Michael Peinkofer — In umbra lui Thot

MICHAEL PEINKOFER 


ÎN UMBRA 
LUI THOT 


Traducere din limba germană 
IULIANA VATUI 


Versiune 1.0 


MICHAEL PEINKOFER 
Der Schatten von Thot 
© 2007 by Verlagsgruppe Lübbe GmbH & Co. KG, 
Bergisch Gladbach 


RAO International Publishing Company S.A. 


po 


aC vaf 


2008 


Dedicată părinţilor mei pentru 
dragostea lor 
şi pentru că au crezut mereu în mine. 


Prolog 


VECHIUL OBSERVATOR ASIRONOMIC, CAIRO, 
SEPTEMBRIE 1883 


O boltă de stele scânteietoare se întindea deasupra caselor şi 
a străzilor înguste ale oraşului, dispuse de la malurile Nilului 
până sus, pe povârnişurile Djebel Mokattam. O lumină albastră 
învăluia cupolele moscheelor şi minaretele oraşului, şi făcea să 
lucească zidurile semeţe ale fortăreței şi albia largă a fluviului. 

In vârful vechiului observator astronomic, construit odinioară 
de califi pentru a privi şi a interpreta fenomenele cerului, se afla 
Amon el-Hakim. Însă ochii lui, deşi aţintiţi în sus, spre cerul 
scânteietor, nu mai vedeau strălucirea stelelor. 

Înțeleptul din Mokattam - aşa obişnuiau să-l numească pe 
bătrânul care alesese observatorul astronomic spre a-i servi de 
locuinţă; aici trăia şi locuia el, iar în ungherele şi cotloanele 
nenumărate ale turnului dărăpănat se adăpostea ştiinţa 
vremurilor trecute. Aici se adunaseră cărţi şi role, pergamente şi 
obiecte cărora li se atribuise o semnificaţie magică. El-Hakim îşi 
dedicase toată viaţa cercetării ultimelor mistere, ultimei enigme 
care mai rămăsese de cercetat într-o epocă în care omul 
atinsese limitele cunoaşterii. 

Străinii din nord... 

Inţeleptul din Mokattam îi dispreţuia. 

Păşiseră fără smerenie şi fără respect în ţara sacră şi nu 
încercau niciun pic de pietate în faţa moştenirii milenare. 
Piramidele, templul, mormintele şi sfinxul nu reprezentau 


pentru ei decât clădiri lipsite de viaţă, conglomerate din piatră, 
înghiţite de nisip şi de pulberea timpului. 

Romanii fuseseră primii care călcaseră în picioare gloria 
Egiptului. 

Apoi grecii. 

Turcii. 

Francezii. 

Şi acum englezii. 

Doar puţini dintre ei avuseseră suficientă rațiune, încât să 
înţeleagă că Egiptul reprezenta mai mult decât un trecut mort şi 
că nisipul pustiei putea ascunde cheia viitorului. lar aceia care 
înţeleseseră acest lucru nu erau nici pe departe cu toţii slujitori 
ai Luminii. 

Amon el-Hakim trăia în întuneric, şi aceasta nu doar pentru că 
lumina ochilor săi se stinsese. Bezna câştigase teren în sufletul 
înţeleptului - o beznă mai întunecată decât orice noapte şi mai 
de nepătruns decât orice furtună de nisip. Pe când ochii săi mai 
vedeau încă licărirea stelelor, el-Hakim a interpretat pentru 
ultima dată cerul. Şi ceea ce a văzut l-a umplut de oroare şi de 
spaimă. 

O putere străveche ieşise din nou la suprafaţă din adâncurile 
istoriei şi se zbătea să ajungă la mistere care-i erau interzise. 
Taine de nedezvăluit erau smulse din negura timpului. Lumea îşi 
pierdea echilibrul; haosul şi distrugerea aveau să îi urmeze. 

Înțeleptul din Mokattam rosti încet cuvintele dăltuite pe o 
stelă din piatră. Deşi originalul era îngropat adânc, în nisipul din 
Memphis, totuşi o copie rămăsese în posesia astrologilor din 
Mokattam, fiind păzită de generaţii de oameni înţelepţi. 


Egipt. O, Egipt! 

Va veni vremea când zeii vor părăsi pământul. Din religia 
ta nu vor rămâne decât legende îndepărtate şi cuvinte 
dăltuite în piatră, cărora posteritatea nu le va mai da 
crezare. Cei pioşi vor amuţi, iar întunericul va fi preferat 
Luminii; şi niciun om nu-şi va mai înălța privirea spre cer. 
Cei neprihăniţi vor fi luaţi în derâdere, fiind socotiți nebuni, 
iar cei impuri vor fi slăviţi ca înţelepţi. Mâniosul va trece 
drept curajos, iar nebunul ca drept; ştiinţa despre sufletul 
nemuritor va fi tăgăduită. 

Din acest motiv, eu, Thot, am consemnat tainele zeilor şi 


le-am păstrat într-un loc tainic. Aceasta, până când oamenii 
vor fi pregătiţi să primească ştiinţa noastră. Cel care caută 
taina Lunii să se avânte pe cărarea nopţii. Insă acela care 
năzuieşte spre cunoaştere să se ferească de ceea ce îl 
pândeşte-n întuneric... 


Cartea I 


LONDRA 


1 


LONDRA, EAST END, 14 OCTOMBRIE 1883 


Miezul nopţii. 

Clopotnița din Westminster, care întrecea pe departe în 
înălţime clădirea Parlamentului şi podul Westminster, anunţa 
sfârşitul zilei trecute şi începutul unei zile noi. Însă sunetul 
clopotului mare, numit de locuitorii Londrei Big Ben, pentru o 
naţiune întreagă un simbol al măreției şi superiorității, nu 
ajungea până în străzile întortocheate din East End. 

Prea înguste erau magherniţele pline de gunoi şi de mizerie, 
prea înalte zidurile triste din cărămidă ale locuinţelor insalubre 
şi ale curților dosnice, prea mare zgomotul care încă răzbătea 
din cârciumi chiar şi la acest ceas târziu. La zdrăngănitul 
disonant al clavecinelor dezacordate se adăuga vaietul unei 
armonici, al cărei sunet era acompaniat de ţipetele fără noimă 
ale beţivilor şi de râsetele stridente ale târfelor. 

Lumina galbenă murdară care ieşea prin ferestrele localurilor 
şi ale tavernelor licărea mat şi estompat în ceața deasă, rece şi 
umedă ce se strecura cu insistenţă prin magherniţe şi se 
amesteca apoi cu fumul înţepător al sobelor încinse şi al 
cuptoarelor alimentate cu cărbuni. 

Doar ici şi colo, strălucirea pâlpâindă a felinarelor cu gaz 
străpungea bezna şi arunca o lumină slabă asupra fiinţelor 
zdrenţăroase şi cuprinse de disperare care se înghesuiau în 
nişele şi intrândurile caselor. În special orfani care nu ştiau 
încotro să o apuce, dar şi cerşetori şi beţivi, de care 
Whitechapel, mai mult decât oricare alt cartier al oraşului, nu 
ducea lipsă. Disperarea şi foametea erau omniprezente, şi - 
pentru a nu sfârşi împreună cu familiile lor într-unul din 
stabilimentele de muncă rău famate, înfiinţate de stat - nu puţini 
bărbaţi întorceau spatele legii. Bande de răufăcători lipsiţi de 
scrupule se dedau la ticăloşii în East End, iar în magherniţele 
înguste şi întunecate, în care duhnea a putregai şi a excremente, 


nu hoinăreau numai şobolani, ci şi indivizi gata să ucidă pentru 
câţiva şilingi sau pentru o bucată de pâine. 

Printre femei, stabilimentele de muncă nu erau mai puţin 
temute decât în rândul bărbaţilor. Şi ele făceau totul pentru a nu 
ajunge acolo - chiar şi dacă asta însemna ca, în lupta de zi cu zi 
pentru subzistență, să îşi pună trupul la mezat. Cele înzestrate 
de la natură cu o înfăţişare plăcută îşi puteau permite o 
îmbrăcăminte drăguță şi se duceau după clienţi la Covent 
Garden sau în cartierul cu teatre, unde exista şansa ca un 
gentleman să plătească pentru o noapte un florin sau chiar mai 
mult. Prostituatele din Whitechapel, care erau adesea bolnave şi 
marcate trupeşte şi sufleteşte, îşi ofereau serviciile pentru 
câţiva penny, şi asta destul de des în curţi dosnice întunecate şi 
pe caldarâmul murdar. 

Grace Brown blestema ziua când sosise în oraş. Se împlineau 
trei ani de atunci. În acest răstimp, soţul ei fusese prins pe când 
fura trei portocale şi trimis la muncă silnică, ea îşi pierduse 
slujba la o fabrică pentru că era soţie de puşcăriaş şi fusese dată 
afară din casă pentru că nu mai putea plăti chiria pentru odaia 
ei sărăcăcioasă. De frica stabilimentului de muncă, începuse să 
îşi ofere trupul la mezat. Tăietura de cuţit, aplicată de un client 
care nu dorea să plătească, îi desfigurase, prin cicatricea 
provocată, jumătatea stângă a feţei. Un singur atu avea Grace 
Brown faţă de concurenţa care popula străzile dimprejur de 
Fournier Street şi îşi ridica fusta pentru a nu lăsa să existe nicio 
îndoială în privinţa serviciilor oferite. Părul ei roşcat ieşea în 
evidenţă în monotonia cenuşie ca un semnal luminos şi atrăgea 
atenţia clienţilor. În alte nopţi, acest capriciu al naturii o ferise 
pe Grace de soarta de a dormi în şanţ. În această noapte însă, 
avea să devină ghinionul ei... 

Caldarâmul ud de ploaie al Hopetown Street lucea în lumina 
felinarelor. Doar când şi când venea dinspre Brick Lane câte-o 
trăsură sau vreo căruţă. De cele mai multe ori era vorba doar de 
care sărăcăcioase, trase de măgari slăbănogi şi aparţinând unor 
bărbaţi cu obrajii supţi şi cu faţa palidă şi scofâlcită: precupeţi 
care îşi câştigau traiul vânzând fructe şi legume în pieţele din 
Covent Garden sau achiziţionând marfă ieftină pentru a o oferi 
altundeva spre vânzare cu câţiva penny mai scump. De 
asemenea, negustori de cărbuni şi coşari, precum şi prinzători 


de şobolani, pentru care exista de lucru mai mult decât suficient 
în toate cartierele oraşului. 

Grace Brown se adresă unuia şi altuia. Nu se alese totuşi 
decât cu batjocură şi râsete vulgare. Nimeni nu dorea să meargă 
cu ea, şi disperarea ei deveni tot mai mare, când, deodată, 
frumos şi straniu de privit în acelaşi timp, din ceaţă şi fum se 
desprinse o trăsură aleasă. 

Era o trăsură mare, cum nu-şi puteau permite decât stăpânii 
nobili, trasă de patru cai negri, cu hamurile ţintuite cu argint. 
Spre nedumerirea fără margini a lui Grace Brown, caii îşi 
încetiniră pasul chiar în dreptul ei şi elegantul vehicul se opri. 

— Hei, tu! 

Vizitiul, un bărbat cu umerii laţi, care purta o mantie din lână 
şi îşi îndesase pălăria peste urechi pentru a se apăra de frigul 
umed al nopţii, oprise trăsura. 

— Vorbeşti cu mine? 

Grace privi în jur cu mirare. Dar în afară de ea nu mai era 
nimeni acolo. 

— Dar cu cine altcineva? Vizitiul se aplecă spre ea. Cauţi de 
lucru? 

— D-da. 

— Stăpânul meu de acolo, arătă el peste umăr spre trăsură, în 
al cărei geam întunecat se oglindeau strada şi casele, caută ceva 
distracţie. Şi mă gândesc că tu eşti exact ce caută el. 

— Crezi?! 

Grace îşi aranjă gânditoare părul şi şalul sărăcăcios pe care îl 
purta, în timp ce în gând începuse deja să îşi facă socoteli cât ar 
da distinsul domn. Zece penny sau chiar un şiling... 

— Cu siguranţă. 

În umbra borului pălăriei, ochii vizitiului nu se vedeau, însă 
gura şi bărbia lui bărboasă se schimonosiră într-un rânjet 
încurajator. 

— Eşti de acord cu un florin ca plată? 

— U-un florin!? îngăimă Grace. Era mai mult decât primise 
vreodată de la un client. Sigur că sunt de acord! 

— Atunci urcă înăuntru. Stăpânul meu te aşteaptă deja. 

— Mii de mulţumiri! exclamă Grace, care nu prea înţelegea de 
unde venea întorsătura aceasta favorabilă a destinului şi cel mai 
mult ar fi vrut să-l îmbrăţişeze pe vizitiu. 


Cu inima bătându-i în piept, se apropie de trăsura în care 
domnea o beznă de nepătruns şi în ale cărei ferestre întunecate 
nu se vedea decât pe ea însăşi, ca într-o oglindă. Abia se apropie 
de vehicul, că uşa se şi deschise şi se dădu în lături cu un 
scârţâit uşor. Interiorul rămase în beznă, ca şi cum lumina slabă 
a felinarelor ar fi refuzat să pătrundă înăuntru. 

— Sir? întrebă Grace cu şovăială, în timp ce se apropie cu 
prudenţă, şi aruncă o privire în trăsură. 

Preţ de o clipă o izbi o răceală glacială. Avu impresia că stă 
cineva în trăsură şi se holbează la ea cu o privire pătrunzătoare. 
Fu cuprinsă de imboldul puternic de a se întoarce şi de ao lua 
repede la sănătoasa, dar gândul la florinul care îi promitea 
pentru a doua zi un stomac plin şi un acoperiş deasupra capului 
o ţintui locului. 

— Să vin înăuntru, Sir? întrebă ea şoptit. j 

Dar, ca şi înainte, nu răzbătu dinăuntru niciun răspuns. În 
trăsură păru însă că se mişcase ceva. Se auzi foşnetul uşor de 
stofă şi un sunet limpede, metalic, asemănător clinchetului unui 
clopoțel. 

Dar nu era niciun clopoțel - era sunetul unui tăiş ascuţit ca o 
lamă de ras. 

Lui Grace Brown nu îi rămase deloc timp să se îngrozească: 
lama albă ca fulgerul brăzdă rapid întunericul şi îi tăie gâtul. 

Un şuvoi de sânge îi înecă visele şi spaimele, speranţele şi 
temerile, înainte ca în îndepărtatul Westminster să înceteze 
bătaia clopotului Big Ben. 


2 


ÎNSEMNARE DIN JURNALUL PERSONAL 
AL LUI SARAH KINCAID 


Am avut din nou acest vis straniu, despre care mi-ar 
plăcea să cred că nu este decât un coşmar fără noimă, ce 
mă urmăreşte din când în când. Insă imaginile pe care le 
văd în el - acele umbre şi impresii - sunt prea reale, ca să le 
pot lua drept simpla urmare a unei cine greu de digerat. Imi 
sunt atât de familiare încât aproape mă înspăimântă, şi 
totuşi nu-mi amintesc să fi trăit vreodată ceva asemănător. 

De ce? 

Este visul o consecinţă a ceva ce mi s-a întâmplat? Sau 
provine din acele vremuri cufundate în negura trecutului, pe 
care tatăl meu obişnuia să le numească tempora atra - 
„timp întunecat”? Ambele posibilităţi mă sperie mai mult 
decât mi-ar conveni, căci, după tot ce s-a petrecut, vreau să 
las, în sfârşit, trecutul în urmă. Chiar şi după luni întregi, 
întâmplările din Alexandria îmi sunt încă vii în faţa ochilor şi 
continuă să mă chinuie întrebarea dacă nu mi-aş fi putut 
salva tatăl. Şi cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât 
mai limpede simt că va veni ziua când trecutul mă va ajunge 
din urmă... 


DOMENIUL KINCAID, YORKSHIRE, 1 NOIEMBRIE 1883 


Soarele coborâse deja în spatele orizontului şi scălda norii în 
lumina lui purpurie, când trăsura Societăţii Ştiinţifice Regale 
ajunse în faţa clădirii principale a domeniului. Ţinutul mlăştinos, 
sălbatic şi deluros era învăluit într-o lumină blândă, care îi 
conferea peisajului o înfăţişare aproape ireală. 

Caii, pe care până atunci vizitiul îi mânase cu neîndurare să 
sporească pasul, se opriră fornăind, iar doi slujitori de la 
grajduri - ale căror mişcări lăsau să se înţeleagă că aparţineau 
soiului de oameni zdraveni şi un pic neîndemânatici, din ţinutul 
mlăştinos Yorkshire - se apropiară în grabă. 


Doctorul Mortimer Laydon nu făcuse niciodată un secret din 
faptul că nu împărtăşea defel pasiunea vechiului său prieten 
Kincaid pentru viaţa la ţară; nu înţelesese niciodată ce îl 
determinase pe Gardiner să trăiască în Yorkshire, departe de 
toate binecuvântările tehnicii şi civilizaţiei, în plus departe de 
plăceri ca ziarul cotidian şi mersul regulat la club. Însă Gardiner 
Kincaid îşi ridicase aici, după ani de lungi călătorii întreprinse în 
numele ştiinţei, o casă - o „reşedinţă”, cum obişnuia el să o 
numească - în care să se poată dedica netulburat studiilor. Ca 
romantic, îşi dezvăluise încă o dată adevărata natură, gândurile 
lui fuseseră mereu îndreptate mai mult spre trecut decât spre 
prezent. Nu întâmplător, numise pământul pe care i-l dăruise 
regina ca mulţumire pentru serviciile aduse de el arheologiei 
„domeniul Kincaid”, ca pe feudele cu care, odinioară, cavalerii 
normanzi erau învestiţi de stăpânii lor. Şi această dragoste 
pentru trecut îl costase în cele din urmă pe Gardiner Kincaid 
viaţa. 

Gospodăria, constând dintr-o clădire cu două aripi şi un grajd 
învecinat, încetase de mult să mai fie o fermă. Ce-i drept, familia 
Kincaid îşi arendase pământul ţăranilor, care erau oricum în 
număr mic în acest ţinut arid, propice numai creşterii oilor. 
Adevărata bogăţie a domeniului Kincaid nu era pământul, ci 
ştiinţa acumulată aici. Niciun vizitator neavenit care şi-ar fi 
făcut drum încoace, traversând mlaştina şi colinele stâncoase, 
nu ar fi bănuit că zidurile venerabile ale conacului nu 
adăposteau numai o bibliotecă remarcabilă, ci şi o colecţie cu 
totul excepţională de antichităţi. 

Gardiner Kincaid îşi închinase întreaga viaţă cercetării 
tainelor trecutului şi organizase expediţii în cele mai îndepărtate 
colţuri ale Imperiului, pentru care şi fusese înnobilat de 
Maiestatea Sa. Şi, chiar dacă, spre marea întristare a lui 
Mortimer Laydon vechiul său prieten murise, domeniul Kincaid 
era şi acum un lăcaş al ştiinţei şi al cunoaşterii profunde. Asta, 
pentru că Gardiner Kincaid avusese o discipolă studioasă... 

Cum nu se afla nicio aşezare în preajmă, şi cu atât mai puţin 
un han în care să poată înnopta, doctorul îi lăsă pe servitori să-i 
ducă bagajul în casă. Îşi anunţase vizita cu două zile în urmă 
prin curier, aşa cum cereau convenienţele comportamentului 
civilizat. Laydon ştia, ce-i drept, că aici, în nord, eticheta nu era 


atât de strict respectată şi că fiica lui Gardiner împărtăşea 
mefienţa tatălui ei faţă de constrângerile sociale, însă nu dorise 
să pară necivilizat, anunţându-şi sosirea doar bătând puternic în 
uşă. 

Un servitor al casei îi deschise poarta şi-l salută cu o mână 
solemnă. Livreaua lui nu era croită după ultima modă londoneză, 
ci era la fel de veche ca toate din această casă. La lumina 
sfeşnicelor aliniate în vestibul (alimentarea cu gaz nu 
pătrunsese încă în domeniul Kincaid), Laydon văzu statui vechi 
şi picturi, de asemenea, arme din diverse epoci, săbii tocite şi 
coifuri ruginite, vestigii din vremuri mai puţin civilizate. 

— Sir, spuse servitorul cu un accent evident de Yorkshire, 
după ce îi luase vizitatorului pălăria şi mantoul. Dacă permiteti, 
vă voi conduce în salonul cu şemineu. Lady Kincaid vă aşteaptă 
deja. 

— Vă rog! replică Laydon. 

Bărbatul mic de statură, cu părul alb ca neaua şi cu favoriţi, 
îşi examină înfăţişarea într-o oglindă cu ramă sculptată şi aurită. 
Rezultatul îl mulţumi numai în parte. În cercurile selecte 
londoneze, redingota sa şifonată după drumul lung nu ar fi fost 
tocmai recomandabilă pentru a se prezenta unei doamne. Aici, 
în nord, însă, unde se punea mai puţin accent pe formalităţi, era 
pe deplin satisfăcătoare. În plus, lui Laydon i se încredinţase o 
misiune urgentă care nu lăsa loc nici de amânare, nici de 
vanităţi. 

Servitorul îl conduse cu pas măsurat prin vestibul în coridorul 
următor. Vâlvătaia caldă şi jucăuşă a focului pătrundea dinspre 
capătul coridorului şi părea să îi ureze vizitatorului bun venit. 
Curând, Mortimer Laydon ajunse în salonul cu şemineu. Tavanul 
jos era prevăzut cu lambriuri din lemn închis la culoare, iar 
grinzile intercalate erau împodobite cu ornamente bogate. Din 
câte ştia Laydon, aceste grinzi proveneau dintr-o veche abație 
părăsită de călugări şi lăsată în paragină. Gardiner le 
achiziţionase şi le restaurase cu eforturi deosebite. Pereţii 
încăperii erau acoperiţi de poliţe pline până în tavan cu cărţi. 
Acestea reprezentau însă numai un fragment din comorile 
adăpostite de domeniul Kincaid. Cele mai multe se aflau în 
biblioteca situată în aripa de est a clădirii, pe care bătrânul 
Gardiner o protejase ca pe ochii din cap. 


În faţa şemineului, al cărui foc împrăştia o căldură plăcută, se 
afla un jilt mare, căptuşit cu piele închisă la culoare şi care era 
întors cu spatele spre Laydon. 

— Vizitatorul dumneavoastră, doamnă, zise servitorul şi, din 
jilţ, se ridică o tânără femeie de o frumuseţe uluitoare, deşi se 
deosebea în unele privinţe de doamnele din Londra selectă. 

De la tatăl ei moştenise trăsăturile regulate ale feţei. De 
asemenea, ochii al căror albastru adânc indica o moştenire 
celtică şi, cum observa doctorul Laydon, gura micuță şi bărbia 
fermă. Ar fi fost totuşi greşit să afirmi că Lady Kincaid avea o 
înfăţişare severă şi distantă, căci gropiţele din obraji şi nasul ei 
mic şi impertinent te duceau cu gândul la o fiinţă plină de haz şi 
pusă pe şotii. 

Tenul ei era mai închis decât al unei doamne de rangul ei, iar 
în jurul nasului şi pe obraji avea pistrui. Părul negru îi cădea în 
cârlionţi pe umeri în jos, stăvilit cu greu de o panglică de 
mătase. Rochia ei simplă, pe care doamnele londoneze ar fi 
considerat-o invariabil de modă veche, nu avea forma bufantă a 
unei crinoline, ci cădea drept şi delicat. Mătasea albastră sclipea 
în lumina strălucitoare a focului. Sarah Kincaid nu purta nici 
pene, nici podoabe; disprețul faţă de orice formă de găteală 
artificială era o altă trăsătură pe care o avea în comun cu tatăl 
ei decedat. 

— Unchiule Mortimer!! Ce bucurie! 

Fără să aştepte ca naşul ei să o salute, Sarah veni de după jilţ. 
Şi, înainte ca Laydon să apuce să se încline în faţa ei, îl 
îmbrăţişă cu drag. În Londra îndepărtată, orice vizitator ar fi 
resimţit drept penibilă această familiaritate tipică ţăranilor. În 
singurătatea nordului aspru însă, ea nu era lipsită de un anume 
farmec. 

— Sarah, copila mea! 

Laydon aşteptă ca ea să se desprindă de el şi o întrebă cu un 
zâmbet blând: 

— Cât timp a trecut de atunci? De când nu ne-am mai văzut? 

— De la înmormântarea tatei, răspunse Sarah şi bucuria 
revederii dispăru de pe chipul ei. 

— Cum ţi-a mers între timp? lartă-mă, Sarah, că nu am ajuns 
să te vizitez mai devreme, dar prezenţa mea la Londra şi la 


1 Sarah îl numeşte pe naşul ei „unchi” în semn de apropiere. (n.tr.) 


Curte a fost absolut necesară. i 

— Pot să-mi închipui. Sarah surâse din nou, fără mândrie. În 
definitiv, Maiestatea Sa Regina nu doreşte să fie privată de 
serviciile celui mai bun medic al ei. 

— Sarah, zise Laydon roşind, mă măguleşte faptul că gândeşti 
aşa despre mine. Dar, pe de-o parte familia regală are mulţi 
medici, pe de altă parte nu mă consider cel mai bun dintre ei. 

— Modest ca totdeauna. Nu te-ai schimbat, unchiule. 

— Tu, cu atât mai puţin, cum se pare. Doctorul făcu o mişcare 
largă din mână. Şi, evident, nici domeniul Kincaid nu s-a 
schimbat. 

— Aparenţele înşală, răspunse Sarah. Nu mai este acelaşi de 
la moartea tatălui meu. Setea sa de şiiinţă şi pasiunea lui 
neobosită de cercetător umpleau această casă de viaţă. Incerc 
să-i continui cercetările cât de bine pot, dar... 

— Sunt convins că faci treabă bună şi, de asemenea, nu am 
nicio îndoială că tatăl tău ar fi mândru de tine, Sarah. 

— Crezi? 

— Sunt convins. Se pot spune multe despre bătrânul Gardiner 
Kincaid, dar nu că ar fi avut o inimă ticăloşită. Lăsând la o parte 
munca lui, tu ai fost centrul existenţei sale, Sarah, şi ar fi fost 
foarte bucuros să vadă că îi continui cercetările. 

— Încerc, răspunse ea şi se strădui să zâmbească. Şi apoi, 
pentru a schimba repede tema de discuţie: Cât vei rămâne, 
unchiule Mortimer? Ar fi atâtea de povestit... 

— Aşa e! confirmă Laydon. Sunt chestiuni urgente de discutat. 
Din acest motiv şi sunt aici. 

— Chestiuni urgente? Sarah se întunecă din nou la faţă. 
Despre ce chestiuni vorbeşti? Credeam că ai venit ca să mă 
vizitezi... 

— Am venit în acest scop, o asigură el. Dar asta nu schimbă 
cu nimic faptul că aduc cu mine veşti importante, Sarah. 

— Veşti? Ce fel de veşti? 

— Veşti bune. Veşti de la Curte. 

— Mă mir, răspunse ea sarcastic. Rar ne-au parvenit veşti 
bune de la Curte, cel puţin în ce priveşte familia mea. Imi 
amintesc încă bine depeşa referitoare la Alexandria... 

— Alexandria nu are nimic de-a face cu asta, o asigură 
Laydon. Ai face bine să laşi trecutul în pace. 


— Să las trecutul în pace? surâse ea uşor. Uiţi că sunt 
arheolog, unchiule. Profesia mea constă în a săpa pământul 
pentru a-i smulge misterele. 

— Poate, încuviinţă doctorul. Dar nu este menirea ta să te 
îngropi şi să trăieşti în trecut. Tatăl tău nu şi-ar fi dorit asta. Te 
rog, Sarah, ascultă măcar ce am să-ţi comunic. 

Lady Kincaid privi lung şi întrebător faţa naşului ei care, deşi 
încadrată de părul alb, nu era zbârcită, ba chiar avea un aspect 
tineresc. Îşi petrecuse ultimele luni studiind cărţi şi atlase vechi, 
reflectând cu această ocazie mai mult la propriul trecut decât la 
popoare şi culturi dispărute. Era posibil ca naşul ei să aibă 
dreptate. În ultimele luni, Sarah sperase să poată uita 
întâmplările din Egipt, dar nu reuşise. Poate izbutea s-o ajute 
prietenul tatălui ei. În definitiv, îl susţinuse întotdeauna pe tatăl 
ei cu sfaturi şi fapte. 

— De acord, unchiule Mortimer, consimţi ea cu prudenţă. Cu 
o condiţie. 

— Anume? 

— Dat fiind că ţi-ai anunţat vizita din timp, am dat ordine la 
bucătărie să ni se pregătească cina pentru o oră mai târzie. 
Dacă eşti de acord, vom cina întâi şi apoi vom discuta pe 
îndelete la un pahar de Claret. 

— La un pahar de Claret? Laydon îşi ţugui buzele apreciativ. 
De ce nu ai spus imediat? Mă bucur să aud că binecuvântările 
civilizaţiei nu au trecut pe lângă domeniul Kincaid, fără a lăsa 
măcar o urmă. 

— Deci ne-am înţeles? întrebă Sarah. 

Laydon încuviinţă din cap. 

— Inţeles. 


Bucătăreasa de la conacul Kincaid - o femeie în vârstă din 
Midlands, care lucrase şi gătise pentru tatăl lui Sarah încă de pe 
vremea când acesta se mai afla la Oxford - pregătise o masă 
care mulţumi până şi gustul sofisticat a lui Mortimer. După o 
supă delicată de pui, urmară două feluri de mâncare cu cotlet de 
miel şi curcan cu garnitură din legume, cu salată şi muştar 
franțuzesc şi englezesc. Masa se încheie cu cremă de ciocolată 
şi nuci. 

— Excelent, copila mea, lăudă doctorul masa şi se despărţi cu 


o înghiţitură de vin de gustul dulce-amărui al ciocolatei. Cine ar 
fi crezut că astfel de legume sunt cunoscute în îndepărtatul 
Yorkshire? Să ciocnim în cinstea lui Gardiner Kincaid, cel mai 
bun prieten pe care şi l-ar fi putut dori cineva şi cel mai bun tată 
posibil. Odihnească-se în pace! 

— În cinstea tatei! i se alătură ea înainte de a bea din vin. 

— Delicios! lăudă Laydon conţinutul roşu-rubiniu al paharului. 
Delicat şi aromat în acelaşi timp. Este limpede de ce acest vin 
franțuzesc se numără printre băuturile favorite ale lumii bune 
londoneze. 

— Chiar este un vin preferat la Londra? întrebă Sarah. 

— Desigur. Şi faptul că ai acest vin în pivniţă îmi dovedeşte că 
tu agreezi mai mult decât tatăl tău deliciile vieţii. Şi asta mă 
bucură foarte mult, Sarah. 

— Nu te amăgi, unchiule, replică ea. Sunt la fel de dedicată 
trecutului ca şi tatăl meu şi aş da oricând asta - arătă spre vasul 
în care strălucea tainic vinul Claret - în schimbul privilegiului de 
a dezlega o enigmă a istoriei universale. 

— Vorbeşti într-adevăr ca tatăl tău, zâmbi Laydon. 

— De ce nu? A fost profesorul meu şi eu îi continui studiile. 

— Înţeleg. Aşadar, ai primit un contract de cercetare şi 
mijloacele financiare necesare de la Academia de Ştiinţe? 

— Sigur că nu! exclamă Sarah, surprinsă de această întrebare 
bizară. Ştii bine că Academia le este rezervată exclusiv 
bărbaţilor. Aceşti idioţi vanitoşi ar prefera să nu aibă acces la 
diverse cunoştinţe ştiinţifice, decât să primească o femeie în 
rândurile lor. 

— Chiar şi atunci când aceasta este atât de excepţională ca 
tine? 

Sarah schiţă din nou un zâmbet forţat. 

— Îţi mulţumesc pentru compliment, unchiule, dar mă tem că 
toţi cei de un sex cu tine sunt mai obtuzi decât îţi poţi imagina. 

— Greu de imaginat, într-adevăr. Laydon luă încă o 
înghiţitură. Trăim în vremuri moderne, Sarah. Nu are nicio 
importanţă dacă eşti bărbat sau femeie, dacă... 

— Crezi asta cu adevărat, unchiule? 

— Desigur. 

— Atunci, eu, gazda şi stăpâna domeniului Kincaid, declar 
masa încheiată şi îţi permit să fumezi. Vei fuma? 


— Sigur că nu. 

— De ce? 

— Ei, pentru că unui gentleman adevărat nu i-ar trece 
niciodată prin minte să fumeze în prezenţa unei... 

Doctorul se întrerupse, dându-şi seama că Sarah îl păcălise, şi 
privi în paharul său cu un sentiment de vinovăţie. 

— Adevărul, unchiule, explică Sarah cu amărăciune, este că în 
societatea noastră femeile nu sunt cu adevărat respectate. Şi 
tatăl meu a ştiut acest lucru, dar mi-a lăsat totuşi moştenire atât 
domeniul Kincaid, cât şi biblioteca şi colecţia sa. 

— Pentru că ştia că nu vei renunţa, spuse Laydon cu 
convingere, că nu vei accepta pur şi simplu limitările sociale. 

— Atunci s-a înşelat, replică Sarah. Nu sunt o revoluţionară, 
unchiule Mortimer. Tot ce îmi doresc este să continui în linişte 
studiile tatălui meu. Pentru aceasta, nu am nevoie de capetele 
seci şi înfumurate de la Oxford şi Cambridge. 

— Poate că nu. Insă nu vei putea publica rezultatele 
cercetărilor tale. Nu vei culege niciodată roadele muncii tale. 

— Şi ce dacă? ridică Sarah din umeri. Tatăl meu a fost un 
savant recunoscut, înnobilat pentru meritele lui excepţionale. Şi 
la ce i-a folosit în cele din urmă? A murit departe de patrie, într- 
o ţară străină. 

— Tatăl tău a murit pentru o convingere, sublinie Laydon, 
pentru ceea ce era important pentru el. Imi amintesc că nu s-a 
putut împăca cu faptul că acel german descoperise Troia 
înaintea lui. Gardiner dorea mereu să fie primul. Dorea să aducă 
la lumină, înaintea tuturor, enigmele trecutului, şi pentru asta 
era gata să-şi dea viaţa. Şi tu, Sarah, eşti însufleţită de aceeaşi 
pasiune. 

— În niciun caz. 

— Chiar crezi lucrul acesta? Ca adolescentă ai călătorit în ţări 
îndepărtate şi ai simţit gustul aventurii. Nu ştii nimic altceva, 
Sarah, şi vrei totuşi să mă convingi că te mulţumeşte să stai 
izolată între ziduri vechi şi să răscoleşti în cărţi vechi? 

— Uiţi că am beneficiat de o bună educaţie englezească, 
unchiule Mortimer. Cândva, tatăl meu a hotărât că am avut 
destul parte de aventură şi m-a trimis înapoi la Londra, la 
pensionul de fete Kingley. 

— Nu ai rămas mult acolo, replică Laydon. 


— Suficient de mult ca să ştiu care îmi este locul în societatea 
asta, răspunse muşcător Sarah. Ultima dată când am părăsit 
acest loc, tatăl meu a plătit cu viaţa. g 

— Acum înţeleg, zise doctorul cu oarecare neîncredere. Îţi faci 
reproşuri. Te învinuieşti pentru ce s-a petrecut în Alexandria. 

— Am cugetat mult la ce s-a întâmplat, recunoscu Sarah. Şi 
mă întreb dacă nu aş fi putut împiedica... 

— Nu, Sarah. A fost un complot laş. Ştii asta. Nu stătea în 
puterea ta să îl împiedici. 

— Oricum, de când tata a murit în braţele mele, am căutat 
răspunsuri. Toate acestea trebuie să aibă un sens. Nu se poate 
ca tata să fi murit dintr-o toană a destinului. Trebuie să existe un 
motiv mai adânc, o legătură cu trecutul. Înţelegi la ce mă 
gândesc? În istorie există mereu o legătură cu trecutul. Nimic 
nu se întâmplă din simplă întâmplare... 

— Poate totuşi, ripostă Laydon. Uneori se întâmplă lucruri 
fără sens, Sarah. 

— Nu astfel de lucruri, îl contrazise ea. 

— Ce te face să fii aşa de sigură? 

Sarah luă paharul şi îl goli cu înghiţituri mai mari decât se 
cuvenea unei doamne. Rămăsese datoare cu un răspuns, însă 
Laydon nu renunţă. 

— Ce te face să fii aşa de sigură, Sarah? întrebă el încă o dată. 
Pari să ştii ceva ce nu mai ştie nimeni altcineva. Ce este, Sarah? 
Nu vrei să-mi destăinuieşti şi mie? 

Ea clătină din cap. 

— Sunt naşul tău, îi aminti Laydon. Dacă nu ai încredere în 
mine, atunci în cine? După moartea tatălui tău, sunt cel în care 
poţi avea cea mai multă încredere. 

Sarah chibzui. Era adevărat, Mortimer Laydon fusese cel mai 
bun prieten al tatălui ei şi aproape că făcea parte din familie. Şi 
în plus, era doctor. Poate reuşea într-adevăr să o ajute. 

Hotărâtă, puse paharul jos şi se ridică. Ignorând orice 
etichetă, îşi luă scaunul şi se aşeză lângă doctor. 

— Am un vis, îi mărturisi ea brusc. 

— Un vis? 

Ea confirmă din cap. _ 

— Un vis care revine mereu. Imi apar mereu aceleaşi imagini, 
însă nu ştiu care este semnificaţia lor. 


— Interesant, spuse doctorul şi îşi întinse bărbia înainte, 
curios să afle amănunte. Şi de când ai acest vis? 

— De la moartea tatei. 

— Înţeleg. 

Doctorul dădu din cap compătimitor, cu o expresie a feţei 
greu de desluşit. 

— Şi ce vezi în vis? întrebă el prudent. 

— Nu ştiu. Nu sunt imagini concrete, ci impresii estompate. 
Culori şi zgomote. Şi uneori şi mirosuri. 

— Nu le poţi asocia cu nimic? 

— Nu, scutură ea din nou din cap. Dar îmi provoacă teamă, 
deoarece au de-a face cu trecutul. 

— Sarah, zise doctorul cu severitate. Nu tot ce visăm are 
neapărat de-a face cu trecutul. Multe lucruri îşi au originea în 
noi înşine şi nu ştiu dacă... 

— Cu trecutul meu, restrânse Sarah posibilităţile. 

Laydon îşi dădu deodată seama la ce făcea referire. 

— Tempora atra, şopti el. Timpul întunecat. 

Sarah dădu din cap aprobator. A 

— Aşa numea tata acest fenomen. Însă nici el nu şi-a putut 
lămuri semnificaţia lui. 

— Şi crezi că anii uitaţi ai copilăriei tale au de-a face cu aceste 
vise? 

— Nu ar fi posibil? 

— Desigur, îşi frecă Laydon tâmpla gânditor. Presupun că un 
eveniment atât de îngrozitor ca moartea tatălui ar putea trezi la 
viaţă amintiri uitate. Pe de altă parte, spui tu însăţi că imaginile 
pe care le vezi sunt şterse şi neclare. Aşadar, ar putea însemna 
orice, nu-i aşa? 

— Aşa e, aprobă Sarah din cap şi, după strălucirea umedă a 
ochilor ei, doctorul îşi putu da seama că această chestiune o 
preocupa mai mult decât era dispusă să recunoască. Însă ceva 
îmi spune că există o legătură între visele mele şi moartea tatei. 
Tu poţi crede în coincidenţe, unchiule Mortimer. Eu însă, nu. 
Cred în destin şi sunt convinsă că nimic nu se petrece în lumea 
asta din pură întâmplare. De aceea, voi căuta mai departe 
răspunsuri. 

— În cărţile tale? 

— De ce nu? Cunoşti un loc mai bun? 


— Poate că da, confirmă doctorul şi făcu o pauză de efect, în 
care îşi luă batista şi i-o întinse lui Sarah ca să-şi şteargă 
lacrimile. Ce-ar fi dacă ai avea posibilitatea de a cerceta mai 
departe chestiunile care te preocupă? De a aduce mai multă 
lumină în întunericul istoriei, fără ca munca ta să fie luată în 
derâdere sau nesocotită? 

— Ar fi frumos, recunoscu Sarah. Dar asta nu se va întâmpla 
niciodată. 

— Nu se ştie, o contrazise Laydon cu un zâmbet triumfător. 
Căci trebuie să afli, copila mea, că am venit să-ţi ofer această 
şansă, şi chiar mult mai mult decât atât. 

— Îţi place să glumeşti, unchiule. 

— Deloc. Căci numai din acest motiv sunt aici. Trebuie să te 
aduc, din porunca cea mai înaltă, la Londra, unde cunoştinţele şi 
competențele tale sunt absolut necesare. 

— Cunoştinţele mele?! exclamă Sarah, ridicându-şi 
sprâncenele subţiri. Competenţele mele? Ce vrea să însemne 
asta? 

— Asta vrea să însemne că întâmplările din Egipt nu au rămas 
nedezvăluite. Regina îţi cunoaşte renumele şi ştie ce îţi 
datorează Imperiul. M-a rugat pe mine să-ţi cer ajutorul în 
numele ei. 

— Ajutor? Pentru ce? 

— Această informaţie ţi-o voi destăinui numai după ce îţi vei 
da acordul să mă însoţeşti la Londra. 

— Londra. 

Sarah degustă îndelung numele capitalei, ca pe un vin vechi. 
O năpădi un adevărat torent de amintiri, ca şi cum un stăvilar s- 
ar fi dat în lături. Şi nu fiecare amintire era plăcută... De aceea, 
replică: 

— Îmi pare rău, unchiule Mortimer. Dar mă tem că nu pot 
accepta oferta ta generoasă. 

— De ce nu? 

— Deoarece nu aş părăsi domeniul Kincaid nici pentru 
Londra, nici pentru oricare alt loc din lume. 

— Şi de ce nu? 

— Deoarece îi datorez asta tatei - de aceea. 

— Aiureli, Sarah, o contrazise Laydon hotărât şi pe un ton mai 
ridicat decât se potrivea unui gentleman - fie din cauza 


alcoolului, fie pentru că manierele ţărăneşti, de Yorkshire, 
puseseră deja stăpânire pe el. Nu-i datorezi nimic tatălui tău. 

— Nu? întrebă ea provocator. lartă-mă, unchiule Mortimer, 
dar nu cred că ar trebui să judeci aceste lucruri. Ultimele 
cuvinte spuse de tatăl meu pe această lume au fost pentru mine. 
Iar el m-a rugat să îi continui misiunea şi să caut adevărul. 

— Tocmai din acest motiv nu înţeleg de ce nu vrei să părăseşti 
domeniul Kincaid. Toată lauda pentru colecţia lui Gardiner, dar 
la Londra premisele pentru o muncă ştiinţifică serioasă sunt 
mult mai bune. Vreau să-ţi amintesc doar de Biblioteca Regală şi 
de Muzeul Britanic. Dar, în realitate, despre altceva este vorba, 
nu-i aşa? 

— La ce te referi? 

— În realitate, continuă Laydon, nu vrei să părăseşti domeniul 
Kincaid dintr-un singur motiv - pentru că ţi-e teamă. Ţi-e teamă 
de lumea de afară care ţi-a luat omul pe care l-ai iubit mai 
presus de orice. Te-ai izolat în acest ţinut singuratic pentru a 
tine doliu. Este o purtare potrivită pentru o vreme. Însă acum 
timpul doliului şi al jocului de-a v-aţi ascunselea a trecut. 
Trebuie să înfrunţi din nou viaţa, copilă. Şi tatăl tău ar fi dorit 
acest lucru. 

— Ce vorbeşti? replică Sarah puţin diplomatic. Şi îţi dai seama 
de toate acestea după ce luni întregi ţi-am fost cu totul 
indiferentă? Pentru numele lui Dumnezeu, unchiule Mortimer, în 
tot acest timp aş fi avut mare nevoie de un prieten. 

Laydon rezistă privirii ei indignate. 

— Te cred, copila mea, spuse el cu voce liniştită. Şi pot 
înţelege că eşti supărată pe mine. Este adevărat, nu ţi-am stat 
alături în zilele grele prin care ai trecut, şi pentru asta îţi cer 
iertare. Dacă aş putea să schimb cele întâmplate, crede-mă că 
aş face-o. Şi dacă aş putea să-l readuc la viaţă pe vechiul meu 
prieten, dându-mi viaţa în schimb, aş face-o fără ezitări. Vrei să 
mă crezi? 

Sarah îşi lăsă timp înainte de a-i răspunde. Laydon avea 
dreptate. Se temea într-adevăr să părăsească domeniul Kincaid, 
se temea că istoria s-ar putea repeta. Dar cuvântul care 
caracteriza pe departe cel mai bine starea ei de spirit nu era 
teamă sau tristeţe, era mânie. 

Mânie oarbă, neajutorată, care nu se îndrepta către cineva 


anume, ci asupra a tot şi a tuturor. Asupra lui Mortimer Laydon, 
care îşi făcuse nechemat apariţia în viaţa ei şi ameninţa să i-o 
întoarcă cu susul în jos; asupra acelor imagini din vis, care o 
urmăreau de la moartea tatălui şi refuzau să-şi dezvăluie taina. 
Era mânioasă pe laşitatea şi pe incapacitatea ei de a acţiona şi, 
în sfârşit, pe tatăl ei, pentru că acordase întâietate cercetărilor 
sale şi îşi lăsase fiica singură pe lume... 

Pieptul lui Sarah palpita de furie. Pumnii i se strânseră atât de 
tare, încât li se conturară oscioarele albe. Dar, în cele din urmă, 
încuviinţă din cap. 

— Gardiner mi-a fost prieten, Sarah, cel mai bun prieten pe 
care l-am avut vreodată, continuă Mortimer Laydon mângâietor. 
Dar era şi el om, iar oamenii fac greşeli. Gardiner şi-a petrecut 
viaţa cercetând trecutul şi a uitat adesea de prezent. Ca naş al 
tău şi prieten părintesc, te rog să nu comiţi aceeaşi greşeală. 
Zilele negre au rămas în urma ta, Sarah. Trebuie să priveşti 
acum înainte, indiferent de demonii care te urmăresc. Şi asta îţi 
va reuşi cel mai bine dacă părăseşti domeniul Kincaid. 
Maiestatea Sa Regina în persoană îşi doreşte să vii la Londra. 
Trebuie oare să-ţi amintesc că tatăl tău a fost mereu un supus 
loial al Coroanei? 

— Nu, replică Sarah gânditoare şi scutură din cap. Nu 
trebuie, unchiule. 

— Atunci mă vei însoţi la Londra? însăşi regina Victoria va 
avea grijă să nu duci lipsă de nimic şi îţi va acorda tot sprijinul 
posibil. 

— De ce? întrebă Sarah. Ce se ascunde în spatele acestei 
oferte? 

Doctorul privi bănuitor în jur, ca şi cum s-ar fi temut să nu 
tragă cineva cu urechea. Abia după ce se asigură că nu mai era 
niciun servitor în salon, i se adresă în şoaptă: 

— Nu pot şi nu am voie să-ţi spun mai multe, Sarah, dar 
Maiestatea Sa are nevoie de sprijinul tău. Casa regală britanică, 
mă tem eu, este ameninţată de o chestiune care poate periclita 
bunul curs al întregului Imperiu. 

— O chestiune? Ce fel de chestiune? Vorbeşti în parabole. 

— Dintr-un motiv întemeiat. 

— Şi de ce sunt necesare cunoştinţe despre istoria antică? 

— Aşteaptă, răspunse Laydon misterios, ceea ce spori doar 


agitația lui Sarah. 

La aproape orice s-ar fi aşteptat Sarah, dar nu ca discuţia cu 
naşul ei să ia o astfel de întorsătură. Şi, deşi îşi jurase să 
întoarcă spatele aventurii şi să se ocupe pe mai departe doar de 
studii teoretice, simţi cum i se trezeşte curiozitatea înnăscută. 
Desigur, era măgulitor că regina însăşi o solicita. Însă mai 
puternică era pasiunea de cercetător care se trezea acum în ea. 
Această pasiune dormitase atât de mult timp, încă din ziua în 
care îşi însoţise tatăl pe ultimul drum... 

— Aşadar? o întrebă provocator Laydon. Mă vei însoţi la 
Londra şi o vei ajuta pe Maiestatea Sa? 

— Poate, răspunse Sarah, evitând răspunsul. Mai 
destăinuieşte-mi un singur lucru. 

— Anume? 

— De ce tocmai eu? dori să ştie Sarah. La Londra există multe 
somităţi în domeniul istoriei antice, care s-ar bate pentru 
onoarea de a-i fi de folos reginei. 

— Deoarece tu ai un atu faţă de toate aceste somităţi, copila 
mea - un atu, pe care regina ştie să-l preţuiască foarte mult. 

— Şi anume? 

— Foarte simplu, răspunse Laydon cu un surâs înţelept. Eşti 
femeie... 


Într-o încăpere fără ferestre din inima Londrei, cu pereţii 
căptuşiţi cu lemn şi cu uşa capitonată cu piele, din care nici un 
sunet nu putea răzbate în exterior, mâini tremurânde deschiseră 
o misivă. 

La lumina lămpii cu gaz, ochii nervoşi alunecară peste 
rândurile telegramei proaspăt sosite din Manchester. Liniştea 
din încăpere era grea şi apăsătoare. Se auzea doar ticăitul 
ceasului mare care marca neiertător trecerea timpului. Şi, în 
sfârşit, o respiraţie uşurată. 

Tremurul mâinilor, care ţineau telegrama, se potoli, iar 
persoana care înainte se plimbase neliniştită prin încăpere se 
aşeză pe unul din scaune. 

Misiunea fusese încununată de succes. 

Sarah Kincaid era în drum spre Londra. 


3 


JURNAL DE CĂLĂTORIE SARAH KINCAID 
ADĂUGIRE 


Nu mi-a fost uşor să părăsesc domeniul Kincaid care mi-a 
servit în ultimele luni nu numai de cămin, ci şi de adăpost. 
Şi totuşi am simţit - când trăsura a ajuns la strada 
principală şi clădirile familiare au dispărut în spatele 
colinelor din jurul mlaştinii - adânc în sufletul meu, o 
libertate pe care nu o mai încercasem de mult timp. 

Trăsura Academiei Regale de Ştiinţă ne-a dus la 
Manchester, de unde am luat trenul spre Londra. Faptul că 
Mortimer Laydon rezervase deja un compartiment întreg m- 
a convins că nu se îndoise niciun moment de 
consimţământul meu de a-l însoţi la Londra. În anumite 
privinţe, se pare că prietenul meu mă cunoaşte mai bine 
decât eu însămi. 

Drumul a durat două zile şi, cu cât înaintam mai mult 
spre sud, cu atât deveneam mai neliniştită. După moartea 
tatălui meu, mi-am jurat să nu mă mai întorc la Londra, în 
acest deşert de piatră de pe marginea Tamisei, acest 
monstru care-şi înghite propriii copii. Mi-am încălcat însă 
hotărârea şi acum mă grăbesc nerăbdătoare spre ceea ce 
mă aşteaptă la Londra... 


LONDRA, 5 NOIEMBRIE 1883 


Dimineaţa devreme, o cabrioletă Hansom îi duse pe Sarah 
Kincaid şi pe Mortimer Laydon de la gara King's Cross la 
Westminster. Lăsaseră bagajul ei la gară, dând sarcină unui 
curier să-l transporte la casa lui Laydon, în elegantul cartier 
Mayfair. În traficul intens care domină încă dis-de-dimineaţă 
străzile de intrare în oraş, un Hansom uşor avea mai multe 
şanse să-şi croiască repede drum decât o trăsură trasă de mai 
mulţi cai. 

— Cum se pare, nu s-a schimbat mult în Londra de când am 


fost aici ultima oară. Săracii sunt tot săraci, iar bogaţii - tot 
bogaţi. 

— Ei, ar fi fost foarte ciudat dacă lucrurile s-ar fi schimbat 
atât de repede, nu-i aşa, copila mea? zâmbi doctorul. Dacă tot îţi 
faci atâtea griji în legătură cu cei năpăstuiţi de soartă, ar trebui 
poate să faci cunoştinţă cu William Booth. Presupun că ar fi un 
bărbat după sufletul tău. 

— Cine este William Booth? 

— El îşi zice „Generalul” şi a format o armată de predicatori 
care propovăduiesc beţivanilor şi leneşilor din Whitechapel şi 
din alte cartiere. 

— Un om cu idealuri, fu de părere Sarah. 

— Un utopist, o corectă Laydon, scuturând din cap. Singura 
evanghelie pe care o înţeleg oamenii aceştia este predicată în 
stabilimentele de muncă. Doar ele sunt în stare să pună capăt 
nenorocirii de pe străzile din East End. 

— Stabilimentele de muncă? se repezi Sarah. Mai există încă? 

— Desigur, zâmbi Laydon din nou. M-ar mira ca aceste 
instituţii atât de folositoare societăţii să dispară. 

— Stabilimentele de muncă sunt în orice caz folositoare celor 
care le administrează, îl contrazise Sarah. Chiar şi numele 
reprezintă o batjocură în toată regula. În realitate, este vorba de 
închisori în care oameni a căror singură vină este că sunt săraci 
trebuie să trăiască în cele mai jalnice condiţii. Familii sunt 
despărțite fără pic de consideraţie şi există atâta hrană, cât să 
nu moară nimeni; acolo nu a mâncat nimeni vreodată pe 
săturate. 

— L-ai citit prea mult pe Dockins, copila mea, pe acest idealist 
nenorocit care nu are nimic mai bun de făcut toată ziua decât să 
critice națiunea noastră mândră, replică doctorul acru. 

— Se numea Dickens, îl corectă Sarah. Şi nu cred că este 
vorba în cazul lui de un idealist nenorocit. Mai degrabă de un 
bărbat cu o viziune înţeleaptă. 

— Cum o fi. Priveşte doar în jur! Aceasta este Londra, 
metropola lumii şi centrul strălucitor al unui Imperiu care i-ar fi 
făcut să pălească de ciudă chiar şi pe cezarii romani. 

— Strălucitor, într-adevăr, replică dezaprobator Sarah. Dar 
unde este multă lumină, acolo este şi multă umbră... 

Cabrioleta Hansom ajunsese între timp la Charing Cross, 


centrul pulsând de viaţă al Londrei. Bătăile clopotului de la St. 
Martin în the Fields trezeau oraşul la viaţă. Din cartierele nobile 
din Vest se îmbulzeau trăsurile elegante care îi aduceau pe 
gentlemenii înstăriți la cluburile situate de-a lungul Pall 
Mallului, în cartierul administrativ, sau la Temple Bar, unde îşi 
aveau avocaţii cancelariile. Vile somptuoase, total diferite de 
casele sumbre din cărămidă din Clerkenwell, încadrau Trafalgar 
Square. Spre Royal Stock Exchange se îndreptau bărbaţi cu 
prestanţă. Totodată, îşi făceau apariţia negustorii ambulanți cu 
căruțele lor: lustragii, cărbunari şi vânzători de prăjituri care 
aşteptau să le pice şi lor ceva din bogăţia oraşului pulsând de 
viaţă. 

Londra părea un mecanism perfect organizat, o maşinărie 
unsă în care nimic nu se pierde. Ce aruncau unii servea altora 
pentru a supravieţui. Brusc, Sarah îşi aminti de ce îi displăcea 
atât de mult acest oraş cu pragmatismul lui adânc înrădăcinat. 
Nici tatălui său nu-i plăcuse Londra şi nu degeaba se retrăsese 
în singurătatea districtului Yorkshire. Preţ de o clipă, Sarah 
regretă că ascultase de rugăminţile naşului ei. Oraşul acesta 
mare o izbea cu forfota şi gălăgia lui, cu cele mai diferite 
mirosuri şi cu fumul care ieşea din nenumărate şeminee. Cum 
de cedase curiozităţii? Ce o adusese aici? 

Acum era însă prea târziu pentru a da înapoi. Cabrioleta lor 
dădu colţul la Whitehall şi depăşi clădirea Amiralității. Ajungând 
la Whitehall Place nr. 4, trăsura încetini. Trecu printr-o poartă 
înaltă şi intră în curtea unei clădiri înguste de cărămidă, cu 
fronton înalt şi ferestre cu rame albe, emanând autoritate. Sarah 
nu mai fusese niciodată aici, dar cunoştea, desigur, adresa. 

Acesta era sediul Scotland Yardului. 

— Surprinsă? se interesă Laydon, după ce trăsura se opri în 
sfârşit. 

— Un pic, recunoscu Sarah, în timp ce vizitiul o ajuta să 
coboare. Am presupus că vom fi conduşi în St. James Street, 
unde obişnuieşte regina să-şi întâmpine oaspeţii. 

— Maiestatea Sa este ocupată cu sarcini importante, copila 
mea. Nu are timp să te primească. 

— Nu? Dar nu ai spus că are nevoie de ajutorul meu? 


— Sigur că da, aşa cum îţi va comunica Q.C.-ul? ei personal, 
Sir Jeffrey Hull. Ne aşteaptă în această clădire. 

— Suntem deja aşteptaţi? 

— Desigur, copila mea. Asta ar trebui să te convingă de 
urgenţa misiunii în care eşti implicată. 

— Ce misiune? râse amar Sarah. lţi place să te ţii de şotii, 
unchiule. Nu ştiu nici măcar de ce sunt aici. 

— Ai încă puţină răbdare. Vei afla imediat. 

Doctorul afişă din nou zâmbetul lui cordial, greu de descifrat. 

Se apropiară de intrare şi un poliţist în uniformă bleumarin le 
ieşi în întâmpinare. Laydon scoase din redingotă o scrisoare şi i- 
o arătă poliţistului care se înclină uşor în faţa lui Sarah şi o rugă 
să îl urmeze în clădire. 

Traversară o galerie largă, din care pornea un număr 
nesfârşit de coridoare mirosind puternic a ceară de parchet 
proaspătă; uşile întunecate de stejar erau toate închise. 
Polițistul îi conduse pe Sarah şi pe Laydon la unul dintre etajele 
superioare ale clădirii, se opri în faţa unei uşi care nu se 
deosebea cu nimic de celelalte şi bătu. Dispăru o clipă îndărătul 
uşii, pentru a reveni imediat la vizitatori. 

— Domnii vă invită înăuntru, murmură el asemenea unui 
servitor sârguincios şi apoi se retrase. 

Vizitatorii intrară în încăpere. 

Era un birou amenajat sever şi a cărui unică fereastră dădea 
spre curtea care inspirase numele clădirii. Pe masa mare din 
lemn de stejar stăteau teancuri-teancuri mape cu acte, 
documente şi fotografii. Pereţii camerei erau de un verde şters. 
Pe una dintre laturile încăperii se aflau o vitrină cu cărţi şi tot 
felul de obiecte. Pe perete atârna o hartă mare a oraşului. 

În partea din spate a odăii se aflau doi bărbaţi care păreau să 
îi aştepte pe vizitatori. Unul era cam de vârsta lui Laydon şi, ca 
şi doctorul, purta o redingotă neagră care îi ajungea până la 
genunchi. Acesta avea părul rar şi cărunt, dar, după cum 
observă Sarah, privirea lui era vigilentă şi de o vioiciune 
tinerească. Celălalt bărbat era mult mai tânăr şi scund. Avea 
haina tăiată scurt, la fel şi părul negru care lucea de pomadă. 
Ochii înguşti, nasul proeminent şi mustaţa tunsă scurt îi 


> Queen's counsel - consilier regal; titlu onorific pentru avocaţii din Temple 
Bar cu merite deosebite (n.a.) 


confereau o severitate de soldat care îi displăcu lui Sarah din 
prima clipă. 

— În sfârşit aţi ajuns, doctore Laydon, îi salută vârstnicul pe 
cei doi vizitatori, cu un sentiment evident de uşurare. De când 
am primit telegrama expediată de dumneavoastră din 
Manchester v-am aşteptat cu nerăbdare. Fiţi bine-veniţi! 

— Vă mulţumesc, Sir Jeffrey, răspunse Laydon serviabil. Pot 
să vă fac cunoştinţă? Dumneaei este Lady Kincaid, fiica 
scumpului nostru prieten Gardiner. Sarah, dumnealui este Sir 
Jeffrey Hull, care este după rang consilierul reginei. Poartă 
această titulatură nu doar onorific, cum îmi permit să adaug. 

— Este o onoare pentru mine, Lady Kincaid, spuse bărbatul în 
vârstă, cu ochi vioi, şi se înclină. 

— Şi pentru mine este o onoare, Sir Jeffrey. Sarah înclină uşor 
din cap, aşa cum prevedea eticheta pentru o doamnă de rangul 
ei. Înţeleg că l-aţi cunoscut pe tatăl meu? 

— Da, chiar aşa. Bunul Gardiner, doctorul Laydon şi cu mine 
am studiat împreună la Oxford şi am petrecut acolo câţiva ani 
teribili, dacă îmi permiteţi această indiscreţie. 

— Vă permit, cum să nu? răspunse Sarah şi surâse. Ştiu că 
tatăl meu avea şi laturi ascunse. 

— Poate. Dar era un prieten bun şi un om de ştiinţă 
excepţional. Moartea lui este o pierdere de neînlocuit pentru 
Imperiu. 

— Nu doar pentru Imperiu, zise Sarah încetişor. 

— Permite-mi să ţi-l prezint şi pe al doilea gentleman, 
interveni doctorul Laydon, înainte ca discuţia să ia un curs 
nedorit. Dumnealui este inspectorul Desmond Quayle de la 
Scotland Yard. 

— Inspectore. 

Sarah se înclină spre polițistul de la care totuşi nu veni niciun 
răspuns. Cu un amestec de neîncredere şi nedumerire, acesta se 
uita insistent la vizitatoare. Se întunecase la faţă şi buza 
superioară îi tremura. 

— Doctore, se întoarse el spre Mortimer Laydon, ignorând cu 
desăvârşire prezenţa lui Sarah în încăpere. Pot să discut o clipă 
cu dumneavoastră? 

— Desigur, inspectore, răspunse doctorul şi se apropie de 
poliţist. Ce pot face pentru dumneavoastră? 


Quayle se străduia probabil să vorbească încet şi discret. Dar, 
pe de-o parte privirile lui se îndreptau invariabil în direcţia lui 
Sarah, pe de altă parte, în starea lui de agitaţie, îi era foarte 
greu să îşi controleze vocea. 

— Auziţi, doctore, ce vrea să însemne asta? se revoltă el. În 
calitate de coordonator responsabil al investigaţiilor, mi s-a 
promis un specialist de primă mână. Şi ce îmi aduceţi aici? O 
femeie! Lucrez de cincisprezece ani pentru Yard, dar aşa ceva 
nu mi s-a mai întâmplat. Nu poate fi capacitatea în materie care 
mi s-a pus în vedere că mă va sprijini. Şi eu nu lucrez cu 
amatori, după cum bine ştiţi! 

— Nu vă lăsaţi înşelat de înfăţişarea mea, stimate inspectore, 
spuse Sarah tare, înainte ca naşul ei să poată răspunde într-un 
mod diplomatic. Se prea poate să arăt ca o femeie, dar în primul 
rând aparţin speciei umane. Şi în ce priveşte calificarea mea, 
pot să vă asigur că nici eu nu lucrez de obicei cu amatori, dar 
sunt dispusă să fac o excepţie în cazul dumneavoastră. Ar fi, 
aşadar, cât se poate de îmbucurător dacă şi dumneavoastră aţi 
arăta aceeaşi dorinţă de colaborare. 

Acestea fiind spuse, Sarah afişă un surâs dezarmant care îl 
împiedică pe inspector să mai poată pronunţa o singură 
propoziţie de la cap la coadă. Bolborosind cuvinte neinteligibile, 
acesta privi întâi spre Laydon, apoi spre Jeffrey, în căutare de 
ajutor, dar ambii gentlemeni nu doar că nu schiţară niciun gest 
în acest sens, dar în plus nici nu îşi putură reprima un zâmbet. 

— Acestea fiind spuse, putem să trecem acum la adevăratul 
motiv al întâlnirii noastre? spuse în sfârşit Sir Jeffrey. V-aş fi 
îndatorat, inspectore, dacă aţi pune-o la curent pe Lady Kincaid 
cu cazul nostru. 

— Treacă de la mine, replică Quayle uşor ofensat şi îşi 
îndreptă ţinuta, preocupat să păstreze un ultim rest de 
demnitate. Ce vedeţi aici, explică el în mod inutil, arătând spre 
harta care atârna pe peretele capitonat, este un plan al East 
Endului londonez cu cartierele Spitalfields, Whitechapel şi 
Bethnal Green. 

— Azilul săracilor din oraş, trase concluzia Sarah. Numărul 
vagabonzilor, al infractorilor, al orfanilor, al alcoolicilor şi al 
prostituatelor este mai mare aici decât în oricare alt cartier, nu-i 
aşa? 


Quayle şi chiar Sir Jeffrey se uitară întâi la Sarah, apoi 
întrebător la Mortimer Laydon, care ridică doar din umeri. 

— Nu există prostituție în Londra, spuse inspectorul 
categoric. Orice altceva poate fi adevărat. Da, Whitechapel şi 
Spitalfields reprezintă într-adevăr zone-problemă ale acestui 
oraş, fapt care totuşi nu poate fi imputat autorităţilor. 

— Câtuşi de puţin, scutură Sarah din cap. Căci fiecare nu îşi 
face decât datoria faţă de regină şi faţă de patrie. Corect, 
inspectore? 

— Corect, confirmă Quayle. Şi, fără a lăsa să se vadă dacă 
remarcase sarcasmul din cuvintele ei, se întoarse din nou spre 
harta pe care erau marcate cu cerneală roşie două zone. Din 
păcate, beţivanii şi cerşetorii nu sunt singurii care fac ca 
Whitechapel să fie o zonă nu tocmai recomandabilă. De câteva 
săptămâni, un ucigaş feroce bântuie ţinutul. 

— Un criminal? ridică Sarah din sprâncene. 

— Chiar aşa. În ziua de 14 octombrie a atacat prima dată, aici, 
în Davenant Street, la est de Spitalfields Market. Şase zile mai 
târziu, şi-a căutat o nouă victimă doar câteva străzi mai departe, 
în Hopetown Street. Victimele erau în ambele cazuri femei care, 
să zic aşa, se dedau unor practici prohibite. 

— Desigur, dădu din cap Sarah. Ce bine că în Londra nu 
există prostituate, nu-i aşa, inspectore? 

Quayle nu ripostă. Părea să fi ajuns la concluzia că, pe 
moment, cel mai bine era să îndure situaţiile penibile cu o mină 
stoică, imperturbabilă. 

— Felul crimelor, continuă el cu o voce neutră, nu lasă nicio 
umbră de îndoială asupra faptului că în amândouă cazurile a 
fost vorba de acelaşi făptaş. Din păcate, în ciuda tuturor 
eforturilor, nu am reuşit să-l prindem. 

— Înţeleg, replică Sarah, şi totul este într-adevăr foarte 
regretabil. Totuşi nu înţeleg ce are asta de-a face cu mine. Aşa 
cum v-a spus cu siguranţă doctorul Laydon, eu sunt arheolog şi 
nu am nicio tangenţă cu criminalistica. 

Quayle oftă şi le aruncă celor doi domni în vârstă o privire 
care părea să spună că se simte îndreptăţit în reticenţele sale. 
Insă Sir Jeffrey nu se lăsă intimidat. 

— Arătaţi-i fotografia, inspectore, ceru el. 

Destul de rezervat, Quayle luă de pe unul din rafturile biroului 


o mapă din care scoase o fotografie. 

— Această poză, explică el în timp ce îi arăta lui Sarah 
fotografia, a fost făcută la locul primei crime. 

Sarah luă fotografia în mână. Era imaginea foarte ştearsă a 
unui semn trasat pe o cărămidă de o mână rigidă, care lăsa să se 
întrevadă cu un pic de fantezie o pasăre stilizată cu gâtul plecat. 
Culoarea întrebuințată se scursese pe alocuri. Chiar şi aşa era 
evident ce dorise autorul imaginii să reprezinte. 

— Aceasta este o hieroglifă egipteană, simbolul lui Ibis, 
constată Sarah surprinsă. Semnul divinității antice egiptene 
Thot. 

— Acest semn, preciză Sir Jeffrey, a fost trasat pe perete chiar 
de către făptaş. Inţelegeţi acum de ce avem nevoie de sprijinul 
dumneavoastră, Lady Kincaid? 

— Ce-i drept, este evident că aveţi în oraş un ucigaş care 
cunoaşte arta scrierii din Egiptul antic. lată un aspect care este 
cel puţin foarte interesant. Am însă îndoieli că aveţi totuşi 
nevoie de un arheolog. În plus, doctorul Laydon spunea că este 
vorba de mult mai mult, de bunul curs al Imperiului Britanic, 
dacă am înţeles bine... 

Quayle suspină din nou, dar nici Hull nu era de această dată 
tocmai încântat că lucruri atât de delicate erau menţionate fără 
menajamente. Consilierul regal îi aruncă lui Laydon o privire 
mustrătoare, dar îşi păstră totuşi calmul. 

— E adevărat, răspunse el. Doctorul Laydon nu a exagerat. 

— În ce măsură? vru să afle Sarah, căreia nu-i scăpă faptul că, 
lângă ea, Quayle se încordase şi îi arunca priviri pline de 
avertismente. 

Consilierul regal părea totuşi hotărât să dezvăluie taina. 

— Acest semn, explică el, arătând spre fotografia pe care 
Sarah o ţinea încă în mână, nu a fost găsit numai la primul, ci şi 
la al doilea loc al faptei, ceea ce vine în sprijinul ipotezei că este 
vorba de acelaşi făptaş. Şi nu vă lăsaţi înşelată de culoarea 
neagră de pe fotografie. In realitate, simbolul a fost trasat 
ostentativ pe perete cu roşu murdar, făptaşul folosind în acest 
scop sângele victimei. 

— Sânge, repetă Sarah încetişor şi privi fotografia cu mult mai 
multă strângere de inimă decât înainte. 

— Bineînţeles, continuă Hull, un însemn atât de izbitor nu a 


rămas mult timp neobservat. Numeroşi trecători l-au văzut şi, de 
când cineva şi-a dat seama despre ce semn este vorba, în 
Whitechapel şi Spitalfields bântuie frica de un ucigaş 
supranumit „fantoma egipteană”. Unii dintre aceşti nerozi 
amărâţi susţin că ar fi vorba de spiritul uneia dintre mumiile 
expuse la Muzeul Britanic, un spirit care ar fi acum în căutare 
de victime. Alţii din contră - şi această facțiune trebuie 
considerată mai periculoasă - văd aici o legătură cu o 
organizaţie numită Egyptian League. 

— Egyptian League? întrebă Sarah. Ce este asta? 

— O grupare de gentlemeni foarte onorabili şi merituoşi, al 
căror scop este să păstreze pentru posteritate obiectele de artă 
egiptene şi să le cerceteze tainele, explică Mortimer Laydon. 
Liga nu este nici pe departe atât de cunoscută ca Egypt 
Exploration Fund, dar desfăşoară o muncă excelentă, iar eu pot 
să declar cu mândrie că mă număr printre membrii ei. 

— Înţeleg. Acesta este motivul pentru care te implici cu atâta 
angajament în această chestiune, unchiule? 

— Nicidecum, o asigură Sir Jeffrey, înainte ca doctorul să-i 
poată răspunde. Motivul pentru care bunul nostru doctor este 
atât de angajat în această chestiune constă în faptul că un 
membru al familiei regale este bănuit de poporul de rând că ar 
avea legătură cu aceste cumplite crime în serie din Whitechapel. 

— Ce?! exclamă Sarah uluită. Cine? 

— Aşa cum am precizat, există unii londonezi care bănuiesc că 
ucigaşul ar proveni din rândul Ligii Egiptene. Or, în fruntea Ligii 
se află ducele de Clarence, nepotul Maiestăţii Sale Regina şi 
posibil succesor la tronul Angliei. La început, nu am dat atenţie 
zvonurilor. Însă de când nişte agitatori şi instigatori de temut au 
venit la Whitechapel şi s-au folosit de teama oamenilor pentru a- 
i aţâţa împotriva reginei, trebuie să luăm chestiunea în serios. 
Dacă nu reuşim să-l depistăm în cel mai scurt timp pe 
adevăratul făptaş, nu este exclus să se ajungă în Whitechapel la 
o răscoală violentă care s-ar putea extinde rapid asupra altor 
oraşe. Şi nu trebuie să vă spun ce ar însemna asta. 

— Război civil şi anarhie. Sarah pronunţă nestânjenită ceea ce 
domnii din sală păreau să evite să rostească. Sărăcia în care 
trăiesc mulţi londonezi s-ar răzbuna într-un mod amar, nu-i aşa? 

— Întocmai, recunoscu deschis consilierul regal. Nu în ultimul 


rând în condiţiile focarelor de criză, care există şi se amplifică 
peste tot în lume. Mişcarea subversivă a fenianilor a devenit în 
ultimii ani o ameninţare serioasă în Irlanda, în timp ce burii cer 
independenţă, ca să nu mai vorbesc de mişcarea de opoziţie din 
India. O slăbiciune în interior a Imperiului ar fi un semnal fatal 
pentru duşmanii noştri. 

— Vezi, aşadar, adăugă doctorul Laydon, că nu am exagerat 
cu nimic, copila mea. În această chestiune, miza este mult mai 
mare decât ar părea la prima vedere. Şi avem toate motivele să 
presupunem că la elucidarea acestui caz cunoştinţele tale 
despre mitologia egipteană ar putea fi de mare folos. 

— De mare folos? râse trist Sarah. Aveţi de-a face aici cu un 
ucigaş nebun, care mâzgăleşte hieroglife egiptene pe pereţi cu 
sângele victimelor sale. Nu ştiu cum aş putea să vă fiu de ajutor. 
Oricare dintre gentlemenii merituoşi din Egyptian League ar 
putea face probabil acelaşi lucru. 

— Este de presupus, replică ascuţit Quayle. Totuşi, solicitarea 
în calitate de consilieri a membrilor Ligii nu este foarte indicată 
dintr-un motiv întemeiat: deocamdată, prin intervenţia 
persoanelor de rang foarte înalt, presa a putut fi convinsă să 
păstreze tăcerea. Dar, imediat ce aceşti ţărănoi soioşi vor 
ameninţa cu un scandal naţional, presa nu se va mai lăsa 
intimidată de raţiunea de stat. Incercaţi să vă imaginati ce va fi 
dacă Times va pune crimele din Whitechapel în legătură cu 
Egyptian League. Strigătul populaţiei va ajunge până la Palatul 
Buckingam şi, desigur, nu va dura mult până când numele 
ducelui de Clarence va fi terfelit. 

— Acest lucru nu ar fi, într-adevăr, îmbucurător. 

— Nepoata dumneavoastră, doctore, exclamă Quayle 
întorcându-se spre Laydon, are o tendință accentuată de a 
minimaliza pericolul. 

— Ştiu, confirmă Laydon degajat. A moştenit asta de la tatăl 
ei. 

— Lady Kincaid, i se adresă Sir Jeffrey lui Sarah cu o voce 
aproape rugătoare. Puteți să mă credeți când vă asigur că nu v- 
am fi rugat să veniți la Londra, dacă nu am fi fost pe deplin 
convinşi de utilitatea deosebită a cunoştinţelor dumneavoastră. 
Serviciile pe care le-aţi adus cu abnegaţie în Alexandria au 
impresionat-o profund pe regină. Queen Victoria este 


preocupată atât de binele nepotului ei, cât şi de al Imperiului, şi 
ea speră, nu, aşteaptă ajutorul dumneavoastră. 

Sarah nu avu nevoie să stea mult pe gânduri. Poate că nu era 
de acord cu toate deciziile luate la Westminster, dar îşi iubea 
suficient de mult patria, încât să nu refuze să ajute, când ţara i-o 
cerea. Puse totuşi nişte condiţii... 

— Bun, se declară ea de acord, spre uşurarea vizibilă a lui Sir 
Jeffrey şi spre neplăcerea evidentă a inspectorului Quayle. 
Totuşi, trebuie să fie îndeplinite nişte condiţii fără de care nu 
pot lucra. 

— Spuneţi care vă sunt dorinţele, răspunse consilierul regal. 
Sunt ca şi îndeplinite. 

— Doresc să am mână liberă la investigaţii, ceru Sarah cu 
gândul la Quayle. 

— Nu e nicio problemă. 

— În plus, cer să am acces la toate probele şi informaţiile 
disponibile. 

— Mi se pare de la sine înţeles. 

— Şi nu voi permite să se abuzeze de munca mea, 
muşamalizându-se adevărul. Dacă voi reuşi să găsesc o urmă, 
iar această urmă va duce într-adevăr la Palatul Buckingam... 

— Nu va fi cazul, spuse Mortimer Laydon repede, un pic prea 
repede pentru gustul lui Sarah. Nu-ţi face griji în această 
privinţă, copila mea. 

— Ducele de Clarence este nevinovat, confirmă Sir Jeffrey. 
Oricine s-ar afla în spatele crimelor se foloseşte de ele doar 
pentru a arunca bănuiala asupra Casei regale şi se serveşte de 
acest hocus-pocus arheologic numai pentru a înspăimânta 
poporul de rând. Cu cât îl prindem mai repede pe acest şarlatan, 
cu atât mai bine. 

— Voi face tot ce pot, îi asigură Sarah. Există mai multe 
fotografii? Mai multe imagini de la locul faptei? 

— Desigur, răspunse Quayle cu nasul pe sus. Fiecare din 
locurile crimelor a fost investigat în conformitate cu cele mai noi 
metode ale criminalisticii. Dar mă îndoiesc profund că imaginile 
sunt potrivite pentru ochii unei femei... 

— Vreau să văd aceste imagini, ceru Sarah. Şi, vă rog, nu 
uitaţi că Sir Jeffrey mi-a garantat accesul nelimitat la toate 
probele. 


Inspectorul aruncă o privire nesigură spre Hull, dar acesta 
aprobă doar din cap. Luă, aşadar, din mapă nişte fotografii pe 
care le aşeză pe birou, în faţa lui Sarah. 

Erau cumplite. 

Deşi fotografiile erau alb-negru, Sarah avea impresia că 
sângele din ele se năpusteşte spre ea ca un animal de pradă. Şi 
se vedea mult sânge în acele fotografii... 

— Ambele victime au fost ucise cu lovituri precise, aplicate la 
beregată, preciză Quayle cu voce neutră. Apoi făptaşul a scos 
organe din corpul victimelor într-un mod care ne face să credem 
că este vorba de un bărbat cu solide cunoştinţe anatomice. 

— Cine spune că este un bărbat? se interesă Sarah căreia, la 
vederea imaginilor terifiante, îi era greu să îşi păstreze calmul şi 
să nu-şi arate slăbiciunea în faţa lui Quayle. 

— În acest caz, bunul-simţ, replică rece inspectorul. Aşa cum 
m-au asigurat aceşti specialişti, inclusiv unchiul dumneavoastră, 
este nevoie de ceva forţă pentru a ucide şi a spinteca pe cineva 
în această manieră. În plus, făptaşul, cum am menţionat deja, 
trebuie să aibă cunoştinţe solide de anatomie, fapt ce restrânge 
cercul suspecţilor la măcelari sau medici veterinari. Evident, 
niciuna din aceste profesii nu este exercitată de femei. 

— Sau medici, fu de părere Sarah. Un chirurg dispune de 
cunoştinţele necesare, nu-i aşa? 

— Vă rog, Lady Kincaid, se repezi Sir Jeffrey. Doar nu veţi 
susţine cu toată convingerea că un medic, prin urmare, un 
bărbat educat şi cultivat, s-ar putea afla în spatele acestor crime 
cumplite. Asta ar fi în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă 
Jurământul lui Hipocrate. 

— Vă rog să mă iertati, Sir, răspunse Sarah, dar mi-aţi permis 
să emit ipoteze în toate direcţiile. 

Luă în mână nişte fotografii şi le examină îndeaproape. Îşi 
ţinea capul astfel încât borul larg al pălăriei să-i acopere faţa. 
Nu dorea să-i dea lui Quayle satisfacția de a vedea cât de palidă 
devenise. 

Fotografiile proveneau atât de la locul faptei, cât şi de la 
cercetarea ulterioară a cadavrelor. 

După ce fusese îndepărtat sângele, ieşiseră la iveală tăieturile 
aplicate de făptaş. Şi, deşi Sarah nu era familiarizată nici cu 
chirurgia, nici cu anatomia, îşi dădu şi ea seama că ucigaşul 


trebuie să fi purces la treabă având cunoştinţe prealabile de 
anatomie. 

— Spuneţi că victimelor li s-au extras organe interne? se 
adresă ea lui Quayle. 

— E adevărat în ambele cazuri. 

— Ce organe au fost scoase? 

— Mmm... 

Un pic surprins de faptul că Sarah se interesa de astfel de 
amănunte, inspectorul răsfoi actele. 

— În cazul lui Nell McCrae, prima victimă, a fost extras 
ficatul. În cazul lui Grace Brown, a doua victimă, au fost 
îndepărtați plămânii. În ambele cazuri, făptaşul a luat cu sine 
organele extrase. 

— Pe cât se pare, spuse Sarah. 

— Aveţi deja vreo bănuială? se interesă Sir Jeffrey, plin de 
speranţă. Vedeţi vreo conexiune între natura faptei şi semnul de 
pe perete? 

— Încă nu, scutură Sarah din cap. Dar voi reflecta la aceasta, 
vă promit. Şi doresc să vorbesc cât de curând posibil cu ducele 
de Clarence. 

— Doriţi să vorbiţi cu ducele? întrebă Sir Jeffrey, uluit. 

Şi nici Mortimer Laydon nu păru, după cum se vedea pe faţa 
lui, să agreeze ideea. 

— Desigur. În definitiv, el este ţinta bănuielilor, iar eu aş 
prefera să-i pun nişte întrebări referitoare la activitatea sa în 
cadrul Ligii Egiptene. 

— Sarah, asta nu este... începu Laydon, dar Sir Jeffrey îl opri. 

— Lăsaţi, dragul meu Mortimer. Lady Kincaid are dreptate. 
Dacă este să ne ajute într-adevăr, atunci trebuie să afle totul... 


WHITECHAPEL, 5 NOIEMBRIE 1883 


Întunericul nu învăluise încă pe deplin East Endul londonez, 
când lama porni din nou la drum, în căutare de sânge. 

Într-un cufăr din lemn, lăcuit cu negru, lama stătea împreună 
cu alte ustensile necesare unui chirurg în exercitarea profesiei 
şi aştepta momentul când cufărul se va deschide din nou şi ea va 
putea să-şi desfăşoare activitatea sângeroasă. 

Totuşi lama trebui să mai aştepte, căci în această noapte 


posesorul ei nu-şi găsi multă vreme victima. 

Şi de această dată, ceața deasă învăluia magherniţele din 
Whitechapel şi înăbuşea tropotul cailor şi larma care răzbătea 
din cârciumi. Frigul umed îi convenea de minune vizitiului, care 
îşi trăsese mult pălăria peste faţă şi îşi acoperise gura cu un 
fular, astfel încât să nu-l poată recunoaşte nimeni. 

Aştepta astfel, la fel ca şi lama ascunsă în mătase roşie, şi 
pândea apropierea unei victime care să cadă în capcana lui 
ucigaşă. Când uşa dărăpănată a unei cârciumi se deschise 
pentru a arunca afară o femeie tânără care chicotea prosteşte şi 
care băuse evident prea mult, vizitiul îşi văzu şansa. 

La fel ca în cele două dăţi anterioare, îşi conduse vehiculul 
masiv pe marginea străzii şi opri. Târfa ridică încet capul şi se 
holbă la el. 

— Singură noaptea asta? întrebă vizitiul. 

— Mda, îngăimă ea cu limba îngreunată de la gin. Cauti 
companie? 

— Eu nu, dar stăpânul meu de acolo din trăsură, da. 

— Adevărat? Şi cât ar arunca nobilul tău stăpân? 

— Un şiling. 

— Un şiling? Glumeşti sau ce? 

— Deloc. 

— Nobilul tău stăpân vrea într-adevăr să cheltuie un şiling? 

— Fără îndoială. Dar trebuie să meargă repede. Stăpânul meu 
este foarte nerăbdător, dacă înţelegi. 

— Chiar aşa? chicoti ea din nou. Atunci vrem să-i venim 
repede în ajutor, nu-i aşa? 

Se apropie clătinându-se de trăsură şi deschise uşa. Veni 
momentul ca lama să fie scoasă din cufăr şi să lovească 
neîndurător. 

Oțel sclipind din întunericul adânc. 

Ochi măriţi de groază. 

Un țipăt înăbuşit. 

Licoarea roşie a vieţii mânjind un indicator ruginit. 

Wentworth Street... 


4 


JURNAL PERSONAL 
ADAUGIRE 


Palatul St. James 

Să fiu din nou aici îmi trezeşte amintiri. Amintirea unei 
fete tinere căreia i s-a permis să vină aici, pentru a fi 
prezentată reginei şi a intra în cercul societăţii selecte 
londoneze. 

O fată care trăise mult timp în afara Angliei şi ştia prea 
puţin despre manierele elevate de la Curte, care aştepta cu 
emoție evenimentul şi îşi petrecea nopţile nedormite 
închipuindu-şi cum va fi la primirea în sala regală de 
audienţe. 

Oare Maiestăţii Sale îi va plăcea de ea? Va fi apoi 
acceptată în sfârşit ca membru în societate? 

A venit ziua recepţiei. Fata a traversat galeria, 
emoţionată şi cu inima bătându-i în piept. Va fi prezentată, 
în sfârşit, reginei care simbolizează puterea unui regat al 
lumii, a unui regat care se întinde pe cinci continente. 
Încordarea ei a ajuns la maximum. Dar, când a păşit în sala 
de audienţe, fata a fost foarte dezamăgită. Căci Maiestatea 
Sa, în faţa căreia fiecare îşi înclină capul şi îngenunchează 
şi despre care jumătate din lume vorbeşte cu pietate, se 
dovedeşte a fi o femeie în vârstă, cu alura unei statui din 
piatră, văzute de fată deja în multe locuri. 

Unde sunt viziunile şi energia debordantă atribuite 
reginei? 

Fata se apropie ca în transă de tron şi se înclină adânc. 
Aude vag cum maestrul de ceremonii îi anunţă numele. 
Potentata îi întinde fetei mâna regală, şi fata i-o sărută şi se 
retrage, fără să se întoarcă cu spatele la Maiestatea Sa, aşa 
cum cere protocolul. 

În urmă rămâne cu un gust amar. 

Ca atât de des în viaţă, istoria i-a oferit în cele din urmă 
consolare fetei - căci nu am fost şi nu sunt prima care să fie 
dezamăgită de conducătorul ei politic... 


PALATUL SI. JAMES, LONDRA, 6 NOIEMBRIE 1883 


Când trăsura poliţiei metropolitane se opri în faţa palatului 
regal de audienţe, pe Sarah Kincaid o invada un val de amintiri. 

Din ziua când, la împlinirea vârstei de şaisprezece ani, fusese 
prezentată reginei, nu mai ajunsese aici. Spre mirarea ei, îşi 
amintea multe detalii privind clădirea impozantă cu poarta 
înconjurată de turnuri. Până la mutarea în Palatul Buckingham 
în anii '30, St. James reprezentase sediul oficial al reginei - 
acum servea doar pentru evenimente formale, cum ar fi 
prezentarea tinerelor fete care doreau să fie primite în 
societatea bună. După toţi aceşti ani care i se păreau lui Sarah o 
viaţă întreagă, simţea o emotie aparte să se afle din nou aici. 

La dorinţa lui Sarah, Jeffrey Hull mediase o audienţă la ducele 
de Clarence chiar în ziua următoare. De altminteri, Sarah nu 
urmărea atât să obţină informaţii noi în legătură cu cazurile 
misterioase de omucidere. Dorea mai mult să afle ce fel de om 
era unchiul reginei şi dacă ştia să preţuiască eforturile făcute 
pentru el. 

Sarah cobori din trăsură împreună cu inspectorul Quayle, 
care o însoțea. Unul dintre numeroşii servitori, care roiau în 
jurul palatului ca albinele în jurul stupului, se grăbi să le iasă în 
întâmpinare. După ce Quayle îşi prezentă permisul de trecere, 
fură conduşi imediat în clădirea impozantă. Ducele îi aştepta 
deja. În interiorul palatului, Sarah fu năpădită de amintiri 
neaşteptate. Mirosul specific, ferestrele înalte, sunetul greu al 
paşilor pe podeaua galeriei - uitase de toate acestea, acum însă 
îi reveneau în minte. Aproape că se simţea ca fata care, cu ani în 
urmă, păşise cu inima bătând de emoție, chiar dacă acum nu 
urma o audienţă la regină şi ea nu mai trebuise să îndure din 
acest motiv nopţi nedormite... 

Urcară pe o scară largă până la primul etaj. Cum ferestrele 
dădeau spre curţile interioare şi spre aripile învecinate ale 
clădirii, vizitatorii îşi putură face o părere aproximativă despre 
dimensiunile palatului. Ducele de Clarence locuia în aripa 
clădirii ce dădea spre St. James Street şi Pall Mall. Prezenţa 
paznicilor postați în faţa uşii semnala faptul că nepotul reginei 
punea mult accent pe sfera sa privată şi nu dorea să fie deranjat. 


Pentru cei doi vizitatori de la Scotland Yard făcuse totuşi o 
excepţie. După ce traversară mai multe anticamere, Sarah şi 
Quayle fură introduşi în sfârşit în salonul de primire al ducelui. 
Şi încă o dată Sarah fu dezamăgită de ce văzu. 

Mai mult - fu dezgustată. 

Intrând în salonul de primire, privirea îi căzu pe obiectele de 
artă - excepţionale, vestigii din Egiptul antic conservate până în 
cel mai mic detaliu, care ajunseseră la Londra şi în posesia 
ducelui. Un sarcofag cioplit în piatră şi mai multe stele cu 
hieroglife acopereau pereţii, de asemenea un sarcofag aurit şi o 
reprezentare a zeiţei-şarpe Meretseger. Numeroase vase şi 
figurine mai mici din lut stăteau de jur împrejur - reprezentări 
de zei şi de animale, precum şi canope decorate artistic, vase 
aurite, care fuseseră fără îndoială depuse odinioară în 
morminte. Într-un colţ al camerei era postat un mic obelisc. 

Însă cel mai original dintre toate obiectele înghesuite în 
salonul de primire al ducelui doar pentru a face impresie asupra 
vizitatorilor era proprietarul lor. 

Până acum Sarah îl văzuse pe ducele de Clarence doar în 
tablouri şi fotografii, care îi lăsaseră impresia unui bărbat tânăr, 
bine făcut şi foarte chipeş. Personal îl întâlnea abia acum prima 
dată şi constată că imaginile minţiseră. 

Nepotul Maiestăţii Sale Regina era într-adevăr tânăr. Conform 
informaţiilor oficiale, tocmai terminase stagiul militar pe un vas 
al marinei regale şi urma să-şi înceapă studiile la Cambridge. 
Însă fiinţa cu umerii lăsaţi care se chircea pe canapea părea la 
prima vedere un om bătrân. Pielea ducelui era palidă şi pătată 
ca pergamentul, părul îi era tocit şi încărunţit. Privirea lui părea 
să exprime regret, chiar dacă lui Sarah nu îi era clar motivul 
acestui regret. 

— Lady Kincaid, presupun? întrebă nepotul reginei, cu vocea 
întretăiată. 

Simţului de observaţie dezvoltat al lui Sarah nu-i scăpă faptul 
că ducelui îi tremurau mâinile. 

Pe măsuţa din faţa canapelei se aflau nişte flaconaşe din cele 
în care farmaciştii toarnă leacuri şi tincturi, ceea ce lăsa să se 
înţeleagă că ducele suferea de o boală. Şi totuşi Sarah era 
convinsă că unchiul ei i-ar fi spus dacă nepotul reginei ar fi fost 
grav bolnav... 


Aşa cum prevedea ceremonialul, Sarah îşi îndoi genunchiul. 
Deşi unchiul său îi pusese în vedere să îşi facă apariţia la Curte 
îmbrăcată elegant, purta una dintre rochiile ei de modă veche, 
cu croială simplă. 

Ducele şi Quayle păreau să se cunoască din întâlniri 
anterioare. Şi, aşa cum remarcă Sarah, cei doi bărbaţi păstrau o 
anumită distanţă, iar asta nu doar pentru că ducele era de viţă 
nobilă. Vizitatorii fură poftiţi să ia loc în fotoliile din piele din 
faţa canapelei. Când Sarah se apropie de măsuţă, sesiză un 
miros amar, provenit dintr-unul din flaconaşe, care îi amintea de 
ceva de demult... 

— Nu vă pot spune, Lady Kincaid, începu ducele, cât de mult 
preţuiesc prezenţa dumneavoastră la Londra. Ştiu că nu a fost 
uşor să veniţi aici din îndepărtatul Yorkshire. Vă pot asigura că 
atât Maiestatea Sa, cât şi eu ştim să apreciem acest serviciu. 

— Sunteţi foarte amabil, Alteţa Voastră, răspunse Sarah. Tatăl 
meu a considerat mereu că este un privilegiu să poată servi casa 
regală şi că are multe motive să-i fie recunoscător acesteia. 
Luaţi, aşadar, prezenţa mea la Londra drept o chestiune de 
onoare familială. 

Ducele surâse uşor, fapt ce păru aproape să-l suprasolicite. 

— Ştiţi că l-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră? întrebă el. 

— Adevărat? 

— Da, el a fost cel care mi-a aprins dragostea pentru 
arheologie şi în special pentru misterele Egiptului antic. O 
pasiune care, după cum puteţi vedea, este încă vie. 

— Într-adevăr, aprobă Sarah. Aveţi aici nişte exemplare foarte 
frumoase, Alteța Voastră. 

— Ce vedeţi aici este doar o mică parte din colecţia pe care o 
posed. Ar fi o bucurie pentru mine să vă prezint tot. 

— Ar fi desigur o onoare pentru Lady Kincaid, Alteța Voastră, 
interveni Quayle în discuţie, neîntrebat. Dar, vă rog, nu uitaţi că 
sunt chestiuni presante de discutat. 

Din nou, ducele schiţă un zâmbet slab. 

— Omul ăsta, înclină el să creadă, este ca o conştiinţă rea. 

Întotdeauna când încep să mă gândesc la altceva, deschide el 
gura. Nu pot... se întrerupse ducele când corpul lui uscăţiv se 
zgudui, pradă unei convulsii. 

Mâinile ducelui începură să tremure şi mai tare, şi lui Sarah îi 


atrase atenţia inelul purtat de acesta la mâna stângă - un inel 
aurit, cu pecete, înfăţişând un obelisc... 

Unul dintre slujitorii care stăteau discret în fundal se apropie 
şi se înclină. 

— Alteța Voastră, zise el încet, mă scuzaţi de deranj, dar a 
sosit timpul. 

— Desigur, şopti ducele cu o voce tot mai slabă. Este timpul 
să-mi iau medicamentul... 

Servitorul se apropie de măsuţă, luă un flacon şi turnă câţiva 
stropi pe un cub de zahăr pe care i-l administra apoi stăpânului 
său. Nepotul reginei înghiţi leacul şi închise ochii. În momentul 
următor, dispoziţia lui se îmbunătăţi considerabil. Tremurul 
mâinilor se mai potoli, iar starea lui generală păru să se 
stabilizeze. 

Sarah nu era medic, dar ştia că nu există un medicament care 
să aibă asupra pacienţilor un efect atât de rapid, doar dacă 
simptomele fuseseră provocate tot de un medicament. Brusc, 
Sarah îşi aminti de unde cunoştea mirosul pe care îl sesizase 
pentru un timp scurt. Era mirosul dulce-amar al laudanumului. 

Albert Victor, duce de Clarence şi de Avondale, nepotul 
Maiestăţii Sale Regina, era dependent de opiu... 

Sarah respiră adânc şi făcu tot posibilul să nu-şi trădeze 
surprinderea. Era într-adevăr o dezvăluire neaşteptată şi se 
întreba dacă, în calitate de doctor al familiei regale, Mortimer 
Laydon ştia ceva. 

Aruncă o privire lui Quayle. Inspectorul părea nemaipomenit 
de interesat de un vechi relief egiptean care atârna pe perete şi- 
l înfăţişa pe zeul-crocodil Suchos. Slăbiciunea ducelui părea să 
fie un secret cunoscut, trecut politicos cu vederea de cei din jur, 
astfel că Sarah se hotări să adopte aceeaşi atitudine. 

— Mai bine, spuse ducele dând din cap. 

Servitorul se înclină şi se retrase. Când ducele de Clarence 
deschise din nou ochii, avea privirea sticloasă pe care Sarah o 
mai văzuse şi la unii marinari din Shanghai şi Singapore. 

— Unde am rămas? se interesă ducele răvăşit. 

Părea foarte puţin preocupat de faptul că în cazul criminalului 
din Whitechapel erau în joc reputaţia şi onoarea lui, dacă nu 
chiar bunăstarea întregii ţări. Probabil, se gândea Sarah, nici nu 
îşi dădea seama de gravitatea situaţiei. 


— Inelul pe care-l purtaţi, Alteță, zise ea arătând spre mâna 
stângă a ducelui, este o piesă foarte frumoasă... 

— Nu-i aşa? zise ducele ridicând podoaba. Sunt foarte 
încântat, deoarece acest inel mi-a fost acordat de Liga 
Egipteană, al cărei membru şi preşedinte onorific sunt. Liga 
reprezintă o asociaţie de gentlemeni excepţionali care urmăresc 
dezvăluirea tainelor străvechi. Tot ea poartă şi responsabilitatea 
pentru convocarea dumneavoastră aici, Lady Kincaid. Inelul 
înfăţişează  Acul Cleopatrei, emblema asociației noastre. 
Cunoaşteţi Acul Cleopatrei, Lady Kincaid? 

— Desigur, răspunse Sarah cu promptitudine, cu toate că 
monumentul aflat la jumătatea drumului dintre Waterloo Bridge 
şi gara Charing Cross nu are nimic în comun nici cu un ac, nici 
cu regina Cleopatra. Este mai degrabă un obelisc egiptean, 
provenit din oraşul antic Junu şi datând din anul 1500 î.Hr. 
Obeliscul a fost primit în dar de Maiestatea Sa Regina de la 
Mohamed Ali Paşa. 

— Este adevărat, aprobă ducele de Clarence binevoitor. 
Sunteţi extraordinar de bine informată, Lady Kincaid. Dar ştiaţi 
şi că în cursul transportării acestui obelisc din Egipt în Anglia 
şase marinari şi-au pierdut viaţa? 

— Nu, recunoscu Sarah, nu ştiam asta. 

— Aşa este, confirmă ducele. De aceea, nu puţini afirmă că 
asupra obeliscului planează un blestem, iar unii sunt chiar de 
părere că Acul Cleopatrei nu ar fi trebuit să părăsească 
niciodată nisipul deşertului. 

— Astfel de superstiții sunt larg răspândite chiar şi în 
vremurile noastre moderne, observă Sarah. Dumneavoastră ce 
credeţi, Alteță? 

— Ce cred eu? zâmbi ducele. Sunt de părere că rostul ştiinţei 
şi al progresului este să şteargă o dată pentru totdeauna 
superstiţia întunecată. 

— O viziune măreaţă, într-adevăr, aprobă Sarah. Şi totuşi, 
adesea, realitatea arată altfel. Luaţi ca exemplu cartierul 
săracilor din oraş. Nenorocirea oamenilor de acolo este cruntă. 
Şi mulţi dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească. Superstiţia şi 
zvonurile înfricoşătoare găsesc acolo un teren prielnic, mai ales 
când au loc crime cumplite şi oamenii trăiesc în spaimă şi 
teroare... 


— Lady Kincaid face referire la crimele din Whitechapel, 
adăugă Quayle pe un ton mai puţin provocator. Alteță, vă 
amintiţi desigur că a avut loc o a doua crimă în East End. Şi, din 
păcate, vocile celor care, aţâţaţi de aceste crime, ameninţă cu 
un complot devin tot mai puternice. 

— Un complot, zise ducele trăgând aer în piept. Este tot ce îi 
interesează pe aceşti nerozi săraci? 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, Alteță, situaţia este gravă. 
Numărul locuitorilor din East End care rostesc tirade pline de 
ură la adresa familiei regale devine tot mai mare. Ucigaşul 
trebuie depistat grabnic. 

— Nu am nicio îndoială, domnule Quayle. Din acest motiv am 
şi convocat-o pe Lady Kincaid. Ea va face posibil ceea ce nu le-a 
reuşit funcţionarilor de la Scotland Yard. 

— Voi face tot ce îmi stă în puteri, Alteța Voastră, promise 
Sarah. Totuşi, aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că nu sunt 
criminolog. Arheologia este domeniul în care lucrez în mod 
curent... 

— Şi este de asemenea cea care ascunde cheia ce va permite 
soluţionarea acestui caz, o întrerupse el nepoliticos. Nu vedeţi 
cum sunt toate legate între ele? 

— Cum sunt toate legate? Despre ce vorbiţi? 

— Despre asta vorbesc. Nepotul reginei ridică mâna cu inelul. 
Despre Acul Cleopatrei şi despre cei şase oameni care şi-au 
pierdut viaţa atunci. Istoria se repetă, Sarah, nu vă daţi seama? 

— Istoria se repetă? se străduia să înţeleagă Sarah, abia 
sesizând că ducele i se adresase cu familiaritate. La ce vă 
referiţi exact, Alteța Voastră? 

— La ce mă refer? se burzului ducele, râzând amar. Nu mă 
înţelegeţi? Chiar trebuie să vă explic tot? Credeam că sunteţi 
specialistă în domeniu. 

— Alţii au afirmat asta despre mine, Alteța Voastră, tranşă 
Sarah lucrurile. Pot spune despre mine că am avut un dascăl 
excepţional în domeniul arheologiei aplicate. Totuşi, nu pot 
spune că înţeleg ce încercaţi să-mi comunicaţi. 

Quayle ridică iarăşi din umeri. Nu-i plăcea maniera directă a 
lui Sarah. Ducele, din contră, părea că nu observă nimic. 
Privirea lui căpătase o strălucire stranie, care îi transfigura 
trăsăturile. Opiumul era pe cale să-şi facă pe deplin efectul... 


— Atunci vreau să vă explic eu, Sarah, murmură el. Se 
împlinesc exact cincisprezece ani de când Acul Cleopatrei a fost 
adus la Londra. Cincisprezece ani! Încă de atunci era clar 
avertismentul, însă noi nu l-am auzit. Am lăsat să treacă timpul 
fără să acţionăm, iar acum mânia ei ne ajunge din urmă. 

— Mânia ei?! exclamă Sarah cu fruntea încreţită. Despre cine 
vorbiţi, Alteța Voastră? 

— Despre divinitate, spuse deschis ducele. Divinitatea care a 
fost alungată cândva din patria ei şi a cărei putere ajunge 
pentru a răsturna regi şi a distruge regate întregi. Mânia ei este 
ceea ce simţim acum şi nu este de mirare că se îndreaptă asupra 
mea, căci eu sunt nepotul reginei! Inţelegeţi legătura, Sarah? 
Nu există niciun complot, ci doar răzbunare, o răzbunare 
înspăimântătoare. Suntem toţi ameninţaţi cu prăbuşirea, nu 
înţelegeţi? Trebuie să ne ajutaţi, Sarah! Trebuie să ne ajutaţi... 

În timp ce rostea ultimele cuvinte, ducele se ridică pe 
neaşteptate de pe canapea şi făcu câţiva paşi nesiguri în direcţia 
lui Sarah. Picioarele îi cedară şi el se prăbuşi în faţă, chiar în 
braţele lui Sarah. 

— Ajutaţi-mă! o imploră el gâfâind, în timp ce faţa lui se 
apropia de a ei; Sarah îi simţi mirosul sudorii şi dulceaţa amară 
a derivatului pe bază de opiu. Ochii îi erau larg deschişi, şi ea 
avu pentru o singură clipă îngrozitoare, impresia că poate vedea 
în adâncul sufletului lui, şi invers. 

Sarah se sperie de ce văzu. Preţ de un moment, crezu că 
priveşte într-o nesfârşită prăpastie întunecată, din care un vid 
nimicitor o privea la rândul său. Dar chiar în clipa următoare 
impresia se disipă şi servitorii veniră în grabă să-l aşeze pe duce 
în pat. 

Sarah se ridică de asemenea, penibil impresionată şi şocată, şi 
înţelese cu durere că naşul ei nu îi spusese totul despre acest 
caz... 

— Vă rog, se adresă majordomul vizitatorilor. După cum 
vedeţi, Alteța Sa nu este într-o dispoziţie potrivită. Dacă doriţi să 
plecaţi acum, Alteţa Sa Ducele are nevoie de linişte. 

— Este evident, replică Sarah şi se îndreptă spre uşă, fără să 
îl aştepte pe Quayle. 

Părăsind camera, aruncă o ultimă privire asupra obiectelor 
egiptene, adunate aici, şi a posesorului lor, care zăcea în 


letargie şi nu mai putea fi abordat. 
Sarah Kincaid era din nou dezamăgită de ce găsise în Palatul 
St. James. 


MAYFAIR, LONDRA, O ORĂ MAI TÂRZIU 


— Ce înseamnă asta? 

Fără un cuvânt de salut şi cu obrajii roşii de mânie, Sarah 
Kincaid se repezi în încăperea destinată servirii micului dejun 
din casa spațioasă a lui Mortimer din Mayfair, unul din cele mai 
bune şi scumpe cartiere ale Londrei, situat foarte aproape de 
Palatul Buckingham. Unii parveniţi din nobilimea inferioară ar fi 
dat o avere pentru a locui aici. Pentru Laydon acesta era unul 
din privilegiile acordate lui în calitate de medic personal al 
reginei... 

Doctorul servea micul dejun cu ouă, pâine prăjită şi şuncă. Fu 
surprins să-şi vadă fina atât de surescitată. Respectând bunele 
maniere, puse şervetele deoparte şi se ridică în picioare. 

— Sarah, spuse el mirat, o dimineaţă bună şi ţie. lartă-mă, nu 
m-am aşteptat să vii aşa devreme, altfel aş fi cerut să ţi se pună 
un tacâm la masă. _ 

— Vreau să cred cel puţin asta, unchiule, zise Sarah aspru. În 
rest, voi fi foarte atentă cu tine pe viitor. 

Sarah trase adânc aer în piept, în timp ce încerca să-şi 
potolească furia. 

— Eşti nervoasă, observă doctorul prea puţin original şi îl 
rugă pe majordom să se retragă. Pot să aflu ce a prilejuit 
această manifestare explozivă? 

— Incorectitudinea, răspunse Sarah fără menajamente. La tot 
ce mi-ai spus referitor la cazurile de crimă, ai uitat să 
menţionezi că ducele de Clarence este într-o stare jalnică şi 
dependent de droguri. Nu-i de mirare că toată lumea îl 
suspectează... 

— Taci! strigă Laydon şi ridică mâinile într-un gest de 
implorare. Pe ce ai mai sfânt, Sarah, nu ai voie să mai rosteşti 
niciodată asta. Ce ai văzut în Palatul St. James nu are voie să 
ajungă afară, auzi? Deja se răspândesc zvonuri ciudate. Dacă 
prietenii Casei regale ar afla adevărul, acesta ar putea însemna 
sfârşitul. 


— Aşadar, în realitate nu este vorba despre găsirea ucigaşului 
din Whitechapel, ci despre spălarea numelui ducelui, indiferent 
dacă este vinovat sau nu. Şi asta mă înfurie, unchiule. 

— Numele ducelui de Clarence nu are nevoie să fie curăţat, 
deoarece el nu a greşit cu nimic. Se pare doar că ucigaşul, 
indiferent cine este acesta, se străduieşte să arunce bănuiala 
asupra nepotului reginei, de aici şi legătura cu Liga Egipteană. 

— Crezi, aşadar, că hieroglifele găsite la locul faptei sunt doar 
o manevră de distragere a atenţiei? 

— Ar fi posibil. 

— Atunci nu înţeleg de ce am fost chemată, replică Sarah. 

— Pentru că trebuie să mergem la sigur în această chestiune 
şi nu ne putem permite nicio greşeală, replică Laydon pe un ton 
hotărât. Când Cel Atotputernic o va chema la sine pe Maiestatea 
Sa Regina, ducele de Clarence va fi un potenţial succesor la tron 
şi Anglia nu-şi poate permite un monarh compromis de 
scandaluri. 

— Înţeleg, se mulţumi să zică Sarah. Sunt doar dezamăgită că 
nu mi-ai spus tot adevărul, unchiule. Cum aş putea să ajut în 
această chestiune dacă nu cunosc toate aspectele? 

— Acest fapt nu avea, deocamdată, relevanţă pentru tine. 
Trebuia să i te înfăţişezi ducelui fără idei preconcepute. Sunt 
prea multe interese în joc, mai ales că situaţia s-a agravat din 
nou noaptea trecută. 

— Cum? dori să afle Sarah, încă roşie la faţă. 

— A mai avut loc o crimă, răspunse doctorul, având surpriza 
de partea sa. 

— Încă o crimă în Whitechapel?! exclamă Sarah şi mânia ei 
lăsă loc mirării. 

— Într-adevăr. Şi din nou victima este o tânără femeie cu o 
ocupaţie dubioasă. Vei fi de acord că ducele de Clarence, în 
starea lui, nu avea cum să fie făptaşul. 

— Asta aşa e, aprobă Sarah gânditoare. Dar, dacă alibiul lui ar 
fi făcut public, asta ar putea însemna sfârşitul monarhiei... 

— Văd că începi să înţelegi consecinţele deosebit de grave ale 
acestei chestiuni dezagreabile, spuse Laydon. Inţelegi, Sarah? 
Nu este vorba aici doar de mine sau de tine. Oricine ar fi 
ucigaşul, pare să aibă drept scop compromiterea publică a 
ducelui. Singura noastră speranţă de a-l prinde şi a-l demasca 


pe făptaş constă în a urma indiciile lui. Şi aceasta este sarcina 
ta, Sarah. 

— Bun, unchiule. Dar în acest sens vreau să cunosc tot 
adevărul. Am nevoie de mai multe informaţii şi de toate detaliile. 

— Le vei primi, copila mea. Curierul din Scotland Yard m-a 
informat abia acum câteva minute în legătură cu crima care a 
avut loc. Presupun că trebuie să fiu de faţă la examinarea 
cadavrului. 

— Bine, înseamnă că va fi prezent acolo cel puţin un 
gentleman cu minte. 

În ciuda situaţiei încordate, Laydon nu îşi putu reţine un 
zâmbet. 

— Înţeleg, din acest compliment nu tocmai măgulitor pentru 
colegii mei, că vei lucra mai departe la caz? sondă el terenul. 

— Da, răspunse Sarah nu fără ezitări, cu o condiţie. 

— Anume? 

— Vreau un alt colaborator. Inspectorul Quayle este un cap 
sec înfumurat. 

— Ce-i drept, nu este cu siguranţă elocvenţa întruchipată, dar 
îl consider totuşi un om harnic şi foarte capabil... 

— Este un cap sec, insistă Sarah. Vreau pe altcineva. Pe 
cineva în care să pot avea încredere. 

— Pe cine? 

— Maurice du Gard. 

— Du Gard? Francezul acela nebun? Tocmai acestui şarlatan 
vrei să-i încredinţezi un secret de stat? râse fără bucurie 
Laydon. Cu toată bunăvoința, Sarah, mă îndoiesc că familia 
regală şi Yardul ar fi de acord. Du Gard nu este nici măcar 
cetăţean britanic şi nu este de dorit ca... 

— El sau niciunul. Dacă trebuie să dezleg misterul acestor 
crime, am nevoie de abilităţile lui du Gard. 

— Abilităţi? scutură Laydon din cap. Mi se face rău numai 
când mă gândesc la acest bonvivant. Du Gard este un petrecăreţ 
dependent de alcool şi de opiu... 

— Ştiu, replică Sarah, şi cu asta se află în cea mai bună 
societate, după cum bine ştim. 

Sarah îşi privi naşul şi mentorul atât de pătrunzător, încât 
acesta trebui să-i facă pe plac. Doctorul îşi exprimă acordul cu 
şovăială şi se declară dispus să discute cu Sir Jeffrey, adăugând 


în mod expres că nu poate promite nimic. 

Sarah era mulţumită. Nu se îndoia că Hull îşi va da aprobarea. 
Timpul lucra în favoarea ei, deoarece seria de crime din 
Whitechapel continua şi, cu fiecare ceas care trecea fără ca 
poliţia să-l depisteze pe făptaş, focul revoltei care deja mocnea 
în anumite locuri din East End ameninţa să se transforme într- 
un incendiu de proporţii... 


5 


ÎNSEMNARE ÎN JURNALUL. PERSONAL 


De ce continui? 

Oare nu mi-au arătat în mod clar întâmplările de la St. 
James că nu s-a schimbat nimic? Că lipsa de bună-credinţă 
care l-a determinat pe tata să se retragă în îndepărtatul 
Yorkshire continuă să fie la Londra în elementul ei? Nu pot 
face decât presupuneri. 

Poate că afecțiunea pentru naşul meu este cea care mă 
determină să continui cercetările la acest caz, deşi o voce 
interioară îmi şopteşte să fiu prudentă. Poate şi conştiinţa 
datoriei, în care am fost crescută de tatăl meu, în ciuda a 
toate câte s-au întâmplat. Poate şi oraşul mare, cu forfota şi 
nevoia lui de modern m-a corupt deja, aşa cum face cu toţi 
cei care se lasă cuprinşi de vraja lui. Sau poate unchiul 
Mortimer şi prietenii lui au reuşit să trezească în mine acea 
curiozitate care era mai demult trăsătura mea de caracter 
cea mai evidentă şi pe care credeam că am pierdut-o de la 
moartea tatălui meu. 

Este clar că am nevoie de sprijin. Deşi nu îmi amintesc cu 
plăcere de ultima noastră întâlnire şi împărtăşesc în parte 
reticenţele unchiului meu, cred că Maurice du Gard este cel 
mai bun ajutor pentru mine, fie şi numai pentru că este o 
parte a acelui trecut care de la moartea tatei îmi lipseşte 
într-un mod dureros. 

De când drumurile noastre s-au despărţit, nu am mai 
auzit nimic despre el. Probabil că nu va fi uşor să-l găsesc... 


SPITALFIELDS, LONDRA, 10 NOIEMBRIE 1883 


Privită din afară, casa din Princelet Street nu se deosebea cu 
nimic de celelalte clădiri situate de-a lungul străzii înguste: o 
construcţie înaltă, subţire şi murdară, cu ferestre înalte. Pe 
frânghiile întinse atârnau la uscat rufe care cu greu ar fi putut fi 
considerate curate, iar pe treptele de la intrare se aciuaseră 


fiinţe mizerabile, cu faţa buhăită şi roşie de la gin. 

La parterul clădirii, exista un magazin cu obiecte la mâna a 
doua sau a treia. Lucruri noi nu-şi putea permite nimeni din 
Spitalfields sau din învecinatul Whitechapel. Totuşi, adevărata 
afacere se făcea nu în magazin, ci sub el. O trapă deschidea 
accesul la scara abruptă, care trosnea la fiecare pas într-un mod 
dubios. Cel care avea îndrăzneala să coboare pe această scară 
ajungea într-o lume ciudată, luminată de flăcările lumânărilor, 
străbătută de nori groşi de fum, fum care se aduna dulce şi greu 
în plămâni şi îţi ameţea simţurile. În lumina slabă a lumânărilor, 
se zăreau ici şi colo figuri şterse, care zăceau pe jos în letargie 
şi fumau din pipe lungi. Ochii bărbaţilor erau sticloşi şi apatici. 
În mijlocul acestor spirite absente care vânau dragonul 
chinezesc, Sarah Kincaid întâlni o figură familiară. 

— Du Gard? 

Cel căruia i se adresase zăcea pe podea, cu o pipă suplă, 
sculptată artistic în mână. Faţa îi era palidă şi suptă, iar părul 
lui lung până la umeri şi încărunţit lăsa să se vadă în creştetul 
capului un început de chelie. Haina violetă şi cămaşa de modă 
veche cu volănaşe îi dădeau un aer de filfizon. Vârsta lui era 
greu de estimat. Sarah ar fi crezut că este un bătrân, dacă nu ar 
fi ştiut cu precizie că Maurice du Gard nu era decât cu puţin mai 
în vârstă decât ea. Viaţa dusă de el lăsase urme... 

— Du Gard, sunt eu, Sarah Kincaid. 

Acesta tot nu reacţionă. Sarah se aplecă deasupra lui şi se 
uită în ochii care păreau să privească prin ea. Atunci îl apucă de 
umăr şi îl zgâlţâi uşor. Însă du Gard nu reacţionă defel. 
Neplăcut impresionată, Sarah tuşi uşor şi privi în jur, dar 
niciuna dintre fiinţele cuprinse de letargie din vizuina cu opiu nu 
păruse să-i remarce prezenţa. Îşi scoase atunci mânuşa din 
mâna dreaptă şi îi dădu lui du Gard o palmă răsunătoare, care îl 
trezi brusc din transă pe francez. Du Gard clipi mărunt de 
câteva ori şi, deodată, ochii lui albaştri spălăciţi se însufleţiră. 
Recunoscând-o pe Sarah, făcu ochii mari. 

— Cherie? întrebă el cu o voce moale ca mătasea şi cu un 
accent a cărui sonoritate Sarah aproape că o uitase. 

— Sarah, îl corectă ea. Aşa stabilisem. 

— Oui, ştiu, aprobă el. Très malade - într-adevăr păcat. Ce 
faci aici, pentru numele lui Dumnezeu? 


— Aş putea să-ţi pun aceeaşi întrebare, du Gard. Nu aveai de 
gând să renunţi la vânătoarea dragonului? 

— Oui, cest vrai... Dar ştii cum e. Lovitura de aripă a 
dragonului te ajunge mereu din urmă. 

Surâse, ca şi cum s-ar fi scuzat, şi Sarah admise fără să vrea 
că surâsul lui nu îşi pierduse nimic din farmecul de odinioară. 
Din păcate... 

— Nu a fost uşor să te găsesc, constată ea. 

— Pot să-mi imaginez, zâmbi el din nou. Dar ai reuşit, n'est-ce 
pas? 

— Am avut ajutor. 

— De la cine? 

— Scotland Yard, zise ea fără să dea detalii, suficient ca pe 
faţa uscăţivă a lui du Gard să apară o umbră. 

— În ce priveşte prietenii, nu ai fost niciodată foarte selectivă, 
Kincaid, constată du Gard dezaprobator. Imi permiţi să te întreb 
de ce ai căutat ajutorul acestor messieurs neplăcuţi? 

— Pentru că trebuia neapărat să te găsesc, recunoscu deschis 
Sarah. 

— Trebuia să mă găseşti? zise du Gard, făcând ochii mari. Ce 
s-a întâmplat? Te-a mânat dorul atât de tare? 

— Nu prea, îl contrazise ea gânditoare în timp ce se certa pe 
sine în gând. La ce se aşteptase? Ca du Gard să o primească cu 
braţele deschise...? Am nevoie de ajutorul tău, Maurice. 

— Aşa? ridică el din sprâncene. După ce m-ai lăsat baltă, vii 
pe neaşteptate la mine şi ai nevoie de ajutorul meu. 

— Îmi pare rău, spuse ea, fără un regret evident. Dacă te 
consolează, nu aş fi venit la tine, dacă nu era vorba de o situaţie 
foarte gravă. 

— Mă gândeam eu, răspunse francezul încrezător şi se ridică 
pe picioarele subţiri. EFt non, nu mă consolează defel. 
Despărțirea la ultima noastră întâlnire nu s-a desfăşurat pe 
gustul meu. 

— Şi mie mi-a mers la fel, du Gard. 

— Ma chere, nu sunt eu cel care a luat-o la sănătoasa în toiul 
nopții. 

— Am avut motivele mele, îl asigură ea. 

— Desigur, dădu el din cap aprobator. Şi acum apari brusc 
după atâta timp şi îmi ceri ajutorul? Este ciudat, Kincaid, nu 


crezi? 

— Ştiu. 

— Dă-mi un motiv pentru care ar trebui să te ajut. Cumva de 
dragul vremurilor trecute? 

— Nu, lăsă ea în jos privirea ruşinată, ci de dragul tatălui 
meu. A avut mereu încredere în abilităţile tale şi îi eşti încă 
dator. Sau trebuie să-ţi amintesc de cele petrecute la Paris? 

— Non, nu trebuie, o asigură francezul. Dar zi-mi, te rog, cum 
de datorez ceva cuiva care nu mai este în viaţă. 

— Foarte simplu, prietene. Gardiner Kincaid a avut o fiică şi 
tu beneficiezi de privilegiul de a te achita de datorii faţă de ea. 

— Adevărat? Du Gard răsufla ca un taur. Nici nu ştiam ce tip 
norocos sunt! 

— Acum ştii. Aşadar, ce zici? Vrei să mă ajuţi? 

— La ce? 

— E vorba de descifrarea unei enigme. 

— Unei enigme? Sună foarte misterios în urechile mele. După 
câte se pare, nu te-ai schimbat deloc, Kincaid. 

— Nu te lăsa înşelat. Nu mai sunt aşa de naivă ca pe vremuri 
şi, indiferent ce a fost între noi odată, acum ţine de trecut. Ce îţi 
ofer este o muncă bine plătită, care te poate scoate de aici, zise 
ea indicând cu mâna spelunca, Princelet Street şi întreg East 
Endul londonez. E 

— Cine spune că vreau să fiu scos de aici? În ceea ce mă 
priveşte, mă simt bine aici. Ţinutul este ca făcut pentru 
vânătoarea dragonului, dacă înţelegi. 

— Înţeleg pe deplin, îl asigură Sarah cu amărăciune. Priveşte 
doar în ce hal ai ajuns! De ce te-ai închis aici? De ce ai renunţat 
la tot ce... 

— Nu sunt singurul care s-a izolat, Kincaid, o întrerupse 
nepoliticos du Gard. Sau cum vrei să numeşti ce ai făcut tu după 
moartea tatălui tău? 

— M-am retras pentru a mă putea dedica în linişte 
cercetărilor mele. 

— Nonsens! Ai fugit pentru că nu puteai îndura ce s-a 
întâmplat, nu-i aşa? Şi continuă, privind-o provocator: Pe cât se 
pare, încă avem câteva lucruri în comun, n'est-ce pas? 

— Ca întotdeauna, du Gard, răspunse ea încetişor, străduindu- 
se să-şi păstreze calmul. M-am întors ca să mă confrunt cu viaţa. 


Şi ce este cu tine? 

Un timp, francezul nu răspunse nimic. El şi Sarah păreau să 
se dueleze din priviri. Apoi, pe neaşteptate, du Gard renunţă la 
luptă şi un zâmbet îi flutură pe chipul mucalit. 

— D'accord, Kincaid, zise el, băgând mâna în buzunarul 
interior al hainei lui pestriţe şi scoțând un vraf de cărţi de tarot. 
Ai câştigat încă o dată. Maurice du Gard este în slujba ta. 

— Mulţumesc, răspunse Sarah, făcând eforturi să-şi ascundă 
uşurarea. Dar nu vom avea nevoie de cărţi. 

— Nu?! exclamă el mirat. Atunci cu ce te pot servi? 

— Cu adevărul, Maurice. Cu adevărul... 


Cârciuma se numea Ten Bells. 

Situat la intersecţia dintre Fournier Street şi Commercial 
Street, localul era seara un punct de întâlnire pentru jucătorii de 
cărţi, beţivanii şi târfele din întregul cartier. În timpul zilei, era 
unul din acele locuri unde se putea mânca îndestulător pe bani 
puţini şi bea o cantitate considerabilă de gin îndoit cu apă. 

Desigur, nu era potrivit pentru o lady să intre într-un astfel de 
local, dar Sarah nu se prea sinchisise niciodată de astfel de 
reguli, iar Maurice părea să se simtă foarte bine în societatea 
zilierilor şi a beţivanilor. Era ce numea el viaţă adevărată, trăită 
din plin. 

Palid şi supt la faţă cum era, du Gard se năpusti asupra 
mâncării oferite de Sarah şi care consta din carne de miel, 
fasole şi pâine. Banii câştigaţi din munca lui şi-i cheltuia în 
special la vânarea dragonului, astfel că pentru trai, şi în special 
pentru mâncare, nu-i mai rămânea cine ştie ce. 

Du Gard avea talente diverse. 

Prezicător, ghicitor în cărţi, spiritist - toate aceste denumiri i 
se potriveau şi nu prea. Pentru unii era un clarvăzător, pentru 
alţii - un şarlatan fluşturatic. Deşi era francez prin naştere, du 
Gard îşi petrecuse cea mai parte a vieţii în New Orleans, unde 
se iniţiase în secretele tarotului şi în alte arte misterioase. Sarah 
nu prea se încredea în astfel de practici, dar viaţa o învățase că 
există mai multe lucruri între cer şi pământ decât pot fi 
explicate strict raţional. În plus, tatăl ei punea mare preţ pe du 
Gard, şi chiar şi ea fusese cât pe ce, dar el... 

Sarah îşi întrerupse şirul amintirilor. Gândul la trecut îi 


provoca doar durere, o durere pe care dorea să o lase în urmă. 
Aşa că se mulţumi să-l privească pe du Gard mâncând (ceea ce 
nu era tocmai un spectacol încurajator) şi să-i povestească 
despre cazul la care fusese solicitată. Nu preciză că cercul de 
suspecți ajungea până în vârful societăţii şi îi povesti, în schimb, 
despre hieroglifele egiptene găsite la locul faptei, despre 
Egyptian League şi insuccesele Scotland Yardului. 

— Asta-i tot? întrebă du Gard mestecând, în timp ce îşi înmuia 
ultima bucată de pâine în sosul de pe fundul farfuriei. Sau ai mai 
sărit peste ceva? 

— Nu prea cred, răspunse Sarah, la care vecinul ei de masă 
râse doar fără jenă. 

— Atunci, ma chère, suferi fie de amnezie, fie eşti o 
mincinoasă înveterată. Sper totuşi că nu. 

— Îmi pare rău, îşi întări Sarah spusele. Chiar nu ştiu la ce te 
referi. 

— Eh bien, mă refer la faptul că încă nu mi-ai povestit tot, 
Kincaid. Ai uitat să menţionezi despre cine este vorba în toată 
afacerea şi că regina este foarte interesată ca nepotul ei, ducele 
de Clarence, să iasă cu faţa curată din această afacere. 

— De unde ştii asta? întrebă Sarah uluită şi privi bănuitoare în 
jur. Du Gard vorbise mai tare decât ar fi preferat ea, însă 
niciunul dintre ceilalţi oaspeţi nu părea să fi remarcat prezenţa 
lor. Ai ghicit în cărţi? 

Du Gard râse din nou. 

— Pentru a afla astfel de lucruri nu am nevoie să ghicesc în 
cărţi, Kincaid. Un auz bun şi o minte trează sunt suficiente. 
Întotdeauna, veştile rele se răspândesc ca un foc rapid, iar în 
Whitechapel se zvoneşte pe toate străzile că nepotul reginei ar fi 
implicat în aceste crime. 

— Cine spune asta? 

— Nişte indivizi. East Endul abundă de aşa-zişi revoluționari 
care bagă frica în oameni. lar ucigaşul, indiferent cine este, le 
uşurează misiunea. Trebuie să recunoşti, Kincaid, că organele 
din corpul omenesc sunt suveniruri foarte dubioase, ca să nu 
mai vorbesc de hieroglifele trasate cu sânge. lar aceste 
hieroglife indică un făptaş care provine din cercuri selecte. Asta 
îi înfurie pe oameni. 

— Ştiu, îi răspunse Sarah. Şi eu plec de la premisa că avem 


de-a face cu un făptaş deosebit de educat şi pe deasupra foarte 
tenace, dar la Scotland Yard nimeni nu vrea să audă de aşa 
ceva. Acolo este preferată ipoteza conform căreia un măcelar 
naiv ar fi comis aceste crime. 

— Şi te miră? Du Gard zâmbi uşor. Ma chere, trebuie să-ţi fi 
dat seama deja că în lumea asta nimic nu este aşa cum pare la 
prima vedere. Sau crezi că este o simplă întâmplare că ne-am 
întâlnit din nou? Că eu trăiesc chiar în acest moment într-un 
cartier în care se comit nişte crime misterioase? 

— Ai avut mereu talentul original de a te afla în locul greşit, la 
momentul greşit. 

— Bien, exact ca tine, Kincaid. Ai aventura în sânge, nu-i aşa? 
Este menirea ta să smulgi trecutului enigmele sale. Doar din 
cauză că tu nu poţi rezista acestei chemări ne aflăm aici. 

— Se poate, recunoscu Sarah, dar aici nu este vorba de o 
enigmă a istoriei. Ucigaşul din Whitechapel îşi face mendrele 
aici şi acum, iar eu am sperat că mă vei ajuta să-l găsesc. 

— Mă onorează, replică du Gard, dar din păcate nu te pot 
ajuta. 

— De ce nu? 

— Deoarece cineva care nu caută cu adevărat adevărul nu-l va 
găsi. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că nu accepţi evidenţa. Este evident că cineva 
te duce de nas. Ce mi-ai povestit tu îţi face părul măciucă. De ce 
ar trebui ca ucigaşul să lase la locul faptei hieroglife egiptene? 

— Păi, pentru a arunca bănuiala asupra Casei regale. Este 
îndeobşte cunoscut faptul că ducele de Clarence este 
preşedintele Ligii Egiptene. 

— D'accord. Dar de ce ai fost tu solicitată dacă este vorba 
doar de o manevră de abatere a atenţiei? Pentru a interpreta 
mâzgăleala unui nebun e nevoie de un medic, nu de un arheolog. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Cred că în această chestiune este probabil vorba de mult 
mai mult decât ţi s-a dezvăluit până acum. Mi se pare că eşti 
doar folosită pentru a asigura cuiva aflat foarte sus un alibi 
plauzibil. Dacă ai fi sinceră cu tine însăţi, ai recunoaşte că şi ţie 
ţi-a trecut deja prin minte această bănuială. Altfel, după toate 
câte s-au petrecut între noi, nu mi-ai fi solicitat ajutorul, nu-i 


aşa? 

Sarah se foi neliniştită pe scaun. Nu-i plăcea turnura pe care 
o luase conversaţia. 

— Maurice, începu ea, nu am vrut să las impresia că... 

— Trebuie să te fi costat un efort considerabil să mă cauţi, 
continuă du Gard nestânjenit. Şi nu îmi pot imagina decât un 
motiv pentru asta. Eşti singură, Sarah Kincaid. Îngrozitor de 
singură. Oamenii ăştia care te-au solicitat să participi la găsirea 
ucigaşului nu au fost sinceri cu tine, nu-i aşa? 

Sarah ezită o clipă. Du Gard avea încă darul de a o scruta 
până în adâncul sufletului. Greu de spus dacă era un talent 
special al lui sau dacă doar pe ea o cunoştea atât de bine. 

— Nu, recunoscu ea şi se simţi într-un mod ciudat surprinsă, 
nu au fost. 

— Ştiam. Du Gard lovi cu mâna în masă. Aş putea pune pariu 
că aceşti gentlemeni nu sunt nici pe jumătate atât de interesaţi 
să afle adevărul pe cât pretind. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, 
dacă oamenii de pe stradă ar avea dreptate? Dacă urma 
ucigaşului ar duce într-adevăr la Palatul Buckingham? 

— Mergi prea departe, du Gard. 

— Zău? Sincer vorbind, aici, în Whitechapel, se povestesc tot 
felul de lucruri ciudate despre ducele de Clarence. Unii spun că 
a întors spatele chestiunilor publice şi că se dedică artelor 
frumoase; alţii că ar prefera bărbaţii femeilor; în sfârşit, alţii 
susţin că s-ar strecura noaptea din palat pentru a se distra cu 
târfe. Un om ciudat, într-adevăr. Cine ar pretinde că nu este 
capabil de crimă? 

— Nu, scutură Sarah hotărâtă din cap. Nu poate fi. Ducele nu 
este făptaşul. 

— Ce te face să fii aşa de sigură? Te-ai lăsat deja intimidată de 
eminenţele cenuşii? Au ajuns atât de departe cu tine, Kincaid? 

— Nonsens. Dar rămân la părerea mea. Ducele de Clarence 
nu avea cum să fie făptaşul. 

— Pourquoi pas, Sarah? 

— Nu-ţi pot spune. 

— De ce nu? ceru încă o dată explicaţii du Gard, atât de tare 
şi de energic, încât Sarah se temu din nou că ar putea atrage 
atenţia asupra lor. 

— Foarte simplu, replică ea, străduindu-se să vorbească încet. 


Deoarece nepotul reginei, ca şi tine, vânează dragonul. În 
această stare ar fi la fel de puţin capabil ca şi tine să comită o 
crimă. 

Ochii mari ai lui du Gard trădau uluire. 

— Ca să vezi, murmură el, şi eu care credeam că nu mă mai 
poate mira nimic. 

— Înţelegi acum de ce acest caz are o miză aşa de mare? 

— Bien sûr - bineînţeles. Dacă s-ar face publică pasiunea 
ducelui, nu ar mai fi ce-i drept suspectat de crimă, dar ar trebui 
să renunţe la pretenţiile la tron. Pe de altă parte, dacă ascunde 
adevărul mai departe, va fi suspectat pe mai departe, iar 
agitatorii din stradă au o misiune uşoară. 

— Exact. Ucigaşul a luat în calcul această situaţie şi pare să 
urmărească slăbirea monarhiei. Indiciile pe care le lasă sunt 
suficient de clare pentru a duce în direcţia dorită de el, dar, în 
acelaşi timp, prea subtile pentru a fi demascate imediat drept 
false. În spate se află o minte diabolică, foarte inteligentă, care 
ia în calcul, fără scrupule, moartea unor femei lipsite de 
apărare, numai pentru a-şi atinge ţelurile. Şi eu vreau să 
identific această persoană şi să o aduc în faţa justiţiei. 

— Hmm, zise du Gard, scoțând din haină o ţigară pe jumătate 
fumată şi începând să pufăie din ea. Uiţi că nu eşti nici poliţist, 
nici criminolog. Arheologia este domeniul tău şi ar trebui să 
rămâi acolo. 

Sarah strâmbă din nas. Tutunul ieftin împrăştia un miros 
execrabil. 

— Ucigaşul, replică ea, se foloseşte de arheologie pentru a-şi 
masca fărădelegile barbare. Nu voi permite aşa ceva. Am văzut 
fotografii ale victimelor şi nu voi îngădui ca vestigiile unei 
culturi antice să fie folosite pentru o barbarie ca asta... 

— Şi eşti sigură că aici te interesează doar reputaţia 
arheologiei? 

— Ce vrei să zici? 

Du Gard zâmbi. 

— Pot citi uşor în sufletul tău, Kincaid, chiar şi după atâta 
vreme. În această chestiune nu îţi pasă nici de aceste femei, nici 
de arheologie. Ai pur şi simplu impresia că trebuie să faci ceva 
bun. 

— Vorbeşti prostii, du Gard. 


Francezul ridică din umeri. 

— Poate că ai dreptate, dar mie mi se pare că încerci să scapi 
de umbrele trecutului. Încerci să-ţi ştergi o vină pe care nu o ai. 
Şi sunt convins că tatăl tău ar fi de aceeaşi părere. 

Sarah tresări. 

— Te rog, du Gard, nu începe cu asta... 

— De ce nu? Nu ai zis tu că vrei să înfrunţi viaţa? Nu ai spus 
că...? 

— La naiba, înjură Sarah, cum nu i-ar fi venit în minte să facă 
o lady din Mayfair nici în o sută de ani. De ce toată lumea pare 
să ştie brusc ce este şi ce nu este bine pentru mine? Nu te-am 
rugat să-mi dai sfaturi, du Gard, ci doar să mă ajuţi la rezolvarea 
acestui caz. Vrei să mă ajuţi sau nu? 

— Cel puţin, constată francezul liniştit, ţi-a rămas focul de 
odinioară, Kincaid. Oui, te ajut, deşi continui să cred că există 
multe nepotriviri la acest caz enigmatic. Adulmec nenorocire, 
Sarah, şi asta mă sperie. 

— Nenorocire? În ce sens? 

— Nu ştiu, dar pot afla. Să întreb cărţile? Sau chiar pe 
dragon? 

— Nu, se apără Sarah. Nu este necesar să-ţi ruinezi sănătatea 
de dragul meu. 

— Ma chère, nu mai este mult de ruinat. Vânătoarea 
dragonului m-a costat deja cei mai buni ani din viaţă. Priveşte- 
mă, sunt om bătrân. 

— Atunci încetează cu asta, îi recomandă ea. 

— Uneori aş face-o cu plăcere, recunoscu du Gard şoptit. Dar 
vrei să-ţi spun un secret? Se aplecă peste masă până când faţa 
lui se apropie atât de tare de a ei, încât ea simţi mirosul de 
tutun din respiraţia lui. Nu mai pot înceta. Este deja prea târziu 
pentru mine... 

Francezul se lăsă să cadă înapoi pe scaun şi izbucni într-un 
râs răsunător. Sarah se simţi în egală măsură fascinată şi 
dezgustată de el - exact ca pe vremuri... 

Deodată, de afară se auzi o hărmălaie de voci puternice. Prin 
ferestrele murdare se vedea că în Commercial Street se 
adunaseră o mulţime de oameni care blocau traficul pe această 
stradă cu circulaţie intensă. Numeroşi locuitori din cartier - 
bărbaţi în haine maronii jerpelite, dar şi târfe îmbrăcate ţipător 


- se adunaseră şi strigau în devălmăşie. Nu puţini erau cei care 
ridicau ameninţător pumnul. 

— Ce se întâmplă? vru Sarah să afle. 

— Ce ştiu eu? Du Gard ridică din umeri. Aici, în Whitechapel, 
aşa ceva este la ordinea zilei. Nu trebuie să-i acorzi nicio aten... 

Sarah nu îl mai asculta. Purtată de curiozitate, se ridicase şi 
se grăbea, împreună cu ceilalţi oaspeţi din Ten Bells, spre ieşire, 
pentru a vedea ce se petrece afară. 

În mijlocul oamenilor care se înghesuiseră între fațadele 
înalte şi murdare ale caselor din cărămidă, ieşea în evidenţă un 
singur om, care stătea în picioare pe capra unei căruţe trase de 
un măgar, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. Bărbatul avea 
o înfăţişare sălbatică şi purta o manta gri de lână, cum nu-şi 
puteau permite cei mai mulţi locuitori din cartier. Faţa lui era 
roşie de mânie, pumnul era încleştat şi vocea tăia ca un cuţit 
prin aerul rece. 

— ... Vă întreb câţi trebuie să mai moară până când cei din 
Westminster să se gândească să întreprindă ceva? 

— Aşa e, se striga ici şi colo în mulţime. 

— Bărbatul are dreptate! 

— Câte femei trebuie să zacă în stradă cu creştetul capului 
tăiat? Câte semne mai trebuie să fie mâzgălite cu sângele lor pe 
pereţi până când poliţiştii vor lua în serios urmele care duc în 
mod indubitabil din East End în cartierul opus al oraşului, direct 
la Palatul Buckingham? 

Ici şi colo se aplauda frenetic. Câteva târfe, care probabil le 
cunoscuseră pe victime, îşi exprimau tare aprobarea. Oratorul 
dădu din cap şi Sarah văzu strălucirea din ochii lui, ce exprima 
hotărâre şi fanatism. Acesta, era aşadar, unul dintre agitatorii 
care străbăteau străzile şi ridicau glasul contra Casei regale, iar 
discursurile lui îndemnând la revoltă îşi găseau ascultători 
potriviţi... 

— Cât timp încă? strig eu puternicilor din Westminster şi 
Buckingham, continuă oratorul cu voce tunătoare. Şi vouă 
tuturor vă pun aceeaşi întrebare: Cât timp vreţi să mai suportati 
indiferența autorităţilor? Cât veţi mai trăi în mizerie, în timp ce 
puternicii şi bogaţii mănâncă din farfurii de aur? Toate acestea 
trebuie să ia sfârşit. Vor lua într-adevăr sfârşit când vom sta 
umăr lângă umăr şi ne vom uni... 


— Cine este ăsta? îl întrebă Sarah în şoaptă pe du Gard, care 
îşi părăsise locul din cârciumă şi i se alăturase. 

— Unul dintre cei care trag foloase de pe urma fricii 
oamenilor. Numele lui este George Lusk, dacă îmi amintesc 
bine. Mon Dieu, un contemporan foarte neplăcut, care vorbeşte 
mereu despre formarea unei gărzi naţionale - desigur, doar 
pentru a servi aspirațiilor lui la putere... 

— Bogaţilor nu le pasă de ce vi se întâmplă vouă sau copiilor 
voştri! îşi continuă Lusk discursul său aţâţător. Le este 
indiferent dacă muriţi de foame sau sfârşiţi cu capul tăiat. 
Important este că există suficiente stabilimente de muncă şi 
închisori. Doar că, din păcate, nu sunt populate cu cine ar 
trebui. Ar trebui să fie închişi cei cărora nu le pasă că în 
Whitechapel un monstru avid de sânge îşi face de cap, ba chiar 
se împotrivesc cu înverşunare ca adevăratul făptaş să fie prins şi 
pedepsit. 

— Nu este adevărat, îl contrazise cineva cu voce sonoră şi 
limpede, înainte ca mulţimea să apuce să aplaude. 

Lui Sarah îi venea greu să creadă că vorbise chiar ea. 

— Ma chere, murmură du Gard, în timp ce toate privirile se 
întorceau spre ea, nu a fost cea mai bună idee... 

Ochii lui Lusk parcă aruncau săgeți peste capetele mulţimii. 

— Oh, exclamă el ironie, pare să fie cineva aici care ştie mai 
bine decât mine cum stau lucrurile. Pot să vă întreb cine sunteţi, 
doamna mea? 

Sarah trase aer în piept. Nu mai putea da înapoi. 

— Numele meu este Sarah Kincaid, se prezentă ea, şi îi pot 
asigura pe bărbaţii şi pe femeile de faţă că se face tot ce este 
uman posibil pentru a găsi criminalul. 

— Chiar aşa, zise Lusk. 

Aceasta nu era o întrebare, ci o observaţie dezaprobatoare. 

— Şi de unde aveţi dumneavoastră aceste informaţii 
surprinzătoare, dacă îmi este permis să vă întreb? 

— Eu... şovăi Sarah. 

Îi venea să-şi tragă palme pentru că se băgase în aşa ceva. Nu 
era prima dată când temperamentul îi juca feste, dar acum 
putea fi pentru ultima oară. Observă privirile dezaprobatoare ale 
oamenilor din jur. Pe feţele lor murdare se citea ură făţişă, unii 
îşi încleştau pumnii. Dacă Sarah spunea adevărul, nu se punea 


în pericol doar pe ea, şi pe du Gard, dar putea periclita şi mersul 
investigaţiilor. 

— Ei, cum e? insistă Lusk. Cum e, Lady? Ascultăm... 

— Este adevărat că au loc multe nedreptăţi pe străzile din 
Whitechapel, afirmă Sarah. 

— Auzi, auzi. 

— Şi este de asemenea adevărat că stabilimentele de muncă şi 
închisorile nu sunt indicate pentru a-i ajuta pe cei săraci. Dar cu 
siguranţă nici agitatorii care folosesc teama şi greutăţile 
oamenilor pentru a trage foloase nu sunt de ajutor! 

— Sarah! i se adresă du Gard rugător, în timp ce un murmur 
străbătu mulţimea. 

— Mă numiţi agitator? se interesă Lusk mocnind. Asta doriţi 
să ziceţi? 

— Cu siguranţă, îşi întări Sarah spusele, în timp ce, cu coada 
ochiului, vedea cum nişte ţipi viguroşi se apropiau de ea şi de du 
Gard - fără îndoială, garda de corp a lui Lusk... 

— Ce vorbiţi? Şi ce vă face să credeţi asta? 

— Foarte simplu, Sir, ripostă Sarah cu voce fermă. Nici nu 
proveniţi din Whitechapel, nici nu aparţineţi păturii inferioare a 
societăţii. Şi, în plus, aş putea pune pariu că niciunul dintre 
oamenii de faţă nu v-a văzut în cartier înainte să înceapă seria 
de crime. 

— Este adevărat! strigă cineva. 

— Aţi devenit interesat de sărăcie abia când ucigaşul a lovit şi 
dumneavoastră v-a fost clar că puteţi folosi spaima oamenilor 
pentru a vă atinge scopurile. Nu vă interesează să-i ajutaţi pe 
aceşti oameni nefericiţi, şi nici nu doriţi ca făptaşul să fie prins, 
căci cu fiecare crimă nouă, comisă de el, câştigaţi mai multă 
putere. 

— Aşa? întrebă Lusk şi Sarah observă scăpărarea periculoasă 
din ochii lui. Vorbiţi mai departe, scumpa mea. Este interesant 
să vă ascultăm. Următorul pas este să afirmaţi că eu însumi sunt 
criminalul! 

— Sunteţi suspect, declară Sarah, ca oricine care trage 
foloase de pe urma morţii acelor femei. Şi nu voi îngădui ca... 

— Ajunge, Missy. Aţi pălăvrăgit destul. 

Deodată, Sarah fu înconjurată de vlăjgani tăiaţi din topor, cu 
cicatrici pe feţele roşii de la gin şi de la berea tare, englezească. 


Deja unul dintre ei îşi lăsase mâna grea pe umărul lui Sarah cu 
intenţia de a o trage cu forţa de acolo, când, de la celălalt capăt 
al străzii, se auzi un fluierat strident. 

— La dracu”, blestemaţii de copoi! Fugiţi! 

Vlăjganul îi dădu drumul lui Sarah. El şi camarazii săi se 
făcură tot atât de iute nevăzuţi în mulţime pe cât de repede 
apăruseră. Nici Lusk nu mai era de văzut. O duzină de poliţişti 
în uniformă năvăliră în Fournier Street pentru a împrăştia 
mulţimea care împiedica circulaţia pe Commercial Street. 
Oamenii aţâţaţi de discursul lui Lusk protestară şi unii dintre ei 
se pregătiră să opună rezistenţă. Ici şi colo izbucniră încăierări 
haotice. 

— C'est ça, Kincaid, să dispărem, spuse du Gard, şi o apucă 
pe Sarah de încheietura mâinii, scoţând-o repede de acolo. 

Sarah privea mirată la mulţimea agitată din jur, în timp ce îl 
urma pe francez - în jos de Brushfield Street, în direcţia pieţii, şi 
apoi pe o stradă îngustă care ducea în curţi dosnice. De la o 
distanţă sigură observară cele ce se petreceau în intersecţie, 
gâfâind, bucuroşi că scăpaseră aşa uşor. 

— Mince alors, se repezi du Gard. Ce vrea să însemne asta, 
Kincaid? Te-ai săturat de viaţă? 

— Deloc, spuse Sarah, scuturând din cap. Dar acesta este 
adevărul şi trebuie să fie permis să spui adevărul. 

— Nu te-ai schimbat, Kincaid. 

— Ba da, îl contrazise ea. Doar că încă nu ai observat. 

— Mon Dieu. Du Gard scoase din mâneca hainei o batistă 
murdară şi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Atunci sunt curios 
ce mă mai aşteaptă. 

— Maurice? întrebă Sarah continuând să privească spre 
intersecţia unde, între timp, poliţia risipise mulţimea aproape 
complet. 

Se părea că pe Lusk şi pe camarazii lui îi înghiţise pământul, 
dar Sarah era convinsă că îşi vor face apariţia din nou, imediat 
ce li se va oferi ocazia... 

— Da, Kincaid? 

— În ciuda socotelilor mele iniţiale, cred că avem totuşi 
nevoie de dragon pentru a lua urma adevărului, zise Sarah 
sumbru. Ni se scurge timpul. Whitechapel este asemenea unui 
butoi cu pulbere, iar fitilul arde deja... 


În acea încăpere fără ferestre aflată în inima Londrei, nu 
departe de Pall Mall şi de Trafalgar Square, avu loc o întâlnire 
secretă. 

Cei doi gentlemeni folosiră intrări diferite, aflate în clădiri 
diferite, deoarece nu trebuia să-i vadă nimeni împreună. In 
răstimpul îndelungat de până acum, arta elevată a seducţiei îi 
ferise să fie descoperiţi, iar această situaţie trebuia prelungită în 
viitor, până când aveau să hotărască singuri într-o zi să iasă la 
lumină, după ce îşi vor fi atins scopul şi vor fi câştigat lupta... 

Bărbaţii se străduiau să vorbească încet, deşi nu aveau motive 
să se teamă că ar fi auziţi. Doar câţiva iniţiaţi ştiau de existenţa 
acestei încăperi, prin ai cărei pereţi capitonaţi nu răzbătea 
niciun sunet spre exterior. 

— Cine este acest francez? 

— Îşi zice Maurice du Gard, dar nu se ştie dacă acesta este 
numele lui adevărat. Tatăl lui era francez, mama lui americancă, 
motiv pentru care a crescut în colonii. Presupun că astfel se 
explică gustul lui prost la îmbrăcăminte. 

— Se spune că este clarvăzător... 

— Se dă drept prezicător - atât este adevărat. Unii cred că are 
într-adevăr darul de a prezice viitorul; alţii îl consideră un 
simplu şarlatan care se foloseşte de credulitatea cetăţenilor. 

— Şi dumneavoastră? Ce părere aveţi? 

— Cred că reprezintă un risc greu de estimat, indiferent dacă 
este sau nu clarvăzător. Kincaid are încredere în el, cum a avut 
şi tatăl ei înainte. Mai devreme sau mai târziu, ne-ar putea 
periclita planurile. 

— inţeleg, replică celălalt gentleman, în timp ce cu mâna pe 
care purta un inel deschise o casetă mică şi aurită de pe masă şi 
se servi cu un trabuc pe care îl aprinse şi din care începu să 
pufăie. Asta înseamnă că francezul trebuie să moară, observă el 
în treacăt, înainte să fie învăluit într-un nor de pâclă albăstruie. 


6 


JURNAL PERSONAL 
ADAUGIRE 


Trecutul - de ce oare exercită asupra noastră o putere 
aşa de mare? Nu trăim în prezent? Nu ar trebui să tindem 
spre viitor? De ce ne vine greu să ne desprindem de ce a 
fost? 

Revederea lui Maurice mi-a trezit amintiri - amintiri 
despre fata tânără care nu mai sunt. Du Gard nu ştie asta şi 
mă tratează mai departe aşa cum m-a tratat mereu, ceea ce 
mi se pare nepotrivit în contextul de faţă. Reticenţele 
exprimate de el în legătură cu acest caz mi se par totuşi 
demne de luat în consideraţie, nu în ultimul rând deoarece 
le-am avut şi eu, dar conştiinţa datoriei m-a determinat să 
renunţ la ele. Cum du Gard nu este englez, nu poate 
înţelege loialitatea resimţită de noi, britanicii, faţă de Casa 
regală. Are oare tocmai din acest motiv dreptate în ceea ce 
zice? Loialitatea mea faţă de Coroană şi obligaţiile pe care 
cred că le am faţă de tatăl meu mi-au afectat oare 
discernământul? 

Incidentul din Whitechapel mi-a arătat clar că în spatele 
acestui caz se ascund mult mai multe decât crezusem la 
început. Curiozitatea a pus stăpânire pe mine şi sunt 
pregătită să plătesc un preţ scump pentru a ajunge la 
adevăr. 

Un preţ foarte mare. 

Poate acesta este motivul pentru care trecutul se 
răsfrânge atât de mult asupra noastră - pentru că trebuie să 
trăim cu el în fiecare zi, în fiecare ceas şi la fiecare 
răsuflare... 


LEMAN STREET, WHITECHAPEL, 12 NOIEMBRIE 1883 


Sarah Kincaid stătea la fereastra mansardei pe care Maurice 
o numea locuinţa lui şi privea peste acoperişurile înghesuite şi 


dărăpănate, cu coşuri strâmbe din care ieşeau nori negri de 
fum, spre cupola bisericii St. Paul, care se ridica dincolo de 
sărăcia mării de case - aparent, un ţel apropiat la care se putea 
ajunge uşor, însă, practic, pentru cei mai mulţi care locuiau aici 
situat la o depărtare de neatins. 

Ca şi cum nu ar mai fi suportat să privească atâta suferinţă şi 
nenorocire, soarele se retrăsese dincolo de acoperişurile 
dărăpănate. Razele lui scăldau cerul de deasupra oraşului într-o 
lumină roşie-portocalie, în timp ce noaptea începea să-şi întindă 
mantaua asupra străzilor şi a magherniţelor din East End. Acolo 
unde nu răzbătea lumina felinarelor, sărăcia şi lipsurile erau 
ascunse privirii. Dar se auzeau strigătele disperate ale 
cerşetorilor, hărmălaia beţivilor, ţipetele orfanilor şi râsul isteric 
al târfelor. 

Sarah se înfioră. I se părea că East Endul precede iadul. Iar 
aceasta nu doar din cauza crimelor cumplite petrecute aici. 
Gândul de a trăi aici, în mijlocul a atâta suferinţă şi nenorocire, 
o umplea de panică. 

— De ce îţi faci asta, Maurice? vru ea să afle de la du Gard, 
care tocmai era pe cale să facă pregătirile necesare pentru 
vânătoarea dragonului. 

Petrecuseră ultimele zile însoţindu-l pe Desmond Quayle în 
investigaţiile sale. Totuşi, nici Sarah, nici du Gard nu îi putuseră 
fi de ajutor inspectorului de la Scotland Yard. Pe de-o parte 
Quayle nu făcuse niciun secret din faptul că nu dădea nici doi 
bani pe ajutorul lor, pe de altă parte toate pistele urmate de el 
se dovediseră false. Şi acum se afla pe drumuri în vederea unor 
investigaţii urgente şi era probabil bucuros că scăpase de 
însoțitorii lui enervanţi. Lui Sarah îi convenea situaţia; astfel, du 
Gard şi ea nu erau observați şi se puteau dedica altor metode de 
cercetare. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă du Gard, care-şi legase părul la 
spate şi în cămaşa curată, procurată de Sarah, începea să 
semene din nou a om. 

— Ştii bine la ce mă refer. Trăieşti aici, în mijlocul a atâta 
mizerie şi suferinţă, când ai putea la fel de bine să locuieşti în 
West Endul bogat, în cealaltă parte a oraşului. 

— Pourquoi? De ce ar trebui? Du Gard ridică din umeri şi privi 
spre tavanul înnegrit de mucegai. Nu părăseşti cu plăcere un 


locşor aşa de liniştit. ȘI 

— Desigur, răspunse Sarah sarcastic. Îţi asiguri traiul citindu- 
le în palmă şi în cărţi lucrătorilor cu ziua. Totuşi, ai putea deveni 
un om bogat. Vilele din St. James şi Mayfair sunt frecventate de 
prezicători care nu dispun nici de o parte infimă a harului tău. 

— În schimb, le povestesc oamenilor ceea ce doresc să audă. 

— Vorbesc serios, insistă Sarah. 

— Şi eu, de asemenea, o asigură du Gard şi se aşeză la masa 
grosolană, peste care întinsese o faţă de masă pătată. 

Pe masă se aflau un pahar, o lumânare aprinsă şi o sticlă 
mare, al cărei conţinut verde sclipea misterios în lumina 
lumânării. 

— Te rog, îi ceru el lui Sarah, aşază-te. 

Sarah îşi părăsi locul de la fereastră şi îi urmă îndemnul, deşi 
reticentă. Du Gard remarcă acest lucru şi oftă adânc. 

— Bine, zise el. Să discutăm; altfel nu vei avea linişte. Vrei, 
aşadar, să afli de ce m-am retras aici şi m-am alăturat oamenilor 
de la marginea societăţii. 

— Da. 

— D'accord. Atunci află, ma chère, că în niciun caz nu mi-am 
ales eu această viaţă, ci a fost aleasă pentru mine. 

— Ce vrei să zici? întrebă Sarah. De către cine? 

— De destin, desigur, răspunse du Gard, căruia nonşalanţa i 
se ştersese brusc de pe faţă. După Alexandria şi după ce căile 
noastre s-au despărţit, m-am retras aici. 

— De ce? 

— Pentru că atunci am atins ceva ce nu trebuia să ating. Am 
păşit pe căi fără întoarcere şi am aflat lucruri pe care nu ar fi 
trebuit să le aflu niciodată. Aceste lucruri trebuie să rămână o 
taină cât trăiesc. De aceea am venit aici, unde să nu mă 
găsească nimeni. 

— Eu te-am găsit, îi aminti Sarah. 

Du Gard zâmbi enigmatic. 

— Aşa cum am zis, ma chere, nu este o simplă întâmplare. Şi 
poţi să mă crezi că oricine altcineva ar fi fost mai puţin bine- 
venit. 

Apoi arătă spre cizma dreaptă. Abia acum, Sarah remarcă o 
adâncitură care adăpostea un pistol minuscul, ataşat. 

— Ce înseamnă asta? ceru ea explicaţii. 


— Pour la securité, explică du Gard ridicând din umeri. 
Trebuie să fiu pregătit, Sarah, pentru că ştiu lucruri pe care ei 
nu au voie să le afle cu niciun preţ. 

— Ei? întrebă Sarah fără să înţeleagă, în timp ce se întreba 
serios dacă vechiul ei prieten nu exagerase cu vânătoarea 
dragonului. Despre cine vorbeşti, Maurice? 

— Harul meu, cum l-ai numit tu foarte potrivit, poate fi o 
binecuvântare, dar şi un blestem. Pot face cunoscute unele 
lucruri, pe altele nu. Pistolul este pentru cazul în care cineva 
pretinde de la mine mai mult decât pot eu da. 

— Înţeleg, dădu din cap Sarah. Ai împuşca o asemenea 
persoană. 

— Ma chere, şopti du Gard. Ar trebui să mă cunoşti suficient 
de bine, încât să ştii că îmi displace orice formă de aplicare a 
forţei. Unicul glonţ aflat în pistol nu este menit pentru duşmanii 
mei... 

Sarah înţelese ce dorea el să-i spună şi se înfiora, pradă unei 
temeri neîntemeiate. 

— Maurice, zise ea încet. Există ceva aici ce vrei să-mi 
povesteşti? Vrei să-mi împărtăşeşti ce ai văzut? 

Francezul ezită o clipă aproape imperceptibilă. 

— Nu, răspunse el apoi şi apucă sticla. 

Era din nou nonşalant. _ 

— Mai bine hai să vedem ce ne trădează zâna verde. În 
definitiv, mi-a şoptit deja nişte secrete... 

Râse uşor, în timp ce îşi pregătea licoarea care avea să îl 
aducă în starea în care să-şi poată deschide spiritul şi să fie 
sensibil la vibraţiile supranaturalului, în care îşi punea Sarah 
speranţele. Du Gard umplu paharul cu absint verde, aşeză 
deasupra un grătar mic, acoperit cu o crustă, pe care puse un 
cub de zahăr. Scoase din buzunarul interior al hainei un flaconaş 
de tipul celor văzute de Sarah la Palatul St. James, cu aspect 
foarte paşnic, dar având în realitate un efect atât de nimicitor. 

Du Gard presără cu atenţie pe cubul de zahăr câţiva stropi de 
laudanum şi luă lumânarea, pe care o aprinse. Deoarece toate 
celelalte lumini din încăpere erau stinse şi se lăsase noaptea, 
misterioasa vâlvătaie albastră se putea vedea clar. Zahărul se 
topea, trosnind uşor, şi picura în paharul care se întuneca la 
culoare. 


Du Gard răsufla din greu în timp ce privea ca hipnotizat 
procesul chimic, care părea să reprezinte pentru el un ritual 
sacru. Părea că este în egală măsură încercat de teamă şi de 
exaltare. Imediat ce se stinse vâlvătaia, el luă grătarul, agită 
conţinutul paharului şi îl ridică ceremonios în sus, ca şi cum ar fi 
vrut să ţină un toast. 

— Înainte! zise el. Există oameni care susţin că absintul 
orbeşte; pe mine, din contră, mă face să văd. Fie ca dragonul să- 
mi reveleze ce se ascunde în spatele vizibilului. 

Acestea fiind spuse, închise ochii, duse paharul la gură şi îl 
goli dintr-o înghiţitură. Sarah îl privea încremenită. Nu era 
prima dată când asista la una din şedinţele puse la cale de du 
Gard, dar, chiar şi aşa, simţea o încordare puternică. Nu 
înţelegea ce îi permitea francezului să vadă lucruri care altor 
oameni le rămâneau ascunse o viaţă întreagă, dar nu era nici 
sigură că ar fi vrut să ştie... 

Deodată, cu du Gard se petrecu o schimbare. 

Sarah îi strânsese mâinile pe care el le întinsese peste masă, 
după ce îi explicase că astfel abilităţile lui deveneau şi mai 
puternice. Expresia feţei lui du Gard se schimbă brusc. Faţa lui 
suptă se relaxă, iar el deschise larg ochii. Părea, ce-i drept, să 
nu o observe pe Sarah, deşi ea stătea chiar în faţa lui. Era 
aceeaşi privire goală pe care Sarah o remarcase şi la ducele de 
Clarence. 

Vânătoarea dragonului începuse... 

— Plutesc, spuse du Gard cu o voce lipsită de modulaţii, care 
o înfiora pe Sarah. 

Părea să nu mai fie du Gard însuşi cel care vorbea, ci adevărul 
aflat mult dincolo de ce se poate explica raţional şi care, sub 
influenţa substanţelor halucinogene, pusese stăpânire pe el. 

— Plutesc deasupra caselor din oraş. Văd acoperişurile 
caselor şi simt fumul amar care urcă din coşuri... şi nu sunt 
singur. 

Sarah dori spontan să întrebe a cui era prezenţa pe care o 
simţea du Gard, dar, în starea lui, francezul nu ar fi reacţionat la 
intervenţiile ei. Trebuia să aştepte şi să aibă răbdare. 

— Se află lângă mine, continuă în şoaptă du Gard. Este 
invizibil, nu poate fi văzut; se ascunde în nişele caselor, în 
umbre şi în ceaţă, dar îi simt clar prezenţa. Este acolo afară şi 


aşteaptă... În această noapte, răul se dedă la fărădelegi şi îşi 
caută o nouă victimă. Acum văd clar... Du Gard se întrerupse din 
nou şi păru să privească mai adânc şi mai încordat în el însuşi. O 
stradă, şopii el. În faţa mea se află o stradă. Este întuneric şi 
rece. Ingheţ... 

Spre uluirea ei, Sarah constată că du Gard dârdâia într- 
adevăr. 

— Îmi deschid spiritul şi privesc în jur, continuă el. Ceea ce 
văd nu s-a petrecut încă şi... mon Dieu! Vine. Îi simt prezenţa. 
Le meurtrier! Ucigaşul este pe drum. Umbra lui este lungă şi 
întunecată, şi oriunde cade răspândeşte moarte şi distrugere. Îi 
simt apropierea... Călătoreşte într-o trăsură neagră. Vizitiul este 
mascat, aşa că nu poate fi recunoscut, iar stăpânul lui este o 
umbră care îl urmează. 

Sarah tuşi uşor pentru a scăpa de nodul din gât. I se părea că 
aerul din mansardă era sufocant. 

— Acum văd trăsura din apropiere... Poartă pe uşă un blazon 
regal... lei. Văd trei lei... 

Sarah îşi muşcă buzele. Sigiliul regal avea ca simbol al puterii 
trei lei aşezaţi unul peste altul. Să fie o simplă coincidenţă sau 
un posibil indiciu privind făptaşul? 

— Trăsura merge repede, foarte repede. Vizitiul foloseşte 
biciul. Timpul se scurge; chiar în această noapte se va petrece. 
Va fi o nouă victimă, chiar în această noapte. Iar crimele din 
Whitechapel sunt doar începutul. Ca acum mii de ani, umbra 
neagră va veni peste noi, puternică. Fantoma bântuie de mult 
timp printre noi, dar acum a venit timpul să se reveleze. Nimeni 
nu o poate opri, nimeni... Mon Dieu, c'est horrible... Văd un 
cufăr umplut cu oţel ucigător şi văd sânge, peste tot sânge... un 
semn pe perete! 

Vocea lui du Gard devenise mai puternică. Sarah simţea cum 
îi tremurau mâinile. 

— Sânge, peste tot sânge, repetă du Gard. 

Panica din vocea lui era evidentă. 

— Răul este de mii de ani printre noi! El vrea putere, putere 
absolută, iar noi nu-l putem opri! Trebuie să... Non! Non! Ne pas 
moi..! 

Du Gard strigă ultimele cuvinte tare. Nu mai era doar un atac 
de panică, era frică de moarte. Pe frunte îi apăru sudoare şi el îi 


strângea mâinile lui Sarah atât de puternic, încât aproape că o 
durea. Se uita la Sarah cu ochii larg deschişi, dar nu părea să o 
vadă. Mai degrabă, dădea impresia că nu mai găseşte drumul de 
întoarcere din iadul dragonului, unde se avântase cu atâta 
uşurinţă. Răsufla greu, cu întreruperi; pieptul i se ridica şi 
cobora spasmodic. 

— Maurice! strigă Sarah tare. Maurice, trezeşte-te! 

— Pas moi, créature misérable! Retourne d'où tu es venu... 

— Maurice! Trebuie să te trezeşti, auzi? 

— Va-t'en! Va-ten!... 

Du Gard îşi desprinse mâinile din ale lui Sarah şi dădu cu 
disperare din mâini, făcând mişcări de apărare în direcţia unui 
duşman nevăzut. 

— Laisse-moi tranquille, monstre! Laisse-moi tranquille...! 

— La naiba, du Gard! Trezeşte-te odată! 

Sarah, care plecase de la locul ei şi înconjurase masa, 
ajungând lângă el, strigă la el cât putea ea de autoritar. Cum 
nici această măsură nu părea să aibă efect, îl lovi. 

Mâna ei plesni faţa suptă a lui du Gard şi, ca înainte, în 
vizuina consumatorilor de opiu, durerea loviturii îl făcu pe 
francez să-şi revină în fire. 

Du Gard tăcu şi se reculese. Se produse o schimbare în 
privirea lui. Preţ de un moment păru să nu ştie nici cine este, 
nici unde se află. 

— Du Gard, întrebă Sarah. Este totul în ordine? 

— Moi... Cred că da... 

— Ce ai văzut, du Gard? 

— La ce referi? 

— Ce ai văzut la urmă? întrebă încă o dată Sarah. 

— Rien, declară francezul în şoaptă. Nimic, Sarah. 

— Nimic? Dar ai strigat tare! 

— Nu era nimic, îşi păstră du Gard poziţia. 

Privirea cu care îşi însoţi cuvintele era ce-i drept fermă, dar 
Sarah avu totuşi impresia că-i ascundea ceva. 

— Du Gard, trebuie să ştiu, insistă ea. Ce ai văzut? Ce te-a 
înspăimântat atât de tare? 

— Nu-ţi pot spune, Sarah. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

Francezul o privi doar, fără să-i răspundă. 


— A fost ceva îngrozitor, nu-i aşa? întrebă ea. 

Pentru un moment, du Gard păru să fie pe punctul de a-i 
răspunde. Trase aer în piept, când deodată din stradă pătrunse 
în odaie un sunet strident de fluier puternic. 

Fluiere, ca ale poliţiştilor... 

— Ce se întâmplă afară? 

Sarah vru să ajungă la fereastră, dar, chiar în acel moment, se 
auziră paşi grăbiţi apropiindu-se de uşa mansardei. Uşa din 
lemn găunos zbură într-o parte şi în prag se ivi Quayle, 
respirând greu şi cu o expresie agitată pe faţa lui rotofeie. Sarah 
îi spusese unde o putea găsi în caz de urgenţă, şi un astfel de 
caz era cel de faţă... 

— Inspectore! Ce s-a întâmplat? 

— O nouă crimă! exclamă Quayle gâfâind. Nu departe de 
aici... 

— Unde? întrebă Sarah îngrozită. 

— Veniţi cu mine, le ceru Quayle, care se şi întoarse din 
pragul uşii şi o luă la fugă pe scări, în jos. 

Sarah îl urmă. Du Gard dori şi el să li se alăture, dar 
vânătoarea dragonului îl marcase. Picioarele nu-i rezistară şi 
căzu suspinând înapoi în scaun. 

— Tu rămâi aici, îi ceru Sarah, în timp ce îşi punea în grabă 
haina. Eşti prea slăbit. 

— Non, voi... 

— Niciun cuvânt de împotrivire, insistă răspicat Sarah. Şi 
adăugă mai blând: Ai făcut destul, prietene. Rămâi aici şi 
odihneşte-te, în regulă? 

Du Gard, aflat încă sub impresia viziunii avute, dădu din cap, 
cu gândurile aiurea. Sarah se repezi afară şi închise uşa după 
ea. 

Sarah îl urmă pe Quayle în jos, pe scările care trosneau 
zgomotos; trebuia să-şi plece capul pentru a nu se lovi de 
grinzile înnegrite ale tavanului. Jos era iadul pe pământ, în 
sensul propriu al cuvântului. 

Poliţişti în uniformă veneau în fugă din toate părţile, alarmaţi 
de fluieratul colegilor lor. Oameni ieşiţi dintr-o cârciumă 
apropiată se îngrămădeau pe strada învăluită în noapte, peste al 
cărei caldarâm murdar se întindea ceața persistentă. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Ce este? 

— Ce se întâmplă? 

— O nouă crimă... 

Sarah auzea cum cuvântul înspăimântător se răspândea 
printre târfe şi beţivi. Fugea atât de repede cât îi permiteau 
pantofii cu tocuri subţiri, în spatele lui Quayle, de-a lungul 
străzii St. Markt, care dădea în labirintul de străduţe înguste, 
case înghesuite şi curţi dosnice, situat la vest de Leman Street. 
Tenter Street forma un patrulater care încadra fațadele jilave. 
De-a lungul ei merseră Sarah şi inspectorul însoţiţi de jandarmi, 
care, ca şi până atunci veneau din toate direcţiile. 

Fără să mai răsufle, ţinându-şi rochia cu ambele mâini, Sarah 
coti pe lângă colţul unei clădiri din cărămidă neagră şi în clipa 
următoare zări fiinţa inertă şi însângerată care zăcea lângă 
perete, pe caldarâmul gol. Ca şi înainte, victima era o femeie 
tânără. Hainele ei se impregnaseră cu sânge, pământul de sub 
ea era îmbibat de substanţă roşie, vâscoasă. Iar deasupra ei se 
profila pe perete semnul lăsat în urmă de făptaş şi în preajma 
celorlalte victime. 

Semnul lui Thot... 

— O, Dumnezeule! 

Sarah îşi acoperi din reflex faţa cu mâinile şi se întoarse. Ce-i 
drept, Sarah văzuse fotografiile celorlalte victime, totuşi era 
incomparabil mai îngrozitor să aibă în faţa ochilor sângele de un 
roşu ţipător şi cadavrul mutilat într-un mod oribil. Duhoarea 
înţepătoare din magherniţă, amestecată cu mirosul sângelui, îi 
provoca lui Sarah greață, dar ea se abţinu să vomite. Făcând 
apel la întreg autocontrolul de care era în stare, se sili să 
deschidă ochii şi să privească locul faptei pe care Quayle îl 
inspecta deja. Cu un carnet de notițe la îndemână, inspectorul 
examina minuţios cadavrul. Pe Sarah o frapă răceala pe care o 
afişa. 

„Sânge, peste tot sânge...” 

li reveniră în minte cuvintele lui du Gard. Vorbise despre un 
spirit, o fantomă care se apropia. Şi, într-adevăr, ucigaşul lovise 
în imediata vecinătate... 

Oamenii curioşi care se ţinuseră după poliţişti se înghesuiau 
spre cadavru, astfel că jandarmii erau foarte ocupați să-i ţină la 
distanţă de locul faptei. În acest răstimp, Quayle îşi continua 


investigația. Părea entuziasmat de prilejul oferit. 

— Este o şansă rară! exclamă el triumfător. Nu ne-am aflat 
niciodată atât de devreme la locul faptei. Sângele este încă 
proaspăt şi cadavrul nu a înţepenit complet. Crima s-a produs de 
puţin timp... 

— De puţin timp? Sub imperiul unei bănuieli de moment, 
Sarah privi cu atenţie strada. Asta ar putea însemna, aşadar, că 
ucigaşul se află încă foarte aproape. 

— Improbabil, zise Quayle strângând din buze. Trebuie să fi 
folosit prilejul pentru a o lua repede la sănătoasa. Dar devine 
treptat imprudent şi aşa, mai devreme sau mai târziu o să-şi 
frângă gâtul... 

— Inspectore! Acolo! 

Sarah strigase tare, astfel că inspectorul Quayle se apropie 
înjurând, la timp ca să vadă trăsura neagră care, nu foarte 
departe în josul străzii, tocmai intra dintr-o altă stradă şi 
aproape că se pierdu în întunericul nopţii. Patru cai negri 
trăgeau trăsura pe a cărei capră se afla un bărbat cu faţa 
acoperită, astfel că era aproape de nerecunoscut. 

— Exact ca în viziunea lui du Gard, şopti Sarah pe nerăsuflate 
şi o şi luă din loc. El e, Quayle! strigă ea tare. Acesta e 
criminalul! 

— Ce? De unde...? 

După o clipă de ezitare, inspectorul de la Scotland Yard se 
hotări să nesocotească toate regulile criminalisticii şi să dea 
ascultare intuiţiei feminine. 

În fugă, îşi scoase de sub haină revolverul cu rază scurtă de 
bătaie, pe care îl purta întotdeauna la el când se deplasa în East 
End, şi trase în aer. Pocnetul, însoţit de ecoul produs de fațadele 
apropiate, fu puternic şi pătrunzător, dar vizitiului nu îi păsă. Cu 
capul acoperit şi tras între umeri, acesta plesni din bici şi, cu un 
zdrăngănit metalic şi în tropotul furtunos al cailor, vehiculul 
straniu se repezi în jos pe Tenter Street, până la colţul următor 
al careului. Acolo, vizitiul trebui să încetinească, astfel că Sarah 
şi inspectorul aproape că îl ajunseră din urmă. Atunci, Sarah 
văzu ceva ce o dezgustă enorm: blazonul de pe trăsură era cel 
descris de du Gard în viziunea lui. 

Scutul cu cei trei lei. 

Blazonul familiei regale... 


— Staţi pe loc, în numele Scotland Yardului! strigă Quayle 
tare în urma vehiculului. 

Dar vizitiul nu se lăsă impresionat. Din contră, din gâtlejul 
bărbatului izbucni un hohot de râs răguşit, după care mai plesni 
încă o dată din bici. Apoi trecu de curbă. Săltând pe caldarâmul 
aspru, trăsura se apropie de ieşirea din Tenter Street. Dacă 
ajungea în Prescot Street se putea pierde în păienjenişul 
străzilor peste care se lăsase noaptea. 

— Trageti! îi ceru Sarah inspectorului. Repede, până nu ne 
scapă! 

Quayle strânse din dinţi şi mai alergă o bucată de drum, dar 
trebui să constate în cele din urmă că picioarele lui scurte nu îl 
ajutau să ţină pasul cu trăsura. Rămase pe loc şi duse arma la 
ochi, ţintindu-l pe bărbatul de pe capra trăsurii, dar nu apucă să 
tragă. 

Sarah, care aştepta să audă sunetul împuşcăturii, văzu cu 
coada ochiului cum Quayle tresăltă. Încă fugind, se întoarse şi îl 
văzu pe inspector în mijlocul străzii, ţinând încă revolverul în 
mână şi cu ochii larg deschişi. 

— Inspectore...? 

Inţelese că era ceva în neregulă şi îşi încetini pasul, în timp ce 
Quayle îşi deschise gura ca pentru un țipăt. Dar niciun sunet nu 
îi ieşi de pe buze. Inspectorul lăsă să-i cadă arma, flutură 
neajutorat din mâini şi încercă să-şi ducă mâna la spate. Sarah 
îşi dădu seama că are nevoie de ajutor şi, în timp ce trăsura 
părăsea zona şi dispărea în întuneric şi în ceaţă, ea se grăbi spre 
el. Inspectorul se îndreptă spre ea cu ochii lărgiţi de groază şi se 
clătină, pierzându-şi echilibrul. Sarah îl prinse în braţe, îl ajută 
să se întindă pe caldarâmul murdar şi văzu obiectul care îi ieşea 
din spate. Era un tăiş arcuit ca de cosor, fără mâner metalic sau 
coadă din lemn, constând doar din metal alb, ascuţit prin 
şlefuire. Arma ucigaşă, împlântată pe jumătate în spatele lui 
Quayle, fusese în mod evident aruncată în direcţia lui; unghiul 
îngust de penetrare lăsa să se înţeleagă că ucigașul ţintise de pe 
unul dintre acoperişurile învecinate. 

Pentru a nu fi luată şi ea în vizor, Sarah se târi pe burtă pe 
caldarâm, fără să-i pese că acesta era acoperit de un strat 
unsuros de cenuşă şi funingine. Cu mâna dreaptă căută 
revolverul lui Quayle, în timp ce ţinea sub observaţie clădirile 


din jur, dar în afară de lumina palidă a felinarelor cu gaz nu se 
vedea nimic. 

— Ajutor! strigă Sarah tare. Avem nevoie de un medic! 
Repede...! 

Doi jandarmi veniţi după un anumit răstimp se repeziră spre 
ea şi Sarah le descrise în puţine cuvinte cele întâmplate. În timp 
ce poliţiştii suflau în fluierele lor puternice pentru a-şi alarma 
colegii, Sarah se ocupa de Quayle. Inspectorul zăcea pe pământ 
într-o poziţie ciudată, cu tăişul ucigaş încă înfipt în spate. Din 
colţul gurii i se prelingea sânge, ceea ce însemna că organele 
interne îi erau vătămate. Chipul altădată hotărât al poliţistului 
părea palid şi răvăşit; nu mai avea nicio urmă de roşeaţă pe 
chip. 

— F-făptaşul, spuse el, moment în care i se ivi şi mai mult 
sânge pe buze. Nu trebuie să scape... 

— Şşş, clătină Sarah din cap. Nu aveţi voie să vorbiţi, auziţi? 
Cruţaţi-vă puterile. 

— Este prea târziu... nu voi... 

Cuvintele sale deveniră ininteligibile şi vorbitul părea să-i 
provoace dureri. Fu zguduit de un acces de tuse. Cu o mişcare 
nesigură îşi şterse sângele de pe buze, dar acesta curgea 
nestăvilit. 

— K-Kincaid? 

— Da? 

— Aţi... văzut blazonul? 

— Da, răspunse Sarah încetişor. L-am văzut. 

— Nu trebuie să scape... Aveţi grijă ca... Dreptate... Prindeţi 
criminalul... 

Quayle rosti ultimele cuvinte printre dinţii strânşi, sufocându- 
se în propriul sânge. Apucă apoi cu mâna lui cărnoasă şi rece ca 
gheaţa braţul lui Sarah şi o trase spre el. 

— Promiteţi, spuse el cu o voce foarte slabă. 

Sarah ezită doar o clipă. Văzu faţa cenuşie a inspectorului şi 
privirea lui frântă, şi îşi dădu seama că următoarele cuvinte 
rostite de ea vor fi ultimele pe care avea să le mai audă pe acest 
pământ. 

— Vă promit, zise ea uşor şi, ca şi cum aceasta ar fi fost ultima 
binecuvântare aşteptată de Quayle, acesta îi dădu drumul lui 
Sarah şi capul îi căzu pe pământ. 


Criminalistul de la Scotland Yard muri cu un horcăit şi la 
dezorientarea lui Sarah se adăugară durerea şi mânia. Şi 
serioase îndoieli cu privire la nevinovăția moştenitorului regal. 


7 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Cursul evenimentelor s-a precipitat şi, ca de fiecare dată 
când se întâmplă aşa ceva, multe întrebări rămân fără 
răspuns. 

Multe întrebări... 

Cine este ucigaşul misterios care a lovit acum a patra 
oară? Şi de ce a comis crima în imediata apropiere a 
locuinţei lui Maurice du Gard? Să fie o simplă coincidenţă 
sau, aşa cum bănuieşte du Gard, se ascunde mai mult în 
spatele acestei întâmplări? Cine sunt complicii care îl au pe 
conştiinţă pe nefericitul inspector Quayle? Şi de ce a folosit 
vizitiul una din trăsurile regale pentru a fugi de la locul 
faptei? Urmăreşte să ne conducă pe o pistă falsă? Sau este 
doar aroganţa celor puternici care ne dau de înţeles pe 
această cale că nu ne socotesc un pericol? 

Trebuie să fie lămurite toate acestea, şi încă incomparabil 
mai multe. Căci şi Maurice du Gard mă pune în faţa unei 
enigme. Din reacţia lui, am înţeles că în timpul viziunii 
trebuie să fi zărit ceva înfiorător, dar deocamdată refuză să 
sufle o vorbă despre acest lucru. Nu le-am spus nimic celor 
de la Scotland Yard, dar mă cutremur când îmi amintesc că 
du Gard a zărit cu ochiul spiritual blazonul regal de pe 
trăsura ucigaşului. 

„Răul pândeşte afară”, a spus el, şi eu tind să-i dau 
crezare. 

În timp ce funcţionarii de la Yard continuă să susţină că 
făptaşul trebuie să provină din afara Casei regale, eu am 
început să am îndoieli în această privinţă. Am obţinut, prin 
intermediul lui Jeffrey Hull, o a doua audienţă la ducele de 
Clarence, cu scopul declarat de a ajunge la adevăr... 


PALATUL SI. JAMES, LONDRA, 14 NOIEMBRIE 1883 


Cam la o săptămână după ce fusese în audienţă în St. James 


Street împreună cu inspectorul Quayle, Sarah Kincaid se afla din 
nou acolo, de data aceasta în compania lui du Gard. 

Vizita se desfăşura în condiţii de confidenţialitate maximă şi, 
în afară de Sir Jeffrey, consilierul regal, nimeni nu avea 
cunoştinţă de ea. Nici funcţionarii de la Scotland Yard, care nu 
ar fi agreat faptul că un francez, pe deasupra şi prezicător şi 
spiritist, fusese cooptat pentru acest caz, şi nici Mortimer 
Laydon. Sarah era convinsă că naşul ei s-ar fi străduit doar să o 
facă să se răzgândească. Nu era niciun secret faptul că Laydon 
nu-l avea la inimă pe du Gard. Cei doi se cunoşteau de mai 
demult şi nu se simpatizaseră niciodată. 

Abia după lăsarea întunericului, cabrioleta Hansom intră în 
curtea interioară a palatului şi imediat îşi făcură apariţia nişte 
servitori pentru a-i conduce pe Sarah şi pe du Gard cât mai 
repede şi mai discret în clădire. Ducele de Clarence îi primi încă 
o dată în salonul de recepţie decorat cu antichităţi şi, spre 
marea bucurie a lui Sarah, părea să fie stăpân pe sine. Imbrăcat 
într-un halat de mătase, stătea întins pe canapea cu picioarele în 
sus, iar Sarah se întrebă fără să vrea dacă desfătarea cu opiu 
era singurul viciu la care se deda nepotul regal... 

— Ia te uită, zise el când Sarah şi du Gard intrară în salon. 

Amândoi se înclinară după cum cerea protocolul de la Curte, 
chiar dacă Sarah avea o reţinere să-şi plece genunchiul în faţa 
unui om suspectat de crimă. Chiar dacă era de viţă nobilă... 

— Cărui prilej datorez vizita dumneavoastră nesperată, Lady 
Kincaid? Şi încă în compania unui gentleman străin... 

— Mister du Gard este de origine franceză, răspunse 
diplomatic Sarah, dar vă pot asigura că inima lui bate pentru 
Imperiu. S-a dovedit a-i fi un ajutor de încredere tatălui meu. 

— În acest caz este bine-venit, replică mărinimos ducele. Ce 
vă aduce la mine? Aveţi deja noutăţi despre această chestiune 
monstruoasă? 

— Întru câtva, răspunse Sarah. Dar poate ar trebui să 
discutăm strict confidenţial... 

— Desigur. 

Ducele îi făcu semn valetului lui şi acesta părăsi imediat 
salonul. Apoi, ducele îi pofti pe cei doi vizitatori să se aşeze, 
astfel că Sarah şi du Gard luară loc în fotoliile din piele aflate în 
faţa canapelei. Focul din şemineu ardea în vâlvătăi şi le lumina 


feţele. 

— Cu siguranţă Alteța Voastră a aflat despre noua crimă, nu-i 
aşa? se interesă Sarah. 

— Da, confirmă ducele, şi mă întristează şi mă pune pe 
gânduri faptul că nu a fost încă prins acest ucigaş fără scrupule, 
care creează impresia că doreşte să mă discrediteze în ochii 
poporului. 

— Această posibilitate există, încuviinţă Sarah. Totuşi, după 
ultima crimă, trebuie să luăm în consideraţie şi altă soluţie. 

— O altă soluţie?! exclamă ducele, aruncându-i o privire 
agitată. Despre ce vorbiţi? 

— Alteța Voastră, răspunse Sarah ocolind întrebarea, aţi dori 
să-mi acordaţi favoarea de a privi acest obiect mai de aproape? 
Aş dori să cer Alteţei Voastre un sfat, în calitate de preşedinte al 
Ligii Egiptene. 

— Doriţi un sfat? 

Colţurile buzelor ducelui schiţară un gest de dispreţ 
nedisimulat. 

— Nu ar trebui să fie invers? 

— Vă rog, Alteță, aveţi un moment răbdare. 

Du Gard îi întinse lui Sarah un cufăr din lemn neted şi subţire, 
dar lung de două picioare. Ea îl deschise şi îl întoarse astfel 
încât ducele să poată vedea conţinutul aşezat pe mătase. Era o 
lamă de metal lungă de aproape două picioare, în formă de 
cosor. Nu avea nici mâner, nici coadă de lemn; în schimb, se 
puteau recunoaşte clar la lumina focului simboluri egiptene 
gravate în metal. 

— Ce este asta? întrebă ducele cu oarecare mirare. 

— Drept să spun, Alteță, am crezut că îmi veţi putea spune 
dumneavoastră. 

— Hmm, pare să fie o antichitate egipteană, dar nu-mi pot 
închipui că acest obiect a stat mii de ani îngropat în nisipul 
deşertului... 

— Într-adevăr, nu avea cum să stea, răspunse Sarah 
scuturând din cap. Lama este din oţel, metal care era, aşa cum 
ştiţi, necunoscut egiptenilor. 

— De unde o aveţi atunci? 

— Din spatele lui Desmond Quayle, răspunse deschis Sarah. 

— l-inspectorul Quayle a fost ucis cu... acest obiect? 


— Da, confirmă Sarah. 

— Incredibil. Această armă sau ce-o fi... pare să fi fost 
confecţionată cu cea mai mare grijă. De ce să-şi fi dat cineva 
interesul să o confecţioneze numai pentru a comite o crimă cu 
sânge rece? 

— Mi-am pus şi eu această întrebare, Alteță, şi am ajuns la 
concluzia că ucigaşul inspectorului Quayle s-a folosit de această 
armă, şi nu de alta, pentru a ne transmite ceva. Cu siguranţă 
este vorba de un mesaj. 

— Un mesaj? Ce fel de mesaj? 

— Divinitatea egipteană Thot apare în diverse reprezentări cu 
această lamă în formă de cosor şi eu tind să cred că ucigaşul lui 
Desmond Quayle, folosind tocmai această armă, a vrut să 
confere faptei sale o semnificaţie cultică. 

— Vă înţeleg argumentaţia, o asigură ducele. Dar nu ştiu unde 
doriţi să ajungeţi, Lady Kincaid. 

— Vreau să spun că hieroglifa lui Ibis desenată la locul crimei 
ar putea însemna mai mult decât că ucigaşul femeilor doreşte să 
abată bănuielile asupra Ligii Egiptene şi a preşedintelui 
acesteia. Ucigaşul urmăreşte în mod evident un plan prestabilit, 
dat fiind că nu este singur, ci are cel puţin doi complici, anume 
pe vizitiu şi pe ucigaşul lui Quayle. În afară de asta, am bănuiala 
că în înfăptuirea fărădelegilor urmează un ritual antic egiptean. 

— Un ritual antic egiptean? Nu vi se pare că teoria asta e un 
pic trasă de păr? 

— Şi eu m-am întrebat asta, fu de acord Sarah, însă la ultima 
crimă făptaşul a procedat într-un mod de-a dreptul bestial şi a 
extras organele genitale ale victimei. Ce vă spune 
dumneavoastră acest fapt? 

— Hmm, că avem de-a face cu un om fără scrupule şi care, 
probabil, nu e în toate minţile. 

— Poate, însă cu un om care se lasă inspirat în faptele sale 
sângeroase de vechii egipteni. Aşa cum ştiţi, şi în cursul 
mumificării erau îndepărtate organele genitale. 

— Într-adevăr, confirmă ducele. Şi ce rezultă din asta? 

— Nu ştiu, Alteță. Spuneţi-mi dumneavoastră. 

— Eu să vă spun? Ce vrea să însemne asta? Vorbiţi în 
parabole, scumpa mea... 

— Atunci vreau să vin în ajutorul memoriei dumneavoastră. 


Nici Sarah, nici ducele nu băgară de seamă că ea folosise faţă 
de moştenitorul regal un ton nepotrivit. Doar du Gard, care până 
atunci rămăsese liniştit, tresări. 

— Ultima dată când v-am vizitat aţi pomenit ceva de mânia 
unei divinităţi care e pe cale să revină, despre un blestem vechi 
şi despre o răzbunare înspăimântătoare care ar însemna 
sfârşitul nostru, al tuturor. 

— Într-adevăr? zise ducele, ridicând din sprâncene. Trebuie să 
recunosc că nu-mi amintesc... 

— Chiar nu vă amintiţi? 

— Lady Kincaid, oftă ducele, în poziţia mea nu vorbeşti cu 
plăcere despre anumite lucruri. Dar nu se poate să nu fi 
observat că mă chinuie anumite... slăbiciuni, nu-i aşa? Nu sunt 
mândru de atracţia mea pentru anumite preparate, dar ea există 
şi, dacă aţi vânat vreodată dragonul, atunci ştiţi că... 

— Eu am vânat deja dragonul, Alteța Voastră, interveni du 
Gard pentru prima dată în discuţie. De aceea ştiu ce simţiţi. Dar 
mai ştiu şi că dragonul scoate la iveală doar ceea ce a fost 
totdeauna în noi. 

— Ce doriţi să spuneţi cu asta? 

— Cu tot respectul cuvenit, Alteță, zise Sarah, întrebarea este 
mai degrabă ce doriţi dumneavoastră să ne spuneţi cu aceasta. 
De exemplu, ce trebuie să înţelegem din faptul că pe trăsura 
ucigaşului care fugea de la locul faptei se afla blazonul regal? 

— Ce? Ducele trase zgomotos aer în piept. Funcţionarii de la 
Scotland Yard nu mi-au spus nimic despre asta. 

— Pentru că nu ştiau. Doar inspectorul Quayle şi cu mine am 
văzut asta. Inspectorul a luat acest secret cu el în mormânt, iar 
eu nu am spus nimic despre asta poliţiei deoarece doream să vă 
dau ocazia să vă exprimaţi în acest sens. Doar din acest motiv, 
Sir Jeffrey a aprobat această audienţă. 

— Dar asta... asta este imposibil! Nu poate fi adevărat. 

Vocea nepotului reginei tremura şi suna mult mai puţin 
convingător decât şi-ar fi dorit Sarah. 

— Ştiu ce am văzut, stărui ea. Şi mai ştiu şi că o revoltă în 
East End ar fi de nestăvilit dacă s-ar afla asta. Însăşi Maiestatea 
Sa Regina nu şi-ar mai putea ţine protector mâna asupra 
dumneavoastră. 

— Ce-i asta? întrebă ducele, cuprins de panică. Încercaţi să 


mă strângeţi cu uşa, Lady Kincaid? 

— Defel, Alteță. Însă doresc să vă confruntaţi cu adevărul. 

— Cu adevărul? râse isteric ducele de Clarence. Despre ce 
adevăr vorbiţi? 

— Despre adevărul unic, stărui Sarah. Spuneţi-mi, Alteță. A 
trebuit inspectorul Quayle să moară pentru că a văzut ceva ce 
nu avea voie să vadă nimeni? Sunt eu următoarea? 

— D-despre ce vorbiţi? Nu am habar unde vreţi să ajungeţi! 
Credeam că sunteţi aici pentru a aduce dovada nevinovăţiei 
mele... 

— În primul rând sunt aici pentru a sluji adevărul, Alteță, şi se 
pare că în aceste zile în Londra nimeni nu este prea interesat de 
adevăr, nu-i aşa? 

— Nu ştiţi nimic, şopti tânărul duce şi ochii lui exprimau în 
egală măsură dispreţ şi frică. Nu ştiţi nimic despre nălucile care 
mă hăituiesc şi despre blestemul care mă urmăreşte. 

— Un blestem? ridică du Gard din sprâncene. Despre ce 
vorbiţi, Alteță? 

— Despre asta vorbesc, răspunse nepotul reginei şi arătă cu 
mâna spre inelul cu pecete de pe degetul său, cu emblema 
stilizată a Ligii Egiptene. Vă amintiţi ce v-am povestit despre 
Acul Cleopatrei la ultima dumneavoastră vizită, Lady Kincaid? 

— Mda. Aţi spus că în timpul transportării obeliscului la 
Londra cinci marinari şi-au pierdut viaţa şi că unii pun acest fapt 
pe seama unui blestem. Dar aţi spus de asemenea că nu credeţi 
în astfel de aiureli. 

— Ce importanţă are ce cred eu? Ce contează asta când 
blestemul m-a ajuns de mult? Când sunt victima lui fără să 
bănuiesc? Când fac lucruri îngrozitoare fără să ştiu...? 

Sarah şi du Gard schimbară o privire elocventă. Ducele 
vorbea cuprins de panică şi lucirea mată a ochilor lui trăda 
faptul că din nou imaginaţia lui mergea departe. Însă le era 
amândurora clar că moştenitorul regal încerca să le spună ceva 
printre rânduri... 

— Alteță, întrebă Sarah cu prudenţă. Să însemne asta că 
socotiți că este posibil să... fiţi, fără ştiinţa Domniei Voastre, 
ucigaşul din Whitechapel? 

— Fără ştiinţa mea! Fără ştiinţa mea! strigă ducele cu lacrimi 
în ochi. Vă rog, Lady Kincaid, trebuie să mă ajutaţi! Este un 


blestem, înţelegeţi? Un blestem planează asupra mea şi eu 
trebuie să mă supun lui. Altfel, o răzbunare năprasnică va veni 
asupra noastră, a tuturor! 

Sarah trase adânc aer în piept. Deja la ultima ei vizită ducele 
făcuse unele aluzii vagi în acest sens, pe care ea însă le pusese 
pe seama opiului. În acel moment, tânărul moştenitor nu se afla 
sub influenţa directă a medicamentelor, totuşi raţiunea părea să 
îi joace feste. Ceva trebuie să-l fi îngrozit pe duce, ceva ce îl 
determina să nu se încreadă în raţiunea sa şi chiar să socotească 
posibil ca el însuşi să fie ucigaşul care îi înspăimântase pe 
locuitorii din Whitechapel... 

— Alteță, zise Sarah încetişor, indiferent ce s-a întâmplat 
trebuie să aflăm adevărul. 

— Şi dacă acest adevăr este că eu sunt un ucigaş crud? 

Ducele nu îşi putu reţine lacrimile de disperare care îi 
curgeau în zigzag pe obrajii supti. 

— Vi se pare posibil? 

— Nu ştiu, şopti ducele. Chiar nu ştiu. Este blestemul... 
blestemul zeului lunii. 

— Ce? 

— Blestemul zeului lunii. El era cel care s-a abătut asupra 
marinarilor şi acum mă urmăreşte şi pe mine. Nu înţelegeţi...? 

Sarah simţi strecurându-i-se în suflet o bănuială cumplită. 
Zeul lunii din mitologia egipteană nu era altul decât Thot cel cu 
cap de ibis, a cărui hieroglifă criminalul o desena la locul faptei. 
Să fie acesta un indiciu pentru faptul că ucigaşul din 
Whitechapel nu era nimeni altul decât moştenitorul regal? Că 
acesta comitea probabil crimele în timp ce era cuprins de 
nebunie, fără să-şi poată aminti ulterior? 

Sarah îşi reprimă această bănuială înspăimântătoare şi se 
strădui să se liniştească. Atât timp cât nu exista o dovadă 
contrară, ducele trebuia considerat nevinovat... 

— Alteță, zise ea, vreţi să aflaţi adevărul? 

— Adevărul?! exclamă cu o privire rugătoare ducele de 
Clarence, care acum părea doar o umbră. Nu sunt sigur... Mi-e 
teamă de adevăr, Sarah. 

— Ştiu, îl asigură ea. Dar numai aşa veţi căpăta certitudine; şi 
noi, de asemenea. 

— Cum vreţi să faceţi asta? Nici eu însumi nu ştiu de ce sunt 


capabil. 

— Tres simple, explică du Gard. Este foarte simplu: cu 
ajutorul unei tehnici numite „hipnoză” voi putea scoate la 
lumină amintiri uitate, Alteță. Nu veţi simţi nicio durere şi la 
sfârşit nu veţi mai şti nimic, însă în timpul hipnozei vă veţi 
aminti tot ce s-a întâmplat. 

— Tot? întrebă ducele temător. 

— C'est ça. 

Ducele îl privi mai întâi pe du Gard, apoi se uită întrebător la 
Sarah. Era privirea unui copil speriat, care cerea ajutor. Timp de 
o clipă păru nehotărât, neştiind dacă să se confrunte cu 
adevărul, de teama a ce ar putea ieşi la lumină. Apoi însă îi fu 
limpede că nu avea de ales dacă dorea să-şi asume 
responsabilitatea şi să ferească familia regală de un scandal. 

— Bine, se declară el de acord cu experimentul, deşi cu greu. 
Sunt de acord. 

— Bon, spuse du Gard şi se ridică din fotoliul său. 

În timp ce scotea din buzunarul de la haină un obiect straniu, 
francezul îi ceru ducelui să se relaxeze. Ținea în mână un cristal 
mic cu suprafaţa şlefuită, care atârna de un colier scurt şi 
strălucea, reflectând şi refractând flăcările din şemineu. Stropi 
de lumină alunecau pe faţa palidă a ducelui în timp ce el privea 
fascinat pendulul balansat de du Gard în faţa ochilor săi. 

— Aşa este bine, îl lăudă francezul cu voce liniştită. 
Concentraţi-vă asupra cristalului, Alteță. Nimic altceva nu mai 
există în acest moment pentru dumneavoastră, doar acest 
cristal. Cristalul este lumea dumneavoastră. Aici găsiţi tot ceea 
ce aţi lăsat în urmă, temerile dumneavoastră şi amintiri 
îndepărtate... 

Ducele nu răspunse nimic, dar faţa sa încordată se relaxă un 
pic şi, după respiraţia lui regulată, Sarah îşi dădu seama că într- 
adevăr se liniştise un pic. Încă o dată, Sarah nu se putu abţine 
să nu-l admire pe du Gard; pentru un aşa-zis şarlatan îşi făcea 
treaba excelent. 

Sclipirea neîncetată din ochii ducelui se potoli; privirea lui 
deveni mată şi somnoroasă, şi el închise în sfârşit ochii. 

— Mă aude Alteța Voastră? întrebă totuşi du Gard. 

— Da, răspunse el încetişor. 

— Alteță, ne veţi răspunde conform adevărului la toate 


întrebările pe care vi le vom pune. Cuvântul latin expergitur va 
pune capăt hipnozei. Când îl veţi auzi, vă veţi trezi şi nu vă veţi 
mai aminti nimic. Aţi înţeles? 

— Da. 

Du Gard îi făcu un semn din cap lui Sarah. Nepotul reginei 
era pregătit să-şi cerceteze acele zone al conştiinţei peste care 
dragonul îşi întinsese aripile. N 

Sarah nu se simţea în largul ei. Ințelegea că îşi asumau un 
risc foarte mare, însă du Gard o asigurase că ducele nu va fi 
afectat de hipnoză şi că la sfârşit nu-şi va mai aminti nimic. Şi 
avea nevoie de certitudine. Imaginea tinerei femei care zăcea în 
sângele ei nu-i mai ieşea lui Sarah din minte, tot aşa trăsura 
regală care dispărea în ceață. Acum dorea să afle în sfârşit 
adevărul. Adevărul gol-goluţ, neînfrumuseţat... 

— Alteță? întrebă ea uşor. 

— Da? 

— Vă amintiţi de penultima noapte? 

— Da. 

— Ce aţi făcut în acea noapte? 

Ducele nu se grăbi să răspundă; se auzea cum respiră uşor. 

— Mă iertati, Alteță, v-am întrebat ceva, îi aminti Sarah. 

— Dormit, răspunse în sfârşit ducele. Am dormit. 

— Toată noaptea? 

— Da, sună răspunsul lui, la care Sarah îi aruncă lui du Gard o 
privire uşurată. 

— Aţi luat ceva ca să adormiţi? se interesă totuşi francezul. 
Poate... medicamentul dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi? Aţi dormit bine? 

— Nu foarte bine. Nu dorm niciodată foarte bine. 

— Din ce cauză? 

— Din cauza imaginilor pe care le văd. 

— Ce fel de imagini? insistă francezul. 

— Imagini ale unor evenimente care au avut loc sau cel puţin 
aşa bănuiesc eu. 

— Dar nu sunteţi sigur? 

— Nu. 

— Ce anume vedeţi? 

Ducele ezită din nou şi colţurile ochilor lui zvâcniră nervos. 


Sarah credea deja că se va trezi, dar el era încă sub efectul 
hipnozei. Mâinile îi tremurau uşor. Părea că face un efort să îşi 
amintească. 

— Trebuie să descriu ceea ce văd? 

— Vă rog. 

— Acum, eu... eu mă aflu pe un coridor larg. Pereţii sunt 
ornamentaţi cu figuri din piatră. Văd semne misterioase... 

— Hieroglife? interveni Sarah cu interes, la care du Gard o 
avertiză din priviri; putea fi periculos să întrerupi un om 
hipnotizat. 

— Da, hieroglife, confirmă ducele cu voce neutră. Este frig şi 
întuneric, iar mie îmi este teamă, totuşi nu trebuie să las să se 
vadă acest lucru, pentru că nu sunt singur. 

— Cine este cu dumneavoastră? 

— Doi bărbaţi; nu le pot vedea feţele. Poartă făclii şi mă 
conduc departe. Văd stelele pe cer şi în faţa mea se înalţă un ac 
din piatră. 

— Un obelisc? întrebă mai departe Sarah. 

— Da, un obelisc. 

— Este Acul Cleopatrei? 

— Într-adevăr... 

— Alteță, unde vă aflaţi? 

Scurtă ezitare. 

— Nu ştiu. Am fost adus aici legat la ochi. Nu mai ştiu unde 
mă aflu. 

— Înţeleg. Ce se întâmplă acum? 

— Păşesc în umbra obeliscului. Aici sunt aşteptat. 

— Cine vă aşteaptă? 

— Şacalul, Şarpele şi Crocodilul. 

Du Gard îi aruncă lui Sarah o privire nedumerită, la care ea îi 
dădu de înţeles, înclinând din cap, că ştia la ce făcea referire 
ducele. Cele trei animale enumerate de duce fuseseră asociate 
în antichitate unor zei din panteonul egiptean: Anubis cel cu cap 
de şacal, demonul în chip de şarpe Apophis şi Suchos cel cu cap 
de crocodil... 

— Zeii vorbesc cu mine, continuă ducele în şoaptă. 

— Vorbesc cu dumneavoastră? 

— Da... îmi zic că am fost ales. 

— În ce sens ales? dori să afle Sarah. 


— Să găsesc Cartea Ibisului şi să-i descifrez taina pentru a 
pregăti venirea pe pământ a zeului lunii... 

Sarah îşi tinu respiraţia. Deodată, aerul din salonul de 
audienţe al ducelui i se păru insuportabil de cald şi de 
înăbuşitor. „Din nou ibisul, animalul corespunzător zeului Thot, 
care a fost adorat de vechii egipteni ca stăpân al Lunii şi al 
Nopţii. Să se lege astfel toate...?” 

— Aliaţii lui Thot s-au reunit din nou. Doresc ca Aton cel 
argintat să se întoarcă pe pământ pentru a porunci Lunii şi a 
desfereca Noaptea eternă... Lumina trebuie să devină întuneric 
şi ziua noapte prin taina descoperită odinioară de Thot, taină cu 
o mare putere de distrugere. Zeul lunii a stat liniştit timp de 
multe mii de ani, dar acum năzuieşte să revină, iar eu trebuie să 
fiu instrumentul lui, găsind Cartea Tainelor şi aducându-i-o... 

Vocea ducelui răsună tot mai puternic până când, în cele din 
urmă, se frânse. Pe frunte i se iviră broboane de sudoare, care i 
se prelinseră apoi de-a lungul tâmplelor; începu să fie scuturat 
de spasme. 

— Ca n'est pas bien, şopti du Gard îngrijorat. 

— Alteța Voastră, încercă Sarah să-l liniştească pe duce şi îi 
apucă mâna care era rece ca gheaţa, deşi fruntea îi era 
îmbrobonată de sudoare. Este totul în ordine, mă auziţi...? 

— Z-zeii egipteni îmi poruncesc să fac ce îmi cer, dar eu refuz. 
Le spun că nu vreau să devin un instrument al răzbunării, că nu 
doresc ca noaptea să se coboare asupra umanităţii şi ca lumea 
să fie ameninţată de război şi de distrugere. 

— Şi ce răspund zeii? 

— Că mă înscriu într-o tradiţie prestigioasă. Alexandru, Cezar 
şi Napoleon au mers înaintea mea pe calea lui Thot şi zeul le-a 
asigurat putere şi bogăţie. Ca Albert Victor cel Glorios pot 
atinge nemurirea... Totuşi, eu mă împotrivesc planurilor zeilor. 
Nu vreau să slujesc zeului lunii. 

— Ce se întâmplă atunci? dori să afle Sarah. 

— Zeii mă blestemă. Niciodată, spun ei, nu voi purta coroana 
Marii Britanii, pentru că răzbunarea lui Thot mă va ajunge din 
urmă şi va fi îngrozitoare. Eu... Nu! Nuuuu! 

Ducele de Clarence strigase ultimele cuvinte pradă unei 
spaime teribile. Totodată se desprinsese de Sarah şi începuse 
să-şi agite sălbatic mâinile. Pe faţă i se citea groază. Respira 


întretăiat şi cu dificultate. 

— Merde! strigă du Gard şi sări în picioare. Expergitur! 

Expergitur era cuvântul desemnat să pună capăt hipnozei şi, 
într-adevăr, în momentul următor, moştenitorul tronului 
deschise ochii. 

Ducele amuţi pe loc şi se linişti. Privi dezorientat în jur şi 
câteva minute păru să nu ştie nici unde se afla, nici cine erau 
oamenii de faţă. Privirea lui căzu pe antichităţi şi tresări temător 
când văzu obeliscul din colţul salonului de primire. 

— Totul este în regulă, Alteță? se interesă Sarah îngrijorată. 

Ducele îi aruncă o privire nesigură, dar apoi faţa i se lumină şi 
se păru că-i revin amintirile, cel puţin în ce privea perioada de 
dinainte de hipnoză. De restul nu părea să-şi aducă aminte... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nimic, răspunse Sarah repede. 

— Sunteţi sigură? Am sentimentul că m-a furat o clipă 
somnul... 

— Atunci chiar nu trebuie să vă faceţi griji, Alteță, răspunse 
Sarah şi zâmbi. Se spune că cine doarme nu păcătuieşte. 

— Aşa se spune, dădu din cap moştenitorul tronului. Şi 
totuşi... am un sentiment straniu. Ce s-a întâmplat? Aţi ajuns cu 
un pas mai aproape de adevăr? 

— Cred că da, Alteță, răspunse Sarah. 

— Şi? o privi ducele aproape implorator. Sunt un criminal? Vă 
rog, Lady Kincaid, spuneţi-mi... 

— Fiţi liniştit, Alteță! După tot ce am aflat nu aveţi nicio vină. 

— N-nu? 

— Nu. Nu aveţi niciun motiv de îngrijorare. 

— Dar de ce simt atunci această frică? întrebă ducele, 
aruncându-i o privire neliniştită. De ce am permanent impresia 
că se petrece ceva înspăimântător? Că un destin tenebros este 
pe cale să se împlinească? De ce am parte de puţină linişte doar 
după ce îmi iau medicamentul? 

— Nu ştiu, răspunse Sarah repede, şi ar fi bine, Alteță, dacă 
nu v-aţi mai gândi mult la asta. În orice caz, nu aveţi nicio vină 
pentru crimele din Whitechapel. 

— Sigur nu? 

— Sigur nu, confirmă din cap Sarah. Totuşi... 

— Ce? dori să ştie ducele. 


— Totuşi, am unele bănuieli pe care aş vrea să le verific şi 
pentru aceasta am nevoie de acces la biblioteca Muzeului 
Britanic. Deoarece nu sunt acreditată ca om de ştiinţă, o 
recomandare a ducelui... 

— Desigur, spuse ducele şi se ridică repede, hotărât, înainte 
ca Sarah sau du Gard să-l poată împiedica. 

Să-l vezi pe nepotul reginei mergând spre birou pe picioarele 
lui subţiri şi nesigure era un spectacol straniu. Respirând greu, 
ducele se aşeză pe scaunul căptuşit cu mătase, înmuie cu mâna 
tremurândă pana de scris în călimara cu cerneală şi scrijeli 
câteva rânduri pe o coală de hârtie. La sfârşit suflă peste foaia 
scrisă până când aceasta se uscă. Apoi împături recomandarea 
şi i-o înmână lui Sarah. 

— Aceasta este o recomandare din partea preşedintelui Ligii 
Egiptene, adăugă el. Vă asigură accesul deplin la toate 
departamentele bibliotecii, Lady Kincaid. Găsiţi criminalul şi 
puneţi capăt acestui joc crud înainte să coste şi viaţa altor 
nevinovaţi. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, răspunse Sarah şi luă 
recomandarea. 

— Acum mergeţi, le ceru ducele, şi spuneţi servitorului meu 
să vină din nou înăuntru. Sunt obosit şi trebuie să mă odihnesc. 
Am nevoie de medicamentul meu. 

— Desigur, Alteță. 

Sarah şi du Gard se înclinară şi dădură să plece. 

— Îmi veţi spune cândva ce v-am destăinuit? strigă ducele în 
urma lor. 

Sarah se întoarse şi pe faţa ei apăru un zâmbet enigmatic. 

— Cândva, răspunse ea. 

— Şi nu veţi destăinui nimănui altcuiva? Ce aţi auzit 
dumneavoastră şi Mister du Gard trebuie să rămână între aceşti 
patru pereţi; vă este clar, nu-i aşa? 

— Fiţi fără grijă, Alteță. 

— Îmi promiteţi? 

— Aveţi cuvântul meu, îl asigură Sarah fără ezitare şi chiar în 
momentul următor îşi dădu seama că poate făcuse o greşeală... 


8 


JURNAL PERSONAL 


Vechiul principiu socratic conform căruia cunoaşterea 
nouă ridică mereu noi întrebări s-a adeverit încă o dată. 

Cu un amestec ciudat de uşurare şi uluire, am părăsit 
palatul St. James împreună cu Maurice du Gard. Uşurare, 
pentru că în mod evident moştenitorul tronului Imperiului 
Britanic nu era ucigaşul care bântuia în East End, dar şi 
uluire pentru că aveam sentimentul că luasem urma unui 
scandal de proporţii încă imposibil de înţeles. Fără să 
bănuim, ne avântasem la marginea unui abis adânc şi 
tenebros. 

Ce semnificaţie să aibă cuvintele tânărului duce? Să fie 
doar pălăvrăgeala unui bărbat pe cale de a-şi pierde 
raţiunea sau se ascund mai multe în spatele lor? Înainte să 
povestesc ceva despre asta Scotland Yardului, lui Mortimer 
Laydon, lui Jeffrey Hull sau altcuiva, eu însămi am nevoie de 
certitudine. De aceea, în ciuda orei înaintate, m-am hotărât 
să folosesc împuternicirea acordată de duce şi să consult 
cărţile din biblioteca Muzeului Britanic. 

Pentru a putea extrage din spusele ducelui informaţii 
întemeiate, trebuie să verific nişte date. Abia când voi fi în 
posesia unor indicii sigure, voi putea raporta altora ce am 
aflat, fără să-mi încalc făgăduiala făcută moştenitorului 
tronului... 


MUZEUL BRITANIC, GOWER STREET, PATRU ORE MAI 
TARZIU 


— Şi tu crezi că vei găsi răspunsuri aici? 

Maurice du Gard nu-şi ascunse scepticismul în timp ce privea 
poliţele din lemn de culoare închisă, pline ochi de cărţi, până la 
tavanul căptuşit cu lemn. Aerul era impregnat de un amestec de 
miros de ceară de albine şi de piele veche, iar francezul nu se 
simţea prea bine la gândul că probabil trebuia să consulte toate 


aceste cărţi în căutarea unui indiciu. 

— Nu te-ai schimbat, conchise Sarah cu zâmbetul pe buze. 
Încă urăşti cărţile. 

— Non, nu este adevărat, scutură du Gard din cap. Eu doar 
cred că putem învăţa mai bine şi mai mult de la oameni decât 
dintr-o carte. 

— Vorbeşti serios? 

Sarah nu-şi putu reţine un zâmbet, în timp ce căuta pe 
rafturile din jur un anumit titlu. Deoarece erau singuri în 
încăperea de formă pătrată şi cu tavan înalt, puteau să discute 
nederanjaţi. 

— Mais bien sir - sigur că vorbesc serios. De ce nu? 

— Pentru că este cea mai mare absurditate pe care am auzit-o 
vreodată, răspunse Sarah, trecându-şi degetul arătător peste 
cotoarele cărţilor. Daressy, Davis, Denham... 

— Pourquoi? De ce este o absurditate? 

Sarah se întrerupse un moment din căutare. 

— Deoarece cărţile sunt scrise de oameni, Maurice, de aceea. 
Să înveţi dintr-o carte nu înseamnă nimic altceva decât să înveţi 
de la un om, doar că nu e nevoie să-l cunoşti pe acest om pentru 
a beneficia de ştiinţa lui. El poate astfel să comunice chiar şi de 
dincolo de moarte stadiul cunoaşterii lui, prin intermediul unei 
cărţi care este ca o moştenire scrisă. 

— Oui, confirmă francezul şi privirea pe care i-o aruncă lui 
Sarah o făcu să se înfioreze. Tocmai asta este ceea ce mă sperie 
la cărţi... 

Sarah preferă să nu-l întrebe ce vrea să spună exact, ci îşi 
întoarse atenția asupra raftului şi a conţinutului său. 
Compartimentul de egiptologie al bibliotecii era încăpător şi 
putea fi comparat cu cel de la Luvru. Nu se îndoia că va găsi ce 
căuta. 

— Derby, Derford, Deringer... 

— Chiar crezi ce a spus ducele? întrebă du Gard. Treacă de la 
mine, totul suna foarte misterios, dar sincer să fiu mi s-a părut 
mai mult pălăvrăgeala unui bărbat care a vânat prea mult 
dragonul. Ştiu despre ce vorbesc... 

— Ce vrei să zici? îşi ridică Sarah privirea. Ai vânat cumva şi 
tu o dată dragonul prea mult? 

Du Gard zâmbi. 


— Hai, ştii ce zic. Toate astea nu au niciun sens. 

— Nu? N-ai spus chiar tu că este imposibil să nu spună 
adevărul sub acţiunea hipnozei? 

— Oui, c'est vrai. Nici nu afirm că ducele ne-a minţit înadins. 
Probabil că socoteşte drept adevăr ceea ce ne-a povestit, dar, 
dacă este să fiu sincer, am impresia că nu mai este stăpân pe el 
însuşi. Sau vrei să-mi spui că te-au lămurit vorbele lui? 

— Nu pe deplin, recunoscu Sarah, dar există şi argumente în 
favoarea celor spuse de el. In orice caz, a asociat corect 
zeităților egiptene menţionate animalul corespunzător. 

— Et quoi? Ce înseamnă asta? Doar este preşedintele Ligii 
Egiptene, nu-i aşa? 

— Corect, dar a vorbit despre Cartea Tainelor şi aceasta este 
foarte neobişnuit pentru cineva care se ocupă doar marginal de 
egiptologie. 

— Cartea Tainelor? 

— Numită de asemenea Cartea lui Thot, confirmă Sarah. 

— Thot, din nou acest nume. Nu este şi zeitatea al cărei 
simbol ucigaşul îl lăsă în urmă la locul faptei? 

— Ba da. 

— Ce semnificaţie are acest fapt? 

Sarah se întrerupse din nou din căutare. 

— Panteonul vechilor egipteni, explică ea, cuprinde o 
multitudine de zeități, care cel mai adesea au avut doar o 
importanţă locală. Incă din timpul Regatului Vechi s-a ajuns 
totuşi, prin comerţ şi circulaţie, la schimburi considerabile între 
oraşe, astfel că unii zei din perioada timpurie fie au fost înlocuiţi 
de alţii, fie s-au contopit cu aceştia, formând zeități noi. Unul 
dintre aceşti zei noi a fost Thot şi caracteristicile care i se 
atribuie sunt în mod corespunzător diverse. Thot trecea drept 
patronul Lunii şi astfel al calendarului şi al timpului. In acord cu 
originea lui diversă, a fost slăvit în chipul unor animale 
deosebite, anume pasărea ibis şi maimuța. Unele surse îl descriu 
ca pandant al zeului Soarelui, Ra, şi conform unei inscripţii din 
Heliopolis a existat chiar o mişcare cultică a lui Thot, care îl 
considera pe acesta nu ca fiind complementar lui Ra, ci ca 
duşman al lui şi totodată a toate pentru care Ra a fost slăvit de 
egipteni: lumină, viaţă, creaţie. Se spune că s-ar fi aliat cu 
ceilalţi zei, mai precis, cu zeul morţii, Anubis cel cu cap de şacal, 


Suchos cel cu cap de crocodil şi cu demonul în chip de şarpe 
Apophis, punând la cale să-i fure lui Ra taina Luminii şi a 
Focului. 

— Un moment, i se adresă du Gard, nu sunt aceştia exact zeii 
la care se referea ducele? 

— Ba da, confirmă Sarah, iar oraşul Heliopolis în care a fost 
identificată inscripţia era numit de egipteni Junu; de aici provine 
Acul Cleopatrei. 

— Multe coincidenţe. 

— Într-adevăr, încuviinţă Sarah. Şi cum par să fie atât de 
multe, presupun că în spatele lor se ascunde mai mult decât 
pălăvrăgeala fără sens a unui om a cărui rațiune a fost 
spulberată de aripile dragonului. 

— Şi ce ar trebui să însemne asta, ma chere? 

— Te-ai gândit vreodată că ducele ar putea spune adevărul? 
Că totul s-a întâmplat aşa cum a descris el? 

Du Gard zâmbi obosit. 

— Vrei să spui că s-a întâlnit cu trei zei? 

— Cel puţin aşa crede el, replică Sarah. În realitate, se poate 
să fi fost ameţit cu laudanum, iar cei trei pretinşi zei să fie trei 
bărbaţi care să-şi fi pus măşti de animale. In plus, lumină de 
lumânări şi fum de la bâlci, şi gata înşelăciunea. Trebuie să 
recunoşti că, în starea corespunzătoare, ducele ar putea 
confunda nişte oameni astfel mascaţi cu zei. 

— Absolument, confirmă du Gard sec. Îmi amintesc cu 
neplăcere de ziua când am luat-o pe contesa de Frontenac drept 
zâna verde din absint. Dar de ce ar trebui să facă cineva una ca 
asta moştenitorului tronului? Doar pentru a-i afecta prestigiul? 

— Sigur că nu. Dacă aceasta ar fi miza, atunci ar fi suficient să 
fie făcută cunoscută dependenţa sa de medicamente. Opinia 
publică nu ar tolera un succesor regal dependent de opiu. Cei 
care se află în spatele acestor acţiuni sunt bine informaţi cu 
privire la starea sănătăţii ducelui, dar par totuşi să urmărească 
alte țeluri. 

— Frumos. Şi care anume? 

Sarah rezistă un moment privirii scrutătoare a lui du Gard, 
după care îşi îndreptă atenţia asupra cărţilor şi îşi continuă 
căutarea. 

— Chérie, te-am întrebat ceva. 


— Şi eu ţi-am spus să nu mă mai numeşti aşa, replică ea, fără 
să se întrerupă din căutare. 

— Bien, Kincaid, cum vrei. Dar totuşi nu mi-ai răspuns la 
întrebare: Care sunt scopurile pe care le-ar urmări duşmanii 
ducelui? Vorbea de lucruri ca răzbunare, mânia zeilor şi... 

— Practicanţii acelui cult despre care ţi-am povestit erau în 
posesia unei role de papirus, numite Cartea Tainelor. Conform 
izvoarelor, în această carte era consemnată cunoaşterea secretă 
încredinţată de Thot adepților săi - se spune că aceasta includea 
cunoştinţe despre Focul lui Ra, pe care Thot i-l furase zeului 
Soarelui. În cursul anarhiei interne, prin care a trecut regatul în 
timpul răscoalei amoniţilor, cartea s-a pierdut şi eu cred că... 
Aici este! 

Sarah suspină uşurată când găsi cartea căutată în bibliotecă. 
Nu fără efort, reuşi să scoată de la locul ei cartea legată în piele 
neagră şi scrisă cu litere de aur. 

— Aici este ce? întrebă du Gard dezorientat. Sincer să fiu, nu 
mai înţeleg nimic. 

— Johannes Dumichen, explică Sarah, în timp ce aşeza cartea 
pe una din mesele de lectură. Un egiptolog german care a 
participat în anul 1868 la o expediţie arheologică. Nu eram 
sigură dacă în bibliotecă se află şi cărţile lui, dar, dat fiind că a 
scris o lucrare standard despre inscripţiile din templele 
egiptene... 

— Tu... tu ştii germană? întrebă du Gard uluit. 

— Da, şi? surâse ea. Nu eşti singurul care are talente ascunse, 
dragul meu. 

— Oui, evident... 

— În orice caz, Dümichen a descris amănunţit în cartea sa 
siturile egiptene care au fost documentate fotografic în cursul 
expediției, continuă Sarah în timp ce răsfoia paginile scrise cu 
caractere gotice germane, şi dacă îmi amintesc bine aici era 
vorba şi de... Aici e paragraful; l-am găsit! Dumichen scrie că în 
zona de acces în templul antic au fost descoperite rămăşiţele 
mai multor bărbaţi, îngropate în nisipul deşertului. Luându-se 
aminte la armele şi la armura lor, au fost identificaţi ca fiind 
soldaţi din armata lui Napoleon. 

— Şi? întrebă du Gard deloc impresionat. Nici nu-i de mirare. 
În definitiv, Napoleon a desfăşurat o campanie în Egipt spre 


sfârşitul secolului trecut. 

— Aşa este. 

Un surâs victorios, feminin alunecă pe faţa lui Sarah. 

— Şi îţi aminteşti ce a spus ducele sub acţiunea hipnozei? Că 
şi Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar şi Napoleon ar fi mers pe 
calea lui Thot? 

— Desigur, dar ce are a face una cu cealaltă? 

— Ilartă-mă, am uitat să menţionez unde a găsit expediţia 
germană scheletele grenadierilor francezi, spuse Sarah: în 
Hermopolis, numit de egipteni Unu - acel oraş în care Thot a 
fost slăvit ca zeu. 

— Şi tu crezi... 

— Acesta ar putea fi un indiciu că Napoleon a căutat într- 
adevăr Cartea lui Thot pentru a-şi însuşi ştiinţa despre Focul lui 
Ra. 

— Focul lui Ra, repetă ca un ecou du Gard. L-ai menţionat 
deja o dată. Ce semnificaţie are? 

— Nimeni nu ştie exact, replică Sarah, dar sursele antice de 
până în perioada târzie a Imperiului Roman menţionează, în 
concordanţă unele cu celelalte, existenţa unui izvor de putere 
misterios, în posesia căruia s-ar afla egiptenii. Este vorba de un 
ignis solis. 

— Un foc al soarelui, traduse du Gard în şoaptă. 

— Exact. Unii savanţi, printre care şi tatăl meu, sunt de 
părere că focul soarelui din izvoarele antice şi Focul lui Ra sunt 
identice, şi că este vorba de o sursă de putere de dimensiuni 
extraordinare care ar face invincibilă orice armată. 

— O sursă de putere? De ce natură? 

— Nimeni nu ştie cu precizie, însă, conform inscripţiilor 
antice, Focul lui Ra ar fi în stare să facă noaptea să fie 
luminoasă şi să stingă lumina stelelor de pe cer. Se 
menţionează, de asemenea, că ar avea o forţă de distrugere 
înspăimântătoare. 

— Eh bien, fu de părere du Gard. Asta ar explica de ce 
conducători militari ca Alexandru, Cezar sau Napoleon au vrut 
să intre în posesia lui. 

— Şi de ce oamenii ucid chiar şi în zilele noastre, adăugă 
Sarah. 

— Ce? întrebă du Gard cu ochii întredeschişi. Tu crezi, aşadar, 


că...? 

— Bănuiesc, îl corectă Sarah, că în spatele acestei chestiuni 
se ascunde mult mai mult decât ne-am dat seama până acum, 
poate o enigmă care-şi are originea în trecut. Toate aceste 
conexiuni, aparent fără legătură, nu sunt doar o întâmplare. În 
opinia mea, singura concluzie logică este că există încă adepţi ai 
cultului lui Thot şi că aceştia speră să găsească ceea ce a căutat 
în van şi Napoleon, anume Focul lui Ra. Cartea lui Thot este 
cheia. În spatele ei sunt conspiratori care vor să se folosească 
de succesorul la tron pentru a-şi atinge țelul. Ducele a refuzat să 
fie în slujba lor, şi de aceea este ameninţat de blestemul 
răzbunării lui Thot. 

— Asta... asta ar însemna că aceşti conspiratori se folosesc de 
crimele din East End ca de un instrument. 

— Exact. 

— Dar de ce ar trebui să ucidă femei fără apărare? Şi de ce ar 
trebui să lase simbolul zeităţii la locul faptei, dacă aşa ar putea 
fi descoperiţi? 

— Nu ştiu, Maurice. Poate sunt atât de siguri de ei, încât nu 
se mai tem că vor fi descoperiţi. Sau urmăresc să discrediteze 
Casa regală. Încă nu cunosc răspunsul, dar nu voi avea linişte 
până nu-l voi găsi. Vrei să mă ajuţi? 

Du Gard nu se grăbi să răspundă. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte bine, Kincaid, spuse el, aş crede că 
ai pus toate astea cap la cap numai pentru a mă avea pe mine în 
preajma ta. Dar cum ţi-am cunoscut bine tatăl şi ştiu că sângele 
lui curge prin venele tale, sunt gata să-ţi dau crezare şi îţi voi fi 
de ajutor cât îmi stă în putinţă. 

— Mulţumesc, Maurice. 

— Doar ceva mă întristează în această chestiune. 

— Anume? 

— Dacă este adevărat ceea ce zici, omenirea este preocupată 
de trei mii de ani de găsirea acestei cărţi. 

— Şi? 

Du Gard îi aruncă lui Sarah o privire sumbră. 

— Este de mirare cât de puţin a învăţat omenirea în tot acest 
timp, zise el uşor. 

Nici el, nici Sarah nu bănuiau că erau urmăriţi. 


PALATUL WHITEHALL, LONDRA, 15 NOIEMBRIE 1883 
Dimineaţa devreme 


— Ei, Lady Kincaid, ce aţi aflat? 

Jeffrey Hull, consilierul regal, nu făcea niciun secret din 
curiozitatea lui; în fond, Sarah era cea care tocmai solicitase 
întrevederea de la Scotland Yard. In biroul comandantului 
Devine, care preluase conducerea investigaţiilor după moartea 
inspectorului Quayle, se întruniseră Sarah şi du Gard, Sir Jeffrey 
şi Mortimer Laydon, de asemenea, însuşi comandantul, precum 
şi inspectorul Milton Fox, unul dintre funcţionarii care fuseseră 
implicaţi, după recentele evenimente, în elucidarea cazului. 

În timp ce Devine era un bărbat corpolent, cu înfăţişare 
maiestuoasă şi un aer calm, Fox dădea impresia unui om foarte 
agitat. Se lăsa necontenit de pe un picior pe altul, în timp ce faţa 
lui, ale cărei trăsături fine, în opinia lui Sarah, aveau ceva de 
vulpe, zvâcnea neîncetat. Dacă gentlemenii doreau să ştie ce 
aflaseră ea şi du Gard, atunci trebuiau să aibă un pic de 
răbdare... 

— Aşa cum v-am spus deja, Sir Jeffrey, îşi începu ea discursul, 
Mister du Gard şi cu mine am dat peste o enigmă veche de 
multe mii de ani. Dacă teoria noastră este corectă, trebuie să se 
menţioneze în legătură cu crimele din East End nu doar un 
complot contra Casei regale, ci şi o conspirație împotriva 
Imperiului. 

— O conspirație? ridică din sprâncene comandantul Devine. 
Vă daţi seama ce spuneţi? 

— Desigur, replică Sarah zâmbind. De-a lungul istoriei, 
conspiraţiile au fost mai mult domeniul bărbaţilor decât al 
femeilor, domnule comandant, totuşi pot să vă asigur că sunt în 
măsură să înţeleg noţiunea de conspiratie. 

Sir Jeffrey zâmbi pe sub mustață, în timp ce Mortimer Laydon 
privea în jur îngândurat. Sarah făcu în mod intenţionat 
abstracţie de reacţia lor. 

— Gentlemenii au auzit deja de Cartea lui Thot? se interesă 
ea. 

— Cartea lui Thot? scutură Devine din cap. Nu îmi este 
cunoscută. 

— În schimb eu am auzit, răspunse doctorul Laydon. Cartea 


lui Thot trebuie să fie o rolă de pergament pe care, conform 
legendei, era consemnată ştiinţa lumii antice. Imi amintesc că 
am ascultat un discurs despre ea la Liga Egipteană, ce-i drept 
acum câţiva ani, aşa că nu-mi aduc aminte mai multe amănunte. 

— Memoria nu te înşală, unchiule Mortimer, recunoscu Sarah 
zâmbind. Cartea lui Thot, numită şi Cartea Tainelor, trebuie să fi 
conţinut cunoştinţe secrete, printre altele despre o sursă 
incomensurabilă de energie denumită Focul lui Ra, care poate fi 
folosită atât în slujba binelui, cât şi a răului. 

— O istorioară drăguță, Lady Kincaid, fu de părere Devine, 
dar, sincer să fiu, nu înţeleg ce legătură are asta cu crimele din 
East End. 

— Vă voi explica, răspunse Sarah şi privi feţele încordate din 
jurul ei. În Egiptul antic, exista un cult al zeului Thot. Adepții 
acestuia au avut în grijă Cartea Tainelor până când aceasta s-a 
pierdut, în jurul anului 950 î.Hr., pe fondul tulburărilor interne 
din regatul egiptean. De atunci oamenii au încercat mereu să o 
găsească şi să intre în posesia ei. Mari oameni de stat ca 
Alexandru cel Mare şi Iuliu Cezar au visat să dispună de Focul 
lui Ra. Ultimul care a încercat să-şi însuşească această taină a 
fost Napoleon. Nu este exclus ca acesta să fi fost adevăratul 
motiv al campaniei lui în Egipt. 

— Ştiţi... scutură Devine din cap. Cu tot respectul cuvenit, 
Milady, nu exageraţi un pic? 

— Nu cred. Posibilitatea de a dispune de o sursă 
incomensurabilă de energie care să poată fi folosită ca armă 
contra duşmanilor i-a fascinat dintotdeauna pe conducătorii 
militari şi până azi nu s-a schimbat nimic în acest sens. 
Presupunând că există cu adevărat Cartea lui Thot şi că ea 
consemnează acest mister înspăimântător, cine nu ar visa să 
intre în posesia ei? 

— Pe moaştele Sfântului Eduard, şopti doctorul Laydon, ai 
dreptate... 

— Bun, zise comandantul neîncrezător. Să intrăm în joc şi să 
presupunem că există într-adevăr această carte extraordinară. 
Ce legătură are ea cu crimele din Whitechapel? 

— Vă voi arăta, promise Sarah şi se apropie de harta Londrei, 
care atârna pe perete şi pe care erau marcate locurile unde 
fuseseră ucise prostituatele, între timp patru la număr. 


— Lăsaţi, Lady Kincaid, zise Fox. Am verificat locul faptei de 
mai multe ori. Nu există nici cea mai mică legătură. Nici nu se 
poate recunoaşte un şablon, nici nu suntem de părere că... 

— Aşteptaţi, Mister Fox, îl întrerupse Sarah politicos, dar 
ferm, şi îşi continuă argumentaţia. Aşa cum ştiţi, domnii mei, 
prima crimă s-a produs în Devenant Street, a doua mai la sud, în 
Hopetown Street. Apoi ucigaşul a lovit încă o dată în Wentworth 
Street, iar la urmă şi-a săvârşit fapta sângeroasă în Tenter 
Street, la doar o casă depărtare de locuinţa lui Mister Du Gard. 

— Şi? întrebă Fox şi îşi îndreptă curios în faţă nasul ascuţit. 

— Puse cap la cap, inițialele străzilor unde s-au comis crimele 
formează cuvântul DHWT, explică Sarah. 

— Ce înseamnă asta? 

— Este prescurtarea pentru cuvântul antic egiptean dehuti, 
Mister Fox, explică Sarah fără să se piardă în amănunte. lar 
dehuti este numele egiptean al zeului Thot. 

În biroul comandantului se lăsă deodată liniştea, încât s-ar fi 
auzit cum cade un ac. Pentru un moment, Sarah avu surpriza de 
partea ei, dar chiar în clipa următoare ascultătorii ei redeveniră 
sceptici. 

— Sunt impresionat, spuse Devine, dar nu cred că o 
investigaţie criminalistică trebuie să se bazeze pe un simplu joc 
de cuvinte. 

— Este mai mult decât atât, îl asigură Sarah energic, şi, dacă 
sunteţi de acord, domnule comandant, îmi voi continua 
argumentaţia. 

— Vă rog, răspunse el acru. 

— Unchiule Mortimer, i se adresă Sarah lui Laydon, ai citit 
rapoartele privind autopsia victimelor? 

— Mai mult decât atât, replică medicul, în parte le-am 
redactat chiar eu. 

— Şi poţi confirma că victimelor li s-au extras organe interne? 

— Este adevărat. 

— Ce organe? 

— Mmm... La prima victimă a fost ficatul, dacă îmi amintesc 
bine, la a doua plămânii, la a treia stomacul. Ultima oară, 
ucigaşul a procedat într-un mod de-a dreptul oribil şi a extras 
organele genitale ale bietei victime. 

— Mulţumesc, unchiule Mortimer, înclină Sarah din cap. Cum 


unii dintre dumneavoastră probabil ştiu, în Egiptul antic 
trupurile decedaţilor erau supuse unui tratament special numit 
de noi mumificare. Pentru a se asigura existenţa pe lumea 
cealaltă a unui decedat, trupul acestuia era conservat. Şi preoţii 
făceau treabă bună; unele mumii descoperite în ultimii ani erau 
într-o stare surprinzător de bună. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

— În cursul mumificării, continuă Sarah, decedaţilor li se 
extrăgeau organele interne. Acestea erau depozitate în vase 
speciale, numite de noi canope. Fiecare din aceste patru canope 
era dedicată unei divinităţi anume din panteonul egiptean. Şi 
acum ghiciţi ce organe se depozitau în canope. 

— Nu ştiu, Lady Kincaid, ziceţi-mi, replică Devine morocănos. 
Nu am timp de ghicitori. 

— Ficatul, plămânii, stomacul şi organele genitale, le dezvălui 
Sarah şi văzu încă o dată surprinderea de pe feţele 
ascultătorilor ei. Doriţi să spuneţi că este o simplă coincidenţă? 
Că avem de-a face cu un joc? 

— Acum, replică Sir Jeffrey, aceasta confirmă doar ce am 
bănuit de la început, anume că cineva vrea să abată suspiciunile 
asupra succesorului tronului, care este preşedintele Ligii 
Egiptene. 

— Cu tot respectul, Sir Jeffrey, nu cred că această teorie mai 
poate fi socotită plauzibilă. Legăturile pe care Mister du Gard şi 
cu mine le-am găsit sunt mai complexe. În opinia mea, crimele 
din Whitechapel nu au fost comise nici de un ucigaş nebun, nici 
de un agitator, ci în spatele lor se află un grup de conjuraţi 
afiliaţi unui cult vechi de mii de ani. 

— Într-adevăr?! exclamă Devine aparent neimpresionat. Şi 
despre ce cult vorbim aici? 

— Despre cultul zeului Thot, explică Sarah fără ezitare, şi 
dacă acest gest i-ar fi permis unei Lady aş paria cu oricine că 
aceşti sectanţi caută Cartea Tainelor. 

— De ce sunteţi atât de sigură? 

— Alors, pentru că aşa a fost dintotdeauna, răspunse du Gard, 
înainte ca Sarah să apuce să răspundă. Omenirea nu învaţă 
nimic din asta, messieurs - fapt care este în egală măsură 
edificator şi frustrant - şi de aceea caută şi în prezent aceleaşi 
lucruri inutile ca acum mii de ani. 


— Ştiţi asta din practicile dumneavoastră ciudate?! exclamă 
inspectorul Fox. Am adunat informaţii despre dumneavoastră, 
mister du Gard, şi nu sunteţi tocmai ce aş numi eu o persoană 
de încredere. În acest caz, nu cred că ar trebui să recurgem la 
sfaturile dumneavoastră. 

— Mister du Gard este un gentleman şi un bărbat de onoare, 
declară Sarah cu hotărâre. Beneficiază de încrederea mea 
deplină şi a avut mereu încrederea tatălui meu. Dacă vreţi să nu 
jigniţi memoria lui Gardiner Kincaid, mister Fox, vă sfătuiesc să 
fiţi un pic mai atent. 

— Lady Kincaid are dreptate, inspectore, fu de acord Devine 
şi îi aruncă o privire mustrătoare subordonatului său. Totuşi, 
nici eu nu văd în această chestiune mai mult decât o scorneală 
hazardată. Unde este dovada că în spatele crimelor din 
Whitechapel se află un grup de sectanţi? 

— Hieroglife din sânge, locuri de comitere a crimelor alese 
după un anumit criteriu, organe extrase conform unui ritual 
străvechi - nu sunt dovezi suficiente? 

— Sunt în orice caz indicii, Lady Kincaid, i se adresă Devine 
lui Sarah. Care este motivul? Unde este legătura dintre crime şi 
presupusa căutare a Cărţii Tainelor? 

— Nu ştiu, recunoscu Sarah. Dar există, Sir, sunt absolut 
sigură. Simt... 

— Toată cinstea pentru simţământul dumneavoastră, Sarah, 
dar nu este suficient pentru a îndrepta investigaţiile în această 
direcţie. 

— Nu? îşi pierdu Sarah răbdarea în faţa unei ignoranţe atât 
de mari. Sunt convins că inspectorul Quayle ar fi de altă părere 
dacă şi-ar mai putea-o exprima. Arma cu care a fost ucis lasă să 
se înţeleagă că făptaşii aparţin unui cult egiptean. În afară de 
asta, ştim de atunci că ucigaşul din Whitechapel nu lucrează 
singur. Nu sunt suficiente indicii? 

— Pentru ce? Pentru a pregăti o expediţie costisitoare şi a 
vâna o fantomă în Egiptul îndepărtat, când este evident că 
ucigaşul bântuie pe aici? 

— La naiba, Sir! răbufni temperamentul lui Sarah. De ce nu 
vreţi să vedeţi că...? 

— Cearta nu ne ajută, strigă Mortimer Laydon, preocupat să- 
şi liniştească fina. Sarah, eşti convinsă de ce sustii? 


— Cât se poate de sigură, unchiule Mortimer, răspunse ea cu 
vocea tremurătoare. Funcţionarii de la Scotland Yard nu au 
decât să caute mai departe criminalul pe străzile din East End, 
dar nu-l vor găsi. Dacă, dimpotrivă, vom căuta Cartea lui Thot, 
vom ajunge la aceşti sectanţi şi, astfel, la cei care au pus la cale 
crimele. Doar aşa vom putea dovedi cu certitudine că ducele de 
Clarence este nevinovat şi astfel să împiedicăm izbucnirea unei 
răscoale sângeroase în cartierele săracilor, care ar costa viaţa 
multor oameni nevinovaţi. 

— Trebuie să recunoaşteţi, Sir Jeffrey, că argumentaţia stă în 
picioare, se adresă doctorul Laydon consilierului regal. In final, 
dumneavoastră vă revine decizia a ceea ce este de făcut. 

— Ştiu şi desigur nu-mi vine uşor, chiar dacă trebuie să 
obiectez că povestea lui Lady Kincaid pare fantastică. 

— Şi? întrebă Sarah. Dacă greşesc cu teoria mea, atunci doar 
fiica lui Gardiner Kincaid va fi cea care s-a înşelat şi, cum se ştie 
că femeile sunt mai puţin inteligente decât bărbaţii, populaţia 
nici nu va afla. Dacă însă am dreptate, atunci se profilează în 
Egiptul îndepărtat o ameninţare de proporţii zdrobitoare pentru 
Imperiu, ale cărei ramificații îşi fac deja simțită prezenţa la 
Londra. Nu permiteţi ca şi alţi nevinovaţi să-şi piardă viaţa, vă 
conjur! 

Îi aruncă lui Sir Jeffrey o privire prin care-i cerea să ia 
atitudine, căreia el îi rezistă. O clipă nesfârşită, consilierul regal 
păru să reflecteze cu încordare şi să cântărească atent toate 
argumentele pro şi contra. În sfârşit, clătină din cap a tăgadă. 

— Ştiu să preţuiesc implicarea dumneavoastră, Lady Kincaid, 
zise el, şi nu îmi pare rău că v-am solicitat la soluţionarea 
acestui caz dificil în calitate de consilieră, dar nu mă văd în 
stare să urmez versiunea dumneavoastră privind cele 
întâmplate. Comandante Devine? 

— Da, Sir? 

— Continuaţi investigaţiile cum consideraţi dumneavoastră de 
cuviinţă. Maiestatea Sa Regina are toată încrederea în 
competenţa dumneavoastră! 

— Mulţumesc, Sir. 

— Dar Sir, ripostă Sarah cu hotărâre, nu putem să ne purtăm 
ca şi cum... 

— Am luat hotărârea, Lady Kincaid, Sir Jeffrey puse lucrurile 


la punct, fără să lase loc de negocieri. Nu ar trebui să faceţi 
greşeala de a-mi pune autoritatea sub semnul întrebării. 
Maiestatea Sa Regina are încredere deplină în mine şi mă va 
susţine necondiţionat în toate deciziile. 

— Da, Sir, răspunse Sarah împotriva voinţei ei. 

— Îmi pare rău, credeţi-mă. 

Afectată, Sarah aruncă o privire domnilor convocați. Pe feţele 
lui Fox şi Devine se putea citi o urmă de răutate nemascată. În 
ochii lor, se petrecuse ceea ce trebuia să se petreacă de mult 
timp: femeii cu gură mare i se indicase locul de spectator. 
Mortimer Laydon nu părea să împărtăşească opinia consilierului 
regal, dar nu îl contrazise. Maurice du Gard îi făcu lui Sarah un 
semn aproape imperceptibil. 

Ea înţelegea bine la ce se gândea el şi, pentru un moment, luă 
în consideraţie posibilitatea de a rupe tăcerea şi de a destăinui 
ce îi dezvăluise ducele de Clarence sub acţiunea hipnozei. 
Ducele însuşi era veriga-lipsă dintre crimele din Whitechapel şi 
secta lui Thot. Dezvăluirea vorbelor lui ar putea schimba totul. 
Dar Sarah făgăduise să nu divulge nimic din cele petrecute în 
salonul de primire al ducelui. Trebuia să existe altă cale de a 
aduce adevărul la lumină sau niciuna... 

— Şi mie îmi pare rău, Sir, se rezumă ea să zică. Şi sper că nu 
veţi regreta această hotărâre. 

— Sigur că nu, îşi exprimă convingerea Devine. 

Sarah şi du Gard se întoarseră spre uşă şi părăsiră biroul 
comandantului. 

Mortimer Laydon se scuză faţă de cei prezenţi, făcu o uşoară 
plecăciune şi se despărţi de ei. Îi fu foarte greu să-i ajungă din 
urmă pe Sarah şi pe du Gard, căci, în furia ei, Sarah iuţise 
simţitor pasul, astfel că mătura cu fusta coridoarele onorabile 
ale Yardului ca o furtună din Yorkshire. Abia în curte, unde se 
aflau trăsurile, reuşi Laydon să li se alăture. 

— Idioţi, se exterioriză Sarah fără să ţină cont că o puteau 
auzi gărzile din faţa uşii. Idioţi obtuzi. 

— Sarah, pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte-te, îi ceru 
Laydon, care gâfâia. 

— Eu trebuie să mă liniştesc? 

Ochii ei albaştri scăpărau. 

— Uşor de zis, greu de făcut, unchiule, atunci când ai de-a 


face cu atâta îngustime a minţii. 

— Şi totuşi, trebuie să te linişteşti, insistă doctorul. 

— Nu ai văzut ce s-a petrecut înăuntru? Nu ai fost de faţă? M- 
au făcut să par o zăludă, m-au tratat ca pe un copil. 

— E un nonsens şi tu ştii asta, protestă Laydon. Dar atâta timp 
cât nu-ţi poţi dovedi teoriile... 

— Mais oui, le poate dovedi, ripostă du Gard. 

— Ce? 

— Maurice, strigă Sarah fără menajamente, nu este cazul! 

— Au contraire, ma chere, este cazul. Dacă le-ai fi împărtăşit 
acelor messieurs dezagreabili ce a zis ducele, nu ar trebui să 
stai aici şi să-ţi strângi pumnii cu mânie zadarnică, n'est-ce pas? 

— Nu înţeleg niciun cuvânt, recunoscu Laydon un pic 
dezorientat. Despre ce duce vorbiţi? 

— Despre ducele de Clarence, răspunse du Gard fără ezitare 
şi spre dezaprobarea lui Sarah. La ultima noastră întâlnire, 
moştenitorul regal a spus unele lucruri care susţin teoria lui 
Sarah privind secta lui Thot şi Cartea Tainelor. 

— Este adevărat, Sarah? întrebă Laydon uluit. 

— Da, recunoscu aceasta împotriva voinţei ei. 

— De ce, pentru numele Cerului, nu ai menţionat nimic? 

— Pentru că atunci ar fi trebuit să divulg exact ce ne-a 
dezvăluit ducele, or, i-am dat cuvântul să nu fac asta. 

— Ei, acum, fu de părere Laydon şi faţa lui îmbătrânită luă o 
expresie înstrăinată, cu toată simpatia pentru atitudinea ta şi 
loialitatea arătată nepotului Maiestăţii Sale, nu sunt convins, în 
aceste condiţii, că promisiunea ta mai are valabilitate. Totuşi, 
este poate vorba de destinul întregului Imperiu şi cred că... 

— Trebuie să-mi încalc făgăduiala? râse Sarah cu amărăciune. 
Şi spui asta chiar tu! Nu pot să cred că tocmai tu îmi ceri să îmi 
încalc cuvântul faţă de duce. Loialitatea mea netăgăduită 
aparţine într-adevăr acestei ţări şi oamenilor care o reprezintă. 
Şi asta înseamnă că nu voi discredita niciun membru al familiei 
regale doar pentru că aceste capete seci nu sunt în stare să 
înţeleagă amploarea amenințării. 

— Bien, ce vrei atunci să faci? întrebă du Gard. 

— Încă nu ştiu, inspiră adânc Sarah. Dar nu voi dezvălui tot ce 
cred; şi nici voi, dacă aveţi un pic de consideraţie pentru voi 
înşivă, nu ar trebui să faceţi asta. 


Se întoarse pe călcâie şi se sui într-una din cabrioletele 
Hansom care stăteau pregătite în curte. Sarah nu aşteptă să i se 
alăture naşul ei şi du Gard, ci îi ceru vizitiului să pornească 
imediat. Vizitiul plesni din bici şi vehiculul rapid porni pe dată. 

— Merde! exclamă du Gard fără fineţe, în timp ce cabrioleta 
dispărea prin poarta mare. 

— Are temperamentul nestăvilit şi îndărătnicia tatălui ei, 
observă doctorul Laydon. 

— Ştiu, aprobă din cap du Gard, şi tocmai de aceea mi-e atât 
de teamă pentru ea... 


9 


JURNAL PERSONAL 


Nu s-a schimbat nimic. Şi de ce s-ar fi schimbat? 

Istoria a arătat mereu că schimbările nu se produc în luni 
sau ani, ci în secole şi milenii, şi că există constante pe care 
dintele perseverent al timpului le macină fără succes. De ce 
ar trebui să domnească deodată înţelepciune şi înţelegere 
acolo unde au primat întotdeauna îngâmfarea şi aroganţa? 

Nu am reuşit să-i conving pe cei însărcinaţi cu 
soluţionarea acestui caz aparte că duşmanul nostru trebuie 
căutat în afara ţării şi că urma ucigaşului duce în Egiptul 
îndepărtat. Sunt nedumerită. Au avut oare unchiul Mortimer 
şi du Gard dreptate? Ar fi trebuit să-mi încalc cuvântul şi să 
dezvălui adevărul despre ducele de Clarence? Am făcut o 
greşeală aşezând interesele unui individ deasupra bunului 
public? Cântăreşte binele unui individ mai puţin şi asta mă 
dezleagă de făgăduiala mea? 

Răspunsul nu mi se pare nici pe departe clar. Observ că 
sunt cuprinsă de îndoieli şi că îmi este dor de singurătatea 
şi izolarea din Yorkshire. Intre timp regret că am luat 
hotărârea de a veni la Londra şi o parte din mine mă 
îndeamnă să iau următorul tren şi să mă întorc la domeniul 
Kincaid. Asta deoarece pare că întotdeauna când mă 
hotărăsc să acţionez este hotărârea greşită... 


CASA LUI MORTIMER LAYDON, MAYFAIR, 
15 NOIEMBRIE 1883, NOAPTEA 


Un sunet metalic o smulse pe Sarah din gândurile ei şi o făcu 
să se întrerupă din redactarea jurnalului. La lumina lumânărilor, 
se aplecă peste masa de scris, îşi tinu un moment răsuflarea şi 
ascultă. Nu se auzea niciun zgomot; se înşelase. Sarah dorea 
deja să se întoarcă la jurnalul ei, când auzi din nou un sunet 
metalic, mai puternic de data asta şi de care nu se mai putea 
îndoi. Şi, ca şi cum asta nu era suficient, se auziră brusc paşi 


grăbiţi deplasându-se de la parter la etajul clădirii, unde se afla 
salonul de primire. 

Sarah sări în picioare, alarmată, şi, fără să ia seama că se 
îmbrăcase deja cu lenjeria de noapte şi că era foarte nepotrivit 
să fie văzută aşa de un domn, fie el şi naşul ei, părăsi dormitorul 
şi se repezi pe coridor. Zgomotele se înteţiră brusc; izbiturilor şi 
tropăitului li se adăugă şi un strigăt reţinut. 

— Unchiule Mortimer...? 

Sarah se temu pentru naşul ei şi se grăbi spre scară, cobori în 
pripă treptele şi se dădu speriată înapoi când văzu cadavrul de 
la baza scării. 

Era Norman, majordomul casei, care fusese înjunghiat la gât. 
Avea ochii larg deschişi; groaza morţii i se întipărise pe faţă. 
Sângele i se scurgea pe trepte şi se aduna pe podeaua din piatră 
a vestibulului. 

Din biroul doctorului  răzbăteau zgomote provocate 
neîndoielnic de o luptă. Lui Sarah i se păru că unchiul ei striga 
după ajutor. 

Fără să stea o clipă pe gânduri, Sarah străbătu vestibulul şi 
dădu în lături uşa biroului. In faţa ei se aflau oameni mascaţi. 
Cei patru bărbaţi vânjoşi purtau tunici negre care le ajungeau 
până la genunchi şi burnusuri legate astfel încât să li se vadă 
doar ochii care luceau duşmănos. Mascaţii erau înarmaţi cu 
revolvere de tras la distanţă, care păreau să provină din 
arsenalul unei armate, şi pumnale încovoiate, ţinute în teacă. 

Sarah îl văzu şi pe unchiul ei; Mortimer Laydon se afla în 
puterea intruşilor care pătrunseseră în casă prin fereastra 
biroului. Doi mascaţi îl atacaseră şi îl trăgeau după ei. Privirea 
lui Sarah se încrucişă cu cea a unchiului ei şi ea citi teama din 
ochii lui. Pentru un moment, păru că timpul stă în loc; apoi 
evenimentele se precipitară. 

— Sarah, fugi, auzi? Trebuie să fugi, Sarah! Urmăreşte pista 
în Egi... strigă Mortimer Laydon înainte ca palma unuia dintre 
atacatori să-i încleşteze gura. 

O lovitură brutală cu patul revolverului îl linişti cu totul pe 
medic. Mortimer Laydon îşi pierdu cunoştinţa în mâinile 
agresorilor săi, în timp ce aceştia îl târau afară prin fereastra 
spartă. 

— Staţi! strigă Sarah înfiorată şi dori să se ia după răpitori, 


însă cei doi complici rămaşi în urmă ţintiră cu revolverele şi 
deschiseră focul. 

Sarah nu aşteptă ca plumbul ucigaş să străbată aerul. Cu 
prezenţă de spirit, se aruncă în spatele unui fotoliu pentru 
oaspeţi, punându-se astfel la adăpost. Auzi zgomotul asurzitor al 
împuşcăturilor şi simţi cum fotoliul tresaltă sub lovituri. Apoi îl 
auzi pe unul din răpitori dând agitat un ordin şi ţintaşii se 
retraseră şi ei pe fereastră. 

Numai o clipă mai rămase Sarah în ascunzătoare. Apoi ieşi de 
după fotoliul care avea căptuşeala din piele străpunsă de 
gloanţe. Dându-şi seama că mascaţii erau pe cale să dispară în 
întunericul nopţii, reluă urmărirea. 

Nu era un act bine gândit, mai degrabă un reflex izvorât din 
mânia faţă de atacul perfid şi răpirea naşului ei. Strigând din 
răsputeri după ajutor, Sarah se repezi la fereastră şi cobori, cu 
toate că îi fu incomparabil mai greu în cămaşă de noapte decât 
răpitorilor ei. Îşi tăie mâinile de geamul spart, iar cămaşa ei de 
noapte din mătase i se agăţă, zdrenţuindu-se; totuşi, era de 
neoprit. În momentul următor, depăşi obstacolul şi ajunse în 
grădina înconjurată pe trei părţi de un zid de înălţimea unui om. 
Pe latura din stânga a zidului, dincolo de o boltă acoperită cu 
iederă, se afla o uşă îngustă, pe jumătate deschisă; pe acolo 
trebuie să fi fugit răpitorii. 

Strigând mai departe după ajutor, Sarah îşi ridică poalele 
cămăşii de noapte şi fugi de-a curmezişul grădinii spre poarta 
deschisă. Acolo rămase un moment pe loc, aruncând priviri 
furişe afară, în caz că răpitorii i-ar fi pregătit o capcană. Dar nu 
se vedea nimeni, aşa că Sarah se repezi afară pe strada de-a 
lungul căreia se înşiruiau ziduri albe şi platani boltiţi. Mascaţii 
dispăruseră. Nici urmă de trăsură, cai şi figuri mascate; era ca 
şi cum întunericul nopţii i-ar fi înghiţit atât pe răpitori, cât şi 
prada lor lipsită de apărare. 

Cu un sentiment de frustrare, Sarah se uită în stânga şi-n 
dreapta, făcu câţiva paşi într-o direcţie, apoi în alta, însă fără 
niciun rezultat. Un slujitor fusese ucis cu sânge rece şi unchiul 
ei fusese răpit, iar ea nu cunoştea nici măcar motivul. 

Sarah se întoarse tulburată în casă. În birou lucrurile erau în 
dezordine; era evident că Mortimer Laydon opusese o rezistenţă 
acerbă agresorilor lui. Privirile lui Sarah alunecară în treacăt 


peste masa de scris, unde se aflau nişte rapoarte medicale, 
ultimele pe care le răsfoise naşul ei. Deodată îşi dădu seama că 
răpitorii lăsaseră în urmă un mesaj. 

Era un mesaj foarte scurt, constând dintr-o bucată de hârtie, 
pe care era însemnat un simbol antic egiptean. Sarah înţelese 
imediat semnificaţia lui. În ultimele zile, văzuse acest simbol în 
mod repetat, însă să-l vadă aici şi acum îi provocă şi mai multă 
strângere de inimă. 

Era simbolul lui Thot... 


— Şi altceva nu vă amintiţi? 

Milton Fox, palid la faţă, se uita de sus, scrutător, la Sarah 
Kincaid şi faptul că inspectorul îşi ţinea ochii întredeschişi şi 
buzele subţiri ţuguiate făcea ca trăsăturile feţei lui să semene şi 
mai mult cu cele ale unui animal. 

— Nu, replică Sarah, aşezată într-un fotoliu din biroul naşului 
ei. 

Încă sub impresia evenimentelor dramatice petrecute, 
tremura din tot corpul şi îi era greu să se concentreze. Dârdâia 
de frig, aşa că îşi strânse şi mai tare mantaua în jurul umerilor. 
În jur erau mulţi bărbaţi în uniformă albastră - funcţionari de la 
Scotland Yard care căutau în casă şi în grădină urmele 
răpitorilor. 

— V-am spus tot ce îmi amintesc, inspectore, şi v-aş fi foarte 
recunoscătoare dacă mi-aţi permite acum să mă retrag şi să mă 
odihnesc un pic. 

— Hmm, fu singura reacţie a funcţionarului. 

— Nu mă credeţi? 

— Bineînţeles că vă cred, mormăi Fox. Mă întreb totuşi de ce 
nu a mai văzut nimeni ce ziceţi că aţi văzut. De ce nu a remarcat 
niciun vecin nimic? De ce nu i-a văzut nimeni altcineva pe 
răpitori? 

— V-am zis deja, bărbaţii erau mascaţi în negru şi astfel greu 
de văzut în întuneric. În afară de aceasta, Mayfair nu face parte 
din acele zone ale oraşului unde locuitorii îşi fac de lucru pe 
stradă după miezul nopţii; ar trebui să ştiţi asta. 

— Hmm! exclamă din nou cu voce gravă Fox, fără să fie clar 
dacă o crede pe cuvânt pe Sarah sau nu. Şi ultimele cuvinte ale 
naşului dumneavoastră au fost...? 


— Şi asta v-am raportat deja. Cu puţin înainte să-şi piardă 
cunoştinţa în urma unei lovituri şi să fie luat pe sus, a zis că ar 
trebui să plec după urma care duce în Egipt. 

— Ce vorbiţi! făcu Fox o faţă de parcă ar fi muşcat dintr-o 
lămâie. 

— Ascultaţi, inspectore, exclamă Sarah, ştiu foarte bine cum 
trebuie să sune afirmaţiile mele - ca şi cum aş încerca din 
răsputeri să îmi dovedesc teoria privind legătura dintre crimele 
din Whitechapel şi secta lui Thot. 

— Să o impuneţi ar fi o exprimare mai potrivită, o corectă Fox. 
Căci, după toate aparențele, nu există nicio dovadă obiectivă 
care să susţină afirmaţia dumneavoastră. 

— Ce este cu mesajul răpitorilor? 

— Mesaj! Nu prea aş numi mesaj o fâşie de hârtie cu un semn 
extravagant. 

— Nu este hârtie, ci papirus egiptean, replică Sarah. Şi 
semnul este exact acelaşi care a fost găsit şi la locul faptei: 
semnul ibis al zeului Thot. 

— Însă asta nu demonstrează nimic. Mulţi locuitori din 
Whitechapel cunosc deja acest semn şi l-ar fi putut reda. 

— Vi i-am descris cu precizie pe răpitori. Nu arătau ca şi cum 
ar fi provenit din East End. Şi cum ar ajunge oameni din 
Whitechapel la papirus veritabil? Nu puteţi sau nu vreţi să 
înţelegeţi că lăsarea în urmă a acestui semn are o semnificaţie 
rituală? Ţelurile făptaşilor sunt... 

— Lăsaţi investigaţiile în seama noastră, Lady Kincaid, o 
întrerupse nepoliticos Fox. În definitiv, sunteţi tolerată de 
Scotland Yard în calitate de consilieră şi vrem să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt. Eu conduc ancheta, fiind singurul abilitat să judec 
ce indicii servesc la soluţionarea cazului şi care nu. 

— Desigur, replică Sarah, străduindu-se cu greu să se 
liniştească. Şi ce intenţionaţi să întreprindeţi acum? 

— Foarte simplu, răspunse Fox, în timp ce în jur sclipea bliţul 
aparatelor de fotografiat mânuite de detectivi şi se răspândea 
acel miros înţepător produs de aprinderea magneziului şi a 
permanganatului de potasiu. Vom acţiona aşa cum prevăd 
procedurile standard de la Scotland Yard, adică vom lua probe, 
vom căuta indicii în cartierele relevante pentru investigaţie şi îi 
vom interoga pe suspecți. 


— Nu veţi găsi nimic, preconiză Sarah. 

— Rămâne de văzut. În orice caz, aceasta este modalitatea 
noastră de acţiune şi cu siguranţă nu ne vom abate de la ea, 
doar pentru că dumneavoastră aveţi altă părere. Şi, dacă este 
important pentru dumneavoastră să vă revedeţi naşul teafăr şi 
nevătămat, atunci ar trebui să nu ne sabotaţi munca. M-am 
exprimat suficient de clar, Lady Kincaid? 

Ochii inspectorului se măriseră şi el o privea pe Sarah 
scrutător. Sarah rezistă privirii lui sfredelitoare, străduindu-se 
să se calmeze, ca să nu-l copleşească pe arogantul detectiv cu 
înjurături dure, care nu sunt deprinse la pensioanele engleze 
pentru fete de condiţie superioară, în schimb, în cârciumile din 
preajma porturilor din Hong Kong şi Singapore, da... 

— Pe deplin, se mulţumi ea să răspundă în final. 

Se ridică şi părăsi biroul naşului ei. 

Nu mai era nimic de spus. 


10 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Ce asemănare există între evenimente! 

Deşi mi-am jurat să nu mai ajung niciodată, dar niciodată 
într-o situaţie ca aceasta, s-a întâmplat din nou. Din nou un 
om care îmi este apropiat se află într-o situaţie care-i pune 
viaţa în pericol; şi din nou sunt eu cea vinovată. 

Dacă mi-aş fi încălcat promisiunea făcută ducelui de 
Clarence şi aş fi raportat Scotland Yardului ce a divulgat 
ducele sub acţiunea hipnozei, atunci Devine nu ar fi avut de 
ales şi ar fi trebuit să declanşeze investigaţiile. Poliţia poate 
să nu ţină cont de vocea unei femei, dar nu de a ducelui, 
chiar şi când acesta delirează, iar în alte împrejurări cu 
siguranţă că unchiul Mortimer nu ar fi fost răpit. 

Nu mă îndoiesc că ucigaşii din Whitechapel şi răpitorii 
unchiului Mortimer sunt unii şi aceiaşi oameni. Şi du Gard, 
care, fără să-mi urmeze sfatul, a întrebat din nou dragonul, 
este de aceeaşi părere. Nu îmi dau seama însă ce țeluri 
urmăresc aceşti oameni, încă nu ştiu cine sunt adversarii 
noştri, dar îmi este clar că, fără să ştim, am ajuns să ne 
confruntăm cu o forţă care nu se dă înapoi de la nicio 
fărădelege. Am atins ceva ce rămânea mai bine nedezvăluit 
şi astfel i-am pus din nou în pericol pe apropiații mei. 

Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât cred că a fost 
o greşeală să respect o făgăduială pe care n-ar fi trebuit să o 
fac niciodată. Sectanţii trebuie prinşi. Şi asta cât de repede 
posibil, înainte ca şi alţi oameni nevinovaţi să aibă de 
suferit. După ce am stat mult pe gânduri, m-am hotărât să 
rup tăcerea şi să le raportez lui Sir Jeffrey şi comandantului 
Devine adevărul despre a doua mea întrevedere cu ducele. 
Pusă în faţa alegerii grele între loialitatea mea faţă de Casa 
regală şi viaţa unui prieten, dau celei din urmă întâietate - 
la fel ca şi cu altă ocazie. 

Cărui destin crud i se datorează faptul că tocmai oamenii 
la care ţin mai mult ajung în situaţii care le ameninţă viaţa? 


Şi de ce pare că eu sunt singura care-i poate salva? 

Similitudinile cu întâmplările din Alexandria nu pot fi 
trecute cu vederea, iar eu nu mă pot apăra decât cu greu de 
disperarea care tinde să mă împresoare. Regret profund că 
am ascultat de chemarea necunoscutului şi că am venit la 
Londra, dar acum nu mai am cum să dau înapoi. Nu mă mai 
pot ascunde, trebuie să-mi asum responsabilitatea şi să 
acţionez în mod corespunzător. Unchiul Mortimer avea 
dreptate când spunea că trebuie să mă confrunt cu viaţa; 
dar cine ar fi crezut că viaţa lui va depinde de atitudinea 
mea? 

Am primit o misivă de la Jeffrey Hull, în care îşi exprimă 
dorinţa de a discuta cu mine la clubul Ligii Egiptene. Voi da 
curs invitaţiei şi îi voi dezvălui ce ştiu despre ducele de 
Clarence. În această lume, nu există loc pentru idealuri... 


SEDIUL LIGII EGIPIENE, PALL MALI, 
16 NOIEMBRIE 1883 


— Mulţumesc că aţi venit atât de repede, Lady Kincaid, o 
salută Jeffrey Hull, care o aştepta pe Sarah în salonul Ligii 
Egiptene. Probabil că vă miraţi de ce vă primesc într-un cadru 
atât de neobişnuit. 

— Sinceră să fiu, da, confirmă Sarah în timp ce privea în jur. 
Egyptian League era într-adevăr un club exclusivist. Deoarece 
aici veneau doar domnii sus-puşi, care plăteau pentru 
apartenenţa la club sume considerabile, liga îşi permitea să 
cultive o imagine luxoasă. Stâlpii care susțineau tavanul cu 
lambriuri din lemn imitau coloanele egiptene cu aspect de 
palmieri, iar pe pereţi atârnau tablouri înfăţişând scene din 
istoria egipteană. Sarah îi recunoscu pe Thutmosis, învingătorul 
luptei din Meggido, pe Akenathon şi pe Nefertiti, de asemenea, 
triumful regelui persan Cambise asupra faraonului Psamertich 
la Pelusium şi, în sfârşit, sinuciderea reginei Cleopatra. În nişele 
dintre coloane se aflau mese pe care stăteau la îndemână cele 
mai noi publicaţii ştiinţifice. Sir Jeffrey şi Sarah erau totuşi 
singurii vizitatori ai clubului la o oră atât de matinală. 

— Pe de-o parte mă mir că nu am fost oprită la intrare, 
observă Sarah. În definitiv Liga îşi deschide porţile doar pentru 
- cum spunea naşul meu? - „gentlemeni foarte onorabili şi 


merituoşi”. Pe de altă parte mă surprinde că tocmai 
dumneavoastră m-aţi chemat aici, Sir Jeffrey. Nu ştiam că şi 
dumneavoastră sunteţi membru al Ligii Egiptene. 

— Arheologia este o pasiune secretă a mea, zâmbi împăciuitor 
consilierul regal. Dar v-am rugat să veniţi aici dintr-un motiv 
anume, Lady Kincaid. 

— Pornesc de la această premisă, replică Sarah prudent, în 
timp ce se întreba care ar fi momentul cel mai potrivit pentru a-i 
împărtăşi lui Sir Jeffrey adevărul despre a doua audienţă la 
ducele de Clarence. Şi îmi veţi dezvălui acest motiv? 

— Desigur. Înainte însă permiteţi-mi să vă pun câteva 
întrebări. 

— Vă rog, îl invită Sarah. În măsura în care pot, vă voi 
răspunde cu plăcere. 

— Sunteţi în continuare convinsă că există o legătură între 
crimele din East End şi această dubioasă mişcare cultică 
egipteană? 

— Nu am nicio îndoială. 

— Şi credeţi că aceşti oameni s-ar putea afla în spatele răpirii 
naşului dumneavoastră? 

— M-am exprimat deja limpede în acest sens, nu? 

— Lady Kincaid, zise Hull ignorând reproşul implicit, vă voi 
mai pune o ultimă întrebare şi mă aştept să îmi răspundeţi cu 
toată sinceritatea: Credeţi că este posibil ca acest Foc al lui Ra, 
despre care ne-aţi povestit, să existe într-adevăr? Că aceşti 
sectanţi îl caută şi că el poate reprezenta un pericol serios 
pentru bunul mers al Imperiului? 

Sarah rezistă privirii scrutătoare a consilierului regal. 

— Da, răspunse ea fără să clipească. 

— În acest caz, Lady Kincaid, vă comunic faptul că Liga 
Egipteană a hotărât să pregătească o expediţie care să plece în 
Egipt şi să încerce să elucideze enigma la faţa locului. 

— Poftim? Sarah nu-şi putea credea urechilor. Dar nu aţi spus 
că suspiciunile mele nu sunt suficiente pentru - cum s-a 
exprimat imediat mister Devine - „a vâna o fantomă în Egiptul 
îndepărtat”? 

— Ştiu foarte bine ce s-a spus în cursul ultimei noastre 
întâlniri şi vă rog să primiţi scuzele mele pentru asta. Răpirea 
prietenului nostru comun, Mortimer Laydon, a arătat că, foarte 


posibil, în spatele acestor supoziţii se află mult mai mult decât 
am presupus noi iniţial. 

— Fără îndoială, zise Sarah. 

I se părea că este un vis. Înţelese pe dată că nu va mai trebui 
să-şi încalce cuvântul dat succesorului regal şi, fără voie, se 
întreba cărui destin fericit îi datora această neaşteptată 
răsturnare de situaţie. 

— Între timp, zise gânditor Sir Jeffrey, tuşind uşor, teoriile 
dumneavoastră au ajuns la urechile preşedintelui Ligii, iar el a 
convins consiliul că acestea merită să fie verificate la faţa 
locului. Este dorinţa expresă a preşedintelui ca dumneavoastră 
să preluaţi conducerea expediției, Lady Kincaid. 

— Dorinţa expresă a preşedintelui? ridică Sarah din 
sprâncene. Vorbim aici despre ducele de Clarence, corect? 

— Consiliul, evită Sir Jeffrey un răspuns direct, a ajuns la 
concluzia că este necesar să se acţioneze rapid. Presupunând că 
există într-adevăr sectanţi fanatici în spatele răpirii doctorului 
Laydon, aceştia vor încerca să obţină de la el amănunte 
compromiţătoare privind starea de sănătate a ducelui de 
Clarence. El este medicul familiei regale şi are acces la detalii 
confidenţiale. 

— Înţeleg, dădu Sarah din cap. 

Insuşi ducele stătuse, aşadar, în spatele acestei răsturnări 
neaşteptate de situaţie. Bănuia el oare ce intenţiona Sarah şi 
dorise să i-o ia înainte? Sau se temea într-adevăr pentru 
reputaţia lui? Oricum, îi făcuse lui Sarah un mare serviciu... 

— Misiunea oficială a expediției, continuă Sir Jeffrey, va fi 
obţinerea de noi cunoştinţe ştiinţifice despre Hermopolis 
Magna. Neoficial însă, zise el cu glas scăzut, va urmări să afle 
adevărul despre cultul lui Thot şi Focul lui Ra. Dacă în spatele 
crimelor din Whitechapel se află într-adevăr sectanţi fanatici, 
atunci aceştia trebuie prinşi şi deferiţi justiţiei. Şi sper, şi mă 
rog să-i putem veni în ajutor naşului dumneavoastră, indiferent 
unde a fost dus. 

— Noi? întrebă Sarah. 

— Voi însoţi personal expediţia, preciză Sir Jeffrey. Ca vechi 
prieten al lui Mortimer Laydon, socotesc de datoria mea să mă 
implic în eliberarea lui. 

— Sir Jeffrey, nu ştiu dacă... 


— Nu încercaţi să mă faceţi să mă răzgândesc. Naşul 
dumneavoastră şi cu mine am servit în India, în timpul 
răscoalelor. Era iadul pe pământ. În timpul unei lupte, am fost 
grav rănit de o grenadă. Mortimer a fost cel care m-a operat şi a 
avut grijă să nu trebuiască să mi se amputeze piciorul rănit. Îi 
sunt foarte îndatorat şi aceasta este şansa mea să mă revanşez. 
În afară de asta, adăugă consilierul regal, Maiestatea Sa Regina 
m-a rugat personal să însoțesc expediţia, ca un fel de om de 
încredere. 

— Om de încredere? În ce scop? 

— Ca să nu se afle nimic despre adevărata noastră misiune. 
Nu este nevoie să vă spun ce s-ar întâmpla dacă opinia publică 
ar afla ceea ce a rămas până acum ascuns, ca să nu mai zic de 
teoria dumneavoastră privind acest cult egiptean. În cazul în 
care aveţi dreptate, acest cult trebuie să fie identificat şi distrus 
înainte de a deveni o ameninţare serioasă pentru Imperiu. 

— Şi dacă nu reuşim? dori să ştie Sarah. 

— În acest caz, Maiestatea Sa va tăgădui că ştie ceva. De 
altfel, la fel şi ducele de Clarence, care a plecat azi-dimineaţă 
într-o călătorie de mai multe săptămâni în Scoţia, la capătul 
căreia îşi va începe, aşa cum este prevăzut, studiile la 
Cambridge. 

— Înţeleg, zise Sarah fără să schiţeze vreun gest. 

— Ce hotărâre luaţi? Veţi conduce misiunea? 

— Cine va mai lua parte la expediţie? întrebă Sarah în loc de 
un răspuns direct. 

— Păi, replică Sir Jeffrey cu un surâs îngândurat, Scotland 
Yardul nu este dispus să se abată în mod oficial de la linia 
adoptată până acum. Totuşi, în împrejurările de faţă, există cel 
puţin disponibilitatea de a lua în consideraţie suspiciunile 
dumneavoastră. S-a luat, prin urmare, decizia ca inspectorul Fox 
să însoţească expediţia. 

— Fox? Tocmai el? îşi ridică Sarah fruntea. 

— Pot să înţeleg că nu sunteţi încântată, dar, aşa cum stau 
lucrurile, trebuie să ne supunem necesităţii. 

— Poate dumneavoastră, Sir Jeffrey, întrucât aveţi obligaţii 
faţă de Casa regală. Eu, în schimb, am venit pe cont propriu la 
Londra şi sunt liberă să părăsesc oraşul oricând. 

— Desigur, dar în acest caz ar trebui să renunţaţi la ceva ce 


vă doriţi din inimă, anume la a vi se încredința conducerea 
expediției şi la a căuta în nisipul deşertului misterele trecutului. 
Mortimer Laydon mi-a spus cândva că aţi moştenit multe 
însuşiri ale tatălui dumneavoastră, iar eu tind să-i dau dreptate. 
Sunteţi arheolog cu trup şi suflet şi, din momentul în care aţi 
aflat de existenţa cultului lui Thot şi de Focul lui Ra, v-aţi dorit 
să descifraţi misterul. Nu-i aşa? 

Lui Sarah i-ar fi plăcut să-l poată contrazice. Măcar pentru a 
nu lăsa istoria să se repete şi pentru ca ea să nu devină, la fel ca 
tatăl ei în cele din urmă, o minge de aruncat de colo-colo în 
mâinile celor puternici. Dar nu putu - Jeffrey Hull avea pe deplin 
dreptate. 

Sarah jinduia într-adevăr să elucideze enigma - pe de-o parte 
dintr-un sentiment de datorie faţă de victimele din Whitechapel, 
pe de altă parte din dorinţa de a face tot posibilul pentru a-l 
elibera pe naşul şi mentorul ei, Mortimer Laydon. 

Mai mult, în adâncul sufletului simţea trezindu-i-se spiritul de 
aventură. Sarah încercase din răsputeri să i se opună, dar, 
asemenea unui vulcan activ, care nu-şi putea reţine lava încinsă, 
nu avea nici o şansă să domine cu succes acest imbold lăuntric 
arzător. După tot ce se petrecuse în Alexandria, aproape că se 
ruşina pentru asta, dar nu putea altfel, trebuia să răspundă 
provocării. 

— Aveţi dreptate, Sir Jeffrey, recunoscu ea. Dacă Liga 
Egipteană şi preşedintele ei doresc acest lucru, sunt gata să 
preiau conducerea expediției. Cu o condiţie însă, să-i fie îngăduit 
lui Maurice du Gard să mă însoţească. 

— Asta nu ar trebui să fie o problemă. Cunoştinţele lui 
lingvistice ne pot fi de folos în călătoria de-a lungul Nilului. 
După cum ştiţi, francezii au lăsat acolo urme neîndoielnice. În 
plus, expediţia va fi însoţită de încă un gentleman, pe care mi-ar 
plăcea să vi-l prezint. Dacă doriţi să aşteptaţi un moment... 

Sir Jeffrey se scuză cu un zâmbet, o lăsă pe Sarah în picioare 
şi se duse la uşa din spate a salonului, pe care o deschise. Îşi 
făcu apariţia un bărbat care părea să fi aşteptat cu nerăbdare 
acest moment. Era înalt şi atletic. Purta o uniformă roşie de 
husari, care îi conferea un aer elegant. Faţa lui bronzată avea 
trăsături bine definite; nasul subţire ca un cuţit îi împărțea faţa 
în două, iar ochii lui întunecaţi se afundau în orbitele adânci. 


Părul scurt era negru ca pana corbului, iar mustaţa îi era tunsă 
după ultima modă. Avea cizmele proaspăt lustruite, la fel ca 
mânerul sabiei purtate la şold. 

— Îmi permiteţi să vă prezint, Lady Kincaid? întrebă Sir 
Jeffrey. Acesta este căpitanul Stuart Hayden, ofiţer al 
regimentului 19 de husari. Lady Kincaid, fiica lui Gardiner 
Kincaid şi specialistă în arheologie. 

Bărbatul în uniformă se înclină corect, la care Sarah răspunse 
cu o înclinare uşoară din cap. Nu făcu niciun secret din faptul că 
nu agrea prezenţa lui. Consilierul regal nu pomenise nimic 
despre participarea cuiva din armată la expediţie şi, desigur, 
Sarah se întreba care era scopul acestei măsuri... 

— Căpitanul Hayden este un ofiţer foarte merituos, a cărui 
unitate s-a evidenţiat în cursul campaniei militare de anul trecut 
prin cutezanţa ei deosebită. Tocmai s-a întors din Egipt. 

— Sunt impresionată, declară Sarah, fără să pară 
entuziasmată. 

Hayden nu se pierdu cu firea. 

— Lady Kincaid, zise el cu un surâs fermecător, este o onoare 
pentru mine să vă cunosc. Am auzit deja multe despre 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, replică Sarah scurt. 

Apoi, în virtutea unei izbucniri bruşte a temperamentului ei, 
trase aer în piept şi i se adresă lui Jeffrey Hull. 

— Ce înseamnă asta? dori ea să afle. De ce participă la 
expediţie cineva din armată? 

— Numai pentru protecţia noastră, o asigură consilierul regal. 

— Într-adevăr? Oare nu se urmăreşte ca armata să intre în 
posesia unei antichităţi egiptene care ar putea fi utilizată ca 
armă? 

— Ne-am gândit la asta, recunosc, zise Sir Jeffrey. Desigur, 
Horse Guards, cartierul principal al armatei britanice, este 
încântat de perspectiva unei astfel de arme-minune, dar nu 
acesta este totuşi scopul expediției. Armata ne susţine cu ostaşi 
şi cu echipament militar, în schimb, doreşte să fie informată în 
ce priveşte deznodământul expediției. În ochii mei, târgul este 
corect. Sau aţi prefera ca Focul lui Ra să ajungă pe mâna 
duşmanilor noştri? 

— Nu, scutură Sarah din cap. Dar mie îmi aparţine comanda 


expediției, corect? 

— Aşa este, consimţi Hayden, a cărui voce sonoră avea o 
tonalitate mai blândă decât ar fi lăsat să se presupună 
înfăţişarea sa marţială. In orice caz, până când duşmanii noştri 
vor trece la atac. Atunci ostaşii mei şi cu mine vom prelua 
comanda pentru a arăta acestor ticăloşi ce înseamnă să 
provoace Imperiul. 

— Înţeleg, replică Sarah rece. La fel cum le-aţi arătat 
locuitorilor Alexandriei, nu-i aşa? 

— Cum? Nu înţeleg... 

Hayden îi aruncă lui Sir Jeffrey o privire nesigură. 

— Ce are a face una cu alta? Atacarea Alexandriei în cursul 
anului trecut a fost o măsură necesară din punct de vedere 
militar, care... 

— Necesară din punct de vedere militar? surâse Sarah cu o 
undă de tristeţe. Credeţi-mă, bunul meu căpitan Hayden, că aţi 
fi fost de altă părere dacă v-aţi fi aflat în momentul atacului 
înăuntrul zidurilor. 

Privirea pe care ea i-o aruncă era atât de zdrobitoare, încât 
ofiţerul nu o contrazise. 

— Oricum, zise el prudent, telul nostru trebuie să fie să găsim 
ascunzătoarea acestor sectanţi şi să o distrugem ca pe un cuib 
de crocodili. Dumneavoastră sunteţi însărcinată cu găsirea 
acestei ascunzători, Lady Kincaid. De restul ne ocupăm noi. 

— Foarte simplu, nu-i aşa? 

— Într-adevăr. 

— Spuneţi-mi, căpitane, sunteţi chiar aşa de naiv? Chiar 
credeţi că-i putem lua pe sectanţi prin surprindere? Ştiu de mult 
că venim, foarte probabil ne aşteaptă deja. Cu douăzeci şi patru 
de ore în urmă am fi putut lua noi frâiele în mână, dar acum nu 
mai este cazul. Oricine ar fi duşmanii noştri, ei sunt cei care 
dictează regulile jocului, iar nouă nu ne rămâne decât să 
reacţionăm. 

Acestea fiind spuse, Sarah se întoarse şi îi lăsă pe cei doi 
gentlemeni în urmă; nu-şi dorea decât să părăsească salonul şi 
să plece pe acelaşi drum pe care venise. 

— Unde vreţi să mergeţi? întrebă Sir Jeffrey uluit. 

— Unde? răspunse Sarah peste umăr. Trebuie să-mi fac 
bagajele. De aceea, dacă domnii doresc să mă scuze... 


— Nici nu intră în discuţie, ripostă Hayden hotărât. Dacă aveţi 
dreptate şi unchiul dumneavoastră a fost răpit într-adevăr de 
aceşti sectanţi, atunci este de presupus că şi dumneavoastră vă 
aflaţi în pericol, Lady Kincaid. 

— Nicio grijă, răspunse Sarah liniştită, sunt în stare să îmi 
port singură de grijă. 

— Sunteţi o lady şi aveţi nevoie de protecţie, insistă el, 
lovindu-se cu o palmă în piept, în timp ce îşi ţinea cealaltă mână 
pe mânerul sabiei. 

— Of, Doamne! exclamă Sarah din pragul uşii. Atunci, vă rog, 
căpitane. Nu vreau să vă împiedic să vă îndepliniţi datoria de om 
de onoare. Dacă vă face plăcere, însoţiţi-mă în Mayfair, deşi 
sunt convinsă că la lumina zilei nu mă ameninţă niciun pericol. 

— Chiar şi aşa, răspunse Hayden uşor ofensat, urmând-o 
afară. Ordinul e ordin. 

Sala de intrare în club era decorată cu reprezentări. Nu erau 
originale, aşa cum observase Sarah încă de la intrarea în 
clădire, ci imitații care-i reproduceau pe zeii egipteni Horus, 
Anubis, Chepre, Hathor etc. Între ele, uşi din lemn de stejar, 
închise la culoare, permiteau intrarea în încăperile clubului. 
Altfel decât la venirea lui Sarah, o uşă stătea pe jumătate 
deschisă, astfel că tânăra putu arunca o privire în încăperea 
învecinată, care părea foarte mare... 

Ascultând de un impuls, Sarah se apropie de uşă şi o deschise. 
Uimită, văzu în faţa ei un rond prevăzut cu câteva şiruri de 
scaune, care aducea cu un amfiteatru antic. În mijloc se înălța 
un obelisc care, aşa cum observă Sarah, imita Acul Cleopatrei. 
În faţa lui se afla un pupitru de orator, decorat cu aripi aurite. 
Deasupra obeliscului şi a locurilor prevăzute pentru auditoriu se 
întindea o cupolă din sticlă, prin care trecea lumina moderată de 
afară. Dincolo de cupolă, se vedea cerul înnorat şi cenuşiu al 
Londrei. 

— Marele auditoriu, explică Sir Jeffrey, care, împreună cu 
Hayden, i se alăturase lui Sarah. Liga Egipteană este mândră de 
legăturile pe care le întreţine cu savanții şi artiştii din lumea 
întreagă. Charles Robertson a ţinut aici un discurs, la fel şi 
germanul Lepsius, precum şi nişte discipoli ai francezului 
Champollion... 

— Incredibil, comentă Sarah, nu cu gândul la discipolii 


fondatorului egiptologiei, ci mirată că ştia acest loc... 

Il cunoştea, deşi nu fusese niciodată aici, din descrierea 
făcută de duce sub acţiunea hipnozei. Obeliscul, un rond larg, 
deasupra cerul liber, chiar dacă în spatele unei sticle... 

Fu ca o revelaţie pentru Sarah Kincaid. Moştenitorul regal 
nici nu minţise, nici nu fusese înşelat de imaginaţie. Aici îi 
întâlnise pe zeii egipteni! Chiar aici, în auditoriul Ligii 
Egiptene... 

Sarah se înfiora la acest gând şi trebui să se controleze pentru 
a nu-şi trăda uluirea. Deodată, câteva piese din puzzle căzuseră 
la locul lor, punând liga într-o altă lumină. 

„Dacă, în realitate, conjuraţii care au pus la cale crimele din 
Whitechapel şi caută Cartea lui Thot sunt membrii acestei 
societăţi venerabile şi reputate? Asta ar însemna că nu nişte 
fanatici păgâni, nişte agitatori sau duşmani exteriori ameninţă 
Imperiul, ci nişte conjuraţi care se dau drept gentlemeni 
onorabili, şi ascund în realitate un secret întunecat...” 

— Totul este în ordine, Lady Kincaid? se interesă Hayden, 
sincer îngrijorat. Aţi pălit. 

— Mă simt bine, îl asigură Sarah. 

— Poate ar trebui să mai reflectaţi asupra participării 
dumneavoastră la această expediţie. In orice caz, este în joc 
viaţa naşului dumneavoastră, şi eu nu sunt sigur că această 
povară... 

— Mă simt bine, repetă Sarah energic, în timp ce îşi spunea 
că, de acum încolo, trebuia să fie foarte, foarte atentă. 

Duşmanul se putea furişa oriunde. 


Un spaţiu fără ferestre, ascuns de ochii opiniei publice. Doi 
bărbaţi, care discutau cu glas scăzut, fără să se privească în 
ochi. 

— Şi acum? 

— Cred că nu mai trebuie să ne facem niciun fel de griji. 
Expediția a fost aprobată. Corabia care-i va duce pe Sarah 
Kincaid şi pe însoțitorii ei în Egipt va ridica ancora în câteva 
zile. 

— Bănuieşte Kincaid ceva? 

— Nu cred. Este atât de preocupată să-l prindă pe criminalul 
din Whitechapel şi să-l găsească pe naşul ei, încât nici prin gând 


nu-i trece că expediţia ei ar putea sluji în realitate unui alt scop. 

— Cu atât mai bine. 

— Sarah Kincaid este o tânără femeie curajoasă, dar e la fel 
de naivă ca şi tatăl ei. Ne va face un serviciu preţios, nu am 
nicio îndoială. 

— Aş dori să vă împărtăşesc optimismul. După toate eşecurile 
anterioare... 

— Nu şi de data asta. Sunt convins că Sarah Kincaid va găsi 
ce căutăm noi. Este mult mai stăruitoare decât pare şi va reuşi 
ceea ce nu a izbutit nimeni până acum. 

— Sună ca şi cum aţi admira-o. 

— Poate, un pic. 

— Toată cinstea pentru admiraţia dumneavoastră. Dar vă 
este, sper, clar că Sarah Kincaid nu trebuie să se întoarcă vie 
din Egipt? 

— Desigur. Cum va găsi Cartea lui Thot, va muri. 

— Şi francezul? Ce este cu el? 

— Este o belea şi mă tulbură faptul că este încă în viaţă. 
Incidentul din 'Tenter Street a fost o eroare prostească. Faptul 
că, în locul acestui francez curios, şi-a pierdut viaţa un inspector 
de la Scotland Yard a atras şi mai mult atenţia asupra noastră, 
mai mult decât ne convine. 

— Dacă du Gard a reuşit într-adevăr să-i smulgă nişte secrete 
ducelui de Clarence, atunci este un om foarte periculos şi 
trebuie înlăturat, înainte să reuşească să afle ceva despre 
adevăratele noastre scopuri. 

— Aveam impresia că nu credeţi în artele lui. 

— Nu este relevant ce cred eu. Dacă du Gard este mort, nu va 
mai putea divulga nimic, şi doar aceasta contează. La sfârşit, nu 
va mai întreba nimeni câte vieţi a costat victoria. Ca în cazul 
atâtor realizări ale trecutului, va conta doar cine a triumfat la 
urmă. Istoria este scrisă de învingători; aşa a fost mereu... 


Cartea a Il-a 


EGIPT 


1 


RAPORT EXPEDIȚIE 
28 NOIEMBRIE 1883 


Îmi vine greu să cred ce am făcut. 

După ce am trăit în izolarea îndepărtatului Yorkshire, 
credincioasă intenţiei mele de a sta departe de tot, iată-mă 
acum pe cale să mă arunc cu capul înainte într-o aventură al 
cărei deznodământ este cât se poate de incert. 

Uneori mi-ar plăcea să mă pot întoarce, dar apoi simt din 
nou acea nelinişte care mă îndeamnă să cercetez misterul. 
Sunt datoare victimelor şi lui Mortimer Laydon, în ultimă 
instanţă, şi tatălui meu. Poate că avea dreptate când mi-a 
spus odată că nu-mi rămâne decât să urmez chemarea 
necunoscutului şi că menirea mea este de a cerceta 
enigmele, aşa cum a făcut şi el o viaţă întreagă. Probabil mă 
atrage în această expediţie şi perspectiva de a îndrepta 
lucrurile. Căci atunci, ca şi acum, este ameninţată viaţa unui 
om pe care-l iubesc. 

Dimineaţă devreme, corabia cu aburi Rule Britannia a 
părăsit portul Londrei. La bord se găsesc, în afară de mine 
şi de Maurice du Gard, Q.C. Jeffrey Hull, care, în ciuda 
vârstei înaintate, a ţinut să ia parte la expediţie, precum şi 
inspectorul Fox de la Scotland Yard, care nu pierde nicio 
ocazie pentru a-mi da de înţeles că socoteşte această 
călătorie o mare eroare. Căpitanul Hayden este răspunzător 
pentru siguranţa expediției, dar, până acum, am impresia că 
îl preocupă mai mult uniformele ireproşabile şi cizmele 
proaspăt lustruite. Tentativele lui repetate de a mă 
impresiona mă obosesc şi deja îmi doresc să ajung la 
capătul călătoriei... 


4 DECEMBRIE 1883 
După ce am trecut de coasta spaniolă, având mare 


liniştită, am nimerit în dreptul Gibraltarului într-o furtună în 
care au murit doi membri ai echipajului de pe Rule 


Britannia. 

Gândul mă duce inevitabil la cuvintele ducelui de 
Clarence. Pe parcursul aducerii Acului Cleopatrei din 
Alexandria la Londra, au murit şase marinari, fapt pus de 
duce pe seama blestemului zeului Thot. Deşi, fiind creştină, 
nu ar trebui să dau crezare unei astfel de interpretări, o 
parte din mine se întreabă dacă acest blestem nu se abate 
acum şi asupra noastră... 


6 DECEMBRIE 1883 


După o escală de două zile la Gibraltar, timp în care s-au 
reparat stricăciunile provocate de furtună carenei şi 
sistemului de propulsare a corăbiei, Rule Britannia şi-a 
continuat călătoria dimineaţa. 

De la tribord recunosc deja coasta îndepărtată a Algeriei. 

Africa... 

Nu aş fi crezut niciodată că mă voi întoarce atât de 
repede aici, nu după tot ce s-a întâmplat. Nu am făcut nimic 
altceva decât să-mi asum responsabilitatea, iar aceasta m-a 
condus din nou aici, la marginea de nord a acestui continent 
întunecat. 

Să fie acesta destinul meu? 

Aşa cum mi s-a zis, în Cairo ni se va alătura încă un 
membru al expediției: un egiptean numit Kamal, care ne va 
sta la dispoziţie în calitate de ghid. De asemenea, ne vor 
însoţi nişte soldaţi din unitatea căpitanului Hayden. Nu sunt 
prea bucuroasă, dar, având în vedere pericolul, trebuie să 
accept situaţia... 


17 DECEMBRIE 1883 


Alexandria! 

M-am temut în taină de clipa când vor apărea la orizont 
contururile familiare şi, într-adevăr, am avut o strângere de 
inimă atunci când Rule Britannia, trecând de far şi de 
cazarma britanică de la capătul vestic al peninsulei, a intrat 
în portul vechi. Priveliştea oraşului cu cupolele lui, cu 
turnuri şi minarete mi-a trezit amintiri. Şi nu doar mie, ci şi 
lui du Gard, care stătea tăcut, rezemat de balustrada punţii, 
cu privirea cufundată în trecut. j 

Imediat după ancorare, am coborât pe uscat. În timp ce 
Sir Jeffrey s-a dus la oficiul vamal să rezolve formalităţile de 


călătorie, noi, ceilalţi membri ai expediției, am pornit spre 
gara situată la nord de Moharrem Bey, pentru a ne urca în 
tren. 

În timp ce scriu aceste rânduri, stau în compartimentul 
meu separat şi ascult huruitul constant al vagoanelor. Când 
privesc pe fereastră, văd peisajul larg şi fertil al deltei 
Nilului, învăluit în lumina palidă a lunii, şi îmi vine greu să 
cred că m-am întors... 


17 DECEMBRIE 1883 


Ne apropiem de Cairo dinspre Kasr-en-Nuzha, însoţiţi de 
lumina zilei noi care se ridică la est peste deşert. Având 
câmpul la dreapta noastră şi dealurile abrupte din Djebel 
Mokattam în stânga, ajungem în oraşul cu case de culoarea 
nisipului, cupole şi minarete, înconjurat de verdele intens al 
curmalilor şi străbătut de albia Nilului, care sclipeşte în 
soarele dimineţii. 

După tot ce s-a întâmplat, aproape că am uitat cât de 
minunat este Egiptul, dar nu am voie să mă las furată de 
gânduri, trebuie să mă concentrez asupra prezentului. 
Trenul nostru va sosi în curând la gara din Cairo; atunci va 
începe aventura şi noi vom continua o căutare care a 
început acum trei mii de ani. 

Merit oare această onoare? Sunt la înălţimea provocării? 
Miza este mare... 


CAIRO, 19 DECEMBRIE 1883 


— Yalla! Yalla! 

Strigătul strident cu care posesorii de cămile îşi mânau 
animalele pe străzile aglomerate fu primul lucru pe care îl auzi 
Sarah Kincaid când ieşi din clădirea gării şi păşi într-o altă lume. 

O dogoare încărcată de praf şi zgomot o lovi în faţă. Bărbaţi 
cu caftane deschise la culoare şi burnusuri întunecate forfoteau 
în căutarea unui câştig - unii se ofereau ca ghizi sau hamma/, 
alţii se îndeletniceau cu vânzarea apei şi a limonadei din lemn- 
dulce sau încercau să scape de covoare sau alte mărfuri pe care 
le purtau pe umeri; alţii se străduiau, gesticulând de zor, să îi 
momească pe călătorii proaspăt sosiți la Cairo să urce în 


3 Hamal (n.a.) 


trăsurile oprite în faţa gării - destul de ponosite şi care nu 
trezeau prea multă încredere. 

Strada era flancată de clădiri joase, din chirpici, cu doar două 
niveluri, a căror culoare deschisă reflecta orbitor lumina 
soarelui. Copertinele din stofă cu dungi făceau un pic de umbră 
trecătorilor care circulau de-a lungul străzilor prăfuite. 
Lustragiii, bărbierii şi tocilarii stăteau şi îşi ofereau serviciile. 
Toate prăvăliile erau deschise: dulgheri, olari şi împletitori de 
coşuri îşi lăudau mărfurile; inclusiv un katib avea prăvălioara 
deschisă şi stătea la dispoziţia celor care nu stăpâneau citirea şi 
scrierea în limba arabă. Care şi cămile împovărate până la refuz 
înaintau cu greu pe străzi, acompaniate de tipetele puternice ale 
conducătorilor lor. Aerul fierbinte era îmbibat de duhoarea 
înţepătoare a baligii de cămilă, dar şi de mirosul mirodeniilor 
care răzbătea din kahowas“-uri şi din mâncărurile cu fut. 

Milton Fox nu putu spune decât: 

— Cerule bun! Unde am ajuns, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Bun venit în Cairo, inspectore, replică Sarah acru. 

Sarah îşi schimbase rochia de mătase cu un veşmânt mai 
simplu, din bumbac deschis la culoare. Pălăria cu boruri largi, 
care-i completa vestimentația, şi o mică umbrelă îi făceau 
umbră. 

— Nu vă place aici? 

— Dacă îmi place? se schimonosi Fox. Este fierbinte ca în iad 
şi miroase ca într-o latrină! 

— Eh bien, aveţi dreptate, consimţi du Gard, strâmbând din 
nas. Dar, dacă nu vă place, nu trebuie să rămâneţi, monsieur 
linspecteur. Următorul tren înapoi spre Alexandria pleacă deja 
la noapte şi sunt convins că aţi găsi un vas care să vă ducă 
înapoi la... 

— Lăsaţi-o baltă, mârâi bărbatul de la Scotland Yard. Credeţi 
că nu am niciun sentiment al datoriei? Am primit un ordin şi voi 
rămâne cu siguranţă pentru a-l îndeplini, chiar dacă eu personal 
socotesc această expediţie o totală pierdere de timp. 

— Oui, confirmă du Gard acru. Aţi mai zis asta. 

— După toate probabilitățile, curierul pe care l-am trimis 


+ Scrib (n.a.) 
> Cafenea egipteană (n.a.) 
ê Boabe (n.a.) 


înainte s-a îngrijit să ne găsim pregătite camerele de la hotelul 
Shepheard's, spuse căpitanul Hayden. Cred că ar fi preferabil, 
domnilor, să înnoptăm deocamdată acolo. Astfel i-am da lui Lady 
Kincaid ocazia să se odihnească şi să se revigoreze după drumul 
obositor. 

Sarah vru să protesteze, asigurându-l că nu are nevoie de 
somn şi revigorare, dar nu apucă. 

— Très bien, o idee minunată, fu imediat de acord du Gard. 

Fox, de asemenea, părea în mod excepţional să fie de aceeaşi 
părere. 

— O înghiţitură răcoritoare şi un pic de odihnă ne vor prii 
după toate... 

— Lady Kincaid! Atenţie! strigă tare Hayden. 

Pusă în gardă, Sarah se întoarse cu iuţeală şi văzu un bărbat 
de vârstă mijlocie, într-un caftan murdar, care venea direct spre 
ea. Avea tenul închis; părul negru îi ajungea până la umeri; 
barba lui era sălbatică şi neîngrijită, iar în ochii săi negri era 
ceva ce o sperie pe Sarah. Străinul se apropia de ea fără ao 
pierde din ochi, când Hayden se repezi deodată ca un fulger 
între ei. 

Uniforma roşie a ofițerului o atinse uşor pe Sarah şi, înainte 
ca ea să înţeleagă ce se petrecea, străinul fu pus la pământ 
având la gât vârful sabiei lui Hayden. 

— Nicio mişcare, câine, îl repezi ofiţerul, sau sângele tău se 
va amesteca cu baliga de cal şi de cămilă. 

— V-vă rog, domnule, îngăimă bărbatul pe a cărui faţă uşor 
nedumerită, la o privire atentă, Sarah nu văzu nimic duşmănos. 
Aveţi milă de mine şi nu-mi faceţi niciun rău! Vă sunt prieten! 

— Aiureli! răsună vocea ofițerului, care în mod evident se 
complăcea în a juca rolul salvatorului. Prietenii nu se apropie pe 
furiş pe la spatele femeilor fără apărare. 

— Dar este adevărat, sunt un prieten! îl asigură celălalt într-o 
engleză inteligibilă. Era prevăzut să vin aici. Numele meu este 
Kamal... 

— Tu eşti Kamal? întrebă Sarah uluită. 

— Da, Milady, răspunse acesta, privind-o neajutorat cu ochii 
lui mari. Şi dumneavoastră sunteţi fără îndoială Sarah Kincaid, 
fiica marelui Gardiner, care a făcut atâtea pentru ţara mea. 

— Da, e adevărat. 


— Vă rog, domnule, i se adresă rugător egipteanul lui Hayden. 
Luaţi-vă sabia şi lăsaţi-mă să mă ridic pentru a o putea saluta în 
mod potrivit pe lady. 

— Păi, eu... 

— La o parte, Hayden, insistă Sarah. Aţi demonstrat într-un 
mod spectaculos că sunteţi în stare să mă protejaţi şi cu această 
ocazie puţin a lipsit să nu-l înjunghiaţi pe ghidul nostru. 
Felicitările mele! 

În timp ce ofiţerul se înroşi şi-şi vâri sabia în teacă, du Gard îl 
ajută pe nefericitul Kamal să se ridice. Lamentându-se, acesta se 
plânse că acum caftanul lui era prea murdar şi-şi scutură de zor 
praful de pe hainele sărăcăcioase. 

— Numele meu este Kamal, se prezentă el în cele din urmă 
încă o dată şi se înclină cu o galanterie neaşteptată. La 
dispoziţia dumneavoastră, Milady. 

— Mulţumesc, Kamal, răspunse Sarah. Şi scuzaţi, vă rog, 
întâmpinarea cam nepoliticoasă. Căpitanul Hayden înclină să 
bănuiască un duşman în spatele oricărei feţe bronzate. 

— Şi asta nu fără motiv, declară Hayden, înainte să apuce 
Kamal să răspundă. Nu trebuie să ai încredere în aceşti 
vagabonzi murdari; este o constatare care şi-a dovedit adesea 
validitatea. 

— Vagabonzi murdari! Vreţi să-mi jigniţi poporul, Sir? 

Kamal îşi îndreptă spinarea şi, în ciuda caftanului sărăcăcios 
şi a înfăţişării lui prăfuite, faţa sa exprima o mândrie neclintită. 

— Aici nu e nimic de jignit, spuse Hayden cu convingere. Sau 
eşti de altă părere, boy? 

Ofiţerul folosise intenţionat cuvântul zeflemitor care putea fi 
adresat în limba engleză unui servitor. Sarah văzu cum în ochii 
egipteanului se aprinse o mânie spontană şi cum acesta îşi 
strânse pumnii. Kamal îşi stăpâni totuşi mânia şi înclină supus 
capul. 

— Nu, domnule, zise el uşor. Kamal vă stă la dispoziţie. 

— Bun, zise ofiţerul, plin de sine. Atunci mergi şi ocupă-te să 
primim o trăsură, şi anume una care să fie demnă de o lady. Sau 
te aştepţi ca Lady Kincaid să meargă prin praf şi bălegar de 
cămilă? 

— Bineînţeles că nu, replică egipteanul cu voce scăzută şi se 
înclină. 


Deja dorea să o ia din loc pentru a-şi îndeplini sarcina, când 
Sarah îl reţinu. 

— O clipă, Kamal. 

— Da, stăpână? 

— Nu este necesar să mă numeşti „stăpână”; Lady Kincaid 
este suficient. Şi nu vei pleca până când căpitanul Hayden nu îşi 
cere scuze după cuviinţă. 

— Ce? 

Faţa severă a lui Hayden exprima nedumerire. 

— Aţi înţeles bine, căpitane, zise Sarah rece. Vreau să-i cereţi 
scuze lui Kamal. Nu este sluga dumneavoastră, ci ghidul nostru 
în călătoria ce urmează să o facem, iar eu personal îi sunt foarte 
recunoscătoare pentru serviciile aduse. Nu este deloc potrivit 
să-l trataţi aşa cum aţi făcut-o. 

Hayden trase aer în piept, întârziind să dea o replică. Se 
vedea clar că buimăcirea lui se transformă în indignare acerbă. 

— Niciodată, răbufni el, scuturând vehement din cap. Nu este 
demn de un ofiţer al coroanei britanice să-şi ceară scuze de la 
un slujbaş. 

— În niciun caz, Sir, ripostă Sarah, este nedemn să te porţi ca 
şi cum originea şi culoarea pielii tale te-ar face să fii mai mult 
decât un om. Dar, dacă puneţi preţ pe ţinuta dumneavoastră, îi 
pot desigur cere lui Sir Jeffrey ca un alt ofiţer să însoţească 
expediţia. Sunt convins că mulţi doresc să fie promovați în locul 
dumneavoastră ca maiori... 

— Bine, răspunse Hayden cu vocea pierdută. Îmi cer scuze 
pentru comportamentul meu, spuse el scrâşnind din dinţi. 
Pentru mine este - cum să zic? - inexplicabil. 

— Scuzele sunt acceptate, zise Kamal, dezvelindu-şi printr-un 
zâmbet larg dantura ireproşabilă. 

— Frumos, aprobă Sarah. După ce am clarificat asta, ar fi într- 
adevăr folositor să avem un mijloc de deplasare care să ne ducă 
la hotel. Vrei, te rog, să te ocupi tu de asta, Kamal? 

— Desigur, s... Milady, replică ghidul şi se înclină adânc, 
pentru a dispărea apoi în forfota de pe stradă. 

Hayden privi în urma lui, cuprins de ură. 

— Lăsaţi, căpitane, nu se putu abţine inspectorul Fox de la a 
face o remarcă muşcătoare. Trebuie să ne împăcăm cu faptul că 
Lady Kincaid are o simpatie ciudată pentru această ţară şi 


locuitorii ei... 


Într-o diligenţă trasă de cai, care fără îndoială văzuse şi 
vremuri mai bune şi care, după ce servise timp îndelungat în 
Anglia, ajunsese pe căi ocolite în Egiptul îndepărtat, Sarah 
Kincaid şi însoțitorii ei se îndreptară spre hotel. În interior, unde 
încăpeau până la şase călători, se aşezară Sarah, du Gard, 
Milton Fox şi căpitanul Hayden. Aşa cum se cuvenea rangului şi 
poziţiei lui, Kamal luă loc pe bancheta din spate, prevăzută 
pentru servitori. 

Drumul pe străzile prăfuite din Cairo se prelungi, nu atât 
pentru că distanţa dintre gară şi Esbekija, unde prin curier 
fuseseră rezervate camere la hotelul Shepheard, ar fi fost atât 
de mare, ci mai degrabă deoarece circulaţia stagna adesea pe 
căile înguste, unde se îmbulzeau cămile, bovine şi vehicule. De o 
parte şi de alta a străzii se ridicau zidurile caselor pe mai multe 
niveluri şi cu ferestrele arcuite în stil oriental. Cu fiecare etaj, 
casele se apropiau mai mult una de alta, nelăsând pe cât posibil 
razele soarelui să pătrundă pe stradă; chiar şi la umbră, aerul 
era dogoritor şi apăsător. 

— Ah! se plânse Milton Fox, care-şi lepădase haina, dar în 
trăsură tot se înroşise la faţă de zăpuşeală. Canicula asta mă 
omoară. 

— Asta numiţi dumneavoastră caniculă, Sir? întrebă ironic 
Hayden. Ce aţi zice dacă ne-am afla în deşert, unde cât vezi cu 
ochii nu există umbră sau apă? V-aş putea istorisi despre 
unitatea mea... 

— V-aş fi recunoscătoare dacă ne-aţi scuti de anecdotele 
dumneavoastră, căpitane, îl întrerupse Sarah. Fiecare dintre noi 
are trecutul lui, dar nimeni nu se făleşte aşa cu el. 

— Oui, are dreptate, o susţinu du Gard, căruia îi displăcea 
tendinţa lui Hayden spre grandomanie. 

— Nu v-a întrebat nimeni, du Gard, ripostă Hayden iritat. Ca 
francez nu puteţi oricum înţelege ce simte un soldat al Coroanei 
britanice. 

— D'accord, îi dădu dreptate du Gard, ridicând mâinile 
împăciuitor. Într-adevăr, nu pot. 

— Pe de altă parte, cine poate? adăugă Sarah tăios. 

Privirea ei şi a lui Hayden se întâlniră într-un duel fără 


cuvinte. 

— Oricum ar fi, zise Fox, care avea sentimentul neplăcut că el 
declanşă această ceartă, întâi mă voi prezenta la barul hotelului 
şi voi ridica paharul în cinstea reginei şi a Imperiului; poate se 
pune şi nişte gheaţă în băutură. Cine mi se alătură? 

— În orice caz, nu ar trebui să faceţi asta, îl preveni Hayden. 
Pe această zăpuşeală, acţiunea alcoolului este foarte nocivă. 
Dacă vreţi să vă păstraţi mintea limpede şi autocontrolul, atunci 
ar trebui să preferaţi o ceaşcă de ceai. Sau aveţi ceva şi 
împotriva acestui sfat, Lady Kincaid? 

— Deloc, căpitane, răspunse ea cu cel mai fermecător zâmbet 
posibil. Nu este nimic de adăugat înţelepciunii cuvintelor 
dumneavoastră. 

— Alors, servim un ceai la barul hotelului? îi întrebă du Gard 
pe ceilalţi. 

— Mergeţi; eu voi veni mai târziu, răspunse Sarah. 

— Ce vrea să însemne asta? se interesă Hayden. Unde vreţi să 
mergeţi? 

— După cumpărături, răspunse Sarah scurt. Doar nu vă 
aşteptaţi să mă balansez pe spatele unei cămile în rochie cu 
crinolină; nu pot avea aşa o pretenţie de la bietul animal. În 
plus, trebuie să adun nişte informaţii. 

— Informaţii? îşi ascuţi urechile Fox. 

— Aşa cum probabil ştiţi, domnii mei, nu mă aflu pentru prima 
oară în Egipt. Cunosc câţiva oameni şi locuri unde se pot obţine 
toate mărfurile posibile, inclusiv informaţii. 

— Locuri rău famate şi întunecate, fără îndoială, îşi exprimă 
Hayden convingerea. În niciun caz nu vă voi lăsa să mergeţi 
singură în astfel de locuri. 

— Nu vă rămâne de ales, stimate căpitan. Dar dacă vă 
consolează, nu voi invita pe niciunul din domnii prezenţi să vină 
cu mine. 

— Quoi? îşi exterioriza şi du Gard neliniştea. Chiar vrei să 
mergi singură? 

— De ce nu? Pot să am grijă de mine, după cum bine ştii. 

— Oui, e adevărat, ce-i drept. 

— Şi din nou vă exprimaţi neîntrebat părerea, du Gard, îl 
mustră acru Hayden care-şi vărsă frustrarea de pe urma 
conversaţiei cu Lady Sarah asupra francezului; nu mai întâlnise 


atâta îndărătnicie la o femeie. Aşa ceva nici nu intră în discuţie, 
zise el cu aplomb. Aceşti sectanţi l-au răpit pe unchiul 
dumneavoastră, Lady Kincaid, şi trebuie să pornim de la 
premisa că şi dumneavoastră sunteţi în pericol. Dacă nu doriţi 
să acceptaţi să vă escortez eu, măcar voi da ordin la doi dintre 
oamenii mei să vă... 

— Nu, puse Sarah lucrurile la punct cu toată hotărârea. Poate 
eram în pericol acasă, în Anglia, dar aici mă protejează 
anonimatul mulţimii. Nu doar nouă ne este greu să ne croim 
drum printre magherniţele înguste, căpitane, ci şi duşmanilor 
noştri. In plus, când vă imaginaţi că m-aş putea plimba 
nestânjenită prin oraş în compania a doi soldaţi britanici, 
supraestimaţi simpatia autohtonilor faţă de uniformele roşii. 

— Dar am misiunea de a mă ocupa de siguranţa 
dumneavoastră. Cum aş putea să-i explic lui Sir Jeffrey că v-am 
lăsat să mergeţi în oraş singură şi fără nicio protecţie? 

— Nu voi fi singură, se apără Sarah. Kamal mă va însoţi. 

— Kamal? Acest arab murdar? 

— Ne-a fost pus la dispoziţie în calitate de ghid, aşa că 
beneficiază de încrederea mea şi a Ligii Egiptene de asemenea. 

— Dar nici nu-l cunoaşteţi! 

— Nici dumneavoastră, căpitane. 

— Şi dacă lucrează pentru duşmanii noştri? 

— În virtutea căror indicii presupuneţi asta? A culorii pielii 
lui? clătină Sarah din cap. Să nu vă înşelaţi, căpitane Hayden. 
Am toate motivele să presupun că adversarii noştri nu au pielea 
neagră, ci albă, exact ca dumneavoastră şi ca mine. 

— O clipă, ripostă Fox. Nu aţi spus că răpitorii unchiului 
dumneavoastră erau orientali? 

— Defel, Sir. Am spus doar că erau îmbrăcaţi oriental. Şi, 
chiar dacă ar fi orientali, cei care trag sforile în spatele acestor 
incidente amenințătoare sunt prea familiarizați cu obiceiurile 
patriei noastre; nu au cum să provină din afara ţării. Oricine s-ar 
afla în spatele acestui complot, domnii mei, este unul de-ai 
noştri. 

— Unul de-ai noştri? Exclus! 

Vocea lui Stuart Hayden exprima indignare nedisimulată. 
Milton Fox, de asemenea, o privi dezaprobator. Doar du Gard nu 
îşi manifestă dezacordul. În schimb, un surâs ştiutor i se ivi pe 


buze. 

Diligenţa ajunsese între timp la destinaţie. În faţă se înălța 
faţada impozantă a hotelului Shepheard's, al cărei stil 
arhitectural cu forme patrulatere şi ferestre înalte o distingea de 
clădirile dimprejur. Mai mulţi servitori se grăbiră să care 
bagajele înăuntru şi să-i ajute pe oaspeţi să coboare. 

— De trei mii de ani, oamenii încearcă să descopere misterul 
lui Thot, domnilor, zise Sarah. Nu vreau să trag concluzia că nu 
i-a dus capul, totuşi până acum nu a reuşit niciunul dintre ei. 
Dacă vrem să fim cu un pas în faţa adversarilor noştri, atunci 
avem nevoie de informaţii care nu pot fi obţinute nici din cărti, 
nici din inscripţii vechi. 

— Şi aveţi de gând să procuraţi dumneavoastră aceste 
informaţii? întrebă Hayden neîncrezător. 

— Aşa este, căpitane. Fără ele nu avem nicio şansă să găsim 
vreodată Cartea lui Thot. Şi numai dacă reuşim să o 
achiziţionăm înaintea adversarilor noştri, vom avea ceva cu care 
să putem negocia eliberarea unchiului Mortimer. În această 
privinţă, va trebui, aşadar, să aveţi încredere necondiționată în 
mine. 

Ofiţerul privi scrutător în ochii lui Sarah; în sufletul lui părea 
să se dea o luptă. 

— Bine, zise el în sfârşit, trebuie să ştiţi ce faceţi, Lady 
Kincaid, dar îi iau pe domnii de faţă ca martori că nu-mi asum 
răspunderea şi că am luat energic atitudine împotriva hotărârii 
dumneavoastră. 

— Ştiu să vă preţuiesc grija, căpitane, replică Sarah, fără pic 
de ironie. Dar acum mergeţi şi nu vă aşteptaţi să mă întorc 
decât după apusul soarelui. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, Lady Kincaid. 

— Şi dumneavoastră, căpitane. 

Ofiţerul înclină din cap, apoi se ridică de pe scaunul lui, 
deschise uşa şi coborî. Milton Fox îl urmă imediat, evident 
bucuros să scape de aerul sufocant din diligenţă. După care 
dădu şi du Gard, care şezuse lângă Sarah, să coboare. 

— Alors, eşti sigură? i se adresă el. Îmi închipui unde vrei să 
te duci şi te-aş însoţi cu plăcere. 

— Nu-i nevoie, Maurice. Fă, te rog, ce te-am rugat. Ştii la ce 
mă refer. 


— Oui, je sais bien, confirmă el. Fii cu ochii-n patru, bine? 

— Şi tu de asemenea. 

Îşi luară la revedere din priviri. Apoi du Gard părăsi diligenţă 
şi în uşa deschisă se ivi faţa bronzată a lui Kamal. 

— Îmi este îngăduit să o ajut pe Milady la coborâre? 

— Mulţumesc, Kamal, nu-i nevoie. Mai am de făcut nişte 
pregătiri pentru expediţie şi, deoarece tu eşti ghidul nostru, aş 
dori să mă însoţeşti. 

— Desigur, dacă Milady doreşte, se înclină cu solicitudine 
egipteanul. Unde mi se îngăduie să o conduc pe Milady? 

— La un cizmar şi la un croitor bun, răspunse Sarah cu un 
surâs. Nu am de gând să pornesc la drum cu hainele astea 
nepractice. Apoi la piaţa mare din Esbekija. Şi, în sfârşit, la 
vechiul observator... 


2 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Mi-am petrecut ziua făcând diverse achiziţii, ce-i drept 
ele nu s-au rezumat, cum anunţasem, doar la haine şi 
echipament pentru expediţie. 

Mi-am lăsat însoțitorii de drum în grija lui du Gard pentru 
că trebuie să ştiu cât mă pot baza pe ei. De la descoperirea 
mea din clădirea Ligii Egiptene îmi este clar că duşmanii 
noştri se găsesc printre noi, iar suspiciunea neplăcută că 
unul dintre însoțitorii mei ar putea lucra pentru adversarii 
noştri nu-mi mai dă pace. Deoarece du Gard este singurul în 
care, în ciuda viciilor lui, am încredere necondiționată, l-am 
rugat să arunce un ochi asupra celorlalţi şi dacă este 
necesar, să facă uz de capacităţile lui pentru a afla dacă 
vreunul dintre ei nu joacă cinstit. Ce-i drept, nu-mi pot 
imagina că un consilier regal, un inspector de la Scotland 
Yard sau un ofiţer cu decoraţii înalte şi-ar trăda ţara, dar 
trecutul m-a învăţat să fiu cât se poate de prudentă. 

Şi Kamal, ghidul pus la dispoziţie prin intermediul Ligii, 
este în principiu suspect. Dar, cum nu are ca localnic acces 
în hotel şi cum du Gard nu poate fi peste tot în acelaşi timp, 
m-am hotărât să apelez la altcineva pentru a-l supraveghea. 

La cineva pe care-l cunosc din tinereţe şi pe care nu l-am 
mai văzut de mult... 


ABBASIYE, CAIRO, 19 DECEMBRIE 1883 


Ziua era pe sfârşite când Sarah Kincaid ajunse la vechiul 
observator astronomic, situat în nord-estul oraşului şi care se 
ridica pe colinele domoale din Djebel Mokatam. 

Construită odinioară de califi, clădirea în formă de cupolă, cu 
turn şi platformă înaltă de observaţie, avea o vechime de 
aproape de o mie de ani. De aici, savanţi şi astronomi 
examinaseră bolta cerească şi făcuseră observaţii privind mersul 


stelelor. Realizaseră deja măsurători precise când Occidentul 
dădea încă fenomenelor de pe cerul înstelat o interpretare 
mistică. Faptul că timpurile se schimbaseră şi că barbarii de 
odinioară erau stăpânii lumii era în ochii lui Sarah o ironie a 
istoriei. 

În faţa unui cer care părea incendiat de deşertul încins de 
soare, Sarah urcă scările late, cu marginile fisurate, care duceau 
la poarta turnului. Lui Kamal îi poruncise să rămână lângă 
diligenţă şi să stea acolo de strajă. 

De la balustrada care înconjura temelia din stânci cioplite a 
turnului se vedea o privelişte a oraşului în amurg care-ţi tăia 
răsuflarea. Marea aparent nesfârşită de case cu grădini pe 
acoperiş se cufunda într-un albastru-cenuşiu, străpuns doar de 
minaretele înalte şi ascuţite precum şi de impresionanta 
moschee El-Ashar. În stânga se zăreau citadelele oraşului, ale 
căror ziduri fuseseră ridicate odinioară de Saladin. Dincolo de 
ele se întindea albia largă a Nilului, care avea reflexe argintii în 
lumina lunii şi în care se distingeau insulele Bulak, Roda şi 
Tirse. Şi departe, spre apus, piramidele din Gizeh, care inspirau 
pietate prin forma lor, păreau să vegheze de mii de ani asupra 
oraşului. Muezinii chemau la rugăciune. Cu cât soarele se 
retrăgea mai mult în văile Mokatamului, cu atât mai clar se 
vedeau stelele. Atunci Sarah înţelese de ce acest loc fusese ales 
încă din Antichitate de astronomi pentru a examina bolta 
înstelată. 

Sarah bătu la uşa din lemn, într-un cod secret arătat ei încă 
din copilărie. Trecură câteva clipe; apoi se auzi dinăuntru 
scârţâit de paşi. Se deschise o ferestruică în lemnul uşii, prin 
care o priviră doi ochi neprietenoşi. 

— Bună ziua, zise Sarah încet. Se poate vorbi cu înțeleptul? 

Posesorul ochilor care luceau ameninţător scoase un mârâit 
care amintea mai mult de un leopard decât de o fiinţă 
omenească. Totuşi, Sarah auzi aproape imediat cum este tras un 
zăvor greu. Uşa se deschise cu un scârţâit uşor şi Sarah intră. 

Sarah îl avea în faţa ochilor pe paznic, în mărime naturală. 
Bărbatul era un uriaş, depăşind-o pe Sarah cu două capete şi 
jumătate. Purta doar pantaloni şi un turban. Bustul lui 
muşchiulos era dezgolit. În ciuda ochilor lui care străluceau ca 
fierul incandescent, faţa lui avea ceva blând, aproape copilăresc. 


lataganul pe care-l avea în mână punea, ce-i drept, în cumpănă 
această impresie. 

— Spune, Kesh, i se adresă Sarah uriaşului, nu mă recunoşti? 
Sunt eu, Sarah. 

Uriaşul îşi întoarse privirea şi o clipă păru să se gândească 
foarte concentrat. Imediat, se lumină la faţă şi gura lui mare 
schiţă un zâmbet larg. Paznicul vechiului observator astronomic 
nu îi răspunsese lui Sarah nu pentru că nu o recunoscuse, ci 
deoarece era mut din naştere... 

— Trebuie să ajung la înţelept, Kesh, repetă Sarah. Este 
foarte important. Mă vei duce la el? 

Uriaşul păru din nou să stea pe gânduri pentru o clipă. Apoi 
însă aprobă din cap şi îi făcu semn lui Sarah să îl urmeze pe o 
scară din piatră, îngustă şi abruptă, care urca în vârful turnului, 
acolo unde demult îşi desfăşuraseră activitatea astrologii 
califilor şi unde trăia acum succesorul lor. Intrarea de la capătul 
scării era acoperită de o draperie. Cu un gest neajutorat, Kesh îi 
ceru lui Sarah să intre. 

— Pot să te rog să-mi mai faci o favoare? întrebă Sarah. 

Uriaşul confirmă din cap. 

— Afară, în faţa turnului, mă aşteaptă un bărbat, un egiptean. 
Numele lui este Kamal şi nu sunt sigură dacă pot avea încredere 
în el. Ai vrea să stai cu ochii pe el în absenţa mea? 

Kesh îşi exprimă din nou acordul şi pe buzele sale mari şi 
cărnoase se ivi un zâmbet. 

— Schukran, îi mulţumi Sarah, apoi dădu draperia la o parte 
şi intră în odaia din turn. 

Odaia din turn arăta exact aşa cum şi-o amintea Sarah din 
adolescenţă. Prin fereastra în formă de potcoavă, de la care se 
deschidea o perspectivă impresionantă asupra oraşului, vântul 
şuierător pătrundea în rondul de piatră. Nenumăratele 
policioare şi firide în perete erau pline ochi cu obiecte stranii: 
vase din argilă şi sticlă colorată, figurine din lemn sau fildeş, 
talismane care proveneau probabil din Africa cea mai neagră. În 
vase suple din cupru se aflau pergamente străvechi. Pe pereţi 
erau pictate reprezentări ale soarelui, lunii şi stelelor. Pe 
tavanul din lemn, prin mijlocul căruia trecea o scară ce ducea la 
platforma de observaţie, se înghesuiau modele de planete care 
se roteau, lucind tainic în lumina lămpilor de ulei. 


În mijlocul acestor minunăţii trona pe nişte perne din mătase 
un bărbat în vârstă, care purta un turban şi o djellabah dungată, 
şi trăgea cu regularitate dintr-o narghilea. Bătrânul avea faţa 
suptă şi tăbăcită de soare şi de vânt. Privirea lui era sticloasă şi 
goală. 

— Salam al-Eikum, Sarah, zise el totuşi şi întoarse capul spre 
uşă. 

— Elaleikum salam, salută Sarah după tradiţie şi se înclină 
adânc, nu pentru a respecta o regulă de curtoazie ca acasă, în 
Anglia, ci pentru că era pentru ea o necesitate profundă. 

Nu îl văzuse pe Amon el-Hakim de mult timp. Chiar şi atunci i 
se păruse bătrân, mai bătrân decât oricare alt om pe care îl 
întâlnise vreodată, şi se temuse în sinea ei că bătrânul savant ar 
fi putut să nu mai fie în viaţă. Din fericire, se înşelase. 

Localnicii îl numeau pe bătrânul Amon el-Hakim, adică 
înțeleptul, şi aceasta nu întâmplător. Şirul străbunilor lui 
mergea până în vremea vechiului Babilon şi ducea până la 
Hamurabi. Această spiţă dăduse mulţi bărbaţi înţelepţi şi 
savanţi: astrologi şi astronomi, doctori şi cronicari, dar şi 
sculptori şi filozofi. Bătrânul Amon era ultimul din spiţa lui, în el 
se unea cunoaşterea a nenumărate generaţii. La o vârstă 
fragedă, Sarah îl considerase pe bătrân drept un vrăjitor, un 
magician care dispunea de puteri supranaturale. 

Acum îl cunoştea mai bine, ceea ce nu îi micşora respectul 
faţă de bătrânul încărunţit. 

Dacă exista cineva care să-i poată da detalii despre Cartea lui 
Thot, atunci el era acela... 

— Nu m-aţi uitat, maestre, observă Sarah cu un surâs; araba 
ei era fluentă şi aproape fără accent. 

— Cum aş putea? zise bătrânul, schiţând un zâmbet 
melancolic. Cum aş putea-o uita pe cea mai inteligentă discipolă 
a mea? 

— Mă măguliţi, maestre, replică ea şi îşi cobori cu smerenie 
capul. 

Sarah observă că Amon se uita mai departe nemişcat în 
direcţia ei şi înţelese că ochii bătrânului nu păreau doar fără 
privire, ci chiar aşa şi erau... 

— Nu te amări pentru asta, copila mea, zise Amon, care păru 
să-i ghicească gândurile. Am privit întreaga viaţă cursul stelelor 


şi în faţa strălucirii lor lumina ochilor mei a pălit. Dar am văzut 
mai multă măreție şi miracole mai mari decât cei mai mulţi 
oameni care umblă pe pământ. 

Sarah îşi muşcă buzele. Pe cât de zdruncinată era să-l 
găsească pe bătrân orb, pe atât de uluită era că el o 
recunoscuse imediat. 

Amon surâse. Păru din nou să-i citească gândurile. 

— Nu te-ai schimbat, Sarah, observă el. Parfumul florilor 
proaspete de levănţică îţi anunţă venirea, chiar şi pe străzile 
sufocante din Cairo. 

— Şi după aceasta m-aţi recunoscut? întrebă Sarah 
neîncrezătoare. 

— Da şi nu. Ştiam că vei reveni. 

— Ştiaţi? 

— Da, Sarah. Stelele mi-au destăinuit asta, când încă mai 
vedeam. Ai întrebări, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Întrebări care privesc trecutul? 

— Şi aceasta este adevărat, mentore Amon. De unde ştiţi...? 

— Nu contează, scutură bătrânul din cap şi, cu degetele lui 
osoase, îi făcu semn să se apropie. Aşază-te lângă mine, copila 
mea. Bea puţin ceai cu mine şi vom sta de vorbă. 

— Mulţumesc, răspunse ea şi se înclină din nou. 

Netezindu-şi rochia, Sarah se aşeză în faţa bătrânului, pe 
podeaua acoperită cu covoare. Şezură aşa, în timp ce bătrânul 
continua să tragă din narghilea, iar Sarah se bucura să se simtă 
din nou ca o fată tânără. Senzaţia de ocrotire pe care i-o 
transmitea acest loc avea ceva liniştitor. 

Deşi nu putea zări nimic, bătrânul luă cu siguranţă de toartă 
un samovar, aflat lângă el, turnă ceai într-un pahar de argilă, pe 
care i-l întinse lui Sarah. Ea îi mulţumi şi bău cu înghiţituri mici, 
savurând gustul intens al mentei, urmat de dulceaţa zahărului. 
În sfârşit, Amon rupse tăcerea. 

— Ce vrei să afli, Sarah? se interesă el. A trecut mult timp de 
când... 

— Ştiu, dădu din cap Sarah. Şi s-au întâmplat multe de atunci, 
maestre. Parfumul de levănţică poate că mă însoţeşte încă, dar 
eu nu mai sunt aceeaşi. Tatăl meu... 

Se întrerupse şi privi în pământ; cuvintele se împotriveau să-i 


vină pe buze. 

— Tata e mort, zise ea în sfârşit cu glas tremurător, iar eu am 
luat asupra mea cercetarea enigmelor trecutului. 

— O hotărâre înţeleaptă, o aprobă, zâmbind, bătrânul. Este 
menirea ta. 

— Poate, zise Sarah. Cercetarea unei astfel de enigme m-a 
adus la dumneavoastră, maestre. 

— Înţeleg, dădu Amon din cap. Şi ce mister vrei să dezlegi? 

— Cartea lui Thot, răspunse Sarah fără înconjur. Trebuie să 
ştiu unde se află. 

Zâmbetul dispăru brusc de pe faţa bătrânului şi expresia lui 
deveni sobră şi severă. 

— Misch kwayyes, zise el încet. Nu este bine... 


Din cauza avertismentelor primite, Milton Fox se ţinuse până 
la lăsarea serii departe de alcool. Apoi însă nu-l mai reţinu nimic 
şi, cu convingerea că va şterge praful străzilor din Cairo cu o 
înghiţitură de civilizaţie, se prezentă la tejgheaua barului din 
Shepheard's. Îşi comandă scotch, care, ce-i drept, nu avea nici 
temperatura potrivită, nici nu fusese păstrat în condiţii 
corespunzătoare, astfel că nu putea fi savurat pe deplin. De 
aceea, când Maurice du Gard şi Stuart Hayden îşi făcură 
apariţia în bar şi i se alăturară, inspectorul de la Scotland Yard 
se uita în pahar cu o mutră acră. 

— Quoi? Ce este, venerabile inspector? V-aţi pierdut gustul 
pentru binecuvântările culturii britanice? 

— Nu aveţi decât să râdeţi, mârâi Fox. Vă e uşor să vorbiţi! 
Nu scotch-ul dumneavoastră are aşa un gust, de parcă o cămilă 
s-ar fi pi... 

— Nu există niciun motiv pentru a insulta, îi atrase atenţia 
francezul înainte ca inspectorul să-şi termine remarca 
jignitoare. Gin şi bere englezească nu se găsesc aici. Localnicii 
obişnuiesc să bea ceai sau cafea. Şi nu spune una din zicalele 
voastre englezeşti: Dacă eşti la Roma, poartă-te ca romanii? 

— Ce vorbiţi! 

— Aşa este, i se alătură Hayden lui du Gard. Arabii obişnuiesc 
să bea cafeaua foarte îndulcită şi, în plus, cu mirodenii exotice. 
Şi ce fac cu ceaiul nu mai zic. 

— Nu vă prea plac egiptenii, nu-i aşa, căpitane? 


Hayden râse fără satisfacţie. 

— Ce să-mi placă aici? Este o bucată de pământ încinsă şi 
uscăcioasă, al cărei apogeu s-a încheiat de peste o mie de ani. 
Viitorul aparţine Imperiului Britanic. În această privinţă nu 
trebuie să existe îndoieli. 

— Nu fiţi aşa de sigur, mon capitaine, îl avertiză du Gard. 
Niciun Imperiu de pe pământ nu durează veşnic - nici al 
dumneavoastră. 

— Şi tocmai dumneavoastră afirmaţi asta? Un francez? Nu 
dorea Napoleon al vostru să întemeieze un Imperiu după 
modelul celui roman, menit să dăinuiască tot atât de mult? 

— Era nebun, declară du Gard scurt. Cineva întreg la minte 
trebuie să recunoască faptul că nimic din ce este obţinut prin 
război şi cotropire nu va dăinui. 

— Vorbiti serios? 

Hayden şi Fox schimbară priviri amuzate. 

— Desigur, messieurs. 

— Firesc, confirmă Hayden. Tipic pentru un francez. Şi 
vremea voastră a trecut, iar dumneavoastră priviți cu invidie la 
realizările Angliei. 

— Chiar credeți asta? 

— Doar este evident! Franţa este o naţiune înfrântă, care mai 
trăieşte doar din trecutul ei glorios. Noi, din contră, avem un 
Imperiu fără egal în istoria omenirii. Va dăinui şi atunci când tot 
ce există în afara lui se va fi stins de mult. 

— Beau pentru asta, i se alătură Fox, ridicându-se în picioare, 
chiar dacă se cam clătina. 

Inspectorul îşi ridică solemn paharul pe jumătate golit, iar 
chipul lui se extazie, când zise: 

— Pentru Maiestatea Sa Regina! 

— Pentru regină! întări Hayden, ridicându-se la rândul său. 

Du Gard nu-şi putu ascunde un zâmbet. 

— Putem afla ce este atât de amuzant? se interesă Hayden 
supărat. 

— Nimic, messieurs, tocmai asta-i. Mă întreb totuşi ce găsesc 
nişte oameni atât de raţionali ca dumneavoastră fascinant la 
acest teatru. 

— Teatru? Numiţi dragostea faţă de patrie şi de regină teatru? 

— Într-o anumită măsură, da. 


— Atunci ar trebui să vă justificaţi repede, ceru Hayden. 
Altfel, mister Fox şi cu mine am putea considera vorbele 
dumneavoastră o jignire de neiertat. 

— Alors, cred că pentru mândria privind propria naţiune este 
valabil acelaşi lucru ca pentru alcoolul sub soare puternic. 
Trebuie savurat în proporţie foarte redusă. Altfel se va ajunge, 
mai devreme sau mai târziu, la o catastrofă. 

— La o catastrofă? Despre ce vorbiţi? 

Surâsul lui du Gard era ştiutor şi trist în acelaşi timp. 

— Credeţi-mă, mon capitaine, nu vreţi să ştiţi asta. Şi, chiar 
dacă aţi vrea să ştiţi, tot nu aş fi în măsură să vă răspund. 

— Nu aţi fi în măsură? Ce vrea să însemne asta? 

— Ce anume? Face aluzie la pretinsa lui capacitate de 
clarviziune, presupuse Fox. 

— Este adevărat? întrebă Hayden. 

— Oamenii vorbesc mult, se eschivă francezul. 

— Dar au dreptate? Vă închipuiţi într-adevăr că ştiţi ce se va 
petrece în viitor? 

— Până acum, da, confirmă du Gard. Dar credeţi-mă, 
messieurs, nu este un privilegiu să cunoşti viitorul, ci, mai 
degrabă, o povară. Dat fiind că nu poţi alege ce vezi, îţi apar în 
faţa ochilor lucruri care îţi provoacă teamă. Imagini ale 
războaielor viitoare, ale morţii celor care îţi sunt dragi, chiar 
propriul sfârşit. 

— Adică ştiţi când veţi muri? 

Du Gard îl privi scrutător. 

— Oui, se mulţumi el să zică. 

— Ş-şi moartea mea? întrebă Fox temător. Puteţi să o vedeţi 
de asemenea? 

— Îmi pare rău, monsieur, răspunse du Gard. Cum am spus, 
pot vedea numai viitorul celor apropiaţi mie. Şi, cu tot respectul, 
nu este cazul dumneavoastră. 

— Şi Lady Kincaid? dori să afle Hayden. Aţi privit şi în viitorul 
ei? 

— Oui. 

— Acesta este motivul pentru care sunteți atât de liniştit, în 
timp ce ea se află afară, fără nicio apărare, între toți aceşti arabi 
şi negri? 

— Puteţi să mă credeţi, căpitane Hayden, că, acolo unde se 


află, Sarah nu este ameninţată de niciun pericol. 

— De unde ştiţi? 

— Ştiu, se mulţumi să răspundă du Gard. 

— Atunci ştiţi şi unde s-a dus? 

— Oui. 

— Şi spuneți asta abia acum? 

Du Gard ridică din umeri. 

— Sincer să fiu, mon capitaine, nu am găsit prilejul să vă 
spun. De altfel, Sarah m-a rugat să tac. 

— Şi dacă este în pericol? 

— Nu o amenință niciun pericol. 

— Asta ziceţi dumneavoastră. Dar închipuiţi-vă, du Gard, eu 
nu cred în clarviziune şi în nicio formă de hocus-pocus. Şi, dacă 
am posibilitatea să o iau pe urma lui Lady Kincaid şi să mă 
asigur personal că este bine, atunci voi... 

— Nu aveţi această posibilitate, căpitane Hayden, replică du 
Gard rece. Prezenţa dumneavoastră nu este dorită de Lady 
Kincaid. 

Stuart Hayden gâfâia furios. O clipă mai târziu, îşi pierdu 
stăpânirea de sine. 

— Francez arogant... 

— Contenance, mon capitaine, îi ceru du Gard. Nu a fost ideea 
mea. Lady Kincaid m-a rugat personal... 

Se întrerupse brusc şi rămase încremenit; cu ochii închişi, 
asculta o voce interioară. 

— Ce este? se interesă Hayden agitat. Ce urmăriţi cu această 
reprezentaţie? 

Du Gard deschise din nou ochii. Privirea lui se schimbase de 
la un moment la altul. Un strigăt nerostit de alarmă se citea în 
ochii lui. 

— Ceva nu e în regulă, zise el încet. 


Kesh era un slujitor credincios. 

Din ziua în care, copil fiind, Amon el-Hakim îl luase de pe 
stradă şi îi dăduse un cămin şi adăpost, întreaga lui iubire se 
revărsase asupra bătrânului. Şi cine se bucura de afecțiunea 
înţeleptului putea conta pe prietenia lui Kesh. 

Kesh era un om simplu. 

Îi plăcea la nebunie să stea la picioarele înţeleptului şi să 


asculte istoriile pe care bătrânul Amon se pricepea să le depene 
ca nimeni altul. Şi, în ciuda înfăţişării sale de uriaş, pasiunea lui 
Kesh se îndrepta asupra mierii turceşti şi a altor delicatese 
oferite la colţ de stradă şi în bazare. Din când în când, bătrânul 
Amon îi dădea nişte mărunţiş pentru a-şi procura dulciuri - un 
motiv suficient ca înțeleptul să se bucure de loialitatea 
nemărginită a lui Kesh. 

Kesh nu fusese înzestrat de Dumnezeu cu prea multă 
inteligenţă, dar şi el îşi dădea seama că Sarah Kincaid avea ceva 
deosebit. Deja ca tânăr îi admirase frumuseţea şi graţia. Fusese 
o vreme când era convins că trebuie să fie fiica unei regine şi de 
fapt nu renunţase nicio clipă cu totul la această convingere. 
Când ea îl ruga ceva, el făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i 
îndeplini dorinţa. Aşa fusese odinioară şi aşa era şi azi... 

Kesh îl observă pe bărbatul numit Kamal de la o distanţă 
convenabilă. Aciuat la piciorul scării care ducea la intrarea în 
turn, cu caftanul strâns în jurul umerilor, îl supraveghea pe 
egiptean, exact aşa cum îi ceruse Sarah. 

Kesh constată dezaprobator ce flăcău neliniştit era acest 
Kamal. Se învârtea când în spatele trăsurii cu care venise Sarah 
Kincaid, când în faţă, la cai. Apoi se aşeza din nou pe o stâncă şi 
îşi aţintea privirea asupra turnului care se ridica pe costişele 
Mokatamului asemenea unui copac bătrân şi noduros. În plus, 
Kamal părea un flăcău destul de tăcut. Vizitiul, care era aşezat 
pe capra trăsurii, încercă de mai multe ori să-l atragă în 
discuţie, dar nu se alese decât cu răspunsuri monosilabice. 
Atenţia lui Kamal părea îndreptată spre turn, ceea ce lui Kesh 
nu-i plăcea deloc. 

De aceea, slujitorul lui Amon se hotări să stea cu ochii pe 
Kamal nu doar cu vigilenţă, ci şi cu severitate, pentru a-şi 
îndeplini în mod cât mai satisfăcător sarcina primită. Inainte 
însă dorea să mai ia un strop de miere turcească, din care 
păstra întotdeauna o rezervă în buzunarele largi ale caftanului 
său. Kesh nu avu nevoie de mult timp pentru a desprinde o 
bucăţică din delicatesa lipicioasă şi a o duce la gură. Totuşi, 
când îşi ridică din nou privirea, Kamal dispăruse. Slujitorul 
înţeleptului trase o înjurătură în gând, se ridică în picioare şi îşi 
părăsi postul de la baza scării pentru a vedea mai bine diligenta. 
Dar Kamal nu îşi mai făcu apariţia. Evident, profitase de 


neatenţia lui Kesh pentru a se face nevăzut... 

Deodată, Kesh remarcă cu coada ochiului o mişcare. Se 
întoarse greoi şi zări o umbră lunecând uşor pe stânci în sus şi 
apropiindu-se de el. Văzând în întuneric fulgerarea a doi ochi 
albi, de spaimă, scăpă mierea turcească din gură. În clipa 
următoare, zbură spre el, din întuneric, lama ascuţită brici a 
unui pumnal. 

Slujitorul înţeleptului apucă să-şi ducă mâinile la faţă şi, 
astfel, să-şi protejeze gâtul, iar lama îşi schimbă direcţia şi îi 
intră cu o putere înspăimântătoare în burtă. Kesh simţi o durere 
aprinsă, ca şi cum un fier încins i-ar fi scormonit intestinele. 
Instinctiv, dădu să-şi scoată propriul pumnal din pliurile 
caftanului, dar nu apucă să-l tragă afară, căci în acea clipă îl 
ajunse din întuneric a doua împunsătură şi, cu ea, sfârşitul... 


— De ce, Sarah? întrebă Amon în şoaptă. De ce năzuieşti să 
găseşti Cartea Tainelor? Sondează-ţi conştiinţa şi răspunde-mi. 
O faci pentru glorie? Sau pentru a spori gloria celor care te-au 
trimis? 

— Niciuna, nici alta, scutură Sarah din cap. Altcineva se luptă 
din răsputeri să-şi însuşească ştiinţa cărţii, cineva cu intenţii 
rele şi care nu pune preţ pe viaţa omenească. În patria mea, 
acesta a ucis patru femei tinere şi a răpit un om care mi-e drag. 
Nu pot... 

— Patru femei tinere? insistă bătrânul. 

— Da, într-adevăr. 

— Şi le-au fost extrase organe interne? Ficatul, plămânii, 
stomacul şi organele genitale? 

— Da, confirmă Sarah uluită, în timp ce se întreba invariabil 
dacă Amon el-Hakim nu era totuşi vrăjitor. De unde ştiţi...? 

— Nu contează, evită bătrânul să răspundă. Explică mai 
departe de ce vrei să intri în posesia Cărții lui Thot. 

— Pentru că de asta depind vieţi omeneşti, răspunse Sarah 
fără şovăială. Cineva încearcă să-şi însuşească Focul lui Ra şi, 
dacă mărturiile scrise sunt adevărate, atunci este vorba de o 
forţă colosală, care poate provoca distrugeri devastatoare. 

— Este adevărat, admise Amon. 

— În mâinile unor stăpâni nepotriviţi, o astfel de forţă ar 
putea fi folosită ca armă şi ar costa viaţa a mii de oameni 


nevinovaţi. Dacă ştiţi ceva despre ea, maestre, atunci trebuie să- 
mi spuneţi. 

— De ce? se mulţumi să întrebe bătrânul. 

— Deoarece... lăsă din nou Sarah capul în jos cu vinovăţie. 
Deoarece trebuie să repar lucrurile, maestre, şopti ea. Pentru că 
vreau ca ucigaşul acelor tinere femei să fie pedepsit pentru 
fărădelegile lui. Pentru că mi-am pierdut deja tatăl şi nu aş 
putea suporta să pierd încă un om drag. Şi pentru că nu vreau 
ca oameni nevinovaţi să-şi piardă viaţa. 

— Cuvintele tale denotă nobleţe de caracter, Sarah, trase 
concluzia înțeleptul. Dar faţă de puterea Focului lui Ra nu 
reprezintă decât o iluzie. 

— Dar, maestre! Cum puteţi spune aşa ceva? Mă cunoaşteţi şi 
ştiţi că eu... 

— Făgăduieşti să distrugi ştiinţa secretă? întrebă Amon 
direct. Astfel ca nimeni să nu-şi poată însuşi Focul lui Ra? 

— Ce? 

— Deşi nu-ţi pot vedea faţa, ştiu că pe ea se citeşte neştiinţă, 
şi asta, în condiţiile în care Cartea lui Thot nici nu se află în 
posesia ta. 

— Acum, eu... eu nu înţeleg de ce trebuie distrusă. Cartea 
Tainelor este o comoară de cunoaştere de o valoare nepreţuită şi 
ar fi o senzaţie pentru cercetare... 

— Aşa este, confirmă bătrânul. Ca nişte şacali s-ar arunca 
savanții din patria ta asupra vestigiilor trecutului. S-ar simţi 
stăpânii lumii, dar ar fi în realitate doar mâncători de hoituri. Nu 
înţelegi, Sarah? Ştiinţa din Cartea lui Thot provine din alt timp 
şi din altă lume. Este cunoaşterea zeilor şi nu este destinată 
oamenilor. Încă nu. Poate va veni timpul când un mister sau 
altul se va revela de la sine. Dar până atunci, cunoştinţele 
tăinuite nu trebuie să ajungă în posesia nimănui. Chiar şi cea 
mai bună intenţie s-ar perverti în faţa puterii conferite de Focul 
lui Ra. A fost ascunsă acum mult timp dintr-un motiv întemeiat. 
Mă îngrijorează profund că este căutată din nou. 

— Înţeleg, zise Sarah încet. lertaţi-mi vorbele nesocotite. i 

— Bine, zise Amon şi păru să stea un moment pe gânduri. Imi 
făgăduieşti, aşadar, să o distrugi? Juri solemn să distrugi taina 
lui Thot şi să blochezi astfel, o dată pentru totdeauna, accesul 
posterităţii la ea? 


— Eu... 

— Îţi voi împărtăşi cunoştinţele dobândite de strămoşii mei 
despre Cartea lui Thot. În schimb, tu va trebui să juri pe 
amintirea tatălui tău că vei face tot posibilul ca această Carte a 
lui Thot să nu ajungă în mâna nimănui. 

Ochii sticloşi ai bătrânului erau aţintiţi asupra lui Sarah şi, 
deşi ea ştia că bătrânul era orb, avea impresia că vedea până în 
adâncul sufletului ei. Ca şi mai demult, când era doar o fată 
tânără şi naivă, avea impresia că nu-i poate ascunde nimic. Dacă 
îşi dădea cuvântul, atunci o făcea definitiv şi irevocabil. Altfel 
decât în cazul ducelui de Clarence, nu trebuia să mai apară apoi 
nicio umbră de îndoială... 

— Bun, se declară ea de acord. Mă supun necesităţii. 

— Juri? 

— Da, maestre. 

— Pe amintirea tatălui tău? 

Sarah ezită preţ de o clipă imperceptibilă. 

— Şi asta, confirmă ea apoi. 

— Bine, replică înțeleptul simplu. Atunci îţi voi împărtăşi ce 
ştiu... 


— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Hayden şi-i aruncă lui du Gard 
o privire şovăitoare. Ce nu este în regulă? 

— Je ne sais pas, răspunse francezul, care-şi părăsise locul de 
la masă şi trecuse la fereastră. 

Întredeschizând jaluzeaua privi în josul străzii, unde 
negustorii activi în timpul nopţii îşi deschiseseră standurile şi-şi 
ofereau mărfurile atât localnicilor, cât şi străinilor. Strălucirea 
cu vâlvătăi a torţelor şi a lămpilor cu ulei învăluia fațadele de 
vizavi într-o lumină palidă. 

— Nu ştiţi? 

Mirarea lui Hayden deveni şi mai mare. 

— Nu exact, scutură du Gard din cap. O clipă am crezut că 
simt ceva... 

— O viziune? întrebă Milton Fox, vădit neîncrezător. 

— Oui, ceva de genul acesta. Poate este doar o bănuială, dar, 
pentru o clipă am avut impresia că este cineva afară. Cineva 
care ne observă şi... 

În acel moment, evenimentele se precipitară. 


Se auzi un pocnet ascuţit, biciuitor. Sticla se sparse cu un 
clinchet cristalin şi lemnul jaluzelei se făcu ţăndări. Aceasta la o 
fracțiune de secundă după ce du Gard, ascultând de un imbold 
interior, se aruncase la podea, în spatele ferestrei. 

Francezul văzu cum ceva şuieră pe deasupra lui, cât pe ce să-l 
atingă, şi găureşte cu un huruit îngrozitor tavanul văruit. 

— Un glonţ! exclamă Hayden şi se repezi la armă, un revolver 
greu, de armată, marca Martini-Henry, în timp ce Milton Fox se 
aruncă la pământ cu o înjurătură grosolană pe buze. 

Ţinând arma cu degetul pe trăgaci, Hayden se lipi de perete 
în dreapta ferestrei, în timp ce încerca prudent să arunce o 
privire în stradă. Dar în forfota de afară nu se auzea nimic care 
să trezească suspiciuni. În ciuda orei înaintate, erau încă mulţi 
oameni pe străzi şi oricare dintre ei ar fi putut fi făptaşul. 

— La naiba, sări în sus Hayden, supărat; detesta să cadă în 
capcană. Totul e în ordine, du Gard? 

— Oui, se auzi de sub pervazul ferestrei. Mă credeţi acum că 
pot presimţi anumite lucruri? 

— Nu am de ales. 

— Oricine ar fi fost, acest cretin mă avea neîndoielnic pe mine 
în vizor. 

— Aşa se pare. Fiţi bucuros că este un trăgător 
neîndemânatic, replică ofiţerul rece. Şi acum, du Gard, veţi rupe 
tăcerea şi-mi veţi împărtăşi unde se află Lady Kincaid. 

— Cum adică? 

Suspinând, francezul îşi netezi şi-şi scutură de praf cămaşa cu 
volănaşe, care părea şi mai caraghioasă aici, decât în Londra 
îndepărtată. 

— Foarte simplu, deoarece aceiaşi oameni care tocmai au avut 
intenţia de a vă ucide o vizează probabil şi pe ea. Poate că Lady 
Kincaid este, fără să bănuiască, în cel mare pericol, iar eu nu voi 
asista la asta cu mâinile în sân, înţelegeţi? Cu atât mai mult cu 
cât acest egiptean este cu ea; am considerat de la început că eo 
idee nebunească să-l ia cu ea. 

Du Gard îi privi scrutător, întâi pe Hayden, apoi pe Milton 
Fox, care, ghemuit pe podea, tremura ca varga. Cumpăni o clipă 
ce atârna mai greu: dorinţa lui Sarah de a fi lăsată singură sau 
siguranţa ei? Cu atentatul asupra vieţii lui du Gard, intervenise 
o situaţie nouă, circumstanţele se schimbaseră... 


— D'accord, acceptă el. Aveţi dreptate. În situaţia de faţă, vă 
voi dezvălui unde se află Sarah. 

— Anume? 

— Se află acum la vechiul observator astronomic din nordul 
oraşului. Sarah cunoaşte din adolescenţă pe cineva de acolo, un 
bătrân egiptean, pe care ea îl numeşte „înţeleptul”. Dorea să-l 
roage să-i dea nişte informaţii. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă Hayden dur şi îşi agită arma. 
Spre vechiul observator astronomic! Şi rugaţi-vă să nu fi păţit 
nimic Lady Kincaid, du Gard, în caz contrar veţi fi tras la 
răspundere... 

— Nicio grijă, mă voi ruga, mon ami, replică du Gard prompt. 
Dar cu siguranţă nu din grijă pentru mine... 


— ... Din acest motiv, să ştii, Sarah Kincaid, Cartea lui Thot a 
fost păstrată în templul sacru din Unu, unde marele preot al 
zeului Lunii a protejat-o timp de generaţii, până când, în anul 
950 după cronologia europeană, regatul faraonilor s-a prăbuşit 
în urma unui război sângeros, care l-a slăbit din interior. Un 
războinic puternic, numit Şeşonk, de origine neegiptean, ci 
mercenar libian a îngenuncheat regatul, unificându-l sub 
stăpânirea lui. Pe sacerdoţi însă, care-i opuseseră rezistenţă 
până la capăt, i-a hăituit. De aceea, mulţi dintre ei s-au refugiat 
în Namibia, printre ei şi slujitori ai lui Thot, care au luat cu ei 
Cartea lui Thot. Se spune că Tezud, un mare preot din cultul lui 
Thot, ar fi fost ultimul în a cărui posesie s-a aflat manuscrisul. L- 
a ascuns într-un loc îndepărtat, pentru ca puterea lui să nu cadă 
în mâinile gărzilor lui Şeşonk, un loc pe care l-au numit Umbra 
lui Thot. 

— Înţeleg, dădu Sarah din cap. 

Majoritatea informaţiilor primite de la Amon îi erau deja 
cunoscute sau, cel puţin, le aflase punând indiciile cap la cap. 
Dar, aşa cum presupunea ea, ştiinţa înţeleptului ajungea mai 
departe... 

— De atunci, continuă el cu voce tremurătoare, mulţi au 
încercat să dea de urma Cărţii lui Thot şi să-i descopere taina. 
Primii au fost macedonenii, apoi romanii, care au întreprins 
imediat mai multe expediţii, şi, în sfârşit, francezii. Dar 
încercările lor au fost neconvingătoare şi fără succes, deoarece 


toţi au căutat moştenirea zeului Lunii într-un loc greşit. 

— Un loc greşit? ciuli Sarah urechile. Cum adică? 

— Au căutat în Unu, sanctuarul lui Thot din timpuri străvechi, 
şi în Memphis, unde zeul Lunii a fost de asemenea slăvit, fără să 
ştie că, încă de mult timp, Cartea Tainelor a fost luată de acolo 
şi adăpostită în Umbra lui Thot. 

— Această Umbră a lui Thot, întrebă Sarah, această 
ascunzătoare, unde se spune că a dus marele preot Tezud 
manuscrisul, ştiţi unde se află acest loc? 

— Asta nu ştie nimeni exact, răspunse Amon, căci mărimea 
deşertului este incomensurabilă, iar vântul cunoaşte multe 
direcţii. Dar se ştie că acela care vrea să ajungă la Cartea lui 
Thot trebuie să meargă călare de la Sanctuarul lui Thot, pentru 
a-şi atinge țelul. 

— Fireşte, se gândi Sarah cu voce tare. Aceasta dă sens 
lucrurilor. Thot a fost slăvit de egipteni ca stăpânul pentarhiei... 

— Este adevărat, aprobă Amon, şi cu temei. Se zice că zeul 
soarelui Ra a vrut să împiedice naşterea zeilor Isis, Neftis, Seth, 
Haroeris şi Osiris, hotărând că mama lor, Nut, nu avea voie să 
nască în niciuna din zilele anului. Thot l-a înşelat însă pe Ra, 
luând lunii cinci zile, pe care egiptenii le-au adăugat 
calendarului. În acele cinci zile au venit pe lume cei cinci zei, 
împotriva dorinţei exprese a lui Ra. De atunci, între Thot şi Ra 
domneşte duşmănia şi se spune că din acest motiv, Thot i-a furat 
zeului Soarelui taina Focului. Thot a consemnat taina şi le-a 
încredinţat-o sacerdoţilor din Unu, care au protejat-o şi au 
păstrat-o pentru posteritate până în acea zi întunecată, când s-a 
pierdut. 

— Voi căuta acest loc tăinuit şi-l voi găsi, spuse Sarah cu 
tărie. 

— Atunci Unu trebuie să fie prima oprire. Undeva, acolo, 
trebuie să existe un indiciu ascuns privind direcţia în care 
trebuie să o apuce cel care încearcă să dezvăluie taina lui Thot. 
Dar trebuie să fii foarte atentă, Sarah. Mulţi dintre cei care au 
dorit să-şi însuşească Focul lui Ra au plătit cu viaţa această 
încercare. Se spune că, odinioară, o războinică numită Meheret, 
de origine necunoscută, care se afla în slujba lui Şoşenk, a reuşit 
să găsească Umbra lui Thot, dar a avut parte de o soartă 
groaznică. Pe povârnişurile din preajma oraşului ridicat de 


preoţi în Umbra zeului lor, s-a purtat o luptă acerbă, în care 
Meheret şi războinicii ei au fost nimiciţi până la ultimul. Tradiţia 
menţionează că Focul lui Ra s-a declanşat şi i-a ucis pe toţi. Se 
zice că moştenitorii lui Meheret o caută şi pe ea, şi Cartea lui 
Thot, până în ziua de azi. 

— Moştenitorii? Sarah simţi cum, în ciuda arşiţei, este 
străbătută de un fior rece. Maestre, vreţi să spuneţi...? 

— Sunt prea bătrân pentru a face aluzii, copila mea, iar zilele 
mele pe pământ sunt numărate. Stă scris că moştenitorii lui 
Meheret nu vor avea linişte până când conducătoarea confreriei 
lor nu va fi răzbunată şi nu vor ţine în mâini Cartea lui Thot. De- 
a lungul mileniilor, au tot încercat să intre în posesia ei şi s-au 
slujit în acest scop de mai-marii acestei lumi. Sau tu crezi că lui 
Alexandru i-a dat singur prin gând să caute Focul lui Ra? Sau lui 
Cezar? Sau lui Napoleon? Nu, copila mea, astfel de fapte au 
mereu nevoie de un imbold. i 

Sarah aprobă din cap, înfiorându-se şi mai mult. Într-adevăr, 
conjuraţii încercaseră să se folosească de ducele de Clarence, 
unul din puternicii de la Curte, şi părea evident că faptele lui 
sângeroase îşi au rădăcinile cu mii de ani în urmă... 

— Probabil, rezumă Amon sumbru, moştenitorii lui Meheret 
acţionează şi în vremea noastră. Dar, ca în cazul lui Meheret, 
moartea şi pieirea se vor abate asupra aceluia care vrea să 
ajungă în posesia Cărţii lui Thot. N 

— Totuşi, trebuie să încerc, spuse Sarah apăsat. In definitiv, 
este vorba de viața unor oameni nevinovati. 

— Şi de a ta, nu-i aşa? se interesă bătrânul, enigmatic. 

— Într-o anumită privință, da, aprobă Sarah. 

— Semeni foarte mult cu tatăl tău, copila mea. Vrei binele şi 
eşti gata să rişti totul pentru asta. Dar trebuie să fii foarte 
prudentă. Pericolul te ameninţă nu doar dinăuntru, ci şi din 
afară. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă, răspunse bătrânul cu simplitate, că printre 
oamenii tăi se află un trădător. Trădarea este însoţitorul lui 
Thot, de când l-a înşelat pe zeul Soarelui. Păzeşte-te, Sarah, căci 
viclenia şi înşelăciunea pândesc peste tot. Nu ai voie să te 
încrezi în nimeni, auzi tu? În nimeni! 

— Ştiu, încuviinţă Sarah. Amon doar îi confirmase ceea ce du 


Gard şi ea bănuiau deja. Dar care dintre însoțitorii ei putea fi 
trădătorul? Cine din cercul ei apropiat lucra în realitate pentru 
duşman...? Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine, 
maestre. Ştiu să preţuiesc încrederea dumneavoastră. 

— Gândeşte-te la legământul tău, Sarah Kincaid. Nu-l uita 
niciodată. 

— Nu-l voi uita, nicio grijă. 

Faţa bătrânului luă o expresie extaziată când rosti 
următoarele cuvinte, care se întipăriră în memoria lui Sarah: 


Pe cărarea nopţii să păşească 

acela care caută taina lunii; 

dar cel ce năzuieşte spre ştiinţă să se păzească 
de ceea ce pândeşte-n întuneric. 


— Ce înseamnă asta, maestre? întrebă Sarah. 

— Vei înţelege când va sosi timpul, proroci înțeleptul. Allah să 
te aibă în pază, copila mea! 

— Şi pe dumneavoastră, maestre. 

Acestea fiind spuse, Sarah se ridică şi se înclină adânc în faţa 
bătrânului, care o luminase încă o dată prin cunoaşterea şi 
înţelepciunea lui. Şi chiar dacă Amon nu o putea vedea, i se păru 
nepotrivit şi lipsit de respect să-i întoarcă spatele, astfel că se 
îndepărtă mergând înapoi, cu capul plecat, cum procedase în St. 
James Street, când se prezentase reginei. Acum mult, mult 
timp... 

Abia în dreptul scării, se întoarse şi cobori treptele din piatră. 
Lăsă în urmă caturile turnului, în care bătrânul Amon păstra 
pergamente şi alte comori încântătoare pentru un arheolog, şi 
ajunse, în sfârşit, în vestibul, unde luminau lămpile de ulei 
atârnate de tavan. Flăcările lor pâlpâiau, căci uşa care dădea 
spre exterior era întredeschisă. 

— Kesh? întrebă Sarah. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Kesh, unde eşti? 

Trase în lături draperia în spatele căreia îşi avea aşternutul 
slujitorul înţeleptului, dar culcuşul lui modest, constând dintr-o 
saltea cu paie şi câteva perne, era gol. 

— Kesh...? 


Neprimind din nou niciun răspuns, Sarah fu cuprinsă de o 
bănuială rea. Se îndreptă cu prudenţă spre uşă şi o împinse. Uşa 
se deschise, lăsând să se vadă treptele fisurate ale scării de 
acces spre turn şi trupul inert care zăcea la baza scării. 

— Kesh! 

Renunţând la orice măsură de prudenţă, Sarah se repezi pe 
scările de piatră şi căzu în genunchi. Cel care zăcea pe pământ, 
fără viaţă şi plin de sânge, era într-adevăr slujitorul înţeleptului. 
Sarah încercă să-i simtă pulsul, dar, oriunde întindea mâna, nu 
simţea decât sânge şi niciun semn de viaţă. Sosise prea târziu.. 

— Ah, Kesh! Îmi pare rău! Îmi pare rău, prietenul meu.. 

Lacrimi de jale şi de groază ţâşniră din ochii lui Sarah şi o 
clipă nu fu în stare să gândească limpede. Apoi însă se strădui 
să se adune. Făptaşul se putea afla încă în apropiere. Cu ochii 
înroşiţi de lacrimi, Sarah privi spre trăsură. Kamal dispăruse. 
Vizitiul se afla mai departe la trăsură şi aştepta, dar ghidul 
egiptean se făcuse nevăzut... 

— Ah, nu... 

Înțelegerea situaţiei reprezentă un şoc teribil pentru Sarah 
Kincaid. Nimeni altul decât Kamal era trădătorul în privinţa 
căruia tocmai o avertizase bătrânul Amon, ce-i drept, fără să ştie 
că trădarea îl costase deja viaţa pe slujitorul lui. 

În clipa următoare, îi veni în minte un alt gând, mai 
înspăimântător.  Înşfăcă pumnalul lui Kesh de mânerul 
însângerat, smulgându-l din veşmântul slujitorului ucis, sări în 
picioare şi fugi pe trepte în sus, întorcându-se în turn. 

— Kamal! ţipă ea din toţi rărunchii, strigându-şi în noapte 
jalea şi mânia. 

Trecu în goană prin vestibul, ajunse în dreptul scării şi se 
repezi în sus, pe treptele din piatră care urcau abrupt. Deja la 
jumătatea distanţei auzi paşi înfundaţi. Sarah fugea cât de 
repede îi permiteau rochia şi corsetul. 

De ce, se întrebă ea, nu se gândise imediat la asta. Omorându- 
l pe Kesh, ucigaşul îşi asigurase accesul spre turn. Se ascunsese 
într-o cămăruţă de la unul din etajele intermediare, pentru a 
ieşi, imediat după plecarea lui Sarah, şi a-l ucide, după slujitor, 
şi pe stăpânul lui... 

— Kamal! şuieră Sarah printre dinţii încleştaţi. 

Faţa îi era congestionată de furie, furie care-i dădu aripi şi o 


făcu să ajungă, chiar în clipa următoare, în odaia din turn. 
Draperia era pe jumătate smulsă. Cu răsuflarea tăiată, Sarah se 
repezi înăuntru şi văzu că bătrânul Amon el-Hakim se afla încă 
în viaţă. 

Însă situaţia lui era disperată. 

Un bărbat cu caftan şi burnus negre, a cărui faţă era 
acoperită, lăsând să se vadă numai ochii sfredelitori, stătea 
deasupra bătrânului, cu lama însângerată gata să-l împungă. 
Amon era la picioarele lui. Ochii lui orbi cerşeau îndurare. 

— Te rog, zise el răsuflând greu, nu ţi-am făcut nimic... 

— Stai! strigă Sarah tare. Lasă-l în pace, nenorocitule! 

Mascatul se întoarse brusc. Sarah reuşise să-l facă să-i dea 
drumul lui Amon, însă acum era ea însăşi la ananghie. 

Gura din spatele voalului negru hohotea batjocoritor. Ochii 
negri se holbau la ea cu un dispreţ făţiş. Sarah înghiţi în sec şi 
se îndreptă cu curaj spre ucigaş. Ţinea pumnalul în faţă, gata să 
se apere; braţul îi era îndoit în unghi drept, în maniera 
beduinilor. 

Mascatul continuă să râdă, dar, spre uluirea lui Sarah, nu o 
atacă. 

— Vino, ce aştepţi? îl provocă ea în arabă. Sau înţelegi să ucizi 
doar pe la spate, fiu de căţea? 

Rostite de un bărbat, aceste cuvinte ar fi fost doar o 
provocare. Din gura unei femei însă erau o jignire de moarte. 
Ochii atentatorului se îngustară, dar tot nu se repezi la atac, ca 
şi cum l-ar fi împiedicat un ordin de sus. 

— Ce este? îl întărâtă Sarah mai departe. Şovăi pentru că sunt 
femeie? N-ai grijă, am învăţat să mânuiesc pumnalul. Cei care 
m-au învăţat aveau mai mult curaj decât tine... 

Făcu un pas în faţă şi observă uluită că mascatul se retrase 
din faţa ei, spre scara care ducea jos. Colţurile ochilor lui 
tresăriră. În virtutea unei hotărâri bruşte, dădu să fugă, dar nu 
mai apucă. Rămase țintuit locului, ca fulgerat. 

Un geamăt slab îi ieşi din gâtlej, în timp îşi întindea braţele. 
Lăsă să-i cadă pumnalul, în ochii lui citindu-se un amestec de 
nedumerire şi de groază. În clipa următoare, mascatul se îndoi 
de la mijloc şi căzu pe podea, unde rămase inert. În spatele lui, 
în dreptul scării, se afla Kamal, ţinând încă pumnalul însângerat 
în mână. Privirea cu care o căuta pe Sarah exprima buimăcire şi, 


totodată, neajutorare. 

— Iertaţi-mă, Milady, zise el. Ştiu că trebuia să rămân la 
trăsură, dar v-am auzit strigându-mi numele şi am crezut... 

— E în regulă, Kamal, dădu ea din cap. 

Uşurată că îşi bănuise ghidul pe nedrept, se întoarse spre 
bătrânul Amon, care zăcea întins la pământ şi îşi rotea de jur 
împrejur ochii stinşi. 

— Sunteţi bine, maestre? Vă simţiţi bine? 

— Sunt în viaţă, răspunse bătrânul cu un calm uluitor. Doar 
asta contează. Trebuie să pleci, Sarah, şi încă repede. Răul este 
pe urmele tale... 

— Ah, maestre, iertaţi-mă, îl rugă Sarah şi căzu cu căinţă în 
genunchi. Prin imprudenţa mea, i-am condus pe duşmani la 
dumneavoastră şi v-am pus astfel în pericol. Kesh este mort, 
maestre. Bărbatul care a vrut să vă ucidă l-a înjunghiat cu sânge 
rece... 

— Kesh, repetă bătrânul. Se citea pe faţa lui cât de tare îl 
durea pierderea slujitorului lui credincios, care îi fusese ca un 
fiu. Era un om bun. Domnul îl va lua în paza lui. Şi acum pleacă, 
Sarah, repede... 

— Îmi pare rău, maestre. Lipsa mea de prevedere l-a costat 
viaţa pe sărmanul Kesh... _ 

— Nu a depins de tine, copila mea. In această noapte, 
acţionează forţe mai vechi şi mai crude decât tot ce-ţi poţi 
imagina tu. Forţele răului nu trebuie să-şi atingă telul, Sarah. 
Este necesar să găseşti înaintea lor ceea ce caută ei, de aceea 
trebuie să pleci acum, cât mai ai timp. 

— Bine, consimţi Sarah cu şovăială. Dar şi dumneavoastră 
trebuie să părăsiţi observatorul astronomic. Duşmanii noştri ştiu 
unde să vă găsească şi vă vor cere informaţiile pe care mi le-aţi 
dat mie. 

— Nu mă vor găsi, îşi exprimă bătrânul convingerea. Şi nici pe 
tine. Mergi acum, copila mea, şi nu uita ce ai promis solemn. 

— Nu voi uita, maestre. Eu... 

La auzul unor paşi care urcau scara în grabă, Sarah se 
întrerupse. Mai mulţi bărbaţi urcau cu pas grăbit treptele scării. 
Alţi atentatori? 

Kamal păru să aibă aceeaşi bănuială, căci ieşi curajos în faţă 
şi se aşeză protector înaintea stăpânei sale şi a bătrânului 


Amon. 

— Orice s-ar întâmpla, rămâneţi în spatele meu, Milady, îi zise 
el lui Sarah. 

O bătaie de inimă mai târziu, intruşii ajunseră în odaia din 
turn. 

Când primul dintre ei se ivi în prag, Sarah scoase un țipăt 
înfundat, pentru ca în clipa următoare să-şi dea seama că nu era 
nimeni altul decât Hayden. Uniforma roşie de husar lucea în 
lumina lămpilor cu ulei. Ofiţerul ţinea în mână sabia lui albă. In 
dimineaţa aceleiaşi zile, Sarah s-ar fi îndoit serios că va fi 
vreodată bucuroasă să-l vadă pe Hayden. În această clipă, era. 

Şi Hayden nu era singur. 

Doi dintre soldaţii lui îl însoțeau: sergenţi cu baionete. De 
asemenea, îşi făcură apariţia Milton Fox şi Maurice du Gard - 
unul înarmat cu revolverul lui cu bătaie scurtă, celălalt cu 
farmecul lui obişnuit. 

— lartă-mă, ma chère, că am dezvăluit unde te afli, dar, după 
ce s-a tras asupra noastră, stimabilul nostru capitaine a 
insistat... 

— Sunteţi bine, Lady Kincaid? îl întrerupse Hayden, 
nerăbdător. 

— Mulţumesc, nu mă pot plânge, răspunse Sarah, străduindu- 
se să-şi stăpânească emoţiile. 

— Flăcăul e mort, anunţă Fox, care se aplecase asupra 
mascatului şi îl examinase cu un ochi de cunoscător. 
Dumneavoastră aţi fost, Lady Kincaid? 

— Nu, răspunse Sarah rece. Prietenul nostru Kamal a fost atât 
de amabil, încât să se ocupe el de asta... 

Fox îndepărtă dintr-o mişcare voalul negru de pe faţa 
atentatorului, dezvelindu-i chipul bronzat. 

— Aveţi idee cine este flăcăul? o întrebă inspectorul pe Sarah. 

— Câtuşi de puţin. Dar este îmbrăcat ca bărbaţii care l-au 
răpit pe Mortimer Laydon. Acum mă credeţi că urma duce în 
Egipt? 

— Nimic nu este încă dovedit, sări Fox cu împotrivire 
copilărească. Trebuie să alarmăm de îndată oficialităţile. Cazul 
trebuie investigat. Îmi voi pune cunoştinţele de specialitate la 
dispoziţia colegilor de aici pentru... 

— Mon ami, nu suntem la Londra, ripostă du Gard. Voi, 


britanicii, v-aţi stabilit aici, dar, oficial, Egiptul face încă parte 
din Imperiul Otoman. Şi cum credeţi că va judeca poliţia locală o 
bătaie cu cuțite în care au fost implicaţi detestaţii ocupanţi 
britanici? 

— Are dreptate, întări Hayden. Nu ne putem permite nici 
supraveghere, nici necazuri cu autorităţile şi, de aceea, ar trebui 
să părăsim Cairo cât de repede posibil. Aţi primit informaţiile 
dorite, Lady Kincaid? 

— Cred că da. 

Sarah îi aruncă o privire recunoscătoare bătrânului Amon, 
care şedea pe podea ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. 

— Atunci, încotro o luăm? 

— Spre sud, căpitane, răspunse Sarah încet. Spre sud... 


3 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
20 DECEMBRIE 1883 


Din nou şi-a pierdut viaţa un om nevinovat, iar alţii au 
fost la un pas de moarte. Durerii mele pentru moartea 
sărmanului Kesh i se adaugă convingerea că trebuie să 
ducem această misiune la bun sfârşit. Duşmanul necunoscut 
cu care ne confruntăm a arătat încă o dată că nu cunoaşte 
nici îndurare, nici scrupule. Ce ar însemna ca o taină atât de 
veche să încapă în astfel de mâini nici nu îndrăznesc să-mi 
închipui. 

Cuvintele lui Amon, pe care le-am împărtăşit însoţitorilor 
mei atât cât mi-am putut permite, m-au neliniştit profund. 
Deja descoperirea de la sediul Ligii Egiptene mă făcuse să- 
mi dau seama că trebuie să mă feresc de duşmanii din 
rândurile noastre. Cuvintele înţeleptului mi-au transformat 
suspiciunile în certitudine. Cine este, continui să mă întreb, 
duşmanul din mijlocul nostru? Şi cu cât îmi pun mai mult 
această întrebare, cu atât mai puţin nădăjduiesc să găsesc 
vreun răspuns. 

Îl consider pe căpitanul Hayden, în ciuda fanfaronadei lui, 
un om de onoare şi foarte loial, care nu ar ezita să-şi dea 
viaţa pentru patrie. Milton Fox trebuie să stea, în poziţia lui 
de inspector al Scotland Yardului, deasupra oricărei 
bănuieli, la fel ca Jeffrey Hull, în calitate de barrister’ şi de 
consilier regal. Kamal, în sfârşit, a demonstrat, punându-şi 
viaţa în pericol, de ce parte a baricadei se află. 

Cine este, aşadar, trădătorul despre care vorbea el- 
Hakim? 

Am reflectat la ideea de a-i cere o mână de ajutor lui du 
Gard şi de a face apel la abilităţile sale speciale, pentru a 
lua urma trădătorului. Pe de altă parte nu pot exclude 
posibilitatea ca du Gard să lucreze pentru tabăra adversă, 
oricât de absurd mi s-ar părea acest gând. În sufletul meu 


7 Avocat prestigios, convocat să participe la dezbaterile de la Court of 
Chancery (n.a.) 


încolţeşte sămânţa neîncrederii. Ştiu că nu mă pot încrede 
în nimeni şi mă simt tot mai izolată. Ce mi-a spus înțeleptul 
despre Cartea lui Thot am păstrat pentru mine şi le-am 
împărtăşit însoţitorilor mei numai faptul că Hermopolis 
trebuie să fie următoarea noastră oprire. Aşa cum a aflat Sir 
Jeffrey, în curând, o corabie numită Egypt Star va ridica 
ancora din portul Gizeh şi va porni în susul Nilului. Dat fiind 
că este o ocazie bine-venită de a părăsi Cairo repede şi fără 
a atrage atenţia, ne-am asigurat locuri la bordul ei. 

Pe cât sunt de nerăbdătoare să pornim la drum, pe atât 
mă tem de călători. Aşa cum au arătat în mod indubitabil 
ultimele evenimente, căutarea Cărţii lui Thot nu reprezintă 
o joacă, ci o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar miza este mai 
mare decât îmi pot da eu seama. 

De trei mii de ani, oamenii au ucis, înşelat şi trădat 
pentru a ajunge în posesia acestui manuscris. Avea dreptate 
Maurice du Gard când afirma că, în tot acest răstimp, 
omenirea nu a învăţat nimic... 


PORIUL DIN GIZEH, 20 DECEMBRIE 1883 


Era doar o fâşie îngustă de pământ fertil, care încadra albia 
scânteietoare a Nilului de-a lungul malului vestic. Dincolo de ea 
se întindeau dunele de nisip ale deşertului, în faţa cărora se 
ridicau şi licăreau în depărtare contururile în zigzag ale 
piramidelor, mărturii tăcute ale unor vremuri apuse. Pe fluviul 
care scânteia cu reflexe verzui circulau bărci de pescari şi 
corăbii comerciale - feluci şi trireme, care, cu pânzele lor 
triunghiulare, păreau nişte păsări mari. Stoluri mari de lişiţe 
însoțeau bărcile şi coborau gălăgioase deasupra apei, pentru ca 
în clipa următoare să-şi ia zborul speriate, imediat ce se apropia 
altă barcă. 

În această dimineaţă, pe digurile din Gizeh activitatea era în 
toi. Se încărcau corăbiile şi bărcile ancorate în port. Cămile de 
povară şi care trase de măgari se îmbulzeau pe chei, 
înghesuindu-i pe hamali şi pe cerşetori, şi nu rar se ajungea la 
confruntări zgomotoase. Oamenii se înjurau, iar ici şi colo 
negustori ambulanți încercau să încheie pe ultima sută de metri 
încă o afacere. Se vindeau apă de băut şi curmale, dar şi pită, 
precum şi peşte gătit şi carne de oaie. Unii negustori ofereau 
chiar şi mici piramide şi talismane antice contrafăcute, ca 


suveniruri pentru europenii înstăriți. 

Sarah Kincaid îi privea cu dispreţ. În ochii ei, Egiptul era o 
ţară care avea toate motivele să fie mândră de trecutul ei. Să 
obţină profit în acest mod detestabil nu era demn de istoria ei. 
Dar cei mai mulţi dintre pasagerii care urcau la bordul lui Egypt 
Star erau de altă părere... 

— Ei, am exagerat? întrebă Sir Jeffrey la ieşirea din oficiul 
portuar, care era ceva mai răsărit decât o colibă din lemn şi 
unde un funcţionar îşi îndeplinea atribuţiile. Aşa cum am fost 
asigurat, Egypt Star este una dintre cele mai bune corăbii care 
circulă la ora actuală pe Nil. 

— Aşa este, Sir, aprobă Milton Fox. Această corabie este un 
minunat exemplu al ingeniozităţii ingineriei britanice. 

Într-adevăr, era o încântare să priveşti vasul cu aburi amarat 
la chei. Cu puntea largă şi barcajul mic, era prevăzut pentru 
deplasări pe fluviu, iar construcţiile lui elegante cu trei caturi, 
deasupra cărora se înălţau cabina căpitanului şi coşul, păreau 
un monolit de civilizaţie britanică în mijlocul arşiţei, al 
zgomotului şi al prafului. Corabia era propulsată de o roată cu 
zbaturi aflată în spate. 

— Bien, este aproape ca acasă, pe Mississippi, se extazie du 
Gard. Te simţi aici ca acasă. 

— Dacă cineva numeşte o fundătură murdară şi infestată de 
insecte patria sa, atunci poate da, comentă căpitanul Hayden, 
dispreţuitor. 

Hayden îşi lăsase pe faţă plasa de țânțari ataşată la coiful lui 
de ofiţer, pentru a se apăra de nenumăratele insectele care 
mişunau în apropierea țărmului. 

— Aţi fost în New Orleans? se interesă du Gard sfidător. 

— Nu, scutură Hayden din cap. Ce am auzit despre acel loc 
este mai mult decât suficient. 

— Atunci vreau să sper, căpitane, remarcă Sarah, că, în ce 
priveşte această ţară, cunoştinţele dumneavoastră sunt mai 
puţin lacunare şi marcate de prejudecăţi decât în ce priveşte 
sudul Statelor Unite. 

Cu aceasta, îl lăsă în urmă pe ofiţer şi urcă, urmată de du 
Gard, Sir Jeffrey şi Milton Fox, pe pasarela care ducea la puntea 
principală a vasului cu aburi. Hayden rămase uluit în urmă, 
pentru a schimba câteva cuvinte cu locţiitorul lui, locotenentul 


Farnsworth, care avea comanda în absenţa sa. Hayden alesese 
opt dintre cei mai buni oameni ai săi pentru a însoţi expediţia. 
Mai mulţi nu-i permisese Sarah Kincaid, din dorinţa de a păstra 
grupul cât mai mic, pentru a atrage cât mai puţin atenţia. Şi aşa, 
împreună cu forţele de muncă din rândul localnicilor, care îi 
aşteptau în Tehna el-Gebel, expediţia avea să ajungă la un 
număr considerabil de membri. Kamal, pentru care Sir Jeffrey 
achiziţionase un bilet de clasa a treia, îşi folosise relaţiile cu 
caravanseraiul local pentru a face toate pregătirile necesare. 

Sarah şi însoțitorii ei nu erau nici pe departe primii pasageri 
la bordul lui Egypt Star. Numeroşi călători forfoteau deja pe 
punte, în special englezi, dar şi francezi şi negustori turci care 
aveau de rezolvat afaceri în susul fluviului. Bărbaţii purtau mai 
ales costume kaki şi căşti coloniale, nu foarte diferite de cele ale 
soldaţilor, iar doamnele - rochii deschise la culoare, încheiate 
până sus în ciuda arşiţei apăsătoare, şi ale căror corsete şi 
gulere strânse aproape amenințau să le sufoce pe posesoarele 
lor. Pălăriile imense, mari cât roata carului, făceau în orice caz 
umbră; cele mai multe femei aveau în plus umbrele mici pentru 
a se apăra de razele pătrunzătoare de soare. Şi Sarah se 
înghesuise într-o rochie dezagreabilă şi regreta că nu optase 
pentru o îmbrăcăminte mai practică. Pe de altă parte intenţia ei 
era să treacă neobservată, cel puţin până aveau să părăsească 
Gizeh şi să ajungă în portul din Minieh. 

Pe puntea principală a vasului cu aburi, Sarah şi însoțitorii ei 
găsiră un loc cu privelişte largă, unde temperatura era 
suportabilă, în ciuda arşiţei. Se aşezară la umbra pânzelor 
întinse, comandară apă rece şi observară activitatea comercială 
de pe chei. Astfel, timpul trecu repede şi, curând, se auzi 
semnalul de plecare. Stuart Hayden îşi făcu apariţia pe punte şi 
se alătură celorlalţi. Împreună, priviră cum erau desprinse 
funiile de acostare şi Egypt Star ridică ancora. 

Cu forţa roții mari cu zbaturi, a cărei bătaie regulată umplea 
aerul încins, corabia se îndreptă spre curent şi se deplasă spre 
mijlocul fluviului, scoțând fum cenuşiu pe coş. Pasagerii 
aruncară o ultimă privire spre piramide şi marea de case de 
culoarea nisipului din Cairo, care era înconjurată de 
povârnişurile lui Djebel Mokatam. Călătoria continuă în susul 
fluviului. 


Nenumărate bărci circulau pe apele albastre ale Nilului; 
pânzele lor contrastau luminos cu nisipul şi cerul. Malul vestic 
era presărat cu palmieri şi ogoare, ca o ultimă linie de apărare 
în faţa peisajului jilav aflat dincolo de ele şi care reprezenta 
destinaţia călătoriei lor. 

— Pentru expediţia noastră, scumpa mea, toastă Sir Jeffrey, 
care comandase barmanului scotch şi acum ridica solemn 
paharul. Să ne fie hărăzit să găsim ceea ce mulţi alţii au căutat 
zadarnic. 

— Foarte de acord, Sir Jeffrey, replică Sarah. Doar că nu ştiu 
dacă este cazul să ne dorim asta. 

— Şi de ce nu? Nu vreţi să elucidaţi enigma? Nu aţi insistat 
chiar dumneavoastră să se organizeze expediţia? 

— Aşa e, aprobă Sarah. 

— De ce aţi devenit deodată aşa de şovăitoare? 

— Pentru că am impresia că în acest moment nici măcar nu 
bănuim în ce ne-am băgat, răspunse Sarah cu gândul la 
cuvintele lui Amon. 

— Ce vreţi? surâse jovial consilierul regal. Până acum a mers 
totul bine sau nu? 

— Bine? La Londra, patru femei au fost ucise cu cruzime, 
naşul meu a fost răpit, iar un vechi prieten al meu a fost 
înjunghiat pe la spate. Nu mi se pare că a mers bine totul, Sir, 
chiar deloc. 

— Ei, riscurile meseriei, nu? Dumneavoastră ar trebui să ştiţi 
asta, Lady Kincaid. Până acum, pierderile au fost inevitabile... 

— Ca în cazul tatălui meu? întrebă Sarah amar. 

— Nu, eu... roşi Jeffrey Hull. Ilertaţi-mă, Lady Kincaid, nu am 
vrut... 

— Bine, Sir Jeffrey, haideţi să nu mai vorbim despre asta. Ştim 
cu toţii că această expediţie este o întreprindere periculoasă şi 
este limpede pentru fiecare dintre noi în ce am intrat. Căutarea 
Cărţii lui Thot a făcut deja multe victime şi vor mai fi şi altele, 
nu mă îndoiesc. Trebuie să fim atenţi, căci duşmanii noştri pot fi 
pretutindeni şi niciunul dintre noi nu poate şti cine va fi 
următoarea victimă. 


În ziua următoare, Sarah, căpitanul Hayden şi inspectorul Fox 
se întâlniră pentru o discuţie în cabina lui Jeffrey. La dorinţa 


expresă a lui Sarah, luă şi Kamal parte la întrevedere; în 
definitiv, era ghidul lor din partea locului, însărcinat să conducă 
expediţia la destinaţie. 

— Am lăsat, aşadar, Cairo în urmă, concluzionă Sir Jeffrey 
uşurat. Sper că putem pleca de la premisa că duşmanii noştri nu 
sunt pe urma noastră. 

— Toată lauda pentru optimismul dumneavoastră, ripostă 
Sarah, dar cred că ar trebui să fim totuşi vigilenţi. Până acum, 
duşmanii noştri au fost precis informaţi în legătură cu fiecare 
din mişcările noastre. 

— Într-adevăr, o susţinu Hayden. Aveau cunoştinţă şi de 
vechiul observator astronomic, deşi dumneavoastră nu ne-ati 
pus la curent pe niciunul dintre noi. Cu o excepţie, desigur... 

— Unde bateti, căpitane? 

— Este chiar aşa de greu de ghicit? l-aţi spus unde mergeţi 
doar prietenului dumneavoastră, du Gard. Nu este posibil ca el 
să fi divulgat duşmanului locul unde vă aflaţi? 

— Uitaţi că s-a tras asupra lui. 

— Dar glonţul l-a ratat, ripostă Hayden. Ca printr-o minune, 
însoţitorul nostru francez a avut o străfulgerare şi s-a aruncat 
din calea glonţului. Stranie coincidenţă, nu-i aşa? 

— Aşa este, aprobă Milton Fox. În plus, bate la ochi faptul că 
du Gard afişează o atitudine foarte ciudată. Se izolează şi abia 
dacă schimbă o vorbă cu noi. Ceva pare să-l preocupe. 

— Şi de aici trageţi concluzia că este un trădător? ridică 
Sarah din sprâncene. Vreau să sper, inspectore, că acasă la 
Londra vă sprijiniți investigaţiile pe indicii mai concludente. Se 
prea poate ca Maurice du Gard să se poarte un pic ciudat, dar, 
cu siguranţă, nu este un trădător. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că un trădător, inspectore, nu ar încerca să se 
izoleze, ci, din contră, s-ar strădui să participe la o discuţie ca 
aceasta, pentru a afla ce avem de gând. 

— Un argument bun, recunoscu Hayden. Totuşi, nu sunt 
convins. 

— Nu veţi avea de ales, căpitane. Îl cunosc pe du Gard de 
mult mai mult timp decât dumneavoastră şi, dacă vă spun că 
este un om de onoare, şi nu un trădător, atunci ar trebui să-mi 
daţi crezare. 


— Şi aţi băga mâna în foc pentru el? 

— Cu siguranţă, căpitane, aş face asta. Şi dacă vă veţi mai 
exprima suspiciunea că Maurice du Gard este un trădător, 
atunci va trebui să răspundeţi pentru asta. M-aţi înţeles? 

— Fireşte, o asigură Hayden cu o nepăsare sfidătoare. Am 
înţeles foarte bine, Lady Kincaid. Dar trebuie să ştiţi că nu-l voi 
scăpa din ochi pe du Gard. Şi dacă bănuiala inspectorului Fox şi 
a mea se confirmă, atunci dumneavoastră va trebui să 
răspundeţi. Sper că vă este clar. 

— Cât se poate de clar, îl asigură Sarah şi, din nou, se duelară 
din priviri, până când Jeffrey Hull se văzu nevoit să intervină 
între cei doi. 

— După ce am clarificat acest aspect, zise consilierul regal 
împăciuitor, ar trebui acum să discutăm despre paşii următori. 
Poate Lady Kincaid doreşte să ne explice cu ajutorul acestei 
hărţi încotro ne îndreptăm. 

— Întâi, aici, răspunse Sarah şi indică un punct de pe harta 
Egiptului Superior, pe care Sir Jeffrey o întinsese pe masă. La 
Hermopolis Magna, un oraş egiptean a cărui importanţă nu 
rezidă doar în faptul că a servit de capitală a celei de-a 
cincisprezecea nomos, aşadar, a unui district administrativ al 
Regatului Egiptului, ci şi pentru că aici se afla principalul 
sanctuar al zeului Dehuti. 

— Cu alte cuvinte, Thot, zise Fox. 

— Exact. In timpurile moderne, ce-i drept, a rămas foarte 
puţin din Hermopolis, cunoscut odinioară sub numele de Unu. 
Deşertul a repus stăpânire pe locuri şi a îngropat în nisip 
suprafeţe mari din oraşul antic. Nu ştim cum arăta odinioară 
templul lui Thot, dar din fericire ştim destul de bine unde se afla 
templul. 

— Cum aşa? dori să afle Milton Fox. 

— Ei, pe de-o parte pentru că statuile a doi paviani s-au 
păstrat până în zilele noastre. Cum Thot a fost slăvit nu doar sub 
înfăţişarea păsării ibis, ci şi a maimuţei, putem să plecăm de la 
premisa că statuile reprezintă un prim indiciu. Mai importante 
sunt ruinele a două coloane imense din piatră, care trebuie să fi 
aparţinut portalului principal al templului. In 1868, expediţia 
germană a descoperit în apropierea acestor coloane o intrare 
surpată, în care au fost găsite rămăşiţele unor soldaţi din 


armata lui Napoleon. Germanii au fost surprinşi, totuşi nu au 
continuat cercetările, desigur neştiind ce mister ascunde 
templul. 

— Şi credeţi că...? 

— Sper, rectifică Sarah, că această intrare surpată nu 
reprezintă o fundătură şi că din dreptul ei porneşte un drum 
care duce în interiorul templului. Nu ar fi prima dată când o 
clădire antică s-a păstrat în adâncul deşertului. Când ia forma 
unei furtuni, nisipul poate fi incredibil de distrugător. Dacă însă 
acoperă o construcţie, exercită o acţiune de conservare, uneori 
chiar şi de mii de ani. 

— Incredibil, comentă Sir Jeffrey fascinat. Aşadar, pentru a 
găsi legendara Carte a lui Thot, trebuie să reuşim să ne croim 
drum spre centrul templului? 

— Este un prim pas, îi tăie Sarah elanul consilierului regal. 
Manuscrisul nu se mai găseşte de mult acolo. În schimb, sper să 
găsesc un indiciu privind locul unde a fost depozitat atunci când 
preoţii s-au refugiat din calea gărzilor lui Şeşonk. 

— Aşadar, nu căutăm decât un indiciu? oftă Fox. 

— Exact. 

— Incredibil,  suspină inspectorul. Ne  deplasăm de-a 
curmezişul coastei libiene în căutarea unui indiciu blestemat... 

— Dacă vă convine formularea, nu se împotrivi Sarah. 
Asemenea criminalisticii, arheologia se ocupă cu căutarea 
urmelor şi a indiciilor, inspectore! Nu ştim peste ce dăm. Tot ce 
ne stă în putinţă este să ne încredem în sursele noastre. 

— Toată cinstea pentru încrederea dumneavoastră, Lady 
Kincaid, ripostă Hayden acru. Dar permiteţi-mi o întrebare. 

— Dat fiind că oricum veţi pune întrebarea, indiferent dacă vă 
permit sau nu, vă rog! 

— Dacă într-adevăr până acum atâţia au căutat zadarnic 
Cartea lui Thot şi au dorit cu tot dinadinsul să o găsească, cum 
vă explicaţi că nu a reuşit niciunul să-i dea de urmă? Credeţi că 
toţi aceşti oameni care au eşuat în căutarea lor erau mult mai 
proşti ca dumneavoastră? 

— Din contră, căpitane, replică Sarah rece. Unii din cei mai 
străluciți gânditori din Lumea Veche au pornit în căutarea 
manuscrisului. Se spune, de exemplu, despre Alexandru că l-a 
solicitat în acest sens şi pe preceptorul lui, Aristotel. Insă uitaţi 


două lucruri esenţiale. 

— Anume? 

— În primul rând, experienţa ne arată că istoria nu îşi 
dezvăluie tainele decât la momentul potrivit. Nu se poate şti 
niciodată când vine vremea pentru ele. În al doilea rând, faptul 
că manuscrisul a dispărut de trei mii de ani nu înseamnă deloc 
că până acum nu l-a găsit nimeni. 

— Ce vreţi să spuneţi? Dacă ar fi fost găsit, s-ar şti acest 
lucru... 

— Nu neapărat, căpitane, îl contrazise Kamal, care până 
atunci nu se amestecase în discuţie. 

— Ce te priveşte, boy? îl repezi Hayden. Nici nu te-am 
întrebat ceva, nici nu pun preţ pe părerea ta. 

— Kamal este membru cu drepturi depline al acestei expediţii, 
limpezi Sarah situaţia, şi desigur îşi poate exprima liber părerea. 
Aşadar, Kamal, ce doreai să zici? 

— După părerea mea, căpitanul Hayden se înşală când 
socoteşte că nimeni nu a găsit, în ultimii trei mii ani, Cartea lui 
Thot. Tot ce ştim este că niciunul din cei care au pornit în 
căutarea ei nu s-a mai întors. 

— Ai dreptate, Kamal, îl susţinu Sarah. Şi eu sper, căpitane 
Hayden, că nu vom avea parte de o soartă asemănătoare. 


4 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
24 DECEMBRIE 


A cincea zi la bordul corăbiei... 

Cu cât înaintăm mai mult spre sud şi ţinutul care se 
întinde de o parte şi de alta a Nilului devine mai dezolant, 
iar deşertul îşi dezvăluie mai mult natura neprielnică, 
distrugătoare, cu atât înţeleg mai bine însoțitorii mei în ce s- 
au băgat. 

În timp ce Sir Jeffrey întâmpină cu bucurie viitorul şi se 
delectează recunoscător cu fiecare impresie nouă, Hayden 
şi Fox devin tot mai încordaţi, mai ales după evenimentele 
Cairo. Du Gard în schimb este tot mai retras. Nici măcar eu 
nu mai pot vorbi cu el deschis. Se poartă ca şi cum ar bănui 
ceva şi ar păstra o taină sumbră, pe care nu vrea să o 
împărtăşească nimănui. 

Din contră, Kamal, pe care întâi l-am bănuit că lucrează 
pentru partea adversă, se dovedeşte, din ce în ce mai mult, 
un însoțitor sociabil şi deosebit de volubil, care sub 
aparenţa de simplitate ascunde un caracter nobil şi un spirit 
cultivat. Aşa cum am aflat, a studiat la o şcoală engleză, 
unde şi-a însuşit limba şi manierele noastre, astfel că pot 
discuta cu el despre diverse teme, ceea ce şi fac, spre 
nemulţumirea căpitanului Hayden, care încă nu are 
încredere în Kamal. 

După-amiaza târziu am ajuns în portul Minieh, unde vom 
rămâne până mâine-dimineaţă, pentru a încărca apă 
proaspătă şi mărfuri noi. Nu mai este mult până la 
Hermopolis, fapt ce mă bucură, căci arşiţa deşertului ne 
împresoară tot mai mult şi este prezentă pretutindeni, chiar 
şi în această zi specială, când acasă suntem obişnuiţi să ne 
fie frig şi să jinduim la un foc în sobă, care să ne 
încălzească... 


VAPORUL CU ABURI EGYPI SIAR, 24 DECEMBRIE 1883 


Urmând vechiul principiu conform căruia nevoia îl învaţă pe 
om inventiv, în lipsă de brad şi de crengi de vâsc, se înjghebă 
din frunze de palmier un pom de Crăciun cam bizar, dar care 
totuşi aducea a brad. Această realizare originală era împodobită 
cu ghirlande colorate, despre care nu se ştie pe ce cale 
ajunseseră la Nil. Lumânările nu intrau în discuţie; arşiţa ar fi 
topit ceara înainte să ajungă flacăra la ea. 

Astfel se încropi pe puntea superioară un pom simplu, în jurul 
căruia se aşezară laolaltă pasagerii de la clasa întâi. Violonistul 
care însoțea călătoria, pentru a întreţine o atmosferă cultivată la 
cină, interpretă în acea seară melodii de Crăciun, şi aproape că 
nu există nimeni care la auzul melodiei familiare din God rest ye 
merry, Gentlemen să nu jinduiască măcar o clipă la frigul şi 
ceața din Anglia. 

— O melodie frumoasă, remarcă Sir Jeffrey şi sorbi din 
băutură. 

Punch de ou, cum ar fi băut în Anglia, nu era recomandat în 
aceste ţinuturi; ca substitut exista vin roşu cu mirodenii. 

— Aşa este, aprobă Milton Fox. Ştiaţi că Charles Dickens a 
compus colindul? 

— Într-adevăr? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, stimabile inspector, nu 
este tocmai corect, îl contrazise Sarah, care cinase împreună cu 
ceilalţi. Dickens nu a compus în niciun caz colindul, ci doar l-a 
menţionat în povestirile sale, făcându-l cunoscut. 

— Un colind de Crăciun în proză, zise Sir Jeffrey împăciuitor, 
îmi amintesc: o povestire drăguță, deşi un pic moralizatoare 
pentru gustul meu. Ştiţi totuşi ce m-am întrebat adesea? 

— Ce anume? dori să afle Sarah. 

— Ei, m-am întrebat ce mi-ar arăta Spiritul Crăciunului dacă l- 
aş întâlni. Aş fi mulţumit de realizările mele? Sau m-aş simţi ca 
jalnicul avar Scrooge? Şi ce ar avea Spiritul Crăciunului viitor în 
sac pentru mine? 

— Oricum ar fi, replică du Gard, care în acea seară vorbise 
foarte puţin, mulţumindu-se să fixeze cea mai mare parte a 
timpului conţinutul paharului cu privirea lui tulbure, ar trebui să 
fiţi bucuros, monsieur, că acest spirit nu îşi face apariţia să vă 
lase să întrezăriţi viitorul. 

— Găsiţi? Interesantă opinie, într-adevăr. 


— Nu-i aşa? replică Milton Fox cu un rânjet. În primul rând, 
dacă ţinem cont de faptul că prietenul nostru francez vorbeşte 
din experienţă proprie... 

Inspectorul şi căpitanul Hayden râseră ironic. Sarah îi aruncă 
un zâmbet împăciuitor lui du Gard. Pe francez părea totuşi să 
nu-l deranjeze ironia celor doi. Clătină doar din cap şi ridică din 
umeri. 

— Poate vi se împlineşte foarte curând dorinţa, continuă să fie 
ironic Hayden, care îşi pusese potrivit ocaziei speciale uniforma 
de paradă: o haină de un roşu aprins, cu epoleţi galbeni. Căci, 
dacă nu o fi ăsta Spiritul Crăciunului trecut... 

Descrierea foarte puţin măgulitoare îl viza pe Kamal, care 
urcase scara abruptă, ajungând pe puntea superioară, şi se 
apropia cu o ţinută umilă. Se vedea că se străduise să se 
aranjeze pentru această seară specială. Totuşi, rezultatul nu era 
tocmai satisfăcător. Kamal purta un alt caftan decât de obicei, 
însă acesta nu era mai puţin murdar şi peticit decât celălalt. Fox 
şi Sir Jeffrey se amuzară de gluma pe care Hayden şi-o 
permisese pe seama ghidului lor local, şi chiar şi du Gard nu-şi 
putu stăpâni un zâmbet; doar Sarah nu râse. 

— Ce încrezut! se răţoi Hayden. Arată aici ca la clasa a treia? 
Acest arab murdar nu ştie unde-i e locul? 

— V-am spus deja o dată, căpitane. Kamal este membru al 
acestei expediţii, puse Sarah lucrurile la punct, şi se află aici la 
invitaţia mea expresă. 

— La invitaţia dumneavoastră, Lady Kincaid? 

De uluire, Hayden rămase cu gura deschisă. 

— Într-adevăr. 

— Vreţi să petreceţi Crăciunul cu cineva care nici măcar nu 
crede că Domnul S-a născut? 

— Cu siguranţă, nu-l vom convinge de asta expediindu-l şi 
zicându-i să se alăture alor săi, ripostă Sarah. „Pace pe pământ 
şi între oameni bunăvoire”, căpitane. Dar nu este tocmai 
sintagma înscrisă pe stindardele armatei, nu? 

Privirea ei era atât de vehementă, încât ofiţerul nu ştiu cum să 
riposteze. Sarah nu-i dădu mai departe niciun pic de atenţie şi 
se întoarse spre Kamal, care tocmai ajungea în dreptul mesei şi 
nu părea să se simtă în largul lui. 

— Bună seara, Kamal, îl salută ea cu amabilitate. Vino, aşază- 


te lângă noi! Mănâncă şi bea cât îţi pofteşte inima. Azi este 
Crăciunul, o sărbătoare a iubirii, în care obişnuim să facem 
cadouri celor dragi. 

— Ştiu ce înseamnă Crăciunul, o asigură Kamal. 

— Ce frumos! exclamă Hayden acru şi luă paharul în mână. 
Atunci, hai să bem în sănătatea ta, Kamal. Dacă ştii atâtea 
despre obiceiurile noastre, sigur îl cunoşti şi pe acesta. 

— Desigur, aprobă din cap Kamal. Dar, ca om cu frică de 
Dumnezeu, nu îmi este îngăduit să beau alcool. 

— Aha! îi aruncă Hayden lui Sarah o privire plină de 
subînţelesuri. Nu am zis adineauri că nu o scoţi la capăt cu acest 
musulman? 

— Daţi-i pace! interveni du Gard, în timp ce îşi turna în pahar. 
Beau eu un pahar în plus. Crăciun fericit tuturor şi pace pe 
pământ! 

— Crăciun fericit! repetară Sir Jeffrey şi Milton Fox urarea, şi 
ridicară paharul. 

— Şi pace pe pământ, completă Sarah, care bănuia că du Gard 
nu rostise întâmplător această urare. 

Sarah bău puţin, totuşi, din cauza zăpuşelii, vinul îşi făcu 
efectul. După câteva înghiţituri, Sarah îşi dădu seama că era mai 
bine să renunţe. Acţiunea alcoolului se făcu simțită şi la Sir 
Jeffrey, Milton Fox şi la du Gard. Li se îngreună limba, iar vocea 
le deveni mai stridentă. Ca soldat cu simţul datoriei al Maiestăţii 
Sale, Hayden se abţinu de la vin. Se vedea pe chipul lui că nu 
agrea deloc prezenţa lui Kamal. 

— Haideţi, Hayden! îi ceru Fox cu o jovialitate neobişnuită 
pentru el. Nu priviţi aşa acru! Beţi mai bine un pahar pentru 
viitorul şi bunăstarea Imperiului! 

— Nu, mulţumesc, replică ofiţerul strângând din dinţi. Prefer 
să rămân cu capul limpede. Duşmanii Imperiului nu dorm. 

— Alors, ce poetic! îşi exprimă părerea du Gard. Vraiment, 
mon capitaine, aţi fi putut deveni poet. 

— Vreţi să mă ironizaţi, du Gard? 

— Nici pe departe, îl privi francezul ameţit de vin. Nu ar 
trebui să confundați o glumă bine intenţionată cu o ironie 
răutăcioasă. 

— Teamă mi-e, bunul meu Maurice, remarcă Sarah, că ofiţerul 
Hayden nu-ţi împărtăşeşte umorul. 


— Defel, replică Hayden. Ca ofiţer regal, nu trebuie să accept 
să fiu jignit de un francez vagabond, cu atât mai mult cu cât nu 
este un secret faptul că... 

Hayden se întrerupse, cu o ţinută mândră, lăsând pe seama 
celorlalţi să-şi imagineze continuarea, dar du Gard nu se lăsă 
mai prejos. 

— Quoi? Vorbiţi liniştit, mon capitaine. Nu este într-adevăr un 
secret faptul că vânez când şi când dragonul şi ar trebui să fiţi 
încântat de asta. Căci, într-un fel, dacă pot să mă exprim aşa, 
dragonul ne-a condus aici. Şi mă puteţi crede când vă spun că, 
prin pasiunea mea, mă aflu în cea mai bună societate... 

Un acces de tuse violent şi sunând artificial al lui Sir Jeffrey îl 
întrerupse. 

— Este târziu, schimbă abrupt subiectul consilierul regal. Nu 
ar fi timpul să mergem la culcare? Din câte am înţeles, mâine ne 
aşteaptă o zi grea înainte să ajungem la Hermopolis. 

— Bună idee, i se alătură Milton Fox. Somnul este tocmai ceea 
ce îmi trebuie acum. Cu permisiunea dumneavoastră, Lady 
Kincaid...? 

— Desigur, surâse Sarah cu politeţe. 

— Noapte bună, Lady Kincaid! 

— Noapte bună, inspectore! Dormiţi bine! 

— Nicio grijă, o asigură inspectorul de la Scotland Yard cu 
limba îngreunată de vin. Asta voi face cu siguranţă... 

Sir Jeffrey se retrase de asemenea, ca şi Kamal, care 
terminase de luat masa compusă din fursecuri şi curmale 
proaspete şi care, în mod evident, nu se simţea în largul său pe 
puntea superioară. Rămaseră doar Sarah, Maurice du Gard şi 
Stuart Hayden, care se apropie de balustradă şi privi albia largă 
a Nilului, ce scânteia în lumina lunii. 

— Ce noapte minunată! exclamă el. 

Sarah ridică din sprâncene. 

— De când au soldaţii ochi pentru frumuseţea naturii? 

— Nu mă cunoaşteţi, Lady Kincaid. Şi atât timp cât nu mă 
cunoaşteţi, nu ar trebui să vă îngăduiţi nicio judecată în privinţa 
mea. 

— De acord, consimţi Sarah. Nu vă cunosc, căpitane, dar ştiu 
pentru ce luptaţi. Şi asta îmi ajunge. 

— Într-adevăr? Pentru ce? 


— Pentru aroganţa celor puternici, se grăbi Sarah să 
răspundă. Pentru dreptul constrângător al celui mai puternic şi 
pentru o societate care se socoteşte măsura tuturor lucrurilor, 
neţinând cont de faptul că tot ceea ce este uman este trecător. 

Hayden nu răspunse imediat. Părea afectat de cuvintele lui 
Sarah, căci privirea îi deveni neclintită şi fălcile i se încleştară. 

— l-am cunoscut pe oamenii acestei ţări în alte împrejurări 
decât dumneavoastră, Lady Kincaid, zise el în sfârşit, anume ca 
duşmani în război. Şi am văzut nenumărați oşteni de-ai mei 
pierind în nisipul deşertului de o moarte crudă. 

— Îmi pare rău, căpitane, replică Sarah cu sinceră părere de 
rău. Dar nu Egiptul i-a ucis pe soldaţii dumneavoastră, ci cei 
care i-au trimis aici doar de dragul profitului. 

— Ce înseamnă asta? Faceţi parte dintre cei care se îndoiesc 
de folosul coloniilor? 

— Spun doar că prin aceasta am apucat-o pe o cale 
periculoasă, cu un sfârşit imprevizibil, replică Sarah. 

— înţeleg, dădu din cap Hayden, apoi se întoarse şi privi din 
nou fluviul. După aceea îşi goli paharul, îl aşeză pe o tavă aflată 
la îndemână şi se înclină băţos. Dacă vreţi să mă scuzaţi acum, 
Lady Kincaid. Este rândul meu să stau de veghe. 

— Fireşte, răspunse Sarah. 

Ofiţerul se îndepărtă cu paşi zgomotoşi. 

— Nu trebuia să faci asta, cherie, o dojeni du Gard. 

Intre timp ceilalţi oaspeţi plecaseră, ducându-se la culcare, 
astfel că erau singuri. 

— Ce vrei să zici? întrebă Sarah. 

— Nu artrebui să ţi-l faci duşman pe Hayden. 

— Şi zici asta tocmai tu? 

— Este un ofiţer bun, cu simţul datoriei, zâmbi du Gard. Şi în 
plus are o slăbiciune pentru tine. 

— Hayden? Pentru mine? Exclus. 

— Crede-mă că aşa este, râse du Gard jovial. Chiar dacă nu-i 
împărtăşeşti sentimentele, ar trebui să fii bucuroasă că ai pe 
cineva pe care să te poţi baza. Dintre toţi participanţii la 
expediţie, Hayden are cel mai puţin alura unui trădător. 

— Mai rămân Sir Jeffrey şi Milton Fox. 

— Fox este un englez ca la carte: arogant, obtuz şi egocentric. 
Totuşi, nu cred că artrăda vreodată Scotland Yardul. 


— Şi Sir Jeftrey? 

Du Gard zâmbi. 

— Aştepţi de la mine să vorbesc de rău un consilier regal? 

— Nu aştept nimic, Maurice. Vreau doar să ştiu ce crezi. 

— Dacă stau să mă gândesc, Jeffrey Hull este membru al Ligii, 
n'est-ce pas? Şi asta îl face în principiu suspect. Pe de altă 
parte, nu văd în comportamentul lui niciun motiv de bănuială. 

— Atunci batem pasul pe loc, trase concluzia Sarah. Căci 
Kamal a dovedit la Cairo, într-un mod convingător, că se află de 
partea noastră. 

— Nu-l uita pe neînsemnatul de mine, replică du Gard. 

— Nonsens, se apără Sarah. Nu eşti un trădător. Hayden şi 
Fox n-au decât să creadă asta, dar nu şi eu. 

— Vrei să afirmi că nu ţi-a trecut niciodată prin minte acest 
gând, cherie? 

— Mi-a trecut prin minte acest gând, recunoscu Sarah, dar 
numai pentru o clipă. În plus, tocmai ai demonstrat că nu ai cum 
să fii trădătorul. 

— De ce nu? 

— Dacă ar fi aşa, sigur nu m-ai aduce pe această pistă, nu? 

Du Gard râse amuzat şi amar totodată. 

— Trebuie să fii atentă, Sarah. În lupta care urmează, vei avea 
de-a face cu adversari care sunt mult mai iscusiţi decât tine. 
Dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să înveţi să gândeşti ca ei. 
Faptul că aduc în discuţie gândul că aş putea spiona pentru 
duşman poate fi foarte bine o tactică. 

— Adică? 

Du Gard zâmbi. 

— Numeşte-o principiul dublei înşelăciuni. Aş putea încerca 
să-ţi câştig încrederea pentru a da mai puţin de bănuit. 

— Nu ai nevoie să-mi câştigi încrederea, Maurice, replică 
Sarah. O ai deja. 

— Şi dacă nu merit încrederea ta? 

— Ce vrei să zici? îl privi Sarah provocator. 

— Nu te-ai întrebat niciodată de ce particip la această 
expediţie, ma chere? | 

— Păi, am presupus că vrei, la fel ca mine, să afli adevărul. În 
plus, ştii că ai ceva de reparat, or, un cuget încărcat poate fi un 
imbold puternic. 


— Vorbeşti din experienţa proprie, n'est-ce pas? surâse du 
Gard. Nu ţi-a trecut niciodată prin minte gândul că aş putea 
urmări un scop propriu? Că aş putea avea propriile motive 
pentru a cerceta Cartea lui Thot? 

— Ce motive? întrebă Sarah. 

— ţi spune ceva numele Eteilla? 

— Nu. 

— Este le nom de voyage al unui concetăţean de-al meu, un 
anume Jean-François Aliette, care a trăit acum vreo sută de ani. 
Era un maestru al tarotului, care a schimbat nişte reguli ale 
aşezării cărţilor şi chiar a introdus cărţi noi. 

— Se prea poate, ridică Sarah din umeri. Nu mă pricep. Ce 
are asta a face cu Cartea lui Thot? 

— Eteilla, continuă du Gard, a înfiinţat în anul 1788 o 
asociaţie secretă, numită Fxegeţii Cărţii lui Thot. Membrii ei 
consideră că în această scriere sunt consemnate ultimele taine 
ale tarotului. Înţelegi unde vreau să ajung? 

— Pot să-mi închipui. 

— Cartea pierdută ascunde o cunoaştere secretă, Sarah. De 
sute de ani, oamenii o caută din cele mai diverse motive, inclusiv 
aceia care încearcă să înţeleagă viitorul. Vezi, aşadar, că aş avea 
motive bune să te trădez şi să-mi însuşesc cartea. Chestia este 
însă că nu o voi face. Vrei să ştii de ce? 

— Ştiu deja, îl asigură Sarah. 

— Într-adevăr? 

— Cred că da. Poţi fi un om fluşturatic şi hedonist, du Gard, şi 
a fost o vreme când te-am blestemat, dar cu certitudine nu eşti 
un trădător. Căci, pentru a comite o trădare, un om nu trebuie 
să aibă o părere bună despre sine însuşi. Tu eşti însă omul cel 
mai narcisist pe care-l cunosc. 

Du Gard râse din nou, un pic mai degajat de această dată, 
deşi Sarah avu pentru un scurt moment impresia că dorea să 
zică altceva. 

— Şi chiar crezi asta? vru el să ştie. 

— Da. 

— Eh bien, atunci nu uita, Sarah. Mai ales pentru cazul în 
care voi păţi ceva. 

— Pentru cazul în care vei păţi ceva? 

În pofida arşiţei, lui Sarah i se făcu pielea de găină. Nu-i 


plăcea direcţia în care evolua discuţia. 

— Îţi aminteşti de seara aceea în odaia mea? o întrebă du 
Gard. Atunci când am consultat dragonul şi am avut viziunea 
privind cea de-a cincea crimă? 

— Fireşte. 

— În seara aceea, continuă francezul încet, aproape şoptit, 
viziunea mea a mers mai departe. 

— Ştiu, confirmă Sarah. Ai văzut ceva, nu-i aşa? Dar nu ai 
dorit să vorbeşti până acum despre asta. 

— Am avut motivele mele, chérie, căci nu este bine când un 
om ştie prea multe despre viitor. Dacă ţi-aş fi zis ce am văzut, ai 
fi încercat să mă împiedici cu orice preţ să particip la expediţie. 
Dar este important că sunt aici, chiar acum, în această clipă. Tot 
ce se întâmplă, Sarah, chiar şi discuţia noastră de faţă, ţine de 
Marele Plan. 

— De Marele Plan? ridică Sarah din sprâncene. 

Du Gard se purtase destul de ciudat întreaga seară, dar 
acum... 

— Ce ai văzut exact, Maurice? dori ea să afle. 

— Ceva groaznic, răspunse el, evitând răspunsul. 

— Ce anume exact? 

El o privi direct în ochi. 

— Am văzut, zise el încet, mi-am văzut propriul sfârşit, chérie. 

Sarah fu ca lovită de fulger. După toate aluziile făcute de du 
Gard, bănuia că va zice aşa ceva. Însă partea raţională a 
conştiinţei ei se împotrivea cu toată puterea acestei perspective. 

— Aiureli, îl contrazise ea repede. Îţi imaginezi numai, 
Maurice. Viitorul nu este scris încă. Stă în puterea noastră să-l 
influenţăm şi să-l modificăm. 

— Nu şi această parte din viitorul nostru, replică du Gard cu 
un surâs nostalgic. Nu înţelegi, Sarah? Toate sunt legate între 
ele: crimele din Londra, călătoria noastră încoace, moartea 
tatălui tău, trădătorul din rândurile noastre, chiar şi acea parte 
din copilăria ta, pe care nu ţi-o poţi aminti... 

— Perioada întunecată? ciuli Sarah urechile. Ce are a face cu 
asta? 

— Vei afla, zise du Gard cu convingere. Treptat, ţi se va revela 
destinul tău, Sarah. Dar fereşte-te de duşmani! 

— Ce înseamnă asta? 


Sarah se simţea cuprinsă de o furie neputincioasă. 

— La naiba, du Gard, fii mai clar. Ce ştii despre tatăl meu? Şi 
despre trecutul pe care nu mi-l pot aminti? 

— Ai răbdare, Sarah. Timpul îl va scoate la lumină. 

— Dar nu vreau să aştept, protestă ea. Zi-mi acum ce ştii! 

— Nu îmi este îngăduit. Probabil am vorbit şi aşa prea mult. 

— Ce vrei să zici? 

— Nu-ţi fie teamă, Sarah. Ai încredere în Lumină. Te va 
conduce la ţintă. 

Du Gard îşi goli paharul dintr-o înghiţitură şi îl aşeză înapoi 
pe masă. 

Francezul părea să fi spus totul, dar Sarah mai avea întrebări, 
care i se îngrămădeau în acelaşi timp pe buze. 

— Dar cine...? Cum...? îngăimă ea neajutorată, când o 
zguduire puternică traversă corabia. 

Totodată se auzi o bubuitură asurzitoare şi la proră, dincolo 
de coşul lui Egypt Star, se aprinse o minge de foc roşie- 
portocalie, care urcă pâlpâind spre bolta întunecată, pentru a se 
pierde în cele din urmă într-un nor de fum. 

Alarmată, Sarah sări în picioare, spre deosebire de du Gard, 
care stătea relaxat, ca şi cum ar fi ştiut exact ce se petrece. În 
timp ce de la proră se auzeau ţipete stridente, Sarah se repezi la 
balustradă şi privi în faţă, spre proră. Priveliştea îi îngheţă 
sângele în vine. Vâlvătaia focului se oglindea în apa Nilului. 
Depozitele de la proră erau în flăcări şi, judecând după tipetele 
stridente, existau mulţi răniţi... 

Pe Sarah o cuprinse dorinţa spontană de a ajuta. Cobori în 
goană scara care ducea la puntea inferioară, unde domnea 
agitația. Pasagerii, care se duseseră la culcare, ieşeau îngrijoraţi 
din cabine, iar stewarzii şi marinarii umblau de colo-colo 
cuprinşi de panică. Era un haos de nedescris. Nu se 
întreprindeau operaţiuni de salvare coordonate, nici nu încerca 
nimeni să stingă focul. 

— Tu de acolo! se repezi Sarah la un servitor tânăr, care 
încerca să treacă pe lângă ea. Avem nevoie de găleți! Să 
stingem incendiul! Repede, înţelegi...? 

Tânărul îi aruncă o privire agitată, aprobă din cap şi dispăru 
în forfota mulţimii. Mergând în direcţia opusă faţă de pasagerii 
care fugeau cuprinşi de panică spre pupa, Sarah se străduia să 


ajungă la prora. Deja simţea fumul amar urcându-i în nas şi 
dogoarea pârjolitoare venind din faţă, când, deodată, se izbi de 
un obstacol în uniformă roşie. Stuart Hayden... 

— Unde vreţi să mergeţi? o opri ofiţerul cu reproş în glas. 

— Lăsaţi-mă, protestă Sarah şi încercă să treacă de el. Vreau 
să ajut... 

— Nu mai este nimic de ajutat, remarcă Hayden. Pentru 
amărâţii surprinşi de explozie, orice ajutor vine prea târziu. 

— Atunci trebuie să încercăm să oprim incendiul... 

— Vom face asta, o asigură ofiţerul. Dar dumneavoastră vă 
veţi pune acum la adăpost şi veţi lăsa operaţiunea în seama 
noastră. 

— La naiba, Hayden. Drept cine vă luaţi? Drept dădaca mea? 

— Sunt răspunzător de siguranţa dumneavoastră în această 
călătorie şi nu voi accepta ca... 

Hayden se întrerupse brusc şi privi ţintă spre puntea de bărci. 
Sarah se întoarse şi văzu ce îl surprinsese aşa de tare pe 
Hayden: un individ mascat stătea acolo sus. Cu caftanul negru şi 
burnusul înfăşurat pe faţă era greu de sesizat; doar strălucirea 
văpăii îl făcea să se distingă în întuneric. 

— O manevră de distragere a atenţiei, îşi dădu seama Sarah. 
Explozia este doar o manevră de abatere a atenţiei. Duşmanii 
noştri sunt aici, la bord! 

— Tăceţi, o imploră Hayden. Nu putem... 

În clipa următoare, individul deghizat dispăru pe puntea 
superioară. Sarah se smuci din strânsoarea lui Hayden şi porni 
în urmărirea mascatului. Fugi cu sufletul la gură pe scară, spre 
prima punte de bărci, urmată de Hayden, care se tinu scai după 
ea şi, înjurând, îşi scoase revolverul din raniţă. 

Sarah fugea cât o ţineau picioarele şi îi permitea rochia. 
Perspectiva de a captura un atentator în viaţă şi de a-l interoga 
îi dădea aripi. Cum cei mai mulţi pasageri părăsiseră puntea 
superioară, coridorul cu uşile cabinelor era gol. Sarah îl 
străbătu în goană şi nimeri într-un hol transversal care dădea 
afară în ambele direcţii; vâlvătaia focului intra înăuntru şi se 
auzeau  ţipetele pasagerilor înspăimântați. Nici urmă de 
mascat... 

Deodată, se auziră împuşcături. Pocnetul lor ca de bici se 
distingea ascuţit şi clar de ţipetele pasagerilor şi trosnetul 


lemnului cuprins de flăcări... 

— Vine de la pupă, trase concluzia Sarah şi, înspăimântată, îşi 
dădu seama că acolo se află du Gard. 

Dorea să meargă mai departe, dar Hayden o ajunse din urmă. 

— Aşteptaţi, murmură el cu răsuflarea tăiată. Şi, arătându-i 
revolverul: Puteţi mânui asta? 

Ea confirmă din cap şi luă revolverul. Apoi se întoarse şi fugi 
pe coridor spre puntea superioară, urmată de ofiţerul care îşi 
scosese sabia. 

Ajunseră împreună la capătul coridorului, se repeziră afară pe 
lângă balustradă şi parcurseră în fugă ultimii metri până la 
puntea superioară. În timp ce jos pasagerii se înghesuiau la 
pupă şi erau lansate primele bărci de salvare, Sarah şi Hayden 
ajunseră la locul de observaţie de la umbra velelor. 

Du Gard şedea în continuare în locul în care îl văzuse Sarah 
ultima oară, pe un scaun, la masa rotundă. Corpul lui însă era 
căzut într-o parte şi cămaşa lui cu volănaşe era înroşită de 
sânge. 

— Nu! strigă Sarah îngrozită. 

Plumbul ucigător plesni foarte aproape de Sarah, găurind 
scândurile de lemn. 

Ascultând de un impuls spontan, ea apucă una din mesele 
mici din jur şi se adăposti în spatele ei. Atacatorii se aflau încă 
pe puntea superioară. Când Sarah şi Hayden îşi făcuseră 
apariţia, tocmai erau pe cale să părăsească vasul. Sarah fu 
cuprinsă de o mânie de nestăvilit faţă de ucigaşii cu feţele 
acoperite. Cu revolverul militar în mână, ieşi din ascunzătoare, 
ochi şi trase, nimerind pe unul dintre vlăjgani, care tocmai voia 
să-şi facă vânt peste balustradă. 

Bărbatul ţipă înăbuşit, îşi întinse braţele şi se îndoi peste 
balustradă, dispărând în adâncuri. Cei doi camarazi ai lui 
înjurară cu năduf în arabă şi traseră din nou. Ca şi răpitorii lui 
Mortimer Laydon, erau înarmaţi cu flinte cu bătaie scurtă, cu 
dispersie nimicitoare. 

Două împuşcături şi Sarah simţi cum ascunzătoarea ei 
tresaltă sub impactul gloanţelor din plumb. Masa cedase în 
unele locuri şi se fărâmase, astfel că Sarah renunţă la 
ascunzătoare şi se târî pe scânduri. Nu îi păsa de rochie. Întinsă 
pe burtă pe punte, trase şi ea şi nimeri un alt atacant în umăr. 


Bărbatul scăpă arma din mână şi se îndoi din mijloc, în timp ce 
camaradul lui o luă la goană şi sări în grabă peste bord. 

— Ştiţi într-adevăr să mânuiţi un revolver, zise admirativ 
Hayden, care se ascunsese de asemenea în spatele unei mese. 
Cine ar fi crezut că o lady... 

— Căpitane! Atenție! strigă Sarah când o umbră 
amenințătoare se desprinse din întuneric şi se repezi asupra 
ofițerului: încă un individ mascat, care se apropiase de Hayden 
pe la spate. 

Sarah îşi duse arma la ochi, dar nu putea trage fără să rişte 
să-l nimerească pe Hayden. O clipă, atentatorul înarmat cu un 
iatagan şi ofiţerul se măsurară din priviri. Apoi Hayden reuşi să-l 
respingă pe individul cu faţa acoperită. Imediat, atentatorul 
contraatacă şi încercă să-l răpună cu iataganul. Însă Hayden fu 
mai rapid. Cu o mişcare iscusită, ofiţerul îi provocă atacatorului 
o rană de-a curmezişul pieptului. Mascatul se dădu înapoi cu un 
țipăt răguşit, iar Hayden îi aplică o lovitură mortală. 

Sarah sări imediat, dorind să ajungă la du Gard. Acesta zăcea 
ca şi înainte, lipsit de vlagă, pe un scaun în jurul căruia se 
formase o baltă de sânge. Nu ajunsese la el, când auzi un strigăt 
plin de ură. Rămase locului şi, răsucindu-se, văzu cum mascatul 
pe care-l rănise doar uşor se agaţă de balustradă şi se ridică în 
picioare. Atentatorul îşi încărcase flinta şi o îndreptase spre 
Hayden, care era lipsit de apărare şi expus. Degetul atacatorului 
tocmai se îndoia pe trăgaci, când Sarah trase. 

Revolverul Martini-Henry, pe care-l ţinea cu ambele mâini, 
tresăltă expulzând glonţul. Acesta îl ajunse pe mascat, încă 
înainte ca acesta să apese pe trăgaci. Glonţul pătrunse în pieptul 
bărbatului şi îl aruncă la pământ; de această dată nu se mai 
ridică. Sarah lăsă să-i cadă revolverul fumegând şi se repezi în 
sfârşit la du Gard. Francezul trăia încă, dar pulsul îi era slab şi 
răsuflarea superficială şi gâtuită. O salvă trasă din apropiere îi 
zdrenţuise pieptul. Peste tot era sânge... 

— Maurice! exclamă Sarah disperată. lartă-mă, Maurice! Nu 
am vrut să se ajungă aşa departe... 

— Nu e vina ta, Sarah... 

Răspunsul lui du Gard era greu inteligibil. Sângele i se 
prelingea din colţurile buzelor. 

— Ai făcut doar ce trebuia, ce îţi era menit... 


— Nu vorbi, îi atrase ea atenţia. Trebui să-ţi cruţi puterile, 
auzi? 

— La ce bun? râse el răguşit, în timp ce un şuvoi de sânge i se 
ivea pe buze. Călătoria mea a ajuns la sfârşit... 

— Nu, Maurice, te rog nu. Am nevoie de tine... 

— Non, Sarah... Nu ai nevoie de mine... Nu ai avut niciodată, 
nici măcar atunci... 

Se sufoca din cauza sângelui şi fu scuturat de un nou acces de 
tuse, care păru să-i răpească ultimele puteri. 

— Sarah... 

— Da, Maurice? 

— Trebuie să-ţi... mai zic ceva... spuse el anevoie, simțind cum 
îl părăsesc puterile. 

— Da? 

— În ce priveşte trecutul tău, perioada întunecată... 

— Ce este cu ea? 

— Nu eşti... începu du Gard, dar cuvintele i se transformară 
într-un geamăt când îl copleşi durerea. 

— Ce este cu trecutul meu, Maurice? îl îmboldi Sarah. Ce ştii 
tu despre el? 

Du Gard dori să răspundă, dar nu mai putu. Durerea era prea 
puternică. Scoase un geamăt, iar privirea îi deveni tulbure şi 
lăptoasă. 

— Sarah... şopti el, iar mâna lui tremurândă şi însângerată o 
căută pe a ei. 

— Da? îi apucă ea mâna şi o duse la piept. 

— J... je t'aime, şopti du Gard cu ultima suflare. Te-am iubit 
mereu... 

Trupul lui chinuit se îndreptă încă o dată, apoi capul îi căzu pe 
pieptul însângerat. Înfăţişarea zveltă a francezului se destinse, 
la fel ca şi mâna care o strângea pe-a lui Sarah. 

Se terminase. 

Mult timp, Sarah Kincaid nu fu în stare să se mişte. Aplecată 
peste trupul fără viaţă al lui du Gard, stătea într-un şuvoi de 
sânge care se întindea în toate părţile, peste scânduri. În ureche 
îi răsunau îndepărtat trosnetul lemnului ars şi strigătele 
echipajului şi ale pasagerilor. 

Apoi urmă tristeţea. 

Şi durerea. 


5 


JURNAL PERSONAL 


Trecutul... 

După ce am încercat luni întregi să scap de el, m-a ajuns 
din urmă, mai rapid şi mai crud decât mi-aş fi închipuit 
vreodată. 

Mă simt ca şi cum împreună cu Maurice du Gard ar fi 
murit o parte din mine. Deşi nu mai simt pentru el pasiunea 
de odinioară, înţeleg abia acum, când l-am pierdut, ce 
prieten loial mi-a fost. Şi tristeţii mele i se adaugă 
certitudinea că mi-am pierdut ultimul aliat de încredere din 
această călătorie. 

În urmă rămân multe întrebări. 

De ce a fost atacat Egypt Star? Şi de ce tocmai în această 
noapte? Pot doar să presupun că sforile sunt trase de o 
rațiune diabolică, ce îl considera pe Maurice du Gard un 
factor de risc şi, de aceea, a vrut să-l elimine din drum. 
Poate că Maurice s-a apropiat prin viziunile lui prea mult de 
adevăr. Dar ce adevăr? De ce este căutat un obiect antic? 
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât am sentimentul că 
răspunsul îmi scapă. Există un sens mai profund care 
explică toate acestea? Este într-adevăr totul destin, aşa cum 
socotea înțeleptul Amon? Sau am devenit cu toţii marionete 
ale unui hazard crud? 

Şi ce să înţeleg din ultimele cuvinte ale lui Maurice? Ce 
ştia şi dorea să-mi dezvăluie despre trecutul meu? Nu voi 
afla niciodată, căci Maurice du Gard, care şi-a prevăzut 
moartea, a luat cu el în mormânt ultimul lui secret. 

Mă cuprinde disperarea ca atunci în Alexandria şi mă 
întreb dacă pot face faţă împrejurărilor. Ar trebui să nu 
cedez şi să mă întorc acolo, unde... 


Sarah îşi întrerupse însemnarea în jurnal când cineva ciocăni 
uşor în uşa cabinei. 

— Da? întrebă ea prudent. 

— Sunt eu, Hayden. 


Sarah puse pana de scris deoparte şi se ridică, ajunse la uşa 
cabinei, ridică zăvorul şi o deschise. 

Cu alte ocazii Stuart Hayden arătase fără îndoială mai bine. 
Faţa îi era înnegrită de funingine, uniforma lui roşie avea pete 
cenuşii şi era murdară. Avea părul ciufulit, iar mirosul de fum se 
tinea scai după el. 

— Îmi permiteţi să intru? 

— Vă rog, îl invită Sarah. Dar trebuie să vă previn, căpitane: 
Sunt prea obosită ca să mă cert cu dumneavoastră. 

— Sincer să fiu nici nu mi-am propus asta, zâmbi el uşor. 
Doream doar să vă împărtăşesc că am reuşit să stingem 
incendiul de la proră. Cei mai mulţi pasageri au părăsit deja 
corabia, dar nouă ni s-a îngăduit să rămânem până în zori. 

— Foarte bine, se strădui Sarah să-şi păstreze calmul. Cum le 
merge celorlalţi? 

— Sir Jeffrey şi Fox sunt bine, la fel ca şi prietenul 
dumneavoastră, Kamal. Din păcate, patru marinari şi doi 
pasageri au murit în urma exploziei. Şi desigur du Gard... 

Sarah înclină capul, tăcută. Ochii ei scânteiau umezi. 

— Lady Kincaid, dacă pot face ceva pentru dumneavoastră... 

— Mulţumesc, căpitane. Nu-mi lipseşte nimic. 

Ofiţerul înclină capul şi dădu să plece, dar se răzgândi. 

— Dacă vă consolează, îmi pare foarte rău de cele întâmplate, 
zise el încet. Şi îmi pare rău că l-am bănuit pe du Gard că ar fi o 
iscoadă. 

— În regulă, căpitane, scutură Sarah tristă din cap. Nu mai 
are nicio importanţă. Ştiţi de altfel că du Gard v-a prețuit? 

— Într-adevăr? 

— Cu siguranţă, surâse Sarah, chiar dacă într-un mod straniu, 
cum vă puteţi închipui. Mi-a zis că nu ar trebui să mă iau atât de 
tare la hartă cu dumneavoastră. 

— Adevărat? se miră Hayden. Care va să zică, aveam un aliat 
şi nici măcar nu ştiam. 

— Maurice du Gard avea multe calităţi nebănuite. 

— Era cu adevărat clarvăzător? dori să afle ofiţerul. Avea într- 
adevăr harul de a vedea viitorul? 

— Cred că da. 

— De ce nu şi-a prevăzut sfârşitul? 

— L-a prevăzut, căpitane, îl asigură Sarah cu amărăciune în 


voce. Mi-a spus asta cu puţin înainte de a muri. Socotea că 
sfârşitul lui era implacabil, astfel că nici măcar nu a tresărit la 
auzul exploziei. Ultima privire pe care mi-a aruncat-o a fost atât 
de stranie... ştiutoare. Aşa, ca şi cum ar fi trăit deja într-o 
viziune tot ce urma să se petreacă. 

Nu-şi mai putu reţine lacrimile; îi curgeau nestăvilite pe 
obrajii palizi. Văzând cât de dureroasă era discuţia pentru ea, 
Hayden schimbă subiectul. 

— V-aţi dovedit foarte iscusită, o lăudă el. Unde aţi învăţat să 
trageţi aşa? 

— Tatăl meu nu m-a învăţat numai arheologie, explică Sarah 
în timp ce-şi ştergea energic lacrimile. Restul se învaţă dacă vrei 
să supravieţuieşti. Dar la ce bun? Nu mi-a fost de folos să-mi 
salvez tatăl, nici pe bietul Maurice, cu atât mai puţin să împiedic 
răpirea lui Mortimer Laydon. 

— Nu trebuie să vă faceţi reproşuri. Dacă trebuie să răspundă 
cineva pentru moartea lui du Gard, acela sunt eu. Era sarcina 
mea să veghez la siguranţa expediției şi am dat greş. Dacă vreţi 
să renunţ la poziţia mea şi să fac loc altui ofiţer... 

— Nu, căpitane, clătină Sarah din cap cu hotărâre. Nu intră în 
discuţie. Maurice du Gard a avut încredere în dumneavoastră, şi 
eu de asemenea. Dacă este să continui această expediţie, atunci 
o voi face numai împreună cu dumneavoastră. 

— Dacă este să continuaţi expediţia? Aveţi îndoieli în această 
privinţă? 

— Da, recunoscu Sarah. Ştiu că ar trebui să fiţi ultimul căruia 
să-i împărtăşesc acest fapt, totuşi nu sunt sigură că pot face faţă 
împrejurărilor. Dacă se mai prăpădesc şi alţi oameni nevinovaţi? 
Dacă toate acestea, făcu un gest larg cu mâna, sunt numai o 
greşeală îngrozitoare? 

— Aceasta nu este Lady Kincaid pe care o ştiu eu, fu de 
părere Hayden. Unde este hotărârea dumneavoastră? Unde este 
credinţa? 

— Poate am pierdut-o, căpitane. 

— De ce? Din cauza lui du Gard? Credeţi că el ar vrea să o 
abandonaţi din cauza lui? 

— Nu, eu... 

Sarah se întrerupse. Tristeţea o gâtuia şi simţea că riscă să-şi 
piardă cumpătul. 


— Plecaţi, vă rog, căpitane, îi ceru ea lui Hayden. Lăsaţi-mă 
singură, vă rog! 

— Cum doriţi, se înclină ofiţerul. Dar, cu permisiunea 
dumneavoastră, voi posta două gărzi în faţa cabinei 
dumneavoastră. 

Prea obosită şi derutată pentru a-l putea contrazice, Sarah îşi 
dădu acordul, iar Hayden plecă. În urmă rămase o femeie 
tânără, jelind încă o pierdere pentru care se învinuia. 

— De ce, tată? şopti ea, privind fotografia lui Gardiner Kincaid 
aşezată pe noptiera micuță. De ce nu m-ai prevenit niciodată că 
lucrurile ar putea lua o întorsătură aşa de grea...? 

Distrusă, căzu pe marginea patului şi dădu frâu liber 
lacrimilor. Doar o dată în viaţă se simţise Sarah Kincaid atât de 
singură şi de disperată ca în această clipă, odinioară, în 
Alexandria. Singurul ei prieten era mort, un duşman feroce o 
ameninţa, iar trădătorul se afla în apropierea ei - evident 
premise rele pentru a elucida una dintre ultimele mari enigme 
ale arheologiei. 

Intrebarea dacă avea şanse să găsească înaintea duşmanilor 
ei Cartea lui Thot nu-i dădea pace şi o umplea de teamă. Teamă 
faţă de ceea ce văzuse şi trăise până acum. Încă o dată îşi dori 
să se întoarcă în îndepărtatul Yorkshire, departe de arşiţa şi de 
nisipul deşertului, chiar dacă ştia că acest lucru era imposibil. 

— De ce, tată? suspină ea din nou. De ce nu mi-ai spus 
niciodată adevărul...? 

Cât stătu aşa, nu ştia să spună. Probabil ar fi continuat să 
jelească pe marginea patului până în zori, dacă nu ar fi auzit 
voci în faţa cabinei. 

— ... Accesul interzis! Pleacă, băiete, sau vrei să te ajutăm noi 
să-ţi iei tălpăşiţa? 

— Dar trebuie să vorbesc cu Lady Kincaid. Este foarte 
important. 

— O lady nu primeşte vizite de la arabi vagabonzi, mai ales 
când aceştia sunt aşa de murdari şi de jerpeliţi ca tine! Ce îţi 
imaginezi tu...? 

— Ce este, caporale? 

Sarah se apropiase şi întredeschisese uşa. Pe coridor se afla 
Kamal, cu o mină disperată, în timp ce ambele gărzi, numite de 
Hayden pentru siguranţa lui Sarah, îi ţineau baionetele sub nas. 


— Allah, slavă ţie! strigă Kamal. Acum va fi totul în regulă. Vă 
rog, Lady Kincaid, spuneţi-le acestor bărbaţi că nu sunt duşman, 
altfel mă vor împunge ca pe un berbec! 

— Nicio grijă, domnilor, îi asigură Sarah cu bunăvoință pe cei 
doi paznici, care se îmbarcaseră abia la Minieh şi de aceea nu-l 
cunoşteau pe Kamal. Acest om este ghidul meu şi se bucură de 
toată încrederea mea. 

— Foarte bine, Lady Kincaid. 

Caporalul şi subordonatul lui lăsară armele jos şi luară 
poziţie. Kamal îşi dezveli dinţii strălucitori într-un rânjet, iar 
Sarah îl lăsă înăuntru. Acasă ar fi fost de neconceput să permiţi 
unui bărbat, pe deasupra musulman, să păşească în camera unei 
doamne. Dar aici, departe de patria britanică, erau valabile alte 
reguli. Şi, deşi dorea să fie lăsată singură, Sarah descoperi că 
vizita lui Kamal nu-i displăcea deloc... 

— Ce este? se interesă ea. Doreşti să părăseşti slujba după 
toate cele petrecute? Pot înţelege prea bine... 

— Deloc, Lady Kincaid, tăgădui Kamal în engleza lui aleasă. 
Sunt în continuare dispus să particip la călătoria în necunoscut, 
dacă şi dumneavoastră sunteţi. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să vă spun că înţeleg ce simţiţi. Şi Kamal a pierdut 
prieteni, oameni care au însemnat mult pentru el. Şi el a fost cât 
pe ce să renunţe la tot. 

— Cine zice că eu vreau să renunţ? 

— Ochii dumneavoastră, răspunse Kamal cu nonşalanţă. Ei 
spun totul. 

— Adevărat? se lăsă Sarah pe marginea patului, istovită. Este 
chiar aşa de evident? 

— Mă tem că da, confirmă Kamal. De aceea am venit să vă 
abat gândurile în altă direcţie. Îmi permiteţi să vă spun o 
istorioară? 

— Îmi pare rău, Kamal, dar nu îmi arde de poveşti. 

— Aceasta însă vă va interesa, îşi exprimă el părerea cu toată 
convingerea. Este o istorioară a tuaregilor, depănată de 
generaţii la gura focului. Se referă la Nefar, un paznic de 
cămile, care a pornit odinioară la drum pentru a găsi o oază, 
despre care se spunea că era cea mai verde şi mai înfloritoare 
din deşert. A urmat indicaţiile primite, dar oaza tot nu a găsit-o. 


O mie de zile şi de nopţi a rătăcit el în marea de nisip, cum 
numesc beduinii deşertul. La început, a avut apă pentru el şi 
pentru cămilele lui, dar când rezervele s-au împuţinat, nu i-a mai 
ajuns decât lui şi cămilele au rămas una după alta în urmă în 
deşert. In cele din urmă, Nefar a rămas singur; îşi pierduse tot 
avutul şi, după ce băuse ultimul strop de apă, îşi vedea sfârşitul 
aproape. 

— Ce s-a întâmplat? dori să afle Sarah, pe care istorioara lui 
Kamal o abătuse un pic de la gândurile negre. 

— Când Nefar era deja însetat şi nu mai avea decât un 
crâmpei de viaţă în el, l-a găsit o iscoadă al tuaregilor. L-a luat 
cu sine în cort, i-a dat să mănânce şi să bea, astfel că Nefar s-a 
însănătoşit şi şi-a recăpătat forţele. Într-o noapte, a auzit în 
tabără câţiva tuaregi vorbind despre o oază, cea mai verde şi 
mai înfloritoare oază din deşert, aflată la doar o zi de mers 
călare. Ce credeţi, Milady, că a făcut Nefar? 

— Păi, i-a întrebat pe bătrâni care este drumul, a urmat 
indicaţiile şi a găsit oaza. 

— Fals, clătină Kamal din cap a tăgadă, cu ceva implorator în 
privire. Nefar n-a mai căutat oaza care aproape că îl costase 
viaţa. S-a întors acasă, în satul său, unde şi-a întemeiat o familie 
şi a ajuns un om bătrân, foarte bătrân. Doar un nebun caută ce 
nu poate găsi, Lady Kincaid. Înțeleptul se supune destinului. 

— Vrei să spui că aş fi nebună? 

— Nu am spus asta. Dar Allah v-a trimis un semn, Milady. 
Unul dintre însoțitorii dumneavoastră este mort şi nu trebuie să 
fii savant pentru a interpreta acest semn. Nu aşteptaţi să 
pierdeţi toată turma în deşert, aşa cum a făcut Nefar. Întoarceţi- 
vă cât mai aveţi timp. 

Sarah nu răspunse imediat. Pe de-o parte se împotrivea cu 
toată fiinţa ei cuvintelor lui Kamal, pe de altă parte tânărul 
egiptean, a cărui înţelepciune părea să-i depăşească vârsta cu 
mult, exprimase întocmai gândurile ei tainice. Într-un colţ al 
sufletului ei, Sarah era pe punctul de a renunţa, dorea să se 
întoarcă acasă şi să lase tot în urmă, să se lase în voia tristeţii şi 
a disperării. 

Dar ştia din experienţă că acest drum nu conducea nicăieri; 
era călătoria pe un tărâm al uitării de sine, unde nimic nu mai 
conta în afară de propria durere. Parcursese această vale a 


plângerii odată şi nu dorea să o facă din nou. Tatăl ei nu şi-ar fi 
dorit asta, şi cu siguranţă nici du Gard... 

— Ai dreptate, Kamal, replică în sfârşit Sarah. Până acum este 
mai bine să facem cale întoarsă, şi recunosc că am luat în calcul 
această opţiune. Dar există o diferenţă între istorioara ta şi 
situaţia noastră. 

— Anume? 

— Nu forţa naturii i-a costat pe Kesh şi pe du Gard viaţa, ci 
cea a oamenilor. Nu deşertul i-a ucis, ci ucigaşii mascaţi, care 
nici măcar nu au fost suficient de bărbaţi, încât să-şi arate faţa. 
Asupra prietenilor mei nu s-a abătut nicio lovitură a destinului, 
Kamal. Au căzut victime lăcomiei omeneşti, şi este cazul să 
punem capăt acestei lăcomii înainte să coste şi alte vieţi 
omeneşti. 

Privirea lui Kamal era indescifrabilă. 

— lată deosebirea dintre voi şi noi, zise el încet. 

— La ce te referi? 

— Prăpastia care separă Orientul şi Apusul, Lady Kincaid, nu 
constă în culori diferite ale pielii, nici în religii diferite. Ne 
deosebeşte felul în care trăim. În Orient, obişnuim să ascultăm 
de destin şi să ne supunem lui. În Apus, din contră, se face 
abstracţie de destin, ca şi cum totul ar ţine de voinţa umană. 
Supuneţi-vă destinului, Lady Kincaid, vă implor, sau lucrurile 
vor merge din rău în mai rău. 

— Nu pot, Kamal, răspunse Sarah, văzând disperarea din ochii 
egipteanului. Trebuie să duc la bun sfârşit ce am început, măcar 
de dragul unchiului meu, care a fost răpit de duşmani şi pe care 
sper să-l eliberez. Dar poţi să părăseşti expediţia. Nimeni nu te 
va... 

— Kamal va rămâne, zise egipteanul răspicat. Va fi aici, când 
se va abate şi mai mult sânge şi nimicire asupra lui Sarah 
Kincaid şi a însoţitorilor ei. Noapte bună, Milady! 

Acestea fiind zise, se răsuci pe călcâie şi părăsi cabina. Mânia 
din cuvintele lui nu putea fi trecută cu vederea, iar Sarah simţea 
în adâncul sufletului ei că făcuse o greşeală. Totuşi, pentru ea 
nu mai exista cale de întoarcere. Deja fuseseră făcute multe 
jertfe. Să fi fost toate în zadar? 

— Nu, zise ea şi se îndreptă spre cufărul mare din piele, care 
cuprindea lucrurile ei de călătorie. 


Îl deschise, băgă mâna înăuntru şi scoase la lumină o raniţă 
din piele. Cu grijă, luă dinăuntru revolverul greu, care îi 
aparținuse cândva tatălui ei: un Colt tip 1878 Frontier, al cărui 
pat suplu de sidef părea să se potrivească perfect în palma ei. 
Cu îndemânare, Sarah deschise încărcătorul, pentru a introduce 
gloanţe înăuntru. 

Până acum  lăsaseră iniţiativa părții adverse, doar 
reacţionaseră şi se supuseseră regulilor impuse de alţii. Acum 
venise timpul să schimbe regulile jocului. 

Sarah Kincaid era pregătită pentru asta. 


6 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
25 DECEMBRIE 1883 


La scurt timp după răsăritul soarelui, am părăsit Egypt 
Star. Sub protecţia escortei căpitanului, care ne-a aşteptat 
la Minieh, am plecat la Tehna el-Gebel, un oraş mic, aflat la 
marginea deşertului şi cunoscut în Antichitate sub numele 
de Dehenet. 

În caravanseraiul local, aranjaserăm să ne aştepte 
cămilele şi hamalii angajaţi, de asemenea, câţiva săpători cu 
experienţă, care lucraseră înainte la proiecte iniţiate de 
Liga Egipteană. 

Atmosfera era apăsătoare; căpitanul Hayden se ascundea 
în spatele îndatoririlor sale de ofiţer, Sir Jeffrey şi Milton 
Fox abia dacă au rostit un cuvânt toată dimineaţa. Nimeni 
nu-şi poate închipui că acasă, în Anglia îndepărtată, se 
sărbătoreşte Crăciunul, în timp ce noi deplângem pierderea 
unui camarad şi prieten. 

De dimineaţă, l-am îngropat deja pe du Gard. Mi-a fost 
greu să îi las rămăşiţele pământeşti în pământ străin. Dar 
ştiu că nu avem de ales. Mai mult ca oricând sunt hotărâtă 
să dezleg misterul din jurul Cărţii lui Thot. Aceasta deşi 
Kamal, ghidul nostru localnic, este de altă părere şi ar 
prefera să se întoarcă din drum. 

Să fie destinul sau dorinţa proprie care ne-au condus aici? 
Nu mai ştiu. Lucrurile îmi par neclare şi şterse, şi se îmbină 
într-un fel pe care nu-l pot desluşi. Dar ştiu că trebuie să-mi 
fac datoria şi că nu mai există cale de întoarcere de la 
drumul la care ne-am înhămat. 

Prea mari au fost jertfele pe care le-am adus deja... 


CARAVANSERAI, IEHNA EL-GEBEL, 25 DECEMBRIE 1883 


— Pe moaştele Sfântului Eduard...! 
Jeffrey Hull rămase cu gura căscată de uimire, asemenea lui 


Stuart Hayden şi lui Milton Fox, când Sarah Kincaid păşi în 
curtea interioară a caravanseraiului, căci tânăra femeie se 
schimbase în mod uluitor. 

Sarah purta în locul rochiei pantaloni de călătorie strânşi pe 
corp, de culoarea nisipului, şi pantofii îi schimbase cu cizme din 
piele care-i ajungeau până sub genunchi. O bluză albă cu mâneci 
largi şi o vestă din piele de capră îi completau vestimentația. În 
loc de şal şi de pălărie, purta o năframă albă legată în jurul 
gâtului, asemănătoare celor purtate de beduini pentru a se 
proteja de soare şi de nisip. Pe nas, purta cu eleganţă o pereche 
de ochelari cu lentilele rotunde şi întunecate, menite să-i 
asigure protecţie împotriva luminii soarelui. Părul ei lung era 
prins sus. Dar cel mai mult părea să-i deranjeze pe însoțitorii ei 
bărbaţi faptul că o lady englezoaică era înarmată. 

De cingătoarea largă din piele Sam Browne, provenind din 
arsenalul armatei britanice, atârna o raniţă din care ieşea tocul 
unui revolver de origine americană. Cu o privire de profesionist, 
Hayden recunoscu modelul Colt Frontier, o armă de încredere, a 
cărei mânuire necesita un trăgător cu experienţă. De coapsa 
stângă a lui Sarah atârna un cuţit de vânătoare, care 
reprezenta, de asemenea, cu mânerul masiv şi teaca 
ornamentată, un suvenir din Lumea Nouă. Una peste alta, nu 
era tocmai o înfăţişare potrivită pentru o doamnă. Nu e de 
mirare că toţi trei bărbaţii ridicară din sprâncene. 

— Ar trebui să închideţi gura, domnilor, le recomandă Sarah 
cu un surâs. Nu v-a spus încă nimeni că vă face să arătaţi mai 
puţin inteligenţi? 

— L-iertaţi-mă, îngăimă roşind Sir Jeffrey, care nu-şi putea lua 
ochii de la pantalonii lui Sarah. Dar o lady în pantaloni...? 

— Aţi încercat vreodată să încălecaţi în fustă o cămilă, Sir 
Jeffrey? îl întrebă Sarah cu îndrăzneală. 

— Păi, fireşte că nu. 

— Mi-am închipuit eu, se rezumă Sarah să răspundă, socotind 
că subiectul fusese discutat îndeajuns. 

Sarah se întoarse şi se îndreptă spre cămilele care erau deja 
înşeuate şi pregătite de plecare. Blândele şi rezistentele animale 
scurmau din copite, ca şi cum ar fi ars de nerăbdare să 
pornească în călătoria grea. 

Kamal ţinea de hăţuri animalul lui Sarah: o cămilă ceva mai 


mică decât celelalte, dar care lăsa impresia că este sănătoasă şi 
dârză. Sarah observă că animalul ei era prevăzut cu două ploşti 
suplimentare cu apă, fapt datorat grijii binevoitoare a lui Kamal. 

— Sigur vreţi să faceţi asta, Milady? o întrebă ghidul grijuliu. 

— Nu am de ales, replică ea. 

— Înţeleg, dădu din cap Kamal şi îi întinse cravaşa. 

Sarah o luă şi convinse animalul să se aşeze pe picioarele din 
faţă. Săltă cu îndemânare în şa. Cămila se ridică şi fornăi 
zgomotos. 

— Aoleu, se exterioriză Milton Fox. Trebuie neapărat să 
călărim pe bestiile astea? Cămilele astea duhnesc de la zece 
mile depărtare contra vântului. Nu s-ar putea călări pe cai 
obişnuiţi? 

— Poftiţi, inspectore, îi ceru Sarah. Luaţi un cal, dacă 
preferaţi. Dar această cămilă va continua să mă poarte când din 
calul dumneavoastră nu vor fi rămas decât coastele albite. Să nu 
aveţi nicio îndoială în această privinţă! 

Fox făcu o faţă de om sătul până peste cap şi îşi încălecă 
animalul, ajutat de Kamal. Părea un beţiv care încerca să-şi 
menţină echilibrul căţărat pe un butoi cu vin care se rostogolea. 
Aflat într-o stare deplorabilă, afişa o mină tare nefericită. 

Nici Sir Jeffrey nu părea foarte bucuros să-şi continue 
călătoria pe corabia deşertului, dar cum nu era prima dată când 
se suia pe spatele unei cămile, încălecă cu mai multă uşurinţă 
decât inspectorul de la Scotland Yard. Hayden şi oamenii lui, 
aleşi pe sprânceană, toţi participanţi inimoşi la campania în 
Egipt, încălecaseră deja pe cămilele lor. Cei mai mulţi dintre cei 
aproape trei sute de săpători care însoțeau expediţia mergeau 
pe jos. Urmau servitorii care trăgeau cămilele de povară, 
transportând proviziile şi apa, de asemenea, corturile, uneltele 
de săpat şi restul echipamentului, provenind în parte din 
arsenalul armatei, în parte achiziţionat de Sarah în Cairo şi 
transportat cu corabia. 

Căpitanul Hayden insistă, ca măsură de precauţie, să trimită 
în faţă trei oameni. Urmau Kamal şi Sarah, precum şi Jeffrey 
Hull şi Milton Fox, care în şaua înaltă dădea impresia că e pe 
punctul de a vomita în orice moment. Apoi venea caravana cu 
paznicii cămilelor şi muncitorii. În ultima parte, se aflau Hayden 
şi restul oştirii. Oştenii erau echipați cum se obişnuia pentru 


regiunea respectivă: cu uniforme roşii, care sub influenţa sudorii 
şi a prafului deveniseră ponosite, căşti coloniale înalte 
înfăşurate în stofă, precum şi ochelari de protecţie contra 
prafului şi plasă de țânțari. Purtau mantiile de-a curmezişul pe 
piept. Fiecare husar era înarmat cu o sabie şi cu arma 
obligatorie Martini Henry, atârnată pe spate. Aveau săculeţii cu 
muniții plini ochi, pregătiţi pentru cazul în care duşmanul fără 
faţă îi va ataca din nou. 

Urcată în şa, Sarah privi caravana formată în curtea 
caravanseraiului. Auzind vocile bărbaţilor şi fornăitul neliniştit 
al animalelor, simțind vântul fierbinte al deşertului pe faţă şi 
mirosul neplăcut emanat de cămile intrându-i în nas, lui Sarah 
nu îi rămase altă opţiune decât să asculte chemarea 
ademenitoare a aventurii. 

— Spre Hermopolis! strigă ea tare şi îşi mână cămila. 

Caravana se puse în mişcare. 

Pe poarta mare se ieşea afară, în strada principală a oraşului, 
la al cărei capăt sudic se afla caravanseraiul. Până la 
Hermopolis, situat între fluviu şi Tehna el-Gebel, nu mai era 
decât puţin. Să ajungă acolo nu era decât o primă etapă a unei 
călătorii lungi, poate chiar foarte lungi. Trebuia să reuşească să 
găsească indiciul de care pomenise bătrânul astrolog, altfel 
căutarea Cărţii lui Thot s-ar fi încheiat pentru Sarah şi însoțitorii 
ei cu un eşec, la fel ca pentru toţi ceilalţi care căutaseră cartea 
în ultimii trei mii de ani. 

Având deşertul în dreapta şi valea fertilă a Nilului în stânga, 
caravana se îndreptă spre ruinele aflate în vale şi care de mult 
nu erau numai de origine antică egipteană. Unele coloane 
corintice păreau mai degrabă să dateze din perioada 
precreştină. Se vedeau şi ruinele unui templu din perioada 
ptolemeică. Timpul şi nisipul nemilos distruseseră cea mai mare 
parte din anticul Unu, cum fusese odinioară numit Hermopolis. 
Doar câţiva stâlpi răzleţi stăteau mărturie despre mărimea şi 
întinderea acestei capitale de circumscripție, care se aflase sub 
protecţia specială a zeului Thot. Marele templu, în care 
odinioară sacerdoţii îl slăviseră pe zeul Thot, se degradase de 
mult şi căzuse pradă torentului de nisip. Se păstraseră doar 
câteva statui, coloane şi fundaţii, şi la ele dorea Sarah să ajungă. 

— Ei să fie, comentă Milton Fox dispreţuitor când caravana 


ajunse la destinaţie. Aici a fost odinioară un oraş? Arată ca într-o 
carieră de piatră blestemată... 

— Un pic mai mult respect pentru realizările vechilor culturi 
v-ar sta bine, inspectore, îl mustră Sarah. Originile acestei 
„cariere de piatră”, cum o numiţi dumneavoastră, se situează 
acum 6 000 de am. In acea vreme, strămoşii noştri stăteau încă 
sub copaci şi aruncau cu mizerie unul în altul. 

— Treacă-meargă, dar chiar vreţi să găsiţi în mijlocul acestor 
ruine intrarea în galeria despre care ne-aţi povestit? Vreţi să 
săpaţi pur şi simplu la întâmplare în nisip? 

— Fără muncă fizică şi un strop de sudoare nu o să meargă, 
inspectore, confirmă Sarah cu un surâs amabil. Dar nu am de 
gând să mă arunc orbeşte cu capul înainte. Metodele moderne 
de măsurare ne vor ajuta să găsim locul unde arheologii 
germani au dat peste scheletele soldaţilor francezi. 

Cu îndemânare, îmboldi cămila, astfel încât să se aşeze pe 
picioarele din spate şi să poată descăleca uşor. Adâncindu-se în 
nisipul fierbinte, Sarah se apropie de ruinele statuilor şi ale 
porții, care, deşi căzute în paragină, erau impresionante. 

li făcu un semn lui Kamal, care aduse o cufăr lunguieţ, 
transportat până atunci pe spatele cămilei lui. Acesta deschise 
cutia şi scoase la lumină mai multe instrumente de măsurat: un 
teodolit montat pe un stativ, precum şi numeroase rigle. Cu 
ajutorul lor, Sarah căută locul menţionat de Dümichen în cartea 
lui. Ce-i drept, nu ştia unde săpaseră exact nemţii, dar îşi făcuse 
însemnări despre direcţiile din care se fotografiase atunci. 
Sarah spera că, punând cap la cap informaţiile, va găsi intrarea 
în galeria surpată. 

În timp ea ce făcea măsurători, cerându-i lui Kamal să plaseze 
trepiedul cu teodolitul când într-un loc, când în altul, restul 
caravanei se aşeză. Corturile în care urmau să înnopteze Sarah 
şi însoțitorii săi fură ridicate. Soldaţii din regimentul lui Hayden 
înălţară un cort mare de campanie, în care erau la adăpost de 
scorpioni şi şerpi, în timp ce lucrătorii localnici urmau să 
petreacă noaptea sub cerul liber. Sir Jeffrey şi Milton Fox se 
adăposteau de razele pătrunzătoare ale soarelui sub o pânză 
întinsă în mare grabă de servitori. De acolo priveau cum Sarah 
efectua măsurători în faţa ruinelor templului. 

— Pot să vă întreb ceva, Sir Jeffrey? îl interpelă Fox pe 


consilierul regal. N 

— Desigur, inspectore. Întrebaţi-mă. 

— Ce facem de fapt aici, Sir? Vreau să zic, are vreun rost 
toată goana aceasta după o antichitate dispărută, care poate nici 
nu există? 

Jeffrey Hull ezită o clipă cu răspunsul. 

— Ca să spun adevărul, nu ştiu ce să cred, recunoscu el în 
cele din urmă. Dar, indiferent de ce credem noi, adversarii 
noştri cred în existenţa cărții şi sunt dispuşi să ucidă cu sânge 
rece. Probabil luăm toate acestea asupra noastră numai pentru 
a le întinde o cursă. 

— Şi dacă nu? întrebă Milton Fox. Sir, v-a trecut prin minte că 
poate aceste lucruri ar trebui să rămână neatinse? Poate toate 
aceste crime sunt o avertizare... 

— O avertizare? Ochii lui Hull căpătară o expresie amuzată. 
Vorbiţi serios? Vă rog, inspectore! Unde vă sunt raţiunea, 
pragmatismul? Nu există avertizări şi blesteme. Dar dacă acolo 
în nisip se ascunde într-adevăr o antichitate ce ar putea periclita 
bunul curs al Imperiului, atunci acest obiect trebuie găsit, şi 
anume cu orice preţ. Inţelegeţi? 

Fox tresări. Nu-l mai auzise vorbind cu atâta fermitate pe 
consilierul regal, pe care-l considerase întotdeauna un om 
înțelept şi foarte chibzuit. 

— Pe deplin, Sir, îl asigură el şi îşi îndreptă din nou atenţia 
spre Sarah Kincaid, care între timp redusese mult suprafaţa 
care intra în discuţie. Aceasta le făcu un semn lucrătorilor, care 
începură să degajeze cu lopeţile zona temeliilor străvechi. 

— Săpaţi, le ceru Sarah lucrătorilor. Săpaţi şi anunţaţi-mă 
dacă daţi peste ceva neobişnuit. Fiecare indiciu poate fi util... 

— Asta obişnuiesc să le spun şi eu mereu martorilor la o 
crimă, ripostă Fox, care se apropiase din curiozitate. Dar este de 
folos în foarte puţine cazuri. 

— Să aşteptăm, inspectore, obiectă Sarah şi îşi înfăşură capul 
şi faţa cu năframa, pentru a se proteja de vântul de seară tot 
mai puternic, care ridica praf şi nisip. Să aşteptăm... 


7 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Săpăturile durează deja de o zi şi o noapte. Lopată cu 
lopată, bob de nisip cu bob de nisip, săpătorii deplasează 
dunele care s-au îngrămădit în faţa ruinelor. Până acum nu 
s-a găsit nimic. Totuşi, nu sunt dispusă să renunţ. 

La lăsarea serii, am aprins torţele şi am dispus împărţirea 
arabilor în schimburi. Astfel, săpăturile vor putea continua 
toată noaptea. Pentru siguranţa noastră, căpitanul Hayden a 
postat santinele în jurul taberei şi şantierului. Deşi nu sunt 
de acord cu Hayden în multe privinţe, trebuie să recunosc 
că este un ofiţer vrednic, care mă ajută cât îi stă în puteri, 
poate chiar prea mult. În timp ce Jeffrey Hull şi Milton Fox 
stau tolăniţi sub umbrar şi se clocesc în arşiţa uscată, 
Hayden se interesează tot mai mult de mersul săpăturilor. 
De unde zelul acesta? Să fi avut Maurice du Gard dreptate 
când mi-a spus că mă pot baza pe Hayden? Sau în spatele 
aparenţei de vrednic ofiţer se ascunde trădătorul în privinţa 
căruia m-a prevenit Amon? 

Devin tot mai suspicioasă faţă de lumea din jur. Şi, pe 
măsură ce săpăturile se prelungesc în zadar, neliniştea mea 
sporeşte. 

Kamal, care se face util ca bucătar, mă tot îmbie cu 
mâncare, dar eu nu am poftă deloc. De la începutul 
aventurii, am pentru prima dată sentimentul că noi avem 
iniţiativa; până acum, doar am reacţionat, duşmanul 
necunoscut fiind mereu cu un pas înaintea noastră. Acum ni 
se oferă pentru prima dată şansa de a schimba situaţia. 

Dacă este adevărat ce mi-a dezvăluit el-Hakim - şi 
înțeleptul nu mi-a dat niciodată motive să mă îndoiesc de 
cuvintele lui -, atunci sub nisipul de la Hermopolis se 
ascunde un indiciu despre locul unde au dus susţinătorii 
cultului lui Thot Cartea Tainelor când hoardele lui Şeşonk 
au invadat regatul şi preoţii zeului Lunii s-au refugiat în 
pustie. Trebuie să găsesc acest indiciu. Dacă nu, atunci 


bunul Kesh şi Maurice du Gard au murit zadarnic; or, acesta 
ar fi un gând insuportabil pentru mine... 


RUINELE DE LA HERMOPOLIS, 26 DECEMBRIE 1883 


Era după-amiaza târziu în a doua zi a săpăturilor - se lăsase 
deja amurgul şi tocmai fuseseră aprinse făcliile -, când strigătul 
răguşit al unui săpător o făcu pe Sarah să ciulească urechile. 

Sarah se retrăsese sub umbrar pentru a lua o gură de apă şia 
se odihni. Când însă auzi că lucrătorii dăduseră peste ceva, sări 
din şezlong şi alergă imediat spre locul cu pricina. 

— Ce este? îi strigă ea din depărtare lui Kamal. 

— Muncitorii au găsit ceva, Milady! Pare să fie o intrare... 

Sarah grăbi pasul, cu inima bătându-i mai repede. Simţi din 
nou emoția încercată ca adolescentă, când tatăl ei dădea de 
urma unor antichităţi tăinuite şi a unor mistere nebănuite, şi 
preţ de o clipă redeveni fata dornică de aventură şi fascinată de 
enigmele trecutului. 

Fu ajutată să coboare în groapa destupată de muncitori în 
ultimele treizeci şi şase de ore, care era susţinută cu pari din 
lemn, meniţi să împiedice surparea nisipului. Pe fundul gropii 
adânci de doi metri, bărbaţii dăduseră peste ceva: o placă din 
piatră înaltă de circa treizeci de centimetri ieşea din nisipul pe 
care lucrătorii îl îndepărtaseră întâi cu lopeţile, apoi cu mâinile 
goale. Bărbaţii se dădură respectuos în lături şi Sarah se aplecă 
pentru a examina mai atent placa din piatră, care arăta într- 
adevăr ca un buiandrug subţire de uşă. Cu o pensulă pe care o 
purta la ea, degajă în întregime piatra de nisip şi strânse 
triumfător pumnul când scoase la vedere o inscripţie. 

Erau hieroglife dispuse orizontal. Primul semn care îi sări lui 
Sarah în ochi era un ibis stilizat: emblema lui Thot, pe care 
ucigaşul din East Endul londonez o lăsase în urmă, în chip de 
sângeroasă aducere-aminte. 

— „Credinciosul, traduse ea inscripţia, descifrând 
ideogramele bizare, păşeşte cu frică pioasă în altarul zeului 
Lunii, căci el este stăpânul timpului.” 

— Ce înseamnă asta? întrebă Stuart Hayden, care se 
apropiase şi el. 

— Asta înseamnă că am găsit ce căutam, căpitane, răspunse 


Sarah, răsuflând uşurată. Aceasta trebuie să fie intrarea într-un 
culoar destinat procesiunilor. 

— Un culoar destinat procesiunilor? 

— Constructorii antici egipteni obişnuiau să prevadă templele 
mari cu un spaţiu de primire, care era legat de templul propriu- 
zis prin intermediul unor culoare mai scurte sau mai lungi. Pe 
aceste culoare păşeau sacerdoţii când trebuiau să slăvească o 
zeitate sau să aducă jertfe. Aş putea pune pariu că nemţii au dat 
chiar peste acest culoar. 

— Înţeleg. Dar de ce este acum surpat? 

— Nemţii au fost aici acum cincisprezece ani, căpitane, îi 
explică Sarah. Timp suficient pentru ca deşertul să îngroape 
intrarea sub straturi groase de nisip. 

— Nu, interveni Kamal în discuţie. Nu acesta este motivul. Un 
destin favorabil a determinat acest curs, Lady Kincaid, pentru a 
împiedica găsirea Cărţii lui Thot. 

— Aiureli, pufni Hayden. Păstrează-ţi superstiţiile pentru tine, 
boy! 

— Nu este o superstiție. De ce nu luaţi aminte la destin? 

— Pentru că este menirea mea să deschid această intrare şi să 
elucidez taina lui Thot, îi explică Sarah cu hotărâre în glas. Îmi 
pare rău, Kamal! 

— Da, replică ghidul sumbru. Şi mie îmi pare rău, Lady 
Kincaid... 

Se întoarse şi le ordonă lucrătorilor să sape mai departe şi să 
degajeze restul ruinei descoperite. Aşa cum bănuise Sarah, de-o 
parte şi de alta a buiandrugului ieşiră la lumină coloane. Cu cât 
se săpa mai adânc, cu atât devenea mai clar faptul că 
descoperiseră într-adevăr intrarea căutată. Furtunile de nisip 
din ultimii o sută cincizeci de ani dărâmaseră intrarea şi 
umpluseră pe jumătate galeria care pornea din dreptul porţii. 
Când forţele arabilor scăzură în intensitate şi săpăturile 
încetiniră, Hayden ordonă unor oameni de-ai lui să-şi ia lopeţile 
şi să ajute; spre sfârşit, spre marea mirare a lui Sarah, însuşi 
ofiţerul dădu o mână de ajutor. 

La lumina torţelor dispuse de jur împrejurul gropii, săpăturile 
continuară până când intrarea în galerie se deschise înaintea lor 
ca un gâtlej întunecat şi ameninţător. 

— Torţe! ceru Sarah. Avem nevoie de mai multe torţe. 


— Nu faceţi asta, Lady Kincaid, o conjură Kamal. Încă nu este 
prea târziu. 

— Nicio grijă, îl asigură Sarah pe ghid, care era vădit 
neliniştit. Nu se va întâmpla nimic. 

— Inshalah, replică încet Kamal. Dacă este voia lui Dumnezeu. 

— Aşadar? întrebă Sarah, luând torţa pe care i-o întinsese un 
lucrător. Cine vine cu mine? 

— Eu, nu intră în discuţie, i se alătură Hayden imediat. 
Denham, Lester, mă veţi însoţi. 

— Înţeles, Sir! 

— Locotenente Farnsworth? 

— Da, Sir? 

— Aveţi comanda în absenţa mea. Fiţi vigilent, înţeles? 

— Da, pe deplin, Sir. 

— Voi veni şi eu, se oferi Kamal în ciuda reticenţelor lui 
evidente. 

— Nu trebuie, Kamal. 

— Ştiu, Milady. Dar vreau să vin. 

— Şi noi am vrea să ne alăturam dumneavoastră, dacă ne este 
îngăduit. 

Sir Jeffrey era cel care vorbise. Atraşi de strigătele de bucurie 
ale lucrătorilor, Milton Fox şi el părăsiseră locul protejat de sub 
apărătoarea din pânză. 

— Sunteţi sigur, Sir? întrebă Sarah, uşor sceptică. 

— Fireşte. Doar de asta suntem aici, nu? Aşadar, ce mai 
aşteptăm? 

Lucrătorii îi ajutară pe consilierul regal şi pe inspectorul de la 
Scotland Yard să coboare în groapă, unde îi aşteptau Sarah, 
Hayden şi Kamal. Sarah văzu nerăbdarea şi încordarea întipărite 
pe feţele camarazilor ei şi se surprinse savurându-şi emoția. 

— Să mergem! zise ea scurt şi pătrunse împreună cu Kamal 
prin deschidere, în întunericul care se căsca înaintea lor. 


— Fascinant! Absolut fascinant! 

Vocea lui Jeffrey Hull răsună cu ecou datorită plafonului boltit 
al tunelului, pe care fusese pictat în urmă cu mii de ani un cer 
înstelat. Cum galeria se aflase majoritatea timpului sub nisip, 
protejată etanş, culorile nu păliseră, iar stelele pictate scânteiau 
încă în lumina făcliilor. Fuseseră ferite de coroziune, de vânt şi 


de intemperii. Nici jefuitorii de morminte nu îşi făcuseră 
mendrele aici. Pereţii coridorului erau pictaţi în special cu 
reprezentări de plante şi animale. Sarah recunoscu papiri şi 
curmali, de asemenea, hipopotami, crocodili şi păsări flamingo. 

Participanţii la expediţie străbătură cu pietate tunelul, al cărui 
capăt se afla mai departe decât băteau făcliile. Inaintară tot mai 
mult, şi Sarah observă cum încordarea lui Kamal sporea cu 
fiecare pas. 

— Totul e în ordine? îl întrebă ea. 

— Nu, răspunse el sumbru. Nu e nimic în ordine... 

Brusc văzură capătul galeriei. După circa patruzeci şi cinci de 
metri, galeria dădea într-un spaţiu cu plafonul scund şi sprijinit 
de coloane. În nişele dintre stâlpi, se vedeau statuete din piatră 
reprezentând diverse zeități din panteonul vechi egiptean. 

— Esplanada, explică Sarah scurt. 

— Ce anume? se interesă Milton Fox, care în mod evident nu 
se simţea în largul lui în spaţiul strâmt, apăsător şi întunecos. 

— Sala cu coloane a templului, explică Sarah. Preoţii cultului 
obişnuiau să pregătească aici ceremoniile, înainte de a intra în 
încăperea principală a templului. 

— Înţeleg. Şi cine sunt aceşti flăcăi? arătă Fox spre statuete. 

— Aceşti flăcăi, cum îi numiţi, au fost adorati ca zei în Egiptul 
antic. Cel de acolo, cu capul de şacal, este zeul morţilor, Anubis. 
Lângă el îl vedeţi pe Apophis, duşmanul de moarte al lui Ra, 
care apare mereu reprezentat ca şarpe. Şi cel de acolo este 
Suchos, pe care egiptenii îl adorau sub înfăţişarea unui crocodil. 

— Şi unde este Thot? se interesă Sir Jeffrey. Nu aţi spus că 
acest templu îi este închinat lui? 

— Credinţa în zei îmbracă în Egiptul antic aspecte diferite, 
explică Sarah. Nu exista o religie unitară, după noţiunile 
noastre. Adesea zeitățile erau adorate pe plan local; chiar şi 
între preoţi erau dezacorduri şi culte separate. Unul dintre 
aceste culte se referea la zeitățile Apophis, Suchos şi Anubis ca 
aliaţi ai lui Thot în lupta sa cu zeul soarelui, Ra, fapt pentru care 
îi găsim aici, în sala de acces. 

— E de înţeles, dar nu se explică unde a rămas Thot, replică 
Sir Jeffrey. 

— Vom afla şi asta, îl asigură Sarah şi dori să coboare mai 
adânc în sala cu coloane. 


Deja după câţiva metri drumul se înfundă. Galeria, care făcea 
legătura între esplanadă şi încăperea principală a templului, se 
dărâmase. Pietriş şi nisip astupau galeria care, la un moment 
dat în decursul miilor de ani, se surpase. 

— Capăt de drum, observă inutil Milton Fox. Acum ştim cel 
puţin că nemţii nu au ajuns mai departe. 

— Ei, nu, fu de acord Sarah, însă francezii au ajuns aici cu 
şaptezeci de ani mai devreme. 

— De unde ştiţi? 

— Nemţii au găsit aici jos scheletele soldaţilor francezi, 
replică Sarah, şi chiar şi dumneavoastră, inspectore, veţi fi de 
acord că trebuie să-i fi ucis ceva pe aceşti soldaţi. 

— Poate au fost surprinşi de o furtună de nisip, găsi o 
explicaţie Sir Jeffrey. Probabil galeria s-a surpat în timp ce 
soldaţii se aflau încă înăuntru. 

— Puţine şanse, căci atunci leşurile lor s-ar prezenta, ca 
urmare a păstrării lor în spaţiu etanş, în stare de munmifiere, îşi 
valorifică Fox cunoştinţele în materie de criminalistică, iar 
nemţii ar fi menţionat asta în raportul lor. 

— Mulţumesc, inspectore, confirmă Sarah. Să pornim, aşadar, 
de la premisa că, undeva, aceşti bărbaţi au fost răniţi şi s-au 
putut retrage aici, unde au murit de pe urma rănilor. 

— De acord, spuse Hayden. Şi de unde trebuie să se fi repliat 
aici? 

— Aceasta, stimate domnule căpitan, va trebui să aflăm, 
replică Sarah şi începu să pipăie pereţii la lumina făcliilor. 

— Ce faceţi aici? întrebă Fox. 

— Caut un indiciu, inspectore. O crăpătură în zid, un curent 
de aer... ceva care să ne indice unde se află ieşirea din 
esplanadă. 

— O ieşire? Dar ieşirea este surpată... 

— Această ieşire, da, confirmă Sarah. Dar constructorii 
Egiptului antic erau adevăraţi meşteri când venea vorba să 
conceapă încăperi şi galerii secrete, şi să camufleze intrările în 
ele. Şi aş pune pariu cu oricine că şi în această sală mai există o 
ieşire. 

— Lăsând la o parte faptul că nu se cuvine ca o lady să 
parieze, ripostă Sir Jeffrey, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, 
sunteţi aşa de sigură? 


— Numiţi asta instinct, Sir, replică Sarah. Oamenii lui 
Napoleon au fost aici, şi eu cred că au găsit această cale de 
acces tăinuită. Doar că apoi ceva i-a dus la pierzanie. 

— Sau cineva, adăugă Kamal sumbru. 

— Tinere prieten, i se adresă Sir Jeffrey egipteanului, doriţi să 
ne spuneți ceva? Atunci, vorbiţi pe  şleau!  Aluziile 
dumneavoastră întunecate mă enervează tot mai mult. 

— Nu ar trebui să ne găsim aici, răspunse Kamal de bunăvoie. 
Acest templu este blestemat, iar blestemul său se abate asupra 
oricui intră aici fără îngăduinţă. 

— Superstiţii, nimic mai mult, fu de părere Hayden şi alungă 
astfel toate reticenţele. 

La lumina pâlpâindă a făcliilor, pipăiră pereţii sălii cu coloane. 
Milton Fox şi Sir Jeffrey li se alăturară. Doar Kamal nu li se 
alătură, ci se mulţumi să stea cu braţele încrucişate în mijlocul 
esplanadei şi să arunce priviri sumbre celor care îl angajaseră. 

Pereţii fură cercetaţi milimetru cu milimetru. Sarah se folosi 
de cuțitul ei, bătu în piatră cu mânerul, căutând cavităţi şi 
scormoni cu lama prin crăpături - zadarnic. Spre mirarea lui 
Sarah, nici însoțitorii ei nu avură mai mult succes. 

— Ciudat, zise ea îngândurată. Eram sigură că... 

— Nu am spus eu? se repezi Fox doritor să i se facă dreptate. 
Nu am spus de la început că este o întreprindere fără rost? Am fi 
putut rămâne acasă, la Londra, în loc să înghiţim praf şi să ne 
prăjim de vii pe arşiţa asta... 

Inspectorul continuă să se văicărească, dar Sarah nu-l mai 
ascultă... Privea agitată în lungul şi-n latul sălii, întrebându-se 
ce îi scăpase. „Unde ar mai putea fi o ieşire? Unde a plasat 
arhitectul acestui templu uşa secretă...?” 

Soluţia îi veni în minte când îl văzu pe Kamal, care se afla în 
mijlocul încăperii, pe o placă din piatră pe care era înscrisă 
hieroglifa păsării ibis - simbolul lui Thot. 

— Ştiu soluţia! anunţă ea şi se îndreptă spre Kamal. 

După ce îl rugă să se dea la o parte, se aplecă prudentă şi 
ciocăni în placă. Se auzi un sunet plin şi obscur care indica o 
cavitate. 

— Repede, Kamal, îi ceru Sarah. Avem nevoie de lămpi şi de 
ulei, în plus, de frânghie şi de câţiva bărbaţi viguroşi cu unelte. 
Repede! 


Egipteanul murmură un răspuns neinteligibil şi dispăru. Se 
întoarse rapid, urmat de o mână de lucrători, fiecare cu o daltă 
în mână. Sarah şi Hayden degajaseră între timp marginile plăcii 
din piatră. Urmând indicaţiile lui Sarah, săpătorii se grăbiră să 
ajute să scoată la iveală placa din piatră, care măsura aproape 
un metru pătrat. 

Odată piatra dezvelită, reuşiră cu puteri reunite - Hayden şi 
oamenii săi, şi chiar Milton Fox dădură o mână de ajutor - să 
dea în lături piatra. Dedesubt se vedea un tunel ce cobora în 
adâncuri şi din care venea aer rece. 

— Doamne, Lady Kincaid, puţini ar reuşi să vă calce pe urme, 
admise Sir Jeffrey. Trebuie să recunosc că la început am 
considerat teoria dumneavoastră drept foarte îndrăzneață şi nu- 
mi puteam imagina că se ascunde ceva în spatele ei. Dar, 
treptat, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă dau crezare. 

— Multe mulţumiri, Sir, răspunse Sarah uşor ofensată. Mai 
bine mai târziu decât niciodată. 

Sarah se lăsă din nou în genunchi şi aruncă o privire în tunel. 
Cum nu putea zări nimic în afară de bezna profundă, luă fără să 
stea pe gânduri o făclie în mână şi o azvârli în adâncuri. 

— La! strigă Kamal. 

Dar era prea târziu. Făclia căzu în tunelul care era mai adânc 
decât bănuise Sarah. Făclia pluti timp de clipe nesfârşite; apoi 
se stinse brusc. 

— Ce a fost asta? întrebă Sir Jeffrey uluit. 

— Întunericul a consumat flacăra, răspunse Kamal sumbru. 

Dar Sarah nu se lăsă păcălită. Ceru ca un felinar să fie aprins 
şi ataşat de mâner la o frânghie. Apoi coborî încet felinarul în 
tunel. Se vedea că doar partea superioară a tunelului era zidită. 
Judecând după lungimea frânghiei cu care era coborât felinarul, 
tunelul măsura în jur de treizeci de metri. Cea mai mare 
surpriză însă le-o rezervă capătul tunelului. 

— Ce este asta? întrebă Milton Fox stupefiat când felinarul 
păru dintr-odată să se dubleze. 

Sarah ţinu strâns frânghia şi felinarul se balansă. Cum şi 
celălalt felinar se balansa dintr-o parte în alta, deveni limpede 
că era vorba de o reflectare a lui. În plus, de jur împrejurul 
imaginii reflectate exista o sclipire uşoară şi mată ca de... 


8 Nu (în limba arabă în original) (n.a.) 


— Apă! rosti Stuart Hayden, exprimând incredibilul. Acolo jos 
este apă. În mijlocul deşertului... 

— Probabil un rezervor, presupuse Sarah. Poate un lac 
subteran, alimentat de Nil. Cineva trebuie să coboare înăuntru 
şi să vadă despre ce este vorba. 

— lau eu asupra mea această sarcină! se oferi Hayden fără 
ezitare. 

— Mulţumesc mult pentru ofertă, căpitane, replică Sarah, în 
timp ce îşi scotea revolverul din raniţă şi i-l întindea lui Hayden 
spre păstrare. Dar voi face chiar eu asta, dacă îmi îngăduiţi. 

— Nu voi permite aşa ceva, protestă Hayden energic. Nu voi 
îngădui să vă riscaţi... 

— Trebuie să vă amintesc, căpitane, că nu dumneavoastră 
aveţi conducerea expediției, ci eu? 

Hayden trase aer în piept. 

— Nu, răspunse el scrâşnind din dinţi. Nu e nevoie. 

— İn regulă. Trebuie să cobor, căpitane. Trebuie să văd ce se 
ascunde acolo jos. Probabil sunt singura care poate înţelege 
corect. Sarah înclină capul hotărâtă, trase felinarul înapoi şi îl 
deznodă. Legă cu îndemânare capătul frânghiei, formând o 
buclă pe care o folosi pentru a-şi sprijini piciorul drept. Acum 
daţi-mi drumul înăuntru, în regulă? 

— Am înţeles, declară Hayden împotriva voinţei lui. Denham, 
Lester, coborâţi-o pe Lady Kincaid cu frânghia. Dar cu mare 
atenţie, în regulă? 

— Da, Sir. 

Soldaţii apucară frânghia pe după umeri, astfel încât să nu le 
poată aluneca. Apoi o lăsară lent în jos pe Sarah, care se aşezase 
deja pe marginea puţului şi îşi legăna picioarele. 

— Vă rog, nu, Milady, o imploră Kamal. 

— Hotărârea mea este deja luată, se mulţumi Sarah să 
răspundă. Vocea ei răsuna înfundat şi înăbuşit în tunel. 

Cu o mână, Sarah se prinse de frânghia care pârâi uşor, şi cu 
cealaltă apucă felinarul a cărui sclipire lumina pereţii tunelului. 
Zidăria se termina într-adevăr la distanţă de câţiva metri, lăsând 
loc stâncii în care fusese dăltuit tunelul, prin muncă asiduă. 
Sarah se întrebă cu o strângere de inimă câţi sclavi trebuie că-şi 
pierduseră viaţa aici, la construcţia acestui tunel. 

Curiozitatea ei cu privire la ce se afla pe fundul gropii crescu. 


Orice ar fi fost, Sarah era bucuroasă că se impusese în faţa lui 
Hayden. Căutarea Cărţii lui Thot costase deja prea multe vieţi 
omeneşti pentru gustul ei, şi nu dorea să asiste la vătămarea 
altor participanţi la expediţie. De aceea insistase să cerceteze 
singură tunelul... 

După ce coborâse o bucată zdravănă de drum, sesiză sub ea 
scânteierea apei. Câţiva metri mai jos, puţul se termină şi Sarah 
descoperi că se afla în mijlocul unei imense bolți subterane, sub 
al cărei plafon se legăna. 

— Stop! strigă ea şi se sperie de răsunetul propriei voci, care 
îi arăta că plafonul era de dimensiuni considerabile. 

Cât de mare era în realitate, nu se putea stabili în bezna care 
depăşea raza de bătaie a felinarului. 

Soldaţii opriră imediat frânghia şi Sarah se balansă la numai 
un picior de suprafaţa scânteietoare a apei. 

— E totul în regulă? ajunse la ea vocea îngrijorată a lui 
Hayden. 

— Cum nu se poate mai bine, strigă Sarah înapoi. 

Apa era destul de limpede. La lumina felinarului, Sarah putu 
vedea fundul lacului subteran şi bănui că nu putea fi mai adânc 
de un metru. Fără să stea pe gânduri, se desprinse de frânghie, 
sări şi se afundă cu un plescăit în apa rece. 

— Lady Kincaid! De această dată Sir Jeffrey era cel care îşi 
făcea griji pentru ea. E totul în regulă acolo jos? 

— Pe deplin, replică Sarah în timp ce străbătea apa care-i 
ajungea până la şold. M-am hotărât, după atâta arşiţă şi praf, să 
fac o baie rece... 

— Ce vedeţi? dori să afle Hayden. 

— Nu mult, răspunse Sarah, în timp ce, la lumina felinarului, 
continua să privească în jur. Presupun că există o legătură 
subterană între Nil şi acest lac. Probabil constructorii templului 
l-au valorificat în chip de rezervor natural. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Ei, pe de-o parte un astfel de procedeu nu ar fi neobişnuit, 
pe de altă parte puţul indică... Ce...? 

Sarah se întrerupse când percepu brusc o mişcare deasupra 
ei. Apucă instinctiv cuțitul de mâner, înainte de a-şi da seama că 
prin deschizătura tunelului atârnau bâţâindu-se doar două 
picioare bine cunoscute. 


Picioarele îi aparţineau lui Hayden, care nu se putuse abţine 
să nu o urmeze pe Sarah. Ofiţerul îşi lăsase sus casca, haina 
roşie şi pistolul. 

— Ce este, căpitane? Îmi preţuiţi într-atât compania, încât nu 
v-aţi putut lipsi de ea nici cinci minute? 

— Aţi ghicit, replică ofiţerul într-un acces rar de umor şi sări 
la rândul lui în apă. 

Imediat, frânghia fu trasă în sus. După puţin timp îşi făcură 
apariţia caporalii Denham şi Lester. În sfârşit - lui Sarah nu-i 
veni să-şi creadă ochilor - li se alătură şi Kamal. 

— Ei? întrebă ea. Eşti sigur că vrei într-adevăr asta, Kamal? 

— Cum v-am spus deja, Milady, ştiu unde mi-e locul. Asta nu 
înseamnă însă că îmi face plăcere să fiu aici. 

— Înţeleg. 

— Propun să ne deplasăm în direcţii diferite, adăugă Sarah. 
Astfel ne vom da seama de mărimea grotei. Cine găseşte primul 
ceva să-i strige pe ceilalţi. 

Hayden nu avu nimic împotrivă, aşa că înaintară în direcţii 
diferite prin apa întunecată; Denham şi Lester îşi purtau puştile 
deasupra capului ca să nu se ude. Sarah păşi cu atenţie. Deja 
după câţiva paşi, începu să tremure - nu pentru că apa ar fi fost 
foarte rece, dar corpul ei se obişnuise cu arşiţa deşertului. 

— La naiba! îl auzi deodată pe Lester strigând. Ce miroase 
aici aşa de ciudat? 

— Nimeni nu v-a cerut părerea, corporal”, i se adresă Hayden 
dur... 

— Da, Sir. 

— Căscaţi ochii şi deschideţi gura numai când aveţi ceva de 
raportat, clar? 

— Înţeles, Sir... 

Sarah nu putu decât să surâdă. Stuart Hayden părea un ins 
încăpățânat şi groaznic de vanitos, dar îşi îndeplinea sarcinile cu 
seriozitate şi entuziasm. Poate că Maurice avusese dreptate să-l 
considere pe Hayden cel mai loial aliat al lui. 

O clipă, Sarah, care îşi croia drum prin semiîntuneric, se 
gândi la du Gard. O podidi amărăciunea, dar îşi atrase singură 
atenţia că nu era nici momentul, nici locul potrivit pentru asta. 
Misiunea ei avea prioritate; până când o va duce la bun sfârşit 


” Caporal (în engl. în original) 


va închide adânc în sine tristeţea şi durerea... 

Un plescăit în apă îi atrase atenţia. Sarah privi în direcţia din 
care venise zgomotul şi la lumina felinarului îl văzu la o 
oarecare distanţă pe caporalul Lester înaintând prin apă. 
Probabil el provocase clipocitul apei. 

Sarah îşi continuă drumul. Brusc remarcă în faţa ei ceva 
profilându-se în beznă. Nu departe de ea, peretele grotei se 
distingea în întuneric. Cu cât se apropia mai mult, cu atât vedea 
mai bine că stânca nu fusese lăsată neprelucrată, ci fusese 
sculptată: în piatră erau dăltuite reprezentări de zeități 
egiptene. 

Culorile în care artiştii antici obişnuiau să-şi picteze operele 
păliseră din cauza umidității; reprezentările erau totuşi uşor de 
recunoscut. Sub perete se afla un brâu larg, de jumătate de 
metru, de asemenea rodul unei mâini de artist, care părea să 
înconjoare întreaga margine a bazinului. 

— Am găsit ceva aici! strigă Sarah tare. Vorbele ei răsunară 
cu un ecou straniu, din pricina vecinătăţii unei stânci. Aici se 
află un perete. 

— Rămâneţi acolo, îi ceru Hayden. Venim la dumneavoastră şi 
vom cerceta peretele împreună. 

— De acord. 

În timp ce felinarele celor patru camarazi îşi schimbară 
direcţia, Sarah examină imaginile de pe pereţi. Faptul că pereţii 
grotei fuseseră acoperiţi cu reprezentări picturale îi dovedea lui 
Sarah că era într-adevăr vorba de un rezervor, poate chiar cu 
semnificaţie cultică. Printre numeroasele picturi de pe perete, 
înfăţişând evenimente din mitologia egipteană, recunoscu din 
nou efigia zeului-crocodil Suchos; aproape concomitent, se izbi 
cu piciorul de ceva aflat pe fundul bazinului din piatră. 

Sarah cobori lampa ca să vadă ce era. Trebui să aştepte un 
moment până când nisipul pe care îl învolburaseră paşii ei se 
depuse din nou. 

Încet, contururile obiectului deveniră mai clare... 

Sarah se înspăimântă. Căci ceea ce lovise cu piciorul era un 
craniu de om! 

Sarah sări înapoi şi observă că de-a lungul marginii bazinului 
erau dispuse şi alte oase. Nu erau doar oase de om, ci şi de 
animale; totuşi nu exista umbră de îndoială: şi oameni îşi 


aflaseră moartea în această peşteră. Cuprinsă de o bănuială 
îngrozitoare, Sarah simţi sângele pulsându-i în vine. 

— Stop! le strigă ea însoţitorilor ei, cu voce puternică. Niciun 
pas mai departe! Nu este un rezervor, preciză Sarah cu glas 
tremurător. 

— Nu? Dar atunci ce? 

Sarah dori să răspundă, când corporal Denham scoase un 
strigăt de groază. Sarah şi ceilalţi alergară spre el, dar nu 
văzură decât o vâltoare înspumată, în mijlocul căreia sărmanul 
Denham dispăru. Felinarul militarului se stinse într-o clipită şi 
partea respectivă a grotei fu învăluită brusc în întuneric. 

— Denham? strigă Hayden uluit. Denham, la naiba, ce e cu 
dumneavoastră? 

Nu veni niciun răspuns. O clipă, se lăsă o linişte adâncă. Doar 
undeva în depărtare se auzea apa plescăind uşor. Sarah înţelese 
că acest clipocit putea însemna sfârşitul pentru ei toţi. 

— Afară de aici! strigă ea cât putu de tare, când, deodată, 
ceva ţâşni lângă ea din apă, ceva numai gură şi dinţi. 

Un bot larg deschis, atât de mare, încât un copil ar fi putut sta 
în picioare înăuntru, se repezi la ea. Îngrozită, Sarah făcu 
singurul lucru care-i veni în minte: aruncă felinarul în gura 
căscată. 

Fălcile ucigaşe se încleştară şi sparseră sticla. Petrolul 
dinăuntru luă foc şi o flacără ţâşni din gâtlejul dihaniei, o lumină 
o clipă şi îi dădu înfăţişarea unui monstru legendar. Înnebunită 
de furie şi de durere, fiara se zvârcoli în apă şi apoi dispăru. 
Sarah ştia că trebuia să fugă pentru a scăpa cu viaţă. Se aruncă 
în faţă şi se ajută de braţe, înaintând spre ceilalţi. 

— La naiba! Ce-a fost asta? îi strigă Hayden. 

— Nu este un rezervor de apă, ci un cuib de crocodili... 

Ca pentru a-i confirma spusele, la lumina felinarelor rămase 
îşi făcură apariţia valuri care se îndreptau spre cei trei bărbaţi. 

— Lester, trageţi! îi ordonă Hayden subordonatului său, care 
îşi duse prompt carabina la ochi şi trase când apa se dădu în 
lături şi două dihănii cu aspect arhaic străpunseră suprafaţa cu 
colții lor ucigaşi, cu pielea scorţoasă de reptilă şi cu gura larg 
deschisă. 

Arma se descărcă. Pocnetul glonţului răsună cu ecou. Una din 
cele două reptile se încovoie în apă şi se zbătu sălbatic. Dihania 


măsurând patru metri rămase în urmă, altfel decât cealaltă 
reptilă, care îşi continuă înaintarea spre însoțitorii lui Sarah şi 
ajunse în clipa următoare în dreptul lor. 

Kamal, scoţându-şi fulgerător de repede pumnalul, se repezi 

cu un strigăt de luptă la crocodil, dar nu reuşi decât să zgârie 
pielea reptilei. Ca şi cum ar fi vrut să-şi ia revanşa pentru 
moartea confratelui său, crocodilul se avântă cu gura larg 
deschisă asupra caporalului Lester. 
__ Soldatul ochi din nou, dar glonţul, tras în grabă, îşi rată ţinta. 
În clipa următoare, reptila ajunse în dreptul victimei şi, tot atât 
de brusc cum ţâşnise din apă, se scufundă din nou. Lester fu 
apucat de picioare şi tras cu forţă năprasnică. Arma şi felinarul 
zburară cât colo, în timp ce subofiţerul era atras în vâltoarea 
înspumată care căpătă culoarea sângelui. Tavanul întoarse ecoul 
strigătelor lui stridente până când îl înghiţi întunericul şi 
strigătele lui amuţiră abrupt. 

— Doamne! exclamă Sarah când zgomotele încetară. 

— Inshalah, murmură Kamal. 

— Spre tunel! se repezi Hayden, care-şi scosese sabia, deşi 
ştia că nu îi era de niciun folos în lupta cu crocodilii. 

— Nu! îl contrazise Sarah. Bestiile ne-ar mânca înainte ca 
vreunul din noi să apuce să părăsească grota. Acolo jos, în faţa 
peretelui, este un pinten de pământ pe care ne putem refugia. 
Pe pământ ne-am deplasa mult mai repede decât prin apă. 

Nimeni nu o contrazise, astfel că toţi trei schimbară direcţia, 
îşi croiră drum fugind şi înotând cât mai iute în direcţia 
peretelui. Trebuiau să vegheze ca stropii să nu stingă felinarele. 
Fără lumină, Sarah şi însoțitorii ei ar fi fost condamnaţi la o 
moarte sigură. 

— Acolo! strigă Kamal deodată şi indică spre dreapta. Acolo 
sunt mai mulţi crocodili...! 

lar se îndreptară spre ei valuri de rău augur. Plesnind 
puternic din coadă, dihăniile se năpusteau prin apa întunecată 
spre victimele lor aproape lipsite de apărare. 

— Mai repede! îi îndemnă Sarah pe însoțitorii ei. Nu mai este 
mult... 

În întuneric, se profila din nou peretele grotei cu paloarea 
frescelor lui. Sarah recunoscu iar faţa lui Suchos, care părea să 
o privească batjocoritor. 


— Yalta! Yalta! strigă Kamal îngrozit; în spatele lui se ridică 
un val cu multă spumă, din care ţâşni în clipa următoare un 
monstru care-şi arătă colții. 

Când fiara îşi căscă botul pe punctul de a-l înşfăca, ghidul 
egiptean scoase un țipăt strident. Bestia îşi rată însă ţinta la 
intervenţia ofițerului, a cărui sabie fulgeră prin aer şi îl lovi 
năprasnic pe crocodil. Rana provocată de armă nu era adâncă, 
dar fu suficientă pentru a pune dihania la respect pe moment. 
Crocodilul dădu înapoi şi camarazii câştigară câteva secunde, 
timp preţios, care le permise să se refugieze pe uscat. 

Sarah ajunse prima. Vlăguită, se ridică şi îşi făcu vânt pe 
stâncă. Culcată pe burtă, îi întinse mâna lui Kamal, pentru a-l 
ajuta la timp. Înarmat doar cu sabia, Hayden rămăsese în urmă 
să le acopere retragerea. 

Al doilea crocodil săgetă apa, pe urmele ofițerului. 

— Hayden! Haideţi! strigă Sarah şi Hayden se întoarse şi 
alergă grăbit spre mal, ajutându-se şi cu mâinile. 

Sarah văzu oripilată cum monstrul înota pe sub apă spre 
ofiţer, gata să-l înhaţe în orice clipă. Hayden ajunse la marginea 
bazinului. Sarah îl apucă şi, împreună cu Kamal, îl trase din apă, 
tocmai când fălcile ucigaşe clămpăneau gata să-l înşface de 
picioare. Hayden scăpă în ultima clipă; colții crocodilului 
muşcară în gol. Dezamăgită, fiara se întoarse şi se îndepărtă. 
Tuturor le era însă clar că nu renunţase de tot la pradă. 

— Mulţumesc, zise Hayden gâfâind. A fost la ţanc. 

— Asemenea, îi întoarse Kamal mulţumirile. 

Pe moment, toate rivalităţile şi deosebirile fură date uitării şi 
cei doi îşi zâmbiră cu camaraderie. 

— Bărbaţii... bombăni Sarah, clătinând din cap. 

Apoi se ridicară toţi în picioare şi porniră grăbiţi de-a lungul 
stâncii, având în dreapta apa în care se oglindea lumina 
felinarelor. Cu răsuflarea tăiată şi dârdâind, iuţiră pasul cât 
putură, în speranţa că vor ajunge la un loc sigur. După numai 
câţiva paşi atacul crocodililor li se păru straniu şi aproape ireal - 
aceasta, până când, din întuneric îşi făcu apariţia o dihanie 
înspăimântătoare. 

Sarah văzu cu coada ochiului o umbră suplă, alunecând fugar, 
şi scoase un țipăt ascuţit. O clipă mai târziu, se ivi din adâncuri 
un bot cu coli îngrozitori, care se avântă după fugari. Cu 


prezenţă de spirit, Hayden lovi bestia cu sabia şi reuşi să o 
alunge. Dar aceasta reveni chiar în secunda următoare, şi, de 
data aceasta, nu mai era singură. 

Mai multe guri flămânde îşi făcură apariţia de-a lungul punţii, 
cu dinţii clămpănind, gata să-i înşface pe Sarah şi pe însoțitorii 
ei. Mai mult, avizi de sânge şi pradă, crocodilii încercau să se 
urce pe uscat, lăsând să li se vadă trupurile monstruoase, bine 
protejate. Sarah remarcă aspectul lor neobişnuit. 

Pielea lor nu era, ca de obicei, verde sau gălbuie-maronie, ci 
albicioasă, din pricina habitatului lor întunecat. Sarah cunoştea 
inscripţii care relatau despre crocodilii albi, veneraţi de egipteni 
drept animale sacre, socotindu-se că fuseseră marcați de Suchos 
într-un mod aparte. Crezuse mereu că reprezentau un simplu 
mit; acum însă, se convingea pe viu de existenţa lor... 

Chiar în faţa ei, una din bestii încerca să se caţăre pe puntea 
din stâncă. Sarah îl împinse cu piciorul la loc în apă şi alergă 
mai departe. Părea o cursă cu obstacole de-a lungul punţii: 
trebuia să alerge cât mai aproape de perete, să se ferească de 
boturile gata să o înhaţe şi să fie şi atentă să nu alunece de pe 
piatra umedă. 

— Bestiile astea nenorocite, strigă Hayden, sunt tot mai 
multe. 

Ofiţerul nu exagera. 

Şapte, opt crocodili, fiecare depăşind trei metri, se agitau sub 
apa care se învolbura sub zvâcnetul cozilor lor. Unde priveai, 
colţi ucigaşi se iţeau în semiîntuneric. Dihăniile însetate de 
sânge umpleau aerul cu trosnetele şi şuieratul lor. 

Deodată Kamal, aflat în faţa trupei, scoase un țipăt înăbuşit. 
Egipteanul ajunsese brusc într-un loc unde puntea se surpase şi, 
văzând prea târziu că drumul se termina, călcase în gol. 

Sarah, care îl urma îndeaproape, îl văzu bălăbănindu-se, dădu 
să-l prindă, dar nu mai apucă. Dând cu disperare din braţe, 
Kamal căzu pe burtă în apă. 

— Kamal! Nu! 

Ţipătul ei răsună în grotă. Fără să ezite, Sarah îşi scoase 
cuțitul de vânătoare de la centură. Acesta nu era prevăzut 
pentru lupta cu crocodilii, dar lama lui era ascuţită şi tăioasă, 
iar bestiile aveau să aibă ocazia să afle asta pe propria piele. 

— Trageţi-l afară, căpitane! strigă Sarah şi sări după Kamal 


înainte ca Hayden să apuce să riposteze. 

Aflată din nou în apă până la şold, Sarah văzu unul dintre 
corpurile cilindrice săgetând apa. Nu făcu greşeala să aştepte ca 
fiara să iasă la suprafaţă şi să se repeadă la ea cu botul căscat, 
ci se scufundă pentru a i-o lua bestiei înainte. In lumina difuză 
de sub apă, abia dacă putea vedea ceva. O înconjura bezna cu 
irizaţii verzui, din care porni spre ea o umbră având paloarea 
morţii. 

Sarah strânse cuțitul în mână, se lăsă pe fundul bazinului şi se 
aruncă într-o parte. Când crocodilul, care nu-l scăpa din ochi pe 
Kamal, trecu pe lângă ea, îl înjunghie cu toată puterea. 

Sarah împlântase cuțitul puţin sub craniul masiv al reptilei, 
adânc în gâtul ei. Din reflex, botul reptilei se căscă. Crocodilul 
se scutură şi zvâcni din coada imensă. Sarah apucă să-şi scoată 
cuțitul şi să se vadă înconjurată de sângele închis la culoare 
care se revărsa din rană, când ceva tare o lovi în cap şi o 
împinse într-o parte. 

Un moment pluti sub apă, înainte ca durerea arzătoare din 
plămâni să o trezească. Sarah înţelese că trebuia să iasă afară 
pentru a respira. Cu toată forţa, se împinse în pământul de pe 
fundul bazinului, dădu din braţe şi, în clipa următoare, ieşi la 
suprafaţă. 

Trase cu sete aer în piept, recunoscătoare că rămăsese în 
viaţă. Când însă deschise ochii, privi direct în gura căscată a 
unui crocodil care se repezea asupra ei. Îşi pierduse cuțitul pe 
fundul bazinului şi era prea slăbită pentru a fugi. In clipa aceea 
Sarah Kincaid se gândi că, pentru ea, expediţia în căutarea 
Cărţii lui Thot se terminase. 

Îşi privi liniştită moartea în ochi - totul părea să se deruleze 
cu încetinitorul - şi aşteptă să fie înhăţată de fălcile îngrozitoare 
ale dihaniei şi trasă în apă. 

Dar nişte braţe puternice o apucară şi o traseră din apă 
înainte ca bestia să o înhaţe. Ca un fulger din cer, sabia de 
husar se împlântă în cădere în gura deschisă a fiarei care horcăi 
în retragere. 

Sarah, ajunsă pe stânca solidă, privi faţa surâzătoare a lui 
Kamal. Apoi fu ajutată să se ridice şi, deşi avea genunchii slăbiţi 
şi forţele secătuite, alergă împreună cu salvatorii ei de-a lungul 
punţii care continua din locul unde se surpase. Crocodilii 


rămaseră în urmă pentru a se înfrupta cu nesaţ din confratele 
lor rănit mortal; oricum, prada umană nu avea cum să le scape. 

Sarah, ai cărei plămâni ardeau ca focul şi ale cărei picioare 
tremurau ca varga, observă uşurată că puntea se lărgea. In 
sfârşit, ajunseră în partea frontală a grotei, unde se afla o 
platformă din piatră cu un altar mare. Imediat în spate se înălța, 
amenințătoare şi sumbră, o statuie uriaşă. 

Soclul era incizat cu hieroglife, lizibile în ciuda vechimii lor. 
Statuia fusese afectată de gradul mare de umiditate. Capul nu 
mai stătea pe umeri, însă, după rămăşiţele împrăştiate pe 
platformă, Sarah recunoscu gâtul lung şi încovoiat al unui ibis. 
Fără îndoială, această statuie îl reprezentase cândva pe Thot, 
zeul Lunii şi stăpân al templului! 

Hayden şi Kamal îi dădură drumul lui Sarah şi ea căzu 
epuizată. Şi însoțitorii ei se lăsară la pământ şi traseră aer în 
piept. Le era clar că scăpaseră de la moarte ca prin urechile 
acului. 

— Mulţumesc, domnii mei, zise Sarah. A fost o salvare în 
ultima secundă. 

— Nu, Lady Kincaid, eu vă datorez mulţumiri, ripostă Kamal 
gâfâind.  Mutaschakkir-ktir'%. Curajul dumneavoastră este 
uimitor. V-aţi riscat viața pentru a salva un servitor neînsemnat. 

— Tu eşti un prieten, Kamal. În plus, adăugă ea cu un surâs 
uşor, imediat după aceea m-ai salvat şi tu. Vezi, aşadar, că fapta 
mea nu a fost atât de dezinteresată pe cât a părut. 

— Dezinteresată? se repezi Hayden, care arăta destul de 
jalnic; avea uniforma udă leoarcă şi distrusă, iar părul îi era 
ciufulit. Ceea ce aţi făcut a fost nebunie curată şi un gest cu 
totul iresponsabil. Şi ce, pentru numele lui Dumnezeu, sunt 
bestiile astea oribile? 

— Crocodili albi, replică Sarah. Egiptenii i-au venerat ca 
animale sacre. 

— Ce vorbiţi! Crocodilii dumneavoastră sacri tocmai mi-au 
hăpăit doi oameni. 

— Nu mi-a scăpat asta. 

— Şi acum? 

— Crocodilii vor ataca în mod cert din nou, spuse Sarah 
convinsă. De asta sunt aici: ei sunt paznicii templului. Probabil 


10 Mulţumesc frumos (în arabă în orig.) (n.a.) 


trăiesc aici de trei mii de ani. 

— Grozav, pufni Hayden. Acum ştim peste ce au dat francezii. 

— Da, confirmă Sarah. Întrebarea este cum trecem de bestii 
fără a fi înghiţiţi de ele. 

— Poftim? Hayden se holbă la ea. Mă tem că nu aud bine! Nici 
nu se pune problema să ne mai confruntăm o dată cu bestiile 
astea. Nu, mai bine rămânem aici şi aşteptăm până vin oamenii 
mei şi ne scot afară. 

— Ca să ajungă şi ei în stomacurile acestor dihănii? întrebă 
Sarah. Gândiţi-vă, căpitane! Dacă aceşti crocodili au fost izolaţi 
aici pentru a păzi templul, atunci trebuie să existe un mecanism 
care să ne permită să-i ocolim. 

— De ce? 

— Pentru că acesta este principiul unui mecanism de 
protecţie. Capcanele au menirea de a-i îndepărta pe vizitatorii 
nedoriți. Pentru cei aleşi, din contră, există mereu o cale de a 
evita capcanele. 

— Aşa? Şi cum trebuie să arate drumul în cazul acesta? 

— Nu ştiu. Sarah stătu pe gânduri şi privi statuia care 
odinioară ajungea până aproape de tavan. Aceasta este o 
reprezentare a lui Thot - suntem, aşadar, pe calea cea bună. 
Poate găsim un indiciu în inscripţie... 

Deşi o dureau membrele şi era slăbită şi epuizată, Sarah se 
ridică în picioare, apucă unul din cele două felinare rămase şi 
începu să cerceteze soclul statuii. Îşi trecu degetele peste 
hieroglifele săpate cu mult timp în urmă şi începu să traducă. 

— Acesta este semnul pentru „aliaţi”, spuse ea mai mult 
pentru sine decât pentru cei doi însoțitori, ca apoi să traducă: 
„Zeii lunii şi fertilităţii sunt aliaţi din timpuri străvechi, zeul-ibis 
şi stăpânul lui... sobek.” 

— Sobek? ridică Hayden din sprâncene. Ce înseamnă asta? 

— Este cuvântul antic egiptean pentru crocodil, căpitane. 

— Ah, nu din nou crocodili... 

— „Crocodilii sacri, scrie aici mai departe, au culoarea lunii, 
de aceea stăpânul lor Suchas i-a lăsat lui Thot, pentru ca ei...” 

Sarah se întrerupse din traducere. 

— Ca să ce? dori să afle Hayden. 

— Ca să ajute la păzirea tainei lui Thot, replică Sarah încet, 
înţelegeţi ce înseamnă asta, căpitane? înseamnă că suntem pe 


calea cea bună. Undeva aici se află un indiciu privind locul unde 
a fost adăpostită odinioară Cartea lui Thot. Trebuie să-l găsim. 

— Chiar aşa? Şi unde, vă rog, ar trebui să-l căutăm? 

— Despre asta nu se menţionează nimic. 

— Sunteţi sigură? 

— Ascultaţi, căpitane, aş propune să vă faceţi treaba 
dumneavoastră şi să mă lăsaţi pe mine să mi-o fac pe a mea, 
replică Sarah uşor indignată. Când mi-am băgat eu nasul în 
treaba dumneavoastră? 

— De la prima noastră întâlnire nu faceţi altceva, răspunse 
Hayden oarecum neajutorat. 

De această dată, Sarah nu îl mai contrazise. 

— Daţi-mi o mână de ajutor, domnilor, le ceru Sarah 
însoţitorilor ei. Undeva trebuie să se afle un mecanism ascuns, o 
manetă sau ceva asemănător prin care se înlătură capcana. 

— Dacă ziceţi... 

Hayden, care renunţase să o mai contrazică, începu într- 
adevăr să pipăie pereţii de stâncă şi soclul statuii. Şi Kamal luă 
parte la căutare, tot aruncând priviri bănuitoare spre apa care 
se întindea dincolo de platformă. Era imposibil de ghicit la ce se 
gândea. Regreta că se alăturase expediției? Era într-adevăr 
recunoscător lui Sarah că îl salvase? Sau o blestema în gând 
pentru că era pe cale să descopere o taină care era bine ascunsă 
de mii de ani? 

Deodată se auzi un fornăit în întuneric, care nu părea să 
provină de la un om. 

— Paznicii, zise Kamal sumbru. Se întorc... 

Într-adevăr, se auzi chiar în momentul următor un clocotit şi 
un plescăit care se apropiau cu iuţeală. Sarah îşi întrerupse 
căutarea pentru a arunca o privire în întunericul brăzdat de 
umbre de dincolo de locul luminat de felinare. Văzu că apa se 
mişca. Din bezna grotei, se repezeau spre ei mai mulţi crocodili 
odată. Corpurile lor palide sclipeau în lumina pâlpâitoare care 
părea să-i atragă cu vraja ei. Incă o clipă şi aveau să ajungă la 
platformă. 

— Bestiile astea nenorocite, răbufni Hayden cu năduf. Fără 
arme de foc nu le vom putea ţine mult timp departe. 

— Dacă găsesc mecanismul, poate nu vom avea nevoie de 
asta, răspunse Sarah, în timp ce căuta mai departe, febril, 


cavităţi şi nişe secrete. 

— Bine, mormăi Hayden înverşunat. Voi încerca să trag de 
timp cât pot. Grăbiţi-vă! 

Apoi se întoarse, îşi apucă sabia, se grăbi spre crocodilii care 
ajunseseră la mal şi erau pe cale să se salte pe pământ. Kamal îi 
aruncă lui Sarah o privire de nedesluşit şi îl urmă pe Hayden cu 
pumnalul scos, gata să lovească. 

Pe primii crocodili, cei doi reuşiră să-i alunge cu împunsături 
zdravene înapoi în apă. Totuşi, la țărm se îmbulzeau tot mai 
multe reptile hămesite, pe care nu le puteau respinge prea mult 
timp. 

— Sarah! strigă Hayden cu o familiaritate neobişnuită, dar în 
condiţiile de faţă nu era timp de formalităţi. 

— Încă un moment, îl rugă Sarah, căreia nu-i scăpase 
stăruința din vocea lui Hayden. 

Însă oricât de minuţios pipăi soclul statuii şi peretele de 
stâncă învecinat, nu găsi nimic... 

În cinci locuri deodată, crocodilii erau pe cale să se urce pe 
platformă. Bestiile cuceriră uscatul, săltându-şi întâi capul, apoi 
picioarele anterioare pe țărm. Ca un derviş, Hayden sărea între 
ei încolo şi-ncoace, împungându-i cu sabia, dar nu reuşi să-i 
alunge. Din contră: cu cât ajungeau la mal mai mulţi crocodili, 
cu atât era mai evident că prada nu avea cum să le scape. 

Oamenii aveau nevoie de un fel de stăvilar, de o barieră care 
să-i împiedice pe crocodili să se caţăre pe uscat şi să-i atace. Lui 
Kamal îi veni o idee salvatoare. In timp ce Stuart Hayden, 
asemenea Sfântului Gheorghe, se lupta cu sabia cu reptilele, 
egipteanul apucă felinarul rămas, sparse sticla, vărsă petrolul şi 
îi dădu foc. Astfel, se formă de-a lungul țărmului o barieră de 
foc, care nu rămase fără efect. Orbiţi de lumina flăcărilor, 
crocodilii îşi dădură drumul în apă. 

— Bună treabă, b... Kamal! îi strigă Hayden, chiar dacă 
amândurora le era limpede că efectul flăcărilor nu va dura mult. 

Când petrolul se va fi consumat şi flăcările se vor fi stins, 
crocodilii aveau să iasă din nou din apă şi să îşi caute prada. Şi 
în întunericul care va domni, nu li se va mai opune mult timp 
rezistenţă. 

Gândurile lui Stuart Hayden erau deja la colții tăioşi ca lama, 
care aveau să îl hăpăiască fără cruţare, când Sarah scoase un 


strigăt ascuţit de triumf. 

Pe marginea inferioară a soclului, descoperise două hieroglife: 
una era semnul pentru „apă”, cealaltă pentru „crocodil”. În lipsa 
unei unelte potrivite, Sarah apucă o piatră şi lovi cu ea semnul, 
la care placa din piatră cedă cu sunet cristalin şi se sparse. 

Sub placa subţire de piatră, care era împlântată în soclu ca un 
element de construcţie, fiind astfel perfect camuflată, se vedea o 
manetă lungă de jumătate de metru, pe care Sarah o apucă fără 
să stea de gânduri şi trase. Deoarece, în ciuda sforţărilor ei, 
maneta nu se clintise decât foarte puţin din loc, Sarah îi chemă 
pe Hayden şi pe Kamal să o ajute. 

O clipă nu se întâmplă nimic. Apoi se auzi un sunet ca şi cum 
s-ar fi surpat ceva, întâi ca o şoaptă îndepărtată, apoi, în decurs 
de câteva secunde, ca un vuiet nestăvilit. 

— Ce este asta? strigă Hayden, preocupat să acopere 
zgomotul. 

— Nisip, răspunse Sarah. Constructorii egipteni îl foloseau 
pentru a pune în mişcare blocuri mari de piatră şi alte greutăţi... 

Ca pentru a-i dovedi spusele, se auzi deodată un tunet 
înăbuşit, în plus, sunetul provocat de deplasarea unei pietre pe o 
altă piatră, iar în momentul următor - plescăit de apă. Ultimul 
zgomot se auzi la început ca un clipocit firav şi îndepărtat, 
pentru a se dezlănţui apoi cu o intensitate ca de cascadă - şi 
aceasta la marginea deşertului libian! 

— O ecluză! strigă Sarah peste vuietul infernal. Cred că am 
deschis o ecluză... 

Într-adevăr, apa din bazin se puse în mişcare. În mijloc se 
formă un curent, căruia crocodilii i se opuseră la început cu 
succes. Câteva clipe mai târziu, apa din bazin se transformă însă 
într-un şuvoi care lua totul pe sus; reptilele hrăpăreţe fură 
expulzate de acolo una după alta şi dispărură în întuneric. 
Totodată, nivelul apei scăzu vizibil, confirmând teoria lui Sarah. 

Câteva clipe mai târziu, nu mai rămăsese nici urmă de 
crocodili. Vâlvătaia flăcării pe cale să se stingă lumina 
băltoacele de mâl de pe fundul bazinului, care nu era neted, ci 
prezenta nişte adâncituri bizare, aparent dispuse haotic. 

— Mulţumesc din suflet! exclamă Hayden, gata să se întreacă 
în laude. Nu aş fi crezut că... 

Dar Sarah nu-l mai asculta. Descoperise ceva. Fără să stea pe 


gânduri, sări în bazinul din care se scursese apa, ignorând 
duhoarea oribilă împrăştiată de băltoace, şi cercetă îndeaproape 
adânciturile. 

— Ce faceţi acolo? întrebă Hayden uluit. 

— Vă amintiţi ce v-am spus anterior? Că în Hermopolis trebuie 
să existe un indiciu privind locul unde a fost dusă Cartea lui 
Thot? 

— Şi? 

— Indiciul este aici, răspunse Sarah triumfătoare, în timp ce 
se lăsa în genunchi şi îndepărta mâlul cu mâinile goale. Aici este 
indiciul, căpitane! Nu-l recunoaşteţi? Fiecare adâncitură 
reprezintă o stea; mai multe stele formează o constelație. 
Aceasta, de pildă, este constelația Călcâiului, corespondentul 
egiptean al Ursei Mari. Şi acolo - alergă câţiva paşi mai încolo, 
pentru a se apleca din nou - este Ursa Mică, având drept cea 
mai îndepărtată stea nici mai mult, nici mai puţin decât Steaua 
Polară. Cum ea reprezintă un punct fix pe bolta cerească şi 
indică întotdeauna drumul spre nord, ea şi stelele din jurul ei au 
fost numite în vechime „Cele Neschimbătoare”... Nu vă daţi 
seama, Hayden? Este o hartă care ne indică direcţia! 

— Nemaipomenit! exclamă ofiţerul, parcă luându-i-se un văl 
de pe ochi. Aveţi dreptate... 

— Ştim despre Nechepso, marele preot al cultului lui Thot, 
care a trăit în jurul anului 300 î.Hr., că se pricepea la astrologie. 
Însă această hartă este cu şapte secole mai veche. În tot acest 
răstimp a rămas tăinuită aici. 

— Naram”, zise Kamal, şi crocodilii au păzit-o. 

— Aşa este, confirmă agitată Sarah, cuprinsă de febra 
descoperirii. 

Spaimele trăite şi vieţile umane pierdute fuseseră date uitării, 
cel puţin pentru moment. Perspectiva de a elucida un mister 
vechi de mii de ani o fascina pe Sarah. Şi cu fiecare secundă 
descoperea noi şi noi amănunte: nu doar aştri stilizaţi, ci şi 
săgeți, care, având drept reper Steaua Polară, fixă, indicau o 
cale... 

— Kamal, ordonă Sarah, am nevoie de muncitori care să mă 
ajute să degajez toată harta. În plus, am nevoie de hârtie, creion 
şi riglă. Şi avem nevoie de lumină aici, jos, înainte să se stingă 


11 Da (în arabă, în orig.) (n.a.) 


felinarul. 

Kamal înclină din cap aprobator. Nu protestă, dar ridurile de 
pe frunte îi trădau îngrijorarea. Sarah Kincaid reuşise să 
dezlege prima enigmă şi să găsească indiciul care zăcuse mii de 
ani pe fundul bazinului de apă. Ce se va întâmpla mai departe? 
Va reuşi această lady englezoaică să găsească manuscrisul 
rămas, cu temei, atâta vreme tăinuit? 

Kamal dorea să fie pregătit... 


8 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
27 DECEMBRIE, INSEMNARE 


Urmând calea indicată de harta găsită sub templul din 
Hermopolis, ne-am îndreptat spre vest. Ţinând cont şi de 
indicaţiile lui Amon el-Hakim, dispunem de o reprezentare 
foarte exactă a locului unde trebuie să căutăm Umbra lui 
Thot. Căci, în cinstea cifrei „cinci”, cu o semnificaţie aparte 
în cultul lui Thot, acela care speră să descopere Cartea 
Tainelor trebuie să călărească cinci zile şi cinci nopţi pentru 
a ajunge la locul legendar, unde, odinioară, preotul Tezud şi 
ai lui au ascuns manuscrisul secret. 

Deoarece ar fi prea periculos să călătorim pe întuneric, 
am decis împreună cu căpitanul Hayden să călărim doar 
ziua. Sperăm să parcurgem distanţa în douăsprezece etape 
- douăsprezece etape care ne vor purta prin arşiţa şi 
pericolele deşertului libian. 

Printre cei care mână cămilele şi printre săpători 
domneşte neliniştea. Aşa cum mi-a dezvăluit Kamal, circulă 
zvonul că expediţia se desfăşoară sub auspicii rele şi că ar fi 
fost blestemată de zeii vechi, în a căror existenţă unii 
oameni continuă să creadă... 


31 DECEMBRIE 


Deşertul! 

Cine citeşte acest cuvânt la adăpostul celor patru pereţi 
ai săi, poate chiar lângă căminul atât de familiar, acela nu 
are o reprezentare corectă a neajunsurilor îndurate de noi. 

La primele raze ale soarelui, întunericul albastru se 
retrage, iar marea nesfârşită a dunelor devine infernul 
încins care ne ţine deja de zile întregi în ghearele lui. 

În timp ce cămilele noastre şi cei care le mână sunt mai 
obişnuiţi cu arşiţa şi pustietatea din jur, însoțitorii mei şi cu 
mine suportăm cu greu clima. Cum în timp ce se călăreşte, 
abia dacă se rosteşte un cuvânt, fiecare se adânceşte în 


propriile gânduri, şi eu încep să înţeleg la ce se referă 
beduinii când afirmă că, în deşert, omul se întâlneşte cu 
ceea ce a lăsat în urmă. 

În faţa atotputerniciei deşertului, în care o viaţă de om nu 
reprezintă mai mult decât un fir de nisip, păleşte toată 
strălucirea, şi omul este redus la starea lui de făptură slabă 
şi plăpândă, care nu ar putea supravieţui mai mult de trei 
zile fără apă în acest mediu ostil. Un loc al morţii şi al 
pericolului, dar şi al unei frumuseți care-ţi taie răsuflarea. 

Dune domoale, în formă de semilună, ale căror creste 
strălucesc în lumina apusului de soare ca focul în vatră, se 
întretaie cu formaţiuni bizare din stâncă şi din calcar, 
turnuri şi monumente create nu de mâna omului, ci de vânt. 

Din loc în loc descoperim, pe jumătate îngropate în 
nisipul deşertului, rămăşiţele unor sate şi ruine din timpuri 
străvechi, martori tăcuţi ai fertilităţii de odinioară a 
pământului. Oamenii au părăsit acest ţinut, dar mai există 
viaţă:  corbii deşertului se ridică dimineaţa pe cer, 
croncănind, alte păsări înconjoară în zbor formațiunile 
stâncoase, şi în nisip se văd urmele viperelor cu corn, a 
căror muşcătură este temută în egală măsură de oameni şi 
de animale. 

Deşi am călătorit şi înainte prin deşert, acum îl percep cu 
mai multă acuitate decât în trecut. Poate că, pentru a putea 
înţelege acest ţinut aspru şi rupt de lume, trebuie să suferi 
pierderi însemnate înainte. Şi totuşi, jinduiesc după viaţă şi 
mi-e dor să-mi cufund mâinile în apă rece. Abia aştept să se 
ivească dintre dune palmierii oazei Barbaria. 


DEŞERTUL LIBIAN, 31 DECEMBRIE 1883 


— Ştiţi ce nu înţeleg? întrebă Milton Fox, care arăta destul de 
jalnic aşa, cocoţat pe spatele cămilei lui. 

Uniforma kaki a inspectorului era fleaşcă de sudoare, faţa lui 
- înroşită de soare şi plină de praf. În spatele ochelarilor, pe 
care îi purta majoritatea timpului pentru a se apăra de vânt şi de 
nisip, se formaseră două pete palide, având o nuanţă diferită 
faţă de restul feţei, care îl făceau pe Fox să semene şi mai mult 
cu confratele său, vulpoiul, din rândul animalelor. 

— Ce nu înţelegeţi, inspectore? întrebă Sarah, căreia îi fusese 
adresată întrebarea. 

Şi hainele ei erau prăfuite şi murdare, dar năframa înfăşurată 


ca la beduini în jurul capului şi a gâtului îi protejase faţa. 

— Suntem de cinci zile pe drum, socoti Fox, dar pot să pun 
rămăşag că am fi putut parcurge deja dublul acestei distanţe, 
dacă nu ar fi trebuit mereu să luăm în calcul ocolişurile. 

— Ocolişurile, inspectore? 

— Într-adevăr. Acest Kamal, pe care îl preţuiţi atâta, pare să 
nu ştie bine direcţia. O dată o ia spre nord, apoi spre sud, şi asta 
deşi vrem spre vest. Nu văd rostul. De ce nu ne orientăm pur şi 
simplu cu ajutorul busolei, cum se procedează în ţările 
civilizate? 

— Deoarece, stimate inspector, nu există străzi, cum probabil 
aţi remarcat deja. Aţi încercat vreodată să călăriţi drept prin 
deşert? 

— Sigur că nu, pufni Fox. Cum ştiţi, nu am mai fost niciodată 
aici. 

— Credeţi-mă, îl asigură Sarah, v-ar trece repede plăcerea 
călătoriei. Să traversezi o dună presupune eforturi considerabile 
atât pentru animale, cât şi pentru oameni. Deja după câteva ore 
am fi epuizați, şi nu am câştiga nimic. Cine vrea să se deplaseze 
prin deşert învaţă repede să se adapteze configurației sale şi să 
meargă pe crestele dunelor. 

— Acesta este, aşadar, motivul. 

Inspectorul scoase din mâneca jachetei o batistă, cândva albă, 
îşi scoase casca colonială şi îşi tamponă fruntea. 

— Nu înţeleg totuşi de ce musulmanii nu construiesc pur şi 
simplu străzi... 

Sarah nu apucă să-i răspundă, căci în aceeaşi clipă reveniră 
iscoadele trimise în recunoaştere de căpitanul Hayden. Sarah 
mână cămila şi ajunse în spatele convoiului, unde călăreau 
Hayden şi Kamal. 

— Deci? se interesă ea. Care sunt noutăţile? 

— Nu mai este mult până la Baharia, o informă amabil 
Hayden. Oamenii mei au văzut dincolo de stânci primul sat din 
oază. 

— Bawiti, zise Kamal. Oamenii de acolo sunt paşnici şi ne vor 
primi cu ospitalitate. Dar ar fi mai sigur dacă am campa în 
interiorul oazei. Şi acolo ni se va da un loc de tabără şi apă. 
Legea deşertului impune asta. | 

— Foarte bine, replică Sarah. Înseamnă că vom petrece Anul 


Nou în mijlocul prietenilor, aşa cum se cuvine. 

— Inshalah, se mulţumi să răspundă Kamal. 

Apoi îşi mână cămila şi porni înainte pentru a le anunţa 
sosirea în Baharia. Hayden le făcu semn iscoadelor să-l 
însoţească. 

— Ştiţi, Lady Kincaid, zise căpitanul şovăielnic, poate că m-am 
înşelat. 

— În ce sens, căpitane? i 

— Păi, poate acest Kamal este totuşi bun la ceva. În orice caz, 
s-a dovedit foarte curajos acolo jos, la crocodili. Fireşte, în 
măsura în care se poate spune asta despre un musulman. 

— Fireşte, aprobă Sarah, străduindu-se să rămână serioasă. 

— Totuşi, continuă Hayden ignorându-i zâmbetul, există 
lucruri la el care nu-mi plac oricum aş întoarce-o. 

— Şi anume? 

— Păi, mă întreb de ce bunul Kamal se depărtează noaptea de 
tabără şi în timpul zilei dispare iar şi iar, pentru a reveni pe 
neaşteptate. N 

— Cercetează împrejurimile, presupuse Sarah. În calitate de 
ghid, îi revine şi această sarcină. 

— Într-adevăr? Şi tot de sarcinile lui ţine şi să vă arunce 
mereu priviri pe ascuns? 

— Poftim? 

— Pretindeţi că nu aţi observat că ghidul nostru nu vă scapă 
din ochi? Uneori aduce cu un animal de pradă care-şi pândeşte 
victima. 

— Comparaţiile dumneavoastră sunt cam deplasate, căpitane, 
replică Sarah acru. 

— Poate. Dar Kamal urmăreşte ceva, sunt sigur. Şi credeți- 
mă, Lady Kincaid, am nas bun când e vorba să adulmec o 
capcană. În caz contrar, nu aş fi supravieţuit anul trecut la Tel 
el-Kebir. 

Sarah trase aer în piept şi dori să-i spună lui Hayden că nu o 
impresionează deloc povestirile veteranilor despre campanii 
sângeroase, însă îşi aminti de spusele lui Maurice du Gard. 

Du Gard îi atrăsese atenţia să nu întreacă măsura cu Hayden, 
deoarece ofiţerul îi era un aliat loial. În privinţa lui Kamal, din 
contră, nu-şi exprimase nicio părere... 

— Şi ce credeţi că urmăreşte Kamal? se interesă ea prudentă 


şi aproape fără urmă de ironie în voce. 

— Nu ştiu, dar trebuie să fim prevăzători, răspunse Hayden. 
Kamal pare cunoscut în oază, ceea ce înseamnă că are aliaţi 
acolo. Nu am deloc intenţia să sfârşesc cu beregata tăiată. 

— Nici eu, îl asigură Sarah. Dar de ce ne-ar trăda Kamal 
tocmai acum? A avut doar nenumărate prilejuri să ne ucidă, 
dacă ăsta îi era scopul. 

— Poate, dar până acum a fost mereu în minoritate. În oază 
însă sunt atâţia localnici. Fulani, hausa, tuaregi. Oameni din 
toate triburile mişună pe acolo şi nu îi văd cu ochi buni pe 
vizitatorii englezi. Kamal ar avea condiţii propice să ne atace şi 
să ne prade, dacă ar vrea. 

— Cum vreţi să procedaţi, căpitane? Să ocoliţi oaza? 

— Dacă este mai sigur, de ce nu? 

— Pentru că avem nevoie urgentă de apă, iar hamalii şi 
muncitorii noştri trebuie să se odihnească. Vom folosi timpul 
petrecut acolo pentru a ne pregăti în vederea îndeplinirii 
misiunii noastre. 

Căci de la oază până la Umbra lui Thot vom mai avea doar 
cinci sau şase zile de mers călare. 

— Credeţi într-adevăr în asta, nu-i aşa? întrebă Hayden. Chiar 
credeţi că există ceva de aflat? Ceva care a fost căutat zadarnic 
timp de milenii... 

— ... Şi care, cum ştim, poate întoarce lumea cu susul în jos, îi 
termină Sarah propoziţia. Nu există altă posibilitate, căpitane. 
Avem nevoie de oază şi de apă. Dacă vă linişteşte, şi eu cred că 
suntem spionaţi şi că e cineva care abia aşteaptă să ne dea 
lovitura de graţie. Dar, atâta timp cât nu-l putem identifica pe 
acest duşman, nu avem de ales, trebuie să aşteptăm şi să fim 
atenţi. Şi permiteţi-mi să vă asigur, căpitane, adăugă ea mai 
încet, că sunt bucuroasă că dumneavoastră şi  ostaşii 
dumneavoastră însoţiţi expediţia. 

— Într-adevăr? întrebă Hayden uluit. 

Şi îi aruncă lui Sarah o privire scrutătoare pentru a vedea 
dacă vorbeşte serios. Dar, pe de o parte, din cauza năframei pe 
care o purta, nu i se vedea mult din faţă, pe de altă parte vocea 
ei nu sunase deloc ironic. 

— Într-adevăr, confirmă ea fără ezitări. Aveţi dreptate când 
presupuneţi că suntem înconjurați de duşmani şi nu ne putem 


permite să ne duşmănim mai departe. În zilele următoare 
trebuie să colaborăm, căpitane, sau nu vom avea nicio şansă în 
lupta contra celeilalte părţi. 

— Tot aşa văd şi eu văd lucrurile. 

— Atunci vă rog pe dumneavoastră şi pe oamenii 
dumneavoastră să ţineţi ochii deschişi, căpitane, zise Sarah. Şi 
vă asigur că şi eu voi face la fel. 

— Este aceasta o ofertă de pace? întrebă ofiţerul. 

— Numiţi-o un armistițiu... 


Sarah Kincaid era convinsă că momentul în care caravana 
ajunsese la Baharia îi va rămâne mult timp în memorie. 

Baharia nu era doar cea mai mare oază din ţinut, ci şi una din 
cele mai frecventate, deoarece aici se intersectau importante căi 
comerciale. Dinspre vest soseau săptămânal caravane din oaza 
Siwa; din sud, unde se afla oaza Kufra, veneau negustori care 
aduceau marfă din Africa neagră sau care traversaseră ţinutul 
numit de tuaregi, simplu, tener - „nimic”. Şi undeva, în mijlocul 
acestui pustiu impresionant, se ascundea un mister pe care 
Sarah era hotărâtă să-l dezlege. 

Deşi se trezise din nou în ea febra căutării, care o îmboldea să 
meargă mai departe, Sarah ştia că atât ea, cât şi ceilalţi oameni 
din expediţie aveau nevoie de odihnă. În Baharia găsiră 
găzduire. Epuizaţi şi bucuroşi în acelaşi timp că parcurseseră 
prima etapă a marşului prin deşert, paznicii cămilelor adăpară şi 
hrăniră animalele înainte de a se odihni şi ei. 

Căpitanul Hayden îşi împărţi oamenii în două tabere. 
Deoarece trupa sa pierduse doi oameni, hotări să-l includă în 
serviciul de pază pe locotenentul Farnsworth şi, de asemenea, 
pe sine. Sir Jeffrey şi Milton Fox îşi reluară locul sub umbrar şi 
inspectorul reuşi să facă rost de o sticlă de vin. Deşi ştia între 
timp ce urmări avea alcoolul în condiţiile unei călduri excesive, 
Fox destupă sticla ca - aşa cum spunea el - să o lase să respire. 
Dorea să savureze vinul la cină, pentru a petrece Anul Nou ca 
un om civilizat, dar se întâmplă altfel. Fox nu se putu abţine să 
nu deguste o picătură de vin şi, fără să-şi dea seama, într-un 
acces de dor de casă, goli întreaga sticlă. Urmările se dovediră 
implacabile, astfel că inspectorul de la Scotland Yard îşi petrecu 
ultimele ceasuri ale anului 1883 dormind dus în cortul lui. 


Deşi nu se îndoise de acest deznodământ, Sarah nu ripostă 
deloc. Fox se dovedise, în timpul călătoriei prin deşert, mai 
perseverent decât ar fi bănuit ea şi, deşi iniţial fuseseră 
adversari înverşunaţi, Sarah şi inspectorul de la Scotland Yard 
îngropaseră securea războiului, asta şi în condiţiile în care 
evenimentele din Cairo şi din Hermopolis susţinuseră teoriile 
îndrăzneţe ale tinerei femei. 

Ce rămăsese era certitudinea că exista un trădător în 
rândurile lor. Sarah încă nu avea habar cine ar fi putut fi acesta. 
Toată seara, în timp ce se spăla şi-şi curăța hainele, Sarah 
reflectă la posibilul inamic, căutând în comportamentul 
însoţitorilor ei un indiciu care să dezvăluie identitatea 
trădătorului. Dar, ca de-atâtea ori înainte, nici de această dată 
nu ajunse la vreun rezultat. 

Când se întoarse în tabără, unde Kamal aprinsese focul şi 
prăjea hălci de carne de berbec, Sarah îl găsi acolo doar pe Sir 
Jeffrey. După sforăitul care răzbătea din cortul lui era clar că 
inspectorul încă dormea după ameţeala provocată de băutură. 
Se lăsa amurgul, iar la vest siluetele palmierilor se distingeau 
clar pe fundalul portocaliu al apusului de soare. 

— Este foarte frumos aici, remarcă Sir Jeffrey, aşezat pe un 
scaun pliant, cu faţa întoarsă spre apusul de soare. Aproape aş 
putea uita că ne pândeşte pierzania. 

— Într-adevăr, îl aprobă Sarah căreia părul îi cădea pe umeri 
în şuviţe umede. 

— Bunul Mortimer nu a exagerat, zise Sir Jeffrey. 

— In ce sens? 

— Când a zis că dumneavoastră aţi fi cel mai preţios ajutor pe 
care l-am putea primi, scumpa mea. Trebuie să recunosc că am 
fost întâi sceptic, doar... 

— ... Sunt femeie, sfârşi Sarah propoziţia când consilierul 
regal se întrerupse politicos. Spuneţi liniştit, Sir Jeffrey. Doar 
sunt ceea ce sunt. 

— Poate, Lady Kincaid. Dar sunteţi altfel decât toate femeile 
pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Ştiţi exact ce vreţi şi vă 
urmăriţi ţelurile cu o perseverenţă de neclintit. Imi veţi da 
dreptate dacă voi afirma că aceste trăsături sunt atribuite mai 
ales bărbaţilor. 

— Adevărat, Sir Jeffrey. Dar bărbaţii sunt cei care au fixat 


standardele. Nu cred că noi, femeile, am fost întrebate vreodată 
ce părere avem. 

— Probabil aveţi dreptate, fu de acord Sir Jeffrey. Eu sunt 
prea bătrân, dar presupun că vor veni generaţii mai puţin 
limitate decât a mea. Recunosc, Lady Kincaid, că nu am pus 
mult preţ pe teoriile dumneavoastră şi că am luat parte la 
expediţie doar de dragul tatălui şi al naşului dumneavoastră. 
Dar, cu toate privaţiunile îndurate, nu regret că am venit. 
Recunosc cu plăcere că dreptatea a fost de partea 
dumneavoastră. Îl puteţi ierta pe un om bătrân? zâmbi 
consilierul regal. 

— Sir Jeffrey, zise Sarah cu o severitate mimată. Dacă nu v-aş 
cunoaşte mai bine, aş zice că folosiţi prilejul ca să-mi faceţi 
nestingherit avansuri. 

— Arşiţa e de vină! replică Sir Jeffrey, ridicând din umeri spre 
amuzamentul amândurora. 

Kamal aduse pită şi carne, pe lângă care mai gustară şi 
brânză, şi smochine proaspete. Amândoi fură de părere că 
aceasta fusese cea mai bună cină de Anul Nou consumată 
vreodată de ei. Spre ora unsprezece - în Baharia se lăsase deja 
liniştea - Sir Jeffrey se duse la culcare. 

— Nu doriţi să rămâneţi până la miezul nopţii şi să aşteptaţi 
începutul noului an? întrebă Sarah. 

— Nu, copila mea, scutură el din cap. Am trăit deja destule 
începuturi de an. Cu fiecare An Nou, mă simt mai bătrân şi mai 
gol pe dinăuntru. Vă urez totuşi un An Nou fericit, Sarah! 

— Mulţumesc, Sir Jeffrey. Asemenea şi dumneavoastră! 

Consilierul regal se despărţi de ea şi se retrase în cortul pe 
care-l împărțea cu Milton Fox. Când dădu să intre în cort, se 
auzi un sforăit puternic, aşa că Sarah avu de ce să se amuze. 
Imediat ce Hull intră în cort, veselia dispăru de pe faţa lui 
Sarah. Realitatea o ajunse din urmă, cu toate întrebările ei încă 
nerezolvate. Melancolică, se gândi la tatăl ei şi la cea din urmă 
aventură, la care luase parte fără voie. 

— Tată, şopti ea privind bolta cerească. De ce m-ai lăsat 
singură? Aş avea nevoie de sfatul tău, ştii? Şi, dacă acolo sus îl 
vei întâlni pe Maurice, spune-i că mi-e dor de el... 

Glasul i se frânse, şi îşi şterse lacrimile care îi apăruseră în 
ochi. 


În tabără se făcuse linişte, doar dinspre ţarcul cămilelor, unde 
paznicii atingeau cu fierul încins rănile de pe spatele animalelor, 
răzbăteau sunete uşoare. Pierdută în gânduri, Sarah privea ţintă 
flăcările, când percepu paşi uşori în nisipul din spatele ei. Se 
întoarse speriată, întinzând mâna după centura cu arme, pe care 
o agăţase de speteaza scaunului. Dar era doar Kamal, care se 
apropie de cercul de lumină al focului. 

— E totul în regulă? 

— Da, Kamal. E în ordine. 

— Păreţi tristă, insistă egipteanul. Aţi plâns, nu-i aşa? 

— Doar puţin. 

— Fiii şi fiicele deşertului plâng rar. Socotesc plânsul drept o 
risipă, apa fiind atât de necesară pentru supravieţuire. Dacă 
totuşi varsă lacrimi, o fac doar pentru că i-a rănit ceva mai 
adânc decât i-ar putea răni vreodată setea ucigătoare sau tăişul 
armei vreunui duşman. 

— Fiii şi fiicele deşertului sunt foarte înţelepţi, recunoscu 
Sarah şi, pentru a schimba subiectul, apucă demonstrativ 
geanta din piele cu notițele ei. 

— De ce? întrebă Kamal şi se aşeză lângă ea, fără ca Sarah să 
i-o fi cerut. 

— La ce te referi? 

— De ce faceţi asta? deveni mai clar ghidul. De ce faceţi tot 
posibilul să spulberaţi un mister rămas atâta timp neelucidat, 
luând în calcul chiar şi moartea unor oameni nevinovaţi? 

— Nu eu am început, îi aminti Sarah. Duşmanii noştri au 
vărsat întâi sânge. Ei fac tot posibilul să intre în posesia Cărţii 
lui Thot. Putem doar încerca să le-o luăm înainte. 

— Şi apoi? 

— Apoi vom face ceea ce trebuie făcut. 

— Anume? 

Tonul lui Kamal devenise provocator, iar privirea lui era atât 
de întunecată şi de pătrunzătoare, încât Sarah începu să nu se 
simtă prea în largul ei. 

— Nu cred, explică ea cu oarecare bruscheţe, că trebuie să-ţi 
dau ţie socoteală, Kamal. Sunt conducătoarea acestei expediţii şi 
nu-ţi datorez nicio justificare. 

— Ştiu, Milady. Totuşi, ar trebui să vă întrebaţi din ce motiv 
speraţi să găsiţi Cartea lui Thot. 


— Mi s-a pus deja această întrebare. 

— Şi ce aţi răspuns? 

— Că am mai multe motive: vreau să pun capăt lanţului de 
crime fără rost, provocat de căutarea acestei scrieri, să fac tot 
posibilul pentru a obţine eliberarea naşului meu, care a fost 
răpit de duşmani. 

— Înţeleg, zise Kamal încetişor. Dar faceţi asta şi din cauza 
tatălui dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Am auzit discuţia căpitanului Hayden şi a inspectorului Fox 
despre dumneavoastră. Amândoi erau de părere că tatăl 
dumneavoastră ar fi motivul pentru care luaţi toate acestea 
asupra dumneavoastră. 

— Ah, da? 

— Da. Se pare că vă învinuiți pentru moartea tatălui 
dumneavoastră şi că vreţi să reparaţi lucrurile. 

— Ia te uită, strânse Sarah din buze. Cine ar fi crezut că atât 
căpitanul Hayden, cât şi bunul inspector Fox se interesează aşa 
de mult de persoana mea? 

— Au, aşadar, dreptate în presupunerea lor? 

— Cine ştie? Foarte posibil. 

Pe de-o parte Sarah se supără că Hayden şi Fox vorbeau pe la 
spate despre ea, pe de altă parte, în mod straniu, nu o deranja 
să discute cu Kamal despre acest subiect. 

— Aşadar, nu căutaţi în primul rând Cartea lui Thot, trase 
concluzia, aproape uşurat, Kamal, ci ceea ce caută toate fiinţele 
pieritoare: eliberare. 

Sarah rămase o clipă pe gânduri. 

— Poate, răspunse ea în cele din urmă. 

— Deci dorinţa aprigă de a afla secretul lui Thot nu a pus încă 
stăpânire pe dumneavoastră şi nu este prea târziu să întrerupeţi 
căutarea. 

— Nu voi întrerupe căutarea, Kamal, hotări Sarah. Am spus o 
dată şi repet: Cartea lui Thot trebuie găsită înainte să reuşească 
partea adversă să intre în posesia ei. Aceasta este misiunea 
noastră şi o vom duce la îndeplinire. 

— Dar nu vă daţi seama că asta va provoca o catastrofă? Că 
această expediţie este sortită eşecului? 

— De unde ştii tu asta? se interesă Sarah suspicioasă. 


Încerca oare Kamal să o amenințe? 

— Nu e nevoie să fii clarvăzător ca effendi du Gard ca să-ţi dai 
seama, răspunse Kamal. Printre paznicii de cămile circulă 
zvonuri. Se zice că aţi fi pe cale să atrageţi mânia vechilor zei. 
Alţii afirmă că un blestem planează asupra întregii acţiuni şi că 
vom muri toţi într-un final. 

— Într-adevăr? întrebă Sarah ciulind urechile. Şi cine spune 
astfel de lucruri oamenilor? 

— Fiii deşertului sunt superstiţioşi, Milady, răspunse Kamal 
ignorând reproşul implicit. Nu e nevoie de nicio voce străină 
pentru a-i înspăimânta, căci această frică le asigură de mii de 
ani supraviețuirea. Ascultaţi-i şi faceţi cale întoarsă cât mai aveţi 
timp. 

— Nu pot, Kamal. 

— Dar... 

— Să încheiem discuţia! îi ordonă Sarah energic, şi ghidul nu 
mai încercă să o facă să se răzgândească. 

Rămaseră o vreme tăcuţi unul lângă celălalt, privind vâlvătaia 
focului pe cale să se stingă. Incă o jumătate de oră, apoi şi în 
această parte a lumii avea să vină începutul noului an... 

Dintr-un imbold de moment, Kamal se ridică să meargă la 
culcare, dar Sarah îl opri. 

— Nu, zise ea. Te rog, rămâi. 

— De ce, Milady? 

— Ca să îmi ţii de urât. Oamenii din patria mea obişnuiesc să 
petreacă încheierea anului în compania apropiaților şi a 
prietenilor, poate pur şi simplu de teamă să nu se gândească 
prea mult la ei înşişi şi la viaţă. 

— Suntem, aşadar, prieteni, Milady? 

— Eu în orice caz aşa mi-aş dori, spuse Sarah, iar vocea ei 
sună atât de onest şi de sincer, încât Kamal se aşeză din nou, 
aşa, ca şi cum ar fi simţit singurătatea din sufletul lui Sarah. 

— Vreţi să folosim timpul pentru un joc, Milady? întrebă el 
ceremonios. 

— Ce joc? 

— Tuaregii obişnuiesc să-şi ocupe timpul cu el, când sunt în 
oază. Se numeşte „flacăra adevărului”. 

— Care sunt regulile? 

— Doi călători care se întâlnesc în jurul focului de tabără îşi 


împărtăşesc un secret, îi prezentă Kamal jocul. Fiecare 
dezvăluie ceva despre sine. La puţin timp, drumurile lor se 
despart. În cele mai multe cazuri, nu se mai revăd niciodată, dar 
fiecare păstrează secretul celuilalt în inima sa. Unii dintre cei 
care şi-au împărtăşit un secret unui confrate din deşert au putut 
dormi mai liniştiţi în nopţile următoare. 

— Înţeleg, surâse Sarah cu reţinere. Nu era sigură dacă dorea 
într-adevăr să încerce acest joc. Vrei să-mi împărtăşeşti un 
secret, Kamal? se auzi totuşi întrebând. 

— Doar dacă şi dumneavoastră doriţi să-mi împărtăşiţi un 
secret, Lady Kincaid, răspunse Kamal. Aţi fi dispusă? 

— Cred că da, răspunse Sarah atentă, cu convingerea că se 
afla pe un teren alunecos. 

Britanicilor nu le stătea în fire să-şi deschidă inima în faţa 
străinilor şi ea nu deprinsese aşa ceva la pensionul pentru fete 
de familie bună... 

— Atunci aş vrea să sparg eu gheaţa, spuse Kamal. Ştiţi că 
mama mea a fost englezoaică? Că mi-am petrecut acolo o parte 
din viaţă? 

— Nu, n-am ştiut acest lucru, replică Sarah, dar asta explică, 
în orice caz, cum de vorbeşti engleza atât de bine. De ce nu ne- 
ai spus acest lucru mai devreme? 

— Ar fi schimbat cumva lucrurile? se interesă Kamal. 
Căpitanul Hayden s-ar fi purtat mai puţin dispreţuitor dacă ar fi 
ştiut că am beneficiat de o educaţie englezească? 

— Păi, eu... E 

— Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră, Lady Kincaid. Imi 
este indiferent ce crede un căpitan oarecare despre mine. 
Recunosc că am învăţat multe în Anglia, dar, după întoarcerea 
mea în Africa, a trebuit să constat că doar o mică parte din cele 
învăţate îmi putea fi de folos pentru supraviețuirea în deşert. 
Aici, în deşert, omul nu se poate baza decât pe sine şi doar 
natura însăşi te învaţă lucrurile cu adevărat importante. 

— Sunt de acord, îl aprobă Sarah. Acesta este secretul pe care 
ai dorit să mi-l împărtăşeşti? 

— Deloc. Încă nu v-am povestit de ce am părăsit din nou 
Anglia. 

— Ei? surâse Sarah. 

Kamal părea să ia jocul foarte în serios, iar ea nu dorea să-i 


strice plăcerea. 

— Acasă în Anglia, Lady Kincaid, replică el pe un ton sumbru, 
sunt căutat ca ucigaş. 

— Poftim? 

Surâsul lui Sarah dispăru imediat. Nu se înşelase. Kamal lua 
acest joc foarte în serios! 

— Cu banii moşteniţi de la mama aş fi putut duce o viaţă 
decentă la Londra. lubeam o tânără femeie, cu sânge amestecat 
ca şi mine, iar ea aştepta un copil. Doream să ne căsătorim. 

— Ce s-a întâmplat? dori să afle Sarah, care bănuia că 
povestea nu avea un sfârşit fericit. 

— S-a nimerit la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit, 
răspunse Kamal cu un tremur în glas. Doi soldaţi britanici beţi 
au târât-o într-o magherniţă întunecată, unde au sărit asupra ei 
ca nişte animale. Când a încercat să se apere, au bătut-o până n- 
a mai mişcat. A murit într-o magherniţă întunecată şi murdară, 
Lady Kincaid, şi odată cu ea şi copilul. 

— O, Kamal, îmi pare rău... 

— A fost chemată poliţia şi cei doi făptaşi au fost prinşi. Ştiţi 
ce s-a întâmplat atunci? Kamal surâse amar. Cei doi au fost 
eliberaţi din lipsă de dovezi, şi asta deşi fuseseră văzuţi în acea 
noapte de o jumătate de duzină de martori. Nu voi uita niciodată 
rânjetul unuia din ei la pronunţarea verdictului. În acea zi, am 
înţeles că nu există altă dreptate în lumea oamenilor, decât cea 
pe care ţi-o faci singur. 

— Ce ai făcut, Kamal? întrebă Sarah şoptit, deşi bănuia deja 
răspunsul. 

— Ceea ce ar fi trebuit să facă justiţia: am cerut socoteală 
ucigaşilor soţiei mele. 

— I-ai... ucis? 

— Pe unul din ei, confirmă Kamal cu dispreţ. Celălalt s-a rugat 
atât de sfâşietor pentru îndurare, încât nu m-am putut hotări să- 
i împlânt cuțitul în piept. Aşa că l-am lăsat în viaţă, dar m-am 
asigurat că nu va mai putea face niciodată ce îi făcuse iubitei 
mele. Apoi am întors spatele Angliei şi am venit în Africa pentru 
a intra în posesia moştenirii tatălui meu. 

Se lăsă liniştea; nu se auzea decât trosnetul focului. Sarah nu 
ştia cum să reacționeze la mărturisirea lui Kamal, aşa că un timp 
rămaseră tăcuţi. 


— Sunteţi singurul om căruia i-am povestit până acum despre 
aceasta, Lady Kincaid. Legea deşertului vă obligă să păstraţi 
pentru dumneavoastră tot ceea ce aţi auzit. Dar, desigur, ca 
englezoaică şi creştină nu sunteţi obligată să respectaţi această 
lege. Nu mă îndoiesc că ar veni în sprijinul carierei inspectorului 
Fox să prindă un ucigaş fugar... 

— Inspectorul Fox nu se află aici, zise Sarah, în timp ce se 
auzea în fundal un sforăit zgomotos, şi după toate probabilitățile 
nu ni se va alătura prea repede. Aşadar, nu va afla ce am 
discutat noi. 

— Înţeleg, dădu Kamal din cap. Şi dumneavoastră? Mă 
socotiți un criminal? 

— Nu pot aproba fapta ta, dar probabil, pusă în situaţia de a-l 
judeca pe asasinul unui om drag mie, aş acţiona asemănător. 

— Mutaschakkir-ktir, zise Kamal şi se înclină uşor. Acum îmi 
cunoaşteţi taina. Dezvăluiţi-mi-o pe a dumneavoastră! 

Sarah inspiră adânc aerul rece şi proaspăt al oazei. Ceea ce 
păruse la început un joc nevinovat se dovedea a fi o confesiune a 
propriei vieţi. 

Să-i încredinţeze lui Kamal cel mai mare secret al ei? Să 
dezvăluie unui străin ceea ce până acum nu ştiuseră decât trei 
oameni? Şi totuşi, doi dintre aceşti oameni erau morţi, iar al 
treilea se afla în captivitate. Poate, se gândea Sarah, venise 
timpul să lărgească cercul celor cărora li se confesase? 

— Secretul meu, zise ea fără înconjururi, se numeşte tempora 
atra. Aceasta înseamnă în latină... 

— ... Vremuri întunecate sau ascunse, traduse Kamal fără 
dificultate. Ştiu. 

— Iartă-mă. Am uitat că... 

— Nu face nimic, surâse el. Ce este cu aceste „vremuri 
întunecate”? 

— Expresia îi aparţine tatălui meu, continuă Sarah 
şovăielnică, şi desemnează acea parte a copilăriei mele pe care 
nu mi-o pot aminti. 

— Cum adică? 

— Adică nu-mi pot aminti copilăria mea timpurie. Timpul 
dinainte de a opta mea aniversare este ca şi şters, se ascunde 
sub voalul uitării. Primul lucru pe care mi-l amintesc este o faţă 
care mă priveşte şi pe care totuşi, fiind ştearsă şi neclară, nu o 


pot recunoaşte. Aşa cum mi s-a spus câţiva ani mai târziu, 
trebuie să fi fost faţa tatălui meu, care se apleca plin de 
îngrijorare asupra mea, temându-se că voi muri. Aveam o febră 
inexplicabilă şi, fără ajutorul plin de râvnă al unui doctor pe 
nume Mortimer Laydon, probabil că nu aş fi supravieţuit. 

— Acesta este omul care a fost răpit, nu-i aşa? 

— Naşul meu, confirmă Sarah. Când m-am îmbolnăvit, tatăl 
meu s-a temut să nu mă piardă, ca odinioară pe mama mea, aşa 
că l-a implorat pe prietenul lui, Laydon, să mă vindece. Acesta a 
folosit toate medicamentele imaginabile ca să-mi scadă febra. 
Într-o dimineaţă, am deschis brusc ochii. Febra dispăruse şi, 
odată cu ea, tot ce trăisem şi văzusem până în acel moment. Nu- 
mi amintesc nimic, Kamal. Nici copilăria mea şi nici pe mama. 
Este ca şi cum nu ar fi existat. Şi, de la moartea tatălui meu, mă 
întreb uneori dacă măcar ceva din ce am trăit şi văzut s-a 
întâmplat cu adevărat. 

— Trebuie să fie real, o asigură Kamal cu duioşie, altfel nu v- 
aţi afla aici, Sarah. 

Nu o deranja că îi spunea pe numele mic - date fiind 
confidenţele pe care şi le făcuseră, i se părea, în mod straniu, 
tonalitatea cea mai potrivită. Şi recunoscu în sinea ei că nu 
greşise destăinuindu-i lui Kamal cauza pentru care stătuse multe 
nopţi trează, pradă gândurilor... 

— Aţi încercat să vă recăpătaţi amintirile? se interesă Kamal. 

— Fireşte că da. Întâi a încercat Mortimer Laydon. Când toate 
propunerile lui au dat greş, ne-am adresat altor doctori - nu 
doar de la Londra, ci şi din alte oraşe europene, dar niciunul nu 
a ştiut cum să mă ajute. Un tânăr medic din Viena a fost de 
părere că un eveniment din copilărie a provocat ştergerea 
amintirilor mele, un eveniment atât de traumatizant, încât 
conştiinţa mea refuză până azi să şi-l amintească. Şi ştii, Kamal, 
care este ironia sorții? 

— Ce anume, Sarah? 

— Deşi această teorie este de departe cea mai îndrăzneață, 
îmi pare ca fiind cea mai aproape de adevăr, căci de la moartea 
tatălui meu am vise stranii. Văd imagini şterse, ca şi cum 
amintirile de odinioară s-ar lupta să răzbată la suprafaţă. Totuşi, 
cum încerc să le prind, îmi scapă asemenea fumului care se 
împrăştie, iar asta aproape că mă înnebuneşte. 


— Tuaregii au o vorbă înţeleaptă, îi spuse Kamal. „Doar un 
nebun încearcă să apuce nisipul.” Trebuie să aveţi răbdare, 
Sarah. Când va veni timpul, misterul vi se va revela de la sine. 
Desigur, există un motiv pentru care adevărul nu vi se dezvăluie. 

— Ne întoarcem - nu-i aşa? - la vechea temă a destinului şi a 
menirii, surâse Sarah obosită. 

— Nimic nu se petrece întâmplător, Sarah, zise Kamal cu 
convingere. Ce vi s-a întâmplat lasă să se înţeleagă că Allah are 
planuri mari cu dumneavoastră. Ce vi s-a întâmplat este un 
semn, un gest al destinului. Nu ştiu ce ar putea însemna, dar mi 
se pare evident că sunteţi o persoană aleasă. 

— Aleasă? În ce sens? 

— Asta nu ştiu. Dar trebuie să însemne ceva faptul că nu aveţi 
acces la o parte a trecutului dumneavoastră. Sunteţi un om 
deosebit, Sarah Kincaid. Am ştiu asta din clipa când ne-am 
întâlnit prima oară. 

Kamal o privi în ochi şi, o clipă, privirile lor se întâlniră pe 
deasupra vâlvătăilor, moment care dură puţin mai mult decât s- 
ar fi cuvenit. Pe Sarah o încercă sentimentul că se cufunda în 
ochii negri ai egipteanului. 

— Vă voi păstra secretul în inima mea şi nu voi sufla nimănui 
o vorbă despre el, îi promise acesta. 

— Şi eu pe al tău, replică ea. 

— Ştiu, dădu Kamal din cap. Apoi se ridică. Noapte bună, 
Sarah! 

— Noapte bună, Kamal. 

El şovăi, părea că voia să mai spună ceva, se răzgândi însă şi 
se întoarse pentru a merge la ţarcul unde dormeau paznicii 
cămilelor şi unde se afla şi culcuşul lui. 

— Kamal? îl strigă Sarah din urmă. 

— Da? se mai întoarse el o dată. 

— Este miezul nopţii, îi spuse ea. Îţi doresc un An Nou fericit, 
Kamal! 

Egipteanul surâse enigmatic. 

— Inshalah, se mulţumi el să zică. 


9 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Somnul din această noapte nu a durat mult. Dacă aş fi 
bănuit ce mă aşteaptă, probabil nu aş fi închis un ochi. Aşa 
am avut totuşi parte de câteva ceasuri de odihnă. 

Nu ştiu dacă datorită discuţiei cu Kamal sau doar din 
cauza oboselii acumulate în zilele dinainte, noaptea trecută 
nu m-au mai asaltat imaginile groaznice care mă tot 
urmăresc de la moartea tatălui meu. 

Să fie acesta un semn al destinului? 

Orientul susţine că tot ce ni se întâmplă în viaţă este 
predeterminat, în timp ce noi, britanicii, vrem să credem că 
suntem artizanii propriului destin. 

Adevărul, aşa cred eu, se află undeva la mijloc... 


OAZA BAHARIA, 1 IANUARIE 1884 


Sarah tresări din somn când cineva o atinse pe umăr. 
Deschise brusc ochii şi văzu o siluetă imensă şi întunecată care 
pătrunsese în cortul ei şi care o privea de sus. Sarah reacţionă, 
încă buimacă, întinzând din instinct mâna după revolver. 

— Sunt doar eu, Hayden, o asigură o voce cunoscută. 

O lumânare fu aprinsă. La lumina ei slabă, Sarah recunoscu, 
într-adevăr, trăsăturile ofițerului şi îi citi îngrijorarea de pe chip. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, îndepărtându-şi cu o mişcare 
energică somnul din ochi. 

Era dimineaţa devreme, tocmai se crăpa de ziuă şi prin 
intrarea deschisă a cortului pătrundea o lumină palidă. 

— Veşti proaste, anunţă Hayden nemulţumit. Muncitorii au 
dispărut. 

— Ce? sări Sarah din pat, la care Hayden se întoarse jenat. 

Cum însă Sarah nu-şi lepădase decât cizmele, nu avea niciun 
motiv să se ruşineze. Din câţiva paşi mari, Sarah năvăli afară din 


cort, unde constată că ofiţerul spusese adevărul. 

Tabăra fusese lăsată de izbelişte. 

Nu se mai afla nimic pe locul ocupat cu o seară înainte de 
hamali şi de săpători. Aceştia îşi făcuseră bagajul în toiul nopţii 
şi îşi luaseră tălpăşiţa... 

Sarah privi agitată spre ţarcul cămilelor. Doar cămilele 
britanicilor mai rămăseseră; animalele de povară şi paznicii lor 
dispăruseră, împreună cu tot calabalăcul. 

— Echipamentul? întrebă Sarah speriată. 

Hayden scutură din cap. 

— Instrumentele de măsurat? Uneltele de săpat? 

Ofiţerul negă din nou. 

— Unde este Kamal? întrebă Sarah pierzându-se cu firea. 
Trebuie să-mi explice asta. 

— Kamal nu este aici, răspunse Hayden scurt. 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că şi el şi-a luat tălpăşiţa, replică ofiţerul, iar 
Sarah avu impresia că acesta savura fiecare cuvânt. 

— Ce înseamnă asta? Nu vreau şi nu pot să cred una ca asta. 

— Nu veţi avea de ales, Lady Kincaid. Oamenii mei au 
încercat deja să-l găsească pe Kamal, dar nu e nicăieri în 
Baharia. Dacă mă întrebaţi pe mine, prietenul dumneavoastră 
egiptean ne-a înşelat pe toţi, într-un mod demn de dispreţ. 

— Nu poate fi adevărat, scutură Sarah din cap, refuzând să 
dea crezare vorbelor lui Hayden. 

Dacă el, Kamal, nu era decât un bandit obişnuit din deşert, 
atunci de ce îi mai povestise toate acele lucruri despre el? 
Spusese, oare, adevărul? Sau o minţise, ca să-i câştige 
încrederea nemeritată? Dacă acesta fusese motivul, atunci 
reuşise, căci Sarah nu îl bănuise de intenţii rele. Mai mult, 
avusese vaga impresie că inimile lor sunaseră la unison... 

— Este adevărat, insistă Hayden neîndurător. Cum se pare, 
onorabilul Kamal nu v-a meritat încrederea. Evident, în tot acest 
răstimp, intenţia lui a fost să ne conducă la oază şi să ne prade. 
Nu a fost ideea lui să mergem la Baharia? 

— Asta este... adevărat, trebui să recunoască Sarah. 

Căzu pradă dezgustului, durerii, mâniei şi dezamăgirii 
nemărginite. Îi veni în minte şi avertizarea lui Amon, care îi 
atrăsese atenţia să nu se încreadă în nimeni. 


Cât de multă dreptate avusese... 

Milton Fox şi Sir Jeffrey, pe care Hayden îi trezise de 
asemenea, li se alăturară. Niciunul nu scotea un cuvânt, dar 
reproşul de pe faţa lor era evident. Doar Hayden nu se arătă 
deloc reţinut. 

— Nu ar fi trebuit să vă încredeţi în acest arab murdar, îi 
atrase el atenţia lui Sarah, cu nonşalanţă. V-am spus imediat că 
nu puteţi începe nimic cu acest pierde-vară. Nu este decât un 
hoţ şi un bandit, ca toţi ceilalţi. 

— Fără reproşuri, căpitane. Nu ne duc prea departe, ripostă 
Sarah. Tot aşa aş putea să vă întreb şi eu cum de oamenii 
dumneavoastră nu au observat nimic, când treizeci de arabi şi 
zece cămile au dispărut în miezul nopţii. 

— Au observat, replică Hayden pe un ton mai coborât, ce-i 
drept când era prea târziu. Vă pot însă asigura că-l voi trage la 
răspundere pe lieutenant Farnworth... 

— Cum am spus deja, căpitane, învinuirile nu ne sunt de 
niciun folos. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Acum trebuie să 
vedem cum o scoatem la capăt fără ghid şi fără echipament. 

— C-cum să o scoatem la capăt fără ele? întrebă Fox stupefiat. 
Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce altceva decât că am pierdut o luptă, dar nu războiul, 
răspunse Sarah rece. Vom continua expediţia pe cont propriu. 

— V-aţi pierdut minţile? izbucni inspectorul. Nu mai avem nici 
ghid şi nici hamali, în plus, ne-au dispărut cămilele care cărau 
poverile cu tot cu echipament şi cu proviziile noastre. În acest 
caz, nu ne rămâne decât o opţiune: întrerupem expediţia şi 
facem cale întoarsă. Dacă mă întrebaţi, mi se pare oricum că 
expediţia în sine e o glumă proastă! 

— Aceasta este părerea dumneavoastră, mister Fox, şi eu am 
luat cunoştinţă de ea, replică Sarah rece. Desigur, sunteţi liber 
să părăsiţi expediţia şi să rămâneţi aici. În ce mă priveşte, voi 
continua totuşi căutarea. 

— Lady Kincaid... Sarah, o conjură Sir Jeffrey, înţeleg că 
sunteţi surescitată. Şi noi suntem aşa. Cred totuşi că ar trebui să 
ţinem cont de propunerea inspectorului Fox. În aceste 
circumstanţe... 

— La ce v-aţi aşteptat, Sir Jeffrey? Că expediţia în deşert va fi 
o călătorie de plăcere? Că vom ajunge aşa de uşor la Cartea lui 


Thot, după ce a fost pierdută timp de trei mii de ani? 

— Păi, eu... 

— Nu eu v-am rugat să mă însoţiţi, continuă Sarah cu voce 
tremurătoare. Nici pe dumneavoastră, Sir Jeffrey, nici pe 
dumneavoastră, inspectore. Aţi venit din proprie iniţiativă, fapt 
pe care-l respect. Dar nu voi accepta să-mi indicaţi cum şi când 
să pun capăt acestei expediţii. 

— Nici nu era aceasta intenţia noastră, se apără consilierul 
regal. Totuşi, poate că ar fi mai înţelept să ne procurăm alt 
echipament şi să tocmim alţi săpători înainte de... 

— Ne-ar lua prea mult timp, refuză Sarah. Dacă vrem să 
găsim manuscrisul şi să-l eliberăm pe naşul meu, atunci nu 
avem timp de pierdut. În plus, nu vom găsi săpători. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Cum mi-a zis ieri Kamal, printre localnici circulă zvonul că 
un blestem planează asupra expediției, că vechii zei ai Egiptului 
ar fi sortit eşecului expediţia noastră şi că fiecare participant la 
expediţie este sortit pieirii. Fiii deşertului sunt superstiţioşi, Sir 
Jeffrey. Zvonuri ca acestea se răspândesc cu iuţeala vântului. 

— Pfui! răbufni Fox. Kamal însuşi a răspândit aceste aiureli ca 
să ne împiedice să-i luăm urma. 

— Probabil, aprobă Sarah, dar, dacă el crede că voi da înapoi 
din cauza asta, se înşală. Ne vom completa pe cât posibil 
proviziile aici, în Baharia. Dacă am dreptate, nu ni s-au luat 
animalele de călărit. Corect, căpitane? 

— Este adevărat, confirmă Hayden ameninţător. Cămilele 
noastre erau prea bine păzite pentru nişte hoţi de mâna a doua! 

— Bine. Atunci ne vom face imediat provizii şi ne vom sluji, ca 
reper de orientare, de lumina stelelor. Pornim la răsăritul 
soarelui. 

— Uimitor, comentă Sir Jeffrey. De unde are o tânără femeie 
atâta hotărâre? 

— Foarte simplu, Sir Jeffrey. Vreau ca victimelor din Londra 
să li se facă dreptate. Doresc să-mi văd unchiul în viaţă. Mai 
ales, nu vreau ca jertfa prietenilor mei, care şi-au lăsat viaţa în 
această expediţie, să fie zadarnică. Puteţi înţelege asta? 

— Cred că da. 

— Care este poziţia dumneavoastră, domnilor? Ne veţi însoţi 
pe mai departe pe căpitanul Hayden şi pe mine în căutarea 


noastră? Sau preferaţi să rămâneţi aici şi să aşteptaţi 
întoarcerea noastră? 

Consilierul regal şi inspectorul schimbară o privire pe cât de 
lungă, pe atât de intensă. 

— Nu ştiu care este poziţia dumneavoastră, Sir, zise Fox în 
cele din urmă, dar, după ce am ajuns deja aşa de departe, aş 
vrea să aflu şi eu deznodământul întregii aventuri. 

— Vorbiţi după sufletul meu, stimate inspectore, îl aprobă Sir 
Jeffrey, aducând un zâmbet uşor pe faţa încordată a lui Sarah. 
Vorbiţi după sufletul meu... 


Cartea a III-a 


UMBRA LUI THOT 


1 


JURNAL PERSONAL 
ÎNSEMNARE 


Am părăsit Baharia de trei zile. Deoarece, pentru a 
ajunge la oază, am fost nevoiţi să luăm în calcul un ocol, ne- 
am îndepărtat de traseul stabilit iniţial şi a trebuit să mai 
călărim o zi spre sud, pentru a ajunge la vechiul drum spre 
Umbra lui Thot. 

Atmosfera este apăsătoare. 

Niciunul dintre însoțitorii mei nu spune nimic, dar cu toţii 
mă socotesc pe mine vinovată de nenorocirea noastră. 
Hayden, care l-a bănuit de la început pe Kamal, se simte 
îndreptăţit în prejudecățile sale. La rândul lor, Sir Jeffrey şi 
Milton Fox sunt de părere că ar fi trebuit să întrezăresc 
intenţiile lui Kamal. 

Şi au dreptate. 

Ce naivă am fost! 

M-am lăsat păcălită de ochii lui frumoşi şi de vorbele lui 
blânde, în timp ce Kamal încerca doar să-mi câştige 
încrederea şi urmărea să ne prade. Îmi vine greu să cred că 
i-am încredinţat cea mai mare taină a mea, şi sper, şi mă rog 
ca drumurile noastre să nu se întretaie din nou. 

Să fie Kamal trădătorul în legătură cu care m-a prevenit 
bătrânul Amon? Sau nu este decât un bandit oarecare, cum 
sunt atâţia în deşert? 

Mintea mea ştie ce s-a întâmplat, dar inima mea nu vrea 
să creadă niciuna, nici alta. După Anul Nou, am sentimentul 
că mă leagă ceva de Kamal. Mai mult, mi-a devenit familiar, 
aşa cum nu-mi sunt decât oamenii cunoscuţi de mult, de 
foarte mult timp. Să fi fost doar o iluzie? Opera unui 
şarlatan care a urmărit să tragă foloase de pe urma 
naivităţii mele? 

În timp ce caut încă răspunsuri, înţeleg tot mai bine că 
întreaga mea atenţie trebuie să se îndrepte doar asupra 
misiunii noastre şi a ţelului ei. Cu sau fără ajutorul lui 
Kamal... 


DEŞERTUL LIBIAN, 4 IANUARIE 1884 


Iscoadele trimise înainte de Hayden se întoarseră după- 
amiaza târziu. De la amiază, caravana, care consta acum doar 
din doisprezece călăreţi şi patru animale de povară, traversa o 
depresiune. Soarele îi pârjolea; sub efectul aerului încins, 
imaginea unor munţi îndepărtați, pe care se înălţau ruinele unei 
vechi citadele, se vedea estompată, ca în spatele unor benzi 
scânteietoare. 

Să apuce plosca şi să ia o înghiţitură de apă devenise 
obişnuinţă pentru Sarah Kincaid şi pentru însoțitorii ei. În arşiţa 
deşertului, corpul omenesc pierdea în jur de opt litri de apă 
zilnic şi deja după pierderea a patru litri apăreau primele 
simptome de deshidratare: pielea devenea aspră şi scorţoasă, 
ameţelile erau la ordinea zilei, iar febra nu era o raritate. Dacă 
organismul s-ar fi deshidratat şi mai mult, urmările ar fi fost 
previzibile... 

Când, mai târziu, se apropiară iscoadele, Sarah îşi mână mai 
repede cămila şi îl ajunse din urmă pe Hayden. Veştile aduse de 
iscoade nu fură deloc pe placul ei... 

— ... Nu este nicio urmă de îndoială, Sir, îl auzi ea zicând pe 
unul din cei doi. Munţii care se zăresc în depărtare nu ar fi 
trebuit să se afle la nord de noi, ci mult mai la sud. Înseamnă că 
ne-am abătut mult de la calea noastră. _ 

— Exclus, caporale, îi răspunse Hayden subordonatului său. În 
acest deşert blestemat, munţii seamănă între ei. V-aţi înşelat, cu 
siguranţă. 

— Nu, Sir, insistă subofiţerul şi indică pe harta pe care o avea 
la el. Traseul stabilit de Lady Kincaid ar fi trebuit să ne ducă la 
nord de aceşti munţi, dar noi ne aflăm la sud de ei. Cum se vede, 
ne-am abătut cu douăzeci şi cinci de kilometri de la drumul 
nostru. 

— Douăzeci şi cinci de kilometri? Cum e posibil? 

Hayden îi aruncă o privire nedumerită lui Sarah, care însă nu 
avea nicio explicaţie. 

După apusul soarelui, se străduiră necontenit să corecteze 
eventualele abateri de la parcurs, orientându-se după 
configuraţia bolţii cereşti. Sarah avea mereu asupra ei notițele 


pe care şi le făcuse în templul din Hermopolis. Cel puţin acestea 
nu fuseseră furate. Era greu să se orienteze în timpul zilei, cât 
soarele era sus pe cer. Participanţilor la expediţie nu le 
rămăsese altceva de făcut decât să se bazeze pe busolă. 

Să-i fi înşelat busola...? 

Sarah şi Hayden fură fulgeraţi de acelaşi gând. Hayden 
scoase din buzunarul şeii instrumentul care le indicase timp de 
patru zile drumul şi îl examină. Ţinând-o în mâna dreaptă, o 
întoarse cu atenţie pe toate părţile, dar nu remarcă nimic 
deosebit. Apoi i-o întinse lui Sarah, care o scutură uşor şi 
verifică flexibilitatea acului. La prima vedere, busola părea în 
ordine. 

Fără să stea pe gânduri, Sarah scoase pumnalul, pe care îl 
purta la cingătoare de când îşi pierduse cuțitul vânătoresc, şi 
trecu lama pe deasupra acului busolei. Spre stupefacţia ei, 
Sarah constată că acul magnetic nu reacţiona la metal. 

— Ceva nu este în regulă cu acest instrument, trase ea 
concluzia şi, cu ajutorul pumnalului, deschise cadrul din lemn. 

Atunci se dumiriră cum de expediţia se abătuse atât de mult 
de la cursul iniţial. Cineva manipulase busola, introducând o 
bucată de metal în carcasa instrumentului, astfel că acul nu mai 
indica cu precizie nordul, ci mai degrabă direcţia nord-vest. 
Aceasta explica abaterea, dar rămânea o întrebare... 

— Cine? răbufni Sarah. Cine a făcut asta? 

— Chiar nu vă daţi seama? 

— Ba da, recunoscu Sarah supărată. Kamal avea de la început 
un interes masiv să nu ne atingem țelul. Pe deasupra, ştia unde 
ţinem busola. Nu e nicio îndoială că el a fost. 

— Iată, zise Hayden savurând momentul. Şi aşa ne-am lămurit 
definitiv de ce parte se află atât de loialul dumneavoastră ghid, 
nu? 

Sarah nu îl contrazise, dar se mai certă încă o dată în gând 
pentru inconştienţa ei. Nu o avertizase du Gard că ar trebui să 
fie mai puţin naivă? Că ar trebui să înveţe să vadă lucrurile din 
perspectiva dușmanului şi să gândească asemenea lui? 

Kamal nu îi câştigase doar încrederea, ci îi şi aflase cea mai 
mare taină, doar pentru a o înşela şi a o prăda în mod josnic. 
Multe argumente indicau că lucra pentru partea adversă. Nu 
încercase el, încă de la început, să pună beţe-n roate goanei 


după Cartea lui Thot? Nu el îi ceruse de mai multe ori să pună 
capăt expediției? Toată acea pălăvrăgeală despre destin şi 
predestinare nu servise în realitate decât unui singur scop, să o 
abată de la planurile ei, ca să o lovească tocmai când îi era 
lumea mai dragă... 

— Aşteaptă, băiete, mârâi Sarah. Crezi în destin? Atunci vei 
vedea cum te ajunge din urmă. Căci nimeni nu mă duce de nas 
şi rămâne nepedepsit. 

— Ce vreţi să faceţi? o întrebă îngrijorat Sir Jeffrey, care, 
împreună cu Milton Fox, o ajunsese din urmă şi aflase ce se 
întâmplase. 

— Vom aştepta să vină noaptea şi vom afla unde suntem 
ghidându-ne după stele, răspunse Sarah cu vehemenţă. Şi în 
zori ne vom întoarce la vechiul drum şi ne vom duce misiunea la 
bun sfârşit. 

— Vreti să reveniţi la vechiul drum? întrebă Fox stupefiat. Dar 
asta înseamnă încă patru, cinci zile sub soarele necruţător. 

— Să mergem pe drumul direct ar însemna să traversăm 
munţii, or, aceasta este imposibil cu cămilele şi bagajele, replică 
Sarah. Va trebui, aşadar, să luăm în calcul timpul pierdut. Însă 
nu am de gând să mă las intimidată de Kamal. Dacă vrea să ne 
încheiem căutarea, se va lovi de rezistenţa noastră. 

— N-are decât, zise Hayden calm. Oamenii mei şi cu mine vom 
fi pregătiţi. Probabil se va ajunge la luptă şi câţiva neciopliţi... 

Hayden îşi înghiţi cuvintele şi rămase cu gura deschisă de 
uimire, în timp ce se holba în depărtare, dincolo de Sarah, care 
se întoarse şi văzu ce îl înspăimântase în aşa hal pe ofiţer. 

Era un perete. 

Un perete care părea să se apropie foarte repede de ei, ca şi 
cum ar fi fost purtat de nişte roţi uriaşe. Un perete ridicat de 
vânturi biciuitoare. Un bastion imens, format doar din nisip şi 
din praf... 

— O furtună de nisip! exclamă Sarah neîncrezătoare. 

Din copilărie nu mai fusese martora unei astfel de dezlănţuiri 
a naturii, pe cât de spectaculoasă, pe atât de periculoasă. 

Se auzea deja huietul care însoțea peretele de nisip. Odată 
ajunsă în depresiune, unde pe o întindere mare nu era nicio 
piedică, furtuna de nisip avea să sporească în intensitate. Cei pe 
care îi va ajunge din urmă vor fi luaţi pe sus şi vor sfârşi în 


şuvoiul de praf şi nisip. 

— Pe Sfântul Gheorghe! strigă Sir Jeffrey, şi Milton Fox se 
făcu alb ca varul, în ciuda arsurilor provocate de soare pe faţa 
lui. 

Cămilele deveniră neliniştite şi începură să dea din copite, în 
timp ce zidul din vânt şi din nisip creştea tot mai ameninţător la 
orizont. 

— Furtuna se îndreaptă spre noi, observă Sarah, şi se mişcă 
foarte repede. Foarte curând va ajunge la noi. 

— Fără îndoială, confirmă Hayden sumbru. Dar ne va găsi 
pregătiţi. Oşteni, ridicaţi-vă şi săpaţi! 

Husarii regali reacționară imediat la ordin. Descălecară rapid 
de pe cămile şi scoaseră cazmale scurte din raniţele ataşate de 
şei. În timp ce unii soldaţi începură să sape în grabă, alţii 
descărcau bagajele şi desfăşurau cortul mare de campanie. 

— Ce aveţi de gând? întrebă Sarah stupefiată. 

— Ce anume? Ne vom îngropa şi vom căuta adăpost sub pânza 
cortului, aşa cum prevede regulamentul. 

— V-aţi pierdut minţile, Hayden? Nu este o furtună de mici 
proporţii. De noi se apropie un adevărat infern! Şi vreţi să vă 
lăsaţi duşi de el? 

— Aveţi o propunere mai bună? 

_ — Desigur! Dacă dăm bice cămilelor, putem ajunge la munţi. 
În ruinele vechii fortărețe vom găsi un adăpost sigur. 

Hayden privi spre munţi, încercând să estimeze distanţa, ceea 
ce nu era posibil din cauza efectului optic al aerului încins. 

— Nu, decise el repede. Riscul este prea mare. Dacă nu 
ajungem acolo la timp, furtuna ne va surprinde total nepregătiţi 
şi vom muri cu toţii. 

— Nu este niciun risc, căpitane, ci unica noastră şansă de 
scăpare. Dacă rămâneţi aici şi vă luptaţi cu nisipul, veţi pierde. 

Hayden se întunecă la faţă. 

— Sunt gata pentru asta, spuse el hotărât, în timp ce frontul 
de nisip tot creştea în spatele lui, atingând dimensiuni uriaşe. 

Acum se vedea că peretele uriaş era în realitate un imens 
tăvălug care se deplasa fulgerător de repede şi era pe cale să 
ajungă la depresiune. 

Sarah strânse din buze. Desigur, exista posibilitatea să se 
îngroape în nisip şi să spere că vor rezista forţei furtunii. Aşa 


obişnuiau să procedeze şi beduinii, ce-i drept numai când nu 
aveau altă alternativă şi furtuna nu era prea puternică. Faţă de 
acest infern din nisip şi din praf care se apropia, Sarah nu 
socotea că aveau vreo şansă. 

— Este absurd, căpitane, mai încercă ea o dată să-l convingă 
pe Hayden. Chiar dacă reuşim să rămânem sub pânza cortului, 
tot vom fi îngropaţi sub nisip şi ne vom sufoca. 

— S-serios? întrebă Fox, a cărui faţă devenise atât de palidă, 
încât căpătase culoarea nisipului. 

— Există acest risc, recunoscu Hayden, dar îmi pare mai mic 
decât acela de a fi ajunşi din urmă de furtună, în cazul în care 
am lua-o la goană din calea ei. 

— lar eu susţin contrariul, insistă Sarah. Trebuie să vă 
amintesc, căpitane, că eu am conducerea expediției... 

— Acum nu mai o aveţi, interveni ofiţerul. M-am supus 
ordinelor dumneavoastră cât a fost vorba de expediţia propriu- 
zisă. Dacă însă miza este supraviețuirea ostaşilor mei, eu iau 
deciziile. 

— Nu aşa ne-am înţeles, protestă Sarah. 

— Ştiu. Imi pare rău, Lady Kincaid. De data aceasta trebuie 
să-mi urmaţi ordinul. 

— Dar nu e o decizie bună, la naiba, se aprinse Sarah. Sir 
Jeffrey, ziceţi-i acestui fanfaron încăpățânat că... 

— Îmi pare rău, Sarah, zise consilierul regal sătul de opoziţia 
ei. Mă tem că atunci când e vorba de supravieţuire am mai 
multă încredere în căpitanul Hayden decât în... 

— ... Instinctele mele feminine, corect? râse Sarah amar. 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, se grăbi să o asigure Sir 
Jeffrey, vă rog, nu mă înţelegeţi greşit. 

— Nicio grijă, îl asigură Sarah. Dar, cu părere de rău, trebuie 
să vă anunţ, domnii mei, că drumurile noastre se despart aici. 

— V-vreţi să ne părăsiţi? 

— Înainte de toate, vreau să supraviețuiesc furtunii, spuse 
Sarah lucrurilor pe nume. 

Işi puse repede ochelarii de protecţie contra prafului şi îşi 
petrecu năframa peste gură şi peste nas. Şi, înainte ca Hayden 
sau altcineva să o poată opri, dădu bice cămilei, care şi-aşa era 
nerăbdătoare să o zbughească, şi o luă la galop. 

Sarah mai auzi cum Hull îi striga ceva, dar nu se întoarse. 


Ochii i se umeziră, nici ea nu ştia de ce: dacă de supărare 
pentru prostia însoţitorilor ei bărbaţi sau din cauza pulberii fine, 
agitate de furtună, de care ochelarii nu o protejau eficient. 

Cămila iuți pasul atât cât îi permiteau picioarele zvelte. Avea 
mersul clătinat al animalelor cu cocoaşă. Să fugă din faţa 
furtunii corespundea instinctului animalului, astfel că Sarah nu 
avu nevoie să o grăbească. Când privi peste umăr în urmă, văzu 
că tăvălugul de nisip ajungea în dreptul depresiunii. Foarte 
curând aveau să se aleagă apele. Sir Jeffrey şi ceilalţi se zăreau 
ca nişte puncte mici. Lui Sarah nu-i rămânea decât să spere că 
nu vor plăti cu viaţa îndărătnicia lui Hayden. 

Stâncile roşii-maronii ale munţilor, presărate cu ruine şi ziduri 
străvechi, se apropiau, dar tot era destul de departe. li trecu 
prin minte gândul neplăcut că poate Hayden avusese dreptate şi 
că ruinele se aflau prea departe pentru a ajunge la ele la timp. 
Încercarea ei de a-l convinge pe ofiţer să fugă o costase timp 
preţios, timp de care avea mare nevoie şi de care însă nu mai 
dispunea acum. A 

Cămila gâfâia, avea spume la gură. În ciuda vântului iscat 
deodată, aerul era încă încins şi uscat. Deşi purta năframa, 
Sarah simţea nisipul scrâşnindu-i printre dinţi. 

— Yalla! Yalla! îi strigă ea animalului, dându-i bice. 

Se auzi un vuiet puternic, asemenea răcnetului unui monstru, 
şi, când Sarah privi înapoi peste umăr, văzu că tăvălugul se 
rostogolea peste depresiune. Nisipul, care până atunci stătuse 
liniştit, dispus în dune domoale, se ridică acum brusc, învolburat 
de furtuna năprasnică. Peretele era atât de înalt, încât, cu 
valurile lui galbene, întunecase soarele. Sarah simţi cum vântul 
tot mai puternic o trage. 

— Mai repede! La naiba, mai repede...! 

În acel moment, tăvălugul de nisip ajunse în locul unde 
Hayden şi ceilalţi se adăpostiseră cu cămile cu tot. O perdea din 
nisip şi din praf căzu peste ei, şi Sarah înălţă către cer o rugă 
pentru însoțitorii ei şi pentru ea însăşi. 

Mai avea în jur de şaptezeci de metri până la ruine - probabil 
prea mult. 

Cu un vuiet grozav, furtuna se apropia. Sarah se lupta cu 
disperare să scape nevătămată. În comparaţie cu infernul 
dezlănţuit de pe urmele ei, Sarah părea o fiinţă minusculă. 


Primul avanpost al frontului de nisip o ajunse pe Sarah, care, în 
ciuda ochelarilor de protecţie, deodată nu mai văzu nimic în faţa 
ochilor. 

Un vânt dădu să o apuce şi să o salte din şa. Mii de fire de 
nisip o loveau în faţă, asemenea unor ace. Cu greu zări o ruină, 
pe vremuri un turn de pază, care se profila tot mai mare în faţa 
ei, distingându-se prin pânza ucigătoare de nisip. Creasta i se 
prăvălise de mult, zidul era parţial surpat, şi totuşi acest turn 
reprezenta singurul adăpost la care Sarah mai putea ajunge. 

Încă treizeci de metri. 

Furtuna de nisip spori în intensitate. Într-o clipă, se întunecă 
totul în jur, iar Sarah nu mai auzea decât vuietul vântului şi nu 
mai simţea decât nisipul înţepător lovind-o în faţă. Scoase un 
strigăt strident şi disperat. Era ca şi cum vocea ei încerca să se 
opună atotputerniciei naturii. 

Douăzeci de metri. 

Un şuierat, mai puternic şi mai penetrant decât tot ce auzise 
ea până acum, îi răsună în urechi. Sarah înghiţi pământ şi trebui 
să strănute, îi era greu să se mai ţină în şa. Dar cu o voinţă de 
neclintit, îşi mână cămila tot înainte, spre turnul salvator. 

Zece metri... 

Contururile ruinelor se vedeau în beznă ca un port salvator. 
Sarah opri brusc cămila, care se prăvăli sub ea. Sarah se lăsă să 
cadă de pe şa în nisipul moale. Imediat se ridică în picioare şi 
vru să apuce frâul cămilei, pentru a o trage după ea în adăpost, 
dar mâna ei nu întâmpină nicio rezistenţă. 

Cămila dispăruse. 

Lui Sarah nu-i mai rămăsese defel timp să se întrebe dacă 
animalul o luase la fugă sau fusese luat pe sus de furtună. Se 
întoarse şi parcurse ultimii paşi până la ruină, împotrivindu-se 
cu toată greutatea corpului ei zbuciumului furtunii. Epuizată şi 
tremurând din toate încheieturile, se prăvăli dincolo de intrarea 
strâmtă, chiar în momentul în care tăvălugul nimicitor ajungea 
la poalele muntelui. 

Şuieratul deveni un vacarm asurzitor. Sarah se lăsă în 
genunchi şi se refugie în ungherul cel mai îndepărtat al ruinei, 
cu acoperişul ei spart. Acolo rămase lipită de perete, şi îşi 
acoperi faţa cu năframa. Auzea vuietul cumplit al furtunii, 
simţea cum aceasta izbea ruina, care se cutremura sub impactul 


forţei dezlănţuite, şi nu putea decât să spere că zidurile 
străvechi vor rezista. Tremurând ca o frunză, Sarah Kincaid se 
ruga şi aştepta deznodământul. 

Fie sfârşitul ei. 

Fie cel al infernului dezlănţuit... 


2 


RAPORT DE EXPEDIȚIE, 5 IANUARIE 
INSEMNARE 


Cândva furtuna se termină. 

Cât timp am stat în bezna adăpostului, cu picioarele 
strânse şi tremurând de teamă, nu mai ştiu. Imi amintesc 
doar că la un moment dat a început să se lumineze şi că o 
rază de soare a pătruns în ruină. 

M-am ridicat şi m-am scuturat de nisipul care mi se 
prinsese de haine şi în păr. Am privit afară, cu sentimentul 
că fusesem dusă într-un loc foarte îndepărtat. 

Peisajul era altfel decât înainte de furtună. Dunele îşi 
schimbaseră configuraţia; unele dintre ele formaseră munţi 
abrupți de nisip, altele fuseseră luate pe sus de forţa 
vântului. Liniştit şi paşnic, deşertul se întindea în faţa 
ochilor mei; nimic nu mai stătea mărturie despre furtuna de 
nisip care se dezlănţuise acolo atât de năprasnic. 

În lung şi-n lat nu vedeam nici urmă de însoțitorii mei... 


DEŞERTUL LIBIAN, 4 IANUARIE 1884 


— Hayden? strigă Sarah când ieşi din adăpostul ei, pe 
jumătate surpat. Hayden, mă auziţi? Vocea ei răsună cu ecou în 
aerul încins, lovindu-se de stânci. Căpitane Hayden! strigă ea 
încă o dată. Sir Jeffrey! Inspectore Fox! Locotenente 
Farnswoth...! 

Îi strigă pe rând pe însoțitorii ei, dar nici nu primi vreun 
răspuns, nici nu îi putu descoperi pe undeva. Sarah se simţi 
cuprinsă de panică. Se căţără repede pe o stâncă apropiată, 
încercă să-şi dea seama cam pe unde se despărţise de ceilalţi. 
Cum dunele îşi schimbaseră înfăţişarea şi cum nu exista niciun 
marcaj cu ajutorul căruia să se poată orienta, era o acţiune 
sortită eşecului. Atât cât vedea cu ochii, nu descoperi nici urme 
în nisip, nici alte indicii, ca şi cum furtuna i-ar fi înghiţit pe cei 


unsprezece bărbaţi cu cămile cu tot. După un timp, în sufletul lui 
Sarah îşi făcu loc o bănuială înspăimântătoare. 

Era singura care supravieţuise furtunii de nisip... 

Genunchii i se înmuiară şi ea se prăbuşi pe stâncă, silindu-se 
să respire adânc şi liniştit. Doar faptul că se mai confruntase cu 
situaţii asemănătoare o salvă de la prăbuşire. In astfel de 
situaţii, nu te mai gândeai la camarazii pierduţi, ci doar la 
propria supravieţuire, care şi aşa era sub semnul întrebării. 

Cămila lui Sarah dispăruse şi, odată cu ea, şi proviziile pe 
care aceasta le transportase. În afară de plosca pe jumătate 
plină de la cingătoare, Sarah nu avea ce să opună vitregiei 
deşertului, astfel că era doar o chestiune de timp până când 
avea să îi urmeze pe însoțitorii ei în moarte. Nici geanta cu 
însemnările, pe care o purta încă asupra ei, nu-i era de folos. 

Aşa să se termine oare căutarea Cărţii lui Thot? Poate, îşi zise 
Sarah în sinea ei, cândva totuşi enigma va fi dezlegată, şi atunci 
oasele ei albite vor servi drept indicator al drumului... 

În ciuda arşiţei apăsătoare care se întindea din nou peste 
deşert, o străbătu un fior rece ca gheaţa. Cu toată puterea de 
care mai dispunea spiritul ei vlăguit, se apără de resemnare şi 
de durerea copleşitoare. Încă nu murise! Şi era cazul să facă tot 
ce-i stătea în putinţă. N 

Va aştepta lăsarea serii şi se va orienta din nou după stele. Işi 
va continua înaintarea pe timp de noapte, iar ziua va căuta 
adăpost în grote şi sub stânci, străduindu-se astfel să-şi atingă 
ţinta: Umbra lui Thot... 

Sarah îşi petrecu restul zilei în mijlocul ruinelor turnului; pe 
de-o parte zidul vechi dădea umbră, pe de altă parte piatra se 
încinsese de la razele de soare, ca un cuptor. Sarah îndură, până 
la lăsarea serii, arşiţa greu suportabilă, bând doar când şi când 
câte o înghiţitură de apă. La un moment dat, culoarea luminii 
semnală apropierea sfârşitului zilei, şi Sarah se încumetă să iasă 
din ascunzişul ei. 

Soarele arzător cobora printre dunele dinspre vest. Vântul nu 
adia deloc, deşertul era atât de liniştit şi de neclintit, ca şi cum 
nu ar fi avut niciodată loc o furtună de nisip. Nu era nici urmă 
de însoțitorii lui Sarah, fapt ce o întări şi mai mult în hotărârea 
ei. Ştia care erau şansele de a străbate deşertul la pas şi cu 
plosca de apă pe jumătate plină, dar nu avea încotro. Fie încerca 


să-şi afle destinul, fie acesta o ajungea din urmă... 

Cu cât soarele cobora mai mult spre orizont şi dispărea în 
depărtarea scânteietoare, cu atât stelele se vedeau mai limpede. 
Nu exista niciun loc pe lume unde bolta cerească să se vadă mai 
măreaţă şi cu mai mare claritate, de parcă stelele ar fi încercat 
să compenseze pustietatea ținutului. 

Priveliştea stelelor sclipitoare o consolă puţin pe Sarah, şi 
încercă să-şi închipuie că nu era singură în mijlocul acestei 
pustietăţi nesfârşite, că tatăl ei o privea de undeva de sus şi o 
însoțea. 

Cu ajutorul însemnărilor de la Hermopolis, reuşi să se 
orienteze luând ca reper Steaua Polară şi să stabilească direcţia 
de mers. Să se întoarcă, aşa cum propuseseră iscoadele lui 
Hayden, nu intra în discuţie. Dacă dorea să găsească Umbra lui 
Thot, atunci trebuia să o ia pe drumul drept, traversând munţii, 
ceea ce pe întuneric reprezenta o acţiune periculoasă. Ar fi 
observat prea târziu pietrele pe punctul de a se rostogoli şi 
aşchiile de piatră, darămite şerpii şi scorpionii. 

Gândul de a se întoarce spre sud şi de a încerca să ajungă la 
oaza de acolo îi trecu fugar prin minte. Dar fără busolă şi fără 
material cartografic corespunzător, şansele ei de a ajunge la 
Farafrah sau la Nesla erau descurajator de reduse. 

— Nu, zise ea, pentru a se îmbărbăta la auzul propriei voci (şi, 
într-adevăr, se sperie de rezonanţa aspră a glasului ei), nu am 
ajuns până aici pentru a muri de sete căutând apă. Vreau să aflu 
adevărul despre taina lui Thot, chiar de-ar fi să-mi dau apoi 
ultima suflare. 

Apucă revolverul care se afla încă la locul lui, în raniţă, şi pe 
care îl curăţase de pulbere şi de nisip în timpul îndelungatei zile. 
In lupta contra deşertului, arma nu-i era de un real folos, mai 
puţin în cazul în care ar fi dorit să scutească de chinuri o fiinţă 
însetată, astfel că era în avantajul ei să o păstreze... 

Sarah verifică închizătoarele cizmelor şi cingătoarea pentru 
arme, şi îşi îngădui o întremătoare înghiţitură de apă. Apoi, când 
soarele arzător dispăru cu totul la orizont, porni în marş peste 
munţi. 

Luminii stelelor i se alătură strălucirea palidă a lunii în formă 
de seceră, care trona deasupra dunelor şi le învăluia într-un 
luciu albăstrui. Vântul adia uşor - o schimbare bine-venită faţă 


de arşiţa zilei. 

La capătul unui prim urcuş în pantă, care ducea pe nisip şi pe 
pietriş printre zidurile prăvălite ale fortăreței de odinioară, 
terenul deveni mai neted. Nu exista cărare; Sarah trebui să-şi 
croiască singură drum şi, cu cât urca mai mult muntele care se 
ridica dintre dune asemenea spatelui unui uriaş crocodil din 
piatră, cu atât mai bizare deveneau formațiunile pe care le 
sculptase vântul. 

Ace din stâncă se înălţau spre cer ca nişte copaci uscați. De 
mai multe ori Sarah tresări, având impresia că zăreşte un om 
mascat în negru, pentru ca, de fiecare dată, să răsufle apoi 
uşurată că văzuse doar o stâncă inertă, care o înşelase cu 
aspectul ei. Totuşi, se simţea neliniştită şi spionată şi, deşi 
raţiunea explica senzaţia respectivă prin starea ei de epuizare, 
tot avea impresia că o urmăreşte cineva prin deşertul întunecat. 

Cineva sau ceva... 

Sarah alungă acest gând din minte şi se concentră asupra 
marşului. Drumul ei ducea în sus, pe pietre instabile, şi trebuia 
să fie atentă să nu cadă. Mâinile ei căutau să se sprijine de 
pietre şi ar fi sângerat curând, rănite, dacă nu ar fi avut 
mănuşile din piele. Ici-colo, când urcuşul devenea foarte abrupt, 
mergea în patru labe. Înaintă astfel până ajunse în dreptul unei 
stânci care se ridica abrupt în faţa ei şi acoperea luna. 

Gâfâind, Sarah făcu o mică pauză. Se aşeză din nou pe o 
stâncă şi luă o înghiţitură de apă. Savură lichidul călâu şi simţi 
imboldul puternic de a bea şi restul de apă. Dar, deşi gâtul îi era 
uscat şi o ustura, se stăpâni. Această apă era tot ce o proteja de 
o moarte sigură, chiar dacă era prea puţină. 

Sarah fu cuprinsă din nou de sentimentul ciudat că este 
observată şi auzi brusc zgomotul de piatră dislocată. Undeva 
huruiră uşor nişte pietre în cădere. Apoi se făcu din nou linişte. 

O linişte fantomatică! 

Odinioară, pentru Sarah liniştea din deşert fusese bine-venită. 
Beduinii povesteau că în deşert liniştea se păstrase de la facerea 
lumii până în prezent. Nicăieri altundeva, se spune, omul nu se 
apropie atât de mult de divin. Pe vremuri, simţise şi Sarah acest 
lucru. În această noapte însă, liniştea o apăsa greu, iar ea 
simţea cât e de singură. 

Ce nu ar fi dat să aibă parte de compania oamenilor! Chiar şi 


Milton Fox şi Stuart Hayden ar fi fost bine-veniţi, şi totuşi nu îi 
era dat să-l mai vadă vreodată pe niciunul din ei. Erau amândoi 
morţi, târâţi pe lumea cealaltă de mânia deşertului, care se 
abătuse asupra lor. Poate, se gândea Sarah tulburată, exista 
într-adevăr un blestem al lui Thot care acum îi ajunsese din 
urmă... 

Epuizată şi sleită de puteri cum era, se chinui să se ridice din 
nou în picioare şi să urce pe o stâncă înaltă de circa cinci metri. 
Deasupra părea să se afle un platou, pe care Sarah intenţiona să 
se orienteze din nou după stele. 

Folosind crăpăturile şi fisurile înguste din stâncă pentru a se 
prinde cu mâna şi a-şi susţine picioarele, Sarah se căţără pe 
stânca roşie, încălzită de arşiţa din cursul zilei. Sarah, care de 
ceasuri întregi nu mâncase nimic şi abia gustase puţină apă, 
simţea cum o lasă puterile, dar nu renunţă. Cu o voinţă de fier, 
se luptă pas cu pas să ajungă sus. Odată alunecă şi trebui să se 
agaţe zdravăn ca să nu se prăbuşească. În sfârşit, ajunse pe 
marginea stâncii şi observă că nu era singura de pe platou. 

O şopârlă de deşert se aciuase exact în dreptul locului de 
unde observa ea platoul. O clipă, şopârla şi Sarah se priviră în 
ochi. Apoi totul se derulă fulgerător. 

Înainte ca reptila lungă de vreo treizeci de centimetri să o 
zbughească, Sarah întinse mâna dreaptă şi o prinse. Şopârla 
şuieră şi corpul ei cu solzi se zbătu, dar Sarah nu-i dădu drumul. 

Ţinând animalul cu o mână, îşi duse cealaltă mână sus şi, 
opintindu-se, se săltă cu ultimele puteri pe marginea pietrei. 
Apoi, fără să stea pe gânduri, îşi scoase cuțitul de la cingătoare 
şi, înainte să apuce să simtă dezgust sau scrupule, tăie capul 
reptilei şi bău sângele care îi şiroia din gât. Apoi îi spintecă 
trupul şi înghiţi carnea crudă. O şopârlă era un festin la care nu 
putea renunţa când i se oferea prilejul. Animalul însemna o zi în 
plus de supravieţuire. Cel puţin... 

Abia după ce-şi termină cina neobişnuită, Sarah se ridică şi 
avu ochi pentru priveliştea din jurul ei. Bluza şi năframa îi erau 
năclăite de sânge, de asemenea gura şi bărbia. Dacă s-ar fi 
arătat astfel pe străzile Londrei, ar fi fost probabil arestată şi 
dusă la Bedlam; la acest gând, pe buze îi miji un zâmbet uşor. 

De pe platoul îngust, presărat cu stânci lunguieţe, care se 
întindea spre est, avea o perspectivă asupra împrejurimilor 


învăluite de lună într-o lumină rece. Deşertul se întindea în faţa 
ei ca o mare ale cărei valuri fuseseră încremenite de o vrajă 
inexplicabilă. Nicio tabără, nicio locuinţă, niciun fum şi niciun 
foc. Doar nisip albăstrui, iar deasupra ei, miriadele de stele 
scânteietoare. 

Copleşită de privelişte, Sarah se lăsă în jos şi încercă pentru o 
clipă sentimentul că devine una cu deşertul. Se simţi parte a 
Creaţiei şi i se păru că este nesemnificativ dacă trăieşte sau 
moare. Pentru Creaţie ea nu conta, aşa cum pentru deşert nu 
era relevant dacă i se adăuga sau i se lua un fir de nisip. 

Dar, în momentul următor, se făcu simțită voinţa neclintită a 
lui Sarah de a supravieţui. Dacă îi era dat să moară aici, atunci 
fie, dar nu înainte de a face tot posibilul să rămână în viaţă şi să 
dezvăluie enigma din pricina căreia venise aici. Existau oameni 
cărora le era datoare să meargă mai departe şi să facă tot ce 
putea pentru a-şi atinge țelul. 

Şi totuşi, simţi Sarah în faţa deşertului, când lumina stelelor îi 
revelă existenţa ei mică şi neînsemnată, cel mai mult îşi datora 
asta sieşi. 

Strânse din dinţi, între care tot mai scrâşnea nisip, şi se ridică 
pe picioarele ai căror muşchi o dureau din cauza urcuşului 
istovitor. În circa trei ore avea să se crape de ziuă, iar Sarah 
dorea să lase până atunci muntele în urma ei şi să găsească 
adăpost la poalele lui, într-o peşteră, dacă exista vreuna. 

Hotărâtă, păşi înainte şi începu să coboare printre stâncile 
lunguieţe de pe cealaltă parte a platoului. Coborârea era 
abruptă, dar existau multe locuri unde putea să calce şi lumina 
palidă a lunii îi arăta lui Sarah Kincaid drumul. 

Pe sub stâncile ascuţite, exista un labirint de adâncituri, în 
care se avântă. Şi în strâmtoarea pereţilor de stâncă avu din nou 
sentimentul că era urmărită... 


3 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
6 IANUARIE 


Au trecut două nopţi de când am lăsat în urma mea 
creasta muntelui şi am luat-o spre nord, în speranţa de a mă 
apropia astfel de ruta iniţială. 

Rezerva mea de apă s-a epuizat între timp şi nici nu am 
mai avut norocul să dau peste vreo şopârlă. După ce am 
mărşăluit fără apă o zi întreagă prin deşert, prezint 
simptome clare de deshidratare. Pielea mi-a devenit aspră şi 
brăzdată de crăpături, limba mi-e umflată şi am febră. Şi 
mai rău este că răsare soarele şi că în lung şi-n lat nu există 
nimic să mă protejeze de soarele nemilos. 

De jur împrejur nu văd decât dune nesfârşite, lucind în 
lumina zorilor. Ştiu că aceasta va fi ultima mea zi. Fără apă 
şi fără umbră, nimic nu mă va mai feri de dogoarea soarelui 
şi sunt condamnată la pieire. 

Doar un miracol mă mai poate salva acum... 


Sarah Kincaid încercase deseori să-şi închipuie propriul 
sfârşit, dar niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că îi va fi dat să 
moară de sete, singură şi părăsită, în deşertul îndepărtat. 

Pas cu pas, se târî înainte. Picioarele i se afundau până la 
glezne în nisip, vlăguind-o şi îngreunându-i înaintarea. Totuşi, se 
strădui să meargă mai departe şi să pună un picior înaintea 
celuilalt, căci ştia că în momentul în care va renunţa şi se va 
prăbuşi soarta îi va fi pecetluită. 

Soarele era sus pe cer. Razele lui făceau nisipul să lucească şi 
stâncile disparate, aşezate de o toană a naturii ici-colo, în ţinutul 
pustiu, păreau să se mişte în aerul încins. lar şi iar, Sarah le 
confundă cu nişte oameni, dar de mult nu-şi mai ducea mâna la 
armă. li era indiferent cine o găsea, prieten sau duşman, dacă 
era ca suferinţa ei să se sfârşească în curând. 

Sarah era la un pas de prăbuşire. Abia îşi mai trăgea 


picioarele, limba i se umflase îngrozitor. Imboldul de a se întinde 
la pământ şi de a accepta inevitabilul, de a aştepta pur şi simplu 
ca organele să-i cedeze ca urmare a febrei, punând astfel capăt 
unei lupte ca şi pierdute devenea tot mai puternic. Sarah 
mergea deja încovoiată, nu se mai putea ţine drept, dar încă 
stătea în picioare. Încă... 

Când ceva se mişcă în stânga sa, nu mai dori să cerceteze ce 
era. Remarcă o mişcare cu coada ochiului, pe care o luă drept o 
iluzie provocată de pâlpâirea aerului. Apoi văzu totuşi că era 
într-adevăr o fiinţă vie care o pândea, cu ochii aţintiţi spre ea. 
Ce-i drept nu era un om, ci un animal care îi prevestea sfârşitul 
apropiat. 

Ochii şacalului luceau avizi de sânge, dar animalul nu socotea 
necesar să se grăbească. Ajungea să-şi privească prada ca să-şi 
dea seama că nu trebuia decât să aştepte clipa prăbuşirii ei. De 
ce să mai lupte înainte...? 

— Animal blestemat, bombăni Sarah. 

Limba umflată îi îngreuna vorbirea; sunetul vocii ei era 
înspăimântător. 

— Te-a trimis Anubis, nu? Râse amar. Trebuie să mă duci pe 
tărâmul lui întunecat... 

Chicoti aiurea la gândul că şacalul o urmărise în tot acest 
răstimp. Moartea îi călcase pe urme de când părăsise grota, 
timp în care ea crezuse că avea şanse să câştige lupta cu 
deşertul. Ce naivă fusese! Acum Anubis, stăpânul lumii 
subpământene, îşi dezvăluise chipul în faţa ei. 

Sarah ştia că acesta era sfârşitul. 

Mai făcu un pas şi încă unul, clătinându-se. Apoi se prăbuşi. 

Căzu pe burtă. Cu gura căscată de epuizare şi de sete muşcă 
în nisip, i se făcu greață şi tuşi. Cu o ultimă sforţare dădu să se 
ridice, dar nu reuşi. Deşertul câştigase lupta, şi Sarah vedea, în 
aerul încins, ca printr-un voal tremurător, cum şacalul se 
apropia încet de ea. 

— S-sfârşitul... 

Pipăi în jurul ei cu mâinile tremurânde, apucă revolverul şi-l 
scoase din raniţă. Însă când dori să tragă în animal, nu-l mai 
zări. 

În locul lui se vedea, prin aerul fierbinte, un om, şi uşurarea 
lui Sarah fu nemărginită când zări faţa familiară a lui Gardiner 


Kincaid. 

Tatăl ei stătea acolo, aşa cum şi-l amintea ea, în haina lui 
veche colonială, purtată în numeroasele călătorii, cu casca pe 
cap. Şi privirea pe care i-o aruncă trăda un regret nesfârşit. 

— Tată... trăieşti? 

— Nu, zise Gardiner Kincaid cu voce scăzută. Am mers pe 
calea pe care o vei apuca şi tu acum, Sarah. Nu-ţi fie teamă... 

— Mă bucur să te văd... 

— Şi eu, fiica mea. Dar, înainte să treci pragul spre nemurire, 
aş vrea să mă ierti. 

— E-eu să te iert? Pentru ce, tată...? 

— Pentru ce ţi-am făcut. Pentru ce ţi-am ascuns. 

— Tu... mi-ai ascuns ceva? Ce anume...? 

— Ştii deja, răspunse bătrânul Gardiner. În adâncul sufletului 
tău cunoşti răspunsul, Sarah, şi eu te rog să mă ierţi pentru ce 
nu ţi-am dezvăluit. 

— Orice ar fi, şopti Sarah cu o voce imperceptibilă, te iert, 
tată... 

— Şi eu vreau să te iert la rândul meu, zise o altă voce. 

Imaginea lui Gardiner Kincaid păli. În locul ei stătea bietul 
Kesh, cu faţa albă ca varul şi cu hainele mânjite de sânge, aşa 
cum îl găsise la Cairo, la baza treptelor care duceau spre 
observatorul astronomic. 

— Kesh... 

— Sunt bucuros că mă recunoşti, zise slujitorul înţeleptului, 
spre uluirea lui Sarah. 

— Tu... tu poţi vorbi...? 

— Sunt liber de îngrădirile pământeşti, mulţumită ajutorului 
tău, glumi Kesh, şi ochii i se rotiră duşmănos în orbite. După ce 
ai dispărut atâţia ani, te-ai întors nechemată şi mi-ai dat o 
sarcină care m-a costat viaţa. 

— N-nu am vrut asta, Kesh, replică Sarah în şoaptă. Trebuie 
să mă crezi... că eu... nu am vrut... iartă-mă... te rog... iartă- 
mă... 

Kesh nu răspunse nimic. Figura straniului vizitator se schimbă 
din nou, pentru a lua nu mai puţin familiara înfăţişare a lui 
Maurice du Gard. 

— Chérie, zise el doar, şi vocea lui suna plină de regret şi de 
reproş totodată. Ce faci tu aici? 


— Ce... fac aici? chicoti aiurea Sarah, vomând nisipul înghiţit 
mai înainte. Mor, cretin francez... 

— Non, o contrazise du Gard cu hotărâre, nu vei muri. Vei 
trăi, Sarah Kincaid, auzi? 

— Nu, Maurice... s-a terminat... 

— Îţi mai aduci aminte cuvintele mele? întrebă du Gard. Mai 
ştii ce ţi-am spus în acea noapte, pe vas, despre Lumină? 

— Da, şopti Sarah, în timp ce mâna ei se înfigea în nisipul 
fierbinte. Ai spus... să am încredere în Lumină... mă va duce la 
ţintă... 

— C'est ça, replică francezul, în timp ce silueta lui suplă se 
evapora în aerul încins. 

— Maurice! strigă Sarah disperată, nu mă lăsa singură... 

Dar du Gard dispăru, şi în locul unde tocmai se aflase apăru o 
lumină puternică, care făcea să pălească până şi văpaia soarelui. 

Era ca şi cum s-ar fi deschis o poartă care ducea în infinitul 
îndepărtat, şi Sarah deveni deodată împăcată sufleteşte şi 
liniştită. Să se încreadă în Lumină, zisese du Gard. Să se lase 
condusă de ea la ţintă... 

Mergând de-a buşilea prin nisip, Sarah se târi spre poarta 
luminată, totuşi fără să ajungă la ea. Cu cât înainta spre ea, cu 
atât Lumina se îndepărta mai mult. Sarah înţelese că trebuia să 
se apropie altfel de poartă. Işi aminti de revolverul din mâna 
ei... 
Cu ultimele puteri, reuşi să ridice arma şi să o îndrepte spre 
sine. Cu degetul pe trăgaci, Sarah dorea să pună capăt 
existenţei ei, pentru a trece poarta şi a se alătura tatălui ei, lui 
du Gard şi tuturor celorlalţi care apucaseră înaintea ei pe calea 
tuturor fiinţelor muritoare. 

O umbră tăcută alunecă spre ea - era şacalul care îi dădea 
târcoale, pândind-o. Imediat, se gândi Sarah, va primi ceea ce 
aşteptase cu atâta răbdare. 

Un pocnet puternic, care, din pricina stâncilor din jur, răsună 
cu ecou în văzduhul încins, şi Sarah se prăbuşi în întuneric. 


4 


Când deschise ochii, Sarah era ferm convinsă că murise. 

Totul în preajma ei - lumea din jur învăluită într-o lumină 
palidă, mirosurile percepute de nasul ei, sunetele care ajungeau 
de departe la urechile ei - era atât de străin, că avu nevoie de 
câteva clipe să înţeleagă că nu se afla pe lumea de dincolo, ci că 
era încă vie. Uluiala că era încă în viaţă era mai mare decât 
surpriza priveliştii exotice din jurul ei. 

Ultimele lucruri de care îşi amintea Sarah erau durerea şi 
disperarea, durerea pe care o simţea în fiecare părticică a 
trupului şi disperarea atât de adâncă, încât îşi dorea moartea. 
Nu-şi mai amintea decât foarte neclar ce se întâmplase; simţea 
ca şi cum s-ar fi întâlnit cu tatăl ei şi cu du Gard. Se aflase în 
pragul nebuniei, aproape că-şi pierduse minţile din cauza arşiţei 
neîndurătoare - şi acum se trezea în acest loc îndepărtat şi ireal. 

Se afla într-un cort, prin al cărui acoperiş şi pereţi pătrundea 
o lumină slabă şi care era aranjat ca la beduini. Nu existau 
stinghii de susţinere a acoperişului, ci un schelet din lemn care 
se boltea deasupra lui Sarah, servind drept structură de 
rezistenţă a locuinţei. Deasupra erau dispuse ţesături în dungi 
pestriţe, cu urzeala strânsă, aşa încât nu lăsau să treacă decât 
puţină lumină. Pereţii cortului constau din rogojini împletite din 
frunze de palmier. Prin structura lor, rogojinile permiteau 
schimbul de aer cu exteriorul şi păstrarea unei temperaturi 
plăcute, cu toate că afară era vipie. Şi podeaua era acoperită nu 
cu covoare, după obiceiul beduinilor, ci cu ţesături vărgate. 
Aceasta şi construcţia aparte a cortului îi permiseră lui Sarah să 
bănuiască unde se afla. Bănuiala ei se transformă în certitudine 
când văzu că nu era singură în cort. 

În spatele ei se afla un bărbat înalt, care purta un tagelmust, 
un turban ale cărui capete erau înfăşurate peste faţă, lăsând să i 
se vadă doar ochii. Caftanul lui era închis la culoare, indigo- 
albastru. 

Acest bărbat era un tuareg. 


Sarah tresări. Auzise deja multe despre războinicii şi 
misterioşii locuitori ai deşertului, însă nu-i întâlnise niciodată. 
Sahara era patria lor, dar până acum Sarah crezuse că tuaregii, 
populaţie nomadă, locuiau mai la vest, între râpele din Tibesti şi 
crestele munţilor Air. Cum se vedea, se înşelase, căci străjerul 
ei, care avea la brâu o sabie ce scânteia, era cu siguranţă 
tuareg... 

Ochii negri de pe faţa sa întunecată erau aţintiţi asupra lui 
Sarah, care nu putea bănui la ce se gândea omul cu chipul 
parţial acoperit. 

— Aslama, îl salută Sarah în arabă. 

— Tu trează, răspunse el laconic, tot în arabă, limbă pe care, 
ce-i drept, nu o cunoştea bine, tuaregii vorbind un dialect 
aparte. 

— Da, zise Sarah. 

Vocea ei suna aspru şi răguşit, dar cel puţin vorbitul nu-i mai 
provoca dureri. 

Războinicul îşi înclină capul şi părăsi cortul. Abia se făcuse 
nevăzut, că Sarah avu din nou parte de companie, de data 
aceasta un grup de tuarege, care intrară în tăcere în cort. Şi ele 
purtau turbane şi haine indigo-albastre, dar, spre deosebire de 
bărbaţi, aveau faţa descoperită. Frumuseţea tuaregelor era 
aproape legendară printre populaţiile deşertului şi Sarah nu 
putea decât să aprobe renumele lor. Ochi negri, enigmatici o 
priveau de pe feţele bronzate, desăvârşite, încadrate de un păr 
negru ca pana corbului şi din care sclipeau dinţi strălucitor de 
albi. 

Femeile se ocupară de Sarah, care îşi dădu seama că era 
legată la glezne. I se încropise un culcuş pe podeaua cortului, 
foarte comod de altfel. Femeile chicotiră când văzură pielea 
albicioasă a lui Sarah. Apoi o unseră cu uleiuri parfumate, după 
obiceiul fiicelor deşertului. 

La început Sarah se apără de atingere, apoi înţelese că aceste 
mâini o îngrijiseră şi trebuie să fi făcut adevărate minuni. Faţa 
nu o mai durea, limba şi gâtul nu-i mai erau umflate şi se putea 
mişca din nou. Cărei întorsături favorabile se datora faptul că 
aceşti oameni o luaseră sub oblăduirea lor, Sarah nu ştia. 
Inţelegea doar un lucru: dacă tuaregii ar fi vrut să-i facă rău ar fi 
putut s-o lase pur şi simplu să zacă în deşert. 


— Mutashakkir-ktir, mulţumi Sarah, în timp ce femeile se 
ocupau să o îmbrace - nu într-o haină indigo-albăstruie, ci chiar 
în hainele ei, care fuseseră curățate şi peticite. 

Femeile îi desfăcură legăturile de la picioare şi o ajutară să se 
ridice. Sarah ameţi şi se clătină. Imediat, mâini se îndreptară 
spre ea să o ajute şi cineva îi întinse un vas de lut cu apă. 
Imediat ce bău câteva înghiţituri, Sarah se simţi mai bine. 
Înclină capul, mulţumindu-le şi apoi îşi încălţă cizmele. I se 
luaseră armele şi nici ea nu întrebă de ele. Ca la toate 
populaţiile deşertului, ospeţia era şi la tuaregi la mare cinste. Să 
arăţi neîncredere nu ar fi fost doar nepoliticos, ci şi periculos. 

Cum îşi terminară treaba, femeile se îndepărtată din nou, 
înclinându-se politicos. Sarah întoarse plecăciunea şi, când se 
îndreptă de spate, un războinic cu faţa parţial acoperită stătea 
deja în faţa ei şi-i făcea semn să-l urmeze. 

— Poţi să mergi, zise el doar, şi nu era o întrebare, ci un 
îndemn. 

Sarah înclină din cap şi îl urmă afară din cort. Lumina 
dogoritoare a soarelui o orbea şi era deja după-amiaza târziu. 
Unde se găsea şi cât timp se aflase sub oblăduirea tuaregilor, nu 
avea habar. Nici nu ştia unde dorea să o ducă războinicul. 

Satul tuaregilor consta din cam o duzină de corturi cu 
acoperişul în formă de cupolă, înconjurate de dune de nisip. În 
mijlocul taberei se afla un alt cort, mai mare decât celelalte, cu 
mai multe ridicături în formă de cupolă şi împodobit cu benzi de 
țesătură indigo. Rogojinile laterale din rafie erau ridicate. In faţa 
intrării în cort, stăteau de strajă doi războinici tuaregi înarmaţi 
cu lănci cu scuturi alungite, pe care Sarah văzu un simbol bine- 
cunoscut. 

Era simbolul păsării ibis. Efigia lui Thot... 

Trase concluzia că se afla în mâna duşmanului şi un imbold 
lăuntric o îndemnă să o ia la goană. Dar încotro? De jur 
împrejurul taberei se întindea deşertul, cât vedeai cu ochii şi 
între timp Sarah dobândise o idee clară despre ce însemna să 
sfârşeşti jalnic şi încet în arşiţă. Nu avea de ales, trebuia să 
rămână. Poate va afla în sfârşit ce era cu misterioşii ei 
adversari... 

Paznicul ei dădu pătura de la intrare la o parte şi îi făcu semn 
să intre. Sarah înclină din cap şi-i urmă îndemnul. 


În interiorul cortului era un întuneric plăcut. Şi aici podeaua 
era acoperită cu velinţe. De structura de susţinere a cortului 
atârnau lămpi de ulei şi nişte obiecte cu semnificaţie cultică: 
mici talismane din lut şi din fildeş, din regiunile îndepărtate ale 
Africii, şi care aminteau că tuaregii nu erau exclusiv musulmani, 
ci credinţa lor era inspirată şi de alte religii. Purtarea năframei 
era o mărturie în acest sens: trebuia să-i apere pe bărbaţi de 
spiritele rele. Şi, probabil, la războinicii deşertului se păstrase şi 
credinţa într-o străveche zeitate de mult uitată în alte locuri... 

— Cum te simţi? o întrebă cineva în engleză. 

Sarah se întoarse. 

De după o perdea care despărţea spaţiul central al cortului de 
o cupolă secundară mai mică, păşi un bărbat îmbrăcat în 
pantaloni bufanţi albi, un veşmânt albastru-închis şi un 
tagelmust tot albastru. Năframa de pe faţa lui îi înăbuşea vocea, 
totuşi Sarah avea impresia că-l cunoaşte. _ 

— Mulţumesc, răspunse ea şovăielnic. Imi merge bine, 
presupun că datorită dumneavoastră. 

— Ai ajuns departe, replică tuaregul, în timp ce Sarah încerca 
să-i desluşească identitatea după ochi. Cine ar fi crezut? 

— Cine sunteţi? dori să afle Sarah, dar omul cu faţa parţial 
acoperită nu-i răspunse. 

— Poporul meu, continuă el imperturbabil, numeşte acest 
ţinut tenere, adică „nimic”. Şi nu există nimic în această 
pustietate în afară de moarte - şi aceasta aproape te ajunsese 
din urmă. Şacalul îţi luase deja urma şi dorea să se năpustească 
asupra ta când viaţa aproape te părăsise. Dar a fost curmată 
doar viaţa lui - prin mâna mea. 

În mintea lui Sarah se trezi o amintire vagă. 

— Împuşcătura, şopti ea. Dumneavoastră aţi fost... 

— Când te-am găsit, deşertul aproape te învinsese. Doar un 
strop de viaţă mai era în tine. Nu ar fi lipsit mult şi nu viaţa, ci 
moartea ar fi triumfat. Dar în tine sălăşluieşte o voinţă puternică 
şi ea ţi-a dat forţa să supravieţuieşti. Zece zile şi zece nopţi ai 
zăcut cuprinsă de febră, dar, în cele din urmă... 

— Zece zile şi zece nopţi? întrebă Sarah neîncrezătoare. Sunt 
aici de atâta timp? 

— Da. Dar la sfârşit ai învins febra. Destinul îţi este favorabil, 
Sarah Kincaid. 


— Dumneavoastră... dumneavoastră îmi ştiţi numele? 

— Nu doar atât. Am privit în inima ta şi ştiu că nu ai intenţii 
rele. Altfel nu te-aş fi adus aici, ci te-aş fi lăsat să mori în deşert. 

— Cine sunteţi? întrebă Sarah şi în mintea ei se înfiripă 
bănuiala că era... 

De bunăvoie, tuaregul îşi înclină capul şi îşi dezvălui chipul. 
Sarah nu-şi crezu ochilor când zări faţa familiară a lui Kamal. 
Dar cum se schimbase! Dispăruse orice urmă de slugărnicie sau 
de amabilitate exagerată. Bărbatul aflat în faţa lui Sarah nu era 
un slujitor care trebuia să-şi conducă stăpânii albi prin deşert. 
Dimpotrivă. Ţinuta lui Kamal, privirea lui şi mina lui neclintită 
aveau o demnitate şi o măreție care o impresionară adânc pe 
Sarah. 

— Kamal! exclamă ea. Tu...? 

— După surpriza ta presupun că nu te-ai aşteptat să mă 
revezi, observă el. Cum a fost să te trezeşti şi să-ţi dai seama că 
te-au părăsit toţi? 

— A fost umilitor, recunoscu Sarah. Dar această stare nu a 
durat mult. M-am hotărât să continui expediţia pe cont propriu... 

— ... Şi această decizie aproape că v-a costat viaţa, pe tine şi 
pe însoțitorii tăi. g 

— Pe însoțitorii mei? se interesă Sarah. Înseamnă că...? 

— Le merge bine, o asigură Kamal. Sunt toţi teferi şi 
nevătămaţi, şi beneficiază ca şi tine de ospitalitatea noastră. 

Sarah răsuflă uşurată. Cumva Hayden şi ceilalţi reuşiseră să 
supravieţuiască furtunii, chiar dacă numai cu ajutorul 
tuaregilor. Sentimentul că nu era singură în tabăra tuaregilor o 
îmbărbăta puţin. 

— Ospitalitate? întrebă ea. Când m-am trezit, eram legată. 

— Doar pentru protecţia ta, o asigură Kamal. 

— Protecţie faţă de ce? 

— De tine însăţi şi de ce puteai să-ţi faci cu propria mână în 
timpul delirului. Nu eşti prizonieră, şi nici însoțitorii tăi. Vrei să 
mergi la ei? 

— Mai târziu, răspunse Sarah, străduindu-se să-şi păstreze 
calmul. Întâi aş vrea să ştiu ce se petrece aici. De ce eşti 
îmbrăcat ca un tuareg? 

— Pentru că sunt tuareg. 

— Credeam că ai fost crescut şi educat în Anglia... 


— Aşa şi e. Dar ţi-am povestit şi că m-am întors în Africa 
pentru a prelua moştenirea tatălui meu. Aceasta este moştenirea 
de la el, Sarah. Tatăl meu a fost căpetenia acestui trib, care-şi 
are ţinutul mult la est, în apropiere de vechile locuri de cult. Şi 
el a fost şi cel care mi-a încredinţat această misiune. 

— Ce misiune? întrebă Sarah, încă uluită - cum de se înşelase 
atât de mult în privinţa ghidului lor? Nu văzuse adevărul sau 
Kamal era pur şi simplu un actor atât de talentat? 

— Misiunea să fac tot posibilul pentru ca misterul lui Thot să 
nu fie descoperit cât timp trăiesc eu. 

— Înţeleg, aprobă din cap Sarah. De aceea ai tot încercat să 
mă faci să mă răzgândesc. De aceea ai încercat la Hermopolis să 
ascunzi accesul spre rezervor. Şi de aceea i-ai convins pe hamali 
şi pe cei care mânau cămilele să ne lase pur şi simplu baltă. 

Kamal încuviinţă. 

— Nu am vrut să fie dezlegat misterul, aşa că am făcut tot ce 
mi-a stat în putinţă să vă împiedic, pe tine şi pe însoțitorii tăi. 

— A fost cât pe ce să ne trimiţi la moarte. 

— Nu aceasta era intenţia mea. Dacă aş fi urmărit asta, ar fi 
fost de ajuns o poruncă şi războinicii mei v-ar fi ucis. 

— Războinicii tăi? Cine naiba eşti tu? 

Kamal îşi îndreptă spatele. 

— Numele meu este, zise el în sfârşit, Kamal Ben Nara şi, ca 
şi tatăl meu, sunt căpetenia acestui trib a cărei misiune este de 
mii de ani aceeaşi: să patruleze în zona învecinată şi să-i 
împiedice pe neaveniţi să ajungă la Umbra lui Thot. 

— Ştii de Umbra lui Thot? 

— Fireşte. 

— Atunci zi-mi ce-i cu ea. De ce nu mi se permite accesul la 
ea? 

— Pentru că nu duce la nimic bun să cercetezi tainele lui Thot. 
Cei care au încercat asta au sfârşit într-un mod jalnic. Doar un 
nebun ar porni în căutarea lor. 

— Sau o femeie, adăugă Sarah acru. 

— Nu ar trebui să glumeşti cu asta, o dojeni Kamal, căci, fără 
să ştii, te situezi într-o tradiţie întunecată. Ai demonstrat curaj şi 
cutezanţă; altfel nu te-ai afla aici. Dar acum a sosit vremea să 
renunţi la căutare, precum Nefar, paznicul cămilelor. Ii 
aminteşti povestea? 


— Îmi amintesc, îl asigură Sarah, care acum îşi dădu seama 
de ce Kamal îi povestise despre el. Dar nu am înţeles sensul 
povestirii, nici atunci şi nici acum. De ce să se pună capăt 
căutării? Şi de ce te-ai prezentat drept ghidul nostru şi ai 
sprijinit la început căutarea Cărţii lui Thot? 

— Ca să vă urmăresc, recunoscu Kamal. Oamenii din Apus 
obişnuiesc să-şi dezvăluie adevărata faţă dinaintea celor pe 
care-i dispreţuiesc. 

— Nu te-am disprețuit, îl contrazise Sarah. 

— Este adevărat. 

— Am fost mereu onestă cu tine, Kamal, şi aştept să fii la fel 
de sincer cu mine. De ce eşti, aşadar, aici? Cu ce scop toate 
astea? 

— Doar cu un scop: protejarea misterului lui Thot, îi explică 
pe scurt Kamal. Ai auzit deja de numele Tezud? 

— Da. Era marele preot care a ascuns odinioară Cartea lui 
Thot de gărzile lui Şeşonk şi a fugit cu ea în deşert. 

Kamal încuviinţă. 

— Atunci ştii şi că acel mare preot a jurat atunci solemn să 
apere cartea cu toate mijloacele posibile, astfel încât să nu fie 
descoperită, căci nu dorea ca această cunoaştere capabilă de 
distrugere să cadă în mâinile lui Şeşonk şi ale armatei lui 
nimicitoare. 

— Şi? 

— Află, Sarah, că Tezud este strămoşul meu. 

— Tu eşti un descendent al lui Tezud? 

— Descendenţa familiei mele ajunge până la el, cu trei mii de 
ani în urmă, confirmă Kamal. În tot acest răstimp, jurământul de 
a proteja taina a fost reînnoit cu fiecare generaţie şi, când 
sângele nostru s-a amestecat cu cel al tuaregilor, s-a format un 
trib care urmăreşte tăinuirea misterelor lui Thot. 

— Înţeleg, zise Sarah, căreia îi era greu să ţină pasul cu tot ce 
aflase nou. 

— El-Hakim nu ţi-a zis nimic despre asta, nu? 

— Îl cunoşti pe bătrânul Amon? 

Kamal încuviinţă din nou. 

— Bătrânul din Mokattam cunoaşte multe taine din trecut, dar 
nici pe departe pe toate. Ţi-a povestit despre Meheret? 

— Da, confirmă Sarah şi se strădui să-şi aducă aminte ce 


anume. A zis că a fost o războinică de origine necunoscută, care 
a căutat Cartea lui Thot în numele lui Şeşonk. Se spune că a 
reuşit să găsească Umbra lui Thot şi că s-a încins o luptă între 
războinicii ei şi susţinătorii lui Tezud. Lupta a fost pierdută, 
deoarece Focul lui Ra a fost activat şi a distrus oastea lui 
Meheret. Şi totuşi, moştenitorii ei continuă până în zilele 
noastre să caute misterul lui Thot. 

— Este adevărat, confirmă Kamal. Adversarii tăi în căutarea 
Cărţii lui Thot o invocă pe ea, deşi în realitate îşi urmăresc 
propriile scopuri. 

— Cine sunt? dori să afle Sarah. Cu cine avem de-a face aici? 

— Cu oameni care vor să se folosească de tainele din vechime 
pentru a obţine glorie şi putere. Oamenii de rând le fac de 
bunăvoie jocul, dar adevărații făptaşi se ascund totuşi în patria 
ta, Sarah. 

— Aşa deci, încuviinţă Sarah. Ştiam eu... 

— Ştii de asemenea ce s-a întâmplat ulterior cu Meheret? 

— Păi, bătrânul Amon mi-a spus că a păţit ceva îngrozitor... 

— Şi are dreptate. A fost singura care nu a fost ucisă de Focul 
lui Ra şi care a supravieţuit bătăliei. Preoţii i-au cerut moartea, 
dar Tezud s-a opus voinţei lor, căci se îndrăgostise în taină de 
Meheret, a cărei frumuseţe îţi tăia răsuflarea. Războinica nu i-a 
răsplătit grija, fugind şi încercând să fure Cartea lui Thot. A fost 
prinsă şi, deşi o iubea pe Meheret mai mult decât propria viaţă, 
Tezud nu s-a mai putut opune voinţei aliaţilor lui. Meheret a fost 
condamnată la cea mai groaznică moarte. Corpul ei a fost ars, 
dar abia după ce a fost eviscerată pe viu. 

— Pe viu? se înfioră Sarah. 

— Viscerele ei, continuă Kamal, au fost îmbălsămate şi 
aşezate în canope. Canopele au fost păstrate de Tezud, care nu a 
reuşit niciodată să treacă peste moartea iubitei lui. Se zice că, în 
amintirea frumuseţii ei, a făcut ca rămăşiţele ei să fie cheia. 

— Cheia? întrebă Sarah pe care, chiar în starea ei de 
slăbiciune, povestea o interesa mai mult decât dorea să admită. 
Cheie pentru ce? 

— Pentru a deschide Eterna Poartă a Umbrei lui Thot, 
răspunse Kamal enigmatic, care de trei mii de ani nu a mai fost 
deschisă. Dar trebuie să încetezi să mai pui astfel de întrebări, 
Sarah Kincaid, căci nu vei păşi niciodată în Lăcaşul Tainelor. 


— Cine zice asta? 

— Eu, răspunse Kamal scurt, şi cuvântul meu este lege în 
acest deşert. Am luat multe asupra mea pentru a-ţi cerceta 
inima, Sarah Kincaid, şi nu am găsit în ea nimic găunos. Din 
acest motiv v-am cruțat până acum viaţa, ţie şi însoţitorilor tăi. 
Dacă însă nu vei renunţa la intenţia ta, voi fi obligat să te ucid. 
Omenirea nu este încă pregătită pentru taina lui Thot. Ar folosi- 
o doar în scop rău, în război şi pentru a distruge. 

— Aşa o părere ai despre mine? întrebă Sarah. Crezi că aş 
fura taina pentru a o oferi celui care dă mai mult? 

— Intenţiile tale sunt curate, dar oamenii care te-au trimis nu 
sunt aşa. Există grupări puternice care abia aşteaptă să pătrunzi 
în Templul Umbrelor şi să scoţi la lumină ceea ce a rămas 
tăinuit timp de milenii. Nu deveni marioneta lor, Sarah! 

— Nu sunt marioneta nimănui, ci propria stăpână, zise Sarah 
tranşant. Şi nici nu am avut de gând să fur taina lui Thot sau 
măcar să o scot de acolo. l-am făgăduit lui El-Hakim, pe care îl 
cunoşti şi tu, că voi distruge Cartea lui Thot, cu toate misterele 
din ea, pentru a împiedica lumea, o dată pentru totdeauna, să ia 
cunoştinţă de ea. 

— Să împiedice asta este sarcina războinicilor mei, ripostă 
Kamal. Cum vezi, ajutorul tău nu este necesar. 

— Dar vreau să cercetez taina! Trebuie să văd Cartea lui Thot 
cu propriii ochi. 

— La ce bun? 

— Ca să obţin o certitudine, explică Sarah. De dragul 
adevărului istoric. Şi pentru a-l elibera pe naşul meu, care este 
ţinut prizonier de adversarii noştri. 

— Şi crezi că ţi-l vor da pur şi simplu? 

— Dacă vor crede că astfel vor intra în posesia cărţii, atunci 
poate. În final, îmi voi ţine făgăduiala şi voi distruge cartea. 

— Şi dacă planul tău nu reuşeşte? clătină Kamal din cap. Nu, 
Sarah, riscul este prea mare. De trei mii de ani, niciun omnua 
călcat în Lăcaşul Tainelor şi aşa trebuie să rămână şi în 
următorii trei mii de ani. Abia când omenirea va fi suficient de 
matură pentru asta, se va revela taina lui Thot. 

— Dar, Kamal, eu... 

— Acesta este ultimul meu cuvânt, spuse căpetenia tuaregilor 
lucrurilor pe nume, cu o voce care nu accepta contrazicerea. 


Încă o dată, Sarah avu impresia că acel bărbat cu care şezuse 
lângă focul de tabără şi cu care stătuse de vorbă nu era acelaşi 
cu cel care stătea acum în faţa ei. O transformare uimitoare se 
petrecuse cu Kamal cel din faţa ei. După codul deşertului, era un 
prinţ de sânge nobil şi deci nici pe departe un supus. Şi, cu 
oarecare nedumerire, Sarah îşi dădu seama că se simţea atrasă 
de el, deşi era adversarul ei. 

Kamal părea să simtă la fel. Se apropie grijuliu de ea, cu faţa 
încă neacoperită, în timp ce o boare străbătea cortul. Sarah nu 
se feri şi rezistă privirii lui examinatoare. Foarte aproape de ea, 
Kamal rămase locului şi, o clipă, care le păru celor doi cât o 
veşnicie, chipurile lor se legănară unul în faţa celuilalt - faţa 
întunecată a fiului deşertului şi chipul, prin comparaţie palid, al 
unei lady englezoaice. 

Şi, fără să dorească propriu-zis sau să poată împiedica asta, 
feţele lor cu gurile pe jumătate deschise, se apropiară una de 
cealaltă. Sarah închise ochii, se luptă cu sentimentele 
contradictorii care încolţeau în sufletul ei şi aşteptă ca buzele lui 
Kamal să le atingă pe ale sale. 

Dar nu se ajunse acolo. 

Un pocnet răsunător sparse liniştea deşertului, urmat de un 
ropot înăbuşit de copite, care făceau nisipul să se ridice. 

Tabăra fusese atacată... 


Kamal stătea nemişcat şi o umbră întunecată flutura pe faţa 
lui. 

— Prea târziu, şopti el. Sunt deja aici. 

— Cine? întrebă Sarah, în timp ce ropotul se înteţea şi se 
auzeau noi şi noi împuşcături. 

Afară răsună un strigăt răguşit. 

— Duşmanii noştri, îi explică scurt Kamal. Aceia care de mii 
de ani luptă să ajungă în posesia Cărţii lui Thot şi pentru asta nu 
se dau înapoi de la nicio fărădelege - moştenitorii lui Meheret. 

— Moştenitorii lui Meheret? Vrei să zici...? 

Nu ajunse să pună întrebarea, căci deodată se auzi nechezat 
strident de cai. Prin rogojinile de rafie se vedeau profiluri abia 
schiţate de călăreţi îmbrăcaţi în caftane şi cu capul acoperit, 
profiluri în care Sarah recunoscu pe dată duşmanul fără chip: 
moştenitorii lui Meheret şi cei care complotau împotriva 


Imperiului erau unii şi aceiaşi... 

Mascaţii îşi mânară animalele direct spre cort. Structura din 
lemn trosni sub călcătura copitelor din faţă, rafia şi stofa cedară. 
În clipa următoare, călăreţii dădură năvală în cortul lui Kamal, 
înarmaţi din cap până în picioare cu lănci, săbii şi flinte cu 
bătaie scurtă. 

Sarah se dădu la o parte cu un strigăt, spre deosebire de 
Kamal, care acţionă cu hotărâre. Din mantia largă, tuaregul 
scoase un revolver de provenienţă americană, în care Sarah îşi 
recunoscu propria armă. Kamal trase de la nivelul coapsei şi 
primul atacator se prăvăli din şa cu un strigăt. 

Al doilea călăreț scoase un urlet înfuriat şi îi privi cu ură prin 
deschizătura pentru ochi. Kamal îşi duse repede arma la ochi, cu 
intenţia de a-l împuşca. Revolverul răsună încă o dată. Glonţul 
nu nimeri, dar calul speriat se cabră, nechezând, şi îl aruncă pe 
călăreț tocmai în stâlpii retezaţi ai structurii de rezistenţă a 
cortului care îl străpunseră. 

— Sarah! strigă Kamal şi îi azvârli Coltul, în timp ce îşi scotea 
sabia din teacă. 

Sarah prinse arma ce zburase prin aer şi se întoarse spre 
atacatori chiar în momentul în care următorul dintre ei intra 
prin spărtura cortului, de data aceasta la pas. 

Sarah trase de aproape. Atacatorul, care dorea să se 
năpustească asupra ei cu un tăiş mânjit de sânge, se prăbuşi. Şi 
Kamal se văzu confruntat cu un nou adversar, mătăhălos, pe al 
cărui piept larg se întindea caftanul negru. 

Blestemând de mama focului, bărbatul dădu să-l lovească pe 
Kamal cu iataganul. Acesta se feri rapid, dar se dezechilibră. Se 
clătină şi căzu pe spate, la pământ. Mătăhălosul se repezi la el, 
gata să-l lovească. lataganul cobori ca securea călăului - abia în 
ultimul moment Kamal îşi ridică propria armă pentru a para 
lovitura ucigătoare. Scăpărară scântei când armele se loviră 
între ele şi sabia lui Kamal se frânse cu un clinchet metalic. Din 
năframa mascatului izbucni un hohot crud; acesta îşi ridică 
sabia cu amândouă mâinile pentru a tăia capul adversarului. 

Pe moment, Sarah nu încercă să tragă. Pericolul să-l 
nimerească pe Kamal era prea mare. În schimb, înşfăcă o lance 
care aparținuse unui călăreț şi se repezi cu ea asupra 
mătăhălosului. Cu ochii larg deschişi, mascatul o văzu 


năpustindu-se spre el şi fu nevoit să schimbe direcţia loviturii 
pentru a para atacul lui Sarah. 

Fără greutate, lama iataganului fulgeră prin aer şi tăie în 
două coada din lemn a lăncii. Următoarea lovitură fu destinată 
lui Sarah, dar nu se ajunse acolo. Căci Kamal, încă la pământ, 
împlântă cu năduf tăişul retezat al sabiei în trupul adversarului 
său. Mătăhălosul scoase un geamăt răguşit şi ochii i se 
bulbucară. Neîncrezător, privi în jos, căzu mai întâi în genunchi 
şi se prăbuşi înainte, fără viaţă. 

— Mulţumesc, îi zise Sarah cu răsuflarea tăiată şi ţinând încă 
în mână coada retezată a lăncii. La ţanc. 

— Asemenea, răspunse Kamal sărind în picioare. 

Împreună se repeziră afară, unde împuşcături, strigăte şi 
ropot dezlănţuit de copite anunțau o luptă înverşunată. 

Tabăra era greu de recunoscut. Din cele mai multe corturi nu 
mai stăteau în picioare decât nişte stâlpi din lemn, care se 
ridicau din nisip ca nişte schelete, alte două locuinţe erau în 
flăcări. Pentru că se lăsa amurgul, focul lumina cu o strălucire 
scânteietoare scena înceţoşată de praf şi de pulbere. Printre 
ruinele corturilor se încinsese o luptă aprigă. Atacatorii 
înveşmântaţi în negru - Sarah numără cel puţin trei duzini - 
dădeau iama prin tabără pe cai de asemenea negri, trăgând cu 
sălbăticie în jurul lor, în timp ce tuaregii, printre ei şi femei, şi 
copii, se ascundeau în rămăşiţele locuinţelor lor şi încercau să 
se apere. Armele lor constau din puşti vechi cu baionete 
ruginite, precum şi arcuri cu săgeți, mânuite cu iscusinţă de 
războinicii deşertului. Sarah văzu cum un atacant care năvălea 
în galop fu ucis de o săgeată şi căzu din şa. 

Totuşi, oamenii mascaţi erau mult mai bine înarmaţi cu flinte, 
cu lănci şi cu revolvere, şi atacurile lor cereau tribut de sânge 
de la cei care le opuneau rezistenţă. Sălbaticele strigăte de 
luptă ale atacatorilor umpleau aerul, presărate cu pocnetul 
împuşcăturilor şi cu strigătele victimelor. Părea că tuaregii vor 
pierde această luptă... 

— Sarah! încoace! 

În mijlocul învălmăşelii şi al zgomotelor cumplite, Sarah îşi 
auzi numele. Privi în jur şi, spre uşurarea ei, văzu că tuaregii lui 
Kamal nu purtau singuri această luptă. Printre ruinele unui cort 
Sarah descoperi o jumătate de duzină de uniforme roşii: Stuart 


Hayden şi husarii lui regali, în dorinţa de a supravieţui, 
trecuseră fără să pregete de partea războinicilor deşertului. Cu 
puştile lor Martini-Henry semănau moartea şi pieirea printre 
atacanţi, dar şi rândurile lor se subţiau vizibil de pe urma 
sălbaticelor asalturi ale mascaţilor. 

În timp ce Kamal alerga la oamenii săi pentru a-i sprijini în 
luptă, Sarah se grăbi să ajungă la soldaţi. Îşi vâri capul între 
umeri şi fugi cât putu ea de repede în speranţa că nu o va 
ajunge din urmă niciun glonţ. Deodată se ivi chiar în spatele ei o 
umbră întunecată. Rămase locului şi privi în sus spre un uriaş 
armăsar cabrat care ameninţa să o zdrobească cu copitele lui. 

Sarah se ghemui şi puţin lipsi să o calce animalul. În schimb, 
mâna grosolană a călăreţului se repezi ca gura unui crocodil 
hulpav şi o apucă de păr. Sarah nu simţi preţ de o clipă decât o 
durere înţepătoare, în timp ce era trasă înapoi şi târâtă de 
călăreț după el. Îşi aminti ca prin ceaţă de revolverul din mâna 
ei, dar, înainte să apuce să tragă, călăreţul îi dădu drumul. 
Sarah căzu în nisip, în genunchi, urmată îndeaproape de un trup 
fără viaţă, aruncat din şa de împuşcătura unui revolver militar 
britanic. 

— Veniţi! strigă Hayden şi o ridică în picioare pe Sarah, 
trăgând-o după sine pe ultimii metri până la cortul prăbuşit, în 
timp ce locotenentul Farnsworth şi ceilalţi bărbaţi o protejau 
trăgând cu armele. 

Sarah îi descoperi şi pe Sir Jeffrey, şi pe Milton Fox printre 
apărători. Era uşurată că amândoi erau teferi şi nevătămaţi, 
chiar dacă era cu totul incert dacă această stare va fi de 
durată... 

— Bună seara, Lady Kincaid, o salută Sir Jeffrey cu sarcasm în 
voce. Cine ar fi crezut că ne vom revedea în împrejurări atât de 
dramatice? 

— Într-adevăr, Sir Jeffrey, încuviinţă Sarah sumbru, în timp ce 
ochea un om mascat care trecea în galop prin faţa lor. 

— Şocant, nu-i aşa? Cine ar fi crezut că bunul nostru Kamal 
este în realitate căpetenia tribului tuareg? 

— Şocant, într-adevăr. 

Sarah trase. Revolverul tresăltă în mâna ei, călăreţul rănit îşi 
duse mâna la umăr şi se prăvăli din şa. 

Hayden şi oamenii lui traseră neîncetat, se apărară în toate 


direcţiile, dar atacurile sălbatice ale războinicilor înveşmântaţi 
în negru cereau un mare tribut de sânge. Sfidând moartea, unul 
dintre aceşti războinici se năpusti în direcţia lor călare pe 
armăsar, cu o strălucire fanatică în ochi şi cu lancea îndreptată 
înainte ca un cavaler medieval la turnir. Soldatul tupilat lângă 
Sarah trase, dar prea repede, fără să fi ţintit suficient de precis. 
O clipă mai târziu, călăreţul se apropie - şi vârful lăncii lui îl 
străpunse pe soldat. Cu un strigăt triumfător, omul mascat îşi 
înfăptui opera ucigaşă, înainte ca glonţul lui Sarah să-l salte din 
şa - pentru soldat însă, ajutorul venea prea târziu. 

Nu mai era timp pentru compătimire sau durere. Atacul şi 
crimele absurde continuau, şi tot ce le rămăsese de făcut lui 
Sarah şi însoţitorilor ei era să-şi vândă pielea cât mai scump. 
Puştile trăgeau neîncetat; plumbul plesnea în aer şi loviturile 
piezişe şuierau prin văzduh. Fum şi pulbere se lăsau peste sat, 
când, pe fundalul împuşcăturilor şi al strigătelor de luptă, 
locotenentul Farnsworth veni cu o veste puţin încurajatoare. 

— Sir, muniţia noastră e pe terminate. Incă puţin, şi 
baionetele vor fi tot ce vom mai putea opune acestor sălbatici. 

— Atunci trebuie să ne procurăm muniţie şi arme de la 
inamicii noştri, hotărî Hayden. Am nevoie de un voluntar. 

— Voi merge eu însumi, Sir, hotărî Farnsworth fără să stea pe 
gânduri - şi tânărul ofiţer mândru, dornic să se afirme în luptă, 
ieşi de sub acoperire. 

— Acoperiţi-l! ordonă Hayden oamenilor săi, şi imediat 
husarii, precum şi Sarah şi Fox se străduiră să-i asigure lui 
Farnsworth protecţie cu gloanţele lor. 

Încovoiat, locotenentul se grăbi să ajungă la un om mascat 
care zăcea fără viaţă în nisip şi îi luă revolverul şi cartuşele. Nu 
trebui să caute mult pentru a dibui următorul leş, care zăcea în 
nisip într-o poziţie grotescă, şi ofiţerul se alese din nou cu arme 
şi muniţie. 

Între timp lupta continua în jurul satului tuaregilor. Iar şi iar 
se repezeau hoarde de atacatori printre corturi şi trăgeau în 
jurul lor, în timp ce apărătorii, numeric inferiori, le opuneau 
rezistenţă. Kamal şi războinicii lui se apărau cu un curaj 
disperat, căci cei mai mulţi nu luptau doar pentru propria 
supravieţuire, ci şi pentru cea a familiilor lor. 

Săgeţile treceau fără zgomot prin aer şi îi secerau pe călăreţi 


şi pe armăsari. Ici şi colo se ajungea la încăierări sângeroase, 
când atacatorii mascaţi, fără să se teamă de moarte, se lăsau să 
cadă din şa şi atacau cu săbiile. Unul dintre locurile unde se 
refugiaseră apărătorii căzu pradă unui astfel de asalt - cei patru 
războinici şi amândouă femeile care se adăpostiseră printre 
rămăşiţele cortului fură doborâţi de oameni mascaţi, astfel că 
pentru supraviețuitori era neîndoielnic că în această luptă miza 
era foarte mare... 

Farnsworth adunase între timp mai multe arme şi muniții 
decât putea duce. Foarte încărcat, tocmai dorea să se întoarcă 
la camarazii lui, când din fundal îşi făcură apariţia doi călăreţi 
inamici care se năpustiră spre el. 

— Farnsworth! strigă Sarah, care îi văzuse pe cei doi venind şi 
îşi dusese la ochi revolverul Colt. 

Ţinând cu ambele mâini patul armei, tinti şi trase - dar ţeava 
tresăltă, scoțând doar un clinchet metalic. 

Trăsese toate cartuşele din încărcătorul revolverului. 

Muniția se epuizase. 

Farnsworth, care între timp îşi dăduse seama de pericol, 
alerga să-şi salveze viaţa, având la piept centurile cu armele 
furate. Agitat, îi privea peste umăr pe călăreţii negri care se 
apropiau şi fugea cât îl ţineau picioarele. 

Hayden trase, dar rată - şi, în clipa următoare, oamenii 
mascaţi îl ajunseră din urmă pe Farnsworth. Caii lor negri ca 
pana corbului se depărtară unul de altul, astfel că îl înconjurară 
pe ofiţer şi, înainte să se dumirească ce se petrecea cu el, 
Farnsworth fu înhăţat şi dus departe. Cu copitele armăsarilor 
scăpărând, călăreţii se îndepărtară, târându-l după ei pe 
sărmanul locotenent. Farnsworth ţipa jalnic, dar nimeni nu 
îndrăzni să tragă, de teamă să nu-l nimerească. În clipa 
următoare, atât ofiţerul, cât şi răpitorii lui dispărură într-un nor 
de praf. 

Ascultând de un imbold brusc, Sarah dădu să alerge după ei, 
dar Hayden o opri, ţinând-o cu o mână de fier. 

— Staţi! zise el. 

— Ce înseamnă asta? Nu vreţi să-l ajutaţi pe Farnsworth? 

— Nu mai poate fi ajutat. 

— La naiba, cum puteţi spune asta? Este subordonatul 
dumneavoastră! Sunteţi răspunzător pentru el! 


— Ca şi pentru ceilalţi bărbaţi de aici, ripostă Hayden dur, şi 
sunt răspunzător şi pentru dumneavoastră, Lady Kincaid. De 
aceea vă ordon să rămâneţi la adăpost... 

Se întrerupse în mijlocul propoziției, când ceva cedă la braţul 
lui drept. Uluit, privi în jos şi văzu cum mânecile uniformei i se 
colorează în negru. Abia atunci simţi durerea. 

— La naiba! exclamă Hayden strângând din dinţi, în timp cei 
se făcea brusc rău. 

Genunchii i se înmuiară şi căzu la pământ. 

— Sunt rănit... 

Sarah îl prinse şi îl ajută să se întindă pe nisip. 

— Sir Jeffrey, repede! îl chemă ea pe consilierul regal. Aveţi 
grijă de el... 

În timp ce în jurul lor lupta era în plină desfăşurare, Jeffrey 
Hull se lăsă în genunchi pentru a se ocupa de ofiţerul rănit. 
Sarah îi smulse lui Hayden revolverul şi se avântă ea însăşi în 
luptă. Făcu să zboare din şa un călăreț mascat, care trecea 
răcnind şi trăgând cu flinta; două gloanţe îşi ratară ţinta. Apoi 
revolverul Martini-Henry scoase clinchetul neplăcut pe care 
Sarah îl auzise deja - şi nu era singura în această situaţie. 

— Nu mai am muniţie! anunţă un caporal din cealaltă parte a 
poziţiei apărate de Sarah şi de husari. 

— Nici eu, spuse şi unul dintre camarazii săi. 

După faţa tulburată a lui Milton Fox nu era urmă de îndoială 
că şi el trăsese ultimul glonţ. 

— Of, bombăni Sarah amar, pregătiţi-vă pentru lupta corp la 
corp. Sus baionetele! 

Puţinii soldaţi care mai erau în stare să lupte se priviră 
întrebător, nesiguri dacă ar trebui să urmeze ordinul dat de un 
civil. Mai ales că era vorba de o femeie... 

— Haideţi, ce mai aşteptaţi? le strigă Hayden, rănit, oamenilor 
săi. Lady Kincaid are comanda... 

Cuvintele ofițerului se transformară într-un geamăt răguşit. 
Ochii lui Hayden se dădură peste cap şi ofiţerul îşi pierdu 
cunoştinţa, nu înainte de a trage o înjurătură printre dinţi. 
Soldaţii, în mod evident bucuroşi că le spusese cineva ce să facă, 
urmară ordinul lui Sarah. 

Infipseră în mare grabă baionetele în vârful puştilor şi 
aşteptară îndârjiţi să vadă ce se va mai întâmpla. Fără să stea pe 


gânduri, Sarah întinse mâna după sabia lui Hayden şi se înarmă 
cu ea. Nu era obişnuită să lupte cu sabia, dar era hotărâtă să-şi 
vândă pielea cât mai scump. 

Cu ochii micşoraţi, Sarah scrută întunericul care se lăsase 
între timp şi care era străpuns doar de vâlvătăile focului; aştepta 
ca oamenii mascaţi să-şi facă din nou apariţia şi să-i atace, ca 
lupta să se încheie în mod sângeros. 

Dar oamenii mascaţi nu se mai întoarseră. 

Noaptea îi înghiţise cu armăsarii lor negri cu tot şi nu părea 
dornică să-i scoată iar la iveală. În orice caz, aceasta fu impresia 
lui Sarah când parcurse cu privirea tabăra distrusă, în care 
pâlpâia ici-colo focul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sir Jeffrey. Unde au dispărut? 

— Departe! se mărgini Sarah să răspundă. S-au retras. 

— Atunci am câştigat lupta, continuă Fox plin de speranţă. Am 
pus inamicul pe fugă... 

— Nu prea, îl contrazise Sarah şi îi aruncă o privire lui Kamal, 
care se afla la vreo douăzeci de metri. 

Pe faţa tuaregului se citea ceea ce bănuise şi ea deja. Că 
oamenii mascaţi se retrăseseră dintr-un singur motiv - pentru a 
ataca din nou, învăluiţi în întunericul nopţii... 


Timpul se scurse chinuitor de încet. 

De la surprinzătoarea retragere a oamenilor mascaţi 
trecuseră abia două ore. De atunci, atacatorii nu se mai 
arătaseră la faţă şi, desigur, Sarah şi însoțitorii ei se întrebau ce 
urmărea duşmanul. 

Voia să-i înspăimânte? Credeau oare duşmanii lor că ar 
depune armele dacă incertitudinea cu privire la viitorul lor s-ar 
prelungi suficient de mult? Că ar încerca să o ia la fugă şi că, în 
acest caz, ar fi o pradă mai uşoară pentru ei? 

Nu că ar fi fost vreo deosebire; dacă se ajungea la o nouă 
înfruntare, miza nu mai era supraviețuirea, ci cum să-şi vândă 
cât mai scump pielea. În acest scop husarii lui Hayden şi 
tuaregii lui Kamal strânseseră rândurile; în lupta contra unui 
duşman comun, foştii rivali deveniseră aliaţi. 

In mijlocul taberei, acolo unde se aflase odinioară cortul lui 
Kamal, se refugiaseră supraviețuitorii, care formaseră o poziţie 
puternică. Dintre husari rămăseseră în viaţă şase oameni, dintre 


care doi atât de grav răniţi, încât nu mai puteau ţine arma în 
mână. Hayden nu îşi recăpătase încă cunoştiinţa, dar cel puţin 
Sir Jeffrey reuşise să-i oprească pe moment sângerarea braţului. 
Consilierul regal scăpase teafăr şi nevătămat. Milton Fox nu 
avea decât o rană uşoară, provocată de un glonţ tras pieziş, care 
abia îl atinsese în trecere. Opt tuaregi plătiseră cu viaţa lupta 
împotriva tâlharilor mascaţi. Şapte războinici ai deşertului mai 
erau încă în viaţă, de asemenea, opt femei şi zece copii. Situaţia 
lor era disperată, inamicul se dovedise necruţător. Era foarte 
probabil ca niciunul dintre ei să nu supravieţuiască dimineţii 
următoare; chiar înainte să se crape de ziuă, inamicul fără chip 
va ataca probabil din nou şi noaptea se va încheia cu o baie de 
sânge... 

— Propuneri, domnilor? se adresă Sarah lui Kamal, lui Sir 
Jeffrey şi lui Milton Fox, care se strânseseră pentru o scurtă 
discuţie. V-aş fi foarte recunoscătoare pentru o idee salvatoare. 
Mă îndoiesc, totuşi, că există o cale de ieşire. 

— Cred că avem o alternativă mai bună decât să ne lăsăm 
măcelăriți de oamenii mascaţi, ripostă Milton Fox. 

— Într-adevăr? îl privi Sarah întrebător. Vă ascult, inspectore. 

— Sunt de părere să le propunem inamicilor noştri să purtăm 
tratative. Dacă am capitula şi am reuşi să negociem un 
armistițiu... 

— Condiţii? Kamal râse amar. Ştiţi cum arată în deşert 
condiţiile unei capitulări? 

— Păi, nu. 

— Atunci să vă spun eu: cei mai norocoşi sunt împuşcaţi. 
Chiar şi cei care sunt alungaţi fără o înghiţitură de apă în 
deşert, unde sfârşesc groaznic, pot încă vorbi de noroc. 

— Şi cei care sunt mai puţin norocoşi? se interesă şovăielnic 
Sir Jeffrey. Aproape mi-e teamă să întreb... 

— Sunt vânduți caravanelor de sclavi şi daţi pe mâna celui 
care plăteşte mai mult. Pe bărbaţi îi aşteaptă munca în mine, 
căreia nu-i supraviețuiesc nici două luni. Copiii şi femeile în 
schimb... 

— Nu voiam să aflu totul atât de precis, îl întrerupse Sarah. 
Mai credeţi că este indicat să negociem, mister Fox? 

— Acum, admise inspectorul de la Scotland Yard roşind, în 
acest caz special... Ce este asta? 


Strigătul de alarmă al unuia dintre străjerii postați de Sarah şi 
de Kamal în jurul locului lor de campare îl întrerupse pe Fox. 

Bărbatul - era un husar - arătă agitat spre exteriorul învăluit 
în întuneric. Cum focul din tabără se stinsese şi doar ici şi colo 
mai pâlpâia cenuşa încinsă, de jur împrejur domnea o beznă de 
nepătruns. Şi din acest întuneric se desprinse în momentul 
următor un călăreț. 

Era un singur om, care se apropia de ei călare. Cu sabia lui 
Hayden în mână, Sarah privi spre călăreț fără să-şi piardă 
cumpătul şi răsuflă liniştită când constată că acesta purta 
uniforma roşie a husarilor regali. 

— Farnsworth, este Farnsworth! strigă Milton Fox agitat. 

Dar ceva părea să fie în neregulă cu calul şi cu călăreţul. 
Armăsarul se apropia foarte lent. Rămânea locului iar şi iar şi-şi 
scutura copitele, în timp ce conturul lui se profila tot mai clar în 
întuneric. Uşurarea iniţială a lui Sarah se transformă în groază 
când văzu că trupul care stătea pe spatele calului rămăsese fără 
cap. 

— Farnsworth! exclamă Sir Jeffrey. Ce oribil... 

Calul rămăsese la circa zece metri depărtare, cu groaznica lui 
povară în spate. Trupul decapitat fusese fixat în şa cu ajutorul 
unor frânghii şi a două lănci încrucişate: o solie a oamenilor 
mascaţi, al cărei mesaj era foarte clar... 

Sarah îşi întoarse  înfiorată privirea şi văzu fețele 
înspăimântate ale însoţitorilor ei. Sir Jeffrey îşi făcu semnul 
crucii şi rosti încetişor o rugăciune, Milton Fox se făcuse alb ca 
varul. 

— Răul, şopti Kamal. După atâtea milenii continuă să 
acţioneze... 

Sarah era stupefiată. În sinea ei era indignată de o astfel de 
barbarie, şi ororii ei faţă de cruda vărsare de sânge i se adăuga 
furia resimţită împotriva duşmanului necunoscut. Dezgustată, 
Sarah aruncă sabia lui Hayden în nisip şi se ridică în picioare; în 
mânia ei nu ţinu cont de faptul că ieşea astfel din adăpost şi că 
se expunea gloanţelor inamicului. 

— La naiba! strigă ea în noapte. Ce înseamnă asta? Unde vă 
ascundeţi? Arătaţi-vă, voi, laşi vrednici de milă, sau nu sunteţi 
nici măcar suficient de bărbaţi, încât să vă opuneţi unei femei 
lipsite de apărare? 


Întâi păru că gestul ei nu provocase nicio reacţie. Sarah 
scrută întunericul nopţii, ştiind că duşmanul crud se ascundea 
undeva în beznă - când, deodată, din întuneric se desprinse din 
nou o umbră. 

Iarăşi era un călăreț, de data asta, ce-i drept, cu capul pe 
umeri; purta veşmântul negru al atacatorilor. Faţa îi era 
acoperită, mai puţin o mică porţiune, iar ochii aruncau fulgere în 
lumina slabă a făcliilor. 

— Ia te uită! îi strigă Sarah mânioasă. Şobolanii deşertului îşi 
arată în sfârşit chipul. 

Călărețul străin nu ripostă. Se apropie la douăzeci de metri de 
ei; părea convins că nu se va trage asupra lui. Apoi îşi struni 
calul şi îi aruncă lui Sarah o privire care îi îngheţă sângele în 
vine. 

— Sunteţi învinşi, le comunică el. 

Avea un puternic accent arab; totuşi engleza lui era 
inteligibilă. 

— Fie ne acceptaţi condiţiile, fie nu veţi mai apuca ziua de 
mâine. 

— Ne puneţi condiţii? întrebă Sarah cu semeţie. După ce am 
ucis pe atâţia dintre voi? 

— De ambele părţi au căzut războinici, i se răspunse, dar 
sunteţi puţini la număr şi abia dacă mai aveţi muniţie. Nu veţi 
supravieţui următorului nostru atac. De aceea vă sfătuiesc să ne 
acceptaţi condiţiile sau veţi sfârşi toţi ca Uniformă-Roşie. 

— Şi cum arată aceste condiţii? dori să afle Sarah. Îi repugna 
acest fapt, dar trebuia să admită că, prin fiecare cuvânt rostit, 
căpetenia atacatorilor avea dreptate. Vreţi să ne faceţi sclavi şi 
să ne vindeţi neguţătorilor nubieni? 

— Nu, îi dezvălui succint călăreţul. Cerem doar livrarea unei 
singure persoane - Sarah Kincaid. 

Să-şi audă numele menţionat în atare împrejurări o tulbură pe 
Sarah. Totuşi, îşi controlă emoţiile. Altcineva în locul ei şi-ar fi 
pierdut cumpătul. 

— La, respinse Kamal categoric propunerea. Asta nu intră în 
discuţie! 

— Are dreptate, îl susţinu Sir Jeffrey. 

— Atunci veţi muri cu toţii, domnilor, spuse Sarah lucrurilor 
pe nume. 


— Oricum vom muri, clătină Kamal din cap. Ţi-am spuse deja, 
Sarah: aceşti oameni urmăresc să nimicească lumea; moartea şi 
distrugerea sunt însoțitorii lor. Orice ţi-ar făgădui, tot ne vor 
ucide. 

Sarah îşi muşcă buzele. Nu îi scăpă felul cum o priveau 
femeile şi copiii; deşi nu înțelegeau limba engleză, păreau să fi 
priceput cerința călăreţului, iar în privirile lor licărea o urmă de 
speranţă. O speranţă pe care Sarah putea să o menţină vie sau 
să o zădărnicească... 

— Ce se întâmplă cu însoțitorii mei dacă mă predau? îi strigă 
ea omului mascat. 

— Li se va asigura libera trecere. 

— Cine îmi garantează că vă veţi ţine de cuvânt? întrebă 
Sarah, şi ar fi putut jura că, în spatele năframei, pe faţa 
călăreţului mijise un rânjet răutăcios. 

— Nimeni, îi comunică el. Va trebui să aveţi încredere în noi. 

Sarah trase adânc aer în piept. Pentru a cerceta cât de demni 
de încredere erau aceşti oameni ajungea să se gândească la ce 
păţise bietul Farnsworth. Oamenii mascaţi demonstraseră încă o 
dată că nu se dădeau înapoi de la nicio fărădelege - şi acum 
Sarah trebuia să li se predea de bunăvoie? 

— Nu face asta, Sarah, o conjură Kamal, care părea să-i fi 
ghicit gândurile. Nu merită... 

— Să nu merite? clătină Sarah din cap. Avem aici femei şi 
copii nevinovaţi... 

— Aceste femei şi aceşti bărbaţi sunt tuaregi, îi explică 
mândru Kamal. Lupta este viaţa lor şi nu vom da înapoi de la a 
face ceea ce se cuvine, atunci când este cazul. 

— Asta înseamnă că vor muri, dacă nu mă predau. 

— Oricum îi ameninţă această soartă. Succesorii lui Meheret 
nu obişnuiesc niciodată să se ţină de cuvânt. Trădarea îi 
însoţeşte ca o umbră, înţelegi? g 

Sarah dădu din cap a confirmare. Işi amintea bine spusele 
bătrânului Amon şi, desigur, o parte din ea bănuia că tuaregul 
avea dreptate. Totuşi - putea să le condamne, în baza unei 
simple presupuneri, pe toate aceste femei şi pe copiii lor la o 
moarte sigură? 

Sigur că lui Sarah îi era frică. Fireşte că se temea să se 
predea inamicilor şi să fie la bunul lor plac - dar, atât timp cât 


exista o cât de mică şansă ca mascaţii să-şi ţină de data asta 
cuvântul şi ca oameni nevinovaţi să fie salvaţi, nu avea altă 
perspectivă. 

— Nu am de ales, conchise Sarah. Dacă refuz, suntem în orice 
caz pierduţi. Aşa rămâne măcar şansa ca voi să supravieţuiţi. 

— Această şansă este înşelătoare, insistă Kamal. 

— Cum putem fi atât de siguri? sări Milton Fox în sprijinul 
afirmației lui Sarah. Nu ar trebui să luăm măcar în calcul 
posibilitatea ca mascatul să spună adevărul? Ca el şi oamenii lui 
să se ţină de cuvânt? Să închei tratative şi să aştepţi un 
deznodământ cert mi se pare a fi cea mai raţională atitudine. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră, inspectore, zise Sir Jeffrey, 
înainte ca altcineva să ia cuvântul, sunteţi un laş. Pentru a vă 
salva pielea nu vă jenaţi să daţi pe mâna acestor barbari o lady 
aflată sub protecţia noastră. 

— Aflată sub protecţia noastră? ridică Fox din sprâncenele 
sale subţiri. Nu sunt nici garda de corp a lui Lady Kincaid, nici 
escorta ei personală, de aceea nu vă înţeleg riposta, Sir Jeffrey. 

— Nu? Consilierul regal îi aruncă o privire mustrătoare. Poate 
chiar nu înţelegeţi. Mă întreb totuşi cum de vă mai puteţi uita în 
oglindă fără a izbucni în lacrimi de ruşine. Lady Kincaid, i se 
adresă el apoi lui Sarah, vă admir curajul şi ţinuta, dar nu voi 
îngădui să vă predaţi singură duşmanului. Dacă vă veţi hotărî să 
mergeţi, atunci vă voi însoţi. 

— Este foarte cavaleresc din partea dumneavoastră, Sir 
Jeffrey, ripostă Sarah, dar mi s-a cerut să mă predau singură şi 
nu voi îngădui ca dumneavoastră... 

— Voi veni şi eu, zise Kamal, şi se ridică. 

Depuse tagelmust-ul. 

— Nu, Kamal, nu vreau asta. Ai făcut deja prea mult... 

— Este menirea mea, puse el lucrurile la punct. Inshalah. 

Sunetul vocii lui avea ceva definitiv, astfel că Sarah înţelese 
că orice ripostă ar fi fost zadarnică. În plus, loialitatea ambilor ei 
însoțitori o mişca atât de mult, încât preţ de o clipă nu putu 
scoate niciun cuvânt. Ce drum lung străbătuseră ei de la 
întoarcerea din Cairo - din toate punctele de vedere... 

Sarah îi privi pe amândoi, primind de la fiecare o aprobare 
hotărâtă din cap. Respiră adânc, trăgând în piept aerul nopţii, 
îmbibat de fum amar, şi i se adresă, în sfârşit, călăreţului 


mascat. 

— Sunt de acord, declară ea cu voce fermă. Mă voi preda de 
bunăvoie, dacă în schimb li se asigură însoţitorilor mei liberă 
trecere. 

— Desigur, se mărgini să răspundă călăreţul. 

— În plus, mă vor însoţi aceşti domni. 

Omul mascat izbucni în râs. 

— Dacă le face plăcere. Să nu spună nimeni că nu suntem 
drepţi cu duşmanii noştri. 

— Într-adevăr, replică Sarah amar, privind cu coada ochiului 
torsul locotenentului Farnsworth. Totuşi, vreau o dovadă de 
încredere. Cer ca oamenii noştri să se poată retrage imediat. 
Trebuie să primească apă suficientă şi opt cămile pentru 
transportul copiilor şi al răniților. 

— Ce mai ceri, femeie? 

— Dacă misiunea voastră este să mă prindeţi vie, atunci îmi 
veţi îndeplini toate cerinţele, replică Sarah cu o privire 
provocatoare. 

Călărețul mascat îşi luă un răgaz de gândire, însă, în cele din 
urmă, încuviinţă. 

— Madbut. 

Kamal îi zâmbi recunoscător lui Sarah, apoi se întoarse spre 
tuaregii rămaşi şi schimbă câteva replici cu ei. Cum discutau în 
limba lor, Sarah nu-şi putu da seama despre ce era vorba, dar îl 
auzi pe Kamal vorbind apăsat şi îl văzu gesticulând de zor. 

Războinicii încuviinţară şi se pregătiră de marş. Cum tuaregii 
erau nomazi şi obişnuiţi să meargă dintr-un loc într-altul, nu 
dură mult până când îşi împachetară puţinele lucruri care le mai 
rămăseseră - în general, apă şi un pic de provizii de mâncare. 
Armele de foc nu le erau de folos fără muniții, totuşi fură luate şi 
ele. Opt cămile, care stăteau fără stăpân în mijlocul rămăşiţelor, 
fură luate şi încărcate cu lucrurile necesare. Răniţii - printre 
care şi Stuart Hayden, încă inconştient - fură aşezaţi pe tărgi 
încropite la iuţeală din stinghiile corturilor. 

Kamal încredinţă conducerea unuia dintre tuaregi, în timp ce 
Sarah îi transmise lui Milton Fox comanda asupra husarilor. Ce-i 
drept, îi atrase atenţia inspectorului ca la nevoie să urmeze 
indicaţiile tuaregului, care dispunea de o experienţă net 
superioară în ceea ce privea supraviețuirea în deşert. Sub ochii 


călăreţului mascat, care asistase impasibil la toate pregătirile de 
plecare, micul convoi părăsi tabăra şi, la scurt timp, dispăru 
după crestele dunelor; doar Sarah, Sir Jeffrey şi Kamal rămaseră 
în urmă. 

Nu rămaseră mult timp singuri - căci deodată noaptea păru să 
se însufleţească în jurul lor. 

Războinici înveşmântaţi în negru, care se apropiaseră sub 
protecţia nopţii până aproape de tabără, îşi făcură apariţia, şi 
Sarah înţelese că acţionase corect. Căci, dacă ar fi refuzat să se 
predea, atât însoțitorii ei, cât şi femeile şi copiii tuaregilor ar fi 
fost morţi deja... 

Mascaţii îi luară prizonieri pe Sarah şi pe însoțitorii ei; îi 
deposedară de arme, le legară mâinile şi le acoperiră ochii, ca să 
nu poată vedea încotro mergeau. 

Sub ameninţarea armelor, fură conduşi spre un viitor incert. 


5 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
INSEMNARE 


Împreună cu însoțitorii mei am fost dusă într-un loc 
necunoscut. Pentru că mi-am pierdut simţul timpului, nu pot 
estima durata călătoriei noastre, desfăşurate întâi pe jos, 
apoi călare. 

S-a crăpat de mult de ziuă; cât de mare este distanţa 
parcursă nu pot estima şi nici nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
însoțitorii mei, cărora li se asigurase liberă trecere. Ce ne 
aşteaptă pe Sir Jeffrey, pe Kamal şi pe mine nu pot decât să 
încerc să-mi închipui. Pe cât de recunoscătoare le sunt celor 
doi pentru sprijinul pe care mi l-au acordat, pe atât de puţin 
inspirată a fost hotărârea lor. Căci mi se pare evident că 
niciunul dintre noi nu va părăsi viu tabăra conspiratorilor... 


Momentul în care lui Sarah Kincaid i se îndepărtară legăturile 
de la ochi fu marcat de grijă şi de bucurie totodată. O încerca 
grija în legătură cu situaţia ei şi a însoţitorilor ei. Însă această 
grijă păli când Sarah văzu în a cui companie se afla. 

Răpitorii îi închiseseră pe Sir Jeffrey, pe Kamal şi pe ea într-o 
colibă din piatră. Prin crăpăturile pereţilor pătrundea o lumină 
slabă, care brăzda aerul prăfos. Şi, dincolo de acest grilaj de 
lumină, în cel mai îndepărtat colţ al locuinţei primitive, stătea 
ghemuit un om pe care Sarah îl cunoştea foarte bine. 

Pielea îi era arsă de soare, avea părul şi barba vâlvoi şi 
hainele ferfeniţă. Dar bărbatul care dormea sprijinit de perete 
era fără îndoială Mortimer Laydon. În ciuda condiţiilor 
dramatice ale revederii lor, Sarah nu-şi putu crede ochilor de 
bucurie. 

— Unchiule Mortimer? întrebă ea blând. 

Laydon nu reacţionă. Medicul reginei slăbise. Avea obrajii 
supţi. Coşul pieptului i se ridica şi cobora în ritmul răsuflării 
şuierătoare. 


— Unchiule! i se adresă Sarah, de această dată mai tare. 

Mortimer Laydon îşi reveni. Clipi des, privi buimac în jur, ca şi 
cum ar fi uitat în ce loc trist se afla. Cătuşele cu care îi erau 
legate încheieturile mâinilor răsunară uşor când se ridică. În 
momentul următor, o recunoscu pe Sarah. 

— Bună ziua, unchiule Mortimer, murmură ea. 

— Sarah? Naşul ei o privi neîncrezător. Este imposibil! Nu e 
decât un vis, o festă pe care mi-o joacă simţurile mele slăbite 
sau...? 

— Nu este un vis, vechi prieten, pot să vă asigur, zise Sir 
Jeffrey în chip de răspuns. Nepoata dumneavoastră este tot atât 
de reală pe cât sunt şi eu - şi din păcate şi aceşti pereţi care ne 
ţin închişi. N 

— Jeffrey, vechiul meu prieten... Sarah... In ochii lui Laydon 
se iviră lacrimi de recunoştinţă. Cum este posibil? Am murit deja 
şi am ajuns în cer? 

— Nu, unchiule, surâse Sarah. Eşti încă viu şi, cum a spus 
deja Sir Jeffrey, nu este deloc un vis, ci pură realitate. Am venit 
să te căutăm şi să te eliberăm... 

— Domnul să vă răsplătească de o mie de ori mai mult. 
Laydon îi aruncă o privire lui Kamal, care era întins pe jos lângă 
Sarah şi Hull, tot în lanţuri, ca şi ei. Şi ce este cu el? 

— Acesta este Kamal, unchiule Mortimer, îi explică Sarah, un 
prieten bun, care ne-a ajutat foarte mult. 

— Înţeleg... Dar cum m-aţi găsit? Şi cum aţi venit aici? Sunteţi 
prizonieri ca şi mine... 

— E o poveste lungă, unchiule Mortimer, zise Sarah şi se 
strădui să istorisească succint ce se întâmplase de la răpirea lui 
Laydon. 

Mai omise câte ceva, alte lucruri le rezumă, astfel încât să 
ofere o prezentare pe scurt a celor petrecute. 

— Pe tot ce am mai sfânt, murmură Laydon, după ce Sarah 
termină de povestit, nu ar fi trebuit să veniţi. Nu trebuia să vă 
înhămaţi la această acţiune nefericită de recuperare a mea. 
Duşmanul cu care avem de-a face este periculos. Sunt fanatici, 
diavoli cu chip de om... 

— Cine sunt? se interesă Sir Jeffrey. Aţi reuşit să aflaţi ceva 
despre aceşti oameni? 

— Nu mult, clătină Laydon din cap. Doar că se numesc 


succesorii lui Meheret - indiferent ce-o însemna asta - şi că se 
află în spatele a ceea ce ei numesc „Umbra”. Se îmbracă în 
veşminte negre, îşi acoperă feţele şi cei mai mulţi sunt arabi. 

— Cei mai mulţi? dori Sarah să afle mai mult. Aşadar, nu toţi? 

— Nu, se află un alb printre ei. Teamă mi-e că este un 
concetăţean de-al nostru. 

— Să se afle un englez printre aceşti barbari? Jeffrey Hull făcu 
o faţă neîncrezătoare. Îmi vine greu să cred asta. 

— Nu doar atât, Sir Jeffrey. Sarah surâse amar. Englezul este, 
probabil, chiar capul bandei. 

— Este adevărat, o susţinu naşul ei. Am auzit de mai multe ori 
cum le dădea indicaţii celorlalţi. De unde ştii, copila mea? 

— Am fost de la început de părere că informaţiile pe care 
aceştia le deţin despre Curtea regală britanică sunt mult prea 
personale, ca să poată intra în posesia lor o mână de răzvrătiți 
egipteni. Avem de-a face aici cu o conjurație de mari proporţii şi 
am toate motivele să presupun că Liga Egipteană este 
amestecată în ea. g 

— Liga Egipteană? Laydon o privi stupefiat. Iți dai seama ce 
spui, copila mea? 

— Cred că da, unchiule. 

— Dar, îngăimă Sir Jeffrey consternat, de ce nu mi-ați spus 
nimic despre asta în tot acest răstimp? 

— Pentru că nu ar fi schimbat cu nimic misiunea noastră, 
replică Sarah, şi pentru că, pe de altă parte, nu puteam fi 
sigură... 

— ... Dacă nu fac parte dintre duşmani, termină Sir Jeffrey 
propoziţia, imperturbabil. Înţeleg. 

— Iertaţi-mi reticenţa, dar du Gard şi cu mine am crezut că 
era singura posibilitate de a afla dacă se infiltrase un trădător 
printre noi. Acum însă du Gard este mort şi nu văd de ce... 

— Du Gard este mort? întrebă Laydon şocat. 

Moartea francezului reprezenta una dintre chestiunile pe care 
Sarah le trecuse sub tăcere deoarece îi venea greu să vorbească 
despre asta. 

— Da, confirmă ea acum laconic. N 

— Sarah. Mortimer Laydon îşi muşcă buzele. Îmi pare rău. 
Gândul că un prieten apropiat al tău a murit căutându-mă pe 
mine Îmi este aproape insuportabil... 


— Ştiu, unchiule Mortimer, îl asigură Sarah. Nu-ţi mai face 
griji în legătură cu asta. Dacă cineva poartă răspunderea pentru 
cele petrecute, atunci aceea sunt eu. Poate că ai avut dreptate, 
Kamal. Am răscolit ceva ce mai bine rămânea ascuns şi acum 
plătim preţul pentru acţiunile noastre. 

— Nu aveţi voie să spuneţi asta, ripostă Sir Jeffrey, înainte să 
apuce tuaregul să răspundă. Uitaţi că această acţiune de 
căutare urmărea nu doar eliberarea naşului dumneavoastră, ci 
şi elucidarea unei enigme, poate ultima de atare importanţă, 
îngropate în trecut. Şi în această privinţă am ajuns departe, 
Lady Kincaid! Aţi dus arheologia cu un pas mai departe, iar eu 
sunt convins că tatăl dumneavoastră ar fi mândru de fiica lui. 

— E prea puţin, Sir Jeffrey. Sarah clătină din cap. Tatăl meu 
se dedicase trup şi suflet arheologiei; în trecut îşi găsise scopul 
şi menirea. Dar nu ar fi socotit bine-venită obţinerea unor 
rezultate ştiinţifice cu preţul vărsării sângelui unor oameni 
nevinovaţi. 

— Aiureli, pufni Sir Jeffrey. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Nu 
aţi fi putut împiedica asta. Nimeni nu s-a aşteptat la atacul 
acestor sălbatici. Marile descoperiri au presupus în toate 
vremurile şi sacrificii. 

— Marile descoperiri? Mortimer Laydon o privi întrebător pe 
Sarah. Ai găsit ceea ce caută această grupare? 

— Asta, nu, tăgădui Sarah, dar ştiu unde se află locul numit de 
ei „Umbra lui Thot”. Acolo este ascuns ceea ce este căutat 
zadarnic de trei mii de ani: Cartea lui Thot, cu tainele cuprinse 
în ea. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, căutarea ei mă va 
duce la tine, unchiule Mortimer. 

— A-asta este incredibil, şopti medicul. Şi cum...? 

— Linişte! şuieră Kamal, care tăcuse până atunci. Vine cineva. 

Într-adevăr, în momentul următor se auziră paşi scârţâind pe 
nisip, care se apropiau rapid. Razele de lumină din colibă 
pâlpâiră şi uşa din lemn vechi se deschise. Intră un bărbat 
îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, pe care Sarah îl 
recunoscu imediat drept căpetenia războinicilor cu care 
negociase în cursul nopţii. 

— Bine, zise el într-o engleză cu accent puternic, dar fluentă. 
Văd că aveţi companie, doctore. Sunteţi mulţumit acum? 

— Deloc. Laydon clătină din cap. Voi fi mulţumit doar când 


vom fi cu toţii liberi şi gâtlejurile voastre mizerabile vor atârna 
în laţul călăului. 

Mascatul râse grosolan. 

— Nu se va ajunge la asta, doctore. 

— Nu fiţi atât de sigur, îi recomandă Sarah. De ce ne ţineţi 
aici prizonieri? Ce aveţi de gând cu noi? Ce urmăriţi în definitiv? 

— Ştii foarte bine ce căutăm, femeie. 

— Da, dar nu veţi primi ce doriţi. 

— Nu fi atât de sigură. Ştim precis că tu cunoşti locul unde se 
ascunde misterul lui Thot. 

— Şi ce dacă? întrebă Sarah bătăioasă. Chiar credeţi că aş 
destăinui secretul unei bande de ucigaşi nelegiuiţi? Sarah râse 
ironic. Cum vreţi să obţineţi asta? 

— Poate aşa, replică arabul în treacăt, scoţându-şi de sub 
caftan revolverul încărcat, şi trase fără atenţionare asupra lui 
Sir Jeffrey. 

— Nu! strigă Sarah îngrozită, dar era deja prea târziu. 

Jeffrey Hull rămase ca lovit de trăsnet, cu ochii aţintiţi asupra 
coapsei drepte, în care se căscase o deschizătură mare cât 
degetul. 

Sângele ţâşnea din rană, năclăindu-i pantalonii şi podeaua. 
Consilierul regal se făcu alb ca varul la faţă, fiind în pragul 
leşinului. 

— Porc mizerabil! strigă Sarah, zăngănindu-şi lanţurile. 

Războinicul nu se lăsă impresionant. 

— Ce este? întrebă el cu arma aţintită de data asta asupra lui 
Mortimer Laydon. Să continui? Când vei vedea cum însoțitorii 
tăi se fac bucățele, îţi vei schimba cu siguranţă părerea. Poţi 
totuşi să-i scuteşti de asta... 

Sarah avea sentimentul că se prăbuşeşte într-o prăpastie 
nesfârşită şi înţelese că nu avea nicio şansă împotriva unei astfel 
de violenţe lipsite de scrupule, că mascatul îi descoperise 
punctul slab, că nu ar fi avut forţa să privească fără să intervină 
cum însoțitorii ei erau măcelăriți în faţa ochilor ei. Pieptul i se 
ridica şi cobora în ritmul răsuflării anevoioase, pumnii i se 
strânseră cu o furie neajutorată. Totuşi, îi era clar că trebuia să 
facă ce i se ceruse, altfel ceilalţi vor pieri de o moarte crudă... 

— Nu le spune nimic, Sarah, o îndemnă cu insistenţă Kamal. 
Oricum ne vor omori. 


— Taci, câine! se repezi mascatul la el. Ca fiu al deşertului 
trebuie să ştii că există multe căi de a muri - şi nici pe departe 
toate rapide şi uşoare. 

Arabul îşi dădu capul pe spate şi râse batjocoritor, şi Sarah 
Kincaid simţi pentru prima dată în viaţă ură adevărată. Mânie 
faţă de omul care o chinuia aşa. „Fie cum vrea el, îşi zise ea. Dar 
la urmă el şi ceilalţi conjuraţi nu vor triumfa...” 

— Bun! strigă ea în aparenţă resemnată. Aţi câştigat. Voi 
căuta Umbra lui Thot şi îi voi elucida misterul, cu condiţia să i se 
permită lui Kamal să mă însoţească. 

— Acest câine bun la nimic? 

Căpetenia îi aruncă tuaregului o privire dispreţuitoare. 

— A fost ghidul meu pe parcursul expediției şi am nevoie de 
el, explică Sarah categoric. Şi cer să i se permită doctorului 
Laydon să îngrijească rana celuilalt însoțitor al meu. Este medic 
şi-l va putea ajuta. 

Prin deschizătura pentru ochi, mascatul îi privi scrutător pe 
prizonieri, pe rând. 

— De acord, declară el apoi. Când vrei să porneşti la drum? 

— La lăsarea întunericului, răspunse Sarah. Trebuie să mă 
orientez după poziţia stelelor. 

— Madbut, zise mascatul. Sunt de acord. 

— Am nevoie de unelte de săpat şi de frânghii, în plus, de 
arme. 

— La ce bun? 

— Ca să ne putem apăra, la ce altceva? 

— Unelte veţi primi, arme însă nu. Nu trebuie să comiţi 
greşeala de a mă lua de prost, femeie! Vă vom observa cu 
atenţie. Şi dacă veţi încerca să fugiţi sau să ne înşelaţi, 
însoțitorii tăi aflaţi aici vor avea parte de o moarte crudă, te 
asigur de asta. 

— Ce este cu şeful vostru? ceru să afle Sarah. 

— Ce să fie cu el? 

— Aş vrea să vorbesc cu el, înainte de a porni la drum. 

Căpetenia se mărgini să râdă. 

— Ceri prea mult, femeie, zise el înainte de a se întoarce şi de 
a părăsi coliba. Din mers le ordonă gărzilor să-l elibereze pe 
Mortimer Laydon, pentru ca acesta să se poată ocupa de rana 
lui Sir Jeffrey. Naharak sarid. 


— Bună ziua, răspunse Sarah în engleză. 

Apoi prizonierii rămaseră din nou singuri. 

— Noroc în nenoroc, zise Laydon examinând coapsa 
consilierului regal, care gemea de durere. Nu este o rană gravă. 
Voi scoate glonţul şi voi cauteriza rana. Dar ce ai făcut, Sarah? 

— Ce trebuia să fac, răspunse ea forţat. 

— Ai făcut o alegere nobilă pentru viaţa prietenilor tăi, admise 
Kamal. Dar a fost alegerea greşită. Nu mai ştii ce ţi-a spus el- 
Hakim? Că taina lui Thot trebuie să fie protejată cu orice preţ? 

— Nu am uitat cuvintele înţeleptului, îl asigură Sarah, dar îmi 
amintesc şi ce i-am făgăduit. 

— Asta urmăreşti? Să-ţi ţii făgăduiala? 

Privirea lui Kamal trăda scepticism. 

— Recunosc că a fost o vreme când am fost nesigură, 
mărturisi Sarah. Speram să nu se ajungă aşa de departe şi să nu 
fiu nevoită să-mi respect făgăduiala. Dar acum văd că nu am de 
ales. 

— Nu ai de ales? întrebă Mortimer Laydon în timp ce-şi rupea 
mâneca de la cămaşa jerpelită, pentru a opri sângerarea. Ce 
înseamnă asta? Despre ce vorbiţi voi doi acolo? 

— Vorbim despre faptul că taina lui Thot nu trebuie să încapă 
niciodată în mâinile acestei secte. Înainte ca Amon el-Hakim să- 
mi dea un indiciu hotărâtor, a obţinut de la mine promisiunea să 
fac tot ce-mi stă în putinţă pentru ca Focul lui Ra să nu ajungă 
niciodată pe mâna duşmanului, care ar provoca mult rău cu 
această armă. Recunosc că şi curiozitatea mă împinge să aflu 
dacă această armă legendară din timpuri străvechi chiar există - 
şi, dacă da, atunci voi face tot posibilul să o distrug. 

— Cum? întrebă Kamal precipitat. 

— Asta rămâne de văzut la faţa locului. 

— Nu ar fi mai înţelept să aşteptăm pur şi simplu? Evident, 
succesorii lui Meheret nu ştiu unde se află Umbra lui Thot... 

— Dar vor afla, mai devreme sau mai târziu, îşi exprimă Sarah 
convingerea. Astăzi ne aflăm aici, Kamal, şi ştim de ameninţarea 
misterului lui Thot. Ţine de noi să o înlăturăm, o dată pentru 
totdeauna. Acesta este destinul nostru. 

— Inshalah, şopti Kamal. 

— Inshalah, răspunse Sarah. 


Stuart Hayden îşi recăpătase cunoştinţa - şi pentru asta 
plătise un preţ ridicat. Durerea din braţul rănit era atât de 
puternică, încât ofiţerul avea impresia că-i plesneşte partea 
dreaptă a corpului. Cu greu se forţă să stea drept în şa. Lângă 
el, pe spatele cămilei, stătea un băieţandru tuareg, care, 
căutând protecţie, se agăța de uniforma roşie a lui Hayden. Îşi 
pierduse tatăl în lupta contra războinicilor mascaţi. 

Hayden se simţea jalnic şi înfrânt, iar asta nu doar fiindcă îl 
durea rana şi îl chinuia febra, ci şi din cauză că avea conştiinţa 
încărcată. Gândul că Sarah Kincaid se sacrificase de bunăvoie 
pentru a salva viaţa soldaţilor răniţi şi a familiilor de tuaregi îi 
era insuportabil. Nu că ar fi considerat hotărârea ei greşită - 
dată fiind situaţia, nu avusese de ales. Dar, ca bărbat de onoare, 
ar fi fost de datoria lui să o însoţească, aşa cum procedaseră Sir 
Jeffrey şi chiar Kamal. 

Faptul că era rănit şi că în timpul negocierilor nici măcar nu 
fusese conştient nu îl consola pe Hayden; ofițerului nu-i 
convenea nici că tocmai Kamal, cel pe care la început îl 
dispreţuise atât, nu se dovedise doar prinţul unui trib, ci şi un 
adevărat om de onoare. 

Nu-i plăcea că alţii se sacrificau cavalereşte, în timp ce el era 
condamnat la inactivitate, şi imboldul de a face pur şi simplu 
cale-ntoarsă era foarte puternic. Ştia totuşi că aceasta ar fi 
însemnat sinucidere curată şi că nu i-ar fi folosit nimănui. 

— Cum vă simţiţi, căpitane? 

Milton Fox îşi strunise cămila pentru a se apropia de Hayden 
şi-i aruncă ofițerului o privire întrebătoare. Călăriseră toată 
noaptea pentru a se distanţa rapid de războinicii mascaţi şi 
pentru a se asigura că femeile şi copiii tribului tuareg nu mai 
erau în pericol. În acel moment, caravana lor tocmai traversa 
albia de mult secată a unui râu, străjuită pe margini de stânci 
abrupte. 

— Cum aş putea să mă simt? răspunse Hayden pe cât de 
laconic, pe atât de prost dispus. Aşa cum se simte un bărbat 
care a fost rănit, înfrânt şi umilit. 

— Ştiu la ce vă referiţi, încuviinţă inspectorul. La început, mi 
s-a părut o idee salutară să dăm la schimb viaţa lui Lady Kincaid 
pentru a noastră, dar, cu cât mă gândesc mai mult... 

— Ce? Hayden îl privi febril. Aveţi conştiinţa încărcată, 


inspectore? 

— Aiureli, zise Fox a cărui faţă, cu trăsături filigranate, tresări 
neliniștit. Nu mai aveam muniţie şi eram practic înfrânți. Era 
singura opţiune. 

Hayden râse nestăvilit. 

— Mereu există o altă opţiune, inspectore. 

— Scutiţi-mă de cuvintele dumneavoastră despre cinste şi 
onoare, căpitane. Vorbele mari nu ne duc mai departe. Nici 
dumneavoastră nu aţi fi putut salva viaţa lui Lady Kincaid. Ce s- 
a întâmplat s-a întâmplat. 

— Într-adevăr? 

Privirea lui Hayden deveni la fel de înţepătoare ca razele de 
soare care cădeau peste marginea stâncilor şi făceau ca peretele 
opus al râpei să lucească roşu aprins. 

— Atunci de ce îmi povestiţi toate astea? 

— Poate pentru că m-am aşteptat la puţină înţelegere din 
partea dumneavoastră. 

— Înţelegere? Hayden clătină din cap. Nu vreţi înţelegere de 
la mine, inspectore. Vreţi o absoluţiune, pe care eu totuşi nu v-o 
pot acorda. Veţi răspunde singur pentru ce aţi făcut, la fel cum 
şi eu trebuie să răspund pentru faptele mele. Sarcina mea era să 
asigur protecţia lui Lady Kincaid şi a expediției, iar eu am eşuat. 
La fel ca şi dumneavoastră, inspectore... 

— La naiba, ce ar fi trebuit să fac? izbucni Fox. Să mă sacrific, 
cum au făcut Hull şi Kamal? La ce bun? Credeţi-mă, Hayden, 
dacă aş fi avut posibilitatea să câştig în lupta cu mascaţii, nu aş 
fi stat nicio clipă pe gânduri şi mi-aş fi vărsat ultima picătură de 
sânge pentru... 

— Fiţi atent la ce vă doriţi, inspectore, zise Hayden sumbru. 

— De ce? Ce se petrece? 

Hayden nu răspunse. În schimb, arătă cu bărbia spre latura 
estică a râpei, în sus - şi Fox tresări când privi şi el în aceeaşi 
direcţie. Căci marginea prăpastiei fusese împânzită de siluete 
care se profilau, ascuţit şi ameninţător deasupra lor contra 
luminii soarelui de dimineaţă. 

Erau călăreți înveşmântaţi aşa încât să nu poată fi 
recunoscuţi, şi înarmaţi cu lănci. 

— Dumnezeule, şopti Milton Fox, dându-şi seama că trecutul îi 
ajunsese din urmă. 


6 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 
INSEMNARE 


La căderea serii, Kamal şi cu mine am părăsit tabăra. 
Mortimer Laydon şi Sir Jeffrey, care este inconştient de 
când naşul meu i-a extras glonţul din rană, au rămas în 
captivitate; pe misterioasa căpetenie albă a conjuraţilor nu 
am văzut-o la faţă şi încă nu ştim cine se află în realitate în 
spatele conspirației. 

Deocamdată, nici nu avem timp să facem supoziţii în 
această privinţă. Toată atenţia noastră se îndreaptă acum 
asupra căutării misterului lui Thot, care a fost bine păzit 
timp de milenii, iar acum este pe cale să ni se dezvăluie. 
Trebuie să facem tot posibilul ca să nu ajungă pe mâini rele. 
Unde trebuie să căutăm exact nu ştim încă: dar am luat din 
nou urma indicată de stele şi care ne va conduce spre un loc 
cunoscut odinioară sub numele de „Umbra lui Thot”... 


Cămila punea fără chef un picior în faţa celuilalt. Animalul era 
vlăguit de bătrâneţe şi, în plus, suferea de sete; în jurul botului i 
se formase spumă, respiraţia îi era sacadată. 

Desigur, nu întâmplător li se dăduse un animal aşa de slab. 
Astfel, succesorii lui Meheret doreau să-i împiedice pe Sarah şi 
pe Kamal să o ia la fugă, ca şi cum faptul că însoțitorii lor erau 
captivi nu ar fi reprezentat o piedică suficientă pentru ei. Din 
acelaşi motiv, nu li se încredinţaseră arme, iar proviziile de apă 
şi de mâncare erau limitate. Ţinând cont de configuraţia bolţii 
cereşti, Sarah calculase că vor ajunge la Umbra lui Thot în circa 
douăsprezece ore. Proviziile lor erau prevăzute pentru intervalul 
de timp estimat. Dacă Sarah s-ar fi înşelat în calculele ei sau 
dacă harta din templul de la Hermopolis le-ar fi indicat greşit 
ruta, atunci ea şi Kamal ar fi fost condamnaţi să piară în deşert. 

Kamal nu făcea niciun secret din faptul că nu-i convenea ce se 
întâmplă. În ochii tuaregului, al cărui trib păzise de generaţii 


misterul lui Thot, era o trădare să colaboreze cu duşmanul, în 
timp ce Sarah era de părere că drumul înainte era pentru 
moment singura lor cale de scăpare. 

La început, Sarah se îndoise că acea armă misterioasă exista 
cu adevărat, socotind-o drept un mit oarecare, ca multe altele 
din istorie, însă pe parcursul lungii şi periculoasei expediţii de 
căutare se convinsese că un simplu mit nu ar fi străbătut atâtea 
milenii. Misterul lui Thot nu era o simplă vorbă în vânt: 
reprezenta crunta realitate. 

Drumul călare dură toată noaptea. 

Kamal stătea în faţă în şa şi strunea cămila cu frâul scurt, în 
timp ce Sarah îşi ţinea însemnările în mână şi verifica mereu 
direcţia de deplasare, orientându-se după poziţia stelelor. Odată 
trecură pe lângă o groapă cu apă şi coborâră ca să lase cămila 
să se adape şi pentru a-şi completa rezervele, dar apa era 
infestată, ca şi cum deşertul însuşi s-ar fi aliat cu succesorii lui 
Meheret. 

Călăriră mai departe spre nord-vest, străbătură o vale aridă, 
împresurată de fragmente de piatră, şi ajunseră în cele din urmă 
tot la dune, peste care adia vântul blând al nopţii. După obiceiul 
tuaregilor, Kamal mână cămila pe crestele în formă de semilună 
ale dunelor şi lui Sarah nu-i veni uşor să menţină direcţia de 
înaintare. De mai multe ori crezu că pierduse direcţia, dar 
Kamal o linişti şi mână imperturbabil animalul mai departe. 
Când zorile se iviră la răsărit, alungând albastrul întunecat de 
deasupra deşertului, strălucirea rece a stelelor păli şi, odată cu 
ea, orice posibilitate de orientare. 

Sarah dorea deja să propună să se oprească şi să aştepte 
lăsarea serii (chiar dacă nu era sigur că vor mai trăi până 
atunci) - când Kamal scoase un strigăt de surpriză. Sarah privi 
înainte şi zări în depărtare, în lumina violetă a zorilor, nişte 
contururi rectangulare, care se profilau net în marea de dune 
domoale. 

— Asta este, zise Kamal încet, gânditor şi surprins totodată. 
Umbra lui Thot. 

— Am găsit-o, replică Sarah cu voce tremurătoare. 

— Nu, Sarah. Tu singură ai găsit-o şi nimeni altcineva. 

Kamal privi peste umăr în urmă şi privirile li se întâlniră 
pentru un moment îndelungat, apoi tuaregul plesni din hăţuri. 


— Yalla! Yalla! îi strigă Kamal cămilei şi animalul epuizat dădu 
tot ce putu. 

Cămila galopă de-a lungul crestei înguste a unei dune, spre 
formele colţuroase care la scurt timp se dovediră a fi ruinele 
unor clădiri vechi de mii de ani, cu pereţi de lut. 

Nenumărate ferestruici întunecate erau tăiate în zidurile 
părăginite, dispuse pe o colină, din mijlocul cărora se înălța un 
turn singuratic. Odinioară, acest ţinut fusese o oază înverzită în 
mijlocul pustietăţii deşertului, un petic de pământ fertil, cu 
pâlcuri de palmieri de jur împrejur. Acum, aici nu se afla decât 
nisip, care ajungea la poalele ridicăturii şi care prăvălise zidurile 
inferioare. Mândra aşezare de odinioară devenise un oraş- 
fantomă, ale cărui contururi crenelate pâlpâiau în degradeuri 
violacee în lumina soarelui la apus. 

Priveliştea era impunătoare şi de o frumuseţe care-ţi tăia 
răsuflarea. Sarah încercă să-şi închipuie că în acest loc se 
desfăşurase o luptă sângeroasă când războinicii lui Meheret se 
înfruntaseră cu susţinătorii lui Tezud, care apăraseră misterul 
lui Thot cu preţul vieţii. 

Acesta era locul unde, conform izvoarelor, Focul lui Ra dăduse 
pentru prima dată măsura puterii sale de distrugere şi Sarah şi 
avu senzaţia neplăcută că nenorocirea continua să plutească 
deasupra acestor ruine. Timp de mii de ani, oamenii încercaseră 
zadarnic să repereze acest loc legendar şi să-i smulgă taina - şi 
intrarea în rândul lor nu o bucura pe Sarah... 

— Simti şi tu? o întrebă Kamal cuprins de teamă. 

— La ce te referi? 

— Răul, replică tuaregul sumbru. Chiar şi după atâta timp tot 
mai acţionează. 

— Nu, răspunse Sarah repede. Nu simt aşa ceva. Trebuie că 
te înşeli, Kamal. 

— Dacă zici tu... 

Cămila galopă mai departe. Cu cât se apropiau mai mult de 
ruine, cu atât mai puternic simţea Sarah că într-adevăr plutea 
ceva în aerul de dimineaţă al deşertului; ceva ce nu putea fi nici 
numit, nici descris în cuvinte, dar care îndemna la prudenţă. De 
ce ascunsese acest sentiment faţă de Kamal, nu ştia nici ea. 
Poate pentru că se temea că tuaregul ar putea să o convingă să 
se întoarcă din drum, dar, în adâncul sufletului ei, ea ţinea să 


afle ce se ascundea în spatele zidurilor... 

Între timp aproape că ajunseseră la oraşul-fantomă, ale cărui 
ruine se ridicau încă impresionante în faţa lor. Pentru o aşezare 
antică, Umbra lui Thot avea o mărime destul de mare, aşadar, 
numărul susținătorilor lui Tezud trebuie să se fi ridicat la câteva 
mii, printre ei aflându-se nu doar preoţi, ci şi soldaţi, 
meşteşugari şi sclavi. Era greu să-ţi imaginezi că, în ultimii trei 
mii de ani, nimeni nu descoperise această aşezare şi nu călcase 
în ea. 

Mai exista şi varianta că nimeni nu reuşise vreodată să se 
întoarcă pentru a relata despre ea - aceasta însemna că Sarah şi 
Kamal trebuiau să fie foarte atenţi... 

— Ai observat că nu există zid de apărare? se interesă Kamal. 

Într-adevăr, nu exista un zid sau vreun alt sistem de apărare 
care să împrejmuiască aşezarea; nicio ruină nu indica prezenţa 
unei astfel de construcţii. _ 

— Nu este atât de neobişnuit. În istoria umanităţii, au existat 
culturi şi popoare care au renunţat de bunăvoie la construirea 
de fortificaţii. Cel mai cunoscut exemplu este Sparta, unde se 
socotea că înşişi războinicii spartani trebuiau să constituie zidul 
care să zădărnicească un atac inamic. Probabil preoţii lui Thot 
au avut o opinie asemănătoare. 

— Probabil, admise Kamal. Sau au contat pe ocrotirea zeului 
Lunii - cu focul furat de el de la zeul Ra. 

Sarah se înfioră când îşi dădu seama că tuaregul avea 
dreptate. Absența zidurilor de apărare, în ciuda vremurilor 
nesigure şi marcate de multe confruntări, era un prim indiciu 
palpabil al existenţei acestei arme minunate: mizând pe Focul 
lui Ra, întemeietorii Umbrei lui Thot renunţaseră la ridicarea 
unui zid, iar această strategie îşi demonstrase eficienţa în lupta 
contra războinicilor lui Meheret. 

Dacă ar fi fost după ea, Sarah ar fi sărit din şa şi ar fi demarat 
imediat săpăturile, în dorinţa de a verifica dacă în nisip se 
păstraseră urmele vreunei bătălii. Dacă existau oseminte, 
vârfuri de săgeți sau resturi de coifuri şi de alte părţi de 
echipament militar, căci bătăliile făceau parte din evenimentele 
istorice care puteau fi reconstituite cu ajutorul metodelor 
arheologice. Dar nu era deloc timp pentru cercetări ştiinţifice. 
Sarah şi Kamal veniseră pentru a cerceta cea mai mare 


enigmă... 

În sfârşit, ajunseră la clădirile de la marginea aşezării: case 
cenuşii din chirpici, ale căror acoperişuri din frunze de palmieri 
dispăruseră de mult şi care aveau ochiuri rotunde pe post de 
ferestre. Clădirile aflate la poale erau împresurate de nisip şi 
printre ruine, un drum îngust ducea în sus, pe panta netedă a 
dealului. 

Cum nu se mai putea înainta cu cămila, Kamal şi Sarah 
coborâră şi lăsară animalul în urmă. Tuaregul îi dădu cămilei să 
bea din apa lui, apoi o despovărară de puţinul lor bagaj. Kamal 
îşi petrecu frânghia peste piept şi luă în plus o lopată şi un 
târnăcop cu vârf ascuţit, în timp ce Sarah căra raniţa din piele 
cu făcliile; la aceasta se adăuga pentru fiecare o ploscă de apă 
doar pe jumătate umplută. Astfel echipați, cei doi porniră la 
drum pe drumul îngust, flancat de pereţi cenuşii. Când soarele 
amiezii încingea pereţii de chirpici, arşiţa trebuie să fi fost greu 
suportabilă. Dimineaţa însă, deplasarea pe străzile înguste nu 
era atât de anevoioasă. inta lor era creasta netedă a muntelui, 
unde se afla cel mai înalt punct al oraşului şi unde se ridica 
enigmaticul turn, vizibil de la mare depărtare. Sarah era 
convinsă că acolo se afla centrul oraşului-fantomă. 

Drumul ducea în sus, de-a lungul zidurilor părăginite şi a 
pereţilor neteziţi de vânt. Sarah şi Kamal abia dacă scoteau o 
vorbă în timp ce înaintau când pe uliţe înguste, când escaladând 
ruinele clădirilor surpate. Sarah încercă din nou senzaţia 
stăruitoare de mai înainte şi de data asta nu mai tăgădui acest 
fapt. 

— Simt ceva, îi şopti ea lui Kamal, dar nu ştiu ce este. 

— Suntem observați, replică tuaregul sumbru. În acest oraş al 
morţilor chiar şi pereţii au ochi... 

Sarah privi în jur, simțind o apăsare neobişnuită. Avea 
impresia că într-adevăr prin ferestruicile rotunde o scrutau ochi 
nevăzuţi, ochi care o observau pas cu pas. Sarah se înfioră şi îi 
veni greu să-şi imagineze că aceste străduţe fuseseră odinioară 
pline de viaţă. Părea mai degrabă că, în timpuri străvechi, un 
blestem se abătuse asupra oraşului, un blestem care-i alungase 
pe oameni şi transformase Umbra lui Thot într-un oraş-fantomă. 
Sarah alungă acest gând, hotărâtă să se bazeze pe rațiune. Era 
om de ştiinţă şi astfel datoare să asculte de simţul raţiunii. 


Strada se lărgi în faţa lor şi printre ruine li se deschise 
perspectiva asupra turnului care rezistase tuturor furtunilor de 
nisip şi acţiunii timpului. Acum se vedea clar că turnul avea o 
fundaţie pentagonală. Lumina soarelui la răsărit îi învăluia 
vârful şi îl făcea să lumineze ca un far în întuneric. 

— Acolo trebuie să ajungem, zise Sarah cu convingere. 

Kamal nu o contrazise şi cei doi îşi croiră drum în sus, spre 
vârf, printre ziduri cenuşii părăginite. Cu cât înaintau mai mult, 
cu atât mai puţin nisip acoperea podeaua şi se zăreau treptele 
dăltuite odinioară în stânca de pe creasta muntelui. În dreptul 
uneia dintre trepte, Sarah se opri, se aplecă şi şterse cu palma 
nisipul. Dedesubt, se vedea o hieroglifă incizată în piatră. 

Simbolul păsării ibis. Semnul lui Thot. 

— Cred că suntem pe drumul cel bun, conchise Sarah şi, în 
ciuda încordării, în glasul ei era o notă de triumf. 

Chiar dacă venise aici doar pentru a distruge misterul care 
învăluia acest loc, Sarah se lăsă purtată de curiozitate. Căci, 
înainte să distrugă Cartea lui Thot, va obţine rezultate 
ştiinţifice... 

Treptele deveniră mai abrupte şi, cu cât urcau mai mult, cu 
atât senzaţia apăsătoare pe care o încerca Sarah sporea. 

Privi din nou în jur, totuşi nu putu desluşi pe nimeni şi 
observă că era linişte deplină. Nu se simţea nicio adiere de vânt, 
nu existau păsări care să se aciueze printre ziduri. Nici măcar 
şopârle sau scorpioni, animale altminteri destul de răspândite în 
deşert, nu păreau să vieţuiască aici. Ca şi cum animalele ar fi 
simţit ameninţarea nenorocirii şi ar fi evitat acest loc milenii de- 
a rândul... 

Sarah şi Kamal traversară un portal vechi, care se arcuia între 
două ruine şi pe care o toană a naturii îl conservase până în 
zilele noastre. Şi, după ce urcară treptele abrupte, ajunseră în 
faţa turnului. 

Bazei construcţiei care stătea încă în picioare, în ciuda 
acţiunii corozive a mediului, i se alăturau mai multe clădiri în 
parte surpate, deşi fuseseră mai puţin expuse nisipului şi 
vântului decât turnul însuşi. Construcţia impunătoare, care se 
înălța cu mult deasupra oraşului-fantomă, nu fusese construită 
precum casele dimprejur din chirpici, ci din piatră, ceea ce 
însemna că i se atribuise o importanţă mai mare. Privirea 


sumbră a lui Kamal îi confirmă lui Sarah presupunerea şi ea se 
apropie foarte prudent de poarta prin care se pătrundea în 
interiorul turnului. Uşile din lemn ale porţii nu mai existau; 
intrarea era pe jumătate împresurată de nisip şi dincolo de ea 
era o beznă de nepătruns. 

— Şi acum? se mărgini Kamal să întrebe. 

— Ce mai aşteptăm? replică Sarah cu hotărâre. 

Apoi îşi dădu raniţa jos şi scoase două făclii pe care le aprinse 
cu iască. li întinse o făclie lui Kamal şi pe cealaltă o păstră 
pentru sine. 

După aceea trecură împreună pragul neatins de oameni timp 
îndelungat, aşteptând cu încordare să vadă peste ce vor da în 
interior. 


După primii paşi prin întunericul care părea să cedeze cu 
greu luminii făcliilor, Sarah simţi că i se ia aerul de respirat. 
Între zidurile vechi aerul era înăbuşitor şi Sarah îşi simţi inima 
bătându-i până-n gâtlej. Se strădui să respire adânc şi regulat şi, 
după puţine clipe, senzaţia apăsătoare se potoli - asta până când 
Sarah văzu în lumina pâlpâitoare o creatură abominabilă pe cale 
să se arunce asupra însoţitorului ei. 

— Kamal! 

Glasul ei răguşit îl făcu pe tuareg să se întoarcă grăbit şi să se 
repeadă la cuţit, singura armă care le fusese îngăduită. 

Dar ceea ce se ghemuia deasupra lui pe un soclu din piatră, 
ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se repeadă, cu colții 
rânjiţi, nu era o făptură în carne şi oase; era silueta dăltuită în 
piatră a unui pavian, a celuilalt animal asociat de vechii egipteni 
cu Thot, zeul Lunii. 

Pavianul nu prezenta, ce-i drept, gradul de stilizare cu care 
era obişnuită Sarah în cazul sculpturilor egiptene. 
Reprezentarea supradimensionată a maimuţei era surprinzător 
de realistă; vietatea avea botul căscat şi ghearele în poziţie de 
atac, ca şi cum ar fi vrut să-l sfâşie pe orice intrus. Furie şi ură 
nemăsurată se citeau pe faţa pavianului din piatră. 

— Un străjer veşnic, stabili Kamal. De mii de ani stă aici, la 
post, şi i-a pus deja de fugă pe unii care nu aveau habar cu ce 
aveau de-a face. 

— Marionetă, comentă Sarah dispreţuitor, supărată că se 


speriase atât de tare de o statuie. Cine vrea să mă oprească 
trebuie să născocească un tertip mai grozav. 

— Fii atentă ce spui, Sarah! Nu ar trebui să-l provoci pe zeul 
Lunii. În afara acestor ziduri poate că este o epocă nouă, dar 
aceasta este lumea lui şi vremea lui, iar noi, nu uita, suntem 
străini, intruşi în regatul lui. 

Sarah dori să răspundă cu o ironie amară, dar, când văzu faţa 
serioasă a lui Kamal, renunţă, nu în ultimul rând pentru că 
tuaregul avea dreptate. Prin alte părţi se scrisese poate anul 
1884 şi se deschisese poarta spre un nou ev dominat de forţa 
maşinilor şi de tehnică, însă în acel loc întunecat erau expuşi 
toanelor zeului Lunii la fel ca oricine altcineva care încercase în 
ultimii trei mii de ani să-i elucideze taina. 

Statuia pavianului însemna că erau pe drumul cel bun, aşa că 
Sarah şi Kamal îşi luară inima în dinţi şi pătrunseră în 
semiîntunericul templului. După un timp, dădură peste o 
deschizătură rotundă în podea, din care trepte duceau spre 
adânc, chiar în munte. Bezna care domnea acolo jos părea încă 
şi mai profundă. 

— Putem spune că avem noroc că treptele încă mai ţin, 
observă Sarah. 

— Noroc, repetă Kamal aprobator. Sau destin. 

La lumina făcliilor, care aruncau umbre schimbătoare pe 
feţele lor, Sarah îi aruncă o privire însoţitorului ei. 

— Nu crezi că suntem întâmplător aici, nu-i aşa? 

— Nimic nu se petrece întâmplător, Sarah, ţi-am zis deja, îi 
răspunse Kamal în şoaptă. Totul este predestinat. Întâlnirea 
noastră la Cairo, incidentele din Unu, atacul asupra corăbiei - 
până şi moartea prietenului tău, du Gard. Altfel cum şi-ar fi 
putut el prevedea sfârşitul? 

Sarah nu ştiu ce să răspundă şi, ţinând cont de trecutul care 
părea să se holbeze la ea din adâncul întunecat, admise în sinea 
ei că poate Kamal avea dreptate. 

Poate că, într-adevăr, nu voinţa proprie o condusese aici; 
poate că devenise, fără să bănuiască, unealta unei forţe mai 
mari, în numele căreia trebuia să descifreze misterul care 
rămăsese atâta vreme ascuns... Sarah se surprinse că-i plăcea 
acest gând. Căci, dacă această forţă îi controla cu adevărat 
destinul, atunci Sarah avea să găsească poate în adâncul 


muntelui ceva ce afară, în lumea dominată de maşini şi de 
rațiune, i s-ar fi părut perimat. 

Sens... 

Răspunsul la motivul tuturor străduinţelor... 

— Înţeleg la ce te referi, îi zise ea încetişor şi schiţă un surâs 
pe care Kamal i-l întoarse. 

După ce îşi făcură unul celuilalt un semn aprobator cu capul, 
păşiră împreună pe treptele care nu duceau doar în jos, în bezna 
amenințătoare, ci şi cu trei mii de ani în trecut. 


Marşul spre adâncuri dură mai mult decât bănuise Sarah. Tot 
mereu scara se intersecta cu mici galerii de piatră, astfel că 
Sarah crezu de mai multe ori că ajunseseră la capătul ei. Dar 
drumul ducea tot mai departe, în jos, de-a lungul pereţilor de 
stâncă inscripţionaţi cu hieroglife. Sarah reuşi să descifreze 
unele semne - povesteau despre faptele zeului Thot la începutul 
creaţiei -, altele păreau criptate într-un cod accesibil numai 
iniţiaţilor. 

Kamal rămase în faţa unora dintre semnele necunoscute şi le 
contemplă la lumina făcliei. 

— Suntem pe drumul cel bun, zise el. 

— Poţi citi aceste semne? 

Sarah era uimită. 

— Pe unele dintre ele. Tezud le-a născocit pentru a ocroti 
cunoaşterea secretă de neaveniţi. Le-a transmis urmaşilor lui 
semnificaţia unor hieroglife secrete, dar multe dintre ele s-au 
pierdut în decursul timpului. 

Scara abruptă conducea mai departe, în jos, şi frigului din 
adâncul muntelui, care o făcea pe Sarah să dârdâie, i se alătură 
un miros puternic care se intensifica la fiecare pas. 

— Simti şi tu mirosul, Kamal? întrebă Sarah încet. 

Pereţii de stâncă întoarseră ecoul slab al cuvintelor ei. 

— Naram, confirmă Kamal sumbru. Este suflul morţii, Sarah... 

Treptele se terminară abrupt şi galeria dădu într-un puț, care 
cobora în diagonală şi era adânc de doar un metru şi jumătate. 

În plus, nu mai existau trepte, ci doar şanţuri dăltuite în 
piatră, cum se găsesc şi în piramide. Sarah se aplecă şi păşi în 
puț, urmată îndeaproape de Kamal. Făcliile le îngreunau 
înaintarea prin culoarul strâmt şi fumul le înţepa ochii. Puţul 


ducea tot mai abrupt în jos, astfel că Sarah trebui să facă paşi 
tot mai mărunți pentru a nu aluneca. 

În sfârşit, înaintarea deveni foarte dificilă. Sarah cumpăni 
dacă să se folosească de frânghie şi tocmai căuta un loc de 
susţinere când observă cum tălpile netede ale cizmelor ei 
alunecă. Simţind cum pământul îi fugea de sub picioare, scoase 
un țipăt ascuţit. Căută zadarnic sprijin - în momentul următor, 
adâncul întunecat o înghiţi. 

Cu făclia încă în mână, Sarah aluneca pe spate în josul 
puţului. Intr-un ritm care-i tăia răsuflarea, se adâncea în bezna 
din care venea o duhoare înţepătoare. Se întreba cuprinsă de 
teamă ce o aştepta oare la capătul puţului - când alunecarea luă 
sfârşit. 

Puţul o aruncă afară şi Sarah căzu cu picioarele înainte pe 
podeaua tare. Incercă să amortizeze căderea îndoind genunchii, 
îşi pierdu însă echilibrul şi căzu cât era de lungă. Scăpă făclia 
din mână. O clipă, Sarah rămase întinsă, foarte aproape de 
făclia care continua să ardă şi învăluia bolta într-o strălucire 
pâlpâitoare. Vru să se ridice, pentru a vedea unde ajunsese, 
când din puț ateriză o a doua persoană. Era Kamal, care o 
urmase vitejeşte pe Sarah în adâncuri. 

Şi el ateriză incomod pe piatra rece şi Sarah îl ajută să se 
ridice în picioare. Împreună examinară încăperea, care se afla 


adânc în interiorul muntelui - şi se speriară. Căci din 
nenumăratele nişe săpate în stâncă îi priveau nişte pocitanii 
îngrozitoare. 


Feţele desfigurate aparţineau unor creaturi bizare, dispuse 
de-a lungul peretelui şi cu un aspect atât de străin, încât Sarah 
avu nevoie de o clipă îndelungată pentru a-şi da seama că odată 
fuseseră oameni. 

Stăteau în nişe ca o decorație macabră: trupuri osoase, supte, 
acoperite de piele cu aspect de pergament. De craniile osoase 
atârna păr albit, gurile erau căscate într-un strigăt mut. Sarah 
mai văzuse şi înainte leşuri tratate asemănător - corpuri 
mumificate, complet deshidratate şi care rezistaseră astfel timp 
de milenii. Dar niciodată nu văzuse atâta oroare imprimată pe 
feţele osoase. Trebuie să fi păţit ceva înspăimântător... 

— Mebhairaii, şopti Kamal cuprins de frică pioasă şi de scârbă 
totodată. 


— Cine? îşi încreţi Sarah fruntea. 

— Paznicii lui Meheret. Se spune că ei le-au opus rezistenţă 
lui Tezud şi susținătorilor săi până când i-a cuprins Focul lui Ra 
şi i-a transformat de vii în ceea ce vezi în faţa ta. Preoţii lui Thot 
le-au expus aici leşurile ca sperietoare şi avertisment totodată. 

— Înţeleg, replică Sarah sec. 

Se înfioră la gândul că pupilele strâmbe din orbitele mumiilor 
văzuseră miraculoasa armă antică. Şi mai mult o sperie gândul 
că Focul lui Ra reprezentase totodată ultimul obiect pe care îl 
zăriseră ochii lor! 

Trecând pe lângă mumii, ale căror priviri dezaprobatoare 
păreau să-i însoţească, Sarah şi Kamal se îndreptară spre 
celălalt capăt al încăperii, unde exista o cale de acces. Era o 
poartă îngustă din piatră, având de o parte şi de alta cartuşe cu 
hieroglife. Cum inscripţiile erau în scrierea criptică a preoţilor, 
Kamal fu cel care trebui să le descifreze. 

— Este ca un set de indicaţii, stabili tuaregul. O explicaţie 
despre cum se ajunge la taina lui Thot. 

— Da? Şi ce se spune exact acolo? 

— Pe această poartă scrie: „Cel care caută taina Lunii să se 
avânte pe cărarea nopţii”. Şi în cealaltă parte: „Insă cel care 
năzuieşte spre cunoaştere să se ferească...” 

— „... De ceea ce îl pândeşte din beznă”, completă Sarah 
încet. 

— Cunoşti inscripţia? 

Kamal era consternat. 

Sarah încuviinţă. 

— El-Hakim mi-a spus cuvintele când am fost în Cairo, dar nu 
a ştiut să mi le explice. Mi-a zis că, atunci când voi ajunge 
suficient de departe, le voi înţelege semnificaţia. 

— Acum, reflectă Kamal, este evident că am ajuns acolo. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. 

Sarah strânse mai puternic făclia şi, hotărâtă, dădu să treacă 
de poarta îngustă. Kamal însă o opri şi o avertiză din priviri. 

— Ştiu, îl asigură Sarah încet. 

Apoi îi îndepărtă mâna delicat, dar energic, şi pătrunseră 
împreună în bezna obscură care părea să înghită lumina 
făcliilor. 

Lumina pâlpâindă nu răzbătea decât câţiva metri mai departe; 


prea puţin pentru ca Sarah şi Kamal să poată recunoaşte ce era 
în jurul lor, dar suficient pentru a vedea cărarea din faţa 
picioarelor lor. După suflul rece care venea spre ei, traseră 
concluzia că bolta trebuia să fie mult mai înaltă decât în 
încăperile anterioare; paşii lor răsunau straniu, cu ecou. 

Era bine că Sarah şi Kamal îşi ţineau privirile aţintite asupra 
drumului. Căci deja după câţiva metri acesta se termină într-o 
prăpastie adâncă şi întunecată. Din adâncuri se ridicau piloni de 
piatră, care nu ţineau nicio boltă, ci erau neteziţi sus şi se 
terminau la nivelul drumului. Aveau jumătate de metru diametru 
şi erau astfel dispuşi încât, cu puţină îndemânare, să se poată 
sări de pe un stâlp pe altul. Astfel, drumul ducea mai departe, în 
întuneric, fără să se poată bănui sau stabili cât de adâncă era 
prăpastia din care se ridicau pilonii. 

Sarah şi Kamal schimbară o privire. 

— Dacă înţeleg corect cuvintele de la intrare, zise ea, atunci 
aceasta este „cărarea nopţii”. 

— Foarte probabil, încuviinţă Kamal. Dar ştii şi despre ce era 
vorba în a doua parte a inscripţiei? De ceva care ne pândeşte 
din întuneric. 

— Nu am uitat. Dar nu avem de ales, nu? 

— La. Kamal scutură din cap. Probabil, nu. 

Nu aşteptă ca Sarah să spargă gheaţa, ci făcu el însuşi primul 
pas. Cu frânghia pe umeri şi cu făclia în mâna dreaptă, Kamal 
făcu un salt care-l duse de la marginea prăpăstiei pe primul 
pilon. Nisip şi praf îi acopereau suprafaţa, astfel încât Kamal fu 
cât pe ce să alunece şi să-şi piardă echilibrul. Dând din braţe, 
agitând făclia gata s-o stingă, reuşi să-şi menţină echilibrul. 

— Trebuie să fii atent, îi suflă Sarah. 

— Nu mi-aş fi dat niciodată seama singur, răspunse el sec. 

În timp ce Kamal sărea pe următorul pilon, Sarah îndrăzni să 
facă primul salt. Balansându-se cu supleţe, ateriză pe un picior 
şi îl trase şi pe celălalt, fără să se clatine câtuşi de puţin, saltul 
reuşindu-i cu mult mai multă iscusinţă decât însoţitorului ei. Lui 
Kamal nu-i rămase decât să o privească admirativ cum sărea de 
pe un stâlp pe altul, aparent fără niciun efort. 

— Nu e rău, se miră el. Unde ai învăţat asta? 

— La  pensionul Kingley, răspunse Sarah zâmbind cu 
subînţeles. Totuşi, nu cred că buna doamnă Kingley se gândise 


la aşa o aplicare... 

Un zgomot dinspre boltă o întrerupse. 

— Ce a fost asta? 

— Nu ştiu. 

Kamal clătină din cap nedumerit. 

Zgomotul se repetă: un vâjâit straniu sună în bezna adâncă. 

— Şi acum? 

Sarah îl privi întrebător pe Kamal, dar tuaregul nu răspunse, 
părea să nu o mai vadă. Privirea lui scruta, dincolo de ea, 
întunericul din jur. 

— Kamal, ce ai? Ce se întâmplă cu tine? 

— Inscripţia, spuse el în sfârşit. „Insă cel care năzuieşte spre 
cunoaştere să se ferească de ceea ce îl pândeşte din beznă.” 

— Şi? 

— Nu suntem singuri, Sarah, şopti Kamal atât de încet, încât 
ea abia putu să-l înţeleagă. Cele care pândesc din întuneric sunt 
creaturile lui Thot, făpturile nopţii... 

Sarah, pe care nu o dumiriseră spusele lui Kamal, dori să-l 
întrebe la ce se referea exact, când vâjâitul se intensifică brusc. 
Deodată se auzi ca un val imens repezindu-se din beznă, pentru 
a-i înşfăca pe cei doi intruși şi a-i trage în adânc. 

— Ce...? dădu să întrebe Sarah. 

— Fugi, Sarah! strigă Kamal tare, vorbele lui răsunând cu 
ecoul întors de boltă. Aleargă ca să scapi cu viaţă...! 

Tuaregul se întoarse şi sări de pe un pilon îngust pe celălalt, 
în ciuda prăpastiei ucigătoare care să căsca din toate părţile. 
Sarah lăsă baltă întrebările şi se încrezu în instinctul 
însoţitorului ei. Şi ea o luă la fugă, grăbindu-se pe urmele lui 
Kamal - când valul din beznă îi ajunse din urmă. 

Asupra lor nu se abătu un val de apă sărată, ci unul format din 
ochi lucind galbeni, ciocuri scrâşnind, gheare ascuţite şi aripi 
fâlfâinde. 

Lilieci! 

Miriade de lilieci. 

Era ca şi cum bezna s-ar fi însufleţit. Aerul din jurul lui Sarah 
Kincaid părea să măture totul sub impactul miilor de bătăi din 
aripi. În lumina făcliei fâlfâiau pe lângă ea nenumărate corpuri, 
îi atingeau mâna şi i se prindeau în păr. Sarah strigă instinctiv şi 
lovi cu făclia în jurul ei. Dar, cu cât se îmbulzeau mai abitir din 


beznă micile făpturi panicate, cu atât Sarah le simţea mai vârtos 
ghearele. 

Kamal dispăruse de mult în spatele unei cortine fâlfâitoare şi 
făclia lui se stinsese. Stând pe platforma îngustă a pilonilor, 
Sarah se lupta cu disperare cu roiul de lilieci - şi trebui să se 
dea în cele din urmă bătută. 

Dori să agite din nou făclia, când îşi pierdu echilibrul. Scăpă 
torţa, care căzu în adânc. Sarah reuşi încă o clipă, dând din 
mâini, să-şi menţină echilibrul - la următorul atac al liliecilor îşi 
pierdu însă cu totul echilibrul şi căzu pe spate, în gol. 

Îşi auzi propriul strigăt răsunând cu ecou în adânc. Bezna 
adâncă o înghiţi şi în timpul căderii Sarah îşi încheie socotelile 
cu viaţa, bănuind că pe fundul prăpastiei o aştepta sfârşitul. 

Avu dreptate, chiar dacă altfel decât îşi imaginase. Căci 
izbitura nu fu nici pe departe atât de dură şi dureroasă, pe cât 
se temuse Sarah. Un nisip moale îi amortiză căderea, astfel că 
nu i se frânseră oasele. Ă 

Lui Sarah nu-i veni să creadă ce noroc avusese. Întinsă pe 
nisip, auzi cum vâjâitul devenea monoton şi dori să se ridice - 
când înţelese că nimerise din lac în put. Căci nisipul de sub 
picioarele ei cedă şi o umezeală lipicioasă i se prinse de 
pantaloni... 

Nisipuri mişcătoare! 

Revelația înspăimântătoare o cuprinse pe Sarah şi înţelese 
brusc de ce nimeni nu putuse relata despre Umbra lui Thot: 
liliecii şi nisipurile mişcătoare încheiaseră o alianţă imbatabilă... 

Nu mai apucă să răspundă la întrebarea cum de reuşiseră 
constructorii din timpurile străvechi să proiecteze un bazin cu 
nisipuri mişcătoare. Era un bazin artificial sau exista dinainte şi 
constructorii îi dăduseră întrebuinţarea dorită de ei? Nu mai 
conta, căci, în momentul următor, Sarah se cufundase deja până 
la şold în nisip şi avea senzaţia că nisipul umed o aspira lacom. 

Speriată, căută un punct de susţinere, dar nu găsi nimic. În 
jurul ei nu era decât nisip alunecos care o cuprindea cu atât mai 
repede, cu cât încerca ea mai disperat să scape. Aluneca în jos 
ca o înecată, fără să se oprească, tot mai adânc... 

— Kamal! strigă ea. Kamal, ajută-mă...! 

Nu primi niciun răspuns. 

Sarah privi neajutorată în susul pilonilor din piatră, care se 


ridicau din mijlocul bazinului cu nisipuri mişcătoare. Dacă ar fi 
reuşit măcar să se apropie şi să se apuce strâns de unul dintre 
pilonii aflaţi la doar trei, patru metri de ea - dar nisipul o ţinea şi 
o trăgea în jos la fiecare mişcare pe care o făcea. 

— Kamal, unde eşti? 

Glasul lui Sarah se frânse. 

Neprimind din nou niciun răspuns, bănui că prietenul ei nu 
mai era în viaţă. 

Îşi aminti că făclia lui se stinsese la venirea primului val de 
lilieci. Kamal trebuie să-şi fi pierdut echilibrul şi să fi căzut ca şi 
ea în adânc. Cum el era mai greu decât Sarah, nisipurile 
mişcătoare îl înghiţiseră probabil deja... 

Sarah se întrebă câte suflete nefericite apucaseră înaintea ei 
pe acelaşi drum greu spre eternitate şi aproape că se aştepta să- 
şi facă din nou apariţia du Gard sau tatăl ei, ca să o însoţească 
în lumea de dincolo. _ 

Dar nu se întâmplă nimic de genul acesta. În schimb, în faţa 
ochilor plini de lacrimi ai lui Sarah se legănă brusc o frânghie. 

— Ce...? 

— Repede, Sarah! Apucă frânghia! 

Nici du Gard, nici Gardiner Kincaid nu îi strigaseră aceste 
cuvinte. Era Kamal. Sarah nu ezită nicio clipă, apucă frânghia şi 
se agăţă de ea. 

— Gata! strigă ea tare. 

Imediat frânghia se întinse şi o feri să se adâncească în 
nisipurile mişcătoare. Forţa muşchilor lui Kamal opunea o 
rezistenţă curajoasă acţiunii nisipului, dar nu ajungea pentru a o 
elibera complet pe Sarah. Aşa că apucă ea însăşi zdravăn de 
frânghie şi se sui singură. Folosind toată forţa de care dispunea, 
reuşi să scape de nisipul umed. 

Reugşi să apuce unul dintre piloni şi se căţără pe soclul lui. Aici 
se odihni o clipă şi se înhămă la un urcuş temerar. Ajutându-l pe 
Kamal după puteri şi folosind fiecare crăpătură a pilonului 
pentru a se susţine, Sarah reuşi să urce şi ajunse în sfârşit la 
capitel. Mâna lui Kamal se întinse spre ea şi ea o apucă 
recunoscătoare, şi se căţără pe platforma mică, dar pentru ei 
salutară. 

— Mi-ai salvat viaţa, zise ea gâfâind. 

— Ca şi tu pe a mea, îi răspunse Kamal şi se îmbrăţişară, 


răsuflând vădit uşuraţi. 

Apoi Sarah înţelese că nu ar fi trebuit să vadă zâmbetul de pe 
faţa lui Kamal. Ambele lor făclii se stinseseră, aşadar, ar fi 
trebuit să fie întuneric beznă... 

— Uluitor, nu-i aşa? întrebă Kamal care îi ghicise încă o dată 
gândul. Când au venit liliecii, făclia mea s-a stins, totuşi a rămas 
lumină. 

— De unde vine? se miră Sarah. 

— De acolo, răspunse Kamal. 

Trecând pe următorul pilon, se deschise perspectiva asupra 
ieşirii din grotă, care se afla la doar câţiva metri depărtare. 
Dincolo de trecere părea să se afle o încăpere luminată de o 
strălucire pală. 

— Haide! îl îndemnă Sarah pe însoţitorul ei. 

În ciuda sperieturii prin care trecuse, dorea să cerceteze 
adevărul şi chiar şi Kamal părea, după toate incidentele, doritor 
să afle adevărul. 

Trecând de ultimul pilon, ajunseră la capătul grotei cu lilieci 
şi intrară într-un spaţiu care măsura în toate direcţiile în jur de 
zece metri şi ai cărui pereţi erau decoraţi cu reprezentări din 
panteonul egiptean. În partea frontală a încăperii, se afla o 
poartă închisă de o uşă masivă din piatră. În ea erau săpate 
patru nişe, fiecare înaltă de circa treizeci de centimetri şi tot 
atât de adâncă. Deasupra trona semnul păsării ibis, pe care 
Sarah îl zărise atât de des în ultimul timp şi de care se abuzase 
într-un mod strigător la cer: simbolul zeului Thot. 

Sursa de lumină palidă care scălda încăperea se afla chiar 
deasupra porţii. Era o deschidere îngustă în formă de ochi, prin 
care pătrundea o rază de lumină albă, mată. Praful ridicat de 
paşii lui Sarah şi Kamal plutea în această lumină. 

— Incredibil, zise Kamal lăsându-şi mâna să alunece prin raza 
de lumină. Aceasta este lumina soarelui şi încă aşa de adânc sub 
pământ! Adevărată magie... 

— Nu chiar, scutură Sarah din cap. Mai degrabă acţiunea unei 
oglinzi care răsfrânge până aici lumina soarelui de la suprafaţă. 
Constructorii piramidelor  obişnuiau să lumineze astfel 
mormintele aflate la mari adâncimi. 

În lumina slabă, Sarah privi imaginile de pe pereţi. Ca 
specialistă în istorie, recunoscu dintr-o privire scene din ciclul 


lui Thot, care-l arătau pe zeul Lunii de la crearea lumii până la 
Judecata de Apoi. Şi încă o reprezentare se vedea pe frescă, o 
reprezentare în care Thot cel cu cap de ibis vâra ceva în gura 
deschisă a unui bărbat - unui supus, cum indica diferenţa de 
statură dintre cei doi. 

— O deschidere de gură, stabili Sarah. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Kamal. 

— Prin ritualul deschiderii gurii unui defunct i se acorda viaţă 
veşnică dincolo de mormânt, explică Sarah. Judecând după 
haine, bărbatul care devine părtaş la nemurire pare a fi un 
preot. Poate însuşi Tezud. 

— Într-adevăr? 

Kamal examină semnele criptice de sub reprezentare. 

— Poţi să traduci? se interesă Sarah. 

— Cred că da... Aici e scris: 


j Îţi deschid gura ca să vorbeşti. 
j Îţi deschid ochii ca să priveşti luna. 
Îţi deschid urechile ca să-mi auzi cântările de slavă. 
Să ai picioare pentru a lupta cu duşmanul 
Şi braţe puternice ca sa-l alungi mereu! 


— Un descântec de deschidere a gurii. Sarah strânse din 
buze. S-a dorit ca Tezud să ocrotească şi dincolo de moarte taina 
acestui loc. 

— Ceea a şi făcut într-un fel, menţionă Kamal, făcând referire 
la faptul că familia lui se trăgea din marele preot al templului. 

— Mă întreb la ce ar fi putut servi nişele. Sarah îşi îndreptă 
atenţia asupra porţii din piatră. Aici s-au aflat statuete, care au 
fost furate cândva de prădători de morminte sau... 

— Sau? insistă Kamal. 

— Sau există un obstacol care poate fi înlăturat cu ceva 
anume - de pildă, cu o cheie care să deschidă poarta. Întrebarea 
este din ce constă cheia. 

— Într-adevăr! exclamă brusc o voce de la intrare. Poate aflăm 
împreună. 

Sarah se întoarse speriată. 

Naşul ei, pe care îl văzuse ultima dată în coliba sărăcăcioasă, 
era deodată liber; îşi schimbase hainele jerpelite cu un 
impecabil costum tropical şi cu casca corespunzătoare, avea 


părul tuns şi barba proaspăt rasă. Faţa lui părea încă 
îmbătrânită, dar nu mai avea acea expresie de disperare tăcută, 
pe care Sarah o zărise înainte pe chipul lui. 

— Unchiule Mortimer! exclamă ea plină de bucurie şi, în ciuda 
întrebărilor - cum de ajunsese Laydon acolo şi cum o găsise -, se 
repezi la el, dorind să-l îmbrăţişeze. 

Dar, când observă că Laydon nu avea de gând să-i întoarcă 
zâmbetul sau să-i răspundă la salut, Sarah îşi încetini pasul. 

— Unchiule...? 

— Te felicit, Sarah, zise Laydon calm. Nu m-ai dezamăgit. Ai 
găsit ceea ce era ascuns de mii de ani. Eşti într-adevăr cea mai 
talentată discipolă a lui Gardiner. 

— Eu... Dar... Ce înseamnă asta, unchiule? întrebă Sarah 
uimită. 

Laydon nu răspunse, ci făcu doar un pas în lateral. Prin 
intrarea îngustă, pătrunseră o duzină de războinici înveşmântaţi 
în negru din cap până-n picioare, mai puţin deschiderea din 
dreptul ochilor, înarmaţi cu flinte şi săbii, şi care luară poziţie 
de-a lungul pereţilor. 

Şi atunci, Sarah întrezări cumplitul adevăr. 


7 


— Nu, şopti Sarah încet şi cu disperare în glas. Te rog, nu! Zi- 
mi că nu este adevărat, unchiule... 

Mortimer Laydon surâse ironic. 

— Îmi pare rău, copila mea, dar mă tem că nici în acest caz 
agerimea ta nu te-a înşelat. Deşi constat cu mirare că abia 
foarte târziu ai întrezărit adevărul. Dar asta pare să fie o 
trăsătură comună în familie, nu-i aşa? 

Sarah ignoră remarca. Încă îi era greu să înţeleagă ce se 
petrecea. Mortimer Laydon lucra împreună cu duşmanul! Mai 
rău, era duşmanul! Nimeni altcineva decât prietenul tatălui ei şi 
naşul lui Sarah era trădătorul din propriile rânduri, de care o 
prevenise Amon! La această posibilitate nu se gândise nici 
măcar Maurice du Gard... 

— Pari surprinsă, observă Laydon nemilos. Înseamnă că mi- 
am jucat rolul foarte convingător. 

— Ce-i drept, încuviinţă Sarah slab. Niciodată nu mi-ar fi 
trecut prin minte că ai putea fi un jalnic trădător... 

— Increderea ta în mine mă onorează, copila mea. Totuşi, îmi 
dau seama din cuvintele tale că nu înţelegi totul. 

— Ne-ai minţit pe toţi... 

— Câtuşi de puţin. Laydon scutură din cap a tăgadă. Nu am 
făcut niciodată un secret din apartenenţa mea la Liga Egipteană 
şi nu mi-am negat legăturile cu ducele de Clarence. 

— Ducele? întrebă Sarah speriată. Are legătură cu asta? 

— Nu chiar. Este doar o marionetă fără voinţă, de care ne-am 
servit. Slăbiciunile lui evidente l-au transformat într-un... hai să 
zicem „aliat săritor”. 

— Nu pot să cred. Sarah scutură insistent din cap. Pur şi 
simplu nu vreau să cred... 

— Nu-ţi rămâne de ales, copila mea, căci acesta este adevărul, 
ripostă Laydon. Şi, dacă nu ai fi fost tot atât de naivă şi de 
credulă ca tatăl tău, ai fi priceput mai repede. 

— Nu vorbi de tata! îl avertiză Sarah. 


— Vrei să mă ameninţi? În prezenţa armelor încărcate? 
Laydon râse în hohote. Intransigenţa ai moştenit-o tot de la 
bătrânul Gardiner, împreună cu flerul pentru enigmele 
neelucidate - o combinaţie până acum destul de dificilă, după 
cum am constatat, căci nu a fost deloc uşor să te conduc pentru 
a face ceea ce doream. 

— Asta înseamnă...? 

— Că te-am manipulat de la bun început, încuviinţă Laydon. 
Din clipa în care am păşit pe domeniul Kincaid, am urmărit un 
singur scop: să te trimit în această expediţie. 

— De ce, unchiule? 

— Pentru că ştiam precis că tu erai singura în stare să dea de 
urma Cărţii lui Thot şi să dezlege misterul. 

— Nu la asta mă refer, se apără Sarah, care se simţea trasă 
pe sfoară şi tare naivă. De ce toate astea? strigă ea atât de tare, 
încât vorbele ei răsunară cu ecou. La ce bun tot teatrul? M-ai fi 
putut ruga să te ajut... 

— După tot ce se întâmplase? scutură Laydon din cap. Nu, 
Sarah! Te cunosc de mult şi suficient de bine, încât să ştiu că 
era nevoie de o momeală specială ca să o scot pe îndoliata Sarah 
Kincaid din bârlog. Şi nu m-am înşelat. O serie de crime în care 
erau implicate femei nevinovate mi s-a părut indicată ca să-ţi 
trezesc compasiunea şi să te eliberez din exilul autoasumat. La 
asta s-au adăugat câteva indicii cu semnificaţie simbolică, lăsate 
la locul faptei, şi un simplu joc de cuvinte - şi mi-a fost limpede 
că, mai devreme sau mai târziu, vechiul tău gust pentru 
aventură se va trezi. Ştiam că nu te-aş fi putut convinge să 
participi la această expediţie decât dacă te-ai fi hotărât singură, 
astfel că informaţiile pe care ţi le-am pus la dispoziţie trebuiau 
să te conducă pe o cale sau alta pe urma cultului lui Thot, direct 
în Egipt. 

— Înţeleg, spuse Sarah dezamăgită. Şi răpirea? 

— Mulţumeşte Scotland Yardului pentru asta. Să-mi înscenez 
propria răpire nu făcea cu siguranţă parte din planul meu iniţial. 
Dar, după ce aceşti idioţi încuiaţi au refuzat să-ţi recunoască 
teoria, a trebuit să exercităm mai multă presiune. Mi-a fost 
limpede că răpirea medicului regal va atârna mult în balanţă şi 
că, în aceste condiţii, Yardul va fi dispus să aprobe organizarea 
unei expediţii. 


— Aşadar, totul era plănuit: răpirea ta, expediţia, căutarea 
Cărţii lui Thot... 

— Cu siguranţă. 

— Şi pentru asta ai comis chiar şi crime? 

— Fireşte, explică doctorul cu mândrie nedisimulată. Pe de-o 
parte, crimele din East End au servit drept manevră de 
diversiune cu scopul de a discredita Casa regală. Pe de altă 
parte, trebuiau să-ţi trezească atenţia şi interesul. Şi nu am dat 
greş nici cu una, nici cu alta. Pe deasupra, mai exista un al 
treilea motiv, după cum vei afla curând... 

— Cine a făcut asta? întrebă Sarah cu glas tremurător în timp 
ce întrezărea deja groaznicul adevăr. Cine este ucigaşul acelor 
femei, unchiule Mortimer? 

— Acum... Laydon zâmbi, faţa lui suptă împrumutând ceva din 
craniul unui mort. Cum au stabilit funcţionarii de la Scotland 
Yard, în ciuda lipsurilor lor evidente, făptaşul era un bărbat cu 
excepţionale cunoştinţe anatomice. Un doctor, mai precis... 

— Te rog, suspină Sarah, în timp ce îi dădeau lacrimile de 
dezamăgire şi de dezgust nemărginit, nu vorbi mai departe. 

— ... Şi, cum dispun de astfel de cunoştinţe şi nu puteam rata 
şansa de a face pe viu studii anatomice, am profitat de ocazie, 
continuă neîndurător Laydon. Pe fiinţe vii, însângerate, adăugă 
el cu umor negru. 

Sarah nu putu râde despre asta. Cu o privire greu de definit îl 
scrută pe bărbatul pe care îl iubise cândva ca pe al doilea ei tată 
şi aproape că simţi cum afecțiunea ei se transforma în ură pură. 

— Ce monstru eşti, şopti ea. Un monstru incredibil şi 
detestabil! Cum am putut să mă înşel atâta în privinţa ta? 

— Sincer să fiu, scumpa mea, nu ştiu nici eu. 

Laydon rânji din nou. 

— Ce ai de gând? întrebă Sarah cu o privire ucigătoare. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce justifică toate aceste cumplite 
fapte sângeroase? 

— Fapte sângeroase pentru unii, carne de tun pentru alţii, 
răspunse Laydon ridicând din umeri. 

Bunătatea şi înţelepciunea, pe care Sarah le văzuse mai 
devreme pe faţa naşului ei, lăsaseră loc acum unei răceli 
glaciale. 

— Nu mă aştept să consideri just ceea ce am făcut sau să 


înţelegi măcar în parte - dar ar trebui să mă cunoşti suficient, 
Sarah, pentru a şti că nu sunt nebun. Nu am ucis din plăcere, ci 
pentru un ţel mai mare. Şi taina lui Thot este cheia. 

— Vrea Focul lui Ra, se repezi Kamal, care până atunci 
tăcuse, afectat de cele petrecute. S-a aliat cu forţele răului şi 
umblă pe urmele lui Meheret! 

— Ah, da, mai că uitasem de prietenul nostru prăfuit, zise 
Laydon nepăsător. Trebuie să recunosc că doar pe el nu-l 
luasem în calcul. La început, găseam deranjante încercările lui 
de a sabota expediţia, dar apoi am înţeles că asta făcea 
plauzibilă toată tărăşenia. Cât timp îl suspectaţi pe el, nu aveam 
de ce să mă tem că m-aţi descoperi. Şi în ce priveşte urmele lui 
Meheret - ţelurile noastre merg mult mai departe decât dorea 
odinioară nefericita Meheret. 

— Cine sunteţi? dori Sarah să afle. Şi ce urmăriţi de fapt? 

— Chiar şi faptul că întrebi îmi arată că nu ai înţeles nimic, 
copila mea. Mare păcat! Rar am văzut un talent atât de mare 
combinat cu atâta naivitate. Poate o singură dată, dacă e să-l las 
la o parte pe tatăl tău... 

— Ți-am zis deja să nu-l amesteci pe tata în asta, zise Sarah 
printre dinţi. Şi acum vreau un răspuns. Ce urmăriţi cu Focul lui 
Ra? 

— Ce aş putea face cu o armă cu o forţă de distrugere atât de 
mare? Laydon surâse împăciuitor. O astfel de armă înseamnă 
putere, copila mea. Putere nemărginită, mai multă decât îţi poţi 
tu imagina. Putere care o depăşeşte chiar şi pe aceea a 
Imperiului. Putere care cuprinde toată lumea... 

— Planuri de stăpânire a lumii. Sarah surâse dispreţuitor. Nu-i 
scăpase licărul de delir din ochii naşului ei. Ultimul care a ţesut 
astfel de planuri nu a avut o soartă bună - a murit singur şi 
părăsit în exil. 

— Pentru că a căutat zadarnic ceea ce am găsit noi, îşi 
exprimă Laydon părerea cu convingere. În spatele acestei porti, 
Sarah, se află ceea ce i-a lipsit lui Napoleon pentru a-şi impune 
dominaţia mondială. Dacă expediţia sa în Egipt ar fi fost 
încununată de succes, noi nu am mai sta aici. Probabil, Anglia 
nici nu ar mai exista, atât de mare ar fi fost puterea pe care 
Focul lui Ra i-ar fi conferit-o lui Bonaparte. Eu însă mai am puţin 
şi voi intra în posesia acestei puteri. Şi am de gând să o folosesc. 


— Eşti nebun, conchise Sarah. 

— Nu mă aştept să mă înţelegi. Mulţi vizionari au fost socotiți 
nebuni de către contemporanii lor. Abia ulterior a fost 
recunoscută măreţia faptelor lor. Imperiul a devenit bătrân şi 
greoi, Sarah. Succesorul la tron este un molâu, parlamentul este 
subminat de trădători, Imperiul este înconjurat de duşmani. 

— Tocmai tu vorbeşti despre duşmani şi trădători, unchiule? 
întrebă Sarah cu îndrăzneală. Ce interesant... 

— Chiar aşa. Într-o situaţie ca asta, un om de caracter nu 
poate păstra tăcerea, ci trebuie să acţioneze. 

— Da? Şi asta înseamnă...? 

— Asta înseamnă că noi vom lua puterea, explică scurt 
Laydon. Focul lui Ra ne va ajuta - căci acela care nu se va 
supune voinţei noastre va fi distrus. 

— Aceasta este înaltă trădare, unchiule! 

— Înaltă trădare, repetă Laydon ironic. Acestea sunt limitele 
imaginaţiei tale? Începe o nouă eră, Sarah. O eră a tehnicii, în 
care vor avea loc războaie şi confruntări care vor întrece în 
cruzime şi radicalitate tot ceea ce cunoaştem noi. Nu doreşti ca 
Anglia să preia în aceste condiţii conducerea? Cu Focul lui Ra 
avem în mâini puterea absolută, o armă în faţa căreia nu există 
apărare. Un Imperiu care dispune de o astfel de putere e capabil 
să dicteze celorlalte popoare condiţiile de capitulare şi le poate 
subjuga unul după celălalt. Astfel, războaiele vor ţine de 
domeniul trecutului. Nu este aceasta o viziune pentru care să 
merite să ucizi? 

— O viziune? Numeşti viziune o asuprire sângeroasă? Sarah 
clătină dezaprobator din cap. Ţi-ai pierdut minţile, unchiule, şi 
îmi este silă de tine. Ai ucis toţi aceşti oameni pentru a-ți 
satisface pofta de putere. Acele femei de la Londra... 

— Târfe, nimic mai mult. 

— Sărmanul Kesh... 

— Un biet netot. 

— Şi du Gard de asemenea. 

— Francezul este singur vinovat de ce a păţit. Era prea curios 
şi şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala. In schimb, s-a sustras 
mereu încercărilor noastre de a-l înlătura din drum. La Londra, 
tăişul atentatorului ar fi trebuit să-l nimerească pe el, şi nu pe 
ignorantul de Quayle. La Cairo, de asemenea, glonţul şi-a ratat 


ţinta. Abia pe corabie străduinţele noastre au fost încununate de 
succes. 

— Şi încă cum, confirmă Sarah amintindu-şi cu amărăciune de 
trupul şiroind de sânge al lui du Gard. Sper că eşti mândru de ce 
ai făcut. 

— Încă nu. Laydon scutură din cap. Mă voi simţi mândru abia 
când taina zeului Lunii va fi în mâna noastră şi lumea se va 
înclina în faţa noastră. 

— A noastră? întrebă Sarah. Te referi la Liga Egipteană? 

— Liga. Doctorul râse batjocoritor. Nu este decât o acoperire, 
nimic mai mult; adevărata asociaţie pentru care lucrez şi care se 
foloseşte de trecut pentru a stăpâni viitorul este cu mult mai 
veche şi mai puternică, şi a avut deja mulţi membri în cursul 
îndelungatei ei istorii. Alexandru cel Mare trebuie să-i fi 
aparţinut cândva, la fel ca şi Cezar şi Napoleon - şi tatăl tău de 
asemenea i-a aparţinut odată. 

— Minţi, îl contrazise Sarah apăsat. 

— Crezi tu? Totuşi de data asta spun adevărul, copila mea. 
Gardiner Kincaid a fost unul dintre noi, dar cândva a abdicat de 
la crezul nostru. Bătrânul netot şi-a urmat principiile infantile şi 
s-a dezis de noi. Cu asta şi-a pecetluit propriul sfârşit. Până la 
final, Gardiner a crezut că aş fi de partea lui - până când a fost 
prea târziu. 

— Până când a fost prea târziu? Sarah nu-şi putea crede 
urechilor. Asta înseamnă că tu... 

Laydon surâse din nou. 

— Alexandria era importantă pentru organizaţie. Speram să 
găsim acolo indicii privind taina lui Thot. Tatăl tău ne stătea însă 
în drum. Aşa că am făcut ce trebuia... 

— Ucigaşule! Nenorocitule! izbucni Sarah. 

Pradă mâniei şi urii, dădu să se repeadă cu pumnii goi asupra 
trădătorului. Nu izbuti, căci gărzile înarmate ale lui Laydon se 
interpuseră între ei şi o atacară. Kamal îşi trase cuțitul, gata să 
se avânte în luptă, dar patul unei flinte, mânuite ca o ghioagă, îl 
lovi, aruncându-l la pământ. Şi Sarah fu doborâtă cu o forţă 
brutală şi se lovi la barbă de îi dădu sângele. Pârâiaşe roşii i se 
prelingeau din colţul buzelor în timp ce se zvârcolea la pământ. 

— Nenorocitule! Vei plăti pentru asta, îţi jur! 

Laydon arboră o mină compătimitoare. 


— Şi înclinația spre teatral tot de la tatăl tău ai moştenit-o. 
Cine, copila mea, mi-ar putea smulge acum victoria? Pe prietenii 
tăi de afară, din deşert, nu are rost să te bazezi - sunt morţi de 
mult. 

— Ce? 

Laydon plescăi din buze. 

— Chiar ai crezut că i-aş lăsa în viaţă? Un escadron al 
slujitorilor mei preaplecaţi s-a ocupat de ei, nu mult după ce aţi 
părăsit tabăra. 

— Ticălosule! răcni ea sufocându-se în propriul sânge. Ticălos 
fără minte... 

— Ar trebui să te vezi, zise Laydon ignorând jignirea. Nu am 
vrut să se ajungă aici, Sarah, trebuie să mă crezi. 

— Chiar nu? De asta l-ai ucis pe tatăl meu? Şi pe toţi prietenii 
mei? 

— Nu erau prieteni de-ai tăi, ci paraziți, care nu urmăreau 
decât să profite de cunoştinţele şi de capacităţile tale. Şi în ce-l 
priveşte pe Gardiner - era prea bătrân şi supărător ca să 
înţeleagă despre ce era vorba în realitate. 

— Într-adevăr? Sarah se ridică pe jumătate. Şi despre ce este 
vorba, unchiule? 

Scuipă afară ultimul cuvânt ca pe o mâncare stricată. 

— De mult mai mult, copila mea. Gardiner nu a înţeles 
niciodată ce şanse avem, că ne aflăm în pragul unei noi ere. Tu, 
din contră, eşti suficient de tânără şi de inteligentă ca să 
recunoşti adevărul. De aceea, te rog să iei locul tatălui tău. Ai fi 
prima femeie din cercul nostru. 

— Ce onoare! zise Sarah cu sarcasm în voce. Răspunsul este 
nu. Crezi că m-aş alia cu ucigaşii tatălui meu? 

— Gândeşte-te bine ce zici, Sarah. Îţi putem oferi posibilităţi 
la care până acum nu ai putut decât visa. Enigmele trecutului se 
desfăşoară înaintea ochilor tăi şi aşteaptă doar să fie elucidate. 
În tine se ascunde un potenţial imens, Sarah, mai mult decât îţi 
poţi închipui. Locul tău este în mijlocul nostru. Şi tatăl tău ştia 
asta. A fost destinul tău, de la bun început. 

— Nu vorbi de destin, dacă te incluzi şi pe tine, ripostă Sarah 
dezgustată. M-ai manipulat şi înşelat, ai abuzat de încrederea 
mea. Trebuie să fii nebun ca să crezi că te-aş urma. 

— Cam aşa s-a exprimat şi tatăl tău, remarcă Laydon cu un 


regret ipocrit. Dar rolul tău în acest joc încă nu s-a terminat, 
Sarah. Mă vei ajuta să deschid poarta de acolo şi să îmi însuşesc 
Focul lui Ra. 

— Mai degrabă mor, declară Sarah categoric. 

— Îndărătnicia tatălui tău vorbeşte în tine. Dar bătrânul 
Gardiner ţi-a transmis şi cea mai mare slăbiciune a lui, anume 
compasiunea. 

— Cum poate fi compasiunea o slăbiciune? întrebă Sarah, care 
îşi ştergea, gata să riposteze, sângele de pe faţă. 

Laydon nu răspunse. In schimb, le ordonă la doi dintre 
oamenii săi să-l apuce pe Kamal, care zăcea ametit la pământ, şi 
să-l salte în picioare. Un alt mascat îi vâri în gură ţeava puştii lui 
ruginite. 

— Vrei să vezi cum îţi moare prietenul în faţa ochilor tăi? 
întrebă Laydon ironic. Un simplu gest din partea mea şi creierul 
lui va fi împrăştiat pe pereţi. Aşa că gândeşte-te bine ce faci... 

Sarah răsufla gâfâit. Din cauza mâniei neputincioase nu era în 
stare să gândească limpede. O durea sufletul să-l vadă astfel pe 
Kamal. li pierduse pe tatăl ei şi pe du Gard. Nu ar mai fi 
suportat încă o pierdere... 

— E în regulă, strigă ea tare. Să-l lase în pace. 

— Vrei să cooperezi? 

— Am de ales? 

— Probabil, nu. 

Laydon îi făcu semn omului său să îndepărteze flinta. Cu o 
lovitură brutală, mascaţii îl azvârliră pe tuareg la loc pe pământ. 
Sarah se duse grăbită la el şi-i şterse sângele de pe faţă. 

— Sarah, şopti el. 

— Da? 

— Nu face asta. Nu ai voie să-i ajuţi, mă auzi? Nu ai voie... 

— Fii liniştit, îi şopti ea şi-l sărută pe frunte. Apoi se ridică şi i 
se adresă lui Laydon: Ce trebuie să fac? 

— Răbdare, replică naşul ei cu un rânjet meditativ. 

Făcu din nou un semn către una dintre gărzile sale, care 
dispăru printr-o trecere îngustă. Când se întoarse, îl împingea în 
faţa sa pe Jeffrey Hull. 

Piciorul rănit al consilierului regal era pansat, dar faşa îi era 
năclăită de sânge. Mersul lui Sir Jeffrey era nesigur. Faţa îi era 
o mască palidă, privirea îi era marcată de febră şi crispată. În 


mâini purta o lădiţă din lemn, pe al cărei capac era reprezentat 
simbolul lui Ibis. 

— Un cufăr în care se depozitează canope, remarcă Sarah 
mirată. 

— Exact, aprobă Laydon. 

Cu arma aţintită în direcţia lui, Sir Jeffrey fu silit să care 
lădiţa până la poarta încuiată şi să o aşeze în faţa acesteia. 
Privirea pe care consilierul regal i-o aruncă lui Laydon era 
nimicitoare. 

— Vechiul meu prieten, îl ironiză acesta, nu vă convine rolul 
pe care vi l-am rezervat în acest joc? Şi totuşi, mi s-a părut cum 
nu se poate mai potrivit. Toată viaţa i-aţi servit pe alţii, întâi în 
armată, apoi la Temple Bar şi, în cele din urmă, la Curtea 
regală. 

— Ceea ce am făcut, ripostă Sir Jeffrey respirând întretăiat 
din cauza durerii, am făcut din loialitate şi din iubire pentru 
patria mea. Dumneavoastră, din contră, nu sunteţi decât un 
trădător fără patrie, Laydon - şi asta după tot ceea ce am 
îndurat împreună în India. 

— Dragul meu Jeffrey, fac toate acestea din cauza a ceea ce 
am îndurat noi în India. Imperiul este şubrezit. Nu puteţi sau nu 
vreţi să vedeţi acest lucru? Este timpul ca o forţă puternică să 
termine ceea ce Casa regală şi guvernul nu vor sau nu pot. 

— Trădător! zise Jeffrey Hull încă o dată. 

Laydon râse doar. Sarah îşi întorsese între timp atenţia spre 
cufărul de depozitat canope şi îl deschisese. Aşezate unul lângă 
celălalt erau patru vase netede, fiecare dintre ele înalt de 
douăzeci de centimetri şi lucrat în lut. Capacele recipientelor 
erau modelate de asemenea din lut şi imitau capetele vechilor 
zeități egiptene: Suchos, zeul cu trăsături de reptilă al 
fertilităţii; Anubis, zeul morţilor, cu înfăţişarea unui şacal; 
demonul şerpilor Apophis şi, în sfârşit, Thot cel cu cap de ibis - 
aşadar, exact acele zeități care, conform credinţei locuitorilor 
din Unu, s-ar fi aliat şi ar fi complotat împotriva zeului Soarelui. 
Recipientele din lut erau canope, vase în care, pe vremea 
faraonilor, se depozitau măruntaiele celor care, prin procesul de 
mumificare, erau meniţi să obţină nemurirea. 

— Ce se află în aceste canope? dori Sarah să afle - şi aproape 
că se temu de răspuns. 


— Ei, explică Laydon de bunăvoie, poate ai auzit de povestea 
lui 'Tezud, marele preot al lui Thot, care a fost întemeietorul 
acestui oraş şi o iubea cu ardoare pe Meheret, acea misterioasă 
războinică din est care urmărea să-şi însuşească ştiinţa lui Thot. 

— Cunosc istoria, îl asigură Sarah. Meheret a abuzat de 
încrederea lui Tezud şi l-a înşelat, fapt pentru care a fost 
condamnată la moarte. Se spune că i s-au extras pe viu 
viscerele, iar corpul i-a fost ars. 

— Este adevărat, confirmă Laydon. Dar povestea nu s-a 
terminat aici. Căci, aşa cum se spune, Tezud nu a trecut 
niciodată peste trădarea iubitei lui. În amintirea frumuseţii ei, a 
dispus ca organele ei să fie îmbălsămate şi depozitate în patru 
canope, care au fost dedicate zeităților Thot, Anubis, Suchos şi 
Apophis. Şi a desemnat aceste canope să fie cheia tainei lui 
Thot. 

— Poarta Veşnică, şopti Sarah, amintindu-şi ce-i povestise 
Kamal. 

Dintr-odată înţelese pentru ce erau prevăzute cele patru nişe. 

— Exact, confirmă Laydon, care interpretase corect privirea 
lui Sarah. Canopele sunt cheia pentru a deschide poarta care a 
rămas ferecată timp de trei mii de ani. 

— Şi în ele se află rămăşiţele pământeşti ale lui Meheret? 
întrebă Sarah neîncrezătoare. 

Vasele imitau modele antice, dar erau cu siguranţă de dată 
mai recentă. 

— Din păcate, încuviinţă Laydon, a trebuit să improvizăm aici, 
căci canopele lui Meheret s-au pierdut şi nimeni nu ştie unde 
sunt. Dar, cu siguranţă, îţi poţi imagina cui îi aparţin viscerele 
aflate în aceste recipiente - ficatul, plămânii, stomacul şi 
organele femeieşti... 

— Ce-i drept, replică Sarah, care înţelegea acum întreaga 
ticăloşie a planurilor lui Laydon. 

Înţelese şi de ce bătrânul Amon o ascultase după ce îi relatase 
despre crimele din Londra şi furtul viscerelor. Înțeleptul din 
Mokattam bănuise adevărul înspăimântător... 

— Sunt viscerele smulse victimelor din Whitechapel, nu-i aşa? 
presupuse ea... 

— Într-adevăr. Şi cel târziu acum vei înţelege de ce nu a 
trebuit să lăsăm această treabă pe mâinile unui măcelar 


oarecare. Fiind important ca organele să rămână intacte, era 
necesară arta minuțioasă a unui chirurg. 

— Dar atunci de ce patru victime? întrebă Sarah. Una nu ar fi 
fost de ajuns? 

— Pe de-o parte în virtutea restului planului, pe care ţi l-am 
prezentat deja, răspunse Laydon. Pe de altă parte din motive 
matematice. 

— Ce înseamnă asta? 

— Foarte simplu - cum nu s-au păstrat nici mărturii scrise 
despre Meheret, nici imagini cu ea, nu ştim ce fel de femeie a 
fost. Era mare de statură sau mai degrabă scundă? Era suplă 
sau puternică? În cele din urmă era o războinică... 

— Unde baţi? îl grăbi Sarah. 

— Vreau să zic că aceste canope din faţa ta reprezintă un fel 
de valoare medie. Patru viscere, extrase din corpurile a patru 
femei diferite. Proporţiile lor, ca şi media greutăţii ar trebui să 
facă funcţionabilă cât de cât cheia noastră înlocuitoare. 

— Înţeleg, zise Sarah. 

Naşul ei părea să se fi gândit la toate. 

— Nu vă amăgiţi! strigă Kamal disperat. Thot nu se lasă dus 
de nas, iar răzbunarea sa asupra celor care-i calcă lăcaşul în 
mod ilegitim va fi înspăimântătoare! 

— Îmi dau lacrimile, îl asigură Laydon neimpresionat şi se 
întoarse din nou spre Sarah. Ce aştepţi? Deschide poarta 
ferecată de trei mii de ani - sau nobilul tău prinţ al deşertului va 
muri. 

Sarah descoperi că i se trezea din nou curiozitatea. Deşi totul 
în ea se împotrivea cooperării cu duşmanul, dorinţa de a afla ce 
se ascundea în spatele porţii din piatră era tot mai puternică. 
Până acum nu-şi pierduse timpul gândindu-se la asta, dar acum 
simţea că era aproape de ţel. 

— Sarah, nu! suspină tuaregul când se aplecă şi scoase din 
cufăr prima canopă, aceea care îl reprezenta pe demonul cu cap 
de şarpe Apophis. 

Sarah îi aruncă lui Kamal o privire încărcată de regrete şi 
consolare totodată. Apoi aşeză canopa în nişa din stânga. Încă 
nu se retrăsese, când un mecanism ascuns se puse în mişcare şi 
recipientul cu ficatul victimei unei omucideri alunecă în 
interiorul porţii, cu un scrâşnet. 


— Foarte bine, o lăudă Laydon. Mai departe! 

Sarah apucă următorul vas, reprezentând capul de şacal al lui 
Anubis, în care se afla - conform caracterului marcat de 
efemeritate şi de alterare al zeităţii cu pricina - stomacul unei 
alte victime ucise. Cu un scrâşnet puternic şi această canopă 
dispăru în interiorul porţii. Veni rândul canopei reprezentându-l 
pe Suchos cel cu cap de crocodil să fie aşezată în nişă; zeului 
fertilităţii îi erau dedicate organele reproducătoare ale unei alte 
victime omorâte. 

După ce şi acest recipient alunecă înăuntru, Sarah aşeză 
ultima canopă în nişa rămasă. Cu capul ei de ibis din lut, aceasta 
era dedicată lui Thot, stăpânitorul ochiului Lunii, care, conform 
tradiţiei, era şi zeul înţelepciunii şi al înzestrării pentru magie, 
pe care el le insufla muritorilor - de aceea plămânul îi era 
rezervat lui. 

Laydon şi gărzile lui mascate priveau ca hipnotizaţi cum 
Sarah depune şi ultimul recipient în nişă. De data aceasta nu se 
întâmplă totuşi nimic. Canopa rămase un moment nemişcată, 
astfel că Sarah se temu - sau mai degrabă speră - că soluţia de 
compromis a lui Laydon nu-şi îndeplinise scopul. Dar fu încă o 
dată dezamăgită, căci se auzi deodată un huruit urmat de un 
scrâşnet mult mai puternic decât înainte. Şi de data asta nu doar 
canopa cobori, ci întreaga poartă din piatră. 

— Nu! strigă Kamal îngrozit. 

Se auzi un şuierat uşor, care indica faptul că încăperea fusese 
închisă etanş şi blocul de piatră şlefuită se cufunda în podea. 
Mascaţii şuşotiră între ei emoţionaţi şi-şi agitară armele, 
desigur, din cauză că nu ştiau ce îi aştepta de partea cealaltă a 
porţii. 

Sarah, din contră, rămase liniştită până când blocul din stâncă 
masivă se afundă într-atât în podea, încât se putea urca pe el cu 
uşurinţă. Apucă repede făclia şi dădu să pătrundă în întunericul 
misterios - când văzu hieroglifele dăltuite pe pragul porţii. Nu 
era o scriere obişnuită, ci din nou caracterele criptice ale lui 
Tezud. 

— Ce înseamnă asta? i se adresă Laydon lui Sarah. 

— Nu ştiu, răspunse ea cinstit. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Asta înseamnă că nu sunt în stare să înţeleg aceste semne, 


explică ea. Sunt simboluri secrete, pe care le poate descifra 
numai un iniţiat. 

— Într-adevăr? Laydon îşi roti ochii ameninţător. Cine ar 
putea fi mai iniţiat decât căpetenia unui neam de tuaregi, care 
are ca sarcină să păzească secretul lui Thot? Ştii ce înseamnă 
aceste semne, Kamal? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Dacă ştii ce înseamnă te-am întrebat. 

— Ştiu, răspunse Kamal încet. Dar nu le voi divulga nici dacă 
mă veţi tortura cu fierul încins. 

— Nu e o idee rea. Laydon rânji fără bucurie. Totuşi, cunosc o 
metodă mult mai eficientă şi mai bună ca să te fac să vorbeşti. Şi 
cu asta scoase un revolver cu bătaie scurtă de sub costumul lui 
tropical şi îl puse la tâmpla lui Sarah. Ei, acum ce ai de gând? 

Sarah nu îndrăzni să se mişte. Mortimer Laydon îl omorâse pe 
tatăl ei, nu s-ar fi sfiit să o ucidă nici pe fiica lui. Strălucirea 
fanatică a ochilor lui trăda că acesta se lepădase de mult de 
astfel de scrupule... 

Kamal ezită. O clipă păru că vrea să tacă şi mai degrabă să 
privească cum Sarah este ucisă în faţa ochilor lui, decât să-i 
divulge lui Laydon secretul. Dar apoi privirea lui o întâlni pe cea 
a lui Sarah şi intenţiile lui se risipiră - nu în ultimul rând pentru 
că în acel moment înţelese că o iubea. 

— Madbut, zise el încet. Nu am nevoie să traduc acele semne, 
deoarece le cunosc semnificaţia pe dinafară. De generaţii sunt 
transmise în neamul lui Ben Nara. 

— Şi? dori Laydon să afle, nerăbdător să audă răspunsul. Ce 
înseamnă? 

— Că moartea şi distrugerea îi pândesc pe cei care pătrund în 
încăpere, răspunse Kamal cu satisfacţie. Doar într-o singură 
lună a anului taina lui Thot poate fi cercetată fără teamă. 

— Nu cred în astfel de aiureli. 

— Nu e o chestiune de credinţă. Un mecanism străvechi, 
construit de preoţii lui Tezud, ocroteşte încăperea conform 
ciclurilor calendaristice. Doar într-o singură lună a anului este 
permisă libera trecere. În restul timpului, mecanismul de 
autodistrugere se declanşează imediat ce intră cineva în această 
încăpere. Apoi taina lui Thot este pierdută pentru totdeauna - şi 
odată cu ea Focul lui Ra. 


Se putea citi pe faţa lui Laydon că vorbele lui Kamal nu 
rămăseseră fără efect. Teama de a fi înfrânt atât de aproape de 
ţel îl făcea să devină mai prudent. 

— Şi care este luna aceasta? întrebă el. 

— Prima lună a anului, luna lui Thot, răspunse Sarah, înainte 
ca tuaregul să apuce să răspundă, iar Kamal îşi plecă resemnat 
capul. 

— Ianuarie, aşadar! Laydon râse triumfător. Evident, soarta 
îmi surâde, căci întâmplarea vrea ca noul an să fi început de 
curând. Totuşi, mă întreb dacă îmi spui adevărul. Poate încerci 
să mă duci pe o pistă falsă...? 

— Este adevărul, îl asigură Kamal trist. 

În sfârşit, Laydon îşi îndepărtă arma de la tâmpla lui Sarah. 

— Bine, se declară el de acord, vreau să îţi dau crezare. Dar 
voi doi veţi păşi cei dintâi pragul. Şi nu uitaţi că am arma 
aţintită asupra voastră. Dacă încercaţi să manipulaţi sau să 
distrugeţi ceva din încăpere, atunci vă voi împuşca fără ezitare. 
M-aţi înţeles? 

— Pe deplin. 

— Atunci, haideţi! 

Două dintre gărzile lui Laydon păşiră înainte. Cu armele 
îndreptate în faţă, le făcură semn lui Sarah şi lui Kamal să 
păşească prin poarta deschisă. Privirile lor, a lui Sarah şi a 
tuaregului, se întâlniră din nou, de această dată cu un regret 
nesfârşit, căci amândoi ştiau că nu mai exista cale de întoarcere 
pentru ei. Se luară de mână, iar Laydon le taxă gestul cu un 
hohot cinic de râs. 

Apoi păşiră în încăperea în care nimeni nu mai călcase de trei 
mii de ani... 


8 


Sarah trecu pragul porţii, ţinându-şi răsuflarea. 

Cu convingerea fermă că va fi prinsă într-o capcană şi că o 
moarte crudă o putea aştepta în orice clipă, Sarah păşi hotărâtă 
în încăpere. Se consola cu gândul că astfel mecanismul de 
autodistrugere va intra în funcţiune şi ea îşi va îndeplini 
făgăduiala făcută bătrânului Amon - dar nu se întâmplă nimic de 
genul acesta. Nici nu se deschise o prăpastie adâncă, care să-i 
înghită pe Sarah şi pe Kamal, nici nu fură loviți de un bloc de 
piatră în cădere sau străpunşi de săgeți. 

Totul rămase liniştit şi Sarah se întrebă cu teamă dacă 
mecanismul mai era intact. Ezitând, ea şi Kamal păşiră mai 
departe, inspirară aerul inodor şi uscat, vechi de mii de ani. 

— Înainte! îi repezi Laydon. Ce aşteptaţi? 

— Răbdare, unchiule Mortimer, răspunse Sarah rece. Taina 
lui Thot aşteaptă de trei milenii să fie descifrată. Câteva minute 
în plus sau în minus nu mai contează, nu-i aşa? 

Cei doi înaintară la lumina făcliilor purtate de oamenii lui 
Laydon. Un coridor scurt de legătură ducea într-o încăpere care, 
în cinstea numărului cinci corespunzător zeului, avea forma unui 
pentagon cu laturile de circa zece metri. Pereţii aveau găuri 
mari cât pumnul, în care se aflau rulouri sigilate cu ceară, care 
păreau numerotate sistematic. 

— O bibliotecă, şopti Sarah. Rulourile din papirus în care este 
consemnată ştiinţa lui Thot. Unele enigme ale Antichității îşi au 
răspunsul aici... 

— Asta nu mă interesează, declară Laydon, care păşi pe lângă 
ea pufnind. Nu vreau decât blestematul de Foc. 

— Răbdare, unchiule. Răbdare... 

În partea opusă a încăperii, într-un colţ al pentagonului, se 
ridica o statuie înaltă care îl reprezenta pe zeul Lunii aşezat pe 
tron. Spre deosebire de statuia din rezervorul de apă de la 
Hermopolis, aceasta se păstrase în întregime, datorită 
etanşeizării încăperii; părea că tocmai fusese dăltuită. Şi astfel, 


capul cu gât lung de ibis îi privea pe intruşi de sus, în 
strălucirea făcliilor. O clipă, lui Sarah i se păru că zăreşte 
licăriri duşmănoase în ochii zeităţii. 

La picioarele statuii înalte cât trei oameni se afla o masă de 
ofrande, tot din piatră, pe care stătea întins un rulou de papirus. 

Cartea lui Thot! 

Curioşi, Sarah şi însoțitorii ei se repeziră la ea. Spre uluirea 
lor, constatară că pe papirus nu era scris nimic. 

— C-ce înseamnă asta? întrebă Laydon stupefiat. 

— Nu ştiu, răspunse Sarah. 

— Să fie aceasta cartea despre care este vorba în inscripţii? 
Cartea Tainelor? 

— Presupun că da. 

— De ce nu este atunci nimic scris în ea? 

— Cum am zis deja: nu ştiu. 

— Şi unde este Focul lui Ra? Doctorul scoase un şir de 
înjurături nemanierate. La naiba! strigă el, vorbele lui fiind 
răsfrânte de pereţi sub formă de ecou de o duzină de ori. M-am 
înhămat la atâtea doar pentru un petic de hârtie gol? Să fie asta 
răsplata pentru toate eforturile mele? 

Vocea i se frânse şi din gâtlej îi ieşi un hohot de râs nebunesc 
în timp ce privea agitat de jur împrejurul încăperii. 

— Deloc, răspunse calm Sarah, care se convinsese în acel 
moment că încăperea era în realitate mult mai mare decât părea 
la prima vedere. 

Ecoul care urmase tiradelor lui Laydon o făcu să se uite în 
sus. 

Era copleşitor. 

Încăperea nu avea tavan; mai degrabă pereţii spaţiului cu 
cinci colţuri urcau în sus şi formau un puț, al cărui fund îl 
constituia zona unde se aflau rulourile de papirus. Cât de sus 
ajungea, Sarah nu-şi putea da seama, căci lumina făcliei nu 
bătea atât de sus. Pereţii puţului erau în mod evident acoperiţi 
cu ceva - anume cu scuturi rotunde din metal şlefuit, uşor 
concave. Sarah presupuse că acestea erau oglinzi care să 
direcţioneze lumina, de felul celor întrebuințate în vechime 
pentru a lumina spaţiile subterane. Ce-i drept, Sarah nu mai 
văzuse niciodată înainte oglinzi atât de mari şi de numeroase. 
Fiecare avea raza de cam un metru şi jumătate. 


— La dracu', exclamă Laydon, când privi şi el în sus. Ce e 
asta? 

— Nu ştiu, şopti Sarah, fascinată. Nu am mai văzut niciodată 
ceva asemănător. 

— Ar putea fi Focul lui Ra? 

— Ar fi posibil, zise Sarah. Ar trebui să vedem nişte rulouri de 
papirus; poate găsim acolo indicaţii despre... 

Dădu să facă un pas în direcţia pereţilor găuriţi, dar Laydon şi 
gărzile sale îndreptară imediat arma spre ea. 

— Stop! strigă doctorul la ea. Ţi-ar conveni, nu-i aşa? Crezi că 
nu ştiu ce ai de gând? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu am uitat ce ai afirmat în colibă, Sarah. Că ai făgăduit să 
distrugi Focul lui Ra şi că vei face tot posibilul să nu ajungă în 
mâinile cui nu trebuie. Chiar crezi că ţi-aş permite să te mişti pe 
aici în mod liber? 

— Dar nu vreau decât... 

Sarah nu ajunse să-şi termine propoziţia pentru că în acel 
moment se auzi un scrâşnet puternic, ce răsună cu ecou între 
pereţii puţului şi care părea să provină din cea mai adâncă 
beznă, o beznă care cedă brusc în faţa unei luminozităţi 
orbitoare. 

Deodată, deasupra capetelor lor se formă o deschizătură care 
se mări, lăsând să pătrundă lumina zilei. Sarah înţelese că 
acoperişul puţului consta din platforma turnului, care se înălța 
cu mult deasupra oraşului-fantomă şi care, la fel ca încăperea, 
avea formă pentagonală. 

Imediat după ce capătul superior al puţului se deschise, 
înăuntru pătrunse lumina puternică a soarelui, care părea să se 
afle chiar deasupra turnului. Mai mult, unghiul de pătrundere al 
razelor de soare era astfel configurat, încât acestea erau captate 
şi reflectate de oglinzi. În decurs de câteva fracțiuni de secundă, 
fundul puţului deveni nu doar năucitor de luminos, ci şi foarte 
încins. Era ca şi cum arşiţa deşertului s-ar fi năpustit ca un 
animal de pradă hămesit asupra lui Sarah şi a însoţitorilor ei. 
Laydon şi gărzile lui mascate urlară îngroziţi şi-şi feriră ochii. Ar 
fi fost o ocazie pentru Sarah şi Kamal să-i dovedească pe 
adversarii lor, dar erau şi ei orbiţi de lumină şi de căldură - până 
când Sarah se repezi după ochelarii de soare şi şi-i puse. 


Prin sticla fumurie a ochelarilor, văzu că lumina soarelui nu 
pătrundea nici pe departe necontrolată în interiorul turnului, ci 
era orientată, iar fasciculele de lumină rezultate erau focalizate 
în mănunchi. Sistemul de focalizare a luminii solare era astfel 
construit, încât oglinzile superioare captau razele şi le reflectau 
spre următoarele oglinzi. Se forma astfel în puț un păienjeniş de 
fascicule de lumină orbitoare, care erau cu atât mai puternice şi 
mai apropiate între ele, cu cât pătrundeau mai adânc. 
Nenumărate oglinzi focalizau razele de soare, iar din reflectorul 
cel mai de jos un fascicul de lumină albă-gălbuie era proiectat 
asupra statuii lui Thot. 

— Focul lui Ra! Focul lui Ra! strigă Mortimer Laydon, cu ochii 
larg deschişi, lăcrimând din cauza luminii orbitoare. 

În momentul următor, din capul de ibis ţâşni ceva distrugător, 
aducător de moarte. 

Căci ochii statuii, în care Sarah zărise mai devreme o 
scânteiere duşmănoasă, se treziră brusc la viaţă. Străluceau ca 
nişte rubine, iar o clipă mai târziu din ochii lui Thot ţâşniră două 
raze de lumină. 

Fasciculele din raze de lumină concentrate se îndreptară spre 
pământ şi îi loviră pe oamenii lui Laydon, îi străpunseră pe 
oamenii mascaţi, ca şi cum carnea şi oasele nu ar fi reprezentat 
nicio piedică pentru ele. 

Bărbaţii ţipau de frică şi de durere. Fum şuierător se ridica, 
iar mirosul greţos de carne arsă invadă încăperea. Hainele 
bărbaţilor luară foc, flăcările dănţuind într-un dans bizar, 
transformându-i pe mascaţi în decurs de secunde în caricaturi 
groteşti, asemănătoare mumiilor pe care le văzuseră Sarah şi 
Kamal. 

În timp ce Sarah era îngrozită, Mortimer Laydon râse isteric. 

— Focul lui Ra! Focul lui Ra! continua el să strige. S-a 
dezlănţuit...! 

Într-adevăr, din ochii statuii izbucniseră raze ucigătoare. 
Activate de un mecanism necunoscut, fasciculele luminoase, 
după ce ucideau, alunecau de-a lungul pereţilor, aprindeau 
papirusurile cu învelitorile lor cu tot şi lăsau urme în piatra 
încinsă. Bubuituri şi voci agitate umpleau aerul încins, care 
părea să provină nu doar din interiorul muntelui, ci şi din 
străfundurile pământului. Dogoarea din cameră devenise 


aproape insuportabilă. Oglinzile de pe pereţii puţului amenințau 
să se prăvălească din cauza zguduirii pământului. Crăpăturile 
din podeaua încăperii se extinseseră pe pereţi şi ajungeau până 
sus, unde se afla deschizătura puţului. 

Acum păru să înţeleagă şi Laydon ce maşinărie drăcească 
activase. 

— Opriţi-o imediat! strigă el din răsputeri. Haideţi, idioţilor! 
Ajutaţi-mă...! 

Apelul se adresa oamenilor lui, care aşteptau în anticameră. 
Unii dintre ei se apropiară în grabă pentru a îndeplini cererea 
căpeteniei lor - dar imediat ce păşiră în interiorul încăperii din 
turn, avură parte de acelaşi destin oribil ca şi camarazii lor. 

Sarah, care încă stătea înmărmurită, fu cât pe-aci să fie 
surprinsă de o rază ucigătoare. În timp ce gărzile lui Laydon 
piereau în lumina arzătoare, ea înţelese că, pentru a nu fi 
transformați şi ei în mumii, Kamal şi ea trebuiau să se mişte 
permanent. 

În timp ce Laydon, înjurând de mama focului, trăgea la 
nimereală papirusuri din nişele pereţilor, Sarah şi Kamal se 
refugiară la baza statuii, singurul loc unde fasciculele păreau să 
nu poată pătrunde. Observară în treacăt că pe papirusul mai 
devreme gol apăruseră între timp hieroglife. Lumina arzătoare 
le scosese la iveală. 


Într-un moment neprielnic s-a pătruns în Lăcaşul Tainelor, 
Oamenii nu sunt încă pregătiţi să primească ştiinţa noastră. 
De aceea dogoarea roşie a soarelui va distruge 
ceea ce Umbra lui Thot a tăinuit. 


În acel moment, fundul puţului se zgudui puternic; întreaga 
construcţie se cutremură. Crăpături se iviră în pământ şi pe 
pereţi, în timp ce fasciculele ucigaşe secerau în continuare 
sălbatic tot ce era în jurul lor şi păreau să se intensifice. 

— Mecanismul de autodistrugere! exclamă Kamal, uşurat şi 
consternat totodată. A fost activat! 

— Nu! Nu! strigă Laydon, în timp ce desfăcea ca posedat 
învelitorile din piele şi smulgea rulourile de papirus - dar, cum 
nu era în stare să descifreze hieroglifele, acestea nu-i erau de 
niciun folos. Le arunca furios la pământ, unde luau foc şi 
ardeau. 


Ascultând de un imbold lăuntric, Sarah dori să se repeadă 
după ele, însă Kamal o reţinu, cu un braţ de fier. Nimic din ceea 
ce era păstrat în Lăcaşul Tainelor nu trebuia să ajungă afară... 

— Voi sunteţi vinovaţi! se zburli Laydon. 

Ochii trădătorului, iritaţi de lumina orbitoare, erau larg 
deschişi şi însângeraţi. Işi ţinea arma îndreptată asupra lui 
Sarah şi a lui Kamal. Ignorând infernul dezlănţuit, smintitul nu 
mai avea decât un singur ţel: să-i ucidă pe cei care-i 
distruseseră visul. 

— M-aţi minţit. Pentru asta veţi plăti... 

— Sfatul lui Kamal a fost corect, unchiule, îl contrazise Sarah, 
dar cunoştinţele tale de egiptologie lasă mult de dorit... 

Lipsit de scrupule, Laydon vru să apese pe trăgaci - când se 
produse o nouă zdruncinătură. Şi mai multe crăpături se lăţiră 
pe podea, formând o pânză de păianjen, ce brăzda urmele de 
zgură, ca nişte săgeți, lăsate de fasciculele ucigaşe. Laydon se 
clătină, şi Kamal sări temerar înainte, aruncându-se peste 
doctorul trădător. 

Luptându-se pentru armă, cei doi bărbaţi înaintară clătinându- 
se de-a curmezişul încăperii şi executară un dans ciudat, în timp 
ce fascicule ucigaşe brăzdau aerul în jurul lor. Sarah sări pentru 
a-i veni în ajutor lui Kamal, însă auzi brusc o împuşcătură. 

Pentru un scurt răstimp, îi fu imposibil să-şi dea seama dacă 
glonţul îl nimerise pe Kamal sau pe Laydon. Apoi Sarah constată 
uşurată că naşul ei trădător era cel care căzuse rănit. În aceeaşi 
clipă, simţi în umărul stâng o durere usturătoare. Doar datorită 
reacției ei foarte rapide, Sarah scăpă de fasciculul ucigător, care 
străpunsese aerul în imediata ei apropiere. Se lăsă la pământ şi 
se rostogoli până la Laydon şi la Kamal. În cursul luptei, 
revolverul se descărcase, glonţul tras rănindu-l pe Laydon la 
umăr. Ucigaşul se prăbuşise însângerat şi răcnind de durere. 

— Hai să dispărem! îi zise Sarah lui Kamal şi, deşi o voce îi 
şoptea să-l lase pe Mortimer Laydon în plata Domnului, îl 
înşfăcă de gulerul costumului tropical, îl trase în picioare şi o 
luă la fugă împreună cu Kamal. 

În acea clipă primul scut se desprinse de perete. Bucata de 
metal se prăbuşi cu un zgomot ca de tunet şi se lovi de podea. 
Fragmente de piatră zburară în toate direcţiile. Fasciculele 
ucigătoare brăzdară aerul o ultimă dată, şi Sarah şi cei doi 


bărbaţi scăpară ca prin urechile acului. 

— Veniţi! Repede! Turnul se poate prăbuşi în orice secundă! 

La intrare stătea Sir Jeffrey, care le făcea semne agitat. Spre 
deosebire de restul gărzilor lui Laydon, care o luaseră de mult la 
sănătoasa, consilierul regal nu-şi părăsise locul, fie din loialitate 
faţă de camarazii lui, fie pentru că, având piciorul rănit, nu se 
putea deplasa singur. 

Sarah privi încă o dată peste umăr şi văzu Lăcaşul Tainelor 
transformându-se în praf şi pulbere - o imagine care avea să-i 
rămână pentru totdeauna întipărită în memorie. 

Apoi o luă la sănătoasa împreună cu prizonierul şi cu 
însoțitorii ei, trecând prin anticameră şi prin grota din ale cărei 
adâncuri îi pândeau nisipurile mişcătoare. Să traversezi stâlpii 
care, în urma zguduirilor, se clătinau era o acţiune aproape 
sinucigaşă, deloc uşoară, dat fiind că îi târau după ei pe Sir 
Jeffrey şi pe prizonier. Kamal mergea în faţă, verificând drumul. 
Îl urmau consilierul regal, care murmura încet rugăciuni, apoi 
Sarah cu Laydon. Se auzi un trosnet ca de lemn care se crapă 
când nişte stâlpi, peste care tocmai trecuseră, se prăbuşiră. 
Ruinele lor dispărură fără zgomot în adâncurile hulpave, care le 
înghiţiră pentru totdeauna. 

Sarah şi însoțitorii ei ajunseseră din fericire pe partea 
cealaltă. Traversară încăperea cu mumiile îndreptându-se spre 
puţul abrupt, care, datorită adânciturilor dăltuite în piatră, nu 
era atât de greu de escaladat pe cât se temuseră. Doar lui Sir 
Jeffrey, rănit, îi era mai greu, dar Kamal îl ajută din răsputeri. 

Parcurgând nenumărate galerii şi trepte, urcară spre 
suprafaţă. Şi aici pământul şi pereţii se cutremurau. Fragmente 
de piatră se desprindeau de tavan şi se prăvăleau asupra 
fugarilor, care se bălăbăneau dintr-o parte a coridorului în 
cealaltă. Sarah văzu cu regret cum fresce şi frize antice se 
prăbuşeau în faţa ochilor ei, dar instinctul de supravieţuire era 
mai puternic decât interesul pentru ştiinţă. 

În cele din urmă, zdruncinăturile se mai domoliră, iar huruitul 
şi bubuiturile răsunară în depărtare, în adâncul muntelui. În 
sfârşit, Sarah şi însoțitorii ei, care îşi croiseră mai departe drum 
cu un curaj disperat, văzură lumină la capătul de sus al 
treptelor. 

Ieşirea - ajunseseră în dreptul ei... 


Cu răsuflarea tăiată, Sarah parcurse în grabă ultimele trepte, 
trăgându-l după ea pe Laydon, captiv. Traversară poarta, se 
repeziră afară şi inspirară uşuraţi aerul curat şi fierbinte al 
deşertului. 

Dar încă nu erau în siguranţă. 

Bubuiturile din adâncuri şi praful care ieşea din poartă arătau 
că fuga nu luase sfârşit. Cât de repede îi ţineau picioarele, 
Sarah şi însoțitorii ei alergară în josul străduţelor înguste, 
acoperite de nisip şi de praf. În învălmăşeala ruinelor se 
orientau luând-o în jos, în timp ce în spatele lor bubuiturile 
continuau şi zdruncinăturile făceau să se cutremure muntele. De 
pe ruine se desprindeau cărămizi din chirpici, care îi loveau pe 
fugarii care se văzură nevoiţi să-şi acopere capul cu mâinile, 
până când ajunseră în sfârşit la poalele muntelui. 

În faţa lor se întindea dreaptă strada la al cărei capăt se afla 
deşertul ce promitea siguranţă. Sarah şi însoțitorii ei se repeziră 
în josul străzii, împleticindu-se, în timp ce sus, deasupra lor, 
turnul pentagonal cedă definitiv forţei zdruncinăturilor şi se 
prăbuşi cu un zgomot asurzitor. Un nor gros de praf se înălţă 
când edificiul vechi de mii de ani se prăbuşi, îngropând adânc 
sub ruine taina pe care o păzise atâta vreme. 

Gândul că nimeni nu va mai afla vreodată ce mister adăpostea 
Lăcaşul Tainelor o dezamăgi puţin pe Sarah. Totodată, răsuflă 
uşurată că Focul lui Ra, care se dovedise o armă cumplită şi 
înspăimântătoare, dispăruse pentru totdeauna. 

Sentimentul de uşurare nu dură decât o clipă - până când 
Sarah văzu cu coada ochiului nişte umbre întunecate. 

Kamal, care de asemenea le observase, scoase un strigăt de 
avertizare, dar era prea târziu. Când Sarah se întoarse, ea şi 
însoțitorii ei se văzură înconjurați de o duzină de războinici 
îmbrăcaţi în negru şi mascaţi: gărzile lui Laydon, care fugiseră 
în timp util din Lăcaşul Tainelor. Spre cei trei camarazi erau 
îndreptate vârfuri de lance foarte ascuţite şi, pe deasupra, ţevile 
mai multor flinte încărcate. 

— Aşa ceva se cheamă a cădea din lac în puț, comentă Sarah 
sec; după tot ce îndurase, nimic nu o mai intimida. 

— Într-adevăr, confirmă Laydon, cu o licărire de nebunie în 
ochi, recăpătându-şi brusc curajul. Apoi se desprinse energic de 
Sarah şi li se alătură gărzilor sale fără chip. Ucideţi-i! răcni el cu 


voce stridentă. Sunt vinovaţi pentru cele întâmplate! Din cauza 
lor şi numai a lor, Focul lui Ra este pierdut pentru totdeauna... 

Setea de sânge se citea în ochii războinicilor şi Sarah nu se 
îndoi că erau dispuşi să îndeplinească ordinul. Date fiind forţele 
copleşitoare ale inamicilor, nu se punea problema să opună 
rezistenţă. Deja unul dintre ei ridică flinta şi dădu să-l împuşte 
pe Kamal din imediata apropiere - când încremeni brusc. 

Spre mirarea camarazilor lui, de sub vălul care-i acoperea faţa 
se auzi un strigăt strident. Arma îi scăpă din mână şi bărbatul 
căzu cu faţa în nisip. Între omoplaţii lui era înfiptă coada 
împănată a unei săgeți. 

— Tuaregii mei, murmură Kamal cuprins de speranţă. Au 
venit... 

Evenimentele se precipitară. 

Războinici călare, scoțând strigăte sălbatice, apărură pe 
dunele apropiate: erau într-adevăr războinici  tuaregi, 
înveşmântaţi în straie indigo, dar şi husarii în uniformă roşie ai 
Coroanei Britanice. Agitându-şi săbiile şi spadele, se apropiau în 
grabă pe dromaderii lor. 

În fruntea lor - Sarah nu-şi credea ochilor - călăreau Milton 
Fox şi Stuart Hayden. 

Ofiţerul regal avea braţul drept bandajat, ceea ce însă nu-l 
împiedica să mânuiască frâul cu el. În stânga ţinea o sabie cu 
care în momentul următor se repezi asupra gărzilor îngrozite ale 
lui Mortimer Laydon. 

Nisipul se îmbibă de sânge când războinici ai deşertului şi 
husari se  năpustiră cu forţe reunite asupra bărbaţilor 
înveşmântaţi în negru. Lupta care se încinse fu pe cât de scurtă, 
pe atât de îndârjită. Luptătorii lui Laydon, luaţi prin surprindere 
de atac şi inferiori numeric, se apărară fără multă convingere, 
trăgând cu flinta şi începând apoi să bată în retragere. 

Kamal ridică un pumnal abandonat în nisip şi se repezi asupra 
unuia dintre bărbaţii mascaţi. Şi Sarah dădu să-şi caute o armă, 
când cineva o cuprinse din spate şi o ridică. Se auzi un mârâit 
răutăcios şi Sarah privi în ochii întunecaţi ai căpeteniei 
mascaţilor, cu care negociase în tabăra tuaregilor. 

— Femeie, mârâi el, în timp ce o ridica în sus, ca pe o păpuşă, 
ca apoi să o arunce în nisip. 

Sarah îşi auzi oasele trosnind şi rămase întinsă la pământ. 


Avea nisip în ochi şi, preţ de un moment, nu mai văzu nimic în 
jur. Apoi fu din nou înşfăcată şi trasă în sus. Privea ţintă faţa 
mascată a căpeteniei. 

— Vei muri, îi proroci el şi mâinile sale se încleştară în jurul 
gâtului fetei, sugrumând-o. 

Sarah se zbătea după aer. Mascatul încercă, strângând-o ca o 
menghine, să scoată viaţa din ea şi părea să ştie ce făcea. Sarah 
simţi cum o părăsesc puterile. Strigătele luptătorilor, 
şuierăturile împuşcăturilor şi zăngănitul săbiilor se împletiră, 
răsunând cu un zgomot uniform şi îndepărtat. În schimb, îşi 
auzea pulsul cu atât mai puternic. 

Zadarnic încercă să se elibereze din strânsoarea ucigătoare a 
adversarului ei, nu avea ce să opună muşchilor de oţel puşi la 
muncă sub caftanul negru. Deja simţurile începură să îi dispară 
şi văzu pete negre în faţa ochilor. 

Începu să strige după ajutor, dar niciun sunet nu îi ieşi de pe 
buze. Neajutorată ca un peşte pe uscat, încercă să respire şi avu 
impresia că, în interiorul ei, ceva stătea să plesnească. Puterile 
îi slăbiră şi atârnă moale în prinsoarea duşmanului. Cu coada 
ochiului observă un pumnal, prins la cingătoarea unui om căzut 
- dar arma era prea departe ca să ajungă la ea. 

Doar dacă... 

Adunându-şi toate puterile rămase, Sarah reuşi să-i smulgă 
adversarului voalul de pe faţă. De sub voal îşi făcu apariţia capul 
chel al unui arab. Agasat, bărbatul îşi slăbi o clipă strânsoarea. 
Sarah se folosi de clipa aceea pentru a se elibera din prinsoare 
cu ultimele forţe. Căzu pe spate, nu departe de mortul în 
centura căruia era înfipt un pumnal. 

Târându-se pe burtă, se apropie de cadavru şi începu să 
pipăie după mânerul pumnalului. Auzi deasupra ei mârâitul 
furios al adversarului său, îi simţi în ceafă respiraţia fierbinte. 
Deja mâna grea a acestuia se repezise în jos şi o înşfăcase, când 
ea prinse pumnalul. Dădu să se întoarcă, descriind cu pumnalul 
cercuri largi, şi îi provocă vrăjmaşului ei o rană adâncă în partea 
de sus a braţului. 

Urmă un urlet mânios. Faţa adversarului se schimonosi şi mai 
mult de ură şi dorinţă de răzbunare. Acesta se aplecă din nou 
asupra ei, dori să-i împingă faţa în nisip ca să o sufoce, când 
Sarah ridică rapid pumnalul în sus şi îl lovi în centrul bărbăţiei 


lui. 

Privirea căpeteniei deveni sticloasă, apoi ochii i se dădură 
peste cap şi căzu la pământ, gemând. Sarah se răsuci, dându-se 
în lături din calea lui. Dori să se ridice în picioare - când văzu în 
faţa ochilor ţeava unui revolver. 

— Care va să zică, copila mea, zise Mortimer Laydon cu arma 
aţintită asupra ei, tot noi doi avem ceva de împărţit. Transmite-i 
tatălui tău salută... 

Nu ajunse să-şi termine fraza, căci cu o mişcare rapidă Sarah 
îi aruncă nisip în ochi. Laydon strigă furios, iar ea sări, 
năpustindu-se asupra lui ca un animal de pradă. Forţa atacului 
ei îl dezechilibra. În clipa următoare, Sarah îi puse la gât 
pumnalul însângerat. E 

— Mi-ai ucis tatăl! se repezi Sarah la el, gata să-l lovească. Il 
ai pe du Gard pe conştiinţă şi pe Kamal şi pe mine doreai să ne 
ucizi! Ar trebui să-ţi tai beregata, aşa cu ai făcut tu cu acele 
femei sărmane! 

— Nu, te rog, o imploră Mortimer Laydon, vinovat de mai 
multe crime, cu perspectiva propriei morţi în faţă. Ai milă... 

— Tu însuţi nu ai avut niciun pic de milă, ripostă ea. L-ai ucis 
pe tata cu sânge rece. Te voi tăia ca pe... 

— Nu, Sarah! Kamal apăru deodată lângă ea şi i se adresă 
insistent. Nu face asta! Să devii o ucigaşă din răzbunare nu îţi 
va aduce pacea pe care speri să o obţii. Ştiu despre ce vorbesc... 

Sarah Kincaid ezită o clipă; ceva din sufletul ei o îndemna să 
lovească şi să îi rezerve naşului ei trădător un sfârşit sângeros. 

Dar nu făcu asta. 

Cu o înjurătură pe buze lăsă să-i cadă arma şi-i făcu vânt cu 
năduf de lângă ea. Gardiner Kincaid fusese un om paşnic. Nu ar 
fi dorit ca ea să îl răzbune în acest fel. Mortimer Laydon avea să 
răspundă pentru faptele lui în faţa unui tribunal. 

Gâfâind, Sarah se lăsă la pământ. Abia acum îşi dădu seama 
că zgomotul luptei se potolise. Tuaregii şi husarii lui Hayden 
câştigaseră lupta. Oamenii lui Laydon zăceau morţi sau răniţi în 
nisipul deşertului, căpetenia lor îşi pierduse cunoştinţa şi nu mai 
putea pricinui niciun rău. O coloană de fum întunecat se înălța 
pe locul turnului pentagonal. 

Sarah şi Kamal se îmbrăţişară, dăruindu-şi unul altuia 
mângâiere şi afecţiune. 


Lupta se încheiase. 
Umbra lui Thot pălise pentru totdeauna. 


9 


RAPORT DE EXPEDIȚIE 


Încă nu-mi vine să cred că am scăpat în ultima clipă de la 
moarte, împiedicând totodată ca taina lui Thot să ajungă în 
mâinile unor trădători lipsiţi de scrupule. 

După ce părea că destinul despre care vorbea Kamal ne 
lăsase baltă, la sfârşit totuşi soarta a trecut de partea 
noastră şi am devenit martorii unui spectacol incredibil. Ce 
s-a scris şi afirmat în ultimele trei milenii despre Focul lui 
Ra corespunde adevărului. Forţa de distrugere a acestui 
obiect vechi de mii de ani depăşeşte tot ceea ce am văzut 
vreodată, şi sper şi mă rog ca generaţiile viitoare să nu dea 
cu ochii de astfel de arme. 

Un mecanism necunoscut a focalizat lumina soarelui într- 
un mănunchi de fascicule ucigătoare. Cum a fost pus în 
funcţiune acest mecanism şi pe ce se bazează ştiinţa de a 
construi aşa o maşinărie nu va şti nimeni niciodată. Căci 
taina lui Thot este îngropată adânc sub stânci şi, deşi mi-ar 
plăcea să aflu în ce constă Focul lui Ra, ştiu că este mai bine 
aşa. 

Cu multă îndrăzneală, am reuşit să zădărnicim planurile 
lui Mortimer Laydon şi să respectăm făgăduiala pe care i-o 
făcusem bătrânului Amon el-Hakim în noaptea aceea 
petrecută în Mokattam. 

Şi dacă tu, cititorule binevoitor al acestei cărţi, încă nu ai 
înţeles cum a fost păcălit Mortimer Laydon şi cum acea 
armă pe care spera să şi-o însuşească s-a întors împotriva 
lui, îngăduie-mi să te asigur că nu eşti singurul... 


CORTUL TUAREGILOR, DEŞERTUL LIBIAN, 
21 IANUARIE 1884 


— Calendarul a fost decisiv? Cum vine asta? 
Faţa arsă de soare a lui Milton Fox trăda supărare crescândă. 
Nu era pentru prima dată când Sir Jeffrey şi căpitanul Hayden 


încercau să-i explice cum Lady Kincaid îi păcălise pe Mortimer 
Laydon şi pe gărzile acestuia - chiar în ceasul al doisprezecelea, 
aşa cum fostul avocat nu obosea să menţioneze. Dar inspectorul 
de la Scotland Yard nu pricepea şi pace. Sir Jeffrey şi ofiţerul se 
bucurară, aşadar, când Sarah şi Kamal intrară în cort. 

— În sfârşit, suspină consilierul regal cu resemnare 
nedisimulată. Lady Kincaid, aveţi amabilitatea de a-i explica 
inspectorului cum a fost păcălit Mortimer Laydon? 

— Cu plăcere, se declară Sarah de acord. Kamal îi dezvăluise 
lui Laydon că se poate pătrunde în Lăcaşul Tainelor într-o 
singură lună din an. In orice alt moment s-ar fi declanşat 
mecanismul de autodistrugere din această încăpere. lar eu am 
adăugat că este vorba de luna lui Thot, prima lună a anului. 

— Înţeleg, zise Fox. Şi aceasta era o minciună, nu-i aşa? 

— Deloc, scutură Sarah din cap. 

— Cum? Dar cum e posibil... Vreau să zic, Lăcaşul Tainelor a 
fost distrus, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, îl asigură Sarah. Aici şi-a spus cuvântul faptul 
că Laydon se ocupase doar superficial de egiptologie. Dacă ar fi 
studiat mai mult şi nu ar fi urmărit doar să obţină un câştig pe 
seama enigmelor istoriei, atunci ar fi ştiut că era vorba de prima 
lună a calendarului egiptean. 

— Aşa? Nu este la fel cu ianuarie? 

— Nici pe departe, replică Sarah ridicând din umeri. Vechii 
egipteni calculau timpul în funcţie de anotimpurile indicate lor 
de către Nil. La ei anul începea în mod tradiţional cu perioada 
inundaţiilor. 

— Înţeleg. Şi ea este... 

— ... în mijlocul verii, completă Sarah. 

După ce Fox, nedumerit, înţelese în sfârşit cum se 
întâmplaseră lucrurile, toţi cinci izbucniră în hohote de râs, 
răsuflând uşuraţi că aventura ajunsese la bun sfârşit şi că nu 
mai exista nicio primejdie. Cu ajutorul gărzilor sale mascate, 
Mortimer Laydon ţesuse un plan diabolic care, ca la un joc de 
şah, părea să prevadă fiecare pas al adversarului. La sfârşit 
totuşi un amănunt infim întorsese situaţia împotriva lui... 

— Ce se va întâmpla cu Laydon? se interesă Kamal. 

— Va fi dus la Londra şi judecat, zise Sir Jeffrey. 

— Şi asta înseamnă? mai întrebă tuaregul care avusese 


experienţe negative cu justiţia britanică. 

— Că i se va intenta proces şi va fi condamnat la detenţie pe 
viaţă, dacă nu chiar la moarte. Cum Laydon în mod evident şi-a 
pierdut minţile, e posibil să fie internat la Spitalul St. Mary of 
Bethlehem. Adevărul despre crimele din Whitechapel şi despre 
acţiunile conjuraţilor nu trebuie să fie făcut public niciodată, 
astfel că nimeni nu va fi interesat să tergiverseze lucrurile. 
Mortimer Laydon, pot să vă asigur, nu va fi eliberat niciodată. 

— Oare era într-adevăr capul conjuraţilor? se întrebă Sarah. 
În orice caz, vorbea despre el la plural... 

— Aşa fac mereu megalomanii, le aminti Milton Fox. De la 
Cezar la Napoleon. Totuşi, voi telegrafia din Cairo la Londra, 
cerând ca încăperile Ligii Egiptene să fie percheziţionate şi 
membrii ei să fie închişi temporar. Şi, desigur, îi vom supune 
unui interogatoriu amănunţit. 

— Faceţi asta, încuviinţă Sarah, dar mă tem că nu vă vor 
divulga nimic. Liga Egipteană pare să fie doar o momeală, un 
camuflaj al unei societăţi mai mari şi mult mai periculoase, ai 
cărei membri năzuiesc să stăpânească lumea. 

— Nebuni, observă Hayden dispreţuitor. Nimic mai mult. 

— Adevărat, căpitane, confirmă Sarah. Dar nebuni foarte 
periculoşi, cum s-a dovedit. Va trebui să fim cu ochii-n patru. 

— Lăsaţi-i pe alţii să-şi bată capul în această privinţă, Lady 
Kincaid, zise Sir Jeffrey. V-aţi adus contribuţia la salvarea patriei 
- şi mai mult decât atât. Cuvintele sunt insuficiente pentru a 
exprima ce aţi făcut dumneavoastră pentru regină şi Imperiu şi 
nu mă îndoiesc că vi se vor aduce pentru asta toate onorurile 
imaginabile. Nu am nicio îndoială că putem încredința liniştiţi 
siguranţa Imperiului Scotland Yardului şi bravilor noştri 
luptători. 

— Probabil aveţi dreptate, Sir Jeffrey, încuviinţă Sarah. Asta 
îmi aminteşte că nu v-am mulţumit încă pentru salvarea 
nesperată, căpitane Hayden. 

— Mi-am făcut doar datoria. Ofiţerul îşi schimbase obligat de 
împrejurări uniforma făcută ferfeniţe cu un caftan şi cu un 
burnus, astfel că aducea cu un beduin. Fără susţinerea 
tuaregilor nu am fi avut şanse de succes. 

— Asta cam aşa e, confirmă Milton Fox. Când ne-am văzut în 
râpă, înconjurați de războinici cu feţele acoperite, am crezut că 


s-a zis cu noi. Imaginaţi-vă uşurarea noastră când ne-am dat 
seama că nu erau gărzile lui Laydon, ci tuaregi din neamul lui 
Kamal. 

— Erau războinici dintr-o trupă de patrulare pe care o 
trimisesem în cercetare cu zece zile în urmă, explică atunci 
Kamal. O luaseră pe urmele proaspete care duceau de la tabăra 
distrusă din deşert, unde dăduseră peste oamenii lui Laydon 
trimişi să-i ucidă pe supraviețuitorii din tabără. S-a încins o 
luptă, câştigată de războinicii mei. Aceştia au pornit apoi în 
căutarea oamenilor noştri pribegi, pe care în cele din urmă i-au 
şi găsit. 

— Aşa este, încuviinţă Hayden. Apoi ne-am împărţit. Unii 
dintre războinicii tuaregi i-au condus pe pribegi la cea mai 
apropiată oază, ceilalţi mi s-au alăturat pentru a o elibera pe 
Lady Kincaid. Trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd 
bărbaţi luptând cu mai mult curaj şi hotărâre. 

— Shrukan,  căpitane,  zâmbi Kamal. Venind de la 
dumneavoastră, această laudă înseamnă foarte mult pentru 
mine. Nu vreţi să lăsăm cearta deoparte după ce am luptat de 
aceeaşi parte şi am învins împreună? 

Hayden şovăi doar un moment imperceptibil, apoi apucă mâna 
pe care i-o întinse Kamal şi o strânse din inimă. 

— Ia te uită, cocoşii arţăgoşi de altădată se suportă unul pe 
celălalt, observă Sarah admirativ. Asta ne dă prilejul să sperăm, 
căpitane. 

— Aşa cred şi eu, zâmbi Hayden. Bănuiesc că am învăţat ceva 
în călătoria asta. 

— La fel ca noi toţi, zise Sarah împăciuitor. Doar ceva nu-mi 
este clar, căpitane. De unde aţi ştiut unde să ne găsiţi? Nu 
aveaţi cum să ştiţi unde se află Umbra lui Thot... 

— Am putut foarte bine, o contrazise Hayden puţin gânditor. 
În definitiv, mi-am făcut copii după însemnările dumneavoastră. 

— Aţi... ce? se miră Sarah. 

— Mi s-a dat ordin să protejez expediţia şi să mă asigur că vă 
atingeti telul şi că vă îndepliniţi misiunea. Aşadar, am făcut ce 
trebuia să fac. 

— Ce înseamnă asta? pufni Sarah. M-aţi furat ca un hoţ 
ordinar. 

— Am împrumutat doar însemnările dumneavoastră, o corectă 


ofiţerul. Şi, dacă nu aş fi făcut asta, nu aţi sta acum aici şi nu v- 
aţi certa din nou cu mine... 

Asta era de netăgăduit, aşa că Sarah se hotărî să lase 
lucrurile aşa cum erau. Mai mult, un surâs îi alunecă pe faţa 
bronzată, taxat cu râsete de Hayden, Sir Jeffrey şi Milton Fox, în 
ciuda reţinerii care le stă bine unor gentlemani de lume. 

— Şi acum vă rog să mă scuzaţi, zise căpitanul Hayden, după 
ce toţi se mai potoliseră, mai am de făcut nişte pregătiri înaintea 
plecării. 

— De ce nu mai rămâneţi câteva zile? întrebă Kamal. Corturile 
tuaregilor vă stau la dispoziţie. 

— Este foarte generos din partea dumneavoastră, dar mi s-a 
ordonat să mă întorc imediat după încheierea misiunii şi să 
raportez superiorilor mei. 

— Şi eu nu pot decât să fiu de acord, i se alătură Milton Fox. 

Apoi, despărţindu-se de Kamal, părăsiră cortul în formă de 
cupolă. 

— Şi dumneavoastră, Sir Jeffrey? îl întrebă Kamal pe 
avusese parte în satul tuaregilor, se recuperase aproape 
complet după rana suferită. 

— Acum, în ciuda ospitalităţii de care am avut parte la 
dumneavoastră în ultimele zile, stimate Kamal, îmi este totuşi 
dor de frigul şi de ceața de la Londra, răspunse Sir Jeffrey 
zâmbind pe sub mustață. Şi mă bucur deja că voi sta lângă focul 
din cămin şi le voi povesti nepoților mei aventurile prin care am 
trecut. 

— Vă înţeleg. 

— Rămâneţi cu bine, Kamal, şi vă mulţumim pentru tot ceea 
ce aţi făcut pentru noi. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, Sir Jeffrey, răspunse Kamal şi 
se înclină după obiceiul oriental. Salam al-Eikum. 

— El-aleikum salam, întoarse consilierul regal salutul 
tradiţional şi părăsi la rândul său cortul, astfel că Sarah şi 
Kamal rămaseră singuri. 

— Înseamnă că ne despărţim, zise Sarah şi se vedea că nu-i 
plăcea acest gând. 

— Aşa este, încuviinţă Kamal. 

— Şi tu eşti sigur că nu vrei să vii la Londra? După tot ce ai 


făcut pentru noi, nu ai mai avea motive să te temi de justiţie. 

— Poate, aprobă Kamal. Totuşi, nu mă pot întoarce, Sarah, nu 
mai pot. Lumea mea este aici, aşa cum a ta este în Londra 
îndepărtată. Să vrei să le legi ar fi ca şi cum ai căra apă în 
deşert - s-ar infiltra în nisip. Dar îţi făgăduiesc că niciodată, dar 
niciodată nu te voi uita. A 

— Niciodată? Sarah auzi sunetul frânt al glasului ei. Inţelese 
că această despărţire va fi definitivă, iar acest gând o durea. Nu 
vreau nicio făgăduială, şopti ea, pe tine te vreau. 

Înainte ca el să apuce să reacționeze, îşi apăsă buzele peste 
ale lui, şi gurile lor se întâlniră într-un sărut intens, tandru şi 
plin de pasiune totodată. 

Sarah simţi apropierea lui Kamal şi inima lui bătând la pieptul 
ei, şi o clipă fu străbătută de un val de fericire neţărmurită. Apoi 
însă clipa se sfârşi, iar ea resimţi realitatea apropiatei 
despărţiri. 

— Nu vreau să se termine, şopti ea, cu ochii strălucitori. 

— Nici eu. Dar tu şi cu mine, Sarah, provenim din lumi 
diferite. Este foarte diferit ceea ce ne dorim. 

— Prea diferit? Nu vreau decât iubirea ta, Kamal... 

— Aşa cum şi eu, pe a ta. Totuşi, menirea noastră nu este să 
fim împreună. Poate în alt loc, în alt timp, dar nu aici şi nu 
acum. S-au petrecut prea multe. Prea multe lucruri la care 
trebuie să mă gândesc. 

— Ştiu la ce te referi, încuviinţă Sarah. Şi pentru mine s-au 
schimbat multe. Am venit în Africa plină de durere şi de mânie. 
Mă învinuiam pentru moartea tatălui meu şi multe altele... 

— Şi acum? 

— Acum ştiu că nu sunt vinovată. Printre noi se afla un 
trădător, a cărui identitate nu o putea bănui nimeni. Şi ştiu că 
tata m-a iertat. 

— Ce vrei să faci când vei ajunge din nou în Anglia? 

— Încă nu ştiu. Bănuiesc că mă voi întoarce pe domeniul 
Kincaid să continui studiile pe care le-am întrerupt. Poate rămân 
întâi încă o vreme la Londra. Timpul va decide. 

— Şi visele tale? întrebă Kamal. 

— Timpul va decide şi asta, răspunse Sarah zâmbind, iar 
privirile lor se întâlniră pentru un ultim moment magic, care 
păru să le reveleze unul altuia sufletul celuilalt. 


Se îmbrăţişară încă o dată, apoi Sarah se pregăti de plecare. 

În cele din urmă părăsi cortul. 

— Ne vom mai vedea vreodată? întrebă Kamal. 

Ea se întoarse încă o dată. 

— Inshalah, răspunse ea. 

Afară se aflau cămilele pregătite de plecare, pe care 
războinicii deşertului le puseseră la dispoziţia lor şi care erau 
împovărate cu rezervele de apă şi cu proviziile prevăzute pentru 
lunga călătorie. Drumul avea să îi poarte prin Minieh spre nord, 
în susul Nilului până la Alexandria, unde Sarah şi însoțitorii ei 
aveau să ia următoarea corabie spre Anglia. 

Sarah era puţin tulburată că se întorcea cu mâinile goale. Nu 
avea nimic ce să poată prezenta, scrieri vechi de studiat sau 
obiecte care să poată fi expuse. Planul conjuraţilor fusese totuşi 
zădărnicit, iar aceasta, fusese, în definitiv, şi miza expediției! 
Pericolul fusese îndepărtat şi în East Endul londonez avea să 
domnească din nou liniştea. Lucrurile aveau să intre pe făgaşul 
obişnuit, fără ca lumea să ia cunoştinţă de evenimentele 
dramatice petrecute în deşertul dogoritor. Şi, dacă Sarah se 
gândea mai bine, aşa şi trebuia să fie. 

Tuaregii se adunaseră să onoreze cu prezenţa lor plecarea 
oaspeţilor. Sir Jeffrey, Milton Fox, precum şi căpitanul Hayden 
cu soldaţii săi - puţinii care mai rămăseseră - încălecaseră deja. 
Şi Sarah se urcă în şa pe dromaderul pregătit pentru ea, apoi 
micul convoi se puse în mişcare, în direcţia soarelui răsare. 

Sarah Kincaid nu se mai întoarse încă o dată, aşa că nu 
observă cum Kamal ieşise din cort şi îi făcuse semn cu mâna 
până ce siluetele călăreţilor ajunseseră în depărtare ca nişte 
puncte mici. 


Epilog 


CRYSTAL PALACE, LONDRA, OPT SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU 


— ... Să ştim că ne aflăm la începutul unei noi ere. O eră în 
care nu forţa brută dă măsura progresului umanităţii, omul fiind 
capabil să valorifice noi surse de energie. Cu inaugurarea noii 
lucrări de electricitate, a cărei preluare cu un an în urmă a 
reprezentat o mare cinste pentru mine, metropola lumii a făcut 
un nou pas înainte, comparabil doar cu descoperirea forţei 
aburului. Şi, aşa cum forţa aburului a deschis Imperiului noi 
posibilităţi de progres şi de bunăstare, tot aşa electricitatea va 
face ca Londra să rămână şi în viitor ceea ce este - capitala unui 
Imperiu mondial. 

Cu aceste cuvinte, bărbatul de la tribună acţionă un 
comutator şi în clipa următoare penumbra misterioasă, care 
domnise până atunci în Crystal Palace, se transformă într-o 
lumină strălucitoare. Lumină produsă de nenumărate becuri, 
montate în prealabil sub tavanul de sticlă, care nu pâlpâiau, 
nefiind întreţinute de fitilul unei lumânări, de petrol sau de gaz. 
Cu totul diferită era metoda pe care o găsise acest om, la prima 
vedere cu nimic excepţional, care stătea la pupitrul vorbitorului, 
aclamat cu entuziasm de publicul venit să asiste la inaugurarea 
sistemului de iluminare amenajat în Crystal Palace. 

Se deschidea un capitol nou în istoria Londrei, se făcea un 
glorios pas înainte spre un viitor dominat de tehnică. Sarah se 
întrebă ce semnificație avea acel eveniment. Avea să 
revoluţioneze oare electricitatea într-adevăr lumea? Bărbatul 


inventiv de la pupitrul vorbitorului, acum atât de celebrat, părea 
să fie convins de acest fapt. 

„Poate, presupuse Sarah, care, ca mulţi alţi locuitori ai 
Londrei, venise să asiste la spectacol, are dreptate.” Gândul o 
purtă fără să vrea la evenimentele dramatice prin care trecuse. 
Deşi se scurseseră aproape două luni de atunci, Sarah îşi 
amintea totul foarte bine - şi se întreba dacă umanitatea nu era 
cumva pe cale să descopere singură Focul lui Ra. 

Poate că descoperirea lui Thomas Alva Edison - cum se numea 
omul de la pupitrul oratorului - reprezenta primul pas spre acea 
forţă incredibilă ai cărei martori fuseseră Sarah şi însoțitorii ei 
în încăperea misterelor, şi ea îşi aminti vorbele bătrânului 
Amon. 


Cunoaşterea consemnată în Cartea lui Thot provine din 
alt timp şi din altă lume. Este cunoaşterea zeilor şi nu este 
destinată oamenilor. Încă nu. Poate va veni timpul când un 
mister sau altul se va revela de la sine, când omenirea va fi 
pregătită pentru asta... 


Perspectiva o nelinişti pe Sarah şi brusc nu se mai simţi în 
largul ei în mijlocul mulţimii de spectatori: doamne şi domni din 
cea mai bună societate londoneză, care folosiseră prilejul pentru 
o plimbare de seară. Sarah se văzu înconjurată de jobene negre 
şi de pălării somptuoase de damă, de rochii cu garnitură din 
blană şi de haine foşnitoare. Să iasă în public fără însoțitor şi 
încă la o oră atât de târzie trecea drept foarte nepotrivit, astfel 
că nu rar i se aruncară priviri mustrătoare. Sarah nu putu decât 
să surâdă la vederea lor. 

Se mai plimbă o vreme prin aripa luminată a clădirii din fontă 
şi sticlă, construite cu peste treizeci de ani în urmă cu ocazia 
Expoziţiei Universale şi care nu-şi pierduse fascinația. Crystal 
Palace continua să reprezinte pentru londonezi un simbol al 
progresului şi al superiorității tehnicii şi ingineriei britanice. 

Probabil lumea se afla într-adevăr în ajunul unei epoci noi, 
dominate de maşini, exact cum preconizase Mortimer Laydon. 

Nu trecea nicio zi în care Sarah să nu fie nevoită să se 
gândească la naşul ei. Imediat după întoarcerea lor, Laydon 
fusese adus în faţa tribunalului şi primise o condamnare pe 
viaţă, pe care, aşa cum presupusese Sir Jeffrey, o avea de ispăşit 


în St. Mary of Bethlehem, ospiciul numit de londonezi „Bedlam”, 
un nume pe cât de celebru, pe atât de temut. 

În ce priveşte Casa regală, atât ducele de Clarence, cât şi 
regina Angliei salutaseră deznodământul aventurii, totuşi nu se 
exprimaseră în mod special în acest sens. Nu se acordă o 
decorație onorifică şi nu se mulţumi oficial - în definitiv, 
evenimentele care costaseră viaţa lui Maurice du Gard şi a 
atâtor altora nici nu existaseră, conform versiunii oficiale. 

Raportul lui Sarah Kincaid dispăru în arhivele Scotland 
Yardului şi rămase strict secret, astfel că istoria nu avea cum să 
ia vreodată cunoştinţă de conjuraţia lui Mortimer Laydon şi de 
scopurile lui tenebroase. Liga Egipteană fu desfiinţată, dar, aşa 
cum presupusese Sarah, percheziţionarea sediului ei din Pall 
Mall rămăsese fără succes. Dacă Mortimer Laydon avusese într- 
adevăr spioni aparţinând unei organizaţii mai mari şi mai 
periculoase, atunci aceştia înţeleseseră să se dea la fund şi să-şi 
şteargă toate urmele. 

Poate că nici nu existase o astfel de organizaţie, cum afirmase 
Scotland Yardul, şi era doar născocirea unui spirit căzut pradă 
nebuniei. Poate totuşi, se gândi Sarah, membrii ei se adunau 
chiar în acel moment într-un loc secret şi puneau la cale un nou 
plan diabolic... 

Gândul o înfioră şi decise să părăsească manifestaţia. Se 
îndreptă spre poarta principală, unde o aştepta trăsura - şi avu 
brusc impresia că zăreşte în mulţimea vizitatorilor o faţă 
cunoscută. O clipă mai târziu aceasta dispăru, şi Sarah se simţi 
o naivă jalnică, care visase cu ochii deschişi şi căzuse pradă 
înşelăciunii inimii. 

„Cât de mult, se întrebă ea, va mai dura până îl va putea uita 
pe el şi ceea ce ar fi putut fi...?” 

— Cauţi pe cineva? 

Sarah se întoarse - şi inima dădu să-i sară din piept de 
bucurie când văzu că nu se înşelase. În faţa ei stătea nimeni 
altul decât Kamal, ce-i drept, nu în caftanul prăfuit, cu faţa 
parţial acoperită, ci cu joben şi îmbrăcat într-un frac negru, ca 
un gentleman desăvârşit. 

— Tu, aici? întrebă Sarah poticnindu-se. 

— Cum vezi. 

— Dar nu ai spus că patria ta este deşertul? Că aparţinem 


unor lumi diferite? Că suntem prea deosebiți ca să putem fi 
împreună? 

— Asta am spus, încuviinţă Kamal. Dar am spus, de asemenea, 
că poate am avea o şansă în alt loc şi în alt timp. 

— Şi acest loc şi acest timp - sunt aici? 

— Cine ştie? surâse el. 

— Cine ştie, zise Sarah şi surâse de asemenea. 

Privirile lor se întâlniră pentru o clipă nesfârşită. Apoi Kamal 
îi oferi braţul, ca un gentleman perfect, şi părăsiră împreună 
Crystal Palace. 


Pe 8 mai 1885 ediţia de luni a lui Times cuprindea o 
însemnare scurtă, pe care cei mai mulţi cititori abia o luară în 
seamă sau chiar o ignorară. Doar câţiva iniţiaţi ştiură să o 
descifreze: 


Londra. Aşa cum anunţă poliţia metropolitană, un 
criminal a reuşit să evadeze duminică dimineaţa din 
Bedlam, unde îşi ispăşea pedeapsa. Conform declaraţiei 
poliţiei, omul bolnav mintal, fost medic, s-a dat drept doctor 
şi a reuşit astfel să-i păcălească pe gardieni... 


Poliţia reprezentată de inspectorul şef Milton Fox nu acordă 
multă importanţă evenimentului. Trei ani mai târziu, în toamna 
anului 1888, se petrecu o nouă serie de crime sângeroase în 
cartierele londoneze Whitechapel şi Spitalfields. Ucigaşul nu fu 
prins niciodată, nici nu se află identitatea acestuia. 

Însă, pentru cei care ştiau de evenimentele înfiorătoare din 
iarna anului 1883, nu exista nicio îndoială cine răspândea din 
nou teroarea în East Endul londonez, intrând în analele istoriei 
criminologice sub numele de Jack Spintecătorul. 


Mulţumiri 


Fiecare mare aventură constă din mulţi paşi mici. lată de ce 
mulţumirile mele se îndreaptă spre toţi cei care, în mod mai 
direct sau mai puţin direct, au contribuit la a-i permite lui Sarah 
Kincaid să pornească în călătoria ei presărată de pericole. 

De aceea, le mulţumesc în primul rând cititorilor mei fideli 
care, prin succesul cărţilor Frăția runelor şi Moştenitorii 
stindardului negru, au făcut posibilă apariţia acestui roman; 
lectorului meu Stefan Bauer pentru colaborarea plăcută şi 
prietenească, agentului meu Peter Molden pentru angajamentul 
său deosebit. li mulţumesc lui Simone Brack pentru că m-a 
ajutat la pasajele în limba franceză şi l-a făcut puţin mai plastic 
pe du Gard. De asemenea, le mulţumesc prietenilor mei Rainer 
Leising, Uwe Raum-Deinzer şi Andreas Leising pentru încurajări 
şi interesul lor necontenit; lui Christian Brack şi lui Stephan 
BOhming pentru înţelegerea lor în ce priveşte slujba mea puţin 
diferită. În primul rând mulţumesc familiei mele, soţiei mele 
Christine şi micuţei mele fiice Holly pentru că au făcut ca toate 
acestea să devină posibile. 

Să scrii un roman este mereu o aventură şi, la fel ca şi eroul, 
nici autorul nu ştie mereu încotro îl poartă drumul. În acest caz, 
sper că acesta mă va aduce curând în epoca victoriană şi la 
acele figuri care, pe măsură ce scriam, îmi deveneau tot mai 
dragi - căci istoria lui Sarah Kincaid şi a moştenirii ei 
întunecate, a luptei împotriva conjuraţiilor tenebroase şi a 
puterii trecutului încă nu a fost povestită până la sfârşit... 


Michael Peinkofer