Alexandre Dumas — Cele doua Diane 01

A Cele două 


Diane 


Alexandre Dumas 


ALEXANDRE DUMAS 


Cele două Diane 
X 


+ 


EDITURA EMINESCU 
1973 


PARTEA | 


Capitolul | 
Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 
Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 
Capitolul IX 
Capitolul X 
Capitolul XI 
Capitolul XII 
Capitolul XIII 
Capitolul XIV 
Capitolul XV 
Capitolul XVI 
Capitolul XVII 
Capitolul XVIII 
Capitolul XIX 


Capitolul XX 
Capitolul XXI 


Cele două Diane 


CUPRINS 


a mi Pe o ăi A aa aaa an aia iii a il ta 5 
Un fiu de conte şi o fiică de rege.................... 6 
O mireasă care se joacă cu păpuşa.............. 18 
ÎN) aba i enunta enerva bu iat cite 29 
lubita unui rege... eee 43 
Camera copiilor Franţei............ eee 52 
Diana de Castro... eee 56 
Rugile domnului conetabil.........e eee 63 
O serbare plăcută... eee aeaee 74 


Poţi să treci pe lângă soartă fără s-o cunoşti. 79 


Elegie în timpul comediei... 84 
Pace sau război......... ceea eee e nnrara 98 
Un dublu pungaş......c eee 104 
Culmea fericirii... eee eee 109 
Diana de Poitiers... 118 
Caterina de MediciS. eeren 128 
lubit sau frate?.........cmmcnn nenea 135 
Horoscopul... eee eee 143 
Neplăcerile unei cochete... 154 
Cum Henric al II-lea începu, încă de pe când 

trăia tatăl său, să-l moştenească................ 160 
Despre utilitatea prietenilor..................... 164 


În care se demonstrează că gelozia a putut 
aboli titlurile înainte de Revoluţia Franceză. 170 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXII Care este dovada cea mai izbitoare pe care 
poate s-o dea o femeie că un bărbat nu este 
iubitul el.sazis catea ca cr cea a EE 179 
Capitolul XXIII Un devotament inutil... eee 186 
Capitolul XXIV Petele de sânge nu se şterg niciodată de tot 
oii cada lăsa alani ba iale ea SBR Saad 193 
Capitolul XXV Răscumpărarea eroică... nenea 201 
Capitolul XXVI Jean Peuquoy, ţesătorul...........mcene nenea 213 
Capitolul XXVII Gabriel la treabă... eee 220 
Capitolul XXVIII Unde Martin-Guerre nu este isteţ............... 224 
Capitolul XXIX  Martin-Guerre este neîndemânatic............. 228 
Capitolul XXX Vicleşugurile războiului... eee 235 
Capitolul XXXI Lista lui Arnauld du Thill.......e eee, 242 
Capitolul XXXII Teologie... eee ea nara 248 
Capitolul XXXIII Sora Benie...........< eee eee aa aaai 254 
Capitolul XXXIV O înfrângere victorioasă... 266 
Capitolul XXXV Arnauld du Thill face din nou mici afaceri. .272 
Capitolul XXXVI Urmarea onorabilelor negocieri ale jupânului 
Arnauld du Thill. ...s.ssssssssssssrsrrrrsrrsrsrrrrresnns 285 
Capitolul XXXVII Lordul Wentworth. ......s.ssssssssserssreressrserersrs 289 
Capitolul XXXVIII Temnicerul îndrăgostit. a.. 297 
Capitolul XXXIX Casa armurierului....... eee eee 303 
Capitolul XL În care numeroase evenimente sunt adunate cu 
multă artă erias i area aa rr a a 310 
Capitolul XLI Cum Arnauld du Thill face să fie spânzurat 
Arnauld du Thill la Noyon...........ccene eee, 319 
Capitolul XLII Visele bucolice ale lui Arnauld du Thill........ 332 
Capitolul XLIII Armele lui Pierre Peugquoy, frânghiile lui Jean 
Peuquoy şi lacrimile Babettei Peuquoy....... 343 
Capitolul XLIV Urmarea întâmplărilor lui Martin-Guerre..... 354 
Capitolul XLV Unde virtutea lui Martin-Guerre începe să se 


reabiliteze............ eee eee eee eeeeea 363 


Capitolul XLVI 
Capitolul XLVII 


Capitolul XLVIII 
Capitolul XLIX 
Capitolul L 
Capitolul LI 
Capitolul LII 


Cele două Diane 


Un filozof şi un soldat... eee 370 
Graţia Mariei Stuart trece prin acest roman la 

fel de fugară ca şi prin istoria Franţei......... 382 
Cealaltă Diana... eee 388 
O idee mare pentru un om mare............... 395 
Diverse chipuri de ostaşi... 402 
Dibăcie şi neîndemânare.............eeeeee 415 
31 decembrie 1557... nenea 422 


Alexandre Dumas 


PARTEA | 


Cele două Diane 


Capitolul I 
Un fiu de conte şi o fiică de rege 


ERA ÎN 5 MAI, ANUL 1551. UN 
băiat de optsprezece ani şi o femeie de patruzeci, ieşind 
dintr-o căsuţă cu aspect modest, străbăteau satul 
Montgommery, situat în ţinutul Auge. 

Tânărul se trăgea din acea frumoasă spiţă normandă, 
cu părul castaniu, cu ochii albaştri, cu dinţii albi şi buze 
trandafirii. Avea tenul proaspăt şi catifelat al oamenilor 
din nord, care uneori profită de pe urma frumuseţilor 
aproape feminine. Mai era, deasupra şi minunat clădit, cu 
trup unduios şi totodată puternic, având ceva din 
vigoarea stejarului, dar şi din supleţea trestiei. Era 
îmbrăcat simplu, însă elegant, cu o vestă scurtă de 
postav violet închis cu broderii aplicate, de aceeaşi 
culoare. Pantalonii bufanţi erau din acelaşi postav şi 
aveau aceleaşi ornamente ca şi vesta; cizmele de piele 
neagră erau înalte până peste genunchi, cum purtau pajii 
şi valeţii; o tocă de catifea, uşor înclinată într-o parte, 
umbrită de o pană albă, acoperea o frunte pe care se 
puteau lesne recunoaşte semnele calmului şi fermităţii. 
Calul său, al cărui frâu şi-l petrecuse pe sub braţ, îi urmă 
ridicând din când în când capul, adulmecând aerul şi 
nechezând la miasmele pe care i le aducea vântul. 

Femeia părea să aparţină, dacă nu clasei de jos a 
societăţii, celei situate între această şi burghezie. 
Costumul îi era simplu, dar atât de curat, încât această 


6 


Alexandre Dumas 


curăţenie extremă părea să-i dea o notă de eleganţă. 
Tânărul o rugase de mai multe ori să se sprijine de braţul 
lui, dar ea îl refuzase mereu, ca şi cum această cinste ar 
fi fost mai presus de condiţia ei. 

Pe măsură ce străbăteau satul, pe potecă ce ducea 
spre castelul ale cărui turnuri masive se vedeau 
dominând burgul, era de remarcat un lucru şi anume că 
nu numai tinerii, dar chiar şi cei vârstnici îl salutau, 
plecându-se adânc, pe tânărul de optsprezece ani, care 
răspundea fiecăruia cu un semn prietenos din cap. Toţi 
păreau să-l recunoască de stăpân pe acest adolescent 
care, cum se va vedea în curând, nu ştia încă nimic 
despre sine. 

leşind din sat, o luară pe poteca râpoasă pe coasta 
muntelui, pe care cei doi abia o puteau străbate alături. 

Aşa că, după multe piedici şi după ce tânărul îi spuse 
tovarăşei sale de drum că ar fi primejdios pentru ea să 
meargă în urmă, femeia se hotărî să treacă înainte. 
Tânărul o urmă fără să scoată o vorbă. Fruntea să se 
plecase sub povara unei adânci îngândurări. Castelul 
către care se îndreptau cei doi pelerini, atât de diferiţi ca 
vârsta şi condiţie socială, era frumos şi totuşi de temut. În 
patru secole, zece generaţii ridicaseră această masă de 
piatră din temelii şi până la creneluri; ea însăşi un munte, 
domina muntele pe care fusese clădită. 

Ca toate edificiile din acea vreme, castelul conților de 
Montgommery nu era o clădire unitară. Părinţii îl lăsaseră 
moştenire fiilor şi fiecare nou proprietar adăugase câte 
ceva uriaşului de piatră, după nevoia sau capriciul său. 
Donjonul pătrat, fortăreaţa principală, fusese clădit sub 
ducii de Normandia. Pe urmă, nişte turnulețe elegante cu 
creneluri şi câteva ferestre dantelate fuseseră adăugate 
severului donjon, care-şi înmulţea podoabele de piatră pe 
măsură ce trecea timpul, ca şi cum acesta ar fi făcut să 
rodească bogată vegetaţie de granit. Spre sfârşitul 
domniei lui Ludovic al XII-lea şi începutul celei a lui 


7 


Cele două Diane 


Francisc |, o lungă galerie cu ferestre în ogivă completase 
seculara construcţie. 

Din această galerie, dar mai ales din înălţimea 
donjonului, cuprindeai cu privirea multe leghe din dropiile 
bogate şi înverzite ale Normandiei. Căci, după cum am 
mai spus, comitatul de Montgommery, cu cele opt sau 
zece baronii ale sale, era situat în ţinutul Auge, astfel 
încât cele o sută cincizeci de fiefuri depindeau de 
tribunalele senioriale din Argentan, Caen şi Alencon. 

În sfârşit cei doi ajunseră la marea poartă a castelului. 

Ciudat lucru! De mai bine de cincisprezece ani măreţul 
şi puternicul donjon n-avea stăpân. Un bătrân intendent 
continua să strângă arenzile; slujitorii, care şi ei 
îmbătrâniră în această singurătate, continuau să aibă 
grijă de castelul ce-şi deschidea zilnic porţile ca şi cum 
stăpânul urma să se întoarcă şi care şi le închidea în 
fiecare seară ca şi cum stăpânul urma să vină a doua zi. 

Intendentul îi primi pe cei doi vizitatori cu aceeaşi 
prietenie pe care fiecare o arăta femeii şi cu acelaşi 
respect pe care toţi păreau să-l acorde tânărului. 

— Jupâne Elyot, spuse femeia care, după cum am 
văzut, mergea înainte, vrei să ne laşi să intrăm în castel? 
Am ceva de spus domnului Gabriel (şi arătă spre tânăr) şi 
nu i-o pot spune decât în sala de onoare. 

— Treci, doamnă Aloyse, zise Elyot şi spune-i ceea ce 
ai de spus acestui tânăr unde vrei dumneata. Ştii că din 
nenorocire, nu va veni nimeni să vă deranjeze. 

Străbătură sala armelor. Altădată, doisprezece bărbaţi 
crescuţi pe pământurile comitatului vegheau, fără 
încetare, în această sală. In cincisprezece ani, şapte 
dintre aceşti oameni muriseră şi nu mai fuseseră înlocuiţi. 
Mai rămăseseră cinci care continuau să îndeplinească 
acelaşi serviciu pe care-l făcuseră şi pe vremea contelui, 
aşteptându-şi, la rândul lor, sfârşitul. 

Străbătură galeria şi intrară în sala de onoare. 


Alexandre Dumas 


Era mobilată ca în ziua în care ultimul conte o părăsise. 
Numai că, în această sală unde se aduna odinioară, ca 
într-un salon al unui senior suzeran, toată nobilimea din 
Normandia, de cincisprezece ani nu mai intraseră decât 
slugile ce făceau curăţenie şi un câine, câinele favorit al 
ultimului conte, care, de fiecare dată când intra acolo, îşi 
chema jalnic stăpânul; până într-o zi când, nemaivoind să 
iasă din cameră, se culcase la picioarele baldachinului, 
unde-l găsiseră mort în dimineaţa următoare. 

Nu fără oarecare emoție, Gabriel — să ne amintim că 
acesta era numele tânărului — intră în acest salon plin de 
vechi amintiri. Totuşi, impresia pe care i-o făcuseră acei 
pereţi sumbri, acel baldachin majestuos, acele ferestre 
atât de adânc tăiate în zid încât, cu toate că era ceasul 
zece dimineaţa, ziua părea că se opreşte afară, impresia 
aceasta — zic — nu fu atât de puternică încât să-l 
distrugă măcar un singur moment de la motivul care-l 
adusese acolo, aşa încât, de îndată ce uşa se închise în 
urma sa, spuse: 

— Haide, Aloyse, buna mea doică, deşi pari mai 
emoţionată ca mine, n-ai nici un motiv să amâni 
mărturisirea pe care mi-ai făgăduit-o. Acum, Aloyse, 
trebuie să-mi vorbeşti fără teamă şi mai ales fără 
întârziere. N-ai şovăit destul, doică — şi, fiu ascultător, nu 
te-am aşteptat îndeajuns? Când te întrebam ce nume am 
dreptul să port, din ce familie mă trag, ce fel de gentilom 
fusese tata, tu îmi răspundeai: „Gabriel, îţi voi spune 
toate astea în ziua când vei împlini optsprezece ani, 
vârsta la care un tânăr are dreptul să poarte spadă.” Or, 
astăzi, 5 mai 1551, când am împlinit cei optsprezece ani, 
am venit, doică, să te rog să-ţi ţii făgăduiala; numai că tu 
mi-ai spus, cu o solemnitate care aproape m-a speriat: 
„Nu în această umilă casă de văduvă a unui biet scutier, 
trebuie să-ţi arăt cine eşti, ci în castelul conților de 
Montgommery şi anume în sala de onoare a acestui 
castel.” Am urcat cu greu muntele Aloyse, am trecut 


9 


Cele două Diane 


pragul castelului, ne aflăm, în sfârşit, în sala de onoare, 
deci vorbeşte! 

— Aşează-te, Gabriel, căci îmi vei îngădui să te mai 
numesc încă o dată astfel. Aşează-te, reluă ea, dar nu pe 
acest scaun şi nu pe acest fotoliu. 

— Dar unde vrei să mă aşez, doică? 

— Sub acest baldachin, spuse Aloyse, cu o voce din 
care nu lipsea o anumită solemnitate. Şi acum, ascultă- 
mă! 

— Aşează-te şi tu, zise Gabriel. 

— Imi îngădui? 

— Glumeşti, doică? 

Femeia se aşeză pe treptele baldachinului, la 
picioarele tânărului care îndreptase spre ea o privire plină 
de bunăvoință şi de curiozitate. 

— Gabriel, spuse doica, hotărâtă în sfârşit să 
vorbească — aveai doar câţiva ani când ţi-ai pierdut tatăl 
şi când mi-am pierdut soţul. Ai fost ca şi copilul meu, căci 
mama ta a murit aducându-te pe lume. Din ziua aceea, 
eu, sora de lapte a mamei tale, te-am iubit ca pe propriul 
meu copil. Văduva şi-a închinat viaţa orfanului. Aşa cum 
ţi-a dat laptele, ţi-a dat şi sufletul şi vei recunoaşte, nu-i 
aşa, că niciodată gândul meu n-a încetat să vegheze 
asupra ta. 

— Dragă Aloyse, spuse tânărul, multe mame adevărate 
vor fi fost mai puţin bune decât tine şi ţi-o jur că nici una 
nu mi-ar fi putut face mai mult bine decât mi-ai făcut tu. 

— Toţi cei din jurul tău, reluă doica, s-au îngrijit de tine 
cu aceeaşi atenţie cu care te-am îngrijit eu. Don Jannet de 
Croisé, capelanul acestui castel, care a murit acum trei 
luni, te-a învăţat literele şi ştiinţele şi nimeni, după cum 
spunea el, nu te putea întrece în ceea ce privea scrisul, 
cititul şi cunoaşterea istoriei vremurilor trecute, mai ales 
a marilor familii ale Franţei. Enguerrand Lorien, prietenul 
cel mai bun al răposatului meu soţ, Perrot Travigny şi 
bătrânul scutier al conților de Vimoutiers, vecinii noştri, 


10 


Alexandre Dumas 


te-au învăţat să mânuieşti armele, lancea şi sabia, să 
călăreşti, în sfârşit, tot ce ţine de cavalerie şi cu prilejul 
serbărilor şi întrecerilor de la Alencon, date în cinstea 
nunţii şi încoronării regelui nostru Henric al II-lea, ai 
dovedit — sunt doi ani de atunci — că ai profitat din plin 
de lecţiile lui Enguerrand. Eu, biata neştiutoare, nu 
puteam decât să te iubesc şi să te învăţ să-l slujeşti pe 
Domnul; asta am încercat să fac întotdeauna. Cerul m-a 
ajutat şi astăzi ai optsprezece ani, iată-te un creştin 
cucernic, un senior atotştiutor un soldat curajos şi 
nădăjduiesc că vei fi demn de strămoşii tăi, monsenioare 
Gabriel, senior de Lorge conte de Montgommery. 

Gabriel se ridică scoțând un strigăt. 

— Conte de Montgommery, eu! Apoi reluă cu un surâs 
superb: Ei bine, nădăjduiam, deşi mă îndoiam: ştii, 
Aloyse, în visele mele de copil, i-am spus-o într-o zi 
Dianei. Dar ce faci la picioarele mele, doică? Ridică-te şi 
vino în braţele mele, măicuţă bună! Nu vrei să mă mai 
recunoşti de fiu, fiindcă sunt moştenitorul familiei 
Montgommery?  Moştenitorul familiei Montgommery 
repetă el fără să vrea, îmbrăţişându-şi doica. Moştenitorul 
neamului Montgommery! Dar înseamnă că port unul 
dintre cele mai vechi şi mai glorioase nume din Franţa! 
Da! Don Jannet m-a învățat, domnie cu domnie, generație 
cu generație, istoria nobililor mei strămoşi... a străbunilor 
mei! Imbrățişează-mă încă o dată, Aloyse! Ce-o să zică 
Diana de toate acestea? Godengrand, episcop de Suez şi 
Opportune, sora sa, care trăiau sub Carol cel Mare, mi-au 
fost străbuni. Robert de Montgommery a comandat una 
dintre armatele lui Wilhelm Cuceritorul, Wilhelm de 
Montgommery a purtat o cruciadă pe cheltuiala sa. Ne- 
am aliat de mai multe ori cu casele regale ale Scoției şi 
Franţei şi primii lorzi ai Londrei şi cei mai iluştri gentilomi 
ai Parisului îmi sunt veri, în sfârşit tata... Tânărul se opri 
abătut. Apoi reluă: Vai, cu toate astea, Aloyse, sunt singur 
pe lume. Acest mare senior este un biet orfan, acest 


11 


Cele două Diane 


urmaş al atâtor strămoşi regali n-are tată! Bietul tată! 
Vezi, Aloyse, acum plâng! Şi mama! Morți şi unul şi 
celălalt... Vorbeşte-mi despre, ei, ca să aflu cum erau, 
acum când ştiu că sunt fiul lor. lată, să începem cu tata... 
Cum a murit? Povesteşte-mi. 

Aloyse tăcu. Gabriel o privi cu mirare. 

— Te întreb, doică, reluă el, cum a murit tata! 

— Monseniore, numai Dumnezeu ştie, spuse ea. Intr-o 
zi contele de Jacques de Montgommery şi-a părăsit 
palatul în care locuia, pe strada Jardins-Saint-Paul din 
Paris şi nu s-a mai întors. Prietenii, verii l-au căutat în 
zadar. A dispărut, monseniore! Regele Francisc | a 
poruncit o anchetă care n-a avut nici un rezultat. 
Duşmanii săi, dacă a pierit victimă a vreunei trădări, au 
fost într-adevăr abili şi puternici. Nu mai aveţi tată, 
monseniore şi totuşi trupul lui Jacques de Montgommery 
lipseşte din capela castelului vostru, căci nu l-au mai 
regăsit nici viu, mei mort. 

— Fiindcă nu l-a căutat însuşi fiul său, strigă Gabriel. 
Ah! Doică, de ce-ai tăcut atâta vreme? Mi-ai ascuns 
originea fiindcă aveam de răzbunat sau de salvat un tată? 

— Pentru că trebuia să te salvez pe însuţi domnia-ta, 
monseniore! Ascultă-mă... Ştii care au fost ultimele 
cuvinte ale soţului meu, Perrot Travigny, care avea 
pentru neamul  domniei-tale o adevărată evlavie, 
monseniore? „Femeie, mi-a spus el cu câteva minute 
înainte de a-şi da ultima suflare, nu aştepta până mă vor 
îngropa, închide-mi doar ochii şi părăseşte Parisul, 
împreună cu copilul. Du-te la Montgommery, dar nu la 
castel, ci la căsuţa pe care o avem din mila seniorului... 
Acolo să-l creşti pe moştenitorul stăpânilor noştri, fără 
mare taină, dar şi fără zarvă. Oamenii noştri din ţinut îl 
vor respecta şi nu-l vor trăda. Ascunde-i mai ales lui 
însuşi originea. Dacă se va afla cine este va fi pierdut. Să 
ştie numai că este gentilom, e destul pentru demnitatea 
şi conştiinţa sa. Apoi, când vârsta îl va face prudent şi 


12 


Alexandre Dumas 


grav, când va avea, de pildă, optsprezece ani, spune-i 
cine e şi din ce neam se trage, Aloyse. Va judeca el însuşi 
ce trebuie şi ce poate să facă. Dar ai grijă pină atunci; 
duşmanii de temut, uri de neînvins îl vor urmări dacă e 
descoperit şi cei care au atins şi au lovit vulturul nu vor 
cruța nici puiul.” 

Mi-a spus asta murind, monseniore şi eu. Ascultându-i 
porunca, te-am luat, biet orfan de câţiva ani, care abia îl 
văzuseşi pe tatăl domniei-tale şi te-am adus aici. Se şi 
ştia despre dispariţia contelui şi se bănuia că duşmani 
cumpliţi şi neîndurători amenințau pe oricine purta 
numele său. Cei din sat te-au văzut, te-au recunoscut fără 
îndoială, dar, printr-o înţelegere mută, nici unul nu m-a 
întrebat nici unul nu s-a mirat de tăcerea mea. La puţin 
timp după asta, unicul meu fiu, fratele de lapte al 
domniei-tale, bietul meu Robert, a murit de friguri. 
Domnul voise, se vede, să fiu cu totul supusă domniei- 
tale. Toţi se prefăcură a crede că fiul meu supravieţuise şi 
totuşi toţi te tratau cu vădit respect, din pricină că 
semănai cu tatăl domniei tale şi la chip şi la inimă. 
instinctul leului se deştepta în domnia-ta. Copiii din 
împrejurimi aveau obiceiul să se strângă în cete sub 
comanda domniei-tale; în toate jocurile lor erai în frunte şi 
nici unul n-ar fi cutezat să-ţi refuze această cinste. Tânăr 
rege al ținutului, ţinutul e cel care te-a crescut şi te-a 
admirat, uitându-se cum te înalţi mândru şi frumos. Dijma 
celor mai de soi fructe, a recoltei venea acasă fără ca eu 
s-o fi cerut vreodată. [i-era rezervat totdeauna cel mai 
frumos cal. Don Jannet, Enguerrand, toţi copiii din casă şi 
slugile de la castel stăteau gata să-ţi îndeplinească 
poruncile şi domnia-ta le acceptai ca pe un lucru cuvenit. 
Erai plin de vitejie, de îndrăzneală, Făceai să se vadă în 
cele mai mici lucruri spiţa din care te trăgeai. Se mai 
povesteşte uneori, seara, cum într-o zi ai schimbat cu un 
paj două vaci de-ale mele pe un şoim. Dar aceste 
instincte şi aceste elanuri nu te trădau decât faţă de cei 


13 


Cele două Diane 


credincioşi şi ai rămas ascuns şi necunoscut celor 
răuvoitori. Zarvă mare a războiului cu ltalia, Spania şi 
Franţa împotriva împăratului Carol Quintul a contribuit şi 
ea, slavă Domnului, să te apere şi iată-te, în sfârşit, ajuns 
sănătos şi la această vârstă la care Perrot mi-a îngăduit 
să mă mândresc cu judecată şi înţelepciunea domniei- 
tale. Dar, deşi atât de socotit şi de prudent, iată că 
primele vorbe pe care le rosteşti cer răzbunare şi 
gâlceavă. 

— Răzbunare da, gâlceava nu! Aloyse, crezi deci că 
duşmanii tatălui meu mai trăiesc? 

— Monseniore, nu ştiu; e mai bine s-o presupunem şi 
socot că odată ajuns la Curte, încă necunoscut, dar cu un 
nume atât ţie strălucit care va atrage privirile asupra 
domniei-tale, brav, dar fără experienţă, însufleţit de 
intenţii bune şi de dreptatea cauzei domniei-tale, dar fără 
prieteni, fără aliaţi, fără reputaţie personală, e lesne de 
presupus ce se va întâmpla. Cei care te urăsc te vor 
vedea venind, în timp ce domnia-ta nu-i vei vedea. Te vor 
lovi şi nu vei şti de unde pleacă lovitura şi nu numai că 
tatăl domniei-tale nu va fi răzbunat, dar şi domnia-ta 
monseniore, vei fi pierdut. 

— Intr-adevăr, Aloyse, iată de ce regret că n-am avut 
timpul să-mi fac prieteni şi puţină glorie... Ah, dac-aş fi 
ştiut de toate astea acum doi ani, de pildă... Dar, la urma 
urmei, nu-i decât o mică întârziere şi voi recâştiga eu 
zilele pierdute. Dealtfel, din anumite motive mă fericesc 
că am rămas în aceşti ultimi doi ani aici la Montgommery; 
mă voi duce la Paris, Aloyse şi, fără să ascund că sunt un 
Montgommery, pot foarte bine să nu spun că sunt fiul 
contelui Jacques; fiefurile şi titlurile nu-s mai puţin 
numeroase în neamul nostru decât în neamul regelui şi 
avem rude destul de sus puse atât în Anglia, cât şi-n 
Franţa, pentru ca să nu fiu recunoscut. Pot să iau numele 
de vicontele d'Exmes, Aloyse şi nu va fi nevoie nici să mă 
ascund, nici să mă arăt... Apoi aş putea găsi... Chiar ce-aş 


14 


Alexandre Dumas 


putea găsi la Curte? Mulțumită lui Enguerrand cunosc 
locurile şi oamenii. Să mă adresez conetabilului de 
Montmorency, acelui crud fariseu? Nu, aici sunt de 
aceeaşi părere cu tine, Aloyse... Mareşalului de Saint- 
Andrè? Nu-i destul de tânăr, nici destul de întreprinzător... 
Mai curând lui François de Guise... Da, asta e... la 
Montmedy, Saint-Didier, Bologhe a arătat din plin de ce e 
în stare. La el mă voi duce şi sub ordinele sale îmi voi 
câştiga prieteniile. La adăpostul numelui său îl voi cuceri 
pe al meu. 

— Monseniorul îmi va îngădui să-i atrag atenţia, spuse 
Aloyse, că cinstitul şi credinciosul de Elyot a avut vreme 
să pună nişte sume bunicele deoparte pentru 
moştenitorul stăpânilor săi. Vei putea să ţii un echipaj 
regal, monseniore şi tinerii săteni, cu care pe vremuri te 
jucai de-a războiul, au datoria, ba vor fi chiar bucuroşi să 
te urmeze la război. E dreptul domniei tale de a apela la 
cei din jur, ştii doar, monseniore... 

— Şi ne vom folosi, Aloyse, de acest drept, ne vom 
folosi... 

— Monseniorul ar vrea acum să-i primească pe 
servitorii, slugile şi oamenii fiefurilor şi baroniilor sale, 
care ard de dorinţa de a-l saluta? 

— Nu încă, buna mea Aloyse; dar spune-i lui Martin- 
Guerre să pună şaua pe un cal şi să mă însoţească. Am, 
înainte de orice, de făcut un drum prin împrejurimi. 

— Nu cumva spre Vimoutiers, spuse Aloyse, surâzând 
cu oarecare maliţie. 

— Da, poate... Nu-i sunt dator bătrânului meu 
Enguerrand o vizită de mulţumire? 

— Şi odată cu salutările lui Enguerrand, monseniorul le 
va primi şi pe cele ale unei frumoase copile, numită 
Diana, nu-i aşa? 

— Da, răspunse râzând Gabriel, această frumoasă 
copilă este soţioara mea şi eu îi sunt, chipurile, soţ de 


15 


Cele două Diane 


aproape trei ani, adică de pe când aveam cincisprezece 
ani şi ea nouă. 

Aloyse căzu pe gânduri. 

— Monseniore, spuse ea, dacă n-aş şti cât eşti de 
serios şi de sincer, cu toată tinereţea domniei-tale, m-aş 
feri de vorbele pe care cutez să ţi le spun. Dar ceea ce 
pentru alţii este un joc, pentru domnia-ta este adesea 
lucru serios. Gândeşte-te, monseniore, că nu se ştie a cui 
fiică este Diana. Nevasta lui Enguerrand, care îşi urmase 
cu ani în urmă, la Fontainebleau, stăpânul, contele de 
Vimoutiers, a găsit în casă un copil de leagăn şi pe masă 
o pungă grea cu aur. In pagă era o sumă destul de 
serioasă, jumătatea unui inel gravat şi o hârtie cu acest 
singur cuvânt: Diana. Berta, nevasta lui Enguerrand, n- 
avea copii; a acceptat cu bucurie să îngrijească de fetiţa. 
Dar, după ce s-a întors la Vimoutiers femeia s-a prăpădit 
şi tot pe atunci mi s-a prăpădit şi mie bărbatul: şi iată că 
o femeie te-a crescut pe domnia-ta, orfanul, în vreme ce 
un bărbat a crescut-o pe Diana şi ea orfană. Enguerrand 
şi cu mine, având amândoi de făcut o treabă 
asemănătoare, ne-am asumat grija voastră, eu încercând 
s-o fac pe Diana bună şi miloasă, în vreme ce Enguerrand 
te-a făcut pe domnia-ta curajos şi deştept. Fireşte că ai 
cunoscut-o pe Diana şi fireşte că te-ai ataşat de ea. Dar 
domnia-ta eşti contele de Montgommery, recunoscut ca 
atare prin hrisoave şi de către toţi cei din jur, în vreme ce 
pe Diana n-a venit nimeni s-o ceară cu cealaltă jumătate 
de inel de aur. la seama, monseniore, ştiu că Diana eo 
copilă, abia are doisprezece ani, dar fata va creşte, va fi 
de o frumuseţe încântătoare şi, cu o fire ca a domniei- 
tale, repet, lucrul devine serios. la seama, monseniore, 
Diana s-ar putea să rămână pentru totdeauna ceea ce 
este astăzi, adică un copil găsit, iar domnia-ta eşti un 
senior prea mare ce să te însori cu ea şi prea nobil ca s-o 
seduci. 


16 


Alexandre Dumas 


— Dar, doică, voi pleca la Paris şi vă voi părăsi şi pe 
tine şi pe Diana, spuse Gabriel gânditor. 

— Aşa e, du-te s-o vezi, dacă-ţi face plăcere, pe 
această dulce şi gingaşă copilă pe care o numeşti în 
glumă soţioara domniei-tale. Dar aminteşte-ţi că te aştept 
cu nerăbdare aici. Pe curând, nu-i aşa, domnule conte? 

— Pe curând şi mai îmbrăţişează-mă o dată, Aloyse; te 
rog să mă numeşti şi de acum încolo fiul tău şi fii 
binecuvântată, buna mea dădaca. 

— Fii binecuvântat de mii de ori, copilul şi stăpânul 
meu. 

Jupânul Martin-Guerre îl aştepta pe Gabriel la poartă şi 
amândoi urcară pe cai. 


17 


Cele două Diane 


Capitolul Ii 
O mireasă care se joacă cu păpuşa 


CA SĂ AJUNGĂ MAI REPEDE, 

Gabriel o luă pe poteci cunoscute doar de el. Şi totuşi îşi 
lăsa deseori calul să meargă la pas. ba chiar s-ar putea 
spune că-şi lăsa frumosul animal să meargă după cum îl 
purtau pe el însuşi visurile. Intr-adevăr, simţăminte 
diferite, când pătimaşe, când triste, când pline de 
încredere, când apăsătoare, treceau rând pe rând prin 
inima tânărului, La gândul că este conte de 
Montgommery, privirea îi strălucea şi dădea calului 
pinteni, parcă ameţit, de aerul care-i şuiera pe la tâmple; 
apoi îşi spunea: „Tata a fost ucis şi n-a fost răzbunat”... şi 
slăbea frâul din mână. Dar când se gândea că se va duce 
să se bată, să-şi facă nume de temut, să-şi plătească 
toate datoriile de onoare şi de cinste, o lua la galop de 
parcă ar fi alergat, spre glorie, până când îi venea în 
minte că va trebui s-o părăsească pe mica Diana cea atât 
de veselă şi de frumoasă şi atunci recădea brusc în 
melancolie, mergând din nou la pas ca şi cum ar fi putut 
să întârzie astfel clipa crudă a despărțirii. Dar îşi revenea, 
îi vedea în închipuire pe duşmanii tatălui său şi pe părinţii 
Dianei... Atunci, dând pinteni calului, zbura la fel de iute 
ca şi speranţa să. Ajunsese şi, hotărât lucru, din acest 
suflet tânăr, dornic de fericire, bucuria alungase tristeţea. 
Peste gardul ce înconjura livada bătrânului 
Enguerrand, Gabriel zări, printre pomi, rochia albă a 


18 


Alexandre Dumas 


Dianei. Îşi lega repede calul de trunchiul unei sălcii şi, 
sărind gardul, fericit şi triumfător, căzu la picioarele fetei. 
Dar Diana plângea. 

— Ce ai, scumpa mea soţioara, spuse Gabriel şi de 
unde această amărăciune? Oare să ne fi ocărât 
Enguerrand că ne-am rupt rochiţa, ori nu ne-am spus cum 
trebuie rugăciunea? Ori căldăruşul nostru şi-a luat zborul 
din colivie? Vorbeşte, draga mea Diana! lată-l aici, ca să 
te mângâie pe credinciosul tău cavaler... 

— Vai, nu, Gabriel, tu nu poţi fi cavalerul meu şi ăsta-i 
motivul pentru care sunt tristă şi plâng... 

Gabriel crezu că Diana aflase de la Enguerrand de 
spiţa nobilă a tovarăşului ei de joc şi voia să-l pună la 
încercare. Reluă: 

— Şi care e deci, Diana, necazul sau bucuria care m-ar 
putea face să renunţ pentru totdeauna la plăcutul titlu pe 
care mi l-ai dat şi pe care sunt atât de bucuros şi de 
mândru să-l port? lată-mă, sunt la picioarele tale! 

Dar Diana nu putu să înţeleagă şi, plângând mai tare 
ca niciodată, ascunzându-şi fruntea la pieptul lui Gabriel, 
strigă suspinând: 

— Gabriel! Gabriel! Va trebui să nu ne mai vedem 
niciodată! 

— Şi ce anume ne va împiedica? reluă el cu însufleţire. 

Ea îşi ridică blondul şi încântătoru-i cap cu ochii 
scăldaţi în lacrimi; apoi cu o mutrişoară totodată solemnă 
şi gravă răspunse suspinând adânc: 

— Datoria! 

Frumosul ei chip avu o expresie atât de dezolată şi 
totodată atât de comică, încât Gabriel, fermecat, nu se 
putu abţine, cu toate gândurile lui, să nu râdă; luând între 
mâinile sale fruntea copilei, o sărută de mai multe ori, dar 
ea se îndepărtă repede. 

— Nu, nu, prietene, spuse ea, mai puţine intimităţi... 
De-acum încolo ne sunt interzise. 


19 


Cele două Diane 


„Ce poveşti i-o fi spus Enguerrand?” îşi zise Gabriel 
persistând în eroarea sa, apoi rosti: 

— Deci nu mă mai iubeşti, draga mea Diana! 

— Eu! Să nu te mai iubesc! strigă Diana. Cum poţi să 
bănuieşti şi să spui astfel de lucruri, Gabriel? Nu eşti tu 
prietenul meu din copilărie şi fratele meu dintotdeauna? 
Nu m-ai tratat totdeauna cu bunătate şi dragoste... de 
mamă? Când râdeam sau când plângeam, pe cine 
găseam eu veşnic lângă mine ca să-mi împărtăşească 
bucuria sau necazul? Pe tine, Gabriel... Cine mă ducea în 
braţe când eram obosită? Cine mă ajuta să-mi învăţ 
lecţiile? 

Cine lua asupră-şi greşelile şi împărțea cu mine 
pedepsele când nu izbuteam să le ispăşesc singura? Tu! 
Cine inventa pentru mine mii de jocuri? Cine-mi făcea 
buchete frumoase pe câmp? Cine lua, în pădure, sticleţii 
din cuib pentru mine? Tu, numai tu! Te-am aflat în orice 
loc, pe orice vreme, bun, drăguţ şi devotat mie, Gabriel. 
Nu te voi uita niciodată şi, cât timp îmi va bate inima, tu, 
numai tu vei sălăşlui în ea; aş fi voit să-ţi dăruiesc fiinţa şi 
sufletul meu şi niciodată n-am visat la fericire decât 
gândindu-mă la tine. Dar toate astea nu ne împiedică, 
vai! Să ne despărţim şi mai mult ca sigur, nu ne vom mai 
vedea niciodată. 

— Şi de ce? întrebă Gabriel. 

Ea se ridică şi, lăsându-şi capul să-i cadă pe piept şi 
braţele de-a lungul trupului, zise: 

— Pentru că sunt soţia altuia. 

Gabriel nu mai râdea şi o tulburare ciudată îi strânse 
inima. Reluă cu o voce emoţionată: 

— Ce înseamnă asta, Diana? 

— Nu mă mai numesc Diana, răspunse ea, mă numesc 
doamna ducesa de Castro, pentru că soţul meu se 
numeşte Horace Farnese, duce de Castro. 

Şi fetiţa nu se putu abţine să nu surâdă printre lacrimi, 
rostind cuvintele „soţul meu”, la doisprezece ani! Părea în 


20 


Alexandre Dumas 


adevăr ciudat acest „doamna ducesă”! Dar durerea o 
cuprinse din nou văzând durerea lui Gabriel. 

Tânărul stătea în picioare, în faţa ei, palid şi cu ochii 
rătăciţi. 

— E un joc! O închipuire? spuse el. 

— Nu, nu, bietul meu prieten, e tristă realitate. Nu te-ai 
întâlnit pe drum cu Enguerrand? A plecat la 
Montgommery acum o jumătate de ceas... 

— Am venit pe un drum ocolit, mai scurt. Dar spune-mi 
tot. 

— De ce, Gabriel, n-ai mai venit de patru zile? Asta nu 
s-a mai întâmplat niciodată şi, vezi tu, ne-a purtat 
ghinion. Alaltăieri seară abia am putut adormi. Nu te 
văzusem de două zile, eram neliniştită şi l-am pus pe 
Enguerrand să-mi făgăduiască cum că, dacă n-ai să vii a 
doua zi, o să mergem noi la Montgommery. Şi apoi, ca un 
fel de presimţire, am vorbit, Enguerrand şi cu mine, 
despre trecut şi despre viitor, despre părinţii care păreau 
să mă fi uitat, vai! Nu-i frumos ce spun, dar aş fi fost 
poate mult mai fericită dacă mă uitau într-adevăr! Toată 
acea discuţie m-a întristat şi m-a obosit puţin şi de aceea, 
după cum ţi-am spus, mi-a trebuit multă vreme până să 
adorm, din care pricină ieri dimineaţa m-am trezit mai 
târziu că de obicei. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am spus 
rugăciunea şi tocmai mă pregăteam să cobor când am 
auzit larmă mare în faţa porţii. Erau nişte cavaleri măreţi, 
Gabriel, urmaţi de scutieri, de paji şi de copii de casă şi în 
urma cavalcadei o călească aurită, sclipind de-ţi lua ochii. 
Cum priveam curioasă alaiul acela, mirându-mă că se 
oprise în faţa bietei noastre locuinţe, Antoine bătu la uşă 
şi mă ruga, din partea lui Enguerrand, să cobor de îndată. 
Nu ştiu de ce, mi se făcu frică, dar trebuia totuşi să mă 
supun şi m-am supus. Când am intrat, sala cea mare era 
plină de acei domni minunaţi pe care-i văzusem de la 
fereastra mea. Am început să mă înroşesc şi să tremur 
mai speriată ca niciodată, pricepi, Gabriel? 


21 


Cele două Diane 


— Da, răspunse Gabriel cu amărăciune. Continuă, căci 
lucrul devine într-adevăr interesant. 

— La intrarea mea, continuă Diana, unul dintre seniori, 
cel mai plin de aurării, veni la mine şi, întinzându-mi 
mâna înmănuşată, mă conduse în faţa altui gentilom, nu 
mai puţin împodobit decât el şi înclinându-se spuse: 

— Monseniore duce de Castro, am cinstea să v-o 
prezint pe soţia domniei-voastre. Doamnă adăugă el 
întorcându-se către mine, domnul Horace Farnese, duce 
de Castro, soţul domniei-voastre. 

Ducele mă salută cu un surâs. Dar eu, încurcată şi 
disperată, m-am aruncat în braţele lui Enguerrand pe care 
l-am zărit într-un colţ. 

— Enguerrand! Enguerrand! Acest prinţ nu-i soţul meu, 
eu n-am alt soţ în afară de Gabriel! Spune-le asta acestor 
domni! Enguerrand, te implor! 

Cel care mă prezentase ducelui îşi  încruntă 
sprâncenele. 

— Ce înseamnă copilăriile astea? îl întrebă al pe 
Enguerrand cu voce severă. 

— Nimic, monseniore, într-adevăr copilării, răspunse 
Enguerrand, foarte palid. Şi adresându-mi-se în şoaptă: 
„Eşti nebună, Diana? Ce înseamnă răzvrătirea asta? 
Refuzi să-ţi asculţi părinţii care te-au regăsit şi care te 
cer?” 

— Unde sunt părinţii mei? Am spus eu cu glas tare. 
Vreau să le vorbesc. 

— În numele lor am venit, domnişoară, reluă domnul 
cel sever. Sunt reprezentantul lor. Dacă nu credeţi 
vorbele mele, iată ordinul semnat de Henric al II-lea, 
regele nostru, citiţi... 

Îmi înfăţişă un pergament sigilat cu ceară roşie, pe 
care începui să-l citesc cu glas tare: 


„Noi, Henric, prin grația lui Dumnezeu...” 


22 


Alexandre Dumas 


şi jos semnătura regală: Henric. Eram orbită, năucită, 
pierdută. Ameţeam şi-mi venea leşin. Şi toată lumea 
aceea care era cu ochii pe mine! Până şi Enguerrand mă 
părăsise! Gândul la părinţii mei, numele regelui, toate 
astea erau prea mult pentru bietul meu cap! Şi tu, 
Gabriel, tocmai tu, lipseai! 

— Dar mi se pare că prezenţa mea nu prea ti-ar fi fost 
de folos! zise Gabriel. 

— Ba da, cu tine de faţă, poate că aş fi rezistat: aşa, 
neavându-te acolo, nu m-am putut opune; când 
gentilomul care părea că organizase totul a spus: 
„Haidem e şi-aşa destul de târziu: doamnă de Leviston, v- 
o încredinţez pe doamna de Castro; vă aşteptăm ca să ne 
ducem la capelă”, vocea lui, atât de poruncitoare, părea 
să nu îngăduie nici un semn de nesupunere, aşa că m-am 
lăsat dusă. Gabriel, iartă-mă, eram zdrobită, nu mai 
aveam nici un gând... 

— Ei, dar asta se înţelege de la sine, spuse Gabriel cu 
un surâs maliţios. 

— Am fost condusă în camera mea. Acolo, acea 
doamnă de Leviston, ajutată de două sau trei femei, a 
scos din nişte cufere o rochie albă de mătase şi lenjerie. 
Apoi cu toată ruşinea mea, m-au dezbrăcat şi m-au 
îmbrăcat din nou. Abia dacă îndrăzneam să păşesc 
îmbrăcată în acele frumoase veşminte. Apoi mi-au pus în 
urechi perle şi un colier, tot de perle, în jurul gâtului; 
lacrimile îmi curgeau şiroaie peste perle. Dar acele 
doamne nu făceau decât să râdă de încurcătura mea şi 
poate şi de durerea mea. După o jumătate de ceas eram 
gata; ele mărturisiră că eram încântătoare împodobită 
astfel cred că era adevărat, Gabriel, dar nu mă puteam 
opri din plâns. Până la urmă mi-am spus că probabil 
visăm, un vis strălucitor, dar în acelaşi timp groaznic. 
Mergeam fără voia mea, mă duceam şi veneam maşinal. 
Totuşi caii nechezau în faţa porţii, scutierii, pajii şi copiii 
de casă aşteptau în picioare. Coborârăm. Privirile întregii 


23 


Cele două Diane 


adunări se îndreptară asupra mea. Seniorul cu voce aspră 
îmi oferi din nou mâna şi mă conduse la o litieră, toată 
numai satin şi aur, în care a trebuit să mă aşez pe nişte 
perne aproape la fel frumoase ca şi rochia mea. Ducele 
de Castro mergea călare, lângă portieră şi astfel cortegiul 
urcă încet spre capela Vimoutiers. Preotul era în altar. Nu 
ştiu ce cuvinte se rostiră în jurul meu, ce cuvinte îmi 
porunciră să spun, dar, la un moment dat, am simţit, în 
acest vis straniu, că ducele îmi punea un inel în deget. 
Apoi, după douăzeci de minute sau douăzeci de ani, nu- 
mi mai dădeam seama, un aer mai proaspăt mă izbi în 
faţă. leşisem din capelă, mă numeam doamna ducesă; 
eram măritată! Pricepi, Gabriel, eram măritată! 

Gabriel nu răspunse decât cu un hohot sălbatic de râs. 

— Zău, Gabriel, reluă Diana, îmi ieşisem până într- 
atâta din pielea mea, încât abia reintrând în casă, m-am 
gândit să-mi privesc soţul. Până atunci îl văzusem, dar 
nu-l privisem. Ah, bietul meu Gabriel! E mult mai puţin 
frumos decât tine! E de statură mijlocie şi, în straiele-i 
bogate, pare mai puţin elegant decât tine în simpla ta 
vestă cafenie. Şi apoi, are un aer obraznic şi semeţ, în 
vreme ce tu arăţi blând şi curtenitor. Adaugă la toate 
astea un păr şi o barbă de un blond roşcat. După ce 
discută o vreme cu cel care se dădea drept 
reprezentantul regelui, ducele se apropie de mine şi 
luându-mă de mână, îmi spuse cu un surâs fin: 

— Doamnă ducesă, iartă-mi greaua situaţie în care 
sunt pus de a te părăsi atât de repede. Dar ştii, ori nu ştii, 
că suntem în toiul războiului cu Spania şi soldaţii mei cer 
să fiu prezent pe câmpul de bătălie. Nădăjduiesc să am 
bucuria să te revăd peste câtva timp la Curte, unde te vei 
duce să locuieşti, alături de majestatea-sa, încă în 
această săptămână. Te rog să primeşti câteva daruri pe 
care mi-am îngăduit să le las aici pentru dumneata. Pe 
curând, doamnă. Păstrează-ţi veselia şi farmecul potrivite 


24 


Alexandre Dumas 


vârstei dumitale şi distrează-te, joacă-te după pofta 
inimii, în timp ce eu mă voi arunca în vârtejul luptelor. 

Spunând acestea, m-a sărutat familiar pe frunte, 
înţepându-mă cu barba lui lungă: nu-i ca a ta, Gabriel. 
Apoi, toţi acei domni şi toate acele doamne m-au salutat 
şi au plecat, Gabriel, lăsându-mă în sfârşit singură cu 
părintele meu, Enguerrand. Nu pricepuse nici el mai mult 
decât mine din toată acea tărăşenie. | se dăduse să 
citească pergamentul regelui care-mi poruncea, după cât 
se părea, să mă mărit cu ducele de Castro. Seniorul care-l 
reprezenta pe majestatea-sa se numea contele de 
Humieres. Enguerrand l-a recunoscut pentru că-l văzuse 
odinioară cu monseniorul de Vimoutiers. Tot ceea ce ştie 
Enguerrand în plus faţă de mine e tristă veste că acea 
doamnă de Leviston, care mă îmbrăcase atunci şi care 
locuia la Caen, va veni zilele astea aici, ca să mă 
însoţească la Curte şi că eu trebuie să fiu pregătită. lată 
ciudata şi dureroasă mea poveste, Gabriel. Ah, uitasem. 
Reîntoarsă în camera mea, am găsit într-o cutie mare, nu 
vei ghici niciodată ce: o păpuşă minunată, cu un trusou 
complet, lenjerie şi trei rochii: una de mătase albă, alta 
de damasc roşu şi alta de brocat verde. Mă simt jignită, 
Gabriel, astea sunt deci darurile soţului meu? M-a tratat 
ca pe-o fetiţă! Dealtfel, roşul îi vine cel mai bine păpuşii, 
pentru că are chipul foarte colorat... 

— Da. Eşti un copil, Diana, răspunse Gabriel, a cărui 
minie făcu pe nesimţite loc tristeţei, un copil! Nu te 
învinuiesc că ai doisprezece ani, ar fi nedrept şi absurd. 
Văd numai că am făcut rău să mă leg cu un sentiment 
atât de pătimaş şi de profund de un suflet tânăr şi 
nestatornic. Căci simt, în durerea mea, cât te iubesc, 
Diana. Îţi repet totuşi că nu te învinuiesc. Dar dacă erai 
mai tare, dacă ai fi găsit în tine energia necesară ca să 
rezişti unei porunci nedrepte, dacă ai fi ştiut măcar să 
câştigi puţin timp, am fi fost fericiţi, fiindcă văd că ţi-ai 
regăsit părinţii şi fiindcă par să fie de neam mare. Eu, la 


25 


Cele două Diane 


rândul meu, tocmai veneam să-ţi destăinuiesc un secret 
care abia astăzi mi-a fost dezvăluit. Dar la ce bun acum? 
Slăbiciunea ta a rupt firul soartei mele pe care credeam, 
în sfârşit, că pusesem stăpânire. Voi mai putea oare 
vreodată să-l înnod? Prevăd că toată viaţa mea îmi voi 
aminti de tine, Diana şi că tânăra mea dragoste vei lăsa o 
urmă de neşters în inima mea. Totuşi, Diana, în 
strălucirea Curţii, în focul serbărilor, îl vei uita repede pe 
cel care te-a îndrăgit atâta în zilele tale întunecate. 

— Niciodată! strigă Diana. Gabriel, acum când eşti aici 
ai putea să mă încurajezi şi să mă ajuţi; uite, dacă vrei, 
refuz să plec cu oamenii aceia când vor veni după mine 
am să rezist tuturor rugăminţilor, stăruinţelor, poruncilor, 
ca să rămân pentru totdeauna cu tine, vrei? 

— Nu, Diana, draga mea, vezi, atât în faţa oamenilor, 
cât şi în faţa lui Dumnezeu, tu aparţii altuia. Să ne urmăm 
deci datoria şi soartă. Să mergem, aşa cum ţi-a spus 
ducele de Castro, fiecare pe drumul lui, tu spre bucuriile 
Curţii, eu spre tabere şi bătălii. Deie Domnul să te revăd 
totuşi într-o zi! 

— Gabriel, ne vom revedea şi te voi iubi întotdeauna! 
strigă biata Diana, aruncându-se plângând m braţele 
prietenului ei. 

Chiar în acel moment, Enguerrand apăru de pe o alee 
vecină, mergând înaintea doamnei de Leviston. 

— lat-o, doamnă spuse el arătându-i-o pe Diana. Ah! 
Dumneata eşti, Gabriel, făcu el zărindu-l pe tânărul conte, 
tocmai mă duceam la Montgommery să te văd, când am 
întâlnit trăsura doamnei de Leviston şi a trebuit să mă 
întorc. 

— Doamnă îi spuse Dianei doamna de Leviston, regele 
i-a mărturisit soţului meu că doreşte să te vadă mai 
repede, aşa că am grăbit plecarea noastră. Cu voia 
dumneavoastră, vom porni la drum cam peste un ceas. 
Pregătirile domniei-voastre îmi închipui că nu vor fi prea 
lungi, nu-i aşa? 


26 


Alexandre Dumas 


Diana se uită la Gabriel. 

— Curaj, îi spuse acesta. 

— Am bucuria să vă anunţ, reluă doamna de Leviston, 
că domnul Enguerrand, părintele dumneavoastră adoptiv, 
poate, ba chiar trebuie să ne însoţească la Paris; ne vom 
întâlni deci cu el mâine la Alisncon, dacă acest lucru vă 
convine. 

— Dacă-mi convine! strigă Diana. Ah! Doamnă, nu mi- 
aţi spus încă cine sunt părinţii mei adevăraţi, dar lui îi voi 
spune întotdeauna tată. 

Şi Diana îi întinse mâna lui Enguerrand, numai ca să-l 
mai poată privi încă puţin, prin vălul lacrimilor, pe Gabriel, 
gânditor şi trist, ar resemnat şi hotărât. 

— Să mergem, doamnă, spuse doamna de Leviston, 
căci, întârziind atâta pentru a vă lua rămas bun, vom trezi 
nelinişte. Gândiţi-vă că trebuie să fiţi la Caen înainte de 
miezul nopţii. 

Atunci Diana, hohotind de plâns, se îndepărtă repede 
pentru a se urca în camera ei, nu însă fără să-i fi făcut 
semn lui Gabriel s-o aştepte. Enguerrand şi doamna de 
Leviston o urmară. Gabriel aşteptă. 

După un ceas, timp în care se încărcară în trăsură 
lucrurile pe care Diana voia să le ia cu sine, apăru şi faţa, 
îmbrăcată de călătorie, îi ceru doamnei de Leviston. Care 
o urmărea ca o umbră, îngăduinţa de a face pentru ultima 
oară înconjurul grădinii în care se jucase atâţia ani, 
fericită şi fără griji. Gabriel şi Enguerrand o urmară. Diana 
se opri în faţa unui trandafir cu flori albe pe care ea şi cu 
Gabriel îl sădiseră cu un an în urmă. Culese două nori, îşi 
prinse una în păr, o mirosi pe a doua şi i-o întinse lui 
Gabriel. Tânărul simţi cum i se strecoară în mână o hârtie 
pe care se grăbi s-o ascundă în vestă. 

După ce Diana îşi luă adio de la toate aleile, de la toate 
boschetele şi de la toate florile, veni vremea să plece. În 
faţa trăsurii care urma s-o ducă, ea strânse mâna slugilor 
casei şi a câtorva oameni de treabă din târg care o 


27 


Cele două Diane 


cunoşteau şi o iubeau. Cum biata copilă nu mai avea 
putere să vorbească, făcu fiecăruia câte un mic semn 
prietenesc din cap. Apoi îi îmbrăţişă pe Enguerrand, pe 
urmă pe Gabriel, fără să fie deloc stânjenită de prezenţa 
doamnei de Leviston. In braţele prietenului ei, ea îşi 
cobori vocea şi în timp ce el îi spuse: „Adio! Adio!”. Ea îi 
răspunse: „Nu, pe curând!” 

Urcă apoi în trăsură şi, deşi proaspăt măritată, cum 
copilăria nu-şi pierduse încă drepturile asupra ei, Gabriel 
o auzi întrebând-o pe doamna de Leviston: 

— Aţi pus deasupra şi păpuşa cea mare? 

Trăsura porni în galop. 

Gabriel desfăcu hârtia pe care i-o dăduse Diana. Găsi 
în ea o buclă din acel păr blond-cenuşiu pe care-i plăcea 
atâta să-l sărute. 

O lună mai târziu, Gabriel, sosit la Paris, se anunţă, la 
palatul de Guise, ducelui François de Guise, sub numele 
de vicontele d'Exme&s. 


28 


Alexandre Dumas 


Capitolul III 
In tabără 


— DA, DOMNILOR, SPUSE INTRÂND în 
cortul său ducele de Guise, seniorilor care-l înconjurau; 
da, astăzi, 24 aprilie 1557, seara, după ce ne-am întors 
pe data de 15 pe teritoriul Neapolelui, după ce am luat în 
patru zile Câmpii, vom asedia Civitetta; la 1 mai, stăpâni 
pe Civitetta ne vom aşeza tabăra în faţa Aquilei. La 10 
mai vom fi la Arpino, la 20 la Capua, unde nu vom dormi, 
ca Hannibal. La 1 iunie, domnilor, am să vă fac să vedeţi 
Neapole, dac-o vrea Dumnezeu... 

— Şi pe Papa, dragul meu frate, spuse ducele 
d'Aumale. Sanctitatea sa, care ne-a tot făgăduit sprijinul 
soldaţilor săi pontificali, ne-a lăsat până acum să ne 
descurcăm singuri, mi se pare şi armata noastră nu e 
deloc atât de puternică încât să se aventureze astfel în 
ţara duşmană. 

— Paul al II-lea, spuse François, e prea interesat de 
succesul armatelor noastre pentru a ne lăsa fără ajutor. 
Ce frumoasă noapte, domnilor! Biron, ştii cumva dacă 
italienii, a căror răscoală ne-a anunţat-o Caraffa, în 
Abruzzi, au început să dea vreun semn de viaţă? 

— Nu încă, monseniore. 

— Muschetele noastre au să-i trezească, spuse ducele 
de Guise. Domnule marchiz d'Elboeuf, reluă el, aţi auzit 
vorbindu-se despre convoaiele cu hrană şi despre 


29 


Cele două Diane 


muniţiile pe care trebuia să le primim la Ascoli şi care, îmi 
închipui, ni se vor alătura aici? 

— Da, am auzit vorbindu-se despre asta, dar la Roma, 
monseniore. Şi de atunci... 

— O simplă întârziere, îl întrerupse ducele de Guise, cu 
siguranţă nu-i decât o simplă întârziere; la urma urmelor 
nu stăm chiar atât de prost cu hrană. Cucerirea oraşului 
Câmpii ne-a mai întremat puţin şi dacă, peste un ceas, aş 
intra în cortul fiecăruia dintre voi, pun rămăşag, domnilor, 
că aş găsi câte o masă bună şi cu voi la masă, câte o 
biată văduvă sau vreo orfană frumoasă din Câmpii pe 
care aţi fi pe cale s-o consolaţi. Nimic mai bun, domnilor. 
Dealtfel, astea sunt îndatoririle învingătorilor, nu-i aşa? 
Duceţi-vă deci să vă conformaţi obiceiului, nu vă mai 
rețin; mâine, în zori, vă voi chema ca să aflăm împreună 
mijlocul prin care să tăiem această căpăţână de zahăr 
care e Civitetta; până atunci, domnilor, poftă bună şi 
noapte bună. 

Ducele îi conduse, râzând, pe şefii armatei, până la uşa 
cortului său; dar când draperia care-l închidea căzu după 
ultimul dintre ei şi când François de Guise rămăsese 
singur, chipul lui bărbătesc luă dintr-o dată o expresie 
îngrijorată; aşezându-se în faţa unei mese şi sprijinindu-şi 
capul în mâini murmură cu nelinişte: „Oare n-ar fi mai 
bine să renunţ la orice ambiţie personală, să rămân doar 
un simplu general al lui Henric al II-lea, să mă mărginesc 
să recâştig Milanul şi să eliberez Sienna? lată-mă pe acest 
pământ al Neapolului unde năzuiam să fiu rege; dar mă 
aflu aici fără aliaţi, în curând şi fără hrană şi toţi aceşti 
şefi ai trupelor mele, în primul rând fratele meu, spirite 
lipsite de energie şi forţă se lasă în voia descurajării, văd 
eu bine. 

În acel moment ducele de Guise auzi pe cineva intrând 
în cort. Se întoarse brusc, supărat pe temerarul care-l 
întrerupse din gânduri. Dar când îl văzu, în loc să-l certe, 
îi întinse mâna. 


30 


Alexandre Dumas 


— Dumneata, nu-i aşa, viconte d'Exmes, spuse el, 
dumneata, dragul meu Gabriel, nu vei şovăi să mergi 
înainte pentru că pâinea e prea puţină şi duşmanul prea 
numeros? Dumneata, care ai ieşit ultimul din Metz şi ai 
intrat primul în Valenza şi Câmpii... Ai venit să-mi anunţi 
ceva nou, prietene? 

— Da, monseniore, a venit un curier din Franţa, 
răspunse Gabriel; este cred, purtătorul unei scrisori de la 
ilustrul domniei-voastre frate, monseniorul cardinal de 
Lorena. Să-i spun să intre? 

— Nu, să-ţi dea dumitale mesajul cu care a fost 
însărcinat şi adu-le încoace, te rog. 

Gabriel se înclină, ieşi şi se întoarse repede, aducând o 
scrisoare pecetluită cu însemnele casei de Lorena. 

Cei şase ani care trecuseră nu-l schimbaseră prea mult 
pe vechiul nostru prieten Gabriel; doar trăsăturile 
căpătase un aspect mai viril şi mai hotărât; ghiceai acum 
în el un bărbat care şi-a încercat şi măsurat propria sa 
valoare. Dar avea aceeaşi frunte pură şi gravă, aceeaşi 
privire loială, aceeaşi inimă plină de tinereţe şi de iluzii. 
Ca şi cum n-ar fi împlinit douăzeci şi patru de ani! 

Ducele de Guise număra treizeci şi şapte; şi măcar că 
avea o fire generoasă şi mare, zbuciumul îi încercănase 
ochii şi-i pleşuvise tâmplele. Totuşi înţelegea şi iubea 
firea cavalerească a lui Gabriel şi o irezistibilă simpatie îl 
atrăgea pe omul încercat către tânărul său confident. 

Luă din mâinile sale scrisoarea fratelui său şi, înainte 
de a o deschide, spuse: 

— Ascultă, viconte d'Exmes, secretarul meu, pe care-l 
cunoşteai, Herve de Thelen, a murit sub zidurile Valenzei; 
fratele meu, d'Aumale, e un soldat viteaz şi-atât; am 
nevoie de un om de încredere care să-mi fie confident şi 
ajutor. Or, de când ai bătut, la Paris, la uşa palatului meu, 
acum cinci sau şase ani cred, am putut să mă conving că 
eşti un spirit superior şi mai mult decât atât, o inimă 
credincioasă. Nu-ţi cunoşteam decât numele, nu mi-ai 


31 


Cele două Diane 


fost recomandat de nimeni şi totuşi mi-ai plăcut de la 
început; te-am luat cu mine la apărarea Metzului şi 
această apărare va fi una dintre cele mai frumoase pagini 
din istoria vieţii mele, căci după şaizeci şi cinci de atacuri 
am reuşit să alungăm de sub zidurile oraşului o armată 
care număra o sută de mii de soldaţi şi un general care se 
numea Carol Quintul; îmi amintesc cum curajul dumitale, 
întotdeauna fără margini şi inteligența dumitale, 
întotdeauna trează, au contribuit din plin la acest rezultat. 
Anul trecut ai luat parte, alături de mine, la victoria de la 
Renty şi dacă acest măgar de Montmorency... dar. Mă 
rog, decât să-mi înjur duşmanul, mai bine să-mi laud 
prietenul, pe vicontele d'Exmes, neam demn al domnilor 
de Montgommery; vreau să-ţi spun, Gabriel, că-n orice 
ocazie şi de când am păşit în Italia mai mult ca niciodată, 
te-am socotit un ajutor de seamă, bun sfătuitor şi bun 
prieten; n-am decât un reproş să-ţi fac, că eşti prea 
rezervat şi prea discret faţă de generalul dumitale. Există 
în viaţa dumitale un sentiment sau un gând pe care mi-l 
ascunzi. Dar, mă rog, mi-l vei spune într-o zi, important 
este că ştiu că ai ceva de realizat în viaţă. Şi eu am ceva 
de îndeplinit Gabriel şi dacă vrei să ne unim destinele, 
ajută-mă şi te voi ajuta. Când vei avea vreun lucru 
important şi dificil de poruncit, te voi chema. Când vei 
avea nevoie de un protector puternic, voi fi prezent. Ce 
zici? 

— Ah, monseniore, răspunse Gabriel, sunt cu trup şi 
suflet al domniei-voastre. Ceea ce am urmărit de fapt 
încă de la început a fost să am încrederea în mine şi să-i 
fac şi pe alţii să aibă. Or, acum am căpătat încredere în 
mine şi domnia-voastră binevoiţi să-mi arătaţi o oarecare 
prietenie; mi-am atins deci, până-n prezent, scopul. S-ar 
putea ca viitorul să mă determine să-mi aleg un altul, pe 
măsura puterilor mele şi atunci, monseniore, pentru că aţi 
binevoit să-mi propuneţi o atât de frumoasă învoială, voi 


32 


Alexandre Dumas 


fi cu totul al domniei-voastre aşa încât puteţi conta pe 
mine şi în viaţă şi în moarte. 

— Să fie într-un ceas bun! Per Bacco, cum spun aceşti 
beţivi de cardinali italieni, fii liniştit, Gabriel. François de 
Lorena, ducele de Guise, te va sluji cu căldura atât în 
dragostea, cât şi în ura dumitale, căci există în fiecare 
dintre noi şi unul şi celălalt din aceste sentimente, nu-i 
aşa? 

— Şi unul şi celălalt, monseniore! 

— Ah! Da? Şi când ai sufletul atât de plin nu simţi 
nevoia să ţi-l uşurezi destăinuindu-te unui prieten? 

— Vai, monseniore dar nu ştiu decât pe cine iubesc, 
încă n-am aflat pe cine trebuie să urăsc. 

— Dacă duşmanii dumitale sunt din întâmplare şi ai 
mei? Spune-mi, printre ei se numără şi acest bătrân 
desfrânat de Montmorency? 

— S-ar putea să se numere, monseniore şi dacă 
îndoielile mele au temei... Nu despre mine e vorba acum, 
ci despre domnia-voastră şi despre marile proiecte... la 
care s-ar putea să vă fiu de ajutor şi eu, monseniore... 

— Dar, mai întâi, citeşte-mi scrisoarea de la fratele 
meu, cardinalul de Lorena. 

Gabriel rupse pecetea şi desfăcu plicul, apoi, după ce- 
şi aruncă privirea pe ea, o înmână ducelui: 

— lertaţi-mă, monseniore, această scrisoare este scrisă 
cu litere deosebite şi nu pot. S-o citesc. 

— Ah! zise ducele, deci cel care mi-a adus-o e curierul 
lui, Jean Panquet... E o scrisoare confidențială după câte 
văd, o scrisoare cifrată. Aşteaptă, Gabriel... 

Deschise un cufăr de fier cizelat, scoase o hârtie 
decupată pe care o suprapuse peste scrisoarea 
cardinalului şi, prezentându-i-o lui Gabriel, îi spuse: 

— Acum citeşte... 

Gabriel păru să ezite. François îi luă mâna, i-o strânse 
şi-i zise cu o privire plină de încredere şi loialitate: 

— Citeşte, prietene. 


33 


Cele două Diane 


Vicontele d'Exmes citi: 


„Domnule (când oare voi putea să vă numesc cu un 
cuvânt alcătuit doar din patru litere: sire... prea onoratul 
şi ilustrul meu frate...” 


Gabriel se opri din nou; ducele începu să surâdă. 

— Eşti mirat, Gabriel, dar nădăjduiesc că mă bănuieşti 
de ceva rău. Ducele de Guise nu este conetabilul de 
Bourbon; păstreze-i Domnul regelui nostru, Henric al Il- 
lea, coroana şi viaţa! Dai nu există pe lume numai tronul 
Franţei! Pentru ca întâmplarea m-a pus pe drumul unei 
încrederi totale faţă de dumneata, nu vreau să-ţi ascund 
nimic, ci dimpotrivă, vreau să te fac să cunoşti toate 
planurile şi visurile mele. Cred că nu sunt ale unui suflet 
mediocru. 

Ducele se ridicase şi începuse să se plimbe prin cort cu 
paşi mari. 

— Casa noastră, Gabriel, aproape regală, poate să 
aspire, după mine, la orice măriri. Dar numai să aspire nu 
înseamnă nimic. Vrea să şi obţină. Sora noastră, mama 
Măriei Stuart, este regina Scoției, nepoata noastră, Maria 
Stuart, este logodită cu Delfinul Franţei; nepotul nostru 
cel mic, ducele de Lorena, va fi în curând ginerele regelui. 
Dar asta nu e tot. Mai suntem şi reprezentanţii casei de 
Anjou, din care descindem prin mamele noastre. Avem 
deci pretenţii ori drepturi, e acelaşi lucru asupra 
Provenţiei şi Neapolelui. Pe moment ne mulţumim cu 
Neapole. Oare această coroană să nu-i vină mai bine unui 
francez decât unui spaniol? Or, ce-am venit eu să fac în 
Italia? S-o iau! Suntem aliaţi cu ducele de Ferrara, uniţi cu 
Caraffa, nepotul Papei. Paul al V-lea este bătrân; îi va 
urma fratele meu, cardinalul de Lorena. Tronul Neapolelui 
se clatină şi eu mă voi urca pe el. lată de ce-am lăsat în 
spatele meu Sienna şi Milanul pentru a mă năpusti până-n 
Abruzzi. Visul e splendid, dar mi-e frică să nu rămână 


34 


Alexandre Dumas 


doar vis.  Gândeşte-te, Gabriel, n-aveam nici 
douăsprezece mii de oameni când am forţat Alpii. Dar 
ducele de Ferrara mi-a făgăduit şapte mii de oameni; îi 
păstrează în spatele lui Paul al V-lea şi familia Caraffa s- 
au lăudat că vor ridica în regatul Neapolelui o facțiune 
puternică şi s-au angajat să facă rost de soldaţi, bani şi 
alimente, n-au trimis nici un om, nici un furgon, nici un 
scud. Ofițerii mei ezită, trupele murmură; dar n-are 
importanţă! Voi merge până la capăt. Nu voi părăsi decât 
în caz extrem acest pământ pe care-l străbat, iar dacă va 
trebui totuşi să-l părăsesc, mă voi întoarce, jur că mă voi 
întoarce! 

Ducele bătu cu piciorul în pământ, ca pentru a-l lua în 
stăpânire; privirea îi scânteia; era măreț şi frumos. 

— Monseniore, strigă Gabriel, cât sunt de mândru că 
m-aţi ales drept tovarăş pentru a realiza nişte ambiţii atât 
de glorioase: 

— Şi acum, Gabriel, reluă ducele, dându-ţi din capul 
locului cheia acestei scrisori a fratelui meu, cred că poţi 
citi şi înţelege. Continuă deci, te ascult. 


— „Ilustrul meu frate...” Aici am rămas, reluă Gabriel. 
„Am să-ți dau două veşti proaste şi una bună. Vestea 
bună este că nunta nepoatei Maria Stuart s-a fixat 
definitiv în 20 ale lunii următoare şi va fi celebrată în mod 
solemn la Paris în acea zi. Una dintre veştile proaste a 
sosit din Anglia. Filip al II-lea al Spaniei a debarcat acolo 
şi atâta zilnic pe regina Maria Tudor, sotia sa, care îl 
ascultă cu atâta supunere pătimaşă, să declare război 
Franței. Nimeni nu se îndoieşte de reuşită lui, în ciuda 
intereselor şi dorinței națiunii engleze. Se şi vorbeşte de o 
armată care se adună la granițele Ţărilor de Jos şi pe care 
o va comanda ducele Philibert Emmanuel de Savoia. 
Atunci, scumpul meu frate, în lipsa de oameni în care ne 
aflăm aici, regele Henric al II-lea te va rechema din Italia; 
planurile noastre dinspre partea asta vor fi amânate. Dar, 


35 


Cele două Diane 


în sfârșit, gândeşte-te, François, e mai bine să le amâni 
decât să le compromiți, nici temeritate, nici fapte 
necugetate. Sora noastră, regina Scoției, oricât ar 
amenința s-o rupă cu Anglia, îndrăgostită cum e, până 
peste cap, de bărbatul ei, n-o să facă asta...” 


— Ei, drăcie! îl întrerupse ducele de Guise izbind 
violent cu pumnul în masă, fratele meu are dreptate, eo 
vulpe şireată care ştie să adulmece bine. Da, Maria, 
mironosiţa asta, se va lăsa cu siguranţă ademenită de 
bărbatul ei; şi sigur că nu mă voi putea opune regelui 
care-mi va cere înapoi soldaţii într-o situaţie atât de 
disperată; aşa că va trebui să mă retrag repede din toate 
regiunile cucerite; deci încă un obstacol în calea acestei 
blestemate expediţii. Căci nu-i blestemată, vin eu şi te 
întreb, Gabriel, cu toată binecuvântarea sfântului părinte? 
Acum, fie vorba între noi, spune-mi cinstit, nu ţi se pare şi 
dumitale că situaţia e disperată? 

— N-aş voi, monseniore, spuse Gabriel, să fiu trecut de 
domnia-voastră printre cei care se descurajează şi totuşi, 
fiindcă faceţi apel la sinceritatea mea... 

— Te înţeleg şi sunt de aceeaşi părere cu dumneata. 
Cu toată această lovitură, prevăd că noi doi vom realiza 
aici lucruri, pe care le vom pune în curând la cale, 
prietene: jur că petrecerea nu va fi decât amânata şi a-l 
bate pe Filip al ll-lea va însemna de fapt a învinge 
Neapolul; dar continuă, Gabriel; dacă am memorie bună, 
mai avem încă o veste proastă de aflat. 

Gabriel reluă lectura: 


„O altă treabă supărătoare pe care sunt nevoit s-o 
anunț nu-i mai puțin gravă; dar fără îndoială că mai avem 
încă timp s-o prevenim, lucru pentru care mă şi grăbesc 
să-ți dau de veste; află că, după plecarea dumitale, 
domnul conetabil de Montmorency a rămas la fel de 
mohorât şi de inverşunat împotriva noastră şi nu 


36 


Alexandre Dumas 


încetează să ne duşmănească şi să ne vorbească de rău 
din pricina bunăvoinţei regelui față de familia noastră. 
Apropiata căsătorie a scumpei noastre Maria cu Delfinul 
nu-i menită, să-i schimbe dispoziţia. Echilibrul pe care 
regele se străduie să-l menţină între cele două case, de 
Guise şi de Montmorency, se rupe, datorită acestei nunti 
în favoarea noastră şi bătrânul conetabil cere sus şi tare o 
compensație; dealtfel ea va consta în căsătoria fiului său 
Francois cu...” 


Tânărul viconte nu putu isprăvi. Vocea i se schimbă şi 
o paloare ciudată îi acoperi fruntea. 

— Ce ai, Gabriel? întrebă ducele. Cât eşti de palid şi de 
lipsit de putere! Ce rău te-a cuprins aşa, deodată? 

— N-am nimic, monseniore, absolut nimic, poate 
puţină oboseală, un soi de năuceală... dar mi-a trecut şi 
dacă vreţi, reiau lectura. Unde am rămas? Unde spunea 
cardinalul că există un leac... Ah, nu, mai departe... Aici: 


„.. Şi ea va consta în căsătoria fiului său Francois cu 
doamna Diana de Castro, fiica legitimă a regelui şi 
doamnei Diana de Poitiers. Îţi amintesti, frate, că doamna 
de Castro, văduvă la treisprezece ani după ducele Horace 
Farnese, care a fost ucis la şase luni după căsătorie în 
asediul de la Hesdin, a stat cinci ani la mănăstirea Filles- 
Dieu din Paris. Regele, la rugămintea conetabilului, a 
rechemat-o la Curte. Frate, e o frumusețe şi ştii doar că 
mă pricep la asemenea lucruri. Gratia ei a cucerit încă de 
la început toate inimile şi, inainte de toate, inima paternă. 
Regele, care o inzestrase odinioară cu ducatul de 
Cantellerault, i l-a dat acum şi pe cel de Angouleme. Nici 
nu sunt două săptămâni de când e aici şi influența ei 
asupra spiritului regal e un fapt recunoscut. In sfârşit, 
lucrurile au ajuns la un asemenea punct, încât doamna de 
Valentinois, care nu ştiu de ce, a socotit că e mai bine să 
se prezinte oficial că fata are altă mamă, mi se pare cam 


37 


Cele două Diane 


geloasă pe această nouă putere care se ridică. Afacerea 
ar fi deci bună pentru conetabil dacă ar izbuti să se 
încuscrească cu această puternică aliată. Intre noi fie 
vorba, ştii că Diana de Poitiers nu mai are mare lucru de 
refuzat acestui bătrân desfrânat. Regele, pe de altă parte, 
este dispus să contrabalanseze puterea prea mare pe 
care vede că o căpătăm în consiliile şi în armata sa. 
Această căsătorie blestemată are deci toate şansele să se 
săvârşească...” 


— lată că din nou ţi se schimbă vocea Gabriel, îl 
întrerupse ducele; odihneşte-te, prietene şi lasă-mă să 
termin singur această scrisoare care mă interesează în 
cel mai înalt grad. Căci, de fapt, conetabilul va căpăta 
asupra noastră un avantaj periculos. Dar ştiam că 
nătărăul de François e însurat cu o de Fiennes. Haide, dă- 
mi scrisoarea, Gabriel... 

— Mă simt foarte bine, monseniore, spuse Gabriel, 
care citise un pic mai departe şi aş putea să continui cele 
câteva paragrafe care mi-au mai rămas... 


„Această căsătorie blestemată are deci toate şansele 
să se săvârşească. Ne rămâne un singur lucru. François 
de Montmorency este angajat într-o căsătorie secretă cu 
domnişoara de Fiennes; e necesar un divorț. Dar pentru 
aceasta trebuie asentimentul Papei şi Francois s-a dus la 
Roma ca să-l obțină. Treaba dumitale, deci, scumpe frate, 
este de a i-o lua înainte pe lângă sanctitatea sa şi, prin 
prietenii noştri Caraffa cât şi prin propria dumitale 
influență, să faci în aşa fel încât cererea de divorț să fie 
respinsă, deşi este sprijinită, te previn, de o scrisoare a 
regelui. Poziția atacată este destul de importantă ca să 
depui toate eforturile s-o aperi aşa cum ai fi făcut la 
Saint-Didier şi la Metz. În ce mă priveşte, voi face uz în 
acelaşi timp de toată energia mea, căci văd că e necesar. 


38 


Alexandre Dumas 


Și, cu asta, îl rog pe Dumnezeu, dragul meu frate, să-ți 
dea fericire şi viața lungă”. 


— Haide! Nu-i încă nimic pierdut, spuse ducele de 
Guise, când Gabriel isprăvi scrisoarea cardinalului. Papa, 
care-mi refuză soldaţi, va putea să-mi facă o bulă cadou... 

— Deci, reluă Gabriel tremurând nădăjduiţi că 
sanctitatea să nu va accepta acel divorţ al Jeannei de 
Fiennes şi se va opune la această căsătorie a lui François 
de Montmorency? 

— Da, da, nădăjduiesc. Dar cât eşti de emoţionat, 
prietene! Cu câtă pasiune participi la treburile casei 
noastre! Acum, Gabriel, haide să vorbim un pic despre 
dumneata; şi pentru că în această expediţie, din care nu 
văd nici o ieşire, nu vei putea, probabil, să adaugi noi 
fapte succeselor strălucite pe care le-ai repurtat şi pentru 
care-ţi sunt obligat, ce-ar fi dacă aş începe prin a-mi plăti 
la rândul meu datoria? N-aş vrea să rămân de căruţa, 
prietene. N-aş putea să-ţi fiu de folos cu ceva? Hai, 
spune-mi-o deschis, nu te sfii... 

— Oh! Monseniorul este prea bun, zise Gabriel şi nu 
văd... 

— În cei aproape şase ani, câţi se vor împlini în cu 
rând, de când lupţi eroic alături de ostaşii mei, spuse 
ducele, n-ai acceptat un ban de la mine. Ar trebui să ai 
nevoie de bani, ce dracu! Toată lumea are nevoie de 
bani. Nu-i un dar, nici o plată ceea ce-ţi ofer, eo 
restituire. Aşa că, fără scrupule zadarnice şi cu toate că 
nu-mi pot îngădui să fiu atât de darnic pe cât aş vrea... 

— Da, ştiu, monseniore, că mijloacele, prea mărunte, 
nu pot fi uneori la înălţimea gândurilor mari ale domniei- 
voastre; în ce mă priveşte, am atât de puţină nevoie de 
bani încât aş vrea chiar să vă propun câteva mii de scuzi 
care vor prinde foarte bine armatei şi care nu-mi sunt de 
nici un folos. 


39 


Cele două Diane 


— Şi pe care eu îi primesc bucuros, căci sosesc la 
vreme, trebuie să ţi-o mărturisesc; dar nu pot, într- 
adevăr, să fac nimic pentru dumneata, tinere fără 
dorinţe? Ah, stal adăugă el coborându-şi vocea, acel vesel 
Thibaud, îl ştii, valetul meu, alaltăieri, după jaful de la 
Câmpii, a luat-o prizonieră pe tânăra nevastă a 
procurorului oraşului, socotită a doua frumuseţe după 
nevasta guvernatorului, pe care însă n-a putut pune 
mâna. Dar, eu am alte griji pe cap şi părul a început să-mi 
albească. Hai, Gabriel, fără mofturi, ţi-o fac cadou! Pe 
legea mea. Eşti destul de bine clădit încât s-o poţi 
despăgubi din plin de pierderea procurorului. Hm, ce zici? 

— Zic, monseniore, că pe nevasta guvernatorului, 
despre care vorbiţi şi pe care soldaţii n-au dibuit-o, am 
întâlnit-o eu în învălmăşeală şi am luat-o cu mine, dar nu 
ca să fac uz de drepturile mele cum aţi putea crede. Am 
avut, dimpotrivă, intenţia să feresc o nobilă şi 
fermecătoare doamnă de violențele soldăţeşti. Am văzut 
însă, după aceea, că frumoasei nu-i era deloc silă să stea 
alături de învingători şi să strige ca şi soldatul gal: „Vae 
victis!” Dar cum sunt mai puţin dispus ca niciodată să-i 
ţin isonul, pot. Dacă doriţi, monseniore, s-o aduc aici, în 
faţa unei aprecieri mai demne de farmecele şi de rangul 
ei. 

— Oh! Oh! strigă ducele râzând, iată o austeritate 
aproape demnă de un hughenot, Gabriel. Ai cumva vreo 
înclinare pentru cei din tagma asta? Bagă de seamă, 
prietene! Sunt şi. Din convingere şi datorită politicii, un 
catolic înflăcărat. Te-aş arde fără milă. Dar, lăsând glumă 
la o parte de ce dracu nu eşti mai libertin? 

— Pentru că sunt îndrăgostit, spuse Gabriel. 

— Ah, da, îmi amintesc: o ură, o iubire... Ei bine, not să 
te ajut să te apropii fie de duşmani, fie de iubita 
dumitale? Ţi-ar trebui poate nişte titluri? 

— Mulţumesc, monseniore, de asta nu duc lipsă, v-am 
spus-o de la început, ceea ce doresc nu sunt nişte onoruri 


40 


Alexandre Dumas 


vagi, ci puţină glorie personală. Aşa că, dacă presupuneţi 
că nu mai am mare lucru de acut aici şi hu vă mai sunt de 
folos, ar fi pentru mine o mare bucurie dacă m-aţi 
însărcina să-i duc regelui, la Paris, cu prilejul căsătoriei 
nepoatei voastre regale, steagurile pe care le-aţi câştigat 
în Lombardia şi în Abruzzi. Fericirea mea ar fi deplină 
dacă o scrisoare a domniei-voastre ai binevoi să arate 
majestăţii sale şi curţii că unele din aceste steaguri au 
fost luate de mine şi nu chiar fără nici o primejdie. 

— Ei bine, asta-i uşor şi pe deasupra mai e şi drept, 
spuse ducele de Guise. Regret totuşi că mă părăseşti, 
deşi nu pentru multă vreme dacă, aşa cum totul pare s-o 
prevestească, va izbucni războiul din Flandra; ne vom 
revedea acolo, nu-i aşa, Gabriel? Locul dumitale, află de 
la mine, e pe câmpul de luptă; iată de ce vrei să pleci de 
aici, unde acum te plictiseşti atât de tare. Drace! Dar o să 
ne distrăm mai bine în Ţările-de-Jos şi doresc, Gabriel, să 
ne distrăm împreună. 

— Voi fi cât se poate de fericit să vă urmez, 
monseniore. 

— Până atunci, spune, când vrei să pleci ca să-i duci 
regelui darurile de nuntă? 

— Cât mai curând cu putinţă, cu atât mai bine, 
monseniore, mai ales dacă nunta are loc în 20 mai, aşa 
cum vă anunţă monseniorul cardinal. 

— Adevărat. Ei bine, chiar dacă ar fi să pleci mâine, 
Gabriel şi abia dacă ai avea vreme să ajungi. Du-te şi te 
odihneşte, prietene, eu în vremea asta o să scriu 
scrisoarea de recomandare către rege şi răspunsul către 
fratele meu căruia te însărcinez să-i spui şi prin viu grai 
că nădăjduiesc să duc cu bine la capăt treaba pe care mi- 
a încredinţat-o pe lângă Papă. 

— Şi poate, monseniore, prezenţa mea la Paris va 
contribui şi ea ca aceasta treabă să aibă un sfârşit bun şi 
astfel absenţa mea să vă fie într-un fel de folos. 


41 


Cele două Diane 


— Mereu misterios, viconte d'Exmes, dar m-am 
obişnuit cu asta. Adio deci şi somn uşor în ultima noapte 
pe care o vei petrece aici... 

— Voi veni mâine dimineaţă să iau scrisorile şi 
binecuvântarea  domniei-voastre. Ah, las în seama 
domniei-voastre oamenii care m-au urmat în toate 
campaniile. Vă cer doar îngăduinţa ca, pe lângă doi dintre 
ei, să-l iau şi pe scutierul meu Martin-Guerre; el mi-e de 
ajuns; îmi este devotat şi acest brav soldat nu se teme de 
nimic pe lume decât de două lucruri: de nevastă-sa şi de 
umbra lui. 

— Cum asta? Făcu ducele râzând. 

— Monseniore, Martin-Guerre a fugit din ţinutul său 
Arigues, aproape de Rieux, ca să scape de nevastă-sa, 
Bertrande, care-i adora, dar care-l bătea. Aşa că, înainte 
de Metz, a intrat în slujba mea; dar diavolul sau nevastă- 
sa, ca să-l tulbure ori să-l pedepsească, îi apare din când 
în când sub forma soţiei sale. Da, vede deodată alături de 
el un alt Martin-Guerre, aidoma lui, întocmai ca imaginea 
sa din oglindă şi, drace! Asta-l înspăimânta cumplit. Dar, 
cu toate astea, îşi bate joc de gloanţe şi va cuceri singur o 
redută. La Renty şi la Valenza mi-a salvat de două ori 
viaţa. 

— la-l cu dumneata pe acest viteaz fricos, Gabriel; 
strânge-mi încă o dată mâna şi mâine în zori să fii gata; 
scrisorile mele te vor aştepta. 

A doua zi Gabriel fu într-adevăr gata în zori; îşi 
petrecuse noaptea visând, dar fără să doarmă. Veni, 
pentru ultimele instrucţiuni la ducele de Guise şi, în ziua 
de 26 aprilie, la ora şase dimineaţa, plecă cu Martin- 
Guerre şi cu doi din oamenii săi la Roma şi de acolo la 
Paris. 


42 


Alexandre Dumas 


Capitolul IV 
lubita unui rege 


SUNTEM ÎN 20 MAI, ÎN PARIS, la 
Luvru, în camera doamnei mare seneşal de Breze, ducesa 
de Valentinois, numită în mod obişnuit Diana de Poitiers. 
Orologiul castelului sună nouă dimineaţa. Doamna Diana, 
toată în alb, într-o toaletă nu mai puţin cocheta, 
leneveşte pe jumătate culcată într-un pat îmbrăcat în 
catifea neagră. Regele Henric al II-lea, împodobit cu un 
costum măreț, stă alături de ea, pe un scaun. Să privim 
puţin decorul şi personajele. 

Camera Dianei de Poitiers străluceşte de acea 
luxuriantă şi frumoasă „artă a Renaşterii” abia apărută şi 
care ar putea împodobi chiar şi odaia unui rege. Picturile 
semnate de Primatice! înfăţişează diversele episoade ale 
unei vânători în care Diana, zeiţa vânătorii, a pădurilor şi 
a codrilor, e, fireşte, eroina principală. Pe medalioanele şi 
panourile aurite şi colorate se zăresc pretutindeni armele 
împreunate ale lui Francisc | şi Henric al II-lea. Tot la fel, 
în inima frumoasei Diana se împletea amintirea tatălui cu 
cea a fiului. Emblemele nu sunt mai puţin semnificative şi 
în peste douăzeci de locuri semiluna Dianei-Phoebe se 
face remarcată între salamandra învingătorului de la 
Marignan şi Belerofon zdrobind o himeră, simbol adoptat 


1 Francesco Primaticcio zis Primatice (1504-1570), pictor, sculptor şi 
arhitect italian care a decorat castelele Fontainebleau, Louvre şi 
Chambord. 


43 


Cele două Diane 


de Henric al II-lea după câştigarea bătăliei de la Boulogne 
împotriva englezilor. Această schimbătoare semilună o 
întâlneşti în nenumărate combinaţii de forme şi litere care 
fac cinste imaginaţiei decoratorilor vremii: ici, de pildă, o 
vezi în coroana regală; colo, patru litere HV., patru flori de 
crin şi patru coroane o înconjoară triumfătoare; dincolo, 
semiluna se triplează, iar mai departe capătă forma unei 
stele. Devizele nu sunt nici ele mai puţin diverse şi în cea 
mai mare parte sunt redactate în latină: Diana regnum 
venatrix. Obrăznicie sau linguşeală? Donec totum impleat 
orbem. Dublă tălmăcire: Semiluna va deveni lună plină; 
gloria regelui va umple universul. Cum plena est, fit 
oemula solis. Versiune liberă: Frumusețea şi regalitatea 
sunt surori. 

să ne aruncăm acum privirea asupra regelui. 

Istoria ne învaţă că era înalt, suplu şi puternic. Era 
nevoit să combată, printr-o dietă severă şi printr-un 
exerciţiu zilnic, o anumită tendinţă spre îngrăşare şi totuşi 
îi depăşea la alergări pe cei mai sprinteni şi-i dobori în 
lupte şi-n turnire pe cei mai viguroşi bărbaţi. Avea pletele 
şi barba neagră şi tenul brun; ceea ce, spun Memoriile, îl 
înfrumuseţa şi mai mult. Purta în acea zi, ca de obicei, 
culorile ducesei de Valentinois: haină de satin verde, cu 
dungi albe scoase în relief de lameuri şi de broderii de 
aur; tocă cu pană albă. Scânteind de perle şi diamante; 
lanţ dublu de aur de care atârna un medalion cu chipul 
Sfântului Mihail; sabie cizelată de Benvenuoto?; guler alb 
lucrat în punct venețian; o mantie de catifea înstelată cu 
crini de aur fâlfâia grațios pe umerii săi. Costumul era de 
b rară bogăţie şi cavalerul de o minunată elegantă. 

Am spus în două vorbe că Diana era îmbrăcată într-o 
rochie de casă simplă, albă, de o transparenţă şi o 
subţirime ireale; n-ar fi prea uşor să-i zugrăveşti divina 
frumuseţe, căci n-ai şti să spui ce anume, perna de 
catifea neagră pe care îşi sprijinea capul sau rochia de o 


2 E vorba de Benvenuto Cellini. 
44 


Alexandre Dumas 


albeaţă strălucitoare care o învăluia, scotea mai bine în 
relief neaua şi trandafiriul feţei sale. Şi apoi formele-i 
delicate erau de o perfecţiune care l-ar fi dus la disperare 
până şi pe Jean Goujon?. Nu exista statuie mai 
desăvârşită şi statuia aceea era însufleţită şi încă prea 
bine, după cât se spune. Cât despre gratia acelor braţe 
fermecătoare, nici să nu mai încercăm să vorbim. Diana 
părea fără vârstă. Asemănătoare din acest punct de 
vedere, ca şi din multe altele, cu imortelele, alături de ea 
până şi cele mai proaspete şi mai tinere femei păreau 
bătrâne şi ridate. Protestanţii vorbeau de filtre şi de 
băuturi de leac cu ajutorul cărora rămânea mereu la 
vârsta de şaisprezece ani. Catolicii spuneau doar că făcea 
zilnic baie rece şi se spăla pe faţă, chiar şi iarna, cu apă 
cu gheaţă 

Reţetele Dianei s-au păstrat; dar dacă e adevărat că 
Diana cu cerbul a lui Goujon a fost sculptată după acest 
model regal, statuia aceasta nu-i reproduce fidel 
frumuseţea. Era într-adevăr demnă de dragostea a doi 
regi, pe care i-a năucit unul după altul. Căci, deşi 
povestea domnului de Saint-Vallier pare apocrifă, suntem 
aproape convinşi că datorită frumoşilor ei ochi Diana a 
fost iubita lui Francisc înainte de a deveni a lui Henric. 

„Se zice, menţionează Le Laboureur, că regele 
Francisc, care a iubit-o primul pe Diana de Poitiers, 
arătând într-o zi oarecare nemulţumire, după moartea 
fiului său, Delfinul Francisc, din pricina puţinei însufleţiri 
pe care o vedea la prinţul Henric, ea îi spuse că acesta ar 
trebui să se îndrăgostească şi că ar voi să-l facă deci 
cavalerul ei...” 


3  Jean-Goujon, sculptor şi arhitect francez, născut în Normandia, 


probabil între 1510 şi 1514 şi mort în 1569 (?). A realizat jubeul 
bisericii  Saint-Germain-l'Auxerois,  basoreliefurile din palatul 
Carnavalet şi Tribuna Cariatidelor din Luvru. A sculptat, de 
asemenea, o foarte frumoasă statuie a Dianei cu cerbul, pentru care 
se pare că i-a pozat Diana de Poitiers (care a trăit între 1499-1566), 
iubita lui Henric al II-lea. 


45 


Cele două Diane 


Când femeia vrea ceva, apoi vrea şi Dumnezeu şi 
Diana a fost timp de douăzeci de ani iubita, singura iubită 
a lui Henric. 

Dar după ce i-am privit pe rege şi pe favorită, oare nu-i 
vremea să-i şi ascultăm? 

Henric, ţinând un pergament în mână, citeşte cu voce 
tare versurile următoare, nu fără a-şi pigmenta lectura cu 
întreruperi şi comentarii pe care nu le putem reproduce 
aici: 


„Dulce şi frumoasă gurişoară, 
Mult mai proaspătă, mai roşioară 
Ca bobocii de măcieşi în zori, 

Mai înfloritoare, mai nurlie 

Decât imortela purpurie 

Și mai gingaşă de mii de ori 
Decât trandafirii-ncântători 

Când pământu-n juru-le-i udat 
Strop cu strop, întruna, ne-ncetat... 
Mă sărută, dulce inimioară, 

Mă sărută, scumpa mea comoară, 
Strânge-mă, iubito-n braţe tare 
Într-o îmbrăţişare 

Până când ţi-oi spune: — Hai, mă lasă, 
Lasă-mă, iubita mea frumoasă, 
Lasă-mă că nu mai pot să-ndur... 
Când gurita dulce ţi-o retragi 

Mor dup-ale tale buze dragi; 

Apoi iar îmi dai o sărutare. 

Dragă, scumpa mea răzbunătoare, 
Inima, lumina, viața mea... 
Împreună-alături să trăim, 

Să ne sprijinim 

Pe cărările plăcute-ale juneții, 

Cât amarul trist al bătrâneții 

Care Încovoaie şi îndoaie 


46 


Alexandre Dumas 


Nu şi-a pus pecetea lui cea hâdă 
Ori prin boala, ori prin moartea crudă...” 


Şi cum se numeşte gentilul poet care ne spune atât de 
bine ce trebuie să facem? întrebă Henric când îşi isprăvi 
lectura. 

— Se numeşte Rémy Belleau?, sire şi făgăduieşte, cred, 
să devină un rival al lui Ronsard. Ei bine! Continuă 
ducesa, pregătiţi, ca şi mine, la cinci sute de scuzi 
această poezie plină de dragoste? 

— Protejatul tău îi va avea, frumoasa mea Diana. 

— Dar să nu-i uitaţi nici pe cei vechi, sire. Aţi semnat 
brevetul de pensie pe care l-am făgăduit, în numele 
vostru, lui Ronsard, prinţul poeţilor?... Da, nu-i aşa? Atunci 
nu mai am să vă cer decât abația vacantă din Recouls 
pentru bibliotecarul vostru, Mellin de Saint-Gelais, Ovidiul 
nostru, al Franţei. 

— Ovidiu va fi abate; ce zici, drăguţul meu Mecena? 
spuse regele. 

— Ah, cât sunteţi de fericit, sire, că puteţi dispune 
după bunul plac de atâtea recompense şi funcţii. Dacă aş 
avea eu măcar un ceas puterea, voastră... 

— N-o ai tot timpul, ingrat-o? 

— Într-adevăr, sire? lată că au şi trecut două minute de 
când nu m-aţi sărutat. Bravo! Spuneţi că am putere? Nu 
mă ispitiţi, sire! Vă previn că mă voi folosi de ea ca să-mi 
achit datoria pe care mi-o tot cere Philibert Delorme sub 
pretextul că palatul meu, d'Anet, a fost terminat. Palatul 
acesta vă va face cinste, sire, dar un sărut e mult mai de 
preţ. 

— În schimbul acestui sărut, Diana, îţi dăruiesc, pentru 
Philibert Delorme al tău, sumele care vor rezulta din 
vânzarea funcţiei de guvernator în Picardia. 


4 Rémy Belleau (1528-1577), unul dintre poeţii Pleiadei, autor al unor 
poezii cu conţinut pastoral. 


47 


Cele două Diane 


— Sire, credeţi că-mi vând sărutările? Le dăruiesc... 
Cred că guvernământul din Picardia valorează două sute 
de mii de livre... Ei, bine, din ce-mi rămâne voi putea să- 
mi iau acel faimos colier de perle cu care doresc să mă 
împodobesc astăzi, la nunta iubitului vostru fiu Francisc. 
O sută de mii lui Philibert, o sută de mii pentru colier... 

— Numai că slujba aia nu face decât jumătate din cât 
spui tu... 

— Cum? Nu valorează decât o sută de mii de livre? Ei 
bine, e foarte simplu, atunci renunţ la colier. 

— Ei, nici aşa, reluă râzând regele, mai avem pe 
undeva trei sau patru funcţii vacante cu care vom putea 
să-ţi plătim acel colier, Diana. 

— Oh, sire, sunteţi cel mai generos dintre regi, după 
cum sunteţi cel mai iubit dintre iubiţi. 

— Mă iubeşti într-adevăr aşa cum te iubesc eu, Diana? 

— Mai întrebaţi? 

— Pentru că eu, vezi tu, te ador din ce în ce mai mult, 
căci eşti din ce în ce mai frumoasă. Ah! Dulcele tău surâs, 
gingaşa ta privire! Lasă-mă, lasă-mă la picioarele tale! 
Pune-ţi mâinile tale pe umerii mei. Cât eşti de frumoasă, 
Diana! Cât te iubesc! Aş sta astfel să te admir, ceasuri, 
ani în şir... Aş uita de Franţa, aş uita de lume... 

— Şi chiar de solemna căsătorie a Delfinului, spuse 
Diana râzând, care se va celebra astăzi, peste două 
ceasuri. Şi dacă domnia-ta eşti gata, sire, eu nu-s! Cred 
că e vremea să-mi chem femeile să mă îmbrace. Intr-o 
clipă o să sune ceasul zece! 

— Zece! reluă Henric, am o întâlnire la zece... 

— O întâlnire, sire? Nu cumva cu o femeie? 

— Cu o femeie. 

— Desigur frumoasă... 

— Da, Diana, foarte frumoasă. 

— Atunci, nu e regină. 


48 


Alexandre Dumas 


— Răutăcioaso! Caterina de Medicis îşi are frumuseţea 
ei, o frumuseţe severă şi rece, dar totuşi o frumuseţe. Dar 
nu pe regină o aştept. Nu ghiceşti? 

— Nu, sire. 

— Pe cealaltă Diană, amintirea vie a iubirii noastre din 
tinereţe, pe fiica noastră, pe fiica noastră scumpă, Diana! 

— Repetaţi prea des şi prea tare acest lucru, sire, zise 
Diana încruntând din sprâncene, cu un aer îmbufnat. S-a 
convenit totuşi ca doamna Diana de Castro să treacă 
drept fiica alteia, nu a mea. Am nădăjduit să am de la 
dumneavoastră copii legitimi. Am fost amanta 
dumneavoastră pentru că v-am iubit; dar nu voi îndura să 
declaraţi pe faţă că sunt concubina dumneavoastră. 

— Va fi aşa cum doreşte mândria ta, Diana, spuse 
regele, dar o iubeşti totuşi pe copila noastră, nu-i aşa? 

— O iubesc fiindcă o iubiţi dumneavoastră. 

— Oh, da, scumpa mea... E atât de încântătoare, de 
spirituală, de bună... Şi apoi, ea îmi aminteşte de anii 
tinereţii, de vremea când te iubeam nu mai profund decât 
astăzi, dar când te iubeam totuşi... până la crimă. 

Regele căzu dintr-o dată într-o sumbră aducere- 
aminte, apoi ridicând capul spuse: 

— Oh, acel Montgommery... Nu l-ai iubit totuşi, nu-i 
aşa, Diana? Nu-i aşa că nu l-ai iubit? 

— Ce întrebare! zise cu un surâs dispreţuitor favorită. 
După douăzeci de ani, aceeaşi gelozie. 

— Da, eram gelos, sunt, voi fi întotdeauna gelos pe 
tine, Diana. Deci nu l-ai iubit. Dar el te iubea, el, 
nenorocitul, cuteza să te iubească! 

— Dumnezeule, sire, prea daţi crezare calomniilor cu 
care mă urmăresc protestanții. Asta nu-i demn de un rege 
catolic. În orice caz, dacă acel om m-a iubit, ce 
importanţă are din moment ce inima mea n-a încetat o 
secundă să fie a voastră? Şi apoi contele de 
Montgommery e mort de mult... 

— Da, e mort, spuse regele cu voce surdă. 


49 


Cele două Diane 


— Să nu întristăm cu astfel de amintiri o zi de 
sărbătoare, continuă Diana. l-aţi văzut pe Francisc şi pe 
Maria? Sunt tot atât de îndrăgostiţi copiii ăştia? lată că 
marea lor nerăbdare va fi în curând satisfăcută. În sfârşit 
peste două ceasuri vor fi unul al celuilalt, bucuroşi, nu 
însă atât de bucuroşi că familia de Guise, care prin 
această legătură pare să-şi îndeplinească o veche şi 
arzătoare dorinţă. 

— Da şi cine turbează? spuse regele; bătrânul meu 
Montmorency bietul conetabil are motive să turbeze cu 
atât mai mult cu cât teamă mi-e că Diana noastră nu va fi 
sortită fiului său. 

— Da, sire, i-aţi făgăduit căsătoria asta ca o 
despăgubire. 

— Sigur, numai că se pare că doamna de Castro are 
unele repulsii... 

— O copilă de optsprezece ani, care abia ieşise de la 
mânăstire... ce repulsii să aibă? 

— Tocmai ca să mi le mărturisească o aştept la zece la 
mine. 

— Duceţi-vă şi vă întâlniți cu ea, sire; între timp, eu am 
să mă, fac frumoasă ca să vă plac şi mai mult. 

— După ceremonie voi veni la paradă. Voi rupe şi 
astăzi câteva lănci în cinstea ta, ca să te fac regina 
turnirului. 

— Regină? Şi cealaltă? 

— Nu există decât una, Diana şi tu ştii bine asta. Acum 
te las... Cu bine. 

— Cu bine, sire şi mai ales nici un fel de curaj 
imprudent în acest turnir uneori chiar mă speriaţi, zău 
aşa. 

— Din păcate, nu exista nici un pericol, vai! Uneori 
chiar aş vrea să fie ca să am un pic de merit în ochii tăi. 
Dar ceasul trece şi cele două Diane ale mele devin 
nerăbdătoare. Mai spune-mi totuşi încă o dată că mă 
iubeşti... 


50 


Alexandre Dumas 


— Sire, vă iubesc cum v-am iubit întotdeauna, cum. Vă 
voi iubi întotdeauna. 

Inainte de a lăsa să cadă draperia în urma lui, regele îi 
trimise iubitei sale un ultim sărut din vârful degetelor. 

— Adio, Diana mea! 

In aceeaşi clipă un panou ascuns după o tapiserie se 
deschise în peretele opus. 

— Ce dracu aţi sporovăit atâta astăzi? spuse cu 
brutalitate conetabilul de Montmorency, intrând. 

— Prietene, zise Diana, care se ridicase, ţi-am dat 
întâlnire la ora zece şi am încercat totul ca să-i fac vânt. 
Sunt la fel de necăjită ca şi tine crede-mă. 

— Ca şi mine! Ei, nu, zău! Scumpa mea, dacăcţi 
închipui că discuţia voastră amuzantă... Şi apoi ce-i toana 
asta de a-i refuza fiului meu Francisc mâna fiicei tale 
Diana după ce mi-a promis-o în mod atât de solemn? Pe 
legea mea! Cât pe ce să crezi că bastarda asta face un 
mare hatâr casei de Montmorency, catadicsind să intre în 
ea! Ascultă-mă, Diana, căsătoria asta trebuie totuşi să 
aibă loc; aranjează lucrurile cum ştii tu. Este singurul 
mijloc care ne rămâne ca să restabilim oarecum echilibrul 
între noi şi familia de Guise, lua-i-ar dracu să-i ia! Cu 
toată împotrivirea regelui, a Papei, a oricui, nunta asta 
trebuie să se facă! 

— Dar, prietene... 

— Vreau, strigă conetabilul, vreau să se facă! 

— Se va face, prietene, se grăbi să spună speriată 
Diana. 


51 


Cele două Diane 


Capitolul V 
Camera copiilor Franţei 


ÎNTORCÂNDU-SE LA EL, REGELE n- 
o mai găsi pe fiica sa. Uşierul de serviciu îl înştiinţă că, 
după ce aşteptase vreme îndelungată, doamna Diana 
trecuse în apartamentul copiilor Franţei, rugind să fie 
anunţată de îndată ce majestatea-sa se va fi întors. 

— Foarte bine, spuse Henric, mă voi duce eu însumi 
după ea. Lasă-mă, vreau să merg singur... 

Traversă o sală mare, o luă de-a lungul unui coridor, 
apoi deschise încetişor o uşă şi se opri să privească din 
dosul unei draperii înalte. Ţipetele şi râsetele copiilor îi 
acoperiseră zgomotul paşilor şi Henric putu să admire, 
fără să fie văzut, cel mai fermecător şi mai grațios tablou. 

In picioare, în faţa ferestrei, stătea Maria Stuart, tânăra 
şi încântătoarea mireasă, avându-le alături pe Diana de 
Castro, pe Elisabeta şi Margareta de Franţa; toate trei, 
grăbite şi vorbăreţe, dădeau toaletei proaspetei mirese 
acel ultim retuş pe care numai femeile ştiu să-l dea, ba 
aranjându-i o buclă, ba netezindu-i o cută a rochiei. În 
cealaltă parte a camerei, prinţul Carol, Henric şi cel mai 
mic, Francisc, râzând şi strigând cât îi ţinea gura, 
împingeau cu toată puterea o uşă pe unde încerca în 
zadar să intre Delfinul, tânărul mire căruia zburdalnicii nu- 
i dădeau voie s-o vadă pe nevastă-sa. 


52 


Alexandre Dumas 


Jacques Amyot, preceptorul prinților, discuta grav într- 
un colţ cu doamna de Coni şi cu lady Lennox, guvernanta 
prinţeselor. 

Intr-un spaţiu pe care-l puteai cuprinde dintr-o privire 
era strânsă laolaltă toată istoria Franţei fericiri şi 
nenorociri, pasiuni şi glorie. Delfinul Francisc al II-lea, 
Elisabeta care avea să se mărite cu Filip al Il-lea şi să 
devină regină a Spaniei, Carol care avea să devină Carol 
al IX-lea, Henric, viitorul Henric al Ill-lea, Margareta de 
Valois ajunsă regină şi nevasta lui Henric al IV-lea, 
mezinul Francisc ajuns duce de Alencon, de Anjou şi de 
Brabant şi în sfârşit Maria Stuart, de două ori regină şi în 
plus şi martiră. 

llustrul traducător al lui Plutarh urmarea, cu un ochi 
melancolic şi atent în acelaşi timp, jocurile acestor copii şi 
se gândea la destinele lor strâns legate de soarta Franţei. 

— Nu, nu, Francisc nu va intra, striga cu violenţă 
sălbaticul Carol-Maximilian, care nu peste mult avea să 
poruncească  măcelărirea  hughenoţilor în noaptea 
Sfântului Bartolomeu. Şi, ajutat de fraţii săi reuşi să tragă 
zăvorul şi să facă astfel imposibilă intrarea bietului Delfin 
care, prea firav ca să ţină piept până şi unor copii, nu 
putea decât să tropăie din picioare şi să implore de 
dincolo de uşă. 

— Dragul meu Francisc, cum îl mâi necăjesc, spuse 
Maria Stuart cumnatelor sale. 

— Staţi aşa, doamnă Delfină, să vă pot prinde măcar 
acul ăsta, spuse râzând micuța Margareta. Ce minunată 
invenţie acele astea de siguranţă, adăugă ea. 

— Şi acul odată prins, zise tandra Elisabeta, am să-i 
dau drumul bietului Francisc, în ciuda acestor drăcuşori, 
căci mă doare să-l văd necăjindu-se astfel. 

— Da, Elisabeta, tu înţelegi acest lucru, spuse 
suspinând Maria Stuart, căci te gândeşti la dragul tău don 
Carlos, fiul regelui Spaniei, care ne-a distrat atâta la 
serbările de la Saint-Germen... 


53 


Cele două Diane 


— Taci! strigă înciudată, bătând din picior, Margareta. 
Elisabeta se roşise... căci era frumos şi galant castilianul 
ei. 

— Haide, haide, interveni matern Diana de Castro, sora 
mai mare, nu-i frumos să te porţi astfel cu sora ta, 
Margareta. 

Într-adevăr, nimic nu era mai încântător decât 
înfăţişarea acestor patru frumuseți atât de fericite şi atât 
de perfecte: Diana, pură şi dulce; Elisabeta, gravă şi 
tandră; Maria Stuart, melancolică; Margareta, fremătând 
de nerăbdare; emoţionat şi încântat, Henric nu-şi putea 
lua ochii de la acest spectacol. 

Trebuia totuşi să se hotărască să intre. 

— Regele! strigă o voce şi toţi şi toate se ridicară 
alergând spre rege, spre tată. Numai Maria Stuart, 
rămasă un pic mai în urmă, se duse să tragă încetişor 
zăvorul care-l ţinea pe Francisc captiv. Delfinul intră 
repede şi tânăra familie fu astfel completă. 

— Bună ziua, copii, spuse regele, sunt mulţumit să vă 
găsesc pe toţi sănătoşi şi veseli. Te-au ţinut afară, 
Francisc, îndrăgostitule? Dar vei avea de-acum tot timpul 
s-o vezi întruna pe micuța ta mireasă. Vă iubiţi, copiii 
mei? 

— O, da, sire, o iubesc pe Maria! Şi pătimaşul băiat 
depuse un sărut fierbinte pe mâna celei care urma să-i fie 
soţie. 

— Monseniore, spuse cu severitate Lady Lennox, nu se 
sărută astfel, în mod public, mâna doamnelor şi mai ales 
în prezenţa majestăţii-sale. Ce va gândi regele despre 
Doamna Maria şi despre guvernanta ei? 

— Dar mâna asta nu-i a mea? spuse Delfinul. 

— Nu încă, monseniore, răspunse guvernanta şi înţeleg 
să-mi fac datoria până la capăt. 

— Fii liniştit, îi spuse Maria încet soţului ei, care se 
bosumflase, când se va uita în altă parte, am să-ți 
înapoiez sărutul. 


54 


Alexandre Dumas 


Regele surâse în barbă. 

— Sunteţi prea severă, milady; dar aveţi dreptate, 
adăugă el corectându-se. Nici dumneavoastră, domnule 
Amyot, nu sunteţi nemulţumit, nădăjduiesc, de elevii 
dumneavoastră. Să-l ascultați pe savantul vostru 
preceptor, domnilor, el trăieşte în apropierea marilor eroi 
ai antichităţii. Domnule Amyot, e multă vreme de când nu 
mai aveţi veşti de la Pierre Danoy, maestrul nostru al 
amândurora şi de la Henri Etienne, codiscipolul nostru... 

— Şi bătrânul şi tânărul o duc bine, sire şi vor fi fericiţi 
şi mândri de amintirea pe care majestatea-voastră a 
binevoit să le-o păstreze. 

— Haideţi, copii, spuse regele, am vrut să vă văd 
înainte de ceremonie şi sunt bucuros că v-am văzut. 
Acum, Diana, sunt al tău, micuța mea, aşa că fă bine şi 
urmează-mă. 

Diana se înclină adânc şi porni după rege. 


55 


Cele două Diane 


Capitolul VI 
Diana de Castro 


DIANA DE CASTRO AVEA ACUM 
aproape optsprezece ani. Frumuseţea ei, aşa cum 
făgăduia de mică, sporise cu anii; chipul ei, dulce şi fin, 
era de o candoare virginală. Diana de Castro rămăsese, 
ca spirit şi ca fire, copila pe care-o cunoaştem. N-avea 
nici treisprezece ani când ducele de Castro pe care nu-l 
mai văzuse din ziua măritişului, fusese ucis la asediul de 
la Hesdin. Regele o trimise pe văduva-copilă să-şi 
petreacă doliul la mânăstirea Filles-Dieu din Paris şi Diana 
găsise acolo afecţiune şi tabieturi atât de plăcute, încât îi 
ceruse tatălui ei îngăduinţa de a rămâne cu acele 
călugăriţe de treabă şi cu tovarăşele ei până când el va 
binevoi să se ocupe din nou de ea. Nu puteai decât să 
respecţi o intenţie atât de cucernică şi Henric n-o scoase 
pe Diana din mânăstire decât după ce conetabilul de 
Montmorency, gelos pe autoritatea căpătată de familia de 
Guise în guvern, ceruse şi obținuse pentru fiul său mâna 
fetei regelui şi a favoritei sale. 

În timpul acestei luni pe care o petrecuse la Curte, 
Diana ştiuse să-şi atragă repede respectul şi admiraţia 
tuturor: „Căci — zice Brantôme, în Cartea doamnelor 
ilustre — ea era foarte bună şi nu făcea nimic care să 
displacă cuiva, pe lângă faptul că avea o inimă fiare şi 
aleasă şi sufletul foarte generos, înţelept şi foarte 


56 


Alexandre Dumas 


virtuos”, n această virtute, care se detaşa, atât de pură şi 
atât de plăcută, din mijlocul corupţiei generale nu se 
amestecau nici asprimea şi nici viclenia. Cum, într-o zi, 
cineva spusese în faţa Dianei că o fiică a Franţei trebuie 
să fie vitează şi că timiditatea ei prea aducea a 
călugăriţă, învăţă în câteva zile să meargă călare şi rar 
cavaler care să fi fost mai îndrăzneţ şi mai elegant decât 
ea. De atunci îl însoțea cu regularitate pe rege la 
vânătoare şi Henric se lăsa din ce în ce mai captivat de 
această graţie care căuta, tară afectare, cel mai mic prilej 
ca să-i fie pe plac. Diana avea de asemenea privilegiul de 
a intra lă orice oră la tatăl ei şi era oricând binevenită. 
Farmecul mişcător, atitudinea castă, acea mireasmă 
feciorelnică şi inocentă pe care o respirai în jurul ei, chiar 
şi surâsul puţin trist, alcătuiau chipul cel mai minunat şi 
mai încântător poate de la acea Curte care număra totuşi 
atâtea frumuseți strălucitoare. 

— Ei bine, zise Henric, te ascult, micuţo. lată că sună 
ceasul unsprezece. Ceremonia nunţii de la Saint-Germain- 
L'Auxerrois e la prânz. Am o jumătate de ceas care ţi-o 
pun la dispoziţie şi regret că n-am mai mult, căci 
momentele pe care le petrec cu tine sunt cele mai fericite 
din viaţa mea. 

— Sire, cât sunteţi de drăguţ de bun... 

— AŞ vrea din toată inima să fac ceva care să-ţi fie pe 
plac, cu condiţia să nu contravină intereselor grave pe 
care un rege trebuie să le ia în consideraţie înaintea 
oricărei afecţiuni. Şi ca să-ţi dovedesc asta, vreau mai 
întâi să-ţi vorbesc despre cele două rugăminţi pe care mi 
le-ai făcut. Monica, sora care te-a îndrăgit şi te-a îngrijit la 
mânăstirea  Filles-Dieu, a fost numită, la dorinţa ta, 
stareță la mânăstirea Benedictinelor din Saint-Quentin. 

— Oh, mii de mulţumiri, sire! 

— În ce-l priveşte pe bravul Antoine, servitorul tău 
preferat de la Vimoutiers, îi va fi acordată o pensie pe 
viaţă. Regret, Diana, că jupânul Enguerrand nu mai 


57 


Cele două Diane 


trăieşte. Am fi vrut să-i arătăm recunoştinţa noastră 
regească celui care a crescut-o într-un mod atât de fericit 
pe scumpa noastră Diana. Dar s-a prăpădit anul trecut, mi 
se pare şi n-a lăsat nici un moştenitor. 

— Sire, prea multă generozitate şi bunătate... 

— In plus, iată scrisorile oficiale care-ţi conferă titlul de 
ducesă de Angouleme. Şi asta nu e decât un sfert din 
ceea ce am de gând să fac pentru tine. Căci te văd 
deseori visătoare şi tristă şi iată de ce m-am grăbit să 
discut cu tine; doresc să te mângâi sau să te vindec dacă 
ai necazuri. Spune-mi, micuța mea, eşti cumva nefericită? 

— Ah, sire, cum să fiu nefericită când sunt înconjurată 
astfel de afecțiunea şi binefacerile voastre? Nu cer decât 
un lucru şi anume ca prezentul, atât de plin de bucurie, 
să continue. Viitorul, oricât de frumos şi glorios ar putea 
fi, nu-l va compensa niciodată. 

— Diana, spuse grav Henric, ştii că te-am adus de la 
mânăstire ca să te dau lui Francisc de Montmorency. E o 
partidă strălucită şi totuşi această căsătorie care, nu ţi-o 
ascund, ar servi intereselor coroanei mele, nu pare să-ţi 
fie pe plac. Spune-mi care sunt motivele acestui refuz ce 
mă necăjeşte atâta. 

— Nu ţi le voi ascunde, tată. Mai întâi, spuse Diana 
oarecum încurcată, ara fost informată că Francisc de 
Montmorency este căsătorit în secret cu domnişoara de 
Fiennes, una dintre doamnele de onoare ale reginei. 

— E adevărat, reluă regele, dar această căsătorie 
contractată pe ascuns, fără consimţământul conetabilului 
şi al meu, este nulă de drept şi dacă Papa pronunţă 
divorţul, n-ai să poţi tu să te arăţi mai exigentă decât 
sanctitatea sa... Deci ăsta-i tot necazul? 

— Mai este unul, tată. 

— Care, ia să vedem... Mă întreb cum o alianţă care ar 
onora pe cele mai nobile şi mai bogate moştenitoare ale 
Franţei te face pe tine atât de nefericită? 


58 


Alexandre Dumas 


— Ei bine, tată, mă face nefericită pentru că... pentru 
că iubesc pe un altul, spuse Diana încurcată şi amărâtă, 
aruncându-se în braţele tatălui ei. 

— lubeşti pe altul, Diana? se miră Henric şi cum se 
numeşte cel pe care-l iubeşti? 

— Gabriel, sire. 

— Gabriel şi mai cum? spuse regele surâzând. 

— Nu ştiu, tată. 

— Cum asta! la fă bine şi explică-te! 

— Sire, v-am spus tot. E o dragoste din copilărie. Îi 
vedeam pe Gabriel zilnic. Era atât de drăguţ, atât de 
curajos, de frumos, de deştept şi de tandru... îmi spunea 
soţioara lui. Ah, sire nu râdeţi, era o afecţiune atât de 
serioasă, prima care mi s-a întipărit în inima; or să i se 
adauge altele, dar nici una nu o va şterge. Şi totuşi m-am 
lăsat măritată cu ducele de Castro, sire, m-am supus ca o 
fetiţă din pricină că nu-mi dădeam seama ce fac, din 
pricină că am fost constrânsă. De atunci, am văzut multe, 
am crescut şi am înţeles de ce trădare m-am făcut 
vinovată faţă de Gabriel. Bietul Gabriel! Când l-am 
părăsit, nu plângea, dar ce durere era în privirea lui! Mi- 
am amintit în timpul anilor solitari pe care i-am petrecut 
la mânăstire, de vremea minunată a copilăriei mele. 
Astfel că am trăit de două ori zilele petrecute alături de 
Gabriel, în fapt şi în gând, în realitate şi în vis, sire. De la 
sosirea mea la Curte, printre aceşti gentilomi desăvârşiţi 
care alcătuiesc o a doua coroană a voastră n-ara văzut 
unul care să poată rivaliza cu Gabriel şi tocmai un 
Francisc oarecare, fiul supus al trufaşului conetabil să mă 
facă să-l uit pe blândul şi mândrul meu tovarăş din 
copilărie? Acum, când pot să-mi dau seamă pe deplin de 
urmările faptelor mele, atâta timp cât mă veţi lăsa liberă, 
îi voi rămâne credincioasă lui Gabriel, sire. 

— După ce-ai părăsit Vimoutiersul, l-ai mai revăzut, 
Diana? 

— Vai nu, tată. 


59 


Cele două Diane 


— Dar cel puţin ai veşti de la el? 

— Nici atâta. Am auzit doar de la Enguerrand că, după 
plecarea mea, a părăsit şi el ţinutul; i-a spus Aloysei, 
doica sa, că nu se va întoarce decât încărcat de glorie şi 
că ea să nu-şi facă griji din pricina lui. 

— Familia lui n-a mai auzit de atunci vorbindu-se 
despre el? 

— Familia lui? Repetă Diana. Nu-i cunosc altă familie 
decât pe Aloyse şi niciodată nu i-am văzut părinţii, când 
mă duceam cu Enguerrand în vizită la Montgommery. 

— La Montgommery! strigă Henric pălind. Diana Diana, 
trag nădejde că nu-i un Montgommery! Spune-mi că nu 
face parte din neamul Montgommery! 

— Oh. Nu sire; pe câte ştiu, stătea doar la castel şi 
locuia în casa doicei sale Aloyse. Dar ce v-au făcut conții 
de Montgommery ca să vă neliniştiţi astfel, sire? Sunt 
duşmanii voştri? În ţinut nu se vorbeşte despre ei decât 
cu venerație... 

— Ah! Într-adevăr? zise regele cu un surâs de dispreţ. 
Dealtfel, nu mi-au făcut nimic, absolut nimic, Diana. Ce-ai 
vrea tu să facă un Montgommery unui Valois? Dar să 
revenim la Gabriel al tău... Ori nu-i spui Gabriel... 

— Ba da... 

— Şi alt nume n-are? 

— După câte ştiu, nu, sire: era orfan ca şi mine şi 
niciodată n-a vorbit despre tatăl lui în faţa mea. 

— Şi în ceea ce priveşte căsătoria proiectată între tine 
şi Montmorency n-ai altă obiecţie de ridicat decât vechea 
ta afecţiune pentru acest tânăr? 

— Asta ajunge credinţei şi inimii mele, sire. 

— Foarte bine, Diana, n-aş încerca să-ţi înving 
împotrivirea dacă prietenul tău ar fi aici ca să-l putem 
cunoaşte şi aprecia, dar aşa, bănuind că e de un neam nu 
prea ales... 

— Nu există o linie şi pe stema mea, majestate? 


60 


Alexandre Dumas 


— Cel puţin ai o stemă, doamnă şi familia de 
Montmorency, ca şi cea de Castro, ţine la cinstea de a se 
înrudi cu mine prin fiica mea legitimă, fă bine să-ți 
aminteşti asta! Gabriel al dumitale dimpotrivă... dar nu 
despre asta e vorba. Ceea ce mă intrigă e că de şase ani 
n-a mai apărut; cred că te-a uitat, Diana, că iubeşte pe 
alta... 

— Sire, nu-l cunoaşteţi pe Gabriel, e o inimă sălbatică 
şi credincioasă care se va stinge iubindu-mă. 

— Bine, Diana! În ce te priveşte, văd că necredinţa ţi-e 
necunoscută şi poate că ai dreptate. Deci eşti îndemnată 
să crezi că acest tânăr a plecat la război. Ei bine, nu-i 
posibil să fi murit? Te necăjesc, copila mea; căci iată 
frumoasa ta frunte păleşte şi ochii ţi se împânzesc de 
lacrimi. Da, văd că eşti stăpânită de un sentiment profund 
şi, măcar că n-am avut prilejul să întâlnesc unul 
asemănător şi că m-am obişnuit să mă îndoiesc de marile 
pasiuni, nu râd de a ta şi doresc să ţi-o respect. Şi totuşi, 
micuța mea, e vorba de o dragoste de copilă, al cărei 
erou nu mai e decât o amintire, o umbră; gândeşte-te în 
ce încurcătură mă va pune refuzul tău. Conetabilul, dacă- 
mi retrag în mod grosolan cuvântul, se va supăra şi pe 
bună dreptate; poate că va părăsi serviciul; şi atunci nu 
voi mai fi eu rege, ci ducele de Guise. Să-i luăm pe doi din 
fraţii cu acest nume: ducele de Guise, care are în mâna 
lui toate forţele militare din Franţa şi cardinalul de Guise, 
stăpân pe finanţe; uri al treilea stăpâneşte galerele mele 
din Marsilia, un al patrulea comandă în Scoţia şi un al 
cincilea îl va înlocui pe de Brissac în Piemont. Eu, regele, 
nu pot dispune în regatul meu de un soldat, de un scud 
fără asentimentul lor. Îţi vorbesc cu blândeţe, Diana, să-ţi 
explic aceste lucruri când aş putea să-ţi poruncesc. Dar 
prefer să te fac pe tine judecător şi tatăl, nu regele, să fie 
cel care să obţină de la fiica lui consimţământul. Şi-l voi 
obţine, căci eşti bună şi devotată. Această căsătorie mă 
salvează, copila mea; ea dă familiei de Montmorency 


61 


Cele două Diane 


autoritatea pe care o ia familia de Guise. Cumpăneşte 
cele două talere ale balanței în care puterea mea e un 
fleac. De Guise-ii vor deveni astfel mai puţin plini de ei, 
iar Montmorency-ii mai devotați. Ei bine, nu-mi răspunzi 
nimic, Diana? Rămâi surdă la rugăminţile tatălui tău care 
nu te sileşte, nu te bruschează, care e de partea ta şi 
care nu-ţi cere decât să nu-i refuzi primul serviciu prin 
care ai putea să răsplăteşti ceea ce a făcut şi ceea ce mai 
are de gând să facă pentru fericirea şi pentru onoarea ta? 
Diana, fata mea, hai spune da! 

— Sire, zise Diana, sunteţi de o mie de ori mai puternic 
când vocea domniei-voastre imploră, decât atunci când 
ordonă. Sunt gata să mă sacrific pentru interesele 
voastre, dar totuşi cu o condiţie, sire. 

— Care, copil răsfăţat? 

— Această căsătorie nu va avea loc decât peste trei 
luni; până atunci voi cere Aloysei veşti despre Gabriel, mă 
voi informa pretutindeni să aflu dacă n-a murit, iar dacă 
trăieşte, să pot cel puţin să-mi iau cuvântul înapoi. 

— Sunt de acord, spuse Henric şi te-aş sfătui chiar să 
nu pui prea mult preţ pe aceste copilării... în sfârşit, îl vei 
căuta pe Gabriel al tău şi la nevoie te voi ajuta şi eu, iar 
peste trei luni te vei căsători cu Francisc de 
Montmorency, oricare ar fi rezultatul informaţiilor noastre, 
fie prietenul tău e viu, fie e mort. 

— Acum, spuse Diana, scuturând îndurerată din cap, 
nici eu nu ştiu ce să-i doresc mai mult, moartea sau 
viaţa... 

Regele se pregătea tocmai să deschidă gura, gata să 
rostească o teorie prea puţin paternă şi o consolare 
destul de nepotrivită. Dar fu de ajuns să întâlnească 
privirea candidă şi profilul pur al Dianei, ca să se 
oprească la timp şi să nu-şi trădeze gândurile decât 
printr-un surâs. 

„Din fericire sau din nenorocire, viaţa de la Curte o va 
forma” îşi spuse el. Apoi, cu glas tare, rosti: 


62 


Alexandre Dumas 


— A sosit ora să mergem la biserică, doamnă; iată 
mâna mea până In marea galerie; te voi revedea la 
carusel şi la jocurile de după-amiază şi dacă nu te-a 
deranjat prea mult tirada mea, binevoieşte să-mi aplauzi 
loviturile de lance şi pasele de spadă. 


63 


Cele două Diane 


Capitolul VII 
Rugile domnului conetabil 


ÎN ACEEAŞI ZI, DUPĂ-AMIAZĂ, ÎN 
timp ce la Tournelle se desfăşurau paradă şi serbările, 
conetabilul de Montmorency interoga la Luvru, în 
cabinetul Dianei de Poitiers, pe unul dintre oamenii săi de 
încredere. 

Spionul, de talie mijlocie, cu chipul brun, avea ochii şi 
părul negru, nasul acvilin, barba despicată, buza 
inferioară ieşită în afară şi spatele uşor curbat. Semăna 
izbitor cu Martin-Guerre, fidelul scutier al lui Gabriel. Cine 
i ar fi văzut separat l-ar fi luat pe unul drept celălalt. Cine 
i-ar fi văzut împreuna ar fi crezut că are de-a face cu doi 
fraţi gemeni. Aveau aceleaşi trăsături, aceeaşi vârstă, 
aceeaşi înfăţişare. 

— Şi cu acel curier ce-ai făcut, jupâne Arnauld? 

—  Monseniore, l-am suprimat. Trebuia. Noaptea în 
pădurea de la Fontainebleau. Omorul va fi pus în seama 
hoţilor. Sunt prudent. 

— N-are a face, lucrul e grav şi te ţin de rău că te-ai 
slujit necugetat de cuţit. 

— Nu dau îndărăt din faţa nici unei situaţii dificile când 
e vorba de slujirea monseniorului. 

— Da, dar află o dată pentru totdeauna, jupâne 
Arnauld, că dacă te laşi prins, nu voi interveni în favoarea 


64 


Alexandre Dumas 


dumitale şi vei fi spânzurat, spuse pe un ton sec şi 
oarecum dispreţuitor conetabilul. 

— Fiţi liniştit, monseniore, sunt precaut. 

— Acum să vedem scrisoarea. 

— lat-o monseniore. 

— Deschide-o fără să strici pecetea şi citeşte. La dracu, 
doar nu-ţi închipui că pot să citesc... 

Jupânul Arnauld du Thill scoase din buzunar un fel de 
daltă ascuțită dezlipi cu grijă pecetea şi desfăcu 
scrisoarea. Se uită mai iuţii la semnătură. 

— Monseniorul vede că nu mă înşel. Scrisoarea 
adresată cardinalului de Guise este într-adevăr de la 
cardinalul Caraffa, cum dealtfel acel nenorocit curier a 
avut slăbiciunea să-mi mărturisească. 

— Citeşte-o odată! strigă Anne de Montmorency. 

Jupânul Arnauld citi: 


„Monseniore şi drag aliat, doar trei cuvinte 
importante. Primul, la cererea voastră, Papa va tărăgăna 
afacerea divorțului şi-l va retrimite din congregatie în 
congregatie pe Francisc de Montmorency, sosit ieri la 
Roma, cu scopul de a i se accepta dispensele pe care le 
cere...” 


— Paret noster... murmură conetabilul... Arde-le-ar 
focul satanei pe toate acele sutane roşii. 


„Al doilea, reluă Arnauld, continuându-şi lectura, 
domnul de Guise, ilustrul vostru frate, după ce a luat 
oraşul Campli, tine în frâu Civitetta. Dar, ca să izbutim să- 
i trimitem oamenii şi proviziile pe care le cere, ceea ce 
înseamnă un mare sacrificiu pentru noi, ar trebui să fim 
siguri că nu-l veţi rechema pentru războiul din Flandra, 
cum se aude pe aici. Faceţi în aşa fel încât să rămână aici 
şi sanctitatea sa, cu toate că timpurile sunt grele, va 
emite un mare număr de indulgențe ca să-l ajute pe 


65 


Cele două Diane 


monseniorul François de Guise să-i pedepsească pe 
ducele de Alba şi pe stăpânul său arogant.” 


— Adveniat regum tuum... mormăi Montmorency. Îi 
vom înştiinţa despre asta, îi vom înştiinţa, chiar dacă ar 
trebui să-i chemăm pe englezi în Franţa; continuă, 
Arnauld! 


„În al treilea rând, citi spionul, vă anunţ, 
monseniore, ca să vă încurajez şi să vă sprijin în eforturile 
voastre, sosirea apropiată la Paris a unui trimis al fratelui 
vostru, vicontele d'Exmes, care-i va aduce lui Henric 
steagurile cucerite în această campanie din Italia. Va sosi, 
fără îndoială, odată cu scrisoarea mea, pe care prefer s-o 
încredințez curierului nostru obişnuit; prezența sa şi 
glorioasele prăzi pe care le va oferi regelui vă vor fi cu 
siguranța de un real ajutor pentru a dirija negocierile 
voastre în sensul în care trebuie.” 


— Fiat voluntas tua! strigă conetabilul furios. Vom 
merge să-l primim pe acest ambasador al iadului. Ti-l 
recomand, Arnauld. S-a sfârşit scrisoarea aia blestemată? 

— Da, monseniore, urmează salutările şi semnătura. 

— Bun. Vezi dar că vei avea de lucru, jupâne. 

— Nu cer decât atâta, monseniore şi câţiva bani pentru 
a duce treaba la bun sfârşit. 

— Caraghiosule! lată o sută de ducați. Cu tine trebuie 
să ai întotdeauna bani la îndemână. 

— Cheltuiesc atâta pentru serviciul monseniorului... 

— Viciile tale te costă, nu serviciul meu, ticălosule. 

— Ah, cum se înşeală monseniorul în ceea ce mă 
priveşte! Visul meu este să trăiesc liniştit şi fericit într-un 
colţ de ţară, înconjurat de nevastă şi de copii şi să-mi duc 
acolo, în pace, zilele ca un cinstit tată de familie. 


66 


Alexandre Dumas 


— Eşti virtuos şi totodată bucolic. Ei bine, schimbă-te, 
pune deoparte câţiva dubloni, însoară-te şi-ţi vei putea 
realiza planurile de fericire domestică. Cine te împiedică? 

— Ah, monseniore, sunt cam pătimaş! Şi apoi ce 
femeie m-ar vrea? 

— În concluzie, până când ai să te însori, jupâne 
Arnauld, ascunde cu grijă scrisoarea asta şi du-i-o 
cardinalului. Să te deghizezi, pricepi? Şi să-i spui că ai fost 
rugat de camaradul tău pe moarte... 

— Monseniorul poate să aibă încredere în mine. 
Scrisoarea închisă la loc şi curierul înlocuit vor fi mai 
adevăraţi decât însuşi adevărul. 

— Ah! Drace! Am uitat să notăm numele acelui trimis 
al ducelui de Guise. Cum se numea? 

— Vicontele d'Exmes, monseniore. 

— Da, ăsta e, puşlamaua. Să-i reținem numele... ei, 
cine vine să mă deranjeze din nou? 

— Monseniorul să mă ierte, spuse intrând furierul 
conetabilului. E vorba de un gentilom sosit din Italia, care 
cere să-l vadă pe rege din partea ducelui de Guise şi am 
crezut că e de datoria mea să vă previn, mai ales că ţine 
cu tot dinadinsul să vorbească cu cardinalul de Lorena. Se 
numeşte vicontele d'Exmes. 

— Ai făcut foarte bine, Guillaume, spuse conetabilul. 
Pofteşte-l pe acest senior aici. lar tu, jupâne Arnauld, 
ascunde-te după draperia aceea şi nu pierde ocazia de a-l 
vedea pe cel cu care vei avea fără îndoială de a face. 
Pentru tine îl primesc aici, aşa că fii atent... 

— Părerea mea, monseniore, e că l-am şi întâlnit în 
călătoriile mele. Dar n-are importanţă... Mai bine să fiu 
sigur... 

Spionul se strecură în spatele draperiei. Guillaume îl 
introduse pe Gabriel. 

— lertaţi-mă, spuse tânărul salutându-l pe bătrân, cu 
cine am cinstea să vorbesc? 

Sunt conetabilul de Montmorency, domnule, ce doriţi? 


67 


Cele două Diane 


— Încă o dată iertaţi-mă, reluă Gabriel, dar ceea ce ara 
de spus nu-i pot spune decât regelui. 

— Ştiţi că majestatea-sa nu e la Luvru? Şi că-n lipsa 
sa... 

— Mă voi duce acolo unde e sau o voi aştepta pe 
majestatea sa aici, îl întrerupse Gabriel. 

— Majestatea sa se află la serbările de la Tournelle şi 
nu se va înapoia decât deseară. Nu ştiţi că astăzi se 
celebrează căsătoria monseniorului Delfin? 

— Nu, monseniore, am auzit asta abia pe drum. Am 
venit pe Drumul Universităţii şi pe Podul de Schimb, n-am 
trecut pe strada Saint-Antoine. 

— Atunci ar fi trebuit să vă ţineţi după mulţime. Ea v-ar 
fi condus la rege. 

— N-am avut încă cinstea de a fi fost văzut de 
majestatea-sa. Sunt străin la Curte. Nădăjduiam să-l 
găsesc la Luvru pe monseniorul cardinal de Lorena. La 
eminenţa sa am cerut să fiu dus şi nu ştiu de ce, 
monseniore, am fost adus la dumneavoastră. 

— Domnului de Lorena îi plac simulacrele de luptă, 
spuse conetabilul, fiind om al bisericii, dar eu, care sunt 
un om al spadei, nu iubesc decât luptele adevărate, deci 
iată de ce eu mă aflu la Luvru, în vreme ce domnul de 
Lorena se află la Tournelle. 

— Mă voi duce deci, cu voia dumneavoastră, 
monseniore, să-l întâlnesc acolo. 

— Dumnezeule! Odihniţi-vă puţin, domnule, se pare că 
veniţi de departe, din Italia, desigur, din moment ce aţi 
intrat în oraş pe Drumul Universităţii... 

— Din Italia, într-adevăr, monseniore. N-am nici un 
motiv să v-o ascund. 

— Veniţi poate din partea ducelui de Guise? Ei bine, ce 
face el acolo? 

Îngăduiţi-mi, monseniore, să i-o spun mai întâi 
majestătii-sale şi să vă părăsesc pentru a mă duce să-mi 
îndeplinesc această datorie. 


68 


Alexandre Dumas 


— Du-te, domnule, dacă eşti atât de grăbit. Sigur, 
adăugă el cu o blândeţe prefăcută, eşti nerăbdător să 
revezi pe vreuna dintre frumoasele noastre doamne. Pun 
rămăşag că eşti grăbit, dar ţi-e şi frică totodată. Eh, nu-i 
aşa, tinere? 

Dar Gabriel îşi reluă aerul lui rece şi grav, nu răspunse 
decât printr-un salut şi plecă. 

— Pater noster... mormăi conetabilul când uşa se 
închise în urma lui Gabriel. Blestematul ăsta şi-o fi 
închipuit că vreau să-i fac avansuri, să-l atrag, sau cine 
mai ştie ce, poate să-l şi corup. Noroc că ştiu atât de bine 
ca şi el ce vrea să-i spună regelui. N-are importanţă, 
dacă-l întâlnesc, îmi va plăti scump aerele lui cumplite şi 
neîncrederea obraznică. Hei, jupâne Arnauld! Ei bine, 
unde-i caraghiosul ăla? A zburat? La naiba! Şi-au dat 
astăzi întâlnire la mine toţi. Tâmpiţii! Dracu să-i 
pieptene... Parter noster... 

În timp ce conetabilul îşi exterioriza proasta dispoziţie 
prin înjurături şi rugăciuni după obiceiul său, Gabriel, 
străbătând, pentru a ieşi dun Luvru, o galerie destul de 
întunecată, văzu, spre marea sa uimire, în picioare lângă 
uşă, pe scutierul său Martin-Guerre, căruia îi poruncise să 
aştepte în curte. 

— Tu eşti, jupâne Martin? spuse el. Ai venit să mă 
întâmpini? Ei bine, ia-o înainte cu Jerome şi duceţi-vă să 
mă aşteptaţi, cu steagurile înfăşurate strâns, în locul 
unde se întretaie strada Sainte-Catherine cu Saint- 
Antoine. Monseniorul cardinal va voi poate să le înfăţişăm 
de îndată regelui, în faţa Curţii adunate la serbare. 
Christophe îmi va ţine calul şi mă va însoţi. Du-te! Ai 
priceput? 

— Da, monseniore, acuma ştiu ceea ce voiam să ştiu, 
răspunse Martin-Guerre. Şi începu să cotoare scările, cu o 
promptitudine rar întâlnită în ceea ce priveşte 
îndeplinirea misiunii sale. Aşa că Gabriel, care ieşi din 
Luvru agale şi visător, fu foarte surprins să-l mai 


69 


Cele două Diane 


găsească în curte pe scutierul său, foarte speriat şi foarte 
palid. 

— Ei bine, Martin, ce ai? îl întrebă el. 

— Ah, monseniore, l-am văzut, a trecut pe lângă mine, 
chiar acum, ba mi-a şi vorbit... 

— Cine? 

— Cine? Dacă nu-i dracu, fantomă, năluca, monstrul, 
atunci e celălalt Martin-Guerre. 

— Din nou nebunia asta, Martin. Visezi de-a-n- 
picioarele? 

— Nu, nu, n-am visat. Mi-a vorbit, monseniore, zău aşa; 
s-a oprit în faţa mea m-a țintuit cu privirea şi, râzând cu 
râsul lui infernal, mi-a zis: „Ei bine, suntem deci în 
serviciul contelui d'Exmes?” Remarcaţi pluralul: suntem, 
monseniore! „Şi am adus din Italia steagurile cucerite în 
campanie de domnul de Guise?” Eu răspund „da” din cap, 
fără să vreau, căci mă fascină. Cum de ştia toate astea, 
monseniore? Apoi a spus: „Să nu ne temem. Nu suntem 
prieteni şi fraţi?” Apoi a auzit zgomotul paşilor domniei- 
voastre, monseniore şi a adăugat, cu ironia lui ce face să 
mi se ridice părul în cap: „Ne vom revedea, Martin- 
Guerre, ne vom revedea”. Şi a dispărut pe uşiţa asta, 
dacă nu cumva direct prin zid. 

Nebun ce eşti! zise Gabriel. Când a avut timp să spună 
şi să facă toate astea, de când ne-am despărţit, acolo, în 
galerie? 

— Eu, monseniore, nu m-am mişcat din locul ăsta unde 
mi-aţi poruncit să vă aştept. 

— Deci nu ţie ţi-am vorbit mai adineauri? 

— Cu siguranţă că altuia, monseniore. 

— Bietul meu Martin, zise Gabriel cu milă, ţi-e cumva 
rău? Poate că te doare capul. Poate că am mers prea mult 
prin soare. 

— Da, spuse Martin-Guerre, vă închipuiţi că aiurez, nu-i 
aşa? Dar o dovadă, monseniore, că nu mă înşel, e că nu 


70 


Alexandre Dumas 


ştiu o iotă din acele porunci pe care, după cât se pare, mi 
le-aţi dat. 

— Le-ai uitat, Martin, spuse cu blândeţe Gabriel. Ei 
bine, am să i le repet, prietene. Ţi-am spus să te duci să 
mă aştepţi cu steagurile n colţul străzii Sainte-Catherine. 
Jerome te va însoţi, eu voi rămâne cu Christophe, acum îţi 
aduci aminte? 

— lertare, monseniore, cum vreţi să-mi aduc aminte de 
ceea ce n-am habar? 

— În sfârşit, spuse Gabriel, acum ştii, Maritn. la caii din 
cămăruţele unde trebuie să-i ţină oamenii noştri şi repede 
la drum, spre Tournelle! 

— Ascult, monseniore. În concluzie, asta înseamnă că 
aveţi doi scutieri? Cel puţin eu sunt fericit că n-am decât 
un singur stăpân. 

Arena destinată serbărilor fusese ridicată începând din 
strada Saint-Antoine şi până la grajdurile regale. Ea 
alcătuia un dreptunghi lung, mărginit de tribune pline cu 
spectatori; la una din extremităţi şedea regina cu toată 
Curtea; în partea cealaltă era intrarea în arenă unde 
aşteptau combatanții luptei cu lancea. Mulțimea se 
înghesuia în celelalte două tribune. 

Când, după ceremonia religioasă şi odihna care urmă, 
regina şi curtea veniră, către ceasurile trei după-amiază, 
să-şi ocupe locurile care le erau rezervate, urările şi 
aclamaţiile de bucurie izbucniră din toate părţile. 

Dar aceste strigăte zgomotoase făcură că sărbătoarea 
să înceapă printr-o nenorocire. Calul domnului d'Avallon, 
unul dintre căpitanii gărzilor, speriat de acest tumult, se 
cabră, ţâşni în arenă şi cavalerul său, azvârlit din şa, se 
lovi cu capul de una din barierele grele de lemn care 
înconjurau arena; fu scos pe jumătate mori şi încredinţat 
chirurgilor într-o stare mai mult decât disperată. 

Regele fu afectat de acest neplăcut accident, dar 
pasiunea sa pentru jocuri şi serbări îi abătu gândul de la 
această mâhnire. 


71 


Cele două Diane 


— Acest sărman domn d'Avallon, spuse el, e unul 
dintre slujbaşii cei mai devotați. Poruncesc să fie bine 
îngrijit. Şi adaugă: Haidem! Să înceapă alergările inelului. 

Jocul inelului era în vremea aceea puţin mai complicat 
şi mai dificil decât cel pe care-l cunoaştem. Stâlpul de 
care spânzura inelul se afla cam la două treimi din 
înălţimea arenei. Trebuia să parcurgi repede prima 
treime, în galop a doua, apoi să apuci, din fugă calului, 
inelul cu vârful lancei. Dar coada lancei nu trebuia să-ţi 
atingă trupul, crai obligat s-o ţii orizontal, iar cotul trebuia 
să-l ţii sus, deasupra capului. După ce terminai de parcurs 
arena la trap, urma răsplata: un inel cu diamant oferit de 
regină. 

Henric al II-lea, pe calul său cu valtrapuri de aur şi de 
catifea, era cel mai elegant şi cel mai dibaci cavaler care 
se putea vedea. Îşi ţinea lancea şi o mânuia cu o graţie şi 
o siguranţă admirabile şi, de obicei, nu scăpa inelul. 
Totuşi domnul de Vieilleville rivaliza cu el şi există chiar 
un moment în care se crezu că victoria va aparţine 
acestuia. Avea două curse în plus faţă de rege şi nu-i mai 
rămâneau decât trei, dar domnul de Vieilleville, ca om de 
curte, le rată pe toate trei, aşa că regele ieşi în cele din 
urmă învingător. 

Primind inelul, el şovăi un moment şi-şi plimbă cu 
regret privirea spre Diana de Poitiers, dar darul era oferit 
de regină, aşa că se duse să-l prezinte Delfinei, proaspăt 
măritată, Maria Stuart. 

— Ei bine, întrebă el în pauza care urmă acestei prime 
curse, e vreo speranţă de a-l salva pe domnul d'Avallon? 

— Sire, încă respiră, dar nu sunt deloc şanse de a-l 
scăpa. 

— Vai! Făcu regele, să trecem dar la jocul gladiatorilor. 
Acest joc al gladiatorilor era un soi de luptă cu diverse 
pase, foarte nou şi foarte rar în acea vreme, dar care nu l- 
ar mai entuziasma câtuşi de puţin pe spectatorul din 
zilele noastre. Îi trimitem deci la Brantôme pe cei care ar 


72 


Alexandre Dumas 


fi curioşi să cunoască marşul şi contra-marşul celor 
doisprezece gladiatori „îmbrăcaţi, şase din ei în satin alb 
şi ceilalţi în satin roşu-aprins ca pe vremea romanilor”. 

Această frumoasă luptă terminându-se în mijlocul 
aplauzelor generale, se luară măsurile necesare pentru a 
începe cursa ţăruşilor. 

La capătul arenei unde stătea Curtea fuseseră înfipţi 
din loc în loc, în pământ, mai mulţi ţăruşi de cinci până la 
şase picioare. Trebuia să treci cu calul în galop, să te 
întorci şi să te învârteşti în toate sensurile în jurul acestor 
arbori improvizaţi, fără să omiţi şi fără să depăşeşti 
vreunul. Premiul era o brățară de o lucrătură într- adevăr 
minunată. 

După opt curse întortocheate onoarea a trei reveni 
regelui şi domnului colonel-general de Bonnivet. A noua şi 
ultima avea să decidă; dar domnul de Bonnivet nu era 
mai puţin respectuos decât domnul de Vieilleville; şi, cu 
toată bunăvoința calului său, colonelul-general ajunse al 
treilea aşa că şi de data asta Henric căpătă premiul. 

Regele se aşeză lângă Diana de Poitiers şi-i puse în 
văzul tuturor la mână brăţara pe care o cucerise. Regina 
păli de furie. Gaspard de Tavannes, care se afla în spatele 
ei, se aplecă la urechea Caterinei de Medicis. 

— Doamnă, spuse el, urmăriţi-mă bine cu ochii unde 
mă duc şi priviţi-mă ce fac. 

— Ce vrei să faci, dragul meu Gaspard? spuse regina. 

— Să-i tai nasul doamnei de Valentmois, răspunse cu 
răceală şi foarte serios de Tavannes. 

Când să plece, Caterina, pe jumătate speriată, pe 
jumătate încântată, îl opri. 

— Dar, Gaspard, vei fi pierdut, nu te gândeşti la asta? 

— Ba mă gândesc, doamnă, dar îl voi salva pe rege şi 
Franţa. 

— Îți mulţumesc, Gaspard, zise Caterina, eşti un 
prieten tot atât de viteaz pe cât eşti de bun soldat. Dar îţi 
poruncesc să rămâi aici; să avem răbdare! 


73 


Cele două Diane 


„Răbdare”! Acesta era într-adevăr cuvântul de ordine 
după care Caterina de Medicis învățase să se călăuzească 
în viaţă. Aştepta. Era totuşi atunci în toată puterea unei 
frumuseți despre care domnul Bourdeille ne-a lăsat 
amănunte dintre cele mâi intime, dar evita să se impună 
şi probabil că din pricina acestei modestii fusese scutită 
de bârfeala atâta vreme cât trăise bărbatul ei. Doar 
brutalul şi  îndrăzneţul  conetabil de Montmorency 
cutezase să-i deschidă regelui ochii şi să-i arate că, după 
ce zece ani fusese stearpă, cei zece copii pe care 
Caterina îi dăruise Franţei semănau prea puţin cu tatăl 
lor. Nimeni altul nu ar fi avut curajul să sufle un cuvânt 
împotriva reginei. 

In ziua aceea, ca de obicei, Caterina păru să nu bage 
de seamă atenţiile cu care regele o înconjură pe Diana de 
Poitiers în văzul şi-n auzul Curţii. După ce potoli 
înflăcărată indignare a lui Gaspard că începu să discute 
cu doamnele sale despre cursele care avuseseră loc şi 
despre dibăcia de care dăduse dovadă Henric. 


74 


Alexandre Dumas 


Capitolul VIII 
O serbare plăcută 


TURNIRELE URMAU SĂ AIBĂ LOC a 
doua zi şi în zilele următoare; dar mai mulţi seniori de la 
Curte veniră să ceară regelui îngăduinţa de a rupe câteva 
lănci în cinstea şi pentru plăcerea doamnelor. 

— Fie, domnilor, răspunse ca de obicei regele; v-o 
acord cu dragă inimă, măcar că asta poate să-l deranjeze 
pe domnul cardinal de Lorena, care n-a avut când să 
descurce bogată sa corespondenţă în cele două ceasuri 
de când suntem aici. lată unul după altul două mesaje pe 
care le primeşte şi din pricina cărora pare foarte 
preocupat. Dar n-are importanţa, vom afla după asta 
despre ce e vorba, aşa că dumneavoastră, până una-alta, 
puteţi rupe câteva lănci... Şi iată aici răsplata pentru 
învingător, adăugă Henric, desprinzându-şi de la gât 
colierul de aur pe care-l purta. Facă-se voia 
dumneavoastră, domnilor; băgaţi totuşi de seamă că 
dacă partidă se încălzeşte aş putea să mă amestec şi eu 
şi să câştig ceea ce v-am oferit, cu atât mai mult cu cât îi 
datorez ceva doamnei de Castro. Notaţi de asemenea că 
la ora şase fix lupta se va sfârşi şi învingătorul, oricine-ar 
fi el, va fi încununat. Duceţi-vă, aveţi la dispoziţie un ceas 
ca să vă arătaţi frumoasa dumneavoastră iscusinţă. Aveţi 
totuşi grijă să nu se întâmple nimănui nimic rău. ŞI, 
fiindcă veni vorba, cum îi mai este domnului d'Avallon? 


75 


Cele două Diane 


— Vai, sire, a murit mai adineauri... 

— Odihnească-se în pace, spuse Henric. Dintre toţi 
căpitanii mei de gardă era poate cel mai zelos şi cel mai 
brav. Cine mi-l va înlocui? Dar doamnele aşteaptă, 
domnilor şi arenă se deschide. la să vedem, cine va primi 
colierul din mâinile reginei? 

Contele de Pommerive fu primul cavaler care începu 
lupta, dar trebui să cedeze în faţa domnului de Burie, al 
cărui loc fu la rându-i luat de îndată de mareşalul 
d'Amville. Mareşalul, care era foarte puternic şi abil, 
susţinu atacul a cinci călăreţi. Regele nu se mai putu 
abţine. 

— Eh! spuse el mareşalului, vreau să văd, domnule 
mareşal, dacă eşti țintuit acolo pe vecie! 

Se înarma şi chiar de la prima cursă domnul d'Amville 
căzu din şa. Apoi fu rândul domnului d'Aussun. După care 
nu se mai prezentă nici un asaltator. 

— Cum, domnilor? spuse Henric. Nimeni nu mai vrea 
să se măsoare eu mine? Nu cumva, din întâmplare, sunt 
menajat? Adăugă el încruntându-şi sprâncenele. Ah! La 
dracu, nu pot crede aşa ceva! Nu există alt rege aici 
decât învingătorul şi alte privilegii, decât cele ale dibăciei. 
Deci atacaţi-mă, domnilor, cu tot curajul! 

Dar nici unul nu cuteza să se măsoare cu regele, 
temându-se în aceeaşi măsură să fie şi învingător şi 
învins. Regele se impacientă, începea să aibă îndoieli 
gândindu-se dacă nu cumva în jocurile precedente 
adversarii îl lăsaseră să câştige din respect sau din teamă 
şi această idee, care-i diminua în propriii săi ochi victoria, 
îi umplu de nemulţumire. 

În sfârşit, un nou asaltator trecu bariera, Henric, fără 
ca măcar să se uite cine era, se năpusti, spre el. Cele 
două lănci se rupseră şi regele, ca să nu cadă, fu obligat 
să se apuce de armătura şeii; celălalt rămase nemişcat. 

In acest moment sună ceasul şase. Henric era învins. 


76 


Alexandre Dumas 


Cobori uşor şi vesel de pe cal, aruncă hăţurile unui 
scutier şi veni să-l ia de mână pe învingător pentru a-i 
conduce la regină. Spre marea sa surpriză văzu un chip 
care-i era cu totul necunoscut. Cavalerul avea dealtfel o 
înfăţişare cât se poate de nobilă şi regina, trecând colierul 
în jurul gâtului tânărului îngenuncheat în faţă ei, băgă de 
seamă şi-i surâse. 

Dar el, după ce se înclină profund, se ridică, făcu 
câţiva paşi spre estrada Curţii şi venind în faţa doamnei 
de Castro îi oferi colierul, răsplata învingătorului. 
Fanfarele se înteţiră într-atâta încât nu se mai auziră cele 
două strigăte, scoase în aceiaşi timp de cei doi tineri. 

— Gabriel! 

— Diana! 

Diana palidă de bucurie şi de surpriză, luă colierul cu 
mâini tremurătoare. Fiecare crezu că acel cavaler 
necunoscut auzise pe rege făgăduind colierul doamnei de 
Castro şi nu voise s-o păgubească pe frumoasa doamnă. 
Se socoti chiar că fapta, galanta era a unui gentilom 
desăvârşit. Regele însuşi nu luă lucrurile altfel. 

— lată, spuse el, o curtoazie care mă mişcă. Dar eu, 
care-i cunosc după nume ne toţi gentilomii nobilimii mele, 
mărturisesc, domnule, că nu ştiu nici unde, nici când v- 
am mai văzut; voi fi totuşi încântat să ştiu cine mi-a 
provocat mai adineauri acea zdravănă zdruncinătură care 
m-ar fi aruncat din şa, cred, dacă, slavă Domnului, n- 
aveam picioarele destul de solide. 

— Sire, spuse Gabriel, este pentru prima oară când am 
onoarea de a mă afla în prezenţa majestăţii voastre. Am 
fost până acum în armată şi chiar în acest moment sosesc 
din Italia. Mă numesc vicontele d'Exmes. 

— Vicontele d'Exmès, spuse regele. Bine! Îmi voi 
aminti de numele învingătorului meu. 

— Sire, spuse Gabriel, nu există învingător acolo unde 
sunteţi dumneavoastră şi eu aduc dovada gloriei 
mejestăţii voastre. 


77 


Cele două Diane 


Făcu un semn. Martin-Guerre şi doi soldaţi intrară în 
arenă cu steagurile italiene pe care le depuseră la 
picioarele regelui. 

— Sire, zise Gabriel, iată steagurile cucerite în Italia de 
armata voastră şi pe care monseniorul duce de Guise le 
trimite majestăţii voastre. Eminenţa sa domnul cardinal 
de Lorena m-a asigurat că maiestatea voastră nu va 
socoti drept un lucru neplăcut faptul de a-i înfăţişa aceste 
steaguri în prezenţa Curţii şi a poporului Franţei, martori 
interesaţi ai gloriei voastre. Sire, am asemenea onoare de 
a vă înmâna scrisorile acestea din partea monseniorului 
duce de Guise. 

— Mulţumesc, domnule d'Exmes, spuse regele. lată 
deci secretul întregii corespondențe a domnului cardinal. 
Aceste scrisori vă acreditează pe lângă persoana noastră, 
viconte. Numai că dumneavoastră aţi avut un fel cu totul 
deosebit de a vă prezenta singur. A, dar ce citesc aici? Că 
aţi luat singur patru din aceste steaguri? Vărul nostru, 
ducele de Guise vă socoate unul dintre cei mai bravi 
căpitani ai săi. Domnule d'Exmes, cereţi orice vreţi şi jur 
pe Domnul că veţi obţine totul pe loc. 

— Sire, mă  copleşiţii mă  încredinţez bunătăţii 
majestăţii voastre. 

— Sunteţi căpitan pe lângă domnul de Guise, domnule, 
spuse regele. Nu v-ar plăcea să fiţi în garda noastră? 
Eram mai adineauri încurcat fiindcă nu ştiam pe cine să 
numesc în locul domnului d'Avallon, care, din nenorocire, 
s-a prăpădit chiar astăzi, dar văd că va avea un demn 
succesor... 

— Majestatea-voastră... 

— Primiţi? Aşa să fie! De mâine veţi intra în slujba 
noastră. Acum noi trebuie să ne întoarcem la Luvru... Îmi 
veţi putea deci povesti acolo, pe larg, amănuntele acestui 
război din Italia. 

Gabriel salută. Henric dădu ordinul de plecare. 
Mulțimea se risipi cu strigăte de „Trăiască regele!”. 


78 


Alexandre Dumas 


Diana, parcă fermecată, se găsi o clipă, înainte de 
plecare, alături de Gabriel. 

— Mâine, în cercul reginei, îi spuse ea în şoaptă. 

Apoi dispăru, luată de cavalerul ei, dar lăsând vechiului 
prieten o speranţă divină în inimă. 


79 


Cele două Diane 


Capitolul IX 
Poţi să treci pe lângă soartă fără 
s-o cunoşti 


LA REGINĂ, LUMEA SE STRÂNGEA de 
obicei seara, după cină. Gabriel fu prevenit că, în noua sa 
calitate de căpitan al gărzilor, nu numai că era autorizat, 
ci că era chiar obligat să se ducă acolo. N-avea de gând 
să-şi neglijeze obligaţiile şi singurul lui necaz era că 
trebuia să aştepte douăzeci şi patru de ore ca să şi le 
îndeplinească. Se poate deci vedea că, în ceea ce privea 
zelul şi bravură, domnul d'Avallon avea un demn urmaş. 
Mai rămânea acum să găsească mijlocul de a ucide una 
după alta cele douăzeci şi patru de ore nesfârşite care-l 
despărţeau de momentul dorit. Tânărul, pe care bucuria îl 
copleşea şi care nu văzuse Parisul decât străbătându-l în 
goană dintr-un capăt într-altul, începu să bată oraşul 
împreună cu  Martin-Guerre, căutând o locuinţă 
convenabilă. Avu fericirea, căci norocul îi surâdea în ziua 
aceea, să găsească liberă chiar locuinţa pe care tatăl său, 
contele de 

Montgommery, o ocupase odinioară. O închirie, măcar 
că era prea arătoasă pentru un simplu căpitan din gardă. 
Dar Gabriel n-avea decât să-i scrie, la Montgommery, 
credinciosului Elyot să-i trimită nişte bani. O va ruga de 
asemenea pe bună sa doică Aloyse să vină să stea cu el. 
Deci primul său scop fusese atins. Acum nu mai era un 
copil, ci un viteaz, dovedise din plin acest lucru. Numelui 


80 


Alexandre Dumas 


ilustru, moştenit de la strămoşi, ştiuse să-i adauge o 
glorie care-i aparţinea numai lui. Singur, fără alt ajutor 
decât spada, fără astă recomandare decât curajul lui, 
ajunsese la douăzeci şi patru de ani într-o funcţie foarte 
mare. Putea în sfârşit să-şi dăruiască cu mândrie, inima 
celei pe care o iubea şi să-i înfrunte cu curaj pe cei care-l 
urau. Pe aceştia din urmă numai Aloyse îl putea ajuta să-i 
recunoască. 

Gabriel adormi cu inima mulţumită şi dormi bine. 

A doua zi trebuia să se prezinte la domnul de Boissv, 
marele scutier al Franţei, ca să-şi dovedească noblețea. 
Domnul de Boissv, un om foarte cinstit, fusese pe vremuri 
prietenul contelui de Montgommery. Înţelese motivele pe 
care le avea Gabriel de a-şi ascunde numele adevărat şi- 
şi dădu cuvântul că-i va păstra secretul. Pe urmă, domnul 
mareşal d'Amviile îl prezentă pe viconte prietenilor săi. 
După care Gabriel îşi începu imediat serviciul prin 
vizitarea şi inspectarea închisorilor de Stat din paris, 
sarcină penibilă care, o dată pe lună, intra în atribuţiile 
sale. incepu cu  Bastilia şi termină cu Châtelet. 
Guvernatorul îi înmâna lista deţinuţilor şi numi pe cei care 
muriseră, erau bolnavi, fuseseră transferați său puşi în 
libertate, apoi îi trecu pe ceilalţi în revistă, tristă privelişte 
mohorât spectacol. Tocmai credea că isprăvise, când 
guvernatorul de la Châtelet îi arătă în registru o pagină 
aproape goală unde nu se afla decât această însemnare 
ciudata care-l izbi pe Gabriel: 


„Nr. 21, X... deținut la secret. Dacă la vizita 
guvernatorului sau a căpitanului gărzilor încearcă doar să 
deschidă gura, să fie dus într-o celulă şi mai adâncă şi 
mai rea.” 


— Cine-i acest prizonier atât de important? Se poate 
şti? îl întrebă Gabriel pe domnul de  Salvoison, 
guvernatorul închisorii Châtelet. 


81 


Cele două Diane 


— Nimeni nu ştie, răspunse guvernatorul. L-am primit 
de la predecesorul meu, după cum acesta l-a primit de la 
al său. Veţi vedea m registru că data întemniţării lui e 
lăsată în alb. Trebuie să fi fost adus sub domnia lui 
Francisc |. A încercat, mi s-a spus, de două ori sau de trei 
ori să vorbească. Dar, la primul cuvânt, guvernatorul a 
trebuit, sub pedeapsa cea mai gravă, să-i închidă uşa 
celulei şi să-l ducă într-o altă şi mai cumplită. In afară de 
asta, râu mai există decât o singură celulă unde-ar putea 
fi dus, dar celula asta înseamnă moartea. Sigur că acolo 
s-a urmărit să ajungă, dar acum prizonierul a învăţat să 
tacă. Trebuie să fie vreun criminal de temut. E cetluit tot 
timpul în lanţuri şi temnicerul său ca să prevină 
posibilitatea unei evadări, are sarcina să intre în celulă 
din minut m minut. 

— Dar dacă i-ar vorbi temnicerului? spuse Gabriel. 

— Oh, nici o grijă, i s-a dat un surdomut, născut chiar 
în incinta închisorii şi care n-a ieşit niciodată afară de aici. 

Gabriel se înfioră. Acest om atât de total despărţit de 
lumea celor vii, care trăia şi care gândea totuşi, îi inspiră 
o milă amestecată cu un sentiment de groază. Ce gânduri 
sau remuşcări, ce spaimă faţă. de iad sau ce credinţă faţă 
de cer puteau să împiedice o fiinţă atât de nenorocită să 
nu-şi sfarme capul de pereţii temniţei: o răzbunare sau o 
nădejde îl mai ţinea încă în viaţă? 

Gabriel simţi o dorinţă nestăpânită de a-l vedea pe 
acest om. Inima îi bătea cum nu-i mai bătuse decât în 
momentul în care o revăzuse pe Diana. Vizitase o sută de 
prizonieri cu o compasiune oarecum indiferentă. Dar 
acesta îl atrăgea şi-l mişca mai mult decât ceilalţi şi 
spaima îi strângea inima când se gândea la această 
existenţă de mormânt. 

— Haidem la numărul douăzeci şi unu, spuse el 
guvernatorului emoţionat. 

Coborâră mai multe scări negre şi umede, străbătură 
mai multe bolți aidoma bolților îngrozitoare din /nfernul/ 


82 


Alexandre Dumas 


lui Dante. Apoi guvernatorul, oprindu-se în faţa unei uşi 
de fier, spuse: 

— Aici este. Nu-l văd pe gardian, e, desigur, înăuntru. 
Dar ara şi eu chei. Să intrăm. 

Descuie şi intrară la lumina unei lămpi prinsă lângă 
legătura de chei. Gabriel văzu un tablou înfricoşător, cum 
nu vezi decât în coşmarurile unei boli. Drept pereţi, peste 
tot numai piatră — piatra neagră, acoperită cu muşchi 
fetid, căci acest loc lugubru se afla sub nivelul Senei şi 
apele, când creştea, îl inundau pe jumătate. Pe aceşti 
pereţi groaznici se târau ii bărci mici şi vâscoase; în aerul 
îngheţat nu se auzea decât zgomotul unei picături de 
apă, care cădea regulat şi monoton din hidoasa boltă. 
Laolaltă cu această picătură de apă şi cu melcii nemişcaţi, 
trăiau aici două fiinţe omeneşti, una păzind-o pe cealaltă, 
mohorâte şi mute amândouă. 

Temnicerul, un soi de idiot uriaş, cu ochii năuci, cu 
chipul palid, stătea în picioare în umbră, uitându-se cu o 
privire tâmpa la deţinutul culcat într-un colţ, pe o saltea 
mizerabilă de paie, având mâinile şi picioarele legate cu 
un lanţ fixat în perete. Era un bătrân cu barbă şi plete 
albe; părea că doarme; aşa nemişcat cum stătea, l-ai fi 
putut lua drept un cadavru sau o statuie. 

Dar dintr-o dată se ridică în sus şi privirea i se agăţă de 
privirea lui Gabriel. 

Îi era interzis să vorbească, dar această privire teribilă 
şi semeaţă totodată grăia de la sine. Gabriel fu fascinat. 
Guvernatorul cercetă toate colţurile temniţei. Gabriel, 
țintuit locului, nu făcu un pas, nu se mişcă, ci rămase 
acolo, pironit de acei ochi de flăcări: nu-şi putea 
desprinde privirea de la. Ei, iar înlăuntrul său se agita o 
lume stranie şi inexprimabilă. Nici prizonierul nu părea să- 
şi contemple cu mai puţină indiferenţă vizitatorul şi există 
chiar un moment în care făcu un gest şi deschise gura, 
pregătindu-se să vorbească... dar guvernatorul 
întorcându-se cu faţa, el îşi aminti la vreme de interdicţia 


83 


Cele două Diane 


care-i fusese prescrisă şi buzele sale nu schiţară decât un 
surâs amar. Reînchise ochii şi căzu în imobilitatea sa de 
piatră. 

— Oh! Să ieşim de aici, spuse Gabriel guvernatorului. 
Te rog să ieşim! Simt nevoia să respir aer curat şi să văd 
soarele. 

Nu-şi regăsi într-adevăr calmul decât când ajunse în 
stradă, în mijlocul mulţimii şi al zgomotului. Dar sumbra 
viziune rămăsese în el şi-l urmări toată ziua. 

Ceva îi spunea că soarta acestui deţinut nenorocit era 
legată de a lui şi că trecuse pe lângă un mare eveniment 
din viaţa sa. Istovit de apăsarea acestor presentimente 
ciudate, se îndreptă, căci ziua era pe sfârşite, spre arenă 
din Tournelle. Turnirele, la care Gabriel nu voise să ia 
parte, se terminaseră. Gabriel o zări pe Diana şi fu zărit 
de ea şi acest schimb de priviri îi risipi umbra din inima 
aşa cum o rază de soare împrăştie norii. Uită de 
mohorâtul captiv pe care-l văzuse în cursul zilei ca să nu 
se mai gândească decât la strălucitoarea fată pe care 
urma s-o vadă seara. 


84 


Alexandre Dumas 


Capitolul X 
Elegie în timpul comediei 


TRADIŢIA ACEASTA ŢINEA DE pe 
timpul lui Francisc |. Cel puţin de trei ori pe săptămână, 
regele, curtenii şi toate doamnele de la Curte se 
strângeau seara în camera reginei. Acolo se discuta 
despre evenimentele de peste zi, cu destulă libertate, 
uneori chiar cu totală necuviinţă. Apoi. de la discuţia 
generală se trecea la discuţii mai deosebite; şi „aflându- 
se aici, spune Brantôme, un pâlc de fiinţe omeneşti, 
fiecare senior şi gentilom discuta cu cea pe care o iubea 
cel mai mult”. Adesea aveau loc baluri ori spectacole. 

La o adunare de acest fel trebuia să se ducă în acea 
seară prietenul nostru Gabriel şi, împotriva obiceiului său, 
se găti şi se parfumă ca să nu pară mai prejos în ochii 
celei pe care-o „iubea cel mai mult”, dacă e să vorbim şi 
noi ca Brantôme. 

Bucuria lui Gabriel nu era lipsită dealtfel de o umbră de 
nelinişte, căci unele vorbe vagi şi răuvoitoare, murmurate 
în juru-i despre apropiata căsătorie a Dianei, îi tulburase 
până-n străfunduri. În fericirea pe care o simţea 
revăzând-o pe Diana şi crezând că regăseşte în privirile ei 
dragostea de odinioară, la început aproape că uitase de 
scrisoarea cardinalului de Lorena, care-l determinase 
totuşi să plece atât de repede dar acele zvonuri care 
circulau, numele Dianei de Castro şi al lui François de 
Montmorency, puse alături, redară pasiunii sale memoria. 


85 


Cele două Diane 


Diana consimţea deci la această căsătorie odioasă? ÎI 
iubea pe François?  Indoieli sfâşietoare pe care 
întrevederea din seara aceea nu vor izbuti poate să i le 
risipească. 

In consecinţă, Gabriel se hotărî să-l întrebe despre asta 
pe Martin-Guerre, care avea mai multă experienţă şi care, 
în calitatea sa de scutier, trebuia să ştie mai multe decât 
stăpânul său. Căci printr-un efect acustic observat în 
general, zgomotele de orice fel se aud bine jos. Hotărârea 
contelui d'Exmes era cu atât mai binevenită, cu cât la 
rândui său şi Martin-Guerre îşi propusese să-şi descoase 
stăpânul, a cărui preocupare nu-i scăpase şi care n-avea 
dreptul să ascundă nici una din acţiunile şi nici unul din 
sentimentele sale unui servitor vechi de cinci ani şi mai 
ales unui salvator. 

Din această hotărâre reciprocă şi din discuţia care 
urmă, rezultă pentru Gabriel că Diana de Castro nu-l 
iubea pe François de Montmorency şi pentru Martin- 
Guerre că Gabriel o iubea pe Diana de Castro. Această 
dublă concluzie îi bucură atâta şi pe unul şi pe celălalt, 
încât Gabriel ajunse la Luvru cu un ceas înaintea 
deschiderii porţilor, iar Martin-Guerre, pentru a face 
cinste iubitei regale a vicontelui, se duse de îndată la 
croitorul Curţii ca să-şi cumpere o haină din postav 
cafeniu-închis şi nădragi galbeni de lână. Plăti totul pe loc 
şi-şi îmbrăcă pe dată costumul ca să se fudulească cu el 
chiar în acea seară în antecamerele Luvrului, unde 
trebuia să-şi aştepte stăpânul. 

Aşa că croitorul fu foarte mirat să-l vadă pe Martin- 
Guerre reapărând după o jumătate de ceas îmbrăcat cu 
alte haine. Îi şi spuse asta. Martin-Guerre îi răspunse că 
seara i se păruserăm răcoroasă şi ci socotise că e bine să 
se îmbrace mai călduros. Incolo, era atât de mulţumit de 
haină şi de nădragi, încât venea să-l roage pe croitor să-i 
vândă sau să-i mai facă încă un rând din acelaşi postav şi 
cu aceeaşi croială. În zadar se strădui croitorul să-i 


86 


Alexandre Dumas 


explice că având două costume la fel ar părea că poartă 
mereu aceeaşi haină şi că mai bine şi-ar face de pildă o 
haină galbenă şi pantalonii cafenii, din moment ce-i 
plăceau atât de tare culorile astea; Martin-Guerre nu putu 
fi clintit din ideea lui şi croitorul trebui să-i făgăduiască 
cum că nu va schimba nici măcar nuanţa costumului, pe 
care i-l va coase cât mai repede cu putinţă. Numai că 
pentru cea de-a doua comandă Martin-Guerre ceru un pic 
de păsuială. O achitase pe prima, era scutierul vicontelui 
d'Exmes, căpitan în garda regelui; croitorul fu mişcat de 
asemenea încredere (care a fost dintotdeauna apanajul, 
istoric al celor de teapa sa), consimţi şi făgădui că cel de 
al doilea costum va fi gata a doua zi. 

Cum ora la care se putea prezenta la regină sosise 
Gabriel (împreună cu alţi seniori şi doamne) intră în 
apartamentul acesteia. 

O zări pe Diana de la prima vedere era aşezată lângă 
regina-Delfină, cum se numea încă pe atunci Maria 
Stuart. Ca să discute de îndată cu ea ar fi fost o prea 
mare îndrăzneală pentru un nou venit şi, fără îndoială şi 
cam imprudent. Gabriel se resemnă să aştepte un 
moment, favorabil, când avea să se însufleţească şi să 
distragă spiritele. Aşteptând, începu să discute cu un 
tânăr senior palid cu o înfăţişare delicată, pe care 
întâmplarea îl aduse lângă el, Dar, după ce discută o 
vreme despre subiectele neinteresante, cum părea să fie 
şi persoana să, tânărul cavaler îl întrebă pe Gabriel: 

— Deci, cui am onoarea să-i vorbesc, domnule? 

— Mă numesc vicontele d'Exmes, răspunse Gabriel. Pot 
îndrăzni, domnule, să vă adresez aceeaşi întrebare? 
Adăugă el. 

Tânărul îl privi cu un aer mirat, apoi zise: 

— Sunt François de Montmorency. 

Dacă ar fi spus: sunt dracul, Gabriel s-ar fi îndepărtat 
cu mai puţină grabă şi spaimă. François, care n-avea o 
minte prea ascuţită rămase stupefiat; dar nu-i plăcea să- 


87 


Cele două Diane 


şi bată capul, lăsă nedezlegata această enigmă şi se duse 
să-şi caute în altă parte auditori mai puţin încrâncenaţi. 

Gabriel avu grijă să-şi îndrepte paşii spre locul unde se 
afla Diana de Castro, dar fu oprit de larma din jurul 
regelui. Henric al II-lea anunţase că, voind să încheie acea 
zi printr-o surpriză făcută doamnelor, poruncise să se 
ridice un teatru în galerie, unde urma să se reprezinte o 
comedie în cinci acte în versuri a domnului Jean Antoine 
de Baif”, întitulată Viteazul această veste fu, fireşte, 
primită cu aclamații şi mulţumiri de toţi. Gentilomii oferiră 
doamnelor braţul ca să treacă în sala vecină, unde fusese 
improvizată o scenă; dar Gabriel ajunse prea târziu lângă 
Diana, aşa că se aşeză prea departe de ea, în spatele 
reginei. 

Caterina de Medicis îl zări şi-l chemă lângă ea. 

— Domnule d'Exme&s, îi spuse ea, de ce nu te-am văzut 
la turnirul de astăzi? 

— Doamnă, răspunse Gabriel, datoriile slujbei pe care 
majestaţea sa mi-a făcut cinstea să mi-o încredinţeze m- 
au împiedicat să iau parte. 

— Cu atât mai rău, reluă regina, cu un surâs 
fermecător, căci dumneata eşti cu siguranţă unul dintre 
cei mai îndrăzneţi şi mai iscusiţi cavaleri ai noştri. L-ai 
făcut ieri pe rege să se clatine în şa, ceea ce e un lucru 
foarte rar. Mi-ar fi plăcut să fiu din nou martora bravurii 
dumitale. 

Gabriel se înclină, încurcat de aceste complimente la 
care nu ştia ce să răspundă. 

— Cunoşti piesa care ni se va prezenta? Continuă 
Caterina, evident plină de bunăvoință faţă de frumosul şi 
timidul tânăr. 

— N-o cunosc decât în latină, răspunse Gabriel, căci 
este, mi s-a spus, o imitație la o piesă a lui Terenţiu. 


5 Jean Antoine de Baif (1532-1589), poet francez, foarte erudit, care a 
făcut parte din Pleiadă. 


88 


Alexandre Dumas 


— Văd, zise regina, că eşti tot atât de savant pe cât de 
viteaz, la fel de priceput în ale literaturii pe cât de iscusit 
în loviturile de lance. 

Toate acestea erau rostite în şoaptă şi însoţite de 
priviri care nu erau deloc neînduplecate. Fără îndoială că 
inima Caterinei era liberă în acel moment. Dar, sălbatic ca 
Hippolyt al lui Euripide, Gabriel nu privi aceste avansuri 
ale italiencei decât cu un aer încurcat şi cu sprâncene 
încruntate. Ingratul! Când începu prologul, care solicita, 
după obicei, indulgenţa auditoriului, Caterina îi spuse lui 
Gabriel: 

— Aşează-te în spatele meu, printre doamnele acelea, 
domnule literat, pentru ca la nevoie să pot să recurg la 
cunoştinţele dumitale. 

Doamna de Castro stătea chiar la capătul rândului; 
Gabriel, după ce o salută pe regină, luă cu modestie un 
taburet şi se duse să se aşeze lângă Diana, ca să nu mai 
deranjeze pe nimeni. Comedia începu. Era, aşa cum îi 
spusese Gabriel reginei, o imitație după Eunucul lui 
Terenţiu, scrisă în versuri de opt silabe şi redată cu toată 
pedanta naivitate a vremii. Ne vom abţine de a analiza 
piesa. Ar fi dealtfel un anacronism, critica şi articolele nu 
fuseseră încă inventate în acea epocă. Ne vom mulţumi 
să arătăm că personajul principal al piesei este un fals 
viteaz, un soldat fanfaron care se lăsa înşelat şi ocărit de 
un parazit. 

Or, încă de la începutul piesei, numeroşi partizani ai 
familiei de Guise aşezaţi în sală văzură în bătrânul parazit 
ridicol pe conetabilul de Montmorency, iar partizanii lui 
Montmorency  recunoscură în fantomele soldatului 
ambițiile ducelui de Guise. Aşa că fiecare scenă fu o 
satiră şi fiecare glumă o aluzie. 

În cele două tabere se râdea cu hohote: se arătau 
reciproc cu degetul şi, la drept vorbind, această comedie 
care se juca în sală nu era mai puţin amuzantă decât cea 
pe care actorii o reprezentau pe scenă. 


89 


Cele două Diane 


Îndrăgostiţii noştri profitară de interesul pe care cele 
două tabere rivale de la Curte îl manifestau faţă de piesă, 
pentru că în toiul exclamaţiilor şi râsetelor să-şi lase 
dragostea să vorbească. Işi rostiră amândoi deodată în 
şoaptă numele. 

— Diana! 

— Gabriel! 

— Deci te măriţi cu François de Montmorency? 

— Deci eşti în grațiile reginei? 

— Ai auzit doar, ea a fost cea care m-a chemat. 

— Ştii că regele e cel care ţine la căsătoria asta. 

— Şi tu consimţi. Diana? 

— Dar tu o asculţi pe Caterina, Gabriel? 

— Un cuvânt, unul singur! zise Gabriel. Te mai 
interesează ce m-ar putea face să simt o altă femeie? Te 
mai interesează ce se petrece în inima mea? 

— Mă interesează, spuse doamna de Castro; mă 
interesează să aflu dacă vrei să ştii şi ce se petrece în 
inima mea. 

— Oh! Diana îngăduie-mi să-ţi spun că, dacă simţi ca 
mine, atunci eşti geloasă; dacă simţi ce simt eu, 
înseamnă că mă iubeşti cu patimă, nebunește. 

— Domnule d'Exmes, zise Diana, care voi o clipă să fie 
severă, domnule d'Exmes. Nu uita că mă numesc doamna 
de Castro! 

— Dar eşti văduvă, doamnă! Nu eşti liberă? 

— Liberă, vai! 

— Oftezi, Diana! Mărturiseşte că acel sentiment frumos 
din primii ani ai copilăriei a lăsat o oarecare urmă în inima 
tinerei de azi. Mărturiseşte că mă mai iubeşti puţin. Nu-ţi 
fie teamă că vei fi auzită; toţi cei din jurul nostru sunt 
atenţi la glumele de pe scenă; n-au nimic plăcut de auzit 
şi totuşi râd. Hai, Diana, zâmbeşte-mi şi răspunde-mi: mă 
mai iubeşti? 


90 


Alexandre Dumas 


— Ssst! Nu vezi că actul s-a terminat? spuse 
răutăcioasa copilă. Aşteaptă cel puţin să înceapă din nou 
piesa. 

Pauza ţinu zece minute, zece veacuri! Din fericire, 
Caterina, prinsă într-o discuţie cu Maria Stuart, nu-l 
chemă pe Gabriel. Dacă l-ar fi chemat, tânărul ar fi fost în 
stare să nu se ducă şi asta l-ar fi pierdut. Când comedia 
reîncepu, în toiul hohotelor de râs şi ai aplauzelor 
zgomotoase, Gabriel exclamă: 

— Ei bine? 

— Ce anume? spuse Diana, prefăcându-se distrată. Ah, 
m-ai întrebat, mi se pare, dacă te mai iubesc. Ei bine, află 
că te iubesc aşa cum mă iubeşti şi tu. 

— Ah, strigă Gabriel, Diana, îţi dai seama ce spui? Ştii 
până unde merge dragostea mea dacă şi a ta e la fel de 
puternică? 

— Păi, spuse mica ipocrită, dacă vrei să ştiu, ar trebui 
să mi-o spui... 

— Atunci ascultă... Ascultă şi ai să vezi, că, de şase ani 
de când te-am părăsit, toate ceasurile şi toate faptele 
vieţii mele au tins să mă apropie de tine. Abia sosit la 
Paris, la o lună după plecarea ta din Vimoutiers, am aflat 
că eşti fiica regelui şi a doamnei de Valentinois. Dar nu 
titlul tău de fiică a Franţei mă speria, ci acela de soţie a 
ducelui de Castro şi totuşi ceva îmi spunea: „N-are 
importanţă, apropie-te de ea, fă-ţi un hume, ca într-o zi 
ea să audă de tine şi să te admire tot atât pe cât te vor 
duşmăni alţii”. lată ce gândeam, Diana; am intrat deci în 
slujba ducelui de Guise, singurul care mi se părea în stare 
să mă ajute să cuceresc gloria la care râvneam. Într- 
adevăr, în anul următor mă şi aflăm între zidurile 
Metzului, contribuind din toate puterile la rezultatul 
aproape de nesperat al înlăturării asediului. Mă aflam deci 
la Metz, unde ara rămas pentru a ridica din nou zidurile 
de apărare şi a repara dezastrele pricinuite de cele 
şaizeci şi cinci de zile de atac, când am auzit de luarea 


91 


Cele două Diane 


cetăţii Hesdin de către imperiali şi de moartea ducelui de 
Castro, soţul tău. Nu v-aţi mai văzut, Diana! Oh! L-am 
plâns, dar cum m-am bătut la Renty! Poţi să-l întrebi şi pe 
domnul de Guise. Am fost apoi la Abboviile, la Dinant, la 
Bavay, la Cateau-Cambresis. Mă aflam pretutindeni unde 
răsuna salva de muschete şi pot spune că nu s-a 
întreprins nimic glorios sub această domnie la care eu să 
nu fi luat parte. Cu prilejul armistiţiului de la Vaucelle am 
venit la Paris, continuă Gabriel, dar tu erai la mânăstire, 
Diana şi odihna mea mă deranja, când iată că armistițiul 
fu rupt. Ducele de Guise, care începuse să-mi acorde 
oarecare stimă, mă întrebă dacă voiam să-l urmez în 
Italia. Străbăturăm Alpii în plină iarnă, traversarăm ţinutul 
Milano, luarăm Valenza, apoi Plesantinul şi Parmesanul ne 
deschiseră porţile şi, printr-un marş triumfal prin Toscana 
şi Statele Papale, ajunserăm în Abruzzi. Domnului de 
Guise îi lipseau însă banii şi trupele; cu toate acestea, 
cuceri Câmpii şi asedie Civitetta; dar armată era 
demoralizată La Civitetta, am aflat, Diana, dintr-o 
scrisoare a eminenţei sale cardinalul de Lorena către 
fratele său, despre căsătoria ta cu François de 
Montmorency. Nu mai aveam nimic de făcut de partea 
cealaltă a Alpilor. Domnul de Guise a fost şi el de aceeaşi 
părere şi, datorită bunătăţii sale. M-am putut întoarce în 
Franţa ca să-i aduc regelui steagurile cucerite. Dar 
singura mea dorinţă era să te văd, să-ţi vorbesc, să aflu 
de la tine dacă accepţi de bună voie această nouă 
căsătorie şi în sfârşit, după ce ţi-aş fi istorisit, aşa cum am 
făcut-o, luptele şi strădaniile mele în cei şase ani, să te 
întreb ceea ce te-am întrebat mai adineauri: Mă iubeşti 
aşa cum te iubesc şi eu? 

— Gabriel, spuse cu blândeţe doamna de Castro, îţi voi 
răspunde la rându-mi, povestindu-ţi viaţa mea. Când am 
sosit, copilă de doisprezece ani la această Curte, după 
primele momente de mirare şi de curiozitate, plictiseala 
puse stăpânire pe mine, lanţurile aurite începură să mă 


92 


Alexandre Dumas 

apese şi m-am trezit că regret pădurile şi câmpiile 
noastre de la Vimoutiers. In fiecare seară adormeam 
plângând. Regele, tatăl meu, era totuşi bun cu mine şi mă 
străduiam să răspund afecțiunii sale prin dragostea mea. 
Dar unde-mi era libertatea? Unde era Aloyse? Unde erai 
tu, Gabriel? Nu-l vedeam pe rege cu zilele, doamna de 
Valentinois era rece şi reţinută faţă de mine, părea chiar 
să mă evite şi eu, eu simţeam nevoia să fiu iubită. 0, am 
suferit mult în aceşti primi ani... 

— Biata de tine, spuse Gabriel emoţionat. 

— Aşa că reluă Diana, în timp ce tu te luptai, eu 
lâncezeam. Bărbatul trudeşte şi femeia aşteaptă, asta le 
e soarta. Dar uneori e mai greu să aştepţi decât să 
trudeşti, Copilă încă, moartea ducelui de Castro mă lăsa 
văduvă şi regele mă trimise să-mi petrec perioada de 
doliu la mânăstirea Filles-Dieu. Viaţa pioasă şi liniştită de 
la mănăstire se potrivi mai bine firii mele decât intrigile şi 
agitaţiile continue de la Curte. Astfel, doliul odată 
încheiat, i-am cerut regelui îngăduinţa de a mai rămâne la 
mânăstire. Cel puţin acolo toată lumea ina iubea! Şi mai 
ales sora Monique, care mi-o amintea pe Aloyse. |ţi spun 
cum o cheamă, Gabriel, ca s-o îndrăgeşti şi tu. Şi apoi nu 
numai că eram iubită de toate surorile, dar puteam să şi 
visez. Eram liberă şi ce putea să-mi umple visele legate 
de trecut decât viitorul? Ghiceşti despre ce e vorba, nu-i 
aşa, Gabriel? 

Gabriel, încântat, nu răspunse decât printr-o privire 
pătimaşă. Din fericire, comedia de pe scenă era din ce în 
ce mai interesantă, fanfaronul era făcut cu ou şi cu oţet şi 
familiile de Guise şi de Montmorency se prăpădeau de 
râs. Poate că cei doi tineri, Diana şi Gabriel, ar fi fost mai 
puţin singuri într-un pustiu. 

— Trecură cinci ani de linişte şi de nădejdi, continuă 
Diana. N-am avut decât o durere, cu adevărat sfâşietoare, 
aceea de a-l fi pierdut pe Enguerrand, omul care mă 
crescuse. O altă durere nu se lăsa nici ea prea mult 


93 


Cele două Diane 


aşteptată. Regele mă chemă lângă el şi mi aduse la 
cunoştinţă că se hotărâse a mă mărita cu François de 
Montmorency. M-am opus, Gabriel, căci nu mai eram un 
copil care nu ştie ce face. Am rezistat. Atunci, tatăl meu 
mi-a arătat ce ar însemna această căsătorie pentru el şi 
pentru binele ţării. Tu mă uitaseşi... Aşa spunea şi regele. 
Şi apoi, unde să te găsesc? Pe scurt, regele a insistat, m-a 
implorat atâta, încât... Ei bine, ieri — da, ieri — am 
făgăduit să-i fac pe plac, Gabriel, dar cu condiţia ea, mai 
întâi să se amâne cu trei luni de zile, iar apoi să aflu ce s- 
a întâmplat cu tine. 

— In sfârşit, i-ai făgăduit? spuse Gabriel pălind. 

— Da, nu mai ştiam nimic despre tine şi nu-mi 
închipuiam că, în aceeaşi zi, apariţia ta neaşteptată va 
isca din nou în mine acel vârtej de sentimente dureroase 
şi plăcute totodată pe care l-am încercat când te-am 
cunoscut. Gabriel, mai frumos, mai mândru ca odinioară 
şi totodată acelaşi! Am simţit de îndată că făgăduiala pe 
care o făcusem regelui se spulberase, căsătoria devenise 
imposibilă, că viaţa mea îţi aparţine şi că dacă mă mai 
iubeşti... ei bine, eu te voi iubi întotdeauna. 

— Eşti un înger, Diana! Şi tot ceea ce am făcut ca să te 
merit nu preţuieşte nimic. 

— Acum, Gabriel, pentru că soarta ne-a apropiat din 
nou, să cântărim totuşi piedicile care ne despart. Regele 
este ambițios în privinţa fiicei sale şi familiile de Castro şi 
de Montmorency l-au făcut, din păcate, prea puţin 
îngăduitor! 

— Fii liniştită, Diana, familia din care fac parte nu e cu 
nimic mai prejos decât ale lor şi nu va fi pentru prima 
oară când ea se va alia cu regii Franţei. 

— Ah! Într-adevăr? Gabriel, mă copleşeşti spunându-mi 
asta. Sunt, cum bine îţi închipui, de-a dreptul neştiutoare 
în materie de blazoane. Nu cunoşteam familia d'Exmes. 
Acolo, la Vimoutiers, îţi spuneam doar Gabriel şi inima 
mea nu simţea nevoia unui alt nume. Mie numele ăsta mi- 


94 


Alexandre Dumas 


e drag şi dacă socoţi că un altul îl poate satisface pe rege, 
totul va fi bine şi eu voi fi fericită. Că te numeşti de Guise 
sau d'Exmes sau Montmorency... din moment ce nu te 
numeşti Montgommery, totul va fi bine Şi de ce, mă rog, 
să nu mă numesc Montgommery? spuse Gabriel speriat. 

— Oh! Familia Montgommery, vecinii noştri de-acolo 
de la ţară, se pare că i-au făcut regelui un râuţ căci n-are 
ochi să-i vadă. 

— Într-adevăr? spuse Gabriel, a cărui inimă se strânse. 
Dar oare Montgommery-ii sunt acei care i-au făcut regelui 
vreun rău sau, dimpotrivă, regele e cel care le-a făcut rău 
Montgommery-ilor? 

— Tata e prea bun ca să fi fost vreodată nedrept cu 
cineva, Gabriel. 

— Bun faţă de fiica sa, spuse Gabriel, dar împotriva 
duşmanilor... 

—  Teribil poate, aşa cum eşti şi tu împotriva 
duşmanilor Franţei şi ai regelui. Dar ce importanţă are, ce 
ne privesc pe noi Montgommery-ii, Gabriel? 

— Şi dacă totuşi aş fi un Montgommery, Diana? 

— Ah, nu spune asta, te rog! 

— Dar dacă totuşi ar fi aşa? 

— Dacă ar fi aşa, zise Diana, dacă aş fi pusă să aleg 
între rege şi tine, m-aş arunca la picioarele celui jignit, 
oricare ar fi el, aş plânge şi atâta m-aş ruga încât tata te- 
ar ierta datorită mie, sau datorită mie îl vei ierta tu pe 
tata. 

— Şi glasul tău va fi atât de puternic, Diana, încât cu 
siguranţă că cel jignit va ceda, dacă nu cumva s-o fi 
vărsat sânge; căci numai sângele spală un alt sânge. 
Diana! 

— Mă sperii, Gabriel! Nu crezi că e destul de când 
prelungeşti încercarea asta, căci nu e decât o încercare, 
nu-i aşa? 

— Da, Diana, o simplă încercare. Facă Domnul să nu 
fie decât o încercare, murmură el ca pentru sine. 


95 


Cele două Diane 


— Şi nu există, nu poate exista ură între tatăl meu şi 
tine, nu-i aşa? 

— Nădăjduiesc, Diana, nădăjduiesc; m-ar durea prea 
mult dacă ţi-aş pricinui necazuri... 

— Fie cum spui tu, Gabriel dacă nădăjduieşti acest 
lucru, adăugă ea cu un surâs grațios, nădăjduiesc şi eu 
să-l conving pe tatăl meu să renunţe la căsătoria asta 
care va însemna moartea mea. Un rege puternic ca el 
trebuie să aibă la îndemână şi alte compensaţii de oferit 
acelor Montmorency... 

— Nu Diana, toate comorile şi toată puterea să nu vor 
putea să-i despăgubească de pierderea ta. 

— Fie cum vrei tu. Dar să ştii că Francjois de 
Montmorency nu gândeşte ca tine, slavă Domnului, în 
privinţa asta şi în locul bietei tale Diana va prefera 
bastonul de mareşal. In ce mă priveşte, acest glorios 
schimb odată acceptat, îl voi pregăti pe rege cu toată 
blândeţea. li voi aminti de alianțele regale ale casei 
d'Exmes, despre faptele taie, Gabriel... Se întrerupse: An! 
Doamne, mi se pare că piesa s-a terminat! 

— Cinci acte şi ce scurtă mi s-a părut, spuse Gabriel. 
Da, ai dreptate, Diana, iată că se recită epilogul... 

— Din fericire, ne-am spus aproape tot ceea ce aveam 
să ne spunem. 

— Eu nu ţi-am spus nici a mia parte, făcu Gabriel. 

— Nici eu, la urma urmei şi avansurile reginei... 

— Oh, răutăcioaso! 

Răutăcioasă e ea care-ţi surâde şi nu eu care te cert, 
pricepi? Aş vrea să nu mai vorbeşti cu ea astă-seară... 

— Vrei! O, cât eşti de bună! Nu, nu voi mai vorbi. lată 
că s-a terminat şi epilogul! Adio! Şi pe curând, nu-i aşa, 
Diana? Spune-mi un ultim cuvânt care să mă încurajeze şi 
să mă mângâie! 

— Pe curând şi, poate, pentru totdeauna, Gabriel, 
dragul meu soţ, şopti vesela copilă la urechea lui Gabriel. 


96 


Alexandre Dumas 


Apoi dispăru în mulţimea zgomotoasă. Gabriel se 
eschivă la rândul lui, conform făgăduielii de o nouă 
întâlnire cu regina... leşi deci din Luvru socotind că 
Antoine de Baif era un mare artist şi că nu asistase 
niciodată la o reprezentare care să-i fi plăcut atâta. II luă 
în trecere, din vestibul pe Martin-Guerre, care-l aştepta 
toropit în hainele sale noi. 

— Ei bine, monseniorul a văzut-o pe doamna de 
Castro? întrebă scutierul când se află în stradă. 

— Am văzut-o, spuse Gabriel visător. 

— Şi doamna de Castro îl mai iubeşte pe domnul 
viconte? Continuă Martin-Guerre, care-l văzu pe Gabriel 
bine dispus. 

— Puşlama! strigă Gabriel, cine ţi-a spus asta? De unde 
ai scos că doamna de Castro mă iubeşte sau că eu aş 
iubi-o pe doamna de Castro? Te rog să taci, caraghiosule! 

— Bine, murmură jupânul Martin, monseniorul este 
iubit — altfel ar fi oftat şi nu m-ar fi ocărât — şi 
monseniorul este îndrăgostit, altfel ar fi băgat de seamă 
că am haină şi pantaloni noi. 

— Ce-ţi veni să-mi vorbeşti despre haină şi despre 
pantaloni? Într-adevăr, parcă n-aveai haina asta înainte? 

— Nu, monseniore, am cumpărat-o astă-seară ca să 
fac cinste stăpânului meu şi iubitei sale şi am plătit-o cu 
bani gheaţă — căci nevastă-mea Bertrande mi-a insuflat 
spiritul ordinei şi al economiei, al castităţii şi al tuturor 
virtuţilor. Trebuie să-i dau dreptate din acest punct de 
vedere şi dacă aş fi putut s-o formez şi eu în spiritul 
blândeţei, am fi fost perechea cea mai fericită. 

— Bine, vorbăreţule, îţi voi da înapoi banii, pentru că 
pentru mine ţi i-ai cheltuit... 

— Oh, monseniore, câtă generozitate! Dar dacă 
monseniorul vrea să-şi păstreze secretul, să nu-mi dea 
această nouă dovadă că este iubit pe cât este de 
îndrăgostit. Nu-ţi goleşti cu atâta plăcere punga decât 
atunci când ţi-e inima plină. Dealtfel, domnul viconte îl 


97 


Cele două Diane 


cunoaşte pe Martin-Guerre şi ştie că poate fi mândru de 
el. Credincios şi mut ca şi sabia pe care-o poartă! 

— Fie, dar acum destul, Martin. 

— Il las pe monsenior să viseze... 

Gabriel visa într-adevăr şi încă atât de puternic, încât 
odată intrat în casă, simţi o nevoie tiranică să-şi 
împărtăşească visele, aşa că-i scrise chiar în aceeaşi 
seară Aloysei: 


„Buna mea Aloyse, Diana mă iubeşte! Dar nu, nu cu 
asta am vrut să încep. Aloyse, vino încoace; după şase 
ani de absenţă simt nevoia să te imbrățişez. Temelia vieții 
mele este acum aşezată; sunt căpitanul gărzilor regelui, 
unul dintre gradele militare cele mai invidiate şi numele 
pe care mi l-am luat mă va ajuta să sporesc onoarea şi 
gloria numelui strămoşilor mei. Dar pentru asta am 
nevoie de tine, Aloyse. Şi, în sfârşit, am nevoie de tine 
fiindcă sunt fericit, fiindcă, ti-o repet, Diana mă iubeşte — 
da, Diana cea de odinioară, sora mea din copilărie, care 
n-a uitat pe buna ei Aloyse, deşi îi spune regelui „tată”. Ei 
bine, Aloyse, află că fiica regelui şi a doamnei de 
Valentinois, văduva ducelui de Castro, într-un cuvânt 
Diana noastră, nu i-a uitat niciodată şi-i iubeşte din tot 
sufletul ei minunat pe oamenii simpli din Vimoutiers. Mi-a 
spus-o cu gura ei mai acum vreun ceas — şi glasul ei 
dulce încă îmi mai stăpâneşte inima. 

Vino deci, Aloyse, căci sunt într-adevăr prea fericit ca 
să fiu fericit de unul singur.” 


98 


Alexandre Dumas 


Capitolul XI 
Pace sau război 


ÎN ZIUA DE 7 IUNIE AVEA LOC 
şedinţa de Consiliu la rege şi Consiliul de Stat era în 
plenul lui. In jurul lui Henric al II-lea şi al prinților din casa 
să se aflau în ziua aceea Anne de Montmorency, 
cardinalul de Lorena, arhiepiscopul oraşului Reims, 
cancelarul Olivier de Lenville, preşedintele Bertrand, 
contele d'Aumale, Sedan, Humieres şi Saint-Andre cu fiul 
său. 

Vicontele d'Exmes, în calitate de căpitan al gărzilor, 
stătea, în picioare lângă uşă, cu sabia scoasă. 

Adunarea se reducea, ca de obicei, la jocul ambițiilor 
adverse ale caselor de Montmorency şi de Lorena, 
reprezentate în ziua aceea în Consiliu de însuşi 
conetabilul şi de către cardinal. 

— Sire, spunea cardinalul de Lorena, pericolul e 
aproape, duşmanul se află la porţile noastre. In Flandra se 
organizează o armată de temut, mâine Filip al Il-lea ne 
poate invada teritoriul, iar Maria a Angliei ne va declara 
război. Sire, aveţi nevoie de un general întreprinzător, 
tânăr şi puternic, care să lupte cu curaj, al cărui nume să 
fie un prilej de spaimă pentru spaniol şi să-i amintească 
de recentele-i înfrângeri. 

— Ca de pildă numele fratelui dumitale, monseniorul 
de Guise, spuse Montmorency cu ironie. 


99 


Cele două Diane 


— Că numele fratelui meu, într-adevăr, răspunse 
cardinalul; numele învingătorului de la Metz. de la Renty 
şi de 1a. Valenza. Da, sire, ducele de Guise trebuie să fie 
chemat imediat din Italia, unde mijloacele îi lipsesc, unde 
a fost silit să renunţe la asediul de la Civitetta şi unde 
prezenţa sa şi a armatei sale, care vor fi utile în faţa 
invaziei, sunt acum de prisos acolo. 

Regele se întoarse către domnul de Montmorency ca 
pentru a-i spune: „E rândul dumitale”. 

— Sire, zise într-adevăr conetabilul, vreţi să chemaţi 
armata, fie! Fiindcă şi aşa această lăudată cucerire din 
ltalia sfârşeşte, după cum am prevăzut, în mod ridicol. 
Dar ce nevoie aveţi de general? lată ultimele veşti din 
nord: graniţa Ţărilor de Jos e liniştită; Filip al Il- lea 
tremura, iar Maria a Angliei tace. Veţi putea să reînnodaţi 
armistițiul, sire, sau să discutaţi condiţiile de pace. Nu un 
căpitan aventuros vă trebuie, ci un ministru experimentat 
şi înţelept, pe care înflăcărarea vârstei să nu-i vorbească, 
pentru care războiul să nu fie miza unei ambiţii lacome şi 
care să poată pune, cu cinste şi demnitate pentru Franţa, 
bazele unei păci durabile... 

— Că dumneata, de. Exemplu, domnule conetabil, îl 
întrerupse supărat cardinalul de Lorena. 

— Ca mine, reluă cu măreție Anne de Montmorency şi-l 
sfătuiesc deschis pe rege să nu se mai ocupe de şansele 
unui război care nu va avea loc, decât dac-o vrea şi când 
o vrea el. Treburile interne, situaţia finanţelor, interesele 
religioase cer mai multă grijă din partea noastră şi un 
administrator prudent preţuieşte astăzi de o sută de ori 
mai mult decât cel mai întreprinzător general. 

— Şi are drept de o sută de ori mai mult! A favorurile 
regelui, nu-i aşa? spuse acru cardinalul de Lorena. 

— Eminenţa sa mi-a completat ideea, urmă cu răceală 
Montmorency şi, pentru că tot a adus chestiunea asta în 
discuţie, ei bine, voi cuteza să cer majestăţii-sale dovada 
ca serviciile mele pacifiste i-au plăcut. 


100 


Alexandre Dumas 


— Despre ce e vorba? spuse regele oftând. 

— Sire, o implor pe majestatea-voastră să declare în 
mod public cinstea pe care binevoieşte să mi-o facă 
acordând fiului meu mâna doamnei de Castro. Am nevoie 
de această manifestare oficială şi de această făgăduială 
solemnă ca să merg ferm pe drumul meu, fără a mă teme 
de îndoielile prietenilor şi de bârfelile duşmanilor. 

Această cerere îndrăzneață fu primită, în ciuda 
prezenţei regelui, cu exclamaţii de aprobare sau de 
dezacord, după cum consilierii aparţineau uneia sau 
celeilalte tabere. 

Gabriel păli şi tremură. Dar îşi recăpătă puţin curajul 
auzindu-l pe cardinalul de Lorena răspunzând cu 
vioiciune: 

— Bula Sfântului Părinte care să desfacă vechea 
căsătorie a lui François de Montmorency şi a Jeannei de 
Fiennes încă n-a sosit, după câte ştiu şi poate nici să nu 
sosească. 

— Se va aranja totul, spuse conetabilul; un edict poate 
să declare nule căsătoriile clandestine. 

— Dar un edict n-are efect retroactiv, spuse cardinalul. 

— li vom da noi unul, nu-i aşa, sire? Spuneţi cu glas 
tare, vă conjur, că daţi celor care mă atacă şi mie însumi 
o dovadă sigură că sunteţi de acord cu părerile mele. 
Spuneţi-le că bunăvoința voastră regală va merge până la 
a da într-adevăr un efect retrospectiv acestui just edict. 

— Sigur că i s-ar putea da, acceptă regele, a cărui 
voinţă slabă părea să cedeze în faţa acelui limbaj 
categoric. 

Gabriel fu obligat să se sprijine în spadă ca să nu cadă. 
Privirea conetabilului scânteia de bucurie. 

Dar chiar în acel moment în curte răsunară nişte 
trompete; cântecul pe care-l cântară părea străin; 
membrii Consiliului se priviră surprinşi; uşierul intră 
aproape imediat şi, după o plecăciune adâncă, spuse: 


101 


Cele două Diane 


— Sir Edward Flaming, trimisul Angliei, solicită cinstea 
de a fi primit de majestatea-sa. 

— Pofteşte-l pe trimisul Angliei, spuse regele surprins, 
dar calm. 

Henric făcu un semn. Delfinul şi prinții se ridicară în 
picioare, aşezându-se în jurul lui, iar în jurul prinților 
ceilalţi membri ai Consiliului regal. Trimisul, însoţit doar 
de doi oameni înarmaţi, intră. II salută pe rege care, din 
fotoliul unde stătea, înclină uşor din cap. Atunci trimisul 
rosti: 

— Maria, regina Angliei şi a Franţei, către Henric rege 
al Franţei: Pentru că aţi întreţinut relaţii de prietenie cu 
protestanții englezi, duşmani ai regelui şi ai Statului 
nostru şi pentru că le-aţi oferit şi făgăduit ajutor şi 
protecţie împotriva dreptei urmăriri exercitate asupra lor, 
noi Maria a Angliei, declarăm război pe uscat şi pe mare 
lui Henric al Franţei. Şi, ca semn al acestei provocări, eu, 
Edward Flaming, trimisul Angliei, arunc aici mănuşa mea 
de luptă... 

La un semn al regelui, vicontele d'Exmes se duse să 
ridice mănuşa lui sir Flaming. Apoi, Henric spuse simplu şi 
rece trimisului: 

— Mulţumesc. Pe urmă desprinzându-şi de la gât 
magnificul colier pe care-l purta, i-l înmâna, prin Gabriel, 
trimisului şi adăugă, cu un semn scurt din cap: Puteţi să 
vă retrageţi. 

Trimisul salută profund şi ieşi. După o clipă trompetele 
engleze răsunară din nou şi abia atunci regele rupse 
tăcerea. 

— Vere de Montmorency, îi spuse el conetabilului, mi 
se pare că te-ai cam grăbit să ne făgăduieşti pacea şi 
bunele intenţii ale reginei Maria. Această protecţie, pe 
care, chipurile, am acordat-o protestanților englezi, este 
un pretext cucernic care ascunde dragostea surorii 
noastre Maria pentru tânărul ei soţ Filip al II-lea. Deci 
războiul cu cei doi soţi, fie! Un rege al Franţei nu se teme 


102 


Alexandre Dumas 


de Europa şi dacă graniţa Ţărilor de Jos ne lasă puţin timp 
să ne venim în fire... Ei bine, ce mai este? Cine e iarăşi, 
Florimond? 

— Sire, spuse uşierul, intrând din nou, un curier 
extraordinar al domnului guvernator din Picardia cu două 
mesaje urgente. 

— Duceţi-vă şi vedeţi ce este, domnule cardinal de 
Lorena, spuse regele. 

Cardinalul se întoarse cu mesajele pe care i le înmână 
regelui. 

— Ah! Ah! Domnilor, spuse regele, după ce-şi aruncă 
privirea pe ele, iată alte veşti proaspete.. Armatele lui 
Filip al Il-lea se strâng la Givet şi domnul Gaspard de 
Coligny ne anunţă că ducele de Savoia e în fruntea lor. Un 
duşman de temut! Nepotul dumitale, Gaspard de Coligny, 
socoate că trupele spaniole se duc să atace Mezieres şi 
Rocroy ca să izoleze Marienburgul. Cere în grabă ajutoare 
ca să întărească aceste locuri şi să ţină piept primilor 
asediatori. 

Întreaga adunare se sculase pe jumătate în picioare, 
emoţionată şi agitată. 

— Domnule de Montmorency, reluă regele surâzând 
liniştit, n-ai fost prea fericit inspirat în prezicerile de azi. 
Maria a Angliei spuneai dumneta şi noi i-am auzit mai 
adineauri trâmbiţele răsunând. Lui Filip al Il-lea îi e teamă 
şi Ţările de Jos sunt liniştite, ai adăugat. Or, regele 
Spaniei vezi cât de mult se teme, iar Flandra cât stă de 
liniştită. Prevăd că administratorii prudenţi trebuie să 
cedeze locul generalilor cutezători. 

— Sire, spuse Anne de Montmorency, sunt conetabil al 
Franţei şi războiul mi-e mai familiar decât pacea. 

— E drept, vere, reluă regele şi constat cu plăcere că-ţi 
aduci aminte de timpurile de la Bicoque şi Margnan şi că 
ti-au revenit gândurile războinice. Trage-ţi deci spada din 
teacă, eu mă bucur. Tot ce-aş voi să-ţi spun e că nu 
trebuie să ne gândim decât la acest război, care trebuie 


103 


Cele două Diane 


să fie şi avantajos şi glorios. Domnule cardinal de Lorena, 
scrieţi fratelui dumneavoastră să se întoarcă de îndată. 
Cât despre treburile dinăuntrul tării şi cele de familie, 
suntem obligaţi să le mai amânăm; şi pentru căsătoria 
doamnei de Castro, domnule de Montmorency, ar fi mai 
bine să aşteptăm dispensa Papei. 

Conetabilul făcu o mutră acră, cardinalul surâse, 
Gabriel răsuflă uşurat. 

— Să mergem, domnilor, adăugă regele, care părea să 
se fi scuturat de toropeală sa. Trebuie să ne reculegem ca 
să ne gândim în mod serios la atâtea lucruri grave. 
Şedinţa se ridică în dimineaţa asta! Dar deseară vă fi 
Consiliu. Pe deseară deci şi Dumnezeu să ocrotească 
Franţa! 

— Trăiască regele! Strigară într-un glas toţi membrii 
Consiliului. După care se despărţiră. 


104 


Alexandre Dumas 


Capitolul XII 
Un dublu pungaş 


CONETABILUL PLECĂ ÎNGRIJORAT de 
la rege. Jupânul Arnauld du Thill îi ieşi în cale şi-l strigă 
încetişor. Asta se petrecea în marea galerie de la Luvru. 

— Monseniore, o vorbă... 

— Cine e? întrebă conetabilul. Ah, tu Arnauld... Ce 
vrei? Astăzi nu sunt câtuşi de puţin în stare să te ascult. 

— Da, pricep, reluă Arnauld, monseniorul este 
contrariat de întorsătura pe care-o ia proiectul căsătoriei 
dintre doamna Diana şi monseniorul François... 

— Cum ai aflat asta, caraghiosule? Dar la urma urmei 
n-are importanţă că ştii. Vântul va aduce ploaie şi celor 
din neamul de Guise, asta-i sigur. 

— Dar vântul va aduce mâine timp frumos şi 
Montmorency-ilor, spuse spionul şi dacă astăzi regele e 
împotriva acestei căsătorii, mâine va fi de acord cu ea. 
Nu, noua piedică ce vă stă în cale, monseniore, este mai 
serioasă şi vine din altă parte. 

— Şi de unde, mă rog, poate să vină o piedică mai 
mare decât din partea regelui? 

— Păi, de exemplu, de la doamna de Angouleme, 
răspunse Arnauld. 

— Ai mirosit ceva dinspre partea asta? întrebă 
conetabilul, apropiindu-se vădit interesat. 


105 


Cele două Diane 


— Dar în ce fel crede monseniorul că mi-am petrecut 
cele cincisprezece zile care au trecut? 

— Într-adevăr, e cam mult de când n-am mai auzit 
vorbindu-se despre tine. 

— Nici direct, nici indirect, monseniore, reluă cu 
mândrie Arnauld; deşi îmi reproşaţi că sunt prea des 
notat în rapoartele rondului de pază al poliţiei, mi se pare 
că două săptămâni n-am făcut nici un tărăboi... Am lucrat 
pe tăcute, cum s-ar spune... 

— Adevărat, mă miram chiar că n-a mai trebuit să 
intervin ca să te scot din încurcătură, ticălosule, care 
când nu joci, bei şi când nu te baţi, te destrăbălezi 

— Eroul scandalelor din aceste ultime cincisprezece 
zile n-am fost eu, monseniore, ci un oarecare Martin- 
Guerre, scutierul noului căpitan al gărzilor, vicontele 
d'Exmes. 

— Într-adevăr, mi-l amintesc; numele de Martin-Guerre 
l-a înlocuit pe cel al lui Arnauld du Thill în raportul pe care 
trebuie să-l examinez în fiecare seară. 

— Da, de pildă, ieri seară, n-a fost cules beat mort de 
paza de noapte? Intreba Arnauld. 

— Martin Guerre... 

— Da, pe urmă, într-un scandal la cărţi, de îndată ce și- 
a dat seama că e păcălit, nu l-a lovit cu spada pe cel mai 
frumos jandarm al regelui? 

— Da, tot Martin-Guerre... 

— În sfârşit, ieri a fost surprins pe când încerca s-o 
răpească pe nevasta cumătrului Gorju, măcelarul. 

— Mereu acest Martin-Guerre! spuse conetabilul. Un 
ticălos bun de spânzurat. lar stăpânu-său, vicontele 
d'Exmes, pe care te-am poftit să-l supraveghezi, nu cred 
că preţuieşte mai mult decât el, căci îi ia mereu apărarea 
şi ne asigură ca scutierul lui este cel mai blând şi mai 
aşezat dintre oameni. 


106 


Alexandre Dumas 


— Aţi avut adesea bunătatea să mi-o spuneţi, 
monseniore. Martin-Guerre se crede stăpânit de diavol. 
Adevărul este că eu sunt cel care-l stăpânesc. 

— Cum? Ce spui? Doar tu nu eşti dracul? strigă, 
închinându-se înfricoşat, conetabilul, care era ignorant ca 
un măgar şi superstiţios ca un călugăr. 

Jupânul Arnauld nu răspunse decât printr-un rânjet 
drăcesc şi, când îi văzu pe monsenior destul de speriat, 
spuse: 

— Ei nu, nu-s dracul, fiţi liniştit, monseniore. Ca să v-o 
dovedesc, iată, vă cer să-mi daţi cincizeci de pistoli. Oh, 
dacă eram drac, credeţi că aş fi avut nevoie de bani şi m- 
aş fi tras eu singur de coadă? 

— E drept, spuse conetabilul, iată cei cincizeci de 
pistoli. 

— Pe care i-am câştigat cinstit, monseniore, căpătând 
încrederea vicontelui d'Exme&s; dacă nu-s drac, sunt totuşi 
puţin vrăjitor, fiindcă n-am decât să mă îmbrac cu o 
anumită haina cafenie şi cu nişte pantaloni galbeni, 
pentru ca vicontele d'Exme&s să-mi vorbească întocmai ca 
unui vechi prieten şi unui confident încercat. 

— Hm! Toate astea miros a ştreang, spuse conetabilul. 

— Maestrul Nostradamus mi-a prezis-o, doar cât m-a 
văzut trecând pe stradă, uitându-se în treacăt la mutra 
mea, că voi muri atârnat între cer şi pământ. Deci, m-am 
resemnat cu soarta mea şi cu devotamentul faţa de 
interesele domniei-voastre, monseniore. Să ai soarta unui 
spânzurat e un lucru de nepreţuit; un om sigur de 
sfârşitul său nu se teme de nimic, nici chiar de ştreang. 
Ca să vă explic, aflaţi că l-am dublat pe scutierul 
vicontelui d'Exmes. Vă voi mărturisi că am îndeplinit şi 
acest miracol; oh, nu ştiţi, nu ghiciţi, monseniore, ce-i cu 
zisul viconte? 

— Drace! Un partizan înflăcărat al familiei de Guise. 

— Şi mai rău. Indrăgostitul iubit de doamna de Castro. 

— Ce tot spui, ticălosule şi de unde ştii asta? 


107 


Cele două Diane 


— Sunt confidentul vicontelui. Eu îi duc bileţele 
frumoasei sale şi-i aduc răspunsul. Mă am de bine cu 
camerista doamnei — şi fata se miră grozav că are un 
iubit atât de inegal, o dată îndrăzneţ ca un paj a doua zi 
timid ca o călugăriţă. Vicontele d'Exmes şi doamna de 
Castro se văd de trei ori pe săptămâna la regină şi-şi scriu 
zilnic. Totuşi, vă rog să mă credeţi, dragostea lor este 
curată. Pe cuvântul meu! Mă interesez de ei ca şi cum m- 
aş interesa de mine însumi. Se iubesc ca doi porumbei şi 
încă din copilărie, după cât se pare. Le deschid din când 
în când scrisorile şi răvaşele lor mă mişcă, zău aşa. 
Doamna Diana este geloasă, ghiciţi pe cine, domnule! Pe 
regină! Dar n-are dreptate, sărmănică... Poate că regina 
se gândeşte uneori la viconte... 

— Arnauld, îl întrerupse  conetabilul eşti un 
calomniator. 

— Surâsul dumneavoastră, domnule, vă da de gol, 
reluă ticălosul. Spuneam deci că s-ar putea ca regina să 
se gândească la viconte, dar că în mod sigur vicontele nu 
se gândeşte la regină. Există iubiri ireproşabile, ca, a lor 
şi care mă înduioşează ca un roman pastoral sau ca unul 
cavaleresc; ceea ce nu mă împiedică, Dumnezeu să mă 
ierte, să-i trădez pentru cincizeci de pistoli, sumă cu care 
m-am tocmit când m-am apucat de treabă şi pe care am 
câştigat-o pe merit. 

— Fie, spuse conetabilul; dar mai spune-mi o dată, 
cum de eşti atât de bine informat? 

— Ah iertare, monseniore, ăsta-i secretul meu pe care, 
dacă vreţi, n-aveţi decât să-l ghiciţi, însă nu vi-l pot 
destăinui. Dealtfel, sunt prea puţin importante pentru 
dumneavoastră mijloacele folosite de mine, care, la urma 
urmelor, mă privesc personal. Din moment ce vă slujesc 
cu credinţă... 

— Bine, pungaşule; continuă să-l spionezi pe acest 
viconte afurisit. 


108 


Alexandre Dumas 


— Voi continua, monseniore; dumneavoastră îmi veţi 
da nişte pistoli, eu vă voi da în schimb nişte informaţii şi 
vom fi mulţumiţi amândoi. Oh, dar intră cineva în galerie. 
O femeie! Drace, vă zic adio, monseniore. 

— Cine e? întrebă conetabilul în şoaptă. 

— Chiar doamna de Castro, care se duce, desigur, la 
rege şi nu e bine să mă vadă cu dumneavoastră, 
monseniore, deşi nu mă cunoaşte în aceste straie. Se 
apropie, am şters-o. 

Şi o şterse, într-adevăr, în direcţia opusă din care 
venea Diana. Conetabilul ezită un moment, apoi, luând 
hotărârea să se asigure el însuşi de adevărul celor spuse 
de Arnauld, o opri hotărât pe doamna de Castro din drum. 

— Vă îndreptăţi spre cabinetul regelui, doamnă? li 
spuse el. 

— Într-adevăr, domnule conetabil. 

— Mă tem că n-o veţi găsi pe majestatea-sa dispusă să 
vă asculte, doamnă reluă Montmorency. 

— Momentul este cum nu se poate mai potrivit pentru 
mine, monseniore. 

— Dar nu şi pentru mine, nu-i aşa, doamnă? Căci îmi 
purtaţi o ură cumplită. 

— Vai, domnule conetabil, eu nu urăsc pe nimeni. 

— Nu nutriţi într-adevăr decât dragoste? întrebă Anne 
de Montmorency, pe un ton atât de expresiv încât Diana 
roşi şi-şi plecă ochii. Sigur că din pricina acestei iubiri, 
adăugă  conetabilul,  rezistaţi dorințelor regelui şi 
rugăminţilor fiului meu. 

Diana, încurcată, tăcu. „Arnauld mi-a spus adevărul 
gândi conetabilul, îl iubeşte pe frumosul mesager al 
domnului de Guise.” 

— Domnule conetabil, zise în sfârşit Diana, am datoria 
s-o ascult pe majestatea-sa, dar şi dreptul de a-mi 
implora tatăl. 

— Aşa că, spuse conetabilul, insistaţi să vă duceţi la 
rege... 


109 


Cele două Diane 


— Insist. 

— Ei bine, eu mă duc s-o caut.pe doamna de 
Valentinois, doamnă. 

— Cum doriţi, domnule. 

Se salutară şi părăsiră galeria, luând-o fiecare în altă 
direcţie; şi în clipa în care, într-adevăr, Diana intră la 
rege, bătrânul Montmorency intră la favorită. 


110 


Alexandre Dumas 


Capitolul XIII 
Culmea fericirii 


— VINO ÎNCOACE, JUPÂNE MARTIN, 
spuse în aceeaşi zi şi aproape la aceeaşi oră Gabriel 
scutierului său sunt obligat să mă duc să-mi fac rondul şi 
nu mă voi întoarce acasă decât peste două ceasuri, Uite, 
Martin, peste un ceas te vei duce să te postezi la locul 
ştiut şi vei aştepta acolo o scrisoare importantă pe care ți- 
o va înmâna ca de obicei Jacinthe. Să nu pierzi un 
moment şi să dai fugă să mi-o aduci. Dacă mi-am isprăvit 
rondul, am să-ţi ies înainte, dacă nu, aşteaptă-mă aici. Ai 
înţeles? 

— Am înţeles, monseniore, dar am să vă fac o 
rugăminte. 

— Vorbeşte. 

— Porunciţi să fiu însoţit de una din gărzi, monseniore, 
vă conjur! 

— O gardă care să te însoţească, ce mai e şi această 
nouă sminteală? Ţi-e teamă? 

— Mi-e teamă, răspunse Martin. Se pare, monseniore, 
că am făcut-o de oaie noaptea trecută. Până acum nu mă 
arătasem a fi decât beţiv, jucător şi duelgiu. Acum iată- 
mă şi desfrânat. Eu, care eram renumit în tot ţinutul 
Artigues pentru purtarea mea frumoasă, credeţi, 
monseniore, că am avut ticăloşia să încerc astă-noapte 
un rapt? Da un rapt! Am încercat s-o răpesc cu forţa pe 


111 


Cele două Diane 


nevasta  măcelarului Gorju, o femeie zdravănă şi 
frumoasă după cât se pare. Din nenorocire, sau mai 
curând din fericire, m-au arestat şi dacă n-aş fi arătat cine 
sunt şi al cui sunt, îmi petreceam noaptea la puşcărie. 
Ceea ce-i cumplit de ruşinos. 

— Haide, Martin, ai visat sau ai săvârşit într-adevăr 
această nouă nebunie? 

— Visat, monseniore? lată raportul. Numai cât îl citesc 
şi mă înroşesc până în vârful urechilor. Da, a fost o vreme 
în care credeam că toate aceste fapte condamnabile sunt 
nişte coşmaruri înfricoşătoare sau că dracul se amuză să 
ia înfăţişarea mea ca să se dedea, pe înnoptate, la lucruri 
îngrozitoare. Dar mi-aţi arătat că mă înşel şi dealtfel nici 
nu-l mai văd pe cel pe care-l luam altădată drept umbra 
mea. Un preot, căruia m-am spovedit, mi-a arătat şi el că 
mă înşel, iar cel care violează toate legile cereşti şi 
omeneşti, vinovatul, necredinciosul, sceleratul, după câte 
sunt asigurat, eu mi-s. Am început să crea şi eu de- 
acuma. Ca o găină care a clocit ouă de rață, sufletul meu 
nutreşte gânduri cinstite care se preschimbă în fapte 
ticăloase şi toată virtutea mea nu duce decât la crimă. Nu 
îndrăznesc să vă spun decât dumneavoastră, monseniore, 
că sunt posedat, ca să nu fiu ars de viu, dar cred, trebuie 
să cred, că în unele momente îl am într-adevăr, cum se 
spune, pe dracul în mine. 

— Nu. Bietul meu Martin, spuse râzând Gabriel, doar 
că de la o vreme cred că bei cam mult şi când ai băut, 
gata, vezi dublu. 

— Dar nu beau decât apă, monseniore, decât apă... 
doar dacă apa asta din Sena nu ţi se urcă la cap... 

— Totuşi, Martin, aseară nu te-ai aşezat beat mort în 
pridvor? 

— Ei bine, monseniore, aseară m-am culcat şi am 
adormit încredinţându-mi sufletul Domnului: m-am sculat 
la fel de virtuos şi dumneavoastră singur v-am povestit 
viaţa pe care o duc. Din noaptea în care l-am rănit pe 


112 


Alexandre Dumas 


jandarmul acela, dm acea noapte în care am săvârşit cel 
mai ruşinos atentat... l-am rugat pe Jerome să mă încuie 
în camera mea; am închis şi obloanele cu un lanţ triplu... 
Degeaba! N-a folosit la nimic. Acum, când mă scol, mă 
întreb: „Oare ce-am mai făcut, Doamne, în timpul acestei 
nopţi?” Cobor să aflu de la dumneavoastră, monseniore, 
sau din raportul ofițerului de pază şi mă duc repede să-mi 
descarc conştiinţa spovedindu-mă, dar mi se refuză 
iertarea, caci păcatele mele nu contenesc. Singura 
consolare este să postesc şi să mă înculi în cameră. 

— Crede, mai curând, Martin, spuse vicontele, că 
această nebunie ţi se va risipi şi că vei redeveni Martin 
cel înţelept; îndeplineşte-ţi cu punctualitate sarcina pe 
care ţi-am încredinţat-o. Cum să-ţi dau pe cineva care să 
te însoţească? Ştii bine că toate astea trebuie să rămână 
secrete şi că tu eşti singurul care te bucuri de încredere. 

— Fiţi sigur, monseniore, că voi face tot ce e posibil ca 
să fiţi mulţumit. Dar nu răspund de mine, să ştiţi! 

— Oh, Martin, e prea de tot! Şi de ce mă rog? 

— Nu vă neliniştiţi din cauza smintelilor mele, 
monseniore? Alaltăieri, de pildă, având ca penitenţă 
treizeci de rugăciuni, am luat hotărârea să triplez 
pedeapsă şi am rămas sau mai curând cred că am rămas 
în biserica Saint-Gervais. Răsucindu-mi mătăniile printre 
degete, două ceasuri şi ceva. Ei bine, reintrând aici, aflu 
că m-aţi trimis să duc un bilet, că v-am adus şi răspunsul, 
iar a doua zi, doamna Jacinthe — o altă femeie frumoasă, 
vai — mă ocărăşte că în ajun am fost prea îndrăzneţ cu 
ea. Şi asta s-a repetat de trei ori, monseniore şi mai vreţi 
să fiu sigur de mine după asemenea renghiuri ale 
închipuirii mele? Nu, nu... Nu sunt destul de stăpân pe 
mine şi măcar ca apa sfinţită nu-mi arde degetele, există 
totuşi în pielea mea şi un alt ins decât jupânul Martin. 

— In sfârşit, mă expun acestui risc, spuse Gabriel 
nerăbdător şi cum până acuma, în definitiv, fie că ai fost 
la biserică ori în strada Froid-Manteau, te-ai achitat cu 


113 


Cele două Diane 


fidelitate de sarcinile pe care ţi le-am dat, o vei îndeplini 
şi pe cea de astăzi şi, dacă ai nevoie de ceva care să-ţi 
stimuleze zelul, află că în biletul pe care mi-l vei aduce 
stă fericirea ori deznădejdea mea. 

— Oh, monseniore, devotamentul meu faţă de 
dumneavoastră n-are nevoie să fie stimulat, v-o jur şi fără 
aceste substituiri drăceşti... 

— Haide! lar începi? Îl întrerupse Gabriel, trebuie să 
plec, pleacă şi tu peste un ceas şi nu uita nici una dintre 
poruncile mele. Un ultim cuvânt: ştii că de mai multe zile 
o aştept cu nerăbdare din Normandia pe Aloyse, doica 
mea; dacă vine în lipsa mea să-i dai odaia vecină cu a 
mea şi s-o primeşti ca la ea acasă. Ai să-ţi aduci aminte? 

— Da, monseniore! 

— Haide, Martin, iuţeală, discreţie şi mai ales prezenţă 
de spirit. 

Martin nu răspunse decât scoțând un suspin şi Gabriel 
părăsi casa din strada Jardins-Saint-Paul. 

Se înapoie, după cum spusese, peste două ceasuri, cu 
privirea distrată, cu un aer preocupat. Nu-l văzu, intrând, 
decât pe Martin alergând înaintea lui, care-i întinse 
scrisoarea cea mult aşteptată; îl concedie cu un gest şi 
citi: 


— „Să multumesc Domnului, Gabriel — spunea această 
scrisoare; regele s-a învoit, aşa că vom fi fericiți. Cred că 
ai aflat de sosirea trimisului din Anglia, care a venit să ne 
declare război în numele reginei Maria şi vestea despre 
marea mişcare ce se pregăteşte în Flandra. Aceste 
evenimente amenințătoare poate pentru Franța sunt 
totuşi favorabile dragostei noastre, Gabriel, pentru că ele 
sporesc creditul tânărului de Guise şi-l scad pe cel al 
bătrânului de Montmorency. Regele totuşi ezita. Dar eu l- 
am rugat, Gabriel, i-am spus că te-am regăsit, că eşti 
nobil şi viteaz, i-am spus numele tău; fără să făgăduiască 
nimic, regele a spus că va reflectă, după ce interesele 


114 


Alexandre Dumas 


Statului vor deveni mai puțin presante, că ar socoti crud 
din partea lui să-mi sacrifice fericirea, că la urma urmelor 
ar putea să-i dea lui François de Montmorency o 
compensație cu care să se consoleze. Deşi n-a făgăduit 
nimic, Îşi va tine cuvântul, Gabriel. Oh! Până la urmă ai 
să-l iubeşti aşa cum îl iubesc şi eu pe acest tată bun, care 
ne va îndeplini astfel visele noastre ce tin de şase ani. Am 
atâtea să-ți spun şi aceste cuvinte scrise sunt atât de 
reci! Ascultă, Gabriel, vino astă-seară la ora şase, în 
timpul Consiliului, Jacinthe te va conduce la mine şi vom 
avea un ceas întreg la dispoziţie ca să discutăm despre 
viitorul minunat ce se deschide în fata noastră. Prevăd ca 
în această campanie din Flandra va trebui să te duci şi tu, 
vai! Ca să-l slujeşti pe rege şi să mă meriti, domnule, pe 
mine care te iubesc atâta. Căci te iubesc, Doamne, da! La 
ce bun să încerc acum să ţi-o mai ascund? Vino deci să 
văd dacă tu eşti tot atât de fericit ca şi Diana ta.” 


— Oh! Da, într-adevăr fericit! strigă Gabriel cu voce 
tare când isprăvi această scrisoare, ce-i mai lipseşte 
fericirii mele în prezent? 

— Sigur că nu prezenţa bătrânei voastre doice, spuse 
dintr-o dată Aloyse, care rămăsese, nemişcată şi tăcută, 
în umbră. 

— Aloyse! strigă Gabriel alergând spre ea şi 
îmbrăţişând-o. Aloyse! Oht buna mea doică, ce mult mi-ai 
lipsit! Ce mai faci? Nu te-ai schimbat deloc. Mai 
îmbrăţişează-mă o dată. Nici eu nu m-am schimbat cel 
puţin în ceea ce priveşte inima, această inimă care te 
iubeşte. Eram îngrijorat de întârzierea ta. Intreabă-l pe 
Martin... De ce te-ai lăsat aşteptată atâta? 

— Ultimele ploi, monseniore, au desfundat drumurile şi 
dacă, aţâţată de scrisoarea domniei-tale, nu m-aş fi 
străduit să înfrunt toate piedicile, nici acuma n-aş fi ajuns. 

— Ah, bine-ai făcut că te-ai grăbit, Aloyse, bine-ai 
făcut, pentru că într-adevăr la ce-ţi serveşte să fii fericit 


115 


Cele două Diane 


de unul singur? Vezi scrisoarea asta pe care-am primit-o? 
E de la Diana, celălalt copil al tău şi ea mă anunţă, ştii ce 
mă anunţă? Că piedicile care se opuneau dragostei 
noastre vor fi înlăturate, ca regele nu mai ţine la căsătoria 
ei cu François de Montmorency şi că Diana mă iubeşte. 
Mă iubeşte! Şi tu te afli aici ca să auzi asta, Aloyse. 
Spune, să nu fiu în culmea fericirii? 

— Şi dacă, totuşi, monseniore, spuse Aloyse, fără să-şi 
părăsească trista-i gravitate, dacă totuşi o să trebuiască 
să renunţi la doamna de Castro? 

— Imposibil, Aloyse, pentru că toate dificultăţile se vor 
stinge de la sine. 

— Poţi întotdeauna învinge dificultăţile care vin de la 
oameni, spuse doica, dar nu pe cele care vin de la 
Dumnezeu, monseniore; ştiţi cât vă iubesc, ştiţi că mi-aş 
da viaţa ca să cruţ vieţii voastre fie şi umbra unei griji; ei, 
bine, dacă v-aş spune: fără să mă întrebaţi de ce 
monseniore renunţaţi la doamna de Castro, încetaţi s-o 
mai vedeţi, înăbuşiţi-vă această dragoste prin toate 
mijloacele care vă stau în putinţă... Un secret cumplit şi 
vă conjur în însuşi interesul domniei-voastre să nu-mi 
cereţi să vi-l dezvălui, există între domnia-voastră şi 
Diana. Dacă v-aş spune asta, rugătoare şi în genunchi, ce 
mi-aţi răspunde, monseniore? 

— Dacă mi-ai cere să-mi pun capăt vieţii, Aloyse, te-aş 
asculta fără să te întreb nimic. Dar dragostea este peste 
puterea mea s-o zdrobesc, doică; şi ea vine tot de la 
Dumnezeu. 

— Doamne! strigă doica împreunându-şi mâinile, 
blestem! Dar nu ştie ce face, iartă-l, Doamne! 

— Mă sperii, nu mă mai ţine astfel, Aloyse, în această 
spaimă de moarte şi orice ai avea de gând să-mi spui 
spune-mi, te rog! 

— vreţi, monseniore? Trebuie totuşi neapărat să vă 
dezvălui acest secret pe care am jurat în faţa lui 
Dumnezeu să-l păstrez, dar pe care astăzi Dumnezeu îmi 


116 


Alexandre Dumas 


porunceşte să nu-l mai tăinuiesc! Ei bine, monseniore, v- 
aţi înşelat; trebuie, înţelegeţi, e necesar să vă fi înşelat 
asupra felului de dragoste pe care v-o inspiră Diana. Nu 
este dorinţă şi pasiune, oh, nu, fiţi sigur, ci o afecţiune 
sinceră şi devotată, o nevoie de ocrotire frăţească, nimic 
mai plăcut şi mai frumos, monseniore. 

— Dar este o greşeală, Aloyse şi frumuseţea 
încântătoare a Dianei... 

— Nu este o greşeală, se grăbi să spună Aloyse şi 
trebuie să fiţi de aceeaşi părere cu mine. Ştiţi că, după 
toate probabilitățile, doamna de Castro — hai, curaj, 
copilul meu — doamna de Castro s-ar putea să fie sora 
dumneavoastră: 

— Sora mea! strigă Gabriel ridicându-se în picioare ca 
împins de un resort, sora mea! Repetă el aproape năucit. 
Cum ar putea fiica regelui şi a doamnei de Valentinois să 
fie sora mea? 

— Monseniore, Diana de Castro s-a născut în 1539, nu- 
i aşa? Contele de Montgommery, tatăl dumneavoastră, a 
dispărut în ianuarie al aceluiaşi an şi ştiţi în urma cărei 
bănuieli? Ştiţi de ce l-au acuzat pe tatăl domniei-tale? Că 
a fost amantul fericit al doamnei Diana de Poitiers şi 
rivalul Delfinului, astăzi rege al Franţei. Acum comparaţi 
datele, monseniore... 

— Cer şi pământ! strigă Gabriel; dar ia stai un pic, 
reluă el, adunându-şi toate puterile, tata a fost acuzat, 
dar ce dovedeşte că Diana nu este fiica regelui, care o 
iubeşte ca pe copilul lui? 

— Regele se poate înşela, după cum şi eu mă pot 
înşela, monseniore; băgaţi de seamă că nu v-am spus: 
Diana este sora domniei-tale, ci că s-ar putea să fie. 
Datoria mea, cumplita mea datorie, era să-ţi fac această 
mărturisire, Gabriel, nu-i aşa? Pentru că fără această 
mărturisire n-ai fi renunţat la ea. Acum conştiinţa 
domniei-tale să judece dragostea, iar Dumnezeu să 
judece conştiinţa domniei-tale. 


117 


Cele două Diane 


— Oh, dar această îndoială este de o mie de ori mai 
cumplită decât nenorocirea însăşi! spuse Gabriel. Cine mă 
va scoate din această îndoială? 

— Secretul n-a fost cunoscut decât de două persoane 
pe lumea asta, monseniore, spuse Aloyse şi numai două 
fiinţe v-ar putea răspunde: tatăl domniei-tale îngropat 
astăzi într-un mormânt neştiut de nimeni şi doamna de 
Valentinois care nu va mărturisi niciodată, socot, că l-a 
înşelat pe rege şt că fiica ei este şi fiica acestuia. 

— Da şi în orice caz, dacă n-o iubesc pe fiica tatii, 
spuse Gabriel, o iubesc pe fiica ucigaşului taţii. Căci 
regele, acest Henric al II-lea, este cel care s-a răzbunat, 
cu moartea, pe tata, nu-i aşa, Aloyse? 

— Cine ştie asta, în afară de Dumnezeu? Răspunse 
doica. 

— Pretutindeni confuzie şi întuneric, îndoială şi groază! 
spuse Gabriel. Oh! Am să înnebunesc, doică! Dar nu, 
reluă cu energie tânărul, încă nu vreau să înnebunesc; nu 
vreau! Voi încerca mai întâi toate mijloacele ca să aflu 
adevărul. Mă voi duce la doamna de Valentinois, îi voi 
cere să-mi dezvăluie taina, care-mi va fi sfânta. E 
catolică, evlavioasă, voi obţine de la ea un jurământ care 
să-mi ateste sinceritatea. Mă voi duce la Caterina de 
Medicis, care poate că ştie ceva, Mă voi duce de 
asemenea la Diana şi, ascultându-i inima, îmi voi întreba 
bătăile inimii mele. Unde nu mă voi duce? Mă voi duce la 
mormântul tatii, dacă aş şti unde să-l găsesc, Aloyse şi-l 
voi implora fierbinte, cu o voce atât de puternică încât se 
va scula din mormânt mort ca să-mi răspundă. 

— Biet copil! murmură Aloyse. Atât de curajos şi atât 
de viteaz după această lovitură cumplită! Atât de puternic 
împotriva unui destin atât de crud! 

— Şi nu voi pierde un minut ca să mă apuc de treabă, 
spuse Gabriel ridicându-se, însufleţit de un soi de febră a 
acţiunii. E ceasul patru, într-o jumătate de ceas voi fi la 
doamna seneşală; într-un ceas a regină; la ora şase la 


118 


Alexandre Dumas 


întâlnire cu Diana şi când mă voi întoarce deseară, 
Aloyse, poate că voi izbuti să ridic un colţ al acestui văi 
care-mi acoperă soarta. Pe deseară deci! 

— Eu, monseniore, nu pot face nimic să vă ajut în 
această grea încercare? spuse Aloyse. 

— Roagă-te Domnului, Aloyse! 

— Pentru domnia-ta şi pentru Diana, da, monseniore. 

— Roagă-te şi pentru rege, Aloyse, spuse Gabriel cu un 
aer sumbru. 

După care ieşi cu pas grăbit. 


119 


Cele două Diane 


Capitolul XIV 
Diana de Poitiers 


CONETABILUL DE MONTMORENCY 
era încă la Diana de Poitiers şi-i vorbea cu voce trufaşă, 
cu atât mai aspră şi mai poruncitoare, cu cât ea se arăta 
mai dulce şi mai tandră cu el. 

— Eh! Drace, la urma urmei e faţa dumitale, îi spunea 
el şi ai asupra ei aceleaşi drepturi şi aceeaşi autoritate ca 
şi regele. Cere-i să se mărite cu fiul meu! 

— Dar, prietene, răspunse Diana, gândeşte-te că 
nutrind prea puţin până acum sentimente de mama iată 
de această fată, nu pot să-mi arăt dintr-o dată autoritatea 
şi să lovesc fără să fi mângâiat. Noi, doamna de Castro şi 
cu mine suntem destul de reci una faţă de cealaltă şi, în 
ciuda avansurilor de la început, am continuat să ne 
vedem doar la intervale foarte rare. Ea s-a priceput 
dealtfel să câştige o mare influenţă asupra regelui şi eu 
nu ştiu, într-adevăr, care dintre noi două este cea mai 
puternică la această oră. Ceea ce-mi ceri este, deci, 
destul de dificil, ca să nu spun imposibil. Renunţă la 
această căsătorie şi înlocuieşte-o printr-o alianţă şi mai 
strălucitoare. Regele a logodit-o pe Jeanne cu Charles de 
Mayenne; o vom obţine de la el pentru fiu! Dumitale pe 
micuța Margareta. 

— Fiul meu doarme într-un pat şi nu într-un leagăn, 
răspunse conetabilul şi cum va putea o fetiţă, care abia a 
început să vorbească, să fie de vreun ajutor în ceea ce 


120 


Alexandre Dumas 


priveşte soarta neamului meu? Doamna de Castro are 
dimpotrivă, aşa cum ai constatat şi dumneata, o mare 
influenţă asupra regelui. lată de ce o vreau pe doamna de 
Castro ca noră. Ei, drace! La urma urmelor e destui de 
ciudat ca un gentilom, care poartă numele primului baron 
al Creştinătăţii şi catadicseşte să se însoare cu o 
bastardă, să aibă de înfruntat atâtea piedici ca să obţină 
o simplă mezalianţă. Doamnă, nu eşti. Degeaba iubita 
regelui, cum eu nu-s degeaba amantul dumitale. In ciuda 
doamnei de Castro, în ciuda acestui tinerel care o adoră, 
chiar în ciuda regelui, vreau ca această căsătorie să se 
înfăptuiască, vreau! 

— Bine, prietene, spuse cu dulceaţă Diana de Poitiers, 
mă angajez să fac tot ce pot, ba chiar şi ce nu pot ca să-ţi 
atingi scopul. Ce vrei să-ţi promit mai mult? Dar cel puţin 
fii un pic mai bun cu mine şi nu-mi mai vorbi cu vocea 
asta aspră, răutăciosule! 

Şi cu buzele ei fine şi trandafirii, frumoasa ducesă 
atinse barba căruntă şi aspră a bătrânului Anne, care se 
lăsă sărutat, mormâăind. 

Era ciudată această pasiune a femeii idolatrizate de un 
rege tânăr şi frumos pentru un bătrân urât şi hirsut care o 
mai şi trata astfel, pasiune pe care n-o explica decât o 
depravare bizară a favoritei suveranului. 

Brutalitatea lui Montmorency o atrăgea tot atât cât şi 
galanteria lui Henric al Il-lea şi găsea un farmec nespus 
să fie brutalizată de unul pe cât era răsfăţată de celălalt. 
Capriciu monstruos al inimii femeieşti! Anne de 
Montmorency nu era nici spiritual nici sclipitor şi trecea 
drept un ins rapace şi avar. Groaznicele chinuri la care 
supusese populaţia răsculată din Bordeaux îi aduseseră 
un soi de celebritate odioasă. Brav, e adevărat, însuşire 
dealtfel obişnuită în Franţa acelor vremuri, nu prea 
avusese însă parte de succese în bătălii. In victoriile de la 
Rabennes şi Marignan, unde nu apăruse încă în postură 
de comandant, nu se deosebi prin nimic de restul 


121 


Cele două Diane 


soldaţilor. La Bicoque, unde a fost colonelul unui regiment 
de elveţieni, a lăsat să i se nimicească aproape toţi 
oamenii, iar la Pavia a fost făcut prizonier. Situaţia lui 
militară nu depăşi niciodată această stare de lucruri pe 
care bătălia din ziua de Saint Laurent avea să i-o 
încununeze în mod jalnic. Fără favoarea lui Henric al Il- 
lea, sugerată de Diana de Poitiers, ar fi rămas al doilea că 
rang în Consiliul de război şi totuşi Diana îl iubea, îl 
răsfăţa şi-l asculta în totyl, amantă a unui rege 
fermecător, sclavă a unui soldăţoi necioplit. 

In acel moment cineva bătu discret la uşă şi, la 
permisiunea doamnei de Valentinois, un paj anunţă că 
vicontele d'Exmes imploră cu insistentă favoarea de a fi 
admis o clipă în faţa ducesei pentru un motiv din cele mai 
grave. 

— Îndrăgostitul! strigă conetabilul. Ce vrea de la tine, 
Diana? Să vină cumva să-ţi ceară mâna fiicei tale? 

— Să-l las să intre? întrebă docilă favorită. 

— Sigur, sigur, această vizită poate să ne ajute, dar să 
aştepte câteva clipe. Incă un cuvânt ca să ne înţelegem... 

Diana de Poitiers transmise această poruncă prin paj, 
care ieşi. 

— Dacă vicontele d'Exmes vine la tine, Diana, relua 
conetabilul, o face fiindcă s-au ivit piedici neaşteptate şi 
cazul trebuie să fie într-adevăr disperat din moment ce a 
recurs la un mijloc disperat. Deci ascultă-mă bine şi, dacă 
vei urma întocmai instrucţiunile mele s-ar putea ca nici să 
nu mai fie nevoie de intervenţia ta hazardata pe lângă 
rege. Diana, orice-ţi va cere vicontele, refuză-l. Dacă te 
întreabă pe ce drum să apuce indică-i direcţia contrară. 
Dacă vrea să-i spui da, răspunde-i nu. Fii faţă de el 
dispreţuitoare, trufaşă. Rea, demnă fiică a zânei Melusină 
din care se pare că se trage neamul de Poitiers. M-ai 
înţeles, Diana? Ai să faci ceea ce ţi-am spus? 

— Punct cu punct, conetabile. 


122 


Alexandre Dumas 


— Atunci trag nădejde că iţele galantului se vor încurca 
un pic. Naivul care se aruncă astfel în gură... — era să 
zică a lupoaicei, dar îşi luă seama —... în gura lupilor... Te 
las, Diana şi străduie-te să-i vii de hac frumosului 
pretendent. Pe deseară. 

O sărută pe frunte şi ieşi. Pe uşa cealaltă fu introdus 
vicontele d'Exme&s. 

Gabriel o salută cât se poate de respectuos de Diana, 
care-i răspunse cu trufie. Dar Gabriel, înarmându-se în 
această luptă cu curajul pasiunii înflăcărate împotriva 
vanităţii glaciale, începu destul de calm. 

— Doamnă, demersul pe care îndrăznesc să-l fac pe 
lângă dumneavoastră este într-adevăr cutezător, dacă nu 
chiar smintit. Dar există uneori în viaţă împrejurări 
nespus de grave, care te pun deasupra convenienţelor şi 
scrupulelor. Or, eu mă aflu tocmai întruna dm aceste 
împrejurări, doamnă. Omul care vine să vă vorbească îşi 
pune în mâinile dumneavoastră viaţa şi, dacă o veţi lăsa 
fără milă să cadă, ea se va zdrobi... 

Doamna de Valentinois nu făcu nici cel mai mic semn 
de încurajare. Cu trupul aplecat în faţă, sprijinindu-şi 
bărbia în mână şi cotul pe genunchi, ea îl privea fix pe 
Gabriel cu un aer de mirare plictisită. 

— Doamnă, reluă acesta încercând să înlăture 
influenţa neplăcută a acelei tăceri, ştiţi, sau nu ştiţi poate, 
că o iubesc pe doamna de Castro. O iubesc, doamnă, cu o 
dragoste profundă, înflăcărată, irezistibilă. 

„Şi ce mă priveşte asta pe mine?” păru să spună 
surâsul dispreţuitor al Dianei de Poitiers. 

— Vă vorbesc despre această dragoste care-mi umple 
sufletul, doamnă, pentru a vă putea spune că înţeleg, că 
scuz şi că admir oarbele fatalităţi ale pasiunii. Departe de 
a o blama, ca vulgul, de a o diseca precum filozofii şi de a 
o condamna că preoţii, eu îngenunchez în faţa ei şi o ador 
ca pe un dar al lui Dumnezeu. Ea face inima în care 
pătrunde mai pură, mai generoasă. 


123 


Cele două Diane 


Diana de Poitiers îşi schimbă poziţia şi, cu ochii pe 
jumătate închişi, se întinse neglijent în fotoliu. „Unde vrea 
să ajungă cu mărturisirea lui?” gândi ea. 

— Aşa că vedeţi, doamnă, dragostea pentru mine este 
sfânta, mai mult, este atotputernică. Soţul doamnei de 
Castro încă mai trăia când o iubeam pe doamna de Castro 
şi nici măcar nu încercam să-mi înving acest sentiment. 
Numai de iubirile false te poţi îndoi, dragostea adevărată 
nu se învinge şi nu se comandă. Dumneavoastră înşivă, 
doamnă, deşi aleasă şi iubită de cel mai mare rege al 
lumii, aţi putea să încercaţi o pasiune sinceră căreia să 
nu-i puteţi rezista... 

Aceeaşi tăcere din partea doamnei de Valentinois. O 
mirare zeflemitoare fu singurul sentiment care i se 
zugrăvise pe chip. Gabriel reluă cu şi mai multă căldură, 
ca pentru a înmuia cu flacăra inimii lui acest suflet 
neîndurător. 

— Un rege se îndrăgosteşte şi e foarte simplu, de 
frumuseţea voastră fără seamăn; sunteţi mişcată de 
această dragoste, dar inima voastră nu-i poate răspunde. 
Căci alături de rege, un gentilom frumos, viteaz şi devotat 
vă iubeşte şi această pasiune, mai modestă, dar nu mai 
puţin puternică vă mişcă, doamnă. Dar sunteţi totuşi 
regină, regina frumuseţii, după cum suveranul care vă 
iubeşte este regele puterii... Există deci între domniile- 
voastre egalitate deplină? Căci nu titlurile sunt cele care 
câştiga inimile! Cine vă poate condamna, doamnă, dacă 
în generoasa dumneavoastră bunătate, aţi preferat o zi, 
un ceas, pe supus stăpânului? In nici un caz eu, care aş 
da dovadă de prea puţina înţelegere a unor nobile 
sentimente considerând drept crimă faptul că Diana de 
Poitiers, iubita lui Henric al II-lea, l-a iubit la rândul ei pe 
contele de Montgommery... 

Diana făcu o mişcare bruscă, se ridică pe jumătate şi-şi 
deschise larg ochii verzi şi limpezi. Prea puţini îi 


124 


Alexandre Dumas 


cunoşteau secretul, pentru ca această vorbă neaşteptată 
a lui Gabriel să nu-i pricinuiască o oarecare surpriză. 

— Aveţi dovezi materiale ale acestei iubiri? spuse ea, 
cu o nuanţă de nelinişte. 

— N-am decât o certitudine morală, doamnă, răspunse 
Gabriel, dar o am. 

— Ah, făcu ea, reluându-şi expresia trufaşă. Ei bine, 
atunci mi-e perfect egal, domnule. Da, l-am iubit pe 
contele de Montgommery. Şi ce-i cu asta? 

Gabriel continuă: 

— L-aţi iubit pe Jacques de Montgommery, doamnă şi 
cutez să spun că încă vă mai e dragă amintirea lui, căci în 
sfârşit dacă a pierit, pentru dumneavoastră a pierit. Ei 
bine, în numele lui vin să vă conjur, să vă rog să-mi 
confirmaţi sau nu un lucru care vi se va părea îndrăzneţ. 
De acest răspuns atârna viaţa mea; dacă nu-mi veţi 
refuza acest răspuns, voi fi al dumneavoastră cu trup şi 
suflet şi căci şi cea mai straşnică putere din lume poate 
să aibă nevoie de o inimă şi de un braţ devotat, doamnă. 

— Isprăveşte, domnule, spuse ducesă, să revenim la 
această întrebare cumplită. 

— Vreau să mă aşez în genunchi ca să v-o adresez, 
doamnă, spuse Gabriel, aşezându-se într-adevăr în 
genunchi. Apoi reluă cu inima bătând şi cu vocea 
tremurătoare: Doamnă, l-aţi iubit pe contele de 
Montgommery în cursul anului 1538? 

— Poate, spuse Diana de Poitiers. 

— Contele a dispărut în anul 1539, în ianuarie şi în mai 
1359 s-a născut doamna de Castro? 

— Ei bine? întrebă Diana. 

— Ei bine, doamnă, zise Gabriel atât de încet încât ea 
abia îl auzi, ăsta-i secretul pe care vin să-l implor de la 
dumneavoastră, secretul de care depinde soarta mea şi 
care va muri credeţi-mă, în inima mea, dacă veţi binevoi 
să mi-l împărtăşiţi. În faţa crucifixului pe care-l văd 
deasupra capului domniei-voastre, v-o jur, doamnă; mai 


125 


Cele două Diane 


curând mi se va smulge viaţa decât. Mărturisirea 
domniei-voastre. Dealtfel, veţi putea oricând s-o 
dezminţiţi, o să fiţi crezută mai lesne decât aş fi crezut 
eu. Spuneţi-mi, doamnă, Jacques de Montgommery este 
tatăl Dianei de Castro? 

— Ah! Ah! strigă Diana izbucnind într-un râs zgomotos, 
întrebarea e într-adevăr îndrăzneață şi aţi avut dreptate 
s-o precedaţi de atâtea preambuluri. Totuşi, liniştiţi-vă, 
scumpe domn, nu mă supăr. 

l-aţi interesat ca o enigmă şi încă mă mai interesaţi, 
căciula urma urmelor, nu pricep cu ce vă pot ajuta, 
domnule d'Exme&s, dacă doamna de Castro ar fi fiică 
regelui sau copila contelui? Regele trece drept tatăl ei, 
asta ar trebui să ajungă ambiţiei dumneavoastră, dacă 
sunteţi ambițios. De ce vă amestecați şi ce înseamnă 
această pretenţie de a voi să dezgropaţi trecutul? Aveţi 
un motiv, desigur, dar care este acest motiv? 

— Am un motiv, într-adevăr, doamnă, dar vă conjur să 
nu mi-l cereţi. 

— Ei da, zise Diana. Vreţi să ştiţi secretele mele, dar le 
păstraţi cu străşnicie pe ale dumneavoastră. 

Gabriel desprinse crucifixul de ivoriu de deasupra 
scaunului de rugăciune, din stejar sculptat, aflat în 
spatele Dianei. 

— Juraţi, doamnă, să păstraţi tăcere asupra celor ce vă 
voi spune şi să nu abuzati în nici un fel de ele împotriva 
mea? 

— Un asemenea jurământ! spuse Diana. 

— Da, doamnă, ştiu că sunteţi o catolică înflăcărată şi, 
dacă juraţi pe cruce, vă voi crede. 

— Şi dacă refuz să jur? 

— Voi tăcea, doamnă şi prin asta mă condamnaţi la 
moarte. 

— Ştiţi, domnule, că-mi aţâţaţi într-un mod ciudat 
curiozitatea? Da, misterul de care vă înconjurați mă 
atrage şi mă ispiteşte, v-o mărturisesc. Aţi obţinut acest 


126 


Alexandre Dumas 


triumf asupra imaginaţiei mele, deşi nu credeam că mă 
poate intriga atâta. Dacă jur, o fac ca să ştiu cât mai 
multe în ceea ce vă priveşte, vă previn. Din pură 
curiozitate! 

— Eu la fel, doamnă! Numai că această curiozitate a 
mea e cea a acuzatului care aşteaptă condamnarea la 
moarte. Amară şi cumplită curiozitate, după cum vedeţi. 
Vreţi să rostiţi acest jurământ, doamnă? 

— Spuneţi cuvintele şi le voi repeta după 
dumneavoastră, domnule. 

După ce Diana rosti jurământ ui, Gabriel urmă: 

— Bine, doamnă şi vă mulţumesc pentru această primă 
dovadă de încredere. Acum veţi înţelege totul din două 
vorbe: mă numesc Gabriel de Montgommery şi Jacques 
de Montgommery a fost tatăl meu. 

— Tatăl dumitale! strigă Diana ridicându-se în picioare, 
emoţionată şi stupefiată. 

— Aşa că, dacă Diana de Castro este faţa contelui, 
Diana de Castro, pe care o iubesc sau pe care credeam că 
o iubesc cu o dragoste pătimaşă, este sora mea! 

— Ah, înţeleg, spuse Diana de Poitiers, liniştindu-se 
puţin. „lată ce-l salvează pe conetabil”, gândi ea. 

— Acum, doamnă, continuă Gabriel palid, dar hotărât, 
vreţi să-mi acordaţi bunăvoința de a jura? Ca mai 
adineauri pe acest crucifix, că doamna de Castro este 
fiica regelui Henric al II-lea? Nu-mi răspundeţi? Oh! De ce 
nu-mi răspundeţi, doamnă? 

— Pentru că hu pot rosti acest jurământ, domnule. 

— Deci Diana este faţa tatălui meu? spuse Gabriel, 
clătinându-se. 

— Nu spun asta! Nu voi fi niciodată de acord cu aşa 
ceva! strigă doamna de Velentinois; Diana de Castro este 
într-adevăr fiica regelui. 

— Oh, doamnă, e adevărat? Oh, cât sunteţi de bună, 
spuse Gabriel. Dar, iertare! Poate că interesul vă 


127 


Cele două Diane 


porunceşte să spuneţi asta. Juraţi deci, doamnă, juraţi! În 
numele copilei voastre care vă va binecuvânta! 

— Nu voi jura, spuse ducesă, de ce-aş jura? 

— Dar, doamnă, mai adineauri aţi rostit un jurământ 
asemănător cu cel pe care vi-l cer, numai pentru a vă 
satisface o curiozitate banală, aţi mărturisit-o singură; şi 
acum, când e vorba de viaţa unui om, când cu câteva 
cuvinte aţi putea salva două destine, dumeavoastră 
întrebaţi: „De ce-aş jura?” 

— In sfârşit, domnule, nu voi jura, spuse Diana cu 
răceală. 

— Şi dacă totuşi mă însor cu doamna de Castro şi dacă 
doamna de Castro este sora mea, credeţi că crima nu va 
cădea asupra domniei-voastre? 

— Nu, răspunse Diana, pentru că n-am jurat. 

— Groaznic, groaznic! strigă Gabriel. Dar gândiţi-vă, 
doamnă, că aş putea spune pretutindeni că i-aţi iubit pe 
contele de Montgommery, că l-aţi trădat pe rege, că eu, 
fiul contelui, am această certitudine. 

— Certitudine morală, dar nu dovezi, spuse cu un surâs 
răutăcios Diana care-şi reluase nonşalanţa impertinentă şi 
trufaşă de la început. Dar voi dezminţi, domnule şi aşa 
cum  mi-aţi spus-o singur, când voi nega, nu 
dumneavoastră veţi fi cel crezut. La urma urmelor n-am 
decât să-i spun regelui că mi-aţi declarat o dragoste 
jignitoare şi m-aţi ameninţat că dacă nu vă voi ceda, mă 
veţi calomnia. Atunci veţi fi pierdut, domnule Gabriel de 
Montgommery. Dar, iertaţi-mă, adaugă ea, ridicându-se, 
sunt obligată să vă părăsesc; mărturisesc că mi-aţi 
stârnit, într-o oarecare măsură, interesul, căci povestea 
dumneavoastră e destul de... deosebită. 

Sună dintr-un clopoțel ca să cheme pajul. 

— Oh, infamie! strigă Gabriel lovindu-se peste frunte 
cu pumnii strânşi. De ce sunteţi femeie şi de ce sunt 
gentilom? Băgaţi totuşi de seamă, doamnă, nu vă veţi 
juca nepedepsită cu inima şi cu viaţa mea. Dumnezeu vă 


128 


Alexandre Dumas 


va plăti cu vârf şi îndesat pentru ceea ce faceţi, căci fapta 
dumneavoastră, o repet, este josnică! 

— Găsiţi? spuse Diana şi-şi însoţi cuvintele de un râs 
scurt şi batjocoritor. 

In acel moment pajul, pe care ea îl chemase, ridică 
draperia de la uşă. Diana îi adresă lui Gabriel un mic salut 
ironic şi părăsi camera. 

„Haide, îşi spuse ea, conetabilul meu are într-adevăr 
noroc. Fortuna face ca şi mine: îl iubeşte. De ce naiba l- 
om fi iubind?” 

Gabriel ieşi pe urmele Dianei, năuc de furie şi de 
durere. 


129 


Cele două Diane 


Capitolul XV 
Caterina de Medicis 


DAR GABRIEL AVEA O INIMĂ 
dârză şi bravă, era plin de hotărâre şi fermitate. După 
primul moment de consternare, îşi scutură deznădejdea, 
îşi înălţă fruntea şi ceru să fie anunţat la regină. Caterina 
de Medicis trebuia să fi auzit vorbindu-se despre această 
tragedie a  rivalităţii dintre soţul ei şi contele de 
Montgommery; cine ştie chiar dacă nu jucase şi ea vreun 
rol în toată povestea asta. N-avea, pe- atunci, decât 
douăzeci de ani. Gelozia ei de femeie tânără, frumoasă şi 
neglijată n-ar fi trebuit oare să-i ţină ochii mereu deschişi 
asupra tuturor acţiunilor şi tuturor greşelilor rivalei sale? 
Gabriel conta pe amintirile ei, pentru a-şi lumina drumul 
obscur pe care mergea pe dibuite. 

Caterina îl primi pe vicontele d'Exmes cu acea 
bunăvoință vădită care nu încetase să i-o arate în orice 
ocazie. 

— Dumneata eşti, frumosule învingător? întrebă ea. 
Cărei întâmplări fericite îi datorez vizita dumitale? Vii rar 
să ne vezi, domnule d'Exmes, cred chiar că este prima 
oară când ne ceri o audienţă în apartamentul nostru. Eşti, 
totuşi şi vei fi întotdeauna binevenit în preajma noastră, 
ia aminte. 


130 


Alexandre Dumas 


— Doamnă, spuse Gabriel, nu ştiu cum să vă 
mulţumesc pentru atâta bunătate şi fiţi sigură că 
devotamentul... 

— Lasă devotamentul, îl întrerupse regina şi să ne 
întoarcem la scopul care te aduce. Pot să te ajut cu ceva? 

— Da, doamnă, cred că veţi putea. 

— Cu atât mai bine, domnule d'Exme&s, reluă regina cu 
cel mai încurajator surâs şi dacă ceea ce-mi ceri stă în 
puterea mea, mă angajez dinainte să te sprijin. Poate că 
acest angajament e puţin compromiţător; dar dumneata 
nu vei abuza de el, frumosul meu gentilom. 

— Să mă ferească Domnul, doamnă, de o astfel de 
intenţie. 

— Vorbeşte deci, să vedem, spuse regina. 

— E vorba de o informaţie, doamnă, pe care cutez a 
veni s-o aflu de la dumneavoastră, nimic altceva. Dar 
pentru mine, acest nimic înseamnă totul. Aşa că mă veţi 
ierta dacă vă voi aminti de unele lucruri care trebuie să 
fie dureroase pentru majestatea-voastră. E vorba de un 
eveniment petrecut în 1539... 

— Oh! Eram foarte tânără pe atunci, aproape o copilă, 
spuse regina. 

— Dar foarte frumoasă şi demnă de dragoste, 
răspunse Gabriel. 

— Aşa spuneau unii odinioară, reluă regina, încântată 
de întorsătura pe care-o lua discuţia. 

— Şi totuşi, continuă Gabriel, o altă femeie cuteza să 
impieteze asupra dreptului dat de Dumnezeu, de 
naşterea şi de frumuseţea domniei-voastre şi această 
femeie, nemulțumită de a răpi prin farmece şi vrăji, fără 
îndoială, ochii şi inima unui soţ prea tânăr pentru a putea 
vedea limpede, această femeie îl trăda pe cel care vă 
trăda şi-l iubea pe contele de Montgommery. Dar în 
disprețul dumneavoastră justificat poate că aţi uitat toate 
acestea, doamnă? 


131 


Cele două Diane 

— Câtuşi de puţin, zise regina şi această aventură şi 
toate uneltirile, începând cu cea despre care vorbiţi, sunt 
încă prezente în memoria mea. Da, l-a iubit pe contele de 
Montgommery; apoi, văzându-şi pasiunea descoperită, a 
pretins în mod laş că era o prefăcătorie pentru a pune la 
încercare inima Delfinului şi când Montgommery a 
dispărut — poate chiar din porunca ei — ea nu l-a plâns, 
ci s-a arătat veselă şi nebunatică la balul de a doua zi. 
Da, îmi voi aduce întotdeauna aminte de primele intrigi 
prin care această femeie mi-a săpat proaspăta-mi 
regalitate; căci m-am necăjit rău atunci, îmi petreceam 
nopţile şi zilele plângând. Dar, după aceea, mândria mea 
s-a deşteptat; de atunci mi-am îndeplinit întotdeauna 
datoria; am făcut să-mi fie respectate titlurile de soţie, de 
mamă şi de regină; am dăruit regelui şi Franţei o mulţime 
de copii; dar acum nu-mi mai iubesc bărbatul decât ca pe 
un prieten şi că pe tatăl fiilor mei şi nu-i recunosc dreptul 
de a-mi cere un sentiment mai tandru. Am trăit destul 
pentru binele general, n-aş putea trăi puţin şi pentru 
mine? Nu mi-am câştigat destul de scump fericirea? Dacă 
vreun tânăr devotat şi pătimaş îmi declară dragoste, ar fi 
o crimă dacă l-aş încuraja, Gabriel? 

Privirile Caterinei îi întăreau vorbele. Dar mintea lui 
Gabriel era aiurea. De îndată ce regina încetase de a-i 
mai vorbi despre tatăl lui, n-o mai asculta, visa. Această 
reverie pe care regină o interpretă în sensul dorit de ea 
nu-i displăcea. Dar Gabriel rupse tăcerea. 

— O ultimă lămurire, doamnă şi cea mai gravă îi spuse 
el. Sunteţi atât de bună faţă de mine... într-adevăr, ştiam 
bine că, venind fă dumneavoastră, voi pleca mulţumit. Aţi 
vorbit de devotament, contaţi pe al meu, doamnă! Dar 
isprăviţi-vă opera de bunăvoință. Pentru că aţi cunoscut 
amănuntele acelei întunecate aventuri a contelui de 
Montgommery, ştiţi cumva dacă doamna de Castro, 
născută la câteva luni după dispariţia contelui, este într- 
adevăr fiica regelui? Bârfelile, sau chiar calomniile, nu i- 


132 


Alexandre Dumas 


au atribuit cumva domnului de Montgommery această 
paternitate? 

Caterina de Medicis îl privi câtva timp în tăcere pe 
Gabriel, ca pentru a-şi da seama de intenţia care-i dictase 
aceste cuvinte. Crezu că întrezăreşte această intenţie şi 
începu să surâdă. 

— Am băgat de seamă, într-adevăr, spuse ea, că ai 
remarcat-o pe doamna de Castro şi că-i faci o curte destul 
de asiduă. Abia acum văd motivele. Sigur, înainte de a 
merge mai departe, vrei să te asiguri, nu-i aşa? Că n-o iei 
pe o cale greşită şi că într-adevăr îţi adresezi omagiile 
unei fiice de rege... N-ai vrea ca, după ce te-ai căsători cu 
fiica legitimă a lui Henric al II-lea, să afli într-o bună zi, 
prin vreo descoperire interesantă, că ai luat-o de nevastă 
pe fata dm flori a contelui de Montgommery. Intr-un 
cuvânt, eşti ambițios, domnule d'Exme&s. Nu te apăra, nu 
te stimez mai puţin şi acest lucru este departe de a 
contraveni planurilor pe care le am în legătură cu 
dumneata, ba s-ar putea chiar să le fie de folos. Eşti 
ambițios, nu-i aşa? 

— Dar, doamnă, zise Gabriel încurcat, poate că de 
fapt... 

— Bine, dragul meu gentilom, spuse regina. Vrei să mă 
socoţi prietenă? In însuşi interesul proiectelor dumitale, 
renunţă la Diana. Las-o încolo pe păpuşa asta... Adevărul 
e că nu ştiu dacă este fiica regelui sau a contelui, dar 
ultima ipoteză s-ar putea totuşi să fie adevărată; dar chiar 
dacă ar fi faţa regelui, nu-i ea femeia şi proteguitoarea 
care îţi trebuie. Doamna de Castro este o fire slabă şi 
moale, numai sentiment şi graţie, dacă vrei, dar fără 
putere, fără energie, fără cutezanţă. A ştiut să câştige 
bunăvoința regelui, sunt convinsă de asta, dar nu va şti 
niciodată să profite de ea. Ceea ce-ţi trebuie dumitale, 
Gabriel, ca să-ţi îndeplineşti marile visuri, este o inimă 
puternică, tare, care să te ajute tot la fel precum te 
iubeşte, care să te slujească şi să se slujească de 


133 


Cele două Diane 


dumneata şi care să-ţi umple în acelaşi timp sufletul şi 
viaţa. Această inimă ai găsit-o fără să ştii, viconte 
d'Exmes. El o privi surprins. Ea urmă pornită: Ascultă, 
soarta noastră trebuie să ne ferească pe noi, reginele, de 
legături nepotrivite; situate atât de sus, dacă dorim ca 
vreo afecţiune să ajungă până la noi, trebuie să facem 
câţiva paşi, să-i ieşim înainte şi să-i întindem mâna. 
Gabriel, eşti frumos, brav, pătimaş şi mândru. Din primul 
moment în care te-am văzut am simţit pentru dumneata 
un sentiment necunoscut şi — oare să mă fi înşelat? — 
cuvintele şi privirile dumitale, până la demersul acesta de 
astăzi, care poate că nu-i decât o dibace înscenare, totul 
m-a făcut să presupun că n-am întâlnit un ingrat. 

— Doamnă! strigă Gabriel speriat. 

— Da, eşti emoţionat şi surprins, văd, zise Caterina, cu 
cel mai dulce surâs al ei. Dar n-ai să mă judeci prea 
sever, nu-i aşa, în ceea ce priveşte sinceritatea mea? Ţi-o 
repet, regina trebuie s-o scuze pe femeie. Eşti timid, 
destul de ambițios, domnule d'Exmes şi scrupulele, care 
mă depăşesc, m-ar fi putut face să pierd un devotament 
preţios. Am preferat să vorbesc eu prima. Haide, spune- 
mi, sunt chiar atât de temut? 

— Oh, da, murmură Gabriel palid şi emoţionat. 

Dar regina, care-l auzi, nu dădu importanţă exclamării 
sale. 

— Ei, spuse ea veselă, încă nu te-am făcut să-ţi pierzi 
mintea; aceste informaţii pe care mi le-ai cerut despre 
doamna de Castro sunt într-o oarecare măsură o dovadă. 
Dar fii liniştit, nu vreau căderea, ci măreţia dumitale, 
Gabriel; până acum m-am mulţumit să fiu pe planul al 
doilea, dar să ştii, voi străluci în curând pe firmament, 
Diana de Poitiers e la o vârstă când nu-şi mai poate 
păstra multă vreme frumuseţea şi puterea. În ziua în care 
prestigiul acestei femei se va clătina, va începe domnia 
mea şi află că ştiu să domnesc, Gabriel; instinctele 
dominaţiei pe care le simt în mine sunt cele mai sigure 


134 


Alexandre Dumas 


garanţii şi dealtfel ele sunt în sângele Medicişilor. Regele 
va afla într-o zi că n-are un consilier mai abil, mai şiret şi 
mai experimentat decât mine. Şi atunci, Gabriel, ce nu va 
putea pretinde omul care şi- a unit soartă cu a mea când 
eram încă obscură? Omul care va fi iubit în mine femeia şi 
nu regina? Crezi că stăpână regatului nu-l va răsplăti cum 
se cuvine pe cel care-i va fi devotat? Acest om va fi 
ajutorul ei, braţul ei drept, adevăratul rege. Va ţine în 
mâna lui toate puterile Franţei. Un vis frumos, nu-i aşa, 
Gabriel? Ei bine, vrei să fii acest om? 

Ea îi întinse mâna. 

Gabriel puse un genunchi pe pământ şi sărută acea 
mână albă şi fermecătoare... Dar firea lui era prea cinstită 
pentru a se deda la şiretlicurile şi minciunile unei iubiri 
prefăcute. Între o înşelăciune şi un pericol era prea sincer 
şi prea hotărât ca să şovăie, aşa că, ridicându-şi nobilu-i 
chip, spuse: 

— Doamnă, umilul gentilom care se află la picioarele 
voastre vă roagă să-l consideraţi drept cel mai respectuos 
dintre servitorii domniei-voastre, drept cel mai devotat 
dintre supuşii voştri. Dar... 

— Dar, îl întrerupse Caterina cu un surâs, nu aceste 
cuvinte de venerație sunt ceea ce-ţi cer eu, nobile 
cavaler. 

— Şi totuşi, doamnă, continuă Gabriel, nu pot să mă 
slujesc de termeni mai dulci şi mai tandri, căci — iertaţi- 
mă — cea pe care o iubesc, înainte de a vă fi cunoscut pe 
dumneavoastră, este într-adevăr Diana de Castro şi nici o 
iubire, fie chiar cea a unei regine, n-ar şti să-şi găsească 
locul în această inimă plină de un alt chip. 

— Ah! Exclamă Caterina, cu fruntea palidă şi cu buzele 
strânse. 

Gabriel, cu capul plecat, aştepta, totuşi fără să 
tremure, torentul de indignare şi disprețul care trebuiau 
să se reverse asupra lui. După câteva minute de tăcere, 


135 


Cele două Diane 


Caterina de Medicis spuse, abia stăpânindu-şi vocea şi 
mânia: 

— Ştii, viconte, că te găsesc îndrăzneţ pentru a nu 
spune obraznic? Cine-ţi vorbeşte de dragoste, domnule? 
De unde ai scos-o că am vrut să-ţi ispitesc virtutea atât 
de înverşunată? Trebuie să ai despre meritele dumitale o 
părere mult prea nesăbuită pentru a cuteza să crezi astfel 
de lucruri şi pentru a explica într-un mod atât de temerar 
o bunăvoință care n-are altă vină decât aceea de a se fi 
adresat unei persoane nedemne. Ai insultat în mod 
nepermis o femeie şi o regină, domnule! 

— Oh, doamnă, credeţi că respectul meu... 

— Destul! Îi întrerupse Caterina, îţi spun că m-ai 
insultat şi că ai venit aici ca să mă insulţi. De ce-ai venit 
aici? Ce motiv te-a adus? Ce mă interesează pe mine 
iubirea dumitale şi doamna de Castro şi toate cele care 
vă privesc pe voi amândoi? Ai venit să iei informaţii de la 
mine! Ridicol pretext! Ai vrut ca regina Franţei să facă 
poliţiie în slujba pasiunii dumitale! E un lucru smintit, afla 
Şi... şi jignitor! 

— Nu, doamnă, răspunse Gabriel, în picioare şi mândru 
vă simţiţi ultragiata fiindcă aţi întâlnit un om cinstit care a 
preferat să vă rănească decât să vă înşele. 

— Taci, domnule, reluă Caterina, îţi poruncesc să taci 
şi să ieşi. Fii mulţumit că nu-i dezvălui regelui fapta 
dumitale cutezătoare. Dar să nu mai apari niciodată în 
faţa mea şi de-acum încolo s-o numeri pe Caterina de 
Medicis printre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai dumitale. 
Da, îmi vei cădea în mână, fii sigur, domnule d'Exme&s! 
Dar până atunci, ieşi! 

„Ei, îşi spuse Gabriel când se afla singur o ură în plus. 
Dar ce-ar fi contat dacă aş fi aflat ceva despre tata şi 
despre Diana! lubita regelui şi soţia regelui — pe 
amândouă m. i le-am făcut duşmance. Poate că soarta 
vrea să mă pregătească spre a deveni duşmanul regelui; 
acum haidem la Diana, a venit ceasul şi facă Domnul ca 


136 


Alexandre Dumas 


să nu ies mai trist şi mai dezolat de la cea care mă 
iubeşte decât de la cele care mă urăsc”. 


137 


Cele două Diane 


Capitolul XVI 
lubit sau frate? 


CÂND JACINTHE ÎL INTRODUSE pe 
Gabriel în camera pe care Diana de Castro, ca fiică 
legitimă a regelui, o ocupa la Luvru, aceasta, în efuziunea 
ei naivă şi castă, alergă înaintea iubitului, fără să-şi 
ascundă în nici un fel bucuria. Nu şi-ar fi retras nici 
fruntea din calea sărutului lui; dar el se mulţumi să-i 
strângă doar mâna. 

— lată-te în sfârşit, Gabriel, spuse ea. Cu câtă 
nerăbdare te-am aşteptat! Incepând de atunci, nu mai 
ştiu cum să-mi revărs preaplinul fericirii pe care o simt în 
mine, vorbesc singură, rid singura, sunt nebună! Dar în 
sfârşit, iată-te; acum vom putea să fim fericiţi împreună. 
Ei bine, dar ce ai? Pari îngrijorat, grav şi aproape trist. 
Oare cu acest chip întunecat şi cu aceste atitudini 
rezervate vrei să-ţi arăţi dragostea faţă de mine şi 
recunoştinţa faţă de tatăl meu? 

— Tatăl tău?... Da, ai dreptate, să vorbim puţin despre 
tatăl tău, Diana. Cât despre gravitatea asta, care te miră 
atâta, aşa mi-e obiceiul, să-mi primesc cu fruntea 
întunecată soarta; îmi bat joc de darurile ei, nu-s obişnuit 
cu ele, căci prea adesea a încercat să ascundă sub un dar 
o durere. 


138 


Alexandre Dumas 


— Nu te ştiam atât de filozof şi nici atât de nefericit, 
zise Diana pe jumătate veselă, pe jumătate supărată. 
Dar, mă rog! Spuneai că ai vrea să vorbim despre rege; 
foarte bine; doar a fost cât se poate de bun şi de generos 
cu noi... 

— Te iubeşte, nu-i aşa? 

— Cu o tandrete şi o blândeţe infinite. 

„O fi crezând, murmură vicontele d'Exme&s, că e fiica 
lui...” 

— Un singur lucru mă miră, reluă el cu voce tare: cum 
se face că regele, nutrind faţă de tine asemenea 
sentimente, a putut totuşi să rabde atâţia ani fără să te 
vadă şi fără să te cunoască; cum a putut să te lase în voia 
soartei la Vimoutiers, pierdută şi necunoscută? Nu l-ai 
întrebat niciodată, Diana, care a fost motivul unei atât de 
ciudate indiferenţe? O asemenea uitare, ştii e cam greu 
de împăcat cu bunăvoința asta pe care ţi-o arătă acum. 

— Oh, nu el e cel care m-a uitat! 

— Dar cine atunci? 

— Cine? Doamna de Poitiers, căci nu ştiu dacă pot 
spune mama mea! 

— Şi de ce s-a resemnat să te abandoneze astfel, 
Diana? Naşterea ta, dimpotrivă, trebuia s-o bucure, 
fiindcă o făcea să crească şi mai mult în ochii regelui. De 
ce anume se temea? Soţul ei era mort... Tatăl ei mort... 

— Gabriel, zise Diana, mi-ar fi greu, dacă nu chiar 
imposibil să justific această mândrie ciudată care a făcut- 
o pe doamnă pe Valentinois să nu mă recunoască 
niciodată drept copilul ei. Află, dacă vrei să ştii, că l-a 
convins pe rege să ascundă la început naşterea mea, că 
nu m-a rechemat la Curte decât la insistența regelui, dacă 
nu chiar la porunca acestuia şi că n-a vrut nici în ruptul 
capului să fie pomenită în actul meu de naştere. Dar nu 
mă plâng, Gabriel, fiindcă fără acest orgoliu ciudat nu te- 
aş fi cunoscut şi nu te-aş fi iubit. M-am gândit adesea cu 
durere la acest soi de aversiune a mamei faţă de mine. 


139 


Cele două Diane 


„Aversiune care ar putea să nu fie decât remuşcare, 
gândi Gabriel cu spaimă; l-a înşelat pe rege, dar nu fără 
şovăială şi fără teamă...” 

— La ce te gândeşti, reluă Diana şi de ce mi-ai pus 
toate aceste întrebări? 

— Ei, fleacuri; am o îndoială care-mi frământa sufletul. 
Nu ţine seama de asta, Diana; dacă mama ta nu te poate 
suferi, ba chiar s-ar putea spune că aproape te urăşte, cel 
puţin tatăl tău compensează această răceală prin 
tandreţea lui; tu, la rândul tău, dacă te simţi intimidată şi 
străină fată de doamna de Valentinois, lângă rege te 
simţi, nu-i aşa ca lângă adevăratul tău tată... 

— Da, zise Diana. M-am simţit îndată atrasă spre el din 
prima zi în care l-am văzut şi în care mi-a vorbit cu atâta 
bunătate. Nu din motive meschine sunt faţă de el atât de 
prevenitoare şi de afectuoasă, ci pentru că pur şi simplu îl 
iubesc. Nu este nici binefăcătorul, nici protectorul meu, 
este tata! 

— Nu te poţi înşela în astfel de lucruri, strigă Gabriel 
încântat. Draga mea Diana, iubita mea; e bine că-cţi 
iubeşti astfel tatăl şi că te simţi în faţa lui plină de 
recunoştinţă şi de dragoste. Această pietate filială îţi face 
cinste, crede-mă. 

— Este de datoria ta să înţelegi asta, spuse Diana. Dar, 
după ce- am vorbit despre tata şi despre afecțiunea pe 
care mi-o poartă şi pe care i-o port, după ce-am vorbit 
despre obligaţiile noastre faţă de el, ce-ar ii dac-am vorbi 
puţin despre noi, despre dragostea noastră? 

Ce zici? Devii egoist, adăugă tânără, cu acea 
ingenuitate fermecătoare care-i era caracteristică. 
Dealtfel, ce rege mi-ar putea reproşa dacă m-aş gândi 
puţin şi la mine, la noi... Ştii, Gabriel, ce mi-a spus regele 
mai adineauri? „Copilă dragă, fii fericită! Asta mă face şi 
pe mine fericit!” Aşa că, domnule, recunoştinţa noastră 
odată mărturisită, eu zic să ne gândim acum şi la noi. 


140 


Alexandre Dumas 


— Da, spuse Gabriel gânditor, da, sigur. Să ne 
întoarcem la dragostea care ne leagă. Să privim în inimile 
noastre şi să vedem ce se petrece în ele. Să ne dezvăluim 
unul altuia sufletele, să ne istorisim unul altuia viaţa. 

— Foarte bine, va fi încântător. 

— Da, încântător, zise cu tristeţe Gabriel. la zi, Diana, 
ce simţi tu pentru mine? Spune! Nu cumva mă iubeşti mai 
puţin ca pe tatăl tău? 

— Răutăciosule, gelosule! Ştii doar că te iubesc cu 
totul altfel. Nu-i prea uşor să-ţi explic, zău aşa! Când îl 
văd pe rege sunt calmă şi inima nu-mi bate mai tare ca 
de obicei. Dar când te văd pe tine, oh! O căldură ciudată 
care mă face să tremur, dar care în acelaşi timp mă 
încântă se răspândeşte în toată fiinţa mea. l-am spus 
adesea tatii, chiar de faţă cu alţii, cuvinte mângâietoare şi 
dulci care-mi veneau pe buze; dar ţie, o, ţie nici în faţa 
unei singure persoane n-aş îndrăzni să-ţi spun măcar pe 
nume. Pe cât de liniştită este bucuria pe care o simt 
alături de tatăl meu, pe atât de neliniştită este fericirea 
pe care mi-o aduce prezenţa ta, ba aş spune chiar 
dureroasă; şi totuşi această durere este cu mult mai 
plăcută decât acea bucurie liniştită. 

— Taci, oh, taci! strigă Gabriel pierdut. Da, mă iubeşti 
şi asta mă sperie şi vezi, mă linişteşte, caci, la urma 
urmei, Dumnezeu n-ar fi îngăduit dragostea ăsta dacă nu 
mă puteai iubi... 

— Ce vrei să spui, Gabriel? întrebă Diana mirată. De ce 
mărturisirea asta, pe care am dreptul să ţi-o fac din 
moment ce vei fi bărbatul meu, te îndepărtează astfel de 
mine? Ce pericol se ascunde în dragostea mea? 

— Nici unul, scumpa mea, nici unul! Doar bucuria e de 
vină! Ea mă îmbată astfel, bucuria! O fericire atât de 
deplină te face să ameţeşti! Totuşi nu m-ai iubit 
întotdeauna în acest fel. Pe vremea când ne plimbam 
împreună sub umbrarele din Vimoutiers, n-aveai pentru 
mine decât o prietenie frăţească, nu-i aşa? 


141 


Cele două Diane 


— Pe atunci eram un copil, spuse Diana; nu m-am 
gândit decât la tine în cei şase ani de singurătate; inima 
mea n-a crescut odată cu mine; trăiesc de două luni în 
mijlocul unei curţi unde corupţia moravurilor şi insolenţa 
limbajului nu prea mi-au lăsat răgazul să mă gândesc la 
pasiunea noastră pură şi sacră. 

— Adevărat, adevărat, spuse Gabriel. 

— Dar tu, zise Diana la rândul ei, ce simţi pentru mine? 

Hai, deschide-ţi inima cum mi-am deschis-o şi eu. Dacă 
vorbele mele ţi-au făcut bine, fă-mi şi tu mie bine la 
rându-mi şi spune-mi că mă iubeşti. 

— Oh, eu... nu ştiu... nu-ţi pot spune asta. E îngrozitor! 
Nu mă întreba mai mult! 

— Gabriel, strigă Diana consternată, dar vorbele tale 
sunt cumplite! Nu-ţi dai seama de asta! Cum, nu vrei nici 
măcar să-mi spui că mă iubeşti? 

— Dacă te iubesc! Mă întreabă dac-o iubesc! Da, te 
iubesc ca un smintit, ca un criminal poate! 

— Ca un criminal! zise doamna de Castro uluită. Ce 
crimă poate fi dragostea noastră? Nu suntem amândoi 
liberi? Tata n-a consimţit la căsătoria noastră? Până şi 
cerul se bucură de-o asemenea dragoste! Dragul meu, nu 
cumva eşti bolnav? Tu, atât de hotărât de obicei... De 
unde-ţi vin aceste spaime? Oh! Eu nu mă tem de nimic 
alături de tine! Ştiu că lângă tine sunt în siguranţă că şi 
lângă tata. lată, ca să-ţi amintesc cât de mult te iubesc, 
mă voi ghemui la pieptul tău, soţul meu iubit! Te voi lăsa 
să mă săruţi pe frunte fără remuşcări. 

Surâzătoare şi plină de farmec, îşi apropie de el chipul 
luminos şi, cu o privire angelică, îi ceru casta sărutare. 

Dar Gabriel o împinse îngrozit. 

— Nu du-te, strigă el, lasă-mă, fugi! 

— O, doamne, zise Diana, lăsându-şi braţele să-i cadă 
de-a lungul, o, Doamne, mă respinge, nu mă iubeşte! 

— Te iubesc prea mult, zise Gabriel. 

— Dacă m-ai iubi, îmbrăţişarea mea nu te-ar îngrozi. 


142 


Alexandre Dumas 


„Mă îngrozeşte într-adevăr? seîntrebă Gabriel cuprins 
de o altă spaimă. Oare instinctul o respinge, sau 
judecata?” 

— Oh, vino, Diana, vino, vreau să văd, să ştiu, să simt! 
Vino şi lasă-mă să te sărut pe frunte, sărut de frate la 
urma urmei şi pe care un logodnic şi-l poate îngădui. 

O strânse la piept şi-o sărută îndelung pe plete. 

— M-am înşelat, spuse el visător la această plăcută 
atingere, nu glasul sângelui e cel care strigă în mine, ci 
glasul iubirii. Îl recunosc! Ce fericire! 

— Ce tot şopteşti, iubitule? Spune-mi că mă iubeşti, 
asta-i tot ce vreau să aud şi să ştiu. 

— Oh, da, te iubesc, înger adorat, te iubesc cu patimă, 
cu frenezie! Te iubesc şi, când simt inima mea cum bate 
lângă a ta, mi se pare că cerul... ba nu, iadul! strigă dintr- 
o dată Gabriel desprinzându-se din îmbrăţişarea Dianei. 
Du-te, du-te, lasă-mă să fug, sunt un blestemat! 

Şi fugi năuc din cameră, lăsând-o pe Diana mută de 
spaimă şi împietrită de durere. Cobori scările clătinându- 
se de parcă-ar fi fost beat. Cele trei încercări prin care 
trecuse erau prea mult pentru el. Când ajunse în marea 
galerie a Luvrului ochii i se închiseră fără să vrea, 
picioarele i se mulară şi se prăbuşi în genunchi lângă zid 
murmurând: 

— Presimţeam eu că acest înger mă va face să sufăr şi 
mai mult decât cei doi diavoli... 

Şi leşină. Se făcuse noapte şi nimeni nu mai trecea 
prin galerie. Nu-şi veni în fire decât atunci când simţi o 
mână mângâindu-i fruntea şi auzi o voce vorbindu-i. 
Deschise ochii. Maria Stuart stătea în faţa lui cu o făclie 
aprinsă în mână. 

— Din fericire, iată un alt înger, zise Gabriel. 

— Deci, dumneata eşti, domnule d'Exmes, spuse 
Maria, oh! Cum m-ai speriat! Am crezut că eşti mort. Ce 
ai? Cât eşti de palid! Te simţi mai bine? Vrei să chem pe 
cineva? 


143 


Cele două Diane 


— Nu, doamnă, să fiţi binecuvântata pentru bunătatea 
dumneavoastră. Acum îmi amintesc... O durere groaznică 
mi-a strâns dintr-o dată tâmplele ca o gheară de fier. 
Genunchii mi s-au muiat şi am căzut lângă această 
tapiserie. Dar de ce m-a apucat această durere? Ah, da, 
acum îmi amintesc, îmi amintesc totul. Vai, doamne, iată 
că-mi amintesc! 

— Te-a copleşit o mare durere, nu-i aşa? zise Maria. 
Văd că doar la simpla amintire a ceea ce ai suferit, ai 
devenit şi mai palid. Sprijină-te de braţul meu, sunt destul 
de tare. Să chem pe cineva să te conducă până acasă? 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse Gabriel adunându-şi 
puterile şi energia. Am vigoarea necesară ca să mă duc 
singur acasă. Uitaţi-vă, merg fără ajutor şi cu un pas 
destul de sigur. Nu vreau să vă necăjesc şi-mi voi aminti 
cât voi trăi de mişcătoarea dumneavoastră bunătate, 
doamnă. Mi-aţi apărut ca un înger mângâietor într-o clipă 
de mare restrişte a soartei mele. Doar moartea, doamnă, 
ar putea şterge asta din inima mea. 

— O, Doamne, dar ceea ce-am făcut e cât se poate de 
firesc, domnule d'Exmes. Aş fi făcut-o pentru orice fiinţa 
aflată în suferinţă, cu atât mai mult pentru dumneata, pe 
care te ştiu prietenul devotat al unchiului meu de Guise. 
Nu-mi mulţumi pentru atât de puţin. 

— Acest puţin înseamnă totul în durerea disperării în 
care zăceam. Nu vreţi să vă mulţumesc, dar eu îmi voi 
aminti... Adio, doamnă! 

— Adio, domnule d'Exme&s, îngrijeşte-te şi încearcă să 
te mângâi... Şi-i întinse mâna, pe care Gabriel i-o sărută 
cu respect. Apoi se despărţiră. 

leşind din Luvru, Gabriel o apucă pe malul apei şi după 
o jumătate de ceas ajunse în strada Jardins-Saint-Paul. Nu 
se gândea la nimic, creierul parcă i se golise, nu simţea 
decât o mare suferinţă. Aloyse îl aştepta neliniştită. 

— Ei bine? spuse ea. 


144 


Alexandre Dumas 


Gabriel îşi stăpâni ameteala care-i întunecă din nou 
vederea. Ar fi vrut să plângă, dar nu putea. Răspunse cu 
o voce schimbată: 

— Nu ştiu nimic, Aloyse! Şi acele femei şi inima mea 
au fost mute! Nu ştiu nimic decât că fruntea mi-e 
îngheţată şi că totuşi ard. Doamne, Doamne! 

— Curaj, monseniore, spuse Aloyse. 

— Curaj am, zise Gabriel, mulţumesc Domnului. Dar 
am să mor! Şi căzu din nou inert pe podea, dar de astă- 
dată fără să-şi mai revină. 


145 


Cele două Diane 


Capitolul XVII 
Horoscopul 


— BOLNAVUL VA TRĂI, DOAMNĂ 
Aloyse. Pericolul a fost mare şi convalescenţa va fi lungă. 
Toate acele luări de sânge l-au slăbit pe bietul tânăr, dar 
va trăi, fii fără grijă şi mulţumeşte Domnului că răul 
trupesc a slăbit lovitura pe care a primit-o sufletul, căci 
astfel de răni nu le putem tămădui şi a lui ar fi putut să fie 
mortală şi poate să mai fie încă. 

Doctorul care vorbea astfel era un om înalt, cu o frunte 
mare, bombată, cu ochii adânci şi pătrunzători. Norodul îl 
numea maestrul Nostradamus; ca savant, el semna 
Nostre-Dame. Nu putea să aibă mai mult de cincizeci de 
ani. 

— Uită-te la el, maestre, zise Aloyse; zace din seara 
zilei de 7 iunie. Acum suntem în 2 iulie şi tot acest timp n- 
a scos un cuvânt, nu pare nici să mă vadă, nici să mă 
cunoască, e ca şi mort, vai! Atinge-i mâna şi nici n-o să 
bage de seamă. 

— Cu atât mai bine, doamnă Aloyse, cu atât mai bine, 
să revină cât mai târziu cu putinţă la gândurile lui negre; 


€ Michel de Nostre-Dame, zis Nostradamus (1503-1566), astrolog şi 
medic francez, celebru în vremea sa pentru vindecări socotite pe 
atunci miraculoase. 


146 


Alexandre Dumas 


dacă ar putea rămâne, cum dealtfel nădăjduiesc, încă o 
lună în această toropeală, fără judecată şi fără gândiri, e 
în mod sigur salvat. 

— Salvat! zise Aloyse, ridicând ochii spre cer. 

— E încă de pe acum, dacă nu-l întoarce boala, poţi să 
spui asta şi acelei frumoase cameriste care vine de două 
ori pe zi ca să afle veşti; căci trebuie să fie la mijloc vreo 
mare pasiune pentru vreo mare doamnă, nu-i aşa? E şi 
încântător şi fatal. 

— Ai dreptate, maestre Nostradamus, spuse Aloyse 
oftând. 

— Facă Domnul să scape şi de pasiune şi de boală, 
doamnă Aloyse, dacă nu cumva boala şi pasiunea n-au 
aceeaşi cauză. Eu voi răspunde de una, dar nu şi de 
cealaltă. 

Nostradamus desfăcu mână moale şi inertă a lui 
Gabriel şi privi cu atenţie plină de grijă palma acelei 
mâini. Întinse chiar pielea deasupra indexului şi a 
degetului mijlociu, părând să caute, nu fără greutate, în 
memoria sa, o amintire. 

„Ciudat, îşi spuse el am impresia că am cercetat 
această mâna. Dar ce semne m au izbit atunci?” Apoi cu 
glas tare: 

— Nimic neobişnuit. Însuşirea dominantă a acestui 
tânăr e voinţa fermă, rigidă, implacabilă ca o săgeată 
slobozită de o mâna sigură... Dar nu asta m-a uimit 
odinioară. Amintirile mele sunt prea confuze; stăpânul 
dumitale n-are decât douăzeci şi cinci de ani, doamnă 
Aloyse, nu-i aşa? 

— N-are decât douăzeci şi patru, maestre. 

— Atunci înseamnă că e născut în 1533... Ştii ziua, 
doamnă Aloyse? 

— 6 martie. 

— Dar nu cumva ştii dacă era dimineaţa ori seara? 


147 


Cele două Diane 


— Ba cum să nu, eram lângă mamă-sa pe care o 
vegheam în durerile facerii. Monseniorul Gabriel s-a 
născut fix la ora şase şi jumătate dimineaţa. 

Nostradamus îşi însemnă aceste date. 

— Voi vedea în ce poziţie erau aşezate în acea zi la 
acea oră unele stele, spuse el. Dacă vicontele d'Exmes ar 
fi avut cu douăzeci de ani mai mult, aş fi jurat că i-am mai 
ţinut o dată mâna în mâna mea. De fapt, nu asta 
interesează. Nu vrăjitorul, cum mă numeşte lumea 
ciudată, ci medicul e cel care are acum treabă aici şi ţi'-o 
repet, doamnă Aloyse, bolnavul va trăi. 

— Ei, maestre, spuse cu tristeţe Aloyse, ai mărturisit că 
răspunzi doar de boală, nu şi de pasiune. 

— Pasiunea! Ei, spuse surâzând Nosţradamus, dar mi 
se pare că prezenţa, de două ori pe zi, a acelei cameriste 
dovedeşte că nu e chiar atât de fără speranţă... 

— Dimpotrivă, maestre, dimpotrivă, strigă Aloyse cu 
frică. 

— Haida de, doamnă Aloyse, bogat, brav, tânăr, 
frumos cum este vicontele d'Exmes, n-o să fie multă 
vreme respins de doamne într-o vreme ca a noastră; cel 
mult, uneori eşti amânat... 

— Inchipuie-ţi, maestre, că atunci când monseniorul se 
va reîntoarce la viaţă şi la judecată, primul singurul lui 
gând care-i va izbi mintea zdruncinata ar fi acesta: 
„Femeia pe care o iubesc este definitiv pierdută pentru 
mine”; ce se va întâmpla cu el? 

— Să nădăjduim că presupunerea dumitale nu-i 
întemeiată, doamnă Aloyse, căci ar fi cumplit. Această 
durere puternică într-un creier atât de slăbit ar fi 
groaznică. Atât cât pot eu judeca un om după trăsăturile 
feţei sale şi după privirea ochilor, stăpânul dumitale nu-i 
un om uşuratic; de data asta; voinţa lui puternică şi 
energică va fi un pericol în plus şi, zdrobită în lupta cu 
imposibilul, i-ar putea zdrobi la rândul ei, viaţa. 

— Doamne, băiatul va muri! strigă Aloyse. 


148 


Alexandre Dumas 


— Primejdia ar fi să i se congestioneze iar creierul. 
Există însă întotdeauna putinţa de a-i flutura prin faţa 
ochilor o nădejde. Se va agăța de speranţa cea mai 
neînsemnată, de şansa cea mai fugară şi va fi salvat. 

— Va fi salvat, spuse Aloyse, cu un aer sumbru. La 
nevoie voi jura şi strâmb, numai ca să fie salvat. Maestre 
Nostradamus, îţi mulţumesc. 

Trecu încă o săptămână şi Gabriel tot nu părea să dea 
semne că-şi regăsise judecata. Ochii, încă tulburi şi fără 
expresie, fixau totuşi chipurile şi obiectele. Apoi începu să 
facă mişcările ce i se cereau, să se ridice singur, să ia 
leacurile pe care i le întindea Nostradamus. Aloyse, în 
picioare, neobosită, aştepta. După o altă săptămână 
Gabriel putu să vorbească. Nu se făcuse încă pe deplin 
lumină în haosul din mintea sa. Nu rostea decât cuvinte 
incoerente, dar care aveau totuşi legătură cu viaţa lui 
trecută. Acum, când medicul era de faţă, Aloyse tremura 
ca nu cumva Gabriel să trădeze vreunul din secretele 
sale. Nu se înşelă în ceea ce priveşte presimţirile sale, 
căci într-o zi, Gabriel, în somnul lui agitat, strigă de faţa 
cu Nostradamus: 

— Ei cred că mă numesc vicontele d'Exmes. Nu, nu, 
sunt contele de Montgommery... 

— Contele de Montgommery, spuse Nostradamus izbit 
de o amintire. 

— Tăcere, zise Aloyse punându-şi un deget pe buze. 

Dar Nostradamus plecă fără ca Gabriel să mai fi 
adăugat vreun cuvânt şi cum a doua zi şi în zilele 
următoare medicul nu mai aduse vorba despre cuvintele 
care-i scăpaseră bolnavului, Aloyse se temu să revină 
asupra acestui fapt ca să nu atragă atenţia doctorului 
asupra unor lucruri pe care stăpânul ei poate că avea 
interesul să le ascundă. Incidentul păru deci uitat de 
amândoi. _ 

Gabriel mergea din ce în ce mai bine. li recunoscu pe 
Aloyse şi pe Martin-Guerre; cerea ceea ce avea nevoie. 


149 


Cele două Diane 


Vorbea cu o blândeţe tristă care lăsa să se creadă că, în 
sfârşit, îşi recăpătase judecata. Într-o dimineaţă, în ziua în 
care se ridică din pat pentru prima oară, îi spuse Aloysei: 

— Doică şi războiul? 

— Ce război, monseniore? 

— Războiul contra Spaniei şi Angliei... 

— Oh, monseniore, mi s-au istorisit lucruri vrednice de 
milă. Spaniolii, întăriţi de două mii de englezi, au intrat, 
se spune, în Picardia. Se bat de-a lungul graniţei. 

— Cu atât mai bine, zise Gabriel. 

Aloyse atribui acest răspuns unei rămăşiţe de delir. 
Dar, a doua zi, cu o perfectă luciditate, Gabriel îi zise: 

— Nu te-am întrebat ieri dacă domnul de Guise s-a 
întors din Italia. 

— E pe drum, monseniore, răspunse Aloyse. Uimită. 

— Bine! În ce zi suntem azi, doică? 

— Marţi, 4 august, monseniore. 

— Pe 7 vor fi două luni, zise Gabriel, de când zac pe 
acest pat al durerii. 

— Ah, strigă Aloyse tremurând, monseniorul îşi aduce 
aminte. 

— Da, îmi aduc aminte, Aloyse, îmi aduc aminte; dar, 
adăugă el cu tristeţe, dacă eu n-am uitat nimic, mi se 
pare că m-au uitat ei pe mine; n-a venit nimeni să ceară 
veşti despre mine, Aloyse? 

— Ba da, monseniore, răspunse cu voce schimbată 
Aloyse, care urmărea cu nelinişte pe chipul tânărului ei 
stăpân efectul vorbelor sale, a venit o cameristă cu 
numele Jacinthe. Venea de două ori pe zi să afle cum vă 
mai este. Dar de vreo cincisprezece zile, de când v-aţi 
simţit un pic mai bine, nu mai vine... 

— Nu mai vine... Ştii cumva de ce doică? 

— Da, monseniore. Stăpâna ei, aşa după cum mi-a 
spus Jacinthe ultima oară, a obţinut de la rege îngăduinţa 
să se retragă la o mânăstire, cel puţin până la sfârşitul 
războiului. 


150 


Alexandre Dumas 


— Într-adevăr, zise Gabriel cu un surâs blând şi 
melancolic. Şi, în vreme ce o lacrimă, prima pe care o 
vărsa de două luni încoace, îi alunecă de-a lungul 
obrazului, adăugă: Scumpă Diana! 

— Oh! Monseniore! strigă Aloyse în culmea bucuriei; 
monseniorul a rostit acest nume... fără să fie zdruncinat, 
fără nici o slăbiciune. Monseniorul este salvat. 
Monseniorul va trăi şi eu nu voi fi nevoită să-mi trădez 
jurământul. 

— Da, sunt salvat şi totuşi, buna mea Aloyse, nu voi 
trăi! 

— Cum asta, monseniore? spuse Aloyse tremurând din 
toate mădularele. 

— Trupul a rezistat cu curaj, spuse Gabriel, dar 
sufletul, sufletul, Aloyse, crezi că n-o să fie lovit de 
moarte? Vreau să mă ridic după această lungă boală, este 
adevărat, să mă las, după cum vezi, vindecat. Dar ai 
noştri se bat la graniţă, eu sunt căpitan al gărzilor şi locul 
meu este acolo unde se duce lupta. De îndată ce mă voi 
putea urca pe cal, mă voi duce acolo unde mi-e locul. Şi 
la prima bătălie la care voi lua parte, Aloyse, voi face în 
aşa fel încât să nu mă mai întorc. 

— Vă veţi lăsa ucis! Sfânta Fecioară! Şi de ce asta, 
monseniore, de ce asta? 

— De ce? Fiindcă doamna de Poitiers tace cu 
încăpățânare, Aloyse, fiindcă Diana este poate sora mea 
şi eu o iubesc pe Diana; fiindcă regele poate că l-a 
asasinat pe tata şi eu nu-l pot pedepsi pe rege fără să am 
certitudinea vinovăţiei sale. Or, neputând nici să-mi 
răzbun tatăl, nici să mă însor cu sora mea, nu mai ştiu ce- 
aş mai putea face pe lumea asta. lată de ce vreau s-o las 
în plata Domnului... 

— Nu, monseniore, n-o veţi părăsi, spuse Aloyse 
mohorâtă şi sumbră. N-o veţi părăsi fiindcă aveţi multe de 
făcut şi o datorie cumplită de îndeplinit... Dar nu vă voi 
vorbi despre asta decât în ziua în care veţi fi cu totul 


151 


Cele două Diane 


restabilit, când Nostradamus îmi va confirma că puteţi să 
mă ascultați în linişte, că aveţi puterea necesară pentru o 
astfel de treabă. 

Ziua aceea sosi în săptămâna care urmă. Gabriel ieşise 
de trei zile din casă ca să-şi pregătească plecarea şi 
Nostradamus anunţase că va mai veni o dată să-şi vadă 
pacientul. Într-un moment în care Aloyse se afla singură 
cu Gabriel, acesta spuse: 

— Monseniore, v-aţi gândit la hotărârea pe care aţi 
luat-o? Mai ţineţi la această hotărâre? 

— Ţin, spuse Gabriel. 

— Vreţi să vă puneţi capăt zilelor. 

— Vreau să-mi pun capăt zilelor. 

— Asta din pricină că nu aveţi nici un alt mijloc de a şti 
dacă doamna de Castro este sau nu sora domniei- 
voastre? 

— Da. 

— Ce-aţi zice totuşi, dacă v-aş pune pe urmă acestui 
secret? Vă amintiţi ce v-am spus odată? 

— Sigur. Că Dumnezeu pe lumea cealaltă şi două 
persoane pe lumea asta sunt singurele care cunosc acest 
secret. Cele două fiinţe omeneşti sunt Diana de Poitiers şi 
contele de Montgommery, tatăl meu. Am rugat-o, am 
conjurat-o, am ameninţat-o pe doamna de Valentinois, 
dar am plecat de la ea mai nesigur şi mai dezolat ca 
niciodată. 

— Dar aţi adăugat, monseniore, că dacă ar trebui să 
coborâţi în mormântul tatălui domniei-voastre ca să-i 
smulgeţi acest secret j aţi face-o fără ca măcar să păliţi. 

— Din păcate, spuse Gabriel, habar n-am unde se află 
acest mormânt. 

— Nici eu, dar căutaţi-l, monseniore. 

— Şi chiar dacă l-aş găsi, crezi că Dumnezeu e dispus 
să facă vreo minune? Morţii nu vorbesc, Aloyse. 

— Morţii hu, dar viii da. 

— Dumnezeule! Ce vrei să spui? spuse Gabriel pălind. 


152 


Alexandre Dumas 


— Că nu sunteţi, aşa cum strigaţi în timpul delirului, 
contele de Montgommery, monseniore, ci doar vicontele 
de Montgommery. Pentru că tatăl domniei-tale, contele, 
trebuie să mai trăiască încă! 

— Dumnezeule! Ştii sigur că trăieşte? 

— Nu ştiu, monseniore, dar presupun şi nădăjduiesc — 
căci era o fire viguroasă şi curajoasă ca şi domnia-ta şi 
care se împotrivea vitejeşte atât suferinţei, cât şi 
nenorocirii. Or, dacă trăieşte, el nu va refuza precum 
doamna Diana, să vă dezvăluie secretul de care depinde 
fericirea domniei-voastre. 

— Dar unde să-l caut? Pe cine să întreb? Aloyse, în 
numele cerului, vorbeşte! 

— Este o poveste înfricoşătoare, monseniore şi i-am 
jurat bărbatului meu — la porunca tatălui domniei-voastre 
— să nu v-o dezvălui niciodată; căci de îndată ce-o veţi 
afla, vă veţi arunca în primejdii cumplite, veţi declara 
război unor duşmani de o sută de ori mai puternici ca 
domnia-voastră! Dar pericolul cel mai înfricoşător e de 
preferat totuşi unei morţi sigure: Sunteţi hotărât să muriţi 
şi ştiu că nu veţi da înapoi din faţa unei astfel de hotărâri. 
Aşa că prefer să vă luptaţi în alt fel şi cu alt soi de 
duşmani, deşi tatăl domniei-voastre tocmai de acest lucru 
se temea pentru fiul său. Cel puţin, aşa, moartea 
domniei-voastre va fi oarecum întârziată. Am să vă spun 
totul, monseniore şi Dumnezeu mă va ierta că mi-am 
călcat jurământul. 

— Da, sigur, buna mea Aloyse... Tatăl meu! Tatăl meu 
în viaţă! Vorbeşte repede... 

Dar în acel moment cineva bătu discret la uşă şi 
doctorul Nostradamus apăru. 

— Ah! Ah! Domnule d'Exmes, îi spuse el lui Gabriel. 
Cât de vesel şi de însufleţit sunteţi... Să fie într-un ceas 
bun! Acum o lună nu prea arătaţi astfel. lată-vă gata să 
vă avântaţi în luptă, mi se pare! 


153 


Cele două Diane 


— Să mă avânt în luptă. Într-adevăr, spuse Gabriel, cu 
ochii străluciți şi uitându-se la Aloyse. 

— Ca medic, văd că nu mai am nimic de făcut aici, zise 
Nostradamus. 

— Nimic decât să primiţi mulţumirile mele şi, deşi nu 
cutez să spun şi preţul serviciilor dumneavoastră, căci în 
anumite cazuri viaţa nu se poate plăti. 

Şi Gabriel, strângând mâna doctorului, puse în ea un 
fişic de galbeni. 

— Multumesc, domnule viconte d'Exmes, zise 
Nostradamus. Dar îngăduiţi-mi şi mie să vă fac un dar pe 
care cutez să-l cred de oarecare valoare. 

— Despre ce este vorba, doctore? 

— Ştiţi, monseniore, reluă Nostradamus, ştiţi că nu m- 
am ocupat numai de cunoaşterea bolilor trupeşti. Am vrut 
să le cunosc şi să le vindec şi pe cele ale sufletului, 
sarcină plină de neprevăzut, dar în care întrevăd uneori 
licăriri. Nopți şi zile în şir, am adâncit, monseniore, 
astrologoia, fără sfârşit, ca şi butoiul Danaidelor şi 
chiromanţia. Am, la intervale destul de rare ceasuri în 
care văd şi înţeleg unele lucruri, monseniore. Într-unul din 
aceste ceasuri, am văzut, acum douăzeci şi cinci de ani, 
soarta unui gentilom de la Curtea regelui Francisc, scrisă 
clar în liniile complicate ale mâinii sale. Această soartă 
stranie, bizară, periculoasă m-a izbit. Or, judecaţi surpriza 
mea când în palmă şi în astrele domniei-voastre am 
descoperit un horoscop aidoma cu cel care m-a surprins 
atâta odinioară. Dar nu-l mai pot distinge atât de precis 
ca altădată. In sfârşit monseniore, luna trecută, în toiul 
fierbinţelii, aţi rostit un nume: al contelui de 
Montgommery. 

— Al contelui de Montgommery? strigă Gabriel speriat. 

— Vă repet, monseniore, că n-am auzit decât acest 
nume, restul puţin mă interesează. Acesta era numele 
omului a cărui soartă mi se arătase limpede că în plină 


154 


Alexandre Dumas 


amiază. Am alergat acasă, am răscolit printre vechile 
mele hârtii şi am regăsit horoscopul contelui de 

Montgommery. Dar, lucru ciudat, monseniore, aveţi cu 
contele de Montgommery legături misterioase şi afinități 
stranii, căci Dumnezeu, care n-a dăruit niciodată aceeaşi 
soartă la doi oameni, v-a rezervat amândurora exact 
aceleaşi întâmplări. N-aş vrea să spun totuşi că n-ar 
exista nici o deosebire în amănuntele celor două vieţi, dar 
faptul dominant care le caracterizează este acelaşi. 
Odinioară l-am pierdut din vedere pe contele de 
Montgommery, dar ştiu totuşi că, în ceea ce-l priveşte, 
una dintre prevestirile mele s-a realizat. L-a rănit undeva, 
la cap, pe regele Francisc | cu un tăciune aprins. | s-o fi 
îndeplinit şi restul prezicerii? Asta nu mai ştiu. Pot să 
afirm doar că nenorocirea şi moartea care-l amenințau vă 
ameninţă şi pe domnia-voastră. 

— Să fie oare posibil? zise Gabriel. 

— lată,  monseniore, răspunse Nostradamus, 
prezentându-i vicontelui d'Exmes un pergament răsucit, 
iată horoscopul pe care l-am scris pe vremuri pentru 
contele de Montgommery. L-aş scrie astăzi la fel şi pentru 
domnia-voastră. 

— Dă-l încoace, doctore, zise Gabriel. Acest dar este 
nepreţuit, nu ştiţi cât valorează pentru mine. 

— Un ultim cuvânt, domnule d'Exmes, zise 
Nostradamus, un ultim cuvânt, ca să ştiţi să vă păziţi, 
deşi nimeni nu poate scăpa de soarta care-i este hărăzită. 
Astrele lui Henric al Il-lea prevestesc că va muri într-un 
duel sau într-o luptă ciudată... 

— Dar, întrebă Gabriel, ce legătură are asta cu mine? 

— Citind acest pergament, veţi înţelege, monseniore. 
Acum, nu-mi rămâne decât să-mi iau rămas buri de la 
domnia-voastră şi să vă doresc ca nenorocirile prin care 
veţi trece să nu fie provocate de domnia-voastră. 

Şi după ce-l salută pe Gabriel, care-i strânse încă o 
dată mâna şi-l conduse până la uşă, Nostradamus ieşi. 


155 


Cele două Diane 

De îndată ce se înapoie lângă Aloyse, Gabriel desfăcu 

pergamentul şi, asigurându-se că nimeni nu-l putea 
deranja sau spiona, citi cu voce tare cele ce urmează: 


„În lupta cu lancea, acesta va atinge 
Fruntea regelui. 

Și o rană sângerândă va face în 
Fruntea regelui. 

Fie că vrea sau nu, mereu va răni 
Fruntea regelui, 

În sfârşit îl va iubi, apoi îl va ucide 
Doamna regelui” 


— Bine! strigă Gabriel cu fruntea radioasă şi cu privirea 
triumfătoare. Acum, dragă Aloyse, poţi să-mi povesteşti 
cum l-a îngropat de viu pe tatăl meu, Henric al II-lea. 

— Regele Henric al II-lea! strigă Aloyse, cum ştiţi? 

— Ghicesc! Dar poţi să-mi dezvălui crima, pentru că 
întâmplarea mi-a şi vestit răzbunarea. 


156 


Alexandre Dumas 


Capitolul XVIII 
Neplăcerile unei cochete 


IATĂ ACUM SUMBRA POVESTE A 
lui Jacques de Montgommery, tatăl lui Gabriel, după 
povestea Aloysei, cu care soţul ei Perrot Travigny, scutier 
şi confident al contelui de Montgommery, o pusese la 
curent.  Vicontele cunoştea unele lucruri, dar 
deznodământul care îi pusese capăt îi rămăsese ascuns, 
ca şi celorlalţi. 

Jacques de Montgommery, senior de Lorges, fusese ca 
toţi strămoşii săi brav şi îndrăzneţ şi, sub domnia 
războinicului Fraricisc |, îl vedeai întotdeauna în fruntea 
bătăliei. Aşa că foarte curând ajunse în infanteria 
franceză. Printre cele o sută de fapte strălucite, i se 
întâmpla totuşi şi un lucru supărător, cel la care făcuse 
aluzie Nostradamus. 

Era în 1521: contele de Montgommery avea doar 
douăzeci de ani; iarna era aspră şi tinerii, cu regele 
Francisc | în frunte, făcuseră o partidă de pelota pe 
zăpadă; un joc nu fără primejdii, foarte la modă pe 
vremea aceea. Se împărțeau în două tabere, unii apărau 
o căsuţă, iar ceilalţi, cu bulgări de zăpadă, o asaltau. 
Contele d'Enghien senior de Cerisoles, fusese ucis într-un 
astfel de joc. Puțin a lipsit ca Jacques de Montgommery să 
nu-l ucidă şi el pe rege. Bătălia odată isprăvită, voiră să 
se încălzească; din păcate, lăsaseră focul să se stingă şi 


157 


Cele două Diane 
toţi acei tineri zvăpăiaţi şi neatenţi încercară să-l 
reaprindă. Alergând, Jacques aduse primul, în cleşte, un 
butuc aprins; în drum îl întâlni pe Francisc | care nu mai 
avu când să se ferească şi se izbi violent cu bărbia de 
butucul încins. Din fericire, nu se alese decât cu o rană şi 
cicatricea dizgraţioasă pe care i-o lăsă această rană 
prilejui moda bărbii lungi şi a pletelor scurte decretată 
atunci de Francisc |. 

Cum contele de Montgommery făcu să se uite acest 
neplăcut accident prin mii de fapte măreţe de arme, 
regele nu-i purta pică şi-l lăsă, să se ridice până la cele 
mai înalte ranguri la Curte şi în armată. In 1530 Jacques 
se căsători cu Claudine de la Boissiere. Fu o simplă 
căsătorie de convenienţă, totuşi îşi plânse multă vreme 
nevastă care muri în 1533, după naşterea lui Gabriel. 
Fondul firii sale ca la toţi cei predestinaţi unui sfârşit fatal, 
era tristeţea. 

Când se trezi văduv şi singur, distracţiile sale fură 
loviturile de spadă, căci din plictiseală se arunca în cele 
mai mari primejdii. În 1538, după armistițiul de la Nişa, 
când acest om de arme şi de acţiune trebui să se supună 
regimului Curţii şi să se plimbe prin galeriile de la 
Tournelle şi de la Luvru cu o sabie de paradă alături, fu 
cât pe-aci să moară de scârba. 

Dar o pasiune îl salvă şi-l pierdu. O Circe regală îl 
cuprinse în mrejele ei pe acest copil bătrân, robust şi 
naiv. Contele se îndrăgosti nebuneşte de Diana de 
Poitiers. 

Trei luni se învârti pe lângă ea mohorât, fără să-i 
adreseze măcar o dată cuvântul; se uita însă la ea cu o 
privire care spunea tot. Seneşalei nu-i trebui prea mult 
să-şi dea seama că acest suflet îi aparţine. Işi notă 
această pasiune într-un colţ al memoriei socotind că 
poate-i va fi de folos odată. Şi iată că ocazia se ivi. 
Francisc | începu să-şi neglijeze frumoasa iubită şi se 


158 


Alexandre Dumas 


întoarse către doamna d'Etampes”, care era mai puţin 
frumoasă, dar care avea imensul avantaj de a fi frumoasă 
în alt fel. Când semnele dizgraţiei fură vizibile, Diana, 
pentru prima oară în viaţa ei, îi vorbi lui Jacques de 
Montgommery. 

Asta se petrecea la Tournelle, la o serbare dată de 
Francisc | în cinstea noii sale favorite. 

— Domnule de Montgommery... zise Diana chemându-l 
pe conte. El se apropie emoţionat şi o salută cu 
stângăcie, Cât sunteţi de trist, domnule de 
Montgommery, zise ea. 

— Trist de moarte, doamnă. 

— Şi de ce, Dumnezeule? 

— Doamnă, m-aş lăsa ucis... 

— Din pricina cuiva, fără îndoială... 

— Din pricina cuiva, ar fi plăcut; dar, pe legea mea, 
fără nici un motiv va fi şi mai plăcut... 

— lată, zise Diana, o cumplită melancolie; şi din ce vi 
se trage această neagră boală? 

— Parcă eu ştiu, doamnă? 

— Eu ştiu, domnule de Montgommery, mă iubiţi... 

Jacques se făcu palid, apoi, înarmându-se cu toată 
hotărârea de care ar fi avut nevoie ca să se arunce singur 
în mijlocul unui batalion duşman, răspunse cu o voce 
tremurătoare: 

— Ei bine, doamnă, vă iubesc, ceea ce e cu atât mai 
rău! 

— Ba cu atât mai bine! zise Diana râzând. 

— Cum?! strigă Montgommery cu inima bătând. Băgaţi 
de seamă, doamnă. Nu-i vorba de un joc, ci de o dragoste 
sinceră şi adâncă, măcar că e imposibilă sau tocmai 
pentru că e imposibilă. 

— Şi de ce, mă rog, e imposibilă? întrebă Diana. 


7 Anne de Pisseleu, ducesă d'Etampes (1508-1580), favorita regelui 
Francisc |. 


159 


Cele două Diane 


— Doamnă, zise Jacques, iertaţi-mi sinceritatea, încă n- 
am învăţat să înfrumuseţez faptele prin vorbe subţiri. 
Regele nu vă iubeşte, doamnă? 

— Ba mă iubeşte, zise Diana suspinând. 

— Vedeţi deci că-mi este interzis, nu numai să vă 
iubesc, ci chiar să vă declar această dragoste nedemnă. 

— Nedemnă de dumneata, e drept, zise ducesă. 

— O, nu, nu de mine! strigă contele şi s-ar putea ca 
într-o zi... 

Dar Diana îl întrerupse cu o tristeţe gravă şi o 
demnitate bine jucată. 

— Ajunge, domnule de Montgommery, spuse ea, să 
încetăm, te rog. Această discuţie. 

Il salută cu răceală şi se îndreptă, lăsându-l pe 
sărmanul conte frământat de mii de sentimente contrare: 
gelozie, dragoste, ură, durere, bucurie... Diana cunoştea 
deci adoraţia pe care i-o mărturisise. Dar poate c-o 
jignise. Poate că i s-a părut că e nedrept, ingrat, crud. Işi 
repeta toate sublimele prostii ale iubirii. 

A doua zi, Diana de Poitiers îi spuse lui Francisc l: 

— Ştiţi, sire, domnul de Montgommery este îndrăgostit 
de mine... 

— Eh, eh, făcu Francisc râzând. Montgommery-ii sunt 
de neam vechi şi, pe legea mea, aproape tot atât de 
nobili cât şi mine, la fel de viteji şi, acum bag de seamă, 
aproape la fel de galanţi. 

— Asta-i tot ce găseşte majestatea-voastră să-mi 
spună? zise Diana. 

— Şi ce-ai vrea, draga mea, să-ţi răspund? Doresc din 
suflet, zise regele, ca Montgommery să aibă gust ales şi 
ochi la fel de buni ca şi mine! 

— Dacă era vorba de doamna d'Etampes, murmură 
Diana, jignită, n-aţi fi spus asta. 

Nu împinse mai departe această discuţie, dar hotărî să 
împingă mai departe încercarea. Când îl revăzu pe 
Jacques după câteva zile, îl întrebă din nou. 


160 


Alexandre Dumas 


— Eh, cum, domnule de Montgommery şi mai trist ca 
de obicei? 

— Da, doamnă, zise contele umil, căci tremur să nu vă 
fi jignit. 

— Nu m-ai jignit, domnule, spuse ducesă, doar m-ai 
supărat. 

— Doamnă, strigă Montgommery, eu, care mi-aş dărui 
tot sângele ca să vă cruţ o lacrimă, cum am putut oare să 
vă pricinuiesc o cât de mică durere? 

— Nu m-aţi făcut să înţeleg că, fiind iubita regelui, n- 
aveam dreptul să aspir la dragostea unui gentilom? 

— Ah! Nu ăsta a fost gândul meu, doamnă, zise 
contele şi nici n-ar putea să fie, pentru că eu, gentilomul, 
vă iubesc cu o dragoste pe cât de sinceră, pe atât de 
adâncă. Am vrut doar să spun că dumneavoastră nu mă 
puteţi iubi, pentru că regele vă iubeşte şi pentru că-l iubiţi 
pe rege. 

— Regele nu mă iubeşte şi eu nu-l iubesc pe rege, zise 
Diana. 

— Dumnezeule! Dar atunci m-aţi putea iubi pe mine! 
strigă Montgommery. 

— Pot să te iubesc, răspunse liniştită Diana, dar nu-ți 
voi putea spune niciodată că te iubesc. 

— Şi de ce asta, doamnă? 

— A trebuit, zise Diana, să devin iubita regelui Franţei 
ca să salvez viaţa tatălui meu; dar, pentru a-mi reabilita 
onoarea, nu pot să fiu doar iubita contelui de 
Montgommery. 

Îşi însoţi acest refuz de o privire atât de pătimaşă şi de 
languroasă, încât contele nu se mai putu abtine. 

— Ah! Doamnă, îi spuse el cochetei ducese, dacă m-aţi 
iubi cum vă iubesc eu... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce mă interesează lumea, prejudecățile şi 
onoarea! Pentru mine, universul sunteţi dumneavoastră. 
De trei luni nu vă văd decât pe dumneavoastră. Vă iubesc 


161 


Cele două Diane 


cu toată orbirea şi cu toată înflăcărarea primei iubiri. 
Frumuseţea dumneavoastră regească mă îmbată şi mă 
tulbură. Dacă mă iubiţi aşa cum vă iubesc eu, fiţi contesa 
de Montgommery, fiţi soţia mea! 

— Mulţumesc, conte, zise Diana triumfătoare. Îmi voi 
aminti de aceste nobile şi generoase cuvinte. Până atunci, 
să ştiţi că verdele şi albul sunt culorile mele preferate. 

Jacques, nebun de fericire, sărută mâna albă a Dianei, 
mai mândru şi mai fericit decât dacă i ar fi fost 
încredinţată coroana lumii. 

A doua zi, Francisc | îi atrase Dianei atenţia că noul ei 
adorator începuse să-i poarte culorile în public. 

— Nu-i dreptul lui, sire? spuse ea observându-l pe rege 
cu toată pătrunderea privirii sale, cum să nu-i îngădui să- 
mi poarte culorile, când îmi oferă să-i port numele? 

— E cu putinţă? întrebă regele. 

— E sigur, sire, răspunse ducesă, care crezuse o clipă 
că reuşise şi că gelozia avea să-i redeştepte 
necredinciosului dragostea. 

Dar după un moment de tăcere, regele, ridicându-se 
pentru a pune capăt discuţiei, îi zise vesel Dianei: 

— Dacă e aşa, doamnă, funcţia de mare seneşal fiind 
vacantă de la moartea domnului de Breze, primul 
dumitale soţ, o vom da ca dar de nuntă domnului de 
Montgommery. 

— Şi domnul de Montgommery va putea s-o accepte, 
zise cu mândrie Diana, căci îi voi fi o soţie fidela şi cinstită 
şi nu-l voi trăda pentru toţi regii universului. 

Regele se înclină surâzând, fără să răspundă şi se 
îndepărtă. Hotărât, doamna d'Etampes pusese bine 
stăpânire pe el. Ambiţioasa Diana, cu gelozia în inimă, îi 
spuse în aceeaşi zi încântatului Jacques: 

— Viteazul meu conte, nobilul meu Montgommery, te 
iubesc. 


162 


Alexandre Dumas 


Capitolul XIX 

Cum Henric al Il-lea începu, încă 
de pe când trăia tatăl său, să-l 
moştenească 


— CĂSĂTORIA DIANEI ŞI A CONTELUI de 
Montgommery, continuă Aloyse, fu fixată la trei luni după 
asta şi zarva acestei Curți bârfitoare şi neruşinate susţinu 
că, în graba răzbunării sale, Diana de Poitiers îi dăduse 
arvuna viitorului ei soţ. 

Cele trei luni trecură; contele de Montgommery era 
mai îndrăgostit ca niciodată, dar Diana amina din zi în zi 
să-şi îndeplinească făgăduiala. Asta din pricină că la 
puţină vreme după ce-l vârâse pe conte într-o asemenea 
poveste, băgase de seamă cu ce priviri o învăluia de la 
distanţă tânărul Delfin Henric. Aşa că în inima 
cutezătoarei Diana se deşteptase o nouă ambiţie. Titlul 
de contesă de Montgommery ar fi reabilitat-o în ochii 
lumii. Titlul de iubită a Delfinului ar fi fost un triumf. 
Doamna d'Etampes, care vorbea întotdeauna cu dispreţ 
despre vârsta Dianei, era iubită de tată, pe când ea, 
Diana, va fi iubită de fiu. De partea ei erau tinereţea, 
speranţa, viitorul. Doamna d'Etampes îi luase locul, dar 
ea i-l va lua doamnei d'Etampes. Îşi va păstra rangul în 
faţa ei, va aştepta răbdătoare şi calmă ca o ameninţare 


163 


Cele două Diane 


vie... Căci Henric va fi într-o zi rege şi Diana, mereu 
frumoasă, din nou regină. 

Era într-adevăr o victorie. Caracterul lui Henric îi dădea 
şi mai multă siguranţă. El n-avea decât nouăsprezece ani, 
dar luase parte la mai multe războaie; de patru ani era 
căsătorit cu Caterina Medicis şi totuşi rămăsese un copil 
sălbatic şi ascuns. Pe cât se arăta de format şi de 
cutezător la călărie, în mânuirea armelor, în întrecerile cu 
lancea şi în toate exerciţiile care cereau supleţe şi 
dibăcie, pe atât era de stângaci şi de încurcat la serbările 
de lă Luvru şi în faţa femeilor. Greoi, el se lăsa în voia 
celor ce voiau să pună stăpânire pe el. Anne de 
Montmorency, care era în relaţii destul de reci cu regele, 
se întorsese către Delfin şi-i impuse fără prea multă 
greutate tânărului toate gusturile urnii om de-acum copt. 
Il călăuzea după cum îi erau voia şi capriciul. In sfârşit, 
aruncase în acest suflet tandru şi slab rădăcinile profunde 
ale unei forţe fără egal şi pusese în aşa fel stăpânire pe 
Henric, încât influenţa unei femei ar fi putut să i-o pună în 
primejdie pe a sa. 

Dar curând băgă de seamă cu spaimă că elevul său 
era îndrăgostit. Henric îşi neglija prieteniile cu care el îl 
înconjurase în chip iscusit. Henric devenise trist şi 
aproape visător. Montmorency privi în jurul lui şi i se păru 
că regina gândurilor Delfinului ar fi Diana de Poitiers. 
Bătrânul jandarm o iubea pe Diana mai mult ca pe oricare 
alta. Cu felul lui grosolan de a fi o preţuia Re curtezana 
regală chiar mai mult decât cavalerul de Montgommery. 
Işi potrivi planurile după instinctele urâte pe care le 
ghicea în această femeie şi după socotelile sale şi, liniştit, 
îl lăsă pe Delfin să suspine după marea seneşală. 

Frumuseţea ei trezi, într-adevăr, inima amorţită a lui 
Henric. Era ironică, provocatoare, vioaie, capul ei fin avea 
mişcări frumoase şi elegante, privirea îi strălucea de 
făgăduieli şi întreaga ei fiinţă avea o atracţie magnetică 
(pe atunci se zicea magică); ei bine, toate aceste daruri 


164 


Alexandre Dumas 


trebuiau să-l seducă până la urmă pe bietul Henric. | se 
părea că această femeie avea să-i dezvăluie ştiinţa 
necunoscută a unei vieţi. Sirena era pentru el, un tânăr 
sălbatic, curios şi naiv, atrăgătoare şi periculoasă ca o 
genune. 

Diana simţea toate astea; mai ezita doar din teamă 
faţă de Francisc |, în ceea ce privea trecutul şi faţă de 
contele de Montgommery, în ceea ce privea prezentul, ca 
să se hazardeze în acest viitor. 

Dar într-o zi, când regele, mereu galant şi atent chiar 
cu femeile pe care nu le mai iubea, ba chiar şi cu cele 
care nu-l mai iubeau, discuta cu Diana de Poitiers în 
ambrazura unei ferestre, îl zări pe Delfin care, galeş şi 
uitându-se pe furiş, spiona această discuţie dintre ea şi 
tatăl lui. 

Francisc îl strigă pe Henric. 

— Ei, domnule fiu, ce faci acolo? Apropie-te, îi spuse el. 

Dar Henric, palid şi ruşinat, după un minut de ezitare 
între datorie şi teamă, în loc să răspundă invitaţiei tatălui 
său, luă hotărârea să fugă ca şi cum n-ar fi auzit. 

— Ah, ce băiat sălbatic şi mototol, spuse regele, vă 
puteţi explica, doamnă, o asemenea timiditate? 
Dumneavoastră, zeiţa pădurilor, aţi văzut vreodată cerb 
mai speriat? Ah, ce cusur afurisit! 

— Nu i-ar plăcea majestăţii-voastre să corijez acest 
cusur al domnului Delfin? zise Diana surâzând. 

— O, spuse regele, ar fi o treabă mult prea dificilă chiar 
dacă e vorba de cel mai gentil profesor din lume şi de cea 
mai plăcută ucenicie. 

— N-aveţi nici o grijă, sire, îmi asum sarcina asta. 

După care făcu tot posibilul ca să-l întâlnească pe 
fugar. Contele de Montgommery, de serviciu în ziua 
aceea, nu era la Luvru. 

— Vă pricinuiesc deci o spaimă atât de mare, 
monseniore? 


165 


Cele două Diane 


Astfel îşi începu Diana discuţia cu timidul Henric şi 
această discuţie continuă. Cum o isprăvi, cum se făcu că 
nu bagă de seamă nici una din grosolăniile prinţului, cum 
îi admiră şi cele mai neînsemnate vorbe, cum îl părăsi cu 
convingerea că ar putea fi spiritual şi încântător şi într- 
adevăr alături de ea deveni puţin câte puţin spiritual şi 
încântător — cum, în sfârşit, fu, în toate sensurile, iubita 
lui, dându-i în acelaşi timp porunci, lecţii şi clipe de 
fericire, asta-i comedia veşnica şi de nelămurit care se va 
juca întotdeauna, dar care nu se va scrie niciodată. 

Şi Montgommery? Oh! Montgommery o iubea prea 
mult pe Diana ca s-o judece şi i se dăruise prea orbeşte 
că să poată vedea clar. Fiecare bârfea acum la Curte 
despre noile amoruri ale doamnei de Poitiers, în privinţa 
căreia nobilul conte îşi păstrase vechile iluzii, întreţinute 
cu grijă de însăşi Diana. Edificiul pe care ea îl clădea era 
încă prea fragil pentru ca să nu se teamă de orice 
zguduire. Il păstra pe Delfin din ambiţie, iar pe conte din 
prudenţă. 


166 


Alexandre Dumas 


Capitolul XX 
Despre utilitatea prietenilor 


S-O LĂSĂM ACUM PE ALOYSE SĂ-ŞI 
continue şi să-şi isprăvească povestirea al cărei început |- 
am făcut. 

— Bărbatul meu, bravul Perrot, îi spuse ea lui Gabriel, 
a auzit repede zvonurile care circulau despre doamnna 
Diana şi toate glumele care se făceau despre domnul de 
Montgommery. Dar nu ştia dacă să-şi  înştiinţeze 
stăpânu!, pe care-l vedea încrezător şi fericit, sau să-i 
ascundă urzeala odioasă în care-l învăluise această 
femeie ambițioasă. Imi împărtăşea îndoielile sale, căci îi 
dădeam de obicei sfaturi bune şi-mi pusese la încercare 
tăcerea. Dar eram tot atât de încurcată ca şi el în ceea ce 
priveşte luarea unei hotărâri. 

Intr-o seară, monseniore, Perrot şi cu mine ne aflam 
chiar în odaia asta, căci contele de Montgommery nu ne 
trata ca pe nişte servitori, ci ca pe nişte prieteni şi voise 
să păstreze, chiar şi la Paris, obiceiul străvechi al veghilor 
noastre de iarnă din Normahdia, unde stăpânii şi oamenii 
lor se încălzesc la acelaşi foc după truda de peste zi. Deci 
contele, gânditor, cu capul în mâini, stătea în faţa focului. 
De obicei, seara se ducea la doamna de Poitiers, dar de 
câtăva vreme îi spunea adesea că e bolnavă şi că nu-l 


167 


Cele două Diane 


poate primi. El se gândea fără îndoială la acest lucru. 
Perrot potrivea curelele unei cuirase, iar eu torceam. 

Era în 7 ianuarie 1539, într-o seară rece şi ploioasă, a 
doua zi după Bobotează. Să vă aduceţi aminte de această 
dată, monseniore. Gabriel făcu semn că nu pierdea un 
cuvânt şi Aloyse continuă: Deodată se anunţară domnii 
de Langeais, de Boutieres şi de Sancerre, trei gentilomi 
de la Curte, prieteni ai monseniorului, dar şi mai prieteni 
ai doamnei d'Etampes. Toţi trei erau înfăşuraţi în mantii 
largi, întunecate şi, deşi intraseră râzând, avui impresia 
că aduceau cu ei nenorocirea şi presimţirea mea, vai, nu 
mă înşelase câtuşi de puţin. 

Contele de Montgommery se ridică şi ieşi în 
întâmpinarea lor, bucuros şi primitor. 

— Fiți bineveniţi, prieteni, le spuse el celor trei 
gentilomi, strîngîndu-le mâna. 

La un semn, le-am luat celor trei mantiile şi ei s-au 
aşezat. 

— Ce întâmplare fericită vă aduce în casa mea? 
Continuă contele. 

— Un triplu rămăşag, răspunse contele de Boutieres şi 
prezenţa dumitale aici, dragul meu conte, mă face să 
câştig pariul în momentul de faţă. 

— Eu, spuse domnul de Langeaias, l-am şi câştigat. 

— lar eu, zise contele de Sancerre, îl voi câştiga în 
curând, veţi vedea. 

— Dar pe ce aţi pariat, domnilor? întrebă 
Montgommery. 

— Păi, zise domnul de Boutieres, Langeais a făcut 
rămăşag cu d'Enghien că Delfinul nu va fi în seara asta la 
Luvru. Ne-am dus acolo şi am constatat, cu forme în 
regulă, că d'Enghien pierduse. 

— Cât despre Boutieres, spuse contele de Sancerre, el 
a pariat cu contele de Montejan că dumneata te vei afla 
în seara asta acasă, dragul meu conte şi iată că a 
câştigat. 


168 


Alexandre Dumas 


— Şi tu ai câştigat, Sancerre, spuse la rândul său 
domnul de Langeais; căci, în concluzie, cele trei pariuri se 
reduc de fapt la unul. Sancerre, domnule de 
Montgommery, a pus rămăşag pe o sută de pistoli cu 
d'Aussun că doamna de Poitiers va fi bolnavă astă- 
seară... 

Tatăl domniei-tale, Gabriel păli îngrozitor. 

— Ai câştigat, într-adevăr, domnule de Sancerre, spuse 
el emoţionat, căci doamna mare seneşală m-a înştiinţat 
că nu va putea primi pe nimeni astă-seară, simțindu-se 
brusc indispusă. 

— Ah! strigă contele de Sancerre, când vă spuneam 
eu... Îi veţi zice lui d'Aussun, domnilor, că-mi datorează o 
sută de pistoli. 

Şi  râseră toţi ca nişte nebuni; contele de 
Monntgommery rămase serios. 

Acum, bunii mei prieteni, spuse el, sunteţi de acord să- 
mi explicaţi această enigmă? 

— Din toată inima, pe legea mea! spuse domnul de 
Boutieres, dar spune slugilor să iasă afară. 

Perrot şi cu mine eram de-acum la uşă, când 
monseniorul ne făcu semn să rămânem. 

— Sunt prieteni devotați, spuse el tinerilor seniori şi n- 
am de ce roşi, n-am nimic de ascuns faţă de ei. 

— Fie! spuse domnul de Langeais, asta miroase un pic 
a provincie; dar lucrul te priveşte mai mult decât pe noi, 
conte. Sunt aproape sigur că ei şi cunosc marele secret, 
căci acest secret a făcut înconjurul oraşului şi dumneata, 
conform obiceiului, eşti ultimul care-l afli. 

— Vorbiţi odată! strigă Montgommery. 

— Dragul meu conte, spuse domnul de Langeais, 
trebuie să vorbim, căci ne vine greu să vedem astfel 
înşelat un gentilom ca şi noi şi un om galant ca 
dumneata; dar dacă totuşi vorbim, o facem cu condiţia că 
vei accepta noutatea cu filozofie, adică râzând; căci nimic 
din toată povestea asta nu merită minia dumitale, te 


169 


Cele două Diane 


asigur şi de altminteri, în cazul de faţă minia dumitale ar 
fi dinainte dezarmată. 

— Vom vedea! Aştept, răspunse cu răceală 
monseniorul. 

— Dragă conte, spuse atunci domnul de Boutieres, cel 
mai tânăr şi cel mai zăpăcit dintre cei trei, cunoşti 
mitologia, nu-i aşa? Ştii, fără îndoială, istoria lui 
Endymion? Ce vârsta crezi că avea Endymion când a 
început s-o iubească pe Diana-Phoebe? Dacă îţi închipui 
că se apropia de patruzeci, te înşeli, dragul meu, n-avea 
nici măcar douăzeci de ani şi nici nu-i crescuse barba. 
Cunosc povestea de la preceptorul meu, care ştia precis 
acest lucru. lată de ce în seara asta Endymion nu e la 
Luvru iată de ce doamna Phoebe s-a culcat şi s-a făcut 
nevăzută, probabil din pricina ploii; iată de ce, în sfârşit, 
dumneata, conte de Montgommery, te afli acasă la 
dumneata... de unde reiese că preceptorul meu e un om 
mare şi noi trei am câştigat pariul. Trăiască veselia! 

— Dovezi... ceru cu răceală contele. 

— Dovezi? spuse domnul de Langeais, dar te poţi duce 
să cercetezi singur. Nu locuieşti la doi paşi de Phoebe? 

— Adevărat! Mulţumesc, spuse contele. 

Se ridică. Cei trei prieteni trebuiră să se scoale şi ei, 
destul de uimiţi şi aproape speriaţi de această atitudine 
severă şi întunecată a domnului de Montgommery. 

— Ah, conte, spuse domul de Sancerre, nu fă prostii, 
nici imprudenţe şi aminteşte-ţi că nu-i bine să te baţi nici 
cu puii de lei, darămite cu leii. 

— Fii liniştit, spuse contele. 

— Cel puţin nu eşti supărat pe noi? 

— Depinde, răspunse contele. 

li reconduse, sau mai curând îi împinse pe cei trei pe 
uşă afară şi, întorcându-se, îi spuse lui Perrot: 

— Mantia şi spadă! 

Perrot aduse mantia şi spadă. 


170 


Alexandre Dumas 


— E adevărat că şi voi, ăştilalţi, aţi ştiut asta? întrebă 
contele, încingându-şi spadă. 

— Da, monseniore, răspunse Perrot cu ochii plecaţi. 

— Şi de ce nu m-ai înştiinţat, Perrot? 

— Monseniore... bâlbâi soţul meu. 

— Intr-adevăr, voi nu sunteţi „prieteni”, ci doar oameni 
de treabă. 

II bătu prieteneşte pe umăr pe scutierul său. Era foarte 
palid, dar vorbea cu un soi de linişte solemnă. Îi mai 
spuse lui Perrot: 

— Aceste zvonuri circulă de mult? 

— Monseniore, răspunse Perrot, sunt cinci luni de când 
o iubiţi pe doamna de Poitiers, pentru că nunta domniei 
voastre era fixată în noiembrie. Ei bine, vă asigur că 
domnul Delfin a iubit-o pe doamna de Poitieris la o lună 
după ce ea a consimţit să vă fie soţie. Totuşi nu-s mai 
mult de două luni de când se vorbeşte şi nu-s nici 
cincisprezece zile de când am aflat eu. Zvonurile nu s-au 
adeverit decât după aminarea căsătoriei şi nu se discută 
decât pe furiş, de frica domnului Delfin. L-am bătut ieri pe 
unul dintre oamenii domnului de La Garde care a avut 
tupeul să râdă despre asta în faţa mea şi baronul de La 
Garde n-a cutezat să mă pedepsească. 

— Nu se va mai râde, spuse monseniorul, cu un accent 
care mă făcu să tremur. 

Când fu gata, îşi trecu o mână peste frunte şi-mi 
spuse: 

— Aloyse, adu-mi-l pe Gabriel, vreau să-l sărut. 

— Dormeaţi, monseniore Gabriel, un somn liniştit de 
heruvim şi aţi început să plângeţi când v-am trezit şi v-am 
luat în braţe. V-am înfăşurat într-o cuvertură şi v-am adus 
astfel tatălui domniei-voastre. V-a luat în braţe, v-a privit 
o vreme în tăcere, ca pentru a-şi umple inima cu chipul 
domniei-voastre, apoi a depus o sărutare pe frumoşii ochi 
pe jumătate închişi. O lacrimă a căzut pe chipul 
trandafiriu al domniei-tale, prima lacrimă vărsată în faţa 


171 


Cele două Diane 


mea de acest om puternic şi viteaz! Mi-aţi fost înapoiat cu 
cuvintele: „Ai grijă de copilul meu, Aloyse!” 

— Vai, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a mai 
adresat. De atunci le aud întruna... 

— Vreau să vă însoțesc, monseniore, îi spuse atunci 
bunul meu Perrot. 

— Nu, Perrot, zise domnul de Montgommery, trebuie 
să plec singur; rămâi aici. 

— Totuşi, monseniore... 

— Te rog, zise el. 

Nu-i mai puteai răspunde când îţi vorbea astfel şi 
Perrot tăcu. Contele ne întinse mâna. 

— Adio, bunii mei prieteni, ne spuse, nu, nu adio, la 
revedere... 

Apoi ieşi calm şi cu un pas sigur, ca şi cum trebuia să 
se întoarcă după un sfert de ceas. 

Perrot nu spuse nimic; dar de îndată ce stăpânul său 
ieşi afară, îşi luă la rându-i mantia şi spadă. Nu 
schimbarăm o vorbă şi n-am încercat să-l rețin, îşi făcea 
datoria urmându-l pe conte, fie chiar şi la moarte. Imi 
întinse braţele şi mă aruncai la pieptul lui plângând; apoi 
după ce m-a îmbrăţişat cu dragoste, s-a avântat pe 
urmele domnului de Montgommery. Totul nu durase nici 
un minut şi nu ne-am spus un singur cuvânt. 

Rămasă singură, am căzut pe un scaun, plângând şi 
rugându-mă. Ploaia se înteţise afară şi vântul sufla cu 
putere. 


172 


Alexandre Dumas 


p Capitolul XXI 

In care se demonstrează că 
gelozia a putut aboli titlurile 
înainte de Revoluția Franceză 


AŞA CUM SPUSESE DOMNUL DE 
Langeais, palatul de Brézé, unde locuia atunci doamna 
Diana, era la doi paşi de al nostru, pe strada du Figuier- 
Saint-Paul, unde mai există încă şi azi această casă a 
nenorocirii. 

Perrot, urmându-şi de departe stăpânul, îl văzu 
apropiindu-se de uşa doamnei de Poitiers, bătând, apoi 
intrând. 

Atunci se apropie şi el. Domnul de Montgommery le 
vorbea tare şi cu siguranţă valeţilor, care încercau să-l 
oprească, pretinzând că stăpână lor este bolnavă. Dar 
contele trecu şi Perrot profită de mica zarvă pentru a se 
strecura în urma lui pe uşa rămasă întredeschisă, îi 
cunoştea bine pe cei din casă ca să ştie că puteau susţine 
cu tărie o minciună a doamnei Diana. Fie că nu fusese 
zărit, fie că nu-i mai dădură importanţă scutierului de 
îndată ce stăpânul rupsese consemnul, Perrot urcă fără 
piedici prin întuneric, după domnul de Montgommery. În 
capul scării ducele văzu două femei ale ducesei, 
neliniştite şi speriate, care-l întrebară ce voia la acea oră. 
La toate orologiile din împrejurimi sunase într-adevăr ora 


173 


Cele două Diane 


zece seara. Domnul de Montgommery răspunse cu 
fermitate că voia s-o vadă de îndată pe doamna Diana, că 
avea să-i comunice, fără întârziere, nişte lucruri grave şi 
că, dacă nu-l putea primi, va aştepta. Vorbea foarte tare 
şi în aşa fel încât să fie auzit din camera de culcare a 
ducesei, care era aproape. Una dintre femei intră în acea 
cameră şi se întoarse repede spunând că doamna de 
Poitiers se culcase, dar că va veni să discute cu contele, 
pe care-l ruga s-o aştepte în salon. 

Delfinul nu era deci acolo său se purta ca un fricos, nu 
ca un fiu al Franţei! Domnul de Montgommery intră deci 
fără nici o împotrivire în salon. Atunci Perrot care 
rămăsese în umbră, pe primele trepte ale scării, le isprăvi 
de urcat şi se ascunse în dosul unei draperii, într-un 
coridor mare ce despărţea camera de culcare a doamnei 
de Poitiers de salonul unde aştepta domnul de 
Montgommery. În fundul acestui vast culoar, două uşi, 
acum astupate, dădeau odinioară una în salon, alta în 
dormitor. Perrot se strecură în dosul acestei draperii, pusă 
acolo pentru frumuseţe şi constată cu bucurie că va 
putea, trăgând cu urechea, să audă câte ceva din cele ce 
se petreceau fie într-o cameră, fie în cealaltă. Nu că 
bravul meu bărbat ar fi fost călăuzit de vreun josnic 
sentiment de curiozitate, monseniore, dar ultimele vorbe 
ale contelui, când plecase şi o tainică presimţire îl 
înştiinţară că stăpânul său se află în mare primejdie, că 
poate chiar în acel moment i se întindea o cursă şi voia 
să-i poată sări în ajutor la nevoie. 

Din nenorocire, cum veţi vedea, monseniore, nici unul 
dintre cuvintele pe care le auzi şi pe care mi le repetă 
după aceea nu poate aduce nici cea mai mică lumină în 
întunecată problemă ce vă preocupă astăzi. Domnul de 
Montgommery  n-aşteptase nici două minute când 
doamna de Poitiers intră în salon şi chiar cu oarecare 
grabă. 


174 


Alexandre Dumas 


— Ce înseamnă asta, conte, spuse ea şi de ce, mă rog, 
această năvală în casa mea, după rugămintea pe care ți- 
am adresat-o de a nu veni astă-seară? 

— Am să vă răspund prin două cuvinte sincere 
doamnă; dar mai întâi spuneţi femeilor să plece. Acum 
ascultaţi-mă. Voi fi scurt. Mi s-a spus că am un rival, că 
acel rival este Delfinul şi că în seara asta se află la 
dumneavoastră. 

— Şi dumneata ai crezut, din moment ce ai alergat să 
te convingi, spuse Diana cu trufie. 

— Am suferit, doamnă şi am alergat să caut la 
dumneata un leac pentru suferinţa mea. 

— Ei bine, spuse Diana. Acum m-ai văzut. Ştii că nu te- 
am minţit, aşa că lasă-mă să mă odihnesc. In numele 
cerului, pleacă Jacques! 

— Nu, Diana, spuse contele, neliniştit de felul în care 
era îndepărtat; căci dacă m-au minţit pretinzând că 
Delfinul este aici, poate că nu m-au minţit asigurându-mă 
că va veni astă-seară; vreau să mă conving că nu-i 
adevărat. 

— Aşadar rămâi, domnule? 

— Voi rămâne, doamnă. Du-te să te odihneşti dacă eşti 
bolnavă. Eu îţi voi veghea somnul. 

— Dar cu ce drept faci asta, domnule? strigă doamna 
de Poitiers. Cu ce titlu? Nu sunt încă liberă? 

— Nu, doamnă, zise cu fermitate contele, nu mai eşti 
liberă să faci de râsul Curţii un gentilom cinstit care ţi-a 
acceptat toate pretenţiile. 

— Nu voi accepta câtuşi de puţin, spuse Diana, 
această ultimă pretenţie. N-ai dreptul să rămâi aici, după 
cum n-au dreptul nici ceilalţi să râdă de dumneata. Nu 
eşti bărbatul meu, nu-i aşa? Şi după câte ştiu, nu-ţi port 
încă numele... 

— Ei, doamnă, strigă atunci cu un soi de disperare 
domnul de Montgommery, nu mă interesează că mă iau 
toţi peste picior! Nicidecum. Ştii bine, Diana, că nu 


175 


Cele două Diane 


onoarea mea sângerează şi strigă, ci dragostea mea. 
Dacă m-aş fi simţit jignit de ironiile celor trei nătărăi, aş fi 
tras spadă. Dar mi-am simţit inima sfâşiată, Diana şi am 
alergat încoace. Demnitatea şi reputaţia mea! Nu despre 
ele e vorba acum! Ci că te iubesc, că sunt nebun după 
tine, că sunt gelos, că mi-ai spus-o şi mi-ai dovedit-o că 
mă iubeşti, că voi ucide pe oricine ar cuteza să se atingă 
de această dragoste a mea, fie el şi Delfinul, ba chiar şi 
regele, doamnă! Nu-mi va păsa pe cine mă răzbun, dar 
pe cât e de adevărat că cerul există, mă voi răzbuna! 

— Şi de ce mă rog? Şi pentru ce? întrebă, în spatele 
domnului de Montgommery, o voce poruncitoare. 

Perrot tremură, căci prin coridorul slab luminat îl văzu 
apărând pe domnul Delfin şi, în spatele Delfinului, mutra 
batjocoritoare şi dură a domnului de Montmorency. 

— Ah! strigă doamna Diana căzând pe un fotoliu şi 
frământându-şi mâinile iată de ce mă temeam. 

Domnul de Montgommery nu scoase la început decât 
un strigăt, apoi Perrot îl auzi răspunzând cu voce destul 
de calmă: 

— Monseniore Delfin, un singur cuvânt... de milă! 
Spuneţi-mi că n-aţi venit aici pentru că o iubiţi pe doamna 
de Poitiers, ci pentru că doamna de Poitiers vă iubeşte. 

— Domnule de Montgommery, răspunse Delfinul cu o 
mânie abia stăpânită, un singur cuvânt! Spune-mi că nu 
te afli aici pentru că doamna de Poitiers te iubeşte, ci 
pentru că dumneata o iubeşti pe doamna Diana. 

Lucrurile petrecându-se astfel, nu mai era vorba de 
moştenitorul celui mai mare tron din lume şi de un simplu 
gentilom, ci de doi bărbaţi, doi rivali înfierbântaţi şi geloşi, 
două inimi care sufereau, două suflete sfâşiate. 

— Eram soţul acceptat şi desemnat de doamna Diana, 
se ştie, o ştiţi şi dumneavoastră, zise domnul de 
Montgommery, omiţând titlul la care avea dreptul prinţul 


176 


Alexandre Dumas 


— Făgăduială uitată! strigă Henric şi, deşi mai recente 
ca ale dumitale, drepturile iubirii mele nu sunt mai puţin 
sigure şi le voi păstra. 

— Ah! Imprudentul, vorbeşte de drepturile lui! strigă 
contele, beat de gelozie şi de turbare. Indrăzniţi să 
spuneţi că această femeie este a dumneavoastră? 

— Spun că cel puţin nu-i a dumitale, zise Henric. Spun 
că mă aflu la această doamnă eu şi nu dumneata şi că 
aştept cu nerăbdare, domnule, să ieşi afară! 

— Dacă sunteţi atât de nerăbdător, putem să ieşim 
împreună; e mult mai simplu. 

— O sfidare! strigă Montmorency înaintând. Îndrăzniţi, 
domnule, să-l sfidaţi pe Delfinul Franţei? 

— Aici nu e nici un Delfin al Franţei, zise contele, ci e 
un bărbat care se pretinde iubit de femeia pe care o 
iubesc eu, asta-i tot. 

Făcuse probabil un pas către Henric, căci Perrot o auzi 
pe doamna Diana strigând: 

— Vrea să-l insulte pe prinţ! Vrea să-l ucidă pe prinţ! 
Ajutor! 

Şi desigur încurcată de rolul ciudat pe care-l juca, ieşi 
afară, în ciuda domnului de Montmorency care-i spunea 
să se liniştească fiindcă aveau două săbii contra uneia şi 
o bună escortă jos. Perrot o văzu pe doamna Diana 
străbătând culoarul şi năpustindu-se îngrozită în dormitor, 
chemându-şi slugile şi pe oamenii Delfinului. 

Dar fuga Dianei nu potoli minia celor doi adversari. 
Domnul de Montgommery zise cu amărăciune: 

— Fără îndoială că monseniorul Delfin înţelege să-şi 
răzbune injuriile cu spada oamenilor săi? 

— Nu, domnule, răspunse cu mândrie Henric şi a mea 
îmi va ajunge ca să pedepsesc un obraznic. 

Amândoi pusese mâna pe mânerele spadelor, dar 
domnul de Montmorency interveni. 

— lertare, monseniore, spuse el; dar cel care poate fi 
mâine rege n-are dreptul să-şi rişte viaţa. Dumneavoastră 


177 


Cele două Diane 


nu sunteţi un ora, monseniore, sunteţi o naţiune; un 
Delfin al Franţei nu se bate decât pentru Franța.. 

— Dar, strigă domnul de Montgommery, un Delfin al 
Franţei nu-mi smulge, el care are totul, pe cea în care mi- 
am pus viaţa, pe cea care pentru mine înseamnă mai 
mult decât patria, mai mult decât onoarea: căci ea m-a 
făcut să uit toate acestea, această femeie care poate mă 
înşeală. Dar nu, ea nu mă înşeală, nu e cu putinţă, prea o 
iubesc mult! Monseniore, iertaţi-mi violenţa şi nebunia şi 
binevoiţi să-mi spuneţi că n-o iubiţi pe Diana! Nu vii la o 
femeie pe care o iubeşti însoţit de domnul de 
Montmorency şi escortat de opt sau zece mercenari. Ar fi 
trebuit să mă gândesc la asta! 

— Am vrut, spuse domnul de Montmorency, să-l urmez 
cu o escortă astă-seară pe monseniorul Delfin, în ciuda 
insistențelor, pentru că am fost prevenit în taină că astăzi 
i se va întinde o cursă, trebuia totuşi să-l las în pragul 
acestei case. Dar tunetele vocii dumitale, domnule, 
ajungând până la noi, m-au obligat să intru înăuntru. 

— Îi cunosc pe cei care v-au prevenit, spuse râzând cu 
amărăciune contele. Sunt, fără îndoială, aceiaşi care m-au 
prevenit că Delfinul va fi aici în astă-seară; le-a reuşit 
planul şi lor şi celei care i-a însărcinat cu acest lucru. Căci 
doamna d'Etampes nu voia, presupun, decât s-o 
compromiteţi printr-un scandal răsunător pe doamna de 
Poitiers. Or, domnul Delfin, neezitând să-şi facă vizita sa 
amoroasă cu armata după sine, a slujit de minune acest 
plan! Ah! Nici măcar n-ai ştiut, Henric de Valois, să 
păstrezi aparențele faţă de doamna de Breze€... O afişezi 
în mod public drept amanta dumitale oficială? Această 
femeie îţi aparţine cu adevărat? Deci nu mai există nici o 
îndoială şi nici o nădejde! Mi-ai furat-o şi odată cu ea, 
viaţa! Ei bine, n-are rost să mai păstrez măsura! Pentru 
că eşti fiul Franţei, nu-i un motiv ca să nu fii gentilom şi- 
mi vei da de socoteală de fapta ta, sau de nu, eşti un laş! 


178 


Alexandre Dumas 


—  Ticălosule! strigă Delfinul scoţându-şi sabia şi 
îndreptându-se spre conte. 

Dar domnul de Montmorency se aruncă din nou în faţa 
lui. 

— Monseniore, v-o spun încă o dată că în prezenţa 
mea moştenitorul tronului nu va încrucişa spada pentru o 
femeie cu un... 

— Cu un gentilom de neam mai vechi decât tine, 
primul baron creştin, îl întrerupse contele scos din fire. La 
fel de nobil ca şi regele, deşi regii n-au fost întotdeauna 
atât de nobili cum vreţi s-o pretindeţi vot, ceilalţi! Căci 
Carol de Neapole l-a provocat pe Alfons de Aragon, 
Francisc |, nu-i prea multă vreme de atunci, l-a provocat 
pe Carol Quintul. Rege contra rege: mă rog! Deşi domnul 
de Nemours, nepotul regelui, a provocat un simplu 
căpitan spaniol. Neamul de Montgommery e egal cu cel 
de Valois şi, cum s-a unit de multe ori cu moştenitorii 
regilor Franţei şi ai Angliei, poate foarte bine să se bată 
cu ei. Vechii Montgommery purtau blazonul Franţei în 
secolele doisprezece şi treisprezece. După reîntoarcerea 
lor din Anglia, unde-l urmaseră pe Wilhelm Cuceritorul, 
stemele Montgommery-ilor au fost de azur, cu un leu de 
aur înarmat, cu trei flori de crin pe bot şi cu deviza: 
Păzeşte-te! Haide,  monseniore, armele noastre se 
aseamănă ca şi spadele noastre! Ah, dacă ai iubi-o pe 
această femeie aşa cum o iubesc eu şi dacă m-ai uri cum 
te urăsc eu... Dar nu, nu eşti decât un copil timid, fericit 
să se ascundă în spatele preceptorului său. 

— Domnule de Montmorency, lasă-mă! strigă Delfinul, 
zbătându-se împotriva domnului de Montmorency care-l 
ţinea. 

— Nu, monseniore, spunea Montomrency, nu vă voi 
lăsa să vă bateţi cu furiosul ăsta. Gardă! La mine! strigă 
el cu glas puternic. 

O auziră în mod distinct pe doamna Diana, aplecată 
peste balustrada scării, strigând din toate puterile: 


179 


Cele două Diane 


— Ajutor! Urcaţi, voi, de colo! Vă lăsaţi stăpânul 
măcelărit? 

Această trădare a Dalilei, pentru că acum erau trei 
împotriva domnului de Montgommery, duse pe ultima 
treaptă orbirea contelui. Perrot, îngheţat de groază, îl auzi 
spunând: 

— E nevoie deci de ultima jignire ca să vă conving pe 
mijlocitorul tău şi pe tine, Henric de Valois, să-mi daţi 
socoteală? 

Perrot presupuse că el se îndreptase atunci spre Delfin 
şi că ridicase mâna asupra lui. Henric scoase un răcnet. 
Dar domnul de Montmorency reţinuse probabil braţul 
contelui, căci în vreme ce striga mai tare ca niciodată 
„Gardă, la mine! La mine!”, Perrot, care nu putea să 
vadă, îl auzi pe prinţ strigând: 

— Mi-a atins fruntea cu mănuşa; nu poate muri decât 
de mâna mea, Montmorency! 

Toate astea se petrecură cu repeziciunea unui fulger. 
Chiar în acea clipă intrară oameni din escortă. Începu o 
luptă crâncenă şi se auzi zgomot mare, tropăit de picioare 
şi de săbii lovite. Domnul de Montmorency strigă: „Legaţi- 
| pe acest turbat!” Şi Delfinul: „Nu-l ucideţi! In numele 
cerului, nu-l ucideţi!” 

Această luptă cu totul inegală nu dură nici un minut. 
Perrot n-avu nici măcar timpul să alerge în ajutorul 
stăpânului său. Ajungând în pragul uşii, văzu pe unul 
dintre mercenarii din gardă zăcând pe podea şi pe alţi doi 
sau trei sângerând. Contele, dezarmat, era legat şi ţinut 
de cinci ori şase oameni care-l asaltaseră toţi deodată. 
Perrot care în zarva acea nu fusese zărit crezu că e mai 
bine, în interesul domnului de Montgommery, să rămână 
liber ca să-i poată înştiinţa pe prietenii acestuia sau să-i 
vină în ajutor la o ocazie mai favorabilă. Se reîntoarse 
deci fără zgomot la locul lui şi acolo, cu urechea la pândă 
şi cu mâna pe spada, aşteptă, fiindcă domnul de 
Montgommery nu fusese nici ucis, nici rănit, momentul să 


180 


Alexandre Dumas 


se arate şi poate să-l salveze... Legat fedeleş, domnul de 
Montgommery strigă: 

— Nu-ţi spuneam eu, Henric de Valois, că nu vei face 
decât să opui spadei mele alte zece şi insultei mele — 
curajul supus ai soldaţilor tăi? 

— Vezi, domnule de Montmorency? strigă Delfinul 
tremurând. 

— Să i se pună un căluş! zise domnul de Montmorency 
drept orice răspuns. Am să vă spun, se adresă el gărzilor, 
ce să faceţi cu el. Până atunci să nu-l scăpaţi din ochi. 
Răspundeţi cu capul! 

Şi părăsi salonul, luându-l cu el şi pe Delfin. Traversară 
coridorul unde stătea Perrot, ascuns în spatele draperiei 
şi intrară la doamna Diana. 

Atunci Perrot trecu lângă celălalt perete şi-şi lipi 
urechea de uşa astupată. Scena la care asistase era mai 
puţin îngrozitoare decât cea pe care avea s-o audă. 


181 


Cele două Diane 


Capitolul XXII 

Care este dovada cea mai 
izbitoare pe care poate s-o dea o 
femeie că un bărbat nu este 
iubitul ei 


— DOMNULE DE MONTMORENCY 
spuse Delfinul intrând, dacă nu m-aţi fi ţinut cu forţa, l-aş 
fi făcut pe conte să muşte țarina... 

— Monseniorul, răspunse Montmorency, să-mi permită 
să-i spun că vorbeşte ca un tânăr şi nu ca un fiu de rege. 
Zilele domniei-voastre nu vă aparţin. Ele sunt ale 
poporului vostru, monseniore şi capetele încoronate au 
alte datorii decât ceilalţi oameni. 

— De ce atunci sunt atât de furios împotriva-mi şi atât 
de ruşinat? spuse prinţul. Ah! Din pricina dumitale, 
doamnă, zise el, adresându-se Dianei, pe care o zărise. 

Şi amorul propriu rănit îl duse în acest moment la 
amorul gelos. 

— La dumneata şi prin dumneata, adăugă el, am primit 
înalta mea jignire. 

— Vai, da, la mine, dar nu prin mine, monseniore, 
răspunse 


182 


Alexandre Dumas 


Diana; Credeţi că stat vinovată cu ceva de tot ce s-a 
întâmplat aici? Credeţi că nu sufăr tot atât cât şi 
dumneavoastră şi chiar mai mult? Credeţi, ta sfârşit, că-i 
iubesc pe omul aceia, că l-am iubit vreodată? 

După ce-l trădase, îl renega. 

— Nu vă iubesc decât pe dumneavoastră, monseniore, 
zise ea; sufletul şi viaţa mea sunt cu totul ale domniei- 
voastre şi existenţa mea nu datează decât din ziua ta 
care aţi acceptat această inimă care vă este devotată. 
Odinioară, totuşi, poate... îmi aduc aminte că l-am lăsat 
pe acest Montgommery să întrevadă unele speranţe. 
Nimic precis, totuşi, nici un angajament sigur, Dar aţi 
venit dumneavoastră şi totul a fost uitat. Şi din acea 
vreme, v-o jur — şi vă rog să credeţi în cuvintele mele 
mai curând decât în calomniile doamnei d'Etampes! — 
din acea vreme binecuvântată n-a existat un gând al 
minţii mele, o bătaie a inimii mele care să nu fi fost 
pentru dumneavoastră, monseniore. Acest om minte, 
acest om lucrează de comun acord cu duşmanii mei, 
acest om n-are nici un drept asupra a ceea ce vă aparţine 
ta întregime, Henric. Abia dacă îl cunosc pe acest om şi 
nu numai că nu | iubesc, Dumnezeule! Dar îl urăsc şi-l 
dispreţuiesc. Nici măcar nu vă întreb, iată dacă trăieşte 
sau e mort. Nu mă interesaţi decât dumneavoastră. Pe el 
— îl urăsc! 

— Adevărat, doamnă? spuse Delfinul cu o umbră de 
îndoială. 

— Dovada va fi uşor de făcut, zise domnul de 
Montmorency. Domnul de Montgommery trăieşte, 
doamnă, dar e legat fedeleş de oamenii noştri şi nu mai e 
în stare să facă nici un rău. L-a jignit de moarte pe prinţ. 
Totuşi e cam dificil să-l aducem în faţa judecătorilor. Pe 
de altă parte, e şi mai greu de acceptat ca monseniorul 
Delfin să se bată de unul singur cu acest neobrăzat. Care 
e deci părerea dumneavoastră, doamnă? Ce să facem cu 
acest om? 


183 


Cele două Diane 


Se făcu un moment de tăcere plină de emoție. Perrot 
îşi tinu răsuflarea ca să audă mai bine acele cuvinte care 
întârziau atâta să fie rostite. Dar evident, doamnei Diana 
îi era frică de ea însăşi şi de ceea ce avea să spună. 
Şovăia în faţa propriei sale hotărâri, 

In sfârşit, trebui să vorbească şi încă cu o voce destui 
de fermă. 

— Domnul de Montgommery, spuse ea, a comis o 
crimă de lezmajestate. Domnule de Montmorency, la ce 
pedeapsă se condamnă vinovaţii de lezmajestate? 

— La moarte, răspunse conetabilul. 

— Păi, atunci acest om să iie condamnat la moarte, 
spuse cu răceală doamna de Poitiers. 

Toţi se înfiorară şi abia după o altă pauză domnul de 
Montmorency spuse: 

— Într-adevăr, doamnă, nu-l iubiţi şi nu l-aţi iubit 
niciodată pe domnul de Montgommery. 

— Dar eu, zise Delfinul, vreau mai puţin ca oricând ca 
domnul de Montgommery să moară. 

— Asta e şi părerea mea, spuse Montmorency, dar nu 
pentru aceleaşi motive ca ale dumneavoastră, 
monseniore. Părerea pe care aţi emis-o din generozitate, 
o aprob din prudenţă. Domnul de Montgommery are 
prieteni şi aliaţi puternici în Franţa şi Anglia. La Curte se 
ştie că s-a întâlnit cu noi, aici, în noaptea asta. Dacă ni-l 
vor cere sus şi tare, mâine, nu e bine să le dăm un 
cadavru. Nobilii nu înţeleg să fie trataţi ca oamenii de 
rând şi ucişi fără ceremonie. E necesar să le putem 
răspunde: „Domnul de Montgommery a fugit...” sau 
„Domnul de Montgommery e rănit sau bolnav...”, dar în 
orice caz: „Domnul de Montgommery trăieşte!” Şi dacă 
vom fi împinşi la ultima extremă, dacă vor persista să ni-l 
ceară, ei bine, va trebui ca la nevoie să-l putem scoate 
din închisoare sau din pat şi să-l arătăm calomniatorilor. 
Dar nădăjduiesc că precauţia, deşi bună, va fi inutilă. Nu-l 
vor cere mâine şi poimâine. Dar peste opt zile se va vorbi 


184 


Alexandre Dumas 


mai puţin despre el, iar într-o lună nu se va mai vorbi 
deloc. Nimic nu se uita mai repede decât un prieten, 
ascultaţi-mă pe mine! Socot deci că vinovatul nu trebuie 
nici să trăiască, nici să moară, trebuie să dispară. 

— Fie! zise Delfinul. Să plece, să părăsească Franţa. 
Are neamuri şi avere în Anglia, să se refugieze acolo. 

— Nu, monseniore, zise Montmorency. Moartea e prea 
mult, iar exilul nu-i destul. Vreţi, adăugă el coborându-şi 
vocea, să spună în Anglia că v-a ameninţat lovindu-vă cu 
mănuşa? 

— Oh, nu-mi mai amintiţi de asta, strigă Delfinul cu 
dinţii strânşi. 

— Lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc, monseniore, cu 
scopul de a-mi lua unele măsuri de precauţie împotriva 
unei hotărâri imprudenţe. Trebuie, v-o repet, ca acest 
conte să nu mai poată dezvălui nimic, nici viu, nici mort. 
Oamenii din escorta noastră sunt siguri şi dealtfel nu ştiu 
cu cine au avut de-a face. Guvernatorul închisorii Châtelet 
mi-e prieten; în plus, mut şi surd ca şi temniţa şi devotat 
serviciului majestăţii-sale. Aşa că domnul de 
Montgommery să fie transportat la Châtelet chiar în 
noaptea asta. O celulă bună ni-l va păstra şi ni-l va reda 
când vom voi. Mâine va dispare şi vom răspândi, asupra 
acestei dispariţii, zvonurile cele mai contradictorii Dacă 
aceste zvonuri nu vor cădea de la sine, dacă prietenii 
contelui îl vor cere cu prea multă insistenţă, ceea cenue 
deloc probabil şi vor deschide o anchetă, ceea ce m-ar 
mira grozav, atunci ne justificăm printr-un cuvânt, 
scoțând la iveală registrele de la Châtelet, care dovedesc 
că domnul de Montgommery, acuzat de crimă de 
lezmajestate, aşteaptă în închisoare hotărârea Justiţiei. 
Apoi, această dovadă odată făcută, va fi vina noastră 
dacă temniţa a fost nesănătoasă, dacă durerea şi 
remuşcările l-au apăsat prea tare pe domnul de 
Montgommery şi dacă acesta a murit înainte de a 
compărea în faţa tribunalului? 


185 


Cele două Diane 


— Oh, domnule de Montmorency, zise Delfinul 
înfiorându-se. 

— Fiţi liniştit, monseniore, zise sfătuitorul prinţului, n-o 
să avem nevoie să recurgem la această extremă. Zarva 
pricinuită de absenţa contelui se va potoli de la sine. 
Prietenii se vor consolă şi vor uita repede, iar domnul de 
Montgommery va trăi, dac-o vrea, pentru temniţă, din 
moment ce pentru lume va fi mort. 

— N-are un băiat? întrebă doamna Diana. 

— Da, un copil nevârstnic, căruia i se va spune că nu 
se ştie ce s-a întâmplat cu tatăl lui şi care, odată mare, 
dacă va mai ajunge mare acest băiat orfan! Va avea 
interesele lui, pasiunile lui şi nu va mai încerca să 
adâncească o poveste veche de cincisprezece ori 
douăzeci de ani. 

— Totul e just şi bine combinat, spuse doamna de 
Poitiers; mă înclin, vă aprob şi vă admir. 

— Sunteţi într-adevăr prea bună, doamnă, zise 
Montmorency foarte măgulit şi văd cu plăcere că suntem 
făcuţi să ne înţelegem. 

— Dar eu nu admir, nici nu aprob! strigă Delfinul, 
dimpotrivă, retractez şi mă opun... 

—  Retractaţi, monseniore şi aveţi dreptate, zise 
domnul de Montmorency, retractaţi, dar nu vă opuneţi; 
blamaţi, dar lăsaţi-mă s-o fac. Toate astea nu vă privesc 
câtuşi de puţin şi iau asupră-mi răspunderea acţiunii în 
faţa oamenilor şi-n faţa lui Dumnezeu. 

— Numai că între noi nu există o crimă, nu-i aşa? 
spuse Delfinul şi dumneata vei fi mai mult decât prietenul 
meu, vei fi complicele meu. 

— Oh, monseniore, departe de mine astfel de gânduri, 
strigă vicleanul ministru. Dar dumneavoastră nu vă veţi 
mai compromite să pedepsiţi un vinovat bătându-vă cu el. 
Vreţi să-i povestim totul regelui, tatălui vostru? 

— Nu, nu, tata să nu ştie nimic despre asta, spuse cu 
însufleţire Delfinul. 


186 


Alexandre Dumas 


— Datoria, spuse domnul de Montmorency, m-ar obliga 
totuşi să-l înştiinţez, monseniore, dacă persistaţi să 
credeţi că vremea acţiunilor cavalereşti mai ţine şi azi. 
Dar să nu ne grăbim, dac-o doriţi şi să lăsăm timpul să ne 
coacă părerile. Să ne asigurăm doar de persoana 
contelui, necesară planurilor noastre ulterioare, oricare 
vor îi ele şi să amânăm pe mai târziu orice hotărâre 
formală în legătură cu acest subiect. 

— Fie! spuse Delfinul, a cărui voinţă slabă acceptă cu 
grabă această prețioasă tărăgănare. Domnul de 
Montgommery va avea astfel timpul să revină asupra 
primei minii nesocotite, iar eu voi putea să mă gândesc în 
linişte la ceea ce-mi ordonă conştiinţa şi demnitatea să 
fac. 

— Să ne întoarcem la Luvru, monseniore, spuse 
domnul de Montmorency şi să facem act de prezenţă. Vă 
voi revedea mâine, doamnă, zise el adresându-se cu un 
surâs doamnei de Poitiers; m-am putut convinge că-l 
iubiţi pe prinţ cu o dragoste adevărată. 

— Dar monseniorul Delfin e convins de asta, zise Diana 
şi a iertat neplăcerea, atât de neprevăzută, a acestei 
întâlniri? 

— Da, mă iubeşti... într-adevăr. Diana, zise Delfinul 
gânditor şi am prea multă nevoie s-o cred că să mă mai 
îndoiesc. Află, doamnă, că am simţit o durere cumplită 
când mi-am închipuit că am să te pierd, dragostea 
dumitale îmi este de acum înainte tot atât de necesară ca 
şi aerul şi apoi, când iubesc, iubesc pentru toată viaţa. 

— Ah! Dacă-ar fi adevărat! strigă Diana cu un accent 
pătimaş, sărutând mâna pe care i-o întindea prinţul în 
semn de împăcare. 

— Haidem! Să plecăm fără întârziere, spuse domnul de 
Montmorency. 

— La revedere, Diana. 


187 


Cele două Diane 


— La revedere, stăpânul meu, spuse ducesa 
despărţind aceste două cuvinte cu o expresie de un 
farmec de nespus. 

Îl conduse până la pragul camerei. În vreme ce Delfinul 
cobora scara, domnul de Montmorency întredeschise uşa 
salonului unde domnul de Montgommery continua să 
zacă, păzit şi ferecat şi se adresă şefului gărzilor: 

— Voi trimite în curând un om de-al meu care-ţi va 
spune ce să faci cu prizonierul. Până atunci 
supraveghează-i toate mişcările şi nu-l pierde din ochi nici 
un minut. Răspundeţi toţi cu viaţa. 

— Am înţeles, monseniore, răspunse ostaşul. 

— Dealtfel, voi veghea şi eu, zise, din uşă, unde 
rămăsese, doamna Diana. 

Se îndepărtară cu toţii şi Perrot, din ascunzătoarea lui, 
nu mai auzi decât pasul regulat al sentinelei postate în 
salon, în vreme ce camarazii lui îl păzeau pe prizonier. 


188 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXIII 
Un devotament inutil 


ALOYSE, DUPĂ CE SE ODIHNI 
câteva momente, căci abia mai putea să răsufle la 
amintirea acestei istorii cumplite. Îşi recăpătă curajul şi, 
la insistenţele lui Gabriel, îşi isprăvi astfel povestirea. 

— În momentul în care Delfinul şi conetabilul se 
îndepărtară, sună ceasul unu după miezul nopţii. Perrot 
socoti că stăpânul său e pierdut, fără scăpare, dacă-i lăsa 
trimisului domnului de Montmorency timpul să intervină. 
Venise deci vremea să se apuce de treabă. Observase că 
domnul de Montmorency nu indicase nici un cuvânt de 
ordine, nici un semn după care să i se poată recunoaşte 
trimisul. Deci, după ce aşteptase cam o jumătate de ceas, 
pentru ca povestea lui să pară verosimilă, Perrot ieşi 
încetişor din ascunzătoare, cobori cu pas uşor câteva 
trepte, pe urmă le urcă având grijă să i se audă zgomotul 
paşilor şi veni să bată la uşa oratoriului. 

Planul pe care şi-l făcuse era îndrăzneţ şi avea, tocmai 
din pricina acestei îndrăzneli, sorţi de izbândă. 

— Cine e? întrebă sentinela. 

— Trimisul monseniorului baron de Montmorency. 

— Deschide, spuse sentinelei şeful gărzii. 

Uşa se deschise şi Perrot intra cu curaj şi cu capul sus. 

— Sunt, spuse, scutierul domnului Charl de Manffol, 
care se află în slujba domnului de Montmorency, după 


189 


Cele două Diane 


cum ştiţi. Stăpânul meu şi cu mine, tocmai intrasem în 
garda Luvrului când ne-am întâlnit în piaţa Greve cu 
domnul de Montmorency însoţit de un tânăr înalt învăluit 
în mantie. Domnul de Montmorency l-a strigat pe domnul 
de Manffol. După câteva momente de discuţie, cei doi mi- 
au poruncit să vin aici, în strada du Figuier, la doamna 
Diana de Poitiers. Voi găsi, mi s-a spus, un prizonier, în 
legătură cu care domnul de Montmorency mi-a dat 
instrucţiuni pe care am venit să le îndeplinesc. Am cerut 
câţiva oameni de escortă; mi s-a spus că n-am nevoie 
pentru că există aici o forţă suficientă şi văd într-adevăr 
că sunteţi destul de numeroşi ca să sprijiniți misiunea ce 
mi s-a încredinţat. Unde este prizonierul? Ah! lată-l! 
Scoateţi-i căluşul, căci trebuie să-i vorbesc şi să-mi 
răspundă! 

Conştiinciosul şef al mercenarilor încă mai ezita, în 
ciuda tonului sigur al lui Perrot. 

— N-aveţi nici un ordin scris să-mi înmânaţi? întrebă el. 

— De când se scriu ordine în piaţa Greve la două de 
noapte? 

Răspunse Perrot ridicând din umeri; domnul de 
Montmorency mi-a spus că sunteţi înştiinţaţi de venirea 
mea. 

— E adevărat. 

— Ei bine, atunci de ce-mi faci greutăţi, omule? Hai, 
îndepărtaţi-vă, dumneata şi oamenii dumitale; căci ceea 
ce am eu să-i spun domnului trebuie să rămână numai 
între noi. Ei, nu pricepi? Înapoi! 

Se traseră într-adevăr înapoi şi, Perrot, apropiindu-se 
de domnul de Montgommery, îi scoase căluşul. 

— Bravul meu Perrot! spuse el, care-şi recunoscuse de 
la început scutierul. Cum de te afli aici? 

— Vă voi spune, monseniore, dar acum n-avem nici un 
minut de pierdut. Ascultaţi-mă. 

Şi-i povesti în câteva cuvinte scena care se petrecuse 
la doamna Diana şi hotărârea pe care domnul de 


190 


Alexandre Dumas 


Montmorency părea s-o fi luat de a îngropa pentru 
totdeauna secretul  groaznicei insulte, odată cu 
insultătorul. Trebuia deci să scape printr-o lovitură 
disperată de această captivitate care-i putea aduce 
moartea. 

— Şi ce socoţi să faci, Perrot? întrebă domnul de 
Montgommery. Vezi, sunt opt împotriva noastră şi nu ne 
aflăm într-o casă de prieteni, adăugă el cu amărăciune. 

— N-are importanţă, zise Perrot, lăsaţi-mă să fac şi să 
spun ce ştiu eu şi veţi fi salvat, liber. 

— La ce bun, Perrot? spuse cu tristeţe contele. Ce voi 
face cu viaţa şi cu libertatea? Diana nu mă iubeşte! Diana 
mă detestă şi mă trădează. 

— Scuturaţi-vă de amintirea acestei femei şi gândiţi-vă 
la copilul dumneavoastră, monseniore. 

— Ai dreptate, Perrot, l-am uitat pe bietul meu Gabriel 
şi Dumnezeu m-a pedepsit. Pentru el voi încerca deci 
ultima şansă de scăpare pe care mi-o oferi. Dar înainte de 
orice, ascultă, dacă fapta, mai mult smintită decât 
îndrăzneață, pe care vrei s-o săvârşeşti, dă greş, nu 
vreau, Perrot, să las orfanului drept moştenire urmările 
nefaste ale soartei mele; nu vreau ca, după pieirea mea, 
să înfrunte şi el duşmanii de temut care m-au doborât pe 
mine. Jură-mi, deci, că, dacă mă va înghiţi temniţa sau 
mormântul, Gabriel nu va afla niciodată de la tine cum a 
pierit tatăl lui. Dacă va cunoaşte acest secret, într-o zi vă 
voi să mă răzbune sau să mă salveze şi va fi pierdut. Voi 
avea de dat o socoteală destul de grea maică-si şi fără a 
o mai adăuga pe asta. Vreau ca fiul meu să trăiască 
fericit, fără să fie ameninţat de trecutul tatălui său! Jură- 
mi asta, Perrot şi nu te crede dezlegat de acest jurământ 
chiar dacă cei trei actori ai scenei pe care mi-ai povestit-o 
mor înaintea mea. Îmi făgăduieşti, Perrot? Juri? Nu mă las 
în voia devotamentului tău, pe care-l socot inutil, decât cu 
această condiţie. 

— Ei bine, monseniore, jur! 


191 


Cele două Diane 


— Pe crucea spadei tale, Perrot! Gabriel nu va afla 
niciodată nimic de la tine despre această taină 
primejdioasă. 

— Pe crucea spadei mele, monseniore, spuse Perrot cu 
mâna dreaptă întinsă. 

— Mulţumesc, prietene. Acum fă ce vrei! Mă las în 
seama curajului tău şi a milei lui Dumnezeu. 

— Sânge rece şi siguranţă, monseniore, zise Perrot. 
Veţi vedea! Şi adresându-se şefului gărzilor: Cuvintele pe 
care mi le-a adresat prizonierul sunt lămuritoare, puteţi 
să-l dezlegaţi şi să-l lăsaţi să plece. 

— Să-l dezlegăm? Să-l lăsăm să plece? Replică zbirul 
mirat. 

— Sigur. E ordinul domnului de Montmorency. 

— Domnul de Montmorency, zise garda ridicându-şi 
capul, ne-a poruncit să nu-l scăpăm din ochi pe prizonier 
şi, plecând, ne-a spus că răspundem pentru el cu viaţa 
noastră. Cum deci să vrea acum monseniorul de 
Montmorency să-l punem pe acest senior în libertate? 

— Cum adică, refuzaţi să mă ascultați pe mine, care 
vorbesc în numele lui? spuse Perrot fără să-şi piardă 
cutezanţa. 

— Uite ce e, domnule, dacă mi-ai porunci să-l strâng 
de gât pe acest senior, ori să-l arunc în apă, ori să-l duc la 
Bastilia, aş mai înţelege, dar să-l las liber, asta este peste 
puterile mele. 

— Bine! răspunse Perrot fără să se zăpăcească. Vă voi 
transmite ordinele pe care le-am primit şi mă spăl pe 
mâini de rest. N-aveţi decât să daţi socoteală domnului 
de Montmorency pentru nesupunerea voastră. Eu nu mai 
am ce face aici, bună seara! 

— Hei, stai un moment, zise şeful gărzii, ce te grăbeşti 
aşa? Spui că domnul de Montmorency doreşte să-l las pe 
prizonier să plece. Eşti sigur că domnul de Montmorency 
te-a trimis aici? 


192 


Alexandre Dumas 


— Netotule! zise Perrot, de unde aş fi ştiut că aveţi un 
prizonier aici? A ieşit cineva din casă să mi-o spună, dacă 
nu însuşi domnul de Montmorency? 

— Bine, o să-ţi dezlegăm omul, spuse soldatul, furios 
că un tigru căruia i se ia prada. Cât despre schimbători 
sunt seniorii ăştia mari! 

— Aştept! răspunse Perrot. 

Rămase totuşi afară, pe prima treaptă a scării, cu 
pumnalul în mână. Dacă l-ar fi văzut urcând pe 
adevăratul trimis al lui Montmorency, nu l-ar fi lăsat să 
facă un pas mai mult. Dar n-o văzu şi n-o auzi, în dosul 
lui, pe doamna Diana, care, atrasă de zgomotul vocilor, 
ieşise din camera ei şi înaintase până la uşa, lăsată 
întredeschisă, a oratorului. Ducesă văzu cum soldaţii îl 
dezlegau pe domnul de Montgommery, care rămase mut 
de groază zărind-o. 

— Ticăloşilor! strigă ea, ce faceţi aici? 

— Ascultăm de poruncile domnului de Montmorency, 
doamnă, spuse şeful gărzii, îl dezlegăm pe prizonier. 

— Imposibil! strigă doamna de Poitiers. Domnul de 
Montmorency n-a putut să dea o astfel de poruncă. Cine 
v-a adus ordinul ăsta? 

Soldaţii i-l arătară pe Perrot, care se întoarse doborât 
de spaimă şi de stupoare auzind-o pe doamna Diana. O 
rază a lămpii căzu pe chipul palid al bietului Perrot. 
Doamna Diana îl recunoscu. 

— Omul ăsta? spuse ea, omul ăsta e scutierul 
prizonierului. lată ce neghiobie era să faceţi! 

— Minciună! zise Perrot, încercând să mai nege. Sunt 
scutierul domnului de Manffol şi-s trimis aici de domnul 
de Montmorency. 

— Cine zice că e trimis de domnul de Montmorency? 
Rosti în spatele său un nou venit care nu era altul decât 
trimisul adevărat. ltravii mei soldaţi, omul ăsta minte. lată 
inelul şi pecetea domnului de Montmorency, dar dealtfel 


193 


Cele două Diane 


ar trebui să mă recunoaşteţi, sunt contele de Montansiert. 
Cum! Aţi îndrăznit să-i scoateţi căluşul prizonierului şi să-l 
dezlegaţi? Nenorociţilor! Puneţi-i căluşul şi legaţi-l şi mai 
zdravăn ca înainte! 

— Aşa da! zise şeful gărzii, astea văd şi eu că-s ordine 
adevărate. 

— Bietul Perrot! Zice contele. 

Nu catadicsi să-i spună un cuvânt de reproş doamnei 
Diana, măcar că ar fi avut vreme înainte că batista să-i 
astupe gura. Poate că se temea să nu-l compromită şi 
mai mult pe bravul lui scutier. Dar Perrot, din nenorocire, 
nu-i imită prudenţa şi, adresându-se doamnei Diana. Zise 
cu indignare: 

— Văd, doamnă, că nu v-aţi oprit la jumătatea 
drumului. luda nu l-a trădat decât o dată pe stăpânul lui. 
Dumneavoastră, într-un ceas, v-aţi trădat de trei ori 
iubitul. E adevărat însă că luda era biet bărbat, în vreme 
ce dumneavoastră sunteţi femeie şi pe deasupra şi 
ducesă. 

— Puneţi mâna pe omul ăsta, strigă ducesa furioasă. 

— Puneţi mâna pe omul ăsta, repetă după ea şi 
contele de Montansier. 

— Ah, încă n-am fost prins! strigă Perrot. 

Şi, într-o situaţie atât de disperată, încercă o lovitură 
deznădăjduită: se avânta lângă domnul de Montgommery 
şi cu lama pumnalului începu să-i taie legăturile strigând: 


3 Tânărul conte de Montansier pregătea astfel, prin arestarea lui 
Montgommery, asasinatul lui Lignerolles. Se ştie că domnul de 
Lignerolles raportându-i lui Carol al IX-lea că ducele de Anjou îi 
încredinţase secretul planului pe care-l avea de a se rupe de şefii 
hughenoți, regele l-a determinat pe fratele lui să-l ucidă pe 
Lignerolles ca să prevină orice indiscreţie. Contele de Montansier îşi 
asumă sarcina execuţiei împreună cu alţi patru sau cinci gentilomi- 
călăi care pieriră pe urmă cu toţii în chip jalnic. "Căci, spune 
Brantôme, trebuie să bagi de seamă când ucizi un om pe nedrept, 
fiindcă nu s-au văzut câtuşi de puţin omoruri care să nu fi fost 
răzbunate cu voia lui Dumnezeu. Cel care ne-a dat o sabie alături, ne- 
a dat-o ca să ne apărăm, şi nu ca să abuzăm de ea." (N.a.) 


194 


Alexandre Dumas 


—  Ajutaţi-mă, monseniore! Să ne vindem cât mai 
scump pielea. 

Dar n-avu vreme, să-i elibereze decât braţul stâng. 
Zece spade se încrucişară cu a sa. Înconjurat din toate 
părţile, o lovitură violentă de sabie pe care o primi între 
umeri îl aruncă la picioarele stăpânului său, uncie căzu 
fără cunoştinţă, ca şi mort. 


195 


Cele două Diane 


Capitolul XXIV 
Petele de sânge nu se şterg 
niciodată de tot 


PERROT HABAR N-AVU CE SE 
mai petrecu după aceea. Când îşi veni în fire, prima 
senzaţie pe care o încercă fu accea de răceală. Îşi adună 
gândurile, deschise ochii şi privi în jurul lui: pretutindeni, 
noapte adâncă. Se afla întins pe o piatră umedă şi alături 
de el zăcea un cadavru. La lumina lămpiţe, întotdeauna 
aprinsă, din nişa unde se ridica statuia fecioarei, îşi dădu 
seama că se găsea în cimitirul Inocenţilor. Cadavrul 
aruncat lângă el era a ostaşului din gardă, ucis de domnul 
de Montgommery. Sigur că-l crezuseră mort şi pe el... 

Incercă să se scoale; dar durerea cumplită a rănilor i se 
redeşteptă. Totuşi, adunându-şi cu un curaj 
supraomenesc puterile? Izbuti să se ridice în picioare şi să 
facă câțiva paşi. In acel moment licărirea unui felinar 
străpunse întunericul; Perrot zări doi oameni cu mutre 
urâte, purtând cu ei cazmale şi hârleţe. 

— Ne-au spus că se află în spatele statuii Fecioarei, 
zise unul din cei doi oameni. 

— A, iată-i şi pe voinicii noştri, zise cel de al doilea, 
zărindu-l pe soldat. Dar nu-i decât unul. 

— Păi să-l căutăm şi pe celălalt. 


196 


Alexandre Dumas 


Cei doi gropari luminară cu felinarul lor pământul din 
jur. Dar Perrot avuse puterea să se târască în dosul unui 
mormânt destul de îndepărtat de locul unde-l căutau. 

— L-o fi luat dracu, spuse unul dintre gropari care 
părea mai vesel. 

— Oh, zise celălalt înfiorându-se, nu spune astfel de 
lucruri la o asemenea oră şi într-un astfel de loc. 

Şi se închină cu spaimă. 

— Ei, nu-i decât unul,. Spuse primul gropar. Ce facem? 
Eu zic să-l îngropăm pe ăsta şi gata; vom spune că 
prietenul lui s-a topit... Sau că au numărat ăia prost. 

Incepură să sape o groapă şi Perrot, care se îndepărta 
uşor,  clătinându-se, îl auzi pe groparul cel vesel 
spunându-i prietenului său: 

— Mă gândesc că dacă vom mărturisi că n-am găsit 
decât un singur trup şi n-am săpat decât o groapă, omul 
care ne-a tocmit poate că n-o să ne dea decât cinci pistoli 
în loc de zece. N-ar fi mai bine, în interesul nostru, să 
trecem sub tăcere această dispariţie ciudată? 

— Sigur, răspunse groparul cel pios. li vom spune că 
ne-am isprăvit treaba şi nu vom minţi. 

Abia târându-se, Perrot ajunse cu mari chinuri în strada 
Aubry-le-Boucher. Acolo zări căruţa unui zarzavagiu care 
se întorcea de la piaţă şi-i întrebă pe omul care o 
conducea încotro merge. 

— La Montereuil, răspunse acesta. 

— Atunci, fii atât de milostiv şi lasă-mă să stau şi eu pe 
o margine până în colţul străzii Geoffroy-L'Asnier. 

— Urcă, spuse zarzavagiu! 

Perrot făcu astfel fără mare osteneală drumul care-l 
despărţea de casă şi totuşi de zece ori crezu c-o să-şi dea 
duhul. În sfârşit, în strada Geoffroy-L'Asnier, căruţa se 
opri. 

— laca, iată-te acasă, prietene, spuse zarzavagiul. 

— Mulţumesc, omule de treabă, zise Perrot. 


197 


Cele două Diane 
Cobori împleticindu-se şi fu obligat să se sprijine de 
primul zid pe care-l întâlni. 
„Tovarăşul meu de drum a băut cam mult”, îşi zise 
ţăranul. 
Şi se îndepărtă cântând cântecul, pe atunci cu totul 
nou, al jupânului François Rabelais, veselul preot de la 
Meudon: 


„O, Doamne, tu cel plin de har 
Ce apa prefăcuşi în vin 

Fă din fundul meu fânar 

Să-l luminez pe-al meu vecin...” 


Lui Perrot îi trebui un ceas ca să ajungă din strada 
Saint-Antoine în strada Jardins. Din fericire, nopţile de 
ianuarie sunt lungi! Nu întâlni pe nimeni şi ajunse cam pe 
la şase. 

In ciuda frigului, monseniore, neliniştea mă ţinuse 
toată noaptea în faţa ferestrei deschise. La prima 
chemare a lui Perrot am alergat la poartă şi i-am deschis. 

— Tăcere, dacă ţii la viaţă! Imi spuse el de la bun 
început. Ajută-mă să urc în odaia noastră; şi nici un 
strigăt, nici o vorbă. 

Merse susţinut de mine care, văzându-l rănit, nu 
cutezam s: î vorbesc, dar plângeam totuşi pe înfundate. 
Când ajunserăm şi când îl eliberai de haine şi de arme, 
sângele sărmanului curse pe mâinile mele şi rănile se 
iviră în faţa ochilor mei, adânci şi căscate. Îmi opri 
strigatul cu un gest poruncitor şi se aşeză în pat într-o 
poziţie care-l făcea să sufere mai puţin. 

—- Lasă-mă să chem un doctor, i-am spus eu 
plângând. 

— Degeaba, zise el. Ştii că mă pricep puţin la chirurgie. 
Una dintre rănile mele, cea de sub gât, e mortală; n-aş 
mai fi trăit dacă ceva mult mai puternic decât durerea nu 
m-ar fi susţinut şi dacă Dumnezeu, care pedepseşte 


198 


Alexandre Dumas 


criminalii şi trădătorii, nu mi-ar fi prelungit cu câteva 
ceasuri sfârşitul ca să pot fi de folos planurilor sale. În 
curând mă va cuprinde fierbinţeala şi totul va fi gata. Nici 
un doctor din lume nu mai poate face nimic. 

Vorbea cu mare greutate. Il rugai să se odihnească 
puţin. 

— Da, zise el, trebuie să-mi cruţ ultimele puteri. Dă-mi 
ceva de scris. 

l-am adus ce-mi cerea. Dar abia acum băgă de seamă 
că o lovitură de spadă îi rănise şi mâna dreaptă. Dealtfel 
şi aşa scria destul de greu; trebui deci să arunce pana şi 
hârtia. 

— Haide, voi vorbi, zise el şi Dumnezeu mă va lăsa să 
trăiesc până când voi isprăvi. Căci, în sfârşit, chiar dacă 
acest Dumnezeu îi va lovi pe cei trei duşmani ai 
stăpânului meu, domnul de Montgommery trebuie să fie 
odată şi odată răzbunat de fiul lui. 

Atunci, monseniore, zise Aloyse, Perrot îmi istorisi 
toată povestea pe care v-am dezvăluit-o. Avu totuşi lungi 
şi dese întreruperi şi, când se simţea prea sfârşit pentru a 
continua, îmi poruncea să-l las şi să cobor ca să vorbesc 
cu oamenii din casă. M-am arătat faţă de ei, vai! Foarte 
neliniştită de conte şi de soţul meu. l-am trimis pe toţi să 
ceară veşti de la Luvru, apoi de la toţi prietenii domnului 
conte de Montgommery, chiar şi de la simple cunoştinţe. 
Doamna de Poitiers spunea că nu-l văzuse pe domnul de 
Montgommery, că nu pricepea de ce-o plictiseam. Astfel 
orice bănuială fu îndepărtată în ce mă privea, ceea ce 
voia şi Perrot şi ucigaşii îşi crezură secretul îngropat în 
celula stăpânului şi-n groapa scutierului. 

După ce i-am îndepărtat o vreme pe servitori şi după 
ce v-am încredinţat unuia dintre ei, monseniore Gabriel, 
am venit din nou lângă bietul meu soţ, care şi-a reluat 
povestirea. 

Spre amiază, cumplitele suferinţe pe care le îndurase 
până atunci părură să se mai potolească puţin. Vorbea cu 


199 


Cele două Diane 


mai multă uşurinţă, ba chiar cu un soi de însufleţire. Dar 
cum mă bucuram eu de asta, el îmi spuse râzând cu 
tristeţe: 

— Asta-i fierbinţeala despre care te-am anunţat. Dar 
am isprăvit de dezvăluit toată ticăloşia. Acum ştii ceea ce 
numai cei trei ştiu; dar inima ta va putea să păstreze, 
sunt sigur, acest secret până în ziua în care, nădăjduiesc, 
îţi va fi îngăduit să-l dezvălui celui în drept. Ai auzit 
jurământul pe care domnul de Montgommery m-a pus să-l 
fac: atâta timp cât va exista un pericol pentru Gabriel, 
atâta timp cât cei trei duşmani atotputernici care mi-au 
închis stăpânul vor mai sălăşlui pe lumea asta, vei tăcea, 
Aloyse. Jură-i asta bărbatului tău care-i pe moarte. 

Am jurat plângând şi iată că azi am trădat acest 
jurământ, monseniore. Căci cei trei duşmani al domniei- 
voastre, mai puternici şi mai de temut, trăiesc încă. 

— O, Aloyse, zise Gabriel, nu-i vorba de nici o trădare; 
toată purtarea ta nu înseamnă decât devotament şi 
eroism. Dar isprăveşte-ţi povestirea! 

Perrot, continuă Aloyse, a mai adăugat: „Când nu voi 
mai fi, draga mea, vei închide această casă, vei da 
drumul servitorilor şi te vei duce cu Gabriel şi cu băiatul 
nostru la Montgommery. Acolo să nu stai la castel, 
retrage-te în căsuţa noastră şi creşte-l pe monsenior în 
aşa fel încât prietenii să-l cunoască şi duşmanii să-l uite. 
Toţi oamenii noştri de treabă de acolo şi intendentul şi 
capelanul te vor ajuta. Poate că ar fi mai bine ca însuşi 
Gabriel, până la optsprezece ani, să nu ştie ce nume 
poartă, să ştie doar că e gentilom. Vei vedea şi tu... 
Domnul nostru capelan şi domnul de Vimoutiers, tutorele 
copilului, te vor sfătui ce să faci. Dar chiar şi acestor 
prieteni siguri ascunde-le ceea ce ţi-am istorisit. Spune-le 
doar că ţi-e teamă pentru Gabriel de duşmanii tatălui său. 
Perrot îmi dădu tot felul de sfaturi pe care mi le tot repeta 
de zeci de ori până când reîncepură durerile. 


200 


Alexandre Dumas 


— Pentru domnul de Montmorency, mai zise el, eu sunt 
îngropat în cimitirul Inocenţilor. Trebuia să dispar odată 
cu contele. Dacă se va găsi vreo urmă â înapoierii mele 
aici, vei fi pierdută, Aloyse şi poate că şi Gabriel odată cu 
tine. Dar ai braţul tare şi inima vitează, după ce-mi vei 
închide ochii, adună-ţi toate puterile, aşteaptă miezul 
nopţii şi de îndată ce slugile vor adormi, coboară-mi 
trupul în vechea criptă a seniorilor de Brissac, cărora le-a 
aparţinut altădată acest palat. Nimeni nu mai intra în acel 
mormânt părăsit; vei găsi cheia ruginită în cufărul mare 
din odaia contelui. Voi avea astfel un mormânt ales şi 
măcar că un simplu scutier nu e demn să se odihnească 
printre atâţia mari seniori, îngroapă-mă acolo... 

Cum pe bietul meu Perrot îl cuprinse o slăbiciune şi 
cum insista să-mi dau. cuvântul, i-am făgăduit tot ce voia. 
Spre seară, delirul puse stăpânire pe el; apoi urmară 
dureri înspăimântătoare. Îmi smulgeam părul, disperată 
că nu i le puteam uşura, dar el îmi făcea semn că totul e 
inutil. 

În sfârşit, ars de febră şi măcinat de suferinţe cumplite, 
îmi zise: 

— Aloyse, dă-mi să beau... doar o picătura de apă. 

In neştiinţa mea voisem să-i dau apă ca să-şi 
potolească acea sete arzătoare de care spunea că suferă, 
dar el mă refuzase mereu. M-am grăbit deci să-i aduc o 
cană cu apă. 

Inainte de a o lua, îmi spuse: 

— Aloyse, un ultim sărut şi un ultim rămas-bun şi adu- 
ţi aminte... Adu-ţi aminte... 

l-am acoperit faţa de sărutări şi de lacrimi. Apoi bău o 
înghiţitură de apă, sughiţă şi recăzu pe pernă. Murise. 

Mi-am petrecut restul seni în rugăciuni şi în lacrimi. 
Totuşi, m-am dus, ca de obicei, să asist la culcarea 
domniei-tale, monseniore şi nimeni, bineînţeles, nu se 
miră de durerea mea. În casă domnea consternarea şi toţi 


201 


Cele două Diane 


servitorii credincioşi îl plângeau pe conte şi pe bunul lor 
Perrot. 

Spre ceasul două din noapte nu se mai auzi nici un 
zgomot, doar eu singură vegheam. Am spălat sângele cu 
care era acoperit trupul soţului meu, l-am înfăşurat într- 
un giulgiu şi, încredinţându-mă Domnului, am început să 
cobor acea povară grea mai mult inimii decât braţului 
meu. Când puterile mă părăseau, îngenuncheam alături 
de mort şi mă rugam. În sfârşit, după o jumătate de ceas, 
am ajuns la poartă cavoului. Când l-am deschis, nu fără 
greutate, un vânt îngheţat stinse lampa pe care-o purtam 
şi am crezut că mă sufoc de spaimă. Totuşi, mi-am venit 
în fire, am aprins din nou lampa şi am depus trupul 
soţului meu într-un mormânt deschis care părea că 
aşteaptă; apoi, după ce i-am sărutat pentru ultima oară 
giulgiul, am împins la loc greaua piatră de marmoră de 
deasupra, care-l despărţea pentru totdeauna de mine. 
Zgomotul pietrei îmi pricinui o asemenea spaimă, încât, 
abia putând să închid poarta cavoului, am luat-o la fugă şi 
nu m-am oprit decât în odaia mea, unde am căzut 
grămadă pe un scaun. Totuşi, înainte de a se lumina, 
trebuia să ard cearşafurile şi rufele pline de sânge care 
m-ar fi putut trăda. Când se iviră zorile, treaba era 
isprăvită, nu mai rămase nici o singură urmă a 
evenimentelor din ajun şi din timpul nopţii. Am făcut să 
dispară totul cu grija unei criminale care nu vrea să lase 
nici urme, nici amintiri ale crimei sale. Numai că atâtea 
eforturi mă epuizase şi am căzut bolnavă... Dar datoria 
mea era să trăiesc pentru cei doi orfani pe care 
Providența îi încredinţase grijii mele; şi am trăit, 
monseniore. 

— Biata femeie! zise Gabriel strângând mâna Aloysei 
într-ale sale. 

— După o lună, continuă doica, v-am dus la 
Montgommery, urmând sfaturile soţului meu. 


202 


Alexandre Dumas 


În rest, ceea ce domnul de Montmorency prevăzuse se 
întâmpla. Doar o săptămână fu zarvă la Curte în legătură 
cu dispariţia contelui de Montgommery şi a scutierului 
său; după care, sosirea apropiată a lui Carol Quintul, care 
trebuia să străbată Franţa ca să se ducă să-i pedepsească 
pe gantezi, fu unicul subiect al tuturor discuţiilor. 

În luna mai a aceluiaşi an, la cinci luni după dispariţia 
tatălui domniei-tale, monseniore, s-a născut Diana de 
Castro. 

— Da, zise Gabriel gânditor; oare doamna de Poitiers 
fusese amanta tatii? L-o fi iubit pe Delfin după el sau 
odată cu el? întrebări sumbre pe care zvonurile ticăloase 
ale unei Curți destrăbălate au le pot, rezolva... Sunt sigur 
că tata trăieşte. Tata trebuie să trăiască! ŞIi-l voi regăsi, 
Aloyse! În mine sunt acum doi oameni, un fiu şi un iubit 
care vor şti să-l regăsească. 

— Să dea Domnul! 

— N-ai mai aflat nimic de atunci, doică, despre 
închisoarea în care acei criminali l-ar fi putut închide pe 
tata? 

— Nimic, monseniore şi singurul indice pe care-l avem 
este acel cuvânt al domnului de Montmorency, prins de 
Perrot, că guvernatorul din Châtelet îi era prieten devotat 
şi-l putea ajuta. 

— Châtelet! strigă, Gabriel. Châtelet! 

Şi fulgerul unei amintiri cumplite i-l aduse brusc în faţa 
ochilor pe mohorâtul moşneag care nu trebuia să 
rostească niciodată vreo vorbă pe care-l văzuse, cu o 
înduioşare a inimii atât de ciudată, întruna din cele mai 
adânci celule ale închisorii regale. 

Gabriel se aruncă în braţele Aloysei, izbucnind în 
lacrimi. 


203 


Cele două Diane 


Capitolul XXV 
Răscumpărarea eroică 


A DOUA ZI, 12 AUGUST, GABRIEL 
de Montgommery, cu un chip calm şi cu un pas ferm, se 
îndreptă către Luvru ca să ceară audienţă regelui. 

Dezbătuse îndelung cu Aloyse şi cu el însuşi ce trebuia 
să facă şi să spună. Convins că nu putea fi vorba de 
violenţă faţă de un adversar încoronat, care ar fi putut să- 
| facă să aibă soartă tatălui său, Gabriel se hotări să fie 
categoric şi demn, dar moderat şi respectuos. Va întreba, 
nu va cere. Nu va veni oare şi timpul să vorbească de 
sus? Trebuia mai întâi să vadă dacă aceşti ani care 
trecuseră nu înmuiaseră oarecum ura lui Henric al II-lea. 

Luând o asemenea hotărâre, Gabriel era decis să arate 
atâta înţelepciune şi prudenţă încât puteai să aprobi fapta 
îndrăzneață la care se oprise. Imprejurările aveau dealtfel 
să-i ofere un ajutor neaşteptat. 

Sosind la curtea Luvrului, urmat de Martin-Guerre, de 
astă dată de adevăratul Martin-Guerre, Gabriel observă o 
agitaţie neobişnuită; era însă prea stăpânit de gândurile 
sale ca să dea atenţie grupurilor preocupate şi chipurilor 
întristate pe care le văzu de-a lungul drumului. 

Totuşi recunoscu în calea lui o litieră cu armele familiei 
de Guise şi-l salută pe cardinalul de Lorena care cobora, 
foarte însufleţit, din litieră. 


204 


Alexandre Dumas 


— Ah! Dumneata eşti, domnule viconte d'Exmes, spuse 
Charles de Lorena, iată-te deci vindecat? Cu atât mai 
bine! Cu atât mai bine! Fratele meu îmi cere cu mult 
interes, în ultima sa scrisoare, veşti despre dumneata. 

— Monseniore... cita bunătate! răspunse Gabriel. 

— O meriţi după atâta bravură! zise cardinalul. Dar 
unde te duci atât de grăbit? 

— La rege, monseniore. 

— Hm! Regele are alte treburi decât să te primească 
pe dumneata, tinere prieten. Şi eu mă duc la majestatea 
sa, care m-a chemat mai adineauri. Dacă vrei să urcăm 
împreună, te voi conduce şi mă voi sprijini de tânărul 
dumitale braţ. Sprijin contra sprijin. Căci asta şi vreau să-i 
spun acum majestăţii-sale; fiindcă presupun că ai auzit 
trista veste? 

— Nu, răspunse Gabriel, vin de-acasă; dar am băgat 
într-adevăr de seamă o anumită agitaţie... 

— Te cred, zise cardinalul. Domnul de Montmorency a 
făcut tot soiul de năzbăâtii, acolo, în fruntea armatei. A 
vrut să vină în ajutorul oraşului asediat Saint-Quentin! Nu 
merge aşa repede, domnule d'Exmes, te rog, eu n-am 
picioarele dumitale  sprintene. Spuneam deci că 
întreprinzătorul general şi-a provocat inamicul la luptă. 
Asta se petrecea alaltăieri, 10 august, în ziua Sfântului 
Laurenţiu. Avea trupe aproape egale ca număr cu cele ale 
spaniolilor, o cavalerie admirabilă şi elita nobilimii 
franceze. „Experimentatul comandant” a aranjat atât de 
abil lucrurile, încât a suferit în câmpiile de la Gibercourt şi 
de la Liserolles o îngrozitoare înfrângere, fiind el însuşi 
rănit şi luat prizonier şi odată cu el toţi şefii şi generalii 
care n-au murit pe câmpul de luptă. Domnul d'Enghien se 
află printre aceştia din urmă şi din toată infanteria nu s- 
au mai întors nici o sută de oameni. lată de ce, domnule 
d'Exmes, vezi toată lumea atât de preocupată şi iată de 
ce majestatea-sa m-a chemat atât de repede. 


205 


Cele două Diane 


— Dumnezeule mare! strigă Gabriel, izbit, chiar în toiul 
durerii sale personale, de acest dezastru, Dumnezeule 
mare! Ar putea să se reîntoarcă pentru Franţa zilele de la 
Poitiers şi Azincourt. Dar Saint-Quentin, monseniore? 

— Saint-Quentin, răspunse cardinalul, mai rezista încă 
la plecarea curierului; nepotul conetabilului, domnul 
Gaspard de Coligny, care apără oraşul, a jurat să îndrepte 
greşeala grosolană a unchiului său, mai curând lăsându- 
se îngropat sub dărâmăturile oraşului decât să-l predea. 
Dar tare mi-e teamă ca la ora asta să nu fie îngropat, iar 
ultimul meterez care-l opreşte pe inamic să nu fie luat. 

— Dar atunci regatul va fi pierdut! zise Gabriel. 

— Domnul să ocrotească Franţa! răspunse cardinalul, 
iată-ne la rege să vedem ce e de făcut. 

Gărzile, ca de obicei, îl lăsară să treacă pe cardinal, 
omul al cărui frate era singurul în stare să mai salveze 
ţara. Charles de Lorena, urmat de Gabriel, intră fără 
piedici la rege, pe care-l găsi singur cu doamna de 
Poitiers şi cufundat în amărăciune. Henric, văzându-l pe 
cardinal, se ridică şi-i veni cu grabă în întâmpinare. 

— Eminenţa-voastră să fie binevenită! zise el. Ei bine, 
domnule de Lorena, ce catastrofă îngrozitoare! Cine-ar fi 
prezis una ca asta? 

— Eu, sire, răspunse cardinalul, dacă majestatea- 
voastră m-ar fi întrebat acum o lună, la plecarea 
domnului de Montmorency... 

— Fără acuzări zadarnice, vere, zise regele; nu-i vorba 
de trecut, ci de viitorul atât de ameninţător, de prezentul 
atât de periculos. Domnul duce de Guise e pe drum, 
venind din Italia, nu-i aşa? 

— Da, sire şi acum trebuie să fi ajuns la Lyon. 

— Domnul fie lăudat! strigă regele. Domnule de 
Lorena, pun în mâinile ilustrului dumitale frate salvarea 
Statului. Aveţi, dumneata şi el în vederea acestui scop 
glorios, depline puteri. Fiţi regi ca mine, ba chiar mai mult 
decât mine. Am scris eu însumi domnului duce de Guise 


206 


Alexandre Dumas 


ca să-şi grăbească întoarcerea aici. lată scrisoarea. Poate 
eminenţa-voastră vrea să serie şi el una şi să-i 
zugrăvească fratelui său groaznica situaţie în care ne 
aflăm şi necesitatea de a nu pierde un minut, dacă vrea 
să mai salveze Franţa. Spune-i, vere că mă las cu totul în 
nădejdea lui. Scrie-i, scrie-i repede, te rog. Nu-i nevoie să 
ieşi de aici. lată, în acest cabinet găseşti tot ce-ţi trebuie. 
Curierul, cu cizme şi pinteni, aşteaptă jos, urcat în şa. Du- 
te, domnule cardinal. O jumătate de ceas în plus sau în 
minus poate să salveze sau să piardă totul. 

— Şi eu şi gloriosul meu frate ascultăm pe majestatea- 
voastră, răspunse cardinalul îndreptându-se spre cabinet, 
căci viaţa noastră aparţine regelui şi ţării; totuşi, fie că 
fratele meu va izbuti, fie că va da greş, majestatea-sa să 
binevoiască a-şi aminti că i-a încredinţat puterea într-o 
situaţie disperată. _ 

— Spune periculoasă, zise regele, dar nu disperată. In 
sfârşit, oraşul Saint-Quentin şi bravul său apărător 
domnul de Coligny mai rezistă? 

— Acum două zile mai rezistă, zise Charles de Lorena. 
Dar fortificațiile erau într-o stare demnă de milă, iar 
locuitorii înfometați vorbeau de predare; şi Saint-Quentin 
în puterea spaniolului, înseamnă că Parisul va fi luat în 
opt zile. Dar nu importă, sire, îi voi scrie fratelui meu şi 
ştiţi că el va face tot ceea ce-i va sta în putinţă. 

Şi cardinalul, salutându-l pe rege şi pe doamna Diana, 
intră în cabinet ca să sscrie scrisoarea pe care i-o cerea 
Henric. 

Gabriel rămăsese deoparte, gânditor, fără să fie 
observat. Inima sa tânăra şi generoasă era profund 
mişcată de această cumplită situaţie în care se afla 
Franţa. Se gândea la domnul de Montmorency, cel mai 
crud duşman al său care fusese învins, rănit şi făcut 
prizonier. Nu mai vedea, pe moment, în el, decât pe 
generalul trupelor franceze. 


207 


Cele două Diane 


În sfârşit, acum era mai preocupat de primejdiile ţării 
decât de nedreptatea făcută tatălui său. Când regele, 
după ieşirea cardinalului, recăzu dezolat în fotoliu, cu 
fruntea în mâini, strigând: „O, Saint-Quentin! Acolo se 
decide acum soarta Franţei! Saint-Quentin! Dac-ai putea 
rezista încă opt zile, domnul de Guise ar avea timp să se 
întoarcă şi apărarea s-ar putea organiza în dosul zidurilor 
tale credincioase! Dacă ele cad, duşmanul ajunge la Paris 
şi totul e pierdut! Saint-Quentin! Îţi voi da pentru fiecare 
din ceasurile de rezistenţă un privilegiu şi pentru fiecare 
din pietrele tale năruite un diamant dacă-ai putea să mai 
rezişti încă opt zile!” — nobilul tânăr strigă: 

— Sire, va rezista şi chiar mai mult de opt zile! 

Luase o hotărâre măre, o hotărâre sublimă. 

— Domnule d'Exmes! Strigară într-un glas Henric şi 
Diana; regele cu surpriză şi Diana cu dispreţ. 

— Cum ai intrat aici, domnule? întrebă regele cu 
severitate. 

— Sire, am intrat odată cu eminenţa sa. 

— Mă rog, zise regele, dar parcă spuneai ceva, 
domnule d'Exmes? Că Saint-Quentin ar putea să reziste? 

— Da, sire, iar domnia-voastră spuneaţi că dacă ar 
putea să reziste i-aţi dărui libertăţi şi bogății... 

— O mai spun încă, zise regele. 

— Ei bine, ceea ce veţi acorda oraşului care se va 
apăra veţi refuza omului care-l va ajuta să se apere? 
Omului a cărui voinţă energică se va impune întregului 
oraş şi care nu-l va ceda decât atunci când ultima bucată 
de zid va cădea sub tunul duşman? Favoarea pe care v-o 
va cere acel om, care v-a dat cele opt zile de care aveţi 
nevoie şi-n consecinţă regatul, sire, se va lăsa oare 
aşteptată? Vă veţi tocmi pentru o iertare când veţi avea 
un imperiu? 

— Nu, sigur, strigă Henric, acel om va avea tot ce 
poate oferi un rege. 


208 


Alexandre Dumas 


— Bineînţeles, sire, căci un rege nu numai că poate; 
dar un rege trebuie să ierte şi ceea ce va cere acel om nu 
sunt nici titluri, nici aur, ci o iertare, o simplă iertare. 

— Dar unde este, cine-i acel salvator? întrebă regele. 

— In faţa voastră, sire. Eu sunt acela, un simplu 
căpitan al gărzilor voastre, dar care simt în sufletul şi-n 
braţul meu o putere supraomenească; vă voi dovedi că 
nu mă laud angajându-mă să-mi salvez şi ţara şi părintele 
totodată. 

— Tatăl dumitale? Domnul d'Exmes? zise regele mirat. 

— Nu mă numesc d'Exmes, zise Gabriel. Sunt Gabriel 
de Montgommery, fiul contelui Jacques de Montgommery, 
de care cred că vă amintiţi, sire... 

— Fiul contelui de Montgommery, strigă ridicându-se 
regele, care păli. 

Doamna Diana se trase de asemenea în fotoliu cu o 
mişcare de groază. 

— Da, sire, zise cu linişte Gabriel, sunt vicontele de 
Montgommery; în schimbul serviciului pe care vi-l voi 
aduce la Saint-Quentin, cer libertatea tatălui meu. 

— Tatăl dumitale, domnule... Tatăl dumitale a murit 
sau a dispărut, ce ştiu eu? Habar n-am unde-i tatăl 
dumitale! 

— Ştiu eu, sire, zise Gabriel, pe care-l încerca o teamă 
cumplită. Tatăl meu se află de ani de zile la Châtelet, 
aşteptând moartea sau mila regală. Tata trăieşte, sunt 
sigur de asta. Pentru crima lui, nu ştiu care-o fi fost... 

— Nu ştii? întrebă regele sumbru şi încruntându-şi 
sprâncenele. 

— Nu ştiu, sire. Greşeala trebuie să fi tost gravă ca să 
merite o captivitate atât de lungă, dar nu de neiertat din 
moment ce tata n-a fost condamnat la moarte. Sire, 
ascultaţi-mă... În atâţia ani justiţia a avut vreme să 
adoarmă şi clemenţa să se trezească. Pasiunile omeneşti 
nu rezistă la o atât de lungă durată. Tata, care a intrat în 
temnita bărbat în putere, va ieşi de acolo un biet 


209 


Cele două Diane 


moşneag. Oricât de vinovat ar fi, n-a îndurat îndeajuns? 
Şi, dacă din întâmplare pedeapsa a fost prea aspră, acum 
nu-i prea slab ca să se mai răzbune? Redaţi viaţa, sire, 
unui biet prizonier, de acum încolo fără nici o importanţă. 
Amintiţi-vă cuvintele crezului creştin şi iertaţi ofensele 
aproapelui pentru ca şi ale voastre să fie iertate... 

Aceste ultime cuvinte fură rostite pe un ton care-i 
făcură pe rege şi pe doamna de Valentinois să se 
privească unul pe celălalt cu spaimă. 

Dar Gabriel nu voia să le trezească bănuieli, aşa că se 
grăbi să adauge: 

—  Remarcaţi, sire, că vă vorbesc ca un supus 
ascultător şi devotat; tata a fost condamnat pe ascuns şi 
fără să fie ascultat; această nedreptate duce a răzbunare; 
deci eu, fiul lui, aş putea să apelez la nobilimea Franţei ca 
să-l scot din temniţa în care zace; aş putea dezvălui în 
mod public în faţa tuturor celor care poartă o spadă în 
mână ocara ce ni s-a adus. 

Henric făcu o mişcare. 

— Dar nu vin să vă spun asta, sire, continuă Gabriel. 
Ştiu că există necesităţi mai puternice decât legea şi 
decât dreptul. Respect, cum va respecta fără îndoială şi 
tata, secretele unui trecut mult prea îndepărtat de noi. Vă 
cer să-mi îngăduiţi doar să răscumpăr printr-o faptă 
glorioasă restul de pedeapsă a tatălui meu. Vă ofer, 
pentru răscumpărarea lui, să ajut oraşul Saint-Quentin să 
reziste în faţa duşmanilor săi şi dacă asta nu ajunge, iată, 
să compensez pierderea lui luând de la spanioli sau de la 
englezi un alt oraş! La urma urmei, asta preţuieşte cât. 
Libertatea unui bătrân! Ei, bine, sunt gata să fac acest 
lucru, fiindcă motivul care-mi înarmează braţul este sfânt, 
iar voinţa mea puternică şi îndrăzneață. 

Diana nu-şi putu reţine un surâs puternic în faţa 
acestei încrederi a tânărului, pe care ea n-o pricepea şi n- 
avea cum s-o priceapă 


210 


Alexandre Dumas 


— Înţeleg surâsul dumneavoastră, doamnă, zise 
Gabriel cu o privire melancolică; credeţi că voi muri în 
această mare încăierare, nu-i aşa? Tot ce se poate! Ei şi! 
Voi muri şi gata! Da, doamnă, da sire, dacă duşmanii intră 
în Saint-Quentin înainte de sfârşitul celei de a opta zile, 
mă voi lăsa ucis pe zidurile oraşului pe care n-am ştiut să- 
| apăr. Nici tata şi nici dumneavoastră nu-mi puteţi cere 
mai mult. Soarta mea va fi astfel împlinită: tata va muri în 
temniţă, eu pe câmpul de luptă, iar dumneavoastră, 
dumneavoastră veţi scăpa şi de datorie şi de creditor. 

— Mi se pare drept ce spune, cel puţin acum, murmură 
Diana la urechea regelui rămas pe gânduri. Apoi rosti, 
adresându-se lui Gabriel, în vreme ce Henric păstra 
aceeaşi tăcere îngândurată: în cazul în care veţi muri, 
domnule, lăsându-vă opera neterminată, nu vă va 
supravieţui nici un moştenitor al creanţei, nici un 
confident al tainei dumneavoastră? 

— Jur pe sufletul tatălui meu, zise Gabriel, că, odată 
mort, totul va muri împreună cu mine şi că nimeni nu va 
avea nici dreptul, nici puterea de a o deranja pe 
majestatea-sa. Dacă pier, vă scutesc de orice obligaţie şi 
de orice răspundere, sire. 

Regele, nehotărât, neştiind ce decizie să ia, se întoarse 
către doamna de Poitiers ca pentru a-i cere ajutor şi sfat. 
Aceasta, care înţelegea bine acele ezitări cu care era 
obişnuita, zise cu un surâs deosebit: 

— Nu-i aşa că sunteţi de părere, sire, că trebuie să 
credem în cuvântul domnului d'Exmes, care este un 
gentilom loial şi un cavaler destoinic? Nu ştiu dacă 
cererea sa este sau nu întemeiată şi tăcerea majestăţii- 
voastre în această privinţă nu-mi îngăduie nici mie, nici 
altei persoane să se pronunţe. Dar, după ultima mea 
părere, sire, nu se poate renunţa la o ofertă atât de 
generoasă; dacă aş fi în locul dumneavoastră, mi-aş da cu 
plăcere faţă de domnul d'Exmes cuvântul meu regal de a- 


211 


Cele două Diane 


i acorda, dacă-şi va realiza îndrăzneţele sale făgăduieli, 
iertarea pe care mi-ar cere-o îa înapoierea sa. 

— Ah, doamnă, e tot ceea ce doresc, zise Gabriel. 

— Un ultim cuvânt totuşi, adaugă Diana, fixându-şi 
privirea sa pătrunzătoare asupra tânărului: cum şi de ce 
v-aţi hotărât să dezvăluiţi o astfel de taină în faţa mea, în 
faţa unei femei, poate indiscretă şi cu totul străină de 
acest secret? 

— Am avut două motive, doamnă, răspunse Gabriel cu 
un sânge rece perfect. Am socotit mai întâi că nici un 
secret nu putea să existe, fără ştirea dumneavoastră, în 
inima regelui. Nu v-am spus decât ceea ce oricum aţi fi 
aflat mai târziu. Pe urmă, nădăjduiam, ceea ce s-a 
întâmplat, că veţi binevoi să mă sprijiniți pe lângă rege, 
că-l veţi determina să mă pună la această încercare şi că 
dumneavoastră, femeie fiind, veţi fi de partea clemenţei. 

l-ar fi fost imposibil chiar şi celui mai atent observator 
să descopere în accentul lui Gabriel cea mai mică intenţie 
de ironie şi pe chipul lui impasibil — cel mai imperceptibil 
surâs de dispreţ; cu toată privirea ei pătrunzătoare, 
doamna Diana nu se mai îndoi de nimic. 

Ea răspunse la ceea ce părea să fie un compliment 
printr-o uşoară înclinare a capului. 

— Îngăduiţi-mi încă o întrebare, domnule. Cum se face 
totuşi că dumneavoastră, un oră atât de tânăr, sunteţi în 
posesia unui secret vechi de aproape douăzeci de ani? 

— Vă voi răspunde cu atât mai multă plăcere, doamnă, 
zise Gabriel grav şi sumbru, cu cât răspunsul este menit 
să vă convingă de ajutorul Domnului în toate acestea. Un 
scutier al tatălui meu, Perrot Travigny, mort în 
împrejurările care au dus la dispariţia contelui, a ieşit din 
mormânt şi mi-a dezvăluit ceea ce v-am spus. 

La acest răspuns, dat pe un ton solemn, regele se 
ridică în picioare, palid şi abia respirând. lar doamna de 
Poitiers, în ciuda nervilor săi de oţel, nu se putu abtine să 
nu tremure. 


212 


Alexandre Dumas 


În acea epocă plină de superstiții în care se credea cu 
uşurinţă în apariţii şi năluciri, vorbă lui Gabriel spusă cu 
convingerea adevărului, trebuie să fi fost într-adevăr 
înfricoşătoare pentru două conştiinţe încărcate. 

— De-ajuns, domnule, spuse regele grăbit, cu o voce 
emoţionată, vă acord tot ceea ce-mi cereţi. Duceţi-vă, 
duceţi-vă! 

— Deci pot să plec de îndată la Saint-Quentin, 
încredinţându-mă în cuvântul majestaţii-voastre? 

— Da, plecaţi, domnule, spuse regele, care în ciuda 
privirilor Dianei abia mai putea ascunde tulburarea; 
plecaţi de îndată; faceţi ce aţi promis şi vă dau cuvântul 
meu de rege şi de gentilom că voi îndeplini orice dorinţă. 

Gabriel, cu bucurie în suflet, se înclină în faţa regelui şi 
a ducesei, apoi ieşi fără să mai rostească vreun cuvânt, 
ca şi cum, obţinând ceea ce dorea, nu mai avea acum nici 
un singur minut de pierdut. 

— In sfârşit, bine că a plecat! zise Henric răsuflând 
uşurat, scăpat de o greutate enormă. 

— Sire, zise doamna de Poitiers, liniştiţi-vă şi stăpâniţi- 
vă. Era să vă trădaţi în faţa acestui om. 

— Nu din pricina acestui om, doamnă, zise regele, 
gânditor, ci a remuşcărilor mele încă vii, a conştiinţei 
mele prea încărcate. 

— Ei bine, zise Diana, care-şi venise în fire, aţi făcut 
foarte bine că aţi acordat acestui tânăr ceea ce cerea şi 
că l-aţi trimis acolo unde dorea; căci sunt sigură că va 
muri în faţa Saint-Quentinului şi atunci conştiinţa nu vă va 
mai mustra. 

Chiar în acel moment intră cardinalul de Lorena cu 
scrisoarea pe care o scrisese fratelui său, aşa că regele 
nu mai avu când răspunde. 

Gabriel ieşind de la rege cu inima uşoară, nu mai avea 
decât un singur gând şi-o singură dorinţă: s-o revadă pe 
cea pe care o părăsise plină de spaimă; să-i 


213 


Cele două Diane 


mărturisească Dianei de Castro ce aştepta el acum de la 
viitor şi să capete curajul de care avea nevoie. 

Ştia că intrase la mânăstire, dar la care mânăstire? 
Poate că slujnicele ei nu plecaseră odată cu ea, aşa că se 
îndreptă spre locuinţa pe care o ocupase altădată la 
Luvru, ca s-o întrebe pe Jacinthe. Jacinthe o însoţise pe 
stăpâna ei; dar Denise, cea de a doua cameristă, 
rămăsese la Paris şi ea îl primi pe Gabriel. _ 

— A, domnul d'Exmes, strigă ea. Fiţi binevoit. Imi 
aduceţi cumva din întâmplare, veşti de la stăpâna mea? 

— Venisem, dimpotrivă, să aflu eu veşti de la 
dumneata, zise Gabriel. 

— Ah, nu ştiu nimic şi sunt de-a dreptul îngrijorată. 

— Şi de ce această îngrijorare, Denise? 

— Cum! zise camerista, chiar nu ştiţi unde se află 
acum doamna de Castro? 

— Dacă ştiu? Habar n-am, Denise; tocmai voiam să 
aflu de la dumneata. 

— Ei bine, monseniore, acum o lună s-a hotărât să-i 
ceară regelui îngăduinţa de a se retrage la mânăstire... 

— Acum ştiu. Şi după aceea? 

— După aceea! Păi, ăsta-i lucrul cel mai cumplit! Căci, 
ştiţi ce mânăstire a ales? Pe cea a Benedicţilor, unde e 
stareță vechea ei prietenă, sora Monique: la Saint- 
Quentin, monseniore; la Saint-Quentin care e acum 
asediat şi pe care poate că păgânii ăia de spanioli şi de 
englezi l-au şi cucerit. La cincisprezece zile după 
instalarea ei acolo a început asediul, monseniore! 

— Oh! strigă Gabriel, soarta a potrivit astfel lucrurile! 
Mulţumesc, Denise. lată, pentru veştile pe care mi le-ai 
dat, adăugă el punându-i o pungă în mână. Roagă-te 
pentru stăpâna ta şi pentru mine... 

Cobori grabnic în curtea Luvrului, unde-l aşteptă 
Martin-Guerre. 

— Unde mergem acum, monseniore? întrebă scutierul. 


214 


Alexandre Dumas 


— Acolo unde bubuie tunul, Martin-Guerre, la Saint- 
Quentin! Poimâine trebuie să fim acolo, aşa că într-o oră 
am Şi plecat! 

— Cu atât mai bine! strigă Martin. O, sfinte Martin, 
adăugă el, m-am resemnat să fiu socotit beţiv, jucător şi 
stricat. Dar te previn că dacă am fost socotit vreodată şi 
laş, acum îi voi da de furcă duşmanului. 


215 


Cele două Diane 


Capitolul XXVI 
Jean Peuquoy, ţesătorul 


LA PRIMĂRIA ORAŞULUI SAINT- 
Quentin avea loc sfatul şi adunarea şefilor militari şi a 
nobililor burghezi. Era în 15 august şi oraşul încă nu 
fusese îngenuncheat, dar se vorbea tot mai insistent de 
predare. Suferinţa şi sărăcia locuitorilor ajunseseră la 
culme; pentru că nu mai aveau nici o nădejde să-şi 
salveze vechea lor cetate, pentru că duşmanul, mai 
devreme sau mai târziu, tot avea să pună mâna pe ea, 
socoteau că era mai bine să se pună capăt mizeriei. 
Gaspard de Coligny, nepotul conetabilului, pe care 
acesta îl însărcinase cu apărarea acelui loc, n-ar fi vrut 
să-l lase pe spaniol să pătrundă acolo decât în extremis. 
Ştia că fiecare zi de întârziere, atât de dureroasă pentru 
asediați, putea să însemne salvarea regatului. Dar ce 
putea el împotriva descurajării şi murmurului întregii 
populaţii? Războiul din afară nu lăsa nici o şansă luptei 
dinăuntru şi dacă locuitorii Saint-Quentinului refuzau într- 
o bună zi să mai îndeplinească sarcinile care li se cereau, 
toată rezistenţa era inutilă, nu mai rămânea decât să 
predea lui Filip al ll-lea şi generalului său Philibert 
Emmanuel de Savoia cheile oraşului şi cheia Franţei. 
Totuşi, înainte de a ajunge la asta, Coligny plănuia să mai 
încerce o ultimă soluţie; iată de ce convocase el acea 
adunare a conducătorilor oraşului. 


216 


Alexandre Dumas 


Cuvintelor cu care amiralul deschise şedinţa făcând 
apel la patriotismul celor de fată li se răspunse printr-o 
tăcere morocănoasă. Atunci, Gaspard de Coligny îl 
interpelă direct pe căpitanul Oger, unul dintre bravii săi 
gentilomi. Nădăjduia că, începând cu ofiţerii, îi va 
îndemna şi pe burghezi să fie mai activi. Dar, din 
nenorocire, căpitanul Oger înşelă aşteptările amiralului. 

— Pentru că-mi faceţi onoarea să-mi cereţi părerea, 
domnule amiral, zise căpitanul, vă voi răspunde cu 
tristeţe, dar franc: Saint-Quentin nu mai poate rezista 
multă vreme. Dacă am putea nădăjdui să ne mai 
menţinem măcar opt zile, măcar patru, fie chiar şi numai 
două, aş zice: aceste două zile ar îngădui armatei să se 
organizeze în spatele nostru, aceste două zile ar putea 
salva patria; să lăsăm deci să cadă ultimul zid şi ultimul 
om şi să nu ne predăm. Dar sunt convins că primul asalt, 
care va avea loc poate peste un ceas, ne va face să 
cădem în mâna duşmanului. Nu este deci de preferat să 
salvăm, printr-o capitulare, ceea ce se mai poate salva 
din oraş şi, dacă nu putem evita înfrângerea, să evităm 
cel puţin nimicirea? 

— Da, da, aşa e, are dreptate; este singura hotărâre 
înţeleaptă, murmură asistenta. 

— Nu, domnilor, nu! strigă amiralul, nu despre rațiune 
e vorba aici, ci despre inimă. Nu pot crede că un singur 
asalt i-ar îngădui spaniolului să pătrundă în oraş, când noi 
am respins până acum cinci; Spune, Lauxford dumneata, 
care ai în seamă lucrările şi tranşeele, nu-i aşa că 
fortificațiile sunt încă în stare destul de bună ca să mai 
ţină o vreme? Vorbeşte sincer, nu face lucrurile nici mai 
bune, nici mai rele decât sunt. Ne-am strâns ca să aflăm 
adevărul, aşa că adevărul ţi-l cer eu. 

— Am să vi-l spun, zise inginerul Lauxford, sau mai 
curând faptele vi-l vor spune mai bine decât mine şi fără 
nici o măgulire. Pentru asta, va fi de ajuns să examinaţi 
împreună cu mine punctele vulnerabile ale zidurilor 


217 


Cele două Diane 


noastre de apărare. Domnule amiral, la ora asta patru 
dintre porţi sunt deschise duşmanului şi mă mir, v-o 
mărturisesc, că încă n-a profitat de ăsta. In bulevardul 
Saint-Martin breşa este atât de largă încât ar putea trece 
pe acolo douăzeci de soldaţi, nu unul. Am pierdut în acel 
loc mai mult de două sute de oameni, ziduri vii, care n-au 
putut să înlocuiască zidul de piatră. La poarta Saint-Jean, 
turnul cel gros este singurul care a mai rămas în picioare. 
Există aici o tranşee închisă; dar mă tem că, dacă ne vom 
folosi de ea, să nu dărâmăm turnul cel gros, singurul 
care-i mai ţine încă pe asediatori în frâu şi ale cărui ruine 
le-ar sluji de scări. In cătunul Remicourt, tranşeele 
spaniolilor au străpuns frontul; duşmanul s-a stabilit 
acolo, la adăpostul unui dâmb, de după care atacă fără 
răgaz zidurile. În sfârşit, în foburgul di'lsle, ştiţi, domnule 
amiral, că duşmanii sunt stăpâni nu numai pe şanţuri, ci 
şi pe piaţă şi mânăstire şi că s-au aşezat atât de bine în 
acel loc, încât e cu neputinţă să-i clinteşti de acolo, de 
unde cuceresc pas cu pas parapetul, care n-are decât 
cinci ori şase picioare lăţime; cu bateriile lor îi doboară pe 
cei care lucrează în bulevardul Reginei şi ne pricinuiesc 
asemenea pierderi încât a trebuit să renunţăm să-i mai 
punem pe oameni să lucreze. Restul zidurilor poate că vor 
rezista, dar avem patru breşe, patru răni mortale prin 
care viaţa oraşului se va scurge în curând, monseniore. 
Mi-aţi cerut adevărul, vi l-am spus, lăsând grijii şi 
prevederii dumneavoastră să aleagă felul de a vă sluji de 
el. 

La acestea, murmurele reîncepură şi, chiar dacă 
nimeni nu cuteza să ia cuvântul, fiecare zicea încet: 

— Cel mai bine ar fi să ne predăm şi să nu aşteptăm 
urmările dezastruoase ale unui asalt. 

Dar amiralul zise, fără să se descurajeze: 

— Staţi, domnilor, încă un cuvânt. Domnule Lauxford, 
dacă zidurile noastre de apărare sunt slabe, avem pentru 
a le înlocui soldaţi viteji, ziduri însufleţite. Cu ei, cu 


218 


Alexandre Dumas 


sprijinul cetăţenilor, nu se poate să întârziem cu câteva 
zile căderea oraşului? Da, fortificațiile sunt prea slabe, 
sunt de acord, dar trupele noastre sunt destul de 
numeroase, nu-i aşa, domnule de Rambouillet? 

— Domnule amiral, spuse căpitanul, dacă ne-am afla 
acolo, în piaţă, în mijlocul mulţimii care aşteaptă 
rezultatul deliberărilor noastre, v-aş răspunde: Da, căci 
trebuie să le insuflăm tuturor încredere şi nădejde. Dar 
aici, în consiliu, în faţa unor bărbaţi curajoşi şi încercaţi, 
nu şovăi să vă spun că oamenii sunt neîndestulători 
pentru aspra şi primejdioasă treabă pe care o avem de 
făcut. Am dat arme tuturor celor care erau în stare să le 
poarte. Ceilalţi sunt folosiţi la lucrările de apărare, la care 
iau parte şi copiii şi bătrânii. Până şi femeile ne sprijină 
ajutându-i pe răniţi. Nici un braţ n-a rămas nefolosit şi 
totuşi braţele lipsesc. In nici un punct al zidurilor nu există 
un om de prisos, ba de cele mai multe ori sunt prea 
puţini. Ne-ar mai trebui măcar cincizeci de oameni la 
poarta Saint-Jean şi încă cincizeci în bulevardul Saint- 
Martin. Infrângerea din Saint-Laurent ne-a lipsit de 
apărătorii la care puteam nădăjdui şi, dacă nu aşteptaţi 
alţii de! A Paris, monseniore, trebuie să hotărâți dacă într- 
o asemenea situaţie e cazul să ne riscăm puţinele forţe 
care ne mai rămân şi care ar putea să slujească poate cu 
mai mult folos în alte locuri mai puţin periclitate. 

Toată adunarea sprijini şi aprobă aceste cuvinte prin 
murmurele sale, iar strigătul îndepărtat al mulţimii 
adunate în jurul primăriei le sublinie şi mai elocvent. 
Atunci, o voce de tunet strigă: 

— Tăcere! 

Şi toţi, într-adevăr, tăcură, căci cel care strigase atât 
de tare era Jean Peuquoy, sindicul corporației ţesătorilor, 
cetăţean foarte stimat, foarte ascultat şi întrucâtva temut 
în oraş. 

Jean Peuquoy îşi iubea cetatea ca pe o mamă sau ca 
pe un copil, o adora, trăia numai pentru ea şi la nevoie ar 


219 


Cele două Diane 


fi murit pentru ea. Pentru cinstitul ţesător, nu exista pe 
lume decât Franţa, decât Saint-Quentin. Nimeni nu 
cunoştea ca el istoria şi tradiţiile oraşului, vechile 
obiceiuri şi vechile legende. Nu exista un cartier, o stradă, 
o casă pe care să n-o cunoască Jean Peuquoy. Era însăşi 
încarnarea oraşului. Atelierul lui era o a doua „Grande- 
Place”, iar casa lui de lemn, din strada Saint-Martin, o a 
doua primărie. Această casă venerabilă se făcea 
remarcată printr-o firmă destul de stranie: o suveică şi o 
coroană între coarnele unui cerb. Unul dintre strămoşii lui 
Jean Peugquoy (căci Jean Peuquoy îşi număra strămoşii 
întocmai ca un gentilom), ţesător ca şi el şi, în plus, un 
renumit trăgător cu arcul, străpunsese cu două săgeți de 
la mai bine de două sute de paşi, cei doi ochi ai. 
Frumosului cerb. Se mai văd şi astăzi la Saint-Quentin 
magnificele coarne. Pe atunci, atât ţesătorul cât şi 
coarnele erau cunoscuţi la zece leghe în jur. Jean Peuquoy 
era deci că o cetate vie şi, ascultându-l, fiecare locuitor al 
Saint-Quentinului îşi auzea vorbind patria. lată ele ce toţi 
încremeniră când glasul ţesătorului strigă, în mijlocul 
larmei: „Tăcere!” 

— Da, tăcere! zise el. Bunii mei concetăţeni şi dragi 
prieteni, acordaţi-mi un minut de atenţie. Să privim 
împreună ceea ce am făcut; asta poate ne va arăta ce 
mai avem de făcut. Când duşmanul a venit să ne 
asedieze zidurile, când i-am văzut sub conducerea 
temutului  Philibert-Emmanuel pe toţi acei spanioli, 
englezi, germani şi valoni, abătându-se ca lăcustele 
asupra oraşului nostru, ne-am acceptat cu curaj soarta, 
nu-i aşa? N-am murmurat, n-am acuzat Providența pentru 
că a ales tocmai oraşul Saint-Quentin drept ţap ispăşitor. 
Departe de asta, chiar în ziuă în care monseniorul amiral 
a sosit aici oferindu-ne ajutorul experienţei şi curajului 
său, am încercat să-i sprijinim proiectele cu persoana şi 
cu bunurile noastre. l-am pus la dispoziţie casele şi 
proviziile noastre, i-am dat banii noştri, am pus noi înşine 


220 


Alexandre Dumas 


mâna pe arbaletă, suliță sau hârleţ. Cei care nu erau de 
sentinelă pe ziduri dădeau o mână de ajutor în oraş. Am 
făcut, cred eu, tot ce se putea face. Am nădăjduit că 
regele îşi va aduce aminte de noi şi ne va trimite 
ajutoare. Ceea ce să şi întâmplat. Domnul conetabil de 
Montmorency a dat fuga încoace să alunge trupele lui 
Filip al li-lea. Dar tristă zi de Sfântul Laurenţiu ne-a năruit 
în câteva ceasuri toate speranţele. Conetabilul a fost luat 
prizonier, armata distrusă, iar noi — mai părăsiţi ca 
niciodată. Au trecut de atunci cinci zile şi duşmanul a tras 
foloase din aceste cinci zile. Trei asalturi înverşunate ne- 
au costat mai bine de două sute de oameni. Tunul nu 
încetează să bubuie şi, iată, îmi însoţeşte şi acum 
cuvintele. Noi totuşi nu-l auzim, ci stăm cu urechea la 
pândă, doar, doar vom auzi venind vreun ajutor de la 
Paris. Din păcate, se pare că ultimele reuşite sunt 
epuizate, regele ne-a părăsit, căci are altceva mai bun de 
făcut decât să se gândească la noi. Trebuie să-şi adune 
forţele, să-şi salveze regatul înaintea oraşului şi chiar 
dacă-şi mai îndreaptă uneori ochii şi gândul spre Saint- 
Quentin, o face doar ca să se întrebe dacă agonia lui va 
lăsa Franţei timp să trăiască. Nădejdea, şansele salvării 
sau ale ajutorului nu-s pentru noi acum, dragi concetăţeni 
şi prieteni; domnul de Rambouillet şi domnul de Lauxford 
ne-au spus adevărul. Zidurile de apărare şi soldaţii ne 
lipsesc, vechea noastră cetate moare, suntem părăsiţi, 
disperaţi, pierduţi... 

— Da, da, strigă într-un glas adunarea, trebuie să ne 
predăm, trebuie să ne predăm... 

— Nu, zise Jean Peuguoy, trebuie să murim... 

Tăcerea uimirii urma acestei concluzii neaşteptate. 
Ţesătorul profit, pentru a relua cu mai multă energie: 

— Trebuie să murim! Ceea ce am făcut până acum ne 
arată ceea ce ne mai rămâne de făcut. Domnii Lauxford şi 
de Rambouillet spun că nu mai putem rezista. Domnul de 
Coligny, dimpotrivă, spune că trebuie să rezistăm cu orice 


221 


Cele două Diane 


preţ. Să rezistăm! Ştiţi cât sunt de devotat oraşului; îl 
iubesc cum îmi iubeam mama. Fiecare ghiulea care-i 
dărâma vechile ziduri mă atinge drept în inimă. Şi totuşi, 
generalul are dreptate! Braţele să nu se revolte împotriva 
capului, Saint-Quentin este sortii pieirii! Domnul amiral 
ştie ce face! In înţelepciunea sa, a cântărit şi soarta 
oraşului şi soarta Franţei, Saint-Quentinul trebuie să 
moară ca o sentinelă la postul ei. Cel care murmură este 
un laş şi cel care nu ascultă — un trădător. Zidurile se 
dărâmă, să facem ziduri din leşurile noastre; să câştigăm 
o săptămână, să câştigăm două zile, să câştigăm un ceas 
cu preţul sângelui, cu preţul tuturor bunurilor noastre; 
dacă domnul amiral ne cere asta, ne-o cere fiindcă 
trebuie. Numai prin sacrificiul acestui oraş, patria va fi 
salvată! 

După aceste sumbre şi solemne cuvinte, toţi tăcură şi- 
şi plecară capetele; Gaspard de Coligny, la fel ca şi 
ceilalţi, ba chiar mai mult decât ei, se înfioră gândindu-se 
la toate acele existenţe de care era răspunzător. 

— Văd din tăcerea voastră, fraţilor, zise din nou Jean 
Peuquoy, că m-aţi înţeles şi m-aţi aprobat. Dacă inimile 
voastre viteze îmi dau dreptate, atunci să strigăm 
împreună: Trăiască Franţa! 

— Trăiască Franţa! Repetă câteva glasuri jalnice ca 
nişte plânsete. 

Atunci Gaspard de Coligny, foarte agitat şi foarte 
emoţionat, se sculă grăbit: 

— Ascultaţi! Ascultaţi! strigă el, nu pot accepta singur 
o răspundere atât de cumplită. Am putut să rezist când 
aţi vrut să cedaţi oraşul inamicului, dar acum când vreţi 
să mi-l cedaţi mie, nu mai pot să mai discut; şi dacă 
socotiți cu toţii că sacrificiul vostru e de prisos... 

— Cred, Dumnezeu să mă ierte, îl întrerupse o voce 
puternică din mulţime, că vă pregătiţi să predaţi oraşul, 
Domnule amiral! 


222 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXVII 
Gabriel la treabă 


— CINE CUTEAZĂ SĂ MĂ ÎNTRERUPĂ? 
întrebă Gaspard de Coligny încruntându-şi sprâncenele. 

— Eu! spuse înaintând un bărbat îmbrăcat într-un 
costum de ţăran de prin împrejurimile Saint-Quentinului. 

— Un ţăran? zise amiralul. 

— Nu, nu un ţăran, răspunse necunoscutul, ci vicontele 
d'Exmes, căpitanul gărzilor regelui şi care vine în numele 
majestăţii-sale... 

— În numele regelui... zise mulţimea uluită. 

— În numele regelui, răspunse Gabriel; vedeţi deci că 
nu şi-a părăsit bravii supuşi din Saint-Quentin. Am sosit 
îmbrăcat ţărăneşte acum trei ceasuri şi în timpul acestor 
trei ceasuri, am văzut zidurile voastre de apărare şi v-am 
ascultat părerile. Daţi-mi voie să vă spun că ceea ce am 
auzit nu se potriveşte câtuşi de puţin cu ceea ce am 
văzut. Ce înseamnă această descurajare bună cel mult 
pentru femeile voastre? Cum se face că v-aţi pierdut 
astfel orice nădejde, cum se face că vă face că vă lăsaţi 
stăpâniţi de temeri? Nu ştiţi decât să vă răzvrătiți 
împotriva domnului amiral, ori să vă plecaţi capetele ca 
nişte victime resemnate? Ridicaţi-vă fruntea împotriva 
duşmanului şi, dacă nu vă e cu putinţă să-l învingeţi, 
faceţi înfrângerea mai glorioasă decât un triumf. Vin de la 


223 


Cele două Diane 


zidurile de apărare şi vă asigur că mai puteţi rezista încă 
cincisprezece zile, deşi regele nu vă cere decât o 
săptămână pentru a salva Franţa. La tot ce am auzit aici 
am să vă răspund în două cuvinte... 

Ofițerii şi notabilii se înghesuiră în jurul lui Gabriel, 
dominați de această voinţă puternică. În mijlocul tăcerii 
pline de interes, Gabriel reluă: 

— Mai întâi, dumneata, domnule inginer Lauxford, ce 
spuneai? Că cele patru puncte slabe ale zidului pot 
deschide porţile duşmanului? la să vedem... Partea 
dinspre foburgul d'Isle este cea mai ameninţată: spaniolii 
sunt stăpâni pe mânăstire şi menţin acolo un foc atât de 
susţinut încât lucrătorii noştri nici nu cutează să se arate, 
îngăduie-mi, domnule Lauxford, să-ţi arăt un mijloc foarte 
simplu şi excelent de a-i feri, pe care l-am folosit la 
Civitetta chiar în cursul acestui an. Ca să-i punem pe 
lucrătorii noştri la adăpost de bateriile spaniole, e de 
ajuns să aşezam de-a lungul bulevardului saci cu pământ 
pusi unii peste alţii. Ghiulelele se înfundă în acest pământ 
moale şi, în dosul acestui adăpost, lucrătorii noştri vor fi 
tot atât de în siguranţă că şi cum s-ar afla în afara bătăii 
tunului. În cătunul Remicourt, duşmanii, apăraţi de un 
dâmb, ne distrug în linişte zidurile, spuneți 
dumneavoastră? Am verificat acest lucru. Acolo, domnule 
inginer, trebuie să aşezaţi o contramină şi nu la poarta 
Saint-jean, unde turnul cel gros ar face contramina 
dumitale nu numai inutilă, ci chiar periculoasă. Chemaţi- 
vă deci ostaşii care pun mine, din vest în sud, domnule 
Lauxford şi o să fie bine. Dar la poarta Saint-Jean, veţi 
întreba, dar în bulevardul Saint-Martin, să rămâneţi atunci 
fără apărare? Cincizeci de oameni în primul punct, 
cincizeci în al doilea vor ajunge, ne-a spus-o chiar domnul 
de Rambouillet. Da, a adăugat el, aceşti o sută de oameni 
lipsesc. Ei bine, am să vi-i aduc eu! 

Un murmur de surpriză şi de bucurie trecu prin 
mulţime. 


224 


Alexandre Dumas 


— Da, zise Gabriel cu un accent mai ferm, văzând că 
spiritele se mai însufleţesc la vorbele lui, l-am lăsat, la 
trei leghe de aici, pe baronul de Vaulpergues cu 
compania lui de trei sute de lăncieri. Suntem înţeleşi. Am 
făgăduit să vin aici, trecând prin toate primejdiile taberei 
duşmane, ca să caut un loc prielnic pe unde baronul ar 
putea să intre în oraş cu trupa lui. Am venit, după cum 
vedeţi şi mi-am şi făcut planul; mă reîntorc la 
Vaulpergues. Vom împărţi compania în trei părţi, eu 
însumi voi comanda unul dintre detaşamente şi, în 
noaptea următoare, ne vom îndrepta, fiecare pe alt drum, 
spre una din porţile de deasupra şanţului de apărare pe 
care o vom hotărî acum. Vom fi desigur îndureraţi dacă 
numai una dintre cele trei trupe ale noastre va scăpa de 
duşmanul distrus de celelalte două. In orice caz, una va 
intra în oraş, o sută de oameni vor fi aruncaţi în luptă. 
Aceşti o sută de oameni vor fi plasați la poarta Saint-Jean 
şi în bulevardul Saint-Martin; spuneţi acum, domnule 
Lauxford şi domnule Rambouillet, ce punct anume al 
zidului va mai putea înlesni duşmanului o pătrundere? 

O aclamaţie unanimă primi aceste cuvinte care veneau 
să trezească nădejdea în toate acele inimi descurajate. 

— Oh, acum, strigă Jean Peuquoy, vom putea lupta, 
vom putea învinge... 

— Lupta, da, dar învingere nu îndrăznesc să sper, zise 
cu autoritate Gabriel; nu vreau să fac situaţia mai bună 
decât este. Vreau să v-o dovedesc tuturor şi du mi tale în 
primui rând, jupâne Jean Peuquoy, care ai rostit atât de 
brave, dar atât de triste cuvinte, că regele nu v-a părăsit 
şi apoi că înfrângerea voastră ar putea să fie glorioasă şi 
rezistenţa folositoare. Dumneata ai spus: „Să ne jertfim!” 
Acum Spui: „Să luptăm!” Da, e posibil ca cei şaizeci de mii 
de oameni care asediază bietele voastre metereze să le 
ia până la urmă. Să nu credeţi că lupta voastră generoasă 
vă va expune la represalii. Philibert Emmanuel este un 
soldat loial care iubeşte şi cinsteşte curajul şi care nu va 


225 


Cele două Diane 


pedepsi vitejia voastră. Pe urmă, gândiţi-vă că, dacă mai 
rezistaţi încă zece ori douăsprezece zile, poate că veţi 
pierde oraşul, dar veţi salva în mod sigur ţara. Copiii 
voştri, locuitori ai Saint-Quetinului, vor fi mândri într-o zi 
de părinţii lor. Duşmanii vă pot distruge zidurile, dar cine 
va putea distruge măreaţa amintire a acestui asediu? 
Curaj deci! Salvaţi patria! Mai adineauri, cu frunţile 
plecate, păreaţi gata să muriţi ca nişte victime 
resemnate. Acum, capul sus! Dacă veţi pieri, veţi pieri ca 
nişte eroi şi amintirea voastră se va stinge! Şi acum, zise 
Gabriel, la metereze şi la treabă! Şi însufleţiţi-l cu 
exemplul vostru pe concetăţenii care vă aşteaptă. Mâine 
va vor ajuta, v-o jur, o sută de braţe în plus. 

— La metereze! Strigară oamenii. 

Şi se năpustiră afară, îmbătaţi de bucurie, de speranţă 
şi de orgoliu, molipsindu-i, prin veştile şi prin entuziasmul 
lor şi pe cei care nu-l auziseră pe eliberatorul nesperat pe 
care Dumnezeu îl trimise oraşului vlăguit. 

Gaspard de Coligny îl ascultase pe Gabriel în tăcere, 
plin de mirare şi de admiraţie. Când toată adunarea se 
risipi, el cobori din scaunul pe care-l ocupa, veni spre 
tânăr şi-i strânse mâna. 

— Mulţumesc, domnule, îi spuse, ai salvat Saint- 
Quetinul şi pe mine de ruşine, poate Franţa şi pe rege de 
la pieire. 

— Vai! N-am făcut încă nimic, domnule amiral, zise 
Gabriel. Trebuie să mă întâlnesc cu Vaulpergues şi numai 
Dumnezeu ştie, dacă mai pot ieşi din oraş aşa cum am 
intrat şi dacă am să-i pot aduce pe cei o sută de oameni 
făgăduiţi. 


226 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXVIII 
Unde Martin-Guerre nu este isteţ 


GABRIEL DISCUTĂ CU AMIRALUL 
mai bine de un ceas. Coligny era încântat de fermitatea 
de cutezanţa şi de cunoştinţele acestui tânăr care-i 
vorbea despre strategie ca un general, despre lucrările de 
apărare ca un inginer şi despre influenţa morală că un 
bătrân. Gabriel la rândul său, admira nobilul şi frumosul 
caracter al lui Gaspard. În mod sigur, nepotul nu seamănă 
câtuşi de puţin cu unchiul! După un ceas cei doi bărbaţi, 
unul cu plete cărunte, celălalt cu bucle negre, se 
înțelegeau şi se stimau ca şi când s-ar fi cunoscut de 
douăzeci de ani. 

După ce căzură de acord asupra măsurilor ce trebuiau 
iuate pentru a favoriza, în noaptea următoare, intrarea 
companiei lui Vaulpergues, Gabriel se despărţi de amiral 
spunându-i sigur de el: 

— Pe curând! 

Ducea eu el cuvintele de ordine şi parolele necesare. 
Martin-Guerre, deghizat ca şi stăpânul său în ţăran, îl 
aştepta la piciorul scării. 

— Ah! lată-vă, monseniore! strigă bravul scutier. Sunt 
foarte bucuros să te revăd, în sfârşit; de un ceas îi tot aud 
pe toţi cei care trec aducând elogii vicontelui d'Exmes. Aţi 
întors pe dos tot oraşul. Ce talisman aţi adus, 
monseniore, ca să schimbaţi astfel spiritul unei întregi 
populaţii? 


227 


Cele două Diane 


— Cuvântul unui om hotărât, Martin, nimic mai mult. 
Dar nu-i de ajuns doar să vorbim, trebuie să trecem la 
treabă. 

— Să trecem, monseniore; treaba, în ce mă priveşte, 
mi-e mai dragă decât vorba; să mergem deci să ne 
plimbăm puţin pe sub nasul sentinelelor duşmane. 
Haidem, monseniore, sunt gata. 

— Nu fi chiar atât de grăbit, Martin, zise Gabriel; e încă 
prea lumină; trebuie să aştept să se întunece ca să ies de 
aici. Avem deci în faţa noastră aproape trei ceasuri de 
aşteptat. De altfel am ce face în vremea asta, adăuga el 
cam încurcat, da, o sarcină specială, câteva informaţii de 
cules de prin oraş... 

— Bine, zise Martin-Guerre; despre forţele garnizoanei, 
nu-i aşa? Sau despre părţile slabe ale fortificaţiei? 

— Eşti cam greu de cap, bietul meu Martin, zise 
surâzând Gabriel, nu, despre ziduri şi despre trupe ştiu tot 
ce voiam să ştiu... în acest moment vreau să mă ocup de 
ceva mult mai... personal. 

— Vorbiţi, monseniore şi dacă vă pot fi de folos cu 
ceva... 

— Da, Martin, ştiu că-mi eşti o slugă credincioasă şi un 
prieten devotat. N-am faţă de tine alte secrete decât cele 
care nu-mi aparţin. Şi dacă totuşi nu ştii pe cine caut cu 
nelinişte şi dragoste în acest oraş, Martin, înseamnă pur şi 
simplu că ai uitat... 

— Oh, iertare, monseniore, acuma, ştiu... strigă Martin. 
E vorba, nu-i aşa, de o călugăriţă de la Benedictine? 

— Da, Martin. Oare ce s-o fi întâmplat cu ea în oraşul 
ăsta zbuciumat? N-am cutezat să-l întreb pe domnul 
amiral de teamă să nu mă trădez. Şi apoi ar fi ştiut ce să- 
mi răspundă? Căci Diana, intrând la mânăstire, sigur că 
şi-o fi schimbat numele... 

— Deh, zise Martin, să-mi fie îngăduit să spun că cel pe 
care-l poartă şi care mie mi se pare încântător era puţin 
cam... păgân, socot, din pricina doamnei de Poitiers... 


228 


Alexandre Dumas 


— Cum să fac oare? zise Gabriel. Cred totuşi că cel mai 
bine ar fi să mă informez mai întâi la mânăstirea 
Benedictinelor. 

— Da, s-o pornim de la întreg la parte, cum spunea un 
vechi prieten de-al meu, bănuit a fi luteran. Ei bine, 
monseniore, pentru aceste informaţii, ca şi pentru toate 
celelalte, sunt la ordinele dumneavoastră! 

— Să ne informăm fiecare separat, Martin, vom avea 
două şanse în loc de una. Fii isteţ, dar şi rezervat şi 
încearcă mai ales, să nu tragi iar la măsea! Avem nevoie 
de calm şi mai ales de minte limpede! 

— Oh, monseniorul ştie că, ieşind din Paris, mi-am 
regăsit vechea mea cumpătare şi că nu beau decât apă 
chioară. Nu mi s-a întâmplat să mai văd dublu... 

— Să fie într-un ceas bun! zise Gabriel. Ei bine, peste 
două ceasuri ne întâlnim în acelaşi loc. 

— Voi fi aici, monseniore. 

După două ore, când se reîntâlniră, Gabriel era radios, 
iar Martin-Guerre cam plouat. Tot ceea ce aflase acesta 
din urmă era că Benedictinele voiseră să împartă cu 
celelalte femei din oraş grija şi cinstea de a-i pansa şi a-i 
veghea pe răniţi; că-şi petreceau mai toată ziua pe la 
ambulanţe şi că nu se întorceau la mânăstire decât seara, 
înconjurate de admiraţia şi de respectul soldaţilor şi al 
cetăţenilor. 

Gabriel, din fericire, aflase mai multe. Când primul 
trecător îl informă despre ceea ce auzise şi Martin, 
Gabriel întrebă de numele stareţei mânăstirii. Ea era, 
dacă ne aducem aminte, prietena Dianei de Castro. 
Gabriel se interesă unde-o putea găsi. 

— In locul cel mai periculos, i se răspunse. 

Gabriel se duse deci în foburgul d'lsle unde-o găsi într- 
adevăr pe stareță. Aflase şi ea cine era contele d'Exme&s, 
ce spusese la primărie şi ce venise să facă la Saint- 
Quentin. Il primi deci că pe trimisul regelui şi salvatorul 
cetăţii. 


229 


Cele două Diane 


— Să nu vă miraţi, maică, îi spuse Gabriel, dacă, 
venind aici în numele regelui, vă voi cere veşti despre 
fiica majestăţii-sale, doamna Diana de Castro. Am căutat- 
o în van printre călugărițele pe care le-am întâlnit în calea 
mea. Sper că nu e bolnavă? 

— Nu, domnule viconte, răspunse stareţa, dar am 
rugat-o să rămână în mânăstire ca să se odihnească 
puţin, căci e tare ostenită. E pretutindeni prezentă şi 
totdeauna gata să dea o mână de ajutor. Ah! E o demnă 
fiică a Franţei! Şi totuşi, n-a voit să i se cunoască titlul şi 
rangul; va trebui, monseniore, să-i respectaţi această 
dorinţă, îşi ascunde nobleţă, dar îşi arată bunătatea şi toţi 
cei care suferă cunosc acest chip de înger care trece 
printre ei. Şi-a luat numele de sora Benedicta; dar răniții 
noştri, care nu ştiu latineşte, o numesc sora Benie?. 

— E mai bine aşa! strigă Gabriel care-şi simţi pleoapele 
umede de lacrimi. Aşadar, maică, aş putea s-o văd 
mâine? Am să revin totuşi! 

— Revino, frate, răspunse stareţa şi acolo unde vei 
auzi mai multe gemete şi strigăte, acolo o vei găsi pe 
sora Benie. 

După care Gabriel se întâlni cu Martin-Guerre, cu inima 
plină de curaj şi sigur acum, ca şi superioară, că va ieşi 
teafăr şi sănătos din primejdia de temut a nopţii. 


° Binecuvântată. 
230 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXIX 
Martin-Guerre este neîndemânatic 


GABRIEL LUASE INFORMAŢII 
precise asupra Saint-Quentinului ca să nu se rătăcească 
într-un ţinut pe care nu-l cunoştea. Favorizat de noaptea 
care se lăsase, ieşi împreună cu Martin-Guerre fără piedici 
din oraş, pe o poternă'” mai puţin supravegheată. 
Invăluiţi amândoi în lungi mantii întunecate, se strecurară 
ca nişte umbre prin şanţuri, apoi, de acolo, printr-o 
spărtură, în câmpie. 

Dar nu scăpaseră de pericolul cel mare. Detaşamente 
duşmane alergau zi şi noapte prin împrejurimi; tabere se 
stabiliseră ici ţi colo în jurul oraşului asediat şi orice 
întâlnire le putea fi fatală celor doi. 

Când, după o jumătate de ceas, ajunseră la o răscruce 
unde drumul se bifurca, Gabriel se opri şi păru să 
reflecteze. Martin-Guerre se opri şi el, dar nu pentru 
acelaşi motiv. Lasă de obicei stăpânului său grija asta. 
Martin-Guerre era un brav şi fidel scutier, dar nu voia şi 
nu putea fi decât mâna care execută. Gabriel era capul. 

— Martin, zise deci Gabriel, după un moment de 
gândire, iată în faţa noastră două drumuri care duc 
amândouă la pădurea din Augimont unde ne aşteaptă 
baronul Vaulpergues. Dacă rămânem împreună, putem fi 
prinşi. Despărţiţi, ne dublăm şansele de reuşită. S-o 


10 Uşiţă secretă care se deschidea deasupra şanţului de apărare la 
vechile cetăţi medievale. 


231 


Cele două Diane 


apucăm fiecare pe câte unul din aceste drumuri. Tu ia-o 
pe acolo, e drumul cel mai lung, dar şi cel mai sigur, după 
cum socoate domnul amiral. Vei întâlni totuşi corturile 
valonilor unde trebuie să fie prizonier domnul de 
Montmorency. Intoarce-le spatele cum am făcut şi 
noaptea trecută. Siguranţă şi sânge rece. Dacă vei da nas 
în nas cu vreo patrulă, dă-te drept un ţăran întârziat din 
Augimont care merge să ducă provizii spaniolilor aflaţi în 
tabăra din jurul Saint-Quentinului. Imită cât mai bine 
dialectul picard, ceea ce nu este prea greu faţă de nişte 
străini. Arată că eşti sigur de tine. Dacă te codeşti, eşti 
pierdut. 

— Oh, fiţi liniştit, monseniore, zise Martin-Guerre voios. 
Ştiu eu să mă descurc, n-aveţi grijă. 

— Bine, Martin. Cât despre mine, o iau pe aici, e 
drumul cel mai scurt, dar şi cel mai periculos, căci duce 
direct la Paris şi de aceea duşmanul îl supraveghează cu 
mai multă atenţie. Voi întâlni, mă tem, detaşamente 
duşmane şi va trebui să mă strecor prin şanţuri cu apă şi 
să mă zgârii prin tufişuri. Până la urmă, s-ar putea ca nici 
să numi ajung scopul. Dar n-are importanţă! Tu însă nu 
mă aştepţi decât o jumătate de ceas. Dacă după acest 
interval de timp n-am venit, domnul de Vaulpergues să 
plece fără întârziere. Asta spre miezul nopţii, căci 
pericolul va fi atunci mai mic. Totuşi recomandă-i din 
partea mea cele mai mari precauţii. Tu ştii ce are de 
făcut: să-şi împartă compania în trei corpuri şi, prin trei 
puncte diferite, să încerce să intre în oraş în cea mai 
mare taină. Să nu spere că toate detaşamentele vor 
reuşi. Dar pierderea unuia poate însemna salvarea 
celorlalte. S-ar părea să nu ne mai revedem, Martin. Dă- 
mi mâna şi Domnul să te aibă în pază! 

— Oh! Am să mă rog pentru domnia-voastră, 
monseniore, zise Martin. In ce mă priveşte, nădăjduiesc 
să le joc un renghi grozav în seara asta spaniolilor ăstora 
blestemaţi. 


232 


Alexandre Dumas 


— Îmi place să te văd atât de optimist, Martin. Haide, 
rămâi cu bine. Noroc şi mai ales îndrăzneală! 

— Noroc, monseniore şi prudenţă. 

Stăpânul şi scutierul se despărţiră. La început totul 
merse bine pentru Martin şi măcar că nu-i tu cu putinţă să 
se îndepărteze de drum, evită totuşi, cu dibăcie, câţiva 
oameni suspecți; Dar se apropia de tabăra valonilor şi 
sentinelele începură să se înmulțească. La întretăierea a 
două drumuri, Martin-Guerre se găsi dintr-o dată prins 
între două trupe, una pe jos, cealaltă călare şi un „Cine 
e?” hotărât îi dovedi bietului Martin-Guerre că fusese 
zărit. 

„Haide! Îşi zise el, a sosit momentul să-mi arăt 
îndrăzneala pe care mi-a recomandat-o atâta stăpânul. Şi, 
lovit de o idee năstruşnică, începu să cânte cântecul 
asediului de la Metz: 


„Păi vineri într-o sărbătoare, 
Sosiră nemţii, mic cu mare, 

Cu ghioage țintuite-n mână 

Ca să se culce în țarină...” 


— Hei! Cine-i acolo? strigă o voce aspră şi greu de 
înţeles. 

— Ţăran din Augimont, răspunse Martin-Guerre într-un 
dialect şi mai încâlcit. 

Îşi continuă drumul şi cântecul cu o seninătate şi o 
vervă crescânde: 


„Albă şi cu-ai săi ciraci 

Și-ntinse tabăra, dibaci, 

La Saint Arnou, cam la doi paşi 

De bravii noştri cercetaşi, 

Cu gând să afle negreşit în care locuri ne-am pitit...” 


233 


Cele două Diane 


— Hei! Vrei să taci şi să te opreşti, ţăran nenorocit, cu 
cântecul tău blestemat? strigă un glas tunător. 

Martin-Guerre socoti că duşmanii erau zece contra 
unul; că, datorită cailor îl vor prinde fără greutate şi că 
fugă să ar putea avea o urmare fatală. Se opri deci brusc. 
Nu era chiar din cale-afară de necăjit, pentru că avea în 
sfârşit şi el prilejul să-şi arate sângele rece şi dibăcia. 
Stăpânul său, care părea că se îndoise adesea de el, n-ar 
mai avea de acum încolo nici un motiv să-l socoată 
prostănac dacă ar şti acum să iasă, cu iscusinţă, dintr-o 
situaţie atât de dificilă. 

— Pe sfântul Quentin! Mormăi el, îndreptându-se către 
trupă, e nedrept să opriţi un biet ţăran întârziat, care se 
duce acasă la nevastă şi la copii. Spuneţi ce vreţi! 

Avusese intenţia să spună asta în picardă, dar o spuse 
în auvergnată cu accent provensal. Omul care strigase 
avusese şi el intenţia de a răspunde în franceză, dar 
răspunse în valonă cu un accent german. 

— Ce vrem? Să-ţi vedem mutra, vagabond noptatic, 
căci sub haina asta zdrenţuită de ţăran s-ar putea 
ascunde vreun spion. 

— Da, vezi-mă, zise Martin, cu un râs cam nefiresc. 

— O să te vedem noi în tabără, unde ai să ne urmezi. 

— În tabără? zise Martin. Vreau să vorbesc cu şeful 
vostru. Arestaţi tocmai pe ţăranul care duce hrană 
camarazilor voştri de acolo, de jos! Să mă bată 
Dumnezeu dac-o mai fac! Am să las toată armata voastră 
să crape de foame! Acuma tocmai mă duceam la 
Augimont după provizii; dar pentru că vă bateţi joc de 
mine, las totul baltă şi noapte bună! Auzi, să mă ia drept 
spion! Ei nu, că asta-i bună! Am să mă plâng şefului. 
Haidem în tabără! 

— Drace! Ce limbă! zise cel care comanda 
detaşamentul. Şeful, amice, sunt eu. Şi cu mine o să ai 
de-a face când ne vom vedea la fată! Crezi c-o să-i trezim 
pe generali pentru un caraghios de teapa 


234 


Alexandre Dumas 


— Ba chiar la generali vreau să fiu condus! strigă 
Martin-Guerre. Am ceva de spus generalilor şi mareşalilor 
voştri. Vreau să le spun că nu arestezi astfel pe unul care 
vă hrăneşte. N-am făcut nici un rău. Sunt un locuitor 
cinstit din Augimont şi atâta tot. Am să vă cer 
despăgubire pentru necazul pricinuit şi veţi fi spânzurați 
pentru jignirea pe care mi-aţi adus-o. 

— Camarade, are totuşi aerul de a fi sigur pe el, îi 
spuse cavalerului german unul dintre oamenii săi. 

— Da, răspunse celălalt şi i-aş fi dat drumul dacă nu mi 
s-ar fi părut că-i cunosc vocea. Haide, să mergem. În 
tabără se va explica totul. 

Martin-Guerre, plasat pentru mai multă siguranţă între 
doi cavaleri, nu încetă să se jure şi să blesteme în tot 
timpul drumului. Intrând în cortul unde-l conduseră, încă 
se mai jura şi blestema. 

— lată cum aveţi grijă de aliaţii voştri! Acum, la sfântu- 
aşteaptă am să vă fac rost de ovăz pentru vite şi de făină 
pentru voi. Vă las baltă! După ce o să-mi clăti drumul, mă 
reîntorc la Augimont şi nu mai ies dm sat. Sau mai curând 
am să ies şi chiar mâine, ca să mă plâng domnului 
Philibert-Emmanuel în persoană. 

In acel moment stegarul cavalerului apropie o faclă de 
chipul lui Martin. Dar se dădu brusc trei paşi îndărăt, plin 
de surpriză şi groază. 

— Drace! strigă el, nu mă înşel. E el, mizerabilul! Acum 
îl recunoaşteţi şi voi, nu-i aşa? 

— Dă, da! Repetară unul după altul fiecare cavaler 
venind să-l examineze pe Martin-Guerre cu o curiozitate 
care se schimbă imediat în indignare. 

— Ah! În sfârşit, mă recunoaşteţi? strigă bietul scutier 
care începuse să se alarmeze serios. Ştiţi cine sunt? 
Martin Cornouillet din Augimont... Sper că acum o să-mi 
daţi drumul... 


235 


Cele două Diane 


— Noi să-ţi dăm drumul, haimana, desfrânatule, 
potlogarule! strigă stegarul cu ochii înflăcăraţi şi pumnii 
ameninţători. 

— Ce te-a apucat, amice? zise Martin. Poate că nu mai 
sunt Martin Cornouillet? 

— Nu, nu eşti Martin Cornouillet, zise stegarul şi pentru 
a te demasca iată zece oameni în jurul tău care te 
recunosc. Prieteni, numiţi-l pe acest impostor cu numele 
lui adevărat, ca să-l convingeţi de minciună lui strigătoare 
la cer. 

— Arnauld du Thill! E mizerabilul du Thill, repetară 
laolaltă cele zece glasuri. 

— Arnauld du Thill? Cine-i ăsta? întrebă, pălind, Martin. 

— Da, reneagă-te singur, ticălosule! strigă stegarul. 
Dar iată, din fericire, zece martori care te contrazic. Ai 
curajul să spui în faţa lor că nu te-am făcut prizonier în 
ziua de Sfântul Laurenţiu, odată cu suita conetabilului? 

— Nu, nu eu sunt Martin Cornoulillet, bâlbâi Martin 
care-şi pierduse capul. 

— Tu eşti Martin Cornouillet? zise stegarul cu un râs 
dispreţuitor; nu eşti laşul de Thill care mi-a făgăduit 
răscumpărarea, pe care l-am tratat cât mai bine cu 
putinţa şi care, noaptea trecută, a şters-o luându-mi în 
plus puţinii bani pe care-i mai aveam şi pe iubita mea 
Gudule? Ticălosule! Ce-ai făcut cu Gudule? 

— Ce-ai făcut cu Gudule? Repetară cavalerii într-un cor 
formidabil. 

— Ce-am făcut cu Gudule? zise Martin copleşit. Eh! 
Ştiu eu? Intr- adevăr mă recunoaşteţi cu toţii? Sunteţi 
siguri că nu vă înşelaţi? Puteţi să juraţi că mă numesc... 
Arnauld du Thill, că acest ora m-a făcut prizonier în ziua 
de Sfântul Laurenţiu şi că i-am luat-o, ca un trădător, pe 
Gudule a lui? Puteţi să juraţi? 

— Da! Da! Da! Strigară cele zece glasuri. 

— Ei bine! Asta nu mă miră, zise Martin-Guerre care-şi 
aminti despre dubla lui existenţă. Nu, asta într-adevăr nu 


236 


Alexandre Dumas 
mă miră! Aş fi susţinut până mâine că sunt Martin 
Cornoulillet. Dar voi mă cunoaşteţi sub numele de Arnauld 
du Thill, ieri eram aici, aşa că nu mai am nimic de zis; 
trebuie să mă resemnez. Din moment ce lucrurile stau 
astfel, sunt cu mâinile şi cu picioarele legate. N-am 
prevăzut asta. Faceţi cu mine ce vreţi, duceţi-mă, 
închideţi-mă strângeţi-mă de gât! Ceea ce mi-aţi spus 
despre Gudule m-a convins că nu vă înşelaţi. Sunt 
bucuros totuşi să aflu că mă numesc Arnauld du Thill... 
Bietul  Martin-Guerre mărturisi tot ceea ce voiau 
valonii, se lăsă copleşit de înjurături şi de bruftuieli şi-şi 
luă în circa toate faptele urâte pe care i le reproşau. Cum 
nu putea spune ce se întâmplase cu Gudule, îl legară 
burduf şi-l făcură să îndure toate chinurile, fără ca 
îngerească lui răbdare să dea pe de margini. Tot ceea ce 
regreta el că nu-şi putuse îndeplini misiunea pe lângă 
baronul de Vaulpergues. Dar cine putea bănui că noi 
acţiuni criminale aveau să se întoarcă împotrivă-i şi să 
spulbere frumoasele sale intenţii? „Ceea ce mă 
consolează cel puţin îşi spunea el, în acel colţ umed unde 
fusese aruncat, pe pământul gol, e faptul că poate 
Arnauld du Thill intră triumfător în Saint-Quentin cu 
detaşamentul lui Vaulpergues. Dar nu, nu, e şi asta o 
închipuire! Şi ceea ce ştiu despre ticălos mă face mai 
curând să presupun că monstrul acela se află undeva, la 
vreun han, în drum spre Paris, mângâind-o pe drăguţa lui 
Gudule. Vai, vai, mi se pare că aş fi fost mai înclinat spre 
căinţă dacă, cel puţin, aş fi avut conştiinţa păcatului! 


237 


Cele două Diane 


Capitolul XXX 
Vicleşugurile războiului 


ORICÂT DE HIMERICĂ | SE PĂRU 
nădejdea lui Martin-Guerre, fu totuşi realizată. Când 
Gabriel, după mii de primejdii, ajunse în pădurea unde-l 
aştepta baronul de Vaulpergues, primul chip pe care-l zări 
fu cel al scutierului său, primul strigăt pe care-l scoase fu: 
„Martin- Guerre!” 

— Eu însumi, monseniore, răspunse hotărât scutierul. 

Nu mai era acel Martin-Guerre căruia trebuise să-i 
recomande îndrăzneală. 

— Mă aştepţi de mult, Martin? 

— Sunt aici de vreo oră, monseniore. 

— Într-adevăr! Dar mi se pare că ţi-ai schimbat 
costumul,  n-aveai, acum trei ceasuri când ne-am 
despărţit, tunica asta! 

— Nu, monseniore, am schimbat-o cu haina unui ţăran 
adevărat. 

— Bine! N-ai avut nici o întâlnire neplăcută? 

— Nici una, monseniore. 

— Dimpotrivă, interveni baronul de Vaulpergues, 
caraghiosul ăsta, sosind aici, era însoţit de o fată foarte 
bine făcută, pe legea mea! O vivandieră flamandă, cum 
ne-am putut da seama după limba pe care o vorbea. 
Plângea de sărea cămaşa de pe ea, biata fată, dar el, cu 
toate lacrimile ei, i-a făcut vânt spre marginea pădurii. 


238 


Alexandre Dumas 


— Nu fără a o fi uşurat mai înainte de o parte din bani, 
zise Martin-Guerre, cu un râs neruşinat. 

— Ah! Martin, Martin! lată din nou omul cel vechi care 
reapare! 

— Monseniorul vrea să spună omul cel tânăr. Dar, 
iertare! zise jupânul Arnauld, amintindu-şi de rolul său, 
răpesc, cu balivernele mele, momente atât de preţioase 
senioriei-voastre! 

— După părerea dumneavoastră şi a amiralului, zise 
baronul de Vaulpergues, vom pleca de aici cam într-o 
jumătate de ceas. Deşi nu e încă miezul nopţii, aş dori să 
ajung în faţă Saint-Quentinului spre ora trei. Este 
momentul în care veghea slăbeşte şi străjile fac o pauză. 
Ce părere aveţi, domnule viconte? 

— Instrucţiunile domnului de Coligny se acordă perfect 
cu dorinţa dumneavoastră. Ne va aştepta la trei 
dimineaţa şi atunci trebuie să sosim — dacă totuşi vom 
mai sosi... 

— Oh vom sosi, monseniore, îngăduiţi-mi să v-o spun, 
zise Arnauld-Martin. Am profitat de trecerea mea pe lângă 
tabăra valonilor pentru a observa împrejurimile şi vă voi 
călăuzi pe acolo la fel de sigur că şi când aş fi străbătut 
locu'rjle timp de cincisprezece zile. 

— Minunat, Martin! strigă Gabriel. Intr-un timp atât de 
scurt, câte lucruri ai făcut! Haidem, voi avea de acum 
aceeaşi încredere în inteligenţa cât şi în fidelitatea ta. 

— Ah! Monseniore, dacă sunteţi mândri de zelul şi de 
discreţia mea, n-am altă ambiţie mai mare. 

Povestea vicleanului Arriauld era atât de bine ticluită 
de întâmplare şi de îndrăzneala să, încât de la sosirea lui 
Gabriel, impostorul nu spusese decât adevărul. 

In vreme ce Gabriel şi Vaulpergues discutau cu privire 
la drumul ce trebuia urmat, el isprăvi de combinat planul 
în aşa fel încât să profite cât mai bine de mâna destinului 
care-l slujise până atunci. 


239 


Cele două Diane 


lată ce se întâmplase. Amauld, după ce scăpase, graţie 
Gudulei, din tabăra unde era ţinut prizonier, hoinărise 
timp de optsprezece ceasuri prin pădurile înconjurătoare, 
necutezând să iasă de teamă să nu cadă în mâinile 
duşmanului. Spre seară i se păru că recunoaşte, în 
pădurea Augimont, urmele unor cavaleri germani care o 
luaseră la goană îndărăt, speriaţi de a se fi aventurat atât 
de departe. Insemna deci că francezii sunt pe aproape; 
Arriauld încercă să li se alăture şi izbuti. Atunci îi făcu 
vânt fără remuşcare bietei Gudule, care se reîntoarse 
plângând la corturile valonilor fără să se îndoiască deloc 
că după pierderea iubitului ei, nu va găsi un altul. Primul 
soldat al lui Vaulpergues care-l zări pe Amauld îl salută 
spunându-i Martin-Guerre şi că de obicei, el nu-l 
contrazise. Ascultând cu urechile pâlnie şi vorbind cât mai 
puţin posibil, află în curând totul. Vicontele d'Exmes urma 
să se întoarcă în aceeaşi noapte după ce-l avertizase pe 
amiral despre sosirea la Saint-Quentin a lui Vaulpergues 
şi să primească dispoziţiile necesare pentru a favoriza 
intrarea detaşamentului în oraş; Martin-Guerre urma să-l 
însoţească. Îl vor lua deci fireşte pe Arnauld drept Martin- 
Guerre. Il întrebară despre stăpânul său. 

— E pe drum, spuse el, am luat-o pe drumuri diferite. 

Şi, în sinea lui calcula cât i-ar fi de avantajos să se 
lipească de Gabriel: mai întâi, hrana, în acele ceasuri 
grele, îl va fi asigurată; apoi ştia că Montmorency, 
stăpânul său, pentru un moment prizonierul lui Philibert- 
Emmanuel, va suferi poate mai puţin din pricina retragerii 
şi captivităţii sale, decât din pricina faptului că rivalul său, 
ducele de Guise, devenise atotputernic la Curte. Să se 
ataşeze de un prieten al lui de Guise, însemna pentru 
Arnauld să meargă la însămi sursa informaţiilor pe care le 
vindea atât de scump conetabilului. In sfârşit, nu eră 
Gabriel duşmanul personal al Montmorency-ilor şi piedica 
principală în căsătoria ducelui Francois cu doamna de 
Castro? 


240 


Alexandre Dumas 


Arnauld îşi reaminti toate astea, dar în acelaşi timp se 
gândi cu melancolie că reîntoarcerea lui Martin-Guerre 
alături de stăpânul său i-ar fi deranjat frumoasele lui 
planuri. De aceea socoti să-l îndepărteze sau la nevoie 
chiar să-i şi vină de hac scutierului. Dar care nu-i fu 
bucuria văzându-l pe vicontele d'Exmes sosind singur şi 
recunoscându-l de îndată pe falsul scutier. Atunci se lăsă 
în voia norocului, gândind că dracul, patronul său, îl 
făcuse pe bietul Martin să şadă în mâinile spaniolilor şi 
luă cu îndrăzneală rolul celui absent. 

In acest timp, discuţia lui Gabriel cu Vaulpergues se 
isprăvi; când se alcătuiră cele trei detaşamente care 
urmau s-o pornească la drum pe căi diferite, Arnauld 
insistă să-l însoţească pe Gabriel pe drumul corturilor 
valone. Era drumul pe care trebuia să fi apucat 
adevăratul 

Martin-Guerre şi, dacă-l întâlnea din nou, Arnauld voia 
să fie de faţă pentru a-l face să dispară sau pentru a 
dispărea el însuşi la nevoie, depăşiră însă tabăra valonă 
fără să dea de Martin şi gândul acestui pericol se şterse 
din mintea lui Arnauld în faţa pericolului mult mai mare 
care-l aştepta, în faţa zidurilor înconjurate de pretutindeni 
ale Saint-Quentinului. 

În interiorul oraşului, neliniştea era la fel de mare. Căci 
salvarea sau pieirea tuturor depindea aproape numai de 
lovitura îndrăzneață a lui Gabriel şi a lui Vaulpergues. 
Astfel, către ora două dimineaţa, amiralul făcu el însuşi 
rondul la punctele convenite şi recomandă sentinelelor pe 
care le aşezase în aceste posturi importante cea mai 
mare atenţie. Apoi, Gaspard de Coligny urcă în turnul de 
lemn pe roate care domina oraşul şi împrejurimile, de 
unde mut, nemişcat, ţinându-şi răsuflarea, ascultă şi privi 
în noapte. Dar n-auzi nimic şi nu văzu decât corturile 
duşmanului, iar mai departe, pădurile dese din Origny 
profilându-se negre pe zarea întunecată. Nemaiputându- 
şi stăpâni neliniştea, amiralul voi cel puţin să se apropie 


241 


Cele două Diane 


de locul unde se hotăra soarta Saint-Quentinului. Cobori 
din turnul de lemn şi, călare pe cal, urmat de câţiva 
ofiţeri, alergă în bulevardul Reginei, la una din poternele 
pe unde trebuiau să sosească Vaulpergues şi, urcat pe 
unul din colţurile zidurilor de apărare, începu să aştepte. 

Când la Colegiu sună ora trei, din străfundul bălților 
Sommei izbucni ţipătul unei bufniţe. 

— Domnul fie lăudat! lată-i! strigă amiralul. 

La un semn al lui Coligny, domnul de Breuil îşi duse 
mâinile la gură şi răspunse la semnal imitând distinct 
ţipătul vulturului. Se lăsă o tăcere de moarte. Amiralul şi 
cei care-l înconjurau rămaseră nemişcaţi, ca de piatră, cu 
urechea la pândă. 

Dar, dintr-o dată, un pocnet de muschetă se făcu auzit 
în direcţia de unde pornise strigătul şi, aproape imediat, 
urmă o salvă generală însoţită de ţipete ascuţite şi de-o 
larmă teribilă. Primul detaşament fusese descoperit. 

— O sută de viteji mai puţin! strigă amiralul. 

Atunci cobori repede de la poternă; se urcă din nou pe 
cal şi, fără să adauge un cuvânt, se îndreptă spre 
bulevardul Saint-Martin, unde era aşteptată o altă parte a 
companiei lui Vaulpergues. 

Apoi fu cuprins de aceleaşi temeri. Gaspard de Coligny 
semăna cu un jucător care-şi joacă averea, aruncând 
zarul de trei ori: pierde prima partidă va avea vreo şansă 
cu a doua? 

Vai! Acelaşi strigăt se făcu auzit de cealaltă parte a 
zidului, acelaşi strigăt îi răspunse din oraş; apoi, cum 
această a doua scenă fu repetiţia primei, o sentinelă dădu 
din nou alarma şi salva de muschete şi strigătele vestiră 
locuitorilor înspăimântați din Saint-Quentin o a doua luptă 
sau mai curând un al doilea măcel. 

— Două sute de martiri! strigă Coligny cu voce surdă. 

Şi, aruncându-se din nou pe cal, sosi în două minute la 
poternă foburgului di'lsle, cel de ai treilea punct convenit 
cu Gabriel; mergea atât de iute încât ajunse primul pe 


242 


Alexandre Dumas 


ziduri. Dar degeaba ascultară cu toţii, nu se auzea decât 
strigătul muribunzilor, departe şi exclamaţiile 
învingătorilor. 

Amiralul socoti totul pierdut. În tabăra duşmană se 
dăduse alarma. Cel care comanda cea de a treia trupă 
socotise probabil nimerit să nu se mai aventureze într-un 
pericol de moarte şi se retrăsese fără să mai întreprindă 
nimic. Astfel, această a treia şi ultimă şansă lipsi cu totul 
jucătorului fără noroc. Coligny îşi zise chiar pe moment că 
ultimul detaşament fusese probabil surprins împreună cu 
al doilea. O lacrimă de disperare şi de furie se prelinse pe 
obrajii brăzdaţi ai amiralului. Peste câteva ore, populaţia, 
descurajată din nou de acest ultim eşec, va cere sus şi 
tare predarea oraşului şi, chiar dacă n-o va cere, Gaspard 
de Coligny îşi dădea seama că trupele, la fel de 
demoralizate, nu vor mai rezista primului asalt şi vor 
deschide porţile oraşului şi ale Franţei. Asaltul nu se va 
lăsa aşteptat, semnalul va fi dat probabil de îndată ce se 
vor ivi zorile, său poate chiar acum, în toiul nopţii, când 
cei trei mii de oameni, mânari de a fi gâtuit trei sute de 
soldaţi, erau încă ameţiţi de acest succes. Ca pentru a 
confirma temerile lui Gaspard de Coligny, guvernatorul du 
Breuil, care se afla lângă el, strigă cu o voce înăbuşită: 
„Alarmă!” Şi cum amiralul se întoarse spre el, acesta îi 
arătă în şanţ o trupă neagră şi tăcută care se îndrepta 
spre poternă. 

— Sunt prieteni ori duşmani? întrebă du Breuil în 
şoaptă. 

— Tăcere! zise amiralul şi să fim în orice caz pregătiţi. 

— Nu fac nici un zgomot, zise guvernatorul. Mi se pare 
totuşi că zăresc cai, dar nu se aude nici o potcoavă! Până 
şi pământul pare mut sub paşii lor! Aş spune că sunt într- 
adevăr nişte fantome! 

Şi superstiţiosul du Breuil, pentru mai multă siguranţă, 
îşi făcu semnul crucii. 


243 


Cele două Diane 


Coligny privea cu atenţie trupa neagră şi mută, fără 
teamă şi fără emoție. Când aceştia nu mai fură decât la 
cincizeci de paşi, Coligny imită el însuşi strigătul 
vulturului. Îi răspunse ţipătul cucuvelei. Atunci amiralul, în 
culmea bucuriei, se năpusti spre corpul de gardă al 
poternei, dădu ordin să se deschidă de îndată şi, o sută 
de călăreţi învăluiţi şi ei şi caii lor, în largi mantii 
întunecate, intrară în oraş, la fel de tăcuţi. Atunci se băgă 
de seamă că toate copitele erau înfăşurate în bucăţi de 
pânză pline cu nisip. Datorită acestei soluţii, care nu le 
veni în minte decât atunci când văzuseră că celelalte 
două detaşamente fuseseră trădate de zgomot, a treia 
trupă a putut intra fără piedici în oraş. Cel care avuse 
această idee şi care comanda grupul nu era altul decât 
Gabriel. 

Sigur că acest ajutor de o sută de oameni era destul de 
modest, dar ajungea totuşi ca să menţină timp de câteva 
zile două posturi amenințate şi apoi era primul eveniment 
fericit după un asediu atât de plin de dezastre. Aşa că 
vestea făcu de îndată înconjurul oraşului. Uşile se 
deschiseră, ferestrele se luminară şi aplauze unanime îi 
primiră pe Gabriel şi călăreţii săi. 

— Nu, nu bucurie! zise Gabriel, Gândiţi-vă la cei două 
sute de soldaţi care au pierit colo, jos! 

Şi-şi scoase pălăria ca pentru a-i saluta pe cei morţi 
eroic, printre care se afla şi bravul Vaulpergues. 

— Da, răspunse Coligny, să-i plângem şi să-i admirăm. 
Dar dumitale, domnule d'Exmes, cum să-ţi mulţumim? 

Lasă-mă, cel puţin, prietene, să te strâng în braţele 
mele, căci ai salvat până acum de două ori Saint- 
Quentinul. 

Dar Gabriel, strângându-i mâna, îi spuse: 

— Domnule amiral, asta să mi-o spuneţi peste zece 
zile! 


244 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXI 
Lista lui Arnauld du Thill 


ERA VREMEA CA LOVITURA SĂ 
reuşească şi preţiosul ajutor să se apuce de treabă; căci 
începea să mijească de ziuă. Gabriel, zdrobit de oboseală, 
fu condus de către amiral la primărie ca să se odihnească 
şi el după patru zile de luptă. Odată ajuns acolo, Gabriel 
se aruncă, sfârşit de puteri, pe un pat şi adormi imediat. 

Fu trezit pe la ceasurile patru după-amiază de Coligny 
care, intrând în camera sa, îi întrerupse acel somn 
întremător, de care bietul tânăr avea atâta nevoie. 
Duşmanul încercase în timpul zilei un asalt şi fusese 
respins cu vitejie; dar sigur că se pregătea un altul şi 
amiralul, care se călăuzise până atunci după sfaturile lui 
Gabriel, venise să i le ceară din nou. 

Gabriel se dădu deci repede jos din pat şi fu gata să-l 
primească pe Coligny. 

— Doar un cuvânt scutierului meu, domnule amiral, îi 
spuse el şi sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Aprobat, domnule viconte, răspunse Coligny. Fără 
dumneata, drapelul spaniol ar flutura acum pe această 
primărie, aşa că simte-te aici ca acasă. 

Gabriel se duse la uşă şi-l chemă pe Martin-Guerre. 

— Martin, îi şopti el, chiar ieri ţi-am spus că de acum 
încolo voi avea aceeaşi încredere în inteligenţă ta cum 
am în fidelitatea ta. Ca dovadă, uite, îţi şi dau o sarcină 


245 


Cele două Diane 


de îndeplinit. Te vei duce de îndată la ambulanţa din 
cartierul d'Isle. Acolo vei întreba nu de doamna de Castro, 
ci de stareţa Benedictinelor, respectabila maica Monique; 
pe ea, numai pe ea, o vei ruga s-o înştiinţeze pe sora 
Benie, pricepi, pe sora Benie, că vicontelle d'Exmss, 
trimis de rege la Saint-Quentin, va fi acolo într-un ceas şi 
că o roagă să-l aştepte. Domnul de Coligny mai are încă 
treabă cu mine şi un interes de viaţă şi de moarte mă 
obligă să pun datoria înainte de orice. Du-te, să ştie cel 
puţin că inima mea e alături dea ei. 

— Va şti, monseniore, zise Martin, care o şi luă din loc, 
lăsându-şi stăpânul un pic mai liniştit. 

Zorindu-şi pasul, se grăbi către ambulanţa din foburgul 
d'Isle unde întrebă peste tot, cu mult zel, de maica 
Monique. l-o arătară pe stareță. 

— O, maică, îi spuse el, cât sunt de fericit că în sfârşit 
v-am găsit! Bietul meu stăpân ar fi fost atât de trist dacă 
nu mi-aş fi putut îndeplini sarcină faţă de dumneavoastră 
şi mai ales faţă de doamna de Castro... 

— Cine eşti, prietene şi din partea cui vii? întrebă 
stareţa tot atât de surprinsă pe cât de supărată, văzând 
că taina încredinţată lui Gabriel fusese atât de prost 
păstrată de acesta. 

— Vin din partea vicontelui d'Exmes, zise falsul Martin- 
Guerre, 

Afectând simplitatea şi bonomia. Sper că-l cunoaşteţi 
pe vicontele d'Exmes! Tot oraşul îl cunoaşte! 

— Sigur! zise stareţa, îl cunosc pe salvatorul nostru al 
tuturora. Ne-am şi rugat pentru el. Am avut cinstea să-l 
văd ieri şi contăm, după făgăduiala lui, să-l revăd astăzi. 

— Se pregătea să vină, se pregătea să vină, răspunse 
Arnauld-Martin. Dar l-a reţinut domnul de Coligny, mai 
avea treabă cu el; în nerăbdarea sat m-a trimis înainte la 
dumnevoastră şi la doamna de Castro. Nu vă miraţi că 
rostesc acest nume. O veche fidelitate, dovedită de 
douăzeci de ori, îi îngăduie stăpânului meu să se încreadă 


246 


Alexandre Dumas 


în mine ca şi în el însuşi, aşa că n-are secrete faţă de 
loialul şi credinciosul său scutier. N-am, după cum au 
spus unii, spirit şi inteligenţă, decât pentru a-l iubi şi a-l 
apăra; dar acest instinct îl am cel puţin din plin şi nimeni 
nu poate să mi-l conteste, zău aşa. 

— Bine, bine, spuse surâzând maica Monique. Aşadar 
domnul d'Exmes va veni...! Sora Benie doreşte neapărat 
să-l vadă ca să capete veşti de la regele care te-a trimis 
aici. 

— Eh! Eh! zise Martin, râzând prosteşte, care l-a trimis 
la Saint-Quentin, dar nu la doamna Diana, presupun. 

— Ce vrei să spui? zise stareţa. 

— Spun, doamnă, că eu, care-l iubesc pe vicontele 
d'Exmes ca pe un stăpân şi totodată că pe un frate, sunt 
într-adevăr bucuros că dumneavoastră, o femeie atât de 
demnă şi atât de plină de autoritate, protejaţi dragostea 
monseniorului şi a doamnei de Castro... 

— Dragostea doamnei de Castro? întrebă speriată 
stareţa. 

— Sigur, doar doamna de Castro v-a mărturisit totul 
dumneavoastră, adevărata sa mamă şi prietenă. 

— Mi-a vorbit vag despre nişte dureri adânci ale inimii, 
zise călugăriţa, dar despre această dragoste lumească, 
despre numele vicontelui, nu ştiam nimic, absolut nimic! 

— Da, da, sigur acum negati... din modestie, zise 
Arnauld ridicându-şi capul cu un aer vinovat. De fapt, eu 
găsesc purtarea dumneavoastră foarte frumoasă şi în ce 
mă priveşte, vă sunt cât se poate de recunoscător. Cel 
puţin aţi procedat... curajos. „Ah!” v-aţi spus, „regele se 
opune iubirii dintre aceşti doi copii! Tatăl Dianei ar izbucni 
într-o mânie de temut dacă ar bănui că ei ar putea să se 
întâlnească. Ei bine, eu, femeie demnă, voi înfrunta 
majestatea regală şi autoritatea părintească şi voi oferi 
bieţilor îndrăgostiţi tot sprijinul; le voi protegui întâlnirile 
şi le voi reduce la tăcere remuşcările”. E minunat, e 
măreț ceea ce faceţi, înţelegeţi? 


247 


Cele două Diane 


— Hristoase! Putu doar să spună, împreunându-şi 
mâinile de surpriză şi de groază, stareţa, inimă temătoare 
şi supusă. Un tată, un rege sfidat şi numele meu, viaţa 
mea amestecate în aceste intrigi amoroase! 

— lată, zise Arnauld, tocmai îl zăresc pe stăpânul meu 
care aleargă să vă mulţumească el însuşi pentru 
mijlocirea dumneavoastră şi să vă întrebe când şi cum va 
putea, graţie dumneavoastră, s-o revadă pe iubita sa 
adorată. 

Gabriel sosea într-adevăr cu răsuflarea tăiată. Dar mai 
înainte ca el să se apropie, stareţa îl opri printr-un gest şi 
i se adresă cu demnitate: 

— Nici un pas mai mult şi nici un cuvânt, domnule 
viconte. Ştiu acum de ce şi cu ce intenţii voiai să te 
apropii de doamna de Castro. Sper că nu nădăjduieşti că 
voi da o mână de ajutor proiectelor nedemne, mă tem, 
ale unui gentilom. Nu numai că nu mai trebuie şi nu mat 
vreau să te ascult, dar mă voi folosi de autoritatea mea 
pentru a-i refuza Dianei orice pretext de a te vedea şi de 
a te întâlni, ie la vorbitorul mânăstirii, ne la ambulanţă. E 
liberă, ştiu, nu s-a angajat în nici un fel; dar atâta timp cât 
va rămâne în acest aşezământ ales de ea, socot că e bine 
că protecţia mea să-i acopere onoarea şi nu dragostea. 

Stareţa îl salută cu un aer glacial pe Gabriel, care 
rămăsese încremenit de uimire şi se retrase fără să-i mai 
asculte răspunsul şi fără să se întoarcă spre el o singură 
dată. 

— Ce înseamnă asta? întrebă, după un moment de 
stupefacţie, tânărul pe presupusul său scutier. 

— Nu ştiu mai mult decât dumneavoastră, monseniore; 
răspunse Arnauld, care dădu bucuriei lăuntrice masca 
uimirii. Matca stareță m-a primit foarte prost, mi-a 
declarat că vă cunoaşte toate planurile, dar că trebuie să 
se opună şi să se alăture vederilor regelui şi că doamna 
Diana nu vă mai iubeşte, dacă v-a iubit vreodată... 


248 


Alexandre Dumas 


— Diana nu mă mai iubeşte! strigă Gabriel pălind. 
Totuşi vreau s-o văd, vreau să-i dovedesc că nu sunt faţă 
de ea nici indiferent, nici vinovat. Ascultă, Martin, va 
trebui să mă ajuţi să am această discuţie. 

— Monseniorul ştie, răspunse Arnuald umil, că sunt 
instrumentul devotat al voinţei sale şi că-l ascult în toate 
lucrurile, aşa cum mâna ascultă de cap. Voi depune toate 
eforturile, cum am făcut până acum, pentru ca 
monseniorul să aibă cu doamna de Castro discuţia pe 
care o doreşte. 

Şi ticălosul îl urmă, ascunzându-şi în mantie rânjetul de 
satisfacţie. 

Seara, când după rondul făcut la zidurile de apărare, 
falsul Martin-Guerre ajunse în odaia lui, scoase de la piept 
o hârtie pe care se apucă s-o citească cu un aer de 
însufleţită satisfacţie. 


„Socoteala lui Arnauld du Thill domnului conetabil de 
Montmorency, începând din ziua în care am fost despărțit 
în mod brutal de monseniorul... (Această socoteală 
cuprindea atât serviciile publice, cât şi cele particulare.) 

1. Pentru a-l fi sfătuit (fiind luat prizonier în ziua 
Sfântului Laurenţiu şi dus în fata lui Philibert-Emmanuel) 
pe acest general să-l trimită îndărăt pe conetabil fără 
răscumpărare motivând că monseniorul nu va pricinui nici 
un fel de neplăceri spaniolilor cu spada sa, ci, dimpotrivă, 
le va aduce foloase prin părerile sale exprimate față de 
rege — cincizeci de scuzi. 

2. Pentru a fi scăpat prin vicleană iscusință din tabără, 
unde mă țineau prizonier şi a fi economisit astfel 
domnului conetabil cheltuieli de răscumpărare pe care 
acesta n-ar fi întârziat să le plătească cu generozitate ca 
să-şi regăsească un atât de prețios servitor — o sută de 
ScuzI. 

3. Pentru a fi condus cu dibăcie pe poteci neştiute, 
detaşamentul pe care vicontele d'Exmes îl aducea în 


249 


Cele două Diane 


ajutorul Saint-Quentinului şi domnului amiral de Coligny, 
nepotul preaiubit al domnului conetabil — douăzeci de 
livre...” 


Se mai aflau de asemenea în nota jupânului Arnauld 
multe articole tot la fel de neruşinat de lacome ca şi 
acestea. 

Spionul le citea mângâindu-şi barba. Când isprăvi 
lectură, luă o pană şi adăugă: 


„Pentru a fi denunțat (intrând în serviciul numitului 
viconte d'Exmes, sub numele de Martin-Guerre) pe 
viconte stareței Benedictinelor ca iubit al doamnei de 
Castro şi a fi despărțit astfel pentru multă vreme pe 
aceşti doi tineri aşa cum e şi interesul domnului conetabil 
— două sute de scuzi...” 


— Treaba asta nu-i deloc scumpă, zise tare Arnauld. În 
concluzie, totalul e destul de frumuşel. Ne apropiem de o 
mie de livre şi, cu puţină imaginaţie, putem merge până 
la două mii; când le voi avea, pe legea mea, mă voi 
retrage din afaceri, mă voi însura, voi avea copii şi voi 
deveni epitropul parohiei în vreo provincie oarecare, 
realizându-mi astfel visul vieţii mele. 

După care, fericit, Arnauld se culcă şi adormi legănat 
de aceste gânduri virtuoase. 

A doua zi fu rugat de Gabriel să se ducă din nou s-o 
caute pe Diana şi bănuiţi, desigur, cam cum s-a achitat de 
această însărcinare. Gabriel se pregătea el însuşi să se 
ducă, dar către ceasul zece dimineaţa, duşmanul încercă 
un asalt furios şi tânărul fu nevoit să lase totul baltă şi să 
alerge la ziduri. Gabriel făcu minuni de vitejie, după 
obiceiul lui şi se purtă ca şi cum ar fi avut două vieţi de 
pierdut, nu una singură, când de fapt avea două vieţi de 
salvat. 


250 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXII 
Teologie 


GABRIEL SE ÎNTORCEA DE LA 
asalt zdrobit de oboseală, alături de Gaspard de Coligny, 
când doi oameni, care trecură la trei paşi de el, rostiră, în 
discuţia lor, numele sorei Benie. Il lăsă pe amiral şi, 
alergând după cei doi, îi întrebă cu nerăbdare dacă aveau 
veşti despre cea pe care tocmai o pomeniseră. 

— Nu mai multe decât domnia-ta, căpitane, spuse unul 
dintre oameni, care nu era altul decât Jean Peuquoy. Intr- 
adevăr, eu şi tovarăşul meu eram neliniştiţi, căci n-am 
văzut-o pe nobila şi viteaza fată toată ziua şi-mi spuneam 
că, totuşi, după o zi zbuciumată ca asta există destui 
sărmani răniţi care să aibă nevoie de îngrijirile şi de 
surâsul ei îngeresc. Dar vom afla în curând dacă este 
bolnavă; căci mâine seară este rândul meu să fac. de 
serviciu la ambulanţă; n-a lipsit niciodată până acum şi 
maicile sunt prea puţine la număr ca să se dispenseze de 
ea. 

— Mulţumesc prietene, mulţumesc, zise Gabriel, 
strângând cu căldură mâna lui Jean Peuquoy, foarte 
surprins de o asemenea cinste. 

Caspard de Coligny îl auzise pe Jean Peuquoy şi 
observase bucuria lui Gabriel. Când tânărul veni din nou 
lângă el, nu-i spuse totuşi nimic; dar odată intraţi în casă 
şi rămaşi singuri în odaia în care amiralul îşi avea hârtiile, 
Gaspard îi spuse lui Gabriel cu un surâs lin şi blând: 


251 


Cele două Diane 


— Îi porţi, văd, acestei călugăriţe un viu interes, 
prietene? 

— Acelaşi interes ca şi Jean Peuquoy, răspunse Gabriel 
roşind; acelaşi interes ca şi dumneavoastră, fără îndoială, 
domnule amiral, căci trebuie să fi observat că şi mine cât 
de mult le lipseşte răniților noştri, ce influenţă 
binefăcătoare exercită asupra lor şi asupra tuturor celor 
care luptă, cuvântul şi prezenţa sa. 

— De ce vrei să mă înşeli, prietene? zise amiralul cu o 
undă de tristeţe. Ai atât de puţină încredere în mine încât 
încerci să mă minţi? 

— Cum, domnule amiral... răspunse Gabriel din ce în 
ce mai încurcat, ce vă face să credeţi asta? 

— Ştiu că sora Benie nu este alta decât doamna Diana 
de Castro, zise Coligny şi că o iubeşti pe doamna de 
Castro. 

— Ştiţi asta...? strigă Gabriel în culmea uimirii. 

— Cum să nu ştiu? zise amiralul. Conetabilul nu este 
unchiul meu? | se poate ascunde lui ceva la Curte? 
Doamna de Poitiers nu este urechea regelui şi domnul de 
Montmorency nu e stăpân pe inima doamnei de Poitiers? 
Cum în toată această afacere se ascund grave interese 
privind familia noastră, după cât se pare, am fost, fireşte, 
prevenit să am grijă şi să fiu gata să sprijin proiectele 
nobilei mele rubedenii. Nu pusesem piciorul nici de o zi în 
oraşul Saint-Quentin ca să-l apăr ori să mor, când unchiul 
meu m-a şi blagoslovit cu un trimis special. Curierul nu 
venea să mă informeze, cum am crezut la început nici 
despre mişcările duşmanului, nici despre planurile 
militare ale  conetabilului. Nu. Trecuse prin mii de 
primejdii ca să mă  înştiinţeze că la mânăstirea 
Benedictinelor din Saint-Quentin se ascunde, sub un 
nume fals, doamna Diana de Castro, fiica regelui şi că eu 
trebuie să-i supraveghez cu atenţie toate mişcările. Apoi, 
ieri, un emisar flămând, cumpărat cu aur de domnul de 
Montmorency, m-a chemat la poarta de sud. Am socotit 


252 


Alexandre Dumas 


că venea din partea unchiului meu ca să-mi dea curaj să 
ridic gloria neamului de Montmorency, umbrită de eşecul 
suferit, că regele adăugase, fără doar şi poate, alte 
ajutoare celor aduse de dumneata, Gabriel şi că în orice 
caz îmi va porunci mai curând să mor decât să predau 
Saint-Quentinul. Dar nici pomeneală de aşa ceva! 
Emisarul nu venea să-mi aducă acele cuvinte generoase 
care însufleţesc şi încurajează! Acel om mă înştiinţa doar 
ca vicontele d'Exme&s, sosit în ajun între aceste ziduri sub 
pretextul de a se lupta şi muri aici, o iubea pe doamna de 
Castro, logodnica vărului meu François de Montmorency 
şi că revederea celor doi iubiţi putea primejdui marile 
ambiţii ale unchiului meu. Că, din fericire, sunt 
guvernatorul oraşului şi că e de datoria mea să fac uz de 
toată puterea ca să-i despart prin orice mijloace pe 
doamna Diana şi pe Gabriel d'Exmes, să mă opun mai 
ales oricărei întrevederi şi să contribui astfel la ridicarea 
şi la întărirea puterii familiei mele! 

Toate astea fură spuse cu o amărăciune şi o tristeţe 
evidente. Dar Gabriel nu simţi decât lovitură dată 
speranţelor sale de dragoste. 

— Aşadar, domnule, spuse el amiralului, cu o mânie 
surdă, dumneavoastră sunteţi cel care m-aţi denunţat 
superioarei Benedictinelor Şi care, credincios 
instrucţiunilor unchiului, aţi socotit să-mi luaţi una câte 
una toate şansele care-mi puteau rămâne de a o regăsi şi 
revedea pe Diana? 

— Nu ştii ce vorbeşti, tinere! strigă amiralul cu mânie. 
Dar te iert, zise el mai cu blândeţe, patima te orbeşte şi 
încă n-ai avut vreme să-l cunoşti pe Gaspard de Coligny. 

Era în accentul acestor cuvinte atâta nobleţe şi 
bunătate, încât toate bănuielile lui Gabriel se risipiră şi-i 
fu ruşine de a le fi avut. 

— lertare! zise el întinzându-i mâna lui Gaspard. Cum 
să pot crede că aţi fost amestecat în asemenea intrigi? 
lertare de mii de ori, domnule amiral! 


253 


Cele două Diane 


— Fie, Gabriel! Nu, sigur, nu mă amestec în astfel de 
uneltiri, le dispreţuiesc şi-i dispreţuiesc pe cei care le pun 
la cale. Nu văd în asta gloria, ci ruşinea neamului meu! 
Cu atât mai mult sunt obligat să mă arăt sever faţă de 
mine însumi şi integru faţă de alţii, ca să răscumpăr 
greşelile celor apropiaţi mie. 

— Da, zise Gabriel, ştiu că cinstea şi virtutea 
sălăşluiesc în domnia-voastră, domnule amiral şi vă cer 
încă o dată scuze de a vă fi vorbit că unuia dintre acei 
seniori de la Curtea noastră, fără lege şi credinţă, pe care 
am învăţat să-i dispreţuiesc şi să-i urăsc. 

— Vai, spuse Coligny, mai curând ar trebui să-i plângi 
pe acei sărmani ambiţioşi, pe acei bieţi papistaşi 
orgolioşi. Gabriel, ar trebui să fii hughenot... Sunt sigur că 
până la urmă lupta cu o Curte coruptă va sfârşi prin a te 
aduce în rândurile noastre. Voi fi fericit să arunc eu, 
primul, în sufletul dumitale sămânţa revoltei... 

— Ştiu, domnule amiral, zise Gabriel, că aparţineţi 
partidului reformaţilor şi am învăţat să stimez partidul 
acesta care este atât de persecutat. Totuşi, vedeţi, eu 
sunt un suflet slab şi simt că voi fi întotdeauna de aceeaşi 
credinţă de care va fi şi Diana. 

— Ei bine, zise Gaspard de Coligny, cuprins de febră 
prozelitismului, ei bine, dacă doamna de Castro este de 
partea virtuţii şi a adevărului, ea este de aceeaşi credinţă 
că şi noi. Ştiu de asemenea şi ţi-o repet, că această Curte 
desfrânata cu care imprudentule! Ai intrat în luptă, te va 
învinge şi că ai să vrei să te răzbuni. Crezi că domnul de 
Montmorency, care a pus ochii pe fiica regelui pentru fiul 
său, o să consimtă să-ţi lase dumitale această partidă 
bogată? 

— Poate că i-o voi disputa, zise Gabriel. Dacă regele îşi 
ţine angajamentele sacre luate faţă de mine... 

— Regele şi angajamente sacre! zise amiralul. 
Angajamente sacre pentru cel care, după ce a poruncit 


254 


Alexandre Dumas 


Parlamentului să discute în faţa ui problema libertăţii 
conştiinţei, i-a ars pe rug pe Anne Dubourg şi pe Dufour! 

— Nu spuneţi asta, domnule amiral, strigă Gabriel; nu- 
mi spuneţi că regele Henric al ll-lea nu-şi va ţine 
făgăduiala solemnă pe care mi-a făcut-o; căci atunci nu 
numai credinţa mea se va răzvrăti, ci teamă mi-e că şi 
spadă. Nu voi deveni, hughenot, ci ucigaş. 

— Nu, dacă devii hughenot, zise Gaspard de Coligny. 
Răzbunarea dumitale va fi mai cumplită, prietene. Ai să 
ne ajuţi cu curajul dumitale tânăr, cu devotamentul 
dumitale pătimaş, într-o operă de renovare care i se va 
părea regelui mai funestă poate decât o lovitură de 
pumnal. Gândeşte-te, Gabriel, că vrem să-i smulgem 
drepturile abuzive şi privilegiile monstruoase; gândeşte-te 
că nu numai în Biserică, ci şi în cârmuire dorim să 
aducem o reformă de temut. Ai putut vedea cât iubesc 
Franţa şi cum o slujesc. Ei bine, ţin cu reformaţii, pentru 
că văd în reformă măreţia şi viitorul patriei! Gabriel, 
Gabriel, dacă ai fi citit măcar o dată cărţile lui Luther, ai fi 
simţit cum acel spirit de libertate care se degajă din ele 
pune în dumneata un alt suflet şi-ţi deschide o altă viaţa. 

— Viaţa mea e dragostea pentru Diana, răspunse 
Gabriel; sufletul meu are de îndeplinit o datorie sfântă pe 
care sper să mi-o îndeplinesc. 

— lubirea şi datoria unui bărbat! Eşti tânăr şi orb, 
prietene; deşi inima-mi sângerează, trebuie să-ţi spun 
totuşi că nenorocirea îţi va deschide ochii. Generozitatea 
şI puritatea dumitale îţi vor atrage multe necazuri la 
această Curte neruşinată şi rea, aşa cum copacii înalţi 
atrag pe vreme de furtună fulgerul. Vei reflecta atunci la 
ce ţi-am spus astăzi. Vei cunoaşte cărţile noastre, de 
exemplu aceasta, zise amiralul arătând spre volumul 
deschis de pe masă, pe care-l luă în mână. Vei înţelege 
aceste vorbe îndrăzneţe, dar drepte şi frumoase, pe care 
ni le adresează un om tânăr ca şi dumneata, consilier în 
Parlamentul din Bordeaux, care se numeşte Etienne de la 


255 


Cele două Diane 


Boctie!!. Vei spune atunci că şi el în această carte — 
Servitutea voluntară: „Ce nenorocire sau ce viciu, să vezi 
un număr infinit de oameni, nu ascultând, ci slugărind; nu 
guvernaţi, ci tiranizaţi de unul singur şi nu de un Hercule, 
nici de un Samson, ci de o stârpitură şi cel mai adesea de 
cel mai laş şi mai papă-lapte din ţară, incapabil să-i vină 
de hac unei muieruşte...” 

— Da, zise Gabriel, sunt în cartea asta nişte discursuri 
primejdioase şi îndrăzneţe care pur şi simplu te uimesc. 
Aveţi, dealtfel, dreptate, domnule amiral, e posibil ca într- 
o zi mânia să mă arunce în rândurile reformaţilor şi 
opresiunea să mă aşeze în partidul oprimaţilor. Dar, până 
atunci, vedeţi, viaţa mea este prea plină pentru ca aceste 
idei noi, pe care mi le înfăţişaţi, să prindă rădăcini şi am 
de făcut prea multe lucruri ca să am timpul să mă mai 
gândesc şi la cărţi. 

Totuşi, Gaspard de Cofigny îşi susţinu cu căldură ideile 
care fermentau pe atunci ca un vin nou şi discuţia se 
prelungi multă vreme între tânărul pătimaş şi bărbatul 
potolit, unul încrezător şi exaltat, celălalt grav şi profund. 

Dealtfel amiralul nu se înşela câtuşi de puţin în 
sumbrele sale previziuni şi nedreptăţile îndurate aveau, 
într-adevăr, să-l arunce pe Gabriel în rândurile 
reformaţilor. 


11 Etienne de la Bostie (1530-1593), umanist francez, prieten cu 
Montaigne, care s-a ridicat împotriva tiraniei monarhice prin lucrările 


Discurs despre servitutea voluntară şi Impotriva unuia. 
256 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXIII 
Sora Benie 


ERA O SEARĂ DE AUGUST SENINĂ şi 
nespus de frumoasă. Pe cerul de un albastru profund, 
presărat peste tot cu stele, luna nu se ridicase încă; dar 
noaptea misterioasă era şi mai încântătoare şi mai plină 
de farmec. 

Această linişte dulce contrasta în mod ciudat cu 
mişcarea şi zarva de peste zi. Spaniolii dăduseră două 
asalturi consecutive. Fuseseră respinşi de două ori, 
lăsând în urmă numeroşi morţi şi răniţi şi dintr-o tabără şi 
din cealaltă. Numai că duşmanul avea rezerve puternice 
şi trupe proaspete pentru a le înlocui pe cele obosite. Aşa 
că Gabriel, mereu de veghe, se temea ca cele două 
asalturi de peste zi să nu fi avut alt scop decât să 
epuizeze forţele şi vigilenţa asediaţilor, pentru a pregăti 
un al treilea asalt nocturn. Totuşi ceasul de la Colegiu 
bătu zece şi nimic nu părea să confirme aceste bănuieli. 
Nici o luminiţă nu sclipea printre corturile spaniole. În 
tabără, ca şi în oraş, nu se auzea decât strigătul monoton 
al sentinelelor şi, ca şi oraşul, tabăra părea să se 
odihnească după luptele de peste zi. 

Drept urmare, Gabriel, după un ultim rond în jurul 
meterezelor, socoti că poate să slăbească un moment 
această supraveghere permanentă a oraşului. Saint- 
Quentin, după sosirea tânărului, rezistase patru zile. Încă 


257 


Cele două Diane 


patru zile şi Gabriel şi-ar fi ţinut făgăduiala făcută regelui; 
urma ca şi regele să şi-o ţină pe a sa. 

Gabriel porunci deci scutierului să-l urmeze, dar fără 
să-i spună unde se ducea. După insuccesul din ajun pe 
lângă maica superioară, începea să nu mai aibă 
încredere, dacă nu în fidelitatea, cel puţin în inteligenţa 
lui Martin-Guerre. Se feri deci să-i mai vorbească despre 
preţioasele informaţii pe care i le dăduse Jean Peuquoy şi 
falsul Martin-Guerre care credea că-şi însoţeşte stăpânul 
în rondul obişnuit, fu destul de uimit să-l vadă 
îndreptându-se spre bulevardul Reginei, unde fusese 
instalat spitalul provizoriu. 

— Vă duceţi să vedeţi vreun rănit, monseniore? zise el. 

— Stt! răspunse Gabriel ducându-şi degetul la buze. 

Spitalul, în faţa căruia Gabriel şi Arnauld sosiră în acel 
moment, 

Fusese plasat chiar lângă metereze, aproape de 
foburgul d'lsle, care era locul cel mai periculos şi, ca 
urmare, cel în care ajutoarele erau mai mult decât 
necesare. Spitalul fusese instalat într-o clădire mare care 
slujise, înainte de asediu, drept magazie de furaje, dar 
care fusese pusă de urgenţă la dispoziţia chirurgilor. 
Blândeţea nopţii de vară îngăduise doctorilor să lase 
deschisă uşa din mijloc ca să se primenească aerul. De pe 
treptele de jos ale unei galerii exterioare, la lumina 
lămpilor care ardeau fără încetare, Gabriel putu să arunce 
o privire în această sală a suferințelor. 

Spectacolul era groaznic. Ici şi colo se aflau câteva 
paturi însângerate, înjghebate în grabă; dar acest lux nu 
era acordat decât privilegiaţilor. Majoritatea răniților 
zăceau pe jos, pe saltele, cuverturi şi chiar pe paie. 
Gemete sfâşietoare şi plânsete chemau din toate părţile 
pe chirurgi care, cu tot zelul, nu-i puteau totuşi ajuta pe 
toţi. Tremurăturile febrei sau convulsiile agoniei îi 
răsuceau pe mindirul lor pe toţi aceşti nenorociţi; în câte 


258 


Alexandre Dumas 


un colţ, vedeai câte unul care nu mai striga, nu se mai 
mişca. 

In faţa acestui dureros şi jalnic tablou, până şi inimile 
cele mai viteze îşi pierdeau tăria şi curajul; Arnauld du 
Thill începu să tremure, iar Gabriel păli. Dar, dintr-o dată, 
un surâs duios lumină chipul palid al tânărului. In mijlocul 
acestui infern plin de tot atâtea dureri cât şi cel al lui 
Dante, se ivi dulcea Beatrice. Diana, sau mai curând sora 
Benie, trecea, senină şi melancolică, printre răniţi. 

Niciodată nu i se păruse mai frumoasă lui Gabriel. 
Aurul, diamantele şi catifelele nu i se potriveau mai bine 
la serbările de la Curte, că rochia simplă de postav şi 
vălul alb în această mohorâtă ambulanţă. Cu profilul ei 
pur, cu mersul ei uşor, cu privirea mângâietoare, ai fi 
putut s-o socoţi însăşi mila coborâtă în acest loc ai 
suferinţei. Nimic nu era mai înduioşător decât să vezi 
această frumuseţe aleasă aplecându-se asupra acelor 
frunţi palide şi desfigurate de spaimă, această fiică de 
rege întinzând emoţionată mâna ei mică acelor soldaţi 
fără nume care se pregăteau să moară. Gabriel se gândi 
fără să vrea la Diana de Poitiers, ocupată fără îndoială, în 
acel moment, cu tot soiul de afaceri necurate şi cu iubiri 
neruşinate şi, izbit de acest contrast dintre cele două 
Diane, îşi zise că Dumnezeu dăruise fiicei virtutea pentru 
a răscumpăra greşelile mamei. 

În vreme ce Gabriel, care nu era visător din fire, se 
lăsase în voia contemplaţiei şi comparaţiilor, fără să bage 
de seamă că timpul trecea, înlăuntrul ambulanţei se 
înstăpânise liniştea. Dealtfel era şi foarte târziu; chirurgii 
îşi terminaseră treaba mişcarea încetase de asemenea şi 
vaietele. Li se recomanda răniților linişte şi odihnă şi 
licorile adormitoare se adăugau acestor sfaturi. Se mai 
auzeau ici, colo gemete jalnice, dar strigătele acelea 
sfâşietoare de mai înainte încetaseră. Diana adresase 
bolnavilor Ultimele cuvinte de mângâiere şi-i îndemnase 
la odihnă şi la răbdare. Când îi văzu pe toţi oarecum 


259 


Cele două Diane 


liniştiţi, oftă îndelung şi se apropie de galeria exterioară 
ca să respire aerul curat al nopţii şi să-şi odihnească 
privirea, contemplând stelele albe. Se sprijini de un soi de 
balustradă de piatră şi privirea ei, ridicată spre cer, nu-l 
zări pe treptele de jos ale scării, la zece paşi de ea, pe 
Gabriel, care o privea în extaz. 

O mişcare destul de bruscă a lui Martin-Guerre, care 
nu părea să împărtăşească această încântare, îl readuse 
pe îndrăgostitul nostru pe pământ. 

— Martin, îi spuse el în şoaptă scutierului, vezi ce 
ocazie unică mi se oferă. Trebuie, vreau să profit şi să-i 
vorbesc, poate pentru ultima oară, doamnei Diana. Tu 
veghează să nu ne întrerupă nimeni şi fă de pază puţin 
mai încolo, rămânând totuşi cât mai aproape de mine. 
Du-te, credinciosul meu slujitor, du-te... 

— Dar, monseniore, obiectă Martin, nu vă temeţi că 
maica superioară... 

— Ea e probabil într-o altă sală, zise Gabriel. Şi apoi, n- 
are rost să mai şovăi când mă gândesc că s-ar putea să 
nu ne mai vedem niciodată. 

Martin păru să se resemneze şi se îndreptă furios. 

Gabriel se apropie de Diana chemând-o încetişor. 

— Diana! Diana! 

Fata tresări; dar ochii ei, care n-avuseră încă vreme să 
se obişnuiască cu întunericul, nu-l văzură de la început pe 
Gabriel. 

— Cine mă strigă? zise ea; şi cine-mi spune astfel? 

— Eu, răspunse Gabriel. 

—  Dumneata, domnule d'Exmès? Eşti într-adevăr 
dumneata? Şi ce vrei de la mine în acest loc şi la această 
oră? Dacă, aşa cum m-ai anunţat, îmi aduci veşti de la 
rege tatăl meu, ai întârziat şi ţi-ai ales prost locul şi 
momentul. Dealtfel, ştii prea bine că nu vreau să aud 
inimic de la dumneata. Ei bine, domnule d'Exmes, nu 
răspunzi? Nu m-ai înţeles? Taci? Ce înseamnă tăcerea 
asta, Gabriel? 


260 


Alexandre Dumas 

— Gabriel! În sfârşit! strigă tânărul. Nu ţi-am răspuns, 
Diana, pentru că cuvintele tale reci mă îngheaţă şi fiindcă 
nu găsesc puterea să-ţi spun „doamnă” aşa cum spui tu 
„domnule”. 

— Nu-mi spune „doamnă” şi nu-mi mai spune nici 
Diana. Doamna de Castro nu mai există; în faţa dumitale 
se află sora Benie. Numeşte-mă „soră” şi eu îţi voi spune 
„frate”. 

— Cum? Ce spui? strigă Gabriel dându-se îndărăt 
înspăimântat. Să te numesc soră? De ce asta, 
Dumnezeule? De ce? 

— Dar aşa-mi spune toată lumea. De ce ţi se pare atât 
de înfricoşător? 

— Ai dreptate, iartă-mă, sunt nebun. Dar trebuie să mă 
obişnuiesc, da... mă voi obişnui... soră! 

— Vezi? zise Diana surâzând cu tristeţe. Este dealtfel 
singurul nume care-mi convine cel mai bine; căci măcar 
că nu mi-am făcut încă legământul, nădăjduiesc, dacă voi 
obţine aprobarea regelui, să rămân pentru totdeauna aici. 
Nu cumva îmi aduci această aprobare, frate? 

— Oh, făcu Gabriel cu durere şi reproş. 

— Fii sigur, zise Diana, că nu există nici urmă de 
amărăciune în vorbele mele. Am suferit atâta printre 
oameni încât sunt nevoită să-mi caut un refugiu salvator. 
Nu ciuda mă face să procedez şi să vorbesc astfel, ci 
durerea. 

Nu existau, în adevăr, în cuvintele Dianei decât durere 
şi tristeţe, în inima sa totuşi se amestecă în această 
tristeţe şi o undă de bucurie pe care nu şi-o putuse 
stăpâni la vederea lui Gabriel, a lui Gabriel pe care ea îl 
crezuse odinioară pierdut pentru dragostea ei şi pentru 
această lume şi pe care-l regăsea astăzi energic, puternic 
şi poate tandru. Aşa că, fără să vrea, cobori două sau trei 
trepte şi, atrasă ca de un magnet, se apropie de Gabriel. 

— Ascultă, îi zise acesta, trebuie să punem capăt 
neînţelegerii care ne-a sfâşiat inimile. Nu mai pot să 


261 


Cele două Diane 


suport gândul că mă crezi indiferent, sau cine mai ştie? 
Că te urăsc! Această idee cumplită mă tulbură până şi în 
îndatorirea dificilă pe care o am de îndeplinit. Dar, hai 
puţin mai încolo... sper că nu ţi-ai pierdut încrederea în 
mine, nu-i aşa? Te rog, să ne îndepărtăm puţin din locul 
ăsta... Dacă nu putem fi văzuţi, putem fi auziţi şi ţin ca 
discuţia să nu ne fie tulburată. 

Diana îl privi. Asemenea vorbe rostite de gura lui erau 
atotputernice asupra ei. Urcă din nou cele câteva trepte 
ca să vadă dacă în sala ambulanţei era totul în ordine, 
apoi cobori scara punându-şi cu încredere mâna în mâna 
gentilomului. 

— Mulţumesc, îi spuse Gabriel, clipele sunt preţioase, 
căci mă tem că nu cumva maica stareță, care acum îmi 
cunoaşte dragostea, să nu vină să ne întrerupă discuţia, 
serioasă şi curată ca şi afecțiunea mea pentru tine, 
Diana. 

— De asta deci, după ce mi-a vorbit de sosirea şi de 
dorinţa ta de a discuta cu mine, maica Monique, 
înştiinţată desigur de careva despre trecutul pe care eu i 
l-am ascuns în parte, mărturisesc, m-a împiedicat timp de 
trei zile să ies din mânăstire şi ar fi vrut să mă oprească 
şi-n seara asta dacă nu mi-ar fi sosit rândul de veghe la 
ambulanţă şi n-aş fi ţinut cu tot. Dinadinsul să-mi 
îndeplinesc dureroasa îndatorire. Ah, Gabriel, oare nu fac 
râu c-o înşel pe această bundă şi venerabilă prietenă? 

— Alături de mine, zise Gabriel cu melancolie, eşti ca şi 
alături de un frate; trebuie, vreau să-ţi vorbesc! 

— Atunci vorbeşte, frate, zise Diana. 

Frate! Acest cuvânt dureros şi încântător îi aminti lui 
Gabriel strania şi solemnă alternativă în care-l aruncase 
soarta şi-i izgoni pătimaşele gânduri pe care i le-ar fi 
putut deştepta în inimă noaptea solitară şi încântătoarea 
frumuseţe a iubitei. 

— Diana, zise el cu voce fermă, a trebuit să te văd şi 
să-ţi vorbesc ca să-ţi fac două rugăminţi: una care ţine de 


262 


Alexandre Dumas 


trecut, cealaltă care e legată de viitor. Eşti bună şi 
generoasă! Diana şi le vei îndeplini pe amândouă faţă de 
un prieten expus în orice clipă morţii. 

— Oh! Nu spune asta, strigă doamna de Castro, gata 
să se prăbuşească şi măsurându-şi, pierdută, dragostea 
cu spaimă pe care o încerca. 

— Îţi spun asta, zise Gabriel, nu ca să te sperii, ci ca să 
nu refuzi o iertare şi o favoare. lertare pentru acea 
spaimă şi acea durere pe care ţi le-a pricinuit nebunia 
mea, în ziua în care te-am văzut pentru ultima oară la 
Paris. Am aruncat în biata ta inimă spaimă şi dezolarea. 
Dar o descoperire cumplită făcută în ziua aceea şi pe care 
abia o mai puteam păstra în mine, mă umpluse de 
nebunie şi de disperare. Poate că-ţi mai aminteşti că după 
aceea am fost foarte bolnav, că boala putea să-mi 
zdruncine minţile sau să mă coste viaţa. 

— Dacă-mi amintesc, Gabriel? 

— Nu-mi mai spune Gabriel, te rog, spune-mi frate, ca 
mai adineauri! Acum am nevoie să aud acest cuvânt care 
la început m-a speriat. 

— Cum doreşti... zise Diana, mirată. 

Dar în acel moment., la cincizeci de paşi de ei se auzi 
zgomotul regulat, al unei trupe în marş şi sora Perne se 
strânse lângă el cu teamă. 

— Cine vine? Dumnezeule! Or să ne vadă! zise ea. 

— E patrula oamenilor noştri, zise Gabriel, destul de 
contrariat. 

— Dar vor trece pe lângă noi, mă vor recunoaşte, mă 
vor striga... Oh! Lasă-mă să intru înainte de a se apropia; 
lasă-mă, te rog... 

— Nu, e prea târziu, zise Gabriel, reţinând-o. Să fugi 
acuma ar însemna să te vadă, Vino încoace! 

Şi, urmat de Diana care tremură, urcă în grabă o scară 
ascunsă de o balustradă de piatră care ducea chiar spre 
metereze. Acolo, o aşeză pe Diana şi se aşeză şi el între o 


263 


Cele două Diane 


gheretă nepăzită şi creneluri. Patrula trecu la douăzeci de 
paşi fără să-i vadă. 

„lată un punct prost apărat”, îşi zise Gabriel, mereu cu 
gândul la un atac neaşteptat. Dar se reîntoarse repede 
spre Diana, încă agitată. 

— Acum fii liniştită, îi zise ei; pericolul a trecut. Dar 
ascultă-mă, căci timpul trece şi eu am pe inima două 
greutăţi care mă apasă. Nu mi-ai spus că mi-ai iertat 
nebunia de atunci şi eu am purtat tot timpul povara asta 
grea a trecutului. 

— Să-ţi iert năuceala şi disperarea? zise Diana, nu, 
frate, astea nu se iartă, se plâng şi se mângâie. Deşi nu 
voiam, plângeam; acum iată-mă revenită la judecată şi la 
viaţă şi resemnată să mă supun Domnului. 

— Ah resemnarea nu-i destul, strigă Gabriel, trebuie să 
ai nădejde. Pentru asta am vrut să te văd. M-ai eliberat de 
remuşcările trecutului, îţi mulţumesc! Dar trebuie să-mi 
scoţi din suflet teama faţă de viitor. Tu eşti, vezi, unul 
dintre scopurile luminoase ale existenţei mele. Liniştit în 
ceea ce priveşte acest scop, vreau ca, îndreptându-mă 
către el, să nu fiu preocupat decât de primejdiile 
drumului; să fiu sigur că te găsesc la capătul acestui 
drum, cu un surâs trist dacă dau greş, vesel dacă 
reuşesc, dar în orice caz cu un surâs. lţi cer să ai 
încredere în mine, căci taina care-mi determină acţiunile 
nu-mi aparţine; am jurat s-o păstrez şi dacă vreau să-mi 
ţin angajamentele faţa de mine, trebuie să le ţin şi pe 
cele care le-am luat faţă de alţii. 

— Explică-te, zise Diana. 

— Vezi bine că şovăi, răspunse Gabriel, pentru că mă 
gândesc la veşmântul pe care-l porţi, la cuvântul „soră” 
pe care-l rostesc şi mai ales la adâncul respect pe care ţi-l 
port; nu vreau să rostesc vreo vorbă care să deştepte 
amintirea copleşitoare sau iluzii prea primejdioase. Şi, 
totuşi, trebuie să-ţi spun că niciodată chipul tău adorat nu 


264 


Alexandre Dumas 


s-a şters din sufletul meu şi că nimic şi nimeni nu-l va 
putea şterge vreodată! 

— Gabriel! îl întrerupse Diana încurcată şi totodată 
încântată. 

— Ascultă-mă până la capăt, zise Gabriel. Ţi-o repet, 
nimeni şi nimic nu va şubrezi vreodată acest pătimaş... 
devotament pe care ţi l-am închinat şi orice s-ar întâmpla, 
te voi iubi întotdeauna. Până atunci, Diana, iată ce vreau 
să-ţi cer: lasă totul pe seama providenţei şi afecțiunii 
mele, fără să speri nimic, dar fără să deznădăjduieşti. 
Inţelege-mă bine, dacă mă poţi înţelege. Mi-ai spus 
altădată că mă iubeşti. Simt în mima mea că încă mă poţi 
iubi. Doresc să atenuez tot ceea ce ţi s-a părut dezolant 
în vorbele mele atunci când te-am părăsit la Luvru. Să nu 
ne amăgim cu închipuiri, dar nici să credem că totul s-a 
sfârşit pentru noi în lumea asta. Aşteaptă. In curând ori 
voi putea să-ţi spun: Diana, te iubesc, aminteşte-ţi de 
copilăria noastră şi de mărturisirile tale, trebuie să fii a 
mea, Diana şi prin toate mijloacele posibile, să obţinem 
de la rege consimţământul pentru unirea noastră, ori îţi 
voi spune: Soră, o soartă vitregă se opune iubirii noastre 
şi nu vrea să fim fericiţi; ceva peste puterile noastre se 
aşază între noi. Te dezleg de orice făgăduială. Eşti liberă. 
Dă-ţi viaţă altuia, nu vei fi nici învinuită, nici de plâns! Nu, 
până şi lacrimile vor fi atunci de prisos. Ne vom pleca deci 
capul fără un cuvânt şi ne vom accepta destinul 
inevitabil. Îmi vei fi întotdeauna scumpă şi sfânta; dar 
cele două fiinţe ale noastre care vor putea să se 
îmbrăţişeze frăţeşte nu vor putea niciodată să se unească 
prin legătura sfântă a căsătoriei. 

— Ce taină ciudată şi de temut! Nu se putu abţine să 
spună doamna de Castro, pierdută într-o îngândurare 
plină de spaime. 

— Această taină nu ţi-o voi putea lămuri decât atunci. 
Până în ziua aceea vei scormoni în van prăpastia ei, soră. 
Până atunci, aşteaptă şi roagă-te. Imi făgăduieşti să crezi 


265 


Cele două Diane 


în inima mea, să nu te mai hrăneşti cu. Gândul de a 
renunţa la lume ca să te îngropi într-o mânăstire? Îmi 
făgăduieşti să ai încredere în mine? 

— Da, asta pot să ţi-o făgăduiesc, Gabriel. Dar de ce să 
mă 

Reîntorc în lume, dacă nu voi putea fi alături de tine, la 
ce-mi va mai sluji viaţa din moment ce nu ţi-o pot 
închina? Totul în mine şi în jurul meu nu-i decât întuneric, 
Dumnezeule! 

Diana, spuse Gabriel, cu glasul lui adânc şi solemn, am 
nevoie de această făgăduială ca să pot merge liniştit şi 
puternic pe drumul plin de primejdii pe care mi l-am ales, 
ca să fiu sigur că la capătul ui te voi găsi, liberă şi gata să 
mă primeşti... 

— Bine, Gabriel. Te voi asculta, zise Diana. 

— Îţi mulţumesc! strigă Gabriel. Acum viitorul îmi 
aparţine. Vrei să-mi dai o clipă mâna ca zălog al 
făgăduielii tale? 

— lat-o! 

— Aşa! Acum sunt sigur că voi învinge, zise el pătimaş. 
Mi se pare că nimic nu mai stă în calea dorințelor şi 
planurilor mele. 

Dar, ca o îndoită dezminţire a acestui vis, chiar în acel 
moment se auziră câteva glasuri dinspre ambulanţă 
strigând-o pe sora Benie, iar dinspre şanţuri un zgomot 
uşor şi suspect ajunsese la urechile lui Gabriel. 

— Mă caută, mă strigă! Dacă ne găsesc împreună? 
Adio, frate! Adio, Gabriel! 

— Cu bine, Diana. Du-te! Eu rămân aici. Spune-le că ai 
ieşit ca să iei puţin aer! Pe curând şi-ţi mulţumesc încă o 
dată! 

Diana se grăbi să coboare scara şi să iasă înaintea 
oamenilor cu torţe care-o strigau din toate părţile 
precedaţi de maică Monique. Cine oare îi deşteptase 
bănuielile superioarei prin insinuări ticăloase? Cine altul 
dacă nu Arnauld al nostru, amestecat, cu mutra cea mai 


266 


Alexandre Dumas 


cucernică, printre cei care-o căutau pe sora Benie? 
Nimeni n-avea un aer mai nevinovat ca acest ticălos, care 
se asemuia atât de bine cu bunul Martin-Guerre. Gabriel, 
liniştit, văzând-o pe Diana alături de sora Monique, tocmai 
se pregătea să părăsească şi el meterezele, când, dintr-o 
dată, o umbră se ridică în spatele său. Un om, un 
duşman, înarmat până-n dinţi, încălecase zidul. Să se 
năpustească asupra acestui ora. Să-l răstoarne c-o 
lovitură de sabie şi să strige cât îl ţinea gura: „Alarmă! 
Alarmă!”, să se avânte spre scara proptită de zid, 
încărcată cu spanioli, fu pentru Gabriel o treabă de o 
clipă. 

Gabriel nu se înşelase, duşmanul dăduse unul după 
altul două atacuri în timpul zilei ca să poată încerca mai 
sigur, în toiul nopţii, această tentativă. Dar providenţa 
sau, mai degrabă, dragostea îl adusese pe Gabriel acolo. 

Înainte ca un alt duşman să-l urmeze pe platformă pe 
cel doborât, el apucă cu mâini viguroase capătul scării pe 
care stăteau ciucure asediatorii. Strigătele acestora, 
căzuţi grămadă la pământ, se amestecară cu strigătele lui 
Gabriel care şi chema întruna oamenii. Totuşi, la douăzeci 
de paşi mai încolo se şi ridicase o altă scară. Din fericire, 
Gabriel găsi un pietroi mare şi, primejdia dublându-i 
puterea, putu să-l ridice peste parapet, de unde nu mai 
avu altceva de făcut decât să izbească cu el în cea dea 
doua scară. Această greutate rupse scara în două şi 
nenorociţii aflaţi pe ea, loviți de moarte ori ucişi, căzură în 
şanţuri înspăimântând cu vaietele lor pe camarazii care 
începură să ezite. 

Strigătele lui Gabriel ajunseră în sfârşit la urechile 
sentinelelor; tobele sunară adunarea, toaca de la Colegiu 
începu să bată de zor. 

Nu trecuseră nici cinci minute şi mai bine de o sută de 
oameni alergară lângă contele d'Exmes, gata să-i 
respingă, împreună cu el, pe asediatorii care cutezau să 


267 


Cele două Diane 


mai încerce, trăgând cu folos asupra celor din şanţuri şi 
care nu puteau răspunde focului archebuzelor. 

Indrăzneaţă lovitură a spaniolilor dăduse greş. Ar fi 
reuşit totuşi dacă punctul de atac ar fi fost lipsit de 
apărători, cum li se păruse a fi. Dar Gabriel, aflându-se 
acolo, le dejucase planul. Asediatorii nu mai aveau 
altceva de făcut decât să bată în retragere, ceea ce şi 
făcură foarte repede, lăsând în urmă un număr de morţi şi 
ducând cu ei un număr şi mai mare de răniţi. 

Oraşul era încă o dată salvat şi încă o dată mulţumită 
lui Gabriel. Dar, ca făgăduiala făcută regelui să fie 
îndeplinită, oraşul trebuia să mai reziste încă patru zile. 


268 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXIV 
O înfrângere victorioasă 


EŞECUL NEAŞTEPTAT PE CARE-L 
suferiseră avu, pentru prima oară, efectul de a-i descuraja 
pe asediatori, care părură să înţeleagă că nu vor putea 
pune mâna pe oraş decât după ce vor fi zdrobit unul câte 
unu! Mijloacele de rezistenţă ce li se mai puteau opune. 
Deci, timp de trei zile, nu mai încercară un nou atac; dar 
toate bateriile lor bubuiau, toate obuzele explodau fără 
răgaz şi fără odihnă. Oamenii care apărau oraşul, 
însufleţiţi de un elan supraomenesc, li se păreau de 
neînvins, atacară zidurile şi zidurile fură mai puţin tari 
decât piepturile. Se prăbuşiră toate, şanţurile se umplură 
cu dărâmături, centura de apărare a oraşului căzu bucată 
cu bucată. Abia după patru zile de la atacul lor nocturn, 
spaniolii se hazardară în sfârşit la un nou asalt. Era cea de 
a opta zi şi ultima cerută de Henric al Il-lea lui Gabriel. 
Dacă atacul duşmanilor eşua şi de data asta, tatăl său era 
salvat, odată cu oraşul dacă nu, toate greutăţile şi toate 
eforturile deveneau inutile, bătrânul, Diana şi Gabriel 
însuşi erau pierduţi. 

Astfel că e imposibil de spus ce curaj furios desfăşură 
el în ziua aceea. N-ai fi crezut că poate exista atâta 
putere şi energie în sufletul şi-n trupul unui om. Nu vedea 
pericolele, nici moartea, nu se gândea decât la tatăl şi la 
logodnica sa, mergea împotriva suliţelor, în faţa 


269 


Cele două Diane 


gloanţelor şi ă ghiulelelor ca şi cum ar fi fost invulnerabil. 
O aşchie de piatră îl atinsese în coastă şi fierul unei lănci 
la frunte, dar nu-şi simţea rănile, părea beat de curaj; 
apărea alergând, izbind, însufleţind prin glasul şi 
exemplul lui. II vedeai pretutindeni unde era primejdia 
mai mare. Se lupta cât zece, cât douăzeci, cât o sută. Dar 
în această minunată exaltare, nu-i lipseau nici sângele 
rece; nici prudenţa. Dintr-o privire mai promptă decât 
fulgerul, zarea pericolul şi îndată se şi ivea acolo. Apoi, 
când asediatorii cedau, când francezii, electrizaţi de acest 
exemplu molipsitor, căpătau un avantaj vădit, repede 
Gabriel se ivea în alt loc ameninţat şi, fără să obosească, 
fără să deznădăjduiască, îşi reîncepea eroica misiune. 

Asta dură şase ceasuri, de la unu până la şapte. 

La ora şapte se lăsă noaptea şi spaniolii bătură în 
retragere din toate părţile. În spatele câtorva bucăţi de 
ziduri, cu câteva turnuri în ruine şi câţiva soldaţi ucişi sau 
răniţi, Saint-Quentinul îşi preluat râse încă cu o zi, poate 
chiar cu mai multe, glorioasa sa rezistenţă. 

Când ultimul duşman se retrase Gabriel căzu în mâinile 
celor care-l înconjurau, sfârşit de oboseală şi de bucurie. 

ÎI purtară în triumf la primărie. 

Rănile, dealtminteri, îi erau uşoare şi leşinul nu putea 
ţine prea mult. Când îşi reveni, amiralul de Coligny, 
radios, stătea alături de el. 

— Domnule amiral, rosti Gabriel, n-am visat, nu-i aşa? 
Astăzi a avut loc un asalt teribil pe care noi l-am respins? 

— Da, prietene şi în parte mulţumită dumitale, 
răspunse Gaspard. 

— Şi cele opt zile pe care mi le-a cerut regele au 
trecut! strigă Gabriel. Oh, mulţumesc, mulţumesc, 
Doamne! 

— Şi ca să te îmbărbătez, zise amiralul, îţi aduc ştiri 
minunate.  Protejaţi de apărarea eroică a Saint- 
Quentinului, ai noştri organizează, după cât se pare, 
apărarea întregului teritoriu: unul dintre oamenii mei, 


270 


Alexandre Dumas 


care l-a putut vedea pe conetabil şi care a intrat în oraş în 
timpul  tumultului de astăzi, mi-a dat cele mai 
îmbucurătoare speranţe. Domnul de Guise a sosit la Paris 
cu armata din Piemont şi, împreună cu cardinalul de 
Lorena, pregăteşte rezistenţa oraşelor şi a oamenilor. 
Saint-Quentinul, dezpopulat şi descoperit, nu va putea să 
mai reziste, dar opera lui şi a noastră a fost îndeplinită; 
Franţa e salvată, prietene. Da, în dosul credincioaselor 
noastre ziduri toţi se înarmează; nobilimea şi toate 
celelalte stări se ridică, recruţii dau năvală, două corpuri 
auxiliare germane au şi fost angajate. Când duşmanul va 
fi isprăvit cu noi şi asta nu poate să mai întârzie, va avea 
cu cine să vorbească. Franţa este salvată, Gabriel! 

— Ah! Domnule amiral, nu ştiţi cât bine îmi faceţi! 
Îngăduiţi-mi, totuşi, o întrebare: nu e vorba de un 
sentiment deşart, de amor-propriu, mă cunoaşteţi prea 
bine acum ca să nu credeţi asta; la baza cererii mele se 
află un motiv mult mai serios şi mai grav. Domnule 
amiral, în două cuvinte: credeţi că prezenţa mea aici de 
opt zile încoace a contribuit într-o oarecare măsura la 
rezultatul fericit al apărării oraşului Saint-Quentin? 

— În mod sigur, prietene! răspunse Gaspard cu o 
generoasă francheţe. În ziua sosirii dumitale, ai văzut, 
eram gata să mă plec în faţa răspunderii care îmi 
împovăra conştiinţa; aş fi înmânat eu însumi spaniolilor 
cheile acestei cetăţi pe care regele mi-o dăduse în pază. 
A doua zi, însă, a venit ajutorul dumitale, cei o sută de 
oameni care au ridicat moralul asediaţilor. Nu mai 
vorbesc de inspiratele sfaturi pe care le-ai dat geniştilor şi 
inginerilor noştri. Nu mai vorbesc de strălucitul curaj pe 
care l-ai avut întotdeauna şi de care ai dat dovadă la 
fiecare asalt. Dar acum patru zile, cine a ferit oraşul de 
atacul acela nocturn? Astăzi chiar, cine, cu o cutezanţă 
uluitoare, a prelungit o rezistenţă pe care eu însumi o 
credeam imposibilă?  Dumneata, numai dumneata, 
prietene! Dealtfel soldaţii noştri nu te mai numesc decât 


271 


Cele două Diane 


„Căpitanul cinci-sute”, Gabriel, ţi-o spun cu o bucurie 
sinceră şi o recunoştinţă profundă, eşti primul şi singurul 
salvator al acestui oraş şi, prin urmare, al Franţei! 

— Oh, vă mulţumesc, domnule amiral, pentru cuvintele 
domniei-voastre tune şi indulgente. Dar, iertare, aţi voi să 
le repetaţi şi în faţa majestăţii-sale? 

— Nu este numai dorinţa, ci şi datoria mea; şi ştii că, în 
privinţa datoriei, Gaspard de Colijjny nu dă înapoi 
niciodată. 

— Ce fericire! Şi cât va voi rămâne de obligat, domnule 
amiral! Dar mai am o rugăminte: să nu vorbiţi nimănui, vă 
rog, nici chiar domnului conetabil, ba mai ales domnului 
conetabil, de ceea ce am făcut ca să vă ajut în glorioasa 
domniei-voastre sarcină. Doar regele singur s-o ştie. 
Majestatea-sa va vedea din asta că nu m-am străduit 
pentru glorie, ci doar pentru a-mi ţine un angajament faţă 
de persoana să; regele are posibilitatea să mă 
răsplătească, dacă doreşte, cu ceva mult mai de pieţ, 
pentru mine decât toate onorurile şi demnităţile regatului 
său. Da, domnule amiral, fie ca acest preţ să-mi fie 
acordat şi datoria lui Henric al II-lea faţă de mine va fi 
astfel însutit plătită. 

— Recompensa trebuie într-adevăr să fie magnifică, 
zise amiralul. Să dea Domnul că recunoştinţa regelui să 
nu te lipsească de ea. Eu voi face aşa cum vrei, Gabriel şi, 
oricât m-ar costa să tac în legătură cu meritele dumitale, 
fiindcă mi-o ceri, voi tăcea. 

— Ah! strigă Gabriel, e multă vreme de când n-am 
gustat o linişte asemănătoare cu cea pe care o încerc în 
acest moment. Cât este de bine să nădăjduieşti şi să crezi 
în viitor! Acum mă voi îndrepta şi mai bucuros spre ziduri, 
mă voi bate cu inima uşoară şi mi se va părea că voi fi de 
neînvins. Vor îndrăzni oare fierul sau plumbul să atingă 
un om care speră? 

— Nu fi chiar atât de încrezător, zise surâzând Coligny. 
Pot să-ţi spun în mod sigur că această siguranţă în 


272 


Alexandre Dumas 


victorie te va trăda. Oraşul este aproape deschis, câteva 
lovituri de tun vor dărâma ultimele bucăţi de ziduri şi 
ultimele rămăşiţe ale turnurilor. În plus, nu ne mai rămân 
deloc braţe sănătoase, iar soldaţii care au înlocuit până 
acum, cu atâta bravură, zidurile, ne lipsesc. Asaltul 
apropiat îl va face pe inamic stăpân pe oraş, să nu ne mai 
făurim iluzii în legătură cu asta. 

— Dar domnul de Guise nu ne poate trimite ajutoare 
de la Paris? întrebă vicontele d'Exme&s. 

— Domnul de Guise, răspunse Gaspard, nu-şi va 
expune preţioasele sale rezerve pentru un oraş pe trei 
sferturi cucerit şi bine face. Să-şi păstreze oamenii în 
inima Franţei, acolo sunt ei necesari. Saint-Quentin este 
sacrificat. A rezistat destulă vreme. Slavă domnului! Nu-i 
mai rămâne decât să cadă în mod nobil şi noi vom încerca 
să-l ajutăm, nu-i aşa, Gabriel? Triumful spaniolilor în faţa 
oraşului Saint-Quentin trebuie să-i coste mai mult decât o 
înfrângere. Acum nu ne mai batem ca să ne salvăm, ci ca 
să ne luptăm. 

— Da, de plăcere, de lux, zise cu bucurie Gabriel, 
plăcere de eroi, domnule amiral, lux demn de domnia- 
voastră! Ei bine! Fie, să ne distrăm ţinând oraşul încă 
două-trei zile, chiar patru dacă putem. Să-i ţinem în loc pe 
Filip al Il-lea, pe Philibert-Emmanuel, Spania, Anglia şi 
Flandra, în faţa unui morman de dărâmături. Asta ar 
însemna, pentru domnul de Guise, încă puţină vreme 
câştigată, iar pentru noi un spectacol destul de amuzant. 
Ce spuneţi? 

— Spun, prietene, că faci o glumă bună şi că până şi în 
jocul dumitale e ceva plin de măreție. 

Întâmplarea veni în ajutorul dorinţei lui Coligny şi 
Gabriel. Într-adevăr, Filip al lIl-lea şi generalul său 
Philibert-Emmanuel, furioşi de a fi opriţi atâta vreme în 
faţa unui oraş şi de a fi dat zece asalturi în zadar, nu mai 
voiră să-l încerce pe al unsprezecelea fără a fi siguri de 
data asta de victorie. Aşa cum făcuseră şi mai înainte, 


273 


Cele două Diane 


lăsară să treacă trei zile fără să atace şi-şi înlocuiră 
soldaţii prin tunuri, pentru că, hotărât, în eroica cetate 
zidurile erau mai puţin dure decât inimile. 

In timpul celor trei zile, amiralul şi vicontele d'Exmes 
porunciră să se repare, atât pe cât era posibil, 
stricăciunile. Dar, din nenorocire, braţele lipseau. La 26 
august, la amiază, nu mai rămăsese în picioare o singură 
bucată de zid. Casele se văzură fără apărare, ca într-un 
oraş deschis şi soldaţii erau atât de rari încât nu mai 
putură să alcătuiască nici măcar o linie de front în 
punctele principale. Până şi Gabriel fu obligat să accepte 
situaţia; înainte ca semnalul asaltului să se fi dat, oraşul 
era ca şi luat. Nu însă prin breşa pe care o apăra Gabriel. 
Acolo, împreună cu el, se aflau domnul de Breuile, Jean 
Peuquoy şi toţi trei se străduiră atâta şi făcură atâtea 
acte minunate de curaj încât îi respinseră de trei ori pe 
asediatori. Gabriel, mai ales. Lupta ca un nebun şi Jean 
Peuquoy se minuna atâta de loviturile zdravene de spadă 
pe care îl vedea împărțindu-le în dreapta şi-n stânga, 
încât era cât pe ce să fie el însuşi ucis din pricina 
neatenţiei şi Gabriel fu obligat în două rânduri să salveze 
viaţa admiratorului său. 

Aşa că acesta jură pe loc vicontelui credinţă şi 
devotament veşnic. Strigă chiar, în entuziasmul său, că 
regretă prea puţin oraşul său natal pentru că avea de 
venerat şi de îndrăgit pe Gabriel că Saint-Quentin, e 
adevărat, îi dăduse viaţa, dar că vicontele d'Exme&s i-o 
apărase! 

Cu toate aceste eforturi generoase, oraşul nu mai 
putea în nici un caz să mai reziste: zidurile sale nu mai 
erau decât o spărtură de la un cap la altul şi Gabriel, du 
Breuil şi jean Peuquoy se mai băteau încă, atunci când, în 
spatele lor, duşmanii se şi năpustiseră pe străzile 
oraşului. 

Dar viteaza cetate nu cedă în fata forţei decât după 
şaptesprezece zile şi după cel de al nouăsprezecelea 


274 


Alexandre Dumas 


asalt. Trecuseră douăsprezece zile de când sosise Gabriel 
şi-şi întrecuse făgăduiala făcută regelui cu de două ori 
câte patruzeci şi opt de ore! 


275 


Cele două Diane 


Capitolul XXXV 
Arnauld du Thill face din nou mici 
afaceri 


ÎN PRIMUL MOMENT JAFUL ŞI 
măcelul bântuiră oraşul. Dar Philibert dădu ordine severe, 
porunci să înceteze prădăciunile şi, fiindu-i adus amiralul 
de Coligny, îl lăudă pe faţă. 

— Eu nu pedepsesc bravură şi oraşul Saint-Quentin nu 
va fi tratat mai aspru decât dacă s-ar fi predat în ziua în 
care ne-am început asediul. 

Şi învingătorul, la fel de generos ca şi învinsul, îi 
îngădui amiralului să discute cu el condiţiile pe care urma 
să i le pună. 

Saint-Quentin era declarat, fireşte, oraş spaniol; dar 
acei dintre locuitorii săi care nu voiau să accepte 
dominaţia străină puteau să se retragă, părăsindu-şi 
totodată casele. Toţi, dealtfel, soldaţi şi burghezi, urmau 
să rămână liberi; Philibert nu reţinea decât cincizeci de 
prizonieri, indiferent de vârstă, sex şi condiţie socială, la 
alegerea lui sau a  căpitanilor săi, în vederea 
răscumpărării, ca să poată plăti astfel solda întârziată a 
trupelor. 

Bunurile şi persoanele celorlalți urmau să fie 
respectate şi Philibert îşi luă angajamentul să prevină 


276 


Alexandre Dumas 


orice dezordine. Îi făcea, în concluzie, lui Coligny, care-şi 
epuizase toate resursele personale în acest asediu, 
hatârul de a nu-i cere bani. Amiralul va fi liber, chiar de a 
doua zi, să-şi întâlnească la Paris unchiul, pe conetabilul 
de Montmorency, care, după ziua Sfântului Laurenţiu, nu 
găsise învingători la fel de dezinteresaţi şi care urma să 
furnizeze o răscumpărare serioasă, ce trebuia plătită, 
bineînţeles, într-un fel sau altul de către Franţa. Dar 
Philibert-Emmanuel ţinea la cinstea de a deveni prietenul 
lui Gaspard şi nu voia răscumpărare pentru libertatea 
acestuia. Cheltuielile de război urmau să fie suportate de 
principalii lui locotenenţi de cei mai bogaţi dintre 
burghezi. 

Aceste hotărâri, care dovedeau mai multă blândeţe 
decât era de aşteptat, fură acceptate cu supunere de 
Coligny şi cu o bucurie amestecată cu o oarecare teamă 
de către locuitori. Pe cine avea să cadă alegerea de 
temut a lui Philibert-Emmanuel şi a alor săi? Asta aveau s- 
o afle a doua zi, aşa că, în ziua aceea, cei mai mândri 
deveniră cei mai umili; iar cei mai bogaţi îşi strigară sus şi 
tare sărăcia. 

Arnauld du Thill, traficant la fel de activ pe cât de 
ingenios, îşi petrecuse noaptea gândindu-se la afacerile 
sale şi descoperi o combinaţie care putea deveni destul 
de rentabilă. Se îmbrăcă deci cât mai luxos cu putinţă şi 
se duse dis-de-dimineaţă să se plimbe mândru pe străzile 
înţesate cu învingători de toate naţiile: germani, englezi, 
spanioli etc. 

„Ce turn Babel!” îşi spuse Arnauld îngrijorat, neauzind 
decât cuvinte străine. „Cu cele câteva vorbe englezeşti 
pe care le ştiu, nu voi putea niciodată să mă înţeleg cu 
vreunul din aceşti stâlcitori de limbă, Unii spun: „Carajo!/”, 
alţii, „Goddam!”, alţii „Tausend saperment” şi nici unul...” 

— Maţe-fripte, haimana, stai pe loc! strigă în acel 
moment în spatele lui Arnauld o voce destul de puternică. 


277 


Cele două Diane 


Arnauld se întoarse spre cel care, cu tot accentul 
englezesc pronunţat, părea totuşi să posede până în 
străfunduri fânețele limbii franceze. 

Era un găligan înalt, cu chip palid şi plete roşii, care 
părea pe cât de cutezător ca ostaş, pe atât de tâmpit ca 
om. Arnauld du Thill îşi dădu seama de la prima 
aruncătură de ochi că avea de a face cu un englez. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el. 

— Te fac prizonier, iată cu ce-mi poţi fi de folos, 
răspunse ostaşul, care-şi împodobi la rându-i limbajul, 
imitându-l, ca să se facă mai bine înţeles de interlocutorul 
său. 

— De ce, zise el, să mă iei prizonier pe mine şi nu pe 
altul? De ce nu mai curând pe ţesătorul ăla care trece, de 
pildă? 

— Pentru că tu eşti mai bine înţolit decât. El, răspunse 
englezul. 

— Mda, zise Arnauld şi cu ce drept mă arestezi, mă 
rog, dumneata, un simplu arcaş, după cât se pare? 

— Oh, n-o fac de capul meu, zise englezul, ci în numele 
stăpânului meu, lordul Grey, care-i comandă pe arcaşii 
englezi şi căruia ducele Philibert-Emmanuel i-a acordat, 
pentru contribuţia lui la luptă, dreptul de a lua trei 
prizonieri, dintre care doi nobili şi unul burghez, de pe 
urma cărora vrea să obţină o răscumpărare cât mai mare. 
Or, stăpânul meu, care nu mă ştie nici ciung, nici orb, mi- 
a poruncit s-o şterg la vânătoare şi să-i fac rost de trei 
prizonieri de preţ. Tu eşti cel mai bun vânat pe care l-am 
întâlnit şi te voi face pachet, domnule burghez. 

— E cam mare cinstea pentru un biet scutier, răspunse 
cu modestie Arnauld. Stăpânul tău o să-mi dea mâncare 
bună? 

— Secătură, crezi c-o să-ţi dea multă vreme de 
mâncare? zise arcaşul. 


278 


Alexandre Dumas 


— Păi, cred că până când o să binevoiască să-mi redea 
libertatea, zise Arnauld, că doar n-o să mă lase să mor de 
foame. 

— Hm! Făcu arcaşul, oare să fi luat într-adevăr un biet 
lup drept o vulpe cu blană scumpă? 

— Mă tem că da, jupâne arcaş, zise Arnauld şi dacă 
lordul Grey, stăpânul dumitale, ţi-a făgăduit o răsplată 
pentru capturile pe care ai să i le aduci, mă tem că 
singura răsplată pe care o vei obţine pentru mine vor fi 
douăzeci ori treizeci de lovituri de baston. Asta nu ţi-am 
spus-o ca să te dezgust, ci dimpotrivă, te sfătuiesc să 
încerci. 

— Drace, s-ar putea să ai dreptate! spuse englezul, 
observând privirea maliţioasă a lui Arnauld, s-ar putea ca 
din pricina ta să pierd ceea ce lordul Grey mi-a făgăduit şi 
anume o liră pentru fiecare sută pe care-o va obţine de la 
prinşii mei. 

„lată omul care-mi trebuie”, gândi Arnauld. 

— Hei! zise el cu glas tare, amice inamic, dacă te-aş 
ajuta să pui mâna pe o pradă bogată, pe un prizonier care 
ar preţui, de exemplu, zece mii de livre, ai fi omul care să 
arăţi un pic de recunoştinţă faţă de mine, spune? 

— Zece mii de livre! strigă englezul; sunt rari 
prizonierii care să preţuiască atâta! Mi-ar reveni, partea 
mea o sută de livre! 

— Da, dar va trebui să-i dai cincizeci prietenului care te 
va ajuta. E drept, nu? 

— Ei bine, fie! spuse arcaşul lordului Grey după un 
minut de şovăială, hai du-mă de îndată la omul acela şi 
spune-mi numele lui. 

— Nu vom merge prea departe ca să-l găsim, zise 
Arnauld, să facem câtva paşi încoace. Aşteaptă, nu vreau 
să mă arăt împreună cu dumneata în piaţă. Lasă-mă să 
mă ascund în dosul acestei case. Haide, ia-o înainte. Vezi 
în balconul primăriei un gentilom care discuta cu un 
burghez? 


279 


Cele două Diane 


— ÎI văd, zise englezul, ăsta-i omul meu? 

— E omul nostru. 

— Şi se numeşte? 

— Vicontele d'Exmes. 

— Ah! Într-adevăr, zise arcaşul, e vicontele d'Exme&s. 
Se vorbea frumos despre el în tabără. E tot atât de bogat 
pe cât de brav? 

— Răspund de el. 

— Îl cunoşti cât se poate de bine, jupâne? 

— Drace, sunt scutierul lui. 

— Ah, ludă, nu se putu împiedica să zică arcaşul. 

— Nu, răspunse liniştit Arnauld, căci luda s-a 
spânzurat, pe când eu n-am de gând. 

— Poate că ai să scapi de pedeapsă, zise englezul, 
care era glumeţ de felul lui. 

— Dar, ia stai, zise Arnauld, îţi ţii învoiala, da ori ba? 

— O ţin, spuse englezul. Îl voi conduce pe stăpânul tău 
la milordul Grey. Ai să-mi arăţi apoi un alt nobil şi câţiva 
burghezi bogaţi, dacă ştii... 

— Cunosc la acelaşi preţ: juma-juma! 

— Fie, negustor al satanei. 

— Ca şi tine, zise Arnauld. Ah! Să nu te pună dracu să 
trişezi! Ticăloşii trebuie să se înţeleagă între ei. Stăpân-tu 
plăteşte bani peşin? 

— Peşin şi înainte, vino cu mine la milordul Grey, sub 
motiv că-l însoţeşti pe vicontele d'Exmes, îmi voi încasa 
răsplata şi-ţi voi da pe loc partea. lar tu, recunoscător, mă 
vei ajuta să-mi găsesc a doua şi a treia captură, nu-i aşa? 

— Vom vedea, zise Arnauld, să ne ocupăm mai întâi de 
prima. 

— Ascultă, stăpânul tău e prea aspru în timp de război 
ca să nu fie blând în timp de pace; du-te, peste două 
minute şi aşează-te în spatele lui, vei vedea dacă-mi 
cunosc sau nu meseria. 

Arnauld îl părăsi într-adevăr pe demnul său acolit, intră 
în primărie şi, cu chipul lui de două ori făţarnic, intră în 


280 


Alexandre Dumas 


odaia în care Gahriel discuta cu Jean Peuquoy şi-l întrebă 
dacă n-avea nevoie de el. Incă mai vorbea când intră 
arcaşul. Englezul se duse drept la viconte care-l privi cu 
surpriză. 

— Am cinstea să-i vorbesc monseniorului viconte 
d'Exmes? întrebă arcaşul cu o privire pe care o aruncă de 
obicei negustorul mărfii sale. 

— Sunt vicontele d'Exmes, într-adevăr, răspunse 
Gabriel din ce în ce mai mirat; ce vrei de la mine? 

— Sabia dumneavoastră, monseniore, spuse arcaşul 
înclinându-se până la pământ. 

— Ţie! strigă Gabriel dându-se înapoi cu un gest de un 
inexprimabil dispreţ. 

— In numele lordului Grey, stăpânul meu, monseniore, 
zise arcaşul, care nu era mândru din fire. Faceţi parte 
dintre cei cincizeci de prizonieri pe care monseniorul 
amiral trebuie să-i remită învingătorului. N-aş fi voit, 
bietul de mine, să fiu silit să vă anunţ această veste 
neplăcută. 

— N-ai fi voit! zise Gabriel; dar lordul Grey, un gentilom 
şi- ar fi putut asuma sarcina să-mi ceară el însuşi spadă. 
Lui am să i-o dau, pricepi? 

— Cum doriţi monseniore. 

— Imi place să cred că stăpânul tău vrea să mă 
răscumpere? 

— Oh, sigur, monseniore, zise cu grabă arcaşul. 

— Te urmez, răspunse Gabriel. 

— Dar este o ticăloşie, strigă Jean Peuquoy, N-aveţi 
dreptul să cedaţi astfel monseniore. Opuneţi-vă, nu 
sunteţi din Saint-Quentin. Nu sunteţi din oraş! 

— Jupânul Jean Peuquoy are dreptate, zise Arnauld du 
Thill cu ardoare, arătându-i-l printr-un semn  furiş, 
arcaşului, pe burghez, monseniorul nu este din Saint- 
Quentin şi jupânul Jean Peuquoy ştie asta. Căci stă aici de 
aproape patruzeci de ani! Şi e sindic al breslei sale; şi 


281 


Cele două Diane 


căpitan al companiei de arcaşi! Ce ai de răspuns la asta, 
englezule? 

— Am de răspuns, zise englezul, care pricepuse, că 
dacă jupânul Jean Peuquoy se află aici, am ordin să-l 
arestez, căci el se află pe lista mea. 

— Eu! strigă demnul burghez. 

— Dumneata însuţi, jupâne, răspunse arcaşul. 

Peuquoy îl privi întrebător pe Gabriel. 

— Vai, jupâne Jean, spuse oftând fără voie vicontele 
d'Exmes, cred că cel mai bine este ca, după ce ne-am 
făcut datoria de soldaţi în timpul luptei, să acceptăm 
dreptul învingătorului, odată ce bătălia s-a isprăvit. Să ne 
resemnăm, jupâne Jean Peuquoy. 

— Să-l urmez pe omul ăsta? întrebă Peuquoy. 

— Sigur! Şi, în această încercare, sunt fericit că n-am 
fost despărţit de dumneata. 

— E drept, monseniore! zise Jean Peugquoy mişcat; 
sunteţi într-adevăr bun. Dacă un căpitan mare şi viteaz ca 
domnia-voastră îşi acceptă soarta, un burghez amărât ca 
mine să mai murmure? Haidem, ticălosule, zise el 
adresându-se arcaşului: sunt prizonierul stăpânului tău. 

— Şi mă veţi urma la lordul Grey, zise arcaşul, unde 
veţi rămâne, până veţi face rost de răscumpărare mare? 

— Unde vom rămâne pentru totdeauna, diavole! strigă 
Jean Peugquoy. Englezul de stăpân-tu nu va afla niciodată 
culoarea scuzilor mei! Va trebui să-mi dea de mâncare 
dacă e creştin, până în ultima mea zi şi află că eu mănânc 
zdravăn, te previn... 

Arcaşul îi aruncă o privire speriată lui Arnauld du Thill, 
dar acesta îl linişti printr-un semn şi i-l arătă pe Gabriel 
care râdea de glumă prietenului său. Englezul pricepu 
glumă şi începu să râdă şi el cu înţelegere. 

— Aşadar, zise el, monseniore şi dumneata, jupâne, 
vreau să... 

— Condu-ne la locuinţa lordului Grey, îl întrerupse 
Gabriel cu trufie şi ne vom înţelege cu stăpânul tău. 


282 


Alexandre Dumas 


— La voia monseniorului, zise umil arcaşul. Şi, 
mergând înaintea celor doi, având grijă chiar să se tragă 
mai la o parte, îi conduse la lordul Grey. Arnauld du Thill îi 
urmă de la distantă. 

Lordul Grey era un soldat flegmatic şi greoi şi plicticos, 
pentru care războiul era o afacere şi care era foarte 
supărat de a nu fi fost plătit, el şi trupă să, decât din 
răscumpărarea a trei amărâţi de prizonieri. Îi primi deci 
pe Gabriel şi pe Jean Peuquoy cu o demnitate rece. 

— Ah! Am avantajul de a-l avea prizonier pe vicontele 
d'Exmes! spuse el, privindu-l pe Gabriel cu curiozitate. 
Ne-aţi dat destul de frică, domnule şi dacă v-aş cere drept 
răsplată ceea ce l-aţi făcut pe Filip al II-lea să piardă, cred 
că regele Henric s-ar ruina. 

— Am făcut ce-am putut, zise simplu Gabriel. 

— Strădania dumneavoastră vă face cinste şi vă felicit, 
zise lordul Grey. Dar nu despre asta e vorba. Soarta 
războiului, măcar că dumneavoastră aţi săvârşit minuni 
ca s-o schimbaţi, v-a adus în puterea mea, pe domnia- 
voastră şi viteaza domniei-voastre spadă. Oh! Păstraţi-o, 
domnule, păstraţi-o, adaugă el, văzând că Gabriel se 
pregătea să i-o dea. Dar, pentru a răscumpăra dreptul de 
a vă sluji de ea, ce-aţi putea sacrifica? Ştiu că, din 
nenorocire, bravură şi bogăţia nu fac casă bună. Cinci mii 
de scuzi, domnule, vi se pare un preţ convenabil pentru 
libertatea dumneavoastră? 

— Nu milord, zise Gabriel. 

— Nu? Vi se pare prea scump? zise lordul Grey. Ah? 
Blestematul ăsta de război! Haide, fie patru mii de scuzi; 
nu-i prea mult, să mă bată Dumnezeu! 

— Nu-i destul, milord, răspunse cu răceală Gabriel. 

— Cum, domnule, ce spuneţi? strigă englezul. 

— Spun, zise Gabriel, că nu m-aţi înţeles. M-aţi întrebat 
dacă cinci mii de scuzi mi s-ar părea o răscumpărare 
convenabilă şi eu v-am răspuns că nu, căci, după părerea 
mea, preţuiesc dublu, domnule. 


283 


Cele două Diane 


— Foarte bine, răspunse englezul; de fapt, regele 
dumneavoastră ar putea foarte bine să dea suma asta 
pentru a păstra un asemenea viteaz. 

— Nădăjduiesc să n-am nevoie să recurg la rege, spuse 
Gabriel, averea mea personală îmi va permite, cred, să 
fac faţă acestei cheltuieli neprevăzute şi să mă achit fată 
de dumneavoastră. 

— Din ce în ce mai bine. Zise lordul Grey, puţin 
surprins. Deci, în situaţia asta, îmi datoraţi zece mii de 
scuzi şi, iertare, pe când plata? 

— Inţelegeţi, zise Gabriel, că n-am adus cu mine suma 
asta într-un oraş asediat; pe de altă parte, veniturile 
domnului de Coligny şi ale prietenilor săi, ca şi ale mele 
sunt foarte restrânse aici. Dar, dacă-mi acordaţi puţin 
timp, pot cere de la Paris... 

— Foarte bine! zise lordul Grey, la nevoie mă voi 
mulţumi şi cu cuvântul dumneavoastră, care valorează 
aur. Dar cum afacerile sunt afaceri şi cum dezbinarea 
dintre trupele noastre şi cele spaniole mă va obliga poate 
să mă reîntorc în Anglia, nu vă veţi supăra dacă, până la 
plata sumei cuvenite, vă voi reţine, nu în acest oraş 
spaniol, Saint-Quentin, pe care sunt nevoit să-l părăsesc 
ci la Calais, care este oraş englez şi unde cumnatul meu, 
lordul Wentworth, este guvernator. Acest aranjament vă 
convine? 

— De minune, zise Gabriel, căruia un surâs amar îi 
înflori pe buzele palide; v-aş cere doar îngăduinţa să-l 
trimit la, Paris pe scutierul meu ca să procure banii cu 
scopul ca această captivitate a mea şi încrederea 
dumneavoastră să n-aibă de suferit din pricina unei prea 
lungi întârzieri. 

— Nimic mai drept, zise lordul Grey; până vine omul 
dumneavoastră, fiţi convins că veţi fi tratat de cumnatul 
meu cu toată cinstea. Veţi avea, la Calais, toată libertatea 
posibilă, cu atât mai mult cu cât oraşul este fortificat şi 
închis; lordul Wentworth vă va primi cum se cuvine, căci îi 


284 


Alexandre Dumas 


place să mănânce bine şi să petreacă mai mult decât ar 
trebui. Dar asta-i treaba lui, fiindcă nevastă-sa, sora mea, 
a murit, sărmana. Vreau doar să vă dau a înţelege că nu 
vă veţi plictisi. 

Gabriel se înclină fără să răspundă. 

— Şi acum, dumneata, zise lordul Grey, adresându-se 
lui jean Peuquoy, care căscase de mai multe ori gura şi 
ochii, în semn de admiraţie, în timpul scenei precedente, 
dumneata, pe câte văd, eşti burghez. Care ţi-e numele? 

— Jean Peuquoy, milord. 

— Ei bine, Jean Peugquoy, ce răscumpărare crezi că-ţi 
pot cere? 

— Oh, eu vreau să mă tocmesc, monseniore. Negustor 
contra negustor, cum se spune. Puteţi să încruntaţi din 
sprâncene cât vreţi, eu nu sunt mândru, milord şi părerea 
mea e că nu preţuiesc nici zece franci. 

— Ei, zise lordul Grey cu dispreţ, vei plăti totuşi o sută 
de livre, este cam ceea ce i-am făgăduit eu arcaşului 
drept bacşiş ca să te aducă aici. 

— O sută de livre, fie, milord, dacă mă preţuiţi atât de 
scump, reluă burghezul. Dar sper că nu o sută de livre 
bani peşin, nu-i aşa? 

— Cum, n-ai nici măcar amărâta asta de sumă? zise 
lordul Grey. 

— AŞ fi avut-o, milord, răspunse Jean Peuquoy, dar am 
dat tot sărmanilor şi bolnavilor în timpul asediului. 

— N-ai prieteni sau părinţi? 

— Prieteni? Nu trebuie să contezi pe ei, milord; părinţi? 
Nu nu mai am. Nevastă-mea a murit fără să-mi lase 
moştenitori, fraţi n-am, nu mi-a rămas decât un văr... 

— Ei bine, vărul ăsta... zise lordul nerăbdător. 

— Acest văr, milord, care mi-ar avansa, fără îndoială, 
suma pe care mi-o cereţi, locuieşte acum la Calais. 

— Ah da? zise lordul cu oarecare neîncredere. 

— Da., milord, zise Jean Peuquoy, cu un aer de 
sinceritate de netăgăduit, vărul meu se numeşte Pierre 


285 


Cele două Diane 


Peuquoy şi este de aproape treizeci de ani armurier, pe 
strada Martroi, la firma „La zeul Marte”. 

— Şi ţi-e devotat? întrebă lordul. 

— Cred, milord; eu sunt ultimul Peuquoy din corporaţia 
ţesătorilor. Acum mai bine de două veacuri, unul dintre 
strămoşii noştri a avut doi fii: primul a devenit ţesător şi 
s-a stabilit la Saint-Quentin, celălalt s-a făcut armurier şi 
s-a dus la Calais, familia Peuquoy din Saint-Quentin ţese 
şi cea din Calais face arme. Dar, deşi despărțiți, ne iubim 
şi ne ajutăm cât putem, aşa cum se cuvine dealtfel 
neamurilor bune şi burghezilor de viţa veche. Pierre îmi 
va pregăti suma necesară pentru răscumpărare, sunt 
sigur, deşi nu l-am mai văzut de peste zece ani pe acest 
văr de treabă, căci voi, englezii, nu ne îngăduiţi nouă, 
francezilor, să intrăm în oraşele voastre întărite. 

— Da, da, zise lordul Grey cu complezenţă, să tot fie 
vreo două sute zece ani de când neamurile dumitale din 
Calais au devenit englezi... 

— Oh! strigă Jean cu căldură, Peuquoy... 

Apoi se întrerupse brusc. 

— Peuquoy, zise lordul mirat, Peuquoy...? 

— Peuquoy, milord... zise Jean mototolindu-şi încurcat 
boneta, neamul Peuquoy nu face politică, iată ce-am vrut 
să spun... Că suntem englezi sau francezi, de vreme ce ne 
câştigăm pâinea, cel de-acolo cu nicovala, cel de-aici cu 
suveica, n-are nici o importanţă. 

— Ei, spuse lordul vesel, cine ştie? Poate că te vei 
stabili şi dumneata la Calais, vei deveni supusul reginei 
Maria şi, după atâţia ani, neamul Peuquoy va fi în sfârşit 
laolaltă. 

— Pe legea mea, tot ce se poate, zise Jean Peuquoy cu 
bonomie. 

Gabriel nu-şi putea reveni din surpriză auzindu-l pe 
viteazul burghez, care-şi apărase cu atâta eroism oraşul, 
vorbind cu tot atâta linişte despre schimbarea cetăţeniei 
ca despre schimbarea unei haine. Dar o clipire din ochi a 


286 


Alexandre Dumas 


lui Jean Peuquoy, în timp ce lordul Grey se întorsese cu 
spatele v îl linişti pe Gabriel în privinţa patriotismului 
prietenului său şi-l făcu să priceapă că era vorbă despre 
cu totul altceva. 

— Vom părăsi mâine, împreună, oraşul Saint-Quentin 
îndreptându-ne spre Calais, le spuse lordul. Până atunci 
vă puteţi pregăti şi lua rămas bun de la cei din oraş. Vă 
las liberi pe cuvânt, cu atât mâi mult cu cât, adăugă el cu 
acea duritate care-i era caracteristică, cu atât mai mult 
cu cât veţi fi opriţi la porţile oraşului, unde nu va fi lăsat 
nimeni să iasă fără un permis al guvernatorului. 

Gabriel îi înapoie salutul lordului Grey fără să răspundă 
şi, împreună cu Jean Peuquoy, ieşi din casa englezului, 
fără să bage de seamă că scutierul sau Martin-Guerre 
rămăsese în urmă în loc să-l urmeze. 

— Ce intenţie ai, prietene? îl întrebă el pe Jean când 
ajunseră afară. Se poate să n-ai o sută de scuzi ca să te 
răscumperi? Vărul ăsta armurier există aievea? Ce motiv 
ciudat te-a împins la toată povestea asta? 

— Sst! zise Jean Peuquoy cu un aer misterios, în 
miasmele astea spaniole abia de cutez să mai scot o 
vorbă. Puteţi conta pe scutierul dumneavoastră Martin- 
Guerre? 

— Sigur, răspunse Gabrielj în ciuda unor uitucenii şi a 
unor năzdrăvanii, e cea mai cinstită fiinţă din lume. 

— Bun! răspunse Peuquoy. Nu-l trimiteţi direct de aici 
la Paris să vă aducă răscumpărarea; luaţi-l cu noi la Calais 
şi lăsaţi-l să plece de acolo la Paris. ,„ 

— Dar, în sfârşit, ce înseamnă precauţiile astea? 
întrebă Gabriel. N-ai la Calais nici un fel de rudă, precum 
văd. 

— Da de unde! zise cu însufleţire Jean Peuquoy; Pierre 
Peuquoy există şi nu numai că există, dar a fost crescut în 
cultul dragostei faţă de Franţa şi la nevoie va fi oricând 
gata să dea o mână de ajutor dacă, din întâmplare, vă va 


287 


Cele două Diane 


trece prin minte vreun plan năstruşnic în legătură cu 
acest oraş. 

— Nobile prietene, bănui eu cam la ce te gândeşti, zise 
Gabriel strângând mâna burghezului: dar mă preţuieşti 
mai mult decât merit şi mă judeci după tine. Nu ştii cât 
egoism există în acest pretins eroism. Nu ştii că, în ceea 
ce priveşte viitorul, am de îndeplinit o datorie sacră, mai 
sacră chiar decât datoria faţă de patrie... 

— Ei bine, zise Jean Peuquoy, veţi îndeplini şi această 
datorie ca pe toate celelalte. Dart adăugă el coborându-şi 
vocea, n-o să daţi înapoi, dacă se prezintă ocazia, să vă 
luaţi la Calais revanşa pentru Saint-Quentin. 


288 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXVI 
Urmarea onorabilelor negocieri 
ale jupânului Arnauld du Thill 


DAR SĂ-I LĂSĂM PE TÂNĂRUL 
căpitan şi pe bătrânul burghez să-şi facă visuri şi să ne 
întoarcem la scutierul şi la arcaşul care-şi făceau 
socotelile în casa lordului Grey. 

Arcaşul, după plecarea  prizonierului, îi ceruse 
stăpânului său răsplata promisă, pe care acesta i-o dădu 
pe loc, satisfăcut de bună sa alegere. 

Arnauld du Thill, la rândul său, îşi aştepta partea pe 
care englezul, să fim drepţi, i-o înmână în mod cinstit. Îl 
găsi pe Arnauld mâzgălind într-un colţ câteva rânduri pe 
interminabila „listă” a conetabilului de Montmorency şi 
murmurând: 

“Pentru a-l fi vârât pe vicontele d'Exmes printre 
prizonierii de război şi a-l fi scăpat astfel pe monseniorul 
conetabi| de sus-zisul viconte...” 

— Ce faci acolo, prietene? Îi spuse arcaşul lui Arnauld, 
bătându-l pe umeri. 

— Ce fac? O socoteală, răspunse falsul Martin-Guerre. 
A noastră unde e? 

— lat-o aici, încheiată, zise arcaşul, punând în mâinile 
lui Arnauld scuzii pe care celălalt se apucă să-i cerceteze 
şi să-i numere cu atenţie. Vezi că sunt om de cuvânt şi nu 


289 


Cele două Diane 


mă tocmesc. Mi-ai dat în mâna doi prizonieri pe cinste; 
mai ales stăpânul tău, care nu s-a tocmit, ei dimpotrivă; 
ăla cu barba căruntă ne-a făcut unele greutăţi, dar, 
pentru un burghez, nu-i prea rău şi fără tine puteam 
întâlni unul şi mai zgârcit. Sunt mulţumit. 

— Cred şi eu, zise Arnauld, punând banii în buzunar. 

— Ei, reluă arcaşul, stai că n-am sfârşit, vezi că plătesc 
bine; era vorba acum să-mi indici o a treia captură, un al 
doilea prizonier nobil, la care avem dreptul. 

— Ei drace! zise Arnauld, n-ai decât să cauţi şi tu 
singur. 

— Asta o ştiu eu, zise arcaşul; nu-ţi cer decât să mă 
ajuţi să dibui bărbaţii, femeile şi copiii de neam nobil pe 
care pot pune gheară în acest oraş de treabă... 

— Cum, întrebă Arnauld şi femei? 

— Mai ales femei, zise englezul şi dacă cunoşti vreuna 
care să aibă, în afară de nobleţe şi bogăţie, tinereţe şi 
frumuseţe, vom avea o sumă serioasă de împărţit caci 
milordul Grey o va revinde scump cumnatului său, 
milordul Wentworth, căruia îi plac mai mult prizonierele 
decât prizonierii, dacă mi-e îngăduit s-o spun. 

— Din nenorocire, nu cunosc nici una, zise Arnauld du 
Thill. Ah! Totuşi... Dar nu, nu, nu-i cu putinţă! 

— De ce nu-i cu putinţă, camarade! Nu suntem noi aici 
stăpâni şi învingători? Şi apoi, în afară de amiral, a mai 
fost careva iertat de răscumpărare? 

— Adevărat zise Arnauld; numai că frumoasă la care 
mă gândesc nu trebuie să iie aproape de stăpânul meu şi 
nici să-l revadă. Or, a-i închide în acelaşi oraş ar fi un 
prost mijloc de a-i despărţi. 

— Fleacuri! reluă arcaşul, crezi că milordul Wentworth 
nu va păstra secretul şi n-o va ascunde pe frumoasa 
captivă? 

— Da, la Calais, zise Arnauld gânditor; dar pe drum... 
Stăpânul meu va avea timp s-o vadă şi să-i vorbească. 


290 


Alexandre Dumas 


— Dacă vreau eu, nu, răspunse englezul. Vom alcătui 
două detaşamente, dintre care unul îl va preceda pe 
celălalt şi vom lăsa două ore de drum între cavaler şi 
frumoasă, dacă asta îţi face plăcere. 

— Da, dar ce va spune bătrânul conetabil? seîntrebă 
Arnauld cu voce tare. Dacă află că eu sunt capul acestei 
blestemăţii, mă spânzura cât mai sus şi cât mai din scurt. 

— Crezi că va afla? Crezi că va şti cineva? Incepu din 
nou, ispititor, arcaşul. Tu n-ai să te duci să i-o spui şi, câtă 
vreme banii nu vorbesc, ca să spună de unde vin... 

— Şi cum am sta cu banii? întrebă Arnauld. 

— Juma-juma... 

— Suma, zise Arnauld, poate fi oricât de mare, fiindcă 
taică-su nu se va uita la asta. 

— Taică-su e duce, prinţ? întrebă arcaşul. 

— Taică-su e rege, camarade şi se numeşte Henric al 
II-lea. 

— O fată de rege! strigă englezul. Să mă trăsnească 
Dumnezeu, dacă nu-mi spui pe loc unde-o găsesc pe 
porumbiţa asta. Cred că voi fi obligat să te strâng de gât, 
camarade! O fată de rege! 

— Şi o regină a frumuseţii! zise Arnauld. 

— Ah, milordul Wentworth o să-şi piardă capul, zise 
arcaşul. Camarade, adăugă el solemn socotindu-şi pungă 
şi deschizând-o sub ochii încântați ai lui Arnauld, tot ce-i 
aici e al tău în schimbul numelui frumoasei şi al locului 
unde-o pot afla. 

— Stai, zise Arnauld incapabil să reziste, apucând 
punga. 

— Numele? întrebă arcaşul. 

— Diana de Castro, supranumită sora Benie. 

— Culcuşul? 

— Mânăstirea Benedictinelor. 

— Alerg! strigă englezul care şi dispăru. 


291 


Cele două Diane 

— Totuşi, îşi spuse Arnauld, ducându-se să-şi 

întâlnească stăpânul, totuşi afacerea asta nu i-o voi trece 
la socoteală conetabilului. 


292 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXVII 
Lordul Wentworth 


A TREIA ZI DUPĂ ASTA, LA 1 
septembrie, lordul Wentworth, guvernatorul oraşului 
Calais, după ce primise instrucţiunile cumnatului său, 
lordul Grey şi-l văzuse îmbarcându-se spre Anglia, se urcă 
pe cal şi se întoarse la palatul lui, unde se aflau Gabriel şi 
Jean Peuquoy şi, într-o altă cameră, Diana. Doamna de 
Castro habar n-avea cât de aproape se afla de iubitul ei; 
conform făgăduielii făcute lui Arnauld de către emisarul 
lordului Grey, ea nu-l mai văzuse pe Gabriel după 
plecarea sa din Saint-Quentin. 

Lordul Wentworth făcea cel mai desăvârşit contrast cu 
cumnatul lui: pe cât era lordul Grey de rece şi de avar, pe 
atât era lordul Wentworth de vioi, amabil şi generos. Era 
un gentilom frumos, înalt, cu maniere elegante. Putea să 
aibă vreo patruzeci de ani; vreo câteva fire albe i se 
amestecau în bogatele-i plete negre ondulate natural. Dar 
înfăţişarea sa tinerească şi flacăra pătimaşa din ochii 
cenuşii vesteau sminteala şi pasiunile unui bărbat tânăr 
şi-şi ducea într-adevăr vesel şi cu nepăsare viaţa, ca şi 
cum n-ar fi avut decât douăzeci de ani. 

Intră mai întâi în sala unde aşteptau vicontele d'Exmes 
şi Jean Peuquoy şi-i salută cu o afabilitate surâzătoare, ca 
şi cum ar fi fost oaspeţii şi nu prizonierii săi. 

— Fiţi bineveniţi în casa mea, domnule şi dumneata, 
jupâne, le spuse el. Cunosc deosebită plăcere a 


293 


Cele două Diane 


cumnatului meu de a vă fi adus aici, domnule viconte şi 
mă bucur de două ori pentru cucerirea oraşului Saint- 
Quentin. lertaţi-mă, dar în acest trist loc unde trăiesc 
izolat, distracţiile sunt atât de rare şi societatea atât de 
restrânsa încât sunt fericit să întâlnesc din când în când 
pe cineva cu care să mai schimb o vorbă şi-mi exprim 
dorinţa egoistă ca răscumpărarea dumneavoastră să vină 
cât mai târziu cu putinţă. 

— Va întârzia, într-adevăr, mai mult decât socoteam, 
milord, răspunse Gabriel. Cred că lordul Grey v-a spus 
motivul; scutierul meu, pe care aveam intenţia să-l trimit 
la Paris ca să mi-o aducă, s-a apucat să se certe, pe 
drum, la beţie, cu unul dintre oamenii din escortă şi a 
căpătat la cap o rană, puţin periculoasă, e adevărat, dar 
care mă tem că-l va face să întârzie la Calais mai mult 
decât aş fi voit. 

— Cu atât mai rău pentru bietul băiat şi cu atât mai 
bine pentru mine, domnule, zise lordul Wentworth. 

— Prea multă curtoazie, milord, spuse cu un surâs trist 
Gabriel. 

— Nu, pe legea mea, nu-i vorba de curtoazie, curtoazie 
ar fi să vă las să vă duceţi dumneavoastră înşivă la Paris. 
Dar, v-o repet, pentru asta sunt prea egoist şi prea 
plictisit şi nu doresc să aflu intenţiile cumnatului meu 
care m-a pus să-i făgăduiesc, în mod solemn, că n-o să vă 
redau libertatea decât contra sacului de scuzi. Ce vreţi? 
Intr-un fel amândoi suntem prizonieri, să încercăm deci să 
ne îndulcim unul altuia plictiselile captivităţii. 

Gabriel se înclină fără să spună o vorbă i-ar fi plăcut 
într-adevăr ca lordul Wentworth să-i fi redat, pe cuvânt, 
libertatea. Dar putea el cere unui necunoscut o asemenea 
încredere? 

Se consolă totuşi puţin gândindu-se că în acel moment 
Coligny se afla lângă Henric al II-lea. Or, el îl rugase să-i 
raporteze regelui ceea ce făcuse pentru a prelungi 
rezistenţa Saint-Quentinului. Sigur, nobilul prieten nu 


294 


Alexandre Dumas 


uitase şi Henric, fidel făgăduielii sale, poate că nu va 
aştepta reîntoarcerea fiului ca să se achite faţă de tată. 
Totuşi Gabriel nu-şi putea stăpâni neliniştea, cu atât mai 
mult cu cât izbutise să revadă, înainte de a părăsi Saint- 
Quentinul, o altă persoană nu mai puţin dragă. Aşa că 
blestema din toată inima accidentul întâmplat acelui beţiv 
incorigibil de Martin-Guerre şi nu împărtăşea în privinţa 
acestui punct, satisfacția lui Jean Peuquoy, care-şi vedea 
misterioasele sale planuri favorizate de întârzierea lui 
Gabriel. Lordul Wentworth continuă fără să bage în 
seamă melancolia prizonierului său: 

— Mă voi strădui dealtfel să nu fiu un temnicer prea 
încrâncenat, ca să vă dovedesc că nu o încredere demnă 
de ocară mă face să procedez astfel, dacă-mi daţi 
cuvântul dumneavoastră de gentilom că nu veţi încerca 
să fugiţi, vă acord permisiunea de a vă plimba prin oraş... 

Aici Jean Peugquoy nu-şi putu reţine o mişcare de 
satisfacţie şi, pentru a i-o împărtăşi lui Gabriel, îl trase cu 
putere de pulpana hainei. 

— Primesc din toată inima, milord, răspunse Gabriel şi 
aveţi cuvântul meu de onoare că nu voi încerca nici o 
tentativă de fugă. 

— Imi ajunge, domnule şi chiar dacă ospitalitatea pe 
care pot şi trebuie să v-o ofer aici, deşi casa mea e destul 
de prost aranjată, dacă această ospitalitate, zic, vi se 
pare nesatisfăcătoare, ei bine, nu voi găsi de prost gust 
dacă veţi prefera sălaşului meu incomod, pe care vi-l pun 
la dispoziţie, o locuinţă mai mare şi mai comodă pe care 
veţi găsi-o în Calais. 

— Ah! Domnule viconte, zise pe un ton rugător Jean 
Peuquoy, n-aţi binevoi să acceptaţi cea mai frumoasă 
cameră din casa vărului meu, armurierul Pierre Peuquoy? 
L-aţi face tare mândru, iar pe mine, nespus de fericit, v-o 
jur! 


295 


Cele două Diane 


Şi domnul Peuquoy îşi însoţi cuvintele de un discret 
gest semnificativ. Căci jupânul devenise atât de misterios 
încât aproape că te înfricoşa. 

— Mulţumesc, prietene, zise Gabriel, dar a profita de o 
asemenea îngăduinţă ar însemna poate să abuzez... 

— Nu, vă asigur, reluă cu însufleţire lordul Wentworth, 
sunteţi liber să acceptaţi acea locuinţă la Pierre Peuquoy. 
Este un burghez bogat, activ şi îndemânatic în meseria lui 
şi omul cel mai cinstit. Îl cunosc bine, am cumpărat de 
multe ori arme de la el şi apoi în casa lui se află o 
persoană destul de frumoasă, fiica sau soţia lui, nu ştiu 
prea bine... 

— Sora lui, milord. Zise Jean Peuquoy; verişoara mea 
Babette. Da, e destul de plăcută şi dacă n-aş fi atât de 
bătrân... Dar neamul Peuquoy nu se va stinge din pricina 
asta. Pierre şi-a pierdut nevasta, dar ea i-a lăsat doi băieţi 
zdraveni şi vioi care vă vor distra, domnule viconte, dacă 
vreţi să acceptaţi cordiala ospitalitate a vărului meu... 

— La care nu numai că vă autorizez, ci vă şi rog, 
adăugă lordul Wentworth. 

Gabriel începu să creadă că acest frumos şi galant 
guvernator al Calaisului dorea, din pricini cunoscute 
numai de el, să se debaraseze de un musafir care s-ar fi 
aflat tot timpul în casa lui şi care, din cauza libertăţii pe 
care i-o îngăduise, ar fi putut sfârşi prin a-l deranja. 
Acestea şi erau într-adevăr gândurile lordului Wentworth 
care, aşa cum îi spusese arcaşul lordului Grey lui Arnauld, 
prefera prizonierele în locul prizonierilor. Aşa că Gabriel 
nu mai avu nici un scrupul şi, întorcându-se surâzând spre 
Jean Peuquoy, zise: 

— Pentru că lordul îmi îngăduie, prietene, voi merge să 
stau la vărul dumitale. 

— Pe legea mea, cred că faceţi bine, zise lordul 
Ventworth. Nu că n-aş fi bucuros să vă găzduiesc la mine, 
dar într-o locuinţă păzită zi şi noapte de soldaţi şi unde 
plictisitoarea mea autoritate â stabilit nişte reguli severe, 


296 


Alexandre Dumas 


s-ar putea să nu vă simţiţi la largul dumnevoastră cum v- 
aţi simţi în casa acelui armurier de treabă. Şi un bărbat 
tânăr are nevoie de distracţii, ştim asta. 

— Cred că ştiţi, spuse râzând Gabriel, căci după câte 
văd, cunoaşteţi bine preţul independenţei... 

— Pe legea mea! Da, zise lordul Wentworth pe acelaşi 
ton vesel, încă nu sunt la vârsta la care să bârfesc 
libertatea. Apoi, adresându-se lui Jean: Dumneata, jupâne 
Peuquoy, contezi în ce te priveşte, pe pungă vărului, după 
cum contezi şi pe casă sa? Lordul Grey mi-a spus că vei 
lua de la el cei o sută de scuzi fixaţi pentru răscumpărare. 

— Tot ceea ce posedă Pierre îmi aparţine, răspunse 
sentenţios burghezul; aşa e întotdeauna între cei din 
neamul Peuquoy. Eram atât de sigur că vărul meu îmi va 
pune la dispoziţie casa, încât l-am şi 

Trimis acolo pe scutierul rănit al domnului d'Exm&s; 
sunt sigur că punga lui mi-e deschisă ca şi casă şi vă rog 
să porunciţi unuia din oamenii dumneavoastră să mă 
însoţească pentru a vă aduce suma cuvenită. 

— Nu te deranja, jupâne Peuquoy, răspunse lordul 
Wentworth. Te las să te duci pe cuvânt. Voi face mâine 
sau poimâine o vizită vicontelui, la Pierre Peuguoy şi voi 
alege, pentru banii pe care-i datorezi cumnatului meu, 
una din acele frumoase armuri lucrate cu atâta măiestrie 
de vărul dumitale. 

— Cum veţi dori, milord, zise Jean. 

— Acum, domnule d'Exmes, nu cred că e nevoie să vă 
mai spun că ori de câte ori veţi voi să bateţi la uşa mea 
veţi fi cu atât mai bine primit cu cât nimeni nu vă obligă 
la asta. V-o repet, viaţa este monotonă la Calais, o veţi 
recunoaşte fără îndoială şi-mi veţi da dreptate, 
nădăjduiesc, împotriva duşmanului comun, plictiseala. 
Prezenţa dumneavoastră este un mare noroc de care 
vreau să profit cât mai mult posibil; dacă vă veţi ţine 
deoparte, voi veni eu să vă deranjez, vă previn şi amintiți- 


297 


Cele două Diane 


vă că prietenul trebuie să mi-l aducă în vizită cât mai des 
pe prizonier. 

— Multumesc, milord, zise Gabriel, pentru toată 

amabilitatea dumneavoastră. Cu titlul de revanşă, adaugă 
el surâzând, căci războiul are şi întoarceri neaşteptate şi 
prietenul de astăzi poate deveni mâine duşman. 
_ — Oh eu sunt în siguranţă, chiar prea în siguranţă, vai! 
In dosul invincibilelor mele ziduri. Dacă francezii ar fi vrut 
să ia Calaisul, n-ar fi. Aşteptat două sute de ani pentru 
asta. Sunt liniştit şi, dacă va veni o zi în care îmi veţi face 
onorurile la Pris, asta îmi închipui că se va petrece în timp 
de pace. 

— Nu se ştie niciodată, milord, zise Gabriel. Domnul de 
Coligny, de care m-am despărţit nu de mult, avea obiceiul 
să spună că cea mai înţeleaptă hotărâre pentru om este 
să aştepte. 

— Fie! Şi aşteptând, să trăim cât mai fericiţi cu 
putinţă. Apropo, uităm, cred că staţi prost cu banii, 
domnule, să ştiţi că punga mea vă stă oricând la 
dispoziţie. 

— Mulţumesc încă o dată, milord; a mea, măcar că nu 
e atât de bine garnisită încât să-mi îngăduie să mă achit 
pe loc de datorii, este totuşi suficientă pentru cheltuielile 
şederii mele aici. Singura mea. Nelinişte, mărturisesc, 
este că locuinţa vărului dumitale, jupân Peuquoy, să nu 
poată primi pe neaşteptate şi fără deranj trei oaspeţi, aşa 
că mai bine aş căuta în altă parte o locuinţă unde pentru 
câţiva scuzi... _ 

— Vă bateţi joc de mine? Il întrerupse cu însufleţire 
Jean Peuquoy. Casa lui Pierre este destul de mare, slavă 
Domnului, ca să cuprindă la nevoie şi trei familii... În 
provincie nu-ţi faci o casă din zgârcenie şi strâmtă ca la 
Paris... 

— Adevărat, zise lordul Wentworth; eu confirm, 
domnule d'Exmes, că locuinţa armurierului este demnă 
de un căpitan. Şi o suită mai numeroasă decât a 


298 


Alexandre Dumas 


dumneavoastră s-ar simţi la largul ei acolo. Şi apoi nu era 
în intenţia dumitale, jupâne Peuquoy, să te stabileşti şi 
să-ţi continui meseria de ţesător la Calais? Lordul Grey 
mi-a şi aruncat două vorbe despre acest proiect pe care l- 
aş vedea cu plăcere realizându-se. 

— Şi care poate că se va realiza într-adevăr, zise Jean 
Peuquoy Cum Calais şi Saint-Quentin vor aparţine în 
curând aceloraşi stăpâni, aş prefera să mă apropii de 
familia mea. 

— Da, zise lordul Wentworth, care se înşela asupra 
sensului cuvintelor, da, se poate ca Saint-Quentin să 
devină, peste puţin timp, oraş englez. Dar vă rețin, 
adaugă el şi după oboseala drumului aveţi nevoie de 
odihnă. Domnule d'Exmes şi dumneata, jupâne, vă spun 
încă o dată că sunteţi liberi. La revedere şi pe curând, nu- 
i aşa? 

li conduse până la uşă, strânse mâna unuia, îl salută 
amical pe celălalt şi-i lăsă să se îndrepte împreună către 
strada Martroi. Aici, dacă-şi amintesc cititorii noştri, locuia 
Pierre Peuquoy la firma „La zeul Marte” şi unde îi vom 
găsi în curând pe Gabriel şi pe Jean. 

„Pe legea mea, îşi zise lordul Wentworth când îi văzu 
îndepărtându-se, cred c-am făcut bine lăsându-l pe 
vicontele d'Exmes să plece. E gentilom, trebuie să fi trăit 
la Curte şi chiar dacă n-a văzut-o decât o dată pe 
frumoasa prizonieră care mi-a fost încredinţată, îşi va 
aduce aminte de ea toată viaţa. Eu, care n-am zărit-o 
decât în fugă când a trecut prin faţa mea acum două 
ceasuri şi sunt încă năucit... Cât este de frumoasă! Oh, 
biata inimă, atâta vreme mută în singurătatea asta 
mohorâtă, baţi în sfârşit! Acest tânăr, care mi se pare 
viteaz şi curajos, ar fi putut, recunoscând-o pe fiica 
regelui, să se amestece în relaţiile care, socot, nu vor 
întârzia să se stabilească între Diana şi mine. Prezenţa 
unui compatriot, dacă nu chiar a unui prieten, poate că ar 


299 


Cele două Diane 


fi deranjat-o în ceea ce priveşte mărturisirile sau ar fi 
încurajat-o în refuzul ei. Deci: fără un al treilea între noi!” 

Sună într-un anume fel dintr-un clopoței. După un 
minut apăru o cameristă. 

— Jane, îi zise în engleză lordul Wentworth, sper că 
eşti, după cum ţi-am poruncit, la dispoziţia acelei 
doamne? 

— Da, milord. 

— Cum se simte în acest moment? 

— Pare tristă, milord, dar nu copleşită. Are privirea 
mândră, vorba fermă, porunceşte cu blândeţe, dar cu 
obişnuinţa de a fi ascultată. 

— E bine, zise guvernatorul. A mâncat ce i-ai adus? 

— A gustat doar dintr-un fruct, milord; sub aerul ei plin 
de siguranţă nu-i prea greu să descoperi multă nelinişte şi 
durere... 

— Ajunge, Jane, zise lordul Wentworth. Te vei întoarce 
lângă această doamnă şi o vei întreba din partea mea, 
din partea lordului Wentworth, guvernatorul oraşului 
Calais, împuternicit de lordul Grev, dacă vrea să mă 
primească. Du-te şi întoarce-te repede. 

După câteva minute, care i se părură nerăbdătorului 
Wentworth secole, camerista reapăru. 

— Ei bine? O întrebă el. 

— Ei bine, milord, răspunse Jane, această doamnă nu 
numai că consimte, ba chiar cere să discute imediat cu 
dumneavoastră. 

„Totul merge bine!” îşi spuse lordul. 

— Numai că, adăugă Jane, a oprit-o lângă ea pe 
bătrâna Mary şi mi-a poruncit şi mie să mă întorc de 
îndată... 

— Bine, Jane, du-te. Trebuie s-o asculţi în totul, pricepi? 
Spune-i că te ajung într-o clipă. 

Jane ieşi şi lordul Wentworth, cu inima strânsă, ca un 
îndrăgostit de douăzeci de ani, începu să urce scara ce 
ducea spre camera Dianei de Castro. 


300 


Alexandre Dumas 


„Oh, ce fericire! Îşi spuse el, iubesc! Şi cea pe care-o 
iubesc, fiica unui rege, se află în puterea mea!” 


301 


Cele două Diane 


Capitolul XXXVIII 
Temnicerul îndrăgostit 


DIANA DE CASTRO ÎL PRIMI PE 
lordul Wentworth cu acea demnitate calmă şi pură care 
dădea privirii sale angelice şi chipului său plin de 
candoare o putere şi un farmec irezistibile. Sub liniştea ei 
aparentă, îi era totuşi teamă; biata fată tremură 
răspunzând la salutul guvernatorului, dar avu totuşi 
puterea să-i arate printr-un gest un Fotoliu aflat la câţiva 
paşi de ea. 

Apoi făcu un semn celor două femei, Mary şi Jane, ce 
păreau că sunt pe cale să se retragă, invitându-le să 
rămână; văzându-l pe lordul Wentworth pierdut în 
admiraţie şi mut, se hotărî să vorbească ea prima. 

— Mă aflu, presupun, în faţa lordului Wentworth, 
guvernatorul Calaisului... zise ea. 

— Lordul Wentworth în persoană,  devotatul 
dumneavoastră servitor care vă aşteaptă poruncile, 
doamnă. 

— Poruncile mele, reluă ea cu amărăciune, oh! Milord 
nu vorbiţi astfel, căci aş putea crede că vă bateţi joc de 
mine. Dacă aţi fi ascultat, nu poruncile, ci rugăminţile 
mele, n-aş fi aici. Ştiţi cine sunt, milord. Şi din ce casă mă 
trag? 


302 


Alexandre Dumas 


— Ştiu că sunteţi doamna Diana de Castro, doamnă, 
fiica iubită a regelui Henric al II-lea. 

— Atunci de ce am fost făcută prizonieră? zise Diana, a 
cărei voce slăbi în loc să crească, punând această 
întrebare. 

— Dar tocmai pentru că sunteţi fiica unui rege, 
doamnă, zise Wentworth cum după capitularea amiralului 
Coligny trebuiau predaţi învingătorilor cincizeci de 
prizonieri aleşi de ei, de orice rang, vârsta şi sex, fireşte 
că au fost aleşi cei mai iluştri, cei mai primejdioşi şi, 
îngăduiţi-mi s-o spun, cei care puteau plăti cea mai mare 
răscumpărare! 

— Dar cum de s-a ştiut că eram ascunsă la Saint- 
Quentin sub numele şi în haina unei călugăriţe 
benedictine? În afară de superioară mânăstirii, o singură 
persoană din oraş îmi cunoştea secretul. 

— Ei bine! Tocmai acea persoană v-a trădat, zise lordul 
Wentworth. 

— Oh! Nu, sunt sigură că nu! strigă Diana cu o 
asemenea însufleţire şi convingere încât lordul îşi simţi 
mima muşcată de şarpele geloziei şi nu mai avu ce 
răspunde. Era a doua zi după căderea Saint-Quentinului, 
continua Diana  însufleţindu-se. Mă  refugiasem, 
emoţionată şi tremurând, în fundul chiliei. Am fost 
chemată la vorbitor, milord, de un soldat englez. M-am 
temut de vreo nenorocire, de vreo veste cumplită. Am 
coborât repede, cuprinsă de acea curiozitate a durerii 
care vrea să ştie pe cine are de plâns. Acel arcaş, pe care 
nu-l cunoşteam, declară că sunt prizonieră lui. M-am 
supărat, m-am opus, dar ce puteam face împotriva forţei? 
Abia atunci am văzut că era însoţit de alţi doi arcaşi, deci 
trei soldaţi, milord, ca să aresteze o femeie? Vă cer 
iertare dacă asta vă jigneşte, dar nu fac decât să arăt 
cum s-au petrecut lucrurile. Soldaţii au pus deci mâna pe 
mine şi m-au obligat să mărturisesc că sunt Diana de 
Castro, fiica regelui Franţei. La început am negat, dar, 


303 


Cele două Diane 


cum în ciuda protestelor mele, m-au luat totuşi pe sus, 
am cerut să fiu condusă la domnul amiral Coligny. Poate 
credeţi, milord, că după ce-am mărturisit cine sunt m-au 
dus la domnul amiral? Câtuşi de puţin. Se bucură zdravăn 
de o asemenea captură, mă înghiontiră şi mă târâră mai 
iute mă obligară să intru, sau mai curând mă aruncară, 
într-o litieră închisă şi când sufocată de lacrimi şi de 
slăbiciunea durerii am încercat să-mi dau seama încotro 
mă duceau, mă scoaseră din Saint-Quentin şi pornirăm pe 
drumul Calaisului. Lordul Grey, care comanda escorta, 
refuza să mă asculte, un soldat îmi spuse că sunt 
prizonieră stăpânului său şi că, până va sosi 
răscumpărarea, voi fi dusă la Calais. Aşa am ajuns aici, 
milord, fără să ştiu mai mult... 

— N-am nimic de adăugat în plus, doamnă... zise lordul 
gânditor. 

— Nimic în plus, milord? Nu-mi puteţi spune de ce nu 
m-au lăsat să vorbesc nici cu stareţa, nici cu domnul 
amiral? Nu-mi puteţi spune ce vor de la mine, de vreme 
ce nu mi se îngăduie să mă apropii de cei care l-ar fi 
putut anunţa pe rege de captivitatea mea ca să trimită, 
de la Paris, răscumpărarea? De ce acest soi de răpire 
secretă? De ce nu l-am putut vedea pe lordul Grey, care 
mi s-a spus că a poruncit toate astea? 

— L-aţi văzut pe lordul Grey, doamnă, când aţi trecut 
prin faţa noastră. Era gentilomul cu care vorbeam şi care 
v-a salutat odată cu mine. 

— Scuzaţi-mă, milord, habar n-am avut în prezenţa cui 
mă aflu, zise Diana. Dar, fiindcă aţi vorbit cu lordul Grey, 
ruda dumneavoastră, aşa cum mi-a spus fata asta, cred 
că v-a împărtăşit intenţiile sale în legătură cu mine. 

— Într-adevăr, doamnă, mi le-a împărtăşit, înainte de a 
se îmbarca spre Anglia, chiar în momentul în care eraţi 
adusă în acest palat. Mi-a spus că sunteţi fiica regelui şi 
ca având de ales trei prizonieri, a acceptat cu grabă o 
atât de minunată captură, fără să prevină pe cineva că nu 


304 


Alexandre Dumas 


cumva să-i fiţi luată. Scopul său, foarte simplu, era să 
scoată de la dumneavoastră cât mai mulţi bani cu 
putinţă, doamnă şi tocmai îi aprobam, râzând, pe lacomul 
meu cumnat, când aţi traversat sala în care ne aflăm. V- 
am văzut, doamnă şi am înţeles că, dacă prin naştere 
sunteţi fiica regelui, prin frumuseţe sunteţi de-a dreptul 
regină. De atunci, v-o mărturisesc spre ruşinea mea, mi- 
am schimbat părerea faţă de lordul Grey, dacă nu asupra 
acţiunii trecute, cel puţin asupra celei viitoare. N-am mai 
fost de acord cu planul de a obţine o răscumpărare de la 
dumneavoastră. l-am arătat că putea nădăjdui mai mult, 
că Anglia şi Franţa fiind în război aţi putea sluji poate la 
vreun schimb important, că preţuiţi tot atât cât şi un 
oraş! Pe scurt, l-am determinat să nu părăsească pentru 
câţiva scuzi o pradă atât de bogată. Vă aflaţi la Calais, un 
oraş de necucerit, suntem datori să vă păzim şi să 
aşteptăm... 

— Cum! strigă Diana, i-aţi dat lordului Grey astfel de 
sfaturi şi o mai şi mărturisiţi în faţa mea? Ah! Milord, de 
ce v-aţi opus eliberării mele? Ce v-ara făcut? Nu m-aţi 
văzut decât un minut! Să mă urâţi oare chiar până într- 
atâta? 

— Nu v-am văzut decât un minut şi vă iubesc, doamnă, 
zise pierdut lordul Wentworth. 

Diana se dădu palidă, îndărăt. 

— Jane! Mary! strigă ea chemându-le pe cele două 
femei care stăteau ceva mai încolo în adâncitura unei 
ferestre. 

Dar lordul Wentworth le făcu semn poruncitor şi ele nu 
se clintiră din loc. Apoi reluă surâzând cu tristeţe: 

— Nu vă temeţi, doamnă, sunt un gentilom şi nu 
dumneavoastră, ci eu trebuie să mă tem şi să tremur. Da, 
vă iubesc şi nu m-am putut stăpâni să v-o spun; când vă 
văd atât de graţioasă, atât de încântătoare, aidoma unei 
zeițe, toată inima mea se îndreaptă spre dumneavoastră; 
da, sunteţi aici în puterea mea şi doar la un semn... O, dar 


305 


Cele două Diane 


nu vă fie teamă, de fapt eu sunt în mâna dumneavoastră, 
vai! Şi dintre noi doi adevăratul prizonier nu sunteţi 
dumneavoastră. Sunteţi regina, doamnă şi eu sclavul. 
Porunciţi şi vă voi asculta! 

— Atunci, domnule, zise Diana emoţionată, lăsaţi-mă 
să plec la Paris, de unde vă voi trimite răscumpărarea pe 
care o veţi fixa. 

Lordul Wentworth ezită, apoi zise: 

— Orice în afară de asta, doamnă, căci simt că 
sacrificiul e mai presus de puterile mele. O simplă privire 
mi-a legat pentru totdeauna viaţa de a dumneavoastră! 
Aici, în acest exil în care trăiesc, e. mult de când inima 
mea pătimaşă n-a mai iubit cu o dragoste demnă de ea! 
De când v-am văzut, atât de frumoasă, de nobilă, am 
simţit că toate forţele sufletului meu şi-au aflat idolul. Vă 
iubesc de două ceasuri; dar dacă m-aţi cunoaşte, aţi şti 
că e ca şi cum v-aş iubi de zece ani... 

— Ce voiţi, milord? zise Diana. Ce nădăjduiţi? Ce 
aşteptaţi? Ce planuri aveţi? 

— Vreau să vă văd, doamnă şi vreau să mă bucur de 
prezenţa dumneavoastră graţioasă, asta-i tot! Nu-mi 
atribuiţi, vă rog încă o dată, planuri nedemne de un 
gentilom. Dreptul meu, pe care-l binecuvântez, este să vă 
păstrez alături de mine şi mă voi folosi de el! 

— Şi credeţi, milord, că această violenţă mă va 
constrânge să vă răspund? 

— Nu cred asta, răspunse cu blândeţe lordul, dar poate 
că, văzându-mă în fiecare zi atât de resemnat, atât de 
respectuos, venind să capăt veşti ca să vă pot privi un 
minut, poate că veţi fi mişcată de supunerea celui care ar 
putea constrânge, dar care imploră. 

— Şi atunci, zise Diana cu un surâs dispreţuitor, fiica 
Franţei, învinsă, va deveni iubita lordului Wentworth...? 

— Şi atunci, lordul Wentworth, răspunse guvernatorul, 
lordul Wentworth, ultima mlădiţă a unuia din cele mai 
bogate şi mai ilustre case din Anglia, va oferi, în 


306 


Alexandre Dumas 


genunchi, doamnei de Castro numele şi viaţa sa. 
Dragostea mea, vedeţi, este la fel de cinstită pe cât de 
sinceră. 

„Să fie oare un ambițios?” gândi Diana. 

— Ascultaţi, milord, zise ea cu voce trufaşă, încercând 
să surâdă, vă sfătuiesc să-mi redaţi libertatea: înapoiaţi- 
mă regelui, tatăl meu şi primiţi răscumpărarea. Între cele 
două ţări pacea va fi până la urma inevitabilă; voi obţine 
pentru dumneavoastră, v-o jur, onoruri şi demnități atât 
de mari cum nu v-aţi putea dori dacă mi-aţi fi soţ. Fiţi 
generos, milord şi vă voi fi recunoscătoare. 

— Ghicesc gândul dumneavoastră, doamnă, zise lordul 
cu amărăciune. Dar sunt totodată mult mai dezinteresat 
şi mai ambițios decât credeţi. Dintre toate comorile 
universului nu vă doresc decât pe dumneavoastră. 

— Atunci un ultim cuvânt, milord şi poate că veţi 
înţelege, zise Diana în acelaşi timp încurcată şi mândră: 
milord, cineva mă iubeşte... 

— Şi vă închipuiţi că vreau să vă cedez acestui rival 
lăsându-vă să plecaţi? strigă Wentworth fără să vrea. Nu! 
Cel puţin va fi tot atât de nefericit cât şi mine, ba chiar şi 
mai nefericit, căci el nu vă va vedea, doamnă, începând 
din ziua asta doar trei evenimente v-ar putea elibera: 
moartea mea, dar eu sunt încă tânăr şi robust; o pace 
între Franţa şi Anglia, dar războiul dintre Franţa şi Anglia 
durează, ştiţi şi dumneavoastră, de o sută de ani; luarea 
oraşului Calais, dar Calaisul este de necucerit. Aşa că veţi 
fi, cred, multă vreme prizoniera mea; căci am cumpărat 
de la lordul Grey toate drepturile asupra dumneavoastră 
şi nu vreau să primesc nici o răscumpărare, fie chiar şi un 
imperiu! Cât despre fugă, ar fi mai bine să nu vă gândiţi 
la ea; căci eu însumi o să vă păzesc şi veţi vedea ce 
temnicer atent şi sigur este un om care iubeşte 

Acestea spuse, lordul Wentworth salută adânc şi se 
retrase lăsând-o pe Diana deznădăjduită şi tremurând. 
Dar se linişti puţin gândindu-se că moartea era un refugiu 


307 


Cele două Diane 


sigur şi că, în primejdii mari, ea rămâne întotdeauna la 
îndemâna celor nenorociti. 


308 


Alexandre Dumas 


Capitolul XXXIX 
Casa armurierului 


CASA LUI PIERRE PEUQUOY ERA 
aşezată la întretăierea străzii Martroi cu piaţa. Se 
sprijinea din două părţi, pe stâlpi de lemn cum se mai văd 
încă la Paris, în Hale. Avea două etaje, plus mansarda. Pe 
faţada de lemn, cărămida şi ardezia se împleteau în chip 
curios în nişte arabescuri capricioase. În plus, în 
pervazurile ferestrelor şi în grinzile groase erau sculptate 
figuri ciudate de animale înconjurate de frunzişuri bogate; 
totul era naiv şi grosolan, dar nu lipsit de inventivitate. 

Acoperişul înalt şi larg era mult scos în afară, 
adăpostind o galerie exterioară cu balustradă, care, 
întocmai ca la châlet-urile elveţiene, înconjura cel de-al 
doilea etaj. 

Deasupra uşii cu geamuri a prăvăliei atârna firma, un 
soi de drapel de lemn, pe care era zugrăvit un războinic 
falnic sub care se afla inscripţia următoare: La zeul Marte, 
Pierre Peuquoy, armurier. Pe pragul uşii, o armură 
completă, cască, cuirasă, brasardă şi cuirasă pentru 
coapse, slujea de firmă vorbitoare pentru gentilomii care 
nu ştiu să citească. In plus, prin geamul cu ramă de 
plumb al vitrinei puteai distinge, cu tot întunericul din 
magazin, alte panoplii şi arme de tot felul. Săbiile, mai 
ales, se făceau remarcate prin numărul, varietatea şi 


309 


Cele două Diane 


bogăţia lor. Doi ucenici aşezaţi sub stâlpi operau călătorii 
oferindu-le marfă cu invitaţii din cele mai îmbietoare. Cât 
despre armurierul Pierre Peuquoy, el stătea de obicei, 
maiestuos, fie în odăiţa din spatele prăvăliei care dădea 
în curte, fie în fierăria sa instalată într-o magazie din 
fundul aceleiaşi curţi. Nu venea decât atunci când vreun 
client important, atras de strigătele ucenicilor sau mai 
curând de reputaţia lui Peuquoy, cerea să fie chemat 
stăpânul. Odăiţa din spatele prăvăliei, mai bine luminată 
decât magazinul, servea în acelaşi timp şi de salon şi de 
sufragerie. Era îmbrăcată în întregime în lemn de stejar şi 
mobilată cu o masă pătrată cu picioare răsucite, cu nişte 
scaune tapisate şi cu un cufăr măreț pe care trona 
capodopera lui Pierre Peuquoy executată de el, sub ochii 
tatălui său, când fusese primit meşter. Era o încântătoare 
armură în miniatură suflată cu aur, de o lucrătură extrem 
de fină şi de delicată. Nici nu-ţi puteai închipui câtă artă şi 
cită imaginaţie îi trebuiseră meşterului pentru a realiza o 
astfel de bijuterie. 

In faţa cufărului, o nişă făcută în lambriu încadra o 
statuie de piatră a fecioarei încununată cu merişor sfinţit. 
Apoi urmă casa unei scări drepte, de lemn, care ducea la 
etaj. 

Pierre Peuquoy, încântat să-i primească la el pe 
vicontele d'Exmes şi pe Jean Peuquoy, voise să cedeze tot 
etajul întâi lui Gabriel şi vărului său. Acolo se aflau 
camerele de oaspeţi. Cât despre el, locuia la etajul al 
doilea cu copiii şi cu tânăra soră Babette. Tot acolo îl 
găzduiră şi pe Arnauld du Thill, scutierul rănit. Ucenicii 
dormeau la mansardă. In toate camerele, comode şi 
călduroase, se simţea, dacă nu bogăţia, cel puţin 
îndestularea şi belşugul proprii vechii burghezii din toate 
timpurile. li vom regăsi pe Gabriel şi pe Jean Peuquoy la 
masă, unde demna lor gazdă le făcu onorurile unei cine 
copioase. 


310 


Alexandre Dumas 


— Vai, Doamne, monseniore, zise armurierul, cât de 
puţin mâncaţi, dacă mi-e îngăduit s-o spun. Sunteţi tot 
timpul îngrijorat şi Jean tot timpul gânditor. Totuşi, dacă 
masa nu e grozavă, inima care v-o oferă e bună. Gustaţi 
deci din aceşti struguri, sunt atât de rari în ţinutul nostru! 
Via o am de la bunicul meu, care şi el o avea de la bunicul 
lui, căci odinioară, pe vremea francezilor, viile din Calais 
erau generoase şi ciorchinii mari şi aurii. Dar acum, de 
când oraşul e englezesc, strugurele se crede în Anglia şi 
nu vrea să se coacă. 

Gabriel nu se putu abţine să nu surâdă auzind 
ciudatele reflecţii despre patriotism ale acestui brav 
Pierre. 

— Haide, zise el ridicând paharul, să bem pentru 
coacerea strugurilor din Calais. 

Socot că familia Peuquoy răspunse cordial la un 
asemenea toast! Apoi, cina odată terminată, Pierre spuse 
rugăciunea, pe care oaspeţii sal o ascultară în picioare şi 
cu capul descoperit. Copiii fură trimişi la culcare. 

— Poţi să te duci şi tu, Babette, să te culci, zise 
armurierul surorii sale. Baga de seamă că ucenicii să nu 
facă prea mult zgomot şi, înainte de a te retrage în 
camera ta, intră, împreună cu Gertrude, în odaia 
scutierului domnului viconte, ca să vezi dacă bolnavul n- 
are nevoie de ceva. 

Drăguţa Babette roşi, făcu o reverență şi ieşi. 

— Acum, zise Pierre lui Jean, scumpul meu cumătru şi 
văr, iată-ne doar noi trei şi dacă ai ceva să-mi spui, sunt 
gata să te ascult... 

Gabriel se uită cu mirare la Jean Peuquoy, dar acesta 
zise cu o înfăţişare gravă: 

— Intr-adevăr, Pierre, ţi-am spus că am să-ţi comunic 
lucruri importante... 

— Eu mă retrag, zise Gabriel. 

— lertare, domnule  viconte, dar prezenţa 
dumneavoastră în această discuţie este nu numai utilă, ci 


311 


Cele două Diane 


şi necesară, căci fără concursul domniei-voastre planurile 
pe care am să i le împărtăşesc lui Pierre n-ar putea fi 
duse la bun sfârşit. 

— Te ascult, prietene, zise Gabriel, recăzând în 
tristeţea sa visătoare. 

— Da, monseniore, ascultaţi-ne, căci ascultându-ne vă 
veţi ridica fruntea cu nădejde şi, cine ştie? Poate chiar cu 
bucurie. 

Gabriel surâse dureros socotind că, atâta vreme cât va 
fi ţinut departe de tatăl său, departe de dragostea Dianei, 
bucuria era pentru el ca un prieten absent. Totuşi, 
curajosul tânăr se întoarse spre Jean, făcându-i semn că 
putea începe. 

Atunci Jean, adresându-se grav lui Pierre, zise: 

— Vere şi mai mult decât vere, frate, ţie îţi vorbesc 
primul, ca să-i arăţi domnului viconte d'Exmes cât de 
mult poate conta pe patriotismul tău. Spune-ne, Pierre, în 
ce fel te-a crescut tatăl tău şi cum a fost el însuşi crescut 
de tatăl lui. Spune-ne, dacă englez cu de-a sila, te-ai 
simţit vreodată englez şi cu inima. Spune-ne, în sfârşit, 
pentru cine crezi că ţi-ai da viaţa? Pentru vechea patrie a 
strămoşilor tăi sau pentru cea nouă care ţi-a fost impusă? 

— Jean, răspunse celălalt burghez, cu tot atâta 
solemnitate cât şi vărul său, ştiu că atunci când o familie 
a fost franceză, fie şi o singură zi, orice dominație străină 
i se pare aspră ca sclavia şi amară ca exilul. 

Strămoşii mei, Jean, care au văzut Calaisul căzând în 
puterea duşmanului, le-au vorbit fiilor lor despre Franţa 
cu lacrimi şi despre Anglia cu ură. Aceste sentimente de 
regret şi de duşmănie s-au transmis din generaţie în 
generaţie. Pierre Peuquoy cel de acum două secole 
trăieşte în Pierre Peuquoy cel de astăzi şi, aşa cum mi-am 
păstrat numele francez, mi-am păstrat şi inima franceză, 
Jean. Să nu spui Jean că am două patrii, nu poţi avea 
niciodată decât una! Şi dacă ar trebui să aleg între ţara în 


312 


Alexandre Dumas 


care m-a aruncat soarta şi cea pe care mi-a dat-o 
naşterea şi neamul, crede-mă că n-aş şovăi... 

— Aţi auzit, monseniore! strigă Jean întorcându-se 
către vicontele d'Exmes. 

— Da, prietene, da, aud, e frumos şi nobil! răspunse 
Gabriel, puţin distrat. 

— Încă un cuvânt, Pierre, zise Jean Peuquoy, cred că 
nu toţi vechii noştrii compatrioți de aici gândesc ca tine, 
nu-i aşa? Cred că eşti singurul de aici care încă n-ai 
devenit ingrat faţă de maica-Patrie. 

— Te înşeli, Jean, răspunse armurierul. Nu spun că toţi 
cei care poartă, ca şi mine, un nume francez nu şi-au 
uitat obârşia, dar multe familii burgheze iubesc şi regretă 
veşnic Franţa şi tocmai din aceste familii obişnuiesc cei 
din neamul Peuquoy să-şi aleagă nevestele. Cei din 
rândurile gărzii civice din Calais, din care fac şi eu parte, 
fără voia mea, mai curând şi-ar rupe halebarda decât s-o 
întoarcă împotriva unui soldat francez. 

— E bine de ştiut asta! murmură Jean Peuquoy, 
frecându-şi mâinile; ia spune-mi, vere, ai vreun grad în 
garda asta civică? lubit şi prețuit cum eşti, bănuiesc că 
nici nu se poate altfel... 

— Nu, Jean, am refuzat orice grad. 

— Serviciul care ţi se cere e chiar atât de greu, Pierre? 

— Da, destul de greu, având în vedere că, într-un loc 
cum e Calaisul, garnizoana nu e niciodată suficientă; în ce 
mă priveşte, eu o comand la fiecare 5 ale lunii. 

— La fiecare 5 ale lunii? Englezii ăştia nu-s prea 
prudenţi fixând astfel ziua de gardă a fiecăruia. 

— Oh, zise armurierul clătinând din cap, nu mai e nici 
Un pericol după două secole de stăpânire. Şi apoi, cum 
totuşi se cam tem de garda civică, nu ne încredinţează 
decât sarcini pe care nu le pot îndeplini ei înşişi. Eu sunt 
totdeauna de gardă pe platforma turnului Octogone, care 
este apărat de mare mult mai bine decât de mine şi de 
care doar pescăruşii se pot apropia. 


313 


Cele două Diane 


— Eşti întotdeauna de gardă la fiecare 5 ale lunii pe 
platforma turnului Octogone, Pierre? 

— Da, de la patru la şase dimineaţa. Sunt ceasurile 
mele preferate, pentru că, la ora aceea, văd soarele 
răsărind din ocean şi spectacolul e uluitor chiar şi pentru 
un biet negustor ca mine. 

— Un spectacol într-adevăr uluitor, Pierre, zise Jean 
Peuquoy, coborându-şi vocea, căci, cu toată poziţia de 
necucerit a turnului, dacă vreun aventurier ar încerca să 
escaladeze, dinspre mare, Octogonul, pun rămăşag că nu 
l-ai vedea, atât ai fi de absorbit de contemplarea ta! 

Pierre îşi privi vărul cu mirare. 

— Nu l-aş vedea, e adevărat, răspunse el după un 
minut de ezitare; căci aş şti că numai un francez ar avea 
interesul să pătrundă în oraş şi, fiind şi eu francez, nu 
sunt cu nimic obligat faţă de cei care mă constrâng să-i 
păzesc, aşa că mai curând decât să-l resping, poate că l- 
aş ajuta să intre. 

— Bun! strigă Jean Peuquoy. Vedeţi, monseniore, că 
Pierre este un francez devotat, adăugă el adresându-se 
lui Gabriel. 

— Văd, jupâne, zise acesta, neatent la o discuţie care i 
se părea inutilă. Văd, dar la ce bun acest devotament? 

— La ce bun? Am să vă spun eu, zise Jean; căci socot 
că e rândul meu să vorbesc. Ei bine, dacă vreţi, domnule 
viconte, putem să ne răzbunăm luând Calaisul în locul 
Sâint-Quentinului. Englezii, mândri pentru cele două 
veacuri de stăpânire, se complac într-o siguranţă 
înşelătoare; siguranţa asta o să-i piardă. Avem, vede şi 
monseniorul, ajutoare în oraş. Să lăsăm acest proiect să 
se coacă. Intervenţia dumneavoastră pe lângă cei care au 
căderea să ne vină în ajutor şi judecata mea îmi spun că o 
lovitură îndrăzneață ne-ar face stăpâni pe oraş. Pricepeţi, 
nu-i aşa, monseniore? 

— Da, da, sigur! răspunse Gabriel care, de fapt nu 
ascultase, dar pe care acest apel îl smulse din reverie, da, 


314 


Alexandre Dumas 


vărul dumitale vrea să se întoarcă, nu-i aşa? Într-un oraş 
francez... de exemplu Amiens... Ei bine, am să vorbesc cu 
milordul Wentworth şi cu domnul de Guise. Lucrul se 
poate face şi intervenţia mea vă poate fi de folos. 
Continuă, prietene... Sigur că te ascult... 

Şi recăzu în visare. 

Căci vocea pe care o auzea el în acel moment nu era, 
ca să spunem drept, cea a lui Jean Peuquoy, ci a lui 
Henric al II-lea care poruncea, după istorisirea, făcută de 
amiral, a atacului de la Saint-Quentin, să fie eliberat de 
îndată contele de Montgommery. Apoi urmă vocea tatălui 
său, atestând, posomorât şi încă gelos, că Diana era într- 
adevăr fiica rivalului său încoronat. Pe urmă, auzea vocea 
Dianei, care, după atâtea încercări, putea să-i spună în 
sfârşit: „Te iubesc!” Se înţelege că, furat de acest dulce 
vis, nu putea să audă decât jumătate din proiectele 
cutezătoare ale domnului Jean Peugquoy. Dar bravul 
burghez trebuie să se fi simţit jignit de puţina atenţie 
acordată de Gabriel unui plan atât de măreț, aşa că zise 
cu puţină amărăciune: 

— Dacă monseniorul ar fi binevoit să aplece la vorbele 
mele o ureche mai puţin distrată, ar fi văzut că ideea 
noastră, a lui Pierre şi a mea, nu este chiar de aruncat. 

Gabriel nu răspunse. 

— Nu te aude, Jean, zise Pierre Peugquoy, arătându-i-l 
vărului său pe oaspetele atât de absorbit de gânduri şi-o 
avea şi el planurile lui, gândurile lui... 

— Planul lui nu e atât de dezinteresat ca al nostru! zise 
Jean cu amărăciune. Aş spune chiar că e puţin egoist 
dacă nu l-aş fi văzut pe acest gentilom înfruntând 
pericolul cu un soi de furie, ba chiar primejduindu-şi viaţa 
pentru a o salva pe a mea. Dar, mă rog! Ar fi trebuit să 
mă asculte că doar vorbeam despre binele şi gloria 
patriei! Fără el, cu tot zelul nostru, nu vom putea face 
nimic, Pierre. Trebuie să renunţăm la planul nostru ori să-l 
amânam, zise Jean; căci ce poate braţul fără cap? Ce 


315 


Cele două Diane 


poate poporul fără nobili? Apoi adăugă cu un surâs 
ciudat: Până în ziua în care poporul va fi şi braţul şi capul! 


316 


Alexandre Dumas 


_ Capitolul XL 
In care numeroase evenimente 
sunt adunate cu multă artă 


TRECUSERĂ TREI SĂPTĂMÂNI, se 
apropiau ultimele zile ale lui septembrie şi nici o 
schimbare de seamă nu se petrecuse în situaţia 
diverselor personaje ale acestei povestiri. 

Jean Peuquoy, cum era de aşteptat, îi plătise lordului 
Wentworth mărunta răscumpărare pe care şi-o fixase. În 
plus, obţinu îngăduinţa de a se stabili la Calais. Dar nu se 
grăbea deloc să-şi înalțe o nouă casă şi să se apuce de 
treabă. Deveni brusc curios şi începu să se tot plimbe de 
dimineaţă până seară pe zidurile de apărare ale oraşului 
şi să discute cu soldaţii din garnizoană fără să se mai 
gândească la meseria de ţesător nici cât negru sub 
unghie. În schimb, Gabriel era din zi în zi mai trist. N- 
ajungeau până la el, de la Paris, decât ştiri fără 
importanţă. Franţa începea să răsufle. Spaniolii şi englezii 
pierduseră un timp preţios ca să cucerească nişte cetăți 
prost apărate, ţara îşi putuse veni în fire, Parisul şi regele 
erau salvaţi. Sigur că aceste veşti, datorate în parte 
eroicei apărări a Saint-Quentinului, îl bucurară pe Gabriel, 
dar ce folos... Despre Henric al II-lea, despre Coligny, 


317 


Cele două Diane 


despre tatăl său, despre Diana, nici un cuvânt! Acest 
gând adumbrea fruntea şi-l împiedica să se lase în voia 
amicalelor avansuri ale lordului Wentworth, cum ar fi 
făcut poate în cu totul altă ocazie. Uşuraticul şi 
expansivul guvernator părea într-adevăr cuprins de o 
exuberantă prietenie faţă de prizonierul său. Plictiseala şi, 
de câteva zile, un fel de tristeţe contribuiseră fără 
îndoială la această simpatie. În acest Calais mohorât, 
compania unui gentilom tânăr şi spiritual de la Curtea 
Franţei era o distracţie prețioasă. Aşa că lordul 
Wentworth nu lăsa să treacă nici două zile fără să se ducă 
să facă o vizita vicontelui d'Exmes şi dorea să-l vadă cel 
puţin de trei ori pe săptămână la masa lui. Afecţiune 
oarecum stingheritoare: căci guvernatorul se jura, zicând, 
că nu-i va da cu nici un preţ drumul captivului, că nu se 
va resemna niciodată să-l lase să plece pe cuvânt de 
onoare, că asta nu se va întâmpla decât atunci când şi 
ultimul scud din răscumpărarea lui Gabriel va fi plătit cu 
forme în regulă, pentru că nu putea îndura - zicea el — să 
se despartă de un prieten atât de drag. Cum, în fond, ăsta 
putea să fie doar un fel elegant de a nu se încrede în el, 
Gabriel nu cuteza să insiste şi, în delicateţea sa, suferea 
fără să se plângă, aşteptând să i se însănătoşească 
scutierul care, dacă ne amintim, trebuia să plece la Paris 
după răscumpărarea cuvenită. 

Dar Martin-Guerre, sau mai curând înlocuitorul lui, 
Arnauld du Thill, se restabilea greu. După câteva zile 
totuşi, chirurgul însărcinat cu îngrijirea rănii pe care 
caraghiosul o primise într-o încăierare îşi declară bolnavul 
vindecat. Una sau două zile de odihnă şi bunele îngrijiri 
ale drăguţei Babette, sora lui Pierre Peugquoy, urmau să 
desăvârşească vindecarea, dacă mai avea nevoie să fie 
desăvârşită. La această asigurare, Gabriel îşi anunţă 
scutierul că a treia zi dimineaţă va pleca fără întârziere la 
Paris. Dar în ziua respectivă Arnauld du Thill se plânse de 
un fel de fierbinţeală, de nişte amețeli care chipurile l-ar 


318 


Alexandre Dumas 


face să cadă grămadă dacă ar merge fără ajutorul 
Babettei. Un nou răgaz, cerut şi acordat, de două zile. 
Dar, după acest răstimp, un soi de oboseală îi înmuie 
braţele şi picioarele bietului Arnauld; se lecui şi această 
oboseală cu băi şi cu o dietă destul de severă, ar acest 
regim aspru îi pricinui o slăbiciune atât de mare încât îi 
trebui un alt răgaz ca să-şi restabilească puterile cu ceva 
mai întăritor şi mai ales cu nişte vin. Babette îl imploră 
plângând pe Gabriel să nu-şi trimită atât de grabnic 
scutierul la Paris, ca să nu moară de foame pe drum. 
Această ciudată convalescenţă se tot prelungi astfel — un 
bârfitor zicea că graţie Babettei — cam două săptămâni. 
Dar asta nu putea să ţină la infinit. Până la urmă Gabriel 
se supără şi însuşi Arnauld du Thill, care la început găsea 
tot soiul de pretexte ca să nu plece, îi declară acum 
înlăcrimatei Babette, cu un aer satisfăcut şi victorios, că 
nu mai putea risca să-şi nemulţumească stăpânul şi că 
cel mai bine era să plece cât mai repede ca să se 
înapoieze cât mai curând. Dar ochii roşii şi înfăţişarea 
abătută a Babettei dovedeau că ea nu se aşteptase câtuşi 
de puţin la o astfel de hotărâre. In ajunul zilei în care, 
conform declaraţiei sale, Arnauld du Thill avea s-o 
pornească în sfârşit spre Paris, Gabriel luă masa la lordul 
Wentworth. Guvernatorul se sili să fie din cale-afară de 
vesel. 

Petrecut de gazdă până la curtea interioară, luminată 
la acea oră doar de o lampă pe cale să se stingă, tânărul 
— chiar în momentul în care se înfăşură în mantie ca să 
iasă afară — văzu una dintre draperii dându-se la o parte. 
O femeie, pe care Gabriel o recunoscu a fi una dintre 
cameristele lordului, se strecură spre el, cu un deget pe 
buze, întinzându-i cu cealaltă mână o hărtie. 

— Pentru gentilomul francez care vine adesea la lordul 
Wentworth, spuse ea încet, înmânându-i un bileţel 
împăturit. 


319 


Cele două Diane 


Şi, înainte ca Gabriel, stupefiat, să aibă timpul s-o 
întrebe ceva, ea o şi luă la fugă. Foarte intrigat, curios din 
fire şi destul de imprudent, se gândi că avea un sfert de 
oră de drum de făcut pe întuneric înainte să poată citi 
biletul în linişte, în camera sa şi că era prea mult să 
aştepte atâta dezlegarea unei taine care părea 
aţăţătoare. Deci, fără să ezite şi ca să ştie cât mai repede 
despre ce era vorba, privi în juru-i şi, văzându-se singur, 
se apropie de lampa care fumega, desfăcu biletul şi citi, 
nu fără oarecare emoție, ceea ce urmează: 


„Domnule, nu vă cunosc, căci nu v-am văzut niciodată; 
dar una dintre femeile care mă slujesc mi-a spus că 
sunteți francez ca şi mine şi prizonier ca şi mine. Asta mi- 
a dat curajul să-mi strig, față de dumneavoastră, 
tristețea. Urmează, desigur, să fiţi răscumpărat. Vă veți 
întoarce probabil în curând la Paris. li veţi putea vedea pe 
ai mei, care nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Le-aţi putea 
spune unde sunt, că lordul Wentworth mă tine 
sechestrată aici fără să-mi îngăduie să iau legătura cu ai 
mei, fără să vrea să accepte prețul libertății mele şi că, 
abuzând de dreptul crud pe care i-l dă situaţia mea, 
cutează zilnic să-mi vorbească despre o dragoste pe care 
o resping cu groază, că acest dispreț şi certitudinea 
nepedepsirii pot să-l împingă la crimă. Un gentilom şi mai 
ales un compatriot îmi va da cu siguranță ajutor într-o 
situație atât de nenorocită; vreau vă spun cine sunt 
pentru că această datorie...” 


Scrisoarea se oprea aici, nesemnată. O piedică 
neaşteptată, un accident subit o determinase pe 
prizonieră s-o întrerupă şi totuşi voise s-o trimită, chiar 
aşa neterminată, ca să nu scape o ocazie prețioasă şi 
pentru că, chiar aşa, incompletă, scrisoarea spunea totuşi 
ceea ce voise să spună, afară de numele femeii atât de 
nedemn constrânsă. Acest nume Gabriel nu-l aflase şi 


320 


Alexandre Dumas 


totuşi un tremur ciudat, un presentiment neaşteptat i se 
strecură în inimă. Palid de emoție, se apropie din nou de 
lampă pentru a reciti biletul, când o altă draperie se trase 
şi lordul Wentworth, precedat de un mic paj, traversă 
curtea pentru a se înapoia în odaia sa. Zărindu-l pe 
Gabriel pe care abia îl condusese cu cinci minute înainte, 
guvernatorul se opri destul de mirat. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule d'Exme&s? spuse, 
îndreptându-se către tânăr cu interesul pe care i-l arăta 
de obicei. Cine v-a reţinut? Nădăjduiesc că nu e vorba de 
vreun accident ori de vreo indispoziţie? 

Cinstitul tânăr, fără să-i răspundă lordului Wentworth, 
îi întinse scrisoarea pe care abia o primise. Englezul îşi 
aruncă ochii pe ea şi deveni şi mai palid decât Gabriel, 
dar ştiu să-şi păstreze sângele rece şi, prefăcându-se că 
citeşte, îşi alcătui cu dibăcie răspunsul. 

— Bătrână nebună! spuse el mototolind şi aruncând 
biletul cu un dispreţ bine jucat. 

Nici un cuvânt nu putea să-l decepţioneze mai repede 
şi mai sigur pe Gabriel, pierdut mai adineauri în gândurile 
cele mai nebuneşti. Totuşi, nu dădu prea repede înapoi şi 
reluă cu oarecare neîncredere: 

— Nu-mi spuneţi cine este prizonieră pe care o ţineţi 
aici împotriva voinţei sale, milord? 

— Împotriva voinţei sale! zise pe un ton degajat 
Wentworth. E o rudă ţicnită a soţiei mele pe care familia, 
vrând s-o îndepărteze din Anglia, mi-a lăsat-o în grijă în 
acest oraş, unde supravegherea este mai uşoară atât 
pentru smintiţi, cât şi pentru prizonieri. Fiindcă aţi aflat 
acest secret de familie, prefer să vă spun pe loc despre 
ce este vorba. Mânia acestei lady Howe, care a citit prea 
multe poeme cavalereşti, este de a se crede, în ciuda 
celor cincizeci de am şi a părului ei cărunt, o eroină 
oprimată şi persecutată; prin născoceli mai mult sau mai 
puţin nimerite se străduie să-i mişte pe cavalerii tineri şi 
galanţi care-i trec pragul. Să mă bată Dumnezeu, Gabriel, 


321 


Cele două Diane 


dar mi se pare că poveştile bătrânei mele mătuşi te-au 
mişcat. Haide, mărturiseşte că misivă ei te-a tulburat 
puţin, nu-i aşa? 

— Mărturisiţi şi dumneavoastră, milord, că povestea e 
cam ciudată, zise Gabriel destul de rece şi, după câte 
ştiu, nu mi-aţi vorbit niciodată despre această rudă. 

— Nu, într-adevăr, dar de obicei nu-i amesteci pe 
străini în treburile familiei tale. 

— Dar de ce ruda dumneavoastră spune că e 
franţuzoaică? zise Gabriel. 

— Ei, ca să pară mai interesantă, probabil, zise lordul 
Wentworth cu un surâs care începea să pară silit. 

— Dar acea dragoste cu care e terorizată, milord? 

—  lluzii de femeie bătrână care ia amintirile drept 
speranţe, zise Wentworth, dând totodată semne de 
nerăbdare. 

— Şi ca să evitaţi ridicolul, nu-i aşa, milord, o ţineţi 
ascunsă de orice priviri? 

— Chiar aşa! zise lordul încruntând din sprâncene, dar 
fără să izbucnească totuşi. Nu te ştiam chiar atât de 
curios, Gabriel. Dar e nouă fără un sfert şi te sfătuiesc să 
te duci acasă înainte de a suna ora stingerii. Căci un 
prizonier nu trebuie să încalce regulamentele din Calais. 
Dacă lady Howe te interesează atât de mult, vom putea 
relua mâine dimineaţa discuţia asupra acestui subiect. 
Până atunci te rog să păstrezi tăcere asupra acestor 
lucruri delicate, de familie şi-ţi doresc noapte bună, 
domnule viconte. 

După care guvernatorul îl salută pe Gabriel şi ieşi. Voia 
să rămână stăpân pe el până la capăt şi se temea să nu 
se încingă prea tare dacă discuţia se mai prelungea. 

După un minut de ezitare şi de reflecţie, Gabriel părăsi 
palatul guvernatorului ca să se reîntoarcă la căsuţa 
armurierului. Numai că lordul Wentworth nu jucase teatru 
chiar atât de bine pentru a şterge orice bănuială din inima 


322 


Alexandre Dumas 


tânărului şi îndoielile, pe care un tainic instinct i le 
încuraja, îl asaltară din nou în timpul drumului. 

Hotări să păstreze tăcere de acum încolo faţă de lordul 
Wentworth, dar să observe, să întrebe şi să se asigure 
dacă într-adevăr doamna necunoscută nu era 
franţuzoaică şi deci prizoniera englezului. „Şi dacă lucrul 
se va confirma, ce voi putea face? Nu sunt eu însumi aici 
prizonier? N-am mâinile legate? Lordul Wentworth îmi 
poate cere oricând această spadă pe care n-o port decât 
graţie îngăduinţei sale. Povestea asta trebuie să ia sfârşit 
Şi, la nevoie, să ies din această situaţie echivocă. Martin- 
Guerre trebuie să plece mâine fără nici o amânare. Am să 
i-o spun chiar în seara asta.” 

Într-adevăr, Gabriel, căruia un ucenic al lui Pierre 
Peuquoy îi deschise uşa, urcă direct la etajul al doilea în 
loc să se oprească, la cel că de obicei, la primul. Toată 
casa dormea la acea oră şi sigur că şi Martin-Guerre 
dormea la fel ca şi ceilalţi. Dar Gabriel avea de gând să-l 
trezească pentru a-i aduce la cunoştinţă porunca. Inainta 
deci fără să facă zgomot până la uşa scutierului, ca să nu 
tulbure somnul celorlalţi. Cheia se afla în prima uşă pe 
care Gabriel o deschise încetişor. Dar a doua uşă era 
încuiată şi Gabriel auzi, prin peretele despărțitor, hohote 
de râs şi zgomot de pahare ciocnite. Bătu cu oarecare 
violentă şi cu voce poruncitoare spuse cine e. Brusc se 
făcu tăcere şi, cum Gabriel ridicase glasul, Arnauld du 
Thill veni în grabă să tragă zăvoarele. Numai că se cam 
grăbi şi nu lăsă timpul necesar unei femeiuşte, a cărei 
rochie se zări prin uşa întredeschisă, să dispară înainte de 
intrarea lui Gabriel. Acesta crezu că e vorba de vreo 
slujnică din casă şi, zâmbind, îşi dojeni scutierul. 

— Mi se pare, Martin, zise el, că-ţi merge mai bine 
decât pretinzi. O masă încărcată, trei sticle de vin, două 
tacâmuri! Fără să vreau ţi-am pus parteneră pe goană. 
Dar, mă rog, pot trage liniştit concluzia că te-ai vindecat 


323 


Cele două Diane 
şi că-ţi pot porunci, fără nici un fel de ezitări să pleci 
mâine la Paris. 

— Asta era, după cum ştiţi şi intenţia mea, 
monseniore, zise Arnauld du Thill destul de plouat şi 
tocmai îmi luam rămas bun... 

— ... De la un prieten? Foarte frumos, zise Gabriel, dar 
prietenia nu trebuie să te facă să-ţi uiţi datoria, aşa că-ţi 
poruncesc ca mâine, înainte de a mă scula, tu să şi fii în 
drum spre Paris... Ştii parola guvernatorului, calul e 
pregătit de câteva zile, s-a odihnit şi el destul, punga ţi-e 
plină datorită minunatei noastre gazde care n-are decât 
un regret, bietul om, că nu-mi poate plăti el 
despăgubirea. Nu-ţi lipseşte nimic Martin şi dacă pleci 
mâine dis-de-dimineaţă, în trei zile poţi fi la Paris. Acolo, 
ştii ce ai de făcut... 

— Da, monseniore, mă duc de îndată la palatul din 
strada Jardins-Saint-Paul: o liniştesc pe doică în privinţa 
dumneavoastră; îi cer cei zece mii de scuzi pentru 
răscumpărare plus alţi trei mii pentru cheltuielile şi 
datoriile dumneavoastră de aici şi-i arăt acest răvaş şi 
acest inel de la dumneavoastră... 

— Precauţii inutile, Martin, căci buna mea doică te 
cunoaşte; dar, mă rog cum vrei. Ai grijă — banii să fie 
adunaţi cât mai repede, pricepi? 

— Fiți liniştit, monseniore. Banii odată adunaţi şi 
scrisoarea dumneavoastră trimisă domnului amiral, mă 
întorc aici mai repede decât atunci când am plecat. 

— Şi mai ales fără încăierări pe drum! 

— Nu-i nici un pericol, monseniore. 

— Haide, drum bun, Martin şi noroc! 

— Peste zece zile mă veţi vedea din nou, monseniore; 
mâine, la răsăritul soarelui, voi fi departe de Calais. 

De data asta, Arnauld du Thill îşi ţinu făgăduiala. 

A doua zi îi îngădui Babettei să-i însoţească până la 
poarta oraşului. O îmbrăţişa pentru ultima oară, jurându-i 


324 


Alexandre Dumas 


şi ei că o va revedea în curând, apoi, foarte vesel, ca un 
ticălos ce era, dispăru curând după colţul drumului. 

Biata fată se grăbi să intre în casă înainte ca bănuitorul 
ei frate, Pierre Peuquoy, să se fi sculat, dar fu obligată să 
spună că e bolnavă ca să poată plânge în voie în odaia sa. 
Incepând din acea zi, ar fi greu de spus care dintre cei doi 
— Babette ori Gabriel — aşteptau cu mai multă nerăbdare 
întoarcerea scutierului. 

Aveau să aştepte multă vreme amândoi. 


325 


Cele două Diane 


Capitolul XLI 

Cum Arnauld du Thill face să fie 
spânzurat Arnauld du Thill la 
Noyon 


ÎN PRIMA ZI ARNAULD DU THILL 
îşi urmă drumul fără piedici. Intâlnea din când în când pe 
drum trupe duşmane germani care dezertau, englezi daţi 
afară din armată, spanioli obraznici căci, în această 
Franţă ruinată de război, existau pe atunci mai mulţi 
străini decât francezi. Dar la toţi aceşti tâlhari de drumul 
mare, Arnauld le arăta permisul de liberă trecere al 
lordului Wentworth şi toţi, nu fără regrete şi fără 
murmure, îl lăsau în pace 

Totuşi, a doua zât în împrejurimile Saint-Quentinului, 
un detaşament spaniol îi căuta pricină, pretinzând că 
armăsarul nu era trecut pe permis şi că ar fi tocmai bun 
de confiscat. Dar falsul Martin-Guerre dovedi o mare 
fermitate cerând să fie condus de îndată la şef, aşa că-l 
lăsară în pace cu cal cu tot. Intâmplarea îi sluji totuşi de 
lecţie; hotărî de acum înainte să evite pe cât putea 
trupele pe care le-ar întâlni. Lucrul era destul de greu: 
duşmanul, fără a avea vreun avantaj hotărâtor, ocupase, 
după cucerirea oraşului Saint-Quentin, întregul ţinut. 
Catelet, JHlam, Noyon Chauny îi aparţineau şi Arnauld 


326 


Alexandre Dumas 


sosind încurcătură, hotări să întoarcă spatele oraşului şi 
să se ducă să înnopteze în satul vecin. Dar pentru asta 
trebuia să părăsească drumul cel mare; cum Arnauld nu 
cunoştea bine ţinutul, se rătăci şi, tot căutând drumul, 
căzu dintr-o dată, după o cotitură a potecii, în mijlocul 
unei trupe de mercenari duşmani care păreau să caute 
acelaşi lucru. Or. Care nu fu mirarea lui Arnauld auzindu-l 
pe unul dintre scutieri strigând de îndată ce-l zări: 

— Hei, băieţi! Nu cumva ăsta e ticălosul ăla de Arnauld 
du Thill? 

— Arnauld du Thill pe cal? zise un alt mercenar. 

— Dumnezeule! Işi zise scutierul pălind, se pare că 
sunt cunoscut pe aici şi dacă-s cunoscut, sunt pierdut! 

Dar era prea târziu ca să mai dea înapoi şi să fugă; 
mercenarii îl şi înconjurară. Din fericire se întunecase 
destul de tars. 

— Cine eşti şi unde te duci? îl întrebă unul dintre ei. 

— Mă numesc Martin-Guerre, răspunse Arnauld 
tremurând, sunt scutierul vicontelui d'Exmes, care în 
momentul de faţă e prizonier la Calais şi mă duc la Paris 
să caut bani pentru răscumpărarea sa. 

lată hârtia de trecere dată de milordul Wentworth, 
guvernatorul oraşului Calais. 

Şeful trupei chemă pe unul dintre ai săi care avea o 
torţă şi începu să verifice grav permisul lui Arnauld. 

— Sigiliul este într-adevăr autentic, zise el şi permisul 
bun. Ai spus adevărul, amice, poţi să-ţi continui drumul... 

— Mulţumesc, zise Arnauld care răsuflă uşurat. 

— Un cuvânt totuşi. N-ai întâlnit pe drum un netrebnic, 
un ticălos care răspunde la numele de Arnauld du Thill? 

— Nu cunosc nici un Arnauld du Thill, se grăbi să strige 
Arnauld du Thill. 

— Nu-l cunoşti, dar ai fi putut să-l întâlneşti pe aceste 
poteci. E cam de talia dumitale şi atât cât pot să-mi dau 
eu seama pe întunecimea asta, aduce puţin cu dumneata. 
Numai că nu e aşa de bine îmbrăcat. Poartă o mantie 


327 


Cele două Diane 


cafenie, o pălărie rotundă şi nişte pantofi cenuşii; trebuie 
să se ascundă cam în partea din care vii dumneata, 
tâlharul! Ah, o să ne cadă el în mână! 

— Ce-a făcut? întrebă cu timiditate Arnauld. 

— Ce-a făcut? E a treia oară că ne scapă... Cică era 
tratat prea aspru. Păi cum să nu fie? Prima oară, când a 
şters-o, a răpit-o pe Gudule, iubita stăpânului său. Merita 
pedepsit, nu-i aşa? Fiindcă n-avea cu ce-şi plaţi 
răscumpărarea, s-a vândut şi s-a răzvândut, trecând din 
stăpân în stăpân. Dacă n-avea bani, era dator ca măcar 
să ne distreze în vreun fel, dar dumnealui face pe 
mândrul şi-o şterge! De trei ori ne-a scăpat... Dar dacă-l 
prindem, ticălosul!... 

— Ce-o să-i faceţi? întrebă din nou Arnauld. 

— Prima oară a înghiţit o ciomăgeală; a doua oară, l-au 
snopit până l-au lăsat lat; a treia oară o să fie spânzurat. 

— Spânzurat! Repetă speriat Arnauld. 

— Pe loc, amice şi fără nici un fel de judecată. E 
prizonierul nostru. Noi o să ne distrăm zdravăn, iar el o să 
se înveţe minte. Uită te colo, în dreapta dumitale... Vezi 
ştreangul ăla? Ei bine, acolo o să-l atârnam pe Arnauld du 
Thill de îndată ce punem mâna pe el. 

— Da! Da! zise Arnauld, rizând puţin silit. 

— Dacă-l întâlneşti cumva pe netrebnicul ăsta, pune 
mâna pe el şi adu-l încoace. Te vom răsplăti, n-ai grijă. Şi 
acum, drum bun! 

Mercenarii se depărtară, dar Arnauld, liniştit, îi 
rechemă: 

— lertare, jupânilor, serviciu contra serviciu! M-am 
rătăcit şi nu mai ştiu unde mă aflu. Arătaţi-mi, vă rog, pe 
unde s-o apuc... 

— Nimic mai uşor, zise mercenarul. Colo, în spatele 
dumitale, unde-s zidurile şi poternă aia pe care poate că o 
zăreşti prin întuneric, se află Noyonul. Nu te uita la 
dreapta, spre spânzurătoare! Uită-te colo, la stânga, unde 
strălucesc suliţele camarazilor noştri; căci la poternă aia e 


328 


Alexandre Dumas 


de gardă în noaptea asta compania noastră. Acum, 
întoarce-te şi ai să vezi în faţă drumul către Paris trecând 
prin pădure. După douăzeci de paşi drumul se bifurcă. O 
iei la dreapta ori la stânga după cum ţi-o plăcea. 
Amândouă drumurile sunt la fel de lungi şi amândouă se 
întâlnesc la bacul de peste râul Oise, la un sfert de leghe 
de aici. După ce treci lacul cu bacul, ţii drumul drept. 
Primul sat, la o leghe de bac, este Auvrayul. Eşti lămurit? 

— Mulţumesc şi noapte bună! zise Arnauld punând 
piciorul în scară. 

Indicaţiile care i se dăduseră erau exacte. La douăzeci 
de paşi găsi răscrucea şi-şi lăsă calul s-o apuce pe drumul 
din stânga. Noaptea era deasă şi pădurea la fel. Totuşi, 
după zece minute, Arnauld du Thill ajunse într-un luminiş 
din pădure unde luna, străpungând sideful norilor, 
răspândi o lumină palidă. 

În acel moment se gândea la spaimă prin care trecuse 
şi la acea întâmplare ciudată în care-şi dovedise sângele 
rece. Liniştit asupra trecutului, tocmai se gândea cu 
melancolie la viitor, când zări sau crezu că zăreşte la o 
sută de paşi, în faţă, un om sau mai curând o umbră, 
care, la apropierea lui, dispăru repede într-un şanţ. „încă 
o întâlnire neplăcuta”, gândi prudentul Arnauld. Incerca 
să intre în pădure, dar şanţul era de netrecut şi pentru cal 
şi pentru cavaler. Aştepta câteva minute, apoi cuteză să 
se uite mai bine. Fantomă, care se ridicase iar în picioare, 
se aruncă repede în şanţ. „l-o fi frică de mine cum îmi 
este şi mie de el?” îşi zise Arnauld. „Să mă întorc din 
drum? Ar fi mai prudent. S-o pornesc cu calul în galop şi 
să trec ca un fulger prin faţa lui? Ar ţi cel mai bine. El n- 
are cal, merge pe jos şi chiar dac-ar avea o archebuză... 
N-ar avea timp să mă nimerească...” 

Hotărâre promptă, execuţie rapidă. Arnauld dădu 
pinteni calului şi trecu ca o săgeată prin faţa omului la 
pândă. Cum acesta nu se mişcă, spaima lui Arnauld se 
mai potoli. 


329 


Cele două Diane 


Îşi struni calul sub imboldul unei idei venite pe 
neaşteptate şi făcu câţiva paşi înapoi. Omul continuă să 
stea nemişcat. Asta îi dădu lui Arnauld curaj şi, sigur de 
ceea ce avea de făcut, o porni către şanţ. Dar, mai înainte 
de a putea scoate un singur cuvânt, omul făcu o săritură 
şi, smulgând din scară piciorul drept al lui Arnauld, îl 
aruncă pe scutier jos de pe cal, se prăvăli peste el şi-i 
puse o mână în gât şi un genunchi în piept. Toate acestea 
nu durară nici douăzeci de secunde. 

— Cine eşti şi ce vrei? îl întrebă învingătorul pe 
duşmanul său doborât la pândă 

— Lasă-mă, fie-ţi milă! spuse cu o voce gâtuita 
Arnauld, care-şi găsise nasul. Sunt francez, dar am o 
hârtie de liberă trecere din partea lordului Wentworth, 
guvernatorul Calaisului. 

— Dacă eşti francez, zise omul şi într-adevăr n-ai 
accentul acestor străini afurisiţi, n-am nevoie de permisul 
tău. Dar de ce te-ai apropiat atât de curios de mine? 

— Mi s-a părut că văd un om în şanţ zise Arnauld şi am 
înaintat să văd dacă nu era cumva vreun rănit care să 
aibă nevoie de ajutor. 

— Intenţia a fost bună, zise omul retrăgându-şi mâna şi 
îndreptându-şi genunchiul. Haide, amice ridică-te, adăugă 
el, întinzându-i mâna lui Arnauld care se şi ridicase. Poate 
că te-am primit un pic cam... aspru. Dar nu vreau să-şi 
vâre nimeni nasul în treburile mele. Tu însă îmi eşti 
compatriot, n-ai să-mi faci nici un rău, dimpotrivă, mă vei 
ajuta, vom porni la drum împreună. Eu mă numesc 
Martin-Guerre, tu? 

— Eu? Bertrand, zise Arnauld tresărind. 

Din fericire, noaptea adâncă îi ascundea faţa; îşi 
prefăcu deci şi mai bine glasul. 

— Ei bine, Bertrand, continuă Martin-Guerre; află că 
sunt un prizonier, scăpat pentru a doua oară, alţii spun 
chiar pentru a treia, din mâinile spaniolilor, englezilor, 
germanilor, flamanzilor sau dracu mai ştie din mâinile cui, 


330 


Alexandre Dumas 


pe scurt, din mâinile întregii clici duşmane care s-a 
năpustit asupra ţării noastre ca un nor de lăcuste. 

Căci Franţa seamănă la ora asta, Dumnezeu să mă 
ierte, cu un turn Babel. Intr-o lună am avut, aşa cum mă 
vezi, douăzeci de stăpâni de diferite naţii şi mereu 
auzeam altă limbă şi mai aspră şi mai barbară. M-am 
săturat să fiu plimbat din târg în târg; cu atât mai mult cu 
cât e distrau torturându-mă. Imi tot reproşau c-o furasem 
pe una Gudule, care cică m-ar fi iubii, după cât se pare, 
până într-atâta încât a fost în stare să fugă cu mine. 

— Hm! Făcu Arnauld. _ 

— Sătul până peste cap de ocările lor. Intr-o bună zi, 
asta se întâmpla la Chany, am şters-o din nou. M-au prins 
şi m-au snopit în bătaie, încât mi se făcuse şi mie milă de 
mine. M-au ameninţat că mă spânzură dac-o iau de la 
capăt, iar eu nu doream decât s-o iau de la capăt şi azi- 
dimineaţă, găsind o ocazie prielnică, în timp ce mă mutau 
la Noyon, i-am lăsat pe tiranii mei cu buză umflată. 
Dumnezeu ştie cât m-or fi căutat ca să mă spânzure! 
Cum mi-e cam silă de aşa ceva, m-am cocoţat într-un 
copac mare din pădure, aşteptând să se întunece şi abia 
mă puteam abţine să nu râd, deşi cam albastru, văzându- 
i cum treceau ocărind şi înjurând pe sub copacul meu... 
Innoptându-se, mi-am părăsit observatorul. Dar acum, 
altă belea: una că m-am rătăcit în această pădure, pe 
unde n-am mai călcat niciodată, iar a doua, că mor de 
foame; n-am pus îndură de douăzeci şi patru de ceasuri 
decât nişte frunze şi câteva rădăcini; cad din picioare de 
slăbiciune, după cum dealtfel ai putut cu uşurinţa să vezi 
şi singur. 

— Hm! Făcu Arnauld, n-am prea văzut asta mai 
adineauri, ba dimpotrivă, mi s-a părut chiar că eşti destul 
de viguros. 

— Ei! Da, zise Martin, te-am cam înghesuit un pic... Dar 
asta din pricina foamei. Acum, că-mi eşti compatriot, n-ai 


331 


Cele două Diane 


să mă laşi să cad din nou în mâinile acelor duşmani, nu-i 
aşa? 

— Nu, sigur, zise Arnauld du Thill care reflectă la 
vorbele lui Martin. 

Odată cu zorile îşi recăpătase cutezanţa compromisă 
un moment | de pumnul de fier al sosiei sale. 

— Trebuie să faci ceva pentru mine, continuă Martin- 
Guerre. Cunoşti puţin împrejurimile? 

— Sunt din Auvray, la un sfert de leghe de aici, zise 
Arnauld. 

— Te duci într-acolo? zise Martin. 

— Nu, mă întorc de-acolo, răspunse, după un moment 
de şovăială şiretul iupîn. 

— Auvrayul e încoace? spuse Martin arătând spre locul 
unde se găsea Noyonul. 

— Incoace, într-adevăr, zise Arnauld. E primul sat după 
Noyon pe drumul spre Paris. 

— Pe drumul spre Paris! strigă Martin. Ei bine, iată cum 
te poţi rătăci în pădure. Îmi închipuiam că am lăsat 
Noyonul în urmă şi când olo mă întorceam înapoi. 
Credeam că merg spre Paris şi când colo mă îndepărtam. 
Ţinutul ăsta blestemat mi-e cu totul necunoscut. Deci, ca 
să nu cad în gura lupului, trebuie să mă îndrept în partea 
în care veneai tu... 

— Aşa precum zici, jupâne. Eu mă duc la Noyon, dar fă 
împreună cu mine câţiva paşi. O să găsim, foarte aproape 
de aici, un alt drum are te va duce direct la Auvray. 

— Mulţumesc, prietene Bertrand, zise Martin; sigur că 
vreau să-mi cruţ picioarele, căci sunt tare obosit şi foarte 
slăbit, după cum ţi-am mai spus, cu burta a dracului de 
goală. N-ai, din întâmplare, ceva de mâncare la tine? Asta 
ar însemna să mă salvezi de două ori: o dată de englezi şi 
a doua oară de foame, nu mai puţin groaznică decât 
englezii. 

— Vai! răspunse Arnauld, n-am nimic în raniţă. Dar 
dacă vrei să tragi o duşcă, am plosca asta mare, plină... 


332 


Alexandre Dumas 


Într-adevăr, Babette avusese grijă să umple cu un vin 
de Cipru, estul de tare, plosca necredinciosului ei şi 
Arnauld avusese până lunci prudenţa să-şi menajeze 
clondirul, ca să-şi păstreze intactă judecata şi aşa destul 
de pusă la încercare de primejdiile drumului. 

— Cred şi eu că vreau! strigă cu entuziasm Martin- 
Guerre. O duşcă de vin mă însufleţeşte întotdeauna. 

— Ei bine, ia şi bea, omule, zise Arnaulde întinzându-i 
plosca. 

— Mulţumesc şi Domnul să te răsplătească! 

Şi începu să înghită cu încredere acel vin, la fel de 
trădător ca şi cel care i-l oferea şi ai cărui aburi îi 
tulburară aproape pe loc creierul. 

— Eh! zise el, vesel, nu-i lipsit de tărie vinişorul ăsta 
spumos... 

— Nu face rău, zise Arnauld, eu beau din el două sticle 
la fiecare masă. Noaptea e frumoasă, hai să ne aşezăm 
colo, pe iarbă, un moment, ai să te şi odihneşti, ai să şi 
bei după pofta inimii. Eu am timp şi dac-o să ajung la 
Noyon înainte de zece, oră la care se deschid porţile, e 
cât se poate de bine. In ce te priveşte, măcar că Auvrayul 
ţine de Franţa, dacă o iei pe drumul mare ai putea totuşi 
să întâlneşti patrule stânjenitoare; dacă părăseşti drumul, 
ai să te rătăceşti din nou. Deocamdată propun să ne 
oprim câteva minute şi să stăm de vorbă. Unde ai fost 
făcut prizonier? 

— Nu ştiu precis, zise Martin, căci există două versiuni 
contradictorii: ce cred eu şi ce mi se spune. Or, ei mă 
asigură că le-am picat în mâna după bătălia din ziua 
Sfântului Laurenţiu, iar eu îmi închipui că nu în ziua 
aceea, ci mult mai târziu am nimerit singur într-un 
detaşament duşman. 

— Cum îţi explici asta? întrebă Arnauld du Thill făcând 
pe miratul. Peripeţiile tale mi se par foarte interesante. 
Trebuie să-şi mărturisesc că-mi plac la nebunie astfel de 
istorii. Mai trage cinci, şase înghiţituri ca să-ţi recapeţi 


333 


Cele două Diane 


memoria şi mai povesteşte-mi ceva din viaţa ta. Nu eşti 
din Picardia? 

— Nu, răspunse Martin, după o pauză pe care o umplu 
golind pe trei sferturi plosca, nu, sunt din sud, din 
Artigues. 

— Frumos ţinut. Ai familie acolo? 

— Nevastă, prietene, răspunse Martin, devenind, graţie 
vinului de Cipru, foarte expansiv şi încrezător. 

Şi aţâţat, jumătate de întrebările lui Arnauld, jumătate 
de libaţiile sale repetate, se apucă să-şi istorisească, plin 
de volubilitate, povestea în cele mai intime amănunte: 
tinereţea, iubirile, însurătoarea; că nevastă-sa era o 
femeie drăguță, dar că avea o palmă cam grea. Mă rog, 
palma unei femei nu dezonorează un bărbat, dar, cu 
vremea, îl plictiseşte. lată de ce Martin-Guerre îşi părăsise 
nevasta. O iubea, totuşi, pe această Bertrande a lui. Mai 
purta încă pe deget inelul de fier de la nunta lui şi, la 
inimă, cele două sau trei scrisori pe care i le scrisese 
Bertrande după prima lor despărţire. Spunând acestea, 
bietul Martin-Guerre plânse. La băutură omul devine 
sentimental. Voi să povestească apoi ce i se întâmplase 
de când intrase in serviciul contelui d'Exmes, cum îl 
urmărea un fel de umbră, cum el, Martin-Guerre, era 
uneori în dublu exemplar şi cum nu se putea recunoaşte 
în cele două existenţe ale sale. 

Dar această parte a povestirii i se păru mai puţin 
interesantă lui Arnauld du Thill, care-l aducea mereu pe 
povestitor la copilăria lui, la casa părintească, la prieteni, 
la neamurile din Artigues, la calităţile şi cusururile 
Bertrandei. In mai puţin de două ceasuri, perfidul Arnauld 
du Thill, datorită celui mai abil interogatoriu, află tot ceea 
ce voia să ştie despre obiceiurile şi faptele săvârşite de 
bietul Martin-Guerre. 

După două ceasuri, Martin-Guerre, cu capul în flăcări, 
se sculă sau mai curând încercă să se scoale, căci se 
clătină şi recăzu greoi în fund. 


334 


Alexandre Dumas 


— Ce se întâmplă cu mine? spuse el izbucnind într-un 
hohot de râs care se prelungi multă vreme înainte de a se 
stinge. Să mă bată Dumnezeu, cred că acest vinişor 
obraznic îşi cam face de cap! Dă-mi mâna, camarade, ca 
să mă ridic în picioare. 

Arnauld îl ridică de jos şi izbuti să-l pună pe picioare, 
dar nu într-un echilibru prea sigur. 

— Ha! Ha! la te uită câte felinare! strigă Martin. Phiii! 
Ce dobitoc sunt! Luam stelele drept felinare! 

Apoi începu să cânte cu o voce formidabilă: 


„Trimiteţi iute după vin, fârtate, 

Să ne-nfruptăm din el pe săturate, 

În iad, la cel mai straşnic han, 

Unde-i stăpân chiar lacomul Satan...” 


— Vrei să taci? strigă Arnauld. Dacă trece vreun 
duşman prin împrejurimi şi te aude? 

— Ei şi? Mă doare-n cot, zise Martin, ce-ar putea să-mi 
facă? Să mă spânzure? M-ai făcut să beau cam mult, măi 
frate! Eu, care sunt un om măsurat, nu prea ştiu să mă 
lupt cu beţia, apoi mai eram şi cu burta goală, mi-era 
foame, acum mi-e sete... 


„Trimiteţi iute după vin, fârtate...” 


— Stt! zise Arnauld. Haide încearcă să mergi... Nu vrei 
să te duci la Auvray şi să dormi acolo? 

— Oh, da, să dorm, zise Martin. Dar nu vreau la 
Auvray, ci aici, pe iarbă, sub felinarele Domnului. 

— Da, zise Arnauld şi mâine dimineaţă o patrulă 
spaniolă o să dea peste tine şi o să te trimită să te culci la 
dracu... 

— Ei, nici chiar aşa, prefer să mă târăsc până la 
Auvray. Pe aici, nu? 


335 


Cele două Diane 


Dar, oricât se strădui, descrise nişte zigzaguri atât de 
întortocheate încât Arnauld văzu bine că dacă nu-l ajută 
puţin, are să cadă grămadă şi are să-i dea peste cap tot 
planul lui. 

— Uite ce e, zise el bietului Martin, eu sunt din fire un 
om milos şi Auvrayul nu este prea departe, am să te 
conduc până acolo. Lasă-mă să-mi dezleg calul, am să-l 
duc de frâu, iar pe tine de braţ... 

— Pe legea mea! Te-ai gândit bine, zise Martin. Ţi-o 
mărturisesc aşa, ca între bărbaţi, cred că sunt puţin cam 
ameţit... Vinişorul tău spumos nu-i lipsit de tărie; sunt 
foarte fericit, dar cam ameţit... 

— Haide, la drum, se face târziu, zise Arnauld du Thill, 
apucând-o, cu sosia lui la braţ, pe drumul pe care venise 
şi care ducea direct la poternă din Noyon. Dar, zise el, ca 
să mai scurtăm drumul, n-ai vrea să-mi povesteşti vreo 
istorie din Artigues? 

— Vrei să-ţi istorisesc povestea Papottei? zise Martin, 
ha! Ha! Biata Papotte! 

Epopeea Papottei fu prea dezlânată ca s-o mai relatăm 
aici. Ea era totuşi pe terminate când, târâş-grăbiş, cei doi 
cumetri ajunseră la poternă din Noyon. 

— Uite colo! zise Arnauld. Vezi poarta aia? Este poarta 
din Auvray. Bate zdravăn şi când paznicul va veni să-ţi 
deschidă, spune-i că te-am trimis eu, Bertrand; o să-ţi 
arate, la doi paşi de-acolo, o casă unde te va primi fratele 
meu şi unde vei găsi o masă pe cinste şi o gazdă de 
treabă. Cu bine, Martin! O ultimă strângere de mână şi... 
adio! 

— Adio şi mulţumesc, răspunse Martin. Nu sunt decât 
un biet amărât, aşa că nu te pot răsplăti cum s-ar cuveni. 
Dar să ştii că bunul Dumnezeu, care le vede pe toate, te 
va răsplăti după cum meriti! 

Ciudat lucru, această prezicere de beţiv îl făcu pe 
Arnauld să tremure; o clipă, fu cât pe-aci să-l cheme pe 
Martin înapoi. Dar acesta şi bătea de-acum în poternă. 


336 


Alexandre Dumas 


„la te uită! Bate în usa propriului său mormânt, gândi 
Arnauld. La dracu! Astea-s copilării!” 

Martin, care nu se îndoia că tovarăşul său de drum Îl 
observa de departe, strigă cât îl inu gura: 

— Hei, paznice! Hei, cerberule! Vrei să-mi deschizi, 
bădărane? 

— Cine-i acolo? întrebă sentinela dinăuntru. Nu se mai 
deschide. Cine eşti tu ca să faci atâta tapaj? 

— Cine sunt? Mojicule! Sunt Martin-Guerre, sau dacă 
vrei, Arnauld du Thill sau, dacă vrei, prietenul lui 
Bertrand. Sunt mai mulţi deodată, mai ales când beau. 
Sunt vreo douăzeci de zurbagii care te vor snopi în bătaie 
dacă nu-mi deschizi mai repede. 

— Arnauld du Thill! Eşti Arnauld du Thill? întrebă 
sentinela. 

— Da, Arnauld du Thill, douăzeci de mii de draci 
încărcaţi într-o căruță! zise Martin care acum bătea în 
poartă cu picioarele şi cu pumnii. 

Atunci, în dosul porţii se auzi larma soldaţilor chemaţi 
de sentinelă. Poarta se deschise în grabă şi Arnauld du 
Thill, aflat la pândă după nişte copaci, auzi mai multe voci 
strigând laolaltă cu accentul surprizei: 

— E el, pe legea mea! E într-adevăr el! 

Cât despre Martin-Guerre, recunoscându-şi tiranii, 
scoase un strigăt de disperare, care-l lovi pe Arnauld ca 
un blestem. 

Apoi du Thill judecă învălmăşeala care se iscase şi 
după strigăte că Martin se angajase într-o luptă fără 
şanse. Din păcate n-avea decât doi pumni împotriva a 
douăzeci de săbii. Zgomotul scăzu, apoi se îndepărtă, 
apoi încetă. 

Când nu mai auzi nimic, se lăsă, timp de un sfert de 
ceas, în voia gândurilor. Rezultatul meditaţiei sale fu că 
se înfundă în pădure, la vreo trei sau patru sute de paşi, 
îşi legă calul de un copac, îşi întinse pe pământ, peste 
frunzele moarte, şaua şi învelitoarea calului, se înfăşură 


337 


Cele două Diane 


în mantie şi după câteva minute se scufundă într-un somn 
adânc. Dormi opt ore în şir. Totuşi când se trezi, era încă 
noapte şi, după poziţia stelelor, socoti că putea să fie 
patru dimineaţa. Se sculă, se scutură şi, fără să-şi dezlege 
calul, înaintă cu precauţie până la drumul cel mare. In 
spânzurătoarea pe care i-o arătaseră în ajun se legăna 
încetişor trupul bietului Martin. Un surâs hidos rătăci pe 
buzele lui Arnauld du Thill. Fără să tremure, se apropie de 
cadavru. 

Dar trupul spânzura prea sus ca să-l poată atinge. 
Atunci se căţără pe prăjina spânzurătorii, cu sabia în 
mână şi ajuns la înălţimea necesară, tăie frânghia cu 
tăişul spadei sale. Trupul căzu la pământ. Arnauld se 
dădu jos, scoase din degetul mortului un inel de fier care 
nu merita osteneala de a fi luat, scotoci la pieptul 
spânzuratului şi găsi acolo nişte hârtii pe care le strânse 
cu grijă, îi luă mantia şi se retrase liniştit, fără o privire, 
fără o rugăciune pentru nenorocitul pe care-l tulburase 
atâta în timpul vieţii şi pe care-l fura şi mort. 

Îşi regăsi calul în desiş, îl înşeuă şi se îndepărtă în 
galop mare spre Paris. După o jumătate de ceas, cum 
dinspre răsărit începea să se mijească o lumină slabă, un 
tăietor de lemne, trecând din întâmplare pe drum, văzu 
frânghia tăiată şi pe spânzurat zăcând la pământ. Se 
apropie, temător şi curios totodată, de mortul care avea 
veşmintele în dezordine şi frânghia slăbită în jurul gâtului, 
se întrebă dacă greutatea trupului rupsese frânghia sau 
vreun prieten i-o tăiase prea târziu. Cuteză chiar să-l 
atingă ca să se asigure că era într-adevăr mort. Dar spre 
groaza sa, spânzuratul îşi mişcă mâinile şi capul şi se 
ridică în genunchi. Tăietorul de lemne, înspăimântat, fugi, 
cât îl ţineau picioarele, făcându-şi întruna semnul crucii şi 
încredinţându-se Celui de Sus şi tuturor sfinţilor. 


338 


Alexandre Dumas 


Capitolul XLII 
Visele bucolice ale lui Arnauld du 
Thill 


CONETABILUL DE MONTMORENCY, 

revenit la Paris cu o zi înainte, după ce plătise o 
răscumpărare regală, se prezentase la Luvru ca să 
tatoneze terenul. Dar Henric al II-lea îl primi cu răceală și- 
| lăudă pe ducele de Guise care se angajase, spunea el, 
să atenueze, dacă nu să repare, nenorocirile regatului. 

Pălind de mânia invidiei, conetabilul nădăjduise ca 
măcar lângă Diana de Poitiers să găsească puţină 
consolare. Dar cum favorita îl primise la fel de rece, 
Montmorency se plânse de această primire. 

— Drace! zise cu impertinenţă doamna de Poitiers, 
cunoşti, desigur, noul dicton al poporului din Paris? 

— Abia am sosit, doamnă şi nu ştiu... bâlbâi 
conetabilul. 

— Ei bine, acest popor maliţios spune: „Cine fuge de la 
datorie în ziua de Sfântul Laurenţiu, e un dezertor”. 

Conetabilul se făcu palid, o salută pe ducesă şi ieşi din 
Luvru cu moartea în inimă. Reintrând în palatul şi-n 
camera lui, îşi aruncă furios pălăria pe jos. 

— Oh! Regii şi femeile! strigă el, ingraţi cărora nu le 
place decât succesul! 


339 


Cele două Diane 


— Monseniore, spuse un valet, un om doreşte să vă 
vorbească. 

— Ducă-se dracului! zise conetabilul. Chiar că şi sunt 
gata să-l primesc! Trimite-l la doamna de Guise. 

— Monseniore, acest om m-a rugat să vă spun numele 
lui, zice că se numeşte Arnauld du Thill. 

— Arnauld du Thill! strigă conetabilul uluit, asta-i 
altceva, adu-l încoace. 

Valetul se înclină şi ieşi. 

„Acest Arnauid, gândi conetabilul, este abil şiret şi 
lacom şi mai mult decât atât, fără scrupule şi fără 
conştiinţa. Oh! Dacă m-ar putea ajuta să mă răzbun pe 
toţi aceşti oameni! Da şi dacă mă răzbun ce voi câştiga? 
Mai curând dac-ar putea să mă ajute să le reintru în 
graţii!” 

În acel moment fu introdus Arnauld du Thill. Pe chipul 
caraghiosului se citeau satisfacția şi obrăznicia. || salută 
pe conetabil până la pământ. 

— Te credeam prizonier, îi zise Montmorency. 

— Şi am fost într-adevăr, monseniore, ca şi 
dumneavoastră dealtfel, zise Arnauld 

— Dar ai scăpat, după câte văd, răspunse conetabilul. 

— Da, monseniore, i-am cam dus cu vorba. 
Dumneavoastră v-aţi servit de bani, eu de mintea mea, 
aşa că iată-ne pe amândoi liberi. 

— Ah! Ce vrei să spui? zise conetabilul. 

— Monseniore, răspunse Arnauld cu umilinţă, vreau să 
spun că eu n-am avut bani, asta-i tot. 

— Hm! Făcu Montmorency bombănind, ce vrei de la 
mine? 

— Bani, pentru că n-am, monseniore. 

— Şi pentru ce ţi-aş da eu bani? zise conetabilul. 

— Ca să mă plătiţi, monseniore, răspunse spionul. 

— Ca să-ţi plătesc ce? 

— Veştile pe care vi le aduc. 

— Să vedem veştile. 


340 


Alexandre Dumas 


— Să vedem scuzii. 

— Caraghiosule! Şi dacă pun să te spânzure? 

— Un mijloc detestabil pentru a-mi lega limba în loc să 
mi-o dezleg, monseniore. 

„E într-adevăr obraznic, îşi zise Montmorency, probabil 
că se ştie necesar.” 

— Să vedem, zise cu voce tare, consimt să-ţi fac 
câteva avansuri. 

— Monseniorul este bun şi-i voi aminti acest cuvânt 
generos când se va fi achitat fată de mine pentru datoriile 
trecutului. 

— Ce datorii? 

— lată nota, monseniore, zise Arnauld prezentându-i 
faimoasa listă pe care am văzut-o atât de des umflându- 
se. 

Anne de Montmorency îi aruncă o privire 

— Da, zise el, văd aici, alături de servicii cu totul 
închipuite şi iluzorii, servicii care mi-ar fi putut fi utile în 
situaţia în care am fost, dar care, la ora asta, nu mai sunt 
bune decât să mă facă să le regret şi atâta tot. 

— Ei! Monseniore, poate că exageraţi puţin, dizgraţia e 
trecătoare, zise Arnauld. 

— Cum? Se şi ştie că sunt în dizgrație? 

— Lumea se îndoieşte şi eu la fel, monseniore. 

— Uite, poftim, la ce-mi mai foloseşte acum faptul că 
vicontele d'Exme&s şi Diana de Castro au fost despărțiți la 
Saint-Quentin, când, după toate probabilitățile, regele şi 
marea seneşală nu-şi vor mai da fata după fiul meu? 

— Dumnezeule! Monseniore, zise Arnauld, cred că 
regele ar consimţi din toată inima să v-o dea dacă i-aţi 
putea-o înapoia. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun, monseniore, că Henric al II-lea, regele nostru, 
trebuie să fie în acest moment tare trist nu numai pentru 
pierderea oraşului Saint-Quentin şi a bătăliei, ci şi pentru 
pierderea fiicei sale, Diana de Castro, care a dispărut 


341 


Cele două Diane 


după atacul de la Saint-Quentin fără să se mai ştie ce s-a 
întâmplat cu ea. Au circulat în legătură dispariţie 
douăzeci de zvonuri contradictorii. Întors ieri, probabil că 
nu ştiţi asta, monseniore, eu însumi n-am aflat-o decât 
azi-dimineaţă... 

— Am atâtea alte griji! zise conetabilul. Trebuie fireşte, 
să mă gândesc mai mult la dizgraţia prezentă, decât la 
favoarea trecută. 

— E drept, zise Arnauld, dar această favoare vă va fi 
reacordată, monseniore, dacă veniţi să-i spuneţi regelui: 
Sire, vă plângeţi fata, o căutaţi peste tot, întrebaţi de ea 
pretutindeni... Dar eu ştiu unde se afla, sire! 

— Chiar ştii, Arnauld? întrebă cu  însufleţire 
Montmorency. 

— A şti este meseria mea, răspunse spionul. V-am spus 
că am noutăţi de vânzare, vedeţi că marfa mea e de 
calitate. Gândiţi-vă la asta, monseniore! 

— Mai curând mă gândesc, zise conetabilul, că regii îşi 
amintesc de eşecurile slujitorilor lor şi nu de meritele 
acestora. Când i-o voi aduce lui Henric al Il-lea pe fiică-sa, 
la început va fi încântat, tot aurul, toate onorurile 
regatului nu vor ajunge, în primul moment, ca să mă 
răsplătească. Apoi, Diana va plânge, va spune că preferă 
să moară decât s-o dea altuia şi nu vicontelui d'Exme&s şi 
regele, convins, îşi va aminti de bătălia pe care am 
pierdut-o şi nu de copila pe care i-am regăsit-o. Aşa că 
toate eforturile mele nu vor avea alt rezultat decât să-l 
facă fericit pe vicontele d'Exmes. 

— Va trebui, zise Arnauld cu surâsul lui rău, va trebui 
ca în vreme ce doamna de Castro reapare, vicontele să 
dispară. Ah! Ce mai renghi! 

— Da, dar astea sunt mijloace extreme, mi-e silă să mă 
folosesc de ele, zise conetabilul. Ştiu că braţul ţi-e sigur şi 
gura discretă. Totuşi... 

— Ah! Monseniorul se înşeală în privinţa intenţiilor 
mele, strigă Arnauld făcând pe indignatul, monseniorul 


342 


Alexandre Dumas 


mă calomniază. Monseniorul a crezut că vreau să-l scap 
de acest tânăr printr-un mijloc... violent. (Făcu un gest 
expresiv.) Nu, de o sută de ori nu! Am ceva mai bun 
decât asta: 

— Ce anume ai? întrebă cu însufleţire conetabilul. 

— Mai întâi să ne înţelegem, monseniore, zise Arnauld. 
lată, vă spun locul unde se află căprioara rătăcită. Vă 
asigur, cel puţin pentru timpul necesar încheierii 
căsătoriei cu ducele François, absenţa şi tăcerea 
periculosului său rival. Sunt două servicii apreciabile, 
monseniore. Dar dumneavoastră ce puteţi face pentru 
mine? 

— Ce-mi ceri? zise Montmorency!. 

— Sunteţi rezonabil, voi fi şi eu, zise Arnauld. Veţi 
achita mai întâi, fără să vă tocmiţi, nu-i aşa? Mică notă 
din trecut, pe care am avut onoarea să v-o prezint mai 
adineauri... 

— Fie, răspunse conetabilul. 

— Ştiam că nu voi întâmpina dificultăţi în privinţa 
acestui prim punct, monseniore; totalul e o mizerie şi acei 
bani nu-mi ajung nici să-mi plătesc cheltuielile de drum şi 
câteva daruri pe care am de gând să le cumpăr înainte de 
a părăsi Parisul. Dar aurul nu e totul pe lume. 

— Cum? zise conetabilul mirat şi aproape speriat, 
tocmai Arnauld du Thill vine să-mi spună că aurul nu e 
totul pe lume? 

— Însuşi Arnauld du Thill, monseniore, dar nu acel 
Arnauld du Thill pungaş şi lacom pe care l-ati cunoscut, 
nu; ci un alt Arnauld du Thill, mulţumit de averea 
modestă pe care a agonisit-o şi care nu mai are altă 
dorinţă decât să-şi petreacă liniştit restul vieţii în ţinutul 
în care a văzut lumina zilei, sub acoperişul părintesc, în 
mijlocul prietenilor din copilărie, în sânul familiei sale. 
Asta a fost întotdeauna visul vieţii mele, monseniore, ăsta 
mi-a fost scopul existenţei mele cam... agitate. 


343 


Cele două Diane 


— Da, zise Montmorency. După cum văd, te-ai 
îmbogăţit... 

— Spre bucuria mea, monseniore, spre bucuria mea; 
zece mii de scuzi înseamnă o avere pentru un biet amărât 
de teapa mea, mai ales în satul meu umil şi-n sinul 
modestei mele familii. 

— Familia ta! Satul tău! Şi eu care te credeam fără 
vatră, fără loc şi trăind la întâmplare, în haine de ocazie şi 
sub un nume de împrumut... 

— Arnauld du Thill este de fapt un nume fals, 
monseniore. Numele meu adevărat este Martin-Guerre şi- 
s născut în satul Artigues, aproape de Rieux, unde mi-am 
lăsat nevasta şi copiii. 

— Nevasta! Repetă din ce în ce mai uluit bătrânul 
Montmorency. Copiii! 

— Da, monseniore şi trebuie să-l previn pe 
monseniorul să nu mai conteze de-acum încolo pe 
serviciile mele; aceste două expediente la care recurg în 
momentul de faţă vor fi cu siguranţă ultimele. Mă retrag 
din afaceri şi vreau să trăiesc cinstit, înconjurat de 
afecțiunea neamurilor şi de stimă concetăţenilor. 

— Să fie într-un ceas bun! zise conetabilul, dar dacă ai 
devenit atât de modest şi de... pastoral încât nu mai vrei 
să auzi vorbindu-se de bani, ce doreşti ca răsplată pentru 
secretele pe care spui că le posezi? 

— Cer, monseniore, zise Arnauld, cer cinste, nu a 
oamenilor asta se înţelege, ci doar un pic de cinste, de 
care am, v-o mărturisesc, cea mai grabnică nevoie. 

— Explică-te, zise Montmorency; vorbeşti în şarade. 

— Ei bine, monseniore, am pregătit un înscris care 
atestă că eu Martin-Guerre, am fost în serviciul 
dumneavoastră atâţia ani, în calitate... în calitate de 
scutier (trebuie să înfrumuseţăm lucrurile), că în tot acest 
timp m-am purtat ca un slujitor cinstit, credincios şi foarte 
devotat; că acest devotament, monseniore, aţi binevoit 
să mi-l răsplătiți dăruindu-mi o sumă destul de mare de 


344 


Alexandre Dumas 


bani pentru a fi la adăpost tot restul zilelor mele. Puneti în 
josul acestui înscris sigiliul şi semnătura dumneavoastră 
şi vom fi chit, monseniore. 

— Imposibil, zise conetabilul. Ar însemna să fiu un 
şarlatan, falsificator şi un mişel dacă aş semna asemenea 
minciuni. 

— Nu sunt minciuni, monseniore, căci v-am slujit 
întotdeauna cu credinţă... prin mijloacele mele şi vă 
mărturisesc că, dacă aş fi economisit toţi banii pe care i- 
am obţinut de la dumnevoastră până acum, suma ar fi 
trecut de zece mii de scuzi. Nu comiteţi deci un fals şi 
dealtfel pentru roadele pe care datorită mie le veţi 
culege... 

— Ticălosule, mă vâri în aceeaşi oală cu tine? 

— Da, monseniore. Avem nevoie unul de altul şi 
egalitatea est” fiica necesităţii. Spionul are încredere în 
dumneavoastră, aveţi şi dumneavoastră încredere în 
spion. Haideţi! Nu ne aude nimeni, monseniore, fără falsă 
ruşine! Faceţi târgul! E bun pentru mine şi e şi mai bun 
pentru dumneavoastră. „Dă ca să ţi se dea!” Semnat” 
monseniore! 

— Nu, după, zise Montmorency. Dă ca să ţi se dea, 
cum spui tu! Mai întâi vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu 
Diana de Castro şi cu contele d'Exme&s... 

— Ei bine, monseniore, afară de unele reţineri pe care 
le cred necesare, vă voi satisface curiozitatea în legătură 
cu aceste două persoane şi veţi fi obligat să conveniţi că 
hazardul şi eu am aranjat destul de bine lucrurile în 
favoarea dumneavoastră. 

— Ascult, zise conetabilul. 

— In ce-o priveşte pe doamna de Castro, zise Arnauld 
du Thill, ea n-a fost nici omorâtă, nici răpită, ci doar 
făcută prizonieră la Saint-Quentin şi inclusă printre cele 
cincizeci de persoane de la care trebuia luată o 
răscumpărare. Acum, de ce n-a făcut publică această 
captură cel în mâinile căruia a căzut? Cum de doamna de 


345 


Cele două Diane 


Castro n-a dat ea însăşi nici o veste? lată un lucru de care 
habar n-am. La drept vorbind, o şi credeam liberă şi, 
sosind la Paris, socoteam s-o găsesc aici. Abia azi- 
dimineaţă am aflat că la Curte habar n-aveau ce se 
întâmplase cu fiica regelui şi că, pentru Henric al II-lea, 
asta era una dintre cele mai mari griji. Poate că, în aceste 
vremuri tulburi, trimişii doamnei Diana au fost întorşi din 
drum ori s-au rătăcit, sau poate că sub această întârziere 
se ascunde o altă taină. Dar, în sfârşit în legătură cu acest 
punct pot risipi orice îndoială şi pot spune în ce loc şi la 
cine anume se află doamna de Castro prizonieră. 

— Informaţia este destul de prețioasă, într-adevăr, zise 
conetabilul; care este acel loc şi cine este acel om? 

— Aşteptaţi puţin, monseniore, zise Arnauld, nu vreţi 
înainte de orice să fiţi edificat, în egală măsură şi despre 
contele d'Exmes? Căci dacă e bine de ştiut unde-ţi sunt 
prietenii, e şi mai bine de ştiut unde-ţi sunt duşmanii. 

— Slăbeşte-mă cu proverbele! zise Montmorency. 
Unde este acest d'Exmes? 

— Prizonier şi el, monseniore, răspunse Arnauld. Cine 
n-a fost puţin prizonier în aceste vremuri din urmă? E 
ceva foarte la modă! Or, vicontele d'Exmes s-a conformat 
modei şi e şi el prizonier. 

— Dar el va şti să dea de veste! zise conetabilul, 
trebuie să aibă bani, prieteni... Va găsi, desigur, cu ce să- 
şi plătească răscumpărarea şi în curând o să ne cadă iar 
pe cap. 

— Aţi presupus foarte bine, monseniore. Da, vicontele 
d'Exmes are bani, este nerăbdător să scape din 
captivitate şi aşteaptă să-i fie plătită cât mai curând 
posibil răscumpărarea. A şi trimis pe cineva a Paris ca să 
se ducă să-i aducă preţul libertăţii sale. 

— Pe cine anume? zise Montmorency. 

— Dar, din fericire pentru noi şi din nenorocire pentru 
el, continuă Arnauld, cel pe care l-a trimis la Paris într-o 
atât de mare grabă sunt eu, monseniore, eu, care-l 


346 


Alexandre Dumas 


slujeam pe contele d'Exmes sub adevăratul meu nume de 
Martin-Guerre, în calitate de scutier. Vedeţi deci că pot fi 
scutier de-adevăratelea... 

— Şi n-ai făcut acest comision, caraghiosule? zise 
conetabilul. N-ai adunat răscumpărarea pretinsului tău 
stăpân. 

— Am adunat-o cu mare grijă, monseniore, astfel de 
lucruri nu se lasă în voia soartei. Gândiţi-vă că, dacă nu 
luam aceşti bani, însemna să isc bănuieli. l-am luat în 
mod conştiincios... Numai că, fiţi liniştit, nu-i voi mai duce 
la destinaţie. Ar fi exact cei zece mii de scuzi care m-ar 
ajuta să trec drept cucernic şi cinstit tot restul vieţii mele 
şi pe care aş fi scutit să-i solicit generozităţii 
dumneavoastră, monseniore, după ce veţi semna hârtia... 

— N-o voi semna, ticălosule! Strică Montmorency. Nu 
mă voi face cu bunăştiinţă complicele unei tâlhării! 

— Oh, monseniore, zise Arnauld, ce nume aspru daţi 
unei nevoi la care mă supun ca să vă slujesc. Cum. Din 
devotament închid gura conştiinţei şi dumneavoastră mă 
răsplătiți astfel? Ei bine, fie, o să-i trimitem vicontelui 
d'Exmes această sumă de bani şi el se va întoarce aici la 
fel de repede ca doamna Diana, dacă nu chiar înaintea ei. 
Pe când dacă n-o primeşte... 

— Dacă n-o primeşte? zise conetabilul. 

— Câştigam timp, monseniore. Domnul d'Exmes mă va 
aştepta la început cu răbdare vreo cincisprezece zile. Îţi 
trebuie un oarecare timp ca să aduni zece mii de scuzi şi 
doica lui nu mi-a înmânat această sumă decât azi- 
dimineaţă. 

— Această femeie are deci încredere în tine? 

— În mine, în inelul şi-n înscrisul vicontelui, 
monseniore. Şi apoi m-a şi recunoscut. Să spunem deci 
cincisprezece zile de aşteptare plină de nerăbdare, o 
săptămână de aşteptare plină de nelinişte, o altă 
săptămână de aşteptare dezolată. Abia după o lună, 
vicontele d'Exmes, disperat, va trimite un alt mesager să- 


347 


Cele două Diane 


| caute pe primul. Dar primul nu va fi găsit; şi dacă primii 
zece mii de scuzi sunt greu de strâns, alţi zece mii sunt 
aproape imposibil de adunat. Aveţi deci răgazul ca să vă 
însuraţi de douăzeci de ori feciorul, monseniore; căci 
vicontele d'Exmes va dispărea ca şi cum ar fi mort mai 
bine de două luni şi nu se va întoarce, viu şi furios, decât 
la anul. 

— Da, dar se va întoarce! zise Montmorency şi, în ziua 
aceea, nu se va informa ce s-a întâmplat cu bunul lui 
scutier Martin-Guerre? 

— Vai, monseniore, relua Arnauld cu milă, i se va 
răspunde, regret să v-o spun, că fidelul Martin-Guerre, 
venind să-şi regăsească stăpânul, cu răscumpărarea pe 
care se dusese s-o strângă, a căzut, din nenorocire, în 
mâinile unei patrule spaniole care, după toate 
probabilitățile, l-a jefuit, despuiat şi spânzurat la porţile 
Noyonului, ca să se asigure că nu va mai spune nimic 
nimănui. 

— Cum! Arnauld, vei fi spânzurat? 

— Am şi fost, monseniore, vedeţi până unde merge 
zelul meu? Asupra persoanei spânzuratului însă, datele se 
cam contrazic... Dar, mă rog, cine să-i creadă pe 
mercenarii jefuitori interesaţi să ascundă adevărul? 
Haideţi, monseniore, reluă, vesel şi hotărât, Arnauld. 
Gândiţi-vă că precauţiile mele au fost luate cu dibăcie şi 
că, cu un netrebnic experimentat ca mine, nu e nici un 
pericol ca excelenţa-voastră să fie compromisă. Dacă 
prudenta va fi izgonită de pe pământ, ea se va refugia în 
inima unui... spânzurat. Dealtfel, v-o repet, nu afirmaţi 
decât adevărul, vă slujesc de multă vreme, mulţi dintre 
oamenii dumneavoastră pot s-o ateste, ca şi 
dumneavoastră dealtfel şi apoi mi-aţi dat într-adevăr vreo 
zece mii de scuzi. Vreţi, zise şiretul pungaş, să vă fac 
socoteala? 

Conetabilul nu se putu abţine să nu surâdă. 


348 


Alexandre Dumas 


— Dar, ticălosule, zise el, la sfârşitul socotelii... Arnauld 
du Thill îl întrerupse. 

— Haideţi, monseniore, zise, nu mai şovăiţi decât de 
formă, dar ce înseamnă formă pentru spiritele 
superioare? Semnaţi şi nu mai faceţi fasoane. 

Puse pe masă, în faţa lui Montmorency, hârtia care nu 
mai aştepta decât această semnătură. 

— Mai întâi numele oraşului şi numele omului care-o 
ţine prizonieră pe Diana de Castro. 

— Nume pentru nume, monseniore, întâi al 
dumneavoastră în josul cestei hârtii şi apoi le veţi afla şi 
pe celelalte. 

— Bine, zise Montmorency. 

Trase parafa înflorită care-i servea de semnătură. 

— Şi sigiliul, monseniore? 

— lată şi sigiliul, eşti mulţumit? 

— Ca şi cum monseniorul mi-ar fi dat zece mii de scuzi. 

— Ei bine, acum unde este Diana? 

— În mâinile lordului Wentworth, la Calais, zise Arnauld 
vrând să ia pergamentul conetabilului, care-l mai ţinea 
încă în mână. 

— Un moment, zise el şi vicontele d'Exmes? 

— La Calais, în mâinile lordului Wentworth. 

— Atunci, Diana şi vicontele se văd? 

— Nu, monseniore; el locuieşte la un armurier din oraş, 
pe nume Perre Peuquoy şi ea la palatul guvernatorului. 
Vicontele d'Exmes nu ştie, v-o jur, că frumoasa sa e atât 
de aproape de el. 

— Alerg la Luvru, zise conetabilul aruncând hârtia. Şi 
eu la Artigues, strigă Arnauld triumfător. Cu bine, 
monseniore. Străduiţi-vă să nu mai fiţi un conetabil luat 
peste picior. 

— Cu bine, ticălosule, străduieşte-te să nu fii spânzurat 
de-adevăratelea. 

leşiră fiecare pe altă uşă. 


349 


Cele două Diane 


Capitolul XLIII 

Armele lui Pierre Peuquoy, 
frânghiile lui Jean Peuquoy şi 
lacrimile Babettei Peuquoy 


TRECUSE APROAPE O LUNĂ FĂRĂ 
să se petreacă vreo schimbare în situaţia celor pe care i- 
am lăsat la Calais. Pierre Peugquoy lucra în continuare 
arme; Jean Peuquoy se apucase de ţesut şi, în clipele de 
răgaz, făcea frânghii neînchipuit de lungi, iar Babette 
Peuquoy plângea. 

In ce-l priveşte pe Gabriel, aşteptarea sa trecuse prin 
fazele prezise de Arnauld jiu Thill. Aşteptase răbdător în 
primele cincisprezece zile: dar după asta se nelinişti. Nu 
se mai ducea decât foarte rar la lordul Wentworth şi nu-i 
mai făcea decât vizite foarte scurte. Intervenise între ei o 
răceală din ziua în care Gabriel se amestecase în 
pretinsele treburi de familie ale guvernatorului. 

Acesta, dealtfel, devenea din zi în zi mai trist. Şi totuşi, 
nu cele trei mesaje primite, după plecarea lui Arnauld, din 
partea regelui Franţei îl nelinişteau pe lordul Wentworth. 
Toate trei, primul scris cu politeţe, al doilea cu răceală, al 
treilea plin de amenințare, cereau acelaşi lucru: 
eliberarea doamnei de Castro în schimbul unei 


350 


Alexandre Dumas 


răscumpărări fixate de însuşi guvernatorul. Dar toate trei 
primiseră acelaşi răspuns: că el înţelegea s-o păstreze pe 
doamna de Castro ca zălog, s-o schimbe la nevoie cu 
vreun prizonier englez de seamă, ori să fie cedată Franţei 
în schimbul păcii. Era în dreptul lui şi, din spatele 
puternicelor sale ziduri, sfida mânia lui Henric al II-lea. 
Dar nici această mânie nu-l tulbura, măcar că se întreba 
cum de aflase regele despre captivitatea Dianei; ceea ce-l 
tulbura era indiferența din ce în ce mai dispreţuitoare a 
frumoasei sale prizoniere. Nici supunerea, nici atenţiile nu 
putuseră îmblânzi firea mândra a doamnei de Castro. Ea 
rămânea mereu tristă, calmă şi demnă în faţa pătimaşului 
guvernator şi, când acesta se hazarda să scoată vreun 
cuvânt despre iubirea lui, o privire îndurerată şi totodată 
trufaşă venea să zdrobească inima şi să jignească orgoliul 
bietului lord Wentworth. Nu cutezase să-i vorbească 
Dianei nici despre scrisoarea trimisă de ea lui Gabriel, nici 
despre încercările făcute de rege pentru a obţine 
libertatea fiicei sale, până într-atâta se temea de vreun 
cuvânt amar, de vreun reproş plin de ironie al acelei guri 
fermecătoare şi crude. 

Dar Diana, nemaivăzând-o în palat pe camerista care 
cutezase să-i ducă biletul, înţelese că îi scăpase şi 
această şansă disperată. Totuşi nobila fată nu-şi pierduse 
curajul. În ultima zi de octombrie, termenul pe care 
Gabriel şi-l fixase lui însuşi pentru a-l aştepta pe Martin- 
Guerre, hotărî să meargă la lordul Wentworth şi să-i ceară 
îngăduinţa de a trimite un alt mesager la Paris. 

Spre ora două, părăsi deci casa familiei Peugquoy, unde 
Pierre lustruia o sabie, unde Jean împletea ultima frânghie 
şi unde, de multe zile. Babette, cu ochii roşii de plâns, se 
învârtea în jurul lui fără să aibă curajul să-i vorbească; se 
duse direct la palatul guvernatorului. 

Cum lordul Wentworth era pentru un moment reţinut 
de nu ştiu ce treabă, îl rugă pe Gabriel să aştepte cinci 
minute. Sala unde se afla Gabriel dădea într-o curte 


351 


Cele două Diane 


interioară. Gabriel se apropie de fereastră ca să se uite în 
acea curte şi, fără să-şi dea seama, se juca şi bătea cu 
degetele în geam. Dintr-o dată, chiar sub degetele sale, 
nişte litere trasate pe sticlă cu un diamant îi atraseră 
atenţia. Se apropie ca să vadă mai bine şi putu citi 
distinct: Diana de Castro. Era iscălitura care lipsea din 
josul biletului misterios pe care-l primise cu o lună în 
urmă. Un nor trecu prin faţa ochilor lui Gabriel şi fu 
obligat să se sprijine de zid ca să nu cadă. Presimţirile 
sale nu-l minţiseră. Deci pe Diana o ţinea acest desfrânat 
de Wentworth în puterea lui! Acestei fiinţe dulci şi pure 
cuteza el să-i vorbească despre dragostea să! 

Cu un gest involuntar. Gabriel îşi duse mâna la 
mânerul spadei, în acel moment intră lordul Wentworth. 
Ca şi prima dată, Gabriel, fără să rostească o vorbă, îl 
conduse în faţa ferestrei şi-i arăta semnătura acuzatoare. 

La început guvernatorul păli. Apoi îşi reveni repede, cu 
acea stăpânire de sine pe care o posedă în cel mai înalt 
grad. 

— Ei bine, ce e? întrebă el. 

— Nu-i ăsta numele acelei rude nebune pe care sunteţi 
obligat s-o ţineţi aici, milord? zise Gabriel. 

— Se poate; şi ce-i cu asta? zise lordul cu un aer trufaş. 

— Păi, dacă e aşa, eu o cunosc pe această rudă... 
foarte îndepărtată, desigur. Am văzut-o adesea la Luvru. 
li sunt devotat cum trebuie să fie orice gentilom faţă de 
fiica regelui Franţei. 

— Şi apoi? zise lordul Wentworth. 

— Şi apoi, milord, vă voi cere socoteală de felul în care 
reţineţi şi trataţi o prizonieră de acest rang. 

— Şi dacă aş refuza, domnule, să vă dau socoteală, 
aşa cum l-am refuzat şi be regele Franţei? 

— Pe regele Franţei? Repetă Gabriel uluit. 

— Sigur, domnule, zise lordul cu acelaşi sânge rece. Un 
englez, mi se pare, nu răspunde de acţiunile sale în faţa 
unui suveran străin, mai ales când ţara să se află în 


352 


Alexandre Dumas 


război cu acel suveran. Aşa că, domnule d'Exmes, dacă 
refuz să vă dau socoteală? 

— Vă voi cere să-mi daţi satisfacţie, milord! strigă 
Gabriel. 

— Şi nădăjduiţi să mă ucideţi, fără îndoială, domnule, 
zise guvernatorul, cu spada pe care n-o purtaţi decât 
graţie îngăduinţei mele şi pe care am dreptul să v-o cer 
oricând? 

— Oh! Milord. Zise Gabriel furios, asta o să mi-o plătiţi! 

— Fie, domnule, zise lordul, îmi voi aminti de această 
datorie când o veţi achita pe a dumneavoastră. 

— Sunt neputincios! strigă Gabriel, frământându-şi 
mâinile, sunt neputincios într-un moment în care aş vrea 
să am puterea a zece mii de oameni! 

— E într-adevăr supărător pentru dumneavoastră, zise 
lordul Wentworth, că împrejurările vă leagă astfel mâinile, 
dar mărturisiţi şi dumneavoastră că ar fi prea comod 
pentru un prizonier de război şi pentru un debitor să 
obţină atât de simplu şi chitanţa şi libertatea tăind gâtul 
creditorului şi duşmanului său. 

— Milord, zise Gabriel străduindu-se să-şi recapete 
calmul, ştiţi doar că l-am trimis acum o lună pe scutierul 
meu la Paris ca să-mi aducă această sumă care vă 
preocupă atâta. Oare scutierul să fi fost rănit, poate chiar 
ucis cu tot permisul de liberă trecere pe care i l-aţi dat? 
Să i se fi furat banii pe care mi-i aducea? Nu ştiu. Fapt 
este că întârzie şi că veneam în acest moment să vă rog 
să mă lăsaţi să trimit din nou pe cineva la Paris, pentru că 
n-aveţi încredere în cuvântul unui gentilom şi nu mi-aţi 
dat posibilitatea să mă duc să aduc eu însumi 
răscumpărarea. Acum, milord, n-aveţi dreptul să-mi 
refuzaţi această îngăduinţă pe care veneam să v-o cer, 
sau, mai bine-zis, eu am acum dreptul să spun că văe 
teamă să mă eliberaţi ca să nu-mi măsor spada cu a 
dumneavoastră. 


353 


Cele două Diane 


— Şi cui veţi spune asta, domnule, zise lordul 
Wentworth, într-un oraş englez, pus sub autoritatea mea 
şi unde nu veţi fi privit decât ca un prizonier şi un 
duşman? 

— Voi spune asta cu glas tare, milord, oricărui om care 
simte şi gândeşte, nobil prin inima şi prin nume, 
oamenilor simpli, ofiţerilor dumneavoastră care ştiu ce 
înseamnă lucrurile de onoare, tuturora şi toţi vor fi de 
partea mea împotriva dumneavoastră, milord; toţi vor 
socoti că, nedându-mi posibilitatea să ies de aici, nu 
meritaţi să fiţi şeful unor viteji. 

— Dar nu vă gândiţi, domnule, zise rece lordul 
Wertworth, că mai înainte de a răspândi printre ai mei 
spiritul de indisciplină, n-am decât să rostesc un singur 
cuvânt, să fac un singur gest ca să fiţi aruncat în 
închisoare, unde nu mă veţi mai putea acuza decât în faţa 
zidurilor? 

— Oh! E adevărat, mii de trăsnete! murmură Gabriel 
cu dinţii strânşi şi cu pumnii încleştaţi. 

Acest om al sentimentului şi al emoţiei se lovea de 
impasibilitatea unui om cu inimă de fier. 

Dar un cuvânt schimbă faţa scenei şi restabili brusc 
egalitatea între Wentworth şi Gabriel. 

— Scumpă Diana! Scumpă Diana! zise tânărul cu 
spaimă, nu pot face nimic pentru tine în primejdia în care 
te afli! 

— Ce-aţi spus, domnule? întrebă lordul Wentworth 
clătinându-se. Mi se pare că aţi spus: „Scumpă Diana!” 
sau am auzit eu prost? O iubiţi şi dumneavoastră pe 
doamna de Castro? 

— Ei bine, da, o iubesc! strigă Gabriel. O iubiţi şi 
dumneavoastră, dar dragostea mea este pe atât de pură 
şi de devotată pe cât este a dumneavoastră de nedemnă 
şi de crudă. 

— De ce mi-aţi vorbit atunci de fiica Franţei şi de 
ocrotirea pe care orice gentilom o datorează unei 


354 


Alexandre Dumas 


asemenea oprimate? zise lordul fără voia lui. Ah! O iubiţi! 
Deci dumneavoastră sunteţi cel pe care-l iubeşte! A cărui 
amintire o invocă atunci când vrea să mă tortureze! 
Dumneavoastră sunteţi cel din pricina căruia mă 
disprețuiește! 

Lordul Wentworth, mai adineauri atât de batjocoritor şi 
de dispreţuitor, îl privea acum pe Gabriel cu un soi de 
groază plină de respect; acesta, la rândul lui, la vorbele 
rivalului său, îşi ridică fruntea triumfător. 

— Ah! Adevărat? Mă iubeşte? strigă el, se mai 
gândeşte la mine, mă cheamă? Bine, dacă mă cheamă, 
mă voi duce s-o ajut şi s-o salvez! Haideţi, milord, puneţi- 
mi căluş, legaţi-mă, închideţi-mă. Voi şti s-o ajut şi s-o 
ocrotesc, fiindcă mă iubeşte! Fiindcă mă iubeşte, vă râd 
în nas şi vă dispreţuiesc. Deşi dumneavoastră sunteţi 
înarmat până în dinţi şi eu fără arme, am să izbutesc 
totuşi, călăuzit de dragostea Dianei, să vă înving... 

— Da, cred, murmură la rândul său lordul Wentworth 
descurajat. 

— Şi fiindcă n-ar fi prea generos din partea mea să vă 
provoc acum la duel, chemaţi-vă gărzile şi spuneţi-le să 
mă închidă, dacă asta vă face plăcere. Închisoarea alături 
de ea şi odată cu ea, e o fericire... 

Se făcu o lungă tăcere. 

— Domnule, zise în sfârşit lordul Wentworth, după 
oarecare şovăială, aţi venit să-mi cereţi îngăduinţa de a 
trimite un al doilea curier la Paris care să aducă 
răscumpărarea... 

— Într-adevăr, milord, răspunse Gabriel, acesta era 
planul meu când am sosit aici. 

— Şi mi-aţi reproşat că n-am încredere în onoarea unui 
gentilom şi că nu v-am îngăduit, pe cuvânt de onoare, să 
vă duceţi singur după această răscumpărare... 

— Adevărat, milord. 


355 


Cele două Diane 


— Ei bine, domnule, zise Wentworth, puteţi pleca; 
porţile Calaisului vă sunt deschise, cererea vă este 
aprobată. 

— Inţeleg, zise Gabriel cu amărăciune. Vreţi să mă 
îndepărtați de ea. Şi dacă acum refuz să părăsesc 
Calaisul? 

— Eu sunt stăpânul aici, domnule, zise lordul şi nu 
puteţi nici refuza, nici accepta dorinţa mea. ci trebuie să 
vă supuneţi ei. 

— Fie, zise Gabriel, voi pleca, milord, fără ca totuşi să 
vă fiu recunoscător pentru această generozitate. 

— Nici n-am nevoie, domnule, de recunoştinţa 
dumneavoastră. 

— Voi pleca, dar să ştiţi că nu voi rămâne multă vreme 
debitorul dumneavoastră, că mă voi întoarce în curând ca 
să-mi plătesc toate datoriile. Şi cum atunci nu voi mai fi 
prizonier şi nici dumneavoastră creditorul meu, nu va mai 
exista nici un pretext ca spada mea să nu se încrucişeze 
cu a dumneavoastră. 

— AŞ putea refuza această luptă, domnule, zise lordul, 
cu un fel de melancolie; căci şansele nu sunt egale; dacă 
vă omor, ea mă va uri şi mai mult; dacă mă veţi ucide, ea 
vă va iubi şi mai mult. Dar n-are importanţă! Trebuie să 
primesc şi primesc. Nu vă e teamă totuşi, adăugă el, cu 
un aer sumbru, că mă împingeţi astfel la cine ştie ce 
faptă? Când toate avantajele sunt de partea 
dumneavoastră, naş putea, credeţi, să abuzez de ceea 
ce-mi rămâne? 

— Nobilimea de pretutindeni şi Dumnezeu din cer vă 
vor judeca, milord, zise Gabriel tremurând, dacă veţi 
cuteza să vă răzbunaţi în mod laş pe cei care nu se pot 
apăra. 

— Orice s-ar întâmpla, domnule, nu vă primesc printre 
judecătorii mei. Apoi adăugă, după o pauză: E ceasul trei, 
mai aveţi timp până la şapte, ora închiderii primelor porţi, 
să părăsiţi oraşul. Voi da ordine ca să vă lase să treceţi. 


356 


Alexandre Dumas 


— La ora şapte, milord. Zise Gabriel, nu voi mai fi în 
Calais. 

— Şi ţineţi seama, zise Wentworth, că nu veţi mai păşi 
niciodată aici; chiar dacă aş muri ucis de dumneavoastră, 
în acel duel, fiţi sigur că-mi voi fi luat mai înainte toate 
precauţiile pe care mi le dictează gelozia şi anume să n-o 
mai revedeţi niciodată pe doamna de Castro! 

Gabriel făcuse un pas ca să iasă din cameră. Se opri în 
faţa uşii. 

— Ceea ce spuneţi e imposibil, milord, într-o zi sau alta 
am s-o revăd totuşi pe Diana! 

— Lucrul nu va fi cu putinţă, domnule, v-o jur, dacă 
puterea unui guvernator şi ultima poruncă a unui 
muribund au oarecare şanse să se impună. 

— Se va putea, milord, nu ştiu cum, dar sunt sigur că 
se va putea, zise Gabriel. 

— Atunci, domnule, zise lordul cu un surâs dispreţuitor, 
va trebui să luaţi Calaisul cu asalt! 

Gabriel reflectă un minut. 

— Dacă va fi nevoie, voi lua Calaisul cu asalt, zise el. 
Cu bine, milord. 

Salută şi ieşi lăsându-l pe lordul Wentworth împietrit şi 
nemaiştiind dacă trebuia să se sperie sau să râdă. 

Gabriel se întoarse de îndată la casa familiei Peuquoy. 
Îi găsi pe Pierre lustruindu-şi lama spadei, pe Jean făcând 
noduri la frânghie şi pe Babette suspinând. Istorisi 
prietenilor săi discuţia pe care tocmai o avusese cu 
guvernatorul şi le anunţă plecarea sa grabnică. Nu le 
ascunse nici măcar cuvântul, temerar poate, cu care se 
despărţise de lordul Wentworth. 

După care se duse în camera sa ca să se pregătească 
în grabă de plecare. Acum, când era liber, viteazul tânăr 
ardea de nerăbdare să ajungă la Paris ca să-şi salveze 
tatăl şi apoi să se întoarcă la Calais ca să-şi salveze 
iubita. Când, după o jumătate de ceas, ieşi din odaia sa, 
pe palier o găsi pe Babette Peuquoy. 


357 


Cele două Diane 


— Vasăzică plecaţi, domnule viconte? zise ea. Nu mă 
întrebaţi de ce plâng? 

— Nu, copila mea, căci nădăjduiesc că atunci când mă 
voi întoarce nu vei mai plânge. 

— Şi eu sper la fel, monseniore, zise Babette. Deci, cu 
toate amenințările guvernatorului nostru, socotiți să vă 
reîntoarceţi, nu-i aşa? 

— Da, Babette. 

— Şi presupun că împreună cu scutierul Martin-Guerre? 

— Sigur. 

— Deci, domnule d'Exmes, zise tânăra fată, sunteţi 
sigur că-l veţi regăsi pe Martin-Guerre la Paris? Nu-i un 
om necinstit, nu-i aşa? N-a fugit cu răscumpărarea 
dumneavoastră? Nu e în stare de necredinţă, nu-i aşa? 

— Mi se pare, zise Gabriel destul de mirat de aceste 
întrebări, că Martin are de la o vreme o fire cam 
schimbătoare, de parcă-ar fi doi oameni în el, unul liniştit, 
celălalt şiret şi scandalagiu. Dar, cu toate aceste 
schimbări ciudate, este un slujitor cinstit şi credincios. 

— ŞI, zise Babette. Dacă nu e în stare să-şi înşele 
stăpânul, cu atât mai mult nu va înşela o femeie, nu-i 
aşa? 

— Oh, zise Gabriel, la întrebarea asta mărturisesc că 
mi-e greu să-ţi răspund. 

— În sfârşit, monseniore, zise Babette pălind, veţi avea 
bunătatea să-i înapoiaţi acest inel? Va şti de la cine vine 
şi ce înseamnă. 

— l-l voi înapoia, Babette, zise Gabriel surprins, 
amintindu-şi de seara despărțirii de scutierul său. l-I voi 
înmâna, dar persoana care i-l trimite ştie... presupun, că 
Martin-Guerre... e însurat? 

— Însurat! strigă Babette. Atunci, monseniore, păstraţi 
inelul, aruncaţi-l, dar nu i-l mai daţi. 

— Dar, Babette... 

— Mulţumesc, monseniore şi rămâneţi cu bine, 
murmură biata fată. 


358 


Alexandre Dumas 


Fugi la etajul al doilea şi, abia intrată în camera ei, 
căzu leşinată pe un scaun. 

Gabriel, supărat şi neliniştit de bănuiala care îi trecuse 
prin minte, cobori gânditor scara de lemn din vechea casă 
a familiei Peugquoy. La piciorul scării îl găsi pe Jean, care 
se apropie misterios de el. 

— Domnule viconte, îi zise cu voce scăzută burghezul, 
m-aţi întrebat mereu de ce tot lucram frânghii atât de 
lungi... Nu vreau totuşi să vă las să plecaţi, mai ales după 
ce v-aţi luat astfel rămas bun de la acel Wentworth, fără 
să vă împărtăşesc taina. Dacă uneşti prin două frânghii 
transversale alte două frânghii lungi şi solide, ca asta pe 
care-o fac eu acum, obţii o scară. Această scară, când eşti 
de gardă, cum e Pierre de douăzeci de ani încoace şi cum 
sunt eu de trei zile, poate fi ascunsă sub ghereta de pe 
platforma turnului Octogone. Apoi, într-o dimineaţă 
întunecată de decembrie sau de ianuarie, fiind de 
sentinelă, poţi, din curiozitate, să prinzi solid cele două 
capete de cele două tronsoane de fier fixate în creneluri 
şi să laşi celelalte două capete să cadă în mare, la trei 
sute de picioare adâncime, unde s-ar afla poate din 
întâmplare vreo barcă... 

— Dar, dragul meu Jean... îl întrerupse Gabriel. 

— Destul despre asta. Domnule viconte, zise ţesătorul. 
Aş vrea, înainte de a ne părăsi, să păstraţi încă o amintire 
de la devotatul dumneavoastră slujitor Jean Peuquoy. lată 
o hârtie cu planul zidurilor şi al fortificațiilor Calaisului. L- 
am făcut în urma acelor plimbări care vă mirau atâta. 
Ascundeţi-l sub haină şi când veţi fi la Paris, uitaţi-vă 
uneori la el, vă rog, din prietenie pentru mine... 

Gabriel voi să-l întrerupă, dar Jean nu-i lăsă timp şi, 
strângându-i mâna pe care i-o întindea tânărul, se 
îndepărtă zicându-i doar: 

— Pe curând, domnule d'Exme&s. Îl veţi găsi la poartă 
pe Pierre care vă aşteaptă ca să-şi ia şi el rămas bun. 


359 


Cele două Diane 


Într-adevăr, Pierre aştepta în faţa casei ţinând de 
hăţuri calul lui Gabriel. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate, jupâne, îi zise 
vicontele d'Exm&s. Îţi voi trimite peste puţin, dacă nu 
cumva ţi-i voi aduce eu însumi, banii pe care ai avut 
bunăvoința să mi-i împrumuţi. Voi adăuga o gratificaţie 
serioasă pentru oamenii dumitale. Până atunci, oferă din 
partea mea acest mic diamant surorii dumitale. 

— Mulţumesc în numele ei, domnule viconte, răspunse 
armurierul, rugându-vă la rândul meu să primiţi din parte- 
mi acest corn pe care vi l-am atârnat la coburi, acest corn 
pe care l-am lucrat cu mâinile mele şi căruia i-aş 
recunoaşte sunetul chiar şi printre mugetele furioase ale 
mării, să zicem de pildă întruna din acele nopţi de 5 ale 
fiecărei luni când sunt de gardă de la 4 la 6 dimineaţa pe 
terasa turnului Octogone care dă spre mare. 

— Mulţumesc, zise Gabriel strângându-i mâna în aşa 
fel încât să-i arate că a înţeles despre ce este vorba. 

— Cât despre acele arme la care am tot lucrat, zise 
Pierre, regret că n-am făcut şi mai multe: dacă într-o 
bună zi Calaisul ar fi asediat, toţi cei care ţin cu Franţa ar 
pune mâna pe ele şi-ar isca între zidurile oraşului o 
răscoală periculoasă... 

— Adevărat! zise Gabriel strângând încă o dată mâna 
bravului său cetăţean. 

— Şi. Acum, vă doresc călătorie plăcută şi noroc, 
domnule d'Exme&s, zise Pierre. Cu bine şi pe curând! 

— Pe curând! zise Gabriel. 

Se întoarse şi-i salută, pentru ultima oară, pe Pierre, 
care stătea în picioare pe prag, pe Jean, care se aplecase 
la una din ferestrele primului etaj şi pe Babette, ascunsă 
pe jumătate în dosul unei draperii de la etajul al doilea. 

Apoi dădu pinteni calului şi se îndepărtă în galop. 
Ordinele lui Wentworth ajunseseră la poarta din Calais; 
căci nu întâmpină nici o dificultate ca să treacă; peste 


360 


Alexandre Dumas 


puţin, se afla pe drumul către Paris, singur cu neliniştile şi 
nădejdile sale. 


Va putea oare, sosind la Paris, să-şi elibereze tatăl? Va 
putea, reîntorcându-se la Calais, s-o elibereze pe Diana? 


361 


Cele două Diane 


Capitolul XLIV 
Urmarea întâmplărilor lui Martin- 
Guerre 


DRUMURILE FRANŢEI NU ERAU 
mai sigure pentru Gabriel de Montgommery decât pentru 
scutierul său, aşa că băiatul trebui să-şi pună la 
contribuţie toată inteligenţa şi toată agerimea spiritului 
ca să evite piedicile şi încurcăturile. Cu toată străduinţa 
lui, n-ajunse la Paris decât du pa patru zile. Dar 
primejdiile drumului îl preocupau mai puţin pe Gabriel 
decât dorinţa de a-şi atinge scopul. Măcar că nu era din 
fire prea înclinat spre visare, singurătatea aproape că-l 
silea să se gândească fără încetare la captivitatea tatălui 
său şi a Dianei, la mijloacele prin care să elibereze aceste 
fiinţe dragi, la făgăduielile regelui, la hotărârea pe care 
trebuia s-o ia dacă Henric al II-lea nu-şi îndeplinea acesta 
făgăduieli. Dar nu! Henric nu era degeaba primul 
gentilom al Franţei! Aştepta probabil ca Gabriel să vină 
să-l roage ca să-l ierte pe contele răzvrătit, dar, de iertat, 
sigur că-l va ierta. Şi dacă totuşi nu-l va ierta? 

Când această idee deznădăjduită îi trecu prin minte, 
Gabriel dădu pinteni calului şi-şi duse mâna la mânerul 
spadei... Plăcutul şi totodată durerosul gând la Diana de 
Castro îi liniştea de obicei sufletul agitat. 


362 


Alexandre Dumas 


Frământat de aceste incertitudini şi spaime ajunse, în 
sfârşit, în dimineaţa celei de a patra zile, la porţile 
Parisului. Călătorise toată noaptea şi licăririle palide ale 
zorilor abia luminau oraşul când păşi pe străzile 
învecinate cu Luvrul. Se opri în faţa casei regale, ferecată 
şi adormită şi se întrebă dacă trebuia să aştepte sau să 
treacă mai departe. Dar nerăbdarea să nu se împacă 
deloc cu aşteptarea. Hotări să se ducă de îndată acasă la 
el, în strada Jardins-Saint-Paul, unde va putea cel puţin să 
afle câte ceva în legătură cu aceea ce-l interesa. Drumul 
trecea prin faţa sinistrelor turnuri de la Chatelet. Se opri 
în faţa porţii mohorâte. O sudoare rece îi scălda fruntea. 
Trecutul şi viitorul său se aflau acolo, în dosul acelor 
ziduri umede. Dar Gabriel nu era omul care să consacre 
emoţiilor o parte din timpul pe care-l putea consacra în 
mod util acţiunii. Îşi alungă acele gânduri întunecate şi o 
porni la drum. 

Când sosi în faţa casei sale. pe care n-o mai văzuse de 
atâta vreme, zări o lumină la geamurile sălii scunde. 
Harnica Aloyse se şi sculase. Gabriel bătu spunându-şi 
numele. După două minute se afla în braţele blândei 
femei care-i ţinuse loc de mamă. 

— Ah, iată-te, monseniore, iată-te, băiatul meu! 

Asta-i tot ce putu spune. Gabriel, după ce-o îmbrăţişa 
cu dragoste, se dădu un pas îndărăt şi o privi. Stăruia în 
această privire adâncă o întrebare mută, mai limpede 
decât toate cuvintele. Aloyse o înţelese, îşi plecă încet 
capul şi nu răspunse nimic. 

— Deci, nici o veste de la Curte? întrebă atunci 
vicontele, ca şi cum răspunsul cuprins în acea tăcere nu i- 
ar fi ajuns. 

— Nici o veste, monseniore, răspunse doica. 

— Nici nu mă îndoiam. Dacă s-ar fi petrecut vreun 
lucru fericit ori nenorocit, mi l-ai fi strigat odată cu primul 
sărut. Nu ştii nimic? 

— Nimic, vai! 


363 


Cele două Diane 


— Înţeleg, zise cu amărăciune tânărul. Am fost 
prizonier, sau chiar socotit mort! Nu plăteşti datorii unui 
prizonier, cu atât mai puţin unui mort. Dar iată-mă din 
nou aici, viu şi liber şi regele va trebui totuşi să se 
socotească cu mine; va trebui, fie de voie, fie de nevoie! 

— Oh! Bagă de seamă, monseniore, strigă Aloyse. 

— Nu te teme, doică. Domnul amiral e la Paris? 

— Da. A trimis de zece ori un om aici ca să se 
intereseze dacă ai sosit. 

— Bine. Şi domnul de Guise? 

— S-a întors şi el. Pe el contează acum poporul că să 
înlăture nenorocirile Franţei. 

— Facă Domnul, zise Gabriel, să nu dea peste 
nenorociri care nu mai pot fi înlăturate. 

— În ce-o priveşte pe doamna de Castro, pe care o 
credeau pierdută, continuă grăbită Aloyse, domnul 
conetabil a descoperit că e prizonieră la Calais şi se speră 
să fie scoasă în curând de acolo. 

— Ştiu şi nădăjduiesc că şi el, zise Gabriel cu un accent 
ciudat. Dar, adăugă, nu-mi spui nimic despre cel care mi- 
a prelungit captivitatea, despre Martin-Guerre şi mesajul 
lui întârziat... Ce s-a întâmplat cu Martin? 

— E aici, monseniore; ticălosul, prostănacul! 

— Cum? Aici? De când? Ce face? 

— S-a culcat şi doarme, zise Aloyse, care părea să 
vorbească despre Martin cu oarecare pică. Face pe 
bolnavul, sub pretextul că l-au spânzurat. 

— Spânzurat! strigă Gabriel. Probabil ca să-i fure banii 
pentru răscumpărarea mea. 

— Banii pentru răscumpărarea  domniei-tale, 
monseniore? Nu zău, ia pomeneşte-i acestui caraghios 
despre banii de răscumpărare! Să vezi numai ce 
răspunde. N-are habar de nimic. Inchipuieşte-ţi, Gabriel, 
că vine acasă grăbit şi plin de zel... Conform scrisorii 
arătate, strâng repede şi-i număr zece mii de scuzi 
sunători. Musiul pleacă glonţ, fără să piardă un minut. 


364 


Alexandre Dumas 


După câteva zile, pe cine crezi că văd întorcându-se aici, 
pleoştit şi cu o mutră de-ţi făcea milă? Pe Martin-Guerre 
al meu. Pretinde că n-a primit de la mine nici un bănut. 
Că a căzut prizonier înainte de luarea oraşului Saint- 
Quentin, că habar n-are, zice el, ce s-a întâmplat cu 
domnia-ta. Că nimeni cică nu i-a încredinţat nici o 
misiune. Că a fost bătut şi spânzurat! Că a reuşit cu chiu 
cu vai să scape şi să se întoarcă la Paris. Cam astea-s 
poveştile cu care ne pisează Martin-Guerre de dimineaţă 
până seara, ori de câte ori i se vorbeşte despre 
răscumpărarea domniei-tale. 

— Stai, doică, zise Gabriel, Martin-Guerre n-a putut 
cheltui banii, asta pot s-o jur. E un om cinstit şi-mi este 
devotat cu trup şi suflet. 

— Da, monseniore, de cinstit e cinstit, însă teamă mi-e 
că-i nebun, nebun de legat, zău aşa. Deşi nu face urât, e 
totuşi periculos. In sfârşit, nu-s singura care l-a văzut 
venind după bani. Toţi oamenii de la castel sunt martori. 
A primit zece mii de scuzi. Jupânul Elyot avut de 
întâmpinat chiar unele greutăţi ca să-i adune atât de 
repede. 

— Greutăţi, negreutăţi, zise Gabriel, va trebui să 
adune din nou şi la fel de repede o altă sumă 
asemănătoare, ba poate chiar ceva mai mare. Acum, 
fiindcă s-a făcut ziua-n amiaza mare, mă duc la Luvru, 
vreau să-i vorbesc regelui. _ 

— Cum, fără un minut de odihnă? zise Aloyse. In plus, 
ceasul nu-i decât şapte, vei găsi porţile închise, căci nu se 
deschid decât la nouă. 

— Aşa-i! zise Gabriel, încă două ceasuri de aşteptare. 
O, Doamne! Dă-mi răbdarea să mai aştept două ore, din 
moment ce am putut aştepta două luni. la stai, până la 
nouă am să-i caut pe domnii de Coligny şi de Guise. 

— Nu, căci şi ei sunt la Luvru, zise Aloyse. De altfel, 
regele nu primeşte înainte de amiază şi mă tem că nu-l 
vei putea vedea mai curând. Ai deci câteva ceasuri ca să 


365 


Cele două Diane 


discuţi cu domnul amiral şi cu domnul locotenent general 
al regatului. Asta este noul titlu cu care regele, în 
împrejurările grave în care ne aflăm, l-a împopoţonat pe 
domnul de Guise. Până atunci, monseniore, nu vei refuza 
să mănânci ceva şi să-i vezi pe credincioşii şi vechii 
domniei-tale servitori, care ţi-au dus dorul atâta vreme... 

In acelaşi moment şi parcă pentru a ocupa şi a 
distruge dureroasa aşteptare a tânărului, Martin-Guerre, 
înştiinţat desigur de sosirea stăpânului său, dădu buzna în 
cameră, mai palid de bucurie decât de pe urma 
suferințelor. 

— Cum, dumneavoastră sunteţi? lată că, în sfârşit, 
monseniore, strigă el, oh! Ce fericire! 

Dar Gabriel primi destul de rece efuziunile bietului 
scutier. 

— Dacă am sosit, Martin, zise el, închipuie-ţi că nu 
datorită ţie, căci tu ai făcut totul ca să mă laşi pe veci 
prizonier. 

— Cum şi dumneavoastră, monseniore, zise Martin cu 
consternare şi dumneavoastră, în loc să-mi daţi dreptate 
cum nădăjduiam, mă învinuiți de a mă fi atins de cei zece 
mii de scuzi? Poate că o să şi spuneţi că m-aţi însărcinat 
să-i adun şi să vi-i aduc... 

— Păi cum altfel? zise Gabriel uluit. 

— Cu alte cuvinte, mă socotiți în stare pe mine, Martin- 
Guerre, să-mi însuşesc banii destinaţi să răscumpere 
libertatea stăpânului meu? 

— Nu, Martin, nu. Zise Gabriel, mişcat de accentul 
credinciosului său scutier, bănuielile mele. Ţi-o jur, n-au 
mers până acolo încât să mă îndoiesc de cinstea ta şi 
chiar îi spuneam acest lucru mai adineauri Aloysei. Dar s- 
ar fi putui să-ţi fi furat careva banii, pe drum, venind spre 
mine. 

— Venind spre domnia-voastră, repetă Martin. Dar 
unde, monseniore? De când am ieşit prima oară din Saint- 


366 


Alexandre Dumas 


Quentin, să mă trăsnească Domnul dacă ştiu unde aţi 
fost! Unde să vă fi întâlnit? 

— La Calais, Martin. Oricât ai fi de zăpăcit şi de nebun, 
e cu neputinţă să fi uitat Calaisul. 

— Cum să fi uitat ceea ce n-am văzut niciodată? 
întrebă liniştit Martin-Guerre. 

— Dar, nenorocitule, cum poţi să te renegi până într- 
atâta? strigă Gabriel. Spuse în şoaptă câteva cuvinte 
doicii care ieşi. Apoi apropiindu-se de Martin: Şi Babette? 
Ingratule! 

— Babette! Care Babette? întrebă scutierul uluit. 

— Cea pe care ai sedus-o, nedemnule. 

— Ah! E vorba de Gudule! zise Martin, vă înşelaţi 
asupra numelui. Nu Babette, ci Gudule, monseniore. Ah! 
Da, biata fată! Dar n-am sedus-o, s-a sedus ea singură, v- 
o jur! _ 

— Ce! Incă una? zise Gabriel. Pe asta n-o cunosc şi 
apoi oricine-ar fi, presupun că nu se poate plânge tot de 
acelaşi lucru ca Babette Peuauoy. 

Martin-Guerre nu cuteză să se înfurie; dar, dacă ar fi 
avut rangul vicontelui, n-ar fi lipsit mult. 

— Monseniore, toţi aici zic că-s nebun şi, tot spunându- 
mi-se asta, cred, pe sfântul Martin, că până la urmă voi 
înnebuni de-a binelea. Totuşi, mai am încă judecată şi 
memorie, ce dracu! Şi la nevoie, monseniore, deşi am 
trecut prin multe încercări şi nenorociri, vă voi povesti 
punct cu punct ce mi s-a întâmplat de trei luni încoace, 
după ce m-am despărţit de domnia-voastră. 

— AŞ fi curios într-adevăr, zise Gabriel, să ştiu cum îţi 
explici purtarea ta ciudată. 

— Ei bine, monseniore, vă amintiţi că am ieşit din 
Saint-Quentin, ca să ne ducem după ajutoarele domnului 
de Vaulpergues; am luat-o fiecare pe alt drum, cred că vă 
amintiţi şi asta, apoi s-a întâmplat ceea ce aţi prevăzut 
domnia-voastră. Am căzut în mâinile duşmanului. Am 
vrut, după recomandările domniei-voastre, să dau dovadă 


367 


Cele două Diane 


de îndrăzneală; dar, lucru ciudat, duşmanii mă 
recunoscuseră ca pe un fost prizonier de-al lor! 

— Haide, îl întrerupse Gabriel, iar ai luat-o razna! 

— Ah! Monseniore, zise Martin, vă conjur, lăsaţi-mă să 
povestesc ce ştiu şi cum ştiu. O să mă certaţi pe urmă. 
Din momentul în care duşmanii m-au recunoscut, 
monseniore, mărturisesc că m-am resemnat; căci ştiu şi 
ştiţi şi domnia-voastră la fel de bine ca şi mine, că de fapt 
eu sunt doi şi că, fără să mă prevină, celălalt eu al meu îşi 
face adesea de cap. Deci, ne-am acceptat soarta. Căci de 
acum încolo voi vorbi despre mine la plural. Gudule, o 
flamandă de treabă pe care noi am răpit-o, ne-a 
recunoscut şi ea; n-are importanţă că noi n-am 
recunoscut-o: ca să vă povestesc toate necazurile prin 
care a trecut şi în puterea citor stăpâni, toţi folosind 
diferite  jargoane, a căzut pe rând nenorocitul 
dumneavoastră scutier, ar fi prea lung, monseniore... 

— Da, scurteaz-o, zise Gabriel. 

— Am trecut din rău în mai rău. Eu-l meu numărul doi 
tocmai o ştersese de la inamic şi eu am pătimit amar 
pentru vina lui. Eu-l numărul unu, adică eu, ale cărui 
întâmplări le istorisesc, izbuti să scape şi el, dar făcu 
prostia de a se lăsa prins, aşa că ce mai tura-vura. Mă 
bătură până mă lăsară aproape mort. Eu însă tot nu m- 
am lăsat! Am luat-o pentru a treia oară la fugă! Dar prins 
şi a treia oară, printr-o dublă trădare, a vinului şi a unui 
trecător, am vrut să fac o faptă nesăbuită şi să mă bat cu 
duşmanii cu furia disperării şi a beţiei. Ca urmare, după 
ce m-au bătut toată noaptea în modul cel mai barbar, 
spre dimineaţă călăii mei m-au spânzurat. 

— Te-au spânzurat! strigă Gabriel socotind că 
monomania scutierului său punea iar stăpânire pe el. Te- 
au spânzurat! Martin, ce înţelegi tu prin asta? 

— Inţeleg, monseniore, că m-au atârnat între cer şi 
pământ, la căpătâiul unei frânghii de cânepa legată 
zdravăn de un stâlp numit spânzurătoare. Ceea ce, în 


368 


Alexandre Dumas 


orice limbă şi dialect, se numeşte îndeobşte a spânzura, 
monseniore. E limpede, nu? 

— Nu prea, Martin, căci în sfârşit, pentru un 
spânzurat... 

— Arăt destul de bine, într-adevăr; dar nu ştiţi sfârşitul 
istoriei. 

Durerea şi tulburarea mea când m-am văzut spânzurat 
mă făcură să-mi pierd cunoştinţa. Când mi-am revenit 
eram întins pe iarba proaspătă, cu funia tăiată atârnând 
în jurul gâtului. Poate vreun drumeţ o fi voit, mişcat de 
starea mea, să elibereze spânzurătoarea de fructul ei 
omenesc? Amărăciunea mea refuză să creadă acest 
lucru. Mai curând îmi închipui că vreun pungaş a dorit să 
mă prade şi a tăiat, funia ca să-mi scotocească mai uşor 
prin buzunare, inelul de nuntă şi hârtiile furate mă 
îndreptăţesc să afirm asta fără să fac vreo nedreptate 
rasei omeneşti. Fapt este că am fost scăpat la vreme şi cu 
tot gâtul meu puţin smintit din loc, am putut să fug 
pentru a patra oară, prin pădure şi peste câmp, 
ascunzându-mă ziua, înaintând cu precauţie noaptea, 
trăind cu rădăcini şi cu ierburi sălbatice, o hrană 
mizerabilă, cu care vitele abia s-ar putea obişnui. In 
sfârşit, după ce m-am rătăcit de o sută de ori, am putut, 
după cincisprezece zile, să revăd Parisul şi această casă 
unde am sosit de douăsprezece zile şi unde am fost primit 
mult mai prost decât mă aşteptam după atâtea încercări, 
lata povestea mea, monseniore. 

— Ei bine, zise Gabriel, cu privire la această poveste, 
eu aş putea să-ţi istorisesc o alta, cu totul diferită, pe care 
te-am văzut îndeplinind-o sub ochii mei. 

— Povestea eului meu numărul doi, monseniore? zise 
liniştit Martin. Pe legea mea! Monseniore, dacă nu-s 
indiscret şi dacă aţi avea bunătatea să mi-o spuneţi în 
două vorbe, aş fi destul de curios s-o cunosc. 

— Glumeşti, ticălosule? zise Gabriel. 


369 


Cele două Diane 


— Ah, monseniorul cunoaşte profundul meu respect! 
Dar deşi acest de al doilea eu al meu mi-a pricinuit 
destule încurcături şi m-a vârât în destule necazuri, ei 
bine, zău că mă interesează; cred, pe cuvântul meu de 
onoare, că până la sfârşit voi avea slăbiciunea să-l 
îndrăgesc, caraghiosul! 

— Intr-adevăr, caraghiosul... făcu vicontele. Gabriel 
tocmai se pregătea să înceapă istorisirea faptelor rele ale 
lui Arnauld du Thill, dar fu oprit de doică sa, care intră 
urmată de un om îmbrăcat în straie ţărăneşti. 

— Asta ce mai e? zise Aloyse. lată un om care pretinde 
că a fost trimis aici ca să-ţi vestească moartea, Martin- 
Guerre. 


370 


Alexandre Dumas 


Capitolul XLV 
Unde virtutea lui Martin-Guerre 
începe să se reabiliteze 


— MOARTEA MEA? STRIGĂ MARTIN- 
Guerre pălind la cuvintele doamnei Aloyse. 

— Ah, Dumnezeule, strigă la rândul său ţăranul de 
îndată ce văzu chipul scutierului. 

— Să fi murit oare celălalt eu al meu? Să mai am o 
existenţă de schimb? In fond, îşi zise Martin, dacă ne 
gândim bine. Am fost un pic supărat, dar acum totul s-a 
isprăvit cu bine. Hai vorbeşte, amice, adăugă el 
adresându-se ţăranului năucit. 

— Ei! Jupâne, reluă acesta din urmă după ce-l privi 
atent pe Martin-Guerre, cum se face că ai sosit înaintea 
mea? Ţi-o jur că m-am grăbit atâta cât se poate grăbi un 
om dornic să câştige cei zece scuzi făgăduiţi; şi fiindcă n- 
ai avut cal, e cu neputinţa, jupâne, să mă fi întrecut pe 
drum, unde dealtfel te-aş fi văzut... 

— Dar, omule, eu nu te-am văzut niciodată? zise 
Martin-Guerre, iar tu-mi vorbeşti ca şi cum m-ai cunoaşte. 

— Dacă te cunosc! zise ţăranul stupefiat; adică nu eşti 
dumneata cel care mi-a zis să vin aici să spun că domnul 
Martin-Guerre a murit spânzurat? 

— Dar Martin-Guerre sunt eu! 


371 


Cele două Diane 


— Dumneata! Nu se poate! Să-ţi anunţi propria 
dumitale moarte? zise ţăranul. 

— Dar de ce, unde şi când ţi-am anunţat eu o 
asemenea grozăvie? întrebă Martin. 

— Trebuie să spun tot? zise ţăranul. 

— Da, tot. 

— Cu toată prefăcătoria pe care mi-ai recomandat-o? 

— Cu toată prefăcătoria. 

— Ei bine, fiindcă ai o memorie atât de scurtă, am să 
spun tot: cu atât mai rău pentru dumneata dacă mă 
sileşti. Acu şase zile, dimineaţa, eram pe cale să-mi 
plivesc ogorul... 

— Mai întâi, unde ţi-e pământul? întrebă Martin. 

— Trebuie să-i răspund, stăpâne? 

— Sigur, sigur! 

— Ei bine, ogorul meu e în dosul Montargisului, iacă! 
Lucram, te-am văzut trecând pe drum, cu un sac în 
spinare. „Ei, prietene, ce faci acolo?” ai spus dumneata. 
„Plivesc ogorul, Jupâne”, am răspuns eu. „Scoţi ceva cu 
meseria asta?” „An bun, an rău, patru soli pe zi.” „Vrei să 
câştigi douăzeci de scuzi în două săptămâni?” „Păi...” „Te 
întreb dacă da ori ba”. „Da!” „Ei bine, pleacă de îndată la 
Paris. Dacă mergi fără popasuri mari, vei fi acolo cel mult 
în cinci ori şase zile; vei întreba de strada Jardins-Saint- 
Paul şi de palatul vicontelui d'Exme&s. La acest palat te 
trimit. Vicontele n-o să fie acolo; dar o s-o găseşti pe 
doamna Aloyse, o femeie de treabă; doica lui; şi iată ce-i 
vei spune, cască-ţi bine urechile: „Sosesc”, îi vei zice, „de 
la Noyon, unde una dintre cunoştinţele domniei-tale a fost 
spânzurată acum cincisprezece zile. Acest om se numeşte 
Martin-Guerre”. Ţine bine minte numele: Martin-Guerre. 
„L-au spânzurat după ce l-au prădat de toţi banii pe care-i 
avea, că nu cumva să se plângă justiţiei”. Dar, înainte de 
a fi dus la spânzurătoare, Martin-Guerre a avut timpul să- 
ţi vorbească despre această nenorocire, cu scopul, mi-a 
spus el, ca să puteţi aduna o nouă răscumpărare pentru 


372 


Alexandre Dumas 


stăpânul său. Mi-a spus că pentru osteneala mea îmi veţi 
da zece scuzi. L-am văzut spânzurat şi am venit! lată ce- 
ai să-i spui acelei femei... Ai înţeles?” m-a întrebat. „Dă, 
jupâne, i-am răspuns eu. Numai că la început mi-ai vorbit 
de douăzeci de scuzi, iar acu numai de zece...” „Prostule! 
lată avansul de zece”. „Să fie cu noroc! Făcui eu. Dar 
dacă doamna Aloyse o să mă întrebe cum arată acel 
Martin-Guerre pe care nu l-am văzut niciodată?” „Uită-te 
la mine...” „Mă uit.” „Ei bine, îl vei descrie pe Martin- 
Guerre ca pe mine însumi.” 

— Ciudat! murmură Gabriel, care asculta istorisirea cu 
o atenţie încordată. 

— Acum, reluă ţăranul, am venit, jupâne, gata să-mi 
repet lecţia cum m-ai învăţat şi te aflu aici înaintea mea. 
E adevărat că am mai hoinărit pe drum şi am tocat în 
crâşmele din cale cei zece scuzi ai dumitale cu nădejdea 
că voi căpăta în curând alţi zece. Dar, în sfârşit, n-am 
trecut peste termenul despre care mi-ai vorbit. Mi-ai şase 
zile şi azi sunt fix şase zile de când am părăsit 
Montargisul. 

— Şase zile! zise Martin-Guerre melancolic şi visător. 
Am trecut m şase zile prin Montargis! Acum şase zile mă 
aflam deci în drum e ţinutul meu... 

— Stai! îl întrerupse cu însufleţire Aloyse; omul ăsta e 
un mincinos, pentru că pretinde că ai vorbit cu el acum 
şase zile la 

Montargis, când de douăsprezece zile dumneata n-ai 
ieşit din casa asta. 

— E drept, zise Martin-Guerre. Totuşi numărul doi al 
meu... 

— Şi apoi, reluă doica, nici nu-s cincisprezece zile de 
când ai fost spânzurat la Noyon; după spusele dumitale ar 
fi chiar o lună. 

— Aşa-i, zise scutierul, chiar azi se împlineşte lună, mi- 
am adus aminte de asta când m-am sculat. Totuşi, 
celălalt eu al meu... 


373 


Cele două Diane 


— Baliverne! strigă doica. 

— Nu chiar, zise Gabriel intervenind, omul asia ne 
pune, cred eu, pe drumul adevărului. 

— Oh, bunul meu senior, nu vă înşelaţi? Voi căpăta cei 
zece scuzi? 

— Da, zise Gabriel, dar ai să ne laşi numele şi adresa. 
Poate că într-o zi vom avea nevoie de mărturia dumitale. 
Incep, deşi bănuielile sunt încă incerte, să întrevăd crima. 

— Totuşi, monseniore... voi să obiecteze Martin. 

— Şi cu asta basta, îl întrerupse Gabriel. Vei avea grijă, 
Aloyse, ca acest om să fie răsplătit. Treaba asta îşi va 
avea ceasul ei. Numai că, adăugă el coborându-şi glasul, 
înainte de a pedepsi trădarea unui scutier, o să am poate 
de răzbunat trădarea unui stăpân. 

— Vai! murmură Aloyse. 

— S-a făcut opt, zise Gabriel. Nu-mi voi vedea oamenii 
decât la întoarcere, căci vreau să fiu la Luvru când s-or 
deschide porţile; dacă nu mă pot apropia de rege decât la 
prânz, voi discuta cel puţin cu amiralul şi cu domnul de 
Guise. 

— Şi după ce-l vei vedea pe rege, ai să te înapoiezi 
îndată, nu-i aşa? întrebă Aloyse. 

— De îndată, linişteşte-te, doică. Ceva îmi spune că voi 
trece peste toate aceste piedici teribile, pe care intriga mi 
ie ridică în cale. 

— Oh! Dacă Domnul îmi va asculta ruga mea fierbinte, 
aşa va fi! zise Aloyse. 

— Plec, spuse Gabriel. Rămâi, Martin, trebuie să mă 
duc singur. Hai, o să-ţi facem dreptate şi o să te eliberăm 
de coşmar, prietene. Dar, vezi tu, deocamdată am o altă 
treabă şi o altă îndatorire de îndeplinit. Pe curând, Martin; 
cu bine, doica. 

Gabriel ieşi singur, pe jos, înfăşurat într-o mantie largă 
şi luă, grav şi mândru, drumul Luvrului. 

„Vai! Işi zise doica, iată-mă aşa cum l-am văzut 
odinioară şi pe taică-său, care nu s-a mai întors!” 


374 


Alexandre Dumas 


După ce trecu pe Pont-au-Change, continuându-şi 
drumul de-a lungul pieţii la Greve, Gabriel zări mai 
departe un bărbat învăluit şi el într-o mantie largă, dar 
mult mai grosolană decât a sa. |n plus acel om se 
străduia să-şi ascundă trăsăturile chipului sub borurile 
largi ale pălăriei. Gabriel, deşi la început i se păru că 
distinge vag silueta unui prieten, îşi văzu totuşi de drum. 
Dar necunoscutul făcu o mişcare, pani să ezite, apoi la 
sfârşit, se opri brusc. 

— Gabriel, prietene! spuse cl cu precauţie. 

Işi arătă pe jumătate chipul şi Gabriel văzu că nu se 
înşelase... 

— Domnul de Coligny! strigă ei cu glas reţinut. 
Dumneavoastră în acest loc şi la această Qiâi 

— Sstt! Făcu amiralul. Îşi mărturisesc că n-aş vrea în 
momentul ăsta să fiu recunoscut, spionat, urmărit. Dar 
văzându-te, prietene, după o atât de lungă despărţire şi 
atâta incertitudine în legătură cu dumneata, n-am putut 
rezista nevoii de a te striga şi de a-ţi strânge mâna. De 
când eşti la Paris? 

— Chiar din dimineaţa asta, zise Gabriel şi mă duceam 
la Luvru. 

— Ei bine! Dacă nu eşti prea grăbit, fă câţiva paşi 
alături de mine. 

Să-mi spui ce ţi s-a întâmplat în timpul acestei lungi 
absenţe. 

— Voi spune toi, celui mai loial şi mai devotat dintre 
prieteni, răspunse Gabriel. Totuşi, domnule amiral, îmi 
veţi îngădui mai întâi p întrebare asupra unui punct care 
mă interesează mai mult decât orice pe lume. 

— Prevăd această întrebare. Dar n-ar trebui, prietene, 
să prevezi răspunsul meu? Vrei să mă întrebi, nu-i aşa, 
dacă mi-am ţinut făgăduiala pe care ţi-am făcut-o. Dacă i- 
am istorisit regelui partea glorioasă pe care ai avut-o la 
apărarea Saint-Quentinului? 


375 


Cele două Diane 


— Nu, domnule amiral, zise vicontele d'Exmes, nu 
despre asta vreau să vă întreb; căci vă cunosc, am 
învăţat să mă încred în cuvântul dumneavoastră şi sunt 
sigur că prima dumneavoastră grijă, când aţi înapoiat, a 
fost să vă îndepliniţi angajamentul şi să-i spuneţi gelui, 
numai regelui, că am contribuit şi eu ceva la apărarea 
Saint-Quentinului. Sunt chiar sigur că aţi şi exagerat puţin 
în faţa majestăţii-sale unele servicii ale mele. Da, 
monseniore ştiu asta dinainte, ar ceea ce nu ştiu e ce-a 


răspuns Henric al Il-lea la frumoasele dumneavoastră 
cuvinte. 
— Vai, Gabriel, zise amiralul, Henric al lIl-lea n-a 


răspuns nimic, a interesat doar de soarta dumitale şi 
atâta tot. l-am spus ce ştiam, n-ai murit, dar că, după 
toate probabilitățile, ai fost făcut prizonier că, din 
delicateţe, n-ai vrut să-mi dai amănunte. 

— Şi regele?... întrebă Gabriel. 

— Regele, prietene, a zis: „Bine!” şi un surâs de 
satisfacţie i-a înflorit pe buze. Apoi, cum eu insistam 
asupra faptelor dumitale de arme şi asupra obligaţiilor pe 
care le aveau regele şi Franţa faţă de dumneata, Henric 
mi-a spus: „Destul!” şi a schimbat tonul, m-a constrâns să 
vorbesc despre altceva. 

— Da, exact ceea ce presupuneam, spuse Gabriel cu 
ironie. 

— Prietene, curaj! Îţi aminteşti că încă de la Saint- 
Quentin te-am revenit să nu contezi pe recunoştinţa celor 
mari. 

— Oh! spuse Gabriel cu un aer ameninţător, regele 
poate face pe uitucul câtă vreme mă crede captiv sau 
mort. Dar îi voi aduce aminte personal de drepturile mele 
şi atunci o să fie nevoit să şi le amintească. 

— Şi dacă va continua să facă pe uitucul? întrebă 
domnul de Coligny. 

— Domnule amiral, când înduri o ofensă te adresezi 
regelui ca să-ţi facă dreptate. Când regele însuşi e 


376 


Alexandre Dumas 


ofensatorul, nu te mai adresezi decât lui Dumnezeu care 
te răzbună. 

— Ei bine, poate că acum este locul şi momentul să-ţi 
aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o noi doi 
despre credinţa celor oprimaţi şi-n care ţi-am vorbit 
despre un mijloc sigur de pedepsire a regilor, slujind în 
acelaşi timp adevărul. 

— Oh! Am această discuţie prezentă în minte, zise 
Gabriel; memoria nu-mi joacă renghiuri, monseniore; 
poate că aş fi recurs ajutorul dumneavoastră, dacă nu 
împotriva lui Henric al II-lea, 

Cel puţin împotriva urmaşilor săi. 

— Aşa stând lucrurile, zise amiralul, cred că poţi să-mi 
acorzi un ceas... 

— Regele nu primeşte decât la prânz. Până atunci 
timpul meu vă aparţine. 

— Vino cu mine unde mă duc eu, zise amiralul. Eşti 
gentil ţi-am văzut caracterul pus la grea încercare, nu-ţi 
cer deci nici fel de jurământ. Făgăduieşte-mi doar să 
păstrezi secretul asupra persoanelor pe care ai să le vezi 
şi asupra lucrurilor pe care ai să lea 

— Vă făgăduiesc tăcere absolută, zise Gabriel. 

— Urmează-mă, spuse amiralul şi dacă ţi se face vreo 
nedreptate la Luvru, vei avea cum să te răzbuni. Haidem! 

Coligny şi Gabriel traversară Pont-au-Change şi la Cite 
şi o porniră pe străduţele întortocheate care se învecinau 
atunci cu strada Saint-Jacques. 


377 


Cele două Diane 


Capitolul XLVI 
Un filozof şi un soldat 


COLYGNY SE OPRI LA ÎNCEPUTUL 
străzii Saint-Jacques, în faţa uşii scunde a unei case cu 
aspect  sărăcăcios. Bătu, se deschise mai întâi o 
ferestruică, apoi uşa, după ce un paznic nevăzut îl 
recunoscuse pe amiral. 

Urmându-l pe nobilul său ghid, Gabriel străbătu un 
lung coridor întunecat şi sui cu greu trei etaje pe o scară 
mâncată de cari. Când ajunseră în pod, la uşa celei mai 
de sus şi mai mizerabile camere a casei, Coligny bătu de 
trei ori în acea uşă, nu cu mâna, ci cu piciorul. Li se 
deschise şi intrară. 

Intrară într-o cameră destul de mare, dar tristă şi 
goală. Două ferestre strimte, una dând spre strada Saint- 
Jacques, cealaltă spre curtea din spate, nu luminau 
aproape deloc. Drept mobilă, nu se aflau acolo decât 
patru scaune fără spetează şi o masă de stejar cu 
picioare răsucite. La intrarea amiralului, doi oameni, care 
păreau să-l aştepte, îi ieşiră în întâmpinare. Un al treilea 
rămase discret mai la o parte, în picioare, în faţa ferestrei 
care dădea spre stradă şi-i făcu doar de la distanţă un 
salut adânc lui Coligny. 

— Theodore şi dumneata, căpitane, zise amiralul celor 
doi oameni care-l primiră, vă aduc şi vă prezint un 


378 


Alexandre Dumas 


prieten, dacă nu în trecut sau în prezent, cel puţin cred că 
în viitor. 

Cei doi necunoscuţi se înclinară în tăcere în faţa 
vicontelui d'Exmes. Apoi, cel mai tânăr, cel care se 
numea Theodore, începu să vorbească în şoaptă şi plin de 
însufleţire cu Coligny. Gabriel se îndepărtă puţin ca să nu- 
i stingherească şi putu astfel să-i examineze în voie pe cei 
doi bărbaţi. Căpitanul avea trăsături accentuate şi 
înfăţişarea dârza a unui om de acţiune. Era înalt, brun şi 
nervos. Nu era nevoie să fii bun observator ca să citeşti 
pe fruntea lui îndrăzneala, în ochii lui ardoarea, în cutele 
buzelor sale strânse, voinţa energică. Tovarăşul acestui 
om trufaş aducea mai curând a curtean: era un cavaler 
grațios, cu faţa rotundă şi veselă, cu privirea fină, cu 
gesturi elegante. Costumul său, potrivit legilor celei mai 
recente mode, contrasta în mod ciudat cu veşmântul, 
simplu până la austeritate, al căpitanului. In ceea ce 
priveşte pe cel de al treilea personaj, care rămăsese în 
picioare, izolat de grupul celorlalţi, fizionomia lui atrăgea 
de la început atenţia, cu toată atitudinea sa rezervată; 
lăţimea frunţii, limpezimea şi adâncimea privirii indicau 
pe omul inteligent, poate chiar un geniu. Coligny, după ce 
schimbase câteva vorbe cu prietenul său, se apropie de 
Gabriel. 

— ţi cer iertare, îi spuse el, dar nu sunt singurul 
stăpân aici şi a trebuit să mă consult cu prietenii mei 
înainte de a-ţi arăta unde te găseşti şi în compania cui te 
afli. 

— Acum pot să ştiu? întrebă Gabriel. 

— Poţi, prietene. 

— Unde mă aflu? 

— In camera sărmană în care fiul dogarului din Noyon, 
Calvin, a ţinut primele adunări secrete ale reformaţilor şi 
unde a trebuit să iasă ca să se îndrepte spre rugul din 
Estrapade. Dar astăzi este triumfător şi atotputernic la 
Geneva. Regii acestei lumi au încredere în el şi doar 


379 


Cele două Diane 


numele lui e de ajuns ca să facă zidurile umede ale 
acestei cocioabe să strălucească mai grozav decât 
arabescurile de aur la Luvru. 

La numele lui Calvin, Gabriel se descoperi. Măcar că 
acest tânăr impetuos nu fusese câtuşi de puţin preocupat 
până atunci de problemele religiei sau ale moralei, totuşi 
n-ar fi aparţinut secolului său dacă viaţa austeră şi 
laborioasă, caracterul sublim şi hotărât, doctrinele 
îndrăzneţe şi absolute ale legislatorului Reformei nu l-ar fi 
preocupat şi pe el. Spuse totuşi cu destul calm: 

— Şi cine sunt cei care mă înconjoară în venerata 
odaie a maestrului? 

— Discipolii săi, răspunse amiralul, sunt Theodore de 
Beze, pana sa şi La Renaudie, spada sa. 

Gabriel îi salută pe elegantul scriitor, care avea să 
devină istoricul bisericii reformate şi pe aventurosul 
căpitan care avea să fie căpetenia tulburărilor din 
Amboise. Theodore de Bèze îi întoarse lui Gabriel salutul, 
cu graţia curtenitoare care-i era caracteristică şi, luând la 
rândul său cuvântul, îi spuse surâzând: 

— Domnule viconte d'Exmes, deşi aţi fost introdus aici 
cu unele precauţii, nu ne priviţi vă rog, ca pe nişte foarte 
periculoşi şi tenebroşi conspiratori. Mă grăbesc să vă 
declar că, dacă fruntaşii religiei se recunosc în secret în 
această casă de trei ori pe săptămână, o fac numai ca să- 
şi comunice noutăţile Reformei şi să primească fie pe 
neofiţii care ne împărtăşesc principiile, cerând să împartă 
primejdiile cu noi, fie pe cei care, pentru meritul lor 
personal, dorim să-i câştigăm de partea noastră. 
Mulţumim amiralului că v-a adus aici, domnule viconte, 
căci sunteţi în mod sigur printre aceştia din urmă. 

— Eu, domnilor, sunt printre cei din prima categorie, 
spuse înaintând cu un gest simplu şi modest, 
necunoscutul cara până atunci stătuse deoparte. Sunt 
unul dintre acei gânditori umili pe care lumina ideilor 


380 


Alexandre Dumas 


dumneavoastră îi scoate din umbra lor şi care ar vrea să 
se apropie de ele. 

— Dar nu vei întârzia, Ambroise, să te numeri printre 
cei mai iluştrii dintre fraţii noştri, spuse La Renaudie. Da, 
domnilor, continuă el adresându-se lui Coligny şi lui de 
Beze, cel pe care vi-l prezint, un practician încă 
necunoscut, încă tânăr, după cum vedeţi, va fi totuşi, îmi 
pun capul pentru asta, una dintre gloriile credinţei 
noastre, căci munceşte şi gândeşte enorm; şi fiindcă a 
venit singur la noi, trebuie să ne bucurăm, căci în curând 
vom citi cu orgoliu printre ai noştri pe marele chirurg 
Ambroise Paré”. 

— Oh! Domnule căpitan! strigă Ambroise. 

— De ce maestru a fost instruit Ambroise Paré? întrebă 
Théodore de Bèze. 

— De ministrul Chandier cu care mi-a făcut cunoştinţă 
domnul La Renaudie, răspunse Ambroise. Şi ai şi jurat în 
mod solemn? 

— Nu încă, răspunse chirurgul. Vreau să fiu sincer şi să 
nu mă angajez decât în deplină cunoştinţă de cauză. Or, 
am nişte îndoieli, mărturisesc şi, ca să mă dăruiesc 
pentru totdeauna şi fără rezerve acestei cauze, trebuie 
să-mi lămuresc anumite lucruri. Ca să mă luminez, am 
dorit să-i cunosc pe şefii Reformei şi, dacă va trebui, mă 
voi duce până la Calvin. Căci adevărul şi libertatea sunt 
pasiunile mele. 

— Bravo! strigă amiralul, fii liniştit, domnule, nimeni 
dintre noi n-ar vrea să aducă vreun prejudiciu rarei şi 
mândrei dumitale independente de spirit. 

— Ce vă spuneam? zise La Renaudie triumfător. Nu va 
fi pentru credinţa noastră o cucerire prețioasă? L-am 
văzut pe Ambroise Paré în biblioteca sa, l-am văzut la 
căpătâiul bolnavilor, l-am văzut chiar pe câmpul de luptă 


12 Ambroise Paré (1509-1590), celebru chirurg francez (medicul lui 
Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al II-lea), 
primul care, descoperind ligaturile arterelor, le-a cauterizat, salvând 


astfel viaţa celor amputaţi. (N. tr.) 


381 


Cele două Diane 


şi pretutindeni, în faţa greşelilor şi prejudecăţilor, ca şi în 
faţa rănilor şi bolilor, e la fel, calm, rece, superior, stăpân 
asupra altora şi asupra lui însuşi. 

Gabriel, emoţionat de ceea ce vedea şi auzea, zise: 

— Să mi se îngăduie să spun şi eu un cuvânt: ştiu 
acum unde sunt şi ghicesc motivele pentru care 
generosul meu prieten, domnul de Coligny, m-a adus în 
această casă, unde se adună cei pe care regele Henric al 
II-lea îi numeşte eretici şi-i socoteşte duşmanii săi de 
moarte. Dar eu am şi mai mare nevoie să fiu instruit 
decât domnul Ambroise Pare. Ca şi el, am muncit mult, 
dar mai mult cu trupul decât cu mintea; mi-aţi face un 
mare serviciu, domnule Pare, dacă aţi voi să-mi arătaţi ce 
raţiuni şi ce interese au mânat către partidul Reformei 
nobila dumneavoastră inteligenţă. 

— Nu-i vorba de interese, zise Ambroise Paré; căci, ca 
să reuşesc în meseria mea de chirurg, interesul meu ar fi 
fost să mă ataşez credinţei Curţii şi prinților. Nu-i vorba 
de interese, domnule viconte, ci, aşa cum aţi spus-o, de 
raţiuni; dacă eminentele personaje în faţa cărora îmi ridic 
glasul îmi îngăduie acest lucru, vă voi face să înţelegeţi, 
în două cuvinte, aceste raţiuni. 

— Vorbeşte, vorbeşte! spuseră în acelaşi timp Coligny, 
La Renaudie şi Theodore de Bèze. 

— Voi fi scurt, zise Ambroise, timpul nu-mi aparţine. Să 
ştiţi de la început că am vrut să desprind ideea Reformei 
de toate teoriile şi de toate formulele. Aceşti spini odată 
îndepărtați, iată principiile care mi-au apărut şi pentru 
care mă fac pasibil de persecuții. Puterile religioase şi 
politice, biserica şi regalitatea au uzat până acum doar de 
regulă şi de legea lor. Preotul spune fiecărui om: crede 
asta, iar prinţul: fă asta! Lucrurile au putut dura astfel 
atâta timp cât spiritele erau încă înapoiate şi aveau 
nevoie să se sprijine pe această disciplină ca să meargă 
înainte. Dar, la ora asta, ne simţim tari. Şi totuşi, prinţul şi 
preotul, Biserica şi regele nu vor să se despartă de 


382 


Alexandre Dumas 


autoritatea care a devenit pentru ei o obişnuinţă. Tocmai 
împotriva acestei inechităţi sociale protestează, după 
mine, Reforma. Orice suflet trebuie să-şi poată examina 
liber credinţa şi judeca supunerea. Spre aceasta mi se 
pare mie că trebuie să tindă reînnoirea căreia ne 
consacrăm eforturile. Mă înşel, cumva, domnilor? 

— Nu, nu, doar că mergi prea departe, zise Theodore 
de Beze, această cutezanţă de a amesteca treburile 
morale cu cele politice... 

— Ah! Tocmai îndrăzneala asta e ceea ce-mi place 
mie! îl întrerupse Gabriel. 

— Aici nu-i vorba de îndrăzneală, ci de logică! zise 
Ambroise Paré. Pentru ce oare ceea ce este echitabil în 
Biserică să nu fie şi în Stat? Cum de puteţi respinge ca 
acţiune ceea ce admiteţi că gândire? 

— Cuvintele îndrăzneţe pe care le-ai rostit sunt pline 
de revoltă, strigă Coligny gânditor. 

— Revolta? zise liniştit Ambroise. Oh! Eu aş putea 
spune mai repede revoluţie. 

Cei trei reformaţi se priviră între ei cu surpriză. „Acest 
om este mai puternic decât am presupus noi”, părea să 
spună privirea lor. 

Gabriel, obsedat întruna de veşnicul gând al vieţii sale, 
făcea legătura între el şi ceea ce auzise şi reflectă. 
Theodore de Bèze se adresa cu însufleţire cutezătorului 
chirurg: 

— Trebuie neapărat să fii alături de noi. Ce ceri? 

— Nimic, decât favoarea de a discuta uneori şi de a 
supune luminilor dumneavoastră unele dificultăţi de care 
încă mă împiedic. 

— Vei avea mai mult, zise Theodore de Bèze, vei 
coresponda direct cu Calvin. 

— O asemenea onoare, mie? strigă Ambroise Pare 
roşind de bucurie. 

— Da, trebuie să-l cunoşti şi să te cunoască, zise 
amiralul. Un discipol ca dumneata cere un maestru ca el. 


383 


Cele două Diane 


Îi vei da scrisorile lui La Renaudie şi noi ne vom asuma 
sarcina de a le face să ajungă la Geneva. Tot noi îţi vom 
da şi răspunsurile la aceste scrisori. Nu se vor lăsa mult 
aşteptate. Ai auzit vorbindu-se despre prodigioasa 
activitate a lui Calvin. Aşa că vei fi mulţumit. 

— Ah! spuse Ambroise Pare, mă răsplătiți înainte de a 
fi făcut ceva. Cum de am meritat atâta favoare? 

— Fiind ceea ce eşti, prietene, zise La Renaudie. Ştiu 
bine că-l vei entuziasma şi pe el. 

— Oh! Mulţumesc, mulţumesc de mii de ori! răspunse 
Ambroise. Dar, continuă el, din nenorocire trebuie să vă 
părăsesc. Mă aşteaptă atâţia oameni care suferă... 

— Du-te! Du-te! zise Theodore de Bèze, motivele 
dumitale sunt prea sacre ca să te reținem. Du-te! Fă 
binele aşa cum gândeşti adevărul! 

— Dar, părăsindu-ne, reluă Coligny, repetă-ţi că 
părăseşti nişte prieteni şi, aşa cum le spunem celor de 
aceeaşi credinţă cu noi, nişte fraţi. 

Îşi luară bun rămas de la el şi Gabriel, strângându-i cu 
căldură mâna, se alătură acestei mărturii de prietenie. 

Ambroise Pare ieşi, cu inima plină de bucurie şi 
mândrie. 

— Un suflet într-adevăr de elită! strigă Theodore de 
Beze. 

— Câtă ură faţă de tot ce-i comun! zise La Renaudie. 

— Şi ce devotament fără calcul şi fără gândiri ascunse 
faţă de cauza umanităţii! zise Coligny. 

— Vai! reluă Gabriel, alături de această abnegaţie, cât 
de meschin trebuie să vi se pară egoismul meu, domnule 
amiral. Eu nu subordonez, ca Ambroise Pare, faptele şi 
persoanele ideilor şi principiilor, ci dimpotrivă, principiile 
şi ideile faptelor şi persoanelor. Reforma n-ar fi pentru 
mine un scop, ci un mijloc. În marea dumneavoastră luptă 
dezinteresată, eu mă voi bate pentru propriile mele 
socoteli. O, motivele mele sunt prea personale ca să 
îndrăznesc să apăr o cauză atât de pură şi aţi face foarte 


384 


Alexandre Dumas 


bine să mă alungaţi de pe acum din rândurile 
dumneavoastră ca nedemn. 

— Vă calomniaţi cu siguranţă degeaba, domnule 
d'Exmes, zise Theodore de Be&ze. Chiar dacă aveţi idei 
mai puţin elevate decât cele ale lui Ambroise Paré, căile 
Domnului sunt diverse şi adevărul nu-l afli doar pe un 
singur drum. 

— Da, făcu La Renaudie, obţinem rar profesiuni de 
credinţă că aceea pe care aţi auzit-o, când adresăm celor 
pe care vrem să-i înrolăm în partidul nostru întrebarea: 
„Ce ceri?” 

— Ei bine, reluă Gabriel cu un surâs trist, Ambroise 
Pare a răspuns la această întrebare: „Întreb dacă într- 
adevăr justiţia şi dreptul sunt de partea voastră.” Ştiţi ce 
voi întreba eu? 

— Nu. Răspunse Theodore de Beze, dar suntem gata 
să vă satisfacem orice nedumerire. 

— Eu vă întreb, zise Gabriel, dacă sunteţi siguri că 
aveţi de partea dumneavoastră suficientă putere 
materială, dacă nu pentru a învinge, cel puţin pentru a 
lupta? 

Din nou cei trei reformaţi se priviră între ei cu surpriză. 
Dar această surpriză nu mai avea aceeaşi semnificaţie ca 
prima oară. Gabriel îi observă într-o tăcere melancolică. 
Theodore de Bèze, după o pauză, reîncepu: 

— Oricare ar fi, domnule d'Exmes, sentimentul care vă 
dictează o astfel de întrebare, v-am făgăduit mai dinainte 
să vă răspund, aşa că-mi ţin făgăduiala. N-avem de 
partea noastră numai raţiunea, ci şi puterea, slavă 
Domnului! Progresele Reformei sunt rapide şi de 
netăgăduit. Acum trei ani s-a ridicat la Paris o biserică 
reformată; azi, în toate oraşele mari ale regatului, Blois, 
Tours, Poitiers, Marsilia, Rouen, există câte una. Veţi 
putea vedea dumneavoastră înşivă, domnule d'Exmes, 
adunările prilejuite de vizitele noastre la Pre-aux-Clercs. 
Poporul, nobilimea şi Curtea îşi lasă baltă serbările ca să 


385 


Cele două Diane 


vină să cânte cu noi psalmii francezi ai lui Clement 
Marot. La anul vom organiza o procesiune publică, 
pentru a ne da seama de numărul nostru. În prezent, aş 
putea afirma că avem de partea noastră cam o cincime a 
populaţiei. Putem deci să ne intitulăm, fără falsă 
modestie, un partid şi să inspirăm, cred, prietenilor noştri 
oarecare încredere şi duşmanilor oarecare teamă. 

— Aşa fiind, zise rece Gabriel, aş putea să mă număr 
printre primii şi să vă ajut să-i combateţi pe ceilalţi. 

— Dar dacă am fi fost mai slabi? întrebă La Renaudie. 

— AŞ fi căutat alţi aliaţi, mărturisesc, răspunse Gabriel 
cu liniştită fermitate. 

La Renaudie şi Theodore de Bèze lăsară să le scape un 
gest de mirare. 

— Ah! strigă Coligny, nu-l judecaţi, prieteni, cu prea 
multă grabă şi severitate. L-am văzut la asediul de la 
Saint-Quentin şi, când îţi rişti viaţa cum şi-a riscat-o el, n- 
ai un suflet de duzină. Dar eu ştiu că el trebuie să-şi 
îndeplinească o datorie de familie, sacră şi cumplită, care 
nu-i lasă liberă nici o părticică a devotamentului. 

— In lipsa acestui devotament, aş voi ca cel puţin să vă 
aduc sinceritatea, zise Gabriel. Dacă evenimentele mă 
determină să fiu de-al dumneavoastră, domnul amiral 
poate atesta că vă voi oferi un braţ şi o inimă de nădejde. 
Dar adevărul este că nu mă pot dărui în întregime şi fără 
calcul; căci am de îndeplinit un lucru şi atâta timp cât 
acest lucru nu va fi dus la capăt, nu voi fi stăpân pe 
soarta mea. Destinul altor persoane îl reclamă la orice oră 
şi în orice loc pe al meu. 

— Te poţi tot atât de bine devota unui om ca şi unei 
cauze, zise Theodore de Beze. 

— Şi în acest caz, reluă Coligny, am fi fericiţi, prietene, 
să te slujim, după cum şi noi am fi mândri să ne slujeşti. 


13 Clement Marot (1496-1544), poet francez de Curte, simpatizant al 
Reformei, care a lăsat o seamă de lucrări, dintre care amintim: 
Epistolă regelui, Epigrame, Elegii, Epistolă către Lyon Jamet. 

386 


Alexandre Dumas 


— Urările noastre te vor însoţi şi voinţele noastre te 
vor ajuta la nevoie. Numai bagă de seamă, tinere, zise 
austerul La Renaudie în limbajul lui măreț şi familiar; 
atunci când îţi vom spune frate, va trebui să fii demn de 
noi. Putem admite în rândurile noastre un devotament 
deosebit; dar inima se înşeală uneori chiar pe ea însăşi. 
Eşti sigur că, în timp ce te crezi consacrat unui alt ţel, nici 
un gând personal nu se amestecă în acţiunile dumitale? 
În scopul pe care-l măreşti eşti în mod absolut şi real 
dezinteresat? Nu eşti îndemnat de nici o pasiune, această 
pasiune fie ea chiar cea mai generoasă din lume? 

— Nu vă cerem, reluă Theodore de Be&ze, să ne 
împărtăşiţi secretele dumneavoastră; dar dacă ni le-aţi 
dezvălui n-aţi fi nici un moment încurcat? 

— Dacă îţi vorbim astfel, prietene, spuse la rândul lui 
amiralul, o facem ca să apărăm cauza şi să ne păstrăm 
mâinile curate. 

Gabriel ascultă privindu-i pe rând pe cei trei oameni 
severi faţă de alţii ca şi faţa de ei înşişi, care, în picioare 
în jurul lui, 

Pătrunzători şi gravi, îl interogau ca prieteni şi ca 
judecători. La vorbele lor, Gabriel păli şi roşi rând pe rând. 
El însuşi îşi întreba conştiinţa. Soldat, obişnuit cu faptele 
şi nu cu reflecţia, nu prea avusese vreme să se cunoască. 
În acel moment se întreba cu groază dacă dragostea să 
pentru doamna de Castro nu ocupase o parte prea mare 
în inima lui în pofida dragostei filiale; dacă, egoist, nu 
ţinea mai mult să-l elibereze pe bătrânul conte doar ca să 
afle secretul naşterii Dianei. O împrejurare, în aparenţă 
neînsemnată, îl readuse în fire. La biserica Saint-Severin 
sună ceasul unsprezece. Într-o oră va fi în faţa regelui. 
Atunci, cu o voce destul de fermă, Gabriel le spuse 
reformaţilor: 

— Sunteţi oamenii vârstei de aur; totuşi nu e cu 
putinţă ca toţi cei din partidul Reformei să vi se asemuie. 
E util şi necesar ca dumneavoastră, care sunteţi capul şi 


387 


Cele două Diane 


inima Reformei, să vă supravegheați cu severitate 
intenţiile şi actele; dar dacă eu mă dăruiesc acestei 
cauzei n-o voi face în calitate de şef, ci de simplu soldat. 
Petele sufletului sunt de neşters; cele ale mâinii se mai 
pot spăla. Voi fi mâna dumneavoastră, atâta tot. Această 
mână curajoasă şi îndrăzneață, cutez s-o spun, aţi putea- 
o refuza? 

— Nu, zise Coligny şi-o acceptăm chiar din ceasul 
acesta. 

— Eu, continuă Theodore de Be&ze, sunt sigur că ea se 
va aşeza la fel de pură şi de vitează pe mânerul spadei 
sale. 

— Vom lua drept garant, reluă La Renaudie, chiar 
ezitarea pe care au putut s-o işte în inima dumitale 
cuvintele noastre, poate prea aspre şi prea exigente. Ştim 
să judecăm oamenii. 

— Mulţumesc, domnilor, zise Gabriel. Mulţumesc că nu 
v-aţi schimbat părerea — de care am atâta nevoie în 
aspra sarcină ce-o am de îndeplinit. Vă mulţumesc mai 
ales dumneavoastră, domnule amiral, care, conform 
făgăduielii, mi-aţi pus la dispoziţie mijloacele prin care să 
pot plăti lipsa de credinţă, fie chiar şi a unui rege. Acum 
sunt nevoit să vă părăsesc, dar nu vă spun „adio”, ci „cu 
bine!” Măcar că eu sunt dintre cei care ascultă mai 
curând de fapte decât de gânduri, cred totuşi că ceea ce 
aţi semănat astăzi în sufletul meu va rodi. 

— O dorim şi pentru noi, zise Theodore de Bèze. 

— Pentru mine n-ar trebui s-o doresc; căci, vă 
mărturisesc, nenorocirea va fi cea care mă va face să mă 
dăruiesc Reformei. Cu bine, domnilor, acum trebuie să 
mă duc la Luvru. 

— Te însoțesc, zise Coligny. Am să-i repet lui Henric al 
II-lea, în faţa dumitale, ceea ce i-am declarat în lipsa 
dumitale. Memoria regilor este scurtă şi al nostru nu 
trebuie lăsat să nege sau să uite. Merg cu dumneata. 


388 


Alexandre Dumas 


— N-aş fi îndrăznit să vă cer acest serviciu, domnule 
amiral. Dar primesc cu recunoştinţă propunerea 
dumneavoastră. 

— Să plecăm deci, zise Coligny. 

După ce părăsi camera lui Calvin, Theodore de Be&ze îşi 
luă carnetul şi scrise pe el două nume: Ambroise Paie şi 
Gabriel, viconte d'Exme&s. 

— Dar, îi spuse La Renaudie, mi se pare că te cam 
grăbeşti înscriindu-i pe aceşti doi oameni printre ai noştri. 
Nu s-au angajat în nici un fel. 

— Aceşti doi oameni sunt ai noştri, răspunse de Beze. 
Unul caută adevărul şi celălalt fuge de nedreptate. ţi 
spun că sunt ai noştri şi-i voi scrie lui Calvin... 

— Dimineaţa a fost bună pentru noi, zise La Renaudie. 

— Sigur! răspunse Theodore, am convins un filozof de 
prestigiu şi un soldat valoros, un cap puternic şi un braţ 
solid, un câştigător de bătălii şi un semănător de idei. Ai 
dreptate, La Renaudie: dimineaţa a fost într-adevăr bună. 


389 


Cele două Diane 


Capitolul XLVII 

Graţia Mariei Stuart trece prin 
acest roman la fel de fugară ca şi 
prin istoria Franţei 


SOSIND CU COLIGNY LA PORŢILE 
Luvrului, Gabriel fu consternat de primul cuvânt pe care-l 
auzi. Regele nu primea în ziua aceea. 

Amiralul, deşi amiral şi nepotul lui Montmorency, era 
prea bănuit de erezie ca să aibă credit la Curte. Cât 
despre căpitanul gărzilor; 

Gabriel d'Exmes, uşierii locuinţei regale avuseseră 
vreme să-i uite chipul şi numele. Cei doi prieteni 
întâmpinară destule greutăţi ca să treacă de uşile de 
afară. lnăuntru însă fu şi mai greu. Pierdură mai bine de 
un ceas cu discuţii şi ameninţări. Pe măsura ce izbuteau 
să facă să se ridice o halebardă, o alta venea să le bareze 
drumul. Toţi acei dragoni, mai mult sau mai puţin 
incoruptibili, care-l păzeau pe rege, păreau să se 
multiplice în faţa lor. Dar după ce ajunseră datorită 
insistențelor, în marea galerie care preceda cabinetul lui 

Henric al II-lea, le fu imposibil să treacă mai departe. 
Consemnul era prea sever. Regele, închis cu conetabilul şi 
cu doamna de Poitiers, dăduse ordinele cele mai stricte 
să nu fie deranjat sub nici un pretext. 


390 


Alexandre Dumas 


Ca să intre la rege, Gabriel ar fi trebuit să aştepte până 
seara. Să aştepţi tocmai când crezi că ţi-ai atins în sfârşit 
scopul, după atâtea lupte şi dureri! Cele câteva ore de 
aşteptare i se păruseră lui Gabriel mai cumplite decât 
toate primejdiile pe care le înfruntase şi le biruise până 
atunci. Fără să audă cuvintele bune cu care amiralul 
încerca să-l consoleze şi să-l facă să aibă răbdare, el 
privea trist pe fereastră ploaia care începuse să cadă din 
cerul întunecat şi, cuprins de mânie şi nelinişte, frământa 
înfrigurat mânerul spadei. Cum să treacă peste acele 
gărzi stupide care-l împiedicau să ajungă în camera 
regelui? 

Brusc, draperia antecamerei regale se ridică şi o 
siluetă albă şi strălucitoare păru să lumineze atmosfera 
cenuşie şi ploioasă. Mica regină Delfină, Maria Stuart, 
străbătea galeria. Gabriel scoase un strigăt şi întinse 
braţele către ea. 

— Ah! Doamnă! Făcu el, fără să-şi dea seama de 
gestul său. 

Maria Stuart se întoarse, îi recunoscu pe amiral şi pe 
Gabriel şi veni îndată către ei, surăzătoare ca de obicei. 

— In sfârşit, v-aţi întors, domnule viconte d'Exmes! 
spuse ea. Sunt fericită să vă revăd. Am auzit vorbindu-se 
mult despre dumneavoastră în ultima vreme. Dar ce 
faceţi la Luvru la ora asta matinală şi ce doriţi? 

— Să vorbesc cu regele, să vorbesc cu regele, 
doamnă! răspunse 

Gabriel cu glas sugrumat. 

— Domnul d'Exmes, spuse atunci amiralul, trebuie într- 
adevăr să vorbească de îndată cu majestatea-sa. Lucrul 
nu suporta amânare şi toate gărzile i-au interzis să 
treacăt spunându-i să vină deseară. 

— Ca şi cum aş putea aştepta până deseară! strigă 
Gabriel. 

— Numai că, zise Maria Stuart, cred că majestatea-sa 
isprăveşte în acest moment de dat nişte ordine 


391 


Cele două Diane 


importante. Domnul conetabil de Montmorency este încă 
la rege şi, într-adevăr, mă tem că... 

O privire rugătoare a lui Gabriel o împiedica pe Maria 
să-şi termine fraza. 

— Hai să vedem! Risc, spuse ea. 

Şi făcu un semn cu mâna sa mică. Gărzile se retraseră 
cu respect. 

Gabriel şi amiralul putură să treacă. 

— Oh! Mulţumesc, doamnă, spuse pătimaşul tânăr. 
Mulţumesc domniei-voastre care, asemenea unui înger, 
îmi apăreţi mereu ca să mă consolaţi în durerile mele. 

— Drumul e liber, zise surâzând Maria Stuart. Dacă 
majestatea-sa se înfurie, nu daţi pe faţă intervenţia 
îngerului decât într-un caz extrem, vă rog. 

Făcu lui Gabriel şi tovarăşului său o reverență 
graţioasă şi dispăru. Gabriel se afla de-acum la uşa 
cabinetului regelui. In ultima antecameră, un ultim uşier 
mai încercă să se opună la trecerea lor. Dar uşa se 
deschise brusc şi Henric al II-lea apăru în prag, isprăvind 
de dat cele din urmă instrucţiuni conetabilului. Hotărârea 
nu era virtutea regelui. La vederea neaşteptată a 
vicontelui d'Exmes, se dădu îndărăt şi nu ştiu dacă să şei 
înfurie sau nu. Virtutea lui Gabriel era fermitatea. Se 
înclină mai întâi adânc în faţa regelui. 

— Sire, spuse el, binevoiţi să primiţi expresia 
respectuosului meu omagiu... 

Apoi, întorcându-se către domnul de Coligny, care 
înainta, în spatele lui şi căruia voi să-i evite încurcătura 
primelor cuvinte, adăugă: 

— Veniţi, domnule amiral şi conform binevoitoarei 
făgăduieli pe care mi-aţi făcut-o, amintiţi majestăţii sale 
modesta contribuţie pe care am avut-o la atacul de la 
Saint-Quentin. 

— Ce înseamnă asta, domnule? strigă Henric care 
începuse a-şi regăsi sângele rece. Cum aţi ajuns până la 


392 


Alexandre Dumas 


uşă, fără să fi fost anunţat? Cum îndrăzniţi să-l interpelaţi 
pe domnul amiral în prezenţa noastră? 

Gabriel, la fel de cutezător în ocazii decisive ca şi în 
faţa duşmanului şi înțelegând că nu era momentul să se 
intimideze, reluă pe un ton respectuos, dar hotărât: 

— Am socotit, sire, că majestatea voastră e 
întotdeauna gata când e vorba să facă dreptate, fie chiar 
şi ultimului dintre supuşii săi. 

Profitase de mişcarea din spatele regelui, ca să intre 
cu îndrăzneală în cabinet unde Diana de Poitiers, palidă şi 
pe jumătate ridicată fotoliul său de stejar sculptat, îl 
privea pe cutezător, fără să poată rosti, în furia şi surpriza 
ei, un singur cuvânt. Coligny intrase şi el în urma 
impetuosului său prieten. Montmorency, la fel de uluit şi 
ceilalţi, luase hotărârea s-o imite pe Diana. Urmă un 
moment tăcere. Henric al II-lea, întors către iubita sa, o 
întrebă din priviri. Dar, mai înainte ca el să ia sau ca ea 
să-i dicteze vreo hotărâre. Gabriel, care ştia bine că în 
acel minut juca o partidă decisivă, îi spuse din nou lui 
Coligny cu un accent rugător şi demn totodată: 

— Vă implor să vorbiţi, domnule amiral. 

Montmorency făcu repede nepotului său un semn 
negativ: dar Gaspard nu ţinu seama de el. 

— Voi vorbi, zise el, căci este de datoria mea, sire, 
reluă adresându-se regelui; vă repet pe scurt, în prezenţa 
domnului viconte d'Exmes, ceea ce am crezut că e de 
datoria mea să vă spun în amănnunt înainte de 
întoarcerea sa. Lui singur îi datorăm faptul de a fi 
prelungit apărarea Saint-Quentinului dincolo de termenul 
fixat chiar de majestatea-voastră. 

Conetabilul avu o tresărire semnificativă. Dar Coligny, 
privindu-l fix, reluă cu acelaşi calm: 

— Da, sire, de trei ori domnul d'Exmes a salvat oraşul 
şi, fără curajul, fără energia să, Franţa n-ar mai fi la ora 
asta pe drumul salvării, pe care se poate nădăjdui că se 
va menţine de acum încolo. 


393 


Cele două Diane 


— Haide, eşti prea modest şi prea complezent, 
nepoate! strigă domnul de Montmorency, care nu-şi mai 
putu struni nerăbdarea. 

— Nu, domnule, zise Coligny, sunt drept şi cinstit, asta- 
i tot. Am contribuit şi eu, din toate puterile, la apărarea 
cetăţii care mi-a fost încredinţată. Dar vicontele d'Exmes 
a reînsufleţit curajul locuitorilor pe care eu îl şi socoteam 
pe jumătate stins; vicontele d'Exme&s a ştiut să introducă 
în oraş un ajutor pe care nici eu nu-l ştiam atât de 
aproape de noi; în sfârşit, vicontele d'Exmes a dejucat o 
acţiune a inamicului pe care eu n-o prevăzusem. Nu mai 
vorbesc de felul în care s-a comportat în luptă. Dar ceea 
ce a realizat el singur şi asta o susţin sus şi tare, face ca 
partea uriaşă de glorie de care a avut parte cu acest prilej 
s-o scadă cu atât mai mult sau chiar s-o facă cu totul 
iluzorie pe a mea. 

— Oh! Vă mulţumesc, domnule amiral, pentru atâta 
loialitate şi virtute, strigă Gabriel emoţionat. Vă rog să 
contaţi pe mine ca pe veşnicul dumneavoastră îndatorat. 
Da, dm ceasul acesta, creditorul a devenit debitorul 
dumneavoastră şi-şi va aminti de datoria sa, v-o jur. 

In vremea asta, regele, cu sprâncenele încruntate şi cu 
ochii în pământ, bătea nerăbdător cu piciorul în podea, 
profund contrariat. Conetabilul se apropie puţin câte puţin 
de doamna de Poitiers şi schimbă cu ea câteva cuvinte în 
şoaptă. Părură să se oprească la o hotărâre, căci Diana 
începu să surâdă; şi acest surâs diabolic îl făcu să se 
înfioare pe Gabriel, care chiar în clipa aceea îşi aruncase 
din întâmplare privirea către frumoasa ducesă. Totuşi, 
tânărul găsi puterea să adauge: 

— Vă mulţumesc, domnule amiral; v-aţi făcut faţă de 
mine mai mult decât datoria şi, dacă maiestatea sa 
binevoieşte acum să-mi acorde, ca primă recompensă, 
favoarea unui minut de discuţie în particular... 


394 


Alexandre Dumas 


— Mai târziu, domnule, nu spun nu. Dar mai târziu, zise 
cu însufleţire Henric al II-lea; pe moment, lucrul e 
imposibil. 

— Imposibil! strigă îndurerat Gabriel. 

— Şi de ce imposibil, sire? II întrerupse liniştită Diana, 
spre marea surpriză a lui Gabriel şi chiar a regelui. 

— Cum! Doamnă, bâlbâi Henric, vă gândiţi să... 

— Mă gândesc, sire, că un rege este dator să dea 
fiecăruia dintre supuşii săi ceea ce-i datorează. Or, 
datoria dumneavoastră faţă de domnul viconte d'Exmes 
este dintre cele mai legitime, dintre cele mai sacre mi se 
pare. 

— Fără îndoială, fără îndoială, zise Henric, care încerca 
să citească în ochii amantei sale şi vreau... 

— Ascultaţi-l pe domnul d'Exmes de îndată, zise Diana; 
e şi bine şi drept. 

— Dar majestatea sa ştie, zise Gabriel din ce în ce mai 
uluit, că trebuie să-i vorbesc singur? 

— Domnul de Montmorency tocmai se retrăgea când 
aţi intrat, domnule, zise Diana de Poitiers. Cât despre 
domnul amiral, v-aţi asumat dumneavoastră singur 
sarcina de a-i spune în mod delicat că nu-l mai reţineţi. În 
ce mă priveşte, eu, care am fost martora angajamentului 
luat de rege faţă de dumneavoastră şi care voi şti, dacă 
va trebui, să-i amintesc majestăţii-sale termenii precişi ai 
acestui angajament, îmi veţi îngădui, cred, să rămân... 

— Sigur, doamnă, chiar vă rog, murmură Gabriel. 

— Noi ne luăm rămas bun, nepotul meu şi cu mine, de 
la majestatea sa şi de la dumneavoastră, doamnă, zise 
Montmorency. 

Şi-i făcu Dianei, înclinându-se, un semn de încurajare, 
de care aceasta nu păru să mai aibă nevoie. La rândul 
său, Coligny cuteză să-i strângă lui Gabriel mâna, apoi 
ieşi în urma unchiului său. 


395 


Cele două Diane 
Regele şi favorita rămaseră singuri cu Gabriel, speriat 


de neprevăzută şi misterioasa protecţie pe care i-o 
acordă mama Dianei de Castro. 


396 


Alexandre Dumas 


Capitolul XLVIII 
Cealaltă Diana 


ÎN CIUDA PUTERNICEI STĂPÂNIRI 
de sine, chipul lui Gabriel păli şi emoția făcu ca vocea să-i 
pară spartă atunci când, după o pauză, îi spuse regelui: 

— Sire, cu o încredere profundă în făgăduiala voastră 
regească, cutez, scăpat abia ieri din captivitate, să 
amintesc majestăţii-voastre angajamentul solemn pe care 
a binevoit să-l ia faţă de mine. Contele Montgommery 
trăieşte încă, sire, altfel mi-aţi fi retezat de mult vorba... 

Se opri cu pieptul apăsat. Regele rămase nemişcat. 
Gabriel reluă: 

— Ei bine, sire, deoarece contele de Montgommery 
trăieşte încă, deoarece aşa după cum a arătat şi domnul 
amiral, am prelungit cât am putut termenul rezistenţei 
oraşului Saint-Quentin, înseamnă că eu mi-am ţinut 
făgăduiala; ţineţi-o şi dumneavoastră, sire, daţi-mi înapoi 
tatăl... 

— Domnule... zise Henric ezitând. O privi pe Diana de 
Pointiers ale cărei calm şi siguranţă nu păreau să fie 
tulburate. Pasul era totuşi dificil. Henric se obişnuise să-l 
privească pe Gabriel ca pe un mort ori ca pe un prizonier 
şi nu-şi pregătise răspuns la cererea lui. In faţa acestei 
ezitări Gabriel simţi cum teama îi strânge inima. 


397 


Cele două Diane 


— Sire, zise el cu un soi de disperare, nu se poate ca 
majestatea-voastră să fi uitat! Majestatea-voastră îşi 
aminteşte, cu siguranţă, acea solemnă discuţie; îşi 
aminteşte ce angajament mi-am luat în numele 
prizonierului, dar şi angajamentul luat de dumneavoastră 
faţă de mine. 

Regele fu, fără să vrea, mişcat de spaimă şi durerea 
tânărului; instinctele sale generoase se deşteptară în el. 

— Îmi amintesc de tot, îi zise el lui Gabriel. 

— Ah! Mulţumesc, sire, strigă Gabriel, a cărui privire 
străluci de bucurie. 

Dar doamna de Poitiers zise în acel moment, liniştită: 

— Fără îndoială că regele îşi aminteşte de tot, domnule 
d'Exmes; dumneata eşti cel care pare să fi uitat. 

Dacă un trăsnet ar fi căzut la picioarele saie în toiul 
unei zile frumoase de iunie, nu l-ar fi uluit într-atâta pe 
Gabriel. 

— Cum, murmură el. Ce-am uitat, doamna? 

— Jumătate din sarcina dumitale, domnule, răspunse 
Diana. Ai pus într-adevăr majestăţii sale şi dacă nu-s chiar 
cuvintele dumitale, cel puţin acesta este sensul: „Sire, 
pentru a răscumpăra libertatea contelui de 
Montgommery, îl voi opri pe duşman în drumul său 
triumfal spre centrul Franţei”. 

— Ei bine şi n-am făcut astfel, doamnă? întrebă Gabriel 
pierdut. 

— Da, răspunse Diana. Dar ai adăugat: „Şi chiar, dacă 
va trebui, voi deveni din atacat atacator şi voi pune 
stăpânire pe unul din locurile în care domneşte 
duşmanul”. lată ce-ai spus, domnule. Or, dumneata n-ai 
făcut, după câte mi se pare, decât jumătate din ceea ce- 
ai zis. Ce poţi răspunde la asta? Ai păstrat Saint-Quentinul 
un anumit număr de zile, foarte bine, nu neg. Văd oraşul 
apărat, dar oraşul cucerit unde-i? 

— Oh! Doamne! Doamne! Mai putu spune Gabriel 
năucit. 


398 


Alexandre Dumas 


— Vezi, zise Diana cu acelaşi sânge rece, că memoria 
mi-e încă bună şi mai atentă decât a dumitale. Totuşi 
nădăjduiesc că, acum, ai să-ţi aminteşti şi dumneata, la 
rândul dumitale. 

— Da. E adevărat, acum îmi amintesc! strigă cu 
amărăciune. Gabriel. Dar spunând atâta, am vrut doar să 
zic că la nevoie voi face imposibilul; căci e posibil, sire, să 
iei în acest moment un oraş, de la spanioli sau englezi? 
Majestatea voastră, lăsându-mă să plec, a acceptat tacit 
prima mea ofertă, fără să mă lase să cred că după acel 
efort eroic, după acea lungă captivitate aş mai fi putut s-o 
execut şi pe-a doua. Sire! Mă adresez dumneavoastră, un 
oraş pentru libertatea unui om, oare nu-i destul? Nu vă 
veţi mulţumi cu o asemenea răscumpărare? Va trebui ca, 
în urma unei vorbe scăpate aiurea, în toiul exaltării, să mi 
se impună o altă sarcină, de o sută de ori mai grea decât 
prima, dacă nu chiar irealizabilă? 

Regele făcu o mişcare ca să vorbească; dar marea 
seneşală se grăbi să i-o i-a înainte. 

— E oare mai uşor şi mai irealizabil, spuse ea, există 
mai puţine pericole şi mai puţină nebunie, cu toate 
făgăduielile dumitale, să redai libertatea unui captiv de 
temut, vinovat de lezmajestate? Pentru a obţine 
imposibilul, oferă imposibilul, domnule d'Exmes; nu-i 
drept ca dumneata să-i ceri regelui să-şi ţină cuvântul, 
când dumneata nu ţi l-ai ţinut până la capăt pe-al 
dumitale. Datoriile unui suveran nu sunt mai puţin grele 
decât cele ale unui fiu; doar nişte servicii imense şi 
supraomeneşti aduse Statului ar putea să scuze faptul de 
a trece peste legile ţării. Ai de salvat un tată, dar 
majestatea să are de păzit Franţa. 

Şi, cu o privire expresivă care-i întărea vorbele, Diana 
aminti de două ori lui Henric ce riscuri îşi asuma lăsându-l 
să iasă din mormânt fie bătrânul conte de Montgommery 
şi odată cu el taina lui. Gabriel, făcând un ultim efort, 
strigă întinzând mâinile către rege: 


399 


Cele două Diane 


— Sire, mă adresez dumneavoastră, echităţii, 
clemenţei dumneavoastră! Sire, mai târziu, datorită 
timpului şi împrejurărilor, îmi voi ţine făgăduiala să aduc 
patriei acest oraş, sau să mor în încercarea asta. Dar, 
până atunci, sire, lăsaţi-mă, vă rog, să-mi văd tatăl... 

Henric, sfătuit de privirea şi de atitudinea Dianei, 
răspunse întărindu-şi glasul: 

— Ţineţi-vă făgăduiala până la capăt, domnule şi jur pe 
Dumnezeu că atunci, dar numai atunci, mi-o voi îndeplini 
şi eu pe a mea. Cuvântul meu e în funcţie de al 
dumneavoastră. 

— Este ultimul dumneavoastră cuvânt, sire? 

— Ultimul. 

Gabriel îşi plecă o clipă capul, zdrobit, învins şi 
tremurând din pricina acestei înfrângeri. 

Intr-un minut îi trecu prin minte o lume de gânduri. Se 
va răzbuna pe acest rege ingrat şi pe această femeie 
perfidă; se va arunca în rândurile reformaţilor; va urma 
soarta Montgommery-ilor; îl va lovi de moarte pe Henric, 
aşa cum Henric l-a lovit pe bătrânul conte! Va face să fie 
alungată Diana de Poitiers, umilită şi fără onoruri! Acesta 
îi va fi de acum încolo unicul scop al vieţii şi acest scop, 
oricât de îndepărtat şi de necrezut ar părea pentru un 
simplu gentilom, va şti totuşi să şi-l atingă! Numai că, în 
vremea asta, tatăl lui va putea să moară de douăzeci de 
ori! Răzbunarea era bună, salvarea şi mai bună în situaţia 
lui, să iei un oraş, era poate mai puţin greu decât să 
pedepseşti un rege. Numai că scopul ăsta era sfânt şi 
glorios, pe când celălalt criminal şi nelegiuit. Cu primul, o 
pierdea pe Diana de Castro pentru totdeauna; cu celălalt, 
cine ştie dacă n-o câştiga! Lui Gabriel îi trecură prin faţa 
ochilor, fulgerător, toate evenimentele întâmplate de la 
capitularea Saint-Quentinului. Sufletul viteaz şi totdeauna 
gata de acţiune al tânărului se şi regăsise. Se oprise la o 
hotărâre, concepuse un plan, întrevăzuse o ieşire. Regele 


400 


Alexandre Dumas 


şi iubita lui îl văzură cu mirare şi aproape cu spaimă, 
ridicându-şi fruntea palidă, dar calmă. 

— Fie! spuse el. 

— Vă resemnaţi? zise Henric. 

— Mă hotărăsc! răspunse Gabriel. 

— Cum? Explicaţi-vă, zise regele. 

— Ascultaţi-mă, sire... Fapta prin care voi încerca să vă 
redau un oraş din cele pe care vi le-au ocupat spaniolii, vi 
se pare disperată, imposibilă, smintită, nu-i aşa? 

— E adevărat, răspunse Henric. 

— Mă tem că da, adăugă Diana. 

— După toate probabilitățile, continuă Gabriel, această 
încercare mă va costa viaţa, fără alt rezultat decât că voi 
fi socotit nebun ori ridicol. 

— Nu eu v-am propus-o, zise regele. 

— Ar fi mai înţelept să renunţaţi, zise Diana. 

— V-am spus totuşi că sunt hotărât la asta. 

Henric şi Diana nu-şi putură reţine o mişcare de 
admiraţie. 

— Oh! Bagă de seamă! strigă regele. 

— La ce? La viaţa mea? Răspunse râzând Gabriel, e 
multă vreme de când mi-am sacrificat-o. Numai că sire, 
de data asta, nici o neînțelegere, nici un subterfugiu. 
Condiţiile târgului pe care l-am încheiat în faţa Domnului 
sunt limpezi acum. Eu, Gabriel, viconte d'Exme&s, viconte 
fe Montgommery, voi face în aşa fel încât datorită mie, un 
oraş aflat în momentul de faţă în puterea spaniolilor sau a 
englezilor, să cadă în mâinile dumneavoastră. Acest oraş 
nu va fi o cetate prost fortificată sau un târguşor, ci un 
oraş puternic, foarte important pe care l-aţi putea râvni. 
Nimic încâlcit până aici, socot! 

— Nu, într-adevăr, zise regele, tulburat. 

— Dar şi dumneavoastră, în ce vă priveşte, zise 
Gabriel, dumneavoastră, Henric al II-lea, rege al Franţei, 
vă veţi angaja să deschideţi, la prima mea cerere, celula 


401 


Cele două Diane 


tatălui meu şi să mi-l înapoiaţi pe contele de 
Montgommery. Vă angajaţi la asta? 

— Mă angajez. 

— Mulţumesc maiestăţii-voastre. Dar nu e totul: 
trebuie să acordaţi o garanţie în plus acestui biet smintit 
care se aruncă cu ochii închişi în prăpastie. Trebuie să fiţi 
indulgent cu cei care se pregătesc să moară. Nu vă voi 
cere un înscris semnat care ar putea să vă compromită şi 
pe care fără îndoială că mi-l veţi refuza. Dar iată o Biblie. 
Sire, puneţi deasupra mâna voastră regală şi faceţi acest 
jurământ: „In schimbul unui oraş de primul rang pe care i- 
| voi datora lui Gabriel de Montgommery, mă leg pe 
această sfântă carte să redau vicontelui d'Exmes 
libertatea tatălui său şi declar dinainte că, dacă nu 
respect acest jurământ, vicontele va fi scutit faţă de mine 
şi de ai mei de orice fel de obligaţie, adaug că tot ce va 
face ca să pedepsească sperjurul va fi bine făcut şi 
absolvit în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, chiar dacă ar 
fi vorba de o crimă împotriva persoanei mele!” Faceţi 
acest jurământ, sire! 

— Cu ce drept îmi ceri asta? zise Henric. 

— V-am spus, sire, cu dreptul celui care va muri. 

Regele încă şovăia, dar ducesa, cu surâsul ei 
dispreţuitor, îi făcu un semn că putea să accepte fără nici 
o teamă. 

Intr-adevăr, ea socotea că, pe moment, Gabriel îşi 
pierduse judecata şi înalţă din umeri cu milă. 

— Bine, consimt, zise Henric cu o aţâţare ciudată. ŞI 
repetă, cu mâna pe Biblie, formula jurământului, pe care 
i-o dictă Gabriel. 

— Cel puţin, zise tânărul, când regele isprăvi, asta îmi 
va cruța remuşcările. Martor noii noastre învoieli nu e 
numai doamna, ci şi Dumnezeu. Acum, nu mai am nimic 
de pierdut. Rămâneţi cu bine, sire. Peste două luni sau voi 
fi mort, sau îmi voi îmbrăţişa tatăl. 


402 


Alexandre Dumas 


Se înclină în faţa regelui şi a ducesei şi ieşi grăbit. 
Henric, fără ă vrea, rămase un moment serios şi gânditor, 
dar Diana izbucni în râs. 

— Haideţi, nu râdeţi, sire? Doar vedeţi că acest nebun 
e pierdut şi că taică-su va muri în temniţă. Puteţi râde, 
sire, zău aşa! 


— Asta voi şi face, zise regele râzând. 


403 


Cele două Diane 


Capitolul XLIX 
O idee mare pentru un om mare 


DE CÂND PURTA TITLUL DE 
locotenent general al regatului, ducele de Guise ocupa o 
locuinţă chiar în Luvru. Acum, ambițiosul şef al casei de 
Lorena dormea, sau mai bine zis veghea, în fiecare 
noapte, în castelul regilor Franţei. Ce visuri îşi făcea el, 
treaz, sub acele baldachine populate de himere? Visele 
sale mai progresaseră oare din ziua în care îi încredinţase 
lui Gabriel, în cortul de la Civitetta, proiectele în legătură 
cu tronul Neapolelui? Se mai mulțumea cu asta acum? 
Oaspete al casei regale, nu-şi spunea oare că ar putea 
deveni stăpânul ei? Nu simţea vag în jurul tâmplelor 
atingerea coroanei? Nu-şi privea cu un surâs credincioasa 
lui spadă, mai sigură decât bagheta unui vraci, singura 
care putea să-i transforme nădejdea în realitate? E de 
presupus că, încă din acea epocă, François de Lorena 
realitate? E de presupus că, încă din acea epocă, François 
de Lorena nutrise astfel de gânduri. Ce vreţi? Însuşi 
regele, chemându-l în ajutor, nu-i întărea oare ambițiile 
cele mai cutezătoare? A-i încredința salvarea Franţei în 
această situaţie disperată, însemna a-l recunoaşte drept 
primul căpitan al vremii! Francisc | n-ar fi fost atât de 
molâu. Şi-ar fi apucat spada şi s-ar fi năpustit întocmai ca 
la Marignan. Dar lui Henric al II-lea, deşi foarte viteaz, îi 


404 


Alexandre Dumas 


lipsea voinţa care comandă şi forţa care execută. Ducele 
de Guise îşi spunea toate astea, dar îşi mai spunea că n- 
ar fi fost de ajuns să-şi justifice sie însuşi acele nădejdi 
temerare, trebuia să le justifice în ochii Franţei; trebuia, 
prin servicii strălucite, prin succese de seamă, să-şi 
cucerească soarta. Fericitul general, care avusese norocul 
de a stăvili la Metz a doua invazie a marelui împărat Carol 
Quintul, simţea totuşi că nu făcuse încă destul pentru a 
spera totul. Chiar dacă l-ar fi respins din nou pe spanioli şi 
pe englezi până la frontieră şi tot nu era de ajuns. Pentru 
că Franţa să se dăruie sau să se lase cucerită, nu era 
suficient să-i repare înfrângerile, trebuia să-i aducă 
victorii. 

Acestea erau gândurile care frământau mintea ducelui 
de Guise de la reîntoarcerea sa din Italia. Şi le repeta 
chiar în ziua în care Gabriel de Montgommery încheia cu 
Henric al lIl-lea acel pact smintit şi sublim. Singur în 
camera sa, François de Guise, în picioare, la fereastră, se 
uita, fără să vadă, în curte şi bătea, în mod mecanic, cu 
degetele în geam. Unul dintre oamenii săi ciocăni la uşă 
cu discreţie, apoi, intrând, îl anunţă pe vicontele d'Exmes. 

— Vicontele d'Exmes! zise ducele de Guise care avea 
memoria lui Cezar şi care dealtfel, avea motive temeinice 
să-şi aducă aminte de Gabriel. Vicontele d'Exme&s! 
Tânărul meu tovarăş de arme de la Metz, Renty şi 
Valenza! Pofteşte-l. Thibault, pofteşte-l de îndată. 

Eroul nostru nu ezitase. Cu acel instinct sigur din 
ceasurile grele care, dacă iluminează întregul curs al 
existenţei, se numeşte geniu, părăsindu-l pe rege, ca şi 
cum ar fi presimţit tainicele gânduri cu care se mângâia 
chiar atunci ducele de Guise, se duse glonţ la locuinţa 
locotenentului general al regatului. Poate că acesta era 
singurul om care-l putea înţelege şi ajuta. Gabriel, 
dealtfel, avea să fie mişcat de primirea pe care i-o făcu 
fostul său general. Ducele de Guise îi ieşi în întâmpinare 
până la uşă şi-l strânse în braţe. 


405 


Cele două Diane 


— Ah! Dumneata, în sfârşit... îi spuse el cu efuziune. 
De unde vii? Cât m-am gândit şi cât am vorbit despre 
dumneata, Gabriel! 

— Într-adevăr, monseniore, am păstrat un oarecare loc 
în amintirea dumneavoastră? 

— Drace! Mai şi întreabă! strigă ducele. Dumneata n-ai 
obiceiul să-ţi aduci aminte de oameni? Coligny, care 
preţuieşte el singur cât toţi Montmorency-ii la un loc, mi-a 
povestit (deşi, nu ştiu de ce, pe ocolite) o parte din 
faptele dumitale de acolo, de la Saint-Quentin. Şi încă îmi 
ascundea, după cum spunea, ce era mai important. 

— Şi totuşi n-am prea făcut cine ştie ce! zise surâzând 
cu tristeţe gabriel. 

— Ambiţios, zise ducele. 

— Ambiţios, într-adevăr! Întări Gabriel, clătinând cu 
melancolie m cap. 

— Dar; slavă Domnului, reluă ducele de Guise, te-ai 
întors. lată-ne laolaltă, prietene! Ştii ce proiecte am făcut 
împreună în Italia! Ah! Dragul meu Gabriel, acum mai 
mult ca niciodată, Franţa are nevoie de vitejia noastră! 

— Atâta cât voi exista şi cât voi putea, zise Gabriel. Voi 
face totul pentru ea şi n-aştept, monseniore, decât un 
semn al dumneavoastră. 

— Mulţumesc, prietene, răspunse ducele, nu-ţi voi uita 
promisiunea, fii sigur şi semnul nu se va lăsa prea mult 
aşteptat. 

— Eu va trebui să vă mulţumesc, monseniore, strigă 
Gabriel. 

— La drept vorbind, zise ducele de Guise, cu cât 
privesc în jurul meu, cu atât găsesc situaţia mai încurcată 
şi mai gravă. A trebuit să alerg mai întâi zorit, să 
organizez în jurul Parisului rezistenţa, să prezint în faţa 
duşmanului o linie formidabilă de apărare, să-i stăvilesc 
înaintarea. Dar asta nu înseamnă nimic! El are Saint- 
Quentinul! Are nordul ţării! Trebuie, vreau să intervin. Dar 
cum? 


406 


Alexandre Dumas 


Se opri ca pentru a-l consulta pe Gabriel. Cunoştea 
deosebita putere de înţelegere a acestui tânăr şi, în mai 
multe ocazii, ţinuse seama de părerile sale; dar, de data 
asta, vicontele d'Exmes tăcu, observându-l pe duce şi 
aşteptând să-i vină la mână. 

François de Lorena reluă deci: 

— Să nu-mi acuzi încetineala, prietene. Ştii doar, nu 
sunt dintre aceia care şovăie, ci dintre aceia care 
reflectează înainte de a acţiona. Nu mă vei ţine de rău, 
căci şi dumneata eşti tot cam ca şi mine. Hotărât şi 
totodată prudent. Ba chiar, adăugă ducele, cutele tinerei 
dumitale frunţi mi se par şi mai adânci ca altădată. Nu 
cutez să te întreb despre dumneata. Aveai, îmi amintesc, 
de achitat nişte datorii mari şi de descoperit nişte 
duşmani primejdioşi. Ai de plâns şi alte nenorociri decât 
cele ale patriei? Mi-e teamă că da: căci te-am lăsat grav şi 
te regăsesc trist. 

Să nu vorbim despre mine, monseniore, vă rog, zise 
Gabriel. Să vorbim despre Franţa, va fi ca şi cum vom 
vorbi despre mine. 

— Fie! zise ducele de Guise. Vreau să-ţi spun deci pe 
faţă gândul şi grija mea. Mi se pare că ceea ce ar fi acum 
necesar, e să ridicăm, printr-o lovitură răsunătoare, 
moralul oamenilor noştri şi vechea noastră reputaţie, să 
transformăm apărarea în atac, în sfârşit, să nu ne 
mărginim a ne remedia înfrângerea, ci a le compensa prin 
succese. 

— Aceasta este şi părerea mea, monseniore! strigă 
plin de însufleţire Gabriel, surprins şi încântat de o 
coincidenţă atât de favorabilă propriilor sale planuri. 

— E şi părerea dumitale, nu-i aşa? zise ducele de 
Guise. Te-ai gândit, desigur, de multe ori la primejdiile 
Franţei noastre şi la mijloacele de a le îndepărta? 

— Intr-adevăr, m-am gândit adesea. 


407 


Cele două Diane 


— Ei, bine, zise François de Lorena, ai examinat 
situaţia? Acea lovitură de trăsnet pe care o socoteşti ca şi 
mine necesară, unde, când şi cum s-o încercam? 

— Monseniore, cred că ştiu. 

— E cu putinţă? strigă ducele. Oh, vorbeşte, vorbeşte, 
prietene! 

— Dumnezeule! Poate că am vorbit prea devreme! zise 
Gabriel. Propunerea pe care vreau să v-o fac este dintre 
acelea care au cu siguranţă nevoie de pregătiri îndelungi. 
Sunteţi foarte mare, monseniore; dar lucrul despre care 
am să vă vorbesc s-ar putea să pară până şi domniei- 
voastre nemăsurat. 

— Nu sunt câtuşi de puţin expus ameţelii, zise ducele 
de Guise surâzând. 

— N-are importanţă, monseniore. La prima vedere, 
proiectul meu, mă tem şi vă previn, o să vi se pară 
straniu, smintit, chiar irealizabil! Totuşi, nu e decât dificil 
şi periculos. 

— Dar asta e o atracţie în plus! zise François de 
Lorena. 

— Atunci, monseniore, continuă Gabriel, e de la sine 
înţeles că n-o să vă speriaţi. Voi fi, repet, riscuri mari. Dar 
mijloacele de reuşită sunt în puterea mea şi când vi le voi 
dezvălui, veţi fi de aceeaşi părere cu mine. 

— Dacă e aşa, vorbeşte, Gabriel, zise ducele. Dar, 
adăugă el cu nerăbdare, cine vine iar să ne întrerupă? Tu 
baţi la uşă, Thibault? 

— Da, monseniore, zise valetul sosind. Monseniorul mi- 
a poruncit să-l înştiinţez când va sosi ora de consiliu şi 
iată că sună de două, domnul de Saint-Remy şi ceilalţi 
domni vor veni dintr-o clipă într-alta să-l ia pe 
monseniorul. 

— Adevărat, adevărat, zise ducele de Guise, în curând 
va avea loc consiliul şi încă unul important. Trebuie 
neapărat să asist şi eu. Bine, Thibault, lasă-ne. Să-i 
pofteşti aici pe acei domni când vor sosi. Vezi, Gabriel, că 


408 


Alexandre Dumas 


datoria mă cheamă lângă rege. Dar până deseară, când 
ai să-mi poţi dezvolta pe îndelete planul dumitale, care 
trebuie să fie mare pentru că-ţi aparţine, satisfă-mi pe 
scurt curiozitatea şi nerăbdarea. În două cuvinte, Gabriel, 
ce ai de gând să faci? 

— In două cuvinte, monseniore, să luăm Calaisul, zise 
liniştit Gabriel. 

— Să luăm Calaisul! strigă ducele, dându-se înapoi de 
surpriză. 

— Uitaţi, monseniore, zise Gabriel, cu acelaşi sânge 
rece, că aţi făgăduit să nu vă speriaţi. 

— Oh! Dar te-ai gândit bine ce spui? zise ducele. Să iei 
Calaisul apărat de o garnizoană formidabilă, de ziduri de 
necucerit, de mare! Calaisul este în puterea Angliei de 
mai bine de două sute de ani. Calaisui, păzit aşa cum 
păzeşti cheia Franţei când o ai. Imi place tot ceea ce e 
îndrăzneţ. Dar acest lucru depăşeşte orice închipuire. 

— Da, monseniore, răspunse Gabriel. Vreau să fac 
acest lucru tocmai pentru că fapta este temerară, pentru 
că nu se poate concepe gândul ori bănuiala că are şanse 
de reuşită. 

— La urma urmelor, e posibil, zise ducele pe gânduri 

— Când mă veţi asculta, monseniore, veţi spune: „E 
sigur!” Cu condiţia, bineînţeles, de a păstra secretul cel 
mai strict, de a-l deruta pe duşman prin manevre false şi 
de a sosi în faţa oraşului pe neaşteptate. În cincisprezece 
zile Calaisul va fi al nostru. 

— Dar, reluă cu însufleţire ducele, aceste indicaţii 
generale nu ajung. Planul dumitale, Gabriel! Ai un plan? 

— Da, monseniore, simplu şi sigur. 

Gabriel n-avu vreme să isprăvească. În acel moment 
uşa se deschise şi contele de Saint-Remy intră, urmat de 
numeroşi seniori ataşaţi pe lângă ducele de Guise. 

—  Majestatea-sa aşteaptă, monseniore locotenent 
general al regatului, spuse Saint-Remy. 


409 


Cele două Diane 


— Sunt al dumneavoastră, domnilor, zise ducele de 
Guise, salutându-i pe cei sosiți. 

Apoi, întorcându-se spre Gabriel, îi spuse în şoaptă: 

— Trebuie, vezi şi dumneata, să te părăsesc. Dar ideea 
neaşteptată şi măreaţă pe care ai semănat-o în mintea 
mea nu mă va părăsi toată ziua! Dacă într-adevăr crezi o 
astfel de minune realizabilă, mă simt demn să te înţeleg. 
Poţi veni aici la ora opt? Vom avea la dispoziţie aţa 
noaptea şi nu vom mai fi întrerupţi. 

— La opt voi fi la dumneavoastră, zise Gabriel şi-mi voi 
întrebuința cu folos vremea până atunci. 

— Îndrăznesc să-i spun monseniorului, zise contele de 
Saint-Remy, că e trecut de două... 

— lată-mă, iată-mă, răspunse ducele. 

Făcu câţiva paşi dând să iasă, apoi se întoarse spre 
Gabriel, îl privi, apropiindu-se încă o dată de el ca pentru 
a se asigura că înţelesese bine: 

— Să luăm Calaisul? Repetă el în şoaptă, ca un soi de 
întrebare. Şi Gabriel, dând afirmativ din cap, răspunse cu 
un surâs blând şi calm: 

— Să luăm Calaisul! 

Ducele de Guise ieşi, iar vicontele d'Exmes părăsi 
Luvrul. 


410 


Alexandre Dumas 


Capitolul L 
Diverse chipuri de ostaşi 


ALOYSE PÂNDEA CU TEAMĂ, LA 
fereastra casei, întoarcerea lui Gabriel. Când îi zări, îşi 
înălţă spre cer ochii plini de lacrimi, de data asta lacrimi 
de fericire şi de mulţumire. Apoi alergă să deschidă ea 
însăşi uşa stăpânului iubit. 

— Domnul fie binecuvântat! Bine că te văd viu, 
monseniore, strigă, ea. Ai ieşit de la Luvru? L-ai văzut pe 
rege? 

— L-am văzut, răspunse Gabriel. 

— Ei bine? 

— Ei bine, doică, trebuie să mai aşteptăm. 

— Să mai aşteptăm! Repetă Aloyse împreunându-şi 
mâinile. Sfânta Fecioară! E totuşi atât de trist şi atât de 
greu să aştepţi! 

— Mi-ar fi într-adevăr greu să aştept, zise Gabriel dacă 
n-aş avea de îndeplinit nişte treburi. Voi lucra, slavă 
Domnului! 

Intră în sală şi-şi aruncă mantia pe spatele unui fotoliu. 
Nu-l zări pe Martin-Guerre care se vârâse într-un colţ şi se 
cufundase în reflecţiile sale profunde. 

— Păi bine, Martin, leneşule! strigă doamna Aloyse 
către scutier, 


411 


Cele două Diane 

Nu te deranjezi nici măcar să-ţi ajuţi stăpânul să-şi 
scoată mantia? 

— Oh, iertare, iertare, făcu Mărim, trezindu-se din 
visarea lui şi sculându-se grăbit. 

— Lasă, Martin, nu te deranja, zise Gabriel. Aloyse, nu 
vreau să-l tulbur pe bietul meu Martin, zelul şi 
devotamentul lui îmi sunt în acest moment mai necesare 
ca niciodată şi trebuie să mă înţeleg cu el asupra unor 
lucruri serioase. 

Orice dorinţă a vicontelui d'Exmes era sacră pentru 
Aloyse. li aruncă scutierului cel mai prietenos surâs şi ieşi 
discret pentru a-l lăsa pe Gabriel să discute în linişte. 

— Ei, Martin, spuse acesta când rămaseră singuri. Ce 
făceai acolo? | la ce te gândeai atât de serios? 

—  Monseniore, răspunse Martin, îmi scormoneam 
creierii ca să ezleg cât de cât enigma omului de azi- 
dimineaţă. 

— Ei bine şi-ai dezlegat-o? zise Gabriel surăzând. 

— Prea puţin, din păcate, monseniore, căci sunt nevoit 
să vă mărturisesc că, cu cât deschid mai tare ochii, cu 
atât noaptea mi se pare mai neagră. 

— Dar ţi-am spus. Martin, că eu văd cu totul altceva. 

— Adevărat, monseniore, dar ce? Asta mă omor eu să 
descopăr... 

— N-a venit. Încă vremea să-ţi spun, zise Gabriel. 
Ascultă: îmi eşti devotat, Martin? 

— E o întrebare pe care mi-o pune monseniorul? 

— Nu, Martin, e o laudă. Fac apel la acest devotament 
despre care vorbesc. Va trebui, pentru o vreme, să uiţi de 
tine, să uiţi de umbra care pluteşte deasupra vieţii tale şi 
pe care o vom risipi mai târziu, ţi-o făgăduiesc. Acum însă 
am mare nevoie de tine, Martin. 

— Ah, cu atât mai bine! strigă Martin-Guerre. 

— Dar, să ne înţelegem, zise Gabriel. Am nevoie de 
viaţa, de curajul tău. Vrei să te încrezi în mine, să-ţi 


412 


Alexandre Dumas 


amâni neliniştile personale i să te dărui doar mie şi 
soartei mele? 

— Dacă vreau! strigă Martin. Dar, monseniore, asta îmi 
este datoria şi, mai mult decât atât, dorinţa. Pe sfântul 
Martin! Am fost rea multă vreme despărţit de 
dumneavoastră! Vreau să câştig cu orice preţ zilele 
pierdute. Chiar dac-ar umbla legiuni de Martin-Guerre pe 
urmele mele, fiţi liniştit, monseniore, voi dispreţui totul! 
De îndată ce veţi fi aici, în faţa mea, nu vă voi vedea 
decât pe dumneavoastră. 

— Inimă vitează! zise Gabriel. Gândeşte-te totuşi, 
Martin, că treaba la care îţi cer să te angajezi e plină de 
primejdii, de capcane cumplite... 

— Să trecem peste asta! zise Martin, pocnindu-şi 
degetele cu nepăsare. 

— Ne vom primejdui de o sută de ori viaţa, Martin! 

— Cum va îi miză, aşa va fi şi partida, monseniore! 

— lar această partidă teribilă, odată începută, nu ne va 
mai fi îngăduit s-o părăsim. 

— Ori joci, ori nu joci, zise cu mândrie scutierul. 

— Cu toată hotărârea ta, spuse Gabriel, nu-ţi dai 
seama de şansele ciudate pe care le are sau poate că nu 
le are lupta supraomenească la care te voi duce; 
gândeşte-te bine, toate aceste eforturi vor rămâne poate 
fără nici o răsplată! Martin, ia seamă la asta! Când mă 
gândesc la planul pe care-l am de îndeplinit mi se face 
mie frică... 

— Bun! Primejdiile şi cu mine ne cunoaştem, zise 
Martin cu un aer nepăsător şi de când am avut cinstea să 
fiu spânzurat... 

— Martin, reluă Gabriel, va trebui să  înfrunţi 
elementele dezlănţuite ale naturii, să te înveseleşti de 
furtună, să râzi de imposibil... 

— Vom râde! zise Martin-Guerre. Ca să vă vorbesc 
deschis, monseniore, de când am fost spânzurat, zilele pe 
care le trăiesc mi se par zile dăruite şi nu vreau să-l supăr 


413 


Cele două Diane 


pe bunul Dumnezeu cu surplusul pe care mi l-a acordat. 
Ceea ce-ţi da pe deasupra negustorul nu trebuie pus 
niciodată la socoteală; altfel omul e un nerecunoscător 
sau un prost. 

— Deci, Martin, reluă vicontele d'Exmes, vei împărţi 
soartă cu a mea şi mă vei urma... 

— Până în iad, monseniore, cu condiţia ca să-i dau cu 
tifla Necuratului, căci doar suntem buni catolici, ce naiba! 

— Nu te teme de asta, zise Gabriel; poate că. Luptând 
alături de mine, îţi vei compromite salvarea pe lumea 
asta, dar nu şi pe cealaltă. 

— E ceea ce-mi trebuie, zise Martin. Dar, oare, 
monseniorul n-are altceva de cerut decât viaţa? 

— Într-adevăr, zise Gabriel, surâzând de naivitatea 
eroică a acestei întrebări: într-adevăr, Martin, trebuie să- 
mi mai faci un serviciu... 

— Despre ce-i vorba, monseniore? 

— Fii bun, reluă Gabriel, caută şi găseşte-mi cât mai 
repede cu putinţă, chiar azi dacă se poate, o duzină de 
oameni de seamă ta, viteji, puternici, îndrăzneţi, care nu 
se tem nici de fier, nici de foc, care ştiu să îndure foamea 
şi setea, căldura şi frigul, care-s ascultători că îngerii şi 
care se bat că dracii... Crezi că se poate? 

— La poruncă... Vor fi bine plătiţi? întrebă Martin- 
Guerre. 

— Un galben pentru fiecare picătură din sângele lor, 
zise Gabriel. Averea mea este lucrul la care nu ţin câtuşi 
de puţin, din păcate, în dificila sarcină pe care trebuie s-o 
duc la capăt. 

— La preţul ăsta, monseniore, vă voi aduna în două 
ceasuri câţiva zdrahoni ouni, de care răspund ca de mine 
însumi. În Franţa şi mai ales la Paris, asemenea băieţi de 
viaţă nu stau degeaba niciodată. Dar pe cine vor sluji? V 

— Pe mine, zise vicontele d'Exmes. Şi nu pe căpitanul 
gărzilor, ci pe un particular oarecare ce va lua parte la 


414 


Alexandre Dumas 


campania pe care o pregăteşte. Îmi trebuie oameni de 
nădejde... 

— Oh! Dacă aşa stau lucrurile, zise Martin, am la 
îndemână, gata la primul semnal, cinci sau şase din 
vechii noştri zurbagii din războiul Lorenei. S-au stafidit, 
sărmanii de ei, de când i-aţi concediat. Vor fi fericiţi să se 
reîntoarcă în foc împreună cu dumneavoastră! Deci 
pentru dumneavoastră vreţi să-i angajez? Atunci, chiar 
astă-seară vă voi prezenta tot tacâmul... 

— Bine! zise Gabriel. O condiţie necesară în ceea ce 
priveşte înrolarea lor este să fie dispuşi să părăsească 
Parisul imediat şi să mă urmeze oriunde voi merge eu, 
fără întrebări sau comentarii, fără să-i intereseze dacă ne 
îndreptăm spre sud sau spre nord. 

— Vor merge la glorie şi la bani cu ochii legaţi, 
monseniore. E 

— Contez deci pe ei şi pe tine, Martin. In ce te 
priveşte... 

— Să nu vorbim despre asta, monseniore, îl întrerupse 
Martin. 

— Ba dimpotrivă, să vorbim. Dacă vom supravieţui 
încăierării, viteazul meu slujitor, mă angajez solemn să 
fac pentru tine ceea ce vei face tu pentru mine şi să te 
slujesc la rândul meu împotriva duşmanilor tăi, aşa cum 
mă slujeşti tu pe mine, ţine minte. Până atunci dă-mi 
mâna, Martin. 

— Ah!  Monseniore! Exclamă Martin,  sărutând 
respectuos mâna pe care i-o întindea stăpânul său. 

— Du-te, Martin, zise vicontele d'Exmes; apucă-te 
îndată de treabă. Discreţie şi curaj! Acum simt nevoia să 
rămân singur. 

— lertare, monseniorul rămâne acasă? întrebă Martin. 

— Da, până la ora şapte. La opt trebuie să fiu la Luvru. 

— În cazul ăsta, zise scutierul, înainte de ora şapte, 
domnule viconte, sper să vă pot înfăţişa măcar pe câţiva 
din oamenii viitoarei dumneavoastre trupe. 


415 


Cele două Diane 


Salută şi ieşi, foarte mândru şi preocupat de misiunea 
lui. 

Rămas singur. Gabriel îşi petrecu restul zilei închis în 
casă, consultând planul pe care i-l dăduse Jean Peuquoy, 
făcând note, plimbându-se în lung şi-n lat prin odaie şi 
gândindu-se. Nici o obiecţie a ducelui de Guise nu trebuia 
să rămână fără răspuns la discuţia din acea seară. Se 
întrerupea doar din când în când ca să-şi repete cu voce 
fermă: „Te voi salva, tată! Diana, te voi salva!” 

Spre ora şase. Când, la insistenţele Aloysei, Gabriel 
acceptă să mănânce, intră Martin cu un aer grav şi 
afectat. 

— Monseniore, zise el, aţi fi dispus să primiţi şase sau 
şapte ostaşi dintre cei care aspiră la cinstea de a servi 
Franţa şi pe rege sub ordinele dumneavoastră? 

— Cum şase sau şapte?! strigă Gabriel. 

— Şase sau şapte pe care monseniorul nu-i cunoaşte. 
Oamenii noştri mai vechi de la Metz vor completa duzină. 
Sunt încântați să-şi rişte pielea pentru un stăpân ca 
dumneavoastră şi acceptă orice condiţii pe care le veţi 
pune... 

— Drace! Nu ţi-ai pierdut vremea degeaba, zise 
vicontele d'Exmes. Ei bine, haide, adu-ţi oamenii încoace. 

— Unul după altul? Monseniorul va putea astfel să-i 
cântărească mai bine. 

— Unul după altul, fie, zise Gabriel. 

— Un ultim cuvânt, adăugă scutierul. Nu-i nevoie să-l 
avertizez pe domnul viconte că toţi aceşti oameni sunt 
cunoscuţi fie direct de mine, fie din informaţii exacte. Au 
firi diferite, dar trăsătura lor j comună este curajul, un 
curaj încercat în multe împrejurări. Pot răspunde în faţa 
monseniorului de această calitate esenţială dacă 
binevoieşte să se arate indulgent faţă de unele mici 
cusururi. 

După acest discurs pregătitor, Martin-Guerre ieşi şi se 
întoarse aproape imediat urmat de un flăcău zdravăn, cu 


416 


Alexandre Dumas 


chipul oacheş, cu o înfăţişare greoaie, cu o mutră 
nepăsătoare, dar totuşi spirituală. 

— Ambrozie zise Martin-Guerre prezentându-l. 

— Ambrozio! E un nume străin. Nu e francez? întrebă 
Gabriel. 

— Cine ştie? zise Ambrozio. Sunt copil găsit şi am 
crescut în Pirinei, cu un picior în Franţa şi cu altul în 
Spania şi, pe legea mea! Am profitat din plin de această 
dublă situaţie de bastard, fără să-i mulţumesc nici 
Domnului, nici mamei. 

— Cum adică? zise Gabriel. 

— Nepărtinitor între cele două patrii ale mele, zise 
Ambrozio, 

M-am străduit mereu, cu slabele mele puteri, să înlătur 
barierele dintre ele, să extind asupra fiecăruia avantajele 
celeilalte şi, prin acest schimb liber de daruri, să contribui 
din toate puterile mele, ca un fiu cucernic ce sunt, la 
prosperitatea şi înflorirea lor. 

— Într-adevăr, zise Martin-Guerre, Ambrozio făcea 
contrabandă. 

— Dar, continuă Ambrozio, semnalat autorităţilor 
spaniole cât şi celor franceze şi urmărit de ingraţii mei 
compatrioți de pe ambele versante ale Pirmeilor, am luat 
hotărârea să le cedez locul şi să vin la Paris, oraşul celor 
cutezători... 

— Unde Ambrozio va fi fericit, adăuga Martin, să-şi 
pună în slujba vicontelui d'Exmes îndemânarea, isteţimea 
şi lunga sa obişnuinţa cu oboseala şi cu pericolul. 

— Ambrozio contrabandistul e acceptat! zise Gabriel. 
Altul! 

Ambrozio ieşi încântat, făcând loc unui personaj cu 
înfăţişare ascetică şi gesturi discrete, învăluit într-o lungă 
mantie de culoare închisa, cu un şirag de mătănii cu 
boabe mari în jurul gâtului. 

— Lactance, îl anunţa Martin-Guerre; a slujit sub 
ordinele domnului de Coligny pe care-l regreta şi care va 


417 


Cele două Diane 


putea pune o vorbă bună pentru el în fata monseniorului. 
Dar Lactance este un catolic zelos şi-i este silă să asculte 
de un şef căzut pe panta ereziei. 

Lactance, fără să spună o vorbă, aproba prin semne, 
din cap şi din mână, vorbele lui Martin, care continuă: 

— Acest cucernic soldat va face, după cum îi este 
datoria, toate eforturile pentru a-l mulţumi pe domnul 
viconte d'Exmes, dar cere să-i fie lăsate toată libertatea şi 
îngăduinţa de a-şi îndeplini în mod riguros practicile 
religioase pe care le cere salvarea sufletului său. 

Obligat de meseria armelor pe care a îmbrăţişat-o şi de 
vocaţia sa firească să se bată împotriva fraţilor sai întru 
Cristos şi adesea să-i şi ucidă, Lactance socoate că e bine 
să compenseze prin austeritate aceste crude îndeletniciri. 

—  Cucernicul Lactance e acceptat! zise surâzând 
Gabriel. 

Lactance, mereu tăcut, se înclina profund şi ieşi 
murmurând o rugăciune de recunoştinţa Celui Preaînalt 
care-i acordase favoarea de a se face plăcut unui atât de 
viteaz căpitan. 

După Lactance, Martin-Guerre introduse, sub numele 
de Yvonnet, un bărbat tânăr, de talie mijlocie, cu chip 
distins şi fin, cu mâini mici şi îngrijite. Incepând cu 
pieptănătura şi terminând cu cizmele, costumul lui era nu 
numai curat, ci şi cochet. ÎI salută pe Gabriel cât mai 
grațios cu putinţă şi rămase în picioare în faţa lui, într-o 
poziţie pe cât de respectuoasă pe atât de elegantă, 
scuturând uşor cu mâna câteva fire de praf care i se 
aşezaseră pe mâneca dreaptă. 

— lată, monseniore, pe cel mai hotărât dintre toţi, zise 
Martin-Guerre; Yvonnet, în încăierare, este un adevărat 
leu dezlănţuit pe care nimic nu-l opreşte. Loveşte cu 
vârful şi cu tăişul spadei ca un turbat. 

Dar mai ales la asalt străluceşte. El pune întotdeauna 
primul piciorul pe scară şi înfige primul stindardul francez 
pe zidurile duşmane. 


418 


Alexandre Dumas 


— Deci, un adevărat erou... spuse Gabriel. 

— Fac şi eu ce pot, zise cu modestie Yvonnet şi Martin- 
Guerre apreciază mai mult decât trebuie slabele mele 
eforturi... 

— Nu, sunt drept, zise Martin şi dovadă e că după ce ți- 
am lăudat virtuțile, am să-ţi arăt şi cusururile. Yvonnet, 
monseniore, nu-i diavolul fără frică despre care vă 
vorbesc decât pe câmpul de luptă. Ca să fie brav trebuie 
ca-n jurul lui să bată toba, să şuiere săgețile, să bubuie 
tunul. In viaţa de toate zilele, Yvonnet este un timid, 
delicat ca o fată mare. Sensibilitatea lui cere mari 
menajamente. Nu-i place să rămână singur în întuneric, îi 
e groază de şoareci şi de păianjeni şi leşină din pricina 
unei zgârieturi. Nu-şi regăseşte războinica îndrăzneală 
decât atunci când simte mirosul de praf de puşcă şi vede 
curgând sângele duşmanului. 

— N-are importanţă, zise Gabriel, cum nu ne ducem la 
bal, ci la luptă, Yvonnet cel delicat e acceptat! 

Yvonnet îl salută pe viconte după toate regulile şi se 
îndepărtă surâzând, răsucindu-şi, cu mâna lui albă, fina 
sa mustață neagră. 

Urmară doi coloşi blonzi, ţepeni şi calmi. Unul părea să 
aibă vreo patruzeci de ani; celălalt n-arata nici de 
douăzeci şi cinci. 

— Heinrich Scharfenstein şi Franz Scharfenstein, unchi 
şi nepot, anunţă Martin-Guerre. 

— Drace! Cine sunt ăştia? zise Gabriel uluit. Cine 
sunteţi, vitejilor? 

— Wir werstehen nur ein wenig das franzosich, spuse 
cel mai vârstnic dintre coloşi. 

— Cum? întrebă vicontele d'Exmes. 

— Noi înţeles rău franceza, zise uriaşul mai tânăr. 

— Sunt mercenari germani, zise Martin-Guerre; în 
italiană, condotieri; în franceză, soldaţi. Îşi vând braţele 
celui care oferă mai mult şi socotesc bravura la 
adevăratul ei preţ. Au mai lucrat pentru spanioli şi pentru 


419 


Cele două Diane 


englezi... Dar spaniolul plăteşte prost, iar englezul se 
tocmeşte prea mult. Cumpăraţi-i, monseniore şi veţi face 
o afacere bună. Nu discută niciodată un ordin şi dacă e 
nevoie se aşază până şi în gura tunului cu un sânge rece 
uluitor. Curajul este pentru ei e o chestiune de cinste şi, 
ca să-şi primească exact leafa, îndură, fără să se plângă, 
orice fel de pericole, fie chiar şi morale, ale acestui soi de 
comerţ. 

— Îi angajez şi pe aceşti lefegii în slujba gloriei, zise 
Gabriel şi, pentru mai multă siguranţă, le voi plăti pe o 
lună înainte. Dar timpul trece. Cheamă-i pe ceilalţi. 

Cei doi Goliaţi germani duseră milităreşte mâna la 
pălărie şi se retraseră amândoi deodată, bătând pasul cu 
precizie. 

— Următorul, zise  Martin-Guerre, se numeşte 
Pilletrousse. lată-l. 

Un soi de brigand, cu mutră cumplită, cu hainele 
zdrenţuite, îşi făcu apariţia, legănându-se încurcat şi 
întorcându-şi ochii de la Gabriel ca din faţa unui 
judecător. 

— De ce pari atât de ruşinat, Pilletrousse? îl întrebă 
Martin-Guerre cu blândeţe. Monseniorul pe care-l vezi mi- 
a cerut oameni viteji. Poate că eşti puţin mai... deocheat 
decât ceilalţi, dar de roşit, n-ai de ce roşi. 

După care se adresă cu seriozitate stăpânului său: 

— Pilletrousse, monseniore, este ceea ce noi numim un 
soldat care pradă. În războiul general împotriva 
spaniolilor şi englezilor, a dus lupta pe contul lui. 
Pilletrousse hoinăreşte pe drumurile mari, pune mâna pe 
tâlharii străini şi-i pradă pe prădători. Pe compatrioţii săi 
nu numai că-i respectă, dar îi şi protejează. Deci, 
Pilletrousse capturează, nu fură. Totuşi, a simţit nevoia să 
isprăvească oarecum cu meseria asta... cam rătăcitoare 
şi să-i neliniştească mai puţin pe duşmanii Franţei. Aşa că 
a acceptat cu grabă oferta de a se înrola sub drapelul 
vicontelui d'Exme&s. 


420 


Alexandre Dumas 


— ÎI primesc pe răspunderea ta, Martin-Guerre, cu 
condiţia să nu aleagă ca loc al isprăvilor sale drumurile şi 
potecile, ci oraşele întărite şi câmpurile de luptă. 

— Mulţumeşte monseniorului, caraghiosule, eşti de-ai 
noştri, zise prădătorului Martin-Guerre, care părea să aibă 
o slăbiciune pentru întărite şi câmpurile de luptă. 

— Mulţumeşte monseniorului, caraghiosule, eşti de-ai 
noştri, zise prădătorului Martin-Guerre, care părea să aibă 
o slăbiciune pentru acest brigand. 

— Oh! Da, mulţumesc, monseniore, zise cu efuziune 
Pilletrousse. Vă făgăduiesc că de-acum încolo să nu mă 
mai bat niciodată cu doi sau trei, ci numai cu zece... 

— Pe curând! zise Gabriel. 

Cel care intră după Pilletrousse era un individ palid, 
melancolic, care părea să privească universul cu 
descurajare şi tristeţe. Ceea ce sporea mai ales aerul 
lugubru al mutrei sale erau tăieturile şi cicatricele cu care 
era din belşug însemnat. Martin-Guerre îl prezentă pe 
acest al şaptelea şi ultimul recrut sub denumirea funebră 
de Malemort. 

— Monseniorul viconte d'Exmes va fi într-adevăr 
vinovat dacă-l va refuza pe bietul Malemort, adăugă el. 
Malemort este atins de o pasiune sinceră şi adâncă. 
Nefericitul are o înclinare pronunţată pentru război; nu se 
simte bine decât în luptă, nu e fericit decât în faţa 
masacrului, dar n-a gustat, vai! Din această fericire decât 
cu vârful buzelor. Se aruncă atât de orbeşte şi cu atâta 
furie în încăierare, încât întotdeauna se alege, chiar de la 
primul pas, cu câteva tăieturi care-l doboară şi-l trimit la 
spital, unde-şi petrece timpul gemând şi văitându-se, nu 
atât din cauza rănii, ci din pricina absenței sale de i luptă. 
Tot trupul lui e numai cicatrice; dar e viguros, slavă 
Domnului! Se reface repede. Doar că trebuie să aştepte 
mereu o altă ocazie. Această lungă aşteptare nepotolită îl 
distruge mai mult decât tot sângele pe care l-a pierdut 


14 Moarte tragică (fr.). 
421 


Cele două Diane 


într-un mod atât de glorios. Monseniorul nu va avea inima 
să-l lipsească pe acest luptător melancolic de d bucurie 
pe care i-o poate procura cu un folos reciproc. 

— Şi Malemort e acceptat, dragul meu Martin, zise 
Gabriel. Un surâs de satisfacţie înflori pe chipul palid al lui 
Malemort 

Speranţa îi înflăcăra ochii stinşi şi se duse să-şi 
întâlnească prietenii cu un pas mult mai uşor decât atunci 
când intrase. 

— Aştia-s toţi cei pe care voiai să mi-i prezinţi? îl 
întrebă Gabriel pe scutierul său. 

— Da. Monseniore, cred că sunteţi de acord cu 
alegerea lor... 

— Ar fi fost şi greu să-i resping, zise Gabriel. Te pricepi 
la oameni, Martin. Primeşte complimente pentru aceste 
fericite alegeri. _ 

— Da, zise cu modestie Martin-Guerre. Imi place să 
cred că Malemort, Pilletrousse, cei doi Schartfensteini, 
Lactance, Yvonne şi Ambrozio nu sunt flăcăi chiar de 
disprețuit. 

— Cred şi eu! zise Gabriel. Nişte luptători adevăraţi! 

— Dacă monseniorul, adăugă Martin, consimte să li se 
alăture Landry, Chesnel, Aubiot, Coutamine şi Balu, 
veteranii noştri din războiul Lorenei, socot că, în frunte cu 
domnia-voastră şi cu alţi patru sau cinci oameni de aici 
care să ne slujească, vom avea o oaste într-adevăr bună 
să se arate prietenilor şi mai ales duşmanilor noştri. 

— Da, sigur, zise Gabriel, braţe şi capete de fier! Viteji 
nu glumă, Martin. Dar acum  odihneşte-te. [i-ai 
întrebuințat cu folos ziua, prietene şi-ţi mulţumesc; a 
mea, deşi plină de treabă şi de amărăciune, încă nu s-a 
terminat. 

— Unde se duce monseniorul astă-seară? 

— La Luvru, la domnul duce de Guise, care mă 
aşteaptă la opt, zise Gabriel, ridicându-se. Dar, graţie 
promptitudinii şi zelului tău, Martin, nădăjduiesc că unele 


422 


Alexandre Dumas 
dificultăţi care se puteau ivi în discuţia mea cu ducele au 
fost înlăturate. 

— Oh, sunt cât se poate de fericit, monseniore. 

— Şi eu, Martin! Nu ştii cât de mult ţin să reuşesc. Ah! 
Dar voi reuşi! Nu se poate să nu reuşesc! 


423 


Cele două Diane 


Capitolul Li 
Dibăcie şi neîndemânare 


SĂ  STRĂBATEM CU GÂNDUL 
şaizeci de leghe şi două săptămâni şi să ne întoarcem la 
Calais spre sfârşitul lunii noiembrie 1557. 

Nu trecuseră nici douăzeci şi cinci de zile de la 
plecarea  vicontelui d'Exmes, când un mesager se 
prezentă din partea sa la porţile oraşului englez. Acest 
om ceru să fie condus la milordul Wentworth, 
guvernatorul căruia avea să-i înmâneze răscumpărarea 
fostului său prizonier. Părea dealtfel destul de stângaci 
aşa-zisul mesager, căci, deşi i se arătase drumul, trecuse 
de douăzeci de ori fără să intre, prin faţa porţii celei mari 
pe care toţi se străduiau să i-o tot arate şi se dusese 
întruna să bată pe la poterne şi pe la porţi tăinuite; aşa că 
nepriceputul făcu aproape în întregime înconjurul 
drumurilor exterioare ale cetăţii. 

În sfârşit, după nenumărate lămuriri, unele mai precise 
decât altele, o porni pe drumul cel bun; puterea magică a 
cuvintelor: „Aduc zece mii de scuzi guvernatorului” era 
atât de mare, încât precauţiile de rigoare odată luate, 
după ce-l scotociră pe omul nostru, după ce primiră 
ordine de la lordul Wentworth, îl lăsară pe purtătorul unei 
sume atât de respectabile să pătrundă în Calais. 

Prostănacul trimis de Gabriel se rătăci de mai multe ori 
şi pe străzile Calaisului înainte de a găsi palatul 
guvernatorului pe care suflete milostive i-l arătau totuşi 


424 


Alexandre Dumas 


din o sută în o sută de paşi. | se părea că trebuie să 
întrebe de lordul Wentworth la fiecare corp de gardă pe 
care-l întâlnea şi cum zărea unul se şi îndrepta glonţ într- 
acolo. 

După ce prăpădi astfel un ceas ca să facă un drum 
pentru care altuia i-ar fi trebuit doar zece minute, ajunse, 
în sfârşit, la palatul guvernatorului. 

Fu dus imediat în faţa lordului Wentworth care-l primi, 
cu un aer grav, împins chiar, în ziua aceea până lao 
tristeţe mohorâtă. Când cesta îi explică obiectul mesajului 
său şi puse pe masă un sac doldora u aur. Englezul 
întrebă: 

— Vicontele d'Exmes te-a însărcinat să-mi aduci banii 
ăştia fără să-ţi transmită nimic pentru mine? 

Pierre, astfel se numea trimisul, îl privi pe lordul 
Wentworth cu o mutră mirată care nu-i făcea prea multă 
cinste. 

— Milord, zise el în sfârşit, n-am nimic alta cu 
dumneavoastră decât să vă înmânez răscumpărarea asta. 
Stăpânul meu nu mi-a poruncit nimic în plus şi eu nu 
pricep... 

— Perfect! îl întrerupse lordul Wentworth, cu un surâs 
dispreţuitor. Domnul viconte d'Exmes a devenit mai 
rezonabil, după câte văd! Îl felicit. Aerul de la Curtea 
Franţei te face să uiţi! Cu atât mai bine pentru cei care-l 
respiră. 

— Milord, la rândul său, n-are nimic de cerut stăpânului 
meu? zise mesagerul. 

— N-am nimic de spus domnului d'Exmes, pentru că 
nici el nu mi-a spus mie nimic, zise sec lordul Wentworth. 
Totuşi să-l previi dacă vrei, că timp de o lună, până la 1 
ianuarie, îl voi aştepta şi voi fi la ordinele sale şi ca 
gentilom şi ca guvernator al Calaisului. Val înţelege el 
despre ce-i vorba. 

— Până la 1 ianuarie? Repetă Pierre. O să-i spun, 
milord. 


425 


Cele două Diane 


— Bine, iată răsplata dumitale, prietene, o mică 
răsplată pentru osteneala acestui drum lung. la-i, ia-i... 

Omul, care la început păru să şovăie, se răzgândi şi 
acceptă punga pe care i-o oferea lordul Wentworth. 

— Mulţumesc, milord, zise el. Dar milordul îmi va mai 
acorda o favoare? 

— Despre ce-i vorba? întrebă guvernatorul Calaisului. 

— In afară de această datorie pe care am achitat-o 
milordului, zise mesagerul, vicontele d'Exmes mai are 
una, din timpul şederii sale aici, faţă de unul dintre 
locuitorii acestui oraş, un oarecare... Cum Dumnezeu îl 
cheamă? Ah, da, un anume Pierre Peuquoy, care l-a 
găzduit... 

— Ei bine? zise lordul Wentworth. 

— Ei bine, milord, îmi va fi îngăduit să mă duc la acest 
Pierr Peugquoy să-i dau înapoi datoria? 

— Sigur, zise guvernatorul. O să ţi se arate casa. lată-ţi 
permisul de ieşire din Calais. Aş fi voit să-ţi îngădui să 
petreci câteva zile aici, poate că simţeai nevoia să te 
odihneşti după această lungă călătorie. Dar regulamentul 
acestui loc ne interzice să ţinem aici un străin, mai ales 
un francez! Adio deci, amice şi drum bun! 

— Adio şi noroc, milord şi toate mulţumirile mele. 

Părăsind palatul guvernatorului, mesagerul, nu fără a 
se fi înşelat încă de vreo zece ori asupra drumului, se 
duse în strada Martroi, unde locuia, dacă cititorii noştri 
binevoiesc să-şi mai aducă aminte, armurierul Pierre 
Peuquoy. Trimisul lui Gabriel îl găsi pe Pierre Peuquoy şi 
mai trist încă în atelierul său decât pe lordul Wentworth în 
palatul său. Armurierul, care-l luă la început drept un 
muşteriu, îl primi cu o indiferenţă vădită. 

Totuşi, când celălalt pronunţă numele vicontelui 
d'Exmes, fruntea bravului burghez se lumină brusc. 

— Din partea vicontelui d'Exmes! strigă el. Apoi, 
adresându-se unuia dintre ucenicii săi care, tot aranjând 
tejgheaua, începuse să tragă cu urechea: 


426 


Alexandre Dumas 


— Quentin, zise el, lasă treaba şi du-te repede să-l 
înştiinţezi pe vărul meu că a sosit mesagerul vicontelui d 
Exmbs. 

Ucenicul, dezamăgit de această poruncă, ieşi. 

— Vorbeşte acum, prietene, relua însufleţit Pierre 
Peuquoy. Oh! Ştiam eu bine că acest demn senior nu ne 
va uita. Vorbeşte repede. Ce veşti ne aduci din partea sa? 

— Complimente şi mulţumiri, această pungă cu aur şi 
cuvintele: „Amintiţi-vă de 5!” pe care mi-a spus că o să le 
pricepeţi dumneavoastră... 

— Asta-i tot? întrebă Pierre Peuquoy. 

— Tot, jupâne. „Ciudaţi mai sunt cei din ţara asta, 
gândi mesagerul. Se pare că nici unul nu ţine la scuzi. |ţi 
pun în schimb nişte întrebări cam aiurea, din care nici 
dracul nu pricepe nimic.” 

— Dar, reluă armurierul, în casa asta suntem trei 
persoane. În afară de mine se mai află Jean, vărul meu şi 
sora mea Babette. Te-ai achitat de comisionul faţă de 
mine, foarte bine. Dar n-ai nimic altceva pentru Babette 
ori pentru Jean? 

Jean Peuquoy, ţesătorul, intră chiar atunci pentru a-l 
auzi pe mesagerul lui Gabriel zicând: 

— N-am nimic de spus decât dumneavoastră, jupâne 
Pierre Peuquoy şi v-am spus tot ce aveam de spus. 

— Ei bine, vere, zise Pierre întorcându-se către Jean, 
vezi, domnul viconte d'Exmès ne mulţumeşte, domnul 
viconte d'Exmes ne trimite foarte zorit aceşti bani, 
domnul viconte d'Exmes ne spune: „Amintiţi-vă de 5!” 
Dar el nu-şi mai aminteşte de nimic altceva. 

— Vai! spuse o voce slabă şi îndurerată din dosul uşii. 
Era biata Babette care auzise totul. 

— Un moment! zise Jean Peuquoy care se încăpăţâna 
să spere. Prietene, continuă el adresându-se trimisului, 
dacă faci parte din casa vicontelui d'Exmes, trebuie să 
cunoşti printre slugile sale sau printre tovarăşii dumitale 
pe un oarecare Martin-Guerre. 


427 


Cele două Diane 


— Martin-Guerre?... A, da, Martin-Guerre, scutierul. Da, 
jupâne, îl cunosc. 

— E tot în serviciul vicontelui d'Exmes? 

— Tot. 

— Dar a ştiut că vii la Calais? 

— A ştiut, răspunse omul. Era chiar de faţă, îmi 
amintesc, când am părăsit palatul domnului d'Exmes. M-a 
însoţit împreună cu stăpânul său... cu stăpânul nostru, 
până la uşă şi m-a văzut pornind la drum. 

— Şi nu ţi-a spus nimic pentru mine, nici pentru nimeni 
din casă? 

— Absolut nimic, v-o repet. 

— Stai, Pierre, nu te necăji încă. Prietene, poate că 
Martin-Guerre ţi-a recomandat să dai în taină cuiva vreun 
bilet? Află că precauţia e inutilă. Acum ştim cu toţii 
adevărul. Durerea persoanei căreia Martin-Guerre Îi 
datorează o despăgubire ne-a făcut să aflăm totul. 

Poţi deci vorbi fără grijă în prezenţa noastră. Dar dacă 
ai unele şovăieli în această privinţă, noi ne retragem şi 
această persoană la care fac eu aluzie va veni de îndată 
să discute cu dumneata... 

— Pe legea mea, v-o jur, zise mesagerul, că nu pricep 
o iotă din ce spuneţi. 

— Ajunge, Jean, destul! strigă Pierre Peuquoy, ai cărui 
ochi se înflăcărară de un fulger de indignare. Pe memoria 
tatălui meu! Nu văd, Jean, ce plăcere poţi avea să insişti 
atâta asupra afrontului pe care ni l-a adus. 

Jean îşi plecă îndurerat capul fără să mai adauge 
nimic. Socotea ca vărul său avea dreptate. ` 

— Binevoiţi să numărați aceşti bani, jupâne? Intreba 
mesagerul, 

Destul de încurcat de rolul său. 

— Asta nu-i greu, zise Jean mai calm, dar nu mai puţin 
trist decât _ 

Pierre. Ţine asta pentru dumneata, prietene. In plus, 
vreau să-ţi dau de mâncare şi de băut. 


428 


Alexandre Dumas 


— Mulţumesc pentru bani, zise trimisul, care părea 
totuşi destul de jenat să-i ia. Cât despre mâncare şi 
băutură, nu mi-e foame, nici sete, căci am mâncat mai 
adineauri la Nieullay. Trebuie să plec imediat, fiindcă 
guvernatorul mi-a interzis să petrec prea multă vreme în 
acest oraş. 

— Nu te vom opri, zise Jean Peuquoy. Cu bine! Spune-i 
lui 

Martin-Guerre... Ba nu! N-avem ce-i spune. Zi-i numai 
domnului d'Exmes că-i mulţumim şi că ne vom aminti de 
ziua de 5. Dar nădăjduim că-şi va aminti şi el la rândul 
său. 

— Stai un pic, adăugă Pierre Peuquoy care ieşi un 
moment din sumbra sa meditaţie. Să-i mai spui 
stăpânului dumitale că-l vom aştepta o lună întreaga. 
Intr-o lună poţi să te întorci la Paris şi el poate trimite pe 
cineva aici. Dar dacă anul în curs se termina fără să 
primim veşti de la el vom socoti că inima lui este lipsită 
de memorie şi ne vom supăra atât pentru el, cât şi pentru 
noi. Căci, 

In sfârşit, cinstea lui de gentilom care-l face să-şi 
amintească atât de bine de plata datoriilor va trebui să-l 
facă să-şi amintească şi mai bine de secretele 
încredințate. Şi cu asta, adio, prietene. 

— Domnul să vă aibă în pază, zise mesagerul lui 
Gabriel ridicându-se se să plece. Toate întrebările şi 
părerile dumneavoastră vor fi raportate aidoma 
stăpânului meu... 

Jean Peuquoy îl însoţi pe om până la uşa casei; Pierre 
rămase, doborât, în colţul său. Mesagerul plimbăreţ, după 
numeroase ocolişuri şi rătăciri prin acel oraş întortocheat, 
unde se părea că-i este atât de greu să se descurce, 
ajunse în sfârşit la poarta principală, unde-şi arătă hârtia 
de liberă trecere şi, pe unde, după ce fu scotocit cu grijă, 
putu să iasă afară din oraş. 


429 


Cele două Diane 


Merse cam trei sferturi de ceas cu pas vioi, fără să se 
oprească şi nu-şi încetini mersul după ce se afla la o 
leghe de oraş. Atunci îşi îngădui să se odihnească, se 
aşeza pe un dâmb cu iarbă, păru să cugete şi un surâs de 
mulţumire îi lumina ochii şi buzele. „Nu ştiu, îşi spuse el, 
ce au toţi în acest oraş de sunt mai trişti şi mai misterioşi 
unul decât altul. Lordul Wentworth mi se pare că avea de 
limpezit o socoteală cu domnul d'Exme&s, iar cei doi 
Peuquoy păreau să-i poarte sâmbetele scutierului Martin- 
Guerre. Dar, în sfârşit, ce mă interesează asta pe mine? 
Eu nu-s trist deloc. Am obţinut ce-am vrut şi ce mi-a 
trebuit! Fără o trăsătură de pană. Fără un crâmpei de 
hârtie! Totul e aici, în capul meu şi, cu planul domnului 
d'Exmes, voi reconstitui cu uşurinţă acest loc care-i face 
pe alţii atât de mohorâţi şi a cărui amintire mă face atât 
de vesel pe mine.” Reconstitui repede, în gând, străzile, 
bulevardele şi posturile fortificate, pe unde pretinsa-i 
neîndemânare îl dusese. „Asta-i, îşi spuse el, totul e 
limpede şi clar ca şi cum aş vedea aievea oraşul. Ducele 
de Guise va fi mulţumit, raţie acestei călătorii şi 
preţioaselor indicaţii ale căpitanului gărilor majestăţii 
sale, vom putea să-i aducem pe acest simpatic conte 
d'Exme&s şi pe scutierul lui la întâlnirea pe care le-au fixat- 
o peste i 

O lună lordul Wentworth şi Pierre Peuquoy. In şase 
săptămâni, dacă Dumnezeu şi împrejurările ne ajută, vom 
fi stăpânii Calaisului, unde îmi voi relua adevăratul meu 
nume.” 

Şi cititorii se vor arăta încântați când vor afla că acest 
nume era al mareşalului Pierre Strozzi, unul dintre cei mai 
renumiţi şi mai dibaci ingineri ai secolului al XVI-lea. 

După câteva minute de odihnă, Pierre Strozzi o porni 
la drum, ca şi cum s-ar fi grăbit să se reîntoarcă la Paris. 
Se tot gândea la oraşul Calais şi aproape deloc la 
locuitorii săi. 


430 


Alexandre Dumas 


Capitolul LII 
31 decembrie 1557 


AŢI GHICIT, DESIGUR, DE CE-L 
găsise Pierre Strozzi pe lordul Wenworth atât de trist şi de 
supărat şi de ce guvernatorul Calaisului vorbea încă 
despre  vicontele  d'Exmes cu atâta semeţie şi 
amărăciune, pentru că doamna de Castro părea să-l 
urască din ce în ce mai mult. Când lordul îi cerea 
îngăduinţa să-i facă o vizită, ea căuta întotdeauna 
pretexte ca să nu-l primească. Dacă totuşi era silită să-i 
îndure prezenţa, primirea ei glacială şi ceremonioasă 
trăda foarte limpede sentimentele sale faţă de el şi-l lăsa 
să plece de fiecare dată mai dezolat. Totuşi el nu obosea 
în dragostea lui: Fără să nădăjduiască nimic, nu-şi pierdea 
speranţa. Voia, cel puţin, să rămână pentru Diana 
gentilomul perfect care se bucurase la Curtea reginei 
Maria a Angliei de reputaţia unei nemaipomenite 
curtoazii. Işi copleşea prizoniera cu atenţii fără număr. 
Diana era slujită regeşte şi înconjurată de un lux princiar. 
li dăruise un paj francez, angajase pentru ea pe unul din 
acei muzicieni italieni atât de căutaţi în secolul Renaşterii. 
Prinţesa găsea adesea în odaia ei podoabe şi găteli dintre 
cele mai scumpe pe care lordul Wentworth le ceruse 
special de la Londra; dar ea nici măcar nu se uita la ele. 


431 


Cele două Diane 


Odată, dădu în cinstea ei o mare serbare la care pofti 
tot ceea ce Anglia avea mai ilustru la Calais şi în Franţa. 
Unii dintre invitaţi traversară chiar strâmtoarea. Dar 
doamna de Castro refuză cu încăpățânare să se arate. 
Faţă de atâta dispreţ şi răceală, lordul îşi repeta zilnic că 
ar fi, cu siguranţă mai bine, pentru liniştea lui, să accepte 
răscumpărarea regală pe care i-o oferise Henric al II-lea şi 
să-i redea Dianei libertatea. Dar asta însemna, în acelaşi 
timp, s-o redea dragostei fericite a lui Gabriel d'Exmes şi 
englezul nu găsea niciodată în inima lui destulă forţă şi 
curaj ca să săvârşească un atât de greu sacrificiu. „Nu, 
nu, îşi spunea el, dacă n-o am eu, cel puţin n-o va avea 
nimeni.” În toiul acestor nehotărâri şi temeri, zilele, 
săptămânile, lunile se scurgeau. În ziua de 31 decembrie 
1557, lordul Wenthworth izbutise să fie primit din nou în 
odaia doamnei de Castro. Nu respira decât acolo, măcar 
că ieşea întotdeauna mai trist şi mai îndrăgostit. Dar a o 
vedea pe Diana, chiar severă, a o auzi, chiar ironică, 
devenise pentru el o nevoie dintre cele mai imperioase. 
El, în picioare, ea aşezată în faţa şemineului înalt, 
discutau. Discutau despre unicul şi dezolantul subiect 
care-i reunea şi-i despărţea totodată. 

— In sfârşit, doamnă, spunea îndrăgostitul guvernator, 
dacă totuşi, jignit de cruzimea, exasperat de disprețul 
dumneavoastră, aş uita că sunt gentilom şi gazda 
dumneavoastră? 

— Nu mă veţi dezonora pe mine, ci pe dumneavoastră, 
milord, 

Răspunse Diana cu fermitate. 

— Vom fi amândoi dezonoraţi! zise lordul Wentworth. 
Sunteţi în puterea mea! Unde vă veţi refugia? 

— O, Doamne, în moarte, răspunse ea liniştită. 

Lordul păli şi tremura. El să-i pricinuiască Dianei 
moartea? 

— O asemenea încăpățânare nu-i firească, zise el 
scuturând din cap. 


432 


Alexandre Dumas 


La urma urmelor, ar trebui să vă temeţi de mine, dacă 
n-aţi nutri cine ştie ce nădejde smintita, doamna. 
Continuaţi să credeţi într-o şansa imposibilă? Haide, 
spuneţi-mi, de la cine mai puteţi aştepta ajutor la această 
oră? 

— De la Dumnezeu, de la rege... răspunse Diana. 

Îşi lăsă fraza neterminată, având o anume reticență pe 
care lordul Wentworth o înţelese foarte bine. 

„Sigur, se gândeşte la acel d'Exmes!” îşi spuse el. 

Dar ar fi fost o aluzie primejdioasă pe care nu cuteza s- 
o rostească. 

Se mulţumi deci să spună cu amărăciune: 

— Da, contaţi pe rege! Contaţi pe Dumnezeu! Dar dacă 
Domnul ar fi vrut să vă ajute, mi se pare că v-ar fi salvat 
chiar din prima zi şi iată că azi se împlineşte anul fără ca 
El să-şi fi întins mâna asupra dumneavoastră. 

— Imi pun totuşi nădejdea în anul care începe mâine, 
replica 

Diana, ridicându-şi ochii frumoşi spre cer ca pentru a 
implora ajutorul Celui de Sus. 

— Cât despre regele Franţei, tatăl dumneavoastră, 
urma lordul 

Wentworth, îmi închipui că în momentul de fata are de 
rezolvat treburi mult mai grele care-i solicita toată 
puterea şi toată inteligenţa, 

Căci Franta se afla într-un pericol şi mai mare decât 
fata lui. 

— Dumneata spui asta? zise Diana cu un accent de 
îndoiala. 

— Lordul Wentworth nu minte doamnă. Ştiţi cum stau 
lucrurile cu regele, augustul dumneavoastră tată? 

— Ce pot afla eu în închisoarea asta? Răspunse Diana, 
care nu-şi putu totuşi reţine o mişcare de interes. 

— N-aveti decât să mă întrebaţi, zise lordul Wentworth 
fericit să fie un moment ascultat, fie şi ca mesager al 
nenorocirii. Ei bine, aflaţi ca întoarcerea domnului de 


433 


Cele două Diane 


Guise la Paris n-a ameliorat până acum deloc situaţia 
Franţei. S-au organizat unele trupe, s-au întărit unele 
locuri mai expuse şi cam asta-i tot. La ora asta, francezii 
şovăie şi nu prea ştiu ce să iacă. Toate forţele lor masate 
la graniţa de nord au oprit, e drept, marşul triumfător al 
spaniolilor, dar n-au întreprins nimic pe cont propriu. Vor 
ataca Luxemburgul? Se vor îndrepta spre Picardia? Vor 
încerca să ia cu asalt oraşele Saint-Quentin sau Ham? Nu 
se prea ştie... 

— Sau Calais... îl întrerupse Diana ridicând cu 
însufleţire ochii către guvernator pentru a surprinde pe 
chipul lui efectul acestui cuvânt. 

Dar lordul Wentworth rămase nepăsător şi, cu un surâs 
îngăduitor, zise: 

— Nu, doamnă, îngăduiţi-mi să nu-mi pun această 
problemă. Cel care are cât de cât idee despre război nu 
va admite această supoziţie nebunească nici măcar un 
minut şi domnul de Guise are prea mu ta experienţă 
pentru a se expune, printr-o tentativă total irealizabilă, 
râsetelor tuturor celor care poartă o sabie în Europa... 

Chiar în acel moment, la uşă se auzi un zgomot şi un 
arcaş dădu năvală înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat de cutezi să mă deranjeze astfel? 
întrebă el iritat. 

— Milordul să mă ierte! răspunse arcaşul. Lordul Derby 
m-a trimis în grabă... 

— Şi pentru ce motiv, mă rog? Haide, explică-te! 

— Lordul Derby a fost anunţat, zise arcaşul, că o 
avangardă de două mii de archebuzieri francezi a fost 
văzută ieri la zece leghe de Calais, lordul Derby mi-a 
poruncit să vin imediat să-i dau de ştire milordului. 

— Ah! strigă Diana, care nu încercă să-şi ascundă o 
mişcare de bucurie. 

Dar lordul Wentworth reluă cu răceală, adresându-se 
arcaşului: 


434 


Alexandre Dumas 


— Pentru asta ai cutezat să mă deranjezi aici, 
caraghiosule? 

— Milord, zise bietul ostaş stupefiat, lordul Derby... 

— Lordul Derby, îl întrerupse guvernatorul, este un 
miop care ia dâmburile de pământ drept munţi. Du-te şi 
spune-i-o din partea mea. 

— Deci, milord, relua arcaşul, posturile pe care lordul 
Derby voia să le dubleze cât mai repede... 

— Să rămână aşa cum sunt! Şi lasă-mă odată în pace 
cu aceste spaime caraghioase! 

Arcaşul se înclină respectuos şi ieşi. 

— Totuşi, milord, zise Diana de Castro, vedeţi că 
prezicerile mele atât ds smintite ar putea, totuşi, să se 
realizeze... 

— Sunt obligat să vă arăt că vă înşelaţi mai mult ca 
niciodată asupra acestui punct, zise lordul Wentworth cu 
imperturbabilă sa siguranţă. Pot să vă dau, în două 
cuvinte, explicaţia acestei false alarme căreia nu pricep 
cum de lordul Derby i-a căzut pradă. 

— Să vedem, zise doamna de Castro, avidă de lămuriri 
asupra unui punct în care se concentra acum toată viaţa 
ei. 

— Ei bine, doamnă, continuă lordul Wentworth, din 
două una: sau domnii de Guise şi de Nevers, care sunt, 
recunosc, căpitani  iscusiţi şi  prudenţi, vor să 
aprovizioneze Ardres şi Boulogne şi îndreaptă într-acolo 
trupele care ne-au fost semnalate, ori fac către Calais o 
mişcare simulata ca să-i deruteze pe cei din Ham şi Saint- 
Quentin, pentru ca, întorcându-se brusc îndărăt, să atace 
prin surprindere unul din cele două oraşe. 

— Şi ce vă face să credeţi, domnule, zise doamna de 
Castro, mai mult imprudentă decât răbdătoare, ce va face 
să credeţi că nu se prefac a se îndrepta spre Ham şi 
Saint-Quentin, ca să surprindă Calaisul? 


435 


Cele două Diane 


Din fericire, avea de a face cu o convingere solidă, 
întărita atât de un orgoliu naţional, cât şi de unul 
individual. 

— Am avut cinstea să vă spun, doamnă, zise lordul cu 
dispreţ, ca oraşul Calais este unul din acele oraşe pe care 
nu-l poţi nici lua prin surprindere, nici cuceri. Inainte de a 
te putea apropia de oraş, ar trebui să pui mai întâi mâna 
pe fortul Saint-Agathe, apoi pe fortul Nieullay. După 
aceea ar fi necesare cincisprezece zile de luptă 
victorioasa şi în timpul acestor zile Anglia, avertizată, ar 
avea de cincisprezece ori vreme să alerge, cu mic, cu 
mare, în ajutorul preţioasei sale cetăţi. Să iei Calaisul! Ah! 
Ah! Nu mă pot abţine să nu râd când mă gândesc la asta! 

Doamna de Castro, jignită, reluă cu oarecare 
amărăciune: 

— Ceea ce mă îndurerează pe mine, te bucura pe 
dumneata. Cum vrei ca sufletele noastre să ajungă 
vreodată să se înţeleasă? 

— Oh! Doamnă, striga lordul pălind, aş vrea să vă 
spulber iluziile care ne separă. Aş vrea să v-o dovedesc, 
clar ca lumina zilei, că va amăgiţi cu himere şi ca, numai 
pentru a concepte ideea tentativei la care visaţi, ar trebui 
ca toată Curtea Franţei să fie cuprinsă brusc de nebunie. 

— Exista nebunii eroice, milord, zise cu mânarie Diana 
şi cunosc într-adevăr nebuni sublimi care n-ar da înapoi 
din faţa acestei extravagante, din dragoste pentru glorie 
sau pur şi simplu din devotament. 

— Ah! Da, domnul d'Exmes, de exemplu! strigă lordul 
Wentworth cuprins de o mânie geloasa care-l făcu 
incapabil să se stăpânească. 

— De unde cunoaşteţi acest nume? întrebă uluită 
Diana ele Castro. 

— Acest nume, doamnă, zise guvernatorul, mărturisiţi 
că-l aveţi pe buze încă de la începutul acestei discuţii şi 
ca odată cu Dumnezeu şi cu tatăl dumneavoastră îl 
invocaţi în gând şi pe cel de al treilea eliberator. 


436 


Alexandre Dumas 


— Trebuie să dau socoteală de sentimentele mele? 
zise Diana. 

— Nu trebuie să-mi daţi socoteală de nimic, ştiu tot. 
Ştiu chiar ceea ce nu ştiţi nici dumneavoastră, doamnă şi- 
mi va face plăcere să vă expun pe larg frumoasa pasiune 
a unor îndrăgostiţi romantici. 

Ştiu, de pildă, ca vicontele d'Exmes a fost făcut 
prizonier la Saint-Quentin odată cu dumneavoastră şi că a 
fost adus tot odată cu dumneavoastră, aici, la Calais. 

— E cu putinţă? strigă Diana în culmea uimirii. 

— Oh! Dar nu mai e aici, doamna! Altfel nu v-aş fi spus 
acest lucru. De aproape două luni, domnul d'Exmes e 
liber. 

— Şi eu care n-am ştiut că suferă alături de mine, atât 
de aproape de mine! zise Diana. 

— Da, dumneavoastră n-aţi ştiut, dar el a ştiut, 
doamnă, zise guvernatorul. Trebuie chiar să vă 
mărturisesc că, atunci când a aflat, s-a năpustit asupră-mi 
cu ameninţări grozave. Nu numai că m-a provocat la duel, 
dar împingând, aşa cum aţi prevăzut cu o mult prea caldă 
simpatie, dragostea până la nebunie, mi-a declarat 
deschis hotărârea lui de a cuceri Calaisul. 

— Nădăjduiesc mai mult ca niciodată că o va face! zise 
Diana. 

— Nu nădâăjduiţi prea mult, doamnă, căci, v-o repet, de 
când domnul d'Exmes mi-a adresat acel rămas bun 
înfricoşător, au trecut două luni. E adevărat că în aceste 
două luni am mâi avut veşti de la duşmanul meu; mi-a 
trimis la sfârşitul lui noiembrie, cu o scrupuloasă 
exactitate, banii de răscumpărare. Dar, despre mândră să 
provocare, nici un cuvânt. 

— Aşteptaţi, milord, zise Diana. Domnul d'Exmes ştie 
să-şi plătească datoriile de orice fel. 

— Mă îndoiesc, doamnă; căci ziua scandenţei e pe 
trecute. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă doamna de Castro. 


437 


Cele două Diane 


— L-am anunţat, doamnă, pe vicontele d'Exme&s, prin 
omul pe care mi l-a trimis, că voi aştepta dubla sa 
provocare până la 1 ianuarie 1558. Or, iată, suntem în 31 
decembrie... 

— Ei bine, îl întrerupse Diana, mai are încă 
douăsprezece ore înaintea lui. 

— E drept, doamnă, răspunse lordul, dar dacă mâine, 
la ora asta, n-am veşti de la el... 

Nu-şi isprăvi vorba. Lordul Derby, speriat, se năpusti 
chiar în acel moment în cameră. 

— Milord, strigă el, milord, am avut dreptate! Sunt 
francezii! Şi se îndreaptă spre Calais! 

— Ei! zise lordul Wentworth care se schimbă la faţă, în 
ciuda prefăcutei sale siguranţe. Nu se poate! Pe ce-ţi 
sprijini spusele? lar zarvă, iar vorbe goale, iar spaime 
deşarte? 

— Vai, nu, din nenorocire, fapte, milord. 

— Mai încet, Derby, vorbeşte mai încet, zise 
guvernatorul apropiindu-se de locotenentul său; haide, 
sânge rece. Ce vrei să spui cu „faptele” dumitale? 

— Francezii au atacat pe neaşteptate fortul Sainte- 
Agathe. Or, nici zidurile, nici oamenii nu erau pregătiţi să-i 
primească şi mi-e teamă că la ora asta au şi pus 
stăpânire pe această primă întăritură a Calaisului. 

— Oricum, sunt încă departe de noi! zise cu însufleţire 
lordul. 

— Da, dar de acolo nimic nu le va mai sta în cale până 
la podul Nieullay şi podul Nieullay este la două mile de 
centru. 

— Ai trimis întărituri, Derby? 

— Da, milord, scuzaţi-mă; fără şi în pofida ordinului 
dumneavoastră. 

— Ai făcut bine, zise lordul Wentworth. 

— Dar acele ajutoare vor ajunge prea târziu, zise 
locotenentul. 


438 


Alexandre Dumas 


— Cine ştie? Să nu ne speriem încă... Ai să mă însoţeşti 
imediat la Nieullay. O să-i facem pe aceşti neruşinaţi să 
plătească scump îndrăzneala lor! Şi dacă au şi pus mâna 
pe Sainte-Agathe, ei bine vom face totul să-i alungăm de 
acolo! 

— Deie Domnul! zise lordul Derby. Dar s-au angajat cu 
prea mult oţărâre în luptă. 

— Ne vom lua revanşa, răspunse Wentworth. Cine-i 
comandă, ştii? 

— Habar n-am; probabil domnul de Guise sau poate 
domnul de Nevers. Stegarul care a alergat în galopul 
calului să-mi aducă vestea de necrezut a sosirii lor 
neaşteptate mi-a spus doar că ar fi recunoscut de 
departe, în primele lor rânduri, pe fostul dumneavoastră 
prizonier, vi-l amintiţi, acel viconte d'Exme&s... 

— Blestem! strigă guvernatorul strângându-şi pumnii. 
Hai, Derby, vino repede! 

Doamna de Castro, cu acea însuşire pe care o capeţi în 
unele împrejurări deosebite, auzise aproape întreg 
raportul făcut totuşi în şoapta de către lordul Derby. 

Când Wentworth îşi luă rămas bun de la ea, îi spuse: 

— Scuzaţi-mă, doamnă, trebuie să vă părăsesc. O 
treabă importanţa... 

— Duceţi-vă, milord, îl întrerupse Diana, nu fără 
oarecare maliţie, încercaţi să vă recăpătaţi superioritatea 
atât de crud compromisă. Dar, până atunci, să ştiţi un 
lucru: că, trebuie să contezi întotdeauna pe cuvântul unui 
gentilom francez. Încă nu suntem în 1 ianuarie, milord. 

Lordul Wentworth, furios, ieşi fără să răspundă. 


---- Sfârşitul volumului 1 ---- 


439