă 
nu suporta să fie disprețuit. Cine se credea ea? La urma 
urmei, nu era decât o sărmană fată care trăia cu rădăcini şi 
fructe sălbatice. Nu avea de ce să-şi dea asemenea aere. 
Habar nu avea de nimic. Doar poveşti de adormit copiii pe 
care le debita din când în când ca să-i sperie pe sărmanii 
oameni. 

Dar lui nu îi era frică. Absolut deloc. Nici de ea, nici de 
lup. Aşa se hotărâse să ia taurul de coarne şi să-i arate de 
ce era în stare. Aşadar, strânsese câţiva ţărani, îi înarmase 
cu furci, cazmale, pari, topoare şi orice alt obiect 
contondent ce-i puteau produce câteva răni serioase 
animalului şi îi condusese până la dealuri. 

Lupul nu avea decât să se ţină bine. 

Pentru ţăran, construirea bisericii nu era o idee proastă, 
ci doar insuficientă. A le reda curajul sătenilor, da, era bine, 
însă combaterea concretă a originii fricii era ceva şi mai 
bun. Diavolească sau nu, fiara era înainte de toate un 
animal, şi ca atare trebuia alungată. 

Incă de la sfârşitul după-amiezii, grupul se postase în 
apropiere de locul unde lupul îşi sfârtecase ultima victimă. 
Gilbert considera că, ştiind de acum unde putea veni să se 
hrănească, animalul nu avea niciun motiv să meargă să-şi 
caute tainul în altă parte. Faptul că lupul devorase oi, ca 
peste tot printre dealuri, nu era, aparent, un argument 
suficient pentru a-i zdruncina convingerea, iar ceilalţi se 
raliaseră acestei teorii. 

Printre altele, părea evident că animalul vâna după 
apusul soarelui. Prin urmare, la căderea nopţii, cei şase 
oameni se ascunseseră deja cum putuseră în spatele 
stâncilor sau tufişurilor. Despărţiţi unii de alţii de vreo 
douăzeci de paşi, în aşa fel încât să-şi poată vedea vecinul, 
formau în jurul unui spaţiu gol un fel de potcoavă cu 


deschiderea spre nord de unde, după estimările absolut 
gratuite ale lui Gilbert, putea veni atacul. 

În centrul acestui semicerc, înfipseseră un ţăruş de care 
legaseră o oaie. Alegerea animalului nu fusese o treabă 
uşoară, niciunul dintre ţărani nu se oferise voluntar să-şi 
sacrifice vreun animal. În final, Gilbert trebuise să se 
hotărască să o dea pe una de-a lui, convins oricum că îl vor 
dovedi pe lup înainte de a putea ataca momeala. 

Odată pusă capcana, nu le mai rămânea decât să aştepte 
venirea sălbăticiunii. 

Traversând satul, părintele Amedée era îngrijorat. Agnes 
venise să-i spună ce avea Gilbert de gând să facă. O 
asemenea operaţiune nu era neapărat sortită eşecului, dar, 
ca şi ea, avea oarece îndoieli în privinţa capacităţilor tactice 
ale ţăranului. Şi apoi, mai stăruia în mintea lui şi o bănuială 
în privinţa identităţii scheletului. Lupul acesta de neprins 
putea fi acea creatură de care se temea bătrâna 
Aldegonde? 

— Din păcate, nu putem face altceva decât să aşteptăm, 
zise preotul după ce reflectase îndelung asupra problemei. 
Şi să ne rugăm că Gilbert ştie ce face. 

Agnes aprobă în tăcere. 

— Dar aş fi mai liniştit dacă ai rămâne să dormi în 
prezbiteriu, adăugă Amedee. 

Tânăra zâmbi. Atenţia pe care i-o acorda preotul era 
înduioşătoare. 

— Cum vrei, răspunse ea. 

Trecând prin faţa şantierului unde abia se înălța o 
bucăţică din zidul viitoarei biserici, zăriră un individ în 
groapa fundaţiei. Intrigaţi, se apropiară de necunoscut. 

— Domnul? zise Amedee. 

Omul se ridică. 

— Zenon de Mongaillac, se prezentă acesta. Cred că 
sunteţi părintele Amedee. Ne-am mai întâlnit deja. Lucrez 
pentru doctorul Lavorel. 

Tocmai terminase fraza când privirea i se opri la Agnès. 
Tânăra nu avea nimic din frumuseţile sofisticate pe care le 
întâlnea din când în când la Paris. Frumuseţea ei era 


naturală, simplă. Trăsăturile erau fine, iar silueta zveltă nu 
era lipsită de farmec. Dacă pomeţii un pic ieşiţi, părul 
abundent şi gura cărnoasă îi dădeau un aer cam sălbatic, 
blândeţea ochilor îl corecta din plin. Îmbrăcată altfel, ar fi 
avut mult succes în saloanele din capitală. 

Cât despre preot, acesta încerca zadarnic a-i alipi chipul 
de amintirea pe care o păstra de la Bruno. Dându-şi brusc 
seama că învățatul îşi oprise ochii asupra lui Agnès, îi ceru 
acesteia să-l aştepte la prezbiteriu. Ea se supuse fără nicio 
vorbă şi se îndepărtă cu o ultimă privire aruncată în direcţia 
necunoscutului... 

Agasat mai întâi că un intrus venise să-şi bage nasul în 
fundaţia viitoarei sale biserici, şi pe deasupra îi mai făcea şi 
ochi dulci lui Agnes, Amedée se potoli un pic. Prezenţa 
învățatului însemna cel puţin că investigaţiile lui Athanase 
înaintau. 

— A, da... îmi amintesc, minţi el. Şi cum e cu studierea 
uriaşului? 

Intrebarea îl smulse pe Zenon din vrajă şi, în loc să-i 
răspundă, îi făcu semn să se apropie. 

— Exact aici a fost descoperit scheletul? întrebă el 
arătându-i un colţ de la fundaţii unde erau puţine zone 
rămase în starea iniţială de după săpături. 

— Exact acolo, făcu Amedée arătându-i locul. Dar pot să 
ştiu cu ce ocazie pe la noi? 

— Doream să văd cu ochii mei unde au fost găsite 
osemintele. 

Amedée ezită. Figura întrebătoare a savantului nu-l 
liniştea câtuşi de puţin. 

— In ce scop mai exact? 

— Identificarea relicvelor pune probleme. 

— Vreţi să spuneţi că nu ar putea fi sfânta Marta? 

— Sfânta Marta... 

— Este ipoteza pe care i-am propus-o Eminenţei Sale 
Donatelli. 

— Ştiu... 

Zénon ieşi din groapă ca să se apropie de prelat. Ca 
majoritatea oamenilor, îl găsea simpatic. Cum să-i explici 


acum fără să-l răneşti că scheletul era probabil al unui 
animal? 

— Părinte Amedee... N-aş vrea... mă rog... se prea poate 
să nu fie al sfintei Marta. 

Preotul se îngălbeni. 

— A, aţi descoperit că nu e vorba de o femeie, ci de un 
bărbat? 

— Ca să vă spun adevărat, nici măcar nu sunt sigur că e 
vorba de o fiinţă umană. 

— Un... un animal? 

— În mintea mea, nu e nicio îndoială. 

— În mintea dumitale... 

Amedée tresări. Dacă învățatul acesta avea dreptate, se 
putea ca şi Aldegonde să aibă. Preţ de câteva clipe, preotul 
îşi cântări din priviri interlocutorul. 

— Veniţi cu mine, făcu el luându-l de braţ. 

Amedée îl conduse pe Zenon prin sat. 

— Aveţi idee cum trăiesc oamenii de aici? Sunt oameni 
simpli. În majoritate cinstiţi, dar ignoranţi. Dumneavoastră 
aţi avut norocul să faceţi studii. Ei nu. Viaţa pe dealurile 
noastre e grea. Sărăcia-i mare, iar asta ne face să fim 
îngrijoraţi... 

Se opriră în faţa unei case. Un bărbat îşi punea scânduri 
la ferestre. 

— Uitaţi-vă la ei, continuă Amedée. Sunt înspăimântați. 
De la o vreme, o sălbăticiune dă târcoale prin împrejurimi. 
A sfâşiat mai multe oi... Ştiţi ce înseamnă asta: frica se 
întinde precum ciuma. 

— Un lup? 

— Probabil... Dar, desigur, vă întrebaţi ce legătură au 
toate astea cu scheletul nostru. 

— Tocmai voiam să vă întreb. 

— Fiara care bântuie pe aici li se pare a fi un diavol, o 
creatură a Satanei. Prezenţa protectoare a moaştelor unei 
sfinte în parohie ar fi pentru toate aceste fiinţe un sprijin 
moral inestimabil. 

— Inţeleg... Dar nu ne învaţă Scriptura că adevărul este 
preferabil minciunii? 


— În universităţile dumneavoastră şi la Sfântul Scaun 
neîndoielnic. Dar aici? 

Vântul bătea peste garigă. Urmă o tăcere adâncă. 

—-Trebuie să vă las... Gândiţi-vă la ce v-am spus. 

— Eu sunt un învăţat. Asemenea consideraţii nu trebuie 
să mă împiedice în căutarea adevărului. 

— Ştiinţa nu este totul, fiule. Invaţă să gândeşti şi cu 
inima. 

Zenon îl privi cum se îndepărtează. După câţiva 
paşi,Amedee se întoarse spre el. 

— Şi pleacă grabnic spre Montpellier, domnule savant. Ai 
grijă de Domnia Ta. În curând, se lasă noaptea, iar fiara dă 
târcoale... 

Pe dealuri, întunericul se întindea cu repeziciune. Doar 
câteva raze singuratice de lună mai străpungeau din când 
în când înserarea, iar aşteptarea începea să-şi facă simțită 
efectele asupra vânătorilor aflaţi la pândă. Gilbert auzea 
clar în partea stângă un sforăit regulat şi îşi zise că nu ar fi 
trebuit să le dea voie oamenilor să aducă vin pentru masa 
de seară. Oaia priponită de ţăruş terminase de păscut cele 
câteva fire de iarbă la care ajungea şi începuse să behăie. 

Gilbert însuşi simţea cum i se îngreuiază pleoapele. 
Octave, care stăruise să-l însoţească, nu scosese nici cel 
mai mic sunet de când ieşiseră din sat. 

— Uite colo, iepuri! făcu totuşi adolescentul arătându-i 
brusc nişte mici puncte care săreau în lumina lunii. 

Gilbert era prea obosit ca să fie sensibil la minunăţiile 
naturii şi ridică din umeri. 

— Sunt mulţi, zise el doar ca să spună ceva. 

— Se duc spre vale. 

—EI! 

Gilbert mirosi aerul. Va ploua în curând şi era mai bine să 
se gândească să strângă lucrurile până nu vor fi udaţi. 

— De ce se duc? mai întrebă Octave. 

— Habar n-am. Dar o să vină ploaia. 

— Crezi că le e frică de lup? 

Gilbert se uită la copil. Era prima dată când vorbea atât 
de mult. 


— Lupul nu ar ataca nişte iepuri. Preferă victime mai 
zdravene. De ce crezi că am pus o oaie? 

Abia termină vorba că un mâărâit înfundat venind din 
depărtare îl făcu să tresară. Sunetul venea dinspre 
miazănoapte, aşa cum prevăzuse, şi se simţi mulţumit. Cu 
toate simţurile treze, le făcu oamenilor semn să ţină 
aproape. Nu se mai auzea nici sforăitul din partea stângă. 
Cu toţii erau încordaţi, privind fix la sărmana oaie care 
probabil simţea pericolul apropiindu-se, fiindcă zbiera de ţi 
se rupea inima. 

Gilbert privi atent peste garigă. Jivina, a cărei prezenţă o 
simţea, înainta spre ei ezitând. Nu o vedea, dar scurtele 
mârâieli stranii pe care le scotea din când în când îi 
permiteau să o localizeze în mijlocul mărăcinişului. O 
picătură mare de sudoare se prelinse de pe tâmpla 
ţăranului, iar mâinile i se strânseră pe coada furcii. 

Un stol de păsărele se ridică brusc dintr-un grup de 
tufişuri la mai puţin de o sută de paşi de locul lor, iar Gilbert 
îşi dădu seama că nu se mai auzea cântecul greierilor. 
Schimbă o privire scurtă cu tovarăşii de lângă el. Fiecare 
privea cu teamă locul gol din jurul oii, gata să sară asupra 
lupului de îndată ce va fi la îndemâna lor. 

Când un urlet răguşit şi sinistru se ridică în aerul 
încordat, Gilbert înţelese că niciunul dintre oamenii săi nu 
va avea curajul să atace animalul. Abia ce îşi termină 
gândul că-i şi văzu pe doi dintre ei aruncând armele şi 
luând-o la goană spre vale. 

Gilbert îi privi cum o şterg fără a se gândi vreo clipă să-i 
oprească. Un nou mârâit îl făcu să lase furca şi, odată cu 
ea, orice veleitate eroică. Dă-l încolo de orgoliu. Şi ce dacă 
Agnes va râde în continuare de el. Avea doar un singur 
gând: să fugă. Şi nu putu face nimic altceva decât să o ia la 
sănătoasa alături de ceilalţi. 

Alergând cât îl ţineau picioarele ca să-i prindă din urmă, 
îşi dădu seama că Octave nu era cu el, iar oaia încetase să 
mai behăie. 

Gilbert alergă cum nu o mai făcuse niciodată până 
atunci. Din câteva salturi, urcă dealul care îl despărţea de 


sat şi, fără să se mai uite pe unde pune piciorul, cobori din 
piatră în piatră pe versantul celălalt. Repede, îşi dădu 
seama că se pierduse de ceilalţi, dar prea puţin îi păsa. Nu 
era treaba lui ce se întâmplase cu ei. Il interesa doar să 
scape cu viaţă. Insă, scrutând întunericul care cădea rapid 
peste garigă, înţelese şi că nu mergea în direcţia bună. 

Se opri ca să-şi tragă sufletul. Unde naiba era satul? 
Groaza îl făcuse să piardă orice simţ de orientare şi îl 
zăpăcise. Un zgomot ce venea dinspre un tufiş din spatele 
său îl scoase din amorţeală şi îl făcu să o ia din nou la fugă. 

Abandonând speranţa de a mai regăsi drumul spre sat, 
căută un adăpost. Insă mintea îi era prea tulburată ca să-şi 
mai amintească pe unde mai erau aşezate cele câteva case 
izolate de prin partea locului. 

Fără a se opri din fugă, aruncă o privire în spate şi crezu 
că vede pentru o clipă o umbră uriaşă pe culmea dealului, o 
siluetă mult mai mare decât şi-o imaginase vreodată. 
Practic, îi stătu inima în loc. 

Un copac. Trebuia să găsească un copac. 

Athanase Lavorel şi credinciosul său asistent Bruno 
transportaseră rămăşiţele  uriaşului în subsolurile 
universităţii. Ungherul savantului nu putea pretinde să 
primească scheletul odată ce acesta ar fi reconstituit şi, pe 
motive de securitate, dar şi de confort şi linişte, ei 
considerară că era preferabil să îndeplinească această 
sarcină delicată într-un loc mai adecvat. 

Locul totuşi nu avea nimic plăcut. Rece şi umed, era o 
încăpere boltită ai cărei pereţi erau acoperiţi de silitră. Un 
miros foarte puternic de mucegai umplea aerul luminat de 
nişte torţe ce pâlpâiau. Insă acel spaţiu disponibil îi 
convenea perfect lui Athanase. Fiindcă dacă, în 
conformitate cu estimările sale, uriaşul trebuia să măsoare 
aproape douăzeci de picioare, în niciun alt loc cunoscut nu 
putea să încapă. 

Operaţiunea propriu-zisă consta în a pune oasele cap la 
cap după forma ce se voia a fi dată ansamblului, fixându-le 
cu ajutorul unui complex sistem de schele şi de frânghii. 
Fiindcă, în lipsa cărnii, muşchilor, nervilor şi tendoanelor 


care să menţină întreg ansamblul, trebuia neapărat găsit 
un mijloc de a evita să se prăbuşească totul. Treaba era cu 
atât mai dificilă cu cât oasele respective aveau o greutate 
deloc neglijabilă. Numai femurul pietrificat cântărea vreo 
cincizeci de livre?. Ca să nu mai vorbim de craniul colosal ce 
trebuia ridicat în vârful ansamblului de îndată ce va fi 
terminată reconstituirea, asemenea unei coroane ce 
încununează opera săvârşită. 

Athanase privi grămada aceea dezordonată care aştepta 
să i se dea o formă definitivă. Cel mai logic era să 
pornească de la picioare. De altfel, falangele aveau 
avantajul de a fi nişte oase destul de mici şi uşor de mânuit. 
Işi suflecă mânecile şi se ghemui lângă grămadă. 

— La treabă! îi zise el lui Bruno, regăsindu-şi vioiciunea. 
Cu cât terminăm mai repede, cu atât le vom închide mai 
degrabă gura incredulilor. 

Epuizat de alergarea dezlănţuită ca să scape de lup, 
Gilbert nu găsise un copac în care să se refugieze. În 
schimb, după ce rătăcise ceva timp prin garigă, tremurând 
la ideea că sălbăticiunea îl putea prinde oricând, dăduse 
absolut din întâmplare peste o peşteră mare. 

Descoperirea acestui adăpost nesperat fu pe măsura 
groazei sale. Ani de zile, Gilbert căutase să descopere locul 
ascunzătorii lui Agnes. Şi mare îi fu surpriza când, ferindu- 
se cum putea de ploaia deasă ce începea să cadă, pătrunse 
în grotă şi văzu ciudata încăpere în care trăia tânăra 
femeie. Gilbert nu era prost şi înţelese imediat unde se afla, 
dar nu îşi imaginase niciodată că Agnes putea locui într-un 
loc atât de nemaipomenit. 

Grota era pe cât de largă pe atât de înaltă. Imediat ce 
trecuse de un culoar lung doar de câteva picioare, 
cavitatea se lărgea, atingând proporţii impresionante. Din 
afară, nimic nu te lăsa să bănuieşti că aici se ascundea o 
cavernă atât de mare. 

Interiorul era luminat de nişte jar aşezat într-un locaş din 
perete, aşadar exista mereu un foc aprins. O lucire roşiatică 
se răspândea aşadar din vatră, aruncând în jur pete 


31 livră = aprox. Jumătate de kilogram (n. Trad.) 


portocalii ce scoteau din întuneric forme ciudate. Pe jos, 
pământul era perfect plat, de parcă secole de-a rândul 
suprafaţa fusese şlefuită de alte picioare, din plafon 
atârnau o mulţime de stalactite cu forme fantomatice ale 
căror umbre în mişcare le schiţau pe neaşteptate 
contururile. Ai fi zis că bolta era sprijinită de nenumărați 
stâlpi de piatră. 

Gilbert înaintă uşor spre această catedrală feerică şi ciuli 
urechea, însă, exceptând pocniturile din jar, suflul lugubru 
al unui invizibil curent de aer şi foşnetul ploii de afară, nu 
puteai auzi niciun alt zgomot. Tuşi ca să scoată un sunet 
familiar prin care putea să-şi facă simțită prezenţa cât se 
poate de clar. 

Niciun răspuns. 

Doar o linişte mormântală şi bubuitul îndepărtat al 
tunetului. De nu cumva o fi fost mârâitul vreunui lup... 

— Agnes? încercă el să strige cu un glas nesigur. 

Nu auzi decât ecoul. Mânat de curiozitate, se apropie 
aşadar de colţul în care se vedea clar că locuieşte Agnès. 
Aici, săpat în stâncă, asemenea unui cavou, era locul unde 
cu siguranţă se culca fata. Pe Gilbert îl străbătu un frison 
imaginându-şi că cineva poate dormi acolo. În apropiere de 
vatră, o stâncă plată constituia un soi de masă. 

În rest, nu se aflau decât saci din pânză, ierburi uscate 
aşezate ici şi colo, ustensile de bucătărie rudimentare şi 
două sau trei obiecte ciudate, pe care ţăranul nu le putu 
identifica. 

Cu siguranţă era bârlogul unei vrăjitoare. lar el trebuia 
să-şi petreacă noaptea aici. 


4 


A doua zi, în sat, domnea o mare tulburare. Dacă Gilbert, 
după ce petrecuse noaptea în grota lui Agnes, se întorsese 
în Lansec încă din zori şi povestise cu lux de amănunte cum 
fugise prin garigă, nu se ştia nimic de Octave, iar cele mai 
rele temeri începeau să pună stăpânire pe săteni. Gilbert 
bineînţeles că înfrumuseţase oarecum povestea pe care o 
spunea cu mândrie celor câţiva săteni adunaţi, subliniind cu 


modestie cum, fără să-i pese de vreun pericol, încercase 
să-l apere pe băiat. 

— De îndată ce Octave a luat-o la goană, l-am pierdut din 
vedere, sublinia el dezamăgit. Am încercat să atrag lupul 
spre mine, dar nu ştiu dacă am reuşit. 

La câţiva paşi mai încolo, Agnes îl asculta cum se lăuda. 

— Dar lupul? întrebă unul dintre admiratorii viteazului 
ţăran. L-ai văzut? 

— Mă întrebi dacă l-am văzut! Era chiar în faţa mea. Uite, 
cam la aşa distanţă, preciză el arătând vreo cinci paşi până 
la un copac. 

— Cum arată? 

— Uriaş. N-am văzut în viaţa mea o sălbăticiune de talia 
asta. Stătea ridicat pe labele din spate. Mult mai mare 
decât un om. Ochii îi erau roşii ca sângele. lar dinţii... 

— Şi-ai văzut toate astea noaptea? îl ironiză Agnes 
apropiindu-se de grup. 

— Lu... răsărise luna, răspunse Gilbert cu o privire 
răutăcioasă ridicând din umeri ca pentru a alunga 
dispreţuitor obiecţia. 

— Scuză-mă. Eu credeam că era vreme de furtună. Cred 
că am înţeles greşit. 

— Fără îndoială. 

Acum că ştia unde locuieşte, avea sentimentul unui 
avantaj asupra ei. Niciodată nu o va mai lăsa pe această 
Agnes să-l ia peste picior aşa cum o făcuse până atunci. 

— Dar, ia spune-mi, dacă ai văzut lupul, atunci trebuie să 
fi văzut şi încotro o luase Octave, continuă ea. 

— Cred că l-am văzut strecurându-se printr-o crăpătură 
dintre două stânci... 

Agnes îl cunoştea destul de bine ca să-şi dea seama că 
minţea. 

— Zi mai bine că l-ai lăsat singur, insistă ea cu dispreţ. 

Gilbert se întoarse de-a binelea spre ea. 

— Am făcut tot ce-am putut ca să-l ajut. Dar tu, care eşti 
aşa de dată dracului, de ce nu-l găseşti tu pe Octave? Ei? 

Era tocmai ceea ce voia ea să facă. Şi, fără a-şi mai da 
osteneala să-i răspundă, îi întoarse spatele îndreptându-se 


către coline. Dacă Octave mai era încă în viaţă, ea era 
singura care ştia să descifreze eventualele urme lăsate în 
natură ca să-l poată găsi. 

Nu mult după plecarea ei, în faţa bisericii din Lansec se 
opri o caleaşcă, iar Donatelli cobori cu greu din ea, ţinând 
în mână un evantai. Vara se apropia, iar căldurile se făceau 
tot mai simţite. 

Sătenii, recunoscând roba de cardinal, se grăbiră spre el 
şi în curând fu înconjurat de o grămadă de femei în 
genunchi, întinzând spre el copilaşii pentru binecuvântare. 
Surprins de atâta credinţă, Donatelli consimţi să asculte 
ruga sătenilor şi petrecu vreo cinci minute bune suportând 
tipetele copiilor. 

Auzind vacarmul, Amedée ieşi din prezbiteriu unde 
tocmai termina de mâncat, convins că lupul venise prin sat. 
Pentru cazul în care va trebui pornită vreo acţiune serioasă 
împotriva sălbăticiunii, se înarmase cu o furcă, dar fu 
surprins să constate că sătenii stăteau adunaţi ciotcă lângă 
o caleaşcă. Sprijinind furca de un zid, se apropie să vadă ce 
naiba putea da naştere la atâta tărăboi. 

Când zări roba purpurie, înţelese în sfârşit despre ce era 
vorba. Fusese prevenit de sosirea legatului, dar crezuse că 
nu va avea loc mai devreme de câteva zile. Se grăbi aşadar 
şi el să-l întâmpine ca să se încline încât mai-mai că-i 
sărută picioarele. 

— Ei, hai, hai... Ridică-te, părinte, făcu Donatelli, 
stânjenit. 

— Eu... Este un mare privilegiu... 

— Şi spune.-le şi acestor oameni să se ridice şi ei. 

— Trebuie înţeleşi, Eminenţa Voastră, explică Amedée cu 
glas scăzut. Ei cred că vă aflaţi aici ca să-i apăraţi de fiară. 

— Fiară? Ce fiară? 

— Cea care bântuie de câteva săptămâni prin zonă. Nu vi 
s-a spus? 

— Dumnezeule, nu, i-o întoarse contrariat legatul făcând 
un pas spre caleaşcă. Mi s-a spus că e vorba de un schelet! 
— Este şi un schelet. E vorba de două lucruri distincte. 

— A, înţeleg... 


Donatelli îşi şterse fruntea. Dacă se considera drept un 
om de acţiune, trebuia înţeles că era vorba de acţiune de 
ordin politic, la adăpostul unui birou confortabil. Nu s-ar 
putea spune că era un fricos, însă prefera să-şi explice lipsa 
de interes pentru pericolul fizic prin dificultatea de a se 
deplasa, ca urmare a corpolenţei sale. 

— Doamne, ce cald e! Şi eu care credeam că ltalia este 
mai la sud... Cred că sunteţi părintele Amedee. 

Preotul se înclină modest şi arătă spre grămada de 
săteni. 

— Păstorul tuturor acestor suflete... 

— Faci treabă bună, după cum mi se spune. 

— Cât pot şi eu. Numai că situaţia nu-i deloc uşoară. 
Mintea se tulbură repede. 

— Da, ştiu cum este. Ni se întâmplă la fel şi la Sfântul 
Scaun atunci când un papă este pe cale să moară... Dar să 
vorbim mai degrabă despre acest schelet, da? Nu prea am 
timp. 

Amedée îl conduse spre biserica în construcţie, urmat la 
distanţă de câţiva săteni curioşi. 

— L-am găsit pe când săpam fundaţia noii biserici pe 
care ne-am hotărât să o înălţăm... Virtuţile liniştitoare ale 
acestei construcţii asupra moralului enoriaşilor mei sunt 
admirabile. Veţi fi surprins. 

— Desigur, desigur, făcu Donatelli  aplecându-se 
deasupra gropii unde, la drept vorbind, nu era mare lucru 
de văzut. Dar cu scheletul acesta ce anume te face să crezi 
că este vorba de o sfântă? 

Amedée se întoarse spre el. Prevăzuse un interogatoriu 
de acest gen, dar îşi imaginase că se va petrece în jurul 
unei mese după ce legatul va fi studiat toate elementele 
situaţiei şi nu aici, în faţa fundațiilor, încă de la prima 
întâlnire. De aceea toată argumentaţia preotului nu era 
încă pe deplin pusă la punct, aşa că se găsea oarecum 
prins pe nepregătite. 

— Păi... mai întâi mărimea, dădu el totuşi o explicaţie. Un 
individ de o asemenea talie nu poate fi decât un mare om. 
O femeie, în cazul de faţă... Cel puţin aceasta este părerea 


doctorului Lavorel - un eminent specialist - care studiază 
acum osemintele la Montpellier. 

— Mda... Teamă mi-e că nu va fi destul. Îmi vor trebui 
date istorice... 

— Se zice că sfânta Marta ar fi trăit aici spre sfârşitul 
vieţii. Mărturisesc însă că nimic nu o atestă cu certitudine. 

— Dar nimic nu dovedeşte contrariul, continuă Donatelli 
spre a-i arăta cât se poate de clar că nu era prost. În fond, 
nu-mi aduc aminte ca sfânta Marta să fi avut o înălţime 
neobişnuită... 

Legatul începu să se joace iar cu evantaiul. Amedée Îl 
trase deoparte ca să nu-i audă sătenii. 

— Monseniore... Trebuie să fiu cinstit cu Domnia Voastră. 
Ne lipsesc elemente concrete care să poată proba 
identitatea acestui schelet. Însă prezenţa aici a unor relicve 
ale unei sfinte ar fi, în aceste momente grele, de un mare 
ajutor... 

— Înţeleg... Chestiunea însă nu va fi atât de simplă. Ar 
trebui, spre exemplu, să fim siguri că rămăşiţele sfintei 
Marta nu se află deja în alte părţi. 

— Neîndoielnic. 

Donatelli se uită la preot. Dacă evitase să-l 
dezamăgească în legătură cu sfânta Marta, era pentru că 
avea multă afecţiune pentru asemenea fiinţe. Fără oameni 
ca el, devotați trup şi suflet îndeplinirii misiunii, Biserica nu 
ar avea puterea pe care o are. Însă modul în care îi 
prezenta elementele ce l-ar fi putut ajuta să autentifice 
relicvele era lipsit de seriozitate. Spera să deţină elemente 
mai concrete. In mintea lui încolţea bănuiala că această 
chestiune nu era chiar atât de simplu de rezolvat pe cât îşi 
imaginase. 

— Am să văd ce pot face. 

— Dacă-mi daţi voie, ar trebui făcut cât mai repede, 
monseniore. Avem aici la noi o femeie care pretinde că 
scheletul ar fi al unei fiare cu care s-a luptat odinioară 
sfânta Marta. Minţile superstiţioase ale unor enoriaşi de-ai 
mei au dedus din toată treaba asta că pe aici bântuie o 
creatură diavolească. Fără a mai pomeni de Zenon de 


Mongaillac, celălalt învăţat, care crede, şi el, că ar fi vorba 
de un animal... 

Fără îndoială, gândi legatul, că toată lumea îşi 
imaginează că o atare autentificare se poate face în două 
zile. lar dacă ar mai trebui ţinut cont de ipoteze 
contradictorii şi de zvonuri prosteşti... înainte de a se 
întoarce la caleaşcă, mai privi o dată fundaţiile şi adăugă: 

— Un animal de talia asta? Ferească-ne Dumnezeu! 

Spre sfârşitul zilei, Donatelli mergea în compania 
episcopului de Montpellier pe culoarele episcopiei. Soarele 
în asfinţit îşi arunca ultimele raze prin romburile colorate 
ale vitraliilor, făcând să li se amestece pe podea umbrele 
într-un mozaic multicolor. Observându-l pe Van Melsen cu 
coada ochiului, cardinalul îşi reţinu un oftat. Inveşmântat 
după obiceiul său într-o sutană neagră, părea tot atât de 
atrăgător şi de vesel ca un tribunal al Inchiziției. 

— L-am chemat pe doctorul Lavorel spre a ne spune 
părerea sa în legătură cu scheletul, explică el ţinându-şi 
mâinile la spate. 

— Este, din câte mi se pare, cel mai bun mod de a 
proceda, răspunse Van Melsen. 

Donatelli îi aruncă o privire piezişă. Pentru el, flatarea era 
un procedeu de o vulgaritate respingătoare. Insă, dacă voia 
să intre într-un asemenea joc, acest mărunt episcop va 
avea de-a face cu cineva mai tare ca el. 

— Vă mărturisesc că îmi lipsesc dovezile pentru a-l 
identifica şi orice părere îmi e de mare folos, adăugă el 
maliţios. De aceea m-am gândit că veţi putea să vă 
alăturaţi nouă. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, i-o întoarse 
episcopul care socotea că prezenţa lui nu conta cine ştie 
ce. Sunt într-adevăr curios să-i aud explicaţiile. 

— Mi-am permis să-l chem şi pe un alt savant, un fost 
elev de-al lui Athanase, care se pare că s-a hotărât să nu fie 
de acord cu el... Ar pretinde că scheletul ar fi al unui 
animal! 

Ulrich Van Melsen se opri spre a se întoarce brusc spre 
cardinal. 


— Ei asta-i! Atunci de ce să vă mai încurcaţi cu el? 

— Pentru început, fiindcă ştiţi la fel de bine ca şi mine că 
acest schelet nu este al sfintei Marta. 

— Nu... nu înţeleg. 

— Dimpotrivă, sunt convins că mă înţelegeţi perfect. Ştiţi 
ca şi mine că relicvele acestei venerabile femei se află la 
Tarascon de foarte multă vreme. 

Episcopul schiţă un zâmbet strâmb şi îşi reluă mersul. 

— Osemintele ar putea foarte bine fi ale unui alt sfânt, 
evident, continuă Donatelli, însă sfânta Marta i-ar fi aranjat 
foarte bine treburile bunului părinte Amedée. O sfântă care 
a învins un diavol: un simbol ideal pentru a lupta împotriva 
unui lup uriaş. 

Van Melsen icni, dând să râdă. 

— In această zonă, Eminenţă, sfinţi care s-au luptat cu 
diavoli şi balauri sunt mai mulţi ca greierii! Sfântul Victor la 
Marsilia, sfântul Andrei la Arles, sfântul Veran la Cavaillon, 
sfântul Honorat la Lerins, sfântul Armentaire la Draguignan, 
sfântul Donnat la Sisteron, sfântul Agricol la Avignon, lista e 
nesfârşită... Credeţi-mă, unul în plus sau în minus... 

— Desigur. Numai că sfânta Marta este patroana satului. 

Van Melsen aşteptă un timp, apoi se urni din loc. 

— Păi, dacă nu este ea, atunci cine-i? întrebă el. 

— Socoteam că îmi veţi spune dumneavoastră. 
Cunoaşteţi mai bine legendele locului. Sunt sigur că şi alţi 
sfinţi au murit pe-aici. Este suficient ca sfântul nostru să fi 
fost de talie mare şi să nu i se fi găsit rămăşiţele. Căutaţi 
bine. Cui putea aparţine un schelet de dimensiunea 
aceasta? 

Episcopul stătu pe gânduri câteva clipe, apoi zise: 

— Va trebui să fac nişte cercetări. 

— Exact. lar pentru asta aveţi nevoie de un pic de timp. 
Aşadar, pun faţă în faţă doi savanţi cu păreri diferite. 
Rezultatul: o controversă ridicolă ce ne permite să câştigăm 
vreo săptămână întreagă. 

li adresă lui Van Melsen un zâmbet satisfăcut. 

— O manevră elementară. Şi cel mai mărunt cardinal 
începător ar avea un asemenea reflex la Vatican. 


Şi cum episcopul îl privea cu un aer pe cât de mirat pe 
atât de neliniştit, Donatelli adăugă: 

— Cât priveşte părerea celor doi savanţi, vă asigur că va 
fi foarte distractiv. 

— Chiar cu riscul de a-i vedea complicând chestiunea? 

— Oare măreția adevărului nu rezidă tocmai în 
complexitatea lui? Altfel, ce nevoie ar fi avut Domnul să ne 
facă lumea atât de greu de pătruns? 

Donatelli zâmbi. Îi făcea plăcere să-l bage puţin la 
înghesuială pe acest episcop. Ştia bine că această mică 
provocare era gratuită. Dar orice interes politic ţinea tocmai 
de acest gen de detalii mărunte. 

— Punct de vedere riscant, dacă îmi permiteţi, i-o 
întoarse episcopul. Cu atât mai mult cu cât savanții au 
supărătoarea deprindere de a se împotrivi tot mai mult 
dogmelor noastre. 

— Motiv în plus ca să-i ascultăm. E mai bine să le 
controlăm opiniile până nu şi le fac publice. După aceea, e 
prea târziu. _ 

Van Melsen lăsă capul în jos. li venea greu să-l claseze pe 
acest Donatelli. Întrucât avea de-a face cu arhiepiscopi şi 
cardinali, ştia în ce măsură gustul pentru intrigi de palat îi 
făcea să aibă uneori comportamente dubioase, însă acesta 
îi întrecea. Ce interes avea să complice şi mai mult o 
chestiune deja complexă? In rest, ideea că scheletul poate 
fi al unei sfinte sfârşise prin a i se părea susceptibilă de a-şi 
nutri propriile ambiţii. Căci a-l avea în dioceza sa însemna 
un mod de a îndigui înaintarea ciumei reformiste şi prin 
urmare de a-şi întări propria importanţă. Undeva, sus, 
eforturile sale pentru a împiedica acest flagel vor fi 
apreciate. 

— Cred că sunt de şcoală veche, zise el ca o concluzie. 


5 


Stând ca un judecător pe jilţul din spatele unui birou, 
Donatelli îi invită pe Zenon de Mongaillac şi Athanase 
Lavorel să ia loc în faţa sa. La stânga, stătea episcopul Van 
Melsen, neclintit. 


Încăperea era la fel de mare ca o biserică. În afara unei 
mese mari şi a unei tapiserii imense reprezentând o scenă 
din Evanghelii atârnând pe zidul din spate, sala era goală. 
Glasul lor avea o rezonanţă oarecum ciudată şi fiecare se 
simţea constrâns să vorbească mai încet. In depărtare, se 
auzea  bubuitul tunetului, făcând să vibreze geamul 
ferestrelor. 

— Domnilor, începu legatul după ce toţi se instalaseră 
cum trebuie, v-am chemat pentru a pune un punct final 
zvonurilor proaste care circulă în legătură cu acest schelet. 
Ştiţi, desigur, că părintele Amedée, preot în Lansec, 
pretinde că respectivul schelet ar fi cel al unei sfinte, Sfânta 
Marta, ca să fiu precis. Îmi revine sarcina să confirm sau să 
infirm această afirmaţie, nimic mai mult. De aceea sunt 
dispus să ascult toate explicaţiile ce m-ar putea ajuta să-mi 
fac o părere, numai să nu fie nici prea complicate pentru 
modestele mele cunoştinţe, nici prea îndepărtate de 
problema asupra căreia sunt chemat să mă pronunt. Aştept 
aşadar să-mi limpezească judecata pentru ca decizia mea - 
care va fi irevocabilă, ţin să subliniez - să fie înţeleaptă şi 
întru slava Creatorului nostru. 

Athanase îi mulţumi legatului cu o înclinare a capului, se 
ridică şi îşi drese vocea. Tocmai urma să-şi înceapă 
expunerea când Donatelli adăugă: 

— Voi asculta explicaţiile amândurora cu aceeaşi atenţie. 

Athanase, dezorientat, avu o clipă de ezitare. 

— lertaţi-mă, Eminenţă, mi-e teamă că nu vă înţeleg... 

— Expunerile dumneavoastră. Inţeleg să le analizez pe 
ambele fără părtinire. 

— Ambele expuneri? 

Bătrânul învăţat căuta zadarnic să înţeleagă sensul 
cuvintelor cardinalului. 

— Păi, a dumneavoastră şi cea a colegului 
dumneavoastră aici de faţă! clarifică Donatelli. 

Athanase se întoarse spre Zenon, uluit. 

— Despre ce vorbeşte? 

Stânjenit, Zenon nu ştiu ce să răspundă. Dar, văzându-i 
jena, bătrânul savant ghici brusc despre ce era vorba. 


— Să nu-mi spui că brusc ai devenit un opozant al 
gigantologiei! 

Zenon îşi feri privirea. Devenea conştient că tocmai 
ajunsese rivalul bătrânului său mentor. 

— Poate ar fi mai bine să zicem că am învăţat unele 
metode noi de lucru, încercă el să se eschiveze. 

Athanase era dărâmat. Elevul său favorit, cel pe care îl 
învățase totul, trecuse în tabăra duşmanului. Inţelegând 
situaţia, Donatelli se simţi obligat să intervină. 

— S-ar părea că domnul de Mongaillac a emis ipoteza că 
scheletul nu ar fi al unei fiinţe umane. Şi aş dori să-i aud 
punctul de vedere în această privinţă. 

— Eminenţă, reuşi să articuleze Athanase, stăpânindu-şi 
cu greu mânia, deşi sensibil la promisiunile de echitate de 
care păreţi a da dovadă, aş fi preferat ca această dezbatere 
să se facă între specialişti recunoscuţi. Am multă simpatie 
şi stimă pentru fostul meu elev Zénon de Mongaillac, dar 
tare mi-e teamă că îi lipseşte experienţa în gigantologie, iar 
tinereţea sa să nu-l incite mai mult în a-şi contrazice din 
principiu profesorii decât să caute nepătimaş adevărul. 

— Din informațiile mele reiese că  preopinentul 
dumneavoastră este totuşi doctor în anatomie şi botanică 
la Colegiul Regal... 

— O, dar Parisul nu deţine monopolul ştiinţei, ripostă 
Athanase ridicând dispreţuitor din umeri. 

— ... Şi că reputaţia sa este importantă, termină Donatelli 
care se informase un pic spre a şti în ce se băga. Dar 
oricum îmi voi da seama de competențele dumneavoastră 
când vă veţi expune punctele de vedere. Propun să atacăm 
subiectul fără a mai zăbovi. _ 

Athanase înţelese că este inutil să mai protesteze. || 
fulgeră din priviri pe Zenon, stătu câteva clipe ca să-şi 
revină şi se întoarse spre cele două feţe bisericeşti. 

— Ei bine, dacă-mi permiteţi să încep, vă voi împărtăşi 
ceva ce nu este doar un punct de vedere, ci o certitudine, o 
constatare ştiinţifică în curând acceptată - nu mă îndoiesc 
deloc - de toti confrații mei. 


— Vreţi să spuneţi, de elevii dumneavoastră, îl corectă 
imediat Zenon. 

— Că eu sunt cel căruia ei îi datorează cunoştinţele ce le 
au este un lucru care într-adevăr mă onorează, răspunse 
Athanase fără a se întoarce spre el. Sunt tot confrații mei. 

— Nu pun în discuţie calificările lor, ci doar libertatea de 
a judeca. 

— Fidelitate şi respect faţă de maestrul lor. Două virtuţi, 
pe care şederea la Paris ţi le-a alungat dumitale din minte! 

Donatelli se simţi obligat să intervină agitând o mână. 
Faptul că cei doi savanţi erau atât de vehementi îl amuza. 
Asta va da vivacitate dezbaterii. lar el ştia foarte bine să 
recunoască un conflict personal când vedea unul, chiar 
dacă se ascundea sub aparenţa unei dispute de idei. 
Această aptitudine era esenţială pentru a naviga cu bine 
printre rivalităţile dintre cardinali. Dacă, de altfel, ştia 
foarte bine să le exploateze, cel mai adesea se ferea să ia 
partea cuiva. A aţâţa inamiciţiile în mod subtil presupune să 
rămâi neutru. 

— Continuaţi, zise el când lucrurile se liniştiră. 

— Mulţumesc, răspunse Athanase. Este nevoie să-i 
amintesc Excelenței Voastre realizările ştiinţei 
gigantologice? 

Intrebarea era adresată cu precădere episcopului. După 
ce aruncase o privire scurtă către vecinul său, Donatelli îi 
arătă lui Athanase că un scurt rezumat ar fi suficient pentru 
a le împrospăta memoria. 

— Sfânta Scriptură, chiar Eminenţa Voastră mi-a atras 
atenţia, este plină de mărturii în această privinţă. Dacă îmi 
aduc bine aminte, „Geneza” aminteşte existenţa uriaşilor 
pe vremea când lumea se afla la începuturi... 

— „In vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu 
seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la 
fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia 
sunt vestiţii viteji din vechime.” 

Van Melsen zâmbi. 

— Cunoaştem Scriptura, adăugă el de parcă acest lucru 
nu era evident. 


— Atunci, înseamnă că ştiţi şi că nu este vorba doar 
despre generalităţi. Sunt menţionate nume precise. Goliat, 
pentru a-l cita doar pe el, nu este trecut drept un om cu o 
înălţime cu mult peste cea normală? 

— Cu tot respectul, eu nu sunt cu câţiva centimetri mai 
înalt ca dumneavoastră? întrerupse Zenon care nu voia să-l 
lase pe Athanase să obţină aprobarea celor doi ecleziaşti cu 
astfel de argumente rudimentare. 

Dacă Donatelli schiţă un zâmbet, vecinul său Van Melsen 
părea să nu găsească obiecţia pe gustul său. Athanase, mai 
atent la genul acesta de detalii decât confratele său, prinse 
ocazia. 

— Vreţi să spuneţi că vă îndoiţi de Sfânta Scriptură? 
întrebă el foarte indignat. 

— Că Goliat a fost mare nu înseamnă că a fost uriaş. 

Henri de Coursanges, din păcate absent la dezbatere, ar 
fi aprobat fără îndoială, se gândi legatul căruia începea să-i 
placă această înfruntare. Athanase îşi dădu seama că 
rivalul său marcase un punct, dar nu slăbi atacul. 

— Dar ce faceţi cu Polifem, a cărui talie însuşi Boccacio o 
estima la peste două sute patruzeci de picioare? 

— Polifem a existat probabil doar în mintea lui Homer. lar 
marele Giovanni Boccacio a fost un prozator, un poet, un 
fabulator... Nu-mi imaginez că nu faceţi distincţie între el şi 
un om de ştiinţă. ă 

Bătrânul învăţat avu un rictus agasat. li servise răspunsul 
pe tavă. Neîndoielnic, Zenon făcuse progrese. Fusese o 
vreme când era incapabil să susţină o discuţie fără să se 
încurce. Era limpede că, în decursul ultimilor ani, căpătase 
siguranţă. 

— Atunci, desigur veţi pretinde că toţi ceilalţi uriaşi 
evocaţi aici sunt doar ficţiune, continuă el. Vorbesc de Og, 
regele Vasanului, despre care Biblia ne spune că patul său 
măsura nouă coţi lungime şi patru lăţime. Sippai. Lahmi. 
Toţi descrişi în Scriptură ca uriaşi! Herodot însuşi vorbeşte 
despre un uriaş numit Hercule care a fost regele Egiptului. 
Fără a mai vorbi de Oreste, Aiax, Orion, Skeleton... 


— Care au trăit în vremuri foarte îndepărtate, notă Zenon 
cu perfidie. 

Athanase îşi miji ochii. Se aştepta la acest atac şi 
prevăzuse răspunsul. 

— Avem şi mărturii mai recente, se mulţumi el să-i 
răspundă calm. 

Zicând acestea şi cu un zâmbet disimulat, cu greu puse 
pe masă un dosar voluminos pe care începu să-l 
frunzărească. 

— la să vedem... Misionarul iezuit Pedro Lozano spune că 
a întâlnit în apropiere de Cuzco, în Peru, „uriaşi cu faţă de 
câine cu dinţi lungi şi ascuţiţi”. Antonio Pigafetta, cronicarul 
călătoriei lui Magellan în jurul lumii, ne-a lăsat o descriere a 
unui popor uriaş pe care declară că l-a văzut cu ochii săi în 
Patagonia: 

„Într-o zi, pe când ne aşteptam mai puţin, un om deo 
statură uriaşă s-a prezentat în faţa noastră... Era atât de 
mare încât capetele noastre abia îi ajungeau la brâu”. 

Dar avem de asemenea pe dominicanul Reginaldo de 
Lizarraga. A trăit în Peru între 1555 şi 1559 şi a scris 
Descripción y población de las Indias. Relatează un mit în 
care este vorba despre fiinţe cu o statură incredibilă. lar 
Cieza de Leon spune povestea unei invazii de uriaşi, auzită 
la indienii din Santa Elena. 

„Dinspre mare sosiră pe nave din balsa şi paie la fel de 
mari ca nişte corăbii oameni atât de înalţi încât un om de o 
statură obişnuită abia le ajungea la genunchi...” 

Închise dosarul cu zgomot, ridicând un norişor de praf. 

— E nevoie să continui? Dar probabil că domnul de 
Mongaillac îi consideră pe toţi aceşti autori nu prea demni 
de încredere? 

— Remarc doar că, atunci când nu e vorba de simple 
legende, toate aceste mărturii se raportează la fapte 
îndepărtate în timp sau spaţiu... Cât priveşte regatul 
Franţei, nimic! 

— Las Excelenței Sale grija de a aprecia reaua-voinţă a 
adversarului meu... Totuşi, admise Athanase, simțind că îl 
apucă din nou durerile articulare, important, într-adevăr, nu 


este atât ce ne învaţă cărţile - oricât de respectabile ar fi - 
cât ceea ce ne dovedesc faptele... Am aici studiile făcute 
asupra rămăşiţelor lui Hebetus Gigas şi ale lui Gigas 
Mauritania. Scheletele descoperite demonstrează că era 
vorba despre oameni având o talie cu mult superioară 
nouă. 

Athanase îşi redeschise dosarul şi înşiră nişte desene pe 
birou. Donatelli le privi distrat şi le trecu episcopului. 

— Cunosc aceste exemple, interveni Zenon. În ambele 
cazuri, era vorba despre rămăşiţe absolut incomplete. Un 
dinte, două sau trei oase. Desigur, acestea sunt de altfel 
nişte fragmente de schelet de urs. Insuficiente în orice caz 
pentru a ne permite, ţinând cont de nivelul actual al 
cunoştinţelor noastre, să emitem un aviz definitiv. 

Athanase începea să se sature de aceste neîncetate 
întreruperi. Se întoarse brusc spre fostul său elev. 

— Că nivelul cunoştinţelor dumitale nu-ţi permite să emiţi 
o părere oarecare este un lucru evident. Lasă asta în seama 
specialiştilor! 

— Domnilor, domnilor, puţin calm şi demnitate, vă rog! 
se interpuse legatul. Să revenim, vă rog, la dezbaterea ce 
ne preocupă. Dacă vă înţeleg bine spusele, domnule 
Lavorel... 

— Doctor Lavorel, dacă nu vă deranjează, Eminenţă. 

— Mii de scuze. Dacă, ziceam, vă înţeleg bine, doriţi să 
ne demonstraţi că uriaşii există. 

— Nu numai că există, ci că au existat dintotdeauna. 
Oare nu precizează un comentariu canonic că „după Potop, 
talia bărbaţilor şi femeilor era de mărime uimitoare”? 

La care episcopul aprobă dând din cap. 

— Convingerea mea este aceea că talia oamenilor nu a 
făcut decât să descrească după Creaţie, termină Athanase. 
Păcatul ne-a îngreunat nu numai sufletul, ci şi trupurile. 

De data aceasta, Van Melsen ridică o sprânceană. Acest 
ultim argument nu prea i se părea a fi conform dogmelor. 
Dar cum Donatelli nu părea să facă mare caz din asta, 
preferă să-şi ascundă obiecţia şi se mulţumi să-şi exprime o 
îndoială asupra derulării demonstraţiei savantului. 


— Foarte bine. Dar aceasta nu dovedeşte că rămăşiţele 
despre care este vorba astăzi sunt cele ale unui asemenea 
uriaş. 

— Totul mă face să cred aşa ceva. Am studiat osemintele 
îndeaproape, iar caracteristicile lor sunt aproape de ceea ce 
ştim despre uriaşi. Dar, pentru a fi absolut siguri, mi-ar 
trebui autorizare pentru reconstituirea scheletului. 

— Ei bine, o aveţi, tranşă legatul, nerăbdător să audă 
versiunea savantului parizian. Domnule de Mongaillac, dacă 
nu cumva trebuie să vă spun şi dumneavoastră doctor? 

— Cum îi va plăcea Eminenţei Voastre. Acord mai putină 
importanţă titlurilor decât colegul meu, răspunse Zenon cu 
falsă modestie. Dar mi-ar plăcea pentru început să clarific 
un lucru: nu am intenţia să neg existenţa uriaşilor. Sunt 
absolut gata să admit că au trăit ici şi colo acum foarte 
mult timp. Numai că aceasta nu dovedeşte că scheletul 
nostru este unul dintre acelea! Din punctul meu de vedere, 
ipoteza apărată de doctorul Lavorel, cu tot respectul şi 
gratitudinea pe care le am faţă de el, decurge dintr-o 
analiză grăbită. În plus, ea se sprijină pe o metodă care 
constă în a decide mai întâi că este vorba despre un uriaş 
pentru ca mai apoi să aducă faptele ca să coincidă cu 
această concluzie. Experienţa mea mă împinge să cred că, 
în materie de ştiinţă, trebuie procedat invers. 

— Sugeraţi să lăsăm uşa deschisă tuturor ipotezelor? 
inclusiv cele mai extravagante? Pentru a o alege pe cea 
care vă convine mai mult? întrerupse la rândul său 
Athanase pentru a adopta strategia rivalului său. 

— Nu cea care îmi convine cel mai mult - cum spuneţi -, 
ci aceea care va decurge logic din observaţii. 

— Numai de-ar fi ca această concluzie să fie conformă cu 
adevărul Scripturii, interveni perfid episcopul Van Melsen. 

— 0... Bineînţeles... Însă mă îndoiesc că Sfânta Scriptură 
a stabilit identitatea scheletului nostru. 

Donatelli îl privi pe episcop. Ce nevoie avea el ca să-l 
pună în dificultate pe savant? Bătrânelul acesta îi era, 
hotărât, antipatic. 

— Voiam să spun... în general, preciză Van Melsen. 


— Lumea pe care Dumnezeu a creat-o nu poate fi ilogică. 
Dacă nici raţionamentul nostru nu e, atunci concluzia va fi 
în armonie. 

— Abil răspuns, zise cardinalul apreciind la justa sa 
valoare folosirea unui principiu împrumutat din scolastica 
medievală. Dacă am urmărit bine explicaţiile părintelui 
Amedée, continuă el, pentru dumneavoastră ar fi vorba 
despre scheletul unui animal? 

— Absolut. Este suficient să priveşti maxilarul descoperit 
pentru a înţelege că nu poate aparţine unei fiinţe umane. 

— Ce ştii dumneata, întrebă atunci Athanase, iritat de 
felul în care Zenon trezise simpatia legatului. Ai studiat 
până acum maxilarul unei fiinţe umane înaltă de douăzeci 
de picioare? 

— Nu poate fi decât la fel cu cel al unei fiinţe umane 
normale, doar că de trei sau patru ori mai mare. 

— Pură ipoteză. Maxilarul unui nou-născut este foarte 
diferit de cel al unui adult. Nici măcar nu are dinţi! 

De data aceasta, Donatelli fu obligat să-i acorde punctul 
lui Athanase, însă explicaţia lui Zenon de Mongaillac îl 
interesa din ce în ce mai mult. Nu pentru că i se părea mai 
verosimilă decât cealaltă, ci pentru că avea meritul de a fi 
mai originală. lar aceasta era o calitate pe care el o stima. 

— Dacă ar fi vorba, aşa cum pretindeţi, de un animal, 
care ar fi acesta? 

— Ei bine... Hmmm... 

Athanase jubila. Ştia că rivalul său nu va putea să dea un 
răspuns corect la întrebare. 

— Ţinând cont de dimensiuni, mai întâi m-am gândit la 
un urs de talie mare sau un elefant. 

— Un elefant? La latitudinea unde ne aflăm? se miră Van 
Melsen uimit. 

— Unul dintre cei ai lui Hannibal, nu? spuse ironic 
Athanase. 

— Într-adevăr, e greu de explicat. Însă oase de elefant s- 
au mai găsit prin regiunea aceasta. Ca şi, spre exemplu, 
schelete ale unor soiuri de balene. 


— Absurd, sări Athanase. Eminenţa Sa va aprecia 
seriozitatea acestor afirmaţii. 

— Într-adevăr, nu prea văd cum ar fi putut o balenă să 
ajungă până pe dealurile acesta, fu constrâns să admită 
Donatelli. 

— Poate călare pe elefant? 

Athanase smulse în fine un zâmbet de pe fața impasibilă 
a episcopului Van Melsen. 

Siguranța savantului parizian începea să se clatine. Deşi 
cuvintele lui nu i se păreau foarte convingătoare, Donatelli 
îl simpatiza. Consideră că este nevoie să intervină ca să-l 
liniştească puțin. 

— Domnule... doctore Lavorel, lăsaţi-l, vă rog, pe 
confratele dumneavoastră să-şi susțină ideea. 

— Mulţumesc, Eminenţă. Dar sunt într-adevăr în impas. 
Din observaţiile mele şi compararea scheletului cu cel al 
tuturor speciilor repertoriate în biblioteca universităţii 
acestui oraş, sunt constrâns să admit că specimenul găsit 
nu aparţine nici uneia dintre ele... Mi-am permis, aşadar, să 
trimit la Paris câteva desene pentru ca să se poată face 
nişte comparații mai metodice. Rezultatele acestor 
cercetări ar trebui să-mi parvină în zilele ce urmează. 

Donatelli dădu din cap. Răgazul acesta îi acorda cel puțin 
timpul necesar pentru a judeca problema cu mintea mai 
odihnită. 

— Foarte bine, conchise el privind spre Van Melsen ca să 
vadă dacă acesta nu avea ceva de adăugat. Voi aştepta ca 
atât unul, cât şi celălalt să fi obţinut răspunsurile pe care le 
căutaţi spre a mă pronunţa. Consider că această chestiune 
nu este tranşată. Până vă voi putea auzi din nou, îmi voi 
continua ancheta pe căile obişnuite. Vă mulţumesc. 


6 


În apartamentele sale, Donatelli termina de mâncat. 
Capelanul său i se tot învârtea în jur, aducând şi luând 
feluri de mâncare, adunând firimiturile răspândite pe masă 
şi servindu-l cu vin la cel mai mic semn al superiorului 
ierarhic. 


— O, Giancarlo! exclamă acesta. A fost o mare şi 
frumoasă disputatio, te asigur! Din cele care îţi biciuiesc 
mintea şi îţi dau certitudinea că, dintre toate creaturile, 
omul este cea mai incitantă... 

Capelanul, după ce ascultase fără o vorbă rezumatul 
dezbaterii făcut de cardinal, avea certitudinea că în toată 
treaba aceasta se găsea ceva profund malefic. 

— Ce păcat nu se poate vedea ceva atât de viu la 
Vatican! adăugă Donatelli. Abia începe dezbaterea că şi 
apare acuzaţia de erezie - ceea ce este cea mai mică dintre 
politeţuri între persoane cultivate - şi imediat lumea nu mai 
scoate o vorbă! 

Giancarlo încremeni şi holbă ochii. 

— Înţelesesem că acest gen de acuzaţii nu i-a lăsat 
indiferenți nici pe cei doi savanţi, îşi permise el. 

— Desigur. Dar fără seriozitate. Vezi tu, dacă e ceva ce 
iau ei în serios este sentimentul că nevoia de a-şi expune 
ideile în faţa unor reprezentanţi ai Bisericii este un lucru 
retrograd. 

Din punctul lor de vedere, ştiinţele au de acum misiunea 
să smulgă cunoaşterea din sfera transcendenţei. Mai exact, 
este vorba de a aduce la întrebările ridicate de natură 
răspunsuri ce nu datorează nimic divinului. Savanţii, dacă 
nu trebuie să se împotrivească din principiu religiei, nu 
trebuie totuşi să se plieze la viziunea acesteia despre lume. 
Datoria lor este, dimpotrivă, să aducă lumina, progresul. Nu 
să confirme punctul de vedere al Bisericii care, timp de 
atâtea secole, sunt primul ce admite acest lucru, a pus 
piedică descoperirilor. 

Giancarlo rămase perplex. Puţinul cât îl înţelesese din 
aceste explicaţii nu i se părea prea în regulă. 

— Am să vă pregătesc patul, zise el. 

Donatelli împinse mâncarea şi se întinse. Rememorându- 
şi disputatio, părea să regrete ceva. Probabil că era doar 
libertatea de a vorbi de care se bucurau cei doi învăţaţi. 

— În orice caz, acest Zenon de Mongaillac mi-a făcut o 
foarte bună impresie, continuă el. Şi nu s-a înjosit a folosi 
chestiuni teologice ca să-şi contreze adversarul, chiar dacă 


nu pare neîndemânatic în a întoarce acest gen de argument 
în avantajul său. 

— Cu toate acestea, după cum văd eu lucrurile, dacă va 
continua pe această cale, acest Zenon se îndreaptă direct 
spre rug! 

Donatelli îi zâmbi capelanului. Felul acesta voit al său de 
a dramatiza întotdeauna... 

Zenon preferase să nu meargă la culcare cu sentimentul 
eşecului. Şi bine făcuse, fiindcă tocmai atunci amicul său 
René Grouchot se hotărâse să-şi serbeze ziua de naştere. 
Nu că târgoveţul ar fi ştiut exact ce vârstă avea sau în ce zi 
se născuse, nici pe departe, ci pur şi simplu pentru că 
socotise că era bine să o facă atunci şi cheltuise o bună 
parte din câştigul zilei ca să cumpere un butoiaş cu vin care 
acum era pe trei sferturi gol. 

— De-ar veni mai repede scrisoarea! bombăni Zenon 
târziu în noapte către René care se ţinea atârnat de el. 

— Când va veni ceasul, victoria ta va fi cu atât mai dulce, 
filosofă şarlatanul servindu-i o cupă cu vin. 

— Teamă mi-e ca nu cumva cardinalul să fi trecut de 
partea lui Athanase. 

— Dacă e cardinal, nu poate fi chiar atât de puţin 
luminat. 

— O, mi-e teamă că îţi faci o idee prea optimistă despre 
mai-marii Bisericii. Grija pentru adevăr este prea adesea 
subordonată unor imperative politice sau necesităţii de a fi 
conformi cu dogma. Judecata lor nu se bazează pe aceleaşi 
principii ca ale noastre. Şi apoi, Athanase s-a arătat 
deosebit de abil. 

— Ai prea multă admiraţie faţă de el. lar scrupulele 
absurde de care dai dovadă sunt tot atâtea obstacole în 
calea reuşitei tale. 

Zenon îl privi curios. Aparent, alcoolul avea ca efect 
stimularea creierului amicului său, precum şi ameliorarea 
atât a vocabularului, cât şi a exprimării. Şi apoi, să audă 
reproşându-i-se un exces de moralitate era cel puţin 
paradoxal. 


— Am onoarea, da, de a mă purta după un anumit număr 
de reguli, afirmă el dându-şi seama că nu minţea. In opinia 
mea, o adevărată dezbatere nu se poate desfăşura fără a-ţi 
respecta adversarul. Altfel, baţi pasul pe loc. Nu-i doar o 
chestiune de morală, ci şi una de eficacitate. Adevărul nu 
se cucereşte prin forţă, ci prin persuasiune. 

— Ei aş! Dacă ne-am lăsa îmbrobodiţi, am crede şi acum 
că pământul este plat. Persuasiunea nu ne scuteşte de 
demonstraţie. Dimpotrivă. Spun doar că nu toate 
argumentele sunt valabile pentru a ajunge la adevăr. 

— Până atunci, n-ai niciun argument valabil pentru a 
apăra ideea că această grămadă de oase este a unei 
sălbăticiuni. N-ai reuşit nici măcar să demonstrezi că nu 
este tipul acela mare cât turla bisericii, aşa cum pretinde 
Athanase. 

— Am s-o fac de-ndată ce voi fi primit corespondenţa de 
la Paris. 

René clătină din cap. Chestiunea acesta referitoare la 
schelet i se părea tot atât de absurdă pe cât de lipsită de 
interes. Dacă se prefăcea că îl interesează, era mai mult ca 
să-i fie prietenului său pe plac. Dar faptul că acesta nu era 
mai hotărât îl necăjea. Fiindcă era convins că, la fel ca în 
orice altă problemă, adevărul se impunea prin voinţă. lar, la 
nevoie, prin vicleşug şi folosind procedee ce nu pot fi 
apărate din punct de vedere moral. Etica nu fusese 
niciodată cea dintâi preocupare a sa. 

— Toate astea îmi fac al dracului de sete, zise Rene 
apucând ulcica. 

— Ai dreptate. Hai să uităm grijile astea mărunte. La 
mulţi ani! îi răspunse savantul ciocnind cu el. 

— Şi trăiască regele! 

— Regele? 

— N-ai aflat vestea? Mazarin l-a uns rege pe celălalt 
mormoloc. 

Nu, Zenon nu era la curent cu nimic. De când sosise la 
Montpellier, nu fusese interesat de nimic ce nu avea 
legătură cu scheletul. 

— Atunci, viaţă lungă lui Ludovic al XIV-lea! 


Şi amândoi îşi goliră cupa ca să fie şi mai sătui de toate 
cele. Petrecerea asta nu avea niciun sens. 

Lui Athanase nu-i căzuse bine afrontul adus de fostul său 
elev prin trădarea lui. Auzul contestării avizului său fusese 
dovada cea mai dureroasă din carieră. 

Din discuţia care avusese loc, păstrase totuşi sentimentul 
că cele două feţe bisericeşti erau mai favorabile propriei 
teze decât celei a lui Zenon. 

Ca să nu piardă timp, chiar în acea noapte, în încăperile 
de la subsolul Colegiului Regal din Montpellier, la lumina 
celor câteva torţe din care se ridica un fum gros şi urât 
mirositor, Athanase Lavorel şi fidelul său asistent Bruno 
continuară, aşadar, reconstituirea uriaşului lor. 

După ce construiră soclul, fixară pe el cele câteva oase 
pe care bătrânul savant le identificase ca fiind falange. 
Oasele erau prinse şi îmbinate cu ajutorul unor cuie şi 
suporturi din lemn, încât ajungeau să cam semene cu un 
picior. 

Bruno îşi exprimase câteva îndoieli în privinţa formei lor, 
considerând că pe astfel de picioare uriaşul trebuie să fi 
avut dificultăţi la mers şi că probabil era handicapat de 
vreo dizgraţioasă şchiopătare. Athanase Lavorel îi spuse, 
ridicând din umeri, că asta nu avea nicio importanţă. 
Inainte de toate era vorba să facă baza cât mai solidă 
posibil dacă trebuia să suporte masa enormă a scheletului. 

— Trebuie să acceptăm faptul că acest uriaş avea 
probabil o morfologie foarte diferită de a noastră. Să măsori 
douăzeci de picioare poate avea unele consecinţe asupra 
aspectului general al individului. Uite-l pe Henri de 
Coursanges, spre exemplu. Fiindcă e înalt, are tendinţa să 
stea aplecat. lar cardinalul Donatelli? Sunt sigur că 
greutatea lui peste măsură va avea ceva consecinţe asupra 
oaselor sale. 

— Dar asta nu explică de ce uriaşul nostru are atâtea 
vertebre, mai zise Bruno privind lista oaselor pe care le 
repertoriase cu atâta răbdare. 

Athanase se abţinu să răspundă. Numărul de vertebre 
era într-adevăr cu mult mai mare decât pentru un om 


normal. Chiar dând deoparte fragmentele incomplete, se 
puteau număra uşor aproape vreo cincizeci, ceea ce era cu 
mult peste douăzeci şi patru de vertebre pe care le conţine 
scheletul uman. Dacă mai adăugai coccisul şi cele cinci 
vertebre sudate de la sacrum, tot nu o scoteai la capăt. Nu 
putea nega faptul, şi asta îl intriga. Îl intriga cu atât mai 
mult cu cât prin minte îi trecea bănuiala că uriaşul părea că 
măsoară cu mult peste douăzeci de picioare. Pentru prima 
estimare, se bazase pe mărimea membrelor inferioare, dar 
începea să se vadă clar că individul avea picioare scurte. 
Ţinând cont de dimensiunile şi de numărul vertebrelor, se 
gândea acum că ajungea la aproape douăzeci şi cinci de 
picioare înălţime. 

Asta făcea ca scheletul să fie absolut colosal, iar 
Athanase estima cu satisfacţie că aşa ceva nu putea decât 
confirma ideea că aveau într-adevăr de-a face cu un uriaş. 
Căci, dacă niciun animal nu măsura douăzeci de picioare 
înălţime, atunci ce putea măsura douăzeci şi cinci? Singurul 
lucru care îl deranja era că nu mai putea fi foarte sigur pe 
ceea ce anume avea în încăperea aceea. 

Oricum, problema numărului de vertebre nu trebuia 
deocamdată să-i acapareze în mod inutil atenţia. Era 
convins că o explicaţie logică va apărea atunci când vor 
ajunge la reconstituirea şirei spinării. Până atunci, trebuia 
să-i fie de-ajuns să consemneze această realitate fără a 
pune în discuţie întreg raţionamentul, iar lucrările trebuiau 
să continue fără a ţine cont de asta. 

Dacă labele picioarelor puseseră câteva probleme, tibiile 
fuseseră şi mai greu de identificat. Într-adevăr, mai multe 
oase puteau aspira la această calificare, dar niciunul nu 
semăna perfect cu cel al unei fiinţe umane de talie 
normală. După câteva ezitări şi vorbe schimbate cu 
asistentul, Athanase optă în final pentru două oase enorme 
care erau identice, caracteristică indispensabilă dacă voia 
să ajungă la un minimum de simetrie. Ţinând cont de 
dimensiunea şi greutatea lor, fusese nevoie de nişte 
proptele din lemn pentru a le menţine la locul lor, doi pari 
de stejar masiv, aşa cum se proceda la plantarea unui 


arbore fructifer tânăr. Cum, în plus, soclul fusese plasat sub 
o arcadă a bolţii unde se afla fixat un scripete, se folosiră 
de el ca să ridice oasele pe verticală gândindu-se că le va fi 
de folos şi când vor trebui ridicate oasele mai voluminoase. 

Odată terminată operaţiunea, cei doi oameni se dădură 
câţiva paşi înapoi ca să contemple rezultatul. Dacă Bruno 
arăta o oarecare perplexitate, Athanase păru satisfăcut şi 
dădu afirmativ din cap zâmbind. Pentru el, reconstituirea 
începuse. În curând, absolut nimeni nu se va mai îndoi că 
scheletul era al unui uriaş. 


Z 


Agnès îl găsi pe Octave. Tânărul zăcea întins nu departe 
de locul unde îl lăsase Gilbert, cu trupul sfâşiat, iar gâtul ca 
o grămadă informă. Agnès fusese surprinsă de expresia 
liniştită a băiatului. Probabil că nici măcar nu-şi dăduse 
seama ce i se întâmplă. 

Găsi la fel de repede şi urmele fiarei. Cu ploaia din ajun, 
pământul se înmuiase tare şi păstrase prin unele locuri 
urma animalului. lIntr-adevăr uriaş, fu ea obligată să 
recunoască. 

Identificarea urmelor lui Gilbert fu şi mai simplă. Era clar 
că acesta o luase la goană fără să-i pese de soarta 
sărmanului Octave. În timp ce băiatul rămăsese, ca să 
zicem aşa, încremenit, urmele ţăranului arătau că acesta o 
luase spre vârful dealului fără a încerca să-l apere în vreun 
fel. lar Agnès avu un moment de îndurerare imaginându-şi 
scena. 

Urmărise chiar paşii lui Gilbert şi îşi dăduse seama că 
aceştia duceau drept la peştera ei. Aşadar, ţăranul îi 
descoperise secretul. Nu avea mare importanţă, însă ideea 
că Gilbert a putut să pătrundă în ascunzătoare o deranja 
tare. Îi violase întrucâtva intimitatea. 

* 

Tragedia aruncase satul în dezolare. Unii plângeau 
moartea copilului, iar alții se temeau să nu se mai întâmple 
aşa ceva, întrucât nimic nu le dădea de înţeles că fiara s-ar 
fi săturat. 


Clopotul de la vechea biserică din Lansec bătu. 
Străbătând în linişte piaţa centrală, o procesiune lungă 
formată din toţi sătenii însoţi sicriul lui Octave dincolo de 
sat până la cimitir. 

La jeluirile familiei se uniseră cele ale întregii comunităţi. 
Dat fiind că era cam prostuţ, Octave reprezenta în ochii 
sătenilor un simbol al inocenţei, iar atacul sălbăticiunii 
asupra lui era considerat ca un act de o incredibilă 
nedreptate. 

În fruntea procesiunii, separat de părinţii defunctului, 
Gilbert discuta cu părintele Amedee. 

— Veşnicia ne priveşte pe fiecare dintre noi cu 
bunăvoință, zise preotul. Trebuie să ştim să îndurăm 
fatalitatea cu resemnare. 

— Nu sunt sigur că părinţii lui Octave vă înţeleg, părinte, 
răspunse ţăranul, fără să-şi dea seama că preotul folosise 
aceleaşi cuvinte când îi murise oaia. 

— Dar ce să facem dacă nu să ne rugăm, Gilbert? 
Nenorocirea se abate asupra noastră orbeşte... 

— Cu rugăciunile n-o să fie de-ajuns. Trebuie făcut ceva. 
Treaba asta poate dura. 

— Dar nu ai încercat chiar tu însuţi să o capturezi? 

În cuvintele lui Amedée nu era sarcasm, însă Gilbert le 
simţi ca pe un pumnal. Acea situaţie nefericită era o 
amintire pe care dorea să o uite, la fel ca şi frica de care 
dăduse dovadă. 

În timp ce Amedee se îndepărta un pic ca să-i consoleze 
pe părinţi, câţiva săteni se apropiară de ţăran. 

— După oi, iată că ni se iau şi copiii, zise unul. 

— lar de data aceasta şi mai aproape de sat, preciză 
altul. 

Gilbert auzi plânsetele părinţilor şi adăugă: 

— Totul e din cauza vrăjitoarei ăsteia de Agnes! Ce folos 
să ridicăm o biserică pentru sfânta Marta dacă pe din dos 
ea-i mână-n-mână cu Necuratul? 

— Are dreptate! 

— Să terminăm cu ea! 


— Ei, ei prieteni. V-aţi pierdut minţile, îi întrerupse 
Amedée revenind în mijlocul lor. Agnes nu este vrăjitoare. 
Ştiţi la fel de bine ca şi mine. Şi nu are nicio legătură cu 
problema noastră. 

Tăcu pentru ca ţăranii să aibă timp să reflecteze la 
adevărul spuselor sale, apoi zise: 

— Dacă e vorba de un lup, odată şi odată îl vor prinde 
capcanele pe care le-am pus. 

— De-ar fi fost un lup, l-am fi prins până acum. 

— E un diavol, vă spun... 

— N-o să se lase niciodată prins. E Diavolul în persoană 
fiara asta! 

Amedee ştia în ce măsură drama de azi afecta imaginaţia 
enoriaşilor săi. Dar mai ştia şi că trebuie să-şi păstreze 
neapărat calmul şi să nu se lase dus de reacţii impulsive. 

— Am alertat autorităţile, le explică preotul. Au promis 
că... 
— Nu vor face nimic. Le cunosc. 

— Atunci, trebuie să ne continuăm rugăciunile. 

Gilbert se opri. Vorbele frumoase ale preotului îl supărau. 

— Rugăciuni şi iar rugăciuni! Numai asta vă iese din 
gură! Dar părinţii lui Octave nu s-au rugat ei destul? 

— lată-te foarte arţăgos, Gilbert. 

Privirea ţăranului se întunecă. 

— Ar fi trebuit să-l vedeţi, zise el. Ridicat pe labele din 
spate... E un diavol, vă spun. De când Agnes a aruncat acel 
blestem, nimeni nu mai e liniştit pe-aici. 

— Ştii bine că Agnes nu are nicio legătură cu asta. 

— Mereu o apăraţi pe această vrăjitoare! 

— Nu este vrăjitoare. Tu eşti oţărăt fiindcă te-a rănit 
cândva neacceptându-ţi dragostea. Insă timpul trebuie să-ţi 
vindece rănile. Nu te lăsa cuprins de această ură absurdă. 
Este fructul durerii tale şi te orbeşte. 

Şi cum ceilalţi săteni făceau cerc în jurul lor, le zise: 

— Fiii mei, teama este o otravă care macină conştiinţa 
încetul cu încetul, dar neiertător. Nu vă lăsaţi prinşi de ea, 
vă conjur. Cel Viclean doar atât aşteaptă! 


— Cel Viclean nu mai aşteaptă nimic, părinte, făcu 
Gilbert. El deja lucrează! 

_ Imediat ce țăranii se  îndepărtară, Amedée oftă. 
Intorsătura pe care o luau evenimentele nu-i plăcea deloc. 

— N-aţi vrut să-mi daţi ascultare, îl înţepă Aldegonde 
apropiindu-se de el. 

— Dumneata mai lipseai! sări preotul fără să vrea. 

— Incăpăţânarea dumneavoastră de a refuza să admiteţi 
că scheletul ăsta este al unei sălbăticiuni ucise de sfânta 
Marta o să ne ducă satul la pieire! 

— Ascultă, Aldegonde, cu tot respectul ce ţi-l port, te rog 
să nu mai împrăştii un asemenea zvon. Efectele lui... 

— De ce negati întotdeauna evidenţa? 

Sătul până peste cap, părintele Amedée se opri. 

— Care evidenţă? se porni el. E vorba de sfânta Marta! Și 
episcopul de Montpellier, şi legatul de la Roma sunt 
convinşi de asta! 

— Întrebaţi-o pe Agnès... 

— la închipuie-ţi că i-am vorbit. Ştii ce mi-a spus? Că ai 
mintea mai sucită decât un măslin! 

Spunând astea, se îndepărtă de ea cu paşi mari, obligând 
procesiunea să grăbească în mod curios pasul. 

Când Zenon pătrunse în încăperea lui Athanase, îl găsi pe 
acesta clasând desenele oaselor cu ajutorul lui Bruno. 

Fiindcă îşi petrecuse întreaga noapte reflectând, Zenon 
avea ochii încercănaţi. Cum obrajii săi aveau, printre altele, 
mare nevoie să-i facă o vizită bărbierului, înfăţişarea nu-i 
era dintre cele mai agreabile. Totuşi, Athanase nici măcar 
nu băgă de seamă. 

— A, prietenul nostru Zenon! exclamă el pe un ton sec 
ridicând ochii spre el. 

— Maestre... Eu... 

Zenon bănuia că se îndrepta spre o discuţie dificilă şi nu 
ştia cum să abordeze chestiunea. 

— Dragul meu Bruno, ai făcut destule crochiuri pentru 
azi, zise Athanase fără măcar a se întoarce spre asistent. 


Bruno îşi privi mentorul, mai întâi nevenindu-i să creadă 
că poate fi serios, apoi dispăru înainte ca acesta să-şi 
schimbe părerea. 

Rămaşi singuri, cei doi învăţaţi evitară mult să se 
privească. Bătrânul porni să măsoare în lung şi-n lat 
încăperea strâmtă. Zenon rămase nemişcat ca atunci când 
era elev, aşteptând ca învățătorul să-l muştruluiască. 

Athanase rupse tăcerea. Poate pentru că era cel mai 
presat să pună cărţile pe masă. 

— Zenon, Zenon, Zenon... începu el încrucişându-şi 
braţele la spate fără a se opri. Sunt lucruri ce trebuie 
limpezite aici şi acum. Problema nu este că îmi conteşti 
deschis autoritatea... Nu, nu protesta. Erai întru totul 
îndreptăţit să-ţi expui punctul de vedere în faţa acestui 
cardinal. Nu am nimic împotriva dezbaterilor de idei, ştii 
bine. Şi stă în firea lucrurilor să mi te împotriveşti. Aceasta 
ar trebui să fie un izvor în plus de satisfacţie. De altfel, am 
încurajat mereu discuţia. Dar mai trebuie ca preopinentul 
să fie cineva... Prin aceasta nu vreau să-ţi pun la îndoială 
competenţa. Ştiu că este mare, şi mă bucur... Însă, în 
materie de gigantologie, dă-mi voie încă să cred că ştiu mai 
bine despre ce vorbesc! 

Constatând cât de mult ţine Athanase la uriaşul său, 
Zenon se simţi o clipă stânjenit. Vrând să sustragă cu orice 
preţ discuţia din sfera pătimaşă, adoptă un ton pe care îl 
spera umil şi serios. El voia să poarte dezbaterea pe terenul 
raţiunii. 

— Maestre... Chiar nu cred că este vorba de un uriaş. 

— Am crezut că înţeleg asta, într-adevăr, răspunse 
Athanase stăpânindu-şi furia cât putea de bine. Fără 
îndoială că ai învăţat destule lucruri la Paris şi ştiu că acum 
eşti o somitate al cărei punct de vedere îl respect foarte 
mult. Dar asta - şi arătă spre crochiuri -, asta este un Homo 
Gigas! 

Dacă Zenon încă mai ezita în ceea ce priveşte cea mai 
bună modalitate de a-şi contrazice bătrânul maestru, tonul 
vehement al acestuia îl făcu să se hotărască. Nu mai era 
posibil să ajungă la un compromis. 


— Eu... Mie îmi pare sincer rău că trebuie să vă contest 
părerea, dar dacă observați, spre exemplu, femurul, veţi 
constata că... 

— Nu veni să-mi explici cu ce seamănă un femur! Ştiu 
mai multe în osteologie decât tine! 

— Totuşi... 

— Totuşi ce? Dacă nu este vorba despre un femur de 
talie mare, atunci ce este? Un animal înalt de douăzeci de 
picioare? Aştept cu nerăbdare să-mi spui care este acela! Şi 
Donatelli ăsta la fel! 

— V-aţi gândit vreodată că ar putea fi în realitate lung de 
douăzeci de picioare... Şi că ar fi pur şi simplu un soi de 
balenă? 

— La douăzeci de leghe de mare? Mă iei cumva de prost? 
Fără a mai pune la socoteală că acest schelet ar fi putut 
foarte bine să vină pe propriile-i picioare! Şi, până la proba 
contrarie, balenele nu au nici urmă de aşa ceva! 

De îndată ce zise astea, o durere articulară îl făcu să 
schiţeze o grimasă. Zenon îşi întoarse privirea prefăcându- 
se că se uită la desenele întinse pe masă. 

— Atunci poate că nu este un animal, ci mai multe. 

Athanase îşi privi elevul. 

— Există un craniu, două tibii, două femururi şi aşa mai 
departe! Este scheletul unei singure şi unice creaturi, iar 
aceasta este un uriaş! 

— Sunt multe animale de talie mare. Urşii, spre exemplu, 
sau elefanții, rinocerii... Ştiţi la fel de bine ca mine că 
schelete ale acestor animale s-au găsit prin regiune. Fără 
ca adeseori, aici sunt de acord, să li se poată explica 
prezenţa la latitudinea noastră. 

— Dar niciunul nu măsoară douăzeci de picioare înălţime! 

— Mai multe dintre ele măsoară zece sau cincisprezece. 
Dacă ar fi un soi de elefant mare, spre exemplu? 

— Ridicol. 

— Înseamnă că estimarea dumneavoastră a fost poate... 
exagerată? 


Athanase îl fulgeră cu privirea. De patruzeci de ani, 
efectua astfel de estimări şi niciodată nu se înşelase. Nici 
nu catadicsi să răspundă la sugestia fostului său elev. 

Zenon îşi dădea seama că discuţia bătea pasul pe loc. 
Trebuia să se sfârşească. Deveni conciliant în speranţa că 
profesorul va admite că era posibilă o ieşire onorabilă 
pentru amândoi. 

— Maestre, în materie de oase îngropate, ştiinţa mai are 
încă multe de învăţat. Trebuie să ştim să rămânem umili... 
Comparaţi scheletul acesta cu cel al unei fiinţe umane şi 
veţi vedea. Nu are nimic de-a face unul cu altul. 

— Ascultă-mă bine, Zenon. Voi reconstitui scheletul şi îţi 
voi dovedi că te înşeli, declară Athanase ca un fel de 
concluzie. Şi vă voi dovedi tuturor că greşiţi! 

Trecu aproape o săptămână fără ca alte evenimente 
notabile să tulbure ineluctabila desfăşurare a lucrurilor. 
Însă, între reconstituirea lui Athanase, aşteptarea lui Zénon 
şi cercetările lui Donatelli, atmosfera deja înveninată de 
povestea cu lupul era tensionată. 

Apoi, într-o zi, cu puţin înainte de prânz, Donatelli primi 
vizita unui ţăran din Lansec. Individul, mai degrabă 
intimidat, aşteptase toată dimineaţa în curtea episcopiei. 
Aducea cu sine un pachet ciudat. 

— L-am găsit în groapa de la fundaţia noii capele, explică 
el punând grăbit obiectul pe masă, de parcă voia să se 
debaraseze cât mai repede. 

judecând după efortul făcut de ţăran şi de bufnitura 
înfundată pe care o făcu lucrul înfăşurat într-o pânză, 
trebuie să fi fost ceva greu. O clipă, Donatelli crezu că 
individul îi aducea o fosilă. Dar, după ce pânza fu 
desfăcută, constată că era mai degrabă vorba de o stelă. 

— În fundaţie? întrebă cardinalul pentru a fi sigur că 
înţelesese bine. 

— Chiar în locul unde era scheletul. 

Donatelli se aplecă asupra pietrei. Semăna cu toate 
celelalte pietre care se foloseau la construirea caselor, doar 
că era plată. lar pe una din feţe se vedea o inscripţie. 


Cardinalul îşi trecu palma peste suprafaţa gravată şi 
pipăi uşor literele cu vârful degetelor. Textul, cu o scriitură 
stângace şi plină de greşeli, era redactat într-o latină 
aproximativă. După minute îndelungate de efort, Donatelli 
reuşi totuşi să-l descifreze. Când termină, ridică încet capul, 


stupefiat. 

Hicjacet bestia victa Sanctae Martae. Nullus profanet 
sepulchrum. 

Ceea ce, după toate corectările făcute, se putea traduce 
prin: 


Aici zace fiara doborâtă de sfânta Marta. Nimeni să nu-i 
profaneze mormântul. 


8 


Legatul rămase tăcut câteva momente. Fiara doborâtă de 
sfânta Marta... Aceste câteva cuvinte erau limpezi şi totuşi 
nu reuşea să le accepte sensul. Fără îndoială că Donatelli 
cunoştea legenda, dar o lua drept ceea ce era: o legendă. 
Niciodată nu îşi imaginase că această poveste trecută din 
generaţie în generaţie ar putea avea vreo bază oarecare. El 
vedea în asta o alegorie, o ilustrare a eternei lupte dintre 
bine şi rău, nu povestea unei lupte reale dintre o femeie şi 
un diavol. Oare era posibil ca această istorie să fie 
adevărată? Fiindcă, dacă era cazul... 

Işi reprimă un frison şi ridică, în fine, ochii spre ţăran. 

— Cum te cheamă? 

— Gilbert, Eminenţă. 

— Ei bine, Gilbert, bine ai făcut că mi-ai adus-o. 

Țăranul zâmbea cu toată gura. Donatelli merse chiar 
până într-acolo încât îi puse mâna pe braţ. Descoperirea 
acestei stele insolite ţinea de miracol. Totuşi, experienţa pe 
care o avea cu identificarea relicvelor îi spunea, de 
asemenea, că genul acesta de elemente trebuie privit cu 
atenţie. Niciodată nu eşti ferit de o falsificare. 

— Cine mai ştie de ea? 

— Nimeni. 

— Eşti sigur? 


— Am găsit-o ieri-seară. N-am închis un ochi toată 
noaptea. Nu ştiam dacă trebuie să-i spun părintelui 
Amedée, dar m-am gândit că trebuie să v-o aduc... 

Donatelli încuviinţă şi porni să străbată încăperea în lung 
şi-n lat, reflectând. Textul acesta arunca o lumină 
neprevăzută asupra scheletului. Dovedind că acesta nu era 
al unui uriaş, confirma versiunea tânărului savant. 
Presupunând, desigur, că stela este autentică, lucru de care 
trebuia mai întâi să se asigure. La prima vedere, părea 
suficient de veche pentru a fi, dar, dacă se ţinea cont de 
faptul că trebuise să stea sub pământ mai multe secole, 
starea de conservare a inscripţiilor era uimitor de bună. ŞI 
pentru o inscripţie ce data de pe vremea sfintei Marta, 
latina folosită era curios de mediocră. Versiunea corectă ar 
fi fost mai degrabă: 

Hicjacet bestia vicia ab Sancta Marta. Noii profanare 
sepulchrum. 

Donatelli scoase un mormăit. Îi trebuia timp pentru a 
studia totul mai îndeaproape. 

— Ştii să citeşti? îl întrebă pe ţăran înainte de a-i da 
drumul. 

— Deloc, Eminenţă. 

„Cu atât mai bine”, se gândi cardinalul. Era mult mai bine 
să se păstreze secret acest nou element atâta timp cât nu 
se făcuse lumină pe deplin în privinţa sa. Nici episcopul, nici 
magistratul nu trebuiau informaţi... 

În aceleaşi momente, Zénon de Mongaillac primea 
scrisoarea atât de aşteptată. Se grăbise ca în fiecare 
dimineaţă să aştepte diligenţa de la Paris şi de data 
aceasta avu plăcuta surpriză să constate că era un răvaş 
pe numele său. Recunoscu scrisul lui Nicolas Stenon si 
rezistă tentaţiei de a-l deschide pe loc, aşa că preferă să se 
întoarcă la han. 

Când, în sfârşit, ajunse în cameră, agitația sa era la 
culme, fiindcă nu se îndoia nicio clipă că acest răvaş îi 
aducea răspunsuri la toate întrebările. Va afla, în fine, ce 
era acest faimos schelet şi va putea aduce dovada nu 
numai lui Donatelli, dar mai ales maestrului său Athanase 


Lavorel. După afrontul de care avusese parte în ajun, ar fi o 
revanşă frumoasă. 

Zenon nu se mai osteni să-şi lepede capa, se aşeză la 
măsuţa care, cu excepţia patului, constituia tot mobilierul 
din cameră şi desfăcu hârtia. 


Scumpe şi onorabile maestre, 

Conform cererii dumneavoastră, m-am îngrijit să studiez 
crochiurile pe care mi le-aţi trimis, comparându-le cu toate 
ilustrațiile disponibile în bibliotecă. Munca aceasta, după 
cum bănuiți, mi-a luat destul de mult timp. Acesta este 
motivul pentru care prezenta scrisoare vă va sosi cu un pic 
de întârziere. 

După ce am comparat cu atenție desenele 
dumneavoastră cu toate cele ale mamiferelor de talie 
echivalentă - elefant, urs, rinocer, girafa, bizon sau altele -, 
din păcate nu sunt în măsură să identific animalul 
dumneavoastră. Vă rog să mă credeți că sunt la fel de 
contrariat ca şi dumneavoastră, dar aceasta este realitatea 
faptelor. Şi totuşi vă rog să credeți că am trecut în revistă 
toate animalele de această dimensiune repertoriate până 
azi. Dar niciunul nu seamănă măcar pe departe cu ceea ce 
mi-ati trimis. 

Nu cunosc exact de unde provin aceste eşantioane ce au 
fost desenate, dar vă mărturisesc că lucrul mă intrigă. 
Fiindcă aceste oase nu pot pur şi simplu să existe. Sunteti 
absolut sigur că cel care a făcut desenele nu a comis vreo 
eroare? Aţi verificat să vedeți că proporțiile nu au fost 
deformate? Fiindcă în caz contrar, suntem nevoiţi să 
credem că ne aflăm în fata unui mister. 

Vă conjur să mă ţineţi la curent cu mersul acestei 
probleme. 

Cu salutări respectuoase, Nicolas Stenon 


Zenon lăsă scrisoarea din mână şi închise ochii. Era uluit. 
Şi abătut. Contrar tuturor previziunilor sale, scheletul nu 
semăna cu niciun animal cunoscut. Ce anume era cu el 


rămânea de aflat. Cum? Habar nu avea. Însă un lucru era 
sigur: nu putea rămâne în această incertitudine. 

— O specie necunoscută? 

Athanase Lavorel îşi stăpânea râsul. Ideea aceasta era 
cea mai grotescă pe care o auzise de când începuse toată 
tărăşenia. Se uită la fostul său elev, căutând zadarnic un 
semn care să-i poată arăta că glumea, şi îşi zise că, la urma 
urmei, studiile pe care le făcuse prin Europa nu-i serviseră 
decât la dezechilibrarea simțului judecății. 

Fără îndoială că din onestitate - un sentiment absolut 
respectabil, dar nou pentru el - Zenon crezuse necesar să 
dezvăluie concluziile cercetărilor întreprinse de Nicolas 
Stenon. După ce îi prevenise pe Henri de Coursanges, pe 
cardinalul Donatelli şi pe episcopul Van Melsen, mersese 
aşadar la episcopie şi expusese în faţa acestor feţe alese 
constatarea pe care era obligat să o facă. 

Acum însă, când se afla dinaintea lor şi îşi putea da 
seama cât de mult îl distra faptul pe Athanase Lavorel, 
Zenon nu mai era foarte sigur că luase o hotărâre 
judicioasă. Nu făcuse nimic altceva decât să se discrediteze 
şi mai mult în ochii lor. Printre altele, îi aducea pe un platou 
nou adversarului său argumente şi înţelese imediat că 
acesta nu va ezita să le folosească. 

— Intr-adevăr, este singura concluzie posibilă, fu 
constrâns Zenon să admită. 

Van Melsen privea cu ochii holbaţi. Ideea i se părea cel 
puţin insolită. Dar, evident, uimirea lui Donatelli era de o cu 
totul altă natură. După descoperirea stelei, cuvintele 
învățatului încetaseră să i se mai pară absurde. Se strădui 
aşadar să-şi ascundă tulburarea, prefăcându-se pe 
jumătate adormit. 

Henri de Coursanges, care se alăturase acestei discuţii 
pentru a constata progresul anchetei, nu fu nici el la fel de 
amuzat pe cât era Athanase. Avea alte consideraţii de 
limpezit şi se grăbi să tragă din afirmaţia savantului 
parizian toate consecinţele susceptibile să afecteze ordinea 
publică, principala sa preocupare. Se îndreptă, aşadar, în 


scaunul său şi îl cântări pe învăţat încruntându-şi 
sprâncenele stufoase. 

— Dacă am descoperit un schelet, înseamnă că trebuie 
să existe şi alte animale încă în viaţă, îşi permise el să facă 
o deducție. Aveţi idee de pericolul pe care îl reprezintă aşa 
ceva pentru populaţie? 

—Dar... 

— Cred că ştiţi că un lup uriaş dă târcoale de ceva timp 
prin zonă, înspăimântându-i pe localnici. Noi facem tot ce 
putem pentru a rezolva această problemă, dar imaginaţi-vă 
panica pe care ar crea-o afirmaţia că o creatură de o 
asemenea mărime ar putea exista undeva pe dealuri. Nici 
nu ne puteam imagina, vă asigur. 

Speriat de aceste schimburi de cuvinte, Donatelli se 
afunda tot mai mult în fotoliu. 

— Am spus doar că animalul aparţine unei specii pe care 
nu o cunoaştem, se apără Zenon. Nu că alte creaturi de 
acelaşi gen trăiesc prin împrejurimi. 

— Dar totuşi aceasta este concluzia logică. 

Pe moment, Zenon nu reacţionă. Curios, raţionamentul 
magistratului făcuse să i se înfiripe în minte o idee. Într- 
adevăr, era concluzia logică. Propriul său răspuns fusese 
motivat de un reflex de apărare, însă acum îşi dădea seama 
că acesta conţinea şi o pistă ce putea fi urmată. O pistă la 
care nu se gândise până atunci şi care merita o reflectare 
mai amplă. Se ridică brusc ca să se gândească şi le întoarse 
spatele interlocutorilor. 

Henri de Coursanges şi episcopul Van Melsen schimbară 
o privire ofuscată. Cât despre Donatelli, acesta înţelesese 
imediat că savantului îi trecea o idee prin minte şi ciuli 
urechea. 

— Nu neapărat, gândi Zenon cu glas tare începând să 
meargă în lung şi-n lat aşa cum i se întâmpla adesea când 
reflecta. Ştim, spre exemplu, că s-au găsit nişte resturi de 
elefant prin regiune. Or, din câte cunosc eu, nu s-a văzut 
niciodată vreun un elefant viu pe-aici... 

„Să admitem, gândi Donatelli perplex. Şi ce-i cu asta?” 


— Ca atare, trebuie să acceptăm ideea că aceste 
rămăşiţe sunt vechi şi că datează de pe vremea când 
dealurile acestea erau populate de elefanţi. De atunci, 
trebuie pur şi simplu să fi migrat spre alte latitudini... 

Athanase dori să obiecteze că aceste rămăşiţe de elefant 
nu însemnau acelaşi lucru însă, anticipându-i reacţia, 
legatul îl opri cu un gest al mâinii. 

Zenon se opri din mers. Acum ştia în ce direcţie avea să- 
şi îndrepte cercetările. 

— Oare nu ar fi plauzibil să ne imaginăm, continuă el, 
stârnit de-a binelea, întorcându-se în fine cu faţa spre 
ceilalţi, că animalul nostru este tot la fel dintr-o specie care 
va fi trăit pe-aici cu mult timp în urmă şi care pur şi simplu 
a dispărut de pe meleagurile noastre ca să trăiască în cine 
ştie ce ţinut îndepărtat unde încă nu avem cunoştinţă de 
existenţa lui? 

Zenon jubila. Ochii îi străluceau de o bucurie aproape 
mistică. Găsise, în sfârşit, explicaţia misterului care îl 
bântuia de când primise scrisoarea. Dar în ochii 
interlocutorilor săi, ipoteza lui devenea tot mai confuză şi 
incredibilă. Donatelli însuşi, deşi îi era favorabil, nu putea 
să-l urmeze în concluziile sale. lar de lucrul acesta Zenon, 
captivat cum era de raţionamentul său, nu îşi dădu seama. 
Athanase nici măcar nu avu nevoie să deschidă gura ca să 
câştige avantaj din conflictul care îi punea faţă în faţă. 

— Domnule de Mongaillac, făcu episcopul Van Melsen 
după un lung moment de tăcere dând din cap şi simulând 
cea mai sinceră înţelegere. Suntem cât se poate de 
conştienţi de interesul, ca să nu spunem patima, arătat faţă 
de această problemă. Şi fiţi sigur că vă suntem 
recunoscători pentru eforturile de care daţi dovadă spre a 
identifica aceste oseminte. Dar nu credeţi că, în timp ce 
lumea civilizată a cucerit atâtea noi continente, a explorat 
atâtea ţinuturi care nu de mult erau puţin cunoscute, să fie 
foarte improbabil ca nişte creaturi concepute de Domnul 
Nostru să ne fie încă necunoscute? 

— Dar... Se putea foarte bine... 


— Ce anume? Trebuie să vă daţi seama că o creatură de 
douăzeci de picioare cu greu trece nevăzută. lar, dacă 
vreau să admit că nişte animale au putut migra în grup 
spre alte zări, mi-e greu să cred că toţi reprezentanţii unei 
specii s-au dus să se ascundă în celălalt capăt al lumii. Or, 
dacă noi nu ştim de existenţa lor, este pentru că au plecat 
dincolo de Occident unde, după câte ştiu, zonele 
neexplorate sunt rare. Printre altele, şi permiteţi-mi să 
subliniez acest punct important, numai în caz că aş pune în 
discuţie Scriptura, nu văd prea bine cum o asemenea 
creatură ar putea exista. Dacă aţi da o oarecare atenţie 
acestui fapt, aţi şti că în arca lui Noe a fost îmbarcată câte 
o pereche din fiecare animal creat. Or, dacă ar fi existat o 
creatură de o asemenea dimensiune, am şti-o. Vă daţi 
seama că Noe nu ar fi uitat-o la Potop. 

— Savanţii descoperă adesea în ţinuturi îndepărtate 
specii ce nu sunt descrise aici, obiectă Zenon. 

— Curată ignoranță din partea lor. Scriptura nu este un 
tratat de zoologie. Trebuie pur şi simplu să ştii să o citeşti. 

Zenon păstră câteva clipe de tăcere. Se lăsase dus de 
raţionament. Odată calmat, ghicea cât de absurde puteau 
părea cuvintele sale. Şi totuşi ce altă soluţie? Dacă mai voia 
să convingă, trebuia să găsească argumente susceptibile a 
fi înţelese. 

— A fost o vreme când se admitea că în mări exista un 
asemenea monstru căruia Scriptura i-a zis Leviathan, făcu 
el întorcându-se spre Donatelli. lar, dacă îmi aduc bine 
aminte, după cum spune sfântul Augustin, dacă trebuie să 
admitem că există o divină simetrie, trebuie, de asemenea, 
să acceptăm ideea existenţei unui echivalent terestru. 

— Behemoth, admise Van Melsen dând din cap. 

— Nu, nu, nu, interveni legatul care voia cu orice preţ să 
oprească discuţia... Vă asigur că am o profundă simpatie 
pentru dumneavoastră, dar toată această afacere mi se 
pare a se baza pe o mare doză de rea-credinţă. Domnule de 
Mongaillac, ştiţi ca şi mine că Behemoth nu este decât acel 
animal ce trăieşte în fluviile din Africa şi se numeşte 
hipopotam. Vă rog mult, nu-mi faceţi misiunea mai grea 


decât este. Este suficient de delicat pentru mine să decid 
dacă este sau nu vorba despre relicve ale unui sfânt ca să 
mai adăugaţi şi această idee bizară cu un animal care nu ar 
exista decât în imaginaţia dumneavoastră... La fel ca şi 
domnul de Coursanges, nu pot să vă las să riscaţi 
răspândirea acestui zvon inept. Am foarte clar sentimentul 
că această afacere se bazează pe o animozitate care vă 
desparte unul de celălalt, dumneavoastră şi doctorul 
Lavorel, şi la care eu refuz să particip, şi nu pe o adevărată 
divergență de vederi legate de scheletul acesta. Aşa că 
faceţi-mi plăcerea să vă daţi mâna şi acceptaţi să mă 
însoţiţi în misiunea mea. Acum, că ştiinţa şi Biserica pot 
lucra împreună... 

— Se înțelege că sunt întru totul la dispoziția 
dumneavoastră, se grăbi să răspundă Athanase. De altfel, 
trec imediat la treabă ca să vă prezint în cel mai scurt timp 
o reconstituire a scheletului. 

— Sunt nerăbdător s-o văd. 

— Dar, în fine, încercă să protesteze Zenon. Nu puteţi 
nega că ipoteza mea... 

— Îmi pare rău, i-o tăie Donatelli autoritar. 

Era inutil să mai insiste. Athanase câştigase şi de data 
aceasta. 

— Eu... Voi face tot ce pot pentru a servi adevărul, 
adăugă Zenon înțelegând că nu va obţine nimic în plus. 

— Vă mulţumesc. 

Când cei doi savanţi ieşiră, Henri de Coursanges şi 
episcopul Van Melsen arborau un zâmbet radios. Cât despre 
cardinal, acesta nu mai ştia ce să creadă. 


9 


Întors în apartamentele sale, Donatelli se adânci într-o 
profundă meditaţie. Oricât de absurdă i se păruse, ideea 
unui animal necunoscut concorda îngrozitor cu legenda 
Tarascului. Or, după ce studiase stela, ajunsese la concluzia 
că nu avea cum să spună dacă era vorba despre un fals sau 
nu. Singurul lucru de care putea fi sigur era că îndoiala care 
i se insinuase în minte era de nesuportat. 


Trebuia să decidă ce anume se cuvenea să facă însă cu 
acest element. A tergiversa lucrurile la nesfârşit însemna 
să-şi slăbească poziţia. Van Melsen, ghicea el, aştepta din 
partea lui mai multă fermitate. Episcopul nu dorea decât un 
singur lucru: să-l vadă atribuind relicvele unui sfânt sau 
altuia. lar statutul său îl autoriza să o facă în orice moment. 
Însă curiozitatea era mai puternică. Trebuia să ştie ce erau 
păcătoasele acelea de oase. 

— Porca miseria, cine naiba eşti, schelet infernal! zise 
mânios cardinalul. 

Frustrarea sa era atât de mare încât se pomeni 
regretându-şi munca liniştită de la Vatican. Era mult mai 
simplu să se aplece asupra vreunei fosile de peşte! 

Convins că efectua una din siestele sale obişnuite, 
Giancarlo veni să-l trezească spre sfârşit de amiază. 
Cardinalul ieşi din apatie afişând un chip sumbru. 

— V-am avertizat asupra vinului de aici, zise capelanul 
aranjând câteva lucruri. 

— Behemoth... murmură Donatelli rămas cu gândurile 
lui. 

— Pardon? 

Văzând figura indignată a secretarului său, legatul schiţă 
un zâmbet. 

— Nu de tine vorbeam. Savantul acesta de la Paris crede 
că scheletul ar fi al lui Behemoth! 

— Sfântă Fecioară! răspunse Giancarlo făcându-şi cruce. 

Această eventualitate îl făcu să-l treacă fiori de spaimă, 
chiar dacă urmărea cu destulă detaşare controversa. 
Donatelli se întinse de-i pârâiră oasele şi se frecă la ochi. 

— Stai liniştit, ideea aceasta este chiar ridicolă. 

— Pot îndrăzni să o întreb pe Eminenţa Voastră ce anume 
îi permite să fie atât de sigură? 

Donatelli ezită. Era convins că acesta nu putea fi 
Behemoth, însă estima că putea fi la fel de bine o creatură 
tot atât de terifiantă. Dar aşa ceva nu era totuşi dispus să 
destăinuiască. 

— Mai multe motive, dragul meu Giancarlo, răspunse el 
pe un ton blând. Mai întâi, pentru că găsim în literatura 


apocaliptică evreiască mai multe referinţe la Leviathan şi la 
Behemoth. lar după Baruch siriacul, aceste două creaturi, 
concepute de Dumnezeu în a cincea zi a facerii, vor fi 
învinse la sfârşitul veacurilor spre a servi drept mâncare la 
ospăţul mesianic. Nu mă întreba cum este prevăzut a fi 
gătite, căci nu se precizează... 

Giancarlo îi zâmbi. A glumi cu astfel de lucruri şi a evoca 
în acest loc autori atât de puţin potriviţi nu aveau în ochii 
săi totuşi nimic dintr-o glumă. 

— Inţelegi, aşadar, că, dacă i s-a descoperit scheletul, 
continuă Donatelli, masa atât de aşteptată riscă să fie 
compromisă... 

* 

leşind de la episcop, Zénon se simţea umilit. Nu avea 
numai sentimentul că acest nou şi usturător eşec îi mai 
tăiase din avânt, ci şi certitudinea că s-a făcut de râs. Ideea 
că un animal înalt de douăzeci de picioare poate exista pe 
suprafaţa pământului fără a fi cunoscut era greu de apărat. 

Dar admiterea unei astfel de stări nu însemna 
resemnare. Fiindcă pentru Zenon, aceasta era singura 
posibilitate. Animalul în chestiune putea să fi dispărut de pe 
aceste meleaguri de foarte mult timp. Unde anume se 
refugiaseră supraviețuitorii speciei rămânea un mister 
asupra căruia nu era necesar să se aplece pentru moment. 
Important era să reuşească a dovedi că această creatură 
vieţuise pe aici în vremuri destul de îndepărtate pentru ca 
nimeni să nu o fi putut repertoria. 

Dar cum să faci o asemenea evaluare? Doar osemintele 
nu purtau pe ele data fabricaţiei. lar dacă nu era vorba 
despre o fiinţă umană, era inutil să caute prin jurul locului 
unde fuseseră găsite oasele ori alte indicii precum 
veşminte, arme, unelte sau inscripţii care ar fi putut 
permite să se dateze epoca în care trăise individul. Dacă 
era cu adevărat un animal, era nevoie de găsirea unui alt 
mijloc pentru a-i estima vârsta. 

Chestiunea rămăsese fără răspuns în mintea sa ore 
îndelungate. Zenon nu vedea cum aşa ceva ar fi fost 
posibil. Convins că se află într-un impas, resimţi nevoia să 


uite totul, să se risipească într-un neant confortabil pe care 
excesul de vin i-l procura pe bani puţini. Aşa că, decât să se 
întoarcă la han, dădu buzna în cea mai apropiată tavernă. 

Sprijinit în coate de scândurile prost îmbinate care făceau 
oficiul de tejghea, Zenon vărsa acum în pahar restul din cea 
de-a doua ulcică de vin. Puțin mai departe, hangiul - un 
zdrahon cu înfăţişare neprietenoasă - îl observa cu un ochi 
neîncrezător, fără a-şi putea ascunde dorinţa de a-l vedea 
pe acest consumator părăsind locul cât mai repede. 

— Încă una! strigă savantul agitând-o pe cea goală. 

— Gata, aţi băut destul. 

— Nu eşti mama mea, iar eu fac ce vreau... Şi am cu ce 
plăti, ce dumnezeul mă-sii! 

Zenon se ridică în picioare clătinându-se şi răsturnă pe 
tejghea banii din pungă. 

Câteva monede se rostogoliră sub masă. 

— Ei, ei, fără asemenea vorbe urâte pe-aici, îi zise 
înfundat patronul care se execută fără chef, trăgând cu un 
ochi la doi jandarmi ce stăteau la masă puţin mai încolo 
aşteptând nerăbdători mâncarea. 

— Ei, crezi că-i pasă lu' Al de sus? continuă Zenon 
ridicând spre tavan nişte ochi tulburi. Crezi că n-are altceva 
de făcut? Ar fi creat universul, viaţa şi toate astea, iar acum 
stă acolo să ne supravegheze în caz că unul dintre noi nu îi 
dă respectul cuvenit? 

Cum tocmai ridicase glasul, unul dintre ofiţeri ridică din 
sprâncene şi îşi ascuţi urechea. Cârciumarul îi făcu semn că 
Zenon se cam cherchelise şi nu prea ştia ce spune. 

— Am să-ţi spun un secret, şopti Zénon, prea mulţumit că 
a găsit un ascultător atent, aplecându-se spre patron. Insă 
acesta preferă să se ţină la distanţă de răsuflarea încărcată 
de alcool a clientului şi, tot mai neliniştit, se prefăcea că 
şterge nişte vase. 

— Cred că şi-a pierdut memoria şi a uitat că El ne-a 
creat... 

Cârciumarul scăpă din mână o farfurie care se sparse cu 
zgomot. Omul îşi făcu repede semnul crucii. Zenon îşi sorbi 


vinul dintr-o înghiţitură ca să înceapă o nouă ulcică înainte 
de a adăuga: 

— In fond, la vârsta Lui, n-ar fi ceva care să ne uimească. 
Rezultatul este însă că ne rămâne să ne descurcăm singuri- 
singurei. 

— Desigur, păi nu... Dar gata, încă un pahar, ultimul, şi 
hai, acasă, pentru că vezi... 

— Personal, mie mi se pare că m-am descurcat destul de 
bine, ţine minte. Sunt un savant respectat! 

Zenon se ridică din nou ca pentru a lua o atitudine mai 
conformă cu ceea ce afirmase. 

— Foarte bine, foarte bine... 

— O, nu am un prea mare merit. Ştii, un savant nu se 
improvizează. Eşti sau nu eşti. Chestie de natură. Când 
eram copil, ceea ce-mi plăcea deja era să observ lumea... 

— E-un lucru bun... 

— Tainele vieţii. Puteam să stau ore în şir aşa. Nu astrele 
sau destinul şi toate lucrurile alea legate de religie, ei... 
Doar magia vieţii. Dumnezeu, ca să fiu cinstit... 

Ridică din umeri. 

— O, în schimb, păcat că asta... 

Cârciumarul le zâmbi reprezentanţilor ordinii şi începu să 
adune firimiturile de pe tejghea. 

— Ceea ce mă pasiona nu era spre exemplu la ce anume 
servea viaţa, dacă avea vreun sens, ci cum funcţionează... 
Pe tine nu? 

— Ba da, ba da... 

Zenon încetă să mai vorbească şi îşi umezi gâdejul. 
Pauză de care profită patronul pentru a-i servi pe cei doi 
ofiţeri. Dar savantul, fără a ţine cont de dispariţia 
interlocutorului, îşi continuă monologul. 

— Uite, să luăm spre exemplu digestia. Nu ţi-a trecut 
niciodată prin minte să ştii cum se face, că, deşi animal, 
omul înghite şi vegetale? Pe mine mă intrigă mult mai mult 
să ştiu cum nişte plante pot intra în procesul de creare a 
muşchilor şi scheletului nostru decât dacă există viaţă după 
moarte... lar pe scheletul prietenului meu uriaş, îmi poţi 
spune cum l-aş putea data? 


Cârciumarul se întoarse la el şi îl luă de braţ. 

— Bine, acum gata, destul. Hai, nu-mi fă necazuri, zise 
încercând să-l ducă spre uşă. Sunt sigur că o să te simţi mai 
bine acasă. Un somn bun şi-o să fii iar în formă! 

— Dă-mi drumul, drăcia dracului de fosilă! mugi Zenon 
zbătându-se. 

— Hai, fii om de înţeles. Sau preferi ca domnii aceştia să 
se ocupe de tine? 

Savantul îşi îndreptă privirea spre cei doi ofiţeri de 
jandarmerie şi le făcu o reverență. Apoi, ridicându-se ca să 
iasă din local cu capul sus, îi spuse cârciumarului: 

— Şi-am să te rog să-mi vorbeşti cu mai mult respect. Nu 
ştii cine sunt eu! Numele meu este Zenon de Mongaillac! 
lar într-o zi, pe când numele tău va fi uitat de toţi, de mine 
lumea îşi va aminti ca de Leonardo da Vinci! 

După care, trecu pragul tavernei şi se prăbuşi cât era de 
lung în strada noroioasă, cu nasul în rigola din mijloc unde 
pluteau nişte chestii scârnave de natură nesigură. 


10 


— Nu voi admite ca acest savant să împrăştie asemenea 
zvonuri! vociferă Henri de Coursanges de la „înălţimea” 
celor şapte picioare ale sale. 

Îşi petrecuse dimineaţa meditând la vorbele lui Zenon de 
Mongaillac şi, revenind la lIntendenţă, trimise după 
episcopul Van Melsen pentru a-l informa asupra hotărârii pe 
care o luase. Acest savant, deşi condamnat aspru la ultima 
întâlnire cu feţele bisericeşti, cu vorbele sale, risca să 
provoace o panică în rândurile populaţiei, reacţie care ar 
putea să-l slăbească din punct de vedere politic. Ca om 
prudent şi socotindu-se un fin strateg, perspectiva aceasta 
nu îl încânta deloc. Era timpul să bată serios cu pumnul în 
masă spre a se şti cine este răspunzător de ordinea publică 
în Montpellier. Şi dacă, în treacăt, ciupea un pic din puterea 
episcopului, nu va fi un lucru rău. 

Acesta  ezitase o clipă să răspundă  convocării 
magistratului. Ideea de a părea că se supune cererilor sale 
nu-i plăcea. Dacă acest magistrat dorea să-i vorbească, i se 


părea normal ca el să facă efortul de a se deplasa până la 
episcopie, şi nu invers. Dar, pe de altă parte, nu era 
imposibil să găsească în el un aliat neaşteptat. Cum 
Donatelli era în mod vizibil prea puţin înclinat să se arate 
mai aspru faţă de Zenon, Van Melsen se gândea că sprijinul 
lui Henri de Coursanges îl putea ajuta să pună capăt 
divagaţiilor savantului parizian. Era limpede că această 
eventuală alianţă părea împotriva firii, conştientiza asta, 
dar era convins că va putea, oricum ar fi, să-şi impună 
vederile în dauna celor ale magistratului, ceea ce va dovedi 
încă un pic ascendentul asupra lui. 

— Prin urmare, suntem de acord, zise episcopul. Dar ce 
intenţionaţi să faceţi mai mult decât am făcut deja? 


— Să-i  interzicem să-şi mai continue cercetările, 
răspunse autoritar magistratul. 
—A! 


Interjecţia îl irită pe reprezentantul regelui. Desluşea aici 
un dram de ironie. Îl privi pe episcopul aşezat în faţa lui şi 
se ridică pentru a ocoli biroul şi a străbate încăperea în lung 
şi-n lat. 

— Dacă îmi pot permite, zise episcopul continuând să 
privească spre jilţul gol, pentru ce motiv? Atingere adusă 
demnităţii regelui? Erezie? 

— Vom găsi noi ceva! Poate tulburarea liniştii publice. 

Van Melsen se strâmbă puţin. 

— Mă îndoiesc că aţi avea un cât de mic motiv legal să-l 
împiedicaţi să continue studierea scheletului. 

Magistratul se oprise în faţa ferestrei ca pentru a-şi 
ilustra preocupările faţă de populaţia pe care o contempla 
de la această înălţime cu un aer îngrijorat. 

— Un copil a fost omorât de un lup pe dealuri, iar eu nu 
vreau să stau cu braţele încrucişate aşteptând ca oamenii 
pe care îi administrez să fie cuprinşi de panică! Dacă zvonul 
despre această... creatură de douăzeci de picioare ar 
căpăta o oarecare consistenţă, am avea de-a face cu o 
problemă mult mai dificil de rezolvat decât identificarea 
acestui blestemat de schelet, vă asigur! 


Van Melsen îşi privi, în fine, interlocutorul. Dacă te agiţi 
astfel, tunând şi fulgerând, nu faci să avanseze lucrurile. 

— Atunci, capturați lupul, sugeră el simplu. 

Magistratul se întoarse. 

— Vorbiţi de parcă nu m-aş fi gândit la aşa ceva. 

Episcopul nu catadicsi să-i răspundă. 

— Lucrul nu-i chiar atât de simplu, continuă magistratul. 
Ar trebui să trimit trupe. Să organizez o vânătoare de 
anvergură... Şi nimic nu-mi permite să cred că operaţiunea 
va fi un succes. După cum ştiţi, dealurile acestea sunt 
întinse. 

— Oamenii pe care îi administraţi vor avea cel puţin 
sentimentul că cineva se ocupă de problema lor... 

Henri de Coursanges se reaşeză în spatele biroului. 
Soluţia cea mai sigură şi mai puţin costisitoare era ca 
Zenon de Mongaillac să fie redus la tăcere. Politic, era un 
act mai puţin riscant decât încercarea de a face o 
incursiune cu cine ştie ce sorţi de izbândă pe dealuri. 
Fiindcă, în caz de eşec - şi asta era posibil -, putea fi acuzat 
de incompetenţă. 

— Cu siguranţă că este mai uşor să-l faci să tacă pe acest 
savant decât să capturezi un lup, zise reluându-şi 
atitudinea superioară. _ 

Van Melsen îi zâmbi pentru prima dată. Il adusese pe 
magistrat exact acolo unde dorea. 

— În acest caz, nu aveţi decât o soluţie: trebuie să găsiţi 
un motiv valabil ca să-l arestaţi. 

— Dar tocmai dumneavoastră aţi subliniat: nu avem un 
astfel de motiv. 

— Poate că nu aţi căutat îndeajuns. 

— Nu înţeleg... 

— Sunt sigur că, cercetând adânc, veţi ajunge să-i găsiţi 
savantului vreo comportare ilegală care ar justifica 
arestarea lui... 

— Vreţi să spuneţi... 

Henri de Coursanges era sufocat. Episcopul acesta 
insinua, fără îndoială, că ar trebui inventat un delict sau 
falsificate nişte dovezi. 


— Vă gândiţi serios? 

Van Melsen se mulţumi să-l privească drept în ochi. După 
el, era singura soluţie, singurul mod de a-i pune botniţă lui 
Zenon de Mongaillac. Dar înţelese şi că magistratul nu va 
face nimic ce i-ar compromite cariera. Nu va risca nimic. 

Cât îl priveşte pe Zénon, acesta, după ce se mai răcorise 
băgându-şi capul într-o fântână, se întorsese clătinându-se 
la han unde se prăbuşi pe pat. La căderea nopţii, se trezi cu 
greu ca să meargă să mănânce ceva. 

René Grouchot îl aştepta ca de obicei vesel. 

— O, aceasta-i faţa cuiva nu prea limpede la minte, 
exclamă el văzându-l. Îmi aduci aminte de nevastă-mea. Ţi- 
am mai vorbit de nevastă-mea? 

Cum Zenon, mai preocupat să-şi maseze fruntea în 
speranţa că va scăpa de durerea de cap decât să-şi asculte 
amicul, nu răspundea, şarlatanul continuă: 

— O chema Petronille şi imaginează-ţi că era ceea ce se 
numeşte îndeobşte o femeie cu barbă. Ştiu ce-ai să zici. Dar 
te opresc imediat. Nutream multă afecţiune faţă de ea... la 
început, în orice caz. 

Zenon continua să tacă. Rene consideră că e o 
încurajare, aşa că închise ochii ca să şi-o amintească mai 
bine. 

— Evident, faptul că îmi poate aduce bani nu mi-a 
scăpat. Şi sunt de acord că lucrul acesta a atârnat în 
balanţă în ziua când am cerut-o în căsătorie. Nu avea o 
figură dezagreabilă, ţine minte. Dacă bărbia nu i-ar fi fost 
înconjurată de o brumă de păr, ar fi putut fi considerată 
perfect frumoasă. Dar cum din păcate tocmai acesta era 
cazul, trebuie să convenim că respectivul ornament nu era 
unul cu un efect prea grozav şi, prin urmare, nimeni nu mai 
stătea să se uite şi la restul. 

— Păi nu se zice că dragostea e oarbă? interveni în sfârşit 
Zenon. 

Şarlatanul se bucură să constate că amicul său îl asculta. 
Îi oferi vin şi-i făcu semn hangiului că putea veni să-l 
servească pe client. 


— Oarbă, poate, dar mai ales imbecilă. Fiindcă, în 
virtutea faptului că mariajul fusese încheiat în toată regula, 
Petronille se încăpăţâna în a vrea să fie onorată în 
consecinţă, lucru pe care am acceptat să-l fac în jumătatea 
primului an al căsătoriei noastre. Dar sufletul omenesc fiind 
ceea ce este, vederea bărbii soţiei mele sfârşi, mărturisesc, 
prin a-mi diminua apetitul carnal pe care îl aveam faţă de 
ea. Încât tăvălelile noastre ajunseseră să fie mai rare decât 
scheletul uriaşului tău. 

Zenon se uita la amicul său cu atenţie. Dacă povestea 
asta avea vreun sens, nu era în stare să-l priceapă. 

— Unde baţi? îl întrebă el. 

— Stai să vezi: încet-încet, Petronille deveni tristă şi 
arţăgoasă. Pe atunci, vedem în asta mai multe motive, dar 
niciunul nu avea vreo legătură cu faptul că viaţa ei se 
rezuma la a fi pe rând animal de iarmaroc şi sclavă a unui 
soţ egoist. Pentru mine, salturile sale umorale se datorau 
mai ales unei constituţii fizice maladive adăugate la o 
copilărie nefericită. Şi ştii de ce nu eram în stare să văd 
adevărul? Fiindcă Petronille îşi confecţionase o carapace 
solidă, făcută din umilinţe şi lacrimi tăcute. Nu-mi vorbea. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— M-a părăsit. 

Zenon căscă ochii. Tocmai se pregătea să spună ceva 
când hangiul veni cu una din mâncărurile sale enigmatice. 

— Petronille a plecat cu un altul! preciză Rene când 
stăpânul localului se retrăsese în spatele tejghelei. Îţi dai 
seama? Nu-mi vorbea, pentru că eu nu eram dispus să o 
ascult! 

Zenon aprobă politicos şi începu să mănânce. 

— Dar care-i morala poveştii tale? dori el să ştie. 

René se uită la el şi-i zâmbi prieteneşte. 

— Habar n-am. Am zis doar că-mi aduci aminte de 
Petronille. Totuşi, dacă stau şi mă gândesc, morala este că 
poate şi tu ai rămas închis în carapacea ta. lţi păstrezi 
grijile pentru tine în loc să le împărtăşeşti şi altora. 

— Vrei să spui: cu tine? 

— Spre exemplu. 


Zenon înghiţi îmbucătura, se şterse la gură şi împinse 
farfuria. 

— Fie. Uite care-i grija mea: am un nenorocit de schelet 
de douăzeci de picioare, care nu vrea să-mi spună cine e! 
lar ca să-l descopăr, trebuie să ajung să aflu când a fost 
îngropat. Satisfăcut? 

— O, n-o lua pe tonul ăsta, prietene. Vreau doar să te 
ajut. 

— Şi poţi să-mi spui cum m-ai putea ajuta în treaba asta? 

Şarlatanul se încruntă, rănit. Când deschise gura, tonul 
pe care îl folosi fu mai grav. 

— Nu mă subestima, Zenon. Poate că nu am făcut studii 
în capitală, dar nu sunt un ignorant. 

Zenon îşi dădu seama că se lăsase dus de val şi îşi 
rectifică atitudinea. 

— Scuză-mă... Dar toată tărăşenia aceasta e pe cale să 
mă... 

— Ştiu, spre exemplu, că pentru a estima vârsta unui 
copac este destul că-i numeri cercurile din trunchi. 

Zenon tăcu un timp. Ghicea că remarca lui Rene 
ascundea o informaţie importantă, care nu după mult timp 
ieşi la suprafaţă, iar când se ivi, fu ca o revelaţie. 

— Straturile lui Nicolas! izbucni savantul. 

Zenon asculta întotdeauna cu interes elucubraţiile 
savante ale celui mai bun elev de-al său. Acum regreta că 
nu îi dăduse suficientă atenţie în ziua când i-a împărtăşit 
gândurile sale despre stratigrafie. 

Îşi amintea totuşi că tânărul găsise ideea în Leonardo da 
Vinci. 

— Trebuie să merg la bibliotecă! zise, ridicându-se în 
grabă. 

— La ora asta? 

Zenon îşi dădu seama că se făcuse deja noapte. 

— Atunci mă duc la culcare... 

— Dar tocmai te-ai trezit! 

A doua zi dimineaţă, Zenon merse la biblioteca Colegiului 
Regal ca să arunce o privire peste opera marelui Leonardo. 
Două ore mai târziu, găsise ceea ce căuta. 


Imediat, plecă spre Lansec. Profitând de faptul că 
şantierul era pustiu, Zenon începu să studieze groapa 
fundaţiei. 

Teoria savantului italian, dacă era corectă, îl putea ajuta 
în cercetările sale. Acesta presupunea totuşi încă multe 
necunoscute, ridica prea multe întrebări ca să poată fi 
apărată în faţa lui Athanase sau a celor doi reprezentanţi ai 
Bisericii. De ce straturile erau de grosimi diferite? De ce 
materia din care erau făcute nu era aceeaşi peste tot? Cu 
ce frecvenţă se succedau aceste straturi? Cui anume i se 
datorau? De ce uneori erau înclinate? La ce adâncime 
trebuia situat nivelul zero, crearea Pământului? Erau tot 
atâtea întrebări fără răspuns care făceau ca această 
metodă să nu fie prea eficientă. 

Şi totuşi ideea generală nu părea absurdă. Oare ar trebui 
să nu se mai întrebe deocamdată de ce şi cum şi să 
studieze aplicaţiile practice ale acestui principiu? 

Primul lucru pe care îl constată fu acela că scheletul 
fusese găsit acoperit cu cel puţin douăsprezece picioare de 
pământ. Era mult sau puţin? Zenon nu avea nici cea mai 
mică idee. Se mulţumi să consemneze observaţia. Acum, 
trebuia să numere straturile care se găseau deasupra 
scheletului şi să măsoare grosimea fiecăruia. Avea să vadă 
mai târziu cum va interpreta aceste date. 

Se ghemui aşadar în fundul gropii şi începu să măsoare 
straturile care se suprapuneau în mod neregulat. Atât 
compoziţia lor, cât şi grosimea erau, după cum 
presupusese, variabile. Stratului de nisip îi succedau unul 
de pământ brun, apoi un strat mai fin de praf alb, şi din nou 
nisip conţinând pietre mai mari. De unde proveneau toate 
astea? Era un mister ce sfida înţelegerea. Că nişte ploi mari 
au depus unul sau două straturi era posibil. Vântul putea şi 
el să fi adus praf. Dar restul? Vulcanii din Auvergne erau 
mult prea departe ca să fie la originea tuturor acestor 
lucruri. 

Resemnat că nu poate avea răspuns la aceste întrebări 
atât de sensibile, privirea îi fu atrasă de un mic detaliu 


inserat într-unui din straturi. Un mic detaliu aparent 
neînsemnat, dar care i se păru insolit. 

In stratul de pământ situat imediat deasupra celui unde 
fusese găsit scheletul, se găsea o micuță cochilie. 

Zenon privea cochilia pe care o ţinea în palmă, fără să 
înţeleagă. Ştia că astfel de lucruri erau curente. Adeseori, 
se găsea ici şi colo câte o cochilie prin pământ, dar că era 
sau nu în stadiu de fosilă problema rămânea aceeaşi. 
Konrad Gesner însuşi evocase cazul acelor stranii pietre- 
jâguri, dar niciodată Zenon nu văzuse cu ochii lui aşa ceva. 
lar acum, că îl ţinea în mână, lucrul i se păru total de 
neconceput. 

Socotea că se află cam la douăzeci de leghe de mare. 
Aşadar, cochilia nu putea proveni de acolo, deci trebuie că 
provenea de la un râu. Or, niciun curs de apă, cât de mic, 
nu se vedea prin jur. 

Zenon se ridică şi ieşi din groapă. Trebuia să-şi înlăture 
orice dubiu. Strigă la un ţăran care trecea pe-acolo şi îl 
întrebă dacă ştia de existenţa vreunui pârâu prin 
împrejurimi. 

— Nu pe-aici, făcu omul uitându-se la savant cu o privire 
bănuitoare. 

— Dar de unde luaţi apă? 

— Au alde Grignard un puț, răspunse ţăranul 
scărpinându-se în barbă. 

— Asta-i tot? Nu-i niciun fir de apă pe-aici? continuă 
Zenon străduindu-se să se exprime în cuvinte pe care 
considera că le poate înţelege ţăranul. 

— E un râuleţ mai încolo, printre dealuri... Dar la vremea 
asta, n-are mai multă apă ca un ciubăr. 

Zenon zâmbi. Avea răspunsul pe care îl căuta şi stătu să i 
se explice în ce direcţie trebuia să meargă ca să ajungă la 
locul indicat. După ce ieşi din sat, ţinu o bună bucată 
drumul bătătorit ce şerpuia pe deal printre câţiva măslini 
izolaţi, alese calea la una sau două răscruci, înainte de a-şi 
da seama că se pierduse. 

Ezită să-şi mai continue drumul. Fără îndoială că era mai 
prudent să se întoarcă în sat cât încă îşi mai amintea 


drumul, însă curiozitatea, ca întotdeauna, îl împinse mai 
departe. Era important să ştie exact unde se afla râul. 

La o nouă cotitură, zări o femeie tânără cu un coş. La 
câţiva paşi de drum, mergând printre tufişuri, culegea 
plante. Intrigat pe cât de dornic să o întrebe cam unde este 
albia râului, Zenon se apropie de ea. O recunoscu imediat. 

— Rosmarinus officinalis, spuse el, aşa, ca să înceapă o 
discuţie aruncând o privire la planta pe care tânăra tocmai 
o culesese. 

Femeia tresări. Se întoarse spre el şi avu o ciudată 
mişcare de retragere. 

— Rozmarinul. Excelent pentru îngrijirea reumatismelor 
şi a durerilor articulare, preciză Zenon ca să o liniştească, 
zâmbind. 

— Cunoaşteţi ierburile de leac? răspunse tânăra 
surprinsă. 

Zenon îşi amintea de frumuseţea ei, dar era prima dată 
când îi auzea glasul. Şi rămase imediat fermecat. 

— Eu... eu sunt botanist, se bâlbâi el, tulburat. Şi doctor 
în anatomie. 

— Ştiu. Aţi venit pentru schelet. 

Misterioasa tânără spusese asta cu o urmă de dispreţ 
întorcându-şi faţa de la el. Zenon se simţi pe cât de rănit pe 
atât de interesat. 

— Ce-i rău în asta? 

— Ar fi fost mai bine să fie lăsat acolo unde era. 

Răspunsul îl surprinse. Dacă exista un lucru la care nu se 
gândise niciodată, era tocmai faptul că această descoperire 
putea să fi deranjat pe cineva. Dori să ştie ceva mai mult. 

— Te pot ajuta? făcu el amabil luându-i coşul înainte ca 
ea să fi putut reacţiona. 

Crispată, tânăra începu din nou să culeagă plante. Totuşi, 
fu mirată să constate că în preajma savantului se simţea 
destinsă. 

— Nu ţi-e teamă să te plimbi aşa singurică pe dealuri 
după cele petrecute? o întrebă el. 

— Eu trăiesc pe dealuri. Nimic din ce-i aici nu mă face să 
mă tem. 


— Nici chiar lupul? 

— Lupul ăsta s-a pierdut de haită. Trebuie doar ajutat să- 
şi găsească drumul. 

Zenon făcu ochii mari. Tânăra vorbea de parcă era în 
stare să înţeleagă comportamentul animalelor. Faptul că 
trăise printre coline explica, desigur, cunoştinţele precise 
deşi rudimentare asupra naturii care o înconjura. Era cel 
puţin o ipoteză pe care Zenon dori să o verifice. 

— Thymus serpyllum, zise arătând o plantă. A nu se 
confunda cu thymus vulgaris, cimbrişorul obişnuit. 

— Numai bun pentru intestine, preciză tânăra. 

— Şi pentru tulburări menstruale. 

Ea roşi un pic, apoi zâmbi. 

— Mă numesc Zenon. Tu? 

— Agnes. 

Savantul îi adresă un zâmbet la care ea răspunse 
îngustându-şi un pic ochii superbi ca să-i trimită o privire 
stranie. 

— Îngrijeşti bolnavii? insistă Zenon. 

— AŞ putea... dacă aş vrea, preciză ea continuând să 
culeagă. 

— Dar... plantele astea? 

— Pentru bucătărie. 

Zenon se uită lung la ea şi izbucni în râs. Hohotul fu 
aparent contagios, fiindcă Agnes se porni şi ea. 

— Ştii dacă există vreun râu prin preajmă? întrebă Zenon 
după ce se liniştiră. 

— Râu ar fi un termen destul de pompos pentru a-l 
descrie. Nu-i decât un pârâiaş, şi doar iarna. La vremea 
asta din an, e, ca să zic aşa, secat. 

— E departe? 

— Exact în spatele dealului de colo, răspunse Agnes 
arătându-i o grămadă de stânci aflată mai la nord. 

Zenon se uită în direcţia arătată de fată. Acest curs de 
apă era la două leghe bune de Lansec. lar aşezarea 
terenului făcea imposibil ca pârâiaşul să fi traversat 
vreodată satul. Era limpede că acea cochilie nu provenea 
de acolo. 


— Ce-i aia? întrebă Agnes arătând cochilia cu care Zenon 
se juca distrat. 

— A, asta... O cochilie... Am găsit-o în sat. Dar ia zi-mi, de 
ce ai spus că ar fi fost mai bine ca scheletul să fi rămas 
îngropat? 

— Fiindcă ei nu ştiu ce e. 

— Dar tu, tu ştii, făcu Zenon uşor ironic. 

Agnes se întoarse spre el şi îl privi drept în ochi. 

— Lucrul de care sunt singură este că, atunci când vom 
afla, va fi prea târziu. 

Zicând acestea, îşi luă panerul şi, mai iute ca fulgerul, 
dispăru printre tufişuri ca prin farmec. 

— Prea târziu pentru ce? strigă Zenon. 

— Ca să vă căiţi, răspunse o voce pe care nu o mai putu 
localiza... Temeţi-vă de suflarea balaurului! 

Zenon privi în jur. Misterioasa tânără pur şi simplu se 
evaporase. Ca prin magie. Rămase acolo câteva clipe, 
gânditor, apoi se îndreptă spre vale, cu inima ciudat de 
uşoară. 

„Suflarea balaurului?” îşi repetă el regăsind drumul spre 
Lansec. 

Ce voise să spună cu asta? 


11 


Episcopul Van Melsen ceruse o audienţă la cardinalul 
Donatelli. Intrevederea sa cu Henri de Coursanges îi dăduse 
posibilitatea să înţeleagă că acesta nu va face nimic pentru 
ca să împiedice căutările lui Zenon de Mongaillac. In 
disperare de cauză, se hotărâse atunci să se adreseze 
legatului. Fiindcă, fără acordul acestuia, el avea mâinile 
legate. Aşa că voia să testeze cât era de hotărât şi, pentru 
a-l îmbuna cât de cât, adusese cu el nişte brânză de oaie 
din zonă, ale cărei merite le lăuda. 

Insă Donatelli îl găsea pe acest episcop foarte puţin 
simpatic. De aceea, aşezat la o masă pusă grabnic de 
capelan, nu putea pierde o asemenea ocazie să-l 
muştruluiască un pic aşa cum ştia el prea bine să o facă. 

— Nu-i rea, zise el gustând. 


Brânza nu era lipsită de savoare, dar, după părerea lui, 
nu se compara cu parmeggiano, ca să cităm la întâmplare 
un soi de la el de-acasă. Donatelli se distră aşadar 
pretinzând că absorbţia ei este mult ameliorată dacă se 
consumă împreună cu vinul din regiune pe care i-l servise 
episcopul, deşi nici acesta nu era la înălţimea celui 
napoletan. Van Melsen se abţinea să răspundă la aceste 
mici provocări, dar îi venea tot mai greu să-şi păstreze 
calmul, aşa că îi zâmbea superiorului ierarhic gândindu-se 
că nu i-ar părea rău să-l vadă întorcându-se cât mai repede 
la Roma. Dar când Donatelli îl întrebă dacă - aşa după cum 
pretinseseră odinioară unii eretici, plecând de la principiul 
că vinul simboliza sângele lui Hristos, iar pâinea trupul său 
- nu era posibil să se găsească acestei interesante brânze 
vreo semnificaţie euharistică ce va fi scăpat până atunci 
sagacităţii teologilor, Van Melsen mai că se sufocă. 

Totuşi, aceste schimburi deosebit de teologice fură 
întrerupte de intrarea grăbită a lui Giancarlo care venea să 
le anunţe vizita lui Zenon de Mongaillac. Donatelli primi 
informaţia ca pe o binecuvântare şi se grăbi să răspundă că 
omul trebuie să intre imediat. 

— Ei, aţi identificat uriaşul? zise el, cu bună dispoziţie. 

Zenon făcu o reverență aproximativă şi se apropie de cei 
doi oameni. 

— Ei bine... nu, Eminenţă. Dar am făcut câteva observaţii 
pe terenul unde a fost descoperit scheletul şi aş fi dorit să- 
mi faceţi onoarea de a lua cunoştinţă de concluziile pe care 
le-am tras. 

— Sper, cel puţin, că nu privesc absurda dumneavoastră 
teorie, insinuă Van Melsen. 

— Ei bine... tocmai. S-ar putea să nu fie deloc absurdă... 

Donatelli încetă de a mai mânca din brânză şi ridică ochii 
spre el. 

— Credeam problema încheiată, zise Van Melsen. 

— Şi eu... Domnule de Mongaillac, mi-aţi încălcat cumva 
instrucţiunile? 


— Să mă ierte Eminenţa Voastră, dar într-adevăr mi-am 
luat libertatea să fac o ultimă verificare înainte de a-mi 
abandona ipoteza şi... 

— Şi, bineînţeles, aţi făcut o descoperire capitală care vă 
autorizează să veniţi aici să-mi stricaţi masa. 

Zenon aprobă umil. Van Melsen clătina din cap în semn 
de dezaprobare. Donatelli reflectă. Împărţit cum era între 
curiozitatea faţă de ce ar fi putut descoperi acest savant şi 
teama că lucrul acela poate confirma şi mai mult ipoteza 
unei creaturi înspăimântătoare precum cea evocată de 
stelă, nu ştia ce atitudine să adopte. 

— Fie. Aveţi două minute, zise în final, doar pentru a-l 
contraria pe episcop. 

— Mulţumesc. M-am dus la faţa locului ca să studiez 
natura terenului. În virtutea unei metode pe care însuşi 
Leonardo da Vinci a elaborat-o şi care constă în studierea şi 
măsurarea straturilor de pământ şi de nisip ce s-au 
acumulat deasupra oaselor descoperite, eu bănuiesc că 
scheletul este mult mai vechi decât şi-a imaginat cineva 
vreodată... 

— Adică? 

—E greu de precizat... Mai multe mii de ani, fără 
îndoială. 

Van Melsen se uită îngrozit la cardinal. 

— Domnule de  Mongaillac, începu Donatelli lăsând 
deoparte conţinutul din farfurie. Nu vă contest autoritatea 
în materie de anatomie, însă permiteţi-mi să vă reamintesc 
că cele mai generale datări admise privind crearea lumii nu 
dau universului nostru mai mult de câteva mii de ani. 

— Departe de mine ideea de a pretinde că a precedat 
Facerea! se apără Zenon. Totuşi, şi ştiu că ceea ce voi 
spune va surprinde, sunt convins că este de dinaintea 
naşterii Domnului Nostru lisus Hristos. Scheletul era 
acoperit de un strat de pământ gros de câteva picioare 
care... 

— E normal ca, fiind vorba de rămăşiţele unui om sfânt, 
acesta să fi fost înmormântat. Mormântul va fi fost puţin 
mai adânc, asta e tot. 


Van Melsen era iritat la ideea că această descoperire 
poate încă să complice o problemă deja oarecum absconsă. 
Era la fel de agasat de complezenţa pe care o dovedea 
legatul faţă de savant. Dar, mai presus de toate, era 
exasperat de faptul că această nouă ipoteză a lui Zenon de 
Mongaillac putea întârzia şi mai mult plecarea lui Donatelli. 

— Să admitem că aveţi dreptate în privinţa acestui punct, 
spuse acesta din urmă după o lungă tăcere. Insă nu văd 
cum faptul acesta v-ar susţine teza animalului necunoscut. 

— Metoda schiţată de Leonardo da "Vinci constă în a ne 
imagina că solul este constituit din straturi de pământ 
acumulate puţin câte puţin de-a lungul timpului. Pornind de 
la această constatare, este uşor de înţeles că straturile cele 
mai profunde sunt cele mai vechi şi invers, cele care sunt la 
suprafaţă sunt cele mai recente. 

Îi privi pe cei doi prelați, spre a se asigura că îi urmăreau 
cu atenţie raţionamentul, şi continuă. 

— Or, eu am găsit în stratul aflat imediat deasupra celui 
unde a fost descoperit scheletul această cochilie. 

Şi le arătă obiectul în chestiune pe care Donatelli îl 
examină atent învârtindu-l între degete. 

— Deasupra, spuneţi? 

— Absolut. 

— Şi cum naiba o fi ajuns pe aceste dealuri? Nu îmi aduc 
aminte să fi constatat că terenul ales de preotul acela se 
află pe albia unui râu. 

— Este exact ce mi-am zis şi eu. Dacă această cochilie nu 
provine nici din mare, nici din cursul unui râu, înseamnă că 
neapărat a ajuns în alt mod... 

Zenon tăcu vreo câteva secunde cu speranţa că cei doi 
reprezentanţi ai Bisericii ghicesc unde vrea să ajungă. Dar, 
cum aceştia îl priveau cu aceeaşi perplexitate, adăugă: 

— Pe timpul Potopului. 

— Pe timpul Potopului? sări Van Melsen uimit. 

— Nu văd altă soluţie. 

— Cu alte cuvinte, dumneavoastră credeţi că fiinţa căreia 
îi aparţine scheletul a pierit în vremea Potopului, gândi 


legatul pentru a se asigura că înţelesese bine cuvintele 
savantului. 

— Mi se pare într-adevăr evident. 

Probabil că era evident în ochii lui Zenon de Mongaillac, 
dar cu siguranţă nu în cei ai lui Donatelli care nu prea 
vedea cum aceasta putea concorda cu ideea fiarei cu care 
s-a luptat sfânta Marta. In ceea ce îl priveşte pe episcopul 
Van Melsen acesta înţelesese că savantul se angajase pe 
un teren extrem de alunecos. Un teren pe care el însuşi era 
mult mai în largul său decât acest neofit. 

— Ceea ce tot nu pricep, făcu el, este cum explică 
această chestie faptul că respectiva creatură nu ne este 
cunoscută. 

— Tocmai. S-ar putea ca acest animal să ne fie 
necunoscut, fiindcă aparţine unei specii care pur şi simplu... 
mmm... cum să zic... va fi încetat să mai existe. Potopul le- 
a distrus pe toate. 

Van Melsen şi Donatelli se uitară unul la altul perplecşi. 

— Vreţi să spuneţi: o specie... dispărută? 

— Oarecum... Genul lor, să zicem, s-ar fi... stins. 

Donatelli rămase gânditor, încercând să înţeleagă 
conceptul. Ideea unei specii dispărute era atât de 
surprinzătoare încât cu greu o putea percepe. Dar nu la fel 
a fost cu episcopul care sesiză imediat implicaţiile acestei 
ipoteze. Nu ne aflam departe de erezie. 

— Asta presupune că Noe a uitat o specie atunci când a 
urcat pe corabie câte o pereche din fiecare animal, raţionă 
el cu perfidie. Doar dacă, desigur, nu era ceva intenţionat. 

Se întoarse spre Zenon, aşteptând un răspuns, dar cum 
acesta nu venea, continuă: 

— Dar, în acest caz... pe ce motiv, după opinia 
dumneavoastră, Creatorul va fi făcut să dispară această 
specie? 

— Nu ştiu, dar... 

Episcopul însă îşi ţinea victima de boaşe şi nu voia să-i 
dea drumul. Era momentul să-i dea lovitura de graţie. 

— Admiteţi însă că o asemenea ipoteză ne obligă să 
conchidem că... Creatorul nu era perfect. 


La aceste vorbe, Donatelli reacţionă, în sfârşit. 

— De neconceput! Eretic! 

Sufocat, nu mai reuşea să articuleze vreun cuvânt. Zenon 
simţea că situaţia îi scăpa de sub control. Din nou trebuia 
să dea înapoi. 

— Departe de mine, Eminenţă, ideea de a contrazice 
dogmele Bisericii. Sunt doar un umil învăţat care caută 
adevărul. Insă drumul acestui adevăr nu mă duce de multe 
ori pe căile pe care mai apoi trebuie să le resping. Sunt 
sigur că din haos va ţâşni lumina. 

Legatul îşi regăsi un pic de calm şi ridică un deget 
ameninţător. 

— Sper... Altfel voi fi nevoit să iau împotriva dumitale 
măsuri cel puţin neplăcute. Până azi, aveam tendinţa să vă 
consider vorbele dacă nu pertinente, cel puţin respectabile; 
nu mă obligaţi să-mi schimb părerea. 

— Sunt limite ce nu trebuie depăşite, adăugă Van 
Melsen. 

Zenon preferă să nu zică nimic şi se mulţumi să plece 
capul în semn de supunere. Ar fi făcut mai bine să-şi muşte 
limba înainte de a avansa asemenea argumente. Donatelli 
se uită la el câteva clipe, judecându-i gradul de obedienţă şi 
încercând să ghicească atitudinea pe care trebuia să o 
adopte ținând cont de prezenţa acestui episcop 
intransigent. 

— Pentru moment, vă interzic să vă atingeţi de acest 
schelet, porunci el după momentul de gândire. 

In peşteră, Agnes era şi ea într-o stare neobişnuită. După 
întâlnirea cu Zenon se întorsese la ascunzătoare să 
pregătească o băutură al cărei secret îl ştia. Dar, pe măsură 
ce alegea ingredientele şi le aşeza lângă marmită, îşi dădea 
seama că mintea îi era mai ocupată cu gândul la acel 
savant încântător decât la reţeta elixirului ei. 

Zenon de Mongaillac o surprinsese. Era cât se putea de 
limpede că nu semăna cu niciunul dintre ţăranii pe care îi 
întâlnea atunci când mergea în sat. Nu era doar o chestiune 
de educaţie, de politeţe ori de curtoazie, ci mai cu seamă o 
problemă de sinceritate. Ea avea întotdeauna sentimentul 


că oamenii, în afară de Amedée, aveau un gând ascuns 
când i se adresau. O idee legată de desfrâu, desigur, dar nu 
numai. De parcă viaţa în comunitate îi obliga să fie mereu 
cu ochii în patru, implicaţi într-un conflict în care se înfrunta 
o familie sau alta, şi că nu erau în stare să se adreseze 
cuiva fără să aibă în minte riscul pe care şi-l asumau. A 
vorbi cu altcineva era un mod de a-l alătura unui clan, de a- 
| face să aleagă între două părţi. 

Savantul era altfel. Îi vorbise cu o amabilitate spontană, 
neobişnuită pentru ea. Şi, mai ales, i se adresase ca unui 
egal. Nicio atitudine condescendentă sau complexată. Nicio 
teamă absurdă faţă de aşa-zisa ei vrăjitorie. O francheţe 
care arăta o trăsătură de caracter pe care ea o observa 
pentru prima dată la un bărbat: respectul. 

lar Agnès îşi dădu seama că lucrul acesta avusese asupra 
ei un efect pe care îl crezuse întotdeauna rezervat 
celorlalte femei: fusese sedusă. 

În acest timp, la episcopie, Van Melsen era enervat peste 
măsură. 

— Un animal dispărut! Dis-pă-rut!!! 

Nemişcat, cu mâinile încrucişate la piept, Donatelli se 
uita la el cum mergea nervos în lung şi-n lat prin faţa 
şemineului. Cu preţul unui mare efort asupra sinelui, el 
reuşise să se calmeze. Ceea ce nu era şi cazul episcopului. 

— Şi doar vă prevenisem! continuă acesta. Acum, toţi 
savanții vor să se pună de-a curmezişul Bisericii. Nouă ne 
revine misiunea de a veghea ca discursurile lor să nu 
ajungă să smintească minţile celor cinstiţi. 

Legatul ar fi preferat să fie singur ca să poată reflecta la 
toate acestea. Ezită o clipă dacă să-i spună clericului de 
existenţa stelei. Asta cel puţin i-ar fi permis să-i închidă 
gura, însă preferă în final să păstreze acest atu în mână 
pentru a-l folosi la momentul potrivit. Ridică din umeri. 

— Până acum, acest Zenon de Mongaillac îmi părea 
totuşi un individ rezonabil. Ipoteza lui cu animalul nu era 
total lipsită de sens. 

Van Melsen nu înţelegea să-l lase pe savant să scape aşa 
uşor. Voia să bată fierul cât era cald. 


— Vă daţi seama, Eminenţă, ce ar însemna ipoteza unui 
animal dintr-o specie pierdută? Însăși perfecțiunea Creaţiei 
ar fi de repus în discuţie! 

— Demonstrația sa conform căreia creatura ar fi trăit 
înainte de Potop era totuşi convingătoare, încercă să 
raţioneze cardinalul. Altfel cum s-ar putea explica prezenţa 
cochiliei în locul acela? 

— De acord în privinţa aceasta. Dar faptul că a trăit 
înainte de Potop nu înseamnă că a aparţinut unei specii 
dispărute. 

— Dacă nu a dispărut, ar trebui să o putem identifica. 

— Întru totul de acord. Aşadar, nu se poate vorbi de un 
animal. 

Donatelli se strădui să aprobe dând din cap. A te preface 
că acea blestemată de stelă nu exista era un exerciţiu 
dificil. 

— Să nu ne grăbim, zise el. Să gândim pe etape. Să 
presupunem că acest Zenon are dreptate în privinţa acestui 
punct. Dacă Domnul Nostru judecase că e mai bine să 
suprime o specie, este pentru că a considerat că aceasta o 
merita. În definitiv, Potopul nu a fost dat spre a distruge 
lumea unde creaturile păcătuiseră? 

— Dar stă scris că Domnul a avut grijă să salveze o 
pereche din fiecare dintre creaturile Sale. De ce nu şi 
aceasta? Cum să ne explicăm că nu s-a urcat în Corabie? 

Donatelli ridică din umeri ca pentru a spune că nu avea 
răspuns. 

— Am să vă spun eu, continuă episcopul. Dacă acest 
schelet ar fi al unui animal - ipoteză absurdă, dar să ne 
imaginăm -, singura posibilitate care ne rămâne este că 
Domnul nu a salvat această specie pentru că nu a creat-o el 
însuşi! 

Legatul înălţă capul spre a-l privi fără să înţeleagă. 

— Or, această creatură nu ar putea fi altceva decât un 
demon căruia i-a dat naştere Satana! 

Uluire. E tot ce îi inspiră pe moment concluzia lui Van 
Melsen. Dar, încetul cu încetul, sensul acestor cuvinte puse 


stăpânire pe mintea lui. Un sens ale cărui implicaţii îl 
înfricoşau chiar înainte de a le exprima în cuvinte. 

— În orice caz, chestiunea este mult mai gravă decât vi 
se pare, continuă Van Melsen. Ghiciţi ca şi mine 
consecinţele teologice ale unui astfel de lucru... 

Donatelli oftă adânc şi se sprijini ca să se aşeze. Era sătul 
de toate aceste complicaţii. Van Melsen păstră câteva clipe 
de tăcere înainte de a adăuga: 

— Ce vă gândiţi să faceţi? 

— Nu, ştiu. 

— Zenon de Mongaillac trebuie redus definitiv la tăcere. 

— Tocmai i-am interzis să se atingă de schelet. 

— Mi-e teamă că nu-i de-ajuns. 

Legatul ridică ochii spre el. Acest diavol de Van Melsen 
ghicise mai iute pericolul afirmațiilor făcute de savant. Îşi 
reproşă că nu fusese mai rapid. Acum se afla în neplăcuta 
poziţie de a-i suporta reproşurile. Şi aşa ceva nu-i plăcea. 

— Trebuie să declaraţi cât mai repede că este vorba de 
un sfânt, conchise Van Melsen dornic să încheie 
dezbaterea. 

— Dar... Dacă acest Zenon de Mongaillac are dreptate? 

Episcopul îi aruncă o privire încruntată. 

— Să ne înţelegem bine, Eminenţă. Acest savant nu 
poate avea dreptate. 

Donatelli primi lovitura fără a răspunde. Fiindcă problema 
care îi fulgeră prin minte în timp ce asculta elucubraţiile 
acestui nesuferit de episcop era că un demon nu putea 
exista. Că Satana poate lua chip din când în când într-o 
creatură de carne şi oase era de ordinul posibilului, atâta 
timp cât era vorba de broaşte sau şerpi. Nu era un lucru 
absurd să se gândească la faptul că poate locui provizoriu 
în corpul unor animale create de Dumnezeu. Dar animalele 
fabuloase despre care vorbeau legendele? Ca şi fiara cu 
care s-a luptat sfânta Marta, Donatelli preferase 
întotdeauna să creadă că erau nişte simboluri, nişte 
alegorii, reprezentări ale Răului menite să nutrească 
imaginaţia credincioşilor. Nu nişte creaturi adevărate. Căci 


altfel, asta ar însemna că Satan avea puterea de a da viaţă. 
lar aşa ceva făcea din el egalul lui Dumnezeu... 


12 


Agnes cobori în sat ca să-i facă o vizită părintelui 
Amedée. Imediat ce trecu pragul prezbiteriului, îl găsi pe 
preot străduindu-se să-şi tragă anteriul pe el care îi ţinea 
loc de sutană ca să meargă în vizită la Aldegonde. 
Sănătatea bătrânei se înrăutăţise brusc în cursul zilei, iar 
Amedée era convins că sosise vremea să-i dea ultima 
împărtăşanie. 

Ideea că veterana din Lansec poate fi pe punctul de a 
părăsi lumea aceasta fu un şoc pentru el. Chiar dacă nu 
avea o mare afecţiune pentru ea, încerca totuşi, ca pentru 
majoritatea sătenilor, un profund respect. Un respect 
distant, desigur, şi pe deasupra amestecat cu frică, dar 
totuşi un respect. Apoi, posibila ei dispariţie va fi, 
neîndoielnic, un eveniment considerabil. Aldegonde 
reprezenta într-un fel sufletul satului Lansec. Ea văzuse 
născându-se toți locuitorii săi. Era în acelaşi timp martorul 
de aproape un secol de istorie a satului şi depozitarul 
memoriei străbunilor. Cu ea dispăreau multe amintiri, multe 
lucruri mărunte care transformaseră Lansecul în ceea ce 
era acum. lar Amedée ştia că viaţa enoriaşilor săi va intra 
atunci într-o nouă etapă. Aşa cum nişte copii a căror mamă 
tocmai dispare brusc şi se trezesc rămaşi singuri. 

Cunoscând viaţa pe care o dusese Aldegonde, părintele 
Amedée bănuia că ea urma să dea peste câteva probleme 
pe lumea cealaltă şi se temea de spovedania bătrânei. Ce 
orori urma să fie nevoit să audă, nu ştia. Nu voia nici măcar 
să-şi imagineze. 

Agnes nu împărtăşea acest mod de a privi decesul 
iminent al bătrânei. Pentru ea, Aldegonde nu era nimic 
altceva decât o bătrână care îşi sfârşea firul vieţii. Pentru 
tânără, moartea nu era o trecere în lumea de dincolo, ci 
începutul unui nou ciclu. Îşi construise concepţia vieţii şi a 
morţii pe vreo legendă unde o formă rudimentară de 
metempsihoză ţinea loc de religie. 


De unde anume luase ea aşa ceva, Amedee prefera să 
nu ştie. Şi îi venea adeseori să o muştruluiască pe fată în 
legătură cu ereticele sale credinţe păgâne, care de altfel nu 
se bazau pe cine ştie ce lucruri solide. Agnes se limita a-şi 
concepe propria viziune asupra lumii pe baza unui 
raţionament minimal care se sprijinea pe impresiile şi 
sentimentele sale. Dar aceasta era situaţia: Agnes credea 
în migraţia sufletelor. 

— Bătrâna asta se va transforma într-un gândac negru de 
bucătărie, zise Agnes ca să-l provoace pe preot, în timp ce 
îl însoțea la muribundă. 

— lar tu vei ajunge în lad, alături de ea, dacă mai 
continui să spui asemenea răutăţi. 

Amedée cunoştea tendinţa fetei de a se distra agasându- 
| astfel şi avea obiceiul, atunci când se putea, să-i răspundă 
în acelaşi mod. 

— Am să te rog să respecţi cel puţin suferinţa celei care a 
ajutat-o pe mama ta să te aducă pe lume, continuă preotul. 
lar dacă te aud zicând aşa ceva în faţa ei... 

— Parcă tu crezi că ea se va lipsi de plăcerea de a spune 
grozăvii. 

— Indiferent ce a spus, a venit timpul să-i ceară iertare 
Domnului. Şi nu ne revine nouă, simpli muritori, să o 
judecăm. De-acum, este rolul Creatorului ei dinaintea 
căruia va trebui să apară. Şi doresc din tot sufletul să fie 
clement cu ea. 

— Creatorul tău îmi pare a fi o bună scuză pentru ca să 
nu răspundem în faţa celorlalţi. 

Bubuitul tunetului păru să-i răspundă. Amedée fu 
aproape amuzat când îl auzi şi desfăcu braţele ca pentru a 
sublinia evidenţa răspunsului său. 

— Furtuna nu mă sperie mai mult ca El, i-o întoarse ea 
zâmbind. 

Amedée îi aruncă o privire indignată oprindu-se în faţa 
căsuţei lui Aldegonde. Primii stropi de ploaie începeau să 
cadă, iar el se puse la adăpost sub streaşină. 

— Că ai vorbe de ocară la adresa Bisericii, asta nu te 
scuteşte de un pic de respect şi de milostenie, făcu el 


ridicând un deget mustrător. Dacă nu eşti în cea mai bună 
dispoziţie, va trebui să te rog să rămâi afară. 

— Stai liniştit, am să fiu cuminte, răspunse Agnes făcând- 
o pe fetiţa virtuoasă. Vreau pur şi simplu să mă asigur că 
nu mai este nimic de făcut pentru vindecarea acestei 
bătrâne cucuvele. 

Amedée se gândi un pic la situaţie şi îşi zise că, la urma 
urmei, dacă Agnes avea puterea să vindece bolnavii, nu era 
niciun motiv să-i interzică accesul la căpătâiul lui 
Aldegonde. 

Aplecat asupra unei mese, Athanase clasa crochiurile 
scheletului cu ajutorul lui Bruno. Îşi petrecuseră cea mai 
mare parte a zilei punând la locul său bazinul gigantului - 
ceea ce nu fusese o treabă uşoară - şi atacau delicata 
problemă a vertebrelor. Până atunci, lucrările înaintau 
încet, dar singur. Nu erau deloc nemulţumiţi de treaba 
făcută şi estimau că uriaşul începea, în fine, să semene a 
ceva. 

A ce? Bruno încă nu putea spune. Continua să rămână la 
fel de gânditor în privinţa rezultatului final. Insă era obligat 
să admită că scheletul căpăta formă şi că la stadiul în care 
erau avea o oarecare similitudine cu un om de talie mare. 
Mai rămânea de ştiut dacă reconstituirea trunchiului urma 
să confirme această impresie. 

Athanase, desigur, era departe de a împărtăşi 
scepticismul asistentului. Pentru el, nu era nicio îndoială că 
scheletul era al unui uriaş. Principala sa grijă era acum să 
termine această reconstituire cât mai repede. Il cunoştea 
suficient pe Zenon de Mongaillac ca să ştie că nu se va 
resemna atât de uşor. Aşadar, era imperios necesar ca 
Athanase să-i poată prezenta legatului un uriaş acceptabil 
înainte ca elevul său să mai scoată vreo nouă teorie 
susceptibilă şi să introducă vreo îndoială în mintea lui. 

Se auzi o bătaie în uşă. Inainte ca Bruno să aibă timp să 
se ridice ca să deschidă, Zenon intră în cameră. 

— Ei, ia te uită, eminenta noastră somitate din capitală! 
zise ironic Athanase întorcându-se spre nou-venit. 

— Bună ziua, maestre. Bună ziua, Bruno... 


— Dacă ai venit să-mi admiri reconstituirea scheletului, 
mi-e teamă că ai venit prea devreme. 

Zenon era stânjenit. Simţea nevoia să vorbească serios 
despre problema aceasta. Tonul sarcastic al lui Athanase 
nu era ceea ce aştepta de la bătrân. Discuţia pe care o 
avusese cu cele două feţe bisericeşti îl cam răvăşise. Nu 
era atât de naiv încât să ignore că adeseori afirmaţiile 
savanților intrau în conflict cu dogmele Bisericii, dar fusese 
întotdeauna convins că, dacă eşti mai moderat în vorbe, 
este posibil să conciliezi cele două puncte de vedere şi să 
ajungi la o armonizare a spiritelor. Evitând orice polemică, o 
argumentaţie riguroasă, considera el, îi putea convinge pe 
cei mai obtuzi dintre adversari. 

Or, era limpede că se înşela. 

Mergând la bătrânul său mentor, sperase, aşadar, să 
găsească o oarecare stare de bine. 

— Nu, nu pentru asta... Aveţi o clipă liberă? Mi-ar fi 
plăcut să discutăm de toate acestea cu calm. 

— Dar eu sunt cât se poate de calm... 

Athanase nu ştia pentru ce venise Zenon şi bănuia o 
manevră ascunsă. Nu avea intenţia să lase garda jos. 

— Am să vă las, propuse Bruno, care nu avea niciun chef 
să se afle implicat în această discuţie. 

— Nu, nu, obiectă Athanase ca să nu intre în jocul lui 
Zenon. Poţi rămâne, Bruno. Sunt sigur că poate fi instructiv. 

— Athanase, este absurd ca... Diferendul nostru... să ia o 
asemenea amploare. Suntem oameni învăţaţi. Trebuie să 
putem trece peste partea pătimaşă a acestei probleme. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Spun pur şi simplu... 

Cum să înceapă? Zenon se aşeză. Moralmente, era prea 
obosit pentru a susţine o bătălie verbală în care voia să-l 
atragă Athanase. 

— Nu mai ştiu... În mintea mea domneşte o mare 
confuzie, Athanase... Tocmai am avut o discuţie destul de 
încordată cu Donatelli şi Van Melsen şi mărturisesc că sunt 
răvăşit de ceea ce a ieşit. 


— Văd, zise Athanase neîncrezător. O întâlnire secretă cu 
cele două feţe bisericeşti... Abilă manevră. 

— Nu era o manevră. Credeam că am descoperit ceva ce- 
mi poate confirma ipoteza şi voiam doar să le spun şi lor. 

— Să le spui fără mine. 

— Nu era niciun fel de răutate în asta, te asigur... 

Athanase nu mai ştia ce să creadă despre fostul său elev. 
Se exprima cu o sinceritate ce sărea în ochi, iar asta îi 
amintea complicitatea care îi unea odinioară. Simţi cum 
hotărârea lui începea să se clatine. Zenon era clar abătut, 
ceea ce era un lucru nou la care trebuia să fie atent. Luă, 
aşadar, un scaun şi se apropie de el. 

— La ce descoperire faci aluzie? 

Zenon de Mongaillac îi povesti atunci în detaliu 
conversaţia pe care o avusese cu episcopul. Fostul său 
profesor îl ascultă cu atenţie, mângâindu-şi barba cu mâna 
sa îmbătrânită şi încreţită, aşa cum făcea întotdeauna când 
dădea atenţie cuvintelor interlocutorilor. 

— Vorbele legatului - o spun cu mâna pe inimă - mi-au 
zdruncinat convingerea, mărturisi Zenon după ce termină 
de povestit. Mă cunoaşteţi de prea mult timp ca să nu ştiţi 
că intenţia mea nu este să mă împotrivesc Bisericii, dar şi 
mai puţin să-i atac dogmele... Chiar dacă am fost mereu 
convins că pot aduce lumina, adevărul, m-am gândit 
întotdeauna că, dacă aşa ceva nu aduce nimic Bisericii, nu 
îi va fi deloc potrivnică... 

Athanase se uită la fostul său elev. Avusese întotdeauna 
o minte strălucită, însă nu era în stare să judece când 
trebuia sau nu să expună o idee. Diplomaţia nu fusese 
niciodată punctul său forte. Raporturile umane erau un 
domeniu în care era stângaci şi care nu se predau în nicio 
şcoală. Era o chestiune de sensibilitate şi de caracter. Dacă 
el reuşise să ajungă în vârful disciplinei pe care o preda, 
dacă se vedea atât de respectat de confrații săi, era înainte 
de toate ca urmare a faptului că se ferise să-şi facă 
duşmani. lar pentru asta trebuia să ştii să taci în momentul 
în care oamenii nu erau dispuşi să te asculte. 

— Atunci de ce să te încăpăţânezi? întrebă el. 


— Poate omul să renunţe la căutarea adevărului? Ne 
putem preface să credem că nu avem dreptate când 
suntem convinşi de contrariul? 

— În ştiinţă, adevărul nu este o chestiune de credinţă, 
Zenon, ci de bun-simt. 

— Sunt sigur că acest schelet nu este al unei fiinţe 
umane. 

— Şi totuşi nu poate fi altceva. Peste două zile, voi fi gata 
să-i arăt acestui cardinal rezultatul reconstituirii mele. Şi, 
crede-mă, concluzia acestei afaceri nu va mai produce nicio 
îndoială. Nici măcar pentru tine... Tu eşti orb din orgoliu. 
Priveşte lucrurile în faţă. Că vrei să-ţi întreci fostul maestru 
este de înţeles, dar asta să nu cumva să te facă să aperi cu 
orice preţ nişte ipoteze fără rost. 

Ascultându-l, Zenon se gândea la discuţiile sale eu 
Nicolas Stenon. Acesta îşi bătea joc în mod regulat de ideea 
lui René Descartes conform căreia adevărul era identificat 
după sentimentul de evidenţă pe care acesta îl provoca 
celui care se străduia să raţioneze cu metodă. Insă 
evidenţa - era evident, glumea Nicolas - nu putea servi 
adevărului drept fundament. Nimeni nu afirmă cu 
seriozitate ceva fără a fi convins că are dreptate. 

— Poate că aveţi dreptate, admise Zenon după o lungă 
tăcere. 


13 


La căpătâiul lui Aldegonde, Amedée se simţea 
descumpănit. Bătrâna abia îşi mai putea ține ochii deschişi. 
Între două gemete, mormăia câteva frânturi de fraze 
nedesluşite pe care preotul încerca zadarnic să le 
interpreteze ca fiind o spovedanie. Insă, în ciuda eforturilor 
sale, trebui să accepte evidența: nu înțelegea nicio boabă 
din ceea ce spunea ea. 

Cât despre Agnès, ea stătea puțin mai deoparte. 
Aldegonde îi era mai puţin antipatică decât îl lăsase pe 
Amedée să înţeleagă. Vorbele ei fuseseră doar un mod de 
a-l sâcâi un pic. Adevărul era că această bătrână avea 


multe puncte comune cu ea. Trăia în aceeaşi indiferenţă 
ostilă a sătenilor. 

În plus, Agnès ştia că Aldegonde se lăuda câteodată că 
poate interpreta limbajul naturii. Această facultate era mai 
mult o postură fondată pe nişte neverosimile credinţe 
mistice, însă atenţia pe care o arăta faţă de secretele lumii 
dovedea un interes adevărat. Dar în afară de asta, Agnes 
nu-i împărtăşea viziunea asupra lucrurilor. Cunoştinţele ei 
erau în realitate mult mai modeste, dar şi mai serioase. 
Dacă unii îi atribuiau daruri supranaturale, era din pură 
ignoranță. Prin limbaj al naturii, ea înţelegea doar 
concluziile ce se puteau desprinde logic din vreun semn 
concret. Nu era nicio taină acolo. Era suficient să ştii să 
deschizi ochii şi să observi natura aşa cum trebuie. Nimic 
mai mult. 

Aşadar, în ochii ei, Aldegonde nu era decât o sărmană 
bătrână respinsă de comunitate din cauza prostiei câtorva 
săteni. Nu era nimic periculos la ea. Cum nu era nici cazul 
ei. Trăia doar într-o lume guvernată de legi pe care doar ea 
era în stare să le priceapă. 

Când Amedée ieşi să aducă nişte vreascuri ca să mai 
pună pe foc, Agnès rămase singură cu bătrâna. Impresia de 
pace care venea dinspre ea era atât de tulburătoare încât 
tânăra simţi că îi dau lacrimile. 

Când se întoarse cu gătejele, Amedee o găsi pe Agnes 
lângă muribundă. 

— Ce mai face? o întrebă preotul. 

Agnes se ridică şi se îndreptă spre el. 

— Nu mai e foarte tânără, şopti ea luând mănunchiul de 
crengi şi aşezându-l în vatră. Însă nimic nu arată că ar fi pe 
moarte. 

— Dar important nu este să fie cu conştiinţa împăcată? 

Agnes îl privi. Nu-i împărtăşea resemnarea cu privire la 
starea de sănătate a lui Aldegonde. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, am să mai stau cu ea un 
pic. Dacă nu se poate face nimic ca s-o salvăm, poate că 
măcar există un remediu ca să-i uşurăm durerea. 

— Dragostea pentru aproapele este un bun remediu. 


— Dar poate că nu destul. Mâine, am să aduc ceva cu 
care să-i prepar un întăritor. 

— Mâine poate va fi prea târziu. 

— Atunci, stau să-i ţin mâna. 

Amedée îi zâmbi. Prefera să o vadă generoasă şi altruistă 
decât provocatoare şi singuratică. Cine ştie? Oare se 
schimba? 

Agnes petrecu noaptea la căpătâiul lui Aldegonde. Nu era 
mare lucru de făcut ca să o îngrijească. Starea ei era 
cauzată de vârstă, iar toată atenţia pe care i-o acorda 
Agnes nu schimba nimic. Remediile sale nu-i puteau reda 
tinereţea. 

Întorcându-se în seara aceea la han, Zenon era complet 
abătut. Athanase reuşise să-i strecoare o îndoială în minte. 
De altfel, era ceva mai mult decât îndoială. Începea că 
creadă că pornise pe o cale greşită încă de la început. Şi îşi 
dădea seama în ce măsură voinţa lui de a dovedi că 
scheletul aparţinea unui animal se baza efectiv pe dorinţa 
de a se măsura cu fostul său maestru. Intuiţia sa de la 
început fusese foarte sinceră, însă încăpăţânarea de a 
continua pe această cale, în ciuda absenței dovezilor, era 
absurdă. 

Această căutare a animalului necunoscut fusese un mod 
de a-i umple un gol. Deşi devenise un eminent anatomist, 
se mulţumise întotdeauna să urmeze curentele cărora alţii 
le dădeau naştere prin descoperirile lor. Mult timp, sperase 
să facă vreo observaţie importantă care să modifice într-un 
mod consecvent situaţia cunoştinţelor din vremea sa, dar, 
treptat, acceptase ideea că un asemenea lucru nu se va 
întâmpla. Sfârşise prin a accepta că va fi pentru totdeauna 
un modest om ce va merge pe urmele altora. Descoperirile 
şi invențiile erau pentru alţii. Rolul său se limita doar la a le 
transmite altora. 

Şi cu ipoteza aceasta, a unui animal necunoscut, crezuse 
că, în sfârşit, reuşise ceea ce visase în secret întreaga 
viaţă: posibilitatea de a aduce pe lume o contribuţie 
esenţială şi de a-şi lăsa numele în istoria ştiinţelor. 


Însă acum avea conştiinţa că acest vis nu fusese decât o 
iluzie. 

Trecând prin faţa rulotei lui René, staționată în 
apropierea hanului, Zenon fu smuls din meditaţia sa de un 
țipăt: 

— Blestemăţie! Porcăria dracului de vas! 

Savantul îşi aruncă un ochi sub copertină şi îl zări pe 
amicul său scuturându-şi mâna rănită. 

— Hei, ce faci atâta scandal? Ai să trezeşti tot oraşul cu 
urletele tale! 

— M-am fript, explică şarlatanul încercând să-şi lege 
batista în jurul mâinii. 

Zenon se urcă în rulotă. 

— Lasă-l pe medic, zise el distrându-se. Pansamentul 
acesta n-o să-ţi folosească la nimic. la, arată-mi. 

René întinse mâna. 

— Teamă mi-e să nu fie cazul unei amputări, făcu Zenon. 

Şi cum şarlatanul părea să ia în serios gluma sa, adăugă: 

— Doar dacă n-ai vrea să-ţi bagi mâna într-unui din 
remediile tale pe bază de tutun. 

René înţelese că îşi bătea joc de el şi îşi trase iute mâna, 
arătând cu bărbia lichidul pe care îl pregătea. 

— Încercam să fac băutura de care ţi-a vorbit. 

— Cel pe bază de boabe levantine prăjite? 

— Exact. Qahoua. 

— Şi ce-a ieşit? 

Şarlatanul îşi mişcă degetele. Păreau că funcţionează 
bine. 

— Ei bine, o să aflăm imediat. Fă-mi onoarea şi gustă tu 
întâi, îi propuse întinzându-i recipientul încă fierbinte. 

Zenon aruncă o privire la băutura de culoare închisă. 

— Vrei să beau asta? 

— Hai, hai, sunt sigur că ai făcut altele şi mai rele. 

Savantul clătină din cap... 

— Dacă nu supraviețuiesc, n-ai să capeţi nicio leţcaie din 
moştenirea mea, să ştii! 

Închise ochii şi, sub privirea nerăbdătoare a şarlatanului, 
duse lichidul la buze. 


—Ei? 

Zenon nu-şi putu reţine o strâmbătură. 

— Amară, abia reuşi el să articuleze. 

— Amară? Sigur? la să văd! 

René bău la rândul său o gură. Faţa i se înroşi. 

— Infect! admise el. Cum naiba fac marinarii ăia 
marsiliezi ca să înghită aşa ceva? 

— Habar nu am, dar ceea ce este sigur e că n-ai să faci 
avere vânzând-o. 

Schimbară o privire amuzată. Apoi, târgoveţul ridică 
prelata, aruncă fiertura în stradă şi preferă să schimbe 
subiectul. 

— Dar tu? Cum ţi-a mers azi? 

— îngrozitor, oftă Zenon. Mă întreb dacă n-am luat-o pe o 
cale greşită încă de la început... 

— Vorbeşti de schelet? 

— Bineînţeles. Episcopul şi cardinalul au mers până într- 
acolo încât să mă acuze de erezie! 

— Nu glumi cu chestii dintr-astea, făcu René devenit 
brusc serios. Biserica nu ştie de glumă. Imi aduc aminte că 
treceam într-o zi prin oraşul Basel. Mi s-a povestit o chestie 
ce se petrecuse cam cu două sute de ani mai înainte. Intr-o 
dimineaţă, s-a descoperit un cocoş care ouase un ou. Nu 
mă întreba cum de e posibil. Poate că nu era un cocoş, ci o 
găină care semăna cu un cocoş. In fine, chestia e că 
sărmana orătanie a fost imediat judecată de un tribunal şi 
condamnată la moarte. Motivul: încălcase legile naturii, 
cele ce fuseseră stabilite de Domnul Nostru! 

Îşi privi amicul cu gravitate înainte de a adăuga: 

— Să nu-ţi treacă prin minte să faci vreun ou, Zénon... 

Savantul nu răspunse. Inţelegea foarte bine ce anume 
voia să spună prietenul său. Dar era prea târziu ca să 
renunţe. 

— Uită toată problema asta, insistă René. Găseşte-ţi o 
femeie şi schimbă-ţi viaţa. E un sfat prietenesc. 

Brusc visător, Zenon se căută maşinal prin buzunare 
căutându-şi pipa. Mâna dădu peste cochilia descoperită în 
Lansec. Imediat, în minte îi apăru chipul lui Agnes. 


— Am întâlnit una, mărturisi el. 

— Una ce? 

— O fată... 

Surprins, René ridică o sprânceană. 

— Şi nu-mi spuneai nimic? 

— Doar am întâlnit-o câteva clipe... 

— Ei hai, povesteşte-i totul amicului tău René. 

Zenon îşi umplu pipa cu restul de tutun pe care îl mai 
avea ca să câştige timp să-şi găsească vorbele potrivite. 

— O femeie extraordinară... 

— Femeile sunt întotdeauna extraordinare când e cazul 
să ne seducă. 

— Frumoasă... 

— Fără barbă. 

— Tandră... 

— Atâta timp cât au ceea ce vor. 

Zenon îşi dădu atunci seama că glumele şarlatanului îi 
deranjau. Mărturisirea lui privea un sentiment sincer şi cât 
se poate de real. Întâlnirea sa cu Agnès îl marcase într-o 
măsură pe care nu o bănuise. 

— Tu te-ai acrit. E altfel, protestă el constatând că René îi 
strica plăcerea. 

— lar tu eşti îndrăgostit. Bagă de seamă... [ine minte, 
prefer să te aud cum mă freci la cap cu scheletul... 

În zori, Aldegonde păru să se simtă mai bine. Durerile se 
mai potoliseră şi fu în stare să vorbească. 

— Eşti la fel de frumoasă cum era mama ta, şopti ea în 
timp ce Agnès încerca să o facă să înghită un pic de lapte. 

Agnes fu emoţionată de această confidenţă afectuoasă, 
îndepărtă o şuviţă de păr care căzuse pe faţa bătrânei. 

— Nu vorbiti. Încercaţi să vă odihniţi. 

— Mama ta era o femeie minunată. Cu siguranţă v-aţi fi 
înţeles foarte bine... Am ajutat-o să te aducă pe lume, ştii? 

Agnes zâmbi. Auzise deja de la părintele Amedée. Ca şi 
faptul că semăna cu mama. Dar îşi imaginase întotdeauna 
că acesta era pentru preot un mod de a se arăta amabil 
faţă de ea. 

Aldegonde se întoarse spre tânără. 


— Dar vorbeşte-mi mai bine despre tine, continuă ea 
scrutându-i chipul. La vârsta ta, ar cam fi timpul să te 
gândeşti la un soţ. Nu-ţi place nimeni din Lansec? 

Agnes roşi puţin. 

— Din Lansec, nu, admise ea după un timp. 

Bătrâna schiţă un zâmbet. 

— Un străin, poate? 

Agnes se amuză că discuţia se transforma în confesiune. 
Amedée ar fi apreciat această răsturnare de situaţie! 

— O să mă credeţi o proastă, dar am întâlnit un bărbat... 

— Frumos? 

— Aşa s-ar zice. 

— Nu-i neapărată nevoie, dar oricum e mai bine decât 
dacă ar fi fost urât. 

Cele două femei râseră cu poftă. Aldegonde recăpăta un 
strop de vitalitate împărtăşind emoția fetei. 

— De unde-i? 

— De la Paris. E un savant. 

— Să nu-mi spui că e bătrânul ăla nebun care a venit să 
studieze scheletul, se nelinişti Aldegonde. 

— Da’ de unde. Deşi cel de care vorbesc eu e de două ori 
mai în vârstă ca mine. 

— Atunci nu-i nici tânărul care îl însoțea, zise Aldegonde 
amintindu-şi de asistentul lui Athanase. 

— Nici. Il cheamă Zenon de Mongaillac şi e... e amabil. 

— Amabil? 

— Da. 

— Atâta tot? 

— E deja mult. 

Aldegonde se crispă brusc înainte de a cădea pe pat 
gemând. Agnès se repezi şi o luă de mână. Respirația 
bătrânei căpătă un ritm mai calm. 

— Teamă mi-e că Domnul este nerăbdător să mă 
pedepsească, zise ea între două oftaturi. 

— Nu spuneţi prostii. O să vă simţiţi mai bine de îndată 
ce poţiunea mea îşi va face efectul. Şi apoi nu aveţi a vă 
teme de Domnul; dacă aţi greşit cumva în trecut, sunt 
sigură că va şti să se arate indulgent. 


— Singura greşeală de care mă simt vinovată este că i- 
am disprețuit prea mult timp pe semenii mei. lar tu, draga 
mea Agnes, mi-e teamă cătu... 

Aldegonde se întrerupse. Duse mâna la inimă şi începu 
să respire şi mai greu. Femeile se priviră îndelung. Chiar 
dacă Aldegonde nu îşi putuse sfârşi fraza, Agnès înţelesese 
foarte bine ce anume se pregătea să spună. 

— E mai bine să staţi liniştită, făcu ea. O să beţi încet 
asta şi o să vă simţiţi mai bine... Poate că mai apoi va 
trebui să dormiţi un pic. 


14 


La puţin timp după aceea, în ciuda unei dureri groaznice 
de cap - aparent tutunul şi qahoua nu făceau casă bună -, 
Zenon merse pe dealurile de lângă Lansec. Ce anume 
venise să facă nu-i era prea limpede. Voia să se convingă 
că se afla acolo ca să verifice încă o dată cursul râului, dar 
ştia de fapt adevărul, nu se putea înşela pe sine. Impulsul 
răspundea în realitate nevoii de a o revedea pe Agnes. 

A admite că se îndrăgostise ar fi fost un prag pe care încă 
nu era gata să-l treacă. Acest sentiment era de altfel pentru 
el ceva la fel de necunoscut ca şi animalul înalt de douăzeci 
de picioare. Totuşi, în adâncul său se găsea o ciudată 
zvârcolire a sufletului, o uşoară fremătare a întregii fiinţe pe 
care un altul mai puţin orb la emoţiile sale ar fi identificat-o 
de îndată. Problema era că el considerase întotdeauna 
dragostea ca pe o slăbiciune care o face pe victimă sclavul 
celuilalt. In cel mai bun caz era un afect asupra căruia 
mintea şi mai ales voinţa trebuiau să aibă o priză. Ideea 
unei pasiuni puternice imposibil de stăpânit era absolut 
străină concepţiei sale despre lucruri. 

Rătăci un oarecare timp în apropierea drumului, dar, din 
păcate, Agnès nu era pe acolo. Dezamăgit, se aşeză pe o 
piatră şi privi în jur. Soarele era sus pe cer stropind tufărişul 
cu lumină. In curând, avea să fie foarte cald. Zenon trase 
aer adânc în piept. Mireasma ierburilor sălbatice îi 
pătrunsese până în suflet. Se aplecă să culeagă cimbrişor şi 
îl duse la nas. Pentru prima dată planta încetă să mai fie 


acel obiect de studiu pe care el îl numea Thymus Serpyllum 
ca să devină doar un fir de iarbă cu parfum aparte. 

După ce petrecu clipe îndelungate în această stare de 
beatitudine, se hotărî să tragă folos din prezenţa sa pe 
aceste coline mergând să verifice dacă nu cumva râul care 
curgea în apropiere îşi avea izvorul într-un loc care ar fi 
putut explica prezenţa acelei cochilii în sat. Îi venise ideea 
că, în fond, de-a lungul timpului cursul de apă ar fi putut 
avea o altă albie. Nu era imposibil ca, în urma unor căderi 
de pietre, să fi fost deviat pe un alt versant al colinei şi că, 
poate, cândva să fi trecut prin apropierea satului. 

Se ridică aşadar în picioare şi îşi reluă drumul urmând 
direcţia pe care i-o arătase Agnes în ajun. După ce ocoli 
nişte stânci, ajunse în sfârşit la albia pârâului. Aşa cum i se 
spusese, era sec. Însă nişte semne clare arătau că pe acolo 
cursese apă. Ca să dea de izvor, era suficient să urce panta 
ţinându-se de aceste urme. 

Nu era greu; terenul nu era prea accidentat, iar panta 
urca domol. De-o parte şi de alta a albiei pârâului, arbuştii 
tot mai numeroşi arătau că solul, pe măsură ce urca, 
devenea mai umed. Zenon înţelese că nu era departe de 
izvor. 

Brusc, în timp ce escalada o stâncă mai înaltă decât 
celelalte, Zenon auzi un zgomot în amonte. Brusc, îşi aduse 
aminte de lupul care bântuia prin împrejurimi. Neliniştit, se 
urcă până în vârf şi aruncă o privire de cealaltă parte. 

Mai jos, Agnès tocmai făcea baie în izvor. 

Cu gura căscată, Zenon contemplă scena. | se părea că 
nu văzuse niciodată ceva asemănător şi atât de frumos. 
Numeroasele sale aventuri şi disecţii îi permiseseră să 
cunoască în detaliu secretele anatomiei feminine. Şi totuşi 
trupul pe care îl avea în faţa ochilor era mai tulburător 
decât toate cele pe care avusese ocazia să le vadă mai 
înainte. Formele uşor rotunjite ale pieptului şi coapselor, 
pulpele lungi cu proporţii perfecte, curbele taliei, totul i se 
părea de o perfecţiune divină. Bănui că atracţia nu se 
datora doar acestei mişcări sufleteşti sau trupeşti - lucrul 
nu era prea limpede - pe care prietenii săi filosofi ar fi 


numit-o dorinţă. Ştia foarte bine ce este dorinţa. Aici însă 
altfel stătea treaba. Dacă vederea acestui trup gol îi excita 
simţurile, o făcea cu o intensitate neobişnuită. Dorinţa fizică 
nu era totul; mai era ceva ce ţinea de emoție. 

Conştient că nu-i frumos ce face, închise ochii. O bruscă 
tresărire de moralitate. Lăudabilă, dar sortită eşecului. 
Zgomotul pe care îl făcea Agnes în apă trezea în el viziuni 
minunate. Puțin obişnuit să reziste dorinţei, cedă, aşa că se 
aplecă să dea deoparte frunzişul care îi împiedica vederea. 

Un pic cam mult. 

În cădere, se lovi cu capul de stâncă. Îşi pierdu 
cunoştinţa. 

Athanase era foarte satisfăcut de reconstituirea sa. La 
lumina ambrată a torţelor, uriaşul său se înălța maiestuos 
în subsolul universităţii. O muncă admirabilă. Dificilă, 
desigur, mai ales spre sfârşit, când a trebuit să pună oasele 
la peste douăzeci de picioare de la podea, dar în sfârşit 
recompensat. 

După discuţia cu Zenon de Mongaillac, înţelesese că 
fostul său elev şi adversar sfârşise prin a şterge totul cu 
buretele. Se simţise atât de liber şi de uşurat încât hotărâse 
să grăbească şi mai mult reconstituirea. Îşi petrecu ziua ca 
să termine fixarea bazinului uriaşului şi o parte din coloana 
vertebrală. Când veni seara, era încă departe de ceea ce îşi 
propusese. Ca atare, se hotărâse să-şi petreacă aici şi 
noaptea. Bruno îl ajutase cât putuse, dar plecase acasă 
când ajunseseră la torace, lăsându-l pe maestru să termine 
singur treaba. Aşa că Athanase munci din greu ca să 
termine reconstituirea înainte de răsăritul soarelui. Voia să 
fie sigur că putea să-l arate încă de a doua zi dimineaţa. 

Bătrânul învăţat ştia că nu prea făcuse treabă bună la 
sfârşit şi că braţele erau fixate provizoriu, însă important 
era ca uriaşul să aibă o formă definitivă convingătoare. Nu 
soliditatea ansamblului era primordială. Va fi timp pentru 
consolidare mai târziu, adăugând pe ici, pe colo câteva 
bucăţi de lemn. 

Aşa după cum începuse să bănuiască, scheletul era mai 
înalt decât estimase la început. Avea fix douăzeci şi două 


de picioare. Încăpea exact sub bolta încăperii. Craniul 
enorm era fixat direct de scripetul aflat în vârful arcadei. 
Această talie impresionantă făcea din uriaşul lui unul din 
cei mai mari descoperiţi vreodată. Şi, mai ales, era întreg. 
Asta îl satisfăcea pe Athanase în cel mai înalt grad, desigur, 
şi totuşi îi venea greu să creadă că nu era o halucinație. 

Cine era? Când a trăit? Cum se hrănea? Ce religie avea? 
Tot atâtea întrebări la care era prea devreme să răspundă. 
Dar nu se îndoia că va putea da în curând un răspuns. 
Poate că era chiar acea sfântă Marta pe care o cerea în 
gura mare părintele Amedee. 

Oricum, sosise timpul să-l anunţe pe legat că poate veni 
să admire cât mai degrabă uriaşul. 

Cât timp stătu ameţit, Zenon avu parte de un coşmar 
îngrozitor. Viziuni ale unor balauri înspăimântători şi ale 
unor monştri îngrozitori se suprapuneau în mintea lui 
rătăcită, dând naştere unor stranii arabescuri verzulii. 
Volutele cu forme inumane se ridicau în înalturi obscure 
încărcate de nori negri întunecoşi pe care creaturile 
încercau să-i străpungă muşcând şi împrăştiindu-i cu 
ghearele. Se văzu atunci pe sine scăpând de o astfel de 
muşcătură, înotând contra curentului în cerul acela tulbure, 
îngreunat de nişte veşminte udate de o ploaie invizibilă, şi 
ajungând la unul dintre luminişurile deschise în tenebre de 
unul dintre monştri. 

Când îşi reveni, transpirase tot, încă nerefăcut. Nu 
înţelegea unde se află, iar ochii nu reuşeau să se adapteze 
la penumbra în care se afla. Când, în sfârşit, începuse a se 
obişnui cu lipsa luminii, să iasă din acest coşmar ca un 
animal înnămolit, îşi dădu seama că se afla într-o peşteră 
largă, luminată de nişte torţe. 

Când o mână necunoscută îi trecu uşor peste tâmplă, 
întoarse puţin capul şi o văzu pe Agnes aplecată deasupra 
lui. 

— Nu spuneţi nimic, îi şopti ea la ureche continuând să-i 
îngrijească rana. 

Zenon încercă să se ridice, fără folos. 

— Doamne, ce coşmar îngrozitor... 


— V-aţi rănit la cap. 

Închise din nou ochii lăsând degetele tinerei femei să-i 
potolească durerea. Îl cuprinse o stranie stare de bine. Se 
lăsă în voia sorții, abandonându-se delicatelor atingeri care 
uşor-uşor, după cum îşi dădu el seama, deveneau nişte 
mângâieri. 

— Nu vă îngrijoraţi, mai murmură ea, sunteţi la mine... 

Zenon deschise un ochi ca să privească din nou grota. 

— Locuieşti aici? 

— Departe de oameni şi de răutatea lor. 

Zenon o privi. În lumina blândă a torţelor, chipul ei era şi 
mai frumos. O umbră îi mângâia obrazul, trecând uşor 
peste marginea buzelor ca să alunece sub bărbie şi să 
dispară estompându-se de-a lungul gâtului. Vedea clar 
reflexul flăcărilor pe marginea cărnoasă a buzei superioare. 

Cu o mişcare lină, imperceptibil, ea se aplecă. Zenon 
simţi cum se pierde. Parfumul pielii îl ameţi. Aşa cum un val 
ce se retrage lasă uneori să apară pe nisip o minunată 
cochilie, întunericul făcu loc luminii pentru a-i descoperi 
ochii. Ea îl privea cu o blândeţe nemărginită. 

— În afară de părintele Amedée, sunteţi primul bărbat 
care pătrunde aici, zise ea uitând voit intruziunea lui 
Gilbert. 

— De ce nu trăieşti în sat? întrebă Zenon ca să zică ceva. 

— V-am spus. Răutatea lor mă sperie. 

— Cu... sălbăticiunea care bântuie, ai avea şi mai multe 
motive să-ţi fie frică aici. 

— Sălbăticiunea asta, aşa cum ziceţi, nu-i altceva decât 
un lup. 

— Dar oamenii din sat cred ceea ce vor să creadă. Ei văd 
lumea cu ochii fricii şi ai urii. 

Zenon reuşi să se ridice într-un cot. 

— Oricum, ei vă cred o vrăjitoare. 

— Ştiu. Dar dumneavoastră? 

— Eu nu. 

Timp de câteva secunde ce părură o veşnicie, nu 
schimbară niciun cuvânt. Zénon îşi dădu seama că ea Îi 
mângâia capul cu tandreţe. Situaţia îl stânjenea. Se ridică. 


— Cred că am o umflătură zdravănă! 

— Aţi căzut serios. 

Îşi aminti, în fine, motivul căderii şi brusc se simţi cumplit 
de jenat. 

— Tre... Trebuie să plec. 

— Nu sunteţi în stare. 

— Am... Am nişte treburi de rezolvat... 

— Scheletul acesta nu vă lasă în pace. 

— Dimpotrivă. A devenit raţiunea mea de a fi. De ceai 
vorbit atunci când ne-am despărţit ultima dată de... 
suflarea balaurului? 

Agnes se ridică şi ea. 

— Atunci când se manifestă printre oameni, Diavolul ia 
diferite forme... grifon, tap, broască sau... balaur. Toţi copiii 
ştiu... 

— Dar balaurii nu există. 

— Şi totuşi răsuflarea lor ca de pucioasă e cât se poate 
de reală. 

Schimbară un zâmbet. Agnes îl însoţi până la ieşirea din 
grotă. Afară, după cum arăta soarele, era dimineaţă. 

— Dar... cât timp am dormit? se nelinişti Zenon punând 
mâna la ochi ca să se ferească de soare. 

— Aproape o zi întreagă. 

Athanase trebuia să-şi prezinte reconstituirea uriaşului. 
Zenon îşi amintea. Trebuia neapărat să o vadă, dar, dacă 
nu voia să întârzie, era nevoie să se grăbească. 

— Trebuie să plec numaidecât. 

— Tu treci pe lângă viaţă. 

Tutuirea avu pentru el efectul unui pumnal pătrunzându-i 
delicat în inimă. După ce îi aruncă o ultimă privire, Zenon îi 
atinse tandru obrazul şi o luă de mână. 

— Am să revin. 

Şi, înainte de a se depărta, îi puse ceva în palmă. ă 

Agnes rămase acolo, tulburată de gestul savantului. In 
pumn, simţea forma răsucită a unei cochilii mici. 

Când Zenon de Mongaillac îşi făcu în sfârşit apariţia în 
subsolul Colegiului Regal, cardinalul Donatelli, episcopul 
Van Melsen, magistrul Henri de Coursanges, Bruno şi 


Athanase Lavorel stăteau în picioare în faţa unei perdele 
imense ce masca jumătate din încăpere. 

— Doar pe dumneavoastră vă mai aşteptam, zise legatul 
văzându-l sosind cu sufletul la gură. 

După ce ajunsese la concluzia că nu putea exista nicio 
creatură satanică, Donatelli aştepta cu nerăbdare să vadă 
uriaşul. Fiindcă îndoiala, de acum infimă, dar încă reală 
care îi mai stăruia în minte din cauza stelei, urma, în sfârşit, 
să fie risipită. 

— Şi credeţi-mă că am fi preferat ca această aşteptare să 
fi fost mai scurtă, sublinie magistratul pe un ton de reproş. 
Suntem cu toţii nerăbdători să vedem acest faimos uriaş. 

Zenon se scuză înclinându-se respectuos şi veni alături 
de ei, în faţa cortinei. Constatând că toată lumea era 
prezentă şi atentă la ceea ce avea să urmeze, Athanase 
merse să apuce un colţ al pânzei. 

— Domnilor, începu el cu mândrie, trebuie să vă 
avertizez: ceea ce veţi vedea este surprinzător. 

Cu o mişcare, cortina se desfăcu, descoperind enormul 
schelet. 

Observatorii fură mai întâi uluiţi. În faţa lor se înălța 
silueta unui monstru înspăimântător. Două picioare masive 
susțineau un bazin diform din care pornea o şiră a spinării 
cel puţin răsucită. Dacă toracele părea oarecum în 
conformitate cu ideea pe care putuseră să şi-o facă, braţele 
erau disproporţionate. Dar mai ales craniul colosal ce trona 
în vârf avea un profil absolut hidos. Maxilarele sale 
proeminente prezentau o dentiţie care îţi dădea fiori, 
amplasarea nasului era, ca să zicem aşa, total absentă, iar 
orificiile oculare, două orbite goale, îi dădeau creaturii o 
privire de o înspăimântătoare neomenie. 

Înfăţişarea lui generală te făcea să te gândeşti la o fiinţă 
umană de talie foarte mare, însă acest uriaş avea o 
morfologie îngrozitoare. 

— Ei? întrebă Athanase pe cât de agitat pe atât de 
nerăbdător să audă părerea martorilor. Ce  ziceţi? 
Impresionant, nu? 

— D... da, bolborosi Donatelli. 


— Cel mai mare Homo Gigas ce s-a reconstituit vreodată! 
Douăzeci şi două de picioare înălţime! 

Zenon schimbă o scurtă privire cu magistratul. Van 
Melsen tăcea, aşteptând verdictul cardinalului, iar acesta 
degeaba se străduise; nu putea împărtăşi euforia bătrânului 
savant. Se apropie precaut de schelet. 

— E... e imposibil. 

— Ce anume? se nelinişti Athanase întorcându-se spre 
uriaş fără să înţeleagă. 

— Nu, nu. Sunt dezolat... Acest... această creatură 
monstruoasă nu poate fi un sfânt. 

Savantul se albi. 

— Dar... Cum? Dar e un uriaş, nu? 

—Nu ştiu... 

Athanase se întoarse spre Zenon în căutarea unui sprijin. 

— Zenon! Spune-i! 

Rămas însă puţin mai deoparte, Zenon tocmai 
descoperise sub o prelată vreo cincisprezece vertebre 
uitate cu bună ştiinţă. 

— Şi astea? Nu cumva ar fi coada uriaşului 
dumneavoastră? 

Athanase se uita pe rând ba la Zenon, ba la ceilalţi, 


pierdut. 

— Sunt dezolat, făcu Donatelli. 

—Dar... 

Bătrânul se întoarse spre asistentul său într-o manevră 
disperată. 


— Bruno! De ce nu mi-ai spus că au mai rămas vertebre? 

— Eu? sări înţepat tânărul. 

— Bineînţeles! Uriaşul meu nu-i întreg! 

Bruno era sufocat de josnicia acuzaţiei. De altfel, nimeni 
nu se înşela. Erau doar jenaţi. 

Donatelli, Van Melsen şi Henri de Coursanges preferară 
să iasă în tăcere, în timp ce Athanase continua să-l certe pe 
asistent. 

După plecarea lor, Zenon continua să stea cu ochii 
plecaţi. Nu-i plăcea să-l vadă pe fostul său maestru într-o 
astfel de situaţie. Şi totuşi nu putuse evita să arate 


vertebrele puse deoparte. Furios, Athanase se apropie de el 
privindu-l ţintă drept în ochi. 

— Tu... tu m-ai trădat. Niciodată nu am fost atât de 
umilit! 

— Îmi pare rău. Dar ce altceva puteam face? 

— Să susţii părerea celui care te-a învăţat! 

— Dumneavoastră m-aţi învăţat să nu mă supun decât 
unui singur stăpân: adevărul. 

— Nu striga „victorie” atât de repede, Zenon. Nu am 
nevoie de Biserică pentru ca să am dreptate. Confraţii mei 
vor şti să recunoască un uriaş când i-l voi arăta! Cât despre 
imbecilul ăsta de cardinal... Vrea un sfânt? Va avea un 
sfânt! Fac trei modificări la blestematul ăsta de schelet şi 
va fi leit lisus Hristos în persoană! Dar tu, tu să stai 
deoparte! _ 

Ce putea răspunde Zenon? li aruncă o privire de simpatie 
lui Bruno şi ieşi. 


15 


În aceeaşi după-amiază, Amedée se străduia să bage un 
fir de aţă în urechea unui ac ca să-şi mai dreagă dulama 
cam prăpădită, când cineva îi bătu la uşă. Ştia că cererea 
sa de autentificare a scheletului urma să treacă o etapă 
decisivă şi aştepta cu nerăbdare ca un trimis al episcopiei 
să vină să-l informeze despre felul cum decurg lucrurile. Işi 
trase aşadar haina şi merse să deschidă. 

Cardinalul Donatelli stătea în pragul uşii. 

— Eminenţă? Nu mă aşteptam la... E o mare onoare... 

— Voiam să-ţi vorbesc, spuse simplu legatul strecurându- 
se în prezbiteriu. 

Bunul preot îl primi cu excesul său de devoțiune obişnuit, 
încât Donatelli avu un pic sentimentul că îl lua drept 
Sanctitatea Sa în persoană. Îi propuse chiar să ia masa 
împreună - ofertă pe care legatul o acceptă imediat - şi îl 
servi cu acel delicios vin din regiune pe care începea să-l 
aprecieze. 

Dacă Donatelli venea să-l vadă pe părintele Amedee, o 
făcea pentru a vorbi, în fine, cu o persoană integră. 


Cardinalul avea intenţia să-i povestească totul, însă, 
ascultându-l cum îi explică motivele pentru care ţinea atât 
de mult să aibă acele relicve, înţelese în fine ce încercase 
să-i spună acel Van Melsen, oricât de antipatic era: nu e 
bine să spui toate adevărurile. Dictonul era poate oarecum 
simplist, dar nu absurd. Îşi dădea seama că a evoca în faţa 
lui Amedée povestea creaturii dispărute însemna o 
greşeală. Şi totuşi nici nu se putea să se rezume la a-i înşira 
baliverne. 

— Reconstituirea lui Athanase Lavorel nu a fost prea 
convingătoare, îi explică el, după ce terminară gustarea. 

Amedée se mulţumi să dea din cap. Ghicise, după 
atitudinea interlocutorului său, că nu trebuia să se aştepte 
la veşti bune. 

— Singurul lucru de care suntem siguri în privinţa 
scheletului este că nu-i vorba de sfânta Marta. Relicvele ei 
sunt la Tarascon. 

Preotul îl privi o clipă, apoi lăsă capul în jos. 

— Aşa mi se părea şi mie... 

„Parşivul”, gândi legatul uitându-se la el. Bănuia de la 
început! 

— Am preferat să nu spun nimic, mărturisi Amedée. 
Enoriaşii mei aveau prea mare nevoie să creadă aşa ceva. 

— Problema este că Van Melsen a făcut cercetări ca să-i 
găsească un înlocuitor, însă... 

— ... însă niciun alt personaj important nu a trăit pe-aici. 
Ştiu şi asta... 

Tăcu un moment înainte să adauge: 

— Lansecul este un sătuc pierdut printre dealuri. Ce sfânt 
s-ar fi putut interesa de el? 

Donatelli nu răspunse. Se gândea la reconstituirea lui 
Athanase. Oare va putea să-l modifice în aşa fel încât să 
semene mai mult cu un uriaş? Altfel, va fi nevoit să 
privească stela cu alţi ochi... Nu, e clar, nu putea fi. Trebuia 
neapărat găsit un sfânt care să se potrivească... ,„ 

După plecarea cardinalului, Amedée trecu din nou să-şi 
repare veşmântul, gândindu-se că toate speranţele sale de 
a-şi vedea în curând relicvele identificate erau de-acum tot 


mai reduse. Alte bătăi în uşă îl întrerupseră din nou. Lăsă 
acul cu aţa şi se ridică nemulţumit ca să deschidă. 

— Agnes! Ce faci în sat la ora asta? 

Tânăra avea obiceiul să vină în Lansec dimineaţa 
devreme ori seara târziu ca să evite întâlnirea cu sătenii. 
Dar, de când lupul bântuia prin împrejurimi, rareori îl vizita 
după apusul soarelui. Amedée o pofti să intre. 

— Stai jos... Dar eşti nebună să stai pe-afară în plină 
noapte cu lupul ăsta care ne dă târcoale! 

— Lupul n-o să-mi facă nimic. E destul să-i cunoşti 
obiceiurile. 

— Totuşi, l-a omorât pe bietul Octave. 

— Ştiu... Am să te ajut să-l prinzi. Am pus deja o capcană. 
Va fi prins în câteva zile. 

Amedee o privi surprins. 

— Interesul pentru viaţa aproapelui nu prea îţi stă în 
fire... Cum Agnes continua să stea cu fruntea plecată, 
preotul ghici că era preocupată de ceva. Se aşeză lângă ea 
încercând să-şi dea seama unde îşi rătăcise acul. 

— Ce-i cu tine? întrebă el. 

Agnes rămase un timp tăcută, apoi zise: 

— In seara asta, pentru prima dată în viaţa mea, m-am 
simţit singură... Nu mă întreba de ce, nu ştiu nici eu... 

— Apoi, dacă-i vorba de un miracol, acesta chiar este, 
făcu Amedee luând loc. 

— L-am întâlnit pe acel savant... Ştii, Zenon? 

— Auuu! sări preotul scoțând acul care i se înfipsese în 
fund. Zenon de Mongaillac? A, iată de unde vine miracolul! 

— Nimeni nu mi-a vorbit înainte ca el... În afară de tine, 
desigur... Nu-i ca ăilalţi. Când eram cu el în peşteră, s-a 
uitat la mine într-un fel... 

— In peşteră? se indignă glumeţ Amedée ridicând o 
sprânceană. 

— Linişteşte-te. A căzut rău de tot şi eu doar l-am îngrijit 
un pic... Dar poţi să mă crezi, în ochi avea doar amabilitate. 
Nicio urmă de răutate. 


Amedée, deşi făcând-o pe uimitul, era emoţionat de 
această bruscă transformare. Agnes a lui era, în fine, pe 
cale să devină tânăra pe care o visa. 

— Odată şi odată, Domnul vine lângă fiecare dintre noi. 
Azi, ţi-a făcut un dar preţios. 

— Pot să rămân aici peste noapte? 

Părintele Amedée îi răspunse cu un zâmbet. 

Bruno era tulburat. Felul în care Athanase Lavorel îl 
acuzase că a ascuns vertebrele îl scârbea. Se simţea trădat 
de cel căruia îi dedicase tot timpul său. 

Dar un lucru era şi mai grav: acum simţea o adevărată 
îndoială privind natura scheletului. Nu i se zdruncinase 
numai încrederea în mentorul său, ci şi încrederea în ideile 
acestuia. Fiindcă reacţia tuturor martorilor confirmase 
bănuiala ce i se strecurase în minte. Scheletul acesta nu 
era al unui uriaş. 

— Prelaţii aceştia sunt nişte proşti! bombănea mânios 
Athanase pentru sine  contemplându-şi extraordinara 
creatură. De parcă un individ de talia aceasta nu putea fi 
decât conform canoanelor estetice! Bineînţeles că este 
urzită în mod ciudat făptura aceasta. Dar cine nu ar fi, 
având o asemenea înălţime? 

— Dar... vertebrele alea? riscă Bruno, cu ochii mereu 
plecaţi. 

— Ce diferenţă ar face cinci vertebre în plus sau în 
minus? Le-am lăsat deoparte pentru ca uriaşul meu să 
poată încăpea sub boltă! Dacă ar fi măsurat câteva picioare 
în plus, ar fi trebuit să stea curbat. lar aceşti eminenţi 
specialişti nu ar fi ratat ocazia să spună că era infirm sau 
cocoşat! 

— Nu sunt doar cinci vertebre în plus, ci mai mult de o 
duzină. 

Athanase se întoarse în fine spre asistentul său. Era 
limpede că explicaţiile sale nu reuşeau să-l convingă. 

— Cinci, zece, cincisprezece, ce anume vrei să spui? 

Bruno era jenat de faptul că trebuia să i se împotrivească 
maestrului. Dar afrontul pe care i-l făcuse Athanase îi 
înlătura şi ultimele reţineri. 


— Eu cred că le-aţi lăsat deoparte fiindcă nu sunt 
compatibile cu scheletul unui uriaş. 

— A! Domnul nici măcar nu şi-a terminat studiile, dar 
domnul se crede în stare să-şi contrazică maestrul. 

— Nu... nu asta am vrut să zic... 

— Nu, bineînţeles... Dar te gândeşti că, la urma urmei, 
acest Zenon de Mongaillac, atât de dotat, are probabil 
dreptate. Că bătrânul doctor Lavorel e probabil senil şi că 
nu-şi mai dă seama ce face sau ce spune... Ascultă-mă 
bine. De vreo jumătate de secol, pretinse genii ca Zenon 
încearcă zadarnic să nu-mi dea dreptate. lar dacă eu îţi 
spun că acest schelet este al unui uriaş, atunci este al unui 
uriaş! 

Bruno lăsă din nou ochii în jos. Nu era în măsură să 
înfrunte mânia maestrului. Şi, cu toate astea, încă nu era 
convins. Athanase se calmă. Inţelese că asistentul său 
fusese rănit de acuzaţia pe care i-o adusese şi ghici că de 
aici îi proveneau îndoielile. Schimbă tonul. 

— Cât despre cele ce-am spus adineauri în prezenţa 
celorlalţi... îmi cer scuze. M-am enervat. Inţelegi, să-i auzi 
spunându-mi că nu este un uriaş, ei care nu ar putea face 
diferenţa între un femur şi o tibie... Nu mai puteam de 
ciudă. Crede-mă, cele câteva vertebre nu schimbă cu nimic 
situaţia. Dacă am dat vina pe tine, este ca să evit să le dau 
vreo explicaţie... Şi îţi dai seama cât se poate de bine că nu 
ar fi înţeles nimic. 

Athanase îl bătu uşor, cu afecţiune, pe spate. Era convins 
că lucrul de care avea nevoie era pur şi simplu o explicaţie. 
Şi că aceasta îi va împăca, va face să se reînnoade legătura 
de complicitate şi de încredere reciprocă. 

— Bine. Acum că ne-am lămurit, trebuie să pornim la 
treabă. Cardinalul acesta vrea un sfânt care să semene cu 
o statuie a lui Michelangelo! Două sau trei modificări, şi va 
fi mai frumos decât David! 

Şi se întoarse spre Bruno ca să adauge cu un zâmbet 
complice: 

— Chiar dacă va avea probabil un gât prea lung. 


Aşezaţi la masa lor obişnuită, Zenon de Mongaillac şi 
René Grouchot dădeau gata ulcica de vin. Degeaba se 
străduise târgoveţul să pară vesel, disperarea lui era cât se 
poate de clară. Îşi petrecuse întreaga zi făcând dozări 
diferite de gakoua fără a ajunge la un rezultat satisfăcător. 

— Nu mai înţeleg nimic, se lamenta el. Oricum fac, obţin 
tot un amestec de nebăut! 

— Poate că ţi s-au vândut boabe de proastă calitate? 
Poate că sunt prea tare ori prea puţin prăjite? Sunt prea 
multe variabile în experienţele tale. E ca şi la schelet. Un os 
în plus sau în minus, un altul aşezat unde nu trebuie, şi 
Athanase dă peste o creatură diformă! 

— Încerci cumva să-mi spui că băutura mea este oribilă? 

— În orice caz, nu e prea bună. Chiar tu ai spus-o. 

—E doar o chestiune de timp. Tot încercând, cu 
siguranţă am să dau peste ceva. Află că sunt un pic mai 
încăpățânat decât măgarul meu! 

— Asta-i ce avem noi în comun. 

Zenon îşi revenise din încercarea prin care trecuse. 
Prezentarea uriaşului fusese un asemenea fiasco încât se 
considera din nou intrat în cursă. Reconstituirea nu 
permisese nici pe departe identificarea definitivă a 
scheletului. Dar, dacă era sigur că Donatelli este acum mai 
puţin convins de ipoteza uriaşului, nimic nu dovedea că e 
mai deschis faţă de aceea a animalului necunoscut. 

Important pentru Zenon era că, în fine, se convinsese că 
avea dreptate. Când văzuse reconstituirea lui Athanase, 
înţelesese imediat că propria ipoteză se dovedea a fi bună. 
Îndoielile i se mai risipiseră. Acum, nu-i mai rămânea decât 
să-şi reia cercetările şi să găsească dovada. 

Meditase mult la treaba aceasta. De un lucru era sigur: 
scheletul era al unui animal ce trăise înainte de Potop. 
Lucrul acesta îl putea demonstra. În schimb, se punea 
problema să renunţe la ipoteza apartenenţei la o specie 
dispărută. Era prea potrivnică dogmelor Bisericii şi nu se 
simţea în măsură să o atace. Dar, dacă nu se punea o 
asemenea problemă, era totuşi obligat să admită că specia 


în chestiune era totuşi necunoscută. Ceea ce nu uşura cu 
nimic identificarea. 

Dacă Athanase nu i-ar fi fost atât de ostil, poate că ar fi 
putut găsi vreun indiciu studiind de aproape osemintele. 
Însă fostul său îndrumător îi interzisese categoric să se 
apropie de ele şi nu vedea cum ar putea să-l facă să-şi 
schimbe părerea. 

— Sunt tot în acelaşi impas, se jelui el. Fără acces la 
schelet, nu pot face absolut nimic. 

— Poate că asta are să vă ajute, se auzi atunci o voce 
familiară. 

Pe masă ateriză un dosar enorm. Zenon şi René tresăriră 
şi ridicară capul. Lângă ei se afla Bruno. 

— M-am gândit că, în lipsa scheletului, desenele v-ar 
putea fi de folos. 

Zenon se uită la dosar. Era doldora de foi pline cu 
desene. 

— Crochiurile? Bruno, Dumnezeu te-a trimis! 

— Dumnezeu n-are niciun amestec. 

Asistentul lui Athanase se aşeză lângă ei şi deschise 
dosarul. 

— Athanase este la curent? întrebă neliniştit Zenon. 

— Mai bine nu! 

— Atunci? 

Vă rog să nu-mi puneţi întrebări. Nu ştiu care dintre 
dumneavoastră are dreptate. Dar, dacă dumneavoastră nu 
vă puteţi apăra ipoteza, eu n-am să ştiu niciodată. 

— lată vorbe de om învăţat! conchise Zenon bătându-l 
prieteneşte pe spate. 

— Am avut un bun maestru... 

Schimbară un zâmbet, apoi Zenon se repezi asupra 
desenelor pe care începu să le întindă pe masă sub privirea 
intrigată a lui René. 

— Nu-i chiar mare, fiara, remarcă târgoveţul. Credeam că 
are vreo douăzeci de picioare. 

— Douăzeci şi două, dacă ne luăm după reconstituirea lui 
Athanase, îl corectă Zenon. 


— Aceste crochiuri au fost, evident, făcute la o scară 
redusă, se crezu Bruno obligat să precizeze. 

Zenon nu mai era atent la ei. Era concentrat asupra 
desenelor pe care le tria şi clasa cu minuţiozitate. Ceilalţi 
doi îl observau în linişte. 

— Măcar dacă animalul ăsta ar semăna cu un altul ce ne- 
ar putea servi ca model... Însă asistentul meu de la Paris l-a 
comparat cu toate animalele de talie mare ca balena, 
elefantul, rinocerul, ursul... Nu-i nicio asemănare... Totuşi, 
unele părţi ale scheletului îmi aduc aminte de ceva, sunt 
sigur... Uite, bazinul, spre exemplu. 

Îi arătă lui Bruno desenul respectiv. 

— Pelvisul acesta... L-am mai văzut undeva... Dar unde? 

— Dacă îmi pot permite, zise tânărul, mă duce cu gândul 
la al unei păsări. 

Zenon privi din nou desenul. 

— Păi da, ai dreptate... ,„ 

— Numai că mi-e greu să văd o pasăre de mărimea 
aceasta şi niciuna, din câte ştiu, nu are dinţi. 

— Un pui de douăzeci şi două de picioare cu dinţi? râse 
René. Şi cum ziceai că este gahoua mea? 

Cei doi savanţi zâmbiră. Ipoteza era, într-adevăr, ridicolă. 

— Mai e şi maxilarul ăsta, adăugă Zenon. Sunt sigur că 
am mai văzut ceva asemănător... 

Dădu din cap, resemnat. Era clar că, de fiecare dată când 
avea sentimentul că dă de capăt, soluţia dispărea. 

Mai târziu în noapte, reîntors în penumbra camerei sale, 
Zenon încercă să studieze crochiurile la lumina unui opaiţ. 
Dar degeaba întoarse desenele în toate felurile, revenea 
mereu la maxilar. Era sigur că mai văzuse la un animal o 
dentiţie asemănătoare. Dar unde? Obosit, se întinse pe pat. 

Scheletul acesta era o enigmă care sfida înţelegerea. Un 
bazin şi un pelvis de pasăre, dinţi care ar fi sfârtecat şi un 
bou, totul măsurând nu mai puţin de douăzeci de picioare. 
Un astfel de monstru nu putea exista. Şi totuşi oasele 
acestea nu erau câtuşi de puţin o iluzie a simţurilor. 
Desigur, mai rămânea posibilitatea să fie rămăşiţele mai 
multor animale. Dar aceasta presupunea atâtea coincidenţe 


încât era destul de improbabil. Dacă ar fi fost spre exemplu 
trei femururi sau două bazine, chestiunea ar fi fost repede 
rezolvată. Or, aşa după cum remarcase Athanase, erau 
doar elemente pentru reconstituirea unui singur schelet. 

Dar care? 

Întins pe spate, nu reuşea să adoarmă şi lăsă privirea să-i 
rătăcească pe plafonul cămăruţei sale. O clipă, chipul lui 
Agnes veni să se imprime ca prin farmec pe ipsosul crăpat. 
lar Zenon îşi aminti pulpele frumos rotunjite pe care le 
văzuse la izvor, revăzu sânii lucind în soarele amiezii, 
coapsele care chemau o atingere a mâinii cu aceeaşi 
insistenţă cu care misteriosul schelet cerea o explicaţie. 
Agnes era frumoasă şi atrăgătoare. Trebuia neapărat să o 
vadă. Agnes... Prenumele suna ca o promisiune de voluptăţi 
şi de tandreţe împărtăşită. A doua zi, se va întoarce pe 
dealuri. 

Privind o umbră ce tremura pe plafon, Zenon recunoscu 
forma delicioasă a gurii lui Agnès. ÎI cuprinse o poftă 
irezistibilă de a o săruta. O gură cu buze moi şi cărnoase, 
proaspete ca roua zorilor, o gură care se deplasa... Se 
deplasa? Zenon căscă ochii. Gura sau mai degrabă umbra 
se deplasa efectiv pe tavan. Forma, nu mai groasă de un 
deget, avea mişcări bruşte. Zenon o urmări maşinal cu 
privirea. 

Era o şopârlă. O şopârlă obişnuită cum sunt atâtea în 
regiunea Languedoc. O şopârlă micuță verde şi inofensivă, 
cu coada lungă acoperită cu solzi, cu labe scurte şi iuți, cu 
capul ascuţit al cărei maxilar... 

Zenon încremeni. 

Maxilarul. 

După câteva clipe de stupoare, se ridică în grabă ca să 
înhaţe foaia pe care era desenat craniul scheletului. Cu 
mâna ezitând, deschise mai apoi unul dintre voluminoasele 
lucrări de anatomie ale lui Konrad Gesner, apropie 
lumânarea şi dădu nervos paginile. Pe una din ele se vedea 
desenul unei şopârle. Pe cea opusă, maxilarul. 

Zenon compară cele două ilustraţii. Tremura. 

— Nu... nu e cu putinţă, bâlbâi el înmărmurit. 


PARTEA A TREIA 
EXPIATIO 


1 


Vatican, 1655 


În Capela Sixtină, primele luciri ale zorilor îndulceau 
culorile frescelor cu un văl albăstrui. Silvio Rampallo, cu 
ochii mari deschişi, încerca să articuleze ceva fără a putea 
scoate vreun sunet. 

— Da, o şopârlă, sublinie cardinalul Donatelli ca să bată 
şi mai adânc cuiul. M-ai înţeles bine. 

Silvio Rampallo ieşi din amorţeală. Clătină capul ca să se 
asigure că este cu adevărat treaz şi că ceea ce tocmai 
auzise nu fusese rodul imaginaţiei sale. 

— Dar... e... e imposibil, reuşi el să bâiguie. O şopâriă, 
este... este ceva piccolo! Ceva mic! Chiar minuscul! 

— Piccolo, da. Dar nu aceea, Silvio. Oasele erau mult mai 
mari decât tot ce ţi-ai putea tu imagina. Numai maxilarul 
era tot atât de mare cât scaunul pe care stai tu. lar dinţii, 
lungi ca degetele de la mână. 

Silvio rămase nemişcat câteva secunde. Acum, că putea 
vizualiza creatura, talia ei i se părea încă şi mai ieşită din 
comun. De parcă acest schelet nu fusese până atunci decât 
o abstracţie. Ridică mâna stângă ca să o examineze şi 
plecă privirea ca să evalueze dimensiunile scaunului. Aşa 
ceva sfida înţelegerea. 

— Santa Madona... murmură el. 

Donatelli contempla faţa uimită a confesorului său. 
Faptul că reuşise să-l intereseze într-o asemenea măsură îi 
producea o reală satisfacţie. 

— Da, Silvio, descoperirea pe care tocmai o făcuse Zenon 
de Mongaillac îl uluia la fel ca pe tine... 

Camerlingul clătină din cap. Umberto se înşelase asupra 
carierei sale, gândi el. Poet, iată care îi era adevărata 


vocaţie. Povestitor, fabulator. Suveran pontif nu era pe 
măsura talentelor sale. 

— Tot ce mi-ai spus este extraordinar, zise el ridicându- 
se, dar, dacă vrei să aud şi restul poveştii tale, va trebui să 
merg să mă uşurez. Am impresia că o să-mi plesnească 
băşica. 

Zicând acestea, se îndreptă spre fundul sălii pe unde 
aveau acces la latrine. 

întins pe cuvertura sa, cardinalul decan Severino 
Massimo îl privi trecând prin faţa lui. În cursul nopţii, 
observase de la distanţă ciudatul cuplu format de cei doi 
prelați, Donatelli şi Rampallo, cu sentimentul confuz şi 
neplăcut că este ţinut deoparte de ceva important. Trebuie 
spus că, din cauza luminii tremurătoare a sfeşnicului, 
prezenţa zdrobitoare a frescei şi pătrunderea fugară a 
razelor de lună, atmosfera generală contribuise la 
atribuirea unei aparenţe de siniştri conspiratori. 

De mai multe ori, fusese ispitit să tragă cu urechea, dar 
îşi înfrânase imediat intenţia, amintindu-şi că, deşi 
curiozitatea nu era unul dintre cele şapte păcate capitale, 
rămânea totuşi un defect josnic. Şi cum nici întreruperea 
unei confesiuni nu i se părea un lucru demn, preferase să 
stea deoparte. 

De aceea, când îl văzu pe Silvio Rampallo îndepărtându- 
se, bătrânul profită. Se apropie de Donatelli cu paşi uşori, 
ca să nu-i trezească pe cei care încă mai dormeau, şi se 
opri la o oarecare distanţă de el pentru a-şi face simțită 
prezenţa tuşind ostentativ în batista-i de mătase. 

Donatelli se întoarse spre el zâmbind. 

— Severino! lată-te foarte matinal! 

— Eu... hmmm... binevoiţi a mă ierta că... 

— Nu-ţi cere iertare. Eu sunt cel necăjit că am tulburat 
desfăşurarea scrutinului. 

— Desfă...? A, da... da... 

Cardinalul decan se prefăcu a-şi studia claritatea 
mucozităţilor din batistă şi, aparent satisfăcut, o scutură ca 
pentru a alunga o amintire dureroasă. 


— Să uităm toate astea. Că aţi dorit să vă uşuraţi 
conştiinţa este un lucru mai degrabă onorabil. Deşi, cum să 
zic, într-adevăr, momentul... nu era prea bine ales. Eu... 
hmmm... presupun că în dimineaţa aceasta totul va reintra 
în normal... 

Era mai mult o întrebare decât o afirmaţie, însă Donatelli 
se comportă ca şi cum nu ar fi perceput nuanţa. 

— Dorm cu toţii? întrebă el. 

Cardinalul decan se întoarse spre extremitatea galeriei 
care servea drept dormitor şi lăsă să-i scape un zâmbet. 

— Nu vă încredeţi în aparenţe. Adversarii dumneavoastră 
profită mai ales ca să numere şi să renumere discret forţele 
pentru a mobiliza trupele. Mi-e teamă că şansele 
dumneavoastră slăbesc cu fiecare zi. 

— Faptul că vreo câţiva indivizi vor trece în tabăra 
cealaltă în ziua scrutinului stă în natura lucrurilor, Severino. 
În rest, faptul că alegerea suveranului pontif, purtător al 
cuvântului lui Hristos, depinde şi de slăbiciunile omeneşti 
este ceva care vine de la sine. Altfel, în ce i-ar sta 
legitimitatea? 

Severino Massimo aprobă cu un rictus. 

— Slăbiciunile omeneşti, da... 

Neştiind ce să adauge, făcu un gest în direcţia uşii aflate 
la una dintre extremităţile capelei. 

— Vă las. Trebuie să mă asigur că gustarea de dimineaţă 
este gata... la gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi uitat 
să ne-o pregătească! 

— În acest caz, în loc de alegerea unui papă, vei obţine o 
schismă, glumi Donatelli. 

Severino îi zâmbi. 

— Bine... Constat cu uşurare că aţi revenit la starea 
normală... 

Şi zicând acestea îi mai aruncă o privire prietenească şi 
se  îndepărtă încet, lăsându-se înghiţit de lumina 
crepusculară şi de linişte. Când ajunse la ceilalţi cardinali, 
Donatelli ridică din sprânceană. 

— Starea mea normală? se amuză el. Mă întreb ce 
anume l-a făcut să creadă că mi-o pierdusem? 


Când Silvio Rampallo, întorcându-se de la latrine, trecu 
prin faţa celorlalţi cardinali, observă că majoritatea încă 
mai dormeau, dar că unii dădeau deja semne ce anunțau o 
trezire dificilă. Ridică ochii spre ferestrele înalte de 
deasupra sălii. Peste câteva ore, se va relua alegerea 
succesorului lui Inocenţiu al X-lea. Donatelli avea puţin timp 
ca să-şi termine povestea... 


2 


Cu ochii aţintiţi pe desene, Zenon era prea uimit ca să 
poată pune cap la cap două gânduri coerente. Când ieşi din 
starea de buimăceală, ridică ochii spre micuța şopârnlă lipită 
de tavan şi fu cuprins de un profund sentiment de groază. 

Acest schelet, această grămadă de oase pe care căuta de 
atâtea zile să le identifice, aceste resturi anonime asupra 
cărora Athanase şi cu el avuseseră păreri diferite, în 
privinţa cărora legatul trebuia să se pronunţe şi pe care 
Amedée pretindea a fi relicvele unui sfânt, acest schelet 
putea fi, într-adevăr, al unei şopârle uriaşe? 

— Aşa ceva nu poate fi... mormăi el. 

In ora următoare, compară şi iar compară cele două 
desene. Cel făcut de Gesner era bine realizat, nu i se putea 
reproşa că nu dăduse atenţie acestui aspect al muncii sale, 
dar era oare mai puţin ciudat decât altele aflate în lucrare? 
Corespundea cu adevărat unui maxilar de șopârlă? Oare 
Konrad Gesner nu se mulţumise să copieze dintr-un alt 
autor fără să se străduiască să verifice? 

Dar Bruno? Oare nu putea să fi comis vreo eroare 
desenând maxilarul? O confuzie, un moment de neatenţie 
puteau duce la o eroare în aprecierea proporţiilor. Însă 
Zenon ştia că nu este aşa. Era sigur că Bruno făcuse o 
treabă bună şi că desenul era conform realităţii. El însuşi 
ţinuse în mâini maxilarul respectiv. Chiar el făcuse un 
crochiu pe care îl trimisese împreună cu altele la Paris. 
Amintirea pe care o păstra era încă precisă în memoria sa. 
Nu, desenele erau corecte. 

Totuşi, acest maxilar era o dovadă suficientă? Şi un alt 
animal putea probabil să aibă o dentiţie similară... Deşi 


puţin probabil, lucrul nu era întru nimic imposibil. Dar cum 
să fii sigur? Cum să verifici dacă restul oaselor 
corespundea? Lucrarea lui Konrad Gesner nu-i putea fi de 
niciun folos în această privinţă. El se mulţumise să 
reproducă maxilarul, şi nu ansamblul scheletului. 

— O şopârlă, murmură Zenon ridicându-se. Îmi trebuie o 
şopârnlă... 

Ideea era absolut simplă. Pentru a confirma ceea părea 
să demonstreze maxilarul, îi trebuia scheletul unei şopârle 
normale pentru a-l putea compara cu desenele făcute de 
Bruno. Dar unde se putea găsi scheletul unei şopârle în 
plină noapte, într-un han? 

— Tu, drăguță, încă nu ştii, dar eşti gata să participi la 
cea mai mare descoperire a secolului! 

Vietatea însă nu era totuşi dispusă să se lase prinsă fără 
să opună rezistenţă. Imediat ce Zenon se apropie de ea, 
aceasta o zbughi de-a lungul zidului pentru a se refugia în 
cel mai inaccesibil colţ al tavanului. 

— Stai acolo unde eşti, lighioană amărâtă, o certă Zenon 
urcându-se pe pat. 

Dar şopârlă, refuzând cu încăpățânare să-şi descopere o 
vocaţie de model, fugi din nou. Zenon petrecu vreo câteva 
minute bune urmărind-o astfel în jurul camerei până ce se 
hotări să schimbe strategia, fiindcă exista pericolul ca 
şopârla să se strecoare în vreo crăpătură şi să dispară. Aşa 
că aşteptă până ce animalul îşi găsi un loc şi studie 
chestiunea dintr-un punct de vedere raţional. Dacă voia să 
se apropie suficient de mult ca să o poată prinde, fără 
discuţie că cea mai bună tactică nu era să se arunce asupra 
ei cum făcuse până atunci. Trebuia să se apropie încetişor, 
ca un prădător agil, să se deplaseze cu mişcări lente de-a 
lungul pereţilor, profitând de zonele umbrite. Odată ce-i va 
fi la îndemână, va sări pe ea fără să-i mai lase nici cea mai 
mică şansă. 

Numai că, pentru a aplica acest plan, mai trebuia ca 
şopârla să nu stea cu obstinaţie lipită de tavan. Întâi, Zénon 
încercă să o scoată de acolo agitând mâna. Dar animalul, 
de acum, nu manifesta nici cea mai mică intenţie să se 


mişte, rămânând în colţul său, urmărindu-l cu ochii săi mici 
şi vii pe stângaciul prădător. Zenon se resemnă aşadar să 
încerce să se ridice la înălţimea aceea cu ajutorul unui 
scaun pus pe pat. 

Îndeplinirea acestei delicate manevre cu mişcări feline 
conform strategiei elaborate punea totuşi mari dificultăţi. 
Sprijinindu-se de perete, Zenon se căţără pe scaunul care 
se clătina periculos. 

— Uite ce mă obligi să fac! protestă savantul adresându-i 
micuţei reptile o privire dojenitoare. 

Dispozitivul era instabil, iar edificiul se prăbuşi brusc cu 
mare zgomot, încât Zenon se trezi prins între pat şi perete. 

René Grouchot, care stătea în rulota sa, fu trezit de 
zgomotul care îi ajunsese la ureche prin fereastra deschisă 
de la camera savantului. Convins că prietenul său se 
confrunta cu un agresor nocturn, se repezi în ajutorul lui, 
găsindu-l în această postură delicată. 

— De-a ce te joci? făcu el ajutându-l să se ridice. 

— Încercam să prind blestemata asta de şopâriă, 
răspunse Zenon arătându-i reptila care nu se mişcase. 

— N-ai altceva mai bun de făcut în miez de noapte? 

Zenon preferă să nu răspundă. 

— O şopârlă nu-i ceva rău, ştii. Dar dacă vrei pot s-o 
zdrobesc, îi sugeră René apucând un pantof. 

— Nu, nu! îl opri Zenon. Îmi trebuie intactă. 

René se uită la amicul lui eu un aer neliniştit. 

— Ca să faci ce? 

— Trebuie... trebuie să o fierb. 

— Ştiu că mâncarea de pe-aici nu e dintre cele mai bune, 
dar totuşi! 

— Nu ca s-o mănânc, ci ca să o studiez. 

— Şi pentru asta ai nevoie să o fierbi? îl întrebă Rene din 
ce în ce mai bănuitor. 

— Ceea ce vreau să-i studiez este scheletul... Pentru asta 
trebuie să o fierb mai întâi. În felul ăsta carnea se 
desprinde mai uşor de pe oase. 

René se strâmbă de dezgust şi se uită la şopârlă 
ghemuită în colţul ei. Sărmana fiinţă. Dacă Zenon nu avea 


intenţia să o omoare mai înainte, asta însemna că o va 
fierbe de vie. Operaţiunea promitea să nu fie prea plăcută. 

Îl ajută totuşi să prindă monstrul. În timp ce Zenon, urcat 
pe scaunul său, speria animalul bătând tare din palme, 
René, înarmat cu un borcan, se aţinea gata să sară pe el. 
După vreun sfert de oră de zbatere grotescă, şopârlă fu în 
sfârşit scoasă din colţul ei. Speriată un pic, se repezi spre 
colţul opus al încăperii, unde încercarea de a fugi îi fu 
întreruptă de peretele transparent al borcanului. Zenon 
scoase un țipăt victorios: şopârlă era prinsă. 

Cei doi tovarăşi ieşiră din cameră ca să meargă la rulotă. 

Când René se apucă de aprins focul, Zenon luă o oală şi o 
umplu cu apă. În câteva minute, apa începu să clocotească 
şi totul era pregătit pentru a o pune la fiert. Zenon deschise 
borcanul, apucă şopârlă şi îi dădu drumul în oală. Şopârlă 
abia tresări. Două zbateri, şi gata. Mai rămânea de aşteptat 
să fie fiartă. 

În acest timp, culcată în prezbiteriul lui Amedée, Agnès 
dormea adânc. Înainte de a se culca, se dusese să-i facă o 
vizită lui Aldegonde ca să fie sigură că nu avea nevoie de 
nimic. 

Bătrâna îi spusese că se simţea bine şi că putea să 
meargă liniştită la culcare. Agnes îi dăduse să bea o infuzie 
şi, după ce îi urase noapte bună, se întorsese la prezbiteriu. 

Adormise aşadar cu sufletul împăcat: pentru prima dată 
în viaţa ei, era o femeie fericită. 

Totuşi, dragostea era un sentiment faţă de care se 
crezuse întotdeauna la adăpost. Dar, în seara aceea, 
certitudinea dragostei sale pentru Zenon i se înfăţişă în 
toată limpezimea ei. Îşi aminti faţa lui blândă când stătea 
întins, inconştient, în grotă. Atunci îl găsise frumos. Işi 
amintea că îi contemplase mâinile, fine şi delicate ca ale 
unei fete. Se surprinsese încercând să şi le imagineze 
mângâind. Nu îndrăznise să-i mărturisească, desigur, dar 
mersese până într-acolo încât profitase de coma lui ca să-l 
sărute uşor pe buze. Doar ca să vadă ce efect avea. Acum, 
că se gândea la toate acestea, strângea între degete 


cochilia pe care i-o lăsase. Şi se lăsă purtată de vis cu o 
plăcere care îi topea sufletul. 

Aşadar, îl visă. Visă că venise să o caute la grotă, că o lua 
în braţe, o acoperea cu săruturi înflăcărate, cu mângâieri 
de nespus, îi şoptea la ureche cuvinte tandre şi pătimaşe şi 
o ducea pe armăsarul lui alb spre ţinuturi îndepărtate şi 
misterioase unde nori de culoarea varului plouau cu mii de 
cochilii... 

Zenon terminase în sfârşit disecţia şopârlei. Operaţiunea 
fusese lungă şi delicată: trebuia să aibă grijă să nu strice 
fragilul schelet. Indepărtase cu atenţie pielea şi carnea, 
lăsând la oase doar ceea ce le ţinea legate, acolo unde era 
posibil. Insă, în majoritatea cazurilor, fusese obligat să 
secţioneze o articulaţie pentru a curăța restul de muşchi 
din jur. Puse mai apoi cu meticulozitate toate oasele pe o 
scândură, având grijă să nu le modifice dispunerea ca să nu 
aibă mai apoi bătaie de cap. 

René Grouchot asistase la această autopsie un timp, 
până când îşi dăduse seama că toată afacerea nu-l pasiona. 
Golise, aşadar, o sticlă de vin ca să treacă timpul şi se 
culcase boscorodind împotriva capriciilor savanților, unii 
mai nebuni ca alţii. 

Odată treaba terminată, Zenon merse în camera sa şi 
compară scheletul curăţat cu crochiurile pe care i le 
adusese Bruno. Acum era un pic mai calm şi efectuă studiul 
conştiincios. Se punea problema de a fi precis. Nu se putea 
mulţumi cu o simplă observare. Aşa după cum le repetase 
elevilor toată viaţa, verificarea unei ipoteze era faza cea 
mai importantă a muncii unui savant. Aici se afla izvorul 
tuturor erorilor. 

Munca aceasta îi luă tot restul nopţii. Când termină, 
mijeau zorile. Închise ochii o clipă. Era epuizat. Însă acum 
avea o certitudine. 

Cu excepţia maxilarelor, majoritatea celorlalte oase 
corespundea. Crochiurile prezentau câteva diferenţe faţă 
de micul schelet. Dar existau atâtea specii de şopârle încât 
aşa ceva nu era un lucru uimitor. Esenţial era că 
similitudinile erau mai importante ca diferenţele. Forma 


generală a membrelor şi craniului era grosso modo aceeaşi 
cu a scheletului descoperit în Lansec. Vertebrele 
îndepărtate de Athanase erau într-adevăr o coadă. Dar nu 
coada unui uriaş, ci a unei şopârle. O şopârlă lungă de 
douăzeci de picioare! 

Şi înţelese imediat de ce Nicolas Stenon nu găsise nimic 
atunci când comparase desenele trimise cu cele din 
bibliotecă. Cine şi-ar fi putut imagina că trebuiau 
comparate cu cele ale unei creaturi atât de mici? 

Cum de putuse exista un asemenea animal? Zenon nu 
putea să-şi imagineze. Era un caz izolat, un specimen unic? 
Imposibil de spus. Dar trăise înainte de Potop. De acest 
lucru cel puţin era sigur. Şi, dacă te gândeşti bine, faptul că 
dispăruse din aceste regiuni era un lucru bun. Fiindcă o 
şopârlă de talia aceea trebuie să fi fost un animal 
îngrozitor. Un monstru înspăimântător. Dacă şopârlele de 
mărime obişnuită se hrăneau cu insecte, atunci care 
fuseseră victimele unui asemenea prădător? Numai 
gândindu-se la aşa ceva şi se înfiora de groază. 

Alături de o astfel de creatură, lupul care bântuia prin 
împrejurimi era doar o glumă. 

Abia după ce fixă oscioarele pe o scândură cu un 
amestec de apă şi făină Zenon de Mongaillac mai avu încă 
o revelaţie. Fiindcă acest animal înspăimântător, acest 
monstru terestru smuls din somnul lui milenar de mâinile 
neştiutoare ale câtorva ţărani, această şopârlă lungă de 
douăzeci de picioare îi aminti de o altă creatură. O creatură 
afundată în memoria oamenilor din noaptea timpurilor, o 
creatură ce aparţinea celor mai rele coşmaruri ale 
umanităţii, o creatură pe care frica seculară şi-o imaginase 
spre a da un chip diavolului... 


3 


Ziua ce se ridica peste Lansec se anunţa ploioasă. Un 
giulgiu de nori joşi se răspândise, iar temperatura scăzuse 
brusc. Nimeni nu avea să se plângă, seceta făcuse deja 
prea multe pagube. 


Amedée se trezi ca de obicei înainte de revărsatul zorilor. 
Traversând prezbiteriul ca să meargă în biserică, se opri 
câteva clipe în camera lui Agnès pentru a o contempla pe 
tânăra adormită. 

„Cât despre un miracol, chiar aşa!” gândi el. Cine ar fi 
crezut că poate fi atât de radical schimbată de întâlnirea cu 
un bărbat? Ea care era atât de agresivă şi de dispreţuitoare 
faţă de ceilalţi, ea care se ferea de compania lor de parcă 
aveau râie, iat-o că venea să o ajute pe bătrâna Aldegonde 
şi să-şi arate interesul pentru siguranţa sătenilor. Nu-ţi 
venea a crede. 

Şi ce frumoasă era! Adormită, ghemuită sub cuvertură, 
chipul ei angelic era bucăţică ruptă din maică-sa. Fără 
îndoială că şi visele îi erau la fel de curate şi de neprihănite. 

Amedée oftă. Venise timpul să tragă o fugă până la 
Montpellier ca să ştie cum mai merge treaba cu 
autentificarea relicvelor. Trecuseră câteva zile de când nu 
mai avea nicio veste de la Donatelli sau Van Melsen şi 
începea să fie serios neliniştit. Dar, pe de altă parte, se 
gândi el, dacă putea omori lupul, oare era atât de urgent ca 
aceste faimoase relicve să stea în cripta lui? Brusc, îşi dădu 
seama că putea face două lucruri dintr-un foc. 
Reconvertirea lui Agnes putea fi considerată un miracol. lar 
dacă acest miracol ar sta la originea capturării lupului, 
calmul va reveni în parohie, iar credinţa oiţelor sale nu ar fi 
decât şi mai întărită. „Oricum, îşi zise el pregătindu-se de 
plecare, măcar pot spera să-i smulg afurisitului de episcop 
autorizaţia de a relua construcţia bisericii mele.” 

Agnes se mişcă uşor în somn, iar Amedée se temu că a 
trezit-o. leşi din cameră fără zgomot şi închise încet uşa în 
urma lui. 

Încă din zori, cu ochii încercănaţi şi mers nesigur, Zénon 
se duse la Colegiul Regal. Trebuia neapărat să-i vorbească 
lui Athanase despre descoperirea sa. Prea speriat ca să-şi 
închipuie felul în care fostul său maestru va privi toate 
acestea, înainta fără să se gândească la altceva decât la 
acea şopârlă uriaşă. 


O ploaie măruntă cădea neîntrerupt. Drumul devenise un 
pârâiaş pe unde Zenon călca fără să-i dea vreo atenţie. 
Pantofii, ciorapii de mătase şi toată partea inferioară se 
murdăriră imediat de noroi. Era ud tot şi nu îşi dădea 
seama. În mâna dreaptă, ferind-o cât putea mai bine, ţinea 
planşeta pe care fixase scheletul micuţei şopârle, iar sub 
braţ, desenele făcute de Bruno, pe care se iveau mici pete 
de culoare închisă. 

Penumbra culoarelor Colegiului Regal era rece şi jilavă. 
Zenon îşi trase capa udă pe umeri şi îl zări brusc pe 
Athanase Lavorel care se îndrepta spre laboratorul său. 
Bătrânul mai petrecuse o noapte albă ca să modifice 
scheletul şi se întorcea în fine în cămăruţa lui, epuizat, dar 
satisfăcut de noua versiune. Zenon grăbi pasul şi încercă 
să-l ajungă. Athanase îl zări la rândul său. Tot la fel de 
furios pe fostul său elev, încercă să-l evite şi intră repede 
pe scara în spirală. 

— Athanase! Trebuie să mă asculţi! 

— Piei din ochii mei! strigă bătrânul urcând treptele ca un 
tânăr. 

În spatele lui, Z&non agita desenele scheletului şi îi arăta 
micuța şopânlă. 

— E foarte important! Ştiu ce este! 

Ajunşi în faţa uşii mâncate de cari a biroului, se opriră. 
Bătrânul savant se întoarse brutal spre Zenon. 

— Ai auzit ce-am spus? leşi din incinta acestei 
universităţi! Nu eşti demn să pui piciorul în ea! Şi dă-mi 
înapoi astea! adăugă el smulgând violent desenele. 

Fără a aştepta reacţia lui Zenon, Athanase intră în birou, 
trântind uşa în nasul fostului său elev. 

— E extraordinar! Athanase...! O şopârlă! Verifică! strigă 
Zenon din spatele uşii. Îţi las aici scheletul! 

Lăsă jos scândura. Nu se putea ca Athanase să nu arunce 
o privire. 

De cealaltă parte a uşii, Athanase o făcea pe surdul. Nu 
putu totuşi să nu audă cuvintele fostului elev care, 
dezamăgit, cobora scările. Stătu gânditor câteva clipe şi, 
frunzărind cu mână ezitantă desenele, se duse la fereastră. 


Afară, ploaia se înteţise. Ziua se anunţa mohorâtă şi 
morocănoasă. Athanase aşteptă ca Zenon să iasă din 
clădire şi îl privi traversând strada încercând să se apere de 
ploaie. O asemenea îndârjire era stupefiantă. Oare el, la 
vârsta lui, avusese tot atâta voinţă? Fusese vreodată atât 
de convins de cele ce spunea? Curajul acesta de a-şi 
înfrunta atât maestrul, cât şi Biserica merita respect şi 
toată admiraţia. 

Durerile înţepătoare de la şold se treziseră odată cu 
venirea umezelii. Se schimonosi de durere. Porcăria naibii 
de bătrâneţe! De ce timpul nu putea să-i lase pe oameni în 
pace? Din fereastră îl privea imaginea ceţoasă a unui om 
ajuns la capătul călătoriei. Un bătrân. lar amintirea 
vremurilor când, ca şi Zenon de Mongaillac, era tânăr şi plin 
de vitalitate veni să-l sâcâie. Se revăzu săpând pământul 
într-o dimineaţă neguroasă şi descoperind prima lui fosilă. 
O bucurie indescriptibilă. Nu avea nici douăzeci de ani. 

Pe stradă, copiii se hârjoneau sărind prin băltoace. 
Athanase se simţi dintr-odată foarte bătrân. „Şi dacă, la 
urma urmei, Zenon are dreptate?” îşi zise el. 

Dar dacă Athanase putea să-şi pună întrebarea, lui Van 
Melsen nici nu-i trecea prin minte. 

— E absolut o nebunie! O şopârlă lungă de douăzeci de 
picioare?! Vă daţi seama ce spuneţi? Nici cu gândul nu poţi 
gândi! 

Zenon stătea în mijlocul salonului lui Donatelli, cu hainele 
ude ce se scurgeau pe parchet, având cel mai umil aer 
posibil. Furios, episcopul se învârtea în jurul lui tunând şi 
fulgerând. Nu era obişnuit să fie luat de prost. 

Donatelli se afla şi el acolo, sprijinit de masă, cu privirea 
pierdută în contemplarea unui imens tablou din spatele lui 
Zenon unde se vedea sfântul Mihail în luptă cu diavolul. 
Asculta invectivele episcopului cu un amestec de iritare şi 
teamă. Aici zace fiara doborâtă de sfânta Marta, spunea 
stela... Cum de era posibil? 

— Şi totuşi, insistă Zenon, e suficient să comparăm... 

— Comparaţi ce vreţi, dar nu încercaţi să mă faceţi să 
cred că o şopârlă poate fi lungă de douăzeci de picioare! 


Zenon nu ştia cum să facă. Nu-i venise lesne să le explice 
că sfântul era în realitate o şopârlă uriaşă. Ştia foarte bine 
cum aveau să reacționeze cei doi. Numai că de data 
aceasta avea dovada celor ce afirma. Nu era vorba de a 
convinge sau de a încerca să-i facă să înţeleagă, ci de a 
demonstra. 

Însă Van Melsen se arăta mai opac la vorbele sale ca 
niciodată. Ca să poată dovedi cele ce spunea, Zenon mai 
trebuia să poată spune vreun cuvânt. Aştepta deci ca 
episcopul să se mai calmeze ca să explice punctul său de 
vedere. 

— Dar uitaţi-vă la scheletul unei şopârle! Este... 

— Refuz să vă mai ascult vreo clipă neroziile! 

Zenon se întoarse spre cardinal. Oare era cumva mai 
deschis să audă ceea ce avea el de spus? Donatelli însă, cu 
braţele încrucişate pe piept, nu arătă niciun semn de 
susţinere şi rămase absolut mut. Absorbit de contemplarea 
tabloului, părea indiferent la discuţia ce se desfăşura în faţa 
lui. 

— Dacă aş putea încerca să vă arăt... 

— Nici vorbă! 

Episcopul îşi ieşise din fire. Niciodată nu auzise o 
asemenea absurditate. Faptul că savantul acesta avea 
tupeul să-i spună un astfel de lucru dovedea că îl considera 
un imbecil. Se opri în faţa lui. 

— Am să vă spun totuşi un lucru, îl ameninţă el. V-am 
avertizat mai de mult. Dumnezeu mi-e martor că noi am 
încercat să vă facem să pricepeţi încă de la început. Nu aţi 
vrut să ne ascultați sfaturile? Ei bine, treaba 
dumneavoastră. Nu eu voi suporta consecinţele! Acum, 
ieşiţi imediat! 

Zenon îi privi. Nu aveai ce să aştepţi de la aceşti doi 
ignoranţi. Dădu din cap şi se îndreptă spre uşă. 

O clipă, îl opri Donatelli ieşind din contemplare. 

Zenon se întoarse spre el cu speranţă. Van Melsen se 

uită şi el la cardinal. Ce-i trecea prin minte? 


— Nu păreţi a avea aerul că înţelegeţi gravitatea 
cuvintelor dumneavoastră, prietene, făcu Donatelli şi se 
îndepărtă de masă pentru a înainta lent spre el. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că nu păreţi a conştientiza implicaţiile 
celor ce spuneţi. Veniţi azi, liniştit, să ne spuneţi că 
scheletul care s-a descoperit în apropiere nu este altceva 
decât o şopârlă lungă de douăzeci de picioare, imaginându- 
vă că noi vom accepta asta aşa, pur şi simplu? Ei hai, nu 
sunteţi chiar atât de prost. Ştiţi foarte bine că o şopârlă de 
douăzeci de picioare nu poate fi altceva decât o creatură a 
Satanei... 

Van Melsen încerca să ghicească încotro bătea. 

— Un demon? întrebă el. 

Donatelli îl măsură cu gravitate. 

— Un balaur. 

Zenon evitase până atunci să pronunţe acest cuvânt. Ştia 
că este prea încărcat de semnificaţii, că putea induce în 
eroare pe cineva care nu se aplecase destul asupra 
faptelor. Cineva ca acest cardinal, spre exemplu, care 
înaintase atât de mult încât aproape că stăteau nas în nas. 
Şi zise: 

— O creatură în privinţa căreia lov precizează că 
„întrupează rezistenţa puterii celui Rău în faţa lui 
Dumnezeu”. Nimic mai mult. Puterea celui Rău... lar 
dumneavoastră aţi vrea ca noi să acceptăm ideea că avem 
un astfel de specimen în chiar inima acestui oraş? 

Zenon se dădu înapoi fără să vrea. Şi, ca pentru a arăta 
mai bine în ce măsură îl privea această problemă, Van 
Melsen făcu şi el câţiva paşi în direcţia lui aruncând un ochi 
spre Donatelli ca să se asigure înainte de a interveni că îl 
înţelesese bine. Adăugă atunci pe un ton grav: 

— Amintiţi-vă cuvintele lui lov: „Cine este atât de 
nechibzuit încât să-l întărâte? Este o deşertăciune să mai 
nădăjduieşti în izbândă; numai înfăţişarea lui şi te dă la 
pământ; nimeni nu-i poate sta dinainte...” 

Când Zenon de Mongaillac părăsi episcopia, ploua şi mai 
îndesat. Totuşi, el nici măcar nu observă. Mergea, fără 


grabă, pe străzile ude, cu veşmintele atârnând grele, apa 
şiroindu-i pe faţă, iar părul fiindu-i lipit de capul descoperit. 

In mintea lui, balaurul se lega de poveştile pentru copii, 
de legendele şi miturile create pe de-a-ntregul de 
imaginaţia oamenilor. Nu întrevăzuse implicaţiile teologice 
ale afirmațiilor sale. Ignorase ori uitase semnificaţia pe care 
o avea această creatură pentru nişte indivizi ca Donatelli 
sau Van Melsen. Socotea chiar că niciun om cu mintea 
întreagă nu putea crede în astfel de născociri. Poveştile 
astea cu balauri, creaturi ale lui Satan, ţineau de lumea 
fabulelor nu de realitate. 

Şi totuşi un astfel de balaur existase cândva pe pământ. 
Avea dovada. 

Lui Zenon îi plăcea să creadă că rolul lui de savant 
consta în a aduce umanităţii progresul şi lumina. Toată 
viaţa, fusese convins că duce această luptă inegală 
împotriva ignoranței şi superstiţiilor. Toată viaţa, luptase 
pentru a smulge ştiinţa din întunericul de nepătruns în care, 
după părerea lui, religia cufundase Occidentul timp de 
cincisprezece secole. Or, iată că acum trebuia să apere 
ideea că într-o zi, la începuturile timpului, un balaur 
umblase pe aceste pământuri. lar acest balaur reprezenta 
simbolul însuşi al acestui fapt, împotriva căruia lupta de ani 
de zile. 

Destinul avea o slăbiciune pentru ironie. 

Când se trezi, Agnes se simţea de parcă ar fi dormit trei 
veacuri. Când se ridică din pat, Amedee o privi cu un aer 
tandru. 

— Ai dormit bine? făcu el arătând masa pe care pusese 
ceva de mâncare. 

— Ca o regină. 

— Ca o prinţesă, o corectă Amedee. O prinţesă care şi-o 
fi visat prinţul. 

Agnes roşi un pic şi se ridică să meargă la masă. Avea o 
foame de lup. 

— Trebuie să merg la Montpellier azi şi m-am gândit că ai 
vrea poate să mă însoţeşti. 


— Eu? La Montpellier? făcu Agnes care nu se îndepărtase 
niciodată de colinele ei. 

— E un oraş interesant. Ai să fii surprinsă să vezi tot ce 
se poate găsi pe-acolo. 

— Nu sunt sigură de... 

— Eiii! O fată ca tine nu poate fi indiferentă la astfel de 
lucruri. Ai putea spre exemplu să găseşti ceva ca să-ţi mai 
îmbunătăţeşti ţinuta vestimentară. 

— Dar ce au veşmintele mele? întrebă Agnes privindu-şi 
zdrenţele. 

— Să zicem că ar putea fi mai elegante. 

— Şi cu ce bani îţi închipui tu că mi-aş putea oferi nişte 
haine? 

— Am nişte bani cărora nu le văd întrebuinţarea... 

Amedée nu avea cu ce să-şi cumpere o dulamă, dar 
luase câţiva bănuţi de la cutia milei din biserică. Faptul nu-i 
pusese nicio problemă de conştiinţă. Era convins că 
acţionează spre binele comunităţii. Dacă reuşea să o 
câştige pe Agnes, să o integreze în viaţa parohiei, 
cunoştinţele ei în materie medicală le-ar putea fi de mare 
folos. lar pentru a o smulge de tot vieţii ei de pustnică, 
socotea că cea mai bună soluţie este stimularea interesului 
pentru Zenon de Mongaillac. Numai dragostea o putea 
salva. 

Cum Agnes părea că încă mai ezită, Amedee adăugă 
privind în altă parte: 

— Acum, că mă gândesc, la Montpellier nu se găsesc 
numai ţesături. Mai sunt şi savanţi... 

La episcopie, în faţa căminului unde se aprinsese focul, 
Van Melsen rămase tăcut vreme îndelungată. Zenon de 
Mongaillac fusese în sfârşit pus la locul lui, însă un 
sentiment de disconfort îi stăruia în minte. 

— Problema e gravă, zise el. 

Aşezat în spatele biroului, Donatelli se bătea pe burdihan 
cu degetele sale ca nişte caltaboşi. Evenimentele luau o 
turnură care nu-i plăcea nici lui. 

— Credeţi că ar putea fi adevărat? întrebă el fără a-l privi 
pe episcop. 


— Şopârla uriaşă? Bineînţeles că nu! însă problema care 
se pune nu este dacă e adevărat sau nu, ci dacă îi putem 
permite cuiva să creadă că poate fi. 

Donatelli se îndreptă în scaun. Episcopul acesta nu înceta 
să-i dicteze cum să se comporte. Era timpul să se decidă în 
sfârşit să ia o poziţie cât se poate de clară. 

— Mi-am petrecut viaţa luptând împotriva superstiţiilor, 
Van Melsen. De la William Ockham la Roger Bacon, viziunea 
noastră asupra lumii s-a schimbat. Biserica aspiră la o 
reconciliere cu ştiinţa. Astăzi ca şi ieri, raţiunea trebuie să 
spună adevărul şi să explice credinţa. Insă nu o va putea 
face decât recunoscând adevărul lumii. Ştiţi că m-am 
împotrivit condamnării lui Galilei. Desigur, nu aprobaţi 
acest punct de vedere, dar rămân convins că vorbele sale 
nu contraziceau cuvântul creştin... Adevărul nu trebuie să 
ne sperie. 

Van Melsen lăsă din mână cleştele cu care încercase să 
învioreze un pic flăcările şi se întoarse spre interlocutorul 
său. 

— Să ne sperie?! Vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă i- 
am da dreptate acestui savant? 

— Îmi imaginez. Dar ştiţi la fel de bine ca mine că acest 
schelet poate efectiv să fie... 

— Un sfânt. Nimic altceva. 

— Sunteţi tare sigur pe dumneavoastră. Avem parte de 
naşterea unei ere noi. Ocazie unică pentru a face ca 
raţiunea să meargă mână în mână cu Biserica. Nu trebuie 
să lăsăm să treacă o asemenea şansă... 

Episcopul îl privi măsurându-l cu neîncredere şi începu să 
meargă în lung şi-n lat prin faţa vetrei. 

— Dacă această rațiune de care îmi vorbiţi vrea neapărat 
să spună adevărul, răspunse el, nu vă puteţi preface că 
ignoraţi valoarea cuvintelor acestui savant. Căci, dacă, aşa 
după cum pretinde el, arătarea aceasta ar fi trăit înainte de 
Potop... asta le-ar da dreptate gnosticilor... Nişte creaturi 
diavoleşti ce populau pământul în zorii apariţiei sale... Şi 
apoi Satana ar avea puterea de a da viaţă! Aşa ceva nu 
poate fi... Aşa ceva nu trebuie să fie! 


Donatelli înţelesese - dar deja bănuia de câteva clipe - 
că Van Melsen pricepuse şi el pericolul. Asta îl deranja, 
desigur, întrucât chestiunea era dintre cele mai delicate şi 
se temea că acest episcop, cu grosolănia lui, să nu facă 
situaţia şi mai fragilă. Însă Van Melsen avea dreptate într- 
un punct: afirmaţiile lui Zenon de Mongaillac nu lăsau loc 
nici unui compromis. 

Totuşi, din punctul său de vedere, trebuia acceptat 
adevărul, oricare ar fi fost el. Adevărul avea un caracter 
divin. Era ceva sacru. Dacă nimic de pe lumea aceasta nu îi 
scapă Creatorului nostru, atunci trebuie să avem încredere 
în El. Şi, pentru aceasta, să nu ezităm să ducem logica până 
la capăt. 

— Van Melsen, începu el folosind un ton cât de cald şi de 
conciliant posibil, ştiţi ca şi mine că în Scriptură sunt lucruri 
confuze. Ştiţi de asemenea că se găsesc contradicții şi 
pasaje inexplicabile. Chiar admițând că nu suntem apți să 
le înţelegem. lar Satan face parte din aceste mistere. 

— Satan nu poate da viaţă! 

— Pesemne că Domnul i-a lăsat puterea aceasta fără ca 
noi să-i putem înţelege motivele. Dacă există balauri şi 
demoni, înseamnă că cineva trebuie să-i fi făcut. Dacă nu 
există, atunci de ce se face referire la ei în Scrierile sfinte? 

— Dacă în Biblie sunt zone de umbră, nu noi avem 
menirea să le limpezim. Rolul nostru se mărgineşte la a-i 
propaga sfântul Cuvânt. Şi a-l apăra de cei care l-ar ataca 
prin vorbe degradante. Ori acest Zenon este unul dintre ei! 

— Dar poate că afirmaţiile sale nu sunt atât de eretice pe 
cât credem noi. Să punem problema altfel. Dacă acest 
schelet este al unui balaur, atunci ori a fost creat de 
Domnul nostru însuşi - caz în care noi va trebui să 
descoperim mai devreme sau mai târziu un specimen viu -, 
ori admitem că Dumnezeu i-a dat în mod provizoriu putere 
lui Satan să poată da viaţă, putere pe care i-a retras-o mai 
apoi. ` 

— Două opţiuni periculoase, Eminenţă. In primul caz, 
riscăm să nu găsim niciodată vreun balaur viu şi să stăm cu 
sabia lui Damocles deasupra capului, iar în al doilea, 


jonglăm cu dogmele. Mi se pare cu mult mai prudent să 
suprimăm problema eliminându-i cauza: Zenon. 

— Mai prudent, poate. Dar ar fi mai drept? Şi apoi, a 
îngropa problema în loc să o înfruntăm este o soluţie 
nedemnă de Biserică. 

— Nu este o chestiune de demnitate, Eminenţă, ci de 
supravieţuire. Nu putem risca. 

— Vă este cumva teamă de adevăr? 

Van Melsen încremeni şi se întoarse încet spre el. 

— Nu există decât un singur adevăr. Cel din Sfânta 
Scriptură. Restul sunt doar minciuni. lar a te îndoi înseamnă 
a te plia la şiretlicurile Satanei. Nu vă lăsaţi înşelat de 
manevrele sale  viclene. Priviţi lucrurile în faţă: 
încăpăţânându-se în afirmaţia sa, Zenon de Mongaillac a 
devenit instrument al Diavolului! 

Donatelli aşteptă să treacă un timp şi se aplecă asupra 
biroului său. Deschise unul dintre sertare şi scoase stela. 

— Asta s-a găsit în fundaţia din Lansec, se mulţumi el să 
explice punând obiectul pe masă. 

Intrigat, Van Melsen se apropie de el. După ce parcurse 
textul, ridică ochii spre cardinal. 

— E o glumă, cred. 

Privirea pe care i-o adresa Donatelli îi înlătură orice 
îndoială pe care ar fi putut-o avea. 

— Pe toţi sfinţii... Credeţi că lucrul acesta este autentic? 

Legatul ocoli biroul ca să se apropie de el. 

— Totul mă face să cred. Dar e greu să fiu sigur... După 
mine, această îndoială este totuşi suficientă pentru a ne 
înlătura certitudinile. 

Van Melsen se uită din nou la stelă. După câteva clipe, 
întrebă: 

— Când aveaţi de gând să-mi vorbiţi de ea? 

— Nu aveam încredere în dumneavoastră. 

— Dar acum? 

— La fel. Dar avem de făcut faţă unei probleme serioase 
şi am nevoie de concursul dumneavoastră. 

Zenon se întoarse la han unde se târî până la o masă. Nu 
avea nicio poftă să ingurgiteze mâncărurile enigmatice pe 


care i le servea patronul şi se mulţumi să bea vin. Se 
simţea singur. Tare singur. 

— Ceva nu merge? 

Zenon ridică privirea şi îl zări pe Rene Grouchot mai 
jovial ca niciodată. 

— Tot povestea asta cu scheletul? întrebă acesta luând 
loc la masă, cu o farfurie în mână. 

Zenon aprobă dând din cap. 

— Am fost la un pas de a face un ou. 

Reflecţia trezi un zâmbet uşor pe faţa târgoveţului. Nu 
avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba, dar se 
simţi obligat să-i împărtăşească necazul. 

— Scheletul. Acum ştiu ce este, reluă Zenon... lar ceea ce 
am descoperit este exact contrariul a ceea ce speram să 
găsesc... Eu, care visam să aduc lumina, iată că dau peste 
întuneric... 

— Nu sunt sigur că te înţeleg, făcu René între două 
îmbucături, dar ştiu un lucru: niciodată nu trebuie să 
renunţi la ceea ce crezi! 

— Tocmai asta-i problema! Ce cred eu? Ilmaginează-ţi 
spre exemplu că toată viaţa eşti îndrăgostit de o femeie şi 
descoperi într-o zi că e bărbat. Ce-ai face? 

— Aş da-o afară în şuturi! Scurt! 

— Dar dacă o iubeşti? 

— Pe cine? 

— Ei bine, pe bărbatul pe care îl credeai femeie. 

Rene se strâmbă. 

—lţi baţi joc de mine? 

— Deloc. E o analogie. 

— Nu-mi prea place analogia ta, indiferent ce înseamnă 
acest cuvânt. Oricum, de-ar fi fost bărbat, aş fi văzut 
imediat! 

— Nu neapărat. Cu barba ei, Petronille ar fi putut trece 
drept bărbat. Şi invers trebuie să fie posibil. 

— Mă zăpăceşti cu întrebările tale... 

— Mă aflu în punctul de unde am plecat. 

René lăsă lingura. Povestea cu femeia-bărbat îi tăiase 
pofta. 


— Dar la tine cum merg treburile? îl întrebă Zenon ca să 
schimbe tema. 

— Continui experienţele. 

— Şi? 

— Rezultatul este tot o băutură scârboasă, dar i-am 
descoperit virtuţi uimitoare. 

— Adică? 

— În ciuda nopţii petrecute cu tine, când n-am dormit 
prea mult, mă simt excelent! Bănuiala mea este că mi se 
trage de la toată gahova aia pe care am băut-o. Niciodată 
n-am mai simţit atâta vitalitate! 

Zenon zâmbi uşor. | se ridica un pic moralul văzându-l 
atât de entuziasmat pe amicul său. 

— Păcat că e la fel de infectă, adăugă totuşi şarlatanul. 

Donatelli şi Van Melsen nu terminaseră discuţia. Mergând 
alături prin capela episcopiei, se străduiau să reflecteze 
uitând animozitatea dintre ei. 

— Ce credeţi că poate face Zenon? murmură cardinalul 
după o tăcere îndelungată. 

— Nu mare lucru. l-aţi interzis să-şi continue cercetările. 
Am impresia că acum a înţeles... Dar ar trebui să ne 
asigurăm de asta. 

— Nu putem totuşi să punem să fie arestat fără un motiv 
întemeiat. 

— Este o opţiune pe care i-am sugerat-o lui Henri de 
Coursanges, dar mi-e teamă să nu ţină prea tare la 
principiile lui. Refuză să-şi murdărească mâinile. 

— Ceea ce, aparent, nu este cazul pentru toată lumea, îl 
persiflă legatul. 

Van Melsen nu-i dădu atenţie. 

— Trebuie totuşi să găsim un mijloc de a-l reduce pe 
Zenon de Mongaillac la tăcere. 

— Dezaprob orice metodă care nu respectă principiile 
enunțate de Biblie. Eu, ştiţi, condamn excesele comise de 
Inchiziţie. 

— Totuşi, procedurile inchizitoriale erau indispensabile. 


— Dar conştiinţa mea le respinge. Scopul nu poate 
justifica mijloacele. Şi apoi... din partea lui Zenon de 
Mongaillac, momentan nu este vorba decât de o părere. 

— O părere periculoasă totuşi. 

Donatelli se opri. Privi curtea capelei. Ploaia dăduse 
pietrei o culoare cenuşie care se armoniza cu tentele verzi 
ale muşchiului crescut pe alocuri. Din ea se degaja o 
impresie de eternitate imuabilă care trezi în el o profundă 
melancolie. Suspină. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani 
de la procesul lui Galilei ale cărui cuvinte fuseseră socotite, 
şi ele, periculoase. Pe atunci, făcuse parte dintre cei care 
încercaseră zadarnic să-l apere pe savant. Era Biserica oare 
condamnată să comită la nesfârşit aceleaşi erori? se 
întrebă el. 

— Eminenţă? 

Legatul privea ploaia ce cădea în curtea capelei. Câte 
generaţii de prelați contemplaseră aceeaşi scenă? Şi câte 
veacuri va mai dura această înfruntare absurdă dintre 
credinţă şi adevărul lumii? Se întoarse, în fine, spre Van 
Melsen. 

— Zenon este izolat. Nu l-a putut convinge nici măcar pe 
maestrul său... 

— Dar oare nu există riscul să afle de existenţa acestei 
stele? 

— Nu cred. Singurul care a avut-o în mână este un ţăran 
analfabet. 

— Atunci trebuie să o distrugem! 

Donatelli era gata să protesteze, dar se întrerupse, 
căzând brusc pe gânduri. Ştia că Van Melsen, în ciuda 
antipatiei ce i-o inspira, avea dreptate într-un punct. 
Trebuia evitat ca afirmaţia lui Zenon de Mongaillac să se 
răspândească. Riscurile erau prea mari. Dar mai ştia şi că 
interdicţia brutală risca să aibă un efect potrivnic celui 
scontat. Or, Zenon avea nevoie să vadă cu propriii ochi 
şopârlă uriaşă. Încă mai era la stadiul de raţionare şi 
trebuia să aibă în faţa lui confirmarea tangibilă a 
elucubraţiilor sale. 

— La ce vă gândiţi, Eminenţă? zise, perplex, episcopul. 


— Zenon încă nu are o dovadă definitivă a ceea ce 
susţine. Vreau să spun că ipoteza i se bazează doar pe 
supoziţii. Dacă rămâne la acest stadiu, nu va fi niciun 
pericol. Niciun om cu mintea întreagă nu-i va accepta 
concluziile. Cât timp nu va găsi dovada de netăgăduit pe 
care o caută, nu ne paşte niciun pericol. Când o va găsi, 
vom acţiona. Nu înainte. 

— Riscaţi inutil. Răul trebuie stârpit din faşă. 

— Asta însă ne-ar obliga să facem o nedreptate. Stela îi 
acordă beneficiul îndoielii. Nu-i putem face nimic. 

— Dumneavoastră nu puteţi să-i faceţi nimic. Eu însă mă 
aflu în slujba Bisericii cu trup şi suflet. Aş face orice ca să-i 
fiu Domnului de folos... 

Donatelli se uită impasibil la episcop. Ultima remarcă era 
de prisos. Legatul înţelesese asta de mult timp. 


4 


Ulrich van Melsen îl primi pe părintele Amedee în biroul 
său. De data aceasta, părintele nu trebuise să aştepte mult, 
trăgând din această grabă neobişnuită concluzia că urma 
să i se aducă la cunoştinţă ceva nou în privinţa scheletului. 

— Părinte Amedee, sunt fericit să te revăd, zise episcopul 
făcând câţiva paşi pentru a-l întâmpina pe preot. Superiorii 
spun lucruri cât nu se poate mai bune de dumneata. 

— Adevărat? răspunse Amedée surprins de atâta 
curtoazie. Nu sunt sigur că merit... 

— Ba da, ba da. Modul în care ai condus această 
chestiune sfântă este exemplară. Dar te rog, ia loc. 

Amedée se supuse şi se aşeză în fotoliul destinat 
vizitatorilor. Ca de obicei, fără a şti de ce, se simţi groaznic 
de rău aşezat în el. Poate, se gândi el, din cauza 
dimensiunilor încăperii care îndepărta orice intimitate din 
întâlnirea lor între patru ochi. Sau apăsarea aceasta 
provenea din tapiseriile întunecate care ornau pereţii? Se 
strădui să-şi îndrepte atenţia spre episcop. Amabilitatea 
aceasta ascunde ceva. Era o bănuială de-a lui. Flatarea este 
întotdeauna semn că autorul ei are un gând ascuns. 


— Totuşi, nu prea cred, mărturisi el. Nu am avut nicio 
veste de la Eminenţa Sa Donatelli de când m-a vizitat în 
sat. 

— Ancheta înaintează, fii liniştit, făcu episcopul 
aşezându-se în faţa preotului. De altfel, am intervenit chiar 
eu la Eminenţa Sa în favoarea Domniei Tale chiar adineauri. 

— Acest... Zenon de Mongaillac pretinde totuşi că este 
vorba de un animal. 

Van Melsen mătură această idee cu un dos de mână. 

— Nu ţine cont de nicio vorbă de-a lui... Mă ocup eu. Dar 
lupul? Tot se mai arată? 

— Tocmai despre asta voiam să vă spun. Cred că de- 
acum am mari speranţe să-l capturez în curând. 

—A? 

— Una dintre enoriaşele mele ne poate ajuta. 

Van Melsen ridică intrigat dintr-o sprânceană. 

— Ştie cumva unde se ascunde sălbăticiunea? 

— Ea... ea știe limba naturii. 

Episcopul nu era prea sigur că înţelege, dar nu insistă. 
Important era ca lupul să înceteze să mai apară. 

— Dar... De ce nu te-a ajutat mai devreme? 

— Să zicem că încă nu era pregătită. Gata de a-i ajuta pe 
ceilalţi, vreau să spun. 

— Rodul vreunei mântuiri, oarecum. 

Amedee nu-şi putu reţine un zâmbet. Cel puţin în această 
privinţă erau de acord. Acum, trebuia să-l facă a recunoaşte 
caracterul miraculos al acestei izbăviri. 

— Fata aceasta trăia până acum izolată undeva pe 
dealuri, explică el. S-ar părea că, după ce a întâlnit 
dragostea, viziunea sa asupra vieţii s-a schimbat din 
temelii. 

— O tânără salvată de un miracol! se entuziasmă 
episcopul. Doamne! împreună cu descoperirea scheletului, 
sunt multe miracole pentru o atât de mică parohie! Cum o 
cheamă? 

— Agnes. 

— Totul este extraordinar. Dacă această Agnes vă ajută 
efectiv să capturați lupul, ar fi într-adevăr un lucru frumos. 


Genul acesta de miracol este perfect pentru a întări 
credinţa oamenilor din diocezele mele. 

— Mă bucur că gândiţi la fel. Fără a mai pune la 
socoteală că a fost salvată de dragostea pe care i-o poartă 
savantului despre care vorbeam adineauri, acest Zenon de 
Mongaillac. Ca să nu mai adăugăm un miracol la o listă deja 
lungă, să-i zicem o coincidenţă! 

Auzind acestea, episcopul Van Melsen încetase să mai 
zâmbească. 

— Atunci, Zenon de Mongaillac a făcut o pasiune pentru 
o ţărăncuţă? rosti el închizând puţin ochii şiret... Hotărât 
lucru, curios individ este savantul acesta. 

— Dragostea nu ţine seamă de asemenea detalii. 

— Desigur... Dar, totuşi... Oricum, noua dumitale biserică 
va fi clădită sub bune auspicii! 

Amedée se strădui să râdă pentru a însoţi brusca 
jovialitate a episcopului. Aerul serios pe care îl avusese 
aflând ştirea privind relaţiile dintre Agnes şi Zenon de 
Mongaillac nu-i spunea totuşi nimic bun. 

— Apropo de viitoarea mea biserică, reluă el. Aş fi dorit 
să am autorizaţia de a relua construcţia. 

— Normal. Va trebui să-i cer părerea cardinalului 
Donatelli, dar nu mă îndoiesc că îşi va da acordul. Nu mai 
este nevoie să lăsăm fundaţia în stadiul în care este. 

— Mă bucur. 

Şi părintele Amedée se ridică pentru a pleca sub privirea 
prietenoasă a episcopului care mai adăugă când tocmai 
dădea să iasă: 

— Îţi promit să grăbesc hotărârea Eminenţei Sale în 
legătură cu scheletul. 

— Ţinând cont de ce mi-aţi spus, cred că identificarea 
sfântului nu mai este o urgenţă. 

— Nu sunt întru totul de părerea dumitale. Dacă am 
putea face să coincidă toate aceste miracole cu 
autentificarea relicvelor, am ajuta Biserica să facă un pas 
înainte în mintea enoriaşilor dumitale. 

Cu ochi uluiţi, Agnes bătea străduţele din vechiul oraş. 
Încetase să mai plouă şi o pătură groasă de nori îmbrăca 


oraşul într-o lumină cenuşie. Cetatea era chiar aşa cum i-o 
descrisese Amedee. Mai întâi, fusese surprinsă de mărimea 
lui. Ea îşi imaginase un sat mare şi descoperea un oraş. 
Multitudinea zgomotelor, mirosurilor, culorilor te ameţea. 
Agitaţia  necontenită a locuitorilor, îngrămădirea lor 
dezordonată o dezorientau. Nu se gândise niciodată că 
bărbaţi şi femei pot trăi în astfel de condiţii. Nu le venea 
greu cu o asemenea lipsă de spaţiu? Când mai găseau timp 
pentru odihnă? Cum respirau în această lume fără copaci şi 
flori? 

Se zbătea între fascinaţie şi neînțelegere. Atâtea bogății, 
atâta viaţă, atâtea plăceri pe lângă o lipsă stupefiantă de 
confort. Căci nu era atât de oarbă încât să nu îşi dea seama 
de mizeria din oraş. Opulenţa unora nu reuşea să mascheze 
sărăcia majorităţii. O cuprinse jalea văzându-i pe toţi acei 
copii jucându-se în noroiul şi murdăria respingătoare a 
ulicioarelor. Se indignă văzând atâţia cerşetori şi schilozi 
zăcând la intrarea unor locuinţe mari cu uşi la fel de mari 
ghintuite, cu ziduri lucrate frumos. Toate acestea îi 
aminteau de textele pe care i le citea odinioară Amedee şi 
unde se vorbea despre cetăţi unde coabitau păcatul şi 
bogăţia. 

La colţul unei străzi, descoperi cu uimire un spectacol 
curios. Pe o estradă, doi indivizi purtând măşti groteşti, 
veşminte colorate şi burţi mari care se vedeau că sunt 
false, gesticulau, aruncându-şi invective sub privirea veselă 
a spectatorilor. 

Se uită la scenă câteva minute, intrigată atât de exhibiţia 
în sine, cât şi de reacţia publicului. Nu îşi dădea seama care 
din ele era mai ciudată. Totuşi, încet-încet, dând atenţie la 
ceea ce spuneau cei doi oameni pe estradă, se surprinse că 
îi găseşte mai degrabă comici. lar când un al treilea individ, 
îmbrăcat într-un costum de doctor la fel de bizar, apăru 
scărpinându-se la fund, nu se putu abţine să nu 
izbucnească în râs ca şi ceilalţi spectatori. 

—lţi place farsa? 


Agnes sări ca arsă, întorcându-se. Zenon de Mongaillac 
stătea în spatele ei. Surprinsă şi încântată, zâmbi înainte de 
a se întoarce spre estradă. 

— O farsă? Da, cred că-mi place. Dar un savant botanist 
ce părere are? 

Zenon zâmbi şi el. Era fericit că o revede. Şi se bucura că 
această intrare bruscă în materie era semn că voia să 
continue conversaţia. 

— Prea multă lipsă de respect, răspunse el luând un aer 
de prefăcută severitate. După părerea mea, cred că ar 
trebui interzise! 

— Chiar aşa, domnule? se prefăcu indignată Agnes. la 
priviţi cum se distrează lumea! 

— Cu piesele sale, acest domn Molière mi se pare că 
tocmai perverteşte mintea oamenilor cinstiţi. 

— Moliere? 

— Aşa îl cheamă pe directorul acestei trupe. Uite, e cel 
machiat în doctor. 

— Şi piesa? 

Zenon ezită o clipă. Simţi cum se înroşeşte când 
răspunse bâlbâina: 

— Doc... Doctorul îndrăgostit... 

Agnes întoarse capul şi se forţă să-şi ascundă zâmbetul 
îndreptându-şi atenţia către spectacol. 

Se scurseră câteva clipe fără ca vreunul să ia hotărârea 
de a vorbi. În fine, Z&non făcu un pas ca să stea lângă ea. 

— Mărturisesc că sunt surprins să te găsesc aici. 

— De ce? Vă imaginaţi că îmi petrec viaţa în grotă? 

Da, chiar aşa îşi imaginase. Şi era mulţumit că se 
înşelase. 

— Ce vă mai face capul? îl întrebă ea. 

— Capul? A, capul! făcu Zenon frecându-se în creştet. 
Îngrijirile dumitale au fost foarte eficiente. Nu cred că un 
medic ar fi făcut ceva mai bun. 

— Eu chiar sunt sigură de contrariu, îl tachină ea. 

Zenon o privi atent. Era şi mai frumoasă decât în 
amintirea lui. Observă că dăduse atenţie ţinutei şi îşi 


îngrijise părul bogat. Dar era logic să-şi fi îngrijit ţinuta ca 
să coboare în oraş. 

— Ţii neapărat să vezi tot spectacolul? zise el aruncând 
un ochi spre estradă. 

— Aveţi o altă idee? 

Răspunsese fără să-şi dea seama că inima îi bătea mai 
repede. 

— De mult nu am mai venit la Montpellier. Poate îmi 
puteţi arăta oraşul? 

Agnes îşi reprimă o grimasă. Să-i arate un oraş pe care 
tocmai îl descoperise are să fie greu. Dar era prea mândră 
ca să i-o mărturisească. 

— Cu plăcere, se auzi ea răspunzând. 

Zenon şi Agnes străbătură în toate direcţiile străduţele 
înguste. La drept vorbind, niciunul nu era atent la cele din 
jur. Chiar de-ar fi intrat într-o clădire şi tot nu şi-ar fi dat 
seama, întreaga atenţie era îndreptată spre ce spunea 
celălalt. La gesturile şi expresia chipului. Şi la privirile care, 
din când în când, se întâlneau pentru scurt timp spre a se 
feri în clipa următoare ca şi cum acest simplu contact vizual 
putea să le compromită complicitatea. 

Fiindcă, să fie clar, de complicitate era vorba. Niciunul 
dintre ei nu ar fi putut spune pe ce anume se baza aceasta, 
dar aşa ceva nu avea nicio importanţă. Ceea ce conta era 
faptul că vorbele le ieşeau din gură, că această conversaţie 
se derula fără momente de tăcere şi că dezvăluirile se 
înlănţuiau de parcă se cunoşteau de-o viaţă întreagă. 

Zenon gusta această conivenţă cu o plăcere infinită. 
Conflictul său cu Athanase Lavorel îl măcinase. Sentimentul 
de singurătate pe care îl încerca de când sosise la 
Montpellier, deşi uşurat de amiciţia pe care i-o purta Rene 
Grouchot, nu făcuse decât să se agraveze. lar acest schimb 
de cuvinte cu Agnes avea asupra lui efectul înviorător care 
îl ducea direct spre înviere. 

Pentru Agnes, situaţia era la fel. Doar că solitudinea ei 
rezulta mai puţin dintr-o absenţă momentană de persoane 
apropiate sau dintr-un efemer sentiment de dezrădăcinare, 
cum era cazul lui Zénon de Mongaillac, cât dintr-o realitate 


permanentă. Ea trăia singură undeva între dealuri. Şi totuşi 
această complicitate cu savantul avea asupra ei aceeaşi 
putere binefăcătoare. Îi plăcea să discute cu un bărbat, fără 
a avea sentimentul că acesta îi reproşează ceva. li plăcea 
acest simplu contact fără vreun gând ascuns. li plăcea 
francheţea cu care Zenon îi povestea copilăria pe acele 
meleaguri, problemele pe care le avea cu scheletul şi 
conflictul cu Athanase. 

— Începe ploaia, spuse Zenon observând că era deja ud. 

— A început mai de multişor... 

Şi îşi dădură seama că de vreo zece minute bune ploaia 
reîncepuse să cadă, iar ei continuaseră să meargă şi să 
vorbească fără să observe. lzbucniră în acelaşi timp în râs. 

— Am face mai bine să ne adăpostim. Cred că hanul meu 
nu-i departe de aici. Dar habar nu am unde ne aflăm... 

— Mi-e tare teamă că nu te pot ajuta... E prima dată când 
vin la Montpellier, mărturisi Agnes. 

— Formidabil! O vrăjitoare care fabulează şi un savant 
eretic pierduţi în marele oraş! Ce regal pentru un poet! Va 
trebui să-i vorbesc despre asta acestui domn Moliere. 

Agnes râse din toată inima şi, luându-l pe Zenon de 
mână, alergară împreună să se refugieze în intrândul cam 
întunecos al unei locuinţe burgheze. 

Înfăşuraţi de penumbra umedă, nu mai putură vorbi. Aşa 
că ascultară zgomotul pe care îl făcea ploaia căzând pe 
acoperiş şi pe pământul noroios al străduţei. Prezenţa atât 
de apropiată de celălalt îi tulbura așa cum îi tulbura si 
mirosul veşmintelor ude. Zenon nu îndrăznea să o 
privească pe Agnes, dar îi ghicea din colţul ochiului profilul 
slab luminat de cenuşiul venind din afară. Părul îi era lipit 
de faţă, iar o picătură de apă i se prelingea de-a lungul 
obrazului. 

Agnes simţea privirea, dar nu îndrăznea să-şi ridice ochii 
spre el. Când fusese inconştient, întins în grotă, ea 
petrecuse mult timp privindu-i chipul. Şi îşi dădu seama că 
acum visa să-i dea înapoi sărutul pe care i-l furase. 

Când Agnes reveni în Lansec în compania părintelui 
Amedée, era total răvăşită. Pe drumul de întoarcere, stând 


în şaretă alături de preot, abia scosese câteva cuvinte. 
Amedée o privea din când în când şi constata că ţinea mult 
timp ochii închişi, de parcă încerca să păstreze amintirea 
celor petrecute. Nu îndrăznise să o întrebe deschis dacă îl 
văzuse pe Zenon de Mongaillac, dar era inutil să o facă. Se 
vedea pe chipul radios al tinerei. 

Ajuns la una sau două leghe de sat, o întrebă totuşi cu un 
aer nevinovat: 

— Ai petrecut o zi bună? 

Agnes îşi reveni şi se uită la preot. Zâmbetul cu 
subînţeles pe care acesta i-l adresa nu lăsa nicio îndoială în 
privinţa sensului întrebării. 

— Foarte bună, răspunse ea pe acelaşi ton fals inocent. 
Montpellier este un oraş foarte interesant. Deşi peste 
măsură de populat. 

— Dar se găsesc aici oameni foarte simpatici... 

—Unii... 

Schimbară un zâmbet complice. 

— Şi... te gândeşti să te mai întorci? continuă Amedee. 

— Nu ştiu sigur. 

— Pe oamenii simpatici, trebuie să-i revezi... 

— S-ar putea să vină în sat... 

Amedée tăcu. Conştientiza că, dacă povestea dintre 
Agnes şi Zenon de Mongaillac s-ar încheia cu o căsătorie, 
ipoteză desigur prematură, dar pe care nu era o prostie să 
o ai în vedere, asta ar implica, fără îndoială, plecarea lui 
Agnes din localitate. Era puţin probabil ca savantul să se 
hotărască să rămână în sat, iar această eventualitate îi 
cauza un amestec de necaz si de satisfacţie. Visase 
întotdeauna că tânăra va rămâne în Lansec pentru a-i face 
pe enoriaşi să profite de cunoştinţele ei în materie de 
plante medicinale. Dar, pe de altă parte, a o şti în sfârşit 
fericită şi în compania unui om respectabil precum acest 
Zenon de Mongaillac însemna pentru ea un viitor pe care el 
nu l-ar fi sperat niciodată. 

Îşi petrecu braţul în jurul umerilor tinerei şi o trase spre 
el. Cea pe care o considera ca şi copilul său urma, în fine, 


să cunoască fericirea. Se simţi la fel de mândru ca un tată 
ce acordă mâna fiicei sale unui pretendent. 

Zenon era într-o stare de agitaţie la fel de neobişnuită. 
Întâlnirea cu Agnès trezise ceea ce era bun în el: 
compasiune, atenţie faţă de alţii, iubirea aproapelui, calităţi 
îngropate de foarte mult timp în străfundul sufletului său şi 
care, treptat, cu ajutorul tinerei femei, se ridicau din nou la 
suprafaţă. 

Evocarea propriului trecut - amintirea copilăriei şi a 
părinţilor decedați - în prezenţa ei îl emoţionase. lar refuzul 
său permanent de a suferi ca şi alţii de afecțiunile inimii 
pierdu brusc bătălia în faţa izbucnirii celor ce era obligat să 
le numească sentimente, unde în primele rânduri se afla 
dragostea. Dacă nu era o izbăvire, totuşi se asemăna mult 
cu aşa ceva. 

De aceea se hotari să facă ceva ce tot amânase de la 
sosirea la Montpellier: merse la cimitir. După ce trecu de 
poartă, Zenon se îndreptă cu pas sigur spre locul unde îşi 
amintea că văzuse odinioară mormântul tatălui său, alături 
de care se aştepta să-l găsească şi pe cel al mamei. 

Pietrele funerare se aflau la locul respectiv. Cea a tatălui 
era într-o stare foarte proastă. Crescuseră buruieni peste 
tot şi un muşchi verzui îşi găsise locaş pe piatră. Alături de 
acest vechi mormânt abandonat, se afla un altul de dată 
mai recentă. 

Cu capul descoperit, rămase un timp destul de 
îndelungat în faţa pietrei, căutând zadarnic o coincidenţă 
între ea şi amintirea îndepărtată a unei femei cu figură 
tristă. Şi, fără ca măcar să-şi dea seama, îl podidiră 
lacrimile. Într-o clipă, se simţi cuprins de o imensă mâhnire. 

Ploaia încetase, iar vremea era din nou însorită şi calmă. 
Ici, colo câte un cedru sau lămâi îşi întindea umbra 
binefăcătoare peste morminte. Zenon străbătu aleile 
respirând adânc, umplându-se de acea seninătate ce se 
ridica din pământ. 

Şi încet-încet se simţi renăscând. Simti cum creşte în el o 
forţă neştiută, ca şi cum neliniştile i se risipeau pe măsură 


ce înainta printre morminte. Şi atunci avu sentimentul că, 
încet, eternitatea îi pătrundea în trup... 

Nu după mult timp, se simţi din nou gata să-i înfrunte pe 
Athanase, Van Melsen şi Donatelli, cât şi toate Bisericile din 
lume dacă era nevoie. Voia să dovedească tuturor 
învăţaţilor şi tuturor puterilor spirituale sau trecătoare ale 
regatului că descoperise un balaur. Fiindcă de-acum voia să 
fie la înălţimea omului pe care Agnès şi-l imagina că este. 

Dar soarta hotărâse să nu-l lase să profite mult timp de 
această fericire regăsită. Magistratul Henri de Coursanges îi 
convocase pe Donatelli şi pe Van Melsen la sediul său spre 
a le da o veste importantă. 

— Violare de mormânt! 

E tot ce le spuse, abia intraţi în birou, întinzându-le un 
document care îi fusese trimis de la Paris după cum 
înţeleseră cei doi prelați citindu-l. Procurorul afişa o mină 
atât de bucuroasă, încât zâmbetul îi schimonosea faţa. 

— Mica mea anchetă în privinţa acestui savant a dat 
roade, adăugă el zâmbind în continuare. lreproşabilul 
nostru savant s-a compromis în afaceri mai degrabă 
dubioase. Să-ţi treacă prin minte să mergi să furi rămăşiţele 
pământeşti ale unor femei tinere! 

— Lucru agravat de delictul de fugă, sublinie Van Melsen 
care citise documentul cu atenţie. Aveţi motivul, nu vă mai 
rămâne decât să mergeţi să-l arestaţi. 

Donatelli era destul de stânjenit. Că trebuia evitat ca 
rezultatul cercetărilor lui Zenon să se răspândească era un 
lucru pe care ajunse să-l accepte, dar să o faci printr-un 
astfel de procedeu părea a fi un lucru nedemn. Nu că ar 
considera delictul respectiv ca fiind derizoriu, desigur. O 
violare de mormânt nu putea fi tolerată, chiar dacă ştia că 
astfel de practici erau adeseori singurul mijloc de care 
dispuneau savanții pentru a-şi lărgi cunoştinţele. Însă oscila 
între dorinţa de a nu-l lăsa pe Zenon să-şi difuzeze 
concluziile şi cea de a o face respectând regulile jocului. Or, 
această violare de mormânt era un element străin disputei 
lor şi, prin urmare, o formă de artificiu ipocrit. 


—Jandarmeria va acţiona chiar în seara aceasta, explică 
Henri de Coursanges, iar figura lui afişă - dacă era posibil - 
şi mai multă satisfacţie. 

Donatelli închise ochii. Toată treaba aceasta îi producea 
greață. 

Zénon se afla ca de obicei liniştit la masa din han, 
aşteptând sosirea lui René Grouchot, fără a bănui că era pe 
punctul de a fi arestat pentru un delict pe care îl uitase de 
mult. 

Când şarlatanul îşi făcu apariţia, beat mort, era susținut 
de un om de vreo treizeci de ani, cu nas puternic şi în ai 
cărui ochi mari se vedea o scânteie malițioasă. 

— Zenon, prietene, reuşi să articuleze şarlatanul, dă-mi 
voie să ţi-l prezint pe domnul Poquelin, Jean-Baptiste pe 
numele mic, aici de faţă... 

Îşi întoarse privirea împăienjenită spre companionul său. 

— Gata, deja? 

— Directorul trupei Alteţei Sale Regale prinţul de Conti! 
declamă acesta, un pic mai puţin beat decât René. 

Zenon se uită la individ. Il recunoscu cu greu pe 
comediantul pe care tocmai îl văzuse în aceeaşi după- 
amiază pe străzile din Montpellier. 

— Te deranjăm? 

— Deloc. Sunteţi bineveniţi. 

Cei doi bărbaţi se lăsară să cadă lângă el şi comandară 
imediat o ulcică de vin. 

— Prietenul meu Zenon, îi explică Rene lui Moliere, este 
un mare savant. Cel puţin face nişte descoperiri uriaşe... 
Numai dacă nu cumva descoperirea lui este uriaşă... Mă 
rog, n-are importanţă. Dar mai ales este îndrăgostit! 

— Eu? sări savantul. 

Zenon ar fi vrut să izbucnească în râs, dar nu putu. Da, o 
iubea pe Agnes. Şi brusc îşi conştientiză viitorul. Acea viaţă 
pe care şi-o imaginase întotdeauna făcută din cercetări 
savante şi solitare o vedea acum animată de prezenţa lui 
Agnes. 


— Poate, admise el. Dar este o boală de care suferă mulţi 
oameni. Nu cred că prietenul nostru este interesat de o atât 
de amărâtă poveste. Cum stai cu gahoua? 

— Neîndemânatică diversiune. N-ai să scapi aşa uşor. 

— Dragostea este întotdeauna un subiect bun, confirmă 
Moliere. Deşi riscul de a cădea în dulcegărie e mare. Ştiu 
despre ce vorbesc: lucrez acum la o comedie pe care 
intenţionez să o intitulez Căsătorie cu năbăadăi. 

„E clar, gândi Zenon, Moliere ăsta are darul de a găsi 
titluri pertinente.” Îşi aprinse pipa şi preferă să revină la 
subiectul precedent. 

— Mă întreb dacă această gahoua merge bine cu tutunul, 
zise el. _ 

— Fără discuţie, estimă René. In Orient, gahovua este o 
băutură rafinată. Aşa cum aici este tutunul. Fiindcă, orice ar 
zice Aristotel şi toată filosofia, tutunul este pasiunea 
oamenilor cinstiţi, iar cine trăieşte fără tutun nu este demn 
să trăiască. 

— Părerea este glumeaţă, zise Molière. Va trebui să o ţin 
minte. Dar ce-i această gahova de care tocmai aţi amintit? 

— O băutură pe bază de sâmburi prăjiţi cu care domnul 
ar vrea să facă negoţ dacă reuşeşte să o facă băubilă, se 
amuză Zenon. 

— O! Dar am făcut-o! afirmă şarlatanul revenindu-şi un 
pic. Pe când mâncam azi la prânz, am găsit soluţia! Ideea 
mi-a venit pe când încercam să înghit o tocană. Vezi, 
tocana se face mai bună prelungind fierberea şi chiar mai 
mult încălzind-o a doua zi. Savorile se topesc unele în 
altele, iar defectele se estompează... M-am gândit mult la 
asta şi am ajuns la concluzia că ceea ce trebuie la qahoua 
este timpul. Să-l laşi să-şi facă treaba... 

Se aplecă spre ei ca şi cum le-ar fi făcut o confidenţă, 
adăugând: 

— Trebuie să o fierbi mai mult! 

Zénon rămase o clipă surprins. 

— lpoteză interesantă... Şi merge? 

René îşi îndreptă bustul. 

— Presupun. 


— Presupun? Vrei să spui că nu ai încercat? Ei, hai, Rene: 
o ipoteză se confirmă printr-o experienţă! 

René îl privi perplex. 

— Nu-s eu savant, Zenon, totuşi mi se pare că un 
raţionament - dacă e just, iar al meu este - e întotdeauna 
confirmat de experienţă. 

— Ştii tu că ceea ce spui este exact ceea ce Rene 
Descartes s-a străduit să-i demonstreze lui Blaise Pascal? 
Afirma că vidul nu putea exista, sub pretextul că, dacă ar fi 
aşa, atunci ar fi umplut de întindere. Şi totuşi trebuie să 
crezi în experienţele lui Pascal la care un prieten de-al meu 
a avut ocazia să asiste, vidul există cum te văd şi cum mă 
vezi. 

— Vrei să spui că un raţionament corect poate totuşi să 
ducă la nişte concluzii eronate? întrebă şarlatanul, motivat 
de faptul că fusese comparat cu Descartes. 

— Numai armonia raţionamentului nu este suficientă 
întru stabilirea unui adevăr. Un raţionament, chiar când 
este bine condus, chiar când este conform preceptelor 
logicii pe care Aristotel a studiat-o şi scris-o atât de bine, 
acest raţionament, doar el singur, nu este gajul adevărului. 
Vezi tu, un raţionament trebuie să procedeze prin deducție, 
nu prin inducţie. Trebuie pornit de la observarea realului 
pentru a extrage legi generale, nu invers. A pleca de la 
ipoteze construite pe simpla speculare a înţelegerii nu duce 
decât la absurdităţi. Atâta timp cât lumea reală nu va fi 
decât o confirmare a speculațiilor spiritului, ştiinţa nu va 
progresa. Ea trebuie să-i fie chiar originea. Leonardo da 
Vinci nu spunea altceva afirmând: „Experienţa nu înşală 
niciodată, ci judecata ta este cea care se rătăceşte 
promiţându-şi rezultate care nu decurg direct din 
experienţa personală”. 

Degeaba fusese  şarlatanul comparat o clipă cu 
Descartes, el abia dacă înţelesese măcar jumătate din ceea 
ce îi explicase amicul său. Se întoarse spre Moliere şi fu 
liniştit să constate că părea la fel de pierdut ca şi el. 
Amândoi se mulţumiră aşadar să dea din cap pentru a 


spune că urmăreau perfect raţionamentul şi aşteptară 
continuarea. 

Aceasta însă nu veni. Zenon se gândea la ceea ce tocmai 
spusese. Da, într-un secol lumea se schimbase. Dar şi 
modul de a o înţelege. „Argumentez ex suppositione”, 
scrisese Galilei. Dar aceste supoziţii trebuiau de-acum să se 
fondeze ele însele pe observaţie şi să se supună mai apoi 
verificării prin experienţă. Faptele deveniseră noii stâlpi ai 
discursului veridic. 

lar soluţia problemelor sale se prezentă atunci într-un fel 
de fulger orbitor. O soluţie atât de evidentă încât fusese un 
imbecil că nu se gândise la ea mai devreme. O soluţie care 
decurgea din chiar principiile pe care le predase atâţia ani 
elevilor săi şi pe care tocmai i le spusese şarlatanului: o 
ipoteză se confirmă prin experienţă. 

— Ştiu ce trebuie făcut, zise el brusc. 

— Desigur: trebuie să fierbi bine qahoua şi... 

— Nu, vorbeam de schelet. Acum ştiu cum le pot dovedi 
că am dreptate. 

René oftă. lată că iar începea cu drăcia lui de schelet! 
Vru să ciocnească cu Moliere, dar acesta începea să 
picotească. 

— Dar n-ai spus tu că ştii ce-i scheletul ăsta? 

— Autorităţile nu sunt de părerea mea. 

— Atunci, nu mă interesează. Dacă asta riscă să-ţi facă 
probleme cu autorităţile... prefer să nu ştiu nimic. 

— Nu te ştiam aşa de fricos. 

— Doar prudent. 

— Chiar într-atât încât să renunţi la a-mi da o mână de 
ajutor? René îşi privi amicul. Nu-i plăcea felul în care îi 
ceruse asta. Ce-i mai trecea prin minte? 

— De ce natură? 

— O mică spargere... 

Adormit pentru o clipă, Moliere înălţă capul. 

— A! Doar niţică acţiune pentru ca intriga să progreseze! 
Târgoveţul îl privi, uluit, clătinând din cap. Comediantul era 
un nebun! Povestea asta mirosea a necazuri de la zece 
poşte, însemna ceva ce te arunca în temniţă pentru 


douăzeci de ani. Nu semăna cu ideea pe care şi-o făcea 
despre viitorul său. 

— Am nevoie de schelet, explică Zenon văzându-i 
neîncrederea. 

— Nu-ţi sunt suficiente desenele? 

— Le-am înapoiat proprietarului. 

— O treabă nu prea isteaţă, dacă-mi pot permite să zic 
aşa. 

— René! Am nevoie de ajutorul tău ca să intru în Colegiul 
Regal şi să iau oasele. Vreau să reconstitui scheletul în felul 
meu! 

— Numai atât! Păi... ia aminteşte-mi cât de mari sunt 
oasele? 

Zenon se strâmbă. Uitase acest detaliu. Chiar şi cu 
ajutorul lui René, i-ar fi trebuit zile întregi ca să le scoată 
din Colegiul Regal. 

— Care-i povestea cu oasele astea? întrebă Moliere. 

— Un schelet cât casa! răspunse târgoveţul înainte ca 
Zenon să poată deschide gura. N-ar încăpea în rulota mea! 
lar amicul meu pretinde că vrea să le ia discret. 

— În cazul acesta, sunt omul vostru! se grăbi să declare 
comediantul ridicându-se pe picioarele-i nesigure. Ideea 
unei astfel de aventuri îmi place. 

— Hei! Uşurel, dom’ director de nu-ş-ce... Zenon uită să 
menţioneze un mic detaliu: autorităţile n-ar fi întru totul de 
acord. 

Molière avu un zâmbet şiret. 

— Cu atât mai mult: îmi convine foarte tare să le jucăm 
un renghi. Vă pot pune la dispoziţie o mână de oameni 
zdraveni şi două rulote. 

Zenon îl privi pe comediant. Părea să vorbească serios. 
Fără discuţie că acest personaj îi era simpatic. 

— Va trebui să o facem noaptea, preciză el. 

— Vrei să fii mai precis? făcu René care începea să o lase 
mai moale. 

Zenon schimbă o privire cu Moliere. 

— Ce-ar fi, să zicem... în seara asta? 

Şarlatanul îi privea cu ochii cât cepele. 


Aşadar, Zenon scăpă de arestare cu totul întâmplător în 
seara aceea. Abia ce părăsise hanul în compania celor doi 
complici, că vreo douăzeci de oameni înarmaţi năvăliră 
înăuntru, semănând o dezordine de nedescris. Printr-o nouă 
ironie a destinului, Zenon scăpă aşadar fiindcă plecase să 
comită un alt delict. Justiţia omenească urma nişte căi la fel 
de întortocheate ca si cea divină. 


5 


De altfel, aceasta din urmă avea alte treburi. Încă de la 
sosirea lor în sat, Agnes şi părintele Amedee fuseseră 
preveniţi de brusca agravare a sănătăţii bătrânei 
Aldegonde. Avusese o nouă criză la începutul după-amiezii 
şi, după spusele martorilor, îşi manifestase dorinţa de a-l 
vedea pe preot cât mai repede, ceea ce, Amedee o ştia, nu 
prevestea nimic bun. 

— Vin cu tine, insistase Agnes ajutându-l pe acesta să se 
pregătească. 

— Teamă mi-e că nu mai există nicio speranţă. 

— Aş vrea totuşi să fiu lângă ea. 

EI îi luă mâna. 

— Va trebui să fii curajoasă... Dar sunt mulţumit că în 
sfârşit îţi faci griji pentru alţii. 

Pătrunzând în casa bătrânei, fură surprinşi de liniştea 
apăsătoare ce domnea înăuntru. Două sătence stăteau la 
marginea patului în care era întinsă Aldegonde, cu ochii 
închişi, ca şi cum conversa deja cu lumea cealaltă. Cele 
două femei îşi întrerupseră rugăciunile mute, zărindu-l pe 
preot, şi se ridicară ca să-i cedeze locul. 

Amedée se aşeză şi se aplecă spre faţa lui Aldegonde. O 
răsuflare extrem de slabă ieşea de pe buzele sale ridate 
care aveau deja paloarea linţoliului. 

— Aldegonde? Eu sunt, părintele Amedee. Mă auzi? 

Bătrâna deschise pleoapele. Privirea i se agăţă de cea a 
preotului ca un înecat de colacul de salvare. 

— E şi Agnes aici, adăugă Amedee întorcând uşor capul 
în direcţia tinerei care stătea în picioare la căpătâi. 


Aldegonde păru că vrea să spună ceva, dar nu reuşi 
decât să scoată un geamăt slab. Agnès simţi un nod în gât. 
Bătrâna nu va mai prinde zorile. 

— Sunt aici ca să-ţi ascult spovedania, continuă Amedee 
cu glasul lui călduros. Dacă vrei, desigur... 

Bătrâna clipi din ochi în semn de aprobare şi făcu efortul 
de a ridica un deget pentru a-l trage pe preot mai aproape. 
Agnès preferă să se retragă. Întâlnirea lui Aldegonde cu 
propria conştiinţă nu era treaba ei. 

O noapte fără lună învăluia Montpellierul în întuneric. 
Fofilându-se prin străduţele întunecate, trei misterioase 
rulote se apropiau de Colegiul Regal. În ele: un târgoveţ 
pirpiriu, un savant curajos şi o trupă de teatru. 

— Ai vreo idee pe unde vom intra? şopti René, cu capul 
între umeri de parcă ar fi vrut să treacă nevăzut. 

— Îmi amintesc că există o uşă laterală, răspunse Zénon. 
Ne foloseam de ea uneori ca să ne strecurăm în afara 
clădirii când voiam să scăpăm de supravegherea paznicilor. 

— A... Vă duceaţi după fuste? Nu mi-ai spus asta. 

— Fă-mi plăcerea şi încetează cu comentariile şi 
mulţumeşte-te să faci în aşa fel încât catârul tău să nu 
greşească drumul. 

— Catârul meu are mai mult simţ de orientare decât 
mine, glumi târgoveţul. 

— Nicio îndoială. 

Ren€ vru să-i zică ceva, dar Zenon îşi puse în aceeaşi 
clipă mâna pe antebraţul lui. 

— Aici. 

Târgoveţul se opri în faţa unei uşiţe care abia se vedea. 
Celelalte două rulote făcură la fel. 

În timp ce René încerca să-şi facă asinul să tacă, întrucât 
acesta considerase oportun să-şi manifeste uşurarea că nu 
mai trebuia să tragă şi începuse să scoată răgete de 
bucurie, Zenon şi Moliere studiară broasca uşii. Complet 
ruginită, cu greu îţi puteai imagina că o cheie poate acţiona 
mecanismul. Nici măcar nu încercară. O rangă adusă de un 
comediant o făcu să cedeze într-o clipă. 


— Forţarea uşii unui Colegiu Regal este un delict? întrebă 
Moliere. 

— Teamă mi-e că da. Dar e prea târziu pentru a mai avea 
scrupule. Mai degrabă aprindem o lumânare, ca să nu ne 
scoatem ochii. 

Pătrunseră în clădire urmaţi imediat de ceilalţi. Erau zece 
cu toţii. La lumina lumânării care făcea ca umbrele să 
tremure pe pereţi neliniştitor, parcurseră lungile culoare 
întunecate, oprindu-se din când în când ca să verifice dacă 
înaintau în direcţia cea bună. Rene mergea cu un pas în 
urma savantului, având doar pe jumătate încredere în 
memoria acestuia asupra locurilor. 

— Eşti sigur că ştii încotro mergi? 

— Ultima dată când am mai fost pe aici, aveam douăzeci 
de ani. 

Dar, după câteva ocoliri neprevăzute, cei zece oameni 
ajunseră totuşi la încăperea unde era păstrat scheletul. 
Folosiră din nou drugul de fier, iar uşa se deschise scârţâind 
peste o pânză de întuneric. Zénon ezită o clipă înainte de a 
se angaja în această întunecime tăcută. Schimbă o scurtă 
privire cu Moliere şi Rene ca să prindă curaj şi pătrunse în 
întuneric. 

Lumânarea scoase din neant fragmente de ziduri şi 
stâlpi, încă vreo doi paşi şi, brusc, silueta noului uriaş al lui 
Athanase răsări din tenebre. Luminat astfel de jos în sus de 
lumina slabă a lumânării, părea şi mai înfricoşător decât 
reconstituirea anterioară. Cu excepţia lui Zenon, toţi avură 
o mişcare de recul şi de stupoare. 

— Mama dracului... mormăi şarlatanul. Cum de-i posibil 
aşa ceva? 

— Impresionant... admise un comediant la fel de uluit. 

— Aş zice că e chiar homeric, adăugă Moliere. 

— Şi mai dihai ca precedentul! interveni Zenon ca să 
destindă atmosfera. 

Îşi dădu seama că René rămăsese în urmă şi se întoarse 
spre el. Amicul său era palid ca un cadavru pentru disecţie. 

— Ei! Ai o mutră! 


— N-am văzut în viaţa mea aşa ceva... Nu se poate ca 
bunul Dumnezeu să fi creat asta... 

— Parcă l-aş auzi pe cardinal. 

— Ei bine, poate că nu-i chiar aşa de nebun cum ÎI 
credeam... 

— Hai, dă-ne mai bine o mână de ajutor decât să te 
lansezi în teologie. N-avem toată noaptea la dispoziţie. 

Cei zece oameni se apropiară de schelet şi începură să-l 
demonteze os cu os. 

Aldegonde îşi dăduse sfârşitul. Chipul livid reflecta slaba 
licărire a lumânării puse lângă pat, însă nimic din expresia 
ei nu lăsa să se ghicească somnul ce o cuprinsese. Amedée 
o privea cu acea uimire ciudată pe care i-o provoca 
întotdeauna vederea unui defunct. Acest trup întins din faţa 
lui nu mai era decât un obiect inert. Nimic nu îl diferenţia 
de o bucată de lemn sau de piatră. Totuşi, cu câteva 
minute mai înainte, încă mai avea viaţă în el. Era locuit de 
un suflet şi o minte capabile să gândească şi să se 
emoţioneze. Din spovedania ei, preotul nu prea ştia ce să 
creadă. Secretul pe care i-l mărturisise era atât de ciudat 
încât ezita să considere conţinutul drept o uşurare. Dar era 
sigur de un lucru: spovedanie sau nu, trebuia să-i spună lui 
Donatelli. 

Închise pleoapele lui Aldegonde şi se cufundă în 
rugăciunile sale. Se ruga pentru mântuirea bătrânei, 
desigur. Dar nu se putu abţine să nu introducă şi un 
cuvinţel pentru Agnès. 

Când transferul fu gata, peste Montpellier se iveau zorile. 
Toate oasele fuseseră transportate cu cea mai mare grijă 
până la rulotele în care au fost încărcate. Zenon şi tovarășii 
săi putură, în sfârşit, să-şi tragă un pic sufletul. 

— Fericit că ai terminat, nu? zise Moliere întinzându-i o 
ploscă cu vin. Chestia asta cântăreşte cât o duzină de 
elefanţi! Par a fi făcute din piatră! 

— Aşa-i, făcu savantul. Sunt nişte fosile. 

Molière se uită o clipă la el, uimit. 

— Cu siguranţă că pe pământ şi în ceruri sunt mai multe 
lucruri decât crede filosofia. 


Operaţiunea durase mai mult decât prevăzuseră şi îi 
costase mult mai multe eforturi decât îşi imaginaseră. 
Fiindcă scheletul fusese fixat în eşafodaj cu atenţie şi 
trebuiseră să desfacă o mulţime de noduri şi să scoată 
nenumărate cuie pentru a elibera oasele. Fără a mai socoti 
că trebuiseră să demonteze scheletul începând de sus şi să 
coboare oasele acelea grele cu ajutorul scripetelui. In final, 
transportarea lor până la rulotă fusese mai uşoară, deşi 
distanţa de parcurs de fiecare dată cu braţele încărcate nu 
fusese nici ea de neglijat. Şi cum trebuiseră transportate şi 
scândurile, grinzile şi toate celelalte bucăţi de lemn care 
serviseră la înălţarea schelăriei, munca durase dublu decât 
prevăzuseră. Pe scurt, dacă Zenon era obosit, dar fericit, 
René avea un vag sentiment că fusese tras pe sfoară. 

Noaptea aceasta lungă îl epuizase literalmente, iar acum 
nu se gândea decât la un singur lucru: să doarmă. Printre 
altele, ideea că ar putea fi reperaţi după atâtea eforturi îl 
îngrozea. Şi nu avea nicio poftă să se vadă lipsit de somnul 
pe deplin meritat prin apariţia pe neaşteptate a unui 
reprezentant al ordinii. 

— Hai s-o ştergem de-aici, acuşi se luminează! zise scurt 
târgoveţul după ce se aşezase pe partea din faţă a rulotei. 

Zenon îi făcu semn lui Moliere şi trupei acestuia că era 
timpul să plece şi se urcă la rândul său în vehicul după ce 
dădu o palmă amicală măgarului adormit. Se pregăteau de 
plecare când Zenon îşi aminti brusc că uitase ceva. Sări jos. 

— Staţi aşa, mă întorc. 

— Eşti nebun! Unde pleci? se răsti René. 

— La laboratorul lui Athanase, răspunse Zenon luând 
lumânarea. Îmi trebuie scheletul micuţei şopârle. Nu 
durează decât o clipă. 

Cu un aer mai puţin sigur ca niciodată, René se întoarse 
spre Moliere care ridică din umeri. Oftă şi aruncă un ochi 
neliniştit spre cer. În curând, vor cânta cocoşii. 

Zenon se întoarse pe culoarul întunecat. Trebuia 
neapărat să recupereze micul schelet. Nu-l putea 
reconstitui pe cel mare fără a avea în faţă modelul redus. Şi 


nu avea niciun chef să mai retrăiască episodul vânării unei 
şopârle şi toată treaba dezgustătoare ce urmase. 

Ajuns în vârful scării spiralate, Zenon se trezi în faţa uşii 
putregăite a biroului maestrului său. Ca de obicei, era 
închisă bine cu cheia. Insă, de data aceasta, Zenon nu avea 
nevoie de rangă ca să o deschidă. Ştia unde avea obiceiul 
Athanase să ascundă cheia şi o găsi sub o scândură din 
podea. 

Interiorul laboratorului era întunecat. Lumânarea îşi 
revărsă lumina de ambră, iar formele ciudate ale 
instrumentelor, ale fosilelor, ale mineralelor şi ale diverselor 
specimene răspândite pe mese şi etajere începură brusc să 
danseze o farandolă fantomatică. Zenon puse lumânarea în 
mijlocul încăperii şi începu grabnic să scotocească după 
micul schelet. Un obiect de mărimea aceea nu era uşor de 
ascuns. A-l găsi în dezordinea aceea nu trebuia, în principiu, 
să pună nicio problemă. Dar căută zadarnic; nu reuşea să 
dea de el. Căută peste tot: pe mese, pe rafturile 
bibliotecilor, pe etajerele încărcate, pe sub mobilă. Peste 
tot. Degeaba. Oare Athanase se debarasase de el? Oare va 
porni din nou în capturarea şi disecarea unei şopârle înainte 
de a putea să înceapă reconstituirea? 

Gândul că aceasta poate întârzia din cauza unui atât de 
stupid incident îi era insuportabil. Mai căută o dată, tot mai 
neliniştit, prin spatele dosarelor şi a lucrărilor clădite cam 
peste tot. Căută prin sertare, goli dulapurile, se uită chiar şi 
în coşul de gunoi. Nimic. 

Scheletul micuţei şopârle nu era acolo. 

— Asta cauţi? se auzi deodată o voce în spatele său. 

Zenon se întoarse. Athanase stătea în spatele lui şi îi 
întindea planşeta pe care era fixat micuțul schelet. 

— Athanase? 

Cei doi oameni se măsurară în tăcere. Zenon era uimit 
să-l vadă acolo la o oră atât de neobişnuită. Dar, mai ales, 
se simţi surprins în plină activitate vinovată. Fusese 
descoperit ca să zicem aşa cu mâna în sac, intrat pe ascuns 
în această clădire şi încercând să recupereze un obiect fără 


acceptul lui. Şi se temea de privirea plină de reproşuri a 
maestrului său. 

Însă privirea lui Athanase nu era deloc ostilă. Zenon citea 
în ea mai degrabă un soi de sfârşeală, de tristeţe 
nemărginită. Ca şi cum faptul de a-l fi surprins căutând prin 
tot laboratorul nu avea nicio importanţă pentru el. Zenon 
putea vedea în ei afecţiune, dar şi un fir de mândrie. Nu la 
asta se aştepta. 

— Am făcut aşa cum mi-ai spus, zise Athanase după ce 
trecuse parcă o veşnicie. Am comparat. 

Zenon ghici imediat că fostul său maestru trecuse de 
partea sa în privinţa scheletului. Această schimbare de 
opinie era atât de bruscă şi de neprevăzută încât o clipă se 
îndoi că era sinceră. 

— Dar... eu credeam... 

Athanase se îndreptă încet spre el. Cu umerii săi largi 
aplecaţi, părea mai bătrân ca niciodată. 

— ... că nu mai sunt decât un bătrân savant senil obsedat 
de uriaşi? Da, aveai dreptate. Eram... până în noaptea asta. 

— Atunci, ştiţi? 

Athanase îşi întoarse privirea spre etajerele unde se 
îngrămădeau tratatele de gigantologie şi eşantioanele de 
schelete fosile. 

— Imediat ce am văzut acest schelet micuţ, am ştiut că 
ai avut dreptate... Am petrecut noaptea comparându-l cu 
desenele făcute de Bruno... Ce creatură extraordinară, nu? 

— Asta rămâne de verificat... 

Bătrânul savant se întoarse spre elevul său. 

— Vei încerca o reconstituire? Tocmai vin de-acolo. 
Voiam să verific unul sau două lucruri. Dar mai pot 
aştepta... 

Zenon schiţă un gest, vru să spună ceva ca să se scuze 
că a luat oasele fără autorizarea lui. Dar Athanase îl opri cu 
o clătinare din cap. 

— Te invidiez... Vezi tu, eu cred că ceea ce mă interesa 
era mai puţin faptul că nu am dreptate cât acela de a şti că 
îmi petrecusem viaţa studiind o himeră... Eşecul nu-i 
nimic... 


Arătă cu un gest circular laboratorul. 

— Dar golul acesta... neantul ăsta... toate aceste 
cunoştinţe inutile... 

li dădu micuțul schelet. 

— Arată-li-l. 

— Am... am să fac tot ce pot. 

Athanase se îndreptă atunci spre fereastră, iar privirea i 
se pierdu în depărtare, dincolo de acoperişurile de ţiglă 
peste care soarele îşi arunca primele reflexe sidefii. 

— Acum, lasă-mă. 

Zenon îi aruncă o ultimă privire şi, luând cu el scheletul 
micuţei şopârle, dispăru pe scări. 

Se întâlni cu René la rulotă. Privind ţintă spre capătul de 
stradă din faţa lor, îi zise doar atât: 

— Să mergem. 

— Ce s-a întâmplat? Parcă ai fi văzut o fantomă. 

— Cam aşa ceva, da. 

René nu mai insistă. E clar, savanții ăştia sunt nişte 
indivizi curioşi. Mai bine să nu încerci să-i înţelegi. Trase de 
două ori de hăţuri ca să-i atragă atenţia catârului că venise 
vremea să se pună în mişcare. Rulota se îndepărtă, în 
sfârşit, de Colegiul Regal. 


6 


Henri de Coursanges petrecuse o noapte execrabilă. 
Lamentabilul eşec al tentativei de arestare a lui Zenon îl 
făcuse negru de supărare şi, în plus, îl obligase să se culce 
foarte târziu. De aceea a doua zi, când Donatelli sosi la el în 
cursul dimineţii, magistratul încă nu era pe deplin treaz, iar 
venirea inopinată a legatului tulbură ceea ce el considera a 
fi drept un ritual tihnit. 

Aşadar, nu-l întâmpină cu amabilitatea pe care o justifica 
totuşi importanţa persoanei sale. 

Din partea sa, Donatelli nu avea nici el poftă să înceapă 
ziua cu o ceartă, dar trebuia să-l informeze despre 
spargerea care avusese loc. După ce află, magistratul 
bombăni ceva, îşi frecă ochii şi zise: 

— Cum adică, a dispărut complet? 


— Nu mai este nimic. Nici măcar un os. Am trecut în 
dimineaţa aceasta să văd din nou scheletul şi nu mai era 
acolo. Doctorul Lavorel spune că nu ştie nimic. 

Henri de Coursanges îşi trecu o mână prin barbă. 
Întotdeauna îi era greu să se concentreze înainte de a se 
bărbieri. 

— Există suspecți? se mulţumi el să întrebe. 

Donatelli se uită la magistrat. Poate ar fi trebuit să 
aştepte ca să-şi fi dat cu puţină apă pe faţă. Creierul nu 
părea în stare să funcţioneze cu iuţeala necesară cerută de 
conversaţie. 

— Mi se pare că lucrurile sunt clare, zise el. Acest Zenon 
de Mongaillac e cel care a furat scheletul. 

— Şi de ce naiba ar fi făcut aşa ceva? 

— Mai bine nu mă gândesc... A, dar iată-l pe episcopul 
nostru! 

Într-adevăr, Van Melsen, care trebuise să străbată tot 
oraşul, intră şi el în încăpere. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vă deranjez atât de 
devreme, îl întâmpină cardinalul. 

— Nu are nicio importanţă. Dorm foarte puţin. 

— Se pare că s-a furat scheletul în noaptea asta, se crezu 
obligat magistratul să-l informeze. 

— Sunt la curent. Supărător. 

— Bănuielile noastre se îndreaptă, normal, către Zenon 
de Mongaillac, adăugă Henri de Coursanges de parcă ar fi 
fost rodul gândurilor sale intense. 

— Bineînţeles. Păcat că nu aţi reuşit să puneţi aseară 
mâna pe el. 

— Am... N-am avut noroc. Dar arestarea lui nu este decât 
o chestiune de timp! 

—Fără îndoială... 

Van Melsen se instală într-un fotoliu şi începu să-şi tragă 
bărbia, semn că pregătise din timp ceea ce urma să spună. 

— Evident, dacă ar fi fost vorba de un simplu furt, 
chestiunea nu v-ar privi decât pe dumneavoastră, zise el 
către magistrat. 


— Nu este cazul? Teamă mi-e că nu. Dacă Zenon de 
Mongaillac îşi propune să facă ceea ce cred eu, problema 
va avea o dimensiune teologică importantă..., zise 
aruncându-i cardinalului o privire acuzatoare. 

— ... pe care am fi putut-o evita dacă am fi luat măsuri 
mai radicale cât încă mai era posibil. 

Donatelli nu răspunse. Amândoi ghiciseră care erau 
intenţiile savantului, însă niciunul nu prevăzuse acest furt. 

— Mă însărcinez personal, interveni solemn magistratul, 
iritat că îl ţineau deoparte de secretele lor. 

— ŞI... aveţi vreo idee de felul în care veţi proceda? După 
ce a aflat că douăzeci de oameni au răscolit tot hanul, mă 
îndoiesc că mai pune piciorul pe-acolo. 

Tonul folosit de episcop era, ca mai totdeauna, plin de 
sarcasm, iar magistratului nu-i plăcea deloc. 

— Am să încep cu... 

Henri de Coursanges nu mai continuă. Nu înţelegea prea 
bine ce-i cu tot misterul acesta în privinţa scheletului, şi 
asta îi dădea neplăcuta impresie că se află pe dinafară. Dar 
cel puţin ştia că în problema spargerii cel mai în măsură să 
facă ceva era el. Oare nu lui îi revenea rolul să menţină 
ordinea în oraş? 

— Orice ar fi, am să-l găsesc! declară el autoritar. 

Observă însă că nici Donatelli, absorbit de contemplarea 
străzilor din Montpellier, nici Van Melsen nu dădea nicio 
atenţie cuvintelor sale. 

Cele trei rulote reuşiră să iasă din Montpellier fără 
probleme. 

Protecţia de care se bucura Moliere din partea prinţului 
de Conti le permise să iasă liniştiţi pe porţile oraşului. 
Primele două treimi din drumul ce ducea spre sat fură la fel 
de calme. Dar, odată ajunşi la poalele munţilor Cevennes, 
catârul de la rulota lui René îşi manifestă nemulţumirea 
pentru că la vârsta lui înaintată era folosit pentru această 
dificilă escaladă, oprindu-se şi scoțând nişte răgete care, 
ajutate de dealuri, probabil că se auzeau la douăzeci de 
leghe în jur. Cu toţii trebuiau să fie de acord că sărmanul 
animal avea de tras o greutate serioasă şi că drumul era 


într-o stare pe care ultimele ploi nu o menajaseră. O pauză 
urmată de îndemnuri diverse al căror secret numai René ÎI 
ştia reuşi să convingă animalul să pornească din nou la 
drum, însă ritmul fusese rupt, iar traseul, întrerup la fiecare 
nou nivel, dură întreaga dimineaţă. 

Ideea de a reconstitui scheletul şopârlei uriaşe în bârlogul 
lui Agnes îi apăruse lui Zenon ca un lucru evident. Ce alt loc 
ar fi fost mai nimerit pentru operaţiune? Grota era suficient 
de mare ca să încapă scheletul şi se afla după o cotitură a 
colinei, făcând-o greu de găsit. Putea lucra aici în deplină 
linişte fără să se teamă că vine cineva care să-l împiedice. 

În plus, iar acesta nu era cel mai mic dintre avantajele 
locului, va fi lângă Agnes. Dacă nu avusese precauţia să-i 
spună dinainte, era din cauză că nu avusese ocazia. 

De altfel era sigur că ea nu va avea nicio obiecţie. Ce 
motiv ar fi avut să-l refuze să-i folosească grota? Totuşi, 
când ajunseră în apropiere, o uşoară îndoială i se strecură 
în suflet. Fiindcă un eventual refuz din partea ei l-ar pune 
într-o situaţie extrem de stânjenitoare. Aşadar, coborând 
din rulotă îi ceru lui Molière să stea în dosul tufişurilor aflate 
mai jos de grotă, îi făcu încrezător cu ochiul lui René şi se 
apropie singur de intrare. 

În faţa cavernei se deschidea un spaţiu gol pe care îl 
traversă întrebându-se cum va fi primit. Se opri la câţiva 
paşi de intrarea din coasta muntelui. 

— Agnes? strigă el. Sunt eu, Zenon. 

După un timp, Agnes îşi făcu apariţia. Surprinsă să-l 
vadă, ezită o clipă neştiind ce atitudine să ia. Insă temerile 
lui Zenon se risipiră când tânăra îi veni în întâmpinare 
zâmbindu-i larg. 

— Ce faci aici? întrebă ea. 

— Am venit să-ţi fac o surpriză, zise el răspunzându-i tot 
cu un zâmbet. 

— Drăguţ din partea ta. E drept că pe-aici nu prea ai cum 
te distra. 

Se priviră, emoţionaţi şi un pic tulburaţi. Zenon făcu un 
pas spre ea şi îi luă uşor mâna. Visase la clipa aceasta de 
când se despărţiseră în Montpellier. Il cuprinse o dorinţă 


irezistibilă de a-şi pune buzele peste ale ei. Se aplecă uşor 
înainte. Faţa lui Agnes se afla doar la câţiva centimetri de a 
lui. Parfumul părului ei îl îmbătă. 

— lertaţi-mă că intervin... Domnişoară, sunt încântat să 
vă cunosc! zise un individ din spatele lor care schiţă o 
reverență elegantă. Agnes tresări. Nu-l văzuse venind pe 
necunoscut. Îl întrebă din priviri pe Zénon. Acesta, 
contrariat că nu avusese timp să-i vorbească de prezenţa 
însoţitorilor săi, se întoarse spre comediant. 

— Agnes, ţi-l prezint pe Molière. Poate îţi aduci aminte că 
l-am văzut pe estradă la Montpellier. E un prieten. 

— Atunci, fie binevenit! făcu Agnes zâmbind 
comediantului. 

Când acesta se înclină să-i sărute mâna, tânăra mai-mai 
să pufnească în râs. Era prima dată când i se întâmpla aşa 
ceva! 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, se auzi un glas nou. Dar, 
dacă mi-aţi da o mână de ajutor... 

Toţi trei se întoarseră spre şarlatanul care venea spre ei 
ţinând în braţe o tibie enormă. Zenon anticipă reacţia lui 
Agnes. 

— Hmmm... Agnes, ţi-l prezint pe Rene Grouchot, 
târgoveţ, spiţer, neguţător de substanţe exotice şi de tot ce 
vrei. Tot un prieten, şi el. 

Depăşită puţin de evenimente, tânăra se mulţumi să dea 
din cap. 

— Încântat! zise René. Scuzaţi-mă că nu vă pot săruta 
mâna, dar... 

— Ce-i asta? întrebă Agnes, văzând osul uriaş. 

Zenon nu avu timp să răspundă. Oamenii din trupa lui 
Moliere se apropiau la rândul lor, fiecare ducând oase. 
Agnes făcu ochii mari şi se întoarse spre Zenon sperând 
într-o explicaţie. 

— E... scheletul, bâigui el. Am să încerc să-l reconstitui. 

Agnes scoase un oftat resemnat. Pentru un loc fără 
distracţii, acum era unul plin de viaţă! 

Imediat după plecarea lui Zenon, Athanase avu un 
sentiment de gol, de pustiire atât de dureros încât stătu 


aproape o oră într-o stare de prostraţie. După cum îi 
spusese fostului său elev, îşi dăduse seama că îşi dedicase 
întreaga viaţă unor lucrări care se dovedeau absurde, 
fiindcă acum avea certitudinea: scheletul descoperit în sat 
nu era al unui uriaş. Şi probabil nici cele pe care le 
descoperise de-a lungul carierei. Gigantologia, se 
convinsese, era doar o pistă falsă, un subtil eşafodaj de 
teorii şi argumente fabricate ce nu duceau la nimic. O farsă, 
îşi risipise toată viaţa urmărind creaturi ce nu existau decât 
în imaginaţia oamenilor. lar lucrul cel mai ironic dintre toate 
era că scheletul din Lansec aparţinea, fără îndoială, unei 
creaturi pe care orice om sănătos la minte ar fi clasat-o 
alături de licorni şi alte animale fabuloase care populaseră 
visurile savanților din Evul Mediu: un balaur. Ceea ce părea 
rezonabil era fals; ceea ce părea imposibil se dovedea a fi 
veridic. 

Vederea tuturor tratatelor sale de gigantologie, a 
eşantioanelor de oase de uriaşi colecţionate cu grijă de-a 
lungul anilor, a ilustraţiilor cu indivizi de talie mare, vederea 
tuturor acestora îi deveni brusc insuportabilă. Ele 
reprezentau o întreagă viaţă sacrificată unei erori, o viaţă 
pierdută pe vecie, fără conţinut. Luă de pe etajere câteva 
crochiuri de uriaşi şi, cu un gest hotărât, le rupse, ceea ce Îi 
produse un straniu sentiment de uşurare. Îşi dăduse seama 
că, dacă voia să-şi continue viaţa, trebuia să distrugă totul. 

Bruno îl întrerupse în timp ce făcea bucățele un dosar 
întreg consacrat gigantosteologiei. 

— Maestre... Nu faceţi asta! sări tânărul asistent 
repezindu-se spre el. 

Athanase îl împinse. 

— Lasă-mă, Bruno... 

— Dar... distrugeţi o muncă de-o viaţă întreagă. 

— Chiar mai mult decât atât, Bruno... Mult mai mult... 

Şi bătrânul savant rupse furios un teanc de foi. Bruno îl 
privi trist, nevenindu-i să creadă. Oricare ar fi fost motivul, 
nu puteai să reduci la zero o viaţă întreagă de muncă. 
Nimic nu o putea justifica. 


Se auziră nişte bătăi în uşă. Bucuros că vreun intrus 
putea întrerupe acţiunea distrugătoare a maestrului său, 
Bruno merse şi deschise uşa. Se trezi nas în nas cu 
episcopul Ulrich Van Melsen. 

Aerul sinistru al acestuia îl făcu pe tânăr să-şi schimbe 
părerea. Cu atât mai mult cu cât îl încerca o stare de 
stânjeneală ca să-l vadă cineva pe maestrul său în starea 
aceea. 

— Domnilor, salută vizitatorul înclinându-se. 

Bruno încercă să-l oprească. 

— Maestrul Lavorel nu se simte bine... 

Episcopul aruncă o privire peste umărul tânărului şi îl 
văzu pe bătrânul savant cum îşi rupea hârtiile. Nu avu 
nevoie să insiste. Îl pofti chiar Athanase însuşi să intre. 

— Simţiţi-vă ca acasă, Van Melsen... Dacă vederea unui 
bătrân inutil nu vă plictiseşte. 

Episcopul se miră şi îi adresă un zâmbet glacial 
asistentului care se dădu deoparte ca să-l lase să se 
apropie de Athanase. 

— Dispariţia scheletului trebuie să fi fost o grea lovitură 
pentru dumneavoastră, remarcă Van Melsen mieros. 

Athanase nu avea nicio simpatie pentru acest om. Dar 
ştia că mai devreme sau mai târziu urma să fie confruntat 
cu judecata celorlalţi. De ce să nu înceapă cu acest 
episcop? Se simţea totuşi cuprins de o asemenea sfârşeală 
de parcă s-ar fi adresat unei năluci. Toate astea nu mai 
aveau aceeaşi importanţă în ochii lui. 

— 0... Nu erau decât o grămadă de oase, ştiţi. Important 
este ce anume deduci din ele... lar adevărul atârnă 
adeseori mult mai greu decât orice schelet. 

— Mă puteţi ajuta în vreun fel să-l regăsesc? 

— Dacă se află în posesia lui Zenon de Mongaillac aşa 
după cum cred că gândiţi, cu siguranţă va avea grijă de el. 
Fiţi liniştit. 

— Dar eu credeam... 

Athanase se întoarse în sfârşit către interlocutorul său. 
Episcopul acesta nu putea nicidecum să-i înţeleagă starea 
de spirit. Cum să-l facă să priceapă că dispariţia scheletului 


nu mai era o dramă? Şi, în fond, de ce s-ar obosi să-i 
explice ceva acestui om mărginit? 

— Nu mă priveşte ce credeţi dumneavoastră. Adevărul. 
Nimic altceva nu mă interesează. 

— Totul depinde dacă vorbim despre acelaşi adevăr, 
răspunse înţepat episcopul care începea să bănuiască 
faptul că bătrânul savant abandonase ipoteza uriaşului. 

Athanase se mulţumi să ridice din umeri. 

— Să deduc că ştiţi unde se ascunde Zenon de 
Mongaillac? insistă Van Melsen. 

— Puteţi deduce ce doriţi, sărmane prieten... 

— Atunci poate ar trebui să vă amintesc că acest schelet 
nu vă aparţine. Protejându-l pe hoţ, deveniți complicele lui. 

Athanase îl privi fix. 

— Van Melsen, nu îmi sunteţi drag. Îmi displace persoana 
dumneavoastră nu pentru că sunteţi un ignorant, ci pentru 
că sunteţi cinic. Că nu sunteţi capabil să înţelegeţi 
adevărata miză a acestui schelet nu mă surprinde. Nu 
sunteţi un savant. Dar că sunteţi în stare de orice pentru a 
vă atinge scopul demonstrează o absenţă totală de 
scrupule care îmi produce greață. 

— Asta vedeţi? îi ripostă episcopul încercând să-şi 
păstreze calmul. Athanase Lavorel, cel care a ascuns cu 
bună-ştiinţă câteva vertebre pentru a încerca să 
dovedească adevărul ideilor sale, începe să dea lecţii de 
morală! 

Şi se întoarse spre Bruno. 

— Dar dumneata? Ai vreo idee despre locul unde poate 
sta ascuns Zenon de Mongaillac? 

Bruno negă din cap. 

— Foarte bine. Am să mă lipsesc de ajutorul 
dumneavoastră. 

Episcopul îi aruncă o lungă privire severă lui Athanase 
care îşi reluase acţiunile distrugătoare, apoi se întoarse pe 
călcâie şi ieşi. 

— Acum lasă-mă, îi zise bătrânul asistentului său fără să 
ridice ochii. Am o treabă de terminat... 


Bruno ieşi la rândul său, lăsându-l pe Athanase singur cu 
fantomele sale de uriaşi. 

Zenon şi prietenii săi terminaseră de descărcat 
osemintele. 

Sub privirea zăpăcită a lui Agnes, transportaseră enormul 
schelet în interiorul grotei. La lumina torţelor care alungau 
întunericul din peşteră, oasele pietrificate semănau cu o 
grămadă de stalactite căzute din tavan. 

Molière îşi şterse fruntea scăldată de sudoare, se întinse 
şi se lăsă să cadă pe o stâncă de lângă peretele grotei. 

— Dacă aş fi ştiut că este atât de obositor, m-aş fi abținut 
să-mi ofer serviciile! mormăi el încercând să-şi recapete 
suflul. 

Zenon veni să se aşeze lângă el. 

— Dar ai fi pierdut o memorabilă ocazie de a-ţi bate joc 
de autorităţi, îi răspunse noului său prieten. 

Molière aprobă în tăcere, apoi întrebă: 

— De ce rişti atât de mult pentru un schelet? 

— Nu-i pentru schelet, ci întru apărarea adevărului. 

— Apărarea adevărului nu cere atâtea sacrificii. Ce are 
adevărul atât de sacru în el? 

Zenon îl privi pe comediant, surprins de întrebare. 

— Eu fabulez, explică Molière. Îmi dedic viaţa inventării 
de minciuni. Lumea are nevoie de minciuni. 

— Dar minciunile tale nu au ambiția de a dezvălui 
adevărul? îi replică Zenon zâmbind. 

Comediantul nu găsi nimic să i-o întoarcă. Privirea lui 
mătură interiorul grotei. 

— Interesant habitat, zise el în clipa în care Agnes se 
îndrepta spre ei. Sobru, dar funcţional. Şi o ascunzătoare 
ideală ca să scapi de... 

Zenon îi aruncă o privire care îl obligă să se întrerupă. A 
vorbi de aşa ceva în faţa ei nu era o idee bună. Ştia că mai 
devreme sau mai târziu va trebui să-i dezvăluie detaliile 
problemei, dar momentul acela încă nu sosise. 

— Mi-e o foame de lup! exclamă el ca să distragă atenţia. 

— Taman la ţanc, v-am pregătit qahoua anunţă atunci 
René aducând o cratiţă din care ieşeau aburi. Câteva 


înghiţituri din acest delicios nectar şi veţi fi uitat cu toţii 
această noapte albă. 

Mai mult intrigat decât altceva, Moliere se ridică pentru a 
se apropia de şarlatan. Imediat, i se alătură şi restul trupei. 
Puțin mai departe, Zenon şi Agnes zâmbeau. 

— Despre ce-i vorba? întrebă fata. 

— Despre un remediu deloc gustos pe bază de boabe 
prăjite, care ar avea virtuţi stimulative. 

interesată de tot ce era legat de folosirea plantelor, 
Agnes hotărî să se alăture curajoşilor degustători. 

Pe rând, aceştia băură câteva gâturi din lichidul de 
culoare închisă. Şi, tot pe rând, îl înghiţiră cu aceeaşi 
strâmbătură. Băutura continua să rămână la fel de infectă. 

— Nu înţeleg, se lamentă René. Am fiert-o totuşi o oră 
întreagă. 

— Amăreala aceasta nu va dispărea nici dacă aţi fierbe-o 
şi trei zile, îi atrase atenţia Agnes. După părerea mea, aţi 
face mai bine să o îndulciţi cu nişte miere. Şarlatanul luă în 
considerare sfatul. Nu era chiar o prostie. 

Spre sfârşitul după-amiezii, veni momentul despărțirii. 

Zenon îşi mai salută o dată tovarăşii, grupaţi pe lângă 
rulote. Pentru Moliere şi trupa sa era timpul să se întoarcă 
la Montpellier, iar pentru Rene, să pornească pe drumurile 
regatului. 

De teama consecinţelor privind furtul scheletului, 
şarlatanul se hotărâse cu adevărat să plece din zona 
Languedoc. Se gândea să se îndrepte spre Lyon. Tradiţia 
gastronomică a acestui oraş îi permitea, după părerea lui, 
să presupună că locuitorii săi ar fi îndemnați prin natura 
lucrurilor să-i aprecieze băutura, iar ideea că această 
gahoua a lui nu a avut succesul pe care începea să-l aibă la 
Marsilia îl cam tracasa un pic. 

— Tu chiar crezi într-adevăr că poţi face comerţ cu 
chestia asta? îl întrebă Zenon de parcă ar fi citit gândurile 
amicului său. 

— Bineînţeles, fii liniştit. Dacă nu, voi putea continua să 
vând tutun. Papii n-au decât să publice câte bule vor, asta 
nu-i va împiedica pe oameni să consume. 


— Mai ales dacă îţi pui tot talentul ca să-i convingi de 
binefacerile lui! zise Moliere. Te-am văzut la treabă, René. 
Ai un dar indiscutabil: ştii că suceşti minţile publicului. 

— Atunci, dacă nu se vinde gahoua, aş putea oricând 
face parte din trupa ta, glumi târgoveţul. 

— N-ar fi o idee rea, îl asigură comediantul înainte de a 
se întoarce spre Zenon. În ceea ce te priveşte, habar n-am 
ce vrei să faci cu acest schelet, dar fii cu grijă faţă de 
autorităţi. 

— Am să fiu prudent, îi promise savantul. Şi mulţumesc 
pentru tot. 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Va fi întotdeauna o 
plăcere să le dau peste nas grăsanilor şi celor puternici! 

Îşi strânseră mâna. 

— Adio, confrate! îi strigă Rene Grouchot punându-şi în 
mişcare rulota. 

Catârul scoase un răget uşor, ca un plânset. Mai multă 
odihnă nu i-ar fi stricat. Totuşi, porni la drum, motivat 
probabil de faptul că drumul de întoarcere era la vale. 

— Adio, şmechere! îi răspunse Zenon. 

Şi, în timp ce rulotele se îndepărtau pe drum, Agnès veni 
lângă Zenon şi îşi trecu mâna pe după talia lui. Rene 
Grouchot nu se putu împiedica să nu se gândească: formau 
o pereche foarte frumoasă. 

Când rulota dispăru după o colină, Zenon şi Agnes se 
întoarseră în grotă. Dinaintea lor se afla o grămadă imensă 
de oase. 

— Cu o simplă coastă, Dumnezeu a creat femeia, zise 
savantul suflecându-şi mânecile... la să vedem ce sunt eu 
în stare să fac cu toate astea! 


Z 


Înainte de lăsarea nopții, Zénon termină de instalat o 
serie de torţe menite să lumineze locul. Pentru a face 
reconstituirea, alesese acea parte a cavernei care era cea 
mai îndepărtată de culoarul prin care se pătrundea 
înăuntru, acolo unde bolta era mai înaltă. Era un fel de 
ranforsare, separată de cavitatea principală printr-o ieşitură 


stâncoasă, un soi de sală anexă, invizibilă de la intrare. În 
afară de asta, câteva stalactite care atârnau de plafon 
puteau ajuta la fixarea eşafodajului, fiindcă, pentru a 
asambla toate aceste oase, Zenon nu avea vreun scripete 
fixat pe boltă care i-ar fi putut fi de ajutor la ridicarea 
osemintelor. Nici nu putea să conteze pe sprijinul vreunui 
asistent cum fusese cazul la Athanase. Agnès, deşi robustă, 
nu îi va fi de mare folos. Din fericire, cum era vorba de o 
şopârlă, scheletul nu trebuia să fie la fel de înalt ca pentru 
uriaşul lui Athanase. 

— lată! zise el privind cum sunt instalate torţele. Acum 
se vede mai bine! 

Aşezată la câţiva paşi de el, cu o vertebră enormă în 
mână, Agnes se uita pe rând când la grămada de oase, 
când la scheletul micuţei şopârle, fără a ajunge să se 
convingă că pot avea puncte comune. 

— Reconstituindu-şi uriaşul său, Athanase a comis 
numeroase greşeli, îi explică Zenon văzându-i privirea 
perplexă. Ceea ce el a luat spre exemplu drept vertebre 
cervicale sunt în realitate oasele cozii. 

— În cazul ăsta, ar fi vorba de o coadă nesfârşită, aprecie 
Agnes remarcând numărul important de vertebre. Eşti sigur 
că e vorba de o şopârlă? 

Degeaba îşi tot spusese fata că putea să aibă încredere 
în judecata lui, îi venea greu să admită că scheletul acela 
era ceea ce pretindea el. 

— Nu poate fi altceva, îi răspunse Zenon. O şopărlă lungă 
de douăzeci de picioare! In schimb, ceea ce nu ştiu este 
dacă va încăpea în această grotă. 

Agnès nu răspunse. Era ceva nesănătos în reconstituirea 
acestei creaturi. O simţea într-un fel nedesluşit. 

— Problema este, continuă savantul, că trebuie să o iau 
de la capăt comparând sistematic fiecare os cu cele ale 
modelului în miniatură. 

Lăsând jos vertebra pe care o ţinea în mână, Agnes se 
îndepărtă ca să-l lase să lucreze. Îl privi timp îndelungat cu 
un amestec de afecţiune şi nelinişte, fascinată atât de 
concentrarea savantului, cât şi de mărimea oaselor pe care 


le manipula. Din câte putuse înţelege, el le tria şi clasa în 
funcţie de noua înfăţişare pe care voia să o dea scheletului. 

Îi plăcea să-l vadă alături de ea. Dar, pe măsură ce 
timpul trecea, înţelese că în privinţa interesului manifestat 
de Zenon cu greu ar fi putut ea să rivalizeze cu scheletul. 
Seara se scurse fără ca el să-i fi adresat mai mult de câteva 
cuvinte. Pentru a se consola, îşi zise că această concentrare 
extremă asupra muncii sale era consecinţa unei lungi 
aşteptări şi că pasiunea exclusivă pentru schelet va mai 
scădea în curând. Mai devreme sau mai târziu, se va 
întoarce la ea ca să-i mărturisească acea afecţiune de care 
îl ştia plin şi de care ea aştepta să profite. 

Dar se înserase, iar Zenon continua să fie absorbit de 
scheletul său. Agnes hotărî să se culce. Inainte de a se 
întinde pe salteaua săracă, se mai uită o dată la el. La 
lumina torţelor, aplecat asupra osemintelor, semăna cu un 
misterios alchimist. Un alchimist pe care ea îl găsea totuşi 
în continuare minunat de frumos. Convinsă că va veni lângă 
ea, Agnes adormi, cu inima uşoară, legănată de zgomotul 
pe care îl făcea savantul mânuind oasele. 

În dimineaţa următoare, se trezi singură. Focul se 
stinsese în cursul nopţii şi acum domnea un frig umed care 
o făcu să tremure uşor. Infăşurându-se în cuvertură, se 
ridică, se îndreptă spre fundul grotei şi descoperi cu 
stupoare că Zenon se ocupa în continuare cu scheletul. Nu 
dormise. Se strădui să încerce să înţeleagă această pasiune 
uluitoare pentru nişte oase. Fără îndoială că scheletul era 
extraordinar, însă fervoarea cu care Zenon îl reconstituia o 
deruta. Totuşi, văzându-i chipul epuizat, înţelese că şi 
această patimă era ceea ce îi plăcea la el. 

Preferând să nu-l întrerupă, se întoarse să aprindă focul 
şi îi pregăti ceva de mâncare. Când i-o aduse, Zenon tocmai 
lăsa deoparte scheletul ca să pornească la ridicarea 
schelăriei eşafodajului ce urma să-l susţină. 

— Ei, ia te uită, te-ai trezit! făcu el auzind-o apropiindu- 
se. 

— Un pic mai înainte, sublinie Agnes, amuzată şi uimită 
că nu îşi dăduse seama. 


— Da? Cred că trebuie să fi fost prea absorbit de munca 
mea ca să-mi mai dau seama... Ai dormit bine? 

— Foarte. Ar trebui să faci şi tu la fel. Pari epuizat. 

— Nu acum, răspunse Zenon înghițind mâncarea fără a 
da vreo atenţie. Trebuie să înaintez... Nu-ţi imaginezi câtă 
muncă cere această reconstituire. Agnes se apropie de 
scândurile ce constituiau baza structurii şi serveau la 
menţinerea eşafodajului ce urma să fie făcut. La picioarele 
sale, oasele fosilizate clasate pe membre formau o ciudată 
siluetă. 

— De ce ţii tu neapărat să-l reconstitui? 

— Pentru că acum ştiu ce este şi fiindcă vreau să văd cu 
ochii mei. Dar mai ales pentru că vreau să-l arăt celorlalţi. 

Zenon lăsă mâncarea deoparte şi se apropie de ea. În 
acea penumbră, era şi mai frumoasă. Îi luă faţa în mâini. 

— Pentru prima oară în viaţa mea, am sentimentul că 
deţin un adevăr pe care toată lumea se încăpăţânează să-l 
respingă. Pentru prima dată, apăr adevărul împotriva 
ignoranței. Pentru întâia oară, lupta mea este justă. ŞI... 

Zenon ezită. 

— ... îi dă un sens vieţii mele. 

Agnes îl privi în ochi. Tocmai un asemenea lucru îi făcea 
să fie atât de asemănători. Şi ea avea sentimentul că îşi 
petrecuse viaţa luptând împotriva ignoranței altora. O 
ignoranță care mersese până acolo încât o obligase să 
părăsească satul. Şi, brusc, ştiu că nu va mai trăi niciodată 
departe de ceilalţi. A fugi de ei era o greşeală. De acum, se 
va bate să le demonstreze locuitorilor din Lansec că era o 
femeie ca toate celelalte şi că lucrurile ştiute de ea le 
puteau fi de ajutor. 

Se întoarse spre scheletul micuţei şopârle care, aşezat în 
faţa focului, proiecta pe pereţii cavernei o uriaşă umbră 
sinistră. 

— Toate astea mă cam înfricoşează, zise ea. Scheletul 
acesta nu ar trebui să fie aici. Aparține trecutului... 

— Tot ce voi face este să-i redau forma originară, 
răspunse Zenon ca să o liniştească. Sunt sigur că nici el nu 
ar avea nimic împotrivă. 


— Nu-mi place să te aud glumind cu aşa ceva... 

— Ai încredere în mine. Sunt convins că poţi înţelege că 
acum trebuie să merg până la capăt. Toată chestiunea 
aceasta se va termina peste câteva zile, îţi promit! 

În acelaşi timp, Lansecul primea vizita neobişnuită a 
episcopului Ulrich Van Melsen. Văzându-i silueta pirpirie 
călare pe un măgar ce şchiopăta, nimeni nu şi-ar fi 
imaginat că omul acesta nutrea planuri atât de sumbre. 
Căci, fiind convins că procurorul Henri de Coursanges era 
un incapabil, iar Donatelli, lipsit de fermitate, se hotărâse 
să preia frâiele. Aici era vorba de supraviețuirea Bisericii. 
Găsirea lui Zenon de Mongaillac nu putea fi dificilă. 
Savantul parizian cunoştea puţină lume la Montpellier şi ca 
atare nu putea conta decât pe un număr limitat de 
complici. Or, pentru a transporta şi ascunde un schelet de 
talia aceea, cu siguranţă trebuia să fi primit ajutorul cuiva. 
Van Melsen îl scosese din start pe Athanase Lavorel de pe 
lista suspecţilor, convins că acesta, în pofida reticenţelor 
sale în a-l ajuta să-l găsească pe hoţ, continua să fie în 
relaţii proaste cu fostul său elev. Ancheta îl dusese atunci la 
hanul unde trăsese savantul şi unde patronul, în ciuda 
supărării cauzate de stricăciunile suferite, se arătase foarte 
cooperant. Episcopul află repede că Zenon de Mongaillac se 
împrietenise cu un târgoveţ de bâlci şi că acesta avea o 
rulotă. Nu fusese greu să deducă cine îl ajutase să 
subtilizeze scheletul, însă investigația lui Van Melsen 
ajunsese într-un impas aflând că acesta părăsise regiunea. 
Nu-i mai rămânea decât o singură pistă: misterioasa tânără 
de care îi vorbise Amedée şi de care, după spusele 
prelatului, savantul se înamorase. Ipoteza că acesta era cu 
ea mai explica şi de ce savantul nu putea fi găsit în oraş. În 
plus, ca să reconstituie scheletul, Zenon trebuia să aibă 
nevoie de spaţiu, lucru rar la Montpellier. In timp ce undeva 
pe dealuri... 

Episcopul se îndreptă direct spre prezbiteriul lui Amedee. 
Dacă preotul ştia ceva, Van Melsen era sigur că poate găsi 
un mijloc ca să-l facă să spună. Lucrul de care nu mai era 
atât de sigur era în ce măsură putea avea încredere în 


informaţiile pe care le va obţine. Era convins că Amedée o 
va proteja pe tânăra cu care se petrecuse un miracol. De 
aceea, atunci când întâlni un ţăran care trecea pe acolo, se 
gândi că acesta l-ar putea ajuta. 

— Ei! Te rog! strigă episcopul făcându-i semn. Omul se 
apropie, ghicind identitatea vizitatorului după 
îmbrăcăminte. 

— Monseniore? 

— Ai putea să-mi spui unde găsesc pe o tânără cu 
numele de Agnès? 

Țăranul îşi miji ochii de parcă încerca să înţeleagă 
motivul acestei nevinovate întrebări. 

— Da’ la ce vă trebuie să ştiţi? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Nu ştiu nimic. 

Van Melsen îşi reprimă iritarea. Ţăranii ăştia erau, fără 
discuţie, nişte oameni insuportabili. 

— Poate că ascunde un criminal, zise el împăciuitor. 

Omul păru surprins. Îl privi pe episcop cu un amestec de 
neîncredere şi de curiozitate. 

— Agnes? Să ascundă pe cineva?... M-ar mira! 

— Un savant. Zenon de Mongaillac. Poate îl cunoşti. 

Expresia de pe faţa ţăranului împietri. Brusc, i se părea 
că îl străpunge lama unei săbii. Ar fi trebuit să fii prost să 
nu-ţi dai seama că această informaţie îi cauza ţăranului o 
tulburare deosebită pe care oricine ar fi recunoscut-o ca 
fiind gelozie. Van Melsen se hotărî aşadar să ducă mai 
departe interogatoriul răsucind puţin cuțitul în rană. 

— Se pare că s-ar fi îndrăgostit de el. 

— În... îndrăgostit de el? 

— Cel puţin aşa afirmă părintele Amedée... Pari 
surprins... 

—Păi... 

— Dragostea este un dar al Domnului, insistă episcopul. 
Ar trebui să te bucuri. 

Omul îşi căuta cuvintele. Începuse să tremure. Van 
Melsen își reţinu un zâmbet. 

— Sigur nu ştii unde aş putea-o găsi? 


Țăranul bâlbâi ceva. Conştiinţa sa oscila între dragostea 
pentru Agnes şi dorinţa de a-i face rău. 

— Trăieşte... trăieşte într-o grotă din câte se spune. 
Undeva printre dealuri... 

— Într-o grotă? mormăi ecleziastul zâmbind la ideea că 
era pe calea cea bună. Şi unde se găseşte? 

— Asta-i tot ce ştiu. 

— Ei hai, spune-mi unde este grota. 

— Nu ştiu! Nu ştiu nimic de fata asta! 

— Ba da. E o zgâtie de fată frumoasă din câte mi s-a 
spus. Zenon ăsta are noroc... Unde-i grota? 

Şi, brusc, ţăranul dădu frâu liber mâniei. 

— Numai părintele Amedee ştie! O vrăjitoare! Asta e! O 
scârnăvie de vrăjitoare! 

Van Melsen se aştepta la orice, dar la aşa ceva, nu. Avuo 
tresărire de uimire, dar îşi reveni imediat. 

— O vrăjitoare? Ai grijă ce spui! E vorba de o acuzaţie 
foarte gravă. 

Amedée apăru în pragul prezbiteriului. Auzise ultimele 
replici schimbate de cei doi oameni şi înaintă spre ei 
mânios. 

— Gilbert, eşti mai prost decât credeam, făcu el 
fulgerându-l pe ţăran cu privirea înainte de a se întoarce 
spre Van Melsen. Nu daţi atenţie la ce spune. 

— Tocmai la dumneata veneam, preciză episcopul 
regăsindu-şi zâmbetul. 


8 


— Atunci să mergem în prezbiteriu. Vom avea mai multă 
linişte. 

Şi porniră înspre biserică, lăsându-l pe ţăran să-şi rumege 
furia. Agnes cu un alt bărbat. Atâta lucru reţinuse din 
conversaţia cu episcopul. Şi asta îi întorcea sufletul pe dos. 
Trebuia să vadă cu ochii lui. 

După ce închise uşa prezbiteriului în urma lor, Amedée îl 
invită pe Van Melsen să ia loc. Acesta preferă să rămână în 
picioare şi începu să-l întrebe, făcându-se că se uită la 
pereţii încăperii. 


— Tot ce vreau să ştiu este unde se află ascunzătoarea 
acestei Agnes, făcu el pe un ton nevinovat. 

— Nu vă pot spune, răspunse preotul. 

— Ei, hai. Ştiu foarte bine că vrei să o protejezi. Şi asta te 
onorează. Dar te asigur că nu are de ce să-i fie teamă de 
mine. 

Amedée rămase mut. Interogatoriul acesta era cât se 
poate de neplăcut. Nu era clar ce căuta să obţină episcopul 
descoperind ascunzătoarea lui Agnes. 

— Nu am venit ca să fac vreun proces de vrăjitorie. De 
altfel, ştii foarte bine că aceste probleme ţin acum de o 
jurisdicție laică. Chiar am să fac tot ce pot ca să nu ajungă 
la urechile magistratului Henri de Coursanges. Dar trebuie 
să mă ajuţi. Trebuie să merg la grota aceea. 

— De ce? 

— Am toate motivele să cred că acolo s-ar afla Zenon de 
Mongaillac. 

Aşadar, asta căuta! Amedee îşi stăpâni un zâmbet. Faptul 
că Zenon se ascunde în grota lui Agnes însemna că relaţia 
lor continua. Dar asta nu explica de ce episcopul voia să-l 
găsească pe savant. 

— Ce aveţi cu el? 

Episcopul încetă să se mai uite la pereţi ca să-şi fixeze 
atenţia asupra preotului. 

— Este principalul suspect într-un furt. 

— Furt? tresări Amedée. Aşa ceva nu corespunde cu 
părerea pe care o am despre el. 

— Şi totuşi aşa este. E bănuit că a luat scheletul sfintei 
tale Marta. 

— Credeam că nu putea fi vorba de sfânta Marta. 

— Nu are prea mare importanţă. Orice ar fi, acest Zenon 
l-a ascuns probabil în grota protejatei dumitale. 

— Ce-ar vrea să facă? 

— Nu ştiu. Probabil să-l distrugă. 

Amedée scrută chipul impasibil al lui Van Melsen. Toate 
astea i se păreau oarecum absurde. 

—Fără să vă ofensez, am sentimentul că îmi ascundeţi 
ceva. Ceva cu privire la acest schelet... 


De data aceasta, episcopul fu acela care preferă să se 
sustragă privirii lui Amedee. Se îndreptă spre fereastră şi 
începu să privească afară. 

— Biserica dumitale este într-o stare foarte jalnică... Şi 
apoi, construcţia aceasta nouă... Un cost deloc neglijabil, 
presupun... Poate v-aş putea ajuta. 

Amedee se uita la Van Melsen. Un acut sentiment de 
dezgust îl cuprinse. Oare omul acesta nu avea niciun dram 
de conştiinţă? Faptul că ajunsese atât de sus în ierarhia 
Bisericii era un afront. 

— Nu insistaţi. 

— Bine, făcu episcopul cu brutalitate îndreptându-se spre 
uşă. Dar să nu vii după aceea la mine să-mi ceri ajutorul 
dacă povestea cu vrăjitoarea ajunge până în Parlamentul 
de la Toulouse! 

De îndată ce episcopul ieşi, Amedee închise ochii. Ca să 
obţină ce-şi dorea, acest episcop era capabil de orice, 
inclusiv să pună în joc viaţa unei tinere nevinovate. 
Amedée era scârbit. Refuzând să-i destăinuie locul unde se 
afla grota, ştia că îşi asumă un risc. Insă delaţiunea nu i se 
păruse niciodată a fi o virtute. luda Iscarioteanul era o 
mărturie. 

Imediat ce Van Melsen dispăru în prezbiteriu însoţit de 
părintele Amedee, Gilbert se repezi spre coline la grota lui 
Agnes. Cât timp nu va fi sigur că episcopul spunea 
adevărul, nu va mai avea linişte. Trebuia să vadă cu ochii 
lui. Niciodată Agnes nu manifestase nici cel mai mic interes 
pentru bărbaţi. Că fusese chiar el respins, era ceva 
suportabil atâta vreme cât trăia singură, departe de toţi. 
Putea chiar să se iluzioneze că nu iubea pe nimeni. Dar, 
dacă ea se ataşa de un altul, asta însemna că el nu era 
demn de dragostea ei şi că îl prefera pe savant. lar asta era 
o tortură pentru care nu se pregătise. 

Găsi fără greutate drumul care ducea la grotă. Când 
ajunse, soarele era la zenit, răspândindu-şi căldura 
catifelată peste garigă. Era începutul după-amiezii, oră la 
care obişnuia să doarmă un pic, dar în ziua aceea nu avea 
chef de somn. 


înaintând cu grijă printre tufişuri, se apropie de intrarea 
în grotă şi se strecură pe culoarul întunecat. Auzi nişte 
glasuri. Două, mai exact. 

— De ce nu uiţi pentru câteva clipe toate astea? zicea 
unul dintre ele, vocea unei femei, pe care Gilbert o 
recunoscu a fi a lui Agnès. 

— Mi-e destul să-ţi văd ochii ca să uit că lumea există, 
răspunse o altă voce, de bărbat, pe care Gilbert nu îl 
recunoscu. lartă-mă că te-am ignorat pentru scheletul 
acesta. 

— Am să-ţi iert totul, în afară de vina de a nu mă iubi... 

Liniştea care urmă nu îl linişti pe ţăran. Înaintă şi mai 
mult ca să vadă înăuntru, şi ceea ce văzu îl izbi ca un 
pumnal în inimă. La câţiva paşi mai încolo, un bărbat stătea 
faţă în faţă cu Agnes şi îi mângâia părul. 

— Nimeni şi nimic din lumea asta nu m-ar putea 
împiedica să te iubesc... 

Se priveau în ochi cu o intensitate pe care Gilbert o 
consideră grotescă şi chiar un pic respingătoare. Cum de 
putea Agnès să se lase păcălită de intenţiile acestui individ? 
| se păru că timpul încremeneşte dintr-odată. Nu se mai 
auzea decât pocnetul blând al jarului. Atunci, sub privirea 
holbată a ţăranului, buzele lor se întâlniră într-un sărut ce 
parcă nu se mai termina. Gilbert văzu nişte mâini, nu ale 
sale, mâinile savantului dispărând în pletele lui Agnes. O 
mai văzu şi pe ea, cu ochii închişi, abandonându-se 
mângâierilor lui tot mai insistente. Oftaturile lor se 
preschimbară în curând în gâfăieli, iar când se lăsară pe 
saltea, ţăranul simţi cum îşi pierde minţile. Incercă să 
întoarcă ochii, dar în zadar. Hainele celor doi iubiţi cădeau 
una câte una. Văzu cum se ivesc părţi de trup, zone netede 
pe care buzele lor le cercetau rând pe rând în zbateri pe 
care Gilbert le consideră hidoase. lar când văzu cum se 
reflectă flacăra unei torţe pe rotunjimea fremătătoare a 
unui sân, simţi cum se naşte în el o furie care îi lua minţile 
ca un torent nestăvilit. 

Gilbert închise ochii. Nu mai putea suporta. Se sprijini 
câteva clipe de peretele cavernei, ca să-şi mai vină în fire, 


şi tocmai se pregătea să plece când braţul îi alunecă pe 
stâncă. O piatră se desprinse din perete şi căzu ricoşând. In 
grotă, gâfâitul încetă. Gilbert abia avu timp să iasă şi să se 
pitească în spatele unui tufiş. Agnes ieşi imediat, 
îmbrăcându-se grăbită. Aruncă un ochi expert în jurul 
intrării şi văzu urmele pe pământ. 

— E cineva pe-aici, îi zise lui Zenon care venise lângă ea. 
Nimeni în afară de Amedee nu cunoaşte locul unde se află 
grota. lar urmele astea nu sunt ale sandalelor lui. Nu poate 
fi decât tâmpitul ăla de Gilbert... Din locul unde se afla nu a 
putut vedea scheletul, dar... 

— Crezi că mă poate denunta? 

Agnes îl privi mirată. 

— Să te denunțe? Cui şi pentru ce ar trebui să te 
denunțe? 

Dându-şi seama că îi scăpase porumbelul, Zenon îşi feri 
ochii. 

— Zenon? E ceva ce ai uitat cumva să-mi spui cu privire 
la schelet? 

— L-am... l-am împrumutat şi... 

— Împrumutat? 

— Autorităţile caută să-l recupereze, mărturisi, în sfârşit, 
Zenon. 

Agnes se uită la el o clipă. O făcea să se gândească la un 
copil prins când tocmai era gata să şterpelească nişte ouă 
de găină. Incapabilă să se supere pe el, îl luă de mână şi 
clătină din cap. 

— În cazul ăsta, ai face bine să termini cât mai repede. 
N-am încredere în Gilbert. 

Zenon o studie cu admiraţie. Hotărât, femeia aceasta era 
plină de surprize. 

— Aş avea nevoie de cuie şi de nişte frânghii, îi explică el 
atunci. Dar teamă mi-e că nu voi putea merge la 
Montpellier fără riscul de a fi prins. Ai putea s-o faci tu? 

— Şi asta, şi orice-ai dori... 

Zenon făcu un pas spre ea şi îi atinse uşor obrazul cu 
vârful degetelor. 


— Cu condiţia să nu-mi mai ascunzi ceva, adăugă ea 
zâmbind. 

Luă punga pe care i-o întindea şi, ridicându-se pe vârful 
picioarelor, îl sărută pe obraz. 

— Mă întorc până diseară, zise ea. Fii prudent! 

Şi, în timp ce ea se îndepărta pe vale, Zenon, fu cuprins 
dintr-odată de un val de fericire, îi strigă: 

— Ai grijă de tine. 

Agnes îi făcu semn cu mâna şi îşi văzu de drum. Zenon 
se întoarse repede în cavernă şi porni la treabă fără a mai 
pierde nicio clipă. 

Ascuns în spatele tufişului, Gilbert văzuse toată scena. 
Nu-şi mai puse nicio întrebare şi porni grabnic pe urmele lui 
Agnes. Deşi respins de fată, nu pierduse niciodată speranţa 
de a o cuceri. lar acum ştia că pentru asta trebuia să-şi 
distrugă rivalul. Or, el auzise din gura episcopului că 
savantul era un criminal căutat. Informaţia nu ajunsese la 
urechea unui surd. Pentru a găsi o şansă de a o avea pe 
Agnes, era destul să-l dea pe Zenon de Mongaillac pe mâna 
autorităţilor. Dar, evident, mai trebuia ca Agnes să nu ştie 
de unde venea informaţia care ar fi permis prinderea 
fugarului. Altfel ar fi fost şi mai pornită împotriva lui. Ideal 
era chiar să apară ca un erou. Cel care va fi făcut totul 
pentru a-l salva pe sărmanul învăţat, spre exemplu. In 
acest caz, Agnes ar putea să-i fie recunoscătoare, să-l 
stimeze şi, de ce nu, să-l iubească. 

Se opri în Lansec ca să împrumute un măgar şi porni pe 
urmele lui Van Melsen. Călărind cu o iuţeală cu care 
animalul nu prea era obişnuit, Gilbert reuşi să-l ajungă pe 
episcop cu câteva leghe înainte de a intra în Montpellier. 
Aşezându-se lângă el, ţăranul îi zâmbi ştirb în speranţa că 
ecleziastul îşi va aminti de el. Cum nu părea a fi cazul, iar 
Van Melsen continua să-l ignore, Gilbert se hotărî să-l 
abordeze. 

— Monseniore... 

— Ce doreşti? zise Van Melsen fără să se întoarcă spre el. 

— Poate vă amintiţi de mine. Ne-am întâlnit în Lansec, în 
faţa bisericii şi... 


— A, dumneata eşti cel care pretinde că Agnes este 
vrăjitoare, dacă ţin bine minte. 

— Hmmm... Erau doar nişte vorbe acolo, mormăi Gilbert. 

Episcopul se uită la el superior. Nu avea decât dispreţ 
pentru oameni ca acest ţăran, gata să-şi schimbe părerea 
cu cea mai mică ocazie. Gilbert făcu o grimasă şi continuă: 

— Dacă vă ajut să-l găsiţi pe acest savant... Veţi uita ce 
am spus despre Agnès? 

Van Melsen continua să privească tot înainte ca şi cum, 
dacă şi-ar fi întors privirea către ţăran, ar fi fost un păcat de 
moarte. Individul îşi permitea chiar să negocieze cu el! În 
alte împrejurări, cu siguranţă l-ar fi trimis la plimbare. Dar 
chestiunea era prea importantă. Dacă ţăranul acesta ar 
putea într-adevăr să-i dea posibilitatea să ajungă la Zenon 
de Mongaillac, trebuia să-l asculte până la capăt. 

— Povestea asta cu vrăjitoria nu mă interesează deloc, 
făcu el fixându-şi privirea pe zidul de incintă al cetăţii 
Montpellier care se ivise la o cotitură. 

Gilbert ezită o clipă. Nimic nu-i dădea voie să creadă că 
episcopul acesta era demn de încredere. Sugestia pe care 
urma să i-o facă cerea o discreţie absolută. Pentru nimic în 
lume Agnès nu trebuia să ştie că el se afla la originea 
acestui plan. Dar mai ştia şi că, dacă voia să-şi atingă 
scopul, nu se afla în poziţia de a discuta cu acest ecleziast. 
Trebuia să rişte. 

— Atunci, poate că vom ajunge la un aranjament. 

Ascuns în fundul peşterii sale, Zenon de Mongaillac nu 
bănuia nicio clipă ce se urzea în spatele lui. Mângâierile lui 
Agnes îi redaseră curajul şi energia pentru a porni la 
reconstituirea scheletului. Însă reversul medaliei era că 
mintea îi era ocupată de-acum cu altceva decât cum să 
aşeze oasele. Se pierdea anticipând deliciile pe care aceste 
prime atingeri îl lăsau să şi le imagineze. Încercă să-şi 
revină. Dacă el era convins că povestea lor abia începea, 
era tot atât de evident că ea mai putea aştepta câteva zile. 
Exact cât timp îi mai trebuia ca să reconstituie scheletul şi 
să obţină, în fine, dovada că era într-adevăr cel al unei 
şopârle de talie mare. Abia atunci îşi va putea trăi 


dragostea pentru Agnes fără vreo oprelişte. Aşadar, se puse 
pe treabă. Cum identificase deja toate oasele, cu un 
exemplar de talie redusă în faţa ochilor reconstituirea nu 
mai era decât o chestiune de răbdare. Era destul să urmeze 
modelul. Nu avea nimic de-a face cu laboriosul bricolaj 
empiric al lui Athanase. 

Numai că trebuia să poată face în aşa fel încât oasele să 
stea împreună. Aşteptând cuiele şi sforile absolut necesare 
pentru menţinerea la un loc a scheletului, se hotărî să 
înceapă prin fixarea grinzilor principale ale edificiului. De va 
căuta bine, va găsi cu siguranţă ceva cu care să le 
întărească. Descoperi repede nişte capete de funie care îi 
puteau fi de folos, îşi mai dădu seama şi că unele colţuri ale 
cavernei erau mai umede decât altele şi că solul se 
compunea dintr-o argilă uşor de mânuit şi care, uscându- 
se, putea ranforsa articulațiile scheletului destul de bine 
încât să reconstituie oasele lipsă ori să le repare pe cele 
care fuseseră sfărâmate. incurajat de aceste găselniţe, 
încercă să poziţioneze cele patru picioare ale creaturii. 
Partea aceasta a reconstituirii era de departe cea mai 
uşoară, fiindcă nu necesita armătură de susţinere aşa cum 
urma să fie cazul atunci când vor trebui ridicate restul 
oaselor. Terminase de fixat labele şi tibiile şi se pregătea să 
continue cu femururile şi cu bazinul şopârlei când îşi dădu 
seama că pelvisul avea o formă deosebită care făcea ca 
animalul să fie şi mai aparte decât îşi imaginase el. 

Deschizând uşa, Amedée fu surprins să dea nas în nas cu 
Agnes. 

— De mult nu te-am mai văzut cu un chip atât de fericit, 
zise el invitând-o să intre în prezbiteriu. 

— Nu la fel aş zice de tine, îl tachină ea zâmbind. Îmi pari 
îngrijorat. 

Amedée preferă să nu răspundă şi o pofti să şadă pe un 
scaun. Nu era foarte sigur că vrea să-i vorbească de vizita 
episcopului şi de chestia cu furtul scheletului. 

— Zâmbetul tău radios nu cumva se leagă de Zenon de 
Mongaillac? se mulţumi el să întrebe. 


Agnes lăsă ochii în jos ca oricare fată într-o asemenea 
situaţie. 

Amedée se aşeză lângă ea. 

— Dar de ce nu eşti lângă el? 

— M-a rugat să merg la Montpellier ca să cumpăr cuie şi 
funii. Amedee găsi că era un lucru foarte curios, dar nu 
căută să înţeleagă. O mângâie pe păr. Agnes lăsă capul la 
pieptul lui. 

— Aş vrea să mă întorc să locuiesc în sat, şopti ea. 
Preotul reuşi să-şi înăbuşe un strigăt de bucurie. De când 
spera el asta! Şi, stăpânindu-şi cât de cât exaltarea, îi 
mărturisi: 

— Aldegonde ţi-a lăsat moştenire casa ei. Cred că ghicise 
că vei lua această hotărâre. Presupun că întotdeauna s-a 
gândit că tu vei fi noua vindecătoare din Lansec. 

— Înseamnă că ea avea un dar pe care eu nu-l am. 
Pentru mine viitorul este o taină de nepătruns. 

— O taină de nepătruns, dar o taină pe care te gândeşti 
să o împărţi cu Zenon? 

— El ştie mult mai multe decât mine despre medicină. Cu 
noi doi, sănătatea locuitorilor din Lansec va fi invidiată de 
toată regiunea! 

Amedee izbucni în râs şi o strânse la piept. 

— Construind această nouă capelă, voiam ca Dumnezeu 
să ne ajute să scăpăm de lup, şi iată că în loc de asta vom 
avea parte de sănătate! Cu siguranţă căile Domnului sunt 
de nepătruns... 

Puțin mai târziu, cu părul învolburat de briza uşoară din 
acel început de după-amiază, Agnes mergea spre 
Montpellier, imaginându-şi un viitor minunat... 


9 


Dar Agnès nu mai ajunse niciodată să-i aducă lui Zénon 
de Moọongaillac funiile şi cuiele. Imediat ce ajunse in 
Montpellier, denunțată de Gilbert, fu interpelată de doi 
soldaţi care o conduseră fără menajamente şi fără explicaţii 
la închisoarea oraşului. Cu mâinile legate, fără să înţeleagă 


ce i se întâmpla, ea se lăsă dusă de bărbaţii aceia pe 
străduţele pline de copii. 

Gilbert era mulţumit de cum se derula planul său. Dacă 
permisese arestarea lui Agnes, o făcuse pentru a o ţine 
departe de Lansec, timp în care se organiza prinderea lui 
Zenon de Mongaillac. În târgul pe care îl făcuse cu 
episcopul, tânăra urma să fie tratată cum trebuie în 
aşteptarea eliberării. Aşadar, nu-i mai rămânea decât să-şi 
îndeplinească partea sa din înţelegere: să-i ducă pe Van 
Melsen şi pe oamenii lui până la Zenon. Inchisoarea din 
Montpellier se afla în citadela care domina partea de răsărit 
a oraşului, o construcţie fortificată, ridicată dincolo de 
zidurile de apărare. Sinistra-i reputaţie nu era egalată decât 
de aspectul ei. Fără alte ferestre decât acele deschideri 
înguste de apărare ce se înşiruiau ritmic în zidărie, 
construcţia era un bastion pe care cei care îl concepuseră 
nu consideraseră necesar să-l şi înfrumuseţeze. 

Un lung culoar întunecat ca şi grota ei şi scările 
alunecoase din cauza umezelii insalubre care se scurgea pe 
pereţi o duseră pe Agnes până la temnițe. Ingropate la 
câteva picioare sub pământ, acestea erau la fel de reci pe 
cât erau de lipsite de lumină. Mirosul acru de mucegai se 
amesteca în ele cu cel de urină. In adâncul pământului, fu 
împinsă într-o celulă dezgustătoare unde se prăbuşi pe 
pământ. Uşa grea se închise în urma ei. Agnes strigă de 
două, trei ori la temniceri să-i spună cel puţin de ce se afla 
acolo. Dar îşi dădu repede seama că nu va primi niciun 
răspuns de la oamenii aceia şi începu să plângă gândindu- 
se la Zenon. 

Pentru moment, acesta era în plină activitate de 
reconstituire a scheletului unei şopârle uriaşe. In clipa în 
care vru să pună bazinul la locul lui, îşi dădu seama că osul 
respectiv nu se asemăna întru totul cu cel al micii şopârle 
obişnuite. În afara faptului, notat de Bruno cu 
perspicacitate, că semăna mai mult cu cel al unei păsări 
decât cu al unei reptile, era în aşa fel făcut încât nu-i 
permitea animalului să stea în patru labe ca şi celelalte 
şopârle. Zenon totuşi refuzase să accepte singura concluzie 


posibilă la aceste observaţii considerând că estimase greşit 
obiectul. 

Aşa că se puse din nou pe treabă, încercând să 
reconstituie scheletul fără a mai ţine momentan seama de 
model pentru a se ocupa exclusiv de forma articulaţiilor. 
După ce aşeză femurul ţinând cont de unghiul pe care îl 
impunea structura genunchiului, fixă această primă labă cu 
ajutorul unei bucățele de lemn şi o sfoară, încercând să 
facă la fel cu cealaltă. Odată manevra realizată, se urcă pe 
un soi de taburet ca să încerce să plaseze bazinul pe baza 
aceloraşi criterii. 

Însă pelvisul nu voia cu niciun chip să adopte o poziţie 
înclinată şi, în final, Zenon trebui să se resemneze şi să 
accepte incredibila constatare: şopârla uriaşă stătea 
dreaptă pe picioarele din spate! 

Când, ieşind din prezbiteriu ca să meargă la biserică, 
Amedée observă prezenţa unui grup de soldaţi condus de 
Van Melsen, îşi imagină că erau acolo ca să captureze lupul. 
Aşa că îl întâmpină cu mulţumiri că venise în sfârşit să 
elibereze satul de această apăsătoare ameninţare. 

— Mă bucur că sunteţi aici! făcu el, apropiindu-se de 
calul pe care şedea Van Melsen. 

— Aş prefera să staţi deoparte de toate astea, răspunse 
acesta sec. 

Amedée fu surprins de această ostilitate, dar o puse pe 
seama nervozităţii pe care o ghicea la episcop. Acesta nu 
înceta, într-adevăr, să arunce priviri iritate către un tip înalt 
şi cam aplecat care stătea cocoţat comic pe un cal mai mic 
decât el. Ceea ce nu ştia preotul era faptul că pentru a 
obţine soldaţii Van Melsen trebuise să ceară aprobarea 
magistratului Henri de Coursanges, care se grăbise să se 
ocupe personal de întreaga expediţie cu scopul de a avea 
parte de beneficiile operaţiunii. Atitudinea îl exasperase, 
evident, pe episcopul care nu mai înceta de-atunci să-şi 
rumege amărăciunea, mergând până la a spera în taină că 
tentativa de arestare se va solda cu un eşec. 

Amedée era departe de a înţelege toate astea şi observa 
fără să-i înţeleagă pe acei soldaţi care se aflau acolo de 


parcă aşteptau ca lupul să vină până la ei. Privind mai 
atent, Amedee îşi dădu seama că nu erau prea mulţi. 

— Dar... hmmm... Credeţi că veţi reuşi să capturați lupul 
cu atât de puţini oameni? întrebă el, brusc, bătut de un 
gând de îndoială. 

Abia ce formulase întrebarea că îşi dădu seama că nu se 
aflau acolo pentru lup. Veniseră să-l prindă pe Zenon de 
Mongaillac. 

Într-o clipă, speranţele de a o vedea pe Agnès găsindu-şi 
fericirea se spulberară. Ştia că episcopul nu va avea nicio 
milă faţă de savant. Oricare i-ar fi fost crima (era destul de 
neîncrezător faţă de Van Melsen pentru a şti că ceea ce Îi 
spusese chiar în dimineaţa aceea nu era, fără îndoială, 
decât jumătate din adevăr), Zenon de Mongaillac nu putea 
conta pe nicio indulgență din partea sa. 

— V-aş fi recunoscător dacă nu v-aţi băga, repetă 
episcopul cu autoritate. Arestarea acestui criminal nu vă 
priveşte. 

— Zenon de Mongaillac nu este un criminal. 

— Atunci de ce se ascunde? 

Amedée intui încă ceva. Dacă Van Melsen venise să-l 
prindă pe savant, era pentru că ştia unde se afla grota. Or, 
numai el şi Agnes ştiau unde se găseşte. 

— Unde... unde e Agnès? întrebă el cu glas tremurat. 

— Agnes? se prefăcu episcopul că nu înţelege. A, vorbiţi 
de tânăra vrăjitoare? E sănătoasă, nu vă fie teamă. Dar, 
aşteptând ca această afacere să fie limpezită, va rămâne la 
adăpost într-una din temniţele noastre. 

Uluit, preotul nu putu să reacționeze la început. Agnes 
închisă! Numai gândul însuşi îl răscolea. 

— Cum aţi putut? 

Van Melsen îl măsură cu o privire rece. 

— Funcţia mea îmi impune răspunderi pe care dumneata 
ai norocul să nu le cunoşti, răspunse el. 

Amedée nu plecă ochii. Ştia că Agnes îl iubea pe Zenon şi 
cu greu îşi putea imagina că l-ar fi dat de bunăvoie pe 
Zenon pe mâna acestui om. Inţelese atunci cu groază că, 


într-un fel sau altul, episcopul reuşise să o facă să 
vorbească. 

Părintele Amedee se simţi gata să comită primul act de 
violenţă din viaţa sa. Revenindu-şi, îndreptă un deget 
ameninţător. 

— Dacă i se întâmplă ceva acestei fete, vă avertizez că... 

— ... ce? 

Lui Amedee, în clipa aceea, i-ar fi plăcut desigur să lase 
să vorbească mânia pe care o simţea fierbând în el. Dar nu 
degeaba era om al Bisericii şi, blestemându-şi neputinta, îl 
fulgeră pe Van Melsen cu privirea înainte de a se întoarce în 
prezbiteriu spre a se ruga ca savantul să poată scăpa din 
ghearele acestui înfiorător episcop. 

Seara cădea peste platou când Gilbert se furişa aproape 
de grotă. Înainte de a-l conduce aici pe Van Melsen, voia să 
fie sigur că savantul se mai găsea acolo. Ajuns în faţa 
intrării, făcu câţiva paşi cu grijă şi se strecură pe culoarul 
strâmt. Stătu câteva clipe ca să i se obişnuiască ochii cu 
întunericul şi aruncă o privire înăuntru. 

Revăzu imediat salteaua unde îi surprinsese iubindu-se, 
dar nu descoperi nicio urmă de Zenon. Totuşi, făcliile 
ardeau, luminând întreaga cavitate. Gilbert se strâmbă 
decepţionat, dar auzi imediat un zgomot ciudat provenind 
dintr-o parte a grotei care era mascată de o ieşitură 
stâncoasă. Cu infinite precauţii, se apropie de ea şi o ocoli. 

Ceea ce văzu atunci îl împietri de groază. 

Singură în celulă, Agnes aştepta să vină cineva să-i 
spună motivul pentru care fusese arestată. Ştia că unii o 
acuzau de vrăjitorie, dar nu reuşea să-şi imagineze pe 
vreunul care să o denunțe autorităţilor. Îşi aminti totuşi de 
avertismentul pe care Amedée i-l dăduse cu câteva 
săptămâni în urmă. 

Cu toate acestea, degeaba întorsese întrebarea pe toate 
părţile, i se păru absurdă. Niciun locuitor din Lansec nu 
putea să fi fost josnic. Şi nimeni sănătos la minte nu putea 
crede cu sinceritate că ea era o vrăjitoare. 

Stând jos pe pământ, cu spatele sprijinit de zidul rece, 
începu să plângă. Temniţa era de o murdărie 


dezgustătoare. Urmărea cu privirea un şobolan care îşi 
permisese o incursiune rapidă, în speranţa că va da peste 
vreun rest de mâncare, înainte de a dispărea, aşa cum 
venise, printr-o gaură. 

Agnes se ghemui şi mai tare şi strânse în pumn cochilia 
oferită de Zenon. 

Nici măcar Gilbert, care ar fi avut motive să o urască, nu 
ar fi fost în stare de un asemenea lucru. El era îndrăgostit 
de ea, şi ea ştia foarte bine asta. Or, nu condamni la 
arderea pe rug pe cineva pe care îl iubeşti. Chiar dacă 
această iubire se preschimbase încet în ostilitate. Şi apoi 
ţăranul era prea laş pentru aşa ceva. O asemenea decizie 
necesita un curaj pe care nu-l avea. Nu putea fi el. 

Agnes preferă să nu se mai gândească la asta şi închise 
ochii. Prostia şi răutatea oamenilor o dezolau. Deşi nu avea 
cum să ştie, Agnes simţi că se lăsa seara. Mai bine să 
încerce să doarmă. Poate că gândurile îi vor fi mai limpezi 
în cursul dimineţii. Şi îşi lăsă conştiinţa să se piardă uşor, în 
timp ce nişte amintiri ale mângăierilor pe care le schimbase 
cu Zenon i se buluceau în minte. Revăzu ochii lui care o 
priveau, îşi aminti blândeţea mâinilor mângâindu-i trupul şi 
rememoră gustul gurii sale în timp ce buzele-i dădeau 
săruturi uşoare de miere şi lavandă... 

Fără a aştepta ca Zenon de Mongaillac să-şi dea seama 
de prezenţa sa, Gilbert se întoarse şi părăsi grota fugind cât 
îl ţineau picioarele. Afară, întunericul cădea cu repeziciune. 
În curând, dealurile vor fi cuprinse de tenebre şi nu-i va fi 
uşor să găsească drumul înapoi. Incepu să fugă înspre sat, 
cu mintea tulbure, bântuit de viziunea uimitoare de care 
avusese parte în cavernă. 

Nu voia să ştie ce făcea acolo Zenon de Mongaillac. Era 
însă sigur că totul ţinea de o activitate malefică. Faptul că 
episcopul hotărâse să-l aresteze nu-l uimea. Chestia pe 
care o întrezărise în penumbra grotei nu putea fi decât 
rodul unor activităţi satanice, de magie neagră. Trebuia să 
fii idiot ca să nu înţelegi că chestia aia era un diavol. 

Alergă pe drum cât îl ţinură puterile tăind-o de-a dreptul 
prin tufărişuri, zgâriindu-se în spinii copăceilor, clătinându- 


se pe pietrele invizibile în acel întuneric din ce în ce mai 
adânc. La cotitura unui ultim ocol, zări în sfârşit clopotniţa 
bisericii din Lansec profilându-se în noaptea înstelată. 
Curând, îl va putea călăuzi pe Van Melsen şi pe soldaţii lui 
spre a pune capăt activităţilor nefaste ale savantului. Va fi, 
în sfârşit, liber pentru a recuceri inima lui Agnes. Pentru a 
ajunge, în sfârşit, la trupul ei. Ca să trăiască deliciile de 
care Zenon de Mongaillac îl lipsise pe nedrept. Nu peste 
mult timp, Agnes va fia lui. 

Un zgomot ciudat ce venea din tufişurile din stânga îl 
făcu să tresară. Preocupat intens de savant, Gilbert uitase 
complet de prezenţa fiarei. Brusc, îşi dădu seama că era 
singur pe dealuri şi că se afla prea departe de sat ca să 
strige după ajutor. Şi mai înţelese că în întunecimea nopţii 
nu avea nicio şansă să scape de lup. 

Incepu să alerge cât îl ţineau picioarele. Undeva, pe 
lângă el, lupul îl ajungea. Gilbert se opinti şi mai mult, 
aproape sufocat, abia suflând, sacadat. Se uită la turla 
bisericii ca pentru a o atrage spre el. 

Işi dădu seama că zgomotul din stânga încetase. Oare 
lupul obosise înaintea lui? Dar abia îi trecuse prin minte 
această speranţă, că zări în faţă doi ochi care îl ţintuiau din 
întuneric. Fiara îl întrecuse şi îl aştepta pe drum la câţiva 
paşi mai încolo. 

Gilbert încetă să mai fugă. Lupul îi bara drumul spre 
Lansec. 

Refuzând să se resemneze să stea acolo neclintit, 
aşteptând ca lupul să atace, se întoarse şi o porni din nou la 
fugă. Ştia foarte bine că nu va reuşi niciodată să ajungă la 
grotă, dar îşi amintea că undeva în garigă, la câteva 
aruncături de băț, se afla un adăpost pentru oi. Şi se agăţă 
de speranţa că va ajunge acolo, ca un naufragiat pe pluta 
sa. _ 
Lupul fu mai iute. In câteva salturi, îşi ajunse prada. 
Gilbert auzi clar mârâitul în spate. Scoase un urlet de 
groază şi simţi imediat două labe enorme care îl trânteau la 
pământ. Fără a înţelege prea bine cum, se trezi întins pe 
spate. O clipă, văzu stelele scânteind pe cer şi brusc o 


umbră uriaşă i le acoperi. Gilbert înţelese atunci că lupul 
era tocmai cel pe care îl descrisese celorlalţi săteni. Colţii 
lui enormi sclipeau în întuneric, iar când îi simţi pătrunzând 
în gât, înţelese că pierduse duelul şi că nu va mai vedea 
niciodată ochii blânzi ai lui Agnes... 

Alertată de strigăte, trupa condusă de Henri de 
Coursanges sosi la faţa locului în galop câteva clipe mai 
târziu. În ciuda întunericului, Van Melsen reuşi să distingă 
silueta unui bărbat întins pe pământ. Un soldat descălecă. 

— E ţăranul, făcu el întorcând cadavrul. Mort. 

— Fir-ar! se mânie episcopul. 

Fără Gilbert, era imposibil acum să găsească peştera lui 
Agnes. 

— Lupul! strigă deodată un soldat. 

Toţi îşi întoarseră privirea în direcţia arătată. La câţiva 
paşi mai încolo, pe o ridicătură, stătea fiara. 

— Prindeţi-l! ordonă Henri de Coursanges cocoţat pe 
calul său care, ca şi ceilalţi, începuse să-şi manifeste teama 
de prădător, cabrându-se. 

Şase oameni înarmaţi  descălecară şi  încercuiră 
sălbăticiunea. Cum nu aveau obiceiul să înfrunte un astfel 
de inamic, îşi încărcară muschetele. 

— Îl vreau viu! preciză atunci episcopul. 

Magistratul îi aruncă o privire cruntă. Asta complica un 
pic lucrurile. 

— Baioneta la armă! ordonă ofiţerul care îi însoțea. 

Soldaţii se supuseră bodogănind. Noile lor modele de 
puşcă cu cremene erau desigur mai practice decât cele cu 
fitil, dar baioneta-dop, inventată de curând, nu era dintre 
cele mai comode. Aceasta se fixa chiar în ţeavă, 
împiedicându-i să tragă. 

— Mai repede! insistă ofiţerul văzându-i cum se încurcau 
în puşti. 

În sfârşit, înarmaţi, soldaţii strânseră cercul în jurul 
animalului, ezitând ce strategie să adopte. Fără plasă sau 
frânghie ca să-l neutralizeze, vor trebui să-l prindă cu 
mâinile goale. 


Arătându-şi colții, lupul se întoarse spre asaltatori. Chiar 
din locul unde se afla, Van Melsen îi putea vedea ochii 
sclipind în întuneric. „Ce sălbăticiune frumoasă”, se gândi 
el. Dar cu siguranţă nu era demonul de care se zvonise. Dar 
şi mai puţin o creatură care să aibă vreo asemănare cu 
scheletul. 

Lupul scotea acum mârâieli amenințătoare. Sărind dintr- 
un loc în altul, îl fixa pe rând cu privirea pe fiecare adversar 
ca şi cum şi-ar fi ales viitoarea victimă. 

Unul dintre soldaţi simţi cum privirea acestuia se opreşte 
asupra lui. Imediat, începu să tremure şi ridică muscheta ca 
să-l amenințe cu baioneta. Lupul însă ignoră lama şi sări. II 
izbi pe soldat care căzu pe spate şi ţâşni în afara cercului 
format de atacatori. 

— Nu-l lăsaţi să fugă! strigă Henri de Coursanges. 

Dar, ca să tragă, soldaţii trebuiau mai întâi să scoată 
baioneta. 

— Trageţi odată! izbucni magistratul. 

În repezeală, unul dintre oameni uită de baionetă şi 
trase. Ţeava îi explodă într-o jerbă de scântei. Soldatul se 
prăbuşi, rănit la faţă. 

Cum lupul fugea, ofiţerul hotărî să se ocupe el însuşi. 
Puse muscheta la ochi şi ţinti silueta care se îndepărta. 
Profitând de faptul că luna apărea între doi nori, trase. 
Detunătura răsună mult timp în liniştea nopţii. 

Dar glonţul îşi rată ţinta. 

— Pe toţi dracii! se mânie magistratul. Ne-a scăpat! 

Van Melsen închise ochii. Era un dezastru. Alături de 
cadavrul lui Gilbert, gemea acum soldatul rănit. 

Ajuns în vârful colinei, lupul se opri şi aruncă o privire în 
urmă. Henri de Coursanges avu atunci straniul sentiment 
că le arunca o provocare. 

A doua zi dimineaţă, episcopul Van Melsen era negru de 
furie. Nu numai că tentativele de capturare a lui Zenon de 
Mongaillac şi a lupului se soldaseră cu nişte eşecuri 
răsunătoare, dar nu putea nici măcar să le pună pe seama 
incompetenţei magistratului. Pentru a agrava lucrurile, cel 
care se oferise să-i ducă la grotă fusese sfârtecat, iar asta 


complica situaţia în mod considerabil. Acum, va trebui să 
găsească locul prin alte mijloace. 

Foarte fericit, Zenon de Mongaillac probabil că nu bănuia 
încă nimic. Prin urmare, Van Melsen luase măsura de 
precauţie de a supraveghea prezbiteriul lui Amedée în cazul 
în care acestuia îi trecea prin minte să meargă la grota lui 
Agnes. 

Totuşi, exista riscul ca savantul să bănuiască ceva 
văzând că Agnes nu mai vine. Trebuia aşadar să acţioneze 
rapid, înainte ca Zenon să ducă scheletul în altă parte. 

Van Melsen mai avea doi aşi în mânecă. Pentru a obţine 
informaţia dorită, îi mai avea pe Amedée şi pe Agnès. Însă 
încercase fără succes să facă presiuni asupra preotului şi 
nu vedea cum l-ar putea constrânge să-l denunțe pe 
savant. Nu-i mai rămânea decât să încerce să smulgă de la 
tânăra femeie secretul locului unde se afla peştera. 

Pentru asta, socoti că, decât să se folosească de toate 
mijloacele de care dispunea arsenalul inchizitorial, mai bine 
dădea dovadă de viclenie. Încă din zori, merse la închisoare 
şi o eliberă. Convins că se va duce la grotă, dădu ordin unui 
soldat să o urmărească. 

Când se văzu în faţa porţii, stupefiată că i se dăduse 
drumul, Agnes rămase lângă ziduri câteva momente 
îndelungate pentru a profita de primele raze de soare, ca 
pentru a se curăța de toată întunecimea jilavă pe care o 
absorbise în temniţă. Când se sătură de lumină şi căldură, 
porni spre Montpellier. 

Cum nu ştia de ce fusese arestată, nu ghicea nici pentru 
ce fusese eliberată. Presupunea că totul avea la bază o 
neînțelegere şi spera, însă nu prea tare, că va obţine o 
explicaţie odată ajunsă în Lansec. 

În pofida foamei care o rodea, încerca un profund 
sentiment de fericire. Fără îndoială că Zenon o aştepta în 
grotă. Voia neapărat să ajungă la el. Grăbind pasul, va 
ajunge spre sfârşitul dimineţii. 

Dar, cu toată nerăbdarea, în loc să traverseze oraşul, se 
hotărî să-l ocolească. În mintea ei, Montpellierul se asocia 
de-acum cu statul la închisoare. Singurul loc unde se simţea 


în siguranţă era grota ei. După ce merse un timp pe lângă 
zidurile de incintă, se opri lângă o fântână unde se putu 
răcori cu apă proaspătă. 

În timp ce se stropea pe faţă, brusc avu sentimentul că 
este urmărită. Trăgând cu coada ochiului, remarcă un 
individ, postat mai în urmă, preocupat să strângă plante. | 
se păru curioasă alegerea acestora şi bănui o clipă că nu se 
pricepea deloc la ele. 

Alungând din minte îndoiala, porni din nou la drum. Dar, 
ajunsă la drumul de ţară, nu se putu abţine să nu arunce o 
privire discretă înapoi şi constată cu surprindere că 
bărbatul era tot în spatele ei. 

„De ce mă urmăreşte?” se întrebă ea reluându-şi mersul. 

înţelese atunci că autorităţile nu pe ea o căutau. Zénon 
mărturisise că era căutat. Cum ea nu ştia implicaţiile 
acestor ipoteze şi consecinţele lor, nu înţelegea de ce 
scheletul acela avea atâta importanţă. Dar era clar că 
savantul se temea să nu fie găsit. 

Şi, ca să-l aresteze pe Zenon, trebuiau să ştie unde se 
ascunde. 

„Se folosesc de mine ca să ajungă la el!” intui asta în 
momentul în care ajungea la drumul ce ducea spre Lansec. 
Furioasă că era manipulată astfel, înţelese totuşi că 
autorităţile tot nu ştiau unde se ascundea savantul. Dar, 
dacă lucrul acesta o linişti un pic, îşi mai dădu seama că vor 
încerca, fără nicio îndoială, să obţină informaţia făcând 
presiuni asupra lui Amedee. lar preotul, oricât de integru şi 
de curajos ar fi fost, nu era la adăpost de o stratagemă pe 
care o foloseau cu ea. El nu avea acea neîncredere naturală 
care o proteja pe ea de genul acesta de situaţie. Dacă 
Zenon încă mai avea nevoie de câteva ore ca să-şi termine 
reconstituirea, ea înţelese că trebuie să dea de înţeles că 
va cădea în capcană. 

Porni imediat pe o cărare care se afunda în garigă, 
prefăcându-se că se pierde. De altfel, nici nu fu prea greu, 
întrucât se pierdu efectiv, într-atât era maquis-ul de stufos. 
Rătăci astfel prin tufărişuri o bună parte a dimineţii, având 
grijă ca urmăritorul să se ţină de ea, până ce socoti că nu 


mai putea continua încă mult timp fără să trezească 
bănuielile omului. Regăsind drumul, porni spre Lansec, fără 
grabă, gândindu-se unde îl putea duce pe cel care se ţinea 
la câţiva paşi în urmă. 

In Lansec, Amedée primise consternat vestea morţii lui 
Gilbert. Țăranul nu era un model de virtute, dar nici nu 
merita totuşi o soartă atât de cumplită. Fu îngropat chiar în 
aceeaşi zi în micul cimitir. lar cei care asistară la ceremonie 
păstrară o linişte apăsătoare. Nu se gândeau decât la un 
singur lucru: cine va fi următorul? 

Insă preotului i se mai luase o piatră de pe suflet. Faptul 
că Van Melsen şi soldaţii săi fuseseră nevoiţi să plece cu 
coada între picioare la Montpellier îi producea o oarecare 
satisfacţie. Cel puţin pentru o vreme, Zenon de Mongaillac 
era la adăpost. 

Petrecuse o bună parte din noapte întrebându-se ce 
putea face ca să obţină eliberarea lui Agnes şi în final 
ajunsese la concluzia că episcopul nu-l va asculta. Ca să nu 
stea cu braţele încrucişate şi să nu facă nimic, după 
înmormântarea ţăranului, se hotărî să-i facă o vizită 
Eminenţei Sale Donatelli. 

Cei doi soldaţi însărcinaţi să-l urmărească îl însoţiră tot 
drumul până la Montpellier. Ajuns la episcopie, Amedée îi 
salută cu o mişcare din cap şi pătrunse în odăile 
cardinalului. 

— Părinte Amedée! exclamă acesta din urmă, 
întâmpinându-l. E o plăcere să vă revăd! Deşi bucuria îmi 
este umbrită de drama petrecută cu o seară înainte. Van 
Melsen mi-a adus vestea. 

— Trăim zile foarte negre, iar vizita mea, din păcate, nu 
este de curtoazie, Eminenţă. Mă aflu aici pentru a vă 
împărtăşi indignarea faţă de modul în care este tratată una 
dintre enoriaşele mele. 

Surprins de tonul de reproş al preotului, Donatelli îl invită 
să ia loc. 

— Despre ce este vorba? îl întrebă el. 

— Nu ştiţi? 

— Deloc. 


Amedée se uită o clipă la interlocutorul său. Dacă nu ştia 
nimic din ceea ce i se întâmplase lui Agnes, asta însemna 
că Van Melsen îi ascunsese ceea ce făcuse. Avea de-a face 
cu o curioasă disfuncţie în transmiterea informaţiilor la 
nivel ierarhic. 

— O fată pe numele ei Agnès a fost arestată sub perfida 
acuzaţie de vrăjitorie, rezumă el. 

— Vrăjitorie? Cu povestea aceasta a scheletului şi cu 
lupul care se plimbă prin jurul satului, nu avem nicio nevoie 
de acest gen de complicaţii! 

— In realitate, este vorba despre un pretext grosolan. 

— Explicaţi-mi. 

Amedée se întrebă cum să prezinte lucrurile fără a avea 
aerul că îl acuză pe Van Melsen că îl lucrează pe din dos. 
Aşadar, îi spuse povestea lăsând să se înţeleagă că nu era 
decât o mare neînțelegere, că fata fusese arestată din 
greşeală şi că episcopul, lăsându-se amăgit de mărturia 
unui amorezat respins, părea că vrea să sugereze că ar da- 
o pe Agnès în schimbul lui Zenon de Mongaillac. 

Donatelli îl ascultă cu atenţie. Ceea ce reţinea din toate 
acestea era evident ceea ce Amedee încerca zadarnic să 
ascundă: pe de o parte, că Van Melsen folosea metode nu 
prea recomandabile pentru a găsi ascunzătoarea savantului 
şi, pe de altă parte, că acesta se ascundea undeva în 
împrejurimile satului. 

— Am să văd ce pot face, îl asigură pe preot când acesta 
îşi termină povestea. Cât din partea dumitale, dacă ai 
încerca să-l convingi pe acest Zenon să înapoieze scheletul, 
ne-ai scuti de multe neplăceri. Presupunând, desigur, că ştii 
unde se află... 

Cuvintele din urmă fuseseră întărite de o privire 
maliţioasă. 

— AŞ putea să mă informez, răspunse preotul pe acelaşi 
ton. 

Cei doi oameni tăcură o clipă. Donatelli ştia foarte bine 
că Amedée îl proteja pe Zenon, iar preotul ştia că el ştie. In 
fine, Amedée se ridică să plece. Tocmai pusese mâna pe 


clanţă când îşi aminti că mai avea un lucru de spus 
cardinalului. 

— Apropo de asta... Nu cumva unul dintre enoriaşii mei 
v-a adus nu de mult ceva? întrebă el căutând cum să 
abordeze stânjenitoarea chestiune. 

Devenit brusc neîncrezător, Donatelli ezită o clipă. 

— Ceva? făcu el. 

— Un obiect. O piatră... 

Cardinalul făcu ochii mici. Ce ştia preotul acesta de 
misterioasa stelă? 

— Se prea poate... 

— Nu ar trebui să vă spun, dar... am aflat la o spovedanie 
că era vorba despre un fals. 

— Un fals? exclamă cardinalul a cărui figură se lumină 
subit. 

— Mi-a mărturisit-o chiar persoana care a făcut-o. Ea 
afirma că scheletul era al unei creaturi diavoleşti şi suferea 
aparent ca nu cumva să fie luată în serios. Bătrâna copiase 
nişte frânturi de text pe o piatră plată pe care a ascuns-o în 
groapa fundaţiei. N-aş fi surprins să aflu că tocmai aceste 
eforturi ca să confecţioneze un asemenea artefact să fi fost 
tocmai cauza decesului ei... 

Donatelli aprobă în tăcere. lată cum se explicau 
numeroasele greşeli din text. O bătrână neşcolită gravase 
câteva cuvinte pe o piatră. La atât se reducea misterioasa 
stelă. Era ceva mai degrabă hazliu, şi lui Donatelli aproape 
că îi venea să râdă. 

— M-am gândit că e mai bine să ştiţi, adăugă preotul 
ieşind. Acest document ar fi putut să vă inducă în eroare... 

După plecarea preotului din Lansec, Donatelli rămase 
nemişcat un oarecare timp. Până atunci, această piatră 
gravată constituia o dovadă reală că scheletul nu era al 
unui uriaş. Van Melsen însuşi fusese obligat să admită acest 
lucru. Şi asta îi lăsase o oarecare marjă de manevră în 
gestionarea afacerii. Dar, dacă episcopul afla că era vorba 
de o falsificare, în afară de faptul că îl făcea să treacă drept 
un imbecil, asta i-ar da subalternului său un argument în 
plus ca să-i ceară şi mai multă fermitate. 


Totuşi, fie că stela era autentică sau nu, faptul nu 
schimba nimic în ochii lui: îndoiala cu privire la natura 
scheletului rămânea. Donatelli îşi dădu atunci seama cu 
surprindere că în secret dorea să vadă rezultatul 
reconstituirii lui Zenon. Nu ar fi trebuit, dar voia ca savantul 
să aibă posibilitatea de a o termina înainte ca episcopul să 
dea de el. 

Ceea ce îl punea într-o situaţie mai degrabă 
inconfortabilă... * 

Agnes nu ajunsese prea departe. Abia pornise pe drumul 
dintre coline, că făcuse greşeala să se mai uite o dată 
înapoi ca să verifice dacă mai era urmărită. Soldatul care o 
escorta înţelese imediat că fusese reperat şi dus de nas. 

O arestă deci înainte de prima costişă şi o aduse înapoi la 
Montpellier unde, conform instrucţiunilor, Agnes fu condusă 
în apartamentele episcopului Van Melsen. 

— Te-am subestimat, mărturisi episcopul de îndată ce 
rămaseră singuri. Eram convins că ne vei duce la el. 

Aşezată pe un scaun, Agnes îl asculta cu greu. şi reproşa 
că fusese atât de proastă. Din cauza imprudenţei, nu numai 
că se regăsea într-o poziţie delicată, dar mai punea în 
pericol şi siguranţa lui Zenon. 

— Înţelegeţi-mă, domnişoară, făcu Van Melsen 
săturându-se repede de tăcerea tinerei. Trebuie neapărat 
să ştim unde se ascunde! 

Agnès păstră o tăcere încăpăţânată. Nu înțelegea de ce 
acest episcop ţinea atât de mult să dea de Zenon. Totuşi, 
chiar dacă era speriată la gândul de a se reîntoarce în 
închisoare, simţea că nu trebuie să-i dezvăluie nimic. Se 
strădui aşadar să-şi fixeze atenţia asupra locului în care se 
afla. Era pentru prima dată că punea piciorul într-un 
asemenea edificiu şi era stupefiată, dar şi impresionată de 
dimensiunile încăperii şi de luxul decorului. Ochii îi mergeau 
de la tapiseriile bogat lucrate care decorau unul dintre 
ziduri până la biroul lucrat cu meşteşug în spatele căruia 
stătea episcopul. 

— Chestiunea e gravă, ai grijă, insistă acesta. 
Ascunderea unui hoţ te poate costa mult! 


— Nu vă spun nimic. Vă pierdeţi timpul. 

Se auzi o bătaie în uşă, iar Donatelli intră fără a mai 
aştepta invitaţia. 

— Vă rog, poftiţi, îl întâmpină episcopul. 

— Am aflat de arestarea acestei tinere persoane şi 
doream să verific dacă aveţi un motiv valabil ca să o faceţi 
şi dacă este tratată cum trebuie. 

Van Melsen era iritat că acest cardinal îşi etalează stările 
sufleteşti în faţa ei. Se ridică şi îl trase puţin mai deoparte. 

— Această tânără persoană, aşa cum spuneţi, este 
complicea lui Zenon de Mongaillac. Totul mă face să cred 
că savantul se ascunde la ea, într-o grotă situată undeva 
printre dealuri. Tot ce doresc este să o fac să spună unde e. 

— Nu mă îndoiesc de justeţea intenţiilor dumneavoastră, 
Van Melsen, răspunse legatul notând că tonul folosit de 
episcop nu era lipsit de un sentiment de superioritate. Şi vă 
ştiu animat de o credinţă exemplară. Printre altele, 
bănuiesc ce anume speraţi să scoateţi de la fata aceasta. 
Însă îmi cunoaşteţi scrupulele privind folosirea unor 
mijloace să zicem abuzive. 

Van Melsen le cunoştea, într-adevăr. lar aceste scrupule 
începeau să-l sâcâie cât se poate de serios. Ca de altfel şi 
necontenita ironie a cardinalului. Se cântăriră din priviri 
câteva clipe. 

— Refuză să vorbească, făcu episcopul, justificându-se. 

Donatelli îşi reţinu un zâmbet. „Curajoasă fată”, îşi zise. 

Episcopul nu era prea aproape de găsirea lui Zenon, ceea 
ce îi producea un sentiment de satisfacţie de care nu 
reuşea să se simtă vinovat. Se apropie de Agnès. Primul 
lucru pe care îl constată fu acela că era de o mare 
frumuseţe. lar asta nu îl încuraja să se folosească de 
brutalitate în ceea ce o priveşte. Dar totuşi trebuia să o 
înşele. 

— Domnişoară, eu sunt cardinalul Umberto Donatelli, 
trimisul Sfântului Părinte, mandatat de Vatican să identific 
acest schelet. S-ar părea că acesta se află în mâinile lui 
Zenon de Mongaillac... înţelegeţi ce vreau să spun? 


Agnes nu reacţionă. Degeaba adopta cardinalul acesta o 
atitudine mai civilizată decât episcopul, îi pricepea foarte 
bine intenţiile. Totuşi, nu părea la fel de viclean ca 
episcopul... Şi ghici că subordonatul acestuia trebuie să fi 
considerat asta drept o slăbiciune. Işi zise atunci că avea 
tot interesul să-l menajeze. 

— În orice caz, avem toate motivele să credem asta, 
continuă legatul. Or, dacă ştii unde se află şi refuzi să spui, 
te faci complice la nelegiuire, iar eu mă voi vedea obligat 
să te dau pe mâna magistratului însărcinat cu această 
problemă... Nu doreşti asta, nu? O închisoare este un loc 
îngrozitor... Umed, rece, murdar... Fără a mai vorbi de ce 
anume ţi se dă să mănânci... 

— Am avut deja plăcerea acestei experienţe noaptea 
trecută. 

— Sunt, după cum vezi, absolut dezolat, continuă 
Donatelli aplecându-se spre ea.iţi promit că nu se va mai 
repeta... Cu condiţia, desigur, să colaborezi cu noi. 

Van Melsen observa în tăcere laborioasa lui tentativă. 
Dacă legatul îşi imagina că ea îi va răspunde în felul acesta, 
se înşela. Cel mult va ajunge să o convingă de lipsă de 
hotărâre. 

Agnes plecă ochii şi declară: 

— Nu pot să vă spun nimic. 

Deşi convins că ar fi reuşit să o facă să vorbească dacă 
ar fi fost singur cu ea, Donatelli se ridică dând din cap şi se 
întoarse lângă Van Melsen. 

— Tânăra aceasta pare hotărâtă să tacă, se prefăcu el că 
se lamentează. 

— Totuşi, ştiţi ca şi mine că trebuie să recuperăm 
scheletul cât mai repede cu putinţă, Excelenţă. lar ea este 
singura noastră pistă. 

— Ştiu, dar... 

— Aţi prefera ca Zenon să le arate oamenilor scheletul 
unui balaur? g 

Evident, Donatelli nu dorea deloc aşa ceva. In schimb, 
personal... 


— Atunci lăsaţi pe mine, făcu episcopul cu un zâmbet 
nevinovat. Voi şti să o conving. 

Cardinalul oftă. Nu putea să se împotrivească prea 
deschis acestui episcop, de teamă să nu-i bănuiască 
duplicitatea. 

Chiar dacă în ascuns dorea să-i dea un pic de timp lui 
Zenon, trebuia să lase impresia că era nerăbdător să 
regăsească scheletul. Un număr de echilibristică delicat. 

— Aceasta nu este o procedură inchizitorială, murmură el 
drept aprobare. Nu este vorba de a o supune la cazne. 

— Fiţi liniştit, îmi voi asuma întreaga răspundere a 
faptelor mele. Puteţi avea conştiinţa împăcată. 

Donatelli îşi lăsă privirea asupra tinerei captive. Era 
convins că îi va ţine piept lui Van Melsen. Totuşi, a face un 
joc dublu aşa cum o făcea el acum nu îl amuza deloc. Chiar 
dacă asta putea fi totuşi izvorul unor mici satisfacţii. Ca, 
spre exemplu, să-şi exercite autoritatea asupra acestui 
episcop. 

— Van Melsen, zise el pe un ton mai ferm..Îţi interzic să te 
atingi de vreun fir de păr de-al acestei domnişoare. 

Imediat după plecarea lui, Van Melsen înaintă spre 
Agnes. Hotărât lucru: cardinalul ăsta nu era la înălţimea 
misiunii încredințate. Toate aceste tergiversări, toate 
ezitările erau nedemne de cineva cu asemenea funcţii. Dar, 
cu toate astea şi deşi îi producea cea mai mare enervare, 
nu-i putea încălca ordinul. 

Când reluă interogatoriul, se strădui să adopte un ton 
ferm. 

— Mă numesc Ulrich Van Melsen şi sunt episcopul acestei 
dioceze. Tu nu mă cunoşti, în schimb eu te cunosc bine... 
Ştiu, spre exemplu, că îl cunoşti pe acest Zenon de 
Mongaillac de puţin timp, dar că întreţii cu el relaţii să 
zicem... mai mult decât amicale. Ca atare, înţeleg refuzul 
tău de a-l denunța... Dar presupune o clipă că acest... 
prieten nu este tocmai cel pe care îl crezi... 

Agnes îl privi cu uimire. Unde voia să ajungă? 


— Presupune spre exemplu că, contrar celor ce gândeşti, 
afecțiunea pe care el pare să o aibă pentru dumneata nu 
este decât un mijloc de a-ţi obţine ajutorul. 

Agnes refuză să înţeleagă. 

— Nu te lăsa orbită de sentimente. Gândeşte-te. 
Reconstituirea scheletului este o treabă grea, continuă Van 
Melsen. Şi trebuie să poţi lucra în linişte... Cine, după 
părerea dumitale, are cel mai mare interes ca să fii 
încarcerată? Cine are nevoie de linişte? Cine ar fi putut să 
vrea să te tină deoparte? La ora aceasta, Zenon ştie deja că 
ai fost arestată. Şi, dacă te-ar fi iubit pe cât se pare că-l 
crezi, oare nu mi s-ar fi predat deja ca să te elibereze? 

Se uită la fată. Cuvintele erau pe cale să-şi facă drum 
spre conştiinţa ei. Insă Agnes nu cedă. 

— Nu vă cred. 

— Priveşte în sufletul tău, vezi ce îţi spune conştiinţa. Vei 
vedea că ceea ce afirm eu este mai puţin imposibil decât 
vrei să crezi... 

— Zenon de Mongaillac n-ar face niciodată un asemenea 
lucru! 

Episcopul nu putu să-şi stăpânească un rictus. Dragostea 
era un factor insuportabil de irațional. Trebuia încercat 
altceva. 

— Se pare că faptele ce i se reproşează sunt cu mult mai 
grave decât furtul acesta banal al unui schelet. 

Ea îl privi din nou cu neîncredere. Prima lui încercare 
eşuase, dar nu avea să renunţe aşa uşor. 

— Povestea aceasta cu scheletul nu ar fi nimic dacă nu l- 
ar duce pe cel pe care îl consideri prietenul dumitale de-a 
dreptul spre nişte poziţii eretice. Înţelegi ce înseamnă asta? 
Zenon de Mongaillac riscă să fie ars pe rug. 

De data aceasta, Agnes făcu ochii mari. 

— Ajutându-mă să-l prind, îi poţi salva viaţa. Dacă e 
arestat până nu e prea târziu, tribunalul va da dovadă de 
clemenţă în privinţa lui. 

Agnes însă nu avea nicio încredere, iar dacă Zenon ţinea 
atât de mult la reconstituirea lui, el trebuia să meargă până 
la capăt. Ştia ce riscă. 


— Chestiunea este că poţi chiar tu să fii acuzată de 
vrăjitorie, continuă Van Melsen. Ştii cât de gravă este 
această acuzaţie. Pentru moment, procurorul regelui nu 
este informat despre aşa ceva. De mine ţine să o fac... lar 
în cazul acesta nu pun mare preţ pe pielea dumitale... Ştii 
ce li se face vrăjitoarelor? 

Ştia. Şi numai la gândul acesta şi tresări. Episcopul fu 
încercat de o plăcere ascunsă. Continuă. 

— Dar nu doreşti să sfârşeşti pe rug în compania acestui 
om de care nu ştii nimic, nu? Atunci, spune-mi unde se 
ascunde. 

Agnes închise ochii. Vorbele episcopului trezeau în ea o 
groază imensă. Se abţinu să nu plângă. Insă inima îi spunea 
că, indiferent care fusese comportamentul lui Zenon de 
Mongaillac, că o iubea sau nu, că merita sau nu afecțiunea 
pe care ea o încerca faţă de el, ea îl iubea. Era gata să-şi 
dea viaţa pentru el. 

Ridică, mândră, capul. 

— În afară de Amedée, Zenon de Mongaillac este singurul 
om în care am încredere. Îl iubesc. N-am să vă spun nimic! 

Van Melsen strânse pumnii. Femeia asta era 
insuportabilă. Totuşi, fără să vrea, îl făcuse să ghicească un 
mijloc de a găsi peştera. Se îndreptă spre uşă. Inainte de a 
ieşi, o avertiză: 

— Poate ai să-ţi schimbi părerea când vei ajunge la rug! 


10 


Trecuse mult din după-amiază când Van Melsen ajunse în 
Lansec. După ce încercase să afle de la Agnes unde se afla 
grota, se hotărâse să facă o nouă încercare pe lângă preot. 
Fiindcă acum ştia cum să procedeze. 

Prima dată, comisese greşeala de a-i considera pe acesta 
şi pe Agnes ca două persoane indiferente una faţă de alta. 
Însă trebuia să ţină cont de relaţia lor afectivă. 
Sentimentele umane constituiau întotdeauna piatra de 
încercare a unui interogatoriu reuşit. Asta eşuase cu Agnes, 
din lipsă de argumente eficace în faţa dragostei. Insă 


tânăra era călcâiul lui Ahile pentru Arnedee. Era suficient să 
ştii cum să foloseşti acest punct slab. 

Amedée era efectiv prăbuşit. 

— Vrăjitorie? 

— Dacă nu intervin eu. 

— Dar... e absurd. 

— Tribunalul va judeca dacă da sau nu. 

— Agnes... Micuța mea Agnes. 

Preotul începu să plângă. Episcopul acesta nu se dădea 
înapoi de la nimic. lar Amedée ghicea unde voia să ajungă. 

— O puteţi elibera într-adevăr, îi propuse, Van Melsen 
după un moment. 

— Ceea ce îmi cereţi să fac este nedemn! 

— Responsabilităţile pe care trebuie să mi le asum îmi 
dau dreptul la aşa ceva. 

— Servindu-l în felul acesta, nu-l slujiţi pe Dumnezeu! 
ladul vă aşteaptă! 

— Dacă sacrificiul meu poate sluji Biserica, mă resemnez 
cu bucurie. 

Amedée tăcu. Era inutil să discuţi cu un asemenea om. 
Nu te puteai aştepta la nicio milă din partea lui. De ce 
dădea Van Melsen atâta importanţă acestui schelet? Nu 
ştia. Că era sau nu al unui sfânt, faptul nu justifica această 
nebunie. Preotul nu avusese timp să meargă la Zenon aşa 
cum îi spusese lui Donatelli. Dar sperase totuşi că savantul 
va înţelege că Agnes fusese capturată şi să se preda singur 
autorităţilor ca să o elibereze. Pentru un motiv pe care 
preotul nu şi-l explica, Zenon nu o făcuse, iar dacă nu se 
putea hotărî să-şi abandoneze lucrul în schimbul eliberării 
femeii pe care o iubea, înseamnă că nu merita dragostea 
lui Agnes. 

— Am să vă conduc la grotă, zise Amedee lăsând ochii în 
jos. 

Zenon îşi dădu seama că Agnes nu se întorsese, dar, 
întrucât pierduse orice noţiune a timpului, nu se nelinişti. In 
penumbra cavernei, tocmai era pe cale să-şi termine 
reconstituirea. 


Slăbit, murdar, cu hainele şifonate, cu ochii pierduţi şi 
încercănaţi, cu părul zburlit şi barba ţepoasă, Zenon de 
Mongaillac nu mai avea nimic din gentilomul elegant. 

Tremura. De frig, dar şi de oboseală şi foame. De la 
plecarea lui Agnes, nu încetase o clipă să lucreze la 
reconstituire şi nu-şi luase răgaz ca să doarmă sau să 
mănânce. Ca să reziste, folosise gahoua pe care Rene 
Grouchot o lăsase în grotă. lar dacă efectele vitalizante ale 
băuturii îl mențineau treaz, îl aruncau şi într-o ciudată stare 
de incitare. 

Întreaga lui atenţie, toate forţele erau concentrate pe 
reconstituire. Aceasta era practic terminată. Mai rămâneau 
de pus câteva vertebre înainte de a putea ridica acel craniu 
enorm. 

Cu nasul lipit de scheletul său, Zenon nu dădea niciun 
pas înapoi. De când atacase cutia toracică şi membrele 
superioare, nu aruncase niciun ochi la rezultatul de 
ansamblu. Era într-atât de cufundat în punerea oaselor la 
locul lor, în studierea articulaţiilor care permiteau 
înţelegerea unghiului de inserţie a osului următor încât uită 
să verifice cu ce anume semăna creatura. 

Starea de tensiune nervoasă în care se afla îl împinse să- 
şi caute pipa. Nu mai avea de mult tutun, dar se gândea că 
faptul de a mesteca muştiucul îi putea aduce o oarecare 
satisfacţie. Nu avu niciun rezultat. Din lipsa tutunului, mări 
cantitatea de gahoua. Treptat, se obişnuia cu amăreala ei. 

Dar nu cu foamea. Într-un moment de luciditate, vru să 
mănânce. Scotoci prin cavernă în căutarea unor provizii, 
dar nu dădu decât peste nişte ierburi şi rădăcini cu care 
făcu un fel de ciorbă. Botanist sau nu, problema este că în 
ziua aceea înghiţi măselariţă, numită şi paştele-cailor, o 
plantă narcotică şi otrăvitoare. 

Efectul acestei licori, conjugate cu insomnia si absorbţia 
excesivă de cafea nu întârziară să se manifeste. 
Transpiraţiei îi urmară stări de greață şi nu după mult timp 
mintea îi fu cuprinsă de un soi de febră. Realitatea se 
detaşa de el în fâşii. Vederea i se tulbură, iar conştiinţa se 
lăsă treptat invadată de vise în care lumea se confunda cu 


acele tablouri ale unui pictor flamand al cărui nume îl 
uitase, populate de creaturi neverosimile. 

Aşa trecură orele într-o stare de semiconştienţă. Zenon 
nu-şi dădu nici măcar seama că mai multe torţe care 
luminau cavitatea se stinseseră. Acum, lucra într-o 
penumbră din ce în ce mai adâncă. intunericul invadase 
restul cavernei şi, detaşându-se de această obscuritate 
tăcută, scheletul lucea în reflexul flăcărilor ca un gigantic şi 
macabru fetiş primitiv. 

— Agnes! bolborosi el auzind un zgomot la intrarea în 
cavernă... Am nevoie de... Agnes... Dumnezeule, aproape 
că nu mai văd deloc... Agnes! Torţe! 

Se lăsase întunericul. Pe cer, câţiva nori rari şi subţiri 
tăiau adâncul nopţii cu lungi benzi cenuşii care, alunecând 
prin faţa lunii noi, aruncau vegetaţia de pe dealuri în 
întuneric. 

In fruntea unui detaşament de soldaţi conduşi de 
Amedée, procurorul regelui Henri de Coursanges, Eminenţa 
Sa Donatelli şi episcopul Ulrich Van Melsen ajunseseră în 
apropierea grotei lui Agnès. 

Donatelli nu putuse întârzia mai mult această expediţie. 
După ce încercase în zadar să tergiverseze, după ce 
căutase mii de pretexte, se hotărâse să-l urmeze pe Van 
Melsen. 

De când plecaseră din Montpellier, nici episcopul şi nici 
magistratul nu îndrăzniseră să scoată vreun cuvânt. 
Amândurora le stăruia în minte acel fiasco din ajun şi 
nimeni nu dorea ca aşa ceva să se mai repete. Dar nu era 
singurul motiv al tăcerii lor. Van Melsen se temea foarte 
tare de ceea ce urma să descopere în peşteră. 

— Sper că nu este prea târziu! făcu el descălecând. 

Cardinalul nu-i răspunse. Ca să ajungă până acolo, fusese 
obligat să-şi schimbe confortabila caleaşcă cu un căluţ şi 
avea mari dificultăţi în a stăpâni animalul. „lar eu sper să 
nu fie prea devreme”, gândi el acceptând ajutorul a doi 
soldaţi ca să coboare. 

Când Henri de Coursanges le dădu ordin oamenilor să se 
posteze la intrarea în peşteră, episcopul schimbă o privire 


scurtă cu Donatelli. În ciuda divergenţei lor de vedere, se 
bucurau amândoi să-i vadă pe soldaţi rămânând în afara 
grotei. Orice ar fi pe punctul de a descoperi în interior era 
preferabil ca numărul martorilor să fie cât mai mic posibil. 

— Să intrăm, zise Henri de Coursanges după ce 
dispozitivul fusese stabilit. 

Amedée îl reţinu pe episcop de braţ. Nu era cu sufletul 
împăcat. Ideea că a comis o asemenea delaţiune îl 
copleşea. De aceea nu dori să pătrundă în grotă, preferând 
să rămână la intrare cu soldaţii. 

— Nu vă cer decât un singur lucru, insistă el pe lângă 
Van Melsen. Că Zenon de Mongaillac a comis sau nu vreun 
delict, merită să fie tratat cu dreptate. 

Episcopul îl privi de sus. Amărâtul ăsta de preot nu avea 
nicio idee despre gravitatea faptelor. Dar era mai bine aşa. 
Cu cât erau mai puţini oameni la curent cu detaliile 
problemei, cu atât îi va fi mai uşor să o înăbușe la nevoie. 

— Nu i se va face niciun rău, îl asigură Donatelli văzând 
că episcopul tace. 

Se pregăteau să pătrundă în cavernă când auziră sinistrul 
urlet al unui lup. Rămaseră pe loc ciulind urechea. 

— Nu e prea departe, estimă Van Melsen. 

— Cu puţin noroc, în seara aceasta vom avea un dublu 
succes, îi plăcu magistratului să prezică. 

— Să vă audă Domnul! 

Donatelli încerca să-şi ascundă groaza. Se îndrepta spre 
grotă cu un pas nesigur. 

— Fiecare lucru la timpul lui, făcu el. Să ne ocupăm mai 
întâi de acest savant. 

Pătrunseră în grotă. După ce străbătură culoarul strâmt, 
ajunseră la zona locuită de Agnes. Era aproape întuneric. 
Dar la lumina torţelor pe care le ghiceau undeva mai 
departe, puteau distinge ce anume constituia modesta 
locuinţă a tinerei femei. 

Van Melsen rânji zărind salteaua aşezată într-o 
adâncitură a peretelui şi instrumentele ciudate aflate prin 
diferite locuri. Era cât se poate de clar vizuina unei 
vrăjitoare. Şi regretă că îi promisese în schimbul colaborării 


sale pentru prinderea lui Zenon de Mongaillac că nu va da 
curs acestei afaceri. 

Dar aveau altceva de făcut decât să contemple ciudatul 
mod de viaţă al lui Agnès şi traversară fără a mai zăbovi 
această cavitate ca să se îndrepte direct spre locul de unde 
venea lumina. 

Când intrară în cavernă, Zenon, cocoţat în vârful fragilei 
schelării ca să termine de fixat craniul, tresări. 

— Agnes? 

Işi dădu atunci seama că zgomotele ce proveneau din 
cavitatea principală nu erau provocate de paşii unei femei 
singure şi cobori repede de pe schelă scrutând întunericul. 

— Cine... cine sunteţi? 

— Domnule de Mongaillac, făcu Donatelli ocolind stâncile 
care încă îl mai despărţeau de sala anexă. Venim să vă... 

Nu termină fraza. Când se obişnui cu întunericul, văzu 
scheletul. Van Melsen şi Henri de Coursanges fură cuprinşi 
de aceeaşi groază ca şi el. Văzându-le feţele înspăimântate, 
Zenon se întoarse şi el spre schelet pentru prima dată după 
multe ore. Şi ceea ce văzu îi îngheţă sângele în vine. 

Luminată de lumina tremurătoare a torţelor, în faţa 
ochilor săi holbaţi se ridica silueta unei creaturi terifiante. O 
creatură pe care niciodată nu o văzuse vreo fiinţă umană. O 
creatură ascunsă în coşmarurile oamenilor de la începutul 
timpurilor, smulsă uitării de un savant încăpățânat. 

De la înălţimea celor cincisprezece picioare ale sale, 
înălţată pe labele sale puternice din spate, cu coada sa 
lungă sprijinită de pământ, creatura le arăta un 
înspăimântător maxilar plin de dinţi ascuţiţi. Era un bot 
hidos. Cu mult mai aproape de ideea pe care şi-o făceau cu 
toţii despre o creatură demonică decât despre un uriaş. 

Era clar un balaur... 

Henri de Coursanges căzu în genunchi ca să se roage. 

— Dumnezeule atotputernic... 

Fascinat, cu ochii ieşiţi din orbite şi gura uscată, 
cardinalul Donatelli făcu vreo câţiva paşi pentru a vedea 
balaurul mai de aproape. Realitatea acestei creaturi sărea 


în ochi. Pentru cardinal, această reconstituire era cea bună, 
măturându-i din minte toţi uriaşii lui Athanase. 

Doar episcopul Van Melsen reuşi să treacă peste 
surpriză. Arătă spre Zenon şi murmură: 

— Arestaţi-l pe omul acesta! 

Incă sub efectul stuporii, lui Henri de Coursanges îi trebui 
ceva timp ca să reacționeze. În final, îşi întrerupse 
rugăciunea pentru a apuca neîndemânatic sabia şi îl 
ameninţă pe savant. În acest timp, Donatelli înaintase ca să 
pipăie scheletul cu vârful degetelor. În mintea lui se dădea 
o luptă între fascinația pe care o încerca faţă de această 
creatură, dorinţa de a o putea aduce la Vatican spre ao 
studia mai de aproape şi certitudinea pe care o avea totuşi 
că nu putea exista un balaur. O certitudine pe care creatura 
de dinaintea ochilor săi i-o zdruncina în mod periculos. 

Or, îndoiala pe care acest schelet o insinua în mintea lui 
avea puterea de a slăbi trăinicia dogmelor Bisericii. Trebuia 
neapărat să se evite răspândirea acesteia. 

— Este... avem aici, cât se poate de evident, rămăşiţele 
sfântului Octave de Lansec, afirmă el cu o voce tremurată 
fără a-i privi pe ceilalţi. 

Zenon, prea stupefiat ca să reacționeze, nu protestă. În 
spatele lui, Van Melsen şi Henri de Coursanges aprobară în 
tăcere. 

Tocmai în acel moment privirea lui Donatelli o întâlni pe 
cea a creaturii. Orbitele sale insondabile erau ca două hăuri 
fără fund, două abisuri ce păreau să-l privească sfidătoare 
de dincolo de milenii. Şi atunci ştiu, într-un fulger orbitor şi 
cu o convingere care îi tăia răsuflarea, că, dacă acest 
schelet nu era al unei fiinţe umane, nici al unui animal, nici 
al unui balaur, mai rămânea doar o singură posibilitate... 

leşind din grotă, niciunul dintre ei nu schimbă vreo vorbă 
cu Amedée. Preotul se uita la ei, aşteptând explicaţii, şi 
înţelese repede că nu va afla nimic din ceea ce se 
petrecuse în cavernă. 

Henri de Coursanges dădu ordin unui ofiţer să lase doi 
oameni de strajă în faţa peşterii şi îl conduse pe Zenon spre 


un catâr. Înainte de a fi urcat în cârca animalului, i se 
legară mâinile. 

Surprins să-l vadă în starea aceea, preotul îl întrebă pe 
magistrat din privire. Din lipsa unui răspuns, se apropie de 
prizonier. 

— Se pare că nu te simţi bine, prietene, făcu el studiindu- 
i chipul buimac. Ţi-e rău? 

Zenon nu răspunse. Atunci, Amedee se întoarse către 
Van Melsen. Acesta era preocupat să le dea dispoziţii 
soldaţilor. Când îl zări pe preot vorbind cu deţinutul, se 
îndreptă spre el. 

— Păstrează distanţa faţă de prizonier, zise el. 

— Ce i-aţi făcut? 

— Nimic. Aşa l-am găsit. 

Van Melsen îl trase pe preot deoparte. 

— Ascultă-mi sfatul: stai departe de toate astea. Nu-ţi dai 
seama de toate consecinţele acestei chestiuni. 

Amedée preferă să nu rostească răspunsul care îi venise 
în minte. Ridică ochii spre savant şi murmură: 

— Sper să mă iertaţi cândva... 

Şi în aceeaşi clipă se întrebă dacă Agnes îi va ierta 
trădarea. 

Henri de Coursanges încălecase. Pe chipul lui se vedea 
satisfacția de a-şi fi împlinit misiunea. Se aplecă spre Van 
Melsen. 

— Mâine, am să trimit nişte oameni să recupereze 
scheletul. 

— Prefer să rămân aici şi să încep să-l demontez eu 
însumi, răspunse episcopul. Cu cât va fi văzut de mai 
puţine persoane, cu atât va fi mai bine. 

Spunând acestea, se întoarse spre Donatelli. Acesta, 
uluit, părea incapabil să ia vreo hotărâre. 

— Întoarceţi-vă la episcopie, îl sfătui el. Şi uitaţi ceea ce 
aţi văzut. Mâine, veţi avea de întocmit un raport privind 
descoperirea unui sfânt de existenţa căruia Biserica uitase. 

Cardinalul dădu din cap şi, ajutat de doi soldaţi, încălecă. 
Ofiţerul verifică dacă prizonierul era legat cum trebuie şi 
dădu ordin de plecare. 


Van Melsen privi micuța trupă dispărând la un cot al 
drumului şi se frecă la ochi. Noaptea avea să fie lungă. 
Demontarea acestui schelet se putea dovedi o grea 
încercare. Mai ales de unul singur. Dar, pe de altă parte, nu 
se va pierde în precauţiile pe care le aveau savanții ăştia. 
Starea în care osemintele vor ajunge la Montpellier nu mai 
avea mare importanţă de-acum. 

Se pregătea să se întoarcă în cavernă când sinistrul urlet 
al lupului răsună din nou în întuneric. 

— L-au uitat pe ăsta! făcu unul dintre soldaţii rămaşi de 
pază. 

— Pare foarte aproape, zise celălalt... 

Intr-adevăr, fiara părea a se găsi la câţiva paşi. Cei doi 
oameni îşi încărcară muschetele. Nu se punea problema să 
se mai distreze cu baioneta acum. 

— Urletul vine din spatele tufişurilor de colo, zise primul 
arătând cu ţeava câteva mărăcinişuri mai jos. 

Ca măsură de precauţie, episcopul veni să se aşeze între 
ei ascultând cu atenţie. Lupul nu părea să se deplaseze. In 
plus, în loc de mârâieli agresive, sunetele pe care le scotea 
semănau mai degrabă a gemete. Van Melsen îşi zise că 
poate era o şansă să-l prindă. Dacă animalul era rănit sau 
păţise ceva, probabil vor putea să-l doboare. 

— Haideţi să vedem, sugeră el. 

Cei doi soldaţi schimbară o privire. Episcopul acesta îşi 
pierduse capul. 

— Am spus: haidem! 

Se supuseră tremurând. Van Melsen porni în spatele lor şi 
în palida lumină a stelelor se îndreptară toţi trei spre 
tufişuri. 

Acolo, găsiră animalul, atârnând ca un jambon de un 
măslin. 

A doua zi dimineaţa, vestea capturării lupului fu primită 
cu strigăte de bucurie. Ascunşi în casele lor, locuitorii din 
Lansec ieşiră unii după alţii auzind uralele. Şi cu toţii îi 
însoţiră cu strigăte de „Ura” până în piaţa satului pe 
episcop şi pe cei doi soldaţi viteji. 


Expusă în faţa bisericii, sălbăticiunea fu imediat lapidată. 
Copiii o făceau cu mare bucurie, împărțind pietre şi bețe 
oricui dorea să dea frâu mâniei. În curând, cadavrul lupului 
ajunse o grămadă informă şi sângerândă. 

Amedée avu o tresărire de oroare în faţa unei asemenea 
revărsări de ură, dar hotărî să-i lase în pace. După toate 
câte înduraseră, enoriaşii săi meritau să se descarce un pic. 

Van Melsen, sărbătorit ca un erou, petrecu aşadar o 
dimineaţă foarte plăcută primind mulţumirile sătenilor. Deşi 
nu închisese un ochi toată noaptea, ocupat cum fusese cu 
demontarea scheletului, se alătură veseliei ţăranilor fără a 
protesta. Şi, după zecile de îmbrăţişări şi tot atâtea felicitări 
verbale, le ascultă cererile şi doleanţele, promiţându-le 
sprijin pentru construirea capelei. 

Un lucru însă îl sâcâia. Şi cel care puse degetul pe rană fu 
Amedee. 

— V-am spus eu că Agnes este în stare să captureze 
această fiară, zise preotul cu acreală. 

Episcopul ascultă afirmaţia fără să răspundă. Că tânăra a 
fost capabilă de o asemenea minune era într-adevăr un 
lucru stupefiant. Deşi, privind lucrurile de aproape, nu 
făcuse nimic altceva decât să pună capcana acolo unde 
trebuia. Dar cel mai uimitor era faptul că o făcuse fără să fi 
recurs la vreo formă de magie. 

Sătenilor însă nu le păsa, şi restul zilei se scurse în 
petreceri. O sărbătoare cu atât mai meritată cu cât venea 
după atâtea săptămâni de anxietate. Aşadar, băură şi 
mâncară pe săturate, dansând până târziu în noapte. 

Dacă ar fi fost informat despre capturarea lupului, 
Donatelli nu i-ar fi dat, desigur, nicio atenţie. Mintea lui se 
desprindea cu greu de viziunea creaturii pe care o avusese 
dinaintea sa în grotă. Ca şi Van Melsen, nici el nu închisese 
ochii toată noaptea. Răsucise de mii de ori problema în 
mintea sa pe toate părţile, căutând cu disperare o 
explicaţie, alta decât cea care i se impunea. 

Fiindcă era convins că toate acestea aveau un sens. Era 
convins că suflarea balaurului începuse să le mănânce 
sufletele. Oare nu avusese parte fiecare dintre cei implicaţi 


de o trădare? Chiar dacă toate fuseseră consecinţa acelui 
sentiment minunat numit dragoste. Gilbert şi Amedee 
trădaseră din dragoste pentru Agnes, Van Melsen din 
dragoste pentru Biserică, Henri de Coursanges din iubire 
pentru putere, iar el... El, pentru el fusese mai ales din 
laşitate. Aici, fără îndoială, greşise el cel mai mult. Fie ca 
acela care a aruncat primul piatra să facă bine să se scuze 
politicos şi să meargă să o adune de pe jos, glumea el de 
obicei în astfel de cazuri. Numai că, în dimineaţa aceasta, 
nu avea niciun chef de glumă... 

Capelanul său chiar se nelinişti de starea lui, constatând 
că nu mâncase nimic din ceea ce îi pregătise, şi se gândi că 
fusese atins de vreo boală locală. Dar când îl găsi în 
genunchi, cu faţa spre cruce, murmurând nişte invocări 
ciudate, regretă că nu era un astfel de caz. 

— Eminenţă? Este ceva ce nu merge? riscă el o întrebare 
între două rugi. 

Cardinalul îşi întoarse spre el privirea întunecată şi îşi 
continuă rugăciunile. Giancarlo preferă să-l lase în pace şi 
ieşi din cameră în vârful picioarelor. Nu prea era în temă, 
dar i se păru că totul semăna foarte mult cu un ritual de 
exorcizare... 

În tot acest timp, Zénon rămase inconştient în celula sa. 
Fără repere temporale precise, nu ştiu niciodată câte ore 
dormise după arestare. Epuizat de cele trei zile de post şi 
de muncă îndârjită, ros pe dinăuntru de efectele 
măselariţei, se prăbuşise imediat ce fusese aruncat în 
temniţă. Mai mult decât într-un somn, căzuse într-un fel de 
comă. 

Aşteptându-l să-şi recapete minţile, Van Melsen şi Henri 
de Coursanges se întâlniră pentru a hotărî cum vor merge 
mai departe. Pentru a simplifica lucrurile şi a pierde cât mai 
puţin timp, se hotărâră să o judece întâi pe Agnes, apoi pe 
Zenon, într-o procedură de urgenţă. 

Episcopul le promisese într-adevăr lui Gilbert şi Amedee 
că tânăra putea să stea liniştită, dar nu era el omul care să 
se împiedice de genul acesta de meschinărie. Voia să-i 


elimine pe toţi cei care putuseră fi martori la reconstituire. 
Şi un proces părea să fie soluţia cea mai bună. 

De la ordonanța semnată la Villers-Cotterâts în 1539, 
procedura inchizitorială era totuşi clar stabilită în jurisdicţia 
franceză. Că Henri de Coursanges îşi luă asemenea libertăţi 
faţă de ea era un lucru ce nu-i stătea în fire, iar dacă o făcu, 
a fost sub amabila presiune a lui Van Melsen. Fiindcă de 
acum, fiind cel ce capturase lupul, episcopul nu pregeta să 
se folosească de acest ascendent asupra magistratului. 

Fiind acum vorba de un proces ad-hoc pus la cale de 
procurorul regelui spre a expedia afacerea reducând 
martorii la strictul necesar, regulile aplicate în mod uzual în 
asemenea cazuri fură modificate. In locul celor paisprezece 
magistrați municipali obişnuiţi, juriul se va reduce de data 
aceasta doar la el însuşi. Cât despre Van Melsen, el îşi va 
oferi plăcerea de a ţine locul acuzatorului. 

Dar, ca procesul să poată avea loc, mai era nevoie ca 
acuzaţii să fie în stare să compară în faţa tribunalului. 
Constatând că Zenon încerca cu greu să-şi revină, Van 
Melsen puse să fie chemat Athanase Lavorel. Ca doctor în 
medicină, fu însărcinat să-l consulte pe prizonier şi să facă 
în scris o descriere precisă a stării sale de sănătate. 

Către prânz, uşa celulei se deschise, iar Athanase înaintă 
spre Zenon culcat pe o saltea subţire de paie. Zărindu-l, 
prizonierul încercă să se ridice. Părea că se smulge dintr-o 
mocirlă vâscoasă. Cei doi bărbaţi se priviră câteva clipe în 
tăcere. Apoi, Zenon reuşi să spună: 

— Se ridica pe labele din spate, Athanase... 

Toate certurile lor erau uitate. Nu mai rămânea acum 
decât complicitatea dintre doi oameni, dintre doi învăţaţi 
din care unul fusese elevul celuilalt. Vârstnicul se apropie 
de tânăr. 

— O, Athanase! Ar fi trebuit să fii acolo! A fost 
extraordinar! Peste cincisprezece picioare înălţime... 
Singurul şi unicul schelet de balaur existent până acum... 

— Un balaur... Cine şi-ar fi imaginat că au existat efectiv? 
Într-adevăr, aş fi vrut să-l văd... Asta ar fi dat un sens 


eşecului meu. Dar câte întrebări ridică existenţa acestei 
creaturi?! Când anume a trăit? 

— Viu, cu ce anume semăna? Cu ce se hrănea? 

— De ce a dispărut? Sunt tot atâtea întrebări la care nu 
vom avea niciodată răspuns. Poate că ştiinţa va ajunge să 
răspundă într-o zi. Dar teamă mi-e că niciunul dintre noi nu 
va mai fi pe lumea aceasta... 

Jenat, Athanase tăcu brusc. Ştia foarte bine că elevul său 
risca să fie ars pe rug. Zenon simţi că îl lasă puterile. Se 
culcă la loc. 

— Ceea ce am văzut în seara aceasta în grotă... Nimic pe 
lume nu mă va face să uit. 

Athanase îl privi cu afecţiune. Câte lucruri ar fi putut face 
împreună dacă destinul ar fi hotărât altfel! Câte cercetări şi 
descoperiri! Şi câte clipe ar fi putut petrece amândoi după 
ce s-ar fi rezolvat stupidul lor diferend. Dar soarta nu a vrut 
aşa, iar acum era prea târziu pentru a o lua de la capăt. 

— Cum te simţi? îl întrebă punându-i mâna pe frunte. 

— Ca unul care nu a dormit trei zile. Şi apoi, cred că am 
băut ceva... îmi amintesc vag că am făcut o fiertură 
ciudată. 

Abia termină ce avea de spus şi îl cuprinse din nou 
fierbinţeala. Athanase rămase alături de el toată după- 
amiaza fără ca elevul său să-şi recapete luciditatea. Şi, 
văzându-l cum stătea aşa, întins, înţelese că îl considera 
oarecum ca pe un fiu al său. 

Când veni seara, bătrânul constată că febra mai slăbise 
şi se ridică. leşind din celulă, nu îşi putu reţine o lacrimă. 
Ştia că nu va avea curajul să mai revină... 

Într-un proces de vrăjitorie, interogatoriul prealabil al 
martorilor avea drept scop strângerea de indicii şi prezumţii 
care să confirme vinovăția - deja stabilită, întrucât ea era 
arestată - acuzatei. Dar, în cazul lui Agnes, asta se mărgini 
la câteva întrebări puse părintelui Amedée şi la trei locuitori 
din Lansec, între care un copil de şapte ani. 

Convocat la episcopie de către Van Melsen, preotul fu 
poftit să ia loc pe un scaun inconfortabil. Aşteptând ca 
episcopul să termine de triat documentele de care avea 


nevoie, aruncă o privire în jur. Încăperea în care se aflau 
semăna mai degrabă cu chilia unei mănăstiri decât cu 
salonul unui demnitar al Bisericii. Austeritatea lui Van 
Melsen se întindea până la decorul apartamentelor sale. 

Când episcopul fu, în sfârşit, gata, ridică ochii din dosare 
şi îi zâmbi. 

— lertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi. 

Amedée nu zise nimic. Nu era prea sigur şi toate 
amabilităţile episcopului nu vor schimba întru nimic 
situaţia. Nu se datora doar faptului că era chemat ca să 
depună mărturie împotriva lui Agnes, ci mai cu seamă 
faptului că avea sentimentul de a fi tratat mai degrabă ca 
acuzat decât ca martor. 

— Am doar câteva întrebări să vă pun, începu Van 
Melsen. Nu durează mult... 

În realitate, a durat toată dimineaţa. Şi, cu cât timpul se 
scurgea, cu atât preotul avea impresia că în jurul lui se 
strângea un lat. 

Amedée făcu ceea ce putu pentru a o apăra pe fată. La 
fiecare întrebare a episcopului, încerca să o prezinte într-o 
lumină favorabilă, subliniindu-i amabilitatea şi simplitatea, 
prezentând portretul unei copile nefericite, condamnată să 
trăiască în condiţii neprielnice. 

— Neprielnice este un eufemism, îl întrerupse Van 
Melsen. Grota aceea seamănă aproape izbitor cu bârlogul 
unui animal. Dumnezeu ştie ce ritualuri sordide se 
practicau aici! 

— Agnes nu face aşa ceva. 

— Nici măcar nişte vrăji menite să... 

— Agnes nu este vrăjitoare! _ 

Van Melsen se ridică şi începu să meargă prin cameră. Il 
întrebă atunci dacă ştia cum folosea ierburile de leac pe 
care le aduna în mod regulat. Prins pe picior greşit, Amedee 
încercă să explice că făcea din ele nişte remedii şi că 
pretinsele vrăji nu erau nimic altceva decât practicile 
normale ale vindecătorilor. Aminti de îngrijirile pe care i le 
dăduse lui Aldegonde. 


— Întrucât bolnava a murit, îi replică Van Melsen, nu sunt 
sigur că avem dreptul să le numim îngrijiri. Dimpotrivă, aş 
înclina mai degrabă să pun decesul pe seama unor 
descântece şi a altor drăcovenii ale acuzatei. 

Aşezat pe scaunul incomod, preotul transpira din greu. 
Dacă era gata să facă orice pentru a o ajuta pe Agnès, era 
limpede că nu avea obişnuinţa de a se afla într-o asemenea 
situaţie. lar întrebările pe care i le punea Van Melsen tot 
învârtindu-se în jurul lui, formulate cu pricepere, erau tot 
atâtea capcane. Se temea în orice clipă să nu dea vreun 
detaliu care putea să-i dea episcopului apă la moară. 

— Agnes nu este o vrăjitoare, se mulțumea Amedée să 
repete de fiecare dată când era în dificultate. 

Van Melsen se săturase. Trecuse deja o oră de când 
încerca zadarnic să-i smulgă e) mărturisire 
compromiţătoare. Ridică tonul pentru o ultimă tentativă. 

— Hai, Amedée! Totuşi, te-am auzit eu spunând aici că 
ştia limbajul naturii. 

— Voiam să spun... 

— Nu a pretins ea cumva că pe baza cunoştinţelor sale 
magice poate fi în stare să captureze singură lupul acolo 
unde o trupă de soldaţi de-ai regelui eşuaseră? 

— Da, dar... 

— Şi nu a reuşit? 

— Ba da, dar totuşi... 

— Nu a aruncat ea, aşa cum mi s-a adus la cunoştinţă, 
blesteme, vorbe grele şi ameninţări atunci când a fost 
exhumat scheletul? 

— Erau doar... 

— Ce? Doar nişte simple anateme nevinovate? Femeia 
aceasta, şi cunoşti lucrul acesta foarte bine, avea obiceiul 
de a huli. Spunea tot timpul cuvinte de ocară. Femeia 
aceasta a pactizat cu Diavolul, trezeşte-te! 

Dar cum preotul se mulțumea doar să clatine din cap, 
Van Melsen se opri în faţa lui şi se aplecă, privindu-l în ochi. 

— Amedee... Ai fi gata să juri că aparţinea Preasfintei 
Biserici şi că îşi îndeplinea îndatoririle de credincioasă cu 
devoțiune? 


Amedee lăsă ochii în jos. Cunoştea credinţa relativă a lui 
Agnes. Işi aminti că ea credea în migrarea sufletelor, îşi 
aduse aminte disputele nesfârşite pe care le avea cu ea 
referitor la Scriptură şi la cuvântul lui Hristos. Nu, Agnes nu 
era un model de pietate şi de devoțiune faţă de Cruce. Dar, 
dacă totuşi nu se putea hotărî să o denunțe, Amedée fu la 
fel de neputincios în a-l minţi pe episcop. 

— Agnes nu este o vrăjitoare... 

— Nu a fost arestată fără motiv. Denunţurile au fost 
foarte clare. 

Preotul se crispă. Gândul că unul dintre enoriaşii săi 
mersese până la delaţiune îi sfâşia inima. 

— Toate astea sunt la fel de mincinoase ca şi stela lui 
Aldegonde! sfârşi el prin a-şi da drumul. 

Brusc, Van Melsen încremeni. 

— Mincinoase? Stela? 

— l-am spus-o deja Eminenţei Sale! 

Stupefiat, episcopul tăcu. Donatelli ştia că piatra gravată 
nu era autentică? Trimisul papei îi ascundea o informaţie 
atât de prețioasă? Se îndreptă. Povestea cu vrăjitoria îi ieşi 
imediat din minte. 

— iți mulţumesc pentru mărturia depusă, făcu el lăsându- 
| pe sărmanul preot prăbuşit în scaunul său. 

Când Donatelli află că procesul lui Agnes urma să 
înceapă, fu cuprins de o brutală poftă de a uita toate 
preceptele de nonviolenţă pe care se străduise să le aplice 
toată viaţa. Să o judeci pe Agnes pentru o greşeală - dacă 
este aşa ceva - pe care o comisese Zenon i se părea că ţine 
de cea mai abjectă nelegiuire. 

Intotdeauna considerase că aceste procese de vrăjitorie 
nu erau decât o farsă. O farsă sinistră dacă te gândeşti la 
finalul cunoscut. lar acest proces nu avea niciun motiv să 
facă excepţie de la regulă. Ca fost prieten al lui Paulus 
Zacchias, medicul papei Inocenţiu X şi autor al Quaestio 
medico-legales, cunoştea foarte bine argumentele false şi 
procedeele josnice folosite în timpul derulării lor. 

Se duse să-l vadă pe Van Melsen. Acesta îl primi într-un 
cabinet strâmt, mirosind a lemn şi pergament, ce dădea 


către o stradă comercială de unde proveneau zgomotele 
făcute de oameni, ca o aducere aminte asurzitoare a unei 
realităţi de care se desprinsese. Când Van Melsen se aşeză 
pe singurul scaun disponibil, Donatelli îi explică motivul 
venirii sale: îi aminti că tânăra fusese arestată doar în 
scopul de a se ajunge la Zenon. 

— Oricare ne-ar fi fost motivațiile, rămâne faptul că este 
acuzată de vrăjitorie, răspunse acesta. 

— Dar ştiţi bine că e ridicol. 

— Ştiu că probabil este ridicol. 

— Asta ar trebui să fie suficient pentru a anula procesul. 

Episcopul se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Privi 
îndelung activitatea neîntreruptă a târgoveţilor, dusul şi 
venitul acestora, schimburile verbale şi materiale. lar când 
păru sătul de toate acestea, zise: 

— De ce vă interesaţi într-atât de soarta acestei femei? 
Ce importanţă are dat fiind problema care ne preocupă? 

— Dar... e nevinovată. Ce vreţi mai mult? 

— Nevinovată de vrăjitorie, e posibil. Deşi asta rămâne 
de dovedit. Dar este ea nevinovată că a văzut ceea ce nu 
ar fi trebuit să vadă? 

— Nu a văzut nimic. Ştiţi la fel de bine ca şi mine că a 
fost arestată a doua zi după sosirea lui Zenon în grota ei. 

— Nu a văzut scheletul reconstituit, dar a văzut desenele, 
micuța şopârlă. A vorbit cu Zenon, iar el probabil că i-a 
explicat ce anume făcea, i-a arătat modelul. Eminenţă, nu 
sunteţi atât de naiv încât să nu înţelegeţi pericolul pe care îl 
reprezintă. 

— Ce vreţi să facă cu toate astea? Să spună oamenilor că 
Zenon voia să reconstituie un balaur? Credeţi cu adevărat 
că ar da cineva crezare vorbelor unei ţărănci? Fără a mai 
socoti că după cele ce a trăit sunt puţine şanse ca să mai 
aibă chef să rişte să apară în faţa unui tribunal inchizitorial! 

— Pericolul există. lar eu nu sunt dispus să risc... 

— Nu pot consimţi... 

— Veţi consimţi ceea ce voi decide eu! i-o tăie episcopul 
cu o brutalitate care îl stupefie pe trimisul Sfântului Scaun. 


Acesta dădu să bâlbâie un protest, însă Van Melsen 
continuă imediat: 

— Spuneti-mi de stela de la Lansec! 

— Ste...? Dar ce are asta de-a face cu... 

— Ştiaţi că nu este autentică. De ce mi-aţi ascuns asta? 

Tonul folosit era ferm şi plin de o mânie stăpânită. 

Donatelli îl fixă cu privirea pe interlocutorul său. Nu-i 
plăcea deloc felul în care acesta întorsese situaţia. Şi nu 
suporta să se afle în postura de acuzat. 

— Eu... credeam că nu avea mare importanţă... 

Van Melsen făcu ochii mari. 

— Nu avea mare importanţă? Vă daţi seama că 
procedând în felul acesta aţi ascuns o informaţie care 
schimba radical interpretarea pe care i-am dat-o 
scheletului? Fără această dovadă, absolut nimic nu punea 
la îndoială certitudinea în privinţa lui! 

— Ar fi schimbat ceva? 

— Ar fi schimbat determinarea dumneavoastră faţă de 
Zenon! Ne-ar fi permis să-l arestăm cât încă mai era timp! 
De acum, singurul mijloc rămas este procesul. Şi aş prefera, 
dacă nu aveţi vreo obiecţie, să staţi deoparte... 

Interogaţi la rândul lor, ţăranii se mulţumiră să spună 
vorbele care circulau pe seama lui Agnes. Femeia aceasta 
trăia singură printre dealuri şi, odată cu venirea nopţii, 
practica în secret ritualuri ciudate. Declarară că au auzit-o 
în nenumărate rânduri jurând, blestemând sau spunând 
vorbe  blasfematoare. Pe deasupra, o simpatizase pe 
defuncta Aldegonde, care era suspectată de lucruri 
necurate. 

Printre altele, satul cunoscuse un an deosebit de greu: 
furtuni violente şi perioade de secetă se perindaseră, fiara 
care făcuse mai multe victime, bolile care se înmulţiseră, 
fără a mai socoti accidentele de care avuseseră parte 
sătenii. Pentru ei nu era nicio îndoială că toate acestea erau 
rezultatul farmecelor şi blestemelor aruncate de o persoană 
răuvoitoare. Dar de când fusese arestată toate mergeau cu 
mult mai bine. Chiar şi lupul fusese capturat! 


Copilul chiar îşi permisese să adauge că o văzuse de mai 
multe ori zburând prin aer călare pe o mătură şi că toată 
lumea ştia că ea se împreuna cu un broscoi. 

Henri de Coursanges nu avea nevoie de toate aceste 
detalii spre a se convinge. Işi permise chiar să schimbe 
câteva priviri nerăbdătoare cu episcopul când mărturiile 
deveneau cam prea fanteziste. 

Van Melsen verifica din când în când în Malleus 
Malejicarum dacă un punct sau altul putea sau nu permite 
calificarea comportamentului lui Agnes drept satanic. 
Lucrare de referinţă în problemele de vrăjitorie, Malleus, zis 
şi Ciocanul Vrăjitoarelor, constituia un veritabil îndrumar 
pentru orice procedură de acest tip. Tratatul oferea 
răspunsuri la toate întrebările pe care ţi le puteai pune, de 
la organizarea procesului până la executarea 
condamnatului, trecând prin modul în care acționau 
vrăjitoarele la nivelul organelor de reproducere ale 
bărbatului şi ale femeii spre a procrea copii ai lui Satan, 
mijloacele de protejare a judecătorilor faţă de farmecele 
făcute de acestea sau mai ales a mijloacelor de a le 
identifica. 

Derulându-se această primă fază a procedurii conform 
aşteptărilor, se trecu de îndată la lucruri serioase şi la 
aducerea  acuzatei în faţa justiţiei. [Ţinând cont de 
gravitatea faptelor ce i se reproşaseră, procurorul hotări că 
trebuie judecată la urgenţă, adică un proces care să ducă la 
pedepse, nu numai pecuniare, ci şi corporale sau 
degradante, acestea putând merge până la pedeapsa cu 
moartea. 

Situat la subsolul Intendenţei din Montpellier, tribunalul 
era la fel de întunecat şi de rece ca şi celula unde fusese 
încarcerată. În pofida zilelor petrecute în temniţă, Agnès 
intră în sala de judecată cu capul sus, trezindu-i lui Van 
Melsen o reacţie de surpriză reţinută. Extraordinara 
frumuseţe a acuzatei, îşi zise el, era un semn evident al 
naturii sale malefice. O primi totuşi cu un surâs. 


— Constat cu plăcere cu nu ai suferit prea tare că ai fost 
închisă. Dar, întrucât locuieşti într-o grotă, bănuiesc că eşti 
obişnuită cu o oarecare lipsă de confort. 

Agnes îl fulgeră din privire fără să răspundă. Fu aşezată 
pe un taburet aflat în faţa judecătorului, care îi lăsă 
episcopului grija de a proceda la interogare. 

La început, îi citi procesele-verbale ale depoziţiilor culese, 
redactate de Henri de Coursanges, el făcând şi oficiul de 
asesor. Pentru fiecare faptă rea evocată, acesta îi cerea 
imediat mărturisirea. 

Tânăra femeie se apără cu atâta tărie cât prevăzuse 
episcopul. Contestă punct cu punct acuzaţiile, pretinzând 
că acele pretinse vrăji nu erau decât aiureala unor săteni, 
că nu avea niciun amestec în urgiile ce se abătuseră peste 
comunitate şi că a reţine depoziţia unui copil de şapte ani 
era o inepţie pe care prefera să nu o califice. 

Episcopul jubila. Cu cât femeia se apăra, cu atât îi era 
mai uşor lui să demonstreze că era instrumentul Satanei. 
Oare minciuna nu era dovada că unelteşti cu cel Rău? 
Oricum, Agnes nu ştia că singurul lucru ce se aştepta de la 
ea era mărturisirea. Ceea ce nu făcu decât atunci când Van 
Melsen ajunse la raporturile sale cu Zenon. 

— Prin urmare, admiţi că ai întreţinut cu numitul Zenon 
de Mongaillac relaţii apropiate în afara legăturilor sacre ale 
căsătoriei? 

— Relaţiile noastre au fost caste. Şi îl iubesc. 

— În aşa măsură încât l-ai făcut să vină în sinistrul tău 
bârlog... 

— A venit de bunăvoie. 

— În ce scop? 

Agnes ezită o clipă. Chiar dacă nu ştia de ce 
reconstituirea lui Zenon cauza atâta stânjeneală, ghici că 
trebuie să-l apere. 

— Ca să facă nişte treburi în nu ştiu ce scop, minţi ea. 

— Ai asistat la acele treburi? 

— Am venit la Montpellier imediat ce le-a început. 

— Ce anume ai văzut exact? 


Agnes ezită. Ceea ce zărise nu semăna cu nimic ce ar fi 
putut descrie. 

— El... asambla nişte oase. 

Van Melsen se uită la ea atent. Orice stânjeneală, ezitare, 
retractare sau reacţie excesivă putea fi interpretată ca o 
mărturisire sau, cel puţin, recunoaşterea culpabilităţii. 

— Admiţi deci că se deda la magie neagră? Pentru că un 
ritual ce consta în manipularea membrelor unui cadavru nu 
poate fi decât aşa ceva... 

Henri de Coursanges vru să-i aducă aminte că Athanase 
nu făcea nimic altceva, dar, văzând că episcopul conducea 
interogatoriul cu succes, preferă să păstreze remarca 
pentru el. 

— Nu ştiu ce voia să facă Zenon cu acest schelet, dar nu 
avea nimic malefic, răspunse Agnès. 

— Atunci cum să ne explicăm starea în care l-am găsit? 

Şi zicând acestea, îi ceru judecătorului să citească 
depoziţia făcută de doctorul în medicină Athanase Lavorel. 
Descrierea savantului vorbea de tremurături, febră, delir, 
de comportamente nesăbuite şi alte simptome ce ţineau de 
posedarea sa de către Satan. _ 

Agnes ascultă totul cu o strângere de inimă. In absenţa 
ei, Zenon trebuie să fi băut vreo substanţă rea. Măcar de-ar 
fi fost acolo ca să-l îngrijească... 

Brusc, fu scoasă din reverie de vocea autoritară a lui Van 
Melsen: 

— Mărturiseşte că te-ai folosit de puteri diavoleşti ca să-l 
farmeci pe acest savant! tună el. Mărturiseşte-ți păcatele şi 
jură că renunti la Satana şi că îmbrăţişezi din nou 
Adevărata Credinţă în mod sincer şi vei fi absolvită de 
păcate! 

Însă Agnès nu îl asculta. Ea se gândea la Zénon 
imaginându-şi-l întins pe jos, singur în celula sa. Ce n-ar fi 
dat să-i fie alături... 

Când, în seara acestei prime audieri, Donatelli merse să-i 
facă o vizită lui Agnes în temniţa ei, nu ştia în ce stare o va 
găsi. Reuşise să afle de la Henri de Coursanges un rezumat 
al dezbaterilor şi îşi zicea, uşurat, că tânăra părea să fi 


scăpat cu bine. Atâta timp cât nu mărturisise nimic, nu 
putea să fie condamnată. Ştia însă că ceea ce era mai greu 
urma să vină. Avea să fie rasă spre a i se căuta pe trup 
orice semn diabolic, cicatrice, pistrui, ce o desemna anume 
ca fiind vrăjitoare. Dacă prin minune ieşea din această 
umilitoare încercare, va veni cineva care o va înţepa în 
diverse părţi ale trupului în căutarea unor zone insensibile 
suspecte. Şi, dacă tot nu se găsea nimic compromiţător, va 
fi supusă torturii. Şi atunci nici toate talentele oratorice din 
lume nu vor putea schimba nimic... 

De aceea, când trimisul papei se află faţă în faţă cu ea în 
penumbra rece a celulei, aproape că nu-i veni să creadă: se 
aştepta să o găsească abătută, în genunchi implorând 
îndurare, în timp ce ea nici măcar nu lăsă ochii în pământ 
când el intră. Stătea în mijlocul celulei, dreaptă şi mândră 
ca o zeiţă antică. In ciuda condiţiilor de detenţie, în pofida 
privaţiunilor pe care le suferise, Agnes rămânea în 
continuare de o frumuseţe uluitoare. 

— Dacă aţi venit pentru mărturisire sau să-mi daţi ultima 
împărtăşanie, vă pierdeţi timpul! afirmă ea. 

—Eu... 

Brusc, Donatelli nu ştiu ce să-i spună. Venise să o 
îmbărbăteze, dar se părea că ea avea mai puţină nevoie 
decât el. 

— Eşti o femeie extraordinară, bolborosi el, în final. 
Atunci chipul lui Agnes se schimbă acoperindu-se de o 
deznădejde nespus de mare. 

— Nu, Eminenţă... Doar o femeie descumpănită. Donatelli 
se apropie de ea. Ştia că se apărase cu mult curaj. 

Faptul că i-a ţinut piept lui Van Melsen era destul pentru 
a-i trezi simpatia şi admiraţia. 

— Am auzit spunându-se că la audiere te-ai apărat cu 
pricepere. 

— M-am mulţumit să spun adevărul. 

Cardinalul făcu vreo doi paşi spre fundul temniţei. Se 
gândea la conversaţia pe care o avusese cu Van Melsen. Nu 
era suficient să spui adevărul. 


— Teamă mi-e ca nu cumva un asemenea lucru să 
întărească acuzaţia, îi spuse el. 

— Ştiţi bine că aceasta nu stă în picioare. 

— Am văzut lucruri şi mai rele, crede-mă. Dar bănuiesc 
că sprijinul lui Amedée te-a ajutat. 

— Mi-a trezit mai ales dorinţa de a-l revedea. Chiar şi 
locuitorii din Lansec îmi lipsesc. Şi totuşi nu se poate spune 
că m-au sprijinit mult! 

Donatelli îi trimise cel mai călduros zâmbet. Pentru o 
tânără care îşi petrecuse viaţa stând deoparte de alţii, era 
clar un miracol, o mântuire. Nu merita acest proces absurd. 

— Cum se simte Zenon? îl întrebă ea după ce tăcură un 
moment. 

— Îşi revine încet. 

Atunci Agnes veni către el, îngenunchindu-i la picioare. 
Tulburat, Donatelli încremeni. 

— Eminenţă, mi s-a spus că procesul lui va începe după- 
amiază. Puteţi face în aşa fel încât să se poată apăra? 
imploră ea. 

Stânjenit de această manifestare de reverență 
neaşteptată, Donatelli bâlbâi. 

— Îți... promit să fac tot posibilul. 

— Episcopul mi-a spus că riscă să fie ars pe rug. Aşa e? 

— Teamă mi-e că da. Reconstituind scheletul unui balaur, 
s-a făcut vinovat de erezie. 

Un balaur! „lată deci la ce se reducea tot acest mister din 
jurul scheletului”, se gândi tânăra. Toţi oamenii aceştia care 
se luau în serios, care se jucau cu viaţa tuturor fără să le 
pese nu erau în fond decât nişte copii mari. Dacă urmările 
nu ar fi fost atât de tragice, fără îndoială că ar fi izbucnit în 
râs. 

Însă era în joc viaţa ei. Ca şi cea a lui Zenon. lar dacă 
înţelegea că soarta îi era pecetluită, mai spera încă să-l 
salveze pe savant. 

Îi întoarse spatele cardinalului şi se îndepărtă câţiva paşi, 
silueta topindu-i-se în umbră. Nu se întoarse când i se 
adresă cardinalului: 

— Şi dacă Zenon era sub farmecele unei vrăjitoare? 


— Nu... nu înţeleg... 

— Dacă recunosc că sunt vrăjitoare şi mărturisesc că m- 
am folosit de puterile mele malefice pentru a-l obliga să 
facă ceea ce a făcut, are vreo şansă să scape de moarte? 

— Nu ştiu. Da, desigur... 

Donatelli rămase câteva clipe privind-o, nevenindu-i să 
creadă. Fata asta era conştientă de implicaţiile celor spuse? 

— Dar asta te va condamna la o moarte sigură. 

Agnes continua să stea cu spatele, cu privirea aţintită pe 
zidul care o despărţea de viaţa exterioară. Capul i se aplecă 
puţin când adăugă: 

— Aduceţi-mi o mărturisire scrisă şi o voi semna. 

Aşa se şi făcu. Agnès nu se lăsă înduioşată de niciun 
argument al cardinalului. Luase hotărârea şi nimic şi nimeni 
nu putea să o facă să-şi schimbe părerea. Aşa că procesul 
ei sfârşi încă de a doua zi. Van Melsen păru chiar să încerce 
o oarecare frustrare. Admiţându-şi vinovăția, Agnes scăpa 
de tortură, dar se condamna singură la rug. 

Faptul că era dispusă să-şi sacrifice viaţa pentru a o salva 
pe cea a savantului fu pentru Donatelli o adevărată 
revelaţie. Dacă sacrificiul este măsura însăşi a iubirii, 
acesta i-a revelat puterea sentimentelor care îi unea pe 
Agnes şi Zenon. Dar el se întreba cum va reacţiona Zenon. 

Imediat ce fu informat despre trezirea acestuia, Donatelli 
merse în celula savantului. Uşa grea se deschise cu un 
scârţâit îngrozitor, iar cardinalul se apropie de prizonier. 
Acesta nu părea surprins să-l vadă. 


— Eminenţă. 

— Fiule, am venit să încerc să te întăresc. 

Formula, odată pronunţată, i se păru stupidă şi 
inadecvată. 


— Teamă mi-e că nimeni nu are această putere, 
răspunse Zenon. 

— Cel puţin sunt fericit că te văd în stare să vorbeşti. 
Când te-am găsit în grotă, mi-ai părut a fi într-o stare foarte 
proastă. 

— Aţi venit să-mi cercetaţi sănătatea? 

— Am venit să-ţi vorbesc despre Agnès. 


Zenon tăcu un timp înainte de a-l întreba: 

— Părintele Amedee mi-a spus că este ţinută prizonieră. 
De ce este acuzată? 

Donatelli îşi reprimă o grimasă. Era limpede că nimeni nu 
se învrednicise să-l informeze că procesul avusese deja loc. 

— De vrăjitorie. 

— Vrăjitorie? E absurd! 

— Nu şi dacă se consideră că ea este cauza rătăcirilor 
tale. 

Zenon nu era un imbecil şi ghici imediat că Donatelli nu 
spuse asta fără vreun motiv. 

— Explicaţi-mi. 

— Agnes s-a declarat vinovată de vrăjitorie. Ea crede că, 
recunoscând că a fost cauza activităţilor dumitale eretice, 
vei scăpa de rug. 

Chipul savantului se albi. Că se datora atitudinii lui 
Agnes, curajului ei sau a faptului că înţelegea brusc cât de 
mult îl iubea, asta era ca şi cum scheletul balaurului ar fi 
început să meargă: era uluit. 

— Nu o puteţi lăsa să facă un asemenea lucru! reuşi el să 
articuleze. 

— E... e prea târziu... Procesul a avut loc, iar sentinţa 
dată... îmi pare rău. 

— Şi dacă eu revin asupra afirmațiilor mele, dacă renunţ 
să mai spun că acest schelet este al unui balaur. Dacă, 
asemenea lui Galilei, reneg tot ce cred, se va schimba 
ceva? 

— Ai scăpa de rug. Dar nu poţi renega ceea ce ai făcut. 
Chiar dacă renunţi la ipotezele tale absurde, nu poţi reveni 
asupra faptului că ai reconstituit această creatură. Singurul 
mijloc pentru a spera să salvezi această fată ar fi, 
dimpotrivă, să-ţi asumi întreaga responsabilitate a faptelor 
tale. Dacă ne ajută Dumnezeu, poate că voi reuşi să fac să 
fie judecată din nou. 

— Chiar dacă declar că este vorba într-adevăr despre 
sfântul Octave de Lansec? 

— Nu înţelegi. Ea nu este acuzată că a fost la baza 
părerilor tale, ci că te-ar fi împins la acţiune. Abjurarea nu o 


salvează. Ceea ce afirmi este un lucru eretic. A reconstitui 
un balaur, a reda existenţă unei creaturi pe care Domnul s- 
a străduit să o suprime, acesta este rezultatul unei 
influenţe satanice. 

— Atunci dumneavoastră admiteţi că aşa şi este. Un 
balaur... 

— Nu am spus asta. Dumneata, dumneata eşti cel care 
crezi că este un balaur. Şi pentru asta vei fi judecat. În ceea 
ce mă priveşte, pentru mine este sfântul Octave de Lansec. 

— Cum se înţelege conştiinţa dumneavoastră cu această 
minciună? 

— Ceea ce îmi pune la încercare conştiinţa nu are, din 
păcate, nicio importanţă. 

— Dar l-aţi văzut! L-aţi şi atins! 

— Cel Viclean se pricepe să ne înşele. 

— Ceea ce am văzut cu toţii în grotă nu era o iluzie... O 
ştiţi la fel de bine ca şi mine... 

— Tot ceea ce am văzut este scheletul sfântului Octave. 

— Vă minţiţi singur. Fiindcă aveaţi în faţa dumneavoastră 
exact adevărul! Adevărul care vă frige ochii... într-o zi, mi 
se va da dreptate. 

Donatelli oftă. Oricum, Zenon îi era simpatic. De n-ar fi 
avut mâinile şi mintea legate prin jurământul făcut faţă de 
Biserică, poate că ar fi reacţionat diferit. Paradoxal, îl 
invidia. Chiar confruntat cu rugul, Zenon de Mongaillac îşi 
păstra libertatea cuvântului. Cardinalul lăsă ochii în jos. 

— Mi-e teamă că odată cu dumneata va dispărea toată 
această poveste. Biserica nu poate risca să vadă această 
afacere răspândindu-se sau reînnoindu-se. Scheletul va fi 
distrus. Îmi pare rău... 

Procesul lui Zenon se desfăşură tot cu uşile închise. Fu 
dus în sala de audiere la puţin timp după răsăritul soarelui, 
cu trupul îndurerat şi mintea tulbure. Fiind vorba de o 
procedură ce ţinea de autoritatea Bisericii, Van Melsen 
amenajase sala într-o aripă a episcopiei. Aşa că, pentru a 
ajunge acolo, a fost nevoie să se traverseze întreg oraşul. 
Prăbuşit într-o căruţă, îmbrăcat în cămaşa albă a 
penitentului, cu mâinile legate ca un criminal de rând, 


savantul privea cum îi defilează prin faţa ochilor oraşul 
copilăriei sale fără a se gândi vreo clipă că poate era ultima 
dată când vedea acele străduţe pline de viaţă. 

Ajunşi la episcopie, Zenon fu aproape târât până în sala 
tribunalului unde se lăsă să cadă pe scaunul pregătit pentru 
proces. În sfârşit, fu dezlegat, iar Van Melsen îşi făcu 
apariţia. 

Episcopul se îndreptă spre o mică estradă aşezată în faţa 
unei ferestre prin care se putea zări esplanada catedralei, 
puse pe masă voluminosul dosar pe care îl adusese cu el şi 
luă loc în faţa pârâtului. Nu ridică ochii spre acesta decât 
atunci când consideră că personal este gata. 

Van Melsen începu prin citirea actului de acuzare. Chiar 
dacă reuşea cu greu să priceapă ce i se întâmpla, Zenon se 
strădui să se concentreze. | se reproşa că apărase păreri ce 
contraveneau Sfintei Scripturi, lucru care îl făcea vinovat de 
erezie. Pentru că a continuat să le susţină deschis în pofida 
avertismentelor repetate de Eminenţa Sa Umberto 
Donatelli, trimis al Sfântului Părinte, era acuzat de 
apostazie. În fine, pentru faptul că frecventase o tânără 
convinsă de vrăjitorie şi întreţinuse cu ea legături vinovate, 
mai era suspectat şi de satanism. 

— Drept pentru care, conchise Van Melsen, cerem cu 
toată tăria ca Zenon de Mongaillac, aici de faţă, să-şi 
renege opiniile contrare adevărului din Scripturi. li cerem să 
jure că a crezut întotdeauna, că acum crede şi, prin graţia 
lui Dumnezeu, va continua să creadă în viitor ceea ce 
sfânta Biserică romană, catolică şi apostolică consideră a fi 
adevăr, predică şi învaţă. 

Când Zenon fu somat să dea explicaţii, el se opuse 
desigur versiunii oficiale conform căreia era vorba de 
sfântul Octave de Lansec, acuzându-şi adversarii că mint şi 
nu vor să vadă, repetând că acest schelet era al unei 
şopârle uriaşe, adică al unui balaur. 

Dar Van Melsen vedea, după felul în care îşi căuta 
cuvintele, că mintea savantului încă nu îi era limpede. 
Zenon era foarte departe de vivacitatea de spirit şi de 
elocvenţa la care episcopul fusese martor în diversele 


dueluri verbale care îl opuseseră lui Athanase. De parcă nu 
înţelegea ce anume se petrece. Problema era că, 
încăpăţânându-se în afirmaţiile sale, cădea sub incidenţa 
primelor două acuzaţii. 

Veni şi momentul în care se făcu referire la Agnes. 
Zenon, gândind că astfel îi salvează viaţa, refuză să-i 
atribuie cea mai mică implicare în acţiunile sale. La fel cum 
se pune pe seama lui Satan cauza Răului, eliberând-o pe 
Agnes de orice responsabilitate în privinţa reconstituirii, 
admitea că el însuşi se află la originea acestui act 
diavolesc, asumându-şi toate consecinţele. Drept urmare, 
se reţinu şi acuzaţia de satanism. 

La fel de repede cum începuse, procesul se apropia de 
final. Vrând probabil să-i acorde o ultimă şansă, Van Melsen 
îl privi reţinut şi îi ceru, pentru ultima dată, să 
îngenuncheze. 


11 


— Zenon de Mongaillac, cu inimă sinceră şi cu credinţă 
neprefăcută, abjuri, blestemi şi deteşti erorile şi ereziile de 
mai sus şi în general orice greşeală şi sectă contrară sfintei 
Biserici. Juri să nu menţii, să aperi şi să predai, fie oral, fie 
în scris, această falsă doctrină? In fine, juri ca pe viitor să 
nu mai spui nimic nici să afirmi, prin vorbă sau scrieri care 
să permită a trezi printre semenii dumitale bănuieli, iar 
dacă ţi se va întâmpla să întâlneşti un eretic sau prezumat 
a fi astfel, să-l denunţi Sfântului Oficiu, inchizitorului sau 
superiorului din locul de rezidenţă? 

Zenon tăcu îndelung. Ce avea atât de sacru acest 
adevăr, încât să-şi dea viaţa pentru el? Când Moliere îi 
pusese o întrebare asemănătoare, nu ştiuse să-i răspundă. 
Acum, confruntat cu acest tribunal şi cu riscul de a fi trimis 
pe rug, se simţea la fel de pierdut. Galilei înaintea lui 
abjurase şi îşi salvase viaţa. Alţii, ca Giordano Bruno, 
refuzaseră să se supună şi pieriseră. lar el? In ce tabără 
era? 

Inchise ochii. Dacă ar fi crezut în Dumnezeu, desigur că i- 
ar fi cerut ajutorul. Dar nu era cazul, iar singurul ajutor pe 


care îl putea spera îi venea din conştiinţa sa tulbure. Ceva 
din străfundul sufletului, o forţă pe care nu o putea 
identifica îi dicta să trăiască. Niciun adevăr nu merită să i 
se dea la schimb existenţa. 

Dar a abjura însemna şi a o condamna pe Agnes. 
Ridicând ochii spre Van Melsen, răspunse: 

— Că voi fi sau nu condamnat, această şopârlă va 
rămâne veşnic o şopârlă... 

Când fu adus în celulă, după darea verdictului, Zenon 
rămase îndelung gânditor. Curios, anunţul apropiatei sale 
execuţii nu îl speria. Ştia că pe rug nu se murea din cauza 
arsurilor, ci din asfixia provocată de fum. Şi, oricum, 
această moarte i se părea atât de absurdă, atât de lipsită 
de sens, încât era incapabil să o conceapă. De când văzuse 
balaurul, orice altceva îşi pierduse importanţa. 

De altfel, era inutil să rezişti în faţa Naturii. Smulgând 
scheletul din  măruntaiele Pământului, oamenii îi 
dezlănţuiseră furia. Ei treziseră mânia elementelor. Nu 
puteai face nimic altceva decât să te resemnezi. Din 
momentul în care se încăpăţânase să înfrunte voinţa 
Pământului, tot ceea ce făcuse se întorsese împotriva lui. 
Se voise a fi cinic şi se dovedise făcut din sentimente. 
Dorise să aducă lumină, dar descoperise întunericul. lubise 
o femeie, dar această dragoste îi era interzisă. Omul nu era 
nimic. 

Ideea de a muri totuşi nu avea nimic înveselitor. Mai ales 
pe rug. Dar Zenon regreta mai ales că nu câştigase nimic. 
Nici măcar nemurirea sau gloria. Nimeni, era convins, nu va 
afla ce făcuse el. Nimeni nu va şti că Zenon de Mongaillac 
descoperise scheletul unei şopârle uriaşe. Contrar celor ce 
îşi imaginase, nu putea spune nici măcar dacă viitorul îi va 
da dreptate. Singura sa uşurare era că Athanase Lavorel, 
maestrul său, ştia că făcuse o descoperire extraordinară. 
Aceasta îi era singura victorie. Dar o victorie tare măruntă 
şi insuficientă pentru a-i justifica moartea. Moartea nu-i 
aducea nimic. 

Şi totuşi se resemnase să urce pe rug. Dacă această 
moarte nu modifica întru nimic viziunea pe care ceilalţi o 


aveau despre el, avea în schimb certitudinea că ea Îi 
schimba propria viziune faţă de sine. Murind pentru a apăra 
o afirmaţie pe care el o considera justă, avea un sentiment 
tulbure că devine mare, că se supune unei forme de 
nobleţe de spirit, unor reguli morale plasate mult deasupra 
celor ale lui Donatelli, Van Melsen sau Henri de Coursanges. 
Chiar dacă nimeni altcineva nu va şti, el intra direct în 
istoria martirilor luptei adevărului împotriva ignoranței... 

Şi mai cu seamă: sacrificându-şi viaţa, o salva pe cea a 
lui Agnes. Cel puţin aşa era convins. lar această convingere 
îi era de-ajuns pentru a-l reconforta. Agnes se putea 
întoarce în Lansec unde îşi va continua viaţa ca mai înainte. 
Poate că se va hotărî să-şi împartă existenţa cu cea a 
sătenilor şi îi va face să beneficieze de darurile ei de 
vindecătoare. Zenon zâmbi la ideea că întâlnirea cu ea va fi 
avut cel puţin acest efect pozitiv. Îi reveni în memorie 
imaginea tinerei străbătând dealurile în căutare de plante 
medicinale. Dacă Zenon a plâns îndelung în acea noapte, 
nu a fost din cauza apropiatei sale execuţii, ci pentru că ştia 
că nu o va mai ţine niciodată în braţe pe Agnes. 

Agnes fusese transferată într-o temniţă la fel de urâtă 
situată la etajele superioare ale închisorii. Contrar celor de 
la subsol, aceasta era prevăzută cu o fereastră strâmtă, 
aşezată prea sus ca să o ajungă prizonierul, însă care îi 
permitea ca pe timpul zilei să vadă soarele. 

Despre soare totuşi nu va mai fi vorba niciodată pentru 
ea. Noaptea căzuse şi, înainte ca primele raze ale zorilor să 
străpungă întunericul, urma să fie executată. Printre barele 
micuţei deschideri, Agnes privea pentru ultima oară stelele 
înălțându-se pe cerul nocturn. Lângă ea, părintele Amedée 
plângea. 

— Îi mulţumesc Cerului că l-am ferit pe Z&non, făcu ea. 
Mi s-a promis că va fi eliberat peste câteva zile. 

Amedée o luă de mână. Nu ştia cum să o întărească. ŞI 
nu găsea curajul să-i facă mărturisirea că savantul urma să 
fie executat odată cu ea. Murmură: 

— Câteodată, chiar şi rugăciunile sunt neputincioase în 
faţa barbariei oamenilor... 


Schimbară un zâmbet trist. Agnes îl sărută pe frunte. 

— Răsuflarea balaurului nu arde sufletele, Amedée... 

La anunţul dublului verdict, pe Donatelli îl apucă greata. 
Respingea cu toată fiinţa acest sfârşit tragic. Şi totuşi nu se 
putea hotărî să i se împotrivească lui Van Melsen. Cu 
douăzeci de ani în urmă, luase poziţie în favoarea lui Galilei. 
La procesul care avusese loc în 1633, se raliase taberei 
apărătorilor savantului şi combătuse aripa cea mai 
ortodoxă a Sfântului Oficiu. Avusese curajul să-şi aleagă 
tabăra. lar asta era cât pe ce să-l coste viitorul. 

Azi, se simţea incapabil să rişte încă o dată. După atâţia 
ani de eforturi, nu voia să-şi compromită speranţele de a-i 
succede lui Inocenţiu al X-lea. 

— Doriţi să vă aduc masa în cabinet? îl întrebă Giancarlo 
strecurându-şi capul prin deschizătura uşii. 

Dărâmat în fotoliul său, Donatelli rămase mut. 

— Eminenţă? 

Îngrijorat, capelanul îşi luă libertatea de a se apropia de 
legat. Acesta nici măcar nu ridică ochii. Părea adâncit într- 
un fel de somn. 

— Doriţi să trimit după un medic? se nelinişti Giancarlo. 
Şi, cum nu primea niciun răspuns, se îndreptă spre uşă ca 
să strige după ajutor. 

— Mulţumesc, Giancarlo, nu este nevoie, îl opri cardinalul 
cu un glas domol şi răguşit. 

— Sunteţi sigur? Nu-mi păreţi a fi... 

— Mi-e bine! 

Capelanul închise uşa la loc şi reveni la el. Climatul din 
regiunile acestea, e clar, nu îi prieşte Eminenţei Sale. 

— Dacă vă pot fi de vreun ajutor... 

— Giancarlo, de cât timp eşti în serviciul meu? Surprins 
de întrebare acesta se opri. 

— Păi, hmmm... Să cam fie vreo zece ani... 

— Şi, în decursul acestor ani, de câte ori m-ai văzut 
renunțând la convingerile mele pentru a-mi proteja cariera? 

„intrebare delicată”, se gândi Giancarlo. Pentru o 
asemenea estimare ar fi fost nevoie de colaborarea unui 


contabil foarte priceput. Totuşi, își zise că e mai bine să fie 
nuanţat în răspunsul său. 

— Păi... Vi se întâmplă uneori să mai suportaţi şi 
neplăceri, se eschivă el... 

— Spui cumva că am devenit servil sau îngăduitor? 

De data aceasta, Giancarlo voia să protesteze, să jure că 
aşa ceva era o infamie, dar îşi schimbă gândul. Inţelese că 
în clipa aceea Donatelli nu avea nicio nevoie de mângăieri. 
Cardinalul îşi întoarse privirea spre el. Şi în acea privire 
obosită, capelanul putu să citească un lucru pe care nu-l 
descifrase înainte: îndoiala. 

— Sunteţi un om drept şi bun, Eminenţă, afirmă el. 

Donatelli îi mulţumi cu un zâmbet trist şi se ridică din 
scaun cu greu. 

— Atunci, trebuie să-l ajut pe Galilei, oftă el îndreptându- 
se spre uşă. 

Giancarlo îl privi ieşind. „Galilei? se întrebă el. Ce treabă 
avea acela în cazul de faţă?” 

Ascultând doar de conştiinţa sa, Donatelli merse la 
episcop pentru a pleda cauza condamnaților. Când 
pătrunse brutal în cabinetul acestuia, Van Melsen, 
îngenunchiat în faţa imensei cruci ce împodobea unul din 
ziduri, se ruga. 

— Eminenţă? făcu acesta întrerupându-se. Aţi putea cel 
puţin... 

— Rugăciunile mai pot aştepta! zise legatul cu glas 
puternic. Vin să cer cu tărie să anulaţi aceste verdicte 
absurde. 

Van Melsen avu o grimasă de surpriză. Se ridică încet, 
încercând să-şi controleze iritarea. 

— Sentinţele au fost date, Eminenţă, îi explică el calm. Eu 
nu ştiu cum stau lucrurile în ţara dumneavoastră, dar aici 
nu se revine asupra unei decizii judecătoreşti. 

— Procesele acestea au fost nişte mascarade grosolane. 
Nu o faceţi pe isteţul cu mine. 

— Au fost procese echitabile. lar, pe deasupra, unul 
dintre ele a fost condus de un tribunal civil. Nu aveţi niciun 
drept în privinţa lui! 


Cardinalul se abţinu să-i amintească faptul că un tribunal 
în care juriul era constituit dintr-un singur judecător nu 
putea câtuşi de puţin să fie considerat un tribunal, fie el 
civil sau nu, şi preferă să-şi aducă argumentele privind 
conţinutul proceselor în cauză. 

— Am vorbit deja despre cazul Agnes. În privinţa 
afirmațiilor lui Zenon de Mongaillac, degeaba vă displac, ele 
nu-i justifică execuţia! 

— Faptul că nu aţi asistat la proces nu vă dă dreptul să-l 
refaceţi. Dacă savantul acesta a fost condamnat, este 
pentru că opiniile sale au fost judecate ca fiind potrivnice 
Scripturii. 

— Ştiţi totuşi la fel de bine ca mine că sunt poate 
adevărate! 

— Sunt eretice. lar adevărul nu poate fi eretic... 

— Atunci poate că noi avem o concepţie greşită despre 
erezie? 

Van Melsen îl cântări din priviri. 

— Teamă mi-e că nu vă înţeleg, Eminenţă... 

Donatelli se strădui să se calmeze. Pentru a-l convinge pe 
episcopul acesta, cea mai bună procedură nu este 
agresarea. Schimbă tonul. 

— Ce credeţi că am văzut în grotă? 

— Aţi spus-o chiar dumneavoastră: sfântul Octave de 
Lansec. 

— Incetaţi de a vă mai înşela. Ceea ce aveam în faţa 
noastră nu era scheletul unei fiinţe umane. Nu era nici al 
unui animal, nici măcar al unui balaur... 

Cu o încetineală calculată, Van Melsen merse să se aşeze 
în spatele biroului. Odată instalat, ridică privirea spre 
interlocutor. 

— Chiar dacă nu sunt decât un simplu episcop, ar fi o 
mare greşeală să mă subestimaţi, Eminenţă. Ştiu foarte 
bine unde vreţi să ajungeţi... 

Şi Donatelli înţelese imediat că Van Melsen ajunsese la 
aceeaşi concluzie cu el. Se strădui să-i înfrunte privirea 
pentru a afirma cu gravitate: 


— Atunci înseamnă că ştiţi că scheletul acesta nu poate fi 
decât al Satanei... 

Dar episcopul avu atunci o reacţie la care cardinalul nu 
se aştepta: zâmbi. 

— Nu vă credeam atât de naiv, Eminenţă, zise el amuzat. 

Surprins, Donatelli fu pentru o clipă destabilizat. Cum de 
putea aceasta să ia totul cu atâta lejeritate? Revenindu-şi, 
făcu un pas spre el. 

— Mi se pare că această constatare este totuşi cea mai 
acceptabilă, cea mai puţin compromiţătoare. A afirma că 
este un balaur înseamnă a pune în discuţie monoteismul 
Bisericii, înseamnă a susţine că Satan poate da viaţă. O 
concluzie mult mai periculoasă decât aceea de a 
recunoaşte în secret că aveam în faţa noastră pe prinţul 
întunericului în persoană... 

— Ei hai, Donatelli: Satan nu poate avea schelet. Nu-i o 
creatură făcută din carne şi oase. E vorba de un înger 
decăzut, un duh pur. Degeaba a fost reprezentat ici şi colo 
cu o înfăţişare ciudată, nicicând însă nu a fost sub forma 
unei şopârle înaltă de douăzeci de picioare! 

Agasat de atitudinea lui condescendentă, Donatelli se 
întoarse spre crucea aşezată pe mijlocul zidului. lisus părea 
că îi trimite o privire de compasiune. 

— Uiţi un detaliu, Van Melsen. Încarnarea lui Satan 
poartă un nume în Scriptură: Antihrist. În Apocalipsă, este 
recunoscut chiar sub forma de marele balaur! 

— Dar venirea sa anunţă sfârşitul vremurilor când va fi 
învins de Hristos în toată slava sa. Or, dacă noi i-am 
descoperit scheletul, asta ar însemna că Satana a murit şi 
că împărăţia lui Dumnezeu s-a împlinit. Ceea ce, trebuie să 
conveniţi, nu este cazul. Dacă Satana a murit deja, toate 
astea nu ar mai avea sens... 

Donatelli se simţi constrâns să aprobe. De pe crucea sa, 
lisus nu-i dădea niciun ajutor. 

— Lucrurile nu sunt, poate, atât de simple, răspunse el. 
În fond, ce ştim despre Satan? Dacă stăm şi ne gândim, 
foarte puţine lucruri. | se cunoaşte identitatea, ştim cum se 
manifestă, îi cunoaştem puterea, dar, în afară de asta... Nu 


avem nicio evanghelie care să-i relateze viaţa. Niciun 
cronicar nu s-a aplecat asupra cazului său. O, ştiu că aceste 
lucrări există: autorii eretici umplu biblioteci întregi. Textele 
apocrife sunt cu duiumul. Dar câte dintre ele sunt serioase? 
Câte din aceste cărţi conţin altceva decât poveşti folclorice, 
bârfe sau baliverne întru speriatul oamenilor? Credeţi-mă, 
în ceea ce îl priveşte Satan, scrierile demne de acest nume 
sunt încă şi mai rare decât scheletele de douăzeci de 
picioare! Şi, în final, existenţa celui mai mărunt dintre sfinţii 
noştri este mai bine cunoscută decât a lui. Satan este 
pretutindeni, încearcă să ne influenţeze toate faptele, se 
află la originea tuturor relelor, tuturor gândurilor noastre 
abjecte, a viciilor şi acţiunilor noastre proaste, este în 
spatele tuturor ispitelor şi totuşi, ca să zicem aşa, este un 
necunoscut... 

Van Melsen îşi păstra zâmbetul, care îi dispăru abia când 
răspunse: 

— Nu, Eminenţă, vă  înşelaţi. Satan nu este un 
necunoscut. Aţi spus-o chiar dumneavoastră: este cel ce se 
află aici, mereu, ca să ne ispitească. lar dacă nu-i aşa, 
atunci asupra cui am mai putea arunca vina pentru răul pe 
care îl facem? Credincioşii, vă asigur, au nevoie de el tot 
atât pe cât au nevoie de cuvântul mântuitor al lui lisus. 

— Dar Satan nu este răspunzător de păcatele noastre 
decât în măsura în care se află la baza păcatului originar. 
Nu stă în spatele fiecărui act dăunător pe care îl comitem. 
Intre ceea ce afirmă sfântul Toma din Aquino şi ceea ce 
gândeşte credinciosul de rând, există, vai, o prăpastie. 
Aceste subtilităţi teologice le scapă majorităţii muritorilor. 
Tocmai de aceea Biserica are nevoie de Satan. Cum altfel 
am putea să ne convingem credincioşii să se abţină de la a 
păcătui? Fără frică, oare cum să motivezi adeziunea? 

Se întrerupse câteva clipe înainte de a conchide: 

— Satan nu a murit, Eminenţă. Este încă unul dintre 
şiretlicurile lui pentru a ne pune la încercare credinţa. 

Donatelli  tăcea. Ameţitoarea dilemă ce-i fusese 
prezentată nu avea soluţie. Dacă acest schelet era al unui 
demon, atunci Satan avea puterea de a dărui viaţă şi asta 


însemna sfârşitul monoteismului. Dacă era însuşi Satan, 
înseamnă că Scriptura nu avea nici cap, nici coadă. El 
credea că îl poate folosi pe Satan pentru a-l constrânge pe 
Van Melsen să revină asupra verdictelor, or, argumentul i 
se întorcea acum împotrivă. 

închise ochii. Noaptea adâncă ce domnea peste 
Montpellier i se insinuă până în adâncul sufletului. Galilei 
urma să se încline încă o dată. 

Când în sfârşit ridică ochii spre episcop, Donatelli observă 
că privirea acestuia avea o  sclipire hotărâtă şi 
neliniştitoare. A-şi admite înfrângerea era greu; statul faţă 
în faţă cu acest om se transforma într-o adevărată tortură. 

— Aţi reuşit să mă convingeţi asupra unui punct, Van 
Melsen, murmură el. Că Satan a murit sau nu, vom fi 
blestemaţi pe vecie... 

— Atâta timp cât sacrificiul nostru serveşte o cauză mai 
mare, Domnul ne va ierta. 

Donatelli clătină din cap. Măcar dacă ar putea avea 
certitudinea... 

— Singurul lucru cert, Eminenţă, este că, indiferent de 
identitatea scheletului, nimeni, niciodată, nu trebuie să afle 
ceea ce s-a întâmplat aici... 

După care Van Melsen începu să claseze nişte 
documente. Donatelli îl privi aiurit. Oare nu exista nimic ce 
l-ar putea să-l facă pe acest individ să se îndoiască? 

— Altceva, Eminenţă? 

— Aşadar, asta nu schimbă nimic în ochii 
dumneavoastră? 

Van Melsen se sprijini o clipă pe spătarul scaunului. 

— Pe legea mea... Asta confirmă tot ceea ce gândeam 
încă de la început. Orice urmă din această afacere trebuie 
ştearsă. Relicvele sfântului Octave de Lansec au fost 
descoperite, dar din nefericire au fost imediat pierdute. 
Acum, vă rog să mă scuzaţi, am de organizat două execuţii. 

După care se adânci în lecturarea unui document care, 
evident, nu-l interesa câtuşi de puţin. 

Curtea închisorii din Montpellier era înconjurată de ziduri 
înalte şi întunecoase. Puţini au fost spectatorii autorizaţi să 


asiste la execuţia lui Agnes şi a lui Zenon de Mongaillac în 
acea noapte de vară a anului de graţie una mie şase sute 
cincizeci şi patru. 

Ca trimis al Sfântului Scaun, Donatelli stătea pe un fel de 
estradă, între episcopul Ulrich Van Melsen şi judecătorul 
Henri de Coursanges. 

Aceştia din urmă  grăbiseră execuția. De când 
Parlamentul din Paris instituise în 1624 apelul cu drept 
deplin spre a încerca să frâneze excesele comise în cazul 
unor asemenea procese, în principiu aceştia trebuiau să îi 
aducă la cunoştinţă toate procedurile ce duceau la vreo 
pedeapsă corporală oarecare. Însă, socotind că această 
problemă este mult prea gravă, se deciseseră să încalce 
această obligaţie. Parlamentul din Paris va fi, de data 
aceasta, prevenit după. 

Putin mai în spatele demnitarilor, Amedée şi Athanase, 
cu inima strânsă, se uitau la cele două ruguri ridicate lângă 
zidurile ce păreau că strivesc curtea. Printre vreascurile 
îngrămădite în jurul unor stâlpi solizi de stejar, aşa cum 
odată cu vrăjitoarele se ardeau şi toate obiectele personale 
considerate malefice, ajutoarele celui care ridicase rugurile 
puseseră şi oasele scheletului. 

— Toată treaba aceasta se termină într-un chip foarte 
dureros, zise magistratul fără a se întoarce spre prelați. 

— Ceea ce a fost important a fost salvat, îi replică Van 
Melsen. 

Donatelli se uită la cei doi oameni. Oare îşi dădeau 
seama ce făcuseră? 

— Măcar de aţi spune adevărul, adăugă el. 

La baza zidului se deschise o uşă şi cei doi condamnaţi, 
legaţi la ochi, fură conduşi încet până la rug. Niciunul dintre 
ei nu părea deosebit de agitat. lar acest calm aparent îi 
derută pe spectatorii obişnuiţi cu execuțiile. 

Donatelli însă cunoştea motivele acestui calm. La cererea 
sa nici Zenon, nici Agnes nu fuseseră avertizaţi că sacrificiul 
lor era inutil, aşa că fiecare înainta spre rug încrezător că îşi 
dădea viaţa pentru a o salva pe a celuilalt. Dacă li se 


legaseră ochii, era pentru ca să nu vadă că fuseseră 
înşelaţi. 

După ce fură legaţi spate în spate ca să nu se vadă, 
despărțiți unul de celălalt de un teanc de vreascuri, li se 
scoase legătura de la ochi. Zenon şi Agnes aruncară atunci 
o privire în jurul lor. Cea a lui Zenon o întâlni pe a lui 
Athanase pitit în spatele oficialilor, dar o căută în zadar pe 
Agnes printre spectatori. 

Nu ştia dacă să se bucure sau nu. Ideea că ea ar fi suferit 
asistând la execuţia sa era de nesuportat. Dar pe de altă 
parte ar fi dat totul pentru a o mai privi pentru ultima oară. 

Neştiind că Zenon se afla chiar în spatele ei, Agnes gândi 
la fel despre savant. Găsi, în sfârşit privirea părintelui 
Amedée şi căută în ea cu disperare o lumină de 
îmbărbătare. 

Singurătatea lor reciprocă, la câţiva paşi de moarte, îl 
tulbură pe cardinal. Se gândi la lisus, țintuit pe cruce 
strigând: „Tată, pentru ce m-ai părăsit?” Fiindcă ştia că 
aceşti doi condamnaţi, rătăciţi în imensitatea universului, 
împărtăşeau acelaşi sentiment. De ce fuseseră părăsiţi? 

— Dumnezeu să-i aibă în pază! murmură el. 

La un semn al lui Henri de Coursanges, călăul dădu foc 
vreascurilor. În mijlocul flăcărilor care se întindeau cu 
repeziciune, scoțând un fum gros, Zenon şi Agnes ridicară 
ochii spre cerul stropit cu stele. 

Se gândeau probabil la mângâierile pe care şi le-au dat, 
la privirea celuilalt, la zâmbetul lui. Se gândeau poate la 
viaţa pe care ar fi putut-o duce împreună. Şi înţeleseră fără 
îndoială că dragostea lor va supravieţui morţii. 

Atunci Zenon spuse, abia şoptit: 

— Agnes. 

lar Agnès închise ochii ca să spună: 

— Zenon. 

Donatelli privi cum se ridica în cer fumul gros în spatele 
căruia vor arde în curând trupurile lui Agnès şi Zenon de 
Mongaillac. Cu puţin noroc, aceştia vor fi părăsit deja 
această lume odată cu primele valuri de fum care le va fi 
invadat plămânii. 


— Nimeni nu trebuie să ştie vreodată ce s-a petrecut aici. 

Primele bucăţi de lemn începură să cadă. In curând, totul 
nu va mai fi decât o grămadă de cenuşă şi de amintiri. Dar 
amintiri greu de alungat din memoria lor. De lucrul acesta 
erau convinşi cu toţii. 

Brusc, cu un deget tremurător, Henri de Coursanges 
arătă înspre rug. 

— Priviţi! 

Prelaţii nu avură nevoie de magistrat ca să vadă ce li se 
arăta. În pofida fumului, prin jarul incandescent trimițând 
luciri roşiatice în întuneric, puteau vedea limpede oasele 
albe ale scheletului. Părintele Amedee, îngrozit, îşi făcu 
grabnic cruce. 

— Dumnezeule atotputernic! murmură Van Melsen. 

Dovadă că era clar vorba de o creatură diavolească, 
oasele nu ardeau. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, episcopul vru să verifice de mai 
de aproape. Cobori iute de pe estradă şi se apropie de rug, 
ferindu-se cu o mână de căldura ce venea dinspre el. 

„Imbecilul! îşi zise Donatelli... Nu ştie că acest schelet 
fosilă este complet pietrificat?” Schiţă un gest către călău, 
cerându-i să-l împiedice pe episcop să se apropie de foc, 
dar acesta nu mai avu timp. Van Melsen scoase brusc un 
țipăt înspăimântător. Parcă mişcat de o voinţă divină, 
craniul enorm se rostogoli brusc de pe rug, luând cu el o 
avalanşă de jar. O clipă mai târziu, Van Melsen zăcea pe 
jos, cuprins de flăcări, zvârcolindu-se ca să scape de foc şi 
scoțând urlete ascuţite. 

Spectatorii se repeziră către el ca să-l ajute. Călăul îl 
trase de umeri ca să-l îndepărteze de rug, în timp ce Henri 
de Coursanges îşi scotea hlamida ca să stingă flăcările ce 
ardeau roba episcopului. 


EPILOG 


Donatteli tăcu. Prietenul său Silvio Rampallo se uita la el 
în tăcere. Sau poate că se ruga - greu de spus -, fiindcă 
buzele-i păreau să murmure cuvinte neauzite. 

Se făcuse lumină deasupra Vaticanului. In curând, Sfântul 
Colegiu se va reuni din nou, făcând să răsune locul de voci 
răguşite şi de foşnete purpurii. Donatelli oftă. În fine, 
camerlingul păru să iasă din amorţeală şi zise: 

— Toată treaba asta este o tragedie îngrozitoare, 
Umberto... Satana lucrează, iată ce văd eu. Te înşeli că a 
murit. 

— E şi părerea mea. Indiferent cum privesc problema, mă 
regăsesc mereu faţă în faţă cu acelaşi lucru evident: Satana 
s-a jucat cu noi ca să se bucure şi mai bine văzându-ne cum 
ne zbatem în contradicţiile şi slăbiciunile noastre. In final, 
care dintre noi a fost cel mai vinovat în această teribilă 
afacere? Nu ştiu. Cel mult pot spune că nimeni nu a fost 
inocent. Căci, atunci când nesăbuinţa oamenilor se 
dezlănţuie, când furia celui Viclean se răspândeşte, nimeni 
nu este la adăpost. Ea se întinde ca focul în brusă şi arde 
conştiinţele fără milă... lar Domnul nu iartă aşa ceva, atunci 
când braţul i se abate asupra noastră... Dacă aş fi 
nevinovat, poate că m-aş putea preface că am uitat. Dar 
nici asta nu pot. Cum vrei tu să fiu ales papă? 

— Cel puţin tu eşti conştient de greşelile tale. Un altul 
poate că nu ar avea acest discernământ. Şi prefer să am un 
papă lucid decât unul orb. 

— Dar un suveran pontif trebuie să aibă sufletul 
netulburat. Trebuie să aibă ideile clare, judecata sigură. ŞI 
nici pe departe nu este cazul meu. Nu pot, Silvio. Nu pot. 

Camerlingul aprobă fără vreun cuvânt. Înţelegea 
hotărârea prietenului său. 

— Mi-e greu totuşi să-mi imaginez că ai lăsat să se 
producă o asemenea tragedie. Să laşi să piară doi 
nevinovaţi fără să faci nimic? Nu îţi stă în fire... 


— Ce voiai să fac? oftă Donatelli. Să profit de fum şi de 
confuzia iscată de accidentul lui Van Melsen ca să mă arunc 
cu preţul vieţii în flăcări, să-i eliberez pe cei doi porumbei şi 
să-i duc discret pe o uşiţă ascunsă aflată în spatele rugului? 
Da, fără îndoială că se putea face; focul încă nu ajunsese la 
cei doi condamnaţi. Şi, dacă aş fi avut sprinteneala de la 
douăzeci de ani, poate că mi-ar fi trecut prin minte... Dar, 
dată fiind corpolenţa mea, nu aş fi putut face altceva decât 
să închid ochii sperând că o va face altcineva... Cineva 
discret şi agil... ca Giancarlo, spre exemplu... 

Silvio se uită la prietenul său. Ar fi jurat că văzuse pe 
chipul lui un zâmbet imperceptibil... însă Donatelli deja 
continua: 

— După execuţie, am rămas la Montpellier mai multe 
săptămâni. Lucrările de la noua biserică din Lansec au 
putut fi reluate. Se vor termina peste câţiva ani. Mică şi 
modestă, aşa cum hotărâse părintele Amedée. Cât despre 
el, mă îndoiesc că îşi va reveni vreodată după această 
teribilă încercare. Agnes nu va veni să locuiască în sat aşa 
cum visase el. Locuitorii vor trebui să se lipsească de 
cunoştinţele în materie de plante medicinale ale tinerei. Dar 
oare nu aceasta este dreapta lor pedepsire? Van Melsen a 
scăpat din accident cu faţa desfigurată. Plăgile urâte 
provocate de arsuri se cicatrizează cu greu. Dar, la fel ca şi 
Henri de Coursanges, a fost promovat. Cum li se va obişnui 
conştiinţa cu toate astea, nu ştiu. Dar, dacă există o justiţie 
divină, ceea ce, în pofida a orice, mă încăpăţânez să cred, 
vor avea parte în zilele ce vor veni de momente grele. Ceea 
ce se va petrece cu Athanase Lavorel e mai greu de 
imaginat. Pe moment, s-a întors în laboratorul său unde îşi 
continuă neobosit cercetările cu ajutorul asistentului. Dacă 
a abandonat definitiv teoriile sale gigantologice, nu cred că 
se va îndepărta de studierea fosilelor. Va fi probabil autorul 
a unul sau două tratate în această chestiune, dar să nu ne 
facem iluzii: nu va consemna pentru generaţiile viitoare 
versiunea sa privind această problemă... 

Donatelli oftă. 


— În ceea ce mă priveşte, în pofida ostilităţii lui Van 
Melsen care voia să îngroape această afacere, simţeam 
obligaţia să fac un raport cât mai detaliat posibil privind 
aceste evenimente, chit că ajungea să fie clasat în arhivele 
secrete ale Sfântului Scaun. Am consemnat aşadar toate 
mărturiile pe care le-am putut aduna, am notat cele mai 
mărunte amintiri ale mele, am scris cele mai anodine 
reflecţii pe care le-am avut. Dar cum să-ţi explic prin 
cuvinte, Silvio? Nu am putut. Nu am putut da tuturor 
acestor elemente disparate o coerenţă acceptabilă. De 
îndată ce credeam că dădusem peste adevăr, acesta 
dispărea. De parcă o forţă obscură şi malefică mă orbea şi 
mă împiedica să dezleg semnele. Atunci, Silvio, tot acest 
raport voluminos pe care îl elaborasem cu atâta răbdare, 
odată ajuns aici, l-am aruncat într-un final pe foc. La fel ca 
buletinele de vot pe care Severino le distruge după fiecare 
scrutin, am prefăcut în scrum ultimele urme ale acestei 
poveşti. Nu mai rămâne decât această fabulare pe care ti- 
am relatat-o. Ţie, dacă te simţi în putere, îţi revine să-i 
pătrunzi sensul adânc... Eu nu mă simt capabil de aşa ceva. 

Cu puţin timp înainte de prânz, un nor de fum alb se 
ridică peste acoperişurile Vaticanului. „Habemus Papam!” 
Fabio Chigi era urmaşul lui Inocenţiu al X-lea sub numele de 
Alexandru al VII-lea. 

În acelaşi moment, într-un sat pierdut în Ardeche, 
dugheana ambulantă a unui târgoveţ se deschidea în piaţă. 
Pe estradă, sub un soare care arunca asupra lui blândele-i 
raze binefăcătoare, un individ pirpiriu îşi drese glasul 
înainte de a se adresa mulţimii adunate în faţa lui. Ajutat de 
gesturi şi de mimică, invită publicul să guste din ciudata sa 
băutură. 

— Apropiaţi-vă,  apropiaţi-vă gentilomi şi gentile 
domnişoare! Veniţi să gustaţi aroma noutăţii, băutura cu 
care se delectează lumea din Turcia până în Veneţia şi care 
acum e la modă în societatea bună din Marsilia! Un nectar 
făcut din boabe de cahuet, un elixir ce vine de pe malurile 
misterioase ale Levantului, o băutură rafinată, delicată, fină 
a cărei origine se află în negura vremurilor... Veniţi să 


gustaţi deliciile produse de gahoua, băutura prinților din 
preafericita Arabie... 

Câţiva gură-cască amuzaţi se apropiară. Şarlatanul turnă 
în câteva ceşti şi le întinse curajoşilor voluntari. 

— Nu-i chiar aşa de rea, zise un medic constatând că 
gustul acesteia se îmbina destul de plăcut cu cel al pipei pe 
care o fuma. 

— Ştiam eu că punând un pic de miere vom ajunge la 
ceva, îi răspunse tânăra care îl însoțea. 

Omul o privi sceptic. Prea dulce, gahova pierdea după 
părerea lui acea amăreală care îi dădea tot farmecul. Dar 
era, evident, o chestiune de gust. Şi să înceapă o dezbatere 
pe acest subiect sau un altul era ultimul lucru pe care şi-l 
dorea. Aşa că tânăra ridică din umeri, îi adresă un zâmbet 
şi începu să se joace din nou cu micuța cochilie... 


CUPRINS 


PARTEA INTA aaa atare incoace ob daca a tt be 5 
TEA fs dot A utila I ot aflu N, 5 
Doe iasă sasa ea aa ic a a tata Sat le e ada a alun a ata a 12 
Se d i ani taiata Salica ia plete le ua a oala Ra 27 
atu All au AIE Sof at a aa cea E 42 
EE EEA E calce SE EAEE cal a vo e ea AE a sasi ata 51 
EA EET ERA read at) aa satu Bă ta ati Ad 64 
în agil atatea sa taia az 71 
E dna Diet tout Selis dati 0 aia dt alt Sati doo ia ital 86 
PARTEA A DOUA nannaa a acul ab d 95 
cot cl pa ml its ars a o ia 0 sc a 6 a a 95 
E O Răut sa i id a nat nul 8 dud 99 
Steaua di dead adun ut san ua ela ER ENE AEN iba aul 109 
Aa eaa a ca at Aaaa 119 
O RI OR OR RR CI TORI. 126 
O aia alo ăa e ata aa aa a aaa dat aa ral ia 135 
css sa Stas os la ae A aci 140 


0) e edoiilaa Atat eat i dt ae lacul ela d da oaia colonel aaa ada Si 158 
Te cota Dea delete ont A aaii gaail 168 
| Zicea iezii aa 200 doo a 0000 ind AN pate ba ar 176 
ÎL oa ain dat ra d la at a dd 181 
II A tza altei ua EA A T Qaida li dadea di dată 188 
Dă o at aril odăi cola aa ră 0 o Da aaa an ra ia 196 
PAR FEAA TREIA me tza 00 li od sa a a ata 205 
Îi za ap dt ettala a mhirn a ina a aeda în apa drama iaag 205 
Din EE i dei doge dos gît dual ati pala da iza ee se indoaie pă dead cal 208 
e La ada aia cana a ata mot gi o aa al aaa ca 213 
Da oua ondulat Dina sd a at a ca Ra la a a la ad a il 226 
Le REA LA TRI EDIRNE RAP ee SSPR PIE ARC SPA A ue PR INA NIRRR 240 
Ola ad tar tea ra a o Da e a a a S 247 
De 7 fac3009 30 ac o a E ca 0000 alt ep 257 
iaca dă aderent talent A RE 3 ai pa E tar 0 arte A 263 
O oca ela a oa ada dala da alei ude ti cau 271 
IO re eta aa aa alea Sen ala ai aa d aj ca a sita a ete 0 iale 288 
e le caza dee tai al da eta ciao 300 20 egal E T 314