Stephen King — Fugarul

— i ~ kda 
KING 


sub pseudonimul 


RICHARD BX 


F UGARUL. 


Richard Bachman 
(Stephen King) 


Fugarul 


Traducere Mihai Dan Pavelescu 
The Running Man 


..« 100 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Femeia privea termometrul, mijind ochii în lumina albă ce 
pătrundea prin fereastră. Dincolo de geam, sub burniţă, 
celelalte blocuri din Co-Op City se înălţau precum foişoarele 
cenuşii ale unui penitenciar. Mai jos, lenjerie zdrenţuită flutura 
pe frânghiile de rufe. Şobolani şi pisici vagaboande cercetau 
gunoaiele. 

Se uită către soţul ei. Stătea la masă, privind inexpresiv Liv- 
Veul. Făcea asta de câteva săptămâni. Nu era obiceiul lui. Il 
detestase dintotdeauna. Bineînțeles, fiecare apartament 
Dezvoltat avea unul - conform legii - însă continua să fie legal 
să-l poţi opri. Legii Uzufructului Coercitiv din 2021 îi lipsiseră 
şase voturi pentru a obține majoritatea de două treimi necesară. 
De obicei nu se uitau niciodată la Lib-Ve. Insă după îmbolnăvirea 
lui Cathy, bărbatul urmărise emisiunile cu premii mari. Asta o 
făcea să simtă o frică nesănătoasă. 

Dincolo de exclamaţiile obligatorii ale prezentatorului care 
citea ultimul buletin de ştiri, plânsetele răguşite de gripă ale fe- 
tiţei continuau. 

— Cât e? întrebă Richards. 

— Nu-i foarte rău. 

— Lasă frecţiile. 

— Patruzeci. 

El trânti ambii pumni pe masă. O farfurie din plastic sări în 
aer şi căzu, zdrăngănind. 

— O s-aducem un doctor. Nu te mai consuma atât. Uite... 

Femeia începuse să bolborosească disperată pentru a-i 
atrage atenţia; se întoarse iarăşi spre Lib-Ve. Ştirile se 
terminaseră, şi începuse unul din jocuri. Nu era unul din cele 
tari, doar unul ieftin, de peste zi numit Roata banilor. Acceptau 
numai bolnavi cronici de inimă, ficat sau plămâni, câteodată 
aducând şi un invalid pentru amuzament. Fiecare minut în care 
concurentul rezista la roată (vorbind permanent cu 
prezentatorul), îi aducea 10 dolari. Din două în două minute, 
prezentatorul punea o Intrebare Suplimentară din domeniul ales 
de concurent (cel de acum, un tip cu suflu sistolic din 
Hackensack, era pasionat de istoria Americii), la care putea 
câştiga cincizeci de dolari. Dacă concurentul, ameţit, gâfâind, cu 
inima bubuindu-i în piept, nu era atent, cincizeci de dolari se 


scădeau din câştig şi roata era accelerată. 

— O să ne descurcăm, Ben. Zău. O să vezi. Eu... o să... 

— Ce-o să faci? O privi direct: Trotuarul? Gata, Sheila. 
Trebuie s-o vadă un doctor adevărat. S-a terminat cu moaşele 
cu mâini murdare şi duhnind a whisky. Numai aparatură 
modernă. O s-am eu grijă. 

Traversă camera, ochii fixându-se hipnotizaţi asupra Lib- 
Veului montat în peretele jupuit de deasupra chiuvetei, îşi luă 
jacheta ieftină de blugi din cuier, şi o îmbrăca cu gesturi 
repezite. 

— Nu! Nu, n-o să... te las. N-o să te... 

— De ce nu? În cel mai rău caz poţi căpăta câţiva dolari ca 
văduvă cu copil. Într-un fel sau altul o s-o poţi îngriji. 

Ea nu fusese niciodată o femeie cu adevărat frumoasă şi în 
anii de când soţul ei nu mai lucrase, devenise sfrijită, dar în clipa 
aceea păru frumoasă... cu aer de stăpână. 

— N-o să-i iau. Mai bine mă dau pe doi dolari patronului când 
vine pe aici. Să iau recompense după bărbatul meu? 

Richards se întoarse către ea, posac şi încruntat, deţinând 
ceva care îl făcea aparte, un ceva invizibil. Era un dinozaur în 
această epocă. Nu unul mare, totuşi un anacronism, un stingher. 
Poate un pericol. Norii mari se condensează în jurul particulelor 
mici. Arătă spre dormitor. 

— Ce-ai zice s-o vezi în groapa comună a săracilor? Ţi-ar 
place? 

Îi lăsă doar argumentul tristeţii neajutorate. Chipul femeii se 
încreţi, şi începu să plângă. 

— Ben, exact asta vor ei, oameni ca noi, ca tine... 

— Poate că n-o să mă ia, spuse el deschizând uşa. Poate că 
n-am ce caută ei. 

— Dacă te duci, o să te-omoare. Şi eu o să fiu aici şi-o să 
văd. Vrei să văd cum te-omoară, cu ea în camera cealaltă? 

Lacrimile o făceau incoerentă. 

— Vreau să trăiască. 

Incercă să închidă uşa, dar femeia o bloca cu trupul. 

— Atunci, sărută-mă înainte de a pleca. 

O sărută. In josul coridorului, doamna Jenner deschise uşa şi 
se uită afară. Mirosul de carne şi varză, ademenitor, înnebunitor, 
pluti spre ei. Doamna Jenner se descurca bine - dădea o mână 
de ajutor la distribuitorul local de droguri şi avea un ochi 


aproape incredibil pentru purtătorii de cartele false. 

— O să iei banii? întrebă Richards. N-o să faci vreo prostie? 

— O să-i iau, şopti ea. Ştii doar. 

O îmbrăţişă stângaci, apoi se răsuci rapid, fără graţie, şi dis- 
păru pe scară abruptă, slab luminată. 

Femeia rămase în prag, zguduită de suspine tăcute, până 
auzi uşa trântindu-se cu cinci etaje mai jos, şi atunci îşi ridică 
şorţul la ochi. Continuă să ţină în mână termometrul cu care 
luase temperatura fetiţei. 

Doamna Jenner se apropie neauzită şi-o trase de şorţ. 

— Scumpo, îi şopti, îţi pot face rost de nişte penicilină când 
capeţi banii... ieftină pentru tine... bună... 

— Cară-te! îi zbieră. 

Femeia tresări, buza superioară ridicându-i-se instinctiv şi 
dezgolind cioturile înnegrite ale dinţilor. 

— Voiam să te ajut, murmură şi se grăbi înapoi în odaia ei. 

Abia atenuate de pastilemnul subţire, gemetele lui Cathy 
continuau. Lib-Veul doamnei Jenner răcni şi hohoti. Concurentul 
de la Roata banilor tocmai ratase o Întrebare Suplimentară şi 
simultan avusese un atac de inimă. Era evacuat pe o targă, în 
vreme ce spectatorii aplaudau. 

Cu buza de sus ridicându-se şi coborând monoton, doamna 
Jenner scrise numele Sheilei Richards în carneţelul ei. 

— Vedem noi, mormăi ea. Vedem noi, doamnă Cu-nasu- 
pe-sus. 

Inchise nervoasă carneţelul şi se aşeză mai bine pentru a 
privi următorul joc. 

„.. 099 : 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când Richards ajunse în stradă, burniţa se transformase în 
ploaie. Pe celălalt trotuar, termometrul uriaş de la Pipe pentru 
Lume şi  Halucinogene-Glume arăta unsprezece grade. 
(Temperatura Potrivită S-Aprinzi înc-o Pipă - Sus Până-n al 
Nouălea Cer!) Asta însemna că în apartamentul lor erau probabil 
cincisprezece grade. Şi Cathy avea gripă. 

Un şobolan tropăi leneş peste asfaltul crăpat şi jupuit al stră- 
zii. Peste drum, scheletul ruginit al unui bătrân Humber 2013 
stătea direct pe osii. Fusese complet vandalizat, îi furaseră până 
şi rulmenţii de la roţi şi suporţii motorului, dar poliţiştii nu-l 
ridicaseră. Oricum, poliţiştii se aventurau rareori în sudul 


Canalului. Co-Op City era o vizuină construită printre parcaje, 
magazine părăsite, Centre Urbane şi terenuri de joacă asfaltate. 
Aici legea o făceau bandele motorizate, şi toate ştirile alea 
despre activa Poliţie de Cartier din South City nu erau decât o 
grămadă de rahat. Străzile erau spectrale, tăcute. Dacă ieşeai 
undeva, luai pneumobuzul, sau purtai la tine un spray cu gaze. 

Mergea repede, fără să privească în jur, fără să gândească. 
Aerul era sulfuros. Patru motociclete urlară pe lângă el şi cineva 
azvârli cu o bucată de pavaj. Richards se feri cu uşurinţă. Două 
pneumobuze îl depăşiră, zguduindu-l cu aerul evacuat, însă nu 
le făcu semn să oprească. Ajutorul săptămânal de şomaj de 
douăzeci de dolari (bani vechi) fusese cheltuit. Nu mai avea bani 
de bilet. Bănui că bandele îi adulmecaseră sărăcia. Nu-l 
atacaseră. 

Blocuri, Dezvoltări, garduri din sârmă, parcaje pustii cu 
excepţia maşinilor abandonate şi vandalizate, obscenităţi 
mâzgălite cu cretă pe trotuare, care se topeau acum sub ploaie. 
Ferestre sparte, şobolani, pungi ude cu gunoi revărsate în rigole 
şi pe caldarâm. Inscripţii cu litere strâmbe pe Ziduri cenușii, 
măcinate de timp: GAGICO NU LASA SOARELE SA TE VADA. ŞI- 
Al DE-ACASA PIPEAZA. PE MAICA-TA O MANÂNCĂ UNDEVA, BE- 
LEŞTE-O. TOMMY-I ŢAPAN. HITLER A FOST BABAN. MARY. SID. 
RADEŢI-I PE JIDANI. Vechi lămpi G.A. cu sodiu puse în anii '70, 
sparte. Aici nimeni n-avea să le înlocuiască; tehnicii lucrau 
numai pe Neo-Dolari Creditabili. Tehnicii stau în centru, păpuşel. 
În centru e ca lumea. Totul era tăcut cu excepţia vâjâiturilor de 
la pneumo şi ecourile paşilor lui Richards. Câmpul ăsta de luptă 
învie numai noaptea. Ziua este o linişte pustie şi sură ce nu 
conţine nici o mişcare, doar pisici, şobolani şi viermi albi şi graşi 
scormonind prin gunoaie. Nici un miros decât duhoarea 
putrezirii acestui brav an 2025. Cablurile Lib-Ve sunt îngropate 
la o adâncime sigură şi nimeni, sau poate vreun idiot, sau un 
revoluţionar, n-ar vrea să le distrugă. Lib-Ve este substanţa 
viselor, pâinea vieţii. Scagul e doişpe dolari vechi punga, Frisco 
Push ajunge la douăzeci priza, dar Lib-Ve te va droga pe 
degeaba. Ceva mai departe, de cealaltă parte a Canalului, 
maşina de vise funcţionează douăzeci şi patru de ore pe zi... dar 
merge pe neo-dolari, pe care-i au doar salariaţii. In sudul 
Canalului, în Co-Op City trăiesc patru milioane de oameni, 
aproape toţi fără slujbă. 


Richards merse cinci kilometri şi ocazionalele magazine de 
băuturi şi ţigări, la început protejate cu grilaje, deveniseră mai 
numeroase. Apoi Casele EXY (//24 de Perversiuni - Le Puteţi Nu- 
măra: 24!!), Amaneturile, Prăvăliile de Sânge. Şmecheri pe 
motoare la fiecare colţ, rigolele îngropate sub mormane de 
mucuri. Barosanii cu Tipe Fumează Pipe. 

Acum putea zări zgărie-norii înălțându-se, imaculaţi şi uriaşi. 
Cel mai înalt era Clădirea Jocurilor Reţelei, cu o sută de etaje, 
ultimele cincizeci dispărute în nori şi smog. Işi fixă ochii asupra 
lui şi străbătu încă doi kilometri. 

Apăruseră cinematografele de lux, şi magazinele de pipe 
fără grilaje (dar Porcii-de-Pază stăteau afară, cu bastoane 
electrice atârnate de centurile Sam Browne). Câte un poliţist 
municipal la fiecare colţ. Parcul cu Fântâni al Poporului: 75 de 
cenți intrarea. Mame bine îmbrăcate supraveghindu-şi copiii 
care se hârjoneau pe astroturful dinapoia gardurilor din lanţuri. 
Câte un poliţist de fiecare parte a porţii. Imaginea micuță, 
patetică a fântânii. Traversă Canalul. 

Cu cât se apropia de Clădirea Jocurilor, aceasta creştea tot 
mai mult, tot mai neverosimilă cu rândurile ei impersonale de 
ferestre, cu ornamentele din piatră lustruită. Poliţiştii privindu-l 
atenţi, gata să-l alunge sau să-l aresteze dacă încerca să comită 
vreo infracţiune. Aici, în centru, un bărbat cu pantaloni gri, mo- 
totoliţi, tuns ieftin şi cu ochii afundaţi în cap putea avea un 
singur scop. Scopul acela erau Jocurile. 

Testele de calificare începeau la amiază, şi când Ben 
Richards păşi în urma ultimului din coadă, se găsea aproape în 
umbra Clădirii Jocurilor. Însă clădirea se afla la doi kilometri 
depărtare, după încă nouă cvartale. În faţă coada se întindea 
precum un şarpe nesfârşit. În curând, alţii se aşezară înapoia lui. 
Poliţia îi privea, cu mâinile fie pe paturile armelor, fie pe 
bastoanele electrice.  Zâmbeau, zâmbete  dispreţuitoare, 
anonime. 

— Ala nu ţi se pare cretin, Frank? Mie-aşa mi se pare. 

— Gagiu-ăla de-acolo m-a-ntrebat dacă nu-i v'o toaletă 
p-aici. Ce-o fi-n capu' lui? 

— Ai dracu n-au... 

— Ar omori-o şi pe mă-sa pentr-un... 

— Pute de parcă nu s-a spălat de... 

— Emisiunile astea cu ciudaţi sunt cele mai... 


Cu capetele aplecate înaintea ploii, se foiau de pe un picior 

pe celălalt, şi după un timp coada începu să avanseze. 
„.. 098 4 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Era trecut de ora patru când Ben Richards ajunse la recepţie 
şi fu trimis la Biroul 9 (Q - R). Femeia care stătea înapoia cla- 
viaturii părea obosită şi indiferentă. Îl privi fără să-l vadă. 

— Numele şi prenumele? 

— Richards Benjamin Stuart. 

Degetele ei alergară pe taste. C/ic-cl/ic-clic, făcu maşina. 

— Vârsta, înălţimea, greutatea. 

— Douăzeci şi opt, unu optzeci şi opt, optzeci şi trei. 

Clic-clic-clic. 

— Coeficientul de inteligenţă testat Wechsler, dacă-l cunoaş- 
teţi şi vârsta testării. 

— O sută douăzeci şi şase. La paisprezece ani. 

Clic-clic-clic. 

Holul uriaş era o criptă de sunete reverberate şi suprapuse, 
întrebări şi răspunsuri. Oameni conduşi afară, plângând. Oameni 
azvârliţi afară. Voci răguşite, protestând. Un țipăt sau două. 
Întrebări. Mereu întrebări. 

— Ultima şcoală? 

— Meserii Manuale. 

— Absolvită? 

— Nu. 

— Câţi ani aţi urmat-o şi la ce vârsta aţi abandonat-o? 

— Doi ani. La şaisprezece ani. 

— Motivele abandonului? 

— M-am însurat. 

Clic-clic-clic. 

— Numele şi vârsta soţiei, dacă există. 

— Sheila Catherina Richards, douăzeci şi şase. 

— Numele şi vârstele copiilor, dacă există. 

— Catherine Sarah Richards, optsprezece luni. 

Clic-clic-clic. 

— Ultima întrebare, domnule. Nu vă chinuiţi să minţiţi; vă 
descoperă la examenul medical şi vă elimină atunci. Aţi utilizat 
vreodată heroină sau  halucinogenul amfetamina-sintetică 
denumit San Francisco Push? 

— Nu. 


Clic. 

O cartelă din plastic ţâşni afară şi femeia i-o întinse. 

— Nu pierde asta, tipule. Dacă o pierzi, trebuie să o iei de la 
capăt, săptămâna viitoare. 

Îl privea acum, văzându-i chipul, ochii încruntaţi, trupul înalt 
şi costeliv. Nu arăta rău. Cel puţin nu era prost. Răspunsese 
prompt. 

Brusc îi luă înapoi cartela şi-i perfora colţul din dreapta sus. 

— Pentru ce-a fost asta? 

— Nu contează. Cineva o să-ţi zică mai târziu. Poate. 

Arătă peste umărul lui, către un coridor lung ce ducea la 
nişte lifturi. Zeci de oameni care terminaseră la alte birouri erau 
opriţi, îşi arătau cartelele şi treceau mai departe. Pe când 
Richards privea, un Push drogoman, tremurând şi cu faţa suptă, 
fu oprit de un poliţist şi trimis spre uşă. Individul începu să 
plângă. Dar ieşi. 

— E-o lume dură, tipule, rosti femeia dinapoia claviaturii. 
Dă-i drumul. 

Richards îi dădu drumul. În spatele lui, reîncepuse deja 
litania. 

„=. 097 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

La capătul coridorului o palmă grea, bătătorită îl pocni pe 
umăr. 

— Cartela, amice. 

Richards o arătă. Polițistul se relaxă, chipul lui de asiatic tră- 
dând dezamăgirea. 

— Îți place să-i trimiţi înapoi, aşa-i? întrebă Richards. Ai şi tu 
o răspundere, nu? 

— Vrei s-ajungi în periferii, vierme? 

Richards trecu pe lângă el, şi polițistul nu făcu nici o 
mişcare. 

Se opri la jumătatea drumului spre lifturi şi privi înapoi. 

— Poliţistule! 

Asiaticul îl privi feroce. 

— Ai familie? S-ar putea să fii tu săptămâna viitoare. 

— Mişcă! răcni polițistul. 

Zâmbind, Richards porni mai departe. 

La ascensoare erau vreo douăzeci de candidaţi. Richards îşi 
arătă cartela unuia din poliţişti şi acesta îl scrută atent. 


— Eşti un dur, băiete? 

— Destul de dur, spuse Richards şi surâse. 

Polițistul îi restitui cartela. 

— Las' c-o să te-nmoaie acuşi. Cât de şmecher poţi fi cu 
nişte găuri în cap, băieţel? 

— Şmecher ca tine fără pistol şi cu pantalonii-n vine, 
răspunse Richards continuând să zâmbească. Vrei să-ncerci? 

Pentru o clipă crezu că polițistul avea să sară la el. 

— O să te-aranjeze ei, rosti în cele din urmă. O să mergi în 
genunchi mai-nainte... 

Se întoarse după aceea către următorii, cerându-le cartelele. 

Bărbatul din faţa lui Richards se răsuci spre el. Avea o faţă 
nervoasă, nefericită, şi păr cârlionţat. 

— Auzi, eu zic că n-ar trebi'i să-i şucăreşti. Se vorbesc între 
ei. 

— Chiar aşa! îl privi înţelegător Richards. 

Bărbatul se întoarse. 

Brusc uşile liftului se deschiseră. Lângă panoul cu butoane 
stătea un poliţist negru cu un pântece uriaş. Un altul era pe un 
scăunel, citind o revistă Pervert tri-D, într-o cuşcă de sticlă 
incasabilă de mărimea unei cabine telefonice în partea din 
spatele liftului. Intre genunchi ţinea o puşcă cu ţeava retezată. 
Cartuşele erau înşiruite la îndemână. 

— Avansaţi până-n capăt! strigă polițistul cel gras cu o 
importanţă plictisită. Avansaţi până-n capăt! Avansaţi până-n 
capăt! 

Se înghesuiră într-atât de mult încât era imposibil să inspiri 
adânc. Trupuri posace îl striveau pe Richards din toate părţile. 
Urcară la etajul doi. Uşile se deschiseră. Richards, care era cu un 
cap mai înalt decât toţi din lift, zări o sală de aşteptare imensă, 
cu multe scaune, dominată de un Lib-Ve uriaş. Într-un colţ era 
un automat de ţigări. 

— Afară! Afară! Arătaţi cartela de identitate-n stânga! 

leşiră, ridicând cartelele spre obiectivul impersonal al unei 
camere de luat vederi. Trei poliţişti stăteau în apropierea 
camerei. Din cine ştie ce motiv, o sonerie se declanşă la 
prezentarea unor cartele, şi posesorii lor fură scoşi din rând şi 
îndepărtați. 

Richards îşi arătă cartela şi i se făcu semn să treacă. Merse 
la automatul de ţigări, luă un pachet de Blams şi se aşeză cât 


mai departe posibil de Lib-Ve. Aprinse o ţigară şi suflă fumul, 
tuşind. Nu mai fumase de aproape şase luni. 
„=. 096 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Aproape imediat chemară litera A la examenul medical, şi 
vreo douăzeci de bărbaţi de sculară şi ieşiră printr-o uşă 
dinapoia Lib-Veului. Pe o inscripţie mare, deasupra uşii, scria PE 
AICI. Dedesubt, o săgeată indica uşa. Numărul mare de 
analfabeți în rândul candidaţilor la Jocuri era bine cunoscut. 

Cam la fiecare sfert de oră era chemată o altă literă. Ben 
Richards se aşezase în jurul orei cinci, şi de aceea aprecie că nu 
avea să fie chemat înainte de nouă fără un sfert. li părea rău că 
nu-şi adusese o carte, dar bănuia că era probabil mai bine aşa. 
De obicei cărţile erau privite cu suspiciune, şi mai ales când se 
aflau în mâinile cuiva din sudul Canalului. Revistele Pervert erau 
mai sigure. 

Urmări ştirile de la şase fără mare interes (luptele din Ecua- 
dor se înteţiseră, noi răscoale canibale izbucniseră în India, Tigrii 
din Detroit îi bătuseră pe Panterele din Harding cu 6-2 în jocul 
de după-amiază), şi când primul din jocurile pe bani grei ale serii 
începu la şase şi jumătate, merse la fereastră şi privi afară. 
Acum când se hotărâse, Jocurile îl plictiseau din nou. Totuşi 
majoritatea celorlalţi priveau Pistoale şi parale cu o fascinaţie 
oribilă. Săptămâna următoare puteau fi ei acolo. 

Afară, lumina zilei sângera încet spre amurg. Turnurile 
aeriene ţâşneau cu viteză uriaşă prin inelele energetice de 
deasupra ferestrei, farurile lor puternice sfredelind văzduhul 
cenuşiu. Pe trotuarele de dedesubt, mulţimi de bărbaţi şi femei 
(majoritatea, bineînţeles, tehnicieni sau funcţionari ai Reţelei) îşi 
începeau hoinăreala de seară în căutarea distracţiilor. Pe colţul 
de vis-a-vis un Proxenet Autorizat îşi făcea reclamă. Un bărbat 
cu câte o păpuşă brunetă de fiecare braţ trecu pe lângă el; cei 
trei râdeau bine dispuşi. 

Richards încercă brusc un val îngrozitor de dor pentru Sheila 
şi Cathy; ar fi vrut să le sune. Era convins că nu avea voie. 
Desigur putea abandona oricând; câţiva o făcuseră deja. 
Traversaseră sala, rânjind straniu în gol şi ieşiră pe uşa cu 
inscripţia SPRE STRADĂ. Înapoi în apartament, cu fetiţa lui 
arzând de febră în cealaltă odaie? Nu. Nu putea. Nu putea. 

Mai rămase o vreme înaintea geamului, apoi se întoarse la 


locul lui şi se aşeză. Începea noul joc, Sapă-ți mormântul. 

Individul de lângă Richards îşi flexa nervos braţul. 

— E adevărat că la vizita medicală renunţă la o treime? 

— Nu ştiu, răspunse Richards. 

— lisuse, exclamă bărbatul, am bronşită. Poate Roata 
banilor... 

Richards nu ştia ce să spună. Respirația individului semăna 
cu zgomotul produs de un camion îndepărtat încercând să urce 
o pantă abruptă. 

— Am familie, şopti disperat individul. 

Richards fixă Lib-Veul prefăcându-se interesat. Individul ră- 
mase tăcut mult timp. Când programul se schimbă, la şapte şi 
jumătate, Richards îl auzi întrebându-şi celălalt vecin despre 
vizita medicală. 

Acum afară era întuneric deplin. Richards se întrebă dacă 
mai ploua. Părea o seară foarte lungă. 

„.. 095 = 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când litera R trecu prin uşa de sub săgeata roşie, abia 
trecuse de nouă şi jumătate. Mare parte din agitația iniţială se 
stinsese, şi bărbaţii fie urmăreau Lib-Veul cu sufletul la gură, 
fără spaima de la început, fie moţăiau. Individul cu răsuflarea 
zgomotoasă avea un nume care începea cu L şi firesc fu chemat 
cu mai mult de o oră în urmă. Richards se întrebă într-o doară 
dacă îl respinseseră. 

Sala în care intră era lungă şi îmbrăcată în faianţă, luminată 
cu tuburi fluorescente. Semăna cu o linie de montaj, cu doctori 
plictisiţi dispuşi la diferite posturi. 

Ar veni vreunul din voi să-mi consulte fetiţa? se gândi cu 
amărăciune Richards. 

Candidaţii îşi arătară cartelele în faţa altei camere de vederi, 
încastrate în perete, şi fură trimişi lângă un şir de cuiere. Un 
doctor cu halat alb şi lung se apropie de ei, cu un blocnotes sub 
braţ. 

— Dezbrăcarea, rosti el. Vă puneţi hainele în cuier. Reţineţi 
numărul cuierului unde v-aţi pus hainele şi comunicaţi-l 
sanitarului din capăt. Nu vă faceţi griji în legătură cu eventualele 
valori. Aici nimeni nu are nevoie de ele. 

Valori. Asta a fost tare, îşi spuse Richards descheindu-şi 
cămaşa. Avea un portofel gol, cu câteva poze ale Sheilei şi 


Cathy, o chitanţă pentru un flec pe care-l schimbase la cizmarul 
local, cu şase luni în urmă, un portchei cu o singură cheie, cea 
de la uşă, o şosetă de copil despre care nu mai ştia cum 
ajunsese acolo, şi pachetul de Blams luat din automat. 

Purta chiloţi zdrenţuiţi deoarece Sheila era încăpăţânată şi 
nu-l lăsa să umble fără ei, însă mulţi dintre bărbaţi nu aveau 
nimic sub pantaloni. În curând toţi erau goi şi anonimi, 
penisurile atârnându-le între picioare precum nişte măciuci de 
care uitaseră. Fiecare îşi ţinea cartela în mână. Unii se foiau de 
pe un picior pe celălalt de parcă podeaua ar fi fost rece, deşi nu 
era. Prin aer plutea un iz slab, impersonal de spirt. _ 

— Rămâneţi în şir, îi instrui doctorul cu blocnotes. Intot- 
deauna arătaţi mai întâi cartela. Respectaţi ordinele. 

Şirul înainta. Richards văzu că fiecare medic era dublat de 
un poliţist. Lăsă ochii în jos şi aşteptă pasiv. 

— Cartela. 

Îşi arătă cartela. Primul doctor îi notă numărul, apoi zise: 

— Deschide gura. 

Richards o deschise. | se apăsă pe limbă. 

Următorul doctor îi examina pupilele cu o luminiţă 
strălucitoare, apoi i se uită în urechi. 

Următorul îi puse discul rece al unui stetoscop pe piept. 

— Tuşeşte. 

Tuşi. Undeva în faţa lui, cineva era respins. Avea nevoie de 
bani, nu-i puteau face aşa ceva, avea să-i dea în judecată. 

Doctorul deplasă stetoscopul. 

— Tuşeşte. 

Richard tuşi. Doctorul îl întoarse şi-i lipi stetoscopul de spate. 

— Inspiră adânc şi nu expira. 

Stetoscopul se mişcă. 

— Expiră. 

Richards expiră. 

— Treci mai departe. 

Tensiunea i-o luă un doctor care rânjea într-una şi avea un 
petic peste un ochi. Un control rapid îi făcu un medic care avea 
pe chelie nişte pistrui mari, maro, asemănători petelor făcute de 
bolile de ficat. Medicul strecură o palmă rece între scrot şi 
coapsă. 

— Tuşeşte. 

Richards tuşi. 


— Treci mai departe. 

| se luă temperatura. | se ceru să scuipe într-un borcan. 
Ajunsese acum la jumătate. La jumătatea sălii. Doi sau trei băr- 
baţi terminaseră deja, şi un sanitar cu chip puhav şi dinţi de 
iepure le aducea hainele în coşuleţe de sârmă. Vreo şase 
concurenţi fuseseră respinşi. 

— Apleacă-te şi desfă fesele. 

Richards se aplecă şi desfăcu. Un deget în plastic îi invada 
canalul rectal, exploră, se retrase. 

— Treci mai departe. 

Intră într-o cabină cu perdele pe trei laturi, aidoma vechilor 
cabine de vot - la cabinele de vot se renunţase cu ani în urmă 
datorită alegerilor prin calculator - şi urină într-un recipient 
albastru. Doctorul luă recipientul şi-l aşeză într-un rastel metalic. 

La următorul examen îl aştepta o tablă pentru ochi. 

— Citeşte, rosti doctorul. 

— E...A, L...D, M, F...S, P, M, Z...K, L, A, C...D,U, S, G, A... 

— Ajunge. Treci mai departe. 

Intră în altă pseudo-cabină de vot şi-şi puse nişte căşti pe 
urechi. | se spuse să apese butonul alb când auzea ceva şi 
butonul roşu când nu mai auzea. Sunetul era foarte ascuţit şi 
slab - ca un fluier pentru câini reglat la limita percepţiei 
omeneşti. Richards apăsă pe butoane până i se spuse să se 
oprească. 

Fu cântărit. | se examinară tălpile. Se opri înaintea unui 
fluoroscop şi îmbrăcă un şort de plumb. Un doctor, mestecând 
gumă şi fredonând ceva lipsit de melodie, îi făcu câteva 
fotografii şi-i notă numărul cartelei. 

Richards intrase într-un grup de vreo treizeci. La capătul sălii 
ajunseseră doisprezece. Unii erau îmbrăcaţi şi aşteptau liftul. 
Alţi vreo doisprezece fuseseră eliminaţi în timpul examinărilor. 
Unul dintre ei încercase să-l atace pe doctorul care-l respinsese 
şi fusese doborât de un poliţist cu bastonul la sarcină maximă. 
Individul căzuse ca trăsnit. 

Richards se aşeză la o masă joasă şi fu întrebat dacă 
avusese vreo cincizeci de boli. Cele mai multe erau de natură 
respiratorie. Medicul ciuli urechile când auzi că exista un caz de 
viroză în familie. 

— Nevasta? 

— Nu. Fiica mea. 


— Vârsta? 

— Un an şi jumătate. 

— Ai fost imunizat? Nu-ncerca să minţi! strigă brusc 
doctorul, de parcă Richards încercase deja să mintă. O să-ți 
verificăm fişa. ` 

— Imunizat, iulie 2023. Re-imunizat, septembrie 2023. In 
clinica de cartier. 

— Treci mai departe. 

Richards simţi impulsul de-a se întinde peste masă şi frânge 
gâtul viermelui. Trecu mai departe. 

La ultimul examen, o doctoriţă severă cu părul tuns scurt şi 
un Juisator Electric într-o ureche îl întrebă dacă era homosexual. 

— Nu. 

— Aţi fost vreodată arestat pentru acte criminale? 

— Nu. 

— Aveţi vreo fobie acută? Prin asta înţeleg... 

— Nu. 

— Mai bine aţi asculta definiţia, rosti ea cu o superioritate 
îngăduitoare. Inţeleg... 

— Dacă am vreo teamă iraţională şi necontrolabilă, precum 
acrofobia sau claustrofobia. N-am. 

Buzele femeii se subţiară, şi pentru o secundă păru gata să 
replice. 

— Consumaţi sau aţi consumat halucinogene sau droguri? 

— Nu. 

— Aveţi rude care au fost arestate pentru acuzaţia de crime 
împotriva guvernului sau Reţelei? 

— Nu. 

— Semnaţi declaraţia aceasta şi acceptul Comisiei Jocurilor, 
domnule... ăăă... Richards. 

Îşi mâzgăli semnătura. 

— Arătaţi-i infirmierului cartela şi spuneţi-i numărul... 

O lăsă în mijlocul frazei şi făcu semn cu degetul mare spre 
sanitarul cu dinţi de iepure: 

— Numărul douăzeci şi şase, ronţăilă. 

Sanitarul îi aduse hainele. Richards se îmbrăcă încet şi se 
apropie de lift. Îşi simţea anusul fierbinte şi neplăcut, violat, 
puţin unsuros de la lubrifiantul folosit de doctor. 

Când se adunară toţi, uşa liftului se deschise. De data aceas- 
ta, cabina din sticlă incasabilă era goală. Polițistul era un tip 


uscăţiv cu un chist mare lângă nas. 

— Avansaţi până-n capăt, intona el. Vă rog, avansați până-n 
capăt. 

Când uşile începură să se închidă, Richards putu zări pe cei 
cu S intrând prin celălalt capăt al sălii. Doctorul cu blocnotes se 
apropia de ei. Apoi uşile se lipiră. 

Urcară până la etajul trei, şi uşa se deschise într-un dormitor 
uriaş, semiiluminat. Rânduri-rânduri de paturi înguste, metalice, 
păreau că se întind până la infinit. 

Doi poliţişti începură să-i verifice şi să le distribuie paturile. 
Richards îl căpătă pe cel cu numărul 940. Avea o pătură maron 
şi o pernă plată. Richards se întinse, după ce se descălţă. 
Picioarele îi atârnau peste margine; n-avea ce face. 

Încrucişă mâinile sub ceafă şi privi tavanul. 

„=. 094 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

În dimineaţa următoare, la ora şase îi trezi o sonerie 
puternică. Pentru o clipă fu zăpăcit, dezorientat, întrebându-se 
dacă Sheila cumpărase un ceas deşteptător. Apoi îşi aminti şi se 
ridică. 

Fură conduşi în grupuri de câte cincizeci într-un spălător de 
dimensiuni industriale, unde îşi prezentară cartelele unei 
camere de luat vederi păzită de un poliţist. Richards intră într-o 
nişă cu faianţă albastră ce conţinea o oglindă, o chiuvetă, un 
duş şi un closet. Pe polita de deasupra chiuvetei se găseau mai 
multe periuţe de dinţi învelite în plastic, o maşină electrică de 
bărbierit, un săpun şi un tub cu pastă de dinţi pe jumătate con- 
sumat. Într-un colţ al oglinzii, un abţibild anunţa: RESPECTAŢI 
ACESTE BUNURI. Dedesubtul lui cineva mâzgălise: MA RESPECT 
NUMA PĂ MINE! 

Richards făcu duş, se şterse cu primul prosop din teancul de 
pe rezervorul closetului, se bărbieri şi se spălă pe dinţi. 

De acolo trecură într-o sală de mese unde prezentară din 
nou cartelele. Richards luă o tavă şi o împinse de-a lungul 
tejghelei din inox. Căpătă o cutie cu fulgi de ovăz, o farfurie cu 
cartofi prăjiţi unsuroşi, o bucată de omletă, o felie de pâine 
prăjită rece şi tare, un sfert de litru de lapte, o ceaşcă de cafea 
cu aspect noroios, un pliculeţ de zahăr, un pliculeţ cu sare şi o 
bucăţică de margarina pe un pătrăţel de hârtie. 

Mâncă pe nerăsuflate; toţi făceau la fel. Pentru Richards era 


prima mâncare adevărată, după Dumnezeu mai ştia câte pizze 
unsuroase şi tablete guvernamentale. Totuşi era ciudat de fadă, 
de parcă un bucătar-vampir îi supsese tot gustul, lăsând numai 
substanţele nutritive. 

Ce mâncau ei acum? Tablete din alge. Lapte-surogat pentru 
fetiţă. Il cuprinse brusc disperarea. Cristoase, când aveau să 
apară şi banii? Azi ? Mâine? Săptămâna viitoare? 

Sau poate că nu era decât un truc, o Fata Morgana 
scânteietoare. Poate că nu exista nici măcar curcubeul, ca să nu 
mai vorbim de potirul din aur de la capătul lui. 

Rămase privindu-şi farfuria goală până se auzi soneria de 
ora şapte, şi fură dirijaţi spre lifturi. 

... 093 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

La etajul patru, grupul de cincizeci de persoane ale lui 
Richards intră într-o cameră mare, lipsită de mobilier, pe pereții 
căreia se vedeau fante precum cele de la cutiile de scrisori. Îşi 
prezentară din nou cartelele şi uşile liftului fâşâiră înapoia lor. 

Un bărbat slab şi chel, cu emblema Jocurilor (un profil uman 
suprapus pe o torţă) pe halat, pătrunse în încăpere. 

— Vă rog, dezbrăcaţi-vă şi scoateţi din haine obiectele de 
valoare, rosti el. Apoi aruncaţi hainele într-o fantă de incinerare. 
Veţi căpăta salopetele Jocurilor. Zâmbi mărinimos: Puteţi păstra 
salopeta, indiferent de hotărârea dumneavoastră referitoare la 
Jocuri. 

Se auziră câteva comentarii, dar toţi se supuseră. 

— Grăbiţi-vă, vă rog, vorbi slăbănogul. Bătu de două ori din 
palme, precum un învăţător de la cursul primar anunțând 
sfârşitul recreaţiei. Mai avem multe de făcut. 

— Şi tu eşti concurent? întrebă Richards. 

Bărbatul îl privi derutat. Cineva din spate pufni. 

— Las-o moartă, făcu Richards şi-şi scoase pantalonii, îşi opri 
valorile lui lipsite de valoare şi azvârli cămaşa, pantalonii şi 
chiloţii într-una din fante. De undeva de jos se văzu o 
străfulgerare scurtă, lacomă, de flacără. 

Uşa din capătul opus se deschise (exista intotdeauna o uşă 
în capătul opus; erau ca nişte şoareci într-un uriaş labirint 
vertical: un labirint american, reflectă Richards), şi câţiva 
oameni împinseră cărucioare largi pe rotile, etichetate SCURT, 
MEDIU, LUNG şi  EXTRA-LUNG. Richards alese o E-L, 


aşteptându-se să-i fie largă, dar îl venea destul de bine. 
Materialul era moale, lunecos, aproape ca mătasea, însă mai 
rezistent. În faţă aveau un singur fermoar de plastic. Toate erau 
bleumarin şi pe buzunarul drept de la piept aveau brodată 
emblema Jocurilor. Când se îmbrăcară toţi, Ben Richards simţi 
că-şi pierduse identitatea. 

— Pe aici, vă rog, spuse slăbănogul, şi-i conduse în altă sală 
de aşteptare. Inevitabilul Lib-Ve răcnea şi hohotea. Veţi fi 
chemaţi în grupuri de câte zece. 

Uşa dinapoia Lib-Veului avea deasupra obişnuita inscripţie 
PE AICI, cu săgeata deasupra. 

Se aşezară. După un timp, Richards se sculă, se apropie de 
fereastră şi privi afară. Se aflau mai sus, dar tot ploua. Străzile 
erau ude, negre şi lunecoase. Se întrebă ce făcea Sheila. 

„=. 092 t 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Intră pe uşă, cu grupul, la zece şi un sfert. Merseră în şir. 
Prezentară cartelele. înăuntru se aflau zece cabine cu câte trei 
pereţi, însă mai solide. Pereţii erau antifonaţi. Plafonierele 
mascate dădeau o lumină plăcută. Din difuzoare mascate se 
revărsa muzică. Pe podea era o carpetă din pluş; tălpile lui 
Richards se simţiră surprinse de absenţa betonului. 

Slăbănogul îi spusese ceva. 

— Cum? clipi Richards. 

— Cabina 6, rosti dojenitor slăbănogul. 

— Aha. 

Merse la Cabina 6. Înăuntru se afla o masă, şi un ceas mare, 
pe peretele dinapoia ei, la nivelul ochilor. Pe masă, un creion G- 
A/IBM şi un teanc de foi albe. 

Lângă toate acestea stătea o superbă preoteasă a epocii 
calculatoarelor, o blondă înaltă, sculpturală purtând un şort 
irizat extrem de scurt, perfect mulat pe ridicătura în formă de V 
a pubisului. Sfârcurile rujate împungeau obraznice printr-o bluză 
din plasă de mătase. 

— la loc, te rog, îi spuse. Sunt Rinda Ward, şi te voi testa. 

Întinse mâna. 

Surprins, Richards i-o scutură. 

— Benjamin Richards. 

— Îţi pot spune Ben? Surâsul era seducător, dar impersonal. 
Simţea exact doza de dorinţă pe care trebuia s-o simtă pentru 


această femeie frumoasă cu trupul ei bine hrănit şi expus. ÎI 
înfuria. Se întrebă dacă aşa promovase, arătându-şi corpul 
amanţilor în drum spre maşina de tocat. 

— Sigur că da, încuviinţă el. Mişto ţâţe. 

— Mulţumesc, îi răspunse blonda imperturbabilă. 

Se aşeză, privind în sus; femeia se uita în jos ceea ce 
conferea un caracter şi mai stânjenitor situaţiei. 

— Testul de azi va fi pentru facultăţile tale mintale, aşa cum 
vizita medicală de ieri a fost pentru trup. Va dura destul de mult, 
aşa încât vei prânzi, abia pe la ora trei - presupunând că treci 
testul. Zâmbetul îi apărea şi-i dispărea. Prima parte este 
verbală. Din momentul în care îţi dau broşura cu testul, ai la 
dispoziţie o oră. In acest interval poţi pune întrebări, iar eu îţi 
pot răspunde la unele. Nu voi răspunde însă la întrebări din test. 
Ai înţeles? 

— Da. 

Îi întinse broşura. Pe copertă era desenată o palmă roşie, 
mare. Dedesubtul ei scria cu litere mari şi roşii: 

STOP! 

lar mai jos: Nu deschideţi broşura până n-ati fost instruit. 

— Tare, făcu Richards. 

— Pardon? 

Sprâncenele perfecte se înălţară o fracțiune. 

— Nimic. 

— Când vei deschide broşura, vei găsi o foaie pentru răspun- 
suri, începu ea să recite. Te rog, notează apăsat. Dacă doreşti 
să schimbi un răspuns, te rog să-l ştergi complet. Dacă nu ştii un 
răspuns, nu încerca să ghiceşti. Ai înţeles? 

— Da. 

— Atunci, deschide te rog la pagina unu şi începe. Când o să 
spun stop, te rog să laşi jos creionul. Poţi începe. 

Richards nu începu. li privea trupul, încet, cu obrăznicie. 

După câteva secunde, ea roşi. 

— Ora ta a început deja, Ben. Ar fi mai bine... 

— De ce, întrebă el, cred toţi că, atunci când au de-a face cu 
cineva din sudul Canalului, acesta e un debil mintal obsedat 
sexual? 

Acum fata era complet roşie. 

— Eu... eu n-am... 

— Nu, tu n-ai. Zâmbi şi luă creionul: Dumnezeule, sunteţi 


fraieri. 

Se aplecă deasupra testului în timp ce ea continua să se 
străduiască să găsească un răspuns, sau măcar un motiv pentru 
atacul lui; probabil că într-adevăr nu pricepuse. 

Primul capitol cerea ca în locul cuvântului lipsă să scrie litera 
corespunzătoare răspunsului corect. 

1. Cu 0..... nu se face primăvară. 


c. floare 

d. crimă 

e. nimic din cele de mai sus. 

Completă rapid foaia, rareori oprindu-se să se gândească 
sau să reconsidere un răspuns. După completarea cuvintelor 
lipsă, urmă un capitol de vocabular, apoi unul de antonime. 
Când termină, mai rămaseră încă cincisprezece minute din ora 
acordată. Fata îl anunţă să-şi păstreze foaia - legal nu i-o putea 
înmâna decât după scurgerea timpului - aşa că Richards se lăsă 
pe spate şi fără nici un cuvânt, îi studie corpul aproape 
dezbrăcat. Tăcerea deveni apăsătoare, încărcată. Işi dădea 
seama că blonda dorea să fi avut o haină, şi asta îl mulțumea. 

Când ora luă sfârşit, îi dădu altă broşură. Pe prima pagină 
era desenul unui carburator. Dedesubt: 

1. Acest obiect face parte din: 

a. o maşină de tuns gazon 

b. un Lib-Ve 

c. un balansoar electric 

d. un automobil 

e. nimic din cele de mai sus. 

Al treilea test era de matematică. Nu era chiar aşa priceput 
la numere şi începu să transpire uşor când văzu că îl presa 
timpul. În cele din urmă fu o cursă disperată. Nu mai avu vreme 
să răspundă la ultima întrebare. Rinda Ward zâmbi puţin prea 
larg când îi luă broşura şi foaia. 

— Cam încet la ăsta, Ben. 

— Încet, da' sigur, îi răspunse şi surâse şi el. Se aplecă 
înainte şi-i dădu o palmă uşoară peste fund: Du-te şi spală-te, 
fetiţă. Ai scăpat. 

Ea roşi furioasă. 

— Te-aş putea descalifica. 


— Rahat. Te-ar da afară, atâta tot. 

— leşi! Ai terminat! 

Zbiera, aproape să izbucnească în plâns. 

Richards simţi ceva aproape de compătimire pentru ea şi o 
înfrână. 

— Îţi doresc o seară frumoasă, îi spuse. Du-te şi mănâncă o 
cină de şase feluri cu indiferent-cine-te-culci-săptămâna-asta, şi 
gândeşte-te la puştoaica mea care moare de gripă într-un 
căcăcios de apartament Dezvoltare. 

leşi, lăsând-o albă la faţă. 

Din grupul lui de zece mai rămăseseră şase, şi trecură în 
următoarea încăpere. Era unu şi jumătate. 

„. 091 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Doctorul aşezat de cealaltă parte a mesei din cabină purta 
ochelari cu lentile mici şi groase. Afişa un zâmbet răutăcios, 
încântat, ce-i amintea lui Richards de un imbecil pe care-l 
cunoscuse când era puşti. Băiatului îi plăcea să se ascundă sub 
gradenele tribunei şi să se masturbeze privind sub fustele 
fetelor. Richards începu să surâdă. 

— Ceva plăcut? întrebă doctorul, ridicând primul carton cu 
desene din pete de cerneală. 

Zâmbetul răutăcios se lăţi puţin. 

— Da. Îmi amintiţi de cineva cunoscut. 

— Da? Cine ? 

— Nu contează. 

— Bine. Ce vezi aici? 

Richards privi. Un manşon pentru tensiune îi fusese fixat pe 
braţul drept. Pe cap avea lipiţi cu pastă mai mulţi electrozi, iar 
firele de la aceştia şi de la braţ erau cuplate la consola de lângă 
medic. Pe displayul calculatorului ondulau curbe. 

— Două negrese. Sărutându-se. 

Ridică altul. 

— Asta. 

— O maşină sport. Pare un Jaguar. 

— Îţi plac automobilele cu benzină? 

Richards înălţă din umeri. 

— Am avut o colecţie de maşini când eram puşti. 

Doctorul notă ceva şi ridică alt carton. 

— O femeie bolnavă. Stă întinsă pe o parte. Umbrele de pe 


faţa ei seamănă cu zăbrelele de la închisoare. 

— Şi asta, ultima? 

Richards izbucni în râs. 

— Seamănă c-un rahat. 

ŞI-I închipui pe doctor, îmbrăcat în halatul alb, pitindu-se sub 
gradene, uitându-se sub fustele fetelor şi luând-o la mână, şi 
începu să râdă din nou. Doctorul stătea şi zâmbea cu zâmbetul 
lui răutăcios, făcând fantezia mai reală, şi astfel mai amuzantă. 
In cele din urmă, hohotele se reduseră la câteva pufnituri. 
Richards sughiţă o dată şi rămase liniştit. 

— Nu cred că te-ai obosi să-mi spui... 

— Nu, zise Richards, nu m-aş obosi. 

— Atunci să trecem mai departe. Asociaţii de cuvinte. Nu se 
deranjă să-i mai explice. Richards bănui că veştile circulau. Asta 
era bine; câştiga timp. 

— Gata? 

— Da. 

Medicul scoase un cronometru dintr-un buzunar interior, îşi 
luă pixul şi privi lista din faţa lui. 

— Doctor. 

— Negru, răspunse Richards. 

— Penis. 

— Sulă. 

— Roşu. 

— Negru. 

— Argintiu. 

— Pumnal. 

— Puşcă. 

— Moarte. 

— Câştig. 

— Bani. 

— Sex. 

— Test. 

— Lovit. 

— K.O. 

Lista continuă, schimbară peste cincizeci de cuvinte înainte 
ca doctorul să oprească cronometrul şi să lase pixul din mână. 

— Bun, spuse el. Încrucişa degetele şi-l privi cu seriozitate pe 
Richards: O ultimă întrebare, Ben. N-o să spun că pot să-mi dau 
seama dacă mă minţi, dar maşinăria de care eşti legat va da 


nişte indicii foarte clare. Te-ai decis cumva să concurezi pentru 
calificarea în Jocuri din motive de autodistrugere? 

— Nu. 

— Care este motivul tău? 

— Fetiţa mea e bolnavă. Îi trebuie un doctor. Medicamente. 
Îngrijire într-un spital. 

Pixul scârţăi. 

— Altceva? 

Richards era gata să spună nu (nu era treaba lor), apoi se 
decise să zică totul. Poate pentru că doctorul semăna cu puştiul 
acela cretin din copilăria lui. Poate doar pentru că trebuia s-o 
zică odată, s-o facă să capete formă concretă, aşa cum se 
întâmplă când un bărbat se străduieşte să traducă reacţii 
emoţionale neformate în cuvinte vorbite. 

— N-am mai muncit de mult. Vreau să muncesc iarăşi, chiar 
dacă o să fiu fraierul într-un joc falsificat. Vreau să muncesc şi 
să-mi întreţin familia. Am mândria mea. Tu ai mândrie, doctore? 

— Dispare înainte de cădere, răspunse doctorul. Dacă nu 
mai ai nimic de adăugat, domnule Richards... 

Se sculă, gestul lui şi revenirea la numele de familie sugerau 
că întrevederea luase sfârşit, indiferent dacă Richards avea sau 
nu ceva de adăugat. 

— Nu. 

— Uşa e pe hol în dreapta. Baftă. 

— Sigur că da, aprobă Richards. 

„=: 090 A 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Grupul care intrase era acum redus la patru persoane. Noua 
sală de aşteptare era mult mai mică şi întregul lot fusese redus 
aproximativ cu acelaşi procentaj de 60%. Ultimele litere, Y şi Z, 
intrară pe la patru şi jumătate. La patru, un sanitar adusese 
nişte sandvişuri lipsite de gust. Richards luă două şi mestecă, 
ascultându-l pe un individ, Rettenmund, care-i distra cu o serie 
aparent inepuizabilă de istorii porcoase. 

Când se adunară toţi, fură invitaţi într-un lift şi urcați la 
etajul cinci. Aici exista un salon mare, un spălător comun şi 
inevitabilul dormitor cu rândurile de paturi metalice. Li se spuse 
că masa avea să fie servită la ora şapte. 

Richards stătu întins câteva minute, după aceea se ridică şi 
se apropie de polițistul care păzea uşa prin care intraseră. 


— Există vreun telefon pe-aici, amice? 

Nu credea că avea să li se permită să telefoneze, dar 
polițistul arătă cu degetul mare spre coridor. 

Richards întredeschise uşa şi privi. Bineînţeles, exista. Cu 
fise. 

ÎI privi din nou pe poliţist. 

— Auzi, dacă-mi împrumuţi cincizeci de cenți pentru telefon, 
o să... 

— Frige-o, gagiule. 

Richards îşi păstră calmul. 

— Vreau s-o sun pe nevastă-mea. Puştoaica noastră e 
bolnavă. Pentru Dumnezeu, pune-te-n locul meu. 

Polițistul râse: un sunet scurt, sec şi urât. 

— Toţi sunteţi la fel. Fiecare zi, altă poveste. De Crăciun şi 
de Paşte în tri-D. 

— Nenorocitule, şuieră Richards, şi ceva din ochii şi din ume- 
rii lui îl făcu pe poliţist să-şi ferească privirea. Tu nu eşti însurat? 
N-ai fost niciodată sărac şi-a trebuit să te împrumuţi, chiar dacă 
simţeai că mănânci rahat? 

Brusc polițistul îşi băgă mâna în buzunarul uniformei şi 
scoase un pumn de monezi din plastic. Azvârli două fise lui 
Richards, băgă restul în buzunar, şi-l prinse pe bărbat la piepţii 
salopetei. 

— Dacă mai trimiţi pe cineva aici, pentru că Charlie Grady 
are suflet bun, o să-ţi fac creierii piftie, vierme. 

— Mulţumesc, făcu Richards  imperturbabil. Pentru 
împrumut. 

Charlie Grady hohoti şi-i dădu drumul. Richards ieşi în hol, 
ridică receptorul şi puse fisele în fantă. Zăngăniră şi pentru o 
clipă nu se întâmplă nimic - oh, lisuse, totul degeaba - dar apoi 
se auzi tonul. Bătu atent numărul de la telefonul de la etajul 
cinci, sperând că n-avea să răspundă blestemata de Jenner. Ar fi 
fost în stare să-i răspundă „greşeală”, când îi recunoştea glasul, 
şi ar fi pierdut banii. 

Sună de şase ori, după care o voce necunoscută spuse: 

— Alo? 

— Vreau să vorbesc cu Sheila Richards de la 5 C. 

— Cred c-a ieşit, spuse vocea. Deveni insinuantă: E pe stra- 
dă, ştii. Au un copil bolnav. Bărbatul n-are slujbă. 

— Vă rog să-i ciocăniţi la uşă, rosti cu glas înăbuşit. 


— Rămâi la aparat. 

Se auzi un zgomot când persoana de la celalalt capăt lăsă 
receptorul să atârne pe lângă perete. În depărtare, slab, ca prin 
vis, auzi vocea necunoscută strigând: 

— Telefonu’! La telefon, doa'na Richards! 

Peste o jumătate de minut, necunoscutul reveni: 

— Nu-i aici. Il aud pe copil ţipând, da' ea nu-i aici. Cum ţi-am 
zis, îi fug ochii când se poate. 

Chicoti. 

Richards îşi dori să se poată teleporta prin linia telefonică, să 
iasă prin celălalt capăt al firului, ca un geniu rău dintr-o sticlă 
neagră, şi să strângă de gât necunoscutul până când ochii 
aveau să-i sară din cap şi să se rostogolească pe duşumea. 

— Vă rog să-i transmiteţi un mesaj, spuse el. Scrieţi pe 
perete dacă n-aveţi unde. 

— N-am creion. Am închis. Pa. 

— Stai! răcni Richards, cu panică în glas. 

— Am în... stai aşa. Morocănoasă, vocea adăugă: Uite-o că 
vine pe scări. 

Richards se rezemă, scăldat în transpiraţie, de zid. Peste o 
clipă, glasul Sheilei răsună, întrebător, precaut, puţin speriat: 

— Alo? 

— Sheila. 

închise ochii, lăsând zidul să-l sprijine. 

— Ben, Ben, tu eşti? Ce faci? 

— Eu sunt. Sunt bine. Cathy? Ce... 

— La fel. Febra nu-i foarte mare, dar respiră greu, Ben. Cred 
că are apă la plămâni. Dacă are pneumonie? 

— O să fie bine. O să fie bine. 

— Nu-mi... Se opri, o pauză lungă. Nu-mi place s-o las 
singură, dar a trebuit. Ben, am făcut două afaceri de dimineaţă. 
lartă-mă! Dar i-am cumpărat nişte medicamente de la farmacie. 
Medicamente bune. 

Vocea ei căpătase o incantaţie fanatică, religioasă. 

— Alea-s porcării, spuse el. Ascultă: Gata, Sheila. Te rog. 
Cred c-am reuşit. Zău. Nu mai pot renunţa la prea mulţi tipi 
pentru că au prea multe emisiuni. Trebuie să existe suficientă 
carne de tun. Şi cred că dau şi avansuri. Doamna Upshaw... 

— Arăta groaznic în doliu, interveni sec Sheila. 

— Lasă asta. Stai cu Cathy, Sheila. Gata cu afacerile. 


— Bine. N-o să mai ies. 

El însă nu-i crezu glasul. Ce faci cu degetul ăla, Sheila? 

— Te iubesc, Ben. 

— Şi eu te... 

— Au trecut trei minute, interveni operatoarea. Dacă doriţi 
să continuaţi, vă rog să introduceţi o fisă nouă sau trei vechi. 

— Stai puţin! răcni Richards. Nu opri, nenorocito! Nu... 

Tonul prelung al unei legături întrerupte. 

Azvârli receptorul. Zbură cât îi permise cablul argintiu, apoi 
se opri zvâcnind, lovi zidul şi începu să penduleze încet înainte 
şi înapoi, precum un şarpe ciudat care a mişcat o dată şi apoi a 
murit. 

Cineva trebuie să plătească, îşi spuse Richards, mergând ca 
prin vis. Cineva trebuie. 

... 089 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Până a doua zi la ora zece au rămas la etajul cinci şi 
Richards era aproape scos din minţi de furie, griji şi frustrare, 
când un individ tânăr, şi cu un uşor aspect de homosexual, 
într-o salopetă Jocuri strânsă pe corp, i-a invitat să intre în lift. 
Erau cam trei sute cu toţii: peste şaizeci dintre ei fuseseră 
îndepărtați, tăcut şi cu blândeţe, în decursul nopţii. Unul din 
aceştia fusese puştiul cu interminabilele poveşti porno. 

În grupuri de câte cincizeci, au fost introduşi într-un 
amfiteatru mic, la etajul şase. Sala era foarte luxoasă, tapisată 
în pluş roşu. În braţele din lemn adevărat ale fiecărui fotoliu 
erau încastrate scrumiere, şi Richards scoase pachetul mototolit 
de Blams. Scutură scrumul pe podea. 

În faţa fotoliilor exista o estradă mică iar în centrul ei un 
pupitru. Pe acesta se găsea o cană cu apă. 

La zece şi un sfert, tipul cu aspect de homosexual sui pe 
estradă şi spuse: 

— Doresc să vi-l prezint pe domnul Arthur M. Burns, Director 
Adjunct al Jocurilor. 

— Ur-r-ra, mormăi scârbit cineva dinapoia lui Richards. 

Un bărbat masiv, cu o chelie înconjurată de păr sur, trecu la 
pupitru, înclinându-şi capul de parcă mulțumea unor aplauze pe 
care doar el le putea auzi. Apoi le zâmbi, un zâmbet larg, 
scânteietor, care păru să-l transforme într-un Cupidon gras şi 
bătrân, în costum la două rânduri. 


— Felicitări, rosti el. Aţi reuşit. 

Urmă un gigantic suspin colectiv, urmat de câteva râsete şi 
bătăi pe spate. Se aprinseră şi mai multe ţigări. 

— Ur-r-ra, repetă glasul scârbit. 

— Imediat fiecare dintre voi va primi numele emisiunii la 
care a fost admis şi numărul camerei de la etajul şapte unde 
trebuie să se prezinte. Acolo, producătorul emisiunii respective 
vă va explica în detaliu ce trebuie să faceţi. Dar înainte de asta, 
doresc să vă spun că vă consider un grup de oameni curajoşi, cu 
resurse, care refuză să trăiască din mila publică atunci când au 
la dispoziţie posibilitatea de-a se afirma ca adevăraţi bărbaţi, şi 
ca o părere strict personală, ca adevăraţi eroi ai timpurilor 
noastre. 

— Rahat, remarcă glasul cel plictisit. 

— In plus, vorbind în numele întregii Reţele, vă urez noroc, şi 
Domnul să fie cu voi. Arthur M. Burns chicoti porcin şi-şi freca 
palmele. Bun, ştiu că sunteţi nerăbdători să aflaţi unde aţi fost 
admişi aşa încât n-o să vă mai plictisesc cu pălăvrăgelile mele. 

Se deschise o uşă laterală şi în amfiteatru pătrunseră 
doisprezece curieri ai Jocurilor, în tunici roşii. Începură să strige 
numele celor din sală. Inmânau plicuri albe, şi în curând acestea 
acoperiră podeaua precum nişte confeti. Dreptunghiurile din 
plastic cu numele emisiunilor erau citite, arătate noilor 
cunoştinţe. Se auzeau suspine înfundate, urale, ţipete. De pe 
podium Arthur M. Burns îi prezida, surăzând binevoitor. 

— Nenorocirea aia de Se poate şi mai fierbinte, lisuse urăsc 
căldura... 

— ... emisiunea e de umplutură, vine exact după animate, ce 
naiba... 

— ... Roata banilor, mamă, nu ştiam că-s cu inima-n... 

— Speram s-o obţin, da' nu credeam... 

— Hei, Jake, tu ai văzut vreodată asta, înoată cu crocodilii? 
Credeam... 

— ... nici nu m-aşteptam... 

— Nu cred că poţi... 

— Fir-ar ai dracui'... 

— Asta, Unde-i puşca... 

— Benjamin Richards! Ben Richards? 

— Aici! 

| se înmână un plic alb, simplu şi-l desfăcu. Degetele îi 


tremurau uşor şi abia din a treia încercare izbuti să scoată 
dreptunghiul de plastic dinăuntru. Se încruntă la «el, 
neînţelegând. Nu era scrisă nici o emisiune. Doar două cuvinte: 
LIFTUL ŞASE. 

Strecură dreptunghiul în buzunarul de la piept, alături de 
cartelă şi părăsi amfiteatrul. Primele cinci lifturi din capătul 
coridorului erau aglomerate, transportând la etajul şapte pe 
concurenţii săptămânii viitoare. Lângă uşile închise ale liftului 
şase se aflau alţi patru bărbaţi, şi Richards îl recunoscu pe cel cu 
vocea scârbită. 

— Ce-i asta? întrebă Richards. Ne dau afară? 

Individul cu glas plictisit avea vreo douăzeci şi cinci de ani, şi 
era destul de arătos. Unul din braţe îi era atrofiat, probabil de pe 
urma poliomielitei, care bântuise puternic în 2005. În special în 
Co-Op avusese un succes deosebit. 

— N-avem bafta asta, râse el sec. Cred că noi căpătăm potul 
cel mare. Ala în care nu se mulţumesc să te bage în spital c-un 
infarct, sau făr-un ochi, sau un braţ. Ăla unde te omoară. În 
direct, amice. 

Li se alătură un al şaselea, un puşti drăguţ care clipea des şi 
cumva surprins. 

— Salut, fraiere, rosti cel cu vocea scârbită. 

La ora unsprezece, după ce toţi ceilalţi fuseseră transportaţi, 
uşile liftului şase se deschiseră. In cabina din sticlă se afla iarăşi 
un poliţist. 

— Vezi? făcu bărbatul cu braţ atrofiat. Suntem personaje 
periculoase. Inamici publici. O să ne radă. Se strâmbă, făcând o 
faţă de gangster, şi se prefăcu că trage cu un pistol mitralieră în 
sticla incasabilă. Polițistul dinăuntru îl privi inexpresiv. 

„=. 088 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Camera de aşteptare de la etajul opt era foarte mică, foarte 
intimă, foarte capitonată. Richards o avea pe toată la dispoziţie. 

La etajul opt, trei dintre ei fuseseră preluaţi de trei poliţişti şi 
dispăruseră pe un coridor cu mochetă groasă. Richards, 
individul cu glas plictisit, şi puştiul care clipea des fuseseră 
aduşi aici. 

O secretară care-i reamintea vag lui Richards de una din 
vechile sex-vedete ale Te-Veului (Liz Kelly? Grace Tayler?), la 
care se uita când era puşti, le zâmbi când intrară. Stătea la un 


birou într-o nişă, înconjurată de atâtea ghivece, încât părea o 
vizuină din Ecuador. 

— Domnul Jansky? surâse ea orbitor. Vreţi să intraţi, vă rog? 

Puştiul intră în sanctuarul interior. Richards şi celălalt bărbat, 
pe care-l chema Jimmy Laughlin, flecăriră fără tragere de inimă. 
Laughlin locuia la numai trei cvartale de Richards, pe Dock 
Street. Până anul trecut avusese jumătate de normă ca 
muncitor necalificat la General Atomics, şi fusese concediat 
deoarece participase la o grevă de protest împotriva ecranelor 
antiradiaţii defecte. 

— Eh, oricum, trăiesc. După cum zic viermii ăia, asta-i tot ce 
contează. Bineînţeles, sunt steril. Asta nu mai contează. E unul 
din micile riscuri atunci când alergi după colosala sumă de şapte 
neodolari pe zi. 

După concediere, din cauza braţului atrofiat îi fusese şi mai 
greu să găsească slujbă. Cu doi ani în urmă, nevastă-sa făcuse o 
astmă urâtă şi acum era imobilizată la pat. 

— În cele din urmă m-am hotărât să trag lozul cel mare, râniji 
el amar. Poate c-o s-am bafta s-arunc câteva scârbe pe geam 
până mă înhaţă băieţii lui McCone. 

— Chiar crezi că e... 

— Fugarul Fac pariu p-orice. Mai dă şi mie o ţigară. 

Richards îi întinse pachetul. 

Uşa se deschise şi puştiul care clipea des ieşi la braţul unei 
păpuşi frumoase. Trecând pe lângă ei, puştiul le zâmbi scurt, 
nervos. 

— Domnul Laughlin? Vreţi să intraţi, vă rog? 

Aşa încât Richards rămase singur, exceptând-o pe secretara 
care dispăruse iarăşi în vizuina ei. 

Se sculă şi se apropie de automatul de ţigări din colţ. 
Probabil că Laughlin avea dreptate, se gândi. Automatul avea şi 
Pipe. Într-adevăr intraseră în elită. Luă un pachet de Blams, se 
aşeză şi aprinse una. 

După vreo douăzeci de minute, Laughlin ieşi la braţul unei 
blonde platinate. 

— O prietenă din copilărie, rosti el arătând-o. Blonda zâmbi 
îndatoritoare. Laughlin părea chinuit. Cel puţin, nenorociţii vor- 
besc pe faţă, îi spusese lui Richards. La revedere. 

leşi. Secretara scoase capul din vizuină. 

— Domnul Richards? Vreţi să intraţi, vă rog? 


Intră. 
==. 087 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Camera în care intrase era îndeajuns de mare să joci în ea 
mortbal. Era dominată de o fereastră uriaşă, pe tot peretele, cu 
vedere spre vest, spre clădirile clasei mijlocii, depozitele docului 
şi rezervoarele de ţiţei, şi către Lacul Harding. Atât cerul cât şi 
apa erau de un gri-perlat; continua să plouă. Hăt departe un 
petrolier imens se deplasa dinspre dreapta. 

Bărbatul din spatele biroului era de înălţime potrivită, şi 
foarte negru. Ba chiar, atât de negru încât, pentru o clipă, 
Richards avu senzaţia de irealitate. Părea desprins dintr-un bal 
mascat. 

— Domnule Richaras. 

Se sculă şi întinse mâna. Când Richards nu-i dădu mâna, nu 
păru stânjenit. Şi-o retrase şi se aşeză. 

Lângă birou se afla un scaun. Richards se aşeză şi-şi stinse 
ţigara într-o scrumieră cu emblema Jocurilor. 

— Domnule Richards, numele meu este Dan Killian. Probabil 
că de acum ai ghicit de ce ai fost adus aici. Atât dosarele 
noastre cât şi testele dumitale arată că eşti inteligent. 

Richards încrucişa degetele şi aşteptă. 

— Ai fost desemnat drept concurent în Fugarul, domnule 
Richards. Este emisiunea noastră cea mai importantă; aduce 
recompensele cele mai mari - şi pericolele cele mai mari - 
pentru cei implicaţi. Aici, pe birou, am acceptul dumitale final, 
care trebuie semnat. Sunt perfect convins că-l vei semna, însă 
mai întâi aş dori să-ţi spun de ce ai fost ales, şi să înţelegi 
limpede în ce vei intra. 

Richards nu spuse nimic. 

Killian aşeză un dosar pe birou. Richards îşi zări numele 
tipărit pe copertă. 

— Benjamin Stuart Richards. Douăzeci şi opt de ani, născut 
la 8 august 1997, în oraşul Harding. Din septembrie 2011 până 
în decembrie 2013 a urmat Şcoala Municipală de Meserii 
Manuale. Eliminat de două ori pentru nerespectarea autorităţii. 
Mi se pare că ai lovit cu piciorul un instructor când era întors cu 
spatele? 

— Mai exact i-am dat un şut în cur. 

— Cum spui dumneata, domnule Richards, încuviinţă Killian. 


La şaisprezece ani te-ai însurat cu Sheila Richards, născută 
Gordon. Contract de stil vechi, pe toată durata vieţii. Rebel tot 
timpul, nu? Nici o afiliere la vreun sindicat datorită refuzului de a 
semna Angajamentul de Credinţă al Sindicatului şi paragrafele 
privind controlul salariului. Mi se pare că te-ai referit la 
Guvernatorul Zonal Johnsbury numindu-l „o jigodie care nu ştie 
decât să latre”. 

— Da. 

— Slujbele dumitale au fost diverse şi ai fost concediat de... 
ia să vedem... şase ori pentru nesubordonare, insulte la adresa 
superiorilor şi critici abuzive la adresa autorităţilor. 

Richards ridică din umeri. 

— Pe scurt, eşti privit ca anarhic şi antisocial. Eşti un 
răzvrătit care a fost destul de inteligent ca să evite închisoarea 
şi necazurile serioase cu autorităţile, şi n-ai nici un viciu. 
Psihologul care te-a examinat a raportat că în testul Rorschach 
ai văzut lesbiene, excremente şi un vehicul cu benzină poluantă. 
A raportat de asemenea un grad ridicat, inexplicabil, de 
ilaritate... 

— Îmi amintea de un puşti pe care l-am cunoscut. Îi plăcea 
să se ascundă sub gradenele stadionului şi s-o ia la frecat. Mă 
refer la puşti. Nu ştiu ce-i place doctorului vostru. 

— Am înţeles. Killian zâmbi scurt, dinţii albi sclipind în faţa 
neagră, şi reveni la dosar. Ai manifestat reacţii rasiale interzise 
prin Legea Rasială din 2004. În decursul testului de asociaţii de 
cuvinte, ai avut unele răspunsuri cam... dure. 

— Am fost ales să fac o treabă dură. 

— Să fii sigur. Totuşi, noi - şi aici vorbesc nu numai în 
numele Jocurilor; ci într-un sens raţional - suntem îngrijoraţi de 
aceste răspunsuri. 

— Vă e frică să nu v-arunce cineva-n aer într-o noapte? rânji 
Richaras. 

Killian îşi umezi gânditor degetul mare şi dădu pagina. 

— Din fericire - pentru noi - ai un copil, domnule Richards. O 
fetiţă de optsprezece luni, Catherine. A fost o greşeală? 

Surâse rece. 

— Premeditată, zise fără ranchiună Richards. Pe atunci 
lucram la G-A. Nu ştiu cum, o parte a spermei mi-a supravieţuit. 
Poate a fost o glumă a Domnului. Cu lumea asta în care trăim, 
câteodată mă gândesc că n-am fost în toate minţile. 


— Oricum, eşti aici, continuă Killian cu surâsul său îngheţat. 
lar martea viitoare vei debuta în Fugarul. Ai văzut emisiunea? 

— Da. 

— Atunci ştii că reprezintă atracţia numărul unu a Lib-Veului. 
Oferă posibilitatea participării spectatorilor, atât direct cât şi 
indirect. Eu sunt producătorul. 

— Ce frumos, făcu Richards. 

— Emisiunea este una din căile absolut sigure ale Reţelei 
de-a scăpa de posibili zurbagii, aşa cum eşti dumneata, 
domnule Richards. Rulează de şase ani. Până acum, nu s-a 
înregistrat nici un supravieţuitor. Ca să fiu şocant de cinstit, nu 
ne aşteptăm nici pe viitor. 

— Inseamnă că trişaţi, rosti sec Richards. 

Killian păru mai degrabă amuzat. 

— Nici gând. Uiţi că eşti un anacronism, domnule Richards. 
Lumea n-o să discute în baruri şi hoteluri, sau întorcându-se de 
la cozi petrecute în frig, despre cum să-ţi ţină pumnii. 
Dumnezeule! Nici vorbă. Toţi vor să te vadă distrus, şi vor 
încerca să ne ajute dacă pot. Cu cât mai sângeros, cu atât mai 
bine. Şi apoi mai este confruntarea cu McCone. Evan McCone şi 
Vânătorii. 

— Parc-ar fi un grup de neo. 

— McCone nu pierde niciodată. 

Richards pufni. 

— Marți seară vei apărea direct. Emisiunile următoare vor fi 
montaje de casete, filme şi, când e posibil, tri-transmisiuni în 
direct. Se ştie că am mai întrerupt programul atunci când un 
concurent mai dotat este pe punctul de a-şi atinge... Waterloo-ul 
personal, să zicem. Regulile sunt extrem de simple. Tu - sau 
familia ta, în cazul decesului - câştigi o sută de neodolari pentru 
fiecare oră petrecută în libertate. Te credităm cu patru mii opt 
sute de dolari, apreciind că-i vei putea păcăli pe Vânători timp 
de patruzeci şi opt de ore. Bineînţeles, banii sunt rambursabili în 
cazul când nu rezişti patruzeci şi opt de ore. Şi se acordă un 
avans de douăsprezece ore. Dacă rezişti treizeci de zile, câştigi 
Marele Premiu. Un miliard de neodolari. 

Richards lăsă capul pe spate şi hohoti. 

— Exact aşa gândesc şi eu, zâmbi Killian. Ai întrebări? 

— Una singură, spuse Richards aplecându-se înainte. 
Amuzamentul îi dispăruse complet de pe chip. Ţie cum ti-ar 


place să fii acolo, urmărit? 

Killian începu să râdă. Se ţinea de burtă şi râsul se 
rostogolea sonor în odaie. 

— Oh... domnule Richards... s-s-scuză-mă..., şi continuă cu 
râsetul. 

În cele din urmă, tamponându-şi ochii cu o batistă mare, 
albă, păru că se stăpânise. 

— Ştii, nu numai că ai simţul umorului, domnule Richards. 
Ai... eu... lzbucni din nou în râs. Te rog să mă scuzi. M-am amu- 
zat copios. 

— Văd. 

— Alte întrebări? 

— Nu. 

— Perfect. Înainte de emisiune va avea loc şedinţa de lucru. 
Dacă mai apar şi alte întrebări în mintea dumitale extraordinară, 
te rog să le păstrezi până atunci. 

Killian apăsă un buton. 

— Scuteşte-mă de târfe, rosti Richards. Sunt însurat. 

— Eşti sigur? înălţă din sprâncene Killian. Fidelitatea e 
admirabilă, domnule Richards, dar de vineri până marţi este 
mult. Şi considerând faptul că s-ar putea să nu-ţi mai vezi 
soţia... 

— Sunt însurat. 

— Perfect. Făcu un semn fetei din uşă şi aceasta dispăru. 
Putem face ceva pentru dumneata, domnule Richards? Ai un 
apartament la etajul nouă şi, în limite rezonabile, poţi comanda 
orice doreşti. 

— O sticlă de Bourbon. Şi un telefon să pot vorbi cu ne... 

— Ah, nu, îmi pare rău, domnule Richards. Bourbonul se 
poate. Dar în clipa când ai semnat acceptul..., i-l împinse 
împreună cu un stilou..., eşti complet izolat până marţi. Te 
răzgândeşti în privinţa fetei? 

— Nu, răspunse Richards şi semnă pe linia punctată. Aş dori 
însă două sticle. 

— Bineînţeles. 

Killian se sculă şi-i întinse din nou mâna. 

Richards îl ignoră din nou, şi ieşi. Killian privi după el cu ochi 
inexpresivi. Nu mai zâmbea. J 

.„. 086 şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Secretara apăru brusc din vizuină, atunci când Richards 


trecu pe lângă ea, şi-i întinse un plic. Pe exterior scria: 


„Domnule Richards, 

Bănuiesc că unul dintre lucrurile pe care nu le vei menționa 
în decursul întrevederii noastre va fi faptul că ai o mare nevoie 
de bani, chiar acum. Este corect? 

În ciuda unor zvonuri, Administraţia Jocurilor NU oferă 
avansuri. Nu trebuie să te consideri un concurent înconjurat de 
glorie. Nu eşti un star Lib-Ve, ci doar un angajat temporar care 
este plătit foarte bine pentru o slujbă periculoasă. 

Cu toate acestea, Administraţia Jocurilor nu-mi poate 
interzice să-ți acord un împrumut personal. In plic vei găsi zece 
la sută din primul salariu - dar nu în neo-dolari, trebuie să-ți 
atrag atenția, ci în Cecuri-Jocuri, transformabile în dolari. Dacă, 
aşa cum bănuiesc, vei trimite cecurile soţiei tale, ea va constata 
că au un avantaj fată de neodolari; un doctor bun le va accepta 
ca fiind legale, pe când un escroc nu. 

Al dumitale 
Dan Killian” 


Richards desfăcu plicul şi scoase un carneţel gros cu 
emblema Jocurilor pe copertă. Înăuntru se aflau patruzeci şi opt 
de cecuri cu valoare de zece neodolari fiecare. Simţi cum îl 
copleşeşte un val absurd de recunoştinţă pentru Killian. Era 
sigur că acesta avea să-i scadă suma din primul salariu, şi în 
plus, patru sute optzeci era un preţ al naibii de ieftin pentru 
asigurarea emisiunii, pentru fericirea clientului, şi profitul lui 
Killian. 

— 'Mă-ctii, şuieră el. 

Secretara se aplecă îndatoritoare. 

— Aţi spus ceva, domnule Richards? 

— Nu. Pe unde ajung la lift? 

„.. 085 £ 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Apartamentul era somptuos. Covoarele în care te afundai 
până la gleznă acopereau complet podelele celor trei camere: 
salon, dormitor şi baie. Lib-Veul era închis; domnea o 
binecuvântată linişte. În glastre erau flori, iar pe peretele de 
lângă uşă, un buton discret anunţa SERVICII. Aveau să-l ser- 
vească foarte rapid, îşi spuse Richards. Dincolo de uşa 


apartamentului se găseau doi poliţişti. 

Apăsă butonul şi uşa se deschise. 

— Da, domnule Richards, spuse un poliţist. Richards îşi 
închipui că putea vedea cât de acru îi era domnul acela în gură. 
Bourbonul comandat va fi... 

— Nu-i asta. Şi arătă poliţistului carnetul de cecuri: Vreau 
să-l trimit cuiva. 

— Scrieţi numele şi adresa, domnule Richards, şi mă ocup 
personal. 

Richards căută chitanţa cizmarului şi scrise pe dosul ei nu- 
mele şi adresa Sheilei. Întinse poliţistului chitanţa şi carnetul. 
Acesta era pe punctul de-a ieşi când Richards îşi aminti ceva. 

— Hei! Stai aşa! 

Polițistul se întoarse şi Richards îi luă carnetul. Îl deschise la 
primul cec şi rupse o zecime din el de a lungul liniei perforate. 
Valoare echivalentă: Un neodolar. 

— ÎI ştii pe-un poliţist Charlie Grady? 

— Charlie? îl privi prudent. Da, îl ştiu. E la etajul cinci. 

— Dă-i asta. Şi întinse cecul. Spune-i că cincizeci de cenți e 
dobânda. Încă ceva: vreau chitanţe de la nevastă-mea şi de la 
Grady. 

Dezgustul se citi limpede pe chipul poliţistului. 

— Nu prea ai încredere-n oameni. 

— Ba cum să nu, rânji Richards. Chiar voi m-aţi învăţat asta. 
La sud de Canal m-aţi învăţat toate astea. 

— O să fie nemaipomenit, zise polițistul, să-i văd cum te 
caută. O să stau lipit, de Lib-Ve c-o bere-n fiecare mână. 

— Mai bine, adu chitantele, spuse Richards şi închise uşa. 

Bourbonul sosi după douăzeci de minute, şi Richards îi spuse 
curierului să-i aducă două romane mai groase. 

— Romane? 

— Cărţi. Nu ştii ? Citit... Cuvinte... Tipar... 

Mimă gestul de-a răsfoi o carte. 

— Da, domnule, încuviinţă nesigur curierul. Şi de mâncare? 

Isuse, rahatul se îngroşa. Se îneca în el. Brusc îşi imagină un 
desen animat: Un tip cade într-o latrină şi se îneacă în rahat roz, 
mirosind a Channel nr. 5. Poanta: Gustul e tot de rahat. 

— Cotlet. Mazăre. Cartofi piure. Dumnezeule, ce mânca 
Sheila acum? O tabletă de proteină şi un erzaţ? Lapte. Plăcintă 
cu mere şi frişcă. Ai reţinut? 


— Da, domnule. Vreţi şi.... 

— Nu, îl opri Richards brusc tulburat. Nu. leşi. 

N-avea nici un chef. Absolut nici unul. 

„=: 084 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Zâmbind doar pe jumătate, Richards se gândi că, în privința 
romanelor, curierul Jocurilor îl interpretase de-a dreptul literal. 
Le alesese probabil cu centimetrul în mână. De la trei centimetri 
în sus e foarte bun. li adusese trei cărți de care Richards nu 
auzise niciodată: două vechituri de succes intitulate Dumnezeu 
e englez şi Nu ca un străin, şi un volum uriaş scris cu trei ani în 
urmă, Plăcerea muncii. Richards îl răsfoi pe acesta mai întâi şi 
strâmbă din nas. Un băiat sărac avansează în General Atomics, 
de la necalificat la compartimentul Desfacere. Urmează seralul 
(„Cu ce?” se întrebă Richards, „cu bani câştigaţi la Monopol?”). 
La o orgie de cvartal se îndrăgosteşte de o fată minunată (se 
părea că sifilisul nu-i mâncase încă nasul). Reuşind rezultate 
uimitoare la testele de aptitudini, promovează tehnic stagiar. 
Urmează un contract de căsătorie pe trei ani, şi... 

Azvârli cartea cât colo. Dumnezeu e englez era puţin mai 
bună. Işi turnă un burbon cu gheaţă şi se apucă să citească. 

Când i se ciocăni discret la uşă, citise trei sute de pagini, şi 
era destul de matolit. Una din sticle era goală. Se duse la uşă, 
ţinând-o pe cealaltă în mână. Era polițistul. 

— Chitanţele, domnule Richards, îi spune şi închise uşa. 

Sheila nu scrisese nimic, dar trimisese o poză de-a lui Cathy. 
O privi şi simţi cum îl năpădiră lacrimile atât de uşoare ale 
beţiei. O strecură în buzunar şi se uită la cealaltă chitanţă. 
Charlie Grady îi scrisese pe dosul unui bilet de pneumobuz. 

„Mersi, vierme. S-ai bafta porcului. 

Charlie Grady” 

Richards pufni şi aruncă biletul pe jos. 

— Mersi, Charlie, spuse el. Aveam nevoie de-aşa ceva. 

Privi din nou fotografia lui Cathy; avea patru zile pe atunci, 
un prunc micuţ, roşu la faţă, zbierând din răsputeri, într-un 
leagăn pe care Sheila îl capitonase în alb. Lacrimile îl încercară 
iarăşi şi se strădui să se gândească la nota de mulţumire a lui 
Charlie. Se întrebă dacă putea rade şi a doua sticlă înainte ca 
băutura să-l răpună, şi hotărî să afle. 

Aproape reuşi. 


„= 083 î 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards îşi petrecu sâmbăta, supraviețuind unei mahmureli 
teribile. Până seara îşi revenise aproape complet, şi comandă 
încă două sticle de burbon la cină. Le bău pe amândouă şi se 
trezi în lumina palidă a zorilor de duminică văzând omizi uriaşe, 
cu ochi răi şi plaţi, târându-se încet pe pereţii dormitorului. Se 
decise că ar fi fost împotriva interesului său să-şi distrugă 
complet reflexele până marţi, şi abandonă băutura. 

Acum mahmureala se destrăma mai lent. Vomită mult, şi 
când nu mai avu ce vomita, avu spasme stomacale. Se linişti 
abia pe la şase seara, şi ceru supă la cina. Nici un fel de 
băutură. Mai ceru vreo duzină de discuri neo-rock prin sistemul 
audio al apartamentului, dar se plictisi repede de ele. 

Se culcă devreme. Şi dormi prost. 

Cea mai mare parte a zilei de luni şi-o petrecu pe balconaşul 
închis cu sticlă al dormitorului. Acum se găsea foarte sus 
deasupra docurilor, şi ziua alterna destul de plăcut între soare şi 
umbră. Citi două romane, se culcă tot devreme, şi dormi ceva 
mai bine. Avu un vis neplăcut: Sheila murise, şi el era la înmor- 
mântare. Cineva o aşezase în capul oaselor în coşciug şi-i vârâse 
în gură un sul grotesc de neodolari. Încercă să înlăture 
obscenitatea aceea; nişte mâini îl apucară din spate. Era ţinut 
de vreo zece poliţişti. Unul dintre ei era Charlie Grady. Rânjea şi 
repeta într-una: „Aşa se-ntâmplă cu ăia care pierd, vierme”. Îi 
lipeau de cap pistoalele, când se trezi. 

— Marţi, rosti cu glas tare, şi se dădu jos din pat. Ceasul 
mural G-A, ultimul tip, arăta şapte şi nouă minute. Peste mai 
puţin de unsprezece ore, tri-transmisia în direct a Fugarului 
avea să fie recepţionată în toată America de Nord. Simţi un nod 
fierbinte de frică în stomac. Peste douăzeci şi trei de ore începea 
urmărirea. 

Făcu un duş fierbinte şi lung, se îmbrăcă în salopetă şi 
comandă şuncă şi ouă. De asemenea un cartuş de Blams. 

Petrecu restul dimineţii şi amiezii, citind. La ora două fix, se 
auzi o singură ciocănitură în uşă. Intrară trei poliţişti şi Arthur M. 
Burns, arătând burtos şi mai mult decât ridicol într-o uniformă a 
Jocurilor. Toţi poliţiştii aveau bastoane electrice. 

— Ultima şedinţă de instruire, domnule Richards, spuse 
Burns. Eşti amabil... 


— Bineînţeles, încuviinţă Richards. 

însemnă pagina la care rămăsese şi aşeză cartea pe măsuţa 
pentru cafea. Brusc era înspăimântat, aproape panicat, şi se 
bucură că nu-i tremurau mâinile. 

... 082 . 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Al zecelea etaj al Clădirii Jocurilor era extrem de diferit de 
cele de dedesubt, şi Richards înţelesese că nu avea să mai urce. 
Ficţiunea acelei ascensiuni care începuse în recepţia sobră a 
parterului se termina aici, la etajul zece. Aici se aflau studiourile 
de emisie. 

Coridoarele erau lungi, albe şi strălucitoare. Maşinuţe galben 
strălucitoare, cu acumulatori solari G-A, se întrevedeau ici şi 
colo, transportând tehnicieni Lib-Ve spre studiouri şi cabine de 
control. 

Când liftul se opri, îi aştepta o maşinuţă, şi toţi cinci 
Richards, Burns şi poliţiştii - urcară. Mai mulţi întoarseră 
capetele după ei, şi câţiva arătară spre Richards. O femeie în 
ţinută de Jocuri, tricou şi şort galbene, îi făcu cu ochiul şi-i 
trimise o sărutare din vârful palmei. Richards îi făcu semnul cu 
degetul. 

Avu impresia că străbătură câţiva kilometri, prin zeci de 
ramificații de coridoare. Întrezări imagini din cel puţin zece 
studiouri, unul dintre ele conţinând roata de tortură văzută în 
Roata banilor. Un grup de vizitatori din cartierul rezidenţial o 
încercau, chicotind. 

Sc opriră în cele din urmă în faţa unei uşi pe care scria: FU- 
GARUL: INTRAREA ABSOLUT INTERZISĂ. Burns flutură din mână 
spre paznicul din cabina de sticlă incasabilă de lângă uşă, apoi îl 
privi pe Richaras. 

— Pune-ţi cartela în fanta dintre cabină şi uşă, îi spuse. 

Richards îl ascultă. Cartela dispăru, şi în cabină se aprinse o 
luminiţă. Paznicul apăsă un buton şi uşa glisă, deschizându-se. 
Richards urcă înapoi în maşinuţă şi trecură mai departe. 

— Unde mi-e cartela? întrebă el. 

— Nu mai ai nevoie de ea. 

Se aflau într-o cabină de control. Secţiunea consolelor era 
pustie, cu excepţia unui tehnician chel, aşezat înaintea unui mo- 
nitor stins, şi care rostea numere într-un microfon. 

În stânga, Dan Killian şi doi bărbaţi pe care Richards nu-i mai 


întâlnise stăteau la o masă cu pahare aburite. Unul dintre ei era 
vag familiar, prea frumuşel ca să fie tehnician. 

— Salut, domnule Richards. Salut, Arthur. Vrei ceva de băut, 
domnule Richards? 

Richards constată că era însetat; era destul de cald, în ciuda 
numeroaselor aparate de climatizare pe care le văzuse. 

— Un Rooty-Toot, zise el. 

Killian se ridică, se apropie de un frigider şi scoase o sticlă 
din plastic. Richards o luă, încuviinţând, şi se aşeză. 

— Domnule Richards, domnul din dreapta mea este Fred 
Victor, regizorul Fugarului. Dânsul, după, cum sunt sigur că ştii, 
este Bobby Thompson. 

Thompson, exact. Prezentatorul şi comentatorul Fugarului. 
Purta o tunică strâmtă, verde, uşor irizată, şi avea o coamă de 
păr cu o culoare argintie destul de atrăgătoare ca să fie 
suspectă. 

— i-l vopseşti? întrebă Richards. 

Sprâncenele impecabile ale lui Thompson se înălţară. 

— Pardon? 

— Nu contează. 

— Va trebui să te adaptezi domnului Richards, zâmbi Killian. 
Pare atins de o fază extremă a grosolăniei. 

— E de înţeles, încuviinţă Thompson şi-şi aprinse o ţigară. 

Richards se simţi cuprins de un val de irealitate. 

— În aceste circumstanțe, adăugă Thompson. 

— Te rog, domnule Richards, apropie-te, interveni Victor. 

ÎI conduse pe Richards la peretele de ecrane din cealaltă 
parte a încăperii. Tehnicianul terminase proba de microfon şi 
plecase. 

Victor apăsă două butoane şi apărură imagini stânga - 
dreapta ale studioului. 

— Aici nu facem repetiţii, spuse el. Considerăm că afectează 
spontaneitatea. Bobby conduce emisiunea, şi se descurcă foarte 
bine. Începem la ora şase, timpul local din Harding. Bobby stă în 
centru pe podiumul albastru. El face deschiderea, prezen- 
tându-te. Monitorul va arăta câteva stop-cadre. Tu vei fi în 
culise, în partea dreaptă, flancat de doi paznici. Ei te vor însoţi, 
înarmaţi. Bastoanele ar fi mai practice dacă ai avea de gând să 
ne faci necazuri, însă armele sunt mai mult impresionante. 

— Sigur, aprobă Richaras. 


— Vor fi mai multe huiduieli pre-înregistrate pe bandă. 
Facem aşa pentru că-i de efect. Ca la meciurile de mortbal. 

— O să mă împuşte cu gloanţe oarbe? întrebă Richards. Mă 
puteţi garnisi cu nişte punguliţe de sânge, care să se spargă la 
comandă. Şi astea ar fi de efect. 

— Te rog să fii atent. Apari împreună cu paznicii, când vei fi 
chemat. Bobby te va intervieva. Eşti liber să te exprimi cât 
doreşti mai colorat. E de efect. Apoi, pe la şase şi zece, înaintea 
primului spot publicitar al Reţelei, ţi se va da primul salariu, şi 
vei ieşi - sans paznici - prin stânga. Ai înţeles? 

— Da. Ce-i cu Laughlin? 

Victor se încruntă şi aprinse o ţigară. 

— Ei vin după tine, la şase şi un sfert. Avem doi concurenţi 
simultan deoarece adesea unul dintre ei este... m-m-m... 
incapabil să păstreze avansul faţă de Vânători. 

— Şi puştiul e rezerva? 

— Domnul Jansky? Da. Însă aceasta nu este problema 
dumitale, domnule Richards. Când ieşi prin stânga, vei primi un 
recorder cam de mărimea unei cutii de floricele. Cântăreşte trei 
kilograme. Are şi şaizeci de casete, lungi cam de zece 
centimetri. Echipamentul intră în buzunarul unei haine. Este un 
triumf al tehnologiei moderne. 

— Bun. 

Victor strânse din buze. 

— După cum ţi-a spus deja Dan, eşti un concurent numai 
pentru spectatori. De fapt, eşti un salariat şi trebuie să înţelegi 
rolul care-l ai în această lumină. Casetele pot fi puse în orice 
cutie poştală şi ne vor fi livrate expres ca să le putem monta şi 
transmite pe post. În cazul în care nu se livrează două casete 
zilnic, se va sista plata legală a salariatului. 

— Însă nu şi urmărirea mea. 

— Exact. Deci, expediază casetele. Nu-ţi vom trăda 
localizarea. Vânătorii acţionează independent de studio. 

Richards avea unele îndoieli în această privinţă, dar tăcu. 

— După ce capeţi echipamentul, vei fi condus la liftul de 
stradă. Acesta are acces direct la Rampart Street. De acolo, eşti 
pe cont propriu. Făcu o pauză. Ai întrebări? 

— Nu. 

— Atunci domnul Killian mai are de lămurit cu dumneata un 
ultim detaliu financiar. 


Reveniră la masa unde Dan Killian discuta cu Arthur M. 
Burns. Richards ceru încă un Rooty-Toot şi-l căpătă. 

— Domnule Richards, începu Killian arătându-şi dantura 
scânteietoare. După câte ştii, părăseşti studioul neînarmat. Asta 
nu înseamnă însă că nu te poţi înarma, prin mijloace mai mult 
sau mai puţin cinstite. Doamne fereşte! Dumneata - sau contul 
dumitale - primeşti câte o sută de dolari suplimentari pentru 
fiecare Vânător sau reprezentant al legii pe care, întâmplător, îl 
omori... 

— Ştiu, nu-i nevoie să-mi spui, îl întrerupse Richards. E de 
efect. 

— Câtă perspicacitate, zâmbi încântat Killian. Da totuşi, 
încearcă să nu lichidezi spectatori inocenți. Nu-i „cuşer”. 

Richards nu spuse nimic. 

— Celălalt aspect al emisiunii... 

— Informatorii şi cameramanii independenţi. Ştiu. 

— Nu sunt informatori; sunt buni cetăţeni ai Americii de 
Nord. Era greu de spus dacă tonul jignit al lui Killian era real, sau 
ironic. Oricum, oricine te zăreşte ne poate anunţa la telefon. O 
reperare confirmată se plăteşte cu o sută de neodolari. O 
reperare soldată cu moartea ta se plăteşte cu o mie. 
Cameramanii independenţi capătă treizeci de dolari pentru 
metrul de peliculă, şi în plus... 

— Pensia în exotica Jamaica pe bani însângeraţi, strigă 
Richards desfăcând larg braţele. Fotografia într-o sută de tri-D 
săptămânale. Idolul a milioane de oameni. Holografiaţi pentru 
amănunte. 

— Ajunge, rosti încet Killian. 

Bobby Thompson îşi lustruia unghiile; Victor plecase şi putea 
fi auzit în depărtare, strigând la cineva despre unghiul unei 
camere. 

Killian apăsă un buton. 

— Domnişoară Jones? Gata, scumpo. Se sculă şi întinse din 
nou mâna... Acum, machiajul, domnule Richards. După aceea 
probele de lumini. Vei fi cantonat pe-aici, pe undeva, şi nu ne 
vom mai întâlni până în ultima clipă. Aşa că.... 

— E a-întâia, zise Richards. 

Îi evită mâna. 

Domnişoara Jones îl conduse afară din cabină. Era 2:30. 

„=. 081 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards stătea în culise, flancat de doi poliţişti, ascultându-i 
pe spectatorii din studio care-l aplaudau frenetic pe Bobby 
Thompson. Era nervos. Se înjura în gând pentru asta, totuşi 
nervozitatea exista. Injurăturile n-aveau s-o alunge. Era 18:01. 

— Primul concurent, din această seară este un bărbat 
viclean şi descurcăreţ, din sudul Canalului, din propriul nostru 
oraş, spunea Thompson. 

Monitorul arătă o imagine integrală a lui Richards în cămaşa 
sa gri, largă, obţinută cu câteva zile în urmă de un aparat de 
filmat ascuns. Fundalul părea a fi camera de aşteptare de la 
etajul cinci. Fusese retuşată, se gândi Richards, adâncindu-i 
orbitele, îngustându-i fruntea şi scofâlcindu-i pomeţii obrajilor. 
Pensula unui tehnician dăduse gurii o expresie batjocoritoare. In 
ansamblu, Richards de pe ecran era înfricoşător - îngerul morții 
urbane, brutal, nu prea inteligent, dar deţinând o anumită şire- 
tenie animalică. Sperietoarea rezidenţilor apartamentelor din 
centru. 

— Bărbatul acesta este Benjamin Richards, în vârstă de 
douăzeci şi opt de ani. Reţineţi-i chipul! Peste o jumătate de oră, 
acest individ va fi în libertate. O reperare confirmată va aduce o 
sută de neodolari! O reperare confirmată vă aduce o sută de 
neodolari! O reperare soldată cu moartea lui vi se plăteşte cu o 
mie de neodolari! 

Gândurile lui Richards, care rătăceau aiurea, reveniră asupra 
scenei cu un şoc. 

—... Şi aceasta este femeia care va căpăta banii lui 
Benjamin Richards, dacă şi când va fi prins! 

Imaginea se dizolvă într-un stop cadru al Sheilei... dar 
pensula retuşorului acţionase din nou, mântuită de această dată 
cu mai multă energie. Rezultatul era brutal. Chipul plăcut, nu 
foarte frumos, fusese transformat în cel al unei femei 
şleampete. Buzele late, răsfrânte, ochi ce păreau că lucesc de 
lăcomie, insinuarea unei guşi coborând spre ceea ce trebuiau să 
fie sânii dezveliţi. 

— Ticălosule! răcni Richards. 

Se repezi înainte, dar fu reţinut de braţe puternice. 

— Potoleşte-te, amice. Nu-i decât o poză. 

Peste o clipă, jumătate condus, jumătate târât apăru pe 
scenă. 


Reacţia spectatorilor fu imediată. Studioul se umplu de zbie- 
rete isterice: „Huo! Vagabondule!”, „Cară-te bestie!”, „La 
moarte!” „Omorâţi-l!”, „Rade-ţi-l!, „Afară, afară!” 

Bobby Thompson ridică braţele şi ceru linişte. 

— Să auzim ce are de spus. 

Publicul se potoli, deşi fără tragere de inimă. 

Richards rămase încordat sub lumina fierbinte a reflec- 
toarelor, cu capul aplecat în piept. Ştia că degaja exact impresia 
de ură şi sfidare pe care o doreau, dar nu se putea stăpâni. 

II privi pe Thompson cu ochi răi, injectaţi. 

— Cineva o să plătească pentru fotografia aia, rosti el. 

— Spuneţi, spuneţi, domnule Richards strigă Thompson cu 
cea mai potrivită nuanţă de dispreţ. Nimeni nu vă va face nici un 
rău... cel puţin, nu deocamdată. 

Alte zbierete şi înjurături dinspre spectatori. 

Richards se răsuci, şi amuţiră parcă loviți. Femeile priveau 
cu expresii înspăimântate, pe jumătate excitate. Bărbaţii 
rânjeau cu ochi arzând de ură. 

— Nenorociţilor! răcni el. Dacă vreţi aşa de mult să vedeţi pe 
cineva murind, de ce nu vă omorâţi între voi? 

Ultimele cuvinte fură înecate în zbierete. Unii dintre 
spectatori (poate special plătiţi) încercau să se urce pe scenă. 
Poliţia îi reţinea cu greutate. Richards continua să-i fixeze, deşi 
ştia cum arăta. 

— Vă multumim, domnule Richards, pentru cuvintele 
acestea pline de înţelepciune. Dispreţul era limpede acum, şi 
publicul, aproape amuţit, îl savura. Doriţi să spuneţi tuturor 
celor care vă urmăresc în această clipă cât credeţi că puteţi 
rezista? 

— Vreau să spun tuturor celor care mă urmăresc în această 
clipă că aceea nu era soţia mea! Era un fals grosolan... 

Vacarmul îl acoperi. Urletele de furie atinseseră tonalități de- 
mente. Thompson aşteptă aproape un minut până se potoliră, 
apoi repetă: 

— Cât vă aşteptaţi să rezistaţi, domnule Richards? 

— Cred că voi putea rezista o lună de zile, rosti cu răceală 
bărbatul. Nu cred că aveţi pe cineva care mă poate prinde. 

Alte zbierete. Pumni scuturaţi. Cineva azvârli o roşie. Bobby 
Thomson se întoarse către public şi strigă: 

— Cu aceste ultime jalnice cuvinte de bravură, domnul 


Richards va părăsi scena. Mâine la amiază, vânătoarea începe. 
Nu-i uitaţi chipul! Poate fi alături de dumneavoastră într-un 
pneumobuz... într-un avion... la raftul de tri-D... în stadionul de 
mortbal. În seara aceasta este în Harding. Mâine în New York? 
Boise? Albuquerque? Columbus? Dând târcoale locuinţei 
dumneavoastră? Ne veţi anunţa? 

— DA-A-A-AA! răcniră toţi. 

Brusc, Richards le făcu semnul cu ambele degete mijlocii. De 
data aceasta, ieşirea precipitată de pe scenă nu a fost de loc 
simulată. Richards fu târât pe ieşirea din stânga, înainte de-a fi 
linşat în faţa camerelor de luat vederi, lipsind astfel Reţeaua de 
un senzaţional spectacol. 

„.. 080 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

În culise, Killian hohotea încântat. 

— Splendid jucat, domnule Richards. Splendid? Dumnezeule, 
păcat că nu-ți pot oferi o primă. Chestia aceea cu degetele... 
superbă! 

— Scopul nostru e satisfacerea publicului, rosti Richards. 
Monitoarele trecuseră pe reclame. Dă-mi recorderul ăla şi du-te- 
n mă-ta! 

— Fiziologic este imposibil, replică Killian continuând să zâm- 
bească, dar iată aparatul. Îl luă de la un tehnician E încărcat şi 
gata de lucru. Şi aici sunt casetele. 

li întinse un pacheţel dreptunghiular surprinzător de greu, 
învelit în plastic. 

Richards puse fiecare pachet într-un buzunar. 

— Bun. Unde-i liftul? 

— Încetişor, îl opri Killian. Mai poţi sta un minut... de fapt, 
douăsprezece minute. Oficial avansul de douăsprezece ore 
începe la şase şi jumătate. 

Zbierete de furie reîncepură. Privind ecranele, Richards îl vă- 
zu pe Laughlin. Era alături de el din toată inima. 

— Îmi placi, Richards, continuă Killian, şi cred că te vei des- 
curca bine. Ai un anume stil grosolan pe care-l apreciez în mod 
deosebit. Ştii, sunt colecţionar. M-am specializat în artă rupestră 
şi obiecte egiptene. Tu eşti mai asemănător artei rupestre decât 
urnelor mele egiptene, dar asta nu contează. Îmi pare rău că nu 
poţi fi păstrat colecţionat, dacă vrei - aşa cum sunt păstrate, şi 
colecţionate, picturile mele din peşterile Asiei. 


— la o copie după undele mele cerebrale, ticălosule. Mi le-au 
înregistrat. 

— Aşa încât aş dori să-ţi ofer un sfat, urmă Killian ignorân- 
du-l. De fapt, n-ai nici o şansă; n-o poate avea nimeni, cu 
întreaga naţiune alertată şi cu echipamentul extrem de 
sofisticat şi antrenamentul Vânătorilor. Dar dacă te ascunzi, vei 
rezista mai mult. Bizuie-te mai mult pe propriile tale picioare 
decât pe armele de care vei face rost. Şi stai în preajma celor 
din clasa ta. Întinse degetul către bărbat, subliniindu-şi parcă 
spusele: Nu tipii ăştia din clasa de mijloc de aici; ei te urăsc. 
Pentru ei simbolizezi toate temerile legate de vremurile astea 
întunecate şi nesigure. Să ştii că nu era numai regie şi bandă 
pre-înregistrată acolo, Richards. Æi fti urăsc curajul. Ai putut 
simţi? 

— Da, încuviinţă Richards. L-am simţit. Şi eu îi urăsc. 

Killian surâse. 

— De asta vor să te ucidă. Îl apucă de braţ; avea degetele 
surprinzător de puternice. Pe aici. 

Înapoia lor, Laughlin era aţâţat de Bobby Thompson spre 
satisfacția publicului. 

Un coridor alb, paşii lor răsunând spart - singuri. Absolut 
singuri. Un lift la capăt. 

— Aici ne despărţim, rosti Killian. Expres până în stradă. 
Nouă secunde. 

Întinse mâna pentru a patra oară, şi Richards îl refuză din 
nou. Totuşi mai întârzie un moment. 

— Şi dacă aş putea merge sus? întrebă el, arătând spre 
plafon şi cele nouăzeci de etaje de acolo. Pe cine-aş putea 
ucide? Pe cine aş putea ucide dacă aş merge direct la vârf? 

Killian râse încetişor şi apăsă butonul de lângă ascensor; 
uşile se deschiseră. 

— Asta îmi place la tine, Richards. Nu te încurci cu jumătăţi 
de măsură. 

Richards păşi în cabină. Uşile începură să se închidă. 

— Ascunde-te, repetă Killian, apoi Richards rămase singur. 

Ascensorul se prăbuşi către stradă. 

==. 079 z 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Uşile liftului se deschiseră direct în stradă. Un polițist stătea 
chiar acolo, în fața lui Nixon Memorial Park, dar nu se uită spre 


Richards când ieşi din ascensor; îşi lovi gânditor palma cu 
bastonul şi privi în burniţa fină care acoperea totul. 

Din cauza ploii, înserarea coborâse mai devreme asupra ora- 
şului. Luminile străluceau straniu prin beznă, iar în umbra 
Clădirii Jocurilor, trecătorii de pe Rampart Street erau doar 
siluete lipsite de substanţă, aşa cum Richards ştia că este şi el. 
Inspiră adânc aerul umed, cu iz de sulf. Era minunat, în ciuda 
gustului. | se părea că de-abia fusese eliberat din închisoare, şi 
nu că trecuse dintr-o celulă în alta. Era bine. Era minunat. 

Stai în preajma celor din clasa ta, spuse Killian. Avea 
dreptate, bineînţeles. Lui Richards nu trebuia să i se spună asta. 
Sau că pericolul cel mai mare avea să fie în Co-Op City, când 
armistițiul urma să înceteze, la amiaza zilei următoare. Dar până 
atunci avea să fie hăt departe. 

Merse pe jos trei cvartale, apoi opri un taxi. Spera că Lib- 
Veul din cabină era stricat - cele mai multe aşa erau - însă 
acesta funcţiona perfect, şi tocmai afişa ultimele nume ale celor 
care contribuiseră la realizarea Fugarului. 

— Unde mergem? 

— Robard Street. Adresa era la cinci cvartale de locuinţa lui 
Molie; după ce cobora, avea să se întoarcă pe jos. 

Taxiul acceleră, motorul vechi cu benzină oferind un concert 
de pistoane. Richards se lăsă pe spate în pernele de vinilin, 
sperând să rămână cât mai umbrit. 

— Hei, exclamă şoferul, te-am văzut la Lib-Veu! leşti tipu' 
ăla, Pritchard! 

— Pritchard. Aşa-i, făcu resemnat Richards. 

Clădirea blocurilor se micşora înapoia lor. În mintea lui, o 
umbră psihologică părea că se micşorează proporţional, în ciuda 
ghinionului cu taximetristul. 

— Isuse, ai coaie, nenică. Să mor io. Zău c-ai. Păi, o să te ha- 
lească. '[i dai seama? O să te facă bucățele. Zău c-ai coaie. 

— Aşa-i. Am două. Ca şi tine. 

— Do'ă! repetă şoferul. Era în extaz. Isuse, ie tare. le tare dă 
tot! Să vezi cân-o să-i zic lui nevastă-mea că te-am avut client. 
le moartă după Jocuri. Treb'e să te raportez, da' fir-ar a dracu' 
n-o să iau nici o para. Taximetriştii treb'e să mai aib-un martor. 
Şi cât sunt io dă băftos, nu te-a văzut nimeni suind la mine. 

— Aşa-i, spuse Richards. Imi pare rău că nu-i poţi ajuta să 
mă omoare. Să-ţi las un bilet în care să scriu c-am fost aici? 


— Isuse, se poate? Ar i... 

Tocmai traversaseră Canalul. 

— Lasă-mă aici, zise brusc Richards. 

Scoase un neo-dolar din plicul primit de la Thompson, şi-l 
puse pe scaunul de lângă şofer. 

— Nu-i nevoie. Pentru tine ie pă gratis. 

— Nu, spuse Richards. 

— Dacă mi-ai lăsa biletu-ăla... 

— Hai sictir, vierme. 

Ţâşni afară şi porni spre Drummond Street. Înaintea lui, Co- 
Op City se înălța scheletic în amurg. Răcnetul taximetristului 
pluti după el? 

— De te-ar prinde cât mai repede, 'tu-ți morţii mă-tii! 

... 078 E 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Printr-o curte, printr-o gaură neregulată într-un gard ce 
separa două deşerturi de asfalt sterp; printr-un fantomatic 
şantier abandonat; oprindu-se în umbrele dese, la trecerea unei 
bande de motociclete, urlând, cu farurile strălucind în beznă 
precum ochii dementi ai unor vârcolaci. Apoi peste un ultim gard 
(tăindu-se la o mână), şi ciocănea la uşa din spate a lui Molie 
Jernigan - de fapt, la intrarea principală. 

Molie avea o prăvălie de amanet pe Dock Street, unde un tip 
cu destui bani de aruncat putea cumpăra un baston electric de 
poliţie, revolvere, pistoale-mitralieră, heroină, Push, cocaină, 
truse de deghizare, o pseudofemeie din stiroflex, o târfă 
adevărată dacă erai prea strâmtorat să-ţi permiţi stiroflexul, 
adresa unui local de barbut, adresa unui club Pervert, sau o sută 
de alte lucruri ilegale. Dacă Molie n-avea ceea ce doreai, ţi le 
putea comanda. 

Inclusiv acte false. 

Când deschise ferestruica din uşă şi văzu cine ciocănise, 
zâmbi larg şi rosti: 

— De ce n-o ştergi, amice? N-ai trecut pe-aici. 

— Neodolari, spuse Richards ca pentru sine. 

Urmă o pauză. Richards îşi inspecta manşeta cămăşii de 
parcă o vedea pentru prima dată. 

Apoi zăvoarele şi broaştele se deschiseră, rapid, ca şi cum 
Molie se temea ca Richards să nu se răzgândească. Bărbatul 
intră. Se aflau în locuinţa lui Molie, în spatele prăvăliei, care era 


o magazie de ziare vechi, instrumente muzicale furate, camere 
video furate, şi cutii cu produse de băcănie de la bursa neagră. 
Prin necesitate, Molie era un fel de Robin Hood; la sud de Canal, 
un cămătar nu rezista mult dacă era prea lacom. Molie îi taxa 
cât putea de mult pe viermii bogaţi din centru şi vindea aici 
aproape la preţul oficial - uneori chiar sub preţ, dacă vre-un tip 
era la ananghie. In felul acesta reputaţia lui în Co-Op City era 
excelentă, iar protecţia perfectă. Dacă un poliţist întreba vreo 
limbă din South City (şi erau cu sutele) despre Molie Jernigan, 
informatorul afirma că Molie era un bătrânel senil care făcea 
câte un ciubuc şi mai vindea la bursa neagră. Mai mulţi mahări 
din centru, cu tendinţe sexuale nefireşti, ar fi putut spune 
poliţiei altceva, însă nu mai existau brigăzi de moravuri. Toţi 
ştiau că, în general, viciile măcinau orice climat revoluţionar. 
Faptul că Molie întreținea şi un comerţ relativ profitabil cu acte 
false, exclusiv pentru cei din cartier, nu se cunoştea în centru. 
Totuşi, Richards îşi dădea seama, falsificarea de acte pentru 
cineva atât de căutat cum era el putea fi extrem de periculoasă. 

— Ce acte? întrebă Molie, suspinând şi aprinzând o antică 
veioză cu suport flexibil, care îi inundă masa de lucru cu o 
lumină albă, strălucitoare. Se apropia de şaptezeci şi cinci de 
ani, şi sub razele atât de apropiate ale lămpii, părul lui părea din 
fire de argint. 

— Permis de conducere. Livret militar. Legitimaţie stradală. 
Carte de credit. Talon de pensie. 

— Uşor. Şaişcinci de mangotţi, da nu pentru tine, Bennie. 

— Le faci? 

— Pentru nevastă-ta. Pentru tine, nu. Nu-mi bag capu-n lat 
pentru orice cretin ca Bennie Richards. 

— Cât durează, Molie? 

Bătrânul rânji sardonic. 

— Pentru că-ţi cunosc situaţia, o să mă grăbesc. O oră 
fiecare. 

— Cristoase, cinci ore... am timp să-mi văd... 

— Nu, nu se poate. Eşti imbecil, Bennie? Săptămâna trecută 
te-a vizitat un poliţist. Avea un plic pentru nevastă-ta. A venit 
c-o limuzină neagră şi vreo şase ca el. l-a văzut Donnigan 
Clăpăugul. El stătea la colţ şi făcea o cişcă cu Gerry Hanrahan. 
Clăpăugul îmi zice totul. Ştii că-i slab de minte. 

— Ştiu, făcu nerăbdător Richards. l-am trimis nişte bani. Ea 


cum... 
— Cine-o ştie? Cine-o vede? Molie înălţă din umeri şi-şi dădu 
ochii peste cap, apoi aşeză tocuri şi formulare albe în mijlocul 
cercului de lumină făcut de veioză. Sunt puşi pe patru rânduri în 
jurul blocului, Bennie. Oricine ar veni să transmită condoleanţe 
ar ajunge într-o celulă, de vorbă cu nişte bulane de cauciuc. Nici 
prietenii cei mai buni n-au nevoie de-aşa ceva, n-o lasă nici pe 
nevastă-ta afară. Vrei un nume special pe astea? 

— Nu contează atâta timp cât e anglo. Dumnezeule, Molie, 
da' trebuie să cumpere de mâncare. Şi doctorul... 

— L-a trimis pe puştiul lui Budgie O'Sanchez. Cum îl 
cheamă? 

— Walt. 

— Aşa. Nu-i mai ţin minte pe toţi portoricanii şi jidanii ăştia. 
Mă sclerozez, Bennie. M-am ramolit. Îl privi brusc pe Richards: 
Ţin minte când Mick Jagger era un nume barosan. Tu nici nu ştii 
cine a fost, este? 

— Ştiu cine a fost, răspunse neatent Richards. 

Se întoarse tulburat spre fereastra aflată la nivelul 
demisolului. Era mai rău decât crezuse. Sheila şi Cathy erau şi 
ele în cuşcă. Cel puţin, până... 

— N-au păţit nimic, Bennie, vorbi încetişor Molie. Dar, ţine-te 
departe. Acum eşti otravă pentru ele. Pricepi? 

— Da, încuviinţă el. 

Se simţi deodată copleşit de o disperare neagră şi oribilă. 
Mi-e dor de casă, se gândi, uimit, însă nu era doar atât, era mai 
rău. Totul părea ireal, defazat. Însăşi țesătura existenţei pârâia 
pe la cusături. Chipuri, amestecându-se: Laughlin, Burns, Jansky, 
Killian, Molie, Cathy, Sheila... 

Privi afară în beznă, tremurând. Molie se apucase de treabă, 
fredonând un cântec vechi din trecutul lui pustiit, ceva despre o 
fată cu ochii ca Bette Davis, cine dracu mai fusese şi aia? 

— A fost toboşar, rosti pe neaşteptate Richards. Cu formaţia 
aia englezească, Bitels. Mick McCartney. 

— Atâta ştiţi voi, puştii. Voi, puştii, comentă Molie, aplecat 
peste masă. 

==. 077 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Plecă de la Molie la zece minute după miezul nopţii, uşurat 
de o mie două sute de neodolari. Cămătarul îi mai vânduse şi 


câteva articole pentru deghizat: o perucă sură, ochelari, 
tampoane bucale şi proteză dentară din plastic care-i 
transforma în mod subtil forma gurii. 

— Incearcă să şchiopătezi puţin, îl sfătuise Molie. Nu într-atât 
încât să atragi atenţia. Puțin. Nu uita, oricine are puterea de a 
înceţoşa minţile oamenilor, dar n-o foloseşte. Nu ştiai chestia 
asta, este? 

Richards n-o ştia. 

Conform noilor acte, era John Griffen Springer, comerciant 
de benzi text din Harding. Avea patruzeci şi trei de ani, şi era 
văduv. Nu avea statut de tehnician, dar asta era chiar mai bine. 
Tehnicienii aveau jargoanele lor. 

Reveni pe Robard Street la 12:30, o oră potrivită pentru a fi 
bătut, jefuit sau ucis, însă o oră complet nepotrivită pentru a 
scăpa neobservat. Totuşi, locuise toată viaţa în sudul Canalului. 

Merse cam trei kilometri către vest, apoi traversă Canalul, 
aproape pe malul lacului. Întâlni câţiva drojdieri vagabonzi 
chefuind în jurul unui foc, mai mulţi şobolani, dar nici un poliţist. 
La 1:15 noaptea, traversa latura îndepărtată a ţării-nimănui, 
formată din depozite, bodegi ieftine şi birouri navale din nordul 
Canalului. La 1:30 era înconjurat de îndeajuns de mulţi rezidenţi 
ai centrului, alergând spre următoarea distracţie de moment, 
pentru a opri fără frică un taxi. 

De data aceasta, şoferul nici nu-l privi. 

— La aeroport, mormăi Richards. 

— Gata, şeful! 

Porniră. La 1:50 erau la aeroport. Richards şchiopătă pe 
lângă câţiva poliţişti şi paznici care-l ignorară. Cumpără un bilet 
până la New York, deoarece îi venise de la început în minte. 
Legitimarea se făcu în grabă şi superficial. Luă naveta de 2:20. 
lnăuntru erau numai vreo patruzeci de pasageri, majoritatea 
oameni de afaceri sforăind şi studenţi. Polițistul din cabina de 
sticlă incasabilă moţăi întregul drum. După un timp, Richards 
aţipi şi el. 

Aterizară la 3:06, şi Richards cobori şi părăsi aeroportul fără 
nici un incident 

La 3:15, taxiul cobora pe Lindsay Overway. Traversară 
Central Park în diagonală, şi la 3:20, Ben Richards dispăru în cel 
mai mare oraş de pe faţa Pământului. 


= 076 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Trase la hotelul Brant, o clădire modestă în East Side. 
Cartierul acela intra treptat într-un nou ciclu al bunăstării. 
Totuşi, hotelul se afla la numai un kilometru de centrul părăginit 
al Manhattanului - de asemenea cel mai mare din lume. Trecân- 
du-se în registru, se gândi din nou la cuvintele lui Dan Killian la 
despărţire: Stai în preajma celor din clasa ta. 

După ce coborâse din taxi, mersese până la Times Square, 
nedorind să ceară cameră la un hotel în primele ore ale 
dimineţii. Petrecu cinci ore şi jumătate, de la 3:30 la 9:00, 
într-un cinematograf Perverto non-stop. Încercase cu disperare 
să doarmă, însă în cele două rânduri când moţăise, se trezise 
brusc, simțind atingerea unor degete pe interiorul coapselor. 

— Cât doriţi să rămâneţi, domnule? îl întrebă recepţionerul, 
privind la înscrierea completată de Richards sub numele John G. 
Springer. 

— Nu ştiu, îi răspunse, încercând o amabilitate blândă. 
Depinde de clienţi. 

Plăti şaizeci de neodolari, reţinând camera pentru două zile, 
şi urcă cu liftul la etajul douăzeci şi trei. Pe fereastră putea zări 
imaginea sumbră a sărăciei din East River. Şi în New York ploua. 

Odaia era curată, dar sărăcăcioasă; avea cameră de baie, iar 
apa de la closet uruia într-una, chiar după ce Richards îi repară 
plutitorul din bazin. 

Comandă micul dejun: ou fiert cu pâine prăjită, suc de 
portocale şi cafea. Chelnerului care aduse tava îi dădu un bacşiş 
uşor de uitat. 

După ce mâncă, scoase recorderul şi-l privi. Sub obiectiv 
exista o plăcuţă metalică, cu inscripţia INSTRUCŢIUNI. Citi: 

1. Introduceţi caseta în fanta A. 

2. Reglaţi obiectivul cu ajutorul reticului. 

3. Pentru înregistrarea sunetului, apăsaţi butonul B. 

4. La terminarea casetei, aceasta este ejectată automat. 

Durata de înregistrare: 10 minute. 

Bun, îşi spuse Richards. Mă pot privi cum dorm. 

Pusese aparatul lângă Biblia de pe masă şi regla obiectivul 
asupra aşternutului. Peretele dinapoia patului era gol; nu credea 
că cineva îl putea descoperi după detalii ale patului sau odăii. 
De la înălţimea aceea, sunetele străzii erau neglijabile, totuşi 
avea să lase duşul să curgă. 


Fu gata să apese pe buton şi să treacă înaintea obiectivului 
fără să se demachieze. Proteza şi ochelarii îi putea scoate, nu 
însă şi peruca. Îşi trase faţa de pernă peste cap. După aceea 
apăsă butonul, merse la pat şi se aşeză. 

— Bau-u, făcu el înspre uriaşul public ce avea să vizioneze 
caseta în decursul serii, cu interes şi spaimă. Voi nu vedeţi, 
da-mi râd de voi, labagiilor. 

Se întinse pe spate, închise ochii şi încercă să nu se 
gândească la absolut nimic Când caseta sări afară, după zece 
minute, adormise. 

... 075 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când se trezi, era trecut de patru după-amiaza - deci 
vânătoarea începuse. De trei ore, dacă ţinea seama şi de fusul 
orar. Gândul îl înfiora. 

Puse altă casetă în recorder, luă Biblia, şi citi cele Zece 
Porunci într-una, timp de zece minute, cu faţa de pernă peste 
cap. 

În sertarul mesei existau plicuri, dar purtau antetul hotelului. 
Ezită, dar îşi dădu seama că nu conta. Era nevoit să-l creadă pe 
cuvânt pe Killian, care afirmase că Administraţia Jocurilor n-avea 
să facă cunoscut lui McCone locul de unde fusese expediată 
caseta. Era nevoit să utilizeze poşta. Nu-i dăduseră şi porumbei 
mesageri. 

Lângă lift exista o cutie poştală şi Richards strecură casetele 
înăuntru, bântuit de presimţiri dintre cele mai neplăcute. Deşi 
autorităţile poştale nu aveau voie să încaseze recompense 
pentru raportarea localizării concurenţilor, totuşi i se părea o 
acţiune teribil de riscantă. Alternativa, însă, ar fi fost 
descalificarea, şi nu şi-o putea permite. 

Reveni în cameră, opri duşul (baia era plină de aburi), şi se 
întinse pe pat, gândindu-se. 

Cum să fugă? Care era cea mai bună cale? 

încercă să intre în pielea unui concurent obişnuit. 
Bineînţeles, primul impuls era un instinct pur animalic: 
Ascunde-te. Sapă-ţi o vizuină şi ghemuieşte-te acolo. 

Aşa făcuse şi el. Hotelul Brant. 

Vânătorii se aşteptau la aşa ceva? Da. Nici n-aveau să caute 
un fugar. Ei aveau sa caute un ins care se ascundea. 

ÎI puteau găsi în vizuina lui? 


Ar fi dorit din tot sufletul să răspundă nu, însă nu putea. 
Deghizările lui nu erau rele, dar le făcuse în grabă. Nu mulţi 
oameni au spirit de observaţie, totuşi există câţiva întotdeauna. 
Poate că fusese deja remarcat. Recepţionerul. Chelnerul care-i 
adusese micul dejun. Poate chiar unul dintre necunoscuţii din 
cinematograful Perverto de pe Forty-second Street. 

Puțin probabil, dar posibil. 

lar în privinţa adevăratei sale protecţii - actele false de la 
Molie? Pentru câtă vreme erau bune? Şoferul de taxi care-l luase 
din Clădirea Jocurilor avea să anunţe că-l dusese în South City. 
lar Vânătorii erau teribil, îngrozitor de buni. Urmau să tragă tare 
pe toate cunoştinţele lui, de la Jack Crager la căţeaua aia de 
Eileen Jenner. Aveau să-i sperie, nu glumă. Şi cât să dureze 
până când cuiva, poate unuia mai slab de minte, ca Donnigan 
Clăpăugul, să-i scape că Molie se mai ocupa şi cu falsificări de 
acte? Şi dacă-l găseau pe Molie, el era terminat. Cămătarul avea 
să reziste doar până încasa câteva; era îndeajuns de şiret să 
dorească câteva cicatrici vizibile, pe care să le afişeze prin 
cartier. Asta pentru ca prăvălia lui să nu ardă în mod inexplicabil 
peste noapte. lar apoi? O simplă verificare a celor trei 
aeroporturi din Harding urma să descopere saltul nocturn al lui 
John G. Springer în Oraşul Nebun. 

Dacă-l găseau pe Molie... 

Presupune că-l vor găsi. Trebuie să presupui asta. 

Atunci trebuia să fugă. Unde? 

Nu ştia. Petrecuse toată viaţa în Harding, în Vestul Mijlociu. 
Nu cunoştea Coasta de Est; aici nu exista nici un loc unde se 
putea simţi ca la el acasă. Atunci unde? Unde? 

Mintea lui hărţuită şi nefericită începu să plutească într-o 
morbidă visare cu ochii deschişi. II găsiseră pe Molie fără prea 
mari bătăi de cap. Scoseseră de la el numele lui Springer în 
numai cinci minute, după ce-i smulseseră două unghii şi-i 
turnaseră gaz de brichetă în ombilic, amenințând să-i dea foc. 
Aflaseră numărul zborului lui Richards printr-un simplu telefon 
(bărbaţi bine făcuţi, fără semne particulare, în haine identice din 
gabardină), şi sosiseră în New York la ora două după-amiaza. 
Oamenii lor de aici obţinuseră deja adresa lui Brant, verificând 
înregistrările hotelurilor din oraş, care erau zilnic centralizate pe 
calculator. Erau acum afară, înconjurând clădirea. Liftierii, 
recepţionerii, hamalii şi chelnerii fuseseră înlocuiţi de Vânători. 


Şase urcau pe scara de incendiu. Alţi cinzeci ticsiseră toate trei 
lifturile. Alţii soseau într-una cu perne de aer. Acum erau pe 
coridor, iar peste o clipă uşa avea să zboare în lături, şi ei să 
năvălească înăuntru, un video bâzâind entuziast pe un tripod 
mobil deasupra umerilor voinici, înregistrând totul pentru 
posteritate în vreme ce ei îl transformau în şvaiţer. 

Richards tresări, asudat. N-avea nici măcar o armă, nu încă. 

Fugi. lute. 

Boston era perfect, pentru început. 

„=: 074 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Părăsi camera la cinci după-amiaza şi cobori la recepţie. 

Recepţionerul îi zâmbi larg, probabil aşteptându-şi dintr-o 
clipă în alta schimbul de noapte. 

— Bună ziua, domnule... ăă-ăă-ă... 

— Springer, surâse Richards. Se pare că am dat lovitura, 
amice. Trei clienţi care par... receptivi. O să mai rămân în hotel 
alte două zile. Se poate plăti anticipat? 

— Bineînţeles, domnule. 

Achită nota şi, continuând să zâmbească, reveni în cameră. 
Coridorul era pustiu. Agăţă de clanţa uşii plăcuţa cu NU 
DERANJAŢI, şi se îndreptă grăbit spre scara de incendiu. 

Avu noroc şi nu se întâlni cu nimeni. Cobori la parter şi se 
strecură neobservat afară, pe uşa de serviciu. 

Ploaia se oprise, dar norii continuau să atârne, jos, deasupra 
Manhattanului. Văzduhul mirosea a acid de baterie. Richards 
renunţă la şchiopătat şi porni către autogara Authority Electric 
Bus. Pe autobuzele interstatale Greyhound se puteau cumpăra 
bilete fără verificarea identităţii. 

— Boston, îi spuse casierului bărbos. 

— Două'ş'trei de neo. Autobuzul trage fix la şase şi cinşpe. 

Îi întinse banii; mai avea ceva mai puţin de trei mii de neo- 
dolari. Mai era o oră până la plecare, şi autogara era ticsită de 
călători, cei mai mulţi din Armata Voluntară, cu beretele lor al- 
bastre şi chipurile inexpresive, băieţoase, brutale. Cumpără o 
revistă Pervert, se aşeză şi şi-o propti în faţă. În următoarea oră 
o privi, întorcând la răstimpuri câte o pagină pentru a nu atrage 
atenţia prin nemişcare. 

Când autobuzul trase la peron, se îndreptă spre uşile 
deschise, laolaltă cu ceilalţi pasageri. 


— Hei! Tu! 

__ Richards privi peste umăr; un poliţist alerga spre autobuz. 
Ingheţă, şi nu izbuti să fugă. O părticică îndepărtată a creierului 
său răcnea, spunându-i că avea să fie ucis chiar acolo, chiar 
acolo în autogara mizerabilă, cu pavajul acoperit cu bucăţi de 
gumă de mestecat, şi cu pornografii mâzgălite pe zidurile 
murdare; avea să fie trofeul vreunui cretin de tablagiu. 

— Opriţi-l! Puneţi mâna pe el! 

Polițistul schimbă direcţia. Richards îşi dădu seama că nu era 
câtuşi de puţin vorba despre el. Era un puşti murdar care alerga 
spre scări, cu geanta unei femei într-o mână, şi doborându-i ca 
pe nişte popice pe cei care nu se fereau. 

Atât el cât şi polițistul dispărură din vedere, urcând scările în 
salturi de câte trei trepte. Multimea celor care plecau, veneau 
sau aşteptau îi priviră cu interes câteva clipe, apoi reveniră la 
îndeletnicirile anterioare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Richards se aşeză la rând, tremurând, zgâlţâit de frisoane. 

Se prăbuşi pe unul din locurile din spate, şi după alte câteva 
minute, autobuzul zumzăi uşor în susul rampei, se opri, şi se 
alătură traficului. Polițistul şi urmăritul se pierduseră printre 
călători. 

„Dac-aş fi avut o armă, îl curăţăm pe loc”, se gândi Richards. 
„Dumnezeule. Oh, Dumnezeule.” 

Şi imediat după aceea: Data viitoare nu va fi un hoț. Vei fi tu. 

Oricum, în Boston trebuia să facă rost de o armă. Cumva... 

Şi-l aminti pe Laughlin spunând că avea să-i arunce pe 
câţiva pe geam înainte de-a fi înhăţat. 

Autobuzul gonea spre nord, în amurg. 

„= 073 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Asociaţia Tinerilor Creştini se afla pe Huntington Avenue. Era 
o clădire paralelipipedică uriaşă, de stil vechi, cu zidurile 
înnegrite de vreme. Se înălța în mijlocul unuia dintre cartierele 
de vază ale Bostonului în urmă cu trei sferturi de veac. Stătea 
acolo ca un memento vinovat al altor timpuri, neoanele antice 
clipind spre cartierul plin de păcate al sălilor de distracţii. 
Semăna cu scheletul unei idei ucise. 

Când Richards intră în holul de la intrare, recepţionistul 
discuta cu un puşti negru, micuţ şi murdar, într-un pulover 
mortbal atât de mare încât îi ajungea până la genunchi. Obiectul 


disputei părea să fie un automat pentru gumă de mestecat, aflat 
în hol. 

— Mi-a uşchit fisa, neică. Mi-a julit-o! 

— Puştiule, dacă n-o întinzi de aici, îl chem pe paznicul 
nostru. Gata! Am terminat discuţia. 

— Da', futu-i maşina mă-sii, mi-a uşchit fisa! 

— Termină cu înjurăturile, derbedeule! 

Recepţionerul, un tip sever de vreo treizeci de ani, îl prinse 
de pulover şi-l scutură. Puloverul era mult prea mare ca să-l 
poată zgâlţâi şi pe băiatul dinăuntru. 

— Acum, şterge-o. Nu mai am ce discuta. 

Văzând că vorbea serios, masca aproape comică de ură şi 
sfidare de sub întunecata coafură afro a puştiului se preschimbă 
într-un rânjet de durere şi neîncredere. 

— Neică, da' era singura mea fisă. Maşin-aia dă gume mi-a 
uşchit-o! 

— ÎI chem chiar acum pe paznic. 

Recepţionerul se întoarse către consola centralei telefonice. 
Sacoul lui, pescuit de la solduri, fâlfâi obosit în jurul fundului 
slăbănog. 

Puştiul lovi cu piciorul masca din plastoţel a automatului, 
apoi o rupse la goană. 

— Gura mă-ctii d-alb! 

Recepţionerul privi după el, fără să apese pe butonul 
paznicului, adevărat sau imaginar. Zâmbi către Richards, 
dezvăluindu-şi dantura galbenă, cu câţiva dinţi lipsă. 

— Nu mai poţi discuta cu ei. Dacă aş fi şeful Reţelei, i-aş ţine 
pe toţi în cuşcă. 

— Chiar i-a înghiţit fisa? întrebă Richards, semnând în 
registru drept John Deegan din Michigan. 

— Oricum o furase. Ah, bănuiesc că i-a înghiţit-o. Însă dacă 
i-aş da o fisă, până diseară m-aş trezi cu două sute de golani, 
pretinzând acelaşi lucru. Unde învaţă să vorbească aşa? Asta aş 
dori să ştiu. Părinţii lor nu se ocupă deloc de ei? Cât rămâneţi, 
domnule Deegan? 

— Nu ştiu. Am venit pentru nişte afaceri. 

Incercă un surâs unsuros, şi când îl simţi bun, îl lărgi. 
Recepţionerul îl recunoscu instantaneu (poate din propria ima- 
gine, reflectându-se din adâncimile tejghelei de imitație de 
marmură, lustruită de un milion de coate) şi-i răspunse la fel. 


— Face 15,50 dolari, domnule Deegan. Îi împinse o cheie, 
legată de o limbă din lemn uzată. Camera 512. 

— Mulţumesc. 

Îi plăti. Din nou, nici o legitimare. Slavă Domnului pentru Ti- 
nerii Creştini. 

Se îndreptă către lifturi şi privi în lungul coridorului, spre 
Biblioteca Religioasă din stânga. Era slab luminată, cu globuri 
galbene pătate de muşte; un bătrân cu trenci şi galoşi răsfoia un 
tom, întorcând paginile încet şi metodic, cu un deget umezit, 
tremurător. Din locul unde se afla, Richards îi putea auzi 
respiraţia şuierată, înecată, şi încercă un amestec de milă şi 
dezgust. 

Liftul zăngăni oprindu-se, şi uşile se deschiseră, fâşâind 
şovăielnic. Când intră, îl auzi pe receptioner repetând: 

— O abominaţie şi o ruşine. l-aş pune pe toţi în cuşcă. 

Ridică ochii, gândindu-se că i se adresase lui, însă 
recepţionerul nu-l privea. 

Holul era pustiu şi tăcut. 

==. 072 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Etajul cinci duhnea a urină. 

Coridorul era destul de îngust pentru ca Richards să înceapă 
să se simtă claustrofob, iar mocheta, care ar fi putut să fie roşie, 
se uzase pe mijloc până la urzeală. Uşile erau toate vopsite 
într-un gri industrial, iar pe câteva se zăreau urmele unor 
lovituri recente de picior, sau rângi. La fiecare douăzeci de paşi, 
tăblițe anunțau că ÎN ACEASTĂ CLĂDIRE FUMATUL ESTE 
INTERZIS PRIN DISPOZIŢIA ŞEFULUI POMPIERILOR. În mijloc 
exista o baie comună, şi mirosul de urină deveni brusc mai 
pătrunzător. Era un miros pe care Richards îl asocia automat 
disperării. Oamenii se agitau permanent înapoia uşilor cenuşii, 
aidoma animalelor în cuşti - animale prea groaznice, prea 
înspăimântătoare pentru a fi văzute. Cineva intona un fel de Ave 
Maria, iarăşi şi iarăşi, cu o voce în care se simţea băutura. 
Dinapoia altei uşi se auzeau zgomote ciudate, plescăite. Un 
refren country-western înapoia alteia („Sunt sigur şi n-am / nici 
măcar un ban / de telefon...”). Târşâit de picioare. Scârţâitul 
solitar de arcuri de pat ce putea însemna un bărbat ajuns la 
propria mână. Plânsete. Râsete. Mormăielile isterice ale unui 
conflict între beţivi. lar înapoia acestora, tăcere. Şi tăcere. Şi 


tăcere. Un bărbat cu pieptul hidos de scofâlcit trecu pe lângă 
Richards fără să-l privească, cu un săpun şi un prosop, purtând 
pantalon gri de pijama legaţi cu sfoară. In picioare avea papuci 
din carton. 

Richards descuie uşa camerei sale şi intră. De cartea 
cealaltă a uşii exista o bară de siguranţă, şi-o folosi. Un pat cu 
cearşafuri aproape albe şi o pătură din surplusurile cazone. O 
masă la care lipsea al doilea sertar. Pe un perete un tablou cu 
lisus. Un cuier din oţel cu două umeraşe într-un colţ. Fereastra 
neagră. Era 10:15. 

Işi puse haina în cuier, îşi scoase pantofii, şi se întinse pe 
pat. Işi dădea seama cât de mizerabil, şi neştiut, şi vulnerabil 
era el în lume. Universul părea că se strânge şi zăngăne şi 
vuieşte în jurul lui, precum o rablă imensă şi indiferentă gonind 
în josul unei pante şi spre marginea unui hău fără fund. Buzele 
începură să-i tremure, apoi plânse puţin. 

Nu dădu drumul recorderului. Rămase privind tavanul care 
se crăpase într-un milion de fisuri neregulate, precum smalţul 
unui vas ars prea mult. Il urmăreau de opt ore. Câştigase până 
acum opt sute de dolari din salariul primit. Dumnezeule, nu-şi 
câştigase nici măcar avansul. 

Şi scăpase propria lui apariţie pe Lib-Ve. Exact, aşa era. 
Spectacolul cu gluga pe cap. 

Unde erau Vânătorii? Încă în Harding? New York? Sau în 
drum spre Boston? Nu, aşa ceva nu se putea! Autobuzul nu avu- 
sese nici un control pe autostradă. Părăsise pe furiş cel mai 
mare oraş din lume, şi se afla aici sub un nume fals. Nu-i 
putuseră da de urmă. Sub nici o formă. 

Aici putea rămâne în siguranţă cel mult două zile. După 
aceea, avea de ales: spre nord, spre New Hampshire şi Vermont, 
sau spre sud, cu destinaţia Hartford sau Philadelphia, sau chiar 
Atlanta. Mai la est se găsea oceanul, iar dincolo de el Anglia şi 
Europa. Era o idee interesantă, dar probabil imposibil de 
realizat. Traversarea cu avionul necesita acte de identitate, de 
când Franţa era sub incidenţa legii marţiale, şi dacă ar fi fost 
posibil să se strecoare ca pasager clandestin, descoperirea ar fi 
însemnat sfârşitul rapid şi definitiv al întregii afaceri. lar vestul 
era în afară de orice discuţie. În vest te frigeau imediat. 

Cine nu vrea să se frigă, să nu bage mâna-n foc. Cine 
spusese asta? Molie ar fi ştiut. Smiorcăi puţin şi se simţi mai 


bine. 

Auzi de undeva sunetul unui aparat de radio. 

Ar fi fost bine să facă rost de armă acum, în seara asta, dar 
era prea obosit. Călătoria îl obosise. Condiţia de fugar îl obosise. 
Şi ştia, într-un mod instinctiv mai profund decât raţiunea, că 
foarte curând putea dormi într-o rigolă rece ca un octombrie, 
sau într-un şanţ năpădit de buruieni. 

Mâine seară, arma. 

Stinse lumina şi se culcă. 

„.. 071 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Era din nou ora spectacolului. 

Richards stătea cu spatele spre recorder, fredonând tema 
muzicală din Fugarul. Purta pe cap o faţă de pernă întoarsă pe 
dos astfel încât să nu se vadă monograma Tinerilor Creştini. 

Recorderul îi inspira un umor creativ despre care n-ar fi 
crezut niciodată că îl are. Se considera mai degrabă dur, 
aproape complet lipsit de umor. Posibilitatea unei morţi 
apropiate îi descoperise un filon comic aparte. 

Când caseta sări afară, decise s-o lase pe a doua pentru 
după-amiază. Odaia pustie îl plictisea, şi poate că aveau să-i 
vină şi alte idei. 

Se îmbrăcă încet, apoi se apropie de geam şi privi afară. 

Traficul de joi dimineaţa aglomera Huntington Avenue. 
Ambele trotuare erau ticsite de pietoni care se deplasau încet. 
Unii dintre ei examinau Faxurile Servicii galben strălucitoare. Cei 
mai mulţi mergeau pur şi simplu. Se părea că la fiecare colţ 
exista un poliţist. Richards îi putea auzi în minte: Mișcă! N-ai 
unde să te duci? Nu staţiona, vierme. 

Aşa încât avansai până la colţul următor, care era identic cu 
cel dinainte, şi erai îndemnat mai departe. Puteai încerca să te 
înfurii, dar de cele mai multe ori te dureau prea tare picioarele. 

Richards cântări riscul de-a ieşi pe coridor şi merge la duş. În 
cele din urmă, hotărî că n-avea să se întâmple nimic. leşi cu un 
prosop pe umăr, nu se întâlni cu nimeni, şi intră în baie. 

Izurile de urină, fecale, vomă şi dezinfectant se amestecau. 
Bineînţeles, toate uşile toaletelor fuseseră smulse. Pe un perete 
cineva mâăzgălise cu litere mari de o jumătate de metru MUIE LA 
REŢEA. Părea că fusese mânios când o făcuse. Într-un pisoar era 
o grămăjoară de fecale. Cineva trebuie sa fi fost beat mort, se 


gândi Richards. Câteva muşte leneşe se târau peste ele. Nu-l 
scârbea; spectacolul era obişnuit; totuşi se felicita că-şi luase 
pantofii. 

La duş era pustiu. Podeaua era din gresie crăpată, pereţii 
acoperiţi cu faianţă, brăzdată pe jos cu dâre groase de 
murdărie. Deschise la maxim robinetul fierbinte al duşului 
ruginit, şi aşteptă cu răbdare cinci minute până apa se limpezi, 
apoi se spălă rapid. Folosi o coajă de săpun găsită pe jos; Tinerii 
Creştini fie neglijaseră să lase săpun în camere, fie femeia de 
serviciu îl luase pe al lui. 

Pe drumul spre cameră, un bărbat cu buză-de-iepure îi dădu 
un pliant. 

Richards îşi puse cămaşa, se aşeză pe pat şi aprinse o 
ţigară. Îi era foame, însă avea să aştepte seara ca să iasă din 
clădire. 

Plictiseala îl aduse înapoi la fereastră. Numără diferite tipuri 
de automobile - Forduri, Chevroleturi, Winturi, Volkswagenuri, 
Plymouthuri, Studebakeruri, Rombler-Supremes. Primul care 
ajungea la o sută câştiga. Un joc imbecil, dar mai bun decât 
nimic. 

În susul lui Huntington Avenue era Universitatea Northeast- 
ern, şi exact vis-a-vis de Tinerii Creştini se afla o librărie 
automată. În vreme ce număra maşinile, Richards îi privea pe 
studenţi intrând şi ieşind. Difereau clar de cititorii Faxurilor 
Servicii; aveau părul tuns mai scurt, şi toţi păreau că poartă 
tricouri scoțiene, care era ultima modă în cămine. Treceau prin 
gloată, şi intrau să-şi cumpere cărţile cu un aer de superioritate 
stingheritoare, ce-i lăsă un amuzament acru lui Richards. Locu- 
rile de-cinci-minute din faţa librăriei se ocupau şi se eliberau de 
maşini sport, sclipitoare, adesea străine. Cele mai multe aveau 
pe geamurile din spate abţibildurile universităţilor: North- 
eastern, M.I.T., Boston, Harvard. Majoritatea cititorilor de faxuri 
le tratau ca făcând parte din decor, însă câţiva le priveau cu o 
tânjală tâmpă şi disperată. 

Un Wint ieşi din locul aflat chiar în faţa uşii, şi în locul lui 
intră un Ford, oprindu-se la doi centimetri deasupra asfaltului, 
când şoferul, un individ tuns foarte scurt, cu o ţigară lungă de 
un sfert de metru, o puse în punctul mort. Vehiculul se aplecă 
puţin când pasagerul, un fante într-o jachetă de vânătoare, 
maro cu alb, cobori şi intră în magazin. 


Richards oftă. Numărătoarea maşinilor era un joc cretin. For- 
durile îşi conduceau principalul adversar cu 78 la 40. Rezultatul 
avea să fie tot atât de previzibil cât şi următoarele alegeri. 

Cineva ciocăni la uşă şi Richards se încordă ca un arc. 

— Frankie? leşti-năuntru, Frankie? 

Richards tăcu. Încremenit de spaimă, făcea pe statuia. 

— Te caci pă tine, Frankie. Urmă chicotitul unui râs de beţiv 
şi paşii se îndepărtară. Un ciocănit la următoarea uşă: 
leşti-năuntru Frankie? 

Inima lui Richards îşi reluă încet bătăile. 

Fordul plecă şi un altul îi luă locul. Numărul 79. La dracu! 

Dimineaţa se prefăcu în amiază, apoi ora unu. Richards ştia 
asta după clopotele unor biserici din depărtare. Ca o ironie, băr- 
batul care trăia oră după oră, n-avea un ceas. 

Acum juca o variantă a jocului cu maşini. Fordurile erau două 
puncte, Studebaketurile trei, Winturile patru. Câştiga primul 
care ajungea la cinci sute. 

Cam după cincisprezece minute observă tânărul în jachetă 
de vânătoare alb cu maro, rezemându-se de stâlpul unui felinar 
de după librărie şi citind afişul unui concert. Nu era atenţionat 
să nu staţioneze; de fapt, poliţia părea că-l ignoră. 

Te sperie şi umbrele, vierme. Data viitoare o să-i vezi în 
colțuri. Numără un Wint cu bara îndoită. Un Ford galben. Un Stu- 
debaker vechi cu un cilindru pneumatic defect, şuierând la 
fiecare ciclu. Un Volkswagen nou intră în joc. Alt Wint. Un Stude- 
baker. 

Un bărbat fumând o ţigară lungă de un sfert de metru stătea 
nepăsător în staţia de autobuz din colţ. Era singurul din staţie. 
Richards urmărise atent mersul autobuzelor, şi ştia că următorul 
avea să vină peste vreo patruzeci şi cinci de minute. 

Simţi o răceală cuprinzându-i testiculele. 

Un bătrân într-un trenci negru, urât, se rezemă, neglijent de 
clădire. 

Doi tipi în tricouri scoțiene coborâră dintr-un taxi, discutând 
înflăcăraţi, şi  începură să studieze meniul din vitrina 
restaurantului Stockholm. 

Un poliţist se apropie de bărbatul din staţia de autobuz şi 
vorbi ceva cu el. După aceea se îndepărtă. 

Cu o spaimă îndepărtată, amorţită, Richards observă că 
mulţi cititori de Faxuri hoinăreau acum mult mai încet. Hainele 


şi mersul lor păreau ciudat familiare, de parcă mai fuseseră pe 
acolo de multe ori iar Richards de-abia acum îi remarca - în 
maniera aceea nesigură, tulburătoare prin care recunoşti 
glasurile morţilor în vise. 

Şi poliţiştii erau mai mulţi. 

„Mă înconjoară”, îşi spuse. Gândul îi declanşă o panică 
neajutorată. 

Nu, îl corectă mintea lui. 7e-au înconjurat deja. 

„==. 070 P 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards merse rapid la baie, păstrându-şi calmul, ignorân- 
du-şi teroarea aşa cum cineva aflat pe un acoperiş foarte înalt 
ignoră înălţimea. Dacă avea să scape, o putea face numai păs- 
trându-şi cumpătul. Dacă intra în panică, aveau să-l termine 
rapid. 

La duş cineva cânta o melodie la modă, cu un glas spart şi 
monoton. Spălătorul şi pisoarele erau pustii. 

Ideea îi venise de la sine, pe când stătea la fereastră şi-i 
privea, adunându-se în felul acela sinistru. Dacă nu i-ar fi venit, 
se gândi, ar fi continuat să stea acolo, precum Aladin urmărind 
fumul lămpii care se transformă într-un djin atotputernic. 
Folosise trucul pe când era puşti, ca să fure ziare din subsolurile 
Dezvoltărilor. Molie le cumpăra cu patru cenți kilogramul. 

Cu o mişcare bruscă a încheieturii, rupse din perete un 
suport metalic pentru periuţe de dinţi. Era puţin ruginit, dar asta 
nu conta. Se îndreptă spre lift, îndreptând suportul. 

Chemă liftul, şi după o veşnicie acesta cobori de la opt. Era 
gol. Slavă Domnului, era gol. 

Păşi înăuntru, privi rapid către coridor, apoi se răsuci către 
panoul de comandă. Lângă butonul pentru subsol exista o fantă 
de cheie. Administratorul avea o cartelă specială pe care o 
introducea acolo. O celulă foto-electrică examina cartela, şi apoi 
se putea apăsa pe buton şi cobori la subsol. 

Și dacă nu merge? 

Lasă asta. Nu te gândi la asta acum. 

Incordându-se în anticiparea unui eventual şoc electric, 
Richards băgă capătul îngust al suportului de periuţe în fantă şi, 
în acelaşi timp, apăsă pe butonul de subsol. 

Dinăuntrul panoului de control se auzi un zgomot ce semăna 
cu o scurtă înjurătură electronică. Apoi un şoc slab, înţepător, îi 


străbătu braţul. Şi... atât. După aceea grilajul pliant din alamă se 
întinse, uşile se închiseră şi liftul porni, zgâlţâindu-se nefericit, în 
jos. Din fanta panoului se răsucea un firicel de fum albastru. 

Richards stătea cât mai departe de uşă şi privea numerele 
fulgerând în descreştere. Când se aprinse P, motorul aflat 
undeva sus de tot scrâşni, şi se păru că ascensorul avea să se 
oprească. Apoi, după un moment (poate după ce aprecie că-l 
speriase îndeajuns pe Richards), cobori iarăşi. Peste douăzeci de 
secunde uşile se deschiseră şi bărbatul ieşi în uriaşul subsol, 
slab iluminat. De undeva se auzea apă picurând, şi un şobolan 
alergând. Altfel, subsolul era numai al lui. Deocamdată. 

„=. 069 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Conducte de încălzire uriaşe, ruginite, acoperite cu pânze de 
păianjeni, se încrucişau alandala pe sub tavan. Când boilerul 
porni brusc, Richards aproape răcni de spaimă. Afluxul de 
adrenalină în membre şi inimă fu dureros, pentru o clipă 
aproape doborându-l. 

Văzu că şi aici existau ziare. Mii de ziare, aşezate în teancuri 
şi legate cu sfoară. Şobolanii îşi făcuseră culcuşurile prin ele. 
Familii întregi îl priveau cu ochii roşii, suspicioşi. 

Începu să meargă, îndepărtându-se de lift, şi se opri cam la 
jumătatea subsolului. De un stâlp era fixată o cutie mare pentru 
siguranţe, iar rezemate de aceasta mai multe scule. Richards 
luă o rangă şi merse mai departe peste pardoseala din ciment 
crăpat, cercetând-o cu atenţie. 

Aproape de peretele opus, în stânga lui, găsi scurgerea prin- 
cipală pentru apa de ploaie. Se apropie de ea, privind-o, şi între- 
bându-se undeva în adâncul minţii dacă Vânătorii ştiau deja 
unde se află. 

Capacul conductei era din oţel perforat. Avea diametrul de 
un metru, şi într-o parte exista o fantă de deschidere. Richards 
băgă ranga pe acolo, apoi apăsă cu piciorul pe ea. Işi strecură 
degetele sub marginea capacului şi trase. Acesta căzu pe 
ciment cu un zăngănit ce împrăştie şobolanii. 

Dedesubt conducta cobora sub un unghi de patruzeci şi cinci 
de grade, şi Richards aprecie că nu putea fi mai largă de 
şaptezeci şi cinci de centimetri. Era foarte întunecată. Brusc, 
claustrofobia îl sufocă. Prea îngustă pentru a manevra înăuntru, 
aproape prea mică pentru a respira. Dar n-avea de ales. 


Trase capacul cât mai aproape de conductă, ca să-l poată 
apuca dinăuntru. Apoi merse la cutia siguranţelor, forţă lacătul 
cu ranga şi o deschise. Era gata să scoată siguranţele, când îi 
veni altă idee. 

Se duse până la ziarele care zăceau în mormane, îngălbenite 
şi prăfuite de-a lungul peretelui estic. După aceea, pescui din 
buzunar plicul de chibrituri cu care-şi aprinsese ţigările. Mai erau 
trei bețe. Smulse o foaie de hârtie şi făcu o torţă; o vâri sub braţ 
şi aprinse un chibrit. Primul se stinse din cauza curentului. Al 
doilea îi căzu din mâna tremurândă şi sfârâi pe betonul umed. 

Al treilea rămase aprins. Îl apropie de torţă, şi înflori o 
flacără galbenă. Un şobolan, simțind probabil ce avea să 
urmeze, trecu în goană peste piciorul lui şi dispăru în beznă. 

Simţea acum un imbold extraordinar de a se grăbi, totuşi 
aşteptă până ce flacăra crescu de un sfert de metru înălţime. Nu 
mai avea alte chibrituri. Încetişor, o vâri într-o fisură a peretelui 
de ziare care îi ajungea la înălţimea pieptului şi aşteptă până 
văzu că focul se întindea. 

Uriaşul rezervor de motorină folosită la încălzirea Tinerilor 
Creştini era construit în peretele alăturat. Putea exploda. 
Richards credea că avea să explodeze. 

O luă la fugă, reveni la cutia cu sigurante şi începu să le 
smulgă dinăuntru. Scosese mai mult de jumătate înainte să se 
stingă luminile din subsol. Pipăind, porni spre conductă, ajutat şi 
de lumina pâlpâitoare, tot mai puternică, a focului. 

Cobori mai întâi picioarele înăuntru, după aceea se strecură 
şi el. Când creştetul îi ajunse sub nivelul pardoselii, se propti cu 
genunchii în pereţii conductei şi ridică braţele deasupra capului. 
Mergea încet. Avea prea puţin spaţiu ca să se mişte. Lumina 
flăcărilor era strălucitoare acum, iar pârâiturile acopereau orice 
alt sunet. Apoi degetele lui bâjbâitoare găsiră marginea 
conductei şi lunecară mai departe până apucară capacul. Il trase 
încetişor, sprijinindu-l tot mai mult cu muşchii gâtului. 

Când aprecie că buza capacului ajunsese pe poziţie, smuci 
puternic. 

Capacul căzu cu un clang, dându-i peste cap încheieturile 
mâinilor. Richards îşi relaxa genunchii, şi lunecă în jos precum 
un băieţel pe tobogan. Conducta era plină de mâzgă, şi alunecă 
fără probleme vreo patru metri până acolo unde conducta 
devenea orizontală. Tălpile i se opriră în porţiunea orizontală şi 


rămase acolo ca un beţiv rezemat de un stâlp. 

Nu putea trece însă în al doilea segment. Cotul era prea 
brusc. 

Claustrofobia deveni imensă, sufocantă. Prins, îi bolborosea 
mintea. Prins în capcană, blocat, blocat... 

Un urlet metalic i se adună în gâtlej dar îl înfrână. 

Calmează-te. l-adevărat, e foarte nasol, e îngrozitor, dar 
trebuie să ne găsim calmul. Mult, mult calm. Pentru că suntem 
la capătul conductei şi nu putem sui şi nici nu putem cobori, şi 
dacă MOTORINA explodează o să fim prăjiți de vii şi... 

Încetişor, începu să se zbată, rotindu-se, până ce ajunse cu 
pieptul rezemat de conductă, în locul spatelui. Mâzga acţiona ca 
un lubrifiant, ajutându-l. Acum era lumină în conductă, şi din ce 
în ce mai cald. Capacul perforat proiecta umbre de zăbrele pe 
chipul lui chinuit. 

Proptit în piept şi pântece, cu genunchii îndoiţi în direcţia 
corectă, putea luneca mai mult, lăsându-şi picioarele în 
conducta orizontală până ajunse în genunchi. Tot zadarnic. 
Fesele se opriseră în cotul ceramic de deasupra traseului 
orizontal. 

Foarte slab, pe fundalul pârâiturilor focului, i se păru că aude 
ţipete şi comenzi, dar s-ar fi putut să fie doar imaginaţia lui, 
acum supraexcitată şi febrilă. 

Începu să-şi flexeze muşchii coapselor şi pulpelor într-un 
ritm epuizant, şi încetul cu încetul genunchii începură să-i 
lunece spre înapoi. Ridică braţele deasupra capului, ca să aibă 
mai mult spaţiu, şi acum obrazul îi era lipit de mâzga conductei. 
Era aproape gata să pătrundă, îşi arcui spatele cât putea mai 
mult şi începu să se împingă cu palmele şi fruntea, singurele 
care îi puteau oferi un sprijin. 

Când începuse să creadă că n-avea loc, şi că pur şi simplu 
avea să rămână acolo, fără să se poată mişca în nici o direcţie, 
fundul şi şoldurile îi ţâşniră brusc în conducta orizontală, precum 
un dop de şampanie. Se zgârie îngrozitor pe spinare când 
genunchii îi lunecară, şi cămaşa i se ridică până la omoplaţi. Se 
găsea acum în porţiunea orizontală, cu excepţia capului, şi a 
braţelor care erau aproape smulse din umeri. Le cobori, retră- 
gându-se încetişor, apoi se opri, gâfâind, cu faţa brăzdată de 
mâzgă şi excremente de şobolani, pielea de pe spate zgăriată şi 
însângerată. 


Conducta se îngusta mai mult; de fiecare dată când inspira, 
umerii îi atingeau metalul. S/avă Domnului că-s nemâncat. 

Icnind, începu să se retragă în bezna necunoscută a 
conductei. 

„=. 068 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Avansă lent, ca o cârtiţă, cam cincizeci de metri. Apoi 
rezervorul de motorină din subsolul Tinerilor Creştini explodă cu 
un bubuit care stârni atâtea vibrații de rezonanţă în pereţii 
conductei, încât aproape îi sparse timpanele. Zări o lumină albă, 
de parcă luase foc o încărcătură de fosfor. Lumina trecu treptat 
în galben, apoi într-o strălucire roşiatecă. După câteva clipe, un 
val de aer fierbinte îl izbi în faţă, obligându-l să-şi plece capul, 
strângând din ochi. 

Recorderul din buzunar se bălăngănea şi zăngănea când 
încercă să-şi iuţească retragerea. Conducta începuse să se 
încălzească de la explozia colosală şi incendiul de undeva 
deasupra. Richards nu avea intenţia să se coacă acolo precum 
un cartof. 

Transpiraţia îi curgea pe chip, brăzdând murdăria neagră cu 
care se mânjise în conductă, şi făcându-l să semene, în lumina 
slabă şi pâlpâitoare a focului reflectat, cu un indian pictat pentru 
război. Acum pereţii erau prea fierbinţi ca să poată fi atinşi. 

Continuă să se retragă, sprijinindu-se numai pe genunchi şi 
coate, lovind din când în când conducta cu fundul. Gâfâia 
întretăiat şi scurt, ca un câine. Aerul era fierbinte, cu gustul 
unsuros al motorinei, neplăcut de respirat. Incepu să-l încerce 
durerea de cap, vârându-i pumnale înapoia ochilor. 

O să mor pârlit aici. O să mor pârlit. . 

Apoi, brusc, picioarele îi spânzurară în gol. Incercă să 
privească pe sub burtă, să vadă ce era, dar ochii îi erau orbiţi de 
lumina exploziei. Trebuia să rişte. Continuă să se retragă, până 
ajunse cu genunchii în dreptul buzei conductei, şi atunci îşi 
cobori prudent picioarele. 

Pantofii îi intrară în apă rece, parcă de gheaţă după 
dogoarea conductei. 

Noua conductă cotea la nouăzeci de grade, şi era mult mai 
mare - îndeajuns ca să umble aplecat. Apa murdară şi vâscoasă 
îi ajungea până la glezne. Se opri numai pentru o clipă să 
privească înapoi conducta mai mică, cu cerculeţul luminat în 


capăt, de reflexia focului. Faptul că putea zări lumina de la o 
distanţă atât de mare, însemna că fusese cu adevărat o explozie 
de proporţii. 

Fără tragere de inima, Richards se strădui să se convingă că 
Vânătorii n-aveau să-l considere mort în infernul din subsolul 
Tinerilor Creştini, dar poate că n-aveau să descopere pe unde 
scăpase decât abia după stingerea incendiului. | se părea o 
apreciere corectă. Totuşi, corect i se păruse şi faptul că nu-i 
puteau da de urmă în Boston. 

Poate că nici nu ti-au dat. De fapt, ce ai văzut? 

Nu. Ei fuseseră! O ştia. Vânătorii. Degajau până şi izul răului. 
Plutise în sus, până la camera de la etajul cinci pe invizibili 
curenţi psihici. 

Un şobolan înotă pe lângă el, apropiindu-se o clipă şi privin- 
du-l cu ochişori scânteietori. 

Richards îl urmă, plescăind, în direcţia în care curgea apa. 

„=. 067 F 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Stătea lângă scară privind în sus, uluit de lumină. Circulaţia 
nu era prea mare, ceea ce era bine, însă lumina... 

Lumina era surprinzătoare deoarece i se păruse că umbla de 
nu ştiu câte ore prin canale. În beznă, fără să vadă nimic, şi 
auzind doar gâlgâitul apei, plescăitul vreunui şobolan, şi vuietele 
fantomatice din alte conducte („ce se întâmplă dacă trage 
cineva apa la closet peste capul meu”, se întrebase morbid 
Richards), simţul timpului îi fusese complet dat peste cap. 

Acum, privind la capacul aflat la vreo cinci metri deasupra 
lui, văzu că afară nu se întunecase încă. Capacul avea mai 
multe găurele rotunde, şi raze de lumină de grosimea unui 
creion îi apăsau monezi de soare pe piept şi umeri. 

De când ajunsese aici nu trecuse nici o pernă de aer; doar 
ocazional câte un vehicul greu de sol, şi o bandă de Honde. 
Acestea din urmă îl făcuseră să creadă, că, mai degrabă din 
noroc decât datorită vreunui instinct de orientare, izbutise să 
ajungă în miezul oraşului - la cei asemenea lui. 

Cu toate acestea, nu avea curaj să iasă înainte de căderea 
întunericului. Pentru a-şi trece timpul, luă recorderul, băgă o 
casetă şi începu să-şi filmeze pieptul. Ştia că banda era 
„ultra-rapidă”, capabilă să se folosească de orice sursă 
luminoasă, şi nu vroia să dezvăluie prea mult din ceea ce-l 


înconjura. De data aceasta, nu vorbi şi nici nu făcu alte 
giumbuşilucuri. Era prea obosit. 

Când caseta se termină, o puse lângă cealaltă. Ar fi dorit să 
poată scăpa de bănuiala sâcâitoare - aproape o siguranţă - că 
înregistrările îl deconspirau. Trebuia să fie o cale prin care să 
scape de asta. Trebuia. 

Se aşeză pe cea de-a treia treaptă a scării şi aşteptă 
înserarea. Era hăituit de aproape treizeci de ore. 

„=. 066 P 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Puştiul negru, de şapte ani, se apropie mai mult de intrarea 
fundăturii, privind strada. 

Pe caldarâm fusese o mişcare bruscă, într-un loc unde nu 
era nimic. Nişte umbre se clintiră, se opriră, se mişcară din nou. 
Capacul canalului se ridica. Se opri iarăşi, şi ceva - un ochi? - 
sclipi. După aceea, capacul lunecă într-o parte, zăngănind. 

Cineva (sau ceva, se gândi băiatul puţin speriat) ieşea de 
acolo. Poate că era dracul, care ieşea din iad ca să-l înhaţe pe 
Cassie, îşi spuse el. Mama zicea că avea să ajungă în rai, să fie 
cu Dicky şi ceilalţi îngeri. Băiatul credea că era o vrajă. Toţi 
mergeau în iad după ce mureau, şi dracul îi împungea în fund cu 
o furcă. Văzuse o poză a dracului în cărţile uşchite de Bradley 
din Biblioteca Publică Boston. Raiul era pentru drogaţii cu Push. 
Dracul era Omul. 

Ar fi putut să fie dracul, se gândi când Richards ieşi pe 
jumătate din canal, şi se aplecă pentru o secundă pe asfaltul 
crăpat şi peticit, pentru a-şi trage răsuflarea. N-avea coadă sau 
coarne, nici nu era roşu ca în carte, dar arăta al naibii de rău, şi 
nebun. 

Acum Îîmpingea capacul într-o parte, şi acum... acum, Doam- 
ne sfinte, alerga spre fundătură. 

Puştiul icni, încercă să fugă, şi căzu pe jos. 

încercă să se ridice, agăţându-se cu disperare de ziduri, şi 
dracul îl prinse brusc. 

— Nu mă-mpunge! răcni, dar nu se auzi decât o şoaptă 
răguşită. Nu mă-mpunge cu furca, 'tu-i... 

— Ş-ş-ş! Taci! Taci! 

Dracul îl scutură, făcându-i dinţii să-i clănţăne în gură, şi 
băiatul amuţi. Dracul privi în jur, înspăimântat. Expresia de pe 
chipul lui era aproape amuzantă în groaza ei teribilă. Îi amintea 


băiatului de unul din tipii aia comici din Înoată cu crocodilii. Ar fi 
izbucnit în râs, dacă n-ar fi fost şi el atât de speriat. 

— Nu eşti dracu', zice băiatul. 

— O să vezi că sunt, dacă ţipi. 

— N-o să tip, rosti dispreţuitor băiatul. Ce, crezi că vreau să 
mă beleşti? Ce naiba, nici măcar nu-s atât de mare ca să variez. 

— Ştii vreun loc mai retras unde putem merge? 

— Nu m-omori, nenică. N-am nimica. 

Ochii puştiului, albi în înserare, se ridicară spre el. 

— N-o să te omor. 

Ţinându-l de mână, băiatul îl conduse din fundătura 
acoperită cu gunoaie, în alta. La capătul acesteia, înainte de a 
ajunge între pereţii lipsiţi de ferestre a două clădiri înalte, intră 
într-un coteţ făcut din cărămizi şi placaje. Era cu puţin mai înalt 
de un metru, şi Richards se lovi la cap înăuntru. 

Băiatul trase peste intrare o bucată murdară de țesătură 
neagră şi moşmondi ceva. Peste o clipă, o lumină slabă le 
dezvălui chipurile; puştiul legase un beculeţ la o veche baterie 
de automobil. 

— lo am şutit-o, vorbi el. Mi-a zis Bradley cum s-o repar. lel 
are cărţi. Am şi-o pungă de fise. Ţi-o dau dacă nu m-omori. Să 
nu m-omori. Bradley ie-n Cuţitari. Dacă m-omori, o să te bată 
de-o să te caci pă tine şi-o să te pună să-l mănânci. 

— Nu omor pe nimeni, replică nervos Richards. În nici un 
caz, băieţaşi. 

— Nu-s băieţaş! lo-am şutit bateria-asta! 

Privirea jignită îl făcu pe Richards să surâdă. 

— Bine. Cum te cheamă, puştiule? 

— Nu-s puşti. Apoi, morocănos: Stacey. 

— Bun, Stacey. Bun. Sunt urmărit. Mă crezi? 

— Da, ieşti urmărit. Doar n-ai ieşit din canalul ăla ca să 
cumperi poze cu femei. Îl examina atent pe Richards. Eşti popo? 
le greu de zis cu-atâta murdărie pe tine. 

— Stacey, am... Se opri şi-şi trecu degetele prin păr. Când 
vorbi din nou, păru că discută de unul singur: Trebuie să 
mă-ncred în cineva, şi apare un puşti. Un puşti. Isuse, n-ai nici 
măcar şase ani, băiete. 

— Fac opt în martie, se enervă băiatul. Sor-mea Cassie, are 
cancer, adăugă el. Ţipă toată ziua. De-asta-mi place aici. lo am 
şutit bateria. Vrei o priză, şefu? 


— Nu, şi nu-ţi doresc nici ţie. Vrei doi mangoţi, Stacey? 

— Păi, cum dracu'! Neîncrederea îi apăru în ochi: Doar n-ai 
ieşit din canalul ăla cu doi mangoţi. Mănânci căcat. 

Richards scoase un neodolar şi-l întinse băiatului. Acesta îl 
privi cu o uimire vecină cu spaima. 

— Mai capeţi unul dacă-l aduci pe fratele tău, spuse Richards 
şi adăugă iute: O să ţi-l dau pe şest, ca să nu-l vadă. Dar să vină 
singur. 

— Nu-ncerca să-l omori pe Bradley, nenică. O să te bată de-o 
să te caci pă tine... 

— Şi-o să mă pună să-l mănânc. Ştiu. Fugi şi adu-l. Aşteaptă 
până o să fie singur. 

— Trei mangoţi. 

— Nu. 

— Nenică, pentru trei mangoţi po' să-i iau lui Cassie ceva dă 
la farmacie. N-o să mai ţipe atâta. 

Bărbatul se schimbă la faţă de parcă fusese izbit de cineva 
nevăzut. 

— Bine. Trei. 

— Neodolari, insistă Stacey. 

— Da, pentru Dumnezeu, da. Adu-l. Şi dacă-i aduci pe 
presari, nu mai capeţi nimic. 

Băiatul se opri, pe jumătate ieşit din coşmelia lui. 

— leşti tâmpit dacă crezi aşa. P-ăştia-i urăsc mai mult ca pe 
toţi. Şi decât pe dracu! 

Plecă, un puşti de şapte ani cu viaţa lui Richards în mâinile 
lui murdare, zgâriate. Bărbatul era prea obosit ca să-i mai fie cu 
adevărat frică. Stinse becul, se lăsă pe spate şi adormi. 

„.. 065 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Tocmai începuse să viseze, când instinctele lui atât de 
încercate îl treziră. Zăpăcit, într-un loc scufundat în beznă, 
începutul unui coşmar îl încercă pentru o clipă şi crezu că un 
uriaş câine poliţist îl vâna, o înspăimântătoare armă organică, 
înaltă de doi metri. Aproape că strigă, înainte ca mormăitul lui 
Stacey să-l aducă la realitate: 

— Dacă mi-a spart becui', îl... 

Băiatul fu admonestat cu un sâsâit. Cârpa de la uşă se miş- 
că, şi Richards aprinse lumina. Îl privea pe Stacey şi un alt 
negru. Noul venit avea în jur de optsprezece ani, era îmbrăcat 


cu bluzon de motociclist, şi-l examina pe Richards cu un 
amestec de ură şi interes. 

Un şiş făcu clic şi scânteie în mâna lui Bradley. 

— Dac-ai arme, dă-le jos. 

— N-am. 

— Nu cr... Se opri şi ochii i se lărgiră. Hei! Eşti tipu' de la Lib- 
Ve. l-ai ras pe Creştinii de pe Huntington Avenue. Chipul întu- 
necat se despică într-un rânjet în partea lui inferioară: Ziceau 
c-ai prăjit cinci gabori. Asta înseamnă probabil cin'şpe. 

— A ieşit din canal, interveni cu importanţă Stacey. lo am 
ştiut de la-nceput că nu ie dracu'. lo am ştiut că-i v'un nasol. 
Nu-l tai, Bradley? 

— la mai taci şi lasă bărbaţii să discute. 

Bradley intră complet înăuntru, ghemuindu-se, şi se aşeză 
vis-a-vis de Richards, pe o ladă de portocale ruptă. 

Îşi privi cuțitul, păru surprins să-l vadă, şi-l închise. 

— Răscolesc peste tot după tine, nenică, rosti în cele din 
urmă. 

— Îmi dau seama. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Nu ştiu. Trebuie s-o şterg din Boston. 

Bradley tăcu, gândindu-se. 

— Trebuie să vii acasă cu mine şi Stacey. Avem de vorbit şi 
n-o putem face aici. E prea riscant. 

— Bine, încuviinţă obosit Richards. Mi-e indiferent. 

— O luăm prin spate. Gaborii patrulează peste tot. Acu ştiu 
de ce. 

Când Bradley ieşi, Stacey îl izbi pe Richards în fluierul 
piciorului. Pentru o clipă, bărbatul îl privi, neînţelegând, apoi îşi 
aminti, îi strecură trei neodolari şi Stacey îi făcu să dispară. 

„ 064 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Femeia era foarte bătrână; Richards se gândi că nu văzuse 
niciodată pe cineva atât de bătrân. Purta un capot din bumbac 
imprimat, cu o ruptură mare sub braţ; un sân obosit şi zbârcit i 
se bălăngănea acolo în vreme ce gătea alimentele cumpărate 
cu neodolarii lui Richards. Degetele îngălbenite de nicotină 
tăiau, rădeau şi curăţau de coajă. Picioarele, lăţite până la forma 
unor barcaze groteşti, erau încălţate în papuci din molton roz. 
Părul părea încreţit de un fier ţinut cu o mână tremurătoare; era 


tras spre spate, într-un fel de piramidă, de către plasa răsucită 
care se desfăcuse la ceafă. Faţa ei era o deltă a timpului, nu 
cafenie sau neagră, ci sură, brăzdată de o infinitate de riduri, 
zbârcituri şi piei. Gura lipsită de dinţi manevra cu dibăcie ţigara, 
suflând norişori de fum albăstrui ce păreau că atârnă în faţa şi 
spatele ei, precum mănunchiuri de bile albastre. Se mişca 
înainte şi înapoi, descriind un triunghi între tocător, cratiţă şi 
masă. Dresurile din bumbac îi erau rulate la genunchi, iar între 
ele şi tivul fluturând al capotului, varicele se întindeau ca nişte 
arcuri. 

Apartamentul era bântuit de stafia verzei de-mult-dispărute. 

Intr-un dormitor îndepărtat, Cassie, ţipă, plânse, apoi amuţi. 
Bradley îi explicase lui Richards, cu un fel de ruşine furioasă, că 
nu trebuia s-o bage în seamă. Avea cancer la ambii plămâni, iar 
acum îi cuprinsese gâtul şi stomacul. Avea cinci ani. 

Stacey plecase afară. 

Pe când vorbea cu Bradley, mirosul înnebunitor al cărnii 
puse la fiert laolaltă cu legume şi bulion începu să se împrăştie 
prin odaie, alungând varza şi făcându-l pe Richards să-şi dea 
seama cât era de flămând. 

— Te-aş putea turna, nenică. Te-aş putea mierli şi să-ţi fur 
toate lovelele. Să predau cadavrul. Mai câştig o mie de mangoţi 
şi să trec p-o stradă mai bună. 

— Nu cred c-ai face-o, spuse Richards. Ştiu că n-ai putea. 

— Oricum, de ce te-ai băgat în asta? întrebă nervos Bradley. 
De ce eşti fraierul lor? Eşti în gât după parale? 

— Pe fetiţa mea o cheamă Cathy, rosti Richards. E mai mică 
decât Cassie. Are pneumonie. Şi ea plânge tot timpul. 

Bradley tăcu. 

— S-ar putea însănătoşi. Nu-i ca... a voastră. Pneumonia nu-i 
mai rea decât o răceală. Insă îţi trebuie medicamente şi un 
doctor. Astea costă bani. Era singurul fel în care puteam face 
rost de bani. 

— Tot eşti un fraier, vorbi Bradley cu un ton sec. Juma’ din 
lume îţi dă muie în fiecare seară la şase jumi'ate. In lumea asta 
mai bine să te cureţi, ca Cassie. 

— Nu cred aşa ceva. 

— Atunci, eşti mai tare ca mine, nenică. Mai de mult l-am 
băgat pe unu-n spital; cu un buzunar în burtă. Un tip cu lovele. 
M-au vânat trei zile gaborii. Da' tu eşti mai tare ca mine. Luă o 


ţigară şi o aprinse: Poate c-o să rezişti toată luna. Un miliard de 
dolari. O să-ţi trebuiască să-ţi cumperi un tren ca să-i poţi duce, 
ce gura mă-sii! 

— Nu mai înjura, lăudat fie Domnul, rosti bătrâna care tăia 
morcovii. 

Bradley n-o băgă în seamă. 

— Atunci tu şi nevastă-ta şi puştoaica o să fiţi pe bune. Ai 
deja două zile. 

— Nu, făcu Richards. Jocul e trucat. Ai văzut chestiile alea 
care i le-am dat lui Stacey să le pună la cutie, când a plecat 
după cumpărături? În fiecare zi trebuie să trimit câte două până 
la miezul nopţii. 

Îi explică lui Bradley regulile, precum şi bănuiala lui că-l 
urmăriseră în Boston datorită ştampilei poştale. 

— Asta se-aranjează uşor. 

— Cum? 

— Nu contează. Îți zic mai târziu. Cum o ştergi din Boston? 
Eşti periculos. l-ai şucărit rău de tot, când i-ai mierlit p-ăia la 
Creştini. O dă diseară la Lib-Ve. Şi chestiile alea filmate cu sacul 
pe cap. Mişto! Mamă, se enervă el, când e gata mâncarea? 
Murim dracu' de foame. 

— Acuşa, răspunse bătrâna. 

Trânti un capac peste cratiţa ce bolborosea încetişor şi intră 
în dormitor, la fetiţă. 

— Nu ştiu, spuse Richards. Cred c-o să-ncerc să iau o 
maşină. Am nişte acte false, da' n-am curaj să le folosesc. O să 
fac ceva - să-mi pun nişte ochelari de soare - ca s-o frig de aici. 
Mă gândeam s-ajung în Vermont şi dup-aia să trec în Canada. 

Bradley pufni şi se ridică să ia farfurii. 

— Au blocat deja toate ieşirile din oraş. Un gagiu cu ochelari 
de soare e şi mai suspect. O să te facă pilaf până să faci zece 
kilometri. 

— Atunci nu ştiu. Dacă rămân aici, o să te bage la 
complicitate. 

Bradley începu să aşeze masa. 

— Să zicem că facem rost de-o maşină. Tu ai mangoţii. Eu 
am un nume care nu-i dat în urmărire. Pe Milk Street e un ţigan 
care poa' să-mi vândă un Wint pentru trei sutare. O să-l pun 
pe-un tovarăş de-al meu să-l şofeze până-n Manchester. Acolo o 
să fie meserie, pentru că ei te ştiu blocat în Boston. Mănânci 


mamă? 

— Da, şi lăudat fie Domnul. leşi din dormitor: Sora ta a ador- 
mit. 

— Bun. Umplu trei farfurii cu tocană, apoi se opri: Unde-i Sta- 
cey? 

— Zicea că merge la farmacie, răspunse mama îndesând 
mâncarea cu o viteză ameţitoare în gura ştirbă. Zicea că ia 
medicamente. 

— Dacă fură de la cineva, îi rup oasele, făcu Bradley aşezân- 
du-se. 

— Nu-i nevoie, interveni Richaras. Are bani. 

— Să ştii că noi nu luăm pomană, faţă-palidă. 

Richards râse şi-şi puse sare în mâncare. 

— Dacă n-ar fi fost el, probabil că acum eram la morgă. Sunt 
bani câştigaţi cinstit. 

Bradley se aplecă înainte, concentrându-se asupra farfuriei. 
Niciunul nu mai vorbi, până nu terminară de mâncat. Richards şi 
Bradley, câte două porţii; bătrâna trei. Când îşi aprindeau 
ţigările, se auzi o cheie scârţâind în broască, şi toţi încremeniră 
până apăru Stacey, cu o privire vinovată, speriată şi excitată. 
Ţinea într-o mână o pungă maro, şi-i dădu mamei o sticluţă de 
medicamente. 

— le medicamente-a-ntâia, spuse el. Moş Curry m-a-ntrebat 
dă unde am doi dolari şi şapteşcinci de cenți să iau 
medicamente şi i-am zis să mi-o sugă. 

— Nu mai vorbi urât, căci Satana te va-mpunge cu furca, se 
răsti mama. Treci şi mănâncă. 

Ochii băiatului se lărgiră: 

— Mamă, ie carne-acolo! 

— Nu, ne-am căcat noi, făcu Bradley. 

Puştiul ridică ochii, văzu că fratele său glumea, chicoti, şi 
începu să înfulece. 

— Farmacistul n-o să meargă la poliţie? întrebă Richards. 

— Curry? Nu. Ştie că mai e de stors de la noi. Ştie că Cassie 
are nevoie. 

— Ce spuneai de Manchester? 

— Aşa. Păi, Vermont nu-i bun. Nu-s de-ai noştri. Gabori răi de 
tot. O să-l pun pe vreun tovarăş mai pe felie, ca Rich Goleon, să 
ducă Wintul în Manchester şi să-l lase într-un garaj automat. Eu 
cu tine venim cu altă maşină. Strivi ţigara. In portbagaj. Pe 


drumurile secundare bagă numa' d-ăia cu termen redus. O luăm 
pe 495. 

— Cam periculos pentru tine, spuse Richards. 

— Păi n-o fac degeaba. Când o muri Cassie, nu vreau să fie 
îngropată ca un câine. 

— Lăudat fie Domnul, rosti bătrâna. 

— Tot e periculos. 

— Dacă v'un gabor mârâie la Bradley, îl bate de se cacă pe 
el, interveni Stacey, ştergându-se la gură. 

Când îl privi pe Bradley, ochii îi scânteiară de admiraţie. 

— Vezi că-ţi curg balele pe cămaşă, slăbănogule, spuse 
Bradley. Îi trase o castană în cap: Ai început s-o iei la frecat, 
slăbănogule? Nu eşti destul de mare, este? 

— Dacă ne prind, o să te mierlească şi pe tine, vorbi 
Richards. Cine-o să aibă grijă de băiat? 

— Se descurcă şi singur dacă se-ntâmplă ceva. El şi cu 
mama. Nu ia droguri. Aşa-i, Stacey? 

Stacey scutură hotărât din cap. 

— Şi ştie că dacă-i găsesc înţepături în braţe, îl omor în 
bătaie. Aşa-i, Stacey? 

Stacey încuviinţă. 

— Şi-n plus, banii nu strică. Suntem amărâţi. Aşa că nu mai 
zice nimic despre asta. Ştiu eu mai bine ce am de făcut. 

Richards îşi termină ţigara în tăcere, în vreme ce Bradley 
merse să-i dea medicamentele lui Cassie. 

„=. 063 : 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când se trezi era încă beznă, şi ceasornicul lui interior îi 
spuse că era în jur de patru şi jumătate. Cassie începuse să ţipe, 
şi Bradley se sculase. Toţi trei dormeau în dormitorul cel micut, 
Stacey şi Richards pe jos. Mama dormea cu Cassie. 

Printre şuierăturile respirației profunde a lui Stacey, Richards 
îl auzi pe Bradley ieşind din odaie. Apoi, zăngănitul unei linguri 
în chiuvetă. Ţipetele fetei deveniră gemete izolate care se 
stinseră treptat. Richards îl putea simţi pe Bradley stând undeva 
în bucătărie, nemişcat, aşteptând să se potolească. Se întoarse, 
se aşeză, slobozi un vânt, apoi arcurile patului scârţâiră când se 
întinse. 

— Bradley? 

— Ce-i? 


— Stacey zicea c-are numai cinci ani. Aşa-i? 

— Da. 

— Cum de-are cancer pulmonar la cinci ani? Nu ştiam că se 
poate la vârsta asta. Leucemie, da. Nu şi cancer pulmonar. 

Dinspre pat se auzi un chicotit amar. 

— Eşti din Harding, aşa-i? Care-i indicele poluării în Harding? 

Argoul urban îi dispăruse din glas, făcându-l să pară ireal. 

— Nu ştiu. Nu-l mai anunţă la buletinele meteo. Nu l-au mai 
anunţat de... nici nu mai ştiu când. De mult. 

— În Boston nu-l mai anunţă din 2020. Le e frică. N-ai nici un 
filtru nazal, este? _ 

— Termină cu prostiile. Costă două sute la solduri. In tot anul 
trecut n-am avut două sute. Tu ai? 

— Nu, şopti Bradley. Tăcu, apoi continuă: Stacey are unul. 
Eu l-am făcut. l-am făcut şi mamei, lui Rich Goleon şi la alţi 
câţiva. 

— Faci mişto de mine? 

— Nu. 

Tăcu. Richards era sigur că Bradley cântărea ceea ce 
spusese deja faţă de lucrurile mult mai importante pe care le 
mai avea de spus. Se întreba cât anume ar fi fost prea mult. 
Când vorbi din nou, o făcu ezitând: 

— Noi am citit mult. Rahaturile de la Lib-Ve sunt pentru 
proşti. 

Richards mormăi încuviinţând. 

— Gaşca, ştii... Unii sunt numai cu motoarele, ştii? Nu-i inte- 
resează decât să-i caftească pe albi. Totuşi unii dintre noi 
mergem la bibliotecă de pe la doişpe ani. 

— În Boston poţi intra fără legitimaţie? 

— Nu. Şi nu-ţi dă legitimaţia dacă n-ai în familie pe cineva cu 
venitul de cinci mii pe an. Punem mâna pe câte un puşti cu 
lovele şi-i şutim legitimaţia. Ne ducem cu rândul. Avem un 
costum pe care-l îmbrăcăm când ne ducem. Făcu o pauză: Dacă 
râzi de mine, te tai, nenică. 

— Nu râd. 

— La început citeam numai porno. După aceea, când s-a îm- 
bolnăvit Cassie, am început cu poluarea. Toate cărţile cu indicii 
de poluare, şi nivelele smogului, şi filtrele nazale le ţin în 
secţiunea specială. Ne-am făcut o cheie după un mulaj. Ştiai că 
în 2012 toţi din Tokio erau obligaţi să poarte filtre nazale? 


— Nu. 

— Rich şi Dink Moron au construit un analizor de poluare. 
Dink a copiat desenul dintr-o carte, şi l-am făcut din cutii de 
cafea şi chestii demontate de la maşini. E ascuns într-o 
fundătură. În 1978 aveau o scară a poluării aerului, numerotată 
de la unu la douăzeci. Pricepi? 

— Da. 

— Când ajungea la doişpe, uzinele, sau ce dracu producea 
poluarea, trebuiau să se închidă până la schimbarea vremii. A 
fost lege până în 1997, când Congresul Revizionist a abrogat-o. 
Silueta de pe pat se ridica într-un cot: Fac prinsoare că ştii pe 
mulţi cu astm, este? 

— Sigur ca da. Am avut şi eu. Asta-i din aer. Ce naiba, 
oricine ştie să stea în casă când o cald şi înnorat, şi nu bate pic 
de vânt... 

— Inversiune de temperatură, rosti mohorât Bradley. 

— ... şi mulţi fac astm, sigur că da. În august şi septembrie 
aerul e ca siropul de tuse. Da' cancerul pulmonar... 

— Ce spui tu nu-i astm. E emfizem. 

— Emfizem? 

Richards răsuci cuvântul pe toate feţele. Nu-i putea găsi o 
definiţie, deşi părea familiar. 

— i se umflă toate țesuturile din plămâni. Inspiri, şi inspiri, 
dar tot te sufoci. Este că ştii mulţi din ăştia? 

Richards se gândi. Ştia. Ştia pe mulţi care muriseră aşa. 

— Despre asta nu se vorbeşte, continuă Bradley, de parcă 
i-ar fi citit gândurile. Acum, în Boston nivelul de poluare este 
douăzeci într-o zi bună. Asta echivalează cu fumatul a două pa- 
chete de ţigări pe zi. Într-o zi nasoală ajunge şi la patruzeci şi 
doi. Ai bătrâni mor pe capete. Pe certificatele de deces scrie 
astm. Da' e din cauza aerului, numai şi numai a aerului. ŞI-I 
paradesc într-una, furnalele mari merg zi şi noapte. Aşa vor 
barosanii. Filtrele alea nazule de două sute de dolari sunt o por- 
cărie. Două bucăţi de material izolant şi la mijloc niţică vată 
mentolată. Atât. Singurele bune sunt alea de la General 
Atomics. Şi pe alea nu şi le pot permite decât barosanii. Nouă 
ne-au dat Lib-Veul ca să nu mai ieşim în stradă şi să mierlim fără 
necazuri. Cum îţi place? Cel mai ieftin filtru G-A de pe piaţă e 
şase mii de neodolari. Ala care l-am făcut lui Stacey, după carte, 
a costat zece dolari. Am folosit o fărâmă atomică mai mică de-o 


gămălie de ac. Am scos-o dintr-o proteză auditivă, pe care am 
cumpărat-o cu şapte dolari de la amanetări. 

Richards nu spuse nimic. Era uluit. 

— Când o să moară Cassie crezi c-o să scrie cancer pe 
certificatul de deces? Pe dracu, o să scrie astm. Altfel s-ar putea 
speria cineva. Cineva ar putea să-şi facă legitimaţie de cititor, şi 
să afle că din 2015, cancerul pulmonar a crescut cu şapte sute 
la sută. 

— Chiar aşa-i? Sau le inventezi acum? 

— Am citit într-o carte. Nenică, ne omoară. Lib-Veul ne 
omoară. E ca un scamator care te face să te uiţi cum cad 
fursecuri din decolteul asistentei, în vreme ce el scoate iepuri 
din pantaloni şi-i pune în pălărie. Se opri şi apoi adăugă visător: 
Uneori mă gândesc c-aş putea da totul în vileag, dac-aş vorbi 
zece minute la Lib-Ve. Să le spun. Să le arăt. Fiecare individ ar 
putea deţine un filtru, dacă Reţeaua ar dori-o. 

— Şi eu-i ajut, spuse Richards. 

— Asta nu-i vina ta. Eşti urmărit. 

Chipul lui Killian şi al lui Arthur M. Burns se înălţară înaintea 
lui Richards. Ar fi dorit să-i zdrobească, să-i calce în picioare. Ba 
şi mai bine, să le ia filtrele nazale şi să-i arunce în stradă. 

— Oamenii-s furioşi, rosti Bradley. Vreme de treizeci de-ani, 
au avut pică pe albi. Le trebuie doar un motiv. Un motiv... un 
motiv... 

Richards alunecă în somn, cu repetiţia în urechi. 

„+ 062 . 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards rămase toată ziua înăuntru, în vreme ce Bradley 
plecă să aranjeze cu maşina şi cu cel care avea s-o ducă în Man- 
chester. 

Bradley şi Stacey apărură pe la şapte, şi Bradley porni Lib- 
Veul. 

— Gata, nenică. Plecăm diseară. 

— Nu chiar acum? 

Bradley zâmbi fără voioşie. 

— Nu vrei să te vezi în cel mai populr program din America? 

Richards descoperi că voia, şi când apăru genericul 
Fugarului, privea fascinat. 

Din mijlocul unui spot strălucitor, într-un ocean de întuneric, 
Bobby Thompson se uita drept în camera de luat vederi. 


— Priviţi, rosti el. Acesta este unul dintre lupii ce umblă prin- 
tre noi. 

Pe ecran apăru un prim-plan uriaş al lui Richards. Rămase 
acolo câteva clipe, apoi se topi într-o altă imagine, de această 
dată a falsului John Griffen Springer. 

Din nou Thompson, cu o expresie gravă: 

— In seara aceasta, mă adresez în special locuitorilor 
Bostonului. leri după-amiază, cinci poliţişti au pierit într-o 
moarte înfiorătoare, în flăcările din subsolul Asociaţiei Tinerilor 
Creştini din Boston, ucişi de acest criminal care a pus o capcană 
vicleană, nemiloasă. Cine este el în astă-seară? Unde este el 
astă-seară? Priviţi-l! Ţineţi-l minte! 

Thompson dispăru şi începu prima din cele două casete 
filmate de Richards în decursul dimineţii. Stacey le expediase de 
la o cutie poştală de pe Commonwealth Avenue, din partea opu- 
să a oraşului. Recorderul fusese ţinut de bătrână, după ce 
acoperiseră cu cearşafuri ferestrele şi toate mobilele din 
cameră. 

— Pentru toţi care vă uitaţi acum, rosti apăsat imaginea lui 
Richards. Nu tehnicienii, nu tipii din vile - adică nu rahaţii. Voi, 
cei care locuiţi în Dezvoltări, şi-n ghetouri şi-n blocurile ieftine. 
Voi, cei din bandele de motociclişti. Voi, şomerii. Voi, puştii 
arestaţi pentru droguri pe care nu le aveţi şi crime pe care nu 
le-aţi comis, deoarece Reţeaua vrea să fie sigură ca nu vă 
adunaţi şi nu discutaţi împreună. Vouă vreau să vă spun despre 
o hotărâre criminală de-a vă lipsi până şi de... 

(Brusc, sunetul deveni un amestec de fluierături, pârâituri şi 
ţiuituri. După încă o clipă, dispăru complet. Buzele lui Richards 
se mişcau, dar nu se auzea nimic. 

— Se pare că s-a pierdut sonorul, interveni calm Bobby 
Thompson, dar n-avem nevoie să mai ascultăm delirurile 
anarhiste ale acestui criminal pentru a ne da seama cu cine 
avem de-a face, nu? 

— Nu! răcni publicul din sală. 

— Ce veţi face dacă-l vedeţi pe stradă? 

— ÎL RAPORTĂM! 

— Şi ce-o să facem noi, când îl vom găsi? 

— ÎL UCIDEŢI! 

Richards izbi cu pumnul în braţul şubred al singurului fotoliu 
din bucătăria-sufragerie. 


— Nenorociţii dracului! 

— Ce credeai, c-o să te lase pe post? întrebă batjocoritor 
Bradley. Nu, nenică. Mă şi mir c-au lăsat începutul. 

— Nu m-am gândit la asta... 

— Îmi dau seama. 

Începu a doua casetă. În ea, Richards le ceruse spectatorilor 
să intre în biblioteci, să solicite permise şi să afle adevărul. 
Citise o listă de cărţi referitoare la poluarea apei şi aerului pe 
care i-o dăduse Bradley. 

Imaginea lui Richards deschise gura. 

— Lua-v-ar dracu pe toţi, rosti imaginea. Buzele păreau că 
articulează alte cuvinte, însă câţi dintre cei două sute de 
milioane care urmăreau emisiunea aveau să-şi dea seama. 
Lua-i-ar dracu pe toţi poliţiştii. Lua-o-ar dracu pe Administraţia 
Jocurilor. O să-l ucid pe orice poliţist îmi iese-n cale. O să... 

Continua în acelaşi stil, iar lui Richards îi venea să-şi astupe 
urechile şi să fugă din cameră. Nu-şi dădea seama dacă vocea îi 
era imitată de cineva, sau era o sinteză făcută din benzi audio. 

Când caseta se sfârşi, ecranul se împărţi în două: chipul lui 
Thompson şi stop-cadrul lui Richards. 

— lată-l, vorbi Thompson. Bărbatul care va ucide. Bărbatul 
care va aţâţa o armată de infractori de-ai lui, ca să terorizeze 
străzile, să violeze, să incendieze şi să distrugă. Bărbatul care 
va minţi, va înşela, va ucide. Toate astea le-a mai făcut. 
Benjamin Richards! Glasul avea tonalitatea poruncitoare, de 
gheaţă a Vechiului Testament: Priveşti? Dacă da, să ştii că ţi 
s-au plătit banii însângeraţi. O sută de dolari pentru fiecare oră 
acum, cincizeci şi patru - de libertate. Şi un surplus de cinci sute 
de dolari. Câte o sută pentru fiecare din aceşti cinci bărbaţi. 

Pe ecran începură să apară chipuri de poliţişti tineri. 
Fotografiile fuseseră făcute probabil în decursul unui exerciţiu 
de absolvire al Academiei de Poliţie. Păreau adolescenţi, plini de 
viaţă şi speranţă, mişcător de vulnerabili. Foarte încet, o 
trompetă cânta onorul militar. 

— lar acestea..., acum vocea lui Thompson era scăzută şi ră- 
guşită de emoţie,... acestea erau familiile lor. 

Neveste surâzând, pline de speranţe. Copii făcuţi să 
zâmbească în faţa obiectivului. Mulţi copii. Îngheţat, îngreţoşat, 
dezgustat, Richards lasă capul în jos, apăsându-şi dosul palmei 
peste gură. 


Mâna caldă şi puternică a lui Bradley îl atinse pe gât. 

— Hei, nu! Nu, nenică. Asta-i şmecherie. Vrajă! Probabil c-au 
fost de fapt nişte duri d-ăia bătrâni... 

— Taci, spuse Richards. Taci. Taci. Te rog. Taci. 

— Cinci sute de dolari, vorbea Thompson, şi glasul îi era plin 
de o ură infinită şi dispreţ. Din nou pe ecran, chipul lui Richards, 
rece, dur, golit de orice sentimente cu excepţia unei expresii de 
sete de sânge. Cinci poliţişti, cinci neveste, nouăsprezece copii. 
Inseamnă cam şaptesprezece dolari şi douăzeci şi cinci de cenți 
pentru fiecare mort, văduvă şi orfan. Da, da, lucrezi ieftin, Ben 
Richards. luda a căpătat treizeci de arginţi, dar tu nu ceri nici 
măcar atât. Undeva, chiar în această clipă, o mamă îi spune 
băieţaşului ei că tăticul nu va mai veni niciodată acasă, 
deoarece un om rău şi lacom, cu un pistol... 

— Ucigaşul! O femeie plângea. Ucigaş nenorocit şi 
blestemat! O să te-omoare Dumnezeu! 

— Omorâţi-l! răcnea publicul, iar peste toţi glasul lui Thom- 
pson.: 

— Priviţi-l! Şi-a căpătat banii însângeraţi - dar cei care ridică 
sabia va pieri de sabie. Şi fie ca mâinile tuturor oamenilor să fie 
ridicate împotriva lui Benjamin Richards! 

Ură şi spaimă în toate vocile, transformându-se într-un vuiet 
scandând: Nu, n-aveau să-l raporteze. Aveau să-l linşeze dacă-l 
zăreau. 

Bradley stinse aparatul şi se întoarse către el. 

— Asta te-aşteaptă, nenică. Ce zici? 

— Poate c-o să-i omor, rosti gânditor Richards. Poate că, 
înainte să mă termine, o să sui la etajul nouăzeci al locului ăla 
şi-o să-i frig pe viermii care au făcut toate astea. Poate c-o să 
am bafta să-i rad pe toţi. 

— Termină! izbucni sălbatic Stacey. Nu mai vorbi de-asta! 

In cealaltă încăpere, Cassie îşi dormea somnul ei sedat, de 
moarte. 

„=. 061 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Bradley nu îndrăznise să facă găuri în portbagaj, aşa încât 
Richards se făcuse ghem, cu gura şi nasul lipite de punctuleţul 
luminos care era gaura cheii. Bradley scosese şi garnitura de 
etanşeizare interioară a capacului, şi pe-acolo mai răzbătea 
puţin aer. 


Perna de aer se ridică zgâlţâindu-se, şi Richards se izbi cu 
capul de capac. Bradley îi spusese că drumul avea să dureze cel 
puţin o oră şi jumătate, cu două sau poate mai multe opriri la 
punctele de control. Inainte de a închide portbagajul îi dăduse 
un revolver mare. k 

— Controlează cam o maşină din zece, Îi spusese. li deschid 
portbagajul, se uită peste tot. Şansele sunt bunicele, un'şpe la 
unu. Dacă n-ai baftă, rade câţiva porci. 

Maşina se legăna peste străzile desfundate ale oraşului 
interior. O dată se auzi răcnetul unui puşti şi bubuitul unui 
pietroi. După aceea, de jur împrejur zgomotele traficului şi tot 
mai multe opriri la semafoare. 

Richards stătea nemişcat, strângând uşor pistolul în mână, şi 
amintindu-şi cât de diferit arăta Bradley în costum. Era un Dillon 
Street sobru, la două rânduri, cenuşiu ca pereţii de bancă. Era 
completat cu o cravată maro şi un ac fin de aur cu emblema 
Asociaţiei Naţionale pentru Sprijinul Oamenilor de Culoare. 
Bradley făcuse saltul de la jerpelitul membru al unei bande 
(păzea, gravidele; avorturi garantate) la un om de afaceri 
distins, care ştia exact ce poziţie îi conferea culoarea pielii. 

— Arăţi grozav, spuse Richards. De fapt, e de-a dreptul 
incredibil. 

— Lăudat fie numele Domnului, completase mama. 

— Bănuisem că vei aprecia transformarea, prietene, rostise 
Bradley cu demnitate. Sunt managerul districtual al companiei 
Raygon Chemicals. Am iniţiat câteva afaceri prospere în această 
zonă. Bostonul este un oraş minunat. Oameni foarte sociabili. 

Stacey începuse să chicotească. 

— Gălăgia, cioară, se răstise Bradley. Altfel te bat de te caci 
pă tine. 

— li imiţi aşa dă bine, continuase Stacey să chicotească, 
neintimidat. leşti dat dracu' dă haios. 

Acum maşina coti la dreapta, pe o suprafaţă mai netedă, şi 
cobori într-o spirală. Erau pe o rampă de intrare. Fie pe 495, sau 
pe varianta ei. Richards simţea ace de tensiune în picioare. 

Unu la un'şpe. Nu-s şanse rele. 

Maşina mări viteza şi garda la sol, intră pe autostradă, apoi 
încetini brusc şi înainta lent. Teribil de aproape, un glas răcnea 
cu o regularitate monotonă: 

— Trageţi pe dreapta... pregătiţi permisul şi înmatricularea... 


trageţi pe dreapta... pregătiţi... 

Deja. Incepuse deja. 

Eşti periculos, nenică. 

Intr-atât de periculos încât să controleze o maşină din opt? 
Sau una din şase? Sau pe toate? 

Maşina se opri. Ochii lui Richards se mişcau aidoma unor 
iepuri încolţiţi. Strânse revolverul. 

... 060 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Vă rog să coborâţi, domnule, rostea vocea autoritară, 
plictisită. Permisul şi înmatricularea, vă rog. 

O portieră se deschise şi se închise. Motorul zumzăia 
încetişor, menţinând maşina la doi centimetri deasupra şoselei. 

— ... managerul districtual al companiei Raygon Chemicals... 

Bradley făcându-şi numărul. Dumnezeule, dacă n-avea 
actele care-i trebuiau? Dacă nu exista o Raygon Chemicals? 

Portiera din spate se deschise şi cineva începu să cotrobăie 
pe  banchetă. Se părea că polițistul („sau Garda 
Guvernamentală?” se întrebă Richards într-un colţ al minţii) era 
gata să se târască în portbagaj după el. Portiera se trânti. Pașii 
ocoliră maşina. Richards îşi umezi buzele şi strânse mai puternic 
arma. În faţa ochilor săi tremurară imagini de poliţişti morţi, 
chipuri angelice pe trupuri contorsionate, porcine. Se întrebă 
dacă polițistul avea să-l ciuruiască cu automatul când avea să-l 
vadă ghemuit acolo, ca o salamandră. Se întrebă dacă Bradley 
avea să încerce să fugă. Era pe punctul de-a urina în pantaloni. 
Nu mai făcuse aşa ceva de când era puşti, şi fratele lui îl gâdila 
până făcea pe el. Da, toţi muşchii de acolo, de jos, scăpau de 
sub control. Avea să pună glontele exact acolo unde se uneau 
fruntea şi nasul poliţistului, împroşcându-i creierii şi aşchii de 
craniu spre cer. 

„Alţi câţiva orfani. Da. Bun. lisus mă iubeşte, o ştiu, mi-o 
spune vezica. lisus Cristoase, ce face, demontează bancheta? 
Sheila, te iubesc atât de mult, dar cât te vor ţine şase miare? 
Poate un an, dacă nu te vor omori pentru ele. Apoi iarăşi pe 
stradă, în sus şi-n jos, traversând la colţ, legănându-şi şoldurile, 
flirtând cu portofelul gol. Hei, domnule, ţi-o fac şi p-asta, i-o 
pisicuţă curată, fetiţă, să te-n-văţ cum...” 

O palmă lovi capacul portbagajului, nepăsătoare, în trecere. 
Richards îşi înăbuşi un răcnet. Praf în nări, mâncărime în gâtlej. 


Biologia de liceu, stând în ultima bancă, scrijelind inițialele lui şi 
ale Sheilei pe pupitrul vechi: Strănutul este o funcție a muşchilor 
involuntari. 

„O să strănut de-o să răsune toată şoseaua, dar e chiar 
lângă mine şi-o să trag direct în muie şi...” 

— Ce aveţi în portbagaj? 

Glasul lui Bradley, glumet, uşor plictisit: 

— Un cilindru de rezervă care îmi face probleme. Am cheia în 
contact. Staţi s-o aduc. 

— Nu v-am cerut. 

Cealaltă portieră din spate se deschise; se închise. 

— Puteţi pleca. 

— Ţineţi-vă pe poziţie băieţi. Sper să-l prindeţi. 

— Dă-i drumul, domnule. Bagă viteză. A 

Cilindrii gemură. Maşina se înălţă şi acceleră. Incetini o dată 
şi probabil i se făcu semn să treacă. Richards fu zgâlţăit când 
vehiculul se ridică şi schimbă viteza. Răsuflarea îi ieşea în 
gemete slabe. Nu-i mai venea să strănute. 

„.. 059 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Drumul păru că dură cu mult peste o oră şi jumătate, şi au 
mai fost opriţi de două ori. Prima fusese o verificare de rutină a 
permisului. La următoarea, un poliţist cu glas tărăgănat şi glume 
imbecile discută o vreme cu Bradley despre blestemaţii ăia de 
comunişti pe motociclete care-i ajutau pe Richards, şi probabil 
că şi pe celălalt. Laughlin nu omorâse pe nimeni, dar se zvonea 
că violase o femeie în Topeka. 

După aceea, nimic altceva decât ţiuitul monoton al vântului 
şi protestele muşchilor lui îngheţaţi şi amorţiţi. Richards nu 
dormi, dar în cele din urmă creierul său extenuat îl împinse 
într-o semiconştienţă picotitoare. Slavă Domnului că în pernele 
de aer nu există monoxid de carbon. 

La un veac după ultimul filtru, maşina încetini şi coti pe o 
rampă de ieşire spiralată. Richards clipi cu greu şi se întrebă 
dacă avea să vomite. Pentru prima dată în viaţă, încerca rău de 
maşină. 

Parcurseseră o serie ameţitoare de bucle şi pante, care 
puteau constitui o schimbare de autostradă. Peste încă cinci 
minute, zgomotele oraşului reveniră. Richards încercă în 
repetate rânduri să-şi schimbe poziţia corpului, dar era 


imposibil. În cele din urmă renunţă, aşteptând inert să se 
termine totul. Braţul drept, prins sub el, amorţise de peste o oră. 
Acum era ca o bucată de lemn. ÎI putea atinge cu vârful nasului, 
şi simţea doar nasul apăsat. 

Virară la dreapta, merseră o porţiune în linie dreaptă, apoi 
cotiră din nou. Lui Richards i se urcă stomacul în gură, când 
maşina cobori o pantă abruptă. Ecoul cilindrilor îl anunţă că 
intraseră într-o incintă. Ajunseseră la garaj. 

Fără să vrea, un geamăt de uşurare îi scăpă printre buze. 

— Ai bonul, meştere? întrebă un glas. 

— Uite-l. 

— Rampa 5. 

— Mersi. 

Cotiră la dreapta. Urcară, se opriră, din nou la dreapta, după 
aceea la stânga. Trecură pe staționar, apoi maşina cobori pe sol 
cu un bufnet uşor, când motorul se opri. Sfârşitul călătoriei. 

Linişte, după care sunetul portierei lui Bradley, deschizându- 
se şi închizându-se. Paşii îi răsunară spre portbagaj, apoi licărul 
de lumină din faţa ochilor lui Richards dispăru când cheia intră 
în broască. 

— Mai eşti aici, Bennie? 

— Nu, croncăni el. M-ai uitat la ultimul post. Deschide-l dra- 
cului. 

— Aşteaptă o clipă. Acum nu-i nimeni aici. Maşina ta e 
parcată lângă noi. În dreapta. Poţi ieşi iute? 

— Nu ştiu. 

— Fă tot posibilul. Acum! 

Portbagajul se deschise, lăsând să pătrundă lumina slabă din 
garaj. Richards scoase un braţ, trecu un picior peste margine şi 
nu mai putu să facă nimic. Tot trupul îi era străbătut de crampe. 
Bradley îl apucă de o mână şi-l trase afară. Picioarele nu-l mai 
susțineau. Prinzându-l de subsuori, Bradley îl târî până la Wintul 
verde şi zgâriat. Deschise portiera din stânga, îl împinse pe 
Richards înăuntru şi trânti uşa. După câteva clipe, intră şi el. 

— Isuse, suspină adânc. Am ajuns, nenică. Am ajuns. 

— Îmhi, făcu Richards. Ca-n jocul acela, întoarce-te la căsuţa 
Start şi capeţi două sute de dolari. 

Fumară, ţigările lor scânteind precum nişte ochi în 
penumbră. O vreme, niciunul nu vorbi. 


n. 058 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Era gata s-o belim la primul filtru, spuse Bradley. Richards 
îşi masa braţul, încercând să-l repună în circulaţie. Avea 
impresia că fusese țintuit în cuie invizibile. 

— Gaboru ăla era gata să-l deschidă. Gata-gata. 

Suflă un nor uriaş de fum. Richards tăcea. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine. Scoate-mi portofelul. Încă nu m-ascultă braţul. 

Bradley flutură nepăsător din mână. 

— Mai târziu. Vreau să-ţi explic ce am aranjat cu Rich. 

Richards îşi aprinse o altă ţigară de la chiştocul primei. Îi 
furnicau vreo zece cârcei. 

— Ai rezervată o cameră pe Winthrop Street. Hotelul se nu- 
meşte Winthrop House. Pare o aiureală. Nu-i aşa. Te numeşti 
Ogden Grassner. Ţii minte? 

— Da. O să fiu recunoscut imediat. 

Bradley se întinse către bancheta din spate, luă o cutie şi o 
puse în poala lui Richards. Era lunguiaţă, cafenie, legată cu 
sfoară. Lui Richards i se părea că seamănă cu cele în care erau 
fracurile de închiriat. Îl privi întrebător pe Bradley. 

— Deschide-o. 

O deschise. O pereche de ochelari cu lentile groase, 
albăstrui, aşezaţi peste nişte haine negre. Richards puse 
ochelarii pe bord şi scoase hainele. Era anteriul unui preot. 
Dedesubt, pe fundul cutiei, mătănii, o Biblie şi un patrafir 
trandafiriu. 

— Un popă? întrebă Richards. 

— Exact. Te schimbi chiar aici. Te ajut eu. În spate ai o cârjă. 
Nu eşti orb, dar pe aproape. Te mai loveşti de unele. Ai venit în 
Manchester la o întrunire a sinodului în problema drogurilor. Ţii 
minte? 

— Da, încuviinţă Richards. Ezită, cu degetele pe nasturii 
cămăşii. Sub chestia asta mai port pantaloni? 

Bradley izbucni în râs. 

+ 057 ; 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Conducând maşina lui Richards, Bradley vorbea rapid: 

— În valiză ai un plic cu etichete poştale. Valiza e-n 
portbagaj. Pe etichete scrie: „După cinci zile, retur la Brickhill 
Manufacturing Company, Manchester, N.H.” Le-au făcut Rich 


c-un tip. Au o rotativă la sediul Cuţitarilor, pe Bolyston Street. În 
fiecare zi, bagi casetele într-o cutie cu etichete de-astea pe ea, 
şi-o pui la poştă. Noi le expediem din Boston. Le punem expres. 
La asta n-o să se gândească. 

Opri în faţa lui Winthrop House. 

— Maşina ţi-o duc eu în parcare. Nu-ncerca să pleci din Man- 
chester decât după ce-ţi schimbi deghizarea. Treb'e să fii 
cameleon, nenică. 

— Şi cam cât crezi c-o să fiu în siguranţă aici? întrebă 
Richards. 

Se gândi: „Sunt cu totul în mâinile lui.” 

Se părea că nu mai putea gândi raţional pentru sine. Avea 
impresia că-şi putea simţi oboseala mintală, aşa cum îţi simţi 
mirosul transpiraţiei. 

— Rezervarea-i pentru o săptămână. S-ar putea să ţină. Sau 
nu. E după inspiraţia ta. In valiză ai o adresă ş-un nume. Un 
gagiu din Portland, statul Maine. Te poate ţine o zi sau două. Te 
costă, da-i sigur. Treb'e s-o frig, nenică. Zona de staţionare e de 
cinci minute. leşi cu mangoţii. 

— Cât? 

— Şase sutare. 

— Rahat. Nici nu-ţi acoperi cheltuielile. 

— Ba da. Şi mai rămâne un mărunţiş şi pentru ai mei. 

— la un miar. 

— Nţ-ţ-ţ. O s-ai nevoie de mălai, gagiule. 

Richards îl privi neajutorat. 

— Să fiu al dracu, Bradley... 

— Dacă dai lovitura, mai trimite-ne. Bagă-ne un milion. Ne 
faci şi pe noi oameni. 

— Crezi c-o să reuşesc? 

Bradley surâse subţire fără să răspundă. 

— Atunci de ce? întrebă Richards. De ce faci atâtea? Pot 
înţelege că m-ai ascuns. Şi eu aş fi făcut-o. Însă tu le-ai forţat 
mâna prietenilor tăi. 

— Nu le pasă. Ei ştiu scorul. 

— Care scor? 

— Zero marcate, toate primite. Asta-i scorul. Dacă nu ne 
riscăm gâturile, pun laba pe noi. Nu ne pică nimic din cer. La fel 
de bine putem da drumul la gaze în casă, să punem Lib-Veul şi 
s-aşteptăm. 


— Cineva o să te omoare, spuse Richards. Cineva o să te 
toarne, şi o s-o mierleşti printr-un subsol. Sau dacă nu tu, atunci 
Stacey. Sau maică-ta. 

Ochii lui Bradley scânteiară o clipă. 

— Să ştii c-o să vină şi ziua. Ziua aia nasoală pentru viermii 
cu burţile umflate de fripturi. Să ştii că eu le văd sângele. Văd 
foc şi gloanţe. Morți care umblă şi vorbesc. 

— Oamenii au văzut chestii de-astea de două mii de ani. 

Se auzi băzâitul cronometrului de cinci minute, şi Richards 
se întinse către clanţă. 

— Mulţumesc, zise el. Altceva nu ştiu ce să zic... 

— Şterge-o, făcu Bradley, până nu m-amendează. Îl prinse 
de anteriu: şi când te găbjesc, rade câţi mai mulţi. 

Richards deschise portiera, apoi portbagajul ca să scoată 
valiza neagră dinăuntru. Bradley îi întinse o cârjă maronie. 

Maşina porni. Pentru o clipă, Richards rămase privind-o - cât 
mai miop cu putinţă, spera el. Stopurile clipiră o clipă la colţ, 
apoi automobilul dispăru, către parcarea unde Bradley avea s-o 
lase şi s-o ia pe cealaltă, pentru a reveni în Boston. 

Richards încercă o stranie senzaţie de uşurare, şi-şi dădu 
seama că era o simpatie faţă de Bradley - cât de fericit trebuie 
să fie c-o scăpat în sfârşit de mine! 

Se împiedică de prima treaptă a scării spre uşa lui Winthrop 
House, şi portarul îi sări în ajutor. 


n 056 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Trecură două zile. 

Richards îşi jucă perfect rolul - la urma urmei, de asta 
depindea viaţa lui. In ambele seri, cină în cameră. Se scula la 
şapte dimineaţa, citea Biblia în recepţie, apoi pleca la „întruniri”. 
Personalul hotelului îl trata cu o cordialitate degajată, dis- 
preţuitoare - atitudinea destinată clericilor miopi, şi stângaci 
(care achită anticipat nota de plată), în epoca aceasta a 
legalizării crimelor limitative, a războiului biologic în Egipt şi 
America de Sud, şi a celebrei „dacă-i al tău, îl poţi omorî” legi a 
avortului din Nevada. Papa era un bătrân senil de nouăzeci şi 
şase de ani, ale cărui proclamaţii bâlbâite referitoare la astfel de 
probleme constituiau momentul culminant al rubricii umoristice 
din cadrul programului de ştiri de la ora şapte. 

Richards îşi ţinea „întrunirile” într-un separeu de bibliotecă, 


unde, cu uşa încuiată, citea despre poluare. După anul 2002, 
numărul informaţiilor scădea, iar ceea ce exista nu prea se 
potrivea cu datele din perioada anterioară. Ca de obicei, 
guvernul făcea, cu întârziere, dovada unei analize eficiente. 

La amiază, frecventa un expres nu departe de hotel, ciocnin- 
du-se de consumatori şi scuzându-se într-una. Unii îi spuneau 
„Nu-i nimic, părinte”. Cei mai mulţi îl înjurau plictisiţi şi-l 
împingeau într-o parte. 

Serile şi le petrecea în cameră, cinând şi urmărind Fugarul. 
Dimineţile, în drum spre bibliotecă, expedia casetele. Legătura 
prin Boston părea că funcţionează perfect. 

Producătorii emisiunii adoptaseră o nouă tehnică pentru bru- 
ierea mesajelor lui despre poluare (insista cu ele, într-o frenezie 
- oricum, măcar surdo-muţii le puteau descifra): acum, 
spectatorii îi acopereau glasul printr-un vacarm de urlete, 
răcnete, obscenităţi şi înjurături. Intensitatea acestora creştea 
permanent; hidoasă până la nebunie. 

În lungile după-amieze, Richards se gândea că o schimbare 
nedorită îl cuprinsese în aceste cinci zile de permanentă fugă. 
Bradley era responsabil pentru asta - Bradley şi fetiţa. De atunci 
nu mai era singur, un proscris luptând pentru familia lui, oricând 
gata să fie anulat pentru totdeauna. Acum erau mai mulţi aici, 
agăţându-se de viaţa lui - inclusiv propria sa familie. 

Nu fusese niciodată un tip integrat în societate. Respinsese 
problemele sociale, cu dispreţ şi dezgust. Alea erau pentru 
fraieri şi tipi cu prea mulţi bani şi timp liber la dispoziţie, cum 
erau cretinoizii ăia de studenţi, cu insignele lor şi grupurile 
neo-rock. 

Tatăl lui dispăruse când Richards avea cinci ani. Nu şi-l 
amintea decât în imagini răzlețe, străfulgerate. Nu-l urâse 
niciodată pentru ceea ce făcuse. Inţelesese destul de bine că un 
bărbat care are de ales între mândrie şi responsabilitate va 
alege, aproape întotdeauna, mândria - dacă responsabilitatea îi 
răpeşte bărbăţia. Un bărbat nu-şi poate pierde vremea 
hoinărind, şi privind cum soţia lui îi câştigă hrana de toate zilele. 
Richards considera că dacă un bărbat nu poate face mai mult 
decât să fie peştele soţiei sale, atunci ar putea la fel de bine să 
sară pe geam. 

De la cinci până la şaisprezece ani, Richards bătuse strada 
împreună cu fratele lui, Todd. Maică-sa murise de sifilis pe când 


el avea zece ani, iar Todd şapte. După alţi cinci ani Todd fusese 
omorât, când se defectase frâna aerocamionului pe care-l 
încărca. Atât mama cât şi fiul sfârşiseră în Crematoriul Mu- 
nicipal. Vagabonzii îi spuneau Fabrica de Cenuşă, sau 
Scrumiera; erau cinici, dar neajutoraţi, ştiind că probabil ei înşişi 
aveau să sfârşească expiraţi din cuptoare în văzduhul oraşului. 
La şaisprezece ani, Richards rămase singur, muncind în schim- 
buri de opt ore, după şcoală. Şi în ciuda programului zdrobitor, 
încercase o panică permanentă provenită din faptul că se ştia 
singur şi expus. Se trezea uneori la trei dimineaţa în mirosul de 
varză al camerei, cu groaza cuibărită în adâncul cel mai străfund 
al sufletului. Era singur. 

Apoi se însurase, şi Sheila petrecuse primul an într-o tăcere 
mândră, în vreme ce prietenii lor (şi duşmanii lui Richards; îşi 
făcuse mulţi prin refuzul de-a participa la expedițiile de 
vandalizare în masă, alăturându-se unei găşti de cartier) 
aşteptau sosirea Rapidului din Uter. Când asta nu s-a întâmplat, 
interesul a scăzut. Au fost abandonaţi în acea stare particulară, 
rezervată noilor căsătoriţi în Co-Op City. Puţini prieteni şi un 
cerc de cunoştinţe ce ajungea de-abia la colţul străzii lor. Ri- 
chards nu era afectat din cauza asta; situaţia îi convenea. Se 
azvârlise cu totul în munca lui, cu o intensitate satisfăcută, 
lucrând ore suplimentare de câte ori putea. Salariul era prost, 
nu exista nici o şansă de promovare, şi inflaţia era galopantă - 
dar ei se iubeau. Continuaseră să se iubească... şi de ce nu? 
Richards era genul acela de bărbat singuratic care îşi poate 
permite să risipească uriaşe cantităţi de dragoste, afecţiune şi, 
poate, dominație psihică pentru femeia care şi-a ales-o. Până 
atunci sentimentele lui fuseseră aproape complet neatinse, în 
cei unsprezece ani de căsătorie, nu avuseseră niciodată o ceartă 
cu adevărat serioasă. 

Işi părăsise slujba în 2018, deoarece şansele de-a mai avea 
vreodată copii scădeau cu fiecare schimb petrecut înapoia 
învechitelor şi imperfectelor scuturi de plumb G-A. Poate că nu 
s-ar fi întâmplat mare lucru, dacă ar fi răspuns printr-o minciună 
la întrebarea şefului de echipă: „De ce pleci?” însă Richards îi 
răspunsese, simplu şi clar, ce credea el despre General Atomics, 
terminând printr-o invitaţie adresată şefului de echipă de-a lua 
scuturile gama şi a şi le introduce printr-un anumit orificiu al 
corpului. Discuţia se încheiase printr-o încăierare scurtă, 


sălbatecă. Şeful de echipă era bătăuş şi părea dur, însă Richards 
îl făcuse să tipe ca o femeie. 

Aşa începu ciuma. E periculos. Evitaţi-l. Dacă vă trebuie nea- 
părat un om, angajaţi-l o săptămână, apoi scăpaţi de el. In 
jargonul GA, Richards primise Cartonaşul Roşu. 

În următorii cinci ani, petrecu mult timp încărcând şi 
descărcând ziare, dar treptat şi aranjamentele acelea se răriră 
până dispărură. Lib-Veul ucisese cuvântul tipărit. Richards bătea 
străzile. Richards era pus pe drumuri. Richards muncea când şi 
când câte o zi. 

Marea mişcare a deceniului trecu pe lângă el ignorată, 
precum stafiile pentru un necredincios. Habar n-avea de 
Masacrul Gospodinelor din '24 până nu-i povesti nevastă-sa, la 
trei săptămâni după eveniment - două sute de poliţişti înarmaţi 
cu pistoale şi bastoane electrice alungaseră o armată de femei 
care voiau să pătrundă în Depozitele de Alimente Southwest. 
Şaizeci fuseseră ucise. Era vag conştient de faptul că în Orientul 
Mijlociu se foloseau gaze toxice. Însă nimic din toate acestea 
nu-l afecta. Protestele erau inutile. Violenţa era inutilă. Lumea 
era ceea ce era, şi Ben Richards trecea prin ea aidoma unei 
coase, fără să ceară nimic, căutând de lucru. Vâna o sută de 
munci mizerabile, de o zi sau o jumătate de zi. Curăţi mâzga 
gelatinoasă de sub poduri şi din şanţuri colectoare în vreme ce 
alţii de pe stradă, care în mod sincer credeau că-şi caută de 
lucru, nu făceau nimic. 

Frige-o, vierme. Şterge-o. Nu-i de lucru. leşi. la-o din loc. Dă-i 
bice. Pleacă. _ 

Apoi slujbele dispărură. Imposibil de găsit ceva. Intr-o seară, 
când Richards revenea acasă după o zi lipsită de succes, un 
bogătaş beat, într-o salopetă din mătase, îl acostă şi-i oferi zece 
neodolari dacă-şi dădea pantalonii jos, ca să poată vedea dacă 
într-adevăr vagabonzii aveau sulele de o jumătate de metru. 
Richards îl trântise pe jos cu un pumn şi fugise. 

Şi atunci, după nouă ani de încercări, Sheila rămase 
însărcinată. Lucrase în atomice, spuneau cei din clădire, îţi vine 
să crezi că lucrase şase ani în atomice şi o lăsase gravidă? Are 
să fie un monstru, spuneau cei din clădire. O s-aibă două 
capete, şi n-o să aibă ochi. Radiatie, radiație, vlăstarele ţi-s 
monştri... 

Dar în loc de aşa ceva, se născuse Cathy. Dolofană, perfectă, 


zbierând. Asistată de o moaşă de pe stradă, care primise 
cincizeci de cenți şi patru conserve de fasole. 

lar acum, pentru prima dată după moarta fratelui său era 
detaşat de orice. Nu mai exista nici o presiune asupra lui (nici, 
temporar, grija urmăririi). 

Gândurile şi furia i se îndreptară către Federaţia Jocurilor, cu 
uriaşul şi atotputernicul lor canal de comunicare cu întreaga 
lume. Grăsani cu filtre nazale, petrecându-şi serile cu păpuşele 
cu lenjeria din mătase. Să cadă ghilotina. Şi să cadă. Şi să cadă. 
N-avea cum să ajungă însă la ei. Se înălţau îndepărtați deasupra 
tuturor, aidoma Clădirii Jocurilor însăşi. 

Totuşi, deoarece, el era cine era, şi deoarece era singur şi în 
transformare, se gândi la asta. Nu-şi dădea seama, singur în 
cameră, că în vreme ce se gândea la asta rânjea ca un lup alb şi 
uriaş, al cărui rânjet în sine era îndeajuns pentru a strâmba 
străzile şi topi clădirile. Acelaşi rânjet pe care-l avusese în ziua 
aproape uitată când lovise un bogătaş şi fugise, cu buzunarele 
goale şi mintea arzând. 


n: 055 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Ziua de luni a fost exact ca duminică - nu mai exista nicăieri 
noţiunea unei anumite zile de repaus săptămânal - până la şase 
şi jumătate seara. 

Părintele Ogden Grassner comandase Meatloaf Supreme 
(bucătăria hotelului, care ar fi părut execrabilă oricui obişnuit cu 
ceva mai bun decât chiftelele de la expres şi tabletele 
concentrate, i se părea excepţională lui Richards) şi o sticlă de 
vin Thunderbird, şi se instalase să urmărească Fugarul. Prima 
jumătate, care se ocupase chiar de Richards, semăna perfect cu 
cele din zilele anterioare. Sunetul casetelor era acoperit de pu- 
blicul din studio. Bobby Thompson era civilizat dar virulent. În 
Boston începuse o razie masivă. Cei care-l adăposteau pe 
urmărit aveau să fie condamnaţi la moarte. Când începu 
reclama Reţelei, Richards zâmbi fără veselie. Nu era chiar aşa 
de rău; era chiar amuzant, într-un fel mai limitat. Putea rezista 
la orice, dacă nu-i mai transmiteau iarăşi pe poliţiştii morţi. 

A doua jumătate a emisiunii fu cu totul diferită. Thompson 
surâdea larg. 

— După ultimele casete expediate de monstrul cu numele 
Ben Richards, sunt încântat să vă comunic o veste bună... 


Îi găsiseră pe Laughlin. 

Fusese semnalat vineri la Topeka, dar scotocirea intensă a 
oraşului, făcută sâmbătă şi duminică, nu dăduse nici un rezultat. 
Richards bănui că Laughlin scăpase prin cordon aidoma lui. Insă 
azi după-amiază, Laughlin fusese văzut de doi puşti. Se 
adăpostise într-o barcă a Departamentului Rutier. Avea 
încheietura mâinii drepte ruptă. 

Puştii, Bobby şi Mary Cowles, zâmbeau larg camerei de luat 
vederi. Bobby Cowles era ştirb de un dinte. 

Thompson anunţă cu mândrie că Bobby şi Mary, „cetăţenii 
numărul unu ai Topekăi”, aveau să fie invitaţi mâine seară la 
Fugarul, pentru a li se înmâna Diplomele de Merit, o chitanţă de 
livrare pe viaţă de fulgi de ovăz, Funtwinks, şi câte un cec în 
valoare de o mie de neodolari, din partea lui Hizzoner, 
guvernatorul Kansasului. Spectatorii aclamară frenetici. 

Urmară imagini cu corpul lui Laughlin, ciuruit, scos din barca 
transformată în aşchii de tirul concentrat. Publicul aplaudă, 
huidui şi fluieră. A 

Richards se întoarse cu spatele. li era greață. Degete fine, 
invizibile îi apăsau tâmplele. 

Ca prin vată, auzi cuvintele. Trupul era expus în rotonda 
tribunalului Kansas. Deja se formase o coadă lungă de cetăţeni. 
Unul din poliţiştii participanţi la uciderea lui Laughlin declara că 
acesta nu opusese prea multă împotrivire. 

„Ce drăguţ din partea ta”, se gândi Richards, amintindu-şi de 
Laughlin, de glasul scârbit, privirea directă şi maliţioasă. 

O prietenă din copilărie. 

Acum rămăsese un singur cap de afiş. Capul de afiş era Ben 
Richards. Nu mai avea chef de Meatloaf Supreme. 

„.„ 054 E 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

În noaptea aceea avu un coşmar urât de tot, ceea ce era 
neobişnuit. Vechiul Ben Richards nu visa niciodată. 

Şi mai ciudat era faptul că el în vis nu exista ca personaj. 
Doar asista, invizibil. 

Odaia era neclară, cufundată în beznă la periferia vederii. Se 
părea că de undeva picura apă. Richards avea impresia că se 
găseşte la mare adâncime sub pământ. 

În centrul încăperii, Bradley stătea într-un scaun din lemn cu 
spătar drept, legat de mâini şi de picioare cu curele din piele. 


Fusese ras în cap. În jurul său se aflau siluete cu glugi negre. 
„Vânătorii”, îşi spuse Richards, cu groaza încolţindu-i în inimă. 
„Doamne Dumnezeule, ăştia-s Vânătorii.” 

— Nu-s io, zicea Bradley. 

— Ba da, tu eşti, frăţioare, spuse blând una din siluete şi vâri 
un ac în obrazul lui Bradley. 

Bărbatul urlă. 

— Tu eşti? 

— Suge-o! 

Un ac intră lin în ochiul lui Bradley şi fu retras picurând un 
fluid incolor. Ochiul lui Bradley se zbârci şi se teşi. 

— Tu eşti? 

— 'Te-n mă-ta! 

Un baston electric îi atinse ceafa. Bradley răcni iarăşi, şi 
firele de păr i se zbârliră. Părea caricatura grotescă a unui 
negru. 

— Tu eşti, frăţioare? 

— Filtrele nazale-ţi fac cancer, spuse Bradley. Sunteţi putrezi 
pe dinăuntru, labagiilor! 

Îi străpunseră celălalt ochi. 

— Tu eşti? 

Orb, Bradley începu să râdă. 

Una din siluetele cu glugă făcu un gest, şi din umbre 
apărură, veseli, Bobby şi Mary Cowles. Începură să se învârtă în 
jurul lui Bradley, cântând: 

— „Cui i-e frică de lupul cel rău, de lupul cel rău, de lupul cel 
rău?” 

Bradley începu să zbiere şi să se zbată în scaun. Părea că 
încearcă să-şi ridice braţele pentru a se feri. Cântecul devenea 
tot mai tare, mai răsunător. Copiii se schimbau. Capetele li se 
alungeau, întunecate de sânge. Gurile erau larg deschise şi 
înăuntru, sclipeau colţi ca nişte lame. 

— Zic! urla Bradley. Zic! Zic! Nu-s io! le Ben Richards! Zic! 
Doamne... oh... D-d-doamne... 

— Unde-i el, frăţioare? 

— Zic! Zic! le-n... 

Însă cuvintele erau acoperite de cântecul copiilor. Aceştia se 
năpusteau spre beregata încordată a lui Bradley, când Richards 
se deşteptă, asudat. 


n. 053 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Nu mai era de stat în Manchester. 

Nu ştia dacă de vină era vestea sfârşitului brutal al lui Laug- 
hlin, sau coşmarul, sau doar o presimţire. 

Însă marţi dimineaţă rămase în cameră, renunțând la 
bibliotecă. | se părea că fiecare minut petrecut acolo însemna 
apropierea tot mai rapidă de pieire. Privind pe geam, vedea un 
Vânător cu glugă neagră în pielea oricărui cerşetor bătrân, sau 
şofer cocoşat de taxi. Îl măcinau închipuirile unor ucigaşi depla- 
sându-se neauziţi spre camera lui. Simţea un ceas uriaş 
ticăindu-i în cap. 

La puţin timp după ora unsprezece dimineaţa, depăşi 
momentul de nehotărâre. Era imposibil să mai stea. Ştia că ei 
ştiau. 

Îşi luă bastonul, bocăni stângaci până la lift şi cobori în 
recepţie. 

— leşiţi, părinte Grassner? îl întrebă recepţionerul, cu 
obişnuitul său surâs plăcut, dispreţuitor. 

— Azi e liber, se adresă Richards către umărul bărbatului. 
Există un cinematograf în oraş? 

Ştia că sunt cel puţin zece, dintre care opt cu filme perverto 
tri-D. 

— Păi, răspunse recepţionerul. Vă recomand sala Central. Mi 
se pare că ei dau Disney... 

— Grozav, încuviinţă Richards şi în drum spre uşă se izbi de 
un ghiveci uriaş. 

La două cvartale depărtare de hotel, intră într-un magazin şi 
cumpără un sul uriaş de bandaj şi o pereche de cârje ieftine din 
aluminiu. Vânzătorul i le împacheta într-o cutie lunguiaţă, şi 
Richards sui într-un taxi. 

Maşina se găsea exact acolo unde fusese lăsată, şi dacă în 
garaj era vreo capcană, Richards n-o putut zări. Intră şi porni 
motorul. Avu o strângere de inimă când îşi dădu seama că 
numele de pe permisul de conducere era dat în urmărire, dar nu 
dură mult. Oricum, era convins că nu putea rezista unei 
cercetări mai atente. Dacă existau baraje pe şosea, trebuia să 
încerce să le forţeze. Asta însemna moarte curată, dar oricum ar 
fi fost ucis dacă-l reperau. 

Azvârli ochelarii lui Ogden Grassner în compartimentul 
bordului şi ieşi cu maşina, fluturând mâna nonşalant spre 


paznicul de la poartă. Acesta nici nu-şi clinti privirea de pe 
revista porno. 

Se opri pentru o încărcătură completă de aer comprimat, la 
staţia de viteză din marginea nordică a oraşului. Puştiul de 
serviciu era în toiul unei erupții vulcanice de acnee, şi era 
patetic în încercarea de-a evita să-l privească pe Richaras. 
Deocamdată, mergea bine. 

Trecu de Şoseaua 91 pe 17, şi de acolo pe un drum acoperit 
cu bitum care n-avea nici nume, nici număr. După cinci 
kilometri, trase pe un drum de ţară cu făgaşe, şi opri motorul. 

Reglând oglinda retrovizoare la unghiul convenabil, îşi 
bandajă capul cât putu mai repede. O pasăre ciripea într-una pe 
ramurile unui ulm cu aspect bolnăvicios. 

Nu prea rău. Dacă mai avea timp în Portland, putea adăuga 
un guler gipsat. 

Aşeză cârjele pe scaunul de alături şi porni. Peste patruzeci 
de minute, intra în sistemul de şosele din jurul lui Portsmouth. 
Apucă pe Şoseaua 95, şi scoase din buzunar biletul mototolit pe 
care i-l lăsase Bradley. Scrisese pe el cu un creion cu mâna 
moale, cu caracterele îngrijite ale autodidacţilor: 


Portland, State Street, nr. 94 
UŞA ALBASTRA PENSIUNE 
Elton Parrakis (& Virginia Parrakis). 


Pentru un moment privi adresa încruntat, apoi înălţă ochii. O 
pernă galben-cu-negru de poliţie trecea încetişor pe deasupra 
benzii a şasea, în paralel cu un vehicul de sol, blindat, pe banda 
întâia. Il încadrară câteva clipe, după aceea trecură mai departe 
schimbându-şi locurile într-un balet grațios. O patrulă obişnuită 
de circulaţie. 

Pe măsură ce kilometrii treceau, simţea în piept o senzaţie 
neplăcută, aproape nedorită de uşurare. Simultan, îi venea să 
râdă şi să vomite. 

„as 052 a 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Drumul până la Portland fu lipsit de incidente. 

Până ajunse la marginea oraşului, străbătând suburbiile din 
Scarborough (case de bogătaşi, străzi de bogătaşi, şcoli 
particulare pentru bogătaşi, înconjurate de garduri din sârmă 


electrică), sentimentul de uşurare începuse să dispară. Ei 
puteau fi oriunde. Puteau fi în jurul lui. Sau puteau să nu fie 
nicăieri. 

State Street era o zonă de clădiri vechi din piatră mâncată 
de timp, nu departe de un parc neîngrijit, cu aspect de junglă - 
un refugiu, se gândi Richards, pentru hoţii, amanţii, drogaţii şi 
derbedeii orăşelului. Nimeni nu s-ar fi aventurat pe State Street 
după căderea întunericului, fără tovărăşia unui câine poliţist, 
sau a câţiva prieteni de gaşcă. 

Numărul 94 era un imobil dărăpănat, cu zidurile afumate, cu 
străvechi obloane verzi trase peste ferestre. Lui Richards, casa i 
se părea că seamănă cu un bătrân bolnav de cataractă. 

Opri lângă trotuar şi cobori. Strada era presărată cu 
autovehicule pneumatice abandonate, unele într-atât de 
ruginite încât erau doar nişte maldăre de fiare. Pe o latură a 
parcului, un Studebaker zăcea pe o parte, precum un câine 
mort. Evident, acesta nu era un cartier frecventat de poliţie. 
Dacă-ţi părăseai maşina, în cinsprezece minute se strângea 
lângă ea un grup de băieţi slabi, cu ochi cenuşii, scuipând 
mereu. După jumătate de oră, unul din ei apărea cu rângi, chei 
şi şurubelniţe. Le treceau de la unii la alţii, le comparau, le 
învârteau între degete, se prefăceau că se luptă între ei. Le 
ridicau în sus, gânditori, de parcă apreciau vremea, sau 
recepţionau prin intermediul lor misterioase transmisiuni radio- 
fonice. După o oră, maşina nu mai era decât o carcasă, fără 
ventile, cilindri şi chiar volan. 

Un băieţaş alergă spre Richards, tocmai când acesta îşi 
aranja cârjele. Nişte cicatrici strălucitoare, încreţite de arsură îi 
preschimbau unul din obraji într-o oroare Frankenstein. 

— Scag, şefu'? A-ntâia. Te bagă-n boală. 

Chicoti înfundat, pielea neregulată, zbârcită, a feţei arse 
strâmbându-se grotesc. 

— Frige-o, îl repezi Richards. 

Băiatul încercă să-i dea un şut într-una din cârje, şi Richards 
descrise cu ea un arc, lovindu-l peste şolduri. O luă la goană, 
înjurând. 

Încet, şchiopată până la treptele din piatră tocite şi privi uşa. 
Cândva fusese albastră, însă acum vopseaua se decolorase şi se 
jupuise, căpătând culoarea cerului din deşert. Cândva existase 
şi un clopoțel, dar vreun vandal avusese grijă de el, folosind o 


daltă. 

Richards ciocăni şi aşteptă. Nimic. Ciocăni din nou. 

Era de-acum spre amurg, şi frigul înainta încetişor pe stradă. 
Slab, din parcul de dincolo de cvartal, răsuna zgomotul sec al 
crengilor despuiate de frunze. 

Nu locuia nimeni aici. Era timpul să plece. 

Totuşi mai ciocăni o dată, în mod straniu convins că înăuntru 
era cineva. 

lar de data aceasta fu răsplătit cu târşitul greoi al unor 
papuci. O pauză în dreptul uşii. Apoi: 

— Cine-i? Nu cumpăr nimic. Pleacă. 

— Mi s-a spus să vin aici, rosti Richards. 

O ferestruică se deschise scârţâind scurt şi se întrevăzu un 
ochi căprui. După aceea, ferestruica se trânti, închizându-se. 

— Nu te cunosc. 

O respingere clară. 

— Mi s-a spus să întreb de Elton Parrakis. 

Fără tragere de inimă: 

— Ah. Eşti unu de-ăia... 

Înapoia uşii, începură să se răsucească chei, să se tragă 
zăvoare, unul câte unul. Lanţuri se desfăcură. Clinchetul unei 
încuietori Yale, apoi al alteia. Clang-ul barei solide retrasă din 
poziţia ei de-a curmezişul. 

Uşa se deschise şi Richards văzu o femeie sfrijită, fără sâni, 
şi cu nişte palme uriaşe, noduroase. Chipul ei nu era ridat, 
aproape îngeresc, însă părea că recepţionase sute de invizibile 
upercuturi, laterale şi croşeuri într-un meci de box cu timpul 
însuşi. Poate că timpul câştiga, însă femeia nu se dădea bătută 
cu uşurinţă. Avea aproape doi metri înălţime, chiar şi în papucii 
fără tocuri, iar arterita transformase genunchii în buturugi. Părul 
îi era strâns într-un turban de baie. Ochii căprui, privind de sub o 
frunte boltită (chiar şi sprâncenele se agăţau de pantă aidoma 
unor disperate tufişuri alpine, luptând cu altitudinea şi 
ariditatea) erau inteligenţi şi agresivi, uitându-se cu ceea ce 
putea fi teamă sau furie. Mai târziu, Richards avea să înţeleagă 
că femeia era pur şi simplu derutată, speriată, clătinându-se pe 
muchia nebuniei. 

— Sunt Virginia Parrakis, rosti ea sec. Mama lui Elton. Intră. 

„=. 051 k 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 


Nu-l recunoscu decât când îl duse în bucătărie, să 
pregătească ceai. 

Casa era veche, dărăpănată şi întunecoasă, mobilată într-un 
stil pe care-l recunoscu imediat din propriul său mediu: Gunoaie 
moderne. 

— Elton lipseşte deocamdată, spuse ea, preocupată de ceai- 
nicul de aluminiu de pe arzător. 

Aici lumina era ceva mai bună, dezvăluind petele maronii 
care  împestriţau tapetul, muştele moarte, pe pervazuri, 
suveniruri ale verilor trecute, linoleumul vechi brăzdat de dungi 
negre, teancul de ambalaje ude de sub sifonul care picura. Se 
simţea un iz de dezinfectant care-l făcea pe Richards să-şi 
aducă aminte de saloanele bolnavilor incurabili. 

Femeia traversă bucătăria şi degetele ei butucănoase 
căutară cu dificultate prin grămada de obiecte de pe servantă, 
până găsiră două pliculeţe de ceai dintre care unul nefolosit. Pe 
acela îl căpătă Richards. Nu fu surprins. 

— Lucrează, continuă ea, subliniind cuvântul şi transformân- 
du-l aproape într-o acuzaţie. Vii de la individul ăla din Boston 
căruia Eltie îi scrie despre poluare, aşa-i? 

— Da, doamnă Parrakis. 

— S-au întâlnit în Boston. Elton al meu repară automate 
publice. Se umflă în pene pentru o clipă, apoi începu lenta 
traversare a dunelor de linoleum, spre aragaz: Eu i-am zis lui 
Eltie că ce face Bradley nu-i legal, i-am spus că poate însemna 
închisoarea, sau chiar mai rău. Nu m-ascultă. N-o ascultă pe 
mama lui. Zâmbi cu o dulceaţă întunecată: Ştii, dintotdeauna lui 
Elton i-a plăcut să construiască. Când era puşti, a construit în 
pom o casă cu patru camere. Asta înainte să ne taie ulmul. Da' 
coloratul ăla a venit cu ideea să construiască în Portland o staţie 
de control a poluării. 

Puse pliculeţele în ceşti şi rămase cu spatele la Richards, în- 
călzindu-şi mâinile deasupra arzătorului, 

— Ei îşi scriu. l-am spus că poşta nu-i sigură. l-am zis, o să 
ajungi la închisoare sau chiar mai rău. Şi el mi-a zis, nu, mamă, 
scriem cifrat. El îmi cere o duzină de mere, eu îi răspund că lui 
unchiu' nu-i merge bine. l-am spus: Eltie, tu crezi că ei nu pot 
descifra chestiile astea? Nu m-ascultă. Eh, înainte mă asculta. 
Nu-mi ieşea din vorbă. Da' s-au schimbat lucrurile. De când a 
ajuns la pubertate, s-au schimbat lucrurile. Reviste porno sub 


pat şi toate chestiile a/ea. Acum, coloratul ăla. Pe tine te-au 
prins tot cu de-astea, nu? Smoguri şi carcinogene, şi-acum te 
urmăresc, nu? 

— Eu... 

— Nu contează! se răsti ea către fereastră. 

Afară se zărea o curticică plină cu fiare ruginite, anvelope şi 
magazia de lemne. 

— Nu contează! repetă ea. Coloraţii sunt de vină. Se răsuci 
spre Richards, iar ochii îi erau adumbriţi, furioşi şi derutanţi: Am 
şaizeci şi cinci de ani, dar aveam numai nouăsprezece ani când 
a început totul. Era o mie nouă sute şaptezeci şi nouă, şi 
coloraţii erau peste tot! Peste tot! Da, aşa erau! răcni ea brusc, 
de parcă Richards ar fi contrazis-o. Peste tot! l-au trimis la şcoli 
cu albii. Le-au dat funcţii în guvern. Radicali, scandalagii şi 
rebeli. Nu-s atât de... 

Se opri, ca şi cum vorbele i-ar fi fost retezate. Se holba la 
Richards, văzându-l pentru prima dată. 

— Indură-te Doamne, şopti ea. 

— Doamnă Parrakis... 

— Nu! articula cu o voce răguşită de frică Nu! Nu! O, nu! 

Incepu să se apropie de el, oprindu-se lângă dulap, pentru a 
lua din rastel un cuţit de măcelărie, lung şi sclipitor. 

— Afară! Afară! Afară! 

Richards se sculă şi începu să se retragă încetişor, mai întâi 
prin holul dintre bucătărie şi sufrageria întunecată, apoi prin 
sufragerie. 

Observă pe hol un telefon public vechi, de pe vremea când 
casa fusese mult mai populată. Uşa Albastră, Pensiune. Când se 
întâmplase asta? Cu douăzeci de ani în urmă? Cu patruzeci? 
Inainte, sau după ce coloraţii au început să invadeze totul? 

Tocmai pornise către uşa de ieşire, când o cheie scârţâi în 
broască. Amândoi încremeniră, de parcă o forţă cerească oprise 
acţiunea pentru a se hotărî ce avea să urmeze. 

Uşa se deschise şi intră Elton Parrakis. Era extrem de gras şi 
părul blond, lipsit de strălucire, era pieptănat spre spate în bucle 
copilăreşti, dezvelind un chip rotund de băieţel permanent 
uimit. Purta uniforma albastru-aurie a Companiei Yendo-Sperdo. 
O privi atent pe Virginia Parrakis. 

— Lasă cuțitul, mamă. 

— Nu! răcni femeia, dar deja recunoaşterea înfrângerii 


începuse să-i boţească faţa. 

Parrakis închise uşa şi se îndreptă spre ea. Avea un mers 
legănat. 

Femeia se trase înapoi. 

— Trebuie să-l alungi, fiule. E omul ăla rău. E Richards ăla. 
Asta înseamnă închisoare, sau mai rău. Nu vreau să ajungi la în- 
chisoare! 

Începu să bocească, scăpă cuțitul şi se prăbuşi în braţele 
băiatului 

El începu s-o legene încetişor. 

— N-ajung la închisoare, îi spuse. Haide, mamă, nu mai 
plânge. Te rog, nu mai plânge. 

Zâmbi spre Richards peste unul din umerii gârboviţi care 
tresăreau - un zâmbet stânjenit de tipul îmi-pare-tare-rău. 
Richards aşteptă. 

— Aşa, rosti Parrakis când suspinele se opriră. Domnul 
Richards este un bun prieten al lui Bradley Throckmorton, şi va 
sta la noi câteva zile, mamă. 

Ea începu să zbiere, şi Parrakis îi astupă gura cu palma, 
strângând din ochi. 

— Da, mamă. Da, aşa va fi. Eu o să-i duc maşina în parc, s-o 
aranjez. Şi tu o să te duci mâine dimineaţă la poştă cu un 
pachet ce trebuie expediat în Cleveland. 

— Boston, spuse automat Richards. Casetele merg în 
Boston. 

— Acum merg în Cleveland, surâse răbdător Elton Parrakis. 
Bradley e dat în urmărire. 

— Dumnezeule! 

— Şi tu o să fii urmărit, ţipă doamna Parrakis. Şi pe tine-o să 
te prindă! Eşti prea gras! 

— Mamă, îl conduc pe domnul Richards la etaj, să-i arăt 
camera lui. 

— Domnul Richards? Domnul Richards? De ce nu-i spui pe 
numele lui adevărat? Otravă! 

Tânărul se desprinse cu blândeţe din braţele ei, şi Richards îl 
urmă ascultător pe scara neluminată. 

— Aici sus sunt multe camere, îi explică Parrakis, gâfâind 
uşor. Cu mulţi ani în urmă - când eram puşti - a fost un hotel cu 
pensiune. De sus poţi supraveghea strada. 

— Poate c-ar fi mai bine să plec. Dacă au dat de urma lui 


Bradley, s-ar putea ca mama ta să aibă dreptate. 

— Aici e camera, rosti Parrakis şi deschise uşa unei odăi cu iz 
de mucegai. Se părea că nu auzise cuvintele lui Richards. Mă 
tem că nu-i prea grozav, dar... Îl privi pe bărbat cu răbdătorul lui 
zâmbet nu-vreau-să-supăr-pe-nimeni: Poţi rămâne cât doreşti. 
Bradley Throckmorton este cel mai bun prieten pe care l-am 
avut vreodată. Zâmbetul se crispa puţin: Singurul prieten pe 
care l-am avut vreodată. De mama o să am eu grijă. Nu-ţi face 
probleme. 

— Mai bine să plec, repetă Richaras. 

— Nu prea poţi. Bandajul ăsta n-a păcălit-o nici pe mama. O 
să-ţi duc maşina într-un loc sigur, domnule Richards. Discutăm 
mai târziu. 

leşi grăbit. Richards observă că fundul pantalonilor 
strălucea. Părea că lăsase în cameră un miros vag de scuze. 

Împingând puţin într-o parte storul cel verde, Richaras îl zări 
pe tânăr ieşind pe trotuarul crăpat şi urcând în maşină. Apoi 
cobori. Se grăbi în casă, şi Richards simţi un fior de teamă. Păşi 
greoi, urcând treptele. Uşa se deschise şi Elton surâse: 

— Nu te speria, rosti el. Nu sunt un agent secret prea 
grozav. Am uitat cheile. 

Richards i le dădu şi încercă o glumă: 

— O jumătate de agent secret e mai bună decât nimic. 

Atinse o coardă sensibilă, sau nici un fel de coardă; Elton 
Parrakis îşi purta în mod limpede propriile suferinţe, şi Richards 
aproape că putu auzi glasurile fantomatice, batjocoritoare ale 
copiilor, strigăte care aveau să-l urmeze veşnic, ca bărcuţele 
unui remorcher. 

— Mulţumesc, adăugă el încet. 

Parrakis plecă şi dispăru cu maşina lui Richaras. 

Richards luă cuvertura de pe pat şi se întinse încetişor, 
respirând adânc şi privind doar plafonul. Patul părea că-l 
cuprinde într-o îmbrăţişare umedă, perversă, chiar şi prin 
cearşaf şi haine. Izul de mucegai îi intra în nări. 

La parter, mama lui Elton plângea. 

„=: 050 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Moţăi puţin, dar nu putu adormi. Afară se întunecase 
aproape de tot când auzi pe scara paşii grei ai lui Elton. De-a 
dreptul uşurat, îşi cobori picioarele pe duşumea. 


Parrakis ciocăni, apoi intră. Se schimbase într-un gigantic 
tricou de sport şi jeanşi. 

— Gata, îi spuse. Am dus-o în parc. 

— N-o s-o facă bucăţi? 

— Nu, i-am montat o şmecherie. O baterie şi două cleme. 
Oricine pune mâna sau ranga pe ea, e curentat şi declanşează 
alarma. E foarte bună. Eu am făcut-o. 

Se aşeză cu un suspin adânc. 

— Ce-i chestia cu Cleveland? întrebă Richards (descoperise 
că cel mai simplu era să-l întrebe într-una pe Elton). 

Parrakis înălţă din umeri. 

— Ah, e un tip aşa, ca mine. L-am întâlnit odată în Boston, la 
bibliotecă, cu Bradley. Clubul nostru cu poluarea. Cred că mama 
ţi-a spus câte ceva. 

Îşi frecă palmele şi zâmbi trist. 

— Mi-a zis ceva. 

— E puţin... sclerozată. De vreo douăzeci de ani, nu prea mai 
înţelege ce se întâmplă. Este permanent speriată. Doar eu i-am 
rămas pe lume. 

— O să-l prindă pe Bradley? 

— Nu ştiu. Are o... reţea destul de bună. 

Totuşi privirea lui o evită pe a lui Richaras. 

— Ai... 

Uşa se deschise şi apăru doamna Parrakis. Încrucişă braţele 
şi zâmbi, însă ochii îi erau terorizaţi. 

— Am chemat poliţia, rosti ea. Acum trebuie să pleci. 

Faţa lui Elton căpătă o culoare alb-gălbuie. 

— Minti. 

Richards sări în picioare, apoi se opri, ascultând cu capul 
aplecat, într-o parte. 

Slab, crescând, nişte sirene. 

— Nu minte, spuse el. 

ÎI cuprinsese o senzaţie de inutilitate dezgustată; înapoi, la 
căsuţa Start. 

— Du-mă la maşină. 

— Minte, insistă Elton. 

Se sculă, aproape atinse braţul lui Richards, dar îşi retrase 
degetele de parcă bărbatul l-ar fi putut arde. 

— Sunt pompierii. 

— Du-mă la maşină. Repede. 


Sirenele se auzeau acum mai puternic, înălțându-se şi 
coborând, plângăreţe. Sunetul îl copleşea pe Richards cu o 
oroare de coşmar, închis aici cu doi nebuni în timp ce... 

— Mamă... 

Chipul tânărului era contorsionat, implorator. 

— Eu i-am chemat! Tugşi, şi-i înhăţă unul din braţele groase, 
încercând parcă să-l zgâlţăie: A trebuit! Pentru tine! Coloratul 
ăla te-a dat peste cap! O să zicem c-a intrat peste noi şi-o să 
încasăm recompensa... 

— Haide, mârâi Elton spre Richards şi încercă să se 
elibereze. 

Femeia se agăţase însă cu încăpățânare, precum un căţeluş 
hărţuind un cal de povară. 

— Trebuie! Trebuie să termini cu nebunii ăştia de radicali, 
Eltie! Trebuie să... 

— Eltie! răcni el. E/tie! 

O împinse cu toată forţa. Femeia se împletici de-a 
curmezişul odăii şi căzu pe pat. 

— Repede, făcu Elton, cu ochii chinuiţi şi înspăimântați. Hai 
repede. 

Se prăbuşiră în josul scărilor şi năvăliră pe uşa din faţă. Elton 
galopând cu paşi uriaşi. Reîncepuse să gâfâie. 

lar de la etaj, răzbătând atât prin fereastra închisă cât şi prin 
uşa deschisă de la parter, ţipătul doamnei Parrakis se 
transformă într-un răcnet, ce se contopi cu sirenele apropi- 
indu-se: 

— AM FĂCUT-O PENTRU TIIIINEEEEE... 

„=. 049 : 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Propriile lor umbre îi urmăriră în josul străzii, spre parc, cres- 
când şi micşorându-se după cum se apropiau şi treceau pe 
lângă felinarele G-A, protejate de colivii din sârmă. Elton Par- 
rakis răsufla aidoma unei locomotive, cu gâfâieli şi şuierături 
zgomotoase. 

Traversară strada şi deodată, pe celălalt trotuar, farurile îi 
decupară din întuneric. Girofarul albastru sclipi şi maşina poliţiei 
frână brusc, ţiuitor, la o sută de metri depărtare. 

— RICHARDS! BEN RICHARDS! 

O voce bubuind prin staţia de amplificare. 

— Maşina... 'nainte... vezi? gâfâi Elton. 


Richards de abia o putu distinge. Elton o adăpostise bine, 
sub un pâlc de mesteceni, lângă lac. 

Maşina poliţiei reveni la viaţă, roţile din spate lăsând cauciuc 
ars pe asfalt, şi motorul cu benzină urlând supraturat. Ţâşni pe 
trotuar, măturând cu farurile cerul, şi se năpusti către ei. 

Richards se întoarse către ea, simțindu-se brusc detaşat, 
calm, aproape anesteziat. Scoase din buzunar pistolul lui 
Bradley, continuând să se retragă. Nu se zăreau alte maşini. 
Doar aceasta. Vuia spre ei, peste solul golaş al parcului, roţile 
din spate zvârlind îndărăt bulgări mari de pământ negru. 

Trase două focuri în parbriz. Se crăpă, dar, nu se sparse. În 
ultima clipă, Richards sări în lateral şi se rostogoli. Simţi pe 
obraji iarba veştedă a lui octombrie. Se ridică în genunchi şi mai 
trase două gloanţe în spatele maşinii, apoi acesta se întoarse în 
forță derapând, lumina albastră de pe capotă preschimbând 
noaptea într-un coşmar dement. Echipajul de poliţie se găsea 
între el şi perna de aer, însă Elton sărise în cealaltă direcţie şi 
acum se chinuia să decupleze dispozitivul anti-furt. 

Maşina poliţiei pornise din nou, şi colegul şoferului ieşise pe 
jumătate prin geamul portierei. Un ţăcănit înfundat sparse 
noaptea. Un pistol-mitralieră. În jurul lui Richards, gloanţele sfre- 
deliră solul într-un desen lipsit de sens. Pământul ţâşni, lovindu-l 
în obraji şi frunte. 

Ingenunche, ca pentru rugăciune, şi trase tot în parbriz. De 
data aceasta, glontele îl străbătu. 

Maşina era în faţa lui... 

Sări în stânga, şi bara de protecţie ranforsată îi izbi piciorul 
stâng, rupându-i glezna, şi dezechilibrându-l, trântindu-l pe 
burtă. 

Motorul maşinii urlă, schimbând vitezele şi virând aproape 
pe loc. Farurile îl pironiră, întunecând totul în jurul lui. Richards 
încercă să se scoale, dar glezna nu-i rezistă. 

Gâfâind şi încercând să-şi regăsească suflul, privi cum 
silueta maşinii creştea din nou, apropiindu-se. Totul deveni ireal, 
amplificat. Trăia într-un delir de adrenalină şi orice mişcare i se 
părea lentă, cumpănită. Maşina era aidoma unui bizon uriaş şi 
orb. 

Mitraliera ţăcăni iarăşi, şi de data aceasta un glonte îl lovi în 
braţul stâng, răsturnându-l. Maşina încercă să vireze şi să-l calce 
şi pentru o clipă îl zări limpede pe cel de la volan. Trase un foc şi 


parbrizul se spulberă. Maşina derapă lent, cu roţile scârţâind, 
apoi se dădu peste cap, zdrobindu-şi acoperişul, şi 
răsturnându-se pe o parte. Motorul se înecă, şi în tăcerea 
bruscă, aproape şocantă, se auzi limpede radioul de la bord. 

Richards tot nu se putea ridica în picioare, aşa încât începu 
să se târască spre vehiculul său. Parrakis era deja înăuntru şi 
încerca să-l pornească, dar în panica lui uitase pesemne să 
deschidă ventilele de siguranţă; de fiecare dată când răsucea 
cheia se auzea doar tusea aerului în camere. 

Noaptea începu să fie sfâşiată de sirene. 

Mai avea încă cincizeci de metri până la maşină, când Elton 
pricepu ce se întâmplă şi deschise ventilele. Când întoarse cheia 
motorul începu să păcăne şi perna de aer pluti spre Richards. 

Se ridică pe jumătate, smulse portiera şi se târî înăuntru. 
Parrakis coti la stânga spre Şoseaua 77 care intersecta State 
Street undeva după parc, cu scutul vehiculului la numai doi 
centimetri deasupra străzii, îndeajuns de jos ca să se agaţe şi 
rupă. 

Elton inspira guri uriaşe de aer şi le expira cu atâta putere 
încât buzele îi tremurau precum nişte aripioare. 

înapoia lor două echipaje de poliţie scrâşniră de după un 
colţ, porniră girofarurile şi începură urmărirea. 

— N-avem destulă forţă! răcni Elton. N-avem viteză... 

— Ei sunt pe roţi! urlă la rândul lui Richards. la-o prin mai- 
danul ăla! 

Virară la stânga, şi se izbiră violent cu capetele de plafon 
când traversară trotuarul. Răpăielile aerului comprimat le 
blocară transmisia. 

Maşinile de poliţie se iviră imediat înapoia lor şi deschiseră 
focul. Richards auzi degete de oţel perforând tabla capotei. Gea- 
mul din spate se sparse cu un zgomot asurzitor, împroşcându-i 
cu cioburi. 

Urlând, Elton izbuti să cotească la stânga, apoi la dreapta. 

Una din maşinile de poliţie, cu peste o sută la oră, se năpusti 
peste bordura trotuarului. Se legănă nebuneşte, razele albastre 
rotitoare străpungând bezna cu fulgere demente, după care se 
înclină pe o parte şi căzu, hârşâindu-se prin resturile şi 
gunoaiele maidanului, până ce o scânteie îi atinse rezervorul 
perforat. Explodă albă, ca o flacără de magneziu. 

A doua maşină revenise pe stradă în urmărirea lor. Avea să 


recâştige foarte repede terenul pierdut. Maşinile de sol cu 
combustie internă erau aproape de trei ori mai rapide decât 
pernele de aer. lar dacă un vehicul pneumatic încerca să iasă de 
pe şosea, terenul neregulat de sub duze îl putea răsturna, aşa 
cum fusese gata să se întâmple când suiseră pe trotuar. 

— La dreapta! zbieră Richards. 

Parrakis execută un alt viraj zgâlţâitor, ce-ţi ridica stomacul 
în gură. Intraseră pe Şoseaua 1; privind în depărtare, Richards 
vedea că în curând aveau să fie obligaţi să urce în susul rampei 
de intrare spre Bariera de Coastă. Acolo nu mai aveau cum 
scăpa; acolo îi aştepta moartea. 

— Întoarce! Întoarce, fir-ar a dracu! Pe-acolo! 

Pentru o clipă, maşina poliţiei dispăruse înapoia lor, pierdută 
după un colţ. 

— NU! Nu! Parrakis începuse să se bâlbâie: l-o fundătură! 

Richards se întinse şi trase de volan, şi cu acelaşi gest 
îndepărtă mâna lui Elton de pe clapeta de aer. Vehiculul patină 
într-un viraj aproape la nouăzeci de grade. Ricoşară din zidul 
clădirii aflată la stânga intrării în fundătură. Botul turtit izbi un 
maldăr de gunoaie, tomberoane şi lăzi rupte. Înapoia lui era un 
alt zid. 

Şocul îl aruncă pe Richards în bord, şi nasul i se sparse cu 
un pocnet sec, azvârlind un şuvoi de sânge. 

Maşina stătea de-a curmezişul fundăturii; unul din trei 
cilindri tuşea. Parrakis era o grămadă tăcută, inertă peste volan. 
Deocamdată nu era vreme pentru el. 

Richards izbi cu umărul portiera crâmpoţită. Aceasta se des- 
chise, şi el ţopăi pe piciorul sănătos până la intrarea fundăturii. 
Încărcă pistolul din cutia cu gloanţe primită de la Bradley. 
Cartuşele erau reci şi unsuroase. 

Câteva scăpară pe jos. Braţul începuse să-i pulseze precum 
o măsea bolnavă, făcându-l să vomite de durere. 

Lumina farurilor transformă noaptea într-o zi lipsită de soare. 
Maşina poliţiei derapă în jurul colului, roţile posterioare 
luptându-se pentru tracţiune şi ridicând mirosul înţepător de 
cauciuc ars. Paralele negre descriseră parabole pe macadamul 
de expansiune. După aceea, ţâşni iarăşi înainte. Richards ţinea 
arma cu ambele mâini, rezemându-se de peretele din stânga. 
Peste o clipă, echipajul avea să-şi dea seama că luminile de 
poziţie dispăruseră din faţa lor. Polițistul de lângă şofer avea să 


vadă fundătura, şi să priceapă... 

Smârcâind sânge prin nasul spart, începu să tragă. Era chiar 
lângă ei, şi de la distanţa aceea gloanţele explozive traversară 
parbrizul securizat ca pe o coală de hârtie. Fiecare recul al 
pistolului de calibru greu îi pulsa prin braţul rănit, făcându-l să 
urle. 

Maşina urlă peste trotuar, zbură o distanţă scurtă prin aer, şi 
se izbi de zidul orb din cărămidă. REPARAŢII LIB-VE, anunţa o 
reclamă decolorată de pe zid. ORICE VA PLACE, LA NOI SE 
POATE FACE. 

Aflată la o jumătate de metru deasupra solului, maşina lovi 
peretele în plină viteză şi explodă. 

Veneau însă şi altele; mereu altele. 

Gâfâind, Richards reveni la perna de aer. Piciorul teafăr îl 
durea îngrozitor. 

— Sunt rănit, gemea Parrakis. Sunt grav rănit. Unde-i mama? 
Unde-i mama mea? 

Richards îşi dădu drumul în genunchi, se târî pe spate sub 
vehicul, şi începu cu sălbăticie să smulgă gunoaie şi sfărâmături 
din camera de aer. Din nas, sângele îi curgea pe obraji, făcând 
două băltoace sub urechi. 

„=. 048 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Doar cinci din cei şase cilindri mai funcționau, şi perna nu 
putea depăşi şaptezeci la oră, aplecată mult pe o parte. 

Parrakis îl dirija de pe scaunul din dreapta, unde-l urcase 
Richards. Tija volanului îi intrase în abdomen ca o ţepuşă, şi 
Richards ştia că este pe moarte. Simţea în palme sângele cald şi 
lipicios de pe canelurile volanului: 

— Îmi pare rău, rosti Parrakis. La stânga... E vina mea. Tre- 
buia să-mi fi dat seama. A... a luat-o razna. Nu mai... 

Tuşi un cheag negru de sânge şi-l scuipă indiferent în poală. 
Sirenele umpleau noaptea, dar se auzeau hăt departe, spre 
vest. leşiseră pe centură, şi de acolo Parrakis îl călăuzise pe dru- 
muri secundare. Acum goneau spre nord pe Şoseaua 9, şi 
suburbiile Portlandului se răreau treptat în ţinuturile aride ale lui 
octombrie. Pădurarii trecuseră pe acolo ca lăcustele, lăsând în 
urma lor o încâlcire de lăstare şi smârcuri. 

— Ştii unde mergem? întrebă Richards. 

Îl dureau toate din creştet până în tălpi. Era aproape sigur 


că-şi fracturase glezna; în privinţa nasului nu mai exista nici o 
îndoială. Răsufla întretăiat şi precipitat. 

— E un loc pe care-l ştiu, răspunse Parrakis şi tuşi din nou 
sânge. Imi zicea tot timpul că prietena cea mai bună a unui 
băiat e mama lui. Îţi vine să crezi? Eu am crezut-o. O să-i facă 
vreun rău? O s-o bage în închisoare? 

— Nu, făcu scurt Richards fără să ştie. 

Era opt fără douăzeci. Plecaseră din Uşa Albastră la şapte şi 
zece. Avea impresia că trecuse o eternitate. 

Hăt departe, alte sirene se alăturau corului general. Greața 
în urmărirea necomestibilului, gândi incoerent Richards. Cine nu 
vrea să se frigă să nu bage mâna în foc. Distrusese de unul sin- 
gur două echipaje de poliţie O gratificaţie pentru Sheila. Bani 
mânjiţi cu sânge. Şi Cathy. Oare Cathy avea să se 
îmbolnăvească şi să moară, bând lapte cumpărat cu banii 
mânjiţi? Ce mai faceţi, scumpelor? Vă iubesc. Aici, pe drumul 
ăsta de țară, bun numai pentru vânători şi cupluri căutând un 
loc retras, eu vă iubesc şi vă doresc numai vise liniştite. Vă 
doresc... 

— La stânga, croncăni Elton. 

Viră la stânga, în susul unui drum asfaltat ce traversa o 
pădurice de sumac şi ulm desfrunzit, pini şi molizi, hăţişuri de 
puieţi desprinşi din coşmare. Un râu, vâscos şi sulfuros datorită 
reziduurilor industriale, îi asalta nările. Ramuri joase zgâriau 
capota maşinii cu scrâşnituri de oseminte. Trecură pe lângă o 
inscripţie care anunţa: COMPLEXUL „LA PINI” - ŞANTIER - 
INTERZIS! - CONTRAVENIENŢII VOR SUPORTA RIGORILE LEGII! 

Suiră o ultimă pantă şi ajunseră la Complexul „La Pini”. 
Construcţia încetase de cel puţin doi ani, se gândi Richards, şi 
nici atunci nu fusese prea avansată. Aveau în faţă un labirint de 
magazine şi prăvălii pe jumătate terminate, ţevi aruncate peste 
tot, grămezi de cherestea, barăci ruginite, toate acoperite de 
jepi ţepoşi şi molizi, muri şi porumbari, coada-şoricelului şi 
mătrăgune. Se întindea aşa pe câţiva kilometri. Gropi de 
fundaţie căscându-se dreptunghiulare precum morminte săpate 
unor zei romani. Schele metalice ruginite. Pereţi din beton, din 
care sârmele groase ieşeau aidoma unor criptograme. Spaţii 
rectangulare, care ar fi trebuit să devină parcaje, acum năpădite 
de buruieni. 

Undeva deasupra, o bufniţă zbura pe aripi tăcute, vânând. 


— Ajută-mă... la volan. 

— Nu poţi conduce, spuse Richards, încercând să-şi deschidă 
portiera. 

— Atâta mai pot face, articula Parrakis. O să fiu momeala... 
conduc cât pot. 

— Nu, spuse Richards. 

— Lasă-mă! Chipul bucălat era schimonosit şi grotesc. Mor, 
şi mai bine lasă-mă să... hî-hî-hî... începu să tuşească hidos, 
scuipând cheaguri de sânge. In maşină miroase a abator. 
Ajută-mă, şopti Parrakis. Sunt prea gras ca s-o pot face singur. 
Doamne Dumnezeule, te rog, ajută-mă... 

Richards îl ajută. Împinse şi ridică, şi palmele îi lipăiră şi 
lunecară prin sângele lui Elton. Într-adevăr, scaunele din faţă 
erau un abator. Şi Elton (cine ar fi crezut că poţi avea atâta 
sânge în tine?) continua să sângereze. 

Apoi îl strecură înapoia volanului, şi perna se ridică, clătinân- 
du-se, şi viră. Stopurile clipeau, aprinzându-se şi stingându-se, 
aprinzându-se şi stingându-se, iar maşina ricoşă pe rând din 
trunchiurile copacilor până ce Elton găsi drumul. 

Richards era sigur că avea s-o audă izbindu-se în plin, dar nu 
se întâmplă aşa. Duduitul neregulat al cilindrilor pneumatici se 
îndepărtă, bătând ritmul acela cu-un-cilindru-în-minus care avea 
să le distrugă şi pe celelalte în mai puţin de o oră. Deveni tot 
mai slab. Apoi se făcu linişte deplină, exceptând zumzetul unui 
avion îndepărtat. Cu întârziere, Richards îşi dădu seama că 
uitase în maşină cârjele pe care le cumpărase pentru a se 
deghiza. 

Constelaţiile se roteau deasupra, indiferente. 

Îşi putea zări răsuflarea în norişori îngheţaţi; în noaptea asta 
era mai frig. Întoarse spatele şoselei şi pătrunse în jungla şantie- 
rului. 


... 047 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Întrezări în fundul unui subsol un maldăr de izolaţii, şi cobori, 
ţinându-se de fier-betonul care ieşea din pereţi. Găsi un băț şi 
ciocăni izolaţiile pentru a alunga şobolanii. Fu răsplătit cu un 
praf gros, care-l făcu să strănute şi să urle de durerea din nas. 
Nici un şobolan. Şobolanii erau în oraş. Slobozi un hohot răguşit 
de râs, care răsună spart în beznă. 

Se înveli în fâşii din materiale izolante până ce arăta precum 


un iglu uman - dar îi era cald. Se rezemă de perete şi începu să 
picotească. 

Când se deşteptă, luna - o luminiţă rece - atârna deasupra 
orizontului estic. Era tot singur. Nu se auzeau sirene. Putea să 
fie ora trei. 

Braţul îi pulsa neplăcut, totuşi sângele se oprise de la sine; 
văzu asta după ce îşi trase mâna din izolaţii şi curăţă atent rana. 
Gloanţele îi smulseră o bucată triunghiulară de carne, deasupra 
cotului. Avusese noroc că nu-i zdrobise osul. Glezna era însă 
mult mai dureroasă. Laba piciorului o simţea ciudat, parcă 
foarte uşoară şi îndepărtată. Se gândi că poate fi o fractură des- 
chisă. Gândindu-se aţipi iarăşi. 

Când se trezi, capul îi era mult mai limpede. Luna se ridicase 
până la jumătatea cerului, totuşi nu se zărea vreo urmă a 
zorilor. Uitase ceva... 

Îşi aminti brusc, cu un şoc neplăcut. 

Trebuia să pună la poştă înainte de amiază, două casete, 
dacă voia ca ele să ajungă până la şase şi jumătate la Clădirea 
Jocurilor. Altfel însemna că nu-şi achitase obligaţiile. 

Dar Bradley era urmărit, poate fusese deja capturat. 

lar Elton Parrakis nu apucase să-i spună numele din 
Cleveland. 

Şi glezna îi era luxată. 

Ceva masiv (un cerb? nu dispăruseră complet din est?) trecu 
în goană prin hăţişurile din dreapta, făcându-l să tresară. Fâşiile 
izolatoare căzură de pe el aidoma unor şerpi, şi se înveli la loc, 
chinuindu-se, fornăind prin nasul spart. 

Era totuşi un orăşean, adăpostindu-se într-o Dezvoltare 
părăsită, revenit la sălbăticie în pustietate. Brusc, noaptea păru 
vie şi rea, înspăimântătoare, plină de foşnete şi sunete 
amenințătoare. 

Răsuflând pe gură, Richards îşi trecu în revistă alternativele 
şi consecinţele lor. 

1. Să nu facă nimic. Să rămână acolo şi să aştepte până se 
linişteau lucrurile. Consecinţă: Banii pe care-i câştiga, o sută de 
dolari pe oră, încetau să mai fie plătiţi la şase după-amiaza. El 
continua să fugă pe gratis, însă vânătoarea n-avea să se opreas- 
că, nici chiar dacă ar fi izbutit să-i păcălească pentru treizeci de 
zile. Urmărirea avea să continue până-l omorau. 

2. Să trimită casetele la Boston. Nu-l mai putea periclita pe 


Bradley, sau familia acestuia, pentru că, fusese deja descoperiţi. 
Consecințe: (1) Fără îndoială, casetele urmau să fie trimise la 
Harding de către Vânătorii care supravegheau orice 
corespondență a lui Bradley, dar (2) oricum puteau depista 
direct locul de unde expediase casetele, chiar dacă ştampila 
poştală era din Boston. 

3. Să trimită casetele direct pe adresa Clădirii Jocurilor din 
Harding, Consecințe: Vânătoarea urma să continue, dar el avea 
să fie probabil recunoscut în orice oraş îndeajuns de mare 
pentru a avea cutie poştală. 

Toate variantele erau la fel de proaste. 

Mulţumesc, doamnă Parrakis. Mulţumesc. 

Se sculă, se curăţă de izolaţii, şi aruncă peste ele inutilul 
bandaj din jurul capului. Apoi se răzgândi şi ascunse bandajul. 

Incepu să caute ceva ce putea sluji drept cârjă (îşi reaminti 
de adevăratele cârje, lăsate în maşină), iar când găsi o scândură 
ce-i ajungea cam până la subsuoară, o azvârli afară, şi începu să 
escaladeze peretele gropii. 

Când ajunse deasupra, transpirat şi tremurând, îşi dădu 
seama că-şi putea zări mâinile. Primele licăriri cenușii ale zorilor 
începuseră să cerceteze întunericul. Privi cu părere de rău către 
Dezvoltarea abandonată, gândindu-se: Ar fi fost o ascunzătoare 
minunată... 

Zadarnic. Nu trebuia să stea pitit: era un fugar. Nu asta îi 
menținea popularitatea? 

O ceaţă alburie, precum o cataractă, se târa încetişor pe sol 
printre copacii desfrunziţi. Richards ezită numai o clipă, până se 
orientă, după care porni către pădurea ce forma hotarul nordic 
al Complexului. 

Se opri o singură dată, să-şi înfăşoare haina pe capătul de 
sus al cârjei, apoi continuă. 

„=. 046 $ 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Se luminase de-a binelea de vreo două ore, şi Richards 
aproape că se auto-convinsese că mergea în cerc, când auzi 
prin hăţişurile de rugi şi tufişurile din faţă, ţiuitul vehiculelor 
pneumatice. 

Avansă prudent şi întrezări o şosea din macadam, cu două 
benzi. Maşinile treceau cu regularitate în ambele direcţii. Cam la 
vreun kilometru se vedea un grup de clădiri şi ceva ce putea fi o 


staţie de aer, sau un vechi magazin universal cu pompe în faţă. 

Merse mai departe, paralel cu şoseaua, împiedicându-se şi 
căzând deseori. Faţa şi mâinile îi erau însângerate de rugi şi 
scaieţi, iar hainele presărate cu ciulini rotunzi, cafenii. 
Renunţase să încerce să-i curețe. Pe ambii umeri îi atârnau teci 
de laptele-cucului, făcându-l să pară ieşit dintr-o bătaie cu 
perne. Era ud din cap până-n picioare şi traversase două pâraie, 
dar la al treilea, „cârja” îi alunecase pe un bolovan şi se 
prăbuşise cât era de lung. Bineînţeles, recorderul nu păţise 
nimic. Era impermeabil şi insensibil la şocuri. Bineînţeles. 

Tufişurile şi copacii se răreau. Richards se lăsă în coate şi 
genunchi, şi se târî. Când consideră că ajunse la limita 
siguranţei, se opri şi examina situaţia. 

Se afla pe o colină micuță, un fel de peninsulă a ținutului 
acoperit cu desişuri pe care îl străbătuse. Sub el se găseau 
şoseaua, câteva case tip ranch, şi un magazin cu pompe de aer. 
O maşină staţiona chiar acolo, făcând plinul, în vreme ce 
şoferul, un bărbat în bluzon de piele, discuta cu mecanicul. Pe o 
latură a magazinului, alături de trei sau patru automate pentru 
gumă de mestecat, şi altul pentru Maryjane, se vedea o cutie 
poştală roşie-albastră. Până la ea erau numai două sute de 
metri. Privind-o, Richards îşi dădu seama cu amărăciune că dacă 
ar fi ajuns înainte de zori, ar fi reuşit probabil să pună casetele 
neobservat. 

Ei bine, găleata cu lapte şi tot restul. Povestea cu dacă şi 
parcă. 

Se retrase şi porni recorderul să filmeze. 

— Bun găsit, oameni minunati din ţara Lib-Veului, începu el. 
Aici e bunul Ben Richards, călăuzindu-vă în călătoria lui anuală 
prin natură. Dacă priviţi cu atenţie, puteţi zări nefînfricatul 
sticlete stacojiu, sau mierla pestriță. Poate chiar unul sau doi 
cintezoi. Făcu o pauză. Partea asta s-ar putea s-o lase, dar nu şi 
restul. Dacă sunteţi surd şi puteţi citi pe buze, ţineţi minte ce vă 
spun. Povestiţi şi unui vecin, sau unui prieten. Răspândiţi ceea 
ce zic. Reţeaua otrăveşte aerul pe care-l respiraţi şi vă refuză o 
protecţie elementară, deoarece... 

Înregistră ambele casete şi le puse în buzunarul pantalonilor. 
Bun. Mai departe? Singurul mod în care-o putea face era să 
coboare cu arma în mână, să pună casetele, şi să fugă. Putea 
fura o maşină. Oricum aveau să-şi dea seama unde se află. 


î Într-o doară, se întrebă cât de departe ajunse Parrakis. 
Inainte de-a fi doborât. Scosese, pistolul când auzi glasul, 
surprinzător de aproape, parcă în urechea stângă. 

— Haide, Rolf! 

O cascadă bruscă de lătrături îl făcu să tresară violent şi mai 
avu timp să se gândească: Câini, Dumnezeule, au câini, apoi 
ceva negru şi uriaş ţâşni spre el. 

Arma îi zbură în buruieni, şi căzu pe spate. Câinele îi stătea 
pe piept, o corcitură de ciobănesc german mare, lingându-l pe 
faţă şi umplându-i cămaşa de bale; coada îi flutura înainte şi 
înapoi, semnalizându-şi bucuria: 

— Rolf! Hei, Rolf! Rol... oh, Doamne! Richards întrezări nişte 
blugi apoi un băiat trase câinele de pe el: Vă rog să mă iertati, 
domnule. Ştiţi, nu muşcă, e prea prost să muşte, doar că-i 
prietenos, nu-i... Aoleo, în ce hal sunteţi! V-aţi rătăcit? 

Puştiul îl ţinea pe Rolf de zgardă şi-l privea curios pe 
Richards. Era un băiat drăguţ, bine făcut, de vreo unsprezece 
ani, fără aspectul palid şi posac al orăşenilor. Trăsăturile lui erau 
de asemenea ceva străin şi ciudat, deşi familiar în acelaşi timp. 
După un moment, Richards îşi dădu seama. Era inocenţa. 

— Da, încuviinţă sec. M-am rătăcit. 

— Tiii, da' cred că aţi şi căzut... 

— Aşa-i, amice. Vrei să te uiţi atent la faţa mea şi să-mi spui 
dacă sunt zgâriat rău? Fără o oglindă nu-mi pot da seama. 

Băiatul se aplecă îndatoritor şi-l examină. Nu trăda nici un 
semn de recunoaştere. Richards era satisfăcut. 

— Numai julituri, spuse puştiul (avea un uşor accent din New 
England; nu chiar ca în Down East, ci mai săltăreţ şi sardonic), 
dar n-o să muriţi. Se încruntă! Aţi evadat din Thomaston? Ştiu că 
nu sunteţi din Pineland pentru că n-arătaţi a debil mintal. 

— N-am evadat de nicăieri, rosti Richards, întrebându-se 
dacă spusese o minciună sau adevărul. Fac autostopul. l-un 
obicei rău, amice. Tu n-ai făcut niciodată autostopul, aşa-i? 

— Nu, recunoscu puştiul. In ziua de azi sunt mulţi nebuni pe 
şosele. Aşa zice tata. 

— Are dreptate, încuviinţă Richards. Eu trebuie însă să ajung 
la... ăă... Pocni din degete, mimând un lapsus. Aeroportul ăsta... 

— La Voigt Field? 

— Aşa. 

— Oho, păi sunt vreo sută şi cincizeci de kilometri, până 


acolo, domnule. Este în Derry. 

— Ştiu, făcu jalnic Richards. 

Întinse mâna şi mângâie blana lui Rolf. Câinele se răsturnă 
imediat pe spate, ridicând labele. Bărbatul îşi înăbuşi un hohot 
amar. 

— Am luat o maşină de la graniţa cu New Hampshire, spuse 
el. Trei viermi înăuntru. Nişte tipi duri. M-au bătut, mi-au furat 
actele şi m-au aruncat pe-un şantier părăsit în pădure... 

— Aha, ştiu unde. Auziţi, nu vreţi să veniţi la noi, să mâncaţi 
ceva? 

— Mi-ar place, puştiule, da' n-am timp. Până diseară trebuie 
s-ajung la aeroport. 

— Şi iar faceţi autostopul? 

Ochii băiatului erau surprinşi. 

— Trebuie. Începu să se ridice, apoi se aşeză de parcă 
tocmai îi venise o idee: Auzi, poţi să-mi faci un serviciu? 

— Cred că da, rosti prudent băiatul. 

Richards scoase casetele. 

— Astea-s cecuri de calculator, minţi el fără să clipească. 
Dacă le poţi pune într-o cutie poştală, compania mea îmi va 
expedia bani la post-restant, în Derry. Atunci am scăpat de griji. 

— Chiar dacă n-au adresă? 

— E inclusă în codul de calculator. 

— Aha. Bine. Sigur. E o cutie poştală la prăvălia lui Jarrold. 

Se sculă, şi chipul lipsit de experienţă nu putu masca faptul 
că-l considera un mincinos. 

Îl lăsă să se îndepărteze vreo cinci metri, apoi îl strigă: 

— Nu. Vino-napoi. 

Băiatul se întoarse fără chef. Era limpede că era speriat. 
Bineînţeles - povestea lui Richards era mai găunoasă decât un 
şvaiţer. A 

— Cred că trebuie să-ţi spun adevărul, rosti Richards. In cea 
mai mare parte nu te-am minţit, tinere. Însă n-am vrut să risc, 
ca să nu pălăvrăgeşti cu cineva. 

Soarele dimineţii de octombrie era minunat de cald pe 
spinarea şi ceafa lui, şi îşi dori să poată rămâne toată ziua pe 
colină, şi să doarmă fericit în căldura trecătoare a toamnei. Luă 
pistolul din locul unde căzuse, şi-l aşeză pe iarbă. Ochii băiatului 
se holbară. 

— Lucrez pentru guvern, şopti Richards. 


— Ma-a-a-mă, icni băiatul. 

Rolf se aşeză lângă el, limba trandafirie atârnându-i printr-o 
parte a botului. 

— Urmăresc nişte tipi răi de tot, băiete. Vezi şi tu că m-au 
lucrat serios. Casetele alea pe care ţi le-am dat trebuie să 
ajungă. 

— Nici o problemă, se înecă puştiul. Ma-măă, să vezi când o 
s-audă... 

— Nimeni, îl întrerupse Richards. Nu trebuie s-audă nimeni 
pentru douăzeci şi patru de ore. Se pot răzbuna, adăugă el 
ameninţător. Deci până mâine la ora asta, nu m-ai văzut. Ai 
înţeles? 

— Da! Sigur că da! 

— Atunci, dă-i drumul. Şi mulţumesc tinere. 

Întinse mâna şi băiatul i-o scutură cu respect. 

Îl privi coborând colina, un băiat într-o cămaşă roşie cu 
câinele lui, alergând voios prin buruienile înalte. De ce nu poate 
şi Cathy să fie aşa? 

Chipul i se  schimonosi într-un rictus înfricoşător şi 
inconştient, de furie şi ură, şi poate că l-ar fi blestemat pe 
Domnul însuşi dacă pe ecranul întunecat al minţii nu i-ar fi 
apărut o ţintă mai bună: Federaţia Jocurilor. lar înapoia ei, 
precum umbra unei zeități şi mai sumbre, Reţeaua. 

Privi până-l văzu pe băiat, minuscul în depărtare, punând 
casetele la cutia poştală. 

Se sculă apoi cu greutate, proptindu-se în cârjă, şi intră 
iarăşi în hăţişuri, mergând către şosea. 

Deci aeroportul. Şi poate că cineva avea să plătească până 
la urmă. 

„ 045 F 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Cu vreo doi kilometri mai înapoi, zărise o intersecție, şi acolo 
ieşi din pădure, păşind cu greutate pe taluzul de pietriş dintre 
lizieră şi şosea. 

Se opri, aidoma cuiva care renunţase să mai facă semne 
maşinilor, preferând să se bucure de soarele cald al toamnei. 
Lăsă primele două maşini să treacă; ambele aveau câte doi 
pasageri, şi considera că riscul era prea mare. 

Dar se ridică atunci când al treilea vehicul se apropie de 
indicatorul Cedează trecerea. Revenise senzaţia de capcană. 


Indiferent cât de departe ar fi ajuns Parrakis, regiunea aceea 
trebuie să fie anunţată. Următoarea maşină putea fi a poliţiei, şi 
asta însemna sfârşitul. 

In automobilul care încetinise era o femeie, singură. Nu-l 
privea; autostopiştii erau respingători şi de aceea trebuiau ig- 
noraţi. Smulse portiera din dreapta şi intră, exact când 
accelerase. Fu azvârlit în lateral, ţinându-se cu disperare de 
clanţă şi târându-şi piciorul sănătos. 

Şuierul frânelor; vehiculul se clătină violent. 

— Ce... cine... nu se... 

Richards întinse pistolul spre ea, ştiind cât de groaznic arăta 
el de aproape, aidoma cuiva trecut printr-un tocător. Aspectul 
oribil îl avantaja. Îşi trase piciorul înăuntru şi trânti portiera, fără 
să clintească arma. Femeia era îmbrăcată ca pentru ieşire în 
oraş, şi purta ochelari de soare integrali, albaştri. Frumuşică din 
câte îşi putea da seama. 

— Dă-i drumul, rosti Richards. 

Ea făcu exact ceea ce se aştepta; trânti ambele picioare pe 
frână şi începu să ţipe, Richards fu azvârlit înainte, glezna luxată 
înnebunindu-l de durere. Maşina se opri pe taluz, la 
cincisprezece metri după intersecţie. 

— Eşti... tu eşti... R-R-R... 

— Ben Richards. la mâinile de pe volan. Pune-le în poală. 

II ascultă, fără să-şi poată controla tremurăturile. Nu-l privea. 
Temându-se, se gândi, să nu fie prefăcută în stană de piatră. 

— Cum vă numiţi, doamnă? 

— A-Amelia Williams. Nu mă-mpuşca. Nu m-omori. Am... 
am... ia-mi banii da' Doamne, nu m-omoriiii... 

— Ş-ş-ş, făcu Richards încetişor. Ş$-ş-ş. După ce se potoli 
puţin, îi spuse: N-o să încerc să vă schimb părerea despre mine, 
doamnă Williams. Doamnă, nu? 

— Da, răspunse ea automat. 

— Însă nu intenţionez să vă fac nici un rău. Înţelegeţi? 

— Da, răspunse femeia, parcă înviorată. Vrei maşina. L-au 
prins pe prietenul tău şi acum îţi trebuie o maşină. Poţi s-o iei - 
e asigurată - nici n-o să pomenesc de tine. |ţi jur că n-o să spun 
nimănui. O să zic că mi-a furat-o din parcare... 

— O să mai vorbim despre asta. Porniţi maşina. Luaţi-o pe 
Şoseaua 1 şi o să mai discutăm despre asta. Sunt baraje pe 
şosea? 


— N... da. Sute. O să te prindă. 

— Nu minţiţi, doamnă Williams. Da? 

Începu să conducă, smucit la început, apoi corect. Şofatul 
părea că o calmează. Richards o întrebă din nou despre filtre de 
poliţie. 

— În jurul lui Lewiston, răspunse ea crispată. Acolo l-au prins 
pe celălalt vie... tip. 

— Cât e până acolo? 

— Vreo cincizeci de kilometri. 

Parrakis ajunsese mai departe decât visase Richards. 

— O să mă violezi? întrebă atât de brusc Amelia Williams 
încât Richards aproape izbucni în râs. 

— Nu, îi răspunse apoi adăugă sec: sunt însurat. 

— Am văzut-o, rosti femeia cu un fel de reţinere distantă 
care-l irită pe Richaras. 

Îi venea s-o lovească. 

Mănâncă şi tu gunoaie, cățea. Omoară şoarecii care se bagă 
în cutia de pâine, omoară-i cu mătura, şi dup-aia vorbeşte de 
nevastă-mea. 

— Pot să cobor aici? întrebă ea rugător, şi bărbatului i se 
făcu iarăşi milă. 

— Nu. Reprezentati protecţia mea, doamnă Williams. Trebuie 
să ajung la aeroportul Voigt Field, într-un loc numit Derry. Mă 
veţi ajuta să ajung acolo. 

— Sunt două sute cincizeci de kilometri! se tângui femeia. 

— Mi s-a spus o sută cincizeci. 

— Nu-i adevărat. N-o s-ajungi niciodată acolo. 

— Ba s-ar putea, rosti Richards, apoi o privi. Şi s-ar putea să 
ajungi şi dumneata, dacă nu faci vrea prostie. 

Doamna Williams începu să tremure, totuşi tăcu. Avea 
atitudinea unei femei aşteptând să se trezească dintr-un 
coşmar. 

„=: 044 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Mergeau spre nord prin toamna roşie ca o făclie. 

În regiunea aceasta, copacii nu erau încă morți, nu-i 
uciseseră fumurile otrăvite din Portland, Manchester şi Boston! 
Erau pasteluri de galben şi roşu, explozii purpurii. Trezeau în 
sufletul lui Richards un sentiment dureros de melancolie. Era 
ceva despre care n-ar fi bănuit că putea fi adăpostit de sufletul 


său, cu numai două săptămâni în urmă. Peste o lună, zăpada 
avea să acopere totul. 

Lucrurile se sfârşeau toamna. 

Femeia părea că-i simte starea de spirit şi tăcea. Drumul 
umplea tăcerea dintre ei, îi legăna. Traversară râul la Yarmouth, 
apoi urmară doar păduri, şi trailere, şi barăci mizerabil de 
sărăcăcioase, cu grupurile sanitare alipite pe exterior (totuşi 
peste tot putea zări priza pentru cablul Lib-Veului, fixată 
dedesubtul unul pervaz coşcovit şi umflat de apă, sau lângă o 
uşă smulsă din ţâţâni, sclipind în soare), până intrară în 
Freeport. 

La intrarea în oraş, trei maşini de poliţie erau parcate 
laolaltă, ocupanţii lor adunaţi într-o conferinţă ad-hoc. Femeia se 
încorda ca un arc, albindu-se complet, dar Richards se simţi 
calm. 

Trecură fără probleme pe lângă poliţişti, şi ea se gârbovi. 

— Dacă ar fi urmărit traficul, ne-ar fi luat ca din oală, rosti 
nepăsător Richards. Parcă ţi-ai scris pe frunte cu vopsea 
fosforescentă BEN RICHARDS ESTE ÎN MAŞINA ASTA. 

— De ce nu mă laşi să plec? izbucni ea, şi adăugă imediat: 
Eşti drogat? 

Barosanii cu tipe fumează Pipe. Ideea îl făcu să pufnească în 
râs, şi scutură din cap. 

— Râzi de mine? întrebă jignită femeia. N-ai pic de obraz, 
ucigaşule, laşule ce eşti! Vrei probabil să mă omori şi pe mine 
aşa cum ai făcut cu bieţii tineri din Boston... 

— Un rahat cu bieţii tineri, se răsti Richards. Erau pregătiţi să 
mă radă ei. Asta le e meseria. 

— Ucizi pentru bani. Ai face orice pentru bani. Vrei să 
răstorni regimul. De ce nu-ţi găseşti de lucru? Pentru că eşti 
puturos! Nu-ţi place să fii de treabă. 

— Tu eşti de treabă? 

— Da! Nu de asta m-ai luat de ostatică? Pentru că eram 
lipsită de apărare şi... şi de treabă? Ca să te poţi folosi de mine, 
să mă cobori la nivelul tău şi să râzi de mine? 

— Dacă eşti atât de treabă, cum se face c-ai avut şase mii 
de neodolari să-ţi cumperi maşinuţa asta, în vreme ce fetiţa 
mea moare de gripă? 

— Ce... Păru surprinsă. Deschise gura, apoi o închise brusc. 
Eşti duşmanul Reţelei. Aşa zice Lib-Ve. Am văzut câteva din 


lucrurile acelea dezgustătoare pe care le-ai făcut. 

— Ştii ce-i dezgustător? Richards îşi aprinse o ţigară din 
pachetul de pe bord. Să-ţi zic eu. E dezgustător să fii persecutat 
pentru că nu vrei să munceşti la General Atomics într-un sector 
unde vei ajunge impotent. E dezgustător să stai acasă şi să te 
uiţi cum nevastă-ta face tot ce poate ca să cumpere o pâine. E 
dezgustător să ştii că Reţeaua ucide anual milioane de oameni 
cu poluanţi atmosferici, când ar putea fabrica filtre nazale cu 
şase dolari bucata. 

— Minti. 

Încheieturile degetelor i se înălbiseră pe volan. 

— Când chestia asta o să se termine, spuse Richards, te poţi 
întoarce în apartamentul tău decomandat, şi să-ţi aprinzi o Pipă 
şi să te faci criţă şi să te uiţi cum sclipeşte argintăria. Nu-i 
nimeni prin cartier care să omoare şobolani cu mătura, sau să 
se cace pe lângă garduri pentru că nu funcţionează closetul. Am 
întâlnit o fetiţă de cinci ani care avea cancer pulmonar. Asta nu-i 
dezgustător? Ce... 

— Termină! răcni femeia. Vorbeşti urât! 

— Exact, încuviinţă Richards privind afară. 

Disperarea îl paraliza precum o apă rece. Nu exista o bază 
de comunicare cu aceşti prea-fericiţi. Ei trăiau sus, pe înălțimile 
unde aerul era rarefiat. Îl încercă deodată furia de-a o învăţa 
minte pe femeia aceea: să-i azvârle ochelarii, s-o îmbrâncească 
în noroi, s-o violeze, să sară pe ea, să-i spargă dinţii, să-i rupă 
hainele şi s-o lase în pielea goală, şi s-o întrebe dacă acum 
vedea şi ea emisiunea aia, care e douăzeci şi patru de ore pe zi 
pe programul unu, unde nu cântă niciodată imnul! 

— Aşa-i, murmură el. Sunt un derbedeu care vorbeşte urât. 

„= 043 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards aprecia că ajunseseră mai departe decât avuseseră 
dreptul. Erau în drum spre un oraş de lângă ocean, Camden, la 
peste o sută cincizeci de kilometri de locul unde începuse 
călătoria cu Amelia Williams. 

— Fii atentă, îi spuse când intrară în Augusta, capitala 
statului. Aici s-ar putea să ne miroasă. N-am nici un chef să te 
omor. Ai înţeles? _ 

— Da, încuviinţă ea. După aceea, adăugă cu ură: |ţi trebuie 
un ostatic. 


— Exact. Aşa că dacă un poliţist se ia după noi, tragi pe 
dreapta. Imediat. Deschizi portiera şi te aplecă în afară. Doar te 
apleci. Fundul nu ţi se ridică de pe scaun. Ai priceput? 

— Da. 

— Ţipi aşa: Benjamin Richards m-a luat ostatecă. Dacă nu 
degajaţi drumul, o să mă omoare. 

— Şi crezi că va reuşi? 

— Ar fi de dorit, rosti el batjocoritor. E viaţa ta-n joc. 

Femeia îşi muşcă buza fără să răspundă. 

— O să reuşească. Aşa cred. Imediat o s-apară o grămadă de 
tipi cu camere video, sperând să obţină o recompensă de la 
Jocuri, sau chiar Premiul Zapruder. Cu atâţia martori, vor trebui 
să joace corect. Păcat că n-o să ne poţi vedea la Lib-Ve urmăriţi 
de o ploaie de gloanţe, şi vorbindu-se de tine cu ipocrizie ca 
despre ultima victimă a lui Ben Richards. 

— De ce spui toate astea? izbucni ea. 

Nu-i răspunse; se lăsă să alunece în scaun până nu i se mai 
zări decât creştetul capului, şi aşteptă luminile albastre să apară 
în oglinda retrovizoare. 

Dar în Augusta n-au apărut lumini albastre. Continuară încă 
o oră şi jumătate, ocolind oceanul în timp ce soarele începu să 
coboare, întrezărind sclipiri şi scânteieri ale apei, dincolo de 
câmpuri şi poduri, şi printre pâlcurile de pini. 

Era trecut de ora două, când ieşiră dintr-o curbă nu departe 
de intrarea în Camden şi văzură un baraj şi două maşini de 
poliţie, oprite pe ambele laturi ale şoselei. Doi poliţişti 
verificaseră camionul unui fermier şi-i făceau semn să treacă. 

— Mai mergi o sută de metri şi te opreşti, rosti Richards. Fă 
exact cum îţi spun eu. 

Femeia era palidă, dar se stăpânea. Poate se resemnase... 
Frână, şi opri în mijlocul drumului, la cincisprezece metri de 
baraj. 

Unul din poliţişti gesticula din mână, invitând-o să se 
apropie. Când n-o făcu, îşi privi întrebător tovarăşul. Un al 
treilea poliţist, care stătea într-una din maşini, înhăţă microfonul 
staţiei de sub bord şi începu să vorbească rapid. 

Acuma-ncepe, se gândi Richards. Gata, acuma-ncepe. 

„042 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 
Ziua era însorită (ploaia permanentă din Harding părea la 


ani-lumină depărtare) şi totul era extrem de clar definit. 
Umbrele poliţiştilor păreau desenate cu carioca neagră. Îşi 
deschideau tocurile armelor. 

Doamna Williams deschise portiera şi se aplecă afară. 

— Nu trageţi, vă rog, rosti, şi pentru prima dată Richards îşi 
dădu seama de timbrul vocii ei, educat şi profund. Parcă ar fi 
fost la serată, exceptând încheieturile degetelor înălbite, şi 
pulsaţia rapidă a venei gâtului. Prin portiera deschisă, putea 
simţi aroma proaspătă, înviorătoare a pinilor şi ierbii. 

— leşiţi din maşină cu mâinile deasupra capului, spuse pri- 
mul poliţist. 

Suna ca o maşină bine programată. General Atomics, model 
6295-Ag, se gândi Richards. Polițistul Hicksville. Funcţionează şi 
cu 16 baterii cu iridiu, tip serg-maj. Culoare de livrare: alb. 

— Dumneavoastră, şi pasagerul dumneavoastră, doamnă. L- 
am văzut. 

— Mă numesc Amelia Williams, pronunţă ea foarte clar. Nu 
pot ieşi, aşa cum doriţi. Benjamin Richards mă ţine ostatecă. 
Spune că dacă nu-l lăsaţi să treacă, mă va ucide. 

Cei doi poliţişti se priviră, şi ceva de abia perceptibil se 
schimbă între ei. Richards, atât de încordat încât parcă avea un 
al şaselea simţ, îl remarcă. 

— Dă-i drumul! răcni el. 

Femeia îl privi surprinsă. 

— Dar nu vor... 

Blocnotesul primului poliţist căzu pe şosea. Aproape 
simultan, cei doi poliţişti îngenuncheară, scoțând armele, şi 
ţinându-le cu ambele mâini. Câte unul de fiecare parte a liniei 
albe. 

Foile blocnotesului fluturau în vânt. 

Richards trânti piciorul luxat pe pantoful drept al Ameliei 
Williams, şi buzele i se crispară într-o mască a durerii, când 
oasele scrântite scârţâiră. Maşina ţâşni înainte. 

In clipa următoare, doua zgomote seci răsunară în caroserie, 
făcând-o să vibreze. După încă un moment, parbrizul explodă, 
împroşcându-i cu cioburi. Amelia ridică braţele, apărându-se, şi 
Richards se izbi sălbatic în ea, răsucind volanul. 

Trecură printre cele două automobile ale poliţiei, bălăngă- 
nind partea din spate. Richards îi întrezări pe poliţişti răsucin- 
du-se să tragă din nou, apoi toată atenţia lui se concentra 


asupra drumului. 

Urcară o colină, şi auzi încă un bubuit sec, când un glonte 
perfora portbagajul. Maşina începu să vibreze şi Richards 
încercă să redreseze volanul. Vag, îşi dădu seama că Amelia 
tipa. 

— Virează! îi răcni. Virează, la dracu! Virează! Virează! 

Mâinile ei pipăiră în mod reflex după volan şi-l găsiră. 
Richards îi dădu drumul, şi-i zbură ochelarii dintr-o lovitură. 
Pentru o clipă ochelarii rămaseră agăţaţi de o ureche, apoi 
căzură. 

— Trage pe dreapta! 

— Au tras în noi. Devenea isterică: Au tras în noi. Au tras... 

— Trage pe dreapta. 

Înapoia lor se auzi urletul sirenelor. Trase pe dreapta, cu 
greu, maşina derapând şi vibrând, azvârlind pietriş în aer. 

— Le-am spus, şi-au încercat să ne omoare, repetă ea parcă 
uluită. Au încercat să ne omoare. 

Bărbatul coborâse deja, şi ţopăia cu dificultate cu pistolul 
scos. Îşi pierdu echilibrul şi căzu, julindu-şi ambii genunchi. 

Când primul echipaj apăru în vârful pantei, el era pe taluz, 
îngenuncheat, cu arma întinsă. Maşina avea peste o sută 
douăzeci la oră şi continua să accelereze; un cowboy de 
provincie la volan, cu un motor prea puternic sub capotă şi 
lucirea gloriei în ochi. Poate că-l văzură, poate că încercară să 
frâneze. Nu contă. Cauciucurile nu erau anti-glonţ. Cel dinspre 
Richards explodă de parcă ar fi avut dinamită înăuntru. Maşina 
decolă ca o pasăre uriaşă, trecând peste taluz într-un zbor 
necontrolat. Se izbi în scorbura unui ulm uriaş. Portiera din 
partea şoferului sări din ţâţâni. Şoferul trecu prin parbriz ca o ra- 
chetă şi zbură zece metri până se opri în tufişuri. 

A doua maşină veni aproape cu aceeaşi viteză, şi Richards 
avu nevoie de patru focuri pentru a-i nimeri roata. Două gloanţe 
împroşcară nisipul lângă el. Automobilul derapă într-un 
semi-viraj fumegând şi se rostogoli apoi de trei ori, împroşcând 
sticlă şi metal. 

Richards se strădui să se ridice, privi în jos şi zări cămaşa 
înnegrindu-se treptat, imediat deasupra curelei. Reveni, ţopăind, 
la perna de aer, şi se trânti cu faţa în jos când a doua maşină de 
poliţie explodă, azvârlind schije în jurul şi deasupra lui. 

Se sculă, icnind şi scoțând un fel de gemete slabe, ciudate. 


Trupul începuse să-i zvâcnească în pulsaţii lente, dureroase. 

Poate că femeia ar fi putut să fugă, însă nu încercase. Privea 
fix maşina ce ardea pe şosea. Când Richards sui înăuntru, ea se 
trase îndărăt. 

— l-ai omorât. l-ai omorât. 

— Ei au încercat să m-omoare. Şi pe tine. Dă-i drumul. 
Repede. E 

— NU PE MINE AU ÎNCERCAT SĂ M-OMOARE! 

— Dă-i drumul! 

Porni. 

Masca tinerei şi avutei hausfrau, revenind de la târguieli, 
atârna acum zdrenţuită. Înapoia ei se întrezărea ceva primitiv, 
care-şi muşca buzele şi rostogolea ochii în cap. Poate că 
existase acolo dintotdeauna. 

Merseră vreo opt kilometri şi ajunseră la o staţie de aer, cu 
magazin. 

— Opreşte, spuse Richards. 

„.. 041 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Coboară. 

— Nu. 

Îi lipi arma de sânul drept şi ea scânci. 

— Nu. Te rog. 

— Scuză-mă. N-avem timp să faci pe primadona. Coboară. 

Cobori, şi el o urmă. 

— Lasă-mă să mă sprijin de tine. 

O cuprinse cu braţul după umeri şi arătă cu ţeava spre 
cabina telefonică de lângă automatul pentru cuburi de gheaţă. 
Porniră într-acolo, mişcându-se aidoma unui cuplu grotesc de 
vodevil. Richards ţopăia pe piciorul cel bun. Se simţea obosit. 
Vedea în faţa ochilor maşinile turtindu-se, trupul zburând 
precum o torpilă, explozia... Scenele se repetau mereu şi mereu, 
ca o buclă închisă. 

Proprietarul magazinului, un bătrân cu părul alb şi picioare 
slăbănoage, parţial acoperite cu un şorţ murdar de măcelar, ieşi 
şi-i privi cu ochi speriaţi. 

— Hei, rosti el încetişor. N-am nevoie de tine aici. Am o 
familie. Pleacă. Te rog, nu-mi trebuie necazuri. 

— Şterge-o-năuntru, tataie, zise Richaras. 

Bătrânul îl ascultă. 


Gâfâind, Richards intră în cabină, şi băgă o fisă. Ţinând pis- 
tolul şi receptorul în aceeaşi mână, formă „0”. 

— Alo, centrala, ce prefix e aici? 

— Rockland, domnule. 

— Fă-mi, te rog, legătura cu agenţia de ştiri locală. 

— Se poate face direct, domnule. Numărul e... 

— Fă-l tu. 

— Doriţi... 

— Fă numărul! 

— Da, domnule, încuviinţă netulburată operatoarea. 

În urechea lui Richards răsunară păcănituri şi clic-uri. 

Sângele îi colorase cămaşa într-un roşu închis, murdar. Nu-l 
mai privi. Îi făcea rău. 

— Agenţia Rockland, se auzi o voce. Autorizaţie Lib-Ve, 
6943. 

— Aici e Ben Richards. 

O tăcere lungă. Apoi: 

— Auzi, vierme, şi mie-mi plac bancurile, da' asta-i... 

— Gura. Dacă ieşi afară, o să ai dovada în zece minute. Dacă 
prinzi frecvenţa poliţiei, o s-o ai imediat. 

— Sta... o clipă. 

La capătul celălalt al firului se auzi pocnetul receptorului 
lăsat jos, şi o sirenă îndepărtată. Când reveni la telefon, glasul 
era practic şi sec, doar cu o undă de excitare. 

— Unde eşti, tipule? Jumătate din poliţia din Maine de est 
tocmai a trecut prin Rockland... cu două sute la oră. 

Richards lăsă capul pe spate şi citi firma. 

— Într-un loc numit „La Gilly - Magazin Universal şi Staţie de 
Aer”, pe Şoseaua Naţională 1. ÎI ştii? 

— Da. Stai. 

— Ascultă-mă, vierme. Nu te-am sunat să-mi fac autobio- 
grafia. Trimite nişte camere aici. Rapid. Şi dă pe post, Ştirea- 
Bombă. Am o ostatecă. Se numeşte Amelia Williams! Din... 

O privi. 

— Falmouth, şopti ea. 

— Din Falmouth. Dacă nu mi se lasă liberă trecere, o omor. 

— Isuse, miros un Premiu Pulitzer! 

— Nu, te-ai căcat pe tine, asta-i. Richards se simţea ameţit. 
Dă pe post. Vreau ca porcii să afle că toţi ştiu că nu-s singur. La 
un baraj, trei gabori au încercat să ne radă. 


— Şi ce s-a întâmplat cu ei. 

— l-am omorât. 

— Pe toţi trei? Să fiu al dracu! Desprinsă câteva clipe de 
telefon, vocea răcni: Dicky, deschide cablul naţional! 

— O s-o ucid, dacă se mai trage în mine, continuă Richards, 
încercând să pună cât mai multă sinceritate în glas, şi să-şi 
amintească toate filmele vechi cu gangsteri văzute la Te-Ve, 
când era puşti. Dacă vor să nu i se întâmple nimic, ar face bine 
să mă lase să trec. 

— Când... 

Richards închise şi ieşi cu greutate din cabină. 

— Ajută-mă. 

Femeia îl sprijini cu un braţ strâmbându-se la vederea 
sângelui. 

— Vezi în ce te-ai băgat? 

— Da. 

— Este o nebunie. O să te omoare. 

— Dă-i drumul spre nord, mormăi Richards. Ţine-o pe nord. 

Gâfâind, se lăsă să alunece în scaunul maşinii. Lumea insista 
să zvâcnească. O muzică ascuţită, atonală, îi spărgea urechile. 
Amelia ieşi pe şosea. Bluza ei elegantă, verde cu dunguliţe 
negre, era pătată de sânge. Bătrânul, Gilly, întredeschise uşa şi 
scoase un străvechi aparat de fotografiat Polaroid. Făcu o poză, 
trase banda şi aşteptă. Chipul lui era un amestec de spaimă şi 
încântare. 

În depărtare, sporind şi unindu-se, sirenele. 

„= 040 z 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Parcurseră zece kilometri înainte ca oamenii să apară prin 
curți şi să-i privească trecând. Mulţi aveau camere video, şi 
Richards se relaxă. 

— La barajul acela trăgeau în duzele de aer, rosti încet 
femeia. A fost o greşeală. Asta a fost. O greşeală. 

— Dacă viermele ăla ţintea duza când a găurit parbrizul, 
Înseamnă că a greşit mai mult de un metru. 

— A fost o greşeală! 

Erau în cartierul rezidenţial de la marginea lui Rockland. 
Drumuri de ţară terminându-se înaintea unor cabane. Hotelul 
Briza. Drum particular. Eu şi Patty. /nterzis. La Elizabeth. 
Contravenienții vor fi împuşcaţi. Al 9-lea cer. 5 000 de volti. 


Vraja. Patrule cu câini. 

Ochi bolnavi şi feţe lacome privindu-i dinapoia copacilor, pre- 
cum pisici Cheshire. Răcnetele Lib-Veurilor portabile pătrundeau 
prin parbrizul spart. 

Peste tot o atmosferă nebună, stranie, de carnaval. 

— Aştia, vorbi Richards, nu vor decât să vadă sânge. Cu cât 
mai mult, cu atât mai bine. Nu le-ar păsa dacă ne-ar omori pe 
amândoi. Poţi să crezi aşa ceva? 

— Nu. 

— Atunci te salut cu respect. 

Un bărbat mai în vârstă cu păr argintiu, ondulat, purtând 
nişte bermude care-i depăşeau genunchii, alergă spre marginea 
şoselei. Avea un aparat de fotografiat uriaş, cu un transfocator 
precum o cobră. Începu să pozeze rapid, aplecându-se şi 
schimbând permanent unghiul. Pielea picioarelor era albicioasă. 
Richards izbucni brusc într-un hohot de râs care o făcu să 
tresară pe Amelia. 

— Ce... 

— N-a scos capacul de pe obiectiv, hohoti Richard. N-a... 

Se îneca de râs. 

Marginile şoselei erau pline de maşini atunci când ajunseră 
în vârful unei pante lungi şi line, şi începură să coboare spre 
centrul Rockland-ului. Poate că odată fusese un sătuc de pescari 
pitoresc, populat de bărbaţi gen Winslow Homer, cu pelerine 
galbene, care plecau în bărcuţe să prindă homarii vicleni. In 
acest caz, dispăruse de mult. 

De fiecare parte a drumului se înălța câte un uriaş magazin- 
universal. O stradă principală, ticsită de bordeluri, baruri şi săli 
de jocuri. Locuinţele perfect aliniate ale clasei mijlocii priveau 
mizeria din înălţimi, iar de la marginea mirositoare a apei ridicau 
ochii bordeiele mahalalei. La orizont, oceanul era neschimbat. 
Scânteia azuriu şi în afara timpului, acoperit de puncte şi 
păienjenişuri de lumină dinspre soarele după-amiezii. De-a 
curmezişul şoselei erau oprite două maşini de poliţie. 
Girofarurile se roteau nebuneşte, defazate unul faţă de celălalt. 
Pe taluzul din stânga, se afla o maşină blindată, din care îi 
urmărea o ţeava scurtă şi groasă. 

— S-a terminat, rosti femeia încet, aproape cu regret. 
Trebuie să mor şi eu? 

— Te opreşti la cincizeci de metri de ei şi-ţi joci rolul, spuse 


Richards. 

Se lăsă să alunece în jos pe scaun. Un tic nervos îi crispa 
faţa. 

Amelia se opri şi deschise portiera, însă nu se aplecă în 
afară. Liniştea era completă. Multimea amuţțeşte, se gândi ironic 
Richards. 

— Mi-e frică, zise ea. Te rog. Mi-e foarte frică. 

— N-o să te-mpuşte. Sunt prea mulţi martori. Nu poţi ucide 
ostatici sub ochii publicului. Astea-s regulile jocului. 

Femeia îl privi, şi brusc Richards îşi dori ca să fi putut discuta 
împreună la o cafea. Ar fi ascultat-o atent, şi i-ar fi amestecat 
frişca adevărată din ceaşcă - ea făcea cinste, bineînţeles. Apoi 
ar fi putut discuta despre inechitatea socială, despre cum 
şosetele îţi cad întotdeauna când porţi cizme de cauciuc, şi 
despre importanţa de a fi cinstit. 

— Dă-i drumul, doamnă Williams, vorbi el tachinând-o uşor. 
Ochii întregii lumi sunt asupra ta. 

Ea se îndreptă în afară. 

Şase maşini de poliţie şi un alt transportor blindat apăruseră 
la zece metri înapoia lor, blocându-le retragerea. 

De-acum, se gândi Richards, singura ieşire e-n sus spre cer. 

„ 039 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Mă numesc Amelia Williams. Benjamin Richards mă reţine 
ostatecă. Spune că mă va ucide dacă nu ne lăsaţi să trecem. 

Pentru o clipa fu o tăcere atât de absolută încât Richards 
putu auzi sirena foarte îndepărtată a unui iaht de pe ocean. 

Apoi, bubuind, asexuat, amplificat: 

— DORIM SĂ DISCUTĂM CU BEN RICHARDS. 

— Nu, zise repede Richards. 

— Spune că nu. 

— COBORÂŢI DIN MAŞINĂ, DOAMNĂ. 

— Mă va ucide, ţipă ea. N-auziţi? Mai devreme nişte poliţişti 
erau să ne ucidă! El zice că nu vă pasă dacă ne-omorâţi pe 
amândoi. Dumnezeule, aşa e? 

— Lăsaţi-o! răcni un glas răguşit din mulţime. 

— COBORÂŢI DIN MAŞINĂ, ALTFEL DESCHIDEM FOCUL. 

— Lă-sa-ţi-o! Lă-sa-ţi-o! 

Mulțimea preluase scandarea precum fanii unui meci de 
mortbal. 


— COBORÂŢI... 

Vacarmul acoperi cuvintele poliţiştilor. De undeva zbură o 
piatră. Parbrizul unui automobil înflori în crăpături. 

Motoarele ambalară şi cele două maşini de poliţie începură 
să se retragă, dezvăluind o fâşie îngustă de pavaj. Mulțimea 
aclamă mulţumită, apoi amuţi, aşteptând următorul act. 

— TOŢI CIVILII SA PARASEASCA ZONA, bubui difuzorul. POT 
AVEA LOC SCHIMBURI DE FOCURI. TOŢI CIVILII SĂ PĂRĂSEASCĂ 
ZONA. ÎN CAZ CONTRAR POT FI ARESTAȚI PENTRU 
OBSTRUCŢIONAREA ORGANELOR DE ORDINE ŞI DEMONSTRAŢIE 
NEAUTORIZATĂ. OBSTRUCŢIONAREA ORGANELOR DE ORDINE ŞI 
DEMONSTRAȚIILE NEAUTORIZATE SE PEDEPSESC CU ZECE ANI 
ÎNCHISOARE, SAU O AMENDA DE ZECE MII DE DOLARI. PĂRĂSIŢI 
ZONA. PĂRĂSIŢI ZONA. 

— Da, ca să nu vă vadă nimeni când o-mpuşcaţi pă fată! 
zbieră o voce isterică. Lua-v-ar dracu' de porci!! 

Oamenii nu se clintiră. Un automobil galben-negru de la 
agenţia de videoştiri frână cu un scârţâit asurzitor. Doi bărbaţi 
săriră dinăuntru şi începură să instaleze camerele. 

Doi poliţişti se repeziră spre ei, şi urmă o încăierare scurtă şi 
violentă. După aceea unul din poliţişti smulse o cameră şi o izbi 
de pământ. Un reporter încercă să-l oprească, dar fu lovit cu 
bastonul. 

Un băieţaş se desprinse din mulţime şi azvârli o piatră în 
ceafa poliţistului. Acesta căzu, şi sângele împroşcă pavajul. Vreo 
şase alţi poliţişti prinseră băiatul şi-l luară pe sus. In mod 
neaşteptat, pe margini, izbucniră încăierări izolate între cei bine 
îmbrăcaţi şi locuitorii periferiilor. Brusc, o femeie într-un capot 
decolorat şi destrămat sări asupra unei matroane plinuţe, vârân- 
du-şi mâinile în părul ei. Amândouă căzură pe jos, lovindu-se şi 
urlând. 

— Dumnezeule, şopti Amelia. 

— Ce se-ntâmplă? făcu Richards. 

Nu îndrăznea să privească peste marginea bordului. 

— Lupte. Poliţia loveşte oamenii. Cineva a distrus o cameră 
video. 

— RENUNŢĂ, RICHARDS. COBOARĂ. 

— Porneşte, rosti încet bărbatul. 

Vehiculul se mişcă, şovăitor. 

— Vor trage în duze, spuse ea. După aceea vor aştepta până 


o să cobori. 

— N-o să facă asta. 

— De ce? 

— Sunt prea proşti. 

Nu o făcură. 

Inaintară încetişor pe lângă maşinile de poliţie şi spectatorii 
holbaţi. Intr-o segregare inconştientă, aceştia se împărţiseră în 
două grupuri. De o parte a şoselei erau cei din clasele de sus şi 
mijlocii, cucoanele cu păr coafat şi bărbaţi purtând cămăşi Arrow 
şi mocasini. Tipi în salopete cu numele companiilor pe spate, şi 
propriile lor nume brodate cu fir auriu pe piept. Femei aidoma 
Ameliei Williams, îmbrăcate pentru târguieli. Feţele lor erau 
diferite, însă toate aveau un lucru comun: Păreau incomplete, în 
genul unor fotografii găurite în dreptul ochilor, sau a unor puzzle 
cu o piesă lipsă. Lipsea disperarea, se gândi Richards. În 
stomacurile acelea nu urla nici un lup flămând. Minţile acelea nu 
erau obsedate de visuri nebune, sau speranţe demente. 

Toţi aceştia erau pe partea dreaptă a drumului, în faţa com- 
plexului de cluburi pentru iahting pe lângă care tocmai treceau. 

De cealaltă parte, pe stânga, stăteau săracii. Nasuri roşii, cu 
vinişoare sparte. Sâni vlăguiţi, căzuţi. Păr slinos. 

Şosete. Furuncule. Coşuri. Gurile căscate şi inexpresive ale 
imbecilităţii. 

Pe partea aceasta poliţiştii erau mai mulţi, şi soseau întăriri. 

In ciuda vitezei cu care apăruseră, Richards nu era surprins 
de iuţeala şi pasul lor apăsat. Chiar şi aici în Pace-şi-Linişte, 
S.U.A., bâta şi arma erau la îndemână. Dulăii erau ţinuţi 
flămânzi în cuşti. Săracii pătrund în cabanele de vară, zăvorâte 
toamna şi iarna. Săracii sparg în bande magazinele universale. 
Săracii scriu porcării pe vitrine. Săracii au mereu hemoroizi, şi 
gurile li se umplu de scuipat furios când văd blănuri Nauga, 
crom, costume de două sute de dolari şi burţi umflate. lar 
săracilor li se oferă un Jack Johnson, un Muhammad Ali, un Clyde 
Barrow. Ei stăteau şi priveau. 

„Aici pe dreapta, oameni buni, sunt locuitorii verii”, îşi spuse 
Richards. „Graşi şi greoi, dar apăraţi de armuri. În stânga, cu 
greutatea maximă de şaizeci şi cinci de kilograme - totuşi, 
concurenţi îndârjiţi, cu ochi răi - sunt Fomiştii. Pentru ei există 
politica înfometării; s-ar lupta şi cu Isus Christos pentru un kil de 
cârnaţi. Aveţi însă grijă de taberele astea. Nu prea rămân în 


ring; au tendinţa să se bată în sală. Putem găsi un tap ispăşitor 
pentru amândoi?” 

Încetişor, cu cincizeci de kilometri la oră, Ben Richards trecu 
printre ei. 

„ 038 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Trecuse un ceas. Era ora patru. Umbrele se lungeau peste 
şosea. 

Afundat într-un scaun, Richards se străduia să nu aţipească. 
Gemând îşi scoase cămaşa din pantaloni, ca să-şi cerceteze 
rana. Glonţul îl zgâriase adânc şi urât într-o parte, şi sângerase 
abundent. Rana nu se închisese. Când se mişca brusc, se 
deschidea sângerând. Nu mai conta. Aveau să-l radă. În faţa 
armamentului greu, planul lui nu era decât o glumă. Aveau să-l 
urmărească, să-l hărţuiască până avea să se întâmple un 
„accident”, iar vehiculul să fie transformat în fragmente de 


sticlă şi metal (,„...accident regretabil... polițistul a fost 
suspendat până la încheierea anchetei... deplângem pierderea 
de vieţi nevinovate...” - totul expediat în viteză la ultimele ştiri, 


între activitatea de bursă şi ultimul edict al papei). Treptat, era 
tot mai îngrijorat de soarta Ameliei Williams, a cărei uriaşă gre- 
şeală fusese de-a pleca de acasă în dimineaţa de miercuri. 

— Au şi tancuri, vorbi brusc femeia. Glasul ei era ascuţit, 
întretăiat, aproape isteric. lţi dai seama? |ţi... 

începu să plângă. 

Richards aşteptă. În cele din urmă, spuse: 

— In ce oraş suntem? 

— P-pe indicator s-s-scrie W-winterport. Doamne, nu mai 
pot! Nu mai rezist să-i aştept să tragă! Nu mai pot! 


— Bine, rosti el. 

Amelia clipi încet, scuturând uşor din cap, parcă pentru a-l 
limpezi. 

— Ce? 


— Opreşte. Coboară. 

— Dar te vor omo... 

— Da. Însă n-o să mai fie sânge. N-o să vezi nici o picătură 
de sânge. Cu ce au acolo mă pot vaporiza împreună cu maşina. 

— Minţi. O să mă ucizi. _ 

Pistolul atârnase între genunchii lui Richards. Il lăsă să cadă. 
Bufni înfundat pe covoraşul din cauciuc. 


— Aş vrea o Pipă, vorbi ea. Doamne, vreau să mă droghez. 
De ce n-ai ales altă maşină? Doamne! Doamne! 

Richards începu să râdă. Râdea din adâncul pieptului în 
spasme şuierate, care-i dădeau cuțite prin rană. Închise ochii şi 
hohoti până când lacrimile începură să i se prelingă de sub 
pleoape. 

— Este frig cu parbrizul spart, rosti femeia fără nici o 
legătură. Dă drumul la radiator. 

Chipul ei era o pată albă în umbrele amurgului. 

„= 037 A 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Suntem în Derry, vorbi ea. 

Străzile erau ticsite de oameni. Stăteau pe acoperişuri şi 
balcoane, sau pe verande. Mâncau sandvişuri şi pui fripţi. 

— E vreun indicator de aeroport? 

— Da. M-am ghidat după el. O să-ţi închidă porţile. 

— Atunci o să-i ameninţ din nou că te ucid. 

— Vrei să deturnezi un avion? 

— O să-ncerc. 

— Nu poţi. 

— Sunt convins că ai dreptate. 

Cotiră la dreapta, apoi la stânga. Portavocile anunțau 
într-una populaţia să se împrăştie. 

— Este cu adevărat soţia ta? Femeia aceea din fotografie? 

— Da. O cheamă Sheila. Fetiţa noastră, Cathy, are un an şi 
jumătate. S-a îmbolnăvit de gripă. Poate că acum îi este mai 
bine. Asta-i motivul pentru care am ajuns aici. 

Un elicopter bâzâi deasupra lor, proiectând o umbră ca de 
păianjen. Un glas puternic amplificat îl avertiză pe Richards s-o 
elibereze pe femeie. După ce dispăru, şi ei putură din nou să 
vorbească, îi spuse: 

— Soţia ta pare vagaboandă. De ce nu se aranjează puţin? 

— Fotografia era trucată, rosti inexpresiv Richards. 

— Se face aşa ceva? 

— Da. 

— Aeroportul... Ne apropiem. 

— Porţile sunt închise? 

— Nu văd... stai... deschise, dar blocate. Un tanc. Turela e 
spre noi. 

— Apropie-te la zece metri şi opreşte. 


Perna avansă pe drumul de acces cu patru benzi, printre 
maşinile de poliţie, în mijlocul permanentelor somaţii şi al 
vuietului mulţimii. Deasupra lor trecu un indicator gigantic: 
AEROPORTUL VOIGT. Femeia putea zări un gard cu sârmă 
electrică întinzându-se de ambele părţi ale şoselei peste un 
câmp destul de noroios. Drept înainte, pe un refugiu, se vedea o 
combinaţie între cabină de informaţii şi punct de control. Inapoia 
acesteia se afla poarta principală, blocată de un tanc A-62, 
capabil să tragă proiectile de un sfert de megatonă. Mai 
departe, un vălmăşag de alei şi parcaje, toate convergând spre 
terminalele complexe ale aeroportului care mascau pistele. 
Deasupra tuturor se înălța un gigantic turn de control, aidoma 
unui marțian din H. G. Wells. Soarele care apunea îi lumina 
şirurile de ferestre polarizate, transformându-le în foc. Atât 
personalul cât şi călătorii se înghesuiseră în parcarea cea mai 
apropiată, unde fuseseră opriţi de cordoanele poliţiei. Auziră un 
uruit profund, pulsator, şi Amelia zări un Lockhead/G-A 
Superbird, cenuşiu ca oţelul, ridicându-se lent de pe una din 
pistele înapoia clădirilor. 

— RICHARDS! 

Tresări şi-l privi speriată. Richards flutură nepăsător din 
mână. Nu s-a întâmplat nimic, mamă. M-au curățat. 

— NU VEI FI LĂSAT ÎNĂUNTRU, îl anunţă vocea amplificată. 
DĂ-I DRUMUL FEMEII. 

— Şi-acum? întrebă ea. Eşti blocat. Vor aştepta până... 

— Să mai forţăm puţin. Încă mai sunt dispuşi să cedeze. 
Apleacă-te afară. Spune-le că-s rănit şi pe jumătate nebun. 
Spune-le că vreau să mă predau Poliţiei Aeriene. 

— Ce vrei să faci? 

— Poliţia Aeriană nu-i subordonată nici statului, nici 
organelor locale. Conform tratatului ONU din 1995 sunt o forţă 
internaţională. Se spunea că dacă te predai lor, eşti grațiat. Un 
fel de Lozul cel Mare. Minciuni sfruntate, bineînţeles. Ei te 
predau Vânătorilor, şi Vânătorii te bagă-n beciul lor. 

Amelia strânse din ochi. 

— Totuşi poate c-o să creadă că eu nu ştiu asta. Sau că nu 
sper aşa ceva. Hai, spune-le. 

Femeia se apleacă în exterior, şi Richards se încordă. Dacă 
aveau de gând să recurgă la „un regretabil accident” care s-o 
scoată din scenă, acum era momentul. Capul şi bustul ei erau o 


ţintă perfectă pentru o mie de arme. O apăsare pe un singur 
trăgaci, şi tot spectacolul avea să se încheie extrem de rapid. 

— Ben Richards doreşte să se predea Poliţiei Aeriene! strigă 
ea. Este rănit în două locuri! 

Azvârli o privire îngrozită peste umăr, şi glasul îi răsună 
ascuţit şi limpede în liniştea neaşteptată de după decolarea 
avionului. 

— Este pe jumătate nebun şi, Dumnezeule, sunt atât de 
speriată... vă rog... vă rog... VA ROG! 

Camerele filmau totul, trimițând în direct în toată America de 
Nord şi în jumătate de lume. Asta era bine. Era perfect. Richards 
îşi simţi toate membrele încordate de tensiune şi ştiu că începea 
să spere. 

Un moment de tăcere; înapoia punctului de control se purtau 
discuţii. 

— Foarte bine, rosti încet Richards. 

Ea îl privi. 

— Crezi că mi-e greu să par speriată? Nu sunt de partea ta, 
orice ai crede. Abia aştept să scap de tine. 

Richards remarcă pentru prima dată cât de perfecţi îi erau 
sânii sub bluza mânjită de sânge. Cât de perfecţi şi minunati. 

Răsună deodată un vuiet urmat de scrâşnete şi Amelia ţipă. 

— E tancul, spuse bărbatul. Fii liniştită. E doar tancul. 

— Se mişcă. Ne lasă să intrăm. 

— RICHARDS! TE DEPLASEZI LA PARCAJUL 16. POLIŢIA 
AERIANĂ TE VA AŞTEPTA ACOLO PENTRU A TE PRELUA! 

— Perfect, şopti el. Dă-i drumul. La vreo cinci sute de metri 
după poartă, te opreşti. 

— O să mă omori, zise ea disperată. Nu vreau altceva decât 
să merg la toaletă, dar din cauza ta voi muri. 

Perna se ridică zece centimetri şi băzâi lin înainte. Trecând 
prin poartă, Richards se ghemui, anticipând o posibilă 
ambuscadă, însă nu se întâmplă nimic. Asfaltul întunecat se 
curba neted spre clădiri. O tăbliță cu o săgeata îi informa că pe 
acolo se ajungea la Parcajele 16-20. 

Poliţiştii stăteau, în picioare sau îngenuncheaţi, înapoia unor 
baricade galbene. 

Richards ştiu că la cea mai mică mişcare suspectă, aveau să 
facă maşina bucățele. 

— Opreşte, rosti şi femeia îl ascultă. 


Reacţia fu imediată. 

— RICHARDS! DEPLASEAZĂ-TE SPRE PARCAJUL 16! 

— Spune-le că vreau o portavoce, spuse bărbatul. S-o lase 
pe alee, la douăzeci de metri. Vreau să vorbesc. 

Amelia îi strigă mesajul, apoi aşteptară. După câteva clipe, 
un bărbat în uniformă albastră păşi pe alee, şi aşeză pe betono 
portavoce electrică. Rămase locului un moment, poate savurând 
faptul că era urmărit de cinci sute de milioane de oameni, apoi 
reveni la anonimatul baricadei. 

— Dă-i drumul, zise Richards. 

Avansară până când portavocea ajunse în dreptul portierei 
din stânga şi atunci femeia se aplecă şi o luă. Era alb-roşie. Pe 
lateral literele G şi A, înlănţuite deasupra unui fulger. 

— Bun, încuviinţă el. Cât mai avem până la clădirea 
principală? 

— Mai puţin de cinci sute de metri. 

— Şi până la Parcajul 16? 

— Vreo trei sute. 

— Bun. E bine. Da. 

Îşi dădu seama că-şi muşca buzele inconştient, şi încercă să 
se controleze. Îl durea capul; întregul corp îi tremura de 
adrenalină. 

— Dă-i drumul. Te opreşti la intrarea în parcaj. 

— Şi după aceea? 

Zâmbi crispat şi fără veselie. 

— Acolo, rosti el, va fi scena Ultimul Rol al lui Richards. 

„=. 036 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când se opriră la intrarea în parcaj, reacția fu rapidă. 

— NU STAŢIONAŢI, bubuiră difuzoarele poliției. POLIŢIA 
AERIANĂ AŞTEAPTĂ ÎNĂUNTRU, AŞA CUM S-A CONVENIT. 

Richards ridică portavocea. PORER 

— ZECE MINUTE, rosti el. TREBUIE SA MA GANDESC. 

Tăcere. 

— Nu-ţi dai seama că pur şi simplu le forțezi mâna? îl întrebă 
femeia cu un ton straniu, deşi controlat. 

Richards emise un chicot strangulat, ce semăna cu şuierul 
unui ceainic. 

— Ei ştiu c-o să le dau peste bot. Nu ştiu însă cum. 

— Nu poţi. Încă nu-ţi dai seama că nu poţi? 


— Poate c-o să pot. 

„.. 035 Ey 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Ascultă-mă: Când au început Jocurile, oamenii au spus că 
erau spectacolul cel mai grozav pentru că niciodată nu mai 
existase ceva asemănător. Dar nimic nu-i original. În Roma, 
gladiatorii făceau acelaşi lucru. Ba mai există şi un alt joc. La 
pocher, mâna cea mai bună este chinta roială de pică. lar 
pocherul cel mai dur e cel cu patru cărţi pe faţă şi una în mâna. 
Pe mărunţiş oricine se poate distra cu jocul ăsta. Cu o juma' de 
dolar poţi plăti sec şi să vezi ce carte au ceilalţi în mână. Dar 
când ridici miza, cartea aia din mână începe să pară tot mai 
mare. După vreo zece tururi de miză, după ce ţi-ai aruncat şi 
casa şi maşina, cartea aia e mai mare decât Everestul. Aşa-i şi 
Fugarul. Numai că eu n-ar trebui să am bani cu care să joc. Ei au 
oameni, arme, şi timp. Noi jucăm cu cărţile lor şi fisele lor, în 
cazinoul lor. Se presupune că atunci când pun mâna pe mine, 
am pierdut. Dar poate că am trişat puţin. Am anunţat agenţia de 
ştiri din Rockland. Ei sunt zecele meu de pică. Au fost nevoiţi să 
mă lase să trec, pentru că se transmitea în direct. După primul 
baraj n-au mai avut altă şansă de-a mă rade. Dintr-un anumit 
punct de vedere, e amuzant, pentru că Lib-Veul dă Reţelei totul. 
Dacă vezi ceva la Lib-Ve înseamnă că-i adevărat. Deci dacă 
întreaga ţară vede că poliţia îmi ucide ostatecul - o femeie bine, 
din clasa de mijloc - atunci va crede. Or ei nu pot risca asta; 
şi-aşa sistemul evoluează acum sub multe semne de întrebare. 
Drăguţ, nu-i aşa? Cei asemenea mie sunt aici. Deja au avut loc 
ciocniri pe drum. Dacă poliţia şi Vânătorii trag în noi, s-ar putea 
petrece lucruri neplăcute. Un tip mi-a spus să stau în preajma 
celor din clasa mea. A avut mai multă dreptate decât credea. 
Unul dintre motivele pentru care se poartă cu mănuşi cu mine 
este că cei din clasa mea, cei asemenea mie, sunt aici. 

Ei sunt valetul de pică. 

Dama eşti tu. 

Eu sunt popa; omul cel negru cu sabia. 

Astea-s cărţile mele cu faţa în sus. Transmisia în direct, 
posibilitatea unor conflicte reale, tu, eu. Laolaltă nu înseamnă 
nimic. Le poţi bate cu o pereche. Fără asul de pică sunt zero. Cu 
asul, nu le poate tăia nimic. 

Brusc îi luă poşeta, o imitație de piele de crocodil, cu un 


lănţişor argintiu. Şi-o băgă sub jachetă. 

— Eu n-am asul, şopti el. Cu puţină gândire, l-aş fi putut 
avea. Dar am o carte în mână - una pe care ei n-o pot vedea. De 
aceea voi trage o cacialma. 

— N-ai nici o şansă, rosti femeia. Ce poţi face cu poşeta 
mea? Să-i împuşti cu rujul? 

— Cred că ei au trişat atât de mult până acum încât o să 
arunce cărţile. Cred că-s laşi până-n vârful unghiilor. 

— RICHARDS! AU TRECUT ZECE MINUTE! 

Bărbatul duse portavoce la gură. 

„= 034 S 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— ASCULTAŢI-MĂ CU ATENŢIE! 

Vocea îi bubuia şi-i răsuna peste întregul aeroport. Poliția 
aştepta încordată. Mulțimea se foia. 

— AM ASUPRA MEA CINCI KILOGRAME DE EXPLOZIBIL PLAS- 
TIC DYNACORE - DENUMIT ŞI IRLANDEZUL NEGRU. CINCI 
KILOGRAME. ESTE SUFICIENT SA DISTRUG ABSOLUT TOTUL PE O 
RAZA DE CINCI SUTE DE METRI ŞI SĂ ARUNC ÎN AER ŞI 
REZERVOARELE DE COMBUSTIBIL ALE AEROPORTULUI. ASTA O 
SĂ ŞI FAC, DACĂ NU-MI URMAȚI INSTRUCŢIUNILE. ÎN EXPLOZIV E 
INTRODUS UN INEL DE IMPLOZIE GENERAL ATOMICS. L-AM TRAS 
PE JUMĂTATE AFARĂ, O SINGURĂ MIŞCARE ŞI V-AŢI DUS TOŢI 
DRACULUI. 

Dinspre mulţime se auziră ţipete, urmate de o mişcare ca de 
reflux. Brusc, poliţiştii de la baricade constatară că nu mai 
aveau pe cine împinge înapoi. Bărbaţi şi femei alergau peste 
alei şi piste, ieşind prin porţi sau sărind gardul aeroportului. Toţi 
erau albi la faţă şi îngroziţi. 

Poliţiştii se priviră alarmaţi. Pe nici un chip nu se vedea 
neîncredere. t 

— RICHARDS? se auzi un glas. ASTA-I O MINCIUNA. 
COBOARA. 

— COBOR, răcni el. DAR ÎNAINTE S-O FAC, SĂ VĂ DAU 
INSTRUCŢIUNILE: VREAU UN AVION CU REACȚIE CU PLINUL 
FACUT ŞI GATA DE ZBOR CU ECHIPAJUL MINIM. AVIONUL SA FIE 
UN LOCKHEED/GA SAU UN DELTA SUPERSONIC. AUTONOMIA DE 
ZBOR TREBUIE SA FIE DE CEL PUŢIN TREI MII DE KILOMETRI. 
TOTUL SĂ FIE GATA ÎN NOUĂZECI DE MINUTE. 

Camerele video transmiteau, însă îndepărtându-se. Bliţurile 


fulgerau. Reporterii păreau şi ei nesiguri. Dar trebuia luată în 
seamă presiunea psihică a celor cinci sute de milioane de 
spectatori din faţa ecranelor. Ei erau reali. Acţiunea era reală. 
lar cele cinci kilograme de Irlandez Negru ale lui Richards 
puteau fi doar o născocire a teribilei sale minţi criminale. 

— RICHARDS? 

Dinapoia unui şir de automobile aflate la vreo cincizeci de 
metri de Parcajul 16 apăru un bărbat în pantaloni negri şi 
cămaşă albă, cu mânecile suflecate în ciuda frigului. Avea o 
portavoce mai mare decât a lui Richards. Din depărtare, Amelia 
îi putea distinge ochelarii cu lentile mici; scânteiau în ultimele 
raze de soare. 

— SUNT EVAN McCONE. 

Cunoştea bineînţeles numele. Trebuia să-i înfioare inima. Îşi 
dădu seama, fără surprindere, că într-adevăr îi înfiora inima. 
Evan McCone era şeful Vânătorilor. Un urmaş direct al lui Edgar 
J. Hoover şi Heinrich Himmler, se gândi. Personificarea oţelului 
din mănuşa Reţelei. Un bau-bau. Un nume cu care să-i sperii pe 
copiii neascultători. Dacă te mai joci cu chibriturile, Johnny, îl 
chem pe Evan McCone. 

Pentru o fracțiune de secundă îşi aminti o voce dintr-un vis. 
Tu eşti, frățioare? 

— MINŢI, RICHARDS. ŞTIM ASTA. O PERSOANA FĂRĂ PERMIS 
G-A NU POATE AVEA ACCES LA DYNACORE. DA-I DRUMUL FEMEII 
ŞI COBOARA. NU VREM S-O UCIDEM ŞI PE EA. 

Amelia scoase un fel de şuier slab, icnit., 

— AŞA POATE CA-I LA VOI, PIŞPIRICĂ, urlă Richards. ÎN 
LUMEA MEA DAC-AI MALAI POŢI CUMPARA DYNACORE DE PE 
STRADĂ. ŞI EU AM LOVELE. DE LA FEDERAȚIA JOCURILOR. MAI 
AVEŢI OPTZECI ŞI ŞASE DE MINUTE. 

— NICI VORBA. 

— McCONE? 

— DA. , 

— V-O TRIMIT PE FEMEIE. EA A VAZUT EXPLOZIVUL. 

Amelia îl privea acum cu o uluială îngrozită. 

— ÎNTRE TIMP DAŢI-I DRUMUL. OPTZECI ŞI CINCI DE MINUTE. 
NU-I O CACIALMA, GAOAZA. UN SINGUR GLONŢ ŞI ZBURAM CU 
TOŢII ÎN LUNĂ. 

— Nu, şopti ea. Chipul îi era schimonosit într-un rictus. Să nu 
crezi c-o să mint pentru tine. 


— Dacă n-o faci, sunt mort. Sunt rănit şi lovit, şi de-abia mai 
mă concentrez să vorbesc, dar ştiu că oricum ar fi, asta-i singura 
soluţie. Acum fi atentă: Dynacore e alb şi solid, unsuros la 
atingere. Pare... 

— Nu, nu! Nu! 

Îşi puse palmele peste urechi. 

— Pare o bucată de săpun. E însă foarte greu. Acum o să-ţi 
descriu inelul de implozie. E... 

Amelia începuse să plângă. 

— Nu pot, nu-ţi da; seama? Am şi eu o datorie, de cetăţean. 
O conştiinţă. Am... 

— Da, şi s-ar putea s-afle c-ai minţit, adăuga el sec. Numai 
că n-o să se întâmple aşa. Pentru că dacă mă susţii, ei o să 
cedeze. Şi eu am dispărut ca pasărea cerului. 

— Nu pot! 

— RICHARDS! TRIMITE FEMEIA! 

— Inelul de implozie e auriu, continuă Richards. Are 
diametrul de vreo cinci centimetri. Seamănă cu un port-chei. Pe 
el există o tijă subţire, ca un creion, cu un declanşator G-A. 
Declanşatorul arată ca guma din capătul creionului. 

Femeia se legăna înainte şi înapoi, gemând. Işi prinsese câte 
un obraz în fiecare palmă şi-l răsucea ca pe aluat. 

— Le-am spus că l-am despiedicat. Asta înseamnă că 
deasupra explozivului se vede un zimţ mic. Ai înţeles? 

Nici un răspuns; plângea, suspina şi se legăna. 

— Sigur că ai înţeles, şopti el. Eşti o femeie inteligentă, nu-i 
aşa? 

— N-o să mint. 

— Dacă te-ntreabă altceva, nu ştii nimic. N-ai văzut. Erai 
prea speriată. Un singur lucru: am tras de inel de la primul baraj 
de poliţie. Nu ştiai ce era, dar m-ai văzut. 

— Mai bine omoară-mă acum. 

— Haide, spuse Richards. Du-te. 

Îl privi, tremurând, buzele mişcându-se în gol, ochii nişte 
găuri negre. Femeia drăguță, sigură pe ea, cu ochelarii de soare, 
dispăruse. Richards se întrebă dacă femeia aceea avea să mai 
reapară vreodată. Nu credea. Nu aceeaşi. 

— Du-te, îi spuse. Du-te. Du-te. 

— Am... am... ah, Doamne... 

Împinse portiera şi pe jumătate sări, jumătate căzu afară. Se 


sculă imediat şi începu să fugă. Părul îi flutura în urmă şi părea 
foarte frumoasă, aproape o zeiţă, alergând spre fulgerele 
orbitoare ale unui milion de bliţuri. 

Carabine scânteiară, pregătite, şi fură coborâte când dispăru 
în mulţime. Richards riscă o privire scurtă pe geamul din stânga, 
dar nu putu distinge nimic. 

Se lăsă din nou cât mai jos în scaun, îşi privi ceasul, şi 
aşteptă să fie pulverizat. 

„. 033 E 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Limba roşie a ceasului descrisese două cercuri. Alte două. 
Alte două. 

— RICHARDS! 

Duse portavocea la buze: 

— ŞAPTEZECI ŞI NOUA DE MINUTE, McCONE. 

Trebuia să joace până la capăt. Asta era singurul fel de-a 
juca. Până în clipa când McCone ordona deschiderea focului. N- 
avea să se chinuiască mult. Şi oricum i se părea că nu mai prea 
contează. 

După o pauză, eternă. 

— NE TREBUIE MAI MULT TIMP. CEL PUŢIN TREI ORE. PE 
AEROPORTUL ĂSTA NU EXISTA NICI L/G-A, NICI DELTA. TREBUIE 
SA VINA DIN ALTA PARTE. 

Femeia reuşise. Doamne, era incredibil. Femeia privise, în 
adâncul prăpastiei, apoi traversase. Fără plasă de siguranţă. 
Fără cale de întoarcere. Incredibil. 

Bineînţeles că n-o crezuseră. Asta era meseria lor: să nu 
creadă nimic şi pe nimeni. Chiar în clipa asta probabil, o târau 
într-o odaie din clădirile aeroportului, unde o aşteptau vreo şase 
din anchetatorii lui McCone. lar adusă acolo, urma să înceapă 
litanie. Suntem convinşi că sunteți tulburată, doamnă Williams, 
dar pentru completa noastră informare... n-aţi dori să mai 
repetati asta o dată... ne intrigă un amănunt... sunteți sigură că 
nu era invers... de unde ştiţi... de ce... şi după aceea ce-a spus... 

Deci ideea corectă era de-a câştiga timp. De a-i păcăli pe 
Richards mai întâi cu un pretext, apoi cu altul. Avem o problemă 
cu alimentarea, ne mai trebuie timp. N-avem echipaj la 
îndemână, ne mai trebuie timp. E o farfurie zburătoare peste 
pista zero-şapte, ne mai trebuie timp. Şi încă n-am pus-o cu 
botu' pe labe. Incă n-am izbutit s-o facem să recunoască faptul 


că explozivul tău e o poşetă din piele de crocodil, ticsită cu 
şerveţele kleenex, mărunţiş, cosmeticale şi cărţi de credit. Ne 
mai trebuie timp. Nu putem deocamdată risca, omorându-te. Ne 
mai trebuie timp. 

— RICHARDS? 

— ATENŢIE, le răspunse. AVEŢI ŞAPTEZECI ŞI CINCI DE 
MINUTE. DUP-AIA TOTUL ZBOARA-N AER. 

Nici un răspuns. 

In ciuda posibilităţii unui dezastru, spectatorii începuseră să 
revină. Aveau ochii strălucitori, holbaţi şi excitaţi. Apăruseră mai 
multe proiectoare portabile, care erau aţintite asupra maşinii, 
scăldând-o într-o lumină violentă şi dezvăluind parbrizul distrus. 

Richards încercă să-şi închipuie cămăruţa unde o ţineau, 
scotocind după adevăr, şi nu izbuti. Bineînţeles, presa era 
exclusă. Oamenii lui McCone aveau să încerce s-o sperie cât mai 
rău, şi fără îndoială aveau să reuşească, însă cât de tare aveau 
să încerce cu o femeie care nu aparţinea acelui gheto al 
societăţii săracilor, unde oamenii nu aveau chipuri? Droguri... 
Richards ştia că existau droguri pe care McCone le putea 
comanda, droguri ce puteau face un indian Yaqui să-şi 
bolborosească povestea vieţii aidoma unui copilaş neajutorat. 
Droguri ce-l făceau pe un preot să turuie spovedaniile 
enoriaşilor cu viteza unei maşini de stenografiat. 

Puţină violenţă? Bastoanele electrice modificate, care 
avuseseră atâta succes în revoltele din Seattle din 2005? Sau 
doar rafalele permanente ale întrebărilor? 

Gândurile nu-i slujeau la nimic, însă nu le putea opri sau 
înăbuşi. Dincolo de clădiri se auzea ţiuitul inconfundabil al unui 
Lockheed pregătit de zbor. Avionul lui. Sunetul creştea şi cobora 
ciclic. Când se întrerupse brusc, ştiu că începuse alimentarea. 
Douăzeci de minute, dacă se grăbeau. Richards nu credea că 
aveau să se grăbească. 

Da, da, da. Asta e. Toate cărţile pe faţă, cu excepţia uneia. 
McCone? McCone, tragi cu ochiu l-ai intrat femeii în minte? 
Umbrele se lungiră, şi toţi aşteptară. 

„=. 032 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards constată că străvechiul clişeu era o minciună. Tim- 
pul nu încremenea. Poate ar fi fost mai bine dacă s-ar fi 
întâmplat aşa. Atunci cel puţin ar fi sperat în ceva. 


În doua rânduri, glasul amplificat, îl anunţa pe Richards că 
minţise. Le răspunse că atunci n-aveau decât să deschidă focul. 
Peste alte cinci minute, un alt glas îl anunţă că flapsurile 
Lockheed-ului erau înţepenite şi trebuiau să alimenteze alt 
avion. Richards le spuse că n-avea nimic împotrivă. Atâta vreme 
cât totul era gata la ora fixată. 

Minutele se scurgeau. Mai rămăseseră douăzeci şi şase, 
douăzeci şi cinci, douăzeci şi două, douăzeci (încă n-a cedat, 
Doamne, poate...) optsprezece, cincisprezece (din nou, mo- 
toarele avionului, urcând într-un urlet strident, în vreme ce 
mecanicii verificau sistemele de combustibil şi sol) zece minute, 
apoi opt. 

— RICHARDS? 

— SUNT AICI. 

— PUR ŞI SIMPLU NE MAI TREBUIE TIMP, FLAPSURILE SUNT 
ÎNŢEPENITE. O SA BAGAM HIDROGEN LICHID PRIN SUPAPE, DAR 
NE MAI TREBUIE TIMP. : 

— ÎL AVEŢI. ŞAPTE MINUTE. DUPA ACEEA PORNESC SPRE 
PISTĂ PE RAMPA DE SERVICIU. O SĂ CONDUC CU O MÂNĂ, IAR 
CU CEALALTĂ O SĂ ŢIN INELUL DE IMPLOZIE. TOATE PORŢILE SĂ 
FIE DESCHISE. ŞI NU UITAŢI C-O SA MA APROPII PERMANENT DE 
REZERVOARELE CU COMBUSTIBIL. 

— NU-ŢI DAI SEAMA CĂ NOI... | 

— AM TERMINAT DE VORBIT BAIEŢI. ŞASE MINUTE. 

Minutarul descrise rotaţiile sale regulate. Trei minute, două, 
unul. Încercau s-o desființeze în odăiţa pe care nu şi-o putea 
imagina. Se strădui să-şi amintească chipul Ameliei şi nu reuşi. 
Se contopea peste alte chipuri. O faţă mozaic, compusă din 
Stacey şi Bradley şi Elton şi Virginia Parrakis şi băieţelul cu 
câinele. Mai ţinea minte doar că era neajutorată, şi drăguță în 
modul acela lipsit de inspiraţie în care pot fi atâtea femei, graţie 
cosmeticelor Max Factor şi Revlon-ului, şi chirurgiei estetice care 
adună, şi leagă, şi netezeşte, şi curăţă. Neajutorată. Neajutoraţi. 
Totuşi hotărâtă, undeva în adânc. Unde eşti tu dură femeie 
tipic-americană? Eşti îndeajuns de stăpână pe tine? Sau chiar în 
clipa aceasta cedezi? 

Simţi ceva cald curgându-i pe bărbie şi constată că-şi 
muşcase buzele, în mai multe locuri. 

Se şterse absent, lăsând pe mânecă o urmă de sânge de for- 
ma unei picături, şi băgă în viteză. Perna se ridică ascultătoare. 


— RICHARDS! DACĂ PORNEŞTI, DESCHIDEM FOCUL! FEMEIA 
A VORBIT! ŞTIM TOTUL! 

Nimeni nu trase nici măcar un glonţ. 

Într-un fel, era aproape dezamăgitor. 

„=. 031 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Rampa de serviciu descria o curbă ascendentă în jurul 
terminalelor din sticlă, futuriste, ale aeroportului. De ambele 
părţi, drumul era ticsit de poliţişti cu tot felul de arme, începând 
de la baionete Mace-B şi gaze lacrimogene, până la lansatoare 
individuale de rachete anti-tanc. Chipurile lor erau identice, 
plate, lipsite de expresie. Richards conduse încet, stând acum 
perfect drept în scaun, iar ei îl priveau cu un respect tâmp. Se 
gândi că pesemne aşa arată vacile privind un fermier care a 
înnebunit şi zace pe podeaua grajdului, dând din picioare şi 
zbierând. 

Poarta către pistă (ATENŢIE - NUMAI PENTRU ANGAJAŢI - 
FUMATUL INTERZIS - INTERZIS ACCESUL PERSOANELOR 
NEAUTORIZATE) fusese deschisă şi Richards intră, trecând pe 
lângă şiruri de cisterne cu cifre octanice ridicate, şi avioane 
particulare micuţe. Dincolo de ele se afla pista, beton lat, negru 
de ulei, cu ramificații laterale. Aici îl aştepta avionul, un reactor 
alb, uriaş cu o duzină de motoare cu turbina zumzăind încetişor. 
Înapoia lui, pistele se întindeau rectilinii spre amurg, părând că 
se contopesc într-un punct la orizont. Patru bărbaţi în salopete 
tocmai fixau scara de fuzelaj. Lui Richaras i se păru că era scara 
ce ducea la eşafod. 

Şi, parcă pentru a completa imaginea, călăul ieşi din umbra 
fuzelajului. Evan McCone. 

Richards îl privi, cu curiozitatea unuia care vedea pentru 
prima dată o celebritate - indiferent de câte ori l-ai vedea în tri- 
D, nu poţi crede în realitatea lui până nu-l vezi în carne şi oase - 
iar apoi realitatea capătă o stranie nuanţă de halucinație, ca şi 
cum entitatea n-ar avea dreptul să existe separat de imagine. 

Era un bărbat scund, cu ochelari fără rame, căruia i se 
ghicea un început de burtică sub costumul perfect croit. Se 
zvonea că McCone purta pantofi cu talpă dublă, însă nu-ţi puteai 
da seama. Avea la rever un steguleţ minuscul din argint. Nu 
arăta  câtuşi de puţin a monstru, moştenitorul unor 
înspăimântătoare instituţii precum F.B.I. şi C.I.A. Nu arăta a 


individ care devenise maestrul automobilelor negre în noapte, a 
bastonului din cauciuc, a întrebărilor viclene despre cei 
de-acasă. Nu arăta a individ care devenise maestrul întregului 
repertoriu al terorii. 

— Ben Richards? 

Nu folosea portavocea, şi în absenţa acesteia glasul lui era 
moale şi inteligent, însă câtuşi de puţin efeminat. 

— Da. 

— Am acordul pentru arestarea şi execuţia ta, semnat de Fe- 
deraţia Jocurilor, departament oficial al Comisiei pentru 
Comunicaţii a Reţelei. O să-l onorezi? 

— Unei găini îi cânţi imnul înainte de a-i tăia gâtul? 

— Aha. McCone părea încântat. Formalităţile sunt îndepli- 
nite. Eu sunt un tip foarte formalist, tu nu? Ah, nu, sigur că nu. 
Ai fost un concurent care n-a avut treabă cu aşa ceva. De aceea 
mai eşti încă în viaţă. Ştiai că acum vreo două ore, ai depăşit 
vechiul record al Fugarului de opt zile şi cinci ore? Bineînţeles că 
n-aveai de unde ştii. Insă aşa este. Da. Şi evadarea din clădirea 
Tinerilor Creştini din Boston... Super! Am auzit că popularitatea 
emisiunii a crescut cu doisprezece la sută. 

— Foarte frumos. 

— Am fost gata să te prindem în Portland. Ghinion. Înainte 
de-a muri, Parrakis s-a jurat că ai părăsit maşina în Auburn. L- 
am crezut; în mod evident, era un amărât înfricoşat. 

— Evident, repetă Richards în şoaptă. 

— Dar această ultimă mişcare a fost pur şi simplu 
excepţională. Jos pălăria! Pot spune chiar că-mi pare rău că totul 
trebuie să se termine. Mi-e teamă că nu voi mai întâlni niciodată 
un adversar mai inventiv. 

— Păcat. 

— Să ştii că s-a terminat, spuse McCone. Femeia a cedat. Am 
folosit penthotal de sodiu. Un procedeu vechi, dar sigur. Scoase 
din buzunar un revolver micut: Coboară, domnule Richards. Sunt 
gata să-ţi fac cea mai mare cinste. Te voi împuşca aici, unde nu 
poate filma nimeni. Moartea ta va avea un anumit grad de 
intimitate. 

— Atunci pregăteşte-te, rânji Richards. 

Deschise portiera şi păşi afară. Cei doi bărbaţi se înfruntară 
peste betonul pustiu. 


"= 030 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Primul care cedă fu McCone. Lăsă capul pe spate şi izbucni 
în râs. Avea un râs frumos, moale şi catifelat. 

— Oho, eşti foarte bun, domnule Richards. Par excellence. 
Plusezi într-una. Cu toată stima, jos pălăria: femeia n-a cedat. 
Susţine cu încăpățânare că umflătura pe care o zăresc în haina 
ta este Irlandez Negru. N-o putem droga cu penthotal deoarece 
lasă urme. Dintr-o singură electroencefalogramă, abuzul nostru 
poate fi dovedit. Suntem pe cale de-a aduce trei fiole de 
Canogyn din New York. Nu lasă nici o urmă. Soseşte peste 
patruzeci de minute. Din păcate, prea târziu pentru a te opri. Ea 
minte. Este clar. Dacă-mi scuzi ceea ce amicilor tăi le place să 
numească elitism, îţi voi spune părerea mea asupra clasei 
mijlocii: ştie să mintă numai în problemele legate de sex. Pot 
să-ţi mai spun şi altă părere? Bineînţeles că pot. O şi fac, zâmbi 
McCone. Presupun că ai acolo poşeta femeii. Am observat că nu 
avea poşetă, deşi pleca în oraş. Noi observăm multe lucruri. Ce 
s-a întâmplat cu poşeta ei, dacă nu este în haina ta, Richards? 

Nu muşcă momeala. 

— Impuşcă-mă dacă eşti atât de sigur. 

McCone desfăcu braţele cu tristeţe. 

— Mi-ar place tare mult! N-ai voie însă să rişti în privinţa 
vieților omeneşti, nici chiar când şansele sunt de cincizeci la unu 
în favoarea ta. Aduce prea mult cu ruleta rusească. Viaţa 
omenească are o anumită calitate sacră. Guvernul - guvernul 
nostru - înţelege acest lucru. Suntem umani. 

— Da, da, încuviinţă Richards şi zâmbi răutăcios. 

McCone clipi. 

— Deci, înţelegi... 

Richards tresări. Bărbatul îl hipnotiza. Minutele zburau, un 
elicopter venea cu trei fiole de ia-l-şi-spune-tot (şi dacă McCone 
spusese patruzeci de minute, asta însemna douăzeci), şi el 
stătea şi-i asculta discursurile. Dumnezeule, cu adevărat era un 
monstru. 

— Fii atent, îl întrerupse cu glas răguşit. Cuvântarea mea e 
scurtă, micuţule. Când o să-i faceţi injecţia, o să vă cânte 
aceeaşi melodie. Pentru că discul i-aici. Te-ai prins? 

Fixă ochii lui McCone şi începu să înainteze. 

— Pa, mâncătorule de rahat. 

McCone să dădu într-o parte. Richards nici măcar nu se 


deranjă să-l privească, atunci când trecu pe lângă el. Mânecile li 
se atinseră. 

— Pentru informarea ta, mi s-a spus că inelul trebuie tras 
cam cu două kilograme-forţă. Eu am acum unul şi jumătate. 
Plus-minus nu ştiu cât... 

Avu satisfacția să-i audă răsuflarea iuţindu-se. 

— Richards? 

După câteva trepte, întoarse privirea. McCone se uita în sus, 
iar marginile aurite ale ochelarilor săi sclipeau. 

— După ce decolezi, o să te doborâm cu o rachetă sol aer. 
Publicul va afla ca lui Richards i-a tremurat degetul pe 
declanşator. Odihnească-se-n pace. 

— Ba n-o să faceţi aşa. 

— Nu? 

Richards începu să surâdă şi dădu o jumătate de motiv: 

— Vom zbura foarte jos şi peste regiuni populate. Adaugă 
douăsprezece rezervoare de combustibil la cinci kilograme de 
Irlandez Negru, şi ai posibilitatea unei bubuieli foarte mari. Prea 
mari. Ai face-o dacă ai putea scăpa cu mâinile curate, dar n-ai 
cum. Făcu o pauză: Eşti tare deştept. Mi-ai luat-o înainte în 
privinţa paraşutei? 

— Da, încuviinţă calm McCone. Este în compartimentul de 
clasa întâia. Un truc aşa vechi, domnule Richards... Sau mai ai şi 
altul? 

— Fac pariu că n-ai făcut nici prostia de-a umbla prin 
paraşută. 

— Ah, nu. Ar fi fost prea evident. Şi bănuiesc că vei trage de 
inexistentul inel de implozie chiar înainte de aterizare. Vei face 
un curent destul de puternic. 

— La revedere micuţule. 

— La revedere, domnule Richards. Şi bon voyage. Chiocoti: 
Da, da, îmi pari cinstit. Aşa că îţi voi mai arăta o carte. Doar una. 
O să aşteptăm fiolele cu Canogyn înainte de-a acţiona. Ai 
perfectă dreptate în privinţa rachetei. Am încercat şi noi o 
cacialma. Continui să plusezi, da? Însă îmi permit să aştept. Vezi 
tu, eu nu greşesc niciodată. Şi ştiu că încerci o cacialma. De 
aceea ne permitem să aşteptăm. Dar nu s-a terminat. 'Voir, 
domnule Richards. 

Flutură din mână. 

— Pe curând, rosti Richards încât să audă numai el. 


Şi rânji. 

„=. 029 E 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Compartimentul clasei întâia era lung, cu trei şiruri de fotolii, 
şi panelat cu sequoia autentic. O carpetă rubinie, ce părea 
groasă de un metru, acoperea podeaua. Intre clasa întâia şi 
chicinetă, rezemat de perete, se găsea un ecran tri-D pliat. Pe 
locul 100 se afla raniţa voluminoasă a paraşutei. Richards o 
mângâie în trecere şi traversă bucătărioara. Cineva pusese de 
cafea. 

Trecu prin altă uşă şi se opri într-un coridor foarte scurt ce 
ducea în cabina piloților. În dreapta lui, transmisionistul, un 
bărbat de vreo treizeci de ani, cu chipul brăzdat de cute, îl privi 
amar, apoi reveni la instrumentele lui. Câţiva paşi mai departe, 
şi la stânga, stătea navigatorul, având în faţă grile şi hărţi 
laminate în plastic. 

— Atenţie, vorbi el în laringofon, vine tipul care-o să ne 
omoare pe toţi. 

ÎI privi cu răceală pe Richards. 

Richards nu spuse nimic. La urma urmei, individul avea 
destulă dreptate. Şchiopătă în botul avionului. 

Pilotul avea peste cincizeci de ani, un bătrân cal de bătaie, 
cu nasul roşu al băutorului de meserie, dar ochii limpezi şi alerţi 
al unuia care nu avea să ştie ce înseamnă alcoolismul. Copilotul 
era cu vreo zece ani mai tânăr, cu părul roşu, lung, 
revărsându-se de sub şapcă. 

— Salut, domnule Richards, rosti pilotul. Îi privi mai întâi 
pieptul umflat al hainei şi abia după aceea chipul. Scuză-mă 
dacă nu dau mâna. Sunt pilotul căpitan Don Holloway. Acesta e 
copilotul meu, Wayne Duninger. 

— În circumstanţele acestea, nu prea sunt încântat de 
cunoştinţă, zise Duninger. 

Gura lui Richards zvâcni. 

— În aceeaşi notă, completez că-mi pare rău că sunt aici. 
Căpitane, eşti în legătură cu McCone, da? 

— Bineînţeles. Transmisionistul nostru este Kippy Friedman. 

— Daţi-mi un microfon. 

Cu o grijă extraordinară, Holloway îi întinse unul. 

— Terminaţi verificările, spuse Richards. Cinci minute. 

— Armăm bolţurile explozive de la uşa spate? întrebă rapid 


Duninger. 

— Închideţi totul, rosti sec Richards. i 

Era timpul să termine, să facă ultima strigare. Işi simţea 
creierul încins, supraîncălzit, gata să-i sară o rotiţă. Să pluseze, 
ăsta era jocul. 

Și-acum, să mizăm la maxim, McCone. 

— Domnul Friedman? 

— Da? 

— Sunt Richards. Vreau să vorbesc cu McCone. 

Nici un sunet vreme de o jumătate de minut. Holloway şi 
Duninger nu-l mai priveau; terminau verificările, citind cadrane 
şi presiuni, controlând  flapsurile, uşile,  întrerupătoarele. 
Reîncepu ţiuitul pulsator al uriaşelor turbine G-A, însă acum mult 
mai puternic, mai strident. Când se auzi în cele din urmă, glasul 
lui McCone părea neînsemnat. 

— Sunt McCone. 

— Haide, vierme. Tu şi cu femeia o să faceţi o plimbare. 
Dacă în trei minute n-apăreţi la uşă, trag inelul. 

Duninger se încordă în fotoliu de parcă fusese împuşcat. 
Când reîncepu să citească cifrele, vocea îi tremura. 

Dacă are sânge-n el, acum plăteşte sec şi cere să-mi vadă 
cartea. Chestia cu femeia spune totul. Dacă are sânge-n el. 

Richards aşteptă. 

Un ceas îi ticăia în creier. 


= 028 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când glasul lui McCone se auzi, avea o nuanţă străină, 
grăbită. Teamă? Posibil. Inima lui Richards bubuia. Poate că 
totul avea să se lege. Poate. 

— Eşti ţicnit, Richards. N-o să... 

— Mai bine, ascultă, îl întrerupse dur. Şi-n timp ce asculţi, 
aminteşte-ţi că ne aude orice radioamator pe o rază de o sută 
de kilometri. O să se ducă vorba. Nu lucrezi pe-ascuns, micuţule. 
Eşti pe scenă, sub reflectoare. Te iau pe tine pentru că eşti prea 
căcăcios ca să joci dublu când ştii că poţi muri. Pe femeie o iau 
pentru că i-am spus unde vreau să merg. 

E slab. Loveşte-l şi mai tare. Nu-l lăsa să gândească. 

— Chiar dac-o să scapi după ce trag inelul, n-o să te mai 
angajeze nimeni, nici ca gunoier. Strângea poşeta cu o 
disperare dementă. Asta-i. Trei minute. Terminat. 


— Richards, stai... 

Închise. Întinse microfonul căpitanului, şi acesta îl apucă cu 
degete ce abia tremurau. 

— Ai sânge-n tine, şopti Holloway. Ce-i al tău, i-al tău. Nu 
cred că mai ştiu pe cineva cu atâta sânge-n el. 

— O să fie şi mai mult sânge dacă trage inelul ăla, vorbi 
Duninger. 

— Terminaţi procedurile, vă rog, zise Richards. Mă duc să 
întâmpin musafirii. Plecăm în cinci minute. 

Reveni în clasa întâia, împinse paraşuta în locul de la geam, 
apoi se aşeză, privind uşa dintre clasa întâia şi a doua. Avea să 
ştie foarte curând. Avea să ştie foarte curând. 

Degetele strângeau spasmodic, fără să se poată controla, 
poşeta Ameliei Williams. 

Afară întunericul era aproape complet. 

==. 027 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Apărură pe scară când din cele trei minute mai rămăseseră 
patruzeci şi cinci de secunde. Amelia era speriată şi gâfâia, cu 
părul zbârlit de curentul permanent care sufla peste şesul 
betonat făcut de om. În exterior, McCone părea acelaşi; pedant 
şi neafectat, imperturbabil s-ar fi putut spune, însă ochii aveau 
în eio ură aproape dementă. 

— N-ai câştigat nimic, vierme, rosti el încet. Noi încă nu 
ne-am scos atuurile. 

— Mă bucur să vă revăd, doamnă Williams, spuse Richards. 

De parcă dăduse un semnal, trăgând de un fir invizibil, 
femeia începu să plângă. Nu era un plâns isteric; mai degrabă 
un sunet complet lipsit de speranţe, ieşindu-i în hohote din 
stomac. Se împletici, apoi se prăbuşi pe carpeta din pluş, cu faţa 
în palme, parcă sprijinind-o. Pe bluza ei, sângele lui Richards se 
închegase într-o pată urâtă, maro. Fusta plisată, care-i ascundea 
picioarele, o făcea să semene cu o floare ofilită. 

Richards simţi milă pentru ea. Era un sentiment superficial, 
să simţi milă, însă nu putea mai mult. 

— Domnul Richards? se auzi glasul lui Holloway, din interior. 

— Da. 

— Putem... avem undă verde? 

— Da. 

— Atunci anunţ echipa de pe pistă să ia scara şi să închidă 


uşile. N-are rost să vă faceţi gânduri... 

— Bine, căpitane. Mulţumesc. 

— Te-ai trădat când ai cerut-o pe femeie. Ştiai, nu? 

McCone părea că surâde şi se strâmbă dispreţuitor în acelaşi 
timp: efectul general era oribil. Îşi încleşta şi descleşta mâinile 
permanent. 

— Ah, da? rosti politicos Richards. Şi deoarece nu greşeşti 
niciodată, fără îndoială vei sări asupra mea înaintea decolării. In 
felul ăsta nimeni nu va şti nimic şi vei ieşi curat ca lacrima, 
aşa-i? 

Buzele lui McCone se desfăcură într-un mârâit, apoi se 
strânseră la loc, albindu-se. Nu făcu nici o mişcare. Avionul 
începu să vibreze uşor, pe măsură ce motoarele se ambalau. 

Zgomotul se reduse brusc, când uşa exterioară de la clasa a 
doua se trânti, închizându-se. Aplecându-se puţin pentru a privi 
prin unul din hublouri, Richards văzu echipa îndepărtându-se cu 
scara. 

Acum suntem cu toții pe eşafod, se gândi. 

„=. 026 S 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

În dreapta ecranului pliat se aprinse semnul LEGAȚI 
CENTURILE - STINGEŢI ŢIGĂRILE. Avionul începu să vibreze lent. 
Cunoştinţele lui Richards despre avioane proveneau de la Lib-Ve 
şi din cărţi, în majoritate aventuri stupide, iar acum se găsea 
abia a doua oară la bordul unuia; în comparaţie cu acesta, 
naveta Harding-New York părea o jucărie. Il tulbura vibrația per- 
manentă de sub tălpi. 

— Amelia? 

Femeia înălţă încet ochii, cu chipul boţit şi brăzdat de 
lacrimi. 

— Ce-i? 

Vocea îi era răguşită, ameţită, neclară de plâns. Parcă uitase 
unde se afla. 

— Vino încoace. Decolăm. Privi spre McCone: Tu du-te unde 
vrei, micuţule. Eşti stăpân. Numai să nu deranjezi echipajul. 

McCone nu spuse nimic şi se aşeză lângă perdeaua des- 
părţitoare dintre cele două clase. Apoi, parcă răzgândindu-se, 
dispăru în compartimentul alăturat. 

Richards se apropie de Amelia, sprijinindu-se pe spătarele 
fotoliilor. 


— Aş prefera la fereastră, rosti el. N-am mai fost cu avionul 
decât o singură dată. 

Încercă să zâmbească, însă ea îl privea năucă. 

Se aşeză, iar femeia luă loc lângă el. li închise ea centura ca 
să nu fie nevoit să scoată mâna din haină. 

— Eşti ca un coşmar, îi spuse. Un coşmar care nu se mai 
termină. 

— Îmi pare rău. 

— N-am... începu ea, şi Richards îi puse palma peste gură şi 
clătină din cap. Nu! mişcă el din buze. 

Avionul se întoarse încet, extrem de grijuliu, cu turbinele 
vuind, şi porni către pista principală aidoma unei răţuşte 
neîndemânatice pregătindu-se să intre în apă. Era atât de mare, 
încât Richards avea senzaţia că stăteau pe loc, iar cel care se 
mişca era solul. 

Poate că-i numai o iluzie, îl străfulgera un gând. Poate c-au 
instalat proiectoare tri-D în afara hublourilor şi... 

Îşi opri gândul. 

Ajunseră la capătul pistei secundare şi viră greoi la dreapta. 
Trecură pe lângă pistele Trei şi Doi, perpendiculare pe direcţia 
lor. Când ajunseră la Unu, cotiră la stânga şi se opriră o clipă. 

Din intercom, vocea lui Holloway răsună inexpresivă: 

— Decolarea, domnule Richaras. 

Avionul porni lent la început, cam cu viteza unei perne de 
aer, după care urmă o accelerare atât de puternică încât lui 
Richards îi veni să urle de groază. 

Fu împins îndărăt în pernele moi ale fotoliului, şi luminile 
balizelor de afară începură brusc să gonească cu o viteză 
ameţitoare. Tufişurile şi arborii arşi de eşapări din orizontul 
pustiu, se năpustiră către ei. Motoarele vuiau tot mai tare. 
Podeaua reîncepu să vibreze. 

Abia acum simţi că Amelia Williams se încleştase cu ambele 
mâini de umărul lui, cu chipul contorsionat într-o mască a 
groazei. 

Dumnezeule, nici ea n-a mai zburat! 

— Am pornit, rosti el. Îşi dădea seama că repeta mereu 
acelaşi lucru, fără să se poată opri. Am pornit. Am pornit. 

— Încotro? şopti ea. 

Nu-i răspunse. De-abia începea să afle. 

„.. 025 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Cei doi soldaţi care păzeau barajul de la poarta estică a 
aeroportului priviră avionul uriaş năpustindu-se pe pistă, -spo- 
rindu-şi într-una viteza. Luminile lui clipeau portocalii şi verzi în 
înserare, iar urletul motoarelor le înfunda urechile. 

— A pornit. Cristoase, a pornit. 

— Încotro? întrebă celălalt. 

Priviră silueta întunecată ce se desprinse de sol. Zgomotul 
turbinelor deveni ciudat de sec, aidoma unor salve de artilerie 
într-o dimineaţă geroasă. Urca sub un gradient abrupt, tot atât 
de real şi prozaic cât un pachet de unt pe o farfurie, totuşi 
incredibil în văzduh. 

— Crezi că-l are? 

— Dracu' să-l ia, habar n-am. 

Acum vuietul ajungea până la ei în pulsaţii. 

— Să-ţi zic o chestie. Primul soldat se întoarse cu spatele la 
luminiţele ce păleau, şi-şi ridică gulerul: Imi pare bine că l-a luat 
cu el pe nenorocitu-acela. Pe McCone. 

— Auzi, pot să te-ntreb ceva personal? 

— Dacă nu m-obligi să şi răspund. 

— Ţi-ar place să-l vezi scăpând? 

Soldatul tăcu mult timp. Urletul avionului se micşoră, se 
micşoră până dispăru complet în zumzetul permanent al 
neuronilor. 

— Da. 

— Şi crezi c-o să scape? 

Un zâmbet ca o semilună în beznă. 

— Amice, eu cred c-o să fie o bubuială pe cinste. 

„=: 024 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Solul se prăbuşise sub ei. 

Richards privea afară înmărmurit, incapabil să se plicti- 
sească; în decursul celuilalt zbor dormise, parcă rezervându-se 
pentru acesta. Cerul se întunecase, acum avea o nuanţă 
catifelată de negru. Stelele începuseră să scânteieze ezitant. La 
orizontul vestic, singura urmă a soarelui era o dungă portocalie, 
ştearsă, care nu izbutea să lumineze prin bezna de pe pământ. 
Chiar dedesubt era un roi de luminiţe despre care bănuia că 
este Derry. 

— Domnule Richards? 


— Da. 

Tresări parcă împuns. 

— In momentul de faţă suntem pe o traiectorie de aşteptare 
deasupra aeroportului Voigt. Care sunt instrucţiunile? 

Richards se gândi atent. Nu trebuia să dezvăluie prea multe. 

— Care-i altitudinea minimă la care poţi zbura? 

Urmă o pauză lungă, pentru consultări. 

— Putem cobori până la şapte sute de metri, rosti prudent 
Holloway. E împotriva regulamentului, dar... 

— Nu contează, spuse Richards. Domnule Holloway, într-o 
anumită măsură trebuie să mă las pe mâinile tale. Ştiu puţine 
despre zboruri, şi-s convins că ai fost înştiinţat despre asta. 
Totuşi, te rog să-ţi aminteşti că cei care au idei strălucite despre 
cum să-mi tragi clapa sunt toţi pe sol, şi-n afara oricărui pericol. 
Dacă mă minţi, indiferent în legătură cu ce, şi-mi dau seama... 

— Nimeni dintre noi n-o să te mintă, rosti Holloway. Pe noi 
ne interesează doar s-aducem avionul înapoi de unde a plecat. 

— Bun. Perfect. 

Încercă să se concentreze. Alături de el, Amelia Williams 
stătea ţeapănă cu mâinile încrucişate în poală. 

— Direcţia spre vest, rosti el brusc. La şapte sute de metri. 
Şi, te rog, anunţă locurile. 

— Locurile? 

— Locurile peste care trecem. N-am mai zburat decât o 
singură dată. 

— Aha. 

Holloway păru uşurat. 

Avionul se înclină sub picioarele lor, şi linia amurgului 
dincolo de hublou se ridică. Richards privea, fascinat. Acum 
sclipea piezişă pe geamul gros, scânteind scurt şi parcă ciudat. 
Urmărim soarele, se gândi bărbatul. Nu-i extraordinar? 

Era ora şase şi treizeci şi cinci. 

„.. 023 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Spătarul fotoliului din fața lui Richards era o revelație. Avea 
un buzunar cu o broşură de instrucţiuni. În caz de goluri de aer, 
puneţi centurile. Dacă se pierde presiunea din cabină, folosiţi 
masca de oxigen. In cazul unei avarii, stewardesele vă vor 
informa asupra măsurilor ce trebuie luate. În caz de moarte prin 
explozie, speraţi că aveţi destule plombe ca să asigure 


identificarea. 

La nivelul ochilor, în fotoliu era încastrat un mini Lib-Ve. 
Dedesubt, o plăcuţă metalică reamintea pasagerilor că, datorită 
vitezei avionului, recepţia nu era perfectă. Pentru fanaticii unei 
emisiuni, exista un stabilizator de canale. 

Sub Lib-Ve şi în dreapta acestuia, se afla un blocnotes cu 
antetul companiei aeriene şi un pix G-A, ataşat de un lănţişor. 
Richards rupse o foaie şi mâăzgăli stângaci: 

„Există 99% şanse să ai un microfon asupra ta, în pantof, în 
păr, sau poate pe mânecă. Fac pariu că McCone ascultă şi 
aşteaptă să scapi ceva. Peste un minut, fă o criză de isterie şi 
imploră-mă să nu trag de inel. Ne va îmbunătăţi şansele. De 
acord?” 

Femeia încuviinţă, iar Richards ezită, apoi adăugă: 

„De ce m-ai apărat?” 

Ea luă pixul, rămase o clipă, gândindu-se, după aceea scrise: 

„Nu ştiu. M-ai făcut să mă simt ca o ucigaşă. Şi păreai atât 
de...” pixul se opri tremură şi continuă, „mizerabil”. 

Richards ridică din sprâncene şi zâmbi puţin - îl durea. Luă 
pixul şi scrise: 

„Dă-i drumul peste vreo 5 minute”. 

Amelia încuviinţă, şi Richards mototoli hârtia şi o înghesui în 
scrumiera din braţul fotoliului. Îi dădu foc. Pentru câteva clipe, 
izbucni într-o flacără puternică, proiectând o reflexie micuță în 
geam. 

Apoi se nărui în scrum pe care bărbatul îl strivi gânditor. 

După vreo cinci minute, Amelia începu să geamă. Suna atât 
de real încât pentru o clipă Richards fu surprins. Apoi îl fulgeră 
gândul că poate era într-adevăr real. 

— Te rog, spuse ea, nu. Te rog, nu-l obliga... să te forţeze. Eu 
nu ţi-am făcut nimic. Vreau acasă la soţul meu. Şi noi avem o 
fetiţă. Are şase ani. O să-ntrebe unde-i mămica ei. 

Richards îşi simţi sprâncenele ridicându-se şi coborând de 
două ori la rând, într-un tic involuntar. Nu dorea ca ea să fie atât 
de convingătoare. Nu atât de convingătoare. 

— E un prost, vorbi el, încercând să nu pară că se adresa 
unor spectatori nevăzuţi, dar nu cred că-i atât de prost. Nu se 
va-ntâmpla nimic, doamnă Williams. 

— Ţi-e uşor să vorbeşti. N-ai nimic de pierdut. 

Nu-i răspunse. Avea perfectă dreptate. Oricum, nimic ce nu 


pierduse deja. 

— Arată-i-l, îl rugă femeia. Pentru Dumnezeu, de ce nu i-l 
arăţi? Atunci o să te creadă... şi o să-i anunţe pe cei de jos. Ei ne 
urmăresc permanent cu rachete. l-am auzit c-aşa o să facă. 

— Nu-l pot arăta, zise Richards. Ca să-l scot din buzunar, 
înseamnă să asigur inelul, sau să risc o explozie accidentală. In 
plus, adăugă batjocoritor, nu cred c-aş vrea s-o fac. El e 
viermele care are ceva de pierdut. Lasă-l să dârdâie. 

— Nu cred că mai pot rezista, vorbi ea inexpresiv. Mai bine 
îţi sar de gât şi terminăm totul. Oricum aşa are să se termine, 
nu? 

— N-ai..., începu el apoi draperia dintre cele două comparti- 
mente se dădu în lături şi McCone aproape că năvăli înăuntru. 
Chipul îi era calm, dar în spatele calmului acela exista o privire 
ciudată, strălucitoare, pe care Richards o recunoscu imediat. 
Strălucirea fricii, albă şi disperată. 

— Doamnă Williams, rosti el sec. Pune de cafea, te rog. 
Pentru toţi şapte. Mă tem că va trebui să joci rolul stewardesei. 

Ea se sculă fără să-i privească pe niciunul. 

— Unde? 

— Mai încolo, răspunse McCone. la-te după miros. 

Părea un bărbat blând, clipind des din ochi - şi gata în orice 
clipă s-o intercepteze pe Amelia Williams, dacă s-ar fi repezit 
spre Richards. 

Femeia porni pe culoarul dintre fotolii fără să privească 
înapoi. McCone se întoarse către Richards: 

— Renunţi la chestia asta dacă-ţi promit graţierea, amice? 

— Amice! Cuvântul ăsta sună de-a dreptul unsuros în gura 
ta, chicoti Richards. 

Îşi flexă degetele mâinii libere şi o examina. Era acoperită cu 
zgârieturi şi firicele de sânge uscat, în urma excursiei sale prin 
pădurile din sudul lui Maine. 

— Unsuros de tot. După cum l-ai zis parc-ar fi un kil de 
untură pus în tigaie. Tot ce poţi găsi la Magazinele Sociale din 
Co-Op City. Privi burtica mascată de sacou a lui McCone. la uite 
la aia. Bună de-o friptură. Prima-ntâi. Cu numa' puţintel şorici şi 
nici prea multă slăninuţă. 

— Graţiere, repetă McCone. Cum îţi sună? 

— Ca o minciună, rânji Richards. Ca o minciună mare şi 
ordinară. Eşti mai puţin decât un nimic; eşti doar un slugoi 


imbecil. 

McCone se înroşi. Nu puţin; ci complet, şi cu o culoare 
cărămizie. 

— Abia aştept să te-aduc în beciurile noastre, mârâi el. Avem 
gloanţe de şoc, care o să-ţi facă căpăţâna s-arate ca un pepene 
aruncat de pe terasa unui zgârie-nori. Sunt umplute cu gaze. 
Explodează în momentul contactului. Sau un glonţ în burtă... 

— Gata! zbieră Richards. Trag inelul! 

McCone schelălăi. Se împiedică doi paşi îndărăt, lovi cu fun- 
dul braţul fotoliului cu numărul 95, se dezechilibră şi căzu în el 
ca într-un hamac, braţele fluturându-i în jurul capului, în gesturi 
disperate de apărare. 

li încremeniră apoi în poziţia aceea, aidoma unor păsări 
pietrificate, cu degetele răsfirate. Printre ele, faţa i se distingea 
precum o mască mortuară din gips, pe care, în bătaie de joc 
cineva agăţase o pereche de ochelari. 

Richards începu să râdă. La început râsul era spart, ezitant, 
străin propriilor sale urechi. De când nu mai râsese cu adevărat, 
sănătos, râsul acela care iese liber şi fără să vrei de undeva din 
străfundul stomacului? | se părea că nu mai râsese aşa în toată 
viaţa lui muncită şi cenuşie. Acum era prima dată. 

Ticălosule. 

Glasul nu-l mai asculta pe McCone; buzele i se mişcară fără 
să articuleze cuvinte. Chipul îi era schimonosit şi crâmpoţit pre- 
cum al unui ursuleţ din pluş extrem de uzat. 

Richards hohoti. Se ţinu de unul din braţele fotoliului său şi 
râse şi râse şi râse. 

„=. 022 : 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Când vocea lui Holloway îl anunţă că traversau graniţa dintre 
Canada şi statul Vermont (Richards presupunea că pilotul îşi 
cunoştea meseria; el însuşi nu putea zări decât beznă ocazional 
întreruptă de aglomerări luminoase), lăsă cafeaua şi întrebă: 

— Căpitane, pot avea o hartă a Americii de Nord? 

— Fizică sau politică? interveni un alt glas. 

Al navigatorului, bănui Richards. Acum ar fi trebuit să facă 
pe prostul şi să nu ştie ce hartă doreşte. Ceea ce nu făcu. 

— Amândouă, rosti el. 

— Trimiţi femeia după ele? 

— Cum te cheamă, amice? 


Pauza ezitantă a cuiva care brusc, îşi dă seama că a atras 
atenţia. 

— Donahue. 

— Donahue, ai şi tu picioare. Ce-ar fi să ţi le mişti până aici? 

Donahue şi le mişcă. Purta părul lung, pieptănat pe spate 
după moda sud-americană, şi pantaloni atât de strâmţi încât 
părea că are între picioare un săculeţ cu mingi de golf. Hărțile 
erau învelite în plastic moale. Richards nu ştia în ce erau învelite 
ouşoarele lui Donahue. 

— N-am vrut să fiu impertinent, rosti el fără tragere de 
inimă. 

Richards bănui că-l putea caracteriza. Unul dintre tinerii fără 
probleme financiare, cu mult timp liber la dispoziţie, care-şi 
petreceau multă vreme bântuind cartierele de desfrâu ale 
marilor oraşe, în grupuri mari, uneori pe jos, dar cel mai des cu 
elicopterele. Erau împotriva perverşilor. Aceştia trebuiau stârpiţi. 
Salvaţi puritanismul în numele democraţiei. Rareori părăseau 
carierele respective, permanent cufundate în penumbră, pentru 
a pătrunde în bezna absolută a ghetourilor. Atunci când o 
făceau, încasau nişte bătăi îngrozitoare. 

Sub privirea scrutătoare a lui Richards, Donahue se foi 
stânjenit. 

— Altceva? 

— Îi razi pe perverşi, amice? 

— Ce? 

— Nu contează. Du-te. Ajută-i la avion. 

Donahue dispăru rapid. 

Richards descoperi destul de repede că harta cu oraşe şi 
şosele era cea politică. Deplasând degetul din Derry spre 
graniţa Canada - Vermont pe direcţia vest, determină cu 
aproximaţie poziţia lor. 

— Căpitane? 

— Da. 

— Virează la stângă. 

— Ce? 

Holloway părea realmente surprins. 

— Adică spre sud. Spre sud. Şi nu uita... 

— Ştiu, făcu Holloway. N-am uitat. 

Avionul se înclină pe o parte. Din fotoliul unde căzuse. 
McCone îl fixă pe Richards cu ochi flămânzi, răzbunători. 


=. 021 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Richards îşi dădu seama că începuse să moţăie, şi asta îl 
îngrozi. Zumzetul monoton era perfid, hipnotic. McCone 
pricepuse ce se întâmpla, şi devenise tot mai încordat. Şi Amelia 
înţelesese. Se ghemuise înspăimântată într-un fotoliu de lângă 
chicinetă, privindu-i pe amândoi. 

Bău încă două ceşti cu cafea. Nu-l ajutară prea mult. Îi venea 
tot mai greu să se concentreze asupra coordonării dintre harta 
lui şi comentariile seci ale lui Holloway asupra traseului. 

In cele din urmă se izbi cu pumnul în locul unde fusese rănit 
de glonţ. Durerea fu imediată şi puternică, aidoma unui val de 
apă rece azvârlit în faţă. Scăpă un țipăt, care se auzi ca un 
şuierat şoptit. Sângele îi umezi cămaşa şi-l pătă pe mână. 

Amelia icni. 

— Peste şase minute trecem peste Albany, vorbi Holloway. Îl 
puteţi vedea în stânga. 

— Relaxează-te, îi şopti Richards. Relaxează-te. Pur şi 
simplu, relaxează-te. 

Dumnezeule, se va termina repede? 

Da. Destul de repede. Era opt fără un sfert. 

„=: 020 


şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Putea fi un vis urât, un coşmar care ieşise târându-se din 
beznă, în lumina nesănătoasă a minţii sale pe jumătate treze - 
mai degrabă o viziune sau o halucinație. 

Pe un nivel, creierul i se concentra asupra zborului şi 
pericolului permanent care-l reprezenta McCone. La alt nivel, 
apăruse ceva întunecat. In întunericul acela viermuiau siluete. 

Afirmativ. Începuse urmărirea. 

Servomecanisme uriaşe, ţiuind în beznă, în noapte. Ochi 
infraroşii scânteind în spectre necunoscute. Verdele fosforescent 
palid al cadranelor şi razelor radar vectoare. 

Reperat. Am reperat subiectul. 

Camioane gonind pe drumuri de ţară, şi pe traiectorii de 
triangulaţie, la trei sute de kilometri depărtare, antenele 
parabolice rotindu-se către cerul nopţii. Fascicule nesfârşite de 
electroni zburând pe aripi invizibile. Impact, ecou. Bip-ul 
puternic şi postimaginea topindu-se, fără să se şteargă complet 


până ce raza rotitoare o luminează într-o poziţie mai spre sud. 

Clar? 

Da. La trei sute de kilometri sud de Newark. Probabil ținta e 
Newark. 

Newark e alertat, la fel şi New York. 

Continuă Restrictia Executiv? 

Da. 

Îl puteam rade deasupra lui Albany. 

Potoleşte-te amice. 

Camioane vuind prin orăşele, în care oamenii trag cu ochiul 
dinapoia ferestrelor  baricadate  înspăimântate, cu priviri 
înspăimântate, pline de ură. Urlând în noapte precum monştri 
preistorici. 

Deschideţi chepengurile. 

Motoare gigantice bâzâie, glisând capace uriaşe din beton, 
trimiţându-le pe şine de oţel strălucitor. Silozuri cilindrice, 
precum intrările în lumea subterană a Morlocilor. Jeturi de 
hidrogen lichid răbufnind în văzduh. 

Aici urmărirea. Continuăm, direcția Newark. 

Recepționat. Aici Springfield. Ţine-ne la curent. 

Drojdieri adormiţi prin ganguri, trezindu-se ameţiţi la vuietul 
camioanelor şi privind tăcuţi feliile de cer întrevăzute printre 
clădiri. Ochii sunt palizi şi galbeni, gurile sunt linii curbate în jos. 
Cu reflexe senile, mâinile trag de ziarele care să-i apere de frigul 
toamnei, însă ziarele nu mai există, le-a ucis Lib-Veul. Lib-Veul 
este regele lumii. Aleluia! Barosanii cu tipe fumează Pipe. Ochii 
galbeni întrezăresc pe cer o străfulgerare necunoscută de 
lumini. Licăr, licăr. Roşu şi verde, roşu şi verde. Uruitul camioa- 
nelor s-a îndepărtat, reverberându-se prin canioanele dintre 
clădiri precum pumnii vandalilor. Drojdierii se culcă. Injurând. 

L-am interceptat la vest de Springfield. Il preluăm în cinci 
minute. 

Din Harding? 

Da. 

E localizat şi urmărit. 

Lilieci invizibili zboară prin noapte, trasând o reţea 
scânteietoare peste colţul nord-estic al Americii. Servo-urile 
controlate de calculatoarele General Atomic funcţionează lin. 
Rachetele se răsucesc şi se înclină insesizabil, urmărind luminile 
pâlpâitoare roşu şi verde care străbat cerul. Sunt aidoma unor 


şerpi-cu-clopoţei metalici, aşteptând înveninaţi. 

Richards vedea totul, şi continua să judece chiar în timp ce 
vedea. Dualitatea creierului său era, cumva, straniu de 
liniştitoare. Producea o detaşare foarte asemănătoare nebuniei. 
Degetul lui era acoperit de sânge închegat, urmărea atent 
traiectoria avionului, spre sud. În sudul lui, Springfield, în vestul 
lui Hartford, în... 

Urmărina. 

... 019 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Domnule Richards? 

— Da. 

— Suntem deasupra lui Newark, New Jersey. 

— Da, încuviinţă Richards. Am urmărit. Căpitane? 

Holloway nu răspunse, însă Richards ştia că îl asculta. 

— Sunt tot timpul cu ochii pe noi, nu-i aşa? 

— Da, spuse Holloway. 

Richards privi către McCone. 

— Îmi închipui că-ncearcă să se hotărască dacă pot renunţa 
la copoiul lor de-aici. Să zicem c-o să zică: dă-l dracu'. La urma 
urmei, pot pregăti şi unul nou. 

McCone îşi dezgolise dinţii spre el, însă Richards bănui că 
era un gest absolut inconştient, care putea fi probabil, urmărit 
până la strămoşii bărbatului, Neanderthalii care se strecuraseră 
înapoia duşmanilor, evitând lupta pe viaţă şi pe moarte 
onorabilă dar lipsită de inteligenţă. 

— Când revenim peste regiuni nepopulate, căpitane? 

— Niciodată. Nu pe traiectoria asta sudică. După ce-o să tra- 
versăm North Caroline dinspre coastă, o să trecem peste ocean, 
dar şi-atunci vor fi platforme de foraj. 

— De acum încolo, spre sud sunt numai suburbiile New York- 
ului? 

— Cam aşa ceva. 

— Mulţumesc. 

Sub ei, Newark se răsfira precum un pumn de bijuterii, 
azvârlite neglijent în caseta capitonată cu velură a unei 
aristocrate. 

— Căpitane? 

— Da? rosti resemnat Holloway. 

— Cotim spre vest. 


McCone tresări, parcă lovit. Amelia scoase un icnet de 
surpriză în fundul gâtului. 

— Spre vest? repetă Holloway, pentru prima dată, nefericit şi 
speriat. Într-acolo e cel mai riscant. Spre vest, trecem peste 
regiuni nepopulate. Între Harrisburg şi Pittsburg, Pensylvania 
este numai teren agricol. La est de Cleveland nu există nici un 
oraş mare. 

— Căpitane tu-mi stabileşti planul? 

— Nu... am... 

— Spre vest, repetă sec Richards. 

Newark coti sub ei. 

— Eşti nebun, spuse McCone. O să ne-arunce în aer. 

— Cu tine şi alte cinci persoane nevinovate la bord? Această 
ţară onorabilă? 

— Va fi o greşeală, rosti răguşit McCone. O greşeală 
intenţionată. 

— Nu urmăreşti Raportul Naţional? zâmbi Richards. Noi nu 
facem greşeli. Noi n-am greşit din 1950. 

Newark dispărea sub o aripă; îi luă locul bezna. 

— Nu mai râzi, observă Richards. 


„=. 018 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Peste o jumătate de oră Holloway interveni pe interfon. 
Părea agitat. 

— Richards, cei din Harding ne-au anunţat că ne trimit un 
semnal de înaltă intensitate din partea Federaţiei Jocurilor. Mi 
s-a spus că dacă deschizi Lib-Veul, ai putea avea o surpriză 
interesantă. 

— Mulţumesc. ` 

Privi ecranul întunecat al Lib-Veului şi fu gata să-l aprindă. Işi 
retrase mâna de parcă spătarul fotoliului frigea. Il încercă o 
senzaţie curioasă de spaimă şi deja vu. Semăna prea mult cu o 
revenire la începuturi, Sheila cu chipul ei supt, obosit, mirosul 
verzei gătite de doamna Jenner... Zgomotul jocurilor... Roata 
Banilor, Înoată cu crocodilii... Ţipetele lui Cathy... Nu mai putea 
avea alt copil, bineînţeles, nici dacă ar fi putut anula totul, şi 
reveni la existenţa anterioară. Şi aşa avusese un noroc 
incredibil. 

— Deschide.-l, rosti McCone. Poate c-o să ne ofere... c-o să-ţi 


ofere... un târg. 

— Gura, făcu Richards. 

Aşteptă, lăsând spaima să-l cuprindă precum o apă. Senzaţia 
ciudată a presentimentului. Se simţea rău. Rana continua să-i 
sângereze, şi-şi simţea picioarele slăbite şi foarte îndepărtate. 
Nu ştia dacă se mai putea scula atunci când avea să vină 
momentul să termine piesa aceasta. 

Icnind, se aplecă înainte şi apăsă butonul. Lib-Veul se 
aprinse imediat, cu o imagine incredibil de clară. Chipul care 
acoperea ecranul, aşteptând răbdător, era foarte negru şi foarte 
familiar. Dan Killian. Stătea la un birou oval din mahon încrustat 
cu simbolul Jocurilor. 

— Salut, salut, şopti Richards. 

Fu gata să cadă din scaun, când Killian zâmbi şi răspunse: 

— Salut şi ţie, domnule Richards. 

„=. 017 s 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Nu te pot vedea, urmă Killian, dar te pot auzi. Interfonul 
avionului transmite prin echipamentul radio din cabină. Mi-au 
spus că eşti rănit. 

— Nu aşa de grav pe cât pare. Mai mult sunt zgâriat din 
pădure. 

— Ah, da, încuviinţă Killian. Faimoasa Excursie prin Pădure. 
Bobby Thompson a criticat-o chiar azi în emisiune - bineînţeles, 
neştiind de situaţia actuală. Mâine, pădurea respectivă va 
mişuna de oameni în căutarea unui petic din cămaşa ta, sau 
poate chiar a unei casete. 

— Îmi pare rău, spuse Richards. Am văzut un iepure. 

— Richards, ai fost concurentul cel mai bun pe care l-am 
avut vreodată. Printr-o combinaţie de noroc şi abilitate, ai fost în 
mod clar cel mai bun. Suficient de bun ca să-ţi facem o 
propunere. 

— Ce anume? Transmiterea în direct a execuţiei? 

— Chestia asta cu avionul a fost cea mai spectaculoasă, dar 
şi cea mai stupidă. Ştii de ce? Pentru că, pentru prima dată, nu 
mai eşti lângă cei asemenea ţie. Când ai decolat, i-ai părăsit. 
Asta-i valabil chiar şi pentru femeia care te apără. Poate crezi 
că-i de partea ta. Poate crede aşa chiar ea. Dar nu este aşa. 
Acolo sus nu suntem decât noi, Richards. Eşti ca şi mort. Punct. 

— Toţi îmi zic asta, şi văd că mai trăiesc. 


— În ultimele două ore trăieşti numai pentru că aşa a vrut 
Federaţia Jocurilor. Mai exact, eu. Eu sunt cel care a obţinut 
autorizaţia pentru propunerea pe care vreau să ţi-o fac. Vechea 
gardă s-a opus categoric - aşa ceva nu s-a mai auzit niciodată - 
totuşi am căpătat aprobarea. M-ai întrebat pe cine ai ucide dacă 
ai putea ajunge înarmat în vârful piramidei. Unul dintre aceia aş 
fi fost eu, Richards. Te surprinde? 

— Cred că da. Te crezusem tot o slugă. 

Killian lăsă capul pe spate şi hohoti, dar râsul sună forţat - 
râsul unui om care joacă o miză mare şi este încordat. 

— Uite propunerea, Richards. Vino cu avionul în Harding. La 
aeroport te va aştepta o limuzină a Jocurilor. Se va regiza o 
execuţie... falsă. Apoi te alături echipei noastre. 

Dinspre McCone se auzi un strigăt de furie: 

— Negru-mpuţit... 

Amelia Williams privea încremenită. 

— Excelent, rosti Richards. Ştiam că eşti bun, dar asta e 
excelent. Ţi-ai ratat cariera, Killian. Puteai ajunge un mare 
vânzător de vechituri. 

— L-ai auzit pe McCone. Ţi s-a părut că se preface? 

— McCone o un actor foarte bun. Pe aeroport a jucat un rol 
pentru care putea lua Oscarul. 

Cu toate acestea, nu era sigur. Felul cum Vânătorul o 
trimisese pe Amelia după cafea atunci când se părea că putea 
declanşa explozivul, duşmănia lui permanentă... ceva nu se 
potrivea. Sau aveau un rost. Mintea începu să-i lucreze febril. 

— Poate că ai un plan, dar el nu-l cunoaşte. Poate că te bizui 
pe reacţia lui ca să-i confere realism. 

— Domnule Richards, vorbi Killian, sceneta cu explozivul a 
luat sfârşit. Ştim - ştim - că e o cacialma. Dar pe biroul meu 
există un buton, mic şi roşu, care nu este o cacialma. La 
douăzeci de secunde după ce l-am apăsat, avionul va fi făcut 
bucățele de rachete Diamond-back sol-aer cu încărcături 
convenţionale. 

— Nici Irlandezul nu-i o cacialma. 

Simţea însă în gură un gust acru. Bluful luase sfârşit. 

— Ba da. Nu poţi sui într-un avion Lockheed G-A cu o 
încărcătură de plastic explozibil. Alarmele se declanşează 
imediat. În avion sunt instalate patru detectoare, pentru 
prevenirea eventualelor deturnări. Al cincilea detector a fost 


introdus în paraşuta cerută. Îţi pot spune că atunci când ai urcat 
în avion, becurile de alarmă din turnul de control al aeroportului 
Voigt au fost urmărite cu un deosebit interes. Eram convinşi că 
ai asupra ta explozivul. Te dovedisei atât de ingenios până 
atunci, încât părea o bănuială fondată. Când nu s-a aprins nici 
un beculeţ, uşurarea a fost evidentă. Presupun că n-ai avut de 
unde procura explozibil. Poate că şi ideea ţi-a venit prea târziu. 
Oricum e lipsit de importanţă. Îţi înrăutăţeşte situaţia, însă... 

Brusc, McCone apăruse lângă Richaras. 

— Aici se termină, rânji el. Aici îţi zbor creierii, vierme. 

Întinse revolverul spre tâmpla lui Richards. 

„.. 016 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Eşti mort dacă o faci, spuse Killian. 

McCone ezită, se retrase un pas şi privi neîncrezător Lib- 
Veul. Chipul reîncepu să-i tremure şi să se boțească. Buzele i se 
strâmbară într-un efort tăcut de-a vorbi. Când reuşi, o făcu 
printr-un şuier de ură. 

— ÎI pot ucide! Acum! Aici! Să fim toţi în siguranţă! Să... 

— Acum eşti în siguranţă, imbecilule, rosti obosit Killian. L-ar 
fi putut ucide şi Donahue... dacă doream să-l ucidem. 

— E un criminal! începu să zbiere McCone. A ucis poliţişti! A 
comis acte de anarhie şi piraterie aeriană! E... m-a umilit în 
public, pe mine şi pe oamenii mei! 

— Stai jos. Glasul lui Killian era tot atât de îngheţat cât şi 
hăurile interstelare. Este momentul să-ţi aminteşti cine te 
plăteşte domnule Vânător - Şef. 

—O0O să  m-adresez Preşedintelui Consiliului! McCone 
spumega. Stropi de salivă îi zburau de pe buze. O să te trimită la 
cules bumbac, cioroiule! Fir-ai al dracu’ de ţigan borât... 

— Aruncă, te rog arma, se auzi un glas nou. 

Richard întoarse capul, surprins. Era Donahue, navigatorul, 
arătând mai dur şi mai periculos ca oricând. Avea un pistol 
mitralieră Magnum/Springstun cu pat rabatabil, şi-l ţinea 
îndreptat asupra lui McCone. 

— Robert S. Donahue, moşule. Controlul Consiliului Jocurilor. 
Aruncă jos arma. 


„.. 015 
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ... 


McCone îl privi o secundă lungă, apoi arma căzu pe carpeta 
groasă. 

— Ne... 

— Cred că mi-ajunge cât am auzit până acum, îl întrerupse 
Donahue. Treci la clasa a doua şi fi băiat cuminte. 

McCone se retrase câţiva paşi, bolborosind. Lui Richards îi 
părea un vampir ameninţat de un crucifix, din vechile filme de 
groază. 

Când dispăru, Donahue îl salută ironic cu ţeava armei pe Ri- 
chards şi rânji. 

— N-o să te mai deranjeze. 

— Tot arăţi ca unul care-i rade pe perverşi, rosti sec 
Richards. 

Rânjetul dispăru. Pentru o clipă, Donahue îl privi cu o 
antipatie indiferentă, apoi plecă în cabina lui. 

Richards reveni la ecran. Constată că pulsul îl rămăsese 
constant. Nu gâfâia şi nici nu-i tremurau picioarele. Moartea 
devenise o prezenţă obişnuită. 

— Mai eşti acolo, domnule Richards? întrebă Killian. 

— Da, sunt. 

— Problema a fost rezolvată? 

— Da. 

— Bun. Să revin la ceea ce spuneam. 

— Dă-i drumul. 

Killian suspină. 

— Spuneam că deoarece noi ştim că-i o cacialma, situaţia ta 
e mai rea, dar credibilitatea noastră e mai bună. Inţelegi de ce? 

— Da, încuviinţă detaşat Richards. Inseamnă că puteaţi 
dobori avionul oricând. Sau îi puteaţi ordona lui Holloway să 
aterizeze. McCone m-ar fi împuşcat. 

— Exact. Mă crezi că ştim că încerci o cacialma? 

— Nu. Deşi eşti mai şiret decât McCone. Chestia aia cu omul 
vostru, navigatorul, a fost de mâna-întâi. 

— Oh, Richards, izbucni în râs Killian. Eşti extraordinar. Cu 
adevărat o pasăre rară. 

Părea totuşi încordat, fals. Richards se gândi că poate Killian 
ştia nişte lucruri pe care se străduia să le ascundă. 

— Dacă l-ai fi avut cu adevărat, l-ai fi detonat când te-a ame- 
ninţat McCone cu arma. Ştiai că avea să te ucidă. Cu toate 
acestea, n-ai făcut-o. 


Richards înţelese că se terminase; ei ştiau. Un zâmbet îi 
strâmbă trăsăturile. Killian avea să aprecieze asta. Era un tip cu 
simţul umorului negru. Atunci să plătească, dacă voiau să-i vadă 
cartea. 

— Nu mai încerca să mă convingi de ceva ce nu-i adevărat. 
Dacă-mi forţaţi mâna, totul sare-n aer. 

— Sunt convins că n-ai mai fi tu, dacă n-ai împinge lucrurile 
până la capăt. Domnule Donahue? 

— Da, domnule. 

Glasul sec, eficient, nepăsător al lui Donahue se auzi 
simultan din intercom şi din Lib-Ve. 

— Te rog, scoate poşeta doamnei Williams din haina 
domnului Richards. Nu-i vei pricinui nici un rău. 

— Da, domnule. 

În mod straniu, îi amintea lui Richards de perforatorul care-i 
însemnase cartela la sediul Jocurilor. 

Clic-clic-clic. 

Donahue apăru şi se îndreptă spre el. Chipul îi era 
inexpresiv, calm şi indiferent. Programat. Cuvântul ţâşnise în 
mintea lui Richards. 

— Stai pe loc, frumosule, vorbi el mişcându-şi uşor degetele 
în haină. Tipul de acolo n-are probleme, e-n siguranţă pe 
pământ. Tu o să fi cel care ajunge-n Lună. 

| se păru că pasul egal şovăise o secundă, iar ochii se 
mijiseră o fracțiune, însă continua să se apropie. La fel de bine 
putea să se plimbe pe Coasta de Azur... sau să încolţească un 
homosexual tremurând, ghemuit într-o fundătură. 

Pentru o clipă, se gândi să înhaţe paraşuta şi să fugă. Inutil. 
să fugă? Unde? Toaleta bărbaţilor, dincolo de clasa a treia, era 
capătul drumului. 

— Ne-ntâlnim în iad, şopti el, şi făcu gestul de a trage de 
inel. 

De data aceasta, reacţia fu ceva mai bună. Donahue icni şi 
ridică mâinile pentru a-şi proteja chipul, într-un gest instinctiv, 
probabil de aceeaşi vârsta cu omul. Şi le cobori, fără să se fi 
întâmplat nimic, părând stânjenit şi furios. 

Richards scoase geanta Ameliei Williams, şi-o azvârli. Geanta 
îl izbi pe Donahue în piept şi-i căzu la picioare precum o pasăre 
moartă. Mâna lui Richards era lunecoasă de transpiraţie. 
Aşezată pe genunchi, părea ciudată, albă şi străină. Donahue 


ridică poşeta, privi înăuntru, şi o întinse Ameliei. Richards simţi 
un fel de tristeţe stupidă, într-un fel avea impresia că-şi 
pierduse un vechi prieten. 

— Bum! murmură el. 

„ 014 p 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— E foarte bun omul tău, rosti obosit, după plecarea lui Do- 
nahue. L-am făcut să tresară, dar crezusem c-o să se scape în 
pantaloni. 

Începuse să observe o dedublare ciudată a vederii. Apărea şi 
dispărea. Işi apăsă uşor rana. Se închisese pentru a doua oară. 

— Şi-acum? întrebă el. Ai adus camerele la aeroport, să vadă 
toţi ce păţeşte un criminal? 

— Acum urmează propunerea, vorbi încetişor Killian. Chipul 
lui era negru, indescifrabil. Ceea ce ascunsese până atunci se 
afla acum imediat sub suprafaţă. Richards o ştia. Şi, brusc, simţi 
din nou teamă. li venea să oprească Lib-Veul. Să nu-l mai audă. 
Îşi simţea măruntaiele chircindu-se încet şi teribil - realmente se 
chirceau. Totuşi nu-l putea opri. Bineînţeles că nu. Era, la urma 
urmei, Gratuit. 

— Piei, Satană, mormăi el. 

— Ce? 

Killian păru surprins. 

— Nimic. Spune. 

Killian nu vorbi. Îşi privi mâinile. Ridică ochii. Richards simţi 
un ungher necunoscut al minţii sale suspinând, cu o presimţire. | 
se părea că fantomele sărmanilor şi neştiuţilor, ale alcoolicilor 
dormind prin parcuri, îi strigau numele. 

— McCone e terminat, spuse Killian. O ştii, pentru că tu ai 
făcut-o. L-ai strivit ca pe o coajă de ou. Vrem să-i iei locul. 

Richards, care crezuse că nu-l mai putea surprinde nimic, 
descoperi că falca inferioară îi atârna deschisă. Era o minciună. 
Trebuia să fie o minciună. Totuşi Ameliei i se restituise poşeta. 
N-aveau de ce să-l mintă, sau să-i ofere false iluzii. Era rănit şi 
singur. Atât McCone cât şi Donahue erau înarmaţi. Un glonte 
deasupra urechii i-ar fi adus sfârşitul, rapid, curat şi fără bătăi 
de cap. 

Concluzia: Killian spunea adevărul. 

— Eşti nebun, şopti el. 

— Nu. Eşti cel mai bun fugar pe care l-am avut vreodată. ŞI 


cel mai bun fugar ştie cel mai bine unde să caute. Deschide 
puţin ochii şi-ţi vei da seama că Fugarul n-are numai rolul de-a 
oferi senzaţii tari spectatorilor şi de a-i elimina pe indivizii 
periculoşi, Richards. Reţeaua caută în permanenţă oameni ieşiţi 
din comun. Avem nevoie de ei. 

Richards încercă să vorbească, dar nu putu articula nimic. 
Spaima nu-l părăsise, creştea, se îngroşa... 

— N-a existat niciodată un Vânător-Şef cu familie, reuşi el să 
rostească. Cauza e bine cunoscută. Posibilităţile unui şantaj... 

— Ben, spuse Killian cu o blândeţe infinită, soţia şi fiica ta 
sunt moarte. Sunt moarte de mai bine de zece zile. 

„. 013 E 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Dan Killian vorbea, vorbea probabil de multă vreme, însă Ri- 
chards îl auzea în depărtare, un glas distorsionat de un straniu 
efect de ecou al minții sale. Parcă ar fi fost prizonier într-un put 
extrem de adânc şi auzea pe cineva strigând de sus. Mintea i se 
întunecase complet, iar întunericul servea ca fundal pentru un 
fel de spectacol cu diapozitive. Un vechi Kodak al Sheilei, 
umblând legănat pe coridoarele Şcolii de Meserii, cu o mapă 
ponosită sub braţ. Micro-fustele tocmai reveniseră la modă. O 
imagine cu ei doi, aşezaţi în capătul Cheiului Golfului (Intrarea: 
Gratuit), cu spatele spre obiectivul aparatului, privind apa. Ţi- 
nându-se de mână. Fotografia sepia a unui tânăr îmbrăcat în- 
tr-un costum închiriat şi a unei tinere, în rochia cea mai bună a 
mamei - special ajustată - stând înaintea unui judecător de 
pace cu un neg mare pe nas. In noaptea nunţii, chicotiseră 
amintindu-şi de negul acela. Fotografia alb-negru a unui bărbat 
gol până la brâu, asudat purtând un şorţ cu plumb, şi acţionând 
pârghii grele, într-o încăpere subterană uriaşă, boltită, iluminată 
de lămpi cu arc. Fotografia color cu tonuri retuşate (pentru a 
estompa decorul) a unei femei cu pântece mare privind pe 
fereastră, ţinând perdeaua zdrenţuită şi aşteptându-şi bărbatul 
să apară pe stradă. Pe obrazul ei lumina lăsă dungi subţiri. 
Ultima fotografie: alt Kodak vechi al unui tip slab, ridicând 
deasupra capului un ghemotoc de prunc: o expresie ciudată de 
triumf şi dragoste pe chipul brăzdat de un zâmbet uriaş. 
Diapozitivele începură să fulgere tot mai repede, ametitor, fără 
să declanşeze sentimente de durere şi dragoste şi pierdere, nu 
încă, nu, aducând doar o amorţeală îngheţată de novocaină. 


Killian asigurându-l că Reţeaua n-avea nimic de-a face cu 
ceea ce se întâmplase; fusese o întâmplare oribilă. Richards 
bănui că-l credea - nu doar pentru că detaliile sunau prea mult a 
minciună ca să nu fie chiar adevărul, ci pentru că Killian ştia că 
dacă Richards i-ar fi acceptat oferta, primul său drum ar fi fost 
în Co-Op City, unde ar fi aflat adevărul după o singură oră 
petrecută pe străzi. 

Hoti. Trei. („Sau altceva?” se întrebă Richards, ros de un 
gând. La telefon, ea păruse cam ascunsă, parcă tăinuindu-i 
ceva...). Erau probabil drogaţi. Poate că o ameninţaseră pe 
Cathy, şi Sheila încercase s-o apere. Ambele fuseseră 
înjunghiate. 

Asta îl aduse în realitate. 

— Nu mai mânca căcat! răcni brusc. Amelia tresări şi-şi 
ascunse faţa în palme. Ce s-a-ntâmplat? Zi-mi ce s-a-ntâmplat? 

— Nu mai am ce spune. Soţia ta avea peste şaizeci de răni. 

— Cathy, rosti Richards fără să se gândească, şi Killian se 
crispă. 

— Ben, nu vrei să te las să te gândeşti la tot ce ţi-am spus? 

— Ba da. Ba da, vreau. i 

— Îmi pare extrem, extrem de rău, amice. Îți jur pe mama că 
n-avem nici o legătură. Ne gândeam să vă separăm, păstrând 
drepturi de vizitare dacă erai de acord. Nimeni nu lucrează 
pentru cineva care i-a măcelărit pe ai lui. Ştim asta. 

— Am nevoie de timp să mă gândesc. 

— Ca Vânător-Şef, vorbi încet Killian, i-ai putea prinde pe 
nenorociţii ăia şi să-i termini. Şi nu sunt doar ei. 

— Vreau să mă gândesc. La revedere. 

— Am... 

Richards se întinse şi întrerupse Lib-Veul. Rămase încremenit 
în fotoliu. Mâinile îi atârnau între genunchi. Avionul zumzăia în 
beznă. 

Deci asta-i, îşi spuse. Firul s-a descurcat. Complet. 

„=. 012 N 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Trecu o oră. 

Vaca de Mare zise atunci: „Venit-a clipa-n în care/ Putem 
vorbi de multe noi/ De ghete, De vapoare, De ce-i marea-aşa 
spumoasă,|l De ce-au purceii aripioare...” 

Imaginile i se succedau prin minte, Stacey, Bradley, Elton 


Parrakis cu faţa de copil. Un coşmar al fugii. Aprinzând ziarele în 
subsolul Tinerilor Creştini cu acel ultim chibrit. Maşinile poliţiei 
gonind şi scrâşnind din frâne, automatul Sten scuipând foc. 
Glasul scârbit al lui Laughlin. Fotografiile celor doi puşti, agenţi 
juniori ai Gestapoului. 

Și, de ce nu? 

Acum nu mai avea nici un fel de familie, şi cu siguranţă nici 
o moralitate. Cum mai putea moralitatea reprezenta ceva 
pentru un bărbat plutind în derivă, cu legăturile retezate? Cât de 
inteligent fusese Killian înțelegând lucrul acesta, arătându-i lui 
Richards, cu calm şi o brutalitate blândă, cât de singur 
rămăsese. Bradley şi cruciada lui împotriva poluării părea 
îndepărtată, ireală, lipsită de importanţă. Filtre nazale. La un 
moment dat, problema filtrelor nazale păruse deosebită, foarte 
importantă. Nu şi acum. 

Săracii vor exista de-a pururi. 

Adevărat. Până şi Richards produsese un exemplar pentru 
maşina de ucis. În cele din urmă, săracii aveau să se adapteze, 
prin mutații. Plămânii lor aveau să producă propriul sistem de 
filtrare, peste zece mii de ani sau peste cincizeci de mii, iar ei 
aveau să se ridice, să smulgă filtrele artificiale şi să-i privească 
pe proprietarii acestora zbătându-se şi zvârcolindu-se şi murind, 
înecându-se într-o atmosferă unde oxigenul juca doar un rol 
minor, dar ce însemna viitorul pentru Ben Richards? Doar 
necazuri. 

Avea să urmeze o perioadă de durere. Ei se puteau aştepta 
la asta şi puteau lua măsurile respective. Aveau să urmeze chiar 
momente de furie, explozii de revoltă, încercări nereuşite de-a 
atrage din nou atenţia publicului asupra problemei poluării 
premeditate? Poate. Ei aveau să se ocupe de asta. Aveau să 
aibă grijă de el - anticipând o vreme când el urma să aibă grijă 
de ei. Instinctiv, ştiu că putea să o facă. Bănuia că s-ar fi putut 
chiar să aibă o anumită înclinaţie spre această slujbă. Ei aveau 
să-l ajute, să-l lecuiască. Medicamente şi doctori. Schimbarea 
concepţiei. 

Apoi, pace. 

Caracterul agresiv stârpit ca o buruiană. Privea tânjind 
pacea aceea, aşa cum priveşte apa un om în pustiu. 

Amelia Williams continuă să plângă în fotoliul ei multă vreme 
după ce toate lacrimile ar fi trebuit să-i sece. Se întrebă 


indiferent, ce avea să se întâmple cu ea. În starea actuală nu 
mai putea fi înapoiată soţului şi familiei; pur şi simplu nu mai era 
aceeaşi doamnă care se oprise la un indicator rutier, gândin- 
du-se doar la meniuri şi vizite, la cluburi şi reţete de cocteiluri. 
Văzuse Cartonaşul Roşu. Bănuia că avea să fie tratată cu medi- 
camente şi terapie, o pacientă de viitor. Locul Unde Diverg Două 
Drumuri, explicarea motivării pentru care s-a ales drumul greşit. 
Un carnaval în tonuri mentale întunecate. 

Brusc, simţi nevoie să meargă la ea, s-o aline, să-i spună că 
nu era complet deteriorată, că o singură fâşie de leucoplast 
psihic o putea repara, o putea face la fel de bună ca şi înainte. 

Sheila. Cathy. 

Numele lor apăreau şi se repetau, răsunându-i în minte 
aidoma unor clopote, aidoma unor cuvinte repetate de atâtea 
ori încât îşi pierd înţelesul. Rosteşte-ţi numele de vreo două sute 
de ori şi vei descoperi că nu mai înseamnă nimic. Durerea era 
imposibilă; simţea doar o senzaţie nedefinită de stânjeneală: îl 
luaseră, îl hăituiseră nebuneşte, şi în cele din urmă se dovedise 
că fusese un fraier. Işi aminti de un băiat din şcoala primară, 
care se ridicase să recite Declaraţia de Independenţă, şi-i 
căzuseră pantalonii în vine. 

Avionul zumzăia mai departe. Richards începuse să picoteas- 
că. Imaginile apăreau şi dispăreau leneşe, revedea întâmplări 
întregi fără nici o culoare emoţională. 

In cele din urmă, ultima fotografie din album: zece pe opt, 
lucioasă, făcută de un poliţist plictisit, care poate că mesteca 
gumă. Dovada C, doamnelor şi domnilor juraţi. Un trupuşor sfâr- 
tecat într-un leagăn însângerat. Picătură şi pete pe zidurile 
acoperite cu un stucat ieftin, şi mobila ruptă cumpărată la mâna 
a doua. O pată mare, încă lipicioasă, pe ursuleţul cu un singur 
ochi. 

Se deşteptă brusc, complet şi se îndreptă, cu gura între- 
deschisă într-un răcnet. Urletul ieşit din plămânii săi era atât de 
puternic încât îi flutură limba precum o cârpă. Totul, totul, din 
compartimentul de clasa întâia deveni deodată clar şi muşcător 
de real, atotputernic, oribil. Avea realitatea distinctă a unui clip 
horror dintr-o emisiune de ştiri. De pildă, Laughlin târât afară din 
baraca aceea din Topeka. Totul, totul era foarte real şi în 
Tehnicolor. 

Amelia strigă şi ea, speriată, ghemuindu-se în fotoliu, cu 


ochii uriaşi precum nişte ceşcuţe de porțelan, încercând să-şi 
vâre întregul pumn în gură. 

Donahue apăru în goană, cu arma pregătită. Ochii îi erau 
mărgeluşe negre, încântate. 

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? McCone? 

— Nu, răspunse Richards, simțind că inima i se potolise 
îndeajuns pentru ca vorbele lui să nu pară disperate. Am visat 
urât. Fetiţa mea. 

— Aha. 

Ochii lui Donahue se înmuiară, prefăcându-se înţelegători. 
Nu se prea pricepea s-o facă. Poate că aşa avea să fie toată 
viaţa. Poate că avea să înveţe. Se întoarse, ca să plece. 

— Donahue? 

Bărbatul îl privi fără tragere de inimă. 

— Te-am speriat, aşa-i? 

— Nu. 

Donahue se răsuci spre uşă. Ceafa îi era încordată. În 
pantalonii albaştri, strâmţi, fundul era rotund ca al unei fete. 

— Te pot speria şi mai tare, continuă Richards. Te pot 
ameninţa că-ţi iau filtrul nazal. 

Exeunt Donahue. 

Richards închise ochii obosit. Revedea opt pe zecele lucios. 
Deschise ochii. Îi închise. Nici o fotografie lucioasă. Aşteptă, şi 
când fu sigur că n-avea să mai revină (imediat), deschise ochii şi 
apăsă pe butonul Lib-Veului. 

Ecranul se aprinse, şi-l văzu pe Killian. 

„=. 011 P 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Richards. 

Kilian se aplecă înainte, fără să încerce să-şi ascundă 
încordarea. 

— Am hotărât să accept, rosti Richards. 

Killian se lăsă pe spate, şi doar ochii îi zâmbiră. 

— Mă bucur nespus, zise el. 

... 010 ` 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

— Isuse, exclamă Richards. 

Stătea În uşa cabinei piloților. Holloway se întoarse. 

— Salut! 


Vorbea prin radio cu cineva denumit Detroit VOR. Duninger 
bea cafea. Cele două manşe identice erau părăsite. Totuşi se 
răsuceau, se înclinau şi se legănau, parcă manevrate de nişte 
mâini fantomă. Acele cadranelor oscilau. Luminile clipeau. 
Consolele respective păreau că primesc şi transmit informaţii 
permanent... dar nu era nimeni în faţa lor. 

— Cine conduce? întrebă Richards, fascinat. 

— Otto, răspunse Duninger. 

— Otto? 

— Pilotul automat. Te-ai prins? Otto-piloto... Brusc, Duninger 
zâmbi: Mă bucur că te-avem în echipă, tipule. Poate nu crezi, da 
unii dintre noi ţi-am ţinut pumnii. 

Richards încuviinţă nepăsător. 

Holloway interveni în tăcerea oarecum stânjenitoare, 
spunând: 

— Otto mă cam sperie şi pe mine. Chiar după douăzeci de 
ani de meserie. Dar este absolut sigur. Sofisticat ca dracu'. Faţă 
de modelele alea vechi e ca... eu ştiu, o ladă pe lângă un birou 
Chippendale. 

— Chiar aşa? 

— Exact. Îl fixezi pe P.D.D. - punctul de destinaţie - şi Otto 
face treaba, ajutat de radar. Pilotul e de-a dreptul inutil cu 
excepţia decolărilor şi aterizărilor. Şi a necazurilor. 

— Şi ce puteţi face când aveţi necazuri? întrebă Richards. 

— Ne putem ruga, răspunse Holloway. 

Poate că dorise să sune a glumă, dar sinceritatea cuvintelor 
atârna straniu în cabină. 

— Cu volanele alea se coteşte avionul? 

— Nu, manşele dirijează doar mişcările pe verticală, spuse 
Duninger. Virajele sunt controlate de pedale. 

— Pare un fel de kart pentru copii. 

— E ceva mai complicat, râse Holloway. Să zicem doar că 
are mai multe butoane. 

— Şi ce se întâmplă dacă Otto o ia razna? 

— Nu s-a întâmplat niciodată. Dac-ar face-o, preiei 
comenzile manual. Dar calculatorul nu greşeşte niciodată, 
amice. 

Richards ar fi vrut să plece, totuşi manşele care se roteau, 
deplasările infime, fără minte, ale pedalelor şi acelor îl 
hipnotizau. Holloway şi Duninger reveniră la treaba lor - cifre 


obscure şi transmisii pârâind de paraziți. 

Holloway privi o dată peste umăr, şi păru surprins să-l vadă 
tot acolo. Zâmbi şi arătă în bezna de afară. 

— În curând o să vezi Harding-ul. 

— Când? 

— Peste cinci, şase minute ar trebui să apară la orizont. 

Când căpitanul privi a doua oară, Richards dispăruse. 

— Abia aştept să scăpăm de tipul ăsta, îi spuse lui Duninger. 
E ţicnit. 

Duninger se uita în jos, morocănos, cu chipul scăldat în 
lumina verzuie a cadranelor. 

— Nu i-a plăcut Otto. Ai văzut? 

— Am văzut, încuviinţă Holloway. 


„=: 009 
şi numărătoarea inversă CONTINUĂ... 
Richards reveni pe coridorul îngust. Friedman, 


transmisionistul nu ridică ochii. Nici Donahue. Richards se opri în 
chicinetă. 

Aroma cafelei era puternică şi plăcută. Îşi turnă o ceaşcă, 
puse frişcă, şi se aşeză într-unul din scaunele stewardeselor. 
Ibricul bolborosea şi înălța aburi. 

Vitrinele frigorifice erau încărcate cu preparate de lux, 
congelate. Barul era ticsit cu sticluţele liniilor aeriene. 

Poţi să te-mbeti pe cinste, îşi spuse. 

Sorbi din cafea. Era bună şi tare. Ibricul Silex bolborosea. 

Am ajuns şi aici, se gândi şi mai sorbi. Da, în privinţa asta nu 
era nici o îndoială. Ajunsese acolo, şi bea cafea. 

Tigăi şi ibrice puse în ordine. Chiuveta din inox sclipind 
precum o bijuterie cromată în mijlocul mobilierului Formica. Şi, 
bineînţeles Silexul de pe reşou, bolborosind şi aburind. Sheila 
dorise un Silex. Silexul n-are moarte, spunea ea. 

Începu să plângă. 

Puțin mai departe o toaletă micuță, unde intraseră numai 
funduri de stewardese. Uşa era întredeschisă, şi putea privi 
înăuntru, vedea până şi apa albăstruie, dezinfectată, din 
rezervoare. Excretând în splendoare la cincisprezece mii de 
metri înălţime. 

Bău cafeaua, privi Silexul bolborosind, şi plânse. Plângea 
liniştit şi în tăcere. Se opri din plâns când termină şi cafeaua. 

Se sculă şi puse ceaşca pe chiuvetă. Apucă mânerul de 


plastic mare al Silexului şi, cu atenţie, goli cafeaua în chiuvetă. 
Picături condensate rămaseră pe sticla groasă. 

Îşi şterse ochii cu mâneca jachetei şi reveni pe coridorul 
îngust. Paşi în compartimentul lui Donahue, cu ibricul în mână. 

— Vrei o cafea? îl întrebă. 

— Nu, răspunse scurt Donahue, fără să înalțe privirea. 

— Ba da, făcu Richards şi, cu toată puterea, izbi ibricul greu 
în capul bărbatului. 

... 008 3 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Efortul îi deschise pentru a treia oară rana dintre coaste, dar 
Silexul nu se sparse. Richards se întrebă dacă nu cumva fusese 
întărit cu ceva (poate cu vitamina B-12?), pentru a nu se sparge 
în cazul unor goluri de aer. Pe capul lui Donahue era o pată de 
sânge surprinzător de mare. Bărbatul căzuse în tăcere pe masa 
hărților. Un firicel de sânge traversă învelitoarea de plastic a 
unei hărţi şi începu să picure pe podea. 

— Gata pe cinci, C-unu-nouă-opt-patru, rosti un glas din 
radio. 

Richards continua să ţină ibricul. Pe sticlă se lipiseră smocuri 
din părul lui Donahue. 

Îi dădu drumul să cadă, însă nu se auzi nici un zgomot. Până 
şi aici existau carpete. Cilindrul transparent al Silexului se 
rostogoli, clipind parcă dintr-un ochi însângerat. Imaginea lui 
Cathy în leagănul pătat de sânge apăru rechemată, şi Richards 
se cutremură. 

Îl ridică pe Donahue, trăgându-l de păr şi-l scotoci în jacheta 
albastră. Arma era acolo. Era gata să-i lase capul să cadă înapoi 
pe masă, dar se opri, şi-l împinse şi mai pe spate. Gura 
bărbatului atârna deschisă, într-un rânjet idiot. lnăuntru îi picura 
sânge. 

Richards şterse sângele dintr-o nară şi privi înăuntru. 

Acolo era... micuţ, minuscul. Licărul unui fir. 

— Recepţionat E.T.A. C-unu-nouă-opt-patru, repetă radioul. 

— Hei, e pentru tine! strigă Friedman de vis-a-vis, Dona- 
hue... 

Richards şchiopată în coridor. Se simţea extrem de slăbit. 
Friedman înălţă ochii. 

— Vrei să-i zici lui Donahue să-şi mişte fundul şi să 
răspundă... 


Îl împuşcă deasupra buzei superioare. Dinţii zburară precum 
un colier rupt cu sălbăticie. Părul, sângele şi creierii se 
pulverizează într-un Rorschach pe peretele dinapoi, acolo unde 
într-un poster tri-D, o fată îşi întindea picioarele interminabile 
peste o noptieră din mahon. 

Dinspre cabina piloților se auzi o exclamaţie înăbuşită, şi 
Holloway se repezi disperat să închidă uşa. Richards observă că 
avea pe frunte o cicatrice micuță, de forma unui semn de 
întrebare. Era genul de cicatrice pe care şi-o poate face un 
băieţel aventuros, căzând din copac pe când se joacă de-a 
pilotul. 

Îl împuşcă pe Holloway în burtă, şi căpitanul scoase un 
răcnet surprins: 

— He-e-e-e-e-E-E-E! 

Căzu cu faţa înainte. 

Duninger se răsucise cu scaunul, privindu-l cu chipul alb ca 
varul. 

— Nu mă-mpuşti? şopti el. 

Nu avusese destul suflu ca s-o spună ca pe o afirmaţie. 

— la aici, rosti blând Richards, şi apăsă pe trăgaci. Ceva 
străfulgeră înapoia lui Duninger când căzu. 

Tăcere. 

— Recepţionat E.T.A., C-unu-nouă-opt-patru, vorbi radioul. 

Brusc, Richards icni şi vomită un jet de cafea şi bilă. 
Contracţia musculară îi deschise şi mai mult rana, şi o durere 
intensă începu să-i pulseze între coaste. 

Şchiopată până la comenzile care continuau în tandemul 
complex permanent. Atâtea cadrane şi butoane... 

Într-un zbor aşa important n-ar fi trebuit să aibă o legătură 
radio permanent deschisă? Ba da, bineînţeles. 

— Receptie, spuse el inexpresiv. 

— Vă uitaţi la  Lib-Veu,  C-unu-nouă-opt-patru? Am 
recepționat nişte aiureli. Totu-i în regulă? 

— O.K. 

— Zi-i lui Duninger că-mi datorează o bere, rosti criptic 
vocea, apoi se auziră numai paraziți. 

Otto conducea circul. 

Richards plecă să-şi termine treaba. 

... 007 i 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 


— Dumnezeule, gemu Amelia Williams. 

Bărbatul îşi plecă privirea indiferent. Toată partea dreaptă a 
trupului, de la coaste până la genunchi, era un roşu viu 
strălucitor. 

— Cine ar fi crezut că boşorogul are atâta sânge în el? mor- 
măi Richards. i: 

McCone apăru fulgerător în compartimentul clasei întâia. Il 
zări imediat. Revolverul lui era scos. Ambii traseră simultan. 

McCone dispăru prin perdeaua dintre compartimente. 
Richards căzu într-un fotoliu. Se simțea extraordinar de obosit. 
Avea o gaură mare în pântece. Îşi putea zări intestinele. 

Amelia zbiera într-una, trăgându-se cu ambele mâini de 
obraji, parcă voind să-şi jupoaie faţa. 

Împleticindu-se, McCone reveni în clasa întâia. Rânjea. 
Jumătate din cap îi era numai sânge. Totuşi continua să 
rânjească. 

Trase de două ori. Primul glonte trecu peste capul lui 
Richards. Al doilea îl izbi sub claviculă. 

Richards trase şi el. McCone se răsuci de două ori, într-un fel 
de vals ameţit. Revolverul îi căzu din mână. McCone părea că 
cercetase atent plafonul alb din spumă uretanică al clasei întâia, 
poate comparându-l cu cel de dincolo de perdea. Se prăbuşi. 
Mirosul de pulbere şi piele arsă era limpede şi pătrunzător, 
distinct precum cel al merelor într-o presă pentru cidru. 

Amelia continua să ţipe. Richards se gândi că suna extrem 
de sănătoasă. 


„=. 006 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Se sculă foarte încet, apăsându-şi intestinele înăuntru. | se 
părea că cineva îi aprindea chibrite în stomac. 

Porni pe culoarul dintre scaune, aplecat înainte, cu o mână 
pe mijloc, parcă făcând o reverență. Apucă paraşuta şi-o trase 
după el. O bucată de intestine cenuşiu îi scăpă printre degete, 
şi-l împinse înapoi. Îl duru îngrozitor. Vag avea impresia că se 
putea scăpa pe el. 

— M-m-m, gemea Amelia Williams. D-d-d... Doamne! Doam- 
ne! Doamne Dumnezeule. 

— Pune-ţi asta, vorbi Richards. 

Ea continua să se legene şi să geamă, fără să-l audă. Dădu 
drumul paraşutei şi o pălmui. Nu mai avea însă forţă. Strânse 


pumnul şi o lovi. Femeia amuţi. Îl privea buimacă. 

— Pune-ţi asta, repetă. Ca pe un rucsac. Înţelegi? 

Amelia încuviinţă. 

— Nu... Pot... Sări. Mi-e frică! 

— Coborâm. Trebuie să sari. 

— Nu pot. 

— Bine. Atunci te-mpuşc. 

Ea ţâşni din fotoliu, îl împinse într-o parte, şi începu să-şi 
pună paraşuta, privindu-l cu ochi îngroziţi. Se retrase din faţa 
lui, pe când se chinuia cu curelele. 

— Nu. Aia vine pe de... dedesubt. 

Şi-o potrivi în grabă, retrăgându-se către trupul lui McCone 
pe măsură ce Richards se apropia. Din gura bărbatului picura 
sânge. _ 

— Acum, bagă clema în inel. În jurul... bu... burţii. 

Il ascultă cu degetele tremurătoare, izbucnind în plâns 
atunci când nu reuşi de prima dată. Ochii ei îl priveau terorizaţi. 

Lunecă o fracțiune de secundă în sângele lui McCone, apoi 
păşi peste el. 

Traversară în acelaşi fel clasa a doua şi a treia. Chibritele din 
pântecele lui Richards fuseseră înlocuite cu o brichetă arzând 
într-una. 

Uşa era zăvorâtă cu bolţuri explozive şi un zăvor comandat 
de pilot. 

Richards îi întinse pistolul. 

— Trage-n ea. Eu... nu pot suporta reculul. 

Inchizând ochii şi ferindu-şi faţa, Amelia apăsă de două ori 
pe trăgaciul revolverului lui Donahue. După aceea percuta în 
gol. Gloanţele se terminaseră. Uşa rămăsese închisă, şi bărbatul 
simţi o disperare plină de greață. Amelia răsucea speriată inelul 
paraşutei. 

— Poate... începu ea, şi brusc uşa zbură în noapte, 
aspirând-o şi pe femeie. 

„=: 005 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Adus mult de spate, înfruntând un uragan inversat, Richards 
se îndepărtă de uşă ţinându-se de spătarele fotoliilor. Dacă 
avionul ar fi zburat mai sus, la o diferenţă mai mare de 
presiune, ar fi fost tras şi el afară. Aşa însă fusese doar izbit rău, 
iar intestinele i se târau acum după el, pe carpetă. Aerul nopţii, 


îngheţat la şapte sute de metri altitudine, fu aidoma unui duş cu 
apă rece. Bricheta devenise o torţă, şi măruntaiele îi ardeau. 

Traversă clasa a doua. Era mai bine. Aspiraţia nu mai era la 
fel de puternică. Apoi peste corpul răşchirat al lui McCone 
(piciorul sus, te rog) şi prin clasa întâia. Sângele îi şiroia din 
gură. 

Se opri la intrarea în chicinetă şi încercă să-şi adune matele. 
Ştia că nu le plăcea afară. Câtuşi de puţin. Se murdăreau. li 
venea să plângă pentru bietele, fragilele lui intestine, care nu 
doriseră aşa ceva. 

Nu le mai putea băga la loc. Se încurcaseră. Prin faţa ochilor 
îi fulgerară imagini înspăimântătoare din manualele de biologie 
din liceu. Înţelese adevărul crud, neiertător, că îi sosise sfârşitul, 
şi scoase un strigăt, înăbuşit de un val de sânge. 

Nimeni din avion nu-i răspunse. Muriseră toţi. Mai puţin el şi 
Otto. 

Lumea părea că-şi pierde culorile, în vreme ce propriul său 
trup îşi pierdea lichidul cel strălucitor. Rezemându-se cocârjat 
de uşa chicinetei, aidoma unui beţiv proptit de stâlpul unui 
felinar, vedea obiectele din jur tremurând printr-o pâclă sură. 
Asta-i. Mă curăț. 

Răcni încă o dată, readucând lumea într-o focalizare 
dureroasă. Nu încă. Nu trebuia. 

Se năpusti prin chicinetă, cu intestinele atârnând ca nişte 
frânghii. Uluitor cât de multe puteau fi. Incolăcite, strâns 
adunate... 

Calcă pe unul din ele, şi ceva dinăuntru se rupse. (Explozia 
durerii depăşi orice închipuire, depăşi lumea întreagă, şi urlă, 
împroşcând sânge pe peretele opus. Îşi pierdu echilibrul şi ar fi 
căzut, dacă peretele nu l-ar fi oprit într-un unghi de şaizeci de 
grade. 

Împuşcat. Sunt împuşcat. 

Nebuneşte, mintea lui răspunse: C/ic-clic-clic. Un singur lucru 
de făcut. 

Împuşcătura în burtă era una dintre cele mai păcătoase. 
Discutaseră odată care era modul cel mai nasol de-a muri; era 
pauza de masă de la miezul nopţii, pe când lucra la G-A. 
Sănătoşi, voinici şi plini de sânge, fecale şi spermă, înfulecând 
sandvişuri şi comparând avantajele iradierii, degerării, căderii 
de la înălţime, înecării. Şi cineva menţionase împuşcarea în 


burtă. Harris, parcă. Grasul care în timpul lucrului bea bere pe 
şest. 

Te doare burta, spusese Harris. Şi te chinuieşti mult. lar ei 
toţi încuviinţaseră şi fuseseră de acord, habar n-având ce 
înseamnă durerea. 

Richards se împletici pe coridorul îngust, sprijinindu-se de 
ambii pereţi. Pe lângă Donahue. Pe lângă Friedman şi radicala 
lui operaţie dentară. O amorţeală i se ridica prin braţe, totuşi 
durerea din pântece (ceea ce fusese pântece) se înrăutăţea. Cu 
toate acestea, continua să înainteze, iar corpul său sfârtecat se 
străduia să îndeplinească ordinele  dementului Napoleon 
întemnițat în craniul lui. 

Doamne, ăsta să fie sfârşitul lui Rico? 

N-ar fi crezut că avea în minte atâtea clişee legate de 
ultimele clipe dinaintea morţii. | se părea că propriul său creier 
se întorcea către interior, auto-devorându-se în ultimele lui clipe 
de delir. 

Incă... un... lucru. 

Căzu peste trupul lui Holloway şi rămase acolo, cuprins brusc 
de moleşeală. Un pui de somn. Da. Atât. Era prea greu să se mai 
scoale. Otto, bâzâind. Cântându-i cântecul de leagăn. Ş-ş-ş, ş-ş- 
Ş, Ş-ş-ş. Pisicuţa doarme, cățelul s-a culcat. 

Reuşi să ridice capul - un efort gigantic, capul îi era din oţel, 
fier, fontă, plumb - şi să privească cele două manşe gemene 
dansând. Dincolo de geamurile din plexiglas, Harding. 

Prea departe. 

E-n fân, a adormit. 

„=. 004 S 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Radioul pârâia alarmat: 

— Răspunde, C-unu-nouă-opt-patru. Ai coborât prea mult. 
Recepție. Recepție. Eşti pe manual? Recepție. Recepție. Rece... 

— Suge-o, şopti Richards. 

Începu să se târască spre comenzile mişcătoare. Sus-jos, 
pedalele. Stânga-dreapta, volanele. Urlă, străpuns de altă 
durere. Un intestin se prinsese sub bărbia lui Holloway. Se 
întoarse. Se eliberă. Porni din nou. 

Braţele i se înmuiară şi pentru o clipă pluti, lipsit de 
greutate, cu faţa în mocheta moale şi groasă. Izbuti să-şi revină 
şi se târî mai departe. 


Sculatul, şi aşezatul în fotoliul lui Holloway i se părură 
Everestul. 

„= 003 J 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

lat-o. Uriaşă, crescând masivă şi înaltă în noapte, profilându- 
se întunecată deasupra tuturor. Lumina lunii o transformase în 
albastru. 

Împinse doar puţin de manşă. Podeaua se înclină brusc în 
stânga. Fu zguduit în fotoliu, gata să cadă. Reveni cu manşa în 
poziţia iniţială, încercă din nou, şi podeaua se aplecă spre 
dreapta. Orizontul era pieziş. Acum pedalele. Da. Era mai bine. 

Apăsă uşor manşa. Într-o clipită, cadranul din faţa lui trecu 
de la 700 la 500. Trase manşa înapoi. De abia mai vedea. Cu 
ochiul drept nu mai distingea nimic. Era straniu că nu se 
întâmpla acelaşi lucru la ambii. 

Apăsă din nou manşa. Acum i se părea că avionul plutea, 
lipsit de greutate. Cadranul zbură de la 500 la 400, la 300. O 
trase înapoi. 

— C-unu-nouă-opt-patru. Glasul era de-a dreptul speriat: Ce 
s-a întâmplat? Recepție? 

— Zi, băiete, croncăni Richards. Ham! Ham! 

„002 F 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Avionul străbătea noaptea aidoma unei săgeți din gheață, iar 
Co-Op City se întindea dedesubt ca o cutie gigantică, călcată în 
picioare. 

Venea spre ea, venea spre Clădirea Jocurilor. 

„=. 001 F 
şi numărătoarea inversă CONTINUA... 

Acum avionul traversa canalul, parcă ţinut de mâna 
Domnului, gigant, vuind. În pragul unei uşi, un drogat Push privi 
în sus, şi crezu că vede un miraj, visul-limită al drogului, care 
venea să-l ducă, poate în raiul General Atomics, unde mâncarea 
era gratuită, iar reactoarele inofensive. 

Uruitul motoarelor aduse oamenii la ferestre, chipurile lor 
răsucindu-se în sus aidoma unor flăcări palide. Vitrine din sticlă 
zăngăniră şi se sparseră. Gunoaie de pe străzi fură atrase în 
vârtejuri. Un poliţist îşi azvârli bastonul, se strânse cu palmele 
de cap şi urlă, dar nu se putu auzi. 


Avionul continua să coboare, trecând acum peste acoperişuri 
aidoma unui liliac argintiu; vârful aripii drepte trecu la numai 
patru metri de supermagazinul Glamour Column. 

In întregul Harding, ecranele Lib-Veurilor deveniseră albe 
datorită interferenţelor, iar oamenii le priviră cu ochi increduli, 
tâmpi, temători. Tunetul umplu lumea. 

Killian ridică ochii de la biroul său şi privi fereastra ce 
acoperea întreg peretele exterior. 

Panorama sclipitoare a oraşului, din South City până în 
Crescent, dispăruse. Intreaga fereastră era acoperită de un 
avion Lockheed Tristar care venea către el. Luminile de poziţie 
clipeau, stingându-se şi aprinzându-se, şi pentru o singură clipă, 
o clipă dementă de totală surpriză, oroare şi neîncredere, îl putu 
zări pe Richards privindu-l. Chipul însângerat, ochii negrii arzând 
precum ochii unui demon. 

Richards rânjea. 

Şi-i făcea semnul cu degetul. 

— ... Isuse..., a fost tot ce-a reuşit Killian să mai spună. 

... 000 i 
şi numărătoarea inversa CONTINUA... 

Cu botul uşor aplecat înainte, Lockheed-ul a izbit în plin Clă- 
direa Jocurilor, ceva mai sus de jumătatea ei. Rezervoarele 
avionului erau pline mai mult de un sfert din capacitate. Viteza 
era cu puţin peste opt sute de kilometri pe oră. 

Explozia a fost gigantică, luminând noaptea precum mânia 
Domnului, şi ploaia de foc s-a întins peste douăzeci de 
cvartale...