Alexandre Dumas — Cele Doua Diane Vol 1

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Cele doua Diane 
Vol. 1 


CUPRINS: PARIEA 15 

Capitolul 1 Un fiu de conte şi o fiică de rege 6 

Capitolul II O mireasă care se joacă cu păpuşa 18 

Capitolul III În tabără 29 

Capitolul IV Iubita unui rege 43 

Capitolul V Camera copiilor Franţei 52 

Capitolul VI Diana de Castro 56 

Capitolul VII Rugile domnului conetabil 63 

Capitolul VIII O serbare plăcută 74 

Capitolul IX Poţi să treci pe lângă soartă fără s-o cunoşti 
79 

Capitolul X Elegie în timpul comediei 84 

Capitolul XI Pace sau război 98 

Capitolul XII Un dublu pungaş 104 

Capitolul XIII Culmea fericirii 109 

Capitolul XIV Diana de Poitiers 118 

Capitolul XV Caterina de Medicis 128 

Capitolul XVI Iubit sau frate? 135 

Capitolul XVII Horoscopul 143 

Capitolul XVIII Neplăcerile unei cochete 154 

Capitolul XIX Cum Henric al II-lea începu, încă de pe când 
trăia tatăl său, să-l moştenească 160 

Capitolul XX Despre utilitatea prietenilor 164 

Capitolul XXI În care se demonstrează că gelozia a putut 
aboli titlurile înainte de Revoluţia Franceză 170 

Capitolul XXII Care este dovada cea mai izbitoare pe care 
poate s-o dea o femeie că un bărbat nu este iubitul ei 179 

Capitolul XXIII Un devotament inutil 186 

Capitolul XXIV Petele de sânge nu se şterg niciodată de tot 
193 


Capitolul XXV Răscumpărarea eroică 201 

Capitolul XXVI Jean Peugquoy, ţesătorul 213 

Capitolul XXVII Gabriel la treabă 220 

Capitolul XXVIII Unde Martin-Guerre nu este isteţ 224 

Capitolul XXIX Martin-Guerre este neîndemânatic 228 

Capitolul XXX Vicleşugurile războiului 235 

Capitolul XXXI Lista lui Arnauld du Thill 242 

Capitolul XXXII Teologie 248 

Capitolul XXXIII Sora Benie 254 

Capitolul XXXIV O înfrângere victorioasă 266 

Capitolul XXXV Arnauld du Thill face din nou mici afaceri 
27.2 

Capitolul XXXVI Urmarea onorabilelor negocieri ale 
jupânului Arnauld du Thill 285 

Capitolul XXXVII Lordul Wentworth 289 

Capitolul XXXVIII Temnicerul îndrăgostit 297 

Capitolul XXXIX Casa armurierului 303 

Capitolul XL În care numeroase evenimente sunt adunate 
cu multă artă 310 

Capitolul XLI Cum Arnauld du Thill face să fie spânzurat 
Arnauld du Thill la Noyon 319 

Capitolul XLII Visele bucolice ale lui Arnauld du Thill 332 

Capitolul XLIII Armele lui Pierre Peugquoy, frânghiile lui 
Jean Peuquoy şi lacrimile Babettei Peuquoy 343 

Capitolul XLIV Urmarea întâmplărilor lui Martin-Guerre 
354 

Capitolul XIV Unde virtutea lui Martin-Guerre începe să se 
reabiliteze 363 

Capitolul XLVI Un filosof şi un soldat 370 

Capitolul XLVII Graţia Mariei Stuart trece prin acest 
roman la fel de fugară ca şi prin istoria Franţei 382 

Capitolul XLVIII Cealaltă Diana 388 

Capitolul XLIX O idee mare pentru un om mare 395 

Capitolul L. Diverse chipuri de ostaşi 402 

Capitolul LI Dibăcie şi neîndemânare 415 

Capitolul LII 31 decembrie 1557 422 


PARTEA 1 Capitolul 1 Un fiu de conte şi o fiică de rege ERA 
ÎN 5 MAI, ANUL 1551. UN băiat de optsprezece ani şi o 
femeie de patruzeci, ieşind dintr-o căsuţă cu aspect modest, 
străbăteau satul Montgommery, situat în ţinutul Auge. 

Tânărul se trăgea din acea frumoasă spiţă normandă, cu 
părul castaniu, cu ochii albaştri, cu dinţii albi şi buze 
trandafirii. Avea tenul proaspăt şi catifelat al oamenilor din 
nord, care uneori profită de pe urma frumuseţilor aproape 
feminine. Mai era, deasupra şi minunat clădit, cu trup 
unduios şi totodată puternic, având ceva din vigoarea 
stejarului, dar şi din supleţea trestiei. Era îmbrăcat simplu, 
însă elegant, cu o vestă scurtă de postav violet închis cu 
broderii aplicate, de aceeaşi culoare. Pantalonii bufanţi 
erau din acelaşi postav şi aveau aceleaşi ornamente ca şi 
vesta; cizmele de piele neagră erau înalte până peste 
genunchi, cum purtau pajii şi valeţii; o tocă de catifea, uşor 
înclinată într-o parte, umbrită de o pană albă, acoperea o 
frunte pe care se puteau lesne recunoaşte semnele calmului 
şi fermităţii. Calul său, al cărui frâu şi-l petrecuse pe sub 
braţ, îi urmă ridicând din când în când capul, adulmecând 
aerul şi nechezând la miasmele pe care i le aducea vântul. 

Femeia părea să aparţină, dacă nu clasei de jos a 
societăţii, celei situate între această şi burghezie. Costumul 
îi era simplu, dar atât de curat, încât această curăţenie 
extremă părea să-i dea o notă de eleganţă. Tânărul o 
rugase de mai multe ori să se sprijine de braţul lui, dar ea îl 
refuzase mereu, ca şi cum această cinste ar fi fost mai 
presus de condiţia ei. 

Pe măsură ce străbăteau satul, pe potecă ce ducea spre 
castelul ale cărui turnuri masive se vedeau dominând 
burgul, era de remarcat un lucru şi anume că nu numai 
tinerii, dar chiar şi cei vârstnici îl salutau, plecându-se 
adânc, pe tânărul de optsprezece ani, care răspundea 


fiecăruia cu un semn prietenos din cap. Toţi păreau să-l 
recunoască de stăpân pe acest adolescent care, cum se va 
vedea în curând, nu ştia încă nimic despre sine. 

leşind din sat, o luară pe poteca râpoasă pe coasta 
muntelui, pe care cei doi abia o puteau străbate alături. 

Aşa că, după multe piedici şi după ce tânărul îi spuse 
tovarăşei sale de drum că ar fi primejdios pentru ea să 
meargă în urmă, femeia se hotări să treacă înainte. Tânărul 
o urmă fără să scoată o vorbă. Fruntea să se plecase sub 
povara unei adânci îngândurări. Castelul către care se 
îndreptau cei doi pelerini, atât de diferiţi ca vârsta şi 
condiţie socială, era frumos şi totuşi de temut. În patru 
secole, zece generaţii ridicaseră această masă de piatră din 
temelii şi până la creneluri; ea însăşi un munte, domina 
muntele pe care fusese clădită. 

Ca toate edificiile din acea vreme, castelul conților de 
Montgommery nu era o clădire unitară. Părinţii îl lăsaseră 
moştenire fiilor şi fiecare nou proprietar adăugase câte 
ceva uriaşului de piatră, după nevoia sau capriciul său. 
Donjonul pătrat, fortăreaţa principală, fusese clădit sub 
ducii de Normandia. Pe urmă, nişte turnulețe elegante cu 
creneluri şi câteva ferestre dantelate fuseseră adăugate 
severului donjon, care-şi înmulţea podoabele de piatră pe 
măsură ce trecea timpul, ca şi cum acesta ar fi făcut să 
rodească bogată vegetaţie de granit. Spre sfârşitul domniei 
lui Ludovic al XII-lea şi începutul celei a lui Francisc I, o 
lungă galerie cu ferestre în ogivă completase seculara 
construcţie. 

Din această galerie, dar mai ales din înălţimea donjonului, 
cuprindeai cu privirea multe leghe din dropiile bogate şi 
înverzite ale Normandiei. Căci, după cum am mai spus, 
comitatul de Montgommery, cu cele opt sau zece baronii ale 
sale, era situat în ţinutul Auge, astfel încât cele o sută 
cincizeci de fiefuri depindeau de tribunalele senioriale din 
Argentan, Caen şi Alencon. 

În sfârşit cei doi ajunseră la marea poartă a castelului. 


Ciudat lucru! De mai bine de cincisprezece ani măreţul şi 
puternicul donjon n-avea stăpân. Un bătrân intendent 
continua să strângă arenzile; slujitorii, care şi ei 
îmbătrâniră în această singurătate, continuau să aibă grijă 
de castelul ce-şi deschidea zilnic porţile ca şi cum stăpânul 
urma să se întoarcă şi care şi le închidea în fiecare seară ca 
şi cum stăpânul urma să vină a doua zi. 

Intendentul îi primi pe cei doi vizitatori cu aceeaşi 
prietenie pe care fiecare o arăta femeii şi cu acelaşi respect 
pe care toţi păreau să-l acorde tânărului. 

— Jupâne Elyot, spuse femeia care, după cum am văzut, 
mergea înainte, vrei să ne laşi să intrăm în castel? Am ceva 
de spus domnului Gabriel (şi arătă spre tânăr) şi nu i-o pot 
spune decât în sala de onoare. 

— Treci, doamnă Aloyse, zise Elyot şi spune-i ceea ce ai de 
spus acestui tânăr unde vrei dumneata. Ştii că din 
nenorocire, nu va veni nimeni să vă deranjeze. 

Străbătură sala armelor. Altădată, doisprezece bărbaţi 
crescuţi pe pământurile comitatului vegheau, fără încetare, 
în această sală. În cincisprezece ani, şapte dintre aceşti 
oameni muriseră şi nu mai fuseseră înlocuiţi. Mai 
rămăseseră cinci care continuau să îndeplinească acelaşi 
serviciu pe care-l făcuseră şi pe vremea contelui, 
aşteptându-şi, la rândul lor, sfârşitul. 

Străbătură galeria şi intrară în sala de onoare. 

Era mobilată ca în ziua în care ultimul conte o părăsise. 
Numai că, în această sală unde se aduna odinioară, ca într- 
un salon al unui senior suzeran, toată nobilimea din 
Normandia, de cincisprezece ani nu mai intraseră decât 
slugile ce făceau curăţenie şi un câine, câinele favorit al 
ultimului conte, care, de fiecare dată când intra acolo, îşi 
chema jalnic stăpânul; până într-o zi când, nemaivoind să 
iasă din cameră, se culcase la picioarele baldachinului, 
unde-l găsiseră mort în dimineaţa următoare. 

Nu fără oarecare emoție, Gabriel - să ne amintim că 
acesta era numele tânărului - intră în acest salon plin de 


vechi amintiri. lotuşi, impresia pe care i-o făcuseră acei 
pereţi sumbri, acel baldachin majestuos, acele ferestre atât 
de adânc tăiate în zid încât, cu toate că era ceasul zece 
dimineaţa, ziua părea că se opreşte afară, impresia aceasta 
- zic - nu fu atât de puternică încât să-l distrugă măcar un 
singur moment de la motivul care-l adusese acolo, aşa încât, 
de îndată ce uşa se închise în urma sa, spuse: 

— Haide, Aloyse, buna mea doică, deşi pari mai emoţionată 
ca mine, n-ai nici un motiv să amâni mărturisirea pe care 
mi-ai făgăduit-o. Acum, Aloyse, trebuie să-mi vorbeşti fără 
teamă şi mai ales fără întârziere. N-ai şovăit destul, doică - 
şi, fiu ascultător, nu te-am aşteptat îndeajuns? Când te 
întrebam ce nume am dreptul să port, din ce familie mă 
trag, ce fel de gentilom fusese tata, tu îmi răspundeai: 
„Gabriel, îţi voi spune toate astea în ziua când vei împlini 
optsprezece ani, vârsta la care un tânăr are dreptul să 
poarte spadă.” Or, astăzi, 5 mai 1551, când am împlinit cei 
optsprezece ani, am venit, doică, să te rog să-ţi ţii 
făgăduiala; numai că tu mi-ai spus, cu o solemnitate care 
aproape m-a speriat: „Nu în această umilă casă de văduvă a 
unui biet scutier, trebuie să-ţi arăt cine eşti, ci în castelul 
conților de Montgommery şi anume în sala de onoare a 
acestui castel.” Am urcat cu greu muntele Aloyse, am trecut 
pragul castelului, ne aflăm, în sfârşit, în sala de onoare, deci 
vorbeşte! 

— Aşează-te, Gabriel, căci îmi vei îngădui să te mai numesc 
încă o dată astfel. Aşează-te, reluă ea, dar nu pe acest 
scaun şi nu pe acest fotoliu. 

— Dar unde vrei să mă aşez, doică? 

— Sub acest baldachin, spuse Aloyse, cu o voce din care nu 
lipsea o anumită solemnitate. Şi acum, ascultă-mă! 

— Aşează-te şi tu, zise Gabriel. 

— Îmi îngădui? 

— Glumeşti, doică? 

Femeia se aşeză pe treptele baldachinului, la picioarele 
tânărului care îndreptase spre ea o privire plină de 


bunăvoință şi de curiozitate. 

— Gabriel, spuse doica, hotărâtă în sfârşit să vorbească - 
aveai doar câţiva ani când ţi-ai pierdut tatăl şi când mi-am 
pierdut soţul. Ai fost ca şi copilul meu, căci mama ta a murit 
aducându-te pe lume. Din ziua aceea, eu, sora de lapte a 
mamei tale, te-am iubit ca pe propriul meu copil. Văduva şi- 
a închinat viaţa orfanului. Aşa cum ţi-a dat laptele, ţi-a dat şi 
sufletul şi vei recunoaşte, nu-i aşa, că niciodată gândul meu 
n-a încetat să vegheze asupra ta. 

— Dragă Aloyse, spuse tânărul, multe mame adevărate vor 
fi fost mai puţin bune decât tine şi ţi-o jur că niciuna nu mi- 
ar fi putut face mai mult bine decât mi-ai făcut tu. 

— Toţi cei din jurul tău, reluă doica, s-au îngrijit de tine cu 
aceeaşi atenţie cu care te-am îngrijit eu. Don Jannet de 
Croise, capelanul acestui castel, care a murit acum trei luni, 
te-a învăţat literele şi ştiinţele şi nimeni, după cum spunea 
el, nu te putea întrece în ceea ce privea scrisul, cititul şi 
cunoaşterea istoriei vremurilor trecute, mai ales a marilor 
familii ale Franţei. Enguerrand Lorien, prietenul cel mai 
bun al răposatului meu soţ, Perrot Travigny şi bătrânul 
scutier al conților de Vimoutiers, vecinii noştri, te-au învăţat 
să mânuieşti armele, lancea şi sabia, să călăreşti, în sfârşit, 
tot ce ţine de cavalerie şi cu prilejul serbărilor şi 
întrecerilor de la Alencon, date în cinstea nunţii şi 
încoronării regelui nostru Henric al II-lea, ai dovedit - sunt 
doi ani de atunci - că ai profitat din plin de lecţiile lui 
Enguerrand. Eu, biata neştiutoare, nu puteam decât să te 
iubesc şi să te învăţ să-l slujeşti pe Domnul; asta am 
încercat să fac întotdeauna. Cerul m-a ajutat şi astăzi ai 
optsprezece ani, iată-te un creştin cucernic, un senior 
atotştiutor un soldat curajos şi nădăjduiesc că vei fi demn 
de strămoşii tăi, monsenioare Gabriel, senior de Lorge 
conte de Montgommery. 

Gabriel se ridică scoțând un strigăt. 

— Conte de Montgommery, eu! Apoi reluă cu un surâs 
superb: Ei bine, nădăjduiam, deşi mă îndoiam: ştii, Aloyse, 


în visele mele de copil, i-am spus-o într-o zi Dianei. Dar ce 
faci la picioarele mele, doică? Ridică-te şi vino în braţele 
mele, măicuţă bună! Nu vrei să mă mai recunoşti de fiu, 
fiindcă sunt moştenitorul familiei Montgommery? 
Mogştenitorul familiei Montgommery repetă el fără să vrea, 
îmbrăţişându-şi doica. Moştenitorul neamului 
Montgommery! Dar înseamnă că port unul dintre cele mai 
vechi şi mai glorioase nume din Franţa! Da! Don Jannet m-a 
învăţat, domnie cu domnie, generaţie cu generaţie, istoria 
nobililor mei strămoşi... A străbunilor mei! Îmbrăţişează-mă 
încă o dată, Aloyse! Ce-o să zică Diana de toate acestea? 
Godengrand, episcop de Suez şi Opportune, sora sa, care 
trăiau sub Carol cel Mare, mi-au fost străbuni. Robert de 
Montgommery a comandat una dintre armatele lui Wilhelm 
Cuceritorul, Wilhelm de Montgommery a purtat o cruciadă 
pe cheltuiala sa. Ne-am aliat de mai multe ori cu casele 
regale ale Scoției şi Franţei şi primii lorzi ai Londrei şi cei 
mai iluştri gentilomi ai Parisului îmi sunt veri, în sfârşit 
tata... Tânărul se opri abătut. Apoi reluă: Vai, cu toate astea, 
Aloyse, sunt singur pe lume. Acest mare senior este un biet 
orfan, acest urmaş al atâtor strămoşi regali n-are tată! 
Bietul tată! Vezi, Aloyse, acum plâng! Şi mama! Morți şi 
unul şi celălalt... Vorbeşte-mi despre, ei, ca să aflu cum 
erau, acum când ştiu că sunt fiul lor. lată, să începem cu 
tata... Cum a murit? Povesteşte-mi. 

Aloyse tăcu. Gabriel o privi cu mirare. 

— Te întreb, doică, reluă el, cum a murit tata! 

— Monseniore, numai Dumnezeu ştie, spuse ea. Într-o zi 
contele de Jacques de Montgommery şi-a părăsit palatul în 
care locuia, pe strada Jardins-Saint-Paul din Paris şi nu s-a 
mai întors. Prietenii, verii l-au căutat în zadar. A dispărut, 
monseniore! Regele Francisc I a poruncit o anchetă care n- 
a avut nici un rezultat. Duşmanii săi, dacă a pierit victimă a 
vreunei trădări, au fost într-adevăr abili şi puternici. Nu mai 
aveţi tată, monseniore şi totuşi trupul lui Jacques de 


Montgommery lipseşte din capela castelului vostru, căci nu 
l-au mai regăsit nici viu, mei mort. 

— Fiindcă nu l-a căutat însuşi fiul său, strigă Gabriel. Ah! 
Doică, de ce-ai tăcut atâta vreme? Mi-ai ascuns originea 
fiindcă aveam de răzbunat sau de salvat un tată? 

— Pentru că trebuia să te salvez pe însuţi domnia-ta, 
monseniore! Ascultă-mă... Ştii care au fost ultimele cuvinte 
ale soţului meu, Perrot Travigny, care avea pentru neamul 
domniei-tale o adevărată evlavie, monseniore? „Femeie, mi- 
a spus el cu câteva minute înainte de a-şi da ultima suflare, 
nu aştepta până mă vor îngropa, închide-mi doar ochii şi 
părăseşte Parisul, împreună cu copilul. Du-te la 
Montgommery, dar nu la castel, ci la căsuţa pe care o avem 
din mila seniorului... Acolo să-l creşti pe moştenitorul 
stăpânilor noştri, fără mare taină, dar şi fără zarvă. Oamenii 
noştri din ţinut îl vor respecta şi nu-l vor trăda. Ascunde-i 
mai ales lui însuşi originea. Dacă se va afla cine este va fi 
pierdut. Să ştie numai că este gentilom, e destul pentru 
demnitatea şi conştiinţa sa. Apoi, când vârsta îl va face 
prudent şi grav, când va avea, de pildă, optsprezece ani, 
spune-i cine e şi din ce neam se trage, Aloyse. Va judeca el 
însuşi ce trebuie şi ce poate să facă. Dar ai grijă pină atunci; 
duşmanii de temut, uri de neînvins îl vor urmări dacă e 
descoperit şi cei care au atins şi au lovit vulturul nu vor 
cruța nici puiul.” 

Mi-a spus asta murind, monseniore şi eu. Ascultându-i 
porunca, te-am luat, biet orfan de câţiva ani, care abia îl 
văzuseşi pe tatăl domniei-tale şi te-am adus aici. Se şi ştia 
despre dispariţia contelui şi se bănuia că duşmani cumpliţi 
şi neîndurători amenințau pe oricine purta numele său. Cei 
din sat te-au văzut, te-au recunoscut fără îndoială, dar, 
printr-o înţelegere mută, niciunul nu m-a întrebat niciunul 
nu s-a mirat de tăcerea mea. La puţin timp după asta, 
unicul meu fiu, fratele de lapte al domniei-tale, bietul meu 
Robert, a murit de friguri. Domnul voise, se vede, să fiu cu 
totul supusă domniei-tale. Toţi se prefăcură a crede că fiul 


meu supravieţuise şi totuşi toţi te tratau cu vădit respect, 
din pricină că semănai cu tatăl domniei tale şi la chip şi la 
inimă. Instinctul leului se deştepta în domnia-ta. Copiii din 
împrejurimi aveau obiceiul să se strângă în cete sub 
comanda domniei-tale; în toate jocurile lor erai în frunte şi 
niciunul n-ar fi cutezat să-ţi refuze această cinste. Tânăr 
rege al ținutului, ţinutul e cel care te-a crescut şi te-a 
admirat, uitându-se cum te înalţi mândru şi frumos. Dijma 
celor mai de soi fructe, a recoltei venea acasă fără ca eu s-o 
fi cerut vreodată. Ţi-era rezervat totdeauna cel mai frumos 
cal. Don Jannet, Enguerrand, toţi copiii din casă şi slugile de 
la castel stăteau gata să-ţi îndeplinească poruncile şi 
domnia-ta le acceptai ca pe un lucru cuvenit. Erai plin de 
vitejie, de îndrăzneală, Făceai să se vadă în cele mai mici 
lucruri spiţa din care te trăgeai. Se mai povesteşte uneori, 
seara, cum într-o zi ai schimbat cu un paj două vaci de-ale 
mele pe un şoim. Dar aceste instincte şi aceste elanuri nu te 
trădau decât faţă de cei credincioşi şi ai rămas ascuns şi 
necunoscut celor răuvoitori. Zarvă mare a războiului cu 
Italia, Spania şi Franţa împotriva împăratului Carol Quintul 
a contribuit şi ea, slavă Domnului, să te apere şi iată-te, în 
sfârşit, ajuns sănătos şi la această vârstă la care Perrot mi-a 
îngăduit să mă mândresc cu judecată şi înţelepciunea 
domniei-tale. Dar, deşi atât de socotit şi de prudent, iată că 
primele vorbe pe care le rosteşti cer răzbunare şi gâlceavă. 

— Răzbunare da, gâlceava nu! Aloyse, crezi deci că 
duşmanii tatălui meu mai trăiesc? 

— Monseniore, nu ştiu; e mai bine s-o presupunem şi socot 
că odată ajuns la Curte, încă necunoscut, dar cu un nume 
atăt ţie strălucit care va atrage privirile asupra domniei- 
tale, brav, dar fără experienţă, însufleţit de intenţii bune şi 
de dreptatea cauzei domniei-tale, dar fără prieteni, fără 
aliaţi, fără reputaţie personală, e lesne de presupus ce se va 
întâmpla. Cei care te urăsc te vor vedea venind, în timp ce 
domnia-ta nu-i vei vedea. Te vor lovi şi nu vei şti de unde 


pleacă lovitura şi nu numai că tatăl domniei-tale nu va fi 
răzbunat, dar şi domnia-ta monseniore, vei fi pierdut. 

— Într-adevăr, Aloyse, iată de ce regret că n-am avut 
timpul să-mi fac prieteni şi puţină glorie... Ah, dac-aş fi ştiut 
de toate astea acum doi ani, de pildă... Dar, la urma urmei, 
nu-i decât o mică întârziere şi voi recâştiga eu zilele 
pierdute. Dealtfel, din anumite motive mă fericesc că am 
rămas în aceşti ultimi doi ani aici la Montgommery; mă voi 
duce la Paris, Aloyse şi, fără să ascund că sunt un 
Montgommery, pot foarte bine să nu spun că sunt fiul 
contelui Jacques; fiefurile şi titlurile nu-s mai puţin 
numeroase în neamul nostru decât în neamul regelui şi 
avem rude destul de sus puse atât în Anglia, cât şi-n Franţa, 
pentru ca să nu fiu recunoscut. Pot să iau numele de 
vicontele d'Exmes, Aloyse ţi nu va fi nevoie nici să mă 
ascund, nici să mă arăt... Apoi aş putea găsi... Chiar ce-aş 
putea găsi la Curte? Mulțumită lui Enguerrand cunosc 
locurile şi oamenii. Să mă adresez conetabilului de 
Montmorency, acelui crud fariseu? Nu, aici sunt de aceeaşi 
părere cu tine, Aloyse... Mareşalului de Saint-Andre? Nu-i 
destul de tânăr, nici destul de întreprinzător... Mai curând 
lui Francois de Guise... Da, asta e... la Montmedy, Saint- 
Didier, Bologhe a arătat din plin de ce e în stare. Laelmă 
voi duce şi sub ordinele sale îmi voi câştiga prieteniile. La 
adăpostul numelui său îl voi cuceri pe al meu. 

— Monseniorul îmi va îngădui să-i atrag atenţia, spuse 
Aloyse, că cinstitul şi credinciosul de Elyot a avut vreme să 
pună nişte sume bunicele deoparte pentru moştenitorul 
stăpânilor săi. Vei putea să ţii un echipaj regal, monseniore 
şi tinerii săteni, cu care pe vremuri te jucai de-a războiul, 
au datoria, ba vor fi chiar bucuroşi să te urmeze la război. E 
dreptul domniei tale de a apela la cei din jur, ştii doar, 
monseniore... 

— Şi ne vom folosi, Aloyse, de acest drept, ne vom folosi... 

— Monseniorul ar vrea acum să-i primească pe servitorii, 
slugile şi oamenii fiefurilor şi baroniilor sale, care ard de 


dorinţa de a-l saluta? 

— Nu încă, buna mea Aloyse; dar spune-i lui Martin- 
Guerre să pună şaua pe un cal şi să mă însoţească. Am, 
înainte de orice, de făcut un drum prin împrejurimi. 

— Nu cumva spre Vimoutiers, spuse Aloyse, surâzând cu 
oarecare maliţie. 

— Da, poate... Nu-i sunt dator bătrânului meu Enguerrand 
o vizită de mulţumire? 

— Şi odată cu salutările lui Enguerrand, monseniorul le va 
primi şi pe cele ale unei frumoase copile, numită Diana, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse râzând Gabriel, această frumoasă copilă 
este soţioara mea şi eu îi sunt, chipurile, soţ de aproape trei 
ani, adică de pe când aveam cincisprezece ani şi ea nouă. 

Aloyse căzu pe gânduri. 

— Monseniore, spuse ea, dacă n-aş şti cât eşti de serios şi 
de sincer, cu toată tinereţea domniei-tale, m-aş feri de 
vorbele pe care cutez să ţi le spun. Dar ceea ce pentru alţii 
este un joc, pentru domnia-ta este adesea lucru serios. 
Gândeşte-te, monseniore, că nu se ştie a cui fiică este 
Diana. Nevasta lui Enguerrand, care îşi urmase cu ani în 
urmă, la Fontainebleau, stăpânul, contele de Vimoutiers, a 
găsit în casă un copil de leagăn şi pe masă o pungă grea cu 
aur. În pagă era o sumă destul de serioasă, jumătatea unui 
inel gravat şi o hârtie cu acest singur cuvânt: Diana. Berta, 
nevasta lui Enguerrand, n-avea copii; a acceptat cu bucurie 
să îngrijească de fetiţa. Dar, după ce s-a întors la Vimoutiers 
femeia s-a prăpădit şi tot pe atunci mi s-a prăpădit şi mie 
bărbatul: şi iată că o femeie te-a crescut pe domnia-ta, 
orfanul, în vreme ce un bărbat a crescut-o pe Diana şi ea 
orfană. Enguerrand şi cu mine, având amândoi de făcut o 
treabă asemănătoare, ne-am asumat grija voastră, eu 
încercând s-o fac pe Diana bună şi miloasă, în vreme ce 
Enguerrand te-a făcut pe domnia-ta curajos şi deştept. 
Fireşte că ai cunoscut-o pe Diana şi fireşte că te-ai ataşat de 
ea. Dar domnia-ta eşti contele de Montgommery, 


recunoscut ca atare prin hrisoave şi de către toţi cei din jur, 
în vreme ce pe Diana n-a venit nimeni s-o ceară cu cealaltă 
jumătate de inel de aur. la seama, monseniore, ştiu că 
Diana e o copilă, abia are doisprezece ani, dar fata va 
creşte, va fi de o frumuseţe încântătoare şi, cu o fire caa 
domniei-tale, repet, lucrul devine serios. la seama, 
monseniore, Diana s-ar putea să rămână pentru totdeauna 
ceea ce este astăzi, adică un copil găsit, iar domnia-ta eşti 
un senior prea mare ce să te însori cu ea şi prea nobil ca s-o 
seduci. 

— Dar, doică, voi pleca la Paris şi vă voi părăsi şi pe tine şi 
pe Diana, spuse Gabriel gânditor. 

— Aşa e, du-te s-o vezi, dacă-ţi face plăcere, pe această 
dulce şi gingaşă copilă pe care o numeşti în glumă soţioara 
domniei-tale. Dar aminteşte-ţi că te aştept cu nerăbdare 
aici. Pe curând, nu-i aşa, domnule conte? 

— Pe curând şi mai îmbrăţişează-mă o dată, Aloyse; te rog 
să mă numeşti şi de acum încolo fiul tău şi fii binecuvântată, 
buna mea dădaca. 

— Fii binecuvântat de mii de ori, copilul şi stăpânul meu. 

Jupânul Martin-Guerre îl aştepta pe Gabriel la poartă şi 
amândoi urcară pe cai. 

Capitolul II O mireasă care se joacă cu păpuşa CA SĂ 
AJUNGĂ MAI REPEDE, Gabriel o luă pe poteci cunoscute 
doar de el. Şi totuşi îşi lăsa deseori calul să meargă la pasS. 
Ba chiar s-ar putea spune că-şi lăsa frumosul animal să 
meargă după cum îl purtau pe el însuşi visurile. Într-adevăr, 
simţăminte diferite, când pătimaşe, când triste, când pline 
de încredere, când apăsătoare, treceau rând pe rând prin 
inima tânărului, La gândul că este conte de Montgommery, 
privirea îi strălucea şi dădea calului pinteni, parcă ameţit, 
de aerul care-i şuiera pe la tâmple; apoi îşi spunea: „Iata a 
fost ucis şi n-a fost răzbunat”... Şi slăbea frâul din mână. 
Dar când se gândea că se va duce să se bată, să-şi facă 
nume de temut, să-şi plătească toate datoriile de onoare şi 
de cinste, o lua la galop de parcă ar fi alergat, spre glorie, 


până când îi venea în minte că va trebui s-o părăsească pe 
mica Diana cea atât de veselă şi de frumoasă şi atunci 
recădea brusc în melancolie, mergând din nou la pas ca şi 
cum ar fi putut să întârzie astfel clipa crudă a despărțirii. 
Dar îşi revenea, îi vedea în închipuire pe duşmanii tatălui 
său şi pe părinţii Dianei... Atunci, dând pinteni calului, 
zbura la fel de iute ca şi speranţa să. Ajunsese şi, hotărât 
lucru, din acest suflet tânăr, dornic de fericire, bucuria 
alungase tristeţea. 

Peste gardul ce înconjura livada bătrânului Enguerrand, 
Gabriel zări, printre pomi, rochia albă a Dianei. Îşi lega 
repede calul de trunchiul unei sălcii şi, sărind gardul, fericit 
şi triumfător, căzu la picioarele fetei. Dar Diana plângea. 

— Ce ai, scumpa mea soţioara, spuse Gabriel şi de unde 
această amărăciune? Oare să ne fi ocărât Enguerrand că 
ne-am rupt rochiţa, ori nu ne-am spus cum trebuie 
rugăciunea? Ori căldăruşul nostru şi-a luat zborul din 
colivie? Vorbeşte, draga mea Diana! lată-l aici, ca să te 
mângâie pe credinciosul tău cavaler... 

— Vai, nu, Gabriel, tu nu poţi fi cavalerul meu şi ăsta-i 
motivul pentru care sunt tristă şi plâng... 

Gabriel crezu că Diana aflase de la Enguerrand de spiţa 
nobilă a tovarăşului ei de joc şi voia să-l pună la încercare. 
Reluă: 

— Şi care e deci, Diana, necazul sau bucuria care m-ar 
putea face să renunţ pentru totdeauna la plăcutul titlu pe 
care mi l-ai dat şi pe care sunt atât de bucuros şi de mândru 
să-l port? lată-mă, sunt la picioarele tale! 

Dar Diana nu putu să înţeleagă şi, plângând mai tare ca 
niciodată, ascunzându-şi fruntea la pieptul lui Gabriel, 
strigă suspinând: 

— Gabriel! Gabriel! Va trebui să nu ne mai vedem 
niciodată! 

— Şi ce anume ne va împiedica? Reluă el cu însufleţire. 

Ea îşi ridică blondul şi încântătoru-i cap cu ochii scăldaţi în 
lacrimi; apoi cu o mutrişoară totodată solemnă şi gravă 


răspunse suspinând adânc: 

— Datoria! 

Frumosul ei chip avu o expresie atât de dezolată şi 
totodată atât de comică, încât Gabriel, fermecat, nu se putu 
abţine, cu toate gândurile lui, să nu râdă; luând între 
mâinile sale fruntea copilei, o sărută de mai multe ori, dar 
ea se îndepărtă repede. 

— Nu, nu, prietene, spuse ea, mai puţine intimităţi... De- 
acum încolo ne sunt interzise. 

„Ce poveşti i-o fi spus Enguerrand?” îşi zise Gabriel 
persistând în eroarea sa, apoi rosti: 

— Deci nu mă mai iubeşti, draga mea Diana! 

— Eu! Să nu te mai iubesc! Strigă Diana. Cum poţi să 
bănuieşti şi să spui astfel de lucruri, Gabriel? Nu eşti tu 
prietenul meu din copilărie şi fratele meu dintotdeauna? Nu 
m-ai tratat totdeauna cu bunătate şi dragoste... De mamă? 
Când râdeam sau când plângeam, pe cine găseam eu veşnic 
lângă mine ca să-mi împărtăşească bucuria sau necazul? Pe 
tine, Gabriel... Cine mă ducea în braţe când eram obosită? 
Cine mă ajuta să-mi învăţ lecţiile? 

Cine lua asupră-şi greşelile şi împărțea cu mine pedepsele 
când nu izbuteam să le ispăşesc singura? Tu! Cine inventa 
pentru mine mii de jocuri? Cine-mi făcea buchete frumoase 
pe câmp? Cine lua, în pădure, sticleţii din cuib pentru mine? 
Tu, numai tu! le-am aflat în orice loc, pe orice vreme, bun, 
drăguţ şi devotat mie, Gabriel. Nu te voi uita niciodată şi, 
cât timp îmi va bate inima, tu, numai tu vei sălăşlui în ea; aş 
fi voit să-ţi dăruiesc fiinţa şi sufletul meu şi niciodată n-am 
visat la fericire decât gândindu-mă la tine. Dar toate astea 
nu ne împiedică, vai! Să ne despărţim şi mai mult ca sigur, 
nu ne vom mai vedea niciodată. 

— Şi de ce? Întrebă Gabriel. 

Ea se ridică şi, lăsându-şi capul să-i cadă pe piept şi 
braţele de-a lungul trupului, zise: 

— Pentru că sunt soţia altuia. 


Gabriel nu mai râdea şi o tulburare ciudată îi strânse 
inima. Reluă cu o voce emoţionată: 

— Ce înseamnă asta, Diana? 

— Nu mă mai numesc Diana, răspunse ea, mă numesc 
doamna ducesa de Castro, pentru că soţul meu se numeşte 
Horace Farnese, duce de Castro. 

Şi fetiţa nu se putu abţine să nu surâdă printre lacrimi, 
rostind cuvintele „soţul meu”, la doisprezece ani! Părea în 
adevăr ciudat acest „doamna ducesă”! Dar durerea o 
cuprinse din nou văzând durerea lui Gabriel. 

Tânărul stătea în picioare, în faţa ei, palid şi cu ochii 
rătăciţi. 

— E un joc! O închipuire? Spuse el. 

— Nu, nu, bietul meu prieten, e tristă realitate. Nu te-ai 
întâlnit pe drum cu Enguerrand? A plecat la Montgommery 
acum o jumătate de ceas... 

— Am venit pe un drum ocolit, mai scurt. Dar spune-mi tot. 

— De ce, Gabriel, n-ai mai venit de patru zile? Asta nu s-a 
mai întâmplat niciodată şi, vezi tu, ne-a purtat ghinion. 
Alaltăieri seară abia am putut adormi. Nu te văzusem de 
două zile, eram neliniştită şi l-am pus pe Enguerrand să-mi 
făgăduiască cum că, dacă n-ai să vii a doua zi, o să mergem 
noi la Montgommery. Şi apoi, ca un fel de presimţire, am 
vorbit, Enguerrand şi cu mine, despre trecut şi despre 
viitor, despre părinţii care păreau să mă fi uitat, vai! Nu-i 
frumos ce spun, dar aş fi fost poate mult mai fericită dacă 
mă uitau într-adevăr! Toată acea discuţie m-a întristat şi m- 
a obosit puţin şi de aceea, după cum ţi-am spus, mi-a trebuit 
multă vreme până să adorm, din care pricină ieri dimineaţa 
m-am trezit mai târziu că de obicei. M-am îmbrăcat în 
grabă, mi-am spus rugăciunea şi tocmai mă pregăteam să 
cobor când am auzit larmă mare în faţa porţii. Erau nişte 
cavaleri măreţi, Gabriel, urmaţi de scutieri, de paji şi de 
copii de casă şi în urma cavalcadei o călească aurită, 
sclipind de-ţi lua ochii. Cum priveam curioasă alaiul acela, 
mirându-mă că se oprise în faţa bietei noastre locuinţe, 


Antoine bătu la uşă şi mă ruga, din partea lui Enguerrand, 
să cobor de îndată. Nu ştiu de ce, mi se făcu frică, dar 
trebuia totuşi să mă supun şi m-am supus. Când am intrat, 
sala cea mare era plină de acei domni minunaţi pe care-i 
văzusem de la fereastra mea. Am început să mă înroşesc şi 
să tremur mai speriată ca niciodată, pricepi, Gabriel? 

— Da, răspunse Gabriel cu amărăciune. Continuă, căci 
lucrul devine într-adevăr interesant. 

— La intrarea mea, continuă Diana, unul dintre seniori, cel 
mai plin de aurării, veni la mine şi, întinzându-mi mâna 
înmănuşată, mă conduse în faţa altui gentilom, nu mai puţin 
împodobit decât el şi înclinându-se spuse: 

— Monseniore duce de Castro, am cinstea să v-o prezint 
pe soţia domniei-voastre. Doamnă adăugă el întorcându-se 
către mine, domnul Horace Farnese, duce de Castro, soţul 
domniei-voastre. 

Ducele mă salută cu un surâs. Dar eu, încurcată şi 
disperată, m-am aruncat în braţele lui Enguerrand pe care 
l-am zărit într-un colţ. 

— Enguerrand! Enguerrand! Acest prinţ nu-i soţul meu, 
eu n-am alt soţ în afară de Gabriel! Spune-le asta acestor 
domni! Enguerrand, te implor! 

Cel care mă prezentase ducelui îşi încruntă sprâncenele. 

— Ce înseamnă copilăriile astea? Îl întrebă al pe 
Enguerrand cu voce severă. 

— Nimic, monseniore, într-adevăr copilării, răspunse 
Enguerrand, foarte palid. Şi adresându-mi-se în şoaptă: 
„Eşti nebună, Diana? Ce înseamnă răzvrătirea asta? Refuzi 
să-ţi asculţi părinţii care te-au regăsit şi care te cer?” 

— Unde sunt părinţii mei? Am spus eu cu glas tare. Vreau 
să le vorbesc. 

— În numele lor am venit, domnişoară, reluă domnul cel 
sever. Sunt reprezentantul lor. Dacă nu credeţi vorbele 
mele, iată ordinul semnat de Henric al II-lea, regele nostru, 
Citiţi... 


Îmi înfăţişă un pergament sigilat cu ceară roşie, pe care 
începui să-l citesc cu glas tare: „Noi, Henric, prin graţia lui 
Dumnezeu...” şi jos semnătura regală: Henric. Eram orbită, 
năucită, pierdută. Ameţeam şi-mi venea leşin. Şi toată 
lumea aceea care era cu ochii pe mine! Până şi Enguerrand 
mă părăsise! Gândul la părinţii mei, numele regelui, toate 
astea erau prea mult pentru bietul meu cap! Şi tu, Gabriel, 
tocmai tu, lipseai! 

— Dar mi se pare că prezenţa mea nu prea ţi-ar fi fost de 
folos! Zise Gabriel. 

— Ba da, cu tine de faţă, poate că aş fi rezistat: aşa, 
neavându-te acolo, nu m-am putut opune; când gentilomul 
care părea că organizase totul a spus: „Haidem e şi-aşa 
destul de târziu: doamnă de Leviston, v-o încredinţez pe 
doamna de Castro; vă aşteptăm ca să ne ducem la capelă”, 
vocea lui, atât de poruncitoare, părea să nu îngăduie nici un 
semn de nesupunere, aşa că m-am lăsat dusă. Gabriel, 
iartă-mă, eram zdrobită, nu mai aveam nici un gând... 

— Ei, dar asta se înţelege de la sine, spuse Gabriel cu un 
surâs maliţios. 

— Am fost condusă în camera mea. Acolo, acea doamnă de 
Leviston, ajutată de două sau trei femei, a scos din nişte 
cufere o rochie albă de mătase şi lenjerie. Apoi cu toată 
ruşinea mea, m-au dezbrăcat şi m-au îmbrăcat din nou. 
Abia dacă îndrăzneam să păşesc îmbrăcată în acele 
frumoase veşminte. Apoi mi-au pus în urechi perle şi un 
colier, tot de perle, în jurul gâtului; lacrimile îmi curgeau 
şiroaie peste perle. Dar acele doamne nu făceau decât să 
râdă de încurcătura mea şi poate şi de durerea mea. După 
o jumătate de ceas eram gata; ele mărturisiră că eram 
încântătoare împodobită astfel cred că era adevărat, 
Gabriel, dar nu mă puteam opri din plâns. Până la urmă mi- 
am spus că probabil visăm, un vis strălucitor, dar în acelaşi 
timp groaznic. Mergeam fără voia mea, mă duceam şi 
veneam maşinal. Totuşi caii nechezau în faţa porţii, scutierii, 
pajii şi copiii de casă aşteptau în picioare. Coborârăm. 


Privirile întregii adunări se îndreptară asupra mea. 
Seniorul cu voce aspră îmi oferi din nou mâna şi mă 
conduse la o litieră, toată numai satin şi aur, în care a 
trebuit să mă aşez pe nişte perne aproape la fel frumoase 
ca şi rochia mea. Ducele de Castro mergea călare, lângă 
portieră şi astfel cortegiul urcă încet spre capela 
Vimoutiers. Preotul era în altar. Nu ştiu ce cuvinte se rostiră 
în jurul meu, ce cuvinte îmi porunciră să spun, dar, la un 
moment dat, am simţit, în acest vis straniu, că ducele îmi 
punea un inel în deget. Apoi, după douăzeci de minute sau 
douăzeci de ani, nu-mi mai dădeam seama, un aer mai 
proaspăt mă izbi în faţă. leşisem din capelă, mă numeam 
doamna ducesă; eram măritată! Pricepi, Gabriel, eram 
măritată! 

Gabriel nu răspunse decât cu un hohot sălbatic de râs. 

— Zău, Gabriel, reluă Diana, îmi ieşisem până într-atâta 
din pielea mea, încât abia reintrând în casă, m-am gândit 
să-mi privesc soţul. Până atunci îl văzusem, dar nu-l 
privisem. Ah, bietul meu Gabriel! E mult mai puţin frumos 
decât tine! E de statură mijlocie şi, în straiele-i bogate, pare 
mai puţin elegant decât tine în simpla ta vestă cafenie. Şi 
apoi, are un aer obraznic şi semeţ, în vreme ce tu arăţi 
blând şi curtenitor. Adaugă la toate astea un păr şi o barbă 
de un blond roşcat. După ce discută o vreme cu cel care se 
dădea drept reprezentantul regelui, ducele se apropie de 
mine şi luându-mă de mână, îmi spuse cu un surâs fin: 

— Doamnă ducesă, iartă-mi greaua situaţie în care sunt 
pus de a te părăsi atât de repede. Dar ştii, ori nu ştii, că 
suntem în toiul războiului cu Spania şi soldaţii mei cer să fiu 
prezent pe câmpul de bătălie. Nădăjduiesc să am bucuria 
să te revăd peste câtva timp la Curte, unde te vei duce să 
locuieşti, alături de majestatea-sa, încă în această 
săptămână. Te rog să primeşti câteva daruri pe care mi-am 
îngăduit să le las aici pentru dumneata. Pe curând, doamnă. 
Păstrează-ţi veselia şi farmecul potrivite vârstei dumitale şi 


distrează-te, joacă-te după pofta inimii, în timp ce eu mă voi 
arunca în vârtejul luptelor. 

Spunând acestea, m-a sărutat familiar pe frunte, 
înţepându-mă cu barba lui lungă: nu-i ca a ta, Gabriel. Apoi, 
toţi acei domni şi toate acele doamne m-au salutat şi au 
plecat, Gabriel, lăsându-mă în sfârşit singură cu părintele 
meu, Enguerrand. Nu pricepuse nici el mai mult decât mine 
din toată acea tărăşenie. 1 se dăduse să citească 
pergamentul regelui care-mi poruncea, după cât se părea, 
să mă mărit cu ducele de Castro. Seniorul care-l reprezenta 
pe majestatea-sa se numea contele de Humieres. 
Enguerrand l-a recunoscut pentru că-l văzuse odinioară cu 
monseniorul de Vimoutiers. Tot ceea ce ştie Enguerrand în 
plus faţă de mine e tristă veste că acea doamnă de Leviston, 
care mă îmbrăcase atunci şi care locuia la Caen, va veni 
zilele astea aici, ca să mă însoţească la Curte şi că eu 
trebuie să fiu pregătită. lată ciudata şi dureroasă mea 
poveste, Gabriel. Ah, uitasem. Reîntoarsă în camera mea, 
am găsit într-o cutie mare, nu vei ghici niciodată ce: o 
păpuşă minunată, cu un trusou complet, lenjerie şi trei 
rochii: una de mătase albă, alta de damasc roşu şi alta de 
brocat verde. Mă simt jignită, Gabriel, astea sunt deci 
darurile soţului meu? M-a tratat ca pe-o fetiţă! Dealtfel, 
roşul îi vine cel mai bine păpuşii, pentru că are chipul foarte 
colorat... 

— Da. Eşti un copil, Diana, răspunse Gabriel, a cărui minie 
făcu pe nesimţite loc tristeţei, un copil! Nu te învinuiesc că 
ai doisprezece ani, ar fi nedrept şi absurd. Văd numai că am 
făcut rău să mă leg cu un sentiment atât de pătimaş şi de 
profund de un suflet tânăr şi nestatornic. Căci simt, în 
durerea mea, cât te iubesc, Diana. Îţi repet totuşi că nu te 
învinuiesc. Dar dacă erai mai tare, dacă ai fi găsit în tine 
energia necesară ca să rezişti unei porunci nedrepte, dacă 
ai fi ştiut măcar să câştigi puţin timp, am fi fost fericiţi, 
fiindcă văd că ţi-ai regăsit părinţii şi fiindcă par să fie de 
neam mare. Eu, la rândul meu, tocmai veneam să-ţi 


destăinuiesc un secret care abia astăzi mi-a fost dezvăluit. 
Dar la ce bun acum? Slăbiciunea ta a rupt firul soartei mele 
pe care credeam, în sfârşit, că pusesem stăpânire. Voi mai 
putea oare vreodată să-l înnod? Prevăd că toată viaţa mea 
îmi voi aminti de tine, Diana şi că tânăra mea dragoste vei 
lăsa o urmă de neşters în inima mea. Totuşi, Diana, în 
strălucirea Curţii, în focul serbărilor, îl vei uita repede pe 
cel care te-a îndrăgit atâta în zilele tale întunecate. 

— Niciodată! Strigă Diana. Gabriel, acum când eşti aici ai 
putea să mă încurajezi şi să mă ajuţi; uite, dacă vrei, refuz 
să plec cu oamenii aceia când vor veni după mine am să 
rezist tuturor rugăminţilor, stăruinţelor, poruncilor, ca să 
rămân pentru totdeauna cu tine, vrei? 

— Nu, Diana, draga mea, vezi, atât în faţa oamenilor, cât şi 
în faţa lui Dumnezeu, tu aparţii altuia. Să ne urmăm deci 
datoria şi soartă. Să mergem, aşa cum ţi-a spus ducele de 
Castro, fiecare pe drumul lui, tu spre bucuriile Curţii, eu 
spre tabere şi bătălii. Deie Domnul să te revăd totuşi într-o 
zi! 

— Gabriel, ne vom revedea şi te voi iubi întotdeauna! 
Strigă biata Diana, aruncându-se plângând m braţele 
prietenului ei. 

Chiar în acel moment, Enguerrand apăru de pe o alee 
vecină, mergând înaintea doamnei de Leviston. 

— Iat-o, doamnă spuse el arătându-i-o pe Diana. Ah! 
Dumneata eşti, Gabriel, făcu el zărindu-l pe tânărul conte, 
tocmai mă duceam la Montgommery să te văd, când am 
întâlnit trăsura doamnei de Leviston şi a trebuit să mă 
întorc. 

— Doamnă îi spuse Dianei doamna de Leviston, regele i-a 
mărturisit soţului meu că doreşte să te vadă mai repede, 
aşa că am grăbit plecarea noastră. Cu voia dumneavoastră, 
vom porni la drum cam peste un ceas. Pregătirile domniei- 
voastre îmi închipui că nu vor fi prea lungi, nu-i aşa? 

Diana se uită la Gabriel. 

— Curaj, îi spuse acesta. 


— Am bucuria să vă anunţ, reluă doamna de Leviston, că 
domnul Enguerrand, părintele dumneavoastră adoptiv, 
poate, ba chiar trebuie să ne însoţească la Paris; ne vom 
întâlni deci cu el mâine la Alisncon, dacă acest lucru vă 
convine. 

— Dacă-mi convine! Strigă Diana. Ah! Doamnă, nu mi-aţi 
spus încă cine sunt părinţii mei adevăraţi, dar lui îi voi 
spune întotdeauna tată. 

Şi Diana îi întinse mâna lui Enguerrand, numai ca să-l mai 
poată privi încă puţin, prin vălul lacrimilor, pe Gabriel, 
gânditor şi trist, ar resemnat şi hotărât. 

— Să mergem, doamnă, spuse doamna de Leviston, căci, 
întârziind atâta pentru a vă lua rămas bun, vom trezi 
nelinişte. Gândiţi-vă că trebuie să fiţi la Caen înainte de 
miezul nopţii. 

Atunci Diana, hohotind de plâns, se îndepărtă repede 
pentru a se urca în camera ei, nu însă fără să-i fi făcut semn 
lui Gabriel s-o aştepte. Enguerrand şi doamna de Leviston o 
urmară. Gabriel aşteptă. 

După un ceas, timp în care se încărcară în trăsură 
lucrurile pe care Diana voia să le ia cu sine, apăru şi faţa, 
îmbrăcată de călătorie, îi ceru doamnei de Leviston. Care o 
urmărea ca o umbră, îngăduinţa de a face pentru ultima 
oară înconjurul grădinii în care se jucase atâţia ani, fericită 
şi fără griji. Gabriel şi Enguerrand o urmară. Diana se opri 
în faţa unui trandafir cu flori albe pe care ea şi cu Gabriel îl 
sădiseră cu un an în urmă. Culese două nori, îşi prinse una 
în păr, o mirosi pe a doua şi i-o întinse lui Gabriel. Tânărul 
simţi cum i se strecoară în mână o hârtie pe care se grăbi s- 
o ascundă în vestă. 

După ce Diana îşi luă adio de la toate aleile, de la toate 
boschetele şi de la toate florile, veni vremea să plece. În 
faţa trăsurii care urma s-o ducă, ea strânse mâna slugilor 
casei şi a câtorva oameni de treabă din târg care o 
cunoşteau şi o iubeau. Cum biata copilă nu mai avea putere 
să vorbească, făcu fiecăruia câte un mic semn prietenesc 


din cap. Apoi îi îmbrăţişă pe Enguerrand, pe urmă pe 
Gabriel, fără să fie deloc stânjenită de prezenţa doamnei de 
Leviston. În braţele prietenului ei, ea îşi cobori vocea şi în 
timp ce el îi spuse: „Adio! Adio!”. Ea îi răspunse: „Nu, pe 
curând!” 

Urcă apoi în trăsură şi, deşi proaspăt măritată, cum 
copilăria nu-şi pierduse încă drepturile asupra ei, Gabriel o 
auzi întrebând-o pe doamna de Leviston: 

— Aţi pus deasupra şi păpuşa cea mare? 

Trăsura porni în galop. 

Gabriel desfăcu hârtia pe care i-o dăduse Diana. Găsi în ea 
o buclă din acel păr blond-cenuşiu pe care-i plăcea atâta să- 
l sărute. 

O lună mai târziu, Gabriel, sosit la Paris, se anunţă, la 
palatul de Guise, ducelui Frangois de Guise, sub numele de 
vicontele d'Exmes. 

Capitolul III În tabără 

— DA, DOMNILOR, SPUSE INTRÂND în cortul său ducele 
de Guise, seniorilor care-l înconjurau; da, astăzi, 24 aprilie 
1557, seara, după ce ne-am întors pe data de 15 pe 
teritoriul Neapolelui, după ce am luat în patru zile Câmpii, 
vom asedia Civitetta; la 1 mai, stăpâni pe Civitetta ne vom 
aşeza tabăra în faţa Aquilei. La 10 mai vom fi la Arpino, la 
20 la Capua, unde nu vom dormi, ca Hannibal. La 1 iunie, 
domnilor, am să vă fac să vedeţi Neapole, dac-o vrea 
Dumnezeu... 

— Şi pe Papa, dragul meu frate, spuse ducele d'Aumale. 
Sanctitatea sa, care ne-a tot făgăduit sprijinul soldaţilor săi 
pontificali, ne-a lăsat până acum să ne descurcăm singuri, 
mi se pare şi armata noastră nu e deloc atât de puternică 
încât să se aventureze astfel în ţara duşmană. 

— Paul al II-lea, spuse Frangois, e prea interesat de 
succesul armatelor noastre pentru a ne lăsa fără ajutor. Ce 
frumoasă noapte, domnilor! Biron, ştii cumva dacă italienii, 
a căror răscoală ne-a anunţat-o Caraffa, în Abruzzi, au 
început să dea vreun semn de viaţă? 


— Nu încă, monseniore. 

— Muschetele noastre au să-i trezească, spuse ducele de 
Guise. Domnule marchiz d'Elboeuf, reluă el, aţi auzit 
vorbindu-se despre convoaiele cu hrană şi despre muniţiile 
pe care trebuia să le primim la Ascoli şi care, îmi închipui, ni 
se vor alătura aici? 

— Da, am auzit vorbindu-se despre asta, dar la Roma, 
monseniore. Şi de atunci... 

— O simplă întârziere, îl întrerupse ducele de Guise, cu 
siguranţă nu-i decât o simplă întârziere; la urma urmelor 
nu stăm chiar atât de prost cu hrană. Cucerirea oraşului 
Câmpii ne-a mai întremat puţin şi dacă, peste un ceas, aş 
intra în cortul fiecăruia dintre voi, pun rămăşag, domnilor, 
că aş găsi câte o masă bună şi cu voi la masă, câte o biată 
văduvă sau vreo orfană frumoasă din Câmpii pe care aţi fi 
pe cale s-o consolaţi. Nimic mai bun, domnilor. Dealtfel, 
astea sunt îndatoririle învingătorilor, nu-i aşa? Duceţi-vă 
deci să vă conformaţi obiceiului, nu vă mai rețin; mâine, în 
zori, vă voi chema ca să aflăm împreună mijlocul prin care 
să tăiem această căpăţână de zahăr care e Civitetta; până 
atunci, domnilor, poftă bună şi noapte bună. 

Ducele îi conduse, râzând, pe şefii armatei, până la uşa 
cortului său; dar când draperia care-l închidea căzu după 
ultimul dintre ei şi când Frangois de Guise rămăsese singur, 
chipul lui bărbătesc luă dintr-o dată o expresie îngrijorată; 
aşezându-se în faţa unei mese şi sprijinindu-şi capul în 
mâini murmură cu nelinişte: „Oare n-ar fi mai bine să 
renunţ la orice ambiţie personală, să rămân doar un simplu 
general al lui Henric al II-lea, să mă mărginesc să recâştig 
Milanul şi să eliberez Sienna? lată-mă pe acest pământ al 
Neapolului unde năzuiam să fiu rege; dar mă aflu aici fără 
aliaţi, în curând şi fără hrană şi toţi aceşti şefi ai trupelor 
mele, în primul rând fratele meu, spirite lipsite de energie 
şi forţă se lasă în voia descurajării, văd eu bine. 

În acel moment ducele de Guise auzi pe cineva intrând în 
cort. Se întoarse brusc, supărat pe temerarul care-l 


întrerupse din gânduri. Dar când îl văzu, în loc să-l certe, îi 
întinse mâna. 

— Dumneata, nu-i aţa, viconte d'Exmes, spuse el, 
dumneata, dragul meu Gabriel, nu vei ţovăi să mergi înainte 
pentru că pâinea e prea puţină şi duşmanul prea numeros? 
Dumneata, care ai ieşit ultimul din Metz şi ai intrat primul 
în Valenza şi Câmpii... Ai venit să-mi anunţi ceva nou, 
prietene? 

— Da, monseniore, a venit un curier din Franţa, răspunse 
Gabriel; este cred, purtătorul unei scrisori de la ilustrul 
domniei-voastre frate, monseniorul cardinal de Lorena. Să-i 
spun să intre? 

— Nu, să-ţi dea dumitale mesajul cu care a fost însărcinat 
şi adu-le încoace, te rog. 

Gabriel se înclină, ieşi şi se întoarse repede, aducând o 
scrisoare pecetluită cu însemnele casei de Lorena. 

Cei şase ani care trecuseră nu-l schimbaseră prea mult pe 
vechiul nostru prieten Gabriel; doar trăsăturile căpătase un 
aspect mai viril şi mai hotărât; ghiceai acum în el un bărbat 
care şi-a încercat şi măsurat propria sa valoare. Dar avea 
aceeaşi frunte pură şi gravă, aceeaşi privire loială, aceeaşi 
inimă plină de tinereţe şi de iluzii. Ca şi cum n-ar fi împlinit 
douăzeci şi patru de ani! 

Ducele de Guise număra treizeci şi şapte; şi măcar că avea 
o fire generoasă şi mare, zbuciumul îi încercănase ochii şi-i 
pleşuvise tâmplele. Totuşi înţelegea şi iubea firea 
cavalerească a lui Gabriel şi o irezistibilă simpatie îl atrăgea 
pe omul încercat către tânărul său confident. 

Luă din mâinile sale scrisoarea fratelui său şi, înainte de a 
o deschide, spuse: 

— Ascultă, viconte d'Exmes, secretarul meu, pe care-l 
cunoţteai, Herve de Thelen, a murit sub zidurile Valenzei; 
fratele meu, d'Aumale, e un soldat viteaz şi-atât; am nevoie 
de un om de încredere care să-mi fie confident şi ajutor. Or, 
de când ai bătut, la Paris, la uşa palatului meu, acum cinci 
sau şase ani cred, am putut să mă conving că eşti un spirit 


superior şi mai mult decât atât, o inimă credincioasă. Nu-ţi 
cunoşteam decât numele, nu mi-ai fost recomandat de 
nimeni şi totuşi mi-ai plăcut de la început; te-am luat cu 
mine la apărarea Metzului şi această apărare va fi una 
dintre cele mai frumoase pagini din istoria vieţii mele, căci 
după şaizeci şi cinci de atacuri am reuşit să alungăm de sub 
zidurile oraşului o armată care număra o sută de mii de 
soldaţi şi un general care se numea Carol Quintul; îmi 
amintesc cum curajul dumitale, întotdeauna fără margini şi 
inteligenţa dumitale, întotdeauna trează, au contribuit din 
plin la acest rezultat. Anul trecut ai luat parte, alături de 
mine, la victoria de la Renty şi dacă acest măgar de 
Montmorency... Dar. Mă rog, decât să-mi înjur duşmanul, 
mai bine să-mi laud prietenul, pe vicontele d'Exmes, neam 
demn al domnilor de Montgommery; vreau să-ţi spun, 
Gabriel, că-n orice ocazie şi de când am păşit în Italia mai 
mult ca niciodată, te-am socotit un ajutor de seamă, bun 
sfătuitor şi bun prieten; n-am decât un reproş să-ţi fac, că 
eşti prea rezervat şi prea discret faţă de generalul 
dumitale. Există în viaţa dumitale un sentiment sau un gând 
pe care mi-l ascunzi. Dar, mă rog, mi-l vei spune într-o zi, 
important este că ştiu că ai ceva de realizat în viaţă. Şi eu 
am ceva de îndeplinit Gabriel şi dacă vrei să ne unim 
destinele, ajută-mă şi te voi ajuta. Când vei avea vreun lucru 
important şi dificil de poruncit, te voi chema. Când vei avea 
nevoie de un protector puternic, voi fi prezent. Ce zici? 

— Ah, monseniore, răspunse Gabriel, sunt cu trup şi suflet 
al domniei-voastre. Ceea ce am urmărit de fapt încă de la 
început a fost să am încrederea în mine şi să-i fac şi pe alţii 
să aibă. Or, acum am căpătat încredere în mine şi domnia- 
voastră binevoiţi să-mi arătaţi o oarecare prietenie; mi-am 
atins deci, până-n prezent, scopul. S-ar putea ca viitorul să 
mă determine să-mi aleg un altul, pe măsura puterilor mele 
şi atunci, monseniore, pentru că aţi binevoit să-mi 
propuneţi o atât de frumoasă învoială, voi fi cu totul al 


domniei-voastre aşa încât puteţi conta pe mine şi în viaţă şi 
în moarte. 

— Să fie într-un ceas bun! Per Bacco, cum spun aceşti 
beţivi de cardinali italieni, fii liniştit, Gabriel. Francois de 
Lorena, ducele de Guise, te va sluji cu căldura atât în 
dragostea, cât şi în ura dumitale, căci există în fiecare 
dintre noi şi unul şi celălalt din aceste sentimente, nu-i aşa? 

— Şi unul şi celălalt, monseniore! 

— Ah! Da? Şi când ai sufletul atât de plin nu simţi nevoia 
să ţi-l uşurezi destăinuindu-te unui prieten? 

— Vai, monseniore dar nu ştiu decât pe cine iubesc, încă n- 
am aflat pe cine trebuie să urăsc. 

— Dacă duşmanii dumitale sunt din întâmplare şi ai mei? 
Spune-mi, printre ei se numără şi acest bătrân desfrânat de 
Montmorency? 

— S-ar putea să se numere, monseniore şi dacă îndoielile 
mele au temei... Nu despre mine e vorba acum, ci despre 
domnia-voastră şi despre marile proiecte... la care s-ar 
putea să vă fiu de ajutor şi eu, monseniore... 

— Dar, mai întâi, citeşte-mi scrisoarea de la fratele meu, 
cardinalul de Lorena. 

Gabriel rupse pecetea şi desfăcu plicul, apoi, după ce-şi 
aruncă privirea pe ea, o înmână ducelui: 

— lertaţi-mă, monseniore, această scrisoare este scrisă cu 
litere deosebite şi nu pot. S-o citesc. 

— Ah! Zise ducele, deci cel care mi-a adus-o e curierul lui, 
Jean Panquet... E o scrisoare confidențială după câte văd, o 
scrisoare cifrată. Aşteaptă, Gabriel... 

Deschise un cufăr de fier cizelat, scoase o hârtie decupată 
pe care o suprapuse peste scrisoarea cardinalului şi, 
prezentându-i-o lui Gabriel, îi spuse: 

— Acum citeşte... 

Gabriel păru să ezite. Frangois îi luă mâna, i-o strânse şi-i 
zise cu o privire plină de încredere şi loialitate: 

— Citeşte, prietene. 


Vicontele d'Exmes citi: „Domnule (când oare voi putea să 
vă numesc cu un cuvânt alcătuit doar din patru litere: sire... 
Prea onoratul şi ilustrul meu frate...” 

Gabriel se opri din nou; ducele începu să surâdă. 

— Eşti mirat, Gabriel, dar nădăjduiesc că mă bănuieşti de 
ceva rău. Ducele de Guise nu este conetabilul de Bourbon; 
păstreze-i Domnul regelui nostru, Henric al II-lea, coroana 
şi viaţa! Dai nu există pe lume numai tronul Franţei! Pentru 
ca întâmplarea m-a pus pe drumul unei încrederi totale faţă 
de dumneata, nu vreau să-ţi ascund nimic, ci dimpotrivă, 
vreau să te fac să cunoşti toate planurile şi visurile mele. 
Cred că nu sunt ale unui suflet mediocru. 

Ducele se ridicase şi începuse să se plimbe prin cort cu 
paşi mari. 

— Casa noastră, Gabriel, aproape regală, poate să aspire, 
după mine, la orice măriri. Dar numai să aspire nu 
înseamnă nimic. Vrea să şi obţină. Sora noastră, mama 
Măriei Stuart, este regina Scoției, nepoata noastră, Maria 
Stuart, este logodită cu Delfinul Franţei; nepotul nostru cel 
Mic, ducele de Lorena, va fi în curând ginerele regelui. Dar 
asta nu e tot. Mai suntem şi reprezentanţii casei de Anjou, 
din care descindem prin mamele noastre. Avem deci 
pretenţii ori drepturi, e acelaşi lucru asupra Provenţiei şi 
Neapolelui. Pe moment ne mulţumim cu Neapole. Oare 
această coroană să nu-i vină mai bine unui francez decât 
unui spaniol? Or, ce-am venit eu să fac în Italia? S-o iau! 
Suntem aliaţi cu ducele de Ferrara, uniţi cu Caraffa, 
nepotul Papei. Paul al V-lea este bătrân; îi va urma fratele 
meu, cardinalul de Lorena. Tronul Neapolelui se clatină şi 
eu mă voi urca pe el. lată de ce-am lăsat în spatele meu 
Sienna şi Milanul pentru a mă năpusti până-n Abruzzi. Visul 
e splendid, dar mi-e frică să nu rămână doar vis. Gândeşte- 
te, Gabriel, n-aveam nici douăsprezece mii de oameni când 
am forţat Alpii. Dar ducele de Ferrara mi-a făgăduit şapte 
mii de oameni; îi păstrează în spatele lui Paul al V-lea şi 
familia Caraffa s-au lăudat că vor ridica în regatul 


Neapolelui o facțiune puternică şi s-au angajat să facă rost 
de soldaţi, bani şi alimente, n-au trimis nici un om, nici un 
furgon, nici un scud. Ofițerii mei ezită, trupele murmură; 
dar n-are importanţă! Voi merge până la capăt. Nu voi 
părăsi decât în caz extrem acest pământ pe care-l străbat, 
iar dacă va trebui totuşi să-l părăsesc, mă voi întoarce, jur 
că mă voi întoarce! 

Ducele bătu cu piciorul în pământ, ca pentru a-l lua în 
stăpânire; privirea îi scânteia; era măreț şi frumos. 

— Monseniore, strigă Gabriel, cât sunt de mândru că m-aţi 
ales drept tovarăş pentru a realiza nişte ambiţii atât de 
glorioase: 

— Şi acum, Gabriel, reluă ducele, dânduc-ţi din capul 
locului cheia acestei scrisori a fratelui meu, cred că poţi citi 
şi înţelege. Continuă deci, te ascult. 

— Ilustrul meu frate..., Aici am rămas, reluă Gabriel. „Am 
să-ţi dau două veşti proaste şi una bună. Vestea bună este 
că nunta nepoatei Maria Stuart s-a fixat definitiv în 20 ale 
lunii următoare şi va fi celebrată în mod solemn la Paris în 
acea zi. Una dintre veştile proaste a sosit din Anglia. Filip al 
II-lea al Spaniei a debarcat acolo şi atâta zilnic pe regina 
Maria Tudor, soţia sa, care îl ascultă cu atâta supunere 
pătimaşă, să declare război Franţei. Nimeni nu se îndoieşte 
de reuşită lui, în ciuda intereselor şi dorinţei naţiunii 
engleze. Se şi vorbeşte de o armată care se adună la 
graniţele "Ţărilor de Jos şi pe care o va comanda ducele 
Philibert Emmanuel de Savoia. Atunci, scumpul meu frate, 
în lipsa de oameni în care ne aflăm aici, regele Henric al II- 
lea te va rechema din Italia; planurile noastre dinspre 
partea asta vor fi amânate. Dar, în sfârşit, gândeşte-te, 
Frangois, e mai bine să le amâni decât să le compromiţi; nici 
temeritate, nici fapte necugetate. Sora noastră, regina 
Scoției, oricât ar ameninţa s-o rupă cu Anglia, îndrăgostită 
cum e, până peste cap, de bărbatul ei, n-o să facă asta...” 

— Ei, drăcie! Îl întrerupse ducele de Guise izbind violent 
cu pumnul în masă, fratele meu are dreptate, e o vulpe 


şireată care ştie să adulmece bine. Da, Maria, mironosiţa 
asta, se va lăsa cu siguranţă ademenită de bărbatul ei; şi 
sigur că nu mă voi putea opune regelui care-mi va cere 
înapoi soldaţii într-o situaţie atât de disperată; aşa că va 
trebui să mă retrag repede din toate regiunile cucerite; 
deci încă un obstacol în calea acestei blestemate expediţii. 
Căci nu-i blestemată, vin eu şi te întreb, Gabriel, cu toată 
binecuvântarea sfântului părinte? Acum, fie vorba între noi, 
spune-mi cinstit, nu ţi se pare şi dumitale că situaţia e 
disperată? 

— N-aş voi, monseniore, spuse Gabriel, să fiu trecut de 
domnia-voastră printre cei care se descurajează şi totuşi, 
fiindcă faceţi apel la sinceritatea mea... 

— 'Te înţeleg şi sunt de aceeaşi părere cu dumneata. Cu 
toată această lovitură, prevăd că noi doi vom realiza aici 
lucruri, pe care le vom pune în curând la cale, prietene: jur 
că petrecerea nu va fi decât amânata şi a-l bate pe Filip al 
II-lea va însemna de fapt a învinge Neapolul; dar continuă, 
Gabriel; dacă am memorie bună, mai avem încă o veste 
proastă de aflat. 

Gabriel reluă lectura: „O altă treabă supărătoare pe care 
sunt nevoit s-o anunţ nu-i mai puţin gravă; dar fără îndoială 
că mai avem încă timp s-o prevenim, lucru pentru care mă 
şi grăbesc să-ţi dau de veste; află că, după plecarea 
dumitale, domnul conetabil de Montmorency a rămas la fel 
de mohorât şi de înverşunat împotriva noastră şi nu 
încetează să ne duşmănească şi să ne vorbească de rău din 
pricina bunăvoinţei regelui faţă de familia noastră. 
Apropiata căsătorie a scumpei noastre Maria cu Delfinul nu- 
i menită, să-i schimbe dispoziţia. Echilibrul pe care regele 
se străduie să-l menţină între cele două case, de Guise şi de 
Montmorency, se rupe, datorită acestei nunţi în favoarea 
noastră şi bătrânul conetabil cere sus şi tare o compensație; 
dealtfel ea va consta în căsătoria fiului său Francois cu...” 

Tânărul viconte nu putu isprăvi. Vocea i se schimbă şi o 
paloare ciudată îi acoperi fruntea. 


— Ce ai, Gabriel? Întrebă ducele. Cât eşti de palid şi de 
lipsit de putere! Ce rău te-a cuprins aşa, deodată? 

— N-am nimic, monseniore, absolut nimic, poate puţină 
oboseală, un soi de năuceală... Dar mi-a trecut şi dacă vreţi, 
reiau lectura. Unde am rămas? Unde spunea cardinalul că 
există un leac... Ah, nu, mai departe... Aici: „. Şiea va 
consta în căsătoria fiului său Franqcois cu doamna Diana de 
Castro, fiica legitimă a regelui şi doamnei Diana de Poitiers. 
Îţi aminteşti, frate, că doamna de Castro, văduvă la 
treisprezece ani după ducele Horace Farnese, care a fost 
ucis la şase luni după căsătorie în asediul de la Hesdin, a 
stat cinci ani la mănăstirea Filles-Dieu din Paris. Regele, la 
rugămintea conetabilului, a rechemat-o la Curte. Frate, e o 
frumuseţe şi ştii doar că mă pricep la asemenea lucruri. 
Graţia ei a cucerit încă de la început toate inimile şi, înainte 
de toate, inima paternă. Regele, care o înzestrase odinioară 
cu ducatul de Cantellerault, i l-a dat acum şi pe cel de 
Angouleme. Nici nu sunt două săptămâni de când e aici şi 
influenţa ei asupra spiritului regal e un fapt recunoscut. În 
sfârşit, lucrurile au ajuns la un asemenea punct, încât 
doamna de Valentinois, care nu ştiu de ce, a socotit că e mai 
bine să se prezinte oficial că fata are altă mamă, mi se pare 
cam geloasă pe această nouă putere care se ridică. 
Afacerea ar fi deci bună pentru conetabil dacă ar izbuti să 
se încuscrească cu această puternică aliată. Între noi fie 
vorba, ştii că Diana de Poitiers nu mai are mare lucru de 
refuzat acestui bătrân desfrânat. Regele, pe de altă parte, 
este dispus să contrabalanseze puterea prea mare pe care 
vede că o căpătăm în consiliile şi în armata sa. Această 
căsătorie blestemată are deci toate şansele să se 
săvârşească...” 

— Iată că din nou ţi se schimbă vocea Gabriel, îl întrerupse 
ducele; odihneşte-te, prietene şi lasă-mă să termin singur 
această scrisoare care mă interesează în cel mai înalt grad. 
Căci, de fapt, conetabilul va căpăta asupra noastră un 


avantaj periculos. Dar ştiam că nătărăul de Franqgois e 
însurat cu o de Fiennes. Haide, dă-mi scrisoarea, Gabriel... 

— Mă simt foarte bine, monseniore, spuse Gabriel, care 
citise un pic mai departe şi aş putea să continui cele câteva 
paragrafe care mi-au mai rămas... 

„Această căsătorie blestemată are deci toate şansele să se 
săvârşească. Ne rămâne un singur lucru. Francois de 
Montmorency este angajat într-o căsătorie secretă cu 
domnişoara de Fiennes; e necesar un divorţ. Dar pentru 
aceasta trebuie asentimentul Papei şi Frangois s-a dus la 
Roma ca să-l obţină. Treaba dumitale, deci, scumpe frate, 
este de a i-o lua înainte pe lângă sanctitatea sa şi, prin 
prietenii noştri Caraffa cât şi prin propria dumitale 
influenţă, să faci în aşa fel încât cererea de divorţ să fie 
respinsă, deşi este sprijinită, te previn, de o scrisoare a 
regelui. Poziţia atacată este destul de importantă ca să 
depui toate eforturile s-o aperi aşa cum ai fi făcut la Saint- 
Didier şi la Metz. În ce mă priveşte, voi face uz în acelaşi 
timp de toată energia mea, căci văd că e necesar. Şi, cu 
asta, îl rog pe Dumnezeu, dragul meu frate, să-ţi dea 
fericire şi viaţa lungă”. 

— Haide! Nu-i încă nimic pierdut, spuse ducele de Guise, 
când Gabriel isprăvi scrisoarea cardinalului. Papa, care-mi 
refuză soldaţi, va putea să-mi facă o bulă cadou... 

— Deci, reluă Gabriel tremurând nădăjduiţi că sanctitatea 
să nu va accepta acel divorţ al Jeannei de Fiennes şi se va 
opune la această căsătorie a lui Frangois de Montmorency? 

— Da, da, nădăjduiesc. Dar cât eşti de emoţionat, prietene! 
Cu câtă pasiune participi la treburile casei noastre! Acum, 
Gabriel, haide să vorbim un pic despre dumneata; şi pentru 
că în această expediţie, din care nu văd nici o ieşire, nu vei 
putea, probabil, să adaugi noi fapte succeselor strălucite pe 
care le-ai repurtat şi pentru care-ţi sunt obligat, ce-ar fi 
dacă aş începe prin a-mi plăti la rândul meu datoria? N-aş 
vrea să rămân de căruţa, prietene. N-aş putea să-ţi fiu de 
folos cu ceva? Hai, spune-mi-o deschis, nu te sfii... 


— Oh! Monseniorul este prea bun, zise Gabriel şi nu văd... 

— În cei aproape şase ani, câţi se vor împlini în cu rând, de 
când lupţi eroic alături de ostaşii mei, spuse ducele, n-ai 
acceptat un ban de la mine. Ar trebui să ai nevoie de bani, 
ce dracu! Toată lumea are nevoie de bani. Nu-i un dar, nici 
o plată ceea ce-ţi ofer, e o restituire. Aşa că, fără scrupule 
zadarnice şi cu toate că nu-mi pot îngădui să fiu atât de 
darnic pe cât aş vrea... 

— Da, ştiu, monseniore, că mijloacele, prea mărunte, nu 
pot fi uneori la înălţimea gândurilor mari ale domniei- 
voastre; în ce mă priveşte, am atât de puţină nevoie de bani 
încât aş vrea chiar să vă propun câteva mii de scuzi care 
vor prinde foarte bine armatei şi care nu-mi sunt de nici un 
folos. 

— Şi pe care eu îi primesc bucuros, căci sosesc la vreme, 
trebuie să ţi-o mărturisesc; dar nu pot, într-adevăr, să fac 
nimic pentru dumneata, tinere fără dorinţe? Ah, stal 
adăugă el coborându-şi vocea, acel vesel Thibaud, îl ştii, 
valetul meu, alaltăieri, după jaful de la Câmpii, a luat-o 
prizonieră pe tânăra nevastă a procurorului oraşului, 
socotită a doua frumuseţe după nevasta guvernatorului, pe 
care însă n-a putut pune mâna. Dar, eu am alte griji pe cap 
şi părul a început să-mi albească. Hai, Gabriel, fără mofturi, 
ţi-o fac cadou! Pe legea mea. Eşti destul de bine clădit încât 
s-o poţi despăgubi din plin de pierderea procurorului. Hm, 
ce zici? 

— Zic, monseniore, că pe nevasta guvernatorului, despre 
care vorbiţi şi pe care soldaţii n-au dibuit-o, am întâlnit-o eu 
în învălmăşeală şi am luat-o cu mine, dar nu ca să fac uz de 
drepturile mele cum aţi putea crede. Am avut, dimpotrivă, 
intenţia să feresc o nobilă şi fermecătoare doamnă de 
violențele soldăţeşti. Am văzut însă, după aceea, că 
frumoasei nu-i era deloc silă să stea alături de învingători şi 
să strige ca şi soldatul gal: „Vae victis!” Dar cum sunt mai 
puţin dispus ca niciodată să-i ţin isonul, pot. Dacă doriţi, 


monseniore, s-o aduc aici, în faţa unei aprecieri mai demne 
de farmecele şi de rangul ei. 

— Oh! Oh! Strigă ducele râzând, iată o austeritate 
aproape demnă de un hughenot, Gabriel. Ai cumva vreo 
înclinare pentru cei din tagma asta? Bagă de seamă, 
prietene! Sunt şi. Din convingere şi datorită politicii, un 
catolic înflăcărat. Te-aş arde fără milă. Dar, lăsând glumă la 
o parte de ce dracu nu eşti mai libertin? 

— Pentru că sunt îndrăgostit, spuse Gabriel. 

— Ah, da, îmi amintesc: o ură, o iubire... Ei bine, not să te 
ajut să te apropii fie de duşmani, fie de iubita dumitale? Ţi- 
ar trebui poate nişte titluri? 

— Mulţumesc, monseniore, de asta nu duc lipsă, v-am 
spus-o de la început, ceea ce doresc nu sunt nişte onoruri 
vagi, ci puţină glorie personală. Aşa că, dacă presupuneţi că 
nu mai am mare lucru de acut aici şi hu vă mai sunt de 
folos, ar fi pentru mine o mare bucurie dacă m-aţi însărcina 
să-i duc regelui, la Paris, cu prilejul căsătoriei nepoatei 
voastre regale, steagurile pe care le-aţi câştigat în 
Lombardia şi în Abruzzi. Fericirea mea ar fi deplină dacă o 
scrisoare a domniei-voastre ai binevoi să arate majestăţii 
sale şi curţii că unele din aceste steaguri au fost luate de 
mine şi nu chiar fără nici o primejdie. 

— Ei bine, asta-i uşor şi pe deasupra mai e şi drept, spuse 
ducele de Guise. Regret totuşi că mă părăseşti, deşi nu 
pentru multă vreme dacă, aşa cum totul pare s-o 
prevestească, va izbucni războiul din Flandra; ne vom 
revedea acolo, nu-i aşa, Gabriel? Locul dumitale, află de la 
mine, e pe câmpul de luptă; iată de ce vrei să pleci de aici, 
unde acum te plictiseşti atât de tare. Drace! Dar o să ne 
distrăm mai bine în Ţările-de-Jos şi doresc, Gabriel, să ne 
distrăm împreună. 

— Voi fi cât se poate de fericit să vă urmez, monseniore. 

— Până atunci, spune, când vrei să pleci ca să-i duci 
regelui darurile de nuntă? 


— Cât mai curând cu putinţă, cu atât mai bine, 
monseniore, mai ales dacă nunta are loc în 20 mai, aşa cum 
vă anunţă monseniorul cardinal. 

— Adevărat. Ei bine, chiar dacă ar fi să pleci mâine, 
Gabriel şi abia dacă ai avea vreme să ajungi. Du-te şi te 
odihneşte, prietene, eu în vremea asta o să scriu scrisoarea 
de recomandare către rege şi răspunsul către fratele meu 
căruia te însărcinez să-i spui şi prin viu grai că nădăjduiesc 
să duc cu bine la capăt treaba pe care mi-a încredinţat-o pe 
lângă Papă. 

— Şi poate, monseniore, prezenţa mea la Paris va 
contribui şi ea ca aceasta treabă să aibă un sfârşit bun şi 
astfel absenţa mea să vă fie într-un fel de folos. 

— Mereu misterios, viconte d'Exmes, dar m-am obiţnuit cu 
asta. Adio deci ţi somn uţor în ultima noapte pe care o vei 
petrece aici... 

— Voi veni mâine dimineaţă să iau scrisorile şi 
binecuvântarea domniei-voastre. Ah, las în seama domniei- 
voastre oamenii care m-au urmat în toate campaniile. Vă 
cer doar îngăduinţa ca, pe lângă doi dintre ei, să-l iau şi pe 
scutierul meu Martin-Guerre; el mi-e de ajuns; îmi este 
devotat şi acest brav soldat nu se teme de nimic pe lume 
decât de două lucruri: de nevastă-sa şi de umbra lui. 

— Cum asta? Făcu ducele râzând. 

— Monseniore, Martin-Guerre a fugit din ţinutul său 
Arigues, aproape de Rieux, ca să scape de nevastă-sa, 
Bertrande, care-i adora, dar care-l bătea. Aşa că, înainte de 
Metz, a intrat în slujba mea; dar diavolul sau nevastă-sa, ca 
să-l tulbure ori să-l pedepsească, îi apare din când în când 
sub forma soţiei sale. Da, vede deodată alături de el un alt 
Martin-Guerre, aidoma lui, întocmai ca imaginea sa din 
oglindă şi, drace! Asta-l înspăimânta cumplit. Dar, cu toate 
astea, îşi bate joc de gloanţe şi va cuceri singur o redută. La 
Renty şi la Valenza mi-a salvat de două ori viaţa. 

— la-l cu dumneata pe acest viteaz fricos, Gabriel; 
strânge-mi încă o dată mâna şi mâine în zori să fii gata; 


scrisorile mele te vor aştepta. 

A doua zi Gabriel fu într-adevăr gata în zori; îşi petrecuse 
noaptea visând, dar fără să doarmă. Veni, pentru ultimele 
instrucţiuni la ducele de Guise şi, în ziua de 26 aprilie, la 
ora şase dimineaţa, plecă cu Martin-Guerre şi cu doi din 
oamenii săi la Roma şi de acolo la Paris. 

Capitolul IV Iubita unui rege SUNTEM ÎN 20 MAI, ÎN 
PARIS, la Luvru, în camera doamnei mare seneşal de Breze, 
ducesa de Valentinois, numită în mod obişnuit Diana de 
Poitiers. Orologiul castelului sună nouă dimineaţa. Doamna 
Diana, toată în alb, într-o toaletă nu mai puţin cocheta, 
leneveşte pe jumătate culcată într-un pat îmbrăcat în 
catifea neagră. Regele Henric al II-lea, împodobit cu un 
costum măreț, stă alături de ea, pe un scaun. Să privim 
puţin decorul şi personajele. 

Camera Dianei de Poitiers străluceşte de acea luxuriantă şi 
frumoasă „artă a Renaşterii” abia apărută şi care ar putea 
împodobi chiar şi odaia unui rege. Picturile semnate de 
Primaticel înfăţişează diversele episoade ale unei vânători 
în care Diana, zeiţa vânătorii, a pădurilor şi a codrilor, e, 
fireşte, eroina principală. Pe medalioanele şi panourile 
aurite şi colorate se zăresc pretutindeni armele împreunate 
ale lui Francisc I şi Henric al II-lea. Tot la fel, în inima 
frumoasei Diana se împletea amintirea tatălui cu cea a 
fiului. Emblemele nu sunt mai puţin semnificative şi în peste 
douăzeci de locuri semiluna Dianei-Phoebe se face 
remarcată între salamandra învingătorului de la Marignan 
şi Belerofon zdrobind o himeră, simbol adoptat de Henric al 
II-lea după câştigarea bătăliei de la Boulogne împotriva 
englezilor. Această schimbătoare semilună o întâlneşti în 
nenumărate combinaţii de forme şi litere care fac cinste 
imaginaţiei decoratorilor vremii: ici, de pildă, o vezi în 
coroana regală; colo, patru litere HV, patru flori de crin şi 
patru coroane o înconjoară triumfătoare; dincolo, semiluna 
se triplează, iar mai departe capătă forma unei stele. 
Devizele nu sunt nici ele mai puţin diverse şi în cea mai 


mare parte sunt redactate în latină: Diana regnum venatrix. 
Obrăznicie sau linguşeală? Donec totum impleat orbem. 
Dublă tălmaăcire: Semiluna va deveni lună plină; gloria 
regelui va umple universul. Cum plena est, fit oemula solis. 
Versiune liberă: Frumuseţea şi regalitatea sunt surori. 

Să ne aruncăm acum privirea asupra regelui. 

Istoria ne învaţă că era înalt, suplu şi puternic. Era nevoit 
să combată, printr-o dietă severă şi printr-un exerciţiu 
zilnic, o anumită tendinţă spre îngrăşare şi totuşi îi depăşea 
la alergări pe cei mai sprinteni şi-i dobori în lupte şi-n 
turnire pe cei mai viguroşi bărbaţi. Avea pletele şi barba 
neagră şi tenul brun; ceea ce, spun Memoriile, îl 
înfrumuseţa şi mai mult. Purta în acea zi, ca de obicei, 
culorile ducesei de Valentinois: haină de satin verde, cu 
dungi albe scoase în relief de lameuri şi de broderii de aur; 
tocă cu pană albă. Scânteind de perle şi diamante; lanţ 
dublu de aur de care atârna un medalion cu chipul 
Sfântului Mihail; sabie cizelată de Benvenuoto2; guler alb 
lucrat în punct venețian; o mantie de catifea înstelată cu 
crini de aur fâlfâia grațios pe umerii săi. Costumul era de b 
rară bogăţie şi cavalerul de o minunată elegantă. 

Am spus în două vorbe că Diana era îmbrăcată într-o 
rochie de casă simplă, albă, de o transparenţă şi o subţirime 
ireale; n-ar fi prea uşor să-i zugrăveşti divina frumuseţe, 
căci n-ai şti să spui ce anume, perna de catifea neagră pe 
care îşi sprijinea capul sau rochia de o albeaţă strălucitoare 
care o învăluia, scotea mai bine în relief neaua şi 
trandafiriul feţei sale. Şi apoi formele-i delicate erau de o 
perfecţiune care l-ar fi dus la disperare până şi pe Jean 
Goujon3. Nu exista statuie mai desăvârşită şi statuia aceea 
era însufleţită şi încă prea bine, după cât se spune. Cât 
despre gratia acelor braţe fermecătoare, nici să nu mai 
încercăm să vorbim. Diana părea fără vârstă. Asemănătoare 
din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, cu 
imortelele, alături de ea până şi cele mai proaspete şi mai 
tinere femei păreau bătrâne şi ridate. Protestanţii vorbeau 


de filtre şi de băuturi de leac cu ajutorul cărora rămânea 
mereu la vârsta de şaisprezece ani. Catolicii spuneau doar 
că făcea zilnic baie rece şi se spăla pe faţă, chiar şi iarna, cu 
apă cu gheaţă Reţetele Dianei s-au păstrat; dar dacă e 
adevărat că Diana cu cerbul a lui Goujon a fost sculptată 
după acest model regal, statuia aceasta nu-i reproduce fidel 
frumuseţea. Era într-adevăr demnă de dragostea a doi regi, 
pe care i-a năucit unul după altul. Căci, deşi povestea 
domnului de Saint-Vallier pare apocrifă, suntem aproape 
convinşi că datorită frumoşilor ei ochi Diana a fost iubita lui 
Francisc înainte de a deveni a lui Henric. 

„Se zice, menţionează Le Laboureur, că regele Francisc, 
care a iubit-o primul pe Diana de Poitiers, arătând într-o zi 
oarecare nemulţumire, după moartea fiului său, Delfinul 
Francisc, din pricina puţinei însufleţiri pe care o vedea la 
prinţul Henric, ea îi spuse că acesta ar trebui să se 
îndrăgostească şi că ar voi să-l facă deci cavalerul ei...” 

Când femeia vrea ceva, apoi vrea şi Dumnezeu şi Diana a 
fost timp de douăzeci de ani iubita, singura iubită a lui 
Henric. 

Dar după ce i-am privit pe rege şi pe favorită, oare nu-i 
vremea să-i şi ascultăm? 

Henric, ţinând un pergament în mână, citeşte cu voce tare 
versurile următoare, nu fără a-şi pigmenta lectura cu 
întreruperi şi comentarii pe care nu le putem reproduce 
aici: „Dulce şi frumoasă gurişoară, Mult mai proaspătă, mai 
roşioară Ca bobocii de măcieşi în zori, Mai înfloritoare, mai 
nurlie Decât imortela purpurie Şi mai gingaşă de mii de ori 
Decât trandafirii-ncântători Când pământu-n juru-le-i udat 
Strop cu strop, întruna, ne-ncetat... 

Mă sărută, dulce inimioară, Mă sărută, scumpa mea 
comoară, Strânge-mă, iubito-n braţe tare Într-o îmbrăţişare 
Până când ţi-oi spune: 

— Hai, mă lasă, Lasă-mă, iubita mea frumoasă, Lasă-mă că 
nu mai pot să-ndur... 


Când guriţa dulce ţi-o retragi Mor dup-ale tale buze dragi; 
Apoi iar îmi dai o sărutare. 

Dragă, scumpa mea răzbunătoare, Inima, lumina, viaţa 
mea... 

Împreună-alături să trăim, Să ne sprijinim Pe cărările 
plăcute-ale juneţii, Cât amarul trist al bătrâneţii Care 
încovoaie şi îndoaie Nu şi-a pus pecetea lui cea hâdă Ori 
prin boala, ori prin moartea crudă...” 

Şi cum se numeşte gentilul poet care ne spune atât de 
bine ce trebuie să facem? Întrebă Henric când îşi isprăvi 
lectura. 

— Se numeşte Remy Belleau4, sire şi făgăduieşte, cred, să 
devină un rival al lui Ronsard. Ei bine! Continuă ducesa, 
pregătiţi, ca şi mine, la cinci sute de scuzi această poezie 
plină de dragoste? 

— Protejatul tău îi va avea, frumoasa mea Diana. 

— Dar să nu-i uitaţi nici pe cei vechi, sire. Aţi semnat 
brevetul de pensie pe care l-am făgăduit, în numele vostru, 
lui Ronsard, prinţul poeţilor?... Da, nu-i aşa? Atunci nu mai 
am să vă cer decât abația vacantă din Recouls pentru 
bibliotecarul vostru, Mellin de Saint-Gelais, Ovidiul nostru, 
al Franţei. 

— Ovidiu va fi abate; ce zici, drăguţul meu Mecena? Spuse 
regele. 

— Ah, cât sunteţi de fericit, sire, că puteţi dispune după 
bunul plac de atâtea recompense şi funcţii. Dacă aş avea eu 
măcar un ceas puterea, voastră... 

— N-o ai tot timpul, ingrat-o? 

— Într-adevăr, sire? Iată că au şi trecut două minute de 
când nu m-aţi sărutat. Bravo! Spuneţi că am putere? Nu mă 
ispitiţi, sire! Vă previn că mă voi folosi de ea ca să-mi achit 
datoria pe care mi-o tot cere Philibert Delorme sub 
pretextul că palatul meu, d'Anet, a fost terminat. Palatul 
acesta vă va face cinste, sire, dar un sărut e mult mai de 


preţ. 


— În schimbul acestui sărut, Diana, îţi dăruiesc, pentru 
Philibert Delorme al tău, sumele care vor rezulta din 
vânzarea funcţiei de guvernator în Picardia. 

— Sire, credeţi că-mi vând sărutările? Le dăruiesc... Cred 
că guvernământul din Picardia valorează două sute de mii 
de livre... Ei, bine, din ce-mi rămâne voi putea să-mi iau 
acel faimos colier de perle cu care doresc să mă 
împodobesc astăzi, la nunta iubitului vostru fiu Francisc. O 
sută de mii lui Philibert, o sută de mii pentru colier... 

— Numai că slujba aia nu face decât jumătate din cât spui 
tu... 

— Cum? Nu valorează decât o sută de mii de livre? Ei bine, 
e foarte simplu, atunci renunţ la colier. 

— Ei, nici aşa, reluă râzând regele, mai avem pe undeva 
trei sau patru funcţii vacante cu care vom putea să-ţi plătim 
acel colier, Diana. 

— Oh, sire, sunteţi cel mai generos dintre regi, după cum 
sunteţi cel mai iubit dintre iubiţi. 

— Mă iubeşti într-adevăr aşa cum te iubesc eu, Diana? 

— Mai întrebaţi? 

— Pentru că eu, vezi tu, te ador din ce în ce mai mult, căci 
eşti din ce în ce mai frumoasă. Ah! Dulcele tău surâs, 
gingaşa ta privire! Lasă-mă, lasă-mă la picioarele tale! 
Pune-ţi mâinile tale pe umerii mei. Cât eşti de frumoasă, 
Diana! Cât te iubesc! Aş sta astfel să te admir, ceasuri, ani 
în şir... Aş uita de Franţa, aş uita de lume... 

— Şi chiar de solemna căsătorie a Delfinului, spuse Diana 
râzând, care se va celebra astăzi, peste două ceasuri. Şi 
dacă domnia-ta eşti gata, sire, eu nu-s! Cred că e vremea 
să-mi chem femeile să mă îmbrace. Într-o clipă o să sune 
ceasul zece! 

— Zece! Reluă Henric, am o întâlnire la zece... 

— O întâlnire, sire? Nu cumva cu o femeie? 

— Cu o femeie. 

— Desigur frumoasă... 

— Da, Diana, foarte frumoasă. 


— Atunci, nu e regină. 

— Răutăcioaso! Caterina de Medicis îşi are frumuseţea ei, 
o frumuseţe severă şi rece, dar totuşi o frumuseţe. Dar nu 
pe regină o aştept. Nu ghiceşti? 

— Nu, sire. 

— Pe cealaltă Diană, amintirea vie a iubirii noastre din 
tinereţe, pe fiica noastră, pe fiica noastră scumpă, Diana! 

— Repetaţi prea des şi prea tare acest lucru, sire, zise 
Diana încruntând din sprâncene, cu un aer îmbufnat. S-a 
convenit totuşi ca doamna Diana de Castro să treacă drept 
fiica alteia, nu a mea. Am nădăjduit să am de la 
dumneavoastră copii legitimi. Am fost amanta 
dumneavoastră pentru că v-am iubit; dar nu voi îndura să 
declaraţi pe faţă că sunt concubina dumneavoastră. 

— Va fi aşa cum doreşte mândria ta, Diana, spuse regele, 
dar o iubeşti totuşi pe copila noastră, nu-i aşa? 

— O iubesc fiindcă o iubiţi dumneavoastră. 

— Oh, da, scumpa mea... E atât de încântătoare, de 
spirituală, de bună... Şi apoi, ea îmi aminteşte de anii 
tinereţii, de vremea când te iubeam nu mai profund decât 
astăzi, dar când te iubeam totuşi... Până la crimă. 

Regele căzu dintr-o dată într-o sumbră aducere-aminte, 
apoi ridicând capul spuse: 

— Oh, acel Montgommery... Nu l-ai iubit totuşi, nu-i aşa, 
Diana? Nu-i aşa că nu l-ai iubit? 

— Ce întrebare! Zise cu un surâs dispreţuitor favorită. 
După douăzeci de ani, aceeaşi gelozie. 

— Da, eram gelos, sunt, voi fi întotdeauna gelos pe tine, 
Diana. Deci nu l-ai iubit. Dar el te iubea, el, nenorocitul, 
cuteza să te iubească! 

— Dumnezeule, sire, prea daţi crezare calomniilor cu care 
mă urmăresc protestanții. Asta nu-i demn de un rege 
catolic. În orice caz, dacă acel om m-a iubit, ce importanţă 
are din moment ce inima mea n-a încetat o secundă să fie a 
voastră? Şi apoi contele de Montgommery e mort de mult... 

— Da, e mort, spuse regele cu voce surdă. 


— Să nu întristăm cu astfel de amintiri o zi de sărbătoare, 
continuă Diana. l-aţi văzut pe Francisc şi pe Maria? Sunt tot 
atât de îndrăgostiţi copiii ăştia? Iată că marea lor 
nerăbdare va fi în curând satisfăcută. În sfârşit peste două 
ceasuri vor fi unul al celuilalt, bucuroşi, nu însă atât de 
bucuroşi că familia de Guise, care prin această legătură 
pare să-şi îndeplinească o veche şi arzătoare dorinţă. 

— Da şi cine turbează? Spuse regele; bătrânul meu 
Montmorency bietul conetabil are motive să turbeze cu atât 
mai mult cu cât teamă mi-e că Diana noastră nu va fi sortită 
fiului său. 

— Da, sire, i-aţi făgăduit căsătoria asta ca o despăgubire. 

— Sigur, numai că se pare că doamna de Castro are unele 
repulsii... 

— O copilă de optsprezece ani, care abia ieşise de la 
mânăstire... Ce repulsii să aibă? 

— "Tocmai ca să mi le mărturisească o aştept la zece la 
mine. 

— Duceţi-vă şi vă întâlniți cu ea, sire; între timp, eu am să 
mă, fac frumoasă ca să vă plac şi mai mult. 

— După ceremonie voi veni la paradă. Voi rupe şi astăzi 
câteva lănci în cinstea ta, ca să te fac regina turnirului. 

— Regină? Şi cealaltă? 

— Nu există decât una, Diana şi tu ştii bine asta. Acum te 
las... Cu bine. 

— Cu bine, sire şi mai ales nici un fel de curaj imprudent în 
acest turnir uneori chiar mă speriaţi, zău aşa. 

— Din păcate, nu exista nici un pericol, vai! Uneori chiar 
aş vrea să fie ca să am un pic de merit în ochii tăi. Dar 
ceasul trece şi cele două Diane ale mele devin 
nerăbdătoare. Mai spune-mi totuşi încă o dată că mă 
iubeşti... 

— Sire, vă iubesc cum v-am iubit întotdeauna, cum. Vă voi 
iubi întotdeauna. 

Înainte de a lăsa să cadă draperia în urma lui, regele îi 
trimise iubitei sale un ultim sărut din vârful degetelor. 


— Adio, Diana mea! 

În aceeaşi clipă un panou ascuns după o tapiserie se 
deschise în peretele opus. 

— Ce dracu aţi sporovăit atâta astăzi? Spuse cu brutalitate 
conetabilul de Montmorency, intrând. 

— Prietene, zise Diana, care se ridicase, ţi-am dat întâlnire 
la ora zece şi am încercat totul ca să-i fac vânt. Sunt la fel 
de necâjită ca şi tine crede-mă. 

— Ca şi mine! Ei, nu, zău! Scumpa mea, dacă-ţi închipui că 
discuţia voastră amuzantă... Şi apoi ce-i toana asta de a-i 
refuza fiului meu Francisc mâna fiicei tale Diana după ce 
mi-a promis-o în mod atât de solemn? Pe legea mea! Cât pe 
ce să crezi că bastarda asta face un mare hatâr casei de 
Montmorency, catadicsind să intre în ea! Ascultă-mă, Diana, 
căsătoria asta trebuie totuşi să aibă loc; aranjează lucrurile 
cum ştii tu. Este singurul mijloc care ne rămâne ca să 
restabilim oarecum echilibrul între noi şi familia de Guise, 
lua-i-ar dracu să-i ia! Cu toată împotrivirea regelui, a Papei, 
a oricui, nunta asta trebuie să se facă! 

— Dar, prietene... 

— Vreau, strigă conetabilul, vreau să se facă! 

— Se va face, prietene, se grăbi să spună speriată Diana. 

Capitolul V Camera copiilor Franţei ÎNTORCÂNDU-SE LA 
EL, REGELE n-o mai găsi pe fiica sa. Uşierul de serviciu îl 
înştiinţă că, după ce aşteptase vreme îndelungată, doamna 
Diana trecuse în apartamentul copiilor Franţei, rugind să 
fie anunţată de îndată ce majestatea-sa se va fi întors. 

— Foarte bine, spuse Henric, mă voi duce eu însumi după 
ea. Lasă-mă, vreau să merg singur... 

Traversă o sală mare, o luă de-a lungul unui coridor, apoi 
deschise încetişor o uşă şi se opri să privească din dosul 
unei draperii înalte. Ţipetele şi râsetele copiilor îi 
acoperiseră zgomotul paşilor şi Henric putu să admire, fără 
să fie văzut, cel mai fermecător şi mai grațios tablou. 

În picioare, în faţa ferestrei, stătea Maria Stuart, tânăra şi 
încântătoarea mireasă, avându-le alături pe Diana de 


Castro, pe Elisabeta şi Margareta de Franţa; toate trei, 
grăbite şi vorbăreţe, dădeau toaletei proaspetei mirese acel 
ultim retuş pe care numai femeile ştiu să-l dea, ba 
aranjându-i o buclă, ba netezindu-i o cută a rochiei. În 
cealaltă parte a camerei, prinţul Carol, Henric şi cel mai 
mic, Francisc, râzând şi strigând cât îi ţinea gura, 
împingeau cu toată puterea o uşă pe unde încerca în zadar 
să intre Delfinul, tânărul mire căruia zburdalnicii nu-i 
dădeau voie s-o vadă pe nevastă-sa. 

Jacques Amyot, preceptorul prinților, discuta grav într-un 
colţ cu doamna de Coni şi cu lady Lennox, guvernanta 
prinţeselor. 

Într-un spaţiu pe care-l puteai cuprinde dintr-o privire era 
strânsă laolaltă toată istoria Franţei fericiri şi nenorociri, 
pasiuni şi glorie. Delfinul Francisc al II-lea, Elisabeta care 
avea să se mărite cu Filip al II-lea şi să devină regină a 
Spaniei, Carol care avea să devină Carol al IX-lea, Henric, 
viitorul Henric al III-lea, Margareta de Valois ajunsă regină 
şi nevasta lui Henric al IV-lea, mezinul Francisc ajuns duce 
de Alencon, de Anjou şi de Brabant şi în sfârşit Maria 
Stuart, de două ori regină şi în plus şi martiră. 

Ilustrul traducător al lui Plutarh urmarea, cu un ochi 
melancolic şi atent în acelaşi timp, jocurile acestor copii şi 
se gândea la destinele lor strâns legate de soarta Franţei. 

— Nu, nu, Francisc nu va intra, striga cu violenţă 
sălbaticul Carol-Maximilian, care nu peste mult avea să 
poruncească măcelărirea hughenoţilor în noaptea Sfântului 
Bartolomeu. Şi, ajutat de fraţii săi reuşi să tragă zăvorul şi 
să facă astfel imposibilă intrarea bietului Delfin care, prea 
firav ca să ţină piept până şi unor copii, nu putea decât să 
tropăie din picioare şi să implore de dincolo de uşă. 

— Dragul meu Francisc, cum îl mâi necăjesc, spuse Maria 
Stuart cumnatelor sale. 

— Staţi aşa, doamnă Delfină, să vă pot prinde măcar acul 
ăsta, spuse râzând micuța Margareta. Ce minunată invenţie 
acele astea de siguranţă, adăugă ea. 


— Şi acul odată prins, zise tandra Elisabeta, am să-i dau 
drumul bietului Francisc, în ciuda acestor drăcuşori, căci 
mă doare să-l văd necăjindu-se astfel. 

— Da, Elisabeta, tu înţelegi acest lucru, spuse suspinând 
Maria Stuart, căci te gândeşti la dragul tău don Carlos, fiul 
regelui Spaniei, care ne-a distrat atâta la serbările de la 
Saint-Germen... 

— Taci! Strigă înciudată, bătând din picior, Margareta. 
Elisabeta se roşise... Căci era frumos şi galant castilianul ei. 

— Haide, haide, interveni matern Diana de Castro, sora 
mai mare, nu-i frumos să te porţi astfel cu sora ta, 
Margareta. 

Într-adevăr, nimic nu era mai încântător decât înfăţişarea 
acestor patru frumuseți atât de fericite şi atât de perfecte: 
Diana, pură şi dulce; Elisabeta, gravă şi tandră; Maria 
Stuart, melancolică; Margareta, fremătând de nerăbdare; 
emoţionat şi încântat, Henric nu-şi putea lua ochii de la 
acest spectacol. 

Trebuia totuşi să se hotărască să intre. 

— Regele! Strigă o voce şi toţi şi toate se ridicară alergând 
spre rege, spre tată. Numai Maria Stuart, rămasă un pic 
mai în urmă, se duse să tragă încetişor zăvorul care-l ţinea 
pe Francisc captiv. Delfinul intră repede şi tânăra familie fu 
astfel completă. 

— Bună ziua, copii, spuse regele, sunt mulţumit să vă 
găsesc pe toţi sănătoşi şi veseli. Te-au ţinut afară, Francisc, 
îndrăgostitule? Dar vei avea de-acum tot timpul s-o vezi 
întruna pe micuța ta mireasă. Vă iubiţi, copiii mei? 

— O, da, sire, o iubesc pe Maria! Şi pătimaşul băiat depuse 
un sărut fierbinte pe mâna celei care urma să-i fie soţie. 

— Monseniore, spuse cu severitate Lady Lennox, nu se 
sărută astfel, în mod public, mâna doamnelor şi mai ales în 
prezenţa majestăţii-sale. Ce va gândi regele despre 
Doamna Maria şi despre guvernanta ei? 

— Dar mâna asta nu-i a mea? Spuse Delfinul. 


— Nu încă, monseniore, răspunse guvernanta şi înţeleg să- 
mi fac datoria până la capăt. 

— Fii liniştit, îi spuse Maria încet soţului ei, care se 
bosumflase, când se va uita în altă parte, am să-ţi înapoiez 
sărutul. 

Regele surâse în barbă. 

— Sunteţi prea severă, milady; dar aveţi dreptate, adăugă 
el corectându-se. Nici dumneavoastră, domnule Amyot, nu 
sunteţi nemulţumit, nădăjduiesc, de elevii dumneavoastră. 
Să-l ascultați pe savantul vostru preceptor, domnilor, el 
trăieşte în apropierea marilor eroi ai antichităţii. Domnule 
Amyot, e multă vreme de când nu mai aveţi veşti de la 
Pierre Danoy, maestrul nostru al amândurora şi de la Henri 
Etienne, codiscipolul nostru... 

— Şi bătrânul şi tânărul o duc bine, sire şi vor fi fericiţi şi 
mândri de amintirea pe care majestatea-voastră a binevoit 
să le-o păstreze. 

— Haideţi, copii, spuse regele, am vrut să vă văd înainte de 
ceremonie şi sunt bucuros că v-am văzut. Acum, Diana, sunt 
al tău, micuța mea, aşa că fă bine şi urmează-mă. 

Diana se înclină adânc şi porni după rege. 

Capitolul VI Diana de Castro DIANA DE CASTRO AVEA 
ACUM aproape optsprezece ani. Frumuseţea ei, aşa cum 
făgăduia de mică, sporise cu anii; chipul ei, dulce şi fin, era 
de o candoare virginală. Diana de Castro rămăsese, ca 
spirit şi ca fire, copila pe care-o cunoaştem. N-avea nici 
treisprezece ani când ducele de Castro pe care nu-l mai 
văzuse din ziua măritişului, fusese ucis la asediul de la 
Hesdin. Regele o trimise pe văduva-copilă să-şi petreacă 
doliul la mânăstirea Filles-Dieu din Paris şi Diana găsise 
acolo afecţiune şi tabieturi atât de plăcute, încât îi ceruse 
tatălui ei îngăduinţa de a rămâne cu acele călugăriţe de 
treabă şi cu tovarăşele ei până când el va binevoi să se 
ocupe din nou de ea. Nu puteai decât să respecţi o intenţie 
atât de cucernică şi Henric n-o scoase pe Diana din 
mânăstire decât după ce conetabilul de Montmorency, gelos 


pe autoritatea căpătată de familia de Guise în guvern, 
ceruse şi obținuse pentru fiul său mâna fetei regelui şi a 
favoritei sale. 

În timpul acestei luni pe care o petrecuse la Curte, Diana 
ştiuse să-şi atragă repede respectul şi admiraţia tuturor: 
„Căci - zice BrantOme, în Cartea doamnelor ilustre - ea era 
foarte bună şi nu făcea nimic care să displacă cuiva, pe 
lângă faptul că avea o inimă fiare şi aleasă şi sufletul foarte 
generos, înţelept şi foarte virtuos”, n această virtute, care 
se detaşa, atât de pură şi atât de plăcută, din mijlocul 
corupţiei generale nu se amestecau nici asprimea şi nici 
viclenia. Cum, într-o zi, cineva spusese în faţa Dianei că o 
fiică a Franţei trebuie să fie vitează şi că timiditatea ei prea 
aducea a călugăriţă, învăţă în câteva zile să meargă călare 
şi rar cavaler care să fi fost mai îndrăzneţ şi mai elegant 
decât ea. De atunci îl însoțea cu regularitate pe rege la 
vânătoare şi Henric se lăsa din ce în ce mai captivat de 
această graţie care căuta, tară afectare, cel mai mic prilej 
ca să-i fie pe plac. Diana avea de asemenea privilegiul de a 
intra lă orice oră la tatăl ei şi era oricând binevenită. 
Farmecul mişcător, atitudinea castă, acea mireasmă 
feciorelnică şi inocentă pe care o respirai în jurul ei, chiar şi 
surâsul puţin trist, alcătuiau chipul cel mai minunat şi mai 
încântător poate de la acea Curte care număra totuşi atâtea 
frumuseți strălucitoare. 

— Ei bine, zise Henric, te ascult, micuţo. lată că sună 
ceasul unsprezece. Ceremonia nunţii de la Saint-Germain- 
L.' Auxerrois e la prânz. Am o jumătate de ceas care ţi-o pun 
la dispoziţie şi regret că n-am mai mult, căci momentele pe 
care le petrec cu tine sunt cele mai fericite din viaţa mea. 

— Sire, cât sunteţi de drăguţ de bun... 

— Aş vrea din toată inima să fac ceva care să-ţi fie pe plac, 
cu condiţia să nu contravină intereselor grave pe care un 
rege trebuie să le ia în consideraţie înaintea oricărei 
afecţiuni. Şi ca să-ţi dovedesc asta, vreau mai întâi să-ţi 
vorbesc despre cele două rugăminţi pe care mi le-ai făcut. 


Monica, sora care te-a îndrăgit şi te-a îngrijit la mânăstirea 
Filles-Dieu, a fost numită, la dorinţa ta, stareță la 
mânăstirea Benedictinelor din Saint-Quentin. 

— Oh, mii de mulţumiri, sire! 

— În ce-l priveşte pe bravul Antoine, servitorul tău 
preferat de la Vimoutiers, îi va fi acordată o pensie pe viaţă. 
Regret, Diana, că jupânul Enguerrand nu mai trăieşte. Am 
fi vrut să-i arătăm recunoştinţa noastră regească celui care 
a crescut-o într-un mod atât de fericit pe scumpa noastră 
Diana. Dar s-a prăpădit anul trecut, mi se pare şi n-a lăsat 
nici un moştenitor. 

— Sire, prea multă generozitate şi bunătate... 

— În plus, iată scrisorile oficiale care-ţi conferă titlul de 
ducesă de Angouleme. Şi asta nu e decât un sfert din ceea 
ce am de gând să fac pentru tine. Căci te văd deseori 
visătoare şi tristă şi iată de ce m-am grăbit să discut cu tine; 
doresc să te mângâi sau să te vindec dacă ai necazuri. 
Spune-mi, micuța mea, eşti cumva nefericită? 

— Ah, sire, cum să fiu nefericită când sunt înconjurată 
astfel de afecțiunea şi binefacerile voastre? Nu cer decât un 
lucru şi anume ca prezentul, atât de plin de bucurie, să 
continue. Viitorul, oricât de frumos şi glorios ar putea fi, nu- 
| va compensa niciodată. 

— Diana, spuse grav Henric, ştii că te-am adus de la 
mânăstire ca să te dau lui Francisc de Montmorency. E o 
partidă strălucită şi totuşi această căsătorie care, nu ţi-o 
ascund, ar servi intereselor coroanei mele, nu pare să-ţi fie 
pe plac. Spune-mi care sunt motivele acestui refuz ce mă 
necăjeşte atâta. 

— Nu ţi le voi ascunde, tată. Mai întâi, spuse Diana 
oarecum încurcată, ara fost informată că Francisc de 
Montmorency este căsătorit în secret cu domnişoara de 
Fiennes, una dintre doamnele de onoare ale reginei. 

— E adevărat, reluă regele, dar această căsătorie 
contractată pe ascuns, fără consimţământul conetabilului şi 
al meu, este nulă de drept şi dacă Papa pronunţă divorţul, 


n-ai să poţi tu să te arăţi mai exigentă decât sanctitatea sa... 
Deci ăsta-i tot necazul? 

— Mai este unul, tată. 

— Care, ia să vedem... Mă întreb cum o alianţă care ar 
onora pe cele mai nobile şi mai bogate moştenitoare ale 
Franţei te face pe tine atât de nefericită? 

— Ei bine, tată, mă face nefericită pentru că... Pentru că 
iubesc pe un altul, spuse Diana încurcată şi amărâtă, 
aruncându-se în braţele tatălui ei. 

— Ilubeşti pe altul, Diana? Se miră Henric şi cum se 
numeşte cel pe care-l iubeşti? 

— Gabriel, sire. 

— Gabriel şi mai cum? Spuse regele surâzând. 

— Nu ştiu, tată. 

— Cum asta! Ia fă bine şi explică-te! 

— Sire, v-am spus tot. E o dragoste din copilărie. Îl 
vedeam pe Gabriel zilnic. Era atât de drăguţ, atât de 
curajos, de frumos, de deştept şi de tandru... Îmi spunea 
soţioara lui. Ah, sire nu râdeţi, era o afecţiune atât de 
serioasă, prima care mi s-a întipărit în inima; or să i se 
adauge altele, dar niciuna nu o va şterge. Şi totuşi m-am 
lăsat măritată cu ducele de Castro, sire, m-am supus ca o 
fetiţă din pricină că nu-mi dădeam seama ce fac, din pricină 
că am fost constrânsă. De atunci, am văzut multe, am 
crescut şi am înţeles de ce trădare m-am făcut vinovată faţă 
de Gabriel. Bietul Gabriel! Când l-am părăsit, nu plângea, 
dar ce durere era în privirea lui! Mi-am amintit în timpul 
anilor solitari pe care i-am petrecut la mânăstire, de 
vremea minunată a copilăriei mele. Astfel că am trăit de 
două ori zilele petrecute alături de Gabriel, în fapt şi în 
gând, în realitate şi în vis, sire. De la sosirea mea la Curte, 
printre aceşti gentilomi desăvârşiţi care alcătuiesc o a doua 
coroană a voastră n-ara văzut unul care să poată rivaliza cu 
Gabriel şi tocmai un Francisc oarecare, fiul supus al 
trufaşului conetabil să mă facă să-l uit pe blândul şi 
mândrul meu tovarăş din copilărie? Acum, când pot să-mi 


dau seamă pe deplin de urmările faptelor mele, atâta timp 
cât mă veţi lăsa liberă, îi voi rămâne credincioasă lui 
Gabriel, sire. 

— După ce-ai părăsit Vimoutiersul, l-ai mai revăzut, Diana? 

— Vai nu, tată. 

— Dar cel puţin ai veşti de la el? 

— Nici atâta. Am auzit doar de la Enguerrand că, după 
plecarea mea, a părăsit şi el ţinutul; i-a spus Aloysei, doica 
sa, că nu se va întoarce decât încărcat de glorie şi că ea să 
nu-şi facă griji din pricina lui. 

— Familia lui n-a mai auzit de atunci vorbindu-se despre 
el? 

— Familia lui? Repetă Diana. Nu-i cunosc altă familie decât 
pe Aloyse şi niciodată nu i-am văzut părinţii, când mă 
duceam cu Enguerrand în vizită la Montgommery. 

— La Montgommery! Strigă Henric pălind. Diana Diana, 
trag nădejde că nu-i un Montgommery! Spune-mi că nu 
face parte din neamul Montgommery! 

— Oh. Nu sire; pe câte ştiu, stătea doar la castel şi locuia 
în casa doicei sale Aloyse. Dar ce v-au făcut conții de 
Montgommery ca să vă neliniştiţi astfel, sire? Sunt duşmanii 
voştri? În ţinut nu se vorbeşte despre ei decât cu 
venerație... 

— Ah! Într-adevăr? Zise regele cu un surâs de dispreţ. 
Dealtfel, nu mi-au făcut nimic, absolut nimic, Diana. Ce-ai 
vrea tu să facă un Montgommery unui Valois? Dar să 
revenim la Gabriel al tău... Ori nu-i spui Gabriel... 

— Ba da... 

— Şi alt nume n-are? 

— După câte ştiu, nu, sire: era orfan ca şi mine şi niciodată 
n-a vorbit despre tatăl lui în faţa mea. 

— Şi în ceea ce priveşte căsătoria proiectată între tine şi 
Montmorency n-ai altă obiecţie de ridicat decât vechea ta 
afecţiune pentru acest tânăr? 

— Asta ajunge credinţei şi inimii mele, sire. 


— Foarte bine, Diana, n-aş încerca să-ţi înving împotrivirea 
dacă prietenul tău ar fi aici ca să-l putem cunoaşte şi 
aprecia, dar aşa, bănuind că e de un neam nu prea ales... 

— Nu există o linie şi pe stema mea, majestate? 

— Cel puţin ai o stemă, doamnă şi familia de Montmorency, 
ca şi cea de Castro, ţine la cinstea de a se înrudi cu mine 
prin fiica mea legitimă, fă bine să-ţi aminteşti asta! Gabriel 
al dumitale dimpotrivă... Dar nu despre asta e vorba. Ceea 
ce mă intrigă e că de şase ani n-a mai apărut; cred că te-a 
uitat, Diana, că iubeşte pe alta... 

— Sire, nu-l cunoaşteţi pe Gabriel, e o inimă sălbatică şi 
credincioasă care se va stinge iubindu-mă. 

— Bine, Diana! În ce te priveşte, văd că necredinţa ţi-e 
necunoscută şi poate că ai dreptate. Deci eşti îndemnată să 
crezi că acest tânăr a plecat la război. Ei bine, nu-i posibil 
să fi murit? 'le necăjesc, copila mea; căci iată frumoasa ta 
frunte păleşte şi ochii ţi se împânzesc de lacrimi. Da, văd că 
eşti stăpânită de un sentiment profund şi, măcar că n-am 
avut prilejul să întâlnesc unul asemănător şi că m-am 
obişnuit să mă îndoiesc de marile pasiuni, nu râd dea ta şi 
doresc să ţi-o respect. Şi totuşi, micuța mea, e vorba de o 
dragoste de copilă, al cărei erou nu mai e decât o amintire, 
o umbră; gândeşte-te în ce încurcătură mă va pune refuzul 
tău. Conetabilul, dacă-mi retrag în mod grosolan cuvântul, 
se va supăra şi pe bună dreptate; poate că va părăsi 
serviciul; şi atunci nu voi mai fi eu rege, ci ducele de Guise. 
Să-i luăm pe doi din fraţii cu acest nume: ducele de Guise, 
care are în mâna lui toate forţele militare din Franţa şi 
cardinalul de Guise, stăpân pe finanţe; uri al treilea 
stăpâneşte galerele mele din Marsilia, un al patrulea 
comandă în Scoţia şi un al cincilea îl va înlocui pe de Brissac 
în Piemont. Eu, regele, nu pot dispune în regatul meu de un 
soldat, de un scud fără asentimentul lor. Îţi vorbesc cu 
blândeţe, Diana, să-ţi explic aceste lucruri când aş putea să- 
ţi poruncesc. Dar prefer să te fac pe tine judecător şi tatăl, 
nu regele, să fie cel care să obţină de la fiica lui 


consimţământul. Şi-l voi obţine, căci eşti bună şi devotată. 
Această căsătorie mă salvează, copila mea; ea dă familiei de 
Montmorency autoritatea pe care o ia familia de Guise. 
Cumpăneşte cele două talere ale balanței în care puterea 
mea e un fleac. De Guise-ii vor deveni astfel mai puţin plini 
de ei, iar Montmorency-ii mai devotați. Ei bine, nu-mi 
răspunzi nimic, Diana? Rămâi surdă la rugăminţile tatălui 
tău care nu te sileşte, nu te bruschează, care e de partea ta 
şi care nu-ţi cere decât să nu-i refuzi primul serviciu prin 
care ai putea să răsplăteşti ceea ce a făcut şi ceea ce mai 
are de gând să facă pentru fericirea şi pentru onoarea ta? 
Diana, fata mea, hai spune da! 

— Sire, zise Diana, sunteţi de o mie de ori mai puternic 
când vocea domniei-voastre imploră, decât atunci când 
ordonă. Sunt gata să mă sacrific pentru interesele voastre, 
dar totuşi cu o condiţie, sire. 

— Care, copil răsfăţat? 

— Această căsătorie nu va avea loc decât peste trei luni; 
până atunci voi cere Aloysei veşti despre Gabriel, mă voi 
informa pretutindeni să aflu dacă n-a murit, iar dacă 
trăieşte, să pot cel puţin să-mi iau cuvântul înapoi. 

— Sunt de acord, spuse Henric şi te-aş sfătui chiar să nu 
pui prea mult preţ pe aceste copilării... În sfârşit, îl vei 
căuta pe Gabriel al tău şi la nevoie te voi ajuta şi eu, iar 
peste trei luni te vei căsători cu Francisc de Montmorency, 
oricare ar fi rezultatul informaţiilor noastre, fie prietenul 
tău e viu, fie e mort. 

— Acum, spuse Diana, scuturând îndurerată din cap, nici 
eu nu ştiu ce să-i doresc mai mult, moartea sau viaţa... 

Regele se pregătea tocmai să deschidă gura, gata să 
rostească o teorie prea puţin paternă şi o consolare destul 
de nepotrivită. Dar fu de ajuns să întâlnească privirea 
candidă şi profilul pur al Dianei, ca să se oprească la timp şi 
să nu-şi trădeze gândurile decât printr-un surâs. 

„Din fericire sau din nenorocire, viaţa de la Curte o va 
forma” îşi spuse el. Apoi, cu glas tare, rosti: 


— A sosit ora să mergem la biserică, doamnă; iată mâna 
mea până În marea galerie; te voi revedea la carusel şi la 
jocurile de după-amiază şi dacă nu te-a deranjat prea mult 
tirada mea, binevoieşte să-mi aplauzi loviturile de lance şi 
pasele de spadă. 

Capitolul VII Rugile domnului conetabil ÎN ACEEAŞI ZI, 
DUPĂ-AMIAZĂ, ÎN timp ce la Tournelle se desfăşurau 
paradă şi serbările, conetabilul de Montmorency interoga la 
Luvru, în cabinetul Dianei de Poitiers, pe unul dintre 
oamenii săi de încredere. 

Spionul, de talie mijlocie, cu chipul brun, avea ochii şi 
părul negru, nasul acvilin, barba despicată, buza inferioară 
ieşită în afară şi spatele uşor curbat. Semăna izbitor cu 
Martin-Guerre, fidelul scutier al lui Gabriel. Cine i ar fi 
văzut separat l-ar fi luat pe unul drept celălalt. Cine i-ar fi 
văzut împreuna ar fi crezut că are de-a face cu doi fraţi 
gemeni. Aveau aceleaşi trăsături, aceeaşi vârstă, aceeaşi 
înfăţişare. 

— Şi cu acel curier ce-ai făcut, jupâne Arnauld? 

— Monseniore, l-am suprimat. Trebuia. Noaptea în 
pădurea de la Fontainebleau. Omorul va fi pus în seama 
hoţilor. Sunt prudent. 

— N-are a face, lucrul e grav şi te ţin de rău că te-ai slujit 
necugetat de cuţit. 

— Nu dau îndărăt din faţa nici unei situaţii dificile când e 
vorba de slujirea monseniorului. 

— Da, dar află o dată pentru totdeauna, jupâne Arnauld, 
că dacă te laşi prins, nu voi interveni în favoarea dumitale şi 
vei fi spânzurat, spuse pe un ton sec şi oarecum 
dispreţuitor conetabilul. 

— Fiţi liniştit, monseniore, sunt precaut. 

— Acum să vedem scrisoarea. 

— Iat-o monseniore. 

— Deschide-o fără să strici pecetea şi citeşte. La dracu, 
doar nu-ţi închipui că pot să citesc... 


Jupânul Arnauld du Thill scoase din buzunar un fel de 
daltă ascuţită dezlipi cu grijă pecetea şi desfăcu scrisoarea. 
Se uită mai iuţii la semnătură. 

— Monseniorul vede că nu mă înşel. Scrisoarea adresată 
cardinalului de Guise este într-adevăr de la cardinalul 
Caraffa, cum dealtfel acel nenorocit curier a avut 
slăbiciunea să-mi mărturisească. 

— Citeşte-o odată! Strigă Anne de Montmorency. 

Jupânul Arnauld citi: „Monseniore şi drag aliat, doar trei 
cuvinte importante. Primul, la cererea voastră, Papa va 
tărăgăna afacerea divorţului şi-l va retrimite din 
congregaţie în congregaţie pe Francisc de Montmorency, 
sosit ieri la Roma, cu scopul de a i se accepta dispensele pe 
care le cere...” 

— Paret noster... Murmură conetabilul... Arde-le-ar focul 
satanei pe toate acele sutane roşii. 

— Al doilea, reluă Arnauld, continuându-şi lectura, domnul 
de Guise, ilustrul vostru frate, după ce a luat oraşul Campli, 
ţine în frâu Civitetta. Dar, ca să izbutim să-i trimitem 
oamenii şi proviziile pe care le cere, ceea ce înseamnă un 
mare sacrificiu pentru noi, ar trebui să fim siguri că nu-l 
veţi rechema pentru războiul din Flandra, cum se aude pe 
aici. Faceţi în aşa fel încât să rămână aici şi sanctitatea sa, 
cu toate că timpurile sunt grele, va emite un mare număr 
de indulgenţe ca să-l ajute pe monseniorul Franqois de 
Guise să-i pedepsească pe ducele de Alba şi pe stăpânul său 
arogant.” 

— Adveniat regum tuum... Mormăi Montmorency. Îi vom 
înştiinţa despre asta, îi vom înştiinţa, chiar dacă ar trebui 
să-i chemăm pe englezi în Franţa; continuă, Arnauld! 

— În al treilea rând, citi spionul, vă anunţ, monseniore, ca 
să vă încurajez şi să vă sprijin în eforturile voastre, sosirea 
apropiată la Paris a unui trimis al fratelui vostru, vicontele 
d'Exmes, care-i va aduce lui Henric steagurile cucerite în 
această campanie din Italia. Va sosi, fără îndoială, odată cu 
scrisoarea mea, pe care prefer s-o încredinţez curierului 


nostru obişnuit; prezenţa sa şi glorioasele prăzi pe care le 
va oferi regelui vă vor fi cu siguranţa de un real ajutor 
pentru a dirija negocierile voastre în sensul în care 
trebuie.” 

— Fiat voluntas tua! Strigă conetabilul furios. Vom merge 
să-l primim pe acest ambasador al iadului. i-l recomand, 
Arnauld. S-a sfârşit scrisoarea aia blestemată? 

— Da, monseniore, urmează salutările şi semnătura. 

— Bun. Vezi dar că vei avea de lucru, jupâne. 

— Nu cer decât atâta, monseniore şi câţiva bani pentru a 
duce treaba la bun sfârşit. 

— Caraghiosule! Iată o sută de ducați. Cu tine trebuie să ai 
întotdeauna bani la îndemână. 

— Cheltuiesc atâta pentru serviciul monseniorului... 

— Viciile tale te costă, nu serviciul meu, ticălosule. 

— Ah, cum se înşeală monseniorul în ceea ce mă priveşte! 
Visul meu este să trăiesc liniştit şi fericit într-un colţ de ţară, 
înconjurat de nevastă şi de copii şi să-mi duc acolo, în pace, 
zilele ca un cinstit tată de familie. 

— Eşti virtuos şi totodată bucolic. Ei bine, schimbă-te, 
pune deoparte câţiva dubloni, însoară-te şi-ţi vei putea 
realiza planurile de fericire domestică. Cine te împiedică? 

— Ah, monseniore, sunt cam pătimaş! Şi apoi ce femeie m- 
ar vrea? 

— În concluzie, până când ai să te însori, jupâne Arnauld, 
ascunde cu grijă scrisoarea asta şi du-i-o cardinalului. Să te 
deghizezi, pricepi? Şi să-i spui că ai fost rugat de camaradul 
tău pe moarte... 

— Monseniorul poate să aibă încredere în mine. 
Scrisoarea închisă la loc şi curierul înlocuit vor fi mai 
adevăraţi decât însuşi adevărul. 

— Ah! Drace! Am uitat să notăm numele acelui trimis al 
ducelui de Guise. Cum se numea? 

— Vicontele d'Exmes, monseniore. 

— Da, ăsta e, puşlamaua. Să-i reținem numele... Ei, cine 
vine să mă deranjeze din nou? 


— Monseniorul să mă ierte, spuse intrând furierul 
conetabilului. E vorba de un gentilom sosit din Italia, care 
cere să-l vadă pe rege din partea ducelui de Guise şi am 
crezut că e de datoria mea să vă previn, mai ales că ţine cu 
tot dinadinsul să vorbească cu cardinalul de Lorena. Se 
numeşte vicontele d'Exmes. 

— Ai făcut foarte bine, Guillaume, spuse conetabilul. 
Pofteşte-l pe acest senior aici. Iar tu, jupâne Arnauld, 
ascunde-te după draperia aceea şi nu pierde ocazia de a-l 
vedea pe cel cu care vei avea fără îndoială de a face. Pentru 
tine îl primesc aici, aşa că fii atent... 

— Părerea mea, monseniore, e că l-am şi întâlnit în 
călătoriile mele. Dar n-are importanţă... Mai bine să fiu 
sigur... 

Spionul se strecură în spatele draperiei. Guillaume îl 
introduse pe Gabriel. 

— Iertaţi-mă, spuse tânărul salutându-l pe bătrân, cu cine 
am cinstea să vorbesc? 

Sunt conetabilul de Montmorency, domnule, ce doriţi? 

— Încă o dată iertaţi-mă, reluă Gabriel, dar ceea ce ara de 
spus nu-i pot spune decât regelui. 

— Ştiţi că majestatea-sa nu e la Luvru? Şi că-n lipsa sa... 

— Mă voi duce acolo unde e sau o voi aştepta pe 
majestatea sa aici, îl întrerupse Gabriel. 

— Majestatea sa se află la serbările de la 'Tournelle şi nu se 
va înapoia decât deseară. Nu ştiţi că astăzi se celebrează 
căsătoria monseniorului Delfin? 

— Nu, monseniore, am auzit asta abia pe drum. Am venit 
pe Drumul Universităţii şi pe Podul de Schimb, n-am trecut 
pe strada Saint-Antoine. 

— Atunci ar fi trebuit să vă ţineţi după mulţime. Ea v-ar fi 
condus la rege. 

— N-am avut încă cinstea de a fi fost văzut de majestatea- 
sa. Sunt străin la Curte. Nădăjduiam să-l găsesc la Luvru pe 
monseniorul cardinal de Lorena. La eminenţa sa am cerut 


să fiu dus şi nu ştiu de ce, monseniore, am fost adus la 
dumneavoastră. 

— Domnului de Lorena îi plac simulacrele de luptă, spuse 
conetabilul, fiind om al bisericii, dar eu, care sunt un om al 
spadei, nu iubesc decât luptele adevărate, deci iată de ce eu 
mă aflu la Luvru, în vreme ce domnul de Lorena se află la 
Tournelle. 

— Mă voi duce deci, cu voia dumneavoastră, monseniore, 
să-l întâlnesc acolo. 

— Dumnezeule! Odihniţi-vă puţin, domnule, se pare că 
veniţi de departe, din Italia, desigur, din moment ce aţi 
intrat în oraş pe Drumul Universităţii... 

— Din Italia, într-adevăr, monseniore. N-am nici un motiv 
să v-o ascund. 

— Veniţi poate din partea ducelui de Guise? Ei bine, ce 
face el acolo? 

Îngăduiţi-mi, monseniore, să i-o spun mai întâi majestătii- 
sale şi să vă părăsesc pentru a mă duce să-mi îndeplinesc 
această datorie. 

— Du-te, domnule, dacă eşti atât de grăbit. Sigur, adăugă 
el cu o blândeţe prefăcută, eşti nerăbdător să revezi pe 
vreuna dintre frumoasele noastre doamne. Pun rămăşag că 
eşti grăbit, dar ţi-e şi frică totodată. Eh, nu-i aşa, tinere? 

Dar Gabriel îşi reluă aerul lui rece şi grav, nu răspunse 
decât printr-un salut şi plecă. 

— Pater noster... Mormăi conetabilul când uşa se închise 
în urma lui Gabriel. Blestematul ăsta şi-o fi închipuit că 
vreau să-i fac avansuri, să-l atrag, sau cine mai ştie ce, 
poate să-l şi corup. Noroc că ştiu atât de bine ca şi el ce 
vrea să-i spună regelui. N-are importanţă, dacă-l întâlnesc, 
îmi va plăti scump aerele lui cumplite şi neîncrederea 
obraznică. Hei, jupâne Arnauld! Ei bine, unde-i caraghiosul 
ăla? A zburat? La naiba! Şi-au dat astăzi întâlnire la mine 
toţi. Tâmpiţii! Dracu să-i pieptene... Parter noster... 

În timp ce conetabilul îşi exterioriza proasta dispoziţie prin 
înjurături şi rugăciuni după obiceiul său, Gabriel, 


străbătând, pentru a ieşi dun Luvru, o galerie destul de 
întunecată, văzu, spre marea sa uimire, în picioare lângă 
uşă, pe scutierul său Martin-Guerre, căruia îi poruncise să 
aştepte în curte. 

— Tu eşti, jupâne Martin? Spuse el. Ai venit să mă 
întâmpini? Ei bine, ia-o înainte cu Jerome şi duceţi-vă să mă 
aşteptaţi, cu steagurile înfăşurate strâns, în locul unde se 
întretaie strada Sainte-Catherine cu Saint-Antoine. 
Monseniorul cardinal va voi poate să le înfăţişăm de îndată 
regelui, în faţa Curţii adunate la serbare. Christophe îmi va 
ţine calul şi mă va însoţi. Du-te! Ai priceput? 

— Da, monseniore, acuma ştiu ceea ce voiam să ştiu, 
răspunse Martin-Guerre. Şi începu să cotoare scările, cu o 
promptitudine rar întâlnită în ceea ce priveşte îndeplinirea 
misiunii sale. Aşa că Gabriel, care ieşi din Luvru agale şi 
visător, fu foarte surprins să-l mai găsească în curte pe 
scutierul său, foarte speriat şi foarte palid. 

— Ei bine, Martin, ce ai? Îl întrebă el. 

— Ah, monseniore, l-am văzut, a trecut pe lângă mine, 
chiar acum, ba mi-a şi vorbit... 

— Cine? 

— Cine? Dacă nu-i dracu, fantomă, năluca, monstrul, 
atunci e celălalt Martin-Guerre. 

— Din nou nebunia asta, Martin. Visezi de-a-n-picioarele? 

— Nu, nu, n-am visat. Mi-a vorbit, monseniore, zău aşa; s-a 
oprit în faţa mea m-a țintuit cu privirea ţi, râzând cu râsul 
lui infernal, mi-a zis: „Ei bine, suntem deci în serviciul 
contelui d'Exmes?” Remarcaţi pluralul: suntem, 
monseniore! „Şi am adus din Italia steagurile cucerite în 
campanie de domnul de Guise?” Eu răspund „da” din cap, 
fără să vreau, căci mă fascină. Cum de ştia toate astea, 
monseniore? Apoi a spus: „Să nu ne temem. Nu suntem 
prieteni şi fraţi?” Apoi a auzit zgomotul paşilor domniei- 
voastre, monseniore şi a adăugat, cu ironia lui ce face să mi 
se ridice părul în cap: „Ne vom revedea, Martin-Guerre, ne 


vom revedea”. Şi a dispărut pe uşiţa asta, dacă nu cumva 
direct prin zid. 

Nebun ce eşti! Zise Gabriel. Când a avut timp să spună şi 
să facă toate astea, de când ne-am despărţit, acolo, în 
galerie? 

— Eu, monseniore, nu m-am mişcat din locul ăsta unde mi- 
aţi poruncit să vă aştept. 

— Deci nu ţie ţi-am vorbit mai adineauri? 

— Cu siguranţă că altuia, monseniore. 

— Bietul meu Martin, zise Gabriel cu milă, ţi-e cumva rău? 
Poate că te doare capul. Poate că am mers prea mult prin 
soare. 

— Da, spuse Martin-Guerre, vă închipuiţi că aiurez, nu-i 
aşa? Dar o dovadă, monseniore, că nu mă înşel, e că nu ştiu 
o iotă din acele porunci pe care, după cât se pare, mi le-aţi 
dat. 

— Le-ai uitat, Martin, spuse cu blândeţe Gabriel. Ei bine, 
am să i le repet, prietene. Ţi-am spus să te duci sămă 
aştepţi cu steagurile n colţul străzii Sainte-Catherine. 
Jerome te va însoţi, eu voi rămâne cu Christophe, acum îţi 
aduci aminte? 

— Iertare, monseniore, cum vreţi să-mi aduc aminte de 
ceea ce n-am habar? 

— În sfârşit, spuse Gabriel, acum ştii, Maritn. Ia caii din 
cămăruţele unde trebuie să-i ţină oamenii noştri şi repede 
la drum, spre 'Tournelle! 

— Ascult, monseniore. În concluzie, asta înseamnă că aveţi 
doi scutieri? Cel puţin eu sunt fericit că n-am decât un 
singur stăpân. 

Arena destinată serbărilor fusese ridicată începând din 
strada Saint-Antoine şi până la grajdurile regale. Ea 
alcătuia un dreptunghi lung, mărginit de tribune pline cu 
spectatori; la una din extremităţi şedea regina cu toată 
Curtea; în partea cealaltă era intrarea în arenă unde 
aşteptau combatanții luptei cu lancea. Mulțimea se 
înghesuia în celelalte două tribune. 


Când, după ceremonia religioasă şi odihna care urmă, 
regina şi curtea veniră, către ceasurile trei după-amiază, 
să-şi ocupe locurile care le erau rezervate, urările şi 
aclamaţiile de bucurie izbucniră din toate părţile. 

Dar aceste strigăte zgomotoase făcură că sărbătoarea să 
înceapă printr-o nenorocire. Calul domnului d'Avallon, unul 
dintre căpitanii gărzilor, speriat de acest tumult, se cabră, 
ţâşni în arenă şi cavalerul său, azvârlit din şa, se lovi cu 
capul de una din barierele grele de lemn care înconjurau 
arena; fu scos pe jumătate mori şi încredinţat chirurgilor 
într-o stare mai mult decât disperată. 

Regele fu afectat de acest neplăcut accident, dar pasiunea 
sa pentru jocuri şi serbări îi abătu gândul de la această 
mâhnire. 

— Acest sărman domn d'Avallon, spuse el, e unul dintre 
slujbaşii cei mai devotați. Poruncesc să fie bine îngrijit. Şi 
adaugă: Haidem! Să înceapă alergările inelului. 

Jocul inelului era în vremea aceea puţin mai complicat şi 
mai dificil decât cel pe care-l cunoaştem. Stâlpul de care 
spânzura inelul se afla cam la două treimi din înălţimea 
arenei. Trebuia să parcurgi repede prima treime, în galop a 
doua, apoi să apuci, din fugă calului, inelul cu vârful lancei. 
Dar coada lancei nu trebuia să-ţi atingă trupul, crai obligat 
s-o ţii orizontal, iar cotul trebuia să-l ţii sus, deasupra 
capului. După ce terminai de parcurs arena la trap, urma 
răsplata: un inel cu diamant oferit de regină. 

Henric al II-lea, pe calul său cu valtrapuri de aur şi de 
catifea, era cel mai elegant şi cel mai dibaci cavaler care se 
putea vedea. Îşi ţinea lancea şi o mânuia cu o graţie şi o 
siguranţă admirabile şi, de obicei, nu scăpa inelul. Totuşi 
domnul de Vieilleville rivaliza cu el şi există chiar un 
moment în care se crezu că victoria va aparţine acestuia. 
Avea două curse în plus faţă de rege şi nu-i mai rămâneau 
decât trei, dar domnul de Vieilleville, ca om de curte, le rată 
pe toate trei, aşa că regele ieşi în cele din urmă învingător. 


Primind inelul, el şovăi un moment şi-şi plimbă cu regret 
privirea spre Diana de Poitiers, dar darul era oferit de 
regină, aşa că se duse să-l prezinte Delfinei, proaspăt 
măritată, Maria Stuart. 

— Ei bine, întrebă el în pauza care urmă acestei prime 
curse, e vreo speranţă de a-l salva pe domnul d'Avallon? 

— Sire, încă respiră, dar nu sunt deloc şanse de a-l scăpa. 

— Vai! Făcu regele, să trecem dar la jocul gladiatorilor. 
Acest joc al gladiatorilor era un soi de luptă cu diverse pase, 
foarte nou şi foarte rar în acea vreme, dar care nu l-ar mai 
entuziasma câtuşi de puţin pe spectatorul din zilele noastre. 
Îi trimitem deci la Brant6me pe cei care ar fi curioşi să 
cunoască marşul şi contra-marşul celor doisprezece 
gladiatori „îmbrăcaţi, şase din ei în satin alb şi ceilalţi în 
satin roşu-aprins ca pe vremea romanilor”. 

Această frumoasă luptă terminându-se în mijlocul 
aplauzelor generale, se luară măsurile necesare pentru a 
începe cursa ţăruşilor. 

La capătul arenei unde stătea Curtea fuseseră înfipţi din 
loc în loc, în pământ, mai mulţi ţăruşi de cinci până la şase 
picioare. Trebuia să treci cu calul în galop, să te întorci şi să 
te învârteşti în toate sensurile în jurul acestor arbori 
improvizaţi, fără să omiţi şi fără să depăşeşti vreunul. 
Premiul era o brățară de o lucrătură întradevăr minunată. 

După opt curse întortocheate onoarea a trei reveni regelui 
şi domnului colonel-general de Bonnivet. A noua şi ultima 
avea să decidă; dar domnul de Bonnivet nu era mai puţin 
respectuos decât domnul de Vieilleville; şi, cu toată 
bunăvoința calului său, colonelul-general ajunse al treilea 
aşa că şi de data asta Henric căpătă premiul. 

Regele se aşeză lângă Diana de Poitiers şi-i puse în văzul 
tuturor la mână brăţara pe care o cucerise. Regina păli de 
furie. Gaspard de Tavannes, care se afla în spatele ei, se 
aplecă la urechea Caterinei de Medicis. 

— Doamnă, spuse el, urmăriţi-mă bine cu ochii unde mă 
duc şi priviţi-mă ce fac. 


— Ce vrei să faci, dragul meu Gaspard? Spuse regina. 

— Să-i tai nasul doamnei de Valentmois, răspunse cu 
răceală şi foarte serios de Iavannes. 

Când să plece, Caterina, pe jumătate speriată, pe jumătate 
încântată, îl opri. 

— Dar, Gaspard, vei fi pierdut, nu te gândeşti la asta? 

— Ba mă gândesc, doamnă, dar îl voi salva pe rege şi 
Franţa. 

— Îţi mulţumesc, Gaspard, zise Caterina, eşti un prieten 
tot atât de viteaz pe cât eşti de bun soldat. Dar îţi 
poruncesc să rămâi aici; să avem răbdare! 

„Răbdare”! Acesta era într-adevăr cuvântul de ordine 
după care Caterina de Medicis învățase să se călăuzească în 
viaţă. Aştepta. Era totuşi atunci în toată puterea unei 
frumuseți despre care domnul Bourdeille ne-a lăsat 
amănunte dintre cele mâi intime, dar evita să se impună şi 
probabil că din pricina acestei modestii fusese scutită de 
bârfeala atâta vreme cât trăise bărbatul ei. Doar brutalul şi 
îndrăzneţul conetabil de Montmorency cutezase să-i 
deschidă regelui ochii şi să-i arate că, după ce zece ani 
fusese stearpă, cei zece copii pe care Caterina îi dăruise 
Franţei semănau prea puţin cu tatăl lor. Nimeni altul nu ar 
fi avut curajul să sufle un cuvânt împotriva reginei. 

În ziua aceea, ca de obicei, Caterina păru să nu bage de 
seamă atenţiile cu care regele o înconjură pe Diana de 
Poitiers în văzul şi-n auzul Curţii. După ce potoli înflăcărată 
indignare a lui Gaspard că începu să discute cu doamnele 
sale despre cursele care avuseseră loc şi despre dibăcia de 
care dăduse dovadă Henric. 

Capitolul VIII O serbare plăcută TURNIRELE URMAU SĂ 
AIBĂ LOC a doua zi şi în zilele următoare; dar mai mulţi 
seniori de la Curte veniră să ceară regelui îngăduinţa de a 
rupe câteva lănci în cinstea şi pentru plăcerea doamnelor. 

— Fie, domnilor, răspunse ca de obicei regele; v-o acord cu 
dragă inimă, măcar că asta poate să-l deranjeze pe domnul 
cardinal de Lorena, care n-a avut când să descurce bogată 


sa corespondenţă în cele două ceasuri de când suntem aici. 
lată unul după altul două mesaje pe care le primeşte şi din 
pricina cărora pare foarte preocupat. Dar n-are importanţa, 
vom afla după asta despre ce e vorba, aşa că 
dumneavoastră, până una-alta, puteţi rupe câteva lănci... Şi 
iată aici răsplata pentru învingător, adăugă Henric, 
desprinzându-şi de la gât colierul de aur pe care-l purta. 
Facă-se voia dumneavoastră, domnilor; băgaţi totuşi de 
seamă că dacă partidă se încălzeşte aş putea să mă amestec 
şi eu şi să câştig ceea ce v-am oferit, cu atât mai mult cu cât 
îi datorez ceva doamnei de Castro. Notaţi de asemenea că 
la ora şase fix lupta se va sfârşi şi învingătorul, oricine-ar fi 
el, va fi încununat. Duceţi-vă, aveţi la dispoziţie un ceas ca 
să vă arătaţi frumoasa dumneavoastră iscusinţă. Aveţi totuşi 
grijă să nu se întâmple nimănui nimic rău. Şi, fiindcă veni 
vorba, cum îi mai este domnului d'Avallon? 

— Vai, sire, a murit mai adineauri... 

— Odihnească-se în pace, spuse Henric. Dintre toţi 
căpitanii mei de gardă era poate cel mai zelos şi cel mai 
brav. Cine mi-l va înlocui? Dar doamnele aşteaptă, domnilor 
şi arenă se deschide. la să vedem, cine va primi colierul din 
mâinile reginei? 

Contele de Pommerive fu primul cavaler care începu lupta, 
dar trebui să cedeze în faţa domnului de Burie, al cărui loc 
fu la rându-i luat de îndată de mareşalul d'Amville. 
Mareşalul, care era foarte puternic şi abil, susţinu atacul a 
cinci călăreţi. Regele nu se mai putu abţine. 

— Eh! Spuse el mareşalului, vreau să văd, domnule 
mareşal, dacă eşti țintuit acolo pe vecie! 

Se înarma şi chiar de la prima cursă domnul d'Amyville 
căzu din şa. Apoi fu rândul domnului d'Aussun. După care 
nu se mai prezentă nici un asaltator. 

— Cum, domnilor? Spuse Henric. Nimeni nu mai vrea să se 
măsoare eu mine? Nu cumva, din întâmplare, sunt menajat? 
Adăugă el încruntându-şi sprâncenele. Ah! La dracu, nu pot 
crede aşa ceva! Nu există alt rege aici decât învingătorul şi 


alte privilegii, decât cele ale dibăciei. Deci atacaţi-mă, 
domnilor, cu tot curajul! 

Dar niciunul nu cuteza să se măsoare cu regele, temându- 
se în aceeaşi măsură să fie şi învingător şi învins. Regele se 
impacientă, începea să aibă îndoieli gândindu-se dacă nu 
cumva în jocurile precedente adversarii îl lăsaseră să 
câştige din respect sau din teamă şi această idee, care-i 
diminua în propriii săi ochi victoria, îi umplu de 
nemulţumire. 

În sfârşit, un nou asaltator trecu bariera, Henric, fără ca 
măcar să se uite cine era, se năpusti, spre el. Cele două 
lănci se rupseră şi regele, ca să nu cadă, fu obligat să se 
apuce de armătura şeii; celălalt rămase nemişcat. 

În acest moment sună ceasul şase. Henric era învins. 

Cobori uşor şi vesel de pe cal, aruncă hăţurile unui scutier 
şi veni să-l ia de mână pe învingător pentru a-i conduce la 
regină. Spre marea sa surpriză văzu un chip care-i era cu 
totul necunoscut. Cavalerul avea dealtfel o înfăţişare cât se 
poate de nobilă şi regina, trecând colierul în jurul gâtului 
tânărului îngenuncheat în faţă ei, băgă de seamă şi-i surâse. 

Dar el, după ce se înclină profund, se ridică, făcu câţiva 
paşi spre estrada Curţii şi venind în faţa doamnei de Castro 
îi oferi colierul, răsplata învingătorului. Fanfarele se înteţiră 
într-atâta încât nu se mai auziră cele două strigăte, scoase 
în aceiaşi timp de cei doi tineri. 

— Gabriel! 

— Diana! 

Diana palidă de bucurie şi de surpriză, luă colierul cu 
mâini tremurătoare. Fiecare crezu că acel cavaler 
necunoscut auzise pe rege făgăduind colierul doamnei de 
Castro şi nu voise s-o păgubească pe frumoasa doamnă. Se 
socoti chiar că fapta, galanta era a unui gentilom 
desăvârşit. Regele însuşi nu luă lucrurile altfel. 

— lată, spuse el, o curtoazie care mă mişcă. Dar eu, care-i 
cunosc după nume ne toţi gentilomii nobilimii mele, 
mărturisesc, domnule, că nu ştiu nici unde, nici când v-am 


mai văzut; voi fi totuşi încântat să ştiu cine mi-a provocat 
mai adineauri acea zdravănă zdruncinătură care m-ar fi 
aruncat din şa, cred, dacă, slavă Domnului, n-aveam 
picioarele destul de solide. 

— Sire, spuse Gabriel, este pentru prima oară când am 
onoarea de a mă afla în prezenţa majestăţii voastre. Am fost 
până acum în armată şi chiar în acest moment sosesc din 
Italia. Mă numesc vicontele d'Exmes. 

— Vicontele d'Exms, spuse regele. Bine! Îmi voi aminti de 
numele învingătorului meu. 

— Sire, spuse Gabriel, nu există învingător acolo unde 
sunteţi dumneavoastră şi eu aduc dovada gloriei mejestăţii 
voastre. 

Făcu un semn. Martin-Guerre şi doi soldaţi intrară în 
arenă cu steagurile italiene pe care le depuseră la 
picioarele regelui. 

— Sire, zise Gabriel, iată steagurile cucerite în Italia de 
armata voastră şi pe care monseniorul duce de Guise le 
trimite majestăţii voastre. Eminenţa sa domnul cardinal de 
Lorena m-a asigurat că maiestatea voastră nu va socoti 
drept un lucru neplăcut faptul de a-i înfăţişa aceste steaguri 
în prezenţa Curţii şi a poporului Franţei, martori interesaţi 
ai gloriei voastre. Sire, am asemenea onoare deavă 
înmâna scrisorile acestea din partea monseniorului duce de 
Guise. 

— Mulţumesc, domnule d'Exmes, spuse regele. lată deci 
secretul întregii corespondențe a domnului cardinal. Aceste 
scrisori vă acreditează pe lângă persoana noastră, viconte. 
Numai că dumneavoastră aţi avut un fel cu totul deosebit 
de a vă prezenta singur. A, dar ce citesc aici? Că aţi luat 
singur patru din aceste steaguri? Vărul nostru, ducele de 
Guise vă socoate unul dintre cei mai bravi căpitani ai săi. 
Domnule d'Exmes, cereţi orice vreţi şi jur pe Domnul că veţi 
obţine totul pe loc. 

— Sire, mă copleşiţii mă încredinţez bunătăţii majestăţii 
voastre. 


— Sunteţi căpitan pe lângă domnul de Guise, domnule, 
spuse regele. Nu v-ar plăcea să fiţi în garda noastră? Eram 
mai adineauri încurcat fiindcă nu ştiam pe cine să numesc 
în locul domnului d'Avallon, care, din nenorocire, s-a 
prăpădit chiar astăzi, dar văd că va avea un demn 
succesor... 

— Majestatea-voastră... 

— Primiţi? Aşa să fie! De mâine veţi intra în slujba noastră. 
Acum noi trebuie să ne întoarcem la Luvru... Îmi veţi putea 
deci povesti acolo, pe larg, amănuntele acestui război din 
Italia. 

Gabriel salută. Henric dădu ordinul de plecare. Mulțimea 
se risipi cu strigăte de „Irăiască regele!”. Diana, parcă 
fermecată, se găsi o clipă, înainte de plecare, alături de 
Gabriel. 

— Mâine, în cercul reginei, îi spuse ea în şoaptă. 

Apoi dispăru, luată de cavalerul ei, dar lăsând vechiului 
prieten o speranţă divină în inimă. 

Capitolul IX Poţi să treci pe lângă soartă fără s-o cunoşti 
LA REGINĂ, LUMEA SE STRÂNGEA de obicei seara, după 
cină. Gabriel fu prevenit că, în noua sa calitate de căpitan al 
gărzilor, nu numai că era autorizat, ci că era chiar obligat 
să se ducă acolo. N-avea de gând să-şi neglijeze obligaţiile 
şi singurul lui necaz era că trebuia să aştepte douăzeci şi 
patru de ore ca să şi le îndeplinească. Se poate deci vedea 
că, în ceea ce privea zelul şi bravură, domnul d'Avallon avea 
un demn urmaş. Mai rămânea acum să găsească mijlocul de 
a ucide una după alta cele douăzeci şi patru de ore 
nesfârşite care-l despărţeau de momentul dorit. Tânărul, pe 
care bucuria îl copleşea şi care nu văzuse Parisul decât 
străbătându-l în goană dintr-un capăt într-altul, începu să 
bată oraşul împreună cu Martin-Guerre, căutând o locuinţă 
convenabilă. Avu fericirea, căci norocul îi surâdea în ziua 
aceea, să găsească liberă chiar locuinţa pe care tatăl său, 
contele de Montgommery, o ocupase odinioară. O închirie, 
măcar că era prea arătoasă pentru un simplu căpitan din 


gardă. Dar Gabriel n-avea decât să-i scrie, la Montgommery, 
credinciosului Elyot să-i trimită nişte bani. O va ruga de 
asemenea pe bună sa doică Aloyse să vină să stea cu el. 
Deci primul său scop fusese atins. Acum nu maiera un 
copil, ci un viteaz, dovedise din plin acest lucru. Numelui 
ilustru, moştenit de la strămoşi, ştiuse să-i adauge o glorie 
care-i aparţinea numai lui. Singur, fără alt ajutor decât 
spada, fără astă recomandare decât curajul lui, ajunsese la 
douăzeci şi patru de ani într-o funcţie foarte mare. Putea în 
sfârşit să-şi dăruiască cu mândrie, inima celei pe care o 
iubea şi să-i înfrunte cu curaj pe cei care-l urau. Pe aceştia 
din urmă numai Aloyse îl putea ajuta să-i recunoască. 

Gabriel adormi cu inima mulţumită şi dormi bine. 

A doua zi trebuia să se prezinte la domnul de Boissv, 
marele scutier al Franţei, ca să-şi dovedească noblețea. 
Domnul de Boissv, un om foarte cinstit, fusese pe vremuri 
prietenul contelui de Montgommery. Înţelese motivele pe 
care le avea Gabriel de a-şi ascunde numele adevărat şi-şi 
dădu cuvântul că-i va păstra secretul. Pe urmă, domnul 
mareşal d'Amyviile îl prezentă pe viconte prietenilor săi. 
După care Gabriel îşi începu imediat serviciul prin vizitarea 
şi inspectarea închisorilor de Stat din paris, sarcină penibilă 
care, o dată pe lună, intra în atribuţiile sale. Începu cu 
Bastilia şi termină cu Châtelet. Guvernatorul îi înmâna lista 
deţinuţilor şi numi pe cei care muriseră, erau bolnavi, 
fuseseră transferați său puşi în libertate, apoi îi trecu pe 
ceilalţi în revistă, tristă privelişte mohorât spectacol. Tocmai 
credea că isprăvise, când guvernatorul de la Châtelet îi 
arătă în registru o pagină aproape goală unde nu se afla 
decât această însemnare ciudata care-l izbi pe Gabriel: „Nr. 
21, X... deţinut la secret. Dacă la vizita guvernatorului sau a 
căpitanului gărzilor încearcă doar să deschidă gura, să fie 
dus într-o celulă şi mai adâncă şi mai rea.” 

— Cine-i acest prizonier atât de important? Se poate şti? Îl 
întrebă Gabriel pe domnul de Salvoison, guvernatorul 
închisorii Châtelet. 


— Nimeni nu ştie, răspunse guvernatorul. L-am primit de 
la predecesorul meu, după cum acesta l-a primit de la al 
său. Veţi vedea m registru că data întemniţării lui e lăsată în 
alb. Trebuie să fi fost adus sub domnia lui Francisc |. A 
încercat, mi s-a spus, de două ori sau de trei ori să 
vorbească. Dar, la primul cuvânt, guvernatorul a trebuit, 
sub pedeapsa cea mai gravă, să-i închidă uşa celulei şi să-l 
ducă într-o altă şi mai cumplită. În afară de asta, râu mai 
există decât o singură celulă unde-ar putea fi dus, dar 
celula asta înseamnă moartea. Sigur că acolo s-a urmărit să 
ajungă, dar acum prizonierul a învăţat să tacă. Trebuie să 
fie vreun criminal de temut. E cetluit tot timpul în lanţuri şi 
temnicerul său ca să prevină posibilitatea unei evadări, are 
sarcina să intre în celulă din minut m minut. 

— Dar dacă i-ar vorbi temnicerului? Spuse Gabriel. 

— Oh, nici o grijă, i s-a dat un surdomut, născut chiar în 
incinta închisorii şi care n-a ieşit niciodată afară de aici. 

Gabriel se înfioră. Acest om atât de total despărţit de 
lumea celor vii, care trăia şi care gândea totuşi, îi inspiră o 
milă amestecată cu un sentiment de groază. Ce gânduri sau 
remuşcări, ce spaimă faţă. De iad sau ce credinţă faţă de 
cer puteau să împiedice o fiinţă atât de nenorocită să nu-şi 
sfarme capul de pereţii temniţei: o răzbunare sau o nădejde 
îl mai ţinea încă în viaţă? 

Gabriel simţi o dorinţă nestăpânită de a-l vedea pe acest 
om. Inima îi bătea cum nu-i mai bătuse decât în momentul 
în care o revăzuse pe Diana. Vizitase o sută de prizonieri cu 
o compasiune oarecum indiferentă. Dar acesta îl atrăgea şi- 
| mişca mai mult decât ceilalţi şi spaima îi strângea inima 
când se gândea la această existenţă de mormânt. 

— Haidem la numărul douăzeci şi unu, spuse el 
guvernatorului emoţionat. 

Coborâră mai multe scări negre şi umede, străbătură mai 
multe bolți aidoma bolților îngrozitoare din Infernul lui 
Dante. Apoi guvernatorul, oprindu-se în faţa unei uşi de fier, 
spuse: 


— Aici este. Nu-l văd pe gardian, e, desigur, înăuntru. Dar 
ara şi eu chei. Să intrăm. 

Descuie şi intrară la lumina unei lămpi prinsă lângă 
legătura de chei. Gabriel văzu un tablou înfricoşător, cum 
nu vezi decât în coşmarurile unei boli. Drept pereţi, peste 
tot numai piatră - piatra neagră, acoperită cu muşchi fetid, 
căci acest loc lugubru se afla sub nivelul Senei şi apele, 
când creştea, îl inundau pe jumătate. Pe aceşti pereţi 
groaznici se târau ii bărci mici şi vâscoase; în aerul îngheţat 
nu se auzea decât zgomotul unei picături de apă, care 
cădea regulat şi monoton din hidoasa boltă. Laolaltă cu 
această picătură de apă şi cu melcii nemişcaţi, trăiau aici 
două fiinţe omeneşti, una păzind-o pe cealaltă, mohorâte şi 
mute amândouă. 

Temnicerul, un soi de idiot uriaş, cu ochii năuci, cu chipul 
palid, stătea în picioare în umbră, uitându-se cu o privire 
tâmpa la deţinutul culcat într-un colţ, pe o saltea mizerabilă 
de paie, având mâinile şi picioarele legate cu un lanţ fixat în 
perete. Era un bătrân cu barbă şi plete albe; părea că 
doarme; aşa nemişcat cum stătea, l-ai fi putut lua drept un 
cadavru sau o statuie. 

Dar dintr-o dată se ridică în sus şi privirea i se agăţă de 
privirea lui Gabriel. 

Îi era interzis să vorbească, dar această privire teribilă şi 
semeaţă totodată grăia de la sine. Gabriel fu fascinat. 
Guvernatorul cercetă toate colţurile temniţei. Gabriel, 
țintuit locului, nu făcu un pas, nu se mişcă, ci rămase acolo, 
pironit de acei ochi de flăcări: nu-şi putea desprinde 
privirea de la. Ei, iar înlăuntrul său se agita o lume stranie 
şi inexprimabilă. Nici prizonierul nu părea să-şi contemple 
cu mai puţină indiferenţă vizitatorul şi există chiar un 
moment în care făcu un gest şi deschise gura, pregătindu- 
se să vorbească... Dar guvernatorul întorcându-se cu faţa, 
el îşi aminti la vreme de interdicţia care-i fusese prescrisă şi 
buzele sale nu schiţară decât un surâs amar. Reînchise ochii 
şi căzu în imobilitatea sa de piatră. 


— Oh! Să ieşim de aici, spuse Gabriel guvernatorului. Te 
rog să ieşim! Simt nevoia să respir aer curat şi să văd 
soarele. 

Nu-şi regăsi într-adevăr calmul decât când ajunse în 
stradă, în mijlocul mulţimii şi al zgomotului. Dar sumbra 
viziune rămăsese în el şi-l urmări toată ziua. 

Ceva îi spunea că soarta acestui deţinut nenorocit era 
legată de a lui şi că trecuse pe lângă un mare eveniment din 
viaţa sa. Istovit de apăsarea acestor presentimente ciudate, 
se îndreptă, căci ziua era pe sfârşite, spre arenă din 
Tournelle. Turnirele, la care Gabriel nu voise să ia parte, se 
terminaseră. Gabriel o zări pe Diana şi fu zărit de ea şi 
acest schimb de priviri îi risipi umbra din inima aşa cum o 
rază de soare împrăştie norii. Uită de mohorâtul captiv pe 
care-l văzuse în cursul zilei ca să nu se mai gândească decât 
la strălucitoarea fată pe care urma s-o vadă seara. 

Capitolul X Elegie în timpul comediei TRADIŢIA ACEASTA 
ŢINEA DE pe timpul lui Francisc I. Cel puţin de trei ori pe 
săptămână, regele, curtenii şi toate doamnele de la Curte 
se strângeau seara în camera reginei. Acolo se discuta 
despre evenimentele de peste zi, cu destulă libertate, 
uneori chiar cu totală necuviinţă. Apoi. De la discuţia 
generală se trecea la discuţii mai deosebite; şi „aflându-se 
aici, spune BrantOme, un pâlc de fiinţe omeneşti, fiecare 
senior şi gentilom discuta cu cea pe care o iubea cel mai 
mult”. Adesea aveau loc baluri ori spectacole. 

La o adunare de acest fel trebuia să se ducă în acea seară 
prietenul nostru Gabriel şi, împotriva obiceiului său, se găti 
şi se parfumă ca să nu pară mai prejos în ochii celei pe 
care-o „iubea cel mai mult”, dacă e să vorbim şi noi ca 
BrantOme. 

Bucuria lui Gabriel nu era lipsită dealtfel de o umbră de 
nelinişte, căci unele vorbe vagi şi răuvoitoare, murmurate 
în juru-i despre apropiata căsătorie a Dianei, îi tulburase 
până-n străfunduri. În fericirea pe care o simţea revăzând-o 
pe Diana şi crezând că regăseşte în privirile ei dragostea de 


odinioară, la început aproape că uitase de scrisoarea 
cardinalului de Lorena, care-l determinase totuşi să plece 
atât de repede dar acele zvonuri care circulau, numele 
Dianei de Castro şi al lui Frangois de Montmorency, puse 
alături, redară pasiunii sale memoria. Diana consimţea deci 
la această căsătorie odioasă? Îl iubea pe Frangois? Îndoieli 
sfâşietoare pe care întrevederea din seara aceea nu vor 
izbuti poate să i le risipească. 

În consecinţă, Gabriel se hotărt să-l întrebe despre asta pe 
Martin-Guerre, care avea mai multă experienţă şi care, în 
calitatea sa de scutier, trebuia să ştie mai multe decât 
stăpânul său. Căci printr-un efect acustic observat în 
general, zgomotele de orice fel se aud bine jos. Hotărârea 
contelui d'Exmes era cu atât mai binevenită, cu cât la 
rândui său şi Martin-Guerre îşi propusese să-şi descoase 
stăpânul, a cărui preocupare nu-i scăpase şi care n-avea 
dreptul să ascundă niciuna din acţiunile şi niciunul din 
sentimentele sale unui servitor vechi de cinci ani şi mai ales 
unui salvator. 

Din această hotărâre reciprocă şi din discuţia care urmă, 
rezultă pentru Gabriel că Diana de Castro nu-l iubea pe 
Francois de Montmorency şi pentru Martin-Guerre că 
Gabriel o iubea pe Diana de Castro. Această dublă concluzie 
îi bucură atâta şi pe unul şi pe celălalt, încât Gabriel ajunse 
la Luvru cu un ceas înaintea deschiderii porţilor, iar Martin- 
Guerre, pentru a face cinste iubitei regale a vicontelui, se 
duse de îndată la croitorul Curţii ca să-şi cumpere o haină 
din postav cafeniu-închis şi nădragi galbeni de lână. Plăti 
totul pe loc şi-şi îmbrăcă pe dată costumul ca să se 
fudulească cu el chiar în acea seară în antecamerele 
Luvrului, unde trebuia să-şi aştepte stăpânul. 

Aşa că croitorul fu foarte mirat să-l vadă pe Martin-Guerre 
reapărând după o jumătate de ceas îmbrăcat cu alte haine. 
Îi şi spuse asta. Martin-Guerre îi răspunse că seara i se 
păruserăm răcoroasă şi ci socotise că e bine să se îmbrace 
mai călduros. Încolo, era atât de mulţumit de haină şi de 


nădragi, încât venea să-l roage pe croitor să-i vândă sau să-i 
mai facă încă un rând din acelaşi postav şi cu aceeaşi 
croială. În zadar se strădui croitorul să-i explice că având 
două costume la fel ar părea că poartă mereu aceeaşi haină 
şi că mai bine şi-ar face de pildă o haină galbenă şi 
pantalonii cafenii, din moment ce-i plăceau atât de tare 
culorile astea; Martin-Guerre nu putu fi clintit din ideea lui 
şi croitorul trebui să-i făgăduiască cum că nu va schimba 
nici măcar nuanţa costumului, pe care i-l va coase cât mai 
repede cu putinţă. Numai că pentru cea de-a doua comandă 
Martin-Guerre ceru un pic de păsuialăa. O achitase pe 
prima, era scutierul vicontelui d'Exmes, căpitan în garda 
regelui; croitorul fu mişcat de asemenea încredere (care a 
fost dintotdeauna apanajul, istoric al celor de teapa sa), 
consimţi şi făgădui că cel de al doilea costum va fi gata a 
doua zi. 

Cum ora la care se putea prezenta la regină sosise Gabriel 
(împreună cu alţi seniori şi doamne) intră în apartamentul 
acesteia. 

O zări pe Diana de la prima vedere era aşezată lângă 
regina-Delfină, cum se numea încă pe atunci Maria Stuart. 
Ca să discute de îndată cu ea ar fi fost o prea mare 
îndrăzneală pentru un nou venit şi, fără îndoială şi cam 
imprudent. Gabriel se resemnă să aştepte un moment, 
favorabil, când avea să se însufleţească şi să distragă 
spiritele. Aşteptând, începu să discute cu un tânăr senior 
palid cu o înfăţişare delicată, pe care întâmplarea îl aduse 
lângă el, Dar, după ce discută o vreme despre subiectele 
neinteresante, cum părea să fie şi persoana să, tânărul 
cavaler îl întrebă pe Gabriel: 

— Deci, cui am onoarea să-i vorbesc, domnule? 

— Mă numesc vicontele d'Exmes, răspunse Gabriel. Pot 
îndrăzni, domnule, să vă adresez aceeaşi întrebare? Adăugă 
el. 

Tânărul îl privi cu un aer mirat, apoi zise: 

— Sunt Francois de Montmorency. 


Dacă ar fi spus: sunt dracul, Gabriel s-ar fi îndepărtat cu 
mai puţină grabă şi spaimă. Frangois, care n-avea o minte 
prea ascuţită rămase stupefiat; dar nu-i plăcea să-şi bată 
capul, lăsă nedezlegata această enigmă şi se duse să-şi 
caute în altă parte auditori mai puţin încrâncenaţi. 

Gabriel avu grijă să-şi îndrepte paşii spre locul unde se 
afla Diana de Castro, dar fu oprit de larma din jurul regelui. 
Henric al II-lea anunţase că, voind să încheie acea zi printr- 
o surpriză făcută doamnelor, poruncise să se ridice un 
teatru în galerie, unde urma să se reprezinte o comedie în 
cinci acte în versuri a domnului Jean Antoine de Baif5, 
întitulată Viteazul; această veste fu, fireşte, primită cu 
aclamații şi mulţumiri de toţi. Gentilomii oferiră doamnelor 
braţul ca să treacă în sala vecină, unde fusese improvizată o 
scenă; dar Gabriel ajunse prea târziu lângă Diana, aşa că se 
aşeză prea departe de ea, în spatele reginei. 

Caterina de Medicis îl zări şi-l chemă lângă ea. 

— Domnule d'Exmes, îi spuse ea, de ce nu te-am văzut la 
turnirul de astăzi? 

— Doamnă, răspunse Gabriel, datoriile slujbei pe care 
majestaţea sa mi-a făcut cinstea să mi-o încredinţeze m-au 
împiedicat să iau parte. 

— Cu atât mai rău, reluă regina, cu un surâs fermecător, 
căci dumneata eşti cu siguranţă unul dintre cei mai 
îndrăzneţi şi mai iscusiţi cavaleri ai noştri. L-ai făcut ieri pe 
rege să se clatine în şa, ceea ce e un lucru foarte rar. Mi-ar 
fi plăcut să fiu din nou martora bravurii dumitale. 

Gabriel se înclină, încurcat de aceste complimente la care 
nu ştia ce să răspundă. 

— Cunoşti piesa care ni se va prezenta? Continuă 
Caterina, evident plină de bunăvoință faţă de frumosul şi 
timidul tânăr. 

— N-o cunosc decât în latină, răspunse Gabriel, căci este, 
mi s-a spus, o imitație la o piesă a lui Terenţiu. 

— Văd, zise regina, că eşti tot atât de savant pe cât de 
viteaz, la fel de priceput în ale literaturii pe cât de iscusit în 


loviturile de lance. 

Toate acestea erau rostite în şoaptă şi însoţite de priviri 
care nu erau deloc neînduplecate. Fără îndoială că inima 
Caterinei era liberă în acel moment. Dar, sălbatic ca 
Hippolyt al lui Euripide, Gabriel nu privi aceste avansuri ale 
italiencei decât cu un aer încurcat şi cu sprâncene 
încruntate. Ingratul! Când începu prologul, care solicita, 
după obicei, indulgenţa auditoriului, Caterina îi spuse lui 
Gabriel: 

— Aşează-te în spatele meu, printre doamnele acelea, 
domnule literat, pentru ca la nevoie să pot să recurg la 
cunoştinţele dumitale. 

Doamna de Castro stătea chiar la capătul rândului; 
Gabriel, după ce o salută pe regină, luă cu modestie un 
taburet şi se duse să se aşeze lângă Diana, ca să nu mai 
deranjeze pe nimeni. Comedia începu. Era, aşa cum îi 
spusese Gabriel reginei, o imitație după Eunucul lui 
Terenţiu, scrisă în versuri de opt silabe şi redată cu toată 
pedanta naivitate a vremii. Ne vom abţine de a analiza 
piesa. Ar fi dealtfel un anacronism, critica şi articolele nu 
fuseseră încă inventate în acea epocă. Ne vom mulţumi să 
arătăm că personajul principal al piesei este un fals viteaz, 
un soldat fanfaron care se lăsa înşelat şi ocărit de un 
parazit. 

Or, încă de la începutul piesei, numeroşi partizani ai 
familiei de Guise aşezaţi în sală văzură în bătrânul parazit 
ridicol pe conetabilul de Montmorency, iar partizanii lui 
Montmorency recunoscură în fantomele soldatului ambițiile 
ducelui de Guise. Aşa că fiecare scenă fu o satiră şi fiecare 
glumă o aluzie. 

În cele două tabere se râdea cu hohote: se arătau reciproc 
cu degetul şi, la drept vorbind, această comedie care se 
juca în sală nu era mai puţin amuzantă decât cea pe care 
actorii o reprezentau pe scenă. 

Îndrăgostiţii noştri profitară de interesul pe care cele două 
tabere rivale de la Curte îl manifestau faţă de piesă, pentru 


că în toiul exclamaţiilor şi râsetelor să-şi lase dragostea să 
vorbească. Îşi rostiră amândoi deodată în şoaptă numele. 

— Diana! 

— Gabriel! 

— Deci te măriţi cu Frangois de Montmorency? 

— Deci eşti în grațiile reginei? 

— Ai auzit doar, ea a fost cea care m-a chemat. 

— Ştii că regele e cel care ţine la căsătoria asta. 

— Şi tu consimţi. Diana? 

— Dar tu o asculţi pe Caterina, Gabriel? 

— Un cuvânt, unul singur! Zise Gabriel. Te mai interesează 
ce m-ar putea face să simt o altă femeie? Ie mai interesează 
ce se petrece în inima mea? 

— Mă interesează, spuse doamna de Castro; mă 
interesează să aflu dacă vrei să ştii şi ce se petrece în inima 
mea. 

— Oh! Diana îngăduie-mi să-ţi spun că, dacă simţi ca mine, 
atunci eşti geloasă; dacă simţi ce simt eu, înseamnă că mă 
iubeşti cu patimă, nebuneşte. 

— Domnule d'Exmes, zise Diana, care voi o clipă să fie 
severă, domnule d'Exmes. Nu uita că mă numesc doamna 
de Castro! 

— Dar eşti văduvă, doamnă! Nu eşti liberă? 

— Liberă, vai! 

— Oftezi, Diana! Mărturiseşte că acel sentiment frumos 
din primii ani ai copilăriei a lăsat o oarecare urmă în inima 
tinerei de azi. Mărturiseşte că mă mai iubeşti puţin. Nu-ţi 
fie teamă că vei fi auzită; toţi cei din jurul nostru sunt atenţi 
la glumele de pe scenă; n-au nimic plăcut de auzit şi totuşi 
râd. Hai, Diana, zâmbeşte-mi şi răspunde-mi: mă mai 
iubeşti? 

— Ssst! Nu vezi că actul s-a terminat? Spuse răutăcioasa 
copilă. Aşteaptă cel puţin să înceapă din nou piesa. 

Pauza ţinu zece minute, zece veacuri! Din fericire, 
Caterina, prinsă într-o discuţie cu Maria Stuart, nu-l chemă 
pe Gabriel. Dacă l-ar fi chemat, tânărul ar fi fost în stare să 


nu se ducă şi asta l-ar fi pierdut. Când comedia reîncepu, în 
toiul hohotelor de râs şi ai aplauzelor zgomotoase, Gabriel 
exclamă: 

— Ei bine? 

— Ce anume? Spuse Diana, prefăcându-se distrată. Ah, m- 
ai întrebat, mi se pare, dacă te mai iubesc. Ei bine, află că 
te iubesc aşa cum mă iubeşti şi tu. 

— Ah, strigă Gabriel, Diana, îţi dai seama ce spui? Ştii 
până unde merge dragostea mea dacă şi a ta e la fel de 
puternică? 

— Păi, spuse mica ipocrită, dacă vrei să ştiu, ar trebui să 
mMi-0O spui... 

— Atunci ascultă... Ascultă şi ai să vezi, că, de şase ani de 
când te-am părăsit, toate ceasurile şi toate faptele vieţii 
mele au tins să mă apropie de tine. Abia sosit la Paris, la o 
lună după plecarea ta din Vimoutiers, am aflat că eşti fiica 
regelui şi a doamnei de Valentinois. Dar nu titlul tău de fiică 
a Franţei mă speria, ci acela de soţie a ducelui de Castro şi 
totuşi ceva îmi spunea: „N-are importanţă, apropie-te de ea, 
fă-ţi un hume, ca într-o zi ea să audă de tine şi să te admire 
tot atât pe cât te vor duşmăni alţii”. lată ce gândeam, 
Diana; am intrat deci în slujba ducelui de Guise, singurul 
care mi se părea în stare să mă ajute să cuceresc gloria la 
care râvneam. Într-adevăr, în anul următor mă şi aflăm 
între zidurile Metzului, contribuind din toate puterile la 
rezultatul aproape de nesperat al înlăturării asediului. Mă 
aflam deci la Metz, unde ara rămas pentru a ridica din nou 
zidurile de apărare şi a repara dezastrele pricinuite de cele 
şaizeci şi cinci de zile de atac, când am auzit de luarea 
cetăţii Hesdin de către imperiali şi de moartea ducelui de 
Castro, soţul tău. Nu v-aţi mai văzut, Diana! Oh! L-am plâns, 
dar cum m-am bătut la Renty! Poţi să-l întrebi şi pe domnul 
de Guise. Am fost apoi la Abbeviile, la Dinant, la Bavay, la 
Cateau-Cambresis. Mă aflam pretutindeni unde răsuna 
salva de muschete şi pot spune că nu s-a întreprins nimic 
glorios sub această domnie la care eu să nu fi luat parte. Cu 


prilejul armistiţiului de la Vaucelle am venit la Paris, 
continuă Gabriel, dar tu erai la mânăstire, Diana şi odihna 
mea mă deranja, când iată că armistițiul fu rupt. Ducele de 
Guise, care începuse să-mi acorde oarecare stimă, mă 
întrebă dacă voiam să-l urmez în Italia. Străbăturăm Alpii în 
plină iarnă, traversarăm ţinutul Milano, luarăm Valenza, 
apoi Plesantinul şi Parmesanul ne deschiseră porţile şi, 
printr-un marş triumfal prin 'loscana şi Statele Papale, 
ajunserăm în Abruzzi. Domnului de Guise îi lipseau însă 
banii şi trupele; cu toate acestea, cuceri Câmpii şi asedie 
Civitetta; dar armată era demoralizată La Civitetta, am 
aflat, Diana, dintr-o scrisoare a eminenţei sale cardinalul de 
Lorena către fratele său, despre căsătoria ta cu Franqois de 
Montmorency. Nu mai aveam nimic de făcut de partea 
cealaltă a Alpilor. Domnul de Guise a fost şi el de aceeaşi 
părere şi, datorită bunătăţii sale. M-am putut întoarce în 
Franţa ca să-i aduc regelui steagurile cucerite. Dar singura 
mea dorinţă era să te văd, să-ţi vorbesc, să aflu de la tine 
dacă accepţi de bună voie această nouă căsătorie şi în 
sfârşit, după ce ţi-aş fi istorisit, aşa cum am făcut-o, luptele 
şi strădaniile mele în cei şase ani, să te întreb ceea ce te-am 
întrebat mai adineauri: Mă iubeşti aşa cum te iubesc şi eu? 

— Gabriel, spuse cu blândeţe doamna de Castro, îţi voi 
răspunde la rându-mi, povestindu-ţi viaţa mea. Când am 
sosit, copilă de doisprezece ani la această Curte, după 
primele momente de mirare şi de curiozitate, plictiseala 
puse stăpânire pe mine, lanţurile aurite începură să mă 
apese şi m-am trezit că regret pădurile şi câmpiile noastre 
de la Vimoutiers. În fiecare seară adormeam plângând. 
Regele, tatăl meu, era totuşi bun cu mine şi mă străduiam 
să răspund afecțiunii sale prin dragostea mea. Dar unde-mi 
era libertatea? Unde era Aloyse? Unde erai tu, Gabriel? Nu- 
| vedeam pe rege cu zilele, doamna de Valentinois era rece 
şi reţinută faţă de mine, părea chiar să mă evite şi eu, eu 
simţeam nevoia să fiu iubită. 0, am suferit mult în aceşti 
primi ani... 


— Biata de tine, spuse Gabriel emoţionat. 

— Aşa că reluă Diana, în timp ce tu te luptai, eu 
lâncezeam. Bărbatul trudeşte şi femeia aşteaptă, asta le e 
soarta. Dar uneori e mai greu să aştepţi decât să trudeşti, 
Copilă încă, moartea ducelui de Castro mă lăsa văduvă şi 
regele mă trimise să-mi petrec perioada de doliu la 
mânăstirea Filles-Dieu. Viaţa pioasă şi liniştită de la 
mănăstire se potrivi mai bine firii mele decât intrigile şi 
agitaţiile continue de la Curte. Astfel, doliul odată încheiat, 
i-am cerut regelui îngăduinţa de a mai rămâne la 
mânăstire. Cel puţin acolo toată lumea ina iubea! Şi mai 
ales sora Monique, care mi-o amintea pe Aloyse. Îţi spun 
cum o cheamă, Gabriel, ca s-o îndrăgeşti şi tu. Şi apoi nu 
numai că eram iubită de toate surorile, dar puteam să şi 
visez. Eram liberă şi ce putea să-mi umple visele legate de 
trecut decât viitorul? Ghiceşti despre ce e vorba, nu-i aşa, 
Gabriel? 

Gabriel, încântat, nu răspunse decât printr-o privire 
pătimaşă. Din fericire, comedia de pe scenă era din ce în ce 
mai interesantă, fanfaronul era făcut cu ou şi cu oţet şi 
familiile de Guise şi de Montmorency se prăpădeau de râs. 
Poate că cei doi tineri, Diana şi Gabriel, ar fi fost mai puţin 
singuri într-un pustiu. 

— Trecură cinci ani de linişte şi de nădejdi, continuă 
Diana. N-am avut decât o durere, cu adevărat sfâşietoare, 
aceea de a-l fi pierdut pe Enguerrand, omul care mă 
crescuse. O altă durere nu se lăsa nici ea prea mult 
aşteptată. Regele mă chemă lângă el şi mi aduse la 
cunoştinţă că se hotărâse a mă mărita cu Francois de 
Montmorency. M-am opus, Gabriel, căci nu mai eram un 
copil care nu ştie ce face. Am rezistat. Atunci, tatăl meu mi- 
a arătat ce ar însemna această căsătorie pentru el şi pentru 
binele ţării. Tu mă uitaseşi... Aşa spunea şi regele. Şi apoi, 
unde să te găsesc? Pe scurt, regele a insistat, m-a implorat 
atâta, încât... Ei bine, ieri - da, ieri - am făgăduit să-i fac pe 


plac, Gabriel, dar cu condiţia ea, mai întâi să se amâne cu 
trei luni de zile, iar apoi să aflu ce s-a întâmplat cu tine. 

— În sfârşit, i-ai făgăduit? Spuse Gabriel pălind. 

— Da, nu mai ştiam nimic despre tine şi nu-mi închipuiam 
că, în aceeaşi zi, apariţia ta neaşteptată va isca din nou în 
mine acel vârtej de sentimente dureroase şi plăcute 
totodată pe care l-am încercat când te-am cunoscut. 
Gabriel, mai frumos, mai mândru ca odinioară şi totodată 
acelaşi! Am simţit de îndată că făgăduiala pe care o 
făcusem regelui se spulberase, căsătoria devenise 
imposibilă, că viaţa mea îţi aparţine şi că dacă mă mai 
iubeşti... Ei bine, eu te voi iubi întotdeauna. 

— Eşti un înger, Diana! Şi tot ceea ce am făcut ca să te 
merit nu preţuieşte nimic. 

— Acum, Gabriel, pentru că soarta ne-a apropiat din nou, 
să cântărim totuşi piedicile care ne despart. Regele este 
ambițios în privinţa fiicei sale şi familiile de Castro şi de 
Montmorency l-au făcut, din păcate, prea puţin îngăduitor! 

— Fii liniştită, Diana, familia din care fac parte nu e cu 
nimic mai prejos decât ale lor şi nu va fi pentru prima oară 
când ea se va alia cu regii Franţei. 

— Ah! Într-adevăr? Gabriel, mă copleşeşti spunându-mi 
asta. Sunt, cum bine îţi închipui, de-a dreptul neştiutoare în 
materie de blazoane. Nu cunoşteam familia d'Exmes. Acolo, 
la Vimoutiers, îţi spuneam doar Gabriel şi inima mea nu 
simţea nevoia unui alt nume. Mie numele ăsta mi-e drag şi 
dacă socoţi că un altul îl poate satisface pe rege, totul va fi 
bine şi eu voi fi fericită. Că te numeşti de Guise sau d'Exmes 
sau Montmorency... Din moment ce nu te numeţiti 
Montgommery, totul va fi bine [i de ce, mă rog, să nu mă 
numesc Montgommery? Spuse Gabriel speriat. 

— Oh! Familia Montgommery, vecinii noştri de-acolo de la 
ţară, se pare că i-au făcut regelui un râuţ căci n-are ochi să- 
i vadă. 

— Într-adevăr? Spuse Gabriel, a cărui inimă se strânse. 
Dar oare Montgommery-ii sunt acei care i-au făcut regelui 


vreun rău sau, dimpotrivă, regele e cel care le-a făcut rău 
Montgommery-ilor? 

— Tata e prea bun ca să fi fost vreodată nedrept cu cineva, 
Gabriel. 

— Bun faţă de fiica sa, spuse Gabriel, dar împotriva 
duşmanilor... 

— 'Teribil poate, aşa cum eşti şi tu împotriva duşmanilor 
Franţei şi ai regelui. Dar ce importanţă are, ce ne privesc 
pe noi Montgommery-ii, Gabriel? 

— Şi dacă totuşi aş fi un Montgommery, Diana? 

— Ah, nu spune asta, te rog! 

— Dar dacă totuşi ar fi aşa? 

— Dacă ar fi aşa, zise Diana, dacă aş fi pusă să aleg între 
rege şi tine, m-aş arunca la picioarele celui jignit, oricare ar 
fi el, aş plânge şi atâta m-aş ruga încât tata te-ar ierta 
datorită mie, sau datorită mie îl vei ierta tu pe tata. 

— Şi glasul tău va fi atât de puternic, Diana, încât cu 
siguranţă că cel jignit va ceda, dacă nu cumva s-o fi vărsat 
sânge; căci numai sângele spală un alt sânge. Diana! 

— Mă sperii, Gabriel! Nu crezi că e destul de când 
prelungeşti încercarea asta, căci nu e decât o încercare, nu- 
i aşa? 

— Da, Diana, o simplă încercare. Facă Domnul să nu fie 
decât o încercare, murmură el ca pentru sine. 

— Şi nu există, nu poate exista ură între tatăl meu şi tine, 
nu-i aşa? 

— Nădăjduiesc, Diana, nădăjduiesc; m-ar durea prea mult 
dacă ţi-aş pricinui necazuri... 

— Fie cum spui tu, Gabriel dacă nădăjduieşti acest lucru, 
adăugă ea cu un surâs grațios, nădăjduiesc şi eu să-l 
conving pe tatăl meu să renunţe la căsătoria asta care va 
însemna moartea mea. Un rege puternic ca el trebuie să 
aibă la îndemână şi alte compensaţii de oferit acelor 
Montmorency... 

— Nu Diana, toate comorile şi toată puterea să nu vor 
putea să-i despăgubească de pierderea ta. 


— Fie cum vrei tu. Dar să ştii că Francjois de 
Montmorency nu gândeşte ca tine, slavă Domnului, în 
privinţa asta şi în locul bietei tale Diana va prefera bastonul 
de mareşal. În ce mă priveşte, acest glorios schimb odată 
acceptat, îl voi pregăti pe rege cu toată blândeţea. Îi voi 
aminti de alianțele regale ale casei d'Exmes, despre faptele 
taie, Gabriel... Se întrerupse: An! Doamne, mi se pare că 
piesa s-a terminat! 

— Cinci acte şi ce scurtă mi s-a părut, spuse Gabriel. Da, ai 
dreptate, Diana, iată că se recită epilogul... 

— Din fericire, ne-am spus aproape tot ceea ce aveam să 
ne spunem. 

— Eu nu ţi-am spus nici a mia parte, făcu Gabriel. 

— Nici eu, la urma urmei şi avansurile reginei... 

— Oh, răutăcioaso! 

Răutăcioasă e ea care-ţi surâde şi nu eu care te cert, 
pricepi? Aş vrea să nu mai vorbeşti cu ea astă-seară... 

— Vrei! O, cât eşti de bună! Nu, nu voi mai vorbi. lată că s- 
a terminat şi epilogul! Adio! Şi pe curând, nu-i aşa, Diana? 
Spune-mi un ultim cuvânt care să mă încurajeze şi să mă 
mângâie! 

— Pe curând şi, poate, pentru totdeauna, Gabriel, dragul 
meu soţ, şopti vesela copilă la urechea lui Gabriel. 

Apoi dispăru în mulţimea zgomotoasă. Gabriel se eschivă 
la rândul lui, conform făgăduielii de o nouă întâlnire cu 
regina... leşi deci din Luvru socotind că Antoine de Baif era 
un mare artist şi că nu asistase niciodată la o reprezentare 
care să-i fi plăcut atâta. Îl luă în trecere, din vestibul pe 
Martin-Guerre, care-l aştepta toropit în hainele sale noi. 

— Ei bine, monseniorul a văzut-o pe doamna de Castro? 
Întrebă scutierul când se află în stradă. 

— Am văzut-o, spuse Gabriel visător. 

— Şi doamna de Castro îl mai iubeşte pe domnul viconte? 
Continuă Martin-Guerre, care-l văzu pe Gabriel bine dispus. 
— Puşlama! Strigă Gabriel, cine ţi-a spus asta? De unde ai 
scos că doamna de Castro mă iubeşte sau că eu aş iubi-o pe 


doamna de Castro? Te rog să taci, caraghiosule! 

— Bine, murmură jupânul Martin, monseniorul este iubit - 
altfel ar fi oftat şi nu m-ar fi ocărât - şi monseniorul este 
îndrăgostit, altfel ar fi băgat de seamă că am haină şi 
pantaloni noi. 

— Ce-ţi veni să-mi vorbeşti despre haină şi despre 
pantaloni? Într-adevăr, parcă n-aveai haina asta înainte? 

— Nu, monseniore, am cumpărat-o astă-seară ca să fac 
cinste stăpânului meu şi iubitei sale şi am plătit-o cu bani 
gheaţă - căci nevastă-mea Bertrande mi-a insuflat spiritul 
ordinei şi al economiei, al castităţii şi al tuturor virtuţilor. 
Trebuie să-i dau dreptate din acest punct de vedere şi dacă 
aş fi putut s-o formez şi eu în spiritul blândeţei, am fi fost 
perechea cea mai fericită. 

— Bine, vorbăreţule, îţi voi da înapoi banii, pentru că 
pentru mine ţi i-ai cheltuit... 

— Oh, monseniore, câtă generozitate! Dar dacă 
monseniorul vrea să-şi păstreze secretul, să nu-mi dea 
această nouă dovadă că este iubit pe cât este de 
îndrăgostit. Nu-ţi goleşti cu atâta plăcere punga decât 
atunci când ţi-e inima plină. Dealtfel, domnul viconte îl 
cunoaşte pe Martin-Guerre şi ştie că poate fi mândru de el. 
Credincios şi mut ca şi sabia pe care-o poartă! 

— Fie, dar acum destul, Martin. 

— Îl las pe monsenior să viseze... 

Gabriel visa într-adevăr şi încă atât de puternic, încât 
odată intrat în casă, simţi o nevoie tiranică să-şi 
împărtăşească visele, aşa că-i scrise chiar în aceeaşi seară 
Aloysei: „Buna mea Aloyse, Diana mă iubeşte! Dar nu, nu cu 
asta am vrut să încep. Aloyse, vino încoace; după şase ani 
de absenţă simt nevoia să te îmbrăţişez. Temelia vieţii mele 
este acum aşezată; sunt căpitanul gărzilor regelui, unul 
dintre gradele militare cele mai invidiate şi numele pe care 
mi l-am luat mă va ajuta să sporesc onoarea şi gloria 
numelui strămoşilor mei. Dar pentru asta am nevoie de tine, 
Aloyse. Şi, în sfârşit, am nevoie de tine fiindcă sunt fericit, 


fiindcă, ţi-o repet, Diana mă iubeşte - da, Diana cea de 
odinioară, sora mea din copilărie, care n-a uitat pe buna ei 
Aloyse, deşi îi spune regelui „tată”. Ei bine, Aloyse, află că 
fiica regelui şi a doamnei de Valentinois, văduva ducelui de 
Castro, într-un cuvânt Diana noastră, nu i-a uitat niciodată 
şi-i iubeşte din tot sufletul ei minunat pe oamenii simpli din 
Vimoutiers. Mi-a spus-o cu gura ei mai acum vreun ceas - şi 
glasul ei dulce încă îmi mai stăpâneşte inima. 

Vino deci, Aloyse, căci sunt într-adevăr prea fericit ca să 
fiu fericit de unul singur.” 

Capitolul XI Pace sau război ÎN ZIUA DE 7 IUNIE AVEA 
LOC şedinţa de Consiliu la rege şi Consiliul de Stat era în 
plenul lui. În jurul lui Henric al II-lea şi al prinților din casa 
să se aflau în ziua aceea Anne de Montmorency, cardinalul 
de Lorena, arhiepiscopul oraşului Reims, cancelarul Olivier 
de Lenville, preşedintele Bertrand, contele d'Aumale, 
Sedan, Humieres şi Saint-Andre cu fiul său. 

Vicontele d'Exmes, în calitate de căpitan al gărzilor, stătea, 
în picioare lângă uşă, cu sabia scoasă. 

Adunarea se reducea, ca de obicei, la jocul ambițiilor 
adverse ale caselor de Montmorency şi de Lorena, 
reprezentate în ziua aceea în Consiliu de însuşi conetabilul 
şi de către cardinal. 

— Sire, spunea cardinalul de Lorena, pericolul e aproape, 
duşmanul se află la porţile noastre. În Flandra se 
organizează o armată de temut, mâine Filip al II-lea ne 
poate invada teritoriul, iar Maria a Angliei ne va declara 
război. Sire, aveţi nevoie de un general întreprinzător, 
tânăr şi puternic, care să lupte cu curaj, al cărui nume să fie 
un prilej de spaimă pentru spaniol şi să-i amintească de 
recentele-i înfrângeri. 

— Ca de pildă numele fratelui dumitale, monseniorul de 
Guise, spuse Montimorency cu ironie. 

— Că numele fratelui meu, într-adevăr, răspunse 
cardinalul; numele învingătorului de la Metz. De la Renty şi 
de la. Valenza. Da, sire, ducele de Guise trebuie să fie 


chemat imediat din Italia, unde mijloacele îi lipsesc, unde a 
fost silit să renunţe la asediul de la Civitetta şi unde 
prezenţa sa şi a armatei sale, care vor fi utile în faţa 
invaziei, sunt acum de prisos acolo. 

Regele se întoarse către domnul de Montmorency ca 
pentru a-i spune: „E rândul dumitale”. 

— Sire, zise într-adevăr conetabilul, vreţi să chemaţi 
armata, fie! Fiindcă şi aşa această lăudată cucerire din 
Italia sfârşeşte, după cum am prevăzut, în mod ridicol. Dar 
ce nevoie aveţi de general? Iată ultimele veşti din nord: 
graniţa Ţărilor de Jos e liniştită; Filip al Illea tremura, iar 
Maria a Angliei tace. Veţi putea să reînnodaţi armistițiul, 
sire, sau să discutaţi condiţiile de pace. Nu un căpitan 
aventuros vă trebuie, ci un ministru experimentat şi 
înţelept, pe care înflăcărarea vârstei să nu-i vorbească, 
pentru care războiul să nu fie miza unei ambiţii lacome şi 
care să poată pune, cu cinste şi demnitate pentru Franţa, 
bazele unei păci durabile... 

— Că dumneata, de. Exemplu, domnule conetabil, îl 
întrerupse supărat cardinalul de Lorena. 

— Ca mine, reluă cu măreție Anne de Montmorency şi-l 
sfătuiesc deschis pe rege să nu se mai ocupe de şansele 
unui război care nu va avea loc, decât dac-o vrea şi când o 
vrea el. Treburile interne, situaţia finanţelor, interesele 
religioase cer mai multă grijă din partea noastră şi un 
administrator prudent preţuieşte astăzi de o sută de ori mai 
mult decât cel mai întreprinzător general. 

— Şi are drept de o sută de ori mai mult! A favorurile 
regelui, nu-i aşa? Spuse acru cardinalul de Lorena. 

— Eminenţa sa mi-a completat ideea, urmă cu răceală 
Montmorency şi, pentru că tot a adus chestiunea asta în 
discuţie, ei bine, voi cuteza să cer majestăţii-sale dovada ca 
serviciile mele pacifiste i-au plăcut. 

— Despre ce e vorba? Spuse regele oftând. 

— Sire, o implor pe majestatea-voastră să declare în mod 
public cinstea pe care binevoieşte să mi-o facă acordând 


fiului meu mâna doamnei de Castro. Am nevoie de această 
manifestare oficială şi de această făgăduială solemnă ca să 
merg ferm pe drumul meu, fără a mă teme de îndoielile 
prietenilor şi de bârfelile duşmanilor. 

Această cerere îndrăzneață fu primită, în ciuda prezenţei 
regelui, cu exclamaţii de aprobare sau de dezacord, după 
cum consilierii aparţineau uneia sau celeilalte tabere. 

Gabriel păli şi tremură. Dar îşi recăpătă puţin curajul 
auzindu-l pe cardinalul de Lorena răspunzând cu vioiciune: 

— Bula Sfântului Părinte care să desfacă vechea căsătorie 
a lui Franqois de Montmorency şi a Jeannei de Fiennes încă 
n-a sosit, după câte ştiu şi poate nici să nu sosească. 

— Se va aranja totul, spuse conetabilul; un edict poate să 
declare nule căsătoriile clandestine. 

— Dar un edict n-are efect retroactiv, spuse cardinalul. 

— Îi vom da noi unul, nu-i aşa, sire? Spuneţi cu glas tare, 
vă conjur, că daţi celor care mă atacă şi mie însumi o 
dovadă sigură că sunteţi de acord cu părerile mele. 
Spuneţi-le că bunăvoința voastră regală va merge până la a 
da într-adevăr un efect retrospectiv acestui just edict. 

— Sigur că i s-ar putea da, acceptă regele, a cărui voinţă 
slabă părea să cedeze în faţa acelui limbaj categoric. 

Gabriel fu obligat să se sprijine în spadă ca să nu cadă. 
Privirea conetabilului scânteia de bucurie. 

Dar chiar în acel moment în curte răsunară nişte 
trompete; cântecul pe care-l cântară părea străin; membrii 
Consiliului se priviră surprinşi; uşierul intră aproape 
imediat şi, după o plecăciune adâncă, spuse: 

— Sir Edward Flaming, trimisul Angliei, solicită cinstea de 
a fi primit de majestatea-sa. 

— Pofteşte-l pe trimisul Angliei, spuse regele surprins, dar 
calm. 

Henric făcu un semn. Delfinul şi prinții se ridicară în 
picioare, aşezându-se în jurul lui, iar în jurul prinților 
ceilalţi membri ai Consiliului regal. Trimisul, însoţit doar de 
doi oameni înarmaţi, intră. Îl salută pe rege care, din 


fotoliul unde stătea, înclină uşor din cap. Atunci trimisul 
rosti: 

— Maria, regina Angliei şi a Franţei, către Henric rege al 
Franţei: Pentru că aţi întreţinut relaţii de prietenie cu 
protestanții englezi, duşmani ai regelui şi ai Statului nostru 
şi pentru că le-aţi oferit şi făgăduit ajutor şi protecţie 
împotriva dreptei urmăriri exercitate asupra lor, noi Maria 
a Angliei, declarăm război pe uscat şi pe mare lui Henric al 
Franţei. Şi, ca semn al acestei provocari, eu, Edward 
Flaming, trimisul Angliei, arunc aici mânuşa mea de luptă... 

La un semn al regelui, vicontele d'Exmes se duse să ridice 
mănuşa lui sir Flaming. Apoi, Henric spuse simplu şi rece 
trimisului: 

— Mulţumesc. Pe urmă desprinzându-şi de la gât 
magnificul colier pe care-l purta, i-l înmâna, prin Gabriel, 
trimisului şi adăugă, cu un semn scurt din cap: Puteţi să vă 
retrageţi. 

Trimisul salută profund şi ieşi. După o clipă trompetele 
engleze răsunară din nou şi abia atunci regele rupse 
tăcerea. 

— Vere de Montmorency, îi spuse el conetabilului, mi se 
pare că te-ai cam grăbit să ne făgăduieşti pacea şi bunele 
intenţii ale reginei Maria. Această protecţie, pe care, 
chipurile, am acordat-o protestanților englezi, este un 
pretext cucernic care ascunde dragostea surorii noastre 
Maria pentru tânărul ei soţ Filip al II-lea. Deci războiul cu 
cei doi soţi, fie! Un rege al Franţei nu se teme de Europa şi 
dacă graniţa Ţărilor de Jos ne lasă puţin timp să ne venim în 
fire... Ei bine, ce mai este? Cine e iarăşi, Florimond? 

— Sire, spuse uşierul, intrând din nou, un curier 
extraordinar al domnului guvernator din Picardia cu două 
mesaje urgenţe. 

— Duceţi-vă şi vedeţi ce este, domnule cardinal de Lorena, 
spuse regele. 

Cardinalul se întoarse cu mesajele pe care i le înmână 
regelui. 


— Ah! Ah! Domnilor, spuse regele, după ce-şi aruncă 
privirea pe ele, iată alte veşti proaspete... Armatele lui Filip 
al II-lea se strâng la Givet şi domnul Gaspard de Coligny ne 
anunţă că ducele de Savoia e în fruntea lor. Un duşman de 
temut! Nepotul dumitale, Gaspard de Coligny, socoate că 
trupele spaniole se duc să atace Mezieres şi Rocroy ca să 
izoleze Marienburgul. Cere în grabă ajutoare ca să 
întărească aceste locuri şi să ţină piept primilor asediatori. 

Întreaga adunare se sculase pe jumătate în picioare, 
emoţionată şi agitată. 

— Domnule de Montmorency, reluă regele surâzând 
liniştit, n-ai fost prea fericit inspirat în prezicerile de azi. 
Maria a Angliei spuneai dumneta şi noi i-am auzit mai 
adineauri trâmbiţele răsunând. Lui Filip al II-lea îi e teamă 
şi Ţările de Jos sunt liniştite, ai adăugat. Or, regele Spaniei 
vezi cât de mult se teme, iar Flandra cât stă de liniştită. 
Prevăd că administratorii prudenţi trebuie să cedeze locul 
generalilor cutezători. 

— Sire, spuse Anne de Montmorency, sunt conetabil al 
Franţei şi războiul mi-e mai familiar decât pacea. 

— E drept, vere, reluă regele şi constat cu plăcere că-ţi 
aduci aminte de timpurile de la Bicoque şi Margnan şi că ţi- 
au revenit gândurile războinice. Trage-ţi deci spada din 
teacă, eu mă bucur. Tot ce-aş voi să-ţi spun e că nu trebuie 
să ne gândim decât la acest război, care trebuie să fie şi 
avantajos şi glorios. Domnule cardinal de Lorena, scrieţi 
fratelui dumneavoastră să se întoarcă de îndată. Cât despre 
treburile dinăuntrul tării şi cele de familie, suntem obligaţi 
să le mai amânăm; şi pentru căsătoria doamnei de Castro, 
domnule de Montmorency, ar fi mai bine să aşteptăm 
dispensa Papei. 

Conetabilul făcu o mutră acră, cardinalul surâse, Gabriel 
răsuflă uşurat. 

— Să mergem, domnilor, adăugă regele, care părea să se 
fi scuturat de toropeală sa. Trebuie să ne reculegem ca să 
ne gândim în mod serios la atâtea lucruri grave. Şedinţa se 


ridică în dimineaţa asta! Dar deseară vă fi Consiliu. Pe 
deseară deci şi Dumnezeu să ocrotească Franţa! 

— Trăiască regele! Strigară într-un glas toţi membrii 
Consiliului. După care se despărţiră. 

Capitolul XII Un dublu pungaş CONETABILUL PLECĂ 
ÎNGRIJORAT de la rege. Jupânul Arnauld du Thill îi ieşi în 
cale şi-l strigă încetişor. Asta se petrecea în marea galerie 
de la Luvru. 

— Monseniore, o vorbă... 

— Cine e? Întrebă conetabilul. Ah, tu Arnauld... Ce vrei? 
Astăzi nu sunt câtuşi de puţin în stare să te ascult. 

— Da, pricep, reluă Arnauld, monseniorul este contrariat 
de întorsătura pe care-o ia proiectul căsătoriei dintre 
doamna Diana şi monseniorul Francois... 

— Cum ai aflat asta, caraghiosule? Dar la urma urmei n- 
are importanţă că ştii. Vântul va aduce ploaie şi celor din 
neamul de Guise, asta-i sigur. 

— Dar vântul va aduce mâine timp frumos şi 
Montmorency-ilor, spuse spionul şi dacă astăzi regele e 
împotriva acestei căsătorii, mâine va fi de acord cu ea. Nu, 
noua piedică ce vă stă în cale, monseniore, este mai 
serioasă şi vine din altă parte. 

— Şi de unde, mă rog, poate să vină o piedică mai mare 
decât din partea regelui? 

— Păi, de exemplu, de la doamna de Angouleme, răspunse 
Arnauld. 

— Ai mirosit ceva dinspre partea asta? Întrebă conetabilul, 
apropiindu-se vădit interesat. 

— Dar în ce fel crede monseniorul că mi-am petrecut cele 
cincisprezece zile care au trecut? 

— Într-adevăr, e cam mult de când n-am mai auzit 
vorbindu-se despre tine. 

— Nici direct, nici indirect, monseniore, reluă cu mândrie 
Arnauld; deşi îmi reproşaţi că sunt prea des notat în 
rapoartele rondului de pază al poliţiei, mi se pare că două 


săptămâni n-am făcut nici un tărăboi... Am lucrat pe tăcute, 
cum s-ar spune... 

— Adevărat, mă miram chiar că n-a mai trebuit să intervin 
ca să te scot din încurcătură, ticălosule, care când nu joci, 
bei şi când nu te baţi, te destrăbălezi 

— Eroul scandalelor din aceste ultime cincisprezece zile n- 
am fost eu, monseniore, ci un oarecare Martin-Guerre, 
scutierul noului căpitan al gărzilor, vicontele d'Exmes. 

— Într-adevăr, mi-l amintesc; numele de Martin-Guerre l-a 
înlocuit pe cel al lui Arnauld du Thill în raportul pe care 
trebuie să-l examinez în fiecare seară. 

— Da, de pildă, ieri seară, n-a fost cules beat mort de paza 
de noapte? Întreba Arnauld. 

— Martin Guerre... 

— Da, pe urmă, într-un scandal la cărţi, de îndată ce şi-a 
dat seama că e păcălit, nu l-a lovit cu spada pe cel mai 
frumos jandarm al regelui? 

— Da, tot Martin-Guerre... 

— În sfârşit, ieri a fost surprins pe când încerca s-o 
răpească pe nevasta cumătrului Gorju, măcelarul. 

— Mereu acest Martin-Guerre! Spuse conetabilul. Un 
ticălos bun de spânzurat. lar stăpânu-său, vicontele 
d'Exmes, pe care te-am poftit să-l supraveghezi, nu cred că 
preţuieşte mai mult decât el, căci îi ia mereu apărarea şi ne 
asigură ca scutierul lui este cel mai blând şi mai aşezat 
dintre oameni. 

— Aţi avut adesea bunătatea să mi-o spuneţi, monseniore. 
Martin-Guerre se crede stăpânit de diavol. Adevărul este că 
eu sunt cel care-l stăpânesc. 

— Cum? Ce spui? Doar tu nu eşti dracul? Strigă, 
închinându-se înfricoşat, conetabilul, care era ignorant ca 
un măgar şi superstiţios ca un călugăr. 

Jupânul Arnauld nu răspunse decât printr-un rânjet 
drăcesc şi, când îi văzu pe monsenior destul de speriat, 
spuse: 


— Ei nu, nu-s dracul, fiţi liniştit, monseniore. Ca să v-o 
dovedesc, iată, vă cer să-mi daţi cincizeci de pistoli. Oh, 
dacă eram drac, credeţi că aş fi avut nevoie de bani şi m-aş 
fi tras eu singur de coadă? 

— E drept, spuse conetabilul, iată cei cincizeci de pistoli. 

— Pe care i-am câştigat cinstit, monseniore, căpătând 
încrederea vicontelui d'Exmes; dacă nu-s drac, sunt totuşi 
puţin vrăjitor, fiindcă n-am decât să mă îmbrac cu o anumită 
haina cafenie şi cu nişte pantaloni galbeni, pentru ca 
vicontele d'Exmes să-mi vorbească întocmai ca unui vechi 
prieten şi unui confident încercat. 

— Hm! Toate astea miros a ştreang, spuse conetabilul. 

— Maestrul Nostradamus mi-a prezis-o, doar cât m-a văzut 
trecând pe stradă, uitându-se în treacăt la mutra mea, că 
voi muri atârnat între cer şi pământ. Deci, m-am resemnat 
cu soarta mea şi cu devotamentul faţa de interesele 
domniei-voastre, monseniore. Să ai soarta unui spânzurat e 
un lucru de nepreţuit; un om sigur de sfârşitul său nu se 
teme de nimic, nici chiar de ştreang. Ca să vă explic, aflaţi 
că l-am dublat pe scutierul vicontelui d'Exmes. Vă voi 
mărturisi că am îndeplinit şi acest miracol; oh, nu ştiţi, nu 
ghiciţi, monseniore, ce-i cu zisul viconte? 

— Drace! Un partizan înflăcărat al familiei de Guise. 

— Şi mai rău. Îndrăgostitul iubit de doamna de Castro. 

— Ce tot spui, ticălosule şi de unde ştii asta? 

— Sunt confidentul vicontelui. Eu îi duc bileţele frumoasei 
sale şi-i aduc răspunsul. Mă am de bine cu camerista 
doamnei - şi fata se miră grozav că are un iubit atât de 
inegal, o dată îndrăzneţ ca un paj a doua zi timid ca o 
călugăriţă. Vicontele d'Exmes ţi doamna de Castro se văd 
de trei ori pe săptămâna la regină şi-şi scriu zilnic. Totuşi, 
vă rog să mă credeţi, dragostea lor este curată. Pe cuvântul 
meu! Mă interesez de ei ca şi cum m-aş interesa de mine 
însumi. Se iubesc ca doi porumbei şi încă din copilărie, 
după cât se pare. Le deschid din când în când scrisorile şi 
răvaşele lor mă mişcă, zău aşa. Doamna Diana este geloasă, 


ghiciţi pe cine, domnule! Pe regină! Dar n-are dreptate, 
sărmănică... Poate că regina se gândeşte uneori la viconte... 

— Arnauld, îl întrerupse conetabilul eşti un calomniator. 

— Surâsul dumneavoastră, domnule, vă da de gol, reluă 
ticălosul. Spuneam deci că s-ar putea ca regina să se 
gândească la viconte, dar că în mod sigur vicontele nu se 
gândeşte la regină. Există iubiri ireproşabile, ca, a lor şi 
care mă înduioşează ca un roman pastoral sau ca unul 
cavaleresc; ceea ce nu mă împiedică, Dumnezeu să mă 
ierte, să-i trădez pentru cincizeci de pistoli, sumă cu care 
m-am tocmit când m-am apucat de treabă şi pe care am 
câştigat-o pe merit. 

— Fie, spuse conetabilul; dar mai spune-mi o dată, cum de 
eşti atât de bine informat? 

— Ah iertare, monseniore, ăsta-i secretul meu pe care, 
dacă vreţi, n-aveţi decât să-l ghiciţi, însă nu vi-l pot 
destăinui. Dealtfel, sunt prea puţin importante pentru 
dumneavoastră mijloacele folosite de mine, care, la urma 
urmelor, mă privesc personal. Din moment ce vă slujesc cu 
credinţă... 

— Bine, pungaşule; continuă să-l spionezi pe acest viconte 
afurisit. 

— Voi continua, monseniore; dumneavoastră îmi veţi da 
nişte pistoli, eu vă voi da în schimb nişte informaţii şi vom fi 
mulţumiţi amândoi. Oh, dar intră cineva în galerie. O 
femeie! Drace, vă zic adio, monseniore. 

— Cine e? Întrebă conetabilul în şoaptă. 

— Chiar doamna de Castro, care se duce, desigur, la rege 
şi nu e bine să mă vadă cu dumneavoastră, monseniore, 
deşi nu mă cunoaşte în aceste straie. Se apropie, am şters- 
0. 

Şi o şterse, într-adevăr, în direcţia opusă din care venea 
Diana. Conetabilul ezită un moment, apoi, luând hotărârea 
să se asigure el însuşi de adevărul celor spuse de Arnauld, o 
opri hotărât pe doamna de Castro din drum. 


— Vă îndreptăţi spre cabinetul regelui, doamnă? Îi spuse 
el. 

— Într-adevăr, domnule conetabil. 

— Mă tem că n-o veţi găsi pe majestatea-sa dispusă să vă 
asculte, doamnă reluă Montmorency. 

— Momentul este cum nu se poate mai potrivit pentru 
mine, monseniore. 

— Dar nu şi pentru mine, nu-i aşa, doamnă? Căci îmi 
purtaţi o ură cumplită. 

— Vai, domnule conetabil, eu nu urăsc pe nimeni. 

— Nu nutriţi într-adevăr decât dragoste? Întrebă Anne de 
Montmorency, pe un ton atât de expresiv încât Diana roşi şi- 
şi plecă ochii. Sigur că din pricina acestei iubiri, adăugă 
conetabilul, rezistaţi dorințelor regelui şi rugăminţilor fiului 
meu. 

Diana, încurcată, tăcu. „Arnauld mi-a spus adevărul gândi 
conetabilul, îl iubeşte pe frumosul mesager al domnului de 
Guise.” 

— Domnule conetabil, zise în sfârşit Diana, am datoria s-o 
ascult pe majestatea-sa, dar şi dreptul de a-mi implora tatăl. 

— Aşa că, spuse conetabilul, insistaţi să vă duceţi la rege... 

— Insist. 

— Ei bine, eu mă duc s-o caut.pe doamna de Valentinois, 
doamnă. 

— Cum doriţi, domnule. 

Se salutară şi părăsiră galeria, luând-o fiecare în altă 
direcţie; şi în clipa în care, într-adevăr, Diana intră la rege, 
bătrânul Montmorency intră la favorită. 

Capitolul XIII Culmea fericirii 

— VINO ÎNCOACE, JUPÂNE MARTIN, spuse în aceeaşi zi şi 
aproape la aceeaşi oră Gabriel scutierului său sunt obligat 
să mă duc să-mi fac rondul şi nu mă voi întoarce acasă 
decât peste două ceasuri, Uite, Martin, peste un ceas te vei 
duce să te postezi la locul ştiut şi vei aştepta acolo o 
scrisoare importantă pe care ţi-o va înmâna ca de obicei 
Jacinthe. Să nu pierzi un moment şi să dai fugă să mi-o 


aduci. Dacă mi-am isprăvit rondul, am să-ţi ies înainte, dacă 
nu, aşteaptă-mă aici. Ai înţeles? 

— Am înţeles, monseniore, dar am să vă fac o rugăminte. 

— Vorbeşte. 

— Porunciţi să fiu însoţit de una din gărzi, monseniore, vă 
conjur! 

— O gardă care să te însoţească, ce mai e şi această nouă 
sminteală? Ţi-e teamă? 

— Mi-e teamă, răspunse Martin. Se pare, monseniore, că 
am făcut-o de oaie noaptea trecută. Până acum nu mă 
arătasem a fi decât beţiv, jucător şi duelgiu. Acum iată-mă şi 
desfrânat. Eu, care eram renumit în tot ţinutul Artigues 
pentru purtarea mea frumoasă, credeţi, monseniore, că am 
avut ticăloşia să încerc astă-noapte un rapt? Da un rapt! Am 
încercat s-o răpesc cu forţa pe nevasta măcelarului Gorju, o 
femeie zdravănă şi frumoasă după cât se pare. Din 
nenorocire, sau mai curând din fericire, m-au arestat şi 
dacă n-aş fi arătat cine sunt şi al cui sunt, îmi petreceam 
noaptea la puşcărie. Ceea ce-i cumplit de ruşinos. 

— Haide, Martin, ai visat sau ai săvârşit într-adevăr 
această nouă nebunie? 

— Visat, monseniore? lată raportul. Numai cât îl citesc şi 
mă înroşesc până în vârful urechilor. Da, a fost o vreme în 
care credeam că toate aceste fapte condamnabile sunt nişte 
coşmaruri înfricoşătoare sau că dracul se amuză să ia 
înfăţişarea mea ca să se dedea, pe înnoptate, la lucruri 
îngrozitoare. Dar mi-aţi arătat că mă înşel şi dealtfel nici 
nu-l mai văd pe cel pe care-l luam altădată drept umbra 
mea. Un preot, căruia m-am spovedit, mi-a arătat şi el că 
mă înşel, iar cel care violează toate legile cereşti şi 
omeneşti, vinovatul, necredinciosul, sceleratul, după câte 
sunt asigurat, eu mi-s. Am început să crea şi eu de-acuma. 
Ca o găină care a clocit ouă de rață, sufletul meu nutreşte 
gânduri cinstite care se preschimbă în fapte ticăloase şi 
toată virtutea mea nu duce decât la crimă. Nu îndrăznesc 
să vă spun decât dumneavoastră, monseniore, că sunt 


posedat, ca să nu fiu ars de viu, dar cred, trebuie să cred, 
că în unele momente îl am într-adevăr, cum se spune, pe 
dracul în mine. 

— Nu. Bietul meu Martin, spuse râzând Gabriel, doar că 
de la o vreme cred că bei cam mult şi când ai băut, gata, 
vezi dublu. 

— Dar nu beau decât apă, monseniore, decât apă... Doar 
dacă apa asta din Sena nu ţi se urcă la cap... 

— Totuşi, Martin, aseară nu te-ai aşezat beat mort în 
pridvor? 

— Ei bine, monseniore, aseară m-am culcat şi am adormit 
încredinţându-mi sufletul Domnului: m-am sculat la fel de 
virtuos şi dumneavoastră singur v-am povestit viaţa pe care 
o duc. Din noaptea în care l-am rănit pe jandarmul acela, 
dm acea noapte în care am săvârşit cel mai ruşinos 
atentat... L-am rugat pe Jerome să mă încuie în camera 
mea; am închis şi obloanele cu un lanţ triplu... Degeaba! N- 
a folosit la nimic. Acum, când mă scol, mă întreb: „Oare ce- 
am mai făcut, Doamne, în timpul acestei nopţi?” Cobor să 
aflu de la dumneavoastră, monseniore, sau din raportul 
ofițerului de pază şi mă duc repede să-mi descarc conştiinţa 
spovedindu-mă, dar mi se refuză iertarea, caci păcatele 
mele nu contenesc. Singura consolare este să postesc şi să 
mă încui în cameră. 

— Crede, mai curând, Martin, spuse vicontele, că această 
nebunie ţi se va risipi şi că vei redeveni Martin cel înţelept; 
îndeplineşte-ţi cu punctualitate sarcina pe care ţi-am 
încredinţat-o. Cum să-ţi dau pe cineva care să te 
însoţească? Ştii bine că toate astea trebuie să rămână 
secrete şi că tu eşti singurul care te bucuri de încredere. 

— Fiţi sigur, monseniore, că voi face tot ce e posibil ca să 
fiţi mulţumit. Dar nu răspund de mine, să ştiţi! 

— Oh, Martin, e prea de tot! Şi de ce mă rog? 

— Nu vă neliniştiţi din cauza smintelilor mele, 
monseniore? Alaltăieri, de pildă, având ca penitenţă treizeci 
de rugăciuni, am luat hotărârea să triplez pedeapsă şi am 


rămas sau mai curând cred că am rămas în biserica Saint- 
Gervais. Răsucindu-mi mătăniile printre degete, două 
ceasuri şi ceva. Ei bine, reintrând aici, aflu că m-aţi trimis 
să duc un bilet, că v-am adus şi răspunsul, iar a doua zi, 
doamna Jacinthe - o altă femeie frumoasă, vai - mă ocărăşte 
că în ajun am fost prea îndrăzneţ cu ea. Şi asta s-a repetat 
de trei ori, monseniore şi mai vreţi să fiu sigur de mine 
după asemenea renghiuri ale închipuirii mele? Nu, nu... Nu 
sunt destul de stăpân pe mine şi măcar ca apa sfinţită nu-mi 
arde degetele, există totuşi în pielea mea şi un alt ins decât 
jupânul Martin. 

— În sfârşit, mă expun acestui risc, spuse Gabriel 
nerăbdător şi cum până acuma, în definitiv, fie că ai fost la 
biserică ori în strada Froid-Manteau, te-ai achitat cu 
fidelitate de sarcinile pe care ţi le-am dat, o vei îndeplini şi 
pe cea de astăzi şi, dacă ai nevoie de ceva care să-ţi 
stimuleze zelul, află că în biletul pe care mi-l vei aduce stă 
fericirea ori deznădejdea mea. 

— Oh, monseniore, devotamentul meu faţă de 
dumneavoastră n-are nevoie să fie stimulat, v-o jur şi fără 
aceste substituiri drăceşti... 

— Haide! Iar începi? Îl întrerupse Gabriel, trebuie să plec, 
pleacă şi tu peste un ceas şi nu uita niciuna dintre poruncile 
mele. Un ultim cuvânt: ştii că de mai multe zile o aştept cu 
nerăbdare din Normandia pe Aloyse, doica mea; dacă vine 
în lipsa mea să-i dai odaia vecină cu a mea şi s-o primeşti ca 
la ea acasă. Ai să-ţi aduci aminte? 

— Da, monseniore! 

— Haide, Martin, iuţeală, discreţie şi mai ales prezenţă de 
spirit. 

Martin nu răspunse decât scoțând un suspin şi Gabriel 
părăsi casa din strada Jardins-Saint-Paul. 

Se înapoie, după cum spusese, peste două ceasuri, cu 
privirea distrată, cu un aer preocupat. Nu-l văzu, intrând, 
decât pe Martin alergând înaintea lui, care-i întinse 
scrisoarea cea mult aşteptată; îl concedie cu un gest şi citi: 


— Să mulţumesc Domnului, Gabriel - spunea această 
scrisoare; regele s-a învoit, aşa că vom fi fericiţi. Cred că ai 
aflat de sosirea trimisului din Anglia, care a venit să ne 
declare război în numele reginei Maria şi vestea despre 
marea mişcare ce se pregăteşte în Flandra. Aceste 
evenimente amenințătoare poate pentru Franţa sunt totuşi 
favorabile dragostei noastre, Gabriel, pentru că ele sporesc 
creditul tânărului de Guise şi-l scad pe cel al bătrânului de 
Montmorency. Regele totuşi ezita. Dar eu l-am rugat, 
Gabriel, i-am spus că te-am regăsit, că eşti nobil şi viteaz, i- 
am spus numele tău; fără să făgăduiască nimic, regele a 
spus că va reflectă, după ce interesele Statului vor deveni 
mai puţin presante, că ar socoti crud din partea lui să-mi 
sacrifice fericirea, că la urma urmelor ar putea să-i dea lui 
Frangois de Montmorency o compensație cu care să se 
consoleze. Deşi n-a făgăduit nimic, îşi va ţine cuvântul, 
Gabriel. Oh! Până la urmă ai să-l iubeşti aşa cum îl iubesc şi 
eu pe acest tată bun, care ne va îndeplini astfel visele 
noastre ce ţin de şase ani. Am atâtea să-ţi spun şi aceste 
cuvinte scrise sunt atât de reci! Ascultă, Gabriel, vino astă- 
seară la ora şase, în timpul Consiliului, Jacinthe te va 
conduce la mine şi vom avea un ceas întreg la dispoziţie ca 
să discutăm despre viitorul minunat ce se deschide în faţa 
noastră. Prevăd ca în această campanie din Flandra va 
trebui să te duci şi tu, vai! Ca să-l slujeşti pe rege şi să mă 
meriţi, domnule, pe mine care te iubesc atâta. Căci te 
iubesc, Doamne, da! La ce bun să încerc acum să ţi-o mai 
ascund? Vino deci să văd dacă tu eşti tot atât de fericit ca şi 
Diana ta.” 

— Oh! Da, într-adevăr fericit! Strigă Gabriel cu voce tare 
când isprăvi această scrisoare, ce-i mai lipseşte fericirii 
mele în prezent? 

— Sigur că nu prezenţa bătrânei voastre doice, spuse 
dintr-o dată Aloyse, care rămăsese, nemişcată şi tăcută, în 
umbră. 


— Aloyse! Strigă Gabriel alergând spre ea şi îmbrăţişând- 
o. Aloyse! Oht buna mea doică, ce mult mi-ai lipsit! Ce mai 
faci? Nu te-ai schimbat deloc. Mai îmbrăţişează-mă o dată. 
Nici eu nu m-am schimbat cel puţin în ceea ce priveşte 
inima, această inimă care te iubeşte. Eram îngrijorat de 
întârzierea ta. Întreabă-l pe Martin... De ce te-ai lăsat 
aşteptată atâta? 

— Ultimele ploi, monseniore, au desfundat drumurile şi 
dacă, aţâţată de scrisoarea domniei-tale, nu m-aş fi străduit 
să înfrunt toate piedicile, nici acuma n-aş fi ajuns. 

— Ah, bine-ai făcut că te-ai grăbit, Aloyse, bine-ai făcut, 
pentru că într-adevăr la ce-ţi serveşte să fii fericit de unul 
singur? Vezi scrisoarea asta pe care-am primit-o? E de la 
Diana, celălalt copil al tău şi ea mă anunţă, ştii ce mă 
anunţă? Că piedicile care se opuneau dragostei noastre vor 
fi înlăturate, ca regele nu mai ţine la căsătoria ei cu 
Francois de Montmorency şi că Diana mă iubeşte. Mă 
iubeşte! Şi tu te afli aici ca să auzi asta, Aloyse. Spune, să 
nu fiu în culmea fericirii? 

— Şi dacă, totuşi, monseniore, spuse Aloyse, fără să-şi 
părăsească trista-i gravitate, dacă totuşi o să trebuiască să 
renunţi la doamna de Castro? 

— Imposibil, Aloyse, pentru că toate dificultăţile se vor 
stinge de la sine. 

— Poţi întotdeauna învinge dificultăţile care vin de la 
oameni, spuse doica, dar nu pe cele care vin de la 
Dumnezeu, monseniore; ştiţi cât vă iubesc, ştiţi că mi-aş da 
viaţa ca să cruţ vieţii voastre fie şi umbra unei griji; ei, bine, 
dacă v-aş spune: fără să mă întrebaţi de ce monseniore 
renunţaţi la doamna de Castro, încetaţi s-o mai vedeţi, 
înăbuşiţi-vă această dragoste prin toate mijloacele care vă 
stau în putinţă... Un secret cumplit şi vă conjur în însuşi 
interesul domniei-voastre să nu-mi cereţi să vi-l dezvălui, 
există între domnia-voastră şi Diana. Dacă v-aş spune asta, 
rugătoare şi în genunchi, ce mi-aţi răspunde, monseniore? 


— Dacă mi-ai cere să-mi pun capăt vieţii, Aloyse, te-aş 
asculta fără să te întreb nimic. Dar dragostea este peste 
puterea mea s-o zdrobesc, doică; şi ea vine tot de la 
Dumnezeu. 

— Doamne! Strigă doica împreunându-şi mâinile, blestem! 
Dar nu ştie ce face, iartă-l, Doamne! 

— Mă sperii, nu mă mai ţine astfel, Aloyse, în această 
spaimă de moarte şi orice ai avea de gând să-mi spui spune- 
mi, te rog! 

— Vreţi, monseniore? Trebuie totuşi neapărat să vă 
dezvălui acest secret pe care am jurat în faţa lui Dumnezeu 
să-l păstrez, dar pe care astăzi Dumnezeu îmi porunceşte 
să nu-l mai tăinuiesc! Ei bine, monseniore, v-aţi înşelat; 
trebuie, înţelegeţi, e necesar să vă fi înşelat asupra felului 
de dragoste pe care v-o inspiră Diana. Nu este dorinţă şi 
pasiune, oh, nu, fiţi sigur, ci o afecţiune sinceră şi devotată, 
o nevoie de ocrotire frăţească, nimic mai plăcut şi mai 
frumos, monseniore. 

— Dar este o greşeală, Aloyse şi frumuseţea încântătoare a 
Dianei... 

— Nu este o greşeală, se grăbi să spună Aloyse şi trebuie 
să fiţi de aceeaşi părere cu mine. Ştiţi că, după toate 
probabilitățile, doamna de Castro - hai, curaj, copilul meu - 
doamna de Castro s-ar putea să fie sora dumneavoastră: 

— Sora mea! Strigă Gabriel ridicându-se în picioare ca 
împins de un resort, sora mea! Repetă el aproape năucit. 
Cum ar putea fiica regelui şi a doamnei de Valentinois să fie 
sora mea? 

— Monseniore, Diana de Castro s-a născut în 1539, nu-i 
aşa? Contele de Montgommery, tatăl dumneavoastră, a 
dispărut în ianuarie al aceluiaşi an şi ştiţi în urma cărei 
bănuieli? Ştiţi de ce l-au acuzat pe tatăl domniei-tale? Că a 
fost amantul fericit al doamnei Diana de Poitiers şi rivalul 
Delfinului, astăzi rege al Franţei. Acum comparaţi datele, 
monseniore... 


— Cer şi pământ! Strigă Gabriel; dar ia stai un pic, reluă 
el, adunându-şi toate puterile, tata a fost acuzat, dar ce 
dovedeşte că Diana nu este fiica regelui, care o iubeşte ca 
pe copilul lui? 

— Regele se poate înşela, după cum şi eu mă pot înşela, 
monseniore; băgaţi de seamă că nu v-am spus: Diana este 
sora domniei-tale, ci că s-ar putea să fie. Datoria mea, 
cumplita mea datorie, era să-ţi fac această mărturisire, 
Gabriel, nu-i aşa? Pentru că fără această mărturisire n-ai fi 
renunţat la ea. Acum conştiinţa domniei-tale să judece 
dragostea, iar Dumnezeu să judece conştiinţa domniei-tale. 

— Oh, dar această îndoială este de o mie de ori mai 
cumplită decât nenorocirea însăşi! Spuse Gabriel. Cine mă 
va scoate din această îndoială? 

— Secretul n-a fost cunoscut decât de două persoane pe 
lumea asta, monseniore, spuse Aloyse şi numai două fiinţe 
v-ar putea răspunde: tatăl domniei-tale îngropat astăzi într- 
un mormânt neştiut de nimeni şi doamna de Valentinois 
care nu va mărturisi niciodată, socot, că l-a înşelat pe rege 
şt că fiica ei este şi fiica acestuia. 

— Da şi în orice caz, dacă n-o iubesc pe fiica tatii, spuse 
Gabriel, o iubesc pe fiica ucigaşului taţii. Căci regele, acest 
Henric al II-lea, este cel care s-a răzbunat, cu moartea, pe 
tata, nu-i aşa, Aloyse? 

— Cine ştie asta, în afară de Dumnezeu? Răspunse doica. 

— Pretutindeni confuzie şi întuneric, îndoială şi groază! 
Spuse Gabriel. Oh! Am să înnebunesc, doică! Dar nu, reluă 
cu energie tânărul, încă nu vreau să înnebunesc; nu vreau! 
Voi încerca mai întâi toate mijloacele ca să aflu adevărul. 
Mă voi duce la doamna de Valentinois, îi voi cere să-mi 
dezvăluie taina, care-mi va fi sfânta. E catolică, evlavioasă, 
voi obţine de la ea un jurământ care să-mi ateste 
sinceritatea. Mă voi duce la Caterina de Medicis, care poate 
că ştie ceva, Mă voi duce de asemenea la Diana şi, 
ascultându-i inima, îmi voi întreba bătăile inimii mele. Unde 
nu mă voi duce? Mă voi duce la mormântul tatii, dacă aş şti 


unde să-l găsesc, Aloyse şi-l voi implora fierbinte, cu o voce 
atât de puternică încât se va scula din mormânt mort ca să- 
mi răspundă. 

— Biet copil! Murmură Aloyse. Atât de curajos şi atât de 
viteaz după această lovitură cumplită! Atât de puternic 
împotriva unui destin atât de crud! 

— Şi nu voi pierde un minut ca să mă apuc de treabă, 
spuse Gabriel ridicându-se, însufleţit de un soi de febră a 
acţiunii. E ceasul patru, într-o jumătate de ceas voi fi la 
doamna seneşală; într-un ceas a regină; la ora şase la 
întâlnire cu Diana şi când mă voi întoarce deseară, Aloyse, 
poate că voi izbuti să ridic un colţ al acestui văi care-mi 
acoperă soarta. Pe deseară deci! 

— Eu, monseniore, nu pot face nimic să vă ajut în această 
grea încercare? Spuse Aloyse. 

— Roagă-te Domnului, Aloyse! 

— Pentru domnia-ta şi pentru Diana, da, monseniore. 

— Roagă-te şi pentru rege, Aloyse, spuse Gabriel cu un aer 
sumbru. 

După care ieşi cu pas grăbit. 

Capitolul XIV Diana de Poitiers CONETABILUL DE 
MONTMORENCY era încă la Diana de Poitiers şi-i vorbea cu 
voce trufaşă, cu atât mai aspră şi mai poruncitoare, cu cât 
ea se arăta mai dulce şi mai tandră cu el. 

— Eh! Drace, la urma urmei e faţa dumitale, îi spunea el şi 
ai asupra ei aceleaşi drepturi şi aceeaşi autoritate ca şi 
regele. Cere-i să se mărite cu fiul meu! 

— Dar, prietene, răspunse Diana, gândeşte-te că nutrind 
prea puţin până acum sentimente de mama iată de această 
fată, nu pot să-mi arăt dintr-o dată autoritatea şi să lovesc 
fără să fi mângâiat. Noi, doamna de Castro şi cu mine 
suntem destul de reci una faţă de cealaltă şi, în ciuda 
avansurilor de la început, am continuat să ne vedem doar la 
intervale foarte rare. Ea s-a priceput dealtfel să câştige o 
mare influenţă asupra regelui şi eu nu ştiu, într-adevăr, 
care dintre noi două este cea mai puternică la această oră. 


Ceea ce-mi ceri este, deci, destul de dificil, ca să nu spun 
imposibil. Renunţă la această căsătorie şi înlocuieşte-o 
printr-o alianţă şi mai strălucitoare. Regele a logodit-o pe 
Jeanne cu Charles de Mayenne; o vom obţine de la el 
pentru fiu! Dumitale pe micuța Margareta. 

— Fiul meu doarme într-un pat şi nu într-un leagăn, 
răspunse conetabilul şi cum va putea o fetiţă, care abia a 
început să vorbească, să fie de vreun ajutor în ceea ce 
priveşte soarta neamului meu? Doamna de Castro are 
dimpotrivă, aşa cum ai constatat şi dumneata, o mare 
influenţă asupra regelui. lată de ce o vreau pe doamna de 
Castro ca noră. Ei, drace! La urma urmelor e destui de 
ciudat ca un gentilom, care poartă numele primului baron 
al Creştinătăţii şi catadicseşte să se însoare cu o bastardă, 
să aibă de înfruntat atâtea piedici ca să obţină o simplă 
mezalianţă. Doamnă, nu eşti. Degeaba iubita regelui, cum 
eu nu-s degeaba amantul dumitale. În ciuda doamnei de 
Castro, în ciuda acestui tinerel care o adoră, chiar în ciuda 
regelui, vreau ca această căsătorie să se înfăptuiască, 
vreau! 

— Bine, prietene, spuse cu dulceaţă Diana de Poitiers, mă 
angajez să fac tot ce pot, ba chiar şi ce nu pot ca să-ţi atingi 
scopul. Ce vrei să-ţi promit mai mult? Dar cel puţin fii un pic 
mai bun cu mine şi nu-mi mai vorbi cu vocea asta aspră, 
răutăciosule! 

Şi cu buzele ei fine şi trandafirii, frumoasa ducesă atinse 
barba căruntă şi aspră a bătrânului Anne, care se lăsă 
sărutat, mormăind. 

Era ciudată această pasiune a femeii idolatrizate de un 
rege tânăr şi frumos pentru un bătrân urât şi hirsut care o 
mai şi trata astfel, pasiune pe care n-o explica decât o 
depravare bizară a favoritei suveranului. 

Brutalitatea lui Montmorency o atrăgea tot atât cât şi 
galanteria lui Henric al II-lea şi găsea un farmec nespus să 
fie brutalizată de unul pe cât era răsfăţată de celălalt. 
Capriciu monstruos al inimii femeieşti! Anne de 


Montmorency nu era nici spiritual nici sclipitor şi trecea 
drept un ins rapace şi avar. Groaznicele chinuri la care 
supusese populaţia răsculată din Bordeaux îi aduseseră un 
soi de celebritate odioasă. Brav, e adevărat, însuşire dealtfel 
obişnuită în Franţa acelor vremuri, nu prea avusese însă 
parte de succese în bătălii. În victoriile de la Rabennes şi 
Marignan, unde nu apăruse încă în postură de comandant, 
nu se deosebi prin nimic de restul soldaţilor. La Bicoque, 
unde a fost colonelul unui regiment de elveţieni, a lăsat săi 
se nimicească aproape toţi oamenii, iar la Pavia a fost făcut 
prizonier. Situaţia lui militară nu depăşi niciodată această 
stare de lucruri pe care bătălia din ziua de Saint Laurent 
avea să i-o încununeze în mod jalnic. Fără favoarea lui 
Henric al II-lea, sugerată de Diana de Poitiers, ar fi rămas al 
doilea că rang în Consiliul de război şi totuşi Diana îl iubea, 
îl răsfăţa şi-l asculta în totyl, amantă a unui rege 
fermecător, sclavă a unui soldăţoi necioplit. 

În acel moment cineva bătu discret la uşă şi, la 
permisiunea doamnei de Valentinois, un paj anunţă că 
vicontele d'Exmes imploră cu insistentă favoarea de a fi 
admis o clipă în faţa ducesei pentru un motiv din cele mai 
grave. 

— Îndrăgostitul! Strigă conetabilul. Ce vrea de la tine, 
Diana? Să vină cumva să-ţi ceară mâna fiicei tale? 

— Să-l las să intre? Întrebă docilă favorită. 

— Sigur, sigur, această vizită poate să ne ajute, dar să 
aştepte câteva clipe. Încă un cuvânt ca să ne înţelegem... 

Diana de Poitiers transmise această poruncă prin paj, care 
ieşi. 

— Dacă vicontele d'Exmes vine la tine, Diana, relua 
conetabilul, o face fiindcă s-au ivit piedici neaşteptate şi 
cazul trebuie să fie într-adevăr disperat din moment ce a 
recurs la un mijloc disperat. Deci ascultă-mă bine şi, dacă 
vei urma întocmai instrucţiunile mele s-ar putea ca nici să 
nu mai fie nevoie de intervenţia ta hazardata pe lângă rege. 
Diana, orice-ţi va cere vicontele, refuză-l. Dacă te întreabă 


pe ce drum să apuce indică-i direcţia contrară. Dacă vrea 
să-i spui da, răspunde-i nu. Fii faţă de el dispreţuitoare, 
trufaşă. Rea, demnă fiică a zânei Melusină din care se pare 
că se trage neamul de Poitiers. M-ai înţeles, Diana? Ai să 
faci ceea ce ţi-am spus? 

— Punct cu punct, conetabile. 

— Atunci trag nădejde că iţele galantului se vor încurca un 
pic. Naivul care se aruncă astfel în gură... 

— Era să zică a lupoaicei, dar îşi luă seama - în gura 
lupilor. Te las, Diana şi străduie-te să-i vii de hac frumosului 
pretendent. Pe deseară. 

O sărută pe frunte şi ieşi. Pe uşa cealaltă fu introdus 
vicontele d'Exmes. 

Gabriel o salută cât se poate de respectuos de Diana, care- 
i răspunse cu trufie. Dar Gabriel, înarmându-se în această 
luptă cu curajul pasiunii înflăcărate împotriva vanităţii 
glaciale, începu destul de calm. 

— Doamnă, demersul pe care îndrăznesc să-l fac pe lângă 
dumneavoastră este într-adevăr cutezător, dacă nu chiar 
smintit. Dar există uneori în viaţă împrejurări nespus de 
grave, care te pun deasupra convenienţelor şi scrupulelor. 
Or, eu mă aflu tocmai întruna dm aceste împrejurări, 
doamnă. Omul care vine să vă vorbească îşi pune în mâinile 
dumneavoastră viaţa şi, dacă o veţi lăsa fără milă să cadă, 
ea se va zdrobi... 

Doamna de Valentinois nu făcu nici cel mai mic semn de 
încurajare. Cu trupul aplecat în faţă, sprijinindu-şi bărbia în 
mână şi cotul pe genunchi, ea îl privea fix pe Gabriel cu un 
aer de mirare plictisită. 

— Doamnă, reluă acesta încercând să înlăture influenţa 
neplăcută a acelei tăceri, ştiţi, sau nu ştiţi poate, că o iubesc 
pe doamna de Castro. O iubesc, doamnă, cu o dragoste 
profundă, înflăcărată, irezistibilă. 

„Şi ce mă priveşte asta pe mine?” păru să spună surâsul 
dispreţuitor al Dianei de Poitiers. 


— Vă vorbesc despre această dragoste care-mi umple 
sufletul, doamnă, pentru a vă putea spune că înţeleg, că 
scuz şi că admir oarbele fatalităţi ale pasiunii. Departe de a 
o blama, ca vulgul, de a o diseca precum filosofii şi de a o 
condamna că preoţii, eu îngenunchez în faţa ei şi o ador ca 
pe un dar al lui Dumnezeu. Ea face inima în care pătrunde 
mai pură, mai generoasă. 

Diana de Poitiers îşi schimbă poziţia şi, cu ochii pe 
jumătate închişi, se întinse neglijent în fotoliu. „Unde vrea 
să ajungă cu mărturisirea lui?” gândi ea. 

— Aşa că vedeţi, doamnă, dragostea pentru mine este 
sfânta, mai mult, este atotputernică. Soţul doamnei de 
Castro încă mai trăia când o iubeam pe doamna de Castro şi 
nici măcar nu încercam să-mi înving acest sentiment. 
Numai de iubirile false te poţi îndoi, dragostea adevărată 
nu se învinge şi nu se comandă. Dumneavoastră înşivă, 
doamnă, deşi aleasă şi iubită de cel mai mare rege al lumii, 
aţi putea să încercaţi o pasiune sinceră căreia să nu-i puteţi 
rezista... 

Aceeaşi tăcere din partea doamnei de Valentinois. O 
mirare zeflemitoare fu singurul sentiment care i se 
zugrăvise pe chip. Gabriel reluă cu şi mai multă căldură, ca 
pentru a înmuia cu flacăra inimii lui acest suflet 
neîndurător. 

— Un rege se îndrăgosteşte şi e foarte simplu, de 
frumuseţea voastră fără seamăn; sunteţi mişcată de această 
dragoste, dar inima voastră nu-i poate răspunde. Căci 
alături de rege, un gentilom frumos, viteaz şi devotat vă 
iubeşte şi această pasiune, mai modestă, dar nu mai puţin 
puternică vă mişcă, doamnă. Dar sunteţi totuşi regină, 
regina frumuseţii, după cum suveranul care vă iubeşte este 
regele puterii... Există deci între domniile-voastre egalitate 
deplină? Căci nu titlurile sunt cele care câştiga inimile! Cine 
vă poate condamna, doamnă, dacă în generoasa 
dumneavoastră bunătate, aţi preferat o zi, un ceas, pe 
supus stăpânului? În nici un caz eu, care aş da dovadă de 


prea puţina înţelegere a unor nobile sentimente 
considerând drept crimă faptul că Diana de Poitiers, iubita 
lui Henric al II-lea, l-a iubit la rândul ei pe contele de 
Montgommery... 

Diana făcu o mişcare bruscă, se ridică pe jumătate şi-şi 
deschise larg ochii verzi şi limpezi. Prea puţini îi cunoşteau 
secretul, pentru ca această vorbă neaşteptată a lui Gabriel 
să nu-i pricinuiască o oarecare surpriză. 

— Aveţi dovezi materiale ale acestei iubiri? Spuse ea, cu o 
nuanţă de nelinişte. 

— N-am decât o certitudine morală, doamnă, răspunse 
Gabriel, dar o am. 

— Ah, făcu ea, reluându-şi expresia trufaşă. Ei bine, atunci 
mi-e perfect egal, domnule. Da, l-am iubit pe contele de 
Montgommery. Şi ce-i cu asta? 

Gabriel continuă: 

— L-aţi iubit pe Jacques de Montgommery, doamnă şi 
cutez să spun că încă vă mai e dragă amintirea lui, căci în 
sfârşit dacă a pierit, pentru dumneavoastră a pierit. Ei bine, 
în numele lui vin să vă conjur, să vă rog să-mi confirmaţi sau 
nu un lucru care vi se va părea îndrăzneţ. De acest răspuns 
atârna viaţa mea; dacă nu-mi veţi refuza acest răspuns, voi 
fi al dumneavoastră cu trup şi suflet şi căci şi cea mai 
straşnică putere din lume poate să aibă nevoie de o inimă şi 
de un braţ devotat, doamnă. 

— Isprăveşte, domnule, spuse ducesă, să revenim la 
această întrebare cumplită. 

— Vreau să mă aşez în genunchi ca să v-o adresez, 
doamnă, spuse Gabriel, aşezându-se într-adevăr în 
genunchi. Apoi reluă cu inima bătând şi cu vocea 
tremurătoare: Doamnă, l-aţi iubit pe contele de 
Montgommery în cursul anului 1538? 

— Poate, spuse Diana de Poitiers. 

— Contele a dispărut în anul 1539, în ianuarie şi în mai 
1359 s-a născut doamna de Castro? 

— Ei bine? Întrebă Diana. 


— Ei bine, doamnă, zise Gabriel atât de încet încât ea abia 
îl auzi, ăsta-i secretul pe care vin să-l implor de la 
dumneavoastră, secretul de care depinde soarta mea şi 
care va muri credeţi-mă, în inima mea, dacă veţi binevoi să 
mi-l împărtăşiţi. În faţa crucifixului pe care-l văd deasupra 
capului domniei-voastre, v-o jur, doamnă; mai curând mi se 
va smulge viaţa decât. Mărturisirea domniei-voastre. 
Dealtfel, veţi putea oricând s-o dezminţiţi, o să fiţi crezută 
mai lesne decât aş fi crezut eu. Spuneţi-mi, doamnă, 
Jacques de Montgommery este tatăl Dianei de Castro? 

— Ah! Ah! Strigă Diana izbucnind într-un râs zgomotos, 
întrebarea e într-adevăr îndrăzneață şi aţi avut dreptate s-o 
precedaţi de atâtea preambuluri. Totuşi, liniştiţi-vă, scumpe 
domn, nu mă supăr. 

I-aţi interesat ca o enigmă şi încă mă mai interesaţi, 
căciula urma urmelor, nu pricep cu ce vă pot ajuta, domnule 
d'Exmes, dacă doamna de Castro ar fi fiică regelui sau 
copila contelui? Regele trece drept tatăl ei, asta ar trebui să 
ajungă ambiţiei dumneavoastră, dacă sunteţi ambițios. De 
ce vă amestecați şi ce înseamnă această pretenţie de a voi 
să dezgropaţi trecutul? Aveţi un motiv, desigur, dar care 
este acest motiv? 

— Am un motiv, într-adevăr, doamnă, dar vă conjur să nu 
mi-l cereţi. 

— Ei da, zise Diana. Vreţi să ştiţi secretele mele, dar le 
păstraţi cu străşnicie pe ale dumneavoastră. 

Gabriel desprinse crucifixul de ivoriu de deasupra 
scaunului de rugăciune, din stejar sculptat, aflat în spatele 
Dianei. 

— Juraţi, doamnă, să păstraţi tăcere asupra celor ce vă voi 
spune şi să nu abuzaţi în nici un fel de ele împotriva mea? 

— Un asemenea jurământ! Spuse Diana. 

— Da, doamnă, ştiu că sunteţi o catolică înflăcărată şi, 
dacă juraţi pe cruce, vă voi crede. 

— Şi dacă refuz să jur? 


— Voi tăcea, doamnă şi prin asta mă condamnaţi la 
moarte. 

— Ştiţi, domnule, că-mi aţâţaţi într-un mod ciudat 
curiozitatea? Da, misterul de care vă înconjurați mă atrage 
şi mă ispiteşte, v-o mărturisesc. Aţi obţinut acest triumf 
asupra imaginaţiei mele, deşi nu credeam că mă poate 
intriga atâta. Dacă jur, o fac ca să ştiu cât mai multe în ceea 
ce vă priveşte, vă previn. Din pură curiozitate! 

— Eu la fel, doamnă! Numai că această curiozitate a mea e 
cea a acuzatului care aşteaptă condamnarea la moarte. 
Amară şi cumplită curiozitate, după cum vedeţi. Vreţi să 
rostiţi acest jurământ, doamnă? 

— Spuneţi cuvintele şi le voi repeta după dumneavoastră, 
domnule. 

După ce Diana rosti jurământ ui, Gabriel urmă: 

— Bine, doamnă şi vă mulţumesc pentru această primă 
dovadă de încredere. Acum veţi înţelege totul din două 
vorbe: mă numesc Gabriel de Montgommery şi Jacques de 
Montgommery a fost tatăl meu. 

— Tatăl dumitale! Strigă Diana ridicându-se în picioare, 
emoţionată şi stupefiată. 

— Aşa că, dacă Diana de Castro este faţa contelui, Diana 
de Castro, pe care o iubesc sau pe care credeam că o 
iubesc cu o dragoste pătimaşă, este sora mea! 

— Ah, înţeleg, spuse Diana de Poitiers, liniştindu-se puţin. 
„lată ce-l salvează pe conetabil”, gândi ea. 

— Acum, doamnă, continuă Gabriel palid, dar hotărât, 
vreţi să-mi acordaţi bunăvoința de a jura? Ca mai adineauri 
pe acest crucifix, că doamna de Castro este fiica regelui 
Henric al II-lea? Nu-mi răspundeţi? Oh! De ce nu-mi 
răspundeţi, doamnă? 

— Pentru că hu pot rosti acest jurământ, domnule. 

— Deci Diana este faţa tatălui meu? Spuse Gabriel, 
clătinându-se. 

— Nu spun asta! Nu voi fi niciodată de acord cu aşa ceva! 
Strigă doamna de Velentinois; Diana de Castro este într- 


adevăr fiica regelui. 

— Oh, doamnă, e adevărat? Oh, cât sunteţi de bună, spuse 
Gabriel. Dar, iertare! Poate că interesul vă porunceşte să 
spuneţi asta. Juraţi deci, doamnă, juraţi! În numele copilei 
voastre care vă va binecuvânta! 

— Nu voi jura, spuse ducesă, de ce-aş jura? 

— Dar, doamnă, mai adineauri aţi rostit un jurământ 
asemănător cu cel pe care vi-l cer, numai pentru a vă 
satisface o curiozitate banală, aţi mărturisit-o singură; şi 
acum, când e vorba de viaţa unui om, când cu câteva 
cuvinte aţi putea salva două destine, dumeavoastră 
întrebaţi: „De ce-aş jura?” 

— În sfârşit, domnule, nu voi jura, spuse Diana cu răceală. 

— Şi dacă totuşi mă însor cu doamna de Castro şi dacă 
doamna de Castro este sora mea, credeţi că crima nu va 
cădea asupra domniei-voastre? 

— Nu, răspunse Diana, pentru că n-am jurat. 

— Groaznic, groaznic! Strigă Gabriel. Dar gândiţi-vă, 
doamnă, că aş putea spune pretutindeni că i-aţi iubit pe 
contele de Montgommery, că l-aţi trădat pe rege, că eu, fiul 
contelui, am această certitudine. 

— Certitudine morală, dar nu dovezi, spuse cu un surâs 
răutăcios Diana care-şi reluase nonşalanţa impertinentă şi 
trufaşă de la început. Dar voi dezminţi, domnule şi aşa cum 
mi-aţi spus-o singur, când voi nega, nu dumneavoastră veţi 
fi cel crezut. La urma urmelor n-am decât să-i spun regelui 
că mi-aţi declarat o dragoste jignitoare şi m-aţi ameninţat 
că dacă nu vă voi ceda, mă veţi calomnia. Atunci veţi fi 
pierdut, domnule Gabriel de Montgommery. Dar, iertaţi-mă, 
adaugă ea, ridicându-se, sunt obligată să vă părăsesc; 
mărturisesc că mi-aţi stârnit, într-o oarecare măsură, 
interesul, căci povestea dumneavoastră e destul de... 
Deosebită. 

Sună dintr-un clopoțel ca să cheme pajul. 

— Oh, infamie! Strigă Gabriel lovindu-se peste frunte cu 
pumnii strânşi. De ce sunteţi femeie şi de ce sunt gentilom? 


Băgaţi totuşi de seamă, doamnă, nu vă veţi juca 
nepedepsită cu inima şi cu viaţa mea. Dumnezeu vă va plăti 
cu vârf şi îndesat pentru ceea ce faceţi, căci fapta 
dumneavoastră, o repet, este josnică! 

— Găsiţi? Spuse Diana şi-şi însoţi cuvintele de un râs scurt 
şi batjocoritor. 

În acel moment pajul, pe care ea îl chemase, ridică 
draperia de la uşă. Diana îi adresă lui Gabriel un mic salut 
ironic şi părăsi camera. 

„Haide, îşi spuse ea, conetabilul meu are într-adevăr 
noroc. Fortuna face ca şi mine: îl iubeşte. De ce naiba l-om 
fi iubind?” 

Gabriel ieşi pe urmele Dianei, năuc de furie şi de durere. 

Capitolul XV Caterina de Medicis DAR GABRIEL AVEA O 
INIMĂ dârză şi bravă, era plin de hotărâre şi fermitate. 
După primul moment de consternare, îşi scutură 
deznădejdea, îşi înălţă fruntea şi ceru să fie anunţat la 
regină. Caterina de Medicis trebuia să fi auzit vorbindu-se 
despre această tragedie a rivalităţii dintre soţul ei şi contele 
de Montgommery; cine ştie chiar dacă nu jucase şi ea vreun 
rol în toată povestea asta. N-avea, peatunci, decât douăzeci 
de ani. Gelozia ei de femeie tânără, frumoasă şi neglijată n- 
ar fi trebuit oare să-i ţină ochii mereu deschişi asupra 
tuturor acţiunilor şi tuturor greşelilor rivalei sale? Gabriel 
conta pe amintirile ei, pentru a-şi lumina drumul obscur pe 
care mergea pe dibuite. 

Caterina îl primi pe vicontele d'Exmes cu acea bunăvoință 
vădită care nu încetase să i-o arate în orice ocazie. 

— Dumneata eşti, frumosule învingător? Întrebă ea. Cărei 
întâmplări fericite îi datorez vizita dumitale? Vii rar să ne 
vezi, domnule d'Exmes, cred chiar că este prima oară când 
ne ceri o audienţă în apartamentul nostru. Eşti, totuşi şi vei 
fi întotdeauna binevenit în preajma noastră, ia aminte. 

— Doamnă, spuse Gabriel, nu ştiu cum să vă mulţumesc 
pentru atâta bunătate şi fiţi sigură că devotamentul... 


— Lasă devotamentul, îl întrerupse regina şi să ne 
întoarcem la scopul care te aduce. Pot să te ajut cu ceva? 

— Da, doamnă, cred că veţi putea. 

— Cu atât mai bine, domnule d'Exmes, reluă regina cu cel 
mai încurajator surâs şi dacă ceea ce-mi ceri stă în puterea 
mea, mă angajez dinainte să te sprijin. Poate că acest 
angajament e puţin compromiţător; dar dumneata nu vei 
abuza de el, frumosul meu gentilom. 

— Să mă ferească Domnul, doamnă, de o astfel de intenţie. 

— Vorbeşte deci, să vedem, spuse regina. 


— E vorba de o informaţie, doamnă, pe care cutez a veni s- 
o aflu de la dumneavoastră, nimic altceva. Dar pentru mine, 
acest nimic înseamnă totul. Aşa că mă veţi ierta dacă vă voi 
aminti de unele lucruri care trebuie să fie dureroase pentru 
majestatea-voastră. E vorba de un eveniment petrecut în 
1539... 

— Oh! Eram foarte tânără pe atunci, aproape o copilă, 
spuse regina. 

— Dar foarte frumoasă şi demnă de dragoste, răspunse 
Gabriel. 

— Aşa spuneau unii odinioară, reluă regina, încântată de 
întorsătura pe care-o lua discuţia. 

— Şi totuşi, continuă Gabriel, o altă femeie cuteza să 
impieteze asupra dreptului dat de Dumnezeu, de naşterea 
şi de frumuseţea domniei-voastre şi această femeie, 
nemulțumită de a răpi prin farmece şi vrăji, fără îndoială, 
ochii şi inima unui soţ prea tânăr pentru a putea vedea 
limpede, această femeie îl trăda pe cel care vă trăda şi-l 
iubea pe contele de Montgommery. Dar în disprețul 
dumneavoastră justificat poate că aţi uitat toate acestea, 
doamnă? 

— Câtuşi de puţin, zise regina şi această aventură şi toate 
uneltirile, începând cu cea despre care vorbiţi, sunt încă 
prezente în memoria mea. Da, l-a iubit pe contele de 
Montgommery; apoi, văzându-şi pasiunea descoperită, a 
pretins în mod laş că era o prefăcătorie pentru a pune la 
încercare inima Delfinului şi când Montgommery a dispărut 
- poate chiar din porunca ei - ea nu l-a plâns, ci s-a arătat 
veselă şi nebunatică la balul de a doua zi. Da, îmi voi aduce 
întotdeauna aminte de primele intrigi prin care această 
femeie mi-a săpat proaspăta-mi regalitate; căci m-am 
necăjit rău atunci, îmi petreceam nopţile şi zilele plângând. 
Dar, după aceea, mândria mea s-a deşteptat; de atunci mi- 
am îndeplinit întotdeauna datoria; am făcut să-mi fie 
respectate titlurile de soţie, de mamă şi de regină; am 
dăruit regelui şi Franţei o mulţime de copii; dar acum nu-mi 


mai iubesc bărbatul decât ca pe un prieten şi că pe tatăl 
fiilor mei şi nu-i recunosc dreptul de a-mi cere un sentiment 
mai tandru. Am trăit destul pentru binele general, n-aş 
putea trăi puţin şi pentru mine? Nu mi-am câştigat destul 
de scump fericirea? Dacă vreun tânăr devotat şi pătimaş îmi 
declară dragoste, ar fi o crimă dacă l-aş încuraja, Gabriel? 

Privirile Caterinei îi întăreau vorbele. Dar mintea lui 
Gabriel era aiurea. De îndată ce regina încetase de a-i mai 
vorbi despre tatăl lui, n-o mai asculta, visa. Această reverie 
pe care regină o interpretă în sensul dorit de ea nu-i 
displăcea. Dar Gabriel rupse tăcerea. 

— O ultimă lămurire, doamnă şi cea mai gravă îi spuse el. 
Sunteţi atât de bună faţă de mine... Într-adevăr, ştiam bine 
că, venind fă dumneavoastră, voi pleca mulţumit. Aţi vorbit 
de devotament, contaţi pe al meu, doamnă! Dar isprăviţi-vă 
opera de bunăvoință. Pentru că aţi cunoscut amănuntele 
acelei întunecate aventuri a contelui de Montgommery, ştiţi 
cumva dacă doamna de Castro, născută la câteva luni după 
dispariţia contelui, este într-adevăr fiica regelui? Bârfelile, 
sau chiar calomniile, nu i-au atribuit cumva domnului de 
Montgommery această paternitate? 

Caterina de Medicis îl privi câtva timp în tăcere pe 
Gabriel, ca pentru a-şi da seama de intenţia care-i dictase 
aceste cuvinte. Crezu că întrezăreşte această intenţie şi 
începu să surâdă. 

— Am băgat de seamă, într-adevăr, spuse ea, că ai 
remarcat-o pe doamna de Castro şi că-i faci o curte destul 
de asiduă. Abia acum văd motivele. Sigur, înainte de a 
merge mai departe, vrei să te asiguri, nu-i aşa? Că n-o iei pe 
o cale greşită şi că într-adevăr îţi adresezi omagiile unei 
fiice de rege... N-ai vrea ca, după ce te-ai căsători cu fiica 
legitimă a lui Henric al II-lea, să afli într-o bună zi, prin vreo 
descoperire interesantă, că ai luat-o de nevastă pe fata dm 
flori a contelui de Montgommery. Într-un cuvânt, eşti 
ambițios, domnule d'Exmes. Nu te apăra, nu te stimez mai 
puţin şi acest lucru este departe de a contraveni planurilor 


pe care le am în legătură cu dumneata, ba s-ar putea chiar 
să le fie de folos. Eşti ambițios, nu-i aşa? 

— Dar, doamnă, zise Gabriel încurcat, poate că de fapt... 

— Bine, dragul meu gentilom, spuse regina. Vrei să mă 
socoţi prietenă? În însuşi interesul proiectelor dumitale, 
renunţă la Diana. Las-o încolo pe păpuşa asta... Adevărul e 
că nu ştiu dacă este fiica regelui sau a contelui, dar ultima 
ipoteză s-ar putea totuşi să fie adevărată; dar chiar dacă ar 
fi faţa regelui, nu-i ea femeia şi proteguitoarea care îţi 
trebuie. Doamna de Castro este o fire slabă şi moale, numai 
sentiment şi graţie, dacă vrei, dar fără putere, fără energie, 
fără cutezanţă. A ştiut să câştige bunăvoința regelui, sunt 
convinsă de asta, dar nu va şti niciodată să profite de ea. 
Ceea ce-ţi trebuie dumitale, Gabriel, ca să-ţi îndeplineşti 
marile visuri, este o inimă puternică, tare, care să te ajute 
tot la fel precum te iubeşte, care să te slujească şi să se 
slujească de dumneata şi care să-ţi umple în acelaşi timp 
sufletul şi viaţa. Această inimă ai găsit-o fără să ştii, viconte 
d'Exmes. El o privi surprins. Ea urmă pornită: Ascultă, 
soarta noastră trebuie să ne ferească pe noi, reginele, de 
legături nepotrivite; situate atât de sus, dacă dorim ca vreo 
afecţiune să ajungă până la noi, trebuie să facem câţiva 
paşi, să-i ieşim înainte şi să-i întindem mâna. Gabriel, eşti 
frumos, brav, pătimaş şi mândru. Din primul moment în 
care te-am văzut am simţit pentru dumneata un sentiment 
necunoscut şi - oare să mă fi înşelat? 

— Cuvintele şi privirile dumitale, până la demersul acesta 
de astăzi, care poate că nu-i decât o dibace înscenare, totul 
m-a făcut să presupun că n-am întâlnit un ingrat. 

— Doamnă! Strigă Gabriel speriat. 

— Da, eşti emoţionat şi surprins, văd, zise Caterina, cu cel 
mai dulce surâs al ei. Dar n-ai să mă judeci prea sever, nu-i 
aşa, în ceea ce priveşte sinceritatea mea? Ţi-o repet, regina 
trebuie s-o scuze pe femeie. Eşti timid, destul de ambițios, 
domnule d'Exmes ţi scrupulele, care mă depăşesc, m-ar fi 
putut face să pierd un devotament preţios. Am preferat să 


vorbesc eu prima. Haide, spune-mi, sunt chiar atât de 
temut? 

— Oh, da, murmură Gabriel palid şi emoţionat. 

Dar regina, care-l auzi, nu dădu importanţă exclamării 
sale. 

— Ei, spuse ea veselă, încă nu te-am făcut să-ţi pierzi 
mintea; aceste informaţii pe care mi le-ai cerut despre 
doamna de Castro sunt într-o oarecare măsură o dovadă. 
Dar fii liniştit, nu vreau căderea, ci măreţia dumitale, 
Gabriel; până acum m-am mulţumit să fiu pe planul al 
doilea, dar să ştii, voi străluci în curând pe firmament, 
Diana de Poitiers e la o vârstă când nu-şi mai poate păstra 
multă vreme frumuseţea şi puterea. În ziua în care 
prestigiul acestei femei se va clătina, va începe domnia mea 
şi află că ştiu să domnesc, Gabriel; instinctele dominaţiei pe 
care le simt în mine sunt cele mai sigure garanţii şi dealtfel 
ele sunt în sângele Medicişilor. Regele va afla într-o zi că n- 
are un consilier mai abil, mai şiret şi mai experimentat 
decât mine. Şi atunci, Gabriel, ce nu va putea pretinde omul 
care şia unit soartă cu a mea când eram încă obscură? 
Omul care va fi iubit în mine femeia şi nu regina? Crezi că 
stăpână regatului nu-l va răsplăti cum se cuvine pe cel care- 
i va fi devotat? Acest om va fi ajutorul ei, braţul ei drept, 
adevăratul rege. Va ţine în mâna lui toate puterile Franţei. 
Un vis frumos, nu-i aşa, Gabriel? Ei bine, vrei să fii acest 
om? 

Ea îi întinse mâna. 

Gabriel puse un genunchi pe pământ şi sărută acea mână 
albă şi fermecătoare... Dar firea lui era prea cinstită pentru 
a se deda la şiretlicurile şi minciunile unei iubiri prefăcute. 
Între o înşelăciune şi un pericol era prea sincer şi prea 
hotărât ca să şovăie, aşa că, ridicându-şi nobilu-i chip, 
spuse: 

— Doamnă, umilul gentilom care se află la picioarele 
voastre vă roagă să-l consideraţi drept cel mai respectuos 


dintre servitorii domniei-voastre, drept cel mai devotat 
dintre supuşii voştri. Dar... 

— Dar, îl întrerupse Caterina cu un surâs, nu aceste 
cuvinte de venerație sunt ceea ce-ţi cer eu, nobile cavaler. 

— Şi totuşi, doamnă, continuă Gabriel, nu pot să mă 
slujesc de termeni mai dulci şi mai tandri, căci - iertaţi-mă - 
cea pe care o iubesc, înainte de a vă fi cunoscut pe 
dumneavoastră, este într-adevăr Diana de Castro şi nici o 
iubire, fie chiar cea a unei regine, n-ar şti să-şi găsească 
locul în această inimă plină de un alt chip. 

— Ah! Exclamă Caterina, cu fruntea palidă şi cu buzele 
strânse. 

Gabriel, cu capul plecat, aştepta, totuşi fără să tremure, 
torentul de indignare şi disprețul care trebuiau să se 
reverse asupra lui. După câteva minute de tăcere, Caterina 
de Medicis spuse, abia stăpânindu-şi vocea şi mânia: 

— Ştii, viconte, că te găsesc îndrăzneţ pentru a nu spune 
obraznic? Cine-ţi vorbeşte de dragoste, domnule? De unde 
ai scos-o că am vrut să-ţi ispitesc virtutea atât de 
înverşunată? Trebuie să ai despre meritele dumitale o 
părere mult prea nesăbuită pentru a cuteza să crezi astfel 
de lucruri şi pentru a explica într-un mod atât de temerar o 
bunăvoință care n-are altă vină decât aceea de a se fi 
adresat unei persoane nedemne. Ai insultat în mod 
nepermis o femeie şi o regină, domnule! 

— Oh, doamnă, credeţi că respectul meu... 

— Destul! Îi întrerupse Caterina, îţi spun că m-ai insultat şi 
că ai venit aici ca să mă insulţi. De ce-ai venit aici? Ce motiv 
te-a adus? Ce mă interesează pe mine iubirea dumitale şi 
doamna de Castro şi toate cele care vă privesc pe voi 
amândoi? Ai venit să iei informaţii de la mine! Ridicol 
pretext! Ai vrut ca regina Franţei să facă poliţ'ie în slujba 
pasiunii dumitale! E un lucru smintit, afla şi... Şi jignitor! 

— Nu, doamnă, răspunse Gabriel, în picioare şi mândru vă 
simţiţi ultragiata fiindcă aţi întâlnit un om cinstit care a 
preferat să vă rănească decât să vă înşele. 


— Taci, domnule, reluă Caterina, îţi poruncesc să taci şi să 
ieşi. Fii mulţumit că nu-i dezvălui regelui fapta dumitale 
cutezătoare. Dar să nu mai apari niciodată în faţa mea şi 
de-acum încolo s-o numeri pe Caterina de Medicis printre 
cei mai neîmpăcaţi duşmani ai dumitale. Da, îmi vei cădea în 
mână, fii sigur, domnule d'Exmes! Dar până atunci, ieşi! 

„Ei, îşi spuse Gabriel când se afla singur o ură în plus. Dar 
ce-ar fi contat dacă aş fi aflat ceva despre tata şi despre 
Diana! Iubita regelui şi soţia regelui - pe amândouă M.I le- 
am făcut duşmance. Poate că soarta vrea să mă 
pregătească spre a deveni duşmanul regelui; acum haidem 
la Diana, a venit ceasul şi facă Domnul ca să nu ies mai trist 
şi mai dezolat de la cea care mă iubeşte decât de la cele 
care mă urăsc”. 

Capitolul XVI lubit sau frate? 

CÂND JACINTHE ÎL INTRODUSE pe Gabriel în camera pe 
care Diana de Castro, ca fiică legitimă a regelui, o ocupa la 
Luvru, aceasta, în efuziunea ei naivă şi castă, alergă 
înaintea iubitului, fără să-şi ascundă în nici un fel bucuria. 
Nu şi-ar fi retras nici fruntea din calea sărutului lui; dar el 
se mulţumi să-i strângă doar mâna. 

— Iată-te în sfârşit, Gabriel, spuse ea. Cu câtă nerăbdare 
te-am aşteptat! Începând de atunci, nu mai ştiu cum să-mi 
revărs preaplinul fericirii pe care o simt în mine, vorbesc 
singură, rid singura, sunt nebună! Dar în sfârşit, iată-te; 
acum vom putea să fim fericiţi împreună. Ei bine, dar ce ai? 
Pari îngrijorat, grav şi aproape trist. Oare cu acest chip 
întunecat şi cu aceste atitudini rezervate vrei să-ţi arăţi 
dragostea faţă de mine şi recunoştinţa faţă de tatăl meu? 

— Tatăl tâu?... Da, ai dreptate, să vorbim puţin despre 
tatăl tău, Diana. Cât despre gravitatea asta, care te miră 
atâta, aşa mi-e obiceiul, să-mi primesc cu fruntea 
întunecată soarta; îmi bat joc de darurile ei, nu-s obişnuit 
cu ele, căci prea adesea a încercat să ascundă sub un dar o 
durere. 


— Nu te ştiam atât de filosof şi nici atât de nefericit, zise 
Diana pe jumătate veselă, pe jumătate supărată. Dar, mă 
rog! Spuneai că ai vrea să vorbim despre rege; foarte bine; 
doar a fost cât se poate de bun şi de generos cu noi... 

— 'Te iubeşte, nu-i aşa? 

— Cu o tandreţe şi o blândeţe infinite. 

„O fi crezând, murmură vicontele d'Exmes, că e fiica lui...” 
— Un singur lucru mă miră, reluă el cu voce tare: cum se 
face că regele, nutrind faţă de tine asemenea sentimente, a 
putut totuşi să rabde atâţia ani fără să te vadă şi fără să te 

cunoască; cum a putut să te lase în voia soartei la 
Vimoutiers, pierdută şi necunoscută? Nu l-ai întrebat 
niciodată, Diana, care a fost motivul unei atât de ciudate 
indiferenţe? O asemenea uitare, ştii e cam greu de împăcat 
cu bunăvoința asta pe care ţi-o arătă acum. 

— Oh, nu ele cel care m-a uitat! 

— Dar cine atunci? 

— Cine? Doamna de Poitiers, căci nu ştiu dacă pot spune 
mama mea! 

— Şi de ce s-a resemnat să te abandoneze astfel, Diana? 
Naşterea ta, dimpotrivă, trebuia s-o bucure, fiindcă o făcea 
să crească şi mai mult în ochii regelui. De ce anume se 
temea? Soţul ei era mort... Tatăl ei mort... 

— Gabriel, zise Diana, mi-ar fi greu, dacă nu chiar 
imposibil să justific această mândrie ciudată care a făcut-o 
pe doamnă pe Valentinois să nu mă recunoască niciodată 
drept copilul ei. Află, dacă vrei să ştii, că l-a convins pe rege 
să ascundă la început naşterea mea, că nu m-a rechemat la 
Curte decât la insistența regelui, dacă nu chiar la porunca 
acestuia şi că n-a vrut nici în ruptul capului să fie pomenită 
în actul meu de naştere. Dar nu mă plâng, Gabriel, fiindcă 
fără acest orgoliu ciudat nu te-aş fi cunoscut şi nu te-aş fi 
iubit. M-am gândit adesea cu durere la acest soi de 
aversiune a mamei faţă de mine. 

„Aversiune care ar putea să nu fie decât remuşcare, gândi 
Gabriel cu spaimă; l-a înşelat pe rege, dar nu fără şovăială 


şi fără teamă...” 

— La ce te gândeşti, reluă Diana şi de ce mi-ai pus toate 
aceste întrebări? 

— Ei, fleacuri; am o îndoială care-mi frământa sufletul. Nu 
ţine seama de asta, Diana; dacă mama ta nu te poate suferi, 
ba chiar s-ar putea spune că aproape te urăşte, cel puţin 
tatăl tău compensează această răceală prin tandreţea lui; 
tu, la rândul tău, dacă te simţi intimidată şi străină fată de 
doamna de Valentinois, lângă rege te simţi, nu-i aşa ca 
lângă adevăratul tău tată... 

— Da, zise Diana. M-am simţit îndată atrasă spre el din 
prima zi în care l-am văzut şi în care mi-a vorbit cu atâta 
bunătate. Nu din motive meschine sunt faţă de el atât de 
prevenitoare şi de afectuoasă, ci pentru că pur şi simplu îl 
iubesc. Nu este nici binefăcătorul, nici protectorul meu, 
este tata! 

— Nu te poţi înşela în astfel de lucruri, strigă Gabriel 
încântat. Draga mea Diana, iubita mea; e bine că-ţi iubeşti 
astfel tatăl şi că te simţi în faţa lui plină de recunoştinţă şi 
de dragoste. Această pietate filială îţi face cinste, crede-mă. 

— Este de datoria ta să înţelegi asta, spuse Diana. Dar, 
după ceam vorbit despre tata şi despre afecțiunea pe care 
mi-o poartă şi pe care i-o port, după ce-am vorbit despre 
obligaţiile noastre faţă de el, ce-ar ii dac-am vorbi puţin 
despre noi, despre dragostea noastră? 

Ce zici? Devii egoist, adăugă tânără, cu acea ingenuitate 
fermecătoare care-i era caracteristică. Dealtfel, ce rege mi- 
ar putea reproşa dacă m-aş gândi puţin şi la mine, la noi... 
Ştii, Gabriel, ce mi-a spus regele mai adineauri? „Copilă 
dragă, fii fericită! Asta mă face şi pe mine fericit!” Aşa că, 
domnule, recunoştinţa noastră odată mărturisită, eu zic să 
ne gândim acum şi la noi. 

— Da, spuse Gabriel gânditor, da, sigur. Să ne întoarcem la 
dragostea care ne leagă. Să privim în inimile noastre şi să 
vedem ce se petrece în ele. Să ne dezvăluim unul altuia 
sufletele, să ne istorisim unul altuia viaţa. 


— Foarte bine, va fi încântător. 

— Da, încântător, zise cu tristeţe Gabriel. Ia zi, Diana, ce 
simţi tu pentru mine? Spune! Nu cumva mă iubeşti mai 
puţin ca pe tatăl tău? 

— Răutăciosule, gelosule! Ştii doar că te iubesc cu totul 
altfel. Nu-i prea uşor să-ţi explic, zău aşa! Când îl văd pe 
rege sunt calmă şi inima nu-mi bate mai tare ca de obicei. 
Dar când te văd pe tine, oh! O căldură ciudată care mă face 
să tremur, dar care în acelaşi timp mă încântă se 
răspândeşte în toată fiinţa mea. l-am spus adesea tatii, 
chiar de faţă cu alţii, cuvinte mângâietoare şi dulci care-mi 
veneau pe buze; dar ţie, o, ţie nici în faţa unei singure 
persoane n-aş îndrăzni să-ţi spun măcar pe nume. Pe cât de 
liniştită este bucuria pe care o simt alături de tatăl meu, pe 
atât de neliniştită este fericirea pe care mi-o aduce 
prezenţa ta, ba aş spune chiar dureroasă; şi totuşi această 
durere este cu mult mai plăcută decât acea bucurie liniştită. 

— Taci, oh, taci! Strigă Gabriel pierdut. Da, mă iubeşti şi 
asta mă sperie şi vezi, mă linişteşte, caci, la urma urmei, 
Dumnezeu n-ar fi îngăduit dragostea ăsta dacă nu mă 
puteai iubi... 

— Ce vrei să spui, Gabriel? Întrebă Diana mirată. De ce 
mărturisirea asta, pe care am dreptul să ţi-o fac din 
moment ce vei fi bărbatul meu, te îndepărtează astfel de 
mine? Ce pericol se ascunde în dragostea mea? 

— Niciunul, scumpa mea, niciunul! Doar bucuria e de vină! 
Ea mă îmbată astfel, bucuria! O fericire atât de deplină te 
face să ameţeşti! Totuşi nu m-ai iubit întotdeauna în acest 
fel. Pe vremea când ne plimbam împreună sub umbrarele 
din Vimoutiers, n-aveai pentru mine decât o prietenie 
frăţească, nu-i aşa? 

— Pe atunci eram un copil, spuse Diana; nu m-am gândit 
decât la tine în cei şase ani de singurătate; inima mea n-a 
crescut odată cu mine; trăiesc de două luni în mijlocul unei 
curţi unde corupţia moravurilor şi insolenţa limbajului nu 


prea mi-au lăsat răgazul să mă gândesc la pasiunea noastră 
pură şi sacră. 

— Adevărat, adevărat, spuse Gabriel. 

— Dar tu, zise Diana la rândul ei, ce simţi pentru mine? 

Hai, deschide-ţi inima cum mi-am deschis-o şi eu. Dacă 
vorbele mele ţi-au făcut bine, fă-mi şi tu mie bine la rându- 
mi şi spune-mi că mă iubeşti. 

— Oh, eu... Nu ştiu... Nu-ţi pot spune asta. E îngrozitor! 
Nu mă întreba mai mult! 

— Gabriel, strigă Diana consternată, dar vorbele tale sunt 
cumplite! Nu-ţi dai seama de asta! Cum, nu vrei nici măcar 
să-mi spui că mă iubeşti? 

— Dacă te iubesc! Mă întreabă dac-o iubesc! Da, te iubesc 
ca un smintit, ca un criminal poate! 

— Ca un criminal! Zise doamna de Castro uluită. Ce crimă 
poate fi dragostea noastră? Nu suntem amândoi liberi? Tata 
n-a consimţit la căsătoria noastră? Până şi cerul se bucură 
de-o asemenea dragoste! Dragul meu, nu cumva eşti 
bolnav? Tu, atât de hotărât de obicei... De unde-ţi vin aceste 
spaime? Oh! Eu nu mă tem de nimic alături de tine! Ştiu că 
lângă tine sunt în siguranţă că şi lângă tata. Iată, ca să-ţi 
amintesc cât de mult te iubesc, mă voi ghemui la pieptul 
tău, soţul meu iubit! Ie voi lăsa să mă săruţi pe frunte fără 
remuşcări. 

Surâzătoare şi plină de farmec, îşi apropie de el chipul 
luminos şi, cu o privire angelică, îi ceru casta sărutare. 

Dar Gabriel o împinse îngrozit. 

— Nu du-te, strigă el, lasă-mă, fugi! 

— O, doamne, zise Diana, lăsându-şi braţele să-i cadă de-a 
lungul, o, Doamne, mă respinge, nu mă iubeşte! 

— 'Te iubesc prea mult, zise Gabriel. 

— Dacă m-ai iubi, îmbrăţişarea mea nu te-ar îngrozi. 

„Mă îngrozeşte într-adevăr? Seântrebă Gabriel cuprins de 
o altă spaimă. Oare instinctul o respinge, sau judecata?” 

— Oh, vino, Diana, vino, vreau să văd, să ştiu, să simt! Vino 
şi lasă-mă să te sărut pe frunte, sărut de frate la urma 


urmei şi pe care un logodnic şi-l poate îngădui. 

O strânse la piept şi-o sărută îndelung pe plete. 

— M-am înşelat, spuse el visător la această plăcută 
atingere, nu glasul sângelui e cel care strigă în mine, ci 
glasul iubirii. Îl recunosc! Ce fericire! 

— Ce tot şopteşti, iubitule? Spune-mi că mă iubeşti, asta-i 
tot ce vreau să aud şi să ştiu. 

— Oh, da, te iubesc, înger adorat, te iubesc cu patimă, cu 
frenezie! Te iubesc şi, când simt inima mea cum bate lângă 
a ta, mi se pare că cerul... ba nu, iadul! Strigă dintr-o dată 
Gabriel desprinzându-se din îmbrăţişarea Dianei. Du-te, du- 
te, lasă-mă să fug, sunt un blestemat! 

Şi fugi năuc din cameră, lăsând-o pe Diana mută de 
spaimă şi împietrită de durere. Cobori scările clătinându-se 
de parcă-ar fi fost beat. Cele trei încercări prin care trecuse 
erau prea mult pentru el. Când ajunse în marea galerie a 
Luvrului ochii i se închiseră fără să vrea, picioarele i se 
mulară şi se prăbuşi în genunchi lângă zid murmurând: 

— Presimţeam eu că acest înger mă va face să sufăr şi mai 
mult decât cei doi diavoli... 

Şi leşină. Se făcuse noapte şi nimeni nu mai trecea prin 
galerie. Nu-şi veni în fire decât atunci când simţi o mână 
mângâindu-i fruntea şi auzi o voce vorbindu-i. Deschise 
ochii. Maria Stuart stătea în faţa lui cu o făclie aprinsă în 
mână. 

— Din fericire, iată un alt înger, zise Gabriel. 

— Deci, dumneata eţti, domnule d'Exmes, spuse Maria, oh! 
Cum m-ai speriat! Am crezut că eşti mort. Ce ai? Cât eşti de 
palid! Te simţi mai bine? Vrei să chem pe cineva? 

— Nu, doamnă, să fiţi binecuvântata pentru bunătatea 
dumneavoastră. Acum îmi amintesc... O durere groaznică 
mi-a strâns dintr-o dată tâmplele ca o gheară de fier. 
Genunchii mi s-au muiat şi am căzut lângă această 
tapiserie. Dar de ce m-a apucat această durere? Ah, da, 
acum îmi amintesc, îmi amintesc totul. Vai, doamne, iată că- 
mi amintesc! 


— Te-a copleşit o mare durere, nu-i aşa? Zise Maria. Văd 
că doar la simpla amintire a ceea ce ai suferit, ai devenit şi 
mai palid. Sprijină-te de braţul meu, sunt destul de tare. Să 
chem pe cineva să te conducă până acasă? 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse Gabriel adunându-şi 
puterile şi energia. Am vigoarea necesară ca să mă duc 
singur acasă. Uitaţi-vă, merg fără ajutor şi cu un pas destul 
de sigur. Nu vreau să vă necăjesc şi-mi voi aminti cât voi 
trăi de mişcătoarea dumneavoastră bunătate, doamnă. Mi- 
aţi apărut ca un înger mângâietor într-o clipă de mare 
restrişte a soartei mele. Doar moartea, doamnă, ar putea 
şterge asta din inima mea. 

— O, Doamne, dar ceea ce-am făcut e cât se poate de 
firesc, domnule d'Exmes. Aţ fi făcut-o pentru orice fiinţa 
aflată în suferinţă, cu atât mai mult pentru dumneata, pe 
care te ştiu prietenul devotat al unchiului meu de Guise. 
Nu-mi mulţumi pentru atât de puţin. 

— Acest puţin înseamnă totul în durerea disperării în care 
zăceam. Nu vreţi să vă mulţumesc, dar eu îmi voi aminti... 
Adio, doamnă! 

— Adio, domnule d'Exmes, îngrijeţte-te ţi încearcă să te 
mângâi... Şi-i întinse mâna, pe care Gabriel i-o sărută cu 
respect. Apoi se despărţiră. 

leşind din Luvru, Gabriel o apucă pe malul apei şi după o 
jumătate de ceas ajunse în strada Jardins-Saint-Paul. Nu se 
gândea la nimic, creierul parcă i se golise, nu simţea decât 
o mare suferinţă. Aloyse îl aştepta neliniştită. 

— Ei bine? Spuse ea. 

Gabriel îşi stăpâni ameţeala care-i întunecă din nou 
vederea. Ar fi vrut să plângă, dar nu putea. Răspunse cu o 
voce schimbată: 

— Nu ştiu nimic, Aloyse! Şi acele femei şi inima mea au 
fost mute! Nu ştiu nimic decât că fruntea mi-e îngheţată şi 
că totuşi ard. Doamne, Doamne! 

— Curaj, monseniore, spuse Aloyse. 


— Curaj am, zise Gabriel, mulţumesc Domnului. Dar am să 
mor! Şi căzu din nou inert pe podea, dar de astă-dată fără 
să-şi mai revină. 

Capitolul XVII Horoscopul 

— BOLNAVUL VA TRĂI, DOAMNĂ Aloyse. Pericolul a fost 
mare şi convalescenţa va fi lungă. 'Toate acele luări de 
sânge l-au slăbit pe bietul tânăr, dar va trăi, fii fără grijă şi 
mulţumeşte Domnului că răul trupesc a slăbit lovitura pe 
care a primit-o sufletul, căci astfel de răni nu le putem 
tămădui şi a lui ar fi putut să fie mortală şi poate să mai fie 
încă. 

Doctorul care vorbea astfel era un om înalt, cu o frunte 
mare, bombată, cu ochii adânci şi pătrunzători. Norodul îl 
numea maestrul Nostradamus6; ca savant, el semna 
Nostre-Dame. Nu putea să aibă mai mult de cincizeci de 
ani. 

— Uită-te la el, maestre, zise Aloyse; zace din seara zilei de 
7 iunie. Acum suntem în 2 iulie şi tot acest timp n-a scos un 
cuvânt, nu pare nici să mă vadă, nici să mă cunoască, e ca şi 
mort, vai! Atinge-i mâna şi nici n-o să bage de seamă. 

— Cu atât mai bine, doamnă Aloyse, cu atât mai bine, să 
revină cât mai târziu cu putinţă la gândurile lui negre; dacă 
ar putea rămâne, cum dealtfel nădăjduiesc, încă o lună în 
această toropeală, fără judecată şi fără gândiri, e în mod 
sigur salvat. 

— Salvat! Zise Aloyse, ridicând ochii spre cer. 

— E încă de pe acum, dacă nu-l întoarce boala, poţi să spui 
asta şi acelei frumoase cameriste care vine de două ori pe zi 
ca să afle veşti; căci trebuie să fie la mijloc vreo mare 
pasiune pentru vreo mare doamnă, nu-i aşa? E şi încântător 
şi fatal. 

— Ai dreptate, maestre Nostradamus, spuse Aloyse oftând. 

— Facă Domnul să scape şi de pasiune şi de boală, doamnă 
Aloyse, dacă nu cumva boala şi pasiunea n-au aceeaşi 
cauză. Eu voi răspunde de una, dar nu şi de cealaltă. 


Nostradamus desfăcu mână moale şi inertă a lui Gabriel şi 
privi cu atenţie plină de grijă palma acelei mâini. Întinse 
chiar pielea deasupra indexului şi a degetului mijlociu, 
părând să caute, nu fără greutate, în memoria sa, o 
amintire. 

„Ciudat, îşi spuse el am impresia că am cercetat această 
mâna. Dar ce semne m au izbit atunci?” Apoi cu glas tare: 

— Nimic neobişnuit. Însuşirea dominantă a acestui tânăr e 
voinţa fermă, rigidă, implacabilă ca o săgeată slobozită de o 
mâna sigură... Dar nu asta m-a uimit odinioară. Amintirile 
mele sunt prea confuze; stăpânul dumitale n-are decât 
douăzeci şi cinci de ani, doamnă Aloyse, nu-i aşa? 

— N-are decât douăzeci şi patru, maestre. 

— Atunci înseamnă că e născut în 1533... Ştii ziua, doamnă 
Aloyse? 

— 6 martie. 

— Dar nu cumva ştii dacă era dimineaţa ori seara? 

— Ba cum să nu, eram lângă mamă-sa pe care o vegheam 
în durerile facerii. Monseniorul Gabriel s-a născut fix la ora 
şase şi jumătate dimineaţa. 

Nostradamus îşi însemnă aceste date. 

— Voi vedea în ce poziţie erau aşezate în acea zi la acea 
oră unele stele, spuse el. Dacă vicontele d'Exmes ar fi avut 
cu douăzeci de ani mai mult, aş fi jurat că i-am mai ţinut o 
dată mâna în mâna mea. De fapt, nu asta interesează. Nu 
vrăjitorul, cum mă numeşte lumea ciudată, ci medicul e cel 
care are acum treabă aici şi ţi'-o repet, doamnă Aloyse, 
bolnavul va trăi. 

— Ei, maestre, spuse cu tristeţe Aloyse, ai mărturisit că 
răspunzi doar de boală, nu şi de pasiune. 

— Pasiunea! Ei, spuse surâzând Nosţradamus, dar mi se 
pare că prezenţa, de două ori pe zi, a acelei cameriste 
dovedeşte că nu e chiar atât de fără speranţă... 

— Dimpotrivă, maestre, dimpotrivă, strigă Aloyse cu frică. 

— Haida de, doamnă Aloyse, bogat, brav, tânăr, frumos 
cum este vicontele d'Exmes, n-o să fie multă vreme respins 


de doamne într-o vreme ca a noastră; cel mult, uneori eşti 
amânat... 

— Închipuie-ţi, maestre, că atunci când monseniorul se va 
reîntoarce la viaţă şi la judecată, primul singurul lui gând 
care-i va izbi mintea zdruncinata ar fi acesta: „Femeia pe 
care o iubesc este definitiv pierdută pentru mine”; ce se va 
întâmpla cu el? 

— Să nădăjduim că presupunerea dumitale nu-i 
întemeiată, doamnă Aloyse, căci ar fi cumplit. Această 
durere puternică într-un creier atât de slăbit ar fi 
groaznică. Atât cât pot eu judeca un om după trăsăturile 
feţei sale şi după privirea ochilor, stăpânul dumitale nu-i un 
om uşuratic; de data asta; voinţa lui puternică şi energică 
va fi un pericol în plus şi, zdrobită în lupta cu imposibilul, i- 
ar putea zdrobi la rândul ei, viaţa. 

— Doamne, băiatul va muri! Strigă Aloyse. 

— Primejdia ar fi să i se congestioneze iar creierul. Există 
însă întotdeauna putinţa de a-i flutura prin faţa ochilor o 
nădejde. Se va agăța de speranţa cea mai neînsemnată, de 
şansa cea mai fugară şi va fi salvat. 

— Va fi salvat, spuse Aloyse, cu un aer sumbru. La nevoie 
voi jura şi strâmb, numai ca să fie salvat. Maestre 
Nostradamus, îţi mulţumesc. 

Trecu încă o săptămână şi Gabriel tot nu părea să dea 
semne că-şi regăsise judecata. Ochii, încă tulburi şi fără 
expresie, fixau totuşi chipurile şi obiectele. Apoi începu să 
facă mişcările ce i se cereau, să se ridice singur, să ia 
leacurile pe care i le întindea Nostradamus. Aloyse, în 
picioare, neobosită, aştepta. După o altă săptămână Gabriel 
putu să vorbească. Nu se făcuse încă pe deplin lumină în 
haosul din mintea sa. Nu rostea decât cuvinte incoerente, 
dar care aveau totuşi legătură cu viaţa lui trecută. Acum, 
când medicul era de faţă, Aloyse tremura ca nu cumva 
Gabriel să trădeze vreunul din secretele sale. Nu se înşelă 
în ceea ce priveşte presimţirile sale, căci într-o zi, Gabriel, 
în somnul lui agitat, strigă de faţa cu Nostradamus: 


— Ei cred că mă numesc vicontele d'Exmes. Nu, nu, sunt 
contele de Montgommery... 

— Contele de Montgommery, spuse Nostradamus izbit de 
o amintire. 

— Tăcere, zise Aloyse punându-şi un deget pe buze. 

Dar Nostradamus plecă fără ca Gabriel să mai fi adăugat 
vreun cuvânt şi cum a doua zi şi în zilele următoare medicul 
nu mai aduse vorba despre cuvintele care-i scăpaseră 
bolnavului, Aloyse se temu să revină asupra acestui fapt ca 
să nu atragă atenţia doctorului asupra unor lucruri pe care 
stăpânul ei poate că avea interesul să le ascundă. Incidentul 
păru deci uitat de amândoi. 

Gabriel mergea din ce în ce mai bine. Îi recunoscu pe 
Aloyse şi pe Martin-Guerre; cerea ceea ce avea nevoie. 
Vorbea cu o blândeţe tristă care lăsa să se creadă că, în 
sfârşit, îşi recăpătase judecata. Într-o dimineaţă, în ziua în 
care se ridică din pat pentru prima oară, îi spuse Aloysei: 

— Doică şi războiul? 

— Ce război, monseniore? 

— Războiul contra Spaniei şi Angliei... 

— Oh, monseniore, mi s-au istorisit lucruri vrednice de 
milă. Spaniolii, întăriţi de două mii de englezi, au intrat, se 
spune, în Picardia. Se bat de-a lungul graniţei. 

— Cu atât mai bine, zise Gabriel. 

Aloyse atribui acest răspuns unei rămăşiţe de delir. Dar, a 
doua zi, cu o perfectă luciditate, Gabriel îi zise: 

— Nu te-am întrebat ieri dacă domnul de Guise s-a întors 
din Italia. 

— E pe drum, monseniore, răspunse Aloyse. Uimită. 

— Bine! În ce zi suntem azi, doică? 

— Marţi, 4 august, monseniore. 

— Pe 7 vor fi două luni, zise Gabriel, de când zac pe acest 
pat al durerii. 

— Ah, strigă Aloyse tremurând, monseniorul îşi aduce 
aminte. 


— Da, îmi aduc aminte, Aloyse, îmi aduc aminte; dar, 
adăugă el cu tristeţe, dacă eu n-am uitat nimic, mi se pare 
că m-au uitat ei pe mine; n-a venit nimeni să ceară veşti 
despre mine, Aloyse? 

— Ba da, monseniore, răspunse cu voce schimbată Aloyse, 
care urmărea cu nelinişte pe chipul tânărului ei stăpân 
efectul vorbelor sale, a venit o cameristă cu numele 
Jacinthe. Venea de două ori pe zi să afle cum vă mai este. 
Dar de vreo cincisprezece zile, de când v-aţi simţit un pic 
mai bine, nu mai vine... 

— Nu mai vine... Ştii cumva de ce doică? 

— Da, monseniore. Stăpâna ei, aşa după cum mi-a spus 
Jacinthe ultima oară, a obţinut de la rege îngăduinţa să se 
retragă la o mânăstire, cel puţin până la sfârşitul războiului. 

— Într-adevăr, zise Gabriel cu un surâs blând şi 
melancolic. Şi, în vreme ce o lacrimă, prima pe care o vărsa 
de două luni încoace, îi alunecă de-a lungul obrazului, 
adăugă: Scumpă Diana! 

— Oh! Monseniore! Strigă Aloyse în culmea bucuriei; 
monseniorul a rostit acest nume... Fără să fie zdruncinat, 
fără nici o slăbiciune. Monseniorul este salvat. Monseniorul 
va trăi şi eu nu voi fi nevoită să-mi trădez jurământul. 

— Da, sunt salvat şi totuşi, buna mea Aloyse, nu voi trăi! 

— Cum asta, monseniore? Spuse Aloyse tremurând din 
toate mădularele. 

— Trupul a rezistat cu curaj, spuse Gabriel, dar sufletul, 
sufletul, Aloyse, crezi că n-o să fie lovit de moarte? Vreau să 
mă ridic după această lungă boală, este adevărat, să mă las, 
după cum vezi, vindecat. Dar ai noştri se bat la graniţă, eu 
sunt căpitan al gărzilor şi locul meu este acolo unde se duce 
lupta. De îndată ce mă voi putea urca pe cal, mă voi duce 
acolo unde mi-e locul. Şi la prima bătălie la care voi lua 
parte, Aloyse, voi face în aşa fel încât să nu mă mai întorc. 

— Vă veţi lăsa ucis! Sfânta Fecioară! Şi de ce asta, 
monseniore, de ce asta? 


— De ce? Fiindcă doamna de Poitiers tace cu 
încăpățânare, Aloyse, fiindcă Diana este poate sora mea şi 
eu o iubesc pe Diana; fiindcă regele poate că l-a asasinat pe 
tata şi eu nu-l pot pedepsi pe rege fără să am certitudinea 
vinovăţiei sale. Or, neputând nici să-mi răzbun tatăl, nici să 
mă însor cu sora mea, nu mai ştiu ce-aş mai putea face pe 
lumea asta. lată de ce vreau s-o las în plata Domnului... 

— Nu, monseniore, n-o veţi părăsi, spuse Aloyse mohorâtă 
şi sumbră. N-o veţi părăsi fiindcă aveţi multe de făcut şi o 
datorie cumplită de îndeplinit... Dar nu vă voi vorbi despre 
asta decât în ziua în care veţi fi cu totul restabilit, când 
Nostradamus îmi va confirma că puteţi să mă ascultați în 
linişte, că aveţi puterea necesară pentru o astfel de treabă. 

Ziua aceea sosi în săptămâna care urmă. Gabriel ieşise de 
trei zile din casă ca să-şi pregătească plecarea şi 
Nostradamus anunţase că va mai veni o dată să-şi vadă 
pacientul. Într-un moment în care Aloyse se afla singură cu 
Gabriel, acesta spuse: 

— Monseniore, v-aţi gândit la hotărârea pe care aţi luat-o? 
Mai ţineţi la această hotărâre? 

— Ţin, spuse Gabriel. 

— Vreţi să vă puneţi capăt zilelor. 

— Vreau să-mi pun capăt zilelor. 

— Asta din pricină că nu aveţi nici un alt mijloc de a şti 
dacă doamna de Castro este sau nu sora domniei-voastre? 

— Da. 

— Ce-aţi zice totuşi, dacă v-aş pune pe urmă acestui 
secret? Vă amintiţi ce v-am spus odată? 

— Sigur. Că Dumnezeu pe lumea cealaltă şi două persoane 
pe lumea asta sunt singurele care cunosc acest secret. Cele 
două fiinţe omeneşti sunt Diana de Poitiers şi contele de 
Montgommery, tatăl meu. Am rugat-o, am conjurat-o, am 
ameninţat-o pe doamna de Valentinois, dar am plecat de la 
ea mai nesigur şi mai dezolat ca niciodată. 

— Dar aţi adăugat, monseniore, că dacă ar trebui să 
coborâţi în mormântul tatălui domniei-voastre ca să-i 


smulgeţi acest secret j aţi face-o fără ca măcar să păliţi. 

— Din păcate, spuse Gabriel, habar n-am unde se află 
acest mormânt. 

— Nici eu, dar căutaţi-l, monseniore. 

— Şi chiar dacă l-aş găsi, crezi că Dumnezeu e dispus să 
facă vreo minune? Morţii nu vorbesc, Aloyse. 

— Morţii hu, dar viii da. 

— Dumnezeule! Ce vrei să spui? Spuse Gabriel pălind. 

— Că nu sunteţi, aşa cum strigaţi în timpul delirului, 
contele de Montgommery, monseniore, ci doar vicontele de 
Montgommery. Pentru că tatăl domniei-tale, contele, 
trebuie să mai trăiască încă! 

— Dumnezeule! Ştii sigur că trăieşte? 

— Nu ştiu, monseniore, dar presupun şi nădăjduiesc - căci 
era o fire viguroasă şi curajoasă ca şi domnia-ta şi care se 
împotrivea vitejeşte atât suferinţei, cât şi nenorocirii. Or, 
dacă trăieşte, el nu va refuza precum doamna Diana, să vă 
dezvăluie secretul de care depinde fericirea domniei- 
voastre. 

— Dar unde să-l caut? Pe cine să întreb? Aloyse, în numele 
cerului, vorbeşte! 

— Este o poveste înfricoşătoare, monseniore şi i-am jurat 
bărbatului meu - la porunca tatălui domniei-voastre - să nu 
v-o dezvălui niciodată; căci de îndată ce-o veţi afla, vă veţi 
arunca în primejdii cumplite, veţi declara război unor 
duşmani de o sută de ori mai puternici ca domnia-voastră! 
Dar pericolul cel mai înfricoşător e de preferat totuşi unei 
morţi sigure: Sunteţi hotărât să muriţi şi ştiu că nu veţi da 
înapoi din faţa unei astfel de hotărâri. Aşa că prefer să vă 
luptaţi în alt fel şi cu alt soi de duşmani, deşi tatăl domniei- 
voastre tocmai de acest lucru se temea pentru fiul său. Cel 
puţin, aşa, moartea domniei-voastre va fi oarecum 
întârziată. Am să vă spun totul, monseniore şi Dumnezeu 
mă va ierta că mi-am călcat jurământul. 

— Da, sigur, buna mea Aloyse... Tatăl meu! Tatăl meu în 
viaţă! Vorbeşte repede... 


Dar în acel moment cineva bătu discret la uşă şi doctorul 
Nostradamus apăru. 

— Ah! Ah! Domnule d'Exmes, îi spuse el lui Gabriel. Cât de 
vesel ţi de însufleţit sunteţi... Să fie într-un ceas bun! Acum 
o lună nu prea arătaţi astfel. lată-vă gata să vă avântaţi în 
luptă, mi se pare! 

— Să mă avânt în luptă. Într-adevăr, spuse Gabriel, cu 
ochii străluciți şi uitându-se la Aloyse. 

— Ca medic, văd că nu mai am nimic de făcut aici, zise 
Nostradamus. 

— Nimic decât să primiţi mulţumirile mele şi, deşi nu cutez 
să spun şi preţul serviciilor dumneavoastră, căci în anumite 
cazuri viaţa nu se poate plăti. 

Şi Gabriel, strângând mâna doctorului, puse în ea un fişic 
de galbeni. 

— Mulţumesc, domnule viconte d'Exmes, zise 
Nostradamus. Dar îngăduiţi-mi şi mie să vă fac un dar pe 
care cutez să-l cred de oarecare valoare. 

— Despre ce este vorba, doctore? 

— Ştiţi, monseniore, reluă Nostradamus, ştiţi că nu m-am 
ocupat numai de cunoaşterea bolilor trupeşti. Am vrut să le 
cunosc şi să le vindec şi pe cele ale sufletului, sarcină plină 
de neprevăzut, dar în care întrevăd uneori licăriri. Nopți şi 
zile în şir, am adâncit, monseniore, astrologoia, fără sfârşit, 
ca şi butoiul Danaidelor şi chiromanţia. Am, la intervale 
destul de rare ceasuri în care văd şi înţeleg unele lucruri, 
monseniore. Într-unul din aceste ceasuri, am văzut, acum 
douăzeci şi cinci de ani, soarta unui gentilom de la Curtea 
regelui Francisc, scrisă clar în liniile complicate ale mâinii 
sale. Această soartă stranie, bizară, periculoasă m-a izbit. 
Or, judecaţi surpriza mea când în palmă şi în astrele 
domniei-voastre am descoperit un horoscop aidoma cu cel 
care m-a surprins atâta odinioară. Dar nu-l mai pot distinge 
atât de precis ca altădată. În sfârşit monseniore, luna 
trecută, în toiul fierbinţelii, aţi rostit un nume: al contelui de 
Montgommery. 


— Al contelui de Montgommery? Strigă Gabriel speriat. 

— Vă repet, monseniore, că n-am auzit decât acest nume, 
restul puţin mă interesează. Acesta era numele omului a 
cărui soartă mi se arătase limpede că în plină amiază. Am 
alergat acasă, am răscolit printre vechile mele hârtii şi am 
regăsit horoscopul contelui de Montgommery. Dar, lucru 
ciudat, monseniore, aveţi cu contele de Montgommery 
legături misterioase şi afinități stranii, căci Dumnezeu, care 
n-a dăruit niciodată aceeaşi soartă la doi oameni, v-a 
rezervat amândurora exact aceleaşi întâmplări. N-aş vrea 
să spun totuşi că n-ar exista nici o deosebire în amănuntele 
celor două vieţi, dar faptul dominant care le caracterizează 
este acelaşi. Odinioară l-am pierdut din vedere pe contele 
de Montgommery, dar ştiu totuşi că, în ceea ce-l priveşte, 
una dintre prevestirile mele s-a realizat. L-a rănit undeva, la 
cap, pe regele Francisc I cu un tăciune aprins. 1 s-o fi 
îndeplinit şi restul prezicerii? Asta nu mai ştiu. Pot să afirm 
doar că nenorocirea şi moartea care-l amenințau vă 
ameninţă şi pe domnia-voastră. 

— Să fie oare posibil? Zise Gabriel. 

— Iată, monseniore, răspunse Nostradamus, prezentându- 
i vicontelui d'Exmes un pergament răsucit, iată horoscopul 
pe care l-am scris pe vremuri pentru contele de 
Montgommery. L-aş scrie astăzi la fel şi pentru domnia- 
voastră. 

— Dă-l încoace, doctore, zise Gabriel. Acest dar este 
nepreţuit, nu ştiţi cât valorează pentru mine. 

— Un ultim cuvânt, domnule d'Exmes, zise Nostradamus, 
un ultim cuvânt, ca să ştiţi să vă păziţi, deşi nimeni nu poate 
scăpa de soarta care-i este hărazită. Astrele lui Henric al II- 
lea prevestesc că va muri într-un duel sau într-o luptă 
ciudată... 

— Dar, întrebă Gabriel, ce legătură are asta cu mine? 

— Citind acest pergament, veţi înţelege, monseniore. 
Acum, nu-mi rămâne decât să-mi iau rămas buri de la 


domnia-voastră şi să vă doresc ca nenorocirile prin care veţi 
trece să nu fie provocate de domnia-voastră. 

Şi după ce-l salută pe Gabriel, care-i strânse încă o dată 
mâna şi-l conduse până la uşă, Nostradamus ieşi. 

De îndată ce se înapoie lângă Aloyse, Gabriel desfăcu 
pergamentul şi, asigurându-se că nimeni nu-l putea deranja 
sau spiona, citi cu voce tare cele ce urmează: „În lupta cu 
lancea, acesta va atinge Fruntea regelui. 

Şi o rană sângerândă va face în Fruntea regelui. 

Fie că vrea sau nu, mereu va răni Fruntea regelui, În 
sfârşit îl va iubi, apoi îl va ucide Doamna regelui” 

— Bine! Strigă Gabriel cu fruntea radioasă şi cu privirea 
triumfătoare. Acum, dragă Aloyse, poţi să-mi povesteşti cum 
l-a îngropat de viu pe tatăl meu, Henric al II-lea. 

— Regele Henric al II-lea! Strigă Aloyse, cum ştiţi? 

— Ghicesc! Dar poţi să-mi dezvălui crima, pentru că 
întâmplarea mi-a şi vestit răzbunarea. 

Capitolul XVIII Neplăcerile unei cochete IATĂ ACUM 
SUMBRA POVESTE A lui Jacques de Montgommery, tatăl lui 
Gabriel, după povestea Aloysei, cu care soţul ei Perrot 
Travigny, scutier şi confident al contelui de Montgommery, o 
pusese la curent. Vicontele cunoştea unele lucruri, dar 
deznodământul care îi pusese capăt îi rămăsese ascuns, ca 
şi celorlalţi. 

Jacques de Montgommery, senior de Lorges, fusese ca toţi 
strămoşii săi brav şi îndrăzneţ şi, sub domnia războinicului 
Fraricisc I, îl vedeai întotdeauna în fruntea bătăliei. Aşa că 
foarte curând ajunse în infanteria franceză. Printre cele o 
sută de fapte strălucite, i se întâmpla totuşi şi un lucru 
supărător, cel la care făcuse aluzie Nostradamus. 

Era în 1521: contele de Montgommery avea doar douăzeci 
de ani; iarna era aspră şi tinerii, cu regele Francisc I în 
frunte, făcuseră o partidă de pelota pe zăpadă; un joc nu 
fără primejdii, foarte la modă pe vremea aceea. Se 
împărțeau în două tabere, unii apărau o căsuţă, iar ceilalţi, 
cu bulgări de zăpadă, o asaltau. Contele d'Enghien senior 


de Cerisoles, fusese ucis într-un astfel de joc. Puțin a lipsit 
ca Jacques de Montgommery să nu-l ucidă şi el pe rege. 
Bătălia odată isprăvită, voiră să se încălzească; din păcate, 
lăsaseră focul să se stingă şi toţi acei tineri zvăpăiaţi şi 
neatenţi încercară să-l reaprindă. Alergând, Jacques aduse 
primul, în cleşte, un butuc aprins; în drum îl întâlni pe 
Francisc I care nu mai avu când să se ferească şi se izbi 
violent cu bărbia de butucul încins. Din fericire, nu se alese 
decât cu o rană şi cicatricea dizgraţioasă pe care i-o lăsă 
această rană prilejui moda bărbii lungi şi a pletelor scurte 
decretată atunci de Francisc |. 

Cum contele de Montgommery făcu să se uite acest 
neplăcut accident prin mii de fapte măreţe de arme, regele 
nu-i purta pică şi-l lăsă, să se ridice până la cele mai înalte 
ranguri la Curte şi în armată. În 1530 Jacques se căsători 
cu Claudine de la Boissiere. Fu o simplă căsătorie de 
convenienţă, totuşi îşi plânse multă vreme nevastă care 
muri în 1533, după naşterea lui Gabriel. Fondul firii sale ca 
la toţi cei predestinaţi unui sfârşit fatal, era tristeţea. 

Când se trezi văduv şi singur, distracţiile sale fură 
loviturile de spadă, căci din plictiseală se arunca în cele mai 
mari primejdii. În 1538, după armistițiul de la Nişa, când 
acest om de arme şi de acţiune trebui să se supună 
regimului Curţii şi să se plimbe prin galeriile de la Tournelle 
şi de la Luvru cu o sabie de paradă alături, fu cât pe-aci să 
moară de scârba. 

Dar o pasiune îl salvă şi-l pierdu. O Circe regală îl cuprinse 
în mrejele ei pe acest copil bătrân, robust şi naiv. Contele se 
îndrăgosti nebuneşte de Diana de Poitiers. 

Trei luni se învârti pe lângă ea mohorât, fără să-i adreseze 
măcar o dată cuvântul; se uita însă la ea cu o privire care 
spunea tot. Seneşalei nu-i trebui prea mult să-şi dea seama 
că acest suflet îi aparţine. Îşi notă această pasiune într-un 
colţ al memoriei socotind că poate-i va fi de folos odată. Şi 
iată că ocazia se ivi. Francisc I începu să-şi neglijeze 
frumoasa iubită şi se întoarse către doamna d'Etampes7, 


care era mai puţin frumoasă, dar care avea imensul avantaj 
de a fi frumoasă în alt fel. Când semnele dizgraţiei fură 
vizibile, Diana, pentru prima oară în viaţa ei, îi vorbi lui 
Jacques de Montgommery. 

Asta se petrecea la Tournelle, la o serbare dată de 
Francisc I în cinstea noii sale favorite. 

— Domnule de Montgommery... Zise Diana chemându-l pe 
conte. El se apropie emoţionat şi o salută cu stângăcie, Cât 
sunteţi de trist, domnule de Montgommery, zise ea. 

— Trist de moarte, doamnă. 

— Şi de ce, Dumnezeule? 

— Doamnă, m-aş lăsa ucis... 

— Din pricina cuiva, fără îndoială... 

— Din pricina cuiva, ar fi plăcut; dar, pe legea mea, fără 
nici un motiv va fi şi mai plăcut... 

— lată, zise Diana, o cumplită melancolie; şi din ce vi se 
trage această neagră boală? 

— Parcă eu ştiu, doamnă? 

— Eu ştiu, domnule de Montgommery, mă iubiţi... 

Jacques se făcu palid, apoi, înarmându-se cu toată 
hotărârea de care ar fi avut nevoie ca să se arunce singur în 
mijlocul unui batalion duşman, răspunse cu o voce 
tremurătoare: 

— Ei bine, doamnă, vă iubesc, ceea ce e cu atât mai rău! 

— Ba cu atât mai bine! Zise Diana râzând. 

— Cum?! Strigă Montgommery cu inima bătând. Băgaţi de 
seamă, doamnă. Nu-i vorba de un joc, ci de o dragoste 
sinceră şi adâncă, măcar că e imposibilă sau tocmai pentru 
că e imposibilă. 

— Şi de ce, mă rog, e imposibilă? Întrebă Diana. 

— Doamnă, zise Jacques, iertaţi-mi sinceritatea, încă n-am 
învăţat să înfrumuseţez faptele prin vorbe subţiri. Regele 
nu vă iubeşte, doamnă? 

— Ba mă iubeşte, zise Diana suspinând. 

— Vedeţi deci că-mi este interzis, nu numai să vă iubesc, ci 
chiar să vă declar această dragoste nedemnă. 


— Nedemnă de dumneata, e drept, zise ducesă. 

— O, nu, nu de mine! Strigă contele şi s-ar putea ca într-o 
Zi 

Dar Diana îl întrerupse cu o tristeţe gravă şi o demnitate 
bine jucată. 

— Ajunge, domnule de Montgommery, spuse ea, să 
încetăm, te rog. Această discuţie. 

Îl salută cu răceală şi se îndreptă, lăsându-l pe sărmanul 
conte frământat de mii de sentimente contrare: gelozie, 
dragoste, ură, durere, bucurie... Diana cunoştea deci 
adoraţia pe care i-o mărturisise. Dar poate c-o jignise. Poate 
că i s-a părut că e nedrept, ingrat, crud. Îşi repeta toate 
sublimele prostii ale iubirii. 

A doua zi, Diana de Poitiers îi spuse lui Francisc |: 

— Ştiţi, sire, domnul de Montgommery este îndrăgostit de 
mine... 

— Eh, eh, făcu Francisc râzând. Montgommery-ii sunt de 
neam vechi şi, pe legea mea, aproape tot atât de nobili cât 
şi mine, la fel de viteji şi, acum bag de seamă, aproape la fel 
de galanţi. 

— Asta-i tot ce găseşte majestatea-voastră să-mi spună? 
Zise Diana. 

— Şi ce-ai vrea, draga mea, să-ţi răspund? Doresc din 
suflet, zise regele, ca Montgommery să aibă gust ales şi 
ochi la fel de buni ca şi mine! 

— Dacă era vorba de doamna d'Etampes, murmură Diana, 
jignită, n-aţi fi spus asta. 

Nu împinse mai departe această discuţie, dar hotări să 
împingă mai departe încercarea. Când îl revăzu pe Jacques 
după câteva zile, îl întrebă din nou. 

— Eh, cum, domnule de Montgommery şi mai trist ca de 
obicei? 

— Da, doamnă, zise contele umil, căci tremur să nu vă fi 
jignit. 

— Nu m-ai jignit, domnule, spuse ducesă, doar m-ai 
supărat. 


— Doamnă, strigă Montgommery, eu, care mi-aş dărui tot 
sângele ca să vă cruţ o lacrimă, cum am putut oare să vă 
pricinuiesc o cât de mică durere? 

— Nu m-aţi făcut să înţeleg că, fiind iubita regelui, n- 
aveam dreptul să aspir la dragostea unui gentilom? 

— Ah! Nu ăsta a fost gândul meu, doamnă, zise contele şi 
nici n-ar putea să fie, pentru că eu, gentilomul, vă iubesc cu 
o dragoste pe cât de sinceră, pe atât de adâncă. Am vrut 
doar să spun că dumneavoastră nu mă puteţi iubi, pentru 
că regele vă iubeşte şi pentru că-l iubiţi pe rege. 

— Regele nu mă iubeşte şi eu nu-l iubesc pe rege, zise 
Diana. 

— Dumnezeule! Dar atunci m-aţi putea iubi pe mine! 
Strigă Montgommery. 

— Pot să te iubesc, răspunse liniştită Diana, dar nu-ţi voi 
putea spune niciodată că te iubesc. 

— Şi de ce asta, doamnă? 

— A trebuit, zise Diana, să devin iubita regelui Franţei ca 
să salvez viaţa tatălui meu; dar, pentru a-mi reabilita 
onoarea, nu pot să fiu doar iubita contelui de 
Montgommery. 

Îşi însoţi acest refuz de o privire atât de pătimaşă şi de 
languroasă, încât contele nu se mai putu abţine. 

— Ah! Doamnă, îi spuse el cochetei ducese, dacă m-aţi iubi 
cum vă iubesc eu... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce mă interesează lumea, prejudecățile şi 
onoarea! Pentru mine, universul sunteţi dumneavoastră. De 
trei luni nu vă văd decât pe dumneavoastră. Vă iubesc cu 
toată orbirea şi cu toată înflăcărarea primei iubiri. 
Frumuseţea dumneavoastră regească mă îmbată şi mă 
tulbură. Dacă mă iubiţi aşa cum vă iubesc eu, fiţi contesa de 
Montgommery, fiţi soţia mea! 

— Mulţumesc, conte, zise Diana triumfătoare. Îmi voi 
aminti de aceste nobile şi generoase cuvinte. Până atunci, 
să ştiţi că verdele şi albul sunt culorile mele preferate. 


Jacques, nebun de fericire, sărută mâna albă a Dianei, mai 
mândru şi mai fericit decât dacă i ar fi fost încredinţată 
coroana lumii. 

A doua zi, Francisc 1 îi atrase Dianei atenţia că noul ei 
adorator începuse să-i poarte culorile în public. 

— Nu-i dreptul lui, sire? Spuse ea observându-l pe rege cu 
toată pătrunderea privirii sale, cum să nu-i îngădui să-mi 
poarte culorile, când îmi oferă să-i port numele? 

— E cu putinţă? Întrebă regele. 

— E sigur, sire, răspunse ducesă, care crezuse o clipă că 
reuşise şi că gelozia avea să-i redeştepte necredinciosului 
dragostea. 

Dar după un moment de tăcere, regele, ridicându-se 
pentru a pune capăt discuţiei, îi zise vesel Dianei: 

— Dacă e aşa, doamnă, funcţia de mare seneşal fiind 
vacantă de la moartea domnului de Breze, primul dumitale 
soţ, o vom da ca dar de nuntă domnului de Montgommery. 

— Şi domnul de Montgommery va putea s-o accepte, zise 
cu mândrie Diana, căci îi voi fi o soţie fidela şi cinstită şi nu-l 
voi trăda pentru toţi regii universului. 

Regele se înclină surâzând, fără să răspundă şi se 
îndepărtă. Hotărât, doamna d'Etampes pusese bine 
stăpânire pe el. Ambiţioasa Diana, cu gelozia în inimă, îi 
spuse în aceeaşi zi încântatului Jacques: 

— Viteazul meu conte, nobilul meu Montgommery, te 
iubesc. 

Capitolul XIX Cum Henric al II-lea începu, încă de pe când 
trăia tatăl său, să-l moştenească 

— CĂSĂTORIA DIANEI ŞI A CONTELUI de Montgommery, 
continuă Aloyse, fu fixată la trei luni după asta şi zarva 
acestei Curți bârfitoare şi neruşinate susţinu că, în graba 
răzbunării sale, Diana de Poitiers îi dăduse arvuna viitorului 
ei soţ. 

Cele trei luni trecură; contele de Montgommery era mai 
îndrăgostit ca niciodată, dar Diana amina din zi în zi să-şi 
îndeplinească făgăduiala. Asta din pricină că la puţină 


vreme după ce-l vârâse pe conte într-o asemenea poveste, 
băgase de seamă cu ce priviri o învăluia de la distanţă 
tânărul Delfin Henric. Aşa că în inima cutezătoarei Diana se 
deşteptase o nouă ambiţie. Titlul de contesă de 
Montgommery ar fi reabilitat-o în ochii lumii. Titlul de iubită 
a Delfinului ar fi fost un triumf. Doamna d'Etampes, care 
vorbea întotdeauna cu dispreţ despre vârsta Dianei, era 
iubită de tată, pe când ea, Diana, va fi iubită de fiu. De 
partea ei erau tinereţea, speranţa, viitorul. Doamna 
d'Etampes îi luase locul, dar ea i-l va lua doamnei 
d'Etampes. Îşi va păstra rangul în faţa ei, va aştepta 
răbdătoare şi calmă ca o ameninţare vie... Căci Henric va fi 
într-o zi rege şi Diana, mereu frumoasă, din nou regină. 

Era într-adevăr o victorie. Caracterul lui Henric îi dădea şi 
mai multă siguranţă. El n-avea decât nouăsprezece ani, dar 
luase parte la mai multe războaie; de patru ani era 
căsătorit cu Caterina Medicis şi totuşi rămăsese un copil 
sălbatic şi ascuns. Pe cât se arăta de format şi de cutezător 
la călărie, în mânuirea armelor, în întrecerile cu lancea şi în 
toate exerciţiile care cereau supleţe şi dibăcie, pe atât era 
de stângaci şi de încurcat la serbările de lă Luvru şi în faţa 
femeilor. Greoi, el se lăsa în voia celor ce voiau să pună 
stăpânire pe el. Anne de Montmorency, care era în relaţii 
destul de reci cu regele, se întorsese către Delfin şi-i 
impuse fără prea multă greutate tânărului toate gusturile 
urnii om de-acum copt. Îl călăuzea după cum îi erau voia şi 
capriciul. În sfârşit, aruncase în acest suflet tandru şi slab 
rădăcinile profunde ale unei forţe fără egal şi pusese în aşa 
fel stăpânire pe Henric, încât influenţa unei femei ar fi 
putut să i-o pună în primejdie pe a sa. 

Dar curând băgă de seamă cu spaimă că elevul său era 
îndrăgostit. Henric îşi neglija prieteniile cu care el îl 
înconjurase în chip iscusit. Henric devenise trist şi aproape 
visător. Montmorency privi în jurul lui şi i se păru că regina 
gândurilor Delfinului ar fi Diana de Poitiers. Bătrânul 
jandarm o iubea pe Diana mai mult ca pe oricare alta. Cu 


felul lui grosolan de a fi o preţuia Re curtezana regală chiar 
mai mult decât cavalerul de Montgommery. Îşi potrivi 
planurile după instinctele urâte pe care le ghicea în această 
femeie şi după socotelile sale şi, liniştit, îl lăsă pe Delfin să 
suspine după marea seneşală. 

Frumuseţea ei trezi, într-adevăr, inima amorţită a lui 
Henric. Era ironică, provocatoare, vioaie, capul ei fin avea 
mişcări frumoase şi elegante, privirea îi strălucea de 
făgăduieli şi întreaga ei fiinţă avea o atracţie magnetică (pe 
atunci se zicea magică); ei bine, toate aceste daruri 
trebuiau să-l seducă până la urmă pe bietul Henric. 1 se 
părea că această femeie avea să-i dezvăluie ştiinţa 
necunoscută a unei vieţi. Sirena era pentru el, un tânăr 
sălbatic, curios şi naiv, atrăgătoare şi periculoasă ca o 
genune. 

Diana simţea toate astea; mai ezita doar din teamă faţă de 
Francisc Î, în ceea ce privea trecutul şi faţă de contele de 
Montgommery, în ceea ce privea prezentul, ca să se 
hazardeze în acest viitor. 

Dar într-o zi, când regele, mereu galant şi atent chiar cu 
femeile pe care nu le mai iubea, ba chiar şi cu cele care nu-l 
mai iubeau, discuta cu Diana de Poitiers în ambrazura unei 
ferestre, îl zări pe Delfin care, galeş şi uitându-se pe furiş, 
spiona această discuţie dintre ea şi tatăl lui. 

Francisc îl strigă pe Henric. 

— Ei, domnule fiu, ce faci acolo? Apropie-te, îi spuse el. 

Dar Henric, palid şi ruşinat, după un minut de ezitare între 
datorie şi teamă, în loc să răspundă invitaţiei tatălui său, luă 
hotărârea să fugă ca şi cum n-ar fi auzit. 

— Ah, ce băiat sălbatic şi mototol, spuse regele, vă puteţi 
explica, doamnă, o asemenea timiditate? Dumneavoastră, 
zeiţa pădurilor, aţi văzut vreodată cerb mai speriat? Ah, ce 
cusur afurisit! 

— Nu i-ar plăcea majestăţii-voastre să corijez acest cusur 
al domnului Delfin? Zise Diana surâzând. 


— O, spuse regele, ar fi o treabă mult prea dificilă chiar 
dacă e vorba de cel mai gentil profesor din lume şi de cea 
mai plăcută ucenicie. 

— N-aveţi nici o grijă, sire, îmi asum sarcina asta. 

După care făcu tot posibilul ca să-l întâlnească pe fugar. 
Contele de Montgommery, de serviciu în ziua aceea, nu era 
la Luvru. 

— Vă pricinuiesc deci o spaimă atât de mare, monseniore? 

Astfel îşi începu Diana discuţia cu timidul Henric şi această 
discuţie continuă. Cum o isprăvi, cum se făcu că nu bagă de 
seamă niciuna din grosolăniile prinţului, cum îi admiră şi 
cele mai neînsemnate vorbe, cum îl părăsi cu convingerea 
că ar putea fi spiritual şi încântător şi într-adevăr alături de 
ea deveni puţin câte puţin spiritual şi încântător - cum, în 
sfârşit, fu, în toate sensurile, iubita lui, dându-i în acelaşi 
timp porunci, lecţii şi clipe de fericire, asta-i comedia 
veşnica şi de nelămurit care se va juca întotdeauna, dar 
care nu se va scrie niciodată. 

Şi Montgommery? Oh! Montgommery o iubea prea mult 
pe Diana ca s-o judece şi i se dăruise prea orbeşte că să 
poată vedea clar. Fiecare bârfea acum la Curte despre noile 
amoruri ale doamnei de Poitiers, în privinţa căreia nobilul 
conte îşi păstrase vechile iluzii, întreţinute cu grijă de însăşi 
Diana. Edificiul pe care ea îl clădea era încă prea fragil 
pentru ca să nu se teamă de orice zguduire. Îl păstra pe 
Delfin din ambiţie, iar pe conte din prudenţă. 

Capitolul XX Despre utilitatea prietenilor S-O LĂSĂM 
ACUM PE ALOYSE SĂ-ȘI continue şi să-şi isprăvească 
povestirea al cărei început l-am făcut. 

— Bărbatul meu, bravul Perrot, îi spuse ea lui Gabriel, a 
auzit repede zvonurile care circulau despre doamnna Diana 
şi toate glumele care se făceau despre domnul de 
Montgommery. Dar nu ştia dacă să-şi înştiinţeze stăpânu! 
Pe care-l vedea încrezător şi fericit, sau să-i ascundă 
urzeala odioasă în care-l învăluise această femeie 
ambițioasă. Îmi împărtăşea îndoielile sale, căci îi dădeam de 


obicei sfaturi bune şi-mi pusese la încercare tăcerea. Dar 
eram tot atât de încurcată ca şi el în ceea ce priveşte luarea 
unei hotărâri. 

Într-o seară, monseniore, Perrot şi cu mine ne aflam chiar 
în odaia asta, căci contele de Montgommery nu ne trata ca 
pe nişte servitori, ci ca pe nişte prieteni şi voise să păstreze, 
chiar şi la Paris, obiceiul străvechi al veghilor noastre de 
iarnă din Normahdia, unde stăpânii şi oamenii lor se 
încălzesc la acelaşi foc după truda de peste zi. Deci contele, 
gânditor, cu capul în mâini, stătea în faţa focului. De obicei, 
seara se ducea la doamna de Poitiers, dar de câtăva vreme 
îi spunea adesea că e bolnavă şi că nu-l poate primi. El se 
gândea fără îndoială la acest lucru. Perrot potrivea curelele 
unei cuirase, iar eu torceam. 

Era în 7 ianuarie 1539, într-o seară rece şi ploioasă, a 
doua zi după Bobotează. Să vă aduceţi aminte de această 
dată, monseniore. Gabriel făcu semn că nu pierdea un 
cuvânt şi Aloyse continuă: Deodată se anunţară domnii de 
Langeais, de Boutieres şi de Sancerre, trei gentilomi de la 
Curte, prieteni ai monseniorului, dar şi mai prieteni ai 
doamnei d'Etampes. Toţi trei erau înfăşuraţi în mantii largi, 
întunecate şi, deşi intraseră râzând, avui impresia că 
aduceau cu ei nenorocirea şi presimţirea mea, vai, nu mă 
înşelase câtuşi de puţin. 

Contele de Montgommery se ridică şi ieşi în întâmpinarea 
lor, bucuros şi primitor. 

— Fiţi bineveniţi, prieteni, le spuse el celor trei gentilomi, 
strângându-le mâna. 

La un semn, le-am luat celor trei mantiile şi ei s-au aşezat. 

— Ce întâmplare fericită vă aduce în casa mea? Continuă 
contele. 

— Un triplu rămăşag, răspunse contele de Boutieres şi 
prezenţa dumitale aici, dragul meu conte, mă face să câştig 
pariul în momentul de faţă. 

— Eu, spuse domnul de Langeaias, l-am şi câştigat. 


— Iar eu, zise contele de Sancerre, îl voi câştiga în curând, 
veţi vedea. 

— Dar pe ce aţi pariat, domnilor? Întrebă Montgommery. 

— Păi, zise domnul de Boutieres, Langeais a făcut rămăşag 
cu d'Enghien că Delfinul nu va fi în seara asta la Luvru. Ne- 
am dus acolo şi am constatat, cu forme în regulă, că 
d'Enghien pierduse. 

— Cât despre Boutieres, spuse contele de Sancerre, ela 
pariat cu contele de Montejan că dumneata te vei afla în 
seara asta acasă, dragul meu conte şi iată că a câştigat. 

— Şi tu ai câştigat, Sancerre, spuse la rândul său domnul 
de Langeais; căci, în concluzie, cele trei pariuri se reduc de 
fapt la unul. Sancerre, domnule de Montgommery, a pus 
rămăşag pe o sută de pistoli cu d'Aussun că doamna de 
Poitiers va fi bolnavă astă-seară... 

Tatăl domniei-tale, Gabriel păli îngrozitor. 

— Ai câştigat, într-adevăr, domnule de Sancerre, spuse el 
emoţionat, căci doamna mare seneşală m-a înştiinţat că nu 
va putea primi pe nimeni astă-seară, simțindu-se brusc 
indispusă. 

— Ah! Strigă contele de Sancerre, când vă spuneam eu... 
Îi veţi zice lui d'Aussun, domnilor, că-mi datorează o sută de 
pistoli. 

Şi râseră toţi ca nişte nebuni; contele de Monntgommery 
rămase serios. 

Acum, bunii mei prieteni, spuse el, sunteţi de acord să-mi 
explicaţi această enigmă? 

— Din toată inima, pe legea mea! Spuse domnul de 
Boutieres, dar spune slugilor să iasă afară. 

Perrot şi cu mine eram de-acum la uşă, când monseniorul 
ne făcu semn să rămânem. 

— Sunt prieteni devotați, spuse el tinerilor seniori şi n-am 
de ce roşi, n-am nimic de ascuns faţă de ei. 

— Fie! Spuse domnul de Langeais, asta miroase un pica 
provincie; dar lucrul te priveşte mai mult decât pe noi, 
conte. Sunt aproape sigur că ei şi cunosc marele secret, 


căci acest secret a făcut înconjurul oraşului şi dumneata, 
conform obiceiului, eşti ultimul care-l afli. 

— Vorbiţi odată! Strigă Montgommery. 

— Dragul meu conte, spuse domnul de Langeais, trebuie 
să vorbim, căci ne vine greu să vedem astfel înşelat un 
gentilom ca şi noi şi un om galant ca dumneata; dar dacă 
totuşi vorbim, o facem cu condiţia că vei accepta noutatea 
cu filosofie, adică râzând; căci nimic din toată povestea asta 
nu merită minia dumitale, te asigur şi de altminteri, în cazul 
de faţă minia dumitale ar fi dinainte dezarmată. 

— Vom vedea! Aştept, răspunse cu răceală monseniorul. 

— Dragă conte, spuse atunci domnul de Boutieres, cel mai 
tânăr şi cel mai zăpăcit dintre cei trei, cunoşti mitologia, nu- 
i aşa? Ştii, fără îndoială, istoria lui Endymion? Ce vârsta 
crezi că avea Endymion când a început s-o iubească pe 
Diana-Phoebe? Dacă îţi închipui că se apropia de patruzeci, 
te înşeli, dragul meu, n-avea nici măcar douăzeci de ani şi 
nici nu-i crescuse barba. Cunosc povestea de la preceptorul 
meu, care ştia precis acest lucru. Iată de ce în seara asta 
Endymion nu e la Luvru iată de ce doamna Phoebe s-a 
culcat şi s-a făcut nevăzută, probabil din pricina ploii; iată 
de ce, în sfârşit, dumneata, conte de Montgommery, te afli 
acasă la dumneata... De unde reiese că preceptorul meu e 
un om mare şi noi trei am câştigat pariul. Trăiască veselia! 

— Dovezi... Ceru cu răceală contele. 

— Dovezi? Spuse domnul de Langeais, dar te poţi duce să 
cercetezi singur. Nu locuieşti la doi paşi de Phoebe? 

— Adevărat! Mulţumesc, spuse contele. 

Se ridică. Cei trei prieteni trebuiră să se scoale şi ei, destul 
de uimiţi şi aproape speriaţi de această atitudine severă şi 
întunecată a domnului de Montgommery. 

— Ah, conte, spuse domul de Sancerre, nu fă prostii, nici 
imprudenţe şi aminteşte-ţi că nu-i bine să te baţi nici cu puii 
de lei, darămite cu leii. 

— Fii liniştit, spuse contele. 

— Cel puţin nu eşti supărat pe noi? 


— Depinde, răspunse contele. 

Îi reconduse, sau mai curând îi împinse pe cei trei pe uşă 
afară şi, întorcându-se, îi spuse lui Perrot: 

— Mantia şi spadă! 

Perrot aduse mantia şi spadă. 

— E adevărat că şi voi, ăştilalţi, aţi ştiut asta? Întrebă 
contele, încingându-şi spadă. 

— Da, monseniore, răspunse Perrot cu ochii plecaţi. 

— Şi de ce nu m-ai înştiinţat, Perrot? 

— Monseniore... Bâlbâi soţul meu. 

— Într-adevăr, voi nu sunteţi „prieteni”, ci doar oameni de 
treabă. 

Îl bătu prieteneşte pe umăr pe scutierul său. Era foarte 
palid, dar vorbea cu un soi de linişte solemnă. Îi mai spuse 
lui Perrot: 

— Aceste zvonuri circulă de mult? 

— Monseniore, răspunse Perrot, sunt cinci luni de când o 
iubiţi pe doamna de Poitiers, pentru că nunta domniei 
voastre era fixată în noiembrie. Ei bine, vă asigur că domnul 
Delfin a iubit-o pe doamna de Poitieris la o lună după ce ea 
a consimţit să vă fie soţie. Totuşi nu-s mai mult de două luni 
de când se vorbeşte şi nu-s nici cincisprezece zile de când 
am aflat eu. Zvonurile nu s-au adeverit decât după 
aminarea căsătoriei şi nu se discută decât pe furiş, de frica 
domnului Delfin. L-am bătut ieri pe unul dintre oamenii 
domnului de La Garde care a avut tupeul să râdă despre 
asta în faţa mea şi baronul de La Garde n-a cutezat să mă 
pedepsească. 

— Nu se va mai râde, spuse monseniorul, cu un accent 
care mă făcu să tremur. 

Când fu gata, îşi trecu o mână peste frunte şi-mi spuse: 

— Aloyse, adu-mi-l pe Gabriel, vreau să-l sărut. 

— Dormeaţi, monseniore Gabriel, un somn liniştit de 
heruvim şi aţi început să plângeţi când v-am trezit şi v-am 
luat în braţe. V-am înfăşurat într-o cuvertură şi v-am adus 
astfel tatălui domniei-voastre. V-a luat în braţe, v-a privit o 


vreme în tăcere, ca pentru a-şi umple inima cu chipul 
domniei-voastre, apoi a depus o sărutare pe frumogşii ochi 
pe jumătate închişi. O lacrimă a căzut pe chipul trandafiriu 
al domniei-tale, prima lacrimă vărsată în faţa mea de acest 
om puternic şi viteaz! Mi-aţi fost înapoiat cu cuvintele: „Ai 
grijă de copilul meu, Aloyse!” 

— Vai, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a mai adresat. 
De atunci le aud întruna... 

— Vreau să vă însoțesc, monseniore, îi spuse atunci bunul 
meu Perrot. 

— Nu, Perrot, zise domnul de Montgommery, trebuie să 
plec singur; rămâi aici. 

— Totuşi, monseniore... 

— Te rog, zise el. 

Nu-i mai puteai răspunde când îţi vorbea astfel şi Perrot 
tăcu. Contele ne întinse mâna. 

— Adio, bunii mei prieteni, ne spuse, nu, nu adio, la 
revedere... 

Apoi ieşi calm şi cu un pas sigur, ca şi cum trebuia să se 
întoarcă după un sfert de ceas. 

Perrot nu spuse nimic; dar de îndată ce stăpânul său ieşi 
afară, îşi luă la rându-i mantia şi spadă. Nu schimbarăm o 
vorbă şi n-am încercat să-l rețin, îşi făcea datoria urmându-l 
pe conte, fie chiar şi la moarte. Îmi întinse braţele şi mă 
aruncai la pieptul lui plângând; apoi după ce m-a îmbrăţişat 
cu dragoste, s-a avântat pe urmele domnului de 
Montgommery. Totul nu durase nici un minut şi nu ne-am 
spus un singur cuvânt. 

Rămasă singură, am căzut pe un scaun, plângând şi 
rugându-mă. Ploaia se înteţise afară şi vântul sufla cu 
putere. 

Capitolul XXI În care se demonstrează că gelozia a putut 
aboli titlurile înainte de Revoluţia Franceză AŞA CUM 
SPUSESE DOMNUL DE Langeais, palatul de Breze, unde 
locuia atunci doamna Diana, era la doi paşi de al nostru, pe 


strada du Figuier-Saint-Paul, unde mai există încă şi azi 
această casă a nenorocirii. 

Perrot, urmându-şi de departe stăpânul, îl văzu 
apropiindu-se de uşa doamnei de Poitiers, bătând, apoi 
intrând. 

Atunci se apropie şi el. Domnul de Montgommery le 
vorbea tare şi cu siguranţă valeţilor, care încercau să-l 
oprească, pretinzând că stăpână lor este bolnavă. Dar 
contele trecu şi Perrot profită de mica zarvă pentru a se 
strecura în urma lui pe uşa rămasă întredeschisă, îi 
cunoştea bine pe cei din casă ca să ştie că puteau susţine cu 
tărie o minciună a doamnei Diana. Fie că nu fusese zărit, fie 
că nu-i mai dădură importanţă scutierului de îndată ce 
stăpânul rupsese consemnul, Perrot urcă fără piedici prin 
întuneric, după domnul de Montgommery. În capul scării 
ducele văzu două femei ale ducesei, neliniştite şi speriate, 
care-l întrebară ce voia la acea oră. La toate orologiile din 
împrejurimi sunase într-adevăr ora zece seara. Domnul de 
Montgommery răspunse cu fermitate că voia s-o vadă de 
îndată pe doamna Diana, că avea să-i comunice, fără 
întârziere, nişte lucruri grave şi că, dacă nu-l putea primi, 
va aştepta. Vorbea foarte tare şi în aşa fel încât să fie auzit 
din camera de culcare a ducesei, care era aproape. Una 
dintre femei intră în acea cameră şi se întoarse repede 
spunând că doamna de Poitiers se culcase, dar că va veni să 
discute cu contele, pe care-l ruga s-o aştepte în salon. 

Delfinul nu era deci acolo său se purta ca un fricos, nu ca 
un fiu al Franţei! Domnul de Montgommery intră deci fără 
nici o împotrivire în salon. Atunci Perrot care rămăsese în 
umbră, pe primele trepte ale scării, le isprăvi de urcat şi se 
ascunse în dosul unei draperii, într-un coridor mare ce 
despărţea camera de culcare a doamnei de Poitiers de 
salonul unde aştepta domnul de Montgommery. În fundul 
acestui vast culoar, două uşi, acum astupate, dădeau 
odinioară una în salon, alta în dormitor. Perrot se strecură 
în dosul acestei draperii, pusă acolo pentru frumuseţe şi 


constată cu bucurie că va putea, trăgând cu urechea, să 
audă câte ceva din cele ce se petreceau fie într-o cameră, 
fie în cealaltă. Nu că bravul meu bărbat ar fi fost călăuzit de 
vreun josnic sentiment de curiozitate, monseniore, dar 
ultimele vorbe ale contelui, când plecase şi o tainică 
presimţire îl înştiinţară că stăpânul său se află în mare 
primejdie, că poate chiar în acel moment i se întindea o 
cursă şi voia să-i poată sări în ajutor la nevoie. 

Din nenorocire, cum veţi vedea, monseniore, niciunul 
dintre cuvintele pe care le auzi şi pe care mile repetă după 
aceea nu poate aduce nici cea mai mică lumină în 
întunecată problemă ce vă preocupă astăzi. Domnul de 
Montgommery n-aşteptase nici două minute când doamna 
de Poitiers intră în salon şi chiar cu oarecare grabă. 

— Ce înseamnă asta, conte, spuse ea şi de ce, mă rog, 
această năvală în casa mea, după rugămintea pe care ţi-am 
adresat-o de a nu veni astă-seară? 

— Am să vă răspund prin două cuvinte sincere doamnă; 
dar mai întâi spuneţi femeilor să plece. Acum ascultaţi-mă. 
Voi fi scurt. Mi s-a spus că am un rival, că acel rival este 
Delfinul şi că în seara asta se află la dumneavoastră. 

— Şi dumneata ai crezut, din moment ce ai alergat să te 
convingi, spuse Diana cu trufie. 

— Am suferit, doamnă şi am alergat să caut la dumneata 
un leac pentru suferinţa mea. 

— Ei bine, spuse Diana. Acum m-ai văzut. Ştii că nu te-am 
minţit, aşa că lasă-mă să mă odihnesc. În numele cerului, 
pleacă Jacques! 

— Nu, Diana, spuse contele, neliniştit de felul în care era 
îndepărtat; căci dacă m-au minţit pretinzând că Delfinul 
este aici, poate că nu m-au minţit asigurându-mă că va veni 
astă-seară; vreau să mă conving că nu-i adevărat. 

— Aşadar rămâi, domnule? 

— Voi rămâne, doamnă. Du-te să te odihneşti dacă eşti 
bolnavă. Eu îţi voi veghea somnul. 


— Dar cu ce drept faci asta, domnule? Strigă doamna de 
Poitiers. Cu ce titlu? Nu sunt încă liberă? 

— Nu, doamnă, zise cu fermitate contele, nu mai eşti 
liberă să faci de râsul Curţii un gentilom cinstit care ţi-a 
acceptat toate pretenţiile. 

— Nu voi accepta câtuşi de puţin, spuse Diana, această 
ultimă pretenţie. N-ai dreptul să rămâi aici, după cum n-au 
dreptul nici ceilalţi să râdă de dumneata. Nu eşti bărbatul 
meu, nu-i aşa? Şi după câte ştiu, nu-ţi port încă numele... 

— Ei, doamnă, strigă atunci cu un soi de disperare domnul 
de Montgommery, nu mă interesează că mă iau toţi peste 
picior! Nicidecum. Ştii bine, Diana, că nu onoarea mea 
sângerează şi strigă, ci dragostea mea. Dacă m-aş fi simţit 
jignit de ironiile celor trei nătărăi, aş fi tras spadă. Dar mi- 
am simţit inima sfâşiată, Diana şi am alergat încoace. 
Demnitatea şi reputaţia mea! Nu despre ele e vorba acum! 
Ci că te iubesc, că sunt nebun după tine, că sunt gelos, că 
mi-ai spus-o şi mi-ai dovedit-o că mă iubeşti, că voi ucide pe 
oricine ar cuteza să se atingă de această dragoste a mea, 
fie el şi Delfinul, ba chiar şi regele, doamnă! Nu-mi va păsa 
pe cine mă răzbun, dar pe cât e de adevărat că cerul există, 
mă voi răzbuna! 

— Şi de ce mă rog? Şi pentru ce? Întrebă, în spatele 
domnului de Montgommery, o voce poruncitoare. 

Perrot tremură, căci prin coridorul slab luminat îl văzu 
apărând pe domnul Delfin şi, în spatele Delfinului, mutra 
batjocoritoare şi dură a domnului de Montmorency. 

— Ah! Strigă doamna Diana căzând pe un fotoliu şi 
frământându-şi mâinile iată de ce mă temeam. 

Domnul de Montgommery nu scoase la început decât un 
strigăt, apoi Perrot îl auzi răspunzând cu voce destul de 
calmă: 

— Monseniore Delfin, un singur cuvânt... De milă! Spuneţi- 
mi că n-aţi venit aici pentru că o iubiţi pe doamna de 
Poitiers, ci pentru că doamna de Poitiers vă iubeşte. 


— Domnule de Montgommery, răspunse Delfinul cu o 
mânie abia stăpânită, un singur cuvânt! Spune-mi că nu te 
afli aici pentru că doamna de Poitiers te iubeşte, ci pentru 
că dumneata o iubeşti pe doamna Diana. 

Lucrurile petrecându-se astfel, nu mai era vorba de 
moştenitorul celui mai mare tron din lume şi de un simplu 
gentilom, ci de doi bărbaţi, doi rivali înfierbântaţi şi geloşi, 
două inimi care sufereau, două suflete sfâşiate. 

— Eram soţul acceptat şi desemnat de doamna Diana, se 
ştie, o ştiţi şi dumneavoastră, zise domnul de 
Montgommery, omiţând titlul la care avea dreptul prinţul 

— Făgăduială uitată! Strigă Henric şi, deşi mai recente ca 
ale dumitale, drepturile iubirii mele nu sunt mai puţin 
sigure şi le voi păstra. 

— Ah! Imprudentul, vorbeşte de drepturile lui! Strigă 
contele, beat de gelozie şi de turbare. Îndrăzniţi să spuneţi 
că această femeie este a dumneavoastră? 

— Spun că cel puţin nu-i a dumitale, zise Henric. Spun că 
mă aflu la această doamnă eu şi nu dumneata şi că aştept 
cu nerăbdare, domnule, să ieşi afară! 

— Dacă sunteţi atât de nerăbdător, putem să ieşim 
împreună; e mult mai simplu. 

— O sfidare! Strigă Montmorency înaintând. Îndrăzniţi, 
domnule, să-l sfidaţi pe Delfinul Franţei? 

— Aici nu e nici un Delfin al Franţei, zise contele, ci e un 
bărbat care se pretinde iubit de femeia pe care o iubesc eu, 
asta-i tot. 

Făcuse probabil un pas către Henric, căci Perrot o auzi pe 
doamna Diana strigând: 

— Vrea să-l insulte pe prinţ! Vrea să-l ucidă pe prinţ! 
Ajutor! 

Şi desigur încurcată de rolul ciudat pe care-l juca, ieşi 
afară, în ciuda domnului de Montmorency care-i spunea să 
se liniştească fiindcă aveau două săbii contra uneia şi o 
bună escortă jos. Perrot o văzu pe doamna Diana 


străbătând culoarul şi năpustindu-se îngrozită în dormitor, 
chemându-şi slugile şi pe oamenii Delfinului. 

Dar fuga Dianei nu potoli minia celor doi adversari. 
Domnul de Montgommery zise cu amărăciune: 

— Fără îndoială că monseniorul Delfin înţelege să-şi 
răzbune injuriile cu spada oamenilor săi? 

— Nu, domnule, răspunse cu mândrie Henric şi a mea îmi 
va ajunge ca să pedepsesc un obraznic. 

Amândoi pusese mâna pe mânerele spadelor, dar domnul 
de Montmorency interveni. 

— Iertare, monseniore, spuse el; dar cel care poate fi 
mâine rege n-are dreptul să-şi rişte viaţa. Dumneavoastră 
nu sunteţi un ora, monseniore, sunteţi o naţiune; un Delfin 
al Franţei nu se bate decât pentru Franţa... 

— Dar, strigă domnul de Montgommery, un Delfin al 
Franţei nu-mi smulge, el care are totul, pe cea în care mi- 
am pus viaţa, pe cea care pentru mine înseamnă mai mult 
decât patria, mai mult decât onoarea: căci ea m-a făcut să 
uit toate acestea, această femeie care poate mă înşeală. Dar 
nu, ea nu mă înşeală, nu e cu putinţă, prea o iubesc mult! 
Monseniore, iertaţi-mi violenţa şi nebunia şi binevoiţi să-mi 
spuneţi că n-o iubiţi pe Diana! Nu vii la o femeie pe care o 
iubeşti însoţit de domnul de Montmorency şi escortat de opt 
sau zece mercenari. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta! 

— Am vrut, spuse domnul de Montmorency, să-l urmez cu 
o escortă astă-seară pe monseniorul Delfin, în ciuda 
insistențelor, pentru că am fost prevenit în taină că astăzii 
se va întinde o cursă, trebuia totuşi să-l las în pragul acestei 
case. Dar tunetele vocii dumitale, domnule, ajungând până 
la noi, m-au obligat să intru înăuntru. 

— Îi cunosc pe cei care v-au prevenit, spuse râzând cu 
amărăciune contele. Sunt, fără îndoială, aceiaşi care m-au 
prevenit că Delfinul va fi aici în astă-seară; le-a reuşit planul 
şi lor şi celei care i-a însărcinat cu acest lucru. Căci doamna 
d'Etampes nu voia, presupun, decât s-o compromiteţi 
printr-un scandal răsunător pe doamna de Poitiers. Or, 


domnul Delfin, neezitând să-şi facă vizita sa amoroasă cu 
armata după sine, a slujit de minune acest plan! Ah! Nici 
măcar n-ai ştiut, Henric de Valois, să păstrezi aparențele 
faţă de doamna de Breze€... O afişezi în mod public drept 
amanta dumitale oficială? Această femeie îţi aparţine cu 
adevărat? Deci nu mai există nici o îndoială şi nici o 
nădejde! Mi-ai furat-o şi odată cu ea, viaţa! Ei bine, n-are 
rost să mai păstrez măsura! Pentru că eşti fiul Franţei, nu-i 
un motiv ca să nu fii gentilom şi-mi vei da de socoteală de 
fapta ta, sau de nu, eşti un laş! 

— Ticălosule! Strigă Delfinul scoţându-şi sabia şi 
îndreptându-se spre conte. 

Dar domnul de Montmorency se aruncă din nou în faţa lui. 

— Monseniore, v-o spun încă o dată că în prezenţa mea 
moştenitorul tronului nu va încrucişa spada pentru o femeie 
cu un... 

— Cu un gentilom de neam mai vechi decât tine, primul 
baron creştin, îl întrerupse contele scos din fire. La fel de 
nobil ca şi regele, deşi regii n-au fost întotdeauna atât de 
nobili cum vreţi s-o pretindeţi vot, ceilalţi! Căci Carol de 
Neapole l-a provocat pe Alfons de Aragon, Francisc I, nu-i 
prea multă vreme de atunci, l-a provocat pe Carol Quintul. 
Rege contra rege: mă rog! Deşi domnul de Nemours, 
nepotul regelui, a provocat un simplu căpitan spaniol. 
Neamul de Montgommery e egal cu cel de Valois şi, cum s-a 
unit de multe ori cu moştenitorii regilor Franţei şi ai 
Angliei, poate foarte bine să se bată cu ei. Vechii 
Montgommery purtau blazonul Franţei în secolele 
doisprezece şi treisprezece. După reîntoarcerea lor din 
Anglia, unde-l urmaseră pe Wilhelm Cuceritorul, stemele 
Montgommery-ilor au fost de azur, cu un leu de aur 
înarmat, cu trei flori de crin pe bot şi cu deviza: Păzeşte-te! 
Haide, monseniore, armele noastre se aseamănă ca şi 
spadele noastre! Ah, dacă ai iubi-o pe această femeie aşa 
cum o iubesc eu şi dacă m-ai uri cum te urăsc eu... Darnu, 


nu eşti decât un copil timid, fericit să se ascundă în spatele 
preceptorului său. 

— Domnule de Montmorency, lasă-mă! Strigă Delfinul, 
zbătându-se împotriva domnului de Montmorency care-l 
ținea. 

— Nu, monseniore, spunea Montomrency, nu vă voi lăsa să 
vă bateţi cu furiosul ăsta. Gardă! La mine! Strigă el cu glas 
puternic. 

O auziră în mod distinct pe doamna Diana, aplecată peste 
balustrada scării, strigând din toate puterile: 

— Ajutor! Urcaţi, voi, de colo! Vă lăsaţi stăpânul măcelărit? 

Această trădare a Dalilei, pentru că acum erau trei 
împotriva domnului de Montgommery, duse pe ultima 
treaptă orbirea contelui. Perrot, îngheţat de groază, îl auzi 
spunând: 

— E nevoie deci de ultima jignire ca să vă conving pe 
mijlocitorul tău şi pe tine, Henric de Valois, să-mi daţi 
socoteală? 

Perrot presupuse că el se îndreptase atunci spre Delfin şi 
că ridicase mâna asupra lui. Henric scoase un răcnet. Dar 
domnul de Montmorency reţinuse probabil braţul contelui, 
căci în vreme ce striga mai tare ca niciodată „Gardă, la 
mine! La mine!”, Perrot, care nu putea să vadă, îl auzi pe 
prinţ strigând: 

— Mi-a atins fruntea cu mănuşa; nu poate muri decât de 
mâna mea, Montmorency! 

Toate astea se petrecură cu repeziciunea unui fulger. 
Chiar în acea clipă intrară oameni din escortă. Începu o 
luptă crâncenă şi se auzi zgomot mare, tropăit de picioare 
şi de săbii lovite. Domnul de Montmorency strigă: „Legaţi-l 
pe acest turbat!” Şi Delfinul: „Nu-l ucideţi! În numele 
cerului, nu-l ucideţi!” 

Această luptă cu totul inegală nu dură nici un minut. 
Perrot n-avu nici măcar timpul să alerge în ajutorul 
stăpânului său. Ajungând în pragul uşii, văzu pe unul dintre 
mercenarii din gardă zăcând pe podea şi pe alţi doi sau trei 


sângerând. Contele, dezarmat, era legat şi ţinut de cinci ori 
şase oameni care-l asaltaseră toţi deodată. Perrot care în 
zarva acea nu fusese zărit crezu că e mai bine, în interesul 
domnului de Montgommery, să rămână liber ca să-i poată 
înştiinţa pe prietenii acestuia sau să-i vină în ajutor la o 
ocazie mai favorabilă. Se reîntoarse deci fără zgomot la 
locul lui şi acolo, cu urechea la pândă şi cu mâna pe spada, 
aşteptă, fiindcă domnul de Montgommery nu fusese nici 
ucis, nici rănit, momentul să se arate şi poate să-l salveze... 
Legat fedeleş, domnul de Montgommery strigă: 

— Nu-ţi spuneam eu, Henric de Valois, că nu vei face decât 
să opui spadei mele alte zece şi insultei mele - curajul supus 
ai soldaţilor tăi? 

— Vezi, domnule de Montmorency? Strigă Delfinul 
tremurând. 

— Să i se pună un câăluş! Zise domnul de Montmorency 
drept orice răspuns. Am să vă spun, se adresă el gărzilor, ce 
să faceţi cu el. Până atunci să nu-l scăpaţi din ochi. 
Răspundeţi cu capul! 

Şi părăsi salonul, luându-l cu el şi pe Delfin. Traversară 
coridorul unde stătea Perrot, ascuns în spatele draperiei şi 
intrară la doamna Diana. 

Atunci Perrot trecu lângă celălalt perete şi-şi lipi urechea 
de uşa astupată. Scena la care asistase era mai puţin 
îngrozitoare decât cea pe care avea s-o audă. 

Capitolul XXII Care este dovada cea mai izbitoare pe care 
poate s-o dea o femeie că un bărbat nu este iubitul ei 

— DOMNULE DE MONIMORENCY spuse Delfinul 
intrând, dacă nu m-aţi fi ţinut cu forţa, l-aş fi făcut pe conte 
să muşte țarina... 

— Monseniorul, răspunse Montmorency, să-mi permită să-i 
spun că vorbeşte ca un tânăr şi nu ca un fiu de rege. Zilele 
domniei-voastre nu vă aparţin. Ele sunt ale poporului 
vostru, monseniore şi capetele încoronate au alte datorii 
decât ceilalţi oameni. 


— De ce atunci sunt atât de furios împotriva-mi şi atât de 
ruşinat? Spuse prinţul. Ah! Din pricina dumitale, doamnă, 
zise el, adresându-se Dianei, pe care o zărise. 

Şi amorul propriu rănit îl duse în acest moment la amorul 
gelos. 

— La dumneata şi prin dumneata, adăugă el, am primit 
înalta mea jignire. 

— Vai, da, la mine, dar nu prin mine, monseniore, răspunse 
Diana; Credeţi că stat vinovată cu ceva de tot ce s-a 
întâmplat aici? Credeţi că nu sufăr tot atât cât şi 
dumneavoastră şi chiar mai mult? Credeţi, ta sfârşit, că-i 
iubesc pe omul aceia, că l-am iubit vreodată? 

După ce-l trădase, îl renega. 

— Nu vă iubesc decât pe dumneavoastră, monseniore, zise 
ea; sufletul şi viaţa mea sunt cu totul ale domniei-voastre şi 
existenţa mea nu datează decât din ziua ta care aţi acceptat 
această inimă care vă este devotată. Odinioară, totuşi, 
poate... Îmi aduc aminte că l-am lăsat pe acest 
Montgommery să întrevadă unele speranţe. Nimic precis, 
totuşi, nici un angajament sigur, Dar aţi venit 
dumneavoastră şi totul a fost uitat. Şi din acea vreme, v-o 
jur - şi vă rog să credeţi în cuvintele mele mai curând decât 
în calomniile doamnei d'Etampes! 

— Din acea vreme binecuvântată n-a existat un gând al 
minţii mele, o bătaie a inimii mele care să nu fi fost pentru 
dumneavoastră, monseniore. Acest om minte, acest om 
lucrează de comun acord cu duşmanii mei, acest om n-are 
nici un drept asupra a ceea ce vă aparţine ta întregime, 
Henric. Abia dacă îl cunosc pe acest om şi nu numai că nul 
iubesc, Dumnezeule! Dar îl urăsc şi-l dispreţuiesc. Nici 
măcar nu vă întreb, iată dacă trăieşte sau e mort. Nu mă 
interesaţi decât dumneavoastră. Pe el - îl urăsc! 

— Adevărat, doamnă? Spuse Delfinul cu o umbră de 
îndoială. 

— Dovada va fi uşor de făcut, zise domnul de 
Montmorency. Domnul de Montgommery trăieşte, doamnă, 


dar e legat fedeleş de oamenii noştri şi nu mai e în stare să 
facă nici un rău. L-a jignit de moarte pe prinţ. Totuşi e cam 
dificil să-l aducem în faţa judecătorilor. Pe de altă parte, e şi 
mai greu de acceptat ca monseniorul Delfin să se bată de 
unul singur cu acest neobrăzat. Care e deci părerea 
dumneavoastră, doamnă? Ce să facem cu acest om? 

Se făcu un moment de tăcere plină de emoție. Perrot îşi 
țţinu răsuflarea ca să audă mai bine acele cuvinte care 
întârziau atâta să fie rostite. Dar evident, doamnei Diana îi 
era frică de ea însăşi şi de ceea ce avea să spună. Şovăia în 
faţa propriei sale hotărâri, În sfârşit, trebui să vorbească şi 
încă cu o voce destui de fermă. 

— Domnul de Montgommery, spuse ea, a comis o crimă de 
lezmajestate. Domnule de Montmorency, la ce pedeapsă se 
condamnă vinovaţii de lezmajestate? 

— La moarte, răspunse conetabilul. 

— Păi, atunci acest om să iie condamnat la moarte, spuse 
cu răceală doamna de Poitiers. 

Toţi se înfiorară şi abia după o altă pauză domnul de 
Montmorency spuse: 

— Într-adevăr, doamnă, nu-l iubiţi şi nu l-aţi iubit niciodată 
pe domnul de Montgommery. 

— Dar eu, zise Delfinul, vreau mai puţin ca oricând ca 
domnul de Montgommery să moară. 

— Asta e şi părerea mea, spuse Montmorency, dar nu 
pentru aceleaşi motive ca ale dumneavoastră, monseniore. 
Părerea pe care aţi emis-o din generozitate, o aprob din 
prudenţă. Domnul de Montgommery are prieteni şi aliaţi 
puternici în Franţa şi Anglia. La Curte se ştie că s-a întâlnit 
cu noi, aici, în noaptea asta. Dacă ni-l vor cere sus şi tare, 
mâine, nu e bine să le dăm un cadavru. Nobilii nu înţeleg să 
fie trataţi ca oamenii de rând şi ucişi fără ceremonie. E 
necesar să le putem răspunde: „Domnul de Montgommery 
a fugit...” sau „Domnul de Montgommery e rănit sau 
bolnav...”, dar în orice caz: „Domnul de Montgommery 
trăieşte!” Şi dacă vom fi împinşi la ultima extremă, dacă vor 


persista să ni-l ceară, ei bine, va trebui ca la nevoie să-l 
putem scoate din închisoare sau din pat şi să-l arătăm 
calomniatorilor. Dar nădăjduiesc că precauţia, deşi bună, va 
fi inutilă. Nu-l vor cere mâine şi poimâine. Dar peste opt zile 
se va vorbi mai puţin despre el, iar într-o lună nu se va mai 
vorbi deloc. Nimic nu se uita mai repede decât un prieten, 
ascultaţi-mă pe mine! Socot deci că vinovatul nu trebuie 
nici să trăiască, nici să moară, trebuie să dispară. 

— Fie! Zise Delfinul. Să plece, să părăsească Franţa. Are 
neamuri şi avere în Anglia, să se refugieze acolo. 

— Nu, monseniore, zise Montmorency. Moartea e prea 
mult, iar exilul nu-i destul. Vreţi, adăugă el coborându-şi 
vocea, să spună în Anglia că v-a ameninţat lovindu-vă cu 
mănuşa? 

— Oh, nu-mi mai amintiţi de asta, strigă Delfinul cu dinţii 
strânşi. 

— Lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc, monseniore, cu scopul 
de a-mi lua unele măsuri de precauţie împotriva unei 
hotărâri imprudenţe. Trebuie, v-o repet, ca acest conte să 
nu mai poată dezvălui nimic, nici viu, nici mort. Oamenii din 
escorta noastră sunt siguri şi dealtfel nu ştiu cu cine au avut 
de-a face. Guvernatorul închisorii Châtelet mi-e prieten; în 
plus, mut şi surd ca şi temniţa şi devotat serviciului 
majestăţii-sale. Aşa că domnul de Montgommery să fie 
transportat la Châtelet chiar în noaptea asta. O celulă bună 
ni-l va păstra şi ni-l va reda când vom voi. Mâine va dispare 
şi vom răspândi, asupra acestei dispariţii, zvonurile cele mai 
contradictorii Dacă aceste zvonuri nu vor cădea de la sine, 
dacă prietenii contelui îl vor cere cu prea multă insistenţă, 
ceea ce nu e deloc probabil şi vor deschide o anchetă, ceea 
ce m-ar mira grozav, atunci ne justificăm printr-un cuvânt, 
scoțând la iveală registrele de la Châtelet, care dovedesc că 
domnul de Montgommery, acuzat de crimă de lezmajestate, 
aşteaptă în închisoare hotărârea Justiţiei. Apoi, această 
dovadă odată făcută, va fi vina noastră dacă temniţa a fost 
nesănătoasă, dacă durerea şi remuşcările l-au apăsat prea 


tare pe domnul de Montgommery şi dacă acesta a murit 
înainte de a compărea în faţa tribunalului? 

— Oh, domnule de Montmorency, zise Delfinul înfiorându- 
se. 

— Fiţi liniştit, monseniore, zise sfătuitorul prinţului, n-o să 
avem nevoie să recurgem la această extremă. Zarva 
pricinuită de absenţa contelui se va potoli de la sine. 
Prietenii se vor consolă şi vor uita repede, iar domnul de 
Montgommery va trăi, dac-o vrea, pentru temniţă, din 
moment ce pentru lume va fi mort. 

— N-are un băiat? Întrebă doamna Diana. 

— Da, un copil nevârstnic, căruia i se va spune că nu se 
ştie ce s-a întâmplat cu tatăl lui şi care, odată mare, dacă va 
mai ajunge mare acest băiat orfan! Va avea interesele lui, 
pasiunile lui şi nu va mai încerca să adâncească o poveste 
veche de cincisprezece ori douăzeci de ani. 

— Totul e just şi bine combinat, spuse doamna de Poitiers; 
mă înclin, vă aprob şi vă admir. 

— Sunteţi într-adevăr prea bună, doamnă, zise 
Montmorency foarte măgulit şi văd cu plăcere că suntem 
făcuţi să ne înţelegem. 

— Dar eu nu admir, nici nu aprob! Strigă Delfinul, 
dimpotrivă, retractez şi mă opun... 

— Retractaţi, monseniore şi aveţi dreptate, zise domnul de 
Montmorency, retractaţi, dar nu vă opuneţi; blamaţi, dar 
lăsaţi-mă s-o fac. Toate astea nu vă privesc câtuşi de puţin şi 
iau asupră-mi răspunderea acţiunii în faţa oamenilor şi-n 
faţa lui Dumnezeu. 

— Numai că între noi nu există o crimă, nu-i aşa? Spuse 
Delfinul şi dumneata vei fi mai mult decât prietenul meu, vei 
fi complicele meu. 

— Oh, monseniore, departe de mine astfel de gânduri, 
strigă vicleanul ministru. Dar dumneavoastră nu vă veţi mai 
compromite să pedepsiţi un vinovat bătându-vă cu el. Vreţi 
să-i povestim totul regelui, tatălui vostru? 


— Nu, nu, tata să nu ştie nimic despre asta, spuse cu 
însufleţire Delfinul. 

— Datoria, spuse domnul de Montmorency, m-ar obliga 
totuşi să-l înştiinţez, monseniore, dacă persistaţi să credeţi 
că vremea acţiunilor cavalereşti mai ţine şi azi. Dar să nu ne 
grăbim, dac-o doriţi şi să lăsăm timpul să ne coacă părerile. 
Să ne asigurăm doar de persoana contelui, necesară 
planurilor noastre ulterioare, oricare vor îi ele şi să 
amânăm pe mai târziu orice hotărâre formală în legătură cu 
acest subiect. 

— Fie! Spuse Delfinul, a cărui voinţă slabă acceptă cu 
grabă această prețioasă tărăgănare. Domnul de 
Montgommery va avea astfel timpul să revină asupra primei 
minii nesocotite, iar eu voi putea să mă gândesc în linişte la 
ceea ce-mi ordonă conştiinţa şi demnitatea să fac. 

— Să ne întoarcem la Luvru, monseniore, spuse domnul de 
Montmorency şi să facem act de prezenţă. Vă voi revedea 
mâine, doamnă, zise el adresându-se cu un surâs doamnei 
de Poitiers; m-am putut convinge că-l iubiţi pe prinţ cu o 
dragoste adevărată. 

— Dar monseniorul Delfin e convins de asta, zise Diana şi a 
iertat neplăcerea, atât de neprevăzută, a acestei întâlniri? 

— Da, mă iubeşti... Într-adevăr. Diana, zise Delfinul 
gânditor şi am prea multă nevoie s-o cred că să mă mai 
îndoiesc. Află, doamnă, că am simţit o durere cumplită când 
mi-am închipuit că am să te pierd, dragostea dumitale îmi 
este de acum înainte tot atât de necesară ca şi aerul şi apoi, 
când iubesc, iubesc pentru toată viaţa. 

— Ah! Dacă-ar fi adevărat! Strigă Diana cu un accent 
pătimaş, sărutând mâna pe care i-o întindea prinţul în semn 
de împăcare. 

— Haidem! Să plecăm fără întârziere, spuse domnul de 
Montmorency. 

— La revedere, Diana. 

— La revedere, stăpânul meu, spuse ducesa despărţind 
aceste două cuvinte cu o expresie de un farmec de nespus. 


Îl conduse până la pragul camerei. În vreme ce Delfinul 
cobora scara, domnul de Montmorency întredeschise uşa 
salonului unde domnul de Montgommery continua să zacă, 
păzit şi ferecat şi se adresă şefului gărzilor: 

— Voi trimite în curând un om de-al meu care-ţi va spune 
ce să faci cu prizonierul. Până atunci supraveghează-i toate 
mişcările şi nu-l pierde din ochi nici un minut. Răspundeţi 
toţi cu viaţa. 

— Am înţeles, monseniore, răspunse ostaşul. 

— Dealtfel, voi veghea şi eu, zise, din uşă, unde rămăsese, 
doamna Diana. 

Se îndepărtară cu toţii şi Perrot, din ascunzătoarea lui, nu 
mai auzi decât pasul regulat al sentinelei postate în salon, 
în vreme ce camarazii lui îl păzeau pe prizonier. 

Capitolul XXIII Un devotament inutil ALOYSE, DUPĂ CE 
SE ODIHNI câteva momente, căci abia mai putea să răsufle 
la amintirea acestei istorii cumplite. Îşi recăpătă curajul şi, 
la insistenţele lui Gabriel, îşi isprăvi astfel povestirea. 

— În momentul în care Delfinul şi conetabilul se 
îndepărtară, sună ceasul unu după miezul nopţii. Perrot 
socoti că stăpânul său e pierdut, fără scăpare, dacă-i lăsa 
trimisului domnului de Montmorency timpul să intervină. 
Venise deci vremea să se apuce de treabă. Observase că 
domnul de Montmorency nu indicase nici un cuvânt de 
ordine, nici un semn după care să i se poată recunoaşte 
trimisul. Deci, după ce aşteptase cam o jumătate de ceas, 
pentru ca povestea lui să pară verosimilă, Perrot ieşi 
încetişor din ascunzătoare, cobori cu pas uşor câteva 
trepte, pe urmă le urcă având grijă să i se audă zgomotul 
paşilor şi veni să bată la uşa oratoriului. 

Planul pe care şi-l făcuse era îndrăzneţ şi avea, tocmai din 
pricina acestei îndrăzneli, sorţi de izbândă. 

— Cine e? Întrebă sentinela. 

— Trimisul monseniorului baron de Montmorency. 

— Deschide, spuse sentinelei şeful gărzii. 

Uşa se deschise şi Perrot intra cu curaj şi cu capul sus. 


— Sunt, spuse, scutierul domnului Charl de Manffol, care 
se află în slujba domnului de Montmorency, după cum ştiţi. 
Stăpânul meu şi cu mine, tocmai intrasem în garda Luvrului 
când ne-am întâlnit în piaţa Greve cu domnul de 
Montmorency însoţit de un tânăr înalt învăluit în mantie. 
Domnul de Montmorency l-a strigat pe domnul de Manffol. 
După câteva momente de discuţie, cei doi mi-au poruncit să 
vin aici, în strada du Figuier, la doamna Diana de Poitiers. 
Voi găsi, mi s-a spus, un prizonier, în legătură cu care 
domnul de Montmorency mi-a dat instrucţiuni pe care am 
venit să le îndeplinesc. Am cerut câţiva oameni de escortă; 
mi s-a spus că n-am nevoie pentru că există aici o forţă 
suficientă şi văd într-adevăr că sunteţi destul de numeroşi 
ca să sprijiniți misiunea ce mi s-a încredinţat. Unde este 
prizonierul? Ah! lată-l! Scoateţi-i căluşul, căci trebuie să-i 
vorbesc şi să-mi răspundă! 

Conştiinciosul şef al mercenarilor încă mai ezita, în ciuda 
tonului sigur al lui Perrot. 

— N-aveţi nici un ordin scris să-mi înmânaţi? Întrebă el. 

— De când se scriu ordine în piaţa Greve la două de 
noapte? 

Răspunse Perrot ridicând din umeri; domnul de 
Montmorency mi-a spus că sunteţi înştiinţaţi de venirea 
mea. 

— E adevărat. 

— Ei bine, atunci de ce-mi faci greutăţi, omule? Hai, 
îndepărtaţi-vă, dumneata şi oamenii dumitale; căci ceea ce 
am eu să-i spun domnului trebuie să rămână numai între 
noi. Ei, nu pricepi? Înapoi! 

Se traseră într-adevăr înapoi şi, Perrot, apropiindu-se de 
domnul de Montgommery, îi scoase căluşul. 

— Bravul meu Perrot! Spuse el, care-şi recunoscuse de la 
început scutierul. Cum de te afli aici? 

— Vă voi spune, monseniore, dar acum n-avem nici un 
minut de pierdut. Ascultaţi-mă. 


Şi-i povesti în câteva cuvinte scena care se petrecuse la 
doamna Diana şi hotărârea pe care domnul de 
Montmorency părea s-o fi luat de a îngropa pentru 
totdeauna secretul groaznicei insulte, odată cu insultătorul. 
Trebuia deci să scape printr-o lovitură disperată de această 
captivitate care-i putea aduce moartea. 

— Şi ce socoţi să faci, Perrot? Întrebă domnul de 
Montgommery. Vezi, sunt opt împotriva noastră şi nu ne 
aflăm într-o casă de prieteni, adăugă el cu amărăciune. 

— N-are importanţă, zise Perrot, lăsaţi-mă să fac şi să spun 
ce ştiu eu şi veţi fi salvat, liber. 

— La ce bun, Perrot? Spuse cu tristeţe contele. Ce voi face 
cu viaţa şi cu libertatea? Diana nu mă iubeşte! Diana mă 
detestă şi mă trădează. 

— Scuturaţi-vă de amintirea acestei femei şi gândiţi-vă la 
copilul dumneavoastră, monseniore. 

— Ai dreptate, Perrot, l-am uitat pe bietul meu Gabriel şi 
Dumnezeu m-a pedepsit. Pentru el voi încerca deci ultima 
şansă de scăpare pe care mi-o oferi. Dar înainte de orice, 
ascultă, dacă fapta, mai mult smintită decât îndrăzneață, pe 
care vrei s-o săvârşeşti, dă greş, nu vreau, Perrot, să las 
orfanului drept moştenire urmările nefaste ale soartei mele; 
nu vreau ca, după pieirea mea, să înfrunte şi el duşmanii de 
temut care m-au doborât pe mine. Jură-mi, deci, că, dacă 
mă va înghiţi temniţa sau mormântul, Gabriel nu va afla 
niciodată de la tine cum a pierit tatăl lui. Dacă va cunoaşte 
acest secret, într-o zi vă voi să mă răzbune sau să mă 
salveze şi va fi pierdut. Voi avea de dat o socoteală destul de 
grea maică-si şi fără a o mai adăuga pe asta. Vreau ca fiul 
meu să trăiască fericit, fără să fie ameninţat de trecutul 
tatălui său! Jură-mi asta, Perrot şi nu te crede dezlegat de 
acest jurământ chiar dacă cei trei actori ai scenei pe care 
mi-ai povestit-o mor înaintea mea. Îmi făgăduieşti, Perrot? 
Juri? Nu mă las în voia devotamentului tău, pe care-l socot 
inutil, decât cu această condiţie. 

— Ei bine, monseniore, jur! 


— Pe crucea spadei tale, Perrot! Gabriel nu va afla 
niciodată nimic de la tine despre această taină 
primejdioasă. 

— Pe crucea spadei mele, monseniore, spuse Perrot cu 
mâna dreaptă întinsă. 

— Mulţumesc, prietene. Acum fă ce vrei! Mă las în seama 
curajului tău şi a milei lui Dumnezeu. 

— Sânge rece şi siguranţă, monseniore, zise Perrot. Veţi 
vedea! Şi adresându-se şefului gărzilor: Cuvintele pe care 
mi le-a adresat prizonierul sunt lămuritoare, puteţi să-l 
dezlegaţi şi să-l lăsaţi să plece. 

— Să-l dezlegăm? Să-l lăsăm să plece? Replică zbirul 
mirat. 

— Sigur. E ordinul domnului de Montmorency. 

— Domnul de Montmorency, zise garda ridicându-şi capul, 
ne-a poruncit să nu-l scăpăm din ochi pe prizonier şi, 
plecând, ne-a spus că răspundem pentru el cu viaţa 
noastră. Cum deci să vrea acum monseniorul de 
Montmorency să-l punem pe acest senior în libertate? 

— Cum adică, refuzaţi să mă ascultați pe mine, care 
vorbesc în numele lui? Spuse Perrot fără să-şi piardă 
cutezanţa. 

— Uite ce e, domnule, dacă mi-ai porunci să-l strâng de 
gât pe acest senior, ori să-l arunc în apă, ori să-l duc la 
Bastilia, aş mai înţelege, dar să-l las liber, asta este peste 
puterile mele. 

— Bine! Răspunse Perrot fără să se zăpăcească. Vă voi 
transmite ordinele pe care le-am primit şi mă spăl pe mâini 
de rest. N-aveţi decât să daţi socoteală domnului de 
Montmorency pentru nesupunerea voastră. Eu nu mai am 
ce face aici, bună seara! 

— Hei, stai un moment, zise şeful gărzii, ce te grăbeşti 
aşa? Spui că domnul de Montmorency doreşte să-l las pe 
prizonier să plece. Eşti sigur că domnul de Montmorency 
te-a trimis aici? 


— Netotule! Zise Perrot, de unde aş fi ştiut că aveţi un 
prizonier aici? A ieşit cineva din casă să mi-o spună, dacă nu 
însuşi domnul de Montmorency? 

— Bine, o să-ţi dezlegăm omul, spuse soldatul, furios că un 
tigru căruia i se ia prada. Cât despre schimbători sunt 
seniorii ăştia mari! 

— Aştept! Răspunse Perrot. 

Rămase totuşi afară, pe prima treaptă a scării, cu 
pumnalul în mână. Dacă l-ar fi văzut urcând pe adevăratul 
trimis al lui Montmorency, nu l-ar fi lăsat să facă un pas mai 
mult. Dar n-o văzu şi n-o auzi, în dosul lui, pe doamna 
Diana, care, atrasă de zgomotul vocilor, ieşise din camera ei 
şi înaintase până la uşa, lăsată întredeschisă, a oratorului. 
Ducesă văzu cum soldaţii îl dezlegau pe domnul de 
Montgommery, care rămase mut de groază zărind-o. 

— Ticăloşilor! Strigă ea, ce faceţi aici? 

— Ascultăm de poruncile domnului de Montmorency, 
doamnă, spuse şeful gărzii, îl dezlegăm pe prizonier. 

— Imposibil! Strigă doamna de Poitiers. Domnul de 
Montmorency n-a putut să dea o astfel de poruncă. Cine v-a 
adus ordinul ăsta? 

Soldaţii i-l arătară pe Perrot, care se întoarse doborât de 
spaimă şi de stupoare auzind-o pe doamna Diana. O rază a 
lămpii căzu pe chipul palid al bietului Perrot. Doamna Diana 
îl recunoscu. 

— Omul ăsta? Spuse ea, omul ăsta e scutierul 
prizonierului. lată ce neghiobie era să faceţi! 

— Minciună! Zise Perrot, încercând să mai nege. Sunt 
scutierul domnului de Manffol şi-s trimis aici de domnul de 
Montmorency. 

— Cine zice că e trimis de domnul de Montmorency? Rosti 
în spatele său un nou venit care nu era altul decât trimisul 
adevărat. Itravii mei soldaţi, omul ăsta minte. lată inelul şi 
pecetea domnului de Montmorency, dar dealtfel ar trebui să 
mă recunoaşteţi, sunt contele de Montansier8. Cum! Aţi 
îndrăznit să-i scoateţi căluşul prizonierului şi să-l dezlegaţi? 


Nenorociţilor! Puneţi-i căluşul şi legaţi-l şi mai zdravăn ca 
înainte! 

— Aşa da! Zise şeful gărzii, astea văd şi eu că-s ordine 
adevărate. 

— Bietul Perrot! Zice contele. 

Nu catadicsi să-i spună un cuvânt de reproş doamnei 
Diana, măcar că ar fi avut vreme înainte că batista să-i 
astupe gura. Poate că se temea să nu-l compromită şi mai 
mult pe bravul lui scutier. Dar Perrot, din nenorocire, nu-i 
imită prudenţa şi, adresându-se doamnei Diana. Zise cu 
indignare: 

— Văd, doamnă, că nu v-aţi oprit la jumătatea drumului. 
Iuda nu l-a trădat decât o dată pe stăpânul lui. 
Dumneavoastră, într-un ceas, v-aţi trădat de trei ori iubitul. 
E adevărat însă că luda era biet bărbat, în vreme ce 
dumneavoastră sunteţi femeie şi pe deasupra şi ducesă. 

— Puneţi mâna pe omul ăsta, strigă ducesa furioasă. 

— Puneţi mâna pe omul ăsta, repetă după ea şi contele de 
Montansier. 

— Ah, încă n-am fost prins! Strigă Perrot. 

Şi, într-o situaţie atât de disperată, încercă o lovitură 
deznădăjduită: se avânta lângă domnul de Montgommery şi 
cu lama pumnalului începu să-i taie legăturile strigând: 

— Ajutaţi-mă, monseniore! Să ne vindem cât mai scump 
pielea. 

Dar n-avu vreme, să-i elibereze decât braţul stâng. Zece 
spade se încrucişară cu a sa. Înconjurat din toate părţile, o 
lovitură violentă de sabie pe care o primi între umeri îl 
aruncă la picioarele stăpânului său, uncie căzu fără 
cunoştinţă, ca şi mort. 

Capitolul XXIV Petele de sânge nu se şterg niciodată de tot 
PERROT HABAR N-AVU CE SE mai petrecu după aceea. 
Când îşi veni în fire, prima senzaţie pe care o încercă fu 
accea de răceală. Îşi adună gândurile, deschise ochii şi privi 
în jurul lui: pretutindeni, noapte adâncă. Se afla întins pe o 
piatră umedă şi alături de el zăcea un cadavru. La lumina 


lămpiţe, întotdeauna aprinsă, din nişa unde se ridica statuia 
fecioarei, îşi dădu seama că se găsea în cimitirul Inocenţilor. 
Cadavrul aruncat lângă el era a ostaşului din gardă, ucis de 
domnul de Montgommery. Sigur că-l crezuseră mort şi pe 
el... 

Încercă să se scoale; dar durerea cumplită a rănilor i se 
redeşteptă. Totuşi, adunându-şi cu un curaj supraomenesc 
puterile? Izbuti să se ridice în picioare şi să facă câţiva paşi. 
În acel moment licărirea unui felinar străpunse întunericul; 
Perrot zări doi oameni cu mutre urâte, purtând cu ei 
cazmale şi hârleţe. 

— Ne-au spus că se află în spatele statuii Fecioarei, zise 
unul din cei doi oameni. 

— A, iată-i şi pe voinicii noştri, zise cel de al doilea, 
zărindu-l pe soldat. Dar nu-i decât unul. 

— Păi să-l căutăm şi pe celălalt. 

Cei doi gropari luminară cu felinarul lor pământul din jur. 
Dar Perrot avuse puterea să se târască în dosul unui 
mormânt destul de îndepărtat de locul unde-l căutau. 

— L-o fi luat dracu, spuse unul dintre gropari care părea 
mai vesel. 

— Oh, zise celălalt înfiorându-se, nu spune astfel de lucruri 
la o asemenea oră şi într-un astfel de loc. 

Şi se închină cu spaimă. 

— Ei, nu-i decât unul,. Spuse primul gropar. Ce facem? Eu 
zic să-l îngropăm pe ăsta şi gata; vom spune că prietenul lui 
s-a topit... Sau că au numărat ăia prost. 

Începură să sape o groapă şi Perrot, care se îndepărta 
uşor, clătinându-se, îl auzi pe groparul cel vesel spunându-i 
prietenului său: 

— Mă gândesc că dacă vom mărturisi că n-am găsit decât 
un singur trup şi n-am săpat decât o groapă, omul care ne-a 
tocmit poate că n-o să ne dea decât cinci pistoli în loc de 
zece. N-ar fi mai bine, în interesul nostru, să trecem sub 
tăcere această dispariţie ciudată? 


— Sigur, răspunse groparul cel pios. Îi vom spune că ne- 
am isprăvit treaba şi nu vom minţi. 

Abia târându-se, Perrot ajunse cu mari chinuri în strada 
Aubry-le-Boucher. Acolo zări căruţa unui zarzavagiu care se 
întorcea de la piaţă şi-i întrebă pe omul care o conducea 
încotro merge. 

— La Montereuil, răspunse acesta. 

— Atunci, fii atât de milostiv şi lasă-mă să stau şi eu pe o 
margine până în colţul străzii Geoffroy-L.'Asnier. 

— Urcă, spuse zarzavagiu! 

Perrot făcu astfel fără mare osteneală drumul care-l 
despărţea de casă şi totuşi de zece ori crezu c-o să-şi dea 
duhul. În sfârşit, în strada Geoffroy-L'Asnier, căruţa se opri. 

— Iaca, iată-te acasă, prietene, spuse zarzavagiul. 

— Mulţumesc, omule de treabă, zise Perrot. 

Cobori împleticindu-se şi fu obligat să se sprijine de primul 
zid pe care-l întâlni. 

„Tovarăşul meu de drum a băut cam mult”, îşi zise ţăranul. 

Şi se îndepărtă cântând cântecul, pe atunci cu totul nou, al 
jupânului Francois Rabelais, veselul preot de la Meudon: 
„O, Doamne, tu cel plin de har Ce apa prefăcuşi în vin Fă din 
fundul meu fânar Să-l luminez pe-al meu vecin...” 

Lui Perrot îi trebui un ceas ca să ajungă din strada Saint- 
Antoine în strada Jardins. Din fericire, nopţile de ianuarie 
sunt lungi! Nu întâlni pe nimeni şi ajunse cam pe la şase. 

În ciuda frigului, monseniore, neliniştea mă ţinuse toată 
noaptea în faţa ferestrei deschise. La prima chemare a lui 
Perrot am alergat la poartă şi i-am deschis. 

— 'Tăcere, dacă ţii la viaţă! Îmi spuse el de la bun început. 
Ajută-mă să urc în odaia noastră; şi nici un strigăt, nici o 
vorbă. 

Merse susţinut de mine care, văzându-l rănit, nu cutezam 
s: 1 vorbesc, dar plângeam totuşi pe înfundate. Când 
ajunserăm şi când îl eliberai de haine şi de arme, sângele 
sărmanului curse pe mâinile mele şi rănile se iviră în faţa 
ochilor mei, adânci şi căscate. Îmi opri strigatul cu un gest 


poruncitor şi se aşeză în pat într-o poziţie care-l făcea să 
sufere mai puţin. 

— Lasă-mă să chem un doctor, i-am spus eu plângând. 

— Degeaba, zise el. Ştii că mă pricep puţin la chirurgie. 
Una dintre rănile mele, cea de sub gât, e mortală; n-aş mai 
fi trăit dacă ceva mult mai puternic decât durerea nu m-ar 
fi susţinut şi dacă Dumnezeu, care pedepseşte criminalii şi 
trădătorii, nu mi-ar fi prelungit cu câteva ceasuri sfârşitul 
ca să pot fi de folos planurilor sale. În curând mă va 
cuprinde fierbinţeala şi totul va fi gata. Nici un doctor din 
lume nu mai poate face nimic. 

Vorbea cu mare greutate. Îl rugai să se odihnească puţin. 

— Da, zise el, trebuie să-mi cruţ ultimele puteri. Dă-mi 
ceva de scris. 

I-am adus ce-mi cerea. Dar abia acum băgă de seamă că o 
lovitură de spadă îi rănise şi mâna dreaptă. Dealtfel şi aşa 
scria destul de greu; trebui deci să arunce pana şi hârtia. 

— Haide, voi vorbi, zise el şi Dumnezeu mă va lăsa să 
trăiesc până când voi isprăvi. Căci, în sfârşit, chiar dacă 
acest Dumnezeu îi va lovi pe cei trei duşmani ai stăpânului 
meu, domnul de Montgommery trebuie să fie odată şi odată 
răzbunat de fiul lui. 

Atunci, monseniore, zise Aloyse, Perrot îmi istorisi toată 
povestea pe care v-am dezvăluit-o. Avu totuşi lungi şi dese 
întreruperi şi, când se simţea prea sfârşit pentru a 
continua, îmi poruncea să-l las şi să cobor ca să vorbesc cu 
oamenii din casă. M-am arătat faţă de ei, vai! Foarte 
neliniştită de conte şi de soţul meu. I-am trimis pe toţi să 
ceară veşti de la Luvru, apoi de la toţi prietenii domnului 
conte de Montgommery, chiar şi de la simple cunoştinţe. 
Doamna de Poitiers spunea că nu-l văzuse pe domnul de 
Montgommery, că nu pricepea de ce-o plictiseam. Astfel 
orice bănuială fu îndepărtată în ce mă privea, ceea ce voia 
şi Perrot şi ucigaşii îşi crezură secretul îngropat în celula 
stăpânului şi-n groapa scutierului. 


După ce i-am îndepărtat o vreme pe servitori şi după ce v- 
am încredinţat unuia dintre ei, monseniore Gabriel, am 
venit din nou lângă bietul meu soţ, care şi-a reluat 
povestirea. 

Spre amiază, cumplitele suferinţe pe care le îndurase 
până atunci părură să se mai potolească puţin. Vorbea cu 
mai multă uşurinţă, ba chiar cu un soi de însufleţire. Dar 
cum mă bucuram eu de asta, el îmi spuse râzând cu 
tristeţe: 

— Asta-i fierbinţeala despre care te-am anunţat. Dar am 
isprăvit de dezvăluit toată ticăloşia. Acum ştii ceea ce numai 
cei trei ştiu; dar inima ta va putea să păstreze, sunt sigur, 
acest secret până în ziua în care, nădăjduiesc, îţi va fi 
îngăduit să-l dezvălui celui în drept. Ai auzit jurământul pe 
care domnul de Montgommery m-a pus să-l fac: atâta timp 
cât va exista un pericol pentru Gabriel, atâta timp cât cei 
trei duşmani atotputernici care mi-au închis stăpânul vor 
mai sălăşlui pe lumea asta, vei tăcea, Aloyse. Jură-i asta 
bărbatului tău care-i pe moarte. 

Am jurat plângând şi iată că azi am trădat acest jurământ, 
monseniore. Căci cei trei duşmani al domniei-voastre, mai 
puternici şi mai de temut, trăiesc încă. 

— O, Aloyse, zise Gabriel, nu-i vorba de nici o trădare; 
toată purtarea ta nu înseamnă decât devotament şi eroism. 
Dar isprăveşte-ţi povestirea! 

Perrot, continuă Aloyse, a mai adăugat: „Când nu voi mai 
fi, draga mea, vei închide această casă, vei da drumul 
servitorilor şi te vei duce cu Gabriel şi cu băiatul nostru la 
Montgommery. Acolo să nu stai la castel, retrage-te în 
căsuţa noastră şi creşte-l pe monsenior în aşa fel încât 
prietenii să-l cunoască şi duşmanii să-l uite. Toţi oamenii 
noştri de treabă de acolo şi intendentul şi capelanul te vor 
ajuta. Poate că ar fi mai bine ca însuşi Gabriel, până la 
optsprezece ani, să nu ştie ce nume poartă, să ştie doar că e 
gentilom. Vei vedea şi tu... Domnul nostru capelan şi 
domnul de Vimoutiers, tutorele copilului, te vor sfătui ce să 


faci. Dar chiar şi acestor prieteni siguri ascunde-le ceea ce 
ţi-am istorisit. Spune-le doar că ţi-e teamă pentru Gabriel 
de duşmanii tatălui său. Perrot îmi dădu tot felul de sfaturi 
pe care mi le tot repeta de zeci de ori până când reîncepură 
durerile. 

— Pentru domnul de Montmorency, mai zise el, eu sunt 
îngropat în cimitirul Inocenţilor. Trebuia să dispar odată cu 
contele. Dacă se va găsi vreo urmă î înapoierii mele aici, vei 
fi pierdută, Aloyse şi poate că şi Gabriel odată cu tine. Dar 
ai braţul tare şi inima vitează, după ce-mi vei închide ochii, 
adună-ţi toate puterile, aşteaptă miezul nopţii şi de îndată 
ce slugile vor adormi, coboară-mi trupul în vechea criptă a 
seniorilor de Brissac, cărora le-a aparţinut altădată acest 
palat. Nimeni nu mai intra în acel mormânt părăsit; vei găsi 
cheia ruginită în cufărul mare din odaia contelui. Voi avea 
astfel un mormânt ales şi măcar că un simplu scutier nu e 
demn să se odihnească printre atâţia mari seniori, 
îngroapă-mă acolo... 

Cum pe bietul meu Perrot îl cuprinse o slăbiciune şi cum 
insista să-mi dau. Cuvântul, i-am făgăduit tot ce voia. Spre 
seară, delirul puse stăpânire pe el; apoi urmară dureri 
înspăimântătoare. Îmi smulgeam părul, disperată că nu i le 
puteam uşura, dar el îmi făcea semn că totul e inutil. 

În sfârşit, ars de febră şi măcinat de suferinţe cumplite, 
îmi zise: 

— Aloyse, dă-mi să beau... Doar o picătura de apă. 

În neştiinţa mea voisem să-i dau apă ca să-şi potolească 
acea sete arzătoare de care spunea că suferă, dar elmă 
refuzase mereu. M-am grăbit deci să-i aduc o cană cu apă. 

Înainte de a o lua, îmi spuse: 

— Aloyse, un ultim sărut şi un ultim rămas-bun şi adu-ţi 
aminte... Adu-ţi aminte... 

I-am acoperit faţa de sărutări şi de lacrimi. Apoi bău o 
înghiţitură de apă, sughiţă şi recăzu pe pernă. Murise. 

Mi-am petrecut restul seni în rugăciuni şi în lacrimi. Totuşi, 
m-am dus, ca de obicei, să asist la culcarea domniei-tale, 


monseniore şi nimeni, bineînţeles, nu se miră de durerea 
mea. În casă domnea consternarea şi toţi servitorii 
credincioşi îl plângeau pe conte şi pe bunul lor Perrot. 

Spre ceasul două din noapte nu se mai auzi nici un 
zgomot, doar eu singură vegheam. Am spălat sângele cu 
care era acoperit trupul soţului meu, l-am înfăşurat într-un 
giulgiu şi, încredinţându-mă Domnului, am început să cobor 
acea povară grea mai mult inimii decât braţului meu. Când 
puterile mă părăseau, îngenuncheam alături de mort şi mă 
rugam. În sfârşit, după o jumătate de ceas, am ajuns la 
poartă cavoului. Când l-am deschis, nu fără greutate, un 
vânt îngheţat stinse lampa pe care-o purtam şi am crezut că 
mă sufoc de spaimă. Totuşi, mi-am venit în fire, am aprins 
din nou lampa şi am depus trupul soţului meu într-un 
mormânt deschis care părea că aşteaptă; apoi, după ce i-am 
sărutat pentru ultima oară giulgiul, am împins la loc greaua 
piatră de marmoră de deasupra, care-l despărţea pentru 
totdeauna de mine. Zgomotul pietrei îmi pricinui o 
asemenea spaimă, încât, abia putând să închid poarta 
cavoului, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât în odaia 
mea, unde am căzut grămadă pe un scaun. Totuşi, înainte 
de a se lumina, trebuia să ard cearşafurile şi rufele pline de 
sânge care m-ar fi putut trăda. Când se iviră zorile, treaba 
era isprăvită, nu mai rămase nici o singură urmă a 
evenimentelor din ajun şi din timpul nopţii. Am făcut să 
dispară totul cu grija unei criminale care nu vrea să lase 
nici urme, nici amintiri ale crimei sale. Numai că atâtea 
eforturi mă epuizase şi am căzut bolnavă... Dar datoria mea 
era să trăiesc pentru cei doi orfani pe care Providența îi 
încredinţase grijii mele; şi am trăit, monseniore. 

— Biata femeie! Zise Gabriel strângând mâna Aloysei într- 
ale sale. 

— După o lună, continuă doica, v-am dus la Montgommery, 
urmând sfaturile soţului meu. 

În rest, ceea ce domnul de Montmorency prevăzuse se 
întâmpla. Doar o săptămână fu zarvă la Curte în legătură cu 


dispariţia contelui de Montgommery şi a scutierului său; 
după care, sosirea apropiată a lui Carol Quintul, care 
trebuia să străbată Franţa ca să se ducă să-i pedepsească 
pe gantezi, fu unicul subiect al tuturor discuţiilor. 

În luna mai a aceluiaşi an, la cinci luni după dispariţia 
tatălui domniei-tale, monseniore, s-a născut Diana de 
Castro. 

— Da, zise Gabriel gânditor; oare doamna de Poitiers 
fusese amanta tatii? Lo fi iubit pe Delfin după el sau odată 
cu el? Întrebări sumbre pe care zvonurile ticăloase ale unei 
Curți destrăbălate au le pot, rezolva... Sunt sigur că tata 
trăieşte. Tata trebuie să trăiască! Şi-l voi regăsi, Aloyse! În 
mine sunt acum doi oameni, un fiu şi un iubit care vor şti să- 
l regăsească. 

— Să dea Domnul! 

— N-ai mai aflat nimic de atunci, doică, despre închisoarea 
în care acei criminali l-ar fi putut închide pe tata? 

— Nimic, monseniore şi singurul indice pe care-l avem 
este acel cuvânt al domnului de Montmorency, prins de 
Perrot, că guvernatorul din Châtelet îi era prieten devotat 
şi-l putea ajuta. 

— Châtelet! Strigă, Gabriel. Chătelet! 

Şi fulgerul unei amintiri cumplite i-l aduse brusc în faţa 
ochilor pe mohorâtul moşneag care nu trebuia să rostească 
niciodată vreo vorbă pe care-l văzuse, cu o înduioşare a 
inimii atât de ciudată, întruna din cele mai adânci celule ale 
închisorii regale. 

Gabriel se aruncă în braţele Aloysei, izbucnind în lacrimi. 

Capitolul XXV Răscumpărarea eroică A DOUA ZI, 12 
AUGUST, GABRIEL de Montgommery, cu un chip calm şi cu 
un pas ferm, se îndreptă către Luvru ca să ceară audienţă 
regelui. 

Dezbătuse îndelung cu Aloyse şi cu el însuşi ce trebuia să 
facă şi să spună. Convins că nu putea fi vorba de violenţă 
faţă de un adversar încoronat, care ar fi putut să-l facă să 
aibă soartă tatălui său, Gabriel se hotări să fie categoric şi 


demn, dar moderat şi respectuos. Va întreba, nu va cere. 
Nu va veni oare şi timpul să vorbească de sus? Trebuia mai 
întâi să vadă dacă aceşti ani care trecuseră nu înmuiaseră 
oarecum ura lui Henric al II-lea. 

Luând o asemenea hotărâre, Gabriel era decis să arate 
atâta înţelepciune şi prudenţă încât puteai să aprobi fapta 
îndrăzneață la care se oprise. Împrejurările aveau dealtfel 
să-i ofere un ajutor neaşteptat. 

Sosind la curtea Luvrului, urmat de Martin-Guerre, de 
astă dată de adevăratul Martin-Guerre, Gabriel observă o 
agitaţie neobişnuită; era însă prea stăpânit de gândurile 
sale ca să dea atenţie grupurilor preocupate şi chipurilor 
întristate pe care le văzu de-a lungul drumului. 

Totuşi recunoscu în calea lui o litieră cu armele familiei de 
Guise şi-l salută pe cardinalul de Lorena care cobora, foarte 
însufleţit, din litieră. 

— Ah! Dumneata eţti, domnule viconte d'Exmes, spuse 
Charles de Lorena, iată-te deci vindecat? Cu atât mai bine! 
Cu atât mai bine! Fratele meu îmi cere cu mult interes, în 
ultima sa scrisoare, veşti despre dumneata. 

— Monseniore... Cita bunătate! Răspunse Gabriel. 

— O meriţi după atâta bravură! Zise cardinalul. Dar unde 
te duci atât de grăbit? 

— La rege, monseniore. 

— Hm! Regele are alte treburi decât să te primească pe 
dumneata, tinere prieten. Şi eu mă duc la majestatea sa, 
care m-a chemat mai adineauri. Dacă vrei să urcăm 
împreună, te voi conduce şi mă voi sprijini de tânărul 
dumitale braţ. Sprijin contra sprijin. Căci asta şi vreau să-i 
spun acum majestăţii-sale; fiindcă presupun că ai auzit 
trista veste? 

— Nu, răspunse Gabriel, vin de-acasă; dar am băgat într- 
adevăr de seamă o anumită agitaţie... 

— Te cred, zise cardinalul. Domnul de Montmorency a 
făcut tot soiul de năzbâtii, acolo, în fruntea armatei. A vrut 
să vină în ajutorul oraşului asediat Saint-Quentin! Nu 


merge aţa repede, domnule d'Exmes, te rog, eu n-am 
picioarele dumitale sprintene. Spuneam deci că 
întreprinzătorul general şi-a provocat inamicul la luptă. 
Asta se petrecea alaltăieri, 10 august, în ziua Sfântului 
Laurenţiu. Avea trupe aproape egale ca număr cu cele ale 
spaniolilor, o cavalerie admirabilă şi elita nobilimii franceze. 
„Experimentatul comandant” a aranjat atât de abil 
lucrurile, încât a suferit în câmpiile de la Gibercourt şi de la 
Liserolles o îngrozitoare înfrângere, fiind el însuşi rănit şi 
luat prizonier şi odată cu el toţi şefii şi generalii care n-au 
murit pe câmpul de luptă. Domnul d'Enghien se află printre 
aceştia din urmă şi din toată infanteria nu s-au mai întors 
nici o sută de oameni. lată de ce, domnule d'Exmes, vezi 
toată lumea atât de preocupată şi iată de ce majestatea-sa 
m-a chemat atât de repede. 

— Dumnezeule mare! Strigă Gabriel, izbit, chiar în toiul 
durerii sale personale, de acest dezastru, Dumnezeule 
mare! Ar putea să se reîntoarcă pentru Franţa zilele de la 
Poitiers şi Azincourt. Dar Saint-Quentin, monseniore? 

— Saint-Quentin, răspunse cardinalul, mai rezista încă la 
plecarea curierului; nepotul conetabilului, domnul Gaspard 
de Coligny, care apără oraşul, a jurat să îndrepte greşeala 
grosolană a unchiului său, mai curând lăsându-se îngropat 
sub dărâmăturile oraşului decât să-l predea. Dar tare mi-e 
teamă ca la ora asta să nu fie îngropat, iar ultimul meterez 
care-l opreşte pe inamic să nu fie luat. 

— Dar atunci regatul va fi pierdut! Zise Gabriel. 

— Domnul să ocrotească Franţa! Răspunse cardinalul, 
iată-ne la rege să vedem ce e de făcut. 

Gărzile, ca de obicei, îl lăsară să treacă pe cardinal, omul 
al cărui frate era singurul în stare să mai salveze ţara. 
Charles de Lorena, urmat de Gabriel, intră fără piedici la 
rege, pe care-l găsi singur cu doamna de Poitiers şi 
cufundat în amărăciune. Henric, văzându-l pe cardinal, se 
ridică şi-i veni cu grabă în întâmpinare. 


— Eminenţa-voastră să fie binevenită! Zise el. Ei bine, 
domnule de Lorena, ce catastrofă îngrozitoare! Cine-ar fi 
prezis una ca asta? 

— Eu, sire, răspunse cardinalul, dacă majestatea-voastră 
m-ar fi întrebat acum o lună, la plecarea domnului de 
Montmorency... 

— Fără acuzări zadarnice, vere, zise regele; nu-i vorba de 
trecut, ci de viitorul atât de ameninţător, de prezentul atât 
de periculos. Domnul duce de Guise e pe drum, venind din 
Italia, nu-i aşa? 

— Da, sire şi acum trebuie să fi ajuns la Lyon. 

— Domnul fie lăudat! Strigă regele. Domnule de Lorena, 
pun în mâinile ilustrului dumitale frate salvarea Statului. 
Aveţi, dumneata şi el în vederea acestui scop glorios, 
depline puteri. Fiţi regi ca mine, ba chiar mai mult decât 
mine. Am scris eu însumi domnului duce de Guise ca să-şi 
grăbească întoarcerea aici. lată scrisoarea. Poate eminenţa- 
voastră vrea să serie şi el una şi să-i zugrăvească fratelui 
său groaznica situaţie în care ne aflăm şi necesitatea de a 
nu pierde un minut, dacă vrea să mai salveze Franţa. 
Spune-i, vere că mă las cu totul în nădejdea lui. Scrie-i, 
scrie-i repede, te rog. Nu-i nevoie să ieşi de aici. lată, în 
acest cabinet găseşti tot ce-ţi trebuie. Curierul, cu cizme şi 
pinteni, aşteaptă jos, urcat în şa. Du-te, domnule cardinal. O 
jumătate de ceas în plus sau în minus poate să salveze sau 
să piardă totul. 

— Şi eu şi gloriosul meu frate ascultăm pe majestatea- 
voastră, răspunse cardinalul îndreptându-se spre cabinet, 
căci viaţa noastră aparţine regelui şi ţării; totuşi, fie că 
fratele meu va izbuti, fie că va da greş, majestatea-sa să 
binevoiască a-şi aminti că i-a încredinţat puterea într-o 
situaţie disperată. 

— Spune periculoasă, zise regele, dar nu disperată. În 
sfârşit, oraşul Saint-Quentin şi bravul său apărător domnul 
de Coligny mai rezistă? 


— Acum două zile mai rezistă, zise Charles de Lorena. Dar 
fortificațiile erau într-o stare demnă de milă, iar locuitorii 
înfometați vorbeau de predare; şi Saint-Quentin în puterea 
spaniolului, înseamnă că Parisul va fi luat în opt zile. Dar nu 
importă, sire, îi voi scrie fratelui meu şi ştiţi că el va face tot 
ceea ce-i va sta în putinţă. 

Şi cardinalul, salutându-l pe rege şi pe doamna Diana, 
intră în cabinet ca să sscrie scrisoarea pe care i-o cerea 
Henric. 

Gabriel rămăsese deoparte, gânditor, fără să fie observat. 
Inima sa tânăra şi generoasă era profund mişcată de 
această cumplită situaţie în care se afla Franţa. Se gândea 
la domnul de Montmorency, cel mai crud duşman al său 
care fusese învins, rănit şi făcut prizonier. Nu mai vedea, pe 
moment, în el, decât pe generalul trupelor franceze. 

În sfârşit, acum era mai preocupat de primejdiile ţării 
decât de nedreptatea făcută tatălui său. Când regele, după 
ieşirea cardinalului, recăzu dezolat în fotoliu, cu fruntea în 
mâini, strigând: „O, Saint-Quentin! Acolo se decide acum 
soarta Franţei! Saint-Quentin! Dac-ai putea rezista încă opt 
zile, domnul de Guise ar avea timp să se întoarcă şi 
apărarea s-ar putea organiza în dosul zidurilor tale 
credincioase! Dacă ele cad, duşmanul ajunge la Paris şi 
totul e pierdut! Saint-Quentin! Îţi voi da pentru fiecare din 
ceasurile de rezistenţă un privilegiu şi pentru fiecare din 
pietrele tale năruite un diamant dacă-ai putea să mai rezişti 
încă opt zile!” - nobilul tânăr strigă: 

— Sire, va rezista şi chiar mai mult de opt zile! 

Luase o hotărâre măre, o hotărâre sublimă. 

— Domnule d'Exmes! Strigară într-un glas Henric şi 
Diana; regele cu surpriză şi Diana cu dispreţ. 

— Cum ai intrat aici, domnule? Întrebă regele cu 
severitate. 

— Sire, am intrat odată cu eminenţa sa. 

— Mă rog, zise regele, dar parcă spuneai ceva, domnule 
d'Exmes? Că Saint-Quentin ar putea să reziste? 


— Da, sire, iar domnia-voastră spuneaţi că dacă ar putea 
să reziste i-aţi dărui libertăţi şi bogății... 

— O mai spun încă, zise regele. 

— Ei bine, ceea ce veţi acorda oraşului care se va apăra 
veţi refuza omului care-l va ajuta să se apere? Omului a 
cărui voinţă energică se va impune întregului oraş şi care 
nu-l va ceda decât atunci când ultima bucată de zid va 
cădea sub tunul duşman? Favoarea pe care v-o va cere acel 
om, care v-a dat cele opt zile de care aveţi nevoie şi-n 
consecinţă regatul, sire, se va lăsa oare aşteptată? Vă veţi 
tocmi pentru o iertare când veţi avea un imperiu? 

— Nu, sigur, strigă Henric, acel om va avea tot ce poate 
oferi un rege. 

— Bineînţeles, sire, căci un rege nu numai că poate; dar 
un rege trebuie să ierte şi ceea ce va cere acel om nu sunt 
nici titluri, nici aur, ci o iertare, o simplă iertare. 

— Dar unde este, cine-i acel salvator? Întrebă regele. 

— În faţa voastră, sire. Eu sunt acela, un simplu căpitan al 
gărzilor voastre, dar care simt în sufletul şi-n braţul meu o 
putere supraomenească; vă voi dovedi că nu mă laud 
angajându-mă să-mi salvez şi ţara şi părintele totodată. 

— Tatăl dumitale? Domnul d'Exmes? Zise regele mirat. 

— Nu mă numesc d'Exmes, zise Gabriel. Sunt Gabriel de 
Montgommery, fiul contelui Jacques de Montgommery, de 
care cred că vă amintiţi, sire... 

— Fiul contelui de Montgommery, strigă ridicându-se 
regele, care păli. 

Doamna Diana se trase de asemenea în fotoliu cu o 
mişcare de groază. 

— Da, sire, zise cu linişte Gabriel, sunt vicontele de 
Montgommery; în schimbul serviciului pe care vi-l voi aduce 
la Saint-Quentin, cer libertatea tatălui meu. 

— Tatăl dumitale, domnule... Tatăl dumitale a murit sau a 
dispărut, ce ştiu eu? Habar n-am unde-i tatăl dumitale! 

— Ştiu eu, sire, zise Gabriel, pe care-l încerca o teamă 
cumplită. Tatăl meu se află de ani de zile la Châtelet, 


aşteptând moartea sau mila regală. Tata trăieşte, sunt sigur 
de asta. Pentru crima lui, nu ştiu care-o fi fost... 

— Nu ştii? Întrebă regele sumbru şi încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Nu ştiu, sire. Greşeala trebuie să fi tost gravă ca să 
merite o captivitate atât de lungă, dar nu de neiertat din 
moment ce tata n-a fost condamnat la moarte. Sire, 
ascultaţi-mă... În atâţia ani justiţia a avut vreme să adoarmă 
şi clemenţa să se trezească. Pasiunile omeneşti nu rezistă la 
o atât de lungă durată. Tata, care a intrat în temniţa bărbat 
în putere, va ieşi de acolo un biet moşneag. Oricât de 
vinovat ar fi, n-a îndurat îndeajuns? Şi, dacă din întâmplare 
pedeapsa a fost prea aspră, acum nu-i prea slab ca să se 
mai răzbune? Redaţi viaţa, sire, unui biet prizonier, de 
acum încolo fără nici o importanţă. Amintiţi-vă cuvintele 
crezului creştin şi iertaţi ofensele aproapelui pentru ca şi 
ale voastre să fie iertate... 

Aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton care-i făcură 
pe rege şi pe doamna de Valentinois să se privească unul pe 
celălalt cu spaimă. 

Dar Gabriel nu voia să le trezească bănuieli, aşa că se 
grăbi să adauge: 

— Remarcaţi, sire, că vă vorbesc ca un supus ascultător şi 
devotat; tata a fost condamnat pe ascuns şi fără să fie 
ascultat; această nedreptate duce a răzbunare; deci eu, fiul 
lui, aş putea să apelez la nobilimea Franţei ca să-l scot din 
temniţa în care zace; aş putea dezvălui în mod public în faţa 
tuturor celor care poartă o spadă în mână ocara ce ni s-a 
adus. 

Henric făcu o mişcare. 

— Dar nu vin să vă spun asta, sire, continuă Gabriel. Ştiu 
că există necesităţi mai puternice decât legea şi decât 
dreptul. Respect, cum va respecta fără îndoială şi tata, 
secretele unui trecut mult prea îndepărtat de noi. Vă cer să- 
mi îngăduiţi doar să răscumpăr printr-o faptă glorioasă 
restul de pedeapsă a tatălui meu. Vă ofer, pentru 


răscumpărarea lui, să ajut oraşul Saint-Quentin să reziste în 
faţa duşmanilor săi şi dacă asta nu ajunge, iată, să 
compensez pierderea lui luând de la spanioli sau de la 
englezi un alt oraş! La urma urmei, asta preţuieşte cât. 
Libertatea unui bătrân! Ei, bine, sunt gata să fac acest 
lucru, fiindcă motivul care-mi înarmează braţul este sfânt, 
iar voinţa mea puternică şi îndrăzneață. 

Diana nu-şi putu reţine un surâs puternic în faţa acestei 
încrederi a tânărului, pe care ea n-o pricepea şi n-avea cum 
s-o priceapă 

— Înţeleg surâsul dumneavoastră, doamnă, zise Gabriel cu 
o privire melancolică; credeţi că voi muri în această mare 
încăierare, nu-i aşa? Tot ce se poate! Ei şi! Voi muri şi gata! 
Da, doamnă, da sire, dacă duşmanii intră în Saint-Quentin 
înainte de sfârşitul celei de a opta zile, mă voi lăsa ucis pe 
zidurile oraşului pe care n-am ştiut să-l apăr. Nici tata şi nici 
dumneavoastră nu-mi puteţi cere mai mult. Soarta mea va fi 
astfel împlinită: tata va muri în temniţă, eu pe câmpul de 
luptă, iar dumneavoastră, dumneavoastră veţi scăpa şi de 
datorie şi de creditor. 

— Mi se pare drept ce spune, cel puţin acum, murmură 
Diana la urechea regelui rămas pe gânduri. Apoi rosti, 
adresându-se lui Gabriel, în vreme ce Henric păstra aceeaşi 
tăcere îngândurată: în cazul în care veţi muri, domnule, 
lăsându-vă opera neterminată, nu vă va supravieţui nici un 
moştenitor al creanţei, nici un confident al tainei 
dumneavoastră? 

— Jur pe sufletul tatălui meu, zise Gabriel, că, odată mort, 
totul va muri împreună cu mine şi că nimeni nu va avea nici 
dreptul, nici puterea de a o deranja pe majestatea-sa. Dacă 
pier, vă scutesc de orice obligaţie şi de orice răspundere, 
sire. 

Regele, nehotărât, neştiind ce decizie să ia, se întoarse 
către doamna de Poitiers ca pentru a-i cere ajutor şi sfat. 
Aceasta, care înţelegea bine acele ezitări cu care era 
obişnuita, zise cu un surâs deosebit: 


— Nu-i aşa că sunteţi de părere, sire, că trebuie să credem 
în cuvântul domnului d'Exmes, care este un gentilom loial ţi 
un cavaler destoinic? Nu ţtiu dacă cererea sa este sau nu 
întemeiată şi tăcerea majestăţii-voastre în această privinţă 
nu-mi îngăduie nici mie, nici altei persoane să se pronunţe. 
Dar, după ultima mea părere, sire, nu se poate renunţa la o 
ofertă atât de generoasă; dacă aş fi în locul dumneavoastră, 
mi-aş da cu plăcere faţă de domnul d'Exmes cuvântul meu 
regal de a-i acorda, dacă-şi va realiza îndrăzneţele sale 
făgăduieli, iertarea pe care mi-ar cere-o îa înapoierea sa. 

— Ah, doamnă, e tot ceea ce doresc, zise Gabriel. 

— Un ultim cuvânt totuşi, adaugă Diana, fixându-şi 
privirea sa pătrunzătoare asupra tânărului: cum şi de ce v- 
aţi hotărât să dezvăluiţi o astfel de taină în faţa mea, în faţa 
unei femei, poate indiscretă şi cu totul străină de acest 
secret? 

— Am avut două motive, doamnă, răspunse Gabriel cu un 
sânge rece perfect. Am socotit mai întâi că nici un secret nu 
putea să existe, fără ştirea dumneavoastră, în inima regelui. 
Nu v-am spus decât ceea ce oricum aţi fi aflat mai târziu. Pe 
urmă, nădăjduiam, ceea ce s-a întâmplat, că veţi binevoi să 
mă sprijiniți pe lângă rege, că-l veţi determina să mă pună 
la această încercare şi că dumneavoastră, femeie fiind, veţi 
fi de partea clemenţei. 

I-ar fi fost imposibil chiar şi celui mai atent observator să 
descopere în accentul lui Gabriel cea mai mică intenţie de 
ironie şi pe chipul lui impasibil - cel mai imperceptibil surâs 
de dispreţ; cu toată privirea ei pătrunzătoare, doamna 
Diana nu se mai îndoi de nimic. 

Ea răspunse la ceea ce părea să fie un compliment printr-o 
uşoară înclinare a capului. 

— Îngăduiţi-mi încă o întrebare, domnule. Cum se face 
totuşi că dumneavoastră, un oră atât de tânăr, sunteţi în 
posesia unui secret vechi de aproape douăzeci de ani? 

— Vă voi răspunde cu atât mai multă plăcere, doamnă, zise 
Gabriel grav şi sumbru, cu cât răspunsul este menit să vă 


convingă de ajutorul Domnului în toate acestea. Un scutier 
al tatălui meu, Perrot Travigny, mort în împrejurările care 
au dus la dispariţia contelui, a ieşit din mormânt şi mi-a 
dezvăluit ceea ce v-am spus. 

La acest răspuns, dat pe un ton solemn, regele se ridică în 
picioare, palid şi abia respirând. lar doamna de Poitiers, în 
ciuda nervilor săi de oţel, nu se putu abţine să nu tremure. 

În acea epocă plină de superstiții în care se credea cu 
uşurinţă în apariţii şi năluciri, vorbă lui Gabriel spusă cu 
convingerea adevărului, trebuie să fi fost într-adevăr 
înfricoşătoare pentru două conştiinţe încărcate. 

— De-ajuns, domnule, spuse regele grăbit, cu o voce 
emoţionată, vă acord tot ceea ce-mi cereţi. Duceţi-vă, 
duceţi-vă! 

— Deci pot să plec de îndată la Saint-Quentin, 
încredinţându-mă în cuvântul majestaţii-voastre? 

— Da, plecaţi, domnule, spuse regele, care în ciuda 
privirilor Dianei abia mai putea ascunde tulburarea; plecaţi 
de îndată; faceţi ce aţi promis şi vă dau cuvântul meu de 
rege şi de gentilom că voi îndeplini orice dorinţă. 

Gabriel, cu bucurie în suflet, se înclină în faţa regelui şi a 
ducesei, apoi ieşi fără să mai rostească vreun cuvânt, ca şi 
cum, obţinând ceea ce dorea, nu mai avea acum nici un 
singur minut de pierdut. 

— În sfârşit, bine că a plecat! Zise Henric răsuflând uşurat, 
scăpat de o greutate enormă. 

— Sire, zise doamna de Poitiers, liniştiţi-vă şi stăpâniţi-vă. 
Era să vă trădaţi în faţa acestui om. 

— Nu din pricina acestui om, doamnă, zise regele, 
gânditor, ci a remuşcărilor mele încă vii, a conştiinţei mele 
prea încărcate. 

— Ei bine, zise Diana, care-şi venise în fire, aţi făcut foarte 
bine că aţi acordat acestui tânăr ceea ce cerea şi că l-aţi 
trimis acolo unde dorea; căci sunt sigură că va muri în faţa 
Saint-Quentinului şi atunci conştiinţa nu vă va mai mustra. 


Chiar în acel moment intră cardinalul de Lorena cu 
scrisoarea pe care o scrisese fratelui său, aşa că regele nu 
mai avu când răspunde. 

Gabriel ieşind de la rege cu inima uşoară, nu mai avea 
decât un singur gând şi-o singură dorinţă: s-o revadă pe cea 
pe care o părăsise plină de spaimă; să-i mărturisească 
Dianei de Castro ce aştepta el acum de la viitor şi să capete 
curajul de care avea nevoie. 

Ştia că intrase la mânăstire, dar la care mânăstire? Poate 
că slujnicele ei nu plecaseră odată cu ea, aşa că se îndreptă 
spre locuinţa pe care o ocupase altădată la Luvru, ca s-o 
întrebe pe Jacinthe. Jacinthe o însoţise pe stăpâna ei; dar 
Denise, cea de a doua cameristă, rămăsese la Paris şi ea îl 
primi pe Gabriel. 

— A, domnul d'Exm&s, strigă ea. Fiţi binevoit. Îmi aduceţi 
cumva din întâmplare, veşti de la stăpâna mea? 

— Venisem, dimpotrivă, să aflu eu veşti de la dumneata, 
zise Gabriel. 

— Ah, nu ştiu nimic şi sunt de-a dreptul îngrijorată. 

— Şi de ce această îngrijorare, Denise? 

— Cum! Zise camerista, chiar nu ştiţi unde se află acum 
doamna de Castro? 

— Dacă ştiu? Habar n-am, Denise; tocmai voiam să aflu de 
la dumneata. 

— Ei bine, monseniore, acum o lună s-a hotărât să-i ceară 
regelui îngăduinţa de a se retrage la mânăstire... 

— Acum ştiu. Şi după aceea? 

— După aceea! Păi, ăsta-i lucrul cel mai cumplit! Căci, ştiţi 
ce mânăstire a ales? Pe cea a Benedicţilor, unde e stareță 
vechea ei prietenă, sora Monique: la Saint-Quentin, 
monseniore; la Saint-Quentin care e acum asediat şi pe care 
poate că păgânii ăia de spanioli şi de englezi l-au şi cucerit. 
La cincisprezece zile după instalarea ei acolo a început 
asediul, monseniore! 

— Oh! Strigă Gabriel, soarta a potrivit astfel lucrurile! 
Mulţumesc, Denise. lată, pentru veştile pe care mi le-ai dat, 


adăugă el punându-i o pungă în mână. Roagă-te pentru 
stăpâna ta şi pentru mine... 

Cobori grabnic în curtea Luvrului, unde-l aşteptă Martin- 
Guerre. 

— Unde mergem acum, monseniore? Întrebă scutierul. 

— Acolo unde bubuie tunul, Martin-Guerre, la Saint- 
Quentin! Poimâine trebuie să fim acolo, aşa că într-o oră am 
şi plecat! 

— Cu atât mai bine! Strigă Martin. O, sfinte Martin, 
adăugă el, m-am resemnat să fiu socotit beţiv, jucător şi 
stricat. Dar te previn că dacă am fost socotit vreodată şi laş, 
acum îi voi da de furcă duşmanului. 

Capitolul XXVI Jean Peuquoy, ţesătorul LA PRIMĂRIA 
ORAŞULUI SAINT-Quentin avea loc sfatul şi adunarea 
şefilor militari şi a nobililor burghezi. Era în 15 august şi 
oraşul încă nu fusese îngenuncheat, dar se vorbea tot mai 
insistent de predare. Suferinţa şi sărăcia locuitorilor 
ajunseseră la culme; pentru că nu mai aveau nici o nădejde 
să-şi salveze vechea lor cetate, pentru că duşmanul, mai 
devreme sau mai târziu, tot avea să pună mâna pe ea, 
socoteau că era mai bine să se pună capăt mizeriei. 

Gaspard de Coligny, nepotul conetabilului, pe care acesta 
îl însărcinase cu apărarea acelui loc, n-ar fi vrut să-l lase pe 
spaniol să pătrundă acolo decât în extremis. Ştia că fiecare 
zi de întârziere, atât de dureroasă pentru asediați, putea să 
însemne salvarea regatului. Dar ce putea el împotriva 
descurajării şi murmurului întregii populaţii? Războiul din 
afară nu lăsa nici o şansă luptei dinăuntru şi dacă locuitorii 
Saint-Quentinului refuzau într-o bună zi să mai 
îndeplinească sarcinile care li se cereau, toată rezistenţa 
era inutilă, nu mai rămânea decât să predea lui Filip al II- 
lea şi generalului său Philibert Emmanuel de Savoia cheile 
oraşului şi cheia Franţei. Totuşi, înainte de a ajunge la asta, 
Coligny plănuia să mai încerce o ultimă soluţie; iată de ce 
convocase el acea adunare a conducătorilor oraşului. 


Cuvintelor cu care amiralul deschise şedinţa făcând apel la 
patriotismul celor de fată li se răspunse printr-o tăcere 
morocănoasă. Atunci, Gaspard de Coligny îl interpelă direct 
pe căpitanul Oger, unul dintre bravii săi gentilomi. 
Nădăjduia că, începând cu ofiţerii, îi va îndemna şi pe 
burghezi să fie mai activi. Dar, din nenorocire, căpitanul 
Oger înşelă aşteptările amiralului. 

— Pentru că-mi faceţi onoarea să-mi cereţi părerea, 
domnule amiral, zise căpitanul, vă voi răspunde cu tristeţe, 
dar franc: Saint-Quentin nu mai poate rezista multă vreme. 
Dacă am putea nădăjdui să ne mai menţinem măcar opt 
zile, măcar patru, fie chiar şi numai două, aş zice: aceste 
două zile ar îngădui armatei să se organizeze în spatele 
nostru, aceste două zile ar putea salva patria; să lăsăm deci 
să cadă ultimul zid şi ultimul om şi să nu ne predăm. Dar 
sunt convins că primul asalt, care va avea loc poate peste 
un ceas, ne va face să cădem în mâna duşmanului. Nu este 
deci de preferat să salvăm, printr-o capitulare, ceea ce se 
mai poate salva din oraş şi, dacă nu putem evita 
înfrângerea, să evităm cel puţin nimicirea? 

— Da, da, aşa e, are dreptate; este singura hotărâre 
înţeleaptă, murmură asistenta. 

— Nu, domnilor, nu! Strigă amiralul, nu despre rațiune e 
vorba aici, ci despre inimă. Nu pot crede că un singur asalt 
i-ar îngădui spaniolului să pătrundă în oraş, când noi am 
respins până acum cinci; Spune, Lauxford dumneata, care 
ai în seamă lucrările şi tranşeele, nu-i aşa că fortificațiile 
sunt încă în stare destul de bună ca să mai ţină o vreme? 
Vorbeşte sincer, nu face lucrurile nici mai bune, nici mai 
rele decât sunt. Ne-am strâns ca să aflăm adevărul, aşa că 
adevarul ţi-l cer eu. 

— Am să vi-l spun, zise inginerul Lauxford, sau mai curând 
faptele vi-l vor spune mai bine decât mine şi fără nici o 
măgulire. Pentru asta, va fi de ajuns să examinaţi împreună 
cu mine punctele vulnerabile ale zidurilor noastre de 
apărare. Domnule amiral, la ora asta patru dintre porţi sunt 


deschise duşmanului şi mă mir, v-o mărturisesc, că încă n-a 
profitat de ăsta. În bulevardul Saint-Martin breşa este atât 
de largă încât ar putea trece pe acolo douăzeci de soldaţi, 
nu unul. Am pierdut în acel loc mai mult de două sute de 
oameni, ziduri vii, care n-au putut să înlocuiască zidul de 
piatră. La poarta Saint-Jean, turnul cel gros este singurul 
care a mai rămas în picioare. Există aici o tranşee închisă; 
dar mă tem că, dacă ne vom folosi de ea, să nu dărâmăm 
turnul cel gros, singurul care-i mai ţine încă pe asediatori în 
frâu şi ale cărui ruine le-ar sluji de scări. În cătunul 
Remicourt, tranşeele spaniolilor au străpuns frontul; 
duşmanul s-a stabilit acolo, la adăpostul unui dâmb, de 
după care atacă fără răgaz zidurile. În sfârşit, în foburgul 
d'Isle, ştiţi, domnule amiral, că duşmanii sunt stăpâni nu 
numai pe şanţuri, ci şi pe piaţă şi mânăstire şi că s-au 
aşezat atât de bine în acel loc, încât e cu neputinţă să-i 
clinteşti de acolo, de unde cuceresc pas cu pas parapetul, 
care n-are decât cinci ori şase picioare lăţime; cu bateriile 
lor îi doboară pe cei care lucrează în bulevardul Reginei şi 
ne pricinuiesc asemenea pierderi încât a trebuit să 
renunţăm să-i mai punem pe oameni să lucreze. Restul 
zidurilor poate că vor rezista, dar avem patru breşe, patru 
răni mortale prin care viaţa oraşului se va scurge în curând, 
monseniore. Mi-aţi cerut adevărul, vi l-am spus, lăsând grijii 
şi prevederii dumneavoastră să aleagă felul de a vă sluji de 
el. 

La acestea, murmurele reîncepură şi, chiar dacă nimeni 
nu cuteza să ia cuvântul, fiecare zicea încet: 

— Cel mai bine ar fi să ne predăm şi să nu aşteptăm 
urmările dezastruoase ale unui asalt. 

Dar amiralul zise, fără să se descurajeze: 

— Staţi, domnilor, încă un cuvânt. Domnule Lauxford, dacă 
zidurile noastre de apărare sunt slabe, avem pentru a le 
înlocui soldaţi viteji, ziduri însufleţite. Cu ei, cu sprijinul 
cetăţenilor, nu se poate să întârziem cu câteva zile căderea 
oraşului? Da, fortificațiile sunt prea slabe, sunt de acord, 


dar trupele noastre sunt destul de numeroase, nu-i aşa, 
domnule de Rambouillet? 

— Domnule amiral, spuse căpitanul, dacă ne-am afla acolo, 
în piaţă, în mijlocul mulţimii care aşteaptă rezultatul 
deliberărilor noastre, v-aş răspunde: Da, căci trebuie să le 
insuflăm tuturor încredere şi nădejde. Dar aici, în consiliu, 
în faţa unor bărbaţi curajoşi şi încercaţi, nu şovăi să vă spun 
că oamenii sunt neîndestulători pentru aspra şi 
primejdioasă treabă pe care o avem de făcut. Am dat arme 
tuturor celor care erau în stare să le poarte. Ceilalţi sunt 
folosiţi la lucrările de apărare, la care iau parte şi copiii şi 
bătrânii. Până şi femeile ne sprijină ajutându-i pe răniţi. Nici 
un braţ n-a rămas nefolosit şi totuşi braţele lipsesc. În nici 
un punct al zidurilor nu există un om de prisos, ba de cele 
mai multe ori sunt prea puţini. Ne-ar mai trebui măcar 
cincizeci de oameni la poarta Saint-Jean şi încă cincizeci în 
bulevardul Saint-Martin. Înfrângerea din Saint-Laurent ne- 
a lipsit de apărătorii la care puteam nădăjdui şi, dacă nu 
aşteptaţi alţii de! A Paris, monseniore, trebuie să hotărâți 
dacă într-o asemenea situaţie e cazul să ne riscăm puţinele 
forţe care ne mai rămân şi care ar putea să slujească poate 
cu mai mult folos în alte locuri mai puţin periclitate. 

Toată adunarea sprijini şi aprobă aceste cuvinte prin 
murmurele sale, iar strigătul îndepărtat al mulţimii adunate 
în jurul primăriei le sublinie şi mai elocvent. Atunci, o voce 
de tunet strigă: 

— Tăcere! 

Şi toţi, într-adevăr, tăcură, căci cel care strigase atât de 
tare era Jean Peuquoy, sindicul corporației ţesătorilor, 
cetăţean foarte stimat, foarte ascultat şi întrucâtva temut în 
oraş. 

Jean Peuquoy îşi iubea cetatea ca pe o mamă sau ca pe un 
copil, o adora, trăia numai pentru ea şi la nevoie ar fi murit 
pentru ea. Pentru cinstitul ţesător, nu exista pe lume decât 
Franţa, decât Saint-Quentin. Nimeni nu cunoştea ca el 
istoria şi tradiţiile oraşului, vechile obiceiuri şi vechile 


legende. Nu exista un cartier, o stradă, o casă pe care să n- 
o cunoască Jean Peuquoy. Era însăşi încarnarea oraşului. 
Atelierul lui era o a doua „Grande-Place”, iar casa lui de 
lemn, din strada Saint-Martin, o a doua primărie. Această 
casă venerabilă se făcea remarcată printr-o firmă destul de 
stranie: o suveică şi o coroană între coarnele unui cerb. 
Unul dintre strămoşii lui Jean Peuquoy (căci Jean Peuquoy 
îşi număra strămoşii întocmai ca un gentilom), ţesător ca şi 
el şi, în plus, un renumit trăgător cu arcul, străpunsese cu 
două săgeți de la mai bine de două sute de paşi, cei doi ochi 
ai. Frumosului cerb. Se mai văd şi astăzi la Saint-Quentin 
magnificele coarne. Pe atunci, atât ţesătorul cât şi coarnele 
erau cunoscuţi la zece leghe în jur. Jean Peuquoy era deci 
că o cetate vie şi, ascultându-l, fiecare locuitor al Saint- 
Quentinului îşi auzea vorbind patria. lată ele ce toţi 
încremeniră când glasul ţesătorului strigă, în mijlocul 
larmei: „lăcere!” 

— Da, tăcere! Zise el. Bunii mei concetăţeni şi dragi 
prieteni, acordaţi-mi un minut de atenţie. Să privim 
împreună ceea ce am făcut; asta poate ne va arăta ce mai 
avem de făcut. Când duşmanul a venit să ne asedieze 
zidurile, când i-am văzut sub conducerea temutului 
Philibert-Emmanuel pe toţi acei spanioli, englezi, germani şi 
valoni, abătându-se ca lăcustele asupra oraşului nostru, ne- 
am acceptat cu curaj soarta, nu-i aşa? N-am murmurat, n- 
am acuzat Providența pentru că a ales tocmai oraşul Saint- 
Quentin drept ţap ispăşitor. Departe de asta, chiar în ziuă în 
care monseniorul amiral a sosit aici oferindu-ne ajutorul 
experienţei şi curajului său, am încercat să-i sprijinim 
proiectele cu persoana şi cu bunurile noastre. l-am pus la 
dispoziţie casele şi proviziile noastre, i-am dat banii noştri, 
am pus noi înşine mâna pe arbaletă, suliță sau hârleţ. Cei 
care nu erau de sentinelă pe ziduri dădeau o mână de 
ajutor în oraş. Am făcut, cred eu, tot ce se putea face. Am 
nădăjduit că regele îşi va aduce aminte de noi şi ne va 
trimite ajutoare. Ceea ce să şi întâmplat. Domnul conetabil 


de Montmorency a dat fuga încoace să alunge trupele lui 
Filip al Li-lea. Dar tristă zi de Sfântul Laurenţiu ne-a năruit 
în câteva ceasuri toate speranţele. Conetabilul a fost luat 
prizonier, armata distrusă, iar noi - mai părăsiţi ca 
niciodată. Au trecut de atunci cinci zile şi duşmanul a tras 
foloase din aceste cinci zile. Trei asalturi înverşunate ne-au 
costat mai bine de două sute de oameni. Tunul nu încetează 
să bubuie şi, iată, îmi însoţeşte şi acum cuvintele. Noi totuşi 
nu-l auzim, ci stăm cu urechea la pândă, doar, doar vom 
auzi venind vreun ajutor de la Paris. Din păcate, se pare că 
ultimele reuşite sunt epuizate, regele ne-a părăsit, căci are 
altceva mai bun de făcut decât să se gândească la noi. 
Trebuie să-şi adune forţele, să-şi salveze regatul înaintea 
oraşului şi chiar dacă-şi mai îndreaptă uneori ochii şi 
gândul spre Saint-Quentin, o face doar ca să se întrebe 
dacă agonia lui va lăsa Franţei timp să trăiască. Nădejdea, 
şansele salvării sau ale ajutorului nu-s pentru noi acum, 
dragi concetăţeni şi prieteni; domnul de Rambouillet şi 
domnul de Lauxford ne-au spus adevărul. Zidurile de 
apărare şi soldaţii ne lipsesc, vechea noastră cetate moare, 
suntem părăsiţi, disperaţi, pierduţi... 

— Da, da, strigă într-un glas adunarea, trebuie să ne 
predăm, trebuie să ne predăm... 

— Nu, zise Jean Peuguoy, trebuie să murim... 

Tăcerea uimirii urma acestei concluzii neaşteptate. 
Ţesătorul profit, pentru a relua cu mai multă energie: 

— Trebuie să murim! Ceea ce am făcut până acum ne 
arată ceea ce ne mai rămâne de făcut. Domnii Lauxford şi 
de Rambouillet spun că nu mai putem rezista. Domnul de 
Coligny, dimpotrivă, spune că trebuie să rezistăm cu orice 
preţ. Să rezistăm! Ştiţi cât sunt de devotat oraşului; îl 
iubesc cum îmi iubeam mama. Fiecare ghiulea care-i 
dărâma vechile ziduri mă atinge drept în inimă. Şi totuşi, 
generalul are dreptate! Braţele să nu se revolte împotriva 
capului, Saint-Quentin este sortii pieirii! Domnul amiral ştie 
ce face! În înţelepciunea sa, a cântărit şi soarta oraşului şi 


soarta Franţei, Saint-Quentinul trebuie să moară ca o 
sentinelă la postul ei. Cel care murmură este un laş şi cel 
care nu ascultă - un trădător. Zidurile se dărâmă, să facem 
ziduri din leşurile noastre; să câştigăm o săptămână, să 
câştigăm două zile, să câştigăm un ceas cu preţul sângelui, 
cu preţul tuturor bunurilor noastre; dacă domnul amiral ne 
cere asta, ne-o cere fiindcă trebuie. Numai prin sacrificiul 
acestui oraş, patria va fi salvată! 

După aceste sumbre şi solemne cuvinte, toţi tăcură şi-şi 
plecară capetele; Gaspard de Coligny, la fel ca şi ceilalţi, ba 
chiar mai mult decât ei, se înfioră gândindu-se la toate 
acele existenţe de care era răspunzător. 

— Văd din tăcerea voastră, fraţilor, zise din nou Jean 
Peuquoy, că m-aţi înţeles şi m-aţi aprobat. Dacă inimile 
voastre viteze îmi dau dreptate, atunci să strigăm 
împreună: Trăiască Franţa! 

— Trăiască Franţa! Repetă câteva glasuri jalnice ca nişte 
plânsete. 

Atunci Gaspard de Coligny, foarte agitat şi foarte 
emoţionat, se sculă grăbit: 

— Ascultaţi! Ascultaţi! Strigă el, nu pot accepta singur o 
răspundere atât de cumplită. Am putut să rezist când aţi 
vrut să cedaţi oraşul inamicului, dar acum când vreţi să mi-l 
cedaţi mie, nu mai pot să mai discut; şi dacă socotiți cu toţii 
că sacrificiul vostru e de prisos... 

— Cred, Dumnezeu să mă ierte, îl întrerupse o voce 
puternică din mulţime, că vă pregătiţi să predaţi oraşul, 
Domnule amiral! 

Capitolul XXVII Gabriel la treabă 

— CINE CUTEAZĂ SĂ MĂ ÎNTRERUPĂ? Întrebă Gaspard 
de Coligny încruntându-şi sprâncenele. 

— Eu! Spuse înaintând un bărbat îmbrăcat într-un costum 
de ţăran de prin împrejurimile Saint-Quentinului. 

— Un ţăran? Zise amiralul. 

— Nu, nu un ţăran, răspunse necunoscutul, ci vicontele 
d'Exmes, căpitanul gărzilor regelui şi care vine în numele 


majestăţii-sale... 

— În numele regelui... Zise mulţimea uluită. 

— În numele regelui, răspunse Gabriel; vedeţi deci că nu 
şi-a părăsit bravii supuşi din Saint-Quentin. Am sosit 
îmbrăcat ţărăneşte acum trei ceasuri şi în timpul acestor 
trei ceasuri, am văzut zidurile voastre de apărare şi v-am 
ascultat părerile. Daţi-mi voie să vă spun că ceea ce am 
auzit nu se potriveşte câtuşi de puţin cu ceea ce am văzut. 
Ce înseamnă această descurajare bună cel mult pentru 
femeile voastre? Cum se face că v-aţi pierdut astfel orice 
nădejde, cum se face că vă face că vă lăsaţi stăpâniţi de 
temeri? Nu ştiţi decât să vă răzvrătiți împotriva domnului 
amiral, ori să vă plecaţi capetele ca nişte victime 
resemnate? Ridicaţi-vă fruntea împotriva duşmanului şi, 
dacă nu vă e cu putinţă să-l învingeţi, faceţi înfrângerea mai 
glorioasă decât un triumf. Vin de la zidurile de apărare şi vă 
asigur că mai puteţi rezista încă cincisprezece zile, deşi 
regele nu vă cere decât o săptămână pentru a salva Franţa. 
La tot ce am auzit aici am să vă răspund în două cuvinte... 

Ofițerii şi notabilii se înghesuiră în jurul lui Gabriel, 
dominați de această voinţă puternică. În mijlocul tăcerii 
pline de interes, Gabriel reluă: 

— Mai întâi, dumneata, domnule inginer Lauxford, ce 
spuneai? Că cele patru puncte slabe ale zidului pot 
deschide porţile duşmanului? la să vedem... Partea dinspre 
foburgul d'Isle este cea mai ameninţată: spaniolii sunt 
stăpâni pe mânăstire şi menţin acolo un foc atât de susţinut 
încât lucrătorii noştri nici nu cutează să se arate, îngăduie- 
mi, domnule Lauxford, să-ţi arăt un mijloc foarte simplu şi 
excelent de a-i feri, pe care l-am folosit la Civitetta chiar în 
cursul acestui an. Ca să-i punem pe lucrătorii noştri la 
adăpost de bateriile spaniole, e de ajuns să aşezam de-a 
lungul bulevardului saci cu pământ pusi unii peste alţii. 
Ghiulelele se înfundă în acest pământ moale şi, în dosul 
acestui adăpost, lucrătorii noştri vor fi tot atât de în 
siguranţă că şi cum s-ar afla în afara bătăii tunului. În 


cătunul Remicourt, duşmanii, apăraţi de un dâmb, ne 
distrug în linişte zidurile, spuneţi dumneavoastră? Am 
verificat acest lucru. Acolo, domnule inginer, trebuie să 
aşezaţi o contramină şi nu la poarta Saint-Jean, unde turnul 
cel gros ar face contramina dumitale nu numai inutilă, ci 
chiar periculoasă. Chemaţi-vă deci ostaşii care pun mine, 
din vest în sud, domnule Lauxford şi o să fie bine. Dar la 
poarta Saint-Jean, veţi întreba, dar în bulevardul Saint- 
Martin, să rămâneţi atunci fără apărare? Cincizeci de 
oameni în primul punct, cincizeci în al doilea vor ajunge, ne- 
a spus-o chiar domnul de Rambouillet. Da, a adăugat el, 
aceşti o sută de oameni lipsesc. Ei bine, am să vi-i aduc eu! 

Un murmur de surpriză şi de bucurie trecu prin mulţime. 

— Da, zise Gabriel cu un accent mai ferm, văzând că 
spiritele se mai însufleţesc la vorbele lui, l-am lăsat, la trei 
leghe de aici, pe baronul de Vaulpergues cu compania lui de 
trei sute de lăncieri. Suntem înţeleşi. Am făgăduit să vin 
aici, trecând prin toate primejdiile taberei duşmane, ca să 
caut un loc prielnic pe unde baronul ar putea să intre în 
oraş cu trupa lui. Am venit, după cum vedeţi şi mi-am şi 
făcut planul; mă reîntorc la Vaulpergues. Vom împărţi 
compania în trei părţi, eu însumi voi comanda unul dintre 
detaşamente şi, în noaptea următoare, ne vom îndrepta, 
fiecare pe alt drum, spre una din porţile de deasupra 
şanţului de apărare pe care o vom hotări acum. Vom fi 
desigur îndureraţi dacă numai una dintre cele trei trupe ale 
noastre va scăpa de duşmanul distrus de celelalte două. În 
orice caz, una va intra în oraş, o sută de oameni vor fi 
aruncaţi în luptă. Aceşti o sută de oameni vor fi plasați la 
poarta Saint-Jean şi în bulevardul Saint-Martin; spuneţi 
acum, domnule Lauxford şi domnule Rambouillet, ce punct 
anume al zidului va mai putea înlesni duşmanului o 
pătrundere? 

O aclamaţie unanimă primi aceste cuvinte care veneau să 
trezească nădejdea în toate acele inimi descurajate. 


— Oh, acum, strigă Jean Peugquoy, vom putea lupta, vom 
putea învinge... 

— Lupta, da, dar învingere nu îndrăznesc să sper, zise cu 
autoritate Gabriel; nu vreau să fac situaţia mai bună decât 
este. Vreau să v-o dovedesc tuturor şi du mi tale în primui 
rând, jupâne Jean Peuquoy, care ai rostit atât de brave, dar 
atât de triste cuvinte, că regele nu v-a părăsit şi apoi că 
înfrângerea voastră ar putea să fie glorioasă şi rezistenţa 
folositoare. Dumneata ai spus: „Să ne jertfim!” Acum spui: 
„Să luptăm!” Da, e posibil ca cei şaizeci de mii de oameni 
care asediază bietele voastre metereze să le ia până la 
urmă. Să nu credeţi că lupta voastră generoasă vă va 
expune la represalii. Philibert Emmanuel este un soldat loial 
care iubeşte şi cinsteşte curajul şi care nu va pedepsi vitejia 
voastră. Pe urmă, gândiţi-vă că, dacă mai rezistaţi încă zece 
ori douăsprezece zile, poate că veţi pierde oraşul, dar veţi 
salva în mod sigur ţara. Copiii voştri, locuitori ai Saint- 
Quetinului, vor fi mândri într-o zi de părinţii lor. Duşmanii 
vă pot distruge zidurile, dar cine va putea distruge măreaţa 
amintire a acestui asediu? Curaj deci! Salvaţi patria! Mai 
adineauri, cu frunţile plecate, păreaţi gata să muriţi ca nişte 
victime resemnate. Acum, capul sus! Dacă veţi pieri, veţi 
pieri ca nişte eroi şi amintirea voastră se va stinge! Şi acum, 
zise Gabriel, la metereze şi la treabă! Şi însufleţiţi-l cu 
exemplul vostru pe concetăţenii care vă aşteaptă. Mâine va 
vor ajuta, v-o jur, o sută de braţe în plus. 

— La metereze! Strigară oamenii. 

Şi se năpustiră afară, îmbătaţi de bucurie, de speranţă şi 
de orgoliu, molipsindu-i, prin veştile şi prin entuziasmul lor 
şi pe cei care nu-l auziseră pe eliberatorul nesperat pe care 
Dumnezeu îl trimise oraşului vlăguit. 

Gaspard de Coligny îl ascultase pe Gabriel în tăcere, plin 
de mirare şi de admiraţie. Când toată adunarea se risipi, el 
cobori din scaunul pe care-l ocupa, veni spre tânăr şi-i 
strânse mâna. 


— Mulţumesc, domnule, îi spuse, ai salvat Saint-Quetinul şi 
pe mine de ruşine, poate Franţa şi pe rege de la pieire. 

— Vai! N-am făcut încă nimic, domnule amiral, zise 
Gabriel. Trebuie să mă întâlnesc cu Vaulpergues şi numai 
Dumnezeu ştie, dacă mai pot ieşi din oraş aşa cum am intrat 
şi dacă am să-i pot aduce pe ceio sută de oameni făgăduiţi. 

Capitolul XXVIII Unde Martin-Guerre nu este isteţ 
GABRIEL DISCUTĂ CU AMIRALUL mai bine de un ceas. 
Coligny era încântat de fermitatea de cutezanţa şi de 
cunoştinţele acestui tânăr care-i vorbea despre strategie ca 
un general, despre lucrările de apărare ca un inginer şi 
despre influenţa morală că un bătrân. Gabriel la rândul său, 
admira nobilul şi frumosul caracter al lui Gaspard. În mod 
sigur, nepotul nu seamănă câtuşi de puţin cu unchiul! După 
un ceas cei doi bărbaţi, unul cu plete cărunte, celălalt cu 
bucle negre, se înțelegeau şi se stimau ca şi când s-ar fi 
cunoscut de douăzeci de ani. 

După ce căzură de acord asupra măsurilor ce trebuiau 
iuate pentru a favoriza, în noaptea următoare, intrarea 
companiei lui Vaulpergues, Gabriel se despărţi de amiral 
spunându-i sigur de el: 

— Pe curând! 

Ducea eu el cuvintele de ordine şi parolele necesare. 
Martin-Guerre, deghizat ca şi stăpânul său în ţăran, îl 
aştepta la piciorul scării. 

— Ah! lată-vă, monseniore! Strigă bravul scutier. Sunt 
foarte bucuros să te revăd, în sfârşit; de un ceas îi tot aud 
pe toţi cei care trec aducând elogii vicontelui d'Exmes. Aţi 
întors pe dos tot oraşul. Ce talisman aţi adus, monseniore, 
ca să schimbaţi astfel spiritul unei întregi populaţii? 

— Cuvântul unui om hotărât, Martin, nimic mai mult. Dar 
nu-i de ajuns doar să vorbim, trebuie să trecem la treabă. 

— Să trecem, monseniore; treaba, în ce mă priveşte, mi-e 
mai dragă decât vorba; să mergem deci să ne plimbăm 
puţin pe sub nasul sentinelelor duşmane. Haidem, 
monseniore, sunt gata. 


— Nu fi chiar atât de grăbit, Martin, zise Gabriel; e încă 
prea lumină; trebuie să aştept să se întunece ca să ies de 
aici. Avem deci în faţa noastră aproape trei ceasuri de 
aşteptat. De altfel am ce face în vremea asta, adăuga el cam 
încurcat, da, o sarcină specială, câteva informaţii de cules 
de prin oraş... 

— Bine, zise Martin-Guerre; despre forţele garnizoanei, 
nu-i aşa? Sau despre părţile slabe ale fortificaţiei? 

— Eşti cam greu de cap, bietul meu Martin, zise surâzând 
Gabriel, nu, despre ziduri şi despre trupe ştiu tot ce voiam 
să ştiu... În acest moment vreau să mă ocup de ceva mult 
mai... Personal. 

— Vorbiţi, monseniore şi dacă vă pot fi de folos cu ceva... 

— Da, Martin, ştiu că-mi eşti o slugă credincioasă şi un 
prieten devotat. N-am faţă de tine alte secrete decât cele 
care nu-mi aparţin. Şi dacă totuşi nu ştii pe cine caut cu 
nelinişte şi dragoste în acest oraş, Martin, înseamnă pur şi 
simplu că ai uitat... 

— Oh, iertare, monseniore, acuma, ştiu... Strigă Martin. E 
vorba, nu-i aşa, de o călugăriţă de la Benedictine? 

— Da, Martin. Oare ce s-o fi întâmplat cu ea în oraşul ăsta 
zbuciumat? N-am cutezat să-l întreb pe domnul amiral de 
teamă să nu mă trădez. Şi apoi ar fi ştiut ce să-mi 
răspundă? Căci Diana, intrând la mânăstire, sigur că şi-o fi 
schimbat numele... 

— Deh, zise Martin, să-mi fie îngăduit să spun că cel pe 
care-l poartă şi care mie mi se pare încântător era puţin 
cam... Păgân, socot, din pricina doamnei de Poitiers... 

— Cum să fac oare? Zise Gabriel. Cred totuşi că cel mai 
bine ar fi să mă informez mai întâi la mânăstirea 
Benedictinelor. 

— Da, s-o pornim de la întreg la parte, cum spunea un 
vechi prieten de-al meu, bănuit a fi luteran. Ei bine, 
monseniore, pentru aceste informaţii, ca şi pentru toate 
celelalte, sunt la ordinele dumneavoastră! 


— Să ne informăm fiecare separat, Martin, vom avea două 
şanse în loc de una. Fii isteţ, dar şi rezervat şi încearcă mai 
ales, să nu tragi iar la măsea! Avem nevoie de calm şi mai 
ales de minte limpede! 

— Oh, monseniorul ştie că, ieşind din Paris, mi-am regăsit 
vechea mea cumpătare şi că nu beau decât apă chioară. Nu 
mi s-a întâmplat să mai văd dublu... 

— Să fie într-un ceas bun! Zise Gabriel. Ei bine, peste două 
ceasuri ne întâlnim în acelaşi loc. 

— Voi fi aici, monseniore. 

După două ore, când se reîntâlniră, Gabriel era radios, iar 
Martin-Guerre cam plouat. lot ceea ce aflase acesta din 
urmă era că Benedictinele voiseră să împartă cu celelalte 
femei din oraş grija şi cinstea de a-i pansa şi a-i veghea pe 
răniţi; că-şi petreceau mai toată ziua pe la ambulanţe şi că 
nu se întorceau la mânăstire decât seara, înconjurate de 
admiraţia şi de respectul soldaţilor şi al cetăţenilor. 

Gabriel, din fericire, aflase mai multe. Când primul 
trecător îl informă despre ceea ce auzise şi Martin, Gabriel 
întrebă de numele stareţei mânăstirii. Ea era, dacă ne 
aducem aminte, prietena Dianei de Castro. Gabriel se 
interesă unde-o putea găsi. 

— În locul cel mai periculos, i se răspunse. 

Gabriel se duse deci în foburgul d'Isle unde-o găsi într- 
adevăr pe stareță. Aflase şi ea cine era contele d'Exmes, ce 
spusese la primărie şi ce venise să facă la Saint-Quentin. Îl 
primi deci că pe trimisul regelui şi salvatorul cetăţii. 

— Să nu vă miraţi, maică, îi spuse Gabriel, dacă, venind 
aici în numele regelui, vă voi cere veşti despre fiica 
majestăţii-sale, doamna Diana de Castro. Am căutat-o în van 
printre călugărițele pe care le-am întâlnit în calea mea. 
Sper că nu e bolnavă? 

— Nu, domnule viconte, răspunse stareţa, dar am rugat-o 
să rămână în mânăstire ca să se odihnească puţin, căci e 
tare ostenită. E pretutindeni prezentă şi totdeauna gata să 
dea o mână de ajutor. Ah! E o demnă fiică a Franţei! Şi 


totuşi, n-a voit să i se cunoască titlul şi rangul; va trebui, 
monseniore, să-i respectaţi această dorinţă, îşi ascunde 
nobleţă, dar îşi arată bunătatea şi toţi cei care suferă 
cunosc acest chip de înger care trece printre ei. Şi-a luat 
numele de sora Benedicta; dar răniții noştri, care nu ştiu 
latineşte, o numesc sora Benie9. 

— E mai bine aşa! Strigă Gabriel care-şi simţi pleoapele 
umede de lacrimi. Aşadar, maică, aş putea s-o văd mâine? 
Am să revin totuşi! 

— Revino, frate, răspunse stareţa şi acolo unde vei auzi 
mai multe gemete şi strigăte, acolo o vei găsi pe sora Benie. 

După care Gabriel se întâlni cu Martin-Guerre, cu inima 
plină de curaj şi sigur acum, ca şi superioară, că va ieşi 
teafăr şi sănătos din primejdia de temut a nopții. 

Capitolul XXIX Martin-Guerre este neîndemânatic 
GABRIEL LUASE INFORMAŢII precise asupra Saint- 
Quentinului ca să nu se rătăcească într-un ţinut pe care nu-l 
cunoştea. Favorizat de noaptea care se lăsase, ieşi 
împreună cu Martin-Guerre fără piedici din oraş, pe o 
poternă10 mai puţin supravegheată. Învăluiţi amândoi în 
lungi mantii întunecate, se strecurară ca nişte umbre prin 
şanţuri, apoi, de acolo, printr-o spărtură, în câmpie. 

Dar nu scăpaseră de pericolul cel mare. Detaşamente 
duşmane alergau zi şi noapte prin împrejurimi; tabere se 
stabiliseră ici ţi colo în jurul oraşului asediat şi orice 
întâlnire le putea fi fatală celor doi. 

Când, după o jumătate de ceas, ajunseră la o răscruce 
unde drumul se bifurca, Gabriel se opri şi păru să 
reflecteze. Martin-Guerre se opri şi el, dar nu pentru 
acelaşi motiv. Lasă de obicei stăpânului său grija asta. 
Martin-Guerre era un brav şi fidel scutier, dar nu voia şi nu 
putea fi decât mâna care execută. Gabriel era capul. 

— Martin, zise deci Gabriel, după un moment de gândire, 
iată în faţa noastră două drumuri care duc amândouă la 
pădurea din Augimont unde ne aşteaptă baronul 
Vaulpergues. Dacă rămânem împreună, putem fi prinşi. 


Despărţiţi, ne dublăm şansele de reuşită. S-o apucăm 
fiecare pe câte unul din aceste drumuri. Tu ia-o pe acolo, e 
drumul cel mai lung, dar şi cel mai sigur, după cum socoate 
domnul amiral. Vei întâlni totuşi corturile valonilor unde 
trebuie să fie prizonier domnul de Montmorency. Întoarce- 
le spatele cum am făcut şi noaptea trecută. Siguranţă şi 
sânge rece. Dacă vei da nas în nas cu vreo patrulă, dă-te 
drept un ţăran întârziat din Augimont care merge să ducă 
provizii spaniolilor aflaţi în tabăra din jurul Saint- 
Quentinului. Imită cât mai bine dialectul picard, ceea ce nu 
este prea greu faţă de nişte străini. Arată că eşti sigur de 
tine. Dacă te codeşti, eşti pierdut. 

— Oh, fiţi liniştit, monseniore, zise Martin-Guerre voios. 
Ştiu eu să mă descurc, n-aveţi grijă. 

— Bine, Martin. Cât despre mine, o iau pe aici, e drumul 
cel mai scurt, dar şi cel mai periculos, căci duce direct la 
Paris şi de aceea duşmanul îl supraveghează cu mai multă 
atenţie. Voi întâlni, mă tem, detaşamente duşmane şi va 
trebui să mă strecor prin şanţuri cu apă şi să mă zgârii prin 
tufişuri. Până la urmă, s-ar putea ca nici să numi ajung 
scopul. Dar n-are importanţă! Tu însă nu mă aştepţi decât o 
jumătate de ceas. Dacă după acest interval de timp n-am 
venit, domnul de Vaulpergues să plece fără întârziere. Asta 
spre miezul nopţii, căci pericolul va fi atunci mai mic. Totuşi 
recomandă-i din partea mea cele mai mari precauţii. Tu ştii 
ce are de făcut: să-şi împartă compania în trei corpuri şi, 
prin trei puncte diferite, să încerce să intre în oraş în cea 
mai mare taină. Să nu spere că toate detaşamentele vor 
reuşi. Dar pierderea unuia poate însemna salvarea 
celorlalte. S-ar părea să nu ne mai revedem, Martin. Dă-mi 
mâna şi Domnul să te aibă în pază! 

— Oh! Am să mă rog pentru domnia-voastră, monseniore, 
zise Martin. În ce mă priveşte, nădăjduiesc să le joc un 
renghi grozav în seara asta spaniolilor ăstora blestemaţi. 

— Îmi place să te văd atât de optimist, Martin. Haide, 
rămâi cu bine. Noroc şi mai ales îndrăzneală! 


— Noroc, monseniore şi prudenţă. 

Stăpânul şi scutierul se despărţiră. La început totul merse 
bine pentru Martin şi măcar că nu-i tu cu putinţă să se 
îndepărteze de drum, evită totuşi, cu dibăcie, câţiva oameni 
suspecți; Dar se apropia de tabăra valonilor şi sentinelele 
începură să se înmulțească. La întretăierea a două drumuri, 
Martin-Guerre se găsi dintr-o dată prins între două trupe, 
una pe jos, cealaltă călare şi un „Cine e?” hotărât îi dovedi 
bietului Martin-Guerre că fusese zărit. 

„Haide! Îşi zise el, a sosit momentul să-mi arăt îndrăzneala 
pe care mi-a recomandat-o atâta stăpânul. Şi, lovit de o idee 
năstruşnică, începu să cânte cântecul asediului de la Metz: 
„Păi vineri într-o sărbătoare, Sosiră nemţii, mic cu mare, Cu 
ghioage ţintuite-n mână Ca să se culce în țarină...” 

— Hei! Cine-i acolo? Strigă o voce aspră şi greu de înţeles. 

— 'Ţăran din Augimont, răspunse Martin-Guerre într-un 
dialect şi mai încâlcit. 

Îşi continuă drumul şi cântecul cu o seninătate şi o vervă 
crescânde: „Albă şi cu-ai săi ciraci Şi-ntinse tabăra, dibaci, 
La Saint Arnou, cam la doi paşi De bravii noştri cercetaşi, 
Cu gând să afle negreşit în care locuri ne-am pitit...” 

— Hei! Vrei să taci şi să te opreşti, ţăran nenorocit, cu 
cântecul tău blestemat? Strigă un glas tunător. 

Martin-Guerre socoti că duşmanii erau zece contra unul; 
că, datorită cailor îl vor prinde fără greutate şi că fugă să ar 
putea avea o urmare fatală. Se opri deci brusc. Nu era 
chiar din cale-afară de necăjit, pentru că avea în sfârşit şi el 
prilejul să-şi arate sângele rece şi dibăcia. Stăpânul său, 
care părea că se îndoise adesea de el, n-ar mai avea de 
acum încolo nici un motiv să-l socoată prostănac dacă ar şti 
acum să iasă, cu iscusinţă, dintr-o situaţie atât de dificilă. 

— Pe sfântul Quentin! Mormăi el, îndreptându-se către 
trupă, e nedrept să opriţi un biet ţăran întârziat, care se 
duce acasă la nevastă şi la copii. Spuneţi ce vreţi! 

Avusese intenţia să spună asta în picardă, dar o spuse în 
auvergnată cu accent provensal. Omul care strigase 


avusese şi el intenţia de a răspunde în franceză, dar 
răspunse în valonă cu un accent german. 

— Ce vrem? Să-ţi vedem mutra, vagabond noptatic, căci 
sub haina asta zdrenţuită de ţăran s-ar putea ascunde 
vreun spion. 

— Da, vezi-mă, zise Martin, cu un râs cam nefiresc. 

— O să te vedem noi în tabără, unde ai să ne urmezi. 

— În tabără? Zise Martin. Vreau să vorbesc cu şeful 
vostru. Arestaţi tocmai pe ţăranul care duce hrană 
camarazilor voştri de acolo, de jos! Să mă bată Dumnezeu 
dac-o mai fac! Am să las toată armata voastră să crape de 
foame! Acuma tocmai mă duceam la Augimont după 
provizii; dar pentru că vă bateţi joc de mine, las totul baltă 
şi noapte bună! Auzi, să mă ia drept spion! Ei nu, că asta-i 
bună! Am să mă plâng şefului. Haidem în tabără! 

— Drace! Ce limbă! Zise cel care comanda detaşamentul. 
Şeful, amice, sunt eu. Şi cu mine o să ai de-a face când ne 
vom vedea la fată! Crezi c-o să-i trezim pe generali pentru 
un caraghios de teapa 

— Ba chiar la generali vreau să fiu condus! Strigă Martin- 
Guerre. Am ceva de spus generalilor şi mareşalilor voştri. 
Vreau să le spun că nu arestezi astfel pe unul care vă 
hrăneşte. N-am făcut nici un rău. Sunt un locuitor cinstit 
din Augimont şi atâta tot. Am să vă cer despăgubire pentru 
necazul pricinuit şi veţi fi spânzurați pentru jignirea pe care 
mi-aţi adus-o. 

— Camarade, are totuşi aerul de a fi sigur pe el, îi spuse 
cavalerului german unul dintre oamenii săi. 

— Da, răspunse celălalt şi i-aş fi dat drumul dacă nu mi s- 
ar fi părut că-i cunosc vocea. Haide, să mergem. În tabără 
se va explica totul. 

Martin-Guerre, plasat pentru mai multă siguranţă între 
doi cavaleri, nu încetă să se jure şi să blesteme în tot timpul 
drumului. Intrând în cortul unde-l conduseră, încă se mai 
jura şi blestema. 


— Iată cum aveţi grijă de aliaţii voştri! Acum, la sfântu- 
aşteaptă am să vă fac rost de ovăz pentru vite şi de făină 
pentru voi. Vă las baltă! După ce o să-mi clăti drumul, mă 
reîntorc la Augimont şi nu mai ies dm sat. Sau mai curând 
am să ies şi chiar mâine, ca să mă plâng domnului Philibert- 
Emmanuel în persoană. 

În acel moment stegarul cavalerului apropie o faclă de 
chipul lui Martin. Dar se dădu brusc trei paşi îndărăt, plin 
de surpriză şi groază. 

— Drace! Strigă el, nu mă înşel. E el, mizerabilul! Acum îl 
recunoaşteţi şi voi, nu-i aşa? 

— Dă, da! Repetară unul după altul fiecare cavaler venind 
să-l examineze pe Martin-Guerre cu o curiozitate care se 
schimbă imediat în indignare. 

— Ah! În sfârşit, mă recunoaşteţi? Strigă bietul scutier 
care începuse să se alarmeze serios. Ştiţi cine sunt? Martin 
Cornouillet din Augimont... Sper că acum o să-mi daţi 
drumul... 

— Noi să-ţi dăm drumul, haimana, desfrânatule, 
potlogarule! Strigă stegarul cu ochii înflăcăraţi şi pumnii 
ameninţători. 

— Ce te-a apucat, amice? Zise Martin. Poate că nu mai 
sunt Martin Cornouillet? 

— Nu, nu eşti Martin Cornouillet, zise stegarul şi pentru a 
te demasca iată zece oameni în jurul tău care te recunosc. 
Prieteni, numiţi-l pe acest impostor cu numele lui adevărat, 
ca să-l convingeţi de minciună lui strigătoare la cer. 

— Arnauld du Thill! E mizerabilul du 'Thill, repetară 
laolaltă cele zece glasuri. 

— Arnauld du Thill? Cine-i ăsta? Întrebă, pălind, Martin. 

— Da, reneagă-te singur, ticălosule! Strigă stegarul. Dar 
iată, din fericire, zece martori care te contrazic. Ai curajul 
să spui în faţa lor că nu te-am făcut prizonier în ziua de 
Sfântul Laurenţiu, odată cu suita conetabilului? 

— Nu, nu eu sunt Martin Cornouillet, bâlbâi Martin care-şi 
pierduse capul. 


— Tu eşti Martin Cornouillet? Zise stegarul cu un râs 
dispreţuitor; nu eşti laşul de Thill care mi-a făgăduit 
răscumpărarea, pe care l-am tratat cât mai bine cu putinţa 
şi care, noaptea trecută, a şters-o luându-mi în plus puţinii 
bani pe care-i mai aveam şi pe iubita mea Gudule? 
Ticălosule! Ce-ai făcut cu Gudule? 

— Ce-ai făcut cu Gudule? Repetară cavalerii într-un cor 
formidabil. 

— Ce-am făcut cu Gudule? Zise Martin copleşit. Eh! Ştiu 
eu? Întradevăr mă recunoaşteţi cu toţii? Sunteţi siguri că 
nu vă înşelaţi? Puteţi să juraţi că mă numesc... Arnauld du 
Thill, că acest ora m-a făcut prizonier în ziua de Sfântul 
Laurenţiu şi că i-am luat-o, ca un trădător, pe Gudule a lui? 
Puteţi să juraţi? 

— Da! Da! Da! Strigară cele zece glasuri. 

— Ei bine! Asta nu mă miră, zise Martin-Guerre care-şi 
aminti despre dubla lui existenţă. Nu, asta într-adevăr nu 
mă miră! Aş fi susţinut până mâine că sunt Martin 
Cornouillet. Dar voi mă cunoaşteţi sub numele de Arnauld 
du Thill, ieri eram aici, aşa că nu mai am nimic de zis; 
trebuie să mă resemnez. Din moment ce lucrurile stau 
astfel, sunt cu mâinile şi cu picioarele legate. N-am 
prevăzut asta. Faceţi cu mine ce vreţi, duceţi-mă, închideţi- 
mă strângeţi-mă de gât! Ceea ce mi-aţi spus despre Gudule 
m-a convins că nu vă înşelaţi. Sunt bucuros totuşi să aflu că 
mă numesc Arnauld du Thill... 

Bietul Martin-Guerre mărturisi tot ceea ce voiau valonii, se 
lăsă copleşit de înjurături şi de bruftuieli şi-şi luă în circa 
toate faptele urâte pe care i le reproşau. Cum nu putea 
spune ce se întâmplase cu Gudule, îl legară burduf şi-l 
făcură să îndure toate chinurile, fără ca îngerească lui 
răbdare să dea pe de margini. Tot ceea ce regreta el că nu- 
şi putuse îndeplini misiunea pe lângă baronul de 
Vaulpergues. Dar cine putea bănui că noi acţiuni criminale 
aveau să se întoarcă împotrivă-i şi să spulbere frumoasele 
sale intenţii? „Ceea ce mă consolează cel puţin îşi spunea el, 


în acel colţ umed unde fusese aruncat, pe pământul gol, e 
faptul că poate Arnauld du Thill intră triumfător în Saint- 
Quentin cu detaşamentul lui Vaulpergues. Dar nu, nu, e şi 
asta o închipuire! Şi ceea ce ştiu despre ticălos mă face mai 
curând să presupun că monstrul acela se află undeva, la 
vreun han, în drum spre Paris, mângâind-o pe drăguţa lui 
Gudule. Vai, vai, mi se pare că aş fi fost mai înclinat spre 
căinţă dacă, cel puţin, aş fi avut conştiinţa păcatului! 

Capitolul XXX Vicleşugurile războiului ORICÂT DE 
HIMERICĂ [1 SE PĂRU nădejdea lui Martin-Guerre, fu totuşi 
realizată. Când Gabriel, după mii de primejdii, ajunse în 
pădurea unde-l aştepta baronul de Vaulpergues, primul 
chip pe care-l zări fu cel al scutierului său, primul strigăt pe 
care-l scoase fu: „MartinGuerre!” 

— Eu însumi, monseniore, răspunse hotărât scutierul. 

Nu mai era acel Martin-Guerre căruia trebuise să-i 
recomande îndrăzneală. 

— Mă aştepţi de mult, Martin? 

— Sunt aici de vreo oră, monseniore. 

— Într-adevăr! Dar mi se pare că ţi-ai schimbat costumul, 
n-aveai, acum trei ceasuri când ne-am despărţit, tunica 
asta! 

— Nu, monseniore, am schimbat-o cu haina unui ţăran 
adevărat. 

— Bine! N-ai avut nici o întâlnire neplăcută? 

— Niciuna, monseniore. 

— Dimpotrivă, interveni baronul de Vaulpergues, 
caraghiosul ăsta, sosind aici, era însoţit de o fată foarte bine 
făcută, pe legea mea! O vivandieră flamandă, cum ne-am 
putut da seama după limba pe care o vorbea. Plângea de 
sărea cămaşa de pe ea, biata fată, dar el, cu toate lacrimile 
ei, i-a făcut vânt spre marginea pădurii. 

— Nu fără a o fi uşurat mai înainte de o parte din bani, 
zise Martin-Guerre, cu un râs neruşinat. 

— Ah! Martin, Martin! lată din nou omul cel vechi care 
reapare! 


— Monseniorul vrea să spună omul cel tânăr. Dar, iertare! 
Zise jupânul Arnauld, amintindu-şi de rolul său, răpesc, cu 
balivernele mele, momente atât de preţioase senioriei- 
voastre! 

— După părerea dumneavoastră şi a amiralului, zise 
baronul de Vaulpergues, vom pleca de aici cam într-o 
jumătate de ceas. Deşi nu e încă miezul nopţii, aş dori să 
ajung în faţă Saint-Quentinului spre ora trei. Este momentul 
în care veghea slăbeşte şi străjile fac o pauză. Ce părere 
aveţi, domnule viconte? 

— Instrucţiunile domnului de Coligny se acordă perfect cu 
dorinţa dumneavoastră. Ne va aştepta la trei dimineaţa şi 
atunci trebuie să sosim - dacă totuşi vom mai sosi... 

— Oh vom sosi, monseniore, îngăduiţi-mi să v-o spun, zise 
Arnauld-Martin. Am profitat de trecerea mea pe lângă 
tabăra valonilor pentru a observa împrejurimile şi vă voi 
călăuzi pe acolo la fel de sigur că şi când aş fi străbătut 
locu'rjle timp de cincisprezece zile. 

— Minunat, Martin! Strigă Gabriel. Într-un timp atât de 
scurt, câte lucruri ai făcut! Haidem, voi avea de acum 
aceeaşi încredere în inteligenţa cât şi în fidelitatea ta. 

— Ah! Monseniore, dacă sunteţi mândri de zelul şi de 
discreţia mea, n-am altă ambiţie mai mare. 

Povestea vicleanului Arriauld era atât de bine ticluită de 
întâmplare şi de îndrăzneala să, încât de la sosirea lui 
Gabriel, impostorul nu spusese decât adevărul. 

În vreme ce Gabriel şi Vaulpergues discutau cu privire la 
drumul ce trebuia urmat, el isprăvi de combinat planul în 
aşa fel încât să profite cât mai bine de mâna destinului care- 
l slujise până atunci. 

lată ce se întâmplase. Amauld, după ce scăpase, graţie 
Gudulei, din tabăra unde era ţinut prizonier, hoinărise timp 
de optsprezece ceasuri prin pădurile înconjurătoare, 
necutezând să iasă de teamă să nu cadă în mâinile 
duşmanului. Spre seară i se păru că recunoaşte, în pădurea 
Augimont, urmele unor cavaleri germani care o luaseră la 


goană îndărăt, speriaţi de a se fi aventurat atât de departe. 
Însemna deci că francezii sunt pe aproape; Arriauld încercă 
să li se alăture şi izbuti. Atunci îi făcu vânt fără remuşcare 
bietei Gudule, care se reîntoarse plângând la corturile 
valonilor fără să se îndoiască deloc că după pierderea 
iubitului ei, nu va găsi un altul. Primul soldat al lui 
Vaulpergues care-l zări pe Amauld îl salută spunându-i 
Martin-Guerre şi că de obicei, el nu-l contrazise. Ascultând 
cu urechile pâlnie şi vorbind cât mai puţin posibil, află în 
curând totul. Vicontele d'Exmes urma să se întoarcă în 
aceeaşi noapte după ce-l avertizase pe amiral despre 
sosirea la Saint-Quentin a lui Vaulpergues şi să primească 
dispoziţiile necesare pentru a favoriza intrarea 
detaşamentului în oraş; Martin-Guerre urma să-l 
însoţească. Îl vor lua deci fireşte pe Arnauld drept Martin- 
Guerre. Îl întrebară despre stăpânul său. 

— E pe drum, spuse el, am luat-o pe drumuri diferite. 

Şi, în sinea lui calcula cât i-ar fi de avantajos să se lipească 
de Gabriel: mai întâi, hrana, în acele ceasuri grele, îl va fi 
asigurată; apoi ştia că Montmorency, stăpânul său, pentru 
un moment prizonierul lui Philibert-Emmanuel, va suferi 
poate mai puţin din pricina retragerii şi captivităţii sale, 
decât din pricina faptului că rivalul său, ducele de Guise, 
devenise atotputernic la Curte. Să se ataşeze de un prieten 
al lui de Guise, însemna pentru Arnauld să meargă la însămi 
sursa informaţiilor pe care le vindea atât de scump 
conetabilului. În sfârşit, nu eră Gabriel duşmanul personal 
al Montmorency-ilor şi piedica principală în căsătoria 
ducelui Francois cu doamna de Castro? 

Arnauld îşi reaminti toate astea, dar în acelaşi timp se 
gândi cu melancolie că reîntoarcerea lui Martin-Guerre 
alături de stăpânul său i-ar fi deranjat frumoasele lui 
planuri. De aceea socoti să-l îndepărteze sau la nevoie chiar 
să-i şi vină de hac scutierului. Dar care nu-i fu bucuria 
văzându-l pe vicontele d'Exmes sosind singur ţi 
recunoscându-l de îndată pe falsul scutier. Atunci se lăsă în 


voia norocului, gândind că dracul, patronul său, îl făcuse pe 
bietul Martin să şadă în mâinile spaniolilor şi luă cu 
îndrăzneală rolul celui absent. 

În acest timp, discuţia lui Gabriel cu Vaulpergues se 
isprăvi; când se alcătuiră cele trei detaşamente care urmau 
s-o pornească la drum pe căi diferite, Arnauld insistă să-l 
însoţească pe Gabriel pe drumul corturilor valone. Era 
drumul pe care trebuia să fi apucat adevăratul Martin- 
Guerre şi, dacă-l întâlnea din nou, Arnauld voia să fie de 
faţă pentru a-l face să dispară sau pentru a dispărea el 
însuşi la nevoie, depăşiră însă tabăra valonă fără să dea de 
Martin şi gândul acestui pericol se şterse din mintea lui 
Arnauld în faţa pericolului mult mai mare care-l aştepta, în 
faţa zidurilor înconjurate de pretutindeni ale Saint- 
Quentinului. 

În interiorul oraşului, neliniştea era la fel de mare. Căci 
salvarea sau pieirea tuturor depindea aproape numai de 
lovitura îndrăzneață a lui Gabriel şi a lui Vaulpergues. 
Astfel, către ora două dimineaţa, amiralul făcu el însuşi 
rondul la punctele convenite şi recomandă sentinelelor pe 
care le aşezase în aceste posturi importante cea mai mare 
atenţie. Apoi, Gaspard de Coligny urcă în turnul de lemn pe 
roate care domina oraşul şi împrejurimile, de unde mut, 
nemișcat, ţinându-şi răsuflarea, ascultă şi privi în noapte. 
Dar n-auzi nimic şi nu văzu decât corturile duşmanului, iar 
mai departe, pădurile dese din Origny profilându-se negre 
pe zarea întunecată. Nemaiputându-şi stăpâni neliniştea, 
amiralul voi cel puţin să se apropie de locul unde se hotăra 
soarta Saint-Quentinului. Cobori din turnul de lemn şi, 
călare pe cal, urmat de câţiva ofiţeri, alergă în bulevardul 
Reginei, la una din poternele pe unde trebuiau să sosească 
Vaulpergues şi, urcat pe unul din colţurile zidurilor de 
apărare, începu să aştepte. 

Când la Colegiu sună ora trei, din străfundul bălților 
Sommei izbucni ţipătul unei bufniţe. 

— Domnul fie lăudat! lată-i! Strigă amiralul. 


La un semn al lui Coligny, domnul de Breuil îşi duse 
mâinile la gură şi răspunse la semnal imitând distinct 
țţipătul vulturului. Se lăsă o tăcere de moarte. Amiralul şi cei 
care-l înconjurau rămaseră nemişcaţi, ca de piatră, cu 
urechea la pândă. 

Dar, dintr-o dată, un pocnet de muschetă se făcu auzit în 
direcţia de unde pornise strigătul şi, aproape imediat, urmă 
o salvă generală însoţită de ţipete ascuţite şi de-o larmă 
teribilă. Primul detaşament fusese descoperit. 

— O sută de viteji mai puţin! Strigă amiralul. 

Atunci cobori repede de la poternă; se urcă din nou pe cal 
şi, fără să adauge un cuvânt, se îndreptă spre bulevardul 
Saint-Martin, unde era aşteptată o altă parte a companiei 
lui Vaulpergues. 

Apoi fu cuprins de aceleaşi temeri. Gaspard de Coligny 
semăna cu un jucător care-şi joacă averea, aruncând zarul 
de trei ori: pierde prima partidă va avea vreo şansă cu a 
doua? 

Vai! Acelaşi strigăt se făcu auzit de cealaltă parte a zidului, 
acelaşi strigăt îi răspunse din oraş; apoi, cum această a 
doua scenă fu repetiţia primei, o sentinelă dădu din nou 
alarma şi salva de muschete şi strigătele vestiră locuitorilor 
înspăimântați din Saint-Quentin o a doua luptă sau mai 
curând un al doilea măcel. 

— Două sute de martiri! Strigă Coligny cu voce surdă. 

Şi, aruncându-se din nou pe cal, sosi în două minute la 
poternă foburgului d'Isle, cel de ai treilea punct convenit cu 
Gabriel; mergea atât de iute încât ajunse primul pe ziduri. 
Dar degeaba ascultară cu toţii, nu se auzea decât strigătul 
muribunzilor, departe şi exclamaţiile învingătorilor. 

Amiralul socoti totul pierdut. În tabăra duşmană se dăduse 
alarma. Cel care comanda cea de a treia trupă socotise 
probabil nimerit să nu se mai aventureze într-un pericol de 
moarte şi se retrăsese fără să mai întreprindă nimic. Astfel, 
această a treia şi ultimă şansă lipsi cu totul jucătorului fără 
noroc. Coligny îşi zise chiar pe moment că ultimul 


detaşament fusese probabil surprins împreună cu al doilea. 
O lacrimă de disperare şi de furie se prelinse pe obrajii 
brăzdaţi ai amiralului. Peste câteva ore, populaţia, 
descurajată din nou de acest ultim eşec, va cere sus şi tare 
predarea oraşului şi, chiar dacă n-o va cere, Gaspard de 
Coligny îşi dădea seama că trupele, la fel de demoralizate, 
nu vor mai rezista primului asalt şi vor deschide porţile 
oraşului şi ale Franţei. Asaltul nu se va lăsa aşteptat, 
semnalul va fi dat probabil de îndată ce se vor ivi zorile, său 
poate chiar acum, în toiul nopţii, când cei trei mii de 
oameni, mândri de a fi gâtuit trei sute de soldaţi, erau încă 
ameţiţi de acest succes. Ca pentru a confirma temerile lui 
Gaspard de Coligny, guvernatorul du Breuil, care se afla 
lângă el, strigă cu o voce înăbuşită: „Alarmă!” Şi cum 
amiralul se întoarse spre el, acesta îi arătă în şanţ o trupă 
neagră şi tăcută care se îndrepta spre poternă. 

— Sunt prieteni ori duşmani? Întrebă du Breuil în şoaptă. 

— 'Tăcere! Zise amiralul şi să fim în orice caz pregătiţi. 

— Nu fac nici un zgomot, zise guvernatorul. Mi se pare 
totuşi că zăresc cai, dar nu se aude nici o potcoavă! Până şi 
pământul pare mut sub paşii lor! Aş spune că sunt într- 
adevăr nişte fantome! 

Şi superstiţiosul du Breuil, pentru mai multă siguranţă, îşi 
făcu semnul crucii. 

Coligny privea cu atenţie trupa neagră şi mută, fără teamă 
şi fără emoție. Când aceştia nu mai fură decât la cincizeci 
de paşi, Coligny imită el însuşi strigătul vulturului. Îi 
răspunse ţipătul cucuvelei. Atunci amiralul, în culmea 
bucuriei, se năpusti spre corpul de gardă al poternei, dădu 
ordin să se deschidă de îndată şi, o sută de călăreţi învăluiţi 
şi ei şi caii lor, în largi mantii întunecate, intrară în oraş, la 
fel de tăcuţi. Atunci se băgă de seamă că toate copitele erau 
înfăşurate în bucăţi de pânză pline cu nisip. Datorită acestei 
soluţii, care nu le veni în minte decât atunci când văzuseră 
că celelalte două detaşamente fuseseră trădate de zgomot, 
a treia trupă a putut intra fără piedici în oraş. Cel care 


avuse această idee şi care comanda grupul nu era altul 
decât Gabriel. 

Sigur că acest ajutor de o sută de oameni era destul de 
modest, dar ajungea totuşi ca să menţină timp de câteva 
zile două posturi amenințate şi apoi era primul eveniment 
fericit după un asediu atât de plin de dezastre. Aşa că 
vestea făcu de îndată înconjurul oraşului. Uşile se 
deschiseră, ferestrele se luminară şi aplauze unanime îi 
primiră pe Gabriel şi călăreţii săi. 

— Nu, nu bucurie! Zise Gabriel, Gândiţi-vă la cei două sute 
de soldaţi care au pierit colo, jos! 

Şi-şi scoase pălăria ca pentru a-i saluta pe cei morţi eroic, 
printre care se afla şi bravul Vaulpergues. 

— Da, răspunse Coligny, să-i plângem şi să-i admirăm. Dar 
dumitale, domnule d'Exmes, cum să-ţi mulţumim? 

Lasă-mă, cel puţin, prietene, să te strâng în braţele mele, 
căci ai salvat până acum de două ori Saint-Quentinul. 

Dar Gabriel, strângându-i mâna, îi spuse: 

— Domnule amiral, asta să mi-o spuneţi peste zece zile! 

Capitolul XXXI Lista lui Arnauld du Thill ERA VREMEA CA 
LOVITURA SĂ reuşească şi preţiosul ajutor să se apuce de 
treabă; căci începea să mijească de ziuă. Gabriel, zdrobit de 
oboseală, fu condus de către amiral la primărie ca să se 
odihnească şi el după patru zile de luptă. Odată ajuns acolo, 
Gabriel se aruncă, sfârşit de puteri, pe un pat şi adormi 
imediat. 

Fu trezit pe la ceasurile patru după-amiază de Coligny 
care, intrând în camera sa, îi întrerupse acel somn 
întremător, de care bietul tânăr avea atâta nevoie. 
Duşmanul încercase în timpul zilei un asalt şi fusese respins 
cu vitejie; dar sigur că se pregătea un altul şi amiralul, care 
se călăuzise până atunci după sfaturile lui Gabriel, venise să 
i le ceară din nou. 

Gabriel se dădu deci repede jos din pat şi fu gata să-l 
primească pe Coligny. 


— Doar un cuvânt scutierului meu, domnule amiral, îi 
spuse el şi sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Aprobat, domnule viconte, răspunse Coligny. Fără 
dumneata, drapelul spaniol ar flutura acum pe această 
primărie, aşa că simte-te aici ca acasă. 

Gabriel se duse la uşă şi-l chemă pe Martin-Guerre. 

— Martin, îi şopti el, chiar ieri ţi-am spus că de acum 
încolo voi avea aceeaşi încredere în inteligenţă ta cum am 
în fidelitatea ta. Ca dovadă, uite, îţi şi dau o sarcină de 
îndeplinit. Te vei duce de îndată la ambulanţa din cartierul 
d'Isle. Acolo vei întreba nu de doamna de Castro, ci de 
stareţa Benedictinelor, respectabila maica Monique; pe ea, 
numai pe ea, o vei ruga s-o înştiinţeze pe sora Benie, 
pricepi, pe sora Benie, că vicontelle d'Exmes, trimis de rege 
la Saint-Quentin, va fi acolo într-un ceas ţi că o roagă să-l 
aştepte. Domnul de Coligny mai are încă treabă cu mine şi 
un interes de viaţă şi de moarte mă obligă să pun datoria 
înainte de orice. Du-te, să ştie cel puţin că inima mea e 
alături de a ei. 

— Va şti, monseniore, zise Martin, care o şi luă din loc, 
lăsându-şi stăpânul un pic mai liniştit. 

Zorindu-şi pasul, se grăbi către ambulanţa din foburgul 
d'Isle unde întrebă peste tot, cu mult zel, de maica 
Monique. I-o arătară pe stareță. 

— O, maică, îi spuse el, cât sunt de fericit că în sfârşit v-am 
găsit! Bietul meu stăpân ar fi fost atât de trist dacă nu mi-aş 
fi putut îndeplini sarcină faţă de dumneavoastră şi mai ales 
faţă de doamna de Castro... 

— Cine eşti, prietene şi din partea cui vii? Întrebă stareţa 
tot atât de surprinsă pe cât de supărată, văzând că taina 
încredinţată lui Gabriel fusese atât de prost păstrată de 
acesta. 

— Vin din partea vicontelui d'Exmes, zise falsul Martin- 
Guerre, Afectând simplitatea şi bonomia. Sper că-l 
cunoaşteţi pe vicontele d'Exmes! Tot oraţul îl cunoaţte! 


— Sigur! Zise stareţa, îl cunosc pe salvatorul nostru al 
tuturora. Ne-am şi rugat pentru el. Am avut cinstea să-l văd 
ieri şi contăm, după făgăduiala lui, să-l revăd astăzi. 

— Se pregătea să vină, se pregătea să vină, răspunse 
Arnauld-Martin. Dar l-a reţinut domnul de Coligny, mai avea 
treabă cu el; în nerăbdarea sat m-a trimis înainte la 
dumnevoastră şi la doamna de Castro. Nu vă miraţi că 
rostesc acest nume. O veche fidelitate, dovedită de douăzeci 
de ori, îi îngăduie stăpânului meu să se încreadă în mine ca 
şi în el însuşi, aşa că n-are secrete faţă de loialul şi 
credinciosul său scutier. N-am, după cum au spus unii, spirit 
şi inteligenţă, decât pentru a-l iubi şi a-l apăra; dar acest 
instinct îl am cel puţin din plin şi nimeni nu poate să mi-l 
conteste, zău aşa. 

— Bine, bine, spuse surâzând maica Monique. Aţadar 
domnul d'Exmes va veni!... Sora Benie doreşte neapărat să- 
l vadă ca să capete veşti de la regele care te-a trimis aici. 

— Eh! Eh! Zise Martin, râzând prosteşte, care l-a trimis la 
Saint-Quentin, dar nu la doamna Diana, presupun. 

— Ce vrei să spui? Zise stareţa. 

— Spun, doamnă, că eu, care-l iubesc pe vicontele d'Exmes 
ca pe un stăpân şi totodată că pe un frate, sunt într-adevăr 
bucuros că dumneavoastră, o femeie atât de demnă şi atât 
de plină de autoritate, protejaţi dragostea monseniorului şi 
a doamnei de Castro... 

— Dragostea doamnei de Castro? Întrebă speriată stareţa. 

— Sigur, doar doamna de Castro v-a mărturisit totul 
dumneavoastră, adevărata sa mamă şi prietenă. 

— Mi-a vorbit vag despre nişte dureri adânci ale inimii, 
zise călugăriţa, dar despre această dragoste lumească, 
despre numele vicontelui, nu ştiam nimic, absolut nimic! 

— Da, da, sigur acum negaţi... Din modestie, zise Arnauld 
ridicându-şi capul cu un aer vinovat. De fapt, eu găsesc 
purtarea dumneavoastră foarte frumoasă şi în ce mă 
priveşte, vă sunt cât se poate de recunoscător. Cel puţin aţi 
procedat... Curajos. „Ah!” v-aţi spus, „regele se opune 


iubirii dintre aceşti doi copii! Tatăl Dianei ar izbucni într-o 
mânie de temut dacă ar bănui că ei ar putea să se 
întâlnească. Ei bine, eu, femeie demnă, voi înfrunta 
majestatea regală şi autoritatea părintească şi voi oferi 
bieţilor îndrăgostiţi tot sprijinul; le voi protegui întâlnirile şi 
le voi reduce la tăcere remuşcările”. E minunat, e măreț 
ceea ce faceţi, înţelegeţi? 

— Hristoase! Putu doar să spună, împreunându-şi mâinile 
de surpriză şi de groază, stareţa, inimă temătoare şi 
supusă. Un tată, un rege sfidat şi numele meu, viaţa mea 
amestecate în aceste intrigi amoroase! 

— Iată, zise Arnauld, tocmai îl zăresc pe stăpânul meu 
care aleargă să vă mulţumească el însuşi pentru mijlocirea 
dumneavoastră şi să vă întrebe când şi cum va putea, graţie 
dumneavoastră, s-o revadă pe iubita sa adorată. 

Gabriel sosea într-adevăr cu răsuflarea tăiată. Dar mai 
înainte ca el să se apropie, stareţa îl opri printr-un gest şi i 
se adresă cu demnitate: 

— Nici un pas mai mult şi nici un cuvânt, domnule viconte. 
Ştiu acum de ce şi cu ce intenţii voiai să te apropii de 
doamna de Castro. Sper că nu nădăjduieşti că voi da o 
mână de ajutor proiectelor nedemne, mă tem, ale unui 
gentilom. Nu numai că nu maitrebuie şi nu mat vreau să te 
ascult, dar mă voi folosi de autoritatea mea pentru a-i 
refuza Dianei orice pretext de a te vedea şi de a te întâlni, 
ie la vorbitorul mânăstirii, ne la ambulanţă. E liberă, ştiu, 
nu s-a angajat în nici un fel; dar atâta timp cât va rămâne în 
acest aşezământ ales de ea, socot că e bine că protecţia 
mea să-i acopere onoarea şi nu dragostea. 

Stareţa îl salută cu un aer glacial pe Gabriel, care 
rămăsese încremenit de uimire şi se retrase fără să-i mai 
asculte răspunsul şi fără să se întoarcă spre el o singură 
dată. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă, după un moment de 
stupefacţie, tânărul pe presupusul său scutier. 


— Nu ştiu mai mult decât dumneavoastră, monseniore; 
răspunse Arnauld, care dădu bucuriei lăuntrice masca 
uimirii. Matca stareță m-a primit foarte prost, mi-a declarat 
că vă cunoaşte toate planurile, dar că trebuie să se opună şi 
să se alăture vederilor regelui şi că doamna Diana nu vă 
mai iubeşte, dacă v-a iubit vreodată... 

— Diana nu mă mai iubeşte! Strigă Gabriel pălind. Totuşi 
vreau s-o văd, vreau să-i dovedesc că nu sunt faţă de ea nici 
indiferent, nici vinovat. Ascultă, Martin, va trebui să mă 
ajuţi să am această discuţie. 

— Monseniorul ştie, răspunse Arnuald umil, că sunt 
instrumentul devotat al voinţei sale şi că-l ascult în toate 
lucrurile, aşa cum mâna ascultă de cap. Voi depune toate 
eforturile, cum am făcut până acum, pentru ca monseniorul 
să aibă cu doamna de Castro discuţia pe care o doreşte. 

Şi ticălosul îl urmă, ascunzându-şi în mantie rânjetul de 
satisfacţie. 

Seara, când după rondul făcut la zidurile de apărare, 
falsul Martin-Guerre ajunse în odaia lui, scoase de la piept o 
hârtie pe care se apucă s-o citească cu un aer de însufleţită 
satisfacţie. 

„Socoteala lui Arnauld du Thill domnului conetabil de 
Montmorency, începând din ziua în care am fost despărţit în 
mod brutal de monseniorul... (Această socoteală cuprindea 
atât serviciile publice, cât şi cele particulare.) 

1. Pentru a-l fi sfătuit (fiind luat prizonier în ziua Sfântului 
Laurenţiu şi dus în faţa lui Philibert-Emmanuel) pe acest 
general să-l trimită îndărăt pe conetabil fără răscumpărare 
motivând că monseniorul nu va pricinui nici un fel de 
neplăceri spaniolilor cu spada sa, ci, dimpotrivă, le va aduce 
foloase prin părerile sale exprimate faţă de rege - cincizeci 
de scuzi. 

2. Pentru a fi scăpat prin vicleană iscusinţă din tabără, 
unde mă ţineau prizonier şi a fi economisit astfel domnului 
conetabil cheltuieli de răscumpărare pe care acesta n-ar fi 


întârziat să le plătească cu generozitate ca să-şi regăsească 
un atât de preţios servitor - o sută de scuzi. 

3. Pentru a fi condus cu dibăcie pe poteci neştiute, 
detaşamentul pe care vicontele d'Exmes îl aducea în 
ajutorul Saint-Quentinului ţi domnului amiral de Coligny, 
nepotul preaiubit al domnului conetabil - douăzeci de 
livre...” 

Se mai aflau de asemenea în nota jupânului Arnauld multe 
articole tot la fel de neruşinat de lacome ca şi acestea. 

Spionul le citea mângâindu-şi barba. Când isprăvi lectură, 
luă o pană şi adăugă: „Pentru a fi denunţat (intrând în 
serviciul numitului viconte d'Exmes, sub numele de Martin- 
Guerre) pe viconte stareţei Benedictinelor ca iubit al 
doamnei de Castro şi a fi despărţit astfel pentru multă 
vreme pe aceşti doi tineri aşa cum e şi interesul domnului 
conetabil - două sute de scuzi...” 

— Treaba asta nu-i deloc scumpă, zise tare Arnauld. În 
concluzie, totalul e destul de frumugşel. Ne apropiem de o 
mie de livre şi, cu puţină imaginaţie, putem merge până la 
două mii; când le voi avea, pe legea mea, mă voi retrage din 
afaceri, mă voi însura, voi avea copii şi voi deveni epitropul 
parohiei în vreo provincie oarecare, realizându-mi astfel 
visul vieţii mele. 

După care, fericit, Arnauld se culcă şi adormi legănat de 
aceste gânduri virtuoase. 

A doua zi fu rugat de Gabriel să se ducă din nou s-o caute 
pe Diana şi bănuiţi, desigur, cam cum s-a achitat de această 
însărcinare. Gabriel se pregătea el însuşi să se ducă, dar 
către ceasul zece dimineaţa, duşmanul încercă un asalt 
furios şi tânărul fu nevoit să lase totul baltă şi să alerge la 
ziduri. Gabriel făcu minuni de vitejie, după obiceiul lui şi se 
purtă ca şi cum ar fi avut două vieţi de pierdut, nu una 
singură, când de fapt avea două vieţi de salvat. 

Capitolul XXXII Teologie GABRIEL SE ÎNTORCEA DE LA 
asalt zdrobit de oboseală, alături de Gaspard de Coligny, 
când doi oameni, care trecură la trei paşi de el, rostiră, în 


discuţia lor, numele sorei Benie. Îl lăsă pe amiral şi, 
alergând după cei doi, îi întrebă cu nerăbdare dacă aveau 
veşti despre cea pe care tocmai o pomeniseră. 

— Nu mai multe decât domnia-ta, căpitane, spuse unul 
dintre oameni, care nu era altul decât Jean Peuquoy. Într- 
adevăr, eu şi tovarăşul meu eram neliniştiţi, căci n-am 
văzut-o pe nobila şi viteaza fată toată ziua şi-mi spuneam 
că, totuşi, după o zi zbuciumată ca asta există destui 
sărmani răniţi care să aibă nevoie de îngrijirile şi de surâsul 
ei îngeresc. Dar vom afla în curând dacă este bolnavă; căci 
mâine seară este rândul meu să fac. De serviciu la 
ambulanţă; n-a lipsit niciodată până acum şi maicile sunt 
prea puţine la număr ca să se dispenseze de ea. 

— Mulţumesc prietene, mulţumesc, zise Gabriel, 
strângând cu căldură mâna lui Jean Peuquoy, foarte 
surprins de o asemenea cinste. 

Caspard de Coligny îl auzise pe Jean Peugquoy şi observase 
bucuria lui Gabriel. Când tânărul veni din nou lângă el, nu-i 
spuse totuşi nimic; dar odată intraţi în casă şi rămaşi 
singuri în odaia în care amiralul îşi avea hârtiile, Gaspard îi 
spuse lui Gabriel cu un surâs lin şi blând: 

— Îi porţi, văd, acestei călugăriţe un viu interes, prietene? 

— Acelaşi interes ca şi Jean Peugquoy, răspunse Gabriel 
roşind; acelaşi interes ca şi dumneavoastră, fără îndoială, 
domnule amiral, căci trebuie să fi observat că şi mine cât de 
mult le lipseşte răniților noştri, ce influenţă binefăcătoare 
exercită asupra lor şi asupra tuturor celor care luptă, 
cuvântul şi prezenţa sa. 

— De ce vrei să mă înşeli, prietene? Zise amiralul cu o 
undă de tristeţe. Ai atât de puţină încredere în mine încât 
încerci să mă minţi? 

— Cum, domnule amiral... Răspunse Gabriel din ce în ce 
mai încurcat, ce vă face să credeţi asta? 

— Ştiu că sora Benie nu este alta decât doamna Diana de 
Castro, zise Coligny şi că o iubeşti pe doamna de Castro. 

— Ştiţi asta?... Strigă Gabriel în culmea uimirii. 


— Cum să nu ştiu? Zise amiralul. Conetabilul nu este 
unchiul meu? I se poate ascunde lui ceva la Curte? Doamna 
de Poitiers nu este urechea regelui şi domnul de 
Montmorency nu e stăpân pe inima doamnei de Poitiers? 
Cum în toată această afacere se ascund grave interese 
privind familia noastră, după cât se pare, am fost, fireşte, 
prevenit să am grijă şi să fiu gata să sprijin proiectele 
nobilei mele rubedenii. Nu pusesem piciorul nici de o zi în 
oraşul Saint-Quentin ca să-l apăr ori să mor, când unchiul 
meu m-a şi blagoslovit cu un trimis special. Curierul nu 
venea să mă informeze, cum am crezut la început nici 
despre mişcările duşmanului, nici despre planurile militare 
ale conetabilului. Nu. Trecuse prin mii de primejdii ca să mă 
înştiinţeze că la mânăstirea Benedictinelor din Saint- 
Quentin se ascunde, sub un nume fals, doamna Diana de 
Castro, fiica regelui şi că eu trebuie să-i supraveghez cu 
atenţie toate mişcările. Apoi, ieri, un emisar flămând, 
cumpărat cu aur de domnul de Montmorency, m-a chemat 
la poarta de sud. Am socotit că venea din partea unchiului 
meu ca să-mi dea curaj să ridic gloria neamului de 
Montmorency, umbrită de eşecul suferit, că regele 
adăugase, fără doar şi poate, alte ajutoare celor aduse de 
dumneata, Gabriel şi că în orice caz îmi va porunci mai 
curând să mor decât să predau Saint-Quentinul. Dar nici 
pomeneală de aşa ceva! Emisarul nu venea să-mi aducă 
acele cuvinte generoase care însufleţesc şi încurajează! 
Acel om mă înştiinţa doar ca vicontele d'Exmes, sosit în ajun 
între aceste ziduri sub pretextul de a se lupta şi muri aici, o 
iubea pe doamna de Castro, logodnica vărului meu Frangois 
de Montmorency şi că revederea celor doi iubiţi putea 
primejdui marile ambiţii ale unchiului meu. Că, din fericire, 
sunt guvernatorul oraşului şi că e de datoria mea să fac uz 
de toată puterea ca să-i despart prin orice mijloace pe 
doamna Diana şi pe Gabriel d'Exmes, să mă opun mai ales 
oricărei întrevederi şi să contribui astfel la ridicarea şi la 
întărirea puterii familiei mele! 


Toate astea fură spuse cu o amărăciune şi o tristeţe 
evidente. Dar Gabriel nu simţi decât lovitură dată 
speranţelor sale de dragoste. 

— Aşadar, domnule, spuse el amiralului, cu o mânie surdă, 
dumneavoastră sunteţi cel care m-aţi denunţat superioarei 
Benedictinelor şi care, credincios instrucţiunilor unchiului, 
aţi socotit să-mi luaţi una câte una toate şansele care-mi 
puteau rămâne de a o regăsi şi revedea pe Diana? 

— Nu ştii ce vorbeşti, tinere! Strigă amiralul cu mânie. Dar 
te iert, zise el mai cu blândeţe, patima te orbeşte şi încă n-ai 
avut vreme să-l cunoşti pe Gaspard de Coligny. 

Era în accentul acestor cuvinte atâta nobleţe şi bunătate, 
încât toate bănuielile lui Gabriel se risipiră şi-i fu ruşine de 
a le fi avut. 

— Iertare! Zise el întinzându-i mâna lui Gaspard. Cum să 
pot crede că aţi fost amestecat în asemenea intrigi? lertare 
de mii de ori, domnule amiral! 

— Fie, Gabriel! Nu, sigur, nu mă amestec în astfel de 
uneltiri, le dispreţuiesc şi-i dispreţuiesc pe cei care le pun la 
cale. Nu văd în asta gloria, ci ruşinea neamului meu! Cu 
atât mai mult sunt obligat să mă arăt sever faţă de mine 
însumi şi integru faţă de alţii, ca să răscumpăr greşelile 
celor apropiaţi mie. 

— Da, zise Gabriel, ştiu că cinstea şi virtutea sălăşluiesc în 
domnia-voastră, domnule amiral şi vă cer încă o dată scuze 
de a vă fi vorbit că unuia dintre acei seniori de la Curtea 
noastră, fără lege şi credinţă, pe care am învăţat să-i 
dispreţuiesc şi să-i urăsc. 

— Vai, spuse Coligny, mai curând ar trebui să-i plângi pe 
acei sărmani ambiţioşi, pe acei bieţi papistaşi orgolioşi. 
Gabriel, ar trebui să fii hughenot... Sunt sigur că până la 
urmă lupta cu o Curte coruptă va sfârşi prin a te aduce în 
rândurile noastre. Voi fi fericit să arunc eu, primul, în 
sufletul dumitale sămânţa revoltei... 

— Ştiu, domnule amiral, zise Gabriel, că aparţineţi 
partidului reformaţilor şi am învăţat să stimez partidul 


acesta care este atât de persecutat. Totuşi, vedeţi, eu sunt 
un suflet slab şi simt că voi fi întotdeauna de aceeaşi 
credinţă de care va fi şi Diana. 

— Ei bine, zise Gaspard de Coligny, cuprins de febră 
prozelitismului, ei bine, dacă doamna de Castro este de 
partea virtuţii şi a adevărului, ea este de aceeaşi credinţă 
că şi noi. Ştiu de asemenea şi ţi-o repet, că această Curte 
desfrânata cu care imprudentule! Ai intrat în luptă, te va 
învinge şi că ai să vrei să te răzbuni. Crezi că domnul de 
Montmorency, care a pus ochii pe fiica regelui pentru fiul 
său, o să consimtă să-ţi lase dumitale această partidă 
bogată? 

— Poate că i-o voi disputa, zise Gabriel. Dacă regele îşi ţine 
angajamentele sacre luate faţă de mine... 

— Regele şi angajamente sacre! Zise amiralul. 
Angajamente sacre pentru cel care, după ce a poruncit 
Parlamentului să discute în faţa ui problema libertăţii 
conştiinţei, i-a ars pe rug pe Anne Dubourg şi pe Dufour! 

— Nu spuneţi asta, domnule amiral, strigă Gabriel; nu-mi 
spuneţi că regele Henric al II-lea nu-şi va ţine făgăduiala 
solemnă pe care mi-a făcut-o; căci atunci nu numai credinţa 
mea se va răzvrăti, ci teamă mi-e că şi spadă. Nu voi deveni, 
hughenot, ci ucigaş. 

— Nu, dacă devii hughenot, zise Gaspard de Coligny. 
Răzbunarea dumitale va fi mai cumplită, prietene. Ai să ne 
ajuţi cu curajul dumitale tânăr, cu devotamentul dumitale 
pătimaş, într-o operă de renovare care i se va părea regelui 
mai funestă poate decât o lovitură de pumnal. Gândeşte-te, 
Gabriel, că vrem să-i smulgem drepturile abuzive şi 
privilegiile monstruoase; gândeşte-te că nu numai în 
Biserică, ci şi în cârmuire dorim să aducem o reformă de 
temut. Ai putut vedea cât iubesc Franţa şi cum o slujesc. Ei 
bine, ţin cu reformaţii, pentru că văd în reformă măreţia şi 
viitorul patriei! Gabriel, Gabriel, dacă ai fi citit măcar o dată 
cărţile lui Luther, ai fi simţit cum acel spirit de libertate 


care se degajă din ele pune în dumneata un alt suflet şi-ţi 
deschide o altă viaţa. 

— Viaţa mea e dragostea pentru Diana, răspunse Gabriel; 
sufletul meu are de îndeplinit o datorie sfântă pe care sper 
să mi-o îndeplinesc. 

— Iubirea şi datoria unui bărbat! Eşti tânăr şi orb, 
prietene; deşi inima-mi sângerează, trebuie să-ţi spun totuşi 
că nenorocirea îţi va deschide ochii. Generozitatea şi 
puritatea dumitale îţi vor atrage multe necazuri la această 
Curte neruşinată şi rea, aşa cum copacii înalţi atrag pe 
vreme de furtună fulgerul. Vei reflecta atunci la ce ţi-am 
spus astăzi. Vei cunoaşte cărţile noastre, de exemplu 
aceasta, zise amiralul arătând spre volumul deschis de pe 
masă, pe care-l luă în mână. Vei înţelege aceste vorbe 
îndrăzneţe, dar drepte şi frumoase, pe care ni le adresează 
un om tânăr ca şi dumneata, consilier în Parlamentul din 
Bordeaux, care se numeşte Etienne de la Boetie11. Vei 
spune atunci că şi el în această carte - Servitutea voluntară: 
„Ce nenorocire sau ce viciu, să vezi un număr infinit de 
oameni, nu ascultând, ci slugărind; nu guvernaţi, ci 
tiranizaţi de unul singur şi nu de un Hercule, nici de un 
Samson, ci de o stârpitură şi cel mai adesea de cel mai laş şi 
mai papă-lapte din ţară, incapabil să-i vină de hac unei 
muieruşte...” 

— Da, zise Gabriel, sunt în cartea asta nişte discursuri 
primejdioase şi îndrăzneţe care pur şi simplu te uimesc. 
Aveţi, dealtfel, dreptate, domnule amiral, e posibil ca într-o 
zi mânia să mă arunce în rândurile reformaţilor şi 
opresiunea să mă aşeze în partidul oprimaţilor. Dar, până 
atunci, vedeţi, viaţa mea este prea plină pentru ca aceste 
idei noi, pe care mi le înfăţişaţi, să prindă rădăcini şi am de 
făcut prea multe lucruri ca să am timpul să mă mai gândesc 
şi la cărţi. 

Totuşi, Gaspard de Cofigny îşi susţinu cu căldură ideile 
care fermentau pe atunci ca un vin nou şi discuţia se 


prelungi multă vreme între tânărul pătimaş şi bărbatul 
potolit, unul încrezător şi exaltat, celălalt grav şi profund. 

Dealtfel amiralul nu se înşela câtuşi de puţin în sumbrele 
sale previziuni şi nedreptăţile îndurate aveau, într-adevăr, 
să-l arunce pe Gabriel în rândurile reformaţilor. 

Capitolul XXXIII Sora Benie ERA O SEARĂ DE AUGUST 
SENINĂ şi nespus de frumoasă. Pe cerul de un albastru 
profund, presărat peste tot cu stele, luna nu se ridicase 
încă; dar noaptea misterioasă era şi mai încântătoare şi mai 
plină de farmec. 

Această linişte dulce contrasta în mod ciudat cu mişcarea 
şi zarva de peste zi. Spaniolii dăduseră două asalturi 
consecutive. Fuseseră respinşi de două ori, lăsând în urmă 
numeroşi morţi şi răniţi şi dintr-o tabără şi din cealaltă. 
Numai că duşmanul avea rezerve puternice şi trupe 
proaspete pentru a le înlocui pe cele obosite. Aşa că 
Gabriel, mereu de veghe, se temea ca cele două asalturi de 
peste zi să nu fi avut alt scop decât să epuizeze forţele şi 
vigilenţa asediaţilor, pentru a pregăti un al treilea asalt 
nocturn. Totuşi ceasul de la Colegiu bătu zece şi nimic nu 
părea să confirme aceste bănuieli. Nici o luminiţă nu sclipea 
printre corturile spaniole. În tabără, ca şi în oraş, nu se 
auzea decât strigătul monoton al sentinelelor şi, ca şi 
oraşul, tabăra părea să se odihnească după luptele de peste 
Zi. 

Drept urmare, Gabriel, după un ultim rond în jurul 
meterezelor, socoti că poate să slăbească un moment 
această supraveghere permanentă a oraşului. Saint- 
Quentin, după sosirea tânărului, rezistase patru zile. Încă 
patru zile şi Gabriel şi-ar fi ţinut făgăduiala făcută regelui; 
urma ca şi regele să şi-o ţină pe a sa. 

Gabriel porunci deci scutierului să-l urmeze, dar fără să-i 
spună unde se ducea. După insuccesul din ajun pe lângă 
maica superioară, începea să nu mai aibă încredere, dacă 
nu în fidelitatea, cel puţin în inteligenţa lui Martin-Guerre. 
Se feri deci să-i mai vorbească despre preţioasele informaţii 


pe care i le dăduse Jean Peugquoy şi falsul Martin-Guerre 

care credea că-şi însoţeşte stăpânul în rondul obişnuit, fu 
destul de uimit să-l vadă îndreptându-se spre bulevardul 

Reginei, unde fusese instalat spitalul provizoriu. 

— Vă duceţi să vedeţi vreun rănit, monseniore? Zise el. 

— Stt! Răspunse Gabriel. ducându-şi degetul la buze. 

Spitalul, în faţa căruia Gabriel şi Arnauld sosiră în acel 
moment, Fusese plasat chiar lângă metereze, aproape de 
foburgul d'Isle, care era locul cel mai periculos şi, ca 
urmare, cel în care ajutoarele erau mai mult decât 
necesare. Spitalul fusese instalat într-o clădire mare care 
slujise, înainte de asediu, drept magazie de furaje, dar care 
fusese pusă de urgenţă la dispoziţia chirurgilor. Blândeţea 
nopţii de vară îngăduise doctorilor să lase deschisă uşa din 
mijloc ca să se primenească aerul. De pe treptele de jos ale 
unei galerii exterioare, la lumina lămpilor care ardeau fără 
încetare, Gabriel putu să arunce o privire în această sală a 
suferințelor. 

Spectacolul era groaznic. Ici şi colo se aflau câteva paturi 
însângerate, înjghebate în grabă; dar acest lux nu era 
acordat decât privilegiaţilor. Majoritatea răniților zăceau pe 
jos, pe saltele, cuverturi şi chiar pe paie. Gemete 
sfâşietoare şi plânsete chemau din toate părţile pe chirurgi 
care, cu tot zelul, nu-i puteau totuşi ajuta pe toţi. 
Tremurăturile febrei sau convulsiile agoniei îi răsuceau pe 
mindirul lor pe toţi aceşti nenorociţi; în câte un colţ, vedeai 
câte unul care nu mai striga, nu se mai mişca. 

În faţa acestui dureros şi jalnic tablou, până şi inimile cele 
mai viteze îşi pierdeau tăria şi curajul; Arnauld du Thill 
începu să tremure, iar Gabriel păli. Dar, dintr-o dată, un 
surâs duios lumină chipul palid al tânărului. În mijlocul 
acestui infern plin de tot atâtea dureri cât şi cel al lui Dante, 
se ivi dulcea Beatrice. Diana, sau mai curând sora Benie, 
trecea, senină şi melancolică, printre răniţi. 

Niciodată nu i se păruse mai frumoasă lui Gabriel. Aurul, 
diamantele şi catifelele nu i se potriveau mai bine la 


serbările de la Curte, că rochia simplă de postav şi vălul alb 
în această mohorâtă ambulanţă. Cu profilul ei pur, cu 
mersul ei uşor, cu privirea mângâietoare, ai fi putut s-o 
socoţi însăşi mila coborâtă în acest loc ai suferinţei. Nimic 
nu era mai înduioşător decât să vezi această frumuseţe 
aleasă aplecându-se asupra acelor frunţi palide şi 
desfigurate de spaimă, această fiică de rege întinzând 
emoţionată mâna ei mică acelor soldaţi fără nume care se 
pregăteau să moară. Gabriel se gândi fără să vrea la Diana 
de Poitiers, ocupată fără îndoială, în acel moment, cu tot 
soiul de afaceri necurate şi cu iubiri neruşinate şi, izbit de 
acest contrast dintre cele două Diane, îşi zise că Dumnezeu 
dăruise fiicei virtutea pentru a răscumpăra greşelile mamei. 


În vreme ce Gabriel, care nu era visător din fire, se lăsase 
în voia contemplaţiei şi comparaţiilor, fără să bage de 
seamă că timpul trecea, înlăuntrul ambulanţei se 
înstăpânise liniştea. Dealtfel era şi foarte târziu; chirurgii îşi 
terminaseră treaba mişcarea încetase de asemenea şi 
vaietele. Li se recomanda răniților linişte şi odihnă şi licorile 
adormitoare se adăugau acestor sfaturi. Se mai auzeau ici, 
colo gemete jalnice, dar strigătele acelea sfâşietoare de mai 
înainte încetaseră. Diana adresase bolnavilor Ultimele 
cuvinte de mângâiere şi-i îndemnase la odihnă şi la răbdare. 
Când îi văzu pe toţi oarecum liniştiţi, oftă îndelung şi se 
apropie de galeria exterioară ca să respire aerul curat al 
nopţii şi să-şi odihnească privirea, contemplând stelele albe. 
Se sprijini de un soi de balustradă de piatră şi privirea ei, 
ridicată spre cer, nu-l zări pe treptele de jos ale scării, la 
zece paşi de ea, pe Gabriel, care o privea în extaz. 

O mişcare destul de bruscă a lui Martin-Guerre, care nu 
părea să împărtăşească această încântare, îl readuse pe 
îndrăgostitul nostru pe pământ. 

— Martin, îi spuse el în şoaptă scutierului, vezi ce ocazie 
unică mi se oferă. Trebuie, vreau să profit şi să-i vorbesc, 
poate pentru ultima oară, doamnei Diana. Tu veghează să 
nu ne întrerupă nimeni şi fă de pază puţin mai încolo, 
rămânând totuşi cât mai aproape de mine. Du-te, 
credinciosul meu slujitor, du-te... 

— Dar, monseniore, obiectă Martin, nu vă temeţi că maica 
superioară... 

— Ea e probabil într-o altă sală, zise Gabriel. Şi apoi, n-are 
rost să mai şovăi când mă gândesc că s-ar putea să nu ne 
mai vedem niciodată. 

Martin păru să se resemneze şi se îndreptă furios. 

Gabriel se apropie de Diana chemând-o încetişor. 

— Diana! Diana! 

Fata tresări; dar ochii ei, care n-avuseră încă vreme să se 
obişnuiască cu întunericul, nu-l văzură de la început pe 
Gabriel. 


— Cine mă strigă? Zise ea; şi cine-mi spune astfel? 

— Eu, răspunse Gabriel. 

— Dumneata, domnule d'Exmes? Eţti într-adevăr 
dumneata? Şi ce vrei de la mine în acest loc şi la această 
oră? Dacă, aşa cum m-ai anunţat, îmi aduci veşti de la rege 
tatăl meu, ai întârziat şi ţi-ai ales prost locul şi momentul. 
Dealtfel, ştii prea bine că nu vreau să aud inimic de la 
dumneata. Ei bine, domnule d'Exmes, nu răspunzi? Nu m-ai 
înţeles? Taci? Ce înseamnă tăcerea asta, Gabriel? 

— Gabriel! În sfârşit! Strigă tânărul. Nu ţi-am răspuns, 
Diana, pentru că cuvintele tale reci mă îngheaţă şi fiindcă 
nu găsesc puterea să-ţi spun „doamnă” aşa cum spui tu 
„domnule”. 

— Nu-mi spune „doamnă” şi nu-mi mai spune nici Diana. 
Doamna de Castro nu mai există; în faţa dumitale se află 
sora Benie. Numeşte-mă „soră” şi eu îţi voi spune „frate”. 

— Cum? Ce spui? Strigă Gabriel dându-se îndărăt 
înspăimântat. Să te numesc soră? De ce asta, Dumnezeule? 
De ce? 

— Dar aşa-mi spune toată lumea. De ce ţi se pare atât de 
înfricoşător? 

— Ai dreptate, iartă-mă, sunt nebun. Dar trebuie să mă 
obişnuiesc, da... Mă voi obişnui... Soră! 

— Vezi? Zise Diana surâzând cu tristeţe. Este dealtfel 
singurul nume care-mi convine cel mai bine; căci măcar că 
nu mi-am făcut încă legământul, nădăjduiesc, dacă voi 
obţine aprobarea regelui, să rămân pentru totdeauna aici. 
Nu cumva îmi aduci această aprobare, frate? 

— Oh, făcu Gabriel cu durere şi reproş. 

— Fii sigur, zise Diana, că nu există nici urmă de 
amărăciune în vorbele mele. Am suferit atâta printre 
oameni încât sunt nevoită să-mi caut un refugiu salvator. Nu 
ciuda mă face să procedez şi să vorbesc astfel, ci durerea. 

Nu existau, în adevăr, în cuvintele Dianei decât durere şi 
tristeţe, în inima sa totuşi se amestecă în această tristeţe şi 
o undă de bucurie pe care nu şi-o putuse stăpâni la vederea 


lui Gabriel, a lui Gabriel pe care ea îl crezuse odinioară 
pierdut pentru dragostea ei şi pentru această lume şi pe 
care-l regăsea astăzi energic, puternic şi poate tandru. Aşa 
că, fără să vrea, cobori două sau trei trepte şi, atrasă ca de 
un magnet, se apropie de Gabriel. 

— Ascultă, îi zise acesta, trebuie să punem capăt 
neînţelegerii care ne-a sfâşiat inimile. Nu mai pot să suport 
gândul că mă crezi indiferent, sau cine mai ştie? Că te 
urăsc! Această idee cumplită mă tulbură până şi în 
îndatorirea dificilă pe care o am de îndeplinit. Dar, hai puţin 
mai încolo... Sper că nu ţi-ai pierdut încrederea în mine, nu- 
i aşa? Te rog, să ne îndepărtăm puţin din locul ăsta... Dacă 
nu putem fi văzuţi, putem fi auziţi şi ţin ca discuţia să nu ne 
fie tulburată. 

Diana îl privi. Asemenea vorbe rostite de gura lui erau 
atotputernice asupra ei. Urcă din nou cele câteva trepte ca 
să vadă dacă în sala ambulanţei era totul în ordine, apoi 
cobori scara punându-şi cu încredere mâna în mâna 
gentilomului. 

— Mulţumesc, îi spuse Gabriel, clipele sunt preţioase, căci 
mă tem că nu cumva maica stareță, care acum îmi cunoaşte 
dragostea, să nu vină să ne întrerupă discuţia, serioasă şi 
curată ca şi afecțiunea mea pentru tine, Diana. 

— De asta deci, după ce mi-a vorbit de sosirea şi de 
dorinţa ta de a discuta cu mine, maica Monique, înştiinţată 
desigur de careva despre trecutul pe care eu i l-am ascuns 
în parte, mărturisesc, m-a împiedicat timp de trei zile să ies 
din mânăstire şi ar fi vrut să mă oprească şi-n seara asta 
dacă nu mi-ar fi sosit rândul de veghe la ambulanţă şi n-aş fi 
ţinut cu tot. Dinadinsul să-mi îndeplinesc dureroasa 
îndatorire. Ah, Gabriel, oare nu fac râu c-o înşel pe această 
bundă şi venerabilă prietenă? 

— Alături de mine, zise Gabriel cu melancolie, eşti ca şi 
alături de un frate; trebuie, vreau să-ţi vorbesc! 

— Atunci vorbeşte, frate, zise Diana. 


Frate! Acest cuvânt dureros şi încântător îi aminti lui 
Gabriel strania şi solemnă alternativă în care-l aruncase 
soarta şi-i izgoni pătimaşele gânduri pe care i le-ar fi putut 
deştepta în inimă noaptea solitară şi încântătoarea 
frumuseţe a iubitei. 

— Diana, zise el cu voce fermă, a trebuit să te văd şi să-ţi 
vorbesc ca să-ţi fac două rugăminţi: una care ţine de trecut, 
cealaltă care e legată de viitor. Eşti bună şi generoasă! 
Diana şi le vei îndeplini pe amândouă faţă de un prieten 
expus în orice clipă morţii. 

— Oh! Nu spune asta, strigă doamna de Castro, gata să se 
prăbuşească şi măsurându-şi, pierdută, dragostea cu 
spaimă pe care o încerca. 

— Îţi spun asta, zise Gabriel, nu ca să te sperii, ci ca să nu 
refuzi o iertare şi o favoare. lertare pentru acea spaimă şi 
acea durere pe care ţi le-a pricinuit nebunia mea, în ziua în 
care te-am văzut pentru ultima oară la Paris. Am aruncat în 
biata ta inimă spaimă şi dezolarea. Dar o descoperire 
cumplită făcută în ziua aceea şi pe care abia o mai puteam 
păstra în mine, mă umpluse de nebunie şi de disperare. 
Poate că-ţi mai aminteşti că după aceea am fost foarte 
bolnav, că boala putea să-mi zdruncine minţile sau să mă 
coste viaţa. 

— Dacă-mi amintesc, Gabriel? 

— Nu-mi mai spune Gabriel, te rog, spune-mi frate, ca mai 
adineauri! Acum am nevoie să aud acest cuvânt care la 
început m-a speriat. 

— Cum doreşti... Zise Diana, mirată. 

Dar în acel moment., la cincizeci de paşi de ei se auzi 
zgomotul regulat, al unei trupe în marş şi sora Perne se 
strânse lângă el cu teamă. 

— Cine vine? Dumnezeule! Or să ne vadă! Zise ea. 

— E patrula oamenilor noştri, zise Gabriel, destul de 
contrariat. 

— Dar vor trece pe lângă noi, mă vor recunoaşte, mă vor 
striga... Oh! Lasă-mă să intru înainte de a se apropia; lasă- 


mă, te rog... 

— Nu, e prea târziu, zise Gabriel, reţinând-o. Să fugi 
acuma ar însemna să te vadă, Vino încoace! 

Şi, urmat de Diana care tremură, urcă în grabă o scară 
ascunsă de o balustradă de piatră care ducea chiar spre 
metereze. Acolo, o aşeză pe Diana şi se aşeză şi el între o 
gheretă nepăzită şi creneluri. Patrula trecu la douăzeci de 
paşi fără să-i vadă. 

„lată un punct prost apărat”, îşi zise Gabriel, mereu cu 
gândul la un atac neaşteptat. Dar se reîntoarse repede spre 
Diana, încă agitată. 

— Acum fii liniştită, îi zise ei; pericolul a trecut. Dar 
ascultă-mă, căci timpul trece şi eu am pe inima două 
greutăţi care mă apasă. Nu mi-ai spus că mi-ai iertat 
nebunia de atunci şi eu am purtat tot timpul povara asta 
grea a trecutului. 

— Să-ţi iert năuceala şi disperarea? Zise Diana, nu, frate, 
astea nu se iartă, se plâng şi se mângâie. Deşi nu voiam, 
plângeam; acum iată-mă revenită la judecată şi la viaţă şi 
resemnată să mă supun Domnului. 

— Ah resemnarea nu-i destul, strigă Gabriel, trebuie să ai 
nădejde. Pentru asta am vrut să te văd. M-ai eliberat de 
remuşcările trecutului, îţi mulţumesc! Dar trebuie să-mi 
scoţi din suflet teama faţă de viitor. Tu eşti, vezi, unul dintre 
scopurile luminoase ale existenţei mele. Liniştit în ceea ce 
priveşte acest scop, vreau ca, îndreptându-mă către el, să 
nu fiu preocupat decât de primejdiile drumului; să fiu sigur 
că te găsesc la capătul acestui drum, cu un surâs trist dacă 
dau greş, vesel dacă reuşesc, dar în orice caz cu un surâs. 
Îţi cer să ai încredere în mine, căci taina care-mi determină 
acţiunile nu-mi aparţine; am jurat s-o păstrez şi dacă vreau 
să-mi ţin angajamentele faţa de mine, trebuie să le ţin şi pe 
cele care le-am luat faţă de alţii. 

— Explică-te, zise Diana. 

— Vezi bine că şovăi, răspunse Gabriel, pentru că mă 
gândesc la veşmântul pe care-l porţi, la cuvântul „soră” pe 


care-l rostesc şi mai ales la adâncul respect pe care ţi-l 
port; nu vreau să rostesc vreo vorbă care să deştepte 
amintirea copleşitoare sau iluzii prea primejdioase. Şi, 
totuşi, trebuie să-ţi spun că niciodată chipul tău adorat nu s- 
a şters din sufletul meu şi că nimic şi nimeni nu-l va putea 
şterge vreodată! 

— Gabriel! Îl întrerupse Diana încurcată şi totodată 
încântată. 

— Ascultă-mă până la capăt, zise Gabriel. Ţi-o repet, 
nimeni şi nimic nu va şubrezi vreodată acest pătimaş... 
Devotament pe care ţi l-am închinat şi orice s-ar întâmpla, 
te voi iubi întotdeauna. Până atunci, Diana, iată ce vreau să- 
ţi cer: lasă totul pe seama providenţei şi afecțiunii mele, 
fără să speri nimic, dar fără să deznădăjduieşti. Înţelege-mă 
bine, dacă mă poţi înţelege. Mi-ai spus altădată că mă 
iubeşti. Simt în mima mea că încă mă poţi iubi. Doresc să 
atenuez tot ceea ce ţi s-a părut dezolant în vorbele mele 
atunci când te-am părăsit la Luvru. Să nu ne amăgim cu 
închipuiri, dar nici să credem că totul s-a sfârşit pentru noi 
în lumea asta. Aşteaptă. În curând ori voi putea să-ţi spun: 
Diana, te iubesc, aminteşte-ţi de copilăria noastră şi de 
mărturisirile tale, trebuie să fii a mea, Diana şi prin toate 
mijloacele posibile, să obţinem de la rege consimţământul 
pentru unirea noastră, ori îţi voi spune: Soră, o soartă 
vitregă se opune iubirii noastre şi nu vrea să fim fericiţi; 
ceva peste puterile noastre se aşază între noi. Te dezleg de 
orice făgăduială. Eşti liberă. Dă-ţi viaţă altuia, nu vei fi nici 
învinuită, nici de plâns! Nu, până şi lacrimile vor fi atunci de 
prisos. Ne vom pleca deci capul fără un cuvânt şi ne vom 
accepta destinul inevitabil. Îmi vei fi întotdeauna scumpă şi 
sfânta; dar cele două fiinţe ale noastre care vor putea să se 
îmbrăţişeze frăţeşte nu vor putea niciodată să se unească 
prin legătura sfântă a căsătoriei. 

— Ce taină ciudată şi de temut! Nu se putu abţine să 
spună doamna de Castro, pierdută într-o îngândurare plină 
de spaime. 


— Această taină nu ţi-o voi putea lămuri decât atunci. Până 
în ziua aceea vei scormoni în van prăpastia ei, soră. Până 
atunci, aşteaptă şi roagă-te. Îmi făgăduieşti să crezi în inima 
mea, să nu te mai hrăneşti cu. Gândul de a renunţa la lume 
ca să te îngropi într-o mânăstire? Îmi făgăduieşti să ai 
încredere în mine? 

— Da, asta pot să ţi-o făgăduiesc, Gabriel. Dar de ce să mă 
Reîntorc în lume, dacă nu voi putea fi alături de tine, la ce- 
mi va mai sluji viaţa din moment ce nu ţi-o pot închina? 
Totul în mine şi în jurul meu nu-i decât întuneric, 
Dumnezeule! 

Diana, spuse Gabriel, cu glasul lui adânc şi solemn, am 
nevoie de această făgăduială ca să pot merge liniştit şi 
puternic pe drumul plin de primejdii pe care mi l-am ales, 
ca să fiu sigur că la capătul ui te voi găsi, liberă şi gata să 
mă primeşti... 

— Bine, Gabriel. Te voi asculta, zise Diana. 

— Îţi mulţumesc! Strigă Gabriel. Acum viitorul îmi 
aparţine. Vrei să-mi dai o clipă mâna ca zălog al făgăduielii 
tale? 

— Iat-o! 

— Aşa! Acum sunt sigur că voi învinge, zise el pătimaş. Mi 
se pare că nimic nu mai stă în calea dorințelor şi planurilor 
mele. 

Dar, ca o îndoită dezminţire a acestui vis, chiar în acel 
moment se auziră câteva glasuri dinspre ambulanţă 
strigând-o pe sora Benie, iar dinspre şanţuri un zgomot 
uşor şi suspect ajunsese la urechile lui Gabriel. 

— Mă caută, mă strigă! Dacă ne găsesc împreună? Adio, 
frate! Adio, Gabriel! 

— Cu bine, Diana. Du-te! Eu rămân aici. Spune-le că ai 
ieşit ca să iei puţin aer! Pe curând şi-ţi mulţumesc încă o 
dată! 

Diana se grăbi să coboare scara şi să iasă înaintea 
oamenilor cu torţe care-o strigau din toate părţile precedaţi 
de maică Monique. Cine oare îi deşteptase bănuielile 


superioarei prin insinuări ticăloase? Cine altul dacă nu 
Arnauld al nostru, amestecat, cu mutra cea mai cucernică, 
printre cei care-o căutau pe sora Benie? Nimeni n-avea un 
aer mai nevinovat ca acest ticălos, care se asemuia atât de 
bine cu bunul Martin-Guerre. Gabriel, liniştit, văzând-o pe 
Diana alături de sora Monique, tocmai se pregătea să 
părăsească şi el meterezele, când, dintr-o dată, o umbră se 
ridică în spatele său. Un om, un duşman, înarmat până-n 
dinţi, încălecase zidul. Să se năpustească asupra acestui 
ora. Să-l răstoarne c-o lovitură de sabie şi să strige cât îl 
ţinea gura: „Alarmă! Alarmă!”, să se avânte spre scara 
proptită de zid, încărcată cu spanioli, fu pentru Gabriel o 
treabă de o clipă. 

Gabriel nu se înşelase, duşmanul dăduse unul după altul 
două atacuri în timpul zilei ca să poată încerca mai sigur, în 
toiul nopţii, această tentativă. Dar providenţa sau, mai 
degrabă, dragostea îl adusese pe Gabriel acolo. 

Înainte ca un alt duşman să-l urmeze pe platformă pe cel 
doborât, el apucă cu mâini viguroase capătul scării pe care 
stăteau ciucure asediatorii. Strigătele acestora, căzuţi 
grămadă la pământ, se amestecară cu strigătele lui Gabriel 
care şi chema întruna oamenii. Totuşi, la douăzeci de paşi 
mai încolo se şi ridicase o altă scară. Din fericire, Gabriel 
găsi un pietroi mare şi, primejdia dublându-i puterea, putu 
să-l ridice peste parapet, de unde nu mai avu altceva de 
făcut decât să izbească cu el în cea de a doua scară. 
Această greutate rupse scara în două şi nenorociţii aflaţi pe 
ea, loviți de moarte ori ucişi, căzură în şanţuri 
înspăimântând cu vaietele lor pe camarazii care începură să 
ezite. 

Strigătele lui Gabriel ajunseră în sfârşit la urechile 
sentinelelor; tobele sunară adunarea, toaca de la Colegiu 
începu să bată de zor. 

Nu trecuseră nici cinci minute şi mai bine de o sută de 
oameni alergară lângă contele d'Exmes, gata să-i respingă, 
împreună cu el, pe asediatorii care cutezau să mai încerce, 


trăgând cu folos asupra celor din şanţuri şi care nu puteau 
răspunde focului archebuzelor. 

Îndrăzneaţă lovitură a spaniolilor dăduse greş. Ar fi reuşit 
totuşi dacă punctul de atac ar fi fost lipsit de apărători, cum 
li se păruse a fi. Dar Gabriel, aflându-se acolo, le dejucase 
planul. Asediatorii nu mai aveau altceva de făcut decât să 
bată în retragere, ceea ce şi făcură foarte repede, lăsând în 
urmă un număr de morţi şi ducând cu ei un număr şi mai 
mare de răniţi. 

Oraşul era încă o dată salvat şi încă o dată mulţumită lui 
Gabriel. Dar, ca făgăduiala făcută regelui să fie îndeplinită, 
oraşul trebuia să mai reziste încă patru zile. 

Capitolul XXXIV O înfrângere victorioasă EŞECUL 
NEAŞTEPTAT PE CARE-L suferiseră avu, pentru prima 
oară, efectul de a-i descuraja pe asediatori, care părură să 
înţeleagă că nu vor putea pune mâna pe oraş decât după ce 
vor fi zdrobit unul câte unu! Mijloacele de rezistenţă ce li se 
mai puteau opune. Deci, timp de trei zile, nu mai încercară 
un nou atac; dar toate bateriile lor bubuiau, toate obuzele 
explodau fără răgaz şi fără odihnă. Oamenii care apărau 
oraşul, însufleţiţi de un elan supraomenesc, li se păreau de 
neînvins, atacară zidurile şi zidurile fură mai puţin tari 
decât piepturile. Se prăbuşiră toate, şanţurile se umplură 
cu dărâmături, centura de apărare a oraşului căzu bucată 
cu bucată. Abia după patru zile de la atacul lor nocturn, 
spaniolii se hazardară în sfârşit la un nou asalt. Era cea dea 
opta zi şi ultima cerută de Henric al II-lea lui Gabriel. Dacă 
atacul duşmanilor eşua şi de data asta, tatăl său era salvat, 
odată cu oraşul dacă nu, toate greutăţile şi toate eforturile 
deveneau inutile, bătrânul, Diana şi Gabriel însuşi erau 
pierduţi. 

Astfel că e imposibil de spus ce curaj furios desfăşură el în 
ziua aceea. N-ai fi crezut că poate exista atâta putere şi 
energie în sufletul şi-n trupul unui om. Nu vedea pericolele, 
nici moartea, nu se gândea decât la tatăl şi la logodnica sa, 
mergea împotriva suliţelor, în faţa gloanţelor şi ă ghiulelelor 


ca şi cum ar fi fost invulnerabil. O aşchie de piatră îl 
atinsese în coastă şi fierul unei lănci la frunte, dar nu-şi 
simţea rănile, părea beat de curaj; apărea alergând, izbind, 
însufleţind prin glasul şi exemplul lui. Îl vedeai pretutindeni 
unde era primejdia mai mare. Se lupta cât zece, cât 
douăzeci, cât o sută. Dar în această minunată exaltare, nu-i 
lipseau nici sângele rece; nici prudenţa. Dintr-o privire mai 
promptă decât fulgerul, zarea pericolul şi îndată se şi ivea 
acolo. Apoi, când asediatorii cedau, când francezii, 
electrizaţi de acest exemplu molipsitor, căpătau un avantaj 
vădit, repede Gabriel se ivea în alt loc ameninţat şi, fără să 
obosească, fără să deznădăjduiască, îşi reîncepea eroica 
misiune. 

Asta dură şase ceasuri, de la unu până la şapte. 

La ora şapte se lăsă noaptea şi spaniolii bătură în 
retragere din toate părţile. În spatele câtorva bucăţi de 
ziduri, cu câteva turnuri în ruine şi câţiva soldaţi ucişi sau 
răniţi, Saint-Quentinul îşi preluat râse încă cu o zi, poate 
chiar cu mai multe, glorioasa sa rezistenţă. 

Când ultimul duşman se retrase Gabriel căzu în mâinile 
celor care-l înconjurau, sfârşit de oboseală şi de bucurie. 

Îl purtară în triumf la primărie. 

Rănile, dealtminteri, îi erau uşoare şi leşinul nu putea ţine 
prea mult. Când îşi reveni, amiralul de Coligny, radios, 
stătea alături de el. 

— Domnule amiral, rosti Gabriel, n-am visat, nu-i aşa? 
Astăzi a avut loc un asalt teribil pe care noi l-am respins? 

— Da, prietene şi în parte mulţumită dumitale, răspunse 
Gaspard. 

— Şi cele opt zile pe care mi le-a cerut regele au trecut! 
Strigă Gabriel. Oh, mulţumesc, mulţumesc, Doamne! 

— Şi ca să te îmbărbătez, zise amiralul, îţi aduc ştiri 
minunate. Protejaţi de apărarea eroică a Saint-Quentinului, 
ai noştri organizează, după cât se pare, apărarea întregului 
teritoriu: unul dintre oamenii mei, care l-a putut vedea pe 
conetabil şi care a intrat în oraş în timpul tumultului de 


astăzi, mi-a dat cele mai îmbucurătoare speranţe. Domnul 
de Guise a sosit la Paris cu armata din Piemont şi, împreună 
cu cardinalul de Lorena, pregăteşte rezistenţa oraşelor şi a 
oamenilor. Saint-Quentinul, dezpopulat şi descoperit, nu va 
putea să mai reziste, dar opera lui şi a noastră a fost 
îndeplinită; Franţa e salvată, prietene. Da, în dosul 
credincioaselor noastre ziduri toţi se înarmează; nobilimea 
şi toate celelalte stări se ridică, recruţii dau năvală, două 
corpuri auxiliare germane au şi fost angajate. Când 
duşmanul va fi isprăvit cu noi şi asta nu poate să mai 
întârzie, va avea cu cine să vorbească. Franţa este salvată, 
Gabriel! 

— Ah! Domnule amiral, nu ştiţi cât bine îmi faceţi! 
Îngăduiţi-mi, totuşi, o întrebare: nu e vorba de un sentiment 
deşart, de amor-propriu, mă cunoaşteţi prea bine acum ca 
să nu credeţi asta; la baza cererii mele se află un motiv mult 
mai serios şi mai grav. Domnule amiral, în două cuvinte: 
credeţi că prezenţa mea aici de opt zile încoace a contribuit 
într-o oarecare măsura la rezultatul fericit al apărării 
oraşului Saint-Quentin? 

— În mod sigur, prietene! Răspunse Gaspard cu o 
generoasă francheţe. În ziua sosirii dumitale, ai văzut, eram 
gata să mă plec în faţa răspunderii care îmi împovăra 
conştiinţa; aş fi înmânat eu însumi spaniolilor cheile acestei 
cetăţi pe care regele mi-o dăduse în pază. A doua zi, însă, a 
venit ajutorul dumitale, cei o sută de oameni care au ridicat 
moralul asediaţilor. Nu mai vorbesc de inspiratele sfaturi pe 
care le-ai dat geniştilor şi inginerilor noştri. Nu mai vorbesc 
de strălucitul curaj pe care l-ai avut întotdeauna şi de care 
ai dat dovadă la fiecare asalt. Dar acum patru zile, cine a 
ferit oraşul de atacul acela nocturn? Astăzi chiar, cine, cu o 
cutezanţă uluitoare, a prelungit o rezistenţă pe care eu 
însumi o credeam imposibilă? Dumneata, numai dumneata, 
prietene! Dealtfel soldaţii noştri nu te mai numesc decât 
„Căpitanul cinci-sute”, Gabriel, ţi-o spun cu o bucurie 


sinceră şi o recunoştinţă profundă, eşti primul şi singurul 
salvator al acestui oraş şi, prin urmare, al Franţei! 

— Oh, vă mulţumesc, domnule amiral, pentru cuvintele 
domniei-voastre tune şi indulgente. Dar, iertare, aţi voi să le 
repetaţi şi în faţa majestăţii-sale? 

— Nu este numai dorinţa, ci şi datoria mea; şi ştii că, în 
privinţa datoriei, Gaspard de Colijjny nu dă înapoi niciodată. 

— Ce fericire! Şi cât va voi rămâne de obligat, domnule 
amiral! Dar mai am o rugăminte: să nu vorbiţi nimănui, vă 
rog, nici chiar domnului conetabil, ba mai ales domnului 
conetabil, de ceea ce am făcut ca să vă ajut în glorioasa 
domniei-voastre sarcină. Doar regele singur s-o ştie. 
Majestatea-sa va vedea din asta că nu m-am străduit pentru 
glorie, ci doar pentru a-mi ţine un angajament faţă de 
persoana să; regele are posibilitatea să mă răsplătească, 
dacă doreşte, cu ceva mult mai de pieţ, pentru mine decât 
toate onorurile şi demnităţile regatului său. Da, domnule 
amiral, fie ca acest preţ să-mi fie acordat şi datoria lui 
Henric al II-lea faţă de mine va fi astfel însutit plătită. 

— Recompensa trebuie într-adevăr să fie magnifică, zise 
amiralul. Să dea Domnul că recunoştinţa regelui să nu te 
lipsească de ea. Eu voi face aşa cum vrei, Gabriel şi, oricât 
m-ar costa să tac în legătură cu meritele dumitale, fiindcă 
mi-o ceri, voi tăcea. 

— Ah! Strigă Gabriel, e multă vreme de când n-am gustat 
o linişte asemănătoare cu cea pe care o încerc în acest 
moment. Cât este de bine să nădăjduieşti şi să crezi în 
viitor! Acum mă voi îndrepta şi mai bucuros spre ziduri, mă 
voi bate cu inima uşoară şi mi se va părea că voi fi de 
neînvins. Vor îndrăzni oare fierul sau plumbul să atingă un 
om care speră? 

— Nu fi chiar atât de încrezător, zise surâzând Coligny. Pot 
să-ţi spun în mod sigur că această siguranţă în victorie te va 
trăda. Oraşul este aproape deschis, câteva lovituri de tun 
vor dărâma ultimele bucăţi de ziduri şi ultimele rămăşiţe 
ale turnurilor. În plus, nu ne mai rămân deloc braţe 


sănătoase, iar soldaţii care au înlocuit până acum, cu atâta 
bravură, zidurile, ne lipsesc. Asaltul apropiat îl va face pe 
inamic stăpân pe oraş, să nu ne mai făurim iluzii în legătură 
cu asta. 

— Dar domnul de Guise nu ne poate trimite ajutoare de la 
Paris? Întrebă vicontele d'Exm&s. 

— Domnul de Guise, răspunse Gaspard, nu-şi va expune 
preţioasele sale rezerve pentru un oraş pe trei sferturi 
cucerit şi bine face. Să-şi păstreze oamenii în inima Franţei, 
acolo sunt ei necesari. Saint-Quentin este sacrificat. A 
rezistat destulă vreme. Slavă domnului! Nu-i mai rămâne 
decât să cadă în mod nobil şi noi vom încerca să-l ajutăm, 
nu-i aşa, Gabriel? Triumful spaniolilor în faţa oraşului Saint- 
Quentin trebuie să-i coste mai mult decât o înfrângere. 
Acum nu ne mai batem ca să ne salvăm, ci ca să ne luptăm. 

— Da, de plăcere, de lux, zise cu bucurie Gabriel, plăcere 
de eroi, domnule amiral, lux demn de domnia-voastră! Ei 
bine! Fie, să ne distrăm ţinând oraşul încă două-trei zile, 
chiar patru dacă putem. Să-i ţinem în loc pe Filip al II-lea, 
pe Philibert-Emmanuel, Spania, Anglia şi Flandra, în faţa 
unui morman de dărâmături. Asta ar însemna, pentru 
domnul de Guise, încă puţină vreme câştigată, iar pentru 
noi un spectacol destul de amuzant. Ce spuneţi? 

— Spun, prietene, că faci o glumă bună şi că până şi în 
jocul dumitale e ceva plin de măreție. 

Întâmplarea veni în ajutorul dorinţei lui Coligny şi Gabriel. 
Într-adevăr, Filip al II-lea şi generalul său Philibert- 
Emmanuel, furioşi de a fi opriţi atâta vreme în faţa unui 
oraş şi de a fi dat zece asalturi în zadar, nu mai voiră să-l 
încerce pe al unsprezecelea fără a fi siguri de data asta de 
victorie. Aşa cum făcuseră şi mai înainte, lăsară să treacă 
trei zile fără să atace şi-şi înlocuiră soldaţii prin tunuri, 
pentru că, hotărât, în eroica cetate zidurile erau mai puţin 
dure decât inimile. 

În timpul celor trei zile, amiralul ţi vicontele d'Exm&s 
porunciră să se repare, atât pe cât era posibil, stricăciunile. 


Dar, din nenorocire, braţele lipseau. La 26 august, la 
amiază, nu mai rămăsese în picioare o singură bucată de 
zid. Casele se văzură fără apărare, ca într-un oraş deschis şi 
soldaţii erau atât de rari încât nu mai putură să alcătuiască 
nici măcar o linie de front în punctele principale. Până şi 
Gabriel fu obligat să accepte situaţia; înainte ca semnalul 
asaltului să se fi dat, oraşul era ca şi luat. Nu însă prin 
breşa pe care o apăra Gabriel. Acolo, împreună cu el, se 
aflau domnul de Breuile, Jean Peuquoy şi toţi trei se 
străduiră atâta şi făcură atâtea acte minunate de curaj 
încât îi respinseră de trei ori pe asediatori. Gabriel, mai 
ales. Lupta ca un nebun şi Jean Peuquoy se minuna atâta de 
loviturile zdravene de spadă pe care îl vedea împărțindu-le 
în dreapta şi-n stânga, încât era cât pe ce să fie el însuşi 
ucis din pricina neatenţiei şi Gabriel fu obligat în două 
rânduri să salveze viaţa admiratorului său. 

Aşa că acesta jură pe loc vicontelui credinţă şi devotament 
veşnic. Strigă chiar, în entuziasmul său, că regretă prea 
puţin oraşul său natal pentru că avea de venerat şi de 
îndrăgit pe Gabriel că Saint-Quentin, e adevărat, îi dăduse 
viaţa, dar că vicontele d'Exmes i-o apărase! 

Cu toate aceste eforturi generoase, oraşul nu mai putea în 
nici un caz să mai reziste: zidurile sale nu mai erau decât o 
spărtură de la un cap la altul şi Gabriel, du Breuil şi Jean 
Peuquoy se mai băteau încă, atunci când, în spatele lor, 
duşmanii se şi năpustiseră pe străzile oraşului. 

Dar viteaza cetate nu cedă în fata forţei decât după 
şaptesprezece zile şi după cel de al nouăsprezecelea asalt. 
Trecuseră douăsprezece zile de când sosise Gabriel şi-şi 
întrecuse făgăduiala făcută regelui cu de două ori câte 
patruzeci şi opt de ore! 

Capitolul XXXV Arnauld du Thill face din nou mici afaceri 
ÎN PRIMUL MOMENT JAFUL ŞI măcelul bântuiră oraşul. 
Dar Philibert dădu ordine severe, porunci să înceteze 
prădăciunile şi, fiindu-i adus amiralul de Coligny, îl lăudă pe 
faţă. 


— Eu nu pedepsesc bravură şi oraşul Saint-Quentin nu va 
fi tratat mai aspru decât dacă s-ar fi predat în ziua în care 
ne-am început asediul. 

Şi învingătorul, la fel de generos ca şi învinsul, îi îngădui 
amiralului să discute cu el condiţiile pe care urma să i le 
pună. 

Saint-Quentin era declarat, fireşte, oraş spaniol; dar acei 
dintre locuitorii săi care nu voiau să accepte dominaţia 
străină puteau să se retragă, părăsindu-şi totodată casele. 
Toţi, dealtfel, soldaţi şi burghezi, urmau să rămână liberi; 
Philibert nu reţinea decât cincizeci de prizonieri, indiferent 
de vârstă, sex şi condiţie socială, la alegerea lui sau a 
căpitanilor săi, în vederea răscumpărării, ca să poată plăti 
astfel solda întârziată a trupelor. 

Bunurile şi persoanele celorlalţi urmau să fie respectate şi 
Philibert îşi luă angajamentul să prevină orice dezordine. Îi 
făcea, în concluzie, lui Coligny, care-şi epuizase toate 
resursele personale în acest asediu, hatârul de a nu-i cere 
bani. Amiralul va fi liber, chiar de a doua zi, să-şi 
întâlnească la Paris unchiul, pe conetabilul de 
Montmorency, care, după ziua Sfântului Laurenţiu, nu 
găsise învingători la fel de dezinteresaţi şi care urma să 
furnizeze o răscumpărare serioasă, ce trebuia plătită, 
bineînţeles, într-un fel sau altul de către Franţa. Dar 
Philibert-Emmanuel ţinea la cinstea de a deveni prietenul 
lui Gaspard şi nu voia răscumpărare pentru libertatea 
acestuia. Cheltuielile de război urmau să fie suportate de 
principalii lui locotenenţi de cei mai bogaţi dintre burghezi. 

Aceste hotărâri, care dovedeau mai multă blândeţe decât 
era de aşteptat, fură acceptate cu supunere de Coligny şi cu 
o bucurie amestecată cu o oarecare teamă de către 
locuitori. Pe cine avea să cadă alegerea de temut a lui 
Philibert-Emmanuel şi a alor săi? Asta aveau s-o afle a doua 
zi, aşa că, în ziua aceea, cei mai mândri deveniră cei mai 
umili; iar cei mai bogaţi îşi strigară sus şi tare sărăcia. 


Arnauld du Thill, traficant la fel de activ pe cât de ingenios, 
îşi petrecuse noaptea gândindu-se la afacerile sale şi 
descoperi o combinaţie care putea deveni destul de 
rentabilă. Se îmbrăcă deci cât mai luxos cu putinţă şi se 
duse dis-de-dimineaţă să se plimbe mândru pe străzile 
înţesate cu învingători de toate naţiile: germani, englezi, 
spanioli etc. 

„Ce turn Babel!” îşi spuse Arnauld îngrijorat, neauzind 
decât cuvinte străine. „Cu cele câteva vorbe englezeşti pe 
care le ştiu, nu voi putea niciodată să mă înţeleg cu vreunul 
din aceşti stâlcitori de limbă, Unii spun: „Carajo!,,, alţii, 
„Goddam!,, alţii „lausend saperment, şi niciunul.” 

— Maţe-fripte, haimana, stai pe loc! Strigă în acel moment 
în spatele lui Arnauld o voce destul de puternică. 

Arnauld se întoarse spre cel care, cu tot accentul 
englezesc pronunţat, părea totuşi să posede până în 
străfunduri fânețele limbii franceze. 

Era un găligan înalt, cu chip palid şi plete roşii, care părea 
pe cât de cutezător ca ostaş, pe atât de tâmpit ca om. 
Arnauld du 'Thill îşi dădu seama de la prima aruncătură de 
ochi că avea de a face cu un englez. 

— Cu ce vă pot fi de folos? Întrebă el. 

— 'Te fac prizonier, iată cu ce-mi poţi fi de folos, răspunse 
ostaşul, care-şi împodobi la rându-i limbajul, imitându-l, ca 
să se facă mai bine înţeles de interlocutorul său. 

— De ce, zise el, să mă iei prizonier pe mine şi nu pe altul? 
De ce nu mai curând pe ţesătorul ăla care trece, de pildă? 

— Pentru că tu eşti mai bine înţolit decât. El, răspunse 
englezul. 

— Mda, zise Arnauld şi cu ce drept mă arestezi, mă rog, 
dumneata, un simplu arcaş, după cât se pare? 

— Oh, n-o fac de capul meu, zise englezul, ci în numele 
stăpânului meu, lordul Grey, care-i comandă pe arcaşii 
englezi şi căruia ducele Philibert-Emmanuel i-a acordat, 
pentru contribuţia lui la luptă, dreptul de a lua trei 
prizonieri, dintre care doi nobili şi unul burghez, de pe 


urma cărora vrea să obţină o răscumpărare cât mai mare. 
Or, stăpânul meu, care nu mă ştie nici ciung, nici orb, mi-a 
poruncit s-o şterg la vânătoare şi să-i fac rost de trei 
prizonieri de preţ. Tu eşti cel mai bun vânat pe care l-am 
întâlnit şi te voi face pachet, domnule burghez. 

— E cam mare cinstea pentru un biet scutier, răspunse cu 
modestie Arnauld. Stăpânul tău o să-mi dea mâncare bună? 
— Secătură, crezi c-o să-ţi dea multă vreme de mâncare? 

Zise arcaşul. 

— Păi, cred că până când o să binevoiască să-mi redea 
libertatea, zise Arnauld, că doar n-o să mă lase să mor de 
foame. 

— Hm! Făcu arcaşul, oare să fi luat într-adevăr un biet lup 
drept o vulpe cu blană scumpă? 

— Mă tem că da, jupâne arcaş, zise Arnauld şi dacă lordul 
Grey, stăpânul dumitale, ţi-a făgăduit o răsplată pentru 
capturile pe care ai să i le aduci, mă tem că singura 
răsplată pe care o vei obţine pentru mine vor fi douăzeci ori 
treizeci de lovituri de baston. Asta nu ţi-am spus-o ca să te 
dezgust, ci dimpotrivă, te sfătuiesc să încerci. 

— Drace, s-ar putea să ai dreptate! Spuse englezul, 
observând privirea maliţioasă a lui Arnauld, s-ar putea ca 
din pricina ta să pierd ceea ce lordul Grey mi-a făgăduit şi 
anume o liră pentru fiecare sută pe care-o va obţine de la 
prinşii mei. 

„lată omul care-mi trebuie”, gândi Arnauld. 

— Hei! Zise el cu glas tare, amice inamic, dacă te-aş ajuta 
să pui mâna pe o pradă bogată, pe un prizonier care ar 
preţui, de exemplu, zece mii de livre, ai fi omul care să arăţi 
un pic de recunoştinţă faţă de mine, spune? 

— Zece mii de livre! Strigă englezul; sunt rari prizonierii 
care să preţuiască atâta! Mi-ar reveni, partea mea o sută de 
livre! 

— Da, dar va trebui să-i dai cincizeci prietenului care te va 
ajuta. E drept, nu? 


— Ei bine, fie! Spuse arcaşul lordului Grey după un minut 
de şovăială, hai du-mă de îndată la omul acela şi spune-mi 
numele lui. 

— Nu vom merge prea departe ca să-l găsim, zise Arnauld, 
să facem câtva paşi încoace. Aşteaptă, nu vreau să mă arăt 
împreună cu dumneata în piaţă. Lasă-mă să mă ascund în 
dosul acestei case. Haide, ia-o înainte. Vezi în balconul 
primăriei un gentilom care discuta cu un burghez? 

— Îl văd, zise englezul, ăsta-i omul meu? 

— E omul nostru. 

— Şi se numeşte? 

— Vicontele d'Exmes. 

— Ah! Într-adevăr, zise arcaşul, e vicontele d'Exm&s. Se 
vorbea frumos despre el în tabără. E tot atât de bogat pe 
cât de brav? 

— Răspund de el. 

— Îl cunoşti cât se poate de bine, jupâne? 

— Drace, sunt scutierul lui. 

— Ah, ludă, nu se putu împiedica să zică arcaşul. 

— Nu, răspunse liniştit Arnauld, căci luda s-a spânzurat, 
pe când eu n-am de gând. 

— Poate că ai să scapi de pedeapsă, zise englezul, care era 
glumeţ de felul lui. 

— Dar, ia stai, zise Arnauld, îţi ţii învoiala, da ori ba? 

— O ţin, spuse englezul. Îl voi conduce pe stăpânul tău la 
milordul Grey. Ai să-mi arăţi apoi un alt nobil şi câţiva 
burghezi bogaţi, dacă ştii... 

— Cunosc la acelaşi preţ: juma-juma! 

— Fie, negustor al satanei. 

— Ca şi tine, zise Arnauld. Ah! Să nu te pună dracu să 
trişezi! Ticăloşii trebuie să se înţeleagă între ei. Stăpân-tu 
plăteşte bani peşin? 

— Peşin şi înainte, vino cu mine la milordul Grey, sub motiv 
că-l însoţeşti pe vicontele d'Exmes, îmi voi încasa răsplata 
şi-ţi voi da pe loc partea. Iar tu, recunoscător, mă vei ajuta 
să-mi găsesc a doua şi a treia captură, nu-i aşa? 


— Vom vedea, zise Arnauld, să ne ocupăm mai întâi de 
prima. 

— Ascultă, stăpânul tău e prea aspru în timp de război ca 
să nu fie blând în timp de pace; du-te, peste două minute şi 
aşează-te în spatele lui, vei vedea dacă-mi cunosc sau nu 
meseria. 

Arnauld îl părăsi într-adevăr pe demnul său acolit, intră în 
primărie şi, cu chipul lui de două ori făţarnic, intră în odaia 
în care Gahriel discuta cu Jean Peugquoy şi-l întrebă dacă n- 
avea nevoie de el. Încă mai vorbea când intră arcaşul. 
Englezul se duse drept la viconte care-l privi cu surpriză. 

— Am cinstea să-i vorbesc monseniorului viconte d'Exmes? 
Întrebă arcaşul cu o privire pe care o aruncă de obicei 
negustorul mărfii sale. 

— Sunt vicontele d'Exmes, într-adevăr, răspunse Gabriel 
din ce în ce mai mirat; ce vrei de la mine? 

— Sabia dumneavoastră, monseniore, spuse arcaşul 
înclinându-se până la pământ. 

— 'Ţie! Strigă Gabriel dându-se înapoi cu un gest de un 
inexprimabil dispreţ. 

— În numele lordului Grey, stăpânul meu, monseniore, zise 
arcaşul, care nu era mândru din fire. Faceţi parte dintre cei 
cincizeci de prizonieri pe care monseniorul amiral trebuie 
să-i remită învingătorului. N-aş fi voit, bietul de mine, să fiu 
silit să vă anunţ această veste neplăcută. 

— N-ai fi voit! Zise Gabriel; dar lordul Grey, un gentilom 
şiar fi putut asuma sarcina să-mi ceară el însuşi spadă. Lui 
am să i-o dau, pricepi? 

— Cum doriţi monseniore. 

— Îmi place să cred că stăpânul tău vrea să mă 
răscumpere? 

— Oh, sigur, monseniore, zise cu grabă arcaşul. 

— Te urmez, răspunse Gabriel. 

— Dar este o ticăloşie, strigă Jean Peugquoy, N-aveţi dreptul 
să cedaţi astfel monseniore. Opuneţi-vă, nu sunteţi din 
Saint-Quentin. Nu sunteţi din oraş! 


— Jupânul Jean Peuquoy are dreptate, zise Arnauld du 
Thill cu ardoare, arătându-i-l printr-un semn furiş, 
arcaşului, pe burghez, monseniorul nu este din Saint- 
Quentin şi jupânul Jean Peugquoy ştie asta. Căci stă aici de 
aproape patruzeci de ani! Şi e sindic al breslei sale; şi 
căpitan al companiei de arcaşi! Ce ai de răspuns la asta, 
englezule? 

— Am de răspuns, zise englezul, care pricepuse, că dacă 
jupânul Jean Peuquoy se află aici, am ordin să-l arestez, căci 
el se află pe lista mea. 

— Eu! Strigă demnul burghez. 

— Dumneata însuţi, jupâne, răspunse arcaşul. 

Peuquoy îl privi întrebător pe Gabriel. 

— Vai, jupâne Jean, spuse oftând fără voie vicontele 
d'Exmes, cred că cel mai bine este ca, după ce ne-am făcut 
datoria de soldaţi în timpul luptei, să acceptăm dreptul 
învingătorului, odată ce bătălia s-a isprăvit. Să ne 
resemnăm, jupâne Jean Peuquoy. 

— Să-l urmez pe omul ăsta? Întrebă Peugquoy. 

— Sigur! Şi, în această încercare, sunt fericit că n-am fost 
despărţit de dumneata. 

— E drept, monseniore! Zise Jean Peugquoy mişcat; sunteţi 
într-adevăr bun. Dacă un căpitan mare şi viteaz ca domnia- 
voastră îşi acceptă soarta, un burghez amărât ca mine să 
mai murmure? Haidem, ticălosule, zise el adresându-se 
arcaşului: sunt prizonierul stăpânului tău. 

— Şi mă veţi urma la lordul Grey, zise arcaşul, unde veţi 
rămâne, până veţi face rost de răscumpărare mare? 

— Unde vom rămâne pentru totdeauna, diavole! Strigă 
Jean Peuquoy. Englezul de stăpân-tu nu va afla niciodată 
culoarea scuzilor mei! Va trebui să-mi dea de mâncare dacă 
e creştin, până în ultima mea zi şi află că eu mănânc 
zdravăn, te previn... 

Arcaşul îi aruncă o privire speriată lui Arnauld du Thill, 
dar acesta îl linişti printr-un semn şi i-l arătă pe Gabriel 


care râdea de glumă prietenului său. Englezul pricepu 
glumă şi începu să râdă şi el cu înţelegere. 

— Aşadar, zise el, monseniore şi dumneata, jupâne, vreau 
să... 

— Condu-ne la locuinţa lordului Grey, îl întrerupse Gabriel 
cu trufie şi ne vom înţelege cu stăpânul tău. 

— La voia monseniorului, zise umil arcaşul. Şi, mergând 
înaintea celor doi, având grijă chiar să se tragă mai la o 
parte, îi conduse la lordul Grey. Arnauld du Thill îi urmă de 
la distantă. 

Lordul Grey era un soldat flegmatic şi greoi şi plicticos, 
pentru care războiul era o afacere şi care era foarte 
supărat de a nu fi fost plătit, el şi trupă să, decât din 
răscumpărarea a trei amărâţi de prizonieri. Îi primi deci pe 
Gabriel şi pe Jean Peuquoy cu o demnitate rece. 

— Ah! Am avantajul de a-l avea prizonier pe vicontele 
d'Exmes! Spuse el, privindu-l pe Gabriel cu curiozitate. Ne- 
aţi dat destul de frică, domnule şi dacă v-aş cere drept 
răsplată ceea ce l-aţi făcut pe Filip al II-lea să piardă, cred 
că regele Henric s-ar ruina. 

— Am făcut ce-am putut, zise simplu Gabriel. 

— Strădania dumneavoastră vă face cinste şi vă felicit, zise 
lordul Grey. Dar nu despre asta e vorba. Soarta războiului, 
măcar că dumneavoastră aţi săvârşit minuni ca s-o 
schimbaţi, v-a adus în puterea mea, pe domnia-voastră şi 
viteaza domniei-voastre spadă. Oh! Păstraţi-o, domnule, 
păstraţi-o, adaugă el, văzând că Gabriel se pregătea să i-o 
dea. Dar, pentru a răscumpăra dreptul de a vă sluji de ea, 
ce-aţi putea sacrifica? Ştiu că, din nenorocire, bravură şi 
bogăţia nu fac casă bună. Cinci mii de scuzi, domnule, vi se 
pare un preţ convenabil pentru libertatea dumneavoastră? 

— Nu milord, zise Gabriel. 

— Nu? Vi se pare prea scump? Zise lordul Grey. Ah? 
Blestematul ăsta de război! Haide, fie patru mii de scuzi; 
nu-i prea mult, să mă bată Dumnezeu! 

— Nu-i destul, milord, răspunse cu răceală Gabriel. 


— Cum, domnule, ce spuneţi? Strigă englezul. 

— Spun, zise Gabriel, că nu m-aţi înţeles. M-aţi întrebat 
dacă cinci mii de scuzi mi s-ar părea o răscumpărare 
convenabilă şi eu v-am răspuns că nu, căci, după părerea 
mea, preţuiesc dublu, domnule. 

— Foarte bine, răspunse englezul; de fapt, regele 
dumneavoastră ar putea foarte bine să dea suma asta 
pentru a păstra un asemenea viteaz. 

— Nădăjduiesc să n-am nevoie să recurg la rege, spuse 
Gabriel, averea mea personală îmi va permite, cred, să fac 
faţă acestei cheltuieli neprevăzute şi să mă achit fată de 
dumneavoastră. 

— Din ce în ce mai bine. Zise lordul Grey, puţin surprins. 
Deci, în situaţia asta, îmi datoraţi zece mii de scuzi şi, 
iertare, pe când plata? 

— Înţelegeţi, zise Gabriel, că n-am adus cu mine suma asta 
într-un oraş asediat; pe de altă parte, veniturile domnului 
de Coligny şi ale prietenilor săi, ca şi ale mele sunt foarte 
restrânse aici. Dar, dacă-mi acordaţi puţin timp, pot cere de 
la Paris... 

— Foarte bine! Zise lordul Grey, la nevoie mă voi mulţumi 
şi cu cuvântul dumneavoastră, care valorează aur. Dar cum 
afacerile sunt afaceri şi cum dezbinarea dintre trupele 
noastre şi cele spaniole mă va obliga poate să mă reîntorc 
în Anglia, nu vă veţi supăra dacă, până la plata sumei 
cuvenite, vă voi reţine, nu în acest oraş spaniol, Saint- 
Quentin, pe care sunt nevoit să-l părăsesc ci la Calais, care 
este oraş englez şi unde cumnatul meu, lordul Wentworth, 
este guvernator. Acest aranjament vă convine? 

— De minune, zise Gabriel, căruia un surâs amar îi înflori 
pe buzele palide; v-aş cere doar îngăduinţa să-l trimit la, 
Paris pe scutierul meu ca să procure banii cu scopul ca 
această captivitate a mea şi încrederea dumneavoastră să 
n-aibă de suferit din pricina unei prea lungi întârzieri. 

— Nimic mai drept, zise lordul Grey; până vine omul 
dumneavoastră, fiţi convins că veţi fi tratat de cumnatul 


meu cu toată cinstea. Veţi avea, la Calais, toată libertatea 
posibilă, cu atât mai mult cu cât oraşul este fortificat şi 
închis; lordul Wentworth vă va primi cum se cuvine, căci îi 
place să mănânce bine şi să petreacă mai mult decât ar 
trebui. Dar asta-i treaba lui, fiindcă nevastă-sa, sora mea, a 
murit, sărmana. Vreau doar să vă dau a înţelege că nu vă 
veţi plictisi. 

Gabriel se înclină fără să răspundă. 

— Şi acum, dumneata, zise lordul Grey, adresându-se lui 
Jean Peuquoy, care căscase de mai multe ori gura şi ochii, în 
semn de admiraţie, în timpul scenei precedente, dumneata, 
pe câte văd, eşti burghez. Care ţi-e numele? 

— Jean Peuquoy, milord. 

— Ei bine, Jean Peugquoy, ce răscumpărare crezi că-ţi pot 
cere? 

— Oh, eu vreau să mă tocmesc, monseniore. Negustor 
contra negustor, cum se spune. Puteţi să încruntaţi din 
sprâncene cât vreţi, eu nu sunt mândru, milord şi părerea 
mea e că nu preţuiesc nici zece franci. 

— Ei, zise lordul Grey cu dispreţ, vei plăti totuşi o sută de 
livre, este cam ceea ce i-am făgăduit eu arcaşului drept 
bacşiş ca să te aducă aici. 

— O sută de livre, fie, milord, dacă mă preţuiţi atât de 
scump, reluă burghezul. Dar sper că nu o sută de livre bani 
peşin, nu-i aşa? 

— Cum, n-ai nici măcar amărâta asta de sumă? Zise lordul 
Grey. 

— Aş fi avut-o, milord, răspunse Jean Peuquoy, dar am dat 
tot sărmanilor şi bolnavilor în timpul asediului. 

— N-ai prieteni sau părinţi? 

— Prieteni? Nu trebuie să contezi pe ei, milord; părinţi? 
Nu nu mai am. Nevastă-mea a murit fără să-mi lase 
moştenitori, fraţi n-am, nu mi-a rămas decât un văr... 

— Ei bine, vărul ăsta... Zise lordul nerâbdător. 

— Acest văr, milord, care mi-ar avansa, fără îndoială, suma 
pe care mi-o cereţi, locuieşte acum la Calais. 


— Ah da? Zise lordul cu oarecare neîncredere. 

— Da., milord, zise Jean Peugquoy, cu un aer de sinceritate 
de netăgăduit, vărul meu se numeşte Pierre Peuquoy şi este 
de aproape treizeci de ani armurier, pe strada Martroi, la 
firma „La zeul Marte”. 

— Şi ţi-e devotat? Întrebă lordul. 

— Cred, milord; eu sunt ultimul Peugquoy din corporaţia 
ţesătorilor. Acum mai bine de două veacuri, unul dintre 
strămoşii noştri a avut doi fii: primul a devenit ţesător şi s-a 
stabilit la Saint-Quentin, celălalt s-a făcut armurier şi s-a 
dus la Calais, familia Peuquoy din Saint-Quentin ţese şi cea 
din Calais face arme. Dar, deşi despărțiți, ne iubim şi ne 
ajutăm cât putem, aşa cum se cuvine dealtfel neamurilor 
bune şi burghezilor de viţa veche. Pierre îmi va pregăti 
suma necesară pentru răscumpărare, sunt sigur, deşi nu l- 
am mai văzut de peste zece ani pe acest văr de treabă, căci 
voi, englezii, nu ne îngăduiţi nouă, francezilor, să intrăm în 
oraşele voastre întărite. 

— Da, da, zise lordul Grey cu complezenţă, să tot fie vreo 
două sute zece ani de când neamurile dumitale din Calais 
au devenit englezi... 

— Oh! Strigă Jean cu căldură, Peugquoy... 

Apoi se întrerupse brusc. 

— Peuquoy, zise lordul mirat, Peuquoy...? 

— Peuquoy, milord... Zise Jean mototolindu-şi încurcat 
boneta, neamul Peuquoy nu face politică, iată ce-am vrut să 
spun... Că suntem englezi sau francezi, de vreme ce ne 
câştigăm pâinea, cel de-acolo cu nicovala, cel de-aici cu 
suveica, n-are nici o importanţă. 

— Ei, spuse lordul vesel, cine ştie? Poate că te vei stabili şi 
dumneata la Calais, vei deveni supusul reginei Maria şi, 
după atâţia ani, neamul Peuquoy va fi în sfârşit laolaltă. 

— Pe legea mea, tot ce se poate, zise Jean Peugquoy cu 
bonomie. 

Gabriel nu-şi putea reveni din surpriză auzindu-l pe 
viteazul burghez, care-şi apărase cu atâta eroism oraşul, 


vorbind cu tot atâta linişte despre schimbarea cetăţeniei ca 
despre schimbarea unei haine. Dar o clipire din ochi a lui 
Jean Peuquoy, în timp ce lordul Grey se întorsese cu spatele 
v îl linişti pe Gabriel în privinţa patriotismului prietenului 
său şi-l făcu să priceapă că era vorbă despre cu totul 
altceva. 

— Vom părăsi mâine, împreună, oraşul Saint-Quentin 
îndreptându-ne spre Calais, le spuse lordul. Până atunci vă 
puteţi pregăti şi lua rămas bun de la cei din oraş. Vă las 
liberi pe cuvânt, cu atât mâi mult cu cât, adăugă el cu acea 
duritate care-i era caracteristică, cu atât mai mult cu cât 
veţi fi opriţi la porţile oraşului, unde nu va fi lăsat nimeni să 
iasă fără un permis al guvernatorului. 

Gabriel îi înapoie salutul lordului Grey fără să răspundă şi, 
împreună cu Jean Peuquoy, ieşi din casa englezului, fără să 
bage de seamă că scutierul sau Martin-Guerre rămăsese în 
urmă în loc să-l urmeze. 

— Ce intenţie ai, prietene? Îl întrebă el pe Jean când 
ajunseră afară. Se poate să n-ai o sută de scuzi ca să te 
răscumperi? Vărul ăsta armurier există aievea? Ce motiv 
ciudat te-a împins la toată povestea asta? 

— Sst! Zise Jean Peuquoy cu un aer misterios, în miasmele 
astea spaniole abia de cutez să mai scot o vorbă. Puteţi 
conta pe scutierul dumneavoastră Martin-Guerre? 

— Sigur, răspunse Gabrielj în ciuda unor uitucenii şi a 
unor năzdrăvanii, e cea mai cinstită fiinţă din lume. 

— Bun! Răspunse Peugquoy. Nu-l trimiteţi direct de aici la 
Paris să vă aducă răscumpărarea; luaţi-l cu noi la Calais şi 
lăsaţi-l să plece de acolo la Paris. |, 

— Dar, în sfârşit, ce înseamnă precauţiile astea? Întrebă 
Gabriel. N-ai la Calais nici un fel de rudă, precum văd. 

— Da de unde! Zise cu însufleţire Jean Peuquoy; Pierre 
Peuquoy există şi nu numai că există, dar a fost crescut în 
cultul dragostei faţă de Franţa şi la nevoie va fi oricând gata 
să dea o mână de ajutor dacă, din întâmplare, vă va trece 
prin minte vreun plan năstruşnic în legătură cu acest oraş. 


— Nobile prietene, bănui eu cam la ce te gândeşti, zise 
Gabriel strângând mâna burghezului: dar mă preţuieşti mai 
mult decât merit şi mă judeci după tine. Nu ştii cât egoism 
există în acest pretins eroism. Nu ştii că, în ceea ce priveşte 
viitorul, am de îndeplinit o datorie sacră, mai sacră chiar 
decât datoria faţă de patrie... 

— Ei bine, zise Jean Peuquoy, veţi îndeplini şi această 
datorie ca pe toate celelalte. Dart adăugă el coborându-şi 
vocea, n-o să daţi înapoi, dacă se prezintă ocazia, să vă luaţi 
la Calais revanşa pentru Saint-Quentin. 

Capitolul XXXVI Urmarea onorabilelor negocieri ale 
jupânului Arnauld du Thill DAR SĂ-I LĂSĂM PE TÂNĂRUL 
căpitan şi pe bătrânul burghez să-şi facă visuri şi să ne 
întoarcem la scutierul şi la arcaşul care-şi făceau socotelile 
în casa lordului Grey. 

Arcaşul, după plecarea prizonierului, îi ceruse stăpânului 
său răsplata promisă, pe care acesta i-o dădu pe loc, 
satisfăcut de bună sa alegere. 

Arnauld du 'Thill, la rândul său, îşi aştepta partea pe care 
englezul, să fim drepţi, i-o înmână în mod cinstit. Îl găsi pe 
Arnauld mâzgălind într-un colţ câteva rânduri pe 
interminabila „listă” a conetabilului de Montmorency şi 
murmurând: „Pentru a-l fi vârât pe vicontele d'Exmes 
printre prizonierii de război şi a-l fi scăpat astfel pe 
monseniorul conetabil de sus-zisul viconte...” 

— Ce faci acolo, prietene? Îi spuse arcaşul lui Arnauld, 
bătându-l pe umeri. 

— Ce fac? O socoteală, răspunse falsul Martin-Guerre. A 
noastră unde e? 

— Iat-o aici, încheiată, zise arcaşul, punând în mâinile lui 
Arnauld scuzii pe care celălalt se apucă să-i cerceteze şi să-i 
numere cu atenţie. Vezi că sunt om de cuvânt şi nu mă 
tocmesc. Mi-ai dat în mâna doi prizonieri pe cinste; mai ales 
stăpânul tău, care nu s-a tocmit, ei dimpotrivă; ăla cu barba 
căruntă ne-a făcut unele greutăţi, dar, pentru un burghez, 


nu-i prea rău şi fără tine puteam întâlni unul şi mai zgârcit. 
Sunt mulţumit. 

— Cred şi eu, zise Arnauld, punând banii în buzunar. 

— Ei, reluă arcaşul, stai că n-am sfârşit, vezi că plătesc 
bine; era vorba acum să-mi indici o a treia captură, un al 
doilea prizonier nobil, la care avem dreptul. 

— Ei drace! Zise Arnauld, n-ai decât să cauţi şi tu singur. 

— Ăsta o ştiu eu, zise arcaşul; nu-ţi cer decât să mă ajuţi să 
dibui bărbaţii, femeile şi copiii de neam nobil pe care pot 
pune gheară în acest oraş de treabă... 

— Cum, întrebă Arnauld şi femei? 

— Mai ales femei, zise englezul şi dacă cunoşti vreuna care 
să aibă, în afară de nobleţe şi bogăţie, tinereţe şi frumuseţe, 
vom avea o sumă serioasă de împărţit caci milordul Grey o 
va revinde scump cumnatului său, milordul Wentworth, 
căruia îi plac mai mult prizonierele decât prizonierii, dacă 
mi-e îngăduit s-o spun. 

— Din nenorocire, nu cunosc niciuna, zise Arnauld du Thill. 
Ah! Totuşi... Dar nu, nu, nu-i cu putinţă! 

— De ce nu-i cu putinţă, camarade! Nu suntem noi aici 
stăpâni şi învingători? Şi apoi, în afară de amiral, a mai fost 
careva iertat de răscumpărare? 

— Adevărat zise Arnauld; numai că frumoasă la care mă 
gândesc nu trebuie să iie aproape de stăpânul meu şi nici 
să-l revadă. Or, a-i închide în acelaşi oraş ar fi un prost 
mijloc de a-i despărţi. 

— Fleacuri! Reluă arcaşul, crezi că milordul Wentworth nu 
va păstra secretul şi n-o va ascunde pe frumoasa captivă? 

— Da, la Calais, zise Arnauld gânditor; dar pe drum... 
Stăpânul meu va avea timp s-o vadă şi să-i vorbească. 

— Dacă vreau eu, nu, răspunse englezul. Vom alcătui două 
detaşamente, dintre care unul îl va preceda pe celălalt şi 
vom lăsa două ore de drum între cavaler şi frumoasă, dacă 
asta îţi face plăcere. 

— Da, dar ce va spune bătrânul conetabil? Seântrebă 
Arnauld cu voce tare. Dacă află că eu sunt capul acestei 


blestemăţii, mă spânzura cât mai sus şi cât mai din scurt. 

— Crezi că va afla? Crezi că va şti cineva? Începu din nou, 
ispititor, arcaşul. Tu n-ai să te duci să i-o spui şi, câtă vreme 
banii nu vorbesc, ca să spună de unde vin... 

— Şi cum am sta cu banii? Întrebă Arnauld. 

— Juma-juma... 

— Suma, zise Arnauld, poate fi oricât de mare, fiindcă 
taică-su nu se va uita la asta. 

— Taică-su e duce, prinţ? Întrebă arcaşul. 

— Taică-su e rege, camarade şi se numeşte Henric al II- 
lea. 

— O fată de rege! Strigă englezul. Să mă trăsnească 
Dumnezeu, dacă nu-mi spui pe loc unde-o găsesc pe 
porumbiţa asta. Cred că voi fi obligat să te strâng de gât, 
camarade! O fată de rege! 

— Şi o regină a frumuseţii! Zise Arnauld. 

— Ah, milordul Wentworth o să-şi piardă capul, zise 
arcaşul. Camarade, adăugă el solemn socotindu-şi pungă şi 
deschizând-o sub ochii încântați ai lui Arnauld, tot ce-i aici e 
al tău în schimbul numelui frumoasei şi al locului unde-o pot 
afla. 

— Stai, zise Arnauld incapabil să reziste, apucând punga. 

— Numele? Întrebă arcaşul. 

— Diana de Castro, supranumită sora Benie. 

— Culcuşul? 

— Mânăstirea Benedictinelor. 

— Alerg! Strigă englezul care şi dispăru. 

— Totuşi, îşi spuse Arnauld, ducându-se să-şi întâlnească 
stăpânul, totuşi afacerea asta nu i-o voi trece la socoteală 
conetabilului. 

Capitolul XXXVII Lordul Wentworth A TREIA ZI DUPĂ 
ASTA, LA 1 septembrie, lordul Wentworth, guvernatorul 
oraşului Calais, după ce primise instrucţiunile cumnatului 
său, lordul Grey şi-l văzuse îmbarcându-se spre Anglia, se 
urcă pe cal şi se întoarse la palatul lui, unde se aflau Gabriel 
şi Jean Peuquoy şi, într-o altă cameră, Diana. Doamna de 


Castro habar n-avea cât de aproape se afla de iubitul ei; 
conform făgăduielii făcute lui Arnauld de către emisarul 
lordului Grey, ea nu-l mai văzuse pe Gabriel după plecarea 
sa din Saint-Quentin. 

Lordul Wentworth făcea cel mai desăvârşit contrast cu 
cumnatul lui: pe cât era lordul Grey de rece şi de avar, pe 
atât era lordul Wentworth de vioi, amabil şi generos. Era un 
gentilom frumos, înalt, cu maniere elegante. Putea să aibă 
vreo patruzeci de ani; vreo câteva fire albe i se amestecau 
în bogatele-i plete negre ondulate natural. Dar înfăţişarea 
sa tinerească şi flacăra pătimaşa din ochii cenuşii vesteau 
sminteala şi pasiunile unui bărbat tânăr şi-şi ducea într- 
adevăr vesel şi cu nepăsare viaţa, ca şi cum n-ar fi avut 
decât douăzeci de ani. 

Intră mai întâi în sala unde aţteptau vicontele d'Exmes ţi 
Jean Peuquoy ţi-i salută cu o afabilitate surăzătoare, ca şi 
cum ar fi fost oaspeţii şi nu prizonierii săi. 

— Fiţi bineveniţi în casa mea, domnule şi dumneata, 
jupâne, le spuse el. Cunosc deosebită plăcere a cumnatului 
meu de a vă fi adus aici, domnule viconte şi mă bucur de 
două ori pentru cucerirea oraşului Saint-Quentin. lertaţi- 
mă, dar în acest trist loc unde trăiesc izolat, distracţiile sunt 
atât de rare şi societatea atât de restrânsa încât sunt fericit 
să întâlnesc din când în când pe cineva cu care să mai 
schimb o vorbă şi-mi exprim dorinţa egoistă ca 
răscumpărarea dumneavoastră să vină cât mai târziu cu 
putinţă. 

— Va întârzia, într-adevăr, mai mult decât socoteam, 
milord, răspunse Gabriel. Cred că lordul Grey v-a spus 
motivul; scutierul meu, pe care aveam intenţia să-l trimit la 
Paris ca să mi-o aducă, s-a apucat să se certe, pe drum, la 
beţie, cu unul dintre oamenii din escortă şi a căpătat la cap 
o rană, puţin periculoasă, e adevărat, dar care mă tem că-l 
va face să întârzie la Calais mai mult decât aş fi voit. 

— Cu atât mai rău pentru bietul băiat şi cu atât mai bine 
pentru mine, domnule, zise lordul Wentworth. 


— Prea multă curtoazie, milord, spuse cu un surâs trist 
Gabriel. 

— Nu, pe legea mea, nu-i vorba de curtoazie, curtoazie ar 
fi să vă las să vă duceţi dumneavoastră înşivă la Paris. Dar, 
v-o repet, pentru asta sunt prea egoist şi prea plictisit şi nu 
doresc să aflu intenţiile cumnatului meu care m-a pus să-i 
făgăduiesc, în mod solemn, că n-o să vă redau libertatea 
decât contra sacului de scuzi. Ce vreţi? Într-un fel amândoi 
suntem prizonieri, să încercăm deci să ne îndulcim unul 
altuia plictiselile captivităţii. 

Gabriel se înclină fără să spună o vorbă i-ar fi plăcut într- 
adevăr ca lordul Wentworth să-i fi redat, pe cuvânt, 
libertatea. Dar putea el cere unui necunoscut o asemenea 
încredere? 

Se consolă totuşi puţin gândindu-se că în acel moment 
Coligny se afla lângă Henric al II-lea. Or, el îl rugase să-i 
raporteze regelui ceea ce făcuse pentru a prelungi 
rezistenţa Saint-Quentinului. Sigur, nobilul prieten nu 
uitase şi Henric, fidel făgăduielii sale, poate că nu va 
aştepta reîntoarcerea fiului ca să se achite faţă de tată. 
Totuşi Gabriel nu-şi putea stăpâni neliniştea, cu atât mai 
mult cu cât izbutise să revadă, înainte de a părăsi Saint- 
Quentinul, o altă persoană nu mai puţin dragă. Aşa că 
blestema din toată inima accidentul întâmplat acelui beţiv 
incorigibil de Martin-Guerre şi nu împărtăşea în privinţa 
acestui punct, satisfacția lui Jean Peugquoy, care-şi vedea 
misterioasele sale planuri favorizate de întârzierea lui 
Gabriel. Lordul Wentworth continuă fără să bage în seamă 
melancolia prizonierului său: 

— Mă voi strădui dealtfel să nu fiu un temnicer prea 
încrâncenat, ca să vă dovedesc că nu o încredere demnă de 
ocară mă face să procedez astfel, dacă-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră de gentilom că nu veţi încerca să fugiţi, vă 
acord permisiunea de a vă plimba prin oraş... 

Aici Jean Peuquoy nu-şi putu reţine o mişcare de satisfacţie 
şi, pentru a i-o împărtăşi lui Gabriel, îl trase cu putere de 


pulpana hainei. 

— Primesc din toată inima, milord, răspunse Gabriel şi 
aveţi cuvântul meu de onoare că nu voi încerca nici o 
tentativă de fugă. 

— Îmi ajunge, domnule şi chiar dacă ospitalitatea pe care 
pot şi trebuie să v-o ofer aici, deşi casa mea e destul de 
prost aranjată, dacă această ospitalitate, zic, vi se pare 
nesatisfăcătoare, ei bine, nu voi găsi de prost gust dacă veţi 
prefera sălaşului meu incomod, pe care vi-l pun la 
dispoziţie, o locuinţă mai mare şi mai comodă pe care veţi 
găsi-o în Calais. 

— Ah! Domnule viconte, zise pe un ton rugător Jean 
Peuquoy, n-aţi binevoi să acceptaţi cea mai frumoasă 
cameră din casa vărului meu, armurierul Pierre Peuquoy? 
L-aţi face tare mândru, iar pe mine, nespus de fericit, v-o 
jur! 

Şi domnul Peuquoy îşi însoţi cuvintele de un discret gest 
semnificativ. Căci jupânul devenise atât de misterios încât 
aproape că te înfricoşa. 

— Mulţumesc, prietene, zise Gabriel, dar a profita de o 
asemenea îngăduinţă ar însemna poate să abuzez... 

— Nu, vă asigur, reluă cu însufleţire lordul Wentworth, 
sunteţi liber să acceptaţi acea locuinţă la Pierre Peugquoy. 
Este un burghez bogat, activ şi îndemânatic în meseria lui şi 
omul cel mai cinstit. Îl cunosc bine, am cumpărat de multe 
ori arme de la el şi apoi în casa lui se află o persoană destul 
de frumoasă, fiica sau soţia lui, nu ştiu prea bine... 

— Sora lui, milord. Zise Jean Peuquoy; verişoara mea 
Babette. Da, e destul de plăcută şi dacă n-aş fi atât de 
bătrân... Dar neamul Peugquoy nu se va stinge din pricina 
asta. Pierre şi-a pierdut nevasta, dar ea i-a lăsat doi băieţi 
zdraveni şi vioi care vă vor distra, domnule viconte, dacă 
vreţi să acceptaţi cordiala ospitalitate a vărului meu... 

— La care nu numai că vă autorizez, ci vă şi rog, adăugă 
lordul Wentworth. 


Gabriel începu să creadă că acest frumos şi galant 
guvernator al Calaisului dorea, din pricini cunoscute numai 
de el, să se debaraseze de un musafir care s-ar fi aflat tot 
timpul în casa lui şi care, din cauza libertăţii pe care i-o 
îngăduise, ar fi putut sfârşi prin a-l deranja. Acestea şi erau 
într-adevăr gândurile lordului Wentworth care, aşa cum îi 
spusese arcaşul lordului Grey lui Arnauld, prefera 
prizonierele în locul prizonierilor. Aşa că Gabriel nu mai avu 
nici un scrupul şi, întorcându-se surâzând spre Jean 
Peuquoy, zise: 

— Pentru că lordul îmi îngăduie, prietene, voi merge să 
stau la vărul dumitale. 

— Pe legea mea, cred că faceţi bine, zise lordul Ventworth. 
Nu că n-aş fi bucuros să vă găzduiesc la mine, dar într-o 
locuinţă păzită zi şi noapte de soldaţi şi unde plictisitoarea 
mea autoritate î stabilit nişte reguli severe, s-ar putea să nu 
vă simţiţi la largul dumnevoastră cum v-aţi simţi în casa 
acelui armurier de treabă. Şi un bărbat tânăr are nevoie de 
distracţii, ştim asta. 

— Cred că ştiţi, spuse râzând Gabriel, căci după câte văd, 
cunoaşteţi bine preţul independenţei... 

— Pe legea mea! Da, zise lordul Wentworth pe acelaşi ton 
vesel, încă nu sunt la vârsta la care să bârfesc libertatea. 
Apoi, adresându-se lui Jean: Dumneata, jupâne Peuquoy, 
contezi în ce te priveşte, pe pungă vărului, după cum 
contezi şi pe casă sa? Lordul Grey mi-a spus că vei lua de la 
el cei o sută de scuzi fixaţi pentru răscumpărare. 

— Tot ceea ce posedă Pierre îmi aparţine, răspunse 
sentenţios burghezul; aşa e întotdeauna între cei din 
neamul Peugquoy. Eram atât de sigur că vărul meu îmi va 
pune la dispoziţie casa, încât l-am şi Trimis acolo pe 
scutierul rănit al domnului d'Exmes; sunt sigur că punga lui 
mi-e deschisă ca şi casă şi vă rog să porunciţi unuia din 
oamenii dumneavoastră să mă însoţească pentru a vă aduce 
suma cuvenită. 


— Nu te deranja, jupâne Peuquoy, răspunse lordul 
Wentworth. 'le las să te duci pe cuvânt. Voi face mâine sau 
poimâine o vizită vicontelui, la Pierre Peuguoy şi voi alege, 
pentru banii pe care-i datorezi cumnatului meu, una din 
acele frumoase armuri lucrate cu atâta măiestrie de vărul 
dumitale. 

— Cum veţi dori, milord, zise Jean. 

— Acum, domnule d'Exmes, nu cred că e nevoie să vă mai 
spun că ori de câte ori veţi voi să bateţi la uşa mea veţi fi cu 
atât mai bine primit cu cât nimeni nu vă obligă la asta. V-o 
repet, viaţa este monotonă la Calais, o veţi recunoaşte fără 
îndoială şi-mi veţi da dreptate, nădăjduiesc, împotriva 
duşmanului comun, plictiseala. Prezenţa dumneavoastră 
este un mare noroc de care vreau să profit cât mai mult 
posibil; dacă vă veţi ţine deoparte, voi veni eu să vă 
deranjez, vă previn şi amintiţi-vă că prietenul trebuie să mi- 
l aducă în vizită cât mai des pe prizonier. 

— Mulţumesc, milord, zise Gabriel, pentru toată 
amabilitatea dumneavoastră. Cu titlul de revanşă, adaugă el 
surâzând, căci războiul are şi întoarceri neaşteptate şi 
prietenul de astăzi poate deveni mâine duşman. 

— Oh eu sunt în siguranţă, chiar prea în siguranţă, vai! În 
dosul invincibilelor mele ziduri. Dacă francezii ar fi vrut să 
ia Calaisul, n-ar fi. Aşteptat două sute de ani pentru asta. 
Sunt liniştit şi, dacă va veni o zi în care îmi veţi face 
onorurile la Pris, asta îmi închipui că se va petrece în timp 
de pace. 

— Nu se ştie niciodată, milord, zise Gabriel. Domnul de 
Coligny, de care m-am despărţit nu de mult, avea obiceiul să 
spună că cea mai înţeleaptă hotărâre pentru om este să 
aştepte. 

— Fie! Şi aşteptând, să trăim cât mai fericiţi cu putinţă. 
Apropo, uităm, cred că staţi prost cu banii, domnule, să ştiţi 
că punga mea vă stă oricând la dispoziţie. 

— Mulţumesc încă o dată, milord; a mea, măcar că nu e 
atât de bine garnisită încât să-mi îngăduie să mă achit pe 


loc de datorii, este totuşi suficientă pentru cheltuielile 
şederii mele aici. Singura mea. Nelinişte, mărturisesc, este 
că locuinţa vărului dumitale, jupân Peuquoy, să nu poată 
primi pe neaşteptate şi fără deranj trei oaspeţi, aşa că mai 
bine aş căuta în altă parte o locuinţă unde pentru câţiva 
scuzi... 

— Vă bateţi joc de mine? Îl întrerupse cu însufleţire Jean 
Peuquoy. Casa lui Pierre este destul de mare, slavă 
Domnului, ca să cuprindă la nevoie şi trei familii... În 
provincie nu-ţi faci o casă din zgârcenie şi strâmtă ca la 
Paris... 

— Adevărat, zise lordul Wentworth; eu confirm, domnule 
d'Exmes, că locuinţa armurierului este demnă de un 
căpitan. Şi o suită mai numeroasă decât a dumneavoastră s- 
ar simţi la largul ei acolo. Şi apoi nu era în intenţia 
dumitale, jupâne Peuquoy, să te stabileşti şi să-ţi continui 
meseria de ţesător la Calais? Lordul Grey mi-a şi aruncat 
două vorbe despre acest proiect pe care l-aş vedea cu 
plăcere realizându-se. 

— Şi care poate că se va realiza într-adevăr, zise Jean 
Peuquoy Cum Calais şi Saint-Quentin vor aparţine în curând 
aceloraşi stăpâni, aş prefera să mă apropii de familia mea. 

— Da, zise lordul Wentworth, care se înşela asupra 
sensului cuvintelor, da, se poate ca Saint-Quentin să devină, 
peste puţin timp, oraş englez. Dar vă rețin, adaugă el şi 
după oboseala drumului aveţi nevoie de odihnă. Domnule 
d'Exmes ţi dumneata, jupâne, vă spun încă o dată că sunteţi 
liberi. La revedere şi pe curând, nu-i aşa? 

Îi conduse până la uşă, strânse mâna unuia, îl salută 
amical pe celălalt şi-i lăsă să se îndrepte împreună către 
strada Martroi. Aici, dacă-şi amintesc cititorii noştri, locuia 
Pierre Peuquoy la firma „La zeul Marte” şi unde îi vom găsi 
în curând pe Gabriel şi pe Jean. 

„Pe legea mea, îşi zise lordul Wentworth când îi văzu 
îndepărtându-se, cred c-am făcut bine lăsându-l pe 
vicontele d'Exmes să plece. E gentilom, trebuie să fi trăit la 


Curte şi chiar dacă n-a văzut-o decât o dată pe frumoasa 
prizonieră care mi-a fost încredinţată, îşi va aduce aminte 
de ea toată viaţa. Eu, care n-am zărit-o decât în fugă când a 
trecut prin faţa mea acum două ceasuri şi sunt încă năucit... 
Cât este de frumoasă! Oh, biata inimă, atâta vreme mută în 
singurătatea asta mohorâtă, baţi în sfârşit! Acest tânăr, 
care mi se pare viteaz şi curajos, ar fi putut, recunoscând-o 
pe fiica regelui, să se amestece în relaţiile care, socot, nu 
vor întârzia să se stabilească între Diana şi mine. Prezenţa 
unui compatriot, dacă nu chiar a unui prieten, poate că ar fi 
deranjat-o în ceea ce priveşte mărturisirile sau ar fi 
încurajat-o în refuzul ei. Deci: fără un al treilea între noi!” 

Sună într-un anume fel dintr-un clopoței. După un minut 
apăru o cameristă. 

— Jane, îi zise în engleză lordul Wentworth, sper că eşti, 
după cum ţi-am poruncit, la dispoziţia acelei doamne? 

— Da, milord. 

— Cum se simte în acest moment? 

— Pare tristă, milord, dar nu copleşită. Are privirea 
mândră, vorba fermă, porunceşte cu blândeţe, dar cu 
obişnuinţa de a fi ascultată. 

— E bine, zise guvernatorul. A mâncat ce i-ai adus? 

— A gustat doar dintr-un fruct, milord; sub aerul ei plin de 
siguranţă nu-i prea greu să descoperi multă nelinişte şi 
durere... 

— Ajunge, Jane, zise lordul Wentworth. 'Te vei întoarce 
lângă această doamnă şi o vei întreba din partea mea, din 
partea lordului Wentworth, guvernatorul oraşului Calais, 
împuternicit de lordul Grev, dacă vrea să mă primească. Du- 
te şi întoarce-te repede. 

După câteva minute, care i se părură nerăbdătorului 
Wentworth secole, camerista reapăru. 

— Ei bine? O întrebă el. 

— Ei bine, milord, răspunse Jane, această doamnă nu 
numai că consimte, ba chiar cere să discute imediat cu 
dumneavoastră. 


LIA 


„Totul merge bine!” îşi spuse lordul. 

— Numai că, adăugă Jane, a oprit-o lângă ea pe bătrâna 
Mary şi mi-a poruncit şi mie să mă întorc de îndată... 

— Bine, Jane, du-te. Trebuie s-o asculţi în totul, pricepi? 
Spune-i că te ajung într-o clipă. 

Jane ieşi şi lordul Wentworth, cu inima strânsă, ca un 
îndrăgostit de douăzeci de ani, începu să urce scara ce 
ducea spre camera Dianei de Castro. 

„Oh, ce fericire! Îşi spuse el, iubesc! Şi cea pe care-o 
iubesc, fiica unui rege, se află în puterea mea!” 

Capitolul XXXVIII Temnicerul îndrăgostit DIANA DE 
CASTRO ÎL PRIMI PE lordul Wentworth cu acea demnitate 
calmă şi pură care dădea privirii sale angelice şi chipului 
său plin de candoare o putere şi un farmec irezistibile. Sub 
liniştea ei aparentă, îi era totuşi teamă; biata fată tremură 
răspunzând la salutul guvernatorului, dar avu totuşi 
puterea să-i arate printr-un gest un Fotoliu aflat la câţiva 
paşi de ea. 

Apoi făcu un semn celor două femei, Mary şi Jane, ce 
păreau că sunt pe cale să se retragă, invitându-le să 
rămână; văzându-l pe lordul Wentworth pierdut în 
admiraţie şi mut, se hotări să vorbească ea prima. 

— Mă aflu, presupun, în faţa lordului Wentworth, 
guvernatorul Calaisului... Zise ea. 

— Lordul Wentworth în persoană, devotatul 
dumneavoastră servitor care vă aşteaptă poruncile, 
doamnă. 

— Poruncile mele, reluă ea cu amărăciune, oh! Milord nu 
vorbiţi astfel, căci aş putea crede că vă bateţi joc de mine. 
Dacă aţi fi ascultat, nu poruncile, ci rugăminţile mele, n-aş fi 
aici. Ştiţi cine sunt, milord. Şi din ce casă mă trag? 

— Ştiu că sunteţi doamna Diana de Castro, doamnă, fiica 
iubită a regelui Henric al II-lea. 

— Atunci de ce am fost făcută prizonieră? Zise Diana, a 
cărei voce slăbi în loc să crească, punând această întrebare. 


— Dar tocmai pentru că sunteţi fiica unui rege, doamnă, 
zise Wentworth cum după capitularea amiralului Coligny 
trebuiau predaţi învingătorilor cincizeci de prizonieri aleşi 
de ei, de orice rang, vârsta şi sex, fireşte că au fost aleşi cei 
mai iluştri, cei mai primejdioşi şi, îngăduiţi-mi s-o spun, cei 
care puteau plăti cea mai mare răscumpărare! 

— Dar cum de s-a ştiut că eram ascunsă la Saint-Quentin 
sub numele şi în haina unei călugăriţe benedictine? În afară 
de superioară mânăstirii, o singură persoană din oraş îmi 
cunoştea secretul. 

— Ei bine! Tocmai acea persoană v-a trădat, zise lordul 
Wentworth. 

— Oh! Nu, sunt sigură că nu! Strigă Diana cu o asemenea 
însufleţire şi convingere încât lordul îşi simţi mima muşcată 
de şarpele geloziei şi nu mai avu ce răspunde. Era a doua zi 
după căderea Saint-Quentinului, continua Diana 
însufleţindu-se. Mă refugiasem, emoţionată şi tremurând, în 
fundul chiliei. Am fost chemată la vorbitor, milord, de un 
soldat englez. M-am temut de vreo nenorocire, de vreo 
veste cumplită. Am coborât repede, cuprinsă de acea 
curiozitate a durerii care vrea să ştie pe cine are de plâns. 
Acel arcaş, pe care nu-l cunoşteam, declară că sunt 
prizonieră lui. M-am supărat, m-am opus, dar ce puteam 
face împotriva forţei? Abia atunci am văzut că era însoţit de 
alţi doi arcaşi, deci trei soldaţi, milord, ca să aresteze o 
femeie? Vă cer iertare dacă asta vă jigneşte, dar nu fac 
decât să arăt cum s-au petrecut lucrurile. Soldaţii au pus 
deci mâna pe mine şi m-au obligat să mărturisesc că sunt 
Diana de Castro, fiica regelui Franţei. La început am negat, 
dar, cum în ciuda protestelor mele, m-au luat totuşi pe sus, 
am cerut să fiu condusă la domnul amiral Coligny. Poate 
credeţi, milord, că după ce-am mărturisit cine sunt m-au 
dus la domnul amiral? Câtuşi de puţin. Se bucură zdravăn 
de o asemenea captură, mă înghiontiră şi mă târâră mai 
iute mă obligară să intru, sau mai curând mă aruncară, într- 
o litieră închisă şi când sufocată de lacrimi şi de slăbiciunea 


durerii am încercat să-mi dau seama încotro mă duceau, mă 
scoaseră din Saint-Quentin şi pornirăm pe drumul 
Calaisului. Lordul Grey, care comanda escorta, refuza să mă 
asculte, un soldat îmi spuse că sunt prizonieră stăpânului 
său şi că, până va sosi răscumpărarea, voi fi dusă la Calais. 
Aşa am ajuns aici, milord, fără să ştiu mai mult... 

— N-am nimic de adăugat în plus, doamnă... Zise lordul 
gânditor. 

— Nimic în plus, milord? Nu-mi puteţi spune de ce nu m- 
au lăsat să vorbesc nici cu stareţa, nici cu domnul amiral? 
Nu-mi puteţi spune ce vor de la mine, de vreme ce nu mi se 
îngăduie să mă apropii de cei care l-ar fi putut anunţa pe 
rege de captivitatea mea ca să trimită, de la Paris, 
răscumpărarea? De ce acest soi de răpire secretă? De ce nu 
l-am putut vedea pe lordul Grey, care mi s-a spuscă a 
poruncit toate astea? 

— L-aţi văzut pe lordul Grey, doamnă, când aţi trecut prin 
faţa noastră. Era gentilomul cu care vorbeam şi care v-a 
salutat odată cu mine. 

— Scuzaţi-mă, milord, habar n-am avut în prezenţa cui mă 
aflu, zise Diana. Dar, fiindcă aţi vorbit cu lordul Grey, ruda 
dumneavoastră, aşa cum mi-a spus fata asta, cred că v-a 
împărtăşit intenţiile sale în legătură cu mine. 

— Într-adevăr, doamnă, mi le-a împărtăşit, înainte de a se 
îmbarca spre Anglia, chiar în momentul în care eraţi adusă 
în acest palat. Mi-a spus că sunteţi fiica regelui şi ca având 
de ales trei prizonieri, a acceptat cu grabă o atât de 
minunată captură, fără să prevină pe cineva că nu cumva 
să-i fiţi luată. Scopul său, foarte simplu, era să scoată de la 
dumneavoastră cât mai mulţi bani cu putinţă, doamnă şi 
tocmai îi aprobam, râzând, pe lacomul meu cumnat, când 
aţi traversat sala în care ne aflăm. V-am văzut, doamnă şi 
am înţeles că, dacă prin naştere sunteţi fiica regelui, prin 
frumuseţe sunteţi de-a dreptul regină. De atunci, v-o 
mărturisesc spre ruşinea mea, mi-am schimbat părerea faţă 
de lordul Grey, dacă nu asupra acţiunii trecute, cel puţin 


asupra celei viitoare. N-am mai fost de acord cu planul de a 
obţine o răscumpărare de la dumneavoastră. l-am arătat că 
putea nădăjdui mai mult, că Anglia şi Franţa fiind în război 
aţi putea sluji poate la vreun schimb important, că preţuiţi 
tot atât cât şi un oraş! Pe scurt, l-am determinat să nu 
părăsească pentru câţiva scuzi o pradă atât de bogată. Vă 
aflaţi la Calais, un oraş de necucerit, suntem datori să vă 
păzim şi să aşteptăm... 

— Cum! Strigă Diana, i-aţi dat lordului Grey astfel de 
sfaturi şi o mai şi mărturisiţi în faţa mea? Ah! Milord, de ce 
v-aţi opus eliberării mele? Ce v-ara făcut? Nu m-aţi văzut 
decât un minut! Să mă urâţi oare chiar până într-atâta? 

— Nu v-am văzut decât un minut şi vă iubesc, doamnă, zise 
pierdut lordul Wentworth. 

Diana se dădu palidă, îndărăt. 

— Jane! Mary! Strigă ea chemându-le pe cele două femei 
care stăteau ceva mai încolo în adâncitura unei ferestre. 

Dar lordul Wentworth le făcu semn poruncitor şi ele nu se 
clintiră din loc. Apoi reluă surâzând cu tristeţe: 

— Nu vă temeţi, doamnă, sunt un gentilom şi nu 
dumneavoastră, ci eu trebuie să mă tem şi să tremur. Da, vă 
iubesc şi nu m-am putut stăpâni să v-o spun; când vă văd 
atât de graţioasă, atât de încântătoare, aidoma unei zeițe, 
toată inima mea se îndreaptă spre dumneavoastră; da, 
sunteţi aici în puterea mea şi doar la un semn... O, dar nu 
vă fie teamă, de fapt eu sunt în mâna dumneavoastră, vai! 
Şi dintre noi doi adevăratul prizonier nu sunteţi 
dumneavoastră. Sunteţi regina, doamnă şi eu sclavul. 
Porunciţi şi vă voi asculta! 

— Atunci, domnule, zise Diana emoţionată, lăsaţi-mă să 
plec la Paris, de unde vă voi trimite răscumpărarea pe care 
o veţi fixa. 

Lordul Wentworth ezită, apoi zise: 

— Orice în afară de asta, doamnă, căci simt că sacrificiul e 
mai presus de puterile mele. O simplă privire mi-a legat 
pentru totdeauna viaţa de a dumneavoastră! Aici, în acest 


exil în care trăiesc, E. Mult de când inima mea pătimaşă n-a 
mai iubit cu o dragoste demnă de ea! De când v-am văzut, 
atât de frumoasă, de nobilă, am simţit că toate forţele 
sufletului meu şi-au aflat idolul. Vă iubesc de două ceasuri; 
dar dacă m-aţi cunoaşte, aţi şti că e ca şi cum v-aş iubi de 
zece ani... 

— Ce voiţi, milord? Zise Diana. Ce nădăjduiţi? Ce 
aşteptaţi? Ce planuri aveţi? 

— Vreau să vă văd, doamnă şi vreau să mă bucur de 
prezenţa dumneavoastră graţioasă, asta-i tot! Nu-mi 
atribuiţi, vă rog încă o dată, planuri nedemne de un 
gentilom. Dreptul meu, pe care-l binecuvântez, este să vă 
păstrez alături de mine şi mă voi folosi de el! 

— Şi credeţi, milord, că această violenţă mă va constrânge 
să vă răspund? 

— Nu cred asta, răspunse cu blândeţe lordul, dar poate că, 
văzându-mă în fiecare zi atât de resemnat, atât de 
respectuos, venind să capăt veşti ca să vă pot privi un 
minut, poate că veţi fi mişcată de supunerea celui care ar 
putea constrânge, dar care imploră. 

— Şi atunci, zise Diana cu un surâs dispreţuitor, fiica 
Franţei, învinsă, va deveni iubita lordului Wentworth...? 

— Şi atunci, lordul Wentworth, răspunse guvernatorul, 
lordul Wentworth, ultima mlădiţă a unuia din cele mai 
bogate şi mai ilustre case din Anglia, va oferi, în genunchi, 
doamnei de Castro numele şi viaţa sa. Dragostea mea, 
vedeţi, este la fel de cinstită pe cât de sinceră. 

„Să fie oare un ambițios?” gândi Diana. 

— Ascultaţi, milord, zise ea cu voce trufaşă, încercând să 
surâdă, vă sfătuiesc să-mi redaţi libertatea: înapoiaţi-mă 
regelui, tatăl meu şi primiţi răscumpărarea. Între cele două 
ţări pacea va fi până la urma inevitabilă; voi obţine pentru 
dumneavoastră, v-o jur, onoruri şi demnități atât de mari 
cum nu v-aţi putea dori dacă mi-aţi fi soţ. Fiţi generos, 
milord şi vă voi fi recunoscătoare. 


— Ghicesc gândul dumneavoastră, doamnă, zise lordul cu 
amărăciune. Dar sunt totodată mult mai dezinteresat şi mai 
ambițios decât credeţi. Dintre toate comorile universului nu 
vă doresc decât pe dumneavoastră. 

— Atunci un ultim cuvânt, milord şi poate că veţi înţelege, 
zise Diana în acelaşi timp încurcată şi mândră: milord, 
cineva mă iubeşte... 

— Şi vă închipuiţi că vreau să vă cedez acestui rival 
lăsându-vă să plecaţi? Strigă Wentworth fără să vrea. Nu! 
Cel puţin va fi tot atât de nefericit cât şi mine, ba chiar şi 
mai nefericit, căci el nu vă va vedea, doamnă, începând din 
ziua asta doar trei evenimente v-ar putea elibera: moartea 
mea, dar eu sunt încă tânăr şi robust; o pace între Franţa şi 
Anglia, dar războiul dintre Franţa şi Anglia durează, ştiţi şi 
dumneavoastră, de o sută de ani; luarea oraşului Calais, dar 
Calaisul este de necucerit. Aşa că veţi fi, cred, multă vreme 
prizoniera mea; căci am cumpărat de la lordul Grey toate 
drepturile asupra dumneavoastră şi nu vreau să primesc 
nici o răscumpărare, fie chiar şi un imperiu! Cât despre 
fugă, ar fi mai bine să nu vă gândiţi la ea; căci eu însumi o 
să vă păzesc şi veţi vedea ce temnicer atent şi sigur este un 
om care iubeşte Acestea spuse, lordul Wentworth salută 
adânc şi se retrase lăsând-o pe Diana deznădăjduită şi 
tremurând. Dar se linişti puţin gândindu-se că moartea era 
un refugiu sigur şi că, în primejdii mari, ea rămâne 
întotdeauna la îndemâna celor nenorociţi. 

Capitolul XXXIX Casa armurierului CASA LUI PIERRE 
PEUQUOY ERA aşezată la întretăierea străzii Martroi cu 
piaţa. Se sprijinea din două părţi, pe stâlpi de lemn cum se 
mai văd încă la Paris, în Hale. Avea două etaje, plus 
mansarda. Pe faţada de lemn, cărămida şi ardezia se 
împleteau în chip curios în nişte arabescuri capricioase. În 
plus, în pervazurile ferestrelor şi în grinzile groase erau 
sculptate figuri ciudate de animale înconjurate de frunzişuri 
bogate; totul era naiv şi grosolan, dar nu lipsit de 
inventivitate. 


Acoperişul înalt şi larg era mult scos în afară, adăpostind o 
galerie exterioară cu balustradă, care, întocmai ca la 
chălet-urile elveţiene, înconjura cel de-al doilea etaj. 

Deasupra uşii cu geamuri a prăvăliei atârna firma, un soi 
de drapel de lemn, pe care era zugrăvit un războinic falnic 
sub care se afla inscripţia următoare: La zeul Marte, Pierre 
Peuquoy, armurier. Pe pragul uşii, o armură completă, 
cască, cuirasă, brasardă şi cuirasă pentru coapse, slujea de 
firmă vorbitoare pentru gentilomii care nu ştiu să citească. 
În plus, prin geamul cu ramă de plumb al vitrinei puteai 
distinge, cu tot întunericul din magazin, alte panoplii şi 
arme de tot felul. Săbiile, mai ales, se făceau remarcate 
prin numărul, varietatea şi bogăţia lor. Doi ucenici aşezaţi 
sub stâlpi operau călătorii oferindu-le marfă cu invitaţii din 
cele mai îmbietoare. Cât despre armurierul Pierre Peuquoy, 
el stătea de obicei, maiestuos, fie în odăiţa din spatele 
prăvăliei care dădea în curte, fie în fierăria sa instalată într- 
o magazie din fundul aceleiaşi curţi. Nu venea decât atunci 
când vreun client important, atras de strigătele ucenicilor 
sau mai curând de reputaţia lui Peugquoy, cerea să fie 
chemat stăpânul. Odăiţa din spatele prăvăliei, mai bine 
luminată decât magazinul, servea în acelaşi timp şi de salon 
şi de sufragerie. Era îmbrăcată în întregime în lemn de 
stejar şi mobilată cu o masă pătrată cu picioare răsucite, cu 
nişte scaune tapisate şi cu un cufăr măreț pe care trona 
capodopera lui Pierre Peugquoy executată de el, sub ochii 
tatălui său, când fusese primit meşter. Era o încântătoare 
armură în miniatură suflată cu aur, de o lucrătură extrem 
de fină şi de delicată. Nici nu-ţi puteai închipui câtă artă şi 
cită imaginaţie îi trebuiseră meşterului pentru a realiza o 
astfel de bijuterie. 

În faţa cufărului, o nişă făcută în lambriu încadra o statuie 
de piatră a fecioarei încununată cu merişor sfinţit. Apoi 
urmă casa unei scări drepte, de lemn, care ducea la etaj. 

Pierre Peuquoy, încântat să-i primească la el pe vicontele 
d'Exmes ţi pe Jean Peugquoy, voise să cedeze tot etajul întâi 


lui Gabriel şi vărului său. Acolo se aflau camerele de 
oaspeţi. Cât despre el, locuia la etajul al doilea cu copiii şi 
cu tânăra soră Babette. Tot acolo îl găzduiră şi pe Arnauld 
du Thill, scutierul rănit. Ucenicii dormeau la mansardă. În 
toate camerele, comode şi călduroase, se simţea, dacă nu 
bogăţia, cel puţin îndestularea şi belşugul proprii vechii 
burghezii din toate timpurile. Îi vom regăsi pe Gabriel şi pe 
Jean Peugquoy la masă, unde demna lor gazdă le făcu 
onorurile unei cine copioase. 

— Vai, Doamne, monseniore, zise armurierul, cât de puţin 
mâncaţi, dacă mi-e îngăduit s-o spun. Sunteţi tot timpul 
îngrijorat şi Jean tot timpul gânditor. Totuşi, dacă masa nu e 
grozavă, inima care v-o oferă e bună. Gustaţi deci din aceşti 
struguri, sunt atât de rari în ţinutul nostru! Via o am de la 
bunicul meu, care şi el o avea de la bunicul lui, căci 
odinioară, pe vremea francezilor, viile din Calais erau 
generoase şi ciorchinii mari şi aurii. Dar acum, de când 
oraşul e englezesc, strugurele se crede în Anglia şi nu vrea 
să se coacă. 

Gabriel nu se putu abţine să nu surâdă auzind ciudatele 
reflecţii despre patriotism ale acestui brav Pierre. 

— Haide, zise el ridicând paharul, să bem pentru coacerea 
strugurilor din Calais. 

Socot că familia Peuquoy răspunse cordial la un asemenea 
toast! Apoi, cina odată terminată, Pierre spuse rugăciunea, 
pe care oaspeţii sal o ascultară în picioare şi cu capul 
descoperit. Copiii fură trimişi la culcare. 

— Poţi să te duci şi tu, Babette, să te culci, zise armurierul 
surorii sale. Baga de seamă că ucenicii să nu facă prea mult 
zgomot şi, înainte de a te retrage în camera ta, intră, 
împreună cu Gertrude, în odaia scutierului domnului 
viconte, ca să vezi dacă bolnavul n-are nevoie de ceva. 

Drăguţa Babette roşi, făcu o reverență şi ieşi. 

— Acum, zise Pierre lui Jean, scumpul meu cumătru şi văr, 
iată-ne doar noi trei şi dacă ai ceva să-mi spui, sunt gata să 
te ascult... 


Gabriel se uită cu mirare la Jean Peugquoy, dar acesta zise 
cu o înfăţişare gravă: 

— Într-adevăr, Pierre, ţi-am spus că am să-ţi comunic 
lucruri importante... 

— Eu mă retrag, zise Gabriel. 

— Iertare, domnule viconte, dar prezenţa dumneavoastră 
în această discuţie este nu numai utilă, ci şi necesară, căci 
fără concursul domniei-voastre planurile pe care am să i le 
împărtăşesc lui Pierre n-ar putea fi duse la bun sfârşit. 

— 'Te ascult, prietene, zise Gabriel, recăzând în tristeţea sa 
visătoare. 

— Da, monseniore, ascultaţi-ne, căci ascultându-ne vă veţi 
ridica fruntea cu nădejde şi, cine ştie? Poate chiar cu 
bucurie. 

Gabriel surâse dureros socotind că, atâta vreme cât va fi 
ţinut departe de tatăl său, departe de dragostea Dianei, 
bucuria era pentru el ca un prieten absent. Totuşi, curajosul 
tânăr se întoarse spre Jean, făcându-i semn că putea 
începe. 

Atunci Jean, adresându-se grav lui Pierre, zise: 

— Vere şi mai mult decât vere, frate, ţie îţi vorbesc primul, 
ca să-i arăţi domnului viconte d'Exmes cât de mult poate 
conta pe patriotismul tău. Spune-ne, Pierre, în ce fel te-a 
crescut tatăl tău şi cum a fost el însuşi crescut de tatăl lui. 
Spune-ne, dacă englez cu de-a sila, te-ai simţit vreodată 
englez şi cu inima. Spune-ne, în sfârşit, pentru cine crezi că 
ţi-ai da viaţa? Pentru vechea patrie a strămoşilor tăi sau 
pentru cea nouă care ţi-a fost impusă? 

— Jean, răspunse celălalt burghez, cu tot atâta solemnitate 
cât şi vărul său, ştiu că atunci când o familie a fost franceză, 
fie şi o singură zi, orice dominație străină i se pare aspră ca 
sclavia şi amară ca exilul. 

Strămoşii mei, Jean, care au văzut Calaisul căzând în 
puterea duşmanului, le-au vorbit fiilor lor despre Franţa cu 
lacrimi şi despre Anglia cu ură. Aceste sentimente de regret 
şi de duşmănie s-au transmis din generaţie în generaţie. 


Pierre Peuquoy cel de acum două secole trăieşte în Pierre 
Peuquoy cel de astăzi şi, aşa cum mi-am păstrat numele 
francez, mi-am păstrat şi inima franceză, Jean. Să nu spui 
Jean că am două patrii, nu poţi avea niciodată decât una! Şi 
dacă ar trebui să aleg între ţara în care m-a aruncat soarta 
şi cea pe care mi-a dat-o naşterea şi neamul, crede-mă că n- 
aş şovâăi... 

— Aţi auzit, monseniore! Strigă Jean întorcându-se către 
vicontele d'Exmes. 

— Da, prietene, da, aud, e frumos şi nobil! Răspunse 
Gabriel, puţin distrat. 

— Încă un cuvânt, Pierre, zise Jean Peuquoy, cred că nu 
toţi vechii noştrii compatrioți de aici gândesc ca tine, nu-i 
aşa? Cred că eşti singurul de aici care încă n-ai devenit 
ingrat faţă de maica-Patrie. 

— 'Te înşeli, Jean, răspunse armurierul. Nu spun că toţi cei 
care poartă, ca şi mine, un nume francez nu şi-au uitat 
obârşia, dar multe familii burgheze iubesc şi regretă veşnic 
Franţa şi tocmai din aceste familii obişnuiesc cei din neamul 
Peuquoy să-şi aleagă nevestele. Cei din rândurile gărzii 
civice din Calais, din care fac şi eu parte, fără voia mea, mai 
curând şi-ar rupe halebarda decât s-o întoarcă împotriva 
unui soldat francez. 

— E bine de ştiut asta! Murmură Jean Peuguoy, frecându-şi 
mâinile; ia spune-mi, vere, ai vreun grad în garda asta 
civică? lubit şi prețuit cum eşti, bănuiesc că nici nu se poate 
altfel... 

— Nu, Jean, am refuzat orice grad. 

— Serviciul care ţi se cere e chiar atât de greu, Pierre? 

— Da, destul de greu, având în vedere că, într-un loc cum 
e Calaisul, garnizoana nu e niciodată suficientă; în ce mă 
priveşte, eu o comand la fiecare 5 ale lunii. 

— La fiecare 5 ale lunii? Englezii ăştia nu-s prea prudenţi 
fixând astfel ziua de gardă a fiecăruia. 

— Oh, zise armurierul clătinând din cap, nu mai e nici un 
pericol după două secole de stăpânire. Şi apoi, cum totuşi 


se cam tem de garda civică, nu ne încredinţează decât 
sarcini pe care nu le pot îndeplini ei înşişi. Eu sunt 
totdeauna de gardă pe platforma turnului Octogone, care 
este apărat de mare mult mai bine decât de mine şi de care 
doar pescăruşii se pot apropia. 

— Eşti întotdeauna de gardă la fiecare 5 ale lunii pe 
platforma turnului Octogone, Pierre? 

— Da, de la patru la şase dimineaţa. Sunt ceasurile mele 
preferate, pentru că, la ora aceea, văd soarele răsărind din 
ocean şi spectacolul e uluitor chiar şi pentru un biet 
negustor ca mine. 

— Un spectacol într-adevăr uluitor, Pierre, zise Jean 
Peuquoy, coborându-şi vocea, căci, cu toată poziţia de 
necucerit a turnului, dacă vreun aventurier ar încerca să 
escaladeze, dinspre mare, Octogonul, pun rămăşag că nu l- 
ai vedea, atât ai fi de absorbit de contemplarea ta! 

Pierre îşi privi vărul cu mirare. 

— Nu l-aş vedea, e adevărat, răspunse el după un minut de 
ezitare; căci aş şti că numai un francez ar avea interesul să 
pătrundă în oraş şi, fiind şi eu francez, nu sunt cu nimic 
obligat faţă de cei care mă constrâng să-i păzesc, aşa că 
mai curând decât să-l resping, poate că l-aş ajuta să intre. 

— Bun! Strigă Jean Peugquoy. Vedeţi, monseniore, că Pierre 
este un francez devotat, adăugă el adresându-se lui Gabriel. 

— Văd, jupâne, zise acesta, neatent la o discuţie care i se 
părea inutilă. Văd, dar la ce bun acest devotament? 

— La ce bun? Am să vă spun eu, zise Jean; căci socot că e 
rândul meu să vorbesc. Ei bine, dacă vreţi, domnule 
viconte, putem să ne răzbunăm luând Calaisul în locul 
Sâint-Quentinului. Englezii, mândri pentru cele două 
veacuri de stăpânire, se complac într-o siguranţă 
înşelătoare; siguranţa asta o să-i piardă. Avem, vede şi 
monseniorul, ajutoare în oraş. Să lăsăm acest proiect să se 
coacă. Intervenţia dumneavoastră pe lângă cei care au 
căderea să ne vină în ajutor şi judecata mea îmi spun că o 


lovitură îndrăzneață ne-ar face stăpâni pe oraş. Pricepeţi, 
nu-i aşa, monseniore? 

— Da, da, sigur! Răspunse Gabriel care, de fapt nu 
ascultase, dar pe care acest apel îl smulse din reverie, da, 
vărul dumitale vrea să se întoarcă, nu-i aşa? Într-un oraş 
francez... De exemplu Amiens... Ei bine, am să vorbesc cu 
milordul Wentworth şi cu domnul de Guise. Lucrul se poate 
face şi intervenţia mea vă poate fi de folos. Continuă, 
prietene... Sigur că te ascult... 

Şi recăzu în visare. 

Căci vocea pe care o auzea el în acel moment nu era, ca să 
spunem drept, cea a lui Jean Peugquoy, ci a lui Henric al II- 
lea care poruncea, după istorisirea, făcută de amiral, a 
atacului de la Saint-Quentin, să fie eliberat de îndată 
contele de Montgommery. Apoi urmă vocea tatălui său, 
atestând, posomorât şi încă gelos, că Diana era într-adevăr 
fiica rivalului său încoronat. Pe urmă, auzea vocea Dianei, 
care, după atâtea încercări, putea să-i spună în sfârşit: „Ile 
iubesc!” Se înţelege că, furat de acest dulce vis, nu putea să 
audă decât jumătate din proiectele cutezătoare ale 
domnului Jean Peuquoy. Dar bravul burghez trebuie să se fi 
simţit jignit de puţina atenţie acordată de Gabriel unui plan 
atât de măreț, aşa că zise cu puţină amărăciune: 

— Dacă monseniorul ar fi binevoit să aplece la vorbele 
mele o ureche mai puţin distrată, ar fi văzut că ideea 
noastră, a lui Pierre şi a mea, nu este chiar de aruncat. 

Gabriel nu răspunse. 

— Nu te aude, Jean, zise Pierre Peuquoy, arătându-i-l 
vărului său pe oaspetele atât de absorbit de gânduri şi-o 
avea şi el planurile lui, gândurile lui... 

— Planul lui nu e atât de dezinteresat ca al nostru! Zise 
Jean cu amărăciune. Aş spune chiar că e puţin egoist dacă 
nu l-aş fi văzut pe acest gentilom înfruntând pericolul cu un 
soi de furie, ba chiar primejduindu-şi viaţa pentru a o salva 
pe a mea. Dar, mă rog! Ar fi trebuit să mă asculte că doar 
vorbeam despre binele şi gloria patriei! Fără el, cu tot zelul 


nostru, nu vom putea face nimic, Pierre. Trebuie să 
renunţăm la planul nostru ori să-l amânam, zise Jean; căci 
ce poate braţul fără cap? Ce poate poporul fără nobili? Apoi 
adăugă cu un surâs ciudat: Până în ziua în care poporul va 
fi şi braţul şi capul! 

Capitolul XL În care numeroase evenimente sunt adunate 
cu multă artă TRECUSERĂ TREI SĂPTĂMÂNI, se apropiau 
ultimele zile ale lui septembrie şi nici o schimbare de seamă 
nu se petrecuse în situaţia diverselor personaje ale acestei 
povestiri. 

Jean Peuquoy, cum era de aşteptat, îi plătise lordului 
Wentworth mărunta răscumpărare pe care şi-o fixase. În 
plus, obţinu îngăduinţa de a se stabili la Calais. Dar nu se 
grăbea deloc să-şi înalțe o nouă casă şi să se apuce de 
treabă. Deveni brusc curios şi începu să se tot plimbe de 
dimineaţă până seară pe zidurile de apărare ale oraşului şi 
să discute cu soldaţii din garnizoană fără să se mai 
gândească la meseria de ţesător nici cât negru sub unghie. 
În schimb, Gabriel era din zi în zi mai trist. N-ajungeau 
până la el, de la Paris, decât ştiri fără importanţă. Franţa 
începea să răsufle. Spaniolii şi englezii pierduseră un timp 
preţios ca să cucerească nişte cetăţi prost apărate, ţara îşi 
putuse veni în fire, Parisul şi regele erau salvaţi. Sigur că 
aceste veşti, datorate în parte eroicei apărări a Saint- 
Quentinului, îl bucurară pe Gabriel, dar ce folos... Despre 
Henric al II-lea, despre Coligny, despre tatăl său, despre 
Diana, nici un cuvânt! Acest gând adumbrea fruntea şi-l 
împiedica să se lase în voia amicalelor avansuri ale lordului 
Wentworth, cum ar fi făcut poate în cu totul altă ocazie. 
Uşuraticul şi expansivul guvernator părea într-adevăr 
cuprins de o exuberantă prietenie faţă de prizonierul său. 
Plictiseala şi, de câteva zile, un fel de tristeţe contribuiseră 
fără îndoială la această simpatie. În acest Calais mohorât, 
compania unui gentilom tânăr şi spiritual de la Curtea 
Franţei era o distracţie prețioasă. Aşa că lordul Wentworth 
nu lăsa să treacă nici două zile fără să se ducă să facă o 


vizita vicontelui d'Exmes ţi dorea să-l vadă cel puţin de trei 
ori pe săptămână la masa lui. Afecţiune oarecum 
stingheritoare: căci guvernatorul se jura, zicând, că nu-i va 
da cu nici un preţ drumul captivului, că nu se va resemna 
niciodată să-l lase să plece pe cuvânt de onoare, că asta nu 
se va întâmpla decât atunci când şi ultimul scud din 
răscumpărarea lui Gabriel va fi plătit cu forme în regulă, 
pentru că nu putea îndura - zicea el - să se despartă de un 
prieten atât de drag. Cum, în fond, ăsta putea să fie doar un 
fel elegant de a nu se încrede în el, Gabriel nu cuteza să 
insiste şi, în delicateţea sa, suferea fără să se plângă, 
aşteptând să i se însănătoşească scutierul care, dacă ne 
amintim, trebuia să plece la Paris după răscumpărarea 
cuvenită. 

Dar Martin-Guerre, sau mai curând înlocuitorul lui, 
Arnauld du Thill, se restabilea greu. După câteva zile totuşi, 
chirurgul însărcinat cu îngrijirea rănii pe care caraghiosul o 
primise într-o încăierare îşi declară bolnavul vindecat. Una 
sau două zile de odihnă şi bunele îngrijiri ale drăguţei 
Babette, sora lui Pierre Peuquoy, urmau să desăvârşească 
vindecarea, dacă mai avea nevoie să fie desăvârşită. La 
această asigurare, Gabriel îşi anunţă scutierul că a treia zi 
dimineaţă va pleca fără întârziere la Paris. Dar în ziua 
respectivă Arnauld du Thill se plânse de un fel de 
fierbinţeală, de nişte amețeli care chipurile l-ar face să cadă 
grămadă dacă ar merge fără ajutorul Babettei. Un nou 
răgaz, cerut şi acordat, de două zile. Dar, după acest 
răstimp, un soi de oboseală îi înmuie braţele şi picioarele 
bietului Arnauld; se lecui şi această oboseală cu băi şi cu o 
dietă destul de severă, ar acest regim aspru îi pricinui o 
slăbiciune atât de mare încât îi trebui un alt răgaz ca să-şi 
restabilească puterile cu ceva mai întăritor şi mai ales cu 
nişte vin. Babette îl imploră plângând pe Gabriel să nu-şi 
trimită atât de grabnic scutierul la Paris, ca să nu moară de 
foame pe drum. Această ciudată convalescenţă se tot 
prelungi astfel - un bârfitor zicea că graţie Babettei - cam 


două săptămâni. Dar asta nu putea să ţină la infinit. Până la 
urmă Gabriel se supără şi însuşi Arnauld du Thill, care la 
început găsea tot soiul de pretexte ca să nu plece, îi declară 
acum înlăcrimatei Babette, cu un aer satisfăcut şi victorios, 
că nu mai putea risca să-şi nemulţumească stăpânul şi că 
cel mai bine era să plece cât mai repede ca să se înapoieze 
cât mai curând. Dar ochii roşii şi înfăţişarea abătută a 
Babettei dovedeau că ea nu se aşteptase câtuşi de puţin la o 
astfel de hotărâre. În ajunul zilei în care, conform 
declaraţiei sale, Arnauld du 'Thill avea s-o pornească în 
sfârşit spre Paris, Gabriel luă masa la lordul Wentworth. 
Guvernatorul se sili să fie din cale-afară de vesel. 

Petrecut de gazdă până la curtea interioară, luminată la 
acea oră doar de o lampă pe cale să se stingă, tânărul - 
chiar în momentul în care se înfăşură în mantie ca să iasă 
afară - văzu una dintre draperii dându-se la o parte. O 
femeie, pe care Gabriel o recunoscu a fi una dintre 
cameristele lordului, se strecură spre el, cu un deget pe 
buze, întinzându-i cu cealaltă mână o hârtie. 

— Pentru gentilomul francez care vine adesea la lordul 
Wentworth, spuse ea încet, înmânându-i un bileţel 
împăturit. 

Şi, înainte ca Gabriel, stupefiat, să aibă timpul s-o întrebe 
ceva, ea o şi luă la fugă. Foarte intrigat, curios din fire şi 
destul de imprudent, se gândi că avea un sfert de oră de 
drum de făcut pe întuneric înainte să poată citi biletul în 
linişte, în camera sa şi că era prea mult să aştepte atâta 
dezlegarea unei taine care părea aţâţătoare. Deci, fără să 
ezite şi ca să ştie cât mai repede despre ce era vorba, privi 
în juru-i şi, văzându-se singur, se apropie de lampa care 
fumega, desfăcu biletul şi citi, nu fără oarecare emoție, 
ceea ce urmează: „Domnule, nu vă cunosc, căci nu v-am 
văzut niciodată; dar una dintre femeile care mă slujesc mi-a 
spus că sunteţi francez ca şi mine şi prizonier ca şi mine. 
Asta mi-a dat curajul să-mi strig, faţă de dumneavoastră, 
tristeţea. Urmează, desigur, să fiţi răscumpărat. Vă veţi 


întoarce probabil în curând la Paris. Îi veţi putea vedea pe 
ai mei, care nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Le-aţi putea spune 
unde sunt, că lordul Wentworth mă ţine sechestrată aici 
fără să-mi îngăduie să iau legătura cu ai mei, fără să vrea să 
accepte preţul libertăţii mele şi că, abuzând de dreptul crud 
pe care i-l dă situaţia mea, cutează zilnic să-mi vorbească 
despre o dragoste pe care o resping cu groază, că acest 
dispreţ şi certitudinea nepedepsirii pot să-l împingă la 
crimă. Un gentilom şi mai ales un compatriot îmi va da cu 
siguranţă ajutor într-o situaţie atât de nenorocită; vreau vă 
spun cine sunt pentru că această datorie...” 

Scrisoarea se oprea aici, nesemnată. O piedică 
neaşteptată, un accident subit o determinase pe prizonieră 
s-o întrerupă şi totuşi voise s-o trimită, chiar aşa 
neterminată, ca să nu scape o ocazie prețioasă şi pentru că, 
chiar aşa, incompletă, scrisoarea spunea totuşi ceea ce 
voise să spună, afară de numele femeii atât de nedemn 
constrânsă. Acest nume Gabriel nu-l aflase şi totuşi un 
tremur ciudat, un presentiment neaşteptat i se strecură în 
inimă. Palid de emoție, se apropie din nou de lampă pentru 
a reciti biletul, când o altă draperie se trase şi lordul 
Wentworth, precedat de un mic paj, traversă curtea pentru 
a se înapoia în odaia sa. Zărindu-l pe Gabriel pe care abia îl 
condusese cu cinci minute înainte, guvernatorul se opri 
destul de mirat. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule d'Exmes? Spuse, 
îndreptându-se către tânăr cu interesul pe care i-l arăta de 
obicei. Cine v-a reţinut? Nădăjduiesc că nu e vorba de 
vreun accident ori de vreo indispoziţie? 

Cinstitul tânăr, fără să-i răspundă lordului Wentworth, îi 
întinse scrisoarea pe care abia o primise. Englezul îşi 
aruncă ochii pe ea şi deveni şi mai palid decât Gabriel, dar 
ştiu să-şi păstreze sângele rece şi, prefăcându-se că citeşte, 
îşi alcătui cu dibăcie răspunsul. 

— Bătrână nebună! Spuse el mototolind şi aruncând 
biletul cu un dispreţ bine jucat. 


Nici un cuvânt nu putea să-l decepţioneze mai repede şi 
mai sigur pe Gabriel, pierdut mai adineauri în gândurile 
cele mai nebuneşti. Totuşi, nu dădu prea repede înapoi şi 
reluă cu oarecare neîncredere: 

— Nu-mi spuneţi cine este prizonieră pe care o ţineţi aici 
împotriva voinţei sale, milord? 

— Împotriva voinţei sale! Zise pe un ton degajat 
Wentworth. E o rudă ţicnită a soţiei mele pe care familia, 
vrând s-o îndepărteze din Anglia, mi-a lăsat-o în grijă în 
acest oraş, unde supravegherea este mai uşoară atât 
pentru smintiţi, cât şi pentru prizonieri. Fiindcă aţi aflat 
acest secret de familie, prefer să vă spun pe loc despre ce 
este vorba. Mânia acestei lady Howe, care a citit prea multe 
poeme cavalereşti, este de a se crede, în ciuda celor 
cincizeci de am şi a părului ei cărunt, o eroină oprimată şi 
persecutată; prin născoceli mai mult sau mai puţin nimerite 
se străduie să-i mişte pe cavalerii tineri şi galanţi care-i trec 
pragul. Să mă bată Dumnezeu, Gabriel, dar mi se pare că 
poveştile bătrânei mele mătuşi te-au mişcat. Haide, 
mărturiseşte că misivă ei te-a tulburat puţin, nu-i aşa? 

— Mărturisiţi şi dumneavoastră, milord, că povestea e cam 
ciudată, zise Gabriel destul de rece şi, după câte ştiu, nu mi- 
aţi vorbit niciodată despre această rudă. 

— Nu, într-adevăr, dar de obicei nu-i amesteci pe străini în 
treburile familiei tale. 

— Dar de ce ruda dumneavoastră spune că e 
franţuzoaică? Zise Gabriel. 

— Ei, ca să pară mai interesantă, probabil, zise lordul 
Wentworth cu un surâs care începea să pară silit. 

— Dar acea dragoste cu care e terorizată, milord? 

— Iluzii de femeie bătrână care ia amintirile drept 
speranţe, zise Wentworth, dând totodată semne de 
nerăbdare. 

— Şi ca să evitaţi ridicolul, nu-i aşa, milord, o ţineţi 
ascunsă de orice priviri? 


— Chiar aşa! Zise lordul încruntând din sprâncene, dar 
fără să izbucnească totuşi. Nu te ştiam chiar atât de curios, 
Gabriel. Dar e nouă fără un sfert şi te sfătuiesc să te duci 
acasă înainte de a suna ora stingerii. Căci un prizonier nu 
trebuie să încalce regulamentele din Calais. Dacă lady 
Howe te interesează atât de mult, vom putea relua mâine 
dimineaţa discuţia asupra acestui subiect. Până atunci te 
rog să păstrezi tăcere asupra acestor lucruri delicate, de 
familie şi-ţi doresc noapte bună, domnule viconte. 

După care guvernatorul îl salută pe Gabriel şi ieşi. Voia să 
rămână stăpân pe el până la capăt şi se temea să nu se 
încingă prea tare dacă discuţia se mai prelungea. 

După un minut de ezitare şi de reflecţie, Gabriel părăsi 
palatul guvernatorului ca să se reîntoarcă la căsuţa 
armurierului. Numai că lordul Wentworth nu jucase teatru 
chiar atât de bine pentru a şterge orice bănuială din inima 
tânărului şi îndoielile, pe care un tainic instinct i le încuraja, 
îl asaltară din nou în timpul drumului. 

Hotări să păstreze tăcere de acum încolo faţă de lordul 
Wentworth, dar să observe, să întrebe şi să se asigure dacă 
într-adevăr doamna necunoscută nu era franţuzoaică şi deci 
prizoniera englezului. „Şi dacă lucrul se va confirma, ce voi 
putea face? Nu sunt eu însumi aici prizonier? N-am mâinile 
legate? Lordul Wentworth îmi poate cere oricând această 
spadă pe care n-o port decât graţie îngăduinţei sale. 
Povestea asta trebuie să ia sfârşit şi, la nevoie, să ies din 
această situaţie echivocă. Martin-Guerre trebuie să plece 
mâine fără nici o amânare. Am să i-o spun chiar în seara 
asta.” 

Într-adevăr, Gabriel, căruia un ucenic al lui Pierre Peuquoy 
îi deschise uşa, urcă direct la etajul al doilea în loc să se 
oprească, la cel că de obicei, la primul. Toată casa dormea 
la acea oră şi sigur că şi Martin-Guerre dormea la fel ca şi 
ceilalţi. Dar Gabriel avea de gând să-l trezească pentru a-i 
aduce la cunoştinţă porunca. Înainta deci fără să facă 
zgomot până la uşa scutierului, ca să nu tulbure somnul 


celorlalţi. Cheia se afla în prima uşă pe care Gabriel o 
deschise încetişor. Dar a doua uşă era încuiată şi Gabriel 
auzi, prin peretele despărțitor, hohote de râs şi zgomot de 
pahare ciocnite. Bătu cu oarecare violentă şi cu voce 
poruncitoare spuse cine e. Brusc se făcu tăcere şi, cum 
Gabriel ridicase glasul, Arnauld du Thill veni în grabă să 
tragă zăvoarele. Numai că se cam grăbi şi nu lăsă timpul 
necesar unei femeiuşte, a cărei rochie se zări prin uşa 
întredeschisă, să dispară înainte de intrarea lui Gabriel. 
Acesta crezu că e vorba de vreo slujnică din casă şi, 
zâmbind, îşi dojeni scutierul. 

— Mi se pare, Martin, zise el, că-ţi merge mai bine decât 
pretinzi. O masă încărcată, trei sticle de vin, două tacâmuri! 
Fără să vreau ţi-am pus parteneră pe goană. Dar, mă rog, 
pot trage liniştit concluzia că te-ai vindecat şi că-ţi pot 
porunci, fără nici un fel de ezitări să pleci mâine la Paris. 

— Asta era, după cum ştiţi şi intenţia mea, monseniore, 
zise Arnauld du Thill destul de plouat şi tocmai îmi luam 
rămas bun... 

— De la un prieten? Foarte frumos, zise Gabriel, dar 
prietenia nu trebuie să te facă să-ţi uiţi datoria, aşa că-ţi 
poruncesc ca mâine, înainte de a mă scula, tu să şi fii în 
drum spre Paris... Ştii parola guvernatorului, calul e 
pregătit de câteva zile, s-a odihnit şi el destul, punga ţi-e 
plină datorită minunatei noastre gazde care n-are decât un 
regret, bietul om, că nu-mi poate plăti el despăgubirea. Nu- 
ţi lipseşte nimic Martin şi dacă pleci mâine dis-de- 
dimineaţă, în trei zile poţi fi la Paris. Acolo, ştii ce ai de 
făcut... 

— Da, monseniore, mă duc de îndată la palatul din strada 
Jardins-Saint-Paul: o liniştesc pe doică în privinţa 
dumneavoastră; îi cer cei zece mii de scuzi pentru 
răscumpărare plus alţi trei mii pentru cheltuielile şi 
datoriile dumneavoastră de aici şi-i arăt acest răvaş şi acest 
inel de la dumneavoastră... 


— Precauţii inutile, Martin, căci buna mea doică te 
cunoaşte; dar, mă rog cum vrei. Ai grijă - banii să fie 
adunaţi cât mai repede, pricepi? 

— Fiţi liniştit, monseniore. Banii odată adunaţi şi 
scrisoarea dumneavoastră trimisă domnului amiral, mă 
întorc aici mai repede decât atunci când am plecat. 

— Şi mai ales fără încăierări pe drum! 

— Nu-i nici un pericol, monseniore. 

— Haide, drum bun, Martin şi noroc! 

— Peste zece zile mă veţi vedea din nou, monseniore; 
mâine, la răsăritul soarelui, voi fi departe de Calais. 

De data asta, Arnauld du Thill îşi ţinu făgăduiala. 

A doua zi îi îngădui Babettei să-i însoţească până la poarta 
oraşului. O îmbrăţişa pentru ultima oară, jurându-i şi ei că o 
va revedea în curând, apoi, foarte vesel, ca un ticălos ce 
era, dispăru curând după colţul drumului. 

Biata fată se grăbi să intre în casă înainte ca bănuitorul ei 
frate, Pierre Peuquoy, să se fi sculat, dar fu obligată să 
spună că e bolnavă ca să poată plânge în voie în odaia sa. 
Începând din acea zi, ar fi greu de spus care dintre cei doi - 
Babette ori Gabriel - aşteptau cu mai multă nerăbdare 
întoarcerea scutierului. 

Aveau să aştepte multă vreme amândoi. 

Capitolul XLI Cum Arnauld du Thill face să fie spânzurat 
Arnauld du Thill la Noyon ÎN PRIMA ZI ARNAULD DU 
THILL îşi urmă drumul fără piedici. Întâlnea din când în 
când pe drum trupe duşmane germani care dezertau, 
englezi daţi afară din armată, spanioli obraznici căci, în 
această Franţă ruinată de război, existau pe atunci mai 
mulţi străini decât francezi. Dar la toţi aceşti tâlhari de 
drumul mare, Arnauld le arăta permisul de liberă trecere al 
lordului Wentworth şi toţi, nu fără regrete şi fără murmure, 
îl lăsau în pace Totuşi, a doua zât în împrejurimile Saint- 
Quentinului, un detaşament spaniol îi căuta pricină, 
pretinzând că armăsarul nu era trecut pe permis şi că ar fi 
tocmai bun de confiscat. Dar falsul Martin-Guerre dovedi o 


mare fermitate cerând să fie condus de îndată la şef, aşa că- 
] lăsară în pace cu cal cu tot. Întâmplarea îi sluji totuşi de 
lecţie; hotărî de acum înainte să evite pe cât putea trupele 
pe care le-ar întâlni. Lucrul era destul de greu: duşmanul, 
fără a avea vreun avantaj hotărâtor, ocupase, după 
cucerirea oraşului Saint-Quentin, întregul ţinut. Catelet, 
JHlam, Noyon Chauny îi aparţineau şi Arnauld sosind 
încurcătură, hotări să întoarcă spatele oraşului şi să se ducă 
să înnopteze în satul vecin. Dar pentru asta trebuia să 
părăsească drumul cel mare; cum Arnauld nu cunoştea bine 
ţinutul, se rătăci şi, tot căutând drumul, căzu dintr-o dată, 
după o cotitură a potecii, în mijlocul unei trupe de 
mercenari duşmani care păreau să caute acelaşi lucru. Or. 
Care nu fu mirarea lui Arnauld auzindu-l pe unul dintre 
scutieri strigând de îndată ce-l zări: 

— Hei, băieţi! Nu cumva ăsta e ticălosul ăla de Arnauld du 
Thill? 

— Arnauld du Thill pe cal? Zise un alt mercenar. 

— Dumnezeule! Îşi zise scutierul pălind, se pare că sunt 
cunoscut pe aici şi dacă-s cunoscut, sunt pierdut! 

Dar era prea târziu ca să mai dea înapoi şi să fugă; 
mercenarii îl şi înconjurară. Din fericire se întunecase 
destul de tars. 

— Cine eşti şi unde te duci? Îl întrebă unul dintre ei. 

— Mă numesc Martin-Guerre, răspunse Arnauld 
tremurând, sunt scutierul vicontelui d'Exmes, care în 
momentul de faţă e prizonier la Calais şi mă duc la Paris să 
caut bani pentru răscumpărarea sa. 

lată hârtia de trecere dată de milordul Wentworth, 
guvernatorul oraşului Calais. 

Şeful trupei chemă pe unul dintre ai săi care avea o torţă 
şi începu să verifice grav permisul lui Arnauld. 

— Sigiliul este într-adevăr autentic, zise el şi permisul bun. 
Ai spus adevărul, amice, poţi să-ţi continui drumul... 

— Mulţumesc, zise Arnauld care răsuflă uşurat. 


— Un cuvânt totuşi. N-ai întâlnit pe drum un netrebnic, un 
ticălos care răspunde la numele de Arnauld du Thill? 

— Nu cunosc nici un Arnauld du Thill, se grăbi să strige 
Arnauld du Thill. 

— Nu-l cunoşti, dar ai fi putut să-l întâlneşti pe aceste 
poteci. E cam de talia dumitale şi atât cât pot să-mi dau eu 
seama pe întunecimea asta, aduce puţin cu dumneata. 
Numai că nu e aşa de bine îmbrăcat. Poartă o mantie 
cafenie, o pălărie rotundă şi nişte pantofi cenuşii; trebuie să 
se ascundă cam în partea din care vii dumneata, tâlharul! 
Ah, o să ne cadă el în mână! 

— Ce-a făcut? Întrebă cu timiditate Arnauld. 

— Ce-a făcut? E a treia oară că ne scapă... Cică era tratat 
prea aspru. Păi cum să nu fie? Prima oară, când a şters-o, a 
răpit-o pe Gudule, iubita stăpânului său. Merita pedepsit, 
nu-i aşa? Fiindcă n-avea cu ce-şi plaţi răscumpărarea, s-a 
vândut şi s-a răzvândut, trecând din stăpân în stăpân. Dacă 
n-avea bani, era dator ca măcar să ne distreze în vreun fel, 
dar dumnealui face pe mândrul şi-o şterge! De trei ori ne-a 
scăpat... Dar dacă-l prindem, ticălosul...! 

— Ce-o să-i faceţi? Întrebă din nou Arnauld. 

— Prima oară a înghiţit o ciomăgeală; a doua oară, l-au 
snopit până l-au lăsat lat; a treia oară o să fie spânzurat. 

— Spânzurat! Repetă speriat Arnauld. 

— Pe loc, amice şi fără nici un fel de judecată. E 
prizonierul nostru. Noi o să ne distrăm zdravăn, iar el o să 
se înveţe minte. Uită te colo, în dreapta dumitale... Vezi 
ştreangul ăla? Ei bine, acolo o să-l atârnam pe Arnauld du 
Thill de îndată ce punem mâna pe el. 

— Da! Da! Zise Arnauld, rizând puţin silit. 

— Dacă-l întâlneşti cumva pe netrebnicul ăsta, pune mâna 
pe el şi adu-l încoace. Te vom răsplăti, n-ai grijă. Şi acum, 
drum bun! 

Mercenarii se depărtară, dar Arnauld, liniştit, îi rechemă: 

— Iertare, jupânilor, serviciu contra serviciu! M-am rătăcit 
şi nu mai ştiu unde mă aflu. Arătaţi-mi, vă rog, pe unde s-o 


apuc... 

— Nimic mai uşor, zise mercenarul. Colo, în spatele 
dumitale, unde-s zidurile şi poternă aia pe care poate că o 
zăreşti prin întuneric, se află Noyonul. Nu te uita la 
dreapta, spre spânzurătoare! Uită-te colo, la stânga, unde 
strălucesc suliţele camarazilor noştri; căci la poternă aia e 
de gardă în noaptea asta compania noastră. Acum, 
întoarce-te şi ai să vezi în faţă drumul către Paris trecând 
prin pădure. După douăzeci de paşi drumul se bifurcă. O iei 
la dreapta ori la stânga după cum ţi-o plăcea. Amândouă 
drumurile sunt la fel de lungi şi amândouă se întâlnesc la 
bacul de peste râul Oise, la un sfert de leghe de aici. După 
ce treci lacul cu bacul, ţii drumul drept. Primul sat, la o 
leghe de bac, este Auvrayul. Eşti lămurit? 

— Mulţumesc şi noapte bună! Zise Arnauld punând 
piciorul în scară. 

Indicaţiile care i se dăduseră erau exacte. La douăzeci de 
paşi găsi răscrucea şi-şi lăsă calul s-o apuce pe drumul din 
stânga. Noaptea era deasă şi pădurea la fel. Totuşi, după 
zece minute, Arnauld du Thill ajunse într-un luminiş din 
pădure unde luna, străpungând sideful norilor, răspândi o 
lumină palidă. 

În acel moment se gândea la spaimă prin care trecuse şi la 
acea întâmplare ciudată în care-şi dovedise sângele rece. 
Liniştit asupra trecutului, tocmai se gândea cu melancolie la 
viitor, când zări sau crezu că zăreşte la o sută de paşi, în 
faţă, un om sau mai curând o umbră, care, la apropierea lui, 
dispăru repede într-un şanţ. „încă o întâlnire neplăcuta”, 
gândi prudentul Arnauld. Încerca să intre în pădure, dar 
şanţul era de netrecut şi pentru cal şi pentru cavaler. 
Aştepta câteva minute, apoi cuteză să se uite mai bine. 
Fantomă, care se ridicase iar în picioare, se aruncă repede 
în şanţ. „I-o fi frică de mine cum îmi este şi mie de el?” îşi 
zise Arnauld. „Să mă întorc din drum? Ar fi mai prudent. S- 
o pornesc cu calul în galop şi să trec ca un fulger prin faţa 
lui? Ar ţi cel mai bine. El n-are cal, merge pe jos şi chiar 


dac-ar avea o archebuză... N-ar avea timp să mă 
nimerească...” 

Hotărâre promptă, execuţie rapidă. Arnauld dădu pinteni 
calului şi trecu ca o săgeată prin faţa omului la pândă. Cum 
acesta nu se mişcă, spaima lui Arnauld se mai potoli. 

Îşi struni calul sub imboldul unei idei venite pe neaşteptate 
şi făcu câţiva paşi înapoi. Omul continuă să stea nemişcat. 
Asta îi dădu lui Arnauld curaj şi, sigur de ceea ce avea de 
făcut, o porni către şanţ. Dar, mai înainte de a putea scoate 
un singur cuvânt, omul făcu o săritură şi, smulgând din 
scară piciorul drept al lui Arnauld, îl aruncă pe scutier jos 
de pe cal, se prăvăli peste el şi-i puse o mână în gât şi un 
genunchi în piept. Toate acestea nu durară nici douăzeci de 
secunde. 

— Cine eşti şi ce vrei? Îl întrebă învingătorul pe duşmanul 
său doborât la pândă 

— Lasă-mă, fie-ţi milă! Spuse cu o voce gâtuita Arnauld, 
care-şi găsise nasul. Sunt francez, dar am o hârtie de liberă 
trecere din partea lordului Wentworth, guvernatorul 
Calaisului. 

— Dacă eşti francez, zise omul şi într-adevăr n-ai accentul 
acestor străini afurisiţi, n-am nevoie de permisul tău. Dar 
de ce te-ai apropiat atât de curios de mine? 

— Mi s-a părut că văd un om în şanţ zise Arnauld şi am 
înaintat să văd dacă nu era cumva vreun rănit care să aibă 
nevoie de ajutor. 

— Intenţia a fost bună, zise omul retrăgându-şi mâna şi 
îndreptându-şi genunchiul. Haide, amice ridică-te, adăugă 
el, întinzându-i mâna lui Arnauld care se şi ridicase. Poate 
că te-am primit un pic cam... Aspru. Dar nu vreau să-şi vâre 
nimeni nasul în treburile mele. Tu însă îmi eşti compatriot, 
n-ai să-mi faci nici un rău, dimpotrivă, mă vei ajuta, vom 
porni la drum împreună. Eu mă numesc Martin-Guerre, tu? 

— Eu? Bertrand, zise Arnauld tresărind. 

Din fericire, noaptea adâncă îi ascundea faţa; îşi prefăcu 
deci şi mai bine glasul. 


— Ei bine, Bertrand, continuă Martin-Guerre; află că sunt 
un prizonier, scăpat pentru a doua oară, alţii spun chiar 
pentru a treia, din mâinile spaniolilor, englezilor, 
germanilor, flamanzilor sau dracu mai ştie din mâinile cui, 
pe scurt, din mâinile întregii clici duşmane care s-a năpustit 
asupra ţării noastre ca un nor de lăcuste. 

Căci Franţa seamănă la ora asta, Dumnezeu să mă ierte, 
cu un turn Babel. Într-o lună am avut, aşa cum mă vezi, 
douăzeci de stăpâni de diferite naţii şi mereu auzeam altă 
limbă şi mai aspră şi mai barbară. M-am săturat să fiu 
plimbat din târg în târg; cu atât mai mult cu cât e distrau 
torturându-mă. Îmi tot reproşau c-o furasem pe una 
Gudule, care cică m-ar fi iubii, după cât se pare, până într- 
atâta încât a fost în stare să fugă cu mine. 

— Hm! Făcu Arnauld. 

— Sătul până peste cap de ocările lor. Într-o bună zi, asta 
se întâmpla la Chany, am şters-o din nou. M-au prins şi m-au 
snopit în bătaie, încât mi se făcuse şi mie milă de mine. M- 
au ameninţat că mă spânzură dac-o iau de la capăt, iar eu 
nu doream decât s-o iau de la capăt şi azi-dimineaţă, găsind 
o ocazie prielnică, în timp ce mă mutau la Noyon, i-am lăsat 
pe tiranii mei cu buză umflată. Dumnezeu ştie cât m-or fi 
căutat ca să mă spânzure! Cum mi-e cam silă de aşa ceva, 
m-am cocoţat într-un copac mare din pădure, aşteptând să 
se întunece şi abia mă puteam abţine să nu râd, deşi cam 
albastru, văzându-i cum treceau ocărind şi înjurând pe sub 
copacul meu... Înnoptându-se, mi-am părăsit observatorul. 
Dar acum, altă belea: una că m-am rătăcit în această 
pădure, pe unde n-am mai călcat niciodată, iar a doua, că 
mor de foame; n-am pus îndură de douăzeci şi patru de 
ceasuri decât nişte frunze şi câteva rădăcini; cad din 
picioare de slăbiciune, după cum dealtfel ai putut cu 
uşurinţa să vezi şi singur. 

— Hm! Făcu Arnauld, n-am prea văzut asta mai adineauri, 
ba dimpotrivă, mi s-a părut chiar că eşti destul de viguros. 


— Ei! Da, zise Martin, te-am cam înghesuit un pic... Dar 
asta din pricina foamei. Acum, că-mi eşti compatriot, n-ai să 
mă laşi să cad din nou în mâinile acelor duşmani, nu-i aşa? 

— Nu, sigur, zise Arnauld du Thill care reflectă la vorbele 
lui Martin. 

Odată cu zorile îşi recăpătase cutezanţa compromisă un 
moment | de pumnul de fier al sosiei sale. 

— Trebuie să faci ceva pentru mine, continuă Martin- 
Guerre. Cunoşti puţin împrejurimile? 

— Sunt din Auvray, la un sfert de leghe de aici, zise 
Arnauld. 

— 'Te duci într-acolo? Zise Martin. 

— Nu, mă întorc de-acolo, răspunse, după un moment de 
şovăială şiretul iupân. 

— Auvrayul e încoace? Spuse Martin arătând spre locul 
unde se găsea Noyonul. 

— Încoace, într-adevăr, zise Arnauld. E primul sat după 
Noyon pe drumul spre Paris. 

— Pe drumul spre Paris! Strigă Martin. Ei bine, iată cum te 
poţi rătăci în pădure. Îmi închipuiam că am lăsat Noyonul în 
urmă şi când olo mă întorceam înapoi. Credeam că merg 
spre Paris şi când colo mă îndepărtam. Ţinutul ăsta 
blestemat mi-e cu totul necunoscut. Deci, ca să nu cad în 
gura lupului, trebuie să mă îndrept în partea în care veneai 
tu... 

— Aşa precum zici, jupâne. Eu mă duc la Noyon, dar fă 
împreună cu mine câţiva paşi. O să găsim, foarte aproape 
de aici, un alt drum are te va duce direct la Auvray. 

— Mulţumesc, prietene Bertrand, zise Martin; sigur că 
vreau să-mi cruţ picioarele, căci sunt tare obosit şi foarte 
slăbit, după cum ţi-am mai spus, cu burta a dracului de 
goală. N-ai, din întâmplare, ceva de mâncare la tine? Asta 
ar însemna să mă salvezi de două ori: o dată de englezi şi a 
doua oară de foame, nu mai puţin groaznică decât englezii. 

— Vai! Răspunse Arnauld, n-am nimic în raniţă. Dar dacă 
vrei să tragi o duşcă, am plosca asta mare, plină... 


Într-adevăr, Babette avusese grijă să umple cu un vin de 
Cipru, estul de tare, plosca necredinciosului ei şi Arnauld 
avusese până lunci prudenţa să-şi menajeze clondirul, ca 
să-şi păstreze intactă judecata şi aşa destul de pusă la 
încercare de primejdiile drumului. 

— Cred şi eu că vreau! Strigă cu entuziasm Martin- 
Guerre. O duşcă de vin mă însufleţeşte întotdeauna. 

— Ei bine, ia şi bea, omule, zise Arnaulde întinzându-i 
plosca. 

— Mulţumesc şi Domnul să te răsplătească! 

Şi începu să înghită cu încredere acel vin, la fel de 
trădător ca şi cel care i-l oferea şi ai cărui aburi îi tulburară 
aproape pe loc creierul. 

— Eh! Zise el, vesel, nu-i lipsit de tărie vinişorul ăsta 
spumos... 

— Nu face rău, zise Arnauld, eu beau din el două sticle la 
fiecare masă. Noaptea e frumoasă, hai să ne aşezăm colo, 
pe iarbă, un moment, ai să te şi odihneşti, ai să şi bei după 
pofta inimii. Eu am timp şi dac-o să ajung la Noyon înainte 
de zece, oră la care se deschid porţile, e cât se poate de 
bine. În ce te priveşte, măcar că Auvrayul ţine de Franţa, 
dacă o iei pe drumul mare ai putea totuşi să întâlneşti 
patrule stânjenitoare; dacă părăseşti drumul, ai să te 
rătăceşti din nou. Deocamdată propun să ne oprim câteva 
minute şi să stăm de vorbă. Unde ai fost făcut prizonier? 

— Nu ştiu precis, zise Martin, căci există două versiuni 
contradictorii: ce cred eu şi ce mi se spune. Or, eimă 
asigură că le-am picat în mâna după bătălia din ziua 
Sfântului Laurenţiu, iar eu îmi închipui că nu în ziua aceea, 
ci mult mai târziu am nimerit singur într-un detaşament 
duşman. 

— Cum îţi explici asta? Întrebă Arnauld du Thill făcând pe 
miratul. Peripeţiile tale mi se par foarte interesante. 
Trebuie să-şi mărturisesc că-mi plac la nebunie astfel de 
istorii. Mai trage cinci, şase înghiţituri ca să-ţi recapeţi 


memoria şi mai povesteşte-mi ceva din viaţa ta. Nu eşti din 
Picardia? 

— Nu, răspunse Martin, după o pauză pe care o umplu 
golind pe trei sferturi plosca, nu, sunt din sud, din Artigues. 

— Frumos ţinut. Ai familie acolo? 

— Nevastă, prietene, răspunse Martin, devenind, graţie 
vinului de Cipru, foarte expansiv şi încrezător. 

Şi aţâţat, jumătate de întrebările lui Arnauld, jumătate de 
libaţiile sale repetate, se apucă să-şi istorisească, plin de 
volubilitate, povestea în cele mai intime amănunte: 
tinereţea, iubirile, însurătoarea; că nevastă-sa era o femeie 
drăguță, dar că avea o palmă cam grea. Mă rog, palma unei 
femei nu dezonorează un bărbat, dar, cu vremea, îl 
plictiseşte. Iată de ce Martin-Guerre îşi părăsise nevasta. O 
iubea, totuşi, pe această Bertrande a lui. Mai purta încă pe 
deget inelul de fier de la nunta lui şi, la inimă, cele două sau 
trei scrisori pe care i le scrisese Bertrande după prima lor 
despărţire. Spunând acestea, bietul Martin-Guerre plânse. 
La băutură omul devine sentimental. Voi să povestească 
apoi ce i se întâmplase de când intrase în serviciul contelui 
d'Exmes, cum îl urmărea un fel de umbră, cum el, Martin- 
Guerre, era uneori în dublu exemplar şi cum nu se putea 
recunoaşte în cele două existenţe ale sale. 

Dar această parte a povestirii i se păru mai puţin 
interesantă lui Arnauld du Thill, care-l aducea mereu pe 
povestitor la copilăria lui, la casa părintească, la prieteni, la 
neamurile din Artigues, la calităţile şi cusururile 
Bertrandei. În mai puţin de două ceasuri, perfidul Arnauld 
du hill, datorită celui mai abil interogatoriu, află tot ceea 
ce voia să ştie despre obiceiurile şi faptele săvârşite de 
bietul Martin-Guerre. 

După două ceasuri, Martin-Guerre, cu capul în flăcări, se 
sculă sau mai curând încercă să se scoale, căci se clătină şi 
recăzu greoi în fund. 

— Ce se întâmplă cu mine? Spuse el izbucnind într-un 
hohot de râs care se prelungi multă vreme înainte de a se 


stinge. Să mă bată Dumnezeu, cred că acest vinişor 
obraznic îşi cam face de cap! Dă-mi mâna, camarade, ca să 
mă ridic în picioare. 

Arnauld îl ridică de jos şi izbuti să-l pună pe picioare, dar 
nu într-un echilibru prea sigur. 

— Ha! Ha! Ia te uită câte felinare! Strigă Martin. Phiii! Ce 
dobitoc sunt! Luam stelele drept felinare! 

Apoi începu să cânte cu o voce formidabilă: „Trimiteţi iute 
după vin, fârtate, Să ne-nfruptăm din el pe săturate, În iad, 
la cel mai straşnic han, Unde-i stăpân chiar lacomul 
Satan...” 

— Vrei să taci? Strigă Arnauld. Dacă trece vreun duşman 
prin împrejurimi şi te aude? 

— Ei şi? Mă doare-n cot, zise Martin, ce-ar putea să-mi 
facă? Să mă spânzure? M-ai făcut să beau cam mult, măi 
frate! Eu, care sunt un om măsurat, nu prea ştiu să mă lupt 
cu beţia, apoi mai eram şi cu burta goală, mi-era foame, 
acum mi-e sete... 

„Trimiteţi iute după vin, fârtate...” 

— Stt! Zise Arnauld. Haide încearcă să mergi... Nu vrei să 
te duci la Auvray şi să dormi acolo? 

— Oh, da, să dorm, zise Martin. Dar nu vreau la Auvray, ci 
aici, pe iarbă, sub felinarele Domnului. 

— Da, zise Arnauld şi mâine dimineaţă o patrulă spaniolă o 
să dea peste tine şi o să te trimită să te culci la dracu... 

— Ei, nici chiar aşa, prefer să mă târăsc până la Auvray. Pe 
aici, nu? 

Dar, oricât se strădui, descrise nişte zigzaguri atât de 
întortocheate încât Arnauld văzu bine că dacă nu-l ajută 
puţin, are să cadă grămadă şi are să-i dea peste cap tot 
planul lui. 

— Uite ce e, zise el bietului Martin, eu sunt din fire un om 
milos şi Auvrayul nu este prea departe, am să te conduc 
până acolo. Lasă-mă să-mi dezleg calul, am să-l duc de frâu, 
iar pe tine de braţ... 


— Pe legea mea! Te-ai gândit bine, zise Martin. [i-o 
mărturisesc aşa, ca între bărbaţi, cred că sunt puţin cam 
ameţit... Vinişorul tău spumos nu-i lipsit de tărie; sunt 
foarte fericit, dar cam ameţit... 

— Haide, la drum, se face târziu, zise Arnauld du Thill, 
apucând-o, cu sosia lui la braţ, pe drumul pe care venise şi 
care ducea direct la poternă din Noyon. Dar, zise el, ca să 
mai scurtăm drumul, n-ai vrea să-mi povesteşti vreo istorie 
din Artigues? 

— Vrei să-ţi istorisesc povestea Papottei? Zise Martin, ha! 
Ha! Biata Papotte! 

Epopeea Papottei fu prea dezlânată ca s-o mai relatăm 
aici. Ea era totuşi pe terminate când, târâş-grăbiş, cei doi 
cumetri ajunseră la poternă din Noyon. 

— Uite colo! Zise Arnauld. Vezi poarta aia? Este poarta din 
Auvray. Bate zdravăn şi când paznicul va veni să-ţi 
deschidă, spune-i că te-am trimis eu, Bertrand; o să-ţi arate, 
la doi paşi de-acolo, o casă unde te va primi fratele meu şi 
unde vei găsi o masă pe cinste şi o gazdă de treabă. Cu 
bine, Martin! O ultimă strângere de mână şi... Adio! 

— Adio şi mulţumesc, răspunse Martin. Nu sunt decât un 
biet amărât, aşa că nu te pot răsplăti cum s-ar cuveni. Dar 
să ştii că bunul Dumnezeu, care le vede pe toate, te va 
răsplăti după cum meriţi! 

Ciudat lucru, această prezicere de beţiv îl făcu pe Arnauld 
să tremure; o clipă, fu cât pe-aci să-l cheme pe Martin 
înapoi. Dar acesta şi bătea de-acum în poternă. 

„la te uită! Bate în usa propriului său mormânt, gândi 
Arnauld. La dracu! Astea-s copilării!” 

Martin, care nu se îndoia că tovarăşul său de drum îl 
observa de departe, strigă cât îl ţinu gura: 

— Hei, paznice! Hei, cerberule! Vrei să-mi deschizi, 
bădărane? 

— Cine-i acolo? Întrebă sentinela dinăuntru. Nu se mai 
deschide. Cine eşti tu ca să faci atâta tapaj? 


— Cine sunt? Mojicule! Sunt Martin-Guerre, sau dacă vrei, 
Arnauld du Thill sau, dacă vrei, prietenul lui Bertrand. Sunt 
mai mulţi deodată, mai ales când beau. Sunt vreo douăzeci 
de zurbagii care te vor snopi în bătaie dacă nu-mi deschizi 
mai repede. 

— Arnauld du Thill! Eşti Arnauld du Thill? Întrebă 
sentinela. 

— Da, Arnauld du Thill, douăzeci de mii de draci încărcaţi 
într-o căruţă! Zise Martin care acum bătea în poartă cu 
picioarele şi cu pumnii. 

Atunci, în dosul porţii se auzi larma soldaţilor chemaţi de 
sentinelă. Poarta se deschise în grabă şi Arnauld du Thill, 
aflat la pândă după nişte copaci, auzi mai multe voci 
strigând laolaltă cu accentul surprizei: 

— E el, pe legea mea! E într-adevăr el! 

Cât despre Martin-Guerre, recunoscându-şi tiranii, scoase 
un strigăt de disperare, care-l lovi pe Arnauld ca un 
blestem. 

Apoi du Thill judecă învălmăşeala care se iscase şi după 
strigăte că Martin se angajase într-o luptă fără şanse. Din 
păcate n-avea decât doi pumni împotriva a douăzeci de 
săbii. Zgomotul scăzu, apoi se îndepărtă, apoi încetă. 

Când nu mai auzi nimic, se lăsă, timp de un sfert de ceas, 
în voia gândurilor. Rezultatul meditaţiei sale fu că se 
înfundă în pădure, la vreo trei sau patru sute de paşi, îşi 
legă calul de un copac, îşi întinse pe pământ, peste frunzele 
moarte, şaua şi învelitoarea calului, se înfăşură în mantie şi 
după câteva minute se scufundă într-un somn adânc. Dormi 
opt ore în şir. Totuşi când se trezi, era încă noapte şi, după 
poziţia stelelor, socoti că putea să fie patru dimineaţa. Se 
sculă, se scutură şi, fără să-şi dezlege calul, înaintă cu 
precauţie până la drumul cel mare. În spânzurătoarea pe 
care i-o arătaseră în ajun se legăna încetişor trupul bietului 
Martin. Un surâs hidos rătăci pe buzele lui Arnauld du Thill. 
Fără să tremure, se apropie de cadavru. 


Dar trupul spânzura prea sus ca să-l poată atinge. Atunci 
se căţără pe prăjina spânzurătorii, cu sabia în mână şi ajuns 
la înălţimea necesară, tăie frânghia cu tăişul spadei sale. 
Trupul căzu la pământ. Arnauld se dădu jos, scoase din 
degetul mortului un inel de fier care nu merita osteneala de 
a fi luat, scotoci la pieptul spânzuratului şi găsi acolo nişte 
hârtii pe care le strânse cu grijă, îi luă mantia şi se retrase 
liniştit, fără o privire, fără o rugăciune pentru nenorocitul 
pe care-l tulburase atâta în timpul vieţii şi pe care-l fura şi 
mort. 

Îşi regăsi calul în desiş, îl înşeuă şi se îndepărtă în galop 
mare spre Paris. După o jumătate de ceas, cum dinspre 
răsărit începea să se mijească o lumină slabă, un tăietor de 
lemne, trecând din întâmplare pe drum, văzu frânghia 
tăiată şi pe spânzurat zăcând la pământ. Se apropie, 
temător şi curios totodată, de mortul care avea veşmintele 
în dezordine şi frânghia slăbită în jurul gâtului, se întrebă 
dacă greutatea trupului rupsese frânghia sau vreun prieten 
i-o tăiase prea târziu. Cuteză chiar să-l atingă ca să se 
asigure că era într-adevăr mort. Dar spre groaza sa, 
spânzuratul îşi mişcă mâinile şi capul şi se ridică în 
genunchi. 'Tăietorul de lemne, înspăimântat, fugi, cât îl 
ţineau picioarele, făcându-şi întruna semnul crucii şi 
încredinţându-se Celui de Sus şi tuturor sfinţilor. 

Capitolul XLII Visele bucolice ale lui Arnauld du Thill 
CONETABILUL DE MONTMORENCY, revenit la Paris cu o zi 
înainte, după ce plătise o răscumpărare regală, se 
prezentase la Luvru ca să tatoneze terenul. Dar Henric al 
II-lea îl primi cu răceală şi-l lăudă pe ducele de Guise care 
se angajase, spunea el, să atenueze, dacă nu să repare, 
nenorocirile regatului. 

Pălind de mânia invidiei, conetabilul nădăjduise ca măcar 
lângă Diana de Poitiers să găsească puţină consolare. Dar 
cum favorita îl primise la fel de rece, Montmorency se 
plânse de această primire. 


— Drace! Zise cu impertinenţă doamna de Poitiers, 
cunoşti, desigur, noul dicton al poporului din Paris? 

— Abia am sosit, doamnă şi nu ştiu... Bâlbâi conetabilul. 

— Ei bine, acest popor maliţios spune: „Cine fuge de la 
datorie în ziua de Sfântul Laurenţiu, e un dezertor”. 

Conetabilul se făcu palid, o salută pe ducesă şi ieşi din 
Luvru cu moartea în inimă. Reintrând în palatul şi-n camera 
lui, îşi aruncă furios pălăria pe jos. 

— Oh! Regii şi femeile! Strigă el, ingraţi cărora nu le place 
decât succesul! 

— Monseniore, spuse un valet, un om doreşte să vă 
vorbească. 

— Ducă-se dracului! Zise conetabilul. Chiar că şi sunt gata 
să-l primesc! Trimite-l la doamna de Guise. 

— Monseniore, acest om m-a rugat să vă spun numele lui, 
zice că se numeşte Arnauld du Thill. 

— Arnauld du Thill! Strigă conetabilul uluit, asta-i altceva, 
adu-l încoace. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

„Acest Arnauid, gândi conetabilul, este abil şiret şi lacom şi 
mai mult decât atât, fără scrupule şi fără conştiinţa. Oh! 
Dacă m-ar putea ajuta să mă răzbun pe toţi aceşti oameni! 
Da şi dacă mă răzbun ce voi câştiga? Mai curând dac-ar 
putea să mă ajute să le reintru în graţii!” 

În acel moment fu introdus Arnauld du Thill. Pe chipul 
caraghiosului se citeau satisfacția şi obrăznicia. Îl salută pe 
conetabil până la pământ. 

— Te credeam prizonier, îi zise Montmorency. 

— Şi am fost într-adevăr, monseniore, ca şi dumneavoastră 
dealtfel, zise Arnauld 

— Dar ai scăpat, după câte văd, răspunse conetabilul. 

— Da, monseniore, i-am cam dus cu vorba. Dumneavoastră 
v-aţi servit de bani, eu de mintea mea, aşa că iată-ne pe 
amândoi liberi. 

— Ah! Ce vrei să spui? Zise conetabilul. 


— Monseniore, răspunse Arnauld cu umilinţă, vreau să 
spun că eu n-am avut bani, asta-i tot. 

— Hm! Făcu Montmorency bombănind, ce vrei de la mine? 

— Bani, pentru că n-am, monseniore. 

— Şi pentru ce ţi-aş da eu bani? Zise conetabilul. 

— Ca să mă plătiţi, monseniore, răspunse spionul. 

— Ca să-ţi plătesc ce? 

— Veştile pe care vi le aduc. 

— Să vedem veştile. 

— Să vedem scuzii. 

— Caraghiosule! Şi dacă pun să te spânzure? 

— Un mijloc detestabil pentru a-mi lega limba în loc să mi- 
o dezleg, monseniore. 

„E într-adevăr obraznic, îşi zise Montmorency, probabil că 
se ştie necesar.” 

— Să vedem, zise cu voce tare, consimt să-ţi fac câteva 
avansuri. 

— Monseniorul este bun şi-i voi aminti acest cuvânt 
generos când se va fi achitat fată de mine pentru datoriile 
trecutului. 

— Ce datorii? 

— Iată nota, monseniore, zise Arnauld prezentându-i 
faimoasa listă pe care am văzut-o atât de des umflându-se. 

Anne de Montmorency îi aruncă o privire 

— Da, zise el, văd aici, alături de servicii cu totul închipuite 
şi iluzorii, servicii care mi-ar fi putut fi utile în situaţia în 
care am fost, dar care, la ora asta, nu mai sunt bune decât 
să mă facă să le regret şi atâta tot. 

— Ei! Monseniore, poate că exageraţi puţin, dizgraţia e 
trecătoare, zise Arnauld. 

— Cum? Se şi ştie că sunt în dizgrație? 

— Lumea se îndoieşte şi eu la fel, monseniore. 

— Uite, poftim, la ce-mi mai foloseşte acum faptul că 
vicontele d'Exmes ţi Diana de Castro au fost despărțiți la 
Saint-Quentin, când, după toate probabilitățile, regele şi 
marea seneşală nu-şi vor mai da fata după fiul meu? 


— Dumnezeule! Monseniore, zise Arnauld, cred că regele 
ar consimţi din toată inima să v-o dea dacă i-aţi putea-o 
înapoia. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun, monseniore, că Henric al II-lea, regele nostru, 
trebuie să fie în acest moment tare trist nu numai pentru 
pierderea oraşului Saint-Quentin şi a bătăliei, ci şi pentru 
pierderea fiicei sale, Diana de Castro, care a dispărut după 
atacul de la Saint-Quentin fără să se mai ştie ce s-a 
întâmplat cu ea. Au circulat în legătură dispariţie douăzeci 
de zvonuri contradictorii. Întors ieri, probabil că nu ştiţi 
asta, monseniore, eu însumi n-am aflat-o decât azi- 
dimineaţă... 

— Am atâtea alte griji! Zise conetabilul. Trebuie fireşte, să 
mă gândesc mai mult la dizgraţia prezentă, decât la 
favoarea trecută. 

— E drept, zise Arnauld, dar această favoare vă va fi 
reacordată, monseniore, dacă veniţi să-i spuneţi regelui: 
Sire, vă plângeţi fata, o căutaţi peste tot, întrebaţi de ea 
pretutindeni... Dar eu ştiu unde se afla, sire! 

— Chiar ştii, Arnauld? Întrebă cu însufleţire Montmorency. 

— A şti este meseria mea, răspunse spionul. V-am spus că 
am noutăţi de vânzare, vedeţi că marfa mea e de calitate. 
Gândiţi-vă la asta, monseniore! 

— Mai curând mă gândesc, zise conetabilul, că regii îşi 
amintesc de eşecurile slujitorilor lor şi nu de meritele 
acestora. Când i-o voi aduce lui Henric al II-lea pe fiică-sa, 
la început va fi încântat, tot aurul, toate onorurile regatului 
nu vor ajunge, în primul moment, ca să mă răsplătească. 
Apoi, Diana va plânge, va spune că preferă să moară decât 
s-o dea altuia şi nu vicontelui d'Exmes ţi regele, convins, îţi 
va aminti de bătălia pe care am pierdut-o şi nu de copila pe 
care i-am regăsit-o. Aşa că toate eforturile mele nu vor avea 
alt rezultat decât să-l facă fericit pe vicontele d'Exmes. 

— Va trebui, zise Arnauld cu surâsul lui rău, va trebui ca în 
vreme ce doamna de Castro reapare, vicontele să dispară. 


Ah! Ce mai renghi! 

— Da, dar astea sunt mijloace extreme, mi-e silă să mă 
folosesc de ele, zise conetabilul. Ştiu că braţul ţi-e sigur şi 
gura discretă. Totuşi... 

— Ah! Monseniorul se înşeală în privinţa intenţiilor mele, 
strigă Arnauld făcând pe indignatul, monseniorul mă 
calomniază. Monseniorul a crezut că vreau să-l scap de 
acest tânăr printr-un mijloc... Violent. (Făcu un gest 
expresiv.) Nu, de o sută de ori nu! Am ceva mai bun decât 
asta: 

— Ce anume ai? Întrebă cu însufleţire conetabilul. 

— Mai întâi să ne înţelegem, monseniore, zise Arnauld. 
lată, vă spun locul unde se află căprioara rătăcită. Vă 
asigur, cel puţin pentru timpul necesar încheierii căsătoriei 
cu ducele Frangois, absenţa şi tăcerea periculosului său 
rival. Sunt două servicii apreciabile, monseniore. Dar 
dumneavoastră ce puteţi face pentru mine? 

— Ce-mi ceri? Zise Montmorency'. 

— Sunteţi rezonabil, voi fi şi eu, zise Arnauld. Veţi achita 
mai întâi, fără să vă tocmiţi, nu-i aşa? Mică notă din trecut, 
pe care am avut onoarea să v-o prezint mai adineauri... 

— Fie, răspunse conetabilul. 

— Ştiam că nu voi întâmpina dificultăţi în privinţa acestui 
prim punct, monseniore; totalul e o mizerie şi acei bani nu- 
mi ajung nici să-mi plătesc cheltuielile de drum şi câteva 
daruri pe care am de gând să le cumpăr înainte de a părăsi 
Parisul. Dar aurul nu e totul pe lume. 

— Cum? Zise conetabilul mirat şi aproape speriat, tocmai 
Arnauld du hill vine să-mi spună că aurul nu e totul pe 
lume? 

— Însuşi Arnauld du Thill, monseniore, dar nu acel 
Arnauld du Thill pungaş şi lacom pe care l-aţi cunoscut, nu; 
ci un alt Arnauld du Thill, mulţumit de averea modestă pe 
care a agonisit-o şi care nu mai are altă dorinţă decât să-şi 
petreacă liniştit restul vieţii în ţinutul în care a văzut lumina 
zilei, sub acoperişul părintesc, în mijlocul prietenilor din 


copilărie, în sânul familiei sale. Ăsta a fost întotdeauna visul 
vieţii mele, monseniore, ăsta mi-a fost scopul existenţei 
mele cam... Agitate. 

— Da, zise Montmorency. După cum văd, te-ai îmbogăţit... 

— Spre bucuria mea, monseniore, spre bucuria mea; zece 
mii de scuzi înseamnă o avere pentru un biet amărât de 
teapa mea, mai ales în satul meu umil şi-n sinul modestei 
mele familii. 

— Familia ta! Satul tău! Şi eu care te credeam fără vatră, 
fără loc şi trăind la întâmplare, în haine de ocazie şi sub un 
nume de împrumut... 

— Arnauld du Thill este de fapt un nume fals, monseniore. 
Numele meu adevărat este Martin-Guerre şi-s născut în 
satul Artigues, aproape de Rieux, unde mi-am lăsat nevasta 
şi copiii. 

— Nevasta! Repetă din ce în ce mai uluit bătrânul 
Montmorency. Copiii! 

— Da, monseniore şi trebuie să-l previn pe monseniorul să 
nu mai conteze de-acum încolo pe serviciile mele; aceste 
două expediente la care recurg în momentul de faţă vor fi 
cu siguranţă ultimele. Mă retrag din afaceri şi vreau să 
trăiesc cinstit, înconjurat de afecțiunea neamurilor şi de 
stimă concetăţenilor. 

— Să fie într-un ceas bun! Zise conetabilul, dar dacă ai 
devenit atât de modest şi de... Pastoral încât nu mai vrei să 
auzi vorbindu-se de bani, ce doreşti ca răsplată pentru 
secretele pe care spui că le posezi? 

— Cer, monseniore, zise Arnauld, cer cinste, nu a 
oamenilor asta se înţelege, ci doar un pic de cinste, de care 
am, v-o mărturisesc, cea mai grabnică nevoie. 

— Explică-te, zise Montmorency; vorbeşti în şarade. 

— Ei bine, monseniore, am pregătit un înscris care atestă 
că eu Martin-Guerre, am fost în serviciul dumneavoastră 
atâţia ani, în calitate... În calitate de scutier (trebuie să 
înfrumuseţăm lucrurile), că în tot acest timp m-am purtat ca 
un slujitor cinstit, credincios şi foarte devotat; că acest 


devotament, monseniore, aţi binevoit să mi-l răsplătiți 
dăruindu-mi o sumă destul de mare de bani pentru a fi la 
adăpost tot restul zilelor mele. Puneţi în josul acestui înscris 
sigiliul şi semnătura dumneavoastră şi vom fi chit, 
monseniore. 

— Imposibil, zise conetabilul. Ar însemna să fiu un 
şarlatan, falsificator şi un mişel dacă aş semna asemenea 
minciuni. 

— Nu sunt minciuni, monseniore, căci v-am slujit 
întotdeauna cu credinţă... Prin mijloacele mele şi vă 
mărturisesc că, dacă aş fi economisit toţi banii pe care i-am 
obţinut de la dumnevoastră până acum, suma ar fi trecut de 
zece mii de scuzi. Nu comiteţi deci un fals şi dealtfel pentru 
roadele pe care datorită mie le veţi culege... 

— Ticălosule, mă vâri în aceeaşi oală cu tine? 

— Da, monseniore. Avem nevoie unul de altul şi egalitatea 
est, fiica necesităţii. Spionul are încredere în 
dumneavoastră, aveţi şi dumneavoastră încredere în spion. 
Haideţi! Nu ne aude nimeni, monseniore, fără falsă ruşine! 
Faceţi târgul! E bun pentru mine şi e şi mai bun pentru 
dumneavoastră. „Dă ca să ţi se dea!, Semnat” monseniore! 

— Nu, după, zise Montmorency. Dă ca să ţi se dea, cum 
spui tu! Mai întâi vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu Diana de 
Castro şi cu contele d'Exmes... 

— Ei bine, monseniore, afară de unele reţineri pe care le 
cred necesare, vă voi satisface curiozitatea în legătură cu 
aceste două persoane şi veţi fi obligat să conveniţi că 
hazardul şi eu am aranjat destul de bine lucrurile în 
favoarea dumneavoastră. 

— Ascult, zise conetabilul. 

— În ce-o priveşte pe doamna de Castro, zise Arnauld du 
Thill, ea n-a fost nici omorâtă, nici răpită, ci doar făcută 
prizonieră la Saint-Quentin şi inclusă printre cele cincizeci 
de persoane de la care trebuia luată o răscumpărare. 
Acum, de ce n-a făcut publică această captură cel în mâinile 
căruia a căzut? Cum de doamna de Castro n-a dat ea însăşi 


nici o veste? lată un lucru de care habar n-am. La drept 
vorbind, o şi credeam liberă şi, sosind la Paris, socoteam s-o 
găsesc aici. Abia azi-dimineaţă am aflat că la Curte habar n- 
aveau ce se întâmplase cu fiica regelui şi că, pentru Henric 
al II-lea, asta era una dintre cele mai mari griji. Poate că, în 
aceste vremuri tulburi, trimişii doamnei Diana au fost 
întorşi din drum ori s-au rătăcit, sau poate că sub această 
întârziere se ascunde o altă taină. Dar, în sfârşit în legătură 
cu acest punct pot risipi orice îndoială şi pot spune în ce loc 
şi la cine anume se află doamna de Castro prizonieră. 

— Informaţia este destul de prețioasă, într-adevăr, zise 
conetabilul; care este acel loc şi cine este acel om? 

— Aşteptaţi puţin, monseniore, zise Arnauld, nu vreţi 
înainte de orice să fiţi edificat, în egală măsură şi despre 
contele d'Exmes? Căci dacă e bine de ştiut unde-i sunt 
prietenii, e şi mai bine de ştiut unde-ţi sunt duşmanii. 

— Slăbeşte-mă cu proverbele! Zise Montmorency. Unde 
este acest d'Exmes? 

— Prizonier şi el, monseniore, răspunse Arnauld. Cine n-a 
fost puţin prizonier în aceste vremuri din urmă? E ceva 
foarte la modă! Or, vicontele d'Exmes s-a conformat modei 
ţi e ţi el prizonier. 

— Dar el va şti să dea de veste! Zise conetabilul, trebuie să 
aibă bani, prieteni... Va găsi, desigur, cu ce să-şi plătească 
răscumpărarea şi în curând o să ne cadă iar pe cap. 

— Aţi presupus foarte bine, monseniore. Da, vicontele 
d'Exmes are bani, este nerăbdător să scape din captivitate 
şi aşteaptă să-i fie plătită cât mai curând posibil 
răscumpărarea. A şi trimis pe cineva a Paris ca să se ducă 
să-i aducă preţul libertăţii sale. 

— Pe cine anume? Zise Montimorency. 

— Dar, din fericire pentru noi şi din nenorocire pentru el, 
continuă Arnauld, cel pe care l-a trimis la Paris într-o atât 
de mare grabă sunt eu, monseniore, eu, care-l slujeam pe 
contele d'Exmes sub adevăratul meu nume de Martin- 


Guerre, în calitate de scutier. Vedeţi deci că pot fi scutier 
de-adevăratelea... 

— Şi n-ai făcut acest comision, caraghiosule? Zise 
conetabilul. N-ai adunat răscumpărarea pretinsului tău 
stăpân. 

— Am adunat-o cu mare grijă, monseniore, astfel de 
lucruri nu se lasă în voia soartei. Gândiţi-vă că, dacă nu 
luam aceşti bani, însemna să isc bănuieli. I-am luat în mod 
conştiincios... Numai că, fiţi liniştit, nu-i voi mai duce la 
destinaţie. Ar fi exact cei zece mii de scuzi care m-ar ajuta 
să trec drept cucernic şi cinstit tot restul vieţii mele şi pe 
care aş fi scutit să-i solicit generozităţii dumneavoastră, 
monseniore, după ce veţi semna hârtia... 

— N-o voi semna, ticălosule! Strică Montmorency. Nu mă 
voi face cu bunăştiinţă complicele unei tâlhării! 

— Oh, monseniore, zise Arnauld, ce nume aspru daţi unei 
nevoi la care mă supun ca să vă slujesc. Cum. Din 
devotament închid gura conştiinţei şi dumneavoastră mă 
răsplătiți astfel? Ei bine, fie, o să-i trimitem vicontelui 
d'Exmes această sumă de bani şi el se va întoarce aici la fel 
de repede ca doamna Diana, dacă nu chiar înaintea ei. Pe 
când dacă n-o primeşte... 

— Dacă n-o primeşte? Zise conetabilul. 

— Câştigam timp, monseniore. Domnul d'Exmes mă va 
aştepta la început cu răbdare vreo cincisprezece zile. Îţi 
trebuie un oarecare timp ca să aduni zece mii de scuzi şi 
doica lui nu mi-a înmânat această sumă decât azi-dimineaţă. 

— Această femeie are deci încredere în tine? 

— În mine, în inelul şi-n înscrisul vicontelui, monseniore. Şi 
apoi m-a şi recunoscut. Să spunem deci cincisprezece zile 
de aşteptare plină de nerăbdare, o săptămână de aşteptare 
plină de nelinişte, o altă săptămână de aşteptare dezolată. 
Abia după o lună, vicontele d'Exmes, disperat, va trimite un 
alt mesager să-l caute pe primul. Dar primul nu va fi găsit; 
şi dacă primii zece mii de scuzi sunt greu de strâns, alţi 
zece mii sunt aproape imposibil de adunat. Aveţi deci 


răgazul ca să vă însuraţi de douăzeci de ori feciorul, 
monseniore; căci vicontele d'Exmes va dispărea ca şi cum 
ar fi mort mai bine de două luni şi nu se va întoarce, viu şi 
furios, decât la anul. 

— Da, dar se va întoarce! Zise Montmorency şi, în ziua 
aceea, nu se va informa ce s-a întâmplat cu bunul lui scutier 
Martin-Guerre? 

— Vai, monseniore, relua Arnauld cu milă, i se va 
răspunde, regret să v-o spun, că fidelul Martin-Guerre, 
venind să-şi regăsească stăpânul, cu răscumpărarea pe 
care se dusese s-o strângă, a căzut, din nenorocire, în 
mâinile unei patrule spaniole care, după toate 
probabilitățile, l-a jefuit, despuiat şi spânzurat la porţile 
Noyonului, ca să se asigure că nu va mai spune nimic 
nimănui. 

— Cum! Arnauld, vei fi spânzurat? 

— Am şi fost, monseniore, vedeţi până unde merge zelul 
meu? Asupra persoanei spânzuratului însă, datele se cam 
contrazic... Dar, mă rog, cine să-i creadă pe mercenarii 
jefuitori interesaţi să ascundă adevărul? Haideţi, 
monseniore, reluă, vesel şi hotărât, Arnauld. Gândiţi-vă că 
precauţiile mele au fost luate cu dibăcie şi că, cu un 
netrebnic experimentat ca mine, nu e nici un pericol ca 
excelenţa-voastră să fie compromisă. Dacă prudenţa va fi 
izgonită de pe pământ, ea se va refugia în inima unui... 
Spânzurat. Dealtfel, v-o repet, nu afirmaţi decât adevărul, 
vă slujesc de multă vreme, mulţi dintre oamenii 
dumneavoastră pot s-o ateste, ca şi dumneavoastră dealtfel 
şi apoi mi-aţi dat într-adevăr vreo zece mii de scuzi. Vreţi, 
zise şiretul pungaş, să vă fac socoteala? 

Conetabilul nu se putu abţine să nu surâdă. 

— Dar, ticălosule, zise el, la sfârşitul socotelii... Arnauld du 
Thill îl întrerupse. 

— Haideţi, monseniore, zise, nu mai şovăiţi decât de 
formă, dar ce înseamnă formă pentru spiritele superioare? 
Semnaţi şi nu mai faceţi fasoane. 


Puse pe masă, în faţa lui Montmorency, hârtia care nu mai 
aştepta decât această semnătură. 

— Mai întâi numele oraşului şi numele omului care-o ţine 
prizonieră pe Diana de Castro. 

— Nume pentru nume, monseniore, întâi al 
dumneavoastră în josul cestei hârtii şi apoi le veţi afla şi pe 
celelalte. 

— Bine, zise Montmorency. 

Trase parafa înflorită care-i servea de semnătură. 

— Şi sigiliul, monseniore? 

— lată şi sigiliul, eşti mulţumit? 

— Ca şi cum monseniorul mi-ar fi dat zece mii de scuzi. 

— Ei bine, acum unde este Diana? 

— În mâinile lordului Wentworth, la Calais, zise Arnauld 
vrând să ia pergamentul conetabilului, care-l mai ţinea încă 
în mână. 

— Un moment, zise el ţi vicontele d'Exmes? 

— La Calais, în mâinile lordului Wentworth. 

— Atunci, Diana şi vicontele se vad? 

— Nu, monseniore; el locuieţte la un armurier din oraţ, pe 
nume Perre Peuquoy ţi ea la palatul guvernatorului. 
Vicontele d'Exmes nu ţtie, v-o jur, că frumoasa sa e atât de 
aproape de el. 

— Alerg la Luvru, zise conetabilul aruncând hârtia. Şi eu la 
Artigues, strigă Arnauld triumfător. Cu bine, monseniore. 
Străduiţi-vă să nu mai fiţi un conetabil luat peste picior. 

— Cu bine, ticălosule, străduieşte-te să nu fii spânzurat de- 
adevăratelea. 

leşiră fiecare pe altă uşă. 

Capitolul XLIII Armele lui Pierre Peugquoy, frânghiile lui 
Jean Peuquoy şi lacrimile Babettei Peuquoy TRECUSE 
APROAPE O LUNĂ FĂRĂ să se petreacă vreo schimbare în 
situaţia celor pe care i-am lăsat la Calais. Pierre Peuquoy 
lucra în continuare arme; Jean Peuquoy se apucase de ţesut 
şi, în clipele de răgaz, făcea frânghii neînchipuit de lungi, 
iar Babette Peugquoy plângea. 


În ce-l priveşte pe Gabriel, aşteptarea sa trecuse prin 
fazele prezise de Arnauld jiu Thill. Aşteptase răbdător în 
primele cincisprezece zile: dar după asta se nelinişti. Nu se 
mai ducea decât foarte rar la lordul Wentworth şi nu-i mai 
făcea decât vizite foarte scurte. Intervenise între ei o 
răceală din ziua în care Gabriel se amestecase în pretinsele 
treburi de familie ale guvernatorului. 

Acesta, dealtfel, devenea din zi în zi mai trist. Şi totuşi, nu 
cele trei mesaje primite, după plecarea lui Arnauld, din 
partea regelui Franţei îl nelinişteau pe lordul Wentworth. 
Toate trei, primul scris cu politeţe, al doilea cu răceală, al 
treilea plin de ameninţare, cereau acelaşi lucru: eliberarea 
doamnei de Castro în schimbul unei răscumpărări fixate de 
însuşi guvernatorul. Dar toate trei primiseră acelaşi 
răspuns: că el înţelegea s-o păstreze pe doamna de Castro 
ca zălog, s-o schimbe la nevoie cu vreun prizonier englez de 
seamă, ori să fie cedată Franţei în schimbul păcii. Era în 
dreptul lui şi, din spatele puternicelor sale ziduri, sfida 
mânia lui Henric al II-lea. Dar nici această mânie nu-l 
tulbura, măcar că se întreba cum de aflase regele despre 
captivitatea Dianei; ceea ce-l tulbura era indiferența din ce 
în ce mai dispreţuitoare a frumoasei sale prizoniere. Nici 
supunerea, nici atenţiile nu putuseră îmblânzi firea mândra 
a doamnei de Castro. Ea rămânea mereu tristă, calmă şi 
demnă în faţa pătimaşului guvernator şi, când acesta se 
hazarda să scoată vreun cuvânt despre iubirea lui, o privire 
îndurerată şi totodată trufaşă venea să zdrobească inima şi 
să jignească orgoliul bietului lord Wentworth. Nu cutezase 
să-i vorbească Dianei nici despre scrisoarea trimisă de ea 
lui Gabriel, nici despre încercările făcute de rege pentru a 
obţine libertatea fiicei sale, până într-atâta se temea de 
vreun cuvânt amar, de vreun reproş plin de ironie al acelei 
guri fermecătoare şi crude. 

Dar Diana, nemaivăzând-o în palat pe camerista care 
cutezase să-i ducă biletul, înţelese că îi scăpase şi această 
şansă disperată. Totuşi nobila fată nu-şi pierduse curajul. În 


ultima zi de octombrie, termenul pe care Gabriel şi-l fixase 
lui însuşi pentru a-l aştepta pe Martin-Guerre, hotări să 
meargă la lordul Wentworth şi să-i ceară îngăduinţa de a 
trimite un alt mesager la Paris. 

Spre ora două, părăsi deci casa familiei Peuquoy, unde 
Pierre lustruia o sabie, unde Jean împletea ultima frânghie 
şi unde, de multe zile. Babette, cu ochii roşii de plâns, se 
învârtea în jurul lui fără să aibă curajul să-i vorbească; se 
duse direct la palatul guvernatorului. 

Cum lordul Wentworth era pentru un moment reţinut de 
nu ştiu ce treabă, îl rugă pe Gabriel să aştepte cinci minute. 
Sala unde se afla Gabriel dădea într-o curte interioară. 
Gabriel se apropie de fereastră ca să se uite în acea curte 
şi, fără să-şi dea seama, se juca şi bătea cu degetele în 
geam. Dintr-o dată, chiar sub degetele sale, nişte litere 
trasate pe sticlă cu un diamant îi atraseră atenţia. Se 
apropie ca să vadă mai bine şi putu citi distinct: Diana de 
Castro. Era iscălitura care lipsea din josul biletului misterios 
pe care-l primise cu o lună în urmă. Un nor trecu prin faţa 
ochilor lui Gabriel şi fu obligat să se sprijine de zid ca să nu 
cadă. Presimţirile sale nu-l minţiseră. Deci pe Diana o ţinea 
acest desfrânat de Wentworth în puterea lui! Acestei fiinţe 
dulci şi pure cuteza el să-i vorbească despre dragostea să! 

Cu un gest involuntar. Gabriel îşi duse mâna la mânerul 
spadei, în acel moment intră lordul Wentworth. Ca şi prima 
dată, Gabriel, fără să rostească o vorbă, îl conduse în faţa 
ferestrei şi-i arăta semnătura acuzatoare. 

La început guvernatorul păli. Apoi îşi reveni repede, cu 
acea stăpânire de sine pe care o posedă în cel mai înalt 
grad. 

— Ei bine, ce e? Întrebă el. 

— Nu-i ăsta numele acelei rude nebune pe care sunteţi 
obligat s-o ţineţi aici, milord? Zise Gabriel. 

— Se poate; şi ce-i cu asta? Zise lordul cu un aer trufaş. 

— Păi, dacă e aşa, eu o cunosc pe această rudă... Foarte 
îndepărtată, desigur. Am văzut-o adesea la Luvru. Îi sunt 


devotat cum trebuie să fie orice gentilom faţă de fiica 
regelui Franţei. 

— Şi apoi? Zise lordul Wentworth. 

— Şi apoi, milord, vă voi cere socoteală de felul în care 
reţineţi şi trataţi o prizonieră de acest rang. 

— Şi dacă aş refuza, domnule, să vă dau socoteală, aşa 
cum l-am refuzat şi be regele Franţei? 

— Pe regele Franţei? Repetă Gabriel uluit. 

— Sigur, domnule, zise lordul cu acelaşi sânge rece. Un 
englez, mi se pare, nu răspunde de acţiunile sale în faţa 
unui suveran străin, mai ales când ţara să se află în război 
cu acel suveran. Aşa că, domnule d'Exmes, dacă refuz să vă 
dau socoteală? 

— Vă voi cere să-mi daţi satisfacţie, milord! Strigă Gabriel. 

— Şi nădăjduiţi să mă ucideţi, fără îndoială, domnule, zise 
guvernatorul, cu spada pe care n-o purtaţi decât graţie 
îngăduinţei mele şi pe care am dreptul să v-o cer oricând? 

— Oh! Milord. Zise Gabriel furios, asta o să mi-o plătiţi! 

— Fie, domnule, zise lordul, îmi voi aminti de această 
datorie când o veţi achita pe a dumneavoastră. 

— Sunt neputincios! Strigă Gabriel, frământându-şi 
mâinile, sunt neputincios într-un moment în care aş vrea să 
am puterea a zece mii de oameni! 

— E într-adevăr supărător pentru dumneavoastră, zise 
lordul Wentworth, că împrejurările vă leagă astfel mâinile, 
dar mărturisiţi şi dumneavoastră că ar fi prea comod 
pentru un prizonier de război şi pentru un debitor să obţină 
atât de simplu şi chitanţa şi libertatea tăind gâtul 
creditorului şi duşmanului său. 

— Milord, zise Gabriel străduindu-se să-şi recapete calmul, 
ştiţi doar că l-am trimis acum o lună pe scutierul meu la 
Paris ca să-mi aducă această sumă care vă preocupă atâta. 
Oare scutierul să fi fost rănit, poate chiar ucis cu tot 
permisul de liberă trecere pe care i l-aţi dat? Să i se fi furat 
banii pe care mi-i aducea? Nu ştiu. Fapt este că întârzie şi 
că veneam în acest moment să vă rog să mă lăsaţi să trimit 


din nou pe cineva la Paris, pentru că n-aveţi încredere în 
cuvântul unui gentilom şi nu mi-aţi dat posibilitatea să mă 
duc să aduc eu însumi răscumpărarea. Acum, milord, n- 
aveţi dreptul să-mi refuzaţi această îngăduinţă pe care 
veneam să v-o cer, sau, mai bine-zis, eu am acum dreptul să 
spun că vă e teamă să mă eliberaţi ca să nu-mi măsor spada 
cu a dumneavoastră. 

— Şi cui veţi spune asta, domnule, zise lordul Wentworth, 
într-un oraş englez, pus sub autoritatea mea şi unde nu veţi 
fi privit decât ca un prizonier şi un duşman? 

— Voi spune asta cu glas tare, milord, oricărui om care 
simte şi gândeşte, nobil prin inima şi prin nume, oamenilor 
simpli, ofiţerilor dumneavoastră care ştiu ce înseamnă 
lucrurile de onoare, tuturora şi toţi vor fi de partea mea 
împotriva dumneavoastră, milord; toţi vor socoti că, 
nedându-mi posibilitatea să ies de aici, nu meritaţi să fiţi 
şeful unor viteji. 

— Dar nu vă gândiţi, domnule, zise rece lordul Wertworth, 
că mai înainte de a răspândi printre ai mei spiritul de 
indisciplină, n-am decât să rostesc un singur cuvânt, să fac 
un singur gest ca să fiţi aruncat în închisoare, unde nu mă 
veţi mai putea acuza decât în faţa zidurilor? 

— Oh! E adevărat, mii de trăsnete! Murmură Gabriel cu 
dinţii strânşi şi cu pumnii încleştaţi. 

Acest om al sentimentului şi al emoţiei se lovea de 
impasibilitatea unui om cu inimă de fier. 

Dar un cuvânt schimbă faţa scenei şi restabili brusc 
egalitatea între Wentworth şi Gabriel. 

— Scumpă Diana! Scumpă Diana! Zise tânărul cu spaimă, 
nu pot face nimic pentru tine în primejdia în care te afli! 

— Ce-aţi spus, domnule? Întrebă lordul Wentworth 
clătinându-se. Mi se pare că aţi spus: „Scumpă Diana!” sau 
am auzit eu prost? O iubiţi şi dumneavoastră pe doamna de 
Castro? 

— Ei bine, da, o iubesc! Strigă Gabriel. O iubiţi şi 
dumneavoastră, dar dragostea mea este pe atât de pură şi 


LLA 


de devotată pe cât este a dumneavoastră de nedemnă şi de 
crudă. 

— De ce mi-aţi vorbit atunci de fiica Franţei şi de ocrotirea 
pe care orice gentilom o datorează unei asemenea 
oprimate? Zise lordul fără voia lui. Ah! O iubiţi! Deci 
dumneavoastră sunteţi cel pe care-l iubeşte! A cărui 
amintire o invocă atunci când vrea să mă tortureze! 
Dumneavoastră sunteţi cel din pricina căruia mă 
dispreţuieşte! 

Lordul Wentworth, mai adineauri atât de batjocoritor şi de 
dispreţuitor, îl privea acum pe Gabriel cu un soi de groază 
plină de respect; acesta, la rândul lui, la vorbele rivalului 
său, îşi ridică fruntea triumfător. 

— Ah! Adevărat? Mă iubeşte? Strigă el, se mai gândeşte la 
mine, mă cheamă? Bine, dacă mă cheamă, mă voi duce s-o 
ajut şi s-o salvez! Haideţi, milord, puneţi-mi căluş, legaţi-mă, 
închideţi-mă. Voi şti s-o ajut şi s-o ocrotesc, fiindcă mă 
iubeşte! Fiindcă mă iubeşte, vă râd în nas şi vă dispreţuiesc. 
Deşi dumneavoastră sunteţi înarmat până în dinţi şi eu fără 
arme, am să izbutesc totuşi, călăuzit de dragostea Dianei, 
să vă înving... 

— Da, cred, murmură la rândul său lordul Wentworth 
descurajat. 

— Şi fiindcă n-ar fi prea generos din partea mea să vă 
provoc acum la duel, chemaţi-vă gărzile şi spuneţi-le să mă 
închidă, dacă asta vă face plăcere. Închisoarea alături de ea 
şi odată cu ea, e o fericire... 

Se făcu o lungă tăcere. 

— Domnule, zise în sfârşit lordul Wentworth, după 
oarecare şovăială, aţi venit să-mi cereţi îngăduinţa de a 
trimite un al doilea curier la Paris care să aducă 
răscumpărarea... 

— Într-adevăr, milord, răspunse Gabriel, acesta era planul 
meu când am sosit aici. 

— Şi mi-aţi reproşat că n-am încredere în onoarea unui 
gentilom şi că nu v-am îngăduit, pe cuvânt de onoare, să vă 


duceţi singur după această răscumpărare... 

— Adevărat, milord. 

— Ei bine, domnule, zise Wentworth, puteţi pleca; porţile 
Calaisului vă sunt deschise, cererea vă este aprobată. 

— Înţeleg, zise Gabriel cu amărăciune. Vreţi să mă 
îndepărtați de ea. Şi dacă acum refuz să părăsesc Calaisul? 
— Eu sunt stăpânul aici, domnule, zise lordul şi nu puteţi 
nici refuza, nici accepta dorinţa meA. Ci trebuie să vă 

supuneţi ei. 

— Fie, zise Gabriel, voi pleca, milord, fără ca totuşi să vă 
fiu recunoscător pentru această generozitate. 

— Nici n-am nevoie, domnule, de recunoştinţa 
dumneavoastră. 

— Voi pleca, dar să ştiţi că nu voi rămâne multă vreme 
debitorul dumneavoastră, că mă voi întoarce în curând ca 
să-mi plătesc toate datoriile. Şi cum atunci nu voi mai fi 
prizonier şi nici dumneavoastră creditorul meu, nu va mai 
exista nici un pretext ca spada mea să nu se încrucişeze cu 
a dumneavoastră. 

— Aş putea refuza această luptă, domnule, zise lordul, cu 
un fel de melancolie; căci şansele nu sunt egale; dacă vă 
omor, ea mă va uri şi mai mult; dacă mă veţi ucide, ea vă va 
iubi şi mai mult. Dar n-are importanţă! Trebuie să primesc 
şi primesc. Nu vă e teamă totuşi, adăugă el, cu un aer 
sumbru, că mă împingeţi astfel la cine ştie ce faptă? Când 
toate avantajele sunt de partea dumneavoastră, naş putea, 
credeţi, să abuzez de ceea ce-mi rămâne? 

— Nobilimea de pretutindeni şi Dumnezeu din cer vă vor 
judeca, milord, zise Gabriel tremurând, dacă veţi cuteza să 
vă răzbunaţi în mod laş pe cei care nu se pot apăra. 

— Orice s-ar întâmpla, domnule, nu vă primesc printre 
judecătorii mei. Apoi adăugă, după o pauză: E ceasul trei, 
mai aveţi timp până la şapte, ora închiderii primelor porţi, 
să părăsiţi oraşul. Voi da ordine ca să vă lase să treceţi. 

— La ora şapte, milord. Zise Gabriel, nu voi mai fi în Calais. 


— Şi ţineţi seama, zise Wentworth, că nu veţi mai păşi 
niciodată aici; chiar dacă aş muri ucis de dumneavoastră, în 
acel duel, fiţi sigur că-mi voi fi luat mai înainte toate 
precauţiile pe care mi le dictează gelozia şi anume să n-o 
mai revedeţi niciodată pe doamna de Castro! 

Gabriel făcuse un pas ca să iasă din cameră. Se opri în faţa 
uşii. 

— Ceea ce spuneţi e imposibil, milord, într-o zi sau alta am 
s-o revăd totuşi pe Diana! 

— Lucrul nu va fi cu putinţă, domnule, v-o jur, dacă 
puterea unui guvernator şi ultima poruncă a unui muribund 
au oarecare şanse să se impună. 

— Se va putea, milord, nu ştiu cum, dar sunt sigur că se va 
putea, zise Gabriel. 

— Atunci, domnule, zise lordul cu un surâs dispreţuitor, va 
trebui să luaţi Calaisul cu asalt! 

Gabriel reflectă un minut. 

— Dacă va fi nevoie, voi lua Calaisul cu asalt, zise el. Cu 
bine, milord. 

Salută şi ieşi lăsându-l pe lordul Wentworth împietrit şi 
nemaiştiind dacă trebuia să se sperie sau să râdă. 

Gabriel se întoarse de îndată la casa familiei Peuquoy. Îi 
găsi pe Pierre lustruindu-şi lama spadei, pe Jean făcând 
noduri la frânghie şi pe Babette suspinând. Istorisi 
prietenilor săi discuţia pe care tocmai o avusese cu 
guvernatorul şi le anunţă plecarea sa grabnică. Nu le 
ascunse nici măcar cuvântul, temerar poate, cu care se 
despărţise de lordul Wentworth. 

După care se duse în camera sa ca să se pregătească în 
grabă de plecare. Acum, când era liber, viteazul tânăr 
ardea de nerăbdare să ajungă la Paris ca să-şi salveze tatăl 
şi apoi să se întoarcă la Calais ca să-şi salveze iubita. Când, 
după o jumătate de ceas, ieşi din odaia sa, pe palier o găsi 
pe Babette Peuquoy. 

— Vasăzică plecaţi, domnule viconte? Zise ea. Nu mă 
întrebaţi de ce plâng? 


— Nu, copila mea, căci nădăjduiesc că atunci când mă voi 
întoarce nu vei mai plânge. 

— Şi eu sper la fel, monseniore, zise Babette. Deci, cu 
toate amenințările guvernatorului nostru, socotiți să vă 
reîntoarceţi, nu-i aşa? 

— Da, Babette. 

— Şi presupun că împreună cu scutierul Martin-Guerre? 

— Sigur. 

— Deci, domnule d'Exmes, zise tânăra fată, sunteţi sigur 
că-l veţi regăsi pe Martin-Guerre la Paris? Nu-i un om 
necinstit, nu-i aşa? N-a fugit cu răscumpărarea 
dumneavoastră? Nu e în stare de necredinţă, nu-i aşa? 

— Mi se pare, zise Gabriel destul de mirat de aceste 
întrebări, că Martin are de la o vreme o fire cam 
schimbătoare, de parcă-ar fi doi oameni în el, unul liniştit, 
celălalt şiret şi scandalagiu. Dar, cu toate aceste schimbări 
ciudate, este un slujitor cinstit şi credincios. 

— Şi, zise Babette. Dacă nu e în stare să-şi înşele stăpânul, 
cu atât mai mult nu va înşela o femeie, nu-i aşa? 

— Oh, zise Gabriel, la întrebarea asta mărturisesc că mi-e 
greu să-ţi răspund. 

— În sfârşit, monseniore, zise Babette pălind, veţi avea 
bunătatea să-i înapoiaţi acest inel? Va şti de la cine vine şi 
ce înseamnă. 

— I-L voi înapoia, Babette, zise Gabriel surprins, 
amintindu-şi de seara despărțirii de scutierul său. I-l voi 
înmâna, dar persoana care i-l trimite ştie... Presupun, că 
Martin-Guerre... E însurat? 

— Însurat! Strigă Babette. Atunci, monseniore, păstraţi 
inelul, aruncaţi-l, dar nu i-l mai daţi. 

— Dar, Babette... 

— Mulţumesc, monseniore şi rămâneţi cu bine, murmură 
biata fată. 

Fugi la etajul al doilea şi, abia intrată în camera ei, căzu 
leşinată pe un scaun. 


Gabriel, supărat şi neliniştit de bănuiala care îi trecuse 
prin minte, cobori gânditor scara de lemn din vechea casă a 
familiei Peugquoy. La piciorul scării îl găsi pe Jean, care se 
apropie misterios de el. 

— Domnule viconte, îi zise cu voce scăzută burghezul, m- 
aţi întrebat mereu de ce tot lucram frânghii atât de lungi... 
Nu vreau totuşi să vă las să plecaţi, mai ales după ce v-aţi 
luat astfel rămas bun de la acel Wentworth, fără să vă 
împărtăşesc taina. Dacă uneşti prin două frânghii 
transversale alte două frânghii lungi şi solide, ca asta pe 
care-o fac eu acum, obţii o scară. Această scară, când eşti 
de gardă, cum e Pierre de douăzeci de ani încoace şi cum 
sunt eu de trei zile, poate fi ascunsă sub ghereta de pe 
platforma turnului Octogone. Apoi, într-o dimineaţă 
întunecată de decembrie sau de ianuarie, fiind de sentinelă, 
poţi, din curiozitate, să prinzi solid cele două capete de cele 
două tronsoane de fier fixate în creneluri şi să laşi celelalte 
două capete să cadă în mare, la trei sute de picioare 
adâncime, unde s-ar afla poate din întâmplare vreo barcă... 

— Dar, dragul meu Jean... Îl întrerupse Gabriel. 

— Destul despre asta. Domnule viconte, zise ţesătorul. Aş 
vrea, înainte de a ne părăsi, să păstraţi încă o amintire de la 
devotatul dumneavoastră slujitor Jean Peugquoy. lată o 
hârtie cu planul zidurilor şi al fortificațiilor Calaisului. L-am 
făcut în urma acelor plimbări care vă mirau atâta. 
Ascundeţi-l sub haină şi când veţi fi la Paris, uitaţi-vă uneori 
la el, vă rog, din prietenie pentru mine... 

Gabriel voi să-l întrerupă, dar Jean nu-i lăsă timp şi, 
strângându-i mâna pe care i-o întindea tânărul, se 
îndepărtă zicându-i doar: 

— Pe curând, domnule d'Exmes. Îl veţi găsi la poartă pe 
Pierre care vă aşteaptă ca să-şi ia şi el rămas bun. 

Într-adevăr, Pierre aştepta în faţa casei ţinând de hăţuri 
calul lui Gabriel. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate, jupâne, îi zise vicontele 
d'Exme&s. Îţi voi trimite peste puţin, dacă nu cumva ţi-i voi 


aduce eu însumi, banii pe care ai avut bunăvoința să mi-i 
împrumuţi. Voi adăuga o gratificaţie serioasă pentru 
oamenii dumitale. Până atunci, oferă din partea mea acest 
mic diamant surorii dumitale. 

— Mulţumesc în numele ei, domnule viconte, răspunse 
armurierul, rugându-vă la rândul meu să primiţi din parte- 
mi acest corn pe care vi l-am atârnat la coburi, acest corn 
pe care l-am lucrat cu mâinile mele şi căruia i-aş recunoaşte 
sunetul chiar şi printre mugetele furioase ale mării, să 
zicem de pildă întruna din acele nopţi de 5 ale fiecărei luni 
când sunt de gardă de la 4 la 6 dimineaţa pe terasa turnului 
Octogone care dă spre mare. 

— Mulţumesc, zise Gabriel strângându-i mâna în aşa fel 
încât să-i arate că a înţeles despre ce este vorba. 

— Cât despre acele arme la care am tot lucrat, zise Pierre, 
regret că n-am făcut şi mai multe: dacă într-o bună zi 
Calaisul ar fi asediat, toţi cei care ţin cu Franţa ar pune 
mâna pe ele şi-ar isca între zidurile oraşului o răscoală 
periculoasă... 

— Adevărat! Zise Gabriel strângând încă o dată mâna 
bravului său cetăţean. 

— Şi. Acum, vă doresc călătorie plăcută şi noroc, domnule 
d'Exmes, zise Pierre. Cu bine ţi pe curând! 

— Pe curând! Zise Gabriel. 

Se întoarse şi-i salută, pentru ultima oară, pe Pierre, care 
stătea în picioare pe prag, pe Jean, care se aplecase la una 
din ferestrele primului etaj şi pe Babette, ascunsă pe 
jumătate în dosul unei draperii de la etajul al doilea. 

Apoi dădu pinteni calului şi se îndepărtă în galop. Ordinele 
lui Wentworth ajunseseră la poarta din Calais; căci nu 
întâmpină nici o dificultate ca să treacă; peste puţin, se afla 
pe drumul către Paris, singur cu neliniştile şi nădejdile sale. 

Va putea oare, sosind la Paris, să-şi elibereze tatăl? Va 
putea, reîntorcându-se la Calais, s-o elibereze pe Diana? 

Capitolul XLIV Urmarea întâmplărilor lui Martin-Guerre 
DRUMURILE FRANȚEI NU ERAU mai sigure pentru 


Gabriel de Montgommery decât pentru scutierul său, aşa că 
băiatul trebui să-şi pună la contribuţie toată inteligenţa şi 
toată agerimea spiritului ca să evite piedicile şi 
încurcăturile. Cu toată străduinţa lui, n-ajunse la Paris 
decât du pa patru zile. Dar primejdiile drumului îl 
preocupau mai puţin pe Gabriel decât dorinţa de a-şi atinge 
scopul. Măcar că nu era din fire prea înclinat spre visare, 
singurătatea aproape că-l silea să se gândească fără 
încetare la captivitatea tatălui său şi a Dianei, la mijloacele 
prin care să elibereze aceste fiinţe dragi, la făgăduielile 
regelui, la hotărârea pe care trebuia s-o ia dacă Henric al 
II-lea nu-şi îndeplinea acesta făgăduieli. Dar nu! Henric nu 
era degeaba primul gentilom al Franţei! Aştepta probabil 
ca Gabriel să vină să-l roage ca să-l ierte pe contele 
răzvrătit, dar, de iertat, sigur că-l va ierta. Şi dacă totuşi nu- 
l va ierta? 

Când această idee deznădăjduită îi trecu prin minte, 
Gabriel dădu pinteni calului şi-şi duse mâna la mânerul 
spadei... Plăcutul şi totodată durerosul gând la Diana de 
Castro îi liniştea de obicei sufletul agitat. 

Frământat de aceste incertitudini şi spaime ajunse, în 
sfârşit, în dimineaţa celei de a patra zile, la porţile Parisului. 
Călătorise toată noaptea şi licăririle palide ale zorilor abia 
luminau oraşul când păşi pe străzile învecinate cu Luvrul. 
Se opri în faţa casei regale, ferecată şi adormită şi se 
întrebă dacă trebuia să aştepte sau să treacă mai departe. 
Dar nerăbdarea să nu se împacă deloc cu aşteptarea. 
Hotări să se ducă de îndată acasă la el, în strada Jardins- 
Saint-Paul, unde va putea cel puţin să afle câte ceva în 
legătură cu aceea ce-l interesa. Drumul trecea prin faţa 
sinistrelor turnuri de la Chatelet. Se opri în faţa porţii 
mohorâte. O sudoare rece îi scălda fruntea. Trecutul şi 
viitorul său se aflau acolo, în dosul acelor ziduri umede. Dar 
Gabriel nu era omul care să consacre emoţiilor o parte din 
timpul pe care-l putea consacra în mod util acţiunii. Îşi 
alungă acele gânduri întunecate şi o porni la drum. 


Când sosi în faţa casei salE. Pe care n-o mai văzuse de 
atâta vreme, zări o lumină la geamurile sălii scunde. 
Harnica Aloyse se şi sculase. Gabriel bătu spunându-şi 
numele. După două minute se afla în braţele blândei femei 
care-i ţinuse loc de mamă. 

— Ah, iată-te, monseniore, iată-te, băiatul meu! 

Asta-i tot ce putu spune. Gabriel, după ce-o îmbrăţişa cu 
dragoste, se dădu un pas îndărăt şi o privi. Stăruia în 
această privire adâncă o întrebare mută, mai limpede decât 
toate cuvintele. Aloyse o înţelese, îşi plecă încet capul şi nu 
răspunse nimic. 

— Deci, nici o veste de la Curte? Întrebă atunci vicontele, 
ca şi cum răspunsul cuprins în acea tăcere nu i-ar fi ajuns. 

— Nici o veste, monseniore, răspunse doica. 

— Nici nu mă îndoiam. Dacă s-ar fi petrecut vreun lucru 
fericit ori nenorocit, mi l-ai fi strigat odată cu primul sărut. 
Nu ştii nimic? 

— NIMIC, vai! 

— Înţeleg, zise cu amărăciune tânărul. Am fost prizonier, 
sau chiar socotit mort! Nu plăteşti datorii unui prizonier, cu 
atât mai puţin unui mort. Dar iată-mă din nou aici, viu şi 
liber şi regele va trebui totuşi să se socotească cu mine; va 
trebui, fie de voie, fie de nevoie! 

— Oh! Bagă de seamă, monseniore, strigă Aloyse. 

— Nu te teme, doică. Domnul amiral e la Paris? 

— Da. A trimis de zece ori un om aici ca să se intereseze 
dacă ai sosit. 

— Bine. Şi domnul de Guise? 

— S-a întors şi el. Pe el contează acum poporul că să 
înlăture nenorocirile Franţei. 

— Facă Domnul, zise Gabriel, să nu dea peste nenorociri 
care nu mai pot fi înlăturate. 

— În ce-o priveşte pe doamna de Castro, pe care o 
credeau pierdută, continuă grăbită Aloyse, domnul 
conetabil a descoperit că e prizonieră la Calais şi se speră 
să fie scoasă în curând de acolo. 


— Ştiu şi nădăjduiesc că şi el, zise Gabriel cu un accent 
ciudat. Dar, adăugă, nu-mi spui nimic despre cel care mi-a 
prelungit captivitatea, despre Martin-Guerre şi mesajul lui 
întârziat... Ce s-a întâmplat cu Martin? 

— E aici, monseniore; ticălosul, prostănacul! 

— Cum? Aici? De când? Ce face? 

— S-a culcat şi doarme, zise Aloyse, care părea să 
vorbească despre Martin cu oarecare pică. Face pe 
bolnavul, sub pretextul că l-au spânzurat. 

— Spânzurat! Strigă Gabriel. Probabil ca să-i fure banii 
pentru răscumpărarea mea. 

— Banii pentru răscumpărarea domniei-tale, monseniore? 
Nu zău, ia pomeneşte-i acestui caraghios despre banii de 
răscumpărare! Să vezi numai ce răspunde. N-are habar de 
nimic. Închipuieşte-ţi, Gabriel, că vine acasă grăbit şi plin 
de zel... Conform scrisorii arătate, strâng repede şi-i număr 
zece mii de scuzi sunători. Musiul pleacă glonţ, fără să 
piardă un minut. După câteva zile, pe cine crezi că văd 
întorcându-se aici, pleoştit şi cu o mutră de-ţi făcea milă? Pe 
Martin-Guerre al meu. Pretinde că n-a primit de la mine nici 
un bănuţ. Că a căzut prizonier înainte de luarea oraşului 
Saint-Quentin, că habar n-are, zice el, ce s-a întâmplat cu 
domnia-ta. Că nimeni cică nu i-a încredinţat nici o misiune. 
Că a fost bătut şi spânzurat! Că a reuşit cu chiu cu vai să 
scape şi să se întoarcă la Paris. Cam astea-s poveştile cu 
care ne pisează Martin-Guerre de dimineaţă până seara, ori 
de câte ori i se vorbeşte despre răscumpărarea domniei- 
tale. 

— Stai, doică, zise Gabriel, Martin-Guerre n-a putut 
cheltui banii, asta pot s-o jur. E un om cinstit şi-mi este 
devotat cu trup şi suflet. 

— Da, monseniore, de cinstit e cinstit, însă teamă mi-e că-i 
nebun, nebun de legat, zău aşa. Deşi nu face urât, e totuşi 
periculos. În sfârşit, nu-s singura care l-a văzut venind după 
bani. Toţi oamenii de la castel sunt martori. A primit zece 


mii de scuzi. Jupânul Elyot avut de întâmpinat chiar unele 
greutăţi ca să-i adune atât de repede. 

— Greutăţi, negreutăţi, zise Gabriel, va trebui să adune 
din nou şi la fel de repede o altă sumă asemănătoare, ba 
poate chiar ceva mai mare. Acum, fiindcă s-a făcut ziua-n 
amiaza mare, mă duc la Luvru, vreau să-i vorbesc regelui. 

— Cum, fără un minut de odihnă? Zise Aloyse. În plus, 
ceasul nu-i decât şapte, vei găsi porţile închise, căci nu se 
deschid decât la nouă. 

— Aşa-i! Zise Gabriel, încă două ceasuri de aşteptare. O, 
Doamne! Dă-mi răbdarea să mai aştept două ore, din 
moment ce am putut aştepta două luni. Ia stai, până la nouă 
am să-i caut pe domnii de Coligny şi de Guise. 

— Nu, căci şi ei sunt la Luvru, zise Aloyse. De altfel, regele 
nu primeşte înainte de amiază şi mă tem că nu-l vei putea 
vedea mai curând. Ai deci câteva ceasuri ca să discuţi cu 
domnul amiral şi cu domnul locotenent general al regatului. 
Ăsta este noul titlu cu care regele, în împrejurările grave în 
care ne aflăm, l-a împopoţonat pe domnul de Guise. Până 
atunci, monseniore, nu vei refuza să mănânci ceva şi să-i 
vezi pe credincioşii şi vechii domniei-tale servitori, care ţi- 
au dus dorul atâta vreme... 

În acelaşi moment şi parcă pentru a ocupa şi a distruge 
dureroasa aşteptare a tânărului, Martin-Guerre, înştiinţat 
desigur de sosirea stăpânului său, dădu buzna în cameră, 
mai palid de bucurie decât de pe urma suferințelor. 

— Cum, dumneavoastră sunteţi? lată că, în sfârşit, 
monseniore, strigă el, oh! Ce fericire! 

Dar Gabriel primi destul de rece efuziunile bietului scutier. 

— Dacă am sosit, Martin, zise el, închipuie-ţi că nu datorită 
ţie, căci tu ai făcut totul ca să mă laşi pe veci prizonier. 

— Cum şi dumneavoastră, monseniore, zise Martin cu 
consternare şi dumneavoastră, în loc să-mi daţi dreptate 
cum nădăjduiam, mă învinuiți de a mă fi atins de cei zece 
mii de scuzi? Poate că o să şi spuneţi că m-aţi însărcinat să-i 
adun şi să vi-i aduc... 


— Păi cum altfel? Zise Gabriel uluit. 

— Cu alte cuvinte, mă socotiți în stare pe mine, Martin- 
Guerre, să-mi însuşesc banii destinaţi să răscumpere 
libertatea stăpânului meu? 

— Nu, Martin, nu. Zise Gabriel, mişcat de accentul 
credinciosului său scutier, bănuielile mele. i-o jur, n-au 
mers până acolo încât să mă îndoiesc de cinstea ta şi chiar îi 
spuneam acest lucru mai adineauri Aloysei. Dar s-ar fi putui 
să-ţi fi furat careva banii, pe drum, venind spre mine. 

— Venind spre domnia-voastră, repetă Martin. Dar unde, 
monseniore? De când am ieşit prima oară din Saint- 
Quentin, să mă trăsnească Domnul dacă ştiu unde aţi fost! 
Unde să vă fi întâlnit? 

— La Calais, Martin. Oricât ai fi de zăpăcit şi de nebun, e 
cu neputinţă să fi uitat Calaisul. 

— Cum să fi uitat ceea ce n-am văzut niciodată? Întrebă 
liniştit Martin-Guerre. 

— Dar, nenorocitule, cum poţi să te renegi până într-atâta? 
Strigă Gabriel. Spuse în şoaptă câteva cuvinte doicii care 
ieşi. Apoi apropiindu-se de Martin: Şi Babette? Ingratule! 

— Babette! Care Babette? Întrebă scutierul uluit. 

— Cea pe care ai sedus-o, nedemnule. 

— Ah! E vorba de Gudule! Zise Martin, vă înşelaţi asupra 
numelui. Nu Babette, ci Gudule, monseniore. Ah! Da, biata 
fată! Dar n-am sedus-o, s-a sedus ea singură, v-o jur! 

— Ce! Încă una? Zise Gabriel. Pe asta n-o cunosc şi apoi 
oricine-ar fi, presupun că nu se poate plânge tot de acelaşi 
lucru ca Babette Peuauoy. 

Martin-Guerre nu cuteză să se înfurie; dar, dacă ar fi avut 
rangul vicontelui, n-ar fi lipsit mult. 

— Monseniore, toţi aici zic că-s nebun şi, tot spunându-mi- 
se asta, cred, pe sfântul Martin, că până la urmă voi 
înnebuni de-a binelea. Totuşi, mai am încă judecată şi 
memorie, ce dracu! Şi la nevoie, monseniore, deşi am trecut 
prin multe încercări şi nenorociri, vă voi povesti punct cu 


punct ce mi s-a întâmplat de trei luni încoace, după ce m- 
am despărţit de domnia-voastră. 

— Aş fi curios într-adevăr, zise Gabriel, să ştiu cum îţi 
explici purtarea ta ciudată. 

— Ei bine, monseniore, vă amintiţi că am ieşit din Saint- 
Quentin, ca să ne ducem după ajutoarele domnului de 
Vaulpergues; am luat-o fiecare pe alt drum, cred că vă 
amintiţi şi asta, apoi s-a întâmplat ceea ce aţi prevăzut 
domnia-voastră. Am căzut în mâinile duşmanului. Am vrut, 
după recomandările domniei-voastre, să dau dovadă de 
îndrăzneală; dar, lucru ciudat, duşmanii mă recunoscuseră 
ca pe un fost prizonier de-al lor! 

— Haide, îl întrerupse Gabriel, iar ai luat-o razna! 

— Ah! Monseniore, zise Martin, vă conjur, lăsaţi-mă să 
povestesc ce ştiu şi cum ştiu. O să mă certaţi pe urmă. Din 
momentul în care duşmanii m-au recunoscut, monseniore, 
mărturisesc că m-am resemnat; căci ştiu şi ştiţi şi domnia- 
voastră la fel de bine ca şi mine, că de fapt eu sunt doi şi că, 
fără să mă prevină, celălalt eu al meu îşi face adesea de 
cap. Deci, ne-am acceptat soarta. Căci de acum încolo voi 
vorbi despre mine la plural. Gudule, o flamandă de treabă 
pe care noi am răpit-o, ne-a recunoscut şi ea; n-are 
importanţă că noi n-am recunoscut-o: ca să vă povestesc 
toate necazurile prin care a trecut şi în puterea citor 
stăpâni, toţi folosind diferite jargoane, a căzut pe rând 
nenorocitul dumneavoastră scutier, ar fi prea lung, 
monseniore... 

— Da, scurteaz-o, zise Gabriel. 

— Am trecut din rău în mai rău. Eu-l meu numărul doi 
tocmai o ştersese de la inamic şi eu am pătimit amar pentru 
vina lui. Eu-l numărul unu, adică eu, ale cărui întâmplări le 
istorisesc, izbuti să scape şi el, dar făcu prostia de a se lăsa 
prins, aşa că ce mai tura-vura. Mă bătură până mă lăsară 
aproape mort. Eu însă tot nu m-am lăsat! Am luat-o pentru 
a treia oară la fugă! Dar prins şi a treia oară, printr-o dublă 
trădare, a vinului şi a unui trecător, am vrut să fac o faptă 


nesăbuită şi să mă bat cu duşmanii cu furia disperării şi a 
beţiei. Ca urmare, după ce m-au bătut toată noaptea în 
modul cel mai barbar, spre dimineaţă călăii mei m-au 
spânzurat. 

— Te-au spânzurat! Strigă Gabriel socotind că monomania 
scutierului său punea iar stăpânire pe el. Te-au spânzurat! 
Martin, ce înţelegi tu prin asta? 

— Înţeleg, monseniore, că m-au atârnat între cer şi 
pământ, la căpătâiul unei frânghii de cânepa legată zdravăn 
de un stâlp numit spânzurătoare. Ceea ce, în orice limbă şi 
dialect, se numeşte îndeobşte a spânzura, monseniore. E 
limpede, nu? 

— Nu prea, Martin, căci în sfârşit, pentru un spânzurat... 

— Arăt destul de bine, într-adevăr; dar nu ştiţi sfârşitul 
istoriei. 

Durerea şi tulburarea mea când m-am văzut spânzurat mă 
făcură să-mi pierd cunoştinţa. Când mi-am revenit eram 
întins pe iarba proaspătă, cu funia tăiată atârnând în jurul 
gâtului. Poate vreun drumeţ o fi voit, mişcat de starea mea, 
să elibereze spânzurătoarea de fructul ei omenesc? 
Amărăciunea mea refuză să creadă acest lucru. Mai curând 
îmi închipui că vreun pungaş a dorit să mă prade şi a tăiat, 
funia ca să-mi scotocească mai uşor prin buzunare, inelul 
de nuntă şi hârtiile furate mă îndreptăţesc să afirm asta 
fără să fac vreo nedreptate rasei omeneşti. Fapt este că am 
fost scăpat la vreme şi cu tot gâtul meu puţin smintit din 
loc, am putut să fug pentru a patra oară, prin pădure şi 
peste câmp, ascunzându-mă ziua, înaintând cu precauţie 
noaptea, trăind cu rădăcini şi cu ierburi sălbatice, o hrană 
mizerabilă, cu care vitele abia s-ar putea obişnui. În sfârşit, 
după ce m-am rătăcit de o sută de ori, am putut, după 
cincisprezece zile, să revăd Parisul şi această casă unde am 
sosit de douăsprezece zile şi unde am fost primit mult mai 
prost decât mă aşteptam după atâtea încercări, lata 
povestea mea, monseniore. 


— Ei bine, zise Gabriel, cu privire la această poveste, eu aş 
putea să-ţi istorisesc o alta, cu totul diferită, pe care te-am 
văzut îndeplinind-o sub ochii mei. 

— Povestea eului meu numărul doi, monseniore? Zise 
liniştit Martin. Pe legea mea! Monseniore, dacă nu-s 
indiscret şi dacă aţi avea bunătatea să mi-o spuneţi în două 
vorbe, aş fi destul de curios s-o cunosc. 

— Glumeşti, ticălosule? Zise Gabriel. 

— Ah, monseniorul cunoaşte profundul meu respect! Dar 
deşi acest de al doilea eu al meu mi-a pricinuit destule 
încurcături şi m-a vârât în destule necazuri, ei bine, zău că 
mă interesează; cred, pe cuvântul meu de onoare, că până 
la sfârşit voi avea slăbiciunea să-l îndrăgesc, caraghiosul! 

— Într-adevăr, caraghiosul... Făcu vicontele. Gabriel 
tocmai se pregătea să înceapă istorisirea faptelor rele ale 
lui Arnauld du Thill, dar fu oprit de doică sa, care intră 
urmată de un om îmbrăcat în straie ţărăneşti. 

— Asta ce mai e? Zise Aloyse. lată un om care pretinde că 
a fost trimis aici ca să-ţi vestească moartea, Martin-Guerre. 

Capitolul XIV Unde virtutea lui Martin-Guerre începe să se 
reabiliteze 

— MOARTEA MEA? STRIGĂ MARTIN-Guerre pălind la 
cuvintele doamnei Aloyse. 

— Ah, Dumnezeule, strigă la rândul său ţăranul de îndată 
ce văzu chipul scutierului. 

— Să fi murit oare celălalt eu al meu? Să maiam o 
existenţă de schimb? În fond, îşi zise Martin, dacă ne 
gândim bine. Am fost un pic supărat, dar acum totul s-a 
isprăvit cu bine. Hai vorbeşte, amice, adăugă el adresându- 
se ţăranului năucit. 

— Ei! Jupâne, reluă acesta din urmă după ce-l privi atent 
pe Martin-Guerre, cum se face că ai sosit înaintea mea? i-o 
jur că m-am grăbit atâta cât se poate grăbi un om dornic să 
câştige cei zece scuzi făgăduiţi; şi fiindcă n-ai avut cal, e cu 
neputinţa, jupâne, să mă fi întrecut pe drum, unde dealtfel 
te-aş fi văzut... 


— Dar, omule, eu nu te-am văzut niciodată? Zise Martin- 
Guerre, iar tu-mi vorbeşti ca şi cum m-ai cunoaşte. 

— Dacă te cunosc! Zise ţăranul stupefiat; adică nu eşti 
dumneata cel care mi-a zis să vin aici să spun că domnul 
Martin-Guerre a murit spânzurat? 

— Dar Martin-Guerre sunt eu! 

— Dumneata! Nu se poate! Să-ţi anunţi propria dumitale 
moarte? Zise ţăranul. 

— Dar de ce, unde şi când ţi-am anunţat eu o asemenea 
grozăvie? Întrebă Martin. 

— Trebuie să spun tot? Zise ţăranul. 

— Da, tot. 

— Cu toată prefăcătoria pe care mi-ai recomandat-o? 

— Cu toată prefăcătoria. 

— Ei bine, fiindcă ai o memorie atât de scurtă, am să spun 
tot: cu atât mai rău pentru dumneata dacă mă sileşti. Acu 
şase zile, dimineaţa, eram pe cale să-mi plivesc ogorul... 

— Mai întâi, unde ţi-e pământul? Întrebă Martin. 

— Trebuie să-i răspund, stăpâne? 

— Sigur, sigur! 

— Ei bine, ogorul meu e în dosul Montargisului, iacă! 
Lucram, te-am văzut trecând pe drum, cu un sac în spinare. 
„Ei, prietene, ce faci acolo?” ai spus dumneata. „Plivesc 
ogorul, Jupâne”, am răspuns eu. „Scoţi ceva cu meseria 
asta?” „An bun, an rău, patru soli pe zi.” „Vrei să câştigi 
douăzeci de scuzi în două săptămâni?” „Păi...” „Le întreb 
dacă da ori ba”. „Da!” „Ei bine, pleacă de îndată la Paris. 
Dacă mergi fără popasuri mari, vei fi acolo cel mult în cinci 
ori şase zile; vei întreba de strada Jardins-Saint-Paul şi de 
palatul vicontelui d'Exmes. La acest palat te trimit. 
Vicontele n-o să fie acolo; dar o s-o găseşti pe doamna 
Aloyse, o femeie de treabă; doica lui; şi iată ce-i vei spune, 
cască-ţi bine urechile: „Sosesc,, îi vei zice, „de la Noyon, 
unde una dintre cunoştinţele domniei-tale a fost spânzurată 
acum cincisprezece zile. Acest om se numeşte Martin- 
Guerre,,. '[ine bine minte numele: Martin-Guerre. „L-au 


spânzurat după ce l-au prădat de toţi banii pe care-i avea, 
că nu cumva să se plângă justiţiei,. Dar, înainte de a fi dus 
la spânzurătoare, Martin-Guerre a avut timpul să-ţi 
vorbească despre această nenorocire, cu scopul, mi-a spus 
el, ca să puteţi aduna o nouă răscumpărare pentru stăpânul 
său. Mi-a spus că pentru osteneala mea îmi veţi da zece 
scuzi. L-am văzut spânzurat şi am venit! lată ce-ai să-i spui 
acelei femei... Ai înţeles?” m-a întrebat. „Dă, jupâne, i-am 
răspuns eu. Numai că la început mi-ai vorbit de douăzeci de 
scuzi, iar acu numai de zece...” „Prostule! lată avansul de 
zece”. „Să fie cu noroc! Făcui eu. Dar dacă doamna Aloyse o 
să mă întrebe cum arată acel Martin-Guerre pe care nu l- 
am văzut niciodată?” „Uită-te la mine...” „Mă uit.” „Ei bine, 
îl vei descrie pe Martin-Guerre ca pe mine însumi.” 

— Ciudat! Murmură Gabriel, care asculta istorisirea cu o 
atenţie încordată. 

— Acum, reluă ţăranul, am venit, jupâne, gata să-mi repet 
lecţia cum m-ai învăţat şi te aflu aici înaintea mea. E 
adevărat că am mai hoinărit pe drum şi am tocat în 
crâşmele din cale cei zece scuzi ai dumitale cu nădejdea că 
voi căpăta în curând alţi zece. Dar, în sfârşit, n-am trecut 
peste termenul despre care mi-ai vorbit. Mi-ai şase zile şi 
azi sunt fix şase zile de când am părăsit Montargisul. 

— Şase zile! Zise Martin-Guerre melancolic şi visător. Am 
trecut m şase zile prin Montargis! Acum şase zile mă aflam 
deci în drum e ţinutul meu... 

— Stai! Îl întrerupse cu însufleţire Aloyse; omul ăsta e un 
mincinos, pentru că pretinde că ai vorbit cu el acum şase 
zile la Montargis, când de douăsprezece zile dumneata n-ai 
ieşit din casa asta. 

— E drept, zise Martin-Guerre. Totuşi numărul doi al 
meu... 

— Şi apoi, reluă doica, nici nu-s cincisprezece zile de când 
ai fost spânzurat la Noyon; după spusele dumitale ar fi 
chiar o lună. 


— Aşa-i, zise scutierul, chiar azi se împlineşte lună, mi-am 
adus aminte de asta când m-am sculat. Totuşi, celălalt eu al 
meu... 

— Baliverne! Strigă doica. 

— Nu chiar, zise Gabriel intervenind, omul asia ne pune, 
cred eu, pe drumul adevărului. 

— Oh, bunul meu senior, nu vă înşelaţi? Voi căpăta cei zece 
scuzi? 

— Da, zise Gabriel, dar ai să ne laşi numele şi adresa. 
Poate că într-o zi vom avea nevoie de mărturia dumitale. 
Încep, deşi bănuielile sunt încă incerte, să întrevăd crima. 

— Totuşi, monseniore... Voi să obiecteze Martin. 

— Şi cu asta basta, îl întrerupse Gabriel. Vei avea grijă, 
Aloyse, ca acest om să fie răsplătit. Treaba asta îşi va avea 
ceasul ei. Numai că, adăugă el coborându-şi glasul, înainte 
de a pedepsi trădarea unui scutier, o să am poate de 
răzbunat trădarea unui stăpân. 

— Vai! Murmură Aloyse. 

— S-a făcut opt, zise Gabriel. Nu-mi voi vedea oamenii 
decât la întoarcere, căci vreau să fiu la Luvru când s-or 
deschide porţile; dacă nu mă pot apropia de rege decât la 
prânz, voi discuta cel puţin cu amiralul şi cu domnul de 
Guise. 

— Şi după ce-l vei vedea pe rege, ai să te înapoiezi îndată, 
nu-i aşa? Întrebă Aloyse. 

— De îndată, linişteşte-te, doică. Ceva îmi spune că voi 
trece peste toate aceste piedici teribile, pe care intriga mi 
ie ridică în cale. 

— Oh! Dacă Domnul îmi va asculta ruga mea fierbinte, aşa 
va fi! Zise Aloyse. 

— Plec, spuse Gabriel. Rămâi, Martin, trebuie să mă duc 
singur. Hai, o să-ţi facem dreptate şi o să te eliberăm de 
coşmar, prietene. Dar, vezi tu, deocamdată am o altă treabă 
şi o altă îndatorire de îndeplinit. Pe curând, Martin; cu bine, 
doica. 


Gabriel ieşi singur, pe jos, înfăşurat într-o mantie largă şi 
luă, grav şi mândru, drumul Luvrului. 

„Vai! Îşi zise doica, iată-mă aşa cum l-am văzut odinioară şi 
pe taică-său, care nu s-a mai întors!” 

După ce trecu pe Pont-au-Change, continuându-şi drumul 
de-a lungul pieţii la Greve, Gabriel zări mai departe un 
bărbat învăluit şi el într-o mantie largă, dar mult mai 
grosolană decât a sa. În plus acel om se străduia să-şi 
ascundă trăsăturile chipului sub borurile largi ale pălăriei. 
Gabriel, deşi la început i se păru că distinge vag silueta unui 
prieten, îşi văzu totuşi de drum. Dar necunoscutul făcu o 
mişcare, pani să ezite, apoi la sfârşit, se opri brusc. 

— Gabriel, prietene! Spuse cl cu precauţie. 

Îşi arătă pe jumătate chipul şi Gabriel văzu că nu se 
înşelase... 

— Domnul de Coligny! Strigă ei cu glas reţinut. 
Dumneavoastră în acest loc şi la această Qiâi 

— Sstt! Făcu amiralul. Îşi mărturisesc că n-aş vrea în 
momentul ăsta să fiu recunoscut, spionat, urmărit. Dar 
văzându-te, prietene, după o atât de lungă despărţire şi 
atâta incertitudine în legătură cu dumneata, n-am putut 
rezista nevoii de a te striga şi de a-ţi strânge mâna. De când 
eşti la Paris? 

— Chiar din dimineaţa asta, zise Gabriel şi mă duceam la 
Luvru. 

— Ei bine! Dacă nu eşti prea grăbit, fă câţiva paşi alături 
de mine. 

Să-mi spui ce ţi s-a întâmplat în timpul acestei lungi 
absenţe. 

— Voi spune toi, celui mai loial şi mai devotat dintre 
prieteni, răspunse Gabriel. Totuşi, domnule amiral, îmi veţi 
îngădui mai întâi p întrebare asupra unui punct care mă 
interesează mai mult decât orice pe lume. 

— Prevăd această întrebare. Dar n-ar trebui, prietene, să 
prevezi răspunsul meu? Vrei să mă întrebi, nu-i aşa, dacă 
mi-am ţinut făgăduiala pe care ţi-am făcut-o. Dacă i-am 


istorisit regelui partea glorioasă pe care ai avut-o la 
apărarea Saint-Quentinului? 

— Nu, domnule amiral, zise vicontele d'Exmes, nu despre 
asta vreau să vă întreb; căci vă cunosc, am învăţat să mă 
încred în cuvântul dumneavoastră şi sunt sigur că prima 
dumneavoastră grijă, când aţi înapoiat, a fost să vă 
îndepliniţi angajamentul şi să-i spuneţi gelui, numai regelui, 
că am contribuit şi eu ceva la apărarea Saint-Quentinului. 
Sunt chiar sigur că aţi şi exagerat puţin în faţa majestăţii- 
sale unele servicii ale mele. Da, monseniore ştiu asta 
dinainte, ar ceea ce nu ştiu e ce-a răspuns Henric al II-lea la 
frumoasele dumneavoastră cuvinte. 

— Vai, Gabriel, zise amiralul, Henric al II-lea n-a răspuns 
nimic, a interesat doar de soarta dumitale şi atâta tot. l-am 
spus ce ştiam, n-ai murit, dar că, după toate probabilitățile, 
ai fost făcut prizonier că, din delicateţe, n-ai vrut să-mi dai 
amănunte. 

— Şi regele?... Întrebă Gabriel. 

— Regele, prietene, a zis: „Bine!” şi un surâs de satisfacţie 
i-a înflorit pe buze. Apoi, cum eu insistam asupra faptelor 
dumitale de arme şi asupra obligaţiilor pe care le aveau 
regele şi Franţa faţă de dumneata, Henric mi-a spus: 
„Destul!” şi a schimbat tonul, m-a constrâns să vorbesc 
despre altceva. 

— Da, exact ceea ce presupuneam, spuse Gabriel cu 
ironie. 

— Prietene, curaj! Îţi aminteşti că încă de la Saint-Quentin 
te-am revenit să nu contezi pe recunoştinţa celor mari. 

— Oh! Spuse Gabriel cu un aer ameninţător, regele poate 
face pe uitucul câtă vreme mă crede captiv sau mort. Dar îi 
voi aduce aminte personal de drepturile mele şi atunci o să 
fie nevoit să şi le amintească. 

— Şi dacă va continua să facă pe uitucul? Întrebă domnul 
de Coligny. 

— Domnule amiral, când înduri o ofensă te adresezi 
regelui ca să-ţi facă dreptate. Când regele însuşi e 


ofensatorul, nu te mai adresezi decât lui Dumnezeu care te 
răzbună. 

— Ei bine, poate că acum este locul şi momentul să-ţi aduc 
aminte de o discuţie pe care am avut-o noi doi despre 
credinţa celor oprimaţi şi-n care ţi-am vorbit despre un 
mijloc sigur de pedepsire a regilor, slujind în acelaşi timp 
adevărul. 

— Oh! Am această discuţie prezentă în minte, zise Gabriel; 
memoria nu-mi joacă renghiuri, monseniore; poate că aş fi 
recurs ajutorul dumneavoastră, dacă nu împotriva lui 
Henric al II-lea, Cel puţin împotriva urmaşilor săi. 

— Aşa stând lucrurile, zise amiralul, cred că poţi să-mi 
acorzi un ceas... 

— Regele nu primeşte decât la prânz. Până atunci timpul 
meu vă aparţine. 

— Vino cu mine unde mă duc eu, zise amiralul. Eşti gentil 
ţi-am văzut caracterul pus la grea încercare, nu-ţi cer deci 
nici fel de jurământ. Făgăduieşte-mi doar să păstrezi 
secretul asupra persoanelor pe care ai să le vezi şi asupra 
lucrurilor pe care aisă lea 

— Vă făgăduiesc tăcere absolută, zise Gabriel. 

— Urmează-mă, spuse amiralul şi dacă ţi se face vreo 
nedreptate la Luvru, vei avea cum să te răzbuni. Haidem! 

Coligny şi Gabriel traversară Pont-au-Change şi la Cite şi o 
porniră pe străduţele întortocheate care se învecinau 
atunci cu strada Saint-Jacques. 

Capitolul XLVI Un filosof şi un soldat COLYGNY SE OPRI 
LA ÎNCEPUTUL străzii Saint-Jacques, în faţa uşii scunde a 
unei case cu aspect sărăcăcios. Bătu, se deschise mai întâi o 
ferestruică, apoi uşa, după ce un paznic nevăzut îl 
recunoscuse pe amiral. 

Urmându-l pe nobilul său ghid, Gabriel străbătu un lung 
coridor întunecat şi sui cu greu trei etaje pe o scară 
mâncată de cari. Când ajunseră în pod, la uşa celei mai de 
sus şi mai mizerabile camere a casei, Coligny bătu de trei 


ori în acea uşă, nu cu mâna, ci cu piciorul. Li se deschise şi 
intrară. 

Intrară într-o cameră destul de mare, dar tristă şi goală. 
Două ferestre strimte, una dând spre strada Saint-Jacques, 
cealaltă spre curtea din spate, nu luminau aproape deloc. 
Drept mobilă, nu se aflau acolo decât patru scaune fără 
spetează şi o masă de stejar cu picioare răsucite. La 
intrarea amiralului, doi oameni, care păreau să-l aştepte, îi 
ieşiră în întâmpinare. Un al treilea rămase discret mai la o 
parte, în picioare, în faţa ferestrei care dădea spre stradă 
şi-i făcu doar de la distanţă un salut adânc lui Coligny. 

— Theodore şi dumneata, căpitane, zise amiralul celor doi 
oameni care-l primiră, vă aduc şi vă prezint un prieten, 
dacă nu în trecut sau în prezent, cel puţin cred că în viitor. 

Cei doi necunoscuţi se înclinară în tăcere în faţa vicontelui 
d'Exmes. Apoi, cel mai tânăr, cel care se numea Theodore, 
începu să vorbească în şoaptă şi plin de însufleţire cu 
Coligny. Gabriel se îndepărtă puţin ca să nu-i stingherească 
şi putu astfel să-i examineze în voie pe cei doi bărbaţi. 
Căpitanul avea trăsături accentuate şi înfăţişarea dârza a 
unui om de acţiune. Era înalt, brun şi nervos. Nu era nevoie 
să fii bun observator ca să citeşti pe fruntea lui îndrăzneala, 
în ochii lui ardoarea, în cutele buzelor sale strânse, voinţa 
energică. Tovarăşul acestui om trufaş aducea mai curând a 
curtean: era un cavaler grațios, cu faţa rotundă şi veselă, cu 
privirea fină, cu gesturi elegante. Costumul său, potrivit 
legilor celei mai recente mode, contrasta în mod ciudat cu 
veşmântul, simplu până la austeritate, al căpitanului. În 
ceea ce priveşte pe cel de al treilea personaj, care 
rămăsese în picioare, izolat de grupul celorlalţi, fizionomia 
lui atrăgea de la început atenţia, cu toată atitudinea sa 
rezervată; lăţimea frunţii, limpezimea şi adâncimea privirii 
indicau pe omul inteligent, poate chiar un geniu. Coligny, 
după ce schimbase câteva vorbe cu prietenul său, se 
apropie de Gabriel. 


— Îţi cer iertare, îi spuse el, dar nu sunt singurul stăpân 
aici şi a trebuit să mă consult cu prietenii mei înainte de a-ţi 
arăta unde te găseşti şi în compania cui te afli. 

— Acum pot să ştiu? Întrebă Gabriel. 

— Poţi, prietene. 

— Unde mă aflu? 

— În camera sărmană în care fiul dogarului din Noyon, 
Calvin, a ţinut primele adunări secrete ale reformaţilor şi 
unde a trebuit să iasă ca să se îndrepte spre rugul din 
Estrapade. Dar astăzi este triumfător şi atotputernic la 
Geneva. Regii acestei lumi au încredere în el şi doar numele 
lui e de ajuns ca să facă zidurile umede ale acestei cocioabe 
să strălucească mai grozav decât arabescurile de aur la 
Luvru. 

La numele lui Calvin, Gabriel se descoperi. Măcar că acest 
tânăr impetuos nu fusese câtuşi de puţin preocupat până 
atunci de problemele religiei sau ale moralei, totuşi n-ar fi 
aparţinut secolului său dacă viaţa austeră şi laborioasă, 
caracterul sublim şi hotărât, doctrinele îndrăzneţe şi 
absolute ale legislatorului Reformei nu l-ar fi preocupat şi 
pe el. Spuse totuşi cu destul calm: 

— Şi cine sunt cei care mă înconjoară în venerata odaie a 
maestrului? 

— Discipolii săi, răspunse amiralul, sunt Theodore de Beze, 
pana sa ţi La Renaudie, spada sa. 

Gabriel îi salută pe elegantul scriitor, care avea să devină 
istoricul bisericii reformate şi pe aventurosul căpitan care 
avea să fie căpetenia tulburărilor din Amboise. Theodore de 
Beze îi întoarse lui Gabriel salutul, cu graţia curtenitoare 
care-i era caracteristică şi, luând la rândul său cuvântul, îi 
spuse surâzând: 

— Domnule viconte d'Exmes, deţi aţi fost introdus aici cu 
unele precauţii, nu ne priviţi vă rog, ca pe nişte foarte 
periculoşi şi tenebroşi conspiratori. Mă grăbesc să vă declar 
că, dacă fruntaşii religiei se recunosc în secret în această 
casă de trei ori pe săptămână, o fac numai ca să-şi 


comunice noutăţile Reformei şi să primească fie pe neofiţii 
care ne împărtăşesc principiile, cerând să împartă 
primejdiile cu noi, fie pe cei care, pentru meritul lor 
personal, dorim să-i câştigăm de partea noastră. Mulţumim 
amiralului că v-a adus aici, domnule viconte, căci sunteţi în 
mod sigur printre aceştia din urmă. 

— Eu, domnilor, sunt printre cei din prima categorie, 
spuse înaintând cu un gest simplu şi modest, necunoscutul 
cara până atunci stătuse deoparte. Sunt unul dintre acei 
gânditori umili pe care lumina ideilor dumneavoastră îi 
scoate din umbra lor şi care ar vrea să se apropie de ele. 

— Dar nu vei întârzia, Ambroise, să te numeri printre cei 
mai iluştrii dintre fraţii noştri, spuse La Renaudie. Da, 
domnilor, continuă el adresându-se lui Coligny şi lui de 
Beze, cel pe care vi-l prezint, un practician încă necunoscut, 
încă tânăr, după cum vedeţi, va fi totuşi, îmi pun capul 
pentru asta, una dintre gloriile credinţei noastre, căci 
munceşte şi gândeşte enorm; şi fiindcă a venit singur la noi, 
trebuie să ne bucurăm, căci în curând vom citi cu orgoliu 
printre ai noştri pe marele chirurg Ambroise Par612. 

— Oh! Domnule căpitan! Strigă Ambroise. 

— De ce maestru a fost instruit Ambroise Pare? Întrebă 
Theodore de Beze. 

— De ministrul Chandier cu care mi-a făcut cunoştinţă 
domnul La Renaudie, răspunse Ambroise. Şi ai şi jurat în 
mod solemn? 

— Nu încă, răspunse chirurgul. Vreau să fiu sincer şi să nu 
mă angajez decât în deplină cunoştinţă de cauză. Or, am 
nişte îndoieli, mărturisesc şi, ca să mă dăruiesc pentru 
totdeauna şi fără rezerve acestei cauze, trebuie să-mi 
lămuresc anumite lucruri. Ca să mă luminez, am dorit să-i 
cunosc pe şefii Reformei şi, dacă va trebui, mă voi duce 
până la Calvin. Căci adevărul şi libertatea sunt pasiunile 
mele. 

— Bravo! Strigă amiralul, fii liniştit, domnule, nimeni 
dintre noi n-ar vrea să aducă vreun prejudiciu rarei şi 


mândrei dumitale independenţe de spirit. 

— Ce vă spuneam? Zise La Renaudie triumfător. Nu va fi 
pentru credinţa noastră o cucerire prețioasă? L-am văzut 
pe Ambroise Pare în biblioteca sa, l-am văzut la căpătâiul 
bolnavilor, l-am văzut chiar pe câmpul de luptă şi 
pretutindeni, în faţa greşelilor şi prejudecăţilor, ca şi în faţa 
rănilor şi bolilor, e la fel, calm, rece, superior, stăpân asupra 
altora şi asupra lui însuşi. 

Gabriel, emoţionat de ceea ce vedea şi auzea, zise: 

— Să mi se îngăduie să spun şi eu un cuvânt: ştiu acum 
unde sunt şi ghicesc motivele pentru care generosul meu 
prieten, domnul de Coligny, m-a adus în această casă, unde 
se adună cei pe care regele Henric al II-lea îi numeşte 
eretici şi-i socoteşte duşmanii săi de moarte. Dar eu am şi 
mai mare nevoie să fiu instruit decât domnul Ambroise 
Pare. Ca şi el, am muncit mult, dar mai mult cu trupul decât 
cu mintea; mi-aţi face un mare serviciu, domnule Pare, dacă 
aţi voi să-mi arătaţi ce raţiuni şi ce interese au mânat către 
partidul Reformei nobila dumneavoastră inteligenţă. 

— Nu-i vorba de interese, zise Ambroise Pare; căci, ca să 
reuşesc în meseria mea de chirurg, interesul meu ar fi fost 
să mă ataşez credinţei Curţii şi prinților. Nu-i vorba de 
interese, domnule viconte, ci, aşa cum aţi spus-o, de raţiuni; 
dacă eminentele personaje în faţa cărora îmi ridic glasul îmi 
îngăduie acest lucru, vă voi face să înţelegeţi, în două 
cuvinte, aceste raţiuni. 

— Vorbeşte, vorbeşte! Spuseră în acelaşi timp Coligny, La 
Renaudie şi Theodore de Beze. 

— Voi fi scurt, zise Ambroise, timpul nu-mi aparţine. Să 
ştiţi de la început că am vrut să desprind ideea Reformei de 
toate teoriile şi de toate formulele. Aceşti spini odată 
îndepărtați, iată principiile care mi-au apărut şi pentru care 
mă fac pasibil de persecuții. Puterile religioase şi politice, 
biserica şi regalitatea au uzat până acum doar de regulă şi 
de legea lor. Preotul spune fiecărui om: crede asta, iar 
prinţul: fă asta! Lucrurile au putut dura astfel atâta timp 


cât spiritele erau încă înapoiate şi aveau nevoie să se 
sprijine pe această disciplină ca să meargă înainte. Dar, la 
ora asta, ne simţim tari. Şi totuşi, prinţul şi preotul, Biserica 
şi regele nu vor să se despartă de autoritatea care a devenit 
pentru ei o obişnuinţă. Tocmai împotriva acestei inechităţi 
sociale protestează, după mine, Reforma. Orice suflet 
trebuie să-şi poată examina liber credinţa şi judeca 
supunerea. Spre aceasta mi se pare mie că trebuie să tindă 
reînnoirea căreia ne consacrăm eforturile. Mă înşel, cumva, 
domnilor? 

— Nu, nu, doar că mergi prea departe, zise Theodore de 
Bceze, această cutezanţă de a amesteca treburile morale cu 
cele politice... 

— Ah! Tocmai îndrăzneala asta e ceea ce-mi place mie! Îl 
întrerupse Gabriel. 

— Aici nu-i vorba de îndrăzneală, ci de logică! Zise 
Ambroise Pare. Pentru ce oare ceea ce este echitabil în 
Biserică să nu fie şi în Stat? Cum de puteţi respinge ca 
acţiune ceea ce admiteţi că gândire? 

— Cuvintele îndrăzneţe pe care le-ai rostit sunt pline de 
revoltă, strigă Coligny gânditor. 

— Revolta? Zise liniştit Ambroise. Oh! Eu aş putea spune 
mai repede revoluţie. 

Cei trei reformaţi se priviră între ei cu surpriză. „Acest om 
este mai puternic decât am presupus noi”, părea să spună 
privirea lor. 

Gabriel, obsedat întruna de veşnicul gând al vieţii sale, 
făcea legătura între el şi ceea ce auzise şi reflectă. 
Theodore de Beze se adresa cu însufleţire cutezătorului 
chirurg: 

— Trebuie neapărat să fii alături de noi. Ce ceri? 

— Nimic, decât favoarea de a discuta uneori şi de a 
supune luminilor dumneavoastră unele dificultăţi de care 
încă mă împiedic. 

— Vei avea mai mult, zise Theodore de Beze, vei 
coresponda direct cu Calvin. 


— O asemenea onoare, mie? Strigă Ambroise Pare roşind 
de bucurie. 

— Da, trebuie să-l cunoşti şi să te cunoască, zise amiralul. 
Un discipol ca dumneata cere un maestru ca el. Îi vei da 
scrisorile lui La Renaudie şi noi ne vom asuma sarcina de a 
le face să ajungă la Geneva. Tot noi îţi vom da şi 
răspunsurile la aceste scrisori. Nu se vor lăsa mult 
aşteptate. Ai auzit vorbindu-se despre prodigioasa activitate 
a lui Calvin. Aşa că vei fi mulţumit. 

— Ah! Spuse Ambroise Pare, mă răsplătiți înainte de a fi 
făcut ceva. Cum de am meritat atâta favoare? 

— Fiind ceea ce eşti, prietene, zise La Renaudie. Ştiu bine 
că-l vei entuziasma şi pe el. 

— Oh! Mulţumesc, mulţumesc de mii de ori! Răspunse 
Ambroise. Dar, continuă el, din nenorocire trebuie să vă 
părăsesc. Mă aşteaptă atâţia oameni care suferă... 

— Du-te! Du-te! Zise Theodore de Beze, motivele dumitale 
sunt prea sacre ca să te reținem. Du-te! Fă binele aşa cum 
gândeşti adevărul! 

— Dar, părăsindu-ne, reluă Coligny, repetă-ţi că părăseşti 
nişte prieteni şi, aşa cum le spunem celor de aceeaşi 
credinţă cu noi, nişte fraţi. 

Îşi luară bun rămas de la el şi Gabriel, strângându-i cu 
căldură mâna, se alătură acestei mărturii de prietenie. 

Ambroise Pare ieşi, cu inima plină de bucurie şi mândrie. 

— Un suflet într-adevăr de elită! Strigă Theodore de Beze. 

— Câtă ură faţă de tot ce-i comun! Zise La Renaudie. 

— Şi ce devotament fără calcul şi fără gândiri ascunse faţă 
de cauza umanităţii! Zise Coligny. 

— Vai! Reluă Gabriel, alături de această abnegaţie, cât de 
meschin trebuie să vi se pară egoismul meu, domnule 
amiral. Eu nu subordonez, ca Ambroise Pare, faptele şi 
persoanele ideilor şi principiilor, ci dimpotrivă, principiile şi 
ideile faptelor şi persoanelor. Reforma n-ar fi pentru mine 
un scop, ci un mijloc. În marea dumneavoastră luptă 
dezinteresată, eu mă voi bate pentru propriile mele 


socoteli. O, motivele mele sunt prea personale ca să 
îndrăznesc să apăr o cauză atât de pură şi aţi face foarte 
bine să mă alungaţi de pe acum din rândurile 
dumneavoastră ca nedemn. 

— Vă calomniaţi cu siguranţă degeaba, domnule d'Exmes, 
zise Theodore de Beze. Chiar dacă aveţi idei mai puţin 
elevate decât cele ale lui Ambroise Pare, căile Domnului 
sunt diverse şi adevărul nu-l afli doar pe un singur drum. 

— Da, făcu La Renaudie, obţinem rar profesiuni de 
credinţă că aceea pe care aţi auzit-o, când adresăm celor 
pe care vrem să-i înrolăm în partidul nostru întrebarea: „Ce 
ceri?” 

— Ei bine, reluă Gabriel cu un surâs trist, Ambroise Pare a 
răspuns la această întrebare: „Întreb dacă într-adevăr 
justiţia şi dreptul sunt de partea voastră.” Ştiţi ce voi 
întreba eu? 

— Nu. Răspunse Theodore de Beze, dar suntem gata să vă 
satisfacem orice nedumerire. 

— Eu vă întreb, zise Gabriel, dacă sunteţi siguri că aveţi de 
partea dumneavoastră suficientă putere materială, dacă nu 
pentru a învinge, cel puţin pentru a lupta? 

Din nou cei trei reformaţi se priviră între ei cu surpriză. 
Dar această surpriză nu mai avea aceeaşi semnificaţie ca 
prima oară. Gabriel îi observă într-o tăcere melancolică. 
Theodore de Beze, după o pauză, reîncepu: 

— Oricare ar fi, domnule d'Exmes, sentimentul care vă 
dictează o astfel de întrebare, v-am făgăduit mai dinainte să 
vă răspund, aşa că-mi ţin făgăduiala. N-avem de partea 
noastră numai raţiunea, ci şi puterea, slavă Domnului! 
Progresele Reformei sunt rapide şi de netăgăduit. Acum 
trei ani s-a ridicat la Paris o biserică reformată; azi, în toate 
oraşele mari ale regatului, Blois, Tours, Poitiers, Marsilia, 
Rouen, există câte una. Veţi putea vedea dumneavoastră 
înşivă, domnule d'Exmes, adunările prilejuite de vizitele 
noastre la Pre-aux-Clercs. Poporul, nobilimea şi Curtea îşi 
lasă baltă serbările ca să vină să cânte cu noi psalmii 


francezi ai lui Clement Marot13. La anul vom organiza o 
procesiune publică, pentru a ne da seama de numărul 
nostru. În prezent, aş putea afirma că avem de partea 
noastră cam o cincime a populaţiei. Putem deci să ne 
intitulăm, fără falsă modestie, un partid şi să inspirăm, cred, 
prietenilor noştri oarecare încredere şi duşmanilor 
oarecare teamă. 

— Aşa fiind, zise rece Gabriel, aş putea să mă număr 
printre primii şi să vă ajut să-i combateţi pe ceilalţi. 

— Dar dacă am fi fost mai slabi? Întrebă La Renaudie. 

— Aş fi căutat alţi aliaţi, mărturisesc, răspunse Gabriel cu 
liniştită fermitate. 

La Renaudie ţi Theodore de Beze lăsară să le scape un 
gest de mirare. 

— Ah! Strigă Coligny, nu-l judecaţi, prieteni, cu prea multă 
grabă şi severitate. L-am văzut la asediul de la Saint- 
Quentin şi, când îţi rişti viaţa cum şi-a riscat-o el, n-ai un 
suflet de duzină. Dar eu ştiu că el trebuie să-şi 
îndeplinească o datorie de familie, sacră şi cumplită, care 
nu-i lasă liberă nici o părticică a devotamentului. 

— În lipsa acestui devotament, aş voi ca cel puţin să vă 
aduc sinceritatea, zise Gabriel. Dacă evenimentele mă 
determină să fiu de-al dumneavoastră, domnul amiral poate 
atesta că vă voi oferi un braţ şi o inimă de nădejde. Dar 
adevărul este că nu mă pot dărui în întregime şi fără calcul; 
căci am de îndeplinit un lucru şi atâta timp cât acest lucru 
nu va fi dus la capăt, nu voi fi stăpân pe soarta mea. 
Destinul altor persoane îl reclamă la orice oră şi în orice loc 
pe al meu. 

— Te poţi tot atât de bine devota unui om ca şi unei cauze, 
zise Theodore de Beze. 

— Şi în acest caz, reluă Coligny, am fi fericiţi, prietene, să 
te slujim, după cum şi noi am fi mândri să ne slujeşti. 

— Urările noastre te vor însoţi şi voinţele noastre te vor 
ajuta la nevoie. Numai bagă de seamă, tinere, zise austerul 
La Renaudie în limbajul lui măreț şi familiar; atunci când îţi 


vom spune frate, va trebui să fii demn de noi. Putem admite 
în rândurile noastre un devotament deosebit; dar inima se 
înşeală uneori chiar pe ea însăşi. Eşti sigur că, în timp ce te 
crezi consacrat unui alt ţel, nici un gând personal nu se 
amestecă în acţiunile dumitale? În scopul pe care-l măreşti 
eşti în mod absolut şi real dezinteresat? Nu eşti îndemnat 
de nici o pasiune, această pasiune fie ea chiar cea mai 
generoasă din lume? 

— Nu vă cerem, reluă Theodore de Beze, să ne împărtăşiţi 
secretele dumneavoastră; dar dacă ni le-aţi dezvălui n-aţi fi 
nici un moment încurcat? 

— Dacă îţi vorbim astfel, prietene, spuse la rândul lui 
amiralul, o facem ca să apărăm cauza şi să ne păstrăm 
mâinile curate. 

Gabriel ascultă privindu-i pe rând pe cei trei oameni severi 
faţă de alţii ca şi faţa de ei înşişi, care, în picioare în jurul 
lui, Pătrunzători şi gravi, îl interogau ca prieteni şi ca 
judecători. La vorbele lor, Gabriel păli şi roşi rând pe rând. 
EI însuşi îşi întreba conştiinţa. Soldat, obişnuit cu faptele şi 
nu cu reflecţia, nu prea avusese vreme să se cunoască. În 
acel moment se întreba cu groază dacă dragostea să pentru 
doamna de Castro nu ocupase o parte prea mare în inima 
lui în pofida dragostei filiale; dacă, egoist, nu ţinea mai mult 
să-l elibereze pe bătrânul conte doar ca să afle secretul 
naşterii Dianei. O împrejurare, în aparenţă neînsemnată, îl 
readuse în fire. La biserica Saint-Severin sună ceasul 
unsprezece. Într-o oră va fi în faţa regelui. Atunci, cu o voce 
destul de fermă, Gabriel le spuse reformaţilor: 


— Sunteţi oamenii vârstei de aur; totuşi nu e cu putinţă ca 
toţi cei din partidul Reformei să vi se asemuie. E util şi 
necesar ca dumneavoastră, care sunteţi capul şi inima 
Reformei, să vă supravegheați cu severitate intenţiile şi 
actele; dar dacă eu mă dăruiesc acestei cauzei n-o voi face 
în calitate de şef, ci de simplu soldat. Petele sufletului sunt 
de neşters; cele ale mâinii se mai pot spăla. Voi fi mâna 
dumneavoastră, atâta tot. Această mână curajoasă şi 
îndrăzneață, cutez s-o spun, aţi putea-o refuza? 

— Nu, zise Coligny şi-o acceptăm chiar din ceasul acesta. 

— Eu, continuă Theodore de Beze, sunt sigur că ea se va 
aşeza la fel de pură şi de vitează pe mânerul spadei sale. 

— Vom lua drept garant, reluă La Renaudie, chiar ezitarea 
pe care au putut s-o işte în inima dumitale cuvintele 
noastre, poate prea aspre şi prea exigente. Ştim să judecăm 
oamenii. 

— Mulţumesc, domnilor, zise Gabriel. Mulţumesc că nu v- 
aţi schimbat părerea - de care am atâta nevoie în aspra 
sarcină ce-o am de îndeplinit. Vă mulţumesc mai ales 
dumneavoastră, domnule amiral, care, conform făgăduielii, 
mi-aţi pus la dispoziţie mijloacele prin care să pot plăti lipsa 
de credinţă, fie chiar şi a unui rege. Acum sunt nevoit să vă 
părăsesc, dar nu vă spun „adio”, ci „cu bine!” Măcar că eu 
sunt dintre cei care ascultă mai curând de fapte decât de 
gânduri, cred totuşi că ceea ce aţi semănat astăzi în sufletul 
meu va rodi. 

— O dorim şi pentru noi, zise Theodore de Beze. 

— Pentru mine n-ar trebui s-o doresc; căci, vă mărturisesc, 
nenorocirea va fi cea care mă va face să mă dăruiesc 
Reformei. Cu bine, domnilor, acum trebuie să mă duc la 
Luvru. 

— 'Te însoțesc, zise Coligny. Am să-i repet lui Henric al II- 
lea, în faţa dumitale, ceea ce i-am declarat în lipsa dumitale. 
Memoria regilor este scurtă şi al nostru nu trebuie lăsat să 
nege sau să uite. Merg cu dumneata. 


— N-aş fi îndrăznit să vă cer acest serviciu, domnule 
amiral. Dar primesc cu recunoştinţă propunerea 
dumneavoastră. 

— Să plecăm deci, zise Coligny. 

După ce părăsi camera lui Calvin, Theodore de Beze îţi luă 
carnetul şi scrise pe el două nume: Ambroise Paie şi 
Gabriel, viconte d'Exmes. 

— Dar, îi spuse La Renaudie, mi se pare că te cam grăbeşti 
înscriindu-i pe aceşti doi oameni printre ai noştri. Nu s-au 
angajat în nici un fel. 

— Aceşti doi oameni sunt ai noştri, răspunse de Beze. Unul 
caută adevărul şi celălalt fuge de nedreptate. Îţi spun că 
sunt ai noştri şi-i voi scrie lui Calvin... 

— Dimineaţa a fost bună pentru noi, zise La Renaudie. 

— Sigur! Răspunse Theodore, am convins un filosof de 
prestigiu şi un soldat valoros, un cap puternic şi un braţ 
solid, un câştigător de bătălii şi un semănător de idei. Ai 
dreptate, La Renaudie: dimineaţa a fost într-adevăr bună. 

Capitolul XLVII Graţia Mariei Stuart trece prin acest 
roman la fel de fugară ca şi prin istoria Franţei SOSIND CU 
COLIGNY LA PORŢILE Luvrului, Gabriel fu consternat de 
primul cuvânt pe care-l auzi. Regele nu primea în ziua 
aceea. 

Amiralul, deşi amiral şi nepotul lui Montmorency, era prea 
bănuit de erezie ca să aibă credit la Curte. Cât despre 
căpitanul gărzilor; Gabriel d'Exmes, uţierii locuinţei regale 
avuseseră vreme să-i uite chipul şi numele. Cei doi prieteni 
întâmpinară destule greutăţi ca să treacă de uşile de afară. 
Înăuntru însă fu şi mai greu. Pierdură mai bine de un ceas 
cu discuţii şi ameninţări. Pe măsura ce izbuteau să facă să 
se ridice o halebardă, o alta venea să le bareze drumul. Toţi 
acei dragoni, mai mult sau mai puţin incoruptibili, care-l 
păzeau pe rege, păreau să se multiplice în faţa lor. Dar 
după ce ajunseră datorită insistențelor, în marea galerie 
care preceda cabinetul lui Henric al II-lea, le fu imposibil să 
treacă mai departe. Consemnul era prea sever. Regele, 


închis cu conetabilul şi cu doamna de Poitiers, dăduse 
ordinele cele mai stricte să nu fie deranjat sub nici un 
pretext. 

Ca să intre la rege, Gabriel ar fi trebuit să aştepte până 
seara. Să aştepţi tocmai când crezi că ţi-ai atins în sfârşit 
scopul, după atâtea lupte şi dureri! Cele câteva ore de 
aşteptare i se păruseră lui Gabriel mai cumplite decât toate 
primejdiile pe care le înfruntase şi le biruise până atunci. 
Fără să audă cuvintele bune cu care amiralul încerca să-l 
consoleze şi să-l facă să aibă răbdare, el privea trist pe 
fereastră ploaia care începuse să cadă din cerul întunecat 
şi, cuprins de mânie şi nelinişte, frământa înfrigurat 
mânerul spadei. Cum să treacă peste acele gărzi stupide 
care-l împiedicau să ajungă în camera regelui? 

Brusc, draperia antecamerei regale se ridică şi o siluetă 
albă şi strălucitoare păru să lumineze atmosfera cenuşie şi 
ploioasă. Mica regină Delfină, Maria Stuart, străbătea 
galeria. Gabriel scoase un strigăt şi întinse braţele către ea. 

— Ah! Doamnă! Făcu el, fără să-şi dea seama de gestul 
său. 

Maria Stuart se întoarse, îi recunoscu pe amiral şi pe 
Gabriel şi veni îndată către ei, surâzătoare ca de obicei. 

— În sfârşit, v-aţi întors, domnule viconte d'Exms! Spuse 
ea. Sunt fericită să vă revăd. Am auzit vorbindu-se mult 
despre dumneavoastră în ultima vreme. Dar ce faceţi la 
Luvru la ora asta matinală şi ce doriţi? 

— Să vorbesc cu regele, să vorbesc cu regele, doamnă! 
Răspunse Gabriel cu glas sugrumat. 

— Domnul d'Exmes, spuse atunci amiralul, trebuie într- 
adevăr să vorbească de îndată cu majestatea-sa. Lucrul nu 
suporta amânare şi toate gărzile i-au interzis să treacăt 
spunându-i să vină deseară. 

— Ca şi cum aş putea aştepta până deseară! Strigă 
Gabriel. 

— Numai că, zise Maria Stuart, cred că majestatea-sa 
isprăveşte în acest moment de dat nişte ordine importante. 


Domnul conetabil de Montmorency este încă la rege şi, într- 
adevăr, mă tem că... 

O privire rugătoare a lui Gabriel o împiedica pe Maria să-şi 
termine fraza. 

— Hai să vedem! Risc, spuse ea. 

Şi făcu un semn cu mâna sa mică. Gărzile se retraseră cu 
respect. 

Gabriel şi amiralul putură să treacă. 

— Oh! Mulţumesc, doamnă, spuse pătimaşul tânăr. 
Mulţumesc domniei-voastre care, asemenea unui înger, îmi 
apăreţi mereu ca să mă consolaţi în durerile mele. 

— Drumul e liber, zise surâzând Maria Stuart. Dacă 
majestatea-sa se înfurie, nu daţi pe faţă intervenţia 
îngerului decât într-un caz extrem, vă rog. 

Făcu lui Gabriel şi tovarăşului său o reverență graţioasă şi 
dispăru. Gabriel se afla de-acum la uşa cabinetului regelui. 
În ultima antecameră, un ultim uşier mai încercă să se 
opună la trecerea lor. Dar uşa se deschise brusc şi Henric al 
II-lea apăru în prag, isprăvind de dat cele din urmă 
instrucţiuni conetabilului. Hotărârea nu era virtutea 
regelui. La vederea neaşteptată a vicontelui d'Exmes, se 
dădu îndărăt şi nu ştiu dacă să şei înfurie sau nu. Virtutea 
lui Gabriel era fermitatea. Se înclină mai întâi adânc în faţa 
regelui. 

— Sire, spuse el, binevoiţi să primiţi expresia 
respectuosului meu omagiu... 

Apoi, întorcându-se către domnul de Coligny, care înainta, 
în spatele lui şi căruia voi să-i evite încurcătura primelor 
cuvinte, adăugă: 

— Veniţi, domnule amiral şi conform binevoitoarei 
făgăduieli pe care mi-aţi făcut-o, amintiţi majestăţii sale 
modesta contribuţie pe care am avut-o la atacul de la Saint- 
Quentin. 

— Ce înseamnă asta, domnule? Strigă Henric care 
începuse a-şi regăsi sângele rece. Cum aţi ajuns până la 


uşă, fără să fi fost anunţat? Cum îndrăzniţi să-l interpelaţi 
pe domnul amiral în prezenţa noastră? 

Gabriel, la fel de cutezător în ocazii decisive ca şi în faţa 
duşmanului şi înțelegând că nu era momentul să se 
intimideze, reluă pe un ton respectuos, dar hotărât: 

— Am socotit, sire, că majestatea voastră e întotdeauna 
gata când e vorba să facă dreptate, fie chiar şi ultimului 
dintre supuşii săi. 

Profitase de mişcarea din spatele regelui, ca să intre cu 
îndrăzneală în cabinet unde Diana de Poitiers, palidă şi pe 
jumătate ridicată fotoliul său de stejar sculptat, îl privea pe 
cutezător, fără să poată rosti, în furia şi surpriza ei, un 
singur cuvânt. Coligny intrase şi el în urma impetuosului 
său prieten. Montmorency, la fel de uluit şi ceilalţi, luase 
hotărârea s-o imite pe Diana. Urmă un moment tăcere. 
Henric al II-lea, întors către iubita sa, o întrebă din priviri. 
Dar, mai înainte ca el să ia sau ca ea să-i dicteze vreo 
hotărâre. Gabriel, care ştia bine că în acel minut juca o 
partidă decisivă, îi spuse din nou lui Coligny cu un accent 
rugător şi demn totodată: 

— Vă implor să vorbiţi, domnule amiral. 

Montmorency făcu repede nepotului său un semn negativ: 
dar Gaspard nu ţinu seama de el. 

— Voi vorbi, zise el, căci este de datoria mea, sire, reluă 
adresându-se regelui; vă repet pe scurt, în prezenţa 
domnului viconte d'Exmes, ceea ce am crezut că e de 
datoria mea să vă spun în amănnunt înainte de întoarcerea 
sa. Lui singur îi datorăm faptul de a fi prelungit apărarea 
Saint-Quentinului dincolo de termenul fixat chiar de 
majestatea-voastră. 

Conetabilul avu o tresărire semnificativă. Dar Coligny, 
privindu-l fix, reluă cu acelaşi calm: 

— Da, sire, de trei ori domnul d'Exmes a salvat oraţul ţi, 
fără curajul, fără energia să, Franţa n-ar mai fi la ora asta 
pe drumul salvării, pe care se poate nădăjdui că se va 
menţine de acum încolo. 


— Haide, eşti prea modest şi prea complezent, nepoate! 
Strigă domnul de Montmorency, care nu-şi mai putu struni 
nerăbdarea. 

— Nu, domnule, zise Coligny, sunt drept şi cinstit, asta-i 
tot. Am contribuit şi eu, din toate puterile, la apărarea 
cetăţii care mi-a fost încredinţată. Dar vicontele d'Exmes a 
reînsufleţit curajul locuitorilor pe care eu îl şi socoteam pe 
jumătate stins; vicontele d'Exmes a ţtiut să introducă în 
oraş un ajutor pe care nici eu nu-l ştiam atât de aproape de 
noi; în sfârşit, vicontele d'Exmes a dejucat o acţiune a 
inamicului pe care eu n-o prevăzusem. Nu mai vorbesc de 
felul în care s-a comportat în luptă. Dar ceea ce a realizat el 
singur şi asta o susţin sus şi tare, face ca partea uriaşă de 
glorie de care a avut parte cu acest prilej s-o scadă cu atât 
mai mult sau chiar s-o facă cu totul iluzorie pe a mea. 

— Oh! Vă mulţumesc, domnule amiral, pentru atâta 
loialitate şi virtute, strigă Gabriel emoţionat. Vă rog să 
contaţi pe mine ca pe veşnicul dumneavoastră îndatorat. 
Da, dm ceasul acesta, creditorul a devenit debitorul 
dumneavoastră şi-şi va aminti de datoria sa, v-o jur. 

În vremea asta, regele, cu sprâncenele încruntate şi cu 
ochii în pământ, bătea nerăbdător cu piciorul în podea, 
profund contrariat. Conetabilul se apropie puţin câte puţin 
de doamna de Poitiers şi schimbă cu ea câteva cuvinte în 
şoaptă. Părură să se oprească la o hotărâre, căci Diana 
începu să surâdă; şi acest surâs diabolic îl făcu să se 
înfioare pe Gabriel, care chiar în clipa aceea îşi aruncase 
din întâmplare privirea către frumoasa ducesă. Totuşi, 
tânărul găsi puterea să adauge: 

— Vă mulţumesc, domnule amiral; v-aţi făcut faţă de mine 
mai mult decât datoria şi, dacă maiestatea sa binevoieşte 
acum să-mi acorde, ca primă recompensă, favoarea unui 
minut de discuţie în particular... 

— Mai târziu, domnule, nu spun nu. Dar mai târziu, zise cu 
însufleţire Henric al II-lea; pe moment, lucrul e imposibil. 

— Imposibil! Strigă îndurerat Gabriel. 


— Şi de ce imposibil, sire? Îl întrerupse liniştită Diana, 
spre marea surpriză a lui Gabriel şi chiar a regelui. 

— Cum! Doamnă, bâlbâi Henric, vă gândiţi să... 

— Mă gândesc, sire, că un rege este dator să dea fiecăruia 
dintre supuşii săi ceea ce-i datorează. Or, datoria 
dumneavoastră faţă de domnul viconte d'Exmes este dintre 
cele mai legitime, dintre cele mai sacre mi se pare. 

— Fără îndoială, fără îndoială, zise Henric, care încerca să 
citească în ochii amantei sale şi vreau... 

— Ascultaţi-l pe domnul d'Exmes de îndată, zise Diana; e şi 
bine şi drept. 

— Dar majestatea sa ştie, zise Gabriel din ce în ce mai 
uluit, că trebuie să-i vorbesc singur? 

— Domnul de Montmorency tocmai se retrăgea când aţi 
intrat, domnule, zise Diana de Poitiers. Cât despre domnul 
amiral, v-aţi asumat dumneavoastră singur sarcina de a-i 
spune în mod delicat că nu-l mai reţineţi. În ce mă priveşte, 
eu, care am fost martora angajamentului luat de rege faţă 
de dumneavoastră şi care voi şti, dacă va trebui, să-i 
amintesc majestăţii-sale termenii precişi ai acestui 
angajament, îmi veţi îngădui, cred, să rămân... 

— Sigur, doamnă, chiar vă rog, murmură Gabriel. 

— Noi ne luăm rămas bun, nepotul meu şi cu mine, de la 
majestatea sa şi de la dumneavoastră, doamnă, zise 
Montmorency. 

Şi-i făcu Dianei, înclinându-se, un semn de încurajare, de 
care aceasta nu păru să mai aibă nevoie. La rândul său, 
Coligny cuteză să-i strângă lui Gabriel mâna, apoi ieşi în 
urma unchiului său. 

Regele şi favorita rămaseră singuri cu Gabriel, speriat de 
neprevăzută şi misterioasa protecţie pe care i-o acordă 
mama Dianei de Castro. 

Capitolul XIVIII Cealaltă Diana ÎN CIUDA PUTERNICEI 
STĂPÂNIRI de sine, chipul lui Gabriel păli şi emoția făcu ca 
vocea să-i pară spartă atunci când, după o pauză, îi spuse 
regelui: 


— Sire, cu o încredere profundă în făgăduiala voastră 
regească, cutez, scăpat abia ieri din captivitate, să amintesc 
majestăţii-voastre angajamentul solemn pe care a binevoit 
să-l ia faţă de mine. Contele Montgommery trăieşte încă, 
sire, altfel mi-aţi fi retezat de mult vorba... 

Se opri cu pieptul apăsat. Regele rămase nemişcat. 
Gabriel reluă: 

— Ei bine, sire, deoarece contele de Montgommery 
trăieşte încă, deoarece aşa după cum a arătat şi domnul 
amiral, am prelungit cât am putut termenul rezistenţei 
oraşului Saint-Quentin, înseamnă că eu mi-am ţinut 
făgăduiala; ţineţi-o şi dumneavoastră, sire, daţi-mi înapoi 
tatăl... 

— Domnule... Zise Henric ezitând. O privi pe Diana de 
Pointiers ale cărei calm şi siguranţă nu păreau să fie 
tulburate. Pasul era totuşi dificil. Henric se obişnuise să-l 
privească pe Gabriel ca pe un mort ori ca pe un prizonier şi 
nu-şi pregătise răspuns la cererea lui. În faţa acestei ezitări 
Gabriel simţi cum teama îi strânge inima. 

— Sire, zise el cu un soi de disperare, nu se poate ca 
majestatea-voastră să fi uitat! Majestatea-voastră îşi 
aminteşte, cu siguranţă, acea solemnă discuţie; îşi 
aminteşte ce angajament mi-am luat în numele 
prizonierului, dar şi angajamentul luat de dumneavoastră 
faţă de mine. 

Regele fu, fără să vrea, mişcat de spaimă şi durerea 
tânărului; instinctele sale generoase se deşteptară în el. 

— Îmi amintesc de tot, îi zise el lui Gabriel. 

— Ah! Mulţumesc, sire, strigă Gabriel, a cărui privire 
străluci de bucurie. 

Dar doamna de Poitiers zise în acel moment, liniştită: 

— Fără îndoială că regele îşi aminteşte de tot, domnule 
d'Exmes; dumneata eţti cel care pare să fi uitat. 

Dacă un trăsnet ar fi căzut la picioarele saie în toiul unei 
zile frumoase de iunie, nu l-ar fi uluit într-atâta pe Gabriel. 

— Cum, murmură el. Ce-am uitat, doamna? 


— Jumătate din sarcina dumitale, domnule, răspunse 
Diana. Ai pus într-adevăr majestăţii sale şi dacă nu-s chiar 
cuvintele dumitale, cel puţin acesta este sensul: „Sire, 
pentru a răscumpăra libertatea contelui de Montgommery, 
îl voi opri pe duşman în drumul său triumfal spre centrul 
Franţei”. 

— Ei bine şi n-am făcut astfel, doamnă? Întrebă Gabriel 
pierdut. 

— Da, răspunse Diana. Dar ai adăugat: „Şi chiar, dacă va 
trebui, voi deveni din atacat atacator şi voi pune stăpânire 
pe unul din locurile în care domneşte duşmanul”. Iată ce-ai 
spus, domnule. Or, dumneata n-ai făcut, după câte mi se 
pare, decât jumătate din ceea ce-ai zis. Ce poţi răspunde la 
asta? Ai păstrat Saint-Quentinul un anumit număr de zile, 
foarte bine, nu neg. Văd oraşul apărat, dar oraşul cucerit 
unde-i? 

— Oh! Doamne! Doamne! Mai putu spune Gabriel năucit. 
— Vezi, zise Diana cu acelaşi sânge rece, că memoria mi-e 
încă bună şi mai atentă decât a dumitale. Totuşi nădăjduiesc 
că, acum, ai să-ţi aminteşti şi dumneata, la rândul dumitale. 

— Da. E adevărat, acum îmi amintesc! Strigă cu 
amărăciune. Gabriel. Dar spunând atâta, am vrut doar să 
zic că la nevoie voi face imposibilul; căci e posibil, sire, să iei 
în acest moment un oraş, de la spanioli sau englezi? 
Majestatea voastră, lăsându-mă să plec, a acceptat tacit 
prima mea ofertă, fără să mă lase să cred că după acel efort 
eroic, după acea lungă captivitate aş mai fi putut s-o execut 
şi pe-a doua. Sire! Mă adresez dumneavoastră, un oraş 
pentru libertatea unui om, oare nu-i destul? Nu vă veţi 
mulţumi cu o asemenea răscumpărare? Va trebui ca, în 
urma unei vorbe scăpate aiurea, în toiul exaltării, să mi se 
impună o altă sarcină, de o sută de ori mai grea decât 
prima, dacă nu chiar irealizabilă? 

Regele făcu o mişcare ca să vorbească; dar marea 
seneşală se grăbi să i-o i-a înainte. 


— E oare mai uşor şi mai irealizabil, spuse ea, există mai 
puţine pericole şi mai puţină nebunie, cu toate făgăduielile 
dumitale, să redai libertatea unui captiv de temut, vinovat 
de lezmajestate? Pentru a obţine imposibilul, oferă 
imposibilul, domnule d'Exmes; nu-i drept ca dumneata să-i 
ceri regelui să-şi ţină cuvântul, când dumneata nu ţi l-ai 
ţinut până la capăt pe-al dumitale. Datoriile unui suveran 
nu sunt mai puţin grele decât cele ale unui fiu; doar nişte 
servicii imense şi supraomeneşti aduse Statului ar putea să 
scuze faptul de a trece peste legile ţării. Ai de salvat un 
tată, dar majestatea să are de păzit Franţa. 

Şi, cu o privire expresivă care-i întărea vorbele, Diana 
aminti de două ori lui Henric ce riscuri îşi asuma lăsându-l 
să iasă din mormânt fie bătrânul conte de Montgommery şi 
odată cu el taina lui. Gabriel, făcând un ultim efort, strigă 
întinzând mâinile către rege: 

— Sire, mă adresez dumneavoastră, echităţii, clemenţei 
dumneavoastră! Sire, mai târziu, datorită timpului şi 
împrejurărilor, îmi voi ţine făgăduiala să aduc patriei acest 
oraş, sau să mor în încercarea asta. Dar, până atunci, sire, 
lăsaţi-mă, vă rog, să-mi văd tatăl... 

Henric, sfătuit de privirea şi de atitudinea Dianei, 
răspunse întărindu-şi glasul: 

— Ţineţi-vă făgăduiala până la capăt, domnule şi jur pe 
Dumnezeu că atunci, dar numai atunci, mi-o voi îndeplini şi 
eu pe a mea. Cuvântul meu e în funcţie de al 
dumneavoastră. 

— Este ultimul dumneavoastră cuvânt, sire? 

— Ultimul. 

Gabriel îşi plecă o clipă capul, zdrobit, învins şi tremurând 
din pricina acestei înfrângeri. 

Într-un minut îi trecu prin minte o lume de gânduri. Se va 
răzbuna pe acest rege ingrat şi pe această femeie perfidă; 
se va arunca în rândurile reformaţilor; va urma soarta 
Montgommery-ilor; îl va lovi de moarte pe Henric, aşa cum 
Henric l-a lovit pe bătrânul conte! Va face să fie alungată 


Diana de Poitiers, umilită şi fără onoruri! Acesta îi va fi de 
acum încolo unicul scop al vieţii şi acest scop, oricât de 
îndepărtat şi de necrezut ar părea pentru un simplu 
gentilom, va şti totuşi să şi-l atingă! Numai că, în vremea 
asta, tatăl lui va putea să moară de douăzeci de ori! 
Răzbunarea era bună, salvarea şi mai bună în situaţia lui, să 
iei un oraş, era poate mai puţin greu decât să pedepseşti un 
rege. Numai că scopul ăsta era sfânt şi glorios, pe când 
celălalt criminal şi nelegiuit. Cu primul, o pierdea pe Diana 
de Castro pentru totdeauna; cu celălalt, cine ştie dacă n-o 
câştiga! Lui Gabriel îi trecură prin faţa ochilor, fulgerător, 
toate evenimentele întâmplate de la capitularea Saint- 
Quentinului. Sufletul viteaz şi totdeauna gata de acţiune al 
tânărului se şi regăsise. Se oprise la o hotărâre, concepuse 
un plan, întrevăzuse o ieşire. Regele şi iubita lui îl văzură cu 
mirare şi aproape cu spaimă, ridicându-şi fruntea palidă, 
dar calmă. 

— Fie! Spuse el. 

— Vă resemnaţi? Zise Henric. 

— Mă hotărăsc! Răspunse Gabriel. 

— Cum? Explicaţi-vă, zise regele. 

— Ascultaţi-mă, sire... Fapta prin care voi încerca să vă 
redau un oraş din cele pe care vi le-au ocupat spaniolii, vi se 
pare disperată, imposibilă, smintită, nu-i aşa? 

— E adevărat, răspunse Henric. 

— Mă tem că da, adăugă Diana. 

— După toate probabilitățile, continuă Gabriel, această 
încercare mă va costa viaţa, fără alt rezultat decât că voi fi 
socotit nebun ori ridicol. 

— Nu eu v-am propus-o, zise regele. 

— Ar fi mai înţelept să renunţaţi, zise Diana. 

— V-am spus totuşi că sunt hotărât la asta. 

Henric şi Diana nu-şi putură reţine o mişcare de admiraţie. 

— Oh! Bagă de seamă! Strigă regele. 

— La ce? La viaţa mea? Răspunse râzând Gabriel, e multă 
vreme de când mi-am sacrificat-o. Numai că sire, de data 


asta, nici o neînțelegere, nici un subterfugiu. Condiţiile 
târgului pe care l-am încheiat în faţa Domnului sunt limpezi 
acum. Eu, Gabriel, viconte d'Exmes, viconte fe 
Montgommery, voi face în aţa fel încât datorită mie, un oraş 
aflat în momentul de faţă în puterea spaniolilor sau a 
englezilor, să cadă în mâinile dumneavoastră. Acest oraş nu 
va fi o cetate prost fortificată sau un târguşor, ci un oraş 
puternic, foarte important pe care l-aţi putea râvni. Nimic 
încâlcit până aici, socot! 

— Nu, într-adevăr, zise regele, tulburat. 

— Dar şi dumneavoastră, în ce vă priveşte, zise Gabriel, 
dumneavoastră, Henric al II-lea, rege al Franţei, vă veţi 
angaja să deschideţi, la prima mea cerere, celula tatălui 
meu şi să mi-l înapoiaţi pe contele de Montgommery. Vă 
angajaţi la asta? 

— Mă angajez. 

— Mulţumesc maiestăţii-voastre. Dar nu e totul: trebuie să 
acordaţi o garanţie în plus acestui biet smintit care se 
aruncă cu ochii închişi în prăpastie. Trebuie să fiţi indulgent 
cu cei care se pregătesc să moară. Nu vă voi cere un înscris 
semnat care ar putea să vă compromită şi pe care fără 
îndoială că mi-l veţi refuza. Dar iată o Biblie. Sire, puneţi 
deasupra mâna voastră regală şi faceţi acest jurământ: „În 
schimbul unui oraş de primul rang pe care i-l voi datora lui 
Gabriel de Montgommery, mă leg pe această sfântă carte să 
redau vicontelui d'Exmes libertatea tatălui său şi declar 
dinainte că, dacă nu respect acest jurământ, vicontele va fi 
scutit faţă de mine şi de ai mei de orice fel de obligaţie, 
adaug că tot ce va face ca să pedepsească sperjurul va fi 
bine făcut şi absolvit în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, 
chiar dacă ar fi vorba de o crimă împotriva persoanei 
mele!” Faceţi acest jurământ, sire! 

— Cu ce drept îmi ceri asta? Zise Henric. 

— V-am spus, sire, cu dreptul celui care va muri. 

Regele încă şovăia, dar ducesa, cu surâsul ei dispreţuitor, 
îi făcu un semn că putea să accepte fără nici o teamă. 


Într-adevăr, ea socotea că, pe moment, Gabriel îşi pierduse 
judecata şi înalţă din umeri cu milă. 

— Bine, consimt, zise Henric cu o aţâţare ciudată. Şi 
repetă, cu mâna pe Biblie, formula jurământului, pe care i-o 
dictă Gabriel. 

— Cel puţin, zise tânărul, când regele isprăvi, asta îmi va 
cruța remuşcările. Martor noii noastre învoieli nu e numai 
doamna, ci şi Dumnezeu. Acum, nu mai am nimic de 
pierdut. Rămâneţi cu bine, sire. Peste două luni sau voi fi 
mort, sau îmi voi îmbrăţişa tatăl. 

Se înclină în faţa regelui şi a ducesei şi ieşi grăbit. Henric, 
fără ă vrea, rămase un moment serios şi gânditor, dar Diana 
izbucni în râs. 

— Haideţi, nu râdeţi, sire? Doar vedeţi că acest nebun e 
pierdut şi că taică-su va muri în temniţă. Puteţi râde, sire, 
zău aşa! 

— Asta voi şi face, zise regele râzând. 

Capitolul XLIX O idee mare pentru un om mare DE CÂND 
PURTA TITLUL DE locotenent general al regatului, ducele 
de Guise ocupa o locuinţă chiar în Luvru. Acum, ambițiosul 
şef al casei de Lorena dormea, sau mai bine zis veghea, în 
fiecare noapte, în castelul regilor Franţei. Ce visuri îşi făcea 
el, treaz, sub acele baldachine populate de himere? Visele 
sale mai progresaseră oare din ziua în care îi încredinţase 
lui Gabriel, în cortul de la Civitetta, proiectele în legătură 
cu tronul Neapolelui? Se mai mulțumea cu asta acum? 
Oaspete al casei regale, nu-şi spunea oare că ar putea 
deveni stăpânul ei? Nu simţea vag în jurul tâmplelor 
atingerea coroanei? Nu-şi privea cu un surâs credincioasa 
lui spadă, mai sigură decât bagheta unui vraci, singura care 
putea să-i transforme nădejdea în realitate? E de presupus 
că, încă din acea epocă, Frangois de Lorena realitate? E de 
presupus că, încă din acea epocă, Frangois de Lorena 
nutrise astfel de gânduri. Ce vreţi? Însuşi regele, 
chemându-l în ajutor, nu-i întărea oare ambițiile cele mai 
cutezătoare? A-i încredința salvarea Franţei în această 


situaţie disperată, însemna a-l recunoaşte drept primul 
căpitan al vremii! Francisc I n-ar fi fost atât de molâu. Şi-ar 
fi apucat spada şi s-ar fi năpustit întocmai ca la Marignan. 
Dar lui Henric al II-lea, deşi foarte viteaz, îi lipsea voinţa 
care comandă şi forţa care execută. Ducele de Guise îşi 
spunea toate astea, dar îşi mai spunea că n-ar fi fost de 
ajuns să-şi justifice sie însuşi acele nădejdi temerare, 
trebuia să le justifice în ochii Franţei; trebuia, prin servicii 
strălucite, prin succese de seamă, să-şi cucerească soarta. 
Fericitul general, care avusese norocul de a stăvili la Metz a 
doua invazie a marelui împărat Carol Quintul, simţea totuşi 
că nu făcuse încă destul pentru a spera totul. Chiar dacă l- 
ar fi respins din nou pe spanioli şi pe englezi până la 
frontieră şi tot nu era de ajuns. Pentru că Franţa să se 
dăruie sau să se lase cucerită, nu era suficient să-i repare 
înfrângerile, trebuia să-i aducă victorii. 

Acestea erau gândurile care frământau mintea ducelui de 
Guise de la reîntoarcerea sa din Italia. Şi le repeta chiar în 
ziua în care Gabriel de Montgommery încheia cu Henric al 
II-lea acel pact smintit şi sublim. Singur în camera sa, 
Frangois de Guise, în picioare, la fereastră, se uita, fără să 
vadă, în curte şi bătea, în mod mecanic, cu degetele în 
geam. Unul dintre oamenii săi ciocăni la uşă cu discreţie, 
apoi, intrând, îl anunţă pe vicontele d'Exmes. 

— Vicontele d'Exmes! Zise ducele de Guise care avea 
memoria lui Cezar ţi care dealtfel, avea motive temeinice 
să-şi aducă aminte de Gabriel. Vicontele d'Exmes! Tânărul 
meu tovarăş de arme de la Metz, Renty şi Valenza! Pofteşte- 
l. Thibault, pofteşte-l de îndată. 

Eroul nostru nu ezitase. Cu acel instinct sigur din 
ceasurile grele care, dacă iluminează întregul curs al 
existenţei, se numeşte geniu, părăsindu-l pe rege, ca şi cum 
ar fi presimţit tainicele gânduri cu care se mângâia chiar 
atunci ducele de Guise, se duse glonţ la locuinţa 
locotenentului general al regatului. Poate că acesta era 
singurul om care-l putea înţelege şi ajuta. Gabriel, dealtfel, 


avea să fie mişcat de primirea pe care i-o făcu fostul său 
general. Ducele de Guise îi ieşi în întâmpinare până la uşă 
şi-l strânse în braţe. 

— Ah! Dumneata, în sfârşit... Îi spuse el cu efuziune. De 
unde vii? Cât m-am gândit şi cât am vorbit despre 
dumneata, Gabriel! 

— Într-adevăr, monseniore, am păstrat un oarecare loc în 
amintirea dumneavoastră? 

— Drace! Mai şi întreabă! Strigă ducele. Dumneata n-ai 
obiceiul să-ţi aduci aminte de oameni? Coligny, care 
preţuieşte el singur cât toţi Montmorency-ii la un loc, mi-a 
povestit (deşi, nu ştiu de ce, pe ocolite) o parte din faptele 
dumitale de acolo, de la Saint-Quentin. Şi încă îmi 
ascundea, după cum spunea, ce era mai important. 

— Şi totuşi n-am prea făcut cine ştie ce! Zise surâzând cu 
tristeţe gabriel. 

— Ambiţios, zise ducele. 

— Ambiţios, într-adevăr! Întări Gabriel, clătinând cu 
melancolie m cap. 

— Dar; slavă Domnului, reluă ducele de Guise, te-ai întors. 
lată-ne laolaltă, prietene! Ştii ce proiecte am făcut 
împreună în Italia! Ah! Dragul meu Gabriel, acum mai mult 
ca niciodată, Franţa are nevoie de vitejia noastră! 

— Atâta cât voi exista şi cât voi putea, zise Gabriel. Voi face 
totul pentru ea şi n-aştept, monseniore, decât un semn al 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, prietene, răspunse ducele, nu-ţi voi uita 
promisiunea, fii sigur şi semnul nu se va lăsa prea mult 
aşteptat. 

— Eu va trebui să vă mulţumesc, monseniore, strigă 
Gabriel. 

— La drept vorbind, zise ducele de Guise, cu cât privesc în 
jurul meu, cu atât găsesc situaţia mai încurcată şi mai 
gravă. A trebuit să alerg mai întâi zorit, să organizez în 
jurul Parisului rezistenţa, să prezint în faţa duşmanului o 
linie formidabilă de apărare, să-i stăvilesc înaintarea. Dar 


asta nu înseamnă nimic! El are Saint-Quentinul! Are nordul 
țarii! Trebuie, vreau să intervin. Dar cum? 

Se opri ca pentru a-l consulta pe Gabriel. Cunoştea 
deosebita putere de înţelegere a acestui tânăr şi, în mai 
multe ocazii, ţinuse seama de părerile sale; dar, de data 
asta, vicontele d'Exmes tăcu, observându-l pe duce şi 
aşteptând să-i vină la mână. 

Frangois de Lorena reluă deci: 

— Să nu-mi acuzi încetineala, prietene. Ştii doar, nu sunt 
dintre aceia care şovăie, ci dintre aceia care reflectează 
înainte de a acţiona. Nu mă vei ţine de rău, căci şi 
dumneata eşti tot cam ca şi mine. Hotărât şi totodată 
prudent. Ba chiar, adăugă ducele, cutele tinerei dumitale 
frunţi mi se par şi mai adânci ca altădată. Nu cutez să te 
întreb despre dumneata. Aveai, îmi amintesc, de achitat 
nişte datorii mari şi de descoperit nişte duşmani 
primejdioşi. Ai de plâns şi alte nenorociri decât cele ale 
patriei? Mi-e teamă că da: căci te-am lăsat grav şi te 
regăsesc trist. 

Să nu vorbim despre mine, monseniore, vă rog, zise 
Gabriel. Să vorbim despre Franţa, va fi ca şi cum vom vorbi 
despre mine. 

— Fie! Zise ducele de Guise. Vreau să-ţi spun deci pe faţă 
gândul şi grija mea. Mi se pare că ceea ce ar fi acum 
necesar, e să ridicăm, printr-o lovitură răsunătoare, moralul 
oamenilor noştri şi vechea noastră reputaţie, să 
transformăm apărarea în atac, în sfârşit, să nu ne mărginim 
a ne remedia înfrângerea, ci a le compensa prin succese. 

— Aceasta este şi părerea mea, monseniore! Strigă plin de 
însufleţire Gabriel, surprins şi încântat de o coincidenţă atât 
de favorabilă propriilor sale planuri. 

— E şi părerea dumitale, nu-i aşa? Zise ducele de Guise. 
Te-ai gândit, desigur, de multe ori la primejdiile Franţei 
noastre şi la mijloacele de a le îndepărta? 

— Într-adevăr, m-am gândit adesea. 


— Ei, bine, zise Frangois de Lorena, ai examinat situaţia? 
Acea lovitură de trăsnet pe care o socoteşti ca şi mine 
necesară, unde, când şi cum s-o încercam? 

— Monseniore, cred că ştiu. 

— E cu putinţă? Strigă ducele. Oh, vorbeşte, vorbeşte, 
prietene! 

— Dumnezeule! Poate că am vorbit prea devreme! Zise 
Gabriel. Propunerea pe care vreau să v-o fac este dintre 
acelea care au cu siguranţă nevoie de pregătiri îndelungi. 
Sunteţi foarte mare, monseniore; dar lucrul despre care am 
să vă vorbesc s-ar putea să pară până şi domniei-voastre 
nemăsurat. 

— Nu sunt câtuşi de puţin expus ameţelii, zise ducele de 
Guise surâzând. 

— N-are importanţă, monseniore. La prima vedere, 
proiectul meu, mă tem şi vă previn, o să vi se pară straniu, 
smintit, chiar irealizabil! Totuşi, nu e decât dificil şi 
periculos. 

— Dar asta e o atracţie în plus! Zise Franqois de Lorena. 

— Atunci, monseniore, continuă Gabriel, e de la sine 
înţeles că n-o să vă speriaţi. Voi fi, repet, riscuri mari. Dar 
mijloacele de reuşită sunt în puterea mea şi când vi le voi 
dezvălui, veţi fi de aceeaşi părere cu mine. 

— Dacă e aşa, vorbeşte, Gabriel, zise ducele. Dar, adăugă 
el cu nerăbdare, cine vine iar să ne întrerupă? Tu baţi la 
uşă, Lhibault? 

— Da, monseniore, zise valetul sosind. Monseniorul mi-a 
poruncit să-l înştiinţez când va sosi ora de consiliu şi iată că 
sună de două, domnul de Saint-Remy şi ceilalţi domni vor 
veni dintr-o clipă într-alta să-l ia pe monseniorul. 

— Adevărat, adevărat, zise ducele de Guise, în curând va 
avea loc consiliul şi încă unul important. Trebuie neapărat 
să asist şi eu. Bine, Thibault, lasă-ne. Să-i pofteşti aici pe 
acei domni când vor sosi. Vezi, Gabriel, că datoria mă 
cheamă lângă rege. Dar până deseară, când ai să-mi poţi 
dezvolta pe îndelete planul dumitale, care trebuie să fie 


mare pentru că-ţi aparţine, satisfă-mi pe scurt curiozitatea 
şi nerăbdarea. În două cuvinte, Gabriel, ce ai de gând să 
faci? 

— În două cuvinte, monseniore, să luăm Calaisul, zise 
liniştit Gabriel. 

— Să luăm Calaisul! Strigă ducele, dându-se înapoi de 
surpriză. 

— Uitaţi, monseniore, zise Gabriel, cu acelaşi sânge rece, 
că aţi făgăduit să nu vă speriaţi. 

— Oh! Dar te-ai gândit bine ce spui? Zise ducele. Să iei 
Calaisul apărat de o garnizoană formidabilă, de ziduri de 
necucerit, de mare! Calaisul este în puterea Angliei de mai 
bine de două sute de ani. Calaisui, păzit aşa cum păzeşti 
cheia Franţei când o ai. Îmi place tot ceea ce e îndrăzneţ. 
Dar acest lucru depăşeşte orice închipuire. 

— Da, monseniore, răspunse Gabriel. Vreau să fac acest 
lucru tocmai pentru că fapta este temerară, pentru că nu se 
poate concepe gândul ori bănuiala că are şanse de reuşită. 

— La urma urmelor, e posibil, zise ducele pe gânduri 

— Când mă veţi asculta, monseniore, veţi spune: „E sigur!” 
Cu condiţia, bineînţeles, de a păstra secretul cel mai strict, 
de a-l deruta pe duşman prin manevre false şi de a sosi în 
faţa oraşului pe neaşteptate. În cincisprezece zile Calaisul 
va fi al nostru. 

— Dar, reluă cu însufleţire ducele, aceste indicaţii 
generale nu ajung. Planul dumitale, Gabriel! Ai un plan? 

— Da, monseniore, simplu şi sigur. 

Gabriel n-avu vreme să isprăvească. În acel moment uşa se 
deschise şi contele de Saint-Remy intră, urmat de numeroşi 
seniori ataşaţi pe lângă ducele de Guise. 

— Majestatea-sa aşteaptă, monseniore locotenent general 
al regatului, spuse Saint-Remy. 

— Sunt al dumneavoastră, domnilor, zise ducele de Guise, 
salutându-i pe cei sosiți. 

Apoi, întorcându-se spre Gabriel, îi spuse în şoaptă: 


— Trebuie, vezi şi dumneata, să te părăsesc. Dar ideea 
neaşteptată şi măreaţă pe care ai semănat-o în mintea mea 
nu mă va părăsi toată ziua! Dacă într-adevăr crezi o astfel 
de minune realizabilă, mă simt demn să te înţeleg. Poţi veni 
aici la ora opt? Vom avea la dispoziţie aţa noaptea şi nu vom 
mai fi întrerupţi. 

— La opt voi fi la dumneavoastră, zise Gabriel şi-mi voi 
întrebuința cu folos vremea până atunci. 

— Îndrăznesc să-i spun monseniorului, zise contele de 
Saint-Remy, că e trecut de două... 

— lată-mă, iată-mă, răspunse ducele. 

Făcu câţiva paşi dând să iasă, apoi se întoarse spre 
Gabriel, îl privi, apropiindu-se încă o dată de el ca pentru a 
se asigura că înţelesese bine: 

— Să luăm Calaisul? Repetă el în şoaptă, ca un soi de 
întrebare. Şi Gabriel, dând afirmativ din cap, răspunse cu 
un surâs blând şi calm: 

— Să luăm Calaisul! 

Ducele de Guise ieţi, iar vicontele d'Exmes părăsi Luvrul. 

Capitolul L Diverse chipuri de ostaşi ALOYSE PÂNDEA CU 
TEAMĂ, LA fereastra casei, întoarcerea lui Gabriel. Când îi 
lacrimi de fericire şi de mulţumire. Apoi alergă să deschidă 
ea însăşi uşa stăpânului iubit. 

— Domnul fie binecuvântat! Bine că te văd viu, 
monseniore, strigă, ea. Ai ieşit de la Luvru? L-ai văzut pe 
rege? 

— L-am văzut, răspunse Gabriel. 

— Ei bine? 

— Ei bine, doică, trebuie să mai aşteptăm. 

— Să mai aşteptăm! Repetă Aloyse împreunându-şi 
mâinile. Sfânta Fecioară! E totuşi atât de trist şi atât de 
greu să aştepţi! 

— Mi-ar fi într-adevăr greu să aştept, zise Gabriel dacă n- 
aş avea de îndeplinit nişte treburi. Voi lucra, slavă 
Domnului! 


Intră în sală şi-şi aruncă mantia pe spatele unui fotoliu. 
Nu-l zări pe Martin-Guerre care se vârâse într-un colţ şi se 
cufundase în reflecţiile sale profunde. 

— Păi bine, Martin, leneşule! Strigă doamna Aloyse către 
scutier, Nu te deranjezi nici măcar să-ţi ajuţi stăpânul să-şi 
scoată mantia? 

— Oh, iertare, iertare, făcu Mărim, trezindu-se din visarea 
lui şi sculându-se grăbit. 

— Lasă, Martin, nu te deranja, zise Gabriel. Aloyse, nu 
vreau să-l tulbur pe bietul meu Martin, zelul şi 
devotamentul lui îmi sunt în acest moment mai necesare ca 
niciodată şi trebuie să mă înţeleg cu el asupra unor lucruri 
serioase. 

Orice dorinţă a vicontelui d'Exmes era sacră pentru 
Aloyse. Îi aruncă scutierului cel mai prietenos surâs şi ieşi 
discret pentru a-l lăsa pe Gabriel să discute în linişte. 

— Ei, Martin, spuse acesta când rămaseră singuri. Ce 
făceai acolo? I la ce te gândeai atât de serios? 

— Monseniore, răspunse Martin, îmi scormoneam creierii 
ca să ezleg cât de cât enigma omului de azi-dimineaţă. 

— Ei bine şi-ai dezlegat-o? Zise Gabriel surâzând. 

— Prea puţin, din păcate, monseniore, căci sunt nevoit să 
vă mărturisesc că, cu cât deschid mai tare ochii, cu atât 
noaptea mi se pare mai neagră. 

— Dar ţi-am spus. Martin, că eu văd cu totul altceva. 

— Adevărat, monseniore, dar ce? Asta mă omor eu să 
descopăr... 

— N-a venit. Încă vremea să-ţi spun, zise Gabriel. Ascultă: 
îmi eşti devotat, Martin? 

— E o întrebare pe care mi-o pune monseniorul? 

— Nu, Martin, e o laudă. Fac apel la acest devotament 
despre care vorbesc. Va trebui, pentru o vreme, să uiţi de 
tine, să uiţi de umbra care pluteşte deasupra vieţii tale şi pe 
care o vom risipi mai târziu, ţi-o făgăduiesc. Acum însă am 
mare nevoie de tine, Martin. 

— Ah, cu atât mai bine! Strigă Martin-Guerre. 


— Dar, să ne înţelegem, zise Gabriel. Am nevoie de viaţa, 
de curajul tău. Vrei să te încrezi în mine, să-ţi amâni 
neliniştile personale i să te dărui doar mie şi soartei mele? 

— Dacă vreau! Strigă Martin. Dar, monseniore, asta îmi 
este datoria şi, mai mult decât atât, dorinţa. Pe sfântul 
Martin! Am fost rea multă vreme despărţit de 
dumneavoastră! Vreau să câştig cu orice preţ zilele 
pierdute. Chiar dac-ar umbla legiuni de Martin-Guerre pe 
urmele mele, fiţi liniştit, monseniore, voi dispreţui totul! De 
îndată ce veţi fi aici, în faţa mea, nu vă voi vedea decât pe 
dumneavoastră. 

— Inimă vitează! Zise Gabriel. Gândeşte-te totuşi, Martin, 
că treaba la care îţi cer să te angajezi e plină de primejdii, 
de capcane cumplite... 

— Să trecem peste asta! Zise Martin, pocnindu-şi degetele 
cu nepăsare. 

— Ne vom primejdui de o sută de ori viaţa, Martin! 

— Cum va îi miză, aşa va fi şi partida, monseniore! 

— Iar această partidă teribilă, odată începută, nu ne va 
mai fi îngăduit s-o părăsim. 

— Ori joci, ori nu joci, zise cu mândrie scutierul. 

— Cu toată hotărârea ta, spuse Gabriel, nu-ţi dai seama de 
şansele ciudate pe care le are sau poate că nu le are lupta 
supraomenească la care te voi duce; gândeşte-te bine, toate 
aceste eforturi vor rămâne poate fără nici o răsplată! 
Martin, ia seamă la asta! Când mă gândesc la planul pe 
care-l am de îndeplinit mi se face mie frică... 

— Bun! Primejdiile şi cu mine ne cunoaştem, zise Martin 
cu un aer nepăsător şi de când am avut cinstea să fiu 
spânzurat... 

— Martin, reluă Gabriel, va trebui să înfrunţi elementele 
dezlănţuite ale naturii, să te înveseleşti de furtună, să râzi 
de imposibil... 

— Vom râde! Zise Martin-Guerre. Ca să vă vorbesc 
deschis, monseniore, de când am fost spânzurat, zilele pe 
care le trăiesc mi se par zile dăruite şi nu vreau să-l supăr 


pe bunul Dumnezeu cu surplusul pe care mi l-a acordat. 
Ceea ce-ţi da pe deasupra negustorul nu trebuie pus 
niciodată la socoteală; altfel omul e un nerecunoscător sau 
un prost. 

— Deci, Martin, reluă vicontele d'Exmes, vei împărţi soartă 
cu a mea şi mă vei urma... 

— Până în iad, monseniore, cu condiţia ca să-i dau cu tifla 
Necuratului, căci doar suntem buni catolici, ce naiba! 

— Nu te teme de asta, zise Gabriel; poate că. Luptând 
alături de mine, îţi vei compromite salvarea pe lumea asta, 
dar nu şi pe cealaltă. 

— E ceea ce-mi trebuie, zise Martin. Dar, oare, 
monseniorul n-are altceva de cerut decât viaţa? 

— Într-adevăr, zise Gabriel, surâzând de naivitatea eroică 
a acestei întrebări: într-adevăr, Martin, trebuie să-mi mai 
faci un serviciu... 

— Despre ce-i vorba, monseniore? 

— Fii bun, reluă Gabriel, caută şi găseşte-mi cât mai 
repede cu putinţă, chiar azi dacă se poate, o duzină de 
oameni de seamă ta, viteji, puternici, îndrăzneţi, care nu se 
tem nici de fier, nici de foc, care ştiu să îndure foamea şi 
setea, căldura şi frigul, care-s ascultători că îngerii şi care 
se bat că dracii... Crezi că se poate? 

— La poruncă... Vor fi bine plătiţi? Întrebă Martin-Guerre. 

— Un galben pentru fiecare picătură din sângele lor, zise 
Gabriel. Averea mea este lucrul la care nu ţin câtuşi de 
puţin, din păcate, în dificila sarcină pe care trebuie s-o duc 
la capăt. 

— La preţul ăsta, monseniore, vă voi aduna în două ceasuri 
câţiva zdrahoni ouni, de care răspund ca de mine însumi. În 
Franţa şi mai ales la Paris, asemenea băieţi de viaţă nu stau 
degeaba niciodată. Dar pe cine vor sluji? V 

— Pe mine, zise vicontele d'Exmes. i nu pe căpitanul 
gărzilor, ci pe un particular oarecare ce va lua parte la 
campania pe care o pregăteşte. Îmi trebuie oameni de 
nădejde... 


— Oh! Dacă aşa stau lucrurile, zise Martin, am la 
îndemână, gata la primul semnal, cinci sau şase din vechii 
noştri zurbagii din războiul Lorenei. S-au stafidit, sărmanii 
de ei, de când i-aţi concediat. Vor fi fericiţi să se reîntoarcă 
în foc împreună cu dumneavoastră! Deci pentru 
dumneavoastră vreţi să-i angajez? Atunci, chiar astă-seară 
vă voi prezenta tot tacâmul... 

— Bine! Zise Gabriel. O condiţie necesară în ceea ce 
priveşte înrolarea lor este să fie dispuşi să părăsească 
Parisul imediat şi să mă urmeze oriunde voi merge eu, fără 
întrebări sau comentarii, fără să-i intereseze dacă ne 
îndreptăm spre sud sau spre nord. 

— Vor merge la glorie şi la bani cu ochii legaţi, 
monseniore. 

— Contez deci pe ei şi pe tine, Martin. În ce te priveşte... 

— Să nu vorbim despre asta, monseniore, îl întrerupse 
Martin. 

— Ba dimpotrivă, să vorbim. Dacă vom supravieţui 
încăierării, viteazul meu slujitor, mă angajez solemn să fac 
pentru tine ceea ce vei face tu pentru mine şi să te slujesc 
la rândul meu împotriva duşmanilor tăi, aşa cum mă slujeşti 
tu pe mine, ţine minte. Până atunci dă-mi mâna, Martin. 

— Ah! Monseniore! Exclamă Martin, sărutând respectuos 
mâna pe care i-o întindea stăpânul său. 

— Du-te, Martin, zise vicontele d'Exmes; apucă-te îndată 
de treabă. Discreţie şi curaj! Acum simt nevoia să rămân 
singur. 

— Iertare, monseniorul rămâne acasă? Întrebă Martin. 

— Da, până la ora şapte. La opt trebuie să fiu la Luvru. 

— În cazul ăsta, zise scutierul, înainte de ora şapte, 
domnule viconte, sper să vă pot înfăţişa măcar pe câţiva din 
oamenii viitoarei dumneavoastre trupe. 

Salută şi ieşi, foarte mândru şi preocupat de misiunea lui. 

Rămas singur. Gabriel îşi petrecu restul zilei închis în casă, 
consultând planul pe care i-l dăduse Jean Peugquoy, făcând 
note, plimbându-se în lung şi-n lat prin odaie şi gândindu- 


se. Nici o obiecţie a ducelui de Guise nu trebuia să rămână 
fără răspuns la discuţia din acea seară. Se întrerupea doar 
din când în când ca să-şi repete cu voce fermă: „Le voi 
salva, tată! Diana, te voi salva!” 

Spre ora şase. Când, la insistenţele Aloysei, Gabriel 
acceptă să mănânce, intră Martin cu un aer grav şi afectat. 

— Monseniore, zise el, aţi fi dispus să primiţi şase sau 
şapte ostaşi dintre cei care aspiră la cinstea de a servi 
Franţa şi pe rege sub ordinele dumneavoastră? 

— Cum şase sau şapte?! Strigă Gabriel. 

— Şase sau şapte pe care monseniorul nu-i cunoaşte. 
Oamenii noştri mai vechi de la Metz vor completa duzină. 
Sunt încântați să-şi rişte pielea pentru un stăpân ca 
dumneavoastră şi acceptă orice condiţii pe care le veţi 
pune... 

— Drace! Nu ţi-ai pierdut vremea degeaba, zise vicontele 
d'Exmes. Ei bine, haide, adu-ţi oamenii încoace. 

— Unul după altul? Monseniorul va putea astfel să-i 
cântărească mai bine. 

— Unul după altul, fie, zise Gabriel. 

— Un ultim cuvânt, adăugă scutierul. Nu-i nevoie să-l 
avertizez pe domnul viconte că toţi aceşti oameni sunt 
cunoscuţi fie direct de mine, fie din informaţii exacte. Au firi 
diferite, dar trăsătura lor j comună este curajul, un curaj 
încercat în multe împrejurări. Pot răspunde în faţa 
monseniorului de această calitate esenţială dacă 
binevoieşte să se arate indulgent faţă de unele mici 
cusururi. 

După acest discurs pregătitor, Martin-Guerre ieşi şi se 
întoarse aproape imediat urmat de un flăcău zdravăn, cu 
chipul oacheş, cu o înfăţişare greoaie, cu o mutră 
nepăsătoare, dar totuşi spirituală. 

— Ambrozie zise Martin-Guerre prezentându-l. 

— Ambrozio! E un nume străin. Nu e francez? Întrebă 
Gabriel. 


— Cine ştie? Zise Ambrozio. Sunt copil găsit şi am crescut 
în Pirinei, cu un picior în Franţa şi cu altul în Spania şi, pe 
legea mea! Am profitat din plin de această dublă situaţie de 
bastard, fără să-i mulţumesc nici Domnului, nici mamei. 

— Cum adică? Zise Gabriel. 

— Nepărtinitor între cele două patrii ale mele, zise 
Ambrozio, M-am străduit mereu, cu slabele mele puteri, să 
înlătur barierele dintre ele, să extind asupra fiecăruia 
avantajele celeilalte şi, prin acest schimb liber de daruri, să 
contribui din toate puterile mele, ca un fiu cucernic ce sunt, 
la prosperitatea şi înflorirea lor. 

— Într-adevăr, zise Martin-Guerre, Ambrozio făcea 
contrabandă. 

— Dar, continuă Ambrozio, semnalat autorităţilor spaniole 
cât şi celor franceze şi urmărit de ingraţii mei compatrioți 
de pe ambele versante ale Pirmeilor, am luat hotărârea să 
le cedez locul şi să vin la Paris, oraşul celor cutezători... 

— Unde Ambrozio va fi fericit, adăuga Martin, să-şi pună 
în slujba vicontelui d'Exmes îndemânarea, isteţimea şi lunga 
sa obişnuinţa cu oboseala şi cu pericolul. 

— Ambrozio contrabandistul e acceptat! Zise Gabriel. 
Altul! 

Ambrozio ieşi încântat, făcând loc unui personaj cu 
înfăţişare ascetică şi gesturi discrete, învăluit într-o lungă 
mantie de culoare închisa, cu un şirag de mătănii cu boabe 
mari în jurul gâtului. 

— Lactance, îl anunţa Martin-Guerre; a slujit sub ordinele 
domnului de Coligny pe care-l regreta şi care va putea pune 
o vorbă bună pentru el în fata monseniorului. Dar Lactance 
este un catolic zelos şi-i este silă să asculte de un şef căzut 
pe panta ereziei. 

Lactance, fără să spună o vorbă, aproba prin semne, din 
cap şi din mână, vorbele lui Martin, care continuă: 

— Acest cucernic soldat va face, după cum îi este datoria, 
toate eforturile pentru a-l mulţumi pe domnul viconte 
d'Exmes, dar cere să-i fie lăsate toată libertatea şi 


îngăduinţa de a-şi îndeplini în mod riguros practicile 
religioase pe care le cere salvarea sufletului său. 

Obligat de meseria armelor pe care a îmbrăţişat-o şi de 
vocaţia sa firească să se bată împotriva fraţilor sai întru 
Cristos şi adesea să-i şi ucidă, Lactance socoate că e bine să 
compenseze prin austeritate aceste crude îndeletniciri. 

— Cucernicul Lactance e acceptat! Zise surâzând Gabriel. 

Lactance, mereu tăcut, se înclina profund şi ieşi 
murmurând o rugăciune de recunoştinţa Celui Preaînalt 
care-i acordase favoarea de a se face plăcut unui atât de 
viteaz căpitan. 

După Lactance, Martin-Guerre introduse, sub numele de 
Yvonnet, un bărbat tânăr, de talie mijlocie, cu chip distins şi 
fin, cu mâini mici şi îngrijite. Începând cu pieptănătura şi 
terminând cu cizmele, costumul lui era nu numai curat, ci şi 
cochet. Îl salută pe Gabriel cât mai grațios cu putinţă şi 
rămase în picioare în faţa lui, într-o poziţie pe cât de 
respectuoasă pe atât de elegantă, scuturând uşor cu mâna 
câteva fire de praf care i se aşezaseră pe mâneca dreaptă. 

— Iată, monseniore, pe cel mai hotărât dintre toţi, zise 
Martin-Guerre; Yvonnet, în încăierare, este un adevărat leu 
dezlănţuit pe care nimic nu-l opreşte. Loveşte cu vârful şi cu 
tăişul spadei ca un turbat. 

Dar mai ales la asalt străluceşte. El pune întotdeauna 
primul piciorul pe scară şi înfige primul stindardul francez 
pe zidurile duşmane. 

— Deci, un adevărat erou... Spuse Gabriel. 

— Fac şi eu ce pot, zise cu modestie Yvonnet şi Martin- 
Guerre apreciază mai mult decât trebuie slabele mele 
eforturi... 

— Nu, sunt drept, zise Martin şi dovadă e că după ce ţi-am 
lăudat virtuțile, am să-ţi arăt şi cusururile. Yvonnet, 
monseniore, nu-i diavolul fără frică despre care vă vorbesc 
decât pe câmpul de luptă. Ca să fie brav trebuie ca-n jurul 
lui să bată toba, să şuiere săgețile, să bubuie tunul. În viaţa 
de toate zilele, Yvonnet este un timid, delicat ca o fată 


mare. Sensibilitatea lui cere mari menajamente. Nu-i place 
să rămână singur în întuneric, îi e groază de şoareci şi de 
păianjeni şi leşină din pricina unei zgârieturi. Nu-şi 
regăseşte războinica îndrăzneală decât atunci când simte 
mirosul de praf de puşcă şi vede curgând sângele 
duşmanului. 

— N-are importanţă, zise Gabriel, cum nu ne ducem la bal, 
ci la luptă, Yvonnet cel delicat e acceptat! 

Yvonnet îl salută pe viconte după toate regulile şi se 
îndepărtă surâzând, răsucindu-şi, cu mâna lui albă, fina sa 
mustață neagră. 

Urmară doi coloşi blonzi, ţepeni şi calmi. Unul părea să 
aibă vreo patruzeci de ani; celălalt n-arată nici de douăzeci 
şi cinci. 

— Heinrich Scharfenstein şi Franz Scharfenstein, unchi şi 
nepot, anunţă Martin-Guerre. 

— Drace! Cine sunt ăştia? Zise Gabriel uluit. Cine sunteţi, 
vitejilor? 

— Wir werstehen nur ein wenig das franzosich, spuse cel 
mai vârstnic dintre coloşi. 

— Cum? Întrebă vicontele d'Exm&s. 

— Noi înţeles rău franceza, zise uriaşul mai tânăr. 

— Sunt mercenari germani, zise Martin-Guerre; în 
italiană, condotieri; în franceză, soldaţi. Îşi vând braţele 
celui care oferă mai mult şi socotesc bravura la adevăratul 
ei preţ. Au mai lucrat pentru spanioli şi pentru englezi... 
Dar spaniolul plăteşte prost, iar englezul se tocmeşte prea 
mult. Cumpăraţi-i, monseniore şi veţi face o afacere bună. 
Nu discută niciodată un ordin şi dacă e nevoie se aşază 
până şi în gura tunului cu un sânge rece uluitor. Curajul 
este pentru ei e o chestiune de cinste şi, ca să-şi primească 
exact leafa, îndură, fără să se plângă, orice fel de pericole, 
fie chiar şi morale, ale acestui soi de comerţ. 

— Îi angajez şi pe aceşti lefegii în slujba gloriei, zise 
Gabriel şi, pentru mai multă siguranţă, le voi plăti pe o lună 
înainte. Dar timpul trece. Cheamă-i pe ceilalţi. 


Cei doi Goliaţi germani duseră milităreşte mâna la pălărie 
şi se retraseră amândoi deodată, bătând pasul cu precizie. 

— Următorul, zise Martin-Guerre, se numeşte Pilletrousse. 
lată-l. 

Un soi de brigand, cu mutră cumplită, cu hainele 
zdrenţuite, îşi făcu apariţia, legănându-se încurcat şi 
întorcându-şi ochii de la Gabriel ca din faţa unui judecător. 

— De ce pari atât de ruşinat, Pilletrousse? Îl întrebă 
Martin-Guerre cu blândeţe. Monseniorul pe care-l vezi mi-a 
cerut oameni viteji. Poate că eşti puţin mai... Deocheat 
decât ceilalţi, dar de roşit, n-ai de ce roşi. 

După care se adresă cu seriozitate stăpânului său: 

— Pilletrousse, monseniore, este ceea ce noi numim un 
soldat care pradă. În războiul general împotriva spaniolilor 
şi englezilor, a dus lupta pe contul lui. Pilletrousse 
hoinăreşte pe drumurile mari, pune mâna pe tâlharii străini 
şi-i pradă pe prădători. Pe compatrioţii săi nu numai că-i 
respectă, dar îi şi protejează. Deci, Pilletrousse capturează, 
nu fură. Totuşi, a simţit nevoia să isprăvească oarecum cu 
meseria asta... Cam rătăcitoare şi să-i neliniştească mai 
puţin pe duşmanii Franţei. Aşa că a acceptat cu grabă 
oferta de a se înrola sub drapelul vicontelui d'Exmes. 

— Îl primesc pe răspunderea ta, Martin-Guerre, cu 
condiţia să nu aleagă ca loc al isprăvilor sale drumurile şi 
potecile, ci oraşele întărite şi câmpurile de luptă. 

— Mulţumeşte monseniorului, caraghiosule, eşti de-ai 
noştri, zise prădătorului Martin-Guerre, care părea să aibă 
o slăbiciune pentru întărite şi câmpurile de luptă. 

— Mulţumeşte monseniorului, caraghiosule, eşti de-ai 
noştri, zise prădătorului Martin-Guerre, care părea să aibă 
o slăbiciune pentru acest brigand. 

— Oh! Da, mulţumesc, monseniore, zise cu efuziune 
Pilletrousse. Vă făgăduiesc că de-acum încolo să nu mă mai 
bat niciodată cu doi sau trei, ci numai cu zece... 

— Pe curând! Zise Gabriel. 


Cel care intră după Pilletrousse era un individ palid, 
melancolic, care părea să privească universul cu 
descurajare şi tristeţe. Ceea ce sporea mai ales aerul 
lugubru al mutrei sale erau tăieturile şi cicatricele cu care 
era din belşug însemnat. Martin-Guerre îl prezentă pe acest 
al şaptelea şi ultimul recrut sub denumirea funebră de 
Malemort14. 

— Monseniorul viconte d'Exmes va fi într-adevăr vinovat 
dacă-l va refuza pe bietul Malemort, adăugă el. Malemort 
este atins de o pasiune sinceră şi adâncă. Nefericitul are o 
înclinare pronunţată pentru război; nu se simte bine decât 
în luptă, nu e fericit decât în faţa masacrului, dar n-a gustat, 
vai! Din această fericire decât cu vârful buzelor. Se aruncă 
atât de orbeşte şi cu atâta furie în încăierare, încât 
întotdeauna se alege, chiar de la primul pas, cu câteva 
tăieturi care-l doboară şi-l trimit la spital, unde-şi petrece 
timpul gemând şi văitându-se, nu atât din cauza rănii, ci din 
pricina absenței sale de i luptă. Tot trupul lui e numai 
cicatrice; dar e viguros, slavă Domnului! Se reface repede. 
Doar că trebuie să aştepte mereu o altă ocazie. Această 
lungă aşteptare nepotolită îl distruge mai mult decât tot 
sângele pe care l-a pierdut într-un mod atât de glorios. 
Monseniorul nu va avea inima să-l lipsească pe acest 
luptător melancolic de d bucurie pe care i-o poate procura 
cu un folos reciproc. 

— Şi Malemort e acceptat, dragul meu Martin, zise 
Gabriel. Un surâs de satisfacţie înflori pe chipul palid al lui 
Malemort Speranţa îi înflăcăra ochii stinşi şi se duse să-şi 
întâlnească prietenii cu un pas mult mai uşor decât atunci 
când intrase. 

— Ăştia-s toţi cei pe care voiai să mi-i prezinţi? Îl întrebă 
Gabriel pe scutierul său. 

— Da. Monseniore, cred că sunteţi de acord cu alegerea 
lor... 

— Ar fi fost şi greu să-i resping, zise Gabriel. Te pricepi la 
oameni, Martin. Primeşte complimente pentru aceste 


fericite alegeri. 

— Da, zise cu modestie Martin-Guerre. Îmi place să cred 
că Malemort, Pilletrousse, cei doi Schartfensteini, Lactance, 
Yvonne şi Ambrozio nu sunt flăcăi chiar de disprețuit. 

— Cred şi eu! Zise Gabriel. Nişte luptători adevăraţi! 

— Dacă monseniorul, adăugă Martin, consimte să li se 
alăture Landry, Chesnel, Aubiot, Coutamine şi Balu, 
veteranii noştri din războiul Lorenei, socot că, în frunte cu 
domnia-voastră şi cu alţi patru sau cinci oameni de aici care 
să ne slujească, vom avea o oaste într-adevăr bună să se 
arate prietenilor şi mai ales duşmanilor noştri. 

— Da, sigur, zise Gabriel, braţe şi capete de fier! Viteji nu 
glumă, Martin. Dar acum odihneşte-te. Ţi-ai întrebuințat cu 
folos ziua, prietene şi-ţi mulţumesc; a mea, deşi plină de 
treabă şi de amărăciune, încă nu s-a terminat. 

— Unde se duce monseniorul astă-seară? 

— La Luvru, la domnul duce de Guise, care mă aşteaptă la 
opt, zise Gabriel, ridicându-se. Dar, graţie promptitudinii şi 
zelului tău, Martin, nădăjduiesc că unele dificultăţi care se 
puteau ivi în discuţia mea cu ducele au fost înlăturate. 

— Oh, sunt cât se poate de fericit, monseniore. 

— Şi eu, Martin! Nu ştii cât de mult ţin să reuşesc. Ah! Dar 
voi reuşi! Nu se poate să nu reuşesc! 

Capitolul LI Dibăcie şi neîndemânare SĂ STRĂBATEM CU 
GÂNDUL şaizeci de leghe şi două săptămâni şi să ne 
întoarcem la Calais spre sfârşitul lunii noiembrie 1557. 

Nu trecuseră nici douăzeci şi cinci de zile de la plecarea 
vicontelui d'Exmes, când un mesager se prezentă din 
partea sa la porţile oraşului englez. Acest om ceru să fie 
condus la milordul Wentworth, guvernatorul căruia avea să- 
i înmâneze răscumpărarea fostului său prizonier. Părea 
dealtfel destul de stângaci aşa-zisul mesager, căci, deşi i se 
arătase drumul, trecuse de douăzeci de ori fără să intre, 
prin faţa porţii celei mari pe care toţi se străduiau să i-o tot 
arate şi se dusese întruna să bată pe la poterne şi pe la 


porţi tăinuite; aşa că nepriceputul făcu aproape în 
întregime înconjurul drumurilor exterioare ale cetăţii. 

În sfârşit, după nenumărate lămuriri, unele mai precise 
decât altele, o porni pe drumul cel bun; puterea magică a 
cuvintelor: „Aduc zece mii de scuzi guvernatorului” era atât 
de mare, încât precauţiile de rigoare odată luate, după ce-l 
scotociră pe omul nostru, după ce primiră ordine de la 
lordul Wentworth, îl lăsară pe purtătorul unei sume atât de 
respectabile să pătrundă în Calais. 

Prostănacul trimis de Gabriel se rătăci de mai multe ori şi 
pe străzile Calaisului înainte de a găsi palatul 
guvernatorului pe care suflete milostive i-l arătau totuşi din 
o sută în o sută de paşi. 1 se părea că trebuie să întrebe de 
lordul Wentworth la fiecare corp de gardă pe care-l întâlnea 
şi cum zărea unul se şi îndrepta glonţ într-acolo. 

După ce prăpădi astfel un ceas ca să facă un drum pentru 
care altuia i-ar fi trebuit doar zece minute, ajunse, în sfârşit, 
la palatul guvernatorului. 

Fu dus imediat în faţa lordului Wentworth care-l primi, cu 
un aer grav, împins chiar, în ziua aceea până la o tristeţe 
mohorâtă. Când cesta îi explică obiectul mesajului său şi 
puse pe masă un sac doldora u aur. Englezul întrebă: 

— Vicontele d'Exmes te-a însărcinat să-mi aduci banii ăştia 
fără să-ţi transmită nimic pentru mine? 

Pierre, astfel se numea trimisul, îl privi pe lordul 
Wentworth cu o mutră mirată care nu-i făcea prea multă 
cinste. 

— Milord, zise el în sfârşit, n-am nimic alta cu 
dumneavoastră decât să vă înmânez răscumpărarea asta. 
Stăpânul meu nu mi-a poruncit nimic în plus şi eu nu 
pricep... 

— Perfect! Îl întrerupse lordul Wentworth, cu un surâs 
dispreţuitor. Domnul viconte d'Exmes a devenit mai 
rezonabil, după câte văd! ÎI felicit. Aerul de la Curtea 
Franţei te face să uiţi! Cu atât mai bine pentru cei care-l 
respiră. 


— Milord, la rândul său, n-are nimic de cerut stăpânului 
meu? Zise mesagerul. 

— N-am nimic de spus domnului d'Exmes, pentru că nici el 
nu mi-a spus mie nimic, zise sec lordul Wentworth. Totuşi 
să-l previi dacă vrei, că timp de o lună, până la 1 ianuarie, îl 
voi aştepta şi voi fi la ordinele sale şi ca gentilom şi ca 
guvernator al Calaisului. Val înţelege el despre ce-i vorba. 

— Până la 1 ianuarie? Repetă Pierre. O să-i spun, milord. 

— Bine, iată răsplata dumitale, prietene, o mică răsplată 
pentru osteneala acestui drum lung. Ia-i, ia-i... 

Omul, care la început păru să şovăie, se răzgândi şi 
acceptă punga pe care i-o oferea lordul Wentworth. 

— Mulţumesc, milord, zise el. Dar milordul îmi va mai 
acorda o favoare? 

— Despre ce-i vorba? Întrebă guvernatorul Calaisului. 

— În afară de această datorie pe care am achitat-o 
milordului, zise mesagerul, vicontele d'Exmes mai are una, 
din timpul ţederii sale aici, faţă de unul dintre locuitorii 
acestui oraş, un oarecare... Cum Dumnezeu îl cheamă? Ah, 
da, un anume Pierre Peugquoy, care l-a găzduit... 

— Ei bine? Zise lordul Wentworth. 

— Ei bine, milord, îmi va fi îngăduit să mă duc la acest 
Pierr Peuquoy să-i dau înapoi datoria? 

— Sigur, zise guvernatorul. O să ţi se arate casa. lată-ţi 
permisul de ieşire din Calais. Aş fi voit să-ţi îngădui să 
petreci câteva zile aici, poate că simţeai nevoia să te 
odihneşti după această lungă călătorie. Dar regulamentul 
acestui loc ne interzice să ţinem aici un străin, mai ales un 
francez! Adio deci, amice şi drum bun! 

— Adio şi noroc, milord şi toate mulţumirile mele. 

Părăsind palatul guvernatorului, mesagerul, nu fără a se fi 
înşelat încă de vreo zece ori asupra drumului, se duse în 
strada Martroi, unde locuia, dacă cititorii noştri binevoiesc 
să-şi mai aducă aminte, armurierul Pierre Peugquoy. Trimisul 
lui Gabriel îl găsi pe Pierre Peugquoy şi mai trist încă în 
atelierul său decât pe lordul Wentworth în palatul său. 


Armurierul, care-l luă la început drept un muşteriu, îl primi 
cu o indiferenţă vădită. 

Totuşi, când celălalt pronunţă numele vicontelui d'Exmes, 
fruntea bravului burghez se lumină brusc. 

— Din partea vicontelui d'Exmes! Strigă el. Apoi, 
adresându-se unuia dintre ucenicii săi care, tot aranjând 
tejgheaua, începuse să tragă cu urechea: 

— Quentin, zise el, lasă treaba şi du-te repede să-l 
înştiinţezi pe vărul meu că a sosit mesagerul vicontelui d 
Exmbs. 

Ucenicul, dezamăgit de această poruncă, ieşi. 

— Vorbeşte acum, prietene, relua însufleţit Pierre Peuquoy. 
Oh! Ştiam eu bine că acest demn senior nu ne va uita. 
Vorbeşte repede. Ce veşti ne aduci din partea sa? 

— Complimente şi mulţumiri, această pungă cu aur şi 
cuvintele: „Amintiţi-vă de 5!” pe care mi-a spus că o să le 
pricepeţi dumneavoastră... 

— Asta-i tot? Întrebă Pierre Peuquoy. 

— Tot, jupâne. „Ciudaţi mai sunt cei din ţara asta, gândi 
mesagerul. Se pare că niciunul nu ţine la scuzi. Îţi pun în 
schimb nişte întrebări cam aiurea, din care nici dracul nu 
pricepe nimic.” 

— Dar, reluă armurierul, în casa asta suntem trei 
persoane. În afară de mine se mai află Jean, vărul meu şi 
sora mea Babette. Te-ai achitat de comisionul faţă de mine, 
foarte bine. Dar n-ai nimic altceva pentru Babette ori 
pentru Jean? 

Jean Peugquoy, ţesătorul, intră chiar atunci pentru a-l auzi 
pe mesagerul lui Gabriel zicând: 

— N-am nimic de spus decât dumneavoastră, jupâne 
Pierre Peugquoy şi v-am spus tot ce aveam de spus. 

— Ei bine, vere, zise Pierre întorcându-se către Jean, vezi, 
domnul viconte d'Exmes ne mulţumeşte, domnul viconte 
d'Exmes ne trimite foarte zorit aceţti bani, domnul viconte 
d'Exmes ne spune: „Amintiţi-vă de 5!” Dar el nu-şi mai 
aminteşte de nimic altceva. 


— Vai! Spuse o voce slabă şi îndurerată din dosul uşii. Era 
biata Babette care auzise totul. 

— Un moment! Zise Jean Peuquoy care se încăpăţâna să 
spere. Prietene, continuă el adresându-se trimisului, dacă 
faci parte din casa vicontelui d'Exmes, trebuie să cunoşti 
printre slugile sale sau printre tovarăşii dumitale pe un 
oarecare Martin-Guerre. 

— Martin-Guerre?... A, da, Martin-Guerre, scutierul. Da, 
jupâne, îl cunosc. 

— E tot în serviciul vicontelui d'Exmes? 

— Tot. 

— Dar a ştiut că vii la Calais? 

— A ştiut, răspunse omul. Era chiar de faţă, îmi amintesc, 
când am părăsit palatul domnului d'Exmes. M-a însoţit 
împreună cu stăpânul său... Cu stăpânul nostru, până la uşă 
şi m-a văzut pornind la drum. 

— Şi nu ţi-a spus nimic pentru mine, nici pentru nimeni din 
casă? 

— Absolut nimic, v-o repet. 

— Stai, Pierre, nu te necăji încă. Prietene, poate că Martin- 
Guerre ţi-a recomandat să dai în taină cuiva vreun bilet? 
Află că precauţia e inutilă. Acum ştim cu toţii adevărul. 
Durerea persoanei căreia Martin-Guerre îi datorează o 
despăgubire ne-a făcut să aflăm totul. 

Poţi deci vorbi fără grijă în prezenţa noastră. Dar dacă ai 
unele şovăieli în această privinţă, noi ne retragem şi 
această persoană la care fac eu aluzie va veni de îndată să 
discute cu dumneata... 

— Pe legea mea, v-o jur, zise mesagerul, că nu pricep o 
iotă din ce spuneţi. 

— Ajunge, Jean, destul! Strigă Pierre Peuquoy, ai cărui 
ochi se înflăcărară de un fulger de indignare. Pe memoria 
tatălui meu! Nu văd, Jean, ce plăcere poţi avea să insişti 
atâta asupra afrontului pe care ni l-a adus. 

Jean îşi plecă îndurerat capul fără să mai adauge nimic. 
Socotea ca vărul său avea dreptate. 


— Binevoiţi să numărați aceşti bani, jupâne? Întreba 
mesagerul, Destul de încurcat de rolul său. 

— Asta nu-i greu, zise Jean mai calm, dar nu mai puţin trist 
decât Pierre. Ţine asta pentru dumneata, prietene. În plus, 
vreau să-ţi dau de mâncare şi de băut. 

— Mulţumesc pentru bani, zise trimisul, care părea totuşi 
destul de jenat să-i ia. Cât despre mâncare şi băutură, nu 
mi-e foame, nici sete, căci am mâncat mai adineauri la 
Nieullay. Trebuie să plec imediat, fiindcă guvernatorul mi-a 
interzis să petrec prea multă vreme în acest oraş. 

— Nu te vom opri, zise Jean Peuquoy. Cu bine! Spune-i lui 
Martin-Guerre... Ba nu! N-avem ce-i spune. Zi-i numai 
domnului d'Exmes că-i mulţumim şi că ne vom aminti de 
ziua de 5. Dar nădăjduim că-şi va aminti şi el la rândul său. 

— Stai un pic, adăugă Pierre Peuquoy care ieşi un moment 
din sumbra sa meditaţie. Să-i mai spui stăpânului dumitale 
că-l vom aştepta o lună întreaga. Într-o lună poţi să te 
întorci la Paris şi el poate trimite pe cineva aici. Dar dacă 
anul în curs se termina fără să primim veşti de la el vom 
socoti că inima lui este lipsită de memorie şi ne vom supăra 
atât pentru el, cât şi pentru noi. Căci, În sfârşit, cinstea lui 
de gentilom care-l face să-şi amintească atât de bine de 
plata datoriilor va trebui să-l facă să-şi amintească şi mai 
bine de secretele încredințate. Şi cu asta, adio, prietene. 

— Domnul să vă aibă în pază, zise mesagerul lui Gabriel 
ridicându-se se să plece. 'Toate întrebările şi părerile 
dumneavoastră vor fi raportate aidoma stăpânului meu... 

Jean Peuquoy îl însoţi pe om până la uşa casei; Pierre 
rămase, doborât, în colţul său. Mesagerul plimbăreţ, după 
numeroase ocolişuri şi rătăciri prin acel oraş întortocheat, 
unde se părea că-i este atât de greu să se descurce, ajunse 
în sfârşit la poarta principală, unde-şi arătă hârtia de liberă 
trecere şi, pe unde, după ce fu scotocit cu grijă, putu să iasă 
afară din oraş. 

Merse cam trei sferturi de ceas cu pas vioi, fără să se 
oprească şi nu-şi încetini mersul după ce se afla la o leghe 


de oraş. Atunci îşi îngădui să se odihnească, se aşeza pe un 
dâmb cu iarbă, păru să cugete şi un surâs de mulţumire îi 
lumina ochii şi buzele. „Nu ştiu, îşi spuse el, ce au toţi în 
acest oraş de sunt mai trişti şi mai misterioşi unul decât 
altul. Lordul Wentworth mi se pare că avea de limpezit o 
socoteală cu domnul d'Exmes, iar cei doi Peugquoy păreau 
să-i poarte sâmbetele scutierului Martin-Guerre. Dar, în 
sfârşit, ce mă interesează asta pe mine? Eu nu-s trist deloc. 
Am obţinut ce-am vrut şi ce mi-a trebuit! Fără o trăsătură 
de pană. Fără un crâmpei de hârtie! Totul e aici, în capul 
meu şi, cu planul domnului d'Exmes, voi reconstitui cu 
uţurinţă acest loc care-i face pe alţii atât de mohorâţi şi a 
cărui amintire mă face atât de vesel pe mine.” Reconstitui 
repede, în gând, străzile, bulevardele şi posturile fortificate, 
pe unde pretinsa-i neîndemânare îl dusese. „Asta-i, îşi spuse 
el, totul e limpede şi clar ca şi cum aş vedea aievea oraşul. 
Ducele de Guise va fi mulţumit, raţie acestei călătorii şi 
preţioaselor indicaţii ale căpitanului gărilor majestăţii sale, 
vom putea să-i aducem pe acest simpatic conte d'Exmes ţi 
pe scutierul lui la întâlnirea pe care le-au fixat-o peste 

O lună lordul Wentworth şi Pierre Peuquoy. În şase 
săptămâni, dacă Dumnezeu şi împrejurările ne ajută, vom fi 
stăpânii Calaisului, unde îmi voi relua adevăratul meu 
nume.” 

Şi cititorii se vor arăta încântați când vor afla că acest 
nume era al mareşalului Pierre Strozzi, unul dintre cei mai 
renumiţi şi mai dibaci ingineri ai secolului al XVI-lea. 

După câteva minute de odihnă, Pierre Strozzi o porni la 
drum, ca şi cum s-ar fi grăbit să se reîntoarcă la Paris. Se 
tot gândea la oraşul Calais şi aproape deloc la locuitorii săi. 

Capitolul LII 31 decembrie 1557 

AŢI GHICIT, DESIGUR, DE CE-L găsise Pierre Strozzi pe 
lordul Wenworth atât de trist şi de supărat şi de ce 
guvernatorul Calaisului vorbea încă despre vicontele 
d'Exmes cu atâta semeţie şi amărăciune, pentru că doamna 
de Castro părea să-l urască din ce în ce mai mult. Când 


lordul îi cerea îngăduinţa să-i facă o vizită, ea căuta 
întotdeauna pretexte ca să nu-l primească. Dacă totuşi era 
silită să-i îndure prezenţa, primirea ei glacială şi 
ceremonioasă trăda foarte limpede sentimentele sale faţă 
de el şi-l lăsa să plece de fiecare dată mai dezolat. Totuşi el 
nu obosea în dragostea lui: Fără să nădăjduiască nimic, nu- 
şi pierdea speranţa. Voia, cel puţin, să rămână pentru Diana 
gentilomul perfect care se bucurase la Curtea reginei Maria 
a Angliei de reputaţia unei nemaipomenite curtoazii. Îşi 
copleşea prizoniera cu atenţii fără număr. Diana era slujită 
regeşte şi înconjurată de un lux princiar. Îi dăruise un paj 
francez, angajase pentru ea pe unul din acei muzicieni 
italieni atât de căutaţi în secolul Renaşterii. Prinţesa găsea 
adesea în odaia ei podoabe şi găteli dintre cele mai scumpe 
pe care lordul Wentworth le ceruse special de la Londra; 
dar ea nici măcar nu se uita la ele. 

Odată, dădu în cinstea ei o mare serbare la care pofti tot 
ceea ce Anglia avea mai ilustru la Calais şi în Franţa. Unii 
dintre invitaţi traversară chiar strâmtoarea. Dar doamna de 
Castro refuză cu încăpățânare să se arate. Faţă de atâta 
dispreţ şi răceală, lordul îşi repeta zilnic că ar fi, cu 
siguranţă mai bine, pentru liniştea lui, să accepte 
răscumpărarea regală pe care i-o oferise Henric al II-lea şi 
să-i redea Dianei libertatea. Dar asta însemna, în acelaşi 
timp, s-o redea dragostei fericite a lui Gabriel d'Exmes ţi 
englezul nu găsea niciodată în inima lui destulă forţă şi 
curaj ca să săvârşească un atât de greu sacrificiu. „Nu, nu, 
îşi spunea el, dacă n-o am eu, cel puţin n-o va avea nimeni.” 
În toiul acestor nehotărâri şi temeri, zilele, săptămânile, 
lunile se scurgeau. În ziua de 31 decembrie 1557, lordul 
Wenthworth izbutise să fie primit din nou în odaia doamnei 
de Castro. Nu respira decât acolo, măcar că ieşea 
întotdeauna mai trist şi mai îndrăgostit. Dar a o vedea pe 
Diana, chiar severă, a o auzi, chiar ironică, devenise pentru 
el o nevoie dintre cele mai imperioase. El, în picioare, ea 
aşezată în faţa şemineului înalt, discutau. Discutau despre 


unicul şi dezolantul subiect care-i reunea şi-i despărţea 
totodată. 

— În sfârşit, doamnă, spunea îndrăgostitul guvernator, 
dacă totuşi, jignit de cruzimea, exasperat de disprețul 
dumneavoastră, aş uita că sunt gentilom şi gazda 
dumneavoastră? 

— Nu mă veţi dezonora pe mine, ci pe dumneavoastră, 
milord, Răspunse Diana cu fermitate. 

— Vom fi amândoi dezonoraţi! Zise lordul Wentworth. 
Sunteţi în puterea mea! Unde vă veţi refugia? 

— O, Doamne, în moarte, răspunse ea liniştită. 

Lordul păli şi tremura. El să-i pricinuiască Dianei moartea? 

— O asemenea încăpățânare nu-i firească, zise el 
scuturând din cap. 

La urma urmelor, ar trebui să vă temeţi de mine, dacă n- 
aţi nutri cine ştie ce nădejde smintita, doamna. Continuaţi 
să credeţi într-o şansa imposibilă? Haide, spuneţi-mi, de la 
cine mai puteţi aştepta ajutor la această oră? 

— De la Dumnezeu, de la rege... Răspunse Diana. 

Îşi lăsă fraza neterminată, având o anume reticenţă pe 
care lordul Wentworth o înţelese foarte bine. 

„Sigur, se gândeţte la acel d'Exmes!” îţi spuse el. 

Dar ar fi fost o aluzie primejdioasă pe care nu cuteza s-o 
rostească. 

Se mulţumi deci să spună cu amărăciune: 

— Da, contaţi pe rege! Contaţi pe Dumnezeu! Dar dacă 
Domnul ar fi vrut să vă ajute, mi se pare că v-ar fi salvat 
chiar din prima zi şi iată că azi se împlineşte anul fără ca El 
să-şi fi întins mâna asupra dumneavoastră. 

— Îmi pun totuşi nădejdea în anul care începe mâine, 
replica Diana, ridicându-şi ochii frumoşi spre cer ca pentru 
a implora ajutorul Celui de Sus. 

— Cât despre regele Franţei, tatăl dumneavoastră, urma 
lordul Wentworth, îmi închipui că în momentul de fata are 
de rezolvat treburi mult mai grele care-i solicita toată 


puterea şi toată inteligenţa, Căci Franţa se afla într-un 
pericol şi mai mare decât fata lui. 

— Dumneata spui asta? Zise Diana cu un accent de 
îndoiala. 

— Lordul Wentworth nu minte doamnă. Ştiţi cum stau 
lucrurile cu regele, augustul dumneavoastră tată? 

— Ce pot afla eu în închisoarea asta? Răspunse Diana, 
care nu-şi putu totuşi reţine o mişcare de interes. 

— N-aveţi decât să mă întrebaţi, zise lordul Wentworth 
fericit să fie un moment ascultat, fie şi ca mesager al 
nenorocirii. Ei bine, aflaţi ca întoarcerea domnului de Guise 
la Paris n-a ameliorat până acum deloc situaţia Franţei. S- 
au organizat unele trupe, s-au întărit unele locuri mai 
expuse şi cam asta-i tot. La ora asta, francezii şovăie şi nu 
prea ştiu ce să iacă. Toate forţele lor masate la graniţa de 
nord au oprit, e drept, marşul triumfător al spaniolilor, dar 
n-au întreprins nimic pe cont propriu. Vor ataca 
Luxemburgul? Se vor îndrepta spre Picardia? Vor încerca 
să ia cu asalt oraşele Saint-Quentin sau Ham? Nu se prea 
ştie... 

— Sau Calais... Îl întrerupse Diana ridicând cu însufleţire 
ochii către guvernator pentru a surprinde pe chipul lui 
efectul acestui cuvânt. 

Dar lordul Wentworth rămase nepăsător şi, cu un surâs 
îngăduitor, zise: 

— Nu, doamnă, îngăduiţi-mi să nu-mi pun această 
problemă. Cel care are cât de cât idee despre război nu va 
admite această supoziţie nebunească nici măcar un minut şi 
domnul de Guise are prea mu ta experienţă pentru a se 
expune, printr-o tentativă total irealizabilă, râsetelor 
tuturor celor care poartă o sabie în Europa... 

Chiar în acel moment, la uşă se auzi un zgomot şi un arcaş 
dădu năvală înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat de cutezi să mă deranjeze astfel? 
Întrebă el iritat. 


— Milordul să mă ierte! Răspunse arcaşul. Lordul Derby 
m-a trimis în grabă... 

— Şi pentru ce motiv, mă rog? Haide, explică-te! 

— Lordul Derby a fost anunţat, zise arcaşul, că o 
avangardă de două mii de archebuzieri francezi a fost 
văzută ieri la zece leghe de Calais, lordul Derby mi-a 
poruncit să vin imediat să-i dau de ştire milordului. 

— Ah! Strigă Diana, care nu încercă să-şi ascundă o 
mişcare de bucurie. 

Dar lordul Wentworth reluă cu răceală, adresându-se 
arcaşului: 

— Pentru asta ai cutezat să mă deranjezi aici, 
caraghiosule? 

— Milord, zise bietul ostaş stupefiat, lordul Derby... 

— Lordul Derby, îl întrerupse guvernatorul, este un miop 
care ia dâmburile de pământ drept munţi. Du-te şi spune-i-o 
din partea mea. 

— Deci, milord, relua arcaşul, posturile pe care lordul 
Derby voia să le dubleze cât mai repede... 

— Să rămână aşa cum sunt! Şi lasă-mă odată în pace cu 
aceste spaime caraghioase! 

Arcaşul se înclină respectuos şi ieşi. 

— Totuşi, milord, zise Diana de Castro, vedeţi că 
prezicerile mele atât ds smintite ar putea, totuşi, să se 
realizeze... 

— Sunt obligat să vă arăt că vă înşelaţi mai mult ca 
niciodată asupra acestui punct, zise lordul Wentworth cu 
imperturbabilă sa siguranţă. Pot să vă dau, în două cuvinte, 
explicaţia acestei false alarme căreia nu pricep cum de 
lordul Derby i-a căzut pradă. 

— Să vedem, zise doamna de Castro, avidă de lămuriri 
asupra unui punct în care se concentra acum toată viaţa ei. 
— Ei bine, doamnă, continuă lordul Wentworth, din două 
una: sau domnii de Guise şi de Nevers, care sunt, recunosc, 
căpitani iscusiţi şi prudenţi, vor să aprovizioneze Ardres şi 

Boulogne şi îndreaptă într-acolo trupele care ne-au fost 


semnalate, ori fac câtre Calais o mişcare simulata ca să-i 
deruteze pe cei din Ham şi Saint-Quentin, pentru ca, 
întorcându-se brusc îndărăt, să atace prin surprindere unul 
din cele două oraşe. 

— Şi ce vă face să credeţi, domnule, zise doamna de 
Castro, mai mult imprudentă decât răbdătoare, ce va face 
să credeţi că nu se prefac a se îndrepta spre Ham şi Saint- 
Quentin, ca să surprindă Calaisul? 

Din fericire, avea de a face cu o convingere solidă, întărita 
atât de un orgoliu naţional, cât şi de unul individual. 

— Am avut cinstea să vă spun, doamnă, zise lordul cu 
dispreţ, ca oraşul Calais este unul din acele oraşe pe care 
nu-l poţi nici lua prin surprindere, nici cuceri. Înainte de a 
te putea apropia de oraş, ar trebui să pui mai întâi mâna pe 
fortul Saint-Agathe, apoi pe fortul Nieullay. După aceea ar fi 
necesare cincisprezece zile de luptă victorioasa şi în timpul 
acestor zile Anglia, avertizată, ar avea de cincisprezece ori 
vreme să alerge, cu mic, cu mare, în ajutorul preţioasei sale 
cetăţi. Să iei Calaisul! Ah! Ah! Nu mă pot abţine să nu râd 
când mă gândesc la asta! 

Doamna de Castro, jignită, reluă cu oarecare amărăciune: 

— Ceea ce mă îndurerează pe mine, te bucura pe 
dumneata. Cum vrei ca sufletele noastre să ajungă vreodată 
să se înţeleasă? 

— Oh! Doamnă, striga lordul pălind, aş vrea să vă spulber 
iluziile care ne separă. Aş vrea să v-o dovedesc, clar ca 
lumina zilei, că va amăgiţi cu himere şi ca, numai pentru a 
concepte ideea tentativei la care visaţi, ar trebui ca toată 
Curtea Franţei să fie cuprinsă brusc de nebunie. 

— Exista nebunii eroice, milord, zise cu mândrie Diana şi 
cunosc într-adevăr nebuni sublimi care n-ar da înapoi din 
faţa acestei extravagante, din dragoste pentru glorie sau 
pur şi simplu din devotament. 

— Ah! Da, domnul d'Exmes, de exemplu! Strigă lordul 
Wentworth cuprins de o mânie geloasa care-l făcu incapabil 
să se stăpânească. 


— De unde cunoaşteţi acest nume? Întrebă uluită Diana 
ele Castro. 

— Acest nume, doamnă, zise guvernatorul, mărturisiţi că-l 
aveţi pe buze încă de la începutul acestei discuţii şi ca odată 
cu Dumnezeu şi cu tatăl dumneavoastră îl invocaţi în gând 
şi pe cel de altreilea eliberator. 

— Trebuie să dau socoteală de sentimentele mele? Zise 
Diana. 

— Nu trebuie să-mi daţi socoteală de nimic, ştiu tot. Ştiu 
chiar ceea ce nu ştiţi nici dumneavoastră, doamnă şi-mi va 
face plăcere să vă expun pe larg frumoasa pasiune a unor 
îndrăgostiţi romantici. 

Ştiu, de pildă, ca vicontele d'Exmes a fost făcut prizonier la 
Saint-Quentin odată cu dumneavoastră şi că a fost adus tot 
odată cu dumneavoastră, aici, la Calais. 

— E cu putinţă? Strigă Diana în culmea uimirii. 

— Oh! Dar nu mai e aici, doamna! Altfel nu v-aş fi spus 
acest lucru. De aproape două luni, domnul d'Exmes e liber. 

— Şi eu care n-am ştiut că suferă alături de mine, atât de 
aproape de mine! Zise Diana. 

— Da, dumneavoastră n-aţi ştiut, dar el a ştiut, doamnă, 
zise guvernatorul. Trebuie chiar să vă mărturisesc că, 
atunci când a aflat, s-a năpustit asupră-mi cu ameninţări 
grozave. Nu numai că m-a provocat la duel, dar împingând, 
aşa cum aţi prevăzut cu o mult prea caldă simpatie, 
dragostea până la nebunie, mi-a declarat deschis hotărârea 
lui de a cuceri Calaisul. 

— Nădăjduiesc mai mult ca niciodată că o va face! Zise 
Diana. 

— Nu nădăjduiţi prea mult, doamnă, căci, v-o repet, de 
când domnul d'Exmes mi-a adresat acel rămas bun 
înfricoşător, au trecut două luni. E adevărat că în aceste 
două luni am mâi avut veşti de la duşmanul meu; mi-a trimis 
la sfârşitul lui noiembrie, cu o scrupuloasă exactitate, banii 
de răscumpărare. Dar, despre mândră să provocare, nici un 
cuvânt. 


— Aşteptaţi, milord, zise Diana. Domnul d'Exmes ţtie să-şi 
plătească datoriile de orice fel. 

— Mă îndoiesc, doamnă; căci ziua scandenţei e pe trecute. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă doamna de Castro. 

— L-am anunţat, doamnă, pe vicontele d'Exmes, prin omul 
pe care mi l-a trimis, că voi aştepta dubla sa provocare până 
la 1 ianuarie 1558. Or, iată, suntem în 31 decembrie... 

— Ei bine, îl întrerupse Diana, mai are încă douăsprezece 
ore înaintea lui. 

— E drept, doamnă, răspunse lordul, dar dacă mâine, la 
ora asta, n-am veşti de la el... 

Nu-şi isprăvi vorba. Lordul Derby, speriat, se năpusti chiar 
în acel moment în cameră. 

— Milord, strigă el, milord, am avut dreptate! Sunt 
francezii! Şi se îndreaptă spre Calais! 

— Ei! Zise lordul Wentworth care se schimbă la faţă, în 
ciuda prefăcutei sale siguranţe. Nu se poate! Pe ce-ţi 
sprijini spusele? Iar zarvă, iar vorbe goale, iar spaime 
deşarte? 

— Vai, nu, din nenorocire, fapte, milord. 

— Mai încet, Derby, vorbeşte mai încet, zise guvernatorul 
apropiindu-se de locotenentul său; haide, sânge rece. Ce 
vrei să spui cu „faptele” dumitale? 

— Francezii au atacat pe neaşteptate fortul Sainte-Agathe. 
Or, nici zidurile, nici oamenii nu erau pregătiţi să-i 
primească şi mi-e teamă că la ora asta au şi pus stăpânire 
pe această primă întăritură a Calaisului. 

— Oricum, sunt încă departe de noi! Zise cu însufleţire 
lordul. 

— Da, dar de acolo nimic nu le va mai sta în cale până la 
podul Nieullay şi podul Nieullay este la două mile de centru. 

— Ai trimis întărituri, Derby? 

— Da, milord, scuzaţi-mă; fără şi în pofida ordinului 
dumneavoastră. 

— Ai făcut bine, zise lordul Wentworth. 


— Dar acele ajutoare vor ajunge prea târziu, zise 
locotenentul. 

— Cine ştie? Să nu ne speriem încă... Ai să mă însoţeşti 
imediat la Nieullay. O să-i facem pe aceşti neruşinaţi să 
plătească scump îndrăzneala lor! Şi dacă au şi pus mâna pe 
Sainte-Agathe, ei bine vom face totul să-i alungăm de acolo! 

— Deie Domnul! Zise lordul Derby. Dar s-au angajat cu 
prea mult oţărâre în luptă. 

— Ne vom lua revanşa, răspunse Wentworth. Cine-i 
comandă, ştii? 

— Habar n-am; probabil domnul de Guise sau poate 
domnul de Nevers. Stegarul care a alergat în galopul 
calului să-mi aducă vestea de necrezut a sosirii lor 
neaşteptate mi-a spus doar că ar fi recunoscut de departe, 
în primele lor rânduri, pe fostul dumneavoastră prizonier, 
vi-l amintiţi, acel viconte d'Exmes... 

— Blestem! Strigă guvernatorul strângându-şi pumnii. 
Hai, Derby, vino repede! 

Doamna de Castro, cu acea însuşire pe care o capeţi în 
unele împrejurări deosebite, auzise aproape întreg raportul 
făcut totuşi în şoapta de către lordul Derby. 

Când Wentworth îşi luă rămas bun de la ea, îi spuse: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, trebuie să vă părăsesc. O treabă 
importanţa... 

— Duceţi-vă, milord, îl întrerupse Diana, nu fără oarecare 
maliţie, încercaţi să vă recăpătaţi superioritatea atât de 
crud compromisă. Dar, până atunci, să ştiţi un lucru: că, 
trebuie să contezi întotdeauna pe cuvântul unui gentilom 
francez. Încă nu suntem în 1 ianuarie, milord. 

Lordul Wentworth, furios, ieşi fără să răspundă. 


SFÂRŞIT 


1 Francesco Primaticcio zis Primatice (1504-1570), pictor, 
sculptor şi arhitect italian care a decorat castelele 
Fontainebleau, Louvre şi Chambord. 

2 E vorba de Benvenuto Cellini. 

3 Jean-Goujon, sculptor şi arhitect francez, născut în 
Normandia, probabil între 1510 şi 1514 şi mort în 1569 (?). 
A realizat jubeul bisericii Saint-Germain-l'Auxerois, 
basoreliefurile din palatul Carnavalet şi Tribuna 
Cariatidelor din Luvru. A sculptat, de asemenea, o foarte 
frumoasă statuie a Dianei cu cerbul, pentru care se pare că 
i-a pozat Diana de Poitiers (care a trăit între 1499-1566), 
iubita lui Henric al II-lea. 

4 Remy Belleau (1528-1577), unul dintre poeţii Pleiadei, 
autor al unor poezii cu conţinut pastoral. 

5 Jean Antoine de Baif (1532-1589), poet francez, foarte 
erudit, care a făcut parte din Pleiadă. 

6 Michel de Nostre-Dame, zis Nostradamus (1503-1566), 
astrolog şi medic francez, celebru în vremea sa pentru 
vindecări socotite pe atunci miraculoase. 

7 Anne de Pisseleu, ducesă d'Etampes (1508-1580), 
favorita regelui Francisc |. 

8 Tânărul conte de Montansier pregătea astfel, prin 
arestarea lui Montgommery, asasinatul lui Lignerolles. Se 
ştie că domnul de Lignerolles raportându-i lui Carol al IX- 
lea că ducele de Anjou îi încredinţase secretul planului pe 
care-l avea de a se rupe de şefii hughenoți, regele l-a 
determinat pe fratele lui să-l ucidă pe Lignerolles ca să 
prevină orice indiscreţie. Contele de Montansier îşi asumă 
sarcina execuţiei împreună cu alţi patru sau cinci gentilomi- 
călăi care pieriră pe urmă cu toţii în chip jalnic. „Căci, 
spune BrantOme, trebuie să bagi de seamă când ucizi un 
om pe nedrept, fiindcă nu s-au văzut câtuşi de puţin 
omoruri care să nu fi fost răzbunate cu voia lui Dumnezeu. 
Cel care ne-a dat o sabie alături, ne-a dat-o ca să ne 
apărăm, şi nu ca să abuzăm de ea.” (N.a.) 

9 Binecuvântată. 


10 Uşiţă secretă care se deschidea deasupra şanţului de 
apărare la vechile cetăţi medievale. 

11 Etienne de la Bostie (1530-1593), umanist francez, 
prieten cu Montaigne, care s-a ridicat împotriva tiraniei 
monarhice prin lucrările Discurs despre servitutea 
voluntară şi Împotriva unuia. 

12 Ambroise Pare (1509-1590), celebru chirurg francez 
(medicul lui Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX- 
lea şi Henric al III-lea), primul care, descoperind ligaturile 
arterelor, le-a cauterizat, salvând astfel viaţa celor 
amputaţi. (N. Ir.) 

13 Clement Marot (1496-1544), poet francez de Curte, 
simpatizant al Reformei, care a lăsat o seamă de lucrări, 
dintre care amintim: Epistolă regelui, Epigrame, Elegii, 
Epistolă către Lyon Jamet. 

14 Moarte tragică (fr.).