Isaac Asimov — Roboti — V5 Omul Pozitronic

Isaac Asimov & Robert 
Siverberg 


Isaac Asimov & Robert 
Siverberg 


Omul pozitronic 
(The Positronic Man - 1993) 


CUPRINS: 

UNU 4 

DOI 10 

TREI 27 

PATRU 38 

CINCI 49 

ŞASE 60 

ŞAPTE 69 

OPT 78 

NOUĂ 96 

ZECE 106 
UNSPREZECE 118 
DOISPREZECE 128 
TREISPREZECE 137 
PAISPREZECE 150 
CINCISPREZECE 161 
ȘAISPREZECE 174 
ŞAPTESPREZECE 190 
OPTSPREZECE 206 
NOUĂSPREZECE 225 
DOUĂZECI 233 
DOUĂZECI ŞI UNU 241 
DOUĂZECI ŞI DOI 247 
DOUĂZECI ŞI TREI 251 
DOUĂZECI ŞI PATRU 259 
DOUĂZECI ŞI CINCI 261 
CUPRINS: 263 


Cele trei legi ale roboticii 

1. Un robot nu are voie să facă rău unei fiinţe omeneşti 
sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti 
să i se facă rău. 

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date lui de o 
fiinţă omenească, în afara cazurilor când aceste ordine ar 
veni în contradicţie cu Prima Lege. 

3. Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atâta 
timp cât acest lucru nu vine în contradicţie cu Prima sau cu 
a Doua Lege. 

UNU 

— Luaţi loc, domnule, rosti chirurgul, indicând scaunul din 
faţa biroului său. Vă rog! 

— Mulţumesc, spuse Andrew Martin. 

Se aşeză calm. De fapt, toate gesturile îi erau calme. Făcea 
parte din însăşi natura sa; reprezenta o parte a lui ce n- 
avea să se schimbe niciodată. Indiferent cine l-ar fi privit, 
nu şi-ar fi dat seama că Andrew Martin ajunsese la capătul 
puterilor. Dar aşa era. Traversase jumătate din continent 
pentru această întrevedere. Reprezenta ultima lui speranţă 
de a-şi atinge țelul principal al vieţii; acum totul se rezuma 
la discuţia de aici. Absolut totul! 

Chipul lui Andrew dovedea o inexpresivitate blajină, deşi 
unui observator atent i s-ar fi părut că distinge o urmă de 
melancolie în ochii săi. Părul castaniu-deschis era moale, cu 
fire subţiri; iar obrazul proaspăt şi îngrijit bărbierit; nu 
purta barbă, mustață sau alte podoabe faciale 
extravagante. Hainele bine croite şi curate, în tonuri 
catifelate de roşu-purpuriu, prezentau un stil evident 
demodat: largi şi cu falduri, fuseseră populare cu câteva 
generaţii în urmă, sub denumirea de „draperie”, acum fiind 
rareori întâlnite. 

Figura chirurgului părea, de asemenea, oarecum imobilă; 
la urma urmei, nu era nimic surprinzător, ţinând seama că, 
aidoma trupului său, chipul fusese făcut din oţel inoxidabil 
uşor brunat. Stătea perfect drept, rigid, înapoia biroului 


impunător din cabinetul lipsit de ferestre aflat deasupra 
lacului Michigan, şi-l privea pe Andrew Martin cu toată 
seninătatea şi echilibrul pe care le puteau exprima ochii săi 
strălucitori. În faţa lui, pe birou, se găsea o tăbliță din 
alamă scânteietoare pe care era înscris numărul său de 
serie - obişnuita înşiruire de cifre şi litere atribuită de 
fabrică. 

Andrew Martin ignora simbolurile acelea lipsite de suflet. 

Asemenea desemnări de identitate, mohorâte şi mecanice, 
nu însemnau nimic pentru el - nici acum, nici, de fapt, de 
foarte multă vreme. Nu simţea nevoia de a-i spune 
robotului chirurg altfel decât „Doctore”. 

— Cererea este extrem de neobişnuită, domnule, rosti 
chirurgul. Extrem de neobişnuită. 

— Da, ştiu, încuviinţă Andrew Martin. 

— De când mi-a fost supusă atenţiei, mi-a fost aproape 
imposibil să mă gândesc şi la altceva. 

— Regret în mod sincer că ai avut neplăceri din cauza 
mea. 

— Mulţumesc. Vă sunt recunoscător pentru grija 
dumneavoastră. 

Totul era foarte oficial, amabil şi inutil. Pur şi simplu se 
tatonau; niciunul nu dorea să abordeze chestiunea 
esenţială. lar acum, chirurgul amuţise. Andrew aşteptă să 
înceapă el. Tăcerea continua. 

„În felul acesta n-ajungem nicăieri”, îşi spuse Andrew. 

— Ceea ce doresc să ştiu, doctore, zise el în cele din urmă, 
este cât de repede poate avea loc operaţia? 

Chirurgul ezită un moment perceptibil, apoi răspunse 
încet, cu acea notă de respect specific pe care un robot o 
foloseşte întotdeauna în discuţiile cu fiinţele umane: 

— Nu sunt sigur, domnule, că am înţeles exact cum anume 
se poate face o astfel de operaţie, şi nici de ce se doreşte 
acest lucru. De asemenea, încă nu ştiu cine va fi pacientul 
asupra căruia va trebui să intervin. 


Poate că pe chipul chirurgului s-ar fi putut distinge o 
intransigenţă respectuoasă, dacă oţelul elegant modelat al 
figurii sale ar fi putut purta o astfel de expresie - sau orice 
expresie, în general. 

Venise rândul lui Andrew Martin să tacă pentru o clipă. 

Studia mâna dreaptă a robotului - cea care opera - 
odihnindu-se nemişcată pe birou. Fusese concepută superb. 
Degetele erau prelungi şi conice, prelucrate în curbe 
metalice zvelte, de o frumuseţe artistică, atât de graţioase 
şi de potrivite funcţiei lor încât ţi le puteai imagina cu 
uşurinţă apucând bisturiul şi contopindu-l instantaneu, în 
clipa când intra în acţiune, într-o perfectă armonie, cu 
degetele care-l mânuiau: chirurgul şi scalpelul fuzionând 
într-o singură unealtă, uluitor de capabilă. 

„Asta e liniştitor”, se gândi Andrew. În munca medicului nu 
încăpeau ezitările, poticnelile, tremurăturile, greşelile - nici 
măcar posibilitatea vreunei greşeli. 

Desigur, această iscusinţă venea odată cu specializarea - o 
specializare dorită cu atâta ardoare de omenire, încât 
puţini roboţi contemporani mai erau dotați cu creiere 
personale. 

Majoritatea lor reprezentau simple extensii ale unor 
unităţi de procesare centrale extrem de puternice, cu 
capacităţi de calcul ce depăşeau cu mult limitările de volum 
ale carcasei unui singur robot. 

La urma urmei, un chirurg nu trebuia să fie altceva decât 
un set de senzori şi monitoare, dublat de o mulţime de 
dispozitive ce manipulau instrumente. Oamenii, însă, 
continuau să prefere iluzia, măcar atât, de a fi operaţi de o 
entitate individuală, nu de braţul mecanic al unei maşini 
îndepărtate. Din acest motiv, chirurgii - mai exact, cei 
particulari - rămăseseră independenţi cerebral. Totuşi, 
înzestrat sau nu cu creier personal, cel de faţă era atât de 
limitat în specializarea lui, încât nu-l recunoscuse pe 
Andrew Martin şi, probabil, nici nu auzise vreodată de el. 


Situaţia părea oarecum insolită pentru Andrew. Era mai 
mult decât celebru. Nu căutase niciodată faima - nu-i stătea 
în caracter - însă aceasta sau, oricum, notorietatea, îl 
copleşise. 

Datorită lucrurilor pe care le realizase; pentru că era ceea 
ce era. 

Nu cine, ci ce. 

În loc să răspundă chirurgului, Andrew întrebă aparent 
fără nici o legătură: 

— Spune-mi ceva, doctore. Te-ai gândit vreodată că ţi-ar fi 
plăcut să fii om? 

În mod evident, întrebarea, ciudată şi neaşteptată, îl 
surprinse pe robot. Şovăi o clipă, de parcă ideea de a fi om 
îi era într-atât de străină încât nu-şi găsea un loc în reţeaua 
sa pozitronică. 

Îşi regăsi după aceea siguranţa de sine şi replică senin: 

— Eu sunt un robot, domnule. 

— Nu ţi-ar fi părut mai bine să fi fost om? 

— Dacă mi s-ar fi permis privilegiul de a mi se aduce 
îmbunătăţiri, domnule, aş fi ales să fiu un chirurg mai bun. 
Principalul scop al existenţei mele este de a-mi practica 
meseria. N-aş putea ajunge un chirurg mai bun dacă aş fi 
om, ci numai dacă aş fi un robot mai avansat. Mi-ar plăcea, 
într-adevăr, foarte mult să fiu un robot mai avansat. 

— În acest caz, ai rămâne tot robot. 

— Da. Bineînţeles. Este destul de acceptabil pentru mine 
să fiu robot. După cum v-am explicat, domnule, pentru a 
excela în practicarea extrem de dificilă şi solicitantă a 
chirurgiei moderne, este absolut necesar să fii. 

— Un robot, da, îl întrerupse Andrew, în vocea căruia se 
strecurase un ton de exasperare. Dar gândeşte-te la 
subordonarea pe care o implică, doctore! Gândeşte-te: eşti 
un chirurg extrem de iscusit. le ocupi de chestiuni de viaţă 
şi de moarte - operezi pe unii dintre cei mai importanţi 
indivizi din lume şi, din câte ştiu, la tine vin pacienţi şi de pe 
alte planete. Totuşi! 


— Totuşi! Să fii robot? Te mulţumeşte asta? În ciuda 
priceperii tale, trebuie să te conformezi ordinelor date de 
oricine, de absolut orice om: copil, nebun, bădăran sau 
escroc. Te obligă Legea Doi. N-ai de ales. Chiar acum, aş 
putea spune: „Scoală-te, doctore”, şi ar trebui să te scoli. 
„Strâmbă-te”, şi te vei strâmba. Stai într-un picior, aşează- 
te pe podea, mişcă-te la stânga, la dreapta - orice aş dori - 
şi tu m-ai asculta. Ţi-aş putea ordona să te demontezi, 
bucată cu bucată, şi ai face-o. Tu, un mare chirurg! N-ai 
avea de ales. Trebuie să dansezi după cum îţi cântă orice 
om. Nu te ofensează faptul că eu am puterea de a te pune 
să faci orice blestemăţie doresc, indiferent cât de imbecilă, 
cât de trivială sau degradantă ar fi? 

Chirurgul rămăsese netulburat. 

— Este plăcerea mea să vă fac pe plac, domnule. Evident, 
cu anumite excepţii. Dacă ordinele dumneavoastră ar 
însemna să fac rău, dumneavoastră sau oricărei alte fiinţe 
omeneşti, va trebui să iau în considerare legile 
fundamentale ale naturii mele înainte de a vă asculta, şi 
aproape sigur nu v-aş da ascultare. În mod normal, Legea 
Unu, care stipulează obligaţiile mele în privinţa siguranţei 
omului, ar prevala asupra Legii Doi, care se referă la 
supunere. Altfel, obedienţa este plăcerea mea. Dacă vă face 
plăcere să-mi solicitaţi să execut unele acţiuni pe care le 
consideraţi imbecile, triviale sau degradante, le voi face. 
Însă mie nu mi se vor părea imbecile, triviale sau 
degradante. 

În răspunsul robotului chirurg nu exista absolut nimic care 
să fie, cât de cât, surprinzător pentru Andrew Martin. 
Dimpotrivă, i s-ar fi părut uluitor, ba chiar revoluţionar, 
dacă robotul ar fi adoptat o altă poziţie. 

Şi totuşi. Şi totuşi. 

Chirurgul continuă, fără cea mai mică urmă de nerăbdare 
în glasul său egal şi măsurat: 

— Să revenim acum la subiectul acestei neobişnuite 
operaţii, pe care doriţi s-o discutăm, domnule. În ceea ce 


mă priveşte, de abia pot desluşi natura dorinţei 
dumneavoastră. Îmi vine greu să vizualizez o situaţie care 
ar solicita aşa ceva. Însă, în primul rând, trebuie să cunosc 
numele persoanei pe care îmi cereţi s-o operez. 

— Numele este Andrew Martin, rosti Andrew. Operația 
trebuie efectuată asupra mea. 

— Aşa ceva ar fi imposibil, domnule! 

— Sunt convins că eşti capabil s-o faci. 

— Sunt capabil din punct de vedere tehnic. În privinţa 
aceasta, nu am îndoieli, indiferent ce mi s-ar cere, deşi în 
cazul de faţă există anumite detalii procedurale pe care ar 
trebui să le examinez cu multă atenţie. Totuşi, nu acest 
aspect este cel cu adevărat important. V-aş ruga să nu 
uitaţi, domnule, că efectul operaţiei va fi dăunător. 

— Asta nu contează, replică Andrew calm. 

— Pentru mine contează. 

— Ce-i asta - varianta robotică a Jurământului lui 
Hipocrate? 

— Nu, ci altceva mult mai profund. Jurământul lui 
Hipocrate reprezintă un simplu angajament voluntar. Ştiţi 
însă, cu siguranţă, că în circuitele mele există o programare 
implicită care îmi controlează deciziile profesionale. În 
primul şi în primul rând, eu nu trebuie să fac rău. Mai 
exact, nu pot face rău. 

— Fiinţelor umane, aşa.-i. 

— Exact. Conform Legii Unu. 

— Nu-mi reproduce Legea Unu, doctore. O cunosc cel 
puţin la fel de bine ca şi tine. Însă ea se referă, pur şi 
simplu, la acţiunile roboților faţă de oameni. Eu nu sunt om, 
doctore. 

Chirurgul reacţionă, tresărind vizibil şi clipind din ochii 
fotoelectrici. Afirmația lui Andrew părea să n-aibă absolut 
nici un înţeles pentru el. 

— Da, continuă, Andrew, ştiu că semăn foarte bine cu un 
om, iar ceea ce ţi se întâmplă acum reprezintă echivalentul 
omenesc al surprizei. Cu toate acestea, îţi spun adevărul. 


Oricât de uman ţi-aş putea părea, nu sunt decât un robot. 
Un robot, doctore! Nimic altceva. Crede-mă! Ca atare, mă 
poţi opera. În Legea Unu nu există absolut nimic care să 
oprească un robot de a acţiona asupra altui robot. Chiar 
dacă acţiunea respectivă ar putea vătăma robotul acela, 
doctore. 

DOI. 

Desigur, la început - un început care însemna cu aproape 
două secole înainte de vizita la chirurg - nimeni n-ar fi 
putut crede că Andrew Martin era altceva decât un robot. 

În epoca aceea foarte îndepărtată, când ieşise de pe banda 
de montaj a „Roboţilor şi Oamenilor Mecanici Americani”, el 
semăna cu orice alt robot care fusese fabricat vreodată, 
proiectat fără cusur şi magnific din punct de vedere 
funcţional: un automat lucios, un creier pozitronic 
încapsulat într-o carcasă din metal şi plastic, cu aspect mai 
mult sau mai puţin umanoid. 

Membrele lungi şi zvelte erau mecanisme perfect 
articulate din aliaje de titan, acoperite cu oţel şi echipate cu 
bucşe din siliciu la încheieturi, pentru evitarea contactelor 
metal-metal. Racordurile fuseseră executate din cea mai 
flexibilă polietilenă. Ochii erau celule fotoelectrice, care 
străluceau purpuriu întunecat. Chipul său - deşi constituia 
un act de generozitate să fie numit aşa, fiind doar schiţa 
aproximativă a unei figuri - nu putea exprima absolut nimic. 
Trupul, lipsit de haine şi asexuat, reprezenta, fără doar şi 
poate, un produs industrial. Dintr-o singură privire, oricine 
îşi putea da seama că Andrew era o maşinărie, cu nimic mai 
umană ori mai vie decât un telefon, un calculator de 
buzunar sau un automobil. 

Dar asta fusese în altă perioadă, cu mult, mult timp în 
urmă. 

Pe atunci, roboții continuau să fie nişte rarităţi pe Pământ; 
erau de-abia zorii roboticii - nu trecuse decât o generaţie 
de când celebrii pionieri ai domeniului, Alfred Lanning, 
Peter Bogert şi legendara specialistă în robopsihologie 


Susan Calvin îşi realizaseră operele clasice, dezvoltând şi 
perfecţionând principiile pe baza cărora se construiseră 
primii roboţi pozitronici. 

Ţelul lor fusese de a crea roboţi capabili să preia multe 
dintre sarcinile ingrate pe care oamenii fuseseră siliţi să le 
îndeplinească atâta vreme. Aceea, însă, era doar o parte a 
problemei cu care se confruntaseră roboticienii din 
perioada de pionierat a ştiinţei vieţii artificiale, la sfârşitul 
secolului douăzeci şi începutul secolului douăzeci şi unu: 
reticenţa multor oameni de a lăsa sarcinile respective în 
seama înlocuitorilor mecanici. Reţinerea amintită 
determinase promulgarea de legi stricte în aproape toate 
ţările pe atunci, lumea continua să fie divizată într-o 
mulţime de naţiuni - interzicând folosirea roboților pe 
Pământ. 

Până în anul 2007, roboții fuseseră aproape complet 
izgoniți de pe planetă, cu excepţia unor domenii de 
cercetare ştiinţifică, unde se menținea un control strict. 
Puteau fi trimişi în spaţiu, bineînţeles, pe tot mai 
numeroasele uzine şi staţii de exploatare orbitale; n-aveau 
decât să se descurce cu greutăţile îngheţatului Ganymede 
şi ale pârjolitului Mercur, să rezolve inconvenientele 
deplasării pe suprafaţa Lunii, ori să experimenteze riscurile 
nebănuite ale primelor tentative de Salt, ce aveau, în cele 
din urmă, să ofere omenirii hiperspaţiul - drumul spre stele. 

Însă nici vorbă ca roboții să fie utilizaţi în mod curent şi 
liber pe Pământ, ocupând preţioase locuri de muncă, altfel 
disponibile fiinţelor omeneşti din carne şi oase, născute în 
mod natural! Nu! Aici nu se doreau roboţi! 

Desigur, situaţia aceea începuse să se modifice. Iar 
schimbările cele mai dramatice apăruseră cam în perioada 
când robotul NDR-113, care într-o bună zi avea să fie 
cunoscut sub numele de Andrew Martin, era asamblat în 
principala uzină a „Roboţilor şi Oamenilor Mecanici 
Americani” din Regiunea Nordică. 


Unul dintre factorii care determinaseră destrămarea 
treptată a prejudecăţilor anti-roboţi pe Pământ fusese, pur 
şi simplu, imaginea promovată de departamentul relaţiilor 
cu publicul. „Roboții şi Oamenii Mecanici Americani” nu era 
o organizaţie de savanţi rupţi de realitate, ci cunoştea 
destule despre importanţa menţinerii profitabilităţii. Ca 
atare, găsise modalităţi subtile, deloc bătătoare la ochi, dar 
eficiente, de a ştirbi mitul Frankenstein al robotului, 
conceptul omului mecanic văzut ca un Golem împleticindu- 
se ameninţător. 

„Roboții se află aici pentru binele nostru!”, spuneau cei de 
la R. O. M. A. „Rolul lor este de a ne ajuta. Roboții nu sunt 
duşmanii noştri. Ei sunt absolut siguri - mai presus de orice 
îndoială.” 

Şi - întrucât toate afirmaţiile acelea erau, de fapt, chiar 
adevărate - oamenii începuseră să accepte prezenţa 
roboților printre ei. În general, o făcuseră bombănind, în 
silă. Mulţi, poate chiar majoritatea, se simțeau încă 
stânjeniţi de roboţi, totuşi le recunoşteau necesitatea şi 
puteau cel puţin să-i tolereze atâta vreme cât continuau să 
se aplice restricţii severe în privinţa utilizării lor. 

Indiferent dacă le convenea ori nu, nevoia de roboţi era 
reală, fiindcă, în epoca respectivă, populaţia Pământului 
începuse să se reducă. După numeroasele probleme majore 
ale Secolului Douăzeci, planeta intrase într-o epocă de 
linişte relativă, de armonie, ba chiar de raționalitate - cel 
puţin, într-o anumită măsură. Lumea devenise un loc mai 
calm şi mai fericit. Populaţia se împuţinase în mod evident, 
însă nu decimată de războaie şi molime nimicitoare, ci pur 
şi simplu pentru că familiile tindeau să se restrângă, 
preferând calitatea înaintea cantităţii. Migraţia spre noile 
colonii spaţiale contribuise şi ea la această micşorare a 
numărului pământenilor - mulţi plecaseră deja şi alţii îi 
urmau întruna, către vasta reţea de locuinţe subterane de 
pe Lună, spre centura de asteroizi sau spre sateliții lui 


Jupiter şi Saturn, ca şi spre staţiile aflate pe orbite în jurul 
Pământului sau al lui Marte. 

Ca atare, dispăruse spaima legată de posibilitatea 
pierderii locului de muncă în faţa unui robot. Teama 
şomajului pe Pământ fusese înlocuită de problema 
insuficientei forţe de muncă. 

Brusc, roboții care, odată, fuseseră priviţi cu reţinere, ba 
Chiar cu ură, deveniseră necesari pentru a menţine 
bunăstarea unei lumi ce avea toate avantajele materiale, 
însă căreia nu-i mai rămăseseră suficienţi locuitori ca să 
măture străzile, să conducă taxiurile, să gătească mâncarea 
sau să alimenteze furnalele. 

În această epocă, de reducere a populaţiei şi sporire a 
prosperității, fusese fabricat NDR-113 - viitorul Andrew 
Martin. 

Folosirea roboților nu mai era ilegală pe Pământ; totuşi 
continuau să se aplice reguli stricte, iar oamenii mecanici 
nu se întâlneau chiar la tot pasul. Mai cu seamă cei 
programaţi să efectueze activităţi casnice de rutină, adică 
exact ceea ce dorea Gerald Martin de la NDR-113. 

Pe atunci, puţine familii aveau roboţi servitori. Ideea 
continua să fie înspăimântătoare pentru majoritatea 
oamenilor şi, de asemenea, mult prea costisitoare. 

Despre Gerald Martin, însă, nu se putea spune că era un 
fitecine. Unul dintre membrii cei mai influenţi ai Legislaturii 
Regionale, era şi preşedinte al Comitetului de Ştiinţă şi 
Tehnologie: un individ cu prestanţă şi autoritate, având un 
caracter deosebit şi o uluitoare putere intelectuală. În mod 
invariabil, reuşea orice şi-ar fi propus şi obținea ceea ce-şi 
punea în gând. 

Credea în roboţi; ştia că reprezentau o evoluţie inevitabilă 
şi că, în cele din urmă, aveau să devină implicaţi în 
societatea omenească, la toate nivelurile. 

De aceea - folosindu-se din plin de poziţia sa în cadrul 
Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie - izbutise să aranjeze 
ca roboții să constituie parte integrantă a familiei sale. 


Explicase că dorea să capete o înţelegere mai profundă 
asupra fenomenului respectiv. Voia să-şi ajute colegii, 
membri ai Legislaturii Regionale, să descopere cum anume 
puteau aborda mai bine problemele pe care avea să le 
aducă epoca ubicuităţii robotice. Curajos şi generos, Gerald 
Martin se oferise drept voluntar şi propusese să introducă 
în propriul lui cămin câţiva roboţi menajeri. 

Primii roboţi sosiți fuseseră relativ simpli şi specializaţi în 
anumite operaţiuni de rutină. Aveau aspect vag uman, 
vorbeau puţin sau deloc şi-şi îndeplineau sarcinile în 
maniera tăcută şi eficientă a oricăror maşini. La început, 
Martinii îi consideraseră oarecum stranii, dar foarte repede 
se estompaseră în fundalul existenţei cotidiene, fără să 
trezească mai mult interes decât un prăjitor de pâine ori un 
aspirator. 

Pentru ca apoi. 

— Acesta e NDR-113, anunţase Gerald Martin într-o după- 
amiază rece şi vântoasă de iunie, când furgoneta serviciului 
de livrări oprise în capătul aleii asfaltate ce urca spre 
impozanta reşedinţă a Martinilor, iar omul mecanic, zvelt şi 
strălucitor, fusese scos din ambalajul său. Propriul nostru 
robot casnic! Viitorul majordom al familiei! 

— Cum i-ai spus? Întrebase Amanda. 

Mezina familiei, Amanda avea părul auriu şi ochii albaştri, 
pătrunzători. Pe vremea aceea, abia începuse să scrie şi să 
citească. 

— NDR-113. 

— Aşa-l cheamă? 

— De fapt, asta-i seria lui de fabricaţie. 

— En-de-re, se încruntase Amanda. Endere 113. Ce nume 
ciudat! 

— E seria de fabricaţie, repetase Gerald Martin. Amanda 
nici măcar nu-l asculta. 

— Endere. Nu-i putem spune aşa. N-am mai auzit aşa un 
nume şi nici nu cred că-l mai are cineva. 

— Ce să-ţi zic! Pufnise Melissa. 


Fata cea mare a Martinilor avea cu cinci ani mai mult 
decât Amanda; era brunetă cu părul negru şi se considera 
deja o femeie. Amanda nu era decât un copil şi, ca atare, 
Melissa o privea cu superioritate. 

— Nu-i place seria de fabricaţie a robotului! Adăugase ea. 

— En-de-re, silabisise Amanda, ignorându-şi în mod 
deliberat sora. Nu-mi place deloc. Ce-ar fi să-i zicem 
Andrew? 

— Andrew? Făcuse Gerald Martin. 

— Are un „en”, nu? Şi un „de”? Pentru o clipă, Amanda 
păruse nesigură. Da, are! Şi un „er”, de asta-s sigură. N-D- 
R. Andrew. 

— Ce să-ţi zic! Repetase dispreţuitor Melissa. 

Însă Gerald Martin zâmbise. Ştia că nu era deloc 
neobişnuit ca literele din seria de fabricaţie a unui robot să 
fie înglobate într-un nume. Roboții din seria JN deveniseră, 
în majoritate, John sau Jane, cei din seria RG erau „Regii”, 
iar tipul QT era denumit „Cutie”. Acum, Amanda voia să-i 
spună Andrew unui robot din seria NDR. Perfect! Absolut 
perfect! 

În general, Gerald Martin o lăsa pe fetiţă să procedeze aşa 
cum credea ea de cuviinţă. Desigur, în anumite limite. 

— Foarte bine, încuviinţase el. Îi vom zice Andrew. 

Acesta rămăsese numele robotului. Ba chiar, cu timpul, 
nimeni din familie nu-i mai spusese NDR-113, iar seria lui 
de fabricaţie fusese complet uitată, astfel încât trebuiau s-o 
caute prin acte ori de câte ori era dus pentru întreţinerea 
curentă. Andrew însuşi pretindea că-şi uitase propria serie. 
Desigur, nu era tocmai adevărat. Oricâţi ani s-ar fi scurs, el 
n-ar fi putut uita absolut nimic - dacă voia să-şi 
reamintească. 

Totuşi, cu trecerea anilor, lucrurile începuseră să se 
schimbe pentru Andrew, care dorea tot mai puţin să-şi 
amintească seria de fabricaţie. O tăinuise cu grijă în banca 
sa de date şi nu se mai gândise niciodată s-o caute. 


Acum se numea Andrew. Andrew Martin. Adică Andrew al 
familiei Martin. 

Andrew era zvelt, înalt şi grațios, pentru că aşa fuseseră 
proiectaţi roboții NDR. Se deplasa silențios şi discret prin 
locuinţa splendidă a Martinilor, situată pe coasta Pacificului, 
executând eficient tot ceea ce-i cereau membrii familiei. 

Casa aparţinea unei epoci apuse, fiind o reşedinţă imensă 
şi maiestuoasă, ce necesita o mulţime de servitori ca s-o 
întreţină. Bineînţeles, servitori nu mai existau, cu excepţia 
roboților, iar asta pricinuise o serie de probleme pentru 
Martini, înainte ca Gerald să se ofere voluntar în 
experimentul amintit. Acum, doi roboţi grădinari îngrijeau 
pajiştile strălucitor de verzi, tundeau superbele boschete de 
azalee înfocate şi curăţau de uscături palmierii gigantici, 
înşiruiţi pe colina dinapoia casei. Un robot aspirator 
îndepărta orice firicel de praf sau pânză de păianjen. 

lar Andrew servea drept valet, majordom, cameristă şi 
şofer pentru Martini. El pregătea mesele; el alegea şi turna 
vinurile de care era atât de mândru Gerald Martin; el 
aranja hainele din garderobe, şi tot el întreținea mobilele 
minunate, operele de artă şi numeroasele obiecte personale 
ale membrilor familiei. 

În plus, Andrew avea şi o altă îndatorire, care, de fapt, îi 
monopoliza o mulţime de timp, în detrimentul celorlalte 
sarcini gospodăreşti. 

Reşedinţa Martin - în realitate, o moşie în toată regula - 
era destul de izolată, singură pe o colină superbă ce se 
înălța deasupra apelor albastre şi reci ale oceanului. 

În preajmă nu exista decât o aşezare micuță, iar oraşul cel 
mai apropiat, San Francisco, se găsea mult mai departe, în 
josul coastei. Oricum, oraşele începuseră să devină 
demodate şi oamenii preferau să comunice prin mijloace 
electronice, păstrând distanţe mari între locuinţe. Din acest 
motiv, surorile Martin aveau puţini tovarăşi de joacă în 
imensa şi monumentala lor izolare. 

Îl aveau însă pe Andrew. 


Domnişoara fusese aceea care înţelesese prima cum 
trebuia procedat. 


(„Domnişoara” era titlul cu care Andrew i se adresa 
invariabil Melissei, nu pentru că ar fi fost incapabil să-i 
pronunţe numele, ci fiindcă i se păruse nepotrivit să-i 
vorbească într-un mod familiar. Amanda era „Micuța 
Domnişoară” - întotdeauna doar atât. Mamei lor, pe care o 
chema Lucie, îi spunea „Doamna”, iar lui Gerald Martin, 
„Domnul”. 

Gerald Martin era genul de individ căruia mulţi oameni, nu 
doar roboții, preferau să-i spună „Domnul”. Numărul celor 
care-l apelau cu „Gerald” era foarte mic şi părea imposibil 
să existe cineva care să-i zică Jerry”.) 

Domnişoara pricepuse rapid cum putea profita de 
prezenţa unui robot în casă. Pur şi simplu, era o chestiune 
de utilizare a Legii Doi. 

— Andrew, spuse ea, îţi poruncim să încetezi ceea ce faci şi 
să te joci cu noi. 

În clipa aceea, Andrew aranja biblioteca familiei, în care 
cărţile nu mai respectau ordinea alfabetică, aşa cum se 
întâmplă aproape permanent. 

Se opri şi privi în jos din locul unde se afla, cocoţat 
înaintea rafturilor înalte din mahon, între cele două vitralii 
uriaşe de pe peretele nordic al camerei. 

— Îmi pare rău, Domnişoară, răspunse el cu blândeţe. În 
clipa de faţă îndeplinesc o sarcină solicitată de tatăl tău. Un 
ordin anterior al Domnului are prioritate înaintea cererii 
tale. 

— Am auzit ce ţi-a spus tăticu, replică Melissa. A zis aşa: 
„Aş vrea să aranjezi cărţile acelea, Andrew. Pune-le într-o 
ordine corespunzătoare.” Nu-i aşa? 

— Da, Domnişoară, exact aşa a spus. Chiar acestea au fost 
cuvintele lui. 

— Păi atunci, dacă n-a spus decât că ar vrea să aranjezi 
cărţile - şi nu negi că aşa a zis - n-a fost tocmai un ordin, 


nu? A fost mai degrabă o preferinţă. O sugestie. Dar o 
sugestie nu-i un ordin, iar o preferinţă cu atât mai puţin. 
Andrew, eu îţi poruncesc! Lasă cărţile acolo şi însoţeşte-ne, 
pe Amanda şi pe mine, într-o plimbare pe plajă. 

Era aplicarea perfectă a Legii Doi. Andrew lăsă imediat 
cărţile şi cobori de pe scară. Domnul constituia autoritatea 
supremă în casă, dar el nu formulase un ordin, cel puţin nu 
în sensul definitoriu al cuvântului, pe când Domnişoara o 
făcuse. Fusese cât se poate de explicită. lar porunca unui 
membru al familiei - orice fiinţă umană ce făcea parte din 
familie - avea întâietate faţă de simpla exprimare a 
preferinţei altui membru, chiar dacă respectivul era 
Domnul. 

Desigur, Andrew nu-şi făcea probleme în această privinţă. 

Se ataşase de Domnişoară, ba într-o măsură chiar şi mai 
mare de Micuța Domnişoară. La o fiinţă umană, efectul pe 
care fetele îl aveau asupra acţiunilor sale ar fi purtat 
denumirea de „ataşament”. Andrew îi spunea aşa întrucât 
nu cunoştea nici un alt termen pentru ceea ce simţea faţă 
de cele două surori. Cu siguranţă, simţea ceva. Asta în sine 
părea puţin straniu, totuşi el bănuia că îi fusese programată 
o capacitate pentru ataşament, aşa cum i se programaseră 
şi celelalte multiple aptitudini. lar dacă fetele doreau să se 
joace cu ele, avea să se joace cu plăcere - cu condiţia de a 
putea s-o facă, în contextul celor Trei Legi. 

Cărarea ce cobora pe plajă era abruptă şi întortocheată, 
presărată de bolovani, gropi şi alte obstacole neplăcute. 
Doar surorile Martin o foloseau mai des, întrucât plaja în 
sine nu era decât o fâşie neregulată de nisip, acoperită cu 
alge şi bucăţi de lemn purtate de furtuni; în această parte 
nordică a Californiei, apele oceanului erau prea reci pentru 
ca să te poţi scălda fără costum termoizolant. Fetelor le 
plăcea însă farmecul aspru, nestatornic şi bântuit de 
vânturi al locului. 

Mergând pe potecă, Andrew o ţinea de mână pe 
Domnişoară, iar pe Micuța Domnişoară o purta pe 


încheietura braţului. Mai mult ca sigur, ambele ar fi coborât 
fără probleme, însă Domnul fusese extrem de strict în 
privinţa acestei rute: „Andrew, ai grijă să nu fugă sau să 
ţopăie pe acolo. Dacă fac un pas greşit sau se împiedică de 
ceva, le aşteaptă o cădere de peste cincisprezece metri. Nu 
le pot opri să meargă pe plajă, dar vreau să le însoţeşti în 
permanenţă, ca să te asiguri că nu fac nici o prostie. E un 
ordin!” 

Andrew ştia că, în curând, Domnişoara - sau chiar Micuța 
Domnişoară - va contramanda ordinul respectiv, spunându-i 
să rămână pe loc, în vreme ce ele vor alerga cu o viteză 
ameţitoare pe potecă. Dacă avea să se întâmple aşa ceva, în 
creierul lui pozitronic urma să se declanşeze un puternic 
echipotenţial de contradicţie care, fără îndoială, avea să fie 
dificil de stăpânit. 

Desigur, ordinul Domnului prevala în cele din urmă, 
întrucât cuprindea elemente din Legile Unu şi Doi, şi orice 
implica prohibiţiile Legii Unu căpăta prioritate. Cu toate 
acestea, Andrew mai ştia că toate circuitele sale urmau să 
fie serios solicitate la primul conflict direct între dispoziţia 
Domnului şi nazurile fetelor. 

Deocamdată, însă, surorile acceptau să respecte regulile. 

Precaut, pas cu pas, Andrew cobori faleza împreună cu 
ele. 

Ajuns la baza stâncii, dădu drumul mâinii Domnişoarei şi o 
lăsă pe Micuța Domnişoară pe nisipul umed. Imediat, 
amândouă o luară la goană, alergând fericite în lungul 
țărmului oceanului înspumat. 

— Iarbă de mare, ţipă Domnişoara, înhăţând o bucată 
groasă de varec brun, mai lungă decât ea, şi rotind-o ca pe 
un bici. Uite ce iarbă mare, Andrew! 

— Şi bucata asta de lemn., zise Micuța Domnişoară. Nu-i 
aşa că-i frumoasă, Melissa? 

— Pentru tine, o fi frumoasă, replică dispreţuitoare sora ei. 
Luă lemnul strâmb şi îndoit, îl examină superficial, apoi îl 
azvârli, pufnind scârbită: 


— Puah! Cresc nişte chestii pe el. 

— E tot nişte iarbă de mare, spuse Micuţa Domnişoară. 
Nu-i aşa, Andrew? 

Ridică bucata de lemn şi i-o întinse, ca s-o examineze. 

— Alge, da, rosti el. 

— Algie? 

— Alge. Denumirea botanică a ierbii de mare. 

— Aha. Algie. 

Micuţa Domnişoară chicoti şi lăsă lemnul lângă cărare, ca 
să-şi amintească să-l ia la întoarcere. După aceea, se repezi 
iarăşi pe plajă, urmându-şi sora mai mare printre dantelele 
înspumate ale valurilor. 

Andrew ţinea pasul cu ele fără dificultate. Nu intenţiona să 
le lase să se îndepărteze prea mult, nici măcar pentru o 
clipă. 

Nu-i trebuiau ordine speciale din partea Domnului ca să le 
protejeze pe fete atunci când se aflau pe plajă - de asta se 
îngrijea Legea Unu. Aici, Oceanul nu avea doar aspectul 
neîmblânzit, ci era extrem de periculos: curenţi puternici şi 
imprevizibili, apă insuportabil de rece tot timpul anului şi 
colții uriaşi de stâncă ai unui recif ucigaş înălțându-se 
dintre talazuri la mai puţin de cincizeci de metri de mal. 
Dacă Domnişoara sau Micuța Domnişoară ar fi schiţat cel 
mai vag gest de a intra în apă, Andrew ar fi apărut lângă ele 
într-o clipă. 

Fetele îşi dădeau seama şi singure că nu se putea înota 
într-un asemenea ocean imposibil. În regiunea aceea a 
coastei Pacificului, ţărmul prezenta un peisaj superb în felul 
său, aspru şi sălbatic, dar oceanul în sine, mereu furios şi 
agitat, era duşmanul celor care nu se împăcau cu el. Până şi 
un copil putea sesiza asta, imediat. 

Acum, Domnişoara şi Micuța Domnişoară plescăiau prin 
băltoacele lăsate de flux, examinând scoicile întunecate, 
moluştele de un verde-cenuşiu, anemonele roz şi purpurii şi 
nenumăraţii crabi mititei ce fugeau grăbiţi; căutau - aşa 
cum făceau întotdeauna, rareori cu prea mult succes - stele 


de mare. Andrew stătea în apropierea lor, atent şi pregătit 
în eventualitatea că un talaz s-ar fi înălţat pe neaşteptate, 
fără nici un avertisment, şi le-ar fi târât spre larg. Oceanul 
era liniştit azi, pe cât de liniştită putea fi întinderea aceea 
nesupusă de apă, totuşi oricând puteau răsări valuri 
periculoase, din senin. 

— Andrew, întrebă brusc Domnişoara, tu ştii să înoţi? 

— Aş putea înota, dacă ar fi necesar. 

— Nu ţi-ar scurtcircuita creierul. Sau altceva? Adică, 
vreau să zic, dacă ţi-ar intra apă înăuntru. 

— Sunt foarte bine izolat. 

— Perfect. Atunci, înoată până la stânca aceea cenuşie şi 
înapoi. Cea pe care îşi au cuibul cormoranii. Vreau să văd 
cât de repede poţi să înoţi. 

— Melissa., începu Micuța Domnişoară, îngrijorată. 

— Taci, Amanda. Vreau ca Andrew să se ducă acolo. Poate 
ne găseşte nişte ouă de cormoran şi ni le aduce să le 
vedem. 

— N-ar fi bine să deranjăm cuibul, Domnişoară, rosti 
Andrew cu blândeţe. 

— Am zis că vreau să te duci acolo. 

— Melissa., repetă Micuța Domnişoară, însă acum pe un 
ton mai hotărât. 

Sora ei era însă decisă. Dăduse un ordin. Andrew simţi 
acumulându-se simptomele preliminare ale potenţialelor de 
contradicţie: un vag tremur al degetelor şi o senzaţie abia 
perceptibilă de ameţeală. 

Poruncile trebuiau ascultate: aceasta era esenţa Legii Doi. 
Domnişoara îi putea ordona să înoate până în China, iar 
Andrew ar fi ascultat-o fără ezitare, dacă nu erau implicate 
şi alte considerente. Însă el se afla aici ca să le protejeze pe 
fete. Ce s-ar fi întâmplat dacă survenea ceva neaşteptat, pe 
când înota spre stâncile cormoranilor? Un talaz stârnit din 
senin, o alunecare de teren, chiar un cutremur - 
cutremurele nu erau frecvente în această regiune, totuşi se 
puteau petrece oricând. 


În mod clar, situaţia intra în jurisdicţia Legii Unu. 

— Îmi pare rău, Domnişoară. Fără adulţi care să aibă grijă 
de voi două aici, nu pot să vă las singure pentru a înota 
până la stâncă şi înapoi. Dacă ar fi prezenţi Domnul sau 
Doamna, problema s-ar pune cu totul altfel, dar aşa. 

— Nu recunoşti un ordin când îl auzi? Andrew, vreau să 
înoţi până acolo! 

— După cum am explicat, Domnişoară. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa noastră. Nu sunt un 
copil, Andrew. Ce crezi: că pe plajă o să apară un căpcăun 
teribil, în timp ce tu eşti în apă, şi o să ne-nghită? Pot să-mi 
port de grijă şi singură, mulţumesc foarte mult, şi o să am 
grijă şi de Amanda, dacă va fi nevoie. 

— Nu eşti dreaptă cu el, Melissa, interveni Micuța 
Domnişoară. Tăticu i-a dat nişte ordine. 

— lar acum eu i-am dat altele. Domnişoara făcu un gest 
hotărât: Andrew, înoată până la stânca de acolo. Dă-i 
drumul! Acum, Andrew! 

Andrew simţi că se încălzeşte uşor şi comandă circuitelor 
sale să efectueze corecţiile homeostatice cuvenite. 

— Legea Unu., începu el. 

— Ce plictisitor poţi să fii! Tu şi legile tale! Se înfurie 
Melissa. Nu le poţi uita niciodată? De fapt, nu, nu poţi, aşa- 
i? 'Ţi-au programat legile alea idioate şi n-ai cum le ocoli. Nu 
eşti nimic altceva decât o maşină proastă. 

— Melissa! Exclamă indignată Micuţa Domnişoară. 

— Da, este adevărat, încuviinţă Andrew. După cum în mod 
corect ai afirmat, nu sunt altceva decât o maşină proastă. 
De aceea nici nu am posibilitatea de a încălca porunca 
tatălui vostru, referitoare la siguranţa voastră pe plajă. Se 
înclină uşor în direcţia Melissei: îmi pare foarte rău, 
Domnişoară. 

— Dacă ţii neapărat să-l vezi pe Andrew înotând, interveni 
Micuța Domnişoară, de ce nu-i ceri să înoate pe lângă mal? 
Asta s-ar putea, nu-i aşa? 


— N-ar fi acelaşi lucru, îşi ţuguie buzele sora ei. N-ar fi 
deloc acelaşi lucru. 

„Totuşi”, gândi Andrew, „poate că asta ar mulţumi-o”. Nu-i 
plăcea să fie cauza unor disensiuni. 

— Să vă arăt, rosti el. 

Păşi în apă. Valurile înspumate se spărgeau cu violenţă în 
jurul genunchilor săi, însă Andrew îşi putea regla cu 
uşurinţă stabilizatorii giroscopici pe măsura forţei 
talazurilor ce-l asaltau. 

Pietrele dure şi tăioase risipite pe fundul oceanului nu 
însemnau absolut nimic pentru tălpile sale metalice. 
Senzorii îl anunțau că temperatura apei se găsea sub limita 
confortului uman, dar şi amănuntul acesta era irelevant 
pentru el. 

La patru-cinci metri de mal apa era îndeajuns de adâncă 
pentru înotat şi, în acelaşi timp, el rămânea suficient de 
aproape ca să poată reveni pe uscat imediat, dacă ar fi fost 
nevoie. Se îndoia că avea să apară vreo urgenţă. Fetele 
stăteau una lângă cealaltă, privindu-l fascinate. 

Andrew nu mai înotase niciodată până atunci. Nu avusese 
absolut nici un motiv să înoate. Totuşi fusese programat să- 
şi păstreze echilibrul şi coordonarea în orice condiţii şi nu 
avu nevoie decât de o microsecundă pentru a calcula 
natura mişcărilor necesare propulsiei la suprafaţa apei - 
loviturile ritmice ale picioarelor, ridicarea braţelor, 
înclinarea palmelor. Lunecă vreo zece-doisprezece metri cu 
iscusinţă, paralel cu ţărmul, se întoarse şi reveni la locul de 
pornire. Totul durase doar câteva clipe. 

Şi avusese efectul dorit asupra Domnişoarei. 

— Eşti un înotător grozav, Andrew, zise ea, cu ochii 
scânteietori. Sunt sigură că, dacă ai participa la un concurs, 
ai spulbera toate recordurile. 

— Nu există concursuri pentru roboţi, Domnişoară, îi 
răspunse el grav. 

— Eu mă gândeam la un concurs între oameni! Chicoti 
Domnişoara. Aşa, ca la Jocurile Olimpice! 


— Domnişoară, Domnişoară! Ar fi necinstit ca unui robot 
să i se permită să concureze la Olimpiade împotriva 
oamenilor! Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată. 

Fata căzu pe gânduri. 

— Cred că nu, încuviinţă ea după o clipă, apoi privi cu jind 
către stânca unde îşi aveau cuibul cormoranii. Eşti sigur că 
nu vrei să înoţi până acolo? Fac pariu că te-ai putea duce şi 
întoarce în două minute. Ce crezi că ni s-ar putea întâmpla 
în două minute? 

— Melissa., începu iarăşi Micuţa Domnişoară. 

— Îţi înţeleg perfect dorinţa de a mă vedea executând 
ceea ce mi-ai cerut, Domnişoară, rosti Andrew. Dar nu sunt 
capabil să ţi-o îndeplinesc. Repet: regret, profund. 

— Bine, bine. Îmi pare rău că ţi-am cerut-o. 

— Nu-i adevărat, comentă Micuța Domnişoară. 

— Ba da! 

— Şi i-ai spus că-i o maşină proastă! N-a fost frumos! 

— Dar e adevărat, nu? Replică Domnişoara. El însuşi ne-a 
spus că-i adevărat! 

— De acord, e o maşină, cedă Micuța Domnişoară. Dar nu-i 
deloc prost. Oricum, n-a fost politicos din partea ta s-o spui. 
— Nici nu trebuie să fiu politicoasă cu roboții. E ca şi cum 

aş fi politicoasă cu un televizor. 

— E altfel! Insistă fetiţa. E cu totul altceva! 

Apoi izbucni în lacrimi şi Andrew trebui s-o ridice în braţe 
şi s-o învârtească prin aer, până când fu atât de fermecată 
de roata uriaşă şi senină a cerului, ca şi de ciudăţenia 
oceanului răsturnat cu susul în jos, încât uită motivul 
supărării. 

Puțin mai târziu, pe când Micuţa Domnişoară reîncepu să 
caute prin rămăşiţele aduse de flux, Domnişoara se apropie 
de Andrew şi rosti cu glas scăzut, pocăit: 

— Îmi pare rău pentru ce am zis, Andrew. 

— Nu-i nimic, Domnişoară. 

— O să mă ierţi? Stiu că n-am fost amabilă. Voiam cu 
adevărat să înoţi până acolo şi nu m-am gândit că n-ai voie 


să ne laşi singure pe plajă. Îmi pare cu adevărat rău, 
Andrew. 

— Nu este nevoie să-ţi ceri scuze, Domnişoară. Chiar nu 
este nevoie. 

Era adevărat. Cum putea un robot să se supere pe ceea ce 
spunea sau făcea o fiinţă omenească? Cumva însă, Andrew 
se gândi că era mai bine să nu atragă atenţia fetei asupra 
acestui lucru. Dacă Domnişoara simţea că trebuie să se 
scuze, el avea să-i permită să-şi satisfacă această nevoie - 
deşi cuvintele ei răutăcioase nu-l deranjaseră câtuşi de 
puţin. 

Ar fi fost o absurditate ca el să nege că era o maşină. Asta 
era, şi nimic altceva. 

Iar în privinţa faptului că ar fi fost o maşină proastă. Ei 
bine, nu-şi dădea seama ce voise fata să spună. Andrew 
avea o capacitate intelectuală adecvată pentru a soluţiona 
problemele cu care se confrunta. Neîndoios, existau şi 
roboţi mult mai inteligenţi decât el, dar nu-i întâlnise. Oare 
Domnişoara dorise să spună că era mai puţin inteligent 
decât oamenii? Afirmația respectivă era lipsită de sens 
pentru el. Nu cunoştea nici o modalitate de a compara 
inteligenţa roboților cu cea a oamenilor. Atât cantitativ, cât 
şi calitativ, modurile lor de a gândi reprezentau două 
procese complet diferite - în privinţa aceasta exista un 
acord unanim. 

Curând vântul deveni mai tăios. Flutura rochiile fetelor şi 
azvârlea trombe de nisip în ochii lor şi pe carcasa 
strălucitoare a lui Andrew. Cele două surori hotărâră că se 
jucaseră îndeajuns. 

Când porniră pe cărare, Micuţa Domnişoară ridică bucata 
de lemn găsită mai devreme şi o vâri sub cordonul rochiei. 
Obişnuia deseori să colecţioneze asemenea „comori” 
ciudate. 

În aceeaşi seară, după ce-şi termină îndatoririle, Andrew 
reveni singur pe plajă şi înotă până la cuibul cormoranilor, 
pur şi simplu pentru a vedea cât timp îi era necesar. Chiar 


şi pe întuneric se descurcă uşor şi rapid. Probabil, îşi dădu 
el seama, ar fi reuşit fără să le expună pe fete riscului unei 
absenţe prelungite. Desigur, n-ar fi procedat în felul acela, 
totuşi ar fi fost posibil. 

Nimeni nu-i ceruse să înoate până la stâncă în timpul 
nopţii. Fusese pe de-a-ntregul ideea lui. Fusese, ca să zicem 
aşa, curios. 

TREI. 

Sosi şi ziua în care Domnişoara îşi sărbătorea ziua de 
naştere. Andrew învățase deja că o asemenea aniversare 
reprezenta un eveniment important în ciclul de un an al 
vieţii oamenilor - se comemora ziua în care o fiinţă umană 
ieşise din pântecul mamei sale. 

Lui Andrew i se părea oarecum straniu că oamenii 
aleseseră ca având însemnătate pentru aniversare tocmai 
ziua ieşirii din uter. 

Cunoştea câte ceva despre biologia umană şi i se părea că 
mult mai important ar fi fost momentul creării reale a unui 
organism, pătrunderea spermatozoidului în ovul şi 
începutul diviziunii celulare. În mod clar, acela reprezenta 
adevăratul moment de origine al oricărei persoane! 

Evident, noua fiinţă era deja vie - deşi incapabilă de 
funcţionare independentă - pe durata celor nouă luni 
petrecute în uter. De altfel, oamenii nici nu puteau 
funcţiona independent imediat după părăsirea uterului, aşa 
încât distincţia făcută între stadiul post-natal şi cel pre-natal 
i se părea lui Andrew lipsită de sens. 

El însuşi putuse executa toate funcţiile programate în clipa 
când se încheiase ultima fază a montajului său şi i se 
iniţializase reţeaua pozitronică. Însă un nou-născut nu era 
câtuşi de puţin capabil să se descurce pe cont propriu. 
Andrew nu distingea nici o diferenţă reală între un fetus 
care îşi încheiase numeroasele etape de dezvoltare, dar 
continua să se găsească în interiorul mamei, şi acelaşi fetus, 
la o zi sau două după ieşirea din uter. Unul se afla înăuntru, 
iar celălalt afară - asta era toată deosebirea. Ambii 


rămâneau, însă, la fel de neajutoraţi. Atunci, de „ce să nu se 
aniverseze momentul conceperii unui individ în loc de 
momentul ieşirii sale din pântecul matern? 

Totuşi, cu cât analiza problema mai mult, cu atât constata 
că ambele variante aveau logica lor. De pildă, presupunând 
că roboții ar fi simţit nevoia să-şi aniverseze ziua de 
naştere, care zi anume şi-ar fi ales-o el? Ziua în care 
începuse montajul lui în fabrică, ori cea când creierul său 
pozitronic fusese instalat în carcasă şi se pornise 
iniţializarea controlului somatic? El se „născuse” atunci 
când primele elemente ale corpului fuseseră asamblate, ori 
când intrase în funcţiune setul acela unic de percepții ce 
constituiau caracteristica lui NDR-113? Simplul trup nu-l 
reprezenta pe el, orice ar fi fost acest el. Andrew era de 
fapt creierul pozitronic. Sau combinaţia dintre acesta, 
corect instalat, şi corpul special proiectat pentru a-l 
adăposti. De aceea, ziua lui de naştere. 

Totul era extrem de confuz! lar roboții n-ar fi trebuit, 
teoretic, să fie afectaţi de confuzie. Minţile lor pozitronice 
erau mai complexe decât simplele „minţi” digitale ale 
calculatoarelor nonpozitronice, care operau numai în 
domenii pur binare - simple structuri de „deschis” sau 
„închis”, „da” sau „nu”, „pozitiv” ori „negativ” - dar această 
complexitate putea duce uneori la momente de potenţial 
conflict. Cu toate acestea, roboții erau creaturi logice, 
capabile să găsească ieşirea din asemenea conflicte; de 
obicei, prin sortarea datelor în moduri variate. Atunci, de ce 
îi era atât de greu lui Andrew să priceapă chestiunea 
referitoare la ziua de naştere a cuiva? 

„Pentru că zilele de naştere reprezintă un concept pur 
uman”, îşi răspunse singur. „Ele n-au nici o relevanţă 
pentru roboţi. lar tu nu eşti o fiinţă umană şi, ca atare, nu 
este necesar să te preocupe când trebuie sau când nu 
trebuie să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere”. 

Oricum, era aniversarea Domnişoarei. În ziua aceea, 
Domnul veni în mod special mai devreme acasă, deşi în 


Legislatura Regională se dezbătea problema complicată a 
zonelor interplanetare de comerţ liber. Toţi membrii familiei 
se îmbrăcaseră în haine de sărbătoare şi se adunaseră în 
jurul uriaşei mese din sequoia lustruit. S-au aprins lumânări 
şi Andrew a servit o cină rafinată, pentru a cărei pregătire 
discutase câteva ore cu Doamna, iar după aceea 
Domnişoara a primit cadourile, pe care le desfăcu imediat. 
Se părea că primirea de cadouri - obiecte personale, 
dăruite de ceilalţi - reprezenta o parte importantă din 
ritualul celebrării unei zile de naştere. 

Andrew privea, fără să înţeleagă cu adevărat. Ştia că 
oamenii acordau o mare importanţă deţinerii de obiecte, 
lucruri specifice care le aparţineau numai lor, însă era 
foarte greu de priceput ce valoare aveau pentru ei multe 
dintre acele obiecte sau de ce puneau atâta preţ pe posesia 
lor. 

Micuța Domnişoară, care învățase să citească de un an sau 
doi, îi dărui surorii ei o carte. Nu o casetă, un infodisc ori un 
holocub, ci o carte adevărată, cu coperte şi pagini legate. 
Micuţei Domnişoare îi plăceau mult cărţile. 

De altfel, şi Domnişoarei - mai cu seamă cele de poezii, o 
modalitate de scriere în fraze criptice, aranjate în rânduri 
inegale, pe care Andrew o găsea extrem de misterioasă. 

— Ce grozav! Exclamă Domnişoara când despachetă 
cartea din ambalajul ei multicolor. Rubaiatele lui Omar 
Khayyam! Mi le-am dorit dintotdeauna! Dar de unde ai ştiut 
că există aşa ceva? Cine ţi-a spus despre ea, Amanda? 

— Am citit despre ea, răspunse Micuța Domnişoară, 
părând puţin ofensată. Crezi că eu nu ştiu nimic, doar 
pentru că sunt cu cinci ani mai mică decât tine, dar să ştii, 
Melissa. 

— Fetelor. Fetelor! Rosti Domnul cu un ton prevenitor. Nu 
vreau să avem discuţii într-o asemenea zi! 

Al doilea cadou a fost de la mama Domnişoarei: un pulover 
din caşmir, alb şi pufos. Fata era atât de fericită, încât l-a 
îmbrăcat peste puloverul pe care-l purta deja. 


În cele din urmă, deschise pacheţelul mic în care era darul 
tatălui ei şi oftă adânc. Domnul îi cumpărase un pandantiv 
minunat, din fildeş trandafiriu, gravat şi sculptat cu atâta 
măiestrie şi delicateţe încât până şi ochii perfecţi ai lui 
Andrew urmăriră cu greu întregul model alcătuit din volute 
ce se suprapuneau şi se încrucişau. Domnişoara radia de 
fericire. Ridică pandantivul, apucând de lanţul fin din aur, 
şi-l trecu peste cap, coborându-l cu grijă până ce rămase 
aşezat pe caşmirul noului pulover. 

— La mulţi ani, Melissa! Spuse Domnul. 

Doamna zise acelaşi lucru, apoi şi Micuța Domnişoară, şi 
cântară cu toţii „La mulţi ani”. După aceea, Doamna le ceru 
să mai cânte o dată cântecul, iar acum îi făcu semn lui 
Andrew, care li se alătură. 

Pentru o clipă, Andrew se întrebase dacă n-ar fi trebuit să- 
i dea şi el un cadou Melissei. Nu, îşi spuse, fata nu păruse să 
aştepte aşa ceva din partea lui. 

La urma urmei, de ce s-ar fi aşteptat? El nu era un 
membru al familiei, ci doar una dintre maşinăriile casei. 
Oferirea de cadouri cu prilejul zilelor de naştere reprezenta 
o chestiune strict umană. 

A fost o aniversare cu adevărat minunată. Un singur lucru 
l-a întunecat cumva - faptul că Micuţa Domnişoară părea 
extrem de invidioasă pe minunatul pandantiv din fildeş al 
Domnişoarei. 

Desigur, fetiţa încercase să nu-şi trădeze sentimentul. La 
urma urmei, era ziua de naştere a soră-sii şi nu intenţiona 
să i-o strice. Cu toate acestea, pe toată durata cinei, Micuţa 
Domnişoară a tras cu ochiul spre pandantivul ce radia o 
lumină plăcută, auriu-trandafirie, peste puloverul Melissei 
şi Andrew nu avu nevoie de nici o sensibilitate de percepţie 
ca să înţeleagă cât de amărâtă era. 

Ar fi dorit să poată face ceva care s-o înveselească. Însă 
toate acestea: zile de naştere, cadouri, surori şi invidie, ca 
şi alte concepte umane similare, îi depăşeau realmente 
puterea de înţelegere. El era un robot extrem de capabil 


pentru ceea ce fusese conceput, totuşi, proiectanţii săi nu 
consideraseră necesar să-l programeze cu capacitatea de a 
percepe motivul pentru care o fetiţă era necăjită din pricina 
unui obiect frumos pe care-l primise altă fetiţă - care era 
sora ei - la aniversarea zilei de naştere. 

La vreo două zile după aceea, Micuţa Domnişoară veni la 
Andrew şi-i spuse: 

— Pot discuta cu tine, Andrew? 

— Bineînţeles că poţi. 

— Ţi-a plăcut pandantivul pe care i l-a dat tăticul Melissei? 

— Părea foarte frumos. 

— Este foarte frumos. E cel mai grozav lucru pe care l-am 
văzut vreodată. 

— Da, este într-adevăr frumos, rosti Andrew. Şi sunt sigur 
că Domnul îţi va dărui ceva la fel de frumos atunci când va fi 
ziua ta de naştere. 

— Ziua mea de naştere este peste trei luni, zise Micuța 
Domnişoară. 

O spusese de parcă însemna 0 veşnicie. 

Andrew aşteptă, nereuşind să determine încotro se 
îndrepta conversaţia. 

Atunci, Micuța Domnişoară scoase lemnişorul pe care-l 
adusese de pe plajă în ziua când Andrew înotase şi i-l 
întinse. 

— Îmi faci şi mie un pandantiv, Andrew? Din ăsta? 

— Un pandantiv din lemn? 

— Păi, n-am fildeş, iar lemnul ăsta e tare drăguţ. Ştii să 
ciopleşti, nu-i aşa? Dacă nu, cred că poţi învăţa. 

— Sunt sigur că însuşirile mele îmi vor permite să rezolv 
problema. Aş avea nevoie însă de anumite unelte, şi. 

— Poftim, rosti Micuța Domnişoară. 

Luase un cuţitaş din bucătărie şi i-l dădu cu un aer extrem 
de grav, de parcă i-ar fi pus la dispoziţie un set întreg de 
dălţi pentru sculptat lemnul. 

— Mai mult nu-ţi trebuie, adăugă ea. Am încredere în tine, 
Andrew. 


Îi luă palma metalică între mânuţele ei şi o strânse. 

În seara aceea, în liniştea odăii unde stătea, după ce 
termină treburile gospodăriei, Andrew studie cu atenţie 
bucata de lemn; timp de aproape cincisprezece minute îi 
analiză granulaţia, densitatea şi curbura. Examină cu 
aceeaşi grijă şi cuţitaşul, încercându-l pe o crenguţă luată 
din grădină, pentru a vedea cât de util putea fi. După aceea 
luă în consideraţie înălţimea Micuţei Domnişoare şi 
mărimea potrivită a unui pandantiv pentru o fetiţă încă 
mică, dar care n-avea să rămână mereu aşa. 

În cele din urmă, reteză o bucată din vârful lemnului adus 
de valuri. Era o esenţă dură, însă Andrew avea puterea 
fizică a unui robot, de aceea singura întrebare era dacă 
lama cuţitului putea rezista solicitării la care o supunea. 
Rezistă. 

Contemplă bucata tăiată. O răsuci între degete şi-i frecă 
uşor suprafaţa. Închizând ochii, îşi imagină cum ar fi putut 
arăta dacă ar fi tăiat puţin aici, puţin acolo. Foarte puţin 
dincolo. Şi în partea cealaltă. 

Da! 

Începu să lucreze. 

O dată ce planul preliminar fusese realizat în minte, 
execuţia lui practică dură extrem de puţin. Coordonarea 
mecanică a lui Andrew se adapta oricăror munci, indiferent 
cât de complexe, vederea sa era perfectă, iar lemnul părea 
că se supune fără împotrivire operaţiunilor pe care le 
efectua asupra lui. 

Cu toate acestea, când termină era prea târziu ca să ducă 
pandantivul Micuţei Domnişoare. Îl lăsă deoparte şi nu se 
mai gândi la el. Dimineaţă, când fetiţa se pregătea să plece 
spre autobuzul care o ducea zilnic la şcoală, Andrew scoase 
micuța sculptură şi i-o întinse. Ea o luă, privind surprinsă şi 
întrebătoare. 

— Am făcut-o pentru tine, spuse Andrew. 

— Tu ai făcut-o? 

— Din lemnul pe care mi l-ai dat aseară. 


— Oh, Andrew. Andrew. E de-a dreptul minunată, Andrew! 
Oh, e atât de delicată! Atât de frumoasă! Nici nu crezusem 
că poţi face aşa ceva. Aşteaptă numai s-o vadă Melissa! 
Atunci să te ţii! Şi-o să i-o arăt şi lui tăticu.! 

De afară se auzi claxonul autobuzului. Micuța Domnişoară 
strecură cu grijă pandantivul în ghiozdan şi porni grăbită. 

Se întoarse după câţiva metri, flutură braţul spre Andrew. 
Şi-i trimise o sărutare cu vârful degetelor. 

Seara, când Domnul revenise de la Capitoliul Regional, iar 
Micuța Domnişoară aduse pandantivul în casă se stârni o 
agitaţie generală. Doamna nu contenea cu laudele la adresa 
obiectului, iar Domnişoara era atât de bine dispusă încât 
acceptă că era aproape la fel de drăguţ ca şi cadoul pe 
care-l primise ea. 

Domnul rămăsese uluit. Nu-i venea să creadă că Andrew 
sculptase micuța bijuterie. 

— De unde-l ai, Mandy? 

EI era singurul care-i spunea aşa Micuţei Domnişoare. 

— Ţi-am spus, tăticule. Andrew mi l-a făcut. Eu am găsit 
lemnul pe plajă şi el l-a cioplit. 

— Andrew nu este un robot artizan. 

— Ce anume? 

— Un sculptor în lemn, completă Domnul. 

— Păi, poate că este, zise Micuța Domnişoară. Poate că ştie 
multe alte lucruri despre care noi n-avem habar. 

Domnul se uită la Andrew. Era încruntat, se trăgea 
gânditor de mustață - purta o mustață impresionantă, 
aidoma unui pămătuf mare şi zburlit - şi avea o expresie 
despre care până şi Andrew, a cărui experienţă cu 
expresiile chipurilor omeneşti era încă destul de limitată, 
ştia că este încruntare. 

— Chiar tu l-ai făcut, Andrew? 

— Da, Domnule. 

— Roboții nu pot să mintă, ştii asta. 

— Afirmația nu-i tocmai corectă, Domnule. Aş putea minţi, 
dacă mi s-ar porunci s-o fac sau dacă ar fi necesar să spun 


un neadevăr pentru a împiedica să se întâmple ceva rău 
unui om sau chiar dacă propria mea existenţă ar fi. Se opri, 
apoi continuă: Este adevărat, eu am executat obiectul 
pentru Micuța Domnişoară. 

— Şi modelul? Tu l-ai conceput? 

— Da, Domnule. 

— De unde l-ai copiat? 

— Să-l copiez, Domnule? 

— Doar nu l-ai născocit tu?! L-ai luat dintr-o carte, nu? Sau 
ai folosit un calculator să ţi-l creeze sau. 

— Vă asigur, Domnule, că nu am făcut nimic altceva decât 
să studiez materialul până am ajuns să înţeleg cum anume 
l-aş putea sculpta într-o formă care să-i facă plăcere Micuţei 
Domnişoare. După aceea l-am executat. 

— Pot să te întreb cu ce unelte? 

— Un cuţitaş de bucătărie, Domnule, pe care Micuța 
Domnişoară a avut amabilitatea să mi-l procure. 

— Un cuţit de bucătărie., repetă Domnul cu un ton ciudat 
de sec. 

Clătinând încet din cap, răsuci pandantivul în mâini, 
găsindu-i parcă frumuseţea de neînțeles. 

— Un cuţit de bucătărie. Ea ţi-a dat o bucată de lemn 
găsită pe plajă şi un cuţit obişnuit de bucătărie şi tu ai putut 
face aşa ceva fără nici o altă sculă. 

— Da, Domnule. 

A doua zi, Domnul îi aduse lui Andrew o altă bucată de 
lemn de pe plajă, una mai mare, strâmbă, tocită şi pătată de 
imersiunea prelungită în ocean. Îi dădu şi un vibrocuţit 
electric şi-i arătă cum se foloseşte. 

— Fă ceva din lemnul ăsta, Andrew, îi spuse. Orice doreşti 
tu. Vreau doar să te privesc în timp ce lucrezi. 

— Desigur, Domnule. 

Andrew examină lemnul o vreme, apoi porni vibrocuţitul 
şi-i observă mişcările tăişului, folosind rezoluţia optică cea 
mai fină, până înţelese ce fel de rezultate putea obţine cu 
el, şi după aceea începu să lucreze. Domnul stătea chiar 


lângă el, dar Andrew uită cu totul de prezenţa lui când 
porni să sculpteze. 

Se concentrase cu totul asupra muncii sale. În clipele 
acelea contau numai bucata de lemn, vibrocuţitul şi 
imaginea obiectului pe care intenţiona să-l obţină. 

Când termină, întinse sculptura Domnului şi plecă să 
aducă făraşul, ca să strângă rumeguşul şi aşchiile de lemn. 

Revenind în cameră, îl găsi pe bărbat stând nemişcat şi 
privind împietrit obiectul. 

— Eu am cerut un robot casnic din seria NDR, rosti 
încetişor Domnul. Nu ţin minte să fi specificat ceva în 
legătură cu aptitudini artizanale. 

— Aşa este, Domnule. Sunt un robot casnic NDR. Nu 
posed nici un program specializat în privinţa capacităţilor 
artizanale. 

— "Totuşi, tu ai făcut asta. le-am văzut cu ochii mei. 

— Da, Domnule. 

— Crezi că ai putea face şi alte lucruri din lemn? Un scrin, 
să zicem? Mese? Lămpi? Sculpturi mai mari? 

— Nu vă pot răspunde, Domnule. Nu am încercat niciodată 
aşa ceva. 

— Ei, bine, vei încerca acum. 

De atunci, Andrew a petrecut foarte puţin timp în 
bucătărie, servind la masă sau executând celelalte treburi 
casnice minore ce deveniseră parte a rutinei sale zilnice. | 
s-a poruncit să citească manuale despre sculptura lemnului 
şi design, punând accentul pe obiectele de mobilier, iar una 
dintre odăile goale de la mansardă i-a fost amenajată ca 
atelier. 

Deşi continua să sculpteze mici flecuşteţe pentru 
Domnişoară, pentru Micuţa Domnişoară şi, ocazional, 
pentru Doamnă - brățări, clipsuri, coliere şi altele - la 
sugestia Domnului, Andrew îşi dedică mare parte a timpului 
producerii de dulăpioare şi mese. Modelele sale erau 
neobişnuite şi frapante. Folosea esențe lemnoase rare şi 


exotice, cu care-l aproviziona Domnul, şi le înfrumuseţa cu 
incrustaţii având modele complexe şi ingenioase. 

Aproape zilnic Domnul suia în atelier ca să-i vadă ultimele 
creaţii. 

— Faci lucruri uluitoare, Andrew, îi repeta el de fiecare 
dată. Absolut uluitoare! Tu-ţi dai seama că nu eşti un simplu 
artizan? Eşti un adevărat artist. lar ceea ce faci sunt opere 
de artă. 

— Îmi face plăcere să le lucrez, Domnule. 

— Plăcere”? 

— N-ar trebui să folosesc acest cuvânt? 

— Ba da, însă e oarecum neobişnuit să auzi un robot 
vorbind despre „plăcere”. Nu ştiusem că roboții au 
capacitatea de a încerca astfel de sentimente. 

— Poate că utilizez conceptul în mod greşit. 

— Poate, încuviinţă Domnul, deşi nu sunt sigur. Zici că-ţi 
face plăcere să lucrezi aceste mobile. De fapt, ce anume 
înţelegi prin afirmaţia asta? 

— Când lucrez, îmi uşurează cumva fluxul prin circuitele 
creierului. Asta mi se pare că reprezintă echivalentul 
sentimentului omenesc denumit „plăcere”. V-am auzit 
utilizând termenul şi cred că-i înţeleg semnificaţia. Felul în 
care îl folosiţi se potriveşte felului în care simt eu. De aceea 
mi se pare corespunzător să spun că-mi face plăcere să 
lucrez aceste obiecte, Domnule. 

— Aha. Da. 

Bărbatul rămase tăcut o vreme. 

— Eşti un robot foarte neobişnuit, ştii asta, Andrew? 

— Sunt un model de serie, Domnule. Circuitele mele sunt 
module NDR, atât şi nimic mai mult. 

— Aşa-i. 

— Aceste sculpturi ale mele vă nemulţumesc, Domnule? 

— Câtuşi de puţin, Andrew. Dimpotrivă. 

— Cu toate acestea, detectez o anume tulburare în 
tonalităţile dumneavoastră vocale. Există în ele O. Cum să-i 
spun? 


— O notă de surpriză? Nu, „surpriză” nu este corect. O 
notă de nesiguranţă? De îndoială.? Vreau să spun, 
Domnule, că păreţi a considera că lucrez peste nivelul 
programat al capacităţilor mele. 

— Da, încuviinţă Domnul. Exact asta consider, Andrew. De 
fapt, cu mult peste nivelul acela. Nu mă îngrijorează faptul 
că, pe neaşteptate, ai dovedit că deţii acest filon de talent 
artistic. Dar aş dori să ştiu de ce există acolo? 

PATRU. 

Peste câteva zile, Gerald Martin a telefonat directorului 
general al filialei regionale a Corporaţiei „Roboții şi 
Oamenii Mecanici Americani”, spunându-i: 

— Am o mică problemă cu robotul casnic NDR pe care mi 
l-aţi repartizat. 

Numele directorului era Elliot Smythe. Aidoma multor 
cadre de conducere din R. O. M. A., Smythe aparţinea 
numeroasei şi influentei familii Robertson, ce descindea din 
Lawrence Robertson, fondatorul Corporaţiei la sfârşitul 
secolului douăzeci. 

Deşi compania devenise atât de mare încât nu mai putea fi 
considerată doar întreprinderea familiei Robertson (nevoia 
permanentă de a aduce capital pentru extindere îi obligase 
pe cei din familiile Robertson şi Smythe să vândă un 
procentaj însemnat din acţiunile lor R. O. M. A. Unor 
investitori), nu era deloc simplu ca un străin să telefoneze şi 
să ceară să discute cu un Robertson sau cu un Smythe. 

Totuşi, Gerald Martin era preşedintele Comitetului de 
Ştiinţă şi Tehnologie al Legislaturii Regionale. Deşi bogaţi şi 
influenţi, Robertson-ii şi Smythe-ii nu-şi permiteau să ignore 
apelurile sale telefonice. 

— O problemă? Repetă Elliott Smythe şi, pe ecranul 
telefonului, chipul său înregistră o îngrijorare profundă şi 
sinceră. Îmi pare foarte rău să aud asta, domnule Martin. 
Trebuie să recunosc, sunt extrem de surprins. Să ştiţi că 
NDR-ul dumneavoastră este un model de vârf, iar testele 
dinaintea părăsirii fabricii au fost foarte minuţioase. Puteţi 


să-mi spuneţi în ce constă defecţiunea? Robotul nu 
răspunde aşteptărilor dumneavoastră? 

— N-am pomenit nimic despre vreo defecţiune. 

— Dar aţi menţionat că aveţi o problemă. NDR-ul ar trebui 
să poată soluţiona orice sarcină casnică pe. 

— Problema nu are nici o legătură cu sarcinile casnice, 
domnule Smythe. NDR-113 îşi îndeplineşte perfect 
îndatoririle primite. Chestiunea este că robotul pare să aibă 
unele aptitudini ce nu figurau în cartea tehnică, atunci când 
am discutat posibilitatea de a-mi înzestra locuinţa cu o 
echipă de roboţi menajeri. 

Privirea nedumerită a lui Smythe începuse acum să devină 
de-a dreptul alarmată. 

— Vreţi să spuneţi că depăşeşte responsabilităţile 
programate şi întreprinde acţiuni din proprie iniţiativă? 

— Nu, nici vorbă de aşa ceva. Într-un astfel de caz, v-aş fi 
căutat mult mai repede, v-o garantez. Nu, domnule Smythe, 
în mod neaşteptat, robotul a căpătat o pasiune pentru 
sculptura lemnului. Execută podoabe şi obiecte de mobilier. 
Fiica mea mai mică l-a solicitat în privinţa asta şi el i-a 
îndeplinit rugămintea într-o manieră ce a depăşit orice 
aşteptări. De atunci l-am pus să facă multe alte produse. 
Modul în care ciopleşte lemnul este de-a dreptul fenomenal 
şi nu se repetă niciodată. lar ceea ce produce sunt opere de 
artă, domnule Smythe. Realmente! Orice muzeu ar fi onorat 
să le expună. 

După ce Domnul termină de vorbit, Smythe rămase o 
vreme tăcut. Colţurile gurii sale tremurau puţin, dar nu 
dovedea nici un alt semn exterior de emoție. Apoi, rosti: 

— Seria NDR este destul de versatilă, domnule Martin. 
Lucrările de tâmplărie ale unui NDR nu reprezintă ceva 
neobişnuit. 

— Mi s-a părut că m-am exprimat destul de clar. E vorba 
de mult mai mult decât de nişte „lucrări de tâmplărie”. 

— Da, aşa-i. 

După o altă lungă pauză, Smythe spuse: 


— Aş dori să văd câteva din obiectele realizate, domnule 
Martin. De fapt, aş dori să văd şi robotul dumneavoastră. Aţi 
avea ceva împotrivă dacă aş sosi pentru o examinare 
rapidă? 

— Dacă este vorba de o examinare, nu preferaţi s-o faceţi 
în condiţii de laborator? Bănuiesc că vă trebuie o 
sumedenie de echipamente de testare - cum le puteţi 
transporta pe toate la mine acasă? Mi se pare că ar fi mai 
simplu dacă l-aş aduce pe Andrew la laboratoarele 
dumneavoastră, unde ar putea fi controlat corespunzător. 

— Andrew”? Domnul zâmbi scurt. 

— Aşa-i spun fetele mele. De la NDR, ştiţi. 

— Da. Da, înţeleg. Nu este însă nevoie să vă deranjaţi 
pentru un zbor până pe coasta de est, domnule Martin. 
Oricum trebuia să fac o inspecţie la unele filiale de pe 
coasta vestică şi în felul acesta am un pretext perfect 
pentru a merge acolo. De altfel, deocamdată nu intenţionez 
să vă supun robotul unor testări complicate. Doar să discut 
puţin cu el - şi cu dumneavoastră - şi, desigur, să văd 
obiectele pe care le-a cioplit. În nici un caz nu v-aş putea 
cere să vă deplasaţi aici cu un camion de mese şi dulapuri, 
nu? 

— Aici cred că aveţi dreptate. 

— Atunci ce părere aveţi de marţea viitoare? Vă convine? 

— Voi aranja cele necesare în această privinţă, spuse 
Domnul. 

— Ah, mai este ceva. Dacă e posibil, aş veni împreună cu 
Merwin Mansky. Robopsihologul nostru şef. Bănuiesc că şi 
el va dori să vadă sculpturile lui NDR-113. De fapt, sunt 
absolut sigur în privinţa asta. 

Domnul îşi suspendă întâlnirile de marţi şi aranjă să 
rămână acasă toată după-amiaza. Smythe şi Mansky urmau 
să sosească în San Francisco cu o cursă de amiază, iar după 
aceea, cu naveta locală, era un zbor de treizeci de minute în 
sudul coastei. 


Desigur, Andrew fusese anunţat că veneau vizitatori ca să-l 
vadă. I se păru puţin ciudat - de ce ar fi dorit cineva să facă 
o vizită unui robot? 

— Totuşi nu simţi nevoia de a încerca să înţeleagă ce se 
petrecea. Pe atunci, Andrew căuta rareori să pună sub 
semnul întrebării faptele oamenilor din jurul său, ori să 
analizeze evenimentele în mod sistematic. 

Abia mult mai târziu, când obținuse o înţelegere mult mai 
profundă a situaţiei sale, revăzu scena aceea şi izbuti s-o 
priceapă în adevărata ei lumină. 

O superbă limuzină, condusă de un roboşofer, îi aduse pe 
directorul R. O. M. A. Şi pe robopsihologul şef la reşedinţa 
Martin. 

Cei doi formau o pereche extrem de nepotrivită: Elliott 
Smythe era un bărbat cu un aspect atletic, zvelt şi foarte 
înalt, cu membre lungi şi o coamă de păr des şi alb, părând 
mai în largul său pe un teren de tenis sau într-un meci de 
polo decât în cabinetul unei corporaţii, în vreme ce Merwin 
Mansky era scund şi grăsuţ, complet chel, lăsând impresia 
unui individ care nu şi-ar părăsi biroul decât în cazuri 
excepţionale. 

— Acesta e Andrew, îl arătă Domnul. Atelierul lui se află la 
etaj, dar câteva din obiectele executate de el sunt chiar în 
această odaie. Biblioteca. Veiozele şi măsuţa pe care stau. 
Lustra. 

— Sunt remarcabile, comentă Elliot Smythe. Nu exagerez 
câtuşi de puţin, domnule Martin: absolut toate sunt nişte 
capodopere. 

Merwin Mansky acordă mobilierului doar o privire fugară. 
Atenţia îi era atrasă aproape exclusiv de Andrew. 

— Codul de verificare, rosti el brusc. Alfa Nouă, Andrew! 
Răspunsul lui Andrew fu imediat. Aşa şi trebuia; verificările 
codificate erau integrate în priorităţile Legii Doi şi solicitau 
supunerea fără şovăială. Cu ochii săi fotoelectrici scânteind 
roşiatici, Andrew recită întregul set de parametri Alfa 


Nouă, în timp ce robopsihologul asculta, încuviinţând din 
cap. 

— Foarte bine, Andrew. Codul de verificare: Epsilon Şapte. 
Andrew parcurse Epsilon Şapte, apoi Omicron Paisprezece 
şi, în sfârşit, Kappa Trei - una dintre cele mai complexe 
verificări, reprezentând parametrii care conţineau cele Trei 
Legi. 

— Foarte bine, aprobă Mansky. Şi acum, ultima. Codul de 
verificare: seria Omega integrală. 

Andrew enumeră codurile Omega ce guvernau căile 
pozitronice care aveau sarcina de procesare şi corelare ale 
datelor noi. Seria dură destul de mult. În decursul 
îndelungatei recitări, Domnul ascultă nedumerit. Elliot 
Smythe părea cu totul neatent. 

— Funcţionează perfect, concluzionă Mansky. Toţi 
parametrii sunt exact aşa cum trebuie. 

— După cum i-am spus şi domnului Smythe, începu 
Domnul, nu este vorba de o incapacitate a lui Andrew. Mă 
surprinde faptul că realizările lui n-au fost anticipate. 

— N-au fost anticipate de dumneavoastră, replică Mansky. 
Domnul se răsuci brusc, parcă înţepat de o albină. 

— Pot să vă întreb, ce vreţi să afirmaţii? 

Mansky se încruntă şi fruntea i se încreţi până în vârful 
ţestei pleşuve. Cutele ei erau atât de pronunţate, de parcă 
ar fi fost sculptate de Andrew. Avea trăsături încordate, ochi 
obosiţi, afundaţi în orbite, şi piele palidă; în general, avea 
un aspect nesănătos. Andrew bănuia că Mansky era mult 
mai tânăr decât părea. 

— Robotica, rosti el, nu este o ştiinţă exactă, domnule 
Martin. Nu vă pot explica în amănunt. De fapt, pot, însă ar 
dura prea mult şi nu sunt sigur că aţi avea ceva de câştigat 
de pe urma explicaţiilor. Esenţial este că matematicile care 
guvernează trasarea căilor pozitronice sunt mult prea 
complicate pentru a permite altceva decât soluţii 
aproximative. De aceea, adeseori, roboții de nivelul lui 
Andrew dovedesc, oarecum în mod neaşteptat, însuşiri ce 


depăşesc specificaţiile de bază prevăzute. Vreau totuşi să 
vă asigur că aparenţa aceasta de tâmplar iscusit nu 
constituie absolut nici un motiv de temeri în privinţa unui 
comportament imprevizibil, care v-ar putea pune în pericol 
pe dumneavoastră ori pe restul familiei. Oricât de mult ar 
varia performanţele unui robot, cele Trei Legi sunt perfect 
sigure şi de neocolit. Ele sunt proprii creierului pozitronic. 
Andrew ar înceta să mai funcţioneze înainte de a putea 
încălca pe oricare dintre ele. 

— Este mai mult decât un simplu tâmplar iscusit, domnule 
Mansky, spuse Domnul. Nu-i vorba aici doar de nişte mese 
şi scaune drăguţe. 

— Da. Da, desigur. Am înţeles că face şi obiecte de 
podoabă şi bibelouri. 

Domnul zâmbi, dar cu o expresie îngheţată. Deschise 
scrinul unde Micuţa Domnişoară păstra unele minunâţii 
făcute de Andrew pentru ea şi scoase ceva de acolo. 

— Vedeţi şi singur, se adresă el sec lui Mansky. Acesta e 
unul din flecuşteţele lui. Unul din bibelouri. 

Îi întinse o sferă micuță din abanos lucios, pe care era 
reprezentată o scenă de joacă. Deşi perfect proporţionate, 
figurinele erau prea mici pentru a se distinge, dar se 
contopeau atât de natural cu fibrele, încât scena lăsa 
impresia unei gravuri. Personajele păreau gata să învie şi să 
se mişte. Doi băieţi se luaseră la harţă; două fetiţe 
examinau preocupate un colier aproape microscopic, pe 
care îl arăta o altă fată; puţin în lateral, o învăţătoare se 
aplecase să răspundă întrebării puse de un băieţel foarte 
scund. 

Robopsihologul privi mult timp micuța sculptură, fără să 
rostească un cuvânt. 

— Pot s-o văd şi eu, doctore Mansky? Întrebă Elliot 
Smythe. 

— Da. Da, sigur că da. 

Mâna îi tremura puţin când întinse obiectul spre directorul 
R.O.M.A. 


Fu rândul lui Smythe să privească într-o tăcere solemnă. 

Urmărindu-l, Andrew încercă o nouă şi scurtă manifestare 
a senzaţiei pe care ajunsese s-o identifice cu plăcerea. În 
mod clar, cei doi bărbaţi fuseseră impresionați de ceea ce 
sculptase el. Ba, chiar, păreau atât de impresionați încât 
erau incapabili să-şi exprime aprecierea prin cuvinte. 

— Ela făcut asta? Articulă în cele din urmă Mansky. 
Domnul încuviinţă din cap. 

— N-a văzut niciodată curtea de joacă a unei şcoli. Fetiţa 
mea, Amanda, i-a descris scena aceasta într-o după-amiază, 
când a rugat-o să-i spună cum arată. Au stat de vorbă cam 
cinci minute. După aceea, Andrew a urcat în atelier şi a 
făcut-o. 

— Remarcabil, zise Smythe. Fenomenal. 

— Fenomenal, exact, aprobă Domnul. Acum înţelegeţi de 
ce am considerat că trebuie să vă supun problema atenţiei? 
Genul acesta de realizări depăşeşte cu mult capacitatea 
programelor standard ale seriei NDR, nu-i aşa? Detest să 
folosesc clişee, domnilor, dar nu credeţi că e vorba de un 
robot genial? Ceva ce poate fi considerat aproape la limita 
umanului? 

— Nu există absolut nimic uman în legătură cu NDR-113, 
rosti Mansky cu o fermitate afectată. Vă rog să nu 
confundați problemele, domnule Martin. Aici e vorba de o 
maşină, nu uitaţi acest lucru! O maşină cu un anumit grad 
de inteligenţă, de acord, şi, evident, posedând ceva ce 
simulează creativitatea. Însă nimic altceva decât o maşină. 
Mi-am petrecut toată cariera ocupându-mă de 
personalităţile roboților - da, au personalitate, din punctul 
lor de vedere - şi, dacă ar exista cineva care să fie ispitit să 
creadă că roboții fac parte din omenire, atunci eu aş fi 
acela, domnule Martin. Însă nu cred şi nici dumneavoastră 
n-ar trebui s-o faceţi. 

— N-am vorbit în mod serios. Totuşi, cum puteţi explica 
acest gen de capacitate artistică? 


— Un joc al hazardului, replică Mansky. Probabil, ceva din 
reţeaua pozitronică. O întâmplare. În ultimii doi ani am 
încercat să proiectăm reţele pozitronice generalizate - 
adică roboţi care să nu fie strict limitați la o meserie, ci să-şi 
poată extinde câmpul de activitate printr-un proces ce 
poate fi comparat cu gândirea inductivă. Aşadar, nu-i chiar 
surprinzătoare o asemenea apariţie, genul acesta de 
simulare a creativităţii. După cum am spus şi mai devreme, 
robotica nu este o ştiinţă exactă. Uneori se întâmplă lucruri 
neobişnuite. 

— Aţi putea repeta cazul? Aţi putea construi un alt robot 
care să aibă însuşiri identice cu ale lui Andrew? Sau chiar o 
serie întreagă? 

— Probabil că nu. Aici este vorba de un eveniment 
stocastic, domnule Martin. Pricepeţi? Noi nu ştim, în mod 
precis şi cuantificabil, cum anume am reuşit să inducem 
capacităţile acestea în Andrew, aşa încât deocamdată nu 
putem reproduce abaterile căilor pozitronice care îi permit 
să execute asemenea obiecte. Vreau să spun, continuă 
Mansky, că Andrew este probabil rezultatul unui accident şi, 
mai mult ca sigur, reprezintă un caz unic. 

— Grozav! Nu mă deranjează absolut deloc că este unicul 
de acest fel. 

Brusc, Smythe, care în ultima vreme stătuse lângă 
fereastră, privind oceanul învăluit în ceaţă, se întoarse şi 
rosti: 

— Domnule Martin, aş dori să-l luăm pe Andrew la sediul 
nostru, ca să fie studiat în mod amănunţit. Evident, vă vom 
oferi în schimb un robot NDR echivalent şi vom avea grijă 
să fie programat cu toate cunoştinţele sarcinilor casnice pe 
care le-aţi dat deja lui Andrew, aşa încât. 

— Nu, îl întrerupse Domnul tăios. Smythe înălţă delicat o 
sprânceană: 

— Întrucât tocmai dumneavoastră aţi fost cel care ne-a 
adus la cunoştinţă această situaţie, sunt sigur că înţelegeţi 


importanţa unei examinări detaliate a lui Andrew, pentru ca 
să începem să pricepem cum anume. 

— Domnul Mansky tocmai a specificat că Andrew 
reprezintă o pură întâmplare, că nu aveţi habar cum a 
devenit capabil să facă tot ceea ce face şi că nu l-aţi putea 
duplica nici dacă aţi încerca. De aceea, nu izbutesc să 
înţeleg ce aţi câştiga dacă l-aţi lua înlocuindu-l cu alt robot. 

— S-ar putea ca domnul Mansky să fie prea pesimist. 
Odată ce vom începe să identificăm traseele reale ale căilor 
neurale ale lui Andrew. 

— Atunci când o veţi face, zise Domnul, s-ar putea ca din 
Andrew să nu mai rămână mare lucru, aşa-i? 

— Reţeaua pozitronică e fragilă. Da, încuviinţă Smythe, 
genul acesta de investigaţii implică cel mai adesea un 
anumit grad de distrugere. 

— Fetele mele ţin foarte mult la Andrew, spuse Domnul. 
Mai ales cea mică, Amanda. Aş îndrăzni chiar să afirm că 
Andrew e prietenul ei cel mai bun: că îl iubeşte tot atât de 
mult pe cât iubeşte pe oricine sau orice de pe această 
planetă. lar Andrew pare să ţină la ea la fel de mult. V-am 
atras atenţia asupra capacităţilor sale fiindcă m-am gândit 
că s-ar putea să vă fie de folos să ştiţi ce aţi produs aici. 
Chiar novice fiind, am bănuit că talentul lui Andrew s-ar 
putea să fie ceva indus întâmplător şi m-a interesat să aflu 
adevărul, care se dovedeşte a fi cel presupus. Însă dacă 
speraţi că există cea mai mică şansă de a vă lăsa să-l 
demontaţi pe Andrew, când amândoi ştim că nu sunteţi 
siguri că-l puteţi remonta exact aşa cum era înainte, atunci 
lăsaţi-o baltă! Pur şi simplu, uitaţi tot ce v-am spus. 

— Înţeleg destul de bine natura relaţiei ce se poate înfiripa 
între o fetiţă şi robotul ei casnic. Cu toate acestea, domnule 
Martin, modul acesta de a obstrucţiona mersul cercetărilor 
noastre. 

— Pot face şi mai mult decât atât, replică Domnul. Sau aţi 
uitat cine a susţinut feluritele legi pro-roboţi în Comitetul 
meu în ultimii trei ani? Vă propun să mergem la etaj, ca să 


puteţi vedea şi celelalte creaţii ale lui Andrew, pe care cred 
că le veţi găsi foarte interesante. Apoi, dumneavoastră şi 
domnul Mansky ar trebui să reveniţi în San Francisco, ca să 
vizitaţi filialele acelea despre care mi-aţi vorbit. Andrew 
rămâne aici. S-a înţeles? 

În ochii lui Smythe se zări un licăr de furie. Însă un licăr 
imperceptibil, o modificare infimă a expresiei pe care până 
şi vederea extraordinară a lui Andrew de-abia o percepu. 
Apoi, directorul strânse din umeri. 

— Cum doriţi, domnule Martin. Andrew nu va pâţi nimic. 
Vă dau cuvântul meu. 

— Perfect. 

— Şi aş vrea într-adevăr să vizitez atelierul, ca să-i văd şi 
celelalte lucrări. 

— Cu plăcere, încuviinţă Domnul. Vă pot chiar oferi unele 
dintre ele, dacă doriţi. Alegeţi orice vă place - la mobilier 
mă refer, nu la podoabele pe care le-a făcut pentru nevastă- 
mea şi fetiţe - şi vă va aparţine. Vorbesc serios! 

— Sunteţi foarte amabil. 

— Pot repeta ceva ce am spus şi anterior, domnule Martin? 
Interveni Mansky. 

— Dacă aşa consideraţi necesar. 

— Spuneaţi despre creativitatea lui Andrew că este 
apropiată de cea umană. Aşa este - chiar şi eu o voi 
recunoaşte. Însă a te apropia de uman şi a fiom nu 
înseamnă acelaşi lucru. Doresc să vă reamintesc că Andrew 
este o maşină. 

— Am consemnat lucrul acesta. 

— După o vreme, s-ar putea să vă fie mai greu să vi-l 
reamintiţi, întrucât, evident, Andrew va rămâne cu 
dumneavoastră. Vă rog - încercaţi! Vă referiţi la acest robot 
ca la „prietenul” fiicei dumneavoastră. Vorbiţi despre 
„dragostea” ei pentru el. Aceasta e o atitudine periculoasă - 
la fetiţă mă refer. Prietenii sunt prieteni, iar maşinile sunt 
maşini, şi nu trebuie făcute confuzii. Poţi iubi o altă 
persoană, dar nu e normal să iubeşti un aparat casnic, 


oricât de util, atrăgător sau plăcut ar fi. Andrew nu este 
altceva decât un calculator mobil, domnule Martin, un 
calculator dotat cu inteligenţă artificială şi amplasat într-o 
carcasă cu aspect umanoid, căpătând astfel aparenţa că ar 
fi diferit de calculatoarele care dirijează traficul aerian, 
coordonează sistemele de comunicaţii şi execută toate 
celelalte operaţii de rutină. Personalitatea pe care fetiţa 
dumneavoastră are impresia că o percepe în Andrew, şi 
despre care aţi spus că a făcut-o să-l „iubească”, nu este 
decât simulată, o construcţie sintetică, proiectată şi 
programată ca atare. Vă implor, domnule Martin: nu uitaţi 
niciodată că un calculator cu braţe, picioare şi creier 
pozitronic rămâne tot un calculator, deşi unul oarecum 
îmbunătăţit. O maşină. Un gadget, domnule Martin. Un 
echipament casnic. 

— Voi reţine acest lucru, rosti Domnul, cu glas sec şi rece. 
Ştiţi, domnule Mansky, dintotdeauna m-am străduit să 
gândesc clar şi metodic. N-am confundat niciodată un braţ 
cu un picior, ori o palmă cu o talpă sau un calcu o vacă, şi 
mă voi strădui să nu confund nici un robot cu un om, oricât 
de mare ar putea deveni ispita. Vă mulţumesc foarte mult 
pentru sfat. Şi acum, dacă doriţi o vizită rapidă prin 
atelierul lui Andrew. 

CINCI. 

Domnişoara începuse să traverseze pragul ce separă cu 
adevărat fetele de femei. Se bucura de o viaţă mondenă 
activă şi pleca deseori cu noii ei prieteni - nu doar fete - în 
excursii pe munţi, în pustiurile sudice sau în ţinuturile 
sălbatice din nord. 

Prezenţa ei în reşedinţa Martinilor devenise un eveniment 
tot mai rar. 

De aceea, Micuța Domnişoară - nu aşa micuță ca odinioară 
- umplea întreg orizontul lui Andrew. Se transformase într-o 
fată vioaie, neobosită, căreia îi plăcea să alerge kilometri 
întregi pe plajă, cu Andrew ţinându-i companie fără cel mai 
mic efort. Hălăduia şi prin pădurile din preajma casei şi se 


bizuia pe el ca s-o ajute, atunci când se cocoţa prea sus într- 
un copac pentru a vedea un cuib, sau când rămânea, fără 
putinţă de întoarcere, pe vreo stâncă pe care o escaladase 
ca să vadă mai bine oceanul. 

Ca întotdeauna, Andrew era permanent vigilent şi 
protector în incursiunile Micuţei Domnişoare. Era adevărat 
că îi permitea să se avânte în riscuri potrivite mai degrabă 
unui băiat, fiindcă păreau că o fac fericită, totuşi în 
prealabil el calcula riscul real ca fata să păţească ceva 
serios şi era totdeauna încordat şi pregătit să intervină 
rapid în sprijinul ei, dacă ar fi fost necesar. 

Bineînţeles, Legea Unu îl silea pe Andrew să exercite o 
atenţie continuă, ca s-o protejeze de orice rău pe Micuța 
Domnişoară. 

Cu toate acestea, aşa cum singur îşi spunea câteodată, ar 
fi făcut cu bucurie aceleaşi lucruri chiar dacă n-ar fi existat 
legea respectivă. 

Gândul cu pricina era destul de straniu: că s-ar fi putut să 
nu existe Legea Unu. Andrew de-abia putea concepe aşa 
ceva. 'Toate cele Trei Legi reprezentau aspecte atât de 
fundamentale ale reţelei sale neuronice, încât îl apuca 
ameţeala când se imagina fără ele. Şi totuşi se imaginase. Îl 
uluia acest lucru: ce ciudat - să deţii capacitatea de a-ţi 
închipui imposibilul! 

Când asemenea paradoxuri îi treceau prin minte, se 
simţea aproape om. 

De fapt, ce însemna aproape om? Acesta era un alt 
paradox, şi mai tulburător. Ori erai om, ori nu. Cum putea 
exista o stare intermediară? 

„Tu eşti un robot”, îşi repeta Andrew cu asprime. „Eşti un 
produs al Corporaţiei Roboții şi Oamenii Mecanici 
Americani”. 

Apoi o privea pe Micuța Domnişoară şi prin creierul său 
pozitronic se răspândea o senzaţie de căldură şi uriaşă 
bucurie - o senzaţie pe care ajunsese s-o identifice cu 
„dragoste” - şi trebuia să-şi reamintească, iarăşi şi iarăşi, că 


el nu era nimic altceva decât o structură din metal şi 
plastic, ingenios concepută, cu un creier artificial din 
platină şi iridiu în interiorul craniului de oţel cromat, şi că 
nu avea nici un drept să simtă emoţii, să aibă gânduri 
paradoxale sau să întreprindă orice alte complexe şi 
misterioase activităţi umane. Până şi arta de prelucrare a 
lemnului - îşi permitea să o considere „artă” - nu 
reprezenta decât o extindere a însuşirilor cu care îl 
programaseră proiectanţii săi. 

Micuța Domnişoară nu uitase niciodată că prima bucăţică 
de lemn sculptată de Andrew fusese pentru ea. Rareori se 
despărţea de micuțul pandantiv, făcut din lemnişorul de pe 
plajă, pe care-l purta în jurul gâtului, agăţat de un lănţug 
din argint, şi-l mângâia deseori cu degetul. 

Ea a fost prima care a obiectat la obiceiul Domnului de a 
dărui musafirilor realizările lui Andrew. Plin de mândrie, 
tatăl ei prezenta ultimele creaţii ale lui Andrew, apoi, când 
începeau previzibilele exclamaţii de admiraţie, ba chiar de 
invidie, intervenea cu măreție: 

— Chiar vă plac atât de mult? Atunci, luaţi-le! Vă rog să le 
luaţi! E plăcerea mea! Mai sunt destule. 

Într-o bună zi, Domnul dăruise un obiect abstract extrem 
de complex - o sferă strălucitoare, făcută din bucăţi subţiri 
de sequoia întreţesute, cu intarsii de lemn de măr şi 
smirdar - preşedintelui Legislaturii. Acesta era un bărbat 
gălăgios, cu chipul veşnic roşu, pe care Micuța Domnişoară 
îl considerase dintotdeauna greoi la minte şi vulgar: fata 
avea mari dubii că el putea desluşi frumuseţea din creaţiile 
lui Andrew. Fără îndoială, fusese pur şi simplu diplomat 
când lăudase sculptura şi avea s-o azvârle neglijent într-o 
debara, când ajungea acasă. 

De aceea, după ce preşedintele plecase, începu atacul: 

— Zău, tăticule. N-ar fi trebuit să i-o dai, ştii şi tu prea 
bine! 

— Dar i-a plăcut, Mandy. A zis că este extrem de frumoasă. 


— Aşa şi este. Dar la fel e şi plaja noastră. Dacă ţi-ar fi zis 
că plaja este extrem de frumoasă, i-ai fi dăruit-o? 

— Mandy, Mandy. 

— Răspunde-mi! I-ai fi dăruit-o? 

— Analogia pe care o faci nu este corectă. Evident, nu te 
apuci să dăruieşti bucăţi din proprietatea ta unor oameni, 
însă o mică sculptură - oferită drept expresie a afecțiunii 
faţă de un vechi prieten, care întâmplător este şi un foarte 
influent lider politic. 

— Vrei să zici că l-ai mituit? 

Pentru o clipă, prin ochii Domnului trecu un licăr de mânie 
adevărată. Dispăru însă la fel de iute pe cât se ivise şi 
reapăru obişnuitul zâmbet cu care-şi privea fiica mai mică. 

— Sper că nu crezi ceea ce spui, Mandy. Darul meu pentru 
preşedinte a fost doar un gest de ospitalitate, ai înţeles? 

— Păi. Da. Da. lartă-mă, tăticule. Ceea ce ţi-am spus era 
răutăcios şi nemeritat. 

— Cam aşa ceva, surâse Domnul. Voiai să păstrezi tu 
sculptura aceea? Ai deja camera plină cu obiecte făcute de 
Andrew. De fapt, toată casa e ticsită de ele. Nici măcar nu le 
putem dărui pe cât de repede le sculptează. 

— Asta şi încerc să-ţi spun. Tu le dăruieşti. 

— Şi ce ai prefera să fac? Zâmbi şi mai larg Domnul. Să le 
vând? 

— Să fiu sinceră, da. Exact asta. 

— Tu nu erai lacomă, Mandy, comentă Domnul cu o privire 
surprinsă. 

— Ce legătură are lăcomia cu asta? 

— Eu cred că-ţi dai seama că avem deja suficienţi bani. Pe 
lângă lipsa de cuviinţă de a pune o etichetă cu preţ pe un 
obiect ce ar putea fi admirat de musafiri, mi se pare absurd 
să recurg la profituri banale de acest gen. 

— N-am spus că noi ar trebui să obţinem bani de pe urma 
obiectelor lui Andrew. Dar el? 

— Ce-i cu el? 


— El munceşte. El ar trebui să primească banii. Domnul 
clipi repede din ochi. 

— Andrew e un robot, Mandy. 

— Da, tăticule. Stiu. 

— Roboții nu sunt oameni, scumpo. Ei sunt maşini, da? Aşa 
cum sunt telefoanele, ori calculatoarele. Ce crezi că ar 
putea face o maşină cu banii? Roboții nu merg la 
cumpărături. Roboții nu-şi petrec concediile în Hawaii. 
Roboții nu. 

— Eu vorbesc serios, tată. E o problemă importantă. 
Andrew a muncit ore în şir ca să sculpteze obiectul acela. 

— Şi? 

— Robot, sau nu, el are dreptul să beneficieze de 
rezultatele muncii lui. Când tu dăruieşti cu indiferenţă 
sculpturile pe care le face, de fapt îl exploatezi pe Andrew - 
te-ai gândit vreodată la asta? Poate că e o maşină, dar nu-i 
un sclav. În plus, e un artist. Are dreptul de a fi răsplătit 
pentru ceea ce realizează. Poate că nu atunci când le face 
pentru noi, ci când le dăruieşti aşa, altora. Micuța 
Domnişoară îşi trase răsuflarea, apoi urmă: Mai ţii minte 
Revoluţia Franceză, tată? Nu, nu vreau să zic dacă ţi-o 
aminteşti, literal vorbind. Însă motivul ei fundamental a fost 
exploatarea claselor muncitoare de către aristocrație. 
Roboții sunt noua noastră clasă muncitoare. Şi dacă vom 
continua să-i tratăm tot aşa cum îi tratau ducii şi ducesele 
pe ţăranii de pe moşiile. 

Domnul surâse cu blândeţe. 

— Ultimul lucru despre care trebuie să ne facem griji, 
Mandy, este o răscoală a roboților. Cele Trei Legi. 

— Cele Trei Legi, Cele Trei Legi, Cele Trei Legi! Urăsc cele 
Trei Legi! Nu-l poţi lipsi pe Andrew de beneficiul muncii lui. 
Nu poţi! Nu-i cinstit, tată! 

Furia din vocea Micuţei Domnişoare reteză restul 
dizertaţiei Domnului asupra Legilor Roboticii, înainte ca el 
să fi reuşit altceva decât să-şi formuleze ideile generale. 

După o pauză de câteva clipe, Domnul spuse: 


— Eşti foarte pornită în privinţa asta, aşa-i, Mandy? 

— Da. Da, aşa-i. 

— Bine. Lasă-mă să mă gândesc şi eu. Poate că o să reuşim 
să facem ceva pentru Andrew în direcţia pe care ai sugerat- 
0. 

— Promiţi? 

— Promit, încuviinţă Domnul, şi Micuța Domnişoară ştiu că 
totul urma să se rezolve, întrucât promisiunile pe care i le 
făcea tatăl ei erau întotdeauna contracte inviolabile - aşa 
fuseseră întotdeauna şi aşa aveau să fie. 

Trecură câteva zile şi musafirii se perindau mereu, iar toţi 
cei care vedeau creaţiile lui Andrew le adresau obişnuitele 
laude. Însă Micuța Domnişoară, care privea atent, observă 
cu plăcere că tatăl ei încetase să mai dăruiască sculpturile, 
oricât de călduroase ar fi fost aprecierile. 

Pe de altă parte, în câteva ocazii, unii oaspeţi întrebaseră: 

— Nu crezi că aş putea cumpăra obiectul acesta de la tine, 
Gerald? 

Părând stânjenit, Domnul ridica pur şi simplu din umeri şi 
răspundea că nu era încă sigur dacă intenţiona să se apuce 
de comerţul cu obiecte de artă. 

Micuța Domnişoară se mira că tatăl ei ocolea în felul acela 
problema. O asemenea tactică nu-i stătea în obicei. La urma 
urmelor, nimeni nu s-ar fi gândit să-l acuze că dorea să 
câştige bani vânzând oaspeţilor săi lucrările lui Andrew. În 
mod clar, Gerald Martin n-avea nevoie să-şi rotunjească 
veniturile prin asemenea metode. Dar dacă ofertele 
porniseră din partea celor interesaţi, de ce să nu le 
accepte? 

Cu toate acestea, fata nu mai insistă. Îşi cunoştea destul de 
bine tatăl ca să înţeleagă că problema continua să fie 
deschisă şi avea să fie soluţionată la momentul oportun. 

Apoi apăru un alt musafir - John Feingold, avocatul 
Domnului. 

Birourile firmei de avocatură a lui Feingold se găseau în 
San Francisco, unde o mulţime de oameni preferau totuşi 


să locuiască, în ciuda descentralizării vieţii citadine, care 
continuase pe toată durata acestui secol. Deşi San 
Francisco se afla la o distanţă relativ mică la sud de 
reşedinţa Martin, o vizită din partea lui John Feingold 
reprezenta un lucru oarecum neobişnuit. De obicei, Domnul 
mergea în oraş, ori de câte ori avea probleme de discutat 
cu avocatul său. De aceea, Micuța Domnişoară înţelese că 
se petrecea ceva special. 

Feingold era un bărbat vesel, cărunt, cu piele roz- 
strălucitor, cu pântecele proeminent şi un surâs cald şi 
amabil. Prefera să se îmbrace după moda mai veche, iar 
marginile lentilelor sale de contact sclipeau în verde 
puternic - un obicei atât de rar în ultima vreme, încât 
Micuța Domnişoară de-abia se putea abţine să nu 
chicotească ori de câte ori îl vedea pe avocat. Domnul era 
nevoit să se încrunte mustrător spre ea la răstimpuri, când 
simţea că o pufneşte râsul în prezenţa lui Feingold. 

Cei doi bărbaţi se instalară în faţa şemineului din salonul 
cel mare şi Domnul scoase o plăcuţă cu incrustaţii, creată 
de Andrew cu câteva zile în urmă. 

Avocatul încuviinţă din cap. O răsuci între degete, îi frecă 
apreciativ suprafaţa lustruită şi o ridică spre lumină, 
înclinând-o sub diferite unghiuri. 

— Superbă, rosti în cele din urmă. Într-adevăr, o realizare 
extraordinară. Robotul tău a făcut-o? 

— Da. De unde ştii? 

— Am auzit nişte zvonuri. Gerald, nu-i nici un secret că ai 
un robot care sculptează ca un meşteşugar iscusit. 

Domnul ridică privirea către Andrew, care aştepta tăcut 
puţin mai departe, în penumbră. 

— Ai auzit, Andrew? Ai devenit faimos în toată California. 
Totuşi, greşeşti într-o privinţă, John. Andrew nu-i un simplu 
meşteşugar iscusit. Este pur şi simplu un artist remarcabil. 

— Aşa-i, aprobă Feingold. Nu găsesc un cuvânt mai 
potrivit. Obiectul acesta este absolut minunat. 


— Ţi-ar plăcea să fie al tău? Întrebă Domnul. Ochii 
avocatului se măriră surprinşi. 

— MI-l oferi, Gerald? 

— S-ar putea. Depinde cât de mult ai fi dispus să plăteşti 
pentru el. 

Feingold icni, de parcă Domnul îl împunsese cu degetul 
între coaste. Se lăsă pe spate în fotoliu, aranjându-şi ţinuta 
cu grijă, fără să răspundă imediat. 

După aceea, vorbi cu un glas cu totul schimbat: 

— Nu ştiusem că ai dificultăţi financiare, Gerald. 

— Nici nu am. 

— Atunci - scuză-mă dacă sunt puţin confuz în exprimare - 
de ce Dumnezeu vrei să. 

Vocea i se stinse. 

— Să-ţi vând obiectul acesta? Completă întrebarea 
Domnul. 

— Exact. Să-l vinzi. Ştiu că ai dăruit multe din obiectele 
făcute de Andrew. Mi s-a spus că practic e imposibil să vii 
aici şi să nu ţi se ofere ceva. Am văzut chiar şi câteva din 
cadourile respective. Nu s-a pus niciodată problema unui 
preţ, aşa-i? lar acum - lăsând la o parte amănuntul că nu 
sunt un colecţionar de sculpturi în lemn - întrebându-mă 
dacă nu vreau să achiziţionez una! De ce? Mă îndoiesc 
realmente că ai vreun motiv special să doreşti ca eu să 
plătesc ceea ce alţii capătă pe gratis. Şi e imposibil să fii în 
pană de bani. Chiar tu mi-ai spus-o. La urma urmei, cât ai 
putea obţine pe un asemenea obiect? Cinci sute de dolari? 
O mie? Dacă eşti tot atât de bogat pe cât ştiu eu, ce ar mai 
conta pentru tine cinci sute sau o mie de dolari? 

— Nu pentru mine. Pentru Andrew. 

— Ce?! 

— Întâmplător, estimarea ta a fost corectă, John. Cred că 
aş putea obţine o mie pentru plăcuţa aceasta. Însă pentru 
scaunele şi mesele realizate de Andrew mi s-a oferit mult 
mai mult. Nu-i vorba de achiziţia unicatelor, ci de contracte 
de distribuţie pentru produse de serie. Dacă aş fi acceptat 


oricare dintre oferte, ar exista deja un cont bancar 
frumuşel, acumulat exclusiv din munca lui Andrew - 
bănuiesc că ar fi vorba de câteva sute de mii de dolari. 

Feingold îşi examină preocupat umerii hainei şi nasturii de 
la gulerul cămăşii. 

— Dumnezeule, Gerald, acum chiar că nu mai înţeleg 
nimic. Un om bogat se îmbogăţeşte şi mai mult, punându-şi 
robotul să lucreze într-un fel de mică întreprindere de 
tâmplărie. 

— John, îţi repet: banii nu sunt pentru mine, ci pentru 
Andrew. Doresc să-i vând produsele şi vreau ca banii să 
intre într-un cont pe numele Andrew Martin. 

— Un cont bancar pe numele unui robot? 

— Exact! Acesta este motivul pentru care te-am invitat azi 
aici. Vreau să ştiu dacă ar fi legal să deschid un cont pe 
numele lui Andrew - înţelegi, un cont la care să aibă el 
însuşi acces, să fie numai banii lui, pe care să-i poată folosi 
aşa cum doreşte. 

— Legal? Repetă Feingold cu un glas zăpăcit. Dacă e legal 
ca un robot să câştige bani şi să-i depună în bancă.? N-aş 
putea spune. Nu există nici un precedent. Cel puţin, eu n- 
am auzit de niciunul. Mă îndoiesc că ar exista vreo lege 
care să-l împiedice, totuşi. Roboții nu-s oameni. Atunci, cum 
de pot avea cont în bancă? 

— Nici corporaţiile nu sunt oameni, decât în modul cel mai 
abstract - sunt „persoane juridice”, cum le-ai denumi tu. 
Totuşi corporaţiile au conturi bancare. 

— În privinţa asta sunt de acord. Dar corporaţiile sunt 
recunoscute în mod legal, de câteva secole, drept 
„persoane” care au dreptul să deţină proprietăţi. Roboții, 
însă, n-au nici un fel de drepturi legale - cred că ştii şi tu 
lucrul acesta, Gerald. Lasă-mă să-ţi amintesc, ca simplă 
chestiune de procedură, că în orice corporație există 
indivizi cu drept de semnătură, care iscălesc actele prin 
care se deschide contul bancar. Cine va deschide contul lui 
Andrew? Tu? În cazul ăsta, ar mai fi contul lui? 


— Am deschis conturi în numele fetelor mele, replică 
Domnul, şi conturile respective le aparţin lor. În plus, 
Andrew poate semna la fel de bine ca oricare dintre noi. 

— Da. Da, desigur, bănuiesc că poate. Feingold se lăsă pe 
spate, până ce fotoliul scârţâi. Lasă-mă să mă gândesc, 
Gerald. Cererea ta e extrem de neobişnuită. Există cu 
adevărat o legislaţie specifică, care le interzice roboților să 
deţină bunuri, sau pur şi simplu se consideră că ei nu pot, 
fiind o idee atât de năstruşnică încât nimeni n-a băgat-o în 
seamă? Va trebui să mă documentez înainte de a-ţi putea 
oferi o opinie. Este destul de probabil să nu existe astfel de 
legi, tocmai pentru că un robot posesor de bunuri 
reprezintă un concept prea straniu ca să fie luat în 
consideraţie. La urma urmei, nimeni nu s-a deranjat să 
impună legi care să interzică pomilor sau maşinilor de tuns 
iarbă să aibă cont în bancă. 

— Pisicile şi câinii pot avea conturi bancare, interveni 
Domnul. Conturi administrate prin procură pentru 
îngrijirea lor, lăsate de către proprietarii decedați. 
Tribunalele n-au ridicat obiecţii în privinţa asta. 

— Da, şi ăsta e un argument bun. Deşi pisicile şi câinii sunt 
fiinţe vii. Roboții sunt neînsufleţiţi. 

— Nu văd care ar fi diferenţa. 

— Gerald, nu trebuie să uiţi că în societatea noastră există 
o anumită prejudecată vizavi de roboţi, o anumită frică, aş 
putea zice, care nu se extinde asupra câinilor şi pisicilor. S- 
ar putea foarte bine să se fi promulgat legi care să interzică 
roboților să deţină bunuri. Asta, însă, e uşor de verificat. Să 
presupunem că ar fi legal. Cum ai proceda? L-ai duce pe 
Andrew la bancă şi l-ai lăsa să discute cu directorul? 

— Nu, aş cere ca actele să fie trimise aici, ca să le semneze 
el. Andrew nu trebuie să fie prezent ca persoană fizică. Însă 
ceea ce vreau să aflu de la tine, John, este ce pot face ca să-l 
protejez pe Andrew - şi, probabil, pe mine - de o reacţie 
negativă din partea societăţii? Chiar dacă ar putea fi legal 


ca el să deţină un cont bancar, vor exista destui indivizi 
cărora nu le va plăcea ideea asta. 

— Dar cum vor afla? Întrebă Feingold. 

— Cine îi va împiedica să afle? Să zicem că o persoană 
cumpără un obiect şi-l achită printr-un cec plătibil lui 
Andrew Martin. 

— Îmhî. Da. Pentru o clipă, privirea lui Feingold se pierdu 
în gol, apoi avocatul rosti: Păi, am putea, de pildă, să 
înfiinţăm un trust care să se ocupe, în numele lui, de toate 
problemele financiare - un trust cu nume impersonal, ceva 
de genul „West Coast Wood Artistry, Ltd.” - iar Andrew să 
fie preşedintele şi unicul deţinător de acţiuni, cu toate că şi 
noi am putea fi membri ai consiliului de administraţie. Asta 
ar plasa un tampon de izolare juridică între el şi lumea 
ostilă. Ar trebui să fie îndeajuns. Ori de câte ori doreşte să 
cumpere ceva, Andrew îşi poate ridica salariul din fondul 
trustului. Sau să-şi declare un dividend pentru sine. Faptul 
că el este robot nu-i necesar să fie consemnat în actele 
publice. Documentele respective conţin doar numele 
deţinătorilor de acţiuni - nu şi certificatele lor de naştere. 
Desigur, va trebui să plătească impozite, însă cei de la 
secţia financiară nu vor veni să vadă dacă Andrew Martin 
este sau nu om. Pe ei nu-i interesează decât să-şi plătească 
impozitul la timp. 

— Perfect, perfect! Altceva? 

— Deocamdată nu mai am alte idei. O să te anunţ, dacă ar 
mai fi ceva, după ce voi căuta eventualele precedente. 
Probabil că nimeni nu te va opri, atâta timp cât îţi vezi de 
treburi şi respecţi legea corporațiilor. lar dacă totuşi cineva 
află ce se întâmplă şi nu-i place, atunci n-are decât să 
iniţieze o acţiune juridică împotriva ta, ca să te oprească - 
numai să poată dovedi că are temeiuri legale să intervină. 

— Şi dacă într-adevăr cineva o face? Ai să preiei cazul, 
dacă vom fi acţionaţi în judecată? 

— Sigur că da. Pentru un onorariu corespunzător. 

— Cam cât consideri tu „corespunzător”? 


— Cam atât, zâmbi Feingold şi indică plăcuţa de lemn. 

— Mi se pare cinstit, încuviinţă Domnul. 

— Sper că înţelegi că nu sunt un colecţionar. Totuşi 
prezintă o anumită atracţie artistică. 

— Aşa este. 

Chicotind, avocatul se întoarse către robot. 

— Andrew, vei fi. Mă rog, nu un om bogat, ci un robot 
bogat. Te încântă lucrul acesta? 

— Da, domnule. 

— Şi ce intenţionezi să faci cu toţi banii pe care-i vei 
câştiga? 

— Să cumpăr lucruri pe care, altfel, ar trebui să le 
cumpere Domnul. l-aş mai reduce din cheltuieli. 

ŞASE. 

Ocaziile de a scoate bani din contul lui Andrew se dovediră 
mai numeroase decât s-ar fi aşteptat cineva. Din timp în 
timp, Andrew, ca orice maşină, oricât de bine făcută, 
trebuia reparat - iar reparaţiile roboților erau în mod 
inevitabil costisitoare. Acestora li se adăugau actualizările 
periodice. Robotica fusese dintotdeauna o industrie 
dinamică, progresând rapid în fiecare deceniu, începând 
din zilele primelor produse, masive şi zăngănitoare, care nu 
aveau nici măcar posibilitatea de a vorbi. 

Îmbunătăţirile designului, ale funcţionării şi aptitudinilor 
erau nesfârşite. Cu trecerea anilor, roboții deveniră mai 
aspectuoşi, mai iscusiţi, mai abili în mişcări şi mai durabili 
ca structură. 

Domnul a avut grijă ca Andrew să beneficieze de 
avantajele tuturor noilor invenţii R. O. M. A. Când au fost 
lansate circuitele de homeostază îmbunătăţite, Domnul luă 
măsuri să-i fie instalate lui Andrew aproape imediat. Când 
s-a perfecţionat noua, şi mult mai eficienta, articulaţie a 
piciorului, folosind cea mai recentă tehnologie a 
elastomerilor, Andrew a căpătat-o. În mod similar, după mai 
mulţi ani, când au apărut panourile faciale - construite din 
fibră de carbon în matriţă epoxidică, mai umanoide decât 


cele vechi - Andrew a fost modificat, conferindu-i-se 
înfăţişarea serioasă, sensibilă, perceptivă şi artistică pe 
care Domnul - la îndemnurile Micuţei Domnişoare - 
ajunsese s-o considere corespunzătoare naturii sale. Micuța 
Domnişoară dorea ca Andrew să fie un model absolut de 
perfecţiune metalică, iar tatăl ei ajunsese la aceeaşi părere. 

Evident, totul fusese făcut pe cheltuiala lui Andrew. 

El insistase în mod deosebit în această privinţă. Nici nu 
voia să audă ca Domnul să plătească ceva din îmbunătățirile 
sale. Din micuțul lui atelier aflat la mansardă se revărsa un 
şuvoi permanent de lucrări magnifice - capodopere unicat: 
podoabe sculptate din esențe rare de lemn, mobilier 
somptuos de birou, dormitoare elegante, lustre 
fermecătoare şi biblioteci desăvârşite. 

Nu se simţise nevoia unui salon de expunere sau al unui 
catalog, întrucât zvonurile se dovediseră mult mai eficiente 
şi lucrările lui Andrew se achiziţionau cu luni, şi mai apoi cu 
ani, în avans. 

Cecurile se plăteau către „Pacific Coast Artifactories, 
Incorporated”, iar Andrew Martin era singurul 
reprezentant al companiei care avea dreptul să retragă 
bani din cont. Ori de câte ori fusese nevoie să revină în 
laboratoarele R. O. M. A. Pentru revizii şi îmbunătăţiri, 
costurile se achitaseră prin cecuri P C. A., semnate de 
Andrew însuşi. 

Singura lui porţiune rămasă neatinsă de orice actualizări 
fusese reţeaua pozitronică. Domnul fusese insistent - 
extrem de insistent - în această privinţă: 

— Noile modele nu sunt atât de reuşite ca tine, Andrew, îi 
spusese el. De fapt, nu sunt decât nişte creaturi jalnice şi 
limitate. Compania a reuşit să înveţe cum să sporească 
precizia căilor pozitronice, să le îngusteze şi să le apropie 
de proiectul original, însă asta reprezintă o îmbunătăţire cu 
două tăişuri. Noii roboţi n-o iau razna, dar n-au nici agilitate 
mentală. Comportamentul lor nu are nici urmă de 


imprevizibil. Fac doar ceea ce au fost proiectaţi să facă şi 
absolut nimic în plus. Eu te prefer pe tine, Andrew. 

— Mulţumesc, Domnule. 

— Bineînţeles, compania îţi va spune că generaţia actuală 
de roboţi are o eficienţă de 99,9%, sau poate că anul ăsta 
vor pretinde chiar o eficienţă de 100%. Bravo lor! Însă un 
robot ca tine, Andrew. Păi tu eşti eficient 102%, poate chiar 
110%. Ori R. O. M.A. Nu doreşte aşa ceva. Ei caută 
perfecțiunea şi consideră că au obținut-o - mă rog, ideea lor 
asupra perfecțiunii. Caută servitorul perfect. Omul mecanic 
care să funcţioneze impecabil. Perfecţiunea, însă, poate 
reprezenta o limitare teribilă, Andrew. Nu eşti de acord? 
Poate duce la un automat lipsit de suflet, lipsit de 
capacitatea de a transcende noţiunile predeterminate ale 
constructorilor lui în privinţa limitelor sale. Ori tu nu eşti 
aşa, Andrew. Tu nu eşti lipsit de suflet - asta-i evident, 
acum, pentru noi toţi. Cât despre limite. 

— În mod clar, am şi eu limite, Domnule. 

— Sigur că ai. Nu mă refer, însă, la asta şi ştii foarte bine! 
Tu eşti un artist, Andrew, un artist al lemnului, iar dacă eşti 
artist înseamnă că ai un suflet în reţeaua aceea pozitronică. 
Nu mă întreba cum a ajuns acolo - nu ştiu nici eu şi nici cei 
care te-au construit. Dar există! Îţi permite să faci lucrurile 
minunate pe care le faci. Aceasta fiindcă reţeaua ta 
pozitronică este de tip vechi, generalizată. Tipul demodat. 
Şi numai din cauza ta, Andrew, genul acesta de reţea nu se 
mai foloseşte. Ştiai asta? 

— Da, Domnule. Cred că da, Domnule. 

— Pentru că l-am chemat aici pe Merwin Mansky şi l-am 
lăsat să te privească atent. Sunt sigur că Mansky şi Smythe 
au ordonat retragerea din producţie a tuturor roboților cu 
reţele pozitronice generalizate, imediat ce s-au întors la 
fabrică. Probabil că s-au simţit extrem de ameninţaţi, după 
ce au văzut ce faci. I-a îngrozit imprevizibilul. 

— I-a „ingrozit”, Domnule? Cum pot eu îngrozi pe cineva? 


— L-ai înspăimântat pe Mansky, în privinţa asta sunt sigur. 
Lai speriat teribil. Când i-a întins sculptura aceea lui 
Smythe, i-am zărit mâna tremurând. El nu anticipase 
asemenea capacităţi artistice la un robot NDR. Fac 
prinsoare că nici măcar nu credea că ar fi posibile. Apoi, 
deodată, ai apărut tu, cu capodoperele tale. Ştii de câte ori 
m-a sunat în următorii cinci ani, încercând să mă convingă 
să te expediez la fabrică, pentru cercetări? De nouă ori! De 
nouă! L-am refuzat de fiecare dată. lar când a trebuit să 
mergi acolo pentru revizii, am trecut de fiecare dată peste 
capul lui şi am vorbit cu Smythe sau cu Jimmy Robertson 
sau cu alt director şi am obţinut garanţii ferme că lui 
Mansky nu i se va permite să intervină asupra reţelei tale 
pozitronice. Deşi mereu mi-a fost teamă că va încerca o 
acţiune ilegală. Ei bine, acum ela ieşit la pensie, roboţi cu 
reţele pozitronice generalizate nu se mai construiesc şi 
probabil că o să fim, în sfârşit, liniştiţi. 

Pe vremea aceea, Domnul renunţase la funcţia sa din 
Legislatura Regională. De-a lungul anilor se vorbise despre 
candidatura lui la postul de Coordonator Regional, totuşi 
niciodată nu fusese momentul potrivit. Domnul considerase 
necesar să mai rămână un mandat în Legislatură, ca să se 
asigure de promulgarea anumitor legi; între timp fusese 
ales un nou Coordonator, care iniţial păruse doar un 
personaj interimar, ocupând postul până ce Domnul ar fi 
fost pregătit să-l preia. 

Treptat, presupusul interimar se dovedise un Coordonator 
energic şi priceput, care rămăsese încă un mandat şi încă 
unul, până ce Domnul începuse să se simtă obosit de o viaţă 
dedicată slujirii cetăţenilor şi nu mai avusese chef să 
candideze. (Sau poate că, pur şi simplu, recunoscuse că 
alegătorii aveau să prefere un om mai tânăr.) 

Trecerea anilor îl schimbase în multe feluri pe Domnul, nu 
doar în privinţa pierderii părului şi a puterii de convingere 
care-l propulsase către succes pe vremea când de-abia 
intrase în Legislatură. 


Părul i se rărise şi încărunţise, chipul i se zbârcise, iar 
ochii săi aprigi şi pătrunzători nu mai vedeau chiar atât de 
limpede. 

Până şi faimoasa lui mustață devenise mai puţin zbârlită şi 
extravagantă. În schimb, Andrew arăta chiar mai bine decât 
în ziua când se alăturase familiei lor - în felul său, robotic, 
era de-a dreptul arâtos. 

Anii aduseseră şi alte transformări în familia Martin. 

După treizeci de ani de căsnicie, Doamna hotărâse că în 
viaţă trebuia să existe şi o partitură mai satisfăcătoare 
decât cea de soţie a unui distins membru al Legislaturii 
Regionale. Jucase în mod cinstit, perfect şi fără plângeri, 
acest rol, dar o făcuse prea mult timp. 

De aceea, cu regret, îi comunicase Domnului decizia ei şi 
se despărţiseră în termeni amicali; ea plecase în Europa, 
alăturându-se unei colonii artistice, situată undeva în sudul 
Franţei sau în Italia. Andrew nu fusese niciodată sigur unde 
anume (sau ce diferenţă exista, dacă exista, între Franţa şi 
Italia, care nu erau pentru el decât simple denumiri), iar 
timbrele poştale de pe rarele scrisori adresate Domnului 
erau de mai multe feluri. Întrucât atât Franţa, cât şi Italia 
erau provincii ale Regiunii Europene şi erau aşa de multă 
vreme, Andrew avea dificultăţi în a pricepe de ce trebuia 
să-şi tipărească fiecare propriile timbre. Se părea, însă, că 
insistau să păstreze anumite tradiţii străvechi, cu toate că 
lumea depăşise de mult epoca naţiunilor independente şi 
rivale. 

Şi cele două fete crescuseră. Domnişoara, devenită o 
frumuseţe tulburătoare, se măritase şi plecase în sudul 
Californiei, apoi se măritase iarăşi, mutându-se în America 
de Sud, pentru ca după aceea să se audă de un nou măritiş 
şi o altă casă, în Australia. Acum însă locuia în New York, 
devenise poetă şi nu mai spunea nimic de alţi viitori soţi. 
Andrew bănuia că viaţa ei nu se dovedise atât de fericită 
sau mulţumitoare pe cât ar fi trebuit să fie şi îi părea rău. 
Totuşi, nu uita să-şi reamintească faptul că el nu pricepea 


foarte limpede ce anume înțelegeau oamenii prin „fericire”. 
Poate că Domnişoara dusese exact genul de viaţă pe care-l 
dorise. Cel puţin, el aşa spera. 

Micuța Domnişoară era acum o femeie zveltă, cu trăsături 
fine, pomeţi înalţi şi aspect delicat, dublat de o energie 
extraordinară. Andrew nu auzise niciodată pe cineva 
vorbind de frumuseţea ei neobişnuită - întotdeauna, 
Domnişoara fusese sora cea frumoasă, Micuța Domnişoară 
fiind lăudată mai mult pentru caracterul ei puternic, decât 
pentru aspectul fizic. După gustul lui Andrew, bălaia mezină 
i se păruse mereu cu mult mai frumoasă decât sora ei cu 
rotunjimi exagerate; gustul său, însă, era cel al unui robot şi 
nu se aventurase niciodată să discute cu altcineva 
problemele aspectului uman. În nici un caz, asta nu era de 
competenţa unui robot. De fapt, în asemenea privinţe nu 
avea nici măcar dreptul la opinie, după cum prea bine ştia. 

Micuța Domnişoară se măritase la un an-doi după 
terminarea colegiului şi locuia în apropiere, ceva mai sus pe 
coastă. 

Soţul ei, Lloyd Charney, era un arhitect de pe ţărmul 
Atlanticului, dar fusese încântat să se stabilească în 
sălbăticia nordului Californiei, atât de iubită de soţia lui. 

De la început, Micuța Domnişoară îl anunţase că ea voia să 
rămână în preajma robotului tatălui ei, Andrew, care-i 
fusese paznic şi mentor din primii ani de copilărie. Poate că 
Lloyd Charney fusese puţin surprins, dar nu obiectase, şi 
Micuța Domnişoară rămăsese o frecventă vizitatoare a 
impunătoarei reşedinţe Martin, locuită acum numai de 
Domnul, îmbătrânit, şi de credinciosul Andrew. 

După patru ani de căsătorie, Micuţa Domnişoară a născut 
un băiat care a fost botezat George. Avea părul roşu-nisipiu 
şi ochi imenşi, solemni. Andrew îl numi Micuţul Domn. Când 
Micuța Domnişoară îl aducea pe copilaş în vizită la bunicul 
său, îi permitea uneori lui Andrew să-l ţină în braţe, să-i dea 
biberonul ori să-l bată uşor pe spate după ce mâncase. 


Aceasta reprezenta o altă sursă de plăcere pentru 
Andrew: vizitele Micuţei Domnişoare şi ale fiului ei şi 
ocaziile când i se permitea să aibă grijă de băieţel. La urma 
urmei, Andrew era un robot casnic din seria NDR, 
indiferent cât de talentat ar fi fost la sculptatul lemnului sau 
cât de profitabilă devenise compania sa. Îngrijirea copiilor 
constituia una dintre principalele activităţi pentru care 
fusese proiectat. 

Odată cu naşterea unui nepot care locuia în apropiere, 
Andrew simţise că, acum, Domnul avea cu cine să-i 
înlocuiască pe cei plecaţi din casă. El intenţionase de multă 
vreme să-l abordeze pe Domn cu o solicitare neobişnuită, 
însă deocamdată ezita. În cele din urmă, Micuța 
Domnişoară - care îi ştiuse mai de mult intenţiile - îl 
îmboldise s-o facă. 

Când Andrew apăruse sub arcada intrării în salon, Domnul 
stătea lângă şemineu, în jilţul său masiv, cu spătar înalt, 
ţinând în mâini o carte veche şi voluminoasă pe care însă, în 
mod evident, n-o citea. 

— Pot intra, Domnule? 

— Ştii bine că nu-i nevoie să întrebi aşa ceva. Casa aceasta 
este în aceeaşi măsură şi a ta, Andrew. 

— Da, Domnule. Mulţumesc, Domnule. 

Robotul avansă câţiva paşi. Tălpile sale metalice 
produceau un clinchet uşor pe parchetul ce strălucea 
întunecat. Se opri apoi şi aşteptă, tăcut. Ştia că avea să fie 
foarte dificil. Domnul fusese dintotdeauna un ins iute la 
mânie, iar odată cu vârsta devenise de-a dreptul irascibil. 

Mai trebuiau apoi luate în consideraţie şi anumite aspecte 
ale Legii Unu. Planurile lui Andrew îl puteau enerva într- 
atât de mult pe Domn, încât să-i facă rău. 

— Ei, bine? Întrebă Domnul după o vreme. Nu mai sta 
acolo, Andrew. Ai o expresie care-mi spune că vrei să-mi 
vorbeşti despre ceva. 

— Expresia chipului meu nu se modifică niciodată, 
Domnule. 


— Atunci e ceva din poziţia ta. Ştii la ce mă refer. S-a 
întâmplat ceva. Despre ce-i vorba, Andrew? 

— Doresc să vă spun că. Că. Andrew şovăi, apoi începu 
discursul pregătit din timp: Domnule, n-aţi încercat 
niciodată să interveniţi sub absolut nici o formă, în modul 
cum am cheltuit banii câştigaţi. Întotdeauna mi-aţi permis 
să-i folosesc aşa cum am vrut. A fost extrem de amabil din 
partea dumneavoastră. 

— Erau banii tăi, Andrew. 

— Numai pentru că aşa aţi dorit dumneavoastră, Domnule. 
Nu cred că ar fi fost ilegal să-i păstraţi pe toţi. Cu toate 
acestea, aţi întemeiat corporaţia în numele meu şi mi-aţi 
permis să-mi acumulez câştigurile acolo. 

— Ar fi fost incorect din partea mea să procedez altfel. 
Indiferent care ar fi fost prerogativele mele legale în 
privinţa câştigurilor tale. 

— Actualmente am acumulat o avere considerabilă, 
Domnule. 

— Aşa am şi sperat. Ai muncit din greu. 

— După achitarea tuturor impozitelor, Domnule, şi în ciuda 
cheltuielilor pentru scule, materiale şi propria-mi 
întreţinere şi îmbunătăţire, am aproape nouă sute de mii de 
dolari. 

— Nu sunt câtuşi de puţin surprins, Andrew. 

— Aş dori să vi-i dau dumneavoastră, Domnule. 

Domnul se încruntă - cea mai impresionantă încruntare 
din repertoriul său, în care sprâncenele îi coborau 
incredibil, buzele i se înălţau aproape atingându-i nasul, iar 
mustaţa se mişca îngrozitor - şi-l fulgeră pe Andrew cu 
ochii săi, care, deşi împăienjeniţi de vârstă, erau capabili 
încă să degajeze un grad considerabil de ferocitate. 

— Ce?! Ce absurditate mai e şi asta, Andrew? 

— Nu este nici o absurditate, Domnule. 

— Dacă aş fi dorit vreodată banii tăi, nu m-aş fi chinuit să- 
ţi înfiinţez compania, nu? Şi, în nici un caz, nu-mi doresc 
acum. Am prea mulţi bani ca să ştiu ce să mai fac cu ei. 


— Cu toate acestea, Domnule, aş dori să vă dau economiile 
mele. 

— N-o să iau nici un cent, Andrew, Nici măcar un singur 
cent! 

— Nu sub formă de donaţie, ci drept preţ a ceva ce pot 
obţine numai de la dumneavoastră. Domnul îl privi complet 
derutat. 

— Ce Dumnezeu ai putea tu cumpăra de la mine? 

— Libertatea mea, Domnule. 

— Ce.?! 

— Libertatea mea. Doresc să-mi răscumpăr libertatea, 
Domnule. Până acum am fost, pur şi simplu, una dintre 
posesiunile dumneavoastră, dar doresc să devin o entitate 
independentă. Îmi voi păstra întotdeauna loialitatea şi 
simţul datoriei faţă de dumneavoastră, dar. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Răcni Domnul, cu un glas 
teribil. Se sculă băţos şi azvârli cartea pe parchet. Buzele îi 
tremurau, iar chipul i se acoperise de pete purpurii. 
Andrew nu-l văzuse niciodată atât de surescitat. 

— Libertate? Libertate, Andrew?! Despre ce Dumnezeu 
vorbeşti tu acolo? 

Părăsi salonul, clocotind de mânie. 

ŞAPTE. 

Andrew o chemă pe Micuța Domnişoară. Nu pentru 
problema sa, ci fiindcă mânia Domnului fusese atât de 
intensă, încât se temuse pentru sănătatea acestuia, iar fiica 
lui era singura persoană din lume care-l putea linişti într-un 
asemenea moment. 

Când ea sosi, Domnul se afla în dormitorul său de la etaj. 
Nu ieşise de mai bine de două ore. Andrew o conduse pe 
Micuța Domnişoară până sus, apoi se opri, şovăind, la 
intrarea în cameră. Prin uşa întredeschisă îl putea zări pe 
Domn plimbându-se înainte şi înapoi cu atâta furie şi 
hotărâre, încât părea că lasă o brazdă pe vechiul covor 
oriental. Nu băgase în seamă cele două siluete de pe hol. 

Micuța Domnişoară întoarse capul spre Andrew. 


— De ce ai rămas locului? Întrebă ea. 

— Nu cred că ar fi util pentru mine să apar tocmai acum în 
preajma Domnului. 

— Termină cu prostiile! 

— Din cauza mea e aşa supărat. 

— Da, îmi dau seama. Însă acum a trecut ce era mai rău. 
Vino cu mine şi vom lămuri imediat lucrurile. 

Andrew putea auzi zgomotul ritmic şi parcă iritat al paşilor 
Domnului. 

— Cu tot respectul, Micuţă Domnişoară, dar nu mi se pare 
deloc că ar fi trecut ce era mai rău. Cred că Domnul 
continuă să fie tulburat. Iar dacă îl voi enerva mai mult. Nu, 
Micuţă Domnişoară. Nu pot intra în odaia lui. O voi face 
doar după ce mă asiguri că s-a calmat într-atât, încât să mă 
primească fără să-mi facă nimic. 

Micuța Domnişoară îl privi o clipă, apoi încuviinţă din cap 
şi spuse: 

— Bine, Andrew. Am înţeles. 

Intră în odaie. Andrew auzi încetinind ritmul iritat al 
paşilor Domnului. După aceea răsunară glasuri: mai întâi al 
Micuţei Domnişoare, vorbind cu blândeţe şi calm, apoi al 
Domnului, erupând în torente vulcanice de furie, din nou 
femeia, cu aceeaşi voce potolită, şi iarăşi Domnul, însă mai 
puţin mânios. Şi iar Micuţa Domnişoară, tot calmă, dar mai 
puţin blândă - ba chiar fermă. 

În tot acest timp, Andrew habar n-avea ce se discuta. N-ar 
fi fost deloc greu să-şi regleze receptorii audio astfel încât 
să distingă fiecare cuvânt. I se părea însă nepotrivit şi de 
aceea efectua un reglaj în sens invers, urmărind 
conversaţia la un nivel care să-i permită să ştie dacă era 
nevoie de ajutorul său, dar fără să priceapă cuvintele 
rostite. 

După o vreme, Micuța Domnişoară apăru în prag şi i se 
adresă: 

— Andrew, acum poţi intra. 


— După cum am mai spus, mă îngrijorează foarte mult 
starea de agitaţie emoţională a Domnului. Dacă prin 
apariţia mea, o declanşez. 

— Starea lui emoţională e foarte bună, Andrew. Câteva 
răbufniri n-o să-l omoare. Ba chiar o să-i facă bine. Acum, 
haide. Intră! 

Era o poruncă directă, cuplată cu o atenuare a 
potenţialelor Legii Unu. Andrew nu putea decât să se 
supună. 

Îl găsi pe Domn aşezat în jilţul său enorm de lângă 
fereastră - un jeţ din mahon şi piele, făcut de Andrew cu 
vreo cincisprezece ani în urmă - îmbrăcat în halat de casă. 
Într-adevăr, îşi recăpătase calmul, totuşi ochii aveau sclipiri 
de oţel şi - în poziţia aceea - părea un bătrân împărat 
ursuz, mâniat pe supuşii neascultători. Ignoră complet 
prezenţa lui Andrew. 

— În regulă, tată, începu Micuța Domnişoară. Crezi că 
putem discuta problema în mod calm şi raţional? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Eu încerc să discut totul în mod calm şi raţional. Aşa am 
făcut dintotdeauna. 

— E adevărat. 

— Dar această. Această absurditate. Acest nonsens 
monstruos pe care mi l-a trântit Andrew.! 

— Tată! 

— Scuză-mă. Nu-mi pot păstra calmul când mă confrunt cu 
nebunia absolută. 

— Ştii că, prin construcţie, Andrew este incapabil de 
nebunie. Pur şi simplu, nebunia nu-i inclusă printre 
capacităţile lui. 

— Dar când vorbeşte despre obţinerea libertăţii - a 
libertăţii lui, pentru Dumnezeu! 

— Ce altceva poate fi decât demenţă?! 

Domnul se împurpurase la chip şi începuse să se bâlbâie. 

Andrew nu-l văzuse niciodată într-o asemenea stare - 
absolut niciodată. Din nou începu să se întrebe îngrijorat 


dacă nu cumva prezenţa lui constituia o ameninţare la 
adresa sănătăţii bătrânului. Domnul părea în pragul unei 
crize de apoplexie. Iar dacă i s-ar fi întâmplat cevA. Ca 
rezultat direct al iniţiativei lui Andrew. 

— Termină, tată! Rosti Micuța Domnişoară. Termină 
imediat! N-ai nici un motiv să faci asemenea scene! 

Andrew rămase uluit s-o audă vorbindu-i atât de aspru şi 
poruncitor tatălui ei. Părea o mamă certându-şi copilul 
capricios. Brusc, se gândi că, la oameni, timpul inversa în 
cele din urmă rolurile atribuite în mod normal diverselor 
generaţii; Domnul, cândva dinamic, autoritar şi atotştiutor, 
era acum slab şi vulnerabil ca un copil, iar Micuța 
Domnişoară avea responsabilitatea de a-l dirija şi îndruma, 
în vreme ce el se străduia să priceapă natura uimitoare a 
lumii. 

De asemenea, lui Andrew i se păru oarecum straniu că doi 
oameni se manifestau atât de tensionat în prezenţa sa. Deşi, 
desigur, nimeni din familia Martin nu ezitase să discute în 
faţa lui Andrew - timp de aproape treizeci de ani - chiar şi 
probleme din cele mai intime. De ce să fi fost inhibaţi de 
prezenţa sa? Nu era decât un robot. 

— Libertate., şuieră răguşit Domnul. Pentru un robot! 

— Da, tată, recunosc că e un concept neobişnuit. Totuşi, de 
ce îl consideri un afront personal? 

— Eu? Îl consider un afront adus logicii! Un afront adus 
bunului simţ! Mandy, ce-ai zice tu dacă veranda casei ar 
veni la tine şi ţi-ar spune: „Vreau să fiu liberă. Vreau să mă 
mut la Chicago şi să fiu verandă acolo. Consider că a fi o 
verandă în Chicago reprezintă o împlinire personală.” 

Andrew zări un muşchi tresărind pe obrazul Micuţei 
Domnişoare. 

Instantaneu înţelese că reacţia vehementă a Domnului la 
cererea sa trebuia să aibă o legătură cu decizia Doamnei, 
luată cu ani în urmă, de a pune capăt căsătoriei şi de a 
pleca, căutându-şi libertatea ca o femeie fără obligaţii. 

Oamenii erau atât de complicaţi! 


— O verandă nu poate vorbi, replică Micuța Domnişoară. 
Şi nici nu poate hotări să plece altundeva. Verandele nu 
sunt inteligente, pe când Andrew este. 

— Inteligență artificială! 

— Tată, vorbeşti ca ultimul bigot fundamentalist din 
Societatea Pentru Umanitate! Andrew a trăit cu tine zeci de 
ani. Îl cunoşti la fel de bine ca pe un membru al familiei 
noastre. De fapt, este un membru al familiei. lar acum, 
dintr-o dată, te referi la el ca şi cum n-ar fi nimic altceva 
decât un aspirator ingenios! Andrew e o persoană şi ştii 
lucrul acesta foarte bine. 

— O persoană artificială, adăugă Domnul, lipsit totuşi de 
convingere şi forţă. 

— Da, artificială, însă nu ăsta e subiectul discuţiei. Suntem 
în secolul douăzeci şi doi, tată. Şi încă destul de bine intraţi 
în el. În mod sigur, de acum suntem capabili să 
recunoaştem că roboții sunt organisme complexe şi 
sensibile, care posedă personalităţi distincte, sentimente. Şi 
chiar suflete. 

— Nu mi-ar place să susţin aşa ceva în faţa unui tribunal, 
observă Domnul. 

Vorbise mai încet, cu o notă de amuzament în locul 
animozităţii de până atunci. Se părea că-şi recăpăta 
stăpânirea de sine. Andrew simţi o senzaţie de uşurare. 

— Nu-ţi cere nimeni s-o susţii în faţa unui tribunal, zise 
Micuța Domnişoară. Doar să accepţi în adâncul inimii. 
Andrew doreşte să-i dai un act care să ateste că el este o 
entitate liberă. E de acord să plătească generos pentru 
acest document, deşi n-ar trebui să fie necesară nici o plată. 
Hârtia respectivă ar reprezenta o simplă declarare a 
autonomiei lui. Pot să întreb ce ţi se pare atât de teribil în 
privinţa asta? 

— Nu vreau ca Andrew să mă părăsească, răspunse posac 
bătrânul. 

— Aha! Asta era! Ăsta-i motivul, aşa-i tată? 


Ochii Domnului îşi pierduseră scânteierea; părea pierdut 
în autocompătimire. 

— Sunt bătrân. Soţia mea a plecat de mult, fata mea cea 
mare e o străină pentru mine, fata cea mică s-a mutat şi are 
casa ei. Am rămas singur aici. Cu excepţia lui Andrew. Acum 
vrea să plece şi el. Ei bine, nu poate! Andrew este al meu. 
Îmi aparţine şi am dreptul să-i spun să rămână aici, 
indiferent dacă-i place ori nu. Toţi anii ăştia a dus o viaţă a 
naibii de uşoară şi dacă se gândeşte că mă poate abandona 
pur şi simplu acum, când sunt bătrân şi bolnav, ei bine. 

— Tată. 

— Ei bine, nu! Strigă Domnul. Nu! Nu! Să-i iasă din cap! 

— lar te ambalezi, tată. 

— Şi ce dacă? 

— Uşurel, potoleşte-te. A zis Andrew că vrea să te 
părăsească? Domnul păru derutat. 

— Păi. Ce altceva poate însemna că-şi doreşte libertatea? 

— El nu vrea decât o hârtie. Un document oficial. O 
declaraţie. Nişte cuvinte. Nu intenţionează să plece 
nicăieri. Ce-ţi închipui, că o să fugă în Europa să-şi facă un 
atelier acolo? Nu. Nu! O să rămână aici. Va fi la fel de 
credincios ca şi până acum. Dacă-i vei da un ordin, îl va 
executa fără să pună întrebări, aşa cum a făcut 
întotdeauna. Indiferent ce i-ai spune. Asta nu se va schimba. 
De fapt, nimic nu se va schimba. Andrew n-ar fi în stare nici 
să pună piciorul în afara acestei case, dacă i-ai interzice. Nu 
se poate împotrivi. Aşa este construit. Nu-şi doreşte decât o 
titulatură, tată. Vrea să fie numit „liber”. E ceva atât de 
oribil? 'Ţi se pare atât de ameninţător? Nu şi-a câştigat 
dreptul ăsta. 

— Deci asta crezi tu? O altă nouă aiureală care ţi-a intrat 
în cap? 

— Nu-i aiureală, tată. Şi nu-i nouă. Slavă cerului, Andrew 
şi cu mine am discutat despre asta ani de zile! 

— Chiar aşa? De ani de zile? 


— Întocmai, am răsucit problema pe toate părţile. De fapt, 
ideea a fost a mea. l-am spus că este ridicol să se gândească 
la sine ca la un gadget umblător, când de fapt reprezintă cu 
mult mai mult decât atât. Prima dată n-a reacţionat deloc 
favorabil. Dar am continuat să discutăm şi după o vreme am 
văzut că începuse să devină convins, iar apoi mi-a zis direct 
că-şi doreşte foarte mult să fie liber. „Perfect”, am 
încuviinţat. „Spune-i tatei şi totul se va aranja.” I-a fost însă 
teamă. A tot amânat, fiindcă se temea că te vei simţi rănit. 
În cele din urmă, l-am silit să-ţi spună. 

— A fost o prostie din partea ta, strânse din umeri Domnul. 
El nu ştie ce-i libertatea. Cum poate şti? E un robot. 

— Continui să-l subestimezi, tată. Este un robot cu totul 
deosebit. Citeşte şi se gândeşte la ceea ce a citit. Învață şi 
se dezvoltă cu fiecare an. Poate că atunci când a fost adus 
aici nu era decât un om mecanic, aşa cum sunt ceilalţi, însă 
capacitatea de dezvoltare exista în reţeaua lui pozitronică, 
indiferent dacă fabricanţii ştiau sau nu, şi s-a folosit cu 
pricepere de ea. Tată, eu îl cunosc pe Andrew şi-ţi spun că 
este o creatură la fel de complexă ca. Tine şi ca mine. 

— Prostii, fetiţo! 

— Cum poţi spune aşa ceva? El are sentimente, nu se 
poate să nu ştii asta. E adevărat, de cele mai multe ori 
habar n-am ce anume simte, dar, la urma urmei, nu ştiu nici 
ce simţi tu în cele mai multe ocazii, în ciuda faptului că deţii 
capacitatea de exprimare facială, precum şi limbajul 
corpului, pe care Andrew nu le are. Când vorbeşti cu el 
observi imediat că reacţionează la unele concepte abstracte 
- dragoste, teamă, frumuseţe, loialitate şi multe altele - la 
fel ca noi doi. Ce altceva mai contează? Dacă reacţiile cuiva 
sunt foarte apropiate de propriile noastre reacţii, nu te 
gândeşti că acel cineva trebuie să fie o persoană 
asemănătoare ţie? 

— El nu seamănă cu noi, replică Domnul. Este ceva cu 
totul diferit. 


— Este cineva cu totul diferit, sublinie Micuţa Domnişoară. 
Şi nu chiar atât de diferit pe cât ai dori să cred eu. 

Domnul ridică din umeri. Culoarea purpurie a chipului său 
pălise, lăsând loc cenugşiului, şi părea foarte, foarte bătrân şi 
obosit. 

Tăcu multă vreme, privindu-şi picioarele şi strângându-şi 
halatul în jurul său. Continua să semene cu un împărat 
bătrân, neclintit în tronul lui, dar care examina în mod 
serios problema abdicării. 

— Bine, rosti el în cele din urmă, cu un ton amar. Ai 
câştigat, Mandy. Dacă doreşti să fiu de acord cu tine, că 
Andrew este o persoană, nu o maşină, sunt de acord. 
Andrew este o persoană. Asta-i! Acum eşti fericită? 

— Eu n-am zis niciodată că ar fi o persoană, tată. 

— Ba ai zis. Exact cuvântul ăsta l-ai folosit. 

— lar tu m-ai corectat. Ai spus că e o persoană artificială şi 
eu am acceptat corecţia. 

— Bine, aşa să fie. Suntem de acord că Andrew este o 
persoană artificială. Şi ce dacă? Care-i diferenţa dacă-i 
spunem „persoană artificială” şi nu „robot”? Astea sunt 
simple jocuri de cuvinte. O bancnotă falsă poate fi privită ca 
bancnotă, însă rămâne tot falsă. Unui robot îi poţi spune 
„persoană artificială”, dar el tot. 

— Tată, Andrew vrea să-i acorzi libertatea. El va continua 
să locuiască aici şi să facă tot ce-i stă în putere ca să duci o 
viaţă plăcută şi confortabilă, aşa cum a făcut din ziua când a 
intrat în casă. Doreşte, însă, să-i spui că e liber. 

— Este o afirmaţie lipsită de sens, Mandy. 

— Pentru tine, poate. Nu şi pentru el. 

— Nu. Sunt bătrân, de acord, dar nu şi senil, cel puţin nu 
deocamdată. Aici este vorba despre stabilirea unui 
precedent legal. Acordarea libertăţii roboților nu va aboli 
cele Trei Legi, dar în mod clar va deschide o serie nesfârşită 
de înfruntări juridice privind drepturile roboților, plângerile 
roboților şi câte şi mai câte. Roboții vor avea acces în 
tribunale şi-i vor da în judecată pe oameni pentru că-i silesc 


să execute munci neplăcute, ori fiindcă nu le acordă 
concedii, sau pur şi simplu pentru că nu sunt amabili cu ei. 
Roboții vor acţiona în judecată R. O. M. A. Pentru că au fost 
programaţi cu cele Trei Legi, deoarece vreun avocăţel va 
pretinde că reprezintă o încălcare a drepturilor lor 
constituţionale la viaţă, libertate şi dobândirea fericirii. 
Roboții vor dori să voteze. Nu-ţi dai seama, Mandy? Va fi o 
imensă bătaie de cap pentru toată lumea. 

— Nu-i necesar, replică Micuța Domnişoară. Nu trebuie ca 
acest caz să devină celebru în toată lumea. Va fi pur şi 
simplu o înţelegere între Andrew şi noi. Tată, nu dorim 
altceva decât un act legal confidenţial, redactat de John 
Feingold, semnat de tine şi confirmat de mine ca martor, pe 
care să i-l dăm lui Andrew şi în care se va stipula că el. 

— Nu. Asta ar fi complet inutil. Fii atentă, Mandy: să zicem 
că eu semnez hârtia şi după aceea mor. Andrew se va ridica 
şi va declara: „Adio la toată lumea, sunt un robot liber şi 
plec să-mi caut gloria şi norocul - iată actul care-o 
dovedeşte.” Imediat ce va spune chestia asta toţi or să-i 
râdă în nas, o să-i facă bucățele documentul ăla şi-o să-l 
expedieze la fabrică să fie demontat. Hârtia aceea n-o să-i 
asigure nici un fel de protecţie valabilă în societatea 
noastră. Nu, nu! Dacă insişti să fac chestia asta lipsită de 
sens, va trebui s-o fac aşa cum se cuvine, altfel nici nu mă 
mai deranjez. Nu putem, pur şi simplu, să-i acordăm lui 
Andrew libertatea, redactând un act ce ne implică doar pe 
noi. Problema e de jurisdicţia tribunalului. 

— Perfect. Atunci ne vom adresa tribunalului. 

— Chiar nu-nţelegi ce va însemna asta? Se răsti Domnul, 
redevenit nervos. Vor fi invocate toate aspectele pe care ţi 
le-am enumerat. Se vor naşte controverse teribile. Apoi, 
completarea formelor legale. Înfăţişările cu martori. 
Nemulțumirea opiniei publice. Şi, în sfârşit, verdictul. Care 
o să fie împotriva noastră, cu siguranţă! 

Se întoarse către Andrew: 


— Fii atent! Continuă el cu un glas aspru, pe care Andrew 
nu-l mai auzise niciodată. Înţelegi ce am discutat aici? 
Unicul mod în care te pot elibera, dacă asta are cel mai mic 
înţeles, este s-o fac într-un mod legal acceptat. Însă nu 
există modalităţi legale acceptate de eliberare a roboților. 
Odată ce vom ajunge în faţa tribunalului, nu numai că nu 
vei reuşi să-ţi atingi scopul, dar juraţii vor afla şi de banii pe 
care i-ai agonisit şi-i vei pierde şi pe aceştia. [i se va spune 
că un robot nu are dreptul legal de a câştiga bani, ori de a- 
şi deschide un cont bancar în care să-i depună. Fie că ţi-i 
vor confisca pe loc, fie că mă vor sili să-i iau eu, cu toate că 
n-am nevoie de ei şi n-am chef s-o fac. Pentru mine o să fie 
jenant, iar pentru tine va însemna o pierdere teribilă. Tot n- 
o să fii liber, indiferent ce ar însemna asta pentru tine, şi n-o 
să mai deţii nici contul bancar. Ce spui, Andrew? Merită să- 
ţi pierzi banii pentru mascarada asta? 

— Libertatea nu are preţ, Domnule, răspunse Andrew. 
Chiar şi numai şansa de a-mi obţine libertatea valorează cât 
toţi banii pe care i-aş putea avea. 

OPT. 

Andrew era extrem de tulburat la gândul că procesul de 
obţinere a libertăţii sale putea cauza suferinţe suplimentare 
pentru Domnul. 

Bătrânul era foarte fragil acum - acest adevăr nu putea fi 
ascuns şi nici evitat - şi orice lucru care i-ar fi stors puţina 
energie, orice care l-ar fi putut supăra, zdruncina sau 
necăji, indiferent sub ce formă, îi putea periclita viaţa. 

Cu toate acestea, lui Andrew i se părea absolut esenţial să 
continue cu acţiunea legală acum, când îşi prezentase 
problema. S-o abandoneze în acest punct ar fi însemnat 
trădarea propriei sale integrităţi. Ar fi însemnat repudierea 
persoanei independente şi automotivate pe care o simţise 
înmugurind în creierul său pozitronic, an după an. 

La început, apelurile acelei persoane îl surprinseseră, ba 
chiar îl alarmaseră. Simpla lor existenţă i se părea o 
neregulă, o eroare de proiectare. Cu timpul, însă, ajunsese 


s-o accepte ca fiind reală. lar acum persoana aceea solicita 
libertatea - starea de a nu fi sclav, mai exact starea de anu 
fi un obiect. Şi trebuia să i-o acorde. 

Ştia că existau riscuri. Tribunalul putea împărtăşi 
convingerea lui - că libertatea nu avea preţ - hotărând, 
însă, că un robot nu-şi putea cumpăra libertatea cu nici o 
sumă, oricât de mare. 

Andrew era decis să-şi asume riscurile. Mai mult îl 
îngrijora sănătatea Domnului. 

— Mă tem pentru Domnul, îi spuse Micuţei Domnişoare. 
Publicitatea. Controversele. Scandalul. 

— Nu-ţi face griji, Andrew. Îţi promit că va fi ferit de orice. 
De asta se vor ocupa avocaţii lui John Feingold. Toată 
chestiunea e strict procedurală. Nu-l va implica deloc pe 
tata în mod personal. 

— Şi dacă este chemat ca martor? 

— Nu va fi. 

— Să zicem, totuşi, că e chemat, insistă Andrew. La urma 
urmelor, este proprietarul meu şi un ex-legiuitor faimos. 
Dacă va primi o citaţie? Va fi nevoit să se prezinte. Îl vor 
întreba de ce crede că trebuie să fiu liber. Iar el n-o crede - 
a fost de acord cu toate astea numai de dragul tău, Micuţă 
Domnişoară, sunt absolut convins - şi va fi silit să apară 
înaintea juraţilor, aşa bolnav şi bătrân cum este, pentru a 
susţine o acţiune asupra căreia are rezerve evidente. Îl va 
ucide, Micuţă Domnişoară. 

— Nu va fi chemat la tribunal. 

— Poţi să-mi dai cea mai mică asigurare? Eu nu am dreptul 
de a permite să i se întâmple vreun rău. Nu am capacitatea 
de a permite una ca asta. Cred că va trebui să-mi retrag 
petiția. 

— Nu poţi, replică Micuța Domnişoară. 

— Dar dacă acest caz va determina în mod direct moartea 
tatălui tău. 

— Începi să devii surescitat, Andrew. În plus, interpretezi 
Legea Unu într-un mod inadmisibil. Tata nu este nici 


inculpat, nici reclamant în cazul de faţă şi nu va fi nici 
măcar martor. Nu crezi că John Feingold este capabil de a 
proteja pe cineva atât de important şi cunoscut în Regiunea 
noastră, evitând neplăcerile unei convocări la tribunal? Îţi 
spun, va fi ocrotit! Dacă o să fie nevoie, de lucrul acesta se 
vor ocupa unii dintre cei mai influenţi oameni din Regiune. 
Însă nu va fi nevoie. 

— Mi-aş dori să pot avea siguranţa ta. 

— Îmi pare rău că n-o ai. Încrede-te în mine, Andrew. Nu 
uita că e tatăl meu. Îl iubesc mai mult decât orice pe., mă 
rog, îl iubesc foarte mult. Nici prin cap nu mi-ar trece să te 
las să continui, dacă mi s-ar părea că asta reprezintă un 
pericol pentru el. Trebuie să mă crezi, Andrew! 

În cele din urmă, Andrew o crezu. Continua să fie tulburat 
de posibilitatea implicării Domnului, totuşi Micuța 
Domnişoară îi oferise suficiente asigurări ca să continue. 

Un reprezentant al lui Feingold îi aduse câteva hârtii ce 
trebuiau iscălite şi Andrew le semnă; mândru, cu un gest 
larg - semnătura apăsată Andrew Martin, din linii verticale, 
ferme, pe care o folosise pe cecuri încă de la întemeierea 
corporației sale, cu atâţia ani în urmă. 

Petiţia fu înaintată Tribunalului Regional. Trecură câteva 
luni fără să se întâmple nimic deosebit. Ocazional, sosea 
câte un plicticos document legal, în tradiţionalele coperţi 
rigide, iar Andrew îl parcurgea rapid, îl semna şi-l returna, 
apoi nu se mai petrecea nimic timp de alte câteva luni. 

Acum, Domnul părea teribil de fragil. Uneori, Andrew se 
întreba dacă n-ar fi fost mai bine ca bătrânul să fi murit 
liniştit, înainte de audierea cazului, pentru a fi scutit de 
posibilitatea oricăror emoţii. 

Gândul îl îngrozea şi căuta să-l alunge din minte. 

— Suntem pe rol, îi spuse în cele din urmă Micuţa 
Domnişoară. De acum, nu mai durează mult. 

Însă, exact aşa cum prevestise Domnul, procedurile nu se 
dovediră deloc simple. 


Micuţa Domnişoară îl asigurase pe Andrew că trebuia doar 
să se prezinte în faţa unui judecător, să-i prezinte cererea 
pentru declararea statutului de robot liber şi apoi să 
aştepte timpul necesar pentru ca judecătorul să se 
documenteze, să studieze precedentele legale şi să-şi 
anunţe hotărârea. 

Districtul California al Tribunalului Regional devenise 
notoriu prin interpretarea modernă a chestiunilor legale, 
aşa încât existau toate motivele - cel puţin aşa afirma 
Micuța Domnişoară - ca judecătorul să decidă în favoarea 
lui Andrew şi să-i elibereze un certificat care să-i ateste 
libertatea dorită. 

Primele indicaţii că lucrurile aveau să fie, de fapt, mult mai 
complicate au apărut atunci când firma „Feingold and 
Feingold” a fost înştiinţată de către Tribunalul Regional - 
prin persoana judecătorului Harold Kramer, care prezida 
Circumscripţia Patru - că în cazul Martin fuseseră introduse 
contrapetiţii. 

— Contrapetiţii? Întrebase Micuța Domnişoară. Asta ce 
înseamnă? 

— Înseamnă că vor interveni şi alţii, răspunsese Stanley 
Feingold. 

Stanley era actualul director al firmei - bătrânul John se 
afla în pragul pensionării - şi preluase personal cazul lui 
Andrew. 

Semăna atât de mult cu tatăl său, inclusiv în privinţa 
pântecului rotofei şi a zâmbetului amabil, încât putea fi 
considerat o copie mai tânără a lui John. Nu purta, însă, 
lentile de contact verzui. 

— Dar cine sunt „alţii”? Insistase femeia. 

Avocatul oftase adânc. 

— De pildă, Sindicatul Regional, care este îngrijorat că 
poate pierde locuri de muncă în favoarea roboților, dacă 
aceştia capătă libertate. 

— Asta-i o poveste veche. Planeta n-are suficienţi locuitori 
care să ocupe toate locurile de muncă disponibile - e un 


lucru bine ştiut. 

— Cu toate acestea, sindicatul va interveni întotdeauna ca 
să prevină orice decizie legală ce ar putea susţine conceptul 
de drepturi ale roboților. Dacă roboții devin entităţi libere, 
ei pot solicita vechime în muncă. Drept de afiliere la 
sindicate. Tot felul de lucruri din astea. 

— Ridicol! 

— Da, ştiu, doamnă Charney. Cu toate acestea, au introdus 
o petiție de intervenţie. Şi nu-i vorba doar de sindicate. 

— Cine mai e? Întrebase neliniştită Micuța Domnişoară. 

— Corporaţia „Roboții şi Oamenii Mecanici Americani”. 

— Ei?! 

— Vă surprinde? Sunt singurii fabricanți de roboţi din 
lume. Roboții reprezintă produsul lor principal. Produsul - 
subliniez - iar produsele sunt obiecte lipsite de viaţă. Pe cei 
din R. O. M. A. Îi nelinişteşte ideea că ar putea apărea 
cineva care să considere roboții mai mult decât obiecte 
neînsufleţite. Dacă petiția lui Andrew este aprobată, R. O. 
M. A. Se teme că roboții ar putea căpăta şi alte. Drepturi 
civile, de pildă, drepturi egale cu oamenii. De aceea, este 
normal să se opună. lot aşa cum un fabricant de lopeţi şi 
târnăcoape îşi consideră produsele simple obiecte 
neînsufleţite, iar nu persoane, şi se va opune oricăror legi 
care să le acorde acestora drepturi civile, oferindu-le astfel 
posibilitatea de a hotări asupra modului cum sunt 
confecţionate, depozitate şi vândute. 

— Absurd! De-a dreptul absurd! Se răstise Micuța 
Domnişoară, cu o vehemenţă demnă de tatăl ei. 

— De acord, rostise diplomatic Stanley Feingold. Cu toate 
acestea, au fost înaintate contra-petiţiile respective. Mai 
sunt şi alte organizaţii. Obiecţii din partea. 

— Nu contează, îl întrerupse Micuța Domnişoară. Nu 
vreau s-aud restul listei. Tu mergi acolo şi combate toate 
argumentele stupide ale acestor reacţionari. 

— Să fiţi convinsă că voi face tot ce-mi stă în putinţă, 
doamnă Charney, zise Feingold. 


Tonul său nu fusese însă extrem de încrezător. Al doilea 
eveniment avu loc în săptămâna dinaintea prezentării la 
tribunal. Micuța Domnişoară îl sunase pe Feingold şi-i 
spusese: 

— Stanley, am fost anunţaţi că o echipă de la televiziune va 
sosi luni la tata, ca să instaleze echipamentul pentru 
audiere. 

— Da, desigur, doamnă Charney. Este o simplă rutină. 

— Audierea se va ţine în locuinţa tatei? 

— Mărturia lui Andrew va fi luată acolo, da. 

— lar restul procesului? 

— Nu-i chiar un proces, doamnă Charney. 

— Atunci, restul dezbaterilor. Unde se vor desfăşura? În 
sala judecătorului Kramer? 

— Procedura obişnuită, explică Feingold, este ca toate 
părţile implicate în caz să participe sub formă electronică. 
Judecătorul va recepționa toate intervenţiile în sala lui. 

— Nimeni nu se mai duce la tribunal? 

— Rareori, doamnă Charney. Foarte, foarte rar. 

— “Totuşi, se mai obişnuieşte? 

— După cum v-am spus, foarte rar. În ziua de azi, lumea 
este atât de descentralizată, iar oamenii s-au risipit pe 
distanţe atât de marl. Pe scurt, e mai uşor de făcut totul 
prin intermediul electronicii. 

— Eu vreau ca dezbaterile să aibă loc în sala tribunalului. 
Feingold o privi întrebător. 

— Există vreun motiv special pentru care. 

— Da. Doresc ca judecătorul să-l poată vedea în mod 
direct pe Andrew, să-i asculte vocea reală şi să-şi formeze o 
opinie pe viu asupra caracterului său. Nu vreau să-l 
considere un soi de maşinărie impersonală, ale cărei glas şi 
imagine îi parvin prin liniile telefonice. În plus, nu doresc ca 
tata să fie supus stresului şi agitaţiei echipelor tehnice care 
să-i invadeze intimitatea, pentru legăturile acelea necesare 
transmisiei. 

Avocatul încuviinţă din cap, totuşi părea îngrijorat. 


— Pentru a obţine o audiere în tribunal, doamnă Charney, 
din cauza datei avansate, va fi necesară o cerere. 

— Redacteaz-o! 

— Părţile adverse vor protesta, cu siguranţă, faţă de 
cheltuielile suplimentare şi inconvenientele implicate. 

— Atunci n-au decât să nu se prezinte. În nici un caz n-aş 
dori să sufere neplăceri. Însă Andrew şi cu mine 
intenţionăm să fim în sala tribunalului. 

— Andrew şi dumneavoastră, doamnă Charney? 

— Credeai că în ziua aceea voi rămâne acasă? 

Cererea respectivă a fost înaintată, iar părţile adverse au 
bodogănit, însă n-au putut obiecta - întrucât oricine avea 
dreptul să solicite prezenţa în tribunal, mărturiile 
electronice nefiind obligatorii. În ziua stabilită, Andrew şi 
Micuța Domnişoară s-au prezentat în săliţa surprinzător de 
modestă a judecătorului Kramer, din Circumscripţia Patru a 
Tribunalului Regional, pentru mult-aşteptata audiere a 
petiţiei care, din considerente pur tehnice, era trecută pe 
rol drept „Martin contra Martin”. 

Îi însoțea Stanley Feingold. Sala, situată într-o clădire 
veche şi ponosită, datând probabil încă din secolul 
douăzeci, era neaşteptat de mică şi lipsită de 
spectaculozitate, conţinând o masă simplă, pentru 
judecător, câteva scaune inconfortabile pentru puţinii care 
insistau să apară personal şi o nişă cu aparatura 
electronică. 

Singurii oameni prezenţi erau judecătorul Kramer - tânăr, 
brunet, cu ochii vioi - şi un avocat pe nume James Van 
Buren, care reprezenta toate celelalte părţi implicate. 
Părţile respective nu erau prezente, iar intervenţiile lor 
urmau să apară pe ecran. Nu puteau obţine anularea 
cererii lui Feingold, dar nici nu intenționau să se prezinte 
personal. Aproape nimeni nu mai făcea aşa. Ca atare, 
renunţaseră la dreptul prezenţei fizice, apelând la 
obişnuitele mijloace electronice. 


Reclamanţii aveau să pledeze primii. Poziţia lor nu 
prezenta nici o surpriză. 

Purtătorul de cuvânt al Sindicatului Regional nu insistă 
prea mult asupra posibilităţii unei competiţii sporite între 
oameni şi roboţi pentru ocuparea locurilor de muncă, în 
cazul când lui Andrew i se acorda libertatea. El aborda o 
perspectivă mai largă şi mai nobilă. 

— De-a lungul istoriei, din clipa când cei dintâi umanoizi 
au cioplit pietrele, obţinând dălţi, răzuitoare şi ciocane, 
care au reprezentat primele unelte, omenirea a înţeles că 
este o specie al cărei destin este de a controla mediul şi a 
intensifica acest control prin mijloace mecanice. Însă, 
treptat, pe măsură ce complexitatea şi posibilităţile 
uneltelor noastre au crescut, noi am cedat o mare parte a 
independenţei noastre - am ajuns să devenim dependenţi 
de propriile noastre unelte, ceea ce ne-a slăbit capacitatea 
de a ne descurca fără ele în anumite circumstanţe. lar 
acum, în cele din urmă, am inventat un instrument atât de 
capabil, atât de adaptat la atât de multe funcţii, încât pare 
să deţină o inteligenţă aproape umană. Desigur, este vorba 
despre robot. Evident, cu toţii admirăm ingeniozitatea 
roboticienilor noştri şi aplaudăm abilitatea uluitoare a 
creaţiilor lor. Azi, însă, ne confruntăm cu o nouă şi 
înfricoşătoare posibilitate - aceea de a ne fi creat proprii 
noştri succesori, de a fi construit o maşină care nu ştie că 
este o maşină, ci solicită să fie recunoscută drept o 
individualitate autonomă, cu drepturile şi privilegiile unei 
fiinţe umane. În virtutea inerentei superiorităţi mecanice, a 
durabilităţii şi a puterii fizice, a creierului pozitronic 
inteligent conceput şi a duratei sale de funcţionare, practic 
nelimitată, s-ar putea într-adevăr ca maşina, după ce a 
obţinut acele drepturi şi privilegii, să se considere stăpâna 
noastră! Ce ironie a sorții! Să construieşti o unealtă atât de 
bună încât să preia conducerea făuritorilor ei! Să fii 
înlăturat de propria ta maşină, să fii depăşit de ea, să fii 
aruncat în lada de gunoi a evoluţiei. 


Continuă tot aşa, clişeu după clişeu. 

— Mereu complexul Frankenstein, murmură Micuța 
Domnişoară, dezgustată. Paranoia Golemului. Seria 
completă de terori antiştiinţifice, antimaşiniste şi 
antiprogresiste, folosită pentru a nu-ştiu-câta oară. 

Cu toate acestea, până şi ea fu nevoită să admită că era o 
elocventă declaraţie de poziţii. lar Andrew, privind ecranul 
şi ascultându-l pe avocatul sindicatului enumerând lista de 
orori, se trezi întrebându-se de ce s-ar fi gândit cineva că 
roboții doreau să-i înlăture pe oameni, sau să-i arunce în 
orice fel de ladă de gunoi. 

Roboții slujeau. Acesta era scopul lor. Se putea spune 
chiar că reprezenta plăcerea lor. Însă până şi Andrew se 
gândea dacă nu cumva, pe măsură ce roboții ajungeau tot 
mai asemănători oamenilor, ar fi devenit atât de greu de 
deosebit de aceştia încât oamenii înşişi, lipsindu-le 
perfecțiunea proprie roboților, să ajungă să se considere un 
soi de creaturi secundare. 

În cele din urmă, tirada purtătorului de cuvânt al 
sindicatelor luă sfârşit. Ecranul păli şi se acordă o scurtă 
pauză. Veni apoi rândul avocatului R. O. M.A. 

Se numea Ethel Adams. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu 
trăsături pronunţate, ascuţite, care - probabil nu accidental 
- semăna foarte bine cu celebra robopsiholog Susan Calvin, 
faimoasa şi venerata savantă a secolului anterior. 

Ethel Adams nu folosi nimic din retorica bombastică a 
predecesorului ei. Afirmă în mod simplu şi previzibil că 
satisfacerea petiţiei lui Andrew urma să complice sarcina R. 
O. M. A. De proiectare şi fabricare a roboților, care 
reprezentau principalele lor produse. Dacă se demonstra că 
ei nu construiau maşini, ci cetăţeni liberi, putea fi ţinta unor 
noi reglementări şi restricţii ce aveau să le afecteze sever 
producţia; pe scurt, întregul progres ştiinţific era expus 
unui risc inutil. 

Desigur, intervenţia ei constituia exact contrariul poziţiei 
primului vorbitor. Acesta prezentase avansul tehnologiei ca 


pe un fenomen ce putea deveni ameninţător; Ethel Adams 
avertiza asupra pericolului în care ar fi ajuns ştiinţa. 
Asemenea contradicții erau previzibile, le spusese Stanley 
Feingold lui Andrew şi Micuţei Domnişoare. Adevăratele 
arme folosite în acest caz erau cele emoţionale, nu 
conceptele intelectuale profunde. 

Urma însă un alt vorbitor: Van Buren, avocatul prezent în 
sală ca reprezentant general al tuturor adversarilor cererii 
lui Andrew. Era un bărbat înalt şi impunător, cu un aspect 
senatorial clasic: părul grizonat tuns perie, costumul 
elegant, ţinuta magnifică. Argumentul lui era extrem de 
simplu, neîncercând deloc să atingă laturile emotive: 

— Problema, onorată instanţă, se rezumă la o chestiune 
atât de elementară - aş zice chiar banală - încât, de fapt, 
nici nu ştiu pentru ce ne-am adunat astăzi aici. Petiţionarul, 
robotul NDR-113, i-a cerut proprietarului său, onorabilul 
Gerald Martin, să fie declarat „liber”. Da, un robot liber - 
primul de acest fel. Vă întreb însă, domnule judecător: ce 
înţeles poate avea această cerere? Un robot nu este altceva 
decât o maşină. Poate un automobil să fie „liber”? Poate un 
monitor să fie „liber”? Aceste întrebări nu au răspunsuri, 
fiindcă ele nu au conţinut. Oamenii pot fi liberi, da. Asta 
ştim ce înseamnă. După cum a scris unul dintre marii noştri 
strămoşi, ei au anumite drepturi inalienabile la viaţă, 
libertate şi căutarea fericirii. Un robot posedă viaţă? Nu în 
felul cum o înţelegem noi. Da, el pare viu, dar acelaşi lucru 
se poate spune şi despre imaginea unui holocub. Nimeni n- 
ar susţine că imaginile holocuburilor trebuie „eliberate”. Un 
robot deţine libertate? Nu în felul cum înţelegem noi 
termenul: până şi creierele lor sunt astfel construite încât 
să asculte fără crâcnire comenzile oamenilor. Iar în ceea ce 
priveşte căutarea fericirii - ce poate să ştie un robot despre 
asta? Fericirea este un ideal specific omului. Libertatea este 
o stare specifică omului. Un robot - nimic altceva decât o 
maşinărie construită din metal şi plastic, gândită şi 
proiectată din capul locului doar ca un mijloc de slujire a 


nevoilor oamenilor - este, prin definiţie, un obiect căruia nu 
i se poate aplica un concept precum cel de „libertate”. Doar 
un om e capabil să fie liber. 

Fusese un discurs bun, limpede, direct şi perfect 
prezentat. În mod evident, Van Buren era conştient de 
justeţea punctelor atinse, întrucât continuă să le repete de 
câteva ori, sub diferite forme vorbind apăsat şi fără grabă, 
lovind ritmic cu palma în masa dinaintea sa, ca să marcheze 
cadenţa cuvintelor. 

După ce termină, judecătorul solicită încă o pauză. 

Micuţa Domnişoară se întoarse către Stanley Feingold şi 
zise: 

— Acum vine rândul tău, nu? 

— Da, bineînţeles. 

— Vreau să vorbesc eu. În numele lui Andrew. 

Avocatul se împurpură la faţă. 

— Dar, doamnă Charney. 

— Ştiu că ţi-ai pregătit o pledoarie minunată. În nici un caz 
nu încerc să sugerez altceva. Însă judecătorul a ascultat 
destulă oratorie azi. Vreau să fac o declaraţie foarte simplă, 
şi asta înainte ca altcineva să intervină. Nici chiar tu, 
Stanley. 

În mod evident, pe Feingold nu-l încânta situaţia, însă ştia 
cine era clientul său. Chiar dacă Andrew plătea onorariul, 
Micuţa Domnişoară dirija spectacolul. 

Adresă cererea cuvenită. 

Judecătorul Kramer se încruntă, ridică din umeri şi 
încuviinţă. 

— De acord, rosti el. Amanda Laura Martin Charney, 
prezintă-te la bară. 

Pentru o clipă, Andrew, care stătea tăcut lângă Feingold, 
se întrebase cine era persoana respectivă. Până atunci nu 
mai auzise niciodată numele întreg al Micuţei Domnişoare. 
Apoi, însă, zări silueta subţirică şi cochetă a femeii 
sculându-se şi înaintând hotărâtă spre capătul opus al 
săliţei şi înţelese. 


Văzând-o cum stătea atât de sigură de ea în faţa 
judecătorului, Andrew simţi curenţi fierbinţi de mândrie 
străbătându-i reţeaua pozitronică. Cât de curajoasă părea! 
Cât de decisă! Şi cât de. Frumoasă! 

— Vă mulţumesc, domnule judecător, începu ea. Nu sunt 
avocat şi nu cunosc modul corect de formulare a unei 
pledoarii. Sper, însă, că veţi acorda atenţie înţelesului 
vorbelor mele şi veţi trece cu vederea neutilizarea unor 
expresii latine corespunzătoare. 

— Asta nu va reprezenta o problemă, doamnă Charney. 

Micuța Domnişoară surâse uşor şi continuă: 

— Vă sunt extrem de recunoscătoare. 

Ne-am adunat astăzi aici pentru că NDR-113, aşa cum au 
preferat să-l numească, în mod impersonal, ceilalţi 
vorbitori, a solicitat să fie declarat robot liber. Ar trebui să 
vă spun că mi se pare extrem de straniu să aud că bunului 
meu prieten Andrew i se spune NDR-113, deşi sunt 
conştientă, într-o oarecare măsură, că acesta era numărul 
său de serie, atunci când a venit din fabrică. Pe vremea 
aceea aveam doar şase-şapte ani, aşa încât, după cum vă 
puteţi da seama, a trecut destul de mult timp. Nu mi-a 
plăcut să-l numesc NDR-113 şi l-am botezat „Andrew”. 
Fiindcă a rămas atâţia ani cu familia noastră, şi numai cu 
ea, este cunoscut în general sub numele „Andrew Martin”. 
Cu permisiunea dumneavoastră, domnule judecător, aş dori 
ca în continuare să mă refer la el cu numele Andrew. 

Judecătorul încuviinţă aproape indiferent. Nu era câtuşi 
de puţin o problemă; la urma urmei, petiția fusese 
completată în numele lui Andrew Martin. 

— Vorbesc despre el ca fiind prietenul meu, urmă Micuţa 
Domnişoară. Însă Andrew nu este doar atât. Este şi 
servitorul familiei noastre. Un robot. Ar fi absurd să neg 
acest lucru. Şi - în ciuda discursurilor elocvente pe care le- 
am auzit azi - cred că ar trebui să subliniez că el nu solicită 
altceva decât să fie declarat robot liber. Nu intenţionează, 
aşa cum s-a sugerat, să fie considerat om liber. N-a venit azi 


aici căutând să obţină dreptul de a vota, de a se însura, de 
a-i fi înlăturate din creier cele Trei Legi sau altceva similar. 
Oamenii sunt oameni, iar roboții sunt roboţi şi Andrew ştie 
foarte clar de care parte a liniei se găseşte el. 

Se opri şi-l privi pe James Van Buren, parcă aşteptându-se 
să-l vadă încuviinţând din cap aprobator. Avocatul arbora 
însă o expresie profesională, indiferentă şi imobilă. 

— Perfect, vorbi Micuța Domnişoară. Deci subiectul este 
libertate pentru Andrew - şi nimic altceva. Domnul Van 
Buren a afirmat că libertatea este un concept lipsit de 
înţeles atunci când se aplică roboților. Domnule judecător, 
îmi permit să nu fiu de acord. Nu sunt câtuşi de puţin de 
acord. Să încercăm să înţelegem, dacă este posibil, ce 
înseamnă libertatea pentru Andrew. Din anumite puncte de 
vedere, el este deja liber. Cred că au trecut cel puţin 
douăzeci de ani de când nimeni din familia Martin nu i-a 
mai dat vreun ordin cu care, după cum simţeam noi, el să 
nu fie de acord. Pe de o parte, aceasta a fost o chestiune de 
amabilitate absolut firească: nouă ne place Andrew, îl 
respectăm, ba chiar ar fi corect să spunem că îl iubim. L-am 
jigni, lăsându-l să creadă că ni se pare necesar să-i dăm 
asemenea ordine, deşi a trăit atâta vreme împreună cu noi 
încât este perfect capabil să anticipeze ce trebuie făcut, şi 
face totul fără să fie nevoie să-i spună cineva. Am putea 
însă, dacă dorim, să-i poruncim orice şi oricând, ba chiar să 
formulăm un ordin, oricât de aspru, pentru că el nu este 
decât o maşină care ne aparţine. Aşa scria în actele care l- 
au însoţit în ziua când ni l-a prezentat tata: el este robotul 
nostru şi, graţie celei de-a doua din faimoasele Trei Legi, 
este silit să ne dea ascultare atunci când îi poruncim. El nu 
poate respinge opţiunea de supunere în faţa oamenilor, aşa 
cum n-o poate face nici o maşină. Dar vă mărturisesc, 
domnule judecător, că ne tulbura profund să avem această 
putere asupra iubitului nostru Andrew. De ce ar trebui să-l 
tratăm cu asprime? Ce drept avem să ne menţinem această 
autoritate, asupra lui? Andrew ne-a slujit decenii la rând 


credincios, iubitor şi fără să se plângă. A făcut viaţa familiei 
noastre mai fericită într-o mie de feluri. Şi, pe lângă slujirea 
devotată şi necondiționată, el a deprins - numai şi numai 
din proprie iniţiativă meşteşugul sculpturii în lemn, 
perfecţionându-se într-o asemenea măsură încât a produs, 
de-a lungul anilor, o mulţime de obiecte remarcabile ce pot 
fi numite opere de artă şi care sunt vânate de muzeele şi 
colecţionarii de pretutindeni. Considerând toate aceste 
aspecte, cum mai putem noi continua să exercităm o 
asemenea putere asupra lui? Ce anume ne dă dreptul să ne 
considerăm stăpânii absoluţi ai unei persoane atât de 
extraordinare? 

— O persoană, doamnă Charney? O întrerupse 
judecătorul. Pentru o clipă, Micuţa Domnişoară păru 
tulburată. 

— După cum am afirmat din capul locului, domnule 
judecător, nu pretind că Andrew ar fi altceva decât un 
robot. Bineînţeles, accept această realitate. L-am cunoscut, 
însă, de atâta vreme, şi atât de bine, încât pentru mine e 
aidoma unei persoane. Permiteţi-mi să reformulez 
întrebarea respectivă: Ce anume ne dă dreptul să ne 
considerăm stăpânii absoluţi ai unui robot atât de 
extraordinar? 

Judecătorul Kramer se încruntă: 

— Deci, scopul petiţiei - am înţeles corect, doamnă 
Charney? 

— Este de a înlătura cele Trei Legi din creierul lui Andrew, 
pentru ca el să nu mai fie la discreţia oamenilor? 

— Nici vorbă, replică oarecum şocată Micuţa Domnişoară, 
(întrebarea o luase complet pe nepregătite.) Nu sunt nici 
măcar sigură că este posibil. Şi, priviţi - priviţi, vă rog: până 
şi Andrew clatină din cap. Asta e! Deci nu este posibil. În tot 
cazul, nu la aşa ceva ne gândeam, când am redactat petiția. 

— Pot întreba atunci la ce vă gândeaţi? 

— La un singur lucru. Ca Andrew să capete un document 
legal prin care să se ateste că este un robot liber, care nu 


constituie proprietatea nimănui. Dacă el va alege să 
slujească în continuare familia Martin, o va face din proprie 
iniţiativă, iar nu pentru că noi dorim să ne exercităm 
drepturile stipulate în contractul original cu producătorii 
lui. De fapt, este vorba despre o chestiune de semantică. Nu 
se va schimba nimic din ceea ce implică cele Trei Legi - 
chiar dacă aşa ceva ar fi posibil. Noi încercăm, pur şi 
simplu, să invalidăm condiţia de servitute involuntară în 
care suntem siliţi să-l menţinem pe Andrew. După aceea, el 
va continua să ne slujească aşa cum a făcut-o şi până acum 
- în privinţa asta sunt absolut sigură. O va face însă doar 
pentru că o doreşte, ceea ce cred, şi nu fiindcă i-o cerem 
noi. Nu înţelegeţi, domnule judecător, cât de mult ar 
însemna asta pentru el? I-ar oferi totul, fără ca pe noi să ne 
coste ceva. Şi nu va fi vorba de niciuna dintre tragicele şi 
copleşitoarele probleme ale răsturnării omenirii de către 
propriile-i maşini, la care s-a referit atât de dramatic 
reprezentantul sindicatelor - vă asigur! 

Judecătorul păru că-şi stăpâneşte un surâs. 

— Cred că v-am înţeles punctul de vedere, doamnă 
Charney. Apreciez căldura şi pasiunea cu care v-aţi erijat în 
rolul de avocat al robotului dumneavoastră. Cred, însă, că 
ştiţi că în legile acestei Regiuni - şi, de fapt, în legile tuturor 
Regiunilor - nu există nimic referitor la posibilitatea 
libertăţii roboților. Pur şi simplu, nu există nici un alt caz 
precedent. 

— Da, încuviinţă Micuța Domnişoară, domnul Feingold mi- 
a spus deja acest lucru. Totuşi, orice abatere de la un 
precedent cunoscut trebuie să înceapă de undeva. 

— Aşa este. Eu aş putea formula un amendament care să 
stabilească o lege nouă. Desigur, împotriva acestui 
amendament se poate face recurs la o instanţă superioară, 
însă stă în puterea mea să validez petiția, aşa cum este ea 
formulată, şi astfel să-l fac pe robotul dumneavoastră 
„liber”, în sensul că familia Martin renunţă la dreptul legal 
de a-i da ordine. Aş putea face asta, deşi nu ştiu cât 


valorează pentru el şi pentru dumneavoastră. Dar, mai 
întâi, trebuie să soluţionez problema ridicată de domnul 
Van Buren: convingerea implicită a societăţii noastre că 
numai un om se poate bucura de libertate, practic prin 
definirea termenului. 

Judecătorii care ignoră asemenea ipoteze fundamentale - 
şi care promulgă amendamente ce par impresionante, dar 
sunt inevitabil lipsite de sens - sunt priviţi drept nebuni. 
Desigur, nu doresc să transform sala aceasta într-o ţintă a 
ironiilor. De aceea, trebuie să lămuresc întâi anumite 
aspecte ale cazului. 

— Dacă doriţi să mă mai întrebaţi ceva., începu Micuţa 
Domnişoară. 

— Nu pe dumneavoastră, ci pe Andrew. Să se apropie 
robotul! 

Micuța Domnişoară tresări. Privi către Stanley Feingold şi- 
| văzu ridicându-se cu o expresie de înviorare pe chip, 
pentru prima dată de când ea îi spusese că voia să pledeze 
în locul lui. 

Andrew se sculă şi traversă odaia cu un aer demn şi nobil. 
Era perfect calm - nu doar în exterior, unde oricum nu-şi 
putea etala sentimentele, ci şi în interior. 

Judecătorul Kramer i se adresă: 

— Eşti robotul NDR-113, însă preferi să ţi se spună 
Andrew, aşa este? 

— Da, domnule judecător. 

Timbrul vocii lui Andrew, supus permanentelor actualizări, 
ajunsese acum să sune aproape complet omenesc. Micuța 
Domnişoară se obişnuise cu el, dar judecătorul păru uluit, 
de parcă se aşteptase la un glas metalic, zăngănind şi 
scrâşnind. 

După câteva clipe reluă întrebările, studiindu-l cu interes 
pe robot. 

— Spune-mi un lucru, Andrew. De ce vrei să fii liber? În ce 
fel va reprezenta libertatea ceva important pentru tine? 

— Dumneavoastră aţi dori să fiţi sclav, domnule judecător? 


— Aşa te consideri tu? Un sclav? 

— Micuța Domnişoară - doamna Charney - a utilizat 
expresia „servitute involuntară” pentru a-mi descrie 
condiţia. Exact asta este. Eu trebuie să mă supun. lrebuie. 
Nu am de ales. Ori aşa ceva e sclavie, domnule judecător. 

— Andrew, chiar dacă te-aş declara liber în clipa aceasta, 
tu ai rămâne în continuare supus acţiunii celor Trei Legi. 

— Ştiu asta. Dar n-aş mai fi supus domnului Martin şi 
doamnei Charney. Aş putea părăsi casa în care am locuit 
atâţia ani, stabilindu-mă acolo unde aş dori. Ei ar renunţa la 
dreptul de a-mi porunci să le slujesc. În felul acesta, aş 
înceta să fiu sclav. 

— Asta doreşti, Andrew? Să părăseşti reşedinţa Martin şi 
să te stabileşti altundeva? 

— Câtuşi de puţin. Doresc dreptul de a putea să fac asta, 
dacă aş simţi o chemare. 

Judecătorul îl privi atent, apoi continuă: 

— În câteva rânduri, referindu-te la tine, te-ai denumit 
„sclav” - sclavul acestor oameni care, în mod evident, au o 
deosebită afecţiune faţă de tine şi pe care, ne spuitu, nu 
intenţionezi să-i părăseşti. Însă tu nu eşti un sclav. Un sclav 
e o persoană căreia i s-a luat libertatea. Tu n-ai fost 
niciodată liber şi n-ai avut o libertate pe care s-o pierzi ai 
fost creat în scopul exclusiv de a sluji. Un robot este un 
ajutor mecanic al omului. Tu eşti un robot perfect - după 
câte înţeleg, un geniu al roboților capabil de o exprimare 
artistică, se pare, neatinsă de nici un alt robot întrucât tu 
nu doreşti să părăseşti familia Martin, iar ei vor să rămâi 
acolo, şi pentru că însăşi existenţa ta în casa lor s-a situat 
pe picior de egalitate cu oricare membru al familiei, totul mi 
se pare un fel de furtună într-un pahar cu apă, Andrew. Ce 
ai putea obţine mai mult, dacă ai fi liber? 

— Poate nu aş face mai mult decât acum, domnule 
judecător, însă aş face totul simţindu-mă mai fericit. În sala 
aceasta, azi, s-a spus că doar un om poate fi liber. Eu nu 
cred că-i adevărat. Mi se pare că numai acela care-şi 


doreşte libertatea, care ştie de existenţa acestui concept şi-l 
doreşte cu toată voinţa lui - poate avea dreptul la ea. Eu 
sunt o asemenea persoană. Desigur, nu sunt un om. 
Niciodată n-am afirmat aşa ceva. Cu toate acestea, îmi 
doresc libertatea. 

Glasul lui Andrew se stinse. Rămase complet nemişcat 
lângă bară. 

Judecătorul stătea aproape la fel de rigid, privindu-l. Părea 
pierdut în gânduri. Toţi cei din sală îşi ţineau răsuflarea. 
După un timp ce păru o veşnicie, judecătorul glăsui: 

— Consider că principala problemă ce s-a ridicat astăzi, 
aici, a fost că nu se poate nega libertatea oricărui. Obiect ce 
posedă o minte suficient de avansată pentru a pricepe 
conceptul şi a dori starea respectivă. Cred că reprezintă un 
lucru important. Am ascultat pledoariile părţilor implicate şi 
am tras o concluzie preliminară. Intenţionez să mă pronunţ 
în favoarea petiţionarului. 

Hotărârea oficială anunţată şi publicată la scurt timp după 
aceea, stârni senzaţie în întreaga lume. Pentru câtăva 
vreme, nimeni nu discuta despre altceva. 

Un robot liber? Cum putea fi liber un robot? Ce însemna 
asta? 

Şi, oricum, cine era acest robot ciudat, care părea atât de 
avansat faţă de ceilalţi? 

Apoi, însă, interesul în jurul cazului Andrew Martin se 
stinse. Fusese doar o minune de trei zile. La urma urmei, nu 
se schimbase nimic, exceptând relaţia lui Andrew cu familia 
Martin. 

Oponenții petiţiei făcuseră recurs la Tribunalul Mondial. 
Cu timpul, cazul ajunse pe rol. Membrii tribunalului 
ascultară cu atenţie înregistrările audierii şi nu găsiră nici 
un temei pentru anularea deciziei. 

Deci se terminase, iar Andrew îşi împlinise dorinţa. Acum 
era liber - un lucru la care se gândea cu mândrie. Şi totuşi, 
simţea cumva că nu obținuse chiar ceea ce pornise să 
capete, atunci când îi ceruse Domnului să-l elibereze. 


NOUĂ. 

Domnul rămăsese îmbufnat. Nu vedea nici un motiv de a 
se bucura de hotărârea judecătorească şi se asigură că 
Andrew şi Micuţa Domnişoară pricepeau asta. 

Imediat după decizia finală, Andrew veni la el şi-i spuse: 

— V-am pregătit cecul, Domnule. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Cecul cu valoarea totală a contului meu. Vi l-am promis 
în schimbul libertăţii. 

— Eu nu ţi-am acordat libertatea! Replică Domnul. Pur şi 
simplu, ţi-ai luat-o singur! 

Glasul lui răstit îi dădu lui Andrew senzaţia că fusese 
scurtcircuitat. 

— 'Tată., interveni Micuța Domnişoară. 

Domnul, care stătea în fotoliu cu halatul strâns în jurul 
trupului, deşi era cea mai călduroasă zi din vara aceea, se 
strâmbă, dar continuă cu ton mai împăciuitor: 

— Bine, Andrew. [i-ai dorit libertatea, deşi nu ştiu la ce-ţi 
slujea, şi nu m-am opus. Probabil că asta înseamnă că ţi-am 
sprijinit petiția. Ei bine, consideră că aşa am făcut. Deci 
acum eşti liber. Felicitările mele! 

— Acum doresc să-mi ţin promisiunea. 

Ochii Domnului scânteiară cu o urmă a vechiului lor foc. 

— Nu vreau afurisiţii tăi de bani, Andrew! 

— Am avut o înţelegere, Domnule. 

— Înţelegere? Ce înţelegere? Ştii bine că nu ne-am înţeles. 
Uite ce-i, Andrew, o să iau cecul acela, dacă numai aşa te vei 
simţi cu adevărat liber. Consider totuşi că e o idee absurdă. 
Sunt un bătrân foarte bogat şi nu mai am mult de trăit. 
Dacă mă sileşti să-i iau, îi voi dona pur şi simplu unor 
activităţi caritabile. O să-i dau Orfelinatului Roboţilor, dacă 
există aşa ceva. lar dacă nu există, voi fonda eu unul. 

Chicoti fără veselie. Nici Andrew şi nici Micuța 
Domnişoară nu i se alăturară. 

— Însă ţie nu-ţi pasă, aşa-i? Tu vrei doar să scapi de bani. 
Perfect, Andrew. Dă-mi cecul. 


— Mulţumesc, Domnule. 

I-l întinse bătrânului. 

Domnul îl cercetă o vreme, întorcându-l pe toate părţile 
până ce vederea lui slăbită găsi suma înscrisă. 

— Ai acumulat o mică avere, aşa-i, Andrew? Mandy, dă-mi, 
te rog, ceva de scris. 

Mâna lui tremura când luă stiloul, dar începu să scrie pe 
dosul cecului cu mişcări sigure şi precise, rând după rând - 
un text mai lung decât simpla confirmare necesară. După ce 
termină, reciti cele scrise şi încuviinţă din cap. Apoi întinse 
cecul lui Andrew. 

Domnul confirmase cecul: „Gerald Martin, sumă primită 
pentru libertatea robotului Andrew NDR-113 Martin, prin 
decizie judecătorească.” După aceea, trăsese o linie şi 
adăugase dedesubt: „Sumă plătibilă lui Andrew Martin, ca 
recompensă pentru serviciile deosebite aduse în perioada 
cât a slujit aici. Confirmarea de către el implică acceptarea 
irevocabilă a recompensei. Gerald Martin.” 

— Eşti de acord? Întrebă Domnul. 

Andrew şovăi o clipă. Arătă cecul Micuţei Domnişoare, 
care citi însemnarea şi ridică din umeri. 

— Nu-mi lăsaţi de ales, Domnule, spuse Andrew. 

— Exact. Aşa-mi place să fac lucrurile. Acum, împătureşte 
cecul şi bagă-l în buzunar - nu, n-ai buzunar, aşa e? 

— Mă rog, pune-l undeva. Păstrează-l ca pe un suvenir 
care să-ţi amintească de mine. Şi să nu mai aud de povestea 
asta! Îl privi sfidător pe Andrew şi pe Micuța Domnişoară: 
Aşa! Cu asta am terminat. Şi-acum eşti cu adevărat liber, 
da? Foarte bine! Foarte bine. De acum încolo, îţi poţi alege 
orice îndeletnicire doreşti şi s-o faci când ai chef. N-o să-ţi 
mai dau nici un ordin, Andrew, cu excepţia ăstuia: Să faci 
numai ce-ţi place. Din clipa aceasta, trebuie să acţionezi 
numai conform voinţei tale, aşa cum a stipulat tribunalul. E 
clar? 

— Da, Domnule. 


— Eu, însă, continui să răspund pentru tine. Asta este altă 
decizie a tribunalului. Nu mai sunt proprietarul tău, dar, 
dacă vei avea necazuri, eu va trebui să te scot din ele. Poate 
că eşti liber, totuşi n-ai niciunul din drepturile civile ale unui 
om. Rămâi dependent de mine, altfel zis - sub tutela mea. 
Sper că înţelegi situaţia aceasta. 

— Pari furios, tată, observă Micuța Domnişoară. 

— Bineînţeles că sunt. N-am solicitat să fiu împovărat cu 
responsabilitatea unicului robot liber din lume. 

— N-ai fost împovărat cu nimic, tată. Ai acceptat 
responsabilitatea faţă de Andrew din ziua când l-ai luat în 
casă. Hotărârea tribunalului n-a schimbat absolut nimic. Nu 
va trebui să faci altceva decât făceai înainte. Iar în privinţa 
„necazurilor” lui Andrew, de ce crezi că ar fi posibile? Cele 
Trei Legi continuă să acţioneze. 

— Atunci, cum poate fi considerat liber? 

— Fiinţele umane nu sunt limitate şi ele de legile lor, 
Domnule? Replică încetişor Andrew. 

— Nu-ncepe o argumentaţie logică cu mine, fulgeră 
Domnul. Oamenii au ajuns în mod voluntar la un contract 
social, la un cod de legi pe care sunt de acord să-l respecte, 
fiindcă altfel n-ar putea exista o societate civilizată. Cei care 
refuză să se supună legilor respective, amenințând astfel 
existenţa celorlalţi, sunt pedepsiţi şi, ne place să credem, 
reeducaţi în cele din urmă. Un robot, însă, nu funcţionează 
pe baza unui contract social voluntar. El respectă codul său 
de legi fiindcă nu are alternativă. Chiar şi un aşa-zis robot 
liber. 

— Dar, după cum aţi afirmat, Domnule, legile oamenilor 
există şi trebuie ascultate, iar cei care le respectă se 
consideră totuşi liberi. Deci un robot. 

— Ajunge! Răcni Domnul, ridicându-se oarecum nesigur în 
picioare. Mulţumesc, dar nu mai am chef să discut această 
problemă. Mă duc la mine. Noapte bună, Amanda. Noapte 
bună, Andrew. 

— Noapte bună, Domnule. Doriţi să vă conduc? 


— Nu te deranja. Mai am încă puterea să urc scările. Vezi- 
ţi de treburile tale, oricare ar fi ele, iar eu o să-mi văd de 
ale mele. 

Se îndepărtă. Andrew şi Micuța Domnişoară schimbară 
priviri alarmate, dar niciunul dintre ei nu comentă. 

După episodul acela, Domnul îşi părăsi rareori dormitorul. 
Mesele îi erau pregătite şi servite de robotul TZ, destinat 
exclusiv bucătăriei. Nu-i ceru niciodată lui Andrew să urce 
în odaia lui şi nici acesta nu-şi permise să-i deranjeze 
intimitatea; de aceea, Andrew îl vedea pe bătrân numai în 
rarele ocazii când cobora în salonul de la parter. 

De fapt, nici Andrew nu mai locuia de o vreme în casă. 

Pe măsură ce comenzile lui se înmulţiseră, îi venise tot mai 
greu să continue să lucreze în micuța încăpere de la 
mansardă, pe care Domnul i-o destinase iniţial drept atelier. 
Ca atare, cu câţiva ani în urmă i se permisese să-şi 
construiască o căsuţă proprie, cu numai două camere, la 
marginea pădurii de pe proprietatea Martin. 

Era o cabană plăcută şi luminoasă, aşezată pe o colină, 
înconjurată de ferigi şi tufişuri, iar puţin mai departe se 
înălța un sequoia uriaş. Trei roboţi constructori o ridicaseră 
în câteva zile, lucrând sub conducerea unui om. 

Desigur, construcţia nu avea dormitor şi bucătărie şi nici 
instalaţii sanitare. 

Într-una din camere se găsea biblioteca şi biroul, unde 
Andrew îşi păstra cărţile de referinţă, schiţele şi 
documentele companiei sale; cealaltă odaie, mult mai mare, 
era atelierul, în care se aflau uneltele şi lucrările curente. 
Într-un micuţ şopron exterior, Andrew depozita esenţele 
rare din care confecţiona obiectele de podoabă, precum şi 
stivele de cherestea obişnuită, utilizată la mobilierul atât de 
căutat. 

Munca nu înceta niciodată pentru el. Publicitatea făcută în 
jurul obţinerii statutului de robot liber generase un interes 
universal faţă de creaţiile sale şi rareori trecea o dimineaţă 
în care calculatorul să nu-i afişeze trei-patru comenzi. Avea 


acum lucrări planificate pe ani înainte şi, în cele din urmă, 
fusese nevoit să instituie o listă de aşteptare, pur şi simplu 
pentru privilegiul de a-i comanda ceva. 

Ca robot liber, muncea mai mult decât în anii când, din 
punct de vedere tehnic, fusese proprietatea Domnului. 

Pentru Andrew nu era nimic anormal să lucreze întruna 
vreme de treizeci şi şase sau chiar patruzeci de ore fără să 
iasă din casă, întrucât, desigur, nu avea nevoie de mâncare 
sau de odihnă. 

Contul său bancar creştea neîntrerupt. Însistase să-i 
achite Domnului costurile legate de clădirea cabanei sale, 
iar de această dată bătrânul acceptase, ca să-i facă pe plac. 
Actul de proprietate fusese trecut pe numele lui Andrew şi 
fusese întocmit un act de închiriere a terenului aferent. 

Micuța Domnişoară, care locuia tot în casa cumpărată de 
ea şi Lloyd Charney, cu ani în urmă, când se căsătoriseră, 
nu uita niciodată să treacă pe la el ori de câte ori îşi vizita 
tatăl. De obicei, se oprea mai întâi la atelierul lui Andrew, 
stătea de vorbă cu el şi-i privea ultimele creaţii, apoi pleca 
spre reşedinţa Domnului. 

Adeseori o însoțea Micuţul Domn - deşi Andrew nu-i mai 
spunea aşa. Micuţul Domn încetase de mult să mai fie un 
băieţel; acum era un tânăr înalt şi robust, cu o mustață 
roşcovană şi zbârlită, aproape la fel de impresionantă ca a 
bunicului său, şi favoriţi tot atât de impunători. La scurtă 
vreme după ce tribunalul îi acordase lui Andrew statutul de 
robot liber, Micuţul Domn îi interzisese să mai folosească 
această poreclă. 

— Te nemulţumeşte, Micuţule Domn? Întrebase Andrew. 
Crezusem că o consideri amuzantă. 

— Înainte aşa o consideram. 

— Acum însă, fiind adult, ţi se pare necorespunzătoare? O 
jignire la adresa demnităţii tale? Ştii bine că am tot 
respectul faţă de. 

— N-are nici o legătură cu demnitatea mea, replicase 
Micuţul Domn, ci cu a ta. 


— Nu înţeleg. 

— Evident. Fii atent, Andrew: „Micuţul Domn” poate că 
reprezintă un nume încântător, iar noi doi cu siguranţă aşa 
îl considerăm, dar în realitate este genul de formulă de 
respect utilizată de un bătrân majordom atunci când se 
adresează fiului stăpânului său, în cazul de faţă, nepotului 
acestuia. Nu mai este adecvată, pricepi, Andrew? Bunicul 
meu nu-ţi mai este stăpân, iar eu nu mai sunt un băieţel 
drăgălaş. Un robot liber nu trebuie să spună nimănui 
„Micuţul Domn”. E limpede? Eu îţi spun Andrew. Aşa am 
făcut dintotdeauna. De acum încolo, tu trebuie să-mi spui 
George. 

Exprimarea sunase ca un ordin, aşa că Andrew nu avusese 
de ales. 

Din clipa aceea încetase să-i spună „Micuţul Domn” lui 
George Charney. Mama acestuia, însă, rămăsese pentru el 
tot Micuţa Domnişoară. Pur şi simplu nu se putea închipui 
zicându-i „Doamna Charney”, iar „Amanda” i se părea 
nepoliticos şi impertinent. Ea continua să fie „Micuța 
Domnişoară”, cu toate că încărunţise; rămăsese tot zveltă, 
vioaie şi frumoasă, dar vârsta nu putea fi ascunsă. Andrew 
spera că ea n-avea să-i dea niciodată un ordin precum cel al 
fiului ei, şi, într-adevăr, nu o făcuse. Urma să rămână de-a 
pururi „Micuța Domnişoară”. 

Într-o bună zi, George şi Micuța Domnişoară veniră în 
vizită, dar niciunul dintre ei nu se opri, ca de obicei, pe la 
Andrew, înainte de a merge la Domn. Andrew le văzuse 
maşina trecând pe lângă drumul ce ducea la cabana lui şi se 
întrebase care putea fi motivul. Se simţi neliniştit când se 
scurse o jumătate de oră, apoi încă o jumătate fără ca 
vreunul dintre ei să apară. Îi jignise cu ceva la ultima 
întrevedere? Nu, puţin probabil. 

Să fi apărut atunci vreo problemă în casa Domnului? 

Căută să-şi alunge întrebările, cufundându-se în muncă, 
dar avu nevoie de tot autocontrolul său robotic ca să se 
concentreze, şi nici chiar atunci lucrul nu merse ca de 


obicei. Mult mai târziu, spre seară, George Charney veni să- 
l vadă. Singur. 

— S-a întâmplat ceva, George? Întrebă Andrew, imediat ce 
tânărul intră. 

— Mă tem că da. Bunicul e pe moarte. 

— Pe moarte? Repetă stupefiat Andrew. 

Moartea reprezenta un concept la care se gândise deseori, 
însă pe care nu-l pricepuse niciodată pe deplin. George 
încuviinţă cu gravitate. 

— Mama e la căpătâiul lui. Bunicul vrea să vii şi tu. 

— Vrea el? Te-a trimis Domnul - nu mama ta? 

— Da, Domnul. 

Andrew simţi o uşoară tremurătură în vârful degetelor, 
care reprezenta manifestarea lui cea mai puternică de 
agitaţie. Acum, însă, senzaţia era dublată de tulburare. 

Domnul. Pe moarte! 

Îşi lăsă uneltele şi porni grăbit spre casă, cu George 
Charney alergând alături de el. 

Domnul zăcea în patul în care-şi petrecuse majoritatea 
timpului în ultimii ani. Părul i se rărise de tot, rămânând 
doar câteva şuviţe albe; până şi celebra lui mustață atârna 
acum jalnic. Părea foarte palid, de parcă pielea îi devenise 
transparentă, şi de-abia mai răsufla. 'Ţinea însă ochii 
deschişi - aceiaşi ochi aprigi, pătrunzători, de un albastru 
intens - şi reuşi să zâmbească uşor, abia ridicând colţurile 
buzelor, când îl văzu pe Andrew. 

— Domnule. Oh, Domnule, Domnule. 

— Vino aici, Andrew. 

Glasul lui răsună surprinzător de puternic, ca în urmă cu 
mulţi ani. Andrew şovăi, prea zăpăcit ca să se conformeze. 

— Am zis să vii aici. E un ordin. Cândva ţi-am spus că n-o 
să-ţi mai dau ordine, dar acum e o excepţie. Asta-i chiar 
ultimul pe care ţi-l voi mai da vreodată - în privinţa asta poţi 
să fii sigur. 

— Da, Domnule, încuviinţă Andrew şi se aproprie. 


Bătrânul îşi trase o mână de sub pătură. Părea că se luptă 
cu pătura şi George se repezi să-l ajute. 

— Nu, şuieră Domnul, cu o urmă a irascibilităţii lui 
obişnuite. La dracu', nu-ncerca să faci ceva în locul meu, 
George! Sunt doar pe moarte, nu-s schilod! 

Furios, împinse pătura în jos atât cât să-şi ridice mâna şi o 
întinse spre robot. 

— Andrew, rosti el. Andrew. 

— Domnule., începu Andrew. Apoi amuţi. Nu ştia ce să 
spună. 

Nu mai fusese niciodată lângă cineva aflat pe patul morţii 
şi nici măcar nu văzuse un om mort. Ştia că decesul 
reprezenta echivalentul uman al încetării funcţiunilor. Era o 
demontare involuntară şi ireversibilă, care se petrecea în 
cele din urmă cu toţi oamenii. Fiind inevitabilă, Andrew 
dorea să creadă că oamenii o acceptau ca pe un proces 
natural şi n-o priveau cu teamă ori neplăcere. Cu toate 
acestea, nu putea fi sigur. La urma urmelor, Domnul trăise 
atât de mult - trebuia să se fi obişnuit să fie viu, şi 
întotdeauna clocotise de vitalitate. 

— Dă-mi mâna, Andrew. 

— Desigur, Domnule. 

Luă palma rece, sfrijită şi palidă a bătrânului în mâna sa; 
pielea zbârcită atinse plasticul neted, aproape perfect. 

— Eşti un robot extraordinar, ştii asta, Andrew? Şopti 
Domnul. Cu adevărat extraordinar. Cel mai grozav robot 
construit vreodată. 

— Mulţumesc, Domnule. 

— Voiam să-ţi spun lucrul ăsta. Şi încă ceva: Mă bucur că 
eşti liber. Atât! Pentru mine e important că am putut să-ţi 
spun. Asta a fost tot, Andrew. 

Fără îndoială, discuţia se terminase. Andrew lăsă mâna 
tremurătoare a Domnului şi se retrase de lângă pat, 
alăturându-se lui George şi Micuţei Domnişoare. Femeia 
întinse braţul şi îi atinse uşor, cu afecţiune, cotul. Nici ea şi 
nici George nu rostiră nici un cuvânt. 


Bătrânul părea că se retrăsese pe un tărâm personal, 
foarte îndepărtat. Singurul sunet din odaie îl constituia 
acum răsuflarea lui, tot mai slabă şi mai neregulată. Stătea 
nemişcat, cu privirea aţintită spre tavan. Chipul său era la 
fel de inexpresiv ca al oricărui robot. 

Andrew era complet buimăcit. Rămase locului, absolut 
tăcut, neclintit, asistând la ceea ce ştia că erau ultimele 
clipe ale Domnului. 

Respirația acestuia devenise acum şuierată. În gâtlejul lui 
se auzi un horcăit ciudat, un sunet pe care Andrew nu-l mai 
auzise în toată existenţa lui. 

După aceea se aşternu liniştea. Exceptând oprirea 
răsuflării Domnului, Andrew nu putea observa nici o 
modificare a bătrânului. Cu o clipă în urmă fusese practic 
nemişcat, iar acum era la fel. Continua să privească fix 
tavanul. Andrew îşi dădu totuşi seama că se petrecuse ceva 
profund, ceva ce depăşea puterea lui de înţelegere. Domnul 
trecuse peste acel prag misterios ce separa viaţa de 
moarte. El nu mai exista. Dispăruse. Rămăsese doar 
învelişul gol. 

În cele din urmă, Micuța Domnişoară rupse tăcerea, tuşind 
uşor. Nu avea lacrimi în ochi, însă Andrew vedea că era 
profund tulburată. 

— Mă bucur că ai ajuns înainte să moară, i se adresă ea. 
Tu ai aparţinut acestui loc. Ai fost unul dintre noi. 

Andrew tăcu din nou, neştiind ce să răspundă. 

— Şi m-am bucurat să-l aud spunându-ţi vorbele acelea, 
urmă Micuța Domnişoară. Poate că nu ţi s-a părut prea 
prietenos în ultima vreme, dar ştii şi tu că era bătrân. În 
plus, l-a durut faptul că ai vrut să fii liber. Însă în cele din 
urmă te-a iertat pentru dreptul acesta, nu-i aşa, Andrew? 

Abia atunci Andrew îşi găsi cuvintele: 

— Fără el n-aş fi fost niciodată liber, Micuţă Domnişoară. 

ZECE. 

Abia după moartea Domnului a început Andrew să poarte 
haine. A început cu o pereche de pantaloni vechi, pe care-i 


căpătase de la George Charney. 

Era un experiment îndrăzneţ şi el ştia asta. Roboții, având 
înveliş metalic exterior şi fiind asexuaţi din proiectare - în 
ciuda referirilor la „el” ori „ea” ale proprietarilor - nu aveau 
nevoie de haine, nici ca protecţie, şi nici pentru a-şi ascunde 
particularităţile anatomice. Din câte ştia Andrew, nici un 
robot nu se îmbrăcase vreodată. 

Cu toate acestea, în ultima vreme el încercase o senzaţie 
ciudată, care-l făcuse să dorească să-şi acopere trupul 
precum fac oamenii. De aceea, fără să încerce să examineze 
motivul respectiv, porni să-şi atingă țelul. În ziua când 
Andrew căpătase pantalonii, George fusese la atelier, 
ajutându-l să băiţuiască nişte mobilier pentru veranda 
propriei sale case. De fapt, Andrew nu avea nevoie de 
ajutor - ba chiar i-ar fi fost mai simplu să facă singur treaba 
- însă George insistase. La urma urmei, mobila îi aparţinea. 
George devenise stăpânul casei - se însurase şi era avocat 
la firma bătrânului Feingold, care, de câteva luni, se numea 
„Feingold and Charney”, fiind condusă de Stanley Feingold 
- şi-şi lua foarte în serios noile responsabilităţi. 

La sfârşitul zilei, obiectele fuseseră vopsite. Şi George 
odată cu ele. Era pătat pe mâini, pe urechi, până şi pe nas. 
Avea vopsea în mustaţa zbârlită, în favoriţii rebeli şi, 
desigur, pe haine. 

Se aşteptase însă la aşa ceva şi venise pregătit, aducându- 
şi o cămaşă la care putea renunţa şi o pereche ponosită de 
pantaloni, pe care-i purtase probabil în liceu. 

După ce terminaseră treaba, George se îmbrăcă în hainele 
obişnuite, iar pe cele murdare le mototoli şi spuse: 

— Poţi să le arunci şi pe astea la gunoi, Andrew. Nu mai 
am nevoie de ele. 

În privinţa cămăşii, avea perfectă dreptate. Nu numai că 
era îngrozitor de pătată, dar se sfâşiase într-o parte, de la 
braţ şi până la poale, când bărbatul făcuse un gest brusc, 
încercând să întoarcă o măsuţă. Totuşi, pantalonii, deşi 
uzaţi, păreau încă recuperabili. 


Ridicându-i, Andrew rosti: 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, aş dori să-i păstrez. 

— Vrei să-i transformi în lavete? Zâmbi George. 

Andrew făcu o pauză, apoi răspunse: 

— Vreau să-i port. 

A fost rândul lui George să amuţească - Andrew îi putu 
desluşi surpriza, urmată de amuzament. Bărbatul se silea 
să nu surâdă şi reuşea într-o oarecare măsură, totuşi, 
efectul era vizibil pentru ochii lui Andrew. 

— Ca să-i porţi, repetă tărăgănat George. Vrei să porţi 
pantalonii mei vechi. Asta ai zis, Andrew? 

— Da. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş dori foarte mult să-i 
port. 

— S-a întâmplat ceva cu sistemul tău homeostatic? 

— Nu. De ce întrebi? 

— Mă gândeam dacă nu cumva ţi-a fost frig zilele astea. 
Altfel, de ce ţi-ai dori să porţi pantaloni? 

— Să văd cum este. 

— Aha, făcu bărbatul, apoi după o pauză scurtă, urmă: 
Aha! Înţeleg. Vrei să vezi cum este. Perfect, ţi-o pot spune 
eu, Andrew. O să simţi o bucată veche şi murdară de 
țesătură grosolană şi neplăcută, înfăşurată în jurul 
învelişului tău metalic, fin şi neted. 

— Adică nu doreşti să-mi pun pantalonii? 

— N-am spus asta. 

— Totuşi consideri ideea asta ciudată. 

— Păi. 

— Aşa este. 

— Da. De fapt, aşa este. Ba chiar al naibii de ciudată. 

— Şi ca atare, nu-mi dai pantalonii decât în scopul de a-i 
distruge? 

— Nu, clătină din cap George, exasperat. Fă ce vrei cu ei. 
Încearcă-i, dacă-i doreşti. De ce aş avea obiecţii? Eşti un 
robot liber. Poţi să-ţi pui pantaloni, dacă asta-ţi doreşti. Nu 
văd absolut nici un motiv ca să-ţi stau în cale. Dă-i drumul, 
Andrew. Pune-i! 


— Da. Da, aşa o să fac. 

— Este un moment demn de manualele de istorie. Prima 
dată când un robot se îmbracă în haine. Ar trebui să-mi 
aduc videocamera. 

Andrew îşi apropie pantalonii de brâu, apoi ezită. 

— Ei bine? Îl îndemnă George. 

— Vrei să-mi arăţi cum să procedez? 

Surâzând larg, George îi arătă cum să manipuleze 
încărcătura statică astfel încât să permită deschiderea 
pantalonilor, înfăşurarea în jurul picioarelor şi închiderea 
lor. Demonstră tehnica de vreo două ori cu proprii săi 
pantaloni, însă Andrew îşi dădu seama că avea să dureze 
mult până să poată reproduce mişcarea aceea curgătoare, 
pe care bărbatul o practicase încă din copilărie. 

— Mă derutează răsucirea încheieturii, atunci când ridici 
mâna, se plânse Andrew. 

— Fii atent încă o dată, îi arătă George. 

— Aşa? 

— Mai degrabă aşa. 

— Acum cred că am înţeles. Andrew atinse iarăşi butonul 
mititel, iar pantalonii se deschiseră, căzură, se ridicară şi se 
închiseră singuri în jurul picioarelor. Aşa? 

— E mult mai bine, încuviinţă bărbatul. 

— Cred că după nişte antrenamente, mi se va părea şi mie 
natural. 

George îl privi oarecum ciudat. 

— Nu, Andrew. Niciodată nu ţi se va părea natural, fiindcă 
nu este aşa. De ce naiba vrei să porţi pantaloni? 

— Ţi-am spus, George. Sunt curios să văd cum e să fii 
îmbrăcat. 

— Dar înainte de a te îmbrăca, tu nu erai gol. Erai pur şi 
simplu. Tu însuţi. 

— Da, aşa-i. 

— Andrew, încerc să te ajut, dar să fiu al dracului dacă 
pricep ce vrei să faci. Ai un trup atât de minunat funcţional, 
încât e pur şi simplu păcat să-l acoperi. Mai ales când nu 


trebuie să-ţi faci griji legate de protecţia termică sau de 
pudoare. În plus, materialul nu se mulează prea bine pe o 
suprafaţă metalică. 

— Dar trupurile omeneşti nu sunt la fel de minunat 
funcţionale? Replică Andrew. Şi totuşi le acoperiţi. 

— Din motive de temperatură, de curăţenie, ca să le 
protejăm, sau pur şi simplu din considerente estetice. Este 
o concesie făcută unei uzanţe sociale. Nimic din toate astea 
nu ţi se aplică. 

— Mă simt gol fără haine, rosti Andrew. 

— 'Te simţi gol? Din câte ştiu, până azi n-ai vorbit niciodată 
despre aşa ceva. Este o problemă nouă? 

— Destul de nouă. 

— Când a apărut? De o săptămână. O lună. Un an? Ce se- 
ntâmplă, Andrew? 

— Îmi vine greu să explic. Am început să mă simt. Diferit. 

— Diferit? Diferit faţă de cine? Nu cred că un robot 
constituie o noutate. În momentul de faţă, pe Pământ există 
milioane de roboţi. Potrivit ultimului recensământ, numai în 
această Regiune sunt aproape tot atâţia roboţi câţi oameni. 

— Ştiu, George. Roboţi care fac absolut orice. 

— Şi niciunul nu poartă haine. 

— Dar niciunul nu este liber. 

— Deci, asta-i! Ie simţi diferit fiindcă eşti diferit! 

— Exact. 

— Totuşi, să porţi haine. 

— Lasă-mă, George. Doresc s-o fac. 

Bărbatul expiră încet şi prelung. 

— Cum vrei tu. Eşti un robot liber, Andrew. 

— Da, sunt. 

După scepticismul său iniţial, George păru că priveşte 
dorinţa lui Andrew cu amuzament şi interes. Îl ajută, 
completându-i treptat garderoba. 

Andrew nu intenţiona să-şi cumpere îmbrăcămintea din 
oraş şi se simţea stânjenit de ideea de a comanda din 
cataloagele calculatorului, întrucât ştia că numele său 


devenise binecunoscut după decizia tribunalului. N-ar fi 
vrut ca vreun vânzător să-i recunoască numele pe vreo 
factură şi să răspândească zvonul că robotul liber începuse 
să poarte haine. 

De aceea, George îi asigură obiectele solicitate: mai întâi, 
o cămaşă, apoi pantofi, mănuşi şi un set de epoleţi 
decorativi. 

— Ce facem cu lenjeria de corp? Îl întrebase. Vrei să-ţi 
aduc şi din asta? 

Andrew habar n-avea de existenţa sau scopul lenjeriei de 
corp şi bărbatul fusese nevoit să-i explice. În cele din urmă, 
hotărâse că nu-i era necesară. 

Îşi purta noile haine numai în casă, când era singur. 

Încă nu se simţea pregătit să iasă afară, şi după câteva 
tentative, renunţă să stea îmbrăcat în prezenţa altora. Îl 
inhibau surâsul condescendent al lui George, pe care, în 
ciuda eforturilor sale, bărbatul nu şi-l putea ascunde, ca şi 
privirile uimite ale unor clienţi care-l văzuseră îmbrăcat 
atunci când veniseră să-şi comande lucrările. 

Andrew era liber, dar în el fusese instalat un program 
extrem de detaliat referitor la comportamentul său faţă de 
oameni: un canal neural mai puţin puternic decât cele Trei 
Legi, totuşi suficient pentru a nu-i permite să jignească pe 
cineva. Din acest motiv, îndrăznea să avanseze doar cu paşi 
mărunți. O dezaprobare făţişă l-ar fi dat înapoi cu luni 
întregi. Ziua în care, în sfârşit, a ieşit îmbrăcat din casă a 
reprezentat pentru el un salt colosal. 

Nimeni dintre cei pe care îi întâlnise cu acea ocazie nu 
arătase vreun semn de surpriză, dar poate că fuseseră prea 
uimiţi ca să poată reacţiona. De fapt, Andrew însuşi 
continua să nu se simtă chiar în apele lui. 

Acum avea o oglindă şi se studia multă vreme în ea, 
întorcându-se într-o parte şi alta şi examinându-se din toate 
unghiurile. Uneori se pomenea că e nemulţumit de aspectul 
său. Chipul metalic, cu ochii fotoelectrici şi trăsăturile 


rigide, i se părea câteodată teribil de nepotrivit cu 
ţesăturile moi, viu colorate, menite unui corp omenesc. 

Alteori, însă, considera absolut normal să poarte haine. La 
urma urmelor, aidoma tuturor roboților, el fusese proiectat 
cu o formă umanoidă: două braţe, două picioare şi un cap 
ovoidal pe un gât subţire. Inginerii de la R. O. M. A. Ar fi 
putut să-i dea cu totul altă înfăţişare. L-ar fi putut construi 
aşa cum li se părea lor mai eficient - cu şenile, şase braţe şi 
un trunchi de con rotitor, dotat cu senzori, în locul capului. 
Preferaseră totuşi, să-i confere aspect uman. Demult, la 
începutul istoriei roboticii, se hotărâse că modalitatea cea 
mai sigură de a înfrânge teama adânc înrădăcinată a 
omenirii faţă de maşinile inteligente era ca acestea să fie 
construite sub forme cât mai familiare. 

În acest caz, de ce să nu poarte şi haine? Ele l-ar fi făcut să 
semene şi mai mult cu un om, nu? 

Oricum, Andrew dorea să se îmbrace. Pentru el, hainele 
reprezentau un simbol al noului său statut de robot liber. 

Bineînţeles, nu toată lumea îl accepta ca fiind liber, 
indiferent de hotărârea legală. Expresia „robot liber” n- 
avea nici un înţeles pentru multe persoane; era similară cu 
„apă uscată” ori „întuneric strălucitor”. În acelaşi timp, 
Andrew nu se putea simţi ofensat, deşi încerca o anume 
dificultate a proceselor de gândire - o încetinire şi o 
rezistenţă interioară - ori de câte ori se lovea de refuzul 
cuiva de a-i acorda statutul obţinut prin tribunal. 

Ştia bine că, purtând haine în public, risca să stârnească 
tocmai astfel de oameni şi de aceea era cât mai precaut. 

Nu numai străinii, potenţiali ostili, aveau dificultăţi cu 
ideea lui de a se îmbrăca. Până şi persoana la care ţinea cel 
mai mult - Micuța Domnişoară - fusese surprinsă şi, după 
cum bănuia Andrew, chiar serios tulburată. O simţise din 
capul locului. Aidoma fiului ei, Micuța Domnişoară încercase 
să-şi ascundă surpriza şi consternarea la vederea lui 
Andrew îmbrăcat. Dar, tot precum George, nu izbutise. 


De fapt, Micuța Domnişoară înaintase în vârstă şi, ca mulţi 
bătrâni, devenise conservatoare. Poate că, pur şi simplu, 
prefera să-l vadă pe Andrew aşa cum arătase în copilăria ei. 

Sau poate că, în subconştient, considera că roboții - toţi 
roboții, chiar şi Andrew - trebuiau să arate ca nişte maşini - 
aşa cum şi erau - şi de aceea să nu se îmbrace ca oamenii. 

Andrew bănuia că, dacă i-ar fi cerut părerea Micuţei 
Domnişoare în această privinţă, ea ar fi negat, poate chiar 
cu vehemenţă. Nu intenţiona însă s-o facă. Se mulțumea să 
evite să poarte haine ori de câte ori îl vizita ea. 

Ocaziile respective se răriseră în ultima vreme, întrucât 
femeia trecuse de şaptezeci de ani şi devenise firavă şi 
sensibilă la frig; ba chiar şi climatul blând al Californiei de 
nord era prea rece pentru ea. Soţul îi murise cu câţiva ani 
în urmă şi de atunci Micuța Domnişoară începuse să-şi 
petreacă majoritatea timpului călătorind în regiunile 
tropicale ale Pământului: Hawai, Australia, Egipt sau părţile 
mai calde ale Americii de sud. 

Revenea doar ocazional în California, de cel mult două ori 
pe an, pentru a-l vedea pe George şi familia lui. Şi, desigur, 
pe Andrew. 

După una din aceste vizite, George trecu pe la Andrew şi-i 
spuse cu tristeţe: 

— În cele din urmă m-a convins. La anul voi candida 
pentru Legislatură. N-o să mă slăbească altfel. Sunt sigur 
că ştii că Legea Unu a familiei noastre, ca de altfel şi Legile 
Doi şi Trei, afirmă că nimeni n-o contrazice pe Amanda 
Charney. Ăsta mi-e viitorul: candidat! Ea zice că-i destinul 
meu genetic. Nepotul, ca bunicul. 

— Ca bunicul.? Andrew şovăi nesigur. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva legat de propoziţia aceea. Expresia. Procesorul 
meu gramatical. Clătină din cap: „Nepotul, ca bunicul.” 
Propoziția este eliptică de verb, dar ştiu cum se procedează 
într-un asemenea caz. Totuşi. 

George începu să râdă. 


— Andrew, câteodată eşti o tinichea atât de literară! 

— Tinichea”? 

— Las-o baltă! Voiam să spun că eu, George, nepotul, voi 
face ceea ce a făcut Domnul, bunicul - mai exact, voi 
candida pentru Legislatura Regională şi voi avea o carieră 
îndelungată şi distinsă. 

Expresia obişnuită este „Fiul, ca tatăl”, însă, în cazul meu, 
tata n-a fost interesat de politică, şi mama a parafrazat. Eşti 
atent, Andrew, sau îmi răcesc gura de pomană? 

— Acum înţeleg. 

— Bravo! Mama însă nu se gândeşte la faptul că eu nu 
semăn prea mult cu bunicul în privinţa temperamentului şi 
poate nici al inteligenţei. El a fost într-adevăr un tip 
formidabil şi nu există absolut nici un motiv să se creadă că 
voi repeta în mod automat cariera lui în Legislatură. Mă 
tem că nu va mai exista un altul ca el. 

Andrew încuviinţă din cap. 

— Şi ce păcat că nu mai este împreună cu noi. Mi-ar fi 
plăcut ca Domnul să fie încă. 

Se opri, fiindcă nu voia să spună „în stare de funcţiune”. 
Ştia că expresia n-ar fi fost cea mai potrivită. Cu toate 
acestea, fusese prima care-i venise în minte. 

— În viaţă? Completă bărbatul. Da. Da, ar fi fost bine să-l 
avem lângă noi. Recunosc că şi mie îmi lipseşte bătrânul 
monstru, cel puţin la fel de mult ca şi ţie. 

— Monstru? 

— Vorba vine. 

— Ah, da. „Vorba vine.” 

După plecarea bărbatului, Andrew rederulă conversaţia în 
minte, examinând punctele-cheie şi încercând să înţeleagă 
ce anume îl derutase atât de mult în decursul ei. În cele din 
urmă, hotărî că problema o constituise limbajul colocvial şi 
expresiile mai puţin academice ale lui George. 

Chiar şi după atâţia ani, lui Andrew îi venea uneori greu să 
ţină pasul cu oamenii atunci când foloseau variante 
lingvistice diferite de cele directe. Din fabricaţie fusese 


prevăzut cu un vocabular vast, cu reguli gramaticale şi cu 
posibilitatea de a aranja cuvintele în combinaţii inteligibile. 
În plus, datorită factorului necunoscut ce intervenise în 
reţeaua lui pozitronică, făcându-i inteligenţa mai flexibilă şi 
mai adaptabilă decât cea a roboților standard, Andrew îşi 
putuse dezvolta abilitatea de a conversa uşor şi fluent cu 
oamenii. Se părea însă că abilitatea respectivă avea 
anumite limite. 

Îşi dădu seama că situaţia urma să se înrăutăţească odată 
cu trecerea timpului. 

Ştia că graiurile omeneşti erau într-o continuă evoluţie. 
Ele nu erau nici fixe, nici cu adevărat sistematice. 
Permanent se inventau cuvinte noi, cele vechi îşi puteau 
modifica înțelesurile, iar vorbirea de zi cu zi se îmbogăţea 
cu o mulţime de expresii cu viaţă scurtă. Pe toate acestea 
avusese deja ocazia să le priceapă, nu făcuse nici un fel de 
examinare ştiinţifică a genului de schimbări ce tindeau să 
se producă. 

Limba engleză, utilizată cel mai frecvent de Andrew, se 
modificase considerabil în ultimii şase sute de ani. Din când 
în când el se uitase prin unele cărţi ale Domnului, opere ale 
vechilor poeţi - cu note de subsol ce explicau cuvintele 
arhaice. 

Dacă limbajul avea să se schimbe în aceeaşi măsură şi în 
următorii şase sute de ani? Cum va mai putea comunica el 
cu oamenii din jur, dacă nu ţinea pasul cu transformările? 

Deja, în decursul unei scurte conversații, George îl pusese 
de trei ori în dificultate. „Nepotul, ca bunicul.” Ce simplu 
părea, după ce-i explicase. Dar cât de misterios fusese la 
început. 

Apoi, de ce-i zisese „tinichea”, când George ştia cu 
siguranţă că Andrew nu avea nici un fel de tinichea în 
structura sa? Şi, în sfârşit - punctul cel mai de neînțeles - 
de ce-l numise „monstru” pe Domnul, când era clar că nu 
reprezenta o descriere corectă a bătrânului? 


Andrew îşi dădea perfect seama că acelea nu reprezentau 
câtuşi de puţin ultimele noutăţi în materie de limbaj. 
Fuseseră simple exprimări argotice, puţin prea metaforice 
pentru ca procesorul său lingvistic să le poată prelucra 
instantaneu. Bănuia, de altfel, că în lumea exterioară avea 
să se lovească de formulări mult mai derutante. 

Poate că sosise vremea să-şi analizeze bagajul lingvistic. 

Nu se putea bizui pe cărţile sale. Acestea erau vechi şi, în 
general, tratau sculptatul lemnului, arta sau proiectarea 
mobilierului. În niciuna nu se vorbea despre limbaj ori 
despre felul de exprimare al oamenilor. Iar biblioteca 
Domnului, deşi mult mai vastă, era la fel de inutilă. În casa 
cea mare nu mai locuia nimeni acum - fusese încuiată şi 
lăsată pe seama roboților de întreţinere - însă Andrew 
putea intra oricând dorea. Din păcate, aproape toate cărţile 
Domnului datau din secolul trecut. Acolo nu exista nimic 
care să slujească scopurilor sale. 

Analizând toate datele disponibile, ideea cea mai bună 
părea de a obţine nişte informaţii la zi - dar nu de la 
George. Andrew apelase o dată la George, atunci când 
dorise să înceapă să poarte haine, şi fusese nevoit să se 
lupte cu lipsa de înţelegere a bărbatului, precum şi cu o 
anumită condescendenţă amuzată din partea acestuia. Deşi 
se îndoia că l-ar mai fi tratat în mod similar în această 
privinţă, prefera să nu afle. 

Nu - avea să meargă pur şi simplu în oraş şi să intre într-o 
bibliotecă publică. Acela era modul corect de a rezolva 
problema prin forţe proprii - aşa ar fi procedat un robot 
liber. A fost o decizie triumfătoare şi Andrew îşi simţi 
electropotenţialul crescând atât de brusc încât trebui să 
cupleze o bobină de impedanţă ca să-şi restaureze 
echilibrul. 

Într-adevăr, soluţia o constituia biblioteca. 

Iar pentru ocazia respectivă, urma să se îmbrace 
corespunzător. Da, da! Oamenii nu intrau dezbrăcaţi într-o 
bibliotecă publică şi nici el nu intenţiona s-o facă. 


Îşi pusese un costum complet - pantaloni eleganţi din 
catifea purpurie, o cămaşă roşie, mătăsoasă, şi pantofii cei 
buni. Adăugase până şi un lănţişor din zale de lemn, una din 
creaţiile sale cele mai delicate. Avusese de ales între acesta 
şi un alt lănţug, din plastic strălucitor, poate mai adecvat la 
o ţinută de zi. George, însă, îi spusese că lanţul de lemn 
constituia o podoabă cu adevărat impresionantă, fiindcă 
lemnul avea o valoare superioară banalului plastic. lar 
Andrew dorea să impresioneze. 

În bibliotecă urmau să se afle oameni, care până atunci nu 
mai întâlniseră un robot acolo. Pentru el era extrem de 
important să arate cât mai bine. 

Ştia totuşi că făcea ceva neobişnuit, care putea avea 
urmări neobişnuite. Dacă George trecea din întâmplare pe 
la el, ar fi rămas surprins să constate că plecase, ba poate 
chiar s-ar fi îngrijorat. 

Nu se îndepărtase cu nici treizeci de metri de casă, când 
simţi valoarea rezistenţelor crescându-i rapid în trup şi 
atingând nivelul ce-l determina să se oprească. Decuplă 
bobina de impedanţă, dar, întrucât aceasta nu schimba cu 
nimic lucrurile, se întoarse acasă şi scrise pe o foaie: 

AM PLECAT LA BIBLIOTECĂ. 

Andrew Martin. 

Apoi, aşeză hârtia pe bancul de lucru, într-un loc vizibil 
pentru toată lumea. 

UNSPREZECE. 

Andrew n-a izbutit să ajungă la bibliotecă în ziua aceea. 

Până atunci nu ieşise niciodată în exterior - rareori avea 
vreun motiv să se aventureze în orăşelul din apropierea 
reşedinţei Martin - dar nu se aşteptase ca asta să 
reprezinte vreo problemă. 

Studiase cu atenţie harta şi de aceea cunoştea itinerarul, 
sau cel puţin aşa crezuse. 

Însă după ce se îndepărtă puţin de casă, totul i se păru 
ciudat. 


Peisajul nu corespundea câtuşi de puţin cu simbolurile de 
pe hartă şi nici cu modul său de gândire. Ezita permanent, 
comparând ceea ce vedea cu ceea ce se aşteptase să vadă, 
şi după ce mai merse puţin îşi dădu seama că se rătăcise; 
probabil că la un moment dat cotise greşit, iar acum nu-şi 
mai putea identifica poziţia pe hartă. 

Ce să facă? Să se întoarcă şi s-o ia de la început? Sau să 
continue, sperând că poteca lui avea să întâlnească drumul 
principal? 

Hotări că era mai eficient să întrebe pe cineva. Ar fi putut 
găsi direcţia dorită fără mare efort. 

Totuşi, pe cine să întrebe? În preajma casei zărise câţiva 
roboţi agricoli, dar aici era pustiu. Un vehicul trecu pe 
lângă el fără să oprească. Poate că avea să treacă şi altul. 

Rămase indecis, ceea ce însemna nemişcat, apoi văzu doi 
oameni traversând câmpul din stânga lui. 

Se întoarse cu faţa către ei. 

Oamenii îl zăriră şi-şi schimbară direcţia, venind spre el. 
Îşi schimbară însă şi comportamentul. Cu o clipă înainte 
fuseseră gălăgioşi, râzând şi chiuind, cu glasurile răsunând 
peste câmp - dar acum amuţiseră. Chipurile lor purtau 
expresia aceea pe care Andrew o asocia cu nesiguranța 
umană. 

Erau tineri, însă nu adolescenţi. Să fi avut douăzeci de 
ani? Douăzeci şi cinci? Andrew nu se pricepuse niciodată să 
aprecieze vârsta oamenilor. 

Încă înainte de a ajunge lângă el îi întrebă: 

— Mă scuzaţi, domnilor, puteţi să-mi spuneţi care este 
drumul spre biblioteca oraşului? 

Tinerii se opriră şi-l priviră. 

Lunganul cel slab, care purta o pălărie înaltă, subţire şi 
neagră, ce părea o bucată de burlan şi-i accentua în mod 
grotesc statura, se adresă celuilalt: 

— Cred că-i un robot. 

— Ai dreptate, încuviinţă al doilea. (Era scund şi rotofei, cu 
nas butucănos şi pleoapele grele.) Are faţă de robot, nu? 


— În mod sigur. E clar o faţă de robot. 

— Dar poartă haine! 

— Şi încă elegante. 

— Îţi dai seama? Un robot îmbrăcat în haine elegante! 
Oare ce-o să le mai treacă prin minte? 

— Scuzaţi-mă, domnilor, repetă Andrew. Am nevoie de 
ajutor, încercam să găsesc biblioteca oraşului, dar se pare 
că m-am rătăcit. 

— Vorbeşte exact ca un robot, zise slăbânogul. 

— Are faţă ca de robot, adăugă celălalt. 

— Atunci trebuie să fie un robot. 

— Aşa ai zice, nu? 

— Dar. Poartă haine. 

— Haine. Aşa-i. Asta nu se poate nega, nu? 

— Roboții poartă haine? 

— Eu n-am auzit. 

— Dacă poartă haine, crezi că poate fi un robot? 

— Are faţa de metal. Are totul din metal. Totuşi, dacă e 
robot, de ce poartă haine? 

— Ştii ce cred? Pocni din degete lunganul. Asta-i robotul 
liber. Pe lângă casa babei Charney există un robot, care nu-i 
proprietatea nimănui. Fac pariu că ăsta-i! Altfel, de ce-ar 
avea haine? 

— Întreabă-l, zise năsosul. 

— Bună idee. Lunganul se apropie de Andrew: Tu eşti 
robotul de pe proprietatea Charney? 

— Sunt Andrew Martin, domnule. 

— Cam şmecher roboţel, nu. Când te-ntreb ceva, îmi 
răspunzi direct la-ntrebare! 

— Locuiesc pe proprietatea Martin, care e deţinută de 
familia Charney. Anterior a fost reşedinţa domnului Gerald 
Martin. De aceea, numele meu este Andrew Martin. 

— Eşti un robot, aşa-i? 

— Desigur, domnule. 

— Atunci de ce porţi haine? Roboții nu poartă haine, nu? 


— Port haine atunci când hotărăsc eu aşa, răspunse încet 
Andrew. 

— Dezgustător! Eşti hidos, împopoţonat în halul ăsta, nu-ţi 
dai seama? Absolut hidos! Un robot în haine! Cine-a mai 
auzit de aşa ceva?! Privi spre tovarăşul lui: Ai mai văzut 
vreodată ceva atât de dezgustător? Revenind la Andrew, i 
se adresă: Dezbracă-te! 

Andrew şovăi. De atâta vreme nu mai auzise un ordin pe 
un asemenea ton, încât circuitele Legii Doi aproape că se 
blocară. 

— Ce-aştepţi?! Se răsti lunganul. Ţi-am spus să te 
dezbraci, nu? Îţi ordon să te dezbraci! 

Încet, Andrew se conformă. Scoase lanţul şi-l aşeză cu 
grijă jos. Apoi dezbrăcă bluza de mătase şi o împături cu 
atenţie, ca să nu arate şifonată când avea s-o îmbrace 
iarăşi. O puse lângă lanţ. 

— Mai repede, îl zori tânărul. Nu te mai chinui să le 
împătureşti. Aruncă-le, ai auzit? Scoate totul. Totul! 

Andrew desfăcu pantalonii de catifea şi descălţă pantofii 
eleganţi. 

— Oricum, ascultă de ordine, comentă năsosul. 


— Trebuie. Toţi roboții fac aşa. N-au încotro. Respectarea 
ordinelor e programată în ei. Le spui: „Sări în lac!” şi ei sar. 
Le spui: „Adu-mi căpşuni!” şi se duc să-ţi caute căpşuni, 
chiar dacă-i iarnă. 

— Nu-i rău să ai unul. 

— Cum să fie?! Dintotdeauna m-am întrebat cum ar fi dacă 
aş avea un robot al meu. Tu nu? 

— Cine şi-l poate permite? 

— Păi ăsta-i disponibil. Dacă nu-i al nimănui, poate fi la fel 
de bine al nostru. Ajunge doar să-i spunem că-i al nostru. S- 
o zicem ca pe o poruncă, înţelegi? 

— Aha! Ai dreptate! 

— Îl putem pune la treabă. Să facă fel de fel de chestii. E 
obligat să execute orice dorim. Şi nu ne poate opri nimeni. 
Nu atentăm la proprietatea nimănui. El nu aparţine 
nimănui. 

— Dar dacă altcineva încearcă să ni-l ia în acelaşi fel? 

— O să-i poruncim să nu plece cu nimeni altcineva. 

— Nu ştiu dacă o să ţină, se încruntă năsosul. Dacă trebuie 
să asculte ordinele oamenilor, va trebui să le asculte şi pe 
ale altora, nu doar pe ale noastre. 

— Păi. 

— Lasă, c-o să ne facem griji atunci când va fi cazul. Hei! 
Tu! Robotule! Aşază-te-n cap! 

— Capul nu foloseşte la., începu Andrew. 

— Am zis să te aşezi în cap. E o poruncă. Dacă nu ştii să 
stai în cap, e momentul să-nveţi cum se face. 

Andrew ezită iarăşi, apoi se aplecă, îşi puse capul pe sol şi 
palmele puţin mai în faţă, ca să-i sprijine greutatea. 

Încercă să ridice picioarele. Circuitele sale nu fuseseră 
prevăzute cu posibilitatea adaptării instantanee la o poziţie 
răsturnată, aşa încât îşi pierdu echilibrul aproape imediat. 
Căzu greoi pe spate. Pentru o clipă, rămase nemişcat, 
căutând să-şi revină din efectele căderii, după aceea dădu 
să se scoale. 


— Nu, îl opri lunganul. Rămâi aşa şi nu scoate un sunet. 
Cred că l-am putea demonta şi monta la loc, se adresă 
tovarăşului său. Ai mai desfăcut vreodată un robot? 

— Nu. Dar tu? 

— Niciodată, însă mi-am dorit-o dintotdeauna. 

— Crezi c-o să ne lase? 

— Păi cum ne-ar putea opri? 

Într-adevăr, Andrew nu-i putea opri în nici un fel, mai ales 
dacă-i porunceau să nu se împotrivească. Legea Doi - a 
supunerii faţă de oameni - era mai importantă decât Legea 
Trei, a instinctului de conservare. În orice caz, nu se putea 
apăra fără să le facă vreun rău, ori asta ar fi însemnat 
încălcarea Legii Unu. La acest gând, fiecare unitate mobilă 
din el se contractă uşor şi Andrew începu să tremure, aşa 
cum stătea întins pe jos. 

Lunganul îl împinse cu vârful pantofului. 

— E cam greu, observă el. Şi cred că nu ne putem 
descurca fără scule. Şi dacă după-aia nu-l mai putem monta 
la loc? 

— Ce dacă? 

— Păi, atunci stricăm un robot bun, pe care l-am putea 
folosi la alte chestii. Eu zic să-i poruncim să se auto- 
demonteze. El trebuie să ştie cum s-o facă. Oricum, ar fi 
nostim să-l vedem încercând. Şi după-aia, îl facem noi la loc. 

— Bine zis, încuviinţă gânditor slăbănogul, dar, mai întâi, 
hai să-l luăm de-aici. Dacă trece cineva. 

Era prea târziu. Într-adevăr, cineva se apropia şi era chiar 
George. Din locul de unde stătea întins, Andrew îl zărise, nu 
prea departe, coborând o colină. Ar fi vrut să strige după 
ajutor, dar ultimul ordin primit fusese: „Nu scoate-un 
sunet” şi trebuia să-l respecte până când îl contramanda 
ajutorul lui sau un alt om. 

George îl văzuse, însă, şi pornise în goană. Peste câteva 
clipe ajunse gâfâind şi-l privi derutat pe Andrew. 

Cei doi tineri se retraseră puţin şi aşteptară, încruntându- 
se şi schimbând căutări nesigure. 


— Andrew, ai păţit ceva? Întrebă George îngrijorat. 

— Sunt bine. 

— Atunci de ce stai pe pământ? Nu te poţi scula? 

— N-ar fi nici o dificultate să mă scol, dacă mi-ai cere. 

— Atunci, ridică-te! Nu mai sta acolo! 

Andrew se ridică, recunoscător, când auzi porunca. 

— De ce sunt hainele tale împrăştiate peste tot? De ce nu 
le porţi? Ce s-a petrecut aici? 

— E robotul tău, meştere? Întrebă lunganul. George se 
întoarse brusc spre el. 

— Nu-i robotul nimănui. V-aţi luat de el? 

— Păi, ni s-a părut cam aiurea ca un robot să poarte haine. 
Aşa că i-am cerut politicos să şi le scoată. Ce-ţi pasă, dacă 
nu-i al tău? 

— Au încercat să-ţi facă vreun rău, Andrew? Se interesă 
George. 

— Intenţionau să mă demonteze. Tocmai voiau să mă ducă 
într-un loc ferit şi să-mi poruncească să mă auto-demontez. 

George privi spre cei doi tineri. Încerca să pară curajos şi 
neînfricat, deşi se găsea în inferioritate numerică, dar 
Andrew văzu că bărbia îi tremura. 

— E adevărat? Întrebă el cu severitate. 

În mod evident tinerii îi remarcaseră nesiguranța şi 
deciseră că nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru ei. 
George nu mai era de mult tânăr. Avea copii mari - fiul său, 
Paul, devenise chiar asociat la firma de avocatură. Părul lui 
roşcovan încărunţise, iar obrajii - lipsiţi acum de favoriţii 
zbârliţi - erau roz şi pufoşi, ca ai oricărui sedentar. Cu greu 
s-ar fi putut presupune că ar fi sărit la bătaie, în ciuda 
atitudinii războinice. Cei doi simţiră asta şi purtarea lor se 
schimbă, devenind tot mai încrezătoare. 

Lunganul îi răspunse rânjind: 

— Da, voiam să vedem cum o să facă. Mai ales spre sfârşit, 
când avea să-i rămână doar un braţ. 

— Aveţi un fel aparte de a vă amuza. 

— Te priveşte pe tine? 


— De fapt, da. 

— Şi ce vrei să faci, grăsane? Chicoti lunganul. Să ne iei la 
bătaie? 

— Nu, răspunse George, nu-i nevoie. Robotul acesta este 
în familia mea de peste şaptezeci de ani. Ne cunoaşte şi ne 
preţuieşte mai mult decât pe oricine din lume. Aşa că am 
să-i spun că atentaţi la viaţa mea şi că plănuiţi să mă 
omorâţi. Îi voi cere să mă apere. Va trebui să aleagă între 
viaţa mea şi a voastră şi ştiu foarte bine pe cine va alege. 
Ştiţi cât de puternic este un robot? Vreţi să ştiţi ce o să vi se 
întâmple când o să vă atace? 

— Hei, stai aşa., începu năsosul. 

Părea neliniştit acum. De fapt, amândoi păreau alarmaţi, 
începuseră să bată în retragere. 

— Andrew, spuse răspicat George, mă aflu în pericol 
personal şi direct. Aceşti doi tineri îmi vor face rău. Îţi 
poruncesc să porneşti spre ei! 

Ascultător, Andrew făcu doi paşi înainte, deşi se întreba 
cum anume l-ar fi putut apăra pe bărbat. Mânat de o bruscă 
inspiraţie, ridică braţele, adoptând o poziţie ce putea fi 
interpretată drept amenințătoare. Dacă ideea era să pară 
înfricoşător, ei bine, va încerca să arate cât mai înfricoşător. 

Îşi menţinu ţinuta războinică. Ochii lui fotoelectrici 
sclipeau în roşul cel mai închis posibil. Silueta metalică 
scânteia sub razele soarelui. 

Tinerii preferară să nu mai aştepte urmarea. O rupseră la 
fugă peste câmp şi, de-abia după ce se îndepărtară cu vreo 
sută de metri şi simţiră că erau în siguranţă, se întoarseră 
ca să privească îndărăt, scuturând pumnii şi blestemând 
furioşi. 

Andrew porni către ei. Cei doi se răsuciră şi o luară la 
goană peste creasta dealului. În câteva clipe dispărură. 

— Gata, Andrew, nu mai e nevoie, rosti George. 

Tremura, asudase şi era palid. Părea extrem de 
zdruncinat. Depăşise de mult vârsta la care s-ar fi putut 


confrunta fizic cu un tânăr - cu atât mai puţin cu doi 
deodată. 

— Mai bine că au fugit, vorbi Andrew. Ştii bine că nu le-aş 
fi putut face nimic. În plus, era limpede că nu te atacau. 

— Totuşi, ar fi putut s-o facă, dacă lucrurile ar fi continuat 
aşa. 

— Este doar o speculație. În opinia mea. 

— Da, ştiu. Cel mai probabil este că n-ar fi avut curajul să 
ridice mâna. Oricum, nu ţi-am poruncit să-i ataci. Ţi-am 
spus doar să mergi spre ei. Restul l-a făcut teama lor. Era şi 
poziţia aceea de luptă, pe care ai avut inteligenţa s-o adopţi. 

— Dar cum le poate fi teamă de roboţi? Legea Unu asigură 
că un robot n-ar putea niciodată. 

— Spaima de roboţi este o boală comună multor oameni, şi 
încă una ce pare nevindecabilă - cel puţin deocamdată. Dar 
asta n-are importanţă. Esenţial este că au plecat, iar tu eşti 
nevătămat. Totuşi, aş vrea să ştiu ce naiba făceai pe aici?! 

— Mă duceam la bibliotecă. 

— Da, ştiu asta - am găsit biletul tău. Dar nu pe aici este 
drumul. Biblioteca e înapoi, în oraş. Când am telefonat 
acolo şi bibliotecara mi-a spus că n-ai apărut şi că nici nu te 
cunoştea, am pornit să te caut. Pe drumul respectiv nu te- 
am găsit şi nimeni dintre cei pe care i-am întâlnit nu te 
văzuse. Atunci mi-am dat seama că te-ai rătăcit. Mai exact 
ai pornit exact în direcţia opusă. 

— Bănuisem eu că există o eroare în planul meu 
direcţional, spuse Andrew. 

— Cu siguranţă. Ştii că eram gata să cer o scanare aeriană 
după tine? Apoi, nu ştiu cum, m-am gândit că poate ai 
apucat-o încoace. De fapt, ce căutai la bibliotecă? Câteodată 
îţi vin nişte idei dintre cele mai ciudate. Ştii bine că ţi-aş fi 
adus orice cărţi aveai nevoie. 

— Da, ştiu, George. Însă eu sunt un. 

— Robot liber. Da, da. Care are dreptul să plece în oraş ca 
să se folosească de bibliotecă, dacă asta doreşte, cu toate că 
până şi extraordinara lui inteligenţă robotică este în mod 


misterios incapabilă de a-l ţine pe drumul cel bun. Pot să te 
întreb, ce voiai să împrumuţi de la bibliotecă? 

— O carte despre limbajul modern. 

— Intenţionezi să abandonezi sculptura în favoarea 
lingvisticii? 

— Mă simt neadaptat în privinţa vorbirii. 

— Cum aşa? Doar ai o abilitate lingvistică deosebită! 
Vocabularul tău, gramatica. 

— Limbajul - metaforele, colocvialismele, până şi 
gramatica - se schimbă întruna, George. Programarea mea 
rămâne aceeaşi. Dacă nu mă actualizez, îmi va fi aproape 
imposibil să comunic cu fiinţele omeneşti, peste numai 
câteva generaţii. 

— Mda. Aici ai dreptate. 

— De aceea trebuie să studiez modificările lingvistice. 
Apoi, pe neaşteptate, Andrew se auzi spunând: 

— George, simt că este important să aflu cât mai multe 
despre fiinţele omeneşti, despre lume, despre tot. În anii 
aceştia am dus o existenţă izolată pe minunata noastră 
proprietate, pe această porţiune retrasă de coastă. Lumea 
aflată dincolo de pragul uşii mele rămâne un mister. 
Trebuie să învăţ mai multe şi despre roboţi. Vreau să scriu o 
carte despre ei. 

— O carte, repetă bărbatul, oarecum derutat. Despre 
roboţi. Un îndrumar de proiectare? 

— Nici vorbă. Mă gândeam la o istorie a dezvoltării lor. 

— Aha, încuviinţă George, încruntându-se. Bine, atunci. Ne 
întoarcem acasă? 

— Desigur. Pot să-mi pun hainele, sau să le iau în braţe? 

— Pune-le. Neapărat. 

— Mulţumesc. 

Andrew se îmbrăcă iute, după care porni alături de 
George. 

— Vrei să scrii o carte despre istoria roboticii, continuă 
bărbatul, parcă explorând ideea. Dar de ce, Andrew? Există 
deja un milion de cărţi despre robotică, iar cel puţin 


jumătate dintre ele includ istoria conceptului de robot. 
Lumea e săturată nu doar de roboţi, ci şi de informaţii 
despre ei. 

Andrew clătină din cap, un gest omenesc, pe care-l 
adoptase în ultima vreme. 

— Nu o istorie a roboticii, George. O istorie a roboților. 
Scrisă de un robot. Aşa ceva n-a mai existat. Vreau să explic 
ce simt roboții despre ei înşişi. Şi, mai ales, care a fost 
relaţia noastră cu oamenii, începând cu momentul când 
primilor roboţi li s-a permis să muncească şi să locuiască pe 
Pământ. 

Bărbatul nu mai spuse nimic. Se mulţumi doar să ridice 
din sprâncene. 

DOISPREZECE. 

Micuța Domnişoară făcea una din vizitele periodice la 
proprietatea familiei, din California. Împlinise optzeci şi trei 
de ani şi părea că are fragilitatea unui bibelou. Cu toate 
acestea, nimic din comportamentul ei nu lăsa să se 
înţeleagă că energia sau hotărârea i s-ar fi diminuat. Deşi 
purta baston, îl folosea mai degrabă pentru a gesticula, 
decât ca să se sprijine în el. 

Ascultase cu o indignare crescândă povestea nefericitei 
încercări a lui Andrew de a ajunge la bibliotecă. La sfârşit, 
bătuse vehement cu bastonul în podea şi comentase: 

— George, dar este de-a dreptul oribil! Cine erau huliganii 
aceia? 

— Nu ştiu, mamă. 

— Atunci ar trebui să te preocupi să-i găseşti. 

— Ce importanţă are? Probabil, doi localnici. Nişte tineri 
porniţi, care taie frunză la câini. Până la urmă n-au făcut 
nimic rău. 

— Însă ar fi fost în stare! Dacă n-ai fi apărut tu, i-ar fi putut 
face destul râu lui Andrew. Ba chiar şi pe tine te-ar fi putut 
ataca. Se pare că singurul lucru care te-a salvat a fost 
prostia lor, care i-a împiedicat să-şi dea seama că Andrew 
nu-i putea răni nici dacă-i porunceai. 


— Haide, mamă. Chiar crezi că m-ar fi atins? În secolul 
douăzeci şi trei mai atacă cineva lumea la drumul mare? 

— Mă rog. Probabil că nu. Totuşi, Andrew s-a găsit în 
pericol, iar asta nu putem permite. Ştii bine că-l privesc ca 
pe un membru al familiei noastre. 

— Da, desigur. Aşa-l consider şi eu. Dintotdeauna a fost 
aşa. 

— Atunci nu putem permite unei perechi de idioţi să-l 
trateze ca pe o jucărioară oarecare, aşa-i? 

— Şi ce-ai vrea să fac, mamă? Întrebă George. 

— Nu eşti avocat?! Pune-ţi ştiinţa la bătaie! Fii atent: 
vreau să introduci pe rol un caz a cărui soluţionare să 
rămână, cumva, ca referinţă. În felul acesta, Tribunalul 
Regional va fi silit să ia în considerare drepturile roboților. 
Apoi, să intervii la Legislatura Regională ca să voteze legile 
necesare, iar, dacă apar probleme politice, mergi până la 
Tribunalul Mondial. Să ştii c-o să te urmăresc, George, şi n- 
o să-ţi tolerez nici o şovăială. 

— Mamă, cu puţin timp în urmă, tu însăţi mi-ai zis că lucrul 
pe care-l doreşti cel mai mult de la mine este să candidez la 
postul deţinut de bunicul în Legislatură. 

— Aşa este. Ce legătură are una cu. 

— lar acum vrei să lansez o campanie controversată 
pentru drepturile roboților. Roboții nu pot vota, mamă. 
Oamenii însă pot, iar multora nu le plac roboții la fel de 
mult cum îţi plac ţie. Ştii ce se va întâmpla cu candidatura 
mea, dacă se va afla că eu am obligat Legislatura să adopte 
legile privind drepturile roboților? 

— Şi ce dacă? 

— Ce-i mai important pentru tine? Să fiu ales în 
Legislatură, sau să mă implic în cazul ăsta? 

— Bineînţeles, să te implici în caz, replică prompt bătrâna. 
— Perfect, încuviinţă George. Voiam doar să mă asigur că 
am lămurit situaţia. Mă voi lupta pentru drepturile civile ale 
roboților, dacă asta doreşti. Însă trebuie să-ţi dai seama că 


asta va însemna sfârşitul carierei mele politice, încă înainte 
de a o fi început. 

— Evident că-mi dau seama. S-ar putea să constaţi că 
greşeşti - nu ştiu - dar, oricum, principalul este că doresc 
ca Andrew să fie protejat împotriva repetării unui 
asemenea incident brutal. În primul şi în primul rând, asta 
vreau. 

— Bine, mamă, zise George, atunci asta vei avea. Poţi 
conta pe cuvântul meu. 

Îşi porni campania imediat. Ceea ce începu ca simplă 
încercare de a potoli temerile unei bătrâne se transformă 
rapid în cruciada vieţii sale. 

Oricum, George Charney nu-şi dorise niciodată un scaun 
în Legislatură. Acum putea spune că scăpase de grija 
respectivă, întrucât maică-sa hotărâse că trebuia să 
militeze pentru drepturile civile ale roboților. lar avocatul 
din el era fascinat de provocare. Campania implica o 
mulţime de chiţibuşuri legale, care necesitau o analiză şi o 
abordare atentă. 

Ca director al firmei „Feingold and Charney”, George 
schiţă strategia, lăsând munca de documentare şi 
formularistica pe seama avocaţilor mai tineri. Fiul său, Paul, 
care se alăturase firmei cu trei ani în urmă, deveni 
responsabil pentru acţiunile juridice şi tot el raporta bunicii 
sale, aproape zilnic, desfăşurarea evenimentelor. Ea, în 
schimb, discuta campania cu Andrew. 

Andrew era profund implicat. Începuse lucrul la cartea 
despre roboţi - pornise chiar de la Laurence Robertson şi 
constituirea Companiei „Roboții şi Oamenii Mecanici 
Americani” - dar acum amânase proiectul respectiv şi-şi 
petrecea toată vremea studiind maldăre de documente 
legislative. În câteva rânduri oferise nişte sugestii cu totul 
aparte. 

— În ziua când acei doi oameni m-au şicanat, îi povesti el 
Micuţei Domnişoare, George mi-a spus că dintotdeauna 
oamenilor le-a fost frică de roboţi. „O boală a omenirii”, cam 


aşa a denumit-o. Atâta vreme cât acest lucru este valabil, eu 
cred că tribunalele şi legislaturile nu vor face mare lucru în 
favoarea noastră. La urma urmelor, roboții nu au putere 
politică, în vreme ce oamenii au. N-ar trebui făcut ceva ca 
să modificăm atitudinea oamenilor faţă de roboţi? 

— Dacă am putea. 

— Trebuie să încercăm. George trebuie să încerce. 

— Mda, încuviinţă Micuța Domnişoară. Ar trebui. 

Astfel, în vreme ce Paul alerga prin tribunale, George 
preluă relaţiile cu publicul. Se dedică în totalitate sarcinii 
de a milita pentru drepturile civile ale roboților, 
consacrându-i tot timpul şi energia sa. 

Fusese dintotdeauna un bun orator, degajat şi plăcut, iar 
acum ajunsese o figură familiară la întrunirile avocaţilor, 
profesorilor şi editorilor de holo-ştiri, precum şi la toate 
emisiunile de opinie transmise în direct, unde susţinea 
drepturile roboților cu o elocvenţă ce spori odată cu 
experienţa. 

Cu cât petrecea mai multă vreme pe podiumurile sălilor de 
conferinţe şi în studiourile de transmisiuni, cu atât George 
deveni o prezenţă mai relaxată şi totuşi autoritară. Îşi lăsă 
iarăşi favoriţi şi-şi pieptănă părul - acum complet alb - pe 
spate, într-o coamă impresionantă. Ba chiar adoptă noua 
modă de îmbrăcăminte purtată de unii dintre cei mai 
populari comentatori video - stilul de veşminte largi, 
curgătoare, denumit „draperie”. Afirma că-l făcea să se 
simtă aidoma unui filosof grec sau unui senator roman. 

Atunci când îl văzuse prima dată astfel îmbrăcat, Paul 
Charney, care era mult mai conservator decât tatăl său, îl 
avertizase: 

— Ai grijă să nu te împiedici în falduri şi să cazi, tată. 

— O să mă străduiesc, replicase acesta. 

Esenţa argumentării sale pro-roboţi era următoarea: 
„Dacă, în virtutea Legii Doi, putem cere oricărui robot 
supunere nelimitată în toate privinţele, cu excepţia, desigur, 
nevătămării vreunei fiinţe umane, atunci orice om, absolut 


orice fiinţă umană, deţine o putere teribilă asupra oricărui 
robot. Concret, de vreme ce Legea Doi are precedenţă 
asupra Legii Trei, orice om poate utiliza legea supunerii 
pentru a învinge legea autoconservării. El poate ordona 
robotului să se autoavarieze sau chiar să se autodistrugă 
pentru orice motiv sau chiar fără nici un motiv - doar 
pentru că aşa doreşte el. 

Să ignorăm, deocamdată, problema dreptului de 
proprietate - deşi nu-i deloc minoră - şi să abordăm 
subiectul numai la nivelul simplei decenţe umane. Să ne 
închipuim că, întâmplător, cineva întâlneşte pe drum un 
robot şi-i porunceşte, fără alt motiv decât propriul său 
amuzament, să-şi demonteze membrele ori să-şi producă o 
gravă avarie. Sau să presupunem că însuşi proprietarul 
robotului, într-un moment de răutate, de plictiseală ori de 
enervare, îi dă un astfel de ordin. 

Este acest lucru corect? Am trata oare un animal în acest 
fel? Să nu uităm că un animal are totuşi posibilitatea de a se 
autoapăra. Noi, însă, ne-am proiectat roboții aşa încât să nu 
poată ridica mâna împotriva omului. 

Până şi un obiect neînsufleţit care ne-a fost util are dreptul 
la o consideraţie din partea noastră. Iar un robot nu-i câtuşi 
de puţin insensibil - nu-i o simplă maşină şi nici un animal. 
El poate să gândească îndeajuns de bine pentru a vorbi cu 
noi, a raţiona alături de noi ori a glumi cu noi. Mulţi dintre 
cei care am trăit şi am lucrat alături de roboţi toată viaţa 
am ajuns să-i considerăm prieteni - practic, nişte membri ai 
familiei, îndrăznesc să spun. Faţă de ei avem un respect 
profund, ba chiar afecţiune. Cerem oare prea mult dacă 
dorim să le acordăm prietenilor roboţi protecţia oficială a 
legii? 

Dacă omul are dreptul de a-i da robotului orice ordin care 
nu implică vătămarea unei fiinţe umane, atunci ar trebui să 
aibă cel puţin decenţa de a nu-i da niciodată un ordin care 
ar însemna vătămarea robotului - exceptând, desigur, cazul 
când siguranţa omului cere neapărat acest lucru. În nici un 


caz unui robot nu trebuie să i se ceară să-şi pricinuiască un 
rău inutil. O putere mare implică şi o responsabilitate mare. 

Dacă roboții au cele Trei Legi prin care să-i protejeze pe 
oameni, ar fi prea mult să le cerem oamenilor să respecte 
câteva legi care să-i protejeze pe roboţi?” 

Evident, existau şi păreri opuse, iar purtătorul de cuvânt 
al părţii adverse nu era altul decât James Van Buren, 
avocatul care combătuse petiția lui Andrew de obţinere a 
statutului de robot liber la Tribunalul Regional. Acum era 
bătrân, dar încă viguros, un susţinător vehement al 
tradiţiilor. În stilul său calm, echilibrat şi raţional, Van 
Buren redevenise un orator convingător, de partea acelora 
care negau că roboții puteau fi consideraţi demni de a avea 
„drepturi”. El declara: „Evident că nu pot lua partea unor 
vandali care distrug în mod deliberat un robot ce nu le 
aparţine sau îi ordonă să se autoavarieze. Aceasta 
reprezintă o infracţiune civilă, atât şi nimic mai mult, ce 
poate fi penalizată imediat prin măsuri legale. Nu avem 
nevoie de o lege suplimentară pentru un asemenea caz, tot 
aşa cum nu avem nevoie de o lege care să specifice că 
spargerea ferestrelor de la casele altor oameni constituie 
un delict. 

Legea generală privind inviolabilitatea proprietăţii oferă 
protecţie suficientă. 

Dar o lege care să oprească un individ de a-şi distruge 
propriul robot? În acest moment, abordăm cu totul alte 
aspecte raţionale. Eu însumi deţin roboţi şi nu m-aş gândi 
să-mi fac ţăndări biroul. Cu toate acestea, există cineva care 
să susţină că ar trebui să mi se ia dreptul de a face ceea ce 
doresc cu proprii mei roboţi, cu propriul meu birou ori cu 
alte obiecte al căror proprietar sunt? Ar putea Statul, în 
infinita lui înţelepciune, să vină la mine şi să-mi spună: „Nu, 
James Van Buren, trebuie să fii bun cu birourile tale şi să nu 
le avariezi. La fel şi cu fişetele - ele trebuie tratate cu 
respect, ca nişte prieteni. Evident, acelaşi lucru este valabil 
şi pentru roboții tăi. 


În nici un caz, James Van Buren, n-ai dreptul să le faci 
vreun rău roboților pe care-i deţii.” 

Aici, Van Buren făcea o pauză şi zâmbea în felul său calm 
şi rezonabil, lăsându-i pe toţi să înţeleagă că acesta fusese 
un exemplu strict ipotetic, că de fapt el nu era genul de om 
care putea face rău unei fiinţe sau unui obiect. 

După aceea continua: „Parcă-l aud pe George Charney 
replicând că un robot e fundamental diferit de un birou sau 
de un fişet, că un robot este inteligent şi sensibil, că roboții 
trebuie priviţi drept nişte oameni. l-aş răspunde atunci că 
greşeşte, că este atât de orbit de afecțiunea pentru robotul 
pe care familia sa îl deţine de multe decenii, încât a uitat ce 
sunt, de fapt, roboții. 

Prieteni, ei nu sunt altceva decât nişte maşini! Nişte 
unelte. Instrumente! Sunt simple mecanisme, ce nu merită 
nici mai multă, dar nici mai puţină protecţie legală decât 
orice alte obiecte neînsufleţite. Da, am spus neînsufleţite. 
De acord, ei pot vorbi. Pot chiar şi gândi, în felul lor rigid, 
anteprogramat. Dar atunci când înţepi un robot, va sângera 
el? Când îl gâdili, va râde? Sigur că da, roboții au mâini şi 
simţuri - întrucât aşa i-am construit noi - dar au ei pasiuni 
şi sentimente cu adevărat omeneşti? Greu de crezut! De 
aceea ar fi bine să nu confundăm nişte maşini realizate 
după chipul omului cu nişte făpturi vii. 

Ar mai trebui să subliniez că, în acest secol, omenirea a 
devenit dependentă de munca roboților. În clipa de faţă, 
numărul roboților de pe Pământ îl depăşeşte pe cel al 
oamenilor, iar ei execută în principal muncile pe care 
nimeni dintre noi n-ar dori să le facă. Ei au eliberat 
omenirea de corvoadă şi degradare. Confundarea 
problemei roboților cu străvechea dispută legată de sclavie, 
urmată de dezbaterile legate de libertatea sclavilor şi de 
cele privind drepturile civile pentru urmaşii sclavilor 
eliberaţi, ar duce în final la haosul economic, roboții 
solicitând nu doar protecţia legii, ci şi independenţa faţă de 
stăpânii lor. Acei sclavi, de acum multe secole, erau fiinţe 


omeneşti exploatate cu cruzime şi tratate necorespunzător. 
Nimeni nu avea dreptul să-i oblige la muncă forţată. Pe 
când roboții au fost creaţi tocmai pentru a servi. Prin 
definiţie, ei se află aici ca să fie folosiţi; nu pentru a ne fi 
prieteni, ci servitori. lar adoptarea oricărei alte poziţii 
reprezintă un fel de a gândi greşit, periculos şi 
sentimental.” 

George Charney era un orator convingător, dar nici James 
Van Buren nu se lăsa mai prejos. În cele din urmă, bătălia - 
desfăşurată mai degrabă în faţa opiniei publice, decât în 
Legislatură ori în Tribunalul Regional - se încheie cu un fel 
de remiză. 

Existau deja mulţi oameni care izbutiseră să-şi depăşească 
temerile sau neplăcerea faţă de roboţi - sentimente extrem 
de răspândite cu vreo două generaţii în urmă - iar 
argumentele lui George îi cucereau. Şi ei începuseră să-şi 
privească roboții cu o anumită afecţiune şi doreau să li se 
asigure o securitate legală. 

Pe de altă parte, existau şi alţii care poate că nu se temeau 
atât de mult de roboţi în sine, cât de riscurile financiare pe 
care le-ar fi putut întâmpina drept urmare a extinderii 
drepturilor civile şi asupra roboților. Ei solicitau prudenţă în 
noul domeniu legislativ. 

De aceea, atunci când înfruntarea luă sfârşit şi se 
definitivă legislaţia pro-roboţi (specificând condiţiile în care 
era ilegal să dai unui robot un ordin ce-i putea dăuna), 
legea votată de Legislatura Regională, trimisă pentru 
revizuire la Tribunalul Regional, ratificată de Legislatura 
Mondială şi promulgată după respingerea unui recurs la 
Tribunalul Mondial, era destul de firavă. Avea un caracter 
restrâns, iar sancţiunile prevăzute pentru încălcarea ei 
păreau cu totul inadecvate. 

Totuşi, principiul drepturilor roboților - stabilit iniţial prin 
decretul ce-i acorda „libertatea” lui Andrew - fusese încă 
puţin extins. 


Promulgarea de către Tribunalul Mondial s-a făcut chiar în 
ziua când a murit Micuța Domnişoară. 

N-a fost o coincidenţă. Foarte bătrână şi slăbită, Micuţa 
Domnişoară se agăţase de viaţă cu disperare în timpul 
ultimelor săptămâni ale dezbaterilor. Abia atunci când 
sosise vestea victoriei îi slăbise îndârjirea de care se agăța. 

În clipa morţii, Andrew fusese lângă ea. Stătuse la 
căpătâiul patului, privind femeia măruntă şi ofilită dintre 
perne, şi se gândise la zilele acelea de acum aproape o sută 
de ani, când el sosise la reşedinţa impunătoare a lui Gerald 
Martin. Atunci, cele două fetiţe îl priveau, iar mezina se 
încruntase şi spusese: „En-de-re. Nu-i putem spune aşa. 
Nu-mi place. Ce-ar fi să-i zicem Andrew?” 

Trecuse mult, foarte mult, de atunci. O viaţă întreagă, în 
ceea ce o privea pe Micuța Domnişoară. Cu toate acestea, 
lui Andrew i se părea uneori că nu trecuse nici o clipită din 
ziua când coborâse pe plajă cu Domnişoara şi Micuța 
Domnişoară şi înotase în ocean pentru că aşa îl rugaseră 
fetele. 

Aproape un secol. 

Andrew ştia că asta însemna un interval uriaş de timp 
pentru o fiinţă omenească. 

Iar acum, viaţa Micuţei Domnişoare se apropia de sfârşit. 
Părul, cândva auriu sclipitor, se transformase demult în 
argint scânteietor; însă în clipele acestea îşi pierduse 
strălucirea şi, pentru prima dată, părea mat şi închis la 
culoare. Femeia îşi încheia viaţa, iar procesul respectiv nu 
putea fi oprit în nici un fel. 

Nu era bolnavă; pur şi simplu se uzase dincolo de orice 
speranţă de refacere. Peste alte câteva momente urma să-şi 
înceteze funcţionarea. Andrew nu-şi putea imagina o lume 
lipsită de Micuța Domnişoară, dar ştia că se găsea în pragul 
unei asemenea lumi. 

Ultimul ei zâmbet a fost pentru Andrew, ca şi ultimele 
cuvinte: 

— Ai fost bun cu noi. 


A murit ţinându-l de mână, în vreme ce fiul ei, soţia 
acestuia şi copiii lor rămăseseră la o distanţă respectuoasă 
de robot şi de patul bătrânei. 

TREISPREZECE. 

După moartea Micuţei Domnişoare, Andrew încercă o 
stare de apăsare ce nu-l părăsi luni de zile. Se gândise că 
„durere” ar fi reprezentat un termen exagerat, fiindcă 
bănuia că în reţeaua lui pozitronică nu exista un sentiment 
care să corespundă cu precizie durerii sufleteşti a 
oamenilor. 

Cu toate acestea, nu putea nega faptul că era tulburat 
într-un mod ce putea fi asociat doar pierderii Micuţei 
Domnişoare. Nu l-ar fi putut cuantifica. O anumită 
îngreunare a gândirii, o încetineală stranie a mişcărilor 
sale, senzaţia unui dezechilibru general. Le simţea pe toate 
acestea, însă era convins că nici un fel de instrumente n-ar 
fi putut detecta o modificare a capacităţii lui. 

Pentru a atenua această stare, căreia nu voia să-i spună 
„durere”, se cufundă cu totul în cercetările sale asupra 
istoriei roboților şi manuscrisul cărţii începu să devină tot 
mai voluminos. 

Un prolog scurt era suficient ca să trateze conceptul de 
robot în istorie şi literatură - oamenii de metal din miturile 
antice greceşti, automatele imaginate de scriitori inteligenţi 
precum E. I. A. Hoffman şi Karel Capek, ca şi alte asemenea 
închipuiri. 

Rezumase istoriile străvechi şi nu mai revenise la ele. 
Principalul lui subiect îl reprezenta robotul pozitronic - 
adevăratul şi autenticul robot. 

De aceea, Andrew trecu rapid la anul 1982 şi la 
constituirea „Roboţilor şi Oamenilor Mecanici Americani” 
de către vizionarul Laurence Robertson. Simţea că retrăia 
el însuşi istoria, povestind despre primii ani de strădanii în 
laboratoarele sărăcăcioase, amenajate într-o magazie 
dezafectată, şi despre cea dintâi reuşită în construirea 
creierului pozitronic din platină şi iridiu, după nenumărate 


eşecuri. Conceperea şi dezvoltarea celor Trei Legi 
indispensabile; triumful lui Alfred Lanning, şeful cercetării, 
în proiectarea roboților mobili; stângaci, greoi şi muţi, 
totuşi capabili să interpreteze ordinele oamenilor şi să 
aleagă soluţia optimă dintr-un număr de acţiuni posibile. lar 
apoi, la începutul secolului douăzeci şi unu, apariţia 
primilor roboţi vorbitori. 

După aceea, Andrew trecu la un subiect mult mai 
tulburător pentru el: epoca reacţiilor omeneşti negative, 
isteria şi teroarea stârnite de noii roboţi, promulgarea 
legilor care interziceau utilizarea muncii robotizate pe 
Pământ. Întrucât miniaturizarea creierului pozitronic se 
găsea de-abia în stadiile primare, implicând sisteme 
complexe de răcire, primii roboţi vorbitori mobili fuseseră 
gigantici. Înalţi de aproape patru metri, ei păreau nişte 
monştri ameninţători, care trezeau toate spaimele 
umanităţii faţă de fiinţele artificiale: monstrul lui 
Frankenstein, Golemul şi celelalte coşmaruri similare. 

Cartea lui Andrew dedica trei capitole perioadei aceleia în 
care teama de roboţi ajunsese la apogeu. Fuseseră foarte 
greu de scris, fiindcă se refereau exclusiv la iraţionalitatea 
umană - un subiect aproape imposibil de înţeles pentru 
Andrew. 

Îl abordase pe cât putuse mai bine, căutând să se 
transpună în pielea oamenilor, care - deşi ştiau că acele 
Trei Legi ofereau o protecţie absolută, împiedicând orice 
acţiune răuvoitoare a roboților - continuau să-i privească pe 
roboţi cu groază şi ură. După o vreme, Andrew reuşise să 
priceapă, atât cât reuşise, cum fusese posibil ca omenirea 
să se simtă nesigură în prezenţa unei garanţii aşa de solide 
a securităţii. 

Scotocind prin arhivele roboticii, el descoperi că aceste 
Trei Legi nu reprezentau o protecţie totală, aşa cum se 
părea. În realitate, abundau în ambiguităţi şi surse de 
conflict ascunse. De asemenea, ele îi puteau confrunta pe 
roboţi - creaturi directe, ce înțelegeau literal comenzile - 


cu nevoia de adoptare a unor decizii care nu erau neapărat 
ideale din punct de vedere uman. 

De pildă, un robot trimis într-o misiune periculoasă pe o 
planetă necunoscută - ca să găsească şi să aducă un 
element vital pentru supraviețuirea unui explorator uman - 
putea încerca un conflict major între Legea Doi, a 
supunerii, şi Legea Trei, a autoconservării, intrând într-o 
buclă închisă, ce nu-i permitea nici să înainteze, nici să se 
retragă. O asemenea situaţie nedecisă determina robotul - 
prin neintervenţie - să pună în pericol omul care-l trimisese 
în misiune, în ciuda imperativelor Legii Unu, ce trebuia să 
aibă prioritate absolută. Într-adevăr, cum ar fi putut un 
robot să ştie că indecizia lui, pricinuită de opoziţia dintre 
Legile Doi şi Trei, punea în pericol viaţa unui om? 

Dacă natura misiunii sale nu fusese precis definită 
anterior, el rămânea neştiutor asupra consecinţelor 
neintervenţiei sale, fără să-şi dea seama că pasivitatea sa 
constituia încălcarea Legii Unu. 

Sau robotul care, datorită unei erori de proiectare ori 
programare, decidea că o anumită fiinţă umană nu era om 
şi ca atare nu putea solicita protecţia oferită de Legile Unu 
şi Doi. 

Sau robotul care interpretase literal un ordin nefericit 
formulat şi, involuntar, pusese în pericol viaţa oamenilor din 
jur. 

În arhive existau zeci de asemenea cazuri. Primii 
roboticieni - şi în mod deosebit extraordinara robopsiholog 
Susan Calvin, o femeie formidabilă şi austeră - se 
chinuiseră mult timp să rezolve dificultăţile ce apăreau 
întruna. 

Problemele deveniseră extrem de complexe către mijlocul 
secolului douăzeci şi unu, când din atelierele R. O. M.A. 
Începuseră să iasă roboţi cu reţele pozitronice tot mai 
avansate, având o capacitate extinsă de gândire - care 
puteau evalua o situaţie, percepând-o cu o înţelegere 


aproape omenească. Roboţi precum - deşi el avu grijă să nu 
menţioneze în mod explicit - Andrew Martin. 

Noii roboţi cu reţele generalizate, echipați cu capacitatea 
de a interpreta datele în termeni mult mai subiectivi decât 
predecesorii lor, reacţionau adesea în moduri neaşteptate 
pentru oameni. Desigur, întotdeauna în cadrul general al 
celor Trei Legi. Însă, câteodată, dintr-un punct de vedere ce 
nu fusese anticipat de creatorii lor. 

Studiind analele dezvoltării roboticii, Andrew înţelese, în 
cele din urmă, de ce atâţia oameni avuseseră o fobie faţă de 
roboţi. Nu deoarece cele Trei Legi ar fi fost greşit formulate 
- nici vorbă de aşa ceva, ele reprezentau modele perfecte 
de logică. Necazul consta în faptul că oamenii înşişi nu erau 
întotdeauna logici - ba, chiar, în unele situaţii se comportau 
de-a dreptul ilogic - iar roboții nu izbuteau totdeauna să se 
adapteze buclelor, curbelor şi tangentelor gândirii umane. 

Oamenii înşişi îi împingeau uneori pe roboţi să încalce una 
sau alta dintre cele Trei Legi şi tot ei, în stilul lor irațional, îi 
acuzau după aceea că pricinuiseră lucruri nedorite, deşi nu 
făcuseră altceva decât să execute comenzile stăpânilor. 

Andrew redactă capitolele respective cu cea mai mare 
grijă şi precauţie, rescriindu-le de câteva ori, ca să elimine 
orice posibilitate de subiectivism. Nu intenţiona să publice o 
diatribă la adresa imperfecţiunilor umane. Ca întotdeauna, 
țelul său primordial era de a sluji interesele omenirii. 

Poate că scopul iniţial al acestei cărţi fusese de a ajunge la 
o înţelegere mai profundă a propriei sale relaţii vizavi de 
creatorii lui, dar, pe măsură ce înainta, pricepu că, atent şi 
inteligent concepută, cartea putea reprezenta o punte 
nepreţuită între oameni şi roboţi, o sursă de cunoaştere 
raţională nu doar pentru roboţi, ci şi pentru făpturile din 
carne şi oase care îi aduseseră pe lume. Orice ar fi ajutat 
oamenii şi roboții să se înţeleagă reciproc avea să le 
permită celor din urmă să slujească mai bine omenirea, iar 
acesta, desigur, era chiar țelul existenţei lor. 


Când termină prima jumătate a cărţii, Andrew îl rugă pe 
George Charney s-o citească şi să-i ofere sugestii de 
îmbunătăţire. Trecuseră ani buni de la moartea Micuţei 
Domnişoare, iar George nu mai arăta chiar atât de bine; 
chelise aproape complet, iar trupul său, odinioară robust, 
era acum uscăţiv. 

Privise manuscrisul voluminos cu o neplăcere abia ascunsă 
şi spusese: 

— Ştii, Andrew, eu nu mă prea pricep la literatură. 

— Nici nu mă interesează opiniile legate de stilul literar. 
Doresc să-mi analizezi ideile prezentate. Trebuie să ştiu 
dacă până aici există ceva care ar putea jigni fiinţele 
omeneşti. 

— Sunt convins că nu există. Iu ai fost dintotdeauna 
întruparea politeţii. 

— E adevărat, n-am jignit pe nimeni în mod intenţionat. 
Rămâne totuşi posibilitatea ca din nebăgare de seamă. 

— Da, suspinase George. Da, înţeleg. Bine, o s-o citesc. 
Ştii, însă, că obosesc repede în ultima vreme. Poate să 
dureze până o parcurg pe toată. 

— Nu-i nici o grabă. 

Într-adevăr, George nu se grăbi; lectura dură aproape un 
an. Cu toate acestea, când îi restitui lui Andrew 
manuscrisul, ataşase doar o jumătate de pagină de 
observaţii - în majoritate corecturi minore, privind forma. 

— Sperasem o critică mai la obiect, remarcase Andrew. 

— Nu am nici o critică de adus. Este o lucrare 
remarcabilă. Absolut remarcabilă. Un studiu cu adevărat 
profund asupra subiectului. Ar trebui să fii mândru de ceea 
ce ai făcut. 

— Totuşi, când mă refer la iraţionalitatea umană, ce a 
declanşat deseori dificultăţi legate de cele Trei Legi. 

— Perfect definit, Andrew. Suntem cu adevărat o specie 
lipsită de precizie, nu-i aşa? Sclipitori şi extrem de creatori 
câteodată, însă înglodaţi în tot felul de contradicții şi 


confuzii. Probabil că-ţi părem nişte tipi lipsiţi de speranţă în 
privinţa logicii, nu? 

— Uneori, într-adevăr, aşa mi se pare, dar nu intenţionez 
să scriu o critică la adresa omenirii. Departe de mine 
gândul ăsta, George. Eu doresc să ofer lumii ceva care să-i 
apropie pe roboţi şi pe oameni. lar dacă s-ar părea că 
exprim dispreţ faţă de capacităţile mintale ale oamenilor, ar 
fi exact opusul strădaniilor mele. De aceea sperasem că ai 
putea evidenția paginile în care există pasaje ce pot fi 
interpretate. 

— Poate că ar fi trebuit să-l rogi pe Paul să citească 
manuscrisul. Ştii, el e mai tânăr şi, în plus, mult mai atent 
decât mine la nuanţări şi subtilităţi. 

Abia în clipa aceea Andrew înţelese că George Charney nu 
dorise câtuşi de puţin să-i citească manuscrisul - era bătrân 
şi obosit şi intra în ultimii ani ai vieţii sale. O dată în plus, 
roata generaţiilor se învârtise, iar acum Paul ajunsese capul 
familiei. Domnul dispăruse, apoi Micuța Domnişoară şi în 
curând avea să fie rândul lui George. Martin-ii şi Charney-ii 
se năşteau şi mureau, dar Andrew continua să dăinuie, nu 
chiar neschimbat - întrucât trupul său era permanent 
actualizat tehnologic, ba chiar i se părea că procesele sale 
mintale se îmbogăţeau şi deveneau tot mai profunde pe 
măsură ce-şi permitea să-şi recunoască propriile capacităţi 
extraordinare - însă invulnerabil la ravagiile timpului. 

Dusese manuscrisul aproape terminat la Paul Charney. 
Acesta îl citi imediat şi-i oferi nu doar laude, ci, aşa cum 
prevăzuse George, sugestii valoroase pentru revizuire. În 
unele locuri, imposibilitatea lui Andrew de a pricepe 
salturile bruşte, non-lineare, ale unor raționamente de care 
este capabilă mintea omenească, îl conduseseră la 
simplificări şi concluzii nejustificate. De asemenea, Paul 
considera cartea partizană punctului de vedere uman. Ar fi 
fost binevenită o critică mai directă a atitudinii iraționale a 
oamenilor faţă de roboţi şi faţă de ştiinţă în general. 

Andrew nu se aşteptase la aşa ceva. 


— N-aş dori să jignesc pe nimeni, spuse el. 

— Niciuna dintre cărţile ce merită să fie citite n-a izbutit 
să-i mulţumească chiar pe toţi, replică Paul. Scrie ceea ce 
consideri tu că este adevărul. Ar fi uluitor dacă toţi oamenii 
din lume ar fi de acord cu tine. Însă punctul tău de vedere 
este unic. Tu poţi oferi ceva adevărat şi valoros. Dar, dacă 
suprimi ceea ce simţi şi scrii numai ceea ce crezi că vor să 
audă alţii, atunci nu va avea nici o valoare. 

— Totuşi, Legea Unu. 

— La dracu' cu Legea Unu! Ea nu-nseamnă totul! Cum 
poţi pricinui rău cuiva cu o carte? Ah, da, probabil lovindu-l 
cu ea în cap. Dar altfel, nu. Ideile nu pot face rău - nici 
chiar cele greşite, nici chiar cele prosteşti şi rele. Răul îl fac 
oamenii. Ei se folosesc, uneori, de anumite idei, utilizându- 
le ca să-şi justifice faptele inconştiente sau scandaloase. 
Istoria omenirii abundă în asemenea exemple, însă ideile în 
sine rămân idei. Ele nu trebuie înăbuşite, ci aduse în prim- 
plan, analizate, testate, respinse - dacă e nevoie - în mod 
făţiş. Oricum, Legea Unu nu menţionează roboții autori de 
cărţi. Bâtele şi pietrele. Ele pot face rău. Dar cuvintele. 

— După cum ai observat chiar tu, Paul, istoria umană 
abundă în evenimente nefaste ce au început prin nişte 
simple cuvinte. Dacă acele cuvinte n-ar fi fost rostite 
niciodată, nici evenimentele n-ar fi avut loc. 

— Nu-nţelegi ce-ţi spun? Eu cred că înţelegi. Ştii ce putere 
au ideile şi nici n-ai prea multă încredere în capacitatea 
oamenilor de a le deosebi pe cele bune de cele rele. Ei bine, 
câteodată gândesc şi eu la fel. Însă, odată cu trecerea 
timpului, ideea rea piere. Asta-i, în rezumat, istoria 
milenară a omenirii. Mai devreme sau mai târziu, indiferent 
câte grozăvii se petrec, binele învinge. De aceea, greşeşti 
neexprimând o idee care poate fi valoroasă pentru omenire. 
Uite ce-i, Andrew: dintre toate produsele R. O. M.A., tu eşti, 
probabil, cel mai apropiat de o fiinţă umană. Deţii nişte 
caracteristici absolut unice pentru a spune lumii ceea ce 
trebuie să ştie despre relaţia om-robot, fiindcă, din anumite 


puncte de vedere, tu împărtăşeşti natura ambilor. Astfel, 
poţi ajuta la îmbunătăţirea acestei relaţii, care, chiar şi 
după atâta vreme, este încă foarte tulbure. Scrie-ţi cartea şi 
fă-o în mod onest. 

— Da, Paul. Aşa voi face. 

— Apropo, te-ai gândit la vreo editură anume? 

— La o editură? Ah, nu. Încă nu m-am gândit la. 

— Atunci, ar trebui. Sau lasă-mă pe mine s-o fac. Am un 
prieten în domeniul ăsta - de fapt, un client - te deranjează 
dacă-i spun despre ce este vorba? 

— Ai fi extrem de amabil. 

— Câtuşi de puţin. Vreau să văd cartea asta publicată, ca 
să poată fi citită de toată lumea. 

După câteva săptămâni, Paul făcuse rost de un contract de 
publicare pentru carte şi-l asigură pe Andrew că avea 
clauze generoase şi foarte corecte. Asta fusese suficient. 
Andrew semnase contractul fără ezitare. 

În anul următor, în timp ce lucra la ultimele capitole, 
Andrew se gândea adesea la cele spuse de Paul în ziua 
aceea, la importanţa de a-şi afirma credinţa în mod cinstit şi 
la valoarea pe care o putea căpăta cartea lui, dacă respecta 
această condiţie. De asemenea, la propria sa unicitate. Una 
din afirmaţiile lui Paul nu reuşea să şi-o scoată din minte: 

— Uite ce-i, Andrew: dintre toate produsele R. O. M.A., tu 
eşti, probabil, cel mai apropiat de o fiinţă umană. Deţii nişte 
caracteristici absolut unice pentru a spune lumii ceea ce 
trebuie să ştie despre relaţia om-robot, fiindcă, din anumite 
puncte de vedere, tu împărtăşeşti natura ambilor. 

Aşa era oare? Aşa credea Paul cu adevărat, sau 
entuziasmul de moment îl împinsese să spună lucrurile 
acelea? 

Andrew îşi repeta întruna această întrebare şi, treptat, 
începu să-şi formuleze un răspuns. 

După aceea, decise că sosise momentul unei alte vizite la 
firma „Feingold and Charney”, ca să discute cu Paul. 


Sosi neanunţat, totuşi secretarul îl întâmpină fără urmă de 
surpriză în glas. Deja, Andrew nu mai reprezenta o figură 
necunoscută în birourile firmei. 

Aşteptă răbdător, în vreme ce secretarul intră în cabinetul 
lui Paul pentru a-i anunţa prezenţa. Evident, ar fi fost mult 
mai simplu dacă acesta ar fi utilizat dictafonul holografic, 
însă cu siguranţă că fusese perturbat de faptul că, în locul 
unei fiinţe umane, avea de a face cu un robot asemănător 
lui. 

În cele din urmă, reveni. 

— Domnul Charney va sosi imediat, îl anunţă el şi-şi reluă 
îndeletnicirile. 

Andrew îşi trecu timpul reflectând asupra semnificației 
unor cuvinte. De pildă, termenul „nerobotic” ar putea fi 
utilizat ca analog al lui „inuman”? Sau devenise oare 
„inuman” doar un termen metaforic, suficient de depărtat 
de sensul lui iniţial pentru a putea fi aplicat şi roboților? 

Multe probleme semantice similare apăruseră frecvent de 
când lucra la carte. Fiind inventat de oameni pentru 
folosinţa lor, limbajul omenesc abunda în asemenea mici 
subtilităţi. 

Fără îndoială, efortul necesar înţelegerii sporise 
vocabularul curent al lui Andrew şi, bănuia el, în acelaşi 
timp şi adaptabilitatea reţelei sale pozitronice. 

Pe când aştepta în anticameră, câte cineva intra şi-l privea. 

La urma urmei, Andrew era robotul liber - continua să fie 
un caz unic. Robotul care purta haine. O anomalie; un 
monstru ciudat. 

EI, însă, nu încerca niciodată să evite privirile curioşilor. Îi 
examina calm pe fiecare, până ce respectivii îşi fereau ochii. 

În cele din urmă apăru şi Paul Charney. Nu se mai întâlnise 
cu Andrew din iarna trecută, de la înmormântarea lui 
George, care se stinsese din viaţă la reşedinţa familiei, iar 
acum se odihnea sub o colină de pe ţărmul Pacificului. Paul 
păru surprins să-l vadă, sau cel puţin aşa i se păru lui 


Andrew, deşi încă nu avea deplină încredere în capacitatea 
sa de a descifra cu acuratețe expresiile omeneşti. 

— Mă bucur să te revăd, Andrew, îl întâmpină bărbatul. 
Scuză-mă că te-am făcut să aştepţi, dar aveam o problemă 
ce nu suferea amânare. 

— Nu-i nimic. Eu nu mă grăbesc niciodată, Paul. 

În ultima vreme, Paul începuse să poarte fardurile violente 
pe care moda le impunea ambelor sexe, dar, cu toate că îi 
revigorau trăsăturile oarecum comune ale chipului, Andrew 
nu le agrea. Simţea că personalitatea puternică şi incisivă a 
bărbatului nu avea nevoie de amplificări cosmetice. Ar fi 
fost la fel de bine şi dacă Paul şi-ar fi îngăduit să pară banal; 
nu exista nici o slăbiciune în personalitatea lui şi nu avea 
nevoie de pudre sau vopseluri. 

Desigur, Andrew îşi păstră părerea pentru el. Totuşi, însuşi 
faptul că nu era de acord cu aspectul lui Paul constituia o 
noutate. 

Începuse de curând să aibă asemenea opinii. După ce 
terminase prima versiune a cărţii, Andrew descoperise că 
dezaprobarea sa faţă de acţiunile oamenilor nu-l tulbura 
chiar atât pe cât bănuia, dacă evita s-o facă publică. Putea 
nutri gânduri dezaprobatoare, ba chiar îşi putea exprima 
dezacordul în scris, dar ştia că situaţia nu fusese 
dintotdeauna aceasta. 

— Intră, Andrew, rosti Paul. Am auzit că vrei să-mi 
vorbeşti, dar nu mă aşteptasem să vii până aici pentru asta. 

— Dacă eşti prea ocupat pot să mai aştept. 

Bărbatul privise jocul umbrelor de pe cadranul mural ce 
constituia ceasul anticamerei. 

— Am puţin timp liber. Ai venit singur? 

— Am închiriat un automobil. 

— Ai avut probleme? Întrebă Paul cu oarecare nelinişte. 

— Nu, şi nici nu mă aşteptam să am. Drepturile mele sunt 
apărate de lege. 

Bărbatul păru şi mai îngrijorat, auzindu-i răspunsul. 


— Andrew, ţi-am explicat de mai multe ori că legea nu 
constrânge pe nimeni, cel puţin în majoritatea cazurilor. lar 
dacă insişti să porţi haine, în cele din urmă vei da de bucluc, 
să ştii. Aşa cum ai păţit atunci, prima dată, când te-a salvat 
tata. 

— A fost singura dată, Paul. Îmi pare rău că eşti 
nemulţumit. 

— Bine, s-o luăm altfel. Îţi dai seama că, practic, eşti o 
legendă vie? Uneori, oamenilor le place să capete o faimă 
dubioasă făcând rău celebrităților, iar tu reprezinţi, în mod 
sigur, o celebritate. În plus, după cum ţi-am mai spus deja, 
eşti prea valoros, în prea multe privinţe, ca să ai dreptul să- 
ţi asumi riscuri. Apropo, cum merge cartea? 

— Am revăzut-o complet. Acum fac ultimele retuşuri. Cel 
puţin, aşa sper. Editorul este destul de mulţumit de ceea ce 
a văzut până acum. 

— Grozav! 

— Nu ştiu, însă, dacă mulţumirea provine de la cartea în 
sine. Bănuiesc că anumite părţi nu-i convin. Probabil că se 
aşteaptă să vândă multe exemplare pur şi simplu fiindcă 
este prima carte scrisă de un robot, şi asta îl încântă cel mai 
mult. 

— Mă tem că interesul financiar reprezintă o reacţie pur 
umană. 

— Nici pe mine nu m-ar nemulţumi aspectul respectiv. 
Principalul este să se vândă cartea - motivele sunt mai 
puţin importante. Banii câştigaţi îmi pot fi de real folos. 

— Eu crezusem că tu n-ai probleme financiare, Andrew! 
Dintotdeauna ai avut veniturile tale. lar bunica ţi-a lăsat o 
sumă considerabilă. 

— Micuța Domnişoară a fost extrem de generoasă. De 
asemenea, sunt sigur că pot conta pe ajutorul şi sprijinul 
familiei, dacă va sosi o vreme când cheltuielile îmi vor 
depăşi veniturile. Totuşi, aş prefera să-mi pot câştiga singur 
existenţa. Nu doresc să apelez la voi decât în caz extrem. 


— Cheltuieli? Despre ce cheltuieli vorbeşti? lahturi? 
Călătorii pe Marte? 

— Nici vorbă de aşa ceva. Însă mă gândesc la ceva destul 
de costisitor. Sper că drepturile de autor vor fi suficiente 
pentru ceea ce mi-am propus. Pentru următorul meu pas, 
ca să mă exprim aşa. 

— Care-i acela? Păru neliniştit bărbatul. 

— O altă îmbunătăţire personală. 

— Însă până acum ţi-ai putut permite să-ţi achiţi 
modernizările din contul tău. 

— Aceasta s-ar putea să fie mult mai scumpă decât 
celelalte. 

— Atunci drepturile de autor vin la fix, încuviinţă Paul. lar 
dacă vor fi prea mici, sunt sigur că nu va fi nici o problemă 
să te. 

— Nu-i vorba doar de bani, zise Andrew. Mai există 
anumite complicaţii. Paul, de data aceasta trebuie să ajung 
la vârf. Trebuie să discut cu preşedintele R. O. M.A. Şi să 
obţin aprobarea lui. Am încercat să fixez o audienţă, dar 
până acum n-am reuşit. Fără îndoială, motivul îl constituie 
cartea mea. Ştii bine că n-au fost prea încântați să scriu aşa 
ceva. De fapt, n-au cooperat deloc. 

— Cooperare? Zâmbi Paul. Asta-i ultimul lucru la care te-ai 
putea aştepta de la ei. Îi sperii de moarte. N-au cooperat cu 
noi în niciuna din etapele bătăliei pentru drepturile 
roboților, nu? Ba chiar dimpotrivă, şi cred că pricepi 
motivul. Acordă-i prea multe drepturi unui robot şi nimeni 
n-o să vrea să mai cumpere unul, nu crezi? 

— Poate că da, poate că nu. Oricum, eu doresc să discut cu 
preşedintele companiei despre o solicitare cu totul specială. 
Singur nu pot reuşi, dar poate că dacă ai interveni tu. 

— Ştii doar că nici eu nu sunt în relaţii mai bune cu R.O. 
M. A. 

— Totuşi, conduci o firmă de avocatură puternică şi 
influentă şi eşti capul unei familii vechi şi distinse. Nu te pot 
ignora pur şi simplu. lar dacă o fac, le poţi sugera că, 


întâlnindu-se cu mine, ar evita o nouă campanie dusă de 
„Feingold şi Charney” pentru extinderea drepturilor 
roboților. 

— N-ar fi o minciună, Andrew? 

— Ba da, Paul, iar eu nu mă pricep să spun minciuni. Mai 
exact, nu pot minţi decât constrâns de una dintre cele Trei 
Legi. De aceea trebuie să vorbeşti tu în numele meu. 

— Andrew, Andrew! Chicoti bărbatul. Tu nu poţi minţi, dar 
mă poţi împinge pe mine s-o fac, aşa-i? Devii din ce în ce 
mai uman! 

PAISPREZECE. 

Întrevederea n-a fost uşor de aranjat, chiar folosind 
presupusa influenţă a lui Paul. 

Totuşi, presiunile repetate - combinate cu aluziile, deloc 
delicate, referitoare la faptul că acordarea câtorva minute 
din preţiosul timp al lui Harley Smythe-Robertson puteau 
scăpa R. O. M.A. De o nouă şi neplăcută rundă de 
confruntări pe tema drepturilor roboților - aduseră 
rezultatul scontat. Într-o blândă zi de primăvară, Andrew şi 
Paul porniră împreună spre vasta întindere a complexului 
de clădiri care constituia cartierul general al giganticei 
companii de roboţi. 

Harley Smythe-Robertson descindea din ambele ramuri 
ale familiei ce întemeiase R. O. M. A. Şi adoptase numele 
scris cu cratimă tocmai pentru a-şi sublinia obârşia. Se 
apropia de vârsta pensionării şi majoritatea activităţii sale 
de preşedinte al companiei fusese dedicată controverselor 
drepturilor roboților. Era înalt şi aproape scheletic, cu părul 
cărunt şi rar, lipit de ţeastă. Nu folosea farduri. Pe tot 
timpul întrevederii aruncă spre Andrew priviri scurte, dar 
neîndoios ostile. 

— Pot să ştiu ce alte necazuri ai venit să ne aduci? Atacă el 
din capul locului. 

— Vă rog să înţelegeţi, domnule, replică Andrew, că n-am 
avut nici o clipă intenţia de a provoca necazuri acestei 
companii. Niciodată. 


— Dar ai făcut-o, şi încă în mod repetat. 

— Am încercat doar să obţin ceea ce mi se părea cuvenit. 
Smythe-Robertson tresări de parcă fusese pălmuit. 

— E absolut uluitor să aud un robot vorbind despre ceea 
ce „i se cuvine”! 

— Robotul acesta este el însuşi uluitor, domnule Smythe- 
Robertson, interveni Paul. 

— Uluitor, repetă acru preşedintele. Mda. De-a dreptul 
uluitor. 

— Domnule, începu Andrew, cu aproape un secol în urmă, 
Merwin Mansky, care pe atunci era robopsihologul-şef al 
companiei, mi-a spus că relaţiile matematice ce guvernează 
formarea reţelelor pozitronice ale creierului sunt mult prea 
complexe pentru a permite altceva decât soluţii 
aproximative. În consecinţă, limitele propriilor mele 
capacităţi nu erau întru totul previzibile. 

— După cum ai spus, asta se întâmpla cu un secol în urmă. 
Smythe-Robertson ezită o clipă, apoi adăugă rece: 
Domnule. În ziua de azi situaţia este cu totul alta. Roboții 
noştri sunt fabricaţi cu precizie şi minuţios programaţi 
pentru activitatea viitoare. Am eliminat orice aspect 
imprevizibil din comportamentul lor. 

— Da, aprobă Paul. Am observat şi eu asta. Unul dintre 
rezultate este că secretarul meu trebuie îndrumat în fiecare 
situaţie care se abate cât de puţin de la calea obişnuită. 
Asta nu mi se pare un progres. 

— Aţi fi fost şi mai puţin mulţumit dacă secretarul s-ar fi 
apucat să improvizeze, observă Smythe-Robertson. 

— Să improvizeze? Repetă avocatul. Eu nu doresc decât să 
gândească. Să gândească atât cât să poată soluţiona 
situaţiile simple cu care e confruntat. Roboții sunt proiectaţi 
să fie inteligenţi, nu? Mie, însă, mi se pare că v-aţi rezumat 
la o definiţie cam limitată a inteligenţei. 

Smythe-Robertson se foi şi pufni, totuşi nu răspunse. 

— Vreţi să spuneţi, întrebă Andrew, că nu se mai fabrică 
roboţi versatili şi adaptabili - să zicem - ca mine? 


— Exact. Am abandonat modelele cu reţea pozitronică 
generalizată cu foarte mult timp în urmă - nici nu mai ştiu 
când anume. Poate chiar pe vremea lui Mansky. Adică 
înainte de a mă fi născut eu - şi, după câte vedeţi, nu mai 
sunt tânăr. 

— Ca mine, încuviinţă Andrew. Cercetările pe care le-am 
făcut atunci când am scris cartea - cred că ştiţi că am scris 
o carte despre roboţi şi robotică - mi-au relevat că sunt cel 
mai vechi robot aflat în funcţiune. 

— Absolut corect, aprobă preşedintele, ba chiar cel mai 
vechi din toate timpurile. Actualmente, roboții nu mai sunt 
utili după douăzeci şi cinci de ani de funcţionare. La 
expirarea perioadei respective, proprietarii lor au dreptul 
să ni-i aducă pentru a fi înlocuiţi cu modele noi. În cazul 
celor închiriaţi, îi retragem în mod automat. 

— Nici un robot dintre cei fabricaţi în ziua de azi nu mai 
este util după douăzeci şi cinci de ani, interveni Paul. 
Andrew face parte din altă serie. 

— Foarte adevărat, spuse Smythe-Robertson. Sunt cât se 
poate de conştient de acest lucru. 

Urmându-şi încăpățânat planul, Andrew vorbi: 

— Fiind cel mai vechi şi cel mai versatil robot din lume nu 
credeţi că înseşi aceste particularităţi ale mele ar merita un 
tratament special din partea companiei? 

— Câtuşi de puţin, replică rece Smythe-Robertson. Voi fi 
direct cu dumneata. Domnule. Particularităţile respective 
constituie o sursă de permanente neplăceri pentru 
companie. Ne-ai pricinuit o mulţime de necazuri, după cum 
am spus deja, graţie poziţiilor militante adoptate de-a 
lungul anilor. Noi nu considerăm că ţi s-ar cuveni ceva. 
Dacă ai fi fost închiriat, precum majoritatea roboților noştri, 
şi nu achiziţionat, dintr-o regretabilă neglijenţă 
administrativă, te-am fi retras de multă vreme, pentru a fi 
înlocuit cu un model mai docil. 

— Cel puţin în privinţa asta vorbiţi deschis, observă Paul. 


— Nu-i nici un secret în privinţa sentimentelor noastre. 
Noi ne ocupăm de vânzarea roboților, nu de implicarea în 
nesfârşite controverse politice neprofitabile. Un robot care 
se consideră mai presus de un instrument util reprezintă o 
ameninţare directă la adresa bunăstării companiei. 

— De aceea, m-aţi distruge, dacă aţi putea, zise Andrew. 
Înţeleg aspectul acesta. Eu sunt, însă, un robot liber, 
propriul meu stăpân, aşa încât nu pot fi „retras” şi ar fi 
lipsit de sens să încercaţi să mă răscumpăraţi. De 
asemenea, legea mă protejează împotriva unor eventuale 
acţiuni răuvoitoare. Acesta este şi motivul pentru care am 
fost de acord să mă las pe mâna companiei în scopul 
actualizării periodice. Şi tot de aceea am venit azi la 
dumneavoastră, ca să vă solicit modernizarea cea mai 
extinsă pe care aţi făcut-o vreodată unui robot. Domnule 
Smythe-Robertson, doresc înlocuirea mea totală. 

Preşedintele păru, simultan, uluit şi derutat. Îl privi amuţit 
pe Andrew şi tăcerea se prelungi aproape interminabil. 

Andrew aşteptă. Se uita dincolo de Smythe-Robertson, 
către holograma de pe perete. Reprezenta un chip feminin 
aspru şi auster: Susan Calvin, sfânta patroană a tuturor 
roboticienilor. 

Murise cu peste două secole în urmă, dar, citindu-i absolut 
toate lucrările în decursul documentării pentru cartea sa, 
Andrew simţise că o cunoştea atât de bine, încât se putea 
convinge că o întâlnise în realitate. 

— O înlocuire totală? Glăsui în cele din urmă Smythe- 
Robertson. Ce înseamnă asta? 

— Exact ce am spus. Atunci când retrageţi un robot 
învechit, îi asiguraţi proprietarului un înlocuitor. Ei bine, 
doresc să asiguraţi un înlocuitor pentru mine. 

Continuând să pară descumpănit, Smythe-Robertson 
întrebă: 

— Totuşi, cum putem face asta? Dacă te înlocuim, cum îţi 
putem livra noul robot ţie, proprietar, dacă prin simplul act 
al înlocuirii vei înceta să mai exişti? 


— Poate că Andrew nu s-a exprimat îndeajuns de clar, 
interveni Paul. Îmi permiteţi? Sediul personalităţii sale este 
creierul pozitronic: singura parte ce nu poate fi înlocuită 
fără a se crea un nou robot. Creierul pozitronic, aşadar, 
este chiar Andrew Martin, proprietarul robotului în care se 
află actualmente creierul lui Andrew Martin. Orice altă 
parte a corpului său poate fi înlocuită fără să afecteze 
personalitatea lui Andrew Martin - după cum ştiţi, 
majoritatea acestor părţi au fost deja înlocuite, poate chiar 
de mai multe ori, în cei o sută de ani trecuţi de la fabricarea 
lui. Acele părţi subsidiare reprezintă proprietatea 
creierului. La solicitarea acestuia, ele pot fi oricând 
înlocuite, totuşi continuitatea existenţei creierului rămâne 
neîntreruptă. Cu alte cuvinte, Andrew doreşte să-i 
transferați creierul într-un nou corp de robot. 

— Am priceput, încuviinţă Smythe-Robertson. Altfel zis, o 
modernizare totală. Chipul lui rămăsese totuşi întrebător: 
Dar despre ce fel de corp este vorba? Deţii deja cel mai 
modern corp mecanic aflat în fabricaţie. 

— Aţi fabricat şi androizi, nu-i aşa? Spuse Andrew. Roboţi 
care au aspectul exterior similar cu al oamenilor, mergând 
până la amănunte legate de textura pielii? Asta doresc, 
domnule Smythe-Robertson. Un trup de android. 

Avocatul însuşi părea uluit. 

— Dumnezeule, murmură el. Niciodată nu mi-a trecut prin 
cap că asta urmăreai. 

— Este o solicitare absolut imposibilă, deveni rigid 
Smythe-Robertson. Nu i se poate da curs. 

— De ce spuneţi asta? Întrebă Andrew. Sunt gata să 
plătesc un preţ rezonabil, aşa cum am făcut pentru toate 
actualizările de până acum. 

— Nu fabricăm androizi, replică sec preşedintele. 

— Dar aţi fabricat. Ştiu cu precizie. 

— În trecut, da. Producţia a fost sistată. 

— Au apărut probleme tehnice? Se interesă Paul. 


— Dimpotrivă, din punct de vedere tehnic linia 
experimentală de androizi a reprezentat un succes. 
Semănau extrem de bine cu oamenii, având în acelaşi timp 
versatilitatea şi puterea roboților. Foloseam piele sintetică 
din fibre de carbon şi tendoane de siliciu. Deşi nu aveau nici 
o componentă metalică - bineînţeles, creierul era tot aliaj 
de platină-iridiu - erau aproape la fel de rezistenți ca 
roboții convenţionali. Raportaţi la greutate, erau chiar mai 
rezistenți. 

— Şi totuşi nu i-aţi lansat pe piaţă? Continuă cu întrebările 
avocatul. 

— Nu. Am realizat cam o duzină de modele experimentale, 
am făcut o serie de prospectări ale pieţii şi am decis să 
oprim fabricarea de serie. 

— De ce? 

— În primul rând, androizii ar fi fost mult mai scumpi 
decât roboții metalici - atât de scumpi, încât ar fi trebuit să- 
i încadrăm în categoria produselor de lux, cu o piaţă 
potenţială limitată, care ar fi însemnat o durată prea lungă 
de amortizare a investiţiei noastre. Acesta, însă, constituia 
un aspect minor al problemei. Necazul cel mare l-a 
reprezentat reacţia negativă din partea cumpărătorilor. 
Androizii semănau prea mult cu oamenii. Ei au redeşteptat 
toate temerile străvechi că oamenii vor fi consideraţi 
depăşiţi, care ne-au dat atâtea bătăi de cap două sute de 
ani în urmă. Pur şi simplu n-avea nici un rost să 
redeschidem toate psihozele acelea doar pentru a lansa un 
produs ce părea sortit din capul locului să nu aducă 
profituri. 

— "Totuşi, compania a păstrat proiectele androizilor, nu? 
Întrebă Andrew. 

Smythe-Robertson strânse din umeri. 

— Da, cred că am mai putea construi androizi, dacă ar 
avea vreun rost. 

— Aţi decis însă, să nu-i faceţi, comentă Paul. Deţineţi 
tehnologia respectivă, dar preferaţi să n-o puneţi în 


aplicare. Înainte ne-aţi spus altceva: că este imposibil să 
fabricaţi un corp de android pentru Andrew. 

— Din punct de vedere tehnic e posibil, dar ar fi împotriva 
politicii noastre. 

— De ce? Nu cunosc nici o lege care să interzică 
fabricarea androizilor. 

— Cu toate acestea, nu-i mai fabricăm şi nu intenţionăm s- 
o facem nici pe viitor. Prin urmare, nu putem produce 
corpul solicitat de Andrew Martin. Observ, de asemenea, că 
discuţia noastră a atins un punct final. Ca atare, vă rog să 
mă scuzaţi. 

Se sculă pe jumătate din scaun. 

— Încă puţin, dacă sunteţi amabil, rosti Paul pe un ton 
relaxat, îndărătul căruia se simţea însă o forţă neaşteptată. 

Îşi drese glasul. Preşedintele se aşeză la loc, părând chiar 
şi mai nemulţumit decât până atunci. Paul continuă: 

— Domnule Smythe-Robertson, Andrew este un robot liber 
care intră în sfera de competenţă a legii ce garantează 
drepturile roboților. Sunteţi conştient de acest aspect? 

— Din păcate. 

— Ca robot liber, el a ales să poarte haine. Drept rezultat, 
a fost umilit în mod frecvent de unele persoane retrograde, 
în ciuda legii care ar trebui să-i protejeze pe roboţi de 
asemenea umiliri. Vă daţi seama că este destul de dificil să 
urmăreşti în justiţie ofense confuze, ce nu se încadrează în 
accepţiunile generale ale celor care trebuie să decidă între 
vinovăţie şi nevinovăție. 

— Nu mă surprinde deloc să aud asta. R. O. M.A.A înţeles 
acest lucru din capul locului, din nefericire nu şi firma 
tatălui dumneavoastră. 

— Tatăl meu nu mai este în viaţă. Eu, însă, constat că ne 
aflăm în faţa unei ofense clare, cu ţintă precisă, şi suntem 
gata să introducem acţiune pe cale legală. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Andrew Martin - care este de mulţi ani clientul firmei 
mele - este un robot liber, în urma deciziei Tribunalului 


Mondial. Aceasta înseamnă că este propriul său proprietar 
şi, prin urmare, deţine drepturile legale pe care le are orice 
om asupra roboților săi. Unul din aceste drepturi este cel al 
înlocuirii. După cum aţi afirmat anterior, proprietarul 
oricărui robot este îndreptăţit să solicite Companiei 
„Roboții şi Oamenii Mecanici Americani” o înlocuire, atunci 
când robotul său devine demodat. Mai mult chiar, compania 
insistă să ofere asemenea înlocuitori, iar în cazul roboților 
închiriaţi îi retrage în mod automat. Am rezumat corect 
politica dumneavoastră? 

— Păi. Da. 

— Perfect, surâse avocatul, complet destins. Creierul 
pozitronic al clientului meu este proprietarul corpului 
clientului meu - care, cu siguranţă, a depăşit demult 
graniţa celor douăzeci şi cinci de ani. Conform propriei 
dumneavoastră definiţii, corpul respectiv este demodat, iar 
clientul meu este îndreptăţit să primească un înlocuitor. 

— Păi., repetă Smythe-Robertson, împurpurându-se la 
faţă. Acum, chipul său uscăţiv, aproape descărnat, părea o 
mască. 

— Creierul pozitronic - clientul meu - solicită înlocuirea 
corpului în care se găseşte şi este de acord să plătească 
orice preţ rezonabil pentru operaţia respectivă. 

— Atunci n-are decât să completeze un formular şi-i vom 
oferi actualizarea dorită! 

— El doreşte mai mult decât o actualizare. Doreşte corpul 
cel mai bun pe care-l puteţi fabrica - cel al unui android. 

— Nu se poate. 

— Refuzându-l, continuă mieros Paul, îl condamnaţi la 
umilirea constantă din partea celor care, recunoscându-l ca 
robot, îl tratează cu dispreţ, fiindcă preferă să poarte haine 
şi să se comporte în maniera tradiţional „omenească”. 

— Asta nu-i problema noastră, replică preşedintele. 

— Va deveni problema dumneavoastră, atunci când o să vă 
acţionăm în judecată pentru refuzul de a-i asigura clientului 


meu un corp ce i-ar permite să evite multe din umilinţele la 
care este supus în prezent. 

— N-aveţi decât să ne daţi în judecată! Credeţi c-o să-i 
pese cuiva de un robot care vrea să pară om? Oamenii vor fi 
indignaţi şi va fi considerat drept un parvenit obraznic! 

— N-aş fi atât de sigur, comentă Paul. De acord, în mod 
obişnuit opinia publică n-ar susţine o asemenea pretenţie 
din partea unui robot. Mai trebuie, însă, să vă reamintesc 
că nici un robot R. O. M. A. Nu se bucură de prea multă 
popularitate? Chiar şi aceia care se folosesc de roboţi şi 
profită de pe urma lor au unele reticenţe. S-ar putea să fie 
o reminiscență din vremea paranoiei antirobot: eu cam aşa 
văd lucrurile. Sau ar putea fi vorba de unele resentimente 
faţă de imensa putere şi bogăţie a unei companii care a 
izbutit să-şi asigure monopolul mondial în privinţa fabricării 
roboților, printr-o suită de manevre inteligente cu brevetele 
invențiilor? Oricare ar fi cauzele, antipatiile există. E clar că 
dacă poate exista ceva mai nepopular decât un robot care 
vrea să arate ca un om, atunci acel ceva ar fi compania care 
a umplut lumea de roboți. 

Smythe-Robertson tăcea, fulgerându-l cu privirea. 
Mazxilarele îi erau încleştate. 

— În plus, urmă Paul, gândiţi-vă ce vor spune oamenii 
când vor afla că sunteţi capabili să fabricaţi roboţi cu aspect 
uman. Cu siguranţă, procesul îşi va concentra toată atenţia 
asupra acestei chestiuni. Dacă, însă, i-aţi oferi clientului 
meu ceea ce. 

Preşedintele păru că explodează. 

— Ăsta-i şantaj, domnule Charney! 

— Dimpotrivă. Încercăm pur şi simplu să vă arătăm care 
vă este interesul. Noi nu solicităm decât o soluţionare 
rapidă şi paşnică. 

Bineînţeles, dacă preferaţi să ne adresăm tribunalului, 
problema se modifică. Eu, personal, consider că vă veţi găsi 
într-o postură cu totul dezagreabilă, mai cu seamă întrucât 
clientul meu este destul de bogat şi va trăi încă multe 


secole, astfel că nu va avea nici un motiv să nu continue la 
nesfârşit această dispută juridică. 

— Nici noi nu suntem lipsiţi de posibilităţi, domnule 
Charney. 

— Sunt convins. Totuşi, veţi putea rezista unui interminabil 
asediu legal, ce va scoate la iveală cele mai ascunse secrete 
ale companiei dumneavoastră? Vă repet, domnule Smythe- 
Robertson: dacă refuzaţi clientului meu solicitarea, destul 
de rezonabilă, puteţi s-o faceţi, iar noi vom pleca fără nici 
un alt cuvânt. Însă vă vom acţiona în judecată, aşa cum 
avem dreptul, şi o vom face energic şi în mod public, ceea 
ce va crea dificultăţi uriaşe pentru R. O. M. A., iar în cele 
din urmă vă veţi da seama că veţi pierde. Doriţi să vă 
asumaţi acest risc? 

— Păi., începu Smythe-Robertson, apoi amuţi. 

— Perfect. Văd că veţi fi rezonabil. S-ar putea să mai 
ezitaţi, dar până la urmă o să-mi daţi dreptate. Pot zice că 
aţi luat o decizie înţeleaptă. Ea, însă, conduce la un alt 
aspect important. 

Furia preşedintelui se transformase într-o încruntare 
posacă. Nu încercă să vorbească. 

— Doresc să vă asigur de ceva, adăugă Paul. Dacă în 
procesul de transferare a creierului clientului meu din 
corpul actual în cel organic - pe care veţi fi de acord să i-l 
fabricaţi - se petrece vreun accident, oricât de neînsemnat, 
nu voi avea linişte până n-o să văd compania aceasta rasă 
de pe faţa pământului. 

— Nu vă puteţi aştepta să garantăm. 

— Ba pot. Aveţi o experienţă de o sută de ani în transferul 
creierelor pozitronice dintr-un corp de robot în altul. Cu 
siguranţă, puteţi utiliza aceleaşi tehnici şi în transferul într- 
un trup de android. Vă mai previn de ceva: dacă un singur 
traiect cerebral din entitatea de platină şi iridiu a clientului 
meu se întâmplă să fie afectat în decursul operaţiunii, puteţi 
fi sigur că voi întreprinde absolut orice ca să mobilizez 


opinia publică împotriva companiei - o voi demasca, în faţa 
întregii lumi, pentru actul criminal şi răzbunător întreprins. 

Foindu-se în scaun, preşedintele spuse: 

— Pur şi simplu nu vă putem garanta un succes total. 
Orice transfer implică şi riscuri. 

— De probabilitate minimă. La deplasările dintr-un corp în 
altul nu se pierd multe creiere pozitronice. Suntem de 
acord cu asemenea riscuri. V-am avertizat, însă, asupra 
posibilităţii unei acţiuni deliberat criminale, îndreptată 
împotriva clientului meu. 

— N-am fi într-atât de idioţi, comentă Smythe-Robertson. 
Presupunând că am fi de acord - deşi încă n-am acceptat 
nimic - am acţiona cu toată grija. Aşa am lucrat întotdeauna 
şi aşa intenţionăm să continuăm. M-ai băgat în corzi, 
Charney, totuşi trebuie să înţelegi că nu-ţi putem oferi sută 
la sută şanse de succes. Nouăzeci şi nouă la sută, da. Sută 
la sută, nu. 

— De acord. Nu uita, însă: o să te atacăm din toate părţile, 
dacă vom avea motive să suspectăm o vătămare 
intenţionată a clientului nostru. 

Întorcându-se către Andrew, avocatul întrebă: 

— Ce spui, Andrew? Eşti de acord? 

Andrew ezită aproape un minut, prins într-un echilibru de 
potenţiale al Legii Unu. Paul dorea să fie de acord cu 
minciuna, cu şantajul, cu manipularea şi umilirea unei fiinţe 
umane. 

Cel puţin, îşi spuse el, nu era implicată o vătămare fizică. 
Nimic de felul acesta. 

Şi în cele din urmă reuşi să îngâne un abia auzit: 

— Da. 

CINCISPREZECE. 

Părea ca şi cum fusese construit din nou. Zile, săptămâni, 
luni întregi, Andrew nu se mai simţea el însuşi; până şi cele 
mai simple acţiuni îi erau şovăielnice. 

Dintotdeauna se simţise perfect în trupul său. Trebuia 
doar să recunoască nevoia unei mişcări şi, instantaneu, era 


capabil s-o execute lin, automat. Acum avea nevoie de un 
efort conştient de auto-direcţionare. „Ridică-ţi braţul”, îşi 
comanda. „Deplasează-l încoace. Acum lasă-l jos.” 

Aşa se petrecea oare şi cu un copil uman, care încerca să 
stăpânească tainele coordonării trupului? Se întreba 
Andrew. 

Poate că da. El depăşise vârsta de o sută de ani dar se 
simţea precum un prunc, deplasându-se în acest corp nou şi 
surprinzător. 

Trupul era splendid. Îl făcuseră înalt, totuşi nu atât încât 
să pară dominator sau ameninţător. Avea umeri laţi, talia 
subţire, iar membrele suple şi atletice. Andrew însuşi 
alesese castaniul drept culoare a părului, fiindcă roşul i se 
părea extravagant, galbenul prea evident, iar negrul 
excesiv de sumbru. Părul uman nu avea şi alte culori, 
exceptând cenuşiul, albul sau argintiul vârstei înaintate, pe 
care nu le dorea. Ochii săi - de fapt celule fotooptice, dar 
extrem de convingători ca aspect - erau căprui, cu discrete 
puncte aurii. În privinţa aspectului pielii, Andrew preferase 
ceva neutru, o contopire a nuanţelor mai multor rase 
omeneşti, puţin mai întunecată decât paloarea Charney-ilor, 
totuşi nu oacheşă. În felul acesta, nimeni n-ar fi putut spune 
cărei rase aparţinea, pentru că, de fapt, nici nu aparţinea 
vreuneia. Le solicitase designerilor de la R. O. M.A. Să-i 
confere o vârstă aparentă între treizeci şi cinci şi cincizeci 
de ani suficient ca să pară matur, fără a prezenta însă 
semne vizibile de îmbătrânire. 

Un corp minunat, da! Era sigur că avea să fie extrem de 
fericit în el, după ce reuşea să se acomodeze. 

În fiecare zi înregistra un mic progres. În fiecare zi câştiga 
mai mult control asupra elegantului înveliş de android. 
Totuşi, procesul era lent. Teribil de lent. 

Paul aproape turbase de furie. 

— Te-au dereglat, Andrew! O să-i dau în judecată! 

— Nu trebuie să faci aşa ceva, Paul. Nu vei putea d-d-d. 

— Demonstra? 


— Da, demonstra. Nu vei putea demonstra o intenţie 
criminală, în plus, eu mă simt tot mai bine. De vină e tr-tr-tr. 

— Tremurătura? 

— Trauma. La urma urmei, până acum n-a mai existat o 
asemenea 0p-op-op. 

Andrew vorbea foarte lent. Vorbitul i se părea surprinzător 
de dificil acum, ba chiar una dintre funcţiile cele mai grele - 
o luptă permanentă ca să pronunţe cuvintele. Era o agonie 
atât pentru el, cât şi pentru cei care trebuiau să-l asculte. 
Întregul său mecanism vocal diferea de cel anterior. 

Eficientul sintetizator electronic, care îi permisese imitații 
atât de convingătoare ale sunetelor umane, fusese înlocuit 
cu un sistem de camere de rezonanţă şi cu structuri 
musculare care le controlau pe acestea. Ele ar fi trebuit să-i 
facă glasul perfect similar cu al unei fiinţe organice, însă 
acum Andrew era nevoit să articuleze fiecare silabă singur, 
neajutat de nici un aparat, iar asta era o treabă foarte, 
foarte dificilă. 

Cu toate acestea, nu se simţea disperat. De fapt, nu era 
capabil de disperare şi ştia că problemele erau doar 
temporare. Îşi putea cerceta creierul din interior. Nimeni 
nu putea face aşa ceva şi nimeni nu ştia mai bine decât el că 
îi rămăsese intact creierul, că nu fusese vătămat în decursul 
transferului. Gândurile îi circulau cu uşurinţă prin 
legăturile neurale ale noului său trup, chiar dacă acesta nu 
reacţiona, încă, aşa de rapid pe cât trebuia. Toţi parametrii 
se dovedeau perfecţi. 

Avea doar probleme legate de interfaţă. Ştia totuşi că, în 
esenţă, se găsea în perfectă stare şi de acum rămăsese doar 
o chestiune de timp până urma să aibă controlul complet 
asupra trupului. Trebuia să se considere, în continuare, 
foarte tânăr. Eventual un prunc, un nou născut. 

Lunile trecură. Coordonarea trupului se îmbunătăţi 
permanent. Avansa rapid spre totala integrare pozitronică. 

Nu totul era, însă, aşa cum şi-ar fi dorit. Andrew petrecea 
ore întregi în faţa oglinzii, autoevaluându-se, în vreme ce-şi 


parcurgea repertoriul de expresii faciale şi gesturi, iar ceea 
ce vedea nu se potrivea cu ceea ce sperase de la noul corp. 

Înfăţişarea lui nu aducea cu cea umană! Figura îi era 
rigidă - prea rigidă - şi se îndoia că avea să se 
îmbunătăţească. Apăsându-se cu degetul pe obraz, pielea 
reacţiona corespunzător, deşi nu aşa cum ar fi făcut 
adevărata piele omenească. Putea să zâmbească, să se 
strâmbe sau să se încrunte, dar erau zâmbete, strâmbături 
şi încruntări studiate, copiate. 

El dădea semnalul-zâmbet, ori semnalul-încruntare, sau 
oricare altul, iar muşchii feţei reproduceau ascultători 
expresia-zâmbet, sau expresia-încruntare, aranjându-i 
trăsăturile în conformitate cu un program bine pus la 
punct. Andrew era permanent conştient de maşinăriile 
organice care operau silitoare sub piele pentru a produce 
efectul dorit. Bănuia, însă, că nu aşa se petrecea şi cu 
oamenii. 

De asemenea, gesturile lui erau prea deliberate. Le lipsea 
fluiditatea nepăsătoare şi liberă a fiinţei umane. Putea 
spera că avea s-o dobândească în timp - la urma urmei, 
depăşise de mult îngrozitoarele zile de după operaţie, când 
se împleticea stângaci prin odaie, aidoma unui automat 
rudimentar dinaintea erei pozitronice - totuşi ceva anume îi 
spunea că, chiar şi cu acest trup nou şi extraordinar, nu 
avea să fie niciodată capabil să se mişte în modul natural pe 
care oamenii îl considerau de la sine înţeles. 

În ansamblu, lucrurile nu mergeau chiar atât de rău. Cei 
de la R. O. M.A. Se ţinuseră de cuvânt şi efectuaseră 
transferul cu toată tehnica formidabilă de care dispuneau. 
lar Andrew căpătase ceea ce-şi dorise. Poate că n-ar fi 
păcălit un observator atent, dar semăna a om mai mult 
decât oricare robot şi, cel puţin, acum putea purta haine 
fără anomalia ridicolă a unei feţe metalice şi inexpresive 
înălțându-se deasupra lor. 

În cele din urmă, declarase: 

— Ar trebui să mă întorc la lucru. 


Paul Charney izbucnise în râs. 

— Asta înseamnă că te simţi bine. Ce vrei să faci? Să mai 
scrii o carte? 

— Nu, îi răspunsese cu seriozitate Andrew. Am trăit prea 
mult pentru ca o pasiune să pună definitiv stăpânire pe 
mine. A fost o vreme când eram în primul rând artist şi din 
când în când mai revin la sculptură. A existat, de asemenea, 
o perioadă când m-a atras istoria şi pot oricând scrie una- 
două cărţi, dacă simt nevoia s-o fac. Dar trebuie să 
progresez. Acum doresc să devin robobiolog. 

— Vrei să spui robopsiholog. 

— Nu. Robopsihologia implică studiul creierului pozitronic 
şi, pe moment, asta nu mă interesează. Consider, însă, că un 
robobiolog se ocupă cu funcţionarea corpului ataşat la 
creierul pozitronic. 

— Asta n-o făceau roboticienii? 

— Ba da, în trecut. Însă ei au în vedere corpurile metalice. 
Eu doresc să studiez trupul organic umanoid şi, după câte 
ştiu, sunt singurul cu un astfel de trup. Vreau să studiez 
modul lui de funcţionare, felul cum simulează un adevărat 
corp omenesc. Doresc să ştiu despre corpurile artificiale 
mai mult decât cunosc înşişi constructorii lor. 

— Îţi restrângi aria de activitate, observase gânditor Paul. 
Ca artist, deţineai întreaga gamă de exprimare. Lucrările 
tale puteau rivaliza cu cele mai bune creaţii de oriunde din 
lume. Ca istoric, te-ai ocupat numai de roboţi. lar acum, ca 
robobiolog, subiectul cercetării va fi propria-ţi persoană. 

— Aşa se pare, încuviinţase Andrew. 

— Doreşti cu adevărat să te întorci spre sine? 

— Înțelegerea sinelui este începutul înţelegerii întregului 
univers, replicase Andrew. Cel puţin, aşa consider acum. Un 
nou-născut crede că el reprezintă întregul univers, dar 
greşeşte - aşa cum îşi dă seama destul de repede. De aceea, 
el trebuie să studieze lumea exterioară lui - trebuie să 
încerce să înveţe unde se află graniţele dintre persoana sa 
şi restul lumii - pentru a putea înţelege cine este şi cum se 


cuvine să-şi ducă viaţa. Iar eu aduc, în multe privinţe, cu un 
nou-născut. Anterior am fost altceva, ceva mecanic şi relativ 
uşor de înţeles, însă acum sunt un creier pozitronic în 
interiorul unui trup aproape uman şi de-abia izbutesc să mă 
înţeleg. Sunt absolut singur pe lume. N-a existat şi nici nu 
va mai exista ceva aidoma mie. Funcţionând în lumea 
oamenilor, nimeni nu va pricepe ce sunt şi nici chiar eu nu 
prea sunt capabil să înţeleg. Ca atare, trebuie să învăţ. 
Dacă la asta te-ai referit prin „întoarcerea spre sine”, aşa 
este. Însă trebuie s-o fac! 

Andrew fu nevoit să ia totul de la început, deoarece nu ştia 
nimic despre biologie şi aproape nimic despre celelalte 
ştiinţe, cu excepţia roboticii. Natura vieţii organice, 
fundamentele chimice şi electrice ale acesteia constituiau 
tot atâtea mistere pentru el. Niciodată nu avusese vreun 
motiv să le studieze. Acum, însă, când era organic el însuşi, 
mai exact corpul lui, simţea nevoia covârşitoare de a-şi 
extinde cunoştinţele asupra fiinţelor vii. Pentru a înţelege 
cum anume reuşiseră designerii trupului său de android să 
reproducă forma umană, trebuia mai întâi să afle cum 
funcţiona originalul. 

Deveni o figură familiară în bibliotecile universităţilor şi 
facultăţilor de medicină, unde stătea ore întregi înaintea 
fişierelor electronice. Arăta perfect normal în haine şi 
prezenţa lui nu stârnea nicăieri vâlvă. Puţinii care ştiau că 
era robot nu încercară să se amestece în treburile lui. 

Adăugase căsuţei sale o încăpere spațioasă care să-i 
servească drept laborator şi o echipase cu o mulţime de 
aparatură ştiinţifică. Biblioteca sporise şi ea. Începuse o 
serie de proiecte personale de cercetare, care durau 
săptămâni întregi, non-stop. Somnul continua să fie inutil 
pentru Andrew. 

Deşi practic uman în privinţa aspectului exterior, el fusese 
prevăzut cu modalităţi de refacere şi completare energetică 
cu mult mai eficiente decât cele ale speciei după care 
fusese realizat. 


Tainele respirației, digestiei şi metabolismului, ale 
diviziunii celulare, circulaţiei sângelui şi temperaturii 
corpului, întregul sistem complex şi extraordinar al 
homeostazei, care asigurau funcţionarea fiinţelor omeneşti 
timp de optzeci, nouăzeci sau, din ce în ce mai frecvent, o 
sută de ani, încetară să-i mai fie străine. Se afundă în 
mecanismele corpului omenesc - fiindcă Andrew îl 
considera tot un mecanism, similar produselor R. O. M.A. 
Era organic, desigur - totuşi rămânea un mecanism, 
minunat proiectat, cu propriile sale legi ferme privind 
ritmul metabolic, echilibrul şi alterarea, avarierea şi 
repararea. 

Anii trecură, ani liniştiţi nu doar în sălaşul singuratic al lui 
Andrew, de pe vechea proprietate Martin, ci şi pe planetă. 
Populaţia Pământului devenise stabilă, menţinută aşa de 
rata scăzută a naşterilor şi de emigrarea constantă câtre 
aşezările spaţiale, tot mai înfloritoare. Calculatoarele 
gigantice controlau majoritatea fluctuaţiilor economice, 
păstrând echilibrul cererii şi ofertei între diversele Regiuni, 
aşa încât străvechile cicluri de profit maxim şi criză din 
lumea afacerilor fuseseră reduse la stadiul unor curbe puţin 
oscilante. Nu era o epocă dinamică, de confruntări, dar nici 
agitată sau periculoasă. 

Andrew ignora aproape complet evenimentele din lumea 
exterioară. Existau chestiuni fundamentale, de care avea 
nevoie şi pe care dorea să le exploreze. Altceva nu mai 
conta pentru el. Veniturile sale, derivate din investirea 
sumelor câştigate de pe urma carierei de sculptor şi a 
banilor lăsaţi de Micuța Domnişoară, erau mai mult decât 
suficiente pentru necesităţile de întreţinere personală şi de 
finanţare a cercetărilor. 

Ducea o viaţă izolată, de sihastru: exact ceea ce dorea. 
După stângăciile perioadei de început, dobândise controlul 
complet asupra trupului de android şi adesea făcea 
plimbări lungi prin pădurea de pe faleză sau pe plaja pustie 
şi sălbatică unde fusese, cândva, împreună cu Micuța 


Domnişoară şi sora ei. Uneori înota - temperatura scăzută a 
apei nu constituia o problemă pentru el - şi câteodată 
întreprindea o incursiune pe stânca singuratică a 
cormoranilor, acolo unde îl trimisese Domnişoara când era 
mică. Parcursul era dificil până şi pentru el, iar cormoranii 
nu păreau încântați de prezenţa sa. Lui Andrew, însă, îi 
plăcea să-şi testeze puterile în asemenea încercări, ştiind că 
nici un om, nici chiar cel mai puternic înotător n-ar fi putut 
reuşi drumul dus-întors prin oceanul rece şi agitat. 

Totuşi majoritatea timpului şi-o petrecea în laborator. De 
cele mai multe ori nu-şi părăsea casa cu săptămânile. 

Într-o bună zi, Paul Charney veni la el şi-i zise: 

— A trecut mult timp, Andrew. 

— E adevărat. 

Se vedeau mai rar acum, deşi nu se putea spune că 
intervenise o înstrăinare între ei. Familia Charney îşi 
păstrase casa de pe coasta Californiei de Nord, însă Paul 
locuia mai mult în alta, lângă San Francisco. 

— Te ocupi tot de cercetările biologice? 

— Zi şi noapte, răspunse Andrew. 

Era surprins cât de mult îmbătrânise avocatul. Andrew 
studiase recent, şi cu un interes aparte, fenomenul 
îmbătrânirii la oameni şi considera că începuse să-i 
priceapă cauzele şi procesele. Cu toate acestea - în ciuda 
îndelungatei sale experienţe, începând cu Domnul şi Micuța 
Domnişoară şi continuând cu George, iar acum cu Paul - 
întotdeauna rămânea surprins cât de repede încărunţeau, 
se scofâlceau şi se cocârjau oamenii. Aşa cum se întâmplase 
şi cu Paul. Trupul său înalt devenise mai scund acum, umerii 
erau gârboviţi, iar oasele feţei suferiseră nişte transformări 
subtile, astfel încât bărbia îi ieşea în afară, şi pomeţii 
obrajilor păreau mai puţin proeminenţi. Probabil că şi ochii 
îi fuseseră afectaţi, întrucât îi înlocuise cu celule fotooptice, 
similare celor prin care Andrew însuşi privea lumea. Cel 
puţin, din punctul acela de vedere, el şi Paul deveniseră mai 
asemănători. 


— Păcat că nu te mai ocupi de istoria roboților, îi spuse 
bărbatul. Cărţii tale i-ar mai trebui un capitol. 

— Ce vrei să spui? 

— Un capitol care să se ocupe de noua politică a R.O. M. 
A. 

— Nu ştiu despre ce-i vorba. La ce te referi? 

— N-ai auzit? Înălţă din sprâncene Paul. Chiar n-ai auzit? 
Ei bine, au început să producă staţii centrale de control 
pentru roboții lor - de fapt nişte calculatoare pozitronice 
gigantice - care pot comunica prin microunde cu zeci, până 
la mii de roboţi. Roboții pe care-i fabrică acum nu mai au 
creiere. 

— Nu mai au creiere? Atunci cum. 

— Stațiile centrale procesează toate datele pentru ei. 
Roboții nu sunt altceva decât membrele mobile ale acestei 
unităţi de calcul. 

— E mai eficient? 

— Aşa pretinde compania. Eu, personal, nu-mi dau seama. 
Mă gândesc însă că toată chestia este cu bătaie lungă şi are 
legătură cu cazul tău. Smythe-Robertson a stabilit această 
nouă strategie înainte de a muri. Era bătrân şi bolnav, dar 
s-a străduit să-şi promoveze programul şi să-l impună. 
Bănuiesc că dorea să se asigure că niciodată R. O. M. A. N-o 
să mai aibă alte necazuri de genul celor pe care le-ai făcut 
tu. Ca atare, au separat creierul de corp. O unitate mobilă, 
mecanică şi lipsită de creier nu poate pretinde drepturi 
civile ori protecţia legii, iar un creier imens adăpostit într-o 
carcasă nu-i decât un calculator. El n-o să poată intra în 
cabinetul preşedintelui consiliului de administraţie ca să 
ceară un corp nou şi modern. Pe de altă parte, lipsite de 
creier, trupurile mecanice oricum nu pot solicita nimic. 

— Mi se pare un pas îndărăt, comentă Andrew. Au anulat 
două sute de ani de progres în robotică doar ca să scape de 
nişte frecuşuri politice minore. 

— Perfect adevărat. Paul zâmbi şi clătină uşor din cap: E 
uluitor, Andrew, ce influenţă ai putut avea asupra istoriei 


roboticii. Preocupările tale artistice i-au determinat pe cei 
de la R. O. M.A. Să construiască roboţi tot mai specializaţi, 
întrucât erai mult prea inteligent şi se temeau ca asta să 
nu-i sperie pe oameni. Libertatea ta a dus la stabilirea 
principiilor drepturilor roboților. lar insistența de a avea un 
trup de android a determinat compania să separe trupul de 
creier. 

— Cred că, în cele din urmă, zise Andrew, R. O. M. A. Va 
produce un singur creier gigantic, care să comande câteva 
miliarde de trupuri de roboţi. Atunci toate ouăle vor fi într- 
un singur coş. Mi se pare periculos, nu este deloc sigur. 

— Probabil că ai dreptate, încuviinţă Paul. Oricum, în 
următorul secol nu cred să se întâmple aşa ceva. lar asta 
înseamnă că eu n-o să mai apuc momentul acela. 

Traversase odaia şi stătea lângă uşa deschisă, privind 
păduricea. Dinspre ocean sufla o briză blândă şi umedă de 
primăvară, iar Paul inspiră adânc, parcă încercând să 
soarbă aerul. După o clipă, reveni spre Andrew şi se părea 
că îmbătrânise cu zece ani. 

— De fapt, continuă el în şoaptă, s-ar putea să nu mai apuc 
nici anul viitor. 

— Paul?! 

— Nu te preface surprins, Andrew. Noi suntem muritori, 
strânse din umeri bărbatul. Nu suntem ca tine şi deja ar 
trebui să înţelegi ce înseamnă asta. 

— Înţeleg, totuşi. 

— Da, ştiu. lartă-mă, Andrew. Ştiu cât de devotat ai fost 
familiei noastre şi cât de trist şi de lugubru trebuie să fie 
pentru tine să ne vezi permanent crescând, îmbătrânind şi, 
în cele din urmă, murind. 

Ei bine, trebuie să-ţi spun că nici nouă nu ne place, dar e 
lipsit de sens să protestăm. La urma urmei, trăim de două 
ori mai mult decât strămoşii noştri de acum câteva sute de 
ani. Presupun că asta-i suficient pentru majoritatea. Pur şi 
simplu, trebuie să privim situaţia în mod filosofic. 


— Tot nu înţeleg. Cum poţi fi atât de calm în faţa. 
Terminării complete? Este vorba despre sfârşitul definitiv al 
tuturor aspirațiilor tale, al dorințelor de a dobândi, a învăţa 
şi a te dezvolta! 

— Probabil că m-aş comporta altfel dacă aş avea douăzeci 
de ani, sau chiar patruzeci. Dar nu mai am vârstele astea. Şi 
o parte a fenomenului de îmbătrânire - aş zice că partea 
cea bună - este că, atunci când ajungi la o anumită etate, 
nu mai contează prea mult că vei muri în curând. De fapt, 
tot nu mai dobândeai nimic, nu mai învăţai sau nu te mai 
dezvoltai. Mai bine sau mai râu, ţi-ai trăit viaţa, ai făcut tot 
ce ai putut pentru lume şi pentru tine, iar acum timpul ţi se 
apropie de sfârşit. Corpul tău ştie asta şi o acceptă. Obosim, 
Andrew. Tu nu înţelegi prea exact ce înseamnă cuvântul 
acesta, aşa-i? Nu, îmi dau seama. Nu poţi să înţelegi. Nu 
eşti capabil să oboseşti, aşa încât ai doar o cunoaştere 
teoretică asupra a ceea ce simţim. Pentru noi însă, e altfel. 
Noi tragem şaptezeci, optzeci, poate o sută de ani, dar în 
cele din urmă devine prea mult. Aşa că ne aşezăm, apoi ne 
întindem, şi în cele din urmă închidem ochii şi nu-i mai 
deschidem. Atunci, în ultima clipă, ştim că e ultima, dar pur 
şi simplu nu ne deranjează. Sau nu ne pasă - nu sunt sigur 
dacă e acelaşi lucru, dar poate că este. Nu mă privi aşa! 

— Moartea este un fenomen natural pentru oameni, spuse 
Andrew. Asta înţeleg. 

— Nu, nu înţelegi. De fapt, nu înţelegi pentru că pur şi 
simplu n-ai cum. Tu consideri că moartea este un jalnic viciu 
de alcătuire internă a noastră şi nu poţi pricepe de ce n-a 
fost înlăturat, fiindcă ar trebui să fie destul de uşor să ne 
înlocuim părţile componente pe măsură ce se uzează şi se 
deteriorează, aşa cum ai procedat tu în atâtea rânduri. Ţie 
ţi s-a înlocuit chiar întregul trup. 

— Totuşi, teoretic ar fi posibil să fiţi transferați în. 

— Nu, nici măcar teoretic. Noi n-avem creiere pozitronice 
şi nici transferabile. Nu putem pur şi simplu să rugăm pe 
cineva să ne scoată din corpul care e pe ducă şi să ne pună 


în altul nou-nouţ. Tu nu poţi înţelege că, inevitabil, oamenii 
ating un punct din care nu mai pot fi reparaţi. Nu-i nimic! 
Nimeni nu-ţi cere să-ţi imaginezi inimaginabilul. Eu voi muri 
în curând şi asta-i totul. Vreau să te asigur măcar într-o 
privinţă, Andrew: după ce voi muri n-o să ai probleme 
financiare. 

— Dar nici acum. 

— Da, ştiu. Cu toate astea, câteodată lucrurile se pot 
transforma foarte rapid. Noi credem că trăim într-o lume 
sigură, dar şi alte civilizaţii s-au simţit la fel de ferite de 
griji, iar mai devreme sau mai târziu au văzut că se 
înşelaseră. Oricum, Andrew, eu sunt ultimul Charney. Nu 
am urmaşi cu excepţia ta. Există nişte rude îndepărtate, din 
partea surorii bunicii, dar ele nu contează. Nu le cunosc şi 
nici nu-mi pasă de ele. Îmi pasă de tine. Banii mei vor fi 
lăsaţi pe numele tău şi, pe cât se poate prevedea viitorul, 
vei fi asigurat din punct de vedere economic. 

— Nu era nevoie, rosti Andrew cu greu. 

Trebuia să admită că tot ceea ce spusese Paul despre 
faptul că el nu putea înţelege moartea, că nu era capabil s-o 
înţeleagă, reprezenta purul adevăr. După atâta vreme, tot 
nu izbutise să se obişnuiască cu moartea Charney-ilor. 

— Te rog, fără discuţii, zise Paul. Nu pot lua banii cu mine 
şi nici n-am ce face cu ei altceva decât să ţi-i las ţie, aşa 
încât. Asta este. Şi nici nu mai vreau să-mi irosesc puţinul 
timp rămas, argumentând cu tine. Să discutăm despre 
altceva. La ce mai lucrezi în ultima vreme? 

— Sunt tot la biologie. 

— Ce anume din biologie? 

— Metabolismul. 

— Adică metabolismul roboților? Parcă nu există aşa ceva, 
nu? Sau te referi la metabolismul androizilor? Al oamenilor? 

— La toate trei, răspunse Andrew. E un fel de sinteză. 

Făcu o pauză, apoi începu să explice. Ce rost avea să se 
ascundă de Paul? 


— Am proiectat un sistem care le va permite androizilor - 
adică mie - sunt doar singurul în funcţiune, nu? Să obţină 
energia prin combustia hidrocarburilor, nu din pilele 
atomice. 

Bătrânul îl privi îndelung, apoi vorbi: 

— Altfel zis, vrei ca un android să poată respira şi mânca 
aşa cum fac oamenii? 

— Da. 

— Aud pentru prima dată de proiectul ăsta. E ceva nou? 

— Nu tocmai. De fapt, acesta este principalul motiv pentru 
care am început cercetările biologice. 

Paul încuviinţă distrat. Parcă asculta din depărtare şi avea 
dificultăţi în a pricepe cuvintele lui Andrew. După o vreme 
întrebă: 

— Până acum ai obţinut ceva important? 

— Mă apropii de ceva important. Mai e necesară multă 
muncă, totuşi cred că am izbutit să pun la punct o cameră 
de combustie compactă, ideală pentru descompunerea 
catalitică sub control. 

— Dar de ce faci asta, Andrew? Ce rost are? Ştii bine că nu 
poate avea eficienţa pilei atomice folosite actualmente de 
tine. 

— Asta-i aproape sigur, aprobă Andrew. Totuşi ar trebui să 
fie destul de eficientă. Aş zice că va fi cel puţin la fel de 
bună ca sistemul utilizat de corpul omenesc. De fapt, o să 
fie asemănătoare ca principiu fundamental. Vezi tu, Paul, 
necazul cu pila atomică este că nu-i umană. Energia mea - 
poţi zice chiar viaţa mea - provine dintr-o sursă cu totul 
diferită de cea umană. lar pe mine nu mă mulţumeşte asta. 

ȘAISPREZECE. 

Durase destul de mult, dar Andrew avea tot timpul de pe 
lume. Şi nici nu se grăbea să-şi termine cercetările. Voia ca 
totul să fie perfect fundamentat teoretic înainte de a trece 
la aplicarea în practică. De altfel, mai exista şi un alt motiv 
pentru care nu era grăbit. Decisese să nu întreprindă nici o 


modificare a stării sale de android atâta vreme cât Paul 
Charney era în viaţă. 

Paul nu criticase ocupațiile lui Andrew, cu excepţia 
observaţiei iniţiale, potrivit căreia noua cameră de 
combustie putea fi mai puţin eficientă decât pila atomică 
utilizată acum pentru alimentarea trupului de android. 
Andrew, însă, îşi putea da seama că ideea îl tulburase pe 
bătrân. Era prea îndrăzneață pentru el, prea ciudată - un 
salt prea mare. Chiar şi Paul avea limitele sale, când se 
ajungea la progresul designului roboților. Chiar şi el. 

Andrew se gândea că vina o purta un efect secundar al 
îmbătrânirii. Acceptarea unor idei noi devenea prea dificilă, 
indiferent cât de deschis ai fi fost în tinereţe către 
transformările dinamice. Toate noutăţile ţi se păreau, acum, 
tulburătoare şi amenințătoare. Simţeai lumea gonind pe 
lângă tine într-un ritm înfricoşător; ai fi dorit ca lucrurile să 
se desfăşoare mai încet, ca viteza teribilă a progresului să 
se încetinească. 

Oare aşa se petreceau lucrurile? Se întrebă Andrew. 

Oare în mod inevitabil oamenii deveneau mai conservatori 
odată cu vârsta? 

Aşa se părea. Pe Micuța Domnişoară o tulburaseră hainele 
pe care le purta. Lui George i se păruse stranie ideea să 
scrie o carte. lar Paul. Paul. 

Examinându-şi memoria, Andrew îşi aminti cât de 
surprins, ba chiar şocat, fusese Paul când aflase pentru 
prima dată, în cabinetul lui Smythe-Robertson, de intenţia 
lui de a se transfera în trupul unui android. Se adaptase 
însă rapid şi luptase, hotărât şi ingenios, să transpună ideea 
în realitate. Dar asta nu însemnase câtuşi de puţin că o 
considera un lucru bun pentru Andrew. 

„Ioţi m-au lăsat să fac ceea ce simţeam că trebuie să fac”, 
îşi spuse Andrew, „chiar dacă în sinea lor nu erau de acord. 
Mi-au îndeplinit dorinţele din dragoste pentru mine.” 

Da, dragoste. Pentru un robot. 


Reflectă o vreme asupra acestui gând şi se simţi străbătut 
de căldură şi fericire. În acelaşi timp, era oarecum 
tulburător să-şi dea seama că, uneori, Charney-ii îl 
sprijiniseră nu din proprie convingere, ci pur şi simplu 
pentru că erau încredinţaţi, din toată inima şi fără rezerve, 
că Andrew trebuia să-şi urmeze calea, chiar dacă ei n-o 
considerau indicată. 

Tot aşa, Paul îi câştigase dreptul de a avea un corp de 
android, însă transformarea respectivă îl dusese pe avocat 
la propria-i limită de acceptare a evoluţiei lui Andrew. 
Următorul pas - convertizorul metabolic - era mai presus 
de el. 

Perfect! Paul nu mai avea foarte mult de trăit. Andrew 
putea să aştepte. 

Aşa şi făcu, iar după o vreme (nu chiar atât de repede pe 
cât presupusese Paul, totuşi destul de curând) primi vestea 
morţii avocatului. Andrew a fost invitat să participe la 
înmormântare - ceremonia publică despre care ştia că 
marchează sfârşitul unei vieţi umane - dar nu cunoştea pe 
nimeni dintre cei prezenţi şi s-a simţit oarecum stânjenit şi 
nelalocul lui; deşi toţi fuseseră de o politeţe desăvârşită. 
Străinii aceia: prieteni ai lui Paul, membri ai firmei de 
avocatură, rude îndepărtate ale Charney-ilor nu aveau 
pentru Andrew mai multă materialitate decât nişte umbre şi 
stătu printre ei de două ori împovărat de durere - o dată 
pentru că pierduse un prieten bun, iar a doua oară fiindcă 
ştia că se rupsese ultima legătură reală cu familia care-i 
mijlocise poziţia sa în viaţă. 

De fapt nicăieri în lume nu mai existau oameni cu care să 
aibă relaţii emoţionale strânse. Andrew ajunsese să-şi dea 
seama că ţinuse mult la Martin-i şi la Charney-i, într-un mod 
ce transcendea robotica. Devotamentul său faţă de cele 
două familii înrudite nu reprezenta pur şi simplu o 
manifestare a celor două Legi, ci ceva care putea fi numit 
cu adevărat dragoste. Dragostea lui pentru ei. Cu mult timp 


în urmă, Andrew n-ar fi recunoscut aşa ceva nici faţă de 
sine însuşi; acum, însă, se schimbase. 

Gândurile respective îl duseseră, în mod inevitabil, la 
analiza întregului concept de legături de familie - iubirea 
părinţilor pentru copii şi a copiilor pentru părinţi şi a 
raportului acestuia cu trecerea inexorabilă a generaţiilor. 
„Dacă eşti om”, îşi spusese Andrew, „faci parte dintr-un lanţ 
uriaş, un lanţ suspendat peste perioade imense de timp, 
care te leagă de toţi aceia dinaintea ta şi de după tine. Cu 
timpul, înţelegi că zalele individuale ale timpului pot pieri - 
mai exact, trebuie să piară - însă lanţul în sine se 
reînnoieşte permanent şi va supravieţui”. Oamenii mureau, 
familii întregi puteau dispărea de pe faţa Pământului, dar 
rasa omenească - specia - continua să existe de-a lungul 
secolelor, mileniilor şi erelor, cu toţii legaţi prin moştenirea 
sângelui de cei dinaintea lor. 

Sentimentul acela al legăturii, al infinitelor conexiuni cu 
strămoşii, era dificil de înţeles pentru Andrew. Nu se putea 
spune despre el că avusese predecesori şi n-avea să aibă 
nici urmaşi. Era unic, o entitate individuală creată la un 
moment dat din nimic. Se trezea întrebând-se cum ar fi fost 
dacă ar fi avut un părinte, însă nu-şi putea închipui altceva 
decât imaginea vagă a unor roboţi-montatori asamblându-i 
trupul într-o uzină. Sau ce ar fi însemnat să aibă un copil - 
iar aici nu putea depăşi imaginile unui dulăpior sau unei 
mese pe care le sculptase cândva. 

Totuşi, părinţii umani nu erau linii de montaj şi nici copiii 
oamenilor nu aduceau cu piese de mobilier. Înţelegea totul 
greşit. 

Continua să rămână un mister pentru el şi, mai mult ca 
probabil, aşa urma să fie pe veci. El nu era om; atunci de ce 
se aştepta să priceapă relaţiile de familie omeneşti? 

Apoi Andrew se gândi la Micuța Domnişoară, la George, la 
Paul, ba chiar şi la aprigul şi bătrânul Domn, precum şi la 
ceea ce însemnaseră ei pentru el. Atunci înţelese că el 
însuşi făcea parte din lanţul unei familii, chiar dacă nu 


avusese părinţi şi nu putea zămisli copii. Martinii îl 
acceptaseră şi-l transformaseră într-unul de-ai lor. El era un 
Martin; unul adoptat, de acord, dar acesta era lucrul cel 
mai bun la care ar fi putut spera. Existau foarte mulţi 
oameni care nu avuseseră satisfacția de a aparţine unei 
asemenea familii iubitoare. Una peste alta, fusese norocos. 
Deşi un simplu robot, cunoscuse stabilitatea şi continuitatea 
vieţii de familie; ştiuse ce înseamnă căldura şi dragostea. 

Cu toate acestea toţi cei pe care îi. lubise dispăruseră. 
Momentul era atât trist cât şi eliberator. Pentru el, lanţul se 
rupsese şi nu mai putea fi refăcut niciodată. Andrew însă 
putea face acum orice dorea, fără să se teamă că-i 
nemulţumeşte pe cei care-i fuseseră atât de apropiaţi. După 
moartea strănepotului Domnului, Andrew se simţea liber să 
continue planul de modificare a corpului său de android. 
Era, cumva, o consolare parţială pentru pierderea suferită. 

Rămăsese singur pe lume - sau aşa considera - nu doar 
pentru că era un creier pozitronic într-un corp de android, 
ci fiindcă nu avea nici un fel de legături. lar lumea 
înconjurătoare avea destule motive să-i privească aspiraţiile 
cu ostilitate. Cu atât mai mult, se gândi Andrew, trebuia să 
continue pe calea ce şi-o alesese cu mult timp în urmă - 
calea despre care spera că, în final, avea să-l facă 
invulnerabil faţă de lumea în care fusese azvârlit cu atâta 
nepăsare, fără să-l întrebe nimeni, cu mulţi ani în urmă. 

De fapt, Andrew nu era chiar atât de singur pe cât credea. 
Bărbaţii şi femeile puteau muri, iar firma de avocatură 
„Feingold and Charney” nu-şi întrerupsese activitatea, deşi 
nu mai exista nici un Feingold sau Charney. Firma avea 
obiectivele ei şi le urma neabătută, fără implicaţii 
emoţionale. Datorită contului în care-şi plasase investiţiile şi 
al venitului obţinut în calitate de moştenitor al lui Paul 
Charney, Andrew se bucura în continuare de bunăstare. 
Aceasta îi permise să plătească o importantă rată anuală 
către „Feingold and Charney”, pentru ca firma să se ocupe 


de aspectele legale ale cercetărilor sale, mai ales ale noii 
camere de combustie. 

Venise momentul ca Andrew să facă o nouă vizită la sediul 
companiei „Roboții şi Oamenii Mecanici Americani”. 

Avea să fie pentru a treia oară, în lunga lui viaţă, când se 
întâlnea direct cu reprezentanţi ai conducerii puternicei 
corporaţii. Prima dată, pe vremea lui Merwin Mansky, 
acesta, însoţit de directorul executiv, Elliot Smythe, 
veniseră în California, căutându-l ei. Lucrul se petrecuse 
însă demult, pe vremea Domnului, a cărui personalitate 
puternică putea aduce acolo chiar şi un Smythe ori un 
Robertson. A doua oară, după mulţi ani, Andrew şi Paul 
făcuseră ei călătoria până la companie, întâlnindu-se cu 
Harley Smythe-Robertson şi aranjând transferul lui Andrew 
într-un corp de android. 

Andrew pleca acum a doua oară spre est, însă singur. lar 
de data aceasta urma să aibă înfăţişarea unei fiinţe 
omeneşti, chiar dacă nu şi organele interne. 

R. O. M. A. Se schimbase de la ultima sa vizită. Producţia 
de bază a uzinei fusese transferată pe o staţie orbitală, aşa 
cum se întâmplase cu numeroase procese industriale. Pe 
Pământ rămăsese doar centrul de cercetare, situat într-un 
parc imens şi minunat, cu pajişti verzi, întinse, şi arbori 
falnici, cu coroane bogate. 

De fapt, Pământul însuşi, a cărui populaţie se stabilizase la 
un miliard de oameni - plus un număr aproape egal de 
roboţi - devenise, practic, o uriaşă grădină. Dezastrele 
ecologice comise în primele secole tumultuoase ale 
Revoluţiei Industriale constituiau de acum simple amintiri. 
Păcatele trecutului nu fuseseră date uitării, dar ajunseseră 
să pară ireale locuitorilor de pe planeta renăscută; cu 
fiecare generaţie, devenea tot mai greu de crezut că, odată, 
oamenii fuseseră gata să comită astfel de crime 
monstruoase şi, practic, autodistrugătoare împotriva 
propriei lumi. Acum, când majoritatea industriei se găsea în 
spaţiul cosmic, iar munca eficientă şi nepoluantă a roboților 


acoperea nevoile oamenilor rămaşi pe Pământ, forţele 
regeneratoare ale planetei intraseră în acţiune: oceanele 
redeveniseră limpezi, cerul senin, iar pădurile îşi 
recăpătaseră teritoriile ocupate de oraşele mohorâte şi 
suprapopulate. 

Un robot îl întâmpină pe Andrew când naveta sa cobori pe 
aerodromul R. O. M. A. Avea un chip neted şi inexpresiv, iar 
ochii roşii, fotoelectrici, nu se clinteau deloc. Andrew ştia că 
nici treizeci la sută dintre roboții Pământului nu mai aveau 
creiere individuale; cel din faţa lui era un înveliş gol, nimic 
altceva decât o marionetă metalică, lipsită de minte, a unei 
minţi pozitronice imobile, aflată undeva în complexul R. O. 
M. A. 

— Mă numesc Andrew Martin şi am o întâlnire cu domnul 
Magdescu, directorul Cercetării. 

— Da. Urmaţi-mă. 

Lipsit de viaţă, lipsit de creier. O simplă maşinărie. Un 
obiect. 

Robotul îl conduse pe Andrew pe o alee din dale ce 
străluceau cu o lumină cristalină interioară, apoi suiră o 
rampă în spirală, scânteietoare, pătrunzând într-o clădire în 
formă de dom, cu multe etaje, acoperită de un înveliş 
multicolor şi totuşi transparent. Lui Andrew, care nu era 
familiarizat cu arhitectura modernă, i se păru desprinsă 
dintr-o carte de poveşti: luminoasă, delicată, strălucind la 
limita realităţii. 

Rămase să aştepte într-o încăpere mare şi ovală, 
mochetată cu un material sintetic, lucios, ce emitea o 
lumină palidă şi un soi de muzică plăcută, de-abia audibilă, 
ori de câte ori călcai pe el. Andrew observă că, dacă 
mergea în linie dreaptă, lumina era trandafirie, iar muzica 
mai degrabă ritmată, dar, atunci când dădea un ocol 
camerei, culoarea devenea azurie şi sunetele semănau cu 
şoaptele vântului. Se întrebă dacă aveau vreo semnificaţie 
şi decise că nu; erau simple decoraţiuni interioare, 
zorzoane. Ştia că, în această epocă monotonă şi lipsită de 


confruntări, asemenea amănunte decorative plăcute, însă 
lipsite de sens, erau omniprezente. 

— Ah, se auzi un glas profund, în sfârşit, Andrew Martin! 

În cameră apăruse ca prin farmec un bărbat scund şi 
trupeş. Oacheş la faţă şi la păr, avea un barbişon mic şi 
ascuţit, ce părea dat cu lac; era gol deasupra brâului, cu 
excepţia diagonalei impuse de modă. Andrew însă era 
complet îmbrăcat. Urmându-l pe George Charney, adoptase 
stilul „draperie”, considerând că lărgimea şi faldurile 
veşmintelor îi mascau mai bine mişcările, pe care continua 
să le considere stângace. Deşi genul acela de haine se 
demodase de câteva decenii, iar Andrew se comporta cu 
uşurinţa şi graţia oricărui om, el nu mai renunţase la 
straiele respective. 

— Domnul doctor Magdescu? 

— Exact! Exact! Alvin Magdescu se opri la doi metri de el 
şi-l examină cu o fascinaţie nedisimulată, de parcă ar fi fost 
un exponat într-un muzeu. Splendid! Eşti absolut splendid! 

— Mulţumesc, replică sec Andrew. 

Complimentul lui Magdescu nu i se părea chiar atât de 
binevenit. Era genul de apreciere impersonală faţă de o 
maşină minunat realizată, iar acum Andrew nu mai găsea 
nici un fel de satisfacţie în asemenea elogii. 

— Mă bucur că ai venit! Continuă efuziv Magdescu. De- 
abia aşteptam să te întâlnesc! Dar sunt nepoliticos. 

Păşi înainte cu un soi de salt ţopăit, până ajunse practic 
chiar lângă Andrew. Întinse palma în sus cu degetele 
răşchirate. 

Reprezenta, în mod vădit, o nouă formă de salut, ce 
înlocuise strângerea de mână care dominase relaţiile 
sociale umane vreme de sute de ani. Andrew nu obişnuia să 
dea mâna cu oamenii - cu atât mai puţin să adopte un nou 
obicei. Pur şi simplu, un robot nu dădea mâna. Magdescu, 
însă, părea că doreşte s-o facă, şi gestul atenuă neplăcerea 
primelor sale remarci. Ca atare, Andrew îi răspunse, 


întinzându-şi mâna. Ţinu palma cu degetele în jos, până ce 
se lipiră de vârfurile degetelor celuilalt. 

Simţi o senzaţie ciudată, atingând mâna unui om de parcă 
ar fi fost egali. Stranie şi oarecum tulburătoare, dar în 
acelaşi timp încurajatoare. 

— Salut, salut, salut! Exclamă Magdescu. 

Părea că debordează de energie; chiar exagerat, gândi 
Andrew. lotuşi, era extrem de sincer. 

— Faimosul Andrew Martin! Renumitul Andrew Martin! 

— Renumit? 

— Absolut! Cel mai renumit produs al nostru din toate 
timpurile. Deşi trebuie să adaug că mi se pare obscen să 
numesc produs ceva într-atât de asemănător vieţii. Nu te- 
am jignit, nu? 

— În nici un caz. La urma urmei, sunt un produs, răspunse 
Andrew, deşi fără prea multă căldură. 

Vedea că Magdescu nu putea menţine o atitudine 
constantă faţă de el. Îşi atinseseră mâinile, era adevărat, 
aşa cum ar fi făcut-o oamenii la o întâlnire de afaceri, dar 
imediat după aceea îl considerase un obiect. Iar comparaţia 
făcută: „asemănător vieţii”. Andrew nu se autoamăgea; ştia 
clar ce anume era. Umanoid, nu uman. Asemănător vieţii, 
nu viu. Un produs, nu o persoană. Totuşi nu-i făcea plăcere 
să audă rostite adevărurile acelea. 

— Au făcut cu tine o treabă minunată! Remarcabil! 
Aproape om! 

— Nu chiar. 

— Totuşi, uluitor de asemănător vieţii. Uluitor! Mare păcat 
că bătrânul Smythe-Robertson era atât de pornit împotriva 
ta. Fără îndoială, ai un extraordinar aspect umanoid, e o 
realizare tehnică minunată. Totuşi, el n-a permis companiei 
să dezvolte conceptul de android. Dacă le-ar fi dat 
proiectanţilor mână liberă, ţi-am fi putut face nişte chestii 
extraordinare. 

— Încă puteţi s-o faceţi, rosti Andrew. 


— Nu, nu cred, răspunse Magdescu şi brusc entuziasmul îi 
dispăru, de parcă ar fi fost un balon înţepat cu acul. 

Schimbarea de comportament era neaşteptată. Se 
îndepărtă de Andrew şi începu să se plimbe prin cameră, 
descriind zig-zaguri care înălţau din mochetă o lumină 
verzuie şi ciudate clinchete de clopoței. 

— Au trecut vremurile acelea, continuă el posac. Epoca 
progresului în robotică. În sfârşit, de-acum e istorie. Cel 
puţin aici. Am folosit roboții, liber, pe Pământ, timp de 
aproape o sută cincizeci de ani, dar totul se schimbă iarăşi. 
Acum se întorc în spaţiu, iar cei care vor rămâne nu vor fi 
dotați cu creiere. 

— Mai sunt, însă, eu şi voi rămâne pe Pământ. 

— Da, e adevărat, dar reprezinţi o anomalie, un robot în 
sine, unicul robot-android. Nu eşti prototipul unei serii, ci 
un produs unic, realizat întâmplător în altă epocă, după 
care s-au luat toate măsurile de precauţie ca accidentul să 
nu se mai repete. Nu mai avem ce dezvolta. Nu mai există 
posibilitatea unui avans tehnologic. Absolut nimic! Oricum, 
nu semeni cu roboții. Te afli dincolo de orizontul nostru. De 
fapt, ce te aduce aici? 

— Doresc o modernizare. Magdescu chicoti răguşit. 

— Nu eşti atent la ce-ţi povestesc? N-am mai înregistrat 
nici un progres! De acord, suntem un centru de cercetare, 
dar am abordat o direcţie greşită! Încercăm permanent să 
simplificăm roboții, transformându-i în mecanisme. Acum vii 
tu - cel mai avansat robot din toate timpurile, cel puţin aşa 
se pare - şi ne ceri să te îmbunătăţim! Cum s-o facem? Ce-ţi 
putem adăuga, după ce am făcut tot ce era posibil? 

— Asta, răspunse Andrew şi-i întinse o dischetă. Magdescu 
o privi cu neplăcere, de parcă i se pusese în palmă o 
broască sau o meduză. 

— Ce-i pe ea? Întrebă el în cele din urmă. 

— Proiectul următoarei îmbunătăţiri. 

— Proiect.? Îmbunătăţire.? 


— Da. Doresc să fiu mai puţin robot decât sunt acum. 
Întrucât sunt în mare parte organic, vreau să am o sursă 
organică de energie. Mi-o puteţi construi şi instala. S-au 
efectuat deja cercetările şi experimentările de laborator. 

— Cine le-a făcut? 

— Eu. 

— Ţi-ai gândit propria îmbunătăţire? 

Bărbatul începu să chicotească. Treptat, chicotele se 
transformară în râsete, apoi în istericale. 

— Nemaipomenit! Robotul vine-aici şi-i dă directorului 
Cercetării proiectele îmbunătăţirii! Şi cine le-a făcut? Păi, 
chiar robotul! 

Minunat! Minunat! Ştii, când eram mic, bunică-mea îmi 
citea o carte veche. Cred că acum e complet uitată. Se 
numea Alice în Ţara Minunilor. Era vorba de o fetiţă care, 
acum trei-patru sute de ani, urmărea un iepure printr-o 
scorbură şi nimerea pe un alt tărâm, unde totul era complet 
absurd, numai că nimeni n-o ştia şi lua lucrurile în serios. 
Asta mi se pare ceva desprins din cartea aceea. Sau din 
urmarea ei - i-aş putea spune Alvin în Ţara Minunilor. Deşi, 
mi se pare că a existat într-adevăr o urmare. (Magdescu 
vorbea extrem de rapid acum, aproape cu înverşunare.) 
Chiar trebuie să iau în serios proiectul acesta de 
îmbunătăţire? E doar o glumă, nu? 

— Nu. Câtuşi de puţin. 

— Nu-i. O. Glumă? 

— Nu. Vă asigur că vorbesc cu toată seriozitatea. De ce nu 
rulaţi discheta? 

— Da, chiar aşa. 

Magdescu atinse un buton de pe perete şi apăru un 
pupitru prevăzut cu o fantă. Bărbatul introduse discheta şi 
ecranul se coloră instantaneu. Numele lui Andrew apăru în 
litere stacojii, urmat de o lungă listă de numere de brevete. 
Magdescu încuviinţă din cap şi comandă calculatorului să 
continue. Pe ecran se iviră o serie de diagrame complicate. 
Omul rămase încordat, privind tot mai concentrat 


monitorul. Din când în când murmura câte ceva sau îşi 
mângâia barbişonul. După un timp îl privi pe Andrew cu o 
expresie stranie şi spuse: 

— Este deosebit de ingenios. Deosebit! Spune-mi: chiar tu 
ai proiectat totul? 

— Da. 

— Greu de crezut! 

— Chiar aşa? Vă rog să încercaţi. 

Directorul îl fixă pătrunzător pe Andrew, care-i susţinu 
privirea calm. Magdescu strânse din umeri şi porunci 
calculatorului să urmeze. Schemele se derulau una după 
alta. Era prezentat întregul proces metabolic de la ingerare 
la absorbţie. Din când în când, Magdescu revenea la unele 
desene, examinându-le încă o dată. După o vreme se opri 
din nou şi vorbi: 

— Ceea ce ai făcut aici reprezintă mai mult decât o simplă 
îmbunătăţire. Este o modificare calitativă importantă a 
programului tău biologic. 

— Da, ştiu. 

— Un experiment. Unic. Ceva absolut original. Aşa ceva nu 
s-a mai încercat şi nici măcar nu s-a propus. De ce vrei să ţi- 
l aplici? 

— Am motivele mele, răspunse Andrew. 

— Indiferent care ar fi, nu cred că sunt bine cântărite. 

Ca întotdeauna, Andrew îşi păstră perfect stăpânirea de 
sine. 

— Dimpotrivă, domnule Magdescu. Ceea ce aţi văzut 
reprezintă rezultatul mai multor ani de studiu. 

— Nu mă îndoiesc. Să ştii că, din punct de vedere tehnic, 
este chiar impresionant. Planurile sunt ingenioase, iar în 
privinţa concepţiei de ansamblu nu pot spune decât că e 
strălucitoare. În acelaşi timp, îţi pot enumera un milion de 
motive pentru care n-ar trebui să operezi aceste modificări, 
dar niciunul pentru care s-o faci. E vorba de ceva foarte 
riscant. Crede-mă: ceea ce intenţionezi este la limita 
posibilului. Ascultă-mi sfatul şi rămâi în forma actuală. 


Andrew fusese aproape sigur că acela urma să fie 
răspunsul pe care avea să-l primească. Totuşi, nu venise aici 
ca să se lase convins. 

— Sunt încredinţat că-mi doriţi numai binele, domnule 
Magdescu. Oricum, aşa sper. Totuşi, insist asupra acestor 
modificări. 

— Insişti? 

Bărbatul părea uluit, de parcă, în ciuda afirmațiilor sale 
anterioare despre aspectul uman al lui Andrew, de-abia 
acum începea să înţeleagă că discuta cu un robot. 

— Exact, insist, încuviinţă Andrew. Se întrebă dacă 
nemulţumirea pe care o simţea i se trăda pe chip, totuşi era 
convins că omul i-o putea detecta în glas: Domnule 
Magdescu, continuă el, nu înţelegeţi esenţialul. Nu aveţi de 
ales, decât să-mi satisfaceţi cererea. 

— Chiar aşa? 

— Dacă dispozitivele proiectate de mine pot fi implantate 
în corpul meu, ele pot fi implantate şi în corpurile umane. 
Tendinţa de a prelungi viaţa oamenilor prin utilizarea 
protezelor este deja evidentă: inimi artificiale, plămâni şi 
rinichi, înlocuitori de ficat, o serie întreagă de organe 
substituente au fost folosite în ultimele două-trei secole. Nu 
toate funcţionează, însă, la fel de bine, de aceea nu se poate 
nega faptul că pot fi îmbunătăţite. Principiile care stau la 
baza proiectului meu reprezintă tocmai astfel de 
îmbunătăţiri. Mă refer la interfaţa dintre organic şi 
anorganic: legătura care va permite organelor artificiale să 
fie cuplate la țesuturile organice. Este o nouă orientare. Nu 
există proteze mai bune decât cele concepute de mine. 

— Mi se pare o afirmaţie destul de îndrăzneață, observă 
Magdescu. 

— Poate că da. Totuşi, e susţinută de fapte, aşa cum 
bănuiesc că v-aţi dat deja seama după datele prezentate. 
Ele reprezintă dovada că vreau să fiu primul pacient care 
să experimenteze convertorul metabolic, în ciuda riscurilor 
pe care le întrevedeţi dumneavoastră. 


— Asta nu dovedeşte decât că intenţionezi să-ţi asumi nişte 
riscuri prosteşti. Ceea ce probabil că nu înseamnă nimic 
altceva decât o proastă funcţionare a parametrilor Legii 
Trei. 

Andrew rămase calm. 

— Este posibil să vi se pară aşa, însă aspectul meu exterior 
vă poate înşela. Parametrii tuturor celor Trei Legi sunt 
absolut intacţi. Aşadar, dacă aş considera că există vreun 
risc în această intervenţie, puteţi fi sigur că n-aş dori-o şi 
nici măcar nu v-aş putea cere s-o efectuaţi. Nu, domnule 
Magdescu, camera de combustie va funcţiona. Dacă nu 
intenţionaţi s-o executaţi şi s-o instalaţi, o pot face 
altundeva. 

— Altundeva? Cine altul poate opera asupra unui robot? În 
privinţa roboților, R. O. M. A. Controlează tot know-how-ul 
tehnic! 

— Nu chiar pe tot. Credeţi că aş fi putut proiecta 
dispozitivul fără să-mi cunosc perfect funcţionarea internă? 

Bărbatul rămase năucit. 

— Vrei să spui că eşti pregătit să înfiinţezi o companie 
rivală, dacă nu efectuăm operaţia aceasta de îmbunătăţire? 

— Nici vorbă! Un singur fabricant este suficient. Însă dacă 
o să fiu obligat, domnule Magdescu, voi pune bazele unei 
companii care să producă proteze similare convertorului 
meu, dar nu pentru piaţa androizilor - întrucât aceea se 
compune dintr-un singur individ ci pentru oameni. Cred că, 
atunci, R. O. M. A. Va regreta că nu mi-a oferit cooperarea 
solicitată. 

După o tăcere prelungă, Magdescu murmură: 

— Acum cred că înţeleg ce vrei. 

— Sper. Voi fi şi mai explicit. Eu deţin brevetul asupra 
acestui mecanism şi a întregii familii de dispozitive ce pot 
deriva din el. Firma „Feingold and Charney” m-a 
reprezentat cu succes în chestiunile legale şi va continua să 
o facă. Nu va fi greu să găsesc investitori şi să mă lansez 
singur în producerea unei game de proteze care, în final, 


vor oferi oamenilor multe din avantajele durabilităţii şi 
reparațiilor facile, proprii roboților. În acest caz, ce credeţi 
că se va întâmpla cu R. O. M. A.? 

Directorul încuviinţă din cap, cu o expresie încruntată. 

— Totuşi, urmă Andrew, dacă realizaţi dispozitivul şi mi-l 
instalaţi şi dacă sunteţi de acord să-mi montați alte proteze 
similare, pe măsură ce le voi concepe, sunt pregătit să 
închei un acord de licenţă cu dumneavoastră. Serviciu 
contra serviciu: eu am nevoie de experienţa companiei în 
tehnologia robot/android - deşi sunt convins că aş putea s-o 
reproduc şi singur, dacă voi fi silit - iar R. O. M. A. Are 
nevoie de mecanismele proiectate de mine. Pe baza 
acordului de licenţă veţi căpăta dreptul de a utiliza 
brevetele mele, care controlează noua tehnologie. Veţi avea 
posibilitatea de a fabrica roboţi umanoizi şi, în acelaşi timp, 
să oferiţi proteze pentru aproape toate organele corpului 
omenesc. Evident, licenţa va fi acordată după ce prima 
operaţie asupra mea va fi fost încununată de succes şi după 
ce va fi trecut suficient timp pentru a demonstra cu 
adevărat reuşita. 

— Te-ai gândit la toate detaliile, nu-i aşa? Şopti jalnic 
Magdescu. 

— Sper. 

— Nici nu-mi vine să cred că eşti un robot. Eşti atât de. 
Agresiv! 

— N-aş zice asta, domnule doctor. 

— Cereri. Condiţii. Ameninţări de înfiinţare a unor 
companii rivale. Dumnezeule, nu mai ai nici o inhibiţie din 
partea Legii Unu? 

Andrew zâmbi cât putu de larg: 

— Bineînţeles că am, replică el. Însă, în acest moment, nu 
simt nici o presiune din partea Legii Unu. Ea mă opreşte să 
fac rău unor fiinţe umane şi vă asigur că nu pot face, tot aşa 
cum dumneavoastră nu vă puteţi demonta piciorul stâng. 
Însă unde intervine Legea Unu în discuţia noastră? De 
acord, sunteţi o fiinţă omenească, iar eu un robot şi am 


solicitat anumite condiţii mai neobişnuite pe care, bănuiesc, 
le puteţi interpreta drept cereri şi ameninţări. Ilotuşi, eu 
văd problema în mod cu totul diferit. După logica mea, nu 
vă ameninţ nici pe dumneavoastră şi nici compania. 
Dimpotrivă, vă ofer ocazia cea mai profitabilă din ultima 
vreme. Ce spuneţi? 

Bărbatul îşi umezi buzele, se trase de vârful barbişonului 
şi-şi aranjă cu gesturi nervoase diagonala ce-i traversa 
pieptul gol. 

— Ei bine, glăsui el, domnule Martin, eu n-am puterea de a 
decide în chestiuni atât de importante. Consiliul de 
administraţie va hotări, nu un slujbaş mărunt ca mine. lar 
asta durează. 

— Cât de mult? 

— Nu pot spune cu exactitate. Voi face un raport asupra 
întâlnirii noastre, care va fi analizat la prima şedinţă lunară, 
iar după aceea se va înfiinţa, probabil, un colectiv de studiu. 
Poate să dureze destul de mult. 

— Eu pot aştepta o perioadă rezonabilă, zise Andrew. Dar 
cât de mult înseamnă rezonabil rămâne la latitudinea mea. 
Ar fi bine să menţionaţi şi acest lucru. 

Îi mulţumi lui Magdescu pentru timpul acordat şi anunţă 
că era gata de plecare. Se gândea, cu satisfacţie, că nici 
Paul nu s-ar fi descurcat mai bine. 

ŞAPTESPREZECE. 

Probabil că Magdescu prezentase foarte clar lucrurile 
Consiliului de administraţie, şi acesta înţelesese importanţa 
mesajului. 

După o perioadă cu adevărat rezonabilă, Andrew a fost 
înştiinţat că R. O. M. A. Era de acord să colaboreze cu el. 
Compania urma să realizeze camera de combustie şi s-o 
instaleze în corpul de android pe cheltuiala ei; de 
asemenea, era pregătită să înceapă negocierile pentru o 
licenţă cuprinzând fabricarea şi desfacerea întregii game 
de organe artificiale pe care le avea în vedere Andrew. 


Sub îndrumarea lui, prototipul convertorului metabolic a 
fost executat şi experimentat în mod amănunţit la o uzină 
nouă din nordul Californiei, mai întâi în carcase pentru 
roboţi, iar apoi în trupuri de android fabricate special, 
lipsite de creiere pozitronice şi funcţionând numai cu 
sisteme externe de întreţinere a vieţii. 

Toată lumea a fost de acord că rezultatele erau 
impresionante. În cele din urmă, Andrew declară că era 
gata de operaţie. 

— Eşti absolut sigur? Îl întrebă Magdescu. 

Micuţul şi energicul director părea foarte îngrijorat. În 
decursul derulării proiectului, între ei se înfiripase o 
prietenie stranie, dar adevărată, pentru care Andrew se 
simţea de-a dreptul recunoscător acum, când nu mai trăia 
nici un Charney. După moartea lui Paul, Andrew ajunsese la 
concluzia clară că avea nevoie de o legătură strânsă cu 
fiinţele omeneşti. Ştia acum că nu se putea simţi confortabil 
în singurătate absolută, deşi nu pricepea motivul. 

Nimic din alcătuirea creierului unui robot nu implica 
nevoia tovărăşiei. lot mai frecvent, lui Andrew i se părea că 
el era mai mult om decât robot, deşi înţelegea că persoana 
lui era ciudată şi indefinibilă, nici om nici maşină, ci 
îmbinând caracteristici ale ambelor. 

— Da, încuviinţă. Sunt sigur că operaţia va decurge 
perfect. 

— Nu mă refeream la ceea ce vom face noi, zise bărbatul, 
ci la tine. 

— Doar nu te îndoieşti de funcţionarea camerei de 
combustie? 

— Experimentările nu lasă nici o îndoială în privinţa asta. 

— Atunci ce.? 

— Andrew, ştii bine că m-am opus operaţiei din capul 
locului. Nu cred, însă, că ai înţeles exact motivele. 

— Consideri că saltul tehnologic radical adus de protezele 
mele nu va putea fi asimilat de companie? 


— Nu! Nici vorbă! Nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva! 
Eu sunt în favoarea experimentului, fie numai şi pentru 
experienţa în sine! Nu crezi că doresc să văd un progres în 
blestematul ăsta de domeniu, după atâtea decenii de regres 
imbecil, spre roboţi mai simpli, iar acum total lipsiţi de 
creier? Nu, Andrew, tu eşti cel care mă îngrijorează. 

— Dar camera de combustie. 

— E absolut sigură! Ridică exasperat braţele Magdescu. 
Toţi suntem de acord în această privinţă. Totuşi. Fii atent, 
Andrew: te vom opera, îţi deschidem trupul, scoatem pila 
atomică, instalăm un echipament nou şi revoluţionar, iar 
apoi reconectăm tot la reţeaua pozitronică. Dacă în timpul 
operaţiei se întâmplă ceva cu corpul tău? Există 
întotdeauna posibilitatea asta. Redusă, de acord, dar reală. 
Ştii bine că nu mai eşti doar un creier pozitronic în 
interiorul unei carcase metalice. Acum, creierul tău e 
conectat la trupul de android într-un mod mult mai 
complex. Ştiu cum se va efectua operaţia: căile pozitronice 
vor fi cuplate la o reţea neurală simulată. Dacă trupul tău 
are probleme pe masa de operaţie? Dacă suferă o 
dereglare totală? 

— Vrei să spui: dacă moare? 

— Da, dacă trupul tău începe să moară? 

— Va exista un android de rezervă, pregătit pentru 
asemenea situaţii. 

— Şi dacă nu putem efectua transferul la timp? Dacă 
vătămăm în mod ireversibil creierul tău pozitronic atunci 
când încercăm să-l decuplăm din milionul de conexiuni 
făcute pe timpul lui Smythe-Robertson, ca să-l instalăm în 
celălalt corp? Creierul pozitronic eşti chiar tu, Andrew! Nu 
poţi repara un creier, pozitronic sau de altă natură. Dacă 
este afectat, s-a terminat! lar dacă vătămările depăşesc o 
anumită limită, vei fi mort. 

— Acesta este motivul pentru care eziţi? 

— Tu eşti singurul exemplar de acest fel. Nu mi-ar place să 
te pierd. 


— Nici mie nu mi-ar place să mă pierd, Alvin. Totuşi, nu 
cred că se va întâmpla aşa ceva. 

— Deci insişti să efectuăm operaţia? 

— Da. Am deplină încredere în iscusinţa echipei R. O. M.A. 
Hotărârea a rămas definitivă; Magdescu n-a izbutit să-l 
convingă să renunţe şi Andrew a pornit iarăşi spre coasta 
răsăriteană, la centrul de cercetări al companiei, unde o 
clădire întreagă fusese reamenajată pentru a servi drept 
teatru de operaţii. 

Înainte de plecare, însă, într-o după-amiază făcu o lungă 
plimbare de unul singur pe plajă, pe sub stâncile abrupte 
ale falezei şi pe lângă bălțile lăsate de flux, unde 
Domnişoara şi Micuța Domnişoară obişnuiau să se joace, cu 
peste un secol în urmă. Rămase multă vreme, privind 
oceanul întunecat şi agitat, cupola vastă a cerului şi bulgării 
albi ai norilor din vest. 

Soarele amurgea, azvârlind o cărare aurie peste ape. Cât 
de frumos era! Într-adevăr, gândi Andrew, lumea era un loc 
minunat. Oceanul. Cerul. Apusul. O frunză strălucind cu 
roua dimineţii. Totul. Totul! 

Iar el era, probabil, unicul robot care putea, sau putuse, 
reacţiona astfel în faţa frumuseţilor din jur. În general, 
roboții munceau şi atât. Aşa fuseseră construiți. Aşa 
trebuiau să fie şi aşa se dorea să fie. 

„Tu eşti singurul exemplar din acest fel”, spusese 
Magdescu. 

Era adevărat. Capacitatea lui de răspuns estetic depăşea 
cu mult domeniul emoţional al oricărui robot ce existase 
vreodată. 

Pentru el, frumuseţea avea un înţeles. O aprecia atunci 
când o întâlnea; el însuşi crease frumuseţe. 

Şi cât de trist avea să fie totul, dacă n-ar mai fi putut simţi 
nimic din toate acestea. 

Apoi Andrew surâse înaintea propriilor gânduri. Trist? 
Pentru cine? Dacă operaţia eşua, el n-avea să ştie niciodată. 
Lumea şi minunăţiile ei urmau să fie pierdute, dar ce mai 


conta? El însuşi ar fi încetat să funcţioneze, avariat pentru 
totdeauna. Ar fi murit, iar după aceea era lipsit de 
importanţă dacă nu mai putea percepe frumuseţile lumii. 
Asta însemna moartea: o încetare completă a funcţiilor, 
sfârşitul procesării oricăror date. 

Desigur, existau şi riscuri. Trebuia, totuşi, să şi le asume, 
fiindcă altfel. 

Altfel. 

Pur şi simplu, trebuia s-o facă! Nu exista altfel. Nu putea 
continua aşa: mai mult sau mai puţin uman ca formă 
exterioară, dar incapabil să execute funcţiile biologice 
omeneşti fundamentale - respiraţia, mâncatul, digestia, 
excreţia. 

O oră mai târziu, Andrew pornea către est. Pe aerodromul 
R. O. M.A. Îl aştepta însuşi Magdescu. 

— Eşti pregătit? Întrebă directorul. 

— Complet. 

— Ei bine, şi eu sunt. 

O sală de operaţii mult mai bine echipată decât încăperea 
simplă în care căpătase trupul de android. 

Sala uriaşă, tetraedrică, avea în partea de sus un set de 
lămpi dispuse în forma unei cruci, care luminau perfect tot 
interiorul. La jumătatea distanţei dintre plafon şi podea, 
dintr-un perete pornea o platformă ce împărțea încăperea 
în două. Deasupra ei se găsea o cupolă transparentă şi 
aseptică, în interiorul căreia urma să se desfăşoare 
operaţia. Sub platformă se afla aparatura chirurgicală 
necesară: un cub imens din metal mat, verzui, adăpostind 
un vălmăşag complex de pompe, filtre, conducte de 
încălzire, rezervoare de substanţe chimice, umidificatoare 
şi alte echipamente. De cealaltă parte a sălii se ridica un 
perete cu maşinării suplimentare: o autoclavă, lasere 
chirurgicale, o mulţime de instrumente de măsură, 
aparatură video şi monitoare, permiţând asistenţilor din 
exteriorul cupolei să supravegheze operaţiunile. 

— Ce zici? Întrebă, mândru, Magdescu. 


— Foarte impresionant. Mi se pare liniştitor şi, în acelaşi 
timp, mă simt extrem de măgulit. 

— Ştii doar că nu vrem să te pierdem, Andrew. Eşti un. 
Individ foarte important. 

Andrew sesiză imediat ezitarea din glasul omului. 
Directorul fusese gata să spună om, dar se abţinuse în 
ultima clipă. Andrew surâse uşor, însă nu spuse nimic. 

Operația a avut loc a doua zi dimineaţa şi a reprezentat un 
succes remarcabil. Nu fusese câtuşi de puţin nevoie de 
complexele dispozitive de siguranţă pregătite de R. O. M.A. 

Urmând procedurile prevăzute chiar de Andrew, echipa de 
intervenţie lucră rapid şi precis, extrăgând pila atomică, 
instalând camera de combustie şi stabilind noile legături 
neurale - totul fără cea mai mică ezitare, ca într-un balet 
îndelung exersat. 

La o jumătate de oră după terminarea operaţiei, Andrew 
stătea în capul oaselor, verificându-şi parametrii pozitronici 
şi explorând fluxul de date noi ce-i parveneau în creier, sub 
forma unui torent de mesaje, dinspre noul sistem metabolic. 

Magdescu îl privea de lângă fereastră. 

— Cum te simţi? 

— Perfect. Ţi-am spus că nu vor fi probleme. 

— Da, da. 

— 'Ţi-am zis: am încredere absolută în echipa ta. Acum s-a 
terminat. Deţin capacitatea de a mânca. 

— Să zicem. Oricum, poţi bea ulei de măsline. 

— Tot a mânca înseamnă. Mi s-a spus că uleiul de măsline 
are un gust delicios. 

— Atunci, bea cât pofteşti. În felul ăsta, ştii doar, îţi 
degresezi şi camera de combustie. O chestie cam neplăcută, 
aş zice eu, dar inevitabilă. 

— Neplăcută, deocamdată, sublinie Andrew. Nu este însă 
imposibil să adaug o funcţie de autodegresare. Am deja 
nişte idei. Şi nu numai în privinţa asta. 

— Alte idei? Întrebă Magdescu. Ce anume? 

— O modificare ce va permite ingerarea hranei solide. 


— Hrana solidă conţine fracțiuni necombustibile. Materii 
nedigerabile, ca să zic aşa, ce vor trebui evacuate. 

— Ştiu. 

— Va trebui, deci, să-ţi prevezi un anus. 

— Sau echivalentul lui. 

— Echivalentul, da. Cu ce altceva mai doreşti să te 
echipezi, Andrew? 

— Cu de toate. 

— De toate? 

— Da, Alvin. 

Magdescu se trase de vârful barbişonului şi înălţă o 
sprânceană. 

— Şi organe genitale? 

— Nu văd nici un motiv să n-o fac. Eşti de altă părere? 

— Nu poţi, totuşi, să-ţi conferi capacitatea de reproducere. 
Pur şi simplu nu poţi, Andrew. Andrew surâse uşor. 

— Din câte înţeleg, oamenii se folosesc de aparatul genital 
chiar şi atunci când n-au nici cel mai mic interes să se 
reproducă. Mai mult decât atât, îl folosesc în scopul 
reproducerii doar o dată sau de două ori de-a lungul vieţii. 
Asta în cel mai bun caz, iar în rest. 

— Mda, încuviinţă directorul, ştiu. 

— Nu mă înţelege greşit. Nu afirm că intenţionez să 
întreţin relaţii sexuale cu cineva. Mă îndoiesc tare mult că 
se va întâmpla aşa ceva. Doresc, însă, să existe toate 
detaliile anatomice. Îmi privesc trupul ca o pânză pe care 
intenţionez să pictez. 

Nu-şi termină vorbele. 

Magdescu îl privi, aşteptând următoarele cuvinte. Când 
acestea nu veniră, completă el însuşi fraza, rostind ceea ce 
nu putuse spune în ziua dinaintea operaţiei. 

— Un om? 

— Un om, da. Poate. 

— Mă dezamăgeşti, Andrew. Nu-i decât o ambiţie măruntă. 
Tu eşti superior omului din aproape toate punctele de 
vedere pe care mi le pot imagina. Corpul tău nu se 


îmbolnăveşte, se autoîntreţine, se autorepară, este practic 
invulnerabil şi, sub această formă, reprezintă un exemplu 
minunat al bioenergiei. Nu are nevoie de îmbunătăţiri. Cu 
toate acestea, tu vrei să introduc în el nişte alimente inutile, 
pe care vei fi nevoit să le elimini. Doreşti să ai organe 
genitale, deşi nu eşti capabil de reproducere şi nu te 
interesează relaţiile sexuale. După aceea vei dori să-i 
conferi corpului un miros propriu şi carii dentare. 
Directorul clătină din cap dispreţuitor: Nu ştiu ce să-ţi 
spun. După cum mi se pare mie, din clipa când ai optat să 
devii organic ai început să decazi. 

— Creierul meu n-a fost afectat. 

— Nu, n-a fost. În privinţa asta sunt de acord. Nu există, 
însă, nici o garanţie că noile modificări la care te-ai referit 
nu vor implica nişte riscuri teribile, odată ce vor fi 
efectuate. De ce să rişti? Ai foarte puţin de câştigat şi totul 
de pierdut. 

— Alvin, pur şi simplu tu nu poţi înţelege lucrurile din 
punctul meu de vedere. 

— Nu, nu pot. Eu sunt o simplă făptură din carne şi oase, 
care nu consideră nimic minunat în transpiraţie, excreţie, 
boli de piele şi migrene. Vezi barba mea? O port fiindcă 
părul insistă să-mi crească pe faţă - inutil, enervant şi urât - 
un atavism din Dumnezeu-ştie-care fază primordială a 
evoluţiei umane. Prin urmare, am de ales între a-mi pierde 
vremea îndepărtându-l zilnic, ca să mă conformez actualei 
mode a societăţii, sau a-l lăsa să-mi crească măcar pe unele 
porţiuni ale feţei, astfel încât să scap de beleaua depilării. 
Asta doreşti tu? Păr pe faţă? Tuleie? Intenţionezi să-ţi dedici 
ingeniozitatea tehnică fascinantei probleme de a găsi o 
modalitate prin care să pari neras la orele după-amiezii? 

— Nu poţi înţelege, repetă Andrew. 

— Ai mai spus asta. Eu înţeleg altceva: ai conceput o serie 
de proteze ce reprezintă o revoluţie tehnologică. Ele vor 
prelungi cu mult durata medie de viaţă a oamenilor, 
transformând existenţa a milioane de fiinţe, pentru care 


bătrâneţea însemna doar neputinţă şi semi-paralizie. Ştiu 
că eşti deja bogat, însă când invențiile tale vor ieşi pe piaţă 
vei fi incredibil de bogat. Poate că mai mulţi bani nu 
înseamnă mare lucru pentru tine, dar vei căpăta şi altceva: 
glorie, faimă şi recunoştinţa unei lumi întregi. Pe scurt, o 
poziţie de invidiat. De ce nu te opreşti la ceea ce ai acum? 
De ce-ţi asumi riscurile astea nebuneşti, care te pot face să 
pierzi totul? De ce insişti să te joci cu propriul tău corp? 

Andrew nu-i răspunse. 

Nu lăsă, însă, nici ca vreuna din obiecțiile lui Alvin 
Magdescu să-l îndepărteze de la calea aleasă. Stabilind 
principiile fundamentale ale protezelor sale, el concepu o 
serie de aplicaţii noi, implicând practic toate organele 
corpului. lar evenimentele se petrecură aproape aşa cum 
prevăzuse Magdescu: banii, recunoaşterea, gloria. 

Nu apărură, în schimb, riscurile personale la care se 
referise directorul Cercetării. Îmbunătăţirile operate 
asupra lui Andrew în următorul deceniu n-au avut nici un 
efect negativ, pe măsură ce-i apropiau tot mai mult trupul 
de android de corpul uman în privinţa sistemelor 
operaţionale. 

Firma „Feingold and Charney” îl ajutase să redacteze şi să 
negocieze acordul de licenţă, conform căruia toate 
protezele brevetate de „Laboratoarele Andrew Martin” 
urmau să fie produse şi vândute de Compania „Roboții şi 
Oamenii Mecanici Americani”, în schimbul unor procentaje 
din vânzări. 

Invențiile lui Andrew erau excelente, iar contractul fusese 
extrem de favorabil. R. O. M. A. Uită, sau cel puţin ignoră, 
necazurile ori resentimentele cauzate, de-a lungul anilor, de 
simpla existenţă a lui Andrew. Vrând-nevrând, trebuiau să-l 
trateze cu respect. Acum, el şi compania erau parteneri. 

R. O. M.A. Înfiinţase un departament special care să 
fabrice dispozitivele lui Andrew, cu secţii de producţie pe 
câteva continente şi pe orbită. Experţi în marketing au fost 
aduşi să elaboreze planuri de distribuţie a noilor produse 


pe tot Pământul şi în aşezările spaţiale. Chirurgi - atât 
oameni, cât şi roboţi - urmară cursuri de instruire în 
fabricile de proteze R. O. M. A., pentru a putea să execute 
complicatele proceduri de transplant. 

Cererile pentru protezele lui Andrew depăşeau orice 
închipuire. Drepturile de inventator erau impresionante din 
capul locului, iar peste câţiva ani deveniră copleşitoare. 

Acum, Andrew deţinea întreaga proprietate Martin- 
Charney, precum şi o mare parte a terenurilor din jurul 
acesteia: o zonă minunată de faleză stâncoasă, ce se 
întindea pe aproape zece kilometri în lungul țărmului. 
Locuia în reşedinţa cea mare a Domnului, dar păstrase 
vechea lui căsuţă, ca o amintire sentimentală a primelor 
sale zile de independenţă, după ce obținuse statutul de 
robot liber. 

Ceva mai departe de casă construise impozantul complex 
de cercetări „Laboratoarele Andrew Martin”. Iniţial avusese 
probleme cu edilii locali, întrucât regiunea aceea era 
rezidenţială, iar centrul de cercetări pe care-l plănuise avea 
dimensiunile unui mic campus universitar. La asta se mai 
adăugau, poate, şi unele reminiscenţe ale sentimentelor 
anti-robotice. 

Însă când solicitarea lui ajunse în faţa tribunalului, pentru 
obţinerea aprobării, avocatul lui Andrew spuse doar atât: 

— Andrew Martin a oferit lumii rinichiul artificial, 
plămânul artificial, inima artificială şi pancreasul artificial. 
În schimb, el nu cere decât dreptul de a-şi continua 
cercetările netulburat, pe proprietatea unde locuieşte şi 
lucrează de peste o sută de ani. Cine dintre noi ar putea 
refuza o rugăminte minoră din partea unui asemenea 
binefăcător al omenirii? 

În urma dezbaterilor, cererea respectivă fusese aprobată 
şi clădirile „Laboratoarelor Andrew Martin” începură să se 
ridice printre chiparogşii şi pinii falnici ai fostei păduri de pe 
proprietatea Gerald Martin. 


Anual sau la doi ani o dată, Andrew revenea în 
strălucitoarea sală de operaţii din R. O. M. A., pentru a-i fi 
instalate proteze concepute de el însuşi. Unele modificări 
erau banale - de pildă, unghiile de la mâini şi picioare, 
perfect asemănătoare celor omeneşti - dar altele erau 
importante: noul sistem vizual, care, deşi dezvoltat pe cale 
sintetică, reproducea absolut toate detaliile ochilor umani. 

— Să nu dai vina pe noi dacă o să rămâi orb după operaţia 
asta, îi spusese Magdescu, morocănos. 

— Nu priveşti situaţia în mod raţional, replicase Andrew. 
În cel mai rău caz, voi fi silit să revin la celulele fotooptice. 
Nu există absolut nici un risc să-mi pierd definitiv vederea. 

— Mă rog., strânse din umeri directorul. 

Bineînţeles, Andrew avea dreptate: nimeni nu se mai 
găsea în pericol de a rămâne orb pe viaţă. Existau, însă, 
diverse calităţi de ochi artificiali, iar celulele fotooptice care 
echipaseră iniţial trupul de android fuseseră înlocuite cu 
noii ochi organosintetici creaţi în „Laboratoarele Andrew 
Martin”. Faptul că de peste o generaţie sute de mii de 
persoane se mulţumeau cu celulele fotooptice nu 
reprezenta un argument pentru Andrew. El le considera 
artificiale, ne-umane. Îşi dorise dintotdeauna ochi 
adevăraţi, iar acum îi avea. 

După un timp, Magdescu renunţase să mai protesteze. 
Ajunsese să înţeleagă că Andrew era decis să facă tot ceea 
ce dorea şi n-avea rost să obiecteze asupra intenţiilor lui de 
a-şi implanta alte proteze. În plus, directorul începuse să 
îmbătrânească şi pierduse mult din energia şi entuziasmul 
ce-l caracterizau atunci când îl cunoscuse Andrew. 

EI însuşi suferise câteva operaţii importante şi acum avea 
ficat şi rinichi artificiali. Se apropia de vârsta pensionării. 

După care, gândi Andrew, va mai trăi încă zece-douăzeci 
de ani. Un alt prieten ce urma să dispară, măturat de fluviul 
nemilos al timpului. 

Bineînţeles, Andrew nu dovedea nici un semn de 
îmbătrânire. O vreme, lucrul acesta îl tulburase într-atât de 


mult, încât se gândise să-şi adauge nişte riduri - de pildă, la 
colţurile ochilor - şi să-şi încărunţească părul. După ce 
reflectase în mod serios asupra problemei, hotărâse că aşa 
ceva n-ar fi fost decât o dovadă de preţiozitate. Nu aşa ceva 
urmărea el prin permanentele sale modificări; acestea 
reprezentau o continuă strădanie de a se delimita de 
originea robotică, apropiindu-se de forma fizică a unei fiinţe 
omeneşti. Recunoştea deschis acest lucru. 

Totuşi, era lipsit de sens să devină mai om decât oamenii 
înşişi. I se păru inutil şi absurd să-şi supună trupul tot mai 
asemănător celui omenesc, dar în continuare nemuritor, de 
android unor semne exterioare de îmbătrânire. 

Decizia lui nu avea nimic de-a face cu vanitatea, ci doar cu 
logica. Era conştient că, dintotdeauna, oamenii încercaseră 
să facă tot ce le stătea în putinţă ca să ascundă efectele 
vârstei. Andrew înţelegea că ar fi fost de-a dreptul ridicol 
ca, ocolit de îmbătrânire prin însăşi natura lui de android, 
să se abată în mod deliberat din cale, aplicându-şi false 
dovezi externe de bătrâneţe. 

De aceea, rămase cu înfăţişare de-a pururi tânără. 
Desigur, nu se putea vorbi de o diminuare a puterilor sale 
fizice; un program de întreţinere se ocupa de acest lucru. 
Anii treceau, însă, parcă tot mai repede; Andrew se apropia 
de a o sută cincizecea aniversare a construcţiei sale. 

Acum nu era doar incredibil de bogat, ci şi încununat de 
onorurile pe care le prevăzuse Alvin Magdescu. Mai multe 
societăţi ştiinţifice se grăbiseră să-l numească membru de 
onoare şi să-i confere diplome - mai ales o societate 
devotată noii ştiinţe întemeiate de el, căreia îi spusese 
„robobiologie” dar care căpătase numele de „protezologie”. 
Fusese declarat preşedinte onorific pe viaţă. Universitățile 
se întreceau între ele pentru a-i acorda diplome de merit. O 
încăpere întreagă - cea de la etaj, care, cu cinci generaţii în 
urmă, adăpostise atelierul lui de sculptură - era acum 
ticsită de nenumărate diplome, medalii, premii, dedicaţii şi 


alte obiecte certificând statutul lui Andrew de binefăcător al 
omenirii. 

Dorinţa de a recunoaşte acest rol al său devenise atât de 
universală, încât avea nevoie de un secretar permanent 
pentru a răspunde invitaţiilor de participare la diferite 
banchete oficiale, ori de a accepta premii şi funcţii. El însuşi 
lua parte rareori la asemenea ceremonii: le refuza 
întotdeauna politicos, explicând că programul său de 
cercetări nu-i permitea să călătorească prea des. În 
realitate, cele mai multe festivități de acest gen ajunseseră 
să-l irite şi să-l plictisească. 

Prima diplomă onorifică din partea unei universităţi de 
renume îi provocase un fior de încântare. Până atunci nici 
un robot nu mai fusese astfel prețuit. 

Dar a cincizecea? Sau a o suta? Deveniseră deja lipsite de 
sens. Îi puneau în evidenţă mai degrabă pe cei care le 
acordau, decât pe el. Andrew îşi demonstrase de mult 
inteligenţa şi creativitatea, iar acum nu dorea altceva decât 
să-şi vadă liniştit de muncă, fără a fi nevoit să facă lungi 
călătorii şi să asculte discursuri ţinute în cinstea lui. Era 
saturat de onoruri. 

Ştia că plictiseala şi iritarea constituiau trăsături profund 
umane şi i se părea că începuse să le simtă de abia în ultimii 
douăzeci-treizeci de ani. Anterior - pe cât îşi reamintea - nu 
fusese afectat de asemenea sentimente, deşi, din capul 
locului, dovedise o anumită nerăbdare non-robotică, pe 
care preferase s-o ignore mult timp. Bănuia că această 
nouă iritabilitate reprezintă un efect secundar al 
numeroaselor operaţii la care fusese supus. Nu era, totuşi, 
ceva neliniştitor - cel puţin deocamdată. 

Când se apropie a o sută cincizecea aniversare, iar cei din 
R. O. M.A. Îlanunţară că doreau să organizeze un dineu 
oficial pentru celebrarea evenimentului, Andrew îşi instrui 
secretarul să refuze invitaţia. 

— Spune-le că mă simt profund mişcat etcetera etcetera - 
lucrurile care se obişnuiesc. Însă acum sunt foarte ocupat 


cu un proiect extrem de complex etcetera etcetera şi, de 
fapt, n-aş fi dorit să se facă prea mare zarvă în legătură cu 
aniversarea. Oricum, le mulţumesc foarte mult, înţeleg 
semnificaţia gestului şi aşa mai departe. 

De obicei, un răspuns astfel redactat era suficient pentru 
a-l scuza. Nu însă şi de data aceasta. Alvin Magdescu îl sună 
şi-i spuse: 

— Andrew, nu poţi face una ca asta. 

— Ce anume? 

— Să refuzi invitaţia la dineul R. O. M.A. 

— Dar nu vreau, Alvin! 

— Îmi dau seama. Totuşi trebuie să participi. Din când în 
când este necesar să ieşi din laboratorul tău şi să nu faci 
nimic, lăsând un grup de oameni să te plictisească de 
moarte spunându-ţi cât de remarcabil eşti. 

— Mulţumesc, dar în ultimii zece-douăzeci de ani m-am 
cam săturat de rolul ăsta. 

— Niciodată nu-i îndeajuns. Doar nu vrei să mă jigneşti pe 
mine, nu-i aşa? 

— Pe tine? Ce legătură ai tu cu asta? De ce te-ar privi pe 
tine? 

Magdescu avea acum nouăzeci şi patru de ani şi se 
pensionase cu şase ani în urmă. 

— Păi, rosti el cu amărăciune, eu am propus totul. Cao 
modalitate de a-mi demonstra afecțiunea faţă de tine, 
morman de piese umblător ce eşti. De a-mi exprima 
mulţumirile pentru fantasticele proteze Andrew Martin, 
care m-au transformat pe mine în acelaşi gen de morman 
de piese umblător şi mi-au permis să trăiesc până acum. Eu 
urma să fiu maestrul de ceremonii, principalul vorbitor. Dar 
nu. Andrew nu poate fi deranjat şi asta o să mă facă să cad 
de prost. Cea mai minunată creaţie R. O. M. A. Din toate 
timpurile nu-şi poate permite o seară liberă ca să accepte 
nişte omagii şi să ofere unui vechi prieten o mică satisfacţie, 
o mică plăcere, Andrew. 


Bătrânul tăcu. Chipul său, ridat şi cu barbişon cărunt, 
privea grav de pe ecran. 

— Păi, atunci., făcu Andrew, stânjenit. 

În felul acesta, acceptase să ia parte la dineul omagial. 

Un glisor de luxalR. O. M.A. Îl luă de acasă şi-l duse la 
sediul companiei. La banchet, care se ţinea în sala cea mare 
de festivități, participau aproape trei sute de invitaţi, toţi 
purtând costumele străvechi şi incomode ce continuau să 
fie considerate drept ţinuta oficială cuvenită în asemenea 
ocazii importante. 

Într-adevăr, era o ocazie importantă. Asistau şase membri 
ai Legislaturii Regionale, un judecător al Tribunalului 
Mondial, cinci-şase laureați ai premiului Nobel şi, desigur, 
mai mulţi Robertson-i, Smythe-i şi Smythe-Robertson-i, 
alături de feluriţi alţi demnitari şi celebrităţi din toată 
lumea. 

— Ai venit, totuşi, îl întâmpinase Magdescu. Să fiu sincer, 
m-am îndoit până în ultima clipă. 

Andrew rămăsese surprins de aspectul fostului director, 
care părea gârbovit, micuţ, fragil şi obosit. Cu toate 
acestea, ochii continuau să-i scânteieze energic, ca în 
tinereţe. 

— Ştii bine că n-aş fi putut sta deoparte, îi răspunsese el. 

— Mă bucur. Arăţi excelent. 

— Şi tu, Alvin. 

— Devii tot mai uman, aşa-i? Zâmbise trist Magdescu. Ai 
învăţat să fii făţarnic, ca noi. Şi cu câtă uşurinţă ai spus-o! 
Nici măcar n-ai şovăit. 

— Nu există nici o lege care să oprească un robot să spună 
un neadevăr unei fiinţe umane. Desigur, cu excepţia cazului 
când neadevărul ar pricinui vreun rău. Însă, realmente, mi 
se pare că arăţi bine, Alvin. 

— Pentru unul de vârsta mea, vrei să spui. 

— Da, probabil că aşa ar fi trebuit să spun, dacă insişti să 
fiu atât de precis. 


Ca întotdeauna în astfel de ocazii, discursurile au fost 
bombastice şi pompoase, exprimând admiraţia şi mândria 
faţă de realizările lui Andrew. Oratorii se succedau şi 
absolut toţi i se păreau plicticoşi lui Andrew, chiar şi aceia 
care, de fapt, izbuteau să fie amuzanţi şi plăcuţi. Stilurile 
lor retorice puteau varia, însă conţinutul era invariabil 
acelaşi, pe care îl auzise de mult prea multe ori cu alte 
prilejuri. 

De asemenea, în toate alocuţiunile exista un subtext 
nerostit, ce nu înceta să-l tulbure: aluzia că el reuşise 
lucruri neaşteptate pentru un robot, miracolul ca o simplă 
construcţie mecanică, de felul lui Andrew, să fie capabilă de 
a gândi atât de creativ şi de a-şi transpune gândurile în 
realizări extraordinare. Poate că era adevărat, însă 
constituia un adevăr dureros pentru Andrew, un adevăr de 
care nu putea scăpa. 

Magdescu vorbise ultimul. 

Fusese o seară lungă şi bătrânul arăta palid şi obosit când 
se sculă. Andrew, care stătea chiar lângă el, îi observă 
efortul vizibil de a se concentra, ridicând fruntea, 
îndreptând umerii şi trăgând aer adânc în plămâni - 
protezele concepute de „Laboratoarele Andrew Martin.” 

— Prieteni, începu el, nu vreau să vă irosesc timpul, 
repetând spusele antevorbitorilor mei. Ştim cu toţii ce a 
făcut Andrew Martin pentru omenire. Mulţi dintre noi au 
beneficiat în mod direct de invențiile lui - chiar aici, zeci 
dintre noi, inclusiv eu, poartă proteze concepute de el. De 
aceea, doresc să vă spun doar că am avut marele privilegiu 
de a lucra alături de Andrew Martin în perioada de 
pionierat a protezologiei - şi eu însumi am jucat un rol 
mărunt în apariţia mecanismelor ce sunt esenţiale, azi, 
pentru viaţa noastră. În plus, vreau să vă mărturisesc că, 
fără Andrew Martin, eu n-aş fi fost aici în seara aceasta. 
Dacă n-ar fi existat el şi realizările lui uluitoare, aş fi murit 
acum cincisprezece-douăzeci de ani., ca, de altfel, mulţi din 
cei prezenţi. 


De aceea, prieteni, vă propun un toast. Ridicaţi paharele 
cu mine şi sorbiţi din acest vin minunat, în onoarea 
remarcabilului individ care a dus la asemenea schimbări 
importante în medicină şi care astăzi a atins o vârstă 
impunătoare şi rotundă - pentru Andrew Martin, Robotul 
de Un Secol şi Jumătate! 

OPTSPREZECE. 

Protezologia a fost cea care l-a determinat pe Andrew să 
părăsească Pământul. În trecut nu simţise deloc nevoia de a 
călători în spaţiu - de fapt, nici chiar pe planetă - totuşi 
Pământul nu mai era centrul civilizaţiei umane. Evenimente 
noi şi notabile se petreceau în coloniile din spaţiu, mai cu 
seamă pe Lună, care ajunsese mai pământeană chiar decât 
planeta-mamă în toate privinţele, mai puţin în cea a 
atracției gravitaționale. Oraşele subterane, care în secolul 
douăzeci şi unu erau simple adăposturi organizate în grote, 
deveniseră aşezări bogate, scăldate în lumină, cu numeroşi 
locuitori şi în continuă extindere. 

Aidoma oamenilor de pretutindeni, cetăţenii Lunii 
avuseseră nevoie de proteze. Nimeni nu se mai mulțumea 
cu obişnuita vârstă medie de şaptezeci de ani, iar înlocuirea 
organelor care cedaseră devenise o procedură curentă. 

Gravitaţia scăzută, deşi în anumite privinţe oferea unele 
avantaje, crea, însă, o mulţime de probleme pentru 
chirurgi. Aparatura ce trebuia să asigure un debit lin şi 
constant de sânge, hormoni, fluide digestive ori alte 
substanţe vitale nu funcţiona perfect aici, unde atracţia 
gravitaţională era de şase ori mai mică decât pe Pământ. 

Mai apăreau şi alte probleme, legate de rezistenţa la 
rupere a materialelor, de durabilitatea lor sau de 
neaşteptate şi nedorite reacţii la adaptare. 

De ani de zile protezologii lunari îl implorau pe Andrew să 
examineze în mod direct problemele de adaptare cu care 
erau confruntaţi. Departamentul de marketing al R. O. M.A. 
De pe Lună îl sfătuise în repetate rânduri să dea curs 
invitaţiei. 


De vreo două ori se amintise chiar că, în conformitate cu 
acordul de licenţă, Andrew era obligat să se ducă, însă el 
primise sugestia - fusese formulată ca o sugestie, nu ca un 
ordin - cu un refuz atât de glacial, încât compania nu mai 
încercă a treia tentativă. 

Cu toate acestea, solicitările continuau să vină din partea 
medicilor selenari. Andrew le respinse în mod repetat până 
când, brusc, se surprinse gândindu-se: „De ce să nu mă 
duc? De ce este atât de important să rămân tot timpul pe 
Pământ?” 

În mod evident, aveau nevoie de el. Nimeni nu-i poruncea 
s-o facă - nimeni n-ar fi îndrăznit - totuşi el nu putea pierde 
din vedere faptul că fusese adus pe lume în scopul de a sluji 
omenirea şi nicăieri nu se preciza că sfera serviciilor sale se 
limita la Pământ. „Aşa să fie”, îşi spuse şi, în mai puţin de o 
oră, transmise acceptul la cea mai recentă invitaţie din 
partea selenarilor. 

Într-o zi rece şi ploioasă de toamnă, Andrew luă glisorul 
până la San Francisco, iar de acolo metroul îl duse la 
marele Spaţioport Vestic, în districtul Nevada. Până atunci 
nu mai călătorise niciodată cu metroul continental. În 
ultimii cincizeci de ani, maşini de forat acţionate de energie 
nucleară sfredeliseră o reţea de tunele prin straturile de 
stâncă profunde, iar acum trenuri de mare viteză goneau 
pe şine inerţiale silenţioase, oferind transport rapid şi 
simplu pe distanţe mari, în timp ce regiunile de la suprafaţă 
puteau reveni la starea naturală. Andrew avusese impresia 
că ajunsese în Nevada aproape imediat după ce trenul 
plecase din San Francisco. 

De acolo, în sfârşit, în spaţiu - călătoria lunară. 

În fiecare etapă a procedurii de îmbarcare fusese tratat cu 
grija acordată unui obiect din porțelan rar, delicat şi fragil. 
Oficialităţi importante din R. O. M. A. Roiseră în jurul său, 
ajutându-l cu promptitudine în toate detaliile 
premergătoare zborului. 


Fuseseră surprinşi cât de puţine bagaje îşi luase (doar o 
valijoară conţinând câteva schimburi de îmbrăcăminte şi 
nişte holocuburi pentru lecturat în timpul zborului), 
considerând că urma să rămână pe Selena cel puţin trei 
luni. Andrew strânsese din umeri, replicând că niciodată nu 
simţise nevoia să care o mulţime de lucruri după el în 
voiajuri. 

Era absolut adevărat, totuşi el nu întreprinsese până 
atunci nici o călătorie cu durata mai mare de câteva zile. 

Înainte de îmbarcare fusese necesar să urmeze o 
complicată procedură de decontaminare: practic, o 
dezinfecţie urmată de sterilizare. 

— Ştiţi, se scuzase funcţionarul spaţioportului, în vreme ce 
Andrew parcurgea lunga listă de proceduri la care erau 
supuşi toţi pasagerii, cei de pe Lună au reguli extrem de 
stricte. Trăiesc atât de feriţi de microbii noştri tereştri, 
încât consideră că există riscul unor epidemii teribile, dacă 
se aduce de pe Pământ vreo bacterie. 

Andrew apreciase că nu avea rost să-i explice că trupul 
său de android nu putea fi gazda unor microorganisme. Cu 
siguranţă, funcţionarul ştia că era robot - se menţiona chiar 
în documentele de călătorie, unde se consemna până şi 
seria de fabricaţie. Nu era necesară o inteligenţă deosebită 
ca să-ţi dai seama că roboții, chiar şi androizii-roboţi, nu 
puteau fi purtători de microbi. 

Individul, însă, era un simplu birocrat, care avea misiunea 
de a se asigura că toţi călătorii spre Lună executau 
procedura de decontaminare cuvenită, indiferent dacă ei 
înşişi erau incapabili de a fi contaminaţi. 

Până acum, Andrew avusese destule experienţe cu astfel 
de oameni şi ştia că orice obiecţiuni erau zadarnice şi 
reprezentau o pierdere de timp. De aceea, râbdător şi 
tolerant, parcursese întreaga serie de operaţiuni inutile. 
Acestea nu-i puteau face nici un rău şi, acceptându-le, evita 
neplăcutele şi interminabilele discuţii pe care le-ar fi stârnit 


refuzul său. În plus, încerca un soi de satisfacţie perversă 
atunci când era tratat aidoma celor din jur. 

În cele din urmă, suise la bordul navei. 

Un steward venise să se asigure că era bine fixat în 
hamacul gravitațional şi-i înmânase o broşură - în ultimele 
două zile căpătase alte trei identice - cuprinzând detalii 
despre ceea ce urma să simtă în decursul scurtei călătorii. 

Pliantul fusese astfel redactat încât să-i liniştească pe 
pasageri. Preciza că în primele secunde de acceleraţie avea 
să se manifeste o uşoară apăsare, care nu era, însă, 
alarmantă. În momentul atingerii regimului de croazieră, 
mecanismele de control gravitațional ale navei urmau să 
intre în funcţiune, aşa încât pasagerii să nu fie expuşi 
imponderabilităţii. (Cei care doreau s-o încerce erau invitaţi 
în salonul special din ultimul compartiment.) Pe parcursul 
drumului, gravitația simulată de la bordul navei urma să fie 
redusă permanent, însă imperceptibil, pentru ca, până la 
sosirea la destinaţie, pasagerii să fie obişnuiţi cu gravitația 
mult mai slabă din aşezările selenare. 

Urmau apoi detalii referitoare la orele de masă şi de 
exerciţii fizice, precum şi multe alte informaţii menite să-i 
destindă şi pe cei mai agitaţi dintre călători. 

Pentru Andrew, detaliile cu pricina erau irelevante. Trupul 
său de android fusese proiectat pentru a rezista unor 
acceleraţii gravitaționale superioare celei terestre; nu el 
solicitase acest lucru, ci designerii consideraseră necesar să 
prevadă o serie de îmbunătăţiri faţă de corpul uman. De 
asemenea, nu-l interesau orarul meselor, meniurile oferite 
sau programele de exerciţii fizice. Adeseori Andrew găsise 
o plăcere evidentă în plimbările pe plajă ori prin pădurea 
ce-i înconjura domeniul, totuşi trupul lui nu avea nevoie 
regulat de gimnastică pentru a-şi menţine forma. 

Astfel, pentru el călătoria se rezuma la o problemă de 
aşteptare. Anticipase foarte puţine dificultăţi de adaptare la 
zborul spaţial şi nu avu niciuna. Nava decolase lin, ieşind 


rapid din atmosfera terestră, apoi pornise prin spaţiul 
negru şi pustiu, urmându-şi traiectoria spre Lună. 

Genul acesta de voiaje depăşise de mult stadiul de 
noutate. Chiar şi pentru pasagerii aflaţi la primul drum, 
constituia un eveniment banal, aşa cum, de altfel, şi doreau 
să fie. 

Singurul aspect care-l impresionase pe Andrew fusese 
priveliştea oferită de ecranul de observaţie al navei. Îi 
provoca fiori prin coloana sa vertebrală din ceramică, 
sângele îi pulsa mai rapid prin arterele din dacron, iar 
celulele de epidermă sintetică din vârfurile degetelor îl 
furnicau. 

Văzut din spaţiu, Pământul apărea neînchipuit de frumos: 
un disc albastru perfect, pătat de masele albe ale norilor. În 
mod surprinzător, contururile continentelor nu erau foarte 
distincte. Andrew se aşteptase să fie trasate cu claritate, ca 
pe un glob geografic, dar în realitate păreau vagi; din 
spaţiu, frumuseţea planetei se datora minunatei învolburări 
a norilor pe fundalul oceanelor vaste. 

Era straniu şi în acelaşi timp tulburător să poţi zări dintr-o 
dată întreaga faţă a lumii - nava se îndepărtase rapid, iar 
Pământul se micşorase suficient pentru a fi văzut în 
totalitate: un glob azuriu, rotitor, descrescând pe fundalul 
întunecat al spaţiului presărat cu stele. 

Andrew simţise pornirea nestăvilită de a sculpta o 
plachetă care să surprindă ceva din imaginile acelea. Se 
gândise că putea reda contrastul între oceane şi 
formațiunile de nori utilizând intarsii de esențe lemnoase de 
variate tonuri. Zâmbise apoi, dându-şi seama că era pentru 
prima dată, după mulţi ani de zile, când se gândise la 
sculptură. 

După aceea se ivise Luna, orbitor de albă, a cărei faţă 
ciuruită de cratere sporea treptat în dimensiuni. 
Splendoarea ei - de o altă natură - îl mişcase prin nuditate, 
simplitate şi nemişcarea permanentă, neafectată de 
existenţa unei atmosfere. 


Nu toţi pasagerii împărtăşeau aceeaşi impresie. 

— Ce urâtă e! Exclamase o femeie aflată la primul drum 
spre Lună. Când o priveşti noaptea de pe Pământ, ţi se pare 
minunată şi romantică. lar acum, din apropiere, te apucă 
groaza văzând atâtea cratere, fisuri şi umbre. Plus 
atmosfera generală de moarte! 

Andrew o ascultase, fără să-i accepte părerea. 

Pentru el, semnele de pe discul Lunii reprezentau nişte 
inscripţii fascinante: înregistrarea neîncetată a timpului, un 
lung poem pentru a cărui creaţie fuseseră necesare 
miliarde de ani şi a cărui imensitate solicita admiraţia 
privitorilor. Pentru el, chipul alb al satelitului nu însemna 
moarte, ci puritate, o austeritate încântătoare, o măreție 
splendidă şi indiferentă, aproape sacră. 

„De fapt, ce ştiu eu despre frumuseţe?” se întrebase 
Andrew cu ironie. „Sau despre lucrurile ce pot fi sacre? La 
urma urmei, sunt doar un robot. Ceea ce eu consider drept 
percepții spirituale sau estetice sunt simple accidente 
neintenţionate ale căilor pozitronice. Nu te poţi bizui pe ele 
şi poate că ar trebui considerate mai degrabă defecte de 
fabricaţie decât o trăsătură specială şi meritorie a 
construcţiei mele.” 

Părăsise apoi ecranul de observaţie şi petrecuse aproape 
tot restul voiajului în hamac, aşteptând calm aselenizarea. 

La spaţiosul Luna City îl aşteptau trei oficiali ai 
reprezentanţei R. O. M. A. Selenare: doi bărbaţi şi o femeie. 

După ce termină cu măruntele şi exasperantele formalităţi 
birocratice ale sosirii şi i se permise să coboare din navă, 
cei trei îi oferiră una din cele mai mari surprize ale 
îndelungatei sale existenţe. 

Îi remarcase, întrucât fluturau din braţe, iar femeia purta 
o pancartă pe care scria cu litere strălucitoare: 

BUN SOSIT ÎN LUNA CITY, ANDREW MARTIN! 

Îl ului, însă, când bărbatul mai tânăr se apropie de el, 
întinse mâna şi, zâmbind cu căldură, i se adresă: 


— Suntem de-a dreptul copleşiţi, că aţi acceptat invitaţia, 
domnule doctor Martin. 

Doctor Martin? Doctor Martin? 

Singurele titluri primite de Andrew fuseseră onorifice, şi el 
n-ar fi avut cutezanţa să se autointituleze: „dr. Martin”. De 
fapt, ar fi fost uimit dacă tânărul i s-ar fi adresat chiar 
numai cu „domnule Martin”. 

Pe Pământ, nimeni nu-i zisese „dr. Martin” ori „domnule 
Martin” sau altfel decât „Andrew”, nici măcar o dată în cei 
peste o sută cincizeci de ani ai săi. 

O asemenea formulare părea de neconceput. În ocaziile 
oficiale - când compăruse în faţa tribunalului sau când i se 
înmânase un premiu sau vreo diplomă - i se spunea 
„Andrew Martin”. De multe ori, ca oaspete de onoare al 
unei conferinţe, îl numiseră pur şi simplu „Andrew”, fără ca 
lui sau oricui altcuiva să i se pară ceva nefiresc. Cu toate că 
majoritatea oamenilor obişnuiau să se adreseze roboților cu 
poreclele derivate din inițialele seriei lor, prea puţine erau 
cazurile când roboții aveau două nume. Fusese dorinţa 
specială a Domnului să-l numească „Andrew Martin” - 
conferindu-i statutul de membru al familiei - şi patronimicul 
devenise permanent. 

Totuşi, să i se spună „dr. Martin”. Chiar „domnul Martin”. 

— S-a întâmplat ceva, domnule? Întrebă tânărul, întrucât 
Andrew încremenise în faţa lui. 

— Nu, absolut nimic. Atât că. Ăă. 

— Ce anume, domnule? 

Repetarea permanentă a apelativului nu-l ajuta cu nimic. 
Avea senzaţia unor şocuri electrice repetate. 

— Este ceva în neregulă, domnule? 

Cu toţii păreau îngrijoraţi acum, strângându-se nedumeriţi 
în jurul său. 

— Ştiţi că sunt robot? Îi întrebă Andrew. 

— Păi. Se priviră tulburaţi; păreau extrem de stânjeniţi. 
Da, domnule. Sigur că ştim. 

— Totuşi, îmi spuneţi „dr. Martin” şi „domnule”? 


— Păi. Da. Bineînţeles. Lucrările dumneavoastră, domnule. 
Realizările extraordinare. O simplă dovadă de respect. La 
urma urmei, sunteţi Andrew Martin! 

— Andrew Martin, robotul. Pe Pământ nu se obişnuieşte ca 
roboții să fie numiţi „doctor” sau „domn”. Nu sunt deprins 
cu aceste apelative. De fapt, nu mi s-a mai spus niciodată 
aşa. Pur şi simplu, nu se face. 

— Vă jigneşte. Domnule? Întrebă femeia, pronunţând cu 
teamă ultimul cuvânt. 

— Mai degrabă mă surprinde. Mă surprinde foarte mult. 
Pe Pământ. 

— Ah, dar aici nu e Pământul, interveni bărbatul mai 
vârstnic. Societatea noastră este diferită. Trebuie să 
înţelegeţi asta, dr. Martin. Noi suntem mai neconformişti. 
Mai puţin protocolari decât pământenii. 

— Neconformişti? Şi, totuşi, îi spuneţi unui robot „doctor”? 
Mă aşteptam ca indivizii mai puţin protocolari să-i tutuiască 
pe necunoscuţi, dar voi mă întâmpinați cu onoruri oficiale, 
acordându-mi un titlu pe care de fapt nu l-am obţinut 
niciodată şi n-ar trebui. 

Cei trei păreau mai destinşi acum. 

— Cred că am înţeles, rosti femeia. Ei bine, domnule - sper 
să nu vă deranjeze că vă numesc aşa - noi, selenarii, folosim 
de obicei prenumele. Eu mă numesc Sandra, iar ei sunt 
David şi Carlos. Cu roboții utilizăm de asemenea 
prenumele, aşa cum se procedează şi pe Pământ. Dar 
dumneavoastră constituiți o excepţie. Sunteţi faimosul 
Andrew Martin, întemeietorul protezologiei, geniul creator 
care a făcut atât de multe pentru omenire. Chiar dacă între 
noi suntem neprotocolari, e pur şi simplu o chestiune de 
respect să. 

— Ştiţi, ne vine greu să vă spunem pur şi simplu „Andrew”, 
interveni Carlos. Chiar dacă sunteţi. 

Amuţi. 

— Un robot? Termină Andrew fraza. 

— Da, un robot, şopti Carlos, evitându-i privirea. 


— În plus, zise David, nu semănaţi prea mult cu un robot. 
Ba chiar de loc. Desigur, noi ştim ce sunteţi, totuşi. Adică. 
Asta-i. 

Se împurpură la faţă şi-şi feri şi el ochii. 

Lucrurile se încurcaseră din nou. Indiferent ce ar fi spus, 
păreau că gafează permanent. Lui Andrew îi păru rău 
pentru ei, dar în acelaşi timp se simţea nemulţumit. 

— Vă rog, spuse el, poate că nu semăn, dar sunt un robot 
de peste o sută cincizeci de ani şi nu mă şochează deloc să 
fiu considerat aşa. lar acolo de unde vin, roboților li se 
foloseşte doar prenumele. Înţeleg că şi aici există acelaşi 
obicei. Care mă exceptează pe mine. Dacă respectul faţă de 
marile mele realizări vă inhibă, apelez la nonconformismul 
despre care aţi amintit. Aceasta este o lume de frontieră - 
atunci să fim cu toţii egali. Dacă voi sunteţi Sandra, Carlos 
şi David, eu sunt Andrew. Aşa-i mai bine? 

Acum, cei trei radiau. 

— În cazul ăsta, Andrew., rosti Carlos şi întinse iarăşi 
mâna. După aceea, lucrurile decurseră mult mai simplu. 
Unii oameni îi spuneau „Andrew”, alţii „dr. Martin”, iar o a 
treia categorie alternau aproape aleator între aceste 
apelative. 

Andrew se obişnui cu situaţia. Constată că, într-adevăr, 
aici exista o civilizaţie mai aspră, dar închegată, cu mai 
puţine tabu-uri şi prejudecăţi sociale decât pe Pământ. 
Desigur, demarcaţia între oameni şi roboţi continua să fie 
distinctă, însă Andrew, datorită corpului de android şi 
carierei ştiinţifice de excepţie, ocupa o poziţie ambiguă 
undeva pe această graniţă; în societatea neprotocolară a 
Lunii se întâmpla adesea ca oamenii pentru care lucra să 
uite, chiar pe perioade îndelungate, că el era un robot. 

În privinţa roboților lunari, aceştia păreau că nu-i 
identifică originea. În mod invariabil, îl tratau cu 
servialismul acordat oamenilor, îl numeau permanent „dr. 
Martin” şi căutau să-i fie de folos. 


Părerile lui Andrew despre această situaţie erau mai 
degrabă confuze. Deşi le spusese să-l considere un robot şi 
să i se adreseze ca atare, el însuşi nu era pe deplin convins 
de adevărul afirmațiilor sale. 

Pe de o parte, faptul că i se spunea „dr.” şi „domn”, iar nu 
„Andrew”, se datora excelentelor îmbunătăţiri ale trupului 
de android şi calităţii deosebite a creierului pozitronic. De 
mulţi ani intenţionase să se transforme în aşa fel încât să 
părăsească identitatea pur robotică, pentru una mai 
apropiată celei umane şi, în mod evident, reuşise. 

Şi totuşi. Şi totuşi. 

Cât de stranii i se păreau termenii de respect din partea 
oamenilor! Mai exact, cât de mult îl stânjeneau. Treptat, se 
obişnuise, dar continua să nu se simtă în largul lui. 

Aparent, oamenii aceştia nu puteau ţine minte obârşia lui 
robotică, însă el era robot, oricât i-ar fi plăcut să pretindă 
altceva. De aceea, încerca un vag sentiment de vină pentru 
că-l tratau ca pe un semen de-al lor. 

Desigur, el însuşi le-o ceruse, o ştia prea bine. „Să fim cu 
toţii egali”, le zisese Sandrei, lui Carlos şi lui David, iar ei 
fuseseră de acord. 

După acel episod, însă, rare erau zilele când nu se simţea 
uluit de propria-i cutezanţă. Egali? Egali? Cum putuse 
îndrăzni măcar să sugereze aşa ceva? O formulase ca pe o 
instrucţiune directă - practic un ordin! O rostise cu 
nepăsare, degajat, aşa cum vorbeau oamenii între ei. 

Ipocrizie, îşi spuse Andrew. 

Aroganţă. 

Iluzia grandorii. 

Da! Da! Da! Îşi putea cumpăra un trup cu aspect omenesc, 
îl putea echipa cu proteze care îndeplineau multe din 
funcţiile unui organism uman - chiar dacă lui funcţiile 
respective nu-i foloseau la nimic - îi putea privi pe oameni 
în ochi, vorbindu-le cu nepăsare ca unor egali, totuşi, nimic 
din toate acestea nu-l făcea egalul lor. Realitatea nu putea fi 
negată de Andrew. 


În faţa legii, el era un robot şi avea să rămână un robot, 
indiferent prin câte modernizări ar fi trecut sau cât de 
ingenioase ar fi fost acestea. Nu era un cetăţean, nu avea 
drept de vot şi nu putea ocupa nici măcar cea mai măruntă 
funcţie publică. În ciuda tuturor eforturilor făcute de 
Charney-i de-a lungul anilor pentru a-i veni în ajutor, 
singurele sale privilegii civile rămâneau dreptul de a fi 
propriul său stăpân, dreptul de a se putea deplasa oriunde 
fără să fie umilit de oameni şi dreptul de a intra în afaceri 
ca acţionar al unei companii. Desigur, şi dreptul - dacă-i 
putea spune aşa - de a plăti impozite. 

„Să fim cu toţii egali”, spusese el, de parcă simpla 
afirmaţie putea transforma vorbele în fapte. Ce prostie! Ce 
tupeu! 

Totuşi, starea respectivă îl încerca rareori şi-i trecea destul 
de repede. Exceptând asemenea momente sumbre de 
autodojană, Andrew aprecie şederea pe Lună, care 
reprezenta pentru el o perioadă fructuoasă din punct de 
vedere creator. 

Luna era un loc emoţionant şi un stimulent intelectual. 
Civilizaţia Pământului era matură şi potolită, însă Luna 
constituia frontiera spaţială - cu toate energiile clocotitoare 
ce se dezlănţuie în mod inevitabil la orice frontieră. 

În oraşele subterane, viaţa se desfăşura de-a dreptul 
frenetic - extinderea nu contenea o clipă şi era imposibil să 
nu simţi permanentele bubuituri ale sfredelitoarelor ce 
săpau zilnic alte încăperi, aşa încât în şase luni se putea 
începe construirea unei noi suburbii. Ritmul vieţii era 
susţinut, iar oamenii mult mai competitivi şi viguroşi decât 
pământenii. Aici, inovațiile tehnice uluitoare constituiau 
evenimente normale şi frecvente, iar ideile radicale 
vehiculate la începutul unei săptămâni deveneau realitate 
până la sfârşitul săptămânii următoare. 

Unul dintre protezologi îi explicase: 

— Este o problemă genetică, Andrew. Toţi pământenii care 
au avut dor de ducă au plecat, iar noi ne aflăm aici la 


marginea civilizaţiei, inventându-ne drumul chiar în timp 
ce-l parcurgem. Aceia care au preferat să rămână pe 
Pământ perpetuează o rasă astfel educată încât să stagneze 
şi să rezolve problemele în modul cel mai confortabil cu 
putinţă. Eu cred că, de acum încolo, viitorul aparţine 
locuitorilor spaţiului cosmic. Pământul va deveni o simplă 
planetă mărginaşă. 

— Chiar crezi asta? Întrebase Andrew. 

— Da. 

Andrew se gândise ce urma să se întâmple cu el, care avea 
să trăiască decenii şi secole, dacă într-adevăr decadenţa şi 
declinul vor stăpâni Pământul. Răspunsul imediat fusese că 
pentru el era lipsit de importanţă dacă Pământul devenea 
un locşor călduţ şi retras, unde cuvântul „progres” 
reprezenta o obscenitate. De acum nu mai avea nevoie de 
progres, căci atinsese stadiul pe care şi-l dorise. Trupul său 
era practic omenesc în privinţa formei, deţinea o casă, avea 
munca lui, în care înregistrase succese de prestigiu; putea 
trăi aşa cum o făcuse mereu, indiferent ce s-ar fi întâmplat 
în jurul său. 

Uneori, însă, visa la posibilitatea de a rămâne pe Lună sau 
chiar de a pătrunde mai adânc în spaţiu. Pe Pământ, era 
Andrew, robotul, silit să compară înaintea tribunalului şi să 
se lupte ori de câte ori dorea un drept sau un privilegiu ce 
simţea că i se cuvine datorită inteligenţei sale şi 
contribuţiilor aduse la dezvoltarea omenirii. Aici, în spaţiu, 
unde totul începea de la zero, părea mult mai probabil să-şi 
poată abandona identitatea de robot, amestecându-se 
printre oameni. 

Varianta respectivă n-ar fi alarmat pe nimeni. Selenarii îl 
invitaseră din capul locului să păşească peste graniţa 
invizibilă dintre om şi robot, dacă asta îşi dorea. 

Era ispititor. 

Într-adevăr, extrem de ispititor. 

Lunile se preschimbaseră în ani - chiar trei - şi Andrew 
rămase pe Selena, lucrând cu protezologii şi ajutându-i să 


facă adaptările necesare pentru ca organele artificiale 
produse de „Laboratoarele Andrew Martin” să poată 
funcţiona cu maximă eficienţă în condiţii de gravitație 
redusă. 

Munca era interesantă, întrucât, chiar dacă pe el însuşi 
nu-l afecta gravitația selenară, deţinătorii de proteze 
pământene standard întâmpinau dificultăţi. 

Andrew răspundea fiecărui neajuns printr-o modificare 
utilă şi astfel, una câte una, problemele au fost soluționate. 

Uneori, Andrew simţea că-i lipseşte reşedinţa californiană 
- nu atât casa în sine, cât mai ales ceţurile reci ale verii, 
giganticii sequoia, plaja sălbatică şi vuietul talazurilor. Pe de 
altă parte, avea senzaţia că adoptase o rezidenţă 
permanentă pe Lună. 

Rămase şi al patrulea an, şi al cincilea. 

Apoi, într-o bună zi, făcu o vizită într-una din cupolele de 
pe suprafaţa lunară şi văzu Pământul în toată splendoarea 
lui, sus pe cer - micuţ, de la această depărtare, dar clar şi 
strălucitor, o nestemată albastră scânteind în noapte. 

„Ele căminul meu”, gândi deodată Andrew. Aceea era 
planeta-mamă. Leagănul omenirii. 

Simţi cum îl trăgea, cum îl chema acasă. La început fusese 
o senzaţie pe care n-o putuse înţelege. I se păruse cu totul 
iraţională. 

După aceea dobândi şi înţelegerea. În principiu, munca lui 
pe Lună se încheiase. Însă pe Pământ nu terminase totul. 

Săptămâna următoare, Andrew îşi rezervă un loc de 
întoarcere pe o navă care pleca la sfârşitul lunii. După 
câteva ore reveni la agenţie, solicitând o altă cursă, cât mai 
devreme. 

Revenind pe Pământ, îl găsi intim, banal şi liniştit în 
comparaţie cu viaţa dinamică din aşezarea lunară. În cei 
cinci ani de absenţă nu părea să se fi schimbat ceva 
semnificativ. În timpul asolizării, planeta îi lăsă impresia 
unui imens parc patriarhal, presărat cu mici aşezări şi 


orăşele din civilizaţia descentralizată a celui de-al Treilea 
Mileniu. 

Unul din primele lucruri făcute după întoarcere a fost să 
viziteze firma „Feingold and Charney”. 

Actualul director, Simon DeLong, se grăbi să-l întâmpine. 
Pe vremea lui Paul Charney, DeLong fusese un stagiar lipsit 
de experienţă, însă de atunci trecuse multă vreme şi se 
maturizase, devenind un conducător autoritar, a cărui 
ascensiune, lipsită de rivali, fusese inevitabilă. Era un 
bărbat lat în umeri, cu trăsături masive, cu părul negru şi 
des, ras pe mijlocul capului, conformându-se unei mode 
populare în ultimii ani. 

Chipul lui exprima surpriza. 

— Fusesem anunţaţi că revii, Andrew, rosti cu o infimă 
ezitare în glas, de parcă şi el, pentru o clipă, se gândise să-i 
spună „domnule Martin”, dar nu te aşteptam mai devreme 
de săptămâna viitoare. 

— Nu mai aveam răbdare, răspunse Andrew repezit, 
dornic să ajungă la subiect. Simon, pe Lună conduceam o 
echipă de douăzeci-treizeci de cercetători-oameni. Le 
dădeam dispoziţii şi nimeni nu-mi punea la îndoială 
autoritatea. Mulţi îmi spuneau „doctorul Martin” şi eram 
tratat ca un individ demn de tot respectul. Roboții lunari mi 
se supuneau ca unui om. Practic, pe toată durata şederii 
mele acolo, am fost om. 

O privire circumspectă apăru în ochii lui DeLong. Evident, 
habar nu avea unde intenţiona Andrew să ajungă şi 
manifesta prudenţa înnăscută a unui avocat care încă nu 
pricepe direcţia nouă şi neclară spre care se îndreaptă un 
client important. 

— Probabil că a fost o senzaţie neobişnuită, spuse el sec. 

— Neobişnuită, dar nu neplăcută. Câtuşi de puţin 
neplăcută. 

— Da. Sunt convins. Extrem de interesant. 

— Iar acum am revenit pe Pământ, vorbi tăios Andrew, şi 
sunt iarăşi robot. Nici măcar cetăţean de rangul doi - câtuşi 


de puţin cetăţean. Absolut nimic! Dacă pe Lună pot fi tratat 
ca un om, aici de ce nu sunt? 

Fără să-şi modifice tonul precaut, liniştitor, DeLong 
replică: 

— Dar eşti tratat ca un om, dragul meu Andrew! Ai o casă 
minunată şi conduci un celebru laborator de cercetări. 
Veniturile tale sunt enorme şi nimeni nu-ţi contestă dreptul 
asupra lor. Când vii aici, la firmă, însuşi directorul e la 
dispoziţia ta, după cum poţi vedea. De facto, ţi-ai obţinut de 
mult recunoaşterea ca fiinţă umană, pe Pământ şi pe Lună, 
atât din partea oamenilor, cât şi a roboților. Ce-ţi doreşti 
mai mult? 

— Nu este suficient să fiu de facto o fiinţă umană. Vreau 
nu doar să fiu tratat astfel, ci să deţin statutul legal şi 
drepturile corespunzătoare. Doresc să devin o fiinţă 
omenească de jure. 

— Aha, făcu DeLong, părând foarte tulburat. Aha. Înţeleg. 

— Chiar înţelegi cu adevărat, Simon? 

— Bineînţeles. Nu crezi că sunt la curent cu întreaga 
istorie a cazului Andrew Martin? Cu ani în urmă, Paul 
Charney a petrecut ore întregi alături de mine, arătându-mi 
dosarele tale. Istorisindu-mi evoluţia ta pas cu pas, 
începând ca robot metalic serie. NDR, nu? 

— Şi până la preluarea trupului de android. Bineînţeles am 
parcurs şi toate etapele de îmbunătăţire ale noului corp. 
După aceea, detaliile juridice: obţinerea libertăţii şi 
celelalte drepturi civile care au urmat. Andrew, aş fi un idiot 
dacă nu mi-aş fi dat seama că, din capul locului, țelul tău a 
fost să te preschimbi într-o fiinţă omenească. 

— Poate nu chiar din capul locului, Simon. Cred că o lungă 
perioadă m-am mulţumit să fiu un robot superior - a fost o 
vreme când mi-am refuzat recunoaşterea întregilor 
capacităţi ale creierului meu. Acum, însă, n-o mai refuz. 
Sunt egal cu orice fiinţă omenească, în orice privinţă 
doreşti, şi superior majorităţii oamenilor. Doresc întregul 
statut legal la care am dreptul. 


— Ai dreptul”? 

— Exact. 

DeLong îşi umezi buzele, se jucă nervos cu lobul unei 
urechi şi îşi strecură mâna peste dunga lată care îi fusese 
rasă prin mijlocul ţestei. 

— Ai dreptul., repetă el după câteva clipe. Asta-i cu totul 
altă problemă, Andrew. Trebuie să recunoaştem faptul de 
netăgăduit că oricât de mult ai aduce cu un om în privinţa 
inteligenţei, aptitudinilor, ba chiar şi a înfăţişării, tu pur şi 
simplu nu eşti o fiinţă umană. 

— În ce fel nu sunt? Întrebă Andrew. Am înfăţişarea unui 
om şi organe interne echivalente cu cele pe care le posedă 
un om protezat. Am capacitatea mintală a unui om - a unuia 
foarte inteligent. Am contribuit artistic, literar şi ştiinţific la 
dezvoltarea culturii umane, ca oricare om în viaţă. Ce mi se 
poate cere mai mult? 

— Iartă-mă, Andrew, se înroşi la faţă DeLong, dar trebuie 
să-ţi amintesc că tu nu faci parte din zestrea genetică 
umană. Eşti cu totul în afara ei. Tu semeni cu un om, dar de 
fapt eşti altceva, ceva. Artificial. 

— Perfect adevărat, Simon. Ce spui, însă, despre oamenii 
din jurul nostru, care au corpurile pline de proteze? 
Proteze pe care, întâmplător, eu le-am conceput. Ei nu sunt 
tot artificiali, cel puţin parţial? 

— În parte, da. 

— Ei bine, eu sunt în parte uman. Ochii bărbatului 
scânteiară. 

— Care parte, Andrew? 

— Aici! Arătă Andrew spre cap. Şi aici, adăugă el, 
ciocănindu-se cu degetul în piept. În minte şi în inimă. Poate 
că sunt artificial, străin şi neomenesc conform definiţiei tale 
strict genetice. Dar sunt om în toate modurile cu adevărat 
importante. Şi pot fi recunoscut ca atare, în mod legal. Pe 
vremuri, când pe Pământ existau o sută de ţări separate şi 
fiecare avea propriile ei norme complicate de acordare a 
cetăţeniei, era totuşi posibil pentru un francez să devină 


englez, ori pentru un japonez să devină brazilian, pur şi 
simplu urmând o serie de proceduri legale. Japonezul nu 
avea nici o genă braziliană, totuşi el ajungea brazilian, dacă 
legea îl recunoştea ca atare. Acelaşi lucru se poate face şi 
pentru mine. Pot deveni un om naturalizat, aşa cum, odată, 
oamenii erau naturalizaţi cetăţeni ai altor ţări. 

— Ai analizat în amănunt problema, aşa-i? 

— Da, aşa este. 

— Foarte ingenios. Foarte, foarte ingenios! O fiinţă 
omenească naturalizată. Şi cum rămâne cu cele Trei Legi? 

— Ce-i cu ele? 

— Ele fac parte implicit din creierul tău pozitronic. Nu 
trebuie să-ţi amintesc că ele te pun într-o situaţie de 
permanentă subordonare faţă de oameni - situaţie ce nu stă 
în puterea nici unui tribunal s-o remedieze. Cele Trei Legi 
nu pot fi suprimate din tine, nu-i aşa, Andrew? 

— Foarte adevărat. 

— Deci vor trebui să rămână, nu? Aşadar vor continua să-ţi 
ceară să-i asculţi pe toţi oamenii. Să-ţi dai viaţa pentru ei 
dacă e necesar. Şi să nu le poţi pricinui nici un rău. S-ar 
putea să fii recunoscut drept om, dar vei fi guvernat de 
legile acelea programate în tine, care nu sunt proprii 
oamenilor. 

Andrew încuviinţă. 

— Japonezul care devine brazilian îşi va păstra culoarea 
specifică pielii, ochii oblici şi toate celelalte caracteristici ale 
raselor orientale pe care nu le au brazilienii, descendenţi ai 
europenilor. Cu toate acestea, conform legii braziliene, el 
este un brazilian. Analog, conform normelor umane, eu voi 
fi om, deşi cele Trei Legi vor face mereu parte din mine. 

— Dar însăşi prezenţa lor în creierul tău poate fi 
considerată ca descalificându-te de la. 

— Nu, îl opri Andrew. De ce ar face-o? Legea Unu afirmă 
doar că nu trebuie să pricinuiesc vreun rău oamenilor sau 
să îngădui, prin neintervenţie, să li se întâmple ceva. Voi nu 
vă conformaţi aceloraşi restricţii? Nu sunt ele valabile 


pentru oricare persoană civilizată? Unica diferenţă este că 
eu nu am alternativă, pe când oamenii pot opta să se 
comporte într-un chip necivilizat, dacă doresc să rişte o 
întâlnire cu poliţia. Legea Doi îmi impune să ascult 
poruncile oamenilor, e adevărat, însă lor nu li se cere să-mi 
poruncească. Dacă voi avea un statut complet de om, ar fi 
chiar o impoliteţe din partea cuiva să mă pună într-o 
situaţie în care, datorită alcătuirii mele implicite, aş fi silit 
să acţionez împotriva voinţei mele. Asta ar însemna, ca să 
spun aşa, să profite de handicapul meu. Nu contează faptul 
că eu am un handicap - există o mulţime de oameni 
handicapaţi, despre care nimeni nu spune că n-ar fi oameni. 
Iar în privinţa Legii Trei, care mă opreşte să acţionez în 
mod auto-distructiv, n-aş zice că reprezintă ceva cu care să 
nu fie de acord orice persoană întreagă la minte. Deci, vezi 
tu, Simon. 

— Da, chicoti DeLong. Da, văd. Perfect! M-ai învins şi o 
recunosc. Eşti tot atât de uman pe cât trebuie să fie oricine 
şi meriţi să ţi se confirme acest lucru în mod legal. 

— Atunci, dacă „Feingold and Charney” demarează. 

— Nu te grăbi, Andrew, te rog. Mi-ai pus în braţe o sarcină 
extrem de delicată. Să ştii că prejudecățile omeneşti n-au 
dispărut peste noapte. Orice încercare de a te declara om 
va întâmpina o opoziţie susţinută. 

— Este de aşteptat. Dar şi în trecut am înfrânt opoziții 
înverşunate, încă de pe timpul când George Charney şi fiul 
lui, Paul, mi-au obţinut libertatea. 

— E adevărat. De data aceasta, necazul este că va trebui 
să ajungem în faţa Legislaturii Mondiale, nu a celei 
Regionale, pentru a obţine promulgarea unei legi care să te 
definească drept fiinţă omenească. Să fiu cinstit, eu nu sunt 
prea optimist. 

— 'Te plătesc pentru a fi optimist. 

— Da, sigur că da. 

— Bine. Atunci am căzut de acord că este un lucru 
realizabil. Singura întrebare rămâne: „cum?”. De unde 


crezi că ar trebui să începem? 

Aproape fără ezitare, DeLong răspunse: 

— Ar fi bine dacă ai putea discuta cu un membru influent 
al Legislaturii. 

— Te gândeşti la cineva anume? 

— Poate preşedintele Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie. 

— Mi se pare o idee excelentă. Mi-ai putea aranja o 
întâlnire? 

— Dacă doreşti. Totuşi, Andrew, tu nu mai ai nevoie de 
mine ca intermediar. Cineva atât de cunoscut şi apreciat ca 
tine poate cu uşurinţă. 

— Nu. Aranjeaz-o tu. (Andrew nici măcar nu-şi dăduse 
seama că poruncise unei fiinţe omeneşti. Se obişnuise aşa 
pe Lună.) Vreau să se ştie că firma „Feingold and Charney” 
mă susţine până la capăt. 

— De fapt. 

— Până la capăt, Simon! În o sută şaptezeci şi trei de ani 
am ajutat permanent firma, într-un fel sau altul. Aş putea 
chiar spune că, în forma ei actuală, ea n-ar fi existat fără 
cazurile pe care i le-am oferit. Am făcut-o pentru că, în 
trecut, anumiţi membri ai firmei m-au servit excelent şi m- 
am simţit îndatorat moral. Acum nu mai este cazul, 
dimpotrivă, situaţia s-a inversat, aşa că pretind să vă 
achitaţi obligaţiile. 

— Am să fac tot ce pot, spuse DeLong. 

NOUĂSPREZECE. 

Preşedintele Comitetului de Ştiinţă şi Tehnologie al 
Legislaturii Mondiale provenea din Regiunea Asia Orientală 
şi era o femeie: micuță şi delicată, probabil deloc atât de 
fragilă pe cât arăta. Se numea Chee Li-hsing, iar veşmintele 
ei transparente (care acopereau prin scânteiere ceea ce 
considera ea că trebuie acoperit) îi confereau aspectul unei 
micuţe bijuterii elegante, învelite în plastic. Părea 
minusculă, aproape insignifiantă în splendoarea uriaşului ei 
birou de la etajul optzeci şi patru al magnificului turn din 


sticlă verde, sediul new-yorkez al Legislaturii Mondiale. Cu 
toate acestea, femeia radia competenţă, eficienţă şi vigoare. 

— Împărtăşesc dorinţa ta pentru drepturi omeneşti 
depline, spuse ea. După cum probabil ştii, de-a lungul 
istoriei au existat perioade când segmente importante ale 
omenirii au fost lipsite de drepturi şi s-au luptat cu 
înverşunare - dar în cele din urmă cu succes - pentru a le 
redobândi. Însă oamenii aceia au suferit oprimările unor 
tirani înainte de a-şi câştiga libertatea. Pe de altă parte, tu 
te-ai bucurat de o existenţă plină de succese şi satisfacţii, 
obţinând realizări remarcabile, pentru care ai fost răsplătit. 
Bănuiesc că eşti o persoană extrem de invidiată. De aceea, 
spune-mi, te rog: ce drepturi doreşti şi nu le ai deja? 

— Unul foarte simplu este dreptul la viaţă, răspunse 
Andrew. Un robot poate fi demontat oricând. 

— Şi un om poate fi executat oricând. 

— Vă pot întreba când a avut loc ultima asemenea 
execuţie? 

— Mda, strânse din umeri Li-hsing, e adevărat, pedeapsa 
cu moartea nu mai este folosită în civilizaţia noastră şi nici 
n-a mai fost aplicată de mult timp. În tot cazul, ea a dăinuit 
practic de-a lungul întregii istorii umane. Nu există, de 
altfel, nici un motiv fundamental pentru care să nu fie 
reinstaurată chiar la anul, dacă şi Legislatura şi cetăţenii 
consideră de cuviinţă. 

— Perfect. Dacă doriţi, n-aveţi decât să vă ghilotinaţi 
iarăşi, ori să vă supuneţi unor doze mortale de electricitate, 
sau mai ştiu eu ce alte metode cunoaşteţi. Rămâne, însă, 
faptul că, de foarte, foarte mult timp, nici un om n-a mai fost 
executat în urma unei decizii legale şi nici n-am auzit de 
vreo campanie în favoarea reinstaurării unor asemenea 
execuţii. În vreme ce, chiar acum - azi şi aici - eu mi-aş 
putea sfârşi existenţa pur şi simplu pentru că aşa îmi 
ordonă un om. Fără proces şi fără recurs. Chiar 
dumneavoastră aţi putea chema un paznic şi să-i spuneţi: 


„Robotul acesta mă nemulţumegşte. Ia-l de aici şi 
demontează.-l.” Aş fi luat şi demontat imediat. 

— Imposibil! 

— Vă asigur că ar fi perfect legal. 

— Dar eşti conducătorul unei companii importante - o 
persoană avută, celebră. 

— Eventual, după acest ipotetic incident, compania mea ar 
putea acţiona în judecată Legislatura, pentru că a fost 
lipsită de serviciile mele. Asta, însă, nu m-ar putea repune 
în funcţiune. Singurele legi care îi protejează pe roboţi sunt 
cele privind proprietatea asupra bunurilor. Dacă distrugeţi 
nejustificat un robot, proprietarul lui vă poate da în 
judecată, obţinând drept despăgubiri valoarea robotului şi 
eventuale daune morale. Perfect! Absolut perfect, dacă 
sunteţi proprietarul robotului distrus. Însă dacă sunteţi 
chiar robotul cu pricina, legea nu vă poate învia, aşa-i? Aşa 
este, doamnă preşedintă? 

— Cazul acesta ipotetic e o simplă reducere la absurd. 
Nimeni nu s-ar gândi să te. Demonteze. Să-ţi încheie 
existenţa. 

— Poate că nu. Totuşi, unde e legea care mă protejează 
împotriva unui asemenea act? 

— Repet: e o reducere la absurd. Din câte înţeleg, exişti de 
aproape două sute de ani. Spune-mi: de câte ori, în 
decursul acestei perioade considerabile, ai fost în pericol 
de. Încheiere a existenţei? 

— O singură dată, când am fost salvat la timp. Însă ordinul 
privind demontarea mea fusese deja dat. 

— Îmi vine greu să cred. 

— S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Pe atunci aveam 
trupul metalic şi de-abia îmi câştigasem libertatea. 

— Vezi?! Exact ce-ţi spuneam! În ziua de azi, nimeni n-ar 
îndrăzni să te atingă. 

— Cu toate acestea, nu deţin mai multă protecţie juridică 
decât pe vremea aceea. În ochii legii rămân tot un robot. 
lar dacă doreşte cineva să mă demonteze, n-aş avea. 


Andrew se întrerupse în mijlocul frazei. Raționamentul 
respectiv nu-l ajuta cu nimic. Îşi dădu seama că era 
exagerat. 

— Perfect! Poate că nimeni n-ar încerca să-mi facă vreun 
rău. Totuşi. Totuşi. (Încercase din răsputeri să nu lase 
impresia că pledează, dar tonul glasului şi mobilitatea 
îmbunătăţită a feţei îl trădaseră. În cele din urmă, renunţă 
să se mai ascundă.) Adevărul este următorul: vreau să fiu 
om. Am dorit-o tot mai mult de-a lungul a şase generaţii 
umane, pe măsură ce, treptat, înţelegeam întreaga 
capacitate a minţii mele, iar acum năzuinţa respectivă e 
copleşitoare. Nu mai pot suporta să mă consider robot. Şi 
nici ca alţii să mă socotească aşa. 

Li-hsing îl privi cu ochi înţelegători. 

— Asta-i, deci, rosti ea. Un adevăr extrem de simplu. 

— Simplu? 

— Visul de a aparţine rasei umane. O dorinţă puternică, 
chiar dacă, poate, iraţională. Este de-a dreptul uman din 
partea ta să ai astfel de sentimente, Andrew. 

— Mulţumesc. 

Nu era sigur dacă femeia nu voise să-şi afirme 
superioritatea. Spera că nu. 

— Da, continuă Li-hsing, pot prezenta cazul tău în faţa 
Legislaturii, ca să voteze o lege prin care să te declare fiinţă 
omenească. Dacă doreşte s-o facă, Legislatura are puterea 
de a defini drept fiinţă omenească şi o statuie din piatră. 
Totuşi, statuia ar rămâne statuie, iar tu. 

— Nu, nu-i acelaşi lucru. Statuia este un obiect din piatră, 
lipsit de viaţă, pe când eu. Eu. 

— Bineînţeles că nu-i acelaşi lucru. Eu înţeleg asta, dar 
legiuitorii s-ar putea să vadă altfel problema. Ei nu vor vota 
legi care să declare că statuile sunt fiinţe vii şi mă îndoiesc 
că vor susţine un amendament care transformă un robot 
într-un om, oricât de elocvent ţi-aş prezenta cazul. La urma 
urmei, şi ei sunt tot oameni şi nu cred că trebuie să-ţi mai 


amintesc anumite elemente de suspiciune şi prejudecată 
faţă de roboţi, care au existat încă de la apariţia lor. 

— Credeţi că mai există şi acum? 

— Sunt convinsă, şi o ştii şi tu. Ca atare, Legislatura nu va 
dori să acţioneze aşa cum speri. Cu toţii suntem gata să 
recunoaştem că ţi-ai câştigat, nu doar o dată, preţul 
umanizării, totuşi, ne-ar înspăimânta consecinţele politice 
ale stabilirii unui precedent nedorit. 

— Nedorit,?! Exclamase Andrew, neizbutind să-şi ascundă 
tonul de exasperare. De ce „nedorit”? Dacă sunt cu 
adevărat un binefăcător al omenirii. 

— Da, însă eşti un robot. Parcă aud protestele: „Acordaţi 
unui robot statutul de om şi după aceea îl vor cere toţi, şi ce 
se va întâmpla cu.” 

— Nu, clătină din cap Andrew, nu-i aşa. Cu mult înainte de 
a vă naşte dumneavoastră, am fost în faţa tribunalului, ca să 
fiu recunoscut drept robot liber, şi s-au auzit aceleaşi 
proteste. Atunci am fost capabil să le reducem la tăcere. lar 
eu continui să fiu singurul robot liber din lume. Nici un alt 
robot n-a mai solicitat statutul de libertate şi nici n-o va face 
vreunul. Sunt unic, doamnă preşedintă. Am rămas singurul 
robot din seria mea şi puteţi fi sigură că nu va mai exista un 
altul. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi conducerea R. O. M.A. 
Şi vă vor spune că n-o să mai permită niciodată construirea 
unui robot atât de inteligent, încăpățânat şi năbădăios cum 
m-am dovedit eu. 

— Niciodată, este un cuvânt mare, Andrew. Sau preferi să- 
ţi spun „domnule Martin”? Aşa o să fac! Eu una ţi-aş acorda 
cu plăcere calitatea de om. Vei vedea, însă, că majoritatea 
legiuitorilor n-or să fie la fel de dornici să stabilească un 
asemenea precedent nemaiauzit, chiar dacă le vei prezenta 
dovezi ferme ale unicităţii tale - şi astfel ale imposibilității 
construirii unui precedent. Domnule Martin, te simpatizez 
din tot sufletul, însă nu-ţi pot oferi speranţe reale. 

— Nimic? Absolut nimic? 


Chee Li-hsing se rezemă de spătarul scaunului, 
încruntându-se. 

— Te pot ajuta doar cu un avertisment prietenesc. Prin 
acţiunea pe care vrei s-o introduci, te expui unor pericole 
reale. Dacă lucrurile se precipită, s-ar putea crea, atât în 
interiorul Legislaturii, cât mai cu seamă în afara ei, un 
curent de opinie favorabil chiar demontării pe care ai 
amintit-o. Un robot cu extraordinarul tău succes poate fi 
considerat extrem de periculos. Desființarea ta ar putea 
îndepărta pericolul, reprezentând în acelaşi timp calea cea 
mai simplă de soluţionare a dificilei dileme politice cu care îi 
confrunţi pe colegii mei. Ile rog să ţii cont de acest lucru, 
înainte de a te hotări să acţionezi. 

— Credeţi că nimeni nu-şi va aminti că tehnologia 
protezelor, graţie căreia membrii Legislaturii îşi păstrează 
locurile decenii la rândul, deşi ar trebui să fie pe patul de 
moarte, este creată în întregime de mine? 

— S-ar putea să fie crud din partea mea, dar răspunsul 
este: nu. Sau, dacă îşi vor aminti de ea, va fi un punct 
negativ. N-ai auzit de vechiul proverb: „Nici o faptă bună nu 
scapă nepedepsită”? 

Andrew clătină din cap. 

— Mi se pare o afirmaţie lipsită de sens. 

— Firesc. Încă nu te-ai acomodat pe deplin cu 
iraţionalităţile noastre omeneşti, aşa-i? În esenţă, avem 
tendinţa de a-i răni pe cei care ne fac bine. Nu, nu încerca 
să comentezi. Aşa suntem noi. 

— Foarte bine. Cum se aplică, însă, în cazul meu? 

— Se poate afirma că ai creat protezologia în principal 
pentru a-ţi servi propriile nevoi. Se va susţine că totul face 
parte dintr-o campanie de robotizare a oamenilor, sau de 
umanizare a roboților, şi oricum este ceva rău şi periculos. 

— Îmi vine imposibil să înţeleg acest mod de gândire. 

— Nu poţi, nu-i aşa? Asta pentru că eşti o creatură logică, 
controlată de reţeaua ta pozitronică. Bănuiesc, de altfel, că 
nu există nici un fel de îmbunătăţire care să te poată face să 


gândeşti atât de ciudat cum o facem noi uneori. Adevăratele 
profunzimi ale lipsei de rațiune nu-ţi sunt la îndemână - 
asta nu reprezintă o critică, ci afirmarea unei realităţi. 
Domnule Martin, eşti foarte uman în cele mai multe privinţe 
cu adevărat esenţiale, totuşi mă tem că nu poţi înţelege cât 
de mult se pot îndepărta de rațiune oamenii atunci când se 
tem că le pot fi afectate interesele personale. 

— Însă, dacă le afectează interesele, rosti Andrew, cred că 
vor încerca să fie cât mai raţionali cu putinţă, ca să poată 
să. 

— Nu. Te rog, ascultă-mă. N-am cum să te fac să înţelegi 
cu adevărat. Îţi cer doar să accepţi adevărul spuselor mele. 
Crede şi nu cerceta - dacă acest concept are vreun înţeles 
pentru tine. N-ai fost niciodată obiectul unei campanii 
politice de defăimare, aşa este, domnule Martin? 

— Nu cred. 

— Dacă ai fi fost, ţi-ai fi dat seama. Ei bine, vei fi de acum 
încolo. Dacă persişti în ideea de a te declara om, vei fi supus 
unor calomnii incredibile pentru tine sau pentru mine, dar 
pe care milioane de oameni le vor crede în totalitate. 
Domnule Martin, ascultă-mi sfatul! Acceptă-ţi actuala 
condiţie de existenţă. A încerca să faci ceea ce doreşti 
reprezintă o uriaşă nebunie. 

— Aşa credeţi deci? 

— Da, aşa cred. 

Chee Li-hsing se sculă dinapoia biroului şi se apropie de 
fereastră. Rămase acolo, cu spatele la Andrew. Lumina 
puternică de afară îi contura extrem de clar trupul. 

Din locul de unde stătea Andrew, silueta femeii, 
înveşmântată în straiele scânteietoare din plastic, părea a 
unui copil. Sau a unei păpuşi. 

Câteva clipe, el o privi în tăcere, apoi întrebă: 

— Dacă voi hotări să lupt pentru condiţia mea de om, în 
ciuda acestor sfaturi, veţi fi de partea mea? 

Femeia continua să se uite pe fereastră. Andrew îi studie 
părul lung, negru şi strălucitor, umerii slăbuţi şi braţele 


delicate. Se gândi că, într-adevăr, aducea mult cu o păpuşă. 
Cu toate acestea, îşi dădea seama că doar aspectul exterior 
al preşedintei Comitetului de Ştiinţă şi lehnologie al 
Legislaturii Mondiale era fragil. Dedesubtul aparenţei de 
delicateţe se ascundea o putere reală. 

După un timp, ea răspunse: 

— Da, voi fi. 

— Vă mulţumesc. 

— În măsura în care voi putea. Dacă, însă, la un moment 
dat, poziţia aceasta ar părea că-mi ameninţă în mod serios 
cariera politică, va trebui să te abandonez, fiindcă nu 
reprezintă un ţel în care să cred cu adevărat. Domnule 
Martin, vreau să-ţi spun că te înţeleg, că mă întristează 
soarta ta, totuşi, nu am de gând să-mi distrug viitorul politic 
pentru tine. Sunt cât se poate de onestă. 

— Vă sunt recunoscător pentru asta şi nici nu vă pot cere 
mai mult. 

— Chiar intenţionezi să începi lupta? 

— Da, sigur că da. Voi lupta până la capăt, indiferent care 
ar fi consecinţele. Şi mă voi bizui pe ajutorul 
dumneavoastră. Dar numai în măsura în care mi-l puteţi 
acorda. 

DOUĂZECI. 

N-a fost o luptă directă. Andrew îi sugerase lui Simon 
DeLong strategia generală şi acceptase tactica propusă. 
Avocatul opinase pentru o abordare lentă şi indirectă şi-l 
sfătuise să se înarmeze cu răbdare. 

— În privinţa asta cred că am o rezervă nesfârşită, 
murmurase încruntat Andrew. 

După aceea, firma porni o campanie de restrângere şi 
delimitare a domeniului vizat. 

Un anume Roger Hennessey din San Francisco, căruia cu 
şapte ani în urmă i se transplantase o inimă artificială 
Martin, asigura servicii robotice de întreţinere a birourilor 
„Feingold and Charney”. Brusc, firma încetă să-i mai 
onoreze notele de plată. Relaţia lor era veche de ani de zile 


şi contractul fusese avantajos, aşa încât, o vreme, 
Hennessey nu s-a alarmat, totuşi, după cinci luni în care nu 
mai văzuse nici un ban, a venit să discute cu Simon DeLong. 

— Sunt convins că habar n-ai, Simon, dar în ultima vreme 
se pare c-a apărut o neregulă în sistemul vostru de plăţi. 
Facturile mele stau aici din decembrie, acum suntem în 
iunie şi. 

— Da, ştiu. 

— Nu stătea în obiceiul firmei să nu achite. Bărbatul se 
opri şi clipi repede: Ce-ai zis? Ştii, Simon? 

— Da. De fapt, plăţile au încetat în urma dispoziţiei mele 
directe. Continuând să clipească nedumerit, Hennessey 
mormăi: 

— Ori eu nu mai aud bine, ori tu îţi pierzi minţile, Simon. 
Ai zis într-adevăr că ai sistat plăţile în mod deliberat? 

— Exact. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că nu vrem să te plătim. 

— Cum adică „nu vreţi să mă plătiţi”? Simon, ştii de câţi 
ani vă curăţă roboții mei birourile? Până acum aţi avut 
măcar un motiv să vă plângeţi de calitatea serviciilor? 

— Niciunul, ba chiar intenţionăm să ne asigurăm şi pe 
viitor de oficiile tale. Însă n-o să te mai plătim, Roger. 

Hennessey se scărpină în cap, holbându-se. 

— Ai luat-o complet razna, aşa-i? Să-mi zici aşa ceva, cu 
faţa cea mai nevinovată. Ştii bine că-i o aiureală ceea ce-mi 
spui, atunci de ce-o faci? Ce s-a întâmplat cu tine? Cum 
Dumnezeu poţi spune asemenea tâmpenii? 

— Am un motiv întemeiat, surâse DeLong. 

— Mi l-ai putea spune şi mie? 

— N-o să te plătim, replică avocatul, pentru că nu-i nevoie 
s-o facem. Contractul tău este nul şi neavenit, după cum am 
decis, iar de acum înainte roboții tăi vor lucra pentru noi pe 
gratis, dacă vor mai lucra. Asta-i treaba, Roger. Dacă nu-ţi 
place, dă-ne în judecată. 


— Ce? Ce? Bolborosi Hennessey. Ce-i nebunia asta? Să 
lucreze pe gratis? Nu-mi mai plătiţi din urmă? Păi. locmai 
voi, care sunteţi avocaţi?! Cum puteţi afirma asemenea 
prostii? Contractul e nul? Pentru Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că eşti robot, Roger. Există un singur robot în 
lume care are dreptul să încheie contracte lucrative şi acela 
este Andrew Martin. Voi, ceilalţi, întrucât nu sunteţi roboţi 
liberi, nu aveţi dreptul legal de a. 

Împurpurându-se la chip, Hennessey se sculă din scaun: 

— Stai aşa, nebunul naibii! Stai aşa! Ce spui?! Robo?! Eu? 
Acu' ştiu că ţi-ai pierdut minţile! Trase de pieptarul bogat 
împodobit, desfăcându-l şi dezvelindu-şi pieptul păros: Ăsta 
ţi se pare pieptul unui robot? Da? Spune-o! 

Prinzându-şi pielea între două degete, o scutură furios: 

— Asta-i piele de robot? Să mă ia dracu' dacă înţeleg ceva, 
da-ţi spun că dacă ai impresia că-ţi poţi bate joc de mine, 
numa' aşa, ca să te-amuzi, ei bine, o să vă dau în judecată, 
chiar aşa! Dacă n-o să vă dau în judecată, să plătiţi şi. 

DeLong chicotea. 

Hennessey se opri în mijlocul peroraţiei şi întrebă tăios: 

— Pot să ştiu şi eu ce-i aşa amuzant, Simon? 

— Scuză-mă. N-ar fi trebuit să râd. Te rog din suflet să mă 
ierţi că am lăsat lucrurile să ajungă până aici. 

— Păi, chiar că. Nu m-aşteptam ca avocaţii să aibă cine 
ştie ce simţ al umorului, dar o glumă mai proastă. 

— Totuşi, nu-i o glumă. Într-adevăr, ţi-am sistat plăţile, 
Roger. Dorim realmente să ne dai în judecată. 
Argumentaţia noastră va fi cu adevărat că eşti un robot şi 
de aceea avem temeiul legal de a considera contractul nul. 
Desigur, ne vom susţine poziţia cu toată iscusinţa de care 
suntem în stare. 

— Chiar aşa? 

— Însă, continuă DeLong, speranţa şi intenţia noastră 
secretă este să pierdem procesul. În clipa aceea, îţi vom 
restitui atât sumele datorate, pe care le vom depune în 
bancă pentru ca să beneficieze de dobânzi, cât şi 


cheltuielile de judecată, plus - asta rămâne doar între noi - 
o bonificaţie care să te despăgubească de eventualele 
necazuri ce le-ai putea avea. O sumă foarte frumugşică. 

Hennessey îşi aranjă pieptarul şi se aşeză la loc. Clipi de 
mai multe ori şi clătină din cap. Îl privi în tăcere pe DeLong, 
apoi vorbi: 

— Îmi pare teribil de rău pentru necazurile tale, Simon. 
Deci, cu adevărat ai sărit de pe fix. Păcat. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Sunt la fel de întreg la minte pe 
cât am fost întotdeauna. 

— Aha. Aşa crezi tu? 

— Absolut! 

— În acest caz, ai ceva împotrivă să-mi explici şi mie 
despre ce-i vorba? 

— Mă tem că nu-ţi pot destăinui nimic până după 
pronunţarea sentinţei. Există însă o explicaţie perfect 
întemeiată, pe care o vei deduce cu timpul. De asemenea, 
mai sper că vei coopera cu noi chiar şi orbeşte, ca să zic 
aşa, măcar din consideraţie pentru îndelungata noastră 
colaborare. Avem nevoie să ne cânţi în strună, Roger, şi te 
vom răsplăti corespunzător. 

Bărbatul încuviinţă încetişor din cap. Părea ceva mai 
uşurat acum. 

— Deci nu-i decât un fel de manevră? 

— Da, cred că poţi spune aşa. 

— "Totuşi, nu vrei să-mi zici despre ce-i vorba? 

— Nu. În nici un caz acum. Ar însemna să conspirăm. 

— Păi, n-o faceţi chiar acum?! 

— Noi? Surâse DeLong. Noi nu facem altceva decât să 
refuzăm să-ţi achităm facturile. Fă-ne jocul, Roger. N-o să 
regreţi. Îţi promit. 

— Bine, mormăi el fără tragere de inimă. 

Facturile continuară să nu fie onorate. După alte trei luni, 
Hennessey anunţă firma în mod oficial că rezilia în mod 
unilateral contractul şi o acţiona în judecată pentru plata 
restanţelor. „Feingold and Charney” angajă temporar un alt 


serviciu de curăţare a birourilor şi înştiinţă tribunalul că 
dorea să-şi apere poziţia. 

Când cazul ajunse pe rol, pledoaria firmei a fost susţinută 
de unul dintre avocaţii stagiari. Acesta declară că, întrucât 
se putea demonstra că Roger Hennessey era robot, şi nu 
om, firma nu avea nici o obligaţie să respecte contractul şi-l 
abrogase unilateral. 

Robotul Hennessey, spusese avocatul, continuase să-şi 
trimită echipele de curăţenie, dar „Feingold and Charney” 
nu considera că trebuia să-i plătească, sau că Hennessey - 
fiind un robot - deţinea dreptul legal de a-i obliga la 
despăgubiri. Roboții, sublinie stagiarul, nu beneficiau de 
protecţiile constituţionale ale oamenilor. În disputele legate 
de contracte ce implicau roboţi, doar proprietarii acestora 
puteau cere daune, nu roboții înşişi. 

— Dar clientul meu nu este un robot! Mugi avocatul lui 
Hennessey. Este clar ca lumina zilei că este om, la fel ca toţi 
cei de-aici! 

— Este adevărat că acum câţiva ani clientului 
dumneavoastră i s-a implantat o inimă artificială? 

— De ce. Se poate. Trebuie să-l întreb. Dar ce legătură 
poate avea asta cu. 

— O legătură foarte importantă, vă asigur. Cu tot 
respectul, solicit, domnule judecător, obţinerea unui 
răspuns în această privinţă. 

— Vă rog, domnule Hennessey, rosti judecătorul. 

— Da, am un stimulent cardiac. Dar ce. Avocatul firmei 
interveni imediat: 


— Poziţia noastră, domnule judecător, este că prezenţa 
unui asemenea obiect artificial, de menţinere a vieţii, în 
trupul domnului Hennessey modifică întru totul statutul său 
legal. Este absolut clar că el nu ar fi astăzi în viaţă dacă n-ar 
fi beneficiat de componenta robotică din corpul său. Prin 
urmare, afirmăm că, parţial, protezatul domn Hennessey 
este, de fapt, un robot. Mai exact, este robot de mai mulţi 
ani şi, ca atare, toate contractele încheiate de el ca om au 
devenit nule şi neavenite, atunci când a dobândit statutul 
de robot. 

— Deci asta-i! Mormăi Hennessey. Să mă ia naiba! Deci ei 
zic că din cauza inimii eu sunt robot? Aşa zic? Aşa?! 

Lăsă capul pe spate şi izbucni în hohote. 

În sala de judecată se dezlănţui un adevărat vacarm. 
Judecătorul bătu cu ciocănelul şi strigă, dar nu se putu face 
auzit minute în şir. În cele din urmă, cuvintele i-au răzbătut 
prin hărmălaia generală. Dezbaterea cazului înceta, iar 
verdictul era favorabil reclamantului. Domnul Roger 
Hennessey - pe care Curtea îl considera om fără putinţă de 
tăgadă - trebuia să primească sumele datorate, la care 
„Feingold and Charney” avea să adauge dobânzile aferente 
pe perioada respectivă, plus o despăgubire. 

Firma făcu recurs. La recurs, cazul a fost discutat mai pe 
îndelete, apelându-se la experţi care să analizeze definițiile 
statutului de om. Subiectul a fost abordat din toate 
unghiurile posibile: ştiinţific, teologic, semantic şi filosofic. 

Decizia iniţială a fost confirmată. 

„Feingold şi Charney” a apelat la instanţa superioară. 
Avocaţii firmei s-au luptat cu abilitate şi încăpățânare, 
pierzând fiecare înfăţişare, dar întotdeauna în aşa fel încât 
cazul s-a extins treptat, ajungând de la simpla întrebare: 
Trebuie achitate facturile lui Hennessey? Până la: Ce este 
un om? La fiecare nivel, s-au străduit ca decizia să fie cât 
mai cuprinzătoare posibil. 

Au fost necesari ani de zile şi milioane de dolari. În cele 
din urmă, dosarul a atins jurisdicţia Tribunalului Mondial. 


Acesta a confirmat verdictul iniţial, precum şi toate 
hotărârile ulterioare referitoare la validarea statutului 
uman al indivizilor în care fuseseră implantate proteze 
robotice. „Creierul”, decretase Tribunalul Mondial, 
„constituie factorul esenţial al umanului. Folosirea unor 
aparate auxiliare, care să susţină existenţa creierului, nu 
poate invalida în nici un caz umanitatea sa fundamentală şi 
inalienabilă. Este inacceptabil să se susţină că prezenţa 
unor proteze robotice în corpul unei fiinţe omeneşti îi 
conferă acesteia statutul de robot.” 

Când s-a primit decizia finală, Simon DeLong a sărbătorit 
ca pe o victorie anunţarea definitivei înfrângeri legale. 
Desigur, Andrew a fost şi el prezent la festivitate. 

— Ei bine, Andrew, ne putem considera pe deplin 
mulţumiţi. Am obţinut cele două lucruri pe care ni le-am 
propus. Mai întâi, am stabilit în mod legal că numărul 
părţilor artificiale dintr-un corp omenesc nu determină 
pierderea calităţii de fiinţă umană. În al doilea rând, am 
angajat opinia publică în această dezbatere, astfel încât să 
îmbrăţişeze o interpretare mai largă şi mai liberă a 
definiţiei omului - de vreme ce nu există nimeni, pe Pământ 
sau în altă parte, care să nu se aştepte să se bucure de o 
viaţă prelungită, graţie numeroaselor proteze existente. 

— Crezi că acum Legislatura îmi va acorda calitatea de 
om? Întrebă Andrew. 

DeLong păru fâstăcit. 

— Poate. Sau poate nu. 

— Doar atâta îmi poţi spune, după ani întregi de dispute 
juridice? 

— Aş vrea să pot fi atât de optimist pe cât ai dori tu. Totuşi, 
adevărata bătălie nu s-a dat încă. A mai rămas un organ - 
pe care Tribunalul Mondial l-a considerat drept criteriul 
omenescului. 

— Mintea. 

— Creierul, Andrew. Asta a decretat tribunalul, nu mintea. 
Mintea este un concept abstract, pe când creierul e un 


organ al trupului. Oamenii au creiere organice, pe când ale 
roboților sunt pozitronice, din platină şi iridiu - cei care au, 
desigur, aşa cum eşti tu. Nu mă privi aşa! Ştiu la cete 
gândeşti. Am fost, însă, asigurat că nu deţinem cunoştinţele 
necesare pentru a duplica funcţiile unui creier celular într-o 
structură artificială suficient de apropiată celei organice, 
astfel încât să beneficieze de un verdict judecătoresc 
favorabil. Nici chiar tu n-ai putea realiza aşa ceva. 

— Atunci, ce ar trebui să facem? 

— Să încercăm, bineînţeles. Chee a ajuns membră a 
Congresului şi este de partea noastră. Alături de ea sunt tot 
mai mulţi legiuitori. Fără îndoială, Coordonatorul Mondial 
va accepta ceea ce decide majoritatea Legislaturii. 

— Deţinem majoritatea? 

— Nu, deocamdată suntem departe de aşa ceva. Dar o 
vom putea obţine, dacă opinia publică va consimţi să 
extindă asupra ta interpretarea mai largă a conceptului de 
„om”. Sansele sunt mici, trebuie să recunosc, totuşi tu eşti 
omul care le-a pus la dispoziţie protezele de care depind 
acum vieţile lor. 

Andrew zâmbi. 

— Ai spus omul? 

— Da, exact aşa am spus. Nu pentru asta ne luptăm? 

— Ba da. 

— Atunci ar fi bine să începem să te considerăm deja ca 
atare. Apoi vom răspândi credinţa aceasta mai departe, 
către restul lumii, până ce o vor accepta cu toţii. Nu va fi 
uşor, Andrew. Nimic până acum n-a fost uşor şi nu există 
nici un motiv să bănuim că va fi în viitor. Te previn că 
şansele nu sunt de partea noastră. Dar, dacă nu intenţionezi 
să te dai bătut, trebuie să încercăm. 

— N-am de gând să mă dau bătut, spuse Andrew. 

DOUĂZECI ŞI UNU. 

Congresmana Chee Li-hsing era cu mult mai vârstnică 
decât la prima lor întâlnire. Cochetăriile veşmintelor 


transparente dispăruseră în favoarea modei tubulare, mai 
sobră. 

Părul ei, cândva negru şi lucios, era presărat de fire 
cărunte şi fusese tuns foarte scurt. 

Bineînţeles, Andrew nu se schimbase deloc. Chipul lui era 
la fel de neted ca întotdeauna, iar părul moale şi fin 
rămăsese castaniu. Continua, de asemenea, în limitele 
rezonabilului, să poarte hainele largi, în vogă cu un secol în 
urmă, când începuse el să se îmbrace. 

Se apropia sfârşitul anului. Vânturile reci şi tăioase ale 
iernii suflau prin canioanele străvechi ale New Yorkului, iar 
fuioare străvezii de nea se învolburau prin văzduh, 
deasupra giganticului turn strălucitor care adăpostea 
Legislatura Mondială. Disputele retorice ale legiuitorilor se 
încheiaseră pentru anotimpul acesta. 

Pentru Andrew, însă, lupta părea că nu se sfârşeşte 
niciodată. Dezbaterile continuaseră neabătute. Uluiţi şi 
nemulţumiţi, legiuitorii încercaseră să abordeze absolut 
toate aspectele problemei. Incapabili de a ajunge la o 
poziţie filosofică destul de clară, cetăţenii cu drept de vot 
apelaseră la sentimente, la temeri primordiale, la cele mai 
înrădăcinate nesiguranţe şi prejudecăţi. 

Chee îşi retrăsese amendamentul, modificându-l 
substanţial, astfel încât să ia în considerare opoziţia 
încăpăţânată de care se lovise. Totuşi, încă nu-l prezentase 
Legislaturii. 

— Ce crezi? O întrebă Andrew. O să-l introduci în noua 
sesiune legislativă? 

— Tu ce ai dori să fac? 

— Ştii bine ce aş dori. 

Li-hsing încuviinţă din cap cu un gest obosit. 

— Andrew, cândva ţi-am spus că lucrul pentru care lupţi tu 
nu reprezintă şi credinţa mea personală şi că aş putea să te 
abandonez, dacă simt că-mi compromit cariera. Ei bine, 
simt acest lucru. Totuşi, nu te-am abandonat. 

— Continui să consideri că nu e şi cauza ta personală? 


— Nu, a devenit țelul meu. Nu am nici o îndoială că eşti om 
- poate modelat de tine însuţi, dar om! lar eu cred că a-i 
refuza calitatea de om unuia asemenea nouă înseamnă să 
reînvii posibilitatea s-o refuzi şi unor segmente întregi de 
populaţie, aşa cum s-a făcut de prea multe ori, din păcate, 
în trecutul nostru. Aşa ceva nu trebuie să permitem să se 
mai întâmple vreodată. Şi totuşi. Şi totuşi. Glasul i se stinse. 

— Continuă, o îndemnă Andrew. Ai ajuns la punctul când 
îmi vei spune că totuşi trebuie să mă abandonezi, nu-i aşa? 

— N-am spus asta. E bine, însă, să fiu realistă. Cred că am 
făcut tot ce am putut. 

— Deci nu vei introduce amendamentul revizuit. 

— N-am spus nici asta. Voi mai încerca o dată, în 
următoarea sesiune. Dar, să fiu sinceră, Andrew, nu putem 
avea succes. Uită-te la procente. (Atinse un buton şi unul 
din pereţii încăperii se transformă într-un ecran.) În stânga 
graficului, cu verde, sunt membrii Legislaturii total opuşi 
oricăror extinderi ale definiţiilor. Asta înseamnă aproximativ 
patruzeci la sută: de neclintit, decişi să ţi se împotrivească 
în mod permanent. Segmentul roşu îi reprezintă pe 
suporterii tăi: douăzeci şi opt la sută. Restul sunt indecişi. 

— De ce i-ai marcat cu două culori diferite? 

— Galbenii tind spre tine. Asta înseamnă doisprezece 
virgulă cinci la sută. Albaştrii îi favorizează pe ceilalţi: 
nouăsprezece procente şi jumătate. 

— Înţeleg. 

— Pentru a avea majoritatea, trebuie să-i păstrăm pe toţi 
nehotărâţii din partea galbenă şi să convingem mai mult de 
jumătate din albaştri să-şi schimbe preferinţele. Bineînţeles, 
menţinând sprijinul grupului roşu, de bază. Chiar dacă am 
reuşi să atragem câţiva dintre oponenții tăi hotărâți, nu 
cred că am obţine totalul necesar. 

— Atunci ce rost mai are să prezinţi amendamentul? 

— Pentru că-ţi datorez măcar atât. După cum vezi, nu vom 
reuşi şi mă tem că aceasta va fi ultima mea încercare. Nu 
pentru că m-aş retrage din luptă - câtuşi de puţin! 


— Dar fiindcă nu voi mai fi în poziţia din care aş putea s-o 
fac. La următoarele alegeri mi se va pune în cârcă tot ceea 
ce am făcut pentru tine şi asta mă va trage la fund. N-am 
nici o îndoială. O să-mi pierd locul. 

— Ştiu, spuse Andrew, şi asta mă întristează. Pentru tine, 
nu pentru mine. Ţi-ai dat seama demult că aşa se va 
întâmpla, nu? Totuşi, ai rămas de partea mea. De ce? De ce 
- deşi mi-ai spus din capul locului că te vei retrage dacă-ţi 
periclitez cariera. De ce n-ai făcut-o? 

— Oricine se poate răzgândi. Abandonarea ta, Andrew, mi 
s-a părut un preţ prea mare pentru a câştiga alegerile. La 
urma urmei, fac parte din Legislatură de peste un sfert de 
veac. Cred că ajunge. 

— Dar dacă tu te-ai putut răzgândi, de ce n-au făcut-o şi 
ceilalţi? 

— l-am convins pe toţi cei care ascultă de rațiune. Restul - 
din păcate, majoritatea - nu pot fi urniţi. Sunt resentimente 
emoţionale adânc înrădăcinate. 

— Ale lor sau ale celor care i-au ales? 

— Câte puţin din fiecare. Chiar şi acei membri ai 
Legislaturii care sunt destul de raţionali tind, uneori, să 
presupună că electoratul nu este aşa. Mă tem însă că, în 
problema roboților, mulţi dintre ei au antipatii profunde. 

— Un legiuitor se bazează pe sentimente de felul antipatiei 
atunci când votează? 

— Andrew? 

— Ai dreptate. A fost o naivitate din partea mea. 

— Nu cred că „naivitate” e cuvântul potrivit. Ştii, însă, că 
ei nu vor admite niciodată că-şi votează sentimentele. Vor 
oferi nişte explicaţii îndelung justificate în sprijinul deciziei 
lor - ceva economic, ori o analogie din istoria romană sau 
cine ştie ce străvechi argument religios - dar nu adevărul. 
Dar asta contează mai puţin. Important este modul cum 
votează, nu motivul pentru care o fac. 

— Aşadar, totul se rezumă la problema structurii 
creierului, nu? 


— Exact. 

— Tot nu înţeleg, începu precaut Andrew, de ce reprezintă 
un punct crucial pentru ei. Esenţială nu este compoziţia 
creierului, ci funcţionarea lui. Felul de a gândi, timpul de 
reacţie, capacitatea de a raţiona şi generaliza în urma 
experienţei. De ce trebuie totul rezumat la antiteza celulă- 
pozitron? Nu putem impune o definiţie funcţională? 

— Funcţională? 

— Creierul meu face tot ceea ce poate face un creier 
uman, legal recunoscut - ba chiar mai bine, în multe feluri, 
mai rapid, mai direct şi mai logic. Poate că asta-i 
deranjează. Oricum, dacă aceasta e problema, este prea 
târziu să-mi ascund inteligenţa. Este necesar să se continue 
cu ideea că un creier trebuie să fie alcătuit dintr-o 
substanţă celulară aprobată oficial, ca să fie omenesc? Nu 
putem pur şi simplu declara că un creier uman este ceva - 
orice, organic sau nu - capabil de un anumit nivel complex 
de gândire? 

— N-o să meargă, clătină din cap Li-hsing. 

— Pentru că, dacă definim umanitatea exclusiv prin 
funcţionarea creierului, prea mulţi oameni vor fi sub nivelul 
de abilitate intelectuală stipulat? Întrebă cu amărăciune 
Andrew. Aşa-i? 

— Andrew, Andrew! Ascultă-mă: există indivizi hotărâți să 
păstreze cu orice preţ o barieră între ei şi roboţi. De dragul 
propriei autoconsideraţii, dacă nu din alt motiv, ei vor să 
creadă că aparţin singurei, adevăratei şi legiuitei rase 
umane, roboții fiind nişte creaturi inferioare. De o sută de 
ani te lupţi cu ei, învingându-i şi obţinând un statut absolut 
inimaginabil în primii ani ai roboticii. Acum, însă, te-au 
împins într-o fundătură unde nu poţi câştiga. Tu ţi-ai luat un 
trup care, în scop şi intenţie, este atât de apropiat celui 
omenesc, încât diferenţele sunt neglijabile. Mănânci, răsuifli, 
transpiri. Frecventezi restaurante de lux şi comanzi 
mâncăruri alese şi vinurile cele mai bune. Am observat. 


Deşi nu-mi pot imagina ce valoare pot avea toate astea 
pentru tine, decât doar de a păstra aparențele. 

— Pentru mine e o valoare suficientă. 

— Perfect! Probabil că destui oameni nu pot aprecia nici ei 
vinurile scumpe pe care le beau, dar continuă s-o facă - din 
acelaşi motiv ca şi tine. Organele tale sunt în totalitate 
artificiale, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre multe 
din organele noastre. Este chiar destul de posibil să existe 
oameni cu trupuri practic identice cu al tău, înlocuitoare 
artificiale ale celor cu care s-au născut. Totuşi, ele nu 
reprezintă substituenţi compleţi. Nimeni nu are o proteză 
în loc de creier. Aşa ceva nu se poate! Aşadar, tu diferi de 
toţi într-o privinţă fundamentală. Creierul tău este fabricat 
de om, pe când cel al oamenilor nu. Creierul tău a fost 
construit, dar al lor s-a dezvoltat în mod natural. Ei s-au 
născut, iar tu ai fost asamblat. Pentru orice făptură umană 
care intenţionează să menţină bariera dintre ea şi roboţi, 
diferenţele acestea sunt similare unui zid din oţel înalt de 
cinci kilometri şi tot atât de gros. 

— Nu mi-ai spus nici o noutate. Desigur, creierul meu 
diferă de al lor în privinţa compoziţiei, nu însă a 
funcţionării. Poate că diferă cantitativ, dar nu şi calitativ. 
Nu-i decât un creier - unul foarte bun. Ei folosesc această 
antiteză pozitron-celulă drept pretext pentru a nu 
recunoaşte că eu sunt tot un om, dar de un alt tip. Nu, Li- 
hsing, ar trebui să ajungem la originea antipatiei lor faţă de 
roboţi. La cauza reală a acestei ostilităţi. La nevoia 
misterioasă de a se declara superiori cuiva care, conform 
oricăror definiţii raţionale, îi depăşeşte. 

— După atâţia ani, vorbi cu tristeţe femeia, tot mai încerci 
să-i înţelegi pe oameni. Bietul de tine. Nu te supăra că ţi-o 
spun, dar robotul din tine te mână în direcţia aceasta. 

— Ştii doar că în mine a rămas prea puţin dintr-un robot. 

— Totuşi, continuă să fie acolo. 

— E adevărat. lar ca să scap şi de restul acela. Chee Li- 
hsing îl privi alarmată: 


— Ce tot spui, Andrew? 

— Nu ştiu precis, dar am o idee. Problema este că eu am 
sentimente omeneşti întemniţate într-o minte de robot. Asta 
nu mă face om, ci doar un robot nefericit. Chiar şi după 
toate îmbunătățirile la care mi-am supus corpul, nu sunt 
om. Mai există un singur pas posibil. Dacă l-aş putea face. 
Dacă l-aş putea face. 

DOUĂZECI ŞI DOI. 

Dacă l-ar fi putut face. 

Iar acum, în sfârşit, îl făcuse. 

O rugase mai întâi pe Chee Li-hsing să întârzie cât mai 
mult aducerea amendamentului revizuit în faţa Legislaturii 
Mondiale, pentru dezbatere şi votare, întrucât plănuise o 
acţiune în viitorul imediat, ce ar fi putut avea un impact 
semnificativ asupra discuţiilor. De asemenea, refuzase să 
discute cu ea alte detalii. Era ceva pur tehnic, femeia nu 
putea înţelege, iar el nu voia deocamdată să-şi irosească 
timpul cu explicaţii. Specificase, însă, că avea să devină 
mult mai uman. 

Acesta era amănuntul esenţial, lucrul pe care Li-hsing 
trebuia să-l cunoască. Avea să devină mult mai uman. 

Deşi rămăsese nedumerită şi tulburată, ea îi promisese că 
se va strădui să câştige cât mai mult timp pentru acest 
proiect misterios. 

Andrew îi mulţumise şi fixase imediat o întrevedere cu 
celebrul chirurg robot, asupra căruia se hotărâse. Discuţia 
fusese dificilă. Andrew se pomenise amânând momentul 
deciziei printr-o suită de întrebări mohorâte, ce reflectau 
tumultul său interior, în vreme ce chirurgul devenea tot mai 
derutat de natura neobişnuită şi, aparent, imposibilă a 
solicitării pe care părea c-o doreşte Andrew. 

Obstacolul îl reprezenta Legea Unu a Roboticii, care 
împiedica un robot să pricinuiască un rău oricărui om. Aşa 
încât, în cele din urmă, Andrew nu mai putu tărăgăna 
deznodământul şi se sili să admită singurul lucru ce l-ar fi 
determinat pe chirurg să facă operaţia, unicul detaliu pe 


care acesta nu-l bănuise: că Andrew nu era, de fapt, o fiinţă 
omenească. 

— Nu cred că v-am înţeles corect, domnule, spuse 
chirurgul. Afirmaţi că sunteţi un robot? 

— Exact: sunt un robot. 

Chipul chirurgului, calm şi impasiv, nu-şi putea modifica 
expresia. Totuşi, strălucirea fixă a ochilor săi fotoelectrici 
părea să trădeze o intensă tulburare interioară, şi Andrew 
bănui că reţeaua pozitronică a robotului era supusă unor 
puternice potenţiale conflictuale. 

După o vreme, chirurgul vorbi: 

— Nu doresc să vă contrazic, domnule, dar trebuie să vă 
spun că nu văd absolut nimic robotic în aspectul 
dumneavoastră exterior. 

— Ai perfectă dreptate. Aspectul exterior mi-a fost 
modificat în mod extensiv pentru a-mi conferi o înfăţişare 
omenească. Asta nu înseamnă însă că sunt om. Dimpotrivă, 
în ultimii ani m-am supus unor considerabile cheltuieli 
pentru a-mi clarifica statutul în societate şi se pare, totuşi, 
că rămân un robot. 

— Nu mi-aş fi dat niciodată seama, domnule. 

— Nu, nu ţi-ai fi dat seama. 

Andrew nu-l alesese pe chirurgul respectiv pentru 
personalitatea sa, inteligenţa rapidă sau capacitatea de 
adaptare la situaţii sociale dificile. Toate astea nu prezentau 
importanţă. Conta doar iscusinţa lui de chirurg, iar în 
această privinţă nu-l întrecea nimeni. În plus, era robot. Un 
chirurg robot reprezenta singura opţiune posibilă pentru 
ceea ce intenţiona Andrew, fiindcă nu putea avea încredere 
într-un om, nici ca îndemânare şi nici ca intenţie. Robotul 
însă o putea face. 

Mai mult chiar, robotul avea s-o facă. În privinţa aceasta, 
Andrew urma să-şi ia toate măsurile. 

— După cum v-am spus, domnule. 

— Nu-mi mai spune „domnule”! 

Robotul se opri, evident surprins, apoi continuă: 


— După cum v-am spus, Andrew Martin, efectuarea 
acestei operaţii asupra unei fiinţe omeneşti ar însemna o 
violare făţişă a Legii Unu, şi n-aş putea s-o îndeplinesc. 
Chiar dacă sunteţi, aşa cum afirmaţi, un robot, tot ar mai 
exista o problemă. Efectuarea operaţiei ar constitui 
vătămarea unei proprietăţi şi n-aş putea s-o fac decât în 
urma ordinului direct al proprietarului dumneavoastră. 

— Eu sunt acel proprietar, replică Andrew. Sunt un robot 
liber şi deţin actele doveditoare. 

— Un. Robot. Liber? 

— Ascultă-mă cu atenţie, începu Andrew. (Neliniştea 
interioară îi sporise şi mai mult, iar mintea pozitronică era 
supusă unor potenţiale cu adevărat îngrijorătoare.) Să 
terminăm cu pălăvrăgeala asta! Nu pretind că sunt om şi, 
oricum, vei descoperi şi singur în timpul operaţiei, aşa încât 
putem abandona complet problema Legii Unu. Însă Legea 
Doi rămâne în vigoare. Eu sunt un robot liber şi tu vei face 
aşa cum îţi poruncesc. Nu te vei împotrivi dorințelor mele. 
Ai înţeles? 

Apoi adăugă, cu toată fermitatea pe care învățase s-o 
folosească în ultimele decenii, chiar şi cu oamenii: 

— Îţi ordon să execuţi operaţia asupra mea! 

Ochii roşietici ai robotului străluciră mai puternic ca 
oricând, datorită confuziei şi conflictelor interne. Pentru 
câteva lungi momente, nu reuşi să vorbească. 

Andrew ştia prin ce trecea chirurgul. Înaintea acestuia se 
găsea un om care insista că nu este om, sau un robot care 
pretindea că are asupra lui tot atâta autoritate cât şi un om, 
şi, în ambele variante, reţeaua pozitronică a chirurgului 
bâzâia, supraîncărcată. 

Dacă era cu adevărat om, atunci Legea Unu avea 
prioritate faţă de Legea Doi şi chirurgul nu putea executa 
operaţia. Dar dacă era robot, Legea Doi mai controla 
situaţia? Ce anume din Legea Doi îi dădea unui robot - fie el 
şi un robot liber - dreptul de a-i porunci altuia? Acesta, 
însă, era un robot care nega faptul că ar fi fost om, deşi 


semăna leit cu unul. Situaţia era aproape complet de 
neînțeles. Ambiguitatea ei supraîncărca reţeaua pozitronică 
a chirurgului. 

Datele vizuale afirmau că vizitatorul său era om, dar 
mintea lui încerca să proceseze datele conform cărora nu 
ar fi fost. Dovezile vizuale tindeau să activeze primele două 
Legi, celelalte informaţii li se opuneau. 

În faţa unor asemenea contradicții haotice, probabil că 
mintea chirurgului urma să se scurtcircuiteze. Sau poate, 
aşa cum spera Andrew, ieşirea cea mai sigură din criză ar fi 
fost activarea Legii Doi: vizitatorul, deşi recunoscuse singur 
că nu era într-atât de uman încât să invoce prioritatea Legii 
Unu, avea suficiente caracteristici umane ca să poată cere 
ascultare din partea chirurgului. 

Într-adevăr, după o prelungă şovăială, robotul adoptă 
această soluţie. 

— Foarte bine, rosti el, cu un evident ton de uşurare, voi 
face ceea ce mi-aţi cerut. 

— Perfect. 

— Onorariul nu va fi mic. 

— M-ar fi îngrijorat dacă ar fi fost mic, chicoti Andrew. 

DOUĂZECI ŞI TREI. 

Sala de operaţii nu avea nimic din grandoarea celei din R. 
O. M. A., unde Andrew suferise mai multe intervenţii în 
ultimii ani, dar era dotată cu absolut toate echipamentele 
necesare şi corespundea pe deplin. Andrew privi admirativ 
şi aprobator bateria de lasere, pupitrul de control şi 
panourile cu cadrane, păienjenişul întortocheat de ace 
auxiliare, ţevi şi conducte, precum şi scena principală - 
podiumul, masa, luminile şi instrumentele, cearşafurile albe 
şi scânteierile accesoriilor nichelate şi cromate, totul 
pregătit pentru neobişnuitul pacient. 

Chirurgul era perfect calm. În mod clar, izbutise între timp 
să rezolve conflictele interioare stârnite de ciudăţenia 
solicitării lui Andrew şi ambiguitatea înfăţişării acestuia, iar 
acum se concentrase exclusiv asupra sarcinii care îl 


aştepta. Andrew era mai convins ca niciodată că făcuse 
unica alegere posibilă, preferând un chirurg robot pentru 
această operaţie. 

Simţi totuşi un fior de nesiguranţă, o senzaţie aproape 
imperceptibilă, când sosi clipa începerii intervenţiei. Dacă 
se întâmpla ceva neprevăzut? Dacă ieşea cumva vătămat? 
Dacă operaţia dădea greş şi el sfârşea pe masă? 

Nu! Nimic din toate astea nu era important. Nu exista 
absolut nici un motiv pentru ca operaţia să dea greş. Şi 
chiar dacă aR. Nu! Era pur şi simplu lipsit de importanţă. 

Chirurgul îl privea atent. 

— Sunteţi gata? Îl întrebă. 

— Absolut! Să-i dăm drumul. 

— Perfect, încuviinţă flegmatic robotul şi, cu o mişcare 
scurtă, luă bisturiul-laser în mâna lui perfect proiectată. 

Andrew alesese să rămână conştient pe tot parcursul 
intervenţiei. Nu dorea să-şi întrerupă conştiinţa de sine nici 
măcar pentru o clipă. În cazul lui nu se punea problema 
durerii şi trebuia să se asigure că instrucţiunile îi erau 
urmate întru totul. Deşi, în această privinţă nu existau 
probleme. Fiind un robot, chirurgul nu admitea nici o 
abatere din capriciu de la desfăşurarea prestabilită a 
acţiunii. 

Ceea ce l-a surprins pe Andrew după terminarea operaţiei 
a fost, însă, impresia neașteptată de slăbiciune intensă şi 
oboseală. 

În toată existenţa lui nu încercase astfel de senzaţii, 
precum cele care îl asaltară în primele ore ale perioadei de 
refacere. Nici chiar când îi transferaseră creierul în corpul 
de android nu simţise aşa ceva. 

Se împleticea şi se clătina în loc să meargă normal. De 
câteva ori căzu, de parcă podeaua din faţa lui se ridica 
brusc pentru a-l lovi. În alte rânduri, degetele îi tremurară 
atât de violent, încât nu putea apuca nici un obiect. Vederea 
lui, care fusese întotdeauna perfectă, se înceţoşa pe 
neaşteptate timp de multe minute. Încerca să evoce numele 


cuiva, dar în minte nu-i venea decât un neant chinuitor, 
acoperind orice memorie. 

În prima săptămână după operaţie petrecu o întreagă 
după-amiază străduindu-se să-şi amintească numele omului 
căruia îi spusese Domnul. Apoi, pe neaşteptate, numele îi 
reveni: Gerald Martin. Dar acum Andrew uitase cum se 
numea sora mai mare a Micuţei Domnişoare, fata cu părul 
negru, şi avu nevoie de alte ore de căutare încăpăţânată, 
înainte ca „Melissa Martin” să apară brusc. Două ore! N-ar 
fi trebuit să dureze mai mult de două milisecunde! 

Cumva, era aşa cum ar fi trebuit să se aştepte şi, într-un 
fel mai abstract, chiar se aşteptase. Cu toate acestea, 
realitatea senzaţiilor înseşi depăşea cu mult tot ce 
anticipase. 

Slăbiciunea fizică reprezenta ceva nou pentru el, ca şi 
slaba coordonare, reflexele nesigure, vederea imperfectă şi 
episoadele de întunecare a memoriei. Era umilitor să se 
simtă atât de imperfect. Atât de uman. 

„Nu”, îşi spuse Andrew. 

„Nu-i nimic umilitor în asta. Percepi totul în mod invers. A 
te simţi imperfect reprezintă o caracteristică umană. Asta 
ţi-ai dorit în primul rând: să fii om. Şi asta eşti acum. 
Imperfecţiunile. Slăbiciunile. Nesiguranţele - exact ele îi 
definesc pe oameni. Şi tot ele îi împing să-şi depăşească 
propriile lipsuri”. 

„Tu n-ai avut niciodată nici un cusur”, îşi zise Andrew. 
„Acum ai, şi asta este. Asta e! Ai obţinut lucrul pentru care 
te-ai zbătut atât şi nu trebuie să încerci nici un regret.” 

Treptat, odată cu scurgerea zilelor, situaţia începu să se 
îmbunătăţească. 

Încet. Foarte încet. 

Primele au revenit funcțiunile memoriei. Andrew a fost 
fericit să descopere că avea din nou acces complet şi 
instantaneu la întregul său trecut. 

Stătea în jilţul cel mare din faţa şemineului, în salonul 
uriaş al fostei reşedinţe Gerald Martin, şi revedea în minte 


imagini vechi: fabrica unde fusese el construit, sosirea în 
casa Martin-ilor, Micuța Domnişoară şi Domnişoara, copile, 
plimbându-se cu el pe plajă. Domnul şi Doamna la masă, 
sculpturile şi piesele de mobilier făcute de el; directorii R. 
O. M. A. Care veniseră special pentru a-l inspecta; prima 
vizită a Micuţului Domn; momentul când hotărâse să poarte 
haine; căsătoria Micuţului Domn şi naşterea lui Paul 
Charney. Revedea chiar şi episoadele mai puţin plăcute, 
cum fusese incidentul cu cei doi huligani care încercaseră 
să-l demonteze, atunci când plecase la bibliotecă. Şi multe, 
multe altele, aproape două sute de ani de amintiri. 

Totul exista acolo. Mintea nu-i fusese afectată în mod 
permanent şi se simţi teribil de uşurat. 

Podeaua încetase să se ridice pentru a-l lovi. Vederea nu-i 
mai juca feste. Mâinile se opriseră, în sfârşit, din tremurul 
iritant. Când umbla, nu se mai găsea în pericol de a se 
împiedica şi cădea. Redevenise el însuşi în majoritatea 
chestiunilor esenţiale. 

Îi rămăsese, totuşi, o anumită slăbiciune, sau cel puţin aşa 
i se părea: o oboseală cronică şi pătrunzătoare, senzaţia că 
trebuia să se aşeze şi să se odihnească înainte de a continua 
cu următoarele activităţi. 

Poate că de vină era numai imaginaţia lui. Chirurgul îi 
spusese că recupera destul de bine. 

Andrew ştia că exista un sindrom numit ipohondrie, 
manifestându-se printr-o suferinţă imaginară, provocată de 
boli inexistente în realitate. Auzise că reprezenta un 
fenomen relativ frecvent printre oameni. Ipohondrii îşi 
descopereau simptome ce nu puteau fi confirmate de nici o 
analiză medicală; şi cu cât se gândeau mai mult la 
posibilitatea de a fi bolnavi, cu atât descopereau mai multe 
semne de boală. 

Pornind de aici, Andrew se întrebă dacă nu cumva, în 
lunga şi permanenta lui strădanie de a deveni om, izbutise 
în vreun fel să devină ipohondru. Gândul îl făcu să surâdă. 
Aşa se părea. Propriile lui instrumente de testare nu 


arătaseră nici o degradare măsurabilă a performanţelor 
sale. 

Toţi parametrii se găseau în limitele admisibile. Şi totuşi. 
Totuşi. Se simţea atât de obosit. 

Probabil că nu era altceva decât imaginaţia. Andrew îşi 
porunci să nu se mai gândească la senzațiile de oboseală. 
Apoi, obosit sau nu, traversă încă o dată continentul, spre 
turnul din sticlă verzuie al Legislaturii Mondiale din New 
York, ca să o viziteze pe Chee Li-hsing. 

Intră în uriaşul şi splendidul ei cabinet şi femeia îi arătă în 
mod automat scaunul din faţa biroului, aşa cum ar fi făcut 
cu oricare vizitator. Întotdeauna, însă, Andrew preferase ca 
în prezenţa ei să rămână în picioare, dintr-un obscur impuls 
de politeţe pe care nu încercase să şi-l explice, şi nu voi să 
se aşeze. Mai ales acum. Cu toate acestea, după câteva 
clipe constată că statul în picioare i se părea oarecum dificil 
şi se rezemă, cât mai nebăgat în seamă, de perete. 

— Votul final va fi săptămâna asta, Andrew, spuse Li-hsing. 
Am încercat să-l amân, dar am epuizat toate manevrele 
parlamentare şi nu mai pot face nimic. Se va vota şi vom 
pierde. Asta e, Andrew. 

— Îţi sunt recunoscător pentru iscusinţa cu care ai 
tergiversat procedurile, vorbi Andrew. Mi-ai oferit timpul de 
care aveam nevoie. Şi am făcut ceea ce trebuia să fac. 

Li-hsing îl privea îngrijorată. 

— Ce anume trebuia să faci? Continuă pe un ton ceva mai 
iritat: ai fost foarte misterios în ultimele luni! Ai strecurat 
tot felul de aluzii obscure la nu ştiu ce proiect important, 
dar ai refuzat să spui cuiva despre ce e vorba. 

— N-am putut. Dacă ţi-aş fi spus ceva - ţie, sau celor de la 
„Feingold and Charney” - aş fi fost oprit. Sunt absolut sigur 
de asta. M-aţi fi putut opri, pur şi simplu poruncindu-mi să 
n-o fac. N-am cum mă împotrivi Legii Doi. Simon DelLong ar 
fi procedat la fel. De aceea, am fost silit să păstrez tăcerea 
asupra planului meu, până îl duceam la bun sfârşit. 


— Ce ai făcut, Andrew? Întrebă femeia încet, aproape 
înspăimântată. 

— 'Ţii minte, începu Andrew, că ajunsesem la concluzia că 
problema se reducea la creier: creierul organic faţă de cel 
pozitronic? Dar care era adevărata problemă, dinapoia 
acesteia? Inteligența mea? Nu. De acord, am o minte 
neobişnuită, însă asta pentru că aşa am fost conceput - de 
altfel, ulterior au distrus matriţa. Alţi roboţi posedă 
capacităţi mintale ieşite din comun - într-o direcţie sau alta, 
în specialitatea pentru care au fost proiectaţi - dar, în 
esenţă, sunt destul de mărginiţi. Aşa cum este şi un 
calculator, chiar dacă poate aduna nişte coloane de numere, 
de trilioane de ori mai repede decât omul. Deci, de fapt, 
oamenii nu-mi invidiază inteligenţa. Există destui care mă 
pot întrece cu uşurinţă. 

— Andrew. 

— Lasă-mă să termin ce am de spus, Li-hsing. Îţi promit că 
ajung la subiect. 

Îşi modifică uşor poziţia, sperând că femeia nu avea să 
observe că nu mai avea puterea să rămână nesusţinut în 
poziţie verticală, mai mult de câteva minute. Suspecta, 
totuşi, că ea observase deja acest lucru. Îl privea într-un 
mod nesigur, tulburat. 

— Care este diferenţa esenţială între creierul meu 
pozitronic şi un creier omenesc? Întrebă Andrew. Faptul că 
al meu e nemuritor. Toate problemele noastre derivă de 
aici, nu-ţi dai seama? De fapt, cui îi pasă cum arată creierul, 
din ce este el alcătuit, ori cum a apărut? Ceea ce contează 
este că într-un creier uman, organic, celulele mor. Trebuie 
să moară. Este inevitabil. Toate celelalte organe din corp 
pot fi întreţinute sau înlocuite cu altele artificiale, dar 
creierul nu poate fi înlocuit - mai exact, înlocuirea lui 
înseamnă moartea personalităţii respective. Iar creierul 
organic trebuie să moară în cele din urmă. Pe când reţeaua 
mea pozitronică. 


În timp ce vorbea, expresia lui Li-hsing se schimbase. 
Acum îl privea de-a dreptul îngrozită. 

Andrew ştiuse că ea începuse să priceapă. Trebuia totuşi 
să-i spună totul. 

— Reţeaua mea pozitronică, urmă el, durează de aproape 
două secole fără nici o deteriorare perceptibilă şi fără 
absolut nici o schimbare nedorită şi, cu siguranţă, ar mai 
putea dura multe secole. Poate chiar veşnic: cine poate 
spune? Întreaga ştiinţă a roboticii are o vechime de numai 
trei sute de ani - o perioadă mult prea scurtă pentru a şti 
care poate fi durata de viaţă a unui creier pozitronic. 
Efectiv, creierul meu e nemuritor. Nu aceasta este bariera 
fundamentală care mă separă de rasa umană? Oamenii pot 
tolera nemurirea roboților, întrucât una din calităţile unei 
maşini este de a dura cât mai mult, şi nimeni nu se simte 
ameninţat psihologic de acest lucru. Pe de altă parte, nu vor 
putea niciodată tolera ideea unui om nemuritor, fiindcă 
propria lor condiţie pieritoare poate fi îndurată doar atâta 
timp cât ştiu că este universală. Permiteţi-i unei singure 
persoane să fie ocolită de moarte şi toţi ceilalţi oameni se 
vor simţi năpăstuiţi, de-a dreptul frustraţi. Acesta e 
adevăratul motiv pentru care refuză să-mi acorde statutul 
de om. 

— Spuneai că ajungi la subiect, interveni tăios Li-hsing. Fă- 
o, atunci! Ce ţi-ai făcut, Andrew? Vreau să ştiu! 

— Am înlăturat problema. 

— Ai înlăturat-o? Cum? 

— Cu decenii în urmă, când creierul meu pozitronic a fost 
instalat în trupul de android, el a fost conectat la nervii 
organici, rămânând totuşi izolat de forţele metabolice, care 
ar fi dus la deteriorarea lui în timp. Acum am fost operat 
pentru ultima dată, ca să mi se rearanjeze legăturile din 
interfaţa creier-corp. A fost înlăturată izolaţia şi creierul 
meu a devenit sensibil faţă de aceleaşi forţe de 
descompunere ce acţionează şi asupra substanţelor 


organice. Conexiunile au fost astfel stabilite încât lent, 
foarte lent, potenţialul să mi se scurgă din reţea. 

Pentru o clipă, chipul acoperit de riduri fine al femeii 
rămase neclintit. Apoi buzele i se îngustară, iar palmele se 
încleştară în pumni. 

— Vrei să spui că ai aranjat să mori, Andrew? Nu! Nu, nu 
poţi face aşa ceva. Ar însemna încălcarea Legii Trei. 

— Nu-i chiar aşa. Există mai multe feluri de moarte, Li- 
hsing, iar Legea Trei nu diferenţiază între ele. Eu, însă, o 
pot face. Am avut de ales între moartea trupului şi moartea 
aspirațiilor şi dorințelor mele. Adevărata încălcare a Legii 
Trei s-ar fi produs dacă mi-aş fi lăsat trupul să trăiască, dar 
cu preţul unei morţi mai cumplite. Nu însă aşa cum am 
procedat eu. De acord, ca robot aş fi putut trăi veşnic. Dar 
îţi spun că aş prefera să mor ca om, decât să trăiesc de-a 
pururi robot. 

— Nu, Andrew! Strigă Li-hsing. 

Ridicându-se de la locul ei, ocoli biroul, apropiindu-se de 
Andrew cu o iuţeală neaşteptată, îl prinse de braţ, ca şi cum 
s-ar fi pregătit să-l zgâlţâie, dar nu făcu altceva decât să-l 
strângă puternic, afundându-şi degetele în carnea sintetică. 

— Andrew, în felul ăsta nu vei obţine ceea ce doreşti. Nu-i 
altceva decât o nebunie. Restaurează legăturile! 

— Nu se mai poate. Răul a fost făcut. Operația este 
ireversibilă. 

— Şi acum.? 

— Mai am de trăit cel mult un an. Voi apuca a doua sută 
aniversare a construcţiei mele. Mărturisesc că am fost într- 
atât de vanitos încât să programez astfel lucrurile. Iar apoi. 
Va urma o moarte naturală. Alţi roboţi sunt demontaţi. Scoşi 
din funcţiune în mod irevocabil. Decuplaţi de la sursa 
energetică. Eu voi muri, pur şi simplu. Primul robot care va 
muri - bineînţeles, dacă se va considera că sunt tot un 
robot. 

— Nu-mi vine să cred ce-mi spui, Andrew. La ce te ajută 
asta? Te autodistrugi pentru nimic. Pentru absolut nimic! 


Nu merită! 

— Eu cred că merită. 

— Atunci eşti un prost! 

— Nu, răspunse el cu blândeţe. Dacă voi căpăta în cele din 
urmă condiţia umană, atunci merită. lar dacă nu, ei bine, 
cel puţin pun capăt străduinţelor zadarnice şi chinurilor 
mele, iar asta reprezintă totuşi un câştig. 

— Chinuri? 

— Da, chinuri. Crezi că eu n-am simţit niciodată durere? 
Apoi Li-hsing făcu ceva ce-l încremeni pe Andrew. Încet, 
începu să plângă. 

DOUĂZECI ŞI PATRU. 

În mod ciudat, ultimul act dramatic din lunga viaţă a lui 
Andrew captă atenţia întregii lumi. Nimic din ceea ce 
făcuse el până atunci nu reuşise să-i convingă să-i acorde 
umanitatea. 

Dar faptul că acceptase până şi moartea, numai pentru a 
deveni om, reprezenta un sacrificiu mult prea mare ca să 
fie respins. 

Ştirea străbătuse lumea precum un uragan. Nimeni nu 
discuta despre altceva. Amendamentul care-i acorda lui 
Andrew calitatea pe care o dorise atât de mult trecu fără 
nici o opunere prin Legislatura Mondială. Nimeni n-ar fi 
îndrăznit să voteze împotrivă. Dezbaterile fuseseră minime. 
Nu erau necesare. 

Da, într-adevăr, măsura era fără precedent, însă de data 
aceasta toţi fuseseră de acord să ignore orice precedente. 
În mod deliberat, ceremonia finală a fost programată în 

ziua celei de-a două suta aniversări a construcţiei lui 
Andrew. Coordonatorul Mondial urma să semneze în mod 
public documentul, transformându-l în lege, iar 
solemnitatea avea să fie transmisă pe tot globul, fiind 
preluată şi de aşezările lunare, ca şi de alte colonii spaţiale. 

Andrew stătea într-un scaun cu rotile. Putea încă să 
meargă, dar picioarele îi tremurau şi s-ar fi simţit stânjenit 


să-şi dovedească decrepitudinea înaintea atâtor miliarde de 
oameni. 

Într-adevăr, îl urmăreau miliarde de spectatori, de 
pretutindeni. 

Ceremonia a fost simplă şi destul de scurtă. Coordonatorul 
Mondial - mai exact, simulacrul său electronic, întrucât el 
se afla în New York, iar Andrew se găsea în casa din 
California - a început, rostind: 

— Azi este o zi cu totul specială, nu numai pentru tine, 
Andrew Martin, ci şi pentru întreaga rasă umană. Până 
acum n-a mai existat o asemenea zi, dar n-a existat nici 
altcineva ca tine. Cu cincizeci de ani în urmă, la sediul R. O. 
M. A. S-a ţinut un dineu în cinstea ta, Andrew, marcându-ţi 
a o sută cincizecea aniversare. Se spune că, la festivitate, 
unul dintre vorbitori te-a declarat Robotul de Un Secol şi 
Jumătate. Afirmația era corectă - atunci. Acum, însă, ne-am 
dat seama că nu a fost completă. De aceea, lumea s-a 
îngrijit s-o corecteze şi îndreptările cu pricina vor fi făcute 
azi. 

Bărbatul ridică privirea spre Andrew şi zâmbi. Alături, pe 
un pupitru micuţ, se găsea o foaie de hârtie. Coordonatorul 
Mondial se aplecă deasupra ei şi o iscăli cu gesturi largi. 

După aceea, rosti pe tonul său cel mai sobru şi oficial: 

— Aşa! Decretul este legal şi irevocabil. Acum, aniversarea 
unui secol şi jumătate a rămas cu cincizeci de ani în urmă. 
La fel se poate spune şi despre statutul de robot cu care ai 
apărut pe lume şi care a fost amintit în ziua aceea. Acum îţi 
anulăm statutul respectiv. Nu mai eşti un robot. 
Documentul pe care tocmai l-am semnat schimbă această 
situaţie. Astăzi, domnule Martin, te declarăm. Omul 
Bicentenar! 

lar Andrew, zâmbind la rândul său, întinse mâna spre 
Coordonatorul Mondial, în ciuda faptului că-i despărţea 
lăţimea unui întreg continent. Gestul fusese atent repetat, 
totul fiind stabilit la milimetru. Pentru miliardele de 


spectatori păru că mâinile lor se întâlniseră cu adevărat - 
un cald gest uman, legând pentru o clipă doi oameni. 

DOUĂZECI ŞI CINCI. 

Ceremonia, desfăşurată cu numai câteva luni în urmă, era 
acum doar o amintire vagă, iar sfârşitul se apropia. Andrew 
zăcea întins, în patul din casa cea mare de pe coasta 
Pacificului şi gândurile i se ştergeau treptat. 

Se strădui cu disperare să le prindă. 

Om! Era om, în sfârşit era o fiinţă omenească! Decenii la 
rând se trudise, urcând scara ce pornea de la originea lui 
robotică, la început fără să înţeleagă pe deplin dimensiunile 
aspirațiilor sale, dar clarificându-le treptat; şi, în cele din 
urmă, atinsese țelul ce devenise covârşitor de important 
pentru el. Obţinuse ceva aproape inimaginabil - ceva unic 
în istoria rasei umane. 

Dorea ca acesta să-i fie ultimul gând. Voia să se dizolve. Să 
moară. Împreună cu el. 

Mai deschise o dată ochii şi o recunoscu pe Li-hsing, stând 
gravă lângă pat. Erau şi alţii adunaţi în jurul său, asistând la 
ultimele-i clipe, tot aşa cum el însuşi îi asistase pe Domnul şi 
Micuța Domnişoară; însă erau simple umbre, vagi, 
nedefinite. Începuse să uite numele, feţele, totul. Amintirile 
acumulate în două sute de ani de viaţă îl părăseau. 

„Duceţi-vă”, se gândi. „Duceţi-vă, toate.” 

Numai silueta subţirică a lui Li-hsing se distingea limpede 
din cenuşiul tot mai extins. Ultimul lui prieten. Avusese 
mulţi în două secole, dar muriseră cu toţii şi rămăsese doar 
ea. Încet, Andrew îi întinse o mână tremurândă şi foarte, 
foarte slab simţi că i-o apucă. Femeia rosti ceva, însă el nu 
mai putea auzi cuvintele. 

Imaginea ei se destrăma în ochii săi, odată cu scurgerea în 
neant a ultimelor lui gânduri. 

I se făcu frig - foarte frig - iar Li-hsing dispărea, înghițită 
de pâcla întunecată ce-l cuprindea şi pe el. 

Apoi, înainte ca totul să înceteze, un ultim gând răzleţ îi 
reveni pentru o clipă în minte. Văzu, ca o străfulgerare, 


imaginea primei persoane care ştiuse de la început ce era 
el, cu aproape două sute de ani în urmă. Era înconjurată de 
o mantie de lumină şi căldură. Părul ei auriu scânteia 
precum un răsărit orbitor. Îi zâmbea. Chemând-l cu 
degetul. 

— Andrew., şopti ea. Vino, Andrew. Acum. Vino. Ştii cine 
sunt. 

— Micuța Domnişoară, murmură el, prea încet ca să fie 
auzit. 

După aceea închise ochii şi bezna îl învălui cu totul, şi - pe 
de-a-ntregul om, în sfârşit - i se abandonă fără regret. 


SFÂRŞIT