Simone Elkeles — [Chimie perfecta] 03 Reactie in lant

1 
Luis 


A fi cel mai mic din trei fraţi are, în mod cert, avantaje. 

Fraţii mei au intrat amândoi în încurcături mari în perioada 
liceului. Nimeni nu se aşteaptă din partea mea să le calc pe 
urme. Nu iau decât note de zece la şcoală, nu obişnuiesc să mă 
încaier şi încă de la vârsta de unsprezece ani am ştiut ce vreau 
să mă fac când aveam să cresc mare. Sunt, cum s-ar zice, 
copilul de aur din mi familial, cel despre care toată lumea îşi 
închipuie că nu va da niciodată de necaz. 

Prietenii ştiu că am ceva nebunesc şi rebel în mine, însă 
familia mea habar n-are. N-am ce să fac - sunt un Fuentes şi 
atitudinea rebelă e adânc înrădăcinată în genele mele. Puştiul 
pe care ai mei îl văd la suprafaţă nu e întocmai la fel şi pe 
dinăuntru şi n-am de gând să schimb chestia asta. Mi-am jurat 
să nu abdic niciodată de la țelul meu suprem, acela de a merge 
la colegiu şi a studia aeronautica, dar până atunci câteva riscuri 
fizice n-au ce să strice, mai ales că-mi alimentează nevoia de 
adrenalină. 

Mă aflu la poalele unei formaţiuni stâncoase din Canionul 
Boulder, împreună cu patru dintre amicii mei. Jack Reyerson a 
adus cu el echipamentul pentru căţărat, dar nu am niciun chef 
s-aştept să-mi leg tot harnaşamentul ăla pe mine. Inşfac o 
coardă şi o prind cu o carabinieră de bucla curelei, aşa încât 
atunci când o s-ajung în vârf să ancorez coarda pentru restul 


găştii. 
1 Familia mea 


— Nu e bine să urci fără echipament la tine, Luis, zice Brooke. 
Doar ştii chestia asta, nu? 

— Mda, răspund. 

Imi încep ascensiunea liberă solo, croindu-mi drum în sus 
printre stânci. Nu e prima oară când escaladez singur Canionul 
Boulder şi am suficient antrenament ca să ştiu ce naiba fac. Nu 
pretind că e o ascensiune lipsită de riscuri, numai că sunt riscuri 
calculate. 

— Eşti nebun, Luis, îmi strigă Jamie Bloomfield de jos în timp 
ce eu mă caţăr mai departe. Dacă o să cazi de acolo, o să crăpi. 


— Vreau să ştie toată lumea că nu sunt de vină dacă o să-ți 
rupi oasele, zice şi Jack. Ar fi trebuit să te pun să semnezi o 
declaraţie pe propria răspundere. 

Tatăl lui Jack e avocat, aşa că el are obiceiul ăsta enervant de 
a-şi declina răspunderea pentru mai tot ce facem. 

Nu mă obosesc să le explic că pentru mine escaladarea fără 
echipament de protecţie este o goană după adrenalină. Care mă 
face să trag şi mai tare de mine şi să-mi asum şi mai multe 
riscuri. Amica mea Jamie mi-a spus că sunt dependent de 
adrenalină după ce anul trecut, în vacanţa de iarnă, am coborât 
cu snow-boardul pârtia marcată cu diamant negru de la Vail. 

Nu i-am povestit că îmi făcusem de cap în noaptea aceea cu o 
fată pe care o cunoscusem în holul hotelului şi că şi asta îmi 
potolise setea de adrenalină. Ce, asta înseamnă că sunt 
dependent? 

Mă aflu la jumătatea urcuşului şi m-am prins bine cu mâna 
dreaptă de un colţ de stâncă, în timp ce mi-am înfipt piciorul 
stâng într-o mică crevasă. Sunt deja la suficientă înălţime pentru 
a mă uita în jos, ca să văd pe ce aş putea ateriza dacă îmi pierd 
echilibrul. 

— Nu te uita în jos! strigă Jack panicat. O să ameţeşti şi-o să 
cazi. 

— Şi-o să mori! adaugă Jamie. 

Dios mio2. Amicii mei ar face bine să se relaxeze. Sunt albi şi 
n-au crescut într-o familie mexicană de băieţi care adoră 
provocările şi viaţa pe muchie de cuţit. Deşi se presupune c-aş fi 
singurul Fuentes suficient de deştept pentru a se feri de 
pericole, mă simt cel mai viu atunci când dau cu nasul de ele. 

Vârful e acum la câţiva metri distanţă. Mă opresc şi mă uit 
spre cer, bucurându-mă de panorama ce se deschide în faţa 
ochilor mei. E al naibii de frumoasă. Locuiesc de ceva vreme în 
Illinois, unde terenul e complet plat, cu excepţia zgârie-norilor. 
Dar acum priveliştea munţilor din Colorado mă face să apreciez 
natura. Vântul îmi bate în spate, soarele e sus pe cer şi mă simt 
invincibil. 

2 Dumnezeule 

Întind mâna stângă şi mă prind de marginea unei crevase, la 


vreo trei metri şi ceva de vârf. Aproape că am ajuns. Mă uit în 
jur, în căutarea unui loc în care să-mi înfig piciorul, dar sunt o 


înţepătură ascuţită în palmă. 

La dracu'. Nu miroase a bine. Tocmai am fost muşcat. 

Instinctiv, îmi plantez iute piciorul într-o crăpătură, îmi trag 
mâna şi mă uit la ea. Două mici semne de înţepătură pe dosul 
palmei, cu sânge ţâşnind din ele. 

— Nu te mai freca la ouţe. Trebuie să urcăm şi noi, înainte ca 
soarele să apună, Luis! strigă Eli Movitz de jos. 

— Dragilor, îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste proastă, 
răspund eu, holbându-mă între timp la capul şarpelui care apare 
deasupra mea, apoi se retrage la adăpost. Tocmai am fost 
muşcat de un şarpe. 

N-am apucat să-l văd bine pe nenorocit, aşa că nu ştiu dacă e 
veninos sau nu. Rahat! Mă uit în jos spre amicii mei şi mă 
cuprinde ameţeala. Nu aşa plănuisem eu totul. Inima îmi bate cu 
putere în piept şi îmi închid iute ochii, în speranţa că n-o să mai 
mi se învârtă capul. 

— Fir-ar să fie, omule! strigă Eli la mine. Era un şarpe cu 
clopoței? 

— Nu ştiu. 

— Cum arăta? întreabă Jamie. Avea dungi? 

— Nu i-am văzut decât vârful capului şi n-am de gând să mă 
caţăr mai sus ca să mă uit mai bine la el, îi răspund. 

Mă întreb cum ar fi mai bine să procedez: să mă deplasez în 
lateral şi să continui să urc ultimii trei metri şi ceva sau să încerc 
să cobor? 

Sunt meseriaş la matematică, aşa că imediat încep să-mi 
evaluez şansele de supravieţuire. Mâna mă doare, asta-i cert, 
dar pot s-o mişc. Dac-aş fi fost înţepat cu o cantitate de venin, 
mi-ar fi amorţit deja până acum. 

— Ştiam eu că nu trebuia să-l lăsăm pe Luis să urce singur, 
aud ca un ecou vocea lui Jack. Ştiam eu! Nimeni nu m-ascultă şi 
uite ce se întâmplă: e înţepenit acolo şi veninul i se împrăştie 
acum probabil prin tot corpul. 

— la mai tacă-ţi fleanca, Jack! ţip eu la el. Şerpii n-au picioare, 
aşa că spune-mi, cum naiba aş fi putut eu să ghicesc că o să 
dau peste unul ascuns între stânci, la trei metri de vârf? 

— Mai bine spune, te simţi bine? mă întreabă Brooke. 

— Un şarpe tocmai şi-a înfipt colții în mine, Brooke, răspund 
eu pornind să cobor încet - poate că doar mi se pare, dar simt 
că mâna începe să-mi amorţească. Sigur că nu mă simt bine! 


— Trebuie să căutăm un ranger ca să-i facă injecţia cu 
antivenin! strigă Jack spre ceilalţi. Ne trebuie o maşină. Dar n- 
avem niciunul din noi carnet, aşa c-am încurcat-o. De fapt, eu 
am încurcat-o. 

Cu toată vorbăria asta despre antivenin şi şerpi cu clopoței, 
nu mai pot gândi limpede şi efectele se văd instantaneu. Piciorul 
îmi alunecă. Apoi mâna, cea care nu are două înţepături în ea, 
începe să-mi transpire brusc şi se desprinde. Alunec şi aud 
icnetele şi strigătele amicilor mei, în timp ce mă zbat să găsesc 
un punct de sprijin pentru picior sau mână sau orice altceva de 
care să mă agăţ. Dar în zadar. 

Ultimul lucru care îmi trece prin minte înainte de a mă izbi de 
pământ este că Nu sunt pregătit să mor. 

Te iubesc, Marco. 


2 
Nikki 


Gata, am spus-o. Nu mă pot uita în ochii de un negru intens ai 
prietenului meu în timp ce vorbele îmi ies pe nerăsuflate din 
gură, pentru că ceva tot ţin secret în mine. M-am gândit că e 
mai uşor să demarez conversaţia aruncând acel Te iubesc decât 
să-l informez că S-ar putea să fiu însărcinată. A fost o laşitate 
din partea mea să nu mă uit în ochii lui şi să-i spun totul, dar 
cuvintele astea două sunt oricum un început. Mă simt mai 
vulnerabilă ca oricând. 

Şi nu prea ştiu cum să mă port când mă simt vulnerabilă. 
Răsuflu încet şi îmi adun tot curajul ca să mă uit în ochii celui 
care îmi e iubit de un an de zile. Ne-am pierdut virginitatea 
împreună acum o lună, când părinţii lui s-au dus în Mexic ca să-i 
viziteze bunica. 

Acum, că vorbele mi-au ieşit din gură, nu vreau să mă 
gândesc la nimic şi-mi fixez privirea asupra lui. Ok, am spus-o. 
Acum e rândul tău să-mi zici că mă iubeşti, aşa cum mi-ai şoptit 


la ureche prima oară când am făcut dragoste. Şi pe urmă eu o 
să-ţi spun că luna asta nu mi-a venit ciclul şi că simt că 
înnebunesc. lar tu o să-mi răspunzi că totul va fi bine şi că vom 
rezolva lucrurile împreună. 

Zâmbeşte. Mă rog, e un fel de-a zice. Colţurile gurii îi 
zvâcnesc în sus, de parcă ar fi excitat. Nu zâmbete voiam de la 
el. Ci afecţiune şi adoraţie - semn că era ok să-i spun secretul. 
Mă uit spre Lacul Michigan. Păcat că suntem afară. Măcar de n- 
ar apărea cineva de la liceu pe aici. Imi înfăşor braţele în jurul 
corpului. Încă nu e destul de cald în Illinois în perioada asta a 
anului, iar vântul care bate dinspre lac mă face să tremur. Sau 
poate că de vină sunt nervii. 

— Nu trebuie să-mi răspunzi că şi tu mă iubeşti, mă 
pomenesc rostind pentru a sparge tăcerea, cu toate că-i o 
minciună sfruntată. 

Pentru că de fapt m-aştept să o spună. Nu vreau să-l aud pe 
Marco zicând că mă iubeşte doar în ocazii speciale sau atunci 
când facem dragoste. 

Prima dată mi-a spus că mă iubeşte la balul de început de an 
şcolar, în septembrie. Pe urmă de Revelion. Şi de Sfântul 
Valentin. Şi de ziua mea. De multe ori stau întinsă noaptea, 
singură în pat, gândindu-mă că iubirea noastră va dura veşnic. 

N-avem prieteni comuni pentru că locuim în părţi diferite ale 
oraşului Fairfield, dar asta nu contează. Am reuşit să ne 
descurcăm. După şcoală, de obicei venim la mine acasă şi... 
stăm împreună. 

lar acum s-ar putea să avem un copil. Cum va reacţiona la 
vestea asta? 

E ultima zi din primul an de liceu, înaintea vacanței de vară. 

Când i-am spus că vreau să discut cu el, Marco mi-a propus să 
mergem pe plajă. 

Ceea ce are sens. Fiindcă plaja este locul nostru special. 

Aici ne-am sărutat prima oară, vara trecută. Şi tot aici mi-a 
cerut să-i fiu oficial prietenă în a doua săptămână de şcoală, în 
ianuarie, când a nins, am făcut îngeri de zăpadă pe plajă. Aici 
venim ca să ne împărtăşim secretele, ca atunci când mi-a 
povestit unde îşi ţin ascunse armele membrii bandei pentru ca 
poliţia să nu-i prindă cu ele asupra lor. Marco cunoaşte o 
mulţime de tipi cu relaţii. 

Se îndepărtează de mine şi imediat pielea mi se face ca de 


găină, ca şi cum corpul meu ar fi ghicit deja că ceva rău se 
întâmplă, în afară de vântul care bate dinspre lac. Îşi trece 
degetele prin părul negru ca smoala. Apoi oftează. De două ori. 

— Cred c-ar fi cazul să ieşim şi cu alţii, murmură. 

Imi plec capul pe umăr. Nu se poate, n-am auzit eu bine. Sunt 
puţine frazele pe care o fată se aşteaptă să le audă din gura 
prietenului ei după ce îi declară că-l iubeşte. Câteva îmi vin 
acum imediat în cap, dar Cred c-ar fi cazul să ieşim şi cu alţii nu 
se numără printre ele. 

Am rămas mută de uimire. Şi nu mă pot opri din tremurat; mă 
gândesc cum va fi dacă sunt într-adevăr însărcinată şi n-o să-l 
am pe el alături zâmbindu-mi şi spunându-mi că totul va fi bine. 

— D-d-de ce? 

— Mi-ai spus că nu vrei să fii iubita niciunui membru al unei 
bande şi eu am de gând să intru în bandă. 

— Sigur că nu vreau să fiu iubita niciunui membru al unei 
bande, izbucnesc eu. Dar acum două zile mi-ai promis că n-o să 
intri în bandă, Marco. Chiar înainte de a face dragoste. Îți 
aminteşti? 

Tresare. 

— Am spus o grămadă de chestii pe care n-ar fi trebuit 
probabil să le spun. Şi vrei, te rog, să nu mai zici că am făcut 
dragoste... De fiecare dată când spui asta mă faci să mă simt 
prost. 

— Şi cum ai vrea să zic? 

— Că facem sex. 

— A, sex, asta e? 

Işi dă ochii peste cap şi jur că-mi simt stomacul răzvrătindu-se 
în chip de răspuns. 

— Vezi, uite acum mă faci dinadins să mă simt prost. 

— N-o fac dinadins. 

Deschide gura ca să zică ceva, apoi se răzgândeşte şi o 
închide la loc. 

Mă holbez la el, în speranţa că o să-l aud zicând Glumesc! 
Sigur că te prefer pe tine în locul bandei Latino Blood, numai că- 
| văd că tace. Imi simt inima de parcă cineva ar sfâşia-o, bucată 
cu bucată. 

— Suntem... atât de diferiţi. 

— Nu, nu-i adevărat. Suntem perfecţi împreună. Mergem la 
aceeaşi şcoală, ne simţim bine împreună... şi suntem amândoi 


mexicani. 

Râde. 

— Tu nu ştii nicio o boabă de spaniolă, Nikki. Părinţii şi 
prietenii mei discută despre tine şi te bârfesc când eşti de faţă şi 
tu nu înţelegi nimic. Nu eşti de fapt mexicancă. 

Face mişto de mine sau ce? 

Părinţii mei s-au născut în Mexic, la fel ca toţi strămoşii mei. 
Nimeni nu i-ar luat drept altceva decât latino. Spaniola este 
limba lor maternă. Au venit în Statele Unite după ce s-au 
căsătorit. Pe urmă, tata a făcut Facultatea de medicină şi şi-a 
luat rezidenţiatul la Chicago Memorial. 

— Să ştii că banda n-o să te facă mai mexican decât eşti, 
Marco. N-o pune mai presus de relaţia noastră. 

Loveşte cu vârful piciorului în nisip, stârnind praful. 

— No hablas pinche espaiol3. p 

— Nu ştiu ce-ai spus. Vrei să-mi traduci, te rog? Işi aruncă 
brațele în aer, în semn de frustrare. 

— Vezi, ce ţi-am spus? Adevărul e că sunt de ceva vreme în 
Latino Blood. 

Cum e posibil? Îmi duc mâna la burtă, într-un efort stângace 
de a proteja eventual viaţa bebeluşului care creşte în mine. Nu- 
mi pot stăpâni plânsul. Sunt conştientă că arăt disperată şi 
jalnică în timp ce lacrimile îmi curg pe obraji. Tot ce am crezut 
că am în comun cu Marco s-a dus de râpă. Mă simt mai singură 
ca oricând. 


3 Nu știi o boabă de spaniolă 


— Nu-mi vine să cred, rostesc încet, aproape în şoaptă. 

Ar trebui să îi mărturisesc secretul. Poate că dacă o să afle că 
vom aveam un copil o să se răzgândească. Dar dacă nu sunt 
totuşi însărcinată şi asta nu ar face decât să amâne inevitabilul? 

— N-am chef să te legi tot timpul de mine pentru că sunt în 
Latino Blood, mi-o trânteşte el. Toţi amicii mei sunt în bandă. 

Mă uit în jos, spre unghiile de la mâini. Mi-am făcut 
manichiura ieri-seară şi am pictat în mijlocul fiecărei unghii câte 
o inimioară. lar pe degetul mare am scris inițialele MD - Marco 
Delgado. M-am gândit că va fi flatat. Dar, evident, m-am înşelat. 
Îmi ascund imediat unghiile, strângându-le în pumn. 

— Îmi pare rău, zice el, apoi mă atinge pe umăr, ca un părinte 


care-şi consolează copilul. Nu plânge. Putem să rămânem 
prieteni, chiar iubiţi... fără obligaţii. 

— Nu vreau să fim iubiţi fără obligaţii, Marco. Vreau să fiu 
prietena ta. 

Conţinutul prânzului ameninţă să mi se verse afară din 
stomac. 

Ce îi oferă banda asta, iar eu nu-i pot da? Tace şi loveşte din 
nou cu piciorul în nisip. 


Mâinile îmi cad neputincioase pe lângă corp şi-mi dau seama 
că nu mai pot face nimic. Se uită acum la mine altfel, ca şi cum 
aş fi o fată oarecare de la şcoală, nu fata visurilor lui sau mama 
viitorilor săi copii. 

Îşi scoate telefonul din buzunar şi se uită cât e ceasul. 

— Hm... se apropie ora. 

— Petrecerea de sfârşit de an de la Malnatti? 

E petrecerea cu pizza „oficial neoficială” a elevilor de la Liceul 
Fairfield. Se înalţă un cort mare în faţa restaurantului, se invită 
un DJ şi de la şase după-amiaza până la unsprezece noaptea se 
mănâncă pizza pe săturate. După care majoritatea elevilor se 
duc pe terenul de fotbal al şcolii şi petrec până ce vine poliţia să 
spargă gaşca. 

— Mda, zice el. Deci, dacă ştii pe careva care vrea să-şi facă 
de cap, anunţă-mă. 

— Vinzi droguri? îl întreb. Ridică din umeri. 

— les bani frumoşi din chestia asta. 

— Sunt bani murdari, Marco. Şi e ilegal. Te rog renunţă. Ai 
putea fi arestat şi aruncat în închisoare. 

— N-am nevoie de predicile tale. 

Se uită din nou la telefon. Aşteaptă să fie sunat sau să 
primească vreun mesaj? Simt că deja am pierdut orice contact 
cu el. 

Lacrimile care îmi curg în linişte pe obraji arată clar că nu sunt 
bine, dar se pare că lui nu-i pasă. Le şterg şi mă blestem în 
sinea mea pentru că sunt atât de slabă. 

O să mă descurc eu. Sunt o fată independentă şi n-am nevoie 
de un băiat care să-mi spună ce să fac. E limpede, de-acum 
problema e numai a mea. Dacă sunt însărcinată, o să-şi dea 
seama când o să mă vadă cu burta umflată ca un balon. Va 
înţelege că e copilul lui. Şi dacă se va hotărî să-l recunoască şi 


să-şi facă ordine în viaţă, atunci o să putem sta de vorbă. 

Mă uit în sus spre Marco şi îi arunc un zâmbet timid. 

— Nu vreau să te ţin sub papuc. N-am vrut niciodată să te 
împiedic să faci ce vrei. 

— Dar asta ai făcut... Şi m-am cam săturat. 

Presupun că de fapt nu sunt independentă, aşa cum mi-ar 
plăcea să cred. Relaţia dintre noi era definitorie pentru mine şi 
de asta îmi şi plăcea. Nu-mi vine să cred că vrea să ies cu totul 
din viaţa lui. Nu are niciun sens. 

Primeşte un SMS, dar nu pot să văd de la cine. Trimite 
răspunsul. 

— Te descurci să ajungi singură acasă? mă întreabă în timp ce 
continuă să tasteze iute şi cu furie. 

— Cred că da. 

— Bine, zice aplecându-se spre mine şi sărutându-mă pe 
obraz. Prietenii mei au crezut că o să te porţi ca o loca4. Că o să 
mă pocneşti sau aşa ceva. 

Poate că nici nu e o idee prea rea. Dar nu. N-aş putea 
niciodată să-l pocnesc pe Marco. 

N-apuc să deschid gura ca să-l implor să se întoarcă la mine şi 
să-mi pierd astfel şi bruma de demnitate care mi-a mai rămas. 
Se răsuceşte pe călcâie. Şi pleacă. Dispare din raza mea vizuală, 
dar în mod cert nu şi din gândurile mele. 

A ales banda, nu pe mine. 

Respir cu greu. Mă uit la lac şi-mi vine să mă arunc în el - să 
înot cât mai departe şi să mă amăgesc cu gândul că toate astea 
nu s-au întâmplat de-adevăratelea. Disperarea mă învăluie, ca 
valurile care şterg urmele de picioare de pe țărm, şi încep să 
tremur incontrolabil. Genunchii mi se înmoaie şi mă prăbuşesc 
pe nisip, iar lacrimile fierbinţi încep din nou să-mi curgă şiroaie. 
De data asta nu le mai şterg. Mă frâng de mijloc şi plâng, în timp 
ce-mi amintesc toate clipele petrecute cu Marco şi mă rog ca 
ciclul să-mi fi întârziat şi să nu fi rămas însărcinată. 

A fi însărcinată la cincisprezece ani nu face parte din planurile 
mele. 


4 Nebună 


3 
Luis 


Se pare că secretul meu s-a dus de-acu' pe apa sâmbetei. 

Dacă n-ar fi fost nenorocitul ăla de şarpe, n-aş fi căzut de pe 
stâncă şi mi'amâ5 nu s-ar afla acum cu mine în salonul de spital, 
aruncându-mi tot timpul priviri amenințătoare, pe care nu pot să 
le traduc decât prin De data asta ai încurcat-o rău de tot, băiete. 

S-a dovedit că veninul nu-mi curgea prin sânge. Unul din colții 
şarpelui îmi înţepase un nerv din mână şi de asta o simţisem 
amorţită. După ce căzusem, Brooke, panicată, îşi sunase tatăl. 
Tipul a venit să ne ia cu maşina şi m-a dus la spital. A 
supravieţui muşcăturii şarpelui a fost partea cea mai uşoară. A fi 
bătut continuu la cap de către mi'amâ e însă o adevărată 
tortură. 

În timp ce cădeam de pe stâncă, m-am zgâriat destul de grav 
la picioare. Din fericire, reuşisem să mă agăţ de un colţ de piatră 
ieşit în afară cu mâna mea cea bună, cu toate că mi-am sfâşiat 
pielea de pe palmă până la încheietură şi aproape că am avut 
nevoie de copci. În cele din urmă, doctorul a hotărât totuşi că 
tăieturile nu erau atât de adânci încât să fie cusute şi i-a cerut în 
schimb asistentei să mă bandajeze. 


5 Mama mea 


Mi'amâă îşi încrucişează braţele la piept şi mă urmăreşte cum 
reglez patul de spital ca să nu stau întins chiar la orizontală. 

— M-ai speriat de moarte, Luis. Cine ţi-a spus să te caţeri pe 
munte fără echipament de protecţie? 

— Nimeni. 

— Ai făcut o prostie, enunţă ea concluzia evidentă, în timp ce 
asistenta continuă să-mi bandajeze mâna. 

— Da, ştiu. 

Mă uit la fratele meu, Alex, care stă rezemat de pervazul 
ferestrei şi se holbează şi el la mine. Clatină din cap, 
minunându-se probabil de soarta lui, care i-a lăsat pe cap doi 
fraţi mai mici destinaţi din naştere să facă lucruri necugetate şi 
stupide. Papâ a murit înainte de a mă naşte eu, aşa că Alexa 
devenit cel mai vârstnic membru de sex masculin din familia 
noastră încă de când avea şase ani. Acum are douăzeci şi doi. 


Trebuie să recunosc, Alex a încercat întotdeauna să ne 
ferească pe noi, fraţii mai mici, de necazuri. Carlos a fost din 
start o cauză pierdută. Mi'amă ne-a povestit că venise pe lume 
dând din picioare şi urlând şi adevărul e că nu s-a oprit din 
chestia asta până ce n-a ajuns la adolescenţă. După care şi-a 
folosit toată energia aceea înăbuşită în sine pentru a se încăiera 
cu indivizi la fel de tâmpiţi încât să-l aţâţe. 

Alex avea douăzeci de ani când mama i l-a trimis plocon pe 
Carlos ca să aibă grijă de el şi să-i bage minţile în cap. 

Acum Carlos e în armată şi Alex urmează să se căsătorească 
in curând cu Brittany Ellis, fata cu care iese încă din liceu. O 
asistentă medicală îşi vâră capul pe uşa salonului. 

— Doamnă Fuentes, trebuie să veniţi să semnaţi nişte hârtii. 
Imediat ce iese din încăpere, Alex face un pas spre mine. 

— De data asta ai avut noroc cu carul, zice. Dacă te mai prind 
vreodată că te caţeri singur pe munte, o să te bat de o să-ți 
meargă fulgii. 

— Da' n-a fost vina mea, Alex. 

— La naiba! spune el acoperindu-şi ochii cu palmele de parcă 
l-ar durea capul. Parcă eşti Carlos. 

— Nu sunt Carlos. 

— Atunci nu te purta ca el. Peste două săptămâni mă însor. 
Două săptămâni, ai înţeles, Luis? N-am niciun chef ca înaintea 
nunţii unul din fraţii mei să cadă de pe o nenorocită de stâncă şi 
să crape. 

— Nu era propriu-zis o stâncă, spun eu. Şi probabilitatea să fii 
muşcat de un şarpe într-o ascensiune de genul ăsta... 

— Mai scuteşte-mă, îmi taie el vorba. N-am nevoie de 
statisticile tale, Luis. Am nevoie ca fraţii mei să fie prezenţi la 
nuntă. 

Cinci fete, printre care Brooke şi Jamie, însoţite de trei alte 
amice de-ale lor, apar în pragul uşii. Toate poartă în braţe câte 
un balon pe care scrie Să te faci repede bine! Scot un hohot 
scurt de râs, în timp ce Alex se uită şocat la alaiul de fete care 
leagă acum baloanele de stinghia patului. 

— Cum te mai simţi? mă-ntreabă Brooke. 

— Ca naiba, îi răspund ridicându-mi ambele braţe în aer ca 
să-i arăt mâinile bandajate - una de la muşcătura de şarpe, 
cealaltă de la zdrelitul pielii când m-am agăţat de stâncă. 

— Am venit ca să te ajutăm să te simţi mai bine, mă anunţă 


Jamie. 

Îi arunc un zâmbet larg şi zău, chiar mă simt ceva mai bine. 
Acum, că m-am convins că n-o să crap, totul pare în regulă. 

— Şi la ce anume v-aţi gândit, fetelor? 

Mi se pare că-l aud pe Alex cum pufneşte în timp ce se 
îndepărtează, iar fetele îmi înconjoară patul. 

— Nu vrei să te masez pe spate? îmi propune Angelica Muñoz 
cu o tentă de flirt în voce. 

— Am luat nişte prăjiturele de la patiseria din Pearl Street 
Mall, zice Brooke. Ai mâinile rănite, aşa că o să-ţi dau eu să 
mănânci. 

— Nu pot să cred, mormăie Alex din spatele ei. 

Angelica se face comodă şi începe să-mi maseze spinarea, în 
timp ce Brooke scoate din pungă o prăjitură cu fulgi de ciocolată 
şi o ridică spre gura mea. 

Viitoarea mea cumnată intră în salon, cu tocurile înalte ale 
cizmelor bocănind pe podeaua spitalului şi părul prins într-o 
coadă de cal blondă care îi cade pe spate. Vede anturajul şi 
clatină din cap, derutată. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă ea pe Alex. 

— Nu vrei să ştii, îi răspunde fratele meu îndreptându-se spre 
ea. 

— Alex m-a sunat şi mi-a spus că ai avut un accident; era 
foarte speriat, mă informează Brittany. 

Îmi ridic iarăşi mâinile bandajate în aer. 

— Aşa e. Doare ca naiba, dar doctorul mi-a zis că n-o să mor 
din asta, îi răspund eu. 

— Cred şi eu, zice ea. Dar nu ştiu dacă o să-ţi pice bine când 
maică-ta va intra în salon şi te va găsi înconjurat de un întreg 
harem. Ştii cât de protectoare e din fire, Luis. 

— Dacă seamănă cu maică-mea, o să se enerveze rău, spune 
Angelica, adăugând apoi spre celelalte fete: Poate c-ar fi mai 
bine să plecăm. 

Cu Angelica m-am prostit de câteva ori pe la nişte petreceri. 
Are părinţi mexicani şi înţelege despre ce e vorba. Celelalte fete 
habar n-au cât de pisăloage pot fi uneori mamele mexicane. 

Le asigur pe fete că o să le trimit mesaje pe telefon imediat 
ce mâinile or să mi se vindece şi ele ies din salon chiar înainte 
ca mi'amă să se întoarcă. 

— Cine a adus toate baloanele astea? întreabă ea. Fetele alea 


pe care le-am văzut pe hol? 

— Înî, răspund eu. Nişte colege de la şcoală, atâta tot. 

N-are rost să intru în detalii şi să-i povestesc cum m-am 
hârjonit, la un moment sau altul, cu trei din cele cinci. Pentru că 
o să-nceapă iar să-mi ţină predici şi n-am chef de asta. 

După o jumătate de oră, doctorul îmi dă drumul din spital, nu 
înainte de a o instrui pe mama cum să-mi schimbe bandajele de 
la mâini acasă. 

— Nu eşti invincibil, ca să ştii, zice Alex după ce Brittany şi 
mi'amă ies din salon. Nimeni nu e. Ar trebui să nu uiţi asta. 

— Ştiu. 

Mă împunge cu degetul în piept şi se aşază în drumul meu. 

— Ascultă ce-ţi zic, Luis, pentru că ştiu foarte bine ce-a fost în 
capul tău când te-ai apucat să escaladezi de unul singur şi fără 
coardă de protecţie stânca aia. iți place adrenalina, îţi place 
provocarea. Am un frate în armată şi prietenul meu cel mai bun 
zace la trei metri sub pământ de mai bine de patru ani, aşa că 
n-am de gând să stau deoparte şi să mă uit cum frăţiorul meu 
are la tengo dura6 ori de câte ori flirtează cu pericolul. 

— lei viaţa prea în serios, îi spun strecurându-mă pe lângă el. 
Şi nu mai sunt frăţiorul tău, Alex, şi nici atât de inocent pe cât 
mă crezi. Am aproape şaisprezece ani. Fata aia, Brooke, care mi- 
a adus prăjiturelele, o ştii, nu? Ei bine, nici ea nu mai e inocentă. 
Vrei să-ţi spun de unde ştiu? 

Nu mă pot abţine şi rânjesc când îl văd pe Alex cum îşi astupă 
urechile. 


6 Se excită 


— Nu vreau s-aud nimic, zice el. Da' crede-mă, eşti mult prea 
tânăr pentru treburile astea. Îți jur însă că dacă laşi vreo lată 
însărcinată, două mâini bandajate or să fie floare la ureche pe 
lângă ceea ce-o să-ţi fac. 


4 
Nikki 


Nu ştiu cât timp a trecut. De fiecare dată când mă sună 
cineva pe mobil şi văd că nu e Marco, ignor apelul. De fiecare 


dată când primesc un mesaj de la o prietenă, îl ignor. A 

Nu ştiu de când stau pe plajă şi plâng şi nici nu-mi pasă. li 
spun bebeluşului pe care-l port în pântec să-mi dea putere, dar 
mă simt mai slăbită ca oricând. 

Până ce aud o voce familiară. 

— Nikki! 

Îmi ridic privirea. E Kendall. Prietena mea cea mai bună încă 
de la grădiniţă, când ne îmbrăcam cu rochii identice pentru 
pozele de album şi pretindeam că suntem gemene, chiar dacă 
domnişoara Trudy ne atenţiona că minciuna nu făcea parte din 
„principiile de bază” ale educaţiei noastre. Habar n-aveam ce 
însemnau „principii de bază” pe vremea aia, când aveam patru 
ani, însă când domnişoara Trudy ne-a avertizat asupra lor cu 
vocea ei aspră, ne-am dat seama că o încurcaserăm. 

N-apuc să zic nimic. Kendall îngenunchează lângă mine. 

— Am auzit ce s-a întâmplat. 

Chiar dacă o fi auzit că m-am despărţit de Marco, nu ştie că s- 
ar putea să fi rămas însărcinată. Îmi îngrop faţa în mâini. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Ştiu, zice aşezându-se lângă mine. 

— A preferat banda în locul meu. 

Îmi ridic privirea spre prietena mea. Are părul deschis la 
culoare şi ochii căprui. Exact opusul meu. 

— Mi-a spus că nici măcar nu sunt mexicancă de- 
adevăratelea. 

Kendall clatină din cap şi pufneşte. 

— Ce idiot! 

Îmi trag nasul de câteva ori, apoi încerc să-mi şterg lacrimile. 

— Cum ai aflat? Se cutremură. 

— Am încercat să te sun, ţi-am trimis mesaje şi, când am 
văzut că nu-mi răspunzi, i-am scris lui Marco şi l-am întrebat 
unde eşti. Şi el mi-a spus. 

— l-am zis că îl iubesc. lar el mi-a răspuns c-ar fi mai bine să 
ieşim cu alţii. Pe urmă m-a anunţat că e deja de ceva vreme în 
Latino Blood şi că putem rămâne prieteni. Fără obligaţii. Ce zici 
ce porcărie? De parcă aş putea să-mi închid sentimentele ca pe 
un robinet. 

Doar ce rostesc prieteni şi fără obligaţii dintr-o suflare şi simt 
că mă ia cu leşin. 

Kendall oftează. 


— Ştiu că acum nu ţi-e gândul la asta, dar o să vezi, o să 
găseşti un alt băiat. 

— Nu ştiu cum o să mă descurc cu asta fără ajutorul lui. 

— Cu asta? Cum adică? mă-ntreabă ea mirată. 

Mă uit la ea. E prietena mea cea mai bună şi am mai multă 
încredere în ea decât în oricine pe lumea asta. 

— S-ar putea... să fi rămas însărcinată. 

Privirea ei şocată, amestecată cu o doză substanţială de 
compătimire, e de ajuns să mă facă să izbucnesc din nou în 
plâns. 

Îmi ia faţa în mâini şi îmi trage capul în sus, ca să mă uit în 
ochii ei. 

— Totul o să fie bine, Nikki. O să te ajut eu. Ştii că te poţi baza 
pe mine, nu-i aşa? 

Dau din cap în semn de încuviinţare. Păcat că n-am auzit 
vorbele astea din gura lui Marco. 

— Cât ţi-a întârziat ciclul? mă întreabă. 

— O săptămână şi jumătate. 

— Ai făcut testul de sarcină? 

Scutur din cap. Presupun că mi-am închipuit că, după ce 
aveam să-i spun totul lui Marco, aveam să mergem împreună să 
cumpărăm testul de la o farmacie dintr-un alt oraş, unde să nu 
ne recunoască nimeni. 

Kendall mă trage în sus. 

— Mai întâi o să mă duc să cumpăr testul. Şi pe urmă o să 
vedem ce-i de făcut. Ascultă, asta e situaţia şi n-ai cum s-o 
schimbi. Dar mai întâi trebuie să aflăm cum stai. Ai înţeles? 

Adevărul e că-n clipa asta nu prea vreau să aflu cum stau. 

Ignoranţa e o binecuvântare, nu? 

Rămân tăcută în timp ce Kendall mă duce cu maşina la o 
farmacie, apoi la ea acasă. Mă aşez pe marginea căzii de baie şi- 
mi rod nervoasă unghiile, iar ea citeşte instrucţiunile de pe 
ambalaj şi îmi întinde beţigaşul pe care ar trebui să urinez ca să 
aflu dacă am rămas gravidă cu Marco. 

Mă holbez la beţigaş. 

— Nu pot, îi spun lui Kendall. Trebuie... trebuie să-l mai văd 
măcar o dată pe Marco. Ca să-i spun totul, înainte de a face 
testul. E la petrecerea de la Malnatti. Dacă o să-l scot de acolo şi 
o să-i vorbesc, poate că o să rezolvăm lucrurile între noi. 

— Nu... nu sunt sigură că e o idee bună. 


— Trebuie neapărat să mă-ntâlnesc cu el astăzi, Kendall, zic 
eu uitându-mă în jos la beţigaş. Nu pot să fac asta fără el. 

Ştiu cât de disperat sună ceea ce am zis. Dar n-am încotro, 
trebuie să aflu dacă pot face ceva ca să-l determin să se 
răzgândească în privinţa bandei Latino Blood... a mea şi... a 
traficului de droguri. 

Kendall se ridică în picioare. 

— Eşti sigură că vrei să vorbeşti cu el în seara asta? 

— Mda. 

Simt că am atâtea să-i spun, doar c-am fost luată pe 
neaşteptate şi n-am apucat să îi mărturisesc prea multe. Când 
va afla cât de mult ţin la el, nu se poate să nu se răzgândească. 

Nu-mi pot imagina vreo fată care să îl iubească mai mult 
decât mine. Vâr beţigaşul înapoi în pungă şi îndes testul de 
sarcină în geantă. 

— Atunci, hai să mergem, zice Kendall, împingându-mă la ea 
în cameră, unde începe să cotrobăie prin şifonier în căutarea 
unor haine potrivite pentru mine. Cred că ideea de a-l revedea 
acum pe Marco nu e deloc bună, dar dacă eşti hotărâtă, n-am 
cum să te opresc. Dar mai întâi o să am grijă să te fac să arăţi 
trăsnet, ca Marco să se cace pe el când o să dea cu ochii de 
tine. În cele din urmă, alege pentru mine o pereche strâmtă de 
blugi şi un top de marcă pe care i l-a făcut cadou maică-sa, după 
ce a decis că nu-i vine bine. Ajungem la petrecere. Imi ţin capul 
sus în timp ce străbat cortul mare şi alb din faţă de la Malnatti, 
cu Kendall alături. 

Cercetez din ochi zona principală de distracţie. Pare că toată 
şcoala e prezentă şi sărbătoreşte venirea vacanței de vară. 

Cântă muzica. Unii mănâncă. Alţii dansează. 

Mă uit după acea faţă familiară care îmi face inima s-o ia la 
goană de câte ori o văd. 

Şi îl zăresc, într-un sfârşit... se giugiuleşte cu Mariana Castillo, 
într-un colţ al cortului. Mariana e una dintre acele fete dure şi 
drăguţe din Latino Blood de care mai toate elevele de la Liceul 
Fairfield se feresc. Marco o sărută în felul ăla care îmi e atât de 
cunoscut. Şi-i pipăie fundul, cu aceleaşi mâini cu care mi-a 
mângâiat corpul gol în urmă cu numai două zile. Nu. 

închid ochii, cu speranţa că imaginea va dispărea. Dar, 
evident, nu se întâmplă aşa. 

Îi deschid la loc şi abia acum observ că majoritatea bobocilor 


şi elevilor din anul doi se holbează la mine. Fetele din partea de 
nord a oraşului îmi aruncă priviri încărcate de milă, dar văd că 
cele mai multe fete latino din sud şoptesc între ele şi râd. Se 
bucură, încântate că Marco şi-a părăsit iubita cea bogată din 
partea de nord a Fairfieldului. 

Îi spun lui Kendall să nu se ia după mine, mă răsucesc pe 
călcâie şi ies în fugă din cort şi nu mă opresc decât după 
douăzeci de minute, când ajung acasă. O zbughesc în sus pe 
scări şi mă încui la mine în cameră, perfect conştientă că m-am 
făcut de râs. 

Scot testul de sarcină din buzunarul prevăzut cu fermoar al 
genţii, apoi despachetez beţigaşul. Răsuflu lung şi încet. Asta e. 
Momentul adevărului. 

Mă furişez spre baie, bucuroasă că restul familiei se uită la 
televizor, în camera de zi. 

Urmez instrucţiunile şi aştept nerăbdătoare rezultatul să 
apară, cu beţigaşul în mână. Mă zgâiesc la ferestruica din plastic 
care îmi va spune ce soartă mă aşteaptă şi recapitulez în minte 
trei lucruri învăţate astăzi de la Marco: băieţii te mint în faţă ca 
să se culce cu tine, să nu te încrezi într-un băiat care îţi spune 
„te iubesc” şi să nu ieşi niciodată cu un tip din cartierul de sud 
al Fairfieldului. 


5 
Luis 


Au trecut două săptămâni de la incidentul cu şarpele şi iată- 
mă aici, îmbrăcat în smoching, la nunta fratelui meu. N-am 
crezut că voi trăi să-l văd pe Alex însurat. După cum n-am crezut 
nici c-o să mă-ntorc vreodată în Illinois. De data asta ne aflăm 
într-o casă particulară închiriată de pe Sheridan Road, în 
Winnetka. E la mai puţin de un sfert de oră distanţă de partea 
de sud a Fairfieldului, unde am locuit, dar pare pe cu totul altă 
lume. 

— Estás nervioso7? îl întreb pe Alex, care se chinuie să-şi 
îndrepte papionul. 

— Estoy bien8, Luis. Doar că porcăria asta nu vrea să stea 
dreaptă, mormăie Alex, apoi trage bucata de material de sub 
gulerul alb apretat şi o aruncă pe jos, înainte de a-şi trece 


degetele prin păr, a ofta din greu şi a se uita la mine. Cum naiba 
ai făcut de ţi-ai legat cravata ca să nu arate de parcă ar fi făcut- 
o un copil? 

Scot o bucată de hârtie îndoită din buzunarul de la spate al 
pantalonilor de smoching închiriaţi cu această ocazie, fără să iau 
în seamă durerea care îmi săgetează mâna. 


7 Ai emoţii? 8 Sunt bine 


— Am printat instrucţiunile de pe internet, îi spun plin de 
mândrie, fluturând coala de hârtie în aer. 

— Ce mai tocilar eşti, Luis, ciripeşte fratele nostru Carlos în 
timp ce se apropie de noi dinspre partea opusă a sălii şi înşfacă 
hârtia din mâna mea. 

Carlos nu a avut de ce să-şi facă griji cu închirierea unui 
smoching pentru că e îmbrăcat în uniforma militară de gală. Din 
felul cum o poartă, drept ca un brad şi ţanţoş, îmi dau seama că 
se făleşte că e în armată în loc de banda în care fusese racolat 
în Mexic, pe vremea când locuia acolo împreună cu mine şi cu 
mamá. 

— Poftim, zice Carlos şi îndeasă papionul şi hârtia în mâna lui 
Alex. Doar nu vrei să-ţi laşi mireasa să te-aştepte în faţa 
altarului. Poate că o să se hotărască să te lase baltă şi să se 
mărite în schimb cu un tip alb şi cu un portofoliu de investiţii. 

— Ce faci? Încerci să mă enervezi? zice Alex împingându-l pe 
Carlos şi râzând la vederea cutiuţei transparente din plastic cu 
un trandafir roşu înăuntru de prins la butonieră. 

Carlos dă din cap. 

— Estoy tratando9. N-am avut timp să-ţi cumpăr niciun 
cadou. De nouă luni sunt încartiruit. No puedo parar10. 

Dau să mă ofer să-i leg papionul lui Alex, când mi'amă intră în 
sală. 

— Ce faceţi voi aici, băieţi? ne ia ea la rost, de parc-am fi şi 
acum nişte puşti obraznici. 

— Ne certăm, răspunde Carlos pragmatic. 

— Nu-i timp pentru prostii dintr-astea. Carlos o sărută pe 
obraz. 

— Un Fuentes găseşte întotdeauna timp de ceartă. Mama se 
încruntă la el, apoi îşi ridică ochii în tavan. 

— Dios mio ayudamell. 


la papionul lui Alex şi i-l înfăşoară în jurul gâtului. Îl leagă în 
mai puţin de treizeci de secunde, ca o adevărată profesionistă. 

— Mersi, mamă, zice Alex. 

După ce termină, mama se uită în sus la el şi îi cuprinde faţa 
în palme. 

— Cel mai mare hijo12 al meu se însoară. Tatăl tău ar fi tare 
mândru de tine, Alejandro. Ai absolvit colegiul şi uite, acum te 
căsătoreşti. Atâta doar.... Să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. 
Me estiendes13? 

— Promit, o asigură Alex. 

Mi'amâă îi prinde floarea de reverul hainei, face un pas în spate 
şi ne priveşte pe toţi trei. Îşi duce mâna la inimă şi ochii i se 
umezesc. 


11 Dumnezeu să mă ajute 12 Fiu 
13 Ai înţeles? 


— Băieţii mei au crescut mari. 

— Nu plânge, mamă, îi zice Alex. 

— Nu plâng, minte ea în timp ce o lacrimă îi scapă din colţul 
ochiului şi se prelinge pe obraz. 

O şterge iute, se îndreaptă de spate şi se apropie de uşă. 

— Carlos şi Luis, strângeţi-i pe ceilalţi cavaleri de onoare şi 
puneţi-i să se alinieze frumos, zice uitându-se apoi spre Alex. Şi 
tu, Alejandro, grăbeşte-te cu îmbrăcatul. Trebuie să înceapă 
slujba. 

Închide uşa în urma ei, lăsându-ne singuri. 

Îl văd pe Alex cum se duce către fereastra care dă spre Lacul 
Michigan. Scaunele de pe plaja privată sunt ocupate de invitaţii 
care îi aşteaptă pe el şi pe mireasă. 

— Nu pot s-o fac, spune el. 

Fac un pas în faţă. Cred că n-am auzit bine. Sper că glumeşte. 

Dar nu. 

Mă uit la ceasul de pe perete. 

— Hm, Alex, sper că-ţi dai seama că slujba trebuie să înceapă 
în zece minute, nu? îl întreb. 

— Lasă că mă ocup eu, intervine Carlos preluând controlul şi 
cuprinzându-i umerii lui Alex cu braţele. la spune, ai înşelat-o 
cumva pe Brittany? 

Alex clatină din cap. 


— Te-ai amorezat de o altă fată? 

Altă negare. 

Carlos se îndepărtează de Alex şi îşi încrucişează braţele la 
piept. 

— Atunci o s-o faci. Nu m-am zbătut atâta să obţin permisia şi 
n-am zburat tocmai până la Chicago ca tu să contramandezi 
nunta, Alex. În plus, o iubeşti pe gringa14 asta şi i-ai promis c-o 
iei de soţie după ce terminaţi colegiul. Ai făcut un jurământ. N- 
ai loc de întoarcere. 

— Ce naiba se întâmplă, Alex? întreb eu complet nedumerit. 
Oftează din greu. 

— Nu i-am spus lui Brit că la sfârşitul verii va trebui să ne 
mutăm înapoi la Chicago. 

Familia noastră locuieşte în Colorado de aproape trei ani. 
Mutatul înapoi aici n-o să-i convină deloc lui Brittany. 

— Cum adică trebuie să ne mutăm înapoi la Chicago? 

— E o poveste lungă. Părinţii lui Brit vor renunţa la custodia 
lui Shelley în favoarea statului Illinois. Ea are douăzeci şi unu de 
ani şi poate solicita ca statul să-i subvenţioneze îngrijirea 
medicală. Asta înseamnă că va fi mutată de la Sunny Acres aici. 
Brit n-a aflat încă. Şi nici nu ştie că am aplicat la Universitatea 
Northwestern şi c-am fost acceptat. 

— Vrei să zici că nu i-ai spus nimic? întreabă Carlos. Omule, 
acu' chiar c-ai îmbulinat-o. 

Alex se freacă la ceafă şi se înfioară. 


14 Gringo, grijga - nume dat persoanelor de rasă albă (argou 
mexican). 


— Nici măcar nu i-am spus c-am aplicat la Northwestern. Ea 
crede c-o să rămânem în Boulder după nuntă. 

Ştiu foarte bine că viitoarea mea cumnată nu vrea să se 
întoarcă în Illinois. Am auzit-o spunând cât de teamă i-ar fi să 
revină în locul unde Alex a fost împuşcat şi aproape omorât în 
bătaie când a vrut să iasă din Latino Blood. Alex a insistat că 
totul e acum ok, că banda s-a spart în mai multe grupuri mici şi 
că noul şef, Chuy Soto, e la puşcărie. lar noi am asigurat-o că 
Alex nu e vizat, numai că Brittany a rămas sceptică. 

Mai ştiu că Alex a convins-o cu greu să facă nunta aici. 
Presupun că a acceptat în cele din urmă doar pentru că a sperat 


că părinţii ei vor veni la ceremonie - în ciuda urii pe care o au 
faţă de fratele meu. 

Îl urăsc pentru că e mexican. Şi pentru că e sărac. 

Şi pentru c-a fost într-o bandă. 

Alex încă se zbate ca s-o scoată la capăt cu banii şi de asta 
părinţii lui Brittany nu îl consideră o partidă bună pentru fiica lor. 
Ea vine dintr-o familie albă, bogată şi cu nasul pe sus. Trebuie să 
recunosc că taică-său a încercat totuşi să-l cunoască mai bine 
pe Alex. Cu ceva vreme în urmă, s-a dus în vizită la Boulder şi 
atunci l-a invitat pe Alex să joace golf cu el. O idee proastă. 
Fratele meu nu-i genul care să joace golf. O singură privire dacă 
arunci la vechile lui tatuaje de gangster, şi-ţi dai seama. 

Părinţii lui Brittany n-au apărut la nuntă. Sau cel puţin nu 
deocamdată. Brittany speră ca tatăl ei să o conducă la altar, dar 
şi-a făcut şi un plan de rezervă, să fie însoţită de doctorul 
Westford, tatăl iubitei lui Carlos. Oricum ar fi, la altar o s-o 
aştepte Alex. 

Îl văd pe fratele meu cel mai mare ridicând din umeri în haina 
lui de smoching neagră şi îndreptându-se spre uşă. 

— Un lucru vreau să-mi promiteţi. Dacă în noaptea asta Brit 
mă dă afară din cameră, lăsaţi-mă să dorm cu unul din voi. 

— Îmi pare rău, omule, zice Carlos. N-am văzut-o pe Kiara de 
nouă luni. N-am de gând să-mi împart camera de hotel cu 
nimeni altcineva decât cu ea. În plus, mireasa ta virgină nu va 
accepta să nu vă consumaţi căsătoria în noaptea nunţii. 

Alex îşi dă ochii peste cap. Sunt convins că au ajuns la stadiul 
ăsta în relaţia lor cu mulţi ani în urmă. Chestie pe care o ştie şi 
Carlos, mai mult ca sigur. 

— Trebuie să-i spui, zic eu. Înainte de nuntă. 

— Nu mai e timp, intervine Carlos amuzat la culme. Frumos 
din partea ta, Alex, să-ţi începi căsnicia cu minciuni şi înşelătorii. 
Eşti eroul meu, frate. 

Îl bate pe umăr. 

— Câllate15, Carlos. O să-i spun. 

— Înainte sau după ceremonie? întreb eu. 


15 Tacă-ţi fleanca 


Pe fereastra deschisă pătrund acum acordurile muzicii de 
harpă. 


Ne uităm unii la alţii. 

Ştim că de azi începând lucrurile se vor schimba definitiv în 
familia noastră. 

— Ei bine, asta e, fraţilor, zice Alex deschizând uşa. Se 
opreşte brusc şi îşi înclină capul. 

— Ce n-aş da ca Paco să fie şi el aici, şopteşte el. 

Paco a fost prietenul cel mai bun al lui Alex. A murit când era, 
ca şi Alex, în ultimul an de liceu. Fratele meu nu şi-a revenit nici 
acum de pe urma morții lui. 

— Da, şi eu aş vrea, zic eu făcându-mi cruce şi amintindu-mi 
de unicul tip pe care l-am tratat ca pe un membru onorific al 
familiei Fuentes. 

— Mda, spune Carlos. Dar Paco e aici. Ştiţi bine că se uită la 
noi de sus din cer. 

Alex dă din cap a încuviinţare şi se îndreaptă apoi de spate. 
Dacă n-ar fi fost Paco, nu s-ar afla aici. Ar fi şi el tot într-un 
coşciug. 

Frații mei nu ştiu că am aflat cum a murit Paco. A fost 
împuşcat de Hector Martinez, şeful Latino Blood la vremea aia. 
Tot Hector l-a ucis şi pe tata şi a tras şi în Alex. Hector a fost 
duşmanul familiei mele. Aş fi avut cu totul altă viaţă dacă 
duşmanul ăsta n-ar fi fost deja mort, pentru că mi-aş fi dedicat-o 
răzbunării. 

Aveam unsprezece ani când am aflat cine l-a ucis pe papá. 

S-a întâmplat când Alex avea şase ani şi mama era 
însărcinată cu mine. Mi-am înăbuşit dorinţa de răzbunare, pe 
care o simţeam ca un foc arzând în mine, asta până în urmă cu 
câţiva ani, când moartea lui Hector ne-a scăpat de griji. 

Doar gândul la Hector Martinez mă face să iau foc. Răsuflu 
adânc şi îi urmez pe Alex şi pe Carlos pe acordurile imnului 
religios. Ne postăm lângă preot, împreună cu ceilalţi invitaţi, şi 
pentru moment uit de trecut. 

— Alex, ai luat monedele? întreabă Carlos. 

Este vorba despre cele treisprezece monede de aur - arras - 
pe care Alex i le va dărui lui Brittany ca simbol al încrederii pe 
care o are în ea. Monedele au fost transmise din generaţie în 
generaţie, de la bunicii mei la părinţi, ceea ce-i un lucru bun, 
pentru că altfel Alex nu şi le-ar fi putut permite. Nu va fi o nuntă 
tradiţională mexicană fiindcă Brittany nu e mexicana, dar 
ceremonia va cuprinde câteva tradiţii din ţara mea. 


Alex îşi pipăie buzunarul. 

— Fir-ar să fie. Le-am uitat în sală. 

— Mă duc eu să le aduc, mă ofer şi pornesc înapoi spre 
garderobul improvizat. 

— Grăbeşte-te, îi aud pe Carlos şi pe Alex strigând în urma 
mea. 

Imping uşa garderobului şi mă pomenesc zgâindu-mă la o 
fată, cam de vârsta mea, care se uită pe fereastră. Are o rochie 
albă ce contrastează cu pielea de culoarea mierii şi la vederea ei 
rămân încremenit. E al naibii de sexy, cu părul ăla negru 
căzându-i în valuri pe spate şi o faţă ca de înger. E unul din 
invitaţii la nuntă, asta-i clar, dar eu n-am mai văzut-o. Pentru că, 
dac-aş fi întâlnit-o, mi-aş fi amintit cu siguranţă. 

Îi arunc un zâmbet cuceritor. 

— Hola! Yo soy Luis. Quieres charlar conmigo? 16 Nu 
răspunde. 

Arăt spre uşă. 

— Aăă... la boda va a empezar17, zic eu, dar din felul cum îşi 
dă ochii peste cap mi-e clar că nu îi pasă. 

— Vorbeşte englezeşte, tipule, spune ea. Doar nu suntem în 
Mexic. 

Uau! O chica18 înţepată. 

— Scuze. M-am gândit că poate eşti mexicancă. 

— Sunt americancă, mă pune ea la punct fluturând în aer un 
celular ultimul răcnet. Şi, după cum bine vezi, vorbesc la 
telefon. E o conversaţie privată. Aşa că, dacă nu te superi... 

Imi simt colţul gurii zvâcnind. O zice ea că-i sută la sută 
americancă, dar pariez pe testiculul meu stâng că prin venele 
alea năbădăioase curge ceva sânge mexican. 

Inşfac cele treisprezece arras şi surâd. 


16 Bună, sunt Luis. Vrei să vorbești cu mine? 17 Nunta stă să 
înceapă 
18 Fătucă, fetiţă 


— Păstrează-mi şi mie un dans la petrecere, mi chava19, zic. 

Inchide telefonul şi mă măsoară din priviri pufnind 
dispreţuitor. 

— Hm, eşti unul din tipii ăia care flirtează şi zâmbesc ca să se 
dea pe lângă fete şi pe urmă le lasă baltă când le e lumea mai 


dragă. 

— A, înţeleg c-ai auzit de mine, replic eu, apoi îi fac cu ochiul. 

Dă să iasă, ţâfnoasă, însă întind mâna s-o opresc. 

— Hei, glumesc. Nu lua viaţa prea în serios. 

Îngeraşul îşi vâră faţa în mine. Vrea să mă intimideze, dar nu 
reuşeşte decât să mă excite şi mai tare. 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui să nu iau viaţa în serios? Nu ştii 
nimic despre mine. 

Nu prea mă dau în vânt după fetele astea cu atitudine. Am 
cunoscut destule la viaţa mea ca să ştiu că tipele muy creidas20 
nu prea merită, pentru că sunt o pacoste. Cu toate astea, mă 
intrigă, recunosc. Cred că-i o chestie moştenită în neamul 
Fuentes, ca băieţii să se încurce cu fete care stau cu nasul pe 
sus. 

— Luis, nunta întârzie din cauza ta, strigă mi'amă tare de pe 
hol. 


19 Chava - fată; aici cu sensul de „draga mea” (argou 
mexican). 20 Foarte înţepate 


Intră în cameră şi ridică din sprâncene la vederea mea, care 
stau atât de aproape de îngeraş încât dacă m-aş apleca un pic în 
faţă, aş putea s-o sărut. 

— Ce se întâmplă aici? întreabă mama, de parcă ne-ar fi prins 
gata-gata să trecem la fapte şi numai sosirea ei ne-ar fi 
împiedicat. 

— Da, chiar aşa, ce se întâmplă aici? o iau şi eu, deliberat, la 
rost pe fată. 

Ea ridică telefonul mobil şi ni-l arată. 

— Eram în toiul unei conversații, când el a intrat aici şi a ţipat 
la mine. 

— El e fiul meu. lar tu eşti... zice mamă îngustându-şi ochii. 
Dumnezeule! O să o ia la întrebări pe fată. Şi nu-i deloc plăcut 
când mama îşi pune în cap să smulgă informaţii de la careva. 

— Nikki Cruz, răspunde fata cu mândrie. Tata l-a operat pe 
Alex. $ 

Aiurea, cică nu e mexicancă. In venele îngeraşului ăstuia 
pulsează mai mult decât un strop de sânge roşu, alb şi albastru. 
Doctorul Cruz a fost cel care a scos glonţul din umărul lui Alex la 
spital, după ce a fost împuşcat, acum câţiva ani. Şi după aceea 


a păstrat legătura cu el şi l-a monitorizat. 

Mamă dă din cap şi o măsoară pe Nikki Cruz - fiica chirurgului 
- din cap până-n picioare. 

— O să înceapă nunta. Andale21, Luis. 

Înainte să plec, mă uit furiş la Nikki şi-i fac cu ochiul/ dau din 
cap cât pot eu mai arogant, ca să scot la iveală tot ce-i mai 
latino în mine. 

Îmi arată degetul. Nu ca să mă amuze, deşi ăsta e efectul. 
Abia aştept să-nceapă recepţia de nuntă a lui Alex. 

Asemenea celor doi fraţi mai mari ai mei, nu mă dau niciodată 
în lături de la o provocare şi Nikki Cruz, sunt convins, nu-i genul 
care cedează uşor. Până la sfârşitul serii pun pariu c-o s-o 
conving să fie viitoarea mea iubită - mă rog, până ce o să mă- 
ntorc în Colorado. 


21 Să mergem 


6 
Nikki 


Îl urmăresc pe Luis cum iese împreună cu mama lui, ţinându- 
şi sus moaca aia arogantă. Tocmai eram pe punctul să termin 
conversaţia cu Kendall când a intrat în cameră şi la vederea lui 
am îngheţat. Pentru o clipă mi s-a părut că-i Marco. Sunt cam de 
aceeaşi înălţime, vârstă şi înfăţişare. 

Când Luis mi-a zâmbit şi am simţit fiorul atracției, am intrat în 
panică. Nu-mi permit să las garda jos, iar un tip ca Luis e la fel 
de periculos ca Marco. Imi dau seama de asta după felul cum 
surâde. Arată destul de inocent, dar nu mă păcăleşte el pe 
mine. Poate pe alte fete, dar nu pe mine. 

Au trecut două săptămâni de când Marco şi cu mine ne-am 
despărţit şi suferinţa e la fel de intensă ca în momenul când a 
plecat şi m-a lăsat singură pe plajă. Nu vreau să mă mai simt 
niciodată aşa de disperată şi distrusă ca în seara aia. Dacă ura 
şi comportamentul de căţea sunt un mijloc de apărare, atunci n- 
am să mă dau în lături să le folosesc. 

Mă întorc în locul unde se ţine ceremonia, păşind ţanţoş. Se 
aude muzică. Mă grăbesc să-mi ocup locul între mama şi fratele 
meu mai mic, Ben. Ben stă prăbuşit pe un scaun, supărat că 
mama şi tata nu l-au lăsat să se distreze cu jocul video pe care l- 


a luat cu el. E nevoit să stea acolo nemişcat, plictisit ca toţi 
ceilalţi băieţi de doisprezece ani. 

Părinţii mei şi Ben nu ştiu că m-am despărţit de Marco. N-am 
vrut să le spun. N-am vrut ca mama şi cu tata să jubileze şi să 
mă avertizeze Ţi-am spus eu. Lui Ben nu i-ar păsa, sunt sigură, 
având în vedere că abia dacă a schimbat două vorbe cu Marco 
în toată perioada aia cât am fost împreună. 

Dacă părinţii mei ar avea un cuvânt de spus, probabil c-ar 
prefera o nuntă aranjată pentru mine, pentru că mă vor cuplată 
cu un băiat drăguţ, provenit dintr-o „familie bună”. Ultimul lucru 
pe care mi-l doresc pe lume e ca ei să-mi aleagă prietenul sau, 
Doamne fereşte, viitorul soţ. 

Ben nu are încă o prietenă. Deocamdată a fost scutit de 
sfaturile părinteşti în legătură cu viaţa amoroasă, pentru simplul 
motiv că nu are aşa ceva - asta dacă nu e s-o punem la 
socoteală pe Prinţesa Amotoka din jocul lui video. Care, evident, 
nu e o prinţesă adevărată. 

Arunc o privire în faţă, spre locul unde stă Luis, alături de 
ceilalţi cavaleri de onoare. Privirile ni se întâlnesc pentru o 
fracțiune de secundă şi el îmi face cu ochiul şi-mi aruncă un 
zâmbet criminal de sexy. Mă uit în jos şi-mi fac de lucru cu o aţă 
ieşită din tivul rochiei. Mi s-a făcut greață. 

Chiar în spatele meu aud o fată şoptind tare: 

— O, Doamne! Îl vezi pe tipu ăla hot cu părul vopsit în şuviţe? 
O, Doamne! Cine o fi? 

Dacă mai zice o dată O, Doamne, o să mă-ntorc şi-o s-o 
plesnesc peste faţă. 

— E Luis, fratele lui Alex, îi explică cineva fetei care repetă în 
neştire O, Doamne. 

— Cred că tocmai mi-a făcut cu ochiul, chiţăie tipa. 

Nu intervin ca să le spun că presupun că mie mi-a făcut Luis 
cu ochiul. Mă forţez să nu-l iau în seamă şi mă concentrez pe 
mire şi mireasă. Mă enervează că mi-e atât de greu să nu mă 
holbez la el. Ce porcărie! 

Ceremonia e la fel ca toate slujbele de nuntă ţinute la asfinţit 
pe o plajă. Ok, recunosc că decorul e superb, numai că plaja îmi 
creează o senzaţie neplăcută. Am crezut că avea o semnificaţie 
specială pentru mine şi Marco, numai că mă înşelasem. Faptul 
că mă aflu acum aici, cu Lacul Michigan în fundal, nu face decât 
să-mi amintească de despărţirea noastră. 


Mireasa, Brittany, se pregăteşte să pornească spre altar, însă 
ezită şi se uită în jur nervoasă, înainte de a lua braţul unui 
bărbat mai vârstnic care o va conduce. 

— Biata fată. Părinţii ei nu au venit la nuntă, îmi şopteşte 
mama. 

— De ce? întreb eu. Mama ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Dar le-am auzit discutând despre asta înaintea 
ceremoniei pe câteva dintre domnişoarele de onoare. 

Brittany păşeşte spre altar. Arată de parcă tocmai a descins 
din paginile unei reviste de nunţi cu rochii concepute de 
designeri celebri. Mirele, Alex, nu-şi poate lua ochii de la ea. 

De cum deschide preotul cartea de rugăciuni, nu mă pot 
abţine şi-i arunc o privire lui Luis. Îl ascultă cu atenţie pe preot și 
dintr-odată văd că are întipărită pe faţă o expresie serioasă şi 
îngrijorată. Mă-ntreb de ce, asta până când... 

— Nu puteţi să vă căsătoriţi, rosteşte Luis. 

Un murmur confuz se ridică din grupul de invitaţi. Toată lumea 
e şocată. 

Aha, chestia devine interesantă. Alex îşi acoperă ochii cu 
mâinile. 

— Ce faci, Luis? 

Luis face un pas în faţă. 

— Alex... spune-i. Nu poţi să-ţi începi căsnicia cu o minciună. 

Brittany, care a rămas cu gura căscată de când a intervenit 
Luis, îşi ridică acum vălul de pe faţă şi îşi încruntă sprâncenele 
perfect pensate. 

— Despre ce e vorba? 

E mai albă la faţă decât rochia, dacă aşa ceva e posibil. Sper 
ca preotul sau domnişoara de onoare, care pare gata să sară la 
gâtul lui Alex, o va prinde în braţe în caz că leşină. 

— Nu-i nimic, răspunde Alex. Vorbim mai încolo, chica. Nu e 
nimic grav. 

— la mai scuteşte-mă cu chica, Alex, i-o trânteşte mireasa. 

— Cred c-o să-l pocnească, murmură Ben, distrându-se la 
culme. 


Mireasa nu se dă bătută. Poate că tocmai a descoperit că 
povestea aia cu au-trăit-fericiţi-până-la-adânci-bătrâneţi nu e 
decât o iluzie. 

— Ba e suficient de grav, dacă Luis a oprit nunta, 


argumentează ea. 

— Bine, dar e ridicol, mârâie Alex. 

Bolboroseşte ceva către cavalerul de onoare, care pare mai 
degrabă amuzat decât speriat. 

Mă simt de parc-aş fi sora lui Brittany, cu toate că ea nu e 
conştientă de asta. 

Mama lui Alex, care stă în primul rând, îşi ţine capul plecat, ca 
şi cum ar urmări pe jos o furnică, lucrul cel mai interesant de pe 
lume. Am senzaţia că tocmai şi-a făcut cruce. Când îşi ridică 
privirea, ochii ei aruncă săgeți în direcţia lui Alex şi Luis. 

Alex nu are unde să fugă, decât spre Lacul Michigan, aşa încât 
spune: 

— O să ne mutăm înapoi aici. 

Brittany clipeşte de câteva ori din gene. Îşi lasă capul să cadă 
pe umăr, de parcă n-ar fi auzit bine. 

— Aici? Adică unde? În Chicago? 

Tot ce-mi trece prin minte e Of, Alex, de data asta chiar ai 
încurcat-o. Mă uit în jur la ceilalţi invitaţi care urmăresc şi ei 
drama ce se desfăşoară sub ochii lor şi zăresc cu două rânduri 
mai în faţă nişte fete care nu par prea supărate de turnura pe 
care au luat-o evenimentele. Îmi închipui că-l plac pe Alex şi că 
n-ar fi deloc dezamăgite dacă el ar rămâne burlac. Sunt sigură 
că fata care îl invoca atât de des pe Dumnezeu şi care stă în 
spatele meu e şi ea disponibilă, cu toate că Alex e probabil prea 
în vârstă pentru ea. 

Brittany se îndepărtează de Alex. 

— Şi nu mi-ai spus până acum pentru că... 

— Pentru că ai fost atât de ocupată cu pregătirile de nuntă şi 
cu învățatul pentru examenele finale şi, sincer să fiu, mi-a fost 
teamă să nu te răzgândeşti. 

— Deci să-nţeleg că părerea mea nu contează? Cu sora mea 
cum rămâne? întreabă Brittany arătând spre o fată într-un 
cărucior cu rotile care stă lângă domnişoara de onoare. N-am de 
gând s-o abandonez pe Shelley în Colorado. 

— N-aţi vrea să facem o pauză ca să vă retrageţi undeva să 
discutaţi problema în particular? propune preotul bulversat. 

— Nu, mârâie Brittany. Nu mă duc nicăieri cu el. 

— E nunta ta, îi aminteşte preotul. Adică... 

Se uită în jos la Biblia pe care o ţine în mână, de parcă ar 
putea găsi în ea răspunsul de care cuplul ar avea nevoie pentru 


a-şi rezolva problema. 

— Hai să ne căsătorim şi-o să discutăm mai încolo, zice Alex. 
O să vezi, ai să-mi dai dreptate când o să-ţi explic toate 
amănuntele. 

— Se presupune că suntem o echipă şi că împreună luăm 
deciziile, Alex. Minciuna e motiv de despărţire. 


Da! În sfârşit a înţeles. A înţeles că tipul a minţit-o. Băieţii 
mint mereu. Îmi vine să strig Dă-i papucii cât mai ai timp, dar 
mă abţin. 

— Nu te-am minţit, chica. Doar am amânat să-ţi spun. Nu e 
motiv să ne despărţim. 

Brittany îşi încrucişează braţele la piept. 

— Poate că eu sunt de altă părere. 

— Mărită-te cu mine, Brittany. Ştii că tot aici o s-ajungem, mai 
devreme sau mai târziu. Shelley o să rămână cu noi, îţi promit. 
Tocmai despre asta e vorba - să rămânem împreună. 

Se apropie de ea. Fără să mai rostească o vorbă, o trage spre 
el şi o sărută cu buzele, cu limba şi... am impresia c-am auzit 
nişte oftaturi venind dinspre invitaţi. Nimeni nu-şi poate lua ochii 
de la sărutul acela senzual şi plin de pasiune. 

Nu te lăsa păcălită! îmi vine iar să strig, deşi îmi dau seama 
că n-ar avea niciun rost. Buchetul de mireasă cade pe jos în 
timp ce ea îşi înfăşoară braţele în jurul gâtului lui. 

Mă uit spre fata din spatele meu, cea care repetase O, 
Doamne. Urmăreşte, visând cu ochii deschişi, îmbrăţişarea 
mirilor. Toate fetele fac la fel. Îmi imaginez cum rotiţele li se 
învârt în cap: se gândesc dacă vor avea parte şi ele de aceeaşi 
chimie cu iubiţii/ soţii lor. Păstrez ideea în minte şi mă uit la Luis. 

Mă priveşte drept în ochi şi un val de panică mă cuprinde. 

Ce dacă există o anumită chimie între noi? Chimia nu-i 
transformă în chip miraculos pe băieţii răi în băieţi buni. 

— Sunt foarte supărată pe tine că mi-ai ascuns ceva atât de 
important, îi zice Brittany lui Alex, deşi se vede că acum, după 
sărut, nu mai e atât de convinsă. 

— Ştiu, răspunde Alex. Iți jur, nu mai am alte secrete. 

— Bine, dar în schimb am eu, spune ea. Dacă tot ne-am 
apucat să ne dezvăluim secretele, aş face bine să ţi-l spun şi eu 
pe al meu. 

Se uită în jos şi-şi aşază mâna pe burtă. Când îşi ridică 


privirea, ochii îi sunt umezi. 
— Sunt însărcinată, Alex. 
Stomacul meu se revoltă în chip de răspuns. 


7 
Luis 


Atunci când m-am opus căsătoriei, n-am prevăzut că totul se 
va transforma într-un circ. N-am vrut decât ca Alex să-i spună 
adevărul lui Brittany. 

Ei, asta e. 

N-am ştiut că viitoarea mea cumnată e însărcinată. Omule, s- 
o fi văzut pe mama când Brit ne-a dat vestea - a reacţionat tipic 
pentru ea, s-a înroşit ca focul. 

Mă bucur că totul s-a terminat totuşi cu bine. Brittany a zis 
„da”, fratele meu a zis şi el „da”, ea nu i-a aruncat monedele în 
faţă şi Brittany Ellis e acum Brittany Fuentes. 

Alex o să fie tată... pe bune, nu-mi vine să cred. E 
inimaginabil. După şocul iniţial, Alex nu s-a oprit din zâmbit şi la 
un moment dat chiar a îngenuncheat şi a sărutat-o pe Brittany 
pe burtă, peste rochia de mireasă. 

Mă uit de-a curmezişul sălii - toată lumea dansează pe ringul 
scăldat în lumina lunii, distrându-se pe cinste. 

Mi'amâă se apropie de mine. E tot îmbujorată, dar nu-mi dau 
seama dacă-i de la vestea că va fi bunică, de la păhăruţele de 
tequila pe care l-am văzut pe vărul meu Jorge cum i le toarnă, 
ori de la faptul că tocmai a realizat că şi-a căsătorit unul din cei 
trei copii. 

Am dansat deja cu toate verişoarele, de cel puţin două ori cu 
fiecare. Şi cu prietenele lui Brittany care au venit neînsoţite la 
nuntă. Una dintre ele era în mod cert plecată după pradă, din 
moment ce m-a prins de fund în timpul dansului. Am impresia că 
face parte din frăţia în care e Brittany. Nu ştie că n-am decât 
cincisprezece ani - altfel nu m-ar fi întrebat în ce frăţie sunt. 

Mă uit la Nikki Cruz, singura persoană care pare că nu se 
distrează. 

Stă singură la o masă. Jur că puicuţa asta pare că s-ar simţi 
mai bine dând un examen decât la nuntă. 

Mă-ndrept spre ea. 


— Poate c-ar trebui să mai zâmbeşti şi tu niţel, îi zic. E o 
nuntă, să ştii. 

Se uită în sus la mine cu ochii ăia ai ei care par făcuţi, pe 
bune, din mătase brună. Afară s-a întunecat, dar luminile 
lămpilor îi fac să strălucească. 

— Zâmbetul e supraestimat, spune. 

— Cum ai putea să ştii dacă nu-ncerci? o întreb luând scaunul 
de lângă ea şi încălecându-l. Hai să te văd. 

— Pleacă de-aici. _ 

E supărată şi nu vrea cu niciun chip să se distreze. Imi sprijin 
braţele de rezemătoarea scaunului. 

— Ştiai că zâmbetul reduce nivelul hormonilor de stres, ca 
efedrina şi dopamina? Pe bune, chiar şi zâmbetul fals. Haide, te 
rog, încearcă. 


Mă ignoră, aşa că-mi fac palmele căuş şi m-apuc să fac ceva 
ce n-am mai făcut de ani de zile - să imit animale. 

Încep cu un behăit de oaie şi termin cu un muget de vacă 
impresionant. În clasa a cincea, fetele cădeau pe spate când le 
demonstram talentele mele. Se strângeau toate în jurul meu ca 
să le amuz şi eu exact asta îmi doream pe atunci. Băieţii care nu 
ştiau să le distreze nu erau băgaţi în seamă. lar eu am fost 
genul de puşti căruia nu-i plăcea să fie ignorat. 

De fapt, nici acum nu-mi place. 

Mă uit la Nikki în timp ce scot sunetele alea de animale, dar 
nu obţin nicio reacţie din partea ei. Nada22. 

Până ce mă măsoară din cap până-n picioare, de parc-aş fi o 
fiinţă venită de pe altă lume. 

— Pe bune? 

— Pe bune, mi chava. 

Mă ridic şi-i întind mâna. 

— Hai să dansăm. 

Îmi vede juliturile de pe mână şi se cutremură. 

— Ce-ai păţit? 

— E o poveste lungă, cu mine şi un şarpe. Şarpele a ieşit 
învingător. 

E limpede că nu mă crede. 

— De ce nu dansezi cu fata aia de-acolo? zice arătând spre o 
fată care mi-a fost prezentată sub numele de Yvette. 


22 Nimic 


E una dintre verişoarele unei mătuşi de-a lui Brittany sau cam 
aşa ceva. E vopsită blond şi bronzată artificial. Brittany mi-a 
spus că face parte din echipa de înot a şcolii şi că anul trecut a 
câştigat campionatul statului la cursa de două sute metri liber. 
Are un corp mişto, dar nu e genul meu. 

— Vrei să dansez şi cu alte fete în afară de tine? 

— Da, zice înălţându-şi năsucul ăla drăguţ în aer ca o 
prinţesă. 

Ridic din umeri. 

— Cum vrei! 

Mă rog. Dacă asta vrea, n-are decât să stea acolo singură şi 
să-şi plângă de milă. Mă uit spre ringul de dans. Mătuşă-mea 
Rosalita, care cântăreşte vreo sută cincizeci de kile, îmi face 
semn. Ultima dată când am dansat cu ea m-a călcat pe picior şi 
aproape că mi-a zdrobit oasele. 

Mă pregătesc să plec şi să o las pe Nikki să se scalde în 
propria nefericire, când Alex apare lângă mine şi mă bate pe 
umăr. E însoţit de doctorul Cruz, tatăl lui Nikki. 

— Alex mi-a spus că vrei să aplici la Purdue, ca să studiezi 
ingineria aeronautică după ce termini liceul, zice doctorul Cruz 
cu o uşoară urmă de accent în glas. 

Mă ridic. 

— Da, domnule. 

— Bravo. Mă bucur să aud că le calci pe urme fraţilor tăi mai 
mari şi că munceşti mult. 

— Da, şi eu mă bucur, spune doamna din spatele lui, evident, 
mama lui Nikki. E admirabil. Băieţii determinaţi şi ambiţioşi 
ajung departe în viaţă. 

Cred c-o aud pe Nikki pufnind din nas la laudele părinţilor ei. 

Doctorul Cruz o mângâie pe Nikki pe creştet. 

— Văd că ai cunoscut-o pe fiica noastră Nikki. 

— Sigur. Am invitat-o la dans, dar... 

Doctorul Cruz aproape că o trage pe Nikki de pe scaun. 

— Du-te şi dansează cu Luis. 

— Nu mă simt prea bine, bolboroseşte ea. 

— Zău aşa, scumpo. Măcar prefă-te că te distrezi. 

— Nu vreau să mă distrez şi nici să mă prefac, tati. 

— Nu fi nepoliticoasă, o dojeneşte maică-sa împingând-o spre 


mine. Du-te şi dansează cu băiatul. 

Îi întind cotul, ca să mă ia de braţ, dar Nikki îşi poartă corpul 
ăla micuţ şi nostim de latina spre ring fără să mă mai aştepte. 

— Noroc, îmi urează doctorul Cruz. 

E un cântec ritmat şi Nikki se apucă să danseze la întâmplare, 
în cerc. O văd cum se preface că e relaxată. Imi dau seama că 
se preface pentru că nu zâmbeşte cu adevărat... dar nici nu se 
încruntă. Pur şi simplu... se fâţâie. 

Încerc să mă apropii cât mai mult de ea şi o urmăresc cum se 
mişcă în ritmul muzicii. Nu e o dansatoare bună... mai bine zis, e 
de-a dreptul groaznică. Pare că nu-şi dă seama cât de ridicol 
arată în timp ce se bâţâie de colo-colo pe ring, ca un robot. Nici 
nu se uită la mine. De fapt, se mută de la un grup de dansatori 
la altul, pentru ca nimeni să nu poată pretinde că-i este 
partener. 

Până ce începe un cântec lent. 

Nikki se opreşte brusc. Întind braţul şi o prind de mijloc, 
trăgând-o cu blândeţe spre mine. Acum stăm faţă în faţă. Se 
uită în sus la mine, cu genele alea lungi care aproape că-i ating 
sprâncenele şi ochi în care m-aş putea topi, dacă m-ar lăsa. O 
undă electrică inconfundabilă străbate aerul dintre noi. Dacă ar 
fi să fim împreună, sunt sigur c-ar ieşi scântei... în sensul bun al 
expresiei. E o fată foarte intimidantă, ceea ce-i al naibii de sexy. 
Pentru că eu nu mă las intimidat prea uşor. 

— Hola, coraz6n23, îi spun mişcând din sprâncene. Mă aştept 
să-mi zâmbească în chip de răspuns. Sau să izbucnească în râs. 

În niciun caz să mă lovească în boaşe cu genunchiul, zicând 
„Mai du-te dracului”. 

Adică exact ceea ce face Nikki Cruz. 


23 Bună, iubito 


8 
Nikki 


N-am vrut să îl lovesc pe Luis cu genunchiul în testicule. 
Of, bine, recunosc, am minţit. Am vrut să-l lovesc acolo unde 
doare cel mai rău. Numai că n-am vrut să-l lovesc tare - şi-n faţa 


tuturor, inclusiv a mirelui şi a miresei. Şi a părinţilor mei. Şi a 
mamei lui. Şi a tuturor celorlalţi invitaţi care se aflau în clipa 
aceea pe ringul de dans. 

Luis se prinde de vintre şi se încovoaie de durere. Mă 
îndepărtez şi mă îndrept spre toaleta femeilor. Mai bine zis o iau 
la fugă. Poate că dacă dispar rapid, nimeni n-o să-şi dea seama 
că fiica doctorului Cruz a înnebunit de tot. Slabă speranţă, 
totuşi. 

Intru într-un separeu şi mă încui pe dinăuntru, dispusă să 
rămân acolo o veşnicie dacă asta mă fereşte un timp de restul 
lumii. După vreo cinci minute în care pretind că nu exist, că nu 
sunt decât unul dintre personajele fictive din jocurile alea video 
stupide ale lui Ben, mă gândesc că lucrurile s-au mai liniştit... 
asta până să aud ţăcănitul unor tocuri de pantofi şi un ciocănit 
în uşa separeului meu. 

Cioc, cioc, cioc. 

— Nikki, sunt eu, mama, spune ea bătând cu încheieturile 
degetelor în uşă. Deschide. 

— Şi dacă nu vreau? 

Răspunde cu alte ciocănituri. 

Deschid puţin uşa. 

— Bună, zic cu un zâmbet forţat. 

— la nu mă lua pe mine cu Bună, domnişoară. Ne-ai făcut de 
râs pe mine şi pe tatăl tău. 

— Scuze, răspund eu ca o proastă. 

— Nu mie trebuie să-ţi ceri scuze. Ce Dumnezeu te-a apucat, 
Nikki? 

— Nimic. 

Dacă îi spun, asta înseamnă să-i dezvălui secretul. Nu pot să-i 
spun, nu acum, când încerc să mă hotărăsc ce am de făcut pe 
mai departe. 

— N-am vrut... a fost un accident. 

— Un accident? zice mama deloc convinsă, apoi trage adânc 
aer în piept. Nu ştiu ce-i cu tine, dar nu-ţi poţi rezolva 
problemele lovind oamenii şi făcându-ţi familia de râs. 

Are dreptate. Dar nu am suportat să-l văd pe Luis cum îşi 
înfăşoară braţele puternice în jurul mijlocului meu. Mi-a venit să- 
mi las capul pe pieptul lui şi să cred că el e cavalerul meu în 
armură strălucitoare, dornic să-mi salveze onoarea. Dar asta nu 
era decât o fantezie. În clipa când mi-a vorbit în spaniolă, mi-a 


amintit prea mult de Marco şi de cea mai mare greşeală din 
viaţa mea. Nu am onoare şi nici cavaler care să o salveze. 

— Presupun că vrei să-mi cer scuze. Mama încuviinţează dând 
din cap. 

— Da. Şi cât mai repede. 

lese din toaletă, lăsându-mă singură acolo. E felul ei de a-mi 
da de înţeles că decizia îmi aparţine, de parcă nu mi-ar fi forţat 
mâna. Închid înapoi uşa de la separeu şi-mi reazem capul de ea. 
Sunt conştientă că mă port irațional. Nu toţi băieţii mexicani 
seamănă cu Marco, după cum nu toate fetele americano- 
mexicane sunt ca mine. De fapt, cele mai multe fete mexicane 
pe care le cunosc vorbesc spaniola şi au măcar câţiva vecini 
mexicani. Nu şi eu. Poate că l-am judecat greşit pe Luis, deşi la 
fel de bine e posibil să-l fi citit perfect. 

Aud uşa toaletei deschizându-se şi alte ţăcănituri de tocuri de 
pantofi pe podea. 

— O, Doamne. Ai văzut-o pe tipa aia care dansa ca o ţicnită 
cum l-a lovit pe Luis cu piciorul şi l-a lăsat lat pe ring? se aude o 
voce. 

Nu l-am lovit cu piciorul, ci cu genunchiul, dar n-am de gând 
să corectez acea mică greşeală. Cel puţin nu pe moment. 

— Ai văzut ce gură frumoasă are tipul? întreabă cealaltă fată. 
Mamă-mamă... 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Ştiu. M-am oferit să-i îngrijesc rănile. Mă întâlnesc cu el 
lângă dig în cinci minute. Şi o să-ţi dau raportul dacă sărută bine 
sau nu. 

Se aşterne liniştea, aşa că trag cu ochiul prin mica 
deschizătură dintre uşă şi zid. Fata care tot invocă numele lui 
Dumnezeu îşi împinge sânii în faţă ca să îi iasă din decolteu, ca 
bucile. 

— Cum arăt? întreabă. 

lau întrebarea drept invitaţie şi ies de după uşă. Imediat ce 
tipele îşi dau seama că nu sunt singure în toaletă, se uită mai 
întâi la mine, apoi una la cealaltă. Mă prefac că-mi aranjez părul 
şi machiajul în oglinda mare de lângă ele. 

Decid să le ofer părerea mea. Nu pentru că mi-ar fi cerut-o, ci 
pentru că au realmente nevoie de ea. 

—  Feriţi-vă de tipii de genul lui Luis, zic eu. Or să se 
folosească de voi şi or să vă lase baltă când se va ivi ceva mai 


bun. 

Fata cu O, Doamne îşi pune o mână în şold şi mă măsoară tic 
sus până jos. 

— Ce te face să crezi că-mi pasă de opinia ta? 

— Nu vreau decât s-ajut. Ştii tu, din spirit de solidaritate 
feminină şi aşa mai departe. 

— Solidaritate feminină? mă ia tipa în râs. Nu obişnuiesc să 
mă-mprietenesc cu fete care dansează de parcă ar fi suferit un 
atac de apoplexie. Şi nu urăsc băieţii, aşa ca tine. 

Prietena ei izbucneşte în râs. Râde şi ea. Amândouă îşi bat joc 
de mine, aşa cum o făcuseră şi fetele din faţă de la Malnatti, În 
seara când îl văzusem pe Marco sărutând-o pe Mariana Castillo. 
N-ar trebui să-mi pese, dar râsul lor mă doare. 


les din toaletă, lăsând-o pe O, Doamne şi pe amica ei să 
bârfească în continuare. 

Nu urăsc băieţii. Sunt doar... precaută. 

Dau să trec pe lângă mama, dar mă opreşte-n loc. 

— l-ai cerut scuze lui Luis? mă întreabă. Clatin din cap. 

— Tocmai aveam de gând, răspund imediat, după care mă 
prefac că-l caut cu privirea. 

Pornesc apoi de-a lungul plajei şi mă îndrept fără grabă spre 
locul unde are loc petrecerea. Valurile care se preling pe țărm şi 
mirosul proaspăt din aer îmi amintesc de ziua când i-am spus lui 
Marco că-l iubesc. 

De seara când am aflat că rămăsesem însărcinată. 

Aş da orice ca să evit dezamăgirea şi oroarea care se vor citi 
pe feţele părinţilor mei când vor afla că fiica lor de cincisprezece 
ani a rămas gravidă cu fostul iubit, pe care ei nu l-au plăcut 
niciodată. Mai devreme sau mai târziu va trebui să le spun 
adevărul, că am făcut un test de sarcină care a ieşit pozitiv, dar 
numai la gândul ăsta şi-mi vine să plâng. 

Petrecerea continuă în forţă, iar eu mă aşez pe o piatră, în 
capătul îndepărtat al plajei, şi privesc întinderea aparent 
nesfârşită de apă. Rămân acolo mult timp, ascultând muzica ce 
se aude acum în surdină. Din când în când, simt crampe în 
stomac care dor îngrozitor, dar trec treptat, pe măsură ce respir 
încet şi controlat. 

Gata cu îmbufnarea, Nikki. Ridică-te şi mergi mai departe... 

la modul literar şi figurativ, îmi şopteşte o voce interioară. 


Mă ridic şi pornesc înapoi spre petrecere. Merg şi mă gândesc 
între timp cum să fac ca să-mi adun curajul să-i cer scuze lui 
Luis, apoi să mă duc acasă şi să am conversaţia aceea de care 
mă tem atât de mult cu părinţii mei. În drum mă împiedic de 
ceva moale. Mă uit în jos şi văd c-am dat peste nişte haine. 
Haine bărbăteşti, şi anume un smoching. 

Mă uit în jur şi văd două siluete care se sărută în apă. 

Luis şi fata cu O, Doamne. Chiţăitul ei enervant răsună în 
noapte. Ştiu că e Luis pentru că... ei bine, m-am uitat de atâtea 
ori la el astăzi încât imaginea lui mi-a rămas întipărită pe creier. 
Chiar şi zărindu-l de la distanţă, vag ca o umbră, îmi dau seama 
instinctiv că e el. 

Nu-mi vine să cred că-şi face de cap cu tipa asta, deşi ştie 
prea bine că nu-i decât o aventură de o noapte. Sunt conştientă 
că sunt furioasă pe Marco şi că-mi transfer supărarea asupra lui 
Luis, dar n-am ce face, prea seamănă între ei. 

Gânduri urâte îmi trec prin cap, ca de pildă să-i fur 
smochingul şi să-l las dezbrăcat. N-ar trebui s-o fac. 

Dar, pe de altă parte... 

Fără să stau prea mult pe gânduri, de teamă să nu-mi pierd 
curajul, înşfac haina de smoching a lui Luis, cămaşa, pantalonii, 
boxerii şi pantofii. Scot portofelul din buzunar şi-l las acolo, pe 
nisip. La urma urmei, ce rost ar avea să-l fac să creadă că 
cineva i-a furat banii? 

Ascund lucrurile în spatele unei pietre şi mă întorc în zona 
unde se desfăşoară petrecerea. Păcat că n-o să-i văd faţa lui 
Luis când va fi nevoit să-şi caute, gol puşcă, hainele. 

Le-am lăsat într-un loc unde le poate găsi cu uşurinţă... la 
lumina zilei. La lumina lunii va trebui însă să se chinuie serios 
pentru a da de ele. 

Ura! Pentru prima oară de câteva săptămâni încoace mă simt 
puternică. 

— Hei, Nik, zice Ben. Vezi că te caută mama şi cu tata. Trebuie 
să plecăm. 

Părinţii mei îşi iau la revedere de la mai toţi invitaţii la nuntă. 
Stau în spatele lor şi adaug şi eu, politicoasă, mulţumiri, fără să 
menţionez că tocmai am ascuns hainele lui Luis într-un loc în 
care îi va fi greu să le găsească. 

— Ce-ai căutat pe plajă? mă întreabă Ben în timp ce urc în 
maşina lui tati. 


— Mi-am cerut scuze lui Luis, mint eu. 

E clar, nu l-am lovit prea tare în părţile moi, din moment ce o 
jumătate de oră mai târziu îşi făcea de cap cu o fată. 

Tata scoate maşina din parcare şi ocoleşte clădirea în care a 
avut loc nunta, apoi intră pe drumeagul care trece pe lângă 
hotelul din vecinătate, unde invitaţii vor rămâne probabil peste 
noapte. Ben stă lângă mine şi se joacă acum pe telefonul mobil. 


Mă uit pe geam şi-l văd pe Luis, dezbrăcat, cu portofelul ţinut 
în faţa  vintrei, încercând să se furişeze către hotel. 
Încremeneşte în clipa când îl depăşim. Presupun că speră să 
treacă neobservat. 

Numai că eu îl văd. Şi mă vede şi el. 

Cu un zâmbet larg, aşa cum n-am mai făcut-o de multă 
vreme, deschid geamul şi-i fac discret cu mâna. 

În loc să se simtă stânjenit, el lasă portofelul să cadă şi mă 
salută cu o mână, în timp ce o flutură pe cealaltă spre mine. 

Ceea ce-i lasă tot corpul la vedere. 

Nu te uita decât la faţa lui, Nikki. Orice ai face, nu-i da 
satisfacția de-a te uita în jos. 

Luis Fuentes e cel care, într-un final, câştigă. Nu m-am putut 
abţine şi m-am uitat. E mai suplu şi mai bine făcut decât Marco, 
diferenţă perfect vizibilă când corpul îi e expus în toată 
goliciunea lui glorioasă. 

— Mă bucur că i-ai cerut scuze lui Luis, zice mama încetişor 
când ne apropiem de casă. 

— IhîÎ, răspund eu. 

Toată bruma de veselie dispare în timp ce stomacul mi se 
strânge ghem din nou. Şi din nou. Îmi vine să vomit. Mă simt 
ameţită şi închid ochii, până ce tata opreşte maşina în faţa 
casei. 

Mama se întoarce şi se uită la mine încruntată. 

— Să nu te prind că ne mai faci vreodată de râs în halul asta. 

Doar nu suntem gunoaie să ne purtăm aşa urât. 

Mă prind de mânerul uşii şi reuşesc să mă strecor afară. O 
durere ascuţită mă săgetează, fâcându-mă să mă înconvoi. 

— Da, ştiu, rostesc printre dinţii încleştaţi. 

— Pe viitor vreau să te porţi ca o doamnă, insistă mama. 

O să vomit şi-o să-mi revin. Ben a zbughit-o deja în casă. Nu 
pot să vorbesc, de teamă să nu-mi pierd controlul asupra 


stomacului. 

Mama oftează, enervată. 

— Vită-te la mine când vorbesc cu tine, domnişoară. 

— Scuze, mamă, mă forţez eu să răspund. Nu... nu mă simt 
prea bine. 

Urc la etaj, dar mă opresc în clipa când stomacul mi se 
răzvrăteşte din nou şi mă chircesc de durere. Răsuflu cu greu, 
incapabilă să mai fac faţă. Mă simt de parcă cineva mi-ar 
spinteca pântecul cu cuțitul. 

— Eşti bine? mă întreabă mama, care urcă şi ea în spatele 
meu. Ce se întâmplă, Nikki? 

— Nu ştiu. 

Mă uit la ea şi îmi dau seama că n-o mai pot minţi. Mai ales 
acum, când simt o dâră de umezeală alunecând pe coapse. 
Inima mi se zbate în piept şi cred c-o să leşin. Durerea mă 
săgetează iar. 

Picioarele mi se înmoaie şi mă încolăcesc în poziţia fetală. 

Doare îngrozitor. 

— Raul! strigă mama. 

Peste o clipă, tata îngenunchează lângă mine, în capul 
scărilor. 

— Nikki, unde te doare? întreabă el, ca doctor ce e, darcu o 
urmă de panică în glas. 

E chirurg de meserie, dar pun pariu că nu se aştepta să audă 
ce va urma. 

Nu pot să mai amân, trebuie să le spun adevărul. 

Nu sunt în stare să mă uit în ochii lor în timp ce rostesc în 
şoaptă: 

— Sunt însărcinată. Şi cred... că ceva e în neregulă. Acum văd 
bine sângele prelingându-se pe picior. 

Mama icneşte, apoi se prinde de balustrada scării, ca să se 
sprijine. 

Tata se holbează la mine încruntat şi nedumerit. Pentru o 
clipă, rămâne total uluit, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, dar 
îşi revine imediat. 

— Bine. Hai să mergem la spital, zice, de data asta nu 
panicat, ci ca un doctor care ştie ce face. 

Mă ia în braţe şi mă cară pe scări în jos, în timp ce mama o 
strigă pe vecină şi o roagă să vină ca să aibă grijă de Ben. 

Ai mei mă ajută să mă aşez pe scaunul din dreapta şoferului. 


Durerea se înteţeşte cu fiecare secundă. În drum spre spital, îi 
arunc o privire lui tata. Nu l-am văzut niciodată atât de îngrijorat 
şi de trist. Când începusem să ies aproape zilnic cu Marco, mă 
avertizase asupra lui. Băiatul ăsta e o pacoste, spusese atunci 
când ne găsise într-o zi prostindu-ne în piscina din curtea din 
spatele casei. Nu vreau să te mai vezi cu el. O să dai de 
necazuri. lar mama îi dăduse dreptate. 

Atunci crezusem că-l judecau greşit pe Marco pentru că locuia 
în partea de sud a oraşului. Dar mă înşelasem. 

Mă uit din nou la tata. Strânge volanul cu putere în mâini, 
concentrat asupra drumului din faţă. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău, repet în neştire în 
timp ce durerea se înteţeşte în mine. 

Tata oftează din greu. 

— Ştiu. 

— Mă urăşti? îl întreb ţinându-mi răsuflarea, în aşteptarea 
răspunsului. 

— M-ai dezamăgit, Nicolasa, zice spunându-mi pe numele din 
certificatul de naştere, lucru pe care nu-l face decât atunci când 
e foarte supărat. 

Nu mai adaugă nimic. 

— Orice ar fi, noi te iubim, Nikki, mă încurajează mama de pe 
bancheta din spate. Dar cum s-a întâmplat? Când? Unde? Ştii că 
noi nu tolerăm... 

— Maria, nu acum, intervine tata. 

Mama încetează cu întrebările, care rămân însă suspendate în 
aer. 

Ajungem la spital şi tata se îngrijeşte să fiu preluată imediat. 
Îmi fac testele de sânge şi specialistul, dr. Helene Wong, cere o 
investigaţie cu ultrasunete. Încerc să-mi ţin lacrimile în frâu, dar 
nu reuşesc. După ce termin cu analizele, mama mă ia de mână. 
Cred că e prea speriată şi şocată pentru a mai putea spune 
ceva, aşa că lasă vorbele pe seama tatei şi a celorlalţi doctori. 

După ce Wong cere repetarea investigaţiei cu ultrasunete și 
mi se pun perfuzii, mama se aşază de o parte a patului de spital, 
iar tata de cealaltă. Doctoriţa stă în picioare, lângă ei, cu 
rezultatele testelor în mână. 

— Ai sarcină ectopică, mă anunţă ea, apoi îmi explică de ce e 
necesară o intervenţie chirurgicală de urgenţă, pentru că 
suspectează că trompa uterină a început deja să se rupă. 


Mama şi-a acoperit gura cu palmele şi lacrimile îi şiroiesc pe 
obraji. Tata dă din cap, băţos, în timp ce o ascultă pe doctoriţă. 

— Ce-o să se întâmple cu copilul? întreb eu panicată. Dr. 
Wong mă mângâie uşor pe umăr. 

— Îmi pare rău, nu îl putem salva, zice. 

Izbucnesc din nou în plâns. Din clipa când îmi dădusem 
seama că eram însărcinată, sperasem ca totul să nu fie decât un 
vis. Oare gândirea mea negativă îmi determinase corpul să 
respingă fătul? Sunt cuprinsă de o tristeţe adâncă şi de un 
munte de regrete, pe care ştiu cu certitudine că-l voi purta cu 
mine toată viaţa. 

Un alt val de durere mă copleşeşte şi îmi duc instinctiv 
mâinile la burtă. 

Părinţii mei semnează formularul de accept al operaţiei şi 
realitatea celor întâmplate năvăleşte acum peste mine, făcându- 
mă să mă cutremur. 

— O să mai pot avea copii? o întreb pe doctoriţa Wong înainte 
ca să iasă din salon pentru a se pregăti de operaţie. 

Dă din cap în semn de încuviinţare. 

— Una din trompe este afectată, dar cealaltă e sănătoasă. 
Când va veni vremea, vei putea naşte fără prea multe 
complicaţii. 

Îmi pun perfuziile. Înainte de a fi dusă în sala de operaţii, mă 
uit la părinţii mei. Vreau să le spun ceva, dar ştiu că dacă aş 
face-o, aş izbucni în lacrimi. 

Mama îmi aruncă un zâmbet mic, forţat. Am dezamăgit-o. 
Numai eu sunt de vină. 

Tata mă ţine de mână până ce sunt împinsă pe targă în sală. 

— O să te aşteptăm aici. 

În sala de operaţii e frig şi miroase a aer comprimat. Sunt 
ataşată la nişte monitoare şi doctorita Wong îmi spune că o să 
adorm. Îmi injectează ceva în perfuzie. În timp ce mă cufund în 
somn, îmi jur să-l uit pe Marco, să-l uit pe copilaşul nostru care 
n-a avut nicio şansă. 

Luis Fuentes mi-a amintit că am rămas vulnerabilă. Dar dacă 
voi fi de acum încolo indisponibilă emoţional, atunci nu va trebui 
să-mi mai fac griji că voi fi rănită. După ce coşmarul se va 
termina, mă voi transforma într-o cu totul altă persoană... Nikki 
Cruz nu va mai fi niciodată vulnerabilă. 


Luis 
După doi ani şi două luni 


Fairfield, Illinois. 

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu două săptămâni că 
aveam să mă mut înapoi în Illinois după ce am fugit de aici pe 
când aveam unsprezece ani, i-aş fi râs în faţă. In tot acest 
răstimp n-am fost în Illinois decât o dată, la nunta fratelui meu, 
în urmă cu mai bine de doi ani. 

Acum am şaptesprezece ani şi m-am întors aici pentru 
totdeauna. 

Voi face ultimul an de liceu în Fairfield. Cunosc toţi profii, toţi 
elevii şi fiecare centimetru pătrat din Liceul Flatiron din 
Colorado, acolo unde am urmat primii trei ani de liceu. Dacă aş 
fi avut un cuvânt de spus, pentru nimic în lume nu aş fi revenit 
în Fairfield. Cum însă sunt mexican, în cultura noastră totul se 
reduce la loialitatea faţă de familie. 

Îndatoririle familiale sunt cele care ne-au adus înapoi aici. 
Alex şi Brittany locuiesc în Fairfield împreună cu nepoţelul meu 
Paco. l-am văzut aseară, imediat ce am sosit. Brittany este din 
nou însărcinată şi mi'amă zice că n-are de gând să rateze anii în 
care nepoţii ei vor creşte mari. 

Stăm în faţa casei în care am locuit cândva. Are două 
dormitoare şi e mai mare decât o cocioabă, dar mai mică decât 
majoritatea caselor din cartier. E clar, banda Latino Blood nu mai 
e la fel de activă ca pe vremuri în Fairfield. Graffiti-urile de pe 
clădiri şi de pe indicatoarele stradale au dispărut şi nimeni nu se 
mai uită acum după maşini de teamă că membrii unei bande 
rivale ar putea patrula pe acolo. Prezenţa unei maşini de poliţie 
parcată în stradă mă face însă să-mi reconsider primele 
observaţii. 

Ştiu de ce miamă a vrut să se întoarcă să trăiască aici, în 
vechea noastră casă. Nu numai pentru că Fairfield este aproape 
de Evanston, unde locuiesc Alex şi Brittany. Ci şi din cauza... 
trecutului, a amintirii tatei, de care se agaţă în continuare. 

Mă uit cum mi'amă bagă cheia în broască, răsuflă adânc, apoi 
deschide uşa. A trimis din Colorado un avans şi un cec pentru 
chiria pe primele câteva luni, ca nu cumva altcineva să pună 


mâna pe casă. Nu i-am spus că n-avea de ce să-şi facă griji, că 
nimeni nu stă la coadă ca să închirieze şandramaua care fusese 
casa noastră. 

Mă înşelasem. 

Stăm în micul living, unde mă aşteaptă o surpriză care mă 
tace să icnesc. Vechiul covor destrămat a fost înlocuit de podele 
noi din lemn de esenţă tare. Pereţii au fost proaspăt zugrăviți 
într-un alb strălucitor. Abia dacă mai recunosc locul. 

— Uite, Luis, zice mama când intră în bucătărie şi-şi trece 
mâna peste noile blaturi de lucru din granit şi aparatele 
electrocasnice din inox, apoi zâmbeşte larg şi mă strânge în 
braţe, emoţionată. E un nou început pentru noi. 

Un ciocănit puternic la uşa din faţă răsună în toată casa. 

— Cred că-i Elena. Mi-a spus c-o să treacă pe aici când pleacă 
de la lucru, zice mi'amă, grăbindu-se să descuie uşa. 

Dau să intru în vechiul dormitor pe care l-am împărţit cu Alex 
şi cu Carlos, când o aud pe mama exclamând: 

— Cu ce vă pot fi de ajutor, domnule poliţist? 

Domnule poliţist? 

Poliţia e aici? 

Singurele mele experienţe cu poliţia din Fairfield au fost când 
eram mic şi fraţii mei au avut probleme sau au fost interogaţi în 
legătură cu activităţile bandei. Cum majoritatea membrilor 
familiei mele au făcut parte, la un moment sau altul, dintr-o 
bandă, ultimul lucru pe care ni-l dorim pe lume e ca poliţia să ne 
bată la uşă. Chiar dacă Alex e acum la facultate şi Carlos în 
armată, vechile obiceiuri sunt greu de uitat. 

Intru în living şi văd un poliţist în uniformă care îi zâmbeşte 
larg mamei. Are păr castaniu-închis, e tuns scurt, milităreşte, şi 
a adoptat o poziţie tipică de curcan, care arată că se află în 
exerciţiul funcţiunii. 

— V-am văzut şi m-am gândit să vin să mă prezint, zice tipul, 
apoi întinde mâna. Sunt Cesar Reyes, proprietarul casei şi 
vecinul dumneavoastră. 

Mi'amă întinde mâna şi i-o strânge, apoi şi-o retrage iute când 
vede pistolul prins în toc. 

— Mersi că aţi venit să vă prezentaţi, domnule ofiţer Reyes. 

— Vă rog, spuneţi-mi Cesar, spune individul uitându-se în jos 
şi dându-şi seama abia acum că mama i-a zărit pistolul. A, 
scuze, doamnă Fuentes, departe de mine gândul să vă 


intimidez. Tocmai plecam la lucru când v-am zărit. Şi cum n-am 
ştiut când o să vă mai prind pe acasă, m-am gândit să intru să 
mă prezint acum, adaugă, iar ochii îi fug spre mine. El este fiul 
dumneavoastră? 

Mama deschide uşa mai larg şi se trage un pic în spate, aşa 
încât copoiul să mă vadă mai bine. 

— Domnule poliţist, el este Luis, fiul meu cel mai mic. Reyes 
dă din cap în direcţia mea. 

— Bine ai venit, Luis. 

— Mersi, mormăi eu, nu foarte încântat să fiu vecinul unui 
poliţist care, pe deasupra, mai e şi proprietarul casei noastre. 

— Duminică seara fac un grătar la mine în curte. Sunteţi bine- 
veniţi, dacă puteţi să treceţi. 

Niciunul din noi nu se grăbeşte să accepte invitaţia. Tipul 
ridică din umeri. 

— Ok. Ne mai vedem, zice şi scoate din buzunarul din faţă al 
hainei o carte de vizită pe care i-o dă mamei. Dacă aveţi nevoie 
de ceva, nu ezitaţi, sunaţi-mă. 

Se duce spre maşină, se suie în ea şi pleacă. 

— Bine că s-a terminat, spun eu. 

Mi'amă închide încet uşa, oftează şi se reazemă de ea. 

— Ce e? Nu te simţi bine? o întreb. 

— Ba da... Hai să despachetăm. 

Duminică, Alex sună ca să mă informeze că mi-a obţinut un 
interviu la Brickstone Country Club din Evanston, la douăzeci de 
minute de mers pe jos de casă. Am nevoie de o slujbă ca să ajut 
cu banii și i-am zis să stea cu urechile ciulite dacă aude de 
vreun post. Vărul meu, Enrique, are un atelier auto, dar Alex 
deja lucrează acolo câteva zile pe săptămână și cum economia 
merge prost, Enrique n-are ce să dea de lucru la doi oameni. 

La ora patru după-amiază mă prezint la Brickstone. E o 
proprietate uriaşă, cu un teren privat de golf cu optsprezece 
găuri. În plus, are piscină olimpică interioară şi exterioară şi un 
salon de mese numai pentru membri. 

Interviul nu durează prea mult. Doamna Fran Remington mă 
cheamă înăuntru imediat ce isprăvesc cu completarea 
formularului de cerere de angajare. 

Îşi aşază braţele pe birou şi mă măsoară din priviri. 

— Văd că ai zece pe linie la şcoală şi că ai fost în echipa de 
fotbal şi de înot la vechiul tău liceu. Spune-mi, Luis, de ce ai 


vrea să lucrezi aici? 

— Tocmai m-am mutat din Colorado şi trebuie să o ajut pe 
mama cu banii. Şi peste câteva luni o să trimit cereri de 
înscriere la colegiu şi cursurile costă o grămadă de bani. 

Tipa aşază hârtiile pe birou. 

— La ce colegiu vrei să mergi? 

— La Universitatea Purdue. Au facultate de aeronautică, îi 
explic eu. Şi după ce îmi iau licenţa, intenţionez să aplic la 
programul de pregătire aeronautică din cadrul NASA. 

— Eşti ambițios. 

— Da, doamnă. 

Se uită iar peste formularul completat de mine. 

— N-ai experienţă de chelner. Avem nevoie de oameni care să 
ştie să servească în salonul de mese. 

— O să mă descurc, răspund eu. Nu-i nicio problemă. 

— Membrii clubului nostru sunt obişnuiţi cu mâncare de 
calitate şi cele mai bune servicii din Illinois. Nu tolerez atitudinile 
nepoliticoase, întârzierile şi comportamentul neglijent. Membrii 
clubului nostru sunt trataţi ca nişte regi de întreg personalul. 
Plătesc o mulţime de bani pentru statutul de membru. Sunt 
pretenţioşi, şi eu la fel. 

— O să mă descurc. 

Femeia ezită câteva clipe, apoi îmi zâmbeşte. 

— Îmi plac tinerii ambiţioşi, aşa ca tine. Chiar dacă nu ai 
experienţă, o să-ţi dau o şansă. Pentru început, o să lucrezi timp 
de o lună ca picolo, după care, dacă vedem că te descurci bine, 
o să te avansăm. Poţi să începi de sâmbătă. 

— Mulţumesc că mi-aţi oferit această şansă, doamnă. N-o să 
vă dezamăgesc, spun eu. 

— Bun. Deci ne-am înţeles. 

Acasă, îl găsesc pe ofiţerul Reyes pe veranda noastră, în blugi 
şi tricou. Ţine o sticlă de bere Budweiser în mână şi stă de vorbă 
cu mi'amâ. Poate că nu i-aş da cine ştie ce atenţie, numai că 
tipul rânjeşte şi tocmai a atins cotul mamei când ea a râs lao 
glumă de-a lui. 

Fir-ar să fie. 

Ştiu cum se comportă un tip care flirtează, pentru simplul 
motiv că şi eu o fac cât pot de des. În mintea mea nu-ncape 
îndoială: vecinului/ proprietarului/ curcanului nostru i-a căzut 
mama cu tronc. 


Cum naiba o să le explic eu fraţilor mei una ca asta? 


10 
Nikki 


Of, n-am dormit toată noaptea. E prima zi din ultimul an de 
liceu şi mă simt cât se poate de pregătită. Pregătită să termin 
şcoala, să plec din Fairfield şi să-mi încep viaţa. 

Fac un duş, mă îmbrac şi cobor să iau micul dejun. 

— Arăţi bine, zice mama după ce îmi examinează blugii şi 
tricoul fără mâneci de culoare turcoaz pe care mi l-a cumpărat 
săptămâna trecută din Evanston. Uite, am făcut ouă pentru tine 
şi Ben. 

Fratele meu intră şi el în bucătărie, cu părul căzându-i peste 
ochi. Citeşte o revistă de jocuri. E prima lui zi de liceu şi poartă 
nişte blugi zdrenţuiţi şi un tricou care a văzut vremuri mai bune. 
Ai zice că ar fi trebuit să se dichisească şi el niţel pentru ocazie, 
dar nici vorbă. 

— Ar fi cazul să te tunzi, Ben, îi spun. 

— Nu, mersi, răspunde el absent în timp ce citeşte despre nu 
ştiu ce joc nou de combat care va ieşi pe piaţă cu grafică 
digitală. 

Ştiu asta doar pentru că zăresc titlul articolului care anunţă 
„Combat Forces II în uimitoare grafică digitală”. 

— Ben, sper că-ţi dai seama că de acum eşti la liceu, nu? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ar trebui să fii mai atent cum arăţi. 

Îşi aşază revista pe masă. 

— Mi-am pus pe mine un tricou fără găuri în el. Nu crezi că-i 
de ajuns? , 

— Dar pe el scrie FIE CA FORŢA SA FIE CU TINE. Se uită în jos, 
spre tricou. 

— Da, ştiu. Super tare, nu? 

Mă uit la mama, cerându-i din ochi ajutorul. 

— Nikki, nu toată lumea crede acelaşi lucru despre ce 
înseamnă super tare, zice ea. 

Ben îi face ostentativ cu ochiul mamei. 

— Nu crezi că e momentul să-i spui lui Nikki adevărul - că 
până la douăzeci de ani voi deveni milionar prin forţe proprii şi 


că va veni la mine să-mi ceară bani cu împrumut? 

Mama îi pune o farfurie în faţă şi se apucă să îngrămădească 
pe ea ouă şi felii de pâine prăjită. In plus, îi toarnă şi suc de 
portocale în pahar. 

— Adevărul e c-ai face bine să te aşezi acum în fund şi să-ţi 
mănânci micul dejun, înainte să se răcească. 

— Abilităţile sociale contează foarte mult, să ştii, îl avertizez 
eu pe Ben. 

— Se face prea mult caz de abilităţile astea sociale, răspunde 
fratele meu, după care muşcă zdravăn dintr-o felie de pâine. 

Mama îl bate pe umăr. 

— Nu-ţi mai contrazice sora. 


— Pentru ea totul e atât de uşor, spune Ben, după care se dă 
pe spate în scaun. Cine are o idee cum să-mi numesc viitoarea 
Regină a Imperiului Dragonilor din jocul pe care tocmai îl codific 
acum? 

— Ce-ai zice să-i spui Nicolasa, după numele surorii tale? 
propune mama. 

— Am nevoie de un nume mai dur, îi explică Ben. E o regină 
care ştie să se bată cu sabia şi poartă armură din zale. 

— Atunci ce zici de Bertha? îi sugerez eu în glumă. 

Nu-mi place deloc când Ben se apucă să trăncănească despre 
personajele din desenele animate de parcă n-ar fi fictive... Şi cel 
mai mult urăsc când mă atrage şi pe mine în conversaţie, aşa 
încât să-i validez obsesia. 

— Regina Bertha? Nu, nu sună bine. 

— Ei, o să găseşti tu până la urmă un nume potrivit, zice 
mama scoţându-şi cheile. A, Nikki, era să uit, astăzi nu poţi să 
iei maşina. Tata a văzut că pierde ulei şi a dus-o la reparat. Aşa 
că ce-ar fi să mergeţi pe jos la şcoală? Ca să începeţi anul ca 
nişte copii activi, nu leneşi şi răsfăţaţi. 

— Eu mă mândresc că sunt leneş, spune Ben amuzat. Şi de ce 
nu-i bine să fii răsfăţat? 

— Nu-i bine şi gata, zice mama întorcându-se spre noi chiar în 
clipa când dau să înghit ultimul dumicat. Bun, uite ce-i... Osăvă 
duc eu la şcoală cu maşina, pentru că oricum trebuie să plec la 
lucru, dar la întoarcere fie veniţi pe jos, fie luaţi autobuzul şcolii, 
adaugă zâmbind senin. 

Cum? Să mă ducă mama cu maşina la şcoală când sunt în 


ultimul an de liceu? 

— Dacă tati mi-a luat maşina, atunci o să o iau şi eu pe-a lui. 

— Nici să nu te gândeşti, spune mama. Atâta timp cât n-o să 
ai numai medii de zece, nu pui tu mâna pe cheile de la Lexus. 
Aşa că fă-ţi din asta un scop în viaţă. 

Ben îşi dă ochii peste cap. 

— Mami, Nik n-a luat niciodată numai medii de zece. 

— Ba da, îl contrazice mama. Ben scoate un hohot de râs. 

— Doar n-o să punem la socoteală grădiniţa. 

Îi dau un picior pe sub masă. Faptul că nu se străduieşte prea 
tare, abia dacă studiază şi totuşi ia numai note de zece nu-i dă 
dreptul să fie arogant. 

— În seara asta iau cina cu nişte clienţi, aşa că n-o să fiu 
acasă când veniţi. M-au angajat să le decorez casa cu obiecte de 
artă vechi, ne anunţă mama entuziasmată. 

— Distracţie plăcută, îi urez eu, deja convinsă că se va simţi 
bine la întâlnirea de afaceri proiectată. 

Mama e designer de interioare şi-i place la nebunie să 
transforme spaţiile anoste în ceea ce ea numeşte „aranjamente 
eclectice care-ţi iau ochii”. Fiecare încăpere din casa noastră a 
fost decorată într-o temă anume şi toate au fost transformate, 
rând pe rând, în „aranjamente eclectice care-ţi iau ochii”. Viaţa 
mea debordează de camere cu tematică. 

La şcoală, Kendall mă aşteaptă în faţa dulapului meu. La 
sfârşitul anului trei de liceu, am fost cu toţii invitaţi să ne 
alegem un dulap pentru anul următor pe holul rezervat elevilor 
din ultimul an, așa încât Kendall şi cu mine am ales dulapuri 
învecinate. Asta a fost înainte ca ea să înceapă să iasă cu Derek. 
Ei doi au devenit de nedespărţit din ultima zi de şcoală, când 
Derek s-a înfiinţat la Kendall acasă cu o duzină de trandafiri şi 
un cântec compus special pentru ea. 

Nu am încredere în Derek. Ştiu că o place pe Kendall, dar mai 
ştiu că o mulţime de fete flirtează cu el, iar el le răspunde. Şi 
într-un moment de slăbiciune masculină e în stare să frângă 
inima mult prea credulei Kendall. 

— Spre ştiinţa ta, zice Kendall înfiorându-se, de parc-ar fi pe 
punctul de a-mi destăinui o veste proastă, dulapul lui Marco e 
exact vizavi de al tău. 

Un val de anxietate mă cuprinde. 

— Te rog spune-mi că glumeşti. 


— Din păcate nu. 

După ce ne-am despărţit, Marco s-a implicat puternic în 
afacerile bandei Latino Blood. Ştiu că se ocupă cu traficul de 
droguri şi se vâră în tot felul de încăierări. Ceva s-a întâmplat 
anul trecut cu tipul care conduce LB şi prezenţa bandei în partea 
de sud a oraşului nu mai e acum aşa de evidentă. Am auzit că 
Marco a început mai nou să iasă şi cu membrii altor bande. A 
devenit mai crud şi mai dur. Credeam că era dur doar pe 
dinafară, dar un scump odată ce ajungeai să-l cunoşti, dar 
Marco e acum orice în afară de un scump. 

Derek vine pe coridor, drept spre noi. Şi e, desigur, oprit în 
drum de mai toată lumea. Fetele îl plac pentru că e ridicol de 
arătos, cu părul lui blond, faţa de supermodel şi un corp bine 
lucrat. Băieţii îl plac fiindcă e un atlet perfect. În anul doi de 
liceu a ajuns până în finala la tenis în campionatul statal. Înainte 
de al treilea an de liceu, când şi-a fracturat umărul, a decis să 
renunţe la tenis şi s-a apucat de fotbal. lar la finalul sezonului 
trecut a fost votat cel mai bun jucător al echipei, ceea cenua 
surprins pe nimeni. 

Derek se postează lângă Kendall, dar ea îi întoarce spatele şi- 
şi face de lucru cu ceva din dulap. 

— Nu pot să cred că tot mai eşti supărată pe mine, zice el. 
Kendall îndeasă nişte cărţi în dulap. 

— Nu sunt supărată. N-ai decât să te duci la ce colegiu vrei, 
Derek. Nu ai nevoie de permisiunea mea ca să aplici la o 
universitatea din est. 

Derek îşi aşază o mână pe talia ei şi se apleacă spre ea. 

— De ce nu te interesezi măcar de universităţile din Ivy 
League? 

— Pentru că nu se află în Vestul Mijlociu, răspunde ea. Dacă tu 
vrei să pleci departe de casă, asta e. Eu nu pot. 

Kendall nu-i spune că e hotărâtă să se ducă la un colegiu din 
apropiere de Fairfield pentru că mama ei a fost diagnosticată 
anul trecut cu cancer. A făcut chimioterapie şi doctorii zic că se 
află acum în remisie, însă Kendall nu vrea să plece prea departe 
de casă. 

— Ce vrei să zici cu asta? Că dacă plec la facultate undeva în 
est, totul s-a terminat între noi? întreabă Derek. 

— Nu ştiu. 

Mă hotărăsc să intervin şi să le ofer nişte date rupte din 


realitate. 

— Să ştiţi că procentul perechilor care rămân împreună după 
liceu e în jur de cinci la sută, îi anunţ. 

— Mersi pentru votul de încredere, Nikki, zice Derek sarcastic. 

— E adevărul, insist eu. Nu e cazul să vă hrăniţi cu fantezii. 

— Sper că n-o să te duci în viaţa ta la Disney World, îmi spune 
Derek. Pentru c-o să le spui probabil tuturor copilaşilor de acolo 
că Mickey Mouse nu e decât un tip deghizat în şoricel. 

— Probabil, răspund eu. Kendall scoate un oftat. 

— Derek, las-o în pace pe Nikki. Nu face decât să mă 
protejeze. 

Derek clatină din cap, frustrat. 

— Fir-ar să fie, Kendall. Când Dumnezeu o să-ţi dai seama că 
n-ai nevoie de protecţie faţă de mine? 

— Nikki e prietena mea cea mai bună. 

— Şi se presupune că eu aş fi prietenul tău, zice Derek, după 
care se îndepărtează, cu o expresie amară întipărită pe faţă. 

Kendall îşi reazemă capul de dulapul ei. Ştiu că e speriată. l- a 
fost teamă să nu-şi piardă mama şi acum se teme să nu-l piardă 
pe Derek. Ştiu ce înseamnă să fii speriat şi de asta i-am oferit 
atâtea explicaţii. Da, e posibil ca Derek să o părăsească pentru 
o altă fată. Sau să plece la un colegiu departe şi să uite cât de 
mult a iubit-o. Sau poate că a minţit-o când i-a declarat că o 
iubeşte. Asta e realitatea. Poate că Derek chiar îşi închipuie că-i 
sincer... dar cât de mult poate dura asta? 

— Mă urăşte, îi spun eu. 

— Nu, răspunde ea şi se întoarce spre mine. Doar că-i de 
părere că eşti prea cinică. 

Imediat ce o aud rostind cuvântul cinic, o voce familiară, care 
vorbeşte în spaniolă, răsună din partea opusă a coridorului. 
Marco. Altădată, vocea lui joasă şi bubuitoare m-ar fi făcut să 
zâmbesc cu toată gura. Acum vocea lui sună ca nişte cuie 
bătute într-o tablă de şcoală. 

Mă uit la Kendall. Ea mă prinde, cu simpatie, de antebraţ. 

— Nu-l băga în seamă, mă sfătuieşte. 

Sigur că n-o să-l bag în seamă, aşa cum am făcut-o de altfel şi 
în ultimii doi ani. Marco s-a schimbat prea mult şi eu la fel. Mă 
prefac că mă uit în jos în timp ce arunc pe furiş o privire vizavi, 
spre dulapul lui. Marco discută cu un tip care mi se pare 
cunoscut. 


Stai aşa. 

Stai aşa niţel... Nu, nu se poate. 

E Luis Fuentes, individul ale cărui haine le-am furat şi le-am 
ascuns în urmă cu câţiva ani, la nunta fratelui său. Ultima oară 
când l-am văzut era gol puşcă. De fapt, n-a trecut prea mult 
timp de atunci. Pun însă pariu că nu-şi mai aminteşte de mine. 
Cu toate că eu îmi amintesc de el. Din cauza lui mi-am dat 
seama că sunt vulnerabilă. În seara când l-am cunoscut am 
devenit cinică. Arunc din nou o privire spre el. 

O, nu. 

Se uită direct în ochii mei. 


11 
Luis 


Ochi exotici. Păr castaniu care îi cade în valuri pe umeri. 

Aroganţă cât cuprinde. A mai crescut, dar are şi acum acea 
aură inconfundabilă de „înger înţepat”. 

Aş recunoaşte-o oriunde şi oricând. Aş recunoaşte-o dintr-o 
mie de fete. A negat că e mexicancă, a dansat ca un robot şi m- 
a făcut de râs, toate într-o singură seară. 

— Aia e Nikki Cruz, verdad24? îl întreb eu pe Marco, un amic 
din şcoala primară. 

E chiar ciudat. Intr-un fel, mă simt de parcă n-aş fi plecat 
niciodată din Fairfield. N-am realizat ce rădăcini adânci am în 
oraşul ăsta, deşi l-am părăsit acum aproape şase ani. Azi- 
dimineaţă am ajuns devreme la şcoală şi mi-am luat programa 
de la biroul de la intrare. Şi imediat ce am pornit pe coridor 
înspre dulap am fost recunoscut de mai mulţi prieteni vechi. 

Marco îi aruncă o privire lui Nikki, apoi încuviinţează din cap. 

— Cum de-o cunoşti? 

— Am avut un incident cu ea acum vreo doi ani, la nunta lui 
frate-meu. 

Nu are rost să intru în detalii şi să-i povestesc cum mi-a 
ascuns Nikki hainele şi m-a forţat să o fentez pe o tipă 
hiperagresivă cu care intenţionam să-mi fac de cap în noaptea 
aia. 


24 Nu-i așa? 


— Cuâl es su historia? 25 îl întreb eu. 

— Treaba e că-i dintr-o familie al naibii de bogată şi are un 
corp făcut pentru regulat, răspunde Marco. E o puta26. Dacă 
vrei să nu o iei razna, fereşte-te de pocha27. 

Mă uit spre ea şi privirile ni se întâlnesc. Să mă fi recunoscut? 

Marco stă de vorbă cu doi tipi, iar eu mă holbez în continuare 
la Nikki. Ea îşi mută imediat privirea, îi şopteşte ceva amicei 
înalte şi blonde care stă lângă ea, apoi îşi dă părul pe spate şi 
amândouă pornesc să străbată ţanţoşe coridorul fără să se mai 
uite înapoi. 

Primele două ore de clasă trec în zbor; e grozav să revăd 
vechi prieteni cu care nu credeam că o să mă mai întâlnesc 
vreodată. Nu e nevoie să ai mintea unui om de ştiinţă specialist 
în rachete ca să-ţi dai seama că Marco umblă cu tipi mai mari, 
din afara şcolii. Nimeni nu face vreo aluzie la apartenenţa lui la 
bandă - e de la sine înţeleasă. Cele mai multe familii din vechiul 
meu cartier erau afiliate. Unele sunt şi acum. 

Chiar dacă partea de sud a Fairfieldului nu mai dă pe dinafară 
de atâţia membri activi ai unor bande, tot am rămas cei mai 
săraci copii din şcoală. Dacă şcoala primară şi gimnaziul nu sunt 
integrate, liceul adună în schimb elevii din ambele părţi ale 
oraşului într-un unic creuzet. 


25 Care-i treaba cu ea? 26 Târfă 

27 Mexicană americanizată care nu vorbește spaniola (argou 
mexican). 

Pentru prima oară îmi dau seama ce mult diferă lucrurile aici 
faţă de Boulder atunci când ne schimbăm pentru ora de sport. 

— Stai pe locul meu, Mex, îmi zice un tip alb vânjos în vestiar 
când mă vede aşezat pe bancă, după ce am primit 
echipamentul sportiv. 

Nu pot să mă abţin şi scot un hohot de râs. 

— Mex? Mi-ai zis Mex? 

— Lasă c-ai auzit foarte bine. Mişcă-ţi de-aici curul ăla jegos 
de imigrant. 

Spre deosebire de fraţii mei, mie nu-mi place să mă bat şi n- 
am chef să provoc o încăierare. 

Îmi scot alene pantofii şi îmi reamintesc că tipul nu merită să-i 
dau atenţie şi nici să fie exmatriculat. Totuşi nu am de gând să 
mă las intimidat. 


— Îmi pare rău că-s nevoit să-ţi dau vestea asta, gringo, îi 
răspund, dar află că nici prin cap nu-mi trece să mă mişc de-aici. 
E prima zi de şcoală. Nimeni nu are încă un „loc” al lui. 

Alţi tipi apar în vestiar. Gringo dă cu pumnul cu putere în 
dulap, chiar deasupra capului meu, şi toată lumea se întoarce 
spre noi. 

— Te previn, mârâie el printre dinţii încleştaţi, apoi dă cu 
piciorul în pantofii mei, făcându-i să zboare în capătul celălalt al 
sălii. 

Îmi dau ochii peste cap. Tipul mă provoacă să fiu eu primul 
care sare la bătaie şi astfel să dau de belele. Habar n-are că pot 
fi răbdător ca un sfânt. Cel puţin aşa susţine Carlos, deşi n-ar 
trebui să mă iau după el, care are fitilul la fel de scurt ca o 
geană. 

Pedro, un băiat care locuieşte vizavi de casa noastră încă de 
dinainte de a ne muta noi înapoi, se dă cu un pas în spate. 

— Ah, dejalo y muevete, îmi spune el. 

Adică nu intra în conflict. 

— Ascultă-l pe amicul tău, zice gringo, apoi îmi înşfacă tricoul 
şi dă să mă împingă de pe locul ăla preţios pe care îl reclamă. 

Ei, asta nu pot să accept. 

Îl împing înapoi. Nu se aştepta la mişcarea mea şi se loveşte 
puternic cu spatele de dulap. Îşi pierde echilibrul şi cade în fund 
cu zgomot. 

— O să te bat de o să-ţi meargă fulgii! strigă. 

E pe punctul să se arunce cu toată greutatea spre mine, când 
unul dintre amicii lui se interpune între noi. 

— Calmează-te, Dougan. Pe bune, omule, nu merită să-ți 
pierzi locul în echipă pentru unul ca el. 

Dougan mă cântăreşte din priviri, apoi îmi întoarce spatele şi 
se duce spre un alt şir de dulapuri, cu prietenii pe urme. Mă aşez 
şi răsuflu adânc. Nu mai sunt în Boulder, acum mi-e cât se poate 
de clar. 

Toată lumea care are pauză de prânz după a patra oră 
renunţă la sala de mese şi mănâncă afară. Curtea e plină de 
elevi. Cei din sudul oraşului s-au aşezat sub pomi, în timp ce 
nordicii se îngrămădesc la mesele de picnic, ca şi cum ar fi fost 
rezervate pentru ei. O văd pe Nikki înconjurată de o mulţime de 
gagii, cu toţii încercând să-i atragă atenţia. Le zâmbeşte şi râde 
la glumele lor, dar observ că se preface. Şi niciunul din ei nu o 


interesează cu adevărat. 

Mă aşez cu vechii mei amici sub un arțar. 

— Deci ce-ai mai făcut în ultima vreme, Fuentes? mă întreabă 
Pedro, în timp ce îşi deschide punga din hârtie maro şi scoate 
dinăuntru prânzul. În afară de a-l scoate din minţi pe Dougan în 
vestiar. 

Ridic din umeri. 

— Am locuit un timp în Mexic. Pe urmă m-am mutat în 
Colorado. 

— Şi de ce te-ai întors în mizeria asta? mă întreabă Marco 
Delgado. 

Stă aşezat chiar vizavi de mine şi zăresc un cuţit iţindu-se de 
sub ciorapul lui. 

— Familia m-a adus înapoi, răspund eu. 

— Apropo de familia, zice Marco, fratele tău Alex n-a fost în 
Latino Blood? 

Dau din cap afirmativ. 

Aş fi naiv dacă mi-aş închipui că nimeni n-o să deschidă, mai 
devreme sau mai târziu, subiectul. Fratele meu a fost membru 
activ în Latino Blood, asta până când a fost trădat de Hector 
Martinez. 

— Chuy a fost închis cu ceva vreme în urmă. Majoritatea 
membrilor bandei au fost trimişi la DOC, explică Delgado. 

DOC28 - adică şcoala de corecție. 

— Am auzit. 

Chuy a fost locţiitorul lui Hector. După ce a fost prins, a tras 
după el majoritatea membrilor. Vărul meu Enrique a fost cât 
p'aci să facă şi el puşcărie, numai că Alex l-a ajutat să-şi ia un 
avocat bun şi dosarul n-a mai ajuns în instanţă. 

— Crezi că Alex a avut ceva de-a face cu prinderea bandei? 
Alex responsabil de decăderea Latino Blood? Nu cred. 

— Fratele meu nu-i turnător, îi răspund. 

Mânadria de a fi un Fuentes e puternică şi-aş face orice ca să 
apăr onoarea fraţilor şi a familiei mele. 

— Comprende29? Marco dă din cap. 

— N-am nicio treabă cu el, omule. Totu-i în regulă. 


28 În original, Departament of Correction. 29 Ai înţeles? 


Mariana Castillo, fata de care toţi băieţii erau îndrăgostiţi lulea 


în clasa a doua, se aşază şi ea cu noi. Un grup de fete îi urmează 
exemplul. Mariana a fost dintotdeauna lidera fetelor... orice 
făcea, celelalte o imitau. Are un ten perfect, picioare lungi, buze 
groase şi un anumit licăr în ochi care-i trădează firea dură şi 
neînduplecată. 

— Hei, deci zvonurile s-au adeverit, îmi spune ea. Luis 
Fuentes chiar s-a făcut băiat mare. 

Marco izbucneşte în râs. 

— Cred că poţi să-ţi deschizi un fan club, Luis. 

— Ar trebui să vii cu noi sâmbătă seara, mă invită Mariana. 

— Nu pot. Am treabă, îi răspund. 

— Naşpa. Atunci ce-ai zice... 

O voce tunătoare o întrerupe din difuzoarele răspândite prin 
curte. „Luis Fuentes să se prezinte imediat la domnul director 
Aguirre. Luis Fuentes să se prezinte imediat la domnul director 
Aguirre”, urlă vocea din nou, în caz că, vezi Doamne, n-aş fi 
auzit din prima. 

Marco fluieră încetişor. 

— Necazuri cu Aguirre încă din prima zi de şcoală, Fuentes? 
mă întreabă el amuzat. Probabil c-a fost prevenit c-am fost 
colegi în şcoala primară. Şi ştiu c-am făcut destule prostii 
împreună şi atunci. 

— Absolut. 

Marco şi cu mine am fost în aceeaşi clasă şi am stat în 
aceeaşi bancă în toţi acei ani. Eu aveam mereu note bune, dar 
Marco reuşea întotdeauna să mă atragă ca să-i fiu partener la 
prostii. 

— Ai fost şi tu chemat? îl întreb. 

— La prima oră. Aguirre e o nucă tare şi-o să vrea să te 
convingă să joci după regulile lui. O să încerce să te facă să 
vorbeşti, aşa că ţine-ţi gura. Asta o să-l scoată din minţi. O să te 
tăvăleşti de râs când o să-l vezi înroşindu-se tot la faţă. 

— Pun pariu că-i vorba de bătaia aia cu Dougan din vestiar, 
intervine Pedro. 

— Mult noroc, îmi urează Mariana. 

— Mersi, îi răspund, sperând în sinea mea că nu voi avea 
nevoie de el. 

Câteva minute mai târziu mă aflu în faţa biroului directorului. 
În spatele unui pupitru, o femeie în vârstă pare epuizată de 
sarcina de a răspunde tuturor elevilor care se îngrămădesc 


acolo nerăbdători, cerându-i programa sau înscriindu-se la 
întâlniri cu consilierii şcolii. 

Mă gândesc c-ar fi mai bine s-aştept la coadă decât să îmi 
anunţ sosirea. N-am niciun chef să îl cunosc pe Aguirre. Marco 
nu e singurul care mi l-a descris drept o nucă tare. Fraţii mei m- 
au prevenit şi ei că bătrânul director nu obişnuieşte să ia 
prizonieri de război. 


Uşa biroului lui Aguirre se deschide şi un tip înalt, îmbrăcat în 
costum şi cu cravată, îşi face apariţia. 

— Fuentes! strigă el ca să acopere zgomotul. 

Scanează din priviri mulţimea, până ce dă cu ochii de mine. 
Nu pare prea încântat să mă zărească. 

— La mine în birou, îmi ordonă. 

Îmi croiesc drum printre elevii strânşi în faţa uşii. 

Aguirre ţine în mâini un plic gros, cu numele meu bătut la 
maşină, şi se reazemă de marginea biroului. 

— Intră, Luis, îmi zice. la loc. 

Mă aşez pe unul dintre scaunele pentru vizitatori şi mă uit în 
jur. Pe pereţi sunt afişate tot felul de obiecte referitoare la 
activitatea liceului Fairfield, precum şi poze cu Aguirre şi foşti 
elevi. Un jucător de tenis, un fundaş din liga naţională de fotbal 
american şi un nou prezentator TV de ştiri sunt doar câţiva 
dintre absolvenţii pe care-i recunosc. Impresionant. 

Mă întreb dacă şi eu, peste vreo zece ani, voi fi prezent într-o 
poză, alături de Aguirre, în micul său muzeu permanent. 

Nu este însă cazul să mă gândesc acum la asta. Pentru că-n 
clipa asta Aguirre mă priveşte cu un amestec de iritare şi 
supărare. 

— Ultima dată când am chemat la mine în birou un Fuentes a 
fost vorba de fratele tău Alex. Băiatul ăsta atrăgea necazurile ca 
un magnet, zice aruncându-mi dosarul pe birou. Mi-am închipuit 
că tu eşti altfel, Luis. La liceul din Flatiron n-ai avut decât note 
de zece. Şcoala aia e cotată a doua în Colorado în privinţa 
performanţelor academice. Ai fost membru în asociaţia de 
onoare, în consiliul de elevi al liceului, în echipa de fotbal 
european şi co-căpitan al echipei de înot. 

Dau din cap. 

— Da, domnule. Se apleacă în faţă. 

— Atunci de ce Dumnezeu te iei la bătaie în vestiar? Ridic din 


umeri. 

— Nu ştiu. 

Aguirre lasă să-i scape un oftat. 

— Dac-aş avea un dolar pentru fiecare dată când un elev mi-a 
spus Nu ştiu, aş fi de-acum milionar. Ba nu, greşesc, miliardar. 
Politica mea e una de toleranţă zero. Indiferent de ceea ce s-a 
întâmplat în vestiar între tine şi Justin Dougan, asta a devenit 
de-acum problema mea. Vrei să ştii cum mă ocup eu de 
probleme? 

Nu răspund. 

Se apleacă din nou în faţă şi mi se adresează cu voce înceată, 
calmă, menită să-mi capteze cu totul atenţia. 

— Problemele se rezolvă cu detenţie. După care vine 
suspendarea. Şi la trei greşeli, eşti exmatriculat. 

Scoate o hârtiuţă albastră din sertar şi mi-o întinde. Înghit în 
sec. E prima mea detenţie şcolară. Care n-o să mai fie urmată 
de o alta. Chiar dacă asta ar însemna să accept să fiu strigat 
Mex în următoarele nouă luni. 

— Pedeapsa asta o să fie consemnată în dosarul meu? întreb 
uitându-mă în jos la hârtiuţă albastră ofensatoare. 

— Din păcate da. 

Rahat. Preţ de o clipă mă imaginez pătrunzând prin efracţie în 
biroul lui în toiul nopţii şi făcând hârtia cu detenţia să dispară. În 
filme, mereu să întâmplă ca tot felul de indivizi să dea spargeri 
şi să fure dosare compromiţătoare. Sunt sigur că ar fi o aventură 
încărcată de adrenalină, mai ales dac-aş scăpa neprins. 

— Bun, acum poţi să pleci, zice Aguirre. Nu vreau să-ţi mai 
văd mutra în biroul meu decât când o să mă anunţi că eşti pe 
lista de membri ai asociaţiei de onoare a liceului. Ţine-te de 
carte şi o să vezi ce bine o să ne-nţelegem. 

— Asta e tot? întreb. 

— Nu. 

Zâmbeşte şi-şi desface larg braţele. 

— Bine ai venit la liceul Fairfield! 


12 
Nikki 


Luis vorbea cu Marco şi Mariana în clipa când a fost chemat în 


biroul directorului Aguirre. A ieşit din curte păşind încrezător în 
sine şi determinat, iar eu m-am trezit că nu-mi pot lua ochii de 
la el până ce a dispărut din raza mea vizuală. 

Sper să nu-şi amintească de mine, cu toate că am o senzaţie 
ciudată cuibărită în adâncul pântecului cum că nu a uitat 
întâlnirea noastră la nunta fratelui său. Şi cum ar fi putut? 
Ultima imagine cu el care mi-a rămas întipărită în minte e aceea 
în care îmi facea cu mâna... gol puşcă. Arăta ridicol de sexy şi 
trebuie să recunosc că şi-a păstrat farmecul. Din felul cum 
păşeşte îmi dau seama că e conştient că-l are pe vino-ncoa'. 

Pe holuri, fetele se holbau la el. lar el dădea din cap şi 
zâmbea în direcţia fiecăreia care-l învrednicea cu o privire. În 
timp ce Marco flirta şi el, de parcă ar fi făcut amândoi parte din 
aceeaşi echipă. 

Data următoare când îl zăresc pe Luis e în ultima pauză. 
Chimie cu doamna Peterson. Luis pare amuzat când intră în 
clasă şi dă cu ochii de mine, aşezată în ultimul rând, lângă 
Kendall şi Derek. Când profa, care e însărcinată, ne anunţă că ne 
va desemna ea partenerii în ordine alfabetică, inima mi-o ia la 
goană. Numele meu de familie începe cu C, iar al lui Luis cu F. 
Intru în panică, de teamă să nu fiu nevoită să lucrez cu el, asta 
până ce doamna Peterson strigă: „Mariana Castillo, partenera ta 
va fi Nikki Cruz.” 

O, nu. Singurul lucru pe care Mariana şi cu mine îl avem în 
comun este acela că părinţii noştri sunt mexicani. Atât. 

Mariana mă detesta pe vremea când ieşeam cu Marco, de 
parcă i-aş fi furat un bun care-i aparţinea. În puţinele dăţi când 
Marco şi cu mine am ieşit cu amicii lui, ea m-a privit tot timpul 
încruntată şi s-a asigurat că nici celelalte fete din sudul oraşului 
nu mă agreau. M-am simţit ca o intrusă în grupul lor, însă atâta 
timp cât îl aveam pe Marco lângă mine, nici că-mi păsa. Dar şi 
acum, când Marco şi cu mine nu mai formăm un cuplu, Mariana 
tot mă urăşte. 

— Câh. Cum de m-am ales tocmai cu o latina vopsită? 
mormăie Mariana. 

— Nu am nimic vopsit în mine, Mariana. Dacă ai o problemă 
cu mine, du-te şi spune-i doamnei Peterson. 

Mariana îşi flutură mâna prin aer. 

— Doamnă Peterson, Nikki şi cu mine nu putem fi partenere. 

Peterson se opreşte şi se uită la ea. 


— Ba da, puteţi, şi asta o să şi faceţi. Crede-mă, domnişoară 
Castillo, primesc plângeri în fiecare an şi nici măcar o dată nu 
am schimbat echipele. 

— Dar... 

— Termină, dacă nu vrei să capeţi o detenţie. 

Mariana închide gura, dar îmi rânjeşte cu dispreţ, în timp ce 
doamna Peterson continuă să citească lista. 

Luis e repartizat la masa de vizavi de a noastră. lar Derek îi va 
fi partener. Încerc să evit contactul vizual cu el, dar mă trezesc 
că-mi ridic ochii. Pentru o clipă, privirile noastre se întâlnesc, 
după care doamna Peterson bate cu palma în masa de laborator 
a lui Luis. 

— Văd că am fost binecuvântată cu un alt Fuentes, zice profa 
noastră. Fratele tău Alex a fost unul dintre elevii care... mi-au 
dat cel mai mult de furcă. Presupun aşadar c-ar trebui să-ţi ţin 
aceeaşi predică pe care i-am ţinut-o şi lui. N-ai voie să vorbeşti 
decât în timpul experienţelor de laborator, dar nu ca să te 
foloseşti de asta ca pretext pentru trăncăneli şi bârfe. Ci ca să 
lucrezi. Ai priceput? 

— Am priceput, răspunde Luis ridicând obraznic degetul mare. 

— Să sperăm că eşti mai ascultător decât fratele tău. A, şi 
apropo... zice doamna Peterson uitându-se la restul clasei. Să 
ştiţi că politica mea e una de toleranţă zero. Fără telefoane 
mobile la ore, chiar dacă părinţii, prietenii, iubitul sau iubita, 
câinele sau chiar Dumnezeu din ceruri au vreo urgenţă. N-au 
decât să sune la secretariat dacă apare o problemă importantă. 
În plus, niciun fel de obiecte de îmbrăcăminte cu însemnele unei 
bande, adaugă uitându-se direct spre Luis, apoi spre restul 
clasei, şi niciun fel de ameninţări la adresa vreunui elev, dacă nu 
vreţi să zburaţi definitiv din şcoală. Am foi de detenţie la 
îndemână ca să îi pedepsesc pe toţi cei care nu respectă 
regulile. Bun, în următoarele cinci minute vreau ca partenerii să 
se cunoască între ei. Faceţi schimb de informaţii interesante, 
inclusiv ce hobby-uri aveţi şi cum v-aţi petrecut vacanţa de vară. 
După care fiecare din voi îşi va prezenta partenerul în faţa 
întregii clase. 

— Nu-mi vine să cred că am căzut tocmai cu tine în echipă, se 
plânge Mariana. 

— Plăcerea e reciprocă, o asigur eu. 

Mariana îşi scoate caietul şi îl deschide la prima pagină. 


— Bun, dă-i drumul. Vorbeşte şi eu o să notez. N-am chef ca 
Peterson să mă dea afară. Ştiu despre tine că eşti o căţea 
bogată şi c-ai ieşit cu Marco Delgado, asta până ţi-a dat el 
papucii. Ce alte informaţii ar trebui să împărtăşesc colegilor? 

— Poţi să le spui că ajut la adoptarea câinilor abandonaţi. 

— Asta-i o tâmpenie, zice ea striîmbându-se. Tu în schimb poţi 
să anunţi că am adunat o sută de mii de vizualizări pe filmuleţul 
pe care l-am postat pe Youtube. 

— Şi ce faci în filmuleţul ăla? o întreb. 

Mă întreb dacă executa un număr de striptease. Sau poate că 
era un film interactiv care te învăţa cum să tragi din bong30. 
Sunt sigură că n-am zărit numele Marianei pe petiția antidrog pe 
care un boboc a redactat-o anul trecut şi ne-a rugat să o 
semnăm ca parte a proiectului său de servicii în folosul 
comunităţii. 


30 Instrument de filtrare a fumului de marijuana, un fel de 
narghilea. 


— Cânt şi dansez... mai bine decât tine, de asta sunt 
convinsă. 

Notez informaţia pentru a o împărtăşi colegilor când îmi va 
veni rândul. Habar n-are cât de uşor e să dansezi mai bine decât 
mine. 

Luis îl prezintă pe Derek, după care Derek descrie cum Luis s- 
a mutat din Colorado aici, unde a locuit când era mic. 

După ce terminăm cu prezentările mai rămâne ceva timp, aşa 
că doamna Peterson ne face turul laboratorului. Ne spune că a 
fost modernizat astă-vară şi ne explică de ce în fundul sălii se 
află un duş. 

— Anul trecut am avut un... incident cu câţiva dintre elevii 
care nu mi-au ascultat instrucţiunile. În fine, mă mărginesc să vă 
informez că în consiliul şcolii s-a decis instalarea unei zone de 
spălare. Niciunul dintre voi n-ar trebui să aibă nevoie să o 
folosească, dar dacă, dintr-un motiv oarecare, se întâmplă ca 
pielea să vă intre în contact cu o substanţă chimică la care aveţi 
o reacţie, spălaţi-vă imediat şi îndepărtați substanţa. Pentru asta 
nu va fi nevoie să ridicaţi mâna ca să-mi cereţi permisiunea. 

Stăm în faţa duşului şi telefonul meu mobil începe să vibreze. 
Rahat. E în buzunarul de la spate. Am uitat să-l închid. 


Şi dacă asta n-ar fi de ajuns, sună atât de tare, încât acum 
toată lumea se holbează la mine. Îl ignor, sperând ca doamna 
Peterson să nu-şi dea seama că telefonul meu e cel care sună şi 
rugându-mă ca apelul să fie preluat de căsuţa vocală înainte de 
următorul țârâit. 

— Ai face bine să-l închizi, îmi şopteşte Kendall la ureche. 
Umblă vorba că Peterson are o colecţie de mobile în valoare de 
câteva mii de dolari. 

Prea târziu. 

— Domnişoara Cruz? 

Îmi ţin ochii strâns închişi, dorindu-mi să fiu transportată, ca 
prin farmec, într-o altă sală de clasă. 

— Da? răspund eu umilă. 

Doamna Peterson se postează în faţa mea. 

— Hai, răspunde, mă îndeamnă ea. Ezit. 

— Scoate telefonul din buzunar şi răspunde, repetă ea 
ordinul. Dacă se poate, înainte să intru în travaliu. 

Scot telefonul din buzunar şi apăs pe butonul de răspuns 
când, spre oroarea mea, o văd pe doamna Peterson că-mi face 
semn să i-l dau. 

Duce telefonul la ureche. 

— Alo, aici e telefonul lui Nikki, zice, de parcă ar fi secretara 
mea particulară. 

Acoperă telefonul cu palma şi rosteşte tare, ca să audă toată 
lumea. 

— E Dara, de la Razzle Salon. Vrea să-ţi confirme programarea 
pentru epilare linie bikini şi pensat sprâncene, zice, după care 
tace şi ascultă. Sunt doamna Peterson, profesoara de chimie a 
lui Nikki, adaugă, apoi urmează o nouă pauză. Dara spune că e 
în întârziere cu programările, aşa că a sunat ca să verifice dacă 
poţi să te duci astăzi la ora şase în loc de patru. 

Îmi simt obrajii cum iau foc, în timp ce sala răsună de 
comentarii şi chicoteli. 

— Bine, reuşesc să bolborosesc. 

Doamna Peterson duce din nou telefonul la ureche şi spune: 

— Dara dragă, la şase e perfect. Ok, aşa rămâne. Da, o să-i 
transmit, fii liniştită. Da, şi eu îţi urez o zi splendidă. Pa. 

Închide telefonul, apoi se duce la catedră şi îl bagă într-un 
sertar. Scoate un oftat exagerat de sonor. 

— Fiind prima zi de şcoală, cred c-ar trebui să fiu drăguță şi 


să-ţi dau posibilitatea de a alege. Deci ce vrei: să-ţi pierzi 
telefonul sau să faci astăzi detenţie, după ore? 

Asta înseamnă la ea să fii drăguță? Atunci cum se poartă oare 
când vrea să fie rea? În trei ani de liceu nu am primit nicio 
suspendare. 

— Am fost convinsă c-am închis telefonul, protestez eu în 
speranţa să-i stârnesc mila. 

Arată cu degetul spre faţa ei lipsită de orice expresie. 

— Ai impresia că mă interesează scuzele tale? Zero toleranţă. 
Ar fi trebuit să închizi telefonul înainte de a intra în clasă. Sau, şi 
mai bine, să-l încui în dulap. Sau să-l laşi acasă. Asta-i politica 
şcolii: telefoanele trebuie să stea complet închise în timpul 
orelor, domnişoară Cruz. Nu puse pe vibrații şi nici setate pe 
silențios. Eşti în ultimul an de liceu. Ai avut la dispoziţie trei ani 
pentru a memoriza manualul regulilor care se aplică la liceul 
Fairfield. 

Să memorizez manualul? Din tonul ei serios, chiar cred că se 
aşteaptă să-l învăţăm pe dinafară. 

— Aleg detenţia, spun în timp ce clopoţelul sună. 

Elevii ies pe uşă, iar eu o aştept pe doamna Peterson să 
completeze hârtiuţa cu detenţia. Mi-o întinde, împreună cu 
telefonul. 

— Să nu se mai repete, mă previne. Dacă vrei să ne 
înţelegem bine. 

Nu-i spun că nu sunt prea optimistă în legătură cu 
posibilitatea ca noi două să ne înţelegem vreodată bine. 

— Dragoste cu năbădăi, strigă ea după mine când dau să ies 
din sală. 

Nu aşa i-aş zice eu, însă, cum nu am obiceiul să-i scot pe profi 
din sărite, mă abţin să-i răspund şi mă îndrept spre dulapul meu 
de pe hol. Kendall a ajuns deja acolo şi mă aşteaptă. Imi smulge 
hârtiuţa din mâini şi se zgâieşte la cuvintele ofensatoare scrise 
de mânuţa doamnei Peterson. 

— Nu pot să cred c-ai căpătat detenţie din prima zi de şcoală. 
Peterson asta e o brută. Vrei să stau să te aştept? 

— Nt, da' mersi oricum. 

Îl văd pe fratele meu venind spre noi. Uitasem că trebuia să 
ne întoarcem amândoi pe jos acasă. 

— Am primit detenţie, aşa că nu pot să vin cu tine, îl anunţ. 

— Detenţie în prima zi de şcoală? întreabă el şocat. Nu 


credeam că e posibil aşa ceva. 

— Uite că e, dacă ai ghinionul să faci chimia cu doamna 
Peterson, răspund eu. 

— Te duc eu cu maşina acasă, îi spune Kendall lui Ben. Dar 
ţine minte: nu-ţi dau voie să vorbeşti despre uciderea dragonilor 
de parc-ar fi un sport adevărat. 

Ben acceptă, cu toate că sunt convinsă că e supărat că i s-a 
interzis să vorbească despre uciderea dragonilor. Imi pare rău 
pentru el, nu are prea mulţi prieteni care să-i împărtăşească 
pasiunea pentru jocuri. E foarte popular online, dar cei cu care 
joacă sunt anonimi... nu persoane în carne şi oase. 

După ce Kendall şi cu Ben pleacă, mă resemnez cu ideea că 
nu mai pot amâna inevitabilul. Mă îndrept spre cantină, care 
după ore serveşte şi drept sală de detenţie. Sunt convinsă că voi 
fi singură acolo. 

Însă când intru şi domnul Harris, unul dintre profesorii de 
sport, îmi înmânează un formular pe care trebuie să-l completez 
şi semnez, văd că m-am înşelat. 

Justin Dougan, îmbrăcat în jacheta brodată cu logoul echipei 
de fotbal american a liceului, deşi afară e atât de cald încât nu 
poţi purta decât tricou, stă în spate, cu capul pe masă. Fie că 
doarme, fie se preface că nu-i pasă că e blocat în încăperea 
asta, unde timp de o oră nu trebuie să facă nimic decât să tacă 
şi să-şi scrie temele. 

Mai e o persoană în sala de detenţie - Luis Fuentes. 

Mă aşez la masa din spatele lui şi mă întreb cum de a reuşit 
deja să dea de belele. Îi arunc o privire lui Justin Dougan şi totul 
începe să se limpezească în mintea mea. Justin nu e tocmai cel 
mai drăguţ copil din şcoală. Presupun că el l-a provocat pe Luis. 
Care a ripostat. 

Bătăile în incinta liceului Fairfield atrag consecinţe. La fel ca 
telefoanele uitate deschise în timpul orelor. 

Timp de o jumătate de oră stau cuminte şi încerc să învăţ; unii 
profesori nu cred că prima zi de şcoală înseamnă distracţie. Mă 
forţez să mă uit în jos la manualul de matematică, dar nu pot să 
mă concentrez şi gândurile îmi zboară aiurea. Pentru că Luis e 
aici. Şi sunt perfect conştientă de prezenţa lui, care-mi distrage 
atenţia. 

— Hei, Nikki, şopteşte Luis. 

Îmi ridic ochii şi-mi dau seama că domnul Harris a ieşit din 


sală. 

— Ce-i? 

Luis împinge masa la o parte şi încalecă scaunul de vizavi de 
mine. 

— Nu am avut ocazia să stăm de vorbă la ora lui Peterson. Îți 
mai aduci aminte de mine? Ne-am întâlnit acum câţiva ani. 

Clatin din cap. 

— Nu, mint eu. 

Îşi duce mâna la piept. 

— Luis Fuentes. Ne-am cunoscut la nunta fratelui meu. 

De parcă aş putea să uit. Mi-aş dori să nu-mi amintesc atât de 
bine de Luis Fuentes şi de zâmbetul lui arogant şi enervant. Sau 
de faptul că se giugiulise în apă cu o fată după ce mai întâi 
flirtase cu mine. 

Se uită la mine cu capul înclinat, cântărindu-mi reacţia. 

Îmi feresc privirea. Apoi mă uit din nou la el. Are o sprânceană 
ridicată întrebător. N-are niciun rost; mai devreme sau mai 
târziu tot va afla adevărul. E cazul să termin cu şarada asta. 

Ridic din umeri. 

— Ok, îmi amintesc de tine. Mulţumit acum? 

Îşi aşază alene un picior pe bancă şi mi-l imaginez cu uşurinţă 
ca supermodel, pozând într-o asemenea postură. 

— Tot mai eşti supărată pe mine că nu ne-am făcut de cap în 
noaptea aia? Să ştii că nu trebuia să-mi furi hainele ca să arunci 
o privire la marfa de dedesubt. 

— Nu ţi-am furat hainele, doar le-am ascuns. Şi nu-mi 
amintesc să-ţi fi văzut... zic gesticulând spre zona cu pricina. 
Ceea ce dovedeşte că n-a fost ceva memorabil. 

Adevărul e că a fost. A fost ceva memorabil. De multe ori am 
revăzut în minte imaginea aceea cu el, în toată splendoarea 
corpului său, deloc nesigur sau ruşinat de goliciunea lui. Şi mă 
detest pentru că-mi amintesc în detaliu tot ce a făcut şi a spus 
în seara aceea. 

Văd colţul gurii că-i zvâcneşte. Ştie. Ştie că-mi amintesc 
momentul la fel de bine ca el. 

Sare înapoi pe scaun când domnul Harris se întoarce în sală. 

— Apropo, îmi şopteşte Luis, ai greşit numerele trei şi şapte. 
Mă uit în jos la exerciţiul de matematică. 

— Cum de ştii? 

Îşi loveşte uşurel tâmpla cu un deget. 


— Sunt expert la matematică. La ambele întrebări ai uitat că 

la membrul stâng se aplică regula de derivare a funcţiilor 
compuse, pentru că y reprezintă o funcţie a lui x. 
__Verific exerciţiul. Reiau calculul şi descopăr că are dreptate. 
Imi ridic ochii spre Luis, şocată, dar s-a întors cu spatele la mine, 
iar domnul Harris se uită acum prin sală, ca să se asigure că nu 
vorbim între noi. 

După o oră, domnul Harris ne anunţă că perioada de detenţie 
s-a încheiat şi că putem pleca. Justin e primul care iese pe uşă. Îi 
aruncă o privire lui Luis când trece pe lângă el. Luis nu 
reacţionează; fie că se preface că nu-l vede, fie că nu-i pasă. 

les şi eu din sală, însoţită de Luis. 

— Se pare că ai nevoie de un meditator la matematică. 

— Nu umblu cu sudişti, îl informez fără să mă opresc din 
mers, după care deschid uşa de la intrarea în şcoală şi mă 
trezesc afară, în căldura înăbuşitoare. Şi nici nu-mi dau întâlniri 
cu ei. 

— Nu-ţi dai întâlniri cu sudiştii? mă întreabă el chicotind. 

— Nu. Am renunţat la sportul ăsta. 

— Nu am de gând să umblu cu tine sau să-ţi dau întâlnire, 
Nikki, mă anunţă el aruncându-mi un zâmbet de milioane, pe 
care l-a exersat probabil în faţa oglinzii până ce i-a ieşit perfect. 
Deşi probabil că nu mi-ar displăcea să-mi fac de cap cu tine. Aşa 
că anunţă-mă când te simţi pregătită. 


13 
Luis 


Lucrul cel mai bun atunci când supravieţuieşti unei săptămâni 
de şcoală e că ajungi să apreciezi weekendul şi faptul că poţi 
dormi până târziu. Asta dacă nu cumva nepoţelul intră tropăind 
în cameră şi îţi confundă capul cu o tobă. 

— Hei, muchacho3l, spun luându-l în braţe şi aşezându-l în 
poală. Dacă îţi curge scutecul, să ştii că zbori de-aici cât ai clipi. 

Imi zâmbeşte cu toţi dinţişorii pe care-i are. 

Acum, că Paco are aproape doi ani, e momentul să-nveţe să- 
mi pronunţe numele. 

— Spune Luis, îl îndemn. 

— Uiiz, răspunde el. 


— Eşti pe aproape, da mai trebuie să exersăm. 

— Uiiz, repetă el tot mai entuziasmat şi sare de colo-colo 
peste mine, de parc-aş fi căluţul lui. Uiiz, Uiiz, Uiiz! 

Brittany îşi strecoară capul pe uşă. 

— Paco, ce faci aici? Il necăjeşti pe tio32 Luis? 

— Ne, zic eu. E foarte drăguţ. 

Mă mai joc cu el câteva minute, apoi îl duc în living, unde Alex 
şi cu Brittany stau de vorbă cu mi'amâ. 


31 Muchacho, muchacha - puști, puștoaică 32 Unchi 


— Salut, frate, mă întâmpină Alex arătând spre boxerii mei pe 
care stă scris, cu litere diferit colorate, Colorado - i-am primit 
cadou de la amicii mei când m-am mutat. Mişto pijama. 

— Mersi. 

II salt pe nepoţel pe umeri, ceea ce-l face fericit. 

— O am pe Peterson la chimie, le spun. Nu vă pare rău pentru 
mine? 

Brittany şi fratele meu îşi zâmbesc unul altuia. 

— Absolut. E tare severă, spune Alex. Brit, nu-i aşa că ne 
pedepsea cu detenţii cam o dată la două zile? 

— Nu vreau să mă gândesc la asta, dă Brittany înapoi. Pe 
vremea aia te uram din tot sufletul, Alex. 

Alex îşi trece dosul palmei încet peste braţul ei. 

— Zău aşa, chica. Ştii bine că mă doreai, numai că nu voiai să 
recunoşti. 

Brittany îşi muşcă buza de jos şi se uită în ochii fratelui meu. 
EI îi ia faţa în mâini şi o trage spre el, apoi o sărută. 

II cobor pe nepot din cârcă şi îi acopăr ochii cu mâna. 

— Ce naiba, n-aţi trecut de faza cu luna de miere? Sunteţi 
deja la al doilea copil. 

— Nu vreau să trec de faza asta, zice fratele meu. 

— Nici eu, se pisiceşte Brittany. 

Mi'amă îmi face semn cu degetul, în chip de avertisment. 

— Nu cumva să-ţi vină vreo idee, Luis. Ţine-ţi capul bine înfipt 
pe umeri şi nu uita că ţi-ai propus să faci ceva în viaţă. 

Intinde mâna, ca să i-l dau pe Paco, apoi îl conduce în 
bucătărie. 

— Aproape că n-am recunoscut casa, zice Alex acum, care 
examinează mobilierul şi podelele din lemn de esenţă tare. 


— Arată grozav, cade şi Brittany de acord. Tot cartierul s-a 
schimbat mult în bine. 

— Nu mai spune, zic eu. În plus, avem şi un poliţist printre 
vecini. Locuieşte alături. 

Alex clatină din cap, mirat. 

— Un poliţist? 

— Mda. Întâmplător, e proprietarul nostru. Nu-i spun că 
bănuiesc că tipu' se dă la mama. Alex se apleacă în faţă, brusc 
interesat. 

— Zici că proprietarul e poliţist? 

— Nu cred c-a realizat că-n partea asta a oraşului oamenii 
sunt săraci lipiţi. Am impresia că-şi închipuie că sudul oraşului 
nostru e un viitor Wrigleyville. 

Wrigleyville e cartierul elegant locuit de tineri funcţionari bine 
plătiţi şi în care se află şi Wrigley Field, terenul echipei de 
baseball Chicago Cubs. Wrigleyville nu are nimic de-a face cu 
Fairfieldul, chiar dacă aşa-şi închipuie ofiţerul Reyes. 

— La policia locuieşte în sudul Fairfieldului, murmură Alex ca 
pentru sine. Mă bucur că tipul nu era prin preajmă pe vremea 
când eram eu în liceu şi nu jucam deloc după reguli, aşa ca tine, 
Luis. 

Ceea ce nu ştie n-are cum să-l doară. Mă-ntreb ce reguli voi fi 
tentat să încalc diseară, după orele de lucru, când mă-ntâlnesc 
cu Marco, Mariana şi amicii lor. 

— Vrei să mergi cu noi la grădina zoologică Brookfield după 
micul dejun? mă întreabă Brittany. Lui Paco îi place la nebunie să 
se plimbe pe lângă casa liliecilor. 

Izbucnesc în râs. 

— Mi-ar plăcea să vin cu voi la zoo, dar am teme de făcut. ŞI 
de la trei la zece sunt la muncă. 

Alex ridică din sprâncene. 

— Ai obţinut slujba aia de la Clubul Brickstone? 

— Ai în faţa ta pe cel mai nou picolo de la club. 

— Picolo? clatină din cap cumnata mea. Nu cred că ţi se 
potriveşte. Eşti mult prea inteligent şi atletic, Luis. Ar fi trebuit 
să te facă salvamar sau să te pună la recepţie. Nu te mulţumi cu 
puţin. 

— les bani, zic eu nepăsător. 

— E degradant, îmi strigă ea peste umăr. 

Ridic din nou din umeri. Brittany e dintr-o familie albă bogată 


şi habar n-are ce înseamnă să fii sărac. Sau mexican. Tot ce ştiu 
e că avem nevoie de bani şi că voi avea un salariu decent. Ce 
dacă o să torn apă în pahare şi o să strâng farfuriile murdare? 
Nu-i mare scofală. Se ştie doar că mexicanii acceptă slujbele pe 
care nimeni altcineva nu le vrea. Nu mă deranjează. 

Şi sunt convins c-o să fac faţă şi într-o lună voi fi promovat în 
funcţia de chelner. 

După micul dejun, Alex şi Brittany pleacă împreună cu Paco. 
Primesc nişte mesaje de la Marco, care mă invită să merg cu el 
şi amicii lui înainte de lucru, însă distracţia trebuie să mai 
aştepte. E musai să-mi păstrez notele mari. Dacă nu, pot să-mi 
iau adio de la programul de pregătire în aeronautică. 

Îmi fac temele la matematică pentru săptămâna următoare şi 
studiez pentru testul de istorie a SUA, după care pornesc spre 
lucru. Afară e încă vreme frumoasă, dar ştiu că nu va mai dura 
mult. Primăvara în Illinois nu e decât o promisiune neîndeplinită, 
înaintea verii înăbuşitoare. Apoi toamna loveşte din plin. Dar 
ceea ce pune cu adevărat capac e iarna friguroasă, în care 
vântul te izbeşte în faţă şi te face să regreţi că nu locuieşti în 
cine ştie ce altă zonă a lumii unde nu s-a auzit de zăpadă. 
Zăpada din Chicago e total diferită de cea din Boulder. Fran 
Remington mă aşteaptă la biroul din faţă şi mă pune să lucrez 
cu un tip pe nume Richard, de vârstă mijlocie şi cu o coamă de 
păr care nu i se clinteşte pe cap. Fie pentru că e dat cu gel, fie 
fiindcă e o meşă. 

În vestiarul destinat personalului mi se dă uniforma - 
pantaloni albi şi o cămaşă albă apretată care are brodat pe piept 
cuvântul Brickstone. Richard se îmbracă în pantaloni negri şi 
cămaşă albă, completată de o jachetă neagră şi cravată. Arată 
de parc-ar merge la nuntă. Eu, în schimb, semăn cu un vânzător 
de îngheţată la tonetă. 

Stau în umbra lui Richard. Clienţii devin tot mai numeroşi în 
sala de mese pe măsură ce seara înaintează. Il ajut pe Richard 
să servească mâncarea. Strâng farfuriile, umplu paharele şi 
reuşesc să trec prin toate astea fără probleme. 

Asta până să apară Nikki Cruz, cu un grup de prieteni. Sunt cu 
toţii albi, cu excepţia ei, chestie care n-ar trebui să mă 
enerveze, dar nu mă pot abţine. Nu-i de mirare că nu 
recunoaşte că-i mexicancă... din câte văd, nu-i place să se 
afişeze cu mexicani. Nu-i ştiu pe tipii din grup, însă unul din ei 


poartă o cămaşă neagră de golf pe care sunt brodate cu litere 
aurii cuvintele Chicago Academy Golf Team. 

Toată lumea ştie că Academia din Chicago este liceul 
particular exclusivist în care eşti primit numai dacă ai o 
grămadă de bani. Toţi tipii de acolo sunt nişte snobi care conduc 
maşini scumpe, cu consum mare de combustibil. Pun pariu că 
niciunul din aceşti pendejo33 nu ştie diferenţa dintre un 
carburator şi un alternator. 

Nikki e îmbrăcată într-o rochie uşoară de vară roz şi decoltată, 
care îi pune în valoare formele. La naiba, ce sexy e. Nu sunt 
singurul care observă asta; tipii de la Chicago Academy care 
merg în spatele ei nu se feresc să îi admire fundul. 


33 Tâmpit, ticălos (argou mexican). 


Richard mă bate pe umăr. 

— Aproape c-ai vărsat apa pe doamna Steinberg, zice pe un 
ton nu foarte plăcut. 

— Scuze, şoptesc eu. 

Rahat. Nikki mi-a distras atenţia. 

Tipa de la recepţie îi conduce pe Nikki şi amicii ei la o masă 
retrasă de lângă fereastră. Ghinion, e în sectorul în care 
serveşte Richard. 

— Toarnă-le apă, spune Richard gesticulând spre masa lui 
Nikki. 

Din celălalt capăt al sălii o aud râzând încet la o glumă spusă 
de una din fete. 

Mă apropii de masă cu un vas cu apă cu gheaţă. Sunt 
responsabil cu apa - apa de toate felurile. Ajutorul de ospătar e 
cel care se ocupă de celelalte băuturi. 

— Vreţi apă de la robinet, apă gazoasă sau apă plată 
îmbuteliată? întreb. 

Nikki se uită în sus la mine şi face ochii mari. 

— Ce cauţi aici, Luis? 

— Lucrez. 

— ÎI cunoşti? întreabă unul din tipii de la Academie 
măsurându-mă din ochi. E vărul tău cumva? 

Crede că suntem rude pentru că suntem amândoi mexicani. 
Idiotul. 

— Nu. Aăă... se bâlbâie Nikki. 


— Suntem colegi de şcoală, termin eu propoziţia. 

— Ce drăguţ, spune tipul. Tata a mers la liceul Fairfield înainte 
ca Fairfield South să se unească cu Fairfield North. Zice că după 
comasare şcoala a devenit o porcărie. 

— Eşti aşa un elitist, zice Nikki, mai degrabă amuzată decât 
iritată de remarca lui. Fairfieldul e divers, nu ca liceul ăla de albi 
la care mergi tu. 

— Eşti la fel de elitistă ca şi mine, scumpo, îi răspunde tipul. 
Derek şi prietena lui, Kendall, intră în sală şi se alătură grupului. 
Derek îmi strânge mâna. 

— Ce mai faci? N-am ştiut că lucrezi aici. 

— Fratele meu m-a recomandat şi... Individul cel elitist mă 
prinde de cot. 

— Adu-ne nişte apă gazoasă, îmi ordonă el întrerupându-mă. 
Derek îi aruncă o privire încruntată. 

— Hei, Hunter. La şcoala aia de fiţe la care mergi nu te învaţă 
să nu întrerupi pe cineva atunci când vorbeşte? 

Snobul îşi dă ochii peste cap. 

— Tocmai ce-am terminat un traseu de optsprezece găuri, 
Derek. Mi-e sete. Poftim, dă-mă în judecată că îi cer băiatului să 
îmi aducă ceva de băut. 

— E-n regulă, zic eu. 

În sinea mea însă îmi spun: Băiat? Aşa îmi spune un tip de 
vârsta mea, care pe deasupra se mai numeşte şi Hunter34? Nu- 
mi vine să cred. 

Mă-ntorc de la bucătărie cu apa minerală şi un castronel cu 
limete în mâna cealaltă şi-i torn tipului apă. 

Îi torn şi lui Nikki. Aş vrea să nu fi simţit adierea parfumului ei 
dulce când m-am aplecat s-o servesc. 

După ce termin de servit apa, mă ocup de ceilalţi clienţi. Nu- 
mi fac de lucru la masa lui Nikki, la care mă întorc doar pentru a 
strânge farfuriile murdare şi a reumple paharele. Nikki are ceva 
în ea care mă face să mă-ntreb cum ar fi dacă noi doi am fi 
împreună. Are un spirit arţăgos şi nu se relaxează niciodată. E o 
adevărată provocare, una pe care sunt gata s-o accept. 

Mă detest pentru că o parte din mine se simte ruşinată că 
sunt picolo şi îi servesc pe Derek, Nikki şi Kendall. 

Când grupul termină de mâncat şi se pregăteşte de plecare, 
Hunter flutură în aer o bancnotă de cincizeci de dolari. 

— Poftim, zice dându-mi-o cu un gest teatral, de parc-aş fi un 


milog. Nu-i cheltui pe toţi deodată. 

— Mersi, răspund, cu toate că-mi vine să-i arunc banii în faţă - 
sau să i-i îndes în fund, acolo unde se pare că-şi ţine restul 
numerarului. 

— Hei, Nik, strig după ea în timp ce se îndreaptă spre ieşire. 


34 Vânător 


Se opreşte şi se uită în spate, spre mine. 

Sunt conştient că restul grupului mă urmăreşte din priviri, aşa 
că mă apropii şi-i şoptesc la ureche: 

— Lasă-i baltă pe ceilalţi şi după ce termin programul hai să 
ne întâlnim, doar noi doi, mi chava. 

Mă trage spre ea şi îmi şopteşte la ureche: 

— Doar în visele tale, după care iese ţanţoşă din sală, în timp 
ce ceilalţi se holbează prosteşte, mai întâi la ea, apoi la mine. 

— N-ar trebui să flirtezi cu Nikki, îmi spune Derek înainte de a 
ieşi şi el din încăpere. 

— De ce? 

— Pentru că are gheare. Gheare lungi, pe care le va scoate 
când te aştepţi mai puţin. 

— Nu mi-e frică de ea. Mă bate pe umăr. 

— Ar trebui. 

Douăzeci de minute mai târziu, îi recunosc pe părinţii lui Nikki, 
care intră în sala de mese şi sunt repartizaţi tot în sectorul lui 
Richard. 

— Luis, am impresia că te cunosc de undeva, zice doctorul 
Cruz după ce se uită la ecusonul cu numele meu. 

— Fratele meu este Alex Fuentes. Ne-am cunoscut la nunta 
lui. 

— A, da. De asta îmi păreai atât de familiar. A trecut ceva 
vreme. 

Doamna Cruz zâmbeşte rezervat, de parc-ar fi făcut repetiţii 
în oglindă. 

— Alex ne-a spus că v-aţi mutat înapoi în Chicago. Dacă vă 
putem ajuta cu ceva, nu ezita, sună-ne. 

Dau din cap, deloc sigur dacă vorbeşte serios sau doar din 
politeţe. 

— Mersi. 

În prezenţa doctorului Cruz şi a soţiei sale uit c-ar trebui să 


servesc şi la alte mese. Până ce Richard mă înghionteşte şi-mi 
aminteşte că am o slujbă de care-aş face bine să mă ocup dacă 
nu vreau să fiu dat afară. 

— Ce aţi dori? Apă gazoasă, plată sau de la robinet? întreb 
revenind la treburile mele. 


14 
Nikki 


Tipii de la Chicago Academy sunt toţi la fel. Au nişte egoiuri 
imense şi se cred armăsari. După cină, mă plimb cu prietenii 
mei pe lângă terenul de volei al clubului. Fratele meu a dispărut 
înainte de masă în sala de jocuri, pentru că a aflat că cineva îi 
bătuse recordul la o simulare de cursă cu motocicleta. Părinţii 
mei participă la o prelegere în sala de întruniri a clubului. 

Hunter Mcbride stă lângă mine, împreună cu alţi băieţi şi cu 
câteva fete de la Chicago Academy. Locuiesc la mine în cartier, 
aşa că-i ştiu dintotdeauna, însă după gimnaziu s-au dus la şcoli 
private, în timp ce eu şi prietenii mei am mers la şcoli publice. 
Mama ar fi vrut să mă înscrie la Academie. Cum însă ceilalţi 
prieteni ai mei au preferat liceele publice, am decis să rămân 
alături de ei. 

Mă uit la Kendall şi Derek, care sunt adânciţi în conversaţie, în 
celălalt capăt al curţii. Nu ştiu care din ei arată mai nefericit. 
După discuţia despre colegiul la care va merge fiecare, nu s-au 
mai înţeles atât de bine. Presupun că şi-au dat seama, în sfârşit, 
că relaţia lor nu va dura o veşnicie. 

Hunter îmi dă un ghiont. _ 

— Nikki, adevăr sau provocare? Imi arunc capul pe spate. 

— larăşi jocul ăsta tâmpit? Ultima oară când l-am jucat a 
trebuit să mănânc trei burgeri şi pe urmă am vomitat. 

— Bun, atunci începe tu. 

Toţi ochii sunt aţintiţi acum asupra mea. Oftez şi mă întreb 
cum de-am ajuns în situaţia asta. Aş da orice să fiu salvată de 
Kendall, numai că ea e prinsă până peste cap cu problemele ei 
cu Derek. 

— Hai, Nikki, mă îndeamnă un tip pe nume Mason. Poţi să te 
revanşezi faţă de Hunter pentru incidentul ăla cu burgerii. 

Bun, atunci o să joc, dar numai pentru că sunt în avantaj 


fiindcă eu voi începe. 

— Ok... Hunter, adevăr sau provocare? Răspunde fără să 
ezite: 

— Provocare. 

Acum trebuie să mă gândesc la ceva ce ştiu că nu va vrea 
facă. E momentul să-l învăţ minte să nu mai joace tâmpenia 
asta cu mine. 

— Te provoc să sari îmbrăcat în piscină. 

— De acord. 

— Serios? 

Nu credeam că va accepta pariul, în principal pentru că îmi 
închipui că nu poartă decât haine curățate chimic şi bine 
călcate. 

— Înî, zice el, numai că va trebui să vii cu mine, ca martoră. 

Corect, n-am ce să obiectez. Restul grupului rămâne pe loc şi 
ne aşteaptă pe terenul de volei, în timp ce Hunter şi cu mine 
traversăm peluza spre piscina exterioară. 

— Chiar ai de gând să sari în apă? îl întreb. 

— Absolut, răspunde ridicând dintr-o sprânceană. Aş face 
orice îmi ceri. 

Îmi dau ochii peste cap. Hunter nu suportă că nu vreau să ies 
cu el fiindcă e aşa cum e. Mi-a spus că şi-a făcut un ţel în viaţă 
din a mă convinge să accept o întâlnire şi de asta mă tot bate la 
cap cu tâmpenia lui de joc. Majoritatea fetelor ar da orice ca să 
fie cu Hunter Mcbride, fiul unuia dintre cei mai mari moguli ai 
afacerilor imobiliare din Chicago. Obişnuieşte să iasă cu câte o 
fată o dată sau de două ori, după care se plictiseşte de ea şi-i dă 
papucii. Ştie prea bine că noi doi n-o să fim niciodată cu 
adevărat împreună, dar asta nu-l împiedică să-ncerce. 

N-ar trebui să mă pretez la jocurile lui, dar o fac. Hunter e un 
tip bogat şi inofensiv care are nevoie de prieteni ca mine, care 
să-l aducă cu picioarele pe pământ. Ceea ce nu-i deloc uşor... 
după ani întregi de răzgâială, când i s-au făcut toate poftele. 
Kendall îl consideră o cauză pierdută, dar eu îl văd mai degrabă 
ca pe unul dintre câinii ăia de la adăpostul la care lucrez 
voluntar - tot ce-i trebuie e un pic de dresaj. 

Deschidem poarta de la piscina exterioară a clubului 
Brickstone, care în mod oficial e închisă publicului pentr u că a 
trecut de ora zece seara. 

— Care-i treaba cu tine şi picoloul ăla? 


— Nu-i nicio treabă. 

— Da, vezi să nu. Tipul s-a zgâit tot timpul la tine. Şi te-am 
văzut cum te-ai uitat şi tu după el de câteva ori. 

— Ba nu. De ce schimbi subiectul? întreb, conştientă că am 
început să roşesc doar gândindu-mă la Luis. Mai bine grăbeşte- 
te să sari în piscină până ce nu ne prind tipii de la pază. 

Hunter se aşază într-un şezlong şi îşi scoate pantofii. 

— Am zis să sari îmbrăcat, Hunter. Râde. 

— Sunt pantofi Edward Green făcuţi pe comandă, scumpo. N- 
am de gând să-i ud. 

lau unul dintre preţioşii lui pantofi, mă apropii de marginea 
piscinei şi mă prefac că îl azvârl în apă. 

Face ochii mari. 

— Sper că glumeşti. 

— Şi dacă nu, ce-o să faci? îl întreb aruncându-i pantoful în 
braţe. 

Trebuie să înveţe, o dată pentru totdeauna, că lucrurile 
materiale nu înseamnă totul. 

Işi pune frumos ambii pantofi lângă şezlong. Mă-ntreb dacă îşi 
aranjează hainele împăturite în şifonier, eventual sortate pe 
culori. 

— Dacă mi-ai arunca pantoful în apă, uite ce-aş face, zice, 
apoi mă ia prin surprindere: mă înşfacă şi sare în piscină 
ţinându-mă bine în braţe. 

les la suprafaţă, împroşcând apa. 

— Te omor! 

Inot spre marginea bazinului, udă leoarcă şi gândindu-mă cum 
să le explic părinţilor felul în care arăt. les din apă şi m-apuc să- 
mi storc părul. 

— Te urăsc. 

— Aiurea. Ba cred că mă placi un pic. 

— Greşeşti. Imi datorezi o pereche nouă de pantofi. 

— Nicio problemă. Când poţi să mă-nsoţeşti la cumpărături? 
lese din bazin. Cămaşa i s-a lipit de piept, pantalonii de 
picioare... şi se uită direct la sânii mei. Mă uit în jos şi descopăr 
că rochia îmi stă mulată pe corp. 

— Niciodată. O să-ţi trimit prin mail mărimea şi o fotografie a 
pantofilor. 

Hunter se zgâieşte la picioarele mele. 

— Ce marcă sunt? 


— Habar n-am. l-am cumpărat de la Target. Râde. 

— Ştii că eşti nostimă? 

— Nu acum, udă leoarcă şi cu rimelul curgând pe faţă. Mersi, 
dar îmi închipui ce groaznic arăt. 

— Ba nu, arăţi foarte sexy, Nik. Eşti superbă, zice făcând un 
pas spre mine. Suntem uzi amândoi. Ştii ce înseamnă asta, nu? 

— Că n-o să mai joc niciodată Adevăr sau provocare? 

— Nu. Că avem ceva în comun. N-oi fi având eu farmecul ăla 
tipic mexican, dar suntem amândoi uzi leoarcă. 

— Nu te agăța de un pai, Hunter. Faptul că am intrat amândoi 
în bazin nu înseamnă că am avea ceva în comun. 

— Taci din gură şi lasă-te purtată de val. Ştii, sunt oricând 
dispus să-mi fac de cap cu tine, dacă vrei. Tu n-ai prieten. Eu n- 
am prietenă... 

Se apleacă şi dă să mă sărute, dar îmi aşez o mână pe pieptul 
lui şi îl opresc. 

— Cred că glumeşti. 

— Pe bune, Nik, zice uitându-se în jos spre sânii mei. Zici tu 
aşa, dar corpul te trădează. 

Dacă se referă la faptul că am sfârcurile întărite, e din cauză 
că o pală de vânt tocmai a suflat şi timp de o secundă mi s-a 
făcut frig. Doar ne aflăm în suburbiile oraşului Chicago - nicio 
fată nu e imună la vântul din Chicago. 

— Piscina este închisă publicului, ne anunţă un tip de lângă 
poartă. 

O gaşcă de angajaţi stau în spatele lui, gata să se arunce în 
bazin pentru o partidă de înot special destinată lor după 
program. E şi Luis printre ei; discută cu tipa de la recepţie. 

— Piscina e închisă? întreabă Hunter de parcă n-ar fi ştiut. Îmi 
face cu ochiul, invitându-mă să mă prind în joc. 

Trebuie să recunosc, se pricepe să facă pe prostul. 

— Puteţi reveni mâine, zice un tip de la pază. După ora zece, 
bazinul e deschis numai pentru angajaţi. 

— Scuze. 

Hunter îşi ia pantofii, mă prinde de mână şi mă scoate din 
zona bazinului. 

— Hei, ne strigă Luis când trecem pe lângă el. 

— Hei, îi răspund eu prosteşte. 

Îmi eliberez mâna din strânsoarea lui Hunter. 

— Aminteşte-mi să nu mai joc niciodată cu tine Adevăr sau 


provocare. 

Scoate un hohot de râs. 

— Ce ai? Dar ne-am distrat pe cinste. Pun pariu c-aş fi putut 
să-l mituiesc pe paznic ca să ne lase în piscină. Data viitoare 
trebuie să vii la mine acasă, am jacuzzi. 

— Vrabia mălai visează. 

Îi văd pe părinţi lângă terenul de volei, discută cu amicii mei. 

— Ce-aţi păţit voi doi? zice tata când dă cu ochii de hainele 
noastre murate. Sunteţi uzi până la piele. 

N-am chef să-i povestesc că am jucat Adevăr sau provocare. 

Prefer rolul de adolescent tâmpit. 

— Hunter s-a gândit că ar putea fi amuzant dacă am înota 
îmbrăcaţi, îi răspund. 

Hunter se preface şocat şi cască gura, apoi arată acuzator cu 
degetul spre mine. 

— Ea m-a provocat. Mama clatină din cap. 

— Bun, cred că distracţia a luat sfârşit, Nikki. Hai să mergem 
acasă. _ 

— Vin şi eu cu voi, zice Kendall apropiindu-se. Il lasă pe Derek 
singur, să fiarbă în suc propriu. 

Ne îndreptăm spre maşină şi arunc o privire peste umăr, spre 
bazinul de înot. Angajaţii sunt în continuare acolo. Deşi zona nu 
este puternic luminată, îl văd pe Luis întins pe un şezlong. Stă şi 
acum de vorbă cu fata de la recepţie. 

— Am dat peste Luis Fuentes, a fost angajat ca picolo la club, 
zice tata pornind motorul. ŢIi-l aminteşti, nu-i aşa, Nikki? E 
fratele lui Alex Fuentes. Un băiat foarte isteţ. 

— Da, îl cunosc, îi răspund. Suntem colegi la ora de chimie. 

— Presupun că Luis s-a înhăitat cu nişte ţipi răi, acum că s-a 
mutat înapoi în cartierul din sud, mă previne mama. Nu trebuie 
să umbli cu băieţi ca el. 

— Abia dac-am schimbat două vorbe, îi spun eu mamei mele 
mult prea protectoare, cu toate că îmi vine să gem. 

Mi-a fost uşor să resping avansurile unui tip ca Hunter, pentru 
că nu mă simt legată de el prin nimic. Atunci când Luis şi cu 
mine suntem împreună în aceeaşi cameră, sunt atât de 
conştientă de prezenţa lui încât mă întreb cât de mult îmi voi 
mai putea menţine zidul de protecţie înainte ca el să-l 
străpungă. Fanfaronada, încrederea lui în sine, avansurile... 
toate astea mă fac să mă simt slabă şi mă obligă să-mi 


amintesc continuu că Luis e genul de băiat care mă poate face 
să-mi pierd controlul. 
Niciodată nu mi-a fost atât de greu să-mi păstrez firea. 


15 
Luis 


Luni dimineaţa, când ajung la şcoală, o găsesc pe Nikki 
aşteptându-mă lângă dulapul meu. 

— Ce şanse sunt să te conving să-ţi iei o altă slujbă? mă 
întreabă. 

O spune de parcă poţi găsi un job pocnind din degete. 

— Care-i problema, chica? 

— Problema e că nu vreau ca amicii mei să mă întrebe cum 
de ne cunoaştem sau să-şi dea cu presupusul cum c-am avea 
nişte chestiuni nerezolvate între noi... pentru că nici nu e 
adevărat. 

— Şi de ce-ţi pasă ţie ce cred alţii? 

— Uite aşa bine, zice. Toată lumea ştie că n-am un iubit şi că 
nici nu vreau să am. 

Râd. 

— Atunci cine e tipul cu care erai sâmbătă seara la piscină? 

— Hunter? E doar un amic. 

Îşi încrucişează braţele la piept - o imitație destul de reuşită a 
profei de chimie. Tot ce-i mai trebuie acum e o privire atât de 
încruntată încât să poată să topească oţelul. 

— A, deci îţi faci de cap cu tipi care nu sunt iubiții tăi? Drăguţ, 
zic eu. 

— Nu-mi fac de cap cu nimeni. 

Marco îşi vâră capul între noi. 

— Ba da, Nikki, exact aşa faci. O ştiu din proprie experienţă, 
zice el bătându-mă pe piept cu dosul palmei. Numai că-i place 
să-i spună chestiei ăsteia a face dragoste. Nu-i aşa, puta? 

— Las-o în pace, omule, îl previn eu pe un ton aspru, dar după 
aia mă uit în ochii lui, care sunt injectaţi, şi îmi dau seama că-i 
drogat. 

— Şi de ce, mă rog, s-o las în pace? întreabă înfăşurându-şi un 
braţ în jurul lui Nikki şi sărutând-o pe obraz în bătaie de joc, în 
timp ce ea rămâne nemişcată. Doar nu-i o tipă inhibată, nu-i 


aşa, scumpo? 

Nikki se cutremură. Îl trag pe Marco la o parte şi-i spun: 

— Zău aşa, omule, nu te purta ca un pendejo. 

Nikki o ia la fugă pe coridor şi dispare într-o secundă. 

— De când ne-am despărţit, nu umblă decât cu tipi albi şi 
bogaţi. Trebuie să i se amintească din când în când cum era 
când ieşea cu un armăsar mexican, zice Marco. 

Îmi iau cărţile din dulap şi mă îndrept spre sala de clasă. 

— Ar trebui să te duci acasă şi să te culci, ese35, ca să treacă 
efectul prostiilor pe care le-ai băgat în tine. 

— Nu pot să plec. Dacă lipsesc, n-or să mă lase să dau probe 
pentru echipa de fotbal. 

Probele pentru intrarea în echipa de fotbal european se dau 
astăzi şi mâine, după ore. Fotbalul european nu se număra 
printre sporturile populare la liceul Flatiron, dar la Fairfield văd 
că se poartă, din moment ce toată lumea nu vorbeşte decât 
despre asta. Am auzit până şi câteva fete care plănuiau să 
urmărească probele. 


35 Tipule (argou mexican) 


Nu o mai întâlnesc pe Nikki până la sfârşitul zilei, la ora de 
chimie. Stă la masa de laborator de vizavi de mine. 

— Ce mai faci? o întreb. Nu-mi răspunde. 

— Marco n-a vorbit serios azi-dimineaţă. 

— Ba da. Voi, tipii, sunteţi cu toţii la fel. Lasă-mă în pace. 

— De ce mă urăşte Nikki aşa de tare? îl întreb pe Derek. Râde. 

— Nikki îi urăşte pe toţi tipii care-i amintesc de Marco. Tu eşti 
mexican, la fel şi el... Şi, mai rău decât atât, sunteţi prieteni. 
Asta-i de ajuns pentru ea. 

— Deci mai nou îi plac tipii de genul lui Hunter? Clatină din 
cap. 

— Nu mă-ntreba pe mine. Am şi aşa destule probleme cu 
propria mea relaţie; ultimul lucru pe care mi-l doresc e să-i 
analizez pe alţii, zice şi începe să aranjeze eprubetele, în 
aşteptarea instrucţiunilor de la Peterson. Ai avut vreodată o 
iubită? mă întreabă. 

— Nimic serios, care să dureze mai mult de câteva luni. Când 
am locuit în Mexic, ieşeam cu o fată, dar părinţii ei nu m-au 
plăcut. Nu voiau ca fiica lor să umble cu un sărăntoc. Pariez că 


dacă ar afla acum că m-am întors în SUA, le-ar părea rău că ne- 
am despărţit. A trece graniţa în State cu un bilet dus, în loc să te 
furişezi ca un fugar, e ca şi cum ai câştiga potul cel mare la 
loterie. 

— Câteva dintre noi o să venim să te urmărim când dai probă 
pentru echipa de fotbal, mă anunţă Mariana, care se apleacă 
peste masă. Am auzit că te mişti bine. 

Nikki pufneşte din nas. 

— Masa unu, să ştiţi că vă aud! strigă Peterson din capătul 
celălalt al sălii. Voi patru poate c-aveţi chef de o detenţie. Am 
nişte bileţele de detenţie în sertar, pe care stă să se adune 
praful. Şi ştiţi că nu-mi place praful. 

După ce clopoţelul sună pentru ultima oară în ziua aceea, 
Derek şi cu mine mergem la vestiar. Diferenţele sociale se 
estompează în timpul probelor sportive. Antrenorul mă 
repartizează în aceeaşi echipă cu Marco şi dominăm partida. 
Ceilalţi nu reuşesc să marcheze. Justin Dougan, care întâmplător 
e portarul nostru, mă împinge de la spate când mă apropii de 
plasă ca să blochez o minge. 

— Ce mama dracului, Dougan. Doar suntem în aceeaşi 
echipă. 

— Ups, zice el sarcastic, apoi întinde mâna, pentru ca toţi cei 
care ne urmăresc să aibă impresia că vrea să mă ajute să mă 
ridic de jos. 

li dau peste mână. 

— Aşa eşti din fire, ticălos? 

— Mai lacă-ţi gura, Fuentes. Om fi noi în aceeaşi echipă acum, 
da n-o să jucăm niciodată în aceeaşi ligă. 

Derek apare lângă mine. 

— Dougan, termină cu prostiile. 

— Nu-i nimic, îl liniştesc eu pe Derek, după care îl ignor pe 
Dougan până la finalul meciului. 

După partidă, merg cu toţi băieţii la un hotdog, la un cvartal 
distanţă de şcoală. Derek pare preocupat tot drumul. De cum ne 
luăm mâncarea şi ne aşezăm, scoate telefonul din buzunar şi 
începe să tasteze. 

— Eşti de multă vreme cu Kendall? îl întreb. 

— Din vară, îmi răspunde el. Nu are încredere în mine. Își 
închipuie că dacă o să mergem la colegii diferite o s-o înşel sau 
o să-mi găsesc pe altcineva, zice servindu-se cu un cartof prăjit. 


O iubesc, să ştii. Nici nu mă gândesc să umblu cu altcineva. 

— Ştie ce simţi pentru ea? 

— La naiba, Luis, i-o tot repet. Nikki i-a băgat în cap tot felul 
de chestii negative şi de îndoieli, încă de când am început să 
ieşim împreună. Nu mă înţelege greşit... Nikki e fată de treabă, 
dar are impresia că toţi tipii sunt porniţi să reguleze cât mai 
multe fete. Mi-aş dori să aibă şi ea un iubit şi să se mai destindă 
niţel, zice uitându-se la mine. la spune, n-ai vrea să ieşi cu ea? 

Mă gândesc la atitudinea arţăgoasă a lui Nikki, amestecată cu 
acea vulnerabilitate delicată care mă intrigă până peste poate. 
Mai e şi al naibii de frumoasă şi are un corp care inspiră fantezii 
erotice. Mi-e teamă că dacă aş ieşi cu ea, n-aş mai putea să-i 
dau drumul. Deşi aşa ar trebui să procedez. Dar mi-am făcut un 
plan pe termen lung care nu include să mă leg la cap cu o fată. 

— Deci ce zici, ai vrea să ieşi cu ea sau nu? repetă Derek 
întrebarea. 

— Da, aş vrea, recunosc eu. 

— În weekendul următor am invitat-o pe Kendall la mine pe 
barcă. Ai putea să vii cu noi... O s-o rog s-o aducă pe Nikki. 

— N-o să vină dacă află că o să fiu şi eu acolo, îl previn. 

— Lasă asta în seama mea. 

Un puşti pe care nu-l cunosc trece pe lângă noi. 

— Salut, Ben! zice Derek. 

Puştiul schiţează o fluturare din mână, după care se îndreaptă 
spre sala de jocuri din spate. 

— E Ben Cruz, fratele lui Nikki, îmi explică Derek. E boboc şi 
total antisocial. E înnebunit după jocurile video. 

— Jocuri zici? 

— Îhî. 

După ce mănânc şi majoritatea celorlalţi băieţi pleacă, intru în 
sala de jocuri. 

Il găsesc pe Ben adâncit într-un joc în care trebuie să omori 
extratereştri. E concentrat şi nu-şi ridică ochii până ce nu 
termină jocul. 

— Eşti fratele lui Nikki, nu-i aşa? îl întreb înainte să introducă 
o nouă fisă în aparat. 

Se uită la mine, apoi se întoarce la jocul lui. 

— Eu sunt Luis Fuentes. 

Începe să tragă în extratereștri. 

— Ştiu cine eşti. Fratele lui Alex. 


— Cum de ştii? Ridică din umeri. 

— Am memorie fotografică. 

Jucătorii înrăiţi adoră să le vorbeşti pe limba lor. 

— Ai jucat vreodată World of Warcraft? 

— Sigur. 

— Au o grafică super. 

Am jucat WoW, dar după perioada de încercări gratuite nu mi- 
am permis, cu niciun chip, taxa lunară. 

— E un joc grozav, adaug. 

Faţa i se luminează brusc de cum află că ştiu ce-i aia WoW. 

— Joc WoW de doi ani, îmi spune. Acum m-am apucat să-mi 
proiectez propriul joc de aventuri, cu grafică specială şi nivele şi 
tot tacâmul, exact ca în Warcraft. Dar nimănui nu-i pasă de 
chestiile astea, cu excepţia jucătorilor. 

— Sunt convins că-i nemaipomenit, îi spun şi nici nu mint - 
chiar apreciez jocurile strategice pe computer. 

— Aş vrea să ţi-l arăt... zice, apoi ezită. Deşi probabil că n-ai 
vrea să vii la mine acasă. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunt boboc şi tocilar, iar tu eşti în ultimul an de 
liceu şi umbli cu tipi duri şi derbedei. In plus, am auzit-o pe sora 
mea spunându-le prietenelor ei că eşti un ticălos. 

Marco mă strigă: 

— Hei, Luis. Mergem acasă la Juan. Hai şi tu cu noi. Te duc eu 
cu maşina. 

Ben înţepeneşte în momentul când aude vocea bubuitoare a 
lui Marco. O fi din cauza lui Nikki? Sau a avut probleme cu Marco 
în trecut? 

— Rămân aici, îi spun eu lui Marco. Râde. 

— Bine. Dar dacă te plictiseşti să te joci cu tocilarii, sună-mă. 

Ben se face că nu aude insulta. Discutăm despre diferenţele 
dintre jocurile online şi cele video tradiţionale. Nu peste mult 
timp, Ben insistă să merg cu el acasă ca să-mi arate cum a 
amestecat câte ceva din fiecare în jocul pe care-l proiectează. 
Puştiul e mai entuziasmat decât aş fi eu dac-aş primi cadou o 
maşină Camaro. 

Intrăm pe aleea care duce spre casa lui şi mi-e greu să nu 
rămân impresionat. Înăuntru, fiecare cameră e decorată cu 
modele şi culori ciudate. Au o cameră specială pentru jocuri, iar 
tematica ei este jungla. In colţ au aşezat un tigru de pluş. 


Ben e posesorul unui computer superperformant, cu un 
monitor imens care seamănă cu un televizor. Pariez c-au dat 
vreo patru mii de dolari pe aparatură. 

Ben îmi explică cum e jocul pe care l-a proiectat. Aleg să fiu 
ucigaş de dragoni, iar misiunea mea este să mă bat cu dragonul 
cel rău care îmi ţine prizonieră prinţesa. În toiul luptei, dragonul 
îngheaţă. Ben îmi ia telecomanda din mâini. 

— E un virus, trebuie să-l rezolv. 

Incerc şi eu să-i dau o mână de ajutor, cu toate că nu mă 
pricep prea bine la devirusări. 

— Ce cauţi aici? mă întreabă Nikki, care intră în clipa aia în 
camera de jocuri. 

— Mă joc cu fratele tău. 

— Ben e boboc, zice ea. 

— Şi ce-i cu asta? Luis e jucător, o anunţă Ben cu mândrie în 
voce. La fel ca mine. Noi, jucătorii, trebuie să fim uniţi. 

Nikki se încruntă la mine. 

— Luis nu e jucător, Ben. 

Pufăie, frustrată, şi iese ca ovijelie. 

— Mă-ntorc imediat, îi spun lui Ben, apoi mă iau după Nikki, 
care se îndreaptă spre scări, o prind de cot şi o oblig să se uite 
în ochii mei. Ai vreo problemă cu mine? 

— Da. Nu te plac. 

— Nu mi-ai dat nicio şansă. Râde. 

— Nici nu trebuie. Eşti prea plin de tine. 

— Asta nu-i decât o mască, pentru a-mi ascunde nesiguranța 
extremă faţă de tine. Poate că dacă ne-am săruta am vedea 
dacă între noi există chimie sau nu. 

— Un singur sărut, da? Dau din cap. 

— Nu ştii ce pierzi dacă mă refuzi. 

Se apropie de mine şi înainte ca creierul meu să apuce să 
proceseze cele ce urmează, mă prinde de ceafă şi-mi trage 
capul spre ea, aşa încât buzele noastre să se atingă uşor. 

Ah, fluxul de adrenalină. 

— Ne sărutăm doar cu buzele? îmi şopteşte trecându-şi alene 
buzele peste ale mele. Sau mai condimentăm puţin totul? Limba 
ei se strecoară între buzele mele într-o mişcare lentă şi senzuală 
care mă face să mă gândesc la o imagine cu noi doi într-o 
ambianţă cu mult mai intimă. 

Imi ţin braţele de o parte şi de alta a corpului, lăsând-o pe ea 


să preia controlul. În felul ăsta îmi păstrez cumpătul, chiar dacă 
ea conduce ostilitățile. Ştiu că-şi bate joc de mine şi că nu vrea 
decât să mă excite, ca pe urmă să mă lase baltă. 

Înţeleg ce vrea să facă. Şi cred că ea e pe cale acum să-şi 
piardă controlul. 

— Absolut de acord să mai condimentăm, murmur. 

Îmi strecor limba pe lângă a ei. E fierbinte şi umedă şi are un 
gust incredibil. Un mic geamăt îi scapă din gură, ceva ce jur că 
sună a O, Luis, şi-n clipa aia mă pierd cu firea. 

Nikki e definiţia însăşi a fluxului de adrenalină. Mă retrag şi-i 
prind cu blândeţe obrazul îmbujorat în palmă. 

Ne uităm unul la altul. 

— Ce faci? mă întreabă. 

— Mă uit la tine. Între noi e o chimie profundă, nu? 

— Nici gând. 

Nu întrerupe contactul vizual; probabil că m-aşteaptă pe mine 
să-mi feresc primul ochii. Când vede că n-am de gând să dau 
înapoi, face un pas în spate şi un zâmbet mare şi arogant i se 
lăţeşte pe toată faţa. Ţâţâie din buze şi clatină din cap. 

— Îmi pare rău, Luis, dar mai ai nevoie să exersezi. Mişcările 
tale cu limba au fost cam stângace. Totuşi n-a fost chiar atât de 
rău. Ai potenţial, dar se vede treaba că nu suntem compatibili. 

Încremenesc. Prin cap îmi trece ideea că fata asta e o 
vrăjitoare, nu un înger. M-a fermecat, asta-i clar, şi acum gâfâi, 
gata-gata s-o implor să luăm totul de la capăt - aici şi acum. A 
fost mai mult decât o distracţie şi ştiu bine că mişcările limbii 
mele nu sunt deloc stângace. E adevărat, până acum m-am 
distrat cu fetele. Cu multe. Dar nimeni nu s-a plâns de mine. 
Când m-am uitat în ochii ei şi am ţintuit-o din priviri, între noi s-a 
înfiripat ceva. Ceva inconfundabil. Nikki se şterge la gură cu 
dosul palmei. 

— Nu cumva să îndrăzneşti să spui cuiva că ne-am sărutat. 
De ce, pentru că nu sunt decât un amărât de mexican şi că după 
Marco singurii tipi demni de interesul ei umblă cu bancnote de 
cincizeci de dolari în buzunar, pe care le flutură ca pe nişte 
bucățele de hârtie? 

Ben intră în cameră şi întreabă: 

— Ce faceţi aici? 

Nikki îi răspunde „Nimic”, exact în clipa când eu rostesc „Mă 
pup cu soră-ta”. 


16 
Nikki 


Uneori e mai bine să uiţi anumite lucruri. Faptul că l-am 
sărutat pe Luis e unul dintre ele. N-a fost atât de rău pe cât l-am 
făcut să creadă... şi-n realitate nu mă pot gândi decât la cum ar 
fi dacă am face-o din nou. Numai că nu e cazul ca Luis să afle ce 
gândesc. Toată săptămâna, la şcoală, am reuşit să evit să 
vorbesc cu el, ceea ce e grozav. Doar că a evita pe cineva pe 
care n-ai cum să nu-l observi cere multă energie. 

Duminică dimineaţa lucrez ca voluntar la adăpostul pentru 
animale de lângă casă. Când ajung acolo, managerul, Sue, îmi 
spune că a fost adusă o nouă căţeluşă, pe nume Granny. 

— E oarbă, mă informează Sue şi inima mi se frânge de milă. 
E buldog. Are vreo nouă sau zece ani. Stăpânul, care era în 
vârstă, a murit şi nimeni din familie nu a vrut s-o ia. 

Am văzut destui câini bătrâni murind în cuştile lor de la 
adăpost pentru că oamenii nu sunt în general dispuşi să 
plătească preţurile mai mari pe care le implică îngrijirea unor 
animale bătrâne. In afară de asta, lumea nu vrea să adopte un 
câine care mai are puţin de trăit. 

— Unde e? întreb. 

— In cuşca numărul treizeci şi trei. Poţi să o scoţi la plimbare, 
după care apucă-te să faci curat în cuştile din partea de vest. 

Mă duc glonţ la cuşca numărul treizeci şi trei. Granny stă 
întinsă într-un colţ, cu capul pe pământ. 

— Hei, fetiţo, o strig în timp ce descui uşa. 

Işi saltă capul când o mângâi şi-mi sare în poală. Aflu repede 
că lui Granny îi place să fie scărpinată pe burtică. O scot la 
plimbare în spaţiul deschis acoperit cu iarbă din spatele 
adăpostului, ca să poată să amuşineze în jur. 

li scot la plimbare şi pe ceilalţi câini, însă tot timpul mă 
gândesc la Granny. Mă întorc încă de cinci ori la cuşca ei ca să o 
scarpin pe burtă. 

— O să vin mâine să văd ce mai face Granny, îi spun lui Sue în 
pauză. 

— Dar mâine nu e rândul tău. 

— Ştiu. Dar am observat că are castronul cu mâncare plin. Am 


hrănit-o eu din mână. Dacă nici mâine nu mănâncă, o s-o ajut 
eu. 

Sue îşi dă ochii peste cap. 

— Nu-ţi face griji, Nikki. O să mănânce ea. Câinii sănătoşi nu 
se înfometează singuri. 

— Dar cei deprimaţi o fac, ripostez eu. Şi ea trece printr-o 
stare de depresie. 

— Păcat că n-avem în buget bani prevăzuţi pentru un 
terapeut pentru câini. 

— Ai totuşi unul, îi spun. 

Îmi petrec restul timpului ocupându-mă de ceilalţi căţei, după 
care mă duc acasă ca să fac un duş. 

Intru cu maşina pe alee şi dau cu ochii de Kendall, care mă 
aşteaptă deja. Se holbează la petele de noroi de pe blugii mei. 

— Ai luat purici? mă întreabă. 

— Îhî. 

Îşi ridică mâinile în aer, în chip de frustrare. 

— Ce scârbos! Nu mă atinge. Te aştept afară cât faci duş. 
Grăbeşte-te. 

Cu ceva timp în urmă am stabilit să mergem cu barca lui 
Derek, pe lacul Fox. De fapt nu e a lui, ci a părinţilor. 

După douăzeci de minute ies în fugă din casă gata duşată şi 
pregătită să-mi petrec restul zilei relaxându-mă şi bronzându-mă 
pe barcă. 

— Decizice Kendall. Ce s-a mai întâmplat între tine şi Luis 
după episodul cu sărutul? 

După ce mă sărutasem cu Luis o sunasem şi-i povestisem 
totul. 

— Nu s-a mai întâmplat nimic. M-am giugiulit cu el doar ca să- 
mi demonstrez mie... şi lui ceva. 

— Şi anume... 

— Că sunt capabilă să mă sărut cu un tip fără să mă implic 
emoţional. 

— Şi ce concluzie ai tras? Mă uit pe geamul maşinii. 

— Nu sunt atât de imună emoţional pe cât aş vrea. Mă bucur 
că mergem cu barca, o să mă ajute să-mi mai limpezesc mintea. 
Nu vreau să mă leg la cap cu nimeni, Kendall. Mai ales cu un tip 
de genul lui... 

— De genul lui Marco? termină Kendall propoziţia. 

— Mda. Nu vreau să fac aşa ceva. Ridică din umeri. 


— Dar dacă Luis e altfel, Nik? Dacă te place şi tu îl placi şi 
totul decurge bine între voi? 

— Nu aşa merg lucrurile. Uite, tu îl iubeşti pe Derek şi el te 
iubeşte pe tine, şi totuşi aveţi probleme. A 

— Da, dar astăzi mă duc pe barca lui, nu-i aşa? Incerc să 
trăiesc clipa, în loc să mă gândesc obsesiv la ceea ce-mi 
rezervă, inevitabil, viitorul. 

— Şi crezi că asta ar trebui să fac şi eu? 

După un drum de patruzeci de minute, opreşte maşina pe 
aleea pietruită. 

— Cred c-ar trebui să încerci să fii fericită. De doi ani nu faci 
decât să te pedepseşti singură, Nikki. 

— Nu vreau să sufăr din nou, îi zâmbesc eu, apoi o îmbrăţişez. 
Îţi mulţumesc însă pentru că vrei să mă vezi fericită. 

Kendall mi-a stat alături după ce am pierdut copilul. M-a auzit 
plângând clipă de clipă, zi după zi, noapte după noapte, până ce 
n-am mai avut lacrimi. Atunci când am avut nevoie de ea ca să- 
mi vorbească, fie şi numai pentru a-mi distrage atenţia de la 
cele petrecute, mi-a vorbit. A vorbit despre toate şi despre 
nimic, până ce a început s-o doară gâtul. lar când am vrut să 
tacă, a tăcut ore în şir. Mi-a cumpărat îngheţată şi felicitări 
Hallmark cu mesaje de simpatie şi încurajare şi într-o zi mi-a 
spus că inima mea se va vindeca, chiar dacă trupul îmi va 
rămâne pentru totdeauna cu sechele. 

— Încearcă şi tu să te distrezi, ok? 

Înconjurăm barca lui Derek şi ne îndreptăm spre pontonul lui 
privat. 

— Bună, fetelor, ne strigă Derek de pe barcă. Aţi întârziat. 

— Nikki a trebuit să se curețe de purici, îl informează Kendall. 

Pentru întâia oară după o săptămână, îşi înfăşoară braţele în 
jurul lui Derek şi îl sărută. Mă bucur că lucrurile stau mai bine 
între ei, deşi recunosc că am dubiile mele. 

Rămân şocată când îl zăresc pe Luis stând la proră, îmbrăcat 
numai într-un şort care îi lasă la vedere muşchii abdominali 
bronzaţi de la natură şi o linie subţire de păr care pleacă de la 
buric şi dispare sub şortul purtat pe şolduri. 

Uau! Detest faptul că mă simt tentată să mă zgâiesc la el. 

— Cine te-a invitat? îl întreb. 

— Evident, nu tu, îmi răspunde. 

— la mai lasă-l în pace, intervine Derek, care se aşază în 


scaunul căpitanului. 

— Nu cumva să-ţi închipui că asta-i o întâlnire, îi şoptesc lui 
Luis în timp ce el îmi întinde mâna ca să mă ajute să urc la bord. 

Luis se încruntă. 

— Cine a zis că-i o întâlnire? Nu eu. Hei, Derek, ai zis tu ceva 
de o întâlnire? 

— Nu, de fapt tu ai zis, Luis. Mi-ai spus că vrei să-i ceri o 
întâlnire lui Nikki, dar că ţi-e prea frică să o faci. 

— Ei bine, o să fie o după-amiază interesantă, spun eu. Luis, 
înţelege odată, între noi nu se va întâmpla nimic. Ne-am sărutat 
şi n-a fost bine. Asta-i tot. 

Luis plescăie din buze şi-mi face cu ochiul. 

— Cum zici tu, mi chava. 

— Nu-mi mai spune aşa. 

— Înî, acceptă el nepăsător. 

Derek porneşte motorul şi cât ai clipi zburăm pe întinderea 
apei. Derek şi cu Kendall stau lângă timonă, în timp ce Luis şi cu 
mine ne aşezăm în faţă. Mă aşez vizavi de el, nu lângă, de frică 
să nu mă agăţ cumva de el atunci când sărim peste vreun val. 
Îmi place să mă plimb cu barca, dar încet. Din păcate, Derek nu- 
mi împărtăşeşte părerea. Mă ţin cu toată puterea de balustradă 
şi mă rog în gând să nu ne răsturnăm. 

Îi arunc o privire lui Luis. Se uită fascinat în jos şi urmăreşte 
cum apa se sparge de părţile laterale ale bărcii. Se vede clar că-i 
face plăcere plimbarea. 

Trecem vijelios peste siajul unei alte bărci şi închid ochii, 
prinzându-mă şi mai strâns de balustradă. 

— Ţi-e frică? îmi strigă Luis ca să acopere huruitul motorului. 

Se apropie brusc de mine. Îi simt căldura corpului aşa cum 
stăm acum, umăr la umăr, şi-mi vine să îl rog să mă ia în braţe. 
Deschid ochii şi mă uit la peisajul care goneşte pe lângă noi. 

N-am nevoie de un tip ca să mă simt în siguranţă. Mă descurc 
şi singură. Mă agăţ şi mai tare de balustradă. 

— N-am nimic. 

— Minti. Dacă o să continui să strângi balustrada o să-ţi 
blochezi circulaţia sângelui prin degete, zice strecurându-se şi 
mai aproape. Vreau să te iau în braţe, Nikki. Mă laşi? 


17 


Luis 


Nu-mi dau seama care-i treaba cu fata asta. E în acelaşi timp 
vulnerabilă şi hotărâtă. Mă face să doresc s-o protejez şi 
totodată să dărâm zidul acela pe care îl ridică între noi. 

— Lasă-mă să te iau în braţe, repet. Clatină din cap. 

— Nu. 

Mă trag în spate. M-a respins. 

— Din cauza lui Hunter sau ai pe altcineva? 

— Nu. Din cauză că nu vreau să mă implic în nicio relaţie. 
Ridic din umeri. 

— Bun, atunci să nu ne implicăm. Hai doar să ne distrăm şi să 
lăsăm lucrurile să curgă de la sine. N-o să te presez şi nici n-o să 
fac pe nebunul cu tine. O să mă port aşa cum sunt. 

Văd că a căzut pe gânduri. Bine măcar că nu mi-a respins din 
prima oferta. 

— Ce mai aventură, este? strigă Derek spre noi după ce 
ancorează barca. 

Aruncă o plută în apă, apoi sare cu spatele în lac. Kendall îl 
urmează. 

— Hai şi voi! strigă ea din apă. 

Nikki îşi scoate şortul şi topul şi rămâne într-un bikini roşu tivit 
cu negru. O urmăresc cum stă la marginea bărcii, cu vârfurile 
degetelor de la picioare suspendate în aer. Sunt ca hipnotizat, 
deşi încerc să n-o arăt. 

— Deci... Luis, zice uitându-se la mine fără animozitatea ei 
obişnuită, iar în glasul ei discern o provocare jucăuşă. Ai zis c-ar 
trebui să ne distrăm. Spune-mi, ai destul curaj ca să plonjezi în 
apă? 


18 
Nikki 


L-am provocat să plonjeze într-un moment de pură slăbiciune. 

Nu-mi lasă prea mult timp la dispoziţie ca să-i studiez fizicul. 
Se apropie de marginea laterală a bărcii, îşi ridică braţele 
musculoase deasupra capului şi plonjează în apă ca un înotător 
de calibru olimpic. Mă uit pe deasupra bărcii, aşteptându-l să 
iasă la suprafaţă. Cum întârzie să apară, intru în panică. 


— Unde e? întreb speriată. 

— Pe mine mă cauţi? zice. 

Vocea i se aude din capătul opus al bărcii. Instinctiv îmi duc 
mâinile la piept. 

— Să nu mai faci niciodată chestia asta, Luis. M-ai speriat de 
moarte. Am crezut că te-ai înecat. 

— Având în vedere că e campion naţional, nu cred că ai de ce 
să-ţi faci griji, zice Derek, care înoată alături de Kendall. 

Ridic din sprâncene. Luis campion naţional la înot? Mă arunc 
în apă cu picioarele înainte. N-o fi prea grațios, dar eu nu-s 
campioană la înot - nici pe departe. 

— Hai să vedem cât de repede poţi să înoţi, Fuentes. Ce-ai 
zice să ne luăm la întrecere? întreabă Derek arătând în stânga. 

Până la geamandura de acolo şi înapoi. Fetele primesc un 
avans de un cap. 

Kendall şi cu mine pornim imediat spre geamandură. Băieţii 
rămân pe loc, dar nu pentru mult timp. N-avem nicio şansă, 
pentru că Luis şi Derek ne depăşesc după mai puţin de cinci 
secunde. Derek e în echipa de înot a liceului şi se ţine tare pe 
poziţie. Însă Luis îl depăşeşte cu uşurinţă cu mult înainte de a 
ajunge la geamandură. 

Amândoi se opresc la geamandură şi ne aşteaptă pe Kendall 
şi pe mine. 

— Ce v-a reţinut, fetelor? strigă Derek spre noi. Kendall dă să-l 
împroaşte cu apă, dar e prea departe. 

— Tare vă mai place să faceţi pe grozavii, zice. 

— Testosteronul e de vină, spune Luis, care bate apa aparent 
fără niciun efort. 

Încerc să înot mai repede, dar mult prea repede îmi pierd 
suflarea şi am nevoie de câteva clipe de odihnă. 

— Voi, fetelor, n-aveţi pic de vlagă în voi, zice Derek. 

— Îţi dau eu ţie vlagă, strigă Kendall pornind înapoi spre barcă 
într-un stil bras destul de reuşit. 

Derek se ia după ea, în timp ce Luis înoată spre mine. 

— Eşti bine? mă întreabă. 

Picături de apă îi atârnă de buze, de bărbie şi în păr. Pare mai 
tânăr, cam la fel cum arăta atunci când l-am cunoscut. 

— Nu mai vreau s-aud de nicio întrecere, dacă asta vrei să 
ştii, îi spun. 

Plutesc acum pe spate şi-mi las corpul să se odihnească. Luis 


înoată şi el pe spate pe lângă mine, dar întinde braţul şi înşfacă 
pluta abandonată a lui Derek şi amândoi ne prindem de ea. 
Rămânem tăcuţi ceva vreme şi ne lăsăm purtaţi de siajele 
celorlalte bărci care zboară pe lac, iar între timp ne uităm în sus, 
la cerul de deasupra noastră. 

Arată spre un nor. 

— Uite, nu-i aşa că ăla seamănă cu un câine? Vezi urechile şi 
coada lungă? 

— Mie mi se pare că aduce cu un şarpe. Nu poate fi un câine, 
n-are picioare. 

Râde. 

— Nimeni nu-i perfect. 

— Aşa e. E o lecţie pe care am învăţat-o plătind un preţ mare, 
bâigui eu, apoi mă grăbesc să arăt spre un alt nor, ca să nu-i 
dau timp să-mi analizeze comentariul. Ala are formă de 
curcubeu. 

— Ba nu, e o broască-ţestoasă, zice el. Vezi, tocmai scoate 
capul din carapace. 

— Greşeşti. Ala nu e un cap. E potirul de aur din capătul 
curcubeului, ripostez cu accent irlandez întinzând mâna şi 
trasând cu vârfurile degetelor conturul curcubeului şi al potirului 
de aur. 

— Eşti sigură? mă întreabă. 

— Absolut. Sunt expertă în formaţiuni noroase. 

— Te-ai gândit vreodată cum arată Pământul văzut din spaţiu? 

Nu, mărturisesc că nu m-am gândit niciodată. 

— Am văzut fotografii şi filme. Seamănă cu o bilă uriaşă. 

— Nu, altceva vreau să spun: te-ai gândit cum ar fi să te afli 
acolo, sus, şi să te uiţi în jos spre Pământ? Ti-ar plăcea să ajungi 
acolo, dac-ai avea ocazia? 

Dă drumul plutei şi-şi duce braţele pe deasupra capului, 
înotând pe spate şi uitându-se în sus spre cer. 

— AŞ da orice ca să fiu acolo, sus. 

— Ai putea să mori pe drum, la dus... sau la întors. 

— Nu-mi pasă. Merită riscul, e aventura supremă. Să fii atât 
de aproape de lună şi de stele... şi să ştii totodată că universul e 
nesfârşit. 

— Visezi cu ochii deschişi, Luis. Revino cu picioarele pe 
pământ. 

ÎI stropesc. 


Îşi înclină capul pe umăr şi zice plin de îndrăzneală: A 

— Ca să ştii, obişnuiesc să răspund cu aceeaşi monedă. Il 
stropesc din nou. 

— Te avertizez... 

Când îl stropesc a treia oară şi îi spun „Hai să te văd”, se 
cufundă în apă. Dau din picioare, încercând să ghicesc unde se 
ascunde. 

— Luis, dacă vrei să mă sperii sau să mă tragi la fund, să ştii 
că te omor. Jur. Am glumit. N-am vrut să te provoc. 

Continui să dau din picioare. Nici urmă de Luis, nici măcar un 
vârtej în apă care să-mi sugereze că se află pe aproape. 
Suspansul ăsta mă scoate din sărite. Aştept şi dau din picioare. 
Ştiu că e pe acolo, pe undeva, asta dacă nu cumva e peşte şi 
respiră pe sub apă, într-o lume subacvatică magică. O să iasă el 
la suprafaţă... dar când? 

Îşi face brusc apariţia, chiar lângă mine, împroşcând puternic 
apa cu tot corpul. Scot un scâncet prostesc care îl face să 
izbucnească în râs. 

Îşi şterge apa de pe faţă cu mâna. 

— Nu eşti atât de curajoasă pe cât vrei să pari, mi chava. 

— Sunt, cu condiţia ca tipii să nu se furişeze pe lângă mine. 

— Nu mă furişez. 

— Atunci mă urmăreşti. = 

— Nici asta. Când îmi place de o fată, nu sunt deloc subtil. In 
clasa a treia am strecurat un bileţel de dragoste în pupitrul 
Selenei Ibarra. 

— Ce s-a întâmplat? L-a găsit? L-a citit? 

— Înî. Şi a râs. După care l-a arătat tuturor copiilor de pe 
terenul de joacă. Au făcut mişto de mine, asta până ce fratele 
meu Carlos a ameninţat că o să-i bată măr pe toţi cei care or să 
se mai ia de mine. După aia m-au lăsat în pace. Dacă-şi pune 
mintea, Carlos poate fi foarte intimidant. 

— Crezi c-o să mă bată şi pe mine măr dacă o să mă iau de 
tine? 

— E în armată acum, staționat la o bază din străinătate, aşa 
că presupun că n-ai de ce să te temi. 

— Bun, zic. Atunci n-o să se supere dacă o să fac asta. 

Întind mâna ca să-l bag la fund, dar se cufundă şi dispare cu 
uşurinţă sub apă. Când iese la suprafaţă, mă trezesc că stăm 
faţă în faţă. 


Respir mai greu şi mai precipitat. Nu ştiu dacă-i din cauză că 
am stat prea mult în apă sau pentru că Luis îmi aminteşte atât 
de tare de Marco. Dintr-odată nu mai văd clar şi capul mi se 
învârte. 

— AU, gem eu. 

— Ce ai? 

— Sunt cam ameţită. 

Intind mâna şi mă agăţ panicată de braţul lui, ca să mă 
sprijin. 

— Te simţi bine? mă întreabă îngrijorat. 

Mă prinde cu braţul liber de mijloc şi mă ţine ferm într-o 
strânsoare protectoare... ca un erou. Picioarele noastre se ating 
pe sub apă şi am o senzaţie ciudată, de intimitate, cu toate că 
nu-i cazul. 

Îmi retrag imediat mâna. 

— Scuze... am ameţit un pic. Acum sunt bine. 

Crezusem că Marco e eroul meu, însă se dovedise că mă 
înşelasem. Eroii nu sunt decât nişte personaje fictive din basme. 
Nu există cu adevărat. Cel puţin nu în universul meu. Cu toate 
că Luis se purtase astăzi aproape ca un erou. 

Mă conduce înapoi la barcă, înotând tot timpul pe lângă mine 
şi întrebându-mă din când în când dacă sunt bine. Înainte să ne 
urcăm pe barcă, mă bate uşurel pe braţ. 

— Nik? 

— Da. 

— Să ştii că m-am simţit bine cu tine. Dau din cap şi îi arunc 
un zâmbet scurt. 

— Şi eu. Am făcut bine c-am stabilit de la bun început că asta 
nu-i o întâlnire propriu-zisă. 

— Cred c-ar trebui să te previn că plănuiesc ca-n restul zilei să 
te fac să te răzgândeşti, zice el cu un rânjet mare întipărit pe 
faţă. 


19 
Luis 


Luni, după antrenamentul la fotbal, mă duc la Marco acasă. 
El îşi dă ochii peste cap când insist să-mi fac temele înainte să 
plecăm să ne întâlnim cu alţi amici. 


După ce termin tema, ne suim în SUV-ul lui negru cu geamuri 
fumurii şi pornim prin oraş. 

— Să ştii că am ieşit cu Nikki, îi spun când intrăm pe Green 
Bay Road. 

— Ştiu. 

— Ai vreo problemă cu asta? 

— Nu, am o problemă că umbli cu Derek şi cu Ben - tipi din 
nordul oraşului. Tu, Luis, n-ai ce căuta cu ei. Eşti de-al nostru. 

— Bine, da' asta nu înseamnă că vă dispreţuiesc. 

— Voiam doar să m-asigur că ştii faţă de cine trebuie să fii 
loial. Comprendes, compa? 36 

— Si. 

— Bien. Acum hai să mergem să ne distrăm la plajă, cu 
adevăratele latinas. 

Nu-i spun că o consider şi pe Nikki o latina adevărată şi că nu 
mi-o pot scoate din cap. După acea „neîntâlnire” de pe barca lui 
Derek, mi-a spus că are nevoie de spaţiu. l-l acord, cu toate că 
nu pot nega că vreau să fiu cu ea. 


36 Ai priceput, amice? 


Marco conduce maşina spre Lacul Michigan. Când ajungem, 
nu parchează lângă plaja publică. În schimb, face la dreapta şi 
se îndreaptă spre zona pustie unde se întâlneau pe vremuri 
membrii bandei Latino Blood. 

— De ce mergem aici? întreb. 

Latino Blood nu mai e activă în Fairfield, aşa că presupun că 
n-o să dăm de nimeni pe plajă. 

Dar mă înşel. 

— N-ai auzit ştirea? mă întreabă Marco. 

— Ce ştire? 

— Chuy Soto a fost eliberat din închisoare vineri. 

Îngheţ. Chuy e un nenorocit periculos. Nu cred că închisoarea 
l-a mai potolit. Dacă s-a întors, asta înseamnă că cei din Latino 
Blood or să-şi adune acum forţele? 

La viaţa mea, am văzut oameni morţi, bătăi între bande rivale 
şi tot felul de alte porcării. Dar ştiu şi ce onoare şi loialitate faţă 
de prieteni au membrii bandelor. 

Plaja e plină de tipi din cartierul meu: oameni de-ai mei. Tipi 
pe care nu i-am revăzut după întoarcerea în Chicago au ieşit din 


ascunzători pentru această petrecere de bun venit în cinstea lui 
Chuy. 

Un timp jucăm fotbal pe plajă. După aceea, Marco înşfacă o 
cutie de bere dintr-un răcitor. Inghite lacom băutura până ce 
lichidul i se prelinge pe la colţurile gurii. După ce termină, se 
şterge la gură cu dosul palmei, aruncă pe jos cutia goală şi îşi 
pocneşte genunchii unul de altul de parcă tocmai ar fi marcat un 
touchdown. 

Imi azvârle o cutie de bere. 

— E rândul tău. 

Deschid cutia şi dau berea pe gât, în speranţa că alcoolul îmi 
va şterge din minte imaginea lui Nikki udă, în bikini. Din păcate, 
fără rezultat. Întind mâna şi mai iau o bere. Sorb cu înghiţituri 
mari, în aşteptarea ameţelii. Nu m-am îmbătat criţă de foarte 
multe ori, dar nici nu mi s-a întâmplat prea des ca să nu-mi pot 
scoate din cap o fată. 

— Vino încoace, Luis, strigă Marco făcându-mi semn să mă 
apropii. 

Mă îndrept spre locul unde Marco şi amicii lui stau de vorbă. 

— Care-i treaba? întreb. 

— Uite, el e Chuy Soto, zice Marco arătând din cap spre 
persoana care-şi face apariţia în clipa aceea pe plajă. 

Tipul e solid ca un urs, tatuajele îi acoperă complet braţele şi 
gâtul şi păşeşte legănându-se intimidant, de parc-ar spune nu- 
te-pune-cu-mine-sau-eşti-un-om-mort. Şi pentru a pune capac la 
toate, un trabuc îi atârnă în colţul gurii. 

Toată lumea tace. Chuy se opreşte în faţa mea. Dacă n-aş fi 
fost obişnuit să trăiesc printre membrii unor bande, probabil că 
aş fi făcut pe mine de frică. 

— Am auzit că un Fuentes ne face onoarea de a fi prezent în 
Fairfield, zice Chuy întinzându-mi mâna. 

— Eu l-am adus, îşi arogă Marco, mândru, meritul. 

Strâng ferm şi sigur mâna lui Chuy. Tipii de genul lui îi 
respectă pe cei care nu tremură în cizme atunci când sunt 
abordaţi. 

— Caballeros37, lăsaţi-mă să discut singur cu Fuentes, zice 
Chuy. 

Marco şi ceilalţi se împrăştie care-ncotro într-o clipită. Marco 
se duce spre ganga38 adunată în jurul unui morman mare de 
lemne şi bețe pe care au de gând să le aprindă. 


— Eu i-am cerut lui Marco să te aducă aici, zice Chuy. 

Nu înţeleg nimic. Din câte am auzit, Chuy l-a considerat pe 
fratele meu trădător după ce a părăsit banda. Atunci cum se 
explică schimbarea bruscă de atitudine faţă de un Fuentes? Din 
moment ce Chuy îl crede pe Alex duşmanul lui personal, cum voi 
fi eu la adăpost de furia lui? 

Doar dacă nu vrea să-l înlocuiesc pe Alex în cadrul bandei. 

— Credeam că eşti la închisoare, spun. 

Zâmbeşte, cu trabucul încă atârnat în colţul gurii. 

— Să zicem c-am scăpat dintr-o eroare de ordin tehnic, spune 
aplecându-se spre mine şi şoptindu-mi: Uite ce-i, trebuie să 
refac Latino Blood şi tu ai să m-ajuţi. 


37 Domnilor 38 Ganga 


— De ce eu? N-am niciun fel de relaţii. 

— Greşeşti, Luis. Te-ai născut în Blood, zice bătându-mă pe 
spate. Şi vei rămâne un LB până la moarte. 

„Dacă aş fi un animal, atunci aş...” de Luis Fuentes 

In general îmi place să scriu compuneri. Anul trecut am scris 
un eseu în engleză despre motivele pentru care anumite 
aspecte din cultura mexicană au fost complet integrate în 
societatea americană. Am luat zece, evident. Şi domnul 
Heilmann a reuşit cumva să-mi publice lucrarea în ziarul local, 
ceea ce a fost destul de cool. 

Numai că acum sunt blocat, ceea ce mi se-ntâmplă rar. Pun 
pariu că cei mai mulţi elevi din clasă vor alege leul, regele 
junglei. Eu însă nu sunt rege şi nici n-am fost vreodată. 

Tot gândindu-mă la rege, îmi amintesc de Chuy Soto. 

Stau cu pixul suspendat în aer, deasupra hârtiei. Mă întreb 
dacă seara trecută am fost beat sau Chuy chiar mi-a spus că se 
aşteaptă din partea mea să îl ajut să refacă Latino Rlood. Mă uit 
la o fotografie cu Alex, Brittany şi Paco, agăţată pe perete. 

Mi'amă e liberă azi. Imi dau brusc seama că nu găteşte, aşa 
cum crezusem. Ţine o ţigară între degete şi stă aplecată 
deasupra chiuvetei. 

— Nu-mi place când fumezi, îi spun. 


— Fumatul mă linişteşte, îmi răspunde trăgând din ţigară şi 
scuturând scrumul în chiuvetă. leri mi s-a oferit un post ca 


recepţioneră la spitalul unde lucrează Elena. 

— Grozav. 

— E un salariu decent şi am şi asigurare de sănătate, zice 
ducând din nou ţigara la gură. 

— Te simţi bine, mamă? Arăţi de parcă s-ar fi întâmplat ceva. 

— Estoy bien39, spune suflând fumul. Dar nu e totul în regulă. 
Azi am primit un telefon. Carlos a fost rănit. 

Intru în panică: imagini cu soldaţi întorşi acasă în scaune cu 
rotile şi cu picioarele şi mâinile amputate mi se învârtejesc prin 
cap. 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi adevărul. 

— Nu e nimic grav, numai c-a fost trimis acasă pentru 
recuperare. 

— Cum adică nu-i nimic grav? Trebuie să fie grav, din moment 
ce l-au trimis casă. 

— S-a rănit la picior. A fost operat şi nu a putut să revină la 
unitate, aşa că l-au forţat să-şi ia permisie medicală. Va trebui 
să se hotărască dacă vrea să se reînroleze sau nu. Eu îl vreau 
acasă, aici, cu noi, dar... 

— Dar ai auzit că Chuy Soto a fost eliberat din închisoare. 


39 Mă simt bine 


— Da, mi-a spus Elena, care tocmai a aflat de la Jorge, zice 
arătând cu ţigara spre uşă. Luis, ţine-te departe de Chuy. Nu 
vreau ca tu sau Carlos să vă înhăitaţi cu el sau cu oricine 
altcineva din LB. 

Prea târziu. Îmi frec ceafa. Cum s-o întreb? Ezit şi-mi simt 
palmele transpirate. 

— Mamă, am fost binecuvântat din naştere în LB? 

— Unde ai auzit asta? 

— Chuy Soto mi-a zis că m-am născut în Blood şi n-am înţeles 
ce-a vrut să spună. 

Mă împunge cu un deget tremurător. 

— Nu-l asculta pe Chuy, Luis. M-auzi? Ţine-te departe de el. 

— A preluat iarăşi conducerea. Vrea să refacă Latino Blood. 
Sunt conştient că am în mine o anumită doză de nebunie - 
plăcerea de a înfrunta pericolele. In general, până acum mi-am 
stăpânit-o, dar aseară, când l-am cunoscut pe Chuy... am simţit 
adrenalina curgându-mi prin vene la gândul că mă voi putea 


arunca în treaba asta cu capul înainte - ca să îl fac pe Chuy să 
plătească pentru rolul pe care l-a jucat în momentul când Alex a 
renunţat la bandă, lucru care aproape că l-a costat viaţa. 

Mi'amă trage încă un fum din ţigară. 

— Stai deoparte şi nu pune întrebări, Luis. 

— Nu am dreptul să ştiu de ce noul şef al bandei mă 
consideră unul de-al lor? o întreb. 

Îmi cuprinde faţa în palmă. 

— Nu, Luis. Fără întrebări. E mai bine să nu ştii nimic. E mai 
sigur aşa. Şi tu şi noi vom fi în siguranţă atâta timp cât nu te vei 
înhăita cu Chuy. 

Nu-i spun că n-am de gând să stau deoparte pentru că vreau 
să aflu ce pune Chuy la cale. Cu cât el deţine mai multă putere, 
cu atât noi, ceilalţi oameni din Fairfield, vom avea mai puţină. 
Dacă Chuy va prelua controlul, va putea să ordone răzbunare 
pentru ceea ce a făcut Alex. Trebuie să aflu dacă familia mea e 
în pericol. 

N-am de ales: trebuie să mă apropii cât mai mult de Chuy. 


20 
Nikki 


Derek dă întotdeauna o petrecere de ziua lui pentru că părinţii 
îi sunt mereu plecaţi de acasă în perioada asta, la convenţia 
anuală a dealerilor. Toată lumea din Fairfield aşteaptă cu 
nerăbdare evenimentul. În seara asta, chiar sunt încântată să 
vin la petrecere. De când am fost cu Luis cu barca lui Derek, în 
urmă cu două săptămâni, nu m-am deschis faţă de el, nici fizic, 
nici emoţional, dar m-am gândit la asta în fiecare zi. 

Kendall şi cu mine ajungem la Derek acasă mai devreme, ca 
să aranjăm decoraţiunile. Derek a luat cartea de identitate a 
fratelui lui mai mare şi a cumpărat nişte doze de bere. In 
general nu beau, numai că Luis mi-a trimis mesaj pe telefon că o 
să vină sigur la petrecere. 

— Ce faci? mă întreabă Derek când mă vede cum umplu cu 
bere un pahar de plastic până la buză şi îl dau pe gât. 

— Încerc să scap de inhibiţii, îi răspund. Nu se vede? 

— Dar tu nu bei, Nikki. Ridic paharul. 

— Tocmai m-am apucat. 


— Kendall! strigă Derek, care se vede treaba, nu ştie ce să 
facă. Vino încoace! 

Kendall bagă capul pe uşa bucătăriei. 

— Ce-i? 

Derek arată spre mine. 

— Prietena ta cea mai bună a luat-o, de una singură, înaintea 
petrecerii. 

Kendall râde, iar eu mai iau o înghiţitură. 

— Hm... poate că nu-i o idee prea bună, Nik. 

— Ba da. Luis vine şi el la petrecere. 

Cu cât beau mai mult, cu atât mă simt mai puţin stresată la 
gândul că-l voi revedea. 

— Nu e ce vă închipuiţi voi, încerc eu să-i liniştesc. Doar că 
vreau să aflu cum ar fi dacă ne-am preface că suntem un cuplu. 

— Să vă prefaceţi? Mai bine recunoaşte că-ţi place de el, zice 
Kendall. Şi încearcă să-ţi analizezi sentimentele. A te îmbăta e 
ca şi cum te-ai lega cu un bandaj care nu stă bine prins. 

— Da' ţi-am spus, n-am niciun fel de sentimente pentru el, zic 
râzând la gândul ăsta. 

Kendall îi dă un ghiont în piept lui Derek. 

— Derek, fă ceva... zi şi tu ceva. Derek îşi aruncă braţele în 
aer. 

— Nu vreau să mă bag în discuţie. 

lese repede din bucătărie când aude soneria. Aproape c-am 
golit paharul şi acum îl umplu din nou. 

— Ştii că Luis e primul tip cu care m-am sărutat după Marco? 

— Da, ştiu, răspunde Kendall. 

— M-am gândit mult la chestia asta. Chiar mai mult decât ar 
trebui. Şi cred că Luis e perfect pentru a exersa sărutul. Ce zici? 

Kendall îmi ia paharul din mână. 

— Nu cred că e frumos să te foloseşti de el pentru a exersa. O 
să-l faci să sufere. 

— Ba nu, o asigur eu. Luis a recunoscut că e jucător, la fel ca 
Marco. El e cel care a propus să ne distrăm şi atât. O să-l fac să 
înţeleagă că, indiferent de ceea ce se va întâmpla între noi, nu 
va fi nimic serios. 

— Fetele de tipul Marianei se ocupă cu agăţatul băieţilor. Şi tu 
nu eşti ca ea, adaugă Kendall, apoi, când mă vede cum îmi 
umplu paharul, abandonează subiectul. Bine, să nu zici că nu te- 
am prevenit. 


— Totul o să fie ok. M-ai sfătuit să nu mai fiu atât de 
încordată. Luis mi-a spus acelaşi lucru... aşa că o să-ncerc. 

După o oră, muzica urlă şi casa s-a umplut de oaspeţi. Sunt 
ameţită bine şi vreau să dau de Luis. Dau pe gât ce-a mai rămas 
din pahar, pe care îl arunc la coş, şi îmi croiesc drum prin 
mulţime, în căutarea lui. Nici urmă de el. Întreb în stânga şi în 
dreapta, dar nimeni nu l-a văzut. 

— Hei, Nikki, zice Justin Dougan zâmbind cu toată gura şi cu 
dinţii lui atât de albi încât şi-un orb i-ar putea vedea. Arăţi foarte 
sexy în seara asta. 

— Aăă... am planuri cu... 

Cât p'aci să zic Luis, dar adevărul e că noi doi nu ne-am făcut 
planuri. Eu mi-am făcut. Şi am plecat de la ideea că Luis o să le 
accepte. lar a sta cu Justin Dougan nu face parte, în mod cert, 
din planurile mele. 

— Vino sus, la etaj, cu mine, zice luându-mă de cot şi 
împingându-mă afară din mulţimea de petrecăreţi. 

— Nu merg cu tine sus, Justin. 

Nu el e băiatul din fanteziile mele. 

— Ai încredere în mine, zice. Promit că n-o să mă dau la tine. 

— Nu am încredere în tipii care-mi spun „ai încredere în 
mine”. În plus, trebuie să iau aer... 

— Bine. Atunci hai să mergem afară. ` 

Înainte să apuc să protestez, mă conduce spre piscina. În tot 
acest timp îmi sucesc gâtul în încercarea de a-l zări pe Luis, dar 
n-am noroc. A zis că va veni la petrecere, însă poate că s-a 
răzgândit. 

Justin e şi el beat. Îmi dau seama după felul cum se 
împleticeşte în jurul bazinului înainte de a se prăbuşi pe un 
şezlong. 

— Aşază-te lângă mine, mă invită, apoi mă prinde de 
încheietura mâinii şi mă trage în jos. Arăţi ca o tamale40 
fierbinte. 

— Asta nu prea e un compliment, spun eu. 


40 Turtă mexicană umplută din carne tocată și porumb și bine 
condiemntată. 


Se apleacă spre mine. Nu-mi dau seama dacă e gata să cadă 
peste mine sau dacă încearcă să mă sărute. Oricum, pute a bere 


şi a transpiraţie. Un amestec scârbos. Îl împing deoparte. 

— Hei, îl aud rostind pe Luis, care-şi face brusc apariţia. Arată 
bine în blugii care îi atârnă un pic pe şolduri şi un tricou atât de 
purtat încât e probabil moale ca mătasea la atingere. 

Justin îşi ridică ochii spre el. 

— Pleacă de-aici, Mex. 

— Nikki e şi ea mexicană, idiotule, zice Luis. Justin 
înţepeneşte. 

— Cui îi spui tu idiot? 

— Nimănui, intervin eu. N-a vrut. Nu-i aşa, Luis? 

— Greşit, spune el. Chiar asta am vrut să spun. 

Justin dă să se ridice şi să-l înfrunte, dar Derek iese din casă, îl 
prinde de braţ şi îl trage deoparte. 

— Dougan, am nevoie de ajutorul tău. 

— Pentru ce? întreabă Justin. 

— Ei... o să vezi tu. 

Îl conduce înăuntru şi ne lasă pe mine şi pe Luis singuri. Luis 
se uită la mine ca şi cum l-aş fi trădat. 

— Ce naiba făceai aici cu pendejo-ul ăla? 

— Nu făceam nimic... Ok, e-adevărat, stăteam cu el, dar... 


Oftez. Lucrurile nu merg aşa cum am plănuit. Sunt ameţită şi 
nu ştiu cum să-i explic că el e cel pe care-l aşteptam. Nu reuşesc 
să mă exprim prin vorbe, dar pot să-i arăt. 

— Vino după mine. Ezită. 

— Hai odată, îi spun luându-l de mână şi împingându-l spre 
cabina de lângă piscină. 

Ştiu că Derek ţine ascunsă cheia în ghiveci. O iau şi descui 
uşa. Am un singur gând în cap: să scap de inhibiţii şi să-l sărut 
pe Luis, aşa cum am făcut-o la mine acasă. De data asta nu vom 
mai fi deranjaţi. Luis dă să aprindă lumina, dar îl opresc. 

— Incuie uşa, îi cer. Se conformează. Intru în încăpere. 

— Nu cu Justin am vrut să fiu în seara asta. Ai dreptate, e un 
pendejo. 

— Nu mi-a plăcut să te văd cu el, zice Luis. Nu cred că mi-ar 
plăcea să te văd cu niciun tip... în afară de mine. 

In clipa asta simt o nevoie disperată să fiu luată în braţe. Nu 
că asta m-ar defini. E vorba doar de distracţie şi de a-mi trăi 
fantezia. 

— la-mă în braţe, îi spun. Te rog. 


— Eşti beată, zice. 

— Doar un pic ameţită. 

— Nikki, îmi şopteşte apropiindu-se. 

Îi simt căldura corpului şi întind mâna, mângâindu-i încet 
braţul. 

— Nu vorbi, îi cer. 

Dacă vorbeşte, ar putea spune ceva care să strice momentul. 
Sinceră să fiu, mi-e teamă de ceea ce-ar putea spune. 

Aici, în întuneric, totul pare supranatural. E un soi de amestec 
de fantezie şi realitate. În clipa asta nu mă deranjează însă să 
trăiesc pe Tărâmul Fanteziei, pentru că de asta am nevoie. Dacă 
totul ar fi prea real, n-aş putea face faţă. 

Îmi trec buzele peste chipul lui, încet, până spre ureche. 

— la-mă în braţe, aşa cum ai vrut s-o faci în barcă. 

În clipa când îşi înfăşoară braţele în jurul meu, o linişte dulce 
mă învăluie. Care îmi aminteşte de ceea ce-am simţit atunci 
când m-a luat protector în braţe pe Lacul Fox. Nu vreau să m- 
amăgesc că senzaţia aceasta incredibilă va dura o veşnicie, dar 
mă desfat în îmbrăţişarea lui. Trăiesc momentul şi e atât de 
incredibil de bine că nu vreau să se sfârşească niciodată. 

Braţele lui mă mângâie acum încet pe spate şi căldura 
degetelor îmi arde pielea prin topul din mătase. 

am respins de multe ori, dar în seara asta presiunea a 
dispărut. Cu o hotărâre reînnoită întind mâna şi-i ating cu vârful 
degetelor faţa. 

Se trage înapoi. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? 

— Absolut, răspund. În seara asta tu eşti fantezia mea. De 
acord? 

— Fantezia ta? 

— Mda. Fantezie, adică opusul realităţii. 

Râd. Simpla lui prezenţă mă ameţeşte. Sunt surescitată c-am 
ajuns să-mi pun planul în aplicare. 

— Numai în seara asta, ca să vedem ce-o să se întâmple. 

— Şi mâine? Mâine? 

— Nu m-am gândit aşa departe. În seara asta nu vreau decât 
să ne jucăm. Ce zici? Vrei să te joci cu mine? 

— Depinde. 

— Depinde de ce? întreb. 

Se apleacă spre mine şi mă sărută în locul acela sensibil de 


sub ureche, apoi îmi şopteşte: 

— Depinde dacă vrei doar să ne sărutăm sau să mergem mai 
departe. 

Lasă să-i alunece buzele în jos pe gâtul meu şi eu îmi arunc 
capul pe spate şi sper că va continua la fel de încet. Nu sunt 
obişnuită ca lucrurile să se-ntâmple atât de lent. 

— E atât de bine, murmur în timp ce-şi lasă buzele să se 
odihnească pe gâtul meu, în locul unde îmi poate simţi pulsul, 
apoi îl sărută uşor. Nu te opri. 

Mă sărută din nou. Şi din nou. Şi din nou. 

— Ai pulsul accelerat, îmi şopteşte cu buzele atingându-mi 
pielea. 

— Nu zău, răspund şi asta-l face să izbucnească în râs. 

Îmi pun mâna pe pieptul lui. Prin palmă îi simt inima bătând 
tare şi iute. 

— Şi pulsul tău e la fel. 

— Mmm, murmură, apoi îi simt moliciunea limbii fierbinţi şi 
calde care ia locul buzelor pe pulsul meu. 

Uau. Dintr-odată mă simt ameţită şi mă prind de umerii lui ca 
să nu cad. Braţele lui puternice mă cuprind imediat şi mă strâng 
ferm, ca şi cum ar fi mai mult decât pregătit să joace-n seara 
asta rolul de erou. 

Am nevoie de un erou. 

E atât de romantic. Obloanele sunt închise şi suntem complet 
feriti de haosul de afară. Câteva raze de lumină se strecoară 
printre şipci şi sparg bezna încăperii. Nu ştiu dacă alcoolul e de 
vină pentru că-l doresc atât de tare, dar niciodată nu am mai 
simţit aşa ceva - nici măcar atunci când eram cu Marco. 

Mi-aş dori ca îmbrăţişarea să nu se termine nicicând. 

Când buzele lui îşi croiesc drum în jos pe gâtul meu şi îmi dă 
jos cu blândeţe bretelele bluzei pentru a mă săruta pe umeri, 
simt că nu mai rezist. 

— Dacă nu mă săruţi, o să mor, gâfâi eu. Hai să n-o mai luăm 
aşa de uşor. 

— Parcă tu mi-ai zis că am nevoie să exersez mişcările cu 
limba. 

— Am minţit. Nu vrei să-ncerci din nou? 

— O, da, răspunde. Şi încă cum. 

Ezită o frântură de secundă, dar apoi îi simt palma cum îmi 
cuprinde faţa, în timp ce degetul mare i se plimbă în sus şi-n jos, 


ca într-o mângâiere blândă, peste buze. Închid ochii şi-i sărut 
degetul. 

— E bine? mă întreabă înlocuind degetul cu o atingere uşoară 
a limbii. 

— Da, şoptesc eu şi îmi trec mâinile prin părul lui. 

Probabil că sunt ameţită rău, din moment ce singurul lucru la 
care mă pot gândi atunci când buzele lui le ating pe ale mele 
este c-aş vrea ca clipa asta să dureze o veşnicie. 

Limba lui zăboveşte pe buzele mele şi răsuflarea mi se 
opreşte. 

— Vreau să te gust, mi mufeca41, geme el. 

Imi scot din minte orice gând şi inhibiţie în timp ce limba mea 
o caută pe a lui. E la o răsuflare distanţă, mă aşteaptă. Când 
limbile noastre se-ntâlnesc, o simt pe a lui fierbinte şi umedă şi 
alunecoasă şi moale... şi totul e atât de lasciv şi sexy şi frumos 
în acelaşi timp. 

Mă topesc în braţele lui care mă strâng acum cu mai multă 
putere. Gurile noastre deschise se caută una pe alta. Mă simt pe 
dinăuntru ca o lavă topită, în timp ce el îmi prinde coapsele cu 
mâinile şi mă trage mai aproape. Corpul lui e acum lipit de al 
meu şi reacţia lui fizică evidentă la sărutul nostru mă face să 
tânjesc după atingerea sa. 


41 Păpușa/ iubita mea 


Acum amândoi respirăm cu greu. În încăpere nu e aer 
condiţionat şi am început să transpir. Dintr-o mişcare întrerup 
sărutul şi-mi trag bluza peste cap. Rămân în şort şi în sutien. 

li iau mâna şi i-o aşez peste sutien. Respirația i se accelerează 
şi aerul cald care ne înconjoară pare încărcat de electricitate. 

Degetele lui mângâie satinul mătăsos al sutienului şi pielea 
sensibilă dintre sâni. Îşi mişcă mâinile încet şi cu îndemânare. 
Vrea să mă excite, iar eu gâfâi, anticipând momentul când va 
înlătura materialul. 

Aşteptând ca tortura să fie completă. 

Nu mai rezist. Duc mâna la spate şi desfac sutienul, lăsându-l 
să cadă pe podea. Păcat că nu-i pot vedea bine faţa. 

— E rândul tău, îi spun pe un ton jucăuş, după care trag de 
marginea tricoului. Vreau să-ţi simt pielea lipită de a mea. 

Ezită din nou. 


— E-n regulă, îl liniştesc eu. Nu-i cazul să stai prea mult pe 
gânduri. Ne distrăm şi atât. Nu asta ai vrut? 

De data asta nu mai şovăie şi-şi scoate tricoul, apoi mă trage 
imediat spre el. Sânii mi se strivesc de corpul lui suplu şi ferm. 

Îmi mângâie spatele gol şi mâinile îi coboară şi mă prind iarăşi 
de coapse, iar eu îi înfăşor gâtul cu braţele şi îi înlănţui corpul cu 
picioarele. Mâinile lui mă ţin o clipă suspendată în aer, după 
care mă împinge în cel mai apropiat perete. Se apasă în mine în 
timp ce mă ţintuieşte de perete şi ne frecăm unul de altul. Tăria 
lui presează pe moliciunea mea şi-aş vrea sa fim goi, şi totodată 
mă bucur că nu suntem, pentru că-mi dau seama că nu mai 
deţin controlul. L-am pierdut şi am senzaţia că şi el. 

— Spune-mi să mă opresc, geme cu buzele lipite de-ale mele. 
N-o fac. Nu pot. Îmi strâng şi mai tare picioarele în jurul lui, 
îndemnându-l să continue să se mişte. Ceea ce şi face. 

Îl muşc tare de buza de jos atunci când totul devine prea 
intens, prea emoţional. Mâinile îmi stau pe pieptul lui fierbinte şi 
simt că nu mai pot să rezist. 

ÎI îmbrăţişez şi mai puternic şi murmur cu buzele lipite de 
gâtul lui. Lumea explodează în jur şi clipa pare că se prelungeşte 
la nesfârşit. Apoi îl simt cum mă strânge tare şi se cutremură în 
braţele mele. E atât de... uau! 

— A fost grozav, reuşesc să şoptesc după ce îmi mai revin şi 
îmi recapăt respiraţia. Sinceră să fiu, toată săptămâna trecută 
numai la asta m-am gândit. Dar... a fost o fantezie formidabilă, 
nu crezi? 

Mă mângâie încet pe păr, apoi îşi trece uşor degetele prin el. 

— A fost mai mult decât atât, mi chava. 

— Hei, Luis, se aude vocea lui Marco din faţa cabinei. 

Cioc, cioc, cioc. 

— Luis, eşti acolo? 


21 
Luis 


Nikki îşi acoperă iute goliciunea cu mâinile şi îmi şopteşte 
panicată: 

— E Marco. Ce caută aici? 

— Nu ştiu. 


Corpul meu încă nu a coborât din extaz pe pământ şi nu pot 
gândi limpede. Abia dac-am avut timp să-mi vin în fire şi 
bănuiesc c-am lăsat în cabină probe a ceea ce-am făcut. Nu-i 
deloc bine. 

Cioc. Cioc. Cioc. 

— Scap eu de el. 

Culeg de pe jos hainele lui Nikki şi i le dau. 

O urmăresc cum îşi strânge la piept bluza şi sutienul. 

— Mersi, şopteşte. 

Dă să se strecoare pe lângă mine, dar îi iau mâna şi o 
răsucesc încet cu faţa spre mine. 

— Totul e-n regulă între noi? 

Ştiu că ceea ce-am spus e o prostie, dar nu-mi vine nimic 
altceva în minte. Aş vrea să-i spun mai multe, mult mai multe, 
dar nu pot. 

— Da, e-n regulă. Acum... du-te. 

Rămâne în cabină, iar eu mă asigur că pe tricoul meu nu au 
rămas dovezi ale întâlnirii noastre. 

— De ce naiba ai întârziat atâta? mă-ntreabă Marco. 

Rahat. Gândeşte-te repede la ceva. 

— Am făcut pipi. Ce cauţi aici? Credeam că nu-ţi place să te 
amesteci cu tipii din nordul oraşului. 

— Nu mă amestec, dar fac afaceri cu ei. 

Afaceri înseamnă la el droguri. 

— Eşti loco. 

— Şi mă mândresc cu asta. 

Se uită peste umărul meu la cabină, dar luminile sunt stinse, 
aşa că nu poate vedea nimic. Închid uşa şi ies, sperând să îl pot 
duce pe Marco cât mai departe de Nikki. Mi-e clar, ea nu vrea ca 
Marco să afle de cele petrecute între noi. La naiba, poate c-o să 
nege c-am fost împreună. Dacă nu cumva era atât de beată 
încât nici n-o să-şi mai amintească. 

Intrăm amândoi în casă. 

— Locul ăsta arată jalnic. Hai să mai animăm atmosfera, zice 
el croindu-şi drum prin mulţimea de oameni care ne privesc 
suspicios. 

— Cine i-a invitat aici pe ţărănoii ăştia mexicani? strigă Justin 
Dougan după noi în timp ce plecăm. 

Stă pe peluza din faţa casei împreună cu câţiva tipi din echipa 
de fotbal şi niciunul din ei nu e treaz. Râd şi bat palma cu 


Dougan, felicitându-l pentru că ne-a insultat. 


Marco şi cu mine ne oprim, ne uităm cu înţeles unul la 
celălalt, apoi ne întoarcem la unison ca să îi înfruntăm pe 
Dougan şi gaşca lui. 

— Cum ne-ai zis, nenorocitule? întreabă Marco, gata de 
bătaie. 

— Ai auzit, răspunde Dougan. Nu îi primim pe mexicani în 
casele noastre decât ca să ne facă acolo curat sau să tundă 
peluzele. 

— Nu zău? zice Marco. Acu' două săptămâni, când am regulat- 
o pe soră-ta, n-a suflat o vorbă despre chestia asta. De fapt, ştiu 
din surse la prima mână că-i place să mănânce câte un burrito 
mare şi gras. 

O, Doamne. Dougan îşi umflă nările, iar grupul avansează 
către noi. 

— Eşti un om mort, Delgado. 

— Chiar ai regulat-o pe soră-sa? şoptesc eu din colţul gurii, ca 
numai Marco să m-audă. 

Rânjeşte răutăcios şi dă din cap. 

— Duceţi-vă înapoi în Mexic, acolo unde-i locul vostru, 
animalelor, zice Dougan, apoi ne scuipă, de parc-am fi, într- 
adevăr, nişte fiare. _ 

Marco se repede la el fără să ezite. li ţin spatele când doi 
dintre amicii lui Dougan îl trag în jos şi-ncep să-i care pumni. Nu 
după multă vreme m-apuc şi eu să pocnesc în dreapta şi în 
stânga. 

Şi nu după multă vreme, mulţimea se adună în jurul nostru. 

Nu obişnuiesc să mă bat prea des, însă atunci când o fac fiara 
din mine se descătuşează. Poate că Dougan are, la urma urmei, 
dreptate şi nu sunt decât un animal. Instinctul de a sări la bătaie 
e în sângele meu de Fuentes. Doi tipi mă ţin de braţe, iar un al 
treilea mă loveşte cu piciorul în stomac. Nu mă doare... şi cu 
fiecare lovitură încasată, furia care iese la suprafaţă îmi dă mai 
multă forţă. Mă eliberez din strânsoare şi dau cu cei doi de 
pământ, după care mă ridic clătinându-mă şi mă reped să-l trag 
pe un alt tip de pe Marco. 

Dobor un individ, lovindu-l până ce nu mai e capabil să 
riposteze. Apoi mă ocup de Dougan. Imi trage un pumn care mă 
nimereşte direct în bărbie. Răspund tot cu un pumn, care îl lasă 


lat. 

Nici măcar nu observ girofarurile albăstrii ale unei maşini de 
poliţie, până ce doi curcani nu mă ţintuiesc la pământ. Unul îşi 
pune genunchiul pe spinarea mea şi dă să-mi pună cătuşele. Mă 
uit în sus şi văd alţi doi poliţişti, care îl leagă acum pe Marco. 

— Ridică-te, Luis, îmi ordonă unul dintre poliţişti. 

Hm? Cunosc vocea asta. Mă întorc şi mă uit la el. Fir-ar să fie! 
Nimeni altul decât ofiţerul Reyes, vecinul de alături, tipul care 
flirtează cu mi'amâă. 

— Rahat, mârâi. Nu tu. 

— Îl cunoşti? îl întreabă un poliţist pe Reyes. 

— Mada. Şi mai ştiu că maică-sa n-o să fie deloc încântată când 
o s-audă că s-a vârât într-o încăierare. 

Se uită în jos, spre ceva aflat chiar lângă mine. Două pachete 
învelite în celofan zac pe iarbă. 

— Ce sunt astea? mă întreabă. Ţi-au căzut din buzunar când 
te băteai? 

— Nu. 

la pachetele de jos. 

— Eu zic că-i cocaină, zice unul din curcanii care îl ţin pe 
Marco. Aţi vândut droguri pe aici? ne-ntreabă. 

Marco clatină din cap. 

— Nu. 

— Cesar, jur că pachetele nu-s ale mele, spun eu. 

Îmi ridic ochii spre mulţimea care ne înconjoară şi o zăresc pe 
Nikki, cu mâna acoperindu-şi gura, şocată. Ochii noştri se 
întâlnesc şi ea se întoarce cu spatele, dezgustată. Nu mă crede. 

Şi nici Reyes, din câte îmi dau seama judecând după privirea 
lui. 

Răsuflă încet şi scutură din cap, frustrat. 

— Bun. Voi doi mergeţi la maşină. Acum! 

Mi se spune să desfac picioarele, iar Reyes mă controlează. 

— Ai asupra ta arme, droguri sau seringi, Luis? 

— Nu. 

— Eşti drogat sau beat? mă întreabă în timp ce mâinile îmi 
pipăie picioarele, cercetându-le de sus şi până jos. 

— Nu. 

— Atunci de ce te-ai luat la bătaie? Ridic din umeri. 

— Pentru c-aşa am avut chef. 

Sunt sigur că nu i-ar păsa nici cât negru sub unghie dacă i-aş 


spune că un pendejo care crede că mexicanii sunt cetăţeni de 
mâna a doua ne-a făcut ţărănoi. 

— Gândeşte-te bine ce spui, pentru că eu sunt cel nevoit s-o 
sune pe maică-ta ca să-i explice de ce-ai fost luat în custodia 
poliţiei sub suspiciunea de trafic de droguri. Aşa c-ai face bine 
să-mi dai un motiv serios pentru care ai venit până în partea 
asta, de nord, a oraşului ca să faci scandal. 

Ce naiba, Reyes îşi închipuie şi el că mexicanilor nu li se 
permite să ajungă în cartierul de nord decât pentru a face 
curăţenie în case şi a tunde peluzele? 

— N-am venit aici ca să fac scandal, îi spun. 

— Zău? Atunci de ce? 

— A fost invitat, strigă Derek. Eu l-am invitat. 

— Şi cine naiba eşti tu? întreabă Reyes. 

— Sunt gazda. 

— Să-ţi văd buletinul. 

Derek scoate buletinul şi i-l dă, iar Reyes îl examinează şi 
scoate un hohot de râs scurt. 

— La mulţi ani! 

— Mersi. 

— Uite ce-i, sunt sigur că ştii că-n Illinois consumul de alcool 
este permis numai după vârsta de douăzeci şi unu de ani. Tu n- 
ai decât optsprezece, zice Reyes ţâţâind din buze şi clătinând 
din cap. Unde-ţi sunt părinţii? 

— In Vegas. 

— Aşa că ce ţi-ai zis? Hai să dau o petrecere în lipsa lor, nu? 
Derek dă din cap afirmativ. 

— Mi s-a părut că-i o idee bună. 

— Ce să mai zic! Scoate toată lumea din casă, încuie şi vino la 
secţie cu noi ca să-ţi sunăm părinţii, spune Reyes. 

Derek e un gringo cumsecade, care s-a pus chezaş pentru 
mine. 

— Nu-l sălta, Reyes, îl rog eu pe poliţist. Lasă-l în pace. Ce 
Dumnezeu, e ziua lui! 

Reyes clatină din cap. 

— Ziua de naştere nu-i o scuză ca să încalci legea. 

Sunt împins pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie, 
iar Marco şi cu Derek în cealaltă, însoţiţi de doi curcani. Maşina 
lor pleacă. Intre timp, Reyes se duce la Dougan şi amicii lui. Stă 
de vorbă cu ei ceva vreme şi notează totul într-un carneţel. 


După care el şi cu partenerul său se întorc la maşina în care stau 
eu. 

Reyes se aşază în scaunul şoferului şi se întoarce cu faţa spre 
mine. 

— Ai încurcat-o rău de tot. 

— Mie-mi spui. 

— Uite care-i treaba, Luis. Eu ţin la mama ta. Şi faptul că te-ai 
băgat într-o încăierare şi că faci trafic de droguri o să o supere 
foarte tare. 

— Da' ţi-am spus: cocaina aia nu-i a mea. 

— E a amicului tău? Ridic din umeri. 

— Habar n-am. 

— Bun, uite cum facem. O să vă dau drumul ţie şi amicului 
tău după ce o să vă sun părinţii, pentru că drogurile n-au fost 
găsite în posesia voastră şi câţiva martori au declarat că tu şi cu 
Marco aţi fost provocaţi să săriţi la bătaie. Dar de acum încolo o 
să stau cu ochii pe tine ca un vultur. Şi dacă o să aflu că faci 
trafic sau te bagi în încăierări, o să-ţi trag o mamă de bătaie de- 
o să-ţi meargă fulgii. 

La dracu', tipul ăsta se furişează ca un vierme în viaţa maică- 
mii şi acu' s-a găsit să facă şi pe tăticu' grijuliu cu mine. N-am 
avut tată niciodată şi uite că m-am descurcat şi fără. 

— Nu eşti taică-miu, îi amintesc. 

— Ai dreptate. Dacă aş fi, te-aş închide la şcoala de corecție în 
noaptea asta, ca să te-nveţi minte. 


22 
Nikki 


Am lăsat garda jos, ceea ce nu plănuisem. În seara asta, în 
cabina de lângă piscină, mi-am lăsat gândurile să zboare şi chiar 
am crezut că Luis era altfel decât Marco. 

Asta înainte să-l văd bătându-se. 

Luis şi cu Marco erau de aceeaşi parte a baricadei în lupta 
împotriva lui Justin şi a unor tipi din echipa de fotbal. Am văzut 
cum zburau pumnii lui Luis şi, mai rău decât atât, mi s-a părut 
că-i plăcea - ca şi cum bătaia aceea răspundea unei nevoi 
interioare. 

Nu ştiu cine a provocat încăierarea. Dar nici nu contează. 


Pentru că Luis nu s-a dat înapoi. De fapt, a fost ultimul rămas în 
picioare, gata să atace pe oricine ar fi îndrăznit să-l înfrunte. Și 
nu s-a oprit până ce poliţiştii nu l-au țintuit la pământ. 

Şi atunci am văzut drogurile, pe jos, chiar la picioarele lui. Nu 
pot să fiu cu un tip care se bate şi face trafic cu droguri. 

Marco se bătea atât de des încât era mereu suspendat. 
Directorul Aguirre susţine că aplică o politică de toleranţă zero în 
şcoală, dar când clasa noastră a intrat la liceu şi-a dat repede 
seama că dacă după trei suspendări ne elimina, ar fi rămas cu 
prea puţini elevi din partea de sud a oraşului. Deşi continuă să 
amenințe şi acum că-i va exmatricula pe elevii cu probleme, 
rareori o face. 

Trebuie să încetez să mă mai gândesc la Luis. Mă întorc acasă 
şi mă arunc în pat, supărată pe mine însămi pentru că mă simt 
atât de vulnerabilă. Am renunţat la inhibiţii şi am ştiut ce fac. 
Numai că Luis nu mi-a spus că se ocupă cu droguri, fapt care 
schimbă cu totul datele problemei. 

Duminică dimineaţa mă scol cu speranţa că Granny a început 
să mănânce singură. 

— Cum se mai simte Granny? o întreb pe Sue. 

— Mănâncă prea puţin. E clar, e deprimată. Mă duc la cuşca 
ei. 

Granny îşi ridică botul şi amuşinează de cum deschid uşa 
cuştii. 

— Bună, fetiţo, îi spun întinzând mâna şi luând-o în poală. Ţi-a 
fost dor de mine? 

Răspunde dând din coadă. E slabă. Prea slabă. 

O scarpin în spatele urechilor şi se răsuceşte cu burtica în sus. 
Pare mulţumită. lau mâncare din castron şi o hrănesc din mână. 
Îi duc mâncarea la nas, o las s-o miroasă şi apoi s-o mănânce. 

— Ai vrea să mergi cu mine acasă? 

Răspunde împungându-mă uşurel cu botul în picior. 

— Mai întâi trebuie să-i conving pe părinţi să te accepte, îi 
spun. 

Mă întorc acasă, le povestesc alor mei despre Granny şi 
amândoi îmi spun că nu putem s-o luăm la noi. 

— Ai şi aşa prea multe pe cap, zice mama. 

— Şi după ce o să pleci la colegiu ce-o să se întâmple cu ea? 
intervine tata. 

— Dar e bătrână şi oarbă şi stă într-o cuşcă! Dacă aţi fi 


bătrâni şi orbi, vouă v-ar conveni să vă trăiţi ultimele zile din 
viaţă într-o cuşcă? argumentez eu. 

Mama îmi mângâie mâna. 

— Nikki, e admirabil felul în care te străduieşti să ajuţi acele 
biete animale, dar... 

Oftez. 

— Măcar... aşteptaţi s-o vedeţi. Şi după aceea luaţi o decizie, 
da? Sunt sigură c-ar fi un animal de companie minunat şi mai 
ştiu că după ce o s-o vedeţi o să vă schimbaţi părerea. 

Se uită amândoi la mine de parc-aş fi nebună. Sunt convinsă 
că se gândesc că insistența mea de a avea grijă de un animal 
neputincios ţine de nevoia de a mă simţi utilă. Am mai discutat 
despre asta. Poate că au dreptate. N-am ce să fac, am o 
legătură specială cu câinii nefericiţi aduşi la adăpost - cei care 
par complet neajutoraţi. Întotdeauna aleg pierzătorii. 

— Bun, uite cum facem, zice tata. În weekendul viitor, dacă 
Granny rămâne la adăpost, o să mergem cu tine s-o vedem. 

Un zâmbet mi se lăţeşte pe faţă. 

— Asta-i grozav! Mersi mult, spun îmbrăţişându-i. 

— Dar nu-ţi promitem nimic, Nikki. 

— Ştiu, ştiu. 

Chiar aşa. Ştiu că odată ce-o vor vedea pe Granny, or s-o 
iubească la nebunie. 

Luni, bârfele despre încăierarea de acasă de la Derek, 
arestările şi drogurile găsite la picioarele lui Luis circulă frenetic 
prin şcoală. Nu pot să merg pe holuri fără a auzi tot timpul 
comentarii cu privire la Luis, Derek sau Marco. 

Câţiva elevi se uită pieziş la mine. Toată lumea ştie că am fost 
cu Marco şi unii mă asociază şi acum cu el. 

Evit contactul vizual cu Luis chiar şi când strigă după mine, iar 
în timpul pauzei de prânz mă duc la bibliotecă şi studiez pentru 
testul la matematică, aşa încât să nu dau cu ochii de el sau de 
Marco. Ştiu însă că o să-l văd pe Luis la ora de chimie. 

Mă cronometrez ca să intru în clasă exact în clipa când sună 
clopoţelul. 

— N-ai cum să te faci tot timpul că nu mă vezi, îmi şopteşte 
Luis din spate atunci când doamna Peterson ne spune să 
mergem la chiuveta din fundul sălii pentru a curăța eprubetele. 

— Ba da, îi răspund. 

— Şi atunci cum să interpretez ce-ai făcut sâmbătă seara în 


cabina de lângă piscină? 

Îngheţ, amintindu-mi de momentul când am lăsat deoparte 
toate inhibiţiile. A fost o greşeală şi zidul trebuie din nou înălţat. 

— Încerc să uit, îi spun. 

— N-ai decât, dar n-o să reuşeşti, zice el aplecându-se spre 
mine. Nici eu nu pot să uit, să ştii. 

Cuvintele lui trezesc ceva adânc în mine şi-mi vine să mă 
reped la el şi să-l împing cât mai departe. 

— Ştii care-i lucrul cel mai nasol din toate? îl întreb. Că după 
numai câteva minute te-ai luat la bătaie cu Justin Dougan şi c- 
am aflat că te ocupi cu traficul de droguri. 

Face un pas în spate şi-şi trece o mână prin păr. 

— Mda, a fost o porcărie. Dar ştii ce-i şi mai nasol? 

— Ce? 

— Faptul că eşti atât de disperată să crezi tot ce se vorbeşte 
de rău despre mine. Se vede treaba că nu crezi în chestia cu 
nevinovat până la proba contrarie. 

— Domnule Fuentes, strigă doamna Peterson, termină cu 
trăncăneala. Nu-ţi dai seama că mai sunt elevi în spatele tău 
care au nevoie să folosească chiuveta? 

Luis se uită direct în ochii profesoarei şi răspunde: 

— Sincer să fiu, doamnă P., mă doare-n fund de chestia asta. 


23 
Luis 


M-am săturat să-mi tot fac griji cu detenţiile - de acum încolo 
e clar că voi petrece multe ore la şcoală după program, aşa c-ar 
trebui să mă obişnuiesc cu ideea. De fapt, la ultima detenţie 
chiar am folosit timpul ca să-mi fac temele. Problema e atunci 
când profesoara insistă să faci detenţie în clasa ei, şi nu la 
cantină, alături de ceilalţi delincvenţi. 

Stau aşezat pe taburetul meu de laborator şi-mi scot cărţile şi 
caietele: o să rezolv nişte probleme de matematică în timp ce 
Peterson stă cu ochii pe mine. 

Îmi ridic privirea. Se uită la mine urât, ceea ce în mod normal 
m-ar face să râd, numai că ştiu c-ar fi în stare să-mi dea o altă 
oră de detenţie pentru asta. 

— Bună, zic. 

— la nu mă lua pe mine cu „bună”. Ce se întâmplă cu tine? 


mă întreabă încrucişându-şi braţele la piept, moment în care-mi 
dau seama că furia lui Nadine Peterson e pe cale să se reverse 
asupra mea precum o tornadă. Ştii că n-ai voie să înjuri la ore. Și 
mai ştii că certurile în toiul orei sunt un lucru inacceptabil. 

— Am o zi proastă. 

— Dacă e să mă iau după vânătăile de pe faţa ta, aş zice c-ai 
avut un weekend prost. Vrei să vorbim despre asta? 

Se aşază pe scaunul lui Derek şi se apleacă peste masa de 
laborator. Am senzaţia că s-a instalat acolo confortabil şi că n- 
are de gând să se dea dusă până ce n-o să scuip tot din mine. 

— Nu prea, îi răspund. 

— Ok, atunci nu vorbi. O să vorbesc eu şi tu o să m-asculţi. 
Ridic o mână în aer şi încerc s-o opresc. 

— Nu-i cazul să vă obosiţi. 

— Mottoul după care mă conduc eu în viaţă e că predicile nu 
sunt niciodată de prisos. Întreabă-l pe fratele tău şi-o să-ți 
confirme că filozofia mea i-a fost de folos. Uneori în viaţă se- 
ntâmplă să te afli pe un drum bun şi să ajungi la o bifurcaţie. 
Poţi să decizi să mergi drept înainte, în care caz totul va fi bine 
şi în regulă. Dar e posibil ca alte căi să ţi se pară mai 
interesante, aşa că te decizi să faci o schimbare, ca să vezi ce-o 
să iasă din asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ş 

— Să nu o iei pe altă cale, Luis, asta vreau să spun. lţi cunosc 
familia de când aveai unsprezece ani. Eşti la fel de inteligent ca 
Alex, la fel de hotărât din fire ca şi Carlos şi ai un farmec 
băieţesc adorabil. Pe toate le poţi pierde uite-aşa, zice pocnind 
din degete. 

— Uneori nu ai de ales pe ce drum să porneşti. Eşti obligat s-o 
iei pe-acolo, îi răspund. 

Oftează. 

— Da, ştiu, nu-i uşor. Alex a pornit şi el pe un drum destructiv, 
dar la un moment dat a găsit soluţia să se îndrepte. Şi sunt 
convinsă că şi tu poţi, zice fluturându-mi ameninţător un deget 
prin faţa ochilor, ca o profa severă ce este. Şi dacă te mai prind 
că înjuri la mine la ore, o să te târăsc personal de guler la 
domnul Aguirre. 

— Nu sunteţi aşa de dură pe cât vă credeţi, îi spun. Prea 
multe nuanţe de gri în politica aia de toleranţă zero a 
dumneavoastră. 


Îşi drege glasul şi se dă jos de pe scaun. 

— De vină e sarcina. Dar te asigur că de cum o să scot plodul 
ăsta din mine, o să mă-ntorc la şcoală mai dură ca oricând. 

— Abia aştept, îi răspund eu sarcastic. 

După ora de detenţie mă duc la Brickstone. 

— Ai întârziat, zice Fran când mă-ntâlnesc cu ea în hol. 

— Da, ştiu. Profa de chimie m-a obligat să stau după ore. N-o 
să se mai repete. ă 

— Sper. Nu sunt dispusă să tolerez întârzieri la lucru. Işi 
mijeşte ochii şi se apropie de mine. 

— Ce-ai păţit la faţă? 

La naiba. Aş putea s-o mint şi să-i zic că am căzut pe scări, 
dar mă-ndoiesc că m-ar crede. Aşa că mai bine îi mărturisesc 
totul. 

— M-am bătut. 

Îmi face semn să o urmez la ea în birou. 

— Stai jos, zice arătând spre scaunul destinat vizitatorilor, 
după care îşi încrucişează braţele peste birou şi se apleacă în 
faţă. De-a lungul anilor, am angajat şi dat afară o mulţime de 
oameni. Ştiu că eşti nou aici, dar astăzi ai întârziat la lucru şi ai 
venit cu vânătăi pe faţă. Oaspeţii noştri nu vor să fie serviţi de 
delincvenţi. Am văzut nenumărați copii ca tine care au luat-o pe 
o pantă descendentă şi am fost mereu dispusă să le acord 
credit, dar în final n-a fost de niciun folos. Îmi pare rău să-ţi dau 
o veste proastă, dar instinctul îmi spune că va trebui să te 
concediez. 

— Am avut o săptămână proastă. Mai daţi-mi o şansă, o 
implor, dar tipa se îndreaptă deja spre uşă. 

— Îmi pare rău. Ultimul cec îţi va fi trimis acasă, zice uitându- 
se la ceas, semn că discuţia noastră a luat sfârşit. lţi urez mult 
succes în tot ce vei întreprinde pe viitor. Bill! strigă ea. Domnul 
Fuentes, aici de faţă, nu mai lucrează la noi. Fii amabil şi condu-l 
afară. 

Mai întâi mă concediază, apoi cheamă o gorilă ca să mă dea 
afară în şuturi. Adaugă insulta răului făcut. 

Îl urmez pe Bill spre uşa de intrare. 

— Nu-i vina ta, zice în timp ce-i înmânez ecusonul cu numele 
meu şi mă urc în vehiculul de pază, folosit şi pe post de 
maşinuţă de golf. Am avut nişte incidente în trecut cu foşti 
salariaţi care au cauzat stricăciuni în perimetru după ce-au fost 


concediaţi. 

— Nicio problemă, omule. Înţeleg. Nu-ţi faci decât meseria. 

Sunt escortat până la ieşirea de pe proprietate şi mă îndrept 
fără grabă spre casă. Cum Dumnezeu o să-i explic mamei c-am 
fost concediat? Şi-aşa nu vorbeşte cu mine de când a venit 
sâmbătă noaptea ca să mă ia de la secţia de poliţie. Şi dacă 
asta n-ar fi de ajuns, mai e şi Chuy Soto, care îmi spune că m- 
am născut Latino Blood; Nikki, care mă crede un gunoi de 
traficant de droguri; Peterson, care îmi suflă în ceafă; un poliţai 
care se dă la mama; şi acum mai sunt şi concediat. 

O săptămână de coşmar. 

Un SUV mare şi negru opreşte lângă mine. E Chuy. 

— Hei, Fuentes, urcă. 

Când eram mic, ştiam că trebuie să mă ţin departe de Chuy. 
Odată l-am auzit pe Alex spunându-i lui Paco că Chuy e un 
nenorocit care zice că-i prietenul tău cel mai bun şi-n clipa 
următoare e-n stare să te împuşte-n cap. Chuy a mai îmbătrânit 
între timp, are pielea ridată şi ochii goi. Mi'amă m-a prevenit să 
mă feresc de el. Dar nu mă tem de Chuy şi vreau să aflu ce 
pune la cale. Nu ştiu dacă asta înseamnă că sunt dur sau doar 
prost ca noaptea. 

Urc în maşină şi admir tapiţeria din piele moale şi sunetul 
plăcut care se revarsă din sistemul audio. 

— Unde mergem? 

— La depozite. 

Suflă fumul din trabucul aprins. Fumul pluteşte în aer înainte 
să dispară. 

— Ai mai fost acolo? mă întreabă. 

— Nu. 

— Atunci a sosit vremea, amigo. 

Traversăm oraşul. Observ că se uită des în oglinda 
retrovizoare şi în lateral, probabil ca să se asigure că nu suntem 
urmăriţi. Coteşte scurt şi intră pe o străduţă dosnică, între şinele 
de cale ferată şi un parc industrial. Nu după mult timp ajungem 
într-o zonă împădurită, apoi oprim în faţa unei clădiri cu o firmă 
mare pe care stă scris QUINTERO - EXPEDIERI ŞI LIVRARI. A fost 
dintotdeauna folosită ca paravan de către Latino Blood. Şi acum, 
că Chuy s-a întors, e din nou animată. 

Mă uit în jur şi mă minunez că tipul are atâta încredere în 
mine. 


— Haide, zice Chuy. Trebuie să stăm de vorbă. 

Câţiva tipi se foiesc prin preajma intrării. Chuy le face semnul 
de salut al bandei, iar ei îi răspund la fel, după care ne fac loc să 
intrăm. 

Mă conduce spre o încăpere laterală cu o canapea imensă, de 
piele, aşezată în faţa unui televizor cu ecran plat uriaş. 

— Stai jos, îmi ordonă în timp ce scoate un alt trabuc şi îl 
aprinde. 

Vreau să aflu cât mai repede ce mama naibii vrea de la mine. 

— Prefer să rămân în picioare. 

Ridică din umeri, apoi se aşază pe canapea şi-şi saltă 
picioarele pe măsuţa din faţa lui. 

— Vreau să fim prieteni. Să ştii c-am stat cu ochii pe tine de 
când ai plecat din Fairfield. Eşti un băiat isteţ, Luis. Mai istet 
decât cei mai mulţi pendejo care mişună pe aici. 

— L-ai bătut măr pe fratele meu. Aproape că l-ai omorât. Nu 
vrei să fim prieteni, Chuy. Vrei să mă foloseşti pe post de pion. 

— Cu toţii suntem pioni, Luis. Ideea e că e nevoie de tine în 
Blood. Şi a sosit vremea să te faci util. Tuturor ne vine rândul să 
ne facem utili. 

— De ce? Ca să iau locul lui frate-miu? 

— Sigur, dacă aşa vrei să-i zici. Blood se întoarce în Fairfield. 
Şi fie eşti cu noi, fie împotriva noastră. Alex a ştiut care-i miza şi 
a fost suficient de deştept ca să ni se alăture. A ştiut care sunt 
consecinţele dacă refuza să intre în bandă atunci când i s-a 
cerut. Dar pe urmă a ieşit. Aşa că sarcina îţi revine ţie. 

— Ce vrei să spui? 

Scoate un pistol Glock din tocul prins în betelia de la blugi, îl 
trânteşte cu zgomot pe măsuţă şi se uită la mine serios şi 
încruntat. 

— Doar nu vrei ca familia ta să păţească ceva, nu? 


24 
Nikki 


Cred cu tărie în sistemul nostru judiciar. Faptul că Luis a 
insinuat că l-am judecat greşit mi se pare de-a dreptul... 

Ok, recunosc, poate că l-am judecat greşit. Dar dovezile erau 
acolo, chiar la picioarele lui. 


Nu pot să mănânc nimic la cină. Privirea rănită de pe faţa 
plină de vânătăi a lui Luis atunci când l-am acuzat că face trafic 
de droguri mă face să mă simt oribil. Imediat ce terminăm 
masa, mă duc acasă la Kendall. 

Mă trântesc în fotoliul beanbag purpuriu din camera ei şi m- 
apuc să deşert sacul. 

— Am vorbit cu Luis şi e supărat foc pe mine că l-am judecat 
înainte de a asculta şi versiunea lui. Şi acum mă simt ca naiba. 
Luis şi cu mine ne-am giugiulit în cabina de lângă piscină chiar 
înainte de bătaie. Şi a fost foarte intens, spun şi simt fluturi în 
stomac doar la gândul că mersesem atât de de-parte cu el. Nu- 
mi amintesc să fi simţit aşa atunci când eram cu Marco şi asta 
mă sperie de moarte. Numai că nu-mi permit să mă implic într-o 
relaţie cu un tip care e într-o bandă şi face trafic de droguri. 

— Aici sunt de acord cu tine, zice Kendall. 

O, ce mult aş vrea să pot da timpul înapoi, pentru ca Luis să 
nu-i fi deschis uşa lui Marco. 

— l-am spus lui Luis că m-am distrat bine cu el, dar adevărul e 
c-a fost mai mult decât o simplă distracţie. Mi s-a părut atât de 
real. Şi tocmai de asta m-am lăsat purtată de val. 

— l-ai spus că n-a fost decât o distracţie? 

— Ce altceva aş fi putut să fac, Kendall? Nu vreau să creadă 
că urmăresc să-l prind în capcana unei relaţii exclusive şi că m- 
am îndrăgostit de el. Pentru că mi-ar râde probabil în faţă. 

Din clipa când l-am cunoscut pe Luis în urmă cu doi ani, am 
ştiut că e genul de jucător. Nici măcar nu s-a obosit să ascundă 
faptul că dorea să fie cu mine chiar din prima noapte când îl 
întâlnisem. lar când l-am refuzat, şi-a îndreptat imediat atenţia 
spre o altă fată, mai mult decât dispusă să-i accepte avansurile. 

Kendall e sunată pe mobil, dar ignoră apelul. 

— Te-ai gândit vreodată că Luis ar putea să nu se simtă prins 
în capcană dac-ar intra într-o relaţie exclusivă cu tine? 

— Nu. 

— Atunci, draga mea, află că ai o groază de probleme. Mie-mi 
spui? 

— Mă îngrozesc doar la ideea de a aduce în discuţie cuvântul 
relaţie. Oricum, problema nu e decât ipotetică, având în vedere 
că deja l-am categorisit pe Luis drept membru al unei bande. 

Kendall scoate un oftat. 


— Nu ştiu ce să zic. Dacă e traficant de droguri, atunci scapă 
de el cât mai repede. Dar Derek nu crede că Luis se ocupă cu 
aşa ceva. Ei doi s-au împrietenit. 

Of, sunt atât de derutată. Când l-am văzut încăierându-se şi 
am zărit drogurile pe jos, la picioarele lui, am fost sigură de 
vinovăția lui Luis. Acum însă încep să am îndoieli. 

— Crezi c-ar fi bine să discut cu el? 

— Cu cine? întreabă Derek, care intră în cameră şi o sărută pe 
Kendall de parc-ar fi căsătoriţi. 

— Cu Luis, îi răspund. 

— L-am văzut cum a fost escortat afară din club, acum vreo 
două ore, zice Derek. L-am sunat pe mobil, dar nu mi-a răspuns. 
Părea destul de amărât. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu panicată. De ce l-au concediat? 

Derek ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Am întrebat personalul, dar nimeni n-a vrut să-mi 
spună nimic. 

Mă ridic hotărâtă din fotoliul beanbag şi-mi iau geanta. 

— Mă duc acasă la Luis să stau de vorbă cu el. 

Mi-e greață când mă gândesc că detenţia căpătată de la 
doamna Peterson şi concedierea de la club ar putea să aibă 
legătură cu cearta noastră din timpul orei de chimie. Nu i-am 
dat şansa să-mi explice pentru că undeva, într-un cotlon al 
minţii, încercam să găsesc o scuză ca să-l îndepărtez de mine. 

M-am purtat ca o laşă. 

— Stai aşa, Nikki, zice Kendall luându-şi şi ea poşeta. Venim 
cu tine, ca să te sprijinim moral. 

— Mersi, dar trebuie să fac chestia asta singură. 

Kendall îmi aruncă o privire plină de înţelegere şi simpatie. 

— Bine, dar nu uita: dacă aşa v-a fost scris, atunci totul va fi 
bine. 

Mă întreb: dar dacă nu ne-a fost scris, atunci cât de rău poate 
fi? 


25 
Luis 


O iau spre casă, bucuros că mama e la muncă şi voi fi singur, 
ca să mă-nchid la mine-n cameră. Numai că imediat ce intru, îmi 
dau seama c-am greşit socotelile. li găsesc pe amândoi fraţii 


mei stând pe canapeaua din living. Nu l-am văzut pe Carlos de 
mai bine de un an şi nu mă aşteptam să fie externat din spitalul 
din Germania decât peste o săptămână. Arată bine, dar când se 
ridică îmi dau seama că încă mai are dureri. 

— Salut, frate, îi zic. Ţi-au dat drumul mai repede? 

— N-am suportat să stau atâta timp în spital, aşa c-am 
insistat să mă externeze mai devreme. Aproape să nu te 
recunosc, zice Carlos măsurându-mă din priviri. Văd că ai nişte 
vânătăi de toată frumuseţea. Cum arată celălalt tip? 

— Vrei să zici ceilalţi cinci? 

Carlos fluieră admirativ, apoi se întoarce spre Alex. 

— Frăţiorul nostru a devenit un adevărat luptător în absenţa 
mea. 

— Nu zău? mârâie Alex. Mai bine întreabă-l cu cine umblă mai 
nou. 

Carlos ridică din sprâncene. 

— Cu cine umbli, Luis? 

— Nu-i treaba ta. Alex, unde sunt Brittany şi Paco? 

— S-au dus să ia cina cu părinţii ei. Am renunţat să merg şi eu 
când am aflat că vine Carlos. Deci, Luis... acum câteva minute, 
Julio mi-a trimis un mesaj c-ai fost concediat. Ce s-a întâmplat 
cu slujba aia a ta de la club? 

— Nici asta nu e treaba ta. 

— Eşti fratele nostru mai mic, zice Carlos înaintând spre mine 
ca un soldat aflat în misiune. Tot ce faci e treaba noastră. 
Ultimul lucru de pe lume pe care mi-l doresc acum e ca fraţii mei 
să-mi ţină o predică. Îmi vine să-l împing pe Carlos cât colo, 
numai că se pare că are o rană nasoală, plus o grămadă de 
copci în picior de la şrapnelul ăla care i-a secţionat mușchiul. 

— Lasă-mă în pace, spun, dar mă adresez unor urechi surde. 
Carlos dă să mă lipească de perete, aşa cum făcea când eram 
copii. Mă mişc însă mai iute decât el şi scap din strânsoare, dar 
după aia mă prinde de tricou şi mă trage cu forţa cu faţa către 
el. 

— Vinzi droguri, nu? zice, apoi îmi dă drumul la tricou. Rahat. 
M-au încolţit. Alex se ridică într-o clipită în picioare. Se postează 
lângă Carlos şi amândoi formează un zid pe lângă care n-am 
cum să mă strecor. 

— Lasă-l pe mâna mea, zice Alex. Carlos clatină din cap. 

— Ce mama dracului, Luis? Ai intrat în bandă? 


Aud uşa din faţă deschizându-se şi vocea mamei, care strigă: 

— Ce se întâmplă aici? 

În spatele ei stă Reyes, îmbrăcat în uniformă. 

Carlos îi blochează imediat drumul, aşezându-se în faţa mea 
protector. 

— Ai mandat? întreabă. 

— Carlos, se răsteşte mi'amă la el pe un ton dojenitor. Nu fi 
nepoliticos. L-am invitat pe Cesar la noi să luăm cina. 

— Cine naiba e Cesar? întreabă Carlos. 

— Vecinul de alături, îi explic eu. Şi proprietarul nostru. Carlos 
se uită de la mine la Alex şi de la Alex la mama. 

— Ce-i asta? O glumă? 

— Mi-e teamă că nu, răspunde Alex. 

Mi'amă duce pungile cu cumpărături în bucătărie, apoi se 
întoarce în living. 

— Ce cauţi acasă atât de devreme, Luis? 

— Am fost concediat. Clipeşte din ochi, şocată. 

— Concediat? 

— Nu voiau ca un salariat cu vânătăi pe faţă să le servească 
clienţii. 

Mi'amâă clatină din cap dezamăgită şi oftează. Fir-ar să fie, am 
impresia că e pe cale să izbucnească-n plâns. Mă-ntreb dacă-i 
din cauza prezenţei Poliţistului prietenos printre noi. Îşi cere 
scuze şi dispare tristă în bucătărie. 

Reyes înaintează şi-i întinde mâna lui Carlos. 

— Tu trebuie să fii Carlos. Mama ta e foarte mândră că eşti în 
slujba ţării. Mă bucur să am ocazia, în sfârşit, să te cunosc. 

Carlos şi Reyes îşi strâng mâinile, iar Alex mă bate pe umăr. 

— Luis şi cu mine avem ceva treabă. Ne-ntoarcem imediat, 
zice. 

Mergem în camera mea, care pe vremuri a fost a noastră, şi 
Alex îşi ia o atitudine paternă. 

— Sper că nu te ocupi cu droguri, mă avertizează în şoaptă, 
pentru a nu fi auzit de Reyes. 

— Nu. 

— De ce ai fost concediat? Şi nu-ncerca să mă minţi. 

— Nu pentru c-aş fi intrat în bandă, Alex. Ţi-am spus deja că 
m-au dat afară pentru că aveam vânătăi pe faţă... şi pentru c- 
am întârziat, adaug eu. 

— Şi de ce ai întârziat? întreabă Alex fără să mă slăbească din 


ochi; chiar am impresia că nu şi-a ales meseria potrivită. 

— Peterson mi-a dat detenţie. Acum mai scuteşte-mă. Nu port 
armă şi nu vând droguri. Pe bune, Alex, lasă-mă în pace. 

Îmi rulez tricoul în sus şi îi arăt că la brâu ţin ascuns un 
carneţel făcut sul. Îl scot. 

— Vezi, n-am nicio armă. Am asta. 

Carlos, care tocmai a intrat şi el în cameră, îmi smulge 
carneţelul din mână. 

— Ce-i chestia asta? 

— E arma pe care ai crezut tu că o ţine ascunsă Luis la brâu, îl 
informează Alex. E un carneţel, Sherlock. 

Carlos deschide carneţelul şi citeşte cu voce tare ce-am scris 
eu pe prima pagină: 

De nimeni nu e cunoscută cu adevărat Şi doar puţini nu o 
consideră o răsfăţată Secrete ce-i rămân ascunse 

Sub pielea de soare sărutată. 

— Dă-mi aia! ţip la el şi încerc să înşfac carneţelul. Carlos se 
fereşte şi continuă să citească. 

Dacă încerc să o ating Fuge de mine speriată 

lubita mea, destinul meu pe veci, O să aştept şi să încerc o 
altă dată. 

— Fir-ar să fie, omule. Asta-i al naibii de profund. Alex, până 
acum am crezut că tu eşti cel mai lovit în cap din familia 
noastră, dar Luis te bate de departe, zice Carlos îndoind 
carneţelul şi înapoindu-mi-l. Cine-i norocoasa? 

— Nu contează. Oricum mă crede o scursură. Carlos râde. 

— Asta înseamnă că te place. La naiba, şi Kiara a crezut 
despre mine că sunt un ticălos, atunci când m-a cunoscut. 

— Chiar erai un ticălos, intervine Alex. 

— Ba bine că nu, zice Carlos foarte plin de sine. Fetelor le plac 
ticăloşii sau cel puţin aşa îmi amintesc eu din vremea când eram 
la liceu. Pentru ele suntem o provocare. Deşi cu Kiara lucrurile 
au stat altfel, râde amintindu-şi de iubita lui. Kiara a fost o 
provocare pentru mine. Nu mi-a făcut viaţa deloc uşoară. Nici 
Nikki nu-mi face mie viaţa uşoară. La naiba, totul era atât de 
simplu înainte să ne mutăm înapoi în Fairfield. Imi făcusem un 
plan solid şi eficient, pe zece ani. Dar de cum ne-am întors aici, 
s-a ales praful de planul meu. Astăzi am fost nevoit să aleg între 
siguranţa familiei şi propriul meu viitor. 

A trebuit să fac stânga-mprejur. Pentru că familia e pe primul 


plan. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va rămâne. 

A trebuit să iau pistolul aşezat de Chuy pe măsuţă. După care 
am jurat credinţă bandei Latino Blood, fapt care strică totul. Cât 
timp voi mai putea ascunde adevărul de fraţii mei, care deja 
sunt suspicioşi? 

— Alex! Luis! Carlos! Veniţi să m-ajutaţi să pun masa! strigă 
mi'amâă. 

Fraţii mei practic iau poziţia de drepţi când îi aud vocea. 

— O să vorbim despre asta mai încolo, promite Alex. 

Mă fac că plouă cât timp sunt cu toţii ocupati în bucătărie. 

Aşa sper să câştig timp ca să găsesc o ascunzătoare sigură 
pentru pistol. 

Când Reyes intrase în casă, ascunsesem pistolul în şort. 
Nimeni nu mă văzuse scoțând carneţelul din rucsac şi făcându-l 
sul. Nu crezusem că voi fi în stare să ţin pistolul ascuns în şort, 
dar reuşisem. Jur că de câteva ori aproape că-mi alunecase din 
şort, însă ca prin miracol a rămas pitit acolo până ce Alex a ieşit 
din cameră. 

Acum trebuie să-l ascund astfel încât fraţii mei să nu-l poată 
găsi şi Paco să nu dea peste el din greşeală şi să-l confunde cu o 
jucărie. N-am timp să stau prea mult pe gânduri, aşa că mă 
reped spre şifonier şi vâr pistolul în buzunarul unicului costum 
pe care-l am. L-am purtat la nunţi, înmormântări şi câteva 
quinche42. Costumul stă în fundul şifonierului, deci sunt convins 
că pistolul va fi bine ascuns în el. Mă-ntorc în bucătărie şi sper 
că vinovăția nu mi se citeşte pe faţă. 

— Hei, mamă, ştii că Luis e-ndrăgostit de o fată? întreabă 
Carlos după ce ne aşezăm cu toţii în jurul mesei mici din 
bucătărie. 

Până şi Reyes e prezent, dar cum a priceput că nu suntem 
prea încântați să îl avem printre noi, tace mâlc. 

— Nu, nu ştiam, zice mi'amă. 


42 Aniversare de cincisprezece ani 


Nici nu se uită la mine. E clar, e încă supărată că m-am bătut 
şi c-am fost concediat. 

Mă bucur când aud soneria, care rupe tăcerea. 

— Aşteptaţi pe cineva? întreabă Alex îndreptându-se spre uşa 
de la intrare. 


— Nu, răspunde mi'amâă. 

Verişoara noastră Elena năvăleşte în casă ca o furtună. Totul e 
mare la Elena. Are părul mare, o personalitate mare şi... mă rog, 
să zicem că nu are nevoie de implanturi cu silicon. Elena e 
foarte de gaşcă, dar poate deveni o latina înfricoşătoare atunci 
când e furioasă rău. 

— Nenorocitul ăla e pe-aici? întreabă ea. Alex ridică din umeri. 

— Vrei să zici... 

— Jorge. Soţul meu care mă înşală. 

Mi'amă se repede spre ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-am găsit la Homestyle Buffet cu târfa aia de Nina Herrera. 

— Cine-i Nina Herrera? întreb eu. 

— lubita lui din liceu. l-am prins asupra faptului. 

— l-ai prins făcând sex la Homestyle Buffet? întreabă Carlos 
confuz şi, poate, un pic amuzat. 

— Nu. Luau cina împreună! Când m-a scos pe mine 
nenorocitul ultima oară la o cină în oraş, ai? Aud? Ştie careva din 
voi răspunsul? zice Elena uitându-se la fiecare din noi în parte şi 
încruntându-se când dă cu ochii de Reyes. Lorena, îţi dai seama 
că ai un poliţist la masă? 

— Sunt Cesar, zice Reyes ridicându-se în picioare ca să se 
prezinte. 

Elena se holbează la cătuşele care-i atârnă la brâu, gata 
oricând să fie prinse la mâna unui delincvent. Cum a avut 
probleme cu el ley43 pe vremea când era mai tânără, nu e de 
mirare că n-are încredere în poliţie, la fel ca noi toţi. Face un pas 
în lături, îndepărtându-se de Cesar de parc-ar fi fost infectat cu 
o boală molipsitoare. 

— Ăăă, hm... 

Se întoarce spre miamâ şi mârâie iute şi cu furie: 
„Cemamanaibiicautăunpoliţistlatineacasă?” 

Rosteşte propoziţia dintr-o suflare, de parc-ar fi un singur 
cuvânt. 

Mama răspunde: 

— Cesar e prietenul nostru. 

Elena dă încet din cap, pe măsură ce creierul îi procesează 
informaţia. 

— Prieten? De când v-aţi făcut prieteni cu poliţaii? la stai, 
poate că ăsta e un semn! zice afişând un zâmbet larg şi 


întorcându-se spre Reyes. Domnule ofiţer, vreau să-mi arestaţi 
soţul, mă înşală. 


43 Legea 


— Aş vrea să vă ajut, dar nu pot interveni în mod legal, 
răspunde Reyes. 

— Cine zice c-ar trebui să interveniţi în mod legal? 

— Ce face? Glumeşte, nu-i aşa? o întreabă Cesar pe mi'amă, 
care ridică din umeri stânjenită. 

— Nu tocmai. 

Elena îl lasă în pace pe Reyes, care nu o poate ajuta, şi se 
apropie de farfuria lui Carlos, de unde se serveşte cu o bucată 
de taquito44. 

— Carlos, am uitat să-ţi urez bun venit. Cum te mai simţi cu 
piciorul? 

— Sincer să fiu, Elena, răspunde el în timp ce vară-mea îl 
sărută pe obraz şi-i lasă o urmă mare de ruj roşu, n-am mai 
simţit nicio durere din clipa când te-am văzut. Eşti mai 
amuzantă decât orice program de la televizor şi mai eficace 
decât o pastilă de Vicodin. g 

Elena îşi mută acum atenția de la Carlos la mine. Imi ia 
obrazul în palmă şi mă ciupeşte atât de tare încât gem de 
durere. 

— Vă iubesc pe voi, băieţii Fuentes, de parc-aţi fi copiii mei. 
Ah-ah! 


44 Tortilla mică, umplută de obicei cu carne de pasăre sau de 
vită 


Se apropie. Îi văd un fir de păr rătăcit în bărbie, pe care-ar 
trebui, pe bune, să-l penseze, iar parfumul ei puternic îmi arde 
nările. 

Îşi ţuguie buzele şi dau să mă feresc. 

— Te rog, nu mă umple de ruj. 

— A, lasă că ştiu eu că-ţi place, zice. 

Încerc să mă trag deoparte, dar îmi plantează un sărut umed 
pe obraz cu buzele alea mari ale ei. 

— M-a murdărit? îl întreb pe Alex. 

Alex îşi lasă capul pe umăr şi îmi examinează urma lăsată pe 


obraz. 

— Mda, ţi-a făcut-o, frate. ` 

Nu o aşteaptă pe Elena să-l sărute. In schimb, îşi deschide 
braţele larg şi o cuprinde. lar când ea se întinde să-i dea un 
pupic, se fereşte şi o sărută el pe obraz. 

— Mare pişicher mai eşti, zice ea ameninţându-l cu degetul. 
Dacă o s-o înşeli vreodată pe Brittany, o să-ţi tai scula cu mâna 
mea. 

— Va trebui să stai la coadă, Brittany e prima pe listă. Uite ce- 
i, Elena, o să-l sun pe Jorge să văd care-i treaba. Nu cred că are 
o aventură. 

— E cineva acasă? se aude vocea lui Jorge. 

Mă ridic iute de pe scaun, care zgârie duşumeaua, şi sar să îl 
ajut pe Alex, care a prins-o pe Elena şi încearcă s-o ţină departe 
de Jorge. Reyes dă să intervină, dar îl rețin cu un braţ. 

— Asta-i o ceartă normală, în familie, îi spun. 

— Normală pentru cine? 

— Nu te-am înşelat, zice Jorge, care e abătut rău de tot. Nina 
a vrut să discute cu cineva, e supărată după ce s-a despărţit de 
iubitul ei. Nu te mai purta ca o soţie geloasă. 

— Nu sunt geloasă, zice Elena zbătându-se să scape din 
strânsoarea noastră ca să ajungă la el. Culero45, înţelege odată. 
Dacă fosta ta iubită zice că vrea să discute cu tine, e semn că te 
vrea înapoi. 

Se aude din nou soneria. 

— Răspund eu, zice Alex. 

Nu-i dau atenţie, până ce vocea lui puternică şi poruncitoare 
răsună în toată casa. 

— Luis, ai un musafir. 


45 Tâmpitule (argou mexican) 


26 
Nikki 


Am stat în faţa uşii câteva minute bune ca să-mi adun curajul 
să sun. Înăuntru e în mod sigur o petrecere. Prin fereastră văd o 
mulţime de lume adunată în casă. 

Alex vine să deschidă uşa. Mă cunoaşte. O dată la câteva luni, 


părinţii mei îl invită pe el, cu soţia şi copilul, acasă la noi la cină 
sau duminica la o gustare. Alex îl strigă pe Luis să vină. Inima 
îmi bate tare în piept de nerăbdare. 

Luis vine la uşă; are o urmă mare de ruj pe obraz. 

— Ce cauţi aici? mă întreabă pe un ton încordat şi se vede 
treaba că nu e încântat să mă vadă. 

— Hai înăuntru, zice Alex, care mă cuprinde cu braţul pe după 
umeri şi mă îndeamnă să intru. Vezi că mai ai urme de ruj pe 
faţă, frăţioare, îi murmură lui Luis când trecem pe lângă el. 

Luis înjură, apoi se freacă puternic pe obraz. 

— Verişoarei mele îi place să ne pupe, îmi explică. E un fel de 
tradiţie de familie, una fără rost şi enervantă. 

Văd un poliţist în uniformă lângă mama lui Luis. Carlos e şi el 
aici, şi mai e şi un cuplu. Cei doi par să se fi certat; sunt supăraţi 
unul pe celălalt. 

Carlos arată spre mine. 

— Ea e fata? îl întreabă pe Luis. Fata din poezie? 

— Ce poezie? întreb eu, brusc curioasă. 

— Nicio poezie, zice Luis. Fratele mele are halucinaţii din 
cauza analgezicelor pe care le ia. Nu-l băga în seamă. 

— Te simţi bine? îl întreb eu pe Carlos. 

Carlos îşi suflecă pantalonul, dând la iveală o tăietură urâtă 
cusută cu copci, care se întinde de la coapsă până la gambă. 

— Asta-i dovada că libertatea are şi ea un preţ. 

— Au! Da' ce-ai păţit? întreb eu şi fac un pas în spate, fiindcă 
mă ia cu fiori la simpla vedere a rănii. 

— Şrapnel de la un dispozitiv explozibil improvizat, zice 
mijindu-şi ochii la mine. Eşti mexicancă? 

— Carlos! îl dojeneşte maică-sa. 

— Mai taci din gură, omule, îl ia la rost şi Luis. Carlos îşi ridică 
braţele în semn de capitulare. 

— Ce-i? Mai nou e o crimă să-ntrebi o fată dacă-i mexicancă? 

— Nu. Doar că-i nepoliticos, răspunde Luis. Carlos râde cu 
poftă. _ 

— Pe bune, frăţioare, doar ştii că nu-s politicos din fire. li 
răspund lui Carlos: 

— Sunt mai degrabă americancă decât mexicancă, dacă asta 
are vreo importanţă. 

— Doar în măsura în care nu-ţi recunoşti originile. Nu vrem să 
ne pierdem moştenirea culturală. 


— Uite cine s-a găsit să vorbească, intervine Alex. Carlos, care 
are o iubită cât se poate de albă. 

— Ce vorbeşti? Dar tu? Care ai o nevastă albă ca un crin? 

ripostează Carlos pe un ton glumet. 

— Hei! Înainte să te iei de albi, ai face bine să ţii cont că 
nepoţelul tău e pe jumătate alb. 

— Nu jumătatea care contează, spune Carlos umflându-se în 
pene. Uite ce-i, sunt american şi lupt pentru ţara mea, dar asta 
nu înseamnă că-mi ignor originea mexicană sau că mi-ar fi 
ruşine cu ea. 

— Nici mie nu mi-e ruşine, spun eu. Dar nu ştiu spaniola şi nici 
nu umblu fluturând steagul mexican. Aşa că nu-mi place să mă 
dau în spectacol atâta timp cât nu ştiu prea multe despre 
originile mele. 

— Niciodată nu-i prea târziu să-nveţi, zice Carlos. 

— Luis, nu ai de gând să mă prezinţi prietenei tale? întreabă 
mama lui. 

Luis ezită, aşa că fac un pas în faţă. 

— Sunt Nikki, spun zâmbind. 

— Nikki Cruz, adaugă Alex. Fiica doctorului Cruz. 

— A, da, parcă îmi amintesc, zice mama lui Luis dându-şi 
capul pe spate, adâncită în gânduri. N-ai fost la nunta lui Alex? 
Mă rog în gând să nu-şi aducă aminte că l-am pocnit pe fiu-său 
cu genunchiul în testicule, pe ringul de dans. Un incident pe 
care n-am niciun chef să-l reînviem acum. 

Carlos e însă cel care nu lasă să treacă de la el. Se animă 
brusc. 

— A, da! Nikki, nu tu l-ai lovit pe Luis în... 

— Nikki e şi ea la liceul Fairfield, explică Luis. Suntem colegi la 
ora de chimie. 

Toată lumea tace acum şi mă aşteaptă să iau cuvântul. Mă 
întorc spre Luis şi rostesc în şoaptă: 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. 

— Mada. Vino după mine. 

Îl urmez. Traversăm bucătăria şi ieşim pe uşa din spate. 

— Bun, zice el. Vorbeşte. 

Îmi dreg glasul şi mă uit în sus la cer, amintindu-mi că Luis 
vrea să ajungă acolo într-o bună zi. Îşi va urma visul sau s-a 
răzgândit? 

— M-am tot gândit la ce mi-ai spus astăzi la ora de chimie. Ştii 


tu, chestia aia că m-am grăbit să te judec fără să cunosc toate 
amănuntele. Şi, ei bine... am ajuns la concluzia că ai avut 
dreptate. 

Ridică din umeri. 

— N-are nicio importanţă. 

— Ba pentru mine are, îl contrazic eu. 

— De ce? Deja ţi-ai făcut o părere despre mine, râde el scurt. 
Toată lumea şi-a făcut. 

— Spune-mi că nu vinzi droguri şi-o să te cred. Uită-te în ochii 
mei şi spune-mi adevărul. 

Mă priveşte drept în ochi. 

— Nu sunt dealer, zice fără să-şi ia ochii de la mine. 

Drogurile alea nu erau ale mele. Nu sunt Marco, aşa că nu ne 
mai pune pe amândoi în aceeaşi oală. 

— Eşti prieten cu el. 

— Sunt prieten şi cu Derek. Uite ce-i, nu ştiu ce s-a întâmplat 
între tine şi Marco. Şi sincer să fiu, nici nu vreau să aflu, pentru 
că dac-aş şti, probabil că l-aş bate măr. 

— Nu-i nevoie să mă protejezi. 

— Şi dacă aşa vreau eu? zice uitându-se în sus la cer şi la 
stele. Fir-ar să fie, Nik, nici nu ştii ce gânduri nebuneşti îmi trec 
prin cap de când am fost împreună cu barca lui Derek şi pe 
urmă sâmbătă seara, lângă piscină... Tu vrei să ignori ce s-a 
întâmplat între noi, dar eu nu pot. 

— Adevărul e că nici eu nu pot, spun înghițind cu greu nodul 
pe care-l simt în gât. Dar trebuie să ştiu dacă eşti în LB sau nu, 
pentru că dacă eşti nu mai putem continua. 

— Vită-te la mine, Nik, zice Luis, iar când o fac oftează adânc. 
Nu sunt în nicio bandă. 

— Ai avut dreptate să-mi atragi atenţia că greşisem. Am vrut 
să cred tot ce-i mai rău despre tine ca să nu iau în seamă 
legătura pe care o simt că s-a creat între noi. E ca şi cum tu m-ai 
înţelege şi eu te-aş înţelege pe tine şi pe urmă, sâmbătă seara, 
când am fost la cabina de lângă piscina lui Derek... 

— Mi-ai spus că te-ai distrat. 

— i-am spus că m-am distrat şi-atât doar ca să scap de tine. 

Hunter mi-a zis odată că cei mai mulţi tipi se pot regula cu 
fata pe care o iubesc cu aceeaşi uşurinţă cu care o pun cu o 
gagică pe care o agaţă pentru o noapte. Marco e ultimul băiat 
cu care am ieşit şi practic mi-a frânt inima şi sufletul şi tot. Luis, 


sâmbătă seara a fost mai mult decât o distracţie pentru mine. 
Trebuie să ştiu dacă tu crezi că putem face ca relaţia dintre noi 
să meargă. 

— Uau. După cât de prost mi-a mers toată săptămâna, ăsta 
era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat, zice Luis trecându-şi 
mâna prin păr şi-i simt încordarea în tot corpul. Viaţa mea e al 
naibii de complicată în clipa asta. 

— Îmi pare rău, spun eu. N-am vrut să complic lucrurile şi mai 
mult. 

Îmi fixez privirea în pământ. Nu vreau să-i văd faţa atunci 
când îmi va spune că-mi fac iluzii. 

— Nu-i vina ta, zice răsuflând adânc şi lăsând apoi aerul să-i 
iasă încet din piept. Nik, trebuie să fiu sincer cu tine. Nu ştiu 
dacă-i o idee bună să te încurci cu mine acum. 

— Înţeleg. Nu trebuie să-mi explici. 

Din clipa când ne cunoscuserăm, nu încercase niciodată să 
ascundă faptul că-i un jucător. Fusese o prostie din partea mea 
să-mi închipui că apropierea de mine şi legătura care se născuse 
între noi aveau să-l schimbe. 

— Nu, nu înţelegi. 

Colţurile gurii îi zvâcnesc în sus, într-un zâmbet mic. 

Respirația mi se accelerează în clipa când întinde mâna, mă 
prinde blând de ceafă şi îmi întoarce faţa spre el. 

— Nu vreau să fiu cu nimeni altcineva, mi chava. Vreau să fii 
iubita mea. 

— Da? 

— Da. 

Vorbele lui îmi înlătură îndoielile. 

— Nici eu nu vreau să fiu cu nimeni altcineva, spun. 

N-am vrut să las pe nimeni să se apropie de mine, dar asta 
înainte ca Luis să revină în viaţa mea. Poate că joaca asta de-a 
atrasul şi respinsul e o încercare de a ne da seama unde ne 
aflăm. Dar timpul a trecut şi lucrurile s-au schimbat, eu m-am 
schimbat şi acum sunt gata să las trecutul în urmă. 

Trece o clipă şi simt cum pacea mă învăluie. Sper că nu vede 
lacrimile care ameninţă să-mi ţâşnească din ochi. 

— Vino-ncoace, zice. Tremuri ca varga. 

Închid ochii şi o lacrimă mi se prelinge pe obraz. Luis a reuşit 
să pătrundă prin armura mea invizibilă de protecţie şi mă simt 
atât de vulnerabilă. 


— Mi-e frică. 

— Şi mie. 

Mă strânge şi mai tare şi mă sărută pe creştetul capului. 

Mă simt aşa de bine în braţele lui. Îmi îngrop faţa în pieptul 
său ca să absorb mai bine căldura îmbrăţişării. 

— Promite-mi că n-o să mă minţi niciodată, Luis. 

— Promit. 


27 
Luis 


A doua minciună pe care tocmai i-am spus-o noii mele iubite, 
cum că n-o s-o mint niciodată. Prima a fost că nu sunt membru 
al bandei Latino Blood. Dacă ar şti că am o sarcină de îndeplinit 
şi că mi s-a ordonat să vând droguri pentru a-mi dovedi 
loialitatea, aş pierde-o definitiv. Sunt conştient că nu-s decât un 
ticălos egoist, dar nu vreau să renunţ la şansa care mi s-a dat de 
a o avea pe Nikki în viaţa mea. 

Uşa din spatele casei se deschide. E Brittany, care îl ţine pe 
Paco în braţe. Ne vede şi icneşte surprinsă. 

— Ups, scuze, zice retrăgându-se. N-am vrut să deranjez. 
Paco te căuta, Luis, şi mama ta ne-a zis că ai ieşit afară. N-am 
știut că nu eşti singur, adaugă mijindu-şi ochii confuză în clipa 
când se uită mai bine la Nikki. Nikki Cruz, tu eşti? 

— Mda, spune Nikki îndepărtându-se un pic de mine. 

— Aăă... Păi, n-am ştiut că tu şi cu Luis sunteţi... prieteni. 

— Suntem mai mult decât prieteni, o anunţ eu pe cumnata 
mea. 

— Da? Cum aşa? Vrei să zici că sunteţi împreună? 

Îmi înfăşor braţul în jurul umerilor lui Nikki, pentru că aşa se 
cuvine şi pentru că vreau să o simt aproape. Se uită în sus la 
mine şi jur, aş putea să mă pierd în ochii ăia ai ei căprui-închis şi 
atât de expresivi. 

— Mda, suntem împreună, spun fără să-mi iau ochii de la ea. 

Nu-i aşa, mi chava? 

Ochii noştri rămân înlănţuiţi în timp ce Nikki îmi zâmbeşte şi 
dă din cap. 

— Mama ta ştie? mă întreabă Brittany. 

— Nu încă. 


Brittany izbucneşte în râs. 

— Cred că bănuieşte ea ceva. Am prins-o trăgând cu ochiul pe 
geamul de la bucătărie de cel puţin zece ori de când am venit. 
Habar n-aveam că eşti cu o fată... dar asta explică de ce te 
spiona. Mamă Fuentes îşi protejează fiii ca o cloşcă. Şi sunt 
convinsă că lucrurile n-or să se schimbe nici când fiul meu va 
începe să fie interesat de fete. Să nu uiţi asta, Paco. 

— Uiiz! strigă Paco şi se zvârcoleşte ca să se elibereze din 
braţele mamei. 

— Paco, tio Luis e ocupat acum, zice Brittany. N-are timp să se 
joace cu tine. 

— E-n regulă, spune Nikki privind în lături. Oricum trebuie să 
plec. 

Imediat ce maică-sa îl lasă jos, Paco aleargă spre mine. 

— Ce mai face micul meu taquito? zic eu luându-l în braţe şi 
bătând palma cu el. N-ar fi trebuit să mergi la culcare? 

— Ba da, zice Brittany exasperată. Îi place să stea treaz 
noaptea şi să doarmă ziua... exact ca şi lui taică-său, adaugă 
punându-şi o mână pe burtica umflată. Nici copilaşul ăsta nu mă 
lasă să dorm toată noaptea. Dumnezeu să m-ajute! 

— E un Fuentes, zic eu cu mândrie. Nu-i aşa, Paco? Ştii c-o să 
ai un frăţior cu care să te joci? 

Paco dă din cap că da. Nu şi Brittany. 

— Să sperăm că de data asta o să fie fată. Băieţii ăştia din 
familia Fuentes mă omoară cu zile. Nu ştiu, zău, cum de a 
rezistat mama voastră cu trei golani în casă. 

— Niciun moment de plictiseală, zic eu, apoi îl aud dinăuntru 
pe Carlos râzând în hohote. Şi nici acum n-are motive să se 
plângă. 

Alex o strigă pe Brittany să se întoarcă în casă şi ea pleacă, 
lăsându-mă cu Paco în braţe. 

— Mă mai ţii minte? întreabă Nikki gâdilându-l pe nepoţelul 
meu pe burtică. Eu sunt Nikki. 

— Ki-ki! urlă Paco. Ki-ki-ki-ki. Ki-ki-ki-ki, continuă dând din cap 
într-o parte şi-n alta, de parcă ar cânta. 

— Încă mai avem de lucrat la capitolul abilităţi verbale, o 
informez eu pe Nikki. 

Ea îl mângâie încetişor pe păr. 

— E o minune. 

— La fel şi tu. 


Mă aplec spre ea ca s-o sărut şi pentru o clipă o imagine a 
noastră repetând în viitor această scenă se proiectează în 
mintea mea... eu, Nikki şi copilul nostru. 

— Acum chiar trebuie să plec, zice Nikki. Mâine avem ore, în 
caz că ai uitat. 

— Nu vreau să pleci. 

— Ştiu c-ai fost selecționat în echipa de fotbal. Dacă vrei, pot 
să vin să te urmăresc la antrenament. Şi după aia putem să 
mergem undeva împreună. 

— Am ceva de făcut imediat după antrenament. 

O mică însărcinare de la Chuy, ceva despre care Nikki nu 
trebuie să ştie. 

— Dar ne putem vedea după. 

— Ok, zice încuviinţând din cap. 

Nu-mi dau seama dacă e sceptică sau nu. 

Ne întoarcem în casă. Din păcate, toată lumea e în continuare 
acolo. Şi, tot din păcate, toţi ochii sunt aţintiţi asupra noastră. 

— Mă duc s-o conduc pe Nikki la maşină, îmi anunţ eu familia 
şi i-l pasez pe Paco lui Alex. 

— La revedere, spune Nikki zâmbind timid şi făcând nervoasă 
cu mâna tuturor celor aflaţi în încăpere, după care se apropie de 
mi'amâ. Mi-a făcut plăcere să vă revăd, doamnă Fuentes. 

— Mulţumesc, răspunde mama politicos. Şi te rog transmite 
complimentele mele părinţilor. 

Complimente părinţilor? De când s-a transformat mi'amă într- 
o femeie de lume manierată? Se preface oare de dragul lui 
Reyes? Orice ar fi, îi sunt recunoscător pentru felul în care se 
poartă. 

O conduc pe Nikki la maşina parcată în faţa casei. Se sprijină 
de ea înainte de a deschide portiera. 

— Hei, zice, apoi îşi muşcă nervoasă buza de jos. 

— Ştii, ăsta a devenit deja un obicei al nostru, zice. Tu-mi spui 
„Hei” şi eu îţi răspund „Hei”. Sau eu îţi spun „Hei” şi tu-mi 
răspunzi la fel. 

Zâmbesc. La ce amănunte e ea atentă. Mă uit în jos la buzele 
alea dulci pe care abia aştept să le gust din nou. 

— Hei, zic aplecându-mă s-o sărut. 

— Hei, şopteşte ea uşor în timp ce-mi trec buzele peste ale ei, 
apoi îmi pune o mână pe piept şi mă împinge încet. Cred că 
înainte să continuăm cu giugiuleala ar trebui să ştii că ai tăi se 


uită la noi. 

Arunc o privire în spate, spre casă. Luminile sunt dintr-odată 
stinse şi disting în întuneric nişte siluete care se uită pe 
fereastra de la camera din faţă. 

— E cam jenant, şoptesc. 

— Sună-mă mai încolo, zice deschizând portiera. 

— Stai aşa, n-ai de gând să mă săruţi? 

Serios, acum că am o iubită, am de gând să profit. La naiba, 
la cât de prost mi-a mers toată săptămâna, mă gândesc că un 
sărut m-ar ajuta să nu-mi pierd minţile. 

— Poftim, zice şi mă pupă pe obraz. 

— Până şi pupăturile alea stupide ale verişoarei mele Elena 
sunt mai acătării, Nik. Zău aşa, mi chava, ai milă şi aruncă-mi şi 
mie un os. 

— Dar ţi-am spus, avem spectatori. Ridic din umeri. 

— Nu-mi pasă. Hai să le oferim ceva care să merite să fie 
privit. Sunt cu spatele la ei, aşa că oricum n-au cum să vadă 
mare lucru. 

Îmi înconjoară gâtul cu braţele. 

Gem de plăcerea de a-i simţi corpul lipit de mine. 

Afară e întuneric şi linişte şi numai lămpile de pe stradă 
licăresc palid. Nikki ştie cum să mă înfierbânte cu doar o 
atingere a buzelor şi îşi valorifică avantajul. Buzele ei moi se 
plimbă peste ale mele, iar şi iar. Ne sărutăm. Din fericire, 
spatele meu ne fereşte îmbrăţişarea pasională de ochii 
curioşilor. 

O maşină claxonează de mai multe ori, apoi opreşte lângă 
maşina lui Nikki, stricând momentul. 

— Ce faci, Fuentes? Văd c-a dat norocul peste tine, aud o voce 
familiară. 

E Marco. 

Nikki încremeneşte, după care îşi îngroapă capul în pieptul 
meu în încercarea de a-şi ascunde identitatea. Nu are însă 
niciun rost, maşina o dă de gol. Îmi ţin totuşi mâinile încordate 
sprijinite de maşina ei, protejându-mi iubita, cu toate că sunt 
conştient că-i inutil. 

— Ce mai faci, Delgado? întreb eu. Scoate capul pe geam. 

— Nu prea multe, se pare, comparativ cu tine şi cu Nikki. Să-ţi 
dau un pont: îi place când o lingi în spatele urechii. 

— Mersi de sfat, omule, da' cred c-o să mă descurc şi singur. 


Acum cară-te naibii de aici. 

Râsul lui Marco pluteşte în aer şi după ce demarează 
scrâşnind din roţi şi dispare. 

— A plecat? mă întreabă Nikki cu voce înăbuşită, pentru că-şi 
ţine în continuare capul îngropat în pieptul meu. 

— înî. Nu-ţi face griji. O să-i spun eu lui Marco să te lase în 
pace. 

Îi ridic capul ca să mă pierd iar în ochii ei trişti. 

— Vreau să uiţi ca ai ieşit vreodată cu el. 

Mă aplec ca s-o sărut din nou însă se retrage. 

— Înainte să plec vreau să-ţi spun ceva. Nu vreau să nu dorm 
toată noaptea de grijă. 

— Ok, te ascult. 

— N-o să fac sex cu tine, izbucneşte. 

Cuvintele ei mă pocnesc în libido precum o găleată cu apă 
aruncată peste o flacără plină de testosteron. Am impresia că 
penisul mi-a zvâcnit în semn de protest. 

— Nu vreau ca relaţia noastră să se reducă la sex, spune ea. 
Dacă vom înlătura acum aşteptările legate de sex, va fi mai 
bine. 

Mai bine pentru cine? 

— Nici eu nu vreau ca relaţia noastră să se reducă la sex, Nik, 
dar trebuie să recunosc... Speram ca la un moment dat să 
intervină şi sexul. 

Se uită-n dreapta şi în stânga, de parc-ar vrea să se asigure 
că nimeni nu trage cu urechea la conversaţia noastră. 

— Pur şi simplu nu pot. Prea multe complicaţii, ştii. 

Nu, nu ştiu. Şi oare chiar vreau să aflu? Rahat. O fi din vina lui 
Marco? Sau a mea? 

— O să te înţeleg dacă vei vrea să te desparţi de mine din 
cauza asta, zice cu sfială. 

Nu am de gând s-o mint. Mă excit doar privind-o, dar e mai 
mult decât atât. O plac cu adevărat. Şi încă foarte mult. 
Îndeajuns încât să o consider iubita mea. Îmi place să stau de 
vorbă cu ea. Restul va veni de la sine, atunci când va fi 
pregătită. 

— Bine, îi spun. De acord cu regula asta fără sex. Dar... ăăă... 
putem menţine opţiunea deschisă şi să reluăm discuţia mai 
târziu? Ştii, pentru cazul că te răzgândeşti... 

— Mda, spune sărutându-mă uşurel pe buze. Deşi, dacă aş fi 


în locul tău, nu mi-aş face prea mari speranţe. Putem face însă 
alte lucruri împreună. 

Ridic din sprâncene, curios. 

— Ca de pildă? 

— O să-ţi arăt altă dată, zice şi îşi acoperă gura cu mâna când 
un zâmbet îi traversează faţa. Nu pot să vorbesc despre asta 
atâta timp cât maică-ta stă cu ochii pe noi. Ne vedem mâine. 

Urcă în maşină şi pleacă şi-n clipa următoare mi'amă deschide 
uşa din faţă. 

— Ai ceva să-mi spui? mă întreabă înainte să intru în casă şi 
să dau ochii cu restul familiei. 

— Mda. Am o iubită. 

— Nu eşti de părere că o iubită ţi-ar putea complica viaţa? 

— Si, mamá. O să-mi complice viaţa. 

Dar nu în felul în care îşi închipuie ea. Chestiunea cu Latino 
Blood atârnă ca un nor negru pe deasupra capului meu. Imi pare 
rău că pentru a afla ce pune Chuy la cale am fost nevoit să intru 
în bandă. Dar asta e, n-am avut încotro. 

— Ei, o să vezi, totul va fi bine, spun. 

— Colegiul este lucrul cel mai important pentru tine în clipa 
asta, zice mama. Mai important decât fetele. Nu lăsa nimic să te 
abată de la scopurile pe care ţi le-ai propus, Luis. Pentru că dacă 
o s-o faci, vei regreta toată viaţa. 

In clipa asta, scopul meu e să trec cu bine de ziua de mâine, 
când după antrenamentul la fotbal va trebui să merg în 
Evanston. E prima sarcină pe care mi-a dat-o Chuy şi o ocazie de 
a dovedi că sunt dispus să-mi asum riscuri pentru bandă. Şi aş 
minţi dacă n-aş recunoaşte că o parte din mine a primit cu 
bucurie provocarea. 


28 
Nikki 


A doua zi dimineaţă mă scol şi-mi deschid imediat celularul, în 
speranţa că voi găsi un mesaj de la Luis. Simt fluturi în stomac 
doar la ideea că poate şi el s-a gândit la mine de cum s-a trezit. 

Un text apare pe ecran. E de la Luis. Nu mă pot abţine şi 
rânjesc citindu-i mesajul atât de bine gândit. 

Luis: Hei. 


Mesajul a fost trimis acum douăzeci de minute. Tastez rapid 
unicul răspuns potrivit, apoi apăs pe TRIMITE. 

Eu: Hei. 

Mă reped în baie, dar îmi iau mobilul cu mine, în caz că Luis 
îmi mai trimite vreun mesaj. În timp ce mă spăl pe dinţi aud 
ţiuitul telefonului. Un alt mesaj. Mă grăbesc să termin cu periatul 
dinţilor, apoi iau telefonul în mâini. 

Luis: Totul ok? Eu: Ce anume? Luis: Noi. Eu. Eu: Da. De ce? 
Luis: Aşa. 

La şcoală, stau aşezată lângă Luis pe podea în faţa dulapului 
meu înainte să sune clopoţelul. 

— Nu mi-am făcut tema la mate aseară, îi spun şi scot din 
mapă foaia cu tema dată de domnul Gasper. După ce am ajuns 
acasă n-am fost în stare să mă concentrez. Oricum, mare lucru 
nu înţeleg din matematică. Mintea mea nu e făcută pentru 
calcule. Nici măcar nu ştiu de ce trebuie să învăţăm chestiile 
astea, oricum n-o să le folosim în viaţă. 

— Depinde de meseria pe care o faci, zice Luis şi-mi ia foaia 
de hârtie, apoi şi-o aşază în poală. Haide, mai avem zece minute 
până ce încep orele. Te ajut eu cu tema. 

Încerc din greu să mă concentrez la orice altceva decât el. Îmi 
pun mâna peste a lui şi trasez cu degetele cercuri invizibile pe 
podul palmei sale. 

— Îmi distragi atenţia, zice el. 

— Ştiu. 

Râde, apoi îşi retrage mâna. 

— Nu vrei o notă mare pentru tema la matematică, mi chava? 

Îl sărut. 

— Ba da, dar prefer să stau cu tine. 

— Nu vreau ca iubita mea să rămână corijentă la mate şi să 
fie nevoită să meargă la cursurile de vară. Concentrează-te, îmi 
cere. 

— Ok, ok, zic ţinând pixul deasupra hârtiei. Gata, m-am 
concentrat. 

Lucrăm împreună şi terminăm cu un minut înainte să sune 
clopoţelul. Tot ce ştiu e că Luis are răbdarea unui sfânt. A putut 
să-mi explice totul la nivelul meu de înţelegere, nu ca domnul 
Gasper, care e întotdeauna atât de confuz. 

— Mersi, îi zic şi bag foaia de hârtie în mapă. 

— Hai să luăm prânzul împreună în pauză. 


— Cu amicii tăi? 

— Mda, zice împletindu-şi degetele cu ale mele. 

— Nu mă înţeleg prea bine cu ei. Mă detestă. 

— O să fie bine, ai să vezi. 

Kendall şi Derek vin pe coridor spre noi. 

— Presupun că v-aţi rezolvat problemele aseară, nu? zice 
Kendall. 

Îi strâng mâna lui Luis. 

— Mda. 

Mă despart de Luis în clipa când sună clopoţelul. Ştiu că n-o 
să-l mai văd până la pauza de prânz, în schimb o să-l văd pe 
Marco. Suntem în aceeaşi clasă la ora de sport. De obicei îl ignor 
şi el mă ignoră pe mine. 

Numai că astăzi n-am noroc. 

— Deci ţi-ai găsit în sfârşit un alt tip de care să te legi ca o 
obsedată ce eşti? mă întreabă Marco în timp ce alergăm pe pista 
care înconjoară terenul de fotbal. 

Sprintez, dar ţine pasul cu mine. Domnul Harris, profesorul de 
educaţie fizică, ne cronometrează. 

— Ţineţi ritmul, e bine aşa, ne strigă când trecem pe lângă el. 

— Chestia asta dintre tine şi Luis să ştii că n-o să ţină, zice 
Marco, apoi tace când un grup de alergători ne depăşeşte. Şi 
când o să-ţi dea papucii, o să-l faci să se simtă ca un gunoi şi o 
să-i asmuţi pe toţi cei din nord împotriva lui, aşa cum ai făcut cu 
mine? 

am asmuţit pe nimeni împotriva lui Marco. Ne-am despărţit 
când el s-a alăturat bandei. Şi tatuajele Latino Blood pe care le-a 
afişat la şcoală nu aveau cum să-l facă prea popular în rândul 
prietenilor mei. Ştiu că cei mai mulţi elevi care locuiesc în nordul 
oraşului nu l-au mai băgat în seamă pe Marco după ce noi doi 
ne-am despărţit. Numai că nu cred că asta a avut de-a face cu 
despărţirea noastră, ci cu faptul că şi-a etalat ostentativ afilierea 
la bandă. 

Continui să alerg şi să ignor cuvintele care ies din gura lui 
Marco. Păcat că nu mi-am luat căştile cu mine ca să ascult 
muzică şi să nu-l mai pot auzi deloc. 

— Dacă îi spui lui Luis ce ţi-am zis, o să arăt tuturor fotografia 
aia a ta nud, pe care-o am pe telefon, zice Marco aplecându-se 
spre mine. Ţi-am spus că am şters-o, dar am minţit. 

Lacrimi ameninţă să se adune în ochii mei, însă mă 


stăpânesc. După ora de sport, mă grăbesc să ajung la vestiar şi 
mă rog în gând ca Marco să blufeze. 

În timpul pauzei de prânz îl văd pe Luis pe hol, chiar la 
intrarea în sala de mese. 

— Hei, zice el. 

— Hei. Uite ce-i, o să mă duc să mănânc la bibliotecă, îi spun 
eu. Am de învăţat şi n-o să pot cu atâta lume în jur. Ne vedem la 
ora de chimie, da? 

Trebuie să stau cât mai departe de Marco şi de amenințările 
lui. 

Luis se ia după mine. 

— Vin şi eu cu tine la bibliotecă. 

— Nu. O să-mi distragi atenţia. Şi trebuie să mă concentrez. 

— Serios? mă-ntreabă el neconvins. 

— Serios. 

Îl sărut. Ador senzaţia atingerii buzelor lui, care mă face pe 
moment să uit de amenințările lui Marco. Când sunt cu Luis, 
cred că totul va fi bine. 

— Hei, voi doi, fără manifestări de afecţiune în public, ne 
strigă un profesor. 

O, nu. E doamna Peterson. Ne bate pe umeri. 

— Despărţiţi-vă. 

Ne aşteaptă să ne despărţim din îmbrăţişare, apoi îşi 
încrucişează braţele la piept. 

— Nikki, o să îl rog pe dr. Aguirre să te trimit acasă cu un 
manual al elevului de la liceul Fairfield. Se vede treaba că nu ai 
memorat regulile de comportament. Dacă vrei să rămâi după 
ore ca să-l studiezi, te pot ajuta, adaugă, apoi ridică din 
sprâncene fixându-l pe Luis cu privirea. E la fel de valabil şi 
pentru tine, domnule Fuentes. 

— Dumneavoastră n-aţi încălcat niciodată regulile, doamnă 
P.? întreabă Luis. 

— Nu, răspunde ea, apoi cade câteva clipe pe gânduri. Deşi o 
dată, când eram la liceu... adaugă şi vocea i se stinge treptat. In 
fine, nu contează. Nu vreau să vă mai văd sărutându-vă pe hol. 
Nu eu am făcut regulile, dar sunt obligată să le aplic. 

Ce şoc! Doamna Peterson tocmai a recunoscut că a încălcat şi 
ea regulile. Şi poate că nici nu e de acord cu unele dintre ele. 
Luis pare încântat de sine că a făcut-o să recunoască. 

— Ne vedem mai târziu, strig după el în timp ce mă îndrept 


spre bibliotecă. Du-te să iei prânzul cu amicii tăi. 

Mă aşez într-o cameră pentru studiu individual şi-mi scot 
prânzul şi o carte de ficţiune pe care tocmai am luat-o de pe 
raft. Adevărul e că n-am de învăţat. Numai că nu ştiu cum să-i 
spun lui Luis că nu pot să umblu cu amicii lui. 


29 
Luis 


La ora de chimie, Peterson ne urmăreşte cu ochi de vultur. 

La naiba, n-o fi făcut ea regulile, dar se descurcă de minune 
cu aplicarea lor. Astăzi ne predă toată ora. Mă uit la Nikki şi o 
surprind privindu-mă fix. Zâmbeşte. Sunt tipul cel mai norocos 
de pe pământ. Imi pare rău că o s-o las singură după 
antrenament. 

Clopoţelul sună, în sfârşit. Nikki şi cu mine mergem împreună 
spre dulapurile noastre. 

— Ne vedem pe teren, îi spun, apoi o trag spre mine. Mă 
împinge. 

— Ai auzit ce-a spus doamna Peterson. Fără manifestări de 
afecţiune pe holuri. 

— Nu se uită acum la noi. Şi-n plus, orele s-au terminat. Mă 
ameninţă cu degetul. 

— Îți place să trăieşti periculos, domnule Fuentes, o imită ea 
pe Peterson. Promite-mi că n-o să mai faci prostii, ca să fii 
pedepsit cu o altă detenţie. 

— Asta nu pot să-ţi promit, mi chava. 

În vestiar, Dougan vine spre mine în timp ce mă îmbrac cu 
tricoul de fotbal. 

— Nimănuli nu-i place ideea ca tu şi cu Nikki să fiţi împreună, 
zice el. Mă rog, în afară de Kendall şi Derek. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de ceea ce cred alţii, 
îi răspund. 

Mă aşez pe bancă şi-mi trag ghetele de fotbal, în speranţa că 
Dougan se va face nevăzut. 

N-o face. 


Se aşază lângă mine. 

— Părinţii ei vor face o criză de isterie când vor afla că iese cu 
un tip din LB. Ştiu că eşti în bandă... nu are niciun rost să negi. 
Dar ca să ştii, o să fiu aici, gata s-o consolez pe Nikki atunci 
când îşi va da seama că nu eşti decât un gunoi de mexican. 

Termin de legat şireturile la o gheată şi mă apuc de cealaltă. 
Nu vreau ca cineva să se amestece în relaţia mea cu Nikki şi cu 
atât mai puţin Dougan. Ştiu că Alex şi cu Brittany au avut 
probleme similare. Toţi prietenii lor au încercat să îi prevină că 
relaţia dintre ei se va sfârşi prost, însă în ultimă instanţă părerile 
lor nu au contat deloc. La fel vreau să se-ntâmple şi cu mine şi 
Nikki - noi doi ne vom rezolva singuri problemele, fără niciun 
amestec din afară. 

— Habar n-ai ce vorbeşti, Dougan. 

— Ştiu mai multe decât îţi închipui. 

Termin de încheiat şireturile şi mă uit în jur, ca să m-asigur că 
nu e nimeni în apropiere care să tragă cu urechea. 

— Uite care-i treaba, Dougan. Dacă îi sufli vreo vorbă lui Nikki, 
cei din LB or să îţi tăbăcească fundu. 

N-aştept să îmi răspundă şi mă îndrept spre teren, unde 
antrenorul ne pune să facem tururi de pistă pentru încălzire. 
Nikki stă în tribună, cu Kendall şi alte câteva fete, şi ne 
urmăreşte. 

Marco vine să alerge cot la cot cu mine. 

— Ce mai faci, Fuentes? Văd că ai un fan, zice arătând cu 
capul spre tribune. 

— Dacă ai ceva împotriva iubitei mele, ai face bine să-ţi ţii 
gura, îi răspund. Pe bune, las-o în pace dacă nu vrei să ai de-a 
face cu mine. 

— Da' ce eşti tu? Bodyguardul sau iubitul ei? glumeşte Marco. 

— Ambele. 

Arunc o privire spre tribune. Nikki nu pare prea încântată că 
vorbesc cu Marco. 

— Mi se pare amuzant că tu şi cu Nikki v-aţi combinat, zice 
Marco, apoi mă bate pe spate. Noroc, frate... atâta timp câto să 
ţină. 

Sprintează spre marginea terenului pentru a discuta cu 
antrenorul înainte ca să apuc să-i răspund. 

Derek e genul de mijlocaş care poate arunca mingea mai 
departe şi mai precis decât am văzut vreodată. Marco şi cu mine 


suntem înaintaşi şi ne înţelegem atât de bine pe teren de parcă 
am avea un singur creier. Ştim instinctiv la ce să ne aşteptăm 
din partea celuilalt şi ce gândeşte fiecare din noi. 


Singurul lucru care îmi abate atenţia este prezenţa lui Nikki. 

De fiecare dată când mingea iese în aut, mă trezesc că o caut 
din priviri în tribună. 

— Fuentes, ce naiba faci acolo? strigă la mine antrenorul. Sal 
tocmai ţi-a aruncat mingea de la margine şi tu te uiţi aiurea. 

— Scuze. 

— leşi de pe teren şi stai pe tuşă până ce-ţi vine mintea la 
cap, strigă el, apoi îi face semn unui alt jucător să-mi ia locul. _ 

les în fugă de pe teren şi mă duc la ţâşnitoarea de apă. Imi 
clătesc gura şi dau capul pe spate ca să mă răcoresc. 

— i-am distras atenţia, nu? mă întreabă Nikki. 

Mă întorc şi o văd stând rezemată de gardul din zale de 
lanţuri. Soarele îi străluceşte în părul castaniu-închis cu reflexe 
roşcate naturale. 

Dacă mă distrage? La naiba, sigur că da. 

— Am ratat mingea din cauză că mă uitam după tine. 

— Nu-i bine. Vrei să plec? Nu-i mare scofală. Nu vreau să-l 
enervez pe antrenor. 

Îi fac cu ochiul. 

— Ştii bine că nu vreau să pleci. 

— Nikki Cruz, lasă-mi jucătorul în pace sau o să interzic 
accesul publicului şi-o să te dau afară! strigă antrenorul. 

— Du-te să marchezi un gol ca să-l calmezi pe bietul om, îmi 
spune Nikki. 

— Aşa o să fac. 

În restul antrenamentului mă concentrez asupra exerciţiilor 
fizice şi nu asupra lui Nikki. După antrenament, ies din vestiar 
împreună cu Marco discutând despre strategia jocului. Nikki mă 
aşteaptă pe hol. 

— Hei, zice. 

— Hei, îi răspund şi-l bat pe Marco pe spate. Ne vedem în 
parcare, la maşina ta. 

Tipul oftează. 

— Bine. Da' să nu întârzii. Avem treabă. 

O îmbrăţişez pe Nikki şi-mi aplec capul ca să o sărut, dar se 
trage înapoi. 


— Ai planuri cu Marco? 

— Mda, ridic eu din umeri. M-a rugat să-l ajut cu ceva. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Pentru că n-am vrut să ştii, d-aia. Ascultă, tu ai probleme 
cu tipu' şi nu am vrut să te enervez. După ce termin, vin la tine, 
promit. 

— Scuze. N-am vrut să te iau la întrebări, zice trăgându-mă 
spre ea şi sărutându-mă. Dar nu prea am încredere în oameni. 

— Da, ştiu. Şi mi-am propus să te vindec de chestia asta. O 
iau pe după umeri şi mergem împreună spre parcare. Marco mă 
aşteaptă în maşină. Claxonează când mă vede. 

— Hai odată, pendejo! strigă el impacientat pe geam. 

— Ne vedem mai încolo, îi spun lui Nikki, apoi o sărut din nou 
şi urc în maşina lui Marco. 

La câteva minute după ce plecăm, Marco îmi face semn spre 
torpedou. 

— Deschide-l. 

Mă conformez şi cinci punguţe cu pudră albă învelite în 
celofan albastru se holbează la mine. 

— Chuy vrea să vinzi marfa cu şaptezeci şi cinci de dolari 
punga. Noi o să păstrăm douăzeci şi cinci. 

Trântesc uşiţa torpedoului. 

— Omule, asta-i yoyo46. Ştii, pentru chestia asta aproape c- 
am fost exmatriculat. 

— Ce, parcă nu ştiu? Uite, zice scoțând o foaie de hârtie cu o 
adresă mâzgălită pe ea: Newsberry Drive numărul 2416, 
Evanston. Chuy a zis că putem scăpa de toată marfa dacă o 
vindem acolo. Hai, ne aşteaptă un culero. 

Traversăm Fairfieldul mergând pe şerpuitorul Sheridan Road 
până ce ajungem la Evanston. Nu scot o vorbă tot drumul. Mă 
uit pe geam la pietoni şi mă întreb ce-or fi crezând ei despre noi. 
Văd doi mexicani într-o maşină şi-şi închipuie imediat că suntem 
traficanţi? Astăzi nici nu s-ar înşela. Nu e o cantitate de marfa 
care să ne arunce-n puşcărie pentru zece ani, dar suficientă 
pentru a fi arestaţi. 

Reiau în minte amenințările lui Chuy. Fie eşti cu noi, fie 
împotriva noastră. Doar nu vrei ca familia ta să păţească ceva, 
nu? 


46 Denumire argotică a cocainei. 


Mda, sigur că nu vreau ca familia să păţească ceva. Trebuie să 
fac asta. Trebuie s-o fac pentru fraţii mei, pentru nepoţel, 
cumnată şi mi'amâ. Traficul de droguri pentru LB e atât o 
obligaţie, cât şi o modalitate de a afla informaţii din interior. 
Sunt aproape convins că şi Alex a făcut asta. Cât despre Carlos, 
el ştiu cu siguranţă c-a făcut-o... şi acum a venit rândul meu. 

Încă nu s-a întunecat, aşa încât nu ne e greu să găsim adresa. 
Ajungem la casa cu pricina. 

— Locul ăsta e-n paragină, zic holbându-mă la bucăţile de fier 
vechi şi de lemn aruncate la întâmplare sau adunate grămada 
prin curte. 

— Te aştept în maşină, spune Marco. 

Îndes cele cinci punguţe în buzunar. N-am mai făcut aşa ceva 
niciodată şi mă simt ca un farsor. 

— De ce nu te duci tu? îl întreb pe Marco. Doar eşti veteran. 

— Chuy mi-a zis că tu trebuie s-o faci. Ca să-ţi dovedeşti 
loialitatea, adaugă uitându-se în oglinda retrovizoare. Uite ce-i, 
nu m-aş mira dacă tipu' ăsta ar fi unu' dintre amicii lui Chuy, pus 
să te verifice. 

Rahat. 

— M-acoperi, da? 

— Da-da... te acopăr, răspunde pe un ton detaşat, de parc-ar 
fi făcut chestia asta de o mie de ori. Hai, du-te odată. Nu mai 
trage de timp. 

Bag mâna în săculeţul pe care l-am pitit în maşina lui Marco 
azi-dimineaţă, înainte de ore, şi scot dinăuntru pistolul. Il vâr la 
brâu, apoi mă-ndrept spre uşa din faţă. Pe ea e lipit un abţibild 
pe care scrie NU PRIMIM VÂNZĂTORI AMBULANŢI. Sunt pe cale 
să vând droguri. Asta înseamnă că-s vânzător ambulant? 
Probabil că dac-aş fi pus să scriu un eseu pe tema asta, aş 
compune unu' de milioane, cu argumente pro şi contra. Ok, 
recunosc, trag de timp. Poţi să o faci, îmi spun în timp ce inima 
îmi bubuie tare şi repede în piept. Sun la uşă şi aud înăuntru 
paşii cuiva. Uşa se deschide. Un tip cu capul ras şi care seamănă 
cu un luptător în cuşcă pe care l-am văzut odată la televizor stă 
în faţa mea. Bănuiesc că nu s-a spălat de-o săptămână, pentru 
că pute de-ţi ia minţile. 

— Cine naiba eşti tu? mă întreabă. 

Hm... ce-ar trebui să răspund? Nu mi-e deloc uşor să vin c-o 


replică pe moment. 

— Aăă... cred că am ceva ce-ţi trebuie. Arăt ca un idiot. 

— Ce adică? zice tipul, deloc deranjat de cât de prostească 
este conversaţia noastră. 

Dau să scot o punguţă din buzunar, dar tipul mă înşfacă de 
tricou şi mă trage înăuntru. 

— Să nu mai faci asta niciodată, mă auzi? Copoii mişună prin 
părţile astea, gata să pună laba pe tipi aşa, ca tine. De cum te 
văd că fluturi punguţele cu cocaină, te saltă şi pe urmă ajungem 
amândoi la mititica. În fine... zice trăgând aer pe nas şi văd cum 
mâinile îi tremură de nerăbdare. Hai să vedem ce-ai adus. 

Scot cele cinci punguţe. 

— Şaptezeci şi cinci de dolari fiecare. Trei sute şaptezeci şi 
cinci în total. 

Întotdeauna m-am priceput la calcule. 

— Ce zici de trei sute cincizeci? contracarează el. 

Acu' pe bune, ai voie să negociezi într-o vânzare de droguri? E 
clar, tipu mă crede ageamiu. Ceea ce şi sunt, numai că am un 
şef, pe Chuy. Şi dacă Chuy mă monitorizează, mai bine să nu 
dau înapoi. Pentru că, altfel, loialitatea mi-ar fi pusă la îndoială. 

— Da ce mama naibii îţi închipui că sunt, vânzător en gros? îi 
răspund pe un ton enervat, intrând cu uşurinţă în rolul de 
gangster. Trei sute şaptezeci şi cinci sau mă car de-aici, adaug, 
apoi îmi vine o idee: dacă tot am ajuns aşa departe, ce-ar fi să 
plusez niţel? Mai am zece doritori să plătească patru sutare 
pentru o marfa de puritatea asta. Dacă n-o vrei tu, or s-o ia ei. 

Am făcut cursul opţional de economie - acolo am învăţat 
importanţa raportului cerere-ofertă. Dacă tipu' va crede că 
cererea e mare şi oferta mică, am şanse să joace după cum îi 
cânt. 

Ezită o frântură de secundă. Risc şi blufez. O iau spre uşă. 

— Ok, ok! strigă el după mine. Mă-ntorc imediat cu banii. 

Stai... acolo unde eşti. 

Ţin punguţele într-o mână şi o întind pe cealaltă după Glock. 
Dacă individul are de gând să mă împuşte, aş face bine să fiu 
pregătit fie să trag şi eu în el, fie s-o iau la sănătoasa. 

La naiba, nu mai ştiu nici eu cine sunt. Un traficant de droguri, 
membru al unei bande, pe cale de a deveni un nenorocit de doi 
bani? Cât de uşor mi-a venit să fac o întoarcere la 180 de grade. 
Singurul lucru care mă face să rămân aici e faptul că încă n-am 


aflat ce pune Chuy la cale. E oricum ceva care mă implică şi pe 
mine. Asta o ştiu sigur. Nu pot să merg la poliţie. Chuy are ochi 
şi urechi peste tot şi chiar a făcut aluzie că are pe statul de plată 
şi câţiva copoi din Fairfield. Pentru prima oară în viaţă, mă aflu 
în poziţia de a nu putea face lucrul corect. 

Ideea că acest pendejo care vrea să-mi cumpere drogurile ar 
putea fi un poliţai sub acoperire îmi trece prin cap, numai că 
felul cum se uitase cu jind la yoyo şi începuse să tragă aer pe 
nas la gândul că va avea marfa la dispoziţie mă face s-o dau 
repede uitării. 

Tipul se întoarce cu un teanc de bancnote. 

— Uite, zice îndesându-mi banii în mână. 

Să-i număr acum, înainte de a pleca, sau asta e considerat un 
semn de lipsă de respect? Nu cunosc procedura, aşa că 
improvizez. Răsfir bancnotele şi le arunc o privire scurtă, după 
care îi dau punguţele. 

Mă duc spre maşină şi inima îmi bate-n continuare cu putere. 
Fluxul ăsta de adrenalină e ca un soi de drog natural care mă 
face să mă simt invincibil, ca atunci, în Boulder, când 
escaladasem muntele solo. Riscul de a mă trezi aici muşcat de 
un şarpe e mic, dar faptul că mi-am minţit familia şi pe Nikki ar 
putea avea consecinţe mai grave. 

— Hai să ne cărăm de aici, îi spun lui Marco în timp ce mă 
strecor pe scaunul pasagerului. 

Demarăm în trombă şi după ce ne-ndepărtăm puţin primesc 
un mesaj pe telefon. 

Nikki: Hei, ce mai faci? 

Nu răspund. 


30 
Nikki 


Îi dau întâlnire lui Luis la adăpostul pentru animale. 

Reacţionez cu întârziere când îl văd venind pe o motocicletă, 
îşi scoate casca şi se îndreaptă spre mine. 

— E motocicleta ta? îl întreb. 

— Ea vărului meu Enrique. Mi-a împrumutat-o. Mi-a zis c-o să 
mă lase să lucrez la atelierul lui auto câteva zile pe săptămână. 
Ştie c-am fost concediat de la clubul Brickstone şi afacerile lui 


au început din nou să meargă bine. 

Mă trage spre el şi mă ţine mult timp îmbrăţişată. 

— Mi-a fost dor de tine, chiar dacă-n clipa asta miroşi a câine 
ud. 

— l-am făcut baie lui Granny. 

— Granny? 

— Căţeaua mea favorită. Vrei s-o cunoşti? 

— Sigur. 

— Haide. 

Îl prezint personalului de la adăpost, apoi mergem la cuşca lui 
Granny. 

— Nu-i aşa că-i adorabilă? spun aplecându-mă şi luând-o în 
braţe. E oarbă, dar are auzul perfect. 

Luis o ia de la mine din braţe. 

— Hei, Granny, ce mai faci? 

Granny îşi vâră botul în tricoul lui, acceptând să fie 
mângâliată. 

— Vrei să o iei acasă, nu? mă întreabă el. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— După felul cum te uiţi la ea. 

— Părinţii mei nu vor să ne luăm câine, dar sper să îi conving. 
Cred c-or să cedeze curând. Deocamdată am reuşit să-i fac să 
vină aici, ca s-o vadă, adaug şi mă uit în gol. Cred că le e teamă 
ca după moartea ei să nu sufăr. 

— Şi aşa o să faci? 

O scarpin pe Granny după ureche. 

— Mda, probabil. 

— Cât mai are Granny de trăit? 

— Cât mai avem noi toţi de trăit? îi răspund şi capăt un 
zâmbet gânditor din partea lui în chip de răspuns. 

Îi arăt şi ceilalţi câini şi-i povestesc istoriile şi ciudăţeniile 
fiecăruia. Jake, beagle-ul, nu se opreşte din urlat. Lui Hannah, 
corcitura de ciobănesc, îi place prea mult de tovarăşul ei de 
cuşcă. Puii care au sosit astăzi vor fi probabil adoptați până în 
prânz. 

— Toată lumea iubeşte puii de căţei. 

— În afară de tine. Ţie îţi plac câinii disperaţi. Îl împing în 
joacă. 

— Granny nu e disperată. Doar neputincioasă. 

— Anul trecut am făcut un curs de psihologie. Dacă aş fi 


expert, probabil că te-aş diagnostica drept genul de persoană 
căreia îi place să se facă utilă. 

— E o presupunere corectă, recunosc eu şi-mi zic în sinea mea 
că e mai bine, oricum, decât să fii neputincios. Dar 
dumneavoastră, domnule Fuentes? Dumneavoastră sunteţi 
neputincios? 

— Aş putea să fiu, dacă tu mi-ai cere-o, răspunde el şi eu 
izbucnesc în râs. 

II conduc la studioul improvizat pe care l-am amenajat pentru 
a-i fotografia pe câini ca să postez pozele pe site-ul de adopţii 
pe care l-am creat. lau aparatul şi-i arăt pozele câinilor de la 
adăpost. 

— Maggie e o somnoroasă, aşa că i-am aşternut o pernă şi am 
aşezat-o pe ea atunci când am fotografiat-o, îi explic. lar lui 
Buster îi place să prindă lucrurile pe care i le arunci, aşa că l-am 
surprins cu trei mingi în bot, ca lumea să afle că e un câine 
jucăuş. Ceea ce-ncerc să fac e să arăt prin poze personalitatea 
fiecăruia. 

— Sunt impresionat, zice Luis aruncându-mi o privire 
admirativă în timp ce se uită pe poze. Sunt foarte bune. Ai putea 
să le publici într-o carte. 

— Scopul meu e să ajut câinii să fie adoptați, îi spun. 

— Eşti o sfântă. 

Imi amintesc de poza nud pe care Marco mi-a zis că nu a 
şters-o din memoria telefonului. 

— Nici vorbă. Ăn trecut am făcut câteva prostii mari de tot. 

— Toţi am făcut, zice arătându-mi braţul. Vezi cicatricele 
astea? Nu am minţit atunci când ţi-am spus c-am fost muşcat de 
un şarpe. Am căzut de pe o stâncă. S-a întâmplat chiar înaintea 
nunţii lui Alex. Nu purtam echipament de protecţie. 

— De ce? 

— Fiindcă uneori îmi place să trăiesc periculos. Ţie nu? 

— Nu. Mai bine zis nu-mi mai place. 

Luis continuă să se uite peste poze. Ultima e a lui Granny. ŞI 
nu e tocmai reuşită. 

— Stai aici, îi spun şi i-o aşez pe Granny în braţe. Rămâi aşa. 
Stă în lumină şi o mângâie pe Granny în timp ce eu fac poze. În 
clipa când o întoarce cu burtica în sus şi începe să o scarpine, 
iar Granny stă răsucită cu capul în sus şi aproape că zâmbeşte 
la aparat, ştiu c-am prins poza perfectă. O fi ea oarbă şi bătrână, 


dar ar fi animalul de companie ideal pentru mine. lar faptul că 
Luis zâmbeşte cu căldură în timp ce o mângâie mă face să-mi 
doresc să printez fotografia şi să o agăţ pe perete la mine în 
cameră. Simt că Granny e deja a mea. 

— E rândul tău, zice şi mi-o pasează pe Granny. 

O ţin în braţe, iar el ne face poze cu telefonul mobil. 

Mă sună mama. Mă roagă să vin acasă ca s-o ajut să atârne 
nişte perdele noi în living. Mai nou, e pasionată de motivele 
florale abstracte care îi amintesc de o artistă pe nume Georgia 
O'Keeffe47 sau cam aşa ceva. 

— Trebuie să plec, îi spun lui Luis. 

Ne îndreptăm spre parcarea acum pustie. 

— Nu crezi că grăbim prea mult lucrurile? îl întreb. 

— Nu-ţi face griji, mi chava. Totul e în regulă. 

Îşi trage casca pe cap şi ambalează motorul motocicletei. 

— Vezi să nu faci vreun accident! strig eu după el. 

Îmi face semn cu degetul mare ridicat, apoi aşteaptă să intru 
în maşină înainte de a demara în trombă. 

Şi-n clipa aia îmi dau seama că iubitul meu e dependent de 
adrenalină. Întrebarea e: o să pot să ţin pasul cu el? 


47 Pctoriţă americană (1887-1986). S-a făcut cunoscută în 
anii 1920 prin picturile de mari dimensiuni înfăţisând flori 
reprezentate foarte de aproape, ca văzute printr-o lupă. 


31 
Luis 


La meciurile de fotbal dintre echipele de liceu nu sunt 
prezenţi de obicei poliţişti şi oameni de pază, cu excepţia celui 
în care Fairfield joacă împotriva lui Fremont. Echipa noastră e pe 
deplin motivată duminică dimineaţa, când are loc meciul. 
Suntem licee rivale, din oraşe rivale, cu bande rivale. Presupun 
că după incidentul de anul trecut, când un jucător de la Fremont 
a fost înjunghiat de unul de la Fairfield, conducerile liceelor au 
decis să angajeze forţele de ordine ca să patruleze prin tribune 
şi pe marginile terenului, ca nu cumva lucrurile să scape de sub 
control. 

Câştigăm cu cinci la patru. Alex, Brittany, Carlos şi cu Paco 


rămân după meci ca să stea de vorbă cu nişte prieteni vechi din 
Fairfield. 

ÎI ţin în braţe pe Paco şi Mariana şi alte câteva fete vin spre 
noi. 

— Ce copil drăguţ, zice ea. 

Paco atrage puicuţele ca un adevărat magnet. Bate palma cu 
Mariana şi chiar îi spune „chica”, aşa cum l-a auzit pe Alex c-o 
strigă pe Brittany. Sună mai degrabă a cha-cha şi fetele se 
prăpădesc de râs. Omule, copilul ăsta ştie deja să flirteze. 

Nepoţelul meu e al naibii de dotat în domeniul ăsta, chestie la 
care de altfel m-aşteptam, având în vedere că e un Fuentes. 

Carlos stă lângă mine şi dă mâna cu un tip pe care nu l-am 
mai văzut până acum. 

— Salutări surorii tale, îi zice. 

— Cine era? îl întreb după ce individul pleacă. 

— Fratele lui Destiny. 

Destiny. Fosta lui iubită. Nu ştiu dacă s-au mai văzut sau au 
vorbit la telefon de când s-au despărţit, în urmă cu ceva ani. 
Carlos fusese obsedat de fata asta şi tapetase peretele de 
deasupra patului cu poze de-ale ei. Şi mai ştiu sigur că fusese 
distrus atunci când ea îi dăduse papucii şi c-ar fi dat orice, 
numai s-o recâştige. Dar asta până să apară Kiara. 

Mă uit în jur după Nikki. Stă în tribune, de vorbă cu nişte 
prieteni. 

— Hei, Nik! o strig. 

Se uită la mine, apoi îşi fereşte ochii. Ce naiba? 

Cu Paco în braţe, mă îndrept spre ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Prietenii ei mă salută, apoi se împrăştie în grabă. 

Nikki îşi încrucişează braţele la piept şi rădăcinile moştenirii ei 
latino ies la suprafaţă. 

— Sinceră să fiu, sunt cam geloasă, pentru că i-ai făcut ochi 
dulci Marianei. 

— Pe bune, eşti geloasă? o întreb eu amuzat. Grozav. Asta 
înseamnă că ţine la mine. 

— Nu e deloc de râs. Te-am văzut. Flirtai cu ea. 

— Nici vorbă. Paco flirta. Şi nu ştiu dacă poţi să învinovăţeşti 
pentru aşa ceva un băieţel de nici doi ani. 

Îmi aplec capul pe umăr şi schimb subiectul. 

— Ai văzut alea două goluri pe care le-am marcat pentru tine? 


— Pentru mine? 

— Nu m-ai văzut cum arătam spre tine după? 

— Ai arătat spre cer, Luis. Spre Dumnezeu. 

— E acelaşi lucru. 

— Ba deloc şi ştii că am dreptate. 

MI-l ia pe Paco din braţe. Nepoţelul meu se joacă acum cu 
părul ei şi dintr-odată eu sunt cel gelos. 

— De ce iei lucrurile astea în râs? mă-ntreabă Nikki. 

— Pentru că nu-s decât o prostie. Nu mă gândesc la nimeni 
altcineva decât la tine, zic în timp ce Paco îi plantează pe obraji 
pupături mari şi umede. Vezi că te face fleaşcă. 

— Măcar e cineva care o face. 

— Vrei să ne certăm? Înainte să-mi răspunzi, te previn că te 
găsesc ridicol de sexy atunci când te înfurii. 

— Nu, doar că... Nu contează. Dacă nu vrei să recunoşti că 
flirtai, n-are niciun rost să mai vorbim despre asta. 

Fraţii mei râd când o văd că îmi întoarce spatele. 

— O, Doamne, zice Carlos, cred că frăţiorul nostru a dat de 
dracu'. 

Ne ia apoi în braţe pe amândoi şi pe Alex. 

— Hai sărutaţi-vă şi împăcaţi-vă. Kiara o s-ajungă aici în mai 
puţin de o oră şi am o sarcină pentru voi doi. Şi pentru tine, 
Alex. 

— Ce fel de sarcină? îl întreb. 

— Să dezgropăm cutia de bijuterii a mamei. 

O, nu. larăşi? Când era mic, Carlos s-a gândit c-ar fi grozav să 
se dea drept pirat care îşi ascunde prada. Cutia de bijuterii a 
mamei i-a servit drept comoară. S-a dovedit că ideea n-a fost 
chiar aşa grozavă, pentru că a uitat unde o ascunsese. Verigheta 
mamei şi toate bijuteriile pe care le avea la viaţa ei erau în acea 
cutie. Ani în şir am tot săpat pe petecul de teren împădurit de 
lângă casă şi ne-am ales mereu cu mâna goală. 

— Nu cred că lui Nik îi place ideea asta cu căutatul comorii, îi 
spun lui Carlos. 

— Ba nu mă deranjează deloc, intervine ea. Unde e? 

— Bună întrebare. Ţin minte doar că am ascuns-o în râpa de 
lângă casă, zice Carlos scărpinându-se în creştetul capului, cu 
tunsoarea aia a lui de soldat, şi înfiorându-se. Am mare nevoie 
de cutie. Kiara vine încoace şi, ei bine, trebuie să aflu cum stăm. 
Am încercat s-o caut singur azi-dimineaţă, dar mi-a cedat 


nenorocitul ăsta de picior. 

Carlos pleacă s-o ia pe Kiara de la aeroport şi noi, ceilalţi, ne 
îndreptăm spre râpă, înarmaţi cu lopeţi. Nikki m-a convins să 
împrumut de la adăpost un câine ciobănesc german care să ne 
ajute în cercetări. Îl cheamă Hank şi Nikki se jură că ştie ea c-a 
fost special antrenat pentru căutări la un moment dat în cursul 
vieţii lui despre care nu se cunoaşte nimic. 

În păduricea de deasupra râpei, Alex împarte terenul în 
secţiuni. Alex, Brittany şi cu mine nu suntem prea optimişti, însă 
Nikki şi Hank compensează cu energia lor. Hank amuşinează în 
aer, sare peste o grămăjoară de bețe şi dispare împreună cu 
Nikki în zona care le-a fost repartizată. 

Brittany flutură în aer mica lopată de grădină, de parcă ar 
ridica mâna să răspundă la şcoală. 

— Cât de adânc trebuie să săpăm? strigă ea. 

— Nu ştiu, răspunde Alex. Presupun că nu foarte adânc. 
Carlos nu era decât un puşti când a ascuns comoara şi nu-i 
plăcea să muncească de să-l treacă apele. 

M-apuc să sap, lăsând cam douăzeci şi cinci de centimetri 
între găurile pe care le dispun în formă de caroiaj, ca să nu-mi 
scape nimic. Cutia de bijuterii era albă, deci n-o pot rata. Mă uit 
spre Nikki. Vorbeşte cu câinele, îi zice „Caută”. Pe bune, ar 
trebui un câine să ştie ce înseamnă asta? Râd când îl văd pe 
Hank amuşinând. În clipa când se opreşte într-un loc, Nikki 
începe să sape. E atât de concentrată asupra sarcinii pe care o 
are, încât nici nu-şi ridică ochii. 

Ceea ce-nseamnă că pot s-o urmăresc în voie. 

Ştiu la ce se gândeşte. Că fratele meu Carlos are nevoie de 
ajutorul ei. E disperat să găsească, în sfârşit, cutia şi ştiu că 
Nikki e mai mult decât motivată s-o găsească. Nu m-ar mira să 
sape în toate locurile amuşinate de Hank până ce se va lăsa 
întunericul. lubita mea e în misiune. N-am inima să-i spun că 
poate Hank amuşinează în căutarea unui loc în care să-şi facă 
nevoile şi nu pentru că ar fi dat peste vreo urmă. 

Mă-ntreb ce-ar spune dacă i-aş mărturisi că şi eu am nevoie 
de ea. 

După vreo douăzeci de minute şi cinci alarme false, o aud pe 
Nikki strigând: 

— Cred că Hank a găsit-o! 

Inima îmi zvăâcneşte în piept când o zăresc în genunchi, 


fluturându-şi braţele înainte şi înapoi ca să fie văzută. Şi într- 
adevăr, când mă apropii îmi dau seama că a săpat o bucăţică 
mică de pământ care ar putea ascunde comoara. Hank latră 
acum frenetic, surescitat la maximum. 

— Câinele ăsta e-un geniu, Nikki! zice Alex, apoi își ia lopata şi 
sapă restul gropii. 

Mă alătur şi-l ajut să scoată cutia. 

— Îi trimit un mesaj lui Carlos c-am găsit-o, spun în timp ce 
Alex deschide capacul putrezit. 

Nikki rânjeşte cu toată faţa şi-l laudă pe Hank, oferindu-i drept 
recompensă o bucăţică de mâncare pe care a avut-o pitită în 
buzunar. Sunt încă şocat şi tot nu-mi vine să cred că Hank a 
avut ceva de-a face cu găsirea cutiei. Poate că n-a fost decât un 
noroc choir, dar, pe de altă parte, când mă uit în jos la câine, mi 
se pare că desluşesc o expresie de mândrie pe moaca lui. 

Alex scoate din cutie inelul de logodnă al mamei și-l ţine în 
lumina care cade printre copaci. Diamantul strălucește. 

Ne-ntoarcem acasă şi Nikki îi dă vestea cea bună mamei. 
Mi'amă deschide cutia şi scoate dinăuntru verigheta și inelul de 
logodnă. Şi le strecoară pe degete şi lacrimile îi curg pe obraji. 

— A trecut atâta timp, zice înecându-se de plâns. Paco o vede 
plângând şi o întreabă dacă are buba. 

— Da, zice ea. Am buba. 

Mama aşază inelele înapoi în cutie exact în clipa când Carlos 
şi cu Kiara intră pe uşă. Kiara îl ceartă pe Carlos pentru că 
insistă să-i care singur bagajul deşi nu e complet vindecat, dar 
el nu-i ia în seamă protestele. Kiara ar trebui să știe de acum că 
fratele meu e un nemernic încăpățânat. Mai încolo or să se 
cazeze la un hotel din apropiere, însă Carlos n-a vrut să-i lase 
valizele scumpe în maşină atâta timp cât o să stea parcată în 
faţa casei noastre. 

— Voi doi vă certaţi pe bune? întreabă Alex. Doar nu v-aţi mai 
văzut de peste un an. , 

— Ne place să ne certăm, răspunde Carlos. Asta-i unul din 
cele două lucruri la care ne pricepem cel mai bine, nu-i aşa, 
mamacita48? 

Kiara îşi dă ochii peste cap. 


48 lubiţico 


— N-n-nu ştiu de ce te iubesc aşa de tare. 

Carlos îi aruncă o privire obraznică şi-o trage spre el. 

— O să-ţi arăt de ce mai târziu. 

Kiara pare mulţumită de răspuns şi ne îmbrăţişează pe Alex, 
Brittany şi pe mine. 

— Ea e iubita mea, Nikki, îi spun, după care arăt spre cățelul 
jegos care gâfâie întins pe podea. lar el e Hank, orfanul. 

Nikki nu e deloc pregătită pentru îmbrăţişarea ca de soră 
regăsită a Kiarei şi nici pentru nonşalanţa cu care logodnica 
fratelui meu se duce să-l mângâie pe Hank, care se dă imediat 
pe spate, expunându-şi burtica. 

Brittany şi Alex pleacă s-o aducă pe Shelley, sora lui Brittany. 
Locuieşte într-o unitate de îngrijire a persoanelor cu dizabilităţi, 
dar îşi petrece majoritatea weekendurilor acasă la Alex şi 
Brittany. Lui Paco îi place să călărească în scaunul ei cu rotile şi 
habar n-are că mătuşa lui e handicapată. Nikki şi cu Shelley se 
cunosc mai de mult şi de cum soseşte Shelley, încep să 
sporovăiască despre câini şi adăpostul pentru animale. Nikki îi 
promite c-o va duce într-o zi să-i arate adăpostul, ceea ce-o face 
pe Shelley să ţipe fericită, iar pe Brittany să surâdă 
recunoscătoare. 

La cină, când toată familia se adună în jurul mesei, realizez 
brusc că Nikki şi cu mine formăm un cuplu. Îmi ţin braţul peste 
spătarul scaunului ei, iar ea stă sprijinită de mine. Recunosc, 
deşi nu-mi vine la îndemână, că m-am îndrăgostit deja de ea 
până peste cap. Simplul gând că aş putea s-o pierd din cauza 
implicării mele în LB mă scoate din minţi. Mai ales că mai târziu 
primesc pe telefon un mesaj de la Marco să ne întâlnim la 
depozit. g 

Strâng mâna lui Nikki pe sub masă. Imi răspunde strângând-o 
şi ea pe a mea, apoi se uită la mine. 

— Eşti bine? mă întreabă încet în timp ce restul familiei 
continuă să se-ndoape. N-ai scos o vorbă de când am venit. 

— Mă gândeam. 

— La ce? 

Mă aplec şi-i şoptesc la ureche: 

— La renegocierea termenilor acordului dintre noi. Se face 
roşie ca sfecla şi-mi şopteşte: 

— O să vorbim mai târziu despre asta. 

— Ca să ştii, am luat mereu zece la orele de dezbateri, o 


previn eu. 

Se uită în sus la mine cu un rânjet întipărit pe buzele alea 
rubinii şi sexy. 

— Şi eu. 


32 
Nikki 


Luni, Luis mă ia prin surprindere când apare la mine acasă 
după antrenamentul la fotbal. 

— Ai fi putut să-mi trimiţi un mesaj, îi spun. Ridică din umeri. 

— Mda, dar m-am gândit că ti-ar prinde bine un meditator la 
matematică. Îmi ofer serviciile, zice, apoi adaugă cu un mic 
zâmbet infatuat - gratuit. 

O, Doamne, am dat de belea. Cu cât stau mai mult prin 
preajma lui Luis, cu atât mai tare vreau să fim împreună. Mă 
forţez să păstrez distanţa şi-mi spun că n-o să-l las să se apropie 
prea mult. Cu toate că asta îmi doresc. Atunci când mă ia în 
braţe, mă simt protejată şi în siguranţă. Mintea îmi spune că 
sentimentul ăsta de siguranţă e unul fals. Incerc tot timpul să-mi 
dau seama care din cele două emoţii se bazează pe realitate. 

Am senzaţia că atunci când mă anunţă că va merge să 
lucreze la atelierul auto al vărului său mă minte şi are în plan să 
facă altceva. Probabil că-s paranoică. l-am cerut să fie mereu 
sincer cu mine şi vreau să am încredere în el. Am însă îndoieli. 
Deşi, atunci când sunt cu el, îmi e uşor să nu le iau în seamă. 

— Da, aş avea nevoie de ajutor la mate, recunosc eu. 

— Bună, Luis, zice mama când îl conduc spre masa din 
bucătărie pe care mi-am împrăştiat manualele. 

— Bună ziua, doamnă Cruz, răspunde Luis politicos. 

— Voi doi aţi început să petreceţi mult timp împreună, enunţă 
mama un adevăr care se vede cu ochiul liber. 

Luis dă din cap afirmativ. 

— Da, doamnă. 

— Bine, sper să nu fie ceva foarte serios. Nikki trebuie să se 
concentreze pe pregătirea pentru colegiu şi păstrarea notelor 
mari. 

Tresar jenată. 

— Mamă, te rog, mă faci de râs. 


— Nu-i nicio problemă, Nik, zice Luis. Şi mama mea tot asta 
spune. 

Mă simt tentată să le dovedesc amândurora că faptul că 
suntem împreună nu ne pune în pericol viitorul. 

— Poate Luis să rămână la cină? bâigui eu schimbând 
subiectul, înainte ca mama să-i ceară lui Luis să-i prezinte 
garanţii. 

Ştiu că-şi face griji din cauza mea şi că nu vrea să mai trec 
prin ceea ce am trecut cu Marco. Şi ea şi tata m-au dădăcit cu 
privire la băieţi. Ceea ce ei nu ştiu e că toate prieteniile pe care 
le-am avut cu băieţii după faza cu Marco n-au fost decât asta... 
prietenii şi atât. În timp ce cu Luis... lucrurile stau cu totul altfel. 
El înseamnă mult mai mult pentru mine. Le-am spus însă că nici 
cu el nu-s decât prietenă, ca nu cumva să intre în panică. 

— Vrem să comandăm mâncare chinezească, Luis. lţi place? îl 
întreabă mama. 

Luis ridică din umeri. 

— Mănânc orice. 

— Atunci eşti bine-venit la noi la cină. 

Zice asta fără să zâmbească, de parcă nu l-ar fi invitat decât 
din politeţe. Sper ca Luis să nu fi observat. Se uită apoi la 
manualele împrăştiate pe masa din bucătărie. 

— Bun, acum ar fi cazul să vă apucaţi de lecţii. 

Luis şi cu mine ne aşezăm la masă. Luis mă ajută la tema de 
matematică, după care se mută de cealaltă parte a mesei ca să- 
şi facă şi el temele. Mă apuc să compun un poem pentru ora de 
abilităţi lingvistice. Profa ne-a cerut să scriem despre cineva 
care ne-a marcat viaţa, fie în bine, fie în rău. Mă gândesc să 
scriu despre Luis, pentru că mă face să-mi doresc să mă 
schimb... mă face să-mi doresc să iubesc din nou. Incă mai am 
reţineri faţă de el deşi, sinceră să fiu, n-aş vrea. 

Furişez o privire spre el, în căutarea inspiraţiei. 

ÎI surprind uitându-se la mine. Fluturi încep să-mi zboare prin 
stomac şi-ncep să fantazez despre ce-am face dacă am fi singuri 
în casă. 

M-aştept să-şi ferească privirea, dar n-o face. 

— De ce te holbezi la mine? 

— Aş putea să te-ntreb acelaşi lucru, îmi răspunde. 

— Vezi-ţi de temă, îi spun încercând să nu las să transpară 
faptul că-n clipa asta îmi vine să m-aşez în poala lui şi să-i 


cuprind gâtul cu braţele. 

Se uită în jos la mapa de ştiinţe sociale. 

— Îţi simt ochii aţintiţi asupra mea, zice după un minut. 

— Scuze. 

Mă zgâiesc la pagina albă din faţa mea şi m-apuc să scriu 
poemul. Prima încercare este despre un erou care a sărit să mă 
salveze înainte ca inima mea să îngheţe complet şi să se spargă 
în milioane de bucăţi care nu se vor vindeca niciodată. Nu, sună 
ca o povestire paranormală. lar eu sper ca ceea ce este între 
mine şi Luis să fie real, însă după experienţa tristă din trecut nu 
mai am încredere în instinctele mele. 

— Vrei să vii la mine duminică? mă întreabă Luis. Mi'amâ o să 
fie la muncă şi fraţii mei vor să facă un grătar. 

— Sună bine. 

— Dar trebuie să te previn. Se pare că s-au hotărât să jucăm 
Aruncă ciorapul, zice, apoi râde când îmi vede expresia de pe 
faţă. Nu-i ce-ţi închipui tu. E un joc cu mingea de tenis şi un 
dres... ştii tu, un ciorap de femeie. In fine, o să-ţi dai seama cum 
se joacă când o să vezi. 

— Mda, zic eu neconvinsă. Fraţii tăi sunt competitivi din fire? 

— Ca să-ţi faci o idee, Carlos se antrenează probabil de 
câteva luni bune, încă de când era staționat în străinătate. Alex 
ne bătea întotdeauna, dar acum, că vom juca pe perechi, cred c- 
avem o şansă bună să câştigăm. Brittany e de categoria muscă 
şi n-are prea multă forţă. 

— Şi care-i trofeul pus în joc? 

— Dreptul de a te făli cu victoria, ridică el din umeri. Chestie 
care contează foarte mult la mine în familie. 

Mama pleacă să ia mâncarea chinezească, iar eu îmi muşc 
buzele, întrebându-mă dacă e cazul sau nu s-aduc vorba despre 
marea Discuţie. Mă uit la Luis şi-mi dau seama că-mi va fi tare 
greu să menţin condiţiile impuse iniţial. 

— Aăă... n-ai zis tu ceva despre o dezbatere sau cam aşa 
ceva? 

Îşi zvâcneşte imediat capul în sus. 

— Da. Sunt pregătit. Râd. 

— Pregătit pentru ce? 

— Pentru dezbatere sau... ştii tu... orice ai vrea să facem. 
Sunt de acord cu orice. 

— Doar nu suntem la Campionatul mondial de poker. 


— Da, ştiu, chica. 

Imi răsucesc nervoasă o şuviţă de păr în jurul degetului. 

— Trebuie să recunosc că m-am gândit mult la tine. 

— Şi eu m-am gândit la tine. Vino-ncoace. 

Işi trage scaunul de sub masă şi-mi face semn să mă aşez în 
poala lui. Sper ca mama să nu apară chiar acum. Mă aşez în 
poala lui şi-i înconjor gâtul cu braţele. Mă uit în jos, în ochii lui 
întunecaţi şi fascinanţi. 

— Nik, n-o să te fac să suferi. Şi n-o să te las baltă după. 

— Ştiu. Numai că-mi vine greu şi... mi-e frică. 

— Frică de ce? mă-ntreabă şi mă mângâie drăgăstos pe spate. 
Spune-mi. 

Nu-i spun ce-mi stă pe inimă. Marco. Avortul spontan. 
Trădarea. Şi secretele lui Luis. Mi-e frică să nu fiu din nou 
vulnerabilă. Îmi îngrop faţa în gâtul lui şi-l strâng cu putere. În 
ciuda inhibiţiilor şi suspiciunilor mele, simt că m-am îndrăgostit 
de Luis. Şi a-i rezista fizic a devenit tot mai imposibil. 

— Ca să ştii... nu iau pilula şi nici alte anticoncepţionale, îi 
şoptesc. 

— Nu-i nimic. Am prezervative, zice el, apoi zâmbeşte timid. 
Deşi nu am acum la mine. Nu sunt un pendejo care să care tot 
timpul prezervative la el, pentru orice eventualitate. 

Cu cine altcineva aş putea să las mai bine trecutul în urmă 
decât cu un băiat cu care vreau să fiu... şi de care am început să 
mă îndrăgostesc? Mă cuibăresc în poala lui şi îi şoptesc la 
ureche: 

— Am emoţii. 

Întinde mâna şi îmi cuprinde faţa în palmă. 

— Trebuie să ai încredere în mine. 

— Nu ştiu dacă o să pot. 


33 
Luis 


Nu sunt deloc sigur că invitaţia adresată lui Nikki de a veni la 
mine duminică a fost o idee bună, mai ales după ce Carlos se 
decide s-o ia la întrebări şi să mă facă pe mine de râs. 

— Nikki, zice de cum intră ea în casă, ştiai că Luis se uită la o 
poză cu tine şi cu un câine vreo oră înainte de a se duce la 


culcare? Jur că o ia cu el şi la budă, deşi nu ştiu ce face acolo, 
înăuntru, cu ea. 

Carlos n-a fost niciodată genul care să asculte de sfaturi. Azi- 
dimineaţă l-am atenţionat să nu-i spună tâmpenii lui Nikki. Ar fi 
trebuit să ştiu că o să procedeze după cum îl taie capul. 

— Nu-l băga în seamă, Nik, îi spun iubitei mele. 

— De acord, zice Kiara aruncându-i o privire urâtă lui Carlos şi 
dându-i un pumn în stomac. Las-o în pace, Carlos. 

— Cred c-ar trebui să se simtă flatată, acum că ştie cât de 
mult o place frăţiorul meu, spune el făcând pe nevinovatul. 

— Ce coincidenţă, zice Nikki confuză. Şi eu mă uit tot timpul 
la poza lui Luis, adaugă făcându-mi cu ochiul. 

Toată lumea tace. La naiba, nu mi-am închipuit că mi novia49 
e în stare să-i ţină piept de una singură lui Carlos. 

Se uită în sus la mine cu o privire adoratoare. 

— Marile spirite se întâlnesc. Nu-i aşa, Luis? 


49 lubita mea 


Mai direct de atât nici că se poate. Îi fac şi eu cu ochiul şi o 
iau de mână. 

— Absolut. 

Faţa i se luminează, iar când soarele pătrunde prin fereastră 
văd în ochii ei căprui stropi aurii ca nişte pistrui. 

Işi înclină capul pe umăr şi-l întreabă pe Carlos: 

— Deci, când aveţi de gând, tu şi cu Kiara, să vă logodiţi? Luis 
mi-a spus că sunteţi prieteni de ceva vreme. 

Bravo, Nikki. lubita mea e capabilă să răspundă atacurilor cu 
aceeaşi monedă. Asta o să-l înveţe minte pe Carlos să nu-şi mai 
bage nasul unde nu-i fierbe oala. 

Alex, care tocmai a intrat din bucătărie în living, nu se poate 
abtine şi izbucneşte în râs. 

— Omule, aici te-a avut. 

— Chiar aşa, Carlos, intervine şi Kiara, c-c-când o să ne 
logodim? 

Carlos îşi drege glasul. Şi mârâie învins. 

— Nu putem să discutăm despre asta mai încolo? zice, apoi îşi 
mijeşte ochii batjocoritor spre Nikki. Data viitoare, când o să-mi 
vină să mă mai iau de tine şi de Luis, să mă opreşti. 

Nikki îi răspunde ridicând degetul mare în aer. 


— Promit. 

După ce terminăm cu mâncatul, Alex scoate nişte dresuri de- 
ale mamei şi zice: 

— A sosit vremea întrecerii. 

Mă holbez la ciorapi. O să treacă ceva vreme după ce Alex o 
s-ajungă înapoi acasă până ce mama o să-şi dea seama că două 
perechi de ciorapi de-ale ei au fost tăiate în partea superioară. 
Nu mă-ndoiesc nicio clipă că nu va observa. Nu se pune deci 
problema dacă, ci când. lar eu voi fi singurul care voi fi prin 
preajmă şi voi suporta consecinţele. 

Printre multe alte metehne pe care noi, fraţii Fuentes, le 
avem, e şi aceea că suntem foarte competitivi. E o chestie care 
depăşeşte rivalitatea fraternă normală. Transformăm orice 
întrecere într-un război. Câştigătorului îi revine dreptul de a se 
făli pe veci cu victoria, în timp ce pierzătorul capătă dreptul de a 
se face mişto de el pe veci. Pentru noi e un fel de tradiţie 
religioasă. 

În trecut, întrecerile dintre noi nu erau corecte, pentru că eu 
eram mai mic. Dar acum suntem toţi trei cam de aceeaşi 
înălţime şi avem cam aceeaşi forţă, deci orice competiţie dintre 
noi se anunţă acerbă. 

— Hai să mergem în parc, zice Alex, apoi scoate o minge de 
tenis din dulapul din faţă. 

Paco pare mult prea surescitat pentru a juca. Brittany îşi duce 
o mână la frunte. 

— Aşteaptă jocul ăsta cu mare nerăbdare de o săptămână. 
Cred că-i de neoprit, zice şi arată spre Alex. Vorbesc de soţul, nu 
de fiul meu. 

— Eu am un handicap, din cauza piciorului! ţipă Carlos, după 
care scoate un soi de strigăt de luptă pe care l-a învăţat probabil 
în armată, dar care sună ridicol în casă. 

Dacă l-ar auzi Reyes, bănuiesc c-ar ieşi în goană, dărâmând 
uşa şi cu arma pregătită, convins că suntem jefuiţi. 

— Nu-ţi acordăm niciun handicap, spune Carlos. Nu eşti rănit 
la braţ. 

— De acord, intervin eu. 

— Măi, da' duri mai sunteţi, zice Carlos, deşi ştie prea bine că 
dacă eu sau Alex am avea vreo rană, nici el nu ne-ar acorda 
vreun handicap. 

Nikki se opreşte. 


— Uite ce-i, cred c-ar trebui să-mi explicaţi cum vine chestia 
asta cu Aruncă ciorapul. Pentru că, sinceră să fiu, denumirea mă 
duce cu gândul la o ofensă la adresa femeilor. 

Îşi pune mâinile în şold şi tot ce-mi vine-n minte e că mi-aş 
dori să văd şoldurile alea neacoperite de haine. 

— Nu-i nicio ofensă la adresa femeilor, îi răspund eu. Nu m-aş 
mira deloc dacă într-o bună zi ar deveni probă olimpică. 

Râde. 

— Nu prea cred. 

Ne îndreptăm cu toţii spre un teren imens şi pustiu, acoperit 
cu iarbă, de lângă parc. 

— N-am de gând să joc o chestie care se cheamă Aruncă 
ciorapul, exclamă Brittany. Deşi mi-aţi explicat ce înseamnă, mie 
tot mi se pare că sună vulgar, adaugă acoperind urechile 
nepoţelului meu. Şi nu vreau să-l aud pe Paco cum rosteşte 
cuvintele astea. 

Carlos îşi dă ochii peste cap. 

— Brit, scoate-ţi, rogu-te, băţu din fundul ăla de bogătană şi 
înghite-l. Ai să joci şi cu asta basta. lar când Paco o să crească, 
nu numai că o să rostească numele jocului, da' o să-l şi joace. E 
o tradiţie de familie. 

Brittany rămâne cu gura căscată de surpriză. 

— Carlos, din moment ce-mi fac griji ca Paco să nu audă 
cuvintele Aruncă ciorapul, rosteşte ea în şoaptă, crezi că-mi face 
plăcere să te aud cum înjuri? 

— Pot măcar să spun cuvintele alea pe litere? întreabă Carlos. 

Nu cred că glumeşte. Alex se bagă între cei doi. 

— Brit, e-n regulă dacă nu vrei să joci. Paco te poate înlocui, 
deşi mi-e teamă c-o să-mi compromită şansele. 

Brittany se apropie de Alex şi-l împunge cu degetul în piept. 

— Bine, o să joc, dar numai pentru că sunt soţia ta şi te 
iubesc. 

Kiara îi urmăreşte pe Alex şi Brittany cu o privire invidioasă, 
apoi se uită la Carlos, care habar n-are de nimic. Mai devreme, 
Nikki glumise pe seama ei, însă acum am senzaţia că iubita 
fratelui meu se aştepta să primească un inel de logodnă. Nu ştiu 
de ce trage Carlos de timp, având în vedere că suntem cu toţii 
convinşi că până la urmă asta o să se întâmple. 

— Intru şi eu în joc, zice Kiara oftând. 

Mă uit spre Nikki. Abia aştept să terminăm odată cu jocul, ca 


să rămân singur cu ea. 

— Tu ce zici? 

— Intru şi eu, răspunde aruncându-mi o privire care-mi face 
inima s-o ia la goană. Numai să-mi explici ce trebuie să fac. 

— Ce primeşte câştigătorul? vrea să afle Brittany. 

— Dreptul de a se lăuda cu isprava, răspunde Carlos. Ceea ce 
în familia noastră valorează mai mult decât banii. Aşa c-am face 
bine să câştigăm, mamacita, adaugă întorcându-se spre Kiara. 

Alex aşază un băț pe jos ca linie de start şi ne arată tuturor 
invenţia fabricată manual - care în fapt nu e decât piciorul unui 
dres de-al mamei având mingea de tenis băgată în zona 
degetelor şi un nod în celălalt capăt. 

— Scopul e să aruncăm discul ăsta improvizat cât mai 
departe. Câştigă perechea care reuşeşte din încercările 
cumulate cea mai bună aruncare. 

— Cei mai bătrâni să-nceapă, îl invit eu. 

— Bine. 

Stă la linia de start şi începe să învârtă mingea pe deasupra 
capului tot mai repede, până ce-i dă drumul. Mingea zboară înalt 
şi departe prin aer. Când aterizează, Alex ne priveşte pe toţi 
fudul, convins că nimeni n-o să-l întreacă. Se duce şi marchează 
locul cu o piatră. 

— Brit, e rândul tău. 

Brit încearcă să folosească aceeaşi tehnică, rotind mingea pe 
deasupra capului. Alex stă lângă ea, explicându-i cum trebuie să 
procedeze, în timp ce Paco se joacă netezindu-mi părul dat cu 
gel. 

— Haide, Brit, ştiu că poţi, zice Alex. Acum roteşte mingea 
mai repede în aer. Fato, da' ştiu că eşti sexy când faci mişcarea 
asta. Ok, acum dă drumul la minge. 

Brittany se conformează, dar eliberează ciorapul când este 
îndreptat spre marginea terenului. Zboară direct în dreapta ei şi 
nu în faţă. Şi aterizează la vreo cincisprezece metri în lateral 
faţă de linia de start. 

— Ce mama naibii a fost asta? întreabă Alex cu răsuflarea 
tăiată. 

Brittany pufneşte şi strigă la el: 

— Ai spus că arăt sexy şi mi-am pierdut concentrarea. Nu-i 
vina mea. N-am mai jucat chestia asta niciodată, Alex. Data 
viitoare să taci din gură şi să mă laşi s-arunc mingea fără să faci 


comentarii. 

— Chica, ne-ai făcut de râs. Ai nevoie de antrenamente 
intensive cu ciorapul, zice el glumeţ, apoi o ia în braţe şi o aduce 
spre locul unde stăm noi. Când o să ne-ntoarcem acasă... 

— E rândul meu, spune Carlos frecându-şi vesel mâinile. Şi 
acum veţi avea plăcerea de a-l urmări la lucru pe marele expert, 
adaugă şi se îndreaptă şchiopătând spre linia de start, unde 
începe să rotească un capăt al dresului pe deasupra capului. 
Kiara, iei notițe, da? 

— Sunt p-p-prea ocupată să mă uit cum îţi încordezi muşchii, 
îi răspunde ea. 

Carlos ridică dintr-o sprânceană, apoi aruncă ciorapul cât de 
tare poate. Mingea aterizează cam la un metru mai încolo de 
locul marcat de Alex. Carlos scoate încă un strigăt de luptă şi îşi 
sărută muşchii de armată proaspăt regăsiţi. 

— Puternic ca un soldat, prostovanilor! 

— Eşti loco, îi spun în timp ce aşază un băț pe jos pentru a 
marca locul, apoi ia dresul şi i-l dă Kiarei. 

Kiara imită stilul elicopter al lui Carlos şi se descurcă destul de 
bine. Dresul nu ajunge atât de departe pe cât îl aruncase Carlos, 
dar măcar e drept înainte, nu în lateral. Carlos dă din cap, 
impresionat. 

— Cred c-avem victoria în buzunar, Kiara, zice marcând locul. 

E rândul meu. 

— Stai! strigă Nikki înainte să mă aşez la linia de start, apoi se 
apropie în grabă şi îmi striveşte buzele cu un sărut. Noroc! 

— Mmm, mă dau în vânt după pupicii care aduc noroc. Ar 
trebui s-organizăm întreceri de-astea mai des, zic eu. 

Nikki se trage deoparte, iar eu răsuflu adânc şi îmi canalizez 
toată energia pentru a arunca dresul mai departe decât a făcut- 
o Carlos. Îl învârt pe deasupra capului, apoi îl azvâri în aer cu 
toată forţa. Zboară sus şi sunt convins că înălţimea atinsă e în 
regulă, însă mă tem că nu şi distanţa, asta până ce aterizează la 
câţiva centimetri mai departe de băţul lui Carlos. 

— Nu se poate! strigă Carlos. 

Îmi sărut muşchii, imitându-l în batjocură. 

— Nu-l dobori tu pe înotător, prostovanule! Chiar şi-n afara 
sezonului, tot te bat măr! 

O prind pe Nikki de mijloc şi o trag spre mine. 

— Ei, cum a fost? 


— Perfect. 

— E rândul tău. Fă-mă mândru de tine, chica. 

Nikki se duce spre linia de start şi concentrarea şi 
determinarea i se citesc pe faţa încordată. Invârte mingea pe 
deasupra capului ca un războinic sabia, apoi îi dă drumul icnind 
tare, de se aude în tot parcul. 

Dresul aterizează mult după locul marcat pentru aruncarea 
Kiarei. Adunând cele două aruncări, am câştigat. 

Arăt cu degetul spre Nikki. 

— Bravo, fato! 

Sare veselă, săltându-şi braţele în aer de parcă tocmai am fi 
câştigat o excursie în Hawaii. 

— Ura! V-am bătut! 

În timp ce sărbătorim, o maşină plină de fete se apropie de 
noi. Opreşte şi una dintre ele coboară. Are un zâmbet larg pe 
faţă şi înaintează legănându-şi şoldurile direct spre Carlos. 

— Carlos! strigă ea emoţionată. Nu-mi vine să cred! Fratele 
meu mi-a zis că te-ai întors, dar... în fine, tocmai voiam să ies în 
oraş cu prietenele şi le-am convins să facem un ocol. Ca să văd 
cu ochii mei dacă-i adevărat. 

E Destiny, fosta iubită din liceu a fratelui meu. Carlos face 
ochii mari. 

— La n-a-i-b-a, Des. Nu te-am văzut de-atâta timp. Ce mai 
faci? zice arătând spre Paco. Trebuie s-avem grijă cum vorbim 
din cauza nepoţelului. 

Destiny izbucneşte în râs. 

— Nimic deosebit. Merg la cursurile de asistente medicale. 
Dar tu? 

— Sunt în armată. Staţionat în Orientul Mijlociu, dar acum 
sunt într-o permisie. 

— Uau, zice ea lingându-şi buzele ostentativ şi măsurându-l 
din priviri. Tu eres guapo. 

— Şi tu arăţi bine. La fel cum te ştiu. 

— Nu te-ai căsătorit? 

Carlos ridică mâna stângă şi arată spre degetul inelar gol. 

— Nţ. Tot burlac. 

— Grozav. 

Una dintre fete o strigă. 

— Trebuie să plec, dar mă bucur că te-am văzut, zice Destiny 
şi scoate o carte de vizită din geantă. Sună-mă când ai timp. 


Numărul de telefon e trecut pe verso. Mi-ar face plăcere să mai 
stăm de vorbă. 

— Bine, spune Carlos şi bagă cartea de vizită în buzunarul de 
la spate. 

Ne uităm cu toţii cum fosta iubită a fratelui meu îşi înfăşoară 
braţele în jurul lui, strângându-l tare. Există câteva feluri de 
îmbrăţişări. Îmbrăţişarea scurtă, impersonală şi „obligatorie”. 
Îmbrăţişarea de durată medie, gen „mă bucur să te revăd”. Şi 
îmbrăţişarea de tipul celei aplicate acum de Destiny lui Carlos. 
Adică una lungă, o combinaţie între îmbrăţişare şi presare, care 
zice „vreau să fim mai mult decât prieteni”. 

Îmi arunc privirea spre Kiara. Stă lângă Brittany şi e perfect 
conştientă de tipul de îmbrăţişare la care asistă. 

— Serios, sună-mă, strigă Destiny în timp ce se întoarce la 
amicele ei. 

Când Carlos se răsuceşte, în sfârşit, spre noi, cred că ne vede 
expresia şocată. Probabil că nimeni nu vrea să vorbească pentru 
că nu ştim ce-am putea zice. 

Într-un târziu, Kiara e cea care ia cuvântul. 

Ridică mâna stângă şi flutură în aer degetul „fără inel”. 

— Tot burlac? îl imită ea pe un ton sarcastic. Glumeşti? 

— Da' ce-am făcut? întreabă Carlos neştiutor. Ce, voiai s-o 
mint? 

— Nu. Nu voiam să vă lipiţi şi să vă frecaţi unul de altul, exact 
aşa cum aţi făcut. 

— Nu m-am frecat de ea. A fost o îmbrăţişare inocentă de 
rămas-bun. 

— l-i-inocentă? lubitule, n-a fost deloc o îmbrăţişare inocentă. 

— Exagerezi, Kiara. Vrei să ne certăm, despre asta e vorba? 
Permisia mi se termină curând şi după asta n-o să ne mai vedem 
pe puţin şase luni. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să faci o 
dramă dintr-un nimic. 

— Nu, nu vreau să ne certăm. Şi nici să fac o dramă din nimic, 
Carlos. Tu ai provocat cearta. 

Nările Kiarei se umflă de furie şi văd că ochii i-au devenit 
apoşi. Dar nu se repede şi nici nu ţipă la Carlos. Se mulţumeşte 
să-i spună: 

— Poate c-ar trebui să te împaci cu Destiny. Cred că i-ar 
plăcea. 

— Asta vrei? 


— Se pare că asta vrei tu. De ce nu scoţi cartea de vizită s-o 
suni? 

— Poate c-aşa o să fac, urlă Carlos, de-acum enervat. 

— Bine. Şi dacă tot o suni, de ce să n-o ceri în căsătorie? 

Pentru că pe mine, e clar, nu vrei să mă iei de nevastă, mai 
zice Kiara şi o ia înapoi spre casă. 

— Carlos, ţin mult de tine, dar câteodată te porţi ca un idiot, 
spune Brittany, după care o urmează pe Kiara. 

Nikki face un pas în spate, ne anunţă „Plec şi eu cu fetele”, 
apoi se face şi ea nevăzută. 

Alex şi cu mine ne uităm la Carlos. Carlos îşi aruncă braţele în 
aer. 

— Ce-i? întreabă pe un ton defensiv, orb la ce se petrecuse. 

— Tocmai te-ai purtat ca un măgar cu Kiara de faţă cu fosta 
iubită, zice Alex. 

— Nu m-am purtat ca un măgar, ripostează Carlos, apoi se 
apleacă spre noi şi ne şopteşte: N-am vrut să afle dinainte că 
vreau s-o cer de soţie. 

— Măcar puteai să i-o prezinţi lui Destiny şi să-i explici că e 
iubita ta. 

Carlos scoate mingea din dres şi spune: 

— Alex, ultimul lucru pe care l-ar vrea Kiara e să-i fac eu 
cunoştinţă cu Destiny. 

— Tot nu pricepe, şoptesc eu. 

Alex îşi aşază palmele pe umerii lui Carlos. 

— Spune-mi, Destiny are cea mai vagă idee că ai o iubită? 

— Şi ce contează? 

— Contează. Pentru că a flirtat cu tine pe faţă. 

— Şi ce dacă? Aşa flirtează fetele. Asta nu-nseamnă că o înşel 
pe Kiara. Ea ştie că nu mă culc cu altele. 

— Cu altele nu, da' asta era fosta ta iubită, prostule, zice Alex. 
Du-te şi cere-i scuze Kiarei şi rezolvă problema. Implor-o să te 
ierte, dacă crezi că e cazul. 

— Ea crede că nu vrei s-o iei de nevastă, adaug eu. 

— Rahat! exclamă Carlos. V-am pus pe toţi să căutaţi cutia cu 
bijuterii fiindcă mi'amâ mi-a promis că, dacă o găsesc, pot să-i 
dau Kiarei inelul pe care l-a primit de la papá. L-am dat la 
bijutier, la curăţat. Aveam de gând s-o duc mâine pe Kiara la un 
concert la Ravinia50 şi să-i cer mâna în pauză, adaugă 
scărpinându-se la ceafă şi scoțând un oftat. Acum trebuie să 


dreg lucrurile. 

Ne întoarcem acasă şi le găsim pe fete stând în curtea din 
faţă. Kiara bravează, dar se vede c-a plâns. 

— Mi-ai spus că ai trecut de faza cu D-D-Destiny, îi spune ea 
lui Carlos. E clar că m-ai minţit. Diseară m-m-mă întorc în 
Colorado. Am obosit s-s-să tot aştept ceva ce n-o s-s-să se 
întâmple niciodată. 

— Am terminat-o cu Destiny din clipa când mi-ai lipit magneţii 
ăia tâmpiţi cu fursecuri pe dulapul de la şcoală, răspunde Carlos. 

— N-n-nu te cred. 


50 Cel mai vechi festival muzical în aer liber din SUA. Se 
desfășoară, începând cu 1936, din iunie până în septembrie, la 
Chicago. 


— De dragul tău, voiam să fie ceva special, dar acu'... ce 
mama naibii, zice Carlos trăgând aer adânc în piept. Kiara, vrei 
să te măriţi cu mine? bolboroseşte de faţă cu noi toţi. 

— Şi, mă rog, de ce aş face-o? îl înfruntă Kiara. 

— Pentru că te iubesc, răspunde Carlos şi se duce spre ea, se 
aşază într-un genunchi şi o prinde de mână. Vreau să mă culc 
lângă tine noapte de noapte şi să mă trezesc uitându-mă la tine 
în fiecare dimineaţă. Vreau să fii mama copiilor mei. Vreau să 
reparăm împreună maşini şi să mănânc porcăria aia de taco din 
tofu pe care o faci şi despre care ai impresia că e mexicană. 
Vreau să mă caţăr pe munţi cu tine şi să ne luăm la întrecere 
care din noi ajunge mai repede în vârf. Vreau să mă cert cu tine 
ca să ne împăcăm pe urmă făcând sex ca doi nebuni. Mărită-te 
cu mine pentru că fără tine aş fi acum la trei metri sub 
pământ... şi pentru că-ţi iubesc familia ca pe familia mea... şi 
pentru că tu eşti prietena mea cea mai bună, aşa că vreau să 
îmbătrânesc alături de tine. 

Îi dau lacrimile, ceea ce mă şochează, fiindcă nu l-am văzut în 
viaţa mea pe Carlos plângând. 

— Mărită-te cu mine, Kiara Westford, pentru că atunci când 
am fost împuşcat, singurul lucru la care m-am gândit a fost cum 
să mă-ntorc mai repede acasă ca să mă-nsor cu tine. Hai, chica, 
spune da. 

Kiara izbucneşte în plâns. 

— Da. 


Ne repezim cu toţii să-i felicităm, apoi mergem să stăm de 
vorbă cu câţiva vecini de vizavi care au fost martori la scenă, 
dar când mă răsucesc pe călcâie văd că Nikki a dispărut. 

— Unde-i Nik? o întreb pe Brittany. Brittany arată spre casă. 

— Am rugat-o să-mi aducă de la tine din şifonier un hanorac 
cu fermoar. Am îngheţat de frig. 

Şifonier? Of, la naiba! Năvălesc la mine în cameră şi o găsesc 
pe Nikki căutând printre hanoracele care atârnă în şifonier. Dacă 
dă cu ochii de Glock... 

— Hei, zic postându-mă în faţa ei. 

Împing uşa, blocându-i accesul la şifonier. Pistolul o mai fi 
acolo unde îl lăsasem? Sau l-a găsit? Ce explicaţii aş putea să-i 
dau dacă îmi cere socoteală? Aş putea încerca să fac pe prostul, 
deşi nu m-am priceput niciodată prea bine la treaba asta. 

— Hei, îmi răspunde ea. Brittany m-a rugat să-i aduc o jachetă 
de-a ta. 

— Lasă că i-o duc eu, spun împingând-o uşurel din faţa 
şifonierului. 

Nikki se uită mirată la mine. 

— Ce s-a întâmplat? 

Am o armă pitită înăuntru, asta s-a întâmplat. 

— Nimic. 

— Eşti sigur? Pari cam agitat. 

— Păi sunt, zic eu şi-mi vine să mă dau cu capul de pereţi 
pentru c-am făcut-o curioasă. Voiam să-ţi zic ceva. 

— Ce? 

Ezit o clipă, aşteptând să prind din zbor o idee deşteaptă. 

— M-am îndrăgostit de tine, izbucnesc. 

Fir-ar să fie. Chiar am rostit cuvintele astea? Nu le-am mai 
spus niciodată unei fete şi mi-am jurat nici să nu le spun 
vreodată, decât dacă aşa simt. 

lar partea cea mai gravă e că într-adevăr aşa simt. 


34 
Nikki 


După ce Luis a rostit cuvântul acela magic care începe cui, 
m-am prefăcut c-o aud pe Brittany cum mă strigă şi practic am 
fugit din cameră. Am ignorat faptul că mi-a spus că mă iubeşte 


şi după aceea nu a mai repetat declaraţia. 

Miercuri mă decid să-l însoțesc la lucru, pentru că trebuie 
totuşi să discutăm despre cele petrecute duminică. Nu vreau să 
fac mare caz, dar nici nu-mi place să-l văd aruncând cu vorbele, 
aşa cum făcea şi Marco. 

Luis lucrează acum pentru vărul lui. Atelierul auto al lui 
Enrique se află în partea de sud a Fairfieldului, la colţul dintre 
Washington Street şi strada principală. E o intersecţie unde 
obişnuiau să-şi dea întâlnire membrii bandelor. Când eram în 
şcoala primară, zona asta era recunoscută pentru incidentele 
săptămânale cu împuşcături din maşini. Am văzut cu ceva 
vreme în urmă un articol pe prima pagină a ziarului local în care 
se vorbea despre absenţa activităţii bandelor în ultimii ani, dar 
tot mă simt ciudat că am ajuns în partea asta a oraşului. 

— Aici e, spune Luis şi opreşte motocicleta pe unul din cele 
trei locuri de parcare din faţa atelierului. 

In trecere, zăresc urmele de gloanţe pătrunse în zidul de pe 
latura clădirii. Luis mă conduce înăuntru. 

Un tip cu tatuaje pe toată lungimea braţelor stă aplecat 
deasupra unui motor. Poartă un tricou murdar şi nişte pantaloni 
pe care-ar fi trebuit de mult să-i spele. 

— Salut, ese, zice el. Luis arată spre mine. 

— Ea e Nikki. 

— Encantando de conocerte, Nikki. Soy Enrique, el primo de 
Luis.51 

— Nikki nu ştie spaniolă, Enrique, îl informează Luis. Enrique 
scoate un hohot de râs. 

— Scuze. Am crezut că eşti mexicancă. 

— Nu toţi mexicanii vorbesc spaniola, ripostez eu. 

— Toţi cei pe care îi cunosc eu o vorbesc, spune el. De fapt, 
majoritatea nu vorbesc engleza. 

— Tata a considerat că e mai important pentru el să-nveţe 
bine engleza. Nici măcar acasă nu vorbim între noi în spaniolă. 
Enrique clatină din cap, semn că nu-i de acord cu teoria lui tata. 

— Fiecare cu părerile lui. 

Luis se apropie şi se uită sub capota maşinii la care lucrează 
vărul lui. 

— Scurgere la filtrul de ulei? întreabă el. 

— Si. Trebuie reparat şi... 


51 Încântat să te cunosc, Nikki. Sun Enrique, vărul lui Luis 


Încremeneşte când o fată intră în atelier. Pare puţin trecută de 
douăzeci de ani şi mi-e clar că-l cunoaşte pe Luis, din moment 
ce din clipa când îl vede se repede la el şi-l îmbrăţişează cu foc. 

— Te-ai făcut un adevărat bărbat, Luis, zice trecându-şi palma 
peste barba lui nerasă. Ultima dată când te-am văzut, abia îţi 
răsăreau tuleiele. 

Luis îi îndepărtează mâna. 

— Mersi că m-ai făcut de râs în faţa iubitei, Isa. 

— Alex nu mi-a spus că ai o iubită, spune fata şi se uită 
surprinsă la mine, care stau retrasă la câţiva metri distanţă. 
Scuze, nu te-am văzut. Sunt Isabel, o veche prietenă de-a 
fratelui lui Luis. 

li zâmbesc. 

— Şi eu mă bucur să te cunosc. 

Enrique, care a rămas tăcut de când Isa a intrat în atelier, îşi 
şterge mâinile pe pantaloni. Îl văd cum înghite în sec şi observ 
că pare agitat. 

— Bună, Isa, zice el rânjind cu toată faţa. Ce plăcere. Nu te- 
am mai văzut de ceva vreme. 

— Am fost ocupată cu munca, răspunde ea. 

— Da, ştiu. Imi pare rău că nu-ţi faci timp să treci mai des pe 
aici. 

Isa îşi muşcă buzele, tulburată. 

— Maşina s-a înecat când am vrut s-o pornesc. M-am gândit s- 
o aduc aici, ca s-o verifici. 

— Sigur că da, exclamă Enrique plin de entuziasm. Dă-mi 
cheile. O să mă uit la ea chiar acum. Luis, du-te în spate. Am 
tras acolo maşinile care au nevoie de schimb de ulei. 

Luis îmi spune să-l aştept în timp ce se duce şi-şi pune 
salopeta. Stau câteva minute de vorbă cu Isa, apoi Luis se 
întoarce. 

— Vrei să lansezi o nouă tendinţă în modă? îl întreb în glumă, 
uitându-mă la salopeta mult prea mare care îl acoperă de la gât 
până la glezne. 

Arată cu degetul mare spre încăperea din fundul atelierului. 

— Vrei să probezi şi tu? Am una de rezervă în spate. 

— Nu, mersi. 

la o trusă de unelte de pe un raft şi-mi face semn să-l urmez. 


Soarele străluceşte pe cer şi astăzi e cald afară, deşi cu vremea 
din Chicago toamna, niciodată nu ştii ce va aduce ziua de 
mâine. Mă aşez pe jos în faţa maşinii la care lucrează Luis şi-mi 
ridic capul, ca să mă bată soarele. 

— Enrique e membru în vreo bandă? îl întreb încet, ca să nu 
m-audă decât el. 

— E GA - Gangster Autentic... nu mai e activ. 

— Cum adică? Ridică din umeri. 

— E veteran, nu pifan. Gangsterii Autentici sunt convocați 
numai dacă se întâmplă ceva foarte important. Altfel... îşi vede 
de treaba lui, deşi... loialitatea rămâne. 

— O place pe Isabel. 

— Ştiu, zice şi se aşază pe troliu, scoțând uneltele din trusă. 
Numai că, din câte mi-a spus, Isabel l-a refuzat de fiecare dată 
când a invitat-o în oraş. Ea suferă şi acum fără speranţă după 
tipul pe care l-a iubit în liceu. 

Un val de regrete că şi eu am jelit fără rost după relaţia mea 
eşuată cu Marco mă cuprinde. Mi-am pierdut timpul, timp pe 
care n-o să-l mai capăt în veci înapoi. 

— A fost o despărţire urâtă? Luis îngheaţă. 

— Nu s-au despărţit propriu-zis. El a murit. 

— Groaznic. 

Luis îşi fereşte privirea. 

— Era prietenul cel mai bun al lui Alex. 

— Cum a murit? 

— A fost împuşcat. 

Prin cap încep să mi se învălmăşească tot felul de întrebări. 

— De o bandă rivală? 

— Nu. De propria bandă. 

Stă pe troliu şi se uită trist în jos. 

— Luis, nu reuşesc să înţeleg de ce-ar vrea cineva să intre 
într-o bandă. 

— Unii oameni n-au de ales, răspunde el, apoi se întinde la loc 
pe troliu, sub maşină. 

ÎI bat cu pantoful în picior. 

Alunecă înapoi de sub maşină şi se uită la mine. 

— Întotdeauna ai de ales. Uite, tu n-ai intrat într-o bandă, deşi 
fraţii tăi aşa au făcut, spun eu şi mă aplec să-l sărut. N-ai ales 
calea uşoară. Şi te iubesc pentru asta. 

Ridică din sprâncene la auzul cuvântului care începe cu i. Ups! 


Am încurcat borcanele. 

— Nu în sensul că te iubesc, mă grăbesc să adaug, după care 
îmi acopăr gura cu mâna, jenată. 

Se ridică în şezut şi îmi trage cu blândeţe mâna în jos. 

— Nu-ţi face griji, mi chava, zice şi-mi face cu ochiul. Am 
înţeles ce vrei să spui. Uite care-i treaba, nu ştiu exact de ce-au 
intrat fraţii mei în bandă. Presupun că au făcut ceea ce trebuiau 
să facă. Aşa că nu-i judeca atât de aspru. Nu ştii ce-nseamnă să 
ai o viată ca a noastră... să fii sărac şi să te trezeşti în mijlocul 
unor lupte de stradă. N-ai fost niciodată nevoită să vezi oameni 
împuşcându-se din maşini şi să-ţi ţii prietenul muribund în braţe. 
Crede-mă, e nasol de tot. 

— Ai dreptate. Nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi. Mă bucur 
doar că nu eşti băgat în treburile astea. 

Dă din cap, apoi se apucă de lucru, iar eu stau şi-l urmăresc. 

— Pot să te ajut cu ceva? îl întreb la un moment dat. Mă simt 
prost să stau degeaba în timp ce tu munceşti. 

Scoate mâna de sub maşină. 

— Dă-mi cheia pentru filtrul de ulei. 

Mă uit la uneltele aşezate pe jos. Hm... toate arată la fel. Luis 
stă în continuare cu mâna întinsă. 

— Aici m-ai pierdut. Râde. 

— Scuze. E chestia aia care arată ca un cleşte cu mânere roşii 
din cauciuc. 

Având în vedere că printre unelte se află o singură chestie cu 
mânere roşii, ghicesc ce-i trebuie. lau cheia şi i-o aşez în palmă. 

După ce termină, iese de sub maşină. 

— Îmi aminteşti de cumnata mea. Nu ştie nimic despre 
maşini, doar să bage cheia în contact. 

Ridic mâna, ca la şcoală. 

— Şi eu ştiu să fac asta. 

— Spune-mi măcar că taică-tău te-a învăţat cum să schimbi o 
roată. 

— Nu trebuie să-nvăţ să schimb roţile, răspund scoțând din 
geantă un card pe care îl port întotdeauna la mine, pentru orice 
eventualitate. Tata mi-a luat un card Triplu-A pentru situaţii de 
urgenţă. 

Îşi dă ochii peste cap. 

— Ar trebui să ştii să schimbi roţile. Să-mi aminteşti să-ţi arăt 
cândva. 


Petrecem restul timpului stând de vorbă. E cu adevărat 
înspăimântător. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl plac mai 
mult. Suntem complet diferiţi, dar îl înţeleg. Nu rămânem 
niciodată în pană de subiecte şi chiar dacă discuţia trenează la 
un moment dat, între noi nu intervin tăceri stânjenitoare. 

— Ce-ai zice să aplici la Purdue? mă întreabă când ajunge la a 
patra maşină care aşteaptă să-i fie schimbat uleiul. 

Mi-a spus deja că Purdue e pe primul loc pe lista lui de 
aplicaţii la colegiu. 

— Nu ştiu. Nu am trecut-o în primele mele zece opţiuni. De ce 
mă-ntrebi? 

— Mă gândeam că... dacă tu şi cu mine vom mai fi... Ştii ceva, 
uită ce-am zis. Cred c-am inhalat prea mulţi vapori de ulei. 

Ar fi grozav să mai fim împreună la sfârşitul anului şcolar şi să 
mergem la acelaşi colegiu. Mă simt atât de apropiată de Luis şi 
cu fiecare zi care trece ne apropiem şi mai mult. Trebuie să-mi 
amintesc constant să nu mă las purtată de val. 

Trebuie să-i spun ce simt. 

ÎI bat cu palma pe genunchi. 

— Cred că relaţia noastră a devenit prea serioasă. 

— De ce eşti aşa pesimistă? răspunde ieşind din nou de sub 
maşină. Trebuie să ai mai multă încredere. 

Mă trage în jos spre el şi mă mângâie pe spate. Simt cum 
căldura mâinilor lui îmi pătrunde prin bluză. 

— Sunt murdar pe mâini, zice. Probabil că ţi-am pătat bluza. 

Ne retragem la auzul unor paşi. 

— Ce mai faci, omule? spune Marco. 

E însoţit de un tip uriaş, cu o înfăţişare înfricoşătoare. Mă agăţ 
cu putere de braţul lui Luis. 

— Nu mă prezinţi amicei tale? întreabă tipul cu înfăţişare 
înfricoşătoare. 

Simt muşchii lui Luis cum se încordează. 

— Nikki, el e Chuy, un prieten de-al meu. 

Chuy îşi mută trabucul dintr-un colţ al gurii în celălalt şi mă 
măsoară din ochi cu mare interes. Mă face să mă simt de parc- 
aş fi evaluată. 

— Mergi la liceul Fairfield? 

— Da. 

— Nu te-am văzut niciodată. 

— Locuieşte în partea cealaltă a oraşului, intervine Marco. Nu- 


i aşa, Nik? 

Dau din cap că da. 

— Uite ce-i, băieţi, zice Luis şi am senzaţia că încearcă 
deliberat să le mute atenţia de la mine. Dacă îl căutaţi pe 
Enrique, cred că e în atelier. 

— Nu pe Enrique îl caut, spune Chuy. Ci pe tine, Fuentes. Am 
o sarcină pentru tine. 

Inima aproape că mi se opreşte în piept când realizez ce se 
petrece. 

Luis a fost racolat în LB. 


35 
Luis 


Expresia şocată a lui Nikki când Chuy mi-a zis că pe mine mă 
căuta îmi spune c-a înţeles despre ce-i vorba. Işi ia geanta şi 
sacul cu cărţi de pe jos. 

— Trebuie să plec acasă. Acum. 

— Ce te grăbeşti aşa tare? o întreabă Chuy. Ai vreo problemă 
cu mine, pentru că vreau să stau de vorbă cu prietenul tău? 

— Nu, n-are nicio problemă cu tine. Hai să mergem înăuntru, 
intervin eu. 

N-am niciun chef ca Nikki să-nceapă iar să mă ia la întrebări. 

Chuy dispare fără grabă înăuntru. E urmat de Marco. Mă-ntorc 
spre Nikki. 

— E-n regulă, o asigur. Nu e ce crezi tu. 

Se uită la mine de parc-aş fi un străin, nu iubitul ei. 

— Vreau să mă-ntorc acasă. 

— Te duc imediat. Dar acum te rog să stai aici... şi să m- 
aştepţi. 

Intru în atelier, nerăbdător să scap cât mai iute de Chuy şi de 
Marco. 

— Unde s-a dus Chuy? îl întreb pe Enrique. Isa e tot acolo şi 
stă de vorbă cu el. 

— La mine în birou, răspunde Enrique. 

Nu-şi permite să-l vorbească de rău pe Chuy din cauza 
loialității lui neabătute şi a jurământului de credinţă faţă de 
Latino Blood, chiar dacă l-a depus cu multă vreme în urmă. 

Chuy e aşezat la biroul lui Enrique, de parcă el ar fi 


proprietarul atelierului. Marco stă în picioare lângă el, ca un 
bodyguard. 

Închid uşa după mine, pentru cazul că Nikki ar trage cu 
urechea. 

— Bun, despre ce-i vorba? 

Chuy lasă scrumul să cadă direct pe birou. 

— E un tip care-mi datorează cinci bătrâne. Vreau ca tu şi cu 
Marco să recuperaţi banii. Astă-seară. 

Întinde mâna şi scoate o bucată de hârtie din buzunarul de la 
spate. Mă uit la adresă. Augusta Lane. 

— E pe teritoriul bandei Fremont 5, spun eu. 

— Ihî. 

Nu pot să mă gândesc decât la privirea dezamăgită a lui Nikki 
când am lăsat-o afară, lângă maşină. 

— N-ai cum să intri pe teritoriul celor de la Fremont 5 fără să- 
ţi zboare careva creierii, îmi scapă porumbelul din gură. 

— Ba da. Şi exact asta ai să faci, adaugă Chuy arătând spre 
uşă. lubiţica aia a ta pare o fată tare drăguță. Mi-ar trebui o 
puicuţă de-asta sexy să-mi vândă marfa în faţă la barul Depaul. 

Băieţii de colegiu trebuie serviţi de fete frumoase. Nu-i aşa, 
Marco? 

Marco dă din cap afirmativ. 

— Aşa e. Mariana face furori acolo. Rahat! 

— Să nu v-atingeţi de Nikki, rostesc eu răspicat. 

Vreau să mă fac bine înţeles că Nikki nu va fi niciodată un bun 
aparţinând bandei. Al naibii să fiu dac-o s-o târăsc şi pe ea în LB. 

— Cred c-a sosit momentul să-ţi dezvălui un mic secret, zice 
Chuy ridicându-se. La Chicago Community Bank există o cutie 
de valori pe numele tău. Când vei împlini optsprezece ani, vei 
avea acces la ea. Cheia e la mine. 

Scoate din buzunar o cheiţă argintie strălucitoare şi o împinge 
pe birou înspre mine. 

— Imediat după ziua de naştere, o să-mi aduci tot ce găseşti 
în cutia de valori. Dar mai întâi trebuie să mergi în seara asta pe 
teritoriul celor din Fremont 5, ca să-mi arăţi că poţi rezista 
presiunii. Loialitatea, Luis. Trebuie s-o câştigi şi după aceea vei 
culege roadele. 

lau cheia şi o vâr în buzunarul de la spate. 

— Zici c-ai deschis depozitul pe numele meu? 

— Asta nu are importanţă. Important e să-ţi dovedeşti 


loialitatea, zice scoțând pe nas un nor de fum. Dacă o vei face, o 
să ai parte de mai mulţi bani decât ai visat vreodată. 

Marco dă să iasă din birou în urma lui Chuy. Mă postez în faţa 
lui şi-l opresc înainte s-ajungă la uşă. 

— Tu ce amestec ai în chestia asta, Marco? 

— Eu nu fac decât să execut ordinele. 

— Asta vrei să fii toată viaţa, un executant? 

— N-am nicio altă opţiune. Nici tu n-ai. Asta-i o chestie 
serioasă, Luis. Eu o ştiu. Chuy o ştie şi el. Aşa că-i momentul să 
te pui pe treabă, adaugă împingându-mă ca să iasă. Cu cât te 
desparţi mai repede de Nikki, cu atât va fi mai bine. Nikki nu 
face decât să complice lucrurile. Ne întâlnim la depozit peste o 
oră. 

După ce pleacă, mă uit din nou la bucăţica de hârtie pe care e 
notată adresa. Am nervii întinşi la maxim. 

Nikki mă aşteaptă în garaj. Stă de vorbă cu Isa. Nu vreau s-o 
mint în continuare, dar nici să risc s-o pierd. 

— Hei, spun îndreptându-mă spre ea. 

— Du-mă acasă, Luis, îmi ordonă ea. Rău am făcut c-am avut 
încredere în tine. 


36 
Nikki 


Încredere. M-a implorat să-i acord încredere şi-n tot acest 
timp făcea afaceri pentru Latino Blood... împreună cu Marco. 
Inima nu mi se înmoaie. Mi se frânge. 

les ca o furtună şi mă caţăr în spatele motocicletei. 

— Lasă-mă să-ţi explic, zice Luis. 

Clatin din cap. Nu vreau s-aud nimic. Suspiciunile mele au fost 
de la bun început întemeiate. 

— Nu e ce crezi tu. 

lubirea. Nu e oare decât un cuvânt folosit de băieţi pentru a le 
manipula pe fete? 

— Nu vreau s-aud nimic, răspund. Dacă nu mă duci acasă, o 
s-o iau pe jos. 

Dau să cobor de pe motocicletă. Luis înjură în barbă, apoi 
zice: 

— N-ai să mergi pe jos. Te duc eu. 


M-aşez la loc şi mă prind cu mâna în spate în loc să mă ţin de 
el. Dacă-l ating, o să-mi pierd curajul şi-o să-l las să-mi explice 
de ce toate indiciile duc spre ideea că-i membru al bandei. Mi-e 
teamă că o să-l cred şi asta pentru că vreau să-l cred. Nu e ce 
crezi tu, aşa mi-a spus. 

Opreşte motocicleta pe aleea din faţa casei. 

— Nik! strigă după mine când cobor şi mă îndrept spre uşă. 

Nik! 

Mă opresc, dar fără să mă-ntorc cu faţa spre el. 

— Tu eşti dintr-o familie bogată şi locuieşti într-un cartier de 
oameni bogaţi. Eu nu. Tipi ca Marco şi Chuy sunt... de-ai mei. 

— Şi eu sunt unul de-ai tăi, şoptesc încetişor. 

— Nu în acelaşi sens, zice şi mă ia de umeri. Nikki, nu sunt un 
Latino Blood. 

Mă răsuceşte spre el şi-şi întinde braţele goale spre mine. 

— Uite, vezi, nu am tatuajele bandei. Nu spun că nu umblu cu 
oameni din bandă, dar nu sunt de-al lor. 

— Nu vreau să umbli cu ei. 

— Asta e ca şi cum eu ţi-aş cere să nu te vezi cu Kendall. 

Are dreptate, chiar dacă nu-mi convine. Latino Blood e 
prezentă în partea de sud a oraşului, acolo unde locuieşte el. 

— Nu ştiu ce să zic, Luis, spun făcând un pas în spate ca să 
pot gândi mai limpede. Am impresia că nu-mi spui tot adevărul. 
Am nevoie de tine şi mi-e teamă că eşti deja în bandă. 

— Umblu cu ei, asta-i tot. 

— Mi s-a mai spus asta şi altă dată. De către Marco. Şi ştii că 
povestea noastră s-a sfârşit urât. 

— Da' eu nu sunt Marco. Şi nu sunt în Blood. Şi n-o să te 
părăsesc. 

Mă uit în ochii lui şi văd în ei numai sinceritate. Nici urmă de 
minciună. 

— Sper că n-o să te-apuci să vinzi droguri. Pentru că atunci 
am terminat-o cu tine. 

— N-o să vând droguri. Promit. 


37 
Luis 


Boxcar Alley este cel mai nasol cartier din suburbiile de vest 


ale oraşului Chicago. Casele sunt aşezate în faţa unui depou de 
vagoane de marfa scoase din uz, ceea ce-l face locul ideal 
pentru tranzacţii ilegale şi toxicomanii fără adăpost. 

N-am timp de pierdut, aşa că iau pistolul din şifonier şi mă 
întorc la atelierul lui Enrique. El o să-mi dea sfaturi fără să-l ia 
gura pe dinainte în faţa restului familiei. Enrique a păstrat Codul 
Tăcerii impus de Latino Blood chiar şi atunci când alţi tipi nu l-au 
respectat. 

l-am spus lui Nikki că n-o să fac afaceri droguri. Nu-mi place c- 
am fost nevoit s-o mint. Dar dacă a vinde droguri este condiţia 
pentru a câştiga încrederea lui Chuy şi a-mi proteja familia, ce 
pot să fac? Nici eu nu vreau să fac treburi murdare pentru Chuy, 
însă n-am încotro. Nu am minţit-o când i-am spus că nu sunt în 
Latino Blood. Cu toate că Chuy aşa crede. Nu fac decât să 
interpretez un rol pentru a afla ce pun la cale cei din bandă. ŞI 
pentru asta trebuie să joc strategic. 

Enrique se uită la mine stând aşezat la birou. 

— Fir-ar să fie, vere. Boxcar Alley e un cartier nenorocit. E pe 
teritoriul inamic. 

— Marco vine cu mine, îl informez eu. Ca să-mi ţină spatele. 

— Vrei să vin şi eu? Problema e că-s cunoscut în zonă şi dacă 
mă văd Gangsterii Autentici din Fremont 5, ar putea să iasă rău. 

— Nu vreau să se răzbune pe tine sau să-ţi distrugă atelierul. 

— Bine. Ai mare grijă de tine, Luis. la Mustangul meu. Dacă 
pendejo ăia din Fremont 5 sar la bătaie, măcar să ai cu ce să 
fugi. Cei mai mulţi dintre tipii tineri din bandă nu prea ştiu să 
tragă, zice bătându-mă pe spate. Eşti înarmat? 

Dau din cap că da. 

— Deşi şi tu şi eu ştim că n-o să folosesc pistolul. 

— Vezi să nu te împuşti singur din greşeală, spune, apoi se 
uită fix în ochii mei. Dacă se ajunge la o chestie de care pe care, 
atunci să fie ei. 

Mă întâlnesc cu Marco la depozit. Pornim spre Boxcar Alley şi 
străbatem în viteză zone mai prăpădite decât Fairfield. Mi-am 
tras un hanorac pe mine şi o pereche de ochelari de soare, aşa 
că sper că nimeni nu va observa că nu sunt din cartier. 

Se vede treaba că Marco a mai fost pe aici, din moment ce 
după ce parcăm îmi zice să-l urmez. Depăşim o prăvălie cu 
băuturi şi c-un beţiv în faţă, care vorbeşte singur. Tipii care vin 
spre noi pe stradă arată în mod cert de parc-ar căuta ceva 


acţiune sau un motiv de încăierare. Ne pitim într-o drogherie şi 
rămânem în afara razei lor vizuale până ce trec mai departe. 
Sunt convins că într-o bătaie am face faţă la trei sau patru, dar 
n-aş paria pe noi dacă am fi doi contra zece. 

Ne furişăm prin străduţele dosnice din spatele depoului. Nu 
ridic capul decât atunci când sunt nevoit să văd ce am în faţă. 
Marco se îndreaptă direct spre casa cu pricina, de parcă ar 
recupera bani zilnic de pe teritoriul celor din Fremont 5. 

— Nu vrei să verificăm mai întâi care-i treaba? îl întreb eu. 
Sau să ne facem un plan? 

Marco dă din mână nepăsător, semn că n-am de ce să-mi fac 
griji. 

— Nţ, totu-i în regulă. 

Sună şi un tip vine şi deschide uşa. 

— Ce vreţi? întreabă pe un ton tăios. 

— Bani. Şi dacă nu ni-i dai acu', o să-ţi facem viaţa un coşmar, 
latră Marco prin dinţii încleştaţi. 

Are ochii larg deschişi şi arată ca un nebun. Mă gândesc că 
joacă teatru, asta până îl văd cum scoate un pistol şi îl îndreaptă 
direct spre capul individului. 

— Dă-ne cele cinci miare sau îţi zbor creierii. Hai mai iute, că 
n-am timp de pierdut. 

— Stai aşa, Marco, îi spun. la-o mai uşor, frate. 

— Tu vezi-ţi de treaba ta. Stai cu ochii în patru. Nu lăsa pe 
nimeni înăuntru. 

Tipul ridică mâinile în aer, face un pas în spate şi intră în casă, 
urmat de Marco. Nu ştiu ce să fac. Mi-e clar de-acum că Marco 
face din această intervenţie o demonstraţie de forţă. Fir-ar a 
naibii de treabă! Dacă se-apucă să tragă... încep să mă gândesc 
cum ar fi viaţa mea în spatele gratiilor. 

Nu aşa îmi făcusem eu planurile. Urma să mă întorc la 
Fairfield, să termin liceul, să merg la colegiu şi pe urmă să aplic 
la programul aeronautic de la NASA - aşa ar fi trebuit să decurgă 
lucrurile. În mintea mea, prevăzusem totul punct cu punct. 

În timp ce, după cum mi se arată acum, singurul loc în care aş 
merita s-ajung e puşcăria. Mă uit în sus la cerul întunecat. O să 
pierd totul... inclusiv pe Nikki. 

După câteva minute, tocmai când dau să bat la uşă ca să îi 
spun lui Marco c-am terminat cu Chuy şi că nu-mi mai pasă de 
ordinele lui cretine, îl văd că iese. 


— Ai luat banii? îl întreb. 

— Îhî. 

— Deci totul e ok? 

— Hmm... Cred c-ar fi cazul să o luăm din loc şi cât mai rapid. 

Ne grăbim să străbatem labirintul de străduţe din Boxcar 
Alley. Mă uit în spate şi văd nişte tipi care s-au luat după noi. Işi 
agită armele, iar noi încercăm să ne pierdem urma prin depoul 
ticsit de marfare. 

Nicio şansă. 

Ne ascundem în spatele unui vagon. Marco scoate capul şi un 
glonţ zboară razant pe lângă el. 

— Trebuie să ieşim de aici. Dacă rămânem pe loc suntem 
terminaţi, zice. 

N-am fost niciodată implicat într-un schimb de focuri, dar am 
fost martor la câteva. Scot pistolul, dar îl ţin la şold, parţial 
ascuns vederii. Marco face acelaşi lucru. 

— Maşina noastră e acolo. O vezi? îl întreb în timp ce 
adrenalina îmi pompează prin vene cu maximă viteză. 

Dă din cap. 

— Hai să fugim şi să ne aruncăm în ea fără să ne uităm 
înapoi, îi spun. 

— Am priceput. 

— Dacă trag în noi, trage şi tu în vagoane, ca să-i sperii. Or să 
bage capu' la cutie şi să sperăm c-or să şi-l ţină acolo până ce 
ajungem noi la maşină. 

N-avem timp de strategii elaborate sau de făcut un plan de 
rezervă, pentru că tipii sunt pe cale să ne înconjoare. Dacă nu 
ne mişcăm rapid, se-alege prafu' de noi. 

— Acum! strig eu şi amândoi ne repezim spre Mustangul lui 
Enrique. 

Pulsul mi se accelerează când aud răsunând o împuşcătură. 
Apoi o alta. Şi încă una. Sar în maşină şi mă uit la Marco. Scoate 
pistolul pe geam şi îl descarcă, în timp ce eu pornesc motorul. 

Demarez în trombă, conştient c-am scăpat ca prin urechile 
acului. 

— Pune pistolul în torpedou, îi spun dându-i arma. 

Mă uit în oglinda retrovizoare după poliţai, dar nu zăresc 
niciunul. 

Gâfâim şi zgomotul respirației noastre e singurul care se aude 
în maşină. 


— A fost cât p'aci, zice Marco rezemându-şi capul de spătarul 
scaunului. Of, rahat, omule, spune după câteva clipe. 

— Ce-i? 

— Eşti rănit. 

Mă uit spre biceps. Sângele îmi curge din braţ, pătând 
scaunul. Sfâşii gluga de la hanorac şi-i spun lui Marco să-mi lege 
braţul. 

— N-am nimic, îi zic. E doar o zgărietură. 

— Din zgârieturi nu curge sânge, Luis. Eşti sigur că te simţi 
bine? 

Îmi imaginez expresia de pe faţa mamei când va vedea că 
sângerez. 

— O să dorm la noapte la Enrique. O să m-ajute el cu rana. 

— Ai avut noroc c-ai scăpat cu viaţă, spune Enrique când apar 
la el acasă, o jumătate de oră mai târziu. Braţul tău... 

— A avut o scurtă întâlnire cu un glonţ tras de cei din Fremont 
5, completez eu. 

Dă din cap. 

— Maică-ta o să înnebunească de grija ta şi pe urmă o să te 
omoare în bătaie. Chuy e un nemernic că a trimis doi puşti ca 
voi pe teritoriul duşman. 

— Mie-mi spui. 

Fac un duş în apartamentul lui Enrique de deasupra 
atelierului. Glonţul a ieşit, dar mi-a făcut o crestătură de vreo 
cinci centimetri şi când mă aşez şi mă uit în jos la rană simt că 
doare al dracului de tare. N-o să fie greu s-o ascund, chiar şi 
bandajată. O să port un hanorac şi cămăşi cu mânecă lungă 
până ce o să se vindece. 

— Unde s-a dus Marco? mă întreabă Enrique după ce închide 
atelierul şi urcă la apartament. 

— La depozit. 

Imi trag pe mine cămaşa împrumutată de la Enrique. A sunat- 
o pe mi'amă şi a anunţat-o c-o să rămân la el peste noapte. 

— Ştii ceva cum c-aş fi fost binecuvântat din naştere în LB? 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva, zice uitându-se intens la 
mine. Şi chiar dacă aş şti, probabil că n-aş putea să-ţi spun. 
Comprende? 

Ştie. Dau din cap în semn c-am înţeles. Nu are niciun rost să- 
ncerc să-i smulg informaţii. Dacă a jurat să păstreze secretul, îl 
va duce cu el în mormânt. 


Codul Tăcerii. 
Un cod pe care încă nu l-am încălcat, deşi intenţionez s-o fac 
cât mai curând. 


38 
Nikki 


La două săptămâni după ce mă asigură că nu face parte din 
Latino Blood, Luis împlineşte optsprezece ani. Ştiu că părinţii 
mei sunt invitaţi la un dineu în oraş, iar Ben e plecat în 
Wisconsin, la un turneu de jocuri pe calculator, aşa că îl invit pe 
Luis la mine pentru o cină aniversară intimă. 

Nu sunt o bucătăreasă prea pricepută, dar ştiu să gătesc după 
reţetă. Am cumpărat o carte mexicană de bucate de la librărie. 
La mine-n casă nu consumăm prea des mâncare mexicană 
autentică, aşa că cele mai multe reţete reprezintă pentru mine o 
noutate absolută. In afară de micul dejun, noi comandăm de 
obicei mâncarea sau servim masa la clubul Brickstone. Dacă 
totuşi prepară ceva în casă, mama se rezumă în general la feluri 
simple, precum pastele sau carnea semipreparată şi marinată, 
care nu trebuie decât băgată în cuptor. 

Luis ajunge fix la şase, aşa cum stabiliserăm, cu un buchet de 
narcise galbene în mâini. Codiţele sunt legate cu o fundă 
galbenă mare. 

— Hei, zice. 

— Hei, răspund eu. 

Imi examinează rochiţa neagră scurtă şi decoltată, care mi se 
mulează perfect pe corp. 

— Să fiu al naibii, Nik, arăţi de milioane, spune uitându-se 
oarecum ruşinat în jos, la blugii pe care-i poartă. Scuze, ar fi 
trebuit să mă dichisesc şi eu niţel. 

— Nu e cazul. Arăţi oricum ca un armăsar, zic eu luându-i 
florile din mână. N-ar fi trebuit să-mi aduci flori. E ziua ta, nu a 
mea. 

— Mi-a făcut plăcere. 

Duc florile la nas ca să le miros şi Luis pare agitat. 

— N-am ştiut dacă or să-ţi placă sau nu. Carlos m-a sfătuit să- 
ţi iau nişte trandafiri roşii, dar eu am ales flori galbene. Mi-am 
zis că aveţi ceva în comun. Florile astea am impresia că 


luminează încăperea... aşa, ca tine. 

Intind mâna şi-i mângâi barba nerasă, gândindu-mă cum de 
mi-a trecut vreodată prin cap că ar putea să semene, câtuşi de 
puţin, cu Marco. Privirea lui tandră îmi pătrunde drept în inimă. 

— Îmi plac la nebunie. Haide, ţi-am pregătit cina, mă fudulesc 
eu. 

— Ce-i asta? mă întreabă de cum dă cu ochii de cutia 
împachetată pe care am aşezat-o pe masă. 

— E cadoul tău. 

— Nu trebuia. 

— Ştiu. Dar am vrut să-ţi fac un cadou. Deschide cutia. O 
deschide şi eu îmi ţin răsuflarea. 

Scoate dinăuntru un obiect ce seamănă cu o bucată 
contorsionată de minereu de fier negru la culoare, însă eu ştiu 
că nu-i o rocă oarecare. O învârte gânditor în mână, studiind-o. 
Oare a ghicit ce este? Sper să n-o confunde cu un prespapier 
ieftin. 

— E un meteorit, mă grăbesc să-i explic. Din Argentina, în 
cutie vei găsi certificatul de autenticitate, cu date despre locul şi 
circumstanţele în care a fost găsit. 

Se uită la mine cu o expresie uluită pe deasupra meteoritului. 

— Ştiu ce e. Am văzut aşa ceva în muzee. Şi-n cărţi. Dar n-am 
ţinut niciunul în mână până acum. Şi nici nu mi-am permis să 
cumpăr. 

Examinează fiecare latură în parte, mângâind cu venerație 
toate curbele şi adânciturile. 

— Nu-mi vine să cred că obiectul ăsta provine din spaţiu. E 
super tare... şi suprarealist. 

— E-al tău. 

— Nu ştiu ce să spun. Trebuie să fi costat o avere. Eu... uau! 
Aproape că îmi vine să te rog să-l returnezi şi să ceri banii 
înapoi, numai că nu vreau să mă despart de el. 

II sărut pe obraz. 

— E-n regulă. Oricum n-aveam nevoie de banii din fondul 
pentru colegiu. 

Ridică din sprâncene, iar eu zâmbesc obraznic. 

— Glumesc. Am pus deoparte o parte din banii câştigaţi din 
babysitting şi primiţi cadou de ziua mea, zic trasând o linie în jos 
pe cămaşa lui. Oricum, meriţi cadoul. 

— Asta e discutabil, mi chava, spune el prinzându-mi mâna. E 


cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. 

— Bine. Misiune îndeplinită. 

— Nu încă. 

Aşază cu grijă meteoritul înapoi în cutie şi mă sărută pasional, 
până ce-mi doresc mai mult şi simt că mă topesc pe dinăuntru. 
Rămân fără suflare şi nu vreau să mă mai opresc. Ştiu că 
suntem singuri şi mai ştiu că i-am pregătit şi un alt cadou, aşa 
că sunt tentată să-i propun să sărim peste cină. 

— Mersi pentru cadou, zice cu buzele lipite de-ale mele. 

— Cu plăcere, răspund îmbujorată toată, apoi mă desprind din 
îmbrăţişare şi arăt spre sufragerie, unde totul e aranjat. Am gătit 
mâncare mexicană. 

— După o reţetă moştenită de la abuelita52? 

— Nu tocmai. M-am inspirat dintr-o carte de bucate 
cumpărată ieri de la mall. 

Râde. 

— Data viitoare când vei dori să găteşti ceva autentic 
mexican, cheamă-mă. Mi'amá ne-a învăţat să gătim pe mine şi 
pe fraţii mei încă de când eram mici. 


52 Bunicuţa 


Abia după ce-i ofer un platou de enchilada de pui şi 
guacamole53 îmi dau seama c-ar fi trebuit să respect întocmai 
reţeta şi să amestec bucăţile de avocado cu mâna în loc să le 
bag în mixer. Sosul arată ca o supă şi n-are niciun gust. Pentru 
desert am pregătit nişte tarte cu fructe, care se desfac însă în 
mici bucăţi gelatinoase atunci când le servesc. 

— Ai făcut o treabă excelentă, zice Luis în timp ce fugăreşte 
cu lingura prin farfurie tarta alunecoasă care nu se dă prinsă cu 
niciun chip. 

—  Minţi. A ieşit o porcărie. Adevărul e c-ar fi trebuit să 
comand mâncarea. Dac-ai fi doamna Peterson, mi-ai da patru 
pentru cina asta. 

Râde. 

— Ba nu, îţi dau zece pentru că te-ai străduit. Chipsurile de 
tortilla au fost grozave. 

— Fiindcă le-am cumpărat de la băcănia mexicană din 
Wheeling. 

După ce terminăm, mă ajută să strâng masa şi să pun vasele 


în maşina de spălat. Îl văd apoi că se reazemă de blatul de lucru 
din bucătărie şi mă urmăreşte din priviri. 

— Ai făcut planuri şi pentru restul serii sau improvizăm? Îi iau 
mâna şi-i împletesc degetele cu ale mele. 

— Mai am un cadou pentru tine. 


53 Turtă din făină de porumb (tortilla) umplută cu diverse 
feluri de carne mărunțţită și câteva tipuri de ardei foarte iuți. 


— Da? Ce? 

Mă apropii şi-i şoptesc la ureche: 

— Eu. 

Înghite în sec. Muşchiul din maxilar îi zvâcneşte. 

— Vrei să mergem sus... la mine în cameră? Dă încet din cap. 

— Nu credeam să urmeze ceva mai bun după cină, dar cu 
asta chiar că m-ai dat gata. 

Îl iau de mână şi-l conduc la mine în cameră. Inima îmi bubuie 
în piept, dar mă simt pregătită. Îmi spun că totul e în regulă, 
pentru că îmi doresc acest lucru la fel de mult ca Luis. Aici, la 
mine acasă, eu voi deţine controlul. Tot ce trebuie să fac e să-mi 
păstrez cumpătul şi să nu mă las purtată de val. 

Luis face turul camerei, studiind fotografiile atârnate pe 
pereţi. Majoritatea mă înfăţişează pe mine alături de prietene. 
Altele sunt cu câini de la adăpostul pentru animale. Se opreşte 
în dreptul uneia în care apărem amândoi, la nunta lui Alex şi 
Brittany din urmă cu doi ani. Niciunul n-am ştiut că fotograful 
surprinsese exact acel moment. 

Arată cu degetul spre poză. 

— De unde o ai? 

— Brittany ne-a adus-o odată, când ai mei i-au invitat pe ea şi 
pe Alex la masă. 

Se uită atent la poză şi la expresia de pe faţa mea. 

— Erai foarte supărată. Cât despre mine, ce rânjet infatuat şi 
prostesc aveam. Mă credeam grozav, zice clătinând din cap şi 
trecând la următoarele poze. 

Stă cu spatele la mine şi eu încep să trag încet în jos 
fermoarul rochiei. 

— Chiar eşti grozav, Luis, îl tachinez eu. 

— Nt, doar că... 

Se opreşte brusc în mijlocul frazei când se uită la mine şi-şi dă 


seama că mă dezbrac. Îmi simt gura uscată, în timp ce las 
bretelele să-mi alunece de pe umeri şi rochia să cadă pe podea, 
la picioarele mele. 

Ochii lui nu mă părăsesc nicio clipă. Ochii mei nu îl părăsesc 
nicio clipă. 

— Ce ziceai? îl întreb. 

— Am uitat. 

Mă măsoară de sus până jos. Port chiloţei din dantelă roz şi un 
sutien de aceeaşi culoare, totul special ales pentru această 
ocazie. 

— Mi chava... zice făcând un pas în faţă. Nu am crezut că poţi 
fi mai frumoasă decât atunci când mi-ai deschis uşa, dar m-am 
înşelat. 

Îmi ţin respiraţia, nerăbdătoare, iar el îşi trece degetele uşor 
peste umerii mei, apoi îmi trage la o parte cu blândeţe bretelele 
de la sutien. 


Îmi ţin respiraţia, nerăbdătoare, iar el își trece degetele ușor 
peste umerii mei, apoi îmi trage la o parte cu blândeţe bretelele 
de la sutien. 

E ok, îmi spun. Sunt perfect capabilă să mă simt bine fără să 
mă implic emoţional. Buzele lui iau locul degetelor. Mă sărută pe 
un umăr, după care îşi trece buzele fierbinţi peste gâtul meu şi îl 
sărută pe celălalt. 

Mă agăţ şi mă sprijin de el pentru că răsuflarea lui caldă pe 
piele mă face să ameţesc. ÎI vreau aici, cu mine, îl vreau 
aproape... dar nu e decât sex. Nu trebuie să fie decât sex. 

Îmi strecor mâna spre blugii lui şi îi desfac fermoarul. 

— Hei, mai uşor, fetiţo, zice amuzat. 

Îşi strecoară un braţ pe după mijlocul meu şi mă strânge tare, 
în timp ce se apleacă şi mă sărută. Buzele lui se mişcă încet 
peste ale mele, mângâindu-le, înainte ca limba să pornească în 
explorare. Îi simt răsuflarea fierbinte amestecându-se cu a mea, 
iar limbile noastre alunecă, atingându-se una de alta într-un ritm 
lent care îmi face pielea să se încălzească şi să transpire. 
Mâinile i se plimbă încet în sus şi în jos pe spatele meu în acelaşi 
ritm cu cel al sărutării. 

Adevărul e că atunci când sunt cu Luis, sunt tentată să las 
deoparte orice inhibiţie şi să cedez tentaţiilor. 

Îşi trage tricoul peste cap, apoi îl azvârle cât colo. Are o 


crestătură mare şi urâtă, acoperită cu crustă, pe braţ. 

— Ce s-a întâmplat? întreb trasând cu degetul conturul rănii. 

— M-am tăiat la lucru, la atelier, răspunde pe un ton 
nepăsător. 

— Dar ce făceai? 

Ezită suficient de mult pentru a mă face să mă-ntreb dacă mă 
minte sau nu. 

— Nu contează. 

Mă sărută din nou, încercând să mă facă să uit de rana 
misterioasă. Ceea ce şi reuşeşte pe moment. 

Ne dezbrăcăm complet şi ne întindem pe pat. În loc să sară 
pe mine, îşi trece alene mâinile peste fiecare centimetru din 
corpul meu, de parc-ar vrea să-l memoreze pentru un viitor 
tablou. 

II imit, mângâindu-i pielea fierbinte cu gesturi lente, 
chinuitoare, care îl fac să gâfâie. Mă aplec peste el şi-i explorez 
fiecare părticică din corp cu buzele şi cu limba. Strânge 
cearşafurile în pumn atât de tare, încât încheieturile degetelor i 
se albesc. Mă face să mă simt de parcă eu aş deţine puterea, şi 
nu el. 

Până ce vine rândul lui să mă exploreze. Încerc să-mi păstrez 
calmul. Dar mi-e greu. Imi adun toate forţele, însă nu ştiu cât o 
să mai rezist. Îmi dă cu blândeţe părul de pe faţă şi mă priveşte 
în ochi. 

— Îmi trăiesc fantezia, zice. 

— Ce fantezie? 

— Să fiu singur cu fata pe care o iubesc. Te iubesc, Nikki. 

Ştii asta, nu? Hmm... 

— Mda. Şi eu te iubesc, bâlbâi eu prosteşte, încercând să 
opresc valul de emoție care ameninţă să mă cuprindă. 

Işi trece degetul mare peste buzele mele şi jur că ochii i-au 
devenit apoşi. 

— N-am mai simţit niciodată aşa ceva pentru o fată, îmi 
şopteşte. 

Nu vreau să mai aud vorbe de iubire. 

Luis e periculos şi e în stare să mă facă să-mi pierd controlul, 
dacă-şi pune mintea. Nu-mi permit asta. Are secrete. Şi eu am 
secrete. Secrete pe care nu putem să ni le împărtăşim. Dar ne 
putem bucura fiecare de corpul celuilalt. 

— Haide să facem sex, izbucnesc. 


Întind mâna şi deschid sertarul de la noptieră. Scot un 
prezervativ din cutia pe care am cumpărat-o în weekend şi i-l 
dau. 

— Poftim. 

— Lo único que quiero es hacerte el amor, mi vida. 

Mă uit la el cu o privire goală. Cred că nu şi-a dat seama c-a 
vorbit în spaniolă. 

— Vreau să fac dragoste cu tine, iubito. Mai mult ca orice pe 
lumea asta. Dar mi-ai spus că... 

— Uită ce-am spus. Hai s-o facem. 

Se apleacă şi dă să mă sărute, dar îi pun o mână în piept şi îl 
împing. 

— Pune-ţi prezervativul. 

— Acum? 

— Da, acum. 

Pare un pic frustrat că îl grăbesc, dar desface pachetul şi-şi 
trage prezervativul. Dacă o s-o facem repede, atunci voi reuşi să 
mă detaşez. Şi totul va fi bine. În seara asta voi uita de ceea ce 
am trăit cu Marco. 

Stă acum deasupra mea, cu mâinile aşezate de o parte şi de 
alta a capului meu. Mă uit în sus la pielea lui arămie lipită de a 
mea. 

— Hai odată, îl îndemn. 

Buzele lui sunt doar la câţiva milimetri de-ale mele. 

— Nik, trebuie să recunosc că nu aşa mă aşteptam eu să se- 
ntâmple. 

— E-n regulă. Haide s-o facem. Grăbeşte-te. 

Închid ochii. Nu pot să îl privesc. Nu acum, când mi-am propus 
să nu mă las copleşită de emoţii. Ezită, înjură în barbă, apoi se 
îndepărtează. 

O pală de aer rece pătrunde pe sub pătură când Luis se aşază 
pe marginea patului. 

— Ce e? îl întreb. De ce te-ai oprit? 

Îşi scoate prezervativul şi-l aruncă în coşul de gunoi. 

— Nu e bine. 

— Ce vrei să spui? 

Se uită la mine supărat. 

— La naiba, Nik, te porţi ca şi cum asta n-ar fi decât o 
aventură de o noapte între doi străini. Eu vreau să facem 
dragoste şi tu îţi ţii ochii strânşi aşa de tare de parcă ţi-ai dori ca 


altcineva să fie în locul meu. 

— Nu-i adevărat... Eu doar... 

— Las-o moartă, zice luându-şi boxerii şi trăgându-i pe el. 
Data viitoare când prietenul tău o să-ţi zică „te iubesc”, poate c- 
o să-i răspunzi cu mai mult decât „Mda. Şi eu.” 

— Nu vreau să mă iubeşti, ripostez. 

— Prea târziu, mi chava. Mă ridic în fund. 

— Eu nu-s capabilă să iubesc, Luis. 

— Aşa că tot ce vrei e un partener de regulat, nu? latră el la 
mine trăgându-şi pantalonii. Nu crezi că ar fi fost corect din 
partea ta să mă anunţi că tot ce vom face e să ne regulăm, ca 
să nu mă fac de râs spunânduc-ţi ce sentimente am faţă de tine? 

— Nu te-ai făcut deloc de râs. Nu fi supărat pe mine. Nu vreau 
să mai sufăr. Nu vreau să mai trec prin ceea ce-am trecut cu... 

— Marco, completează el. M-am săturat până peste cap. 
Marco şi iar Marco.) | mai iubeşti şi acum? 

— Nu... N-ai idee prin ce-am trecut... Alte cuvinte nu mai ies 
din mine. 

— Atunci spune-mi. Ca să termini odată cu chestia asta şi să 
treci mai departe. 

— Nu pot. 

Îşi ia tricoul de pe jos şi se uită la mine cu o expresie gravă. 

— Mă iubeşti? 

Îmi încleştez mâinile pe pătură, o trag peste piept şi-i dau 
singurul răspuns de care sunt în stare. 

— Nu. 


39 
Luis 


Îmi vine să sparg, să rup ceva, orice. Am plecat de la Nikki de 
acasă cu un singur gând în cap - totul s-a sfârşit între noi. Am 
fost un idiot să-mi închipui că ea avea faţă de mine aceleaşi 
sentimente. M-am minţit singur că nu-mi cedase mai devreme 
pentru că se temuse... dar în realitate nu voia decât să se 
folosească de mine pentru a-l uita pe Marco. 

Nu mă duc acasă, ci pornesc spre depozit. Pe drum observ în 
oglinda retrovizoare o maşină pe care am mai văzut-o de câteva 
ori. Sunt urmărit? Accelerez prin zonele mai aglomerate ale 


oraşului şi o pierd. Ajung la depozit şi dau de Marco, care pierde 
vremea cu alţi câţiva tipi. Unii beau bere, alţii trag droguri. E 
exact scena de care miamâă a vrut mereu să mă ferească, 
probabil pentru c-a intuit că, la un moment sau altul, aş putea 
să mă las atras. 

Momentul ăla a venit. 

— Salut, amigo, zice Marco şi din ochii lui injectaţi îmi dau 
seama că-i drogat rău. Credeam că-n seara asta ieşi cu novia în 
oraş. 

— Nu mai e novia mea. 

lau o doză de bere şi o dau pe gât. Berea e dintr-aia ieftină, 
dar sper să mă ajute să mă-mbăt cât mai repede. 

— Felicitări. Bine c-ai scăpat de căţeaua aia, spune Marco 
ridicându-şi cutia de bere în chip de toast. La mai mare! 

— Aşa să fie! 

Strivesc doza de bere în pumn şi mă servesc cu o alta. Şi încă 
una. La a cincea bere, mă simt deja al naibii de bine. Nu-mi mai 
pasă de nimic şi de nimeni şi mai ales de Nikki. 

Trebuie să-i spun că ceea ce s-a întâmplat între noi în seara 
asta a fost o greşeală care n-o să se mai repete. Nu vreau să-i 
dau satisfacția de a crede că m-a făcut să sufăr. Scot mobilul şi 
o sun. 

— Hei, Nik. Sunt cu Marco, zic şi-mi pun braţul pe după 
umărul amicului meu. Tocmai făceam schimb de poveşti despre 
tine. Nu-i aşa, amigo? 

Marco izbucneşte în râs. Ştiu că ea îl aude. Sunt un pendejo 
sadea, aşa că-i dau înainte. In starea de beţie în care mă aflu, 
nu mă mai pot opri. Mă simt de parcă Nikki m-ar fi înjunghiat în 
inimă. 

— Acum o să închid, mă previne ea. 

— Nu! urlu eu în telefon. Mai am să-ţi spun un singur lucru. 

— Ce? mă întreabă. 

E momentul să fiu un ticălos, aşa cum mă crede ea. 

Mă concentrez să rostesc cuvintele fără să mă bâlbâi, dar nu 
ştiu dacă reuşesc. 

— Am terminat-o cu tine. 

Închide telefonul. Cuvintele mele au rănit-o. Ştiu sigur că 
mâine-dimineaţă o să regret ce-am spus, însă în clipa asta mă 
simt bine şi nu-mi pasă câtuşi de puţin. 

Mă împleticesc spre răcitor şi iau o altă bere. Când termin să 


o dau pe gât, văd dublu şi nu mai pot să mă gândesc la... nimic. 
Nici măcar nu-mi mai amintesc ce i-am zis lui Nikki, dacă am 
sunat-o sau doar aşa mi s-a părut. 

— Hei, Luis, zice Mariana apropiindu-se. Omule, eşti beat 
criţă. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu. 

— Necazuri în paradis? 

Scutur din cap şi ridic cutia de bere. 

— Asta-i paradisul meu. 

— Ştiu eu cum poţi s-o uiţi pe Nikki. 

— Cum? 

— Cu mine. 

Mă sărută şi sunt prea slăbit şi prea beat ca s-o resping. Nu pe 
Mariana o vreau. lar ea ştie, dar nu-i pasă. Aş putea să închid 
ochii şi să pretind că e Nikki... aşa mi-aş dovedi mie însumi cât 
de ticălos sunt. 

Mariana mă conduce spre o cămăruţă din spatele depozitului. 
Mă trântesc pe o canapea veche şi descleiată, iar ea se aşază 
călare peste mine, dar corpul meu refuză să coopereze... de 
parc-ar şti ce vrea şi anume nu pe Mariana. 

— O iubesc, îi zic ca s-o opresc înainte ca lucrurile s-ajungă 
prea departe. 

— De ce? mă-ntreabă iritată. 

— Ea e îngerul meu. 

Mariana se dă jos de pe mine şi se îndreaptă spre uşă. 

— Habar n-ai ce pierzi, Luis. 

Ba am habar. Am mai avut aventuri de-o noapte... toate sunt 
la fel. Cu Nikki a fost altceva... şi tocmai de-asta mă doare atât 
de tare. 

— Scuze, îi spun Marianei. 

Nu răspunde. lese din cameră şi trânteşte uşa în urma ei. Mă 
trezesc dimineaţa devreme şi-mi dau seama că am adormit pe 
canapeaua din depozit. Toată lumea a plecat, cu excepţia 
câtorva membri ai LB pentru care şandramaua asta înseamnă 
acasă. 

Mi se învârte capul încă înainte de a mă ridica în şezut. Mă- 
ntreb dacă arăt la fel de rău precum mă simt. Mă uit în jos la 
cutiile goale de bere din jur şi stomacul mi se răzvrăteşte. Imi 
vine să vărs. 

les afară împleticindu-mă şi vomit. Sunt atât de slăbit, încât 


abia dacă mă ţin pe picioare. 

— Ai avut o noapte grea? zice Chuy apropiindu-se. 

— Si. 

— Şi eu mă îmbătăm cui când eram de vârsta ta. Ce vremuri 
frumoase! 

— In clipa asta nu mi se par deloc frumoase, îi răspund în 
timp ce un nou val de greață mă cuprinde. 

Râde când mă vede cum îmi vărs iar maţele din mine. 

— Mai ai cheia pe care ţi-am dat-o? _ 

— N-am avut timp să mă duc la bancă, îi răspund eu. In plus, 
am avut impresia că sunt urmărit. 

Rânjeşte cinic. 

— Eu am pus să fii urmărit, Luis. Eşti un bun preţios pentru 
mine. Şi pentru Blood. 

La naiba, acum trebuie să-mi păzesc fundu' şi mai abitir. Chuy 
mă bate pe spate suficient de tare încât să-mi facă stomacul să 
se zgâlţâie. 

— E-n regulă, amigo. Mai ai o săptămână la dispoziţie, după 
care voi fi nevoit să iau măsuri. Asta-i un avertisment. Bun, 
acum du-te acasă, îmi ordonă. Alex şi cu Carlos te aşteaptă, dar 
să nu le spui c-ai fost aici. 

— De unde ştii unde sunt fraţii mei? 

— Nu ţi-ai dat seama până acum, Luis? zice Chuy. Nu ţi-ai dat 
seama că am ochi şi urechi peste tot? Ce naiba, chiar şi când 
am stat închis am fost tot timpul la curent cu tot ce făceai. Te- 
am urmărit şi-n Colorado. 

— De ce eu? 

— O să-ţi spun când vei fi pregătit. Acu' mută-ţi naibii curu' 
de-aici. 

Intra pe uşa de acasă, dar nu reuşesc s-ajung până la baie, 
aşa că mă reped afară şi vomit în tufişuri. Mă fac că nu văd cum 
ai mei se holbează la mine. Mă împleticesc prin casă şi mă duc 
direct în dormitor. Somn. Tot ce-mi trebuie acum e un pui de 
somn. Mă prăbuşesc cu faţa în jos pe saltea. 

— Luis! strigă mi'amă furioasă din prag, dar eu n-am chef să 
stau s-o ascult. Pe unde ai umblat? Te-am sunat toată noaptea şi 
n-ai răspuns. Ce rost are să ai telefon mobil, din moment ce nu-i 
răspunzi nici măcar mamei tale? adaugă mijindu-şi ochii la mine. 
Ce Dumnezeu se întâmplă cu tine? Te droghezi? 

Cu coada ochiului am impresia c-o văd făcându-şi cruce. Dacă 


se-apucă să aprindă lumânările memoriale şi să invoce spiritul 
tatei, chiar că m-a pierdut. 

— M-am îmbătat, îi răspund. Şi acum sunt mahmur. Dacă ţi-aş 
fi răspuns la telefon aş fi stricat toată distracţia. 

O aud cum icneşte, şocată, apoi simt ceva care mă pocneşte 
în ceafă. Un pantof. 

— Chestia asta nu se numeşte abuz împotriva copilului? 

— Ba da, dacă ai fi copil. Dar tu ai optsprezece ani, Luis. Eşti 
bărbat. Deci poartă-te ca atare. 

lese trântind uşa. Zgomotul e ca de ciocan care mă izbeşte în 
cap, exact ceea ce sunt convins c-a şi intenţionat. Mi'amâ nu-i 
deloc o persoană subtilă din fire. 

Camera devine, în sfârşit, un sanctuar şi închid ochii. Liniştea 
nu durează însă prea mult. Aud uşa scârţâind. 

— Ai de gând să mă pocneşti şi cu celălalt pantof? 

bolborosesc cu capul înfundat în pernă. 

— Nt, răsună vocea lui Alex. Mi'amâ ne-a sunat pe Carlos şi 
pe mine ca să venim încoace şi să ne asigurăm că n-ai murit. 
Pentru că asta a crezut azi-noapte, când nu i-ai răspuns la 
telefon. 

Alex şi Carlos - echipa luptătorilor din iad. Ultimii oameni pe 
care-aş vrea acum să îi aud mâncând căcat. Dacă se hotărăsc să 
mă urmărească şi ei, o să car după mine un adevărat alai. 

— N-am nimic. 

— Atunci scoală-te din pat şi hai să stăm de vorbă. 

— Ok, în cazul ăsta află că nu mă simt bine. Pleacă de-aici, 
gem eu. Dacă nu vrei cumva să vărs pe tine. 

— Ce s-a întâmplat azi-noapte între tine şi Nikki? mă întreabă 
Alex. 

— Nada. Acum totul e istorie. 

Carlos chicoteşte. 

— Da-da, vezi să nu. Crede-mă, frăţioare, şi eu am trecut prin 
asta. Soluţia nu e să te îmbeţi cui. Trebuie să vorbeşti cu ea şi să 
vă rezolvati problemele. 

— Nu vreau să discut despre asta. 

Deschid ochii şi-l văd pe Alex ghemuit deasupra patului. 

— N-am de gând să te las s-o dai în bară, aşa cum am făcut 
eu şi cu Carlos. 

— Fii serios, Alex. Am dat-o deja în bară şi nu intenţionez să 
schimb ceva în toată chestia asta prea curând. 


40 
Nikki 


Totul s-a schimbat cât ai clipi din ochi. Cu Luis, cu mine... 

cu noi. Îmi petrec restul serii de duminică plângând în pat şi 
întrebându-mă cum de o luaseră lucrurile razna. Telefonul dat de 
Luis în toiul nopţii a pus capac. Dumnezeule, cum mi-a luat-o 
inima la goană când i-am văzut numele pe ecran. Am sperat că- 
mi va spune că va aştepta, oricât de mult, ca să-mi deschid 
inima. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat... Of, acum nu mai 
contează. Mi-a zis că totul s-a terminat între noi. 

Problema e că sentimentele pe care le-am avut şi încă le mai 
am pentru el sunt atât de intense, încât mă sperie. Am vrut să 
fac dragoste cu el din tot sufletul şi trupul meu, însă de teamă 
nu am mers până la capăt. Şi tot ce am putut să fac a fost să-i 
ofer trupul meu. N-a fost de ajuns. 

Luni mă străduiesc din răsputeri să îl evit pe Luis la şcoală, 
dar de fiecare dată când îmi ridic ochii îl văd, fie în faţa 
dulapului, fie mergând pe coridor împreună cu amicii lui. Işi 
fereşte privirile chiar şi la ora de chimie, când stăm aşezaţi 
vizavi la mesele de laborator. 

— Vii cu mine după ore la meciul de fotbal? mă întreabă 
Kendall marţi, după chimie. 

— Nu. Nici gând, îi răspund. 

Se opreşte din mers şi se uită la mine compătimitoare. 

— De ce nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat duminică seara? 

— Luis şi cu mine ne-am despărţit. 

— Asta ştiu. Nu-mi spui de ce? 

— O să-ţi spun când o să fiu pregătită. Deocamdată nu sunt. 
Oftează. 

— Bine. Oricum, poţi să contezi pe mine. 

— Da, ştiu că pot conta întotdeauna pe tine. Poate că-i cazul 
să-ţi faci o altă prietenă bună, care să n-aibă atâtea probleme. 

— Vezi să nu! zice aruncându-mi un zâmbet cald. Eşti un 
model pentru mine. 

— Pentru ce? Pentru rolul de regină a dramei? 

— Nu. Te-ai gândit vreodată câţi câini ai salvat? Eşti genul 
care nu renunţă niciodată să-i ajute pe cei neputincioşi. 


— Acum am impresia că eu sunt cea neputincioasă. 

— Dar eşti conştientă că nu trebuie să te dai bătută. Eşti mai 
puternică decât îţi închipui, Nikki. 

În fiecare zi, în fiecare clipă, sunt tentată să îi trimit lui Luis un 
mesaj cu „Hei” sau să îl sun, doar ca să-i aud vocea. 

Miercuri îl văd discutând cu Mariana în faţa dulapului lui. Stau 
unul lângă altul în pauza de prânz. La ora de chimie el face o 
glumă şi ea râde atât de tare, încât am senzaţia c-o să-i 
explodeze plămânii. 

Joi, după ore, mă bucur că mi-a venit rândul să lucrez la 
adăpostul pentru animale. Munca o să-mi abată gândurile de la 
Luis. 

Trec mai întâi pe la biroul de recepţie, apoi mă-ntorc la cuşti. 
Mi se opreşte răsuflarea când văd cuşca lui Granny goală. 
Cartonaşul roz de identificare de pe fanta uşii lipseşte. 

să fi murit noaptea, singură şi speriată? Sau a slăbit atât de 
mult încât au fost nevoiţi s-o ducă la veterinar? Intru în panică şi 
mă grăbesc să dau de Sue. 

— Ce s-a întâmplat cu Granny? o întreb. 

— A fost adoptată, zice ea, şi-n clipa aia îi sună telefonul. Am 
crezut că ştii, adaugă înainte să preia apelul. 

De unde era să ştiu? Nu eu i-am făcut formele. Deschid 
registrul cu adopţii şi parcurg lista cererilor aprobate. Citesc 
numele Granny în capul foii cu ultima cerere şi inima mi se 
umple de fericire că şi-a găsit şi ea, în fine, un cămin. 

Asta până să arunc o privire în josul paginii, unde dau de 
numele persoanei care a adoptat-o. Luis Fuentes. 

Icnesc. 

— Nu se poate! 

— Prietenul tău a venit aici aseară, chiar înaintea închiderii, şi 
a adoptat-o, îmi spune un alt voluntar. 

Luis ştia ce mult mi-o doream pe Granny. Cum de a îndrăznit 
să vină să o ia? Vrea să-mi facă în ciudă. Doamne, cum de mi-a 
trecut vreodată prin cap să fiu cu cineva care e capabil să 
adopte un câine doar din răzbunare? 

Fiero de furie în timp ce-mi îndeplinesc conştiincioasă 
sarcinile: curăţ cuştile şi duc câinii la plimbare. Imediat cum 
termin treburile, urc în maşină şi pornesc în viteză spre casa lui 
Luis. 

Bat la uşă. Niciun răspuns. Bat cu pumnul. Niciun răspuns. 


Îmi lipesc urechea de uşă şi aud înăuntru televizorul mergând. 
Asta înseamnă că cineva e acasă. 

Mă strecor prin spaţiul dintre tufişuri şi fereastra din faţă. ÎI 
zăresc pe Luis stând pe canapea, cu Granny în poală, apoi bat în 
geam ca să-i atrag atenţia. Işi ridică privirea şi-i fac semnul 
universal de „deschide naibii uşa”. 

O deschide înainte să apuc să mă întorc pe verandă. 

— Am vomitat în tufişurile alea acum câteva zile. Ai grijă pe 
unde calci. 

Câh! Incerc să nu păşesc peste nimic neidentificabil, însă cum 
tufişurile îmi taie calea strădaniile mele sunt inutile. 

— Nu pot să cred că mi-ai furat câinele. 

— In viaţa mea n-am furat un câine, Nik. Cât de rău crezi că 
pot să fiu? 

— Ştii foarte bine că mă refer la Granny. 

— Cum să fi furat câinele, din moment ce l-am adoptat cu 
acte în regulă de la adăpost? 

Îmi mijesc ochii spre el. 

— Ştiai că şi eu o voiam pe Granny. 

— Mda, şi ce-i cu asta? Doar ştii zicala... cine merge la 
plimbare pierde locul de onoare. Vrei să auzi cum sună în 
spaniolă? 

Face tot ce poate ca să mă enerveze şi mai tare şi tactica îi 
reuşeşte. 

— Nu, nu vreau s-aud. Tu nici nu voiai un câine. 

— Uite că acum vreau. Granny şi cu mine ne înţelegem foarte 
bine, zice împletindu-şi degetele. Vezi, aşa suntem, ca două 
suflete îngemănate. 

— Chestia asta cu adopţia n-are absolut nicio legătură cu 
Granny. Ci cu noi. 

— Nu mai există noi. Sper că n-ai uitat. Cuvintele lui mă dor. 

— Aşa că ce faci? Furi singurul câine de la adăpost de care ştii 
că sunt ataşată doar ca să mă scoţi din sărite? 

— Zău aşa, Nikki. Sufocai bietul animal cu dragostea ta. N- 
am luat-o pe Granny de la adăpost ca să mă răzbun pe tine. S- 
au dat nişte spargeri în cartier şi avem nevoie de un câine de 
pază. 

— Dar Granny e oarbă! ţip eu. Nu poate fi câine de pază. Nici 
măcar nu cred că poate să latre. Granny e cu un picior în 
groapă. 


Se preface insultat, şi el şi Granny, de vorbele mele. 

— Ce naiba, nu ţipa aşa de tare. O să te audă. 

— Faci mişto de mine? 

Ridică din umeri. 

— Uite care-i treaba. Doamna de la adăpost mi-a aprobat 
cererea. Dacă nu eşti de acord, n-ai decât să vorbeşti cu ea. Nu- 
mi mai pasă nici cât negru sub unghie de părerile tale. 

Dacă aş fi un personaj dintr-un desen animat, în clipa asta aş 
scoate fum pe urechi. 

— Atunci cum rămâne cu ceea ce s-a petrecut între noi 
duminică seara? Mi-ai spus că mă iubeşti. 

— Nu aşa spun băieţii înainte să-şi reguleze iubitele? Am 
crezut că-i o condiţie obligatorie. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Şi ce-ai vrea să spun, Nikki? Că vreau să mă întorc la tine 
ca să te gândeşti la altcineva în timp ce suntem împreună în 
pat? 

Granny vine legănându-se la uşa din faţă. Luis se apleacă şi o 
ia în braţe. O mângâie cu blândeţe şi-n gestul lui văd acea 
tandreţe pe care se străduieşte s-o ascundă de mine. 

— Habar n-ai la ce şi la cine mă gândesc eu, Luis. Şi să nu-mi 
spui că n-ai şi tu secrete faţă de mine. Sunt convinsă că faci 
nişte lucruri necurate pentru tipul ăla, Chuy. Îmi închipui că nu 
te-a recrutat pentru organizaţia de cercetaşi. Am vrut să ignor 
toate semnalele de avertisment şi să am încredere în tine. Şi tu 
ce-ai făcut? M-ai minţit, nu-i aşa? Eşti mai plin de secrete decât 
Pentagonul. 

— Eu mint pe toată lumea. Ce mare scofală? 

— Pentru mine e, zic arătând spre braţul lui. Rana aia n-ai 
căpătat-o la lucru în atelierul auto. E o rană de cuţit. Te-ai bătut. 

— Greşit. E de la o împuşcătură. 

O lasă jos pe Granny, care începe să ne dea târcoale, după 
care îşi aruncă braţele în aer. 

— Ok, scumpo, m-ai prins. Sunt cel mai nou membru al Latino 
Blood. Am traficat droguri şi am tâlhărit pe la spatele tău, 
împreună cu Marco. Asta-i secretul meu. Să-l auzim acum pe-al 
tău. 

Înghit în sec şi mă pregătesc să-i spun ce am pe suflet. 
Oricum nu mai contează; atunci de ce-mi curg lacrimile pe 
obraz? Aş vrea să mă pot stăpâni, dar nu reuşesc. Pentru că 


sunt furioasă. Şi sufăr. Şi sunt tristă... Luis este exact ca Marco. 
Am vrut să neg evidenţa, dar adevărul m-a ajuns din urmă. 

— Eram însărcinată cu copilul lui Marco atunci când el mi-a 
dat papucii, zic şi-l văd pe Luis cum face un pas în spate, şocat. 
Am pierdut copilul imediat după ce am plecat de la nunta lui 
Alex şi am fost la un pas de moarte. Nu Marco a fost problema 
care a intervenit între noi! ţip acum pornită. Ci încrederea. 
Pentru că undeva, într-un colţişor al minţii, eram conştientă că 
mă minţi în legătură cu banda Latino. Nu poţi să mă condamni 
pentru c-am fost aşa de reţinută. Eram aproape gata să renunţ 
la inhibiţii şi să încerc să acord cuiva din nou încredere. Treaba 
asta mi-a luat ceva timp şi nu m-am priceput prea bine, dar 
măcar am încercat, ceea ce nu pot zice şi despre tine. Pentru că 
tu eşti cel care a avut tot timpul rezerve, spun scoțând 
meteoritul din geantă. Poate că încă nu sunt în stare să o spun, 
dar am încercat să îţi arăt cât de mult ţin la tine. 

Lacrimile îmi şiroiesc pe faţă în timp ce arunc meteoritul în 
stradă. 

M-aştept să se repeadă să-l culeagă de jos, dar nu o face. Mă 
ţintuieşte cu privirea. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? mă întreabă încet şi 
întinde mâna spre mine. 

O dau la o parte. 

— Să nu cumva să îndrăzneşti să mă mai atingi vreodată! 


41 
Luis 


O săptămână mai târziu, după ce am lucrat la bibliotecă la 
eseul pentru cererea de acceptare la Purdue, dau să urc pe 
motocicleta lăsată în parcare şi văd că o maşină, care m-a 
urmărit şi-n alte dăţi, opreşte drept în faţa mea, blocându-mi 
calea. 

Un tip coboară din maşină. L-am zărit de câteva ori la depozit, 
dar n-am vorbit niciodată cu el. E un GA. 

— Chuy vrea să discute cu tine. 

— Mai târziu, îi răspund. 

— Nu cred c-ai înţeles, zice în timp ce un alt individ solid 
coboară de pe bancheta din spate. Vrea să discute cu tine 


acum. 

Las motocicleta în parcare şi urc în maşină. Mă aşez în spate. 
Am tot încercat să evit întâlnirea asta. Cheia pe care mi-a dat-o 
Chuy îmi atârnă ca o povară pe conştiinţă. 

Chuy stă aşezat pe bancheta din spate. Mă aşteaptă. Pornim 
la întâmplare pe străzile oraşului. 

Scot cheia din portofel. 

— Nu pot să fac asta. Am crezut c-o să pot, dar nu sunt în 
stare. 

Am realizat că totul se terminase între noi abia când Nikki m-a 
privit cu o ură făţişă şi totală atunci când am încercat s-o 
consolez după ce mi-a spus că fusese însărcinată cu copilul lui 
Marco. Nikki îl urăşte pe Marco, urăşte banda Latino Blood şi m-a 
băgat şi pe mine în aceeaşi oală pentru că am trădat-o, la fel ca 
Marco. Toată săptămâna i-am dat târcoale lui Marco, încercând 
să aflu dacă ştiuse despre sarcina lui Nikki, dar nu se lăsase 
ademenit. Fie n-a ştiut nimic, fie vrea să păstreze secretul. 

— Ştiu că te simţi atras de LB, zice Chuy. Numai că nu ştii de 
ce. 

Nu răspund. E adevărat ce spune. Deşi nu-mi vine la 
îndemână să recunosc pentru că mi-e ruşine. 

— Nu-i cazul să-şi ascunzi sentimentele. Tu papă a vrut să fii 
un Blood, Luis. Şi pentru asta s-a asigurat să fii supravegheat şi 
protejat în permanenţă. Te-a adus la depozitul nostru la o 
săptămână după ce te-ai născut pentru a fi binecuvântat cu 
literele LB scrise pe frunte cu sângele lui... ca un adevărat 
Latino Blood. 

Imposibil. 

— Minţi. Tata a murit înainte să mă nasc eu. Alex mi-a spus că 
a fost acolo, că l-a văzut pe papá cum e împuşcat... ceea ce zici 
tu n-are niciun sens. 

Doar dacă... 

— Tatăl tău n-a fost din neamul Fuentes, îmi întrerupe Chuy 
şirul gândurilor scoțând o fotografie din buzunar şi dându-mi-o. 
Ştiu despre ce vorbesc, am fost de faţă când a fost făcută. 

Mă holbez la poza înfăţişându-l pe Hector Martinez cu un 
rânjet uriaş întipărit pe faţă în timp ce ridică în aer un bebeluş, 
aidoma unui rege care îşi arată mândru odrasla supuşilor. Micul 
prinţ. Pe fruntea copilului sunt scrise cu sânge literele LB - 
Latino Blood. 


— Ăsta eşti tu, zice Chuy. Cu tatăl tău. Adevăratul tău papá. 
Un val de groază mă cuprinde. Nu poate fi adevărat. Şi totuşi 
nişte indicii au existat. Niciodată nu mi-am văzut certificatul de 
naştere. Atunci când Alex a fost împuşcat, Carlos a donat sânge, 
dar mi familia nu mi-a cerut să fac la fel. Chestie care acum mă 
pune pe gânduri. Nu voiseră să aflu că nu suntem compatibili 
sau se temuseră că o să-mi dau seama că nu suntem decât fraţi 
vitregi? Chuy zice că am fost binecuvântat din naştere în Latino 
Blood, dar mi papâ a murit înainte să mă nasc. N-aveam cum să 
fiu binecuvântat decât dacă tata ar fi fost la acea vreme în LB. 

Am nevoie de răspunsuri şi am nevoie de ele acum. Să mă fi 
ferit mi'amă de bandă ca să nu aflu adevărul? 

Înainte ştiam cui datorez loialitate şi respect. Acum nu mai 
sunt atât de sigur. 

— Du-mă înapoi la bibliotecă, îi spun şoferului. Am treabă. 
Tipul se uită la Chuy pentru indicaţii. Chuy dă din cap în semn 
de încuviinţare. Chiar şi după ce opresc maşina în parcare şi mă 
lasă să cobor, mă simt prins în capcană. Chuy ştie unde să mă 
găsească şi cum să mă facă să mă întorc la el cu ameninţări pe 
care n-am cum să le ignor. N-am luat poza din maşină, în 
speranţa că astfel am lăsat în urmă imaginea cu Hector ţinând 
mândru în braţe copilaşul. 

Mă trezesc conducând motocicleta spre apartamentul lui Alex. 
Bat la uşă. Sper să-l găsesc acasă. Trebuie să capăt răspunsuri, 
iar el e singura persoană care mi le poate oferi. Alex deschide 
uşa. 

— Luis, ce-i cu tine aici? mă întreabă. 

— Eşti fratele meu? îl întreb eu simplu şi direct. 

— Sigur că sunt fratele tău, răspunde nedumerit. 

— Bun. Hai atunci să te întreb mai explicit. Eşti fratele meu 
vitreg? 

Nu răspunde. Se holbează, iar tatuajele alea LB de pe piept şi 
braţe par să se zgâiască şi ele la mine batjocoritor. 

— Dracu' să te ia, Alex! 

— Ce se întâmplă? spune Brittany, care apare cu Paco în 
braţe. Luis, arăţi foarte rău. Sper că n-ai luat răceala de la Paco. 
Te simţi bine? 

— Uiiz! strigă Paco bătând din palme, fericit că mă vede. 

— Nu, nu mă simt bine, răspund uitându-mă la Alex cu 
dispreţ. Brit ştie? 


Alex dă încet din cap că da. 

— Ce să ştiu? întreabă Brittany pe un ton nevinovat, 
înfăşurându-l şi mai strâns pe Paco într-o pătură. Ce se întâmplă 
aici? 

— Alex tocmai ce mi-a confirmat că nu sunt fratele lui, spun 
eu. 

Alex se postează în faţa mea. 

— La naiba, Luis, nu-i aşa. Eşti fratele meu. 

— Mda, pe jumătate. Şi jumătatea cealaltă de unde e, ai? 
Spune. 

— Nu şţiu ce-ai auzit, dar... 

— Tatăl meu e Hector Martinez, nu-i aşa? 

Arunc o privire spre umărul lui Alex, locul unde Hector l-a 
împuşcat la puţină vreme după ce-l omorâse pe prietenul lui cel 
mai bun, Paco. 

— Nu-i aşa? repet. 

— Si, Luis, recunoaşte Alex învins. Da, tatăl tău a fost Hector 
Martinez. 

Brittany îşi aşază mâna pe umărul meu într-un gest menit să 
mă consoleze, dar mă scutur şi i-o îndepărtez. 

— Carlos ştie şi el sau eu sunt singura oaie neagră a familiei 
şi ultimul care să aflu cine e nenorocitul de taică-miu? 

Alex se codeşte să-mi răspundă. Ar prefera să rămân 
neştiutor şi inocent, ca în trecut. Numai că nu mai sunt un copil. 
Nici pe departe. 

— Răspunde! ţip eu. 

Îmi simt tot corpul încordat şi-mi stăpânesc cu greu furia care 
mă arde pe dinăuntru. 

— Linişteşte-te. 

— Nu-mi spune mie să mă liniştesc. Să nu-ndrăzneşti să-mi 
mai spui nimic altceva decât adevărul. 

— Ok, zice Alex şi-şi trece degetele prin păr. Carlos bănuieşte 
ceva. Acum vreo zece ani a adus chestia asta în discuţie, dar i- 
am închis gura. L-am prevenit să nu mai aducă niciodată vorba 
despre asta şi de atunci a renunţat. 

— Ura pentru secretele atât de bine păstrate ale familiei 
Fuentes! A violat-o Hector pe mama? Sunt rezultatul unui viol? 
întreb eu cu un nod de mărimea unei mingi de baschet în gât. 

— Nu. 

— L-a înşelat pe tata? 


— Nu tocmai. Ce-ar fi să mergem împreună acasă ca s-o 
întrebi direct? 

— Eu nu mai am casă. 

— Nu fi prost, Luis. Casa e locul unde ţi-e familia. Mamă a 
făcut ceea ce a considerat ea de cuviinţă pentru a ne proteja. 

— Adică s-a prostituat. Ce drăguţ! 

Alex mă îmbrânceşte, cu ochii în flăcări. 

— Să nu te prind că vorbeşti aşa despre ea. Miamâ a făcut 
ceea ce trebuia să facă, punct. N-o judeca atâta timp cât n-ai 
habar ce s-a întâmplat. 

Am fost atât de prost. Toate dovezile erau acolo şi eu nu m- 
am obosit să pun piesele laolaltă. M-am amăgit singur şi într-un 
mod ridicol, considerându-mă copilul de aur al familiei pentru că 
mama mă avea în pântece atunci când tata a fost împuşcat 
mortal - pentru că fusesem ultimul dar făcut de el mamei. 

În realitate, nu fusesem niciodată copilul de aur. Ci oaia 
neagră a familiei... Mă mândrisem întotdeauna că sunt un 
Fuentes, fără să fi fost. 

Fac un pas în spate. 

— Adiós, frate. 

— Ce vrei să spui? 

— Că plec. Pentru totdeauna. 

— Ba n-ai să pleci nicăieri. 

— N-ai nicio putere asupra mea, Alex. La naiba, nici măcar n- 
avem acelaşi tată. 

Îmi amintesc că în trecut îmi păruse rău pentru Carlos pentru 
că el părea cumva pe dinafară față de noi doi. Nu avea nici 
mintea şi nici temperamentul cu care ne născuserăm eu şi cu 
Alex. 

Gluma s-a întors acum împotriva mea. Noi trei nici măcar n- 
avem acelaşi sânge. 

— Crezi că are vreo importanță ADN-ul? mă întreabă Alex. N- 
are. Ai fost fratele meu de când ai venit pe lume şi te-am luat în 
brațe la mai puțin de o oră după ce te-ai născut. Ai fost fratele 
meu când mamá era la lucru şi eu te ştergeam la fund şi-ţi 
schimbam scutecele. Şi o să rămâi fratele meu până ce o să-mi 
dau ultima suflare. Comprende? 

— Mi-ai refuzat trecutul... moştenirea genetică! 

— Ba nu ţi-am refuzat nimic, Luis. Tatăl tău biologic a fost... 
zice şi se opreşte şovăitor. 


— Hai, dă-i înainte, Alex. Nu vreau să-mi mai ascunzi nimic. 

— Hector Martinez a fost un manipulator şi un ticălos care îi 
ameninţa pe oameni cu moartea ca să-i oblige să facă ce voia 
el. A fost un criminal şi un traficant de droguri. Noi ţi-am făcut o 
favoare nespunându-ţi că jumătate din genele tale provin de la 
un individ lipsit de scrupule şi de conştiinţă. 

— Ai grijă ce vorbeşti, Alex, îl împing eu, gata să sar la bătaie. 
Sunt sânge din sângele lui. 

Cuvintele mele îl dor. Se bate cu pumnul în piept. 

— Trezeşte-te, Luis. Şi uită-te la mine. Eu sunt familia ta. ÎI 
privesc dezgustat. 

— Nu văd decât un fost Latino Blood. Un trădător al bandei. 

— Rahat! 

— Păzeşte-ţi spatele, frăţioare. Se vede treaba că niciodată nu 
poţi şti cine ţi-e rudă... şi cine duşman. 

les ca o furtună, fără să iau în seamă cererea lui Alex dea mă 
întoarce şi rugăminţile lui Brittany de a nu pleca. Ea zice că 
putem rezolva lucrurile. 

M-am săturat să tot rezolv lucrurile. 

Chuy a avut dreptate. Destinul, dreptul meu din naştere este 
să fiu un Latino Blood. Imi spusesem că motivul pentru care 
voisem să mă apropii de Chuy era acela de a căpăta informaţii 
din interior. Mă minţisem singur. Pentru că tot ce îmi dorisem 
fusese să particip, să particip şi eu la traficul de droguri, să fiu şi 
eu în mijlocul acţiunii. Intru în depozitul LB cu un singur gând în 
cap - să mă ridic la înălţimea faimei tatălui meu. 

Chuy e în biroul lui improvizat şi stă de vorbă cu un GA. E de 
ajuns să îmi arunce o privire, că-i dă afară din încăpere pe toţi 
ceilalţi, cu excepţia unui tip poreclit Tiny54 şi care nu-i deloc 
micut. 

— O să mă duc la bancă să văd ce-i în cutia aia de valori, îi 
spun. Dar cu nişte condiții. 

Nelipsitul trabuc îi atârnă între buze. ÎI scoate şi suflă fumul în 
aer. Mă uit cum pluteşte pe deasupra capului lui, apoi dispare în 
încăperea plină de fum. 

— Condiţii? 

— Si. Prima, să nu-i mai ameninţi niciodată pe Alex şi familia 
lui, pe Carlos şi pe mi'amă. A doua, să mă iniţiezi la fel ca pe 
ceilalţi. 

Gata cu statul cu fundul în două luntri. Am ales de partea cui 


să fiu şi nu vreau să mă mai confunde nimeni cu ceea ce nu 
sunt şi nici n-am fost menit să fiu vreodată. 
— Mă bucur că ţi-a venit mintea la cap, Fuentes. 


54 Scund, mărunțel 


— Nu-mi mai zice aşa, îi cer pe un ton dur. Nu sunt un Fuentes 
şi tu o ştii foarte bine, aşa că nu mai mânca rahat. Eşti de acord 
cu condiţiile mele sau nu? 

Ne măsurăm din priviri. 

— Sigur. Hector a prezis că vei fi un luptător, zice el plin de 
mândrie, amintindu-mi de poza în care Hector mă ţinea în braţe 
când eram bebeluş. 

Dă din cap spre Tiny şi-i face semn să îi aducă pe ceilalţi GA 
înapoi în cameră. 

— Luis vrea să îşi consolideze locul în LB, le spune după ce s- 
au adunat. Problema cu tine, Luis, este c-ai fost binecuvântat 
din naştere în LB. Aşa că n-ai nevoie să fii iniţiat. 

— Aşa vreau eu. Purtaţi-vă cu mine ca şi cu oricare alt nou 
recrut. 

Râde. 

— Vrei să te tăbăcim ca pe ceilalţi? 

— Vreau să fiu iniţiat la fel ca Alex, nu să aleg calea mai 
uşoară. O să vezi, o să rezist. 

O să le arăt eu că n-am nevoie să fiu menajat. Parcă-l aud pe 
Hector Martinez încurajându-mă din mormânt, provocându-mă 
să le demonstrez tipilor că sunt la fel de dur pe cât a fost el. 

Chuy ridică din sprâncene. 

— Şi zici c-o să rezişti? 

— Sunt fiul tatălui meu, îl răspund eu stoic. Hai să te văd de 
ce eşti în stare. 

— Mi placer55, zice amuzat. Hei, Rico! strigă. Adu câţiva 
oameni şi hai să-i oferim lui Luis salutul nostru de treisprezece 
secunde de bun venit în LB. O să particip şi eu, adaugă 
trosnindu-şi, una câte una, încheieturile. Ba chiar cu mare 
plăcere. 


55 Cu plăcere. 


42 
Nikki 


Kendall crede despre mine că sunt o supraviețuitoare, deşi 
acum numai asta nu simt că sunt. Tot ce aş vrea e să mă duc la 
Luis acasă ca să mă ia în braţe şi să-mi spună că totul e în 
regulă între noi. 

Visez. Pentru că între noi lucrurile nu stau bine şi nici nu vor 
sta vreodată. 

— Tată, spun aşezându-mă lângă el în timp ce urmăreşte un 
meci de fotbal european la televizor. De ce tu şi cu mama nu ne- 
aţi dus niciodată în Mexic? 

Ridică din umeri. 

— Dar am mers în multe alte părţi. Acum doi ani am fost în 
vacanţă în Brazilia. V-am luat cu mine în Argentina când am 
ţinut prelegerea aia la conferinţă. Şi practic ai ras tot ce 
înseamnă gelato din Italia. 

— Dar de ce n-am mers niciodată în Mexic? Răsuflă lung şi 
încet. 

— Presupun că dacă am merge m-aş simţi obligat să vă arăt 
locul unde am crescut. Şi adevărul e că nu vreau să mă uit în 
urmă, Nikki. Şi nici mama ta nu vrea. 

— Mulţi dintre copiii mexicani de la şcoală au părinţi care nici 
măcar nu vorbesc englezeşte. 

— Sunt din partea de sud a Fairfieldului, nu? 

— Mda. 

— Eu şi cu mama ta am încercat să vă educăm pe tine şi pe 
Ben astfel încât să nu faceţi deosebirea între noi şi ei şi să nu 
nutriţi acele resentimente născute din diferenţa dintre a avea şi 
a nu avea, care mă tem că sunt exacerbate în sudul oraşului. 
Am discutat mult între noi pe tema asta înainte de a vă naşte 
voi. 

— Dar ne comportăm de parcă am fi albi. Nu mâncăm 
mâncare mexicană şi niciunul dintre prietenii cu care am crescut 
nu e mexican. 

— Nu ne comportăm de parcă am fi albi şi nu vrem să părem 
altfel de cum suntem. Noi suntem mexicani asimilați, Nikki. E 


chiar aşa de groaznic? 

— Am senzaţia că pe parcursul acestui proces de integrare tu 
şi cu mama aţi omis ceva: să ne faceţi mândri de moştenirea 
noastră. Nu mă înţelege greşit, îmi place că sunt americancă. 
Dar când mă uit la copiii din sudul oraşului... ca de pildă la 
familia Fuentes... sunt cumva invidioasă. 

— Pe ce-ai putea fi invidioasă, scumpo? Ai tot ce-ţi trebuie şi 
aproape tot ce-ţi doreşti. Trăieşti visul american. Cunosc 
mentalitatea celor mai mulţi mexicani din sudul Fairfieldului: să 
muncească pe brânci, să trimită bani rudelor rămase acasă şi să 
nu aştepte prea mult de la viaţă, pentru că visele lor nu se vor 
putea împlini niciodată. Majoritatea copiilor mexicani din partea 
asta a oraşului nu merg la colegiu. Pentru că, după ce termină 
liceul, părinţii vor ca ei să lucreze ca să aducă bani în casă şi să 
protejeze ceea ce ei numesc „cartierul”. Noi nu gândim aşa. 

— Ştiu. 

Vreau să îi spun ce mă frământă de două luni încoace, de 
când am fost cu Luis pe barca lui Derek. 

— Tată, vreau să-mi povesteşti despre copilăria ta. Nu acum, 
ci atunci când şi tu şi mama veţi fi pregătiţi. E foarte important 
pentru mine. Moştenirea mexicană e importantă pentru mine. 

— Are asta de-a face cu faptul că tu şi cu Luis petreceţi atât 
de mult timp împreună? 

— Poate. Ne-am despărţit şi adevărul e că mi-e dor de familia 
lui. Mi-e dor să fiu înconjurată de oameni care se mândresc că 
sunt mexicani, de parcă ar fi un semn de distincţie. Ştiu că-i o 
prostie, dar mi-a plăcut foarte mult treaba asta. 

Mi-e dor şi de Luis. Tânjesc după el şi-n fiecare noapte de 
după ziua lui de naştere am adormit plângând cu gândul la el. 

— Dacă vrei să mergem în Mexic, o să discut cu mama ta. Nu 
ne-am făcut niciun plan pentru vacanţa de vară, e ultimul tău an 
de liceu şi-n toamnă o mergi la colegiu, zice bătându-mă uşurel 
pe genunchi. Cred că ai dreptate. Uneori e bine să privim în 
urmă pentru că trecutul ne ajută să apreciem mai bine viitorul. 

E adevărat. Trebuie să privesc în urmă pentru a mă vindeca 
de rănile trecutului şi a privi cu încredere în viitor. Şi cheia e 
Marco. 

les din cameră şi mă duc afară să îl sun pe Marco. Nu 
răspunde, aşa că îi trimit un mesaj. 

Eu: Putem să stăm de vorbă? Marco: Nu pot. Luis tocmai e 


iniţiat. 


43 
Luis 


Chuy stă în picioare în faţa mea, în mijlocul unui cerc format 
din vreo cincisprezece indivizi. Vărul meu Enrique nu se numără 
printre ei, dar Marco e prezent. La fel şi alţi câţiva băieţi de la 
şcoală. Au reuşit să adune şi unii dintre veteranii care erau în LB 
pe vremea lui Alex. 

— Uite cum o să facem, Luis, îmi explică Chuy. Mis vatos56 şi 
cu mine o să te ducem în camera din spate şi o să te batem măr 
timp de treisprezece secunde. După aia te poţi considera iniţiat. 

— Pot să ripostez? întreb eu. 

— Nu. Dacă o să-ncerci, te vom lovi şi mai tare, răspunde el 
netulburat. Ideea e să te doborâm, după care să te reconstruim, 
mai solid, mai puternic şi mai dur. Ca un armăsar, ese. Şi când 
vom termina, vei fi în LB. 

— Bine. Hai să începem odată. 

— La naiba, ce mult semeni cu Hector. Ticălosul ăla nebun era 
la fel de nerăbdător ca tine, zice Chuy. 

Mă conduc cu toţii spre o încăpere fără geamuri. Observ nişte 
pete uscate de sânge pe podea. Ar trebui să-mi fie teamă, dar 
nu mi-e. Surprind privirea lui Marco. E surescitat, de parcă 
participarea la iniţierea mea l-ar ridica în rang. 


56 Camarazii mei (Ib spaniolă). 


Câţiva GA stau în spatele meu, probabil ca să se asigure că n- 
o să mă răzgândesc în ultima clipă şi-o să încerc să fug. 

— Eşti gata? mă întreabă Chuy. 

Dau din cap că da. O furie adâncă fierbe în mine, gata-gata să 
ţâşnească. Nu ştiu cât timp voi mai putea s-o ţin în frâu. 

Chuy mă prinde de maxilar şi îşi îngroapă degetele în pielea 
mea. 

— Faţa ta îmi aminteşte de Alex, zice el. Mi-a făcut plăcere să- 
| îngenunchez atunci când a ieşit din LB. Va fi o dulce răzbunare 
pentru mine. 

Mă eliberez din strânsoare, dar în clipa următoare pumnul de 


oţel al lui Chuy îmi atinge faţa. Poartă probabil un inel pe mână, 
căci simt tăietura unui obiect ascuţit. 

— Una, zice jubilând la vederea rănii. 

— Două, îl aud strigând. g 

Ceilalţi tipi avansează, înconjurându-mă. Imi acopăr iute faţa 
cu mâinile şi braţele. Deşi mi-e tot mai greu să le ţin ridicate 
atâta timp cât loviturile vin una după alta, tot corpul mă doare 
şi-mi vine să mă prăbuşesc. 

— Trei. 

O lovitură în coaste mă face aproape să urlu, dar mă 
stăpânesc. Rezist. Pot să rezist la orice, chiar şi la asta. Vreau să 
ripostez, însă cuvintele lui Chuy îmi răsună în cap. Te vom lovi şi 
mai tare. 

— Patru. 

Marco mă pocneşte în maxilar exact în fracțiunea de secundă 
când las garda jos. Simt gustul sângelui în gură, însă n-am timp 
să mă gândesc la asta. Trebuie să mă concentrez să rămân în 
picioare, în aşteptarea numărului treisprezece. Când vor ajunge 
la treisprezece, totul se va termina. 

— Cinci. 

Unul dintre tipi mă loveşte puternic în spatele genunchiului. 
Mă clatin şi mă prăbuşesc. Rămân la podea, sprijinit în mâini şi 
genunchi. Încerc să mă ridic, dar nu reuşesc. Sunt izbit tare în 
stomac. 

— Şase. 

Mă ridic. Cu fiecare lovitură încasată, focul care mă arde pe 
dinăuntru e eliberat. Pot să rezist. Pot să rezist la orice. 

— Şapte. 

Îmi acopăr din nou capul cu braţele, deşi fără folos. O nouă 
lovitură în spinare mă îndoaie de mijloc. Puterile mă lasă. 

— Opt. 

Nu te mai gândi la asta, Luis. Nu te mai gândi la durere. 
Gândeşte-te la orice altceva. 

Gândeşte-te la Nikki, fata care ţi-a furat inima şi a fugit cu ea. 

— Nouă. 

Tipii ăştia lovesc ca nişte profesionişti. La fel de tare şi de dur 
ca Alex şi Carlos. Dacă Nikki ar fi aici, i-ar păsa că sunt bătut? 

— Zece. _ 

Bătaia se apropie de sfârşit. Sau cel puţin aşa cred. Incerc să- 
mi păstrez forţele, dar loviturile constante date cu pumnul şi 


picioarele ameninţă să mă doboare, aşa cum mă prevenise 
Chuy. M-au lovit atât de tare, încât bănuiesc că unul dintre tipi 
poartă pantofi cu tocuri de oţel sau e antrenat la kickboxing. Nu, 
n-o să-i las să mă învingă. Eu sunt stăpân pe destinul meu, nu 
ei. 

— Unsprezece. 

Doamne, fă ca totul să se termine mai repede. Îmi simt corpul 
moale şi nu-mi mai pot controla furia. 

Nu aud rostindu-se doisprezece. Chuy a oprit numărătoarea. 
Nemernicul stă pur şi simplu nemişcat, ca să îmi prelungească 
agonia. Ideea că fiecare lovitură mă apropie mai mult de Blood 
şi mă îndepărtează de Nikki e greu de suportat. 

La dracu' cu tot jocul ăsta al lui Chuy. Încep să mă învârt în 
cerc, gata să dobor pe oricine ar îndrăzni să vină spre mine. 

— Rahat! aud pe cineva strigând după ce-l lovesc. 

Dobor încă doi tipi înainte să fiu țintuit la podea de câţiva GA. 
Chuy stă retras, savurând scena. Are întipărit pe faţă un rânjet 
infatuat care trebuie musai şters pe loc. 

Pun la podea alţi doi indivizi, mă zbat să mă eliberez din 
strânsoare şi mă reped la Chuy. În clipa asta tot ce vreau e să-mi 
revărs furia asupra lui. Dă să mă lovească, dar sunt mai rapid 
decât el. Pumnul meu ia contact cu maxilarul lui. Şocul îl trimite 
zburând în spate şi trăiesc satisfacția scurtă de a-l vedea umilit 
înainte ca patru GA să-mi răsucească şi să-mi imobilizeze 
braţele la spate. 

Lui Chuy îi curge sânge din gură. Nu se oboseşte să-l 
şteargă... îl linge ca un vampir. Poate că n-o să scap cu viaţă din 
toată chestia asta, dar acum nici că-mi mai pasă. 

— Am impresia c-avem aici nişte erori de comunicare, 
pequeña mierda57. Se pare că tu crezi că eşti la conducere. Uiţi 
că eu sunt şeful aici. Şi nu tu. Chiar îţi închipui că-mi poţi lua 
locul? 

— Mda, mormăi eu. 

Mă loveşte în burtă şi mă înconvoi de durere, dar tipii care-mi 
strâng braţele ca într-o menghină mă sprijină să rămân în 
picioare. 

— Răspuns greşit. Repet întrebarea: chiar îţi închipui că-mi 
poţi lua locul? 

Răsuflu adânc, mă forţez să ignor durerea îngrozitoare care 
mi-a cuprins tot trupul şi mă uit în sus. 


— Mda, răspund. 

Mă pocneşte în faţă, de data asta şi mai tare - dacă aşa ceva 
e posibil. Capul mi se învârte de durere. 

— Răspuns greşit. Repet întrebarea: chiar îţi închipui că-mi 
poţi lua locul? 


57 Rahat mic ce ești 


Încerc să deschid ochii, dar nu reuşesc. Fac totuşi tot ce pot 
prin ceața care mă apasă. 

— Mda. 

Mă loveşte iar în stomac. Cred că mi-a rupt o coastă, pentru 
că aud un pârâit. 

— Răspuns greşit. Repet întrebarea: chiar îţi închipui că-mi 
poţi lua locul? 

S-a terminat. Am pierdut-o pe Nikki. Am pierdut şansa la 
NASA. l-am pierdut pe toţi ceilalţi. Tot ce mi-a rămas este 
moştenirea lui tata, un ticălos care nu s-a dat niciodată bătut 
până ce a crăpat şi a ajuns în mormânt. O să m-agăţ de 
moştenirea asta atât cât o să pot. 

— Si. 

— Delgado, adu-mi un aparat de ras electric, ordonă Chuy. ŞI 
o şurubelniţă... una ascuţită bine. 

— Pentru ce? întreabă Marco. 

— Fă ce ţi-am zis, tâmpitule, dacă nu vrei să sfârşeşti ca 
pendejo ăsta. 

Lovitura dată în cap de Chuy e ultimul lucru de care-mi mai 
amintesc înainte de a leşina. 

Când îmi revin, văd că zac întins pe podeaua de ciment. 

—  Felicitaciones58! zice Chuy aşezându-se pe vine lângă 
mine şi-n clipa aia îi văd inelele de aur de pe degete. De-acu eşti 
unu' de-ai noştri. 


58 Felicitări 


Nu vreau decât să fiu lăsat să zac aici, întins pe spate, şi să 
dorm până ce corpul meu va înceta să urle de durere. 


44 
Nikki 


După o oră de apeluri non-stop, Marco îmi răspunde, în fine, 
la telefon. 

— Unde-i Luis? îl întreb. 

— L-am lăsat la el acasă acum câteva minute, îl aud chicotind 
în bătaie de joc. Nu e în cea mai bună formă, dar o să 
supravieţuiască. E un nemernic al naibii de dur. Habar n-am avut 
că-i aşa de bătăuş, dar până la urmă Chuy l-a îngenuncheat. 

Inima îmi bubuie în piept. 

— Ar fi trebuit să-l opreşti. 

— Îți faci iluzii. Luis a vrut-o... a cerut-o. Scoate-ţi capul din 
fund, Nik, şi nu te mai amăgi. Nu mai ai nicio putere asupra lui. 
LB a câştigat partida. 

— Dar tu, Marco, de ce-ai ales banda în locul meu? Spune-mi 
adevărul. 

— Pentru bani, statut, frăţie. Relaţia noastră n-ar fi putut 
oricum să dureze, chestie de care m-am prins rapid. N-ai fost 
decât o abatere temporară de la calea pe care am ales-o. 

O abatere temporară. Sigur, adevărul mă doare, dar nu-i 
decât o suferinţă pe care o simt difuz în mine, nu un chin. Am 
trecut peste ceea ce a însemnat el pentru mine şi peste tot ce s- 
a întâmplat ca urmare a relaţiei noastre. 

— Eram însărcinată atunci când te-ai despărţit de mine, îi 
spun, după care mă uit la fotografia de la nunta lui Alex şi 
Brittany, cu mine şi Luis dansând. 

O ţin în continuare agăţată pe perete. Rânjetul prostesc al lui 
Luis atunci când încercase să mă facă să zâmbesc îmi dă într-un 
fel speranţă şi mă ajută să continui conversaţia. 

— De peste doi ani port în mine povara faptului că nu ţi-am 
spus. Am făcut un avort spontan şi despărţirea noastră - 
combinată cu pierderea copilului - m-a dat peste cap pentru 
multă vreme. 

Tac şi-i pândesc reacţia. Nu ştiu ce vreau sau ce mă aştept să- 
mi spună. 

— De unde ştii că era copilul meu? mă întreabă pe un ton 
obraznic. 

Ştie că el a fost primul meu iubit, după cum şi eu am fost 
prima lui iubită. Nu a existat niciun alt băiat. Întrebarea lui este 
atât de insultătoare, încât nu merită un răspuns. 

Închid telefonul şi o sun pe Kendall. 


— Luis a fost iniţiat în LB, îi spun. Vreau să mă duc la el acasă, 
ca să văd dacă e bine. 

— Vin cu tine, zice, apoi aud vocea înăbuşită a lui Derek în 
timp ce-i povesteşte ce s-a întâmplat. Vine şi Derek. Ajungem la 
tine în cinci minute. 

— Grăbiţi-vă. 

Bat la uşă, dar nu vine nimeni să răspundă. Uşa e 
întredeschisă, aşa că intrăm fără să mai aşteptăm. 

— Luis? strig eu. 

Niciun răspuns. Mă îndrept spre dormitorul lui, convinsă că-i 
acasă... pentru că-i simt prezenţa. 

— Mă uit eu în dormitoare, zice Derek. Voi două staţi la 
intrare. Şi dacă se întâmplă ceva rău şi e cazul să o luaţi la fugă, 
nu ezitaţi. 

Deschide uşa dormitorului lui Luis. O strâng pe Kendall de 
braţ, de teama a ceea ce se află dincolo de uşă. 

— Omule, ce naiba ai păţit? întreabă Derek. 

— Ce cauţi aici? îl aud pe Luis răspunzând. 

— E acasă, îi şoptesc eu lui Kendall. 

— Nikki a vrut să se asigure că eşti bine, zice Derek şi-mi face 
semn să mă apropii. Aăă... eu o să fiu afară, dacă aveţi nevoie 
de ceva... de pildă, să vă duc la spital. 

Icnesc când îl văd pe Luis stând pe pat cu spatele rezemat de 
perete şi cu capul în mâini. Are sânge peste tot pe faţă. E ras în 
cap şi cămaşa lui năclăită de sânge şi sfâşiată zace pe jos. 

Granny stă alături, cu capul pe coapsa lui. Ştie că Luis e rănit. 

Mă reped la el, însă mi-e frică să-i ating faţa, ca să nu-i fac 
rău. 

— Ce ţi-au făcut? îl întreb încetişor, încercând să rezist valului 
de emoție care ameninţă să mă copleşească. 

Trebuie să fiu puternică, de dragul lui. 

— Pleacă, geme el. 

— Nu plec. Arăţi groaznic, şoptesc eu. 

— N-am nevoie de tine şi nici nu vreau să te văd pe-aici. Între 
noi totul s-a terminat, cred că-ţi aduci aminte. N-ai de ce să faci 
acte de caritate cu mine. 

— Ba cred că-n clipa asta nu ţi-ar strica aşa ceva. Nu mai face 
pe nebunul şi spune-mi ce s-a întâmplat. 

l-au ras părul ăla frumos şi atât de deosebit. Să-l fi forţat sau 
şi-a aplecat el de bunăvoie capul? Oricum ar fi, nu s-au purtat 


prea blând cu el; are scalpul plin de tăieturi. 

— Te-au ras în cap. 

Până acum n-am realizat că părul lui înspicat, cu alură 
păieţească, era un fel de simbol al inocenţei şi individualităţii 
sale. Acum arată ca un dur... ca un dur din Latino Blood. Intind 
mâna şi-l prind uşor de bărbie, îndemnându-l să se uite în ochii 
mei. Îşi saltă capul şi icnesc şocată. Are buzele zdrelite, ochii pe 
jumătate închişi pentru că pleoapele îi sunt umflate... şi peste 
tot, pe faţă, spate şi piept, e plin de tăieturi roşii şi urâte şi de 
vânătăi. 

Mă uit în ochii lui şi văd că privesc în gol. Asta mă sperie. Se 
va schimba? Va deveni un alt Marco? 

— Ce nu-nţelegi? Ti-am spus să pleci, zice el. 

Îşi lasă capul în mâini şi zăresc literele L şi B inscripţionate pe 
braţ. 

— Trebuie să mergi la spital, îi spun. 

— Nu pot. Or să mă-ntrebe ce s-a întâmplat, răspunde 
ridicându-şi ochii spre mine. Şi n-o să pot să le răspund. Sunt 
legat de un jurământ al tăcerii. Ştii ce mi-ar trebui acum, Nik? 
Droguri. Droguri dintr-alea ilegale. Şi cât mai multe. Atât de 
multe, încât să mă lase lat şi să nu ies multă vreme din starea 
aia. 

— Nu mai vorbi prostii! 

M-aşez pe pat şi mă uit intens şi lung în ochii lui. 

— Uite ce-o să facem. O să mă laşi să te spăl şi să-ţi 
dezinfectez rănile. Şi după aia n-ai decât să mă dai afară. 

— N-ai auzit ce-am spus? N-ai de ce să te apropii de mine, 
decât dacă-mi faci rost de ceva care să-mi curme durerea. 

— Foarte rău. Pentru că asta n-o să se întâmple. 

Kendall şi cu Derek mă ajută să umezesc câteva batiste de 
hârtie cu perhidrol. Îngenunchez în faţa lui Luis şi îi aşez uşurel o 
batistă înmuiată pe o tăietură de lângă sprânceană. 

— Ce s-a ales de băiatul care mi-a declarat că mă iubeşte? îl 
întreb. 

— E mort, răspunde el sec. 

— Am vrut să te alung, îi spun. Aşa funcţionează mecanismul 
meu defensiv. 

— Atunci felicitări. Ai reuşit. 

Îşi smuceşte capul, dar îl trag spre mine şi îi curăţ bărbia şi 
tăietura urâtă de pe obraz. Mă ocup apoi de rana de pe biceps şi 


literele alea pline de ură care i-au fost săpate în piele şi-i vor 
lăsa cicatrici pe viaţă se holbează la mine. 

Mă prinde de încheietură cu degetele lui puternice şi îmi 
opreşte mâna care dă să şteargă sângele care încă îi mai picură 
din rană. 

— Nu mă mai ajuta, îmi cere. Acum vreau să pleci. 

— De ce? Între noi există o legătură, Luis. Am încercat s-o 
ignor, dar nu am reuşit. 

Ochii lui fascinanţi mă sfredelesc. 

— Nu te minţi singură că ce-am avut noi a fost diferit de ceea 
ce a fost între tine şi Marco. 

— Nu te cred, spun scuturând din cap. Chiar dacă relaţia 
noastră nu are niciun viitor, sunt absolut convinsă că ceea ce 
am trăit noi a fost cu mult mai profund decât ce am avut eu cu 
Marco. 

— Te înşeli, zice prinzându-mă şi mai tare de mână ca să mă 
împiedice să-l mai ating. Hei, Derek! strigă. 

Derek îşi vâră capul pe uşă. 

— Da? 

— Scoate-o de aici înainte să fac vreo prostie. Derek mă bate 
uşor pe umăr. 

— Nik... lasă-l acum în pace. 

Înghit nodul imens care mi s-a format în gât. 

— Te iubesc, Luis. 

Îşi strânge pleoapele. 

— Derek... scoate-o de aici odată. 

Mă îndepărtez şi răsuflu adânc. Nu pot s-ajung la inima lui. A 
trecut de partea adversarului şi m-a lăsat singură. 


45 
Luis 


La mai puţin de o jumătate de oră după ce Nikki şi compania 
pleacă, primesc o vizită neaşteptată de la Alex şi Carlos. 
Probabil că zvonul că am fost primit în LB s-a răspândit deja, din 
moment ce nu sunt surprinşi să mă găsească în pat, bătut măr. 

— Du-te şi fă un duş, zice Alex aruncându-mi un prosop. Puţi 
ca naiba. 

— Şi nu sta prea mult, adaugă Carlos bătându-mă pe picior, în 
semn de simpatie. Cina va fi gata în patruzeci şi cinci de minute. 


O ia în braţe pe Granny, care a stat până acum tot timpul 
lipită de mine. 

— Nu mi-e foame, răspund. Şi dă-mi cățelul. E al meu. 

— O să ţi se facă foame când o să vezi ce pregătesc. 

Mă uit la fraţii mei vitregi. M-aştept să mă ia la rost. Dar nu. 
Sunt doar... prezenţi. 

— Câinele ăsta al tău e deprimat, la fel ca tine, zice Carlos şi o 
aşază pe Granny pe podea. 

Fac un duş şi las apa fierbinte să-mi curețe sângele uscat de 
pe piele, fapt care nu va şterge însă realitatea că de aici înainte 
sunt un Latino Blood în toată puterea cuvântului. Şi nici faptul că 
am alungat-o pe Nikki pentru totdeauna, ceea ce m-a durut cu 
mult mai tare decât atunci când Chuy mi-a scrijelit pe piele 
inițialele LB cu şurubelniţa. 

Am pierdut-o definitiv. Deşi în asta e şi-un lucru bun. De-acum 
încolo nu mai am cum s-o dezamăgesc şi-n plus nu vreau s-o 
rănesc mai mult decât am făcut-o. 

les din baie şi-i văd pe fraţii mei aşezaţi la masa din 
bucătărie. Vorbesc între ei în şoaptă, se sfătuiesc, fără îndoială, 
cum să mă abordeze. Nu mă aşez la masă şi atunci îşi aduc cu 
ei farfuriile la mine în cameră şi stau rezemaţi de perete în timp 
ce mănâncă. Mirosul de carne de vită şi de condimente îmi lasă 
gura apă, numai că-n clipa asta n-am niciun chef să stau de 
vorbă... sau să mănânc cu ei. 

— Ce faceţi aici? îi întreb. 

Alex şi Carlos se uită unul la altul şi ridică din umeri. 

—  Mâncăm, nu vezi? răspunde Alex. Arăt spre uşa 
dormitorului. 

— Să ştiţi c-avem bucătărie-n casa asta. Mergeţi şi mâncaţi 
acolo. 

— Nu mă deranjează să stau aici, zice Carlos. Dar pe tine, 
Alex? 

Alex ia în furculiţă o porţie zdravănă de carne guisada59, 
despre care amândoi ştiu că e mâncarea mea preferată. 

— Nici pe mine, spune el, după care mestecă ostentativ şi 
oftează de plăcere, de parc-ar fi ajuns în rai. 


59 Tocăniţă 


După cină, Carlos se întinde pe o saltea de rezervă pe 


podeaua de la mine din cameră. 

— Nu trebuia să stai la hotel cu Kiara? îl întreb. 

— Nu-n seara asta. Şi nici mâine. Planul a căzut din cauza ta. 

— Nu da vina pe mine. Eu vreau să pleci la hotel. 

Când îmi salt de pe pat oasele aflate în suferinţă ca să mă duc 
la baie, văd că Alex s-a instalat pe canapeaua din living. 

— Du-te acasă, la soţie şi copil, îi spun. 

— Săptămâna asta o să dorm aici. Mi'amá o să stea cu Brit şi 
Paco, în caz că te interesează. 

— Nu vreau ca tu şi Carlos să faceţi pe bonele cu mine. N- am 
nici pe naiba. 

De cum o să bag un pumn de pastile Tylenol în mine, o să mă 
simt un alt om. 

Râde şi mă măsoară de sus şi până jos. 

— Da, vezi să nu. Ce să zic, arăţi grozav, frăţioare. Hai, du-te 
şi te culcă. Odihneşte-te şi lasă-ţi corpul să se vindece. 

— Şi când aveţi de gând să-mi ţineţi predica aia? îl întreb. 
Doar nu-s aşa de prost încât să-mi închipui c-o să scap fără un 
perdaf din partea lui Alex şi Carlos. 

— Nu am de gând să-ţi ţin nicio predică, mă informează Alex. 

— Nici eu, zice Carlos. 

— Aţi înţeles că de acum sunt în LB, nu? îi întreb, doar ca să 
m-asigur că suntem pe aceeaşi lungime de undă. N-am fost 
bătut aşa, degeaba... azi am fost iniţiat. 

— Ne-am dat şi singuri seama, zice Carlos pe un ton plictisit. 
Alex ia telecomanda şi porneşte televizorul. Se prefac că nu le 
pasă că am intrat în Latino Blood, dar nu mă fraieresc ei pe 
mine. Vor să mă ducă cu zăhărelul, asta-i clar. Dar de ce? 

— Bun, deci să-nţeleg că n-aveţi nimic împotrivă? îi întreb. 

— Ei, n-aş merge chiar până într-acolo, spune Alex. Dar, 
oricum, am priceput ce ai făcut. 

— Şi o să-ţi dăm timp ca să te retragi, zice Carlos. 

Mă ţin de coastele învineţite şi mă întorc şchiopătând în 
dormitor. 

— Hai încoace, Granny, îmi strig eu căţeluşa. 

Ea îşi bagă capul în perete şi-mi vine să-i mărturisesc că-i simt 
- la modul propriu - suferinţa. 

— Apropo, strigă Alex din cealaltă cameră, Enrique ţi-a dat 
liber o săptămână. 

Mă aşez încet şi cu grijă pe pat, încercând să nu iau în seamă 


durerile. Nu aş putea lucra chiar dacă aş muri de poftă. 

— A, şi încă ceva, strigă din nou Alex. Profa de chimie o să 
vină aici săptămâna asta, cât te refaci, ca să te mediteze. Dacă 
te duci la şcoală în halul în care eşti, Aguirre o să cheme poliţia. 

— Sper că glumeşti cu chestia cu Peterson. 

— Nici vorbă, frăţioare. Tipa de-abia aşteaptă, zice Alex. 


46 
Nikki 


Luis n-a venit toată săptămâna la şcoală. Am sunat-o pe 
Brittany, care mi-a spus că Alex şi cu Carlos au grijă de el. Alex 
susţine că Luis se reface văzând cu ochii. Kendall, Derek şi 
Hunter m-au invitat să joc golf cu ei la clubul Brickstone. N-am 
chef să merg, dar trebuie să-mi abat gândurile de la Luis. 

Nici nu mai ştiu de câte ori m-am simţit ispitită să mă duc la 
Luis acasă. De şase ori m-am urcat în maşină şi am plecat, însă 
de fiecare dată m-am oprit şi m-am întors înainte de a ajunge la 
şinele de cale ferată care ne despart de partea de sud a 
oraşului. 

— Mă bucur c-ai venit, zice Hunter în timp ce îmi aşez crosele 
în maşinuţă. 

Îi arunc un zâmbet mic. 

— Şi eu. 

— Şi eu, zice Derek, apoi o înghionteşte pe Kendall. 

— Şi eu, repetă ea, deşi cu mai puţin entuziasm. 

Ajungem la a opta gaură şi Derek îi explică lui Kendall cum să 
lovească mingea scurt şi în sus, ca să o scoată din groapa de 
nisip. Hunter stă aşezat cu mine în maşinuţă. 

— Vino cu mine la reuniunea absolvenţilor, zice. 

— E o întrebare sau o afirmaţie? spun eu. 


— Având în vedere că nici nu vreau să-mi pun problema c-o să 
mă refuzi, aş înclina s-o iau drept afirmaţie, spune şi mă ia pe 


după umeri. Doar ştii că-ntotdeauna mi-am dorit să ies cu tine. 

— Mincinosule. N-ai vrut decât să mă adaugi la lista ta de 
trofee. 

— Aşa e, recunosc. Ei, ce zici? 

Mă uit în jos la pantofii lui de golf făcuţi la comandă. Sunt 
verzi şi-n vârf au nişte dragoni aurii strălucitori, gravaţi cu 
inițialele lui. Luis nu ar purta aşa ceva nici mort. 

— Nu pot să vin cu tine la reuniune, Hunter. 

— De ce? Din cauza pantofilor? 

— Nu. Pentru că sunt îndrăgostită de altcineva. 

— Şi i-ai spus ce simţi pentru el? 

— Da. Numai că nu mă crede. 

Atunci când Marco şi cu mine ne-am despărţit şi l-am văzut 
cum o săruta pe Mariana, nu m-am luptat pentru el. M-am dat la 
o parte şi am lăsat banda Latino Blood să câştige. Cu Luis e însă 
altceva. Am înţeles acum că nu voi renunţa la el, la noi, şi că voi 
lupta pentru a-l recâştiga. Îl iubesc mai mult decât din inimă... îl 
iubesc din tot sufletul meu, ca şi cum ar fi o parte din mine. 

Şi a sosit momentul ca s-o afle. 


47 
Luis 


Când Alex e ieşit şi Carlos ocupat să se uite la televizor, mă 
furişez afară pe fereastra de la dormitor cu rucsacul şi cheia de 
la caseta de valori şi pornesc spre bancă. Sunt convins c-or să-şi 
dea seama că lipsesc înainte de a mă întoarce acasă. Trebuie 
însă să aflu ce-i în cutia aia, pentru a decide ce să fac mai 
departe. Mă strecor pe alei dosnice, uitându-mă tot timpul în 
spate ca să văd dacă nu sunt urmărit. 

Ajung la bancă, arăt cartea de identitate şi semnez un 
formular prin care declar că sunt titularul contului. După asta 
sunt condus către o încăpere încuiată. Angajaţii băncii mă lasă 
acolo singur. Deschid cutia şi m-apuc să examinez conţinutul. 

Teancuri de bancnote de sute de dolari se zgâiesc la mine. 
Pariez că sunt pe puţin zece sau cincisprezece mii de dolari 
înăuntru. Inima mi-o ia la trap. Nu-mi ridic ochii, de teamă ca 
mişcările să nu-mi fie surprinse de vreo cameră video. La 
vederea atâtor bani mă simt brusc agitat. Pentru ce au fost 


depozitaţi în bancă? Şi-n primul rând, de ce pusese Hector cutia 
de valori pe numele meu? Nu ştiu dacă voi căpăta vreodată 
răspunsuri. 

Cotrobăi şi dau de o foaie de hârtie cu nişte cifre scrise pe ea 
şi dedesubt literele CODULTACERII - cu majuscule şi fără spaţiu 
între cele două cuvinte. 

Sub teancurile de bani e o altă foaie de hârtie, imprimată în 
relief şi ştampilată - certificatul meu de naştere în original. Luis 
Salvatore Martinez Fuentes. 

Mă holbez la cele două nume de familie... miamă l-a 
recunoscut aşadar pe Hector drept tatăl meu biologic. Mi-a dat 
numele lui fără să-mi spună vreodată. In josul certificatului, 
acolo unde este trecut numele tatălui, apare Hector Martinez - şi 
ticălosul a semnat documentul. 

In ciuda evidenţelor, nu mă simt ca un Martinez. Numele ăsta 
nu face parte din mine şi n-am de gând să-l folosesc. 

Notez cifrele în palmă cu un pix, îndoi certificatul de naştere 
şi-l vâr în buzunar, apoi bag cutia la loc. De când am dat cu ochii 
de banii ăia tot încerc să mă autoconving să-i iau - la urma 
urmei sunt ai mei, nu? Mi'amă are nevoie de bani, la fel şi Alex... 
şi-n plus i-ar ajuta pe Carlos şi Kiara să-şi înceapă viaţa 
împreună. 

Dar dacă sunt bani pătaţi de sânge sau făcuţi din droguri? 
Rahat, sunt un Latino Blood cu conştiinţă. O combinaţie 
necâştigătoare. 

Indes rapid banii în rucsac, apoi iau autobuzul până la 
biblioteca cea mai apropiată, sperând în tot acest răstimp că nu 
sunt urmărit. Dacă Chuy află c-am fost la bancă, o să-şi dea 
seama că ştiu de acum ce era în cutia de valori. Oare se 
aşteaptă să-i dau pur şi simplu banii şi foaia cu numerele? Şi 
dacă nu i le dau, ce o să facă, o să mă omoare? lar dacă i le dau, 
la ce i-aş mai putea fi de folos? Cu alte cuvinte, sunt oricum un 
om mort. 

Dacă Nikki şi cu mine am fi rămas împreună, acum ar fi în 
pericol. Mă bucur că am renunţat la ea, oricât de dureros a fost. 
Nu pot să le povestesc ce se întâmplă lui Alex şi Carlos. Deja 
sunt implicaţi mai mult decât ar trebui. De când s-au instalat la 
mine acasă, nu m-au slăbit o clipă din ochi. Dacă îl bag pe 
Carlos în porcăria asta şi lucrurile o iau razna şi e arestat, va fi 
mai mult ca sigur eliberat fără onoruri din armată. lar Alex şi-ar 


putea pierde bursa, familia... şi dacă ajunge în închisoare nu va 
putea asista la naşterea celui de-al doilea copil. Nu, n-o să-i 
implic niciodată. M-o fi chemând Martinez, dar încă mă mai simt 
un Fuentes. 

Mă uit în spate şi văd că sunt urmărit de un Camaro negru. 
Şoferul arată al naibii de asemănător cu acel pendejo care ne-a 
deschis uşa atunci când Marco şi cu mine am intrat pe teritoriul 
celor din F5 pentru a recupera cele cinci miare. 

Din fericire, cunosc Fairfieldul ca pe propriul buzunar. Mă 
îndrept spre secţia de poliţie aflată imediat în spatele bibliotecii. 
Intru în hol şi aştept până ce maşina trece de secţie, apoi 
ocolesc clădirea şi intru pe uşa din dos a bibliotecii. 

Semnez pentru o oră de utilizare a computerului. Tastez pe 
Google setul de cifre de pe foaia găsită în cutia de valori, dar nu 
găsesc nicio trimitere. Ce-ar fi putut face Hector cu cifrele 
astea? Probabil că nu-i un număr de telefon. Incepe cu doi de 
zero. Poate fi un cod, o parolă sau un număr de cont. Poate un 
cont bancar. Dar la ce bancă? Sunt mii de bănci. 

De unde naiba aş putea să ghicesc care? Sau poate că nu-i un 
cont bancar şi numerele astea nu-nseamnă nimic. 

E inutil. Ora a expirat şi n-am nicio idee ce-i cu numerele 
astea. Mă uit în spate şi văd o persoană care aşteaptă să-i vină 
rândul la computer. Fir-ar să fie. Îmi trebuie mai mult timp. 

Ajung acasă şi dau să mă strecor înapoi pe fereastră, când îl 
zăresc pe Reyes fumând o ţigară pe veranda din spatele casei 
lui. Nu poartă cămaşă şi stă cu spatele la mine. Văd foarte clar 
un tatuaj între omoplaţi. F5. 

Reyes e un gangster care se dă drept poliţist? La dracu'! Ce 
face, mă spionează şi el, ca ceilalţi? E părtaş la un plan pus la 
cale de mult timp? Chuy mi-a zis c-a stat mereu cu ochii pe 
mine, chiar şi atunci când locuiam în Colorado. Sau poate doar 
şi-a bătut joc de mine? 

Sunt atât de năucit, încât îmi simt capul pe cale să explodeze. 
Nu vreau ca Reyes să mă vadă, aşa că ocolesc casa spre uşa din 
faţă. Intru şi o văd pe Peterson aşezată la masa din bucătărie, 
holbându-se la mine pe deasupra ochelarilor. _ 

— N-ar fi trebuit să naşteţi deja? o întreb. Işi mângâie 
abdomenul umflat. 

— Sorocul se apropie. Sunt în concediu de maternitate, aşa c- 
o să scapi de mine câteva luni. Dar nu e cazul să disperi. 


— N-o să disper, promit. 

— Aproape c-ai ratat meditaţia, zice uitându-se la ceasul de la 
mână. 

Având în vedere cât de slabe sunt şansele să supraviețuiesc 
încercărilor din următoarele câteva săptămâni, mă gândesc că 
n-are niciun rost să-şi piardă vremea cu mine. 

— Uite ce-i, doamnă P., ştiu că fraţii mei v-au forţat oarecum 
mâna ca să mă meditaţi, da' pe bune, vă pierdeţi timpul. 

— N-am de gând să te las de izbelişte, zice bătând cu palma 
în scaunul de lângă ea şi invitându-mă să mă aşez. 

— Da' eu aşa vreau. 

— Nu l-am lăsat de izbelişte pe Alex şi n-o să te las nici pe 
tine. Alex a avut motive să renunţe la toate, dar n-a făcut-o. 

Alex nu a avut aceleaşi legături cu LB ca mine. 

— Arată-mi tema de la matematică, îmi cere doamna P. Pe un 
ton ferm. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, dar pun pariu că sunt mai bun 
la mate decât dumneavoastră. 

Fraţii mei probabil că mi-au găsit în dormitor manualul şi 
mapa cu teme şi le-au lăsat, atât de convenabil, pe masă, 
pentru mine. Scot din mapă tema la matematică pe care am 
rezolvat-o în cinci secunde. 

— Domnul Gasper a dat un alt test la clasă. Am făcut o copie. 
Pun pariu că pot să-l termin înaintea ta, mă provoacă Peterson. 

— Pe cât? 

Scoate portofelul, îl deschide şi aşază o bancnotă de cinci 
dolari deasupra. În partea laterală a portofelului are prinse nişte 
file de cecuri, cu numere înscrise în partea de jos. Primele două 
cifre sunt zerouri. 

— Ce înseamnă numerele astea? o întreb arătând spre partea 
de jos a filelor. 

— Este numărul de routing al băncii şi numărul contului 
bancar. De ce? 

Mă uit la numerele pe care mi le-am scris în palmă şi simt 
adrenalina pompând mai iute prin vene. Asta e. Numărul de 
routing al băncii şi numărul contului bancar. 

— Aşa, de curiozitate. N-am avut niciodată un carnet de 
cecuri. 

Doamna P. Îmi explică în zece minute cum funcţionează 
treaba asta cu cecurile şi chiar scoate o filă de cec din portofel şi 


îmi arată cum s-o completez. 

— Uite, aici trebuie să te semnezi, zice arătând în colţul din 
dreapta jos. Asta-i o deprindere de viaţă pe care ar fi bine să ţi-o 
însuşeşti, Luis. 

— Am alte deprinderi de viaţă, îi răspund. 

— Mda. Deşi înjuratul nu e, după părerea mea, un obicei bun. 
Şi nici bătăile. 

— Ba eu aşa consider. Sunt absolut necesare. Clatină din cap 
şi oftează frustrată. 

— O să-ţi mai dau o informaţie importantă despre cecuri, zice 
scriind cuvântul ANULAT cu majuscule groase, în partea de sus a 
filei pe care mi-a dat-o s-o completez. Asta să fie ultima dată 
când te semnezi pe fila de cec a altcuiva. Pentru că dac-o faci 
sau dacă falsifici semnătura cuiva, va fi considerat delict. Şi vei 
ajunge în puşcărie. Luis, în viaţă trebuie să iei deciziile corecte. 
Concentrează-te pe matematică şi pe ştiinţe şi străduieşte-te să 
iei note bune la şcoală. Pentru că astea sunt lucrurile care or să- 
ţi fie de folos în viaţă. Nu bătăile. 

Aşază testul de la Gasper în faţa mea. 

— Eşti gata? 

lau pixul în mână. 

— Gata, doamnă P. Deşi ar trebui să vă avertizez, sunt expert 
în calcule. 

— Bravo, mă laudă bătându-mă uşurel pe mână. Asta o să te 
ajute în colegiu şi când o fi să zbori în spaţiu. 

În clipa asta e mult mai probabil s-ajung în iad decât în rai sau 
în spaţiu. 

48 
Nikki 


L-am rugat pe Derek să-i dea lui Luis un bileţel din partea 
mea. Mi-a trimis mesaj că i l-a transmis. Acum nu îmi rămâne 
decât s-aştept. Dacă Luis nu o să vină la mine, atunci o să mă 
duc eu la el. 

M-am tot gândit cu ce să mă îmbrac, dar acum am început să 
am îndoieli. Dacă nu îşi mai aminteşte de rochia asta, pe care 
am purtat-o în seara când l-am cunoscut? Dacă nu îşi mai 
aminteşte în ce cameră eram atunci când am dat cu ochii unul 
de altul? 

Deşi nu decorul contează. Ceea ce contează e ca Luis să afle 


că-l iubesc şi că nu vreau să renunţ la el. 

Ştiu că de-acum e în Latino Blood, dar dacă va înţelege că 
între noi există ceva mai puternic decât orice fel de legătură pe 
care ar putea s-o aibă cu banda, atunci totul se va rezolva. 
Trebuie să îmi păstrez convingerea că nu doreşte cu adevărat să 
fie un LB şi că tot ce vrea e să găsească o cale de a se retrage. 
Arunc o privire spre celular. Niciun apel din partea lui Luis, niciun 
mesaj şi e deja ora nouă. În bileţel i-am scris să ne-ntâlnim aici 
la nouă. Cu fiecare clipă care trece mi-e tot mai teamă că nu o 
să apară, însă nu renunţ să sper. Chiar şi la un sfert de oră după 
nouă, tot sunt încrezătoare c-o să vină. Mă simt ca fata aia din 
film care îşi aştepta iubitul în zona de unde aruncă pitcherul. 
Când speranţele ei par să se fi năruit, eroul apare în fugă pe 
teren şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

Luis e eroul meu, deşi încă n-o ştie. In seara asta însă va 
afla... dacă-şi va face apariţia. 

Mă uit la ceas pentru a suta oară. Nouă şi jumătate. 

Când am sunat la casa particulară unde s-au căsătorit Alex şi 
Brittany, doamna care mi-a răspuns la telefon mi-a zis să iau 
legătura cu direcţiunea pentru a afla dacă locul se poate închiria 
cu ziua. Spre surprinderea mea, Hunter a fost cel care mi-a 
răspuns. Casa e proprietatea familiei lui şi va fi liberă timp de 
două zile, deci pot să stau aici gratis. Îl informez că s-ar putea să 
se răzgândească, pentru că intenţionez să mă-ntâlnesc aici cu 
un alt băiat, dar se mulţumeşte să zică: 

— Ce tip norocos. Sper că merită deranjul. 

— Da, merită, îl asigur eu. 

E ora zece şi încep să-mi pierd speranţa. Scot cheia din 
geantă şi mă pregătesc să ies şi să încui după mine, dar uşa se 
deschide dintr-odată. 

Luis rămâne în prag. 

— Hei, zice. 

— Hei. 

— Derek mi-a dat bileţelul de la tine. Scuze de întârziere. Am 
avut nişte probleme cu căţeaua. 

— Ce-i cu Granny? A păţit ceva? 

— S-a rătăcit, dar până la urmă am găsit-o. De ce ai vrut să 
mă vezi? 

— N-ai fost la şcoală de o săptămână, răspund şi fac un pas în 
faţă. Mi-a fost dor de tine. 


— Eşti îmbrăcată cu aceeaşi rochie pe care ai purtat-o când 
ne-am cunoscut. 

— Ţi-ai amintit. 

— Cum aş putea să uit? Când te-am văzut, mi-am zis că eşti 
un înger coborât din ceruri. 

— Încă mai sunt îngerul tău, Luis. 

— Nu e bine ce facem, zice uitându-se în jur. In seara aia, la 
tine acasă, m-ai alungat... şi bine ai făcut. 

— Nu, Luis, am greşit. Mi-a fost frică. Din clipa când te-am 
văzut pentru prima oară am ştiut că eşti un om periculos... 
pentru că încă de atunci am simţit că între noi s-a creat o 
legătură. 

— La fel ai simţit şi cu Marco, zice el pe un ton trist. 

— Nu. Cu Marco a fost altceva. Cu totul altceva. Tu eşti un 
geniu la chimie. Explică-mi atunci electricitatea din camera asta. 
Curentul ăsta... pe care nici măcar tu nu-l poţi controla. 

— Dorinţă sexuală. 

— Eu zic că e mai mult. Urmează-mă, îi spun şi să mă strecor 
pe lângă el afară, pe ringul de dans. 

— Pe vremea când te-am cunoscut dansai groaznic, spune 
Luis, care mă urmăreşte cum dau drumul muzicii pe care am 
ales-o deja de pe ipodul meu. 

Zâmbesc sfioasă. 

— Şi acum dansez la fel de prost. 

— Nu sunt cine crezi tu. Nici măcar cine-am crezut eu că sunt. 
Am aflat că tatăl meu biologic a fost Hector Martinez, şeful 
Latino Blood. Îi calc pe urme. 

Sunt şocată, dar totul începe acum să capete sens. 

— De ce vrei să îi calci pe urme? 

— Pentru că nu am încotro, Nik. Asta e moştenirea mea. M- 
am născut în Latino Blood. Şi o să mor în bandă. 

— Nu în seara asta. 

Îi iau braţele şi le înfăşor în jurul meu, în timp ce ne legănăm 
în ritmul muzicii. Îi învălui gâtul cu braţele şi muzica lentă de 
dragoste răsună în surdină. 

— Te iubesc, Luis... te iubesc necondiţionat. 

— Nik, te rog, nu face asta, îmi şopteşte. Îl trag şi mai strâns 
spre mine. 

— Nu vreau să mai am reţineri faţă de tine. Luis, spune-mi că 
şi tu mă iubeşti. 


— N-am încetat nicio clipă să te iubesc, mi chava, spune el, 
apoi îl aud înjurând în barbă. Numai că nu vreau să te trag în jos 
după mine. Nu vreau s-o facem şi tu ştii prea bine de ce: pentru 
că voi fi nevoit să te părăsesc. 

Il iau de mână şi-l conduc pe plajă, într-una din multele staţii 
de salvamar abandonate acum, în extrasezon. Lumânări 
pâlpâitoare în vase de sticlă înconjoară spaţiul mic - lumânări pe 
care le-am aprins cu mai bine de o oră în urmă. 

Stă rezemat de perete, urmărindu-mi fiecare mişcare. 

— Data trecută când am fost împreună am dat înapoi, îi spun. 

— Ştiu. Nu ai avut încredere în mine şi pe bună dreptate. Mi-ai 
zis că nu mă iubeşti. 

— Am minţit, spun lăsându-mi degetele să zăbovească pe 
capul lui ras, în timp ce el îşi închide ochii. Arăţi ca un dur. 

— In clipa asta nu mă simt prea dur. 

Deschide ochii. Strălucesc, căci toate licăririle lumânărilor se 
reflectă în ei. Are ochi frumoşi, fascinanţi, care îmi pătrund în 
suflet. 

— N-ar trebui să mă iubeşti. Nu merit. Îi prind faţa în mâini. 

— Luis, admir faptul că ştii ce vrei şi că faci tot posibilul să-ţi 
atingi scopul, chiar dacă nu ai şansa de partea ta. M-ai învăţat 
să fiu mândră de moştenirea mea mexicană. li admir 
inteligenţa şi felul în care încerci să mă îndepărtezi de tine ca să 
mă protejezi de bandă. Mi se pare că eşti de-a dreptul adorabil 
atunci când te uiţi în sus pe cer şi în loc să rămâi extaziat în faţa 
frumuseţii lui, vrei să ajungi acolo şi să-l explorezi. Te iubesc. 
Eşti singura persoană cu care vreau să fac dragoste fără să pun 
condiţii. Şi te iubesc pentru că ai nevoie de mine. 

— E adevărat, am nevoie de tine, Nik. Dar asta nu înseamnă 
că te merit. 

Faptul că sunt aici cu el îmi e de ajuns. 

— Ne merităm unul pe altul, Luis... Şi eu am nevoie de tine la 
fel de mult cum ai tu nevoie de mine. la-mă în braţe. 

Se apropie şovăitor. 

— Dacă te iau în braţe, mi chava, nu pot să-ţi promit c-o să-ţi 
mai dau drumul. 

— Bine. 

Ne îmbţăţişăm. Totul e tăcut în jur, cu excepţia sunetului făcut 
de răsuflările noastre şi de valurile care se sparg încet de țărm. 
Rămânem în picioare, îmbrăţişaţi, pentru un răstimp ce pare o 


eternitate. Da, aşa ar trebui să fie o îmbrăţişare între doi 
îndrăgostiţi. 

— Vrei să-ţi enumăr toate motivele pentru care te iubesc? mă 
întreabă. Am scris o poezie pe tema asta pentru ora de 
engleză... O poezie în care te-am descris drept iubita mea, 
destinul meu pe veci. 

Zâmbesc şi-i spun ce cred din adâncul inimii. 

— O să vezi, o să trecem şi peste asta. 

— Destinul nu ne e prielnic, Nik. 

— Şi de când laşi tu destinul neprielnic să te abată din drum? 
îl întreb, apoi îi ridic cămaşa şi îi sărut abdomenul. 

Urmăresc cu buzele linia subţire de păr care pleacă de la buric 
în jos, până ce ajung la betelia blugilor. 

— Sărută-mă, îmi cere şi mă trage în sus spre el. 

Începem să ne sărutăm încet, dar imediat ce deschide gura şi 
limba lui o atinge pe a mea nu ne mai putem opri. Trupurile ni se 
topesc în îmbrăţişare şi-i simt bărbăţia prin pantaloni. De data 
asta n-o să mai am reţineri. Nu aş putea să mă mai stăpânesc 
chiar dac-aş vrea.... Totul e aşa de intens. 

— Ai pielea atât de moale, zice, iar mâinile îi alunecă în sus pe 
sub rochia mea şi trag de chiloţi până ce mi-i scot. 

ÎI împing cu spatele la perete. 

— Stai aici. Să nu te mişti, îi ordon, după care îi deschid 
fermoarul de la blugi şi-i trag în jos boxerii. 

— Nik... geme el în timp ce îl ating peste tot, până ce ştiu că e 
pe cale să-şi piardă controlul. 

— Hm...? 

— O să... dă el să spună, dar nu apucă să termine fraza. 

— Fă dragoste cu mine, Luis. 

— Vreau, iubito, dar nu am prezervativ la mine. Şi nu vreau să 
risc să rămâi... 

Îmi aşez un deget pe buzele lui frumoase. 

— E-n regulă. Acum iau pastila. Sunt în siguranţă. 

— Da, şi eu... Vreau să zic că nu am nicio boală venerică. 

— Sunt gata şi de data asta n-o să mă mai opresc. Vrei asta la 
fel de mult ca mine? 

— Mai mult decât îţi poţi închipui. 

îndepărtează cu piciorul blugii şi boxerii, apoi aşază hainele 
pe podea şi mă întinde peste ele. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta? mă întreabă cu o expresie 


plină de vulnerabilitate şi emotie întipărită pe faţă. 

Dau din cap că da. 

— Te iubesc, mi chava, îmi şopteşte la ureche în timp ce ne 
mişcăm la unison. O să te iubesc întotdeauna, indiferent ce-o să 
se-ntâmple, ai înţeles? 

Îmi dă părul de pe faţă. Ochii lui pătrunzători şi trişti mă 
sfredelesc şi ne agăţăm cu disperare unul de celălalt. Apoi se 
opreşte brusc. 

— Dac-o să mor mâine, vreau să-ţi vezi mai departe de viaţă. 
Promite-mi. 

Lacrimi îmi înţeapă ochii. 

— N-o să te las să mori, Luis. 

— Promite-mi. Haide, Nik, te rog, dacă mă iubeşti... 

Ştie că viaţa lui e în primejdie. Îi simt încordarea, durerea... şi 
tristeţea. 

Încerc să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu reuşesc. Mă agăţ de 
el, îl strâng la piept... simt cu tărie curentul de iubire care ne 
leagă... o legătură eternă care sfidează orice explicaţie. 

După, stăm întinşi unul lângă celălalt urmărind mişcarea lunii 
în noapte. Nu vreau s-adorm, dar mă culcuşesc în căldura 
braţelor lui şi pleoapele mi se îngreunează. 

— Poţi să-ţi schimbi destinul, Luis, spun înainte de a adormi. 
Dacă cineva poate s-o facă, atunci tu eşti acela. 

Nu mă trezesc până ce razele de soare nu pătrund printre 
stinghiile din lemn ale acoperişului. Luis scrie ceva cu ceară de 
lumânare pe zidul de lângă mine. 

A desenat o inimă şi-n interior inițialele LF + NC. 

— Hei, îi spun. 

Se uită la mine şi zâmbeşte. 

— Hei. Ai dormit bine? 

— Foarte bine. Îmi place să dorm în braţele tale. 

— Părinţii tăi ştiu că eşti cu mine? Clatin din cap. 

— Nu. 

Oftează din greu. 

— Nu vor să umbli cu un tip de teapa mea. Şi au dreptate, să 
ştii. Nu sunt nici pe departe inocent, Nikki. Şi teamă mi-e că m- 
am băgat prea adânc în rahat ca să mai ies vreodată, zice 
îngenunchind lângă mine şi trecându-şi uşor degetele peste 
obrazul meu. Dumnezeule, ce mult mi-am dorit ca noaptea 
trecută să nu se termine niciodată. Numai c-aşa ceva e 


imposibil. 

— Vorbeşti de parcă ăsta ar fi sfârşitul. 

— S-ar putea să fie. E vorba de o mulţime de bani şi eu sunt 
prins la mijloc. Ştiu oameni care au murit pentru mai puţin. 

— N-o să te las să mori, spun, convinsă că voi găsi o cale să-l 
ajut. 

— Nu e aşa de simplu, zice strângându-şi pleoapele. Acum 
trebuie să plec. Nu mai pot să amân. 

Mă îmbrac și mă ridic în picioare. 

— Vin cu tine. Suntem amândoi băgaţi în treaba asta. 
Zâmbește. 

— Nu te las. Ştii asta. Nu pot să te pun în pericol. Nu pot să 
chem poliţia, nu pot să le spun fraţilor mei... Sunt pe cont 
propriu. 

Lacrimi îmi curg pe față în timp ce mă apropii și îl sărut pe 
obraji, pe pleoape, pe buzele calde. 

— Am încredere deplină în tine şi te iubesc necondiţionat. O 
să ţii minte asta, ok? 

Dă din cap că da. 

— Mă faci să cred că imposibilul poate deveni posibil. 
Rămânem îmbrăţişaţi mult timp, până ce-mi spune să-i dau 
drumul. Il urmăresc plecând şi ştiu ce am de făcut. Chiar dacă 
nu e convins că pot să îl ajut, tot o să-ncerc. Pornesc maşina şi 
nu mă opresc până în faţa casei lui Marco. Sper că e atât de 
devreme încât să îl găsesc acasă. 

Vine şi deschide uşa, surprins să mă vadă. 

— Ce vrei? 

— Vreau să m-ajuţi cu Luis. 

— Chuy a ordonat ca nimeni să nu se apropie de depozit în 
timpul întâlnirii cu Luis. De obicei, asta înseamnă că nu vrea 
martori prin preajmă. N-am cum să fac nimic. 

Îl prind de tricou și el dă să-mi trântească ușa în faţă. 

— Nu poţi să stai degeaba și să-l lași pe Luis la cheremul lui 
Chuy. 

Smucește din strânsoare. 

— Nu pot să fac nimic, Nikki. 

— Deci n-ai de gând să îl ajuţi? 

— Eu pun preţ pe viaţa mea. Dacă mă ridic împotriva lui 
Chuy, sunt un om mort. Joc la două capete şi aştept să văd care 
tabără va învinge. Dacă e F5, sunt cu ei. Dacă Chuy rămâne 


şefu', mă dau cu Latino Blood. 

II pălmuiesc. 

— Nu eşti decât un laş. Cum poţi să stai deoparte când ştii că 
prietenul tău e în primejdie de moarte? 

— Foarte simplu, scumpo. Pentru că am grijă de ce e mai 
important. Adică de mine. 


49 
Luis 


Granny nu s-a rătăcit azi-noapte. Am întârziat la întâlnirea cu 
Nikki pentru c-am fost acasă la Derek. După ce mi-a dat biletul 
de la Nik, l-am rugat să mă lase să folosesc internetul. Din 
fericire, fraţii mei nu m-au luat la întrebări. 

In patruzeci şi cinci de minute am căpătat răspunsurile la 
întrebări. Cifrele pe care le scrisesem pe mână şi apoi le 
memorasem erau într-adevăr numărul de routing al unei bănci şi 
un cont bancar. Banca în care Hector Martinez şi-a depozitat 
banii se află în Insulele Cayman. In clipa când am tastat parola 
CODULTACERII, suma depozitată a apărut pe ecran şi aproape c- 
am căzut de pe scaun de surpriză. 

Şase milioane trei sute de mii. De dolari. 

A trebuit să dau refresh de mai multe ori ca să m-asigur că nu 
era o eroare. Şi pe urmă m-am uitat din nou la numele titularului 
de cont, ca să verific că nu citisem greşit. Luis Salvatore 
Martinez Fuentes. 

Fie că-i dau banii lui Chuy, fie că îl refuz, viaţa mea e în 
pericol. 

După ce am plecat de la Derek, m-am întâlnit cu Nikki. N- am 
avut nicio intenţie să fac dragoste cu ea. Acceptasem s-o văd 
doar pentru a încerca s-o conving că între noi totul se terminase. 
Voisem să mă port ca un nemernic, ca să o fac să-i fie mai uşor 
să-şi vadă de viaţa ei şi să mă uite. Voisem să-i spun că mă 
cuplasem cu Mariana, numai că n-am reuşit să rostesc minciuna. 

Pentru că o iubesc pe fata asta. 

Azi-dimineaţă m-am simţit tentat să-i cer să fugă cu mine şi 
să lase totul în urmă. Dar n-am putut s-o fac. A trebuit să plec şi 
s-o las singură. Mama lui Nik crede că sunt un derbedeu. Nu 
vreau să-i dovedesc că a avut dreptate. 


Mă-ndrept spre depozit, gata să îl înfrunt pe Chuy. Nu sunt 
omul pe care-l merită Nikki, dar la fel de sigur e că nu sunt nici 
aşa cum ar vrea Chuy să fiu... Nu sunt Hector şi nici nu voi fi 
vreodată. 

Sunt Luis Fuentes. Nikki mi-a spus că are încredere deplină în 
mine că pot rezolva lucrurile. Sunt încă sceptic, dar mă gândesc 
că şansele mi-ar spori dacă m-aş adresa unei persoane care, la 
fel de bine, ar putea să-mi fie duşman. Scot celularul şi formez 
numărul ofițerului Reyes. 

— Reyes la telefon, răspunde el. Răsuflu adânc. 

— Sunt Luis Fuentes. Ştiu că vrei să-l prinzi pe Chuy Soto şi te 
pot ajuta. Dar înainte de asta trebuie să-mi spui dacă vrei să pui 
mâna pe el pentru că eşti poliţist sau pentru că eşti în F5. 

— Ce tot baţi câmpii? mă întreabă şi-i simt tensiunea din 
voce. 

— Reyes, ştiu că mi'amá are încredere în tine. Dar ţi-am văzut 
tatuajul cu F5 şi vreau să aflu dacă ne-ai jucat pe toţi pe degete. 
Aşa că spune-mi: te-ai infiltrat în poliţie doar ca să le dai 
informaţii din interior oamenilor tăi? 

— Luis, nu am nimic de ascuns. Am fost în F5 în timpul 
liceului. Şi încă implicat până peste cap în toată mizeria aia, 
adaugă după o scurtă pauză, cu vocea încărcată de furie. Până 
ce prietenul meu cel mai bun a fost ucis de un drogat pe o alee 
murdară din oraş, într-o afacere cu droguri care a sfârşit prost. 
Viaţa lui valora cu mult mai mult decât banii pe care 
toxicomanul ăla îi datora bandei. În ziua aia mi-am jurat să 
găsesc o cale să mă retrag... şi când am reuşit am devenit 
poliţist, ca să-i împiedic pe alţi copii să facă aceleaşi greşeli ca 
mine şi amicii mei. Am tot încercat să-l prind pe Soto, dar tipul 
ştie cum să-şi acopere urmele. Vino la secţie şi povesteşte-mi 
tot ce ştii despre el. 

Nu pot fi sigur că îmi spune adevărul, dar instinctul mă 
împinge să îl cred. Povestea lui seamănă izbitor de tare cu o 
alta, din familia mea. 

— Nu pot să vin la secţie pentru că-n clipa asta sunt prins în 
mijlocul unei afaceri mari. Inregistrează însă conversaţia pe care 
o s-o am şi vei avea toate probele ca să-l bagi pe Chuy după 
gratii. 

— Să nu faci vreo prostie, dă Reyes să spună, dar eu închid şi 
îndes telefonul în buzunarul de la spate. 


Am un rucsac ticsit de bani. Nimeni nu stă de pază la depozit, 
aşa că intru nestingherit. 

— Era şi cazul să vii, zice Chuy. Te aşteptam. Noaptea trecută 
ai reuşit să scapi de băieţii mei. Pe unde ai umblat? 

— Nu-i treaba ta. Dacă era, nu m-aş fi obosit să scap de ei. 
Ultimul lucru de pe lume pe care mi-l doresc este ca Chuy sau 
Marco să afle că am fost cu Nikki. Latino Blood şi Nikki sunt două 
laturi separate ale vieţii mele şi voi face tot ce-mi stă în putinţă 
pentru ca lucrurile să rămână aşa. 

— Eşti un fanfaron, zice Chuy. Şi nu ai dovedit c-ai fi demn de 
încredere. Sau mă înşel? întreabă arătând cu capul spre rucsac. 

Arunc rucsacul spre el. Şi-n clipa când deschide fermoarul şi 
începe să scotocească înăuntru, fraţii mei năvălesc în încăpere 
ca o echipă SWAT. 

Alex şi Carlos sunt amândoi aici, pregătiţi de luptă. Nu-i o idee 
prea bună. Am pus totul la cale, punct cu punct, şi prezenţa lor 
mă încurcă. Dacă sunt arestat sau gloanţele încep să zboare, nu 
vreau să-i am prin preajmă. 

— Ca să vezi... o reuniune de familie, zice Chuy. Drăguţ din 
partea voastră c-aţi venit. 

Nu, nu e deloc drăguţ. Ce naiba se petrece? De unde au aflat 
Alex şi Carlos unde o să fiu? Doar dacă nu le-a spus Reyes. Mă- 
ntorc spre ei. 

— Alex, pleacă dracului de aici... şi ia-l şi pe Carlos cu tine. 

Nu am nevoie de ajutorul vostru. 

Carlos avansează şchiopătând până la mine. 

— Doar nu credeai c-o să te lăsăm să vii singur la întâlnirea cu 
Chuy? 

Rahat. 

— Nu aşa trebuia să se întâmple. 

Chuy scoate o armă şi o îndreaptă spre Alex. 

— Ba poate că da, zice netulburat. Poate că asta-i ziua mea 
norocoasă, când o să omor toată familia Fuentes. 

— Uiţi că am milioane trecute pe numele meu, milioane pe 
care aş putea fie să le predau poliţiei, fie să ţi le dau ţie, îl 
avertizez eu. 

— Da, ştiu. Şi de-asta o să te ucid ultimul şi-o să te las să te 
uiţi la fraţii tăi cum mor. Sau poţi să-mi dai informaţiile de care 
am nevoie şi să te salvezi. În Fairfield eu sunt Dumnezeu. Dacă 
nu mă crezi, întreabă-l pe vărul tău Enrique... O, am uitat, n-ai 


cum să-l întrebi. Pentru că l-am dat gata-n dimineaţa asta, când 
n-a vrut să îmi spună unde eşti. Loialitatea, dragii mei. Dacă n-o 
ai, eşti un om mort. Punct. Loialitatea faţă de LB vine înaintea 
loialității faţă de familie. 

Enrique... Nu. Nu se poate. Simt cum mi se face greață. 

Cu mâna liberă, Chuy scoate telefonul şi îmi arată cu poză... o 
poză cu Enrique întins pe podeaua din atelier cu o baltă de 
sânge în jurul capului. 

— Enrique n-a ştiut unde sunt! urlu eu. A fost cel mai loial 
Latino Blood din câţi ai avut tu vreodată, pendejo. Alex scoate o 
armă şi o îndreaptă spre Chuy. 

— Aruncă arma sau trag. Chuy râde. 

— Nu, Alex, n-ai s-o faci. Te cunosc. Nu eşti în stare să omori 
pe nimeni. În plus, am o chica pe nume Nikki, care în clipa asta 
ne imploră să-i cruţăm viaţa. 

Ce?!! Mă simt de parc-aş fi încasat o lovitură în vintre şi aş fi 
căzut la pământ. Dacă m-ar fi înjunghiat cu un cuţit, durerea ar 
fi fost mai suportabilă. 

— Dacă-i faci rău lui Nikki, îţi jur c-o să te omor cu mâinile 
mele, mârâi eu. 

Chuy ridică din umeri. 

— Alex, lasă arma jos sau micuța prietenă a lui Luis va suferi 
un accident tragic. Dacă nu-mi sun oamenii să-i anunţ că totul e 
în regulă cu banii, o s-o găsiţi în râul Des Plaines... legată de un 
bolovan care o va duce la fund. 

Alex lasă încet arma să-i cadă din mâini şi o împinge cu 
piciorul spre Chuy. 

Chuy se uită la Carlos. 

— Ai face bine să-i urmezi exemplul. 

Enervat, Carlos scoate pistolul de sub cămaşă şi îl aruncă pe 
biroul lui Chuy. 

— Şi tu? mă-ntreabă Chuy. Unde e arma pe care ţi-am dat. 

— Am lăsat-o acasă. 

— Arată-mi. Ridică tricoul şi întoarce-te cât poţi de încet. Fac 
ce mi se spune. 

— Acum dă-mi cifrele, îmi cere Chuy. 

— Lasă-i pe fraţii mei să plece, îi spun. Asta-i o afacere între 
mine şi tine. 

— Nu. E între mine şi voi trei. Din punctul meu de vedere, 
sunteţi cu toţii implicaţi. 


Nu pot să las lucrurile aşa. Cu toate riscurile pe care mi le-am 
asumat pentru a-i proteja, n-am reuşit decât să pun în pericol 
vieţile fraţilor mei şi a lui Nikki. 

— Dacă îţi dau codurile, trebuie să îmi promiţi că o să-i laşi în 
pace pe fraţii mei şi pe Nikki. 

— Am blufat în privinţa lui Nikki, zice Chuy râzând. Cred c-ar 
trebui să mai exersez la poker, nu? Într-o bătălie, prima condiţie 
este să cunoşti slăbiciunile adversarului. Nikki e punctul tău 
slab, Luis. Nu ar fi trebuit să îi mărturiseşti lui Marco cât de mult 
ţii la ea. Hai să îţi spun un mic secret... Marco nu e tocmai un 
prieten bun. S-a apropiat de tine pentru c-aşa i-am cerut eu. 

— lar eu ştiu care e slăbiciunea ta, ripostez. 

— Care? 

— Banii. Îi vrei şi eu îi am. Şi dacă le faci vreun rău fraţilor 
mei, nu o să vezi un cent. 

Chuy ridică arma şi o îndreaptă spre Alex. 

— Bun, hai să te văd de ce eşti în stare. 

Imi ţin respiraţia, în timp ce Alex îşi întinde mâinile în lături, 
oprindu-ne pe mine şi pe Carlos să ne aşezăm în faţa lui. Ştie că 
suntem perfect capabili să o facem; ştie că suntem oricând 
dispuşi să încasăm un glonţ în locul lui. 

Stă drept, uitându-se fix în gura pistolului lui Chuy. 

Se aude o împuşcătură. Rahat. Nu! Stai aşa, Alex e tot în 
picioare. Pare şi el surprins şi se zgâieşte la pata roşie de pe 
cămaşa lui Chuy, care se tot lăţeşte. Chuy a fost împuşcat şi 
acum se prăbuşeşte cu mâna încleştată de umăr. 

Privesc spre Carlos, convins că a avut o altă armă ascunsă-n 
pantaloni. Dar el se uită la fel de uluit la Chuy. Şi nu ţine niciun 
pistol în mână. 

Mă-ntorc. Trăgătorul stă în prag şi arma fumegândă îi tremură 
în mână. 

Nikki. 

Lasă pistolul să-i cadă. O prind în braţe. Pare să nu mai aibă 
aer. 

— Nu puteam să-l las să te împuşte... a trebuit să... 
bolboroseşte ea. 

— E încă-n viaţă, spune Alex şi smulge arma din mâna lui 
Chuy. 

Aud sirenele de poliţie şi o trag pe Nikki mai aproape. Îi spun 
că totul va fi bine, deşi tremur la fel de tare ca ea. 


Reyes dă buzna înăuntru cu arma pregătită. E transpirat tot şi 
răsuflă uşurat când vede scena. Alţi câţiva poliţişti îl înconjoară 
pe Chuy şi sună după ambulanţă. 

— La naiba, Luis. Ce mama dracului a fost în capul tău? ţipă 
Reyes la mine, după ce Chuy este stabilizat şi scos pe targă. 
Puteaţi fi omorâţi cu toţii, adaugă împungându-l agresiv pe Alex 
cu degetul în piept. Ti-am spus să-mi dai adresa şi să te ţii 
deoparte. Ce naiba cauţi aici? 

Alex ridică din umeri. 

— Uite ce-i, Reyes, de cum ne-am prins ce se petrece, ne-am 
hotărât să nu-l lăsăm pe Luis să îl înfrunte singur pe Chuy. 

— Că doar prin vene ne curge acelaşi sânge, zice Carlos 
bătându-mă pe spate. Jumătatea care contează cu adevărat. 

— Trebuie să aflăm care-i starea lui Enrique, intervin eu. 
Dacă... 

— Am trimis deja o patrulă la atelierul auto, zice Reyes, apoi 
îşi fereşte privirea. Mi-e teamă că veştile nu-s bune. 

Îmi strâng pleoapele şi mă întreb dacă violenţa se va sfârşi 
vreodată. Uneori îmi vine să-i dau dreptate lui Ben, când zice că 
preferă lumea fanteziei şi că realitatea e o porcărie... dar după 
aia mă uit la Nikki şi chiar am senzaţia că putem întoarce roata 
destinului. 

Reyes ne ia pe toţi la secţia de poliţie ca să dăm declaraţii şi 
părinţii vin să ne ia după ce procurorul districtual e chemat să 
asculte conversaţia înregistrată pe telefon. Nu se depun plângeri 
împotriva noastră şi banii din rucsac şi din contul offshore sunt 
puşi la dispoziţia poliţiei. Nikki explică de unde luase arma. Când 
era iubita lui Marco, el îi arătase locul de lângă şinele de cale 
ferată unde LB îşi ţinea ascunse armele. Şi tot Marco i-a spus lui 
Nikki că fusese de faţă atunci când Enrique murise şi că ştiuse 
ce punea la cale Chuy. E adus şi el la secţie şi acuzat de 
complicitate la crimă. 

— Tremuri, îi spun lui Nikki două săptămâni mai târziu. 

O iau pe după umeri. Suntem la ea acasă, aşezaţi pe 
canapeaua din camera de zi, şi mama ei îşi bagă periodic capul 
pe uşă ca să ne verifice. Nu e deloc încântată să ne vadă 
împreună, dar se obişnuieşte cu ideea, încetul cu încetul. lar Ben 
ne-a informat că l-am inspirat pentru un joc nou pe computer la 
care s-a apucat să lucreze... un joc în care noi doi vom fi 
personajele principale. 


— Sunt aşa de bucuroasă că eşti aici, cu mine, şopteşte Nikki 
îmbrăţişându-mă cu putere. Am un secret, adaugă uitându-se în 
sus spre mine cu ochii ei ciocolatii expresivi care îi dau de gol 
moştenirea latino şi de care nu mă pot feri şi dacă aş vrea. 
Săptămâna trecută am trimis cererea de înscriere la Purdue. 

— Zău? o întreb şi zâmbesc pentru prima oară de când am 
lăsat-o singură pe plajă, după ce am făcut dragoste. 

— Zău. Cine altcineva decât mine o să te ţină departe de 
necazuri? 

Fata asta e îngerul meu. Îmi amintesc că din prima clipă când 
am văzut-o m-am gândit că Dumnezeu a trimis-o pe pământ 
special pentru mine. A crezut în mine chiar şi atunci când eu 
însumi nu mai credeam. 

— Te iubesc, Nik. 

— Ştiu, zice bătându-se cu degetul peste inimă. O simt, uite, 
aici. Nu am nevoie de cuvinte, mi-ai dovedit-o deja. Să ştii că 
dac-ar fi s-o iau de la capăt, nu aş schimba nimic. Cu bune şi cu 
rele... Pentru c-a meritat. 

— Şi eu la fel... deşi, dacă ar fi într-adevăr s-o luăm de la 
capăt, ceva tot aş schimba: te-aş ruga să nu mă mai loveşti cu 
genunchiul în testicule. Sunt sigur că viitorii noştri copii ar 
aprecia chestia asta. 

Se îndepărtează puţin de mine şi ridică din sprâncene. 

— Viitorii noştri copii? Nu crezi că te cam grăbeşti, Luis? 

— De ce? o întreb. Ideea de ate mărita cu mine nu îţi creşte 
nivelul de adrenalină? 

— Ba da, răspunde şi mă sărută. Odată mi-ai spus că te fac să 
crezi că imposibilul e posibil. lar tu m-ai făcut să cred din nou în 
dragoste, atunci când îmi pierdusem orice speranţă. Îți 
mulţumesc că m-ai convins că iubirea nu e doar un basm. 


50 
Nikki 


După şapte luni, cu trei săptămâni înainte de absolvire, mă uit 
la Luis peste masa de laborator. Derek îi spune ceva, dar el nu-l 
ascultă. Ştiu pentru că-mi aruncă o combinaţie de zâmbet şi 
făcut cu ochiul care îmi aminteşte de ziua în care ne-am 
cunoscut. Şi când mi-am dat seama pe loc că e un înfumurat şi o 


belea. 

Ceea ce n-am prevăzut e că aveam să mă îndrăgostesc de el. 

— Nikki, eşti atentă? mă-ntreabă fluturându-şi degetele prin 
faţa mea doamna Peterson, de curând mamă a unei fetiţe. 

— La ce? 

Luis scoate un hohot de râs. A 

— Ce-i aşa amuzant, domnule Fuentes? ţi amintesc că lucrăm 
cu acid, deci trebuie să fiţi de două ori mai atenţi. Ţineţi-vă 
relaţia departe de ora de chimie. 

— Scuze, doamnă P., mormăie Luis concentrându-se la ceea 
ce are de făcut. 

Mariana şi cu mine luăm un pahar de laborator şi urmăm 
instrucţiunile. 

— Nu pot să cred că voi doi mai sunteţi împreună, bombăne 
ea. N-o să dureze la nesfârşit, să ştii. 

— N-aş fi atât de sigură, îi răspund, după care iau o pipetă, las 
să cadă o picătură mică de acid pe o bucată de hârtie şi mă 
aplec să examinez rezultatul. 

Simt ochii lui Luis aţintiţi asupra mea, aşa că îmi ridic privirea. 
Îşi linge buzele sugestiv. Îmi vine să-mi dau ochii peste cap, însă 
mă răzgândesc şi îi arunc şi eu o combinaţie de zâmbet şi făcut 
cu ochiul, apoi îmi ling buzele, doar ca să-l scot din minţi. 

— Ce faci, omule? strigă Derek. Ai vărsat acid pe braţ. 

Fac ochii mari. Luis icneşte, înjură în spaniolă şi fuge spre 
duşul de urgenţă instalat în fundul sălii. Mă grăbesc să îl ajung 
din urmă, panicată. 

— Eşti bine? îl întreb. 

E sub duş, se clăteşte bine. 

— Chica, tu eşti de vină. Mi-ai distras atenţia. 

— Imi pare rău. N-am vrut. Zâmbeşte uşor. 

— Ba da, ai vrut. Oricum, nu-ţi face griji, nu am nimic. Scot un 
oftat de uşurare. 

— Nu m-aş ierta niciodată dacă ai rămâne cu cicatrici din 
cauza mea. 

Doamna Peterson apare brusc lângă mine. 

— Să chem ambulanţa? întreabă ea examinându-i braţul şi 
umflătura roşie formată în locul unde acidul i-a atins pielea. 

— Nu, zice Luis. Sunt bine. N-a fost decât o picătură. 

— Bun, îţi interzic să mai faci experimente cu acid. Îţi dau în 
schimb de scris o lucrare de douăzeci şi cinci de pagini pe 


aceeaşi temă, zice doamna Peterson, apoi se întoarce spre 
mine. La fel şi ţie, domnişoară. Şi o să vă schimb locurile la 
mese, ca să nu mai staţi faţă în faţă. Când o să vă vină mintea 
la cap? Cât de curând, sper. Ce bine c-am născut deja, altfel m- 
aţi fi speriat atât de tare, încât aş fi intrat prematur în travaliu. 

Se îndepărtează iute ca o vijelie. 

— Vino încoace, spune Luis făcându-mi semn să intru şi eu 
sub duş. 

Păşesc sub împroşcăturile de apă şi-n câteva secunde sunt la 
fel de udă ca şi el. 

— Dacă se-ntoarce doamna Peterson şi ne prinde aici? îl 
întreb în timp ce se apleacă să mă sărute. Doar ştii politica ei de 
toleranţă zero. E trecută şi-n manualul elevului de la liceul 
Fairfield. 

Mă sărută şi apa se prelinge peste noi. 

— Am informaţii din interior cu privire la politica aia de 
toleranţă zero a ei, zice cu buzele lipite de-ale mele. 

— Ce informaţii? şoptesc eu şi-n clipa următoare aud 
clopoţelul anunțând sfârşitul orei. 

— Că nu-i decât un bluf. Profa vrea să trecem toţi clasa. 

Dau să-l întreb de unde a căpătat aceste informaţii preţioase, 
când doamna Peterson apare iar în prag. 

— Tot aici sunteţi? zice dându-şi ochii peste cap şi ridicând 
apoi din sprâncene. Imi puneţi serios răbdarea la încercare. Luis, 
ia prosopul ăla de pe suport şi şterge-te cu el. Du-te pe urmă la 
cabinetul medical şi roagă asistenta să se uite la rana de la braţ. 
Cât despre tine, Nikki... oftează ea, ce căutai aici cu Luis? 

— Asta-i o întrebare foarte bună, răspund eu. 

— Mă ajuta, îmi sare Luis în apărare. 

— Te ajuta la ce? întreabă doamna Peterson impacientată. Nu, 
ştii ceva, nu vreau să mai aud nimic, adaugă ameninţându-l pe 
Luis cu degetul. Voi, fraţii Fuentes, sunteţi cu toţii o mare 
pacoste. Dacă o s-aveţi copii, sper că o să-i înscrieţi la o altă 
şcoală. 

— Fairfield e casa noastră, îi răspunde Luis cu un rânjet 
obraznic. Şi locul cel mai bun din lume ca să-ţi întemeiezi o 
familie. N-aş fi deloc surprins dacă toţi copiii noştri ar ajunge să 
studieze la liceul ăsta. Şi recunoaşteţi, doamnă P., că v-ar plăcea 
la nebunie. 

— Mda, dar... zice doamna Peterson şi se uită în sus la tavan 


împreunându-şi palmele ca într-o rugăciune. 

— Oricum, nu-i cazul să vă faceţi griji de pe acum. Mai aveţi 
vreo şaisprezece ani până ce nepoţelul meu Paco o să vă fie 
elev. 

— Ce şanse am ca ora de chimie să-l intereseze mai mult 
decât fetele? spune ea. 

— Zero, răspunde Luis luându-mă pe după umeri. Paco e şi el 
tot un Fuentes. 


Epilog 
După douăzeci şi şase de ani 


Luis şi Nikki au fost luaţi total pe neaşteptate când medicul de 
la clinica de fertilitate le-a dat vestea că vor avea tripleţi. Şi mai 
surprinşi au fost când au aflat că cei trei copii aveau să fie cu 
toţii băieţi. În ultimii optsprezece ani viaţa lor a fost plină de 
evenimente, cu trei fii total diferiţi între ei. 

Fiul lor Enrique este atât de preocupat de studiul viorii şi de 
visul de a deveni cel mai tânăr membru al Orchestrei Simfonice 
din Chicago, încât nu are timp să facă prostii şi să dea de 
necazuri. Pe urmă mai e Juan, care seamănă ca două picături de 
apă cu unchiul său Ben. Juan e un pasionat al jocurilor pe 
calculator şi al lecturii şi preferă aventurile din lumea fantastică 
a creatorilor de jocuri. 

In clipa de faţă, cea mai mare provocare pentru Luis şi Nikki 
este Luis Jr. - sau Junior, aşa cum i se spune. Junior este 
competitiv şi temperamental, ceea ce-i aminteşte lui Luis de 
Carlos. Junior este un puşti carismatic şi drăguţ. Când intră într-o 
încăpere, toate capetele se întorc spre el - ceea ce-i aminteşte 
lui Luis de Alex. Din păcate, mai este şi isteţ şi obraznic până 
peste poate, ceea ce-i aminteşte lui Luis de el însuşi la vârsta de 
optsprezece ani. 

In plus, Junior este un sportiv de excepţie. La cinci ani, după 
ce a văzut echipa Chicago Blackhawks câştigând Cupa Stanley, 
şi-a implorat părinţii să-i cumpere patine de hochei. 

La zece ani juca pe post de portar în cea mai bună 
reprezentativă de amatori. Acum, Junior este în ultimul an de 
liceu şi echipa lui a ajuns în campionatul statal. 

În ziua partidei din campionat, Junior are emoţii, emoţii mai 


mari decât atunci când tatăl lui a petrecut patru luni pe staţia 
spaţială internaţională, în urmă cu doi ani. Junior vrea cu orice 
preţ să câştige. Ştie că meciul va fi urmărit de vânătorii de 
talente de la colegii şi îşi doreşte cu disperare să ajungă în liga 
de hochei a colegiilor şi în cele din urmă în NHL60. 

A venit devreme la arenă pentru a se antrena înainte ca 
ceilalţi jucători să apară pe gheaţă. Stă aşezat pe banca din 
vestiar şi se dezbracă. E meciul cel mai important de până acum 
din cariera lui de hocheist. O ştie el, o ştie şi familia. Toţi unchii 
şi verii lui vor veni să îl vadă... până şi unchiul Carlos şi mătuşa 
Kiara, care au zburat special din Colorado aici, cu verişoarele lui, 
ca să asiste la meci. Va fi, fără îndoială, o noapte memorabilă, 
fie de petreceri dezlănţuite pentru a sărbători victoria, fie de 
mare supărare pentru înfrângere. 

Junior tocmai întinde mâna pentru a scoate echipamentul de 
hochei din geanta sport, când o fată năvăleşte în vestiar - fără 
să bată la uşă. Dacă ar fi ruşinos şi nesigur pe sine, şi-ar trage 
probabil iute tricoul peste pulpe ca să-şi acopere chiloţii. 

Numai că Junior nu e nici ruşinos, şi nici nesigur pe sine. 


60 National Hockey League - liga profesionistă de hochei. 


Mamacita sexy care a rămas acum în prag are păr lung şi 
drept care îi cade peste faţă şi buze pline, bosumflate, care i-ar 
sta bine şi unei vedete de cinema. Junior ar putea paria că tipa e 
una din fanele înfocate ale titularului postului de portar de la 
Giants, Dale Jacoby, care s-a lăudat în multe vestiare răspândite 
prin toată ţara cu cuceririle lui şi nenumăratele fete pe care le-a 
regulat. Junior şi Jacoby au jucat în aceeaşi echipă când erau 
copii. Acum sunt adversari în două echipe rivale de la două licee 
rivale care se bat între ele în campionatul statal. 

Jacoby a ajuns recent subiect la emisiunile de ştiri: a fost 
selecționat de antrenorul echipei olimpice de hochei pentru a da 
probe. Junior n-a fost invidios. Sau cel puţin aşa şi-a spus când a 
aflat vestea. 

Bambina a confundat pesemne vestiarul cu toaleta femeilor 
sau cu un loc de întâlnire cu Jacoby pentru o partidă scurtă de 
sex înaintea meciului. 

— Vestiarul e numai pentru jucători, o anunţă Junior iritat. 

— Nu zău, pufăie ea dispreţuitoare şi avansează în încăpere. 


Junior remarcă abia acum că ţine o geantă sport în mână şi 
mănuşile de portar aruncate pe umăr. 

— Jacoby nu e nici măcar în stare să-şi care singur 
echipamentul? o întreabă el. 

Fata aşază geanta şi mănuşile pe jos, chiar în mijlocul 
vestiarului, lângă echipamentul lui Junior. 

— Ba da, cu condiţia să nu-şi fi rupt piciorul aseară, la o 
petrecere. 

Ce? Jacoby şi-a rupt piciorul? Junior n-a auzit noutatea. Şi nu 
ştie absolut nimic despre portarul de rezervă al celor de la 
Giants, împotriva căruia nu a jucat niciodată. 

— Şi cine o să-i ia locul? 

Fata trage de fermoarul genţii şi scoate dinăuntru apărătoarea 
de gât şi vesta. 

— Persoana stă în faţa ta. 

Lui Junior îi scapă un hohot de râs. 

— Bine, dar eşti fată. 

Ea aruncă o privire scurtă spre umflătura din chiloţii lui. 

— lar tu eşti băiat. Bun, acum că ne-am lămurit în privinţa 
asta, te informez că aş fi folosit vestiarul de fete, numai că la 
arena asta nu au aşa ceva. lar celălalt vestiar urmează să fie 
închis pentru curăţenie în următoarea jumătate de oră... 
Presupun că cei de la Liga Pee Wee6l, care au jucat de 
dimineaţă, au organizat acolo un concurs de pişat. Aşa că am 
fost îndrumată să mă echipez în vestiarul ăsta. Şi-acum ai face 
bine să te uiţi în altă parte. 

Junior se holbează la ea uluit. 

— Dar ştiu că cei de la Giants au un portar de rezervă pe 
nume Frankie Yates. 


61 Ligă de hochei pentru copii de 11-12 ani. Joc de cuvinte: 
„pee” înseamnă pipi. 


— Ai auzit vreodată de fete care joacă hochei? îl ia ea peste 
picior. Sau ai trăit până acum într-o peşteră? Numele meu e 
Franchesca Yates... sau Frankie, pe scurt. 

— Nu, chica, nu am trăit într-o peşteră. Şi sunt trup şi suflet în 
favoarea hocheiului feminin, mai ales dacă e jucat de tipe aşa 
de sexy ca tine. 

Se strâmbă, de parcă ar fi mirosit ceva stricat. 


— Ce faci... te dai la mine? 

Se apropie de el. Acum stau faţă în faţă. Nu e la fel de înaltă 
sau de musculoasă ca Junior, dar se ţine dreaptă şi pare 
încrezătoare în sine. Lui Junior îi plac fetele sigure pe ele, dar 
ăsteia ar trebui să i se mai taie din nas. Ca jucător de hochei, 
una din regulile de bază e să-ţi intimidezi adversarii înainte de 
meci, iar în timpul partidei să le arunci măscări. Face parte din 
tradiţie. Faptul că Frankie Yates e fată nu o împiedică să capete 
acelaşi tratament pe care i l-ar fi aplicat lui Jacoby. 

Numai că, fiind fată, va trebui să personalizeze tratamentul. 

— Ce-ai zice dacă ne-am întâlni după meci? o întreabă şi 
întinde mâna, prinzându-i o şuviţă de păr între degete. 

Ştie că gestul lui are efect asupra ei, aşa cum are şi asupra 
altor fete... îşi dă seama după felul cum respiraţia ei se 
accelerează în clipa când degetele lui îi ating din întâmplare 
obrazul. 

— Aş putea, ştii tu... să te consolez după pierderea partidei. 

Intr-o clipită, fata îl pocneşte. Pumnul ei întâlneşte, cu forţă, 
buza lui. Se vede treaba că are fraţi acasă, care au învăţat-o să 
se bată. 

— Ce mama naibii... zice Junior ştergându-şi de sânge buza 
rănită. 

Fata face un pas în spate şi ridică din umeri. 

— Nu face pe nebunul cu mine, Fuentes. Şi să nu-ţi închipui că 
meciul ăsta va fi unul uşor. Află că te-am văzut jucând şi n-am 
rămas prea impresionată. 

— Hm, eu în schimb nu te-am văzut jucând, de unde trag 
concluzia că nu eşti obişnuită să ai de-a face cu băieţii mari. 

Fata scoate un hohot de râs dispreţuitor. 

— M-am transferat din Minnesota, Fuentes. Minnesota. În caz 
că nu ştiai, ăsta e statul de unde provin cei mai mulţi jucători 
din NHL. Avem hocheiul în sânge. Am jucat cu fete care ştiu să 
patineze în cerc în jurul tău, aşa că tu eşti cel care va avea 
nevoie de consolare în seara asta. Presupun că după ce vei fi 
bătut de o fată, orgoliul tău nemăsurat se va mai dezumfla niţel. 

— O să vedem noi! zice Junior şi-ţi trage pe el echipamentul. 
Cine naiba mai e şi tipa asta? Nu a văzut-o niciodată jucând, 
deci cât de bună ar putea să fie? 

Tatăl şi unchii lui Junior îl aşteaptă la ieşirea din vestiar. 

— Ce-ai păţit la buză? îl întreabă unchiul Alex. Îţi curge sânge. 


Unchiul Carlos izbucneşte în râs. 

— Credeam că jucătorii de hochei se bat pe gheaţă, nu în 
afara ei. 

Înainte ca Junior să apuce să răspundă, Yates iese din vestiar, 
complet echipată. 

— Noroc, Junior. Vei avea nevoie de el, zice şi-l bate în trecere 
cu crosa de portar peste fund. 

Junior arată spre ea. 

— Vă vine să credeţi că trebuie să joc împotriva unei 
asemenea căţele? 

— Ce i-ai făcut? îl întreabă tatăl lui examinându-i buza 
însângerată. 

— Nimic, răspunde Junior, apoi vede că minciuna nu ţine. Ok, 
i-am vorbit urât... şi cred c-am încercat s-o mângâi pe păr. 

— Şi ea ţi-a dat o lecţie? îşi dă cu presupusul tatăl. 

O lecţie. Ultimul lucru pe care Junior şi-l doreşte acum este o 
lecţie din partea portarului echipei adverse. Se uită cum fata 
păşeşte ţanţoşă pe coridor, îndreptându-se spre patinoar, în 
timp ce coada ei de cal, lungă şi blondă, îi saltă peste numele 
YATES scris pe spatele tricoului. N-a mai văzut niciodată pe 
cineva păşind ţanţoş cu patinele în picioare şi echipat complet. 
Dar uite că se poate. Yates o face... şi încă al naibii de bine. 

Luis şi fraţii lui schimbă priviri pline de înţeles şi izbucnesc toţi 
trei în râs. 

Luis a cunoscut-o pe Nikki când avea cincisprezece ani, s-a 
îndrăgostit de ea la optsprezece şi s-a însurat când avea 
douăzeci şi trei de ani. Când s-au întâlnit prima oară, Nikki l-a 
lovit cu genunchiul în testicule. Şi acum, când se uită la buza 
umflată a fiului său şi-i vede reacţia intensă la fata care tocmai a 
trecut pe lângă ei, îi e uşor să-şi dea seama că ceva se coace în 
sinea lui Junior, ceva de care el însuşi încă nu e conştient. 

Relaţiile pasionale de iubire sunt ceva cât se poate de comun 
în familia lor, lucru pe care membrii mai vârstnici ai clanului 
Fuentes îl ştiu prea bine. 

Când Junior intră pe gheaţă, Alex îl bate pe Luis pe umăr. 

— Ştii ce-o să se-ntâmple, nu? Luis dă din cap că da. 

— Priveşte partea bună a lucrurilor, intervine Carlos. Tipa are 
o lovitură bună de dreapta. Cu ea în echipă, aveţi toate şansele 
să câştigaţi turneul anual la Aruncă ciorapul. 

Cei trei fraţi Fuentes îşi ocupă locurile în tribune, taţi şi soţi 


mândri care şi-au dedicat vieţile familiilor. 

Nu au idee că mama lor, care stă acum aşezată lângă tatăl lor 
vitreg, Cesar, lăcrimează de fiecare dată când băieţii şi familiile 
lor se reunesc. Cu mulţi ani în urmă, ea renunţase la speranţa că 
fiii săi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Trecutul lor 
zbuciumat şi dureros a fost însă lăsat de mult în urmă... şi 
viitorul familiei Fuentes se anunţă mai strălucitor ca niciodată.