Isaac Asimov — Profesiunea

Isaac Asimov 


PROFESIUNEA 


(1959) 


Ceorge Platen nu-şi putea ascunde regretul din voce. Însemna atât 
de mult pentru el 

— Mâine este prima zi a lunu rau, rosti el. Olrnpiadal 

Se întoarse pe burtă gi prim peste tăbla patului spre colegul său 
de cameră. El nu girnţea la fel” Asta nu avea mici un efect asupra 
lu? 

În cele aproape optsprezece luni de când se afla în Cămin, faţa lui 
uscățivă se subțiase parcă şi mai mult, George avea un chip deleat, 
însă primirea din ochiu albagtri rămăsese intensă ca întotdeauna, iar 
acurn se sirnțea o disperare în telul în care degetele 1 se înclegtaseră 
pe cuvertura patului, 

Colegul de cameră ridică privirea din cartea pe care o citea zi 
prohtă de ocazie ca să regleze niwelul de luminozitate al porțiunu de 
perete de lângă scaunul său. Se numea Hal: Omani şi era nigerian, 
Pielea lui ciocolate gi trăsăturile masive păreau special croite 
pentru a insufla calm, iar menționarea Olhrmpiadei nu-l atectase. 

— Ştiu, George, îincuvunţă el, 

George datora rnulte răbdăru şi blândeţu lui Hal, atunci când era 
necesar, totuşi chiar şi răbdarea şi blăndețea puteau hi exagerate. 
Era oare acesta un moment în care putea să stea indiferent, ca o 


Cc 


Isaac Asimov 


PROFESIUNEA 


(1959) 


George Platen nu-şi putea ascunde regretul din voce. 
Însemna atât de mult pentru el! 

— Mâine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada! 

Se întoarse pe burtă şi privi peste tăblia patului spre 
colegul său de cameră. El nu simţea la fel? Asta nu avea nici 
un efect asupra lui? 

În cele aproape optsprezece luni de când se afla în Cămin, 
faţa lui uscăţivă se subţiase parcă şi mai mult. George avea 
un chip delicat, însă privirea din ochii albaştri rămăsese 
intensă ca întotdeauna, iar acum se simţea o disperare în 
felul în care degetele i se încleştaseră pe cuvertura patului. 

Colegul de cameră ridică privirea din cartea pe care o 
citea şi profită de ocazie ca să regleze nivelul de 
luminozitate al porțiunii de perete de lângă scaunul său. Se 
numea Hali Omani şi era nigerian. Pielea lui ciocolatie şi 
trăsăturile masive păreau special croite pentru a insufla 
calm, iar menţionarea Olimpiadei nu-l afectase. 

— Ştiu, George, încuviinţă el. 

George datora multe răbdării şi blândeţii lui Hali, atunci 
când era necesar, totuşi chiar şi răbdarea şi blândeţea 
puteau fi exagerate. Era oare acesta un moment în care 
putea să stea indiferent, ca o statuie de abanos? 

Se întrebă dacă el însuşi avea să ajungă aşa după zece ani 
petrecuţi aici şi respinse ideea cu hotărâre. Nu! Aproape 
sfidător, rosti: 


— Cred c-ai uitat ce-nseamnă luna mai. 

— Ba-mi amintesc foarte bine ce înseamnă, replică celălalt. 
Nu-nseamnă nimic! Tu ai uitat lucrul ăsta. Luna mai nu- 
nseamnă nimic pentru tine, George Platen, şi - adăugă 
încetişor - nu-nseamnă nimic pentru mine, Hali Omani. 

— Vin navele pentru recrutări, insistă George. În iunie, mii 
şi mii de nave vor pleca, purtând milioane de bărbaţi şi 
femei către orice planetă la care te poţi gândi, iar pentru 
tine asta nu-nseamnă nimic? 

— Mai puţin decât nimic. De fapt, ce-ai dori să fac în 
privinţa asta? 

Omani urmări cu degetul un pasaj dificil din cartea pe care 
o citea, mişcând neauzit din buze. 

George îl privea. „La naiba”, se gândi el, „urlă, zbiară, poţi 
face lucrul ăsta! Trage-mi un picior, fă orice!” 

Nu dorea să fie singur în mânia lui. Nu voia să fie singurul 
atât de încărcat de resentimente, singurul care murea de o 
moarte lentă. 

Parcă fusese ceva mai bine în primele săptămâni, când 
Universul era o cochilie micuță de lumini şi sunete vagi 
înconjurându-i şi apăsându-i. Fusese mai bine înainte să fi 
apărut Omani şi să-l fi târât într-o viaţă care nu merita 
trăită. 

Omani era cu adevărat bătrân! Avea cel puţin treizeci de 
ani. „Aşa voi fi şi eu la treizeci de ani?” se întrebă George. 
„Aşa voi fi şi eu peste doisprezece ani?” 

Şi pentru că se temea că acest lucru putea fi adevărat, 
zbieră spre nigerian: 

— Vrei să termini cu cititul idioatei âleia de cărţi? 

Omani întoarse o pagină şi mai citi câteva cuvinte, apoi 
ridică fruntea încununată de păr sârmos şi aspru, şi 
întrebă: 

— Poftim? 

— La ce te ajută să citeşti cartea? 

— Se întinse pe tăblia patului, pufni: Tot electronică! 

— Şi i-o zbură din mână. 


Celălalt se sculă încetişor şi luă cartea de jos. Netezi o 
pagină boţită, fără să pară supărat. 

— Poţi spune că-i vorba despre satisfacerea curiozităţii. 
Azi înţeleg puţine, mâine poate mai multe. Într-un fel, asta-i 
o victorie. 

— O victorie... Ce fel de victorie? Asta-i ceea ce te satisface 
în viaţă? Să ajungi să ştii destule pentru a deveni un sfert 
dintr-un Electronist Autorizat până vei împlini şaizeci şi 
cinci de ani? 

— Poate că până voi împlini treizeci şi cinci de ani. 

— Şi atunci, cine te va mai dori? Cine te va mai folosi? 
Unde te vei duce? 

— Răspunsurile sunt: Nimeni, nimeni, nicăieri. Voi sta aici 
şi voi citi alte cărţi. 

— Şi asta te mulţumeşte? Spune-mi! M-ai târât în clase. M- 
ai pus să citesc şi să memorez. La ce bun? Nimic din astea 
nu mă satisface. 

— La ce ar sluji să-ţi negi satisfacția? 

— Vreau să spun că intenţionez să abandonez toată farsa 
asta. Voi face aşa cum intenţionam din capul locului, înainte 
de a mă ameţi tu. O să-i silesc să... Să... 

Omani puse cartea pe măsuţă. Îl lăsă pe celălalt să se 
descarce, apoi întrebă: 

— Ce o să-i sileşti, George? 

— Să repare o nedreptate. O înscenare. O să pun mâna pe 
Antonelli ăla şi-o să-l silesc să admită că el... El... 

— "Toţi cei care vin aici susţin că-i o nedreptate, clătină din 
cap nigerianul. Crezusem că tu ai depăşit stadiul acesta 
intermediar. 

— Nu-i spune „stadiu intermediar”, replică violent George. 
În cazul meu, este un fapt real. Ţi-am mai zis... 

— Mi-ai zis, dar în adâncul inimii ştii că nimeni n-a făcut 
nici o greşeală în ceea ce te priveşte. 

— Pentru că nimeni nu vrea s-o recunoască? Crezi că 
vreunul dintre ei ar recunoaşte o greşeală, dacă n-ar fi silit 
s-o facă? Ei bine, eu îi voi sili. 


Se găseau în luna mai, luna Olimpiadei, cea care-l aţâţa pe 
George. O simţea readucând vechea sălbăticie şi n-o putea 
opri. Nu dorea s-o oprească. Fusese în pericolul de-a uita. 

— Eu trebuia să fiu Programator, rosti el, şi pot fi! Aş 
putea fi chiar azi, indiferent de ce susţin ei că dovedesc 
analizele. 

— Izbi cu pumnul în saltea. 

— Au greşit! Trebuie să fi greşit. 

— Analiştii nu greşesc niciodată. 

— Trebuie să fi greşit! 'Te îndoieşti de inteligenţa mea? 

— Inteligența n-are nici o legătură cu situaţia. Nu ţi s-a 
repetat de destule ori lucrul ăsta? Nu poţi să înţelegi? 

George se întoarse pe spate şi privi posac tavanul. 

— Tu ce doreai să devii, Hali? 

— Nu aveam planuri fixe. Cred că mi s-ar fi potrivit o 
meserie în hidroponică. 

— Credeai că poţi reuşi? 

— Nu eram sigur. 

Până atunci, George nu-i mai pusese niciodată întrebări 
personale lui Omani. Il se părea straniu, aproape nefiresc, 
că alţi indivizi avuseseră ambiţii proprii şi sfârşiseră aici. 
Hidroponică! 

— Credeai că poţi reuşi în asta? 

— Nu, totuşi iată-mă aici. 

— Şi eşti mulţumit. Realmente, realmente mulţumit. Eşti 
fericit. Îţi place. Nu ţi-ai dori să fii în nici un alt loc. 

Încet, Omani se sculă în picioare şi începu să-şi 
pregătească patul de culcare. 

— George, rosti el, tu eşti un caz dificil. Vrei să te 
autoelimini, deoarece nu accepţi realitatea despre tine. Te 
afli aici, în ceea ce tu numeşti Cămin, dar nu te-am auzit 
niciodată spunându-i titulatura completă. Spune-o, George, 
spune-o! După aceea, culcă-te şi somnul le va şterge pe 
toate. 

Tânărul scrâşni din dinţi. 

— Nu! Mormăi el. 


— Atunci o voi face eu, spuse Omani şi o făcu. Rosti distinct 
fiecare silabă. 

George fu realmente ruşinat de cele auzite. Îşi întoarse 
capul, ferindu-l. 

* 

În primii optsprezece ani ai vieţii sale, George Platen se 
îndreptase ferm într-o singură direcţie, cea de Programator 
Autorizat. Printre prietenii săi existau mulţi care vorbeau cu 
înţelepciune despre Spaţionautică, Tehnologia Refrigerării, 
Controlul Transportului, ba chiar despre Administraţie. 
George însă rămăsese pe poziţie. 

Susţinuse meritele relative ale meseriei la fel de energic 
ca toţi ceilalţi - şi de ce nu? Ziua Educaţiei se profila 
copleşitoare, reprezentând principalul eveniment al 
existenţei lor. Se apropia constant, cu siguranţa neştirbită a 
calendarului: prima zi din noiembrie a anului ulterior celui 
în care un tânăr împlinea optsprezece ani. 

După ziua aceea, subiectele de conversaţie se schimbau. 
Puteai discuta cu alţii despre detalii ale profesiunii, sau 
despre calităţile soţiei şi copiilor, despre rezultatele unei 
echipe de polo spaţial, ori despre propriile-ţi întâmplări din 
Olimpiadă. Dar înainte de Ziua Educaţiei exista un singur 
subiect care, inepuizabil şi neistovitor, rămânea în atenţia 
generală - însăşi Ziua Educaţiei. 

— Ce vrei să urmezi? Crezi că vei reuşi? La naiba, aia nu-i 
bună! Uită-te la date, s-au redus locurile. Să ştii că 
actualmente Logistica... 

Sau „actualmente Hipermecanica...”. Sau „actualmente 
Comunicaţiile.”. Sau „actualmente Gravitica...”. 

Mai ales Gravitica. Pe timpul lui George, toţi vorbeau 
despre Gravitica, din cauza inventării motorului gravitic. Se 
spunea că oricare planetă aflată la mai puţin de zece ani- 
lumină de o stea pitică ar fi dat absolut orice pentru un 
Inginer Gravitic Autorizat. 

Ideea respectivă nu-l frământase pe George; el auzise ce 
se petrecuse în cazuri anterioare cu unele tehnologii noi. 


Raţionalizarea şi simplificarea acestora urmaseră ca un 
potop. Anual, noi modele, noi tipuri de motoare gravitice, 
noi principii. Pentru ca apoi, toate acele persoane extrem 
de căutate să se trezească anacronice, din cauza apariţiei 
modelelor ulterioare, ce necesitau altă instruire. Ca 
urmare, primii ingineri trebuiau să se mulţumească cu 
muncile necalificate, ori să pornească spre cine ştie ce 
planete îndepărtate, unde tehnologia încă nu fusese 
introdusă. 

Pe de altă parte, Programatorii erau solicitaţi constant, an 
după an, secol după secol. Cererile nu atinseseră niciodată 
vârfuri spectaculoase, nu existase niciodată o piaţă vastă, 
totuşi solicitările creşteau treptat, pe măsură ce se 
colonizau planete noi, iar cele vechi îşi sporeau 
complexitatea. 

În privinţa asta, George se certase mereu cu Trevelyan 
„Bursucul”. Fiind cei mai buni prieteni, disputele lor 
fuseseră constante şi caustice şi, desigur, niciunul nu-l 
convinsese pe celălalt, dar nici nu se lăsase convins. 

Tatăl lui Trevelyan fusese Metalurg Autorizat şi chiar 
lucrase pe o planetă exterră, iar bunicul său fusese de 
asemenea Metalurg Autorizat. „Bursucul” însuşi era decis 
să urmeze aceeaşi carieră, aproape ca un fel de tradiţie de 
familie, fiind ferm convins că orice altă profesiune nu era la 
fel de respectabilă. 

— Întotdeauna vor exista metale, spunea el, şi există o 
satisfacţie în a modela aliajele conform specificaţiilor şi a 
vedea cum se dezvoltă structurile. Pe când, un Programator 
ce are de făcut? Să stea toată ziua în faţa consolei şi să 
lucreze cu un calculator lipsit de inteligenţă proprie. 

Chiar de la şaisprezece ani, George învățase să fie practic. 

— În acelaşi timp cu tine vor fi un milion de Metalurgi, 
replicase el. 

— Pentru că-i o profesiune bună. Cea mai bună. 

— Dar şi concurenţa e uriaşă, Bursucule. Clasificarea ta 
poate să fie destul de modestă. Orice planetă poate apela la 


propriii ei Metalurgi, iar piaţa pentru modelele terestre 
avansate nu-i chiar atât de mare. În principal, sunt doriţi pe 
planete micuţe. Ştii ce procentaj de Metalurgi sunt solicitaţi 
pe planete de gradul A? M-am interesat, şi de-abia atinge 
13,3 la sută. Asta înseamnă că ai şapte şanse din opt să 
rămâi pe o planetă care de-abia şi-a instalat canalizare. Ba 
poţi chiar să rămâi pe Pământ - asta se-ntâmplă cu 2,3 la 
sută dintre absolvenţi. 

— Nu-i nici o ruşine să rămâi pe Pământ, ripostase 
Bursucul belicos. Şi Pământul are nevoie de tehnicieni, ba 
încă de unii capabili. 

Bunicul lui nu părăsise niciodată Pământul, şi Trevelyan îşi 
dusese degetul arătător spre buza superioară, netezind o 
mustață deocamdată inexistentă. 

George cunoştea povestea bunicului şi, ţinând seama de 
soarta legată de Pământ a propriilor săi strămoşi, nu se afla 
într-o poziţie din care putea să critice. Răspunsese 
diplomat: 

— Bineînţeles că nu-i nici o ruşine să rămâi pe Pământ. 
Totuşi, n-ar fi rău să ajungi pe o planetă de grad A, nu? În 
cazul Programatorilor, numai planetele de grad A deţin 
tipul de calculatoare ce au nevoie cu adevărat de 
Programatori de prima mână, aşadar ele sunt singurele de 
pe piaţă. lar cursurile de Programare sunt complicate şi nu 
oricine deţine aptitudinile necesare. Au nevoie de mai mulţi 
Programatori decât le poate asigura populaţia locală. 
Repet, îţi citez din statistici. Să zicem că doar un 
Programator dintr-un milion este de clasă. Pe o planetă sunt 
necesari douăzeci şi, dacă populaţia se ridică la zece 
milioane, trebuie să apeleze la Pământ pentru restul de 
zece Programatori. Aşa-i? Ştii câţi Programatori au plecat 
anul trecut pe planete de grad A? Să-ţi spun eu. Ioţi! Dacă 
eşti Programator, eşti ca şi cumpărat. Punct! 

Trevelyan se încruntase. 

— Dacă reuşeşte doar unul dintr-un milion, ce te face să 
crezi că tu vei fi acela? 


— Ai să vezi, răspunsese încetişor George. 

Nu îndrăznise să spună nimănui, nici lui Trevelyan, nici 
propriilor săi părinţi, ce anume îl făcea să nutrească 
convingerea respectivă. Nu-şi făcea însă griji. Era pur şi 
simplu încrezător (aceea era cea mai neplăcută dintre 
amintirile pe care le avusese în zilele lipsite de speranţă ce 
urmaseră). Era la fel de încrezător ca şi piciul de opt ani 
care se apropiase de Ziua Citirii - repetiţia din copilărie a 
Zilei Educaţiei. 

* 

Evident, Ziua Citirii fusese diferită. Unul dintre motive îl 
constituise însăşi vârsta de atunci. Un băiat de opt ani face 
pe neaşteptate şi fără bătăi de cap multe lucruri 
extraordinare. Azi nu poate citi, pentru ca mâine să fie 
capabil. Există lucruri ce vin de la sine, aşa cum soarele 
străluceşte pe cer. 

În plus, efectele Zilei Citirii erau mult mai restrânse. Nu te 
vânează recrutorii, împingându-se şi consultând listele şi 
punctajele pentru următoarea Olimpiadă. Pe un băiat sau 
pe o fetiţă care trecea prin Ziua Citirii îi mai aşteaptă zece 
ani de trai nediferenţiat pe suprafaţa colcăitoare a 
Pământului; ei sunt, pur şi simplu, persoane care revin în 
sânul familiei deţinând o nouă capacitate. 

Până ce sosise Ziua Educaţiei, peste zece ani, George nu-şi 
mai amintea precis detaliile din Ziua Citirii. 

Fusese o zi mohorâtă şi ploioasă din septembrie. (În 
septembrie, Ziua Citirii; în noiembrie, Ziua Educaţiei; în 
mai, Olimpiadele. La grădiniţă se învăţa chiar o poezie cu 
datele respective.) George se îmbrăcase lângă peretele 
luminos, iar părinţii săi fuseseră mult mai emoţionaţi decât 
el. Tatăl lui era Instalator şi lucra pe Pământ. Se simţise 
mereu umilit din acest motiv, deşi, bineînţeles, după cum 
oricine putea observa imediat, în mod firesc, majoritatea 
celor din fiecare generaţie trebuiau să rămână pe planetă. 

Desigur, pe Pământ trebuiau să existe fermieri şi mineri, 
ba chiar şi tehnicieni. Pe planetele exterre erau solicitate 


doar profesiunile de înaltă specializare, de dată foarte 
recentă, şi, anual, numai câteva milioane dintre cele opt 
miliarde de locuitori ai Pământului puteau imigra. N-o 
puteau face toţi pământenii care doreau acest lucru. 

Toţi pământenii puteau însă spera că cel puţin unul dintre 
copiii lor avea să plece, iar domnul Platen nu constituia o 
excepţie de la regulă. El (firesc, şi alţii) constatase că 
George deţinea o inteligenţă deosebită şi reacţii rapide. 
Avea să se descurce foarte bine şi trebuia s-o facă, întrucât 
era singurul copil al părinţilor săi. Dacă George nu ajungea 
pe o planetă exterră, următoarea lor şansă aveau s-o 
reprezinte de abia nepoţii, iar evenimentul cu pricina se 
găsea într-un viitor prea îndepărtat ca să asigure mare 
consolare. 

Evident, Ziua Citirii nu putea dovedi multe, dar avea să fie 
unicul lor indiciu înainte de ziua cea mare. Toţi părinţii de 
pe Pământ ascultau calitatea citirii, când copiii reveneau 
acasă cu darul respectiv; ascultau, căutând uşurinţa lecturii 
şi transformând-o în semne prevestitoare ale unui anumit 
viitor. Puţine erau familiile care să nu aibă cel puţin un copil 
care, începând cu Ziua Citirii, să nu fie marea speranţă 
datorită felului cum silabisea. 

În mod vag, George fusese conştient de motivul încordării 
părinţilor săi, iar dacă, în dimineaţa aceea ploioasă, în 
inimioara lui de copil existase vreo temere, aceasta se 
datorase doar faptului că expresia plină de speranţe a 
tatălui său s-ar fi putut destrăma la revenirea lui acasă. 

Copiii se adunaseră în sala mare a şcolii. În luna aceea, pe 
tot Pământul, în milioane de şcoli, aveau să se strângă 
grupuri similare de copii. George se simţise deprimat de 
monotonia încăperii şi de ceilalţi copii, stresaţi şi rigizi în 
hainele neobişnuite pe care le purtau. 

În mod reflex, băiatul procedase la fel ca restul copiilor. Îi 
găsise pe tovarăşii săi de joacă şi li se alăturase. 

Trevelyan, care locuia în casa vecină, purta părul lung, la 
modă în copilărie, şi se afla la destui ani depărtare de 


favoriţii şi mustaţa subţire şi roşcată pe care urma să şi le 
întreţină imediat ce avea să fie capabil din punct de vedere 
fiziologic. 

Trevelyan (care pe atunci îi spunea „Geo-gi” lui George) 
rostise: 

— Fac pariu că eşti speriat. 

— Nu sunt, răspunsese George şi continuase sigur pe sine: 
Ai mei mi-au strâns un maldăr de cărţi şi, când mă-ntore 
acasă, o să le citesc. 

În momentul acela, principala suferinţă a lui George 
provenea din faptul că nu prea ştia ce să facă cu mâinile. 
Fusese avertizat să nu se scarpine în cap, să nu se tragă de 
urechiuşă nu se scobească în nas şi nici să nu-şi bage 
mâinile în buzunare. În felul acela, se eliminaseră aproape 
toate posibilităţile. 

Trevelyan băgase mâinile în buzunare şi spusese: 

— Tata nu-i îngrijorat. 

Tatăl său fusese Metalurg pe Diporia timp de aproape 
şapte ani, ceea ce-i conferea un statut social superior 
printre vecini, deşi se pensionase şi revenise pe Pământ. 

Pământul îi descuraja pe asemenea re-imigranţi, din cauza 
problemelor de suprapopulaţie - totuşi, se întorceau destui. 
În primul rând, costul vieţii era mai redus pe Pământ; ceea 
ce pe Diporia, să zicem, reprezenta o sumă nesemnificativă, 
pe Pământ constituia un venit confortabil. În plus, existau 
întotdeauna persoane care găseau mai multă satisfacţie în 
a-şi etala succesul în faţa prietenilor, în locurile unde 
copilăriseră, decât în faţa restului universului. 

Tatăl lui Trevelyan explicase că, dacă ar fi rămas pe 
Diporia, acelaşi lucru ar fi trebuit să se întâmple şi cu copiii 
lui, iar Diporia era o planetă închisă. De pe Pământ, copiii 
ar fi putut ajunge oriunde, chiar pe Novia. 

Trevelyan „Bursucul” adoptase de mic punctul acela de 
vedere. Chiar înainte de Ziua Citirii, conversaţia lui se 
bazase pe presupunerea asumată cu indolenţă că destinaţia 
sa finală avea să fie Novia. 


Oprimat de gândurile viitorului măreț al celuilalt băieţel şi, 
prin contrast, de propriile sale mărunte aspirații, George 
fusese imediat împins spre o apărare agresivă. 

— Nici tata nu-i îngrijorat. Vrea să m-audă citind doar 
pentru că ştie c-o să fiu bun. Cred că tatăl tău nu prea se 
grăbeşte să te-audă pentru că ştie că n-o să fii bun. 

— Puțin îmi pasă! Cititul nu-nseamnă nimic. Pe Novia, o să- 
i angajez pe alţii să-mi citească. 

— Pentru că tu n-o să poţi citi, fiindcă eşti prost! 

— Şi-atunci, cum de-o să ajung pe Novia? 

Scos din sărite, George nu mai rezistase: 

— Cine zice c-o s-ajungi pe Novia? Fac pariu că n-o să pleci 
de pe Pământ. 

Trevelyan se înroşise la faţă. 

— În nici un caz n-o să fiu Instalator ca taică-tău! 

— Vezi cum vorbeşti, prostovane! 

— Vezi tu cum vorbeşti! 

Se confruntaseră, faţă în faţă, aproape gata să se atingă, 
fără să dorească să se ia la bătaie, dar cumva mulţumiţi că 
se puteau ocupa cu ceva familiar în sala aceea. În plus, 
faptul că George îşi încleştase pumnii şi-i ridicase, gata de 
luptă, îi oferise rezolvarea, cel puţin temporară, a 
problemei mâinilor. Alţi copii se strânseseră interesaţi în 
jurul lor. 

Toate însă luaseră sfârşit când din difuzoarele sălii 
răsunase glasul unei femei. Se făcuse brusc linişte, iar 
George coborâse pumnii şi uitase de Trevelyan. 

— Copii, rostise glasul, acum vă vom striga numele. Când 
vă veţi auzi numele, fiecare dintre voi se va duce la unul 
dintre adulţii cu uniforme roşii de lângă pereţi. Fetele vor 
merge la peretele din dreapta, iar băieţii la peretele din 
stânga. Acum, uitaţi-vă care adult în uniformă roşie este cel 
mai apropiat de voi... 

George privise, zărise cea mai apropiată uniformă roşie şi 
aşteptase să-şi audă numele. Până atunci, nu cunoscuse 


sofisticările alfabetului, iar timpul necesar să se ajungă la 
litera P crescuse îngrijorător. 

Mulțimea de copii se rărise; aidoma unor pârâiaşe, ei se 
scurseseră spre îndrumătorii înveşmântaţi în roşu. 

Când numele „George Platen” fusese anunţat în sfârşit, 
uşurarea băiatului fusese întrecută doar de sentimentul de 
pură satisfacţie la vederea lui Trevelyan, care rămăsese 
locului. 

— Bursucule, îi strigase George peste umăr, în timp ce se 
îndepărta, poate că nici nu te vor! 

Momentul de fericire trecuse iute. Fusese aşezat într-un 
şir şi condus pe un coridor, alături de copii necunoscuţi. Cu 
toţii se priviseră cu ochi mari şi neliniştiţi, însă cu excepţia 
câtorva „Nu mai împinge!” sau „Vezi unde calci!”, nu 
schimbaseră nici un cuvânt între ei. 

Căpătaseră cartonaşe despre care li se spusese că nu 
trebuiau să le piardă. George îl privise intrigat pe al său. 
Era acoperit cu semne mici şi negre, de diverse forme. Ştia 
că erau litere tipărite - totuşi, cum se puteau alcătui cuvinte 
din ele? Nu-şi putea imagina. 

În cele din urmă, rămăsese numai în compania altor patru 
băieţi şi li se spusese să se dezbrace. Îşi scoseseră hainele 
de sărbătoare şi stătuseră locului, cinci băieţaşi de opt ani, 
micuţi şi în pielea goală, tremurând mai degrabă de 
stânjeneală decât de frig. Câţiva medici îi testaseră, le 
aplicaseră pe corp instrumente stranii şi-i înţepaseră ca să 
le recolteze sânge. Le luaseră cartonaşele şi făcuseră pe ele 
alte semne, cu nişte beţişoare negre pe care le mânuiau cu 
iuţeală. George privise atent semnele cele noi, însă nu erau 
cu nimic mai inteligibile decât celelalte. După aceea, 
copiilor li se spusese să se îmbrace. 

Se aşezaseră pe scăunele şi aşteptaseră. Numele lor 
reîncepuseră să fie strigate şi „George Platen” fusese al 
treilea. 

Intrase în altă cameră, mare, conţinând aparate 
necunoscute, cu întrerupătoare şi pupitre de comandă! 


Chiar în mijlocul odăii se afla o masă, înapoia căreia stătea 
aşezat un bărbat, examinând teancurile de hârtii din faţa 
sa. 

— George Platen? Întrebase el. 

— Da, domnule, şoptise tremurat George. 

Aşteptările şi deplasările dintr-un loc în altul îi sporiseră 
nervozitatea. Dorea din tot sufletul să termine cât mai 
repede. 

Bărbatul dinapoia mesei rostise: 

— Numele meu este Lloyd, George. Cum te simţi? 

Nu ridicase ochii când vorbise, lăsând impresia că 
repetase de atâtea ori cuvintele acelea, încât nu mai merita 
să facă efortul de a-şi privi interlocutorul. 

— Foarte bine. 

— Ţi-e frică, George? 

— N-nu, domnule, răspunsese George cu un glas ce suna 
îngrozit în propriile sale urechi. 

— Bravo, încuviinţase Lloyd, pentru că, să ştii, n-are de ce 
să-ţi fie frică! la să vedem, George... Pe fişa ta scrie că pe 
tăticul tău îl cheamă Peter şi că este Instalator, iar pe 
mămica ta o cheamă Amy şi este Tehnician Casnic. Aşa-i? 

— D-da, domnule. 

— Mai scrie că ziua ta de naştere este 13 februarie şi că 
anul trecut ai avut o infecţie la ureche. Aşa-i? 

— Da, domnule. 

— Ştii de unde cunosc eu toate astea? 

— Cred că scrie pe cartonaş, domnule. 

— Exact. 

Lloyd îl privise pentru prima dată şi zâmbise. Avea dinţii 
regulaţi şi părea mult mai tânăr decât tatăl lui George. 
Mare parte din nervozitatea băiatului dispăruse. 

Bărbatul îi întinsese cartonaşul. 

— Ştii ce-nseamnă semnele astea, George? 

Deşi ştia foarte bine că n-avea habar, George fusese 
surprins de cererea de a privi cartonaşul de parcă, printr-o 
neaşteptată schimbare a sorții, acum l-ar fi putut înţelege. 


Rămâneau totuşi aceleaşi semne de neînțeles de dinainte, 
aşa că restituise cartonaşul. 

— Nu, domnule. 

— De ce nu ştii? 

Băiatul simţise un brusc fior de suspiciune referitor la 
integritatea mentală a individului. El nu ştia motivul? 

— Nu pot citi, domnule. 

— Ai dori să poţi citi? 

— Da, domnule. 

— De ce, George? 

George rămăsese cu gura căscată. Nimeni nu-l mai 
întrebase aşa ceva. Nu avea ce să răspundă. Ezitând, 
pronunţase: 

— Nu ştiu, domnule. 

— Informaţia scrisă îţi va direcţiona toată viaţa. Chiar şi 
după Ziua Educaţiei, va trebui să înveţi multe. Fişele, ca 
aceasta, te vor învăţa. Cărţile te vor învăţa. Ecranele TV te 
vor învăţa. Cuvintele scrise îţi vor spune atâtea lucruri utile 
şi interesante încât a nu fi capabil să citeşti va fi la fel de 
rău cu a nu vedea. Înţelegi? 

— Da, domnule. 

— Ţi-e frică, George? 

— Nu, domnule. 

— Bravo! Acum, o să-ţi explic ce vom face mai întâi. Eu voi 
pune sârmuliţele acestea pe fruntea ta, uite aici - la colţul 
ochilor. Ele se vor lipi acolo, fără să te doară deloc. După 
aceea, voi apăsa un buton şi vei auzi un bâzâit. S-ar putea 
să te gâdile puţin, dar nu te va durea. Dacă te doare, să-mi 
spui şi eu o să opresc imediat aparatul, dar îţi spun că n-o 
să te doară. Este clar? 

George încuviinţase din cap şi înghiţise un nod. 

— Eşti gata? 

Băiatul încuviinţase din nou. Închisese ochii, în timp ce 
Lloyd se apucase de treabă. Părinţii îi explicaseră totul. Şi ei 
spuseseră că nu va durea deloc, însă băieţii cei mari ziceau 
cu totul altceva. Cei de zece-doisprezece ani strigau după 


puştii care aşteptau Ziua Citirii: „Aveţi grijă la ace!” Alţii îi 
trăgeau într-un colţ şi le şopteau confidenţial: „O să vă taie 
capul. Au un cuţit ascuţit, uite-aşa de mare, cu un cârlig la 
capăt!”, continuând apoi cu detalii îngrozitoare. 

George nu-i crezuse niciodată, dar avusese coşmaruri, iar 
acum închisese ochii şi încerca o teroare pură. 

Nu simţise electrozii pe tâmple. Bâzâitul era ceva 
îndepărtat, iar bubuitul propriei sale inimi acoperea orice 
alte zgomote. Treptat, decisese să deschidă ochii precaut. 

Bărbatul stătea cu spatele la el. Dintr-un aparat se deşira 
o bandă de hârtie, acoperită cu o linie purpurie, subţire şi 
ondulată. Lloyd rupea bucăţi din ea şi le introducea în fanta 
altui aparat. Repeta întruna operaţiunea aceea. De fiecare 
dată, ieşea o bucată mică de peliculă pe care bărbatul o 
examina atent. În cele din urmă, se întorsese spre George, 
încruntându-se nesigur. 

Bâzâitul încetase. 

— Gata? Întrebase băiatul cu răsuflarea tăiată. 

— Da, răspunsese Lloyd, rămânând încruntat. 

— Acum pot citi? 

George nu se simţea cu nimic diferit. 

— Poftim? Făcuse Lloyd, apoi surâsese scurt şi pe 
neaşteptate. Merge perfect, George. Vei putea citi peste 
cincisprezece minute. Vom folosi acum alt aparat, şi totul o 
să dureze ceva mai mult. O să-ţi acopăr întregul cap, iar 
când îl voi porni n-o să poţi vedea sau auzi absolut nimic o 
vreme, dar nu te va durea. Pentru orice eventualitate, o să- 
ți dau să ţii un fel de telecomandă. Dacă simţi vreo durere, 
apasă butonaşul şi totul se opreşte. De acord? 

După câţiva ani, lui George avea să i se spună că butonaşul 
era fals; fusese prevăzut doar pentru a-i linişti pe copii. Nu 
avea însă s-o ştie niciodată cu siguranţă, fiindcă nu-l 
apăsase. 

Peste cap îi fusese coborâtă o cască mare, lucioasă, având 
o căptuşeală cauciucată. Trei-patru proeminențe interioare 
păruseră că se extind şi-i înţeapă pielea capului, dar nu 


simţise decât o uşoară apăsare care dispăruse imediat. Nici 
o durere. 

Glasul bărbatului se auzise îndepărtat. 

— Te simţi bine, George? 

Iar apoi, pe neaşteptate, fusese învăluit de o pătură groasă 
de lână. Nu simţise nimic, era lipsit de trup şi în afara 
Universului - rămăsese doar mintea lui şi un murmur 
îndepărtat, la limita neantului, spunându-i ceva... 
Spunându.-i... Spunându-i... 

Se străduise să audă şi să înţeleagă, dar îl împiedica 
pătura cea groasă. 

Apoi casca îi fusese ridicată de pe cap, iar lumina i se 
păruse atât de puternică încât strânsese din pleoape, în 
vreme ce Lloyd îi vorbea. 

— Uite cartonaşul tău, George. Ce scrie pe el? 

Băiatul privise din nou cartonaşul şi icnise înăbuşit. 
Semnele nu mai erau simple semne, ci alcătuiau cuvinte - 
cuvinte la fel de clare de parcă cineva i le-ar fi şoptit la 
ureche. Le putea chiar auzi când le privea. 

— Ce scrie, George? 

— Scrie... Scrie... „Platen, George. Data naşterii: 13 
februarie 6492. Părinţi: Peter şi Amy Platen. Locul naş...” 

Se oprise. 

— Poţi citi, George, încuviinţase bărbatul. Asta a fost tot. 

— Pentru totdeauna? N-o să uit niciodată? 

— Bineînţeles că nu. 

— Lloyd se întinsese şi-i scuturase mâna cu gravitate. 

— Acum, vei fi dus acasă. 

Trecuseră câteva zile până ce George se obişnuise cu 
talentul acela nou şi uluitor. Le citise cu atâta uşurinţă 
părinţilor săi încât Peter Platen izbucnise în lacrimi şi-şi 
sunase rudele, ca să le anunţe vestea cea bună. 

George se plimbase prin oraş, citind fiecare literă pe care 
o zărea şi întrebându-se cum de, până atunci, nu avuseseră 
absolut nici un înţeles pentru el. 


Încercase să-şi amintească cum fusese când nu ştia să 
citească, dar nu izbutise. Aparent, fusese dintotdeauna 
capabil să citească. Dintotdeauna. 

* 

La optsprezece ani, George era oacheş, de înălţime 
mijlocie, dar îndeajuns de subţirel ca să pară mai înalt. 
Trevelyan, care era cu vreo doi centimetri mai scund, 
deţinea o masivitate care făcea ca denumirea de „Bursuc” 
să pară şi mai adecvată, dar în ultimul an el devenise foarte 
conştient de acest lucru. Porecla nu mai putea fi utilizată 
fără riscul unei corecţii. Şi pentru că Trevelyan îşi detesta şi 
mai mult prenumele, de obicei era apelat cu numele de 
familie ori cu variaţiuni decente ale acestuia. Parcă pentru 
a-şi demonstra şi mai mult bărbăţia, îşi lăsase favoriţi şi o 
mustață zbârlită. 

Acum asuda nervos, iar George, care depăşise şi el demult 
apelativul „Geo-gi”, transformat într-un nume gutural şi 
monosilabic, era mai degrabă amuzat de reacţia prietenului 
său. 

Se aflau în aceeaşi sală vastă în care stătuseră în urmă cu 
zece ani (şi în care nu mai intraseră de atunci). Parcă un vis 
neclar al trecutului se transformase în mod brusc în 
realitate. În primele câteva minute, George fusese surprins 
să descopere că totul părea mult mai mic şi mai înghesuit 
decât îşi amintea; după aceea, îşi dăduse seama că, în 
realitate, el crescuse. 

Numărul celor din sală era de asemenea mai mic decât 
fusese în copilărie. De data aceasta, erau numai băieţi. 
Fetelor li se atribuise altă zi. 

Trevelyan se aplecase spre el şi rostise: 

— Nu-nţeleg de ce ne pun s-aşteptăm. 

— Regulamentele, replicase George. Sunt foarte stricte. 

— Şi de ce naiba eşti tu atât de înţelegător în privinţa lor? 

— N-am de ce să-mi fac griji. 

— Frăţioare, m-apucă greaţa când te-aud. Sper c-o s- 
ajungi Grăjdar, ca să te pot vedea cum împrăştii bălegarul 


pe ogoare! 

Ochii încruntaţi ai lui Trevelyan examinaseră neliniştiţi pe 
ceilalţi tineri. George privise şi el în jur. Sistemul nu mai era 
cel din copilărie. Se derula mai lent şi toţi căpătaseră în 
prealabil foi cu instrucţiuni (un avantaj faţă de pre-Cititori). 
Numele Platen şi Trevelyan se aflau tot în partea a doua a 
alfabetului, dar de data aceasta o ştiau. 

Tinerii ieşeau din cabinele educaţionale, încruntaţi şi 
nesiguri, îşi luau hainele, apoi plecau la analiză ca să afle 
rezultatul. 

La ieşire, fiecare era înconjurat de grupuri tot mai mici, 
alcătuite din cei care aşteptau în sală. „Cum a fost?”, „Ce-ai 
simţit?”, „Ce crezi c-ai făcut?”, „Le simţi altfel?” 

Răspunsurile erau vagi şi nesatisfăcătoare. 

George se silise să nu se alăture grupurilor de curioşi. Nu 
făceai altceva decât să-ţi sporeşti agitația. Toţi spuneau că, 
dacă rămâneai calm, aveai şansele cele mai mari. Chiar şi 
aşa, simţea cum i se răceau palmele. Ciudat că, o dată cu 
anii, apăreau noi tipuri de probleme neliniştitoare. 

De pildă, specialiştii de vârf care plecau spre o planetă 
exterră erau însoţiţi de soţie (sau de soţ). Era important ca, 
pe toate planetele, raportul dintre sexe să fie menţinut 
constant. lar dacă te îndreptai spre o planetă de grad A, ce 
fată te-ar fi refuzat? Deocamdată, George nu avea în minte 
o fată anume; nu dorea niciuna. Nu acum! După ce ajungea 
Programator, după ce-şi putea adăuga numelui gradul de 
Programator Autorizat, avea de unde alege, ca un sultan în 
harem. Gândul îl excita şi încercase să-l alunge. Trebuia să 
rămână calm. 

— Ce naiba mai e şi asta? Mormăise Trevelyan. Mai întâi, 
îţi spun că-i cel mai bine dacă eşti relaxat şi fără griji. Dup- 
aia te trec prin aşteptarea asta şi-i imposibil să mai fii 
relaxat şi fără griji. 

— Poate că ăsta-i scopul. Încep prin a-i separa pe băieţi de 
bărbaţi. Nu te ambala, Trev! 

— Mai tacă-ţi fleanca! 


Sosise rândul lui George. Numele său nu fusese strigat, ci 
apăruse cu litere luminoase pe panoul de afişaj. 

Flutură din braţ spre Trevelyan. 

— Nu te ambala. Păstrează-ţi calmul. 

Era fericit când intrase în cabina de testare. Realmente 
fericit. 

— George Platen? Întrebase bărbatul dinapoia mesei. 

Pentru o clipită, în mintea lui George apăruse imaginea 
perfect clară a altui bărbat care pusese aceeaşi întrebare 
cu zece ani în urmă, şi parcă insul din faţa lui era tot cel de 
atunci, iar el, George, redevenise puştiul de opt ani imediat 
ce trecuse pragul încăperii. 

Bărbatul ridicase însă ochii şi, desigur, chipul nu 
corespundea câtuşi de puţin celui din amintire. Nasul era 
borcănat, părul în şuviţe rare, iar bărbia atârna flască, de 
parcă individul ar fi fost mult mai gras şi ar fi slăbit 
considerabil. 

— Ei bine? Se încruntase bărbatul. 

George revenise cu picioarele pe pământ. 

— Da, domnule, mă numesc George Platen. 

— Păi zi aşa! Eu mă numesc Zachary Antonelli şi imediat 
vom face cunoştinţă în mod mai amănunţit. 

Examinase o serie de benzi înguste de celuloid, ridicându- 
le spre lumină şi mijind ochii. 

Tânărul se crispase. Ca prin ceaţă, îşi amintea că şi celălalt 
bărbat (îi uitase numele) privise bucățele de peliculă 
similare. Puteau să fi fost aceleaşi? Celălalt se încruntase, 
iar cel de acum îl privea cu un aer mai degrabă iritat. 

Fericirea sa era pe punctul de a se risipi. 

Antonelli deschisese un dosar gros şi, cu atenţie, aşezase 
alături benzile de celuloid. 

— Aici scrie că doreşti să devii Programator. 

— Da, domnule. 

— Nu ţi-ai modificat opţiunea? 

— Nu, domnule. 


— Este o poziţie plină de responsabilităţi, care necesită 
multă precizie. 'Te simţi capabil s-o abordezi? 

— Da, domnule. 

— Majoritatea pre-Educaţionalilor nu specifică o 
profesiune anume. Cred că le este pur şi simplu teamă. 

— Bănuiesc că aveţi dreptate, domnule. 

— 'Ţie nu ţi-este teamă. 

— Sincer vorbind, îmi este, domnule. 

Antonelli încuviinţase din cap, fără ca expresia chipului să i 
se destindă. 

— De ce doreşti să devii Programator? 

— După cum aţi spus, domnule, este o poziţie plină de 
responsabilităţi, care necesită multă precizie. Îmi place şi 
cred că sunt capabil s-o îndeplinesc. 

Bărbatul împinsese hârtiile într-o parte şi-l privise acru. 

— De unde ştii c-o să-ţi placă? Crezi c-o să fii angajat de o 
planetă de gradul A? 

„Vrea să te pună la încercare”, se gândise George. „Fii 
calm şi onest!” 

— Cred că un Programator are o şansă reală în direcţia 
aceasta, domnule, dar ştiu că mi-ar plăcea chiar dacă aş 
rămâne pe Pământ. 

„Este adevărat”, îşi spusese George. „Nu mint.” 

— De unde poţi fi sigur? 

Antonelli întrebase de parcă ar fi ştiut că nu exista un 
răspuns decent şi George aproape că zâmbise. El deţinea 
unul. 

— Am citit despre Programare, domnule. 

— Poftim? 

Acum bărbatul părea cu adevărat uluit şi George se simţea 
încântat. 

— Am citit despre Programare, domnule. Am cumpărat o 
carte despre acest subiect şi am studiat-o. 

— O carte pentru Programatorii Autorizaţi? 

— Da, domnule. 

— Dar n-o puteai înţelege... 


— La început, nu. Am făcut rost şi de alte cărţi de 
matematică şi electronică. Am descifrat cât am putut. Nu 
cunosc foarte multe, ci doar atât cât să-mi dau seama că-mi 
place şi că pot face meseria asta. 

Nici chiar părinţii lui nu-i descoperiseră acele cărţi şi nu 
ştiuseră de ce-şi petrecea atâta vreme în cameră sau de ce 
dormea aşa puţin. 

Antonelli se trăsese de pielea flască de sub bărbie. 

— De ce ai procedat în felul acesta, fiule? 

— Doream să mă asigur că mă interesează, domnule. 

— Cred că-ţi dai seama că a fi interesat nu-nseamnă mai 
nimic. Poţi să fii fascinat de un subiect, dar dacă structura 
creierului tău îţi asigură o eficienţă superioară în altă 
direcţie, într-acolo vei porni. Ştii asta, nu? 

— Mi s-a spus, răspunsese prudent George. 

— Ei bine, este adevărat. 

George nu comentase. 

— Sau crezi, urmase Antonelli, că studiul unui subiect îţi 
va orienta celulele cerebrale în direcţia respectivă - aşa 
cum există o teorie care afirmă că-i suficient ca o femeie 
însărcinată să asculte în mod persistent capodopere 
muzicale pentru ca fiul ei să ajungă compozitor. Tu crezi 
asta? 

Tânărul se înroşise la faţă. Într-adevăr, se gândise la aşa 
ceva. Silindu-şi mereu intelectul în direcţia dorită, simţise 
că avea să dobândească un avans considerabil. Mare parte 
din încrederea lui se bizuise exact pe ideea cu pricina. 

— N-am..., începuse el, dar nu-şi mai găsise cuvintele. 

— Ei bine, este o teorie falsă. Dumnezeule, tinere, 
structura ta cerebrală este fixată de ia naştere! Ea poate fi 
modificată în urma unei lovituri îndeajuns de puternice ca 
să vatăme celulele, de spargerea unui vas de sânge, de o 
tumoare sau de o infecţie majoră... Desigur, de fiecare dată 
în sens negativ. Dar în nici un caz nu poate fi modificată de 
gândurile tale deliberate. 


— Îl privise pe George câteva clipe, apoi întrebase: Cine ţi- 
a spus să procedezi aşa? 

Realmente tulburat, George înghiţise un nod şi 
răspunsese: 

— Nimeni, domnule. A fost ideea mea. 

— Cine a mai ştiut ce faci? 

— Nimeni. Domnule, n-am vrut să fac ceva râu... 

— A spus cineva c-ar fi vorba despre ceva rău? Inutil - asta 
da. De ce n-ai spus nimănui? 

— Am... Am crezut că se va râde de mine. 

Instantaneu, tânărul îşi amintise de o recentă discuţie cu 
Trevelyan. Cu foarte multă precauţie, ca şi cum ar fi fost 
ceva care circula la mare distanţă, în colţurile cele mai 
îndepărtate ale minţii sale, George menţionase posibilitatea 
de a învăţa un subiect, acumulând în minte fragmente ale 
acestuia. Trevelyan hohotise: „În curând, o să-ţi tăbăceşti 
singur pielea pentru pantofi şi-o să-ţi teşi cămăşile.” Atunci, 
George fusese fericit că păstrase secretul. 

Afundat în gânduri, cu o mină ursuză, Antonelli muta de 
colo-colo bucăţile de peliculă pe care le examinase la 
intrarea tânărului. În cele din urmă, rostise: 

— Să-ncepem analiza. În felul ăsta, nu ajung nicăieri. 

Electrozii fuseseră lipiţi de tâmplele lui George. Apoi, se 
auzise bâzâitul. Din nou, George fusese străbătut de o 
amintire foarte vie a momentului petrecut în urmă cu zece 
ani. 

Îşi simţea palmele asudate şi inima îi bubuia. N-ar fi 
trebuit să-i pomenească lui Antonelli despre lecturile sale 
secrete. De vină era numai vanitatea sa blestemată. Dorise 
să arate cât de întreprinzător era, cât de plin de iniţiativă. 
În loc de aşa ceva, se dovedise superstiţios şi ignorant şi 
trezise ostilitatea celuilalt. Era sigur că bărbatul îl detesta 
pentru că încerca să se dovedească atât de inteligent. 

lar acum ajunsese într-o asemenea stare de nervozitate 
încât era sigur că analizorul n-avea să arate nimic bun. 


Nu-şi dăduse seama când anume îi fuseseră îndepărtați 
electrozii. Imaginea lui Antonelli privindu-l gânditor îl 
adusese la realitate şi atunci observase că totul se 
terminase; nu mai avea electrozii. Cu un efort 
supraomenesc, redevenise stăpân pe sine. Aproape că 
renunţase la ambiția de a deveni Programator. În numai 
zece minute, aceasta pierise aproape de tot. 

— Răspunsul este deci „nu”? Întrebase el posac. 

— Răspunsul la ce anume? 

— Dacă voi fi Programator. 

Antonelli îşi frecase rădăcina nasului şi vorbise: 

— la-ţi hainele şi prezintă-te la camera 15-C. Fişa te va 
aştepta acolo. 'Tot acolo va fi şi raportul meu. 

— Am fost deja Educat? Exclamase surprins George. 
Crezusem că asta-i doar pentru ca să... 

Antonelli rămăsese cu ochii asupra mesei. 

— 'Ţi se va explica totul. Fă aşa cum ţi-am spus. 

George încercase un sentiment apropiat panicii. Despre ce 
era vorba, de nu-i putea spune? Că nu era bun decât ca 
Muncitor? Că avea să fie pregătit pentru asta? 

Brusc, fusese convins de acest lucru şi avusese nevoie de 
toată stăpânirea de sine ca să nu răcnească. 

Se înapoiase împleticindu-se în sala de aşteptare. 
Trevelyan nu se mai găsea acolo, un aspect pentru care ar fi 
fost recunoscător, dacă ar mai fi reuşit să remarce ceva din 
cele ce-l înconjurau. De fapt, nu mai rămăsese aproape 
nimeni, iar puţinii care păreau că ar fi fost gata să-l asalteze 
cu întrebări erau prea preocupaţi de apariţia ultimelor 
nume pe panou, ca să-i observe privirea încrâncenată, 
arzătoare, de furie şi ură pe care le-o azvârlise. 

Ce drept aveau ei să fie tehnicieni, iar el doar Muncitor? 
Muncitor! Era sigur de asta! 

* 

Fusese condus de un bărbat în uniformă roşie pe 
coridoarele aglomerate, cu uşi înşiruite pe unul din pereţi, 
înaintea cărora se aflau grupuri de tineri - aici doi, dincolo 


cinci; Mecanici de Motoare, Ingineri de Construcţii, 
Agronomi... Existau sute de Profesiuni autorizate şi 
majoritatea aveau să fie oricum reprezentate în acest 
orăşel. 

În clipa aceea, îi ura pe toţi: Statisticieni, Contabili, castele 
superioare şi cele inferioare. Îi ura, deoarece ei deţineau 
acum cunoaşterea lor îngâmfată, îşi ştiau soarta, în vreme 
ce el, stors şi vlăguit, trebuia să înfrunte o altă oficialitate. 

Ajunsese la 15-C, fusese condus înăuntru şi lăsat în odaia 
pustie. Pentru o clipă, încrederea îi revenise. Dacă ar fi fost 
camera Muncitorilor, înăuntru ar fi trebuit să se afle zeci de 
tineri. 

O uşă culisă de partea cealaltă a unei tejghele aflate la 
înălţimea pieptului şi prin ea apăruse un bătrân cu părul 
alb. Surâsese, arătându-şi dinţii perfecţi, evident artificiali, 
deşi chipul roşcovan nu prezenta riduri, iar glasul îi sunase 
sonor. 

— Bună seara, George, rostise el. Văd că de data asta 
sectorul nostru n-are decât unul. 

— Decât unul? Repetase George, fără să înţeleagă. 

— Bineînţeles, pe întregul Pământ există câteva mii ca 
tine. Nu eşti singurul. 

Tânărul se simţise cuprins de exasperare. 

— Nu înţeleg, domnule, spusese el. Care-i clasificarea 
mea? Ce se-ntâmplă? 

— Uşurel, fiule. Se poate întâmpla oricui. 

Întinsese mâna şi George i-o strânsese reflex. Era caldă şi 
fermă. 

— Ia loc, fiule. Mă numesc Sam Ellenford. 

George încuviinţase din cap nerăbdător. 

— Aş dori să ştiu ce se-ntâmplă, domnule. 

— Sigur că da. În primul rând, nu poţi fi Programator. 
Cred c-ai ghicit asta. 

— Da, am ghicit, aprobase amar tânărul. Atunci, ce voi fi? 

— Asta-i partea mai dificil de explicat. 


— Ellenford tăcuse câteva clipe, după care pronunţase cu 
încetineală deliberată: Nimic. 

— Poftim?! 

— Nimic! 

— Ce-nseamnă asta? De ce nu-mi puteţi atribui o 
profesiune? 

— În privinţa asta, n-avem, de ales. Structura minţii tale o 
decide. 

Tânărul se îngălbenise şi ochii i se bulbucaseră. 

— E ceva-n neregulă cu mintea mea? 

— Doar ceva. Cât despre clasificările profesionale, cred c- 
ai putea spune că există o neregulă. 

— Ce anume? 

Ellenford ridicase din umeri. 

— George, sunt sigur că tu cunoşti felul în care Pământul 
îşi desfăşoară programul Educaţional. Practic, orice om 
poate absorbi orice domeniu de cunoştinţe - totuşi, fiecare 
configuraţie cerebrală individuală este mai adecvată 
receptării anumitor tipuri de cunoştinţe. Noi încercăm să 
asociem mintea şi cunoştinţele pe cât de bine putem, în 
limitele locurilor aprobate pentru fiecare profesiune. 

— Da, încuviinţase George, ştiu toate astea. 

— Din când în când, dăm peste câte un tânăr a cărui minte 
nu este adecvată primirii nici unui tip de cunoştinţe impuse. 

— Vreţi să spuneţi că nu poate fi Educat? 

— Exact. 

— Dar... Asta-i o aberaţie. Sunt inteligent. Pot înţelege... 

Privise neajutorat prin odaie, parcă încercând să găsească 
o modalitate de a dovedi că deţinea un creier în stare de 
funcţionare. 

— Te rog, nu mă-nţelege greşit, rostise grav Ellenford. Eşti 
inteligent. În privinţa asta nu există nici urmă de îndoială. 
Mai mult decât atât, ai o inteligenţă superioară mediei. Din 
nefericire, asta n-are nici o legătură cu întrebarea dacă 
minţii ar trebui să i se îngăduie sau nu să accepte 


impunerea cunoştinţelor. De fapt, aproape întotdeauna, aici 
vin persoane inteligente. 

— Vreţi să spuneţi că nu voi fi nici măcar Muncitor? 
Bolborosise George. (Brusc, până şi aşa ceva ar fi părut mai 
bun decât necunoscutul care-l aştepta.) Ce trebuie ştiut ca 
să devii Muncitor? 

— Nu-i subestima pe muncitori, tinere. Există zeci de 
subclasificări, şi fiecare are propriul ei corpus de cunoştinţe 
destul de detaliate. Crezi că nu poate fi vorba despre ştiinţă 
în ridicarea corespunzătoare a unei greutăţi? În plus, 
pentru Muncitori nu trebuie să selectăm doar minţile 
adecvate, ci şi corpuri pe măsură. Tu nu eşti un tip care să 
reziste mult ca Muncitor. 

Conştient de fizicul lui mai degrabă firav, tânărul rostise: 

— Dar n-am auzit niciodată de cineva care să n-aibă o 
profesiune. 

— Nu sunt prea mulţi, recunoscuse Ellenford, iar noi îi 
protejăm. 

— Îi protejaţi? 

George simţise cum confuzia şi teama sporeau în el. 

— Tu eşti un protejat al planetei. Din momentul când ai 
pătruns pe uşa aceea, eşti în jurisdicţia noastră, zâmbise 
bătrânul. 

Fusese un zâmbet afectuos, dar lui George i se păruse 
zâmbetul unui proprietar; zâmbetul unui adult faţă de un 
copil neajutorat. 

— Vreţi să spuneţi c-o să mă închideţi undeva? 

— Bineînţeles că nu. Pur şi simplu, vei fi alături de alţii 
aidoma ţie. Aidoma ţie. Cuvintele detunaseră cumva în 
urechile tânărului. 

— Ai nevoie de un tratament special, urmase Ellenford. Ne 
vom îngriji de tine. 

Spre groaza sa, George izbucnise în plâns. Ellenford se 
îndreptase spre colţul opus al încăperii şi se întorsese cu 
spatele, parcă pierdut în gânduri. 


George se luptase să-şi reducă hohotele deznădăjduite la 
nivelul unor suspine, apoi să le înăbuşe şi pe acelea. Se 
gândise la tatăl şi la mama lui, la prieteni, la Trevelyan, la 
propria sa ruşine... 

— Am învăţat să citesc, rostise el pe un ton de revoltă. 

— Asta o poate face oricine are mintea întreagă. Până 
acum, n-am găsit excepţii. În etapa respectivă, descoperim 
eventualele... Excepţii. lar când ai învăţat să citeşti, George, 
ne-a atras atenţia tiparul tău mental. Anumite 
particularităţi au fost raportate încă de pe atunci de cel 
care te-a avut în grijă. 

— Nu puteţi încerca să mă Educaţi? Nici măcar n-aţi 
încercat... Sunt gata să-mi asum riscul. 

— Legea ne interzice s-o facem. Totuşi, n-o să fie rău. Vom 
explica problema familiei tale, astfel încât să nu se simtă 
umiliţi. Acolo unde vei fi dus, vei beneficia de anumite 
privilegii. Îţi vom da cărţi şi veţi putea învăţa orice doreşti. 

— Cunoştinţe acumulate de unul singur, rosti George 
amar. Bucată cu bucată. După aceea, înainte de a muri, voi 
şti destule ca să fiu un Furier-Ucenic, Divizia Aprovizionare 
cu Agrafe de Hârtie. 

— Cu toate astea, înţeleg că ai studiat deja cărţi... 

George încremenise! Brusca înţelegere a situaţiei îl lovise 
ca un trăsnet. 

— Asta.-l... 

— Poftim? 

— Individul ăla, Antonelli. M-a lucrat pe la spate! 

— Nu, George. Te-nşeli profund. 

— Să nu-mi spuneţi mie asta! 

— George era cuprins de un acces de furie. 

— Nemernicul ăla mi-a făcut-o, deoarece credea că eram 
prea deştept pentru el. Am citit cărţi şi am încercat să capăt 
un atu pentru Programare. Perfect, ce doriţi ca să rezolvăm 
situaţia? Bani? N-o să-i căpătaţi. Am plecat de-aici şi când 
voi face public... 

Începuse să răcnească. 


Ellenford clătinase din cap şi atinsese un buton. 

Doi bărbaţi intraseră neauziţi în odaie, de o parte şi de 
cealaltă a lui George. Îi fixaseră braţele pe lângă corp. Unul 
dintre ei lipise o seringă pneumatică de interiorul cotului 
tânărului; tranchilizantul îi pătrunsese în venă şi avusese un 
efect aproape instantaneu. 

Zbieretele sale încetaseră şi capul îi căzuse în piept. 
Genunchii i se înmuiaseră şi doar bărbaţii care-l ţineau de 
sub umeri îl menţinură în poziţie verticală în timp ce 
dormea. 

* 

Se îngrijiseră de George aşa cum promiseseră; fuseseră 
amabili cu el şi, fără excepţie, grijulii - cam aşa, se gândise 
George, cum el însuşi s-ar fi purtat cu un pisicuţ bolnav de 
care s-ar fi ataşat. 

Îi spuseseră că ar trebui să se scoale şi să dovedească 
interes faţă de viaţă; după aceea, îi spuseseră că 
majoritatea celor care veniseră acolo avuseseră la început 
aceeaşi atitudine de disperare pe care, finalmente, o 
părăsiseră. 

EI nici măcar nu-i ascultase. 

Ellenford însuşi îl vizitase pentru a-i spune că părinţii lui 
fuseseră informaţi că el plecase într-o misiune specială. 

— Ei ştiu?... Murmurase George. 

— Nu le-am oferit nici un detaliu, îl liniştise Ellenford. 

La început, George refuzase să mănânce. Îl hrăniseră 
intravenos. Îi ascunseseră obiectele ascuţite şi-l 
menţinuseră sub supraveghere. Hali Omani îi devenise 
coleg de cameră şi calmul său avusese un efect liniştitor. 

Într-o bună zi, pur şi simplu disperat de plictiseală, George 
ceruse o carte. Omani, care citea aproape nonstop, ridicase 
ochii, surâzând larg. George fusese cât pe aici să renunţe la 
solicitare decât să ie ofere satisfacţie, după care îşi spusese: 
„Ce-mi pasă mie?” 

Nu specificase ce carte dorea şi Omani îi adusese una 
despre chimie. Avea litere mari, cuvinte scurte şi multe 


ilustraţii. Era pentru adolescenţi. George azvârlise cu ea de 
perete. 

Asta avea să rămână toată viaţa! Un adolescent. De-a 
pururi pre-Educat, necesitând cărţi speciale. Rămăsese în 
pat clocotind de furie, fixând tavanul; după o oră, se 
ridicase morocănos, luase cartea şi începuse să citească. 

* 

O terminase într-o săptămână, după care ceruse alta. 

— Pot s-o iau pe prima? Întrebase Omani. 

George se încruntase. În carte existaseră lucruri pe care 
nu le înţelesese, totuşi nu era chiar atât de pierdut în faţa 
ruşinii ca s-o recunoască. 

— Dacă mă gândesc mai bine, continuase Omani, ar fi util 
s-o păstrezi. Cărţile trebuie citite şi recitite. 

În aceeaşi zi, tânărul cedase finalmente în faţa 
insistențelor colegului de cameră de a vizita locul în care se 
afla. Îl urmase fără chef pe nigerian şi cercetase 
împrejurimile cu priviri iuți, ostile. 

În tot cazul, nu era vorba despre o închisoare. Nu existau 
pereţi, uşi încuiate sau paznici. În acelaşi timp, totuşi, era o 
închisoare, deoarece deţinuţii nu aveau unde să se ducă. 

Într-un fel, îl liniştea să vadă acolo alte câteva zeci de 
persoane aidoma lui. Fusese teribil să creadă că el era 
singurul om din lume atât de... Handicapat. 

— De fapt, câţi indivizi se găsesc aici? Mormăise el. 

— Două sute cinci, dar nu-i singurul loc de felul ăsta din 
lume. Există câteva mii. 

Oamenii ridicau ochii şi-l priveau, oriunde ar fi intrat: în 
sala de sport, pe terenurile de tenis, în bibliotecă (în viaţa 
lui nu-şi imaginase că puteau exista atâtea cărţi; erau 
stivuite pe rafturi lungi). Îl priveau curioşi, iar el le întorcea 
privirile cu mânie. Cel puţin, ei nu-i erau cu nimic superiori; 
nu aveau nici un motiv de a-l privi ca pe un specimen 
straniu. 

Cei mai mulţi dintre ei păreau să aibă în jur de douăzeci 
de ani. 


— Ce se-ntâmplă cu cei bătrâni? Întrebase brusc George. 

— Locul acesta este specializat în tineri, răspunsese 
Omani. După aceea, parcă recunoscând în spusele celuilalt 
o implicaţie pe care o omisese anterior, clătinase grav din 
cap şi adăugase: Ei nu sunt îndepărtați, dacă la asta te 
referi. Există alte Cămine pentru bătrâni. 

— Cui îi pasă? Mormăise George, care simţise că părea 
prea interesat şi în pericol de a ceda. 

— Poate că ţie. Pe măsură ce vei îmbătrâni, vei ajunge tu 
însuţi într-un Cămin cu ocupanţii de ambele sexe. 

— Şi femei? Întrebase oarecum surprins George. 

— Bineînţeles. Credeai că femeile sunt imune la aşa ceva? 

George se gândise la acel aspect cu mai mult interes şi mai 
multă surescitare decât simţise pentru ceva încă dinaintea 
zilei când... Îşi îndepărtase celălalt gând. 

Omani se oprise în pragul unei camere în care se aflau 
televizoare cu circuit închis şi calculatoare. În faţa 
monitoarelor se găseau cinci-şase persoane. 

— Aceasta este o clasă, spusese el. 

— Ce-nseamnă asta? 

— Un loc în care sunt educați tinerii de aici. Desigur, 
adăugase repede, nu în modul obişnuit. 

— Vrei să spui că primesc informaţiile bucată cu bucată? 

— Exact. În vechime, aşa se proceda cu toţi elevii. 

Asta îi repetaseră întruna de când intrase în Cămin - şi ce 
dacă? Să presupunem că existase o epocă în istoria 
umanităţii când nu se cunoscuse cuptorul cu microunde. 
Însemna asta că George trebuia să fie satisfăcut că se 
hrănea cu carne crudă, într-o lume unde toţi o mâncau 
gătită? 

— De ce doresc ei să se conformeze educaţiei tip bucată 
cu bucată? 

— În primul rând, ca să-şi umple timpul şi în al doilea rând, 
fiindcă sunt curioşi. 

— La ce-i ajută? 

— Îi face mai fericiţi. 


George se gândise la ideea aceea peste noapte. 

A doua zi, i se adresase direct lui Omani: 

— Mă poţi băga într-o clasă unde să găsesc ceva despre 
programare? 

— Cum să nu! 

Procesul era lent şi el îl dispreţuia. De ce trebuia ca un 
lucru să fie explicat o dată şi încă o dată? De ce trebuia să 
citească şi să recitească o pagină, iar apoi să se holbeze la o 
relaţie matematică, fără s-o priceapă instantaneu? Alţii nu 
aveau nevoie să procedeze aşa. 

Abandonase în câteva rânduri. O dată, refuzase să 
participe la cursuri vreme de o săptămână. 

Totuşi, revenise cu regularitate. Persoana care conducea 
cursul, care distribuia materialele de lectură, dirija 
demonstrațiile TV şi explica pasajele şi conceptele dificile, 
nu făcea niciodată comentarii pe tema lor. 

În cele din urmă, George căpătase o sarcină regulată în 
grădină, pe lângă participarea la diversele corvezi legate de 
bucătărie şi curăţenie. Activităţile respective îi fuseseră 
prezentate ca fiind un avantaj, dar el nu se lăsase păcălit. 
Căminul putea să fi fost mai automatizat, însă tinerii erau în 
mod deliberat folosiţi la munci, pentru a li se transmite 
iluzia de ocupaţie meritorie, de utilitate. George nu căzuse 
în capcana respectivă. 

Erau chiar remuneraţi cu mici sume de bani, cu care 
puteau cumpăra obiecte de lux sau pe care le puteau 
economisi, în vederea unei folosințe iluzorii în decursul unei 
bătrâneţi iluzorii. George îşi păstra banii într-uri borcan 
fără capac, pe un raft, în dulap. Habar n-avea cât strânsese 
şi, de altfel, nici nu-i păsa. 

Nu-şi făcuse nici un prieten adevărat deşi ajunsese la faza 
în care se acomodase cu programul regulat. Încetase chiar 
(sau aproape încetase) să mediteze la nedreptatea care-l 
plasase acolo. Treceau săptămâni întregi fără să-l mai 
viseze pe Antonelli, nasul său borcănat şi pielea flască a 
gâtului, rânjetul cu care-l împingea într-un nisip mişcător şi- 


| apăsa acolo... Până ce se trezea zbierând, cu Omani 
aplecat îngrijorat deasupra lui. 
* 


Într-o zi de februarie, când afară ningea, Omani i se 
adresase: 

— Te adaptezi în mod extraordinar. 

Asta se întâmplase în februarie, mai exact în ziua de 13 
februarie, a nouăsprezecea lui aniversare. Veniseră apoi 
martie, aprilie şi, o dată cu apropierea lui mai, George 
înţelesese că nu se adaptase deloc. 

Anterioara lună mai trecuse neobservată, în vreme ce 
George continuase să zacă în pat, posac şi lipsit de ambiţii. 
Acum însă avea să fie altfel. 

Se ştia că pe întregul Pământ aveau să se desfăşoare 
Olimpiadele şi că tinerii vor concura, punându-şi la bătaie 
capacităţile în lupta pentru un loc pe altă planetă. Avea să 
fie o atmosferă de sărbătoare, plină de surescitare, ştiri- 
bombă, agenţi de recrutare de pe planete situate unde nici 
cu gândul nu te duceai, plus gloria victoriei sau consolările 
înfrângerii. 

Câte scrieri de ficţiune se refereau la aceste aspecte... Ce 
parte importantă a aţâţării sale din copilărie fusese impusă 
de urmărirea anuală a evenimentelor Olimpiadelor... Câte 
din propriile sale planuri... 

George Platen nu-şi putea ascunde dorul din glas. Era 
prea mult! 

— Mâine este prima zi a lunii mai, rosti el. Olimpiada! 

lar asta conduse la prima lui ceartă cu Omani şi la amara 
enunţare de către nigerian a denumirii exacte a instituţiei 
în care se aflau. Omani îl fixă cu privirea pe George şi rosti 
apăsat: 

— Un Cămin pentru debilii mental. 

* 

George se înroşi la faţă. Debili mental! 

Respinse noţiunea cu disperare. 

— Plec, vorbi el cu glas inexpresiv. 


Vorbise mânat de un impuls. Nivelul conştient al minţii sale 
o află primul, după ce auzi cuvântul. 

— Poftim? Ridică ochii Omani din cartea la care revenise. 

Acum, George ştia ce spunea. Izbucni cu furie: 

— Plec! 

— E ridicol. Stai jos, George, şi Calmează-te! 

— În nici un caz! Îţi spun că eu mă aflu aici ca urmare a 
unei înscenări. Antonelli ăla m-a displăcut de la început. 
Este sensul puterii pe care-l au birocraţii ăştia mărunți. 
Dacă li te împotriveşti, te desfiinţează pur şi simplu cu o 
trăsătură de stilou pe o fişă. 

— lar ai revenit la teoria asta? 

— Şi n-o s-o abandonez până nu se rezolvă situaţia. O s- 
ajung cumva la Antonelli şi-o să-l silesc să recunoască 
adevărul. 

George gâfâia şi se simţea înfierbântat. Luna Olimpiadei 
sosise şi n-o putea lăsa să treacă. Dacă ar fi făcut-o, ar fi 
însemnat predarea lui finală şi recunoaşterea definitivă a 
înfrângerii. 

Omani îşi trecu picioarele peste marginea patului şi se 
sculă. Era înalt de aproape doi metri, iar expresia de pe 
chipul lui îi conferea aspectul unui Saint Bernard îngrijorat. 
Cuprinse cu braţul umerii colegului de cameră. 

— Dacă te-am jignit cu ceva... 

George îi îndepărtă braţul. 

— Tu ai spus ceea ce crezi că-i adevărul, iar eu voi dovedi 
că nu-i adevărul - atât şi nimic mai mult. De ce să nu pot 
pleca? Uşa-i deschisă. Nu există încuietori. Nimeni n-a zis 
vreodată că n-aş putea pleca. Pur şi simplu, o să ies pe uşă. 

— Perfect, dar unde te vei duce? 

— La aeroportul cel mai apropiat, apoi la cel mai apropiat 
centru Olimpic. Am bani. 

Înhăţă borcanul deschis care conţinea economiile sale. 
Câteva monede se rostogoliră zornăind pe podea. 

— Ăştia o să-ţi ajungă cel mult o săptămână. După aceea, 
ce vei face? 


— Până atunci, o să-mi aranjez ceva. 

— Eu cred c-o să te-ntorci aici cu coada între picioare, 
vorbi deschis Omani, şi, cu progresele pe care le-ai făcut, o 
s-o iei de la început. Eşti nebun, George! 

— Mai devreme, ai folosit expresia „debil mental”. 

— Ei bine, îmi pare rău c-am folosit-o. Vrei, te rog, să 
rămâi? 

— Ai de gând să-ncerci să mă opreşti? 

Omani strânse buzele sale cărnoase. 

— Nu, cred că nu. La urma urmelor, este problema ta. 
Dacă singurul fel în care poţi învăţa ceva este să te iei la 
trântă cu viaţa şi să revii plin de vânătăi - dă-i drumul! 
Haide, dă-i drumul! 

George se afla acum în pragul uşii, privind peste umăr. 

— Plec. 

— Se întoarse pentru a-şi lua trusa personală. 

— Sper că nu obiectezi, dacă-mi iau câteva lucruşoare ce- 
mi aparţin. 

Omani ridică din umeri. Revenise în pat şi citea, indiferent. 

George mai întârzie lângă uşă, dar nigerianul nu înălţă 
privirea. Strângând din dinţi, tânărul se răsuci şi porni 
grăbit pe coridorul pustiu, ieşind în curtea exterioară, unde 
noaptea începuse să coboare. 

* 

Se aşteptase să fie oprit înainte de părăsi curtea, dar nu se 
întâmplase aşa. Se oprise la un local nonstop, pentru a 
solicita îndrumări către cel mai apropiat aeroport, şi se 
aşteptase ca proprietarul să anunţe poliţia. Nu se 
întâmplase aşa. Comandase un taxi care să-l ducă la 
aeroport, iar şoferul nu-i pusese nici o întrebare. 

Cu toate acestea, nu simţise nici o uşurare. Sosise la 
aeroport cu inima strânsă. Nu-şi dăduse seama cum va fi 
lumea exterioară. Era înconjurat de profesionişti autorizaţi. 
Proprietarul localului avusese numele înscris pe o plăcuţă 
de plastic deasupra casei de bani. Cutare şi cutare, Bucătar 
Autorizat. 'Taximetristul avusese licenţa afişată: Şofer 


Autorizat. George realizase sărăcia propriului său nume şi 
se simţise cumva dezgolit; ba, mai rău, se simţise jupuit. 
Nimeni nu-l luase însă la întrebări. Nimeni nu-l privise cu 
suspiciune şi nici nu-i ceruse dovada clasificării 
profesionale. 

„Cine şi-ar fi putut imagina că există oameni lipsiţi de aşa 
ceva?” se întrebă cu amărăciune tânărul. 

Cumpără un bilet spre San Francisco, la cursa de la ora 
trei noaptea. Până dimineaţă, nici un alt avion nu decola 
spre un centru Olimpic mare, iar el dorea să întârzie cât 
mai puţin cu putinţă. După aceea, stătu ghemuit în sala de 
aşteptare, aşteptând să-şi facă apariţia poliţiştii. Aceştia nu 
sosiră. 

Sosi în San Francisco înainte de amiază şi vacarmul 
citadin îl lovi ca un baros. Era oraşul cel mai mare pe care-l 
văzuse vreodată, pe lângă faptul că, timp de un an şi 
jumătate, George fusese obişnuit cu liniştea din Cămin. 

Mai rău încă, era luna Olimpiadei. George aproape că uită 
de propria sa situaţie periculoasă, înțelegând brusc că 
Olimpiadei i se datora mare parte din hărmălaie, aţâţare şi 
confuzie. 

Birouri de informaţii Olimpice se aflau în aeroport, pentru 
uzul călătorilor, iar în jurul fiecăruia se strânseseră grupuri 
mari de curioşi. Fiecare profesiune majoră avea biroul ei, 
unde se ofereau informaţii privind localizarea sălii unde 
urmau să se ţină întrecerile din ziua respectivă, date despre 
concurenţi, precum şi eventuala planetă exterră care 
sponsoriza evenimentul. 

Totul era perfect pus la punct. George citise adesea 
descrieri ale Olimpiadelor, urmărise concursuri la televizor, 
ba chiar asistase la o Olimpiadă minoră la categoria 
Măcelar Autorizat, găzduită de aşezarea lui natală. Chiar şi 
aceea, care nu avusese nici o implicare galactică (evident, 
la ea nu asistase nici un exterr), stârnise destulă agitaţie. 

Agitaţia se datorase pe de o parte competiţiei în sine, pe 
de altă parte fiorului de patriotism local - exista un 


concurent local care trebuia să fie încurajat, deşi poate că 
prea puţini îl cunoşteau - dar, desigur, un rol important îl 
jucaseră pariurile. Cele din urmă nu puteau fi oprite. 

George constată că-i venea greu să se apropie de un birou 
de informaţii. Se pomeni examinându-i cu alţi ochi pe 
privitorii care se înghesuiau nerăbdători în faţa avizierelor. 

Trebuia să fi existat o vreme când ei înşişi avuseseră 
vârsta înscrierii în competiţie. Ei ce făcuseră? Nimic. 

Dacă ar fi câştigat, s-ar fi găsit undeva prin galaxie, nu 
aici, încătuşaţi de Pământ. Probabil că profesiunile lor îi 
desemnaseră din capul locului ca viitori pământeni; sau ei 
înşişi făcuseră acest lucru prin ineficienţa. 

Acum, toţi aceşti rataţi se înghesuiau şi speculau cu privire 
la şansele noilor tineri. Corbii! 

Pe de altă parte, cât şi-ar fi dorit să speculeze asupra 
şanselor lui de reuşită... 

Trecu pe lângă şirul de birouri de informaţii, oprindu-se 
doar pentru răstimpuri la periferiile unor grupuri ce se 
îmbulzeau acolo. Luase micul dejun la bordul avionului şi 
nu-i era foame, dar se simţea puţin speriat. Se afla într-o 
metropolă vastă, în timpul confuziei de la începutul 
Olimpiadei, iar amănuntul acesta constituia un bilet de 
liberă trecere. Oraşul era plin de străini şi nimeni nu l-ar fi 
luat la întrebări pe George. Nimănui nu i-ar fi păsat de el. 

Nimănui n-avea să-i pese. Nici măcar Căminului, se gândi 
tânărul cu amărăciune. Îl îngrijeau ca pe un pisoi bolnav, 
dar dacă un pisoi bolnav fuge de sub îngrijire, ghinionul lui 
- ce poţi face? 

Iar acum, o dată ajuns în San Francisco, ce urma să facă? 
Mintea lui parcă refuza să gândească. Să caute pe cineva? 
Pe cine? Cum? Unde avea să locuiască? Banii ce-i 
rămăseseră păreau jalnic de puţini. 

Îl încercă primul gând ruşinos de întoarcere. S-ar fi putut 
adresa poliţiei... Scutură violent din cap, parcă certându-se 
cu un adversar real. 


Un cuvânt îi atrase ochiul, sclipind pe un avizier: 
Metalurg. Cu litere mai mici se continua: neferoase. La 
sfârşitul unei liste lungi de nume, alte litere înzorzonate 
anunțau: sponsorizat de Novia. 

Vederea anunţului îi deşteptă amintirea dureroasă a 
discuţiei cu Trevelyan - fusese atât de sigur că va fi 
Programator, atât de sigur că un Programator era superior 
unui metalurg, atât de sigur că urma calea cea bună, atât 
de sigur că era inteligent... 

Atât de inteligent încât trebuise să se laude în faţa 
meschinului şi răzbunătorului de Antonelli. Fusese atât de 
sigur pe sine în clipa aceea, când îi apăruse numele pe 
panou şi-l lăsase pe Trevelyan cel agitat, atât de încântat de 
sine... 

George icni brusc - un sunet incoerent, scurt şi ascuţit. 
Cineva se răsuci să-l privească, după care îşi continuă 
drumul grăbit. Oamenii treceau zoriţi pe lângă el, 
împingându-l într-o parte şi în alta. El rămăsese privind 
avizierul cu gura căscată. 

Cumva, parcă panoul acela îi răspunsese gândului. Se 
concentrase atât de puternic asupra lui „Irevelyan” încât, 
pentru o clipă, i se păruse că avizierul îi răspunsese cu 
acelaşi nume. 

Însă acolo, sus, exista un Trevelyan. Mai exact, Armand 
Trevelyan (detestatul prenume al „Bursucului” vizibil acum 
în litere luminoase, pentru toată lumea) şi oraşul natal 
binecunoscut. În plus, Trev dorise Novia, ţintise spre Novia, 
insistase asupra Noviei... lar întrecerea era sponsorizată de 
Novia. 

Nu putea fi altul decât Trev, vechiul său prieten. Aproape 
automat, George înregistră instrucţiunile de ajungere la 
sala de concurs şi se aşeză la rând pentru un taxi. 

După aceea, îşi permise să se gândească: Trev reuşise! 
Dorise să ajungă Metalurg şi reuşise! 

Fu străbătut de un fior şi se simţi mai singur decât 
oricând. 


* 


În faţa sălii, un şir de oameni aştepta să intre. Se părea că 
Olimpiada de Metalurgie va fi o competiţie interesantă şi 
aprig disputată. Cel puţin aşa afirma reclama luminoasă de 
pe cerul de deasupra sălii şi aşa părea să considere şi 
mulţimea care se îmbulzea afară. 

După culoarea cerului, ar fi trebuit să fie o zi ploioasă, însă 
San Francisco îşi activase ecranul protector de la Golfpână 
la ocean. Operaţiunea era costisitoare, desigur, dar toate 
cheltuielile erau justificate, ţinând seama de confortul 
exterrilor. Aceştia soseau pentru Olimpiadă şi nu se uitau la 
bani, iar pentru fiecare recrut angajat, atât guvernul 
terestru, cât şi administraţia locală primeau un comision din 
partea sponsorilor. Merita ca exterrii să păstreze amintirea 
lui San Francisco ca fiind un oraş plăcut, în care puteau să 
mai revină pentru a participa la Olimpiade. Edilii îşi 
cunoşteau bine meseria. 

Pierdut în gânduri, George simţi brusc o atingere uşoară 
pe omoplat, apoi un glas îl întrebă: 

— Stai la rând, tinere? 

Coada avansase, fără ca George să fi remarcat spaţiul 
mare care-l despărţea acum de persoana din faţa sa. 
Înaintă grăbit şi murmură: 

— Mă scuzaţi, domnule. 

Două degete îl atinseră apoi pe cot şi George întoarse 
capul şovăielnic. 

Bărbatul dinapoia lui încuviinţă din cap, surâzând larg. 
Avea părul grizonat, iar sub sacou purta un pulover încheiat 
cu nasturi în faţă. 

— N-am vrut să te jignesc, rosti el. 

— Nici o supărare. 

— E-n regulă atunci. (Bărbatul părea că are chef de 
vorbă.) Nu eram sigur dacă nu cumva stai pur şi simplu aici, 
amestecat în coadă - ca să zic aşa, din întâmplare. 
Crezusem că s-ar putea să fii un... 

— Un ce? Întrebă apăsat George. 


— Un concurent, ce altceva? Pari tânăr. 

George îi întoarse spatele. N-avea chef de vorbă şi-l iritau 
indivizii băgăreţi. 

Apoi, îl fulgeră un gând. Oare fusese declanşată căutarea 
lui? Descrierea sau chiar fotografia sa erau cunoscute? 
Grizonatul dinapoia sa încerca, de fapt, să-i vadă chipul? 

Nu văzuse nici o emisiune de ştiri. Întinse gâtul, căutând 
să vadă banda mişcătoare a principalelor ştiri defilând pe 
cupola protectoare a oraşului, greu de distins pe fundalul 
cenuşiu al cerului înnorat al după-amiezii. Zadarnic. 
Renunţă imediat. Principalele ştiri n-aveau oricum să se 
preocupe de soarta sa. Era luna Olimpiadei şi singurele 
noutăţi interesante erau punctajele înregistrate de 
învingători şi trofeele obţinute de continente, naţiuni şi 
oraşe. 

Aşa avea să fie săptămâni întregi, cu scoruri calculate 
individual şi cu fiecare oraş căutând o modalitate de a 
ajunge într-o poziţie onorabilă. Propria sa aşezare se 
situase odată pe locul trei într-o Olimpiadă a Electricienilor 
- locul trei pe ţară! Primăria imortalizase reuşita printr-o 
placă memorială. 

George îşi trase capul între umeri, înfundă mâinile în 
buzunare, apoi decise că în felul acela ar fi atras şi mai mult 
atenţia. Se destinse şi încercă să pară nepăsător... Dar nu 
se simţi mai în siguranţă. Ajunsese în holul de la intrarea 
sălii şi nici o mână autoritară nu-i coborâse pe umăr. 
Pătrunse în sală şi avansă cât putu de mult. 

Tresări neplăcut surprins când se trezi alături de Grizonat. 
Îşi îndreptă iute ochii în altă parte şi se strădui să 
gândească raţional. La urma urmelor, individul fusese 
înapoia sa la coadă. 

Cu excepţia unui surâs scurt şi nesigur, Grizonatul nu-l 
băgă în seamă şi, în plus, Olimpiada era pe punctul de a 
începe. George se ridică mai bine în scaun, încercând să 
vadă poziţia atribuită lui Trevelyan, şi pentru un moment 
nu-l mai interesă nimic altceva. 


* 


Sala era de dimensiuni mijlocii, având clasica formă ovală, 
cu spectatorii în cele două tribune suspendate de pe laturile 
lungi, concurenţii fiind dispuşi în rânduri perpendiculare pe 
acestea, în spaţiul central. Maşinile fuseseră pregătite, iar 
panourile de afişare de deasupra fiecărui banc de lucru 
erau întunecate, cu excepţia numărului şi numelui 
concurenţilor. Aceştia se găseau la locurile lor, citind sau 
discutând între ei; unul îşi inspecta cu atenţie unghiile. 
Evident, se considera înjositor din partea lor să fie 
preocupaţi de problema atribuită înainte de semnalul de 
începere. 

George studie programul aflat în fanta din braţul fotoliului 
şi găsi numele lui Trevelyan. Avea numărul doisprezece; 
spre nemulţumirea lui George, se găsea în celălalt capăt al 
sălii. Putea zări silueta concurentului 12, cu mâinile în 
buzunare, rezemat cu spatele de maşină, privind spectatorii 
ca şi cum ar fi încercat să-i numere; nu izbutea însă să-i 
distingă chipul. 

Cu toate acestea, era Trev. 

George se lăsă pe spate în fotoliu. Se întrebă dacă Trev 
avea să se descurce bine. I se părea firesc să spere în 
reuşita fostului prieten, dar în acelaşi timp o părticică a 
sufletului său se împotrivea, încărcată de ranchiună. 
George, lipsit de profesiune, aici, privind. Trevelyan, 
Metalurg Neferos Autorizat, acolo, concurând. 

Se întrebă dacă Trevelyan concurase şi în primul an. Unii 
procedau aşa, dacă se simțeau foarte încrezători în sine, 
sau dacă se grăbeau. Exista un anumit risc. Oricât ar fi fost 
de eficient procesul de Educaţie, un an preliminar petrecut 
pe Pământ („pentru şlefuirea cunoştinţelor”, cum se 
spunea) asigura un punctaj mai mare. 

Dacă Trevelyan era la a doua tentativă, poate că nu se 
descurca prea grozav. George se simţi ruşinat de plăcerea 
pe care i-o furnizase gândul acela. 


Privi în jur. Aproape toate locurile erau ocupate. Avea să 
fie o Olimpiadă cu grad mare de audienţă, ceea ce însemna 
un stres suplimentar pentru concurenţi, sau poate un 
imbold suplimentar - în funcţie de fiecare individ. 

„De ce se numeşte Olimpiadă?” se întrebă brusc tânărul. 
Nu ştiuse niciodată. La urma urmelor, de ce pâinea se 
numea „pâine”? 

Odată, îşi întrebase tatăl: 

— De ce îi spune Olimpiadă, tată? 

— Olimpiadă înseamnă competiţie. 

— Dacă eu şi cu Bursucul ne luăm ia bătaie, înseamnă că 
suntem la Olimpiadă? 

— Nu, răspunsese tatăl său. Olimpiada este un tip aparte 
de competiţie, şi nu mai pune întrebări prosteşti! Când vei fi 
Educat, vei afla tot ceea ce vrei să ştii. 

Revenit în prezent, George oftă şi se strânse şi mai mult pe 
locul său. 

„Lot ceea ce vrei să ştii!” 

Curios că amintirea aceea îi revenise acum cu atâta 
limpezime. „Când vei fi Educat.” Nimeni nu spusese 
vreodată: „Dacă vei fi Educat.” 

Acum, i se părea că dintotdeauna pusese întrebări 
prosteşti. Cumva, parcă mintea lui prevăzuse instinctiv 
incapacitatea de a fi Educat şi întrebase în stânga şi-n 
dreapta, ca să culeagă cât mai multe fragmente de 
informaţii. 

Iar cei din Cămin îl încurajaseră să procedeze în felul 
acela, deoarece erau de acord cu instinctul său mental. Era 
unica modalitate. 

Brusc, se îndreptă în fotoliu. Ce naiba făcea? Înghiţea 
minciuna aceea? Se preda, deoarece Trevelyan se afla 
acum în faţa lui, un Educat, concurând în Olimpiadă? 

Nu era debil mental! Nu! 

Iar răcnetul de negaţie din mintea sa fu însoţit de 
vacarmul brusc al spectatorilor care se ridicaseră în 
picioare. 


Loja centrală a unei tribune se umplea cu persoane 
înveşmântate în culorile Noviei, iar cuvântul „Novia” apăru 
deasupra lor pe tabela principală a sălii. 

Novia era o planetă de grad A, cu populaţie numeroasă şi 
o civilizaţie complet dezvoltată, poate cea mai avansată din 
galaxie. Reprezenta tipul de planetă pe care oricărui 
pământean i-ar fi plăcut să trăiască; sau, dacă nu putea s-o 
facă el, să-şi vadă măcar copiii ajunşi acolo. George îşi 
aminti insistența lui Trevelyan asupra Noviei... Şiiată că 
acum concura pentru posibilitatea de a-şi atinge obiectivul 
dorit. 

Luminile se stinseră pe pereţi şi deasupra spectatorilor, 
rămânând aprinse numai în centrul sălii, acolo unde 
concurenţii aşteptau. 

George se strădui din nou să-l distingă pe Trevelyan, dar 
zadarnic. 

Glasul crainicului răsună limpede şi melodios: 

— Distinşi sponsori novieni, doamnelor şi domnilor! 
Olimpiada Metalurgiştilor Neferoşi este pe punctul de a 
începe. Concurenţii sunt... 

Începu după aceea să citească lista existentă şi în 
program. Nume... Localitate natală... Ani de Educaţie... 
Fiecare nume era primit cu aclamații, iar cele din San 
Francisco fură mult mai ovaţionate. Când se ajunse la 
numele lui Trevelyan, George fu surprins să se trezească 
răcnind şi fluturând nebuneşte din braţe. Bărbatul grizonat 
de alături îl surprinse însă şi mai mult, deoarece reacţionă 
la fel de zgomotos. 

Fără să vrea, George se holbă uluit la el, iar acesta se 
aplecă şi-i spuse: 

— Nu există nici un concurent din oraşul meu, aşa c-o să 
ţin cu al tău. Îţi este cunoscut? 

— Nu, bătu în retragere tânărul. 

— Am observat că priveşti în direcţia aceea. Vrei să-ţi 
împrumut binoclul meu? 

— Nu, mulţumesc. 


De ce nu-şi vedea bătrânul de treburile lui? 

Crainicul continuă cu alte detalii oficiale legate de 
numărul atribuit competiţiei, metoda de cronometrare, 
punctajul şi altele similare. În cele din urmă se apropie de 
miezul problemei şi toţi spectatorii tăcură atenţi. 

— Fiecare concurent va primi un eşantion dintr-un aliaj 
neferos de compoziţie chimică necunoscută. Concurenţii 
vor trebui să analizeze eşantionul, oferind procentele 
corecte până la a patra zecimală. În acest scop, toţi vor 
utiliza un microspectrograf Beeman, model FX-2, care, în 
clipa de faţă nu funcţionează, fiind defect. 

Spectatorii murmurară apreciativ. 

— Fiecare concurent va trebui mai întâi să-şi repare 
aparatul, beneficiind pentru aceasta de unelte şi de piese 
de rezervă. Este posibil ca piesa necesară să nu existe 
printre cele oferite, caz în care ea va trebui solicitată. Într- 
un asemenea caz, timpii respectivi vor fi scăzuţi din cel 
final. Concurenţii sunt gata? 

Panoul de deasupra concurentului 5 afişă un semnal roşu, 
care pâlpăi insistent. Concurentul dispăru în fugă din sală şi 
reveni peste câteva minute. Spectatorii hohotiră bine 
dispuşi. 

— Concurenţii sunt gata? 

Panourile rămaseră neschimbate. 

— Există nelămuriri? 

Nici o reacţie. 

— Puteţi începe. 

* 

Desigur, nimeni din audienţă nu avea cum preciza în ce fel 
evolua un concurent sau altul, cu excepţia notaţiilor ce 
apăreau pe tabela de afişaj. Asta însă nu conta. 
Exceptându-i pe eventualii Metalurgi Autorizaţi aflaţi în 
public, oricum nimeni nu pricepea aspectele profesionale 
ale concursului. Important era cine câştiga, cine se situa pe 
locul doi şi cine termina ai treilea. Pentru cei care pariaseră 


(activitate ilegală, dar imposibil de stopat), altceva nu 
prezenta interes. 

George privi la fel de concentrat ca şi cei din jurul său, 
uitându-se de la un concurent la altul; unul demontase 
capacul microspectrografului, folosindu-se expert de un 
instrument micuţ, altul examina cadranul aparatului, un al 
treilea instala eşantionul în micromenghină, iar un al 
patrulea regla un vernier cu mişcări atât de fine încât părea 
că nici nu se clinteşte. 

Trevelyan era la fel de absorbit ca şi ceilalţi. George nu-şi 
putea da seama cum se descurca. 

Panoul de afişaj de deasupra concurentului 17 se aprinse: 
„Focalizator dereglat.” 

Spectatorii aclamară zgomotos. 

Desigur, concurentul 17 putea să aibă dreptate, ori să fi 
greşit. În al doilea caz, ulterior avea să fie nevoit să-şi 
corijeze diagnosticul şi astfel să piardă timp. Sau putea să 
nu-l corecteze deloc şi să nu-şi poată termina analiza sau, 
mai rău, să termine cu o analiză complet greşită. 

Nu conta. Deocamdată, spectatorii aclamau. 

Se aprinseră şi alte afişaje. George îl aştepta pe numărul 
12. În cele din urmă, panoul respectiv anunţă: „Menghină 
descentrată, necesită alt inel de fixare.” 

Un organizator alergă spre el cu piesa respectivă. Dacă 
Trevelyan greşise, însemna o întârziere inutilă, iar timpul 
pierdut cu aducerea piesei nu era scăzut din cel total. 
George se pomeni ţinându-şi răsuflarea. 

Pe panoul 17, rezultatele începuseră să se afişeze cu litere 
şi cifre sclipitoare: aluminiu, 41,2649; magneziu, 22,1914; 
cupru, 10,1001. 

Şi pe alte panouri apăreau rezultate. 

Spectatorii erau în delir. 

George se întrebă cum puteau lucra concurenţii în 
vacarmul acela, apoi se gândi că poate aşa era mai bine. Un 
tehnician de clasă trebuia să-şi dea măsura capacităţilor în 
condiţii de stres. 


Concurentul 17 se ridică de la locul lui, iar panoul său 
căpătă o bordură roşie, anunțând încheierea analizei. 
Concurentul 4 sfârşi la numai două secunde după el. Apoi 
altul, şi altul. 

Trevelyan continua să lucreze; încă nu analizase compuşii 
minori ai eşantionului său. Când aproape toţi concurenţii 
terminară, se ridică şi el. Ultimul sfârşi numărul 5, în 
aplauzele ironice ale audienței. 

Întrecerea nu se terminase. Desigur, validările oficiale 
abia se desfăşurau. Timpul total al fiecărui concurent 
constituia un factor, însă la fel de importantă era şi 
acurateţea rezultatelor. În plus, nu toate diagnosticările 
fuseseră la fel de dificile. În evaluarea finală trebuiau 
cântăriţi o duzină de factori. 

În cele din urmă, glasul crainicului anunţă: 

— Câştigător, cu timpul de patru minute şi douăsprezece 
secunde, diagnostic corect, analiză corectă, concurentul cu 
numărul... Şaptesprezece, Henry Anton Schmidt din... 

Ceea ce urmă fu acoperit de ovaţii. Pe locul doi se clasă 
numărul 8, iar pe trei numărul 4, al cărui timp excelent 
fusese compromis de o eroare în determinarea 
procentajului de niobiu. Numărul 12 nu fu nici măcar 
menţionat. 

George îşi croi drum prin mulţime, spre uşa de la Vestiarul 
Concurenţilor, în faţa căreia se adunase o masă de oameni. 
Rude care plângeau de fericire sau de supărare, în funcţie 
de caz, reporteri pregătiţi să-i intervieveze pe laureați ori 
pe reprezentanţii oraşelor lor, vânători de autografe, agenţi 
de publicitate şi spectatori pur şi simplu curioşi. De 
asemenea, erau şi multe fete, care sperau să poată atrage 
atenţia câştigătorilor, aproape sigur aflaţi în drum spre 
Novia, sau poate a unui învins care avea nevoie de 
consolare şi deţinea şi banii care să i-o permită. 

George rămase locului. Nu zări nici un chip cunoscut. 
Întrucât San Francisco era atât de departe de casă, părea 


aproape sigur că nu avea să întâlnească rude de-ale lui 
Trev. 

Concurenţii apărură, surâzând fără vlagă, încuviinţând din 
capete înaintea strigătelor cu care erau întâmpinați. 
Poliţiştii formară un culoar printre spectatori. Fiecare 
premiant atrăgea după el o porţiune a mulţimii, aidoma 
unui magnet care se deplasează pe o masă acoperită cu 
pilitură de fier. 

Când ieşi Trevelyan, nu mai rămăsese aproape nimeni. 
Cumva, George simţi că fostul său prieten întârziase în mod 
deliberat să-şi facă apariţia tocmai pentru a nu da ochii cu 
publicul. Între buzele strânse îi atârna o ţigară şi, păstrând 
ochii plecaţi, pomi repede spre ieşirea din sală. 

Era prima legătură reală cu lumea din care provenise, pe 
care George o avea după un an şi jumătate, ce i se păruse 
că durase cât un deceniu şi jumătate. Fu aproape surprins 
că Trevelyan nu îmbătrânise, că era acelaşi Trev pe care-l 
zărise ultima dată. 

Se repezi după el cu un gest aproape reflex. 

— Trev! 

Trevelyan se răsuci surprins. Se holbă la George, apoi 
braţul i se întinse către acesta. 

— George Platen, să fiu al dra... 

Expresia de plăcere de pe chip îi dispăru însă aproape 
instantaneu. Mâna îi căzu înainte ca George să aibă 
posibilitatea s-o strângă. 

— Ai fost acolo? Indică el spre sală cu un gest scurt din 
cap. 

— Da. 

— Ca să mă vezi? 

— Da. 

— Nu m-am descurcat prea grozav, este? 

Azvârli ţigara şi o călcă, privind către stradă, unde 
spectatorii care ieşeau se răsfirau încetişor, îndreptându-se 
către taxiuri, în vreme ce alţii se aşezau la cozi pentru 
următoarele întreceri. 


— Şi ce dacă? Urmă Trevelyan cu glas apăsat. Este doar a 
doua oară când dau greş. Mă lipsesc de Novia, există şi alte 
planete care de-abia ar aştepta să pună mâna pe mine... 
Dar, ia zi, nu te-am mai văzut de atunci, de la Ziua 
Educaţiei. Unde-ai dispărut? Ai tăi mi-au spus că ai plecat 
într-o misiune specială, însă că nu le-ai dat detalii şi nici nu 
le-ai scris vreodată. Ai fi putut să le expediezi câteva 
rânduri. 

— Ar fi trebuit s-o fac, mormăi George stingherit. Oricum, 
am venit să-ţi spun că-mi pare rău de ghinionul tău. 

— Nu trebuie să-ţi pară. [i-am spus: mă lipsesc de Novia. 
Trebuia să-mi fi dat seama - de săptămâni de zile se vorbea 
că va fi utilizat aparatul Beeman. Toţi investitorii importanţi 
îşi băgaseră banii în Beeman. Porcăriile alea de benzi 
Educaţionale pe care mi le-au vârât mie în cap erau pentru 
Henslere, şi cine mai foloseşte Henslere? Planetele din 
Norul Goman, dacă le poţi spune planete. Nu-i aşa că mi-au 
oferit o Educaţie pe cinste? 

— Nu poţi face contestaţie? 

— Termină cu prostiile! O să-mi spună că creierul meu este 
construit pentru Henslere. Cu cine să te cerţi? Iotula mers 
prost. Eu am fost singurul care a trebuit să ceară o piesă 
neprevăzută. Ai observat asta? 

— "Totuşi, timpul respectiv ţi-a fost scăzut din total. 

— De acord, dar am pierdut câteva secunde întrebându- 
mă dacă am dreptate cu diagnosticul meu, când am 
observat că printre piesele de rezervă nu exista nici un inel 
de fixare. Asemenea timpi nu se scad. Dacă ar fi fost un 
Hensler, aş fi ştiut că aveam dreptate. Atunci, cum să fac 
faţă? Câştigătorul a fost din San Francisco, la fel ca şi doi 
dintre cei clasaţi pe următoarele trei locuri. lar cel de pe 
locul cinci era din Los Angeles. Ei au avut parte de benzi 
Educaţionale din oraşele mari. Cele mai bune de pe piaţă. 
Spectrografe Beeman şi tot restul... Cum să mă întrec cu 
ei? Am venit pân-aici doar ca să am posibilitatea de a 
participa la o Olimpiadă sponsorizată de novieni, dar aş fi 


putut la fel de bine să rămân acasă. O ştiam foarte bine - ţi- 
am spus deja - şi cu asta am încheiat-o! Novia nu-i singura 
planeta din Univers. Dintre toate blestematele... 

Nu se adresa lui George. Nu se adresa, de fapt, nimănui. 
Pur şi simplu, se descărca nervos. 

— Dacă ştiai dinainte că vor fi folosite Beeman-uri, nu 
puteai să fi studiat pe ele? Întrebă George. 

— Nu ţi-am zis că nu erau pe benzile mele? 

— Ai fi putut citi... Cărţi. 

Ultimul cuvânt dispăruse pe jumătate înghiţit sub privirea 
sfredelitoare a lui Trevelyan. 

— Încerci să mă iei peste picior? Pufni acesta. Crezi că-i 
amuzant? Cum te-aştepţi să citesc o carte şi să pot reţine 
destule ca să mă-ntrec cu cineva care ştie? 

— Crezusem... 

— Încearcă tu! Încearcă... 

— Apoi, brusc: Apropo, care-i profesiunea ta? 

Pusese întrebarea pe un ton de-a dreptul ostil. 

— Păi... 

— Haide! Dacă faci pe şmecherul cu mine, să vedem ce-ai 
făcut tu. Văd că eşti tot pe Pământ, aşa că nu eşti 
Programator, iar misiunea ta specială nu poate fi mare 
lucru. 

— Uite ce-i, Trev, rosti George, am o întâlnire şi nu mai am 
vreme de discutat cu tine. 

Se retrase, silindu-se să zâmbească. 

-— Banu! 

— 'Trevelyan întinse brusc mâna şi-l prinse de jachetă. 

— Răspunde-mi la-ntrebare! De ce ţi-e frică să-mi spui? 
Ce-i cu tine? Nu veni aici ca să mă iei peste picior, dacă şi tu 
te găseşti în aceeaşi situaţie. Ai înţeles? 

Îl zgâlţaâia de-a dreptul pe George. Începuseră să se 
împingă şi să se tragă prin foaierul sălii, când glasul 
Judecăţii de Apoi răsună în urechea lui George sub forma 
exclamaţiei unui poliţist scandalizat: 

— Voi doi! Voi! Încetaţi! 


George simţi un ghem de plumb care-i cobori drept în 
stomac. Polițistul avea să le noteze numele şi să le ceară 
cardurile de identitate, iar el nu avea aşa ceva. Va fi supus 
întrebărilor şi lipsa unei profesiuni va ieşi numaidecât la 
iveală în faţa lui Trevelyan, care clocotea de furia 
înfrângerii şi va răspândi vestea acasă ca un balsam 
alinător pentru propriile sale sentimente rănite. 

George nu putea suporta una ca asta. Se eliberă din 
braţele lui Trevelyan şi se pregăti s-o ia la goană, dar mâna 
grea a poliţistului îi cobori pe umăr. 

— Ia stai aşa! Să vă văd cardurile! 

Trevelyan îşi scotocea buzunarele, căutându-l pe al său, şi 
în acelaşi timp vorbea răguşit: 

— Mă numesc Armand Trevelyan, Metalurg Neferos. 
Tocmai am concurat la Olimpiadă. Ar fi bine să aflaţi însă 
cine-i el, domnule poliţist! 

George îi privi pe cei doi, cu buzele şi gâtlejul uscate, 
incapabil să vorbească. 

Deodată, se auzi alt glas, calm şi politicos. 

— O clipă, domnule poliţist. 

Polițistul se întoarse. 

— Da, domnule? 

— Tânărul acesta este oaspetele meu. Care este 
problema? 

George se răsuci surprins. Vorbise bărbatul grizonat care 
stătuse lângă el în tribună. 

„Oaspete”? Era nebun? 

— Aceşti doi tineri tulburau ordinea publică, domnule. 

— Există vreo reclamaţie oficială la adresa oaspetelui 
meu? A provocat daune? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, mă voi ocupa eu. 

Arătă un card şi polițistul se retrase imediat. 

— Staţi aşa..., începu Trevelyan indignat. 

Însă polițistul i-o reteză scurt: 

— Gata! Ai vreo reclamaţie? 


— Eu doar... 

— Poţi pleca. Nu staţionaţi, vă rog! 

Se adunase o mulţime destul de mare, care acum, fără 
chef, se destrămă. 

George se lăsă condus spre un taxi, totuşi se împotrivi la 
urcarea în vehicul. 

— Mulţumesc, spuse el, dar nu sunt oaspetele 
dumneavoastră. 

Să fi fost oare vorba despre o ridicolă confuzie? 

Zâmbind, Grizonatul replică: 

— Poate că n-ai fost, dar eşti acum. Permite-mi să mă 
prezint: Ladislas Ingenescu, Istoric Autorizat. 

— Dar... 

— Haide, te asigur că nu vei păţi nimic rău. La urma 
urmelor, am vrut doar să te scutesc de nişte necazuri cu 
poliţia. 

— De ce? 

— Doreşti un motiv? Ei bine, să zicem că noi doi suntem 
concetăţeni prin alianţă. Amândoi am încurajat acelaşi 
concurent - îţi aminteşti? 

— Şi concetăţenii trebuie să se ajute între ei, chiar dacă 
legătura lor este una numai prin alianţă. Ce zici? 

Complet nesigur în privinţa lui Ingenescu, dar şi în 
privinţa propriilor sale sentimente, George se trezi în taxi. 
Înainte de a decide că ar fi fost mai bine să fi coborât, 
vehiculul decolase. 

„Individul are o anume autoritate”, îşi spuse el derutat. 
„Polițistul i-a recunoscut-o.” 

Aproape uitase că adevăratul său obiectiv în San Francisco 
nu fusese de a-l căuta pe Trevelyan, ci o persoană care să 
deţină suficientă influenţă pentru a determina o reevaluare 
a propriei sale capacităţi de a fi Educat. 

Poate că tocmai Ingenescu era persoana aceea, iar acum 
se afla pe locul de alături. 

Totul ar fi putut fi rezolvat cât se poate de bine. Totuşi, 
ideea i se părea de-a dreptul găunoasă. Fără să ştie motivul, 


se simţea tulburat. 

* 

Pe durata scurtului lor zbor, Ingenescu vorbi întruna, 
arătându-i tânărului obiective turistice de interes din oraş şi 
rememorând Olimpiade la care asistase. George, care 
fusese atent doar în măsura în care să poată emite 
mormăituri vagi în timpul pauzelor celuilalt, privea neliniştit 
traseul. 

Oare se îndreptau spre una dintre deschiderile cupolei 
protectoare, pentru a părăsi complet oraşul? 

Nu - începură să coboare, şi George oftă încetişor, uşurat. 
Se simţea mai în siguranţă în oraş. 

Taxiul ateriză pe terasa unui hotel şi, când coborâră, 
Ingenescu rosti: 

— Te invit să cinăm la mine în cameră. 

— Mulţumesc, surâse cu sinceritate tânărul. 

Începuse să se resimtă din cauza faptului că sărise peste 
masa de prânz. 

Bărbatul îl lăsă pe George să mănânce în linişte. Noaptea 
cobori şi luminile murale se aprinseră automat. „Am plecat 
din Cămin de aproape douăzeci şi patru de ore”, gândi 
George. 

Când ajunseră la cafea, Ingenescu zise: 

— Din felul cum te comporţi, am impresia că bănuieşti că 
ţi-aş putea dori răul. 

George se înroşi la chip, lăsă ceaşca din mână şi încercă să 
nege, dar celălalt izbucni în râs şi încuviinţă din cap. 

— Aşa-i! Te-am privit cu atenţie de când te-am zărit întâia 
oară şi acum cred că ştiu multe despre tine. 

Tânărul se ridică pe jumătate din scaun, îngrozit. 

— Stai jos! Îl potoli Ingenescu. Vreau doar să te ajut. 

George se aşeză, însă gândurile i se învolburau prin minte. 
Dacă bătrânul ştia cine era el, de ce nu-l lăsase pe mâna 
poliţistului? Pe de altă parte, de ce s-ar fi oferit să-l ajute? 

— Vrei să ştii de ce aş dori să te ajut? Întrebă Ingenescu. 
Ah, nu te speria! Nu pot citi gândurile. Atât doar că 


pregătirea mea îmi îngăduie să pot interpreta reacţiile 
mărunte ce trădează gândurile, înţelegi? 

George clătină din cap. 

— De pildă, să luăm primul moment în care te-am văzut. 
Aşteptai la rând ca să intri la Olimpiadă, dar microreacţiile 
tale nu se conformau situaţiei respective. Expresia feţei nu 
era cea cuvenită, nici gesturile nu erau cele cuvenite. 
Însemna că ceva, în general, era nelalocul lui, iar partea 
interesantă era că, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu 
putea fi ceva evident, ceva banal. M-am gândit că ar fi fost 
ceva nesesizat de conştientul tău. Mi-a fost imposibil să nu 
te urmăresc, să nu mă aşez lângă tine. Te-am urmărit din 
nou, după ce s-a încheiat Olimpiada, şi am tras cu urechea 
la conversaţia pe care ai avut-o cu amicul tău. După aceea, 
ai devenit un obiect de studiu mult prea interesant - iartă- 
mă dacă vorbesc cu o detaşare aproape clinică - pentru a 
îngădui să fii luat de un poliţist. Acum, spune-mi - care-i 
problema ta? 

George se găsea în agonia indeciziei. Dacă era vorba 
despre o capcană, de ce trebuia să fie una atât de indirectă, 
atât de rafinată? În plus, el trebuia să se adreseze cuiva. 
Venise aici ca să caute ajutor şi tocmai i se oferea ajutor. 
Poate că anormal era tocmai faptul că i se oferea. Lucrurile 
se desfăşurau prea simplu. 

— Desigur, urmă Ingenescu, eu fiind un Savant Social, tot 
ceea ce-mi vei spune va rămâne strict confidenţial. Ştii ce- 
nseamnă asta? 

— Nu, domnule. 

— Înseamnă că ar fi dezonorant pentru mine să repet 
cuiva spusele tale, indiferent în ce scop. În plus, nimeni n- 
are dreptul legal de a mă sili s-o fac. 

— Crezusem că sunteţi Istoric, rosti George brusc 
bănuitor. 

— Exact. 

— lar acum aţi spus că sunteţi Savant Social. 


Ingenescu izbucni într-un hohot sonor, pentru care se 
scuză când reuşi să vorbească din nou. 

— Iartă-mă, tinere, n-ar fi trebuit să râd, şi de fapt nu 
râdeam de tine! Râdeam de Pământul ăsta şi de accentul pe 
care-l pune pe ştiinţele fizice şi mai cu seamă pe partea lor 
practică. Fac pariu că-mi poţi recita toate subdiviziunile 
tehnologiei de construcţii sau ale ingineriei mecanice, dar 
în acelaşi timp nu ştii nimic despre ştiinţa socială. 

— Ei bine, ce anume este ştiinţa socială? 

— Ştiinţa socială studiază grupurile de fiinţe umane şi, la 
rândul ei, are multe ramificații foarte specializate, la fel ca, 
de exemplu, zoologia. De pildă, Culturalii studiază 
mecanicile diverselor culturi: creşterea, dezvoltarea şi 
decăderea lor. Culturile, continuă el, intuind întrebarea 
tânărului, reprezintă toate aspectele unui anumit mod de 
viaţă. Ele includ felul cum ne câştigăm existenţa, lucrurile 
de care ne bucurăm şi pe cele în care credem, ce 
considerăm bun şi rău etc. Înţelegi? 

— Cred că da. 

— Un Economician - atenţie, nu un Statistician Economist, 
ci un Economician! 

— Se specializează în studierea felului în care o cultură 
asigură necesităţile materiale ale indivizilor ce fac parte din 
ea. Un Psiholog se specializează în membrii individuali ai 
unei societăţi şi în felul în care ei sunt afectaţi de societate. 
Un Futurolog se specializează în planificarea cursului viitor 
al unei societăţi, iar un Istoric... Aici intervin eu. 

— Da, domnule. 

— Un Istoric se specializează în dezvoltarea din trecut a 
propriei noastre societăţi şi a societăţilor asociate altor 
culturi. 

George se pomeni interesat de acest subiect. 

— În trecut, lucrurile decurgeau altfel? 

— Eu zic că da. Până acum o mie de ani, nu exista 
Educaţie... Cel puţin, nu în felul cum o cunoaştem noi. 


— Ştiu. Oamenii învățau fragmente şi bucățele desprinse 
din cărţi. 

— Oho - cum de ştii asta? 

— Am auzit pe cineva vorbind despre aşa ceva, răspunse 
George precaut. Are însă vreun rost să ne preocupăm de 
cele întâmplate cu atâta vreme în urmă? Vreau să spun că 
toate acelea sunt vremuri de mult apuse, nu? 

— Niciodată nu sunt apuse, băiete. Trecutul explică 
prezentul. De exemplu, de ce sistemul nostru Educaţional 
are forma pe care o cunoşti? 

George se foi agitat. Bătrânul revenea întruna la problema 
Educaţiei. Răspunse oarecum răstit: 

— Pentru că-i cel mai bun. 

— Perfect, dar de ce este cel mai bun? Ascultă-mă o clipă 
şi-ţi voi explica. După aceea, îmi veţi putea spune dacă 
istoria are vreun rost. Chiar înainte de apariţia călătoriilor 
interstelare... 

— Se opri, zărind privirea de totală uimire de pe chipul 
tânărului. 

— Crezuseşi că am avut dintotdeauna călătoriile 
interstelare? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule. 

— Sunt convins. Dar a existat o vreme, cu patru-cinci mii 
de ani în urmă, când omenirea nu putea părăsi suprafaţa 
Pământului. Cultura planetei se dezvoltase bine din punct 
de vedere tehnologic, iar populaţia devenise atât de 
numeroasă încât orice defecţiune tehnologică majoră putea 
cauza molime şi moarte prin inaniţie. Pentru a evolua 
tehnologic în condiţiile exploziei demografice, trebuiau 
pregătiţi tot mai mulţi tehnicieni şi savanţi. Cu toate 
acestea, pe măsură ce ştiinţa avansa, pregătirea lor dura 
mai mult. După apariţia şi perfecţionarea zborurilor 
interplanetare şi interstelare, problema s-a acutizat. Mai 
precis, colonizarea planetelor din alte sisteme solare a fost 
imposibilă timp de aproape o mie cinci sute de ani, fiindcă 
nu existau oameni pregătiţi corespunzător. Momentul de 


răscruce a venit atunci când s-a stabilit definitiv mecanica 
stocării de cunoştinţe în creier. După aceea, a devenit 
posibil să se conceapă benzi Educaţionale care să plaseze în 
minte un volum de cunoştinţe. Dar aspectul acesta îţi este 
binecunoscut. 

Ingenescu îşi schimbă poziţia în scaun şi urmă: 

— De atunci, specialiştii au putut fi fabricaţi pe bandă 
rulantă, cu miile şi milioanele, şi am putut declanşa ceea ce 
cineva a denumit „umplerea Universului”. Actualmente, în 
galaxie există o mie cinci sute de planete locuite şi nu se 
întrevede oprirea expansiunii. Pricepi toate implicaţiile? 
Pământul exportă benzi Educaţionale pentru specializări 
profesionale medii, ceea ce asigură unificarea culturii 
galactice. De pildă, benzile cu Citit asigură pentru toţi o 
singură limbă. Nu fi surprins, sunt posibile şi alte limbi, iar 
în trecut ele au fost folosite - sute de alte graiuri. De 
asemenea, Pământul exportă profesionişti experţi, 
menţinându-şi astfel populaţia la un nivel tolerabil. 
Deoarece se respectă un echilibru între sexe, în felul acesta 
se ajută creşterea populaţiei de pe planetele exterre, unde 
aşa ceva este cât se poate de necesar. În plus, 
contravaloarea benzilor şi a oamenilor constă în materiale 
absolut trebuincioase economiei noastre. Acum înţelegi de 
ce modalitatea aceasta de Educaţie este cea mai bună 
posibilă? 

— Da, domnule. 

— Te ajută să înţelegi, ştiind că fără ea colonizarea 
interstelară a fost imposibilă vreme de o mie cinci sute de 
ani? 

— Da, domnule. 

— Atunci cunoşti foloasele istoriei. 

— Ingenescu surâse. 

— Mă întreb acum dacă-ţi dai seama de ce mă interesează 
persoana ta. 

George reveni brusc la realitate. Se părea că Istoricul nu 
ţinuse o disertaţie în mod gratuit, ci că avusese intenţia de 


a-l ataca dintr-un alt unghi. 

— De ce? Întrebă el şovăielnic, redevenit precaut. 

— Savanţii Sociali lucrează cu societăţi, iar societăţile sunt 
compuse din oameni. 

— De acord. 

— Totuşi, oamenii nu sunt maşini. Cu maşinile lucrează 
experții în ştiinţe fizice. Volumul de cunoştinţe pe care 
trebuie să-l deţii despre o maşină este limitat, iar experţii îi 
stăpânesc. În plus, toate maşinile de un anumit tip sunt 
similare, astfel că pe ei nu-i interesează o anume maşină. Pe 
când oamenii, ehe... Ei sunt atât de complecşi şi de diferiţi 
între ei încât un Savant Social nu cunoaşte niciodată tot 
ceea ce poate fi cunoscut, ba chiar nici măcar o parte 
importantă a volumului de cunoştinţe. Pentru a-şi înţelege 
propria sa specialitate, el trebuie să fie mereu pregătit să 
studieze oamenii, şi mai ales specimenele neobişnuite. 

— Ca mine, comentă George sec. 

— Cred că n-ar trebui să-ţi spun „specimen”, totuşi eşti o 
persoană neobişnuită. Meriţi să fii studiat şi, dacă-mi vei 
acorda acest privilegiu, la rândul meu te voi ajuta dacă ai 
necazuri şi dacă o pot face. 

În mintea tânărului, rotiţele se învârteau înfrigurate. 
Istoria aceea despre oameni şi despre colonizarea pe care 
Educaţia o făcuse posibilă... Avea senzaţia că idei bine 
definite din mintea sa erau acum ciopârţite şi azvârlite cât 
Colo. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc, rosti el şi-şi puse palmele 
peste urechi. 

După câteva clipe, le îndepărtă şi-l privi pe Istoric. 

— Puteţi face ceva pentru mine, domnule? 

— Dacă-mi stă în putinţă, încuviinţă bărbatul amabil. 

— Şi tot ceea ce voi spune în această încăpere va rămâne 
confidenţial? Aşa aţi afirmat. 

— Perfect adevărat. 

— Atunci, doresc o întâlnire cu o oficialitate exterră, cu... 
Un novian. 


Ingenescu îl privi surprins. 

— Ei bine... 

— O puteţi face, continuă sigur pe el George. Sunteţi o 
persoană importantă. Am văzut expresia poliţistului când i- 
aţi arătat cardul dumneavoastră. Dacă refuzaţi, n-o să... N- 
o să vă îngădui să mă studiaţi. 

Pentru tânăr însuşi, păruse o ameninţare prostească, 
lipsită de forţă; totuşi, ea păru să aibă un efect puternic 
asupra lui Ingenescu. 

— Este o condiţie imposibilă, spuse bărbatul. Un novian în 
luna Olimpiadei... 

— Perfect, atunci obţineţi-mi o legătură telefonică cu unul 
şi-mi aranjez singur întâlnirea. 

— Crezi, că poţi? 

— Ştiu că pot. O să vedeţi! 

Ingenescu îl privi gânditor, apoi întinse mâna spre 
videofon. 

George aşteptă, pe jumătate îmbătat de noua perspectivă 
a întregii probleme şi a simțului de putere pe care i-l 
transmitea. Nu putea da greş. Era imposibil. Avea totuşi să 
ajungă novian. Avea să părăsească Pământul în triumf, în 
ciuda lui Antonelli şi a idioţilor din Căminul de (aproape că 
izbucni în râs) debili mental. 

* 

Tânărul privi nerăbdător cum se luminează ecranul 
videofonului. Acesta avea să deschidă o fereastră în camera 
unui novian, o fereastră într-un petec de Novia transplantat 
pe Pământ. lată câte reuşise în numai douăzeci şi patru de 
ore pe cont propriu! 

Când imaginea apăru pe ecran, se auzi un hohot de râs, 
dar deocamdată nu se putea distinge nici un chip, ci doar 
siluete mişcându-se neclare. Apoi, pe fundalul de 
conversații, răsună o voce: 

— Ingenescu? Vrea să vorbească cu mine? 

Pentru ca după aceea un chip să apară pe ecran. Un 
novian. Un novian autentic. George nu avea nici cea mai 


mică urmă de îndoială. Avea un aer complet exterr - nimic 
definibil, însă nici care să inducă în eroare. 

Avea ten smead şi păr negru şi des, pieptănat peste cap. 
Purta o mustață neagră şi îngustă şi un cioc ascuţit, la fel de 
negru, nedepăşind cu mult limitele bărbiei sale înguste, 
însă restul feţei sale era atât de neted încât părea depilat 
permanent. 

— Ladislas, zâmbi el, asta-i prea din cale-afară! Evident că, 
în limite rezonabile, ne aşteptăm să fim spionaţi în decursul 
şederii pe Pământ, dar cititul gândurilor depăşeşte măsura! 

— Cititul gândurilor, onorabile? 

— Mărturiseşte! Ai ştiut că-ţi voi telefona în seara asta. Ai 
ştiut că aşteptam doar să termin paharul ăsta. (Mâna i se 
ridică în dreptul feţei şi novianul privi printr-un păhărel 
care conţinea un lichid vag violet.) Mă tem că nu-ţi pot oferi 
unul. 

Aflat în afara razei vizuale a obiectivului video, George nu 
putea fi zărit de novian. Era uşurat în privinţa aceasta. Avea 
nevoie de timp ca să-şi adune gândurile şi să se 
stăpânească. Întregul lui corp era parcă alcătuit numai din 
degete agitate, care răpăiau, răpăiau... 

Avusese însă dreptate. Nu greşise. Ingenescu era o 
persoană importantă. Novianul i se adresase folosindu-i 
prenumele. 

Perfect! Lucrurile mergeau bine. Ceea ce George pierduse 
cu Antonelli avea să îndrepte cu Ingenescu. Şi într-o bună 
zi, când va fi în sfârşit pe propriile sale picioare şi va putea 
reveni pe Pământ la fel de puternic ca novianul acesta care 
glumea cu Ingenescu, tutuindu-l, în vreme ce el însuşi era 
numit „onorabil” - ei bine, atunci avea să pună lucrurile la 
punct cu Antonelli. Avea să-i plătească pentru acel an şi 
jumătate, şi... 

Aproape că se pierduse în visatul cu ochii deschişi. Totuşi, 
reveni brusc la realitate, dându-şi seama că avea să scape 
dialogul dintre cei doi. 


— Nu ţine, zicea novianul. Novia are o civilizaţie la fel de 
complicată şi de evoluată ca a Pământului. La urma 
urmelor, noi nu suntem Zeston. Este ridicol să fim nevoiţi să 
venim aici pentru tehnicieni. 

— Doar pentru modelele noi, rosti împăciuitor Ingenescu. 
Niciodată nu există o certitudine în privinţa necesităţii 
noilor modele. Costul benzilor Educaţionale se ridică la 
preţul a o mie de tehnicieni, şi de unde ştiţi că veţi avea 
nevoie de atâţia? 

Novianul dădu peste cap ceea ce-i mai rămăsese în pahar 
şi izbucni în râs. George se simţi oarecum dezamăgit de 
etalarea aceea de frivolitate. Se întrebă dacă nu cumva 
novianul ar fi trebuit să renunţe la paharul acela, ba chiar şi 
la cele câteva de dinaintea lui. 

— Asta-i o tipică fraudă pioasă, Ladislas! Exclamă 
novianul. Ştii bine că putem utiliza toate modelele recente 
pe care le putem obţine. Chiar azi după-amiază, am luat 
cinci Metalurgi... 

— Ştiu, spuse Istoricul, am fost acolo. 

— M-ai spionat! Să-ţi spun eu cum stă treaba. Modelul nou 
de Metalurgi pe care l-am luat diferă de cel anterior numai 
prin faptul că ştie să utilizeze spectrografele Beeman. 
Benzile n-au fost modificate nici atât (apropie degetul mare 
de cel arătător) faţă de modelul de anul trecut. Aţi introdus 
modelele noi doar ca să ne siliţi să le cumpărăm, să 
cheltuim bani şi să venim aici cu pălăria în mână. 

— Noi nu vă silim să cumpăraţi. 

— Nu, dar vindeţi ultimele modele lui Landonum şi-n felul 
ăsta trebuie să ţinem pasul. Voi, pioşii de pământeni, ne-aţi 
prins într-un cerc vicios, în care trebuie să cumpărăm 
întruna, dar fiţi atenţi - undeva trebuie să existe o ieşire. 

Râsul lui sună ascuţit acum şi se sfârşi mai repede decât ar 
fi trebuit. 

— Sper cu toată sinceritatea să existe o ieşire, spuse 
Ingenescu. Între timp, referitor la țelul apelului meu 
telefonic... 


— Aşa-i, tu ai sunat. Perfect, eu ţi-am spus ce am avut de 
spus şi bănuiesc că, oricum, la anul va apărea un model nou 
de Metalurg pe care să aruncăm banii, cu ceva suplimentar 
probabil legat de cine ştie ce analiză a niobiului, dar cu 
nimic altceva în plus, iar peste un an altul... În sfârşit, ce 
doreşti? 

— Lângă mine se află un tânăr cu care doresc să vorbeşti. 

— Da? 

— Novianul nu părea prea încântat de perspectivă. 

— În ce problemă? 

— Nu-ţi pot spune. Nu mi-a destăinuit-o nici mie. Mai mult 
chiar, nu mi-a spus nici numele sau profesiunea lui. 

Novianul se încruntă. 

— Atunci, de ce-mi iroseşti timpul? 

— Pare destul de încrezător că vei fi interesat de ceea ce 
are să-ţi transmită. 

— Ce să-ţi spun! 

— În plus, adăugă Ingenescu, fă-o ca o favoare pentru 
mine. 

— Atunci, să-i dăm drumul, ridică din umeri novianul, dar 
zi-i să fie scurt. 

Ingenescu păşi în lateral şi-i şopti lui George. 

— Când îi vorbeşti, foloseşte apelativul „onorabile”. 

George înghiţi nodul uriaş din beregată. „Acum e acum”, 
îşi zise. 

* 

Tânărul se simţea scăldat în transpiraţie. Ideea de-abia îi 
venise, totuşi era absolut sigur în privinţa ei. Primele 
gânduri apăruseră când vorbise cu Trevelyan, apoi totul 
fermentase şi se modelase, căpătând formă în timp ce-l 
ascultase pe Ingenescu, pentru ca remarcile novianului să 
definitiveze totul. 

— Onorabile, începu el, doresc să vă arăt ieşirea din cercul 
vicios. 

În mod deliberat, preluase metafora novianului. Acesta îl 
privi grav. 


— Care cerc vicios? 

— Cel despre aţi amintit chiar dumneavoastră, onorabile. 
Cercul vicios în care se găseşte Novia când veniţi pe 
Pământ pentru a... pentru a lua tehnicieni. 

Îi era imposibil să-şi oprească dinţii să clănţăne; de 
surescitare, nu de frică. 

— Încerci să-mi spui că ai cunoaşte o modalitate prin care 
am putea evita atotputernicia pieţei mentale a Pământului? 

— Da, domnule. Vă puteţi controla propriul 
dumneavoastră sistem Educaţional. 

— Hm-m-m... Fără benzi? 

— D... da, onorabile. 

Fără a-şi lua ochii de la George, novianul strigă: 

— Ingenescu, doresc să te văd! 

Istoricul se deplasă înapoia tânărului, astfel că putea fi 
zărit peste umărul acestuia. 

— Ce-i asta? Întrebă novianul. Mă simt depăşit. 

— 'Te asigur cu tot respectul, onorabile, vorbi Ingenescu, 
că indiferent despre ce ar fi vorba, iniţiativa aparţine 
exclusiv tânărului domn. Nu eu sunt autorul şi declin orice 
responsabilitate în această privinţă. 

— Atunci, ce legătură are tânărul cu tine? De ce ai 
intervenit în favoarea lui? 

— Reprezintă un subiect de studiu, onorabile. Prezintă 
valoare pentru mine şi-i satisfac dorinţele. 

— Ce fel de valoare? 

— Este dificil de explicat, ţine de profesiunea mea. 

— Fiecare cu profesiunea lui, râse scurt novianul şi făcu 
un semn din cap spre cineva dinafara razei obiectivului 
video. Este un tânăr, un fel de protejat al lui Ingenescu, 
care ne va explica în ce fel să facem Educaţie fără benzi. 

Pocni din degete şi un alt pahar de lichior îi fu întins. 

— Ei bine, tinere? 

Pe ecran apăruseră acum mai multe chipuri. Bărbaţi, dar 
şi femei, înghesuindu-se să-l vadă pe George, cu feţele 
adoptând diverse expresii de amuzament şi de curiozitate. 


Tânărul se strădui să pară dispreţuitor. În felul lor propriu, 
toţi erau novieni, „studiindu-l” de parcă ar fi fost un gândac 
înfipt în insectar. Ingenescu se retrăsese într-un colţ şi-l 
privea cu ochi atenţi. 

„Nişte proşti cu toţii”, se gândi el încordat. Trebuiau însă 
făcuţi să înţeleagă. El avea să-i facă să înţeleagă. 

— În această după-amiază, am fost la Olimpiada 
Metalurgilor, începu el. 

— Şi tu? Pufni novianul. Se pare c-a asistat toată populaţia 
Pământului. 

— Nu, onorabile, dar eu am fost acolo. Aveam un prieten 
care concura şi care nu s-a descurcat deloc bine, deoarece 
aţi utilizat aparatele Beeman. Educaţia lui indusese doar 
Henslerele, se pare un model mai vechi. Aţi spus că 
diferenţa era minoră. (George ridică două degete foarte 
apropiate, imitând gestul anterior al celuilalt.) Iar prietenul 
meu aflase de câtva timp că va fi necesară cunoaşterea 
Beeman-urilor. 

— Şi ce semnifică asta? 

— Ambiţia de o viaţă a prietenului meu a fost să plece pe 
Novia. El cunoştea deja Henslerele. Pentru a se califica, 
trebuia să cunoască şi Beeman-urile, iar el era conştient de 
acest lucru. Pentru a cunoaşte Beeman-urile, îi erau 
necesare doar câteva date suplimentare, câteva principii de 
operare şi, poate, niţică practică. "Ținând seama de faptul că 
era ambiția lui de o viaţă, ar fi putut reuşi toate astea... 

— Dar de unde ar fi obţinut o bandă pentru datele şi 
principiile de operare suplimentare? Sau Educaţia a 
devenit pe Pământ un subiect ce poate fi studiat acasă, 
după voie? 

Chipurile de pe fundal chicotiră respectuoase. 

— De aceea nici nu le-a învăţat, onorabile, răspunse 
George. El a crezut că are nevoie de o bandă. Indiferent 
care ar fi fost câştigul, el nici măcar n-a încercat să înveţe, 
fiindcă n-avea o bandă. A refuzat s-o facă. 


— A refuzat, aha! Probabil că-i tipul de individ care ar 
refuza să zboare fără un taxi aerian, nu? 

Urmară alte râsete, iar novianul surâse larg şi urmă: 

— Băiatul este amuzant. Continuă! Te mai ascult câteva 
secunde. 

— Să nu credeţi că-i vorba despre o glumă, rosti George 
încordat. De fapt, benzile nu sunt bune. Ele ne învaţă prea 
multe şi sunt lipsite de orice dificultăţi. O persoană care 
învaţă în felul acesta nu cunoaşte şi alte modalităţi de 
învăţare, ci rămâne încremenită în şablonul ce i-a fost 
impus. Pe de altă parte, dacă nu i s-ar da benzi, ci de la 
început ar fi silită să înveţe singură, ca să spun aşa, atunci 
ar deprinde obiceiul învăţării şi va continua s-o facă. Nu-i 
rezonabil? O dată ce şi-a dezvoltat corespunzător 
deprinderea respectivă, i se poate oferi un volum redus de 
cunoştinţe pe bandă, în scopul completării golurilor sau 
fixării detaliilor. După aceea, poate progresa din nou pe 
cont propriu. În felul acesta, aţi putea obţine Metalurgi 
Beeman din propriii voştri Metalurgi Hensler şi n-aţi mai fi 
nevoiţi să veniţi pe Pământ după modelele cele mai recente. 

Novianul încuviinţă din cap şi sorbi din pahar. 

— Şi de unde poate lua persoana respectivă cunoştinţele, 
dacă nu are benzi? Din vidul interstelar? 

— Din cărţi. Din studiul instrumentelor. Prin gândire. 

— Cărţi? Cum pot fi înţelese cărţile fără Educaţie? 

— Cărţile sunt alcătuite din cuvinte, iar cuvintele pot fi 
înţelese în cea mai mare parte. Termenii de specialitate pot 
fi explicaţi de tehnicienii pe care-i aveţi deja. 

— Dar cititul? Accepţi benzile pentru citit? 

— N-am nimic împotriva benzilor pentru citit, deşi nu 
există nici un motiv pentru care cititul să nu poată fi învăţat 
după vechea metodă. Cel puţin, în parte. 

— Pentru ca bunele deprinderi să fie dezvoltate din 
copilărie? 

— Exact, exact, surâse George. 

Novianul începea să priceapă. 


— Dar matematica? 

— Asta-i cea mai uşoară din toate, domn... Onorabile. 
Matematica diferă de alte subiecte tehnice. Începe prin 
anumite principii elementare şi progresează treptat. Se 
poate învăţa pornind de la nimic, de la zero. Practic, ea este 
concepută chiar pentru asta. Apoi, după ce se cunosc 
tipurile cuvenite de matematică, alte cărţi tehnice devin 
lesne de priceput. Mai ales dacă se începe cu cele simple. 

— Există cărţi simple? 

— Sigur că da. Chiar dacă n-ar exista, tehnicienii pe care-i 
aveţi acum pot încerca să scrie cărţi simple. Unii dintre ei 
ar putea fi capabili să-şi transpună cunoştinţele în cuvinte şi 
simboluri. 

— Dumnezeule, se adresă novianul celor strânşi în jurul 
său. Drăcuşorul ăsta are răspuns la toate. 

— Am, am, strigă George. Întrebaţi-mă! 

— Tu însuţi ai încercat să înveţi din cărţi, sau tot ce ne-ai 
spus nu-i decât o ipoteză? 

George se răsuci să-i arunce o privire lui Ingenescu, dar 
Istoricul rămase nemişcat. Pe chipul lui nu se descifra decât 
un interes detaşat. 

— Am încercat, răspunse tânărul. 

— Şi ai avut succes? 

— Da, onorabile. Luaţi-mă cu dumneavoastră pe Novia. Pot 
să pun la punct un program şi să conduc... 

— Aşteaptă, mai am câteva întrebări. De cât timp crezi că 
ai avea nevoie să devii un Metalurg capabil să lucreze cu un 
Beeman, dacă ai porni de la... Zero şi n-ai utiliza benzi 
Educaţionale? 

George şovăi. 

— Ei bine... Câţiva ani. 

— Doi? Cinci? Zece? 

— Nu pot preciza, onorabile. 

— Iată aşadar o întrebare esenţială la care nu ai răspuns. 
Să zicem cinci ani? Ti se pare rezonabil? 

— Cred că da. 


— Bine. Prin urmare, avem un tehnician care, conform 
metodei tale, va studia metalurgia vreme de cinci ani. Cred 
că eşti de acord că-n acest interval el nu poate fi 
întrebuințat la nimic, totuşi trebuie hrănit, adăpostit şi 
plătit. 

— Dar! 

— Lasă-mă să termin. Când a terminat şi poate folosi un 
Beeman, au trecut cinci ani. Nu crezi că până atunci vom 
avea deja Beeman-uri modificate, pe care el nu va fi capabil 
să le folosească? 

— Dar până atunci va fi expert în învăţare. Ar putea învăţa 
noile detalii necesare în doar câteva zile. 

— Aşa susţii tu. Să-l luăm însă, de pildă, pe amicul acela al 
tău. Dacă el ar fi învăţat despre Beeman pe cont propriu, 
crezi că ar fi ajuns la fel de expert ca unul care ar fi învăţat 
din benzi? 

— Poate că nu... 

— Aha! 

— Staţi, lăsaţi-mă şi pe mine să termin! Chiar dacă el nu ar 
şti unele lucruri la fel de bine, importantă este capacitatea 
de a învăţa în continuare. El ar putea fi capabil să inventeze 
lucruri noi, să se gândească la probleme la care nu s-ar 
gândi nici un om Educat. În felul acesta, aţi deţine o 
mulţime de gânditori originali... 

— În urma studiilor tale, întrebă novianul, ai inventat ceva 
nou? 

— Nu, dar eu sunt unul singur şi n-am studiat aşa de 
mult... 

— Mda. Ei bine, doamnelor şi domnilor, v-aţi amuzat 
suficient? 

— Staţi, strigă George, brusc cuprins de panică, aş dori să 
fixez o întrevedere personală! Anumite lucruri nu pot fi 
explicate la videofon. Există detalii... 

Novianul privi pe lângă tânăr. 

— Ingenescu! Cred că ţi-am acordat favoarea solicitată. 
Mâine însă mă aşteaptă realmente un program încărcat. 


Sănătate! 

Ecranul se întunecă. 

* 

Mâinile lui George se întinseră spre ecran, parcă mânate 
de impulsul sălbatic de a-l scutura şi a-l readuce la viaţă. 

— Nu m-a crezut! Strigă el. Nu m-a crezut! 

— Nu, George, rosti Ingenescu. Chiar ai sperat că te va 
crede? 

Tânărul de-abia îl auzi. 

— Şi de ce nu? Este cât se poate de adevărat. Totul este-n 
avantajul lui. Nu-şi asumă nici un risc. Eu şi câţiva oameni 
cu care să lucrez... O duzină de oameni care s-ar instrui 
câţiva ani ar costa mai puţin decât un tehnician. Era beat! 
Beat! N-a-nţeles! 

Privi în jur, cu răsuflarea tăiată. 

— Cum pot ajunge la el? Trebuie s-ajung. A fost o greşeală. 
Nu trebuia să mă folosesc de videofon. Am nevoie de timp. 
Între patru ochi. Cum ajun... 

— Nu te va primi, George, rosti Ingenescu. Şi chiar dacă 
te-ar primi, nu te-ar crede. 

— O să mă creadă, v-o spun. Când nu bea. Este... 

— George se răsuci spre Istoric şi ochii i se lărgiră. 

— De ce-mi spuneţi George? 

— Nu aşa te numeşti? George Platen? 

— Mă cunoaşteţi? 

— Ştiu totul despre tine. 

Tânărul rămase nemişcat, cu excepţia pieptului care i se 
ridica şi cobora năvalnic. 

— Vreau să te ajut, continuă Ingenescu. Ţi-am mai spus 
asta. Te-am studiat şi vreau să te ajut. 

— N-am nevoie de ajutori răcni George. Nu sunt debil 
mental! Restul lumii este, dar nu eu... 

Se răsuci şi se repezi către uşă. 

O deschise larg, iar cei doi poliţişti care o păzeau îl 
înşfăcară. 


Cu toate că se zbătu ca un apucat, tânărul simţi sprayul 
tranchilizant atingându-i partea cărnoasă de sub maxilar, 
apoi totul se termină. Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu 
chipul lui Ingenescu, privindu-l cu blândeţe şi grijă. 

* 

George deschise ochii şi zări albul unui tavan. Îşi reaminti 
ce se petrecuse. Îşi reaminti cumva distant, de parcă s-ar fi 
întâmplat altei persoane. Fixă cu privirea plafonul până ce 
albul îi umplu ochii şi-i curăţă creierul, lăsând loc cumva 
pentru noi gânduri şi noi modalităţi de gândire. 

Nu ştiu cât timp zăcu aşa, ascultându-şi plutirea 
gândurilor. 

Apoi o voce întrebă: 

— Te-ai trezit? 

George îşi auzi pentru prima dată propriul geamăt. El 
gemuse? Se strădui să întoarcă privirea. 

— Te doare, George? Întrebă vocea. 

— Ciudat, murmură tânărul, îmi dorisem atât de mult să 
părăsesc Pământul. Nu-nţelesesem. 

— Ştii unde de afli? 

— Înapoi în... În Cămin. 

George reuşi să se întoarcă. Vocea îi aparţinea lui Omani. 

— Ciudat, zise George. Nu-nţelesesem. 

Omani îi zâmbi blând. 

— Acum dormi. 

George dormi. 

* 

Şi se deşteptă din nou. Mintea îi era limpede. 

Omani se afla la căpătâiul lui şi citea, dar lăsă cartea când 
George deschise ochii. 

Tânărul se sculă în capul oaselor. 

— Bună, îngăimă el. 

— 'Ţi-e foame? 

— Ba bine că nu. 

— Îl privi curios pe Omani. 


— Am fost urmărit din clipa când am plecat de aici, nu-i 
aşa? 

Nigerianul încuviinţă din cap. 

— Ai fost permanent supravegheat. Intenţionam să te 
manevrăm spre Antonelli şi să-ţi permitem să-ţi defulezi 
agresiunea. Consideraserăm că era singura modalitate prin 
care ai fi putut progresa. Emoţiile îţi zăgăzuiau progresul. 

— Am greşit cu totul în privinţa lui, rosti George stânjenit. 

— Acum, nu mai contează. La aeroport, când te-ai oprit să 
priveşti avizierul de la biroul de informaţii al Metalurgilor, 
unul dintre agenţii noştri ne-a comunicat lista concurenţilor. 
Noi doi discutaserăm suficient despre trecutul tău ca să 
pricep semnificaţia numelui lui Trevelyan. Ai solicitat apoi 
îndrumări spre locul Olimpiadei şi exista posibilitatea de a 
rezulta genul de criză la care speraserăm. De aceea, l-am 
trimis acolo pe Ladislas Ingenescu, să te găsească şi să 
preia controlul situaţiei. 

— Este o persoană importantă în guvern, nu? 

— Da, este. 

— Şi l-aţi „trimis” să preia controlul situaţiei... Sună ca şi 
cum eu însumi aş fi... 

— Eşti o persoană importantă, George. 

Sosi mâncarea, o tocană cu sos gros, aburind ademenitor. 
George rânji ca un lup şi-şi scoase mâinile de sub cearşaf. 
Omani îl ajută să aranjeze măsuţa portabilă. O vreme, 
tânărul mâncă în tăcere, apoi spuse: 

— Ceva mai devreme, m-am trezit pentru câteva clipe. 

— Ştiu, încuviinţă Omani. Eram aici. 

— Da, îmi amintesc. Ştii, totul era schimbat. Parcă aş fi fost 
prea obosit ca să simt emoţii. Nu mă mai simţeam furios. 
Puteam doar să gândesc. Parcă fusesem drogat special 
pentru a-mi anula emoţiile. 

— N-ai fost drogat, clătină din cap Omani. Doar sedat. 'Te- 
ai odihnit. 

— Oricum, totul mi-a devenit perfect clar, de parcă-l 
ştiusem de la bun început, dar nu-mi plecasem urechea la 


propria-mi cunoaştere. M-am gândit: „Ce dorisem din 
partea Noviei?” Vrusesem să mă duc pe Novia, să iau un 
grup de tineri ne-Educaţi şi să le predau după cărţi. 
Vrusesem să pun bazele unui Cămin pentru debili mental... 
ca aici, iar Pământul le are deja - şi încă multe. 

Dinţii albi ai lui Omani sclipiră când acesta zâmbi. 

— Pentru astfel de locuri, denumirea corectă este 
Institutul de Studii Superioare. 

— Acum înţeleg atât de bine, urmă George, încât mă 
uimeşte orbirea mea anterioară. La urma urmelor, cine 
inventează noile modele de instrumente ce necesită noi 
modele de tehnicieni? De pildă, cine a inventat 
spectrografele Beeman? Probabil un individ pe nume 
Beeman, dar este imposibil ca el să fi fost Educat după 
benzi, deoarece atunci n-ar fi fost în stare să vină cu un 
element nou. 

— Exact. 

— Sau cine concepe benzile Educaţionale? Tehnicieni 
speciali? În cazul acesta, cine concepe benzile după care 
sunt Educaţi ei? Alţi tehnicieni, mai avansați? În cazul 
acesta, cine concepe benzile... Înţelegi ce vreau să spun. 
Undeva, trebuie să existe un capăt. Undeva, trebuie să 
existe persoane care au capacitatea de gândire originală. 

— Da, George. 

Tânărul se lăsă pe spate, privi peste capul lui Omani şi, 
pentru o clipă, în ochii săi reapăru un licăr de nelinişte. 

— De ce nu mi s-au spus toate astea de la început? 

— De câte necazuri am fi scăpat, dacă ţi-am fi putut spune! 
Vezi tu, George, noi putem să analizăm o minte şi să 
conchidem că un individ va deveni un bun arhitect, iar altul 
un expert în tâmplărie. Nu deţinem însă nici o modalitate 
de a detecta capacitatea de gândire originală, creativă. 
Este ceva prea subtil. Avem doar nişte metode empirice de 
a-i distinge pe indivizii care ar putea avea un asemenea 
talent. Existenţa unor astfel de cazuri ne este anunţată în 
Ziua Citirii. Aşa s-a întâmplat cu tine. Potenţiale persoane 


de acest gen apar cam unul la zece mii de oameni. Până la 
Ziua Educaţiei, persoanele respective sunt reverificate şi în 
nouăzeci la sută din cazuri alarma se dovedeşte falsă. Cei 
care rămân sunt trimişi în locuri ca acesta. 

— Totuşi, insistă George, ce-i rău în a le spune oamenilor 
că unul din... Din o sută de mii va ajunge aici? Nu va mai fi 
un şoc pentru cei care ajung realmente. 

— Te-ai gândit însă şi la ceilalţi? La cei nouăzeci şi nouă de 
mii nouă sute nouăzeci şi nouă? Nu putem îngădui ca toţi 
aceia să se considere rataţi. Ei se îndreaptă spre profesiuni 
şi, într-un fel sau altul, reuşesc toţi. Oricine poate adăuga 
numelui său profesiunea şi autorizaţia. Într-un fel sau altul, 
fiecare individ îşi găseşte un loc în societate şi acesta este 
aspectul absolut necesar. 

— Dar noi? Excepţiile de unu dintr-o sută de mii? 

— Nu ţi se poate spune nimic. Asta-i clenciul! Este testul 
final. Chiar şi după ce, în Ziua Educaţiei, am eliminat 
„alarmele false”, nouăzeci la sută dintre cei care vin aici nu 
deţin capacităţile geniilor creative şi nu există nici o 
modalitate mecanică prin care ei să poată fi deosebiți de cei 
pe care ni-i dorim de fapt. Cei zece la sută trebuie să ne-o 
spună singuri. 

— Cum? 

— Vă aducem aici, la un Cămin pentru debili mental, iar 
cei care nu vor să accepte situaţia sunt cei pe care ni-i 
dorim. Metoda poate fi crudă, dar dă rezultate. Este 
imposibil să-i spui unui om: „lu poţi crea. Dă-i drumul!” 
Este mult mai sigur să aştepţi ca omul să spună: „Eu pot 
crea şi-o voi face, indiferent dacă o doriţi sau nu.” Există 
zece mii de persoane ca tine, George, care practic susţin 
dezvoltarea tehnologică a o mie cinci sute de planete. Nu 
ne putem îngădui să pierdem nici măcar un potenţial 
recrut, dar nici să ne irosim eforturile cu cineva care nu se 
ridică la înălţimea aşteptărilor. 

George împinse într-o parte farfuria goală şi ridică la gură 
ceaşca de cafea. 


— Şi ce se întâmplă cu cei care... Nu se ridică la înălţimea 
aşteptărilor? 

— Sunt supuşi Educării cu benzi şi devin Savanţii noştri 
Sociali. Ingenescu este unul dintre ei. Eu însumi sunt 
Psiholog Autorizat. Ca să zic aşa, noi formăm eşalonul 
secund. 

George îşi termină cafeaua. 

— Continuă să mă frământe un lucru, rosti el. 

— Care anume? 

Dând pătura la o parte, tânărul cobori din pat. 

— De ce se numesc Olimpiade? 


SFÂRŞIT