Arthur C, Clarke — Ultima Teorema

Arthur C. Clarke & 
Frederik Pohl 


Arthur C. Clarke & 
Frederik Pohl 


Ultima teoremă 


CUPRINS: 

PRIMUL PREAMBUL. 

AL DOILEA PREAMBUL. 
AL TREILEA PREAMBUL 


O OA DUP UWN=R 


10. 
11. 


„ Pe stânca Swami 

. Universitatea 

. O aventură cu spargere de coduri 
. Patruzeci de zile de averse de date 
. De la Mercur la Oort 

. Între timp, înapoi pe Pământ 

. Cum ajungem acolo 

. Vara 

„Zile leneşe 


O viaţă nouă pentru familia Kanakaratnam 
Viaţă de pirat 


12. Judecata 


„ Un loc convenabil pentru anchetă 

. Predarea câtre cel mai bun licitator 
. Prezentarea unuia (sau mai multor) Mari Galactici 
. Drumul spre casă 

. Paradisul 

. Compania 

. Faima 

„ Căsătoria 

„ Luna de miere, partea a doua 
„Lumea nouă 

. Fermierul „Bill” 

. California 

. Tunetul tăcut 

. În pragul păcii 

. Pax per Fidem 


28. Construirea unei vieţi 

29. Speranţe înmugurite 

30. Veşti grozave 

31. Zilele cârligului spaţial 

32. Aurul Natashei 

33. Suferinţă personală într-o lume fericită 
34. Pentomino şi maşini 

35. Utilizările vaccinului 

36. Pregătirea pentru cursă 
37. Cursa 

38. Căutarea Natashei Subramanian 
39. Interogările 

40. Galeria de portrete 

41. Din nou acasă 

42. O mare depresiune 

43. Aterizarea imigranţilor 

44. Neînţelegeri internaţionale 
45. Căutarea unei soluţii 

46. Afacerea 

47. Despărțirea 

48. Sufletul din maşină. 
PRIMUL POSTAMBUL. 

AL DOILEA POSTAMBUL. 

AL TREILEA POSTAMBUL. 

AL PATRULEA POSTAMBUL. 


Sir Arthur Charles Clarke (16 decembrie 1917 - 19 martie 
2008), autor de science fiction, inventator şi futurolog 
britanic, rămas celebru pentru seria de romane SF Odiseea 
spaţială. 

S-a născut în Minehead, Somerset, Anglia. După ce a 
absolvit gimnaziul şi Huish's Grammar School din Taunton, 
nu şi-a putut permite să urmeze universitatea şi s-a angajat 
ca auditor la secţia de pensii a Ministerului Educaţiei. În 


timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a servit în Royal 
Air Force ca instructor şi tehnician radar, fiind trecut în 
rezervă cu gradul de locotenent. După război a absolvit 
King's College London, secţia matematică şi fizică. 

Clarke a fost preşedintele Societăţii Interplanetare 
Britanice şi, în onoarea activităţii sale, International 
Astronomical Union a recunoscut în mod oficial orbita 
geostaţionară de deasupra Ecuatorului ca Orbita Clarke. 

Între 1937 şi 1945, câteva povestiri de Clarke au apărut în 
publicaţii minore, dar debutul său ca scriitor a avut loc în 
1946, cu textul „L.oophole” în revista Astounding Science 
Fiction. Din 1951 s-a dedicat exclusiv carierei de scriitor. 

În 1956 a emigrat în Sri Lanka (pe atunci Ceylon) şi a 
locuit acolo până s-a stins din viaţă, în 2008. În 1998 a 
primit distincţia de Comandor al Ordinului Imperiului 
Britanic, iar în anul 2000 regina i-a conferit titlul de Sir. A 
primit de asemenea Premiul UNESCO-Kalinga pentru 
popularizarea ştiinţei în 1961, a fost nominalizat la premiile 
Oscar în 1969 pentru scenariul filmului Odiseea spaţială 
2001, scris împreună cu Stanley Kubrick, şi la Premiul 
Nobel pentru Pace, în 1994. 

Premii şi distincţii SF: SEWA Grand Master, trei premii 
Hugo şi Nebula, câte un premiu Campbell Memorial, Locus, 
British SE, International Fantasy, Jupiter, Geffen, precum şi 
două premii Seiun. 

Scriitorul şi editorul american Frederik Pohl s-a născut la 
26 noiembrie 1919, în New York. Este unul dintre 
întemeietorii genului SF. A participat la cea dintâi întrunire 
de science fiction care a avut loc în Philadelphia în 1936, 
acolo unde l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină prieten 
pe viaţă, Isaac Asimov. A urmat Liceul Brooklyn Tech, dar l-a 
abandonat înainte de absolvire. Între 1939 şi 1943 a fost 
editorul revistelor Astonishing Stories şi Super Science 
Stories. După participarea la cel de-al Doilea Război 
Mondial, a devenit agent literar, iar în anii '50 a revenit la 
activitatea de scriitor şi editor. A fost distins cu Premiul 


Hugo pentru activitatea de editor al revistei If (1966, 1967 
şi 1968), precum şi pentru povestirile „Ihe Meeting”, în 
colaborare cu C. M. Kornbluth, şi „Fermi and Frost”. 
Romanul Man Plus (Proiectul omul plus) a câştigat Premiul 
Nebula, iar peste numai un an Poarta a obţinut toate marile 
premii SF: Hugo, Nebula, Locus şi John W. Campbell 
Memorial. În 1980 romanul său Jem a obţinut Premiul 
National Book, în 1992 a fost lansat jocul pentru calculator 
Gateway, iar în 1993 a fost desemnat SFEWA Grand Master. 

PRIMUL PREAMBUL.. 

Arthur C. Clarke spune: 

Incidentele de la Pearl Harbor ţineau de viitor şi Statele 
Unite se bucurau încă de pace când o navă de război 
britanică poposi în Nantucket cu ceea ce mai târziu avea să 
fie numită „cea mai valoroasă încărcătură care a atins 
vreodată ţărmul american”. Nu era prea impresionantă, un 
cilindru de metal înalt de vreo doi centimetri, echipat cu 
conductori şi ventilatoare pentru răcire. Putea fi uşor ţinut 
într-o mână. Însă micul obiect avea pretenţia serioasă de a 
fi responsabil pentru câştigarea războiului în Europa şi Asia 
- cu toate că avea să fie nevoie de bomba atomică pentru a 
spulbera ultimele rămăşiţe ale puterilor Axei. 

Acest obiect abia inventat era magnetronul de cavitate. 

Magnetronul ca principiu nu era o idee nouă. Se ştia de 
ceva timp că un câmp magnetic puternic poate provoca 
mişcarea electronilor pe orbite strânse, generând astfel 
unde radio. Însă acest fapt rămăsese puţin mai mult decât o 
curiozitate de laborator până când specialiştii îşi dăduseră 
seama că acele unde radio puteau fi utilizate în scop militar. 

Atunci când i s-a dat un astfel de scop militar, a fost 
denumit radar. 

Când oamenii de ştiinţă de la Massachusetts Institute of 
Technology au primit acel prim dispozitiv, l-au supus la mai 
multe teste. Au fost surprinşi să descopere că energia de 
ieşire a magnetronului era atât de mare încât niciunul 
dintre instrumentele lor de laborator nu o putea măsura. 


Puțin mai târziu, alimentând uriaşa antenă care fusese 
rapid înălţată pe coasta Canalului, radarul britanic a făcut 
treabă bună depistând miile de avioane de luptă ale 
Luftwaffe în timp ce intrau în formaţie pentru a ataca 
Anglia. Într-adevăr, radarul a fost responsabil, mai mult 
decât orice altceva, pentru că a permis Royal Air Force să 
câştige Bătălia pentru Anglia. 

Curând s-a constatat că radarul putea fi folosit nu numai 
pentru detectarea avioanelor inamice pe cer, ci şi pentru 
realizarea de hărţi electronice ale terenului peste care 
zboară un avion. Asta însemna că, chiar în condiţii de cer 
acoperit sau întuneric total, terenul de dedesubt putea fi 
reconstituit într-o formă utilă cu ajutorul unui tub catodic, 
acest lucru înlesnind navigația - şi misiunile de 
bombardare. Imediat ce magnetronul a fost disponibil la 
MII, o echipă condusă de viitorul laureat Nobel Luis Alvarez 
a pus întrebarea următoare: „N-am putea folosi radarul ca 
să putem aduce avioanele în siguranţă la sol, nu numai ca 
să le doborâm?” 

Astfel a început GCA, sau abordarea controlată de la sol, 
aterizarea avioanelor pe vreme nefavorabilă utilizând 
abordarea prin radare de precizie. 

Experimentul Mark 1 GCA folosea două radare separate, 
unul funcţionând pe lungimea de undă de zece centimetri 
ca să localizeze direcţia avionului la azimut, iar celălalt - 
primul radar din lume pe trei centimetri - ca să măsoare 
altitudinea deasupra solului. Un operator aşezat în faţa 
celor două ecrane putea să conducă coborârea avionului, 
spunând pilotului când să zboare spre dreapta sau spre 
stânga - sau uneori, în situaţii de urgenţă, să crească 
altitudinea - totul foarte repede. 

GCA a fost întâmpinată cu entuziasm de Comandamentul 
Bombardierelor RAF, care pierdea zilnic mai multe avioane 
deasupra Europei din cauza vremii rele decât din cauza 
acţiunilor inamice. În 1943, Mark 1 şi echipajul său au fost 
poziţionaţi pe un aeroport în St Eval, Cornwall. Un echipaj 


RAF condus de locotenentul Lavington a fost trimis să li se 
alăture. Lavington era asistat de proaspăt numitul pilot 
Arthur C. Clarke. 

În realitate, Clarke nu a făcut niciodată parte din Royal Air 
Force. El a fost funcţionar în cadrul H. M. Exchequer şi 
Departamentul de Audit şi în consecinţă a lucrat în rezervă. 
Însă avea motive să suspecteze că urma să fie scos din 
rezervă, astfel că într-o zi s-a furişat afară din birou şi s-a 
înrolat voluntar la primul punct de recrutare al RAF. Exact 
la timp. Câteva săptămâni mai târziu armata a început să-l 
caute - ca dezertor alocat trupelor sanitare! Cum lui îi era 
insuportabilă vederea sângelui, în special al său, evident 
căile de scăpare erau foarte puţine. 

Pe vremea aceea, Arthur Clarke era deja un avid cadet al 
spaţiului, înscriindu-se în British Interplanetary Society 
imediat după înfiinţarea sa în 1933. Acum, dându-şi seama 
că avea pe mână cel mai puternic radar din lume, care 
producea raze de numai o fracțiune de grad deschidere, 
într-o zi l-a îndreptat către Luna care răsărea şi a aşteptat 
trei secunde să vadă dacă primeşte vreun răspuns. 

Din păcate nu a primit. Au trecut ani înainte ca să 
recepţioneze cineva cu adevărat ecouri de pe suprafaţa 
Lunii. 

Însă, cu toate că nimeni nu avea cum să ştie pe atunci, s-ar 
fi putut întâmpla altceva. 

AL DOILEA PREAMBUL. 

Frederik Pohl spune: 

Există două lucruri în viaţa mea despre care cred că au 
influenţă asupra subiectului acestei cărţi, aşa că poate ar fi 
timpul să le expun. 

Primul: Pe la vreo treizeci de ani am avut parte de o 
cantitate respectabilă de matematică - algebră, geometrie, 
trigonometrie, puţin calcul elementar - fie la Brooklyn Tech, 
unde pentru o scurtă perioadă în tinereţea mea am avut 
ideea greşită că aş putea deveni inginer chimist, fie, în 
timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Şcoala de 


Meteorologie a US Air Force din Chanute Field, Illinois, 
unde instructorii au încercat să mă înveţe câte ceva din 
bazele matematice ale meteorologiei. 

Niciunul dintre aceste tipuri de meteorologie nu a făcut 
mare impresie asupra mea. Ceea ce a schimbat lucrurile, 
radical şi permanent, a fost un articol din Scientific 
American de la începutul anilor cincizeci care vorbea 
despre o ramură a matematicii despre care nu mai auzisem 
niciodată până atunci. Se numea „teoria numerelor”. Se 
referea la descrierea şi catalogarea proprietăţilor unităţii 
fundamentale a tuturor matematicilor, numărul, şi asta mi-a 
zgândărit imaginaţia. 

Mi-am trimis secretara la cea mai apropiată librărie ca să- 
mi cumpere toate cărţile citate în articol şi le-am citit, şi 
astfel am devenit dependent. 

În anul următor şi în alţii care au venit mi-am folosit tot 
timpul pe care îl puteam stoarce din viaţa mea ocupată 
mâzgălind calcule complicate pe maldăre de hârtii. (Vorbim 
despre anii cincizeci, amintiţi-vă. Nu existau computere. 
Nici măcar un calculator de buzunar. Dacă voiam să încerc 
să descompun în factori primi un număr care bănuiam că ar 
putea fi prim, o făceam în stilul lui Fermat sau Kepler sau, 
probabil, aşa cum însuşi bătrânul Aristarh o făcea, adică 
prin metoda unor interminabile repetiţii şi aritmetică 
laborioasă scrisă de mână.) 

Nu am descoperit niciodată ultima demonstraţie a lui 
Fermat, nici nu am rezolvat vreuna dintre marile enigme 
matematice. Nu am ajuns nici măcar prea departe în 
întreprinderea prin care, crezusem eu într-un timp, aş fi 
putut progresa oarecum, anume găsirea unei formule 
pentru generarea de numere prime. Ceea ce am realizat, şi 
e destul de puţin, cu toată această muncă - a fost să 
inventez câteva din ceea ce s-ar putea numi trucuri 
matematice de salon. Unul era o tehnică prin care se putea 
socoti pe degete. (Hei, dar oricine poate socoti pe degete, 


veţi spune. Mă rog, bine, dar până la 1023?) Celălalt era 
ducerea la bun sfârşit a unei sarcini aproape imposibile. 

O să vă ofer vorbăria ataşată acestui truc: 

Dacă înşiraţi un rând de monede, nu contează cât de lung, 
în zece secunde sau mai puţin vă scriu numărul exact de 
permutări (cap-pajură-cap, cap-pajură-pajură etc.) pe care 
îl produc monedele când sunt aruncate în aer. Şi ca să-mi 
fie şi mai dificil, pot s-o fac chiar şi dacă acoperiţi oricât de 
multe monede vreţi, de la fiecare capăt, ca să nu-mi pot da 
seama câte sunt în şir. 

Imposibil, nu-i aşa? Vreţi să aflaţi? O să revin asupra 
problemei, dar nu chiar acum. 

Al doilea lucru care cred că ar putea fi relevant s-a 
petrecut cu vreo douăzeci de ani mai târziu, când pentru 
prima dată în viaţa mea mi-am petrecut câteva săptămâni în 
imperiul insular al Japoniei. Mă aflam acolo ca invitat al 
fandomului science fiction, împreună cu Brian Aldiss, care 
reprezenta Marea Britanie, luli Kagarlitski din partea a 
ceea ce încă mai era URSS, Judith Merril reprezentând 
Canada şi Arthur C. Clarke reprezentând Sri Lanka şi cea 
mai mare parte din restul lumii locuite. Alături de un 
contingent de scriitori şi editori japonezi am făcut turul 
oraşelor Japoniei ţinând discursuri, dând interviuri şi, la 
cerere, arătându-ne latura nebunatică. (Arthur a executat 
un fel de versiune srilankeză a dansului hula hawaiian. 
Brian s-a antrenat în încercarea de a pronunţa o lungă listă 
de cuvinte japoneze dintre care majoritatea - căci gazdele 
noastre apreciau o poznă bună - s-au dovedit a fi deo 
obscenitate violentă. Ce am făcut eu nu vă spun.) Drept 
recompensă ni s-a oferit tuturor un weekend relaxant pe 
lacul Biwa, unde am lâncezit în chimonouri şi am golit barul 
hotelului. 

Majoritatea timpului a trecut povestindu-ne unul altuia ce 
am mai făcut de ultima dată când ne-am întâlnit. Cred că 
Judy Merril a avut cea mai interesantă poveste. Ea venise 
mai devreme în Japonia şi s-a furişat pentru câteva zile în 


Hiroshima înainte să sosim noi ceilalţi. Se pricepea la 
descrieri şi ne-a ţinut treaz interesul cât ne-a povestit ceea 
ce văzuse. Ioată lumea cunoaşte bucata contorsionată de 
metal pe care japonezii o păstrează drept memorial, după 
ce tot restul clădirii a fost spulberat de prima bombă 
nucleară aruncată la mânie, şi faţa de piatră topită a lui 
Buddha. Şi toată lumea cunoaşte - nimeni nu poate uita 
odată ce imaginea a pătruns în minte - urma unui om 
gravată pentru totdeauna pe treptele de piatră pe care 
stătuse, de explozia nucleară intolerant de strălucitoare 
venită din ceruri. 

„Irebuie să fi fost cu adevărat strălucitoare” a spus cineva 
- cred că Brian. 

Arthur a replicat: „Suficient de strălucitoare ca deja să fi 
fost văzută pe o duzină de stele din apropiere.” „Dacă 
trăieşte cineva acolo ca să se uite” a adăugat altcineva - 
cred că eu eram ăla. 

Şi am căzut de acord că într-adevăr cineva ar putea să se 
uite... sau cel puţin era plăcut să crezi asta. 

Cât despre acele trucuri matematice de salon: încă nu 
cred că ar trebui să vi le explic, dar vă promit că înainte de 
sfârşitul cărţii cineva o va face. 

Acel cineva va fi probabil un tânăr sclipitor pe nume Ranjit 
Subramanian, pe care îl veţi întâlni peste numai câteva 
pagini. 

La urma urmelor, cartea aceasta este în principal povestea 
lui Ranjit. 

AL TREILEA PREAMBUL. 

Testarea atmosferică. 

În primăvara anului 1946, într-un (până atunci) neatins 
atol din Pacificul de Sud numit Bikini, marina americană a 
reunit o flotă de vreo nouăzeci de vase. Erau nave de luptă, 
crucişătoare, distrugătoare, submarine şi diverse nave 
suport, provenite din multe surse. Unele erau vapoare 
germane şi japoneze capturate, rămăşiţe ale luptelor din 


recent încheiatul al Doilea Război Mondial; cele mai multe 
erau nave americane uzate de război sau depăşite tehnic. 

Această flotă nu era destinată să pornească într-o 
gigantică bătălie navală împotriva cuiva, sau de fapt să 
plece undeva. Atolul Bikini reprezenta ultima escală a 
vaselor. Flota fusese adunată numai pentru motivul de a se 
arunca asupra lor câteva bombe atomice. Una venea din 
aer, cealaltă de sub apă. Se spera ca această întreprindere 
să ofere amiralilor o idee despre ce ar putea suferi marina 
lor într-un viitor război nuclear. 

Desigur, atolul Bikini nu însemna finalul testării armelor 
nucleare. Era doar începutul. În cursul următorilor zece ani 
americanii au explodat în atmosferă bombă după bombă, 
notând cu minuţiozitate randamentul şi pagubele şi orice 
altă cifră care putea fi extrasă dintr-un test. La fel au făcut 
sovieticii şi britanicii puţin mai târziu, francezii şi chinezii şi 
mai târziu. Împreună primele cinci puteri nucleare (care, 
nu din întâmplare, erau cei cinci membri permanenţi ai 
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite) au detonat 
peste o mie cinci sute de arme nucleare în atmosferă. O 
făcuseră în locuri ca insulele Marshall din Pacific, în Algeria 
şi Polinezia Franceză, în zonele deşertice ale Australiei, 
Semipalatinsk în Kazahstanul sovietic şi Novaia Zemlia la 
Oceanul Arctic, în întinderile mlăştinoase Lop Nor din China 
şi în multe alte locuri pretutindeni în lume. 

Nu conta prea mult unde îşi aveau originea exploziile. 
Fiecare producea un fulger imposibil de strălucitor - „mai 
puternic decât o mie de sori”, aşa îl descrisese fizicianul 
Hans Thirring - un fulger care se umfla în spaţiu ca o 
gogoaşă emisferică de fotoni, extinzându-se cu viteza de 
trei sute de mii de kilometri pe secundă. 

Pe atunci deja fotonii primului impuls slab radar pe care 
tânărul Arthur Clarke îl trimisese spre Lună parcurseseră 
un drum lung din punctul galaxiei în care se aflase 
Pământul în momentul când fuseseră lansați fotonii. 


Cât de departe ajunseseră? Deja trecuseră vreo treizeci 
de ani de când acel impuls radar nu întorsese nici un 
răspuns. Lumina - sau undele radio, sau radiaţia 
electronică de orice fel - se deplasează, ei bine, cu viteza de 
aproximativ trei sute de mii de kilometri pe secundă, adică 
viteza luminii. Deci în fiecare ani acei fotoni au călătorit un 
an-lumină, iar în drumul lor au străbătut sistemele a câteva 
sute de stele. Multe din acele stele au planete. Câteva au 
planete capabile să întreţină viaţa. O mică fracțiune din 
acea viaţă este inteligentă. 

Oamenii nu au aflat niciodată fiinţele cărei stele au 
detectat pentru prima dată ceea ce se petrecea pe Pământ. 
Să fi fost Groombridge 1618? Alpha Centauri B? (Sau poate 
A?) Laland 21185, Epsilon Eridani, poate chiar Tau Ceti? 

Oamenii nu au aflat niciodată, şi poate asta a fost un lucru 
bun. I-ar fi îngrijorat numai. 

Indiferent de sistemul pe care locuiau, astronomii 
creaturilor (ei nu îşi spuneau astronomi; termenul lor 
pentru ceea ce făceau era ceva asemănător cu 
„inventarierea exteriorului”) au acordat o atenţie deosebită 
acelui prim puls slab. Era ceva tulburător. 

Nu semănau câtuşi de puţin cu oamenii, dar aveau 
anumite „emoţii” aproape umane, printre acestea 
numărându-se ceva oarecum asemănător cu teama. 
Emisiile de microunde dinspre Pământ erau primele lucruri 
care le provocau îngrijorare. Apoi ceva mai târziu urmară 
exploziile mult mai puternice - cele ale primului test 
nuclear de la poligonul White Sands, apoi de la Hiroshima şi 
Nagasaki, apoi de peste tot. Acele fulgere îi făcură pe 
extratereştrii care studiau cerurile să se agite şi să ţipe 
unul la altul. Ele însemnau necazuri, potenţial foarte mari 
necazuri. 

Acei primi observatori nu se temeau de ceea ce făcea 
omenirea pe mica ei planetă îndepărtată. Nu le păsa deloc 
ce se întâmpla cu Pământul. Ceea ce îi îngrijora era că 
expansiunea sferei de radiaţii nu se va opri înainte de a 


ajunge la steaua lor. Că avea să continue, din ce în ce mai 
departe în galaxie. Şi mai devreme sau mai târziu îi va 
atinge pe anumiţi indivizi care probabil vor lua lucrurile 
foarte în serios. 

Pe stânca Swami. 

Aşadar, în sfârşit, îl întâlnim pe acest Ranjit Subramanian, 
cel a cărui lungă şi remarcabilă viaţă reprezintă subiectul 
acestei cărţi. 

Pe vremea aceea Ranjit avea şaisprezece ani, tânăr 
student la principala universitate din Sri Lanka, în Colombo, 
şi era chiar mai plin de sine decât băieţii obişnuiţi de 
şaisprezece ani. Era sfârşitul semestrului şi, la cererea 
tatălui său, făcuse o lungă călătorie din Colombo de-a 
curmezişul insulei Sri Lanka până în districtul Trincomalee 
unde tatăl lui avea onoarea de a fi preotul principal în 
templul hindus numit Tiru Koneswaram. De fapt Ranjit îşi 
iubea foarte mult tatăl. Aproape întotdeauna era bucuros 
să-l vadă. De data asta însă ceva mai puţin, întrucât Ranjit 
avea o idee clară despre ceea ce voia să discute cu el 
respectabilul Ganesh Subramanian. 

Ranjit era un băiat inteligent, de fapt unul care tindea să 
fie aproape atât de isteţ pe cât îşi imagina el că este. Şi 
arăta şi bine. Nu era grozav de înalt, dar cei mai mulţi 
srilankezi nu sunt aşa. Din punct de vedere etnic era tamil, 
iar pielea sa avea culoarea maroniu-închis a unei linguriţe 
pline cu pudră de cacao, chiar înainte de a fi vărsată în 
laptele fierbinte. Însă culoarea pielii nu se datora faptului 
că era tamil. Locuitorii Sri Lankăi au o paletă bogată de 
culori, de la albul aproape scandinav la un negru atât de 
intens încât pare aproape violet. Cel mai bun prieten al lui 
Ranjit, Gamini Bandară, era singhalez pur de mai multe 
generaţii decât s-ar fi ostenit cineva să socotească, dar 
băieţii aveau aceeaşi nuanţă a pielii. 

Tinerii erau de mult timp prieteni - încă din acea noapte 
înspăimântătoare când şcoala lui Gamini arsese din temelii, 


focul fiind probabil provocat de câţiva elevi din clasele 
superioare care fumau interzisele ţigări într-o debara. 

La fel ca orice fiinţă umană din împrejurimi capabilă să 
ridice o bucată de placaj şi s-o arunce în remorca unui 
camion, Ranjit fusese târât la munca de urgenţă, ca şi 
ceilalţi elevi din şcoala lui. Fusese o muncă murdară, cu 
mult mai grea decât erau obişnuiţi să facă muşchii în 
dezvoltare ai unui tânăr, fără să mai pomenim de aşchiile, 
juliturile şi nenumăratele tăieturi în cioburile de sticlă care 
se găseau peste tot. 

Acelea erau aspectele neplăcute, şi erau o mulţime. Dar 
existau şi părţi bune. Cum ar fi momentul când Ranjit şi un 
alt băiat cam de vârsta lui reuşiseră în sfârşit să descopere 
sursa unor sunete plângăcioase care veneau dintr-o 
grămadă de moloz şi eliberaseră bătrâna pisică siameză a 
directorului, îngrozită, dar intactă. 

Când un profesor dusese pisica proprietarului, cei doi 
băieţi rămăseseră pe loc zâmbind unul la altul. Ranjit 
întinsese mâna, în stil englezesc. 

— Eu sunt Ranjit Subramanian, spusese. 

— Gamini Bandară, răspunsese celălalt scuturându-i vesel 
mâna. Hei, am făcut treabă bună aici, nu-i aşa? 

Căzuseră de acord că aşa era. Când în cele din urmă li se 
permisese să plece, se aşezaseră împreună la coada pentru 
porridge-ul care reprezenta masa lor de seară şi îşi 
întinseseră sacii de dormit unul lângă altul în acea noapte, 
iar de atunci rămăseseră cei mai buni prieteni. Îi ajutase, 
desigur, faptul că incendiul făcuse şcoala lui Gamini de 
nelocuit şi elevii săi trebuiseră să se mute la cea a lui Ranjit. 
Gamini se dovedise a fi cam tot ceea ce trebuia să fie un 
prieten, inclusiv faptul că unica obsesie a vieţii lui Ranjit, 
cea care nu lăsa loc niciunei alte persoane care s-o 
împărtăşească, nu îl interesa deloc pe Gamini. 

Şi, desigur, Gamini mai însemna ceva. Aceasta era partea 
iminentei discuţii dintre Ranjit şi tatăl său pe care Ranjit 
dorea cel mai puţin s-o poarte. 


Ranjit zâmbi în sinea lui. După cum fusese instruit, merse 
direct la una dintre intrările laterale ale templului, dar nu 
pe tatăl său îl întâlni acolo. Un călugăr bătrân pe nume 
Surash îi spuse lui Ranjit - destul de oficial, gândi el - numai 
că va fi nevoit să aştepte puţin. Aşa că Ranjit aşteptă, după 
părerea lui mult timp, fără să aibă altceva de făcut decât să 
asculte zarva care venea din interiorul templului tatălui său 
şi faţă de care Ranjit încerca sentimente contradictorii. 

Templul îi adusese tatălui său un scop în viaţă, un statut şi 
o carieră prosperă, ceea ce era bine. Însă de asemenea îl 
încurajase pe bătrân în speranţa deşartă că fiul lui îi va 
călca pe urme. Asta nu avea să se întâmple. Încă de mic lui 
Ranjit îi fusese imposibil să creadă în complexul panteon 
hindus de zei şi zeițe, unii cu diferite capete de animale şi 
un număr neobişnuit de mâini, ale căror figuri sculptate 
împodobeau pereţii templului. De la vârsta de şase ani 
Ranjit ştia numele fiecăruia şi putea să-i înşiruiască puterile 
caracteristice şi zilele principale de post. Dar nu din 
fervoare religioasă. Pur şi simplu pentru că voia să-i facă pe 
plac tatălui pe care îl iubea. 

Ranjit îşi amintea cum se trezea în fiecare dimineaţă 
devreme, atunci când era mic şi încă locuia acasă, iar tatăl 
său se scula la răsăritul soarelui ca să facă baie în bazinul 
templului. Îşi revedea tatăl, gol până la brâu, cu faţa la 
soarele care se ridica, şi îi auzea prelungul, reverberantul 
Om. Când crescuse puţin mai mare, Ranjit însuşi învățase să 
rostească mantra, să localizeze cele şase părţi ale trupului 
care trebuiau atinse şi să ofere apă statuilor din camera de 
puja. Apoi plecase la şcoală. Nu se cerea respectarea 
ritualurilor religioase, în consecinţă acestea luaseră sfârşit. 
La vârsta de zece ani ştia deja că nu va urma niciodată 
credinţa tatălui său. 

Nu pentru că profesia tatălui nu ar fi fost bună. Adevărat, 
templul lui Ganesh Subramanian nu era nici străvechi, nici 
atât de mare ca acela pe care intenţiona să-l înlocuiască. Cu 
toate că i se dăduse cu îndrăzneală acelaşi nume ca 


originalului - Tiru Koneswaram - chiar şi preotul său 
principal arareori îl numea altfel decât „templul nou”. 
Fusese terminat abia în 1983, iar ca dimensiuni nu 
reprezenta decât o bucăţică din originalul Tiru 
Koneswaram, faimosul „templu cu o mie de coloane”, ale 
cărui origini erau învăluite în două mii de ani de istorie. 

Apoi, când în cele din urmă Ranjit fu primit, nu sosi tatăl 
lui, ci bătrânul Surash îşi cerea scuze. 

— Pelerinii ăştia! zise. Sunt atât de mulţi! Peste o sută, iar 
tatăl tău, preotul principal, e hotărât să-i binecuvânteze pe 
fiecare în parte. Du-te, Ranjit. Stai pe stânca Swami şi 
priveşte marea. Într-o oră, poate, tatăl tău o să vină şi el, 
dar acum... 

Oftă şi clătină din cap, apoi se întoarse la sarcina sa de a-şi 
ajuta şeful să se descurce cu valul de pelerini. Şi lăsându-l 
pe Ranjit de capul lui. 

Ceea ce de fapt era foarte bine, fiindcă pentru Ranjit o oră 
pe stânca Swami era un dar binevenit. 

Cu numai o oră în urmă stânca Swami ar fi fost înţesată de 
cupluri şi familii întregi venite la picnic, ca să admire 
peisajul sau pur şi simplu să se bucure de briza răcoroasă 
care venea peste golful Bengal. Acum, când soarele cobora 
după dealurile dinspre apus, era aproape pustiu. 

Aşa prefera Ranjit. Iubea stânca Swami. O iubise întreaga 
viaţă de fapt - sau nu, îşi corectă el gândul, la şase sau 
şapte ani nu iubea atât stânca în sine, cât lagunele şi plajele 
din jur, unde putea prinde mici țestoase stea şi să le pună să 
se întreacă între ele. 

Dar asta fusese pe atunci. Acum, la şaisprezece ani, se 
considera un bărbat adult şi avea lucruri mai importante la 
care să se gândească. 

Ranjit găsi o bancă de piatră liberă şi se lăsă pe ea, 
bucurându-se atât de căldura soarelui la apus din spatele 
său, cât şi de briza mării din faţă şi pregătindu-se să se 
gândească la cele două subiecte care îi ocupau mintea. 


Primul de fapt îi cerea puţină gândire. Ranjit nu era chiar 
dezamăgit de absenţa tatălui său. Ganesh nu-i spusese 
fiului său în vârstă de şaisprezece ani exact despre ce dorea 
să discute. Însă Ranjit avea o încredere deprimantă că ştia 
despre ce era vorba. 

Era vorba de ceva jenant, iar partea cea mai rea era că 
totul era pe deplin inutil. Lucrul ar fi putut evitat complet 
dacă el şi-ar fi amintit să încuie uşa dormitorului, pentru ca 
administratorul căminului universitar să nu dea peste ei doi 
în acea după-amiază. Dar Ranjit nu încuiase uşa. 
Administratorul intrase peste ei, iar Ranjit ştia că Ganesh 
Subramanian îi pusese de mult întrebări omului. Vorbise cu 
administratorul cu unicul scop, ar fi spus Ganesh, ca să se 
asigure că lui Ranjit nu îi lipsea nimic. Dar aducea şi 
beneficiul colateral de a-l asigura pe Ganesh că este bine 
informat de tot ce se petrece în viaţa fiului său. 

Ranjit oftă. Ar fi vrut să evite discuţia care urma. Dar nu 
putea, aşa că îşi îndreptă atenţia către al doilea subiect din 
mintea sa - cel important - cel care era aproape 
întotdeauna deasupra celorlalte gânduri ale sale. 

Din punctul său ridicat de pe stânca Swami, la o sută de 
metri deasupra apelor neliniştite ale golfului Bengal, privi 
spre est. La suprafaţă, în amurg, nu era altceva de văzut 
decât apă - de fapt nimic altceva pe mai mult de o mie de 
kilometri, în afară de câteva insule împrăştiate, până 
ajungeai la coastele Thailandei. În seara aceea musonul din 
nord-est se liniştise puţin şi cerul era perfect senin. O stea 
strălucitoare, de o culoare uşor portocaliu-roşiatic, se zărea 
jos spre răsărit, cea mai luminoasă stea de pe cer. Alene, 
Ranjit se întrebă cum se numea. Tatăl lui ar şti, desigur. 
Ganesh Subramanian credea sincer şi cu devoțiune în 
astrologie, aşa cum se cuvenea unui preot din templu. Însă 
de asemenea fusese interesat întreaga viaţă de tot felul de 
ştiinţe laice. Cunoştea planetele sistemului solar şi numele 
multor elemente chimice, şi modul în care câteva bare de 
uraniu pot produce energia electrică necesară iluminării 


unui oraş, şi transmisese o parte din această pasiune şi 
fiului lui. Însă Ranjit nu păstrase atât astronomia, fizica şi 
biologia lumii, ci mai presus de toate ceea ce le lega pe 
toate între ele, matematica. 

Ranjit ştia că acest lucru i-l datora tatălui său pentru 
cartea pe care i-o dăruise la cea de-a treisprezecea 
aniversare. Era volumul lui G. H. Hardy, Explicaţiile unui 
matematician. În acea carte Ranjit întâlnise pentru prima 
dată numele lui Srinivasa Ramanujan, funcţionarul indian 
sărac care fără nici o pregătire formală în matematică 
fusese miracolul lumii matematice în anii întunecaţi ai 
Primului Război Mondial. Hardy fusese cel care primise o 
scrisoare de la Ramanujan cu câteva sute de teoreme 
descoperite de el, iar Hardy îl adusese la Londra şi la 
celebritatea mondială. 

Ramanujan reprezenta o inspiraţie pentru Ranjii - 
categoric geniul matematic putea veni de la oricine - iar 
cartea îi suscitase un interes aparte şi dominant pentru 
teoria numerelor. Şi nu numai teoria numerelor; în 
particular minunatele intuiţii care constituiau opera 
multicentenarului geniu Pierre de Fermat, şi chiar şi mai 
mult impozanta problemă pe care Fermat le-o lăsase 
succesorilor săi, demonstraţia - sau demonstraţia că nu 
exista nici o demonstraţie - a faimoasei ultime teoreme a lui 
Fermat. 

Aceasta era obsesia lui Ranjit şi subiectul căruia hotărâse 
să-i dedice următoarea oră de gândire. Păcat că nu avea 
calculatorul în buzunar, dar prietenul său cel mai bun îl 
făcuse să se răzgândească. „i-l aminteşti pe vărul meu 
Charitha?” spusese Gamini. „Cel care e căpitan în armată? 
El zice că unii dintre paznicii din tren confiscă 
calculatoarele. Le vând pe cât pot obţine. Calculatorul tău 
de două sute de dolari, Texas Instruments, ar putea să-l 
vândă pe vreo zece dolari cuiva care vrea numai să-şi ţină 
cheltuielile, aşa că lasă-l acasă.” Ceea ce Ranjit, plin de bun- 
simţ, şi făcuse. 


Lipsa calculatorului era supărătoare, dar nu deosebit de 
importantă, căci lucrul cel mai minunat la teorema lui 
Fermat era simplitatea. La urma urmelor, ce putea fi mai 
simplu decât a2 + b2 = c2? Adică lungimea catetei unui 
triunghi dreptunghic la pătrat plus lungimea la pătrat a 
celeilalte catete egal pătratul ipotenuzei. (Cazul cel mai 
simplu este atunci când catetele au lungimi de trei şi patru 
unităţi şi ipotenuza are cinci, dar mai sunt şi alte cazuri cu 
soluţii întregi.) 

Această ecuaţie simplă şi-o poate demonstra oricine cu 
ajutorul unei rigle şi cu puţină aritmetică. Ceea ce făcuse 
Fermat pentru a provoca obsesii generaţiilor întregi de 
matematicieni fusese să pretindă că o asemenea relaţie 
funcţiona numai pentru pătrate, nu şi pentru cuburi sau 
orice alte puteri superioare. Putea să demonstreze, 
spusese. 

Dar nu-şi publicase demonstraţia. (Dacă doriţi o discuţie 
mai extinsă asupra ultimei teoreme a lui Fermat, există una 
inclusă la sfârşitul acestei cărţi sub titlul „Al treilea 
postambul”.) 

Ranjit se întinse, căscă şi se scutură din reverie. Culese o 
pietricică şi o azvârli cât putu mai departe, pierzând-o din 
vedere în semiîntuneric cu mult înainte ca ea să lovească 
apa de dedesubt. Zâmbi. În regulă, recunoscu el în sinea 
lui, o parte din ceea ce ştia că spun oamenii despre el nu 
era întru totul neadevărat. De exemplu, nu era greşit să se 
spună că ar fi obsedat. Îşi alesese de timpuriu loialităţile, şi 
le păstrase, iar acum era ceea ce se putea numi un Fermist. 
Dacă Fermat pretindea că există o demonstraţie, atunci 
Ranjit Subramanian, ca mulţi alţi matematicieni înaintea lui, 
considera un obiect de credinţă faptul că demonstraţia 
exista cu adevărat. 

Însă prin aceasta Ranjit cu siguranţă nu înţelegea o 
aberaţie ca aşa-numita demonstraţie Wiles pe care 
încercase s-o comenteze cu profesorul său de matematică la 
universitate. Dacă acest fiasco greoi şi vechi (data de la 


sfârşitul secolului XX) putea fi numit demonstraţie - Ranjit 
ezita să folosească termenul „demonstraţie” pentru ceva ce 
nici o fiinţă biologic umană nu putea descifra - Ranjit nu-i 
nega valabilitatea tehnică. După cum îi spusese lui Gamini 
Bandară chiar înainte ca afurisitul de administrator să dea 
buzna peste ei, cu siguranţă nu era demonstraţia cu care 
Pierre de Fermat se lăudase atunci când măzgălise pe 
marginea volumului său din Aritmetica lui Diophantus. 

Ranjit zâmbi din nou, strâmb, pentru că următorul lucru 
pe care i-l spusese lui Gamini fusese că o să găsească el 
însuşi demonstraţia lui Fermat. Şi acest lucru stârnise 
îmbrâncelile amuzate şi călărirea prietenoasă care dusese 
direct la ceea ce administratorul văzuse când intrase. 
Mintea lui Ranjit era atât de plină de amintirea acelor clipe 
încât nu auzi paşii părintelui său şi nu-şi dădu seama că 
tatăl lui era acolo decât când bătrânul puse o mână pe 
umărul lui întrebând: 

— Pierdut în gânduri? 

Apăsarea mâinii lui Ganesh îl împiedică pe fiul său să se 
ridice. Ganesh se aşeză alături, studiind metodic faţa lui 
Ranjit, haina şi trupul. 

— Eşti slab, se plânse. 

— Şi tu la fel, zise Ranjit zâmbind, dar şi puţin îngrijorat 
fiindcă faţa tatălui său avea o expresie pe care nu o mai 
văzuse înainte, de preocupare şi regret care nu i se 
potrivea bătrânului de obicei optimist. Adăugă: Nu-ţi face 
probleme. Mă hrănesc destul de bine la universitate. 

Tatăl lui înclină din cap. 

— Da, spuse, admițând corectitudinea declaraţiei şi în 
acelaşi timp faptul că ştia destul de bine cât de adecvat era 
hrănit fiul său. Povesteşte-mi ce altceva mai fac pentru tine 
acolo. 

Putea fi interpretat ca o invitaţie de a spune ceva despre 
dreptul unui băiat la o viaţă personală şi la puţină libertate, 
fără să fie spionat de servitori. Ranjit alese să amâne 
subiectul cât de mult putea. 


— În principal, spuse improvizând în grabă, matematica 
mi-a ocupat timpul. Ştii despre ultima teoremă a lui 
Fermat... Apoi, când chipul lui Ganesh arătă pentru prima 
dată un amuzament adevărat, Ranjit zise: Mă rog, 
bineînţeles că ştii. Doar tu mi-ai dat cartea lui Hardy, nu-i 
aşa? În orice caz, există aşa-zisa demonstraţie a lui Wiles. E 
o monstruozitate. Cum îşi construieşte Wiles demonstraţia? 
Se întoarce la anunţul lui Ken Ribet care dovedea o relaţie 
între Fermat şi Taniyama-Shimura. Există o conjenctură 
care spune... 

Ganesh îl bătu pe umăr. 

— Da, Ranjit, spuse cu blândeţe. Nu-i nevoie să te 
osteneşti să-mi explici mie chestia asta cu Taniyama- 
Shimura. 

— Bine. Ranjit se gândi o clipă: Bine, hai s-o iau simplu. 
Cheia de boltă a argumentului lui Wiles rezidă în două 
teoreme. Prima spune că o anumită curbă eliptică este 
semistabilă, dar nu este modulară. A doua spune că toate 
curbele eliptice semistabile care au coeficienţi raţionali sunt 
modulare. De aici rezultă o contradicţie, şi... 

Ganesh oftă profund. 

— Eşti foarte implicat în asta, nu-i aşa? observă el. Dar ştii 
că matematica ta mă depăşeşte cu mult, aşa că hai să 
vorbim despre altceva. Cum e cu restul studiilor tale? 

— Aha, făcu Ranjit, oarecum nedumerit; era convins că nu 
ca să vorbească despre cursuri îl adusese tatăl său la 
Trincomalee. Da. Celelalte materii. 

Ca subiect de conversaţie, acela nu era aşa de rău ca acela 
despre ceea ce întrerupsese administratorul. Totuşi nu era 
Nici grozav. 

— Zău aşa, zise, de ce trebuie să învăţ franceza? Ca să mă 
pot duce la aeroport să vând suvenire turiştilor din 
Madagascar sau Quebec? 

Tatăl zâmbi. 

— Franceza e o limbă a culturii, sublinie el. Şi de 
asemenea limba eroului tău, Monsieur Fermat. 


— Hm, făcu Ranjit, recunoscând tema dezbaterii, dar încă 
neconvins. Bun, dar istoria? Cui îi pasă? Ce nevoie am eu să 
ştiu ce a spus regele din Kandy portughezilor? Sau dacă 
olandezii i-au alungat pe englezi din Trinco sau invers? 

Tatăl său îl bătu din nou pe umăr. 

— Dar universitatea cere astea de la tine înainte să-ţi ofere 
diploma. La urma urmelor, ca absolvent te poţi specializa 
cât de mult vrei. La universitate nu te învaţă nimic care să-ţi 
placă în afară de matematică? 

Ranjit se lumină puţin. 

— Nu, acum nu, dar la anulo să termin cu biologia asta 
plicticoasă. Apoi o să pot urma un curs diferit, şi osă mă 
duc la astronomie. 

Amintindu-şi, ridică ochii spre steaua roşie strălucitoare 
care acum domina orizontul în est. Tatăl său nu-l dezamăgi. 

— Da, e Marte, zise urmărind privirea lui Ranjit. E 
neobişnuit de strălucitor; se vede bine în seara asta. Ochii îi 
reveniră la fiul său: Apropo de planeta Marte, ţii minte cine 
a fost Percy Molesworth? Cel al cărui mormânt obişnuiam 
să-l vizităm? 

Ranjit scotoci în amintirile sale din copilărie şi fu mulţumit 
să găsească un indiciu. 

— O, da. Astronomul. 

Vorbeau despre Percy Molesworth, căpitanul din armata 
britanică staționată la Trincomalee spre sfârşitul secolului 
al XIX-lea. 

— Marte era specialitatea lui, nu? continuă el, fericit să 
vorbească despre ceva care i-ar face plăcere tatălui lui. A 
fost cel care a dovedit că, âă... 

— Canalele, îl ajută Ganesh. 

— Aşa-i, canalele! El a dovedit că de fapt nu sunt canale 
construite de o civilizaţie marțiană avansată, ci doar un 
exemplu a genului de feste pe care ni-l pot juca ochii noştri. 

Ganesh aprobă încurajator. 

— Ela fost astronomul - marele astronom - care şi-a 
desfăşurat cea mai mare parte a cercetărilor aici în Trinco, 


Şi... 

Apoi Ganesh se opri la mijlocul propoziției. Se întoarse şi 
fixă faţa lui Ranjit. Oftă. 

— Vezi ce fac, Ranjit? Amân inevitabilul. Nu ţi-am cerut să 
vii aici în seara asta ca să vorbim despre astronomi. Ceea ce 
trebuie să discutăm este mult mai serios. Relaţia ta cu 
Gamini Bandară. 

Sosise momentul. 

Ranjit inspiră adânc înainte să izbucnească: 

— Tată, ai încredere în mine! Nu e ceea ce crezi! Doar ne 
jucam de-a treaba asta, Gamini şi cu mine. Nu înseamnă 
NIMIC. 

Pe neaşteptate, tatăl său păru surprins. 

— Nu înseamnă nimic? Bineînţeles că ceea ce făceaţi nu 
înseamnă nimic. Crezi că eu nu cunosc toate modurile în 
care tinerilor le place să experimenteze comportamente? 
Clătină din cap cu reproş, apoi spuse dintr-o răsuflare: 
Trebuie să mă crezi, Ranjit. Nu experimentarea 
comportamentului sexual contează. Ci persoana cu care o 
faci. Vocea sa era din nou stresată, ca şi cum cuvintele şi-ar 
fi găsit cu greu calea de ieşire: Aminteşte-ţi, fiule, tu eşti 
tamil. Bandară e singhalez. 

Prima reacţie a lui Ranjit fu să nu creadă ceea ce auzea de 
pe buzele părintelui său. Cum putea tatăl lui, care 
întotdeauna îl învățase că toţi oamenii sunt fraţi, să spună 
acum astfel de lucruri? Ganesh Subramanian fusese fidel 
convingerilor sale în ciuda faptului că revoltele etnice 
începute în anii optzeci lăsaseră cicatrice care nu aveau să 
se vindece decât după multe generaţii. Ganesh pierduse 
rude apropiate din cauza gloatelor furioase. El însuşi abia 
scăpase de moarte nu o dată. 

Dar aceasta era istorie veche. Ranjit nu se născuse încă pe 
atunci - răposata sa mamă abia dacă se născuse - şi deja de 
ani de zile se menținea armistițiul. Ranjit ridică mâna. 

— Tată, se rugă el, te rog! Iu nu eşti aşa. Gamininu a 
omorât pe nimeni. 


Inexorabil, Ganesh Subramanian repetă cuvintele teribile: 

— Gamini e singhalez. 

— Dar, tată! Cum e cu tot ceea ce m-ai învăţat? Cu poezia 
pe care m-ai pus s-o învăţ pe dinafară, cea din Purananuru. 
„Pentru noi toate oraşele sunt unul, toţi oamenii sunt 
semenii noştri, aşa am văzut noi prin viziunile celor 
înţelepţi.” 

Se agăța de un pai. Tatăl său nu avea să fie mişcat de nişte 
versuri tamile vechi de două mii de ani. Nu-i răspunse, doar 
clătină din cap, cu toate că Ranjit putea să-şi dea seama 
după expresia chipului său că şi el suferea. 

— Bine, rosti Ranjit amărât. Ce vrei să fac? 

Vocea tatălui său era grea. 

— Ceea ce trebuie, Ranjit. Nu poţi rămâne atât de 
apropiat de un singhalez. 

— Dar de ce? De ce acum? 

— Nu am de ales în privinţa asta. Trebuie să pun înainte 
de toate îndatoririle de mare preot al templului, iar 
problema asta creează disensiuni. Oftă, apoi continuă: Ai 
fost crescut în spiritul loialității, Ranjit. Nu sunt surprins că 
îi ţii partea prietenului tău. Speram doar să poţi găsi o cale 
astfel încât să-i fii credincios şi tatălui tău, dar poate că asta 
e ceva imposibil. Scutură din cap, apoi se ridică, privind în 
jos la fiul său: Ranjit, zise, trebuie să-ţi spun că acum nu eşti 
binevenit în casa mea. Unul dintre călugări o să-ţi găsească 
un loc în care să dormi la noapte. Dacă în cele din urmă 
decizi să-ţi închei relaţia cu Bandară, dă-mi un telefon sau 
scrie-mi să mă anunţi. Până atunci, nu mai ai nici un motiv 
ca să mă contactezi. 

Tatăl său se întoarse şi se îndepărtă. Ranjit căzu aproape 
imediat într-o depresie... 

Poate că această stare trebuie analizată mai îndeaproape. 
Ranjit era cu siguranţă amărât din cauza distanţei subit 
apărute între el şi iubitul său tată. Însă de fapt nimic nu îl 
făcea să creadă că el ar fi fost vinovat în vreun fel. La urma 
urmelor, avea doar şaisprezece ani. 


La aproximativ douăzeci de ani-lumină distanţă, pe o 
planetă atât de distrusă şi murdară încât era foarte dificil 
de crezut că vreo formă de viaţă organică ar putea 
supravieţui acolo, o rasă cu aspect bizar cunoscută sub 
numele de Unu-Virgulă-Cinci supravieţuia totuşi. 

Problema curentă din mintea colectivă a Unu-Virgulă- 
Cinci, în timp ce se pregăteau să primească inevitabilele 
ordine din partea Marilor Galactici care erau de asemenea 
şi stăpânii lor, era cât de mult avea să mai dureze această 
supravieţuire. 

Adevărat, Unu-Virgulă-Cinci nu primiseră încă ordinul de 
plecare. Dar ştiau că urma. Ei înşişi detectaseră emisiile 
tulburătoare de pe Pământ în valurile succesive de fotoni 
care trecuseră peste ei. Ştiau la fel de bine şi când aceşti 
fotoni aveau să ajungă la Marii Galactici. 

Mai presus de toate, ştiau cum aveau cel mai probabil să 
reacționeze Marii Galactici. Gândul la ce ar putea însemna 
pentru ei această reacţie îi făcea să se cutremure în 
interiorul armurii lor corporale. 

Unu-Virgulă-Cinci aveau o singură speranţă reală. Anume 
că vor fi capabili să ducă la îndeplinire tot ceea ce Marii 
Galactici le-ar cere şi, când sarcina va fi îndeplinită, să 
existe suficienţi supraviețuitori dintre ei pentru a păstra 
rasa vie. 

Universitatea. 

Primele luni ale acelui an la universitate fuseseră cea mai 
frumoasă vacanţă pentru Ranjit Subramanian. Desigur, nu 
din cauza cursurilor în sine. Ele erau extrem de plicticoase. 
Dar îi ocupau numai câteva ore pe zi, apoi el şi Gamini 
Bandară aveau la dispoziţie tot timpul pe care nu îl reclama 
deja şcoala şi un întreg oraş incitant pe care să-l exploreze, 
fiecare avându-l pe celălalt drept tovarăş de explorare. 
Vizitară totul, de la Pinnewala Elephant Orphanage şi 
Dehiwala Zoo la clubul de crichet şi zeci de alte locuri cu 
reputaţie mai puţin onorabilă. Gamini, desigur, trăise în 
Colombo mai toată viaţa lui. De atunci explorase toate 


aceste locuri şi multe altele, dar prezentarea lor lui Ranjit le 
făcea să pară noi. Băieţii reuşiră chiar să se strecoare în 
câteva muzee şi unul sau două teatre - realizări ieftine, 
fiindcă părinţii lui Gamini erau membri sau aveau 
abonamente lunare la orice exista în Colombo. Sau cel puţin 
la orice era respectabil; atracțiile care nu erau respectabile 
băieţii le descopereau singuri. Bineînţeles că mulţimea de 
baruri, localuri unde se vindea toddy cald şi cazinouri 
aduseseră oraşului Colombo porecla de „Las Vegasul 
Oceanului Indian”. Fireşte că băieţii le experimentau, dar 
nu-i interesau prea mult jocurile de noroc şi cu siguranţă nu 
aveau nevoie de cantităţi mari de alcool ca să se simtă bine. 
Era în natura lor să se simtă bine. 

De obicei se întâlneau la prânz la cantina studenţilor 
imediat după sfârşitul orelor de dimineaţă. Din nefericire 
nu aveau nici un curs comun. Având în vedere pasiunea lui 
Gamini inspirată de tatăl său pentru administraţie şi lege, 
acest lucru era inevitabil. 

Când nu aveau timp să pătrundă specificul oraşului, era la 
fel de amuzant să exploreze chiar campusul universităţii. 
De la început descoperiseră deschisă o intrare de serviciu 
în holul facultăţii de medicină. Era o ţintă promițătoare, cu 
platouri de bunătăţi mereu întinse şi rezerve nesfârşite de 
băuturi (nealcoolice). Din nefericire era - şi părea că în 
permanenţă - dincolo de posibilităţile băieţilor; holul 
facultăţii era aproape întotdeauna plin. Gamini fu cel care 
descoperi deschiderea de ventilaţie de la vestiarul fetelor 
din sala de sport - şi tot Gamini era cel care o folosea cel 
mai mult, lăsându-l pe Ranjit oarecum nedumerit. Iar într-o 
clădire neterminată, aparent abandonată de pe Queens 
Road descoperiseră o comoară. Conform firmei ruinate se 
intenţionase să fie o şcoală de legislaţie locală, înfiinţată 
într-una dintre perioadele în care guvernul întinsese ramuri 
de măslin nu numai tamililor, ci şi musulmanilor, creştinilor 
sau evreilor. 


Structura în sine era aproape gata, cu un şir de birouri şi 
săli de clasă nemobilate la care lucrul abia fusese început. 
Biblioteca era mult mai avansată. Avea chiar şi cărţi. După 
Gamini, al cărui tată insistase să înveţe araba de bază la o 
vârstă fragedă, autorii erau de genul lui Hanafi, Maliki şi 
Hanbali pe latura încăperii destinată sunniţilor şi în cea mai 
mare parte dedicată lui Jaafari pe latura shiiţilor. Şi într-o 
mică nişă dintre cele două părţi se aflau două calculatoare 
tacute, dar pe deplin funcţionale. 

Întreaga construcţie nefolosită parcă striga la băieţi să 
profite de ea. Ei profitară. În scurt timp descoperiră 
recepţia, mobilată, dar nu complet; biroul secretarei era de 
furnir, iar scaunele aliniate lângă perete erau de genul 
celor pliante folosite de regulă la pompele funebre. Însă nu 
aceasta era cea mai interesantă descoperire a lor. Pe birou 
se găsea o revistă americană cu poze, din cele dedicate 
vieților starurilor de la Hollywood, alături de un ceainic 
electric bolborosind şi de cutia învelită în folie conţinând 
prânzul cuiva. 

Mica vizuină intimă a băieţilor nu fusese atât de intimă 
cum crezuseră ei. Dar nu fuseseră prinşi, şi chicotiră în 
sinea lor grăbindu-se să plece. 

Explorarea acestui nou teritoriu era o delectare pentru 
Ranjit. Totuşi studiul la universitate nu era. Spre sfârşitul 
primului său an învățase destul de multe lucruri, dintre 
care el considera că puţine meritau efortul de a fi ştiute. Nu 
se regăsea în categoria lucrurilor care meritau ştiute, după 
opinia sa, nou descoperita sa capacitate de a conjuga 
majoritatea verbelor regulate în franceză ţi chiar ţi a celor 
mai importante dintre cele neregulate, cum ar fi etre. 
Partea bună era totuşi faptul că reuşise cumva să obţină o 
notă de trecere la franceză, aceasta ajutându-l să-şi 
păstreze statutul de student pentru încă un an. 

Chiar şi mult-detestatul curs de biologie deveni aproape 
interesant când (la fel de detestatul) profesor rămase fără 
broaşte pe care să le disece şi trecu de la discuţii teoretice 


despre vectorii de răspândire a epidemiilor la anumite ştiri 
din presa din Colombo. Se povestea despre o nouă epidemie 
cu răspândire rapidă numită chikungunya. Numele era un 
cuvând swabhili care însemna „ceea ce îndoaie”, descriind 
astfel postura cocârjată a pacienţilor suferind de 
distrugătoare dureri în articulaţii. Se părea că virusul 
chikungunya existase prin împrejurimi de ceva timp, dar în 
concentraţii relativ neînsemnate. Acum reizbucnea subit şi 
infecta mereu disponibilele roiuri de țânțari Aedes aegypti. 
Mii de oameni din Seychelles şi alte insule ale Oceanului 
Indian veneau cu erupții, febră şi dureri paralizante ale 
articulaţiilor... şi, le reaminti profesorul, Sri Lanka încă 
poseda nenumărate mlaştini şi bălți stătute care constituiau 
locuri ideale de înmulţire pentru A. Aegypti. El nu susţinea, 
dar nici nu nega, zvonurile cum că organismul chikungunya 
ar putea fi „îinarmat” - adică creat artificial pentru a fi 
folosit în războiul biologic (de către care ţară, sau ca să fie 
utilizat împotriva cărei ţări, nimeni nu spunea) - şi scăpase 
cumva în insulele Oceanului Indian. 

Era cel mai interesant lucru pe care Ranjit îl găsise în 
pustietatea cursului de biologie. Națiuni ticăloase? Boli 
folosite ca arme? Despre astfel de lucruri voia să discute cu 
Gamini, dar nu era posibil. Gamini avea unul dintre acele 
cursuri poliştiinţifice chiar înainte de prânz şi nu avea să fie 
disponibil pentru cel puţin încă o oră. 

Plictisit, Ranjit făcu ceea ce evitase să facă întreg 
trimestrul. Exista un seminar opţional pentru toţi cei 
pasionaţi de a face bine, ceva despre problemele apei în 
lume. 'Toţi studenţii erau încurajați să participe şi, desigur, 
majoritatea refuzau hotărât. Acest lucru îl făcea locul 
potrivit în care ar fi putut să se scufunde fără ca nimeni să 
vorbească cu el. 

Dar lectorul începu să vorbească despre Marea Moartă. 
Ranjit se gândise foarte puţin la Marea Moartă, dar pentru 
lector era o comoară ascunsă. Ceea ce se putea face, 
spunea el, era săparea unor apeducte între Mediterană şi 


Marea Moartă, situată la patru sute de metri sub nivelul 
mării, şi folosirea diferenţei de nivel pentru generarea 
electricităţii. Ranjit descoperi că mintea lui prinsese ideea. 
Însemna rezolvarea unor probleme pe scară largă, adică 
ceva ce merita făcut! Ranjit abia aştepta să-i povestească lui 
Gamini. 

Dar când Gamini apăru în cele din urmă la masă, nu fu 
impresionat. 

— Chestie veche, îl informă Gamini. Prietenul tatei, doctor 
Al-Zasr - e egiptean; au fost colegi de şcoală în Anglia - ne-a 
vorbit odată despre asta la cină. Numai că n-o să se 
întâmple aşa ceva niciodată. A fost o idee israeliană, iar 
celorlalte state din jur nu le plac ideile israeliene. 

— Hm, făcu Ranjit. 

Lectorul nu menţionase că era o idee israeliană. Sau că 
era veche de douăzeci de ani, şi dacă nu fusese aplicată în 
douăzeci de ani era puţin probabil să se aplice acum. 

Gamini nu era interesat nici de chikungunya, apoi veni 
rândul său să-l educe pe Ranjit. 

— Problema ta, îşi informă el prietenul, este ceea ce se 
cheamă sindromul GSSM. Ştii ce-i asta? Nu, nu ştii, dar asta 
faci. Înseamnă multitasking, Ranj. Te împarţi în prea multe 
părţi. Profesorul meu de psihologie spune că există o mare 
posibilitate ca asta să te prostească, pentru că, ştii tu, ori de 
câte ori treci de la una la alta te întrerupi, iar tu poţi să faci 
atât de multe înainte să apară un efect permanent asupra 
cortexului prefrontal şi să capeţi ADD. 

Ranjit se încruntă. Se juca pe laptopul lui Gamini. Recent 
Ranjit începuse să înveţe tot ce putea despre computere. 

— Ce-i ADD? Şi dacă tot veni vorba, ce-i sindromul GSSM? 

Gamini îi aruncă o privire dojenitoare. 

— Zău ar trebui să ţii pasul, Ranj. ADD este o boală de 
deficit de atenţie, iar GSSM sunt inițialele celor patru 
oameni care au condus cercetările asupra sindromului 
multitasking. A fost cineva numit Grafman, plus inşi pe 
nume Stone, Schwartz şi Meyer. A mai fost şi o femeie pe 


nume Yuhong Jiang, dar presupun că nu a mai fost loc 
pentru alte iniţiale. Oricum, mie mi se pare că eşti prea 
preocupat de evenimente dincolo de posibilitatea ta de 
control. 

Era o acuzaţie meritată. 'Iotugşi în acea seară înainte de 
stingere, Ranjit insistă să urmărească ştirile, numai ca să 
demonstreze că nu se lasă condus de principiile prietenului 
său. Nu multe ştiri erau frumoase. Cel puţin douăzeci de 
ţări continuau să declare agresiv că aveau toate drepturile 
la orice program nuclear ar considera potrivit să 
implementeze, iar majoritatea chiar le implementau. Ca de 
obicei, Coreea de Nord se prezenta ca un model în sine de 
stat agresiv. În mereu agitatul Irak o incursiune shiită în 
teritoriile kurde bogate în petrol ameninţa să declanşeze o 
altă rundă a furtunii care caracteriza acea ţară tulburată. 

Şi continuară în acelaşi fel. 

Pe lista veştilor proaste de la prânzul zilei următoare avea 
să apară şi o problemă personală. 

Ranjit nu fu conştient de ea pe moment. Când îl zări pe 
Gamini acolo în faţa lui, investigând sceptic ceea ce cantina 
numea mai degrabă caritabil specialitatea zilei, tot ce simţi 
fu plăcerea de a-şi revedea prietenul. Dar când se aşeză 
observă expresia de pe chipul lui Gamini. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă Ranjit. 

— Rău? Nu, bineînţeles că nu, zise Gamini repede, apoi 
oftă. Of, la naiba. De fapt, Ranjit, e ceva ce trebuie să-ţi 
spun. Cu ani în urmă i-am făcut o promisiune tatălui meu. 

Ranjit deveni imediat suspicios. Din astfel de promisiuni nu 
avea cum să iasă ceva bun, mai ales rostite cu acea 
intonaţie. 

— Ce promisiune? 

— l-am promis bătrânului că o să-mi cer transferul la 
Şcoala de Studii Economice din Londra imediat după 
încheierea primului meu an aici. Ela fost acolo cu ceva timp 
în urmă şi s-a gândit că e cea mai bună şcoală din lume 
unde să înveţi despre guvernare. 


Indignarea se lupta cu surpriza în vocea lui Ranjit. 

— Despre guvernare? Într-o şcoală de studii economice? 

— Nu e numele ei întreg, Ranjit. În realitate se numeşte 
Şcoala de Studii Economice şi Ştiinţe Politice. 

La asta Ranjit nu putu să răspundă decât cu mereu utilul 
său „Hm”. Apoi adăugă ursuz: 

— Deci ai de gând să te înscrii la şcoala asta străină doar 
ca să-ţi ţii promisiunea făcută tatălui tău? 

Gamini tuşi. 

— Nu tocmai. De fapt, nu am de gând să fac asta. Am 
făcut-o deja. Mi-am depus cererea cu ani în urmă. Ideea a 
fost a tatei. El a zis că cu cât mă înscriu mai devreme cu 
atât am mai multe şanse, şi se pare că a avut dreptate. Cert 
este, Ranjit, că m-au acceptat. Am primit scrisoarea 
săptămâna trecută. Plec la Londra imediat cum se termină 
anul şcolar aici. 

Acesta a fost al doilea lucru rău petrecut în prietenia 
dintre Ranjit Subramanian şi Gamini Bandară, şi pe departe 
cel mai rău dintre cele două. 

Lucrurile nu merseră mai bine pentru Ranjit. Transportul 
de şoricei albi îmbălsămaţi ai profesorului de biologie sosi în 
cele din urmă, astfel că sinistra îndeletnicire a disecţiilor 
reîncepu, iar subiectele interesante precum chikungunya 
nu-şi mai făcură apariţia. Chiar şi cursul de matematică, cel 
pe care contase că le va face pe celelalte suportabile, îl 
dezamăgi. 

La sfârşitul primei săptămâni petrecute la universitate 
Ranjit fusese destul de sigur că deja cunoştea toată algebra 
de care ar fi fost vreodată nevoie. Rezolvarea marii enigme 
a lui Fermat nu depindea de secţiunea conului sau de 
sistemele de notație totalizatoare. Totuşi trecuse uşor prin 
primele câteva luni; lucruri ca descompunerea 
polinoamelor şi funcţiile logaritmice erau cel puţin moderat 
distractive. Dar în a treia lună deveni limpede că dr. 
Christopher Dabare, profesorul de matematică, nu numai 
că nu îşi propunea să predea nimic legat de teoria 


numerelor, dar nici el însuşi nu ştia prea multe despre ea. 
Şi, cel mai rău, nu voia să înveţe şi nici să-l ajute pe Ranjit 
să înveţe. 

Pentru un timp Ranjit se descurcă cu resursele bibliotecii 
universităţii, dar numărul cărţilor de pe rafturi era finit. 
Când le termină, Ranjit ar fi recurs la unele sau la toate 
revistele de teoria numerelor, ca Journal of Number Theory 
însuşi, de la Ohio State University, Statele Unite, sau 
Journal de 'Theorie des Nombres de Bordeaux, pentru care 
greu câştigatele cunoştinţe elementare de franceză i-ar fi 
putut fi utile la urma urmelor. Dar biblioteca universităţii nu 
era abonată la niciuna dintre acele reviste, iar Ranjit nu şi 
le putea procura singur. O, dr. Dabare ar fi putut, numai 
permițându-i utilizarea parolei sale de membru al facultăţii. 
Dar n-ar fi făcut aşa ceva. 

Pe măsură ce se apropia sfârşitul anului, Ranjit avea 
nevoie de un prieten asupra căruia să-şi descarce 
dezamăgirile. Dar nu avea nici aşa ceva. 

Era destul de rău că Gamini plecase la nouă mii de 
kilometri distanţă. Dar ceea ce făcea lucrurile şi mai rele 
pentru Ranjit era că nici acele ultime săptămâni nu le mai 
puteau împărtăşi cei doi băieţi. Se dovedi că obligaţiile de 
familie ale lui Gamini treceau pe primul plan. Mai întâi un 
weekend la Kandy, „marele oraş” care fusese cândva 
capitala insulei. O ramură a familiei lui Gamini rămăsese cu 
încăpățânare acolo unde fusese căminul familiei înainte ca 
„Marea Atracţie” care era aglomeratul oraş Colombo să-i 
atragă pe intelectuali, pe cei puternici sau doar ambiţioşi în 
locul unde se afla acum puterea. Apoi un alt weekend la 
Ratnapura, unde un văr se îngrijea de interesele familiei în 
minele de pietre preţioase; încă unul acolo unde bătrâna 
bunică a lui Gamini conducea plantațiile de scorţişoară. Şi 
chiar atunci când era în oraş, Gamini avea îndatoriri şi nici 
o şansă reală de a-l lua cu el pe Ranjit în cursul lor. 

În tot acest timp Ranjit nu avea absolut nimic de făcut... 
doar să participe la cursurile plicticoase pe teme 


neinteresante de care lui nu-i păsa. Atunci apărură 
probleme mai apropiate. 

Se întâmplă la sfârşitul cursului de sociologie, care lui 
Ranjit nu-i plăcuse niciodată. Profesorul, care nici atât nu-i 
plăcea, era un anume dr. Mendis, iar când Ranjit era pe 
punctul să plece, Mendis se aşeză în uşă, ţinând în mână 
caietul cu coperte negre în care trecea notele. 

— Am analizat notele de la examenul de săptămâna 
trecută, îi spuse lui Ranjit. Ale tale sunt nesatisfăcătoare. 

Pentru Ranjit nu era ceva surprinzător. 

— Îmi pare rău, domnule, zise absent, uitându-se după 
colegii lui care dispăreau rapid. O să mă străduiesc mai 
mult, adăugă, pregătit să-i urmeze. 

Dar dr. Mendis nu terminase cu el. 

— Dacă îţi aminteşti, la începutul trimestrului am explicat 
clasei cum va fi calculată media finală. Se compune din 
examenele intermediare, testele-fulger date din timp în 
timp, prezenţa şi participarea la cursuri şi examenul final, 
în proporţii de 25, 20, 25 şi 30%. Acum trebuie să te 
informez că, deşi te-ai descurcat relativ bine la examenele 
intermediare, participarea ta la cursuri şi la testele-fulger 
este mult sub standardele acceptabile şi va trebui să obţii 
cel puţin 80% din examenul final ca să primeşti măcar o 
notă de trecere la cursul ăsta. Sincer, nu cred că eşti 
capabil de aşa ceva. 

Analiză notițele din caiet o clipă, apoi dădu din cap şi îl 
închise zgomotos. 

— Aşa că îţi sugerez să iei incomplet la cursul ăsta. Ridică 
o mână ca pentru a îndepărta obiecțiile lui Ranjit, cu toate 
că Ranjit nu plănuia vreuna: Sunt conştient, bineînţeles, că 
acest lucru îţi va cauza probleme la obţinerea în continuare 
a bursei. Dar ar fi mai bine decât un eşec clar, nu-i aşa? 

Aşa era, Ranjit trebuia să recunoască - dar nu cu voce 
tare, pentru că nu voia să-i dea satisfacţie lui Mendis. Când 
ieşi din clasă singura persoană rămasă pe coridor era o fată 
creolă, destul de drăguță, cu câţiva ani mai mare. Ranjit ştia 


că fusese la curs împreună cu el, dar nu însemnase pentru 
el mai mult decât o altă mobilă din încăpere. El nu prea 
avea de-a face cu creolii, nume dat unei mici părţi a 
populaţiei Sri Lankăi care datora o parte semnificativă a 
ascendenţei lor unuia sau altuia dintre vechii colonişti 
europeni. În special cu fetele. 

Această anume creolă vorbea la mobil, dar închise când se 
apropie el. 

— Domnul Subramanian? întrebă. 

Ranjit se opri, fără chef de conversații politicoase. 

— Da? mormăi. 

Ea nu păru ofensată de tonul lui. 

— Eu sunt Myra de Soyza. Am auzit ce-ţi spunea dr. 
Mendis. Ai de gând să faci ce ţi-a propus şi să ceri 
Incomplet? 

Îl enerva. Zise: 

— Sper că nu. De ce aş face-o? 

— O, nu trebuie s-o faci. Nu ai nevoie decât de puţin ajutor 
la învăţătură. Nu ştiu dacă ai observat, dar eu am primit 
numai note maxime. Te-aş putea medita, dacă vrei. 

Ranjit nu se aşteptase să audă aşa ceva şi acest lucru îi 
declanşă o reacţie de suspiciune. Întrebă: 

— De ce vrei să faci asta? 

Orice răspuns ar fi putut fi adevărat - poate pur şi simplu 
pentru că el era un tânăr care arăta bine - dar cel pe care i- 
l dădu ea fu: 

— Pentru că nu cred că domnul Mendis e cinstit cu tine. 
Dar păru dezamăgită de reacţia lui, poate chiar supărată. 
Continuând, tonul ei deveni tăios: Dacă nu vrei ajutor, 
spune-o. Dar să ştii, ceea ce dr. Mendis numeşte sociologie 
nu înseamnă decât memorarea a ceea ce scrie în cărţi şi 
aproape întotdeauna numai părţile în care se vorbeşte 
despre Sri Lanka. Am avea timp destul s-o învăţăm pentru 
examenul final. 

O clipă Ranjit chiar luă în serios oferta. Obişnuinţa însă 
câştigă; irevocabil, ea era femeie. 


— Mulţumesc, zise, dar mă descurc. 

Înclină din cap cât să exprime suficientă recunoştinţă 
pentru a fi politicos, apoi se întoarse şi plecă. 

Dar, cu toate că o lăsă în urmă pe fată, luă cu el ceea ce 
spusese ea. 

Era ceva inteligent - din partea unei femei, dar inteligent. 
Cine era profesorul să-i spună lui că nu se putea descurca 
la examenul final? Mai erau şi alţii în afară de un profesor 
singhalez şi o femeie creolă care să cunoască istoria Sri 
Lankăi. Şi exista un loc anume unde, Ranjit era aproape 
sigur, erau stocate asemenea cunoştinţe, iar cei care 
răspundeau de el s-ar fi bucurat să le împartă cu el. 

Trecu examenul. Nu cu „imposibilul” 80% pe care dr. 
Mendis îl considerase atât de amuzant, ci cu un procent de 
91% - una din cele mai mari cinci note primite de cei care 
dădeau testul în acel an. Acum ce mai avea de zis dr. 
Mendis? 

Ranjit se încrezuse în faptul că dacă tatăl său nu vorbea cu 
el nu însemna că ar refuza să-l ajute. Avusese dreptate. 
Când îi explicase nevoia sa lui Surash, bătrânul călugăr 
care răspunsese la telefon, primise răspunsul pe care îl 
aşteptase. 

— Trebuie să mă consult cu marele preot, spusese Surash 
grijuliu. Te rog mai sună-mă peste o oră. 

Dar Ranjit nu se îndoise de răspuns şi deja îşi umpluse 
rucsacul cu peria de dinţi, lenjerie curată şi tot ce avea 
nevoie pentru o şedere la Trincomalee, înainte de a suna 
din nou. 

— Da, Ranjit, spusese bătrânul. Vino imediat ce poţi. O să- 
ţi dăm ceea ce îţi trebuie. 

Singurul mod în care Ranjit putuse să ajungă la 
Trincomalee fusese cu autostopul, într-un camion care 
mirosea de la mâncarea cu curry a şoferului şi de la 
încărcătura de scorţişoară. Asta însemnase să sosească la 
templu mult după miezul nopţii. Bineînţeles tatăl său 
adormise de mult, iar preotul de serviciu nu se oferise să-l 


deranjeze. Însă preotul asistent fusese dornic să facă tot ce 
îi ceruse Ranjit: să-i ofere o chilie cu un pat şi trei mese 
simple (dar adecvate) pe zi - şi accesul la arhivele 
templului. 

Arhivele nu erau scrise pe pergament antic sau pe piei de 
animale, aşa cum se temuse Ranjit; se aflau în templul 
tatălui său, pus la curent cu toate utilităţile moderne. Când 
Ranjit se trezi de dimineaţă găsi un laptop lângă pat, prin 
care avea acces la întreaga istorie a Sri Lankăi, din 
vremurile triburilor Vedda care fuseseră primii locuitori ai 
insulei şi până în prezent. Se găseau acolo multe lucruri de 
care profesorul lui nu se atinsese, dar Ranjit îşi adusese 
manualul cu el - nu ca să studieze, ci ca să-l ghideze asupra 
părţilor din trecutul neamului pe care le putea ignora 
liniştit. Nu mai avea decât cinci zile înainte de a fi nevoit să 
se întoarcă la universitate. Dar cinci zile de dedicare totală 
asupra unui singur subiect erau suficiente pentru un tânăr 
atât de inteligent şi motivat cum era Ranjit Subramanian. 
(Şi nici nu era întrerupt de multi-tasking. Un punct pentru 
teoria sindromului GSSM.) Învăţase şi o serie de lucruri 
care nu aveau să apară la examenul final. Învăţase despre 
vastul tezaur de perle, aur şi fildeş pe care portughezii îl 
prădaseră din templul tatălui său, chiar înainte de a-l 
dărâma. Învăţă că odată, timp ce cincizeci de ani, tamilii 
conduseseră insula - şi că generalul care în cele din urmă 
învinsese forţele tamile şi îşi „eliberase” poporul era evident 
ţinut încă la mare respect de singhalezii moderni - chiar şi 
de către familia lui Gamini, căci însuşi tatăl său, Dhatusena 
Bandară, fusese numit după el. 

Ranjit se îndreptă direct spre camera lui Gamini după ce 
camioneta templului îl lăsă la universitate. Zâmbea în sinea 
lui în timp ce bătea la uşa prietenului său, gândindu-se cât 
de amuzant ar fi să-i spună asta. 

Nu fu cazul. Gamini nu era acolo. 

Când Ranjit îl deşteptă pe paznicul de noapte, omul îi 
spuse somnoros că domnul Bandară plecase cu două zile în 


urmă. La casa familiei sale din Fort? Nu, deloc. La Londra, 
în Anglia, unde domnul Bandară urma să-şi continue 
studiile. 

Când în sfârşit Ranjit ajunse în camera lui, acolo îl aştepta 
o scrisoare lăsată de Gamini, dar în ea scria numai ceea ce 
Ranjit ştia deja. Că zborul lui Gamini spre Anglia fusese 
devansat cu câteva zile. Că el trebuia să fie la bord. Şi că o 
să-i fie dor de Ranjit. 

Aceasta nu era singura dezamăgire a lui Ranjit. Părea 
destul de firesc ca personalul templului să nu-l deranjeze pe 
tatăl lui când Ranjit sosise atât de târziu. Nu era la fel de 
firesc, poate, că tatăl nu alesese să se deranjeze măcar cât 
să se uite o dată la fiul lui în oricare din cele cinci zile cât 
locuise el în templu. 

Era aproape amuzant, îşi zise Ranjit în timp ce stingea 
lumina de lângă pat. Tatăl său nu-l iertase pentru 
apropierea de Gamini Bandară. Dar acum Gamini nu-i era 
deloc aproape, aflându-se la nouă mii de kilometri. 

Astfel îi pierduse pe cei mai dragi doi oameni din viaţa lui, 
iar acum ce avea să facă cu viaţa lui? 

În acelaşi timp avea loc un alt eveniment important. Nici 
Ranjit, nici vreo altă fiinţă umană nu ştia însă despre el. Se 
petrecea la mulţi ani-lumină distanţă, în vecinătatea unei 
stele pe care astronomii umani o cunoşteau numai după 
numerele de ascensiune şi declinaţie. Una dintre acele 
enorme emisfere de fotoni în expansiune, poate cea de la 
Eniwetok, poate una a bombelor-monstru sovietice, ajunse 
în cele din urmă în locul unde impulsurile fotonice 
provocară o decizie majoră care însemna veşti proaste 
pentru locuitorii Pământului. Impulsurile alertaseră 
anumite fiinţe inteligente foarte avansate (sau una atât de 
avansată, natura lor făcând dificil de spus cum ar trebui 
denumite corect) şi care (sau cel puţin o parte din care) 
populau un vortex de curenţi de materie întunecată în acea 
parte a galaxiei. 


Acele fiinţe inteligente erau cunoscute sub numele de 
Marii Galactici. Odată alertaţi, ei construiră un evantai de 
proiecţii probabilistice. Ceea ce rezultă corespundea unora 
dintre cele mai rele speculaţii ale lor. 

Marii Galactici aveau multe planuri şi obiective, dintre 
care puţine ar fi putut fi inteligibile pentru un pământean. 
Una dintre principalele lor preocupări era observarea 
formării legilor fizice naturale ale galaxiei. Şi oamenii 
făceau asta, dar motivele pentru care o făceau era 
încercarea de a le înţelege. Principala grijă a Marilor 
Galactici era să se asigure că acele legi nu necesitau 
schimbări. Alte interese erau încă şi mai obscure. 

Oricum, cel puţin una dintre preocupările lor ar fi fost 
limpede. Putea fi tradusă oarecum prin: „Protecţie pentru 
cei inofensivi. Carantină pentru cei periculoşi. Distrugerea 
celor rău-voitori - după realizarea unei copii de rezervă 
într-o zonă sigură.” 

Acest lucru îi tulbura aici pe Marii Galactici. Este foarte 
probabil ca speciile care dezvoltă armamentul să-l încerce 
asupra altor specii, iar aşa ceva nu poate fi tolerat. 

În consecinţă Marii Galactici, printr-un acord unanim 
(acesta fiind singurul tip de acord pe care îl aveau 
vreodată), trimiseră o directivă uneia dintre cele mai noi, 
dar şi cele mai utile rase protejate, Nouă-Membre. 
Directiva conţinea două părţi. Prima presupunea pregătirea 
unui mesaj radio către Pământ, în cât de multe limbi şi 
dialecte pământene dintre cele câteva mii câte fuseseră 
emise până atunci în formă electronică astfel încât experţii 
Nouă-Membre să le poată intercepta şi învăţa să comunice 
în ele. Mesajul trebuia să spună în mare: „Încetaţi.” (Nouă- 
Membre erau în special buni la limbile străine. Acest lucru 
era destul de neobişnuit printre rasele protejate ale Marilor 
Galactici. Ei nu-i încurajau pe protejaţii lor să vorbească 
unul cu altul.) 

A doua parte le cerea Nouă-Membre să continue, şi chiar 
să sporească, supravegherea îndeaproape a Pământului. 


Era ceva curios (ar fi putut gândi un observator exterior) 
ca Marii Galactici să ofere atât de multă responsabilitate 
unei specii care era, la urma urmelor, relativ de curând în 
serviciul lor. Oricum, Marii Galactici se folosiseră de ei în 
alte probleme în decursul mileniilor de când îi adăugaseră 
pe lista raselor protejate, şi observaseră că Nouă-Membre 
dovedeau insistenţă, curiozitate şi meticulozitate în 
îndeplinirea sarcinilor. Erau calităţi pe care Marii Galactici 
le preţuiau. Nu le trecuse prin minte că Nouă-Membre ar 
mai putea avea şi alte calităţi, cum ar fi simţul umorului. 

O aventură cu spargere de coduri. 

Erau aproape două luni de vacanţă de vară între sfârşitul 
primului an de şcoală al lui Ranjit şi începutul celui de-al 
doilea. Această cârpăcire a calendarului era încă privită ca 
un experiment mai degrabă radical de mulţi angajaţi ai 
universităţii. Până de curând nu avuseseră parte niciodată 
de o vacanţă de vară pe motiv că, Sri Lanka fiind situată 
atât de aproape de Ecuator, nu avea anotimpuri. Dar câţiva 
ani de tulburări studenţeşti, urmate de înţelegerea faptului 
că tinerele şi tinerii aflaţi la vârsta colegiului aveau nevoie 
din când în când de o pauză în disciplină, a condus la 
experimentul prin care se urmau practicile din 
universităţile occidentale. 

Pentru Ranjit, experimentul nu avea chiar atât de mult 
succes. Gamini plecase, deci nu avea cu cine să se bucure, 
iar ştirile din lume rămâneau proaste. 

Ceea ce le făcea şi mai proaste era faptul că pentru un 
timp ele păruseră bune. Fusese promisă o întâlnire a 
superputerilor care să înăbuşe unele dintre micile războaie 
letale ale lumii. Suna ca un avans promiţător, dar alegerea 
locului de întâlnire merse prost. Rusia propuse Kiev, în 
Ucraina, dar când se ajunse la vot Kiev pierdu cu două 
voturi la unul. China oferi oraşul Ho Şi Min, în Vietnam, dar 
şi acesta fu înfrânt cu acelaşi scor. Astfel că americanii 
propuseră Vancouver, în Canada. După care delegaţia 
chineză părăsi furtunos clădirea ONU, declarând că 


puterile occidentale nu sunt cu adevărat interesate de 
pacea mondială. 

Dar americanii şi ruşii se aşteptaseră la asta şi aveau un 
plan pregătit. În declaraţii comune deplânseră 
incapacitatea Chinei de a pune necesitatea păcii înaintea 
vanităţii naţionale şi îşi anunţară intenţia de a renunţa la 
des exprimatele şi ireconciliabilele dispute şi să continue 
întâlnirea fără prezenţa Chinei. 

Drept scenă fu aleasă frumoasa Veneţie a Nordului, 
Stockholm, în Suedia. Efortul lor aproape că avu succes. 
Căzură de acord asupra necesităţii stringente de a opri 
imediat luptele dintre Israel şi palestinieni, dintre partidele 
musulmane şi creştine în ceea ce fusese odată Iugoslavia, 
dintre Ecuador şi Columbia - mă rog, între orice naţiuni 
aflate în război, declarat sau nu, pe toată suprafaţa 
globului. Existau mulţi candidaţi, şi fără îndoială câteva 
rachete plasate la punctul potrivit i-ar fi făcut să înceteze 
luptele. Americanii şi ruşii căzură de acord că era pur şi 
simplu de datoria lor, fiind cei mai mari bătăuşi din cartier. 

Însă nu reuşiră să cadă de acord asupra unui singur lucru. 
În cazul perechilor de combatanți, asupra căruia să-şi 
îndrepte rachetele. 

Ranjit Subramanian se decise să facă tot posibilul ca să 
ignore asemenea lucruri. Îi stricau vara, care pentru Ranjit 
însemna un timp preţios, fără program, adică putea să facă 
cam tot ce voia, iar el ştia exact ce avea să facă. Dar când îl 
încolţi pe dr. Christopher Dabare în biroul lui, profesorul de 
matematică se supără. 

— Dacă nu ţi-am permis să-mi foloseşti parola în timpul 
anului şcolar, de unde ţi-a venit ideea trăsnită că ţi-aş lăsa-o 
cât timp sunt în Kuwait? 

Ranjit clipi nedumerit. 

— Kuwait? 

— Unde am contract în fiecare vară să predau fiilor 
şeicilor petrolului pentru, aş putea să menţionez, un salariu 


mult mai impresionant decât obţin încercând să bag 
simplele adevăruri matematice în capetele voastre. 

La care Ranjit, gândind repede, nu spuse decât: 

— O, îmi pare rău. N-am ştiut că o să fiţi plecat. Vă doresc 
călătorie plăcută. 

Şi ieşi din biroul profesorului îndreptându-se spre cel mai 
apropiat computer. Dacă blestematul de dr. Dabare nu-i 
dădea parola de bunăvoie, existau şi alte posibilităţi. În 
special genul de posibilităţi în cazul unui profesor care îşi 
câştiga averea la mii de kilometri distanţă, iar Ranjit 
concepu imediat un plan pentru a profita de ele. 

Pasul unu al planului era simplu. Fiecare membru al 
personalului universităţii păstra un fişier cu biografia sa. 
Lui Ranjit îi luă doar o clipă să-l extragă pe al lui Dabare. 
Peste zece minute pleca, împăturind în buzunar hârtia care 
conţinea un început sănătos al tuturor informaţiilor 
preliminare de care avea nevoie: data de naştere a lui 
Dabare, numărul de telefon personal, adresa de e-mail, 
numărul paşaportului, numele soţiei - şi numele părinţilor 
ei - numele părinţilor lui, chiar şi numele bunicului din 
partea tatălui, inclus pentru că fusese cândva primar al 
unui orăşel undeva în sud. Plus numele terierului său Jack 
Russell, Millie, şi adresa casei lui de pe plaja Uppuveli. Nu 
era absolut totul. Aproape cu siguranţă nu era destul. Dar 
era un set bun de informaţii cu care să înceapă. 

Întrebarea era unde putea găsi un loc ca să ruleze 
programele necesare. 

Cu siguranţă nu erau bune calculatoarele pe care le 
folosea ca să-şi facă temele. Erau mult prea publice. Ranjit 
nu se îndoia că după ce va încheia programarea, 
computerul va pufăi mult şi bine lucrând la toate 
combinaţiile şi permutările cerute. Nu voia ca vreun 
trecător întâmplător să se întrebe la ce lucra computerul. 

Dar exista un loc ideal! Cel pe care el şi Gamini îl 
descoperiseră în şcoala neterminată de legislaţie locală! 


Însă când ajunse acolo avu un şoc. Intră cum o făceau de 
obicei el şi Gamini - pe intrarea din spate - şi fu mulţumit să 
vadă cele două calculatoare încă acolo, prinzând viaţă la 
prima atingere a butonului de pornire. Dar se auzea un 
zgomot îndepărtat de muzică, genul de gunoi lipsit de 
melodie la modă pe care el şi Gamini căzuseră de acord că 
îl urăsc, şi când trase cu ochiul în sala de recepţie, acolo se 
afla o secretară. O femeie în vârstă, destul de grasă, îşi 
prepara o ceaşcă de ceai care să se potrivească cu „ziarul” 
noutăţilor de la supermarket pe care îl ţinea în mână. 

Părea să aibă urechi de liliac. Ridică imediat ochii spre 
locul unde pândea Ranjit. 

— Alo! strigă. E cineva acolo? 

O clipă, Ranjit se gândi că va trebui să-şi găsească un alt 
loc perfect pentru lucrul la calculator, dar se dovedi că 
secretara nu considera verificările de securitate ca fiind 
incluse printre îndatoririle ei. Se prezentă ca fiind doamna 
Wanniarachchi. (La care Ranjit răspunse inventiv că el era 
Sumil Bandaranaga.) Se bucura să aibă companie, pentru 
că uneori locul devenea pustiu. Domnul Bandaranaga 
studiase măcar puţin religiile comparate? Ranjit o asigură 
că da, iar asta fu tot ceea ce era necesar. Doamna 
Wanniarachchi îi făcu prietenoasă cu mâna şi reveni la 
ziarul ei de scandal, iar Ranjit primi acces liber în 
bibliotecă. 

Nimic nu se schimbase. Cele două calculatoare erau încă 
acolo şi lui Ranjit nu-i luă mult să-şi instaleze programul şi 
să-i furnizeze fragmentele pe care le adunase. Când plecă, 
femeia de la birou, deja ridicându-se şi îmbrăcându-şi 
pardesiul, întrebă alene: 

— Ai închis totul, nu-i aşa? 

— Da, sigur că da, o asigură Ranjit. 

De fapt nu închisese; însă calculatorul avea să se închidă 
singur după ce va găsi parola pe care o căuta Ranjit, sau 
când va ajunge la concluzia că parola nu putea fi generată 


din niciuna din datele introduse. Şi dimineaţa putea primi 
rezultatele. 

Care erau, cum mai mult sau mai puţin se aşteptase, 
inexistente. 

Programul nu avusese suficiente date ca să-şi facă treaba. 
Însă el mai adunase şi alte informaţii pe care să i le 
furnizeze, petrecându-şi o oră din noapte îmbrăcat în 
hainele aspre ale unui gunoier şi adunând tot gunoiul pe 
care familia domnului Dabare îl lăsa pentru adevărații 
gunoieri. Majoritatea lucrurilor colectate de Ranjit erau nu 
numai inutile, ci şi ofensatoare pentru nasul său, dar 
existau câteva zeci de foi de hârtie - facturi de la diverse 
magazine şi furnizori de servicii; oferte turistice, închirieri 
de maşini, facilităţi de credite la bănci; şi, cel mai bun, cam 
o duzină de scrisori personale. Din nefericire, majoritatea 
erau în germană, limba ţării unde profesorul urmase câteva 
cursuri de specializare, o limbă la fel de impenetrabilă 
pentru Ranjit ca şi inuita sau choctaw, dar din scrisorile în 
engleză sau singhaleză reuşi să extragă numărul permisului 
auto al dr. Dabare, înălţimea exactă în centimetri şi PIN-ul 
pentru bancomat. (Oare n-ar fi destul de corect ca Ranjit 
să-i ia vreo mie de rupii pentru necazurile pe care i le 
provoca profesorul de matematică? Nu, trase el concluzia, 
n-ar fi. Aşa ceva ar fi o ilegalitate. Dar era amuzant să se 
gândească la asta.) 

Bineînţeles calculatorul terminase de mult de încercat 
permutările şi se oprise. Ranjit introduse noile candidate, 
apăsă tasta de pornire şi plecă iar. Da, el putea da divorţ de 
lumea reală. Dar lumea reală avea foarte puţine de oferit 
unui băiat tamil fără prieteni şi - cel puţin temporar - fără 
tată. 

Când ajunse în camera lui pentru somnul mult amânat, îl 
aştepta ceva care îi lumină întreaga zi. Era o scrisoare cu 
timbru de Londra, de la Gamini. 

Ranjit bătrâne, Am ajuns teafăr aici, deşi total epuizat. A 
fost un zbor de nouă ore, mai pune la socoteală şi două 


schimbări de avion, dar când am sosit la Londra erau doar 
patru ore şi jumătate mai târziu, ceea ce însemna că mai 
aveam aproape alte opt ore înainte să mă culc, iar eu eram 
o epavă. Mi-e al naibii de dor de tine. 

Îi luase destul lui Gamini până să ajungă la partea bună, 
dar iat-o acolo. Ranjit citi acea propoziţie de trei sau patru 
ori înainte să continue cu restul scrisorii. Care era plină de 
ştiri, dar nu foarte personală. Cursurile lui Gamini erau 
interesante, dar poate mai solicitante decât şi-ar fi dorit. 
Mâncarea de la şcoala londoneză era, fireşte, oribilă, dar 
existau o mulţime de localuri indiene peste tot, iar unele din 
ele chiar ştiau să se folosească de curry. Cazarea era cu 
mult mai bună decât mâncarea, dar Gamini nu avea de 
gând să rămână acolo o veşnicie. Imediat ce obținea 
permisiunea de la avocaţii londonezi ai tatălui său urma să 
semneze un contract de închiriere pentru ceea ce 
proprietarul numea „o căsuţă superbă” la doar cinci minute 
de mers pe jos de locul unde se ţineau majoritatea 
cursurilor. 

Tu poţi să faci aşa ceva, se gândi Ranjit privind fără veselie 
de jur împrejurul camerei sale sumbre, fiindcă eşti destul 
de norocos să ai un tată bogat. 

Şi, o, da, Ranjit, continua scrisoarea, ai fi încântat să te afli 
aici pentru că şcoala este la nu mai mult de zece minute de 
roiul de teatre şi restaurante din jurul Leicester Square. 

Gamini îşi găsise deja timp să vadă o repunere în scenă a 
comediei She stoops to conquer şi câteva musicaluri. 

Aşadar Gamini Bandară, cu toate că se găsea la nouă mii 
de kilometri distanţă, se distra. 

Ranjit oftă, consumă o clipă bucurându-se că prietenului 
său absent îi mergea atât de bine - sau cel puţin consumă o 
clipă ca să-şi spună sieşi că se bucura - se târi în patul lui 
singuratic şi adormi. 

Îi luă lui Ranjit destul de mult ca să rezolve cu spargerea 
codului - unsprezece zile de fapt, dedicându-şi fiecare zi 
săpării după noi posibile intrări şi inventării de noi metode 


prin care calculatorul să le amestece şi să le potrivească. 
Însă veni apoi dimineaţa când intră, fără prea mari 
aşteptări, şi avu suprema încântare să vadă ecranul 
calculatorului anunțând „Parola dr. Dabare identificată”. Se 
dovedi a fi motto-ul Universităţii din Colombo, Buddhih 
Sarvatra Bhrajate - „Înţelepciunea străluceşte 
pretutindeni” - cu ziua de naştere a soţiei împărţită în două 
şi intercalată printre cuvinte: Buddhih.4-14. Sarvatra.1984. 
Bhrajate. 

Şi lumea documentelor matematice îi era deschisă! 

Patruzeci de zile de averse de date. 

Aşadar în cele şase săptămâni rămase până la începerea 
noului an şcolar, pentru prima dată în viaţa lui, Ranjit se 
pomeni aproape înecat în cascade de exact tipul de 
informaţii pe care şi le dorea atât de mult. 

Pentru început erau revistele de teoria numerelor. Existau 
două importante în limba engleză şi câte una sau două în 
franceză, germană şi chiar chineză (dar el se hotărâse 
dinainte să nu-şi bată capul cu ceva ce trebuia tradus). Şi 
cărţile - atât de multe cărţi! Toate erau acum la dispoziţia 
lui prin împrumut între biblioteci! Cele care păreau 
interesante, deşi poate nu direct relevante pentru 
cercetarea lui, erau cele de genul De la Fermat la 
Minkowski de Scharlau şi Opolka şi Bazele teoriei 
numerelor a lui Weil, care conform recenziilor nu erau 
deloc baze, ci foarte avansate chiar şi pentru Ranjit. Mai 
puţin promițătoare, fiind aparent scrise pentru cititori nu 
aşa de informaţi ca el, erau Enigma lui Fermat de Simon 
Singh, Invitaţie în matematica lui Fermat-Wiles de Yves 
Hellegouarch şi cartea lui Cornell, Silverman şi Stevens 
intitulată Formulele modulare şi ultima teoremă a lui 
Fermat. Ei bine, lista era lungă, iar astea erau numai 
cărţile! Dar articolele, sute, poate chiar mii de articole 
scrise despre cea mai faimoasă enigmă matematică, 
publicate... cam peste tot: în Anglia în Nature şi în America 
în Science, în reviste matematice citate, respectate şi care 


circulau în jurul lumii, în reviste matematice tipărite în 
universităţi obscure din locuri ca Nepal, Chile sau ducatul 
Luxemburg, şi poate nu tocmai respectabile. 

Cu o oarecare tristeţe continuă să descopere mici 
curiozităţi pe care i-ar fi plăcut să le împărtăşească tatălui 
său. Exista, se pare, o puternică tradiţie cuprinzând 
elemente de teoria numerelor în literatura hindu încă din 
secolul al VII-lea d. Hr., şi chiar mai devreme - 
Brahmagupta, Varahamihira, Pingala şi chiar în Lilavati, 
Bhaskara. La fel şi acel personaj embrionar arab, abu-i-Fath 
Omar bin Ibra-him Khayyam, bine-cunoscut celor care 
auziseră despre el şi în rândurile cărora nu se inclusese 
până atunci Ranjit Subramanian, sub numele de Omar 
Khayyam, autorul unei lungi culegeri de catrene poetice 
numite Rubaiyatele. 

Niciuna dintre acestea nu era în mod special utilă lui 
Ranjit în căutarea încăpăţânată a lui Fermat. Nici chiar 
faimoasa teoremă a lui Brahmagupta nu însemna nimic 
pentru el întrucât nu-l interesa în mod deosebit faptul că 
într-un anumit tip de patrulater un anumit tip de 
perpendiculară va cădea mereu în mijlocul laturii opuse. 
Însă când Ranjit dădu peste a patra sau a cincea 
menționare a triunghiului lui Pascal şi originile lui legate de 
Khayyam, se aşeză şi compuse un e-mail către tatăl său 
povestindu-i despre descoperirile lui. Apoi stătu ceva timp 
cu degetul deasupra tastei Send înainte de a ofta şi a apăsa 
în schimb Cancel. Dacă Ganesh Subramanian voia să aibă o 
relaţie socială cu fiul lui, era de datoria lui şi nu a fiului să 
facă primul pas. 

Patru săptămâni mai târziu Ranjit citise, în întregime sau 
parţial, fiecare dintre cele şaptesprezece cărţi şi aproape o 
sută optzeci de articole din bibliografia lui. Nu obținuse 
rezultate. Sperase într-o intuiţie întâmplătoare care să 
clarifice totul. Aceasta nu apăruse. Urmase zeci de 
fundături diferite - iar şi iar, pentru că mulţi autori 
matematicieni urmau aceleaşi căi ca şi el. De cinci sau şase 


ori reexaminase exponenţii relativ primi ai lui Wiefriech, 
lucrarea lui Sophie Germain asupra unor anumite numere 
prime bizare, teoria idealurilor a lui Kummer şi bineînţeles 
Euler, şi bineînţeles orice alt matematician care călcase 
nevinovat pe atrăgătoarea şi letala mlaştină de gudron a lui 
Fermat şi, urlând de spaimă ca orice alt lup fioros, 
mastodont sau tigru cu dinţi sabie, nu mai scăpase 
niciodată. 

Planul nu funcţiona. Cu mai puţin de o săptămână înainte 
de începerea noului an şcolar, Ranjit conştientiză faptul că 
încerca să lucreze din prea multe direcţii deodată. Era ceva 
exact ca sindromul GSSM despre care îl avertizase Gamini. 

Aşadar se hotări să-şi simplifice atacul. Fiind Ranjit 
Subramanian, ideea sa de simplificare era un atac direct 
asupra acelei detestate şi nesfârşit de lungi demonstraţii a 
lui Wiles, cea pe care numai câţiva dintre matematicienii de 
vază ai lumii îndrăzneau să pretindă că o înţeleg. 

Rânji şi începu. 

Primii paşi erau uşori. Dar apoi înaintă mai mult în urâtul 
lanţ de raționamente al lui Wiles şi începu să dea de greu - 
mă rog, nu chiar de greu, nu pentru părerile lui Ranjit 
Subramanian, dar cel puţin începu să aibă nevoie de 
concentrare la fiecare rând. Pentru că atunci Wiles începea 
să recurgă la ecuaţiile pentru curbe în planuri x-y, pentru 
curbe eliptice şi la multiplele soluţii ale ecuaţiei de 
modularitate. Acolo Wiles, pentru prima dată, era capabil să 
demonstreze că ceea ce se numea conjunctura Taniyama- 
Shimura-Weil - anume, că orice clasă infinită de curbe 
eliptice era modulară - era validă. Şi apoi, în timp ce 
Gerhard Frey şi Kenneth Ribet demonstraseră că o anumită 
curbă eliptică nu poate fi modulară, Wiles însuşi reuşea să 
demonstreze că aceeaşi curbă este în mod necesar 
modulară... 

Şi, aha! Asta era! O contradicţie veritabilă! 

O contradicţie reprezenta cufărul cu aur al matematicii 
care - uneori! - se găsea la finalul unui drum interminabil. 


O contradicţie era lucrul pentru găsirea căruia 
matematicienii îşi dedicaseră de bunăvoie vieţile, pentru că 
dacă deducţiile logice pornind de la ecuaţia de început duc 
la două concluzii care se contrazic una pe alta, atunci 
ecuaţia de început în sine trebuie să fie falsă! 

Şi astfel se dovedea - oarecum - că Fermat spusese 
adevărul. Pătratul era limita. Suma niciunor numere la cub 
nu va fi vreodată un cub şi aşa mai departe pentru orice alt 
exponent de această parte a infinităţii. Dar Ranjit nu se 
apropiase de descoperirea propriei sale demonstraţii mai 
puţin înfricoşătoare a ceea ce Fermat afirmase cu atâta 
lejeritate cu mult timp în urmă. 

Şi - o, da! - nu era conştient că i se făcuseră poze. 

Fiinţele care făceau poze erau o altă rasă protejată a 
Marilor Galactici. Se numeau Stocaţi-Maşină, şi desigur 
Ranjit nu-i văzu niciodată. Ei nu intenționau să fie văzuţi. În 
general nici nu erau văzuţi vreodată, cu toate că sub o 
anume combinaţie rară de lumină a stelelor, a Lunii şi a 
luminozităţii gegenschein câţiva dintre ei fuseseră 
ocazional detectaţi de câte o fiinţă umană. Raportate, 
aceste viziuni erau în general numite observaţii de farfurii 
zburătoare, adăugându-se prin urmare imensului catalog 
de falsuri, erori şi minciuni pur şi simplu, căruia cu 
siguranţă nici un om de ştiinţă respectabil nu i-ar da 
atenţie. 

Stocaţii-Maşină se ocupau în acel timp pe Pământ de 
anticiparea unei nevoi a Marilor Galactici, de ale căror 
necesităţi şi dorinţe se îngrijeau întotdeauna Stocaţii- 
Maşină. Marii Galactici nu ordonaseră această acţiune, dar 
Stocaţilor-Maşină li se permitea să ia singuri hotărâri în 
anumite circumstanţe limitate. Calitatea specială a 
Stocaţilor-Maşină consta în faptul că ei îşi sufocaseră 
planeta cu şi mai multă sârguinţă ca Unu-Virgulă-Cinci, 
ajungându-se ca viaţa organică pe suprafaţa sa să fie acum 
complet imposibilă. Unu-Virgulă-Cinci rezolvaseră problema 
adăugând la infinit proteze corpurilor lor organice 


vulnerabile. Stocaţii-Maşină adoptaseră o cale diferită. Ei îşi 
abandonaseră planeta fizică, de fapt abandonaseră tot ceea 
ce era fizic. Se reconstituiseră într-un fel de programe de 
computer şi acordaseră trupurilor lor acum fragile şi 
bolnave privilegiul morţii, în timp ce indivizii continuau să 
trăiască în cyberspaţiu. (De atunci planeta lor devastată 
începuse să dea semne de regenerare. Nu toată apa lichidă 
era toxică, de exemplu - cu toate că ar fi fost încă un iad 
pentru orice organism.) 

Dar Stocaţii-Maşină înşişi? 

Ei se făcuseră utili. Uneori, când Marii Galactici hotărau să 
mute un număr de obiecte sau fiinţe dintr-un sistem stelar 
în altul, Stocaţii-Maşină erau instruiți să facă mutarea. lar 
când fuseseră detectate acele prime microunde şi apoi 
impulsurile nucleare de pe Pământ, au ştiut că Marii 
Galactici vor fi interesaţi. Nu au aşteptat ordine. Au început 
imediat să supravegheze planeta şi tot ce se găsea pe ea şi 
să transmită imediat acele descoperiri spre colţul de galaxie 
unde Marii Galactici înotau în râurile lor de energie 
întunecată. 

Desigur, Stocaţii-Magşină nu prea aveau habar ce pune la 
cale rasa umană prin variatele ei activităţi. Pentru aşa ceva 
ar fi trebuit să înţeleagă limbajul uman. Nu era cazul. Marii 
Galactici preferau ca rasele lor protejate să nu cunoască o 
altă limbă în afară de a lor, pentru că dacă ar fi putut 
discuta liber una cu alta cine ştie ce şi-ar fi putut spune? 

Ranjit ar fi fost mirat să afle că propria sa imagine fusese 
transmisă prin spaţiul interstelar în asemenea mod. Şi 
totuşi fusese. La fel şi imaginile tuturor şi aproape a orice 
de pe Pământ, fiindcă Stocaţii-Maşină - chiar dacă nu erau 
omnipotenţi - erau sârguincioşi. 

Şi sperau că Marii Galactici vor aprecia, sau cel puţin vor 
tolera, această sârguinţă. 

Când ceasul de pe noptiera lui Ranjit îl trezi pentru prima 
zi a noului an şcolar, el sări din pat ca să-l oprească. Primul 
curs, astronomie: geografia sistemului solar, era aproape 


ultima sa speranţă ca universitatea să-i ofere ceva 
interesant pentru următorii trei ani. Acest lucru în sine era 
relativ îmbucurător. Şi atunci, pe când părăsea clădirea, 
portarul îi întinse o scrisoare - de la Londra, deci de la 
Gamini - iar Ranjit se simţi într-adevăr bucuros. 

Aplecat peste micul dejun, citi scrisoarea. Nu-i luă mult 
timp. Misiva era chiar mai scurtă decât precedenta şi 
dedicată aproape în întregime descrierii „superbei căsuțe” 
a lui Gamini: 

Intri din stradă şi urci câteva trepte. Ajungi în living 
(britanicii îl numesc „salon”). Lângă acea încăpere este o 
bucătărie ca pentru păpuşi, şi asta e tot la acest nivel. 
Urmează alte scări care coboară din salon în spate, unde se 
află o cameră cu vedere spre câţiva metri pătraţi de noroi 
care se presupune că ar fi o grădină. Cred că voi face din ea 
camera de oaspeţi, dar nu-mi fac planuri să cazez în ea 
musafiri peste noapte. (Numai dacă tu, omule, nu vrei să vii 
pe aici într-un weekend!) Revenind la nivelul salonului, alte 
scări duc sus la dormitor şi baie. Nu e prea convenabil 
pentru cineva care doarme în camera de oaspeţi dacă are 
nevoie să facă pipi la miezul nopţii. Şi să ne întoarcem la 
bucătărie. 

Are tot ce ţi-ai dori de la o bucătărie modernă, dar la 
proporţii minuscule: un frigider mic, un aragaz mic şi cel 
mai mic spălător pe care l-ai văzut vreodată. Eu am ziscă e 
suficient de mare cât să spele o pereche de şosete, dar 
Madge a zis că ar putea numai dacă pui câte o şosetă pe 
rând. 

Oricum, aşa cum este, ea mea! Chiar dacă toată mobila e 
stil Ieftin Timpuriu. Acum trebuie să fug, pentru că mergem 
cu gaşca să vedem noua punere în scenă a lui Stoppard şi 
vrem să luăm cina mai întâi. 

Ranjit reuşi să zâmbească imaginându-şi-l pe Gamini 
spălând rufele - Gamini cel pentru care rufele fuseseră 
întotdeauna ceva ce duci acasă şi dai servitorilor şi care ţi le 
dau înapoi a doua zi dimineaţă curate, călcate şi împăturite. 


Asta nu-l împiedică să se întrebe cine era Madge. 

Aşadar se prezentă la primul său curs pregătit pentru o 
dezamăgire... 

Dar, formidabil, miraculos, nu asta se întâmplă! 

De la Mercur la Oort. 

Locul în care se ţinea cursul de astronomie nu era o clasă 
obişnuită. Era una din acele încăperi în formă de teatru 
miniatural, cu şiruri semicirculare de scaune suficiente 
pentru o sută de studenţi. Şi aproape toate locurile erau 
ocupate, până la nivelul unde se aflau o catedră, un scaun şi 
un profesor care nu părea cu mult mai în vârstă decât 
Ranjit însuşi. Se numea Joris Vorhulst. Era evident un creol, 
şi la fel de evident unul care alesese să părăsească insula ca 
să-şi ia diploma. 

Şi şcolile pe care le urmase îl impresionau pe Ranjit. 
Purtau numele unor astronomi veneraţi. Dr. Vorhulst îşi 
luase masteratul la Universitatea din Hawaii la Hilo, unde 
lucrase ca intern la vechiul şi imensul telescop Keck, şi 
continuase cu doctoratul la Caltech lucrând în paralel la Jet 
Propulsion Laboratory în Pasadena. La JPL făcuse parte din 
echipa care construise Faraway, nava spaţială care zburase 
pe lângă Pluto în Centura Kuiper - sau în rămăşiţele 
Centurii Kuiper, cum spunea Vorhulst, loial vechii decizii a 
profesioniştilor care-i refuzaseră lui Pluto pretenţia de a fi o 
planetă adevărată, astfel încât acum acesta nu era decât 
încă unul dintre nenumăratele milioane de bulgări de 
zăpadă din Kuiper. (De fapt, spuse Vorhulst clasei, Faraway 
parcursese deja până acum cea mai mare parte a drumului 
prin Centura Kuiper şi ţintea marginile norului lui Oort.) 

Vorhulst continuă explicând ce erau toate acele lucruri 
nefamiliare (cel puţin pentru Ranjit), iar băiatul era 
fascinat. 

Apoi, spre sfârşitul orei, Vorhulst le dădu câteva veşti 
bune. Toţi cei prezenţi, anunţă el, vor avea privilegiul să 
privească prin cel mai bun telescop din Sri Lanka la 
observatorul de pe coasta Piduruthalagala. 


— O oglindă de doi metri cu adevărat bună, zise. Şi 
adăugă: A fost un dar de la guvernul Japoniei, în locul unuia 
mai mic pe care ni-l dăduseră înainte. 

Acest lucru iscă aplauze sporadice în rândurile studenţilor, 
dar nu fu nimic în comparaţie cu reacţia lor atunci când 
spuse: 

— O, apropo, parola de la computerul meu e „Faraway”. 
Puteţi s-o folosiţi toţi ca să aveţi acces la orice material pe 
teme de astronomie de pe net. 

Atunci izbucniră urale, iar cele mai puternice veneau de la 
un băiat singhalez care stătea lângă Ranjit. lar când 
profesorul se uită la ceasul de pe perete şi anunţă că cele 
zece minute rămase puteau fi folosite pentru întrebări, 
Ranjit fu unul dintre primii care ridică mâna. 

— Da, făcu Vorhulst uitându-se la tabela de pe catedră. 
Ranjit? 

Tânărul se ridică în picioare. 

— Mă întrebam dacă aţi auzit vreodată de Percy 
Molesworth. 

— Molesworth? Vorhulst îşi făcu mâna streaşină ca să se 
uite mai bine la Ranjit. Eşti din Trincomalee? 

Ranjit aprobă. 

— Mda, acolo e îngropat, nu-i aşa? Sigur, am auzit de el. 
Te-ai uitat vreodată la craterul lui de pe Lună? Dă-i drumul. 
„Faraway” îţi va da acces la pagina JPL.. 

Exact asta şi făcu Ranjit în următorul minut după 
terminarea cursului. Localiză repede Jet Propulsion 
Laboratory pe Internet cu ajutorul calculatoarelor din sală 
şi descărcă o splendidă imagine a craterului lunar botezat 
Molesworth. 

Era într-adevăr impresionant; aproape două sute de 
kilometri în diametru. Deşi era aproape plat interiorul său, 
era presărat cu zeci de cratere formate de meteoriți, 
inclusiv unul cu un magnific pisc central. Ranjit se gândi la 
vizitele sale la mormântul lui Molesworth din Trincomalee 
împreună cu tatăl său. Ce frumos ar fi fost ca părintele său 


să ştie că văzuse cu ochii lui craterul lunar. Dar aşa ceva 
părea imposibil. 

Fireşte, restul cursurilor lui Ranjit nu erau nici pe departe 
la fel de interesante precum cel de astronomie. Se 
înscrisese la antropologie pentru că se aşteptase să-i fie 
uşor să treacă prin el fără să se gândească prea mult. Pe 
parcurs fu într-adevăr uşor, cu toate că un alt fapt izbitor în 
privinţa lui, află Ranjit, era plictiseala aproape ucigătoare. 
Şi se mai înscrisese şi la psihologie pentru că voia să afle 
mai multe despre sindromul GSSM. Însă în primul trimestru 
profesorul îl informă că el nu credea în GSSM, indiferent ce 
ar spune alţi dascăli de la alte clase. („Pentru că dacă 
multitasking-ul te prosteşte, cum de reuşesc atâţia dintre 
voi să-şi ia diploma?”) În cele din urmă, mai alese şi filosofia 
pentru că părea genul de lucruri care să te ajute să treci 
fără să fii nevoit să studiezi prea mult. 

Aici greşise. Profesorul de Silva era devotat obiceiului de a 
da lucrări de control fulger aproape în fiecare săptămână. 
Poate că ar fi fost destul de tolerabil, dar Ranjit se prinse 
repede că era genul de profesor care cerea elevilor săi să 
memoreze date. 

Un timp Ranjit încercă să fie interesat de subiect. Platon 
nu însemna chiar o pierdere de vreme, considera el, şi nici 
Aristotel. 

Dar când profesorul de Silva începu să se ocupe de Evul 
Mediu, cu Peter Abelard, Toma d'Aquino şi toţi acei oameni, 
situaţia se înrăutăţi. Lui Ranjit nu-i prea păsa de diferenţa 
dintre epistemologie şi metafizică, sau dacă exista 
Dumnezeu, sau ce era cu adevărat „realitatea”. Aşadar 
lumânarea interesului său mai pâlpâi puţin, apoi se stinse. 

Dar, prin minune, bucuria explorării celorlalte lumi ale lui 
Sol deveni din ce în ce mai mare. În special când, în al 
doilea trimestru, dr. Vorhulst atacă posibilitatea vizitării 
unor planete, cel puţin a uneia sau două dintre cele mai 
puţin ostile. 


Vorhulst parcurse lista. Mercur nu; nu prea ai vrea să 
ajungi acolo pentru că era cu mult prea fierbinte şi secetos, 
chiar dacă părea să existe ceva apă - de fapt, gheaţă - la 
unul dintre poli. Venus părea să fie şi mai rea, învăluită în 
acea pătură de dioxid de carbon care reţinea căldura. 

— Acelaşi tip de pătură, explică Vorhulst clasei, provoacă 
încălzirea globală aici pe Pământ şi de care sper că într-o zi 
o să scăpăm. Măcar de cea mai rea parte a ei. 

Pe Venus, adăugă el, acele „părţi rele” asigurau suprafeţei 
o temperatură care putea topi plumbul. Următoarea era 
Pământul. 

— ... pe care de fapt nu avem nevoie să-l colonizăm, glumi 
Vorhulst, pentru că aparent cineva, sau ceva, a făcut-o deja 
cu mult timp în urmă. Nu le dădu nici o şansă să 
reacționeze, ci continuă: Aşa că hai să aruncăm o privire pe 
Marte. Vrem să vizităm Marte? Mai interesant, există acolo 
viaţă? Controversa durează de ani de zile. 

Astronomul american Percival Lowell, spuse el, credea nu 
numai că există viaţă pe Marte, ci şi că ar fi o viaţă foarte 
civilizată, extrem de tehnologizată, capabilă să construiască 
imensa reţea de canale pe care Giovanni Schiaparelli o 
observase pe suprafaţa sa. Telescoapele mai bune - cu 
ajutorul regretatului căpitan Percy Molesworth din 
Trincomalee - au desfiinţat ideea atunci când au dovedit că 
acele canali ale lui Schiaparelli erau doar urme aleatoare 
pe care ochii lui amăgiţi le consideraseră linii drepte. Apoi 
primele trei misiuni Mariner puseseră capăt dezbaterilor 
transmițând imagini ale unei suprafeţe aride, marcate de 
cratere, reci. 

— Dar, încheie dr. Vorhulst, fotografii mai performante ale 
suprafeţei lui Marte au arătat de atunci indicii că ar exista 
apă curgătoare. Acum nu mai curge, desigur, dar evident 
cândva în trecut a curs apă adevărată. Aşadar adepţii vieţii 
pe Marte erau din nou pe val. Însă, adăugă, pendulul a 
revenit. Deci cine are dreptate? Dr. Vorhulst parcurse 
auditoriul cu privirea, apoi zâmbi: Cred că singurul mod în 


care putem şti sigur este să trimitem nişte oameni acolo, 
preferabil cu mult echipament de forare. 

Făcu o pauză. Apoi spuse: 

— Cred că următoarea întrebare va fi „După ce să 
foreze?” Dar înainte de a răspunde, ştie vreunul dintre voi 
ce loc din sistemul solar am lăsat deoparte până acum? 

Urmă o linişte de câteva secunde în care o sută de 
studenţi socoteau pe degete - Mercur, Venus, Pământ, 
Marte - până când o tânără din primul rând strigă: 

— Vorbiţi despre Lună, doctore Vorhulst? 

EI îi căută numele pe listă, apoi îi adresă un salut. 

— Corect, Roshini. Dar înainte să ajungem la Lună, hai să 
vă arăt nişte poze dintr-un loc în care chiar am fost, şi 
anume Hawaii. 

Se întoarse spre ecranul din spatele lui pe care începuse 
să se afişeze imaginea pe timp de noapte a pantei 
întunecate a unui deal coborând în mare. Panta era 
punctată de focuri roşii, ca o tabără a armatei, iar în 
locurile în care petele atingeau ţărmul apăreau efecte 
pirotehnice violente cu meteori arzând zburând deasupra 
suprafeţei apei. 

— Aceasta este Hawaii, zise Vorhulst. Marea insulă. 
Vulcanul Kilauea erupe şi ceea ce vedeţi voi este lava 
scurgându-se în mare. În timpul curgerii, fiecare mic şuvoi 
începe să se răcească la exterior, şi astfel se formează un fel 
de tub de piatră întărită prin care continuă să curgă lava 
lichidă. Numai că uneori lava sparge tubul. Atunci se văd 
acele pete luminoase de lavă roşie fierbinte. 

Lăsă timp clasei să se întrebe de ce se uită la Hawaii când 
evident subiectul era Luna. Apoi atinse din nou 
telecomanda. Acum ecranul îl prezenta pe dr. Vorhulst 
însuşi alături de o femeie tânără şi destul de drăguță în 
costumaţie de plajă. Stăteau la intrarea a ceea ce părea o 
peşteră supradimensionată în mijlocul unei păduri 
tropicale. 


— Lângă mine este Annie Shkoda, explică Vorhulst 
studenţilor. A fost şeful meu de proiect la Hilo - şi să nu vă 
vină vreo idee, pentru că la aproximativ o lună după ce a 
fost făcută poza asta ea s-a căsătorit cu altcineva. Suntem 
pe punctul de a intra în ceea ce americanii numesc Tubul 
de Lavă Thurston. Eu prefer numele hawaiian, Nahuku, 
pentru că de fapt omul de nume Thurston de la care vine 
celălalt nume nu are nimic de-a face cu tubul. Ela fost doar 
un redactor de ziar care a făcut campanie pentru 
înfiinţarea Parcului Naţional Vulcanic. Oricum, ceea ce s-a 
întâmplat a fost că acum patru sau cinci sute de ani Kilauea 
- sau poate vulcanul mai vechi, Mauna Loa - a erupt. A 
aruncat lavă; lava a format tuburi. Când lava a încetat să 
mai curgă, lichidul s-a scurs din tuburi. Dar tuburile au 
rămas ca nişte uriaşe conducte din piatră. Cu timpul au fost 
acoperite de pământ şi Dumnezeu mai ştie ce, dar sunt încă 
acolo. Făcu o pauză, privind în sus la rândurile de studenţi: 
Bănuieşte cineva ce legătură are asta cu Luna? 

Douăzeci de mâini se înălţară dintr-odată. Vorhulst îl alese 
pe băiatul de lângă Ranjit. 

— Da, Jude? 

Băiatul se ridică nerăbdător. 

— Au existat vulcani şi pe Lună. 

Profesorul aprobă din cap. 

— Categoric au existat. Nu foarte recent, pentru că Luna, 
fiind atât de mică, s-a răcit cu mult timp în urmă. Dar încă 
se mai poate vedea că au fost unii gigantici, acolo unde 
scurgerile de lavă bazaltică încă mai acoperă sute de 
kilometri pătraţi, iar pe Lună se găsesc destule domuri - pe 
câmpii sau chiar în interiorul unui crater - care au probabil 
origine vulcanică. Şi dacă există scurgeri şi domuri, a 
existat şi lavă, iar dacă a existat lavă ce altceva a mai 
existat? 

— Tuburi de lavă! răspunseră imediat vreo zece studenţi - 
printre care şi Ranjit. 


— Exact, tuburi de lavă! aprobă Vorhulst. Pe Pământ, 
tuburi ca Nahuku rar ajung la mai mult de câţiva metri în 
diametru, dar pe Lună e altceva. În gravitația sa 
neînsemnată pot ajunge de zeci de ori mai mari - chiar de 
mărimea Channel-ului dintre Anglia şi Franţa. Stau acolo, 
aşteptând o fiinţă umană care să vină să sape până la unul 
dintre ele şi să-l călăfătuiască - cu foarte multă grijă - şi să-l 
umple cu aer... şi apoi să închirieze spaţiu de locuit pentru 
imigranții de pe Pământ. 

Ridică ochii la ceasul de deasupra ecranului, a cărui 
culoare trecuse de la verde la portocaliu şi acum clipea 
TOŞu. 

— Şi aici se încheie lecţia de azi, spuse. 

Dar de fapt nu era aşa, pentru că cel puţin zece mâini erau 
încă sus. Dr. Vorhulst aruncă o privire tristă la implacabila 
lumină roşie, dar cedă. 

— Bine, zise. Încă o întrebare. Ce să fie? 

Câţiva dintre cei cu mâinile pe sus le coborâră, 
întorcându-se spre un băiat pe care Ranjit îl văzuse în 
compania colegului său de rând, Jude. Acesta vorbi imediat, 
de parcă ar fi aşteptat numai o şansă. 

— Doctore Vorhulst, unii dintre noi ar dori să afle părerea 
dumneavoastră asupra unui lucru. Ceea ce spuneţi sună 
adesea ca şi cum aţi crede că viaţa inteligentă ar fi ceva 
obişnuit în galaxie. Credeţi că e adevărat? 

Vorhulst îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Ei, haide! De unde să ştiu că nu aveţi vreun cumnat 
care lucrează ca reporter? Şi dacă eu spun ceea ce vreţi voi 
să spun, ce articol o să mai fie, „Universitatea Stargazer 
pretinde că numeroase rase extraterestre se vor lua la 
întrecere cu omenirea”! 

Băiatul rămase neclintit. 

— Credeţi? întrebă. 

Vorhulst oftă. 

— Bine, zise. E o întrebare cinstită şi o să vă dau un 
răspuns cinstit. Nu cunosc nici un motiv documentat 


ştiinţific pentru care nu ar putea exista un număr, poate 
Chiar un număr mare, de planete capabile să susţină viaţa 
în galaxia noastră, şi nici vreun motiv ştiinţific pentru care 
pe unele dintre ele să nu se fi dezvoltat civilizaţii avansate. 
Acesta e adevărul. Nu l-am negat niciodată. Bineînţeles, 
adăugă el, nu vorbesc despre superfiinţele voastre 
nebuneşti din benzile desenate, care vor să facă din oameni 
sclavii lor sau poate să ne extermine cu totul. Cum îi 
cheamă? Duşmanii lui Superman pe care i-a capturat tatăl 
lui înainte să le explodeze planeta şi i-a pus într-un fel de 
închisoare zburătoare care arată cam ca un prespapier 
cubic, numai că s-a întâmplat ceva şi ei au scăpat? 

O voce din rândul din spate striga deja: 

— Generalul Zod? 

O altă voce adăugă: 

— Şi fata, Urna. 

Apoi alţi cinci-şase interveniră: 

— Şi Non! 

Profesorul le adresă tuturor un surâs larg. 

— Mă bucură să văd că îi cunoaşteţi aşa de bine pe clasici. 
Oricum, credeţi-mă când vă spun: ei nu există. Nici un 
extraterestru hidos n-o să decidă să ne extermine, şi acum 
hai să ieşim de aici până nu cheamă cineva poliţia 
campusului. 

Cu toate că dr. Joris Vorhulst nu auzise niciodată de Marii 
Galactici sau de vreuna dintre speciile lor protejate - şi ar fi 
fost foarte probabil să fi dat un răspuns foarte diferit dacă 
ar fi auzit - el, tehnic, avea destulă dreptate în ceea ce 
spunea. Nici un extraterestru nu avea să hotărască să 
extermine specia umană. Singurii extratereştri interesaţi de 
această problemă luaseră deja decizia s-o facă şi apoi 
trecuseră la probleme mai distractive. 

Marii Galactici nu aveau motive să-şi ţină gazonul curat de 
specii inamice lipsite de orice noţiune privind traiul în pace 
şi prietenie. Ceea ce doreau ei, şi obțineau, era o existenţă 
cu cât mai puţine posibilităţi de distragere de la 


principalele lor interese. Unele dintre aceste interese erau 
legate de planurile lor privind un mediu galactic ideal, pe 
care ei sperau să-l realizeze peste zece-două-zeci de 
miliarde de ani. Alte interese se apropiau mai mult de ceea 
ce oamenii ar numi aprecierea frumosului. 

Marii Galactici considerau multe lucruri „frumoase”, 
printre ele ceea ce oamenii ar numi sisteme de numerație, 
nucleonică, cosmologie, teoria stringurilor (şi non- 
stringurilor), cauzalitate şi multe alte domenii. Bucurându- 
se de aspectele fundamentale ale naturii, ei puteau petrece 
secole - şi milenii, dacă voiau - contemplând bogatele 
modificări spectrale când un singur atom îşi pierde, unul 
câte unul, electronii de pe orbite. Sau puteau studia 
distribuţia numerelor prime mai mari decât 1050, sau 
maturizarea lentă a unei stele de la starea de fire de gaze şi 
particule minuscule împrăştiate, prin iniţierea arderilor 
nucleare şi până la starea terminală de pitică albă sau, din 
nou, de nor de gaze şi particule. 

O, aveau şi alte preocupări. Una, de exemplu, era proiectul 
lor de creştere a proporţiei elementelor grele relativ la 
hidrogenul primordial în compoziţia chimică a galaxiei. 
(Aveau un motiv solid pentru un astfel de program, dar unul 
pe care fiinţele umane contemporane nu l-ar fi înţeles.) Alte 
preocupări erau şi mai puţin inteligibile celor asemănători 
oamenilor. Dar da, considerau că suprimarea civilizaţiilor 
potenţial periculoase merită efortul. 

În consecinţă datele referitoare la planeta Pământ le 
cereau să acţioneze. Ordinul lor de încetare trimis prin 
unde radio către planeta oamenilor cu pasul leneş al luminii 
încă mai avea ani până să ajungă la destinaţie. Nu era 
suficient. De fapt nici nu conta, pentru că erau necesare 
măsuri mai urgente. Acele impertinente vertebrate bipede 
nu numai că posedau tehnologia fisiunii şi fuziunii nucleare 
într-un grad care făcea posibilă crearea de armament 
deranjant, ci aveau deja o vastă industrie a armamentului la 
scară planetară ca să le construiască. Situaţia era chiar mai 


supărătoare decât presupuseseră Marii Galactici, iar ei nu 
tolerau nici un fel de supărare. 

Aleseră să pună capăt acelei anume supărări. 

Când Marii Galactici doreau să transmită instrucţiuni 
uneia dintre rasele lor protejate, aveau la dispoziţie câteva 
sisteme de livrare. Exista, de exemplu, simplul radio, 
eficient, dar plicticos de lent. Nici un semnal 
electromagnetic - lumină, radar, genul ăsta de lucruri - nu 
se putea deplasa cu viteză mai mare decât iubitul c al dr. 
Einstein, despre care se spune că reprezintă viteza maximă 
absolută de aproximativ trei sute de mii de kilometri pe 
secundă. Marii Galactici realizaseră unele dispozitive mai 
rapide, strecurându-se printre fisurile relativităţii, dar şi 
acelea erau de cel mult patru sau cinci ori mai rapide. 

Însă Marii Galactici înşişi - sau orice fragment detaşabil al 
lor - fiind fiinţe inefabil non-barionice, nu sufereau 
asemenea limitări. Din motive legate de geometria spaţiu- 
timpului decadimensional, călătoria lor era compusă dintr- 
un număr de etape, de la a la b, apoi de la b la c, apoi de la 
c un pas drept la destinaţie. Pentru fiecare etapă timpul de 
tranzit era întotdeauna zero, fie că era vorba de diametrul 
unui proton sau de distanţa de la miezul galaxiei până la cel 
mai îndepărtat braţ al spiralei. 

Aşadar ei făcură pasul incomod de a-şi detaşa un fragment 
care să poarte instrucţiuni la Unu-Virgulă-Cinci, şi astfel 
Unu-Virgulă-Cinci primiră ordinul de marş aproape imediat 
ce Marii Galactici hotărâră să-l dea. Şi pentru că Unu- 
Virgulă-Cinci anticipaseră care va fi decizia, erau deja în 
plin marş atunci când sosi ordinul. 

Unu-Virgulă-Cinci nu văzură nici un motiv de amânare. 
Armada lor invadatoare era gata de lansare. O lansară. 

Categoric, Unu-Virgulă-Cinci erau fiinţe complet materiale 
şi în consecinţă nu erau scutiţi de regula vitezei luminii. 
Avea să treacă mai puţin de o generaţie umană înainte ca 
armada să poată ajunge la destinaţie şi să extermine specia 
nedorită. Dar era pe drum. 


Între timp, înapoi pe Pământ. 

Lucrurile mergeau bine pentru Ranjit Subramanian - mă 
TOg, adică dacă nu luăm în considerare faptul că Gamini se 
afla la nouă mii de kilometri depărtare, iar tatăl lui Ranjit 
aproape că putea fi şi el la fel. Situaţia se încingea din nou 
în Irak, unde bătăuşi creştini plini de muşchi şi cu puşti de 
asalt păzeau un capăt al podului ca să nu fie traversat de 
islamişti; de partea cealaltă podul era păzit de islamişti la 
fel de duri şi de bine înarmaţi care nu voiau ca acei creştini 
să polueze partea lor de râu. 

Se petreceau multe asemenea lucruri, dar cu siguranţă nu 
acelea îl făcuseră temporar fericit pe Ranjit. 

Însă ele existau. Nu numai că îi plăcea cursul de 
astronomie, ci se şi descurca foarte bine la el. Cele mai 
proaste rezultate ale sale se plasau totuşi la peste optzeci 
de procente, iar bunăvoința profesorului (măsurată în 
complimentele făcute întrebărilor şi comentariilor lui 
Ranjit) îl plasau poate chiar mai sus. Bineînţeles, dr. 
Vorhulst găsea cum să complimenteze pe oricine din clasă. 
Nu pentru că era un profesor leneş şi indulgent, considera 
Ranjit. 

Mai degrabă nu se înscria nimeni la cursul lui dacă nu era 
fascinat de ideea că vor ajunge să vadă cândva, cumva, 
oamenii plecând să viziteze unele din acele bizare alte lumi. 
Când Ranjit obţinu a treia oară la rând 100% la un test, i se 
păru pentru prima dată că ar putea să devină genul de 
student de care tatăl său să fie mândru. 

Astfel că, sub formă de experiment, încercă să ia şi 
celelalte cursuri puţin mai în serios. Verifică lista de lecturi 
suplimentare a profesorului de filosofie şi alese o carte care 
avea cel puţin un titlu interesant. Dar când luă cu el 
măreaţa lucrare a lui lhomas Hobbes, Leviatanul, interesul 
dispăru rapid. Hobbes spunea că intelectul uman era ca o 
maşină? Ranjit nu era sigur. Nici nu putea face distincţie 
între, să zicem, meritum congrui şi meritum condigni. Şi 
deşi era relativ încrezător că înţelegea ce spunea Hobbes 


atunci când lăuda „statul creştin” drept cea mai înaltă 
formă de guvernare, aceasta nu era o noţiune care să-l 
atragă pe încăpăţânatul şi agnosticul fiu al preotului 
principal al unui templu hindus. Oricum, nimic la Hobbes nu 
părea relevant pentru vieţile cunoscuţilor lui Ranjit. Duse 
posac cartea înapoi la bibliotecă şi se îndreptă spre camera 
sa, fără să spere la nimic mai mult decât un somn liniştit de 
vreo oră. 

Găsi două scrisori care îl aşteptau. Una era într-un plic 
crem cu sigiliul auriu al universităţii. Cel mai probabil, 
gândi Ranjit, o notă de la banca studenţilor prin care era 
informat că tatăl său trimisese banii pentru încă un 
trimestru. Dar cealaltă era de la Londra şi prin urmare de 
la Gamini. Ranjit o deschise imediat. 

Sperase că veştile de la Gamini îi vor lumina ziua 
nesatisfăcătoare, dar fu încă o dată dezamăgit. Nu era aşa. 
Scrisoarea era scurtă şi nu reieşea deloc că lui Gamini îi era 
dor de el. Povestea în principal despre vizionarea unei 
comedii mai puţin amuzante de-a lui Shakespeare la ceva 
numit Barbican. Dintr-un motiv oarecare, zicea Gamini, 
regizorul îmbrăcase toţi actorii într-un alb uniform, astfel că 
jumătate din timp nici el şi nici Madge nu putuseră să-şi dea 
seama cine vorbea. 

Întinzându-se după scrisoarea universităţii, Ranjit îşi dădu 
seama că era a treia, poate a patra oară când Gamini o 
pomenea pe această Madge. Analiză posibilele implicaţii ale 
acestui fapt în timp ce extrăgea o scrisoare pe o hârtie la fel 
de crem ca şi plicul, şi atunci posibila înşelăciune a lui 
Gamini îi ieşi cu totul din minte. Scrisoarea purta antetul 
decanatului şi spunea: 

Vă rog prezentaţi-vă la biroul decanului marţea viitoare la 
ora două după-amiază. S-a constatat că în timpul anului 
şcolar trecut aţi folosit neautorizat parola de acces în reţea 
a unui membru al personalului facultăţii. Vi se cere să 
aduceţi orice document sau alt material pe care îl 
consideraţi relevant în cazul acestei acuzaţii. 


Era semnată chiar de decan. 

După plăcuţa cu numele ei, femeia de la secretariatul 
decanatului era tamilă, lucru încurajator, dar era şi la fel de 
bătrână ca tatăl lui Ranjit. Avea o privire rece. 

— Eşti aşteptat, îl informă ea. Poţi să intri direct în biroul 
decanului. 

Ranjit nu mai avusese niciodată ocazia să-l viziteze pe 
decan. Ştia totuşi cum arăta omul - pagina de pe site-ul 
facultăţii oferea fotografii - şi bătrânul care citea un ziar la 
imensul birou de mahon categoric nu era el. Lăsă jos ziarul 
şi se ridică, nu chiar zâmbitor, dar cu siguranţă fără 
expresia de judecător pus pe spânzurat delincvenţi la care 
se aşteptase Ranjit. 

— Intră, domnule Subramanian, strigă el. Ia loc. Eu sunt 
doctor Denzel Davoodbhoy, preşedintele catedrei de 
matematică, şi cum problemele matematice par să joace un 
rol important aici, decanul m-a rugat pe mine să mă ocup 
de acest interviu în locul lui. 

Nu fusese o întrebare, iar Ranjit habar n-avea ce răspuns 
ar fi putut fi potrivit. Continuă pur şi simplu să se uite la 
matematician cu o expresie care, spera el, transmitea o 
îngrijorare plină de solicitudine, dar nu o admitere a 
vinovăţiei. 

Dr. Davoodbhoy nu păru să fie deranjat. 

— Mai întâi, zise, sunt câteva întrebări formale pe care 
trebuie să ţi le pun. Ai folosit parola doctorului Dabare ca să 
obţii bani la care nu aveai dreptul? 

— Categoric nu, domnule! 

— Sau ca să-ţi modifici notele la matematică? 

De data asta Ranjit se simţi jignit. 

— Nu! Adică, nu, domnule, n-aş fi făcut aşa ceva! 

Dr. Davoodbhoy dădu din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la 
ambele răspunsuri. 

— Cred că pot să-ţi spun că nu s-a prezentat nici o dovadă 
care să susţină vreuna dintre aceste acuzaţii. La urma 
urmelor, cum ai obţinut de fapt parola? 


Din câte îşi putea da seama Ranjit, nu părea să existe 
vreun motiv ca să încerce să ascundă ceva. Sperând că aşa 
stăteau lucrurile, începu cu descoperirea lipsei din ţară a 
profesorului pentru o vizită prelungită şi încheie cu 
întoarcerea la calculatorul din bibliotecă atunci când găsise 
soluţia aşteptându-l pe ecran. 

Când termină, Davoodbhoy îl privi o clipă în tăcere. Apoi 
zise: 

— Ştii, Subramanian, ai putea avea un viitor în 
criptografie. Ai avea mai multe şanse decât să continui să-ţi 
petreci viaţa încercând să demonstrezi ultima teoremă a lui 
Fermat. 

Se uită la Ranjit ca şi când ar fi aşteptat un răspuns. Ranjit 
nu îi oferi unul, aşa că Davoodbhoy adăugă: 

— Nu eşti singurul, să ştii. Când eram de vârsta ta, ca 
orice student la matematică din lume, am fost şi eu 
interesat de teorema finală. Te constrânge, nu-i aşa? Dar 
când am mai crescut puţin, am renunţat pentru că... ştii 
asta, nu-i aşa? Pentru că sunt foarte mari şanse ca Fermat 
să nu fi avut niciodată demonstraţia pe care pretindea că o 
are. 

Nedorind să i se întindă o cursă, Ranjit îşi păstră 
atitudinea atentă şi politicoasă şi gura închisă. 

— Vreau să zic, continuă Davoodbhoy, priveşte lucrurile în 
felul ăsta. Ştii, presupun, că Fermat şi-a petrecut mult timp, 
până în ziua morţii, încercând să dovedească că teorema lui 
se adeverea pentru puterile trei, patru şi cinci. Ei bine, 
gândeşte-te. Are vreun sens? Adică, dacă omul chiar 
cunoştea o dovadă generală că regula era valabilă pentru 
toţi exponenţii mai mari decât doi, de ce s-ar mai fi ostenit 
să încerce să demonstreze câteva exemple izolate? 

Ranjit scrâşni din dinţi. Era o întrebare pe care, în nopţi 
întunecate şi zile pline de dezamăgiri, şi-o pusese şi el 
destul de des. Şi fără să găsească vreun răspuns 
satisfăcător. Îi dădu lui Davoodbhoy răspunsul nu tocmai 
bun cu care de obicei încerca să se mulţumească şi el: 


— Cine ştie? Cum poate cineva ca mine sau ca 
dumneavoastră să ghicească de ce o minte ca a lui Fermat 
se mişcă în ce direcţie doreşte? 

Matematicianul îl privi cu o expresie care semăna oarecum 
cu toleranța, dar într-o oarecare măsură şi cu respectul. 
Oftă şi deschise braţele. 

— Hai să-ţi ofer o teorie diferită asupra a ceea ce s-a 
întâmplat, Subramanian. Să presupunem că în - ce an era, 
1637? - în 1637 Monsieur Fermat tocmai a terminat ceea 
ce credea el că e o demonstraţie. Apoi ceva mai târziu în 
cursul nopţii, în timp ce citea ceva în bibliotecă înainte să 
adoarmă, să presupunem că nu s-a putut abţine şi într-un 
puseu de exuberanţă a mâzgălit acea notiţă pe carte. 

Acolo făcu o scurtă pauză, aruncându-i lui Ranjit ceva ce 
nu putea fi descris decât ca o privire întrebătoare. Însă apoi 
continuă, pe un ton care s-ar fi potrivit adresării atât unui 
coleg respectat, cât şi unui elev aşteptând să fie pedepsit. 

— Să presupunem apoi că undeva mai târziu el şi-a 
revăzut demonstraţia şi a reverificat-o, şi a descoperit o 
eroare fatală. N-ar fi fost pentru prima dată, nu-i aşa? 
Pentru că se mai întâmplase cu alte „demonstraţii” ale lui 
pe care mai târziu recunoscuse că sunt greşite, nu-i aşa? 

Avu mila să nu-i mai ceară un răspuns lui Ranjit şi continuă 
direct: 

— Aşadar a încercat să-şi repare demonstraţia pe orice 
cale posibilă. Din nefericire a eşuat. Deci încercând să 
salveze ceva din greşeala lui a apelat la sarcina mai limitată 
de a demonstra enunţul pentru un caz maiuşor,cap = 3,şi 
aici a reuşit; pentru p = 4, şi a reuşit din nou. Nu a obţinut 
niciodată o dovadă pentru cazul p = 5, dar era destul de 
convins că ea exista. Şi avea dreptate, pentru că altcineva a 
făcut demonstraţia după moartea lui Fermat. Şi în tot acest 
timp notiţa sa pe marginea cărţii lui Diophantus stătea pe 
un raft din biblioteca lui. Dacă şi-ar fi amintit vreodată că a 
scris-o, probabil ar fi considerat că ar trebui să se întoarcă 
şi să şteargă acea presupunere greşită. Dar, la urma 


urmelor, ce şanse erau s-o vadă cineva vreodată? Apoi ela 
murit, cineva a căutat prin cărţile lui şi a văzut... fără să ştie 
că marele om se răzgândise. 

Ranjit nu-şi schimbă expresia. 

— Aceasta, spuse, e o teorie perfect logică. Doar că eu nu 
cred că s-a întâmplat aşa. 

Davoodbhoy râse. 

— Bine, Subramanian. Hai s-o lăsăm aşa. Numai să nu mai 
faci asta vreodată. Răsfoi prin hârtiile din faţa lui, apoi dădu 
din cap şi închise dosarul. Acum întoarce-te la cursuri. 

— Da, domnule. Şovăi puţin după ce îşi ridică rucsacul, 
apoi puse întrebarea: Dar o să fiu exmatriculat? 

Matematicianul păru surprins. 

— Exmatriculat? O, nu, nici vorbă. E doar o primă 
contravenţie, ştii tu. Nu exmatriculăm aşa studenţii, decât 
dacă e ceva cu mult mai grav decât furtul unei parole, şi 
oricum decanul a primit nişte scrisori extrem de favorabile 
în ce te priveşte. Deschise din nou dosarul lui Ranjit şi căută 
printre hârtii: Da. Uite. Una e de la tatăltău. Este foarte 
convins că la bază ai un caracter bun. Oricum, părerea în 
sine a unui tată despre fiul lui nu are mare greutate, dar 
mai este încă una. Scrisoarea te laudă aproape la fel de 
mult ca şi cea a tatălui tău, dar vine de la cineva care, cred 
eu, nu-ţi este foarte apropiat, dar e vorba de o persoană cu 
o importanţă considerabilă pentru universitatea noastră. De 
fapt este avocatul universităţii. Dhatusena Bandară. 

Acum Ranjit avea o nouă enigmă la care să cugete. Cine ar 
fi bănuit că tatăl lui Gamini s-ar fi ostenit să-l salveze pe 
prietenul fiului său? 

Cum ajungem acolo. 

Anul şcolar se apropia târâş de final. Prindea remarcabil 
viteză în perioadele mult prea scurte în care Ranjit 
participa la cursul de astronomie, dar restul orelor fiecărei 
alte săptămâni nu păreau să se grăbească deloc. 

Pentru scurt timp Ranjit îşi făcu speranţe în privinţa unui 
punct luminos - destul de luminos. Amintindu-şi prelegerea 


despre ceea ce se numea proiectul hidrosolar pentru Marea 
Moartă în Israel, se întoarse la seria de cursuri. Dar lectorul 
vorbea despre creşterea salinităţii în multe dintre puţurile 
de pe platoul continental oceanic, peste tot în lume, apoi 
despre cum unele dintre cele mai mari fluvii ale lumii nu se 
mai varsă în mare, în nici o mare, pentru că sunt mai întâi 
secate din cauza irigaţiilor în agricultură, a apei trase la 
toalete şi a stropirii peluzelor din faţa caselor orăşenilor. 
Ranjit nu avea nevoie de alte descurajări. Se ţinu deoparte 
după aceea. 

Se gândi chiar în treacăt să ia, sau cel puţin să pretindă să 
ia, şcoala în serios. De exemplu studiul putea fi considerat 
un joc, şi încă unul destul de uşor de câştigat. Nu semăna 
deloc cu acea insaţiabilă sete de învăţătură care îi marcase 
abnegaţia faţă de Teorema lui Fermat. Tot ce avea de făcut 
acum era să ghicească ce întrebare avea să-i pună fiecare 
dintre profesori la fiecare test şi să caute răspunsurile. Nu 
nimerea întotdeauna, dar ca să obţină o notă de trecere nici 
nu trebuia. 

Nimic dintre astea, desigur, nu se aplica astronomiei. 

Acolo dr. Vorhulst reuşea să facă din fiecare lecţie o 
plăcere. Aşa se întâmplă când discutară despre 
terraformare - adică refacerea suprafeţelor planetelor 
astfel încât oamenii să poată trăi pe ele. Şi, dacă vrei să faci 
asta, cum ajungi acolo ca să începi terraformarea? 

Răspunsul lui Ranjit ar fi fost „cu rachete”. Mâna lui se 
ridicase deja pe jumătate pentru a oferi răspunsul când 
profesorul o îngheţă la mijlocul mişcării. 

— O să spuneţi „cu rachete”, nu-i aşa? întrebă dr. Vorhulst, 
adresându-se întregii clase şi în particular celor vreo zece 
care, ca şi Ranjit, ridicaseră mâinile. Bine. Hai să ne gândim 
puţin. Să presupunem că vrem să începem terraformarea 
lui Marte, dar trebuie să lucrăm cu un minimum de utilaje 
grele cu care să mutăm pământ. Un excavator foarte mare, 
de exemplu. Un buldozer. Câteva camioane de dimensiune 
medie pentru moloz. Combustibil suficient pentru ca toate 


să funcţioneze, să zicem, vreo şase luni. Oricum destul de 
mult ca să punem lucrurile în funcţiune. Făcu o pauză, 
observând o mână din rândul al doilea care tocmai ţâşnise. 
Da, Janaka? 

Băiatul pe nume Janaka sări nerăbdător în picioare. 

— Dar, domnule Vorhulst, există un întreg plan pentru 
producerea de combustibil din resursele marţiene care se 
găsesc deja acolo! 

Profesorul îl fixă cu privirea. 

— Ai absolută dreptate, Janaka. De exemplu, dacă într- 
adevăr există o mare cantitate de metan sub permafrostul 
marțian, aşa cum crede multă lume, atunci acesta poate fi 
consumat drept combustibil, presupunând că putem găsi 
oxigen care să întreţină arderea. Bineînţeles, ca să facem 
asta ar trebui să avem încă alte utilaje grele, care ar avea 
nevoie de alt combustibil cu care să funcţioneze până se 
pun pe picioare uzinele de extracţie. Vorhulst îi adresă 
băiatului un zâmbet prietenos: Aşadar, Janaka, cred că dacă 
vrei să începi o terraformare în viitorul apropiat va trebui 
probabil să zbori cu tot cu combustibilul tău propriu. Hai să 
vedem. 

Se întoarse spre tablă şi începu să scrie. 

— Să zicem pentru început şase sau opt tone de 
combustibil. Utilajele în sine - ce spuneţi, cel puţin încă 
douăzeci sau treizeci de tone? Acum ca să trimitem aceste 
cel puţin douăzeci şi opt de tone de încărcătură de pe 
orbita circumterestră joasă, cunoscută ca LEO, până pe 
Marte, trebuie să le punem într-un fel de navă spaţială. Nu 
ştiu ce masă ar avea aceasta, dar hai să zicem că nava 
însăşi ar cântări cincizeci sau şaizeci de tone, plus 
combustibilul cu care să ajungă de pe LEO pe Marte. Se 
dădu un pas înapoi ca să privească cifrele de pe tablă şi se 
încruntă: Mă tem că avem o problemă, spuse clasei 
adresându-i-se peste umăr. 'Ioate astea nu pornesc de pe o 
orbită joasă, nu-i aşa? Înainte ca nava să se îndrepte către 


Marte, trebuie s-o aducem pe LEO. Şi mă tem ca asta ar fi 
cam scump. 

Se opri, privind clasa cu o expresie tristă. Aştepta ca unul 
dintre studenţi să profite de ocazie, şi după un timp o făcu 
una dintre fete. 

— Pentru că trebuie să iasă din puţul gravitațional al 
Pământului, nu-i aşa, domnule Vorhulst? 

El îi zâmbi larg. 

— Exact, Roshini, zise ridicând ochii la ceasul care se 
făcuse portocaliu. Aşa că vedeţi, primul pas e cel care ne 
ucide. Putem face ceva ca să uşurăm situaţia? O să 
încercăm să aflăm data viitoare. lar dacă vreunii dintre voi 
nu au răbdare să aştepte răspunsul, pentru asta există 
motoare de căutare. 

Apoi, cum toată lumea începuse să se ridice, rosti: 

— O, şi încă ceva. Sunteţi invitaţi cu toţii la petrecerea de 
sfârşit de trimestru la mine acasă. Nu vă îmbrăcaţi altfel 
decât la ore, şi nu aduceţi alte daruri decât pe voi înşivă. 
Dar veniţi. Mama o să se simtă jignită dacă lipsiţi. 

Unul dintre lucrurile care lui Ranjit îi plăceau cel mai mult 
la profesorul lui de astronomie - în afară de neaşteptatele 
surprize plăcute cum ar fi petrecerile de sfârşit de 
trimestru - era faptul că dr. Vorhulst nu pierdea prea mult 
timp cu practica obişnuită a predatului. Când, la finalul 
fiecărei sesiuni, dr. Vorhulst spunea clasei despre ce va fi 
vorba în următoarea, profesorul ştia perfect că cei o sută de 
cadeți spaţiali ai săi pasionaţi şi motivaţi vor parcurge 
materialul cu mult timp înainte de începutul sesiunii. 
(Puţinii care la început nu fuseseră atât de motivaţi - cei 
care întreţinuseră falsa speranţă a unui curs scurt la care 
puteau lua uşor notă mare - renunţaseră repede sau 
fuseseră molipsiţi de entuziasmul colegilor lor.) În 
consecinţă dr. Vorhulst avea cu ce să se joace în sesiunea 
următoare. 

Însă de data asta Ranjit nu se repezi imediat la motoarele 
de căutare. Avea alte obligaţii. Mai întâi trebuia să treacă 


de extrem de plicticoasele o oră şi cincizeci de minute de 
filosofie. Apoi venea înfulecarea rapidă a unui sendviş 
detestabil şi a unui pahar cu un oarecare suc călduţ, astea 
însemnând prânzul, totul înghiţit în grabă ca să poată 
prinde autobuzul de ora două cu care să ajungă la 
bibliotecă. 

Dar imediat la ieşirea din sala de mese stătea colegul lui 
de la cursul de astronomie împreună cu câţiva prieteni, şi 
avea veşti pentru Ranjit. 

— N-ai auzit ce ne-a promis doctor Vorhulst pentru 
următorul curs? Tocmai le spuneam prietenilor mei. 
Proiectul Artsutanov, ştii tu. Vorhulst spune că s-ar putea 
construi chiar aici! În Sri Lanka! Pentru că Banca Mondială 
tocmai a anunţat că a primit o cerere de finanţare a unor 
studii pentru un terminal în Sri Lanka! 

Ranjit abia deschidea gura să întrebe ce însemna asta 
când unul dintre ceilalţi interveni: 

— Dar ai spus că s-ar putea să n-o aprobe, Jude. 

Jude păru dintr-odată doborât. 

— Mă rog, da, admise el. Blestemaţii de americani, 
blestemaţii de ruşi şi blestemaţii de chinezi au toată 
puterea - şi toţi banii. E destul de probabil să nu susţină 
proiectul pentru că odată ce ai un ridicător Artsutanov 
funcţional, orice prăpădită de ţară din lume poate avea un 
program spaţial propriu. Chiar şi noi! Şi s-a terminat cu 
monopolul lor! Nu credeţi? 

Ranjit fu salvat de jena de a nu avea un răspuns - de fapt, 
de a nu avea habar despre ce vorbea Jude - de foamea 
crescândă a grupului de singhalezi. Apoi în bibliotecă - cu 
motorul de căutare pornit - Ranjit extrase cu mare viteză 
informaţiile. Cu cât afla mai multe, cu atât împărtăşea 
entuziasmul lui Jude. Acel prim pas greu al ridicării de pe 
suprafaţa Pământului până la LEO? Cu un cârlig Artsutanov 
nu mai era nici o problemă! 

Adevărat, studiile de fezabilitate erau departe de a expune 
o maşină în care poţi să sari pentru ca apoi să fie trasă cu 


viteză mare până la orbita circumterestră joasă, fără a fi 
necesare oceane de milioane de litri de combustibili 
explozivi lichizi. Dar se putea face. Şi probabil aşa se va 
întâmpla, mai devreme sau mai târziu, şi chiar Ranjit 
Subramanian ar putea fi unul dintre acei norocoşi care să 
dea ocol Lunii sau să se plimbe printre sateliții lui Jupiter, 
poate chiar să traverseze deşerturile fără speranţă de 
uscate ale lui Marte. 

Conform datelor aduse de motoarele de căutare, demult, 
prin 1895, primul rus care se gândise la călătoriile spaţiale, 
Konstantin Țiolkovski, aruncase o privire Turnului Eiffel din 
Paris şi îi venise o idee. O cale bună de a aduce o navă pe 
orbită, spunea el, era construirea unui turn foarte înalt 
dotat cu un elevator care să ridice nava până în vârf înainte 
de a-i da drumul să pornească în rătăcirile ei. 

Oricum, în 1960 un inginer din Leningrad pe nume Iuri 
Artsutanov a citit cartea lui '[iolkovski şi a văzut imediat că 
planul nu ar funcţiona. Era o lecţie pe care vechii egipteni o 
învăţaseră cu mult timp în urmă - la fel şi civilizaţia maya 
câteva mii de ani mai târziu de cealaltă parte a lumii. Lecţia 
spunea că există o limită a înălţimii la care poţi construi un 
turn sau o piramidă, iar această limită este stabilită de 
compresie. 

Într-o structură compresivă - adică orice structură 
construită de la nivelul solului în sus - fiecare etaj trebuie 
să suporte greutatea tuturor etajelor de deasupra lui. Ar 
însemna sute de kilometri de etaje ca să se ajungă la orbita 
joasă, şi nici un material imaginabil n-ar putea suporta o 
asemenea greutate fără să se sfărâme. 

Artsutanov a avut inspiraţia să înţeleagă că prin compresie 
era numai unul dintre modurile posibile de a construi o 
clădire. Un alt mod la fel de viabil era tensiunea. 

O structură bazată pe tensiune - una compusă din cabluri 
ataşate de un corp aflat pe orbită, de exemplu - era o 
noţiune teoretic elegantă, dar practic intangibilă privită din 
punctul de vedere al unui inginer care avea la dispoziţie 


pentru a face cablurile numai materialele existente la 
mijlocul secolului XX. Dar, susţinea Artsutanov, cine putea 
să spună că materialele pentru cabluri care ar putea fi 
inventate peste câteva zeci de ani nu se vor ridica la 
înălţimea acestei provocări? 

Când în cele din urmă Ranjit se duse să se culce, zâmbea - 
şi continuă să zâmbească chiar şi în somn, pentru că pentru 
prima dată de ceva timp descoperise ceva pentru care 
merita într-adevăr să zâmbească. 

Încă mai zâmbea dimineaţa următoare la micul dejun şi 
număra orele (erau aproape o sută patruzeci) până la 
următorul curs de astronomie. Nu încăpea îndoială că în 
mintea lui Ranjit orele sale de astronomie erau cele mai 
luminoase puncte ale anului universitar... 

Aşa stând lucrurile, de ce nu şi-ar schimba specializarea 
din matematică în astronomie? 

Se oprise destul de mult din mestecat ca să se gândească 
la asta, dar fără să ajungă la o concluzie satisfăcătoare. 
Exista ceva în capul lui care nu-i permitea să facă pasul 
oficial renunțând la matematică. Corect sau greşit, asta 
aducea prea mult cu a renunţa la teorema lui Fermat. 

Pe de altă parte era oarecum ciudat - după cum subliniase 
consiliera sa într-una dintre şedinţele pe care binevoise să i 
le acorde - să ajungi să-ţi iei diploma în matematică fără să 
frecventezi cursuri de matematică. 

Ranjit ştia ce trebuia să facă şi avea şi o întreagă 
dimineaţă liberă pentru asta. Imediat ce consiliera ajunse la 
birou, Ranjit se prezentă ca să-şi lămurească statutul, iar 
spre prânz era oficial înregistrat ca înscris târziu la un curs 
de bazele statisticii. De ce statistică? Ei bine, era la urma 
urmelor un fel de matematică. Dar intrând în clasă atât de 
târziu, cum avea să meargă? Nici o problemă, o asigură 
Ranjit pe consilieră; nu exista vreun curs de matematici 
inferioare pe care să nu-l poată recupera. Astfel până la 
prânz Ranjit rezolvase cel puţin una dintre problemele sale, 
chiar dacă era una pe care nu o considerase suficient de 


importantă ca să merite rezolvată. Aceasta fiind situaţia, 
Ranjit îşi atacă prânzul plicticos destul de vesel. 

Apoi lucrurile începură să meargă prost. 

Un tâmpit lăsase radioul la volum ridicat în loc de 
murmurul muzicii pe care studenţii îl tolerau în timpul 
meselor. Şi nici nu ştia nimeni cum să-l închidă. 

Bineînţeles, era inevitabil ca principalele ştiri ale zilei să 
fie exact genul de poveşti pe care Ranjit nu voia să le audă, 
pentru că aşa erau în general cam toate ştirile din lume. 

Însă acum, că ştirile se derulau, Ranjit le ascultă cu 
atenţie. Previzibil, erau veşti proaste - toate micile războaie 
continuau, se promiteau altele noi, cam ca întotdeauna. 
Apoi se trecu la ştirile locale din Colombo. Nu prezentau 
interes deosebit pentru Ranjit, până când un cuvânt îi 
atrase atenţia. Cuvântul era „Irincomalee”. 

Atunci acordă ştirilor atenţie deplină. Se părea că un 
bărbat din Trincomalee fusese arestat pentru că nu făcuse 
loc cu duba sa veche unei maşini de poliţie cu sirena 
pornită. (De fapt poliţiştii din maşină se îndreptau spre un 
loc în care să ia masa.) Când fusese oprit, evident poliţia 
cercetase dubiţa. Atunci îl prinseseră cu o încărcătură de 
prăjitoare de pâine, blendere şi alte mici aparate casnice, 
fără nici o explicaţie valabilă privind modul în care 
ajunseseră în posesia lui. 

Ranjit se oprise cu lingura de orez la jumătatea drumului 
spre gură, exact când crainicul menţiona numele 
suspectului. Kirthis Kanakaratnam. 

Acest lucru îl nedumeri şi mai mult pe Ranjit. Nu putea 
plasa numele. Îi suna vag familiar, dar de unde? De la 
şcoală? De la templul tatălui său? Putea fi de oriunde şi 
oricât ar fi încercat, Ranjit nu putea asocia o faţă cu 
numele. Un nou buletin de ştiri, mult după amiază, când 
Ranjit aproape că renunţase, anunţa că suspectul lăsase în 
urma lui o soţie şi patru copii mici. 

Chiar nu era treaba lui, îşi spuse Ranjit. Totuşi nu avu 
succes în a se convinge, pentru că dacă nu ştia sigur cine 


era Kirthis Kanakaratnam, cum putea şti că nu era cineva 
care în anumite circumstanţe îi fusese prieten? 

De aceea Ranjit sună la poliţie. Sună la numărul sediului 
de la un telefon dintr-o parte a campusului pe care o vizita 
rareori. Răspunse o voce de femeie, nu prea tânără, şi 
neobişnuită să ofere informaţii. Un prizonier pe nume 
Kirthis Kanakaratnam? Da, probabil. Sunt destul de multe 
persoane deţinute în închisoarea din Colombo sau în altele, 
şi nu întotdeauna acestea îşi dau numele adevărat. Ar putea 
da mai multe date despre această persoană? Numele unora 
dintre complicii săi, de exemplu? Avea cumva vreo relaţie 
cu el? Sau poate erau întovărăşiţi în vreun fel? Sau... 

Ranjit puse tăcut telefonul în furcă şi părăsi zona. Nu 
credea cu adevărat că o patrulă a poliţiei din Colombo 
putea să sosească alergând pe coridoare în orice moment. 
Dar era departe de a fi sigur că nu e posibil şi nu văzu nici 
un motiv pentru care să aştepte pe acolo ca să afle. 

Când Ranjit se întoarse seara în cameră se întâmplă al 
doilea cel mai bun lucru după prezenţa fizică a lui Gamini 
aşteptându-l, şi anume un e-mail de la Londra. (Mai era şi 
un mesaj de la tatăl lui Ranjit care îl sunase şi dorea să fie 
sunat înapoi - veşti foarte bune, gândi Ranjit, pentru că cel 
puţin bătrânul părea dornic să vorbească din nou cu el... 
dar, oricum, mai întâi se uită la scrisoarea lui Gamini.) 

Gamini dădea toate semnele că se simte minunat la 
Londra. Ieri (scria el) se plimbase până în campusul 
Colegiului Universitar din Londra pentru că Madge îi 
spusese că acolo se afla ceva ce voia ca el să vadă. Mă rog, 
era interesant, bine, presupunând că îţi place să te uiţi la 
morţi - chiar morţi de mult timp - pentru că ceea ce era de 
văzut era corpul îmbălsămat şi mumificat al filosofului 
utilitarian englez de acum două sute de ani, Jeremy 
Bentham. Fusese întotdeauna acolo, spunea Gamini, dar de 
obicei stătea închis într-un dulap de lemn pe care el îl 
numea „auto-icoana”. Ca o favoare specială făcută lui 
Madge, fusese deschis de către un membru tânăr al 


personalului fascinat de ea. Acest Bentham, continua 
Gamini explicaţiile, fusese un gânditor din secolul al XIX-lea 
cu adevărat înaintea timpului său, şi scrisese chiar şi o 
argumentaţie gândită cu grijă în favoarea unei toleranţe 
extinse - mă rog, o oarecare toleranţă, oricum - faţă de 
homosexuali. Bentham fusese un revoluţionar, adăuga 
Gamini, dar fusese şi atent într-un anume fel. Nu-şi 
publicase argumentaţia. O ascunsese, şi aşa rămăsese timp 
de un secol şi jumătate, până când cineva o pusese sub 
tipar în 1978. 

Deja Ranjit se săturase de Jeremy Bentham şi devenise 
puţin curios de ce Gamini îi povestea atât de multe. Oare 
pentru că Bentham fusese unul dintre primii oameni 
importanţi care scrisese cu oarecare simpatie pentru 
homosexuali? Şi dacă era aşa, ce voia Gamini ca Ranjit să 
înţeleagă pe această temă? Cu siguranţă niciunul dintre 
tineri nu se considera homosexual, pentru că evident nu 
erau. 

Subiectul i se păru incomod de dezbătut şi trecu mai 
departe. Oricum nu mai era mult din scrisoare. Câţiva 
dintre colegii lui Gamini - acolo Gamini nu o menţiona şi pe 
Madge, dar Ranjit ar fi putut paria o sumă mare că făcuse 
parte din grup - plecaseră pentru o zi la Stratford-upon- 
Avon. Şi chiar la sfârşit, ca într-un gând de ultim moment, 
marea veste: „O, auzi, am de făcut nişte cursuri de vară, dar 
tata vrea să stau acasă câteva zile vara asta ca s-o mai pot 
vedea o dată pe bunica înainte să se ducă. Zice că se simte 
rău. Aşa că o să mă întorc în Lanka un timp. lu unde o să 
fii? Nu ştiu dacă o să am timp să ajung în Trinco - dar 
altundeva?” 

Ei bine, nu era o veste mare? Era. Singurul lucru care mai 
atenuă entuziasmul tăcut al lui Ranjit era faptul că trebuia 
să-l sune pe tatăl lui. 

Bătrânul ridică receptorul de la primul apel. Glasul lui era 
vesel. 


— A, Ranjit - afectuos, mulţumit - de ce ţii secrete faţă de 
tatăl tău? Nu mi-ai spus că Gamini Bandară a plecat în 
Anglia! 

Deşi nu era nimeni acolo să-l vadă, Ranjit îşi dădu ochii 
peste cap. Dacă nu-i comunicase tatălui său noutăţile, era 
aproape în întregime din cauză că avusese încredere că 
paznicii acestuia vor avea grijă să le afle. Surprinzător era 
că durase atât de mult. Ranjit se gândi o clipă dacă să-i 
spună sau nu că Gamini se va întoarce acasă pentru scurt 
timp, dar decise să nu le facă el treaba bârfitorilor. Spuse 
atent: 

— Da, se duce la şcoală acolo. Şcoala de Studii Economice 
din Londra. Taică-său consideră că e cea mai bună şcoală 
din lume, cred. 

— Sunt sigur de asta, aprobă tatăl lui, cel puţin pentru 
anumite tipuri de studii. Ştiu că probabil îţi e dor de el, 
Ranjit, dar trebuie să-ţi spun că pentru mine asta înseamnă 
un mare pas spre rezolvarea unei probleme majore. Nimeni 
n-o să-şi mai facă probleme privind apropierea ta de un 
băiat singhalez dacă între voi e un ocean sau două. 

Ranjit nu ştiu ce să spună şi, logic, nu spuse nimic. Iatăl lui 
continuă: 

— Realitatea e că mi-a fost foarte dor de tine, Ranjit. Mă 
poţi ierta? 

Ranjit nu trebui să se gândească de două ori ca să 
răspundă. 

— 'Te iubesc, tată, zise imediat, şi nu e nimic de iertat. 
Înţeleg de ce ai fost nevoit să faci ceea ce ai făcut. 

— Atunci, întrebă tatăl său, o să vii să-ţi petreci vacanţa de 
vară în Trinco? 

Ranjit îl asigură că nimic nu i-ar plăcea mai mult, dar 
începuse să se simtă stânjenit. Conversaţia se împotmolea. 
Se bucură când îşi aduse aminte de întrebarea la care tatăl 
său ar fi putut să-i răspundă. 

— Tată? E un om din Trinco arestat în Colombo, Kirthis 
Kanakaratnam, şi am senzaţia că s-ar putea să-l fi cunoscut 


cândva. Ştii cine e? 

Ganesh Subramanian inspiră adânc - fie pentru că 
întrebarea îl tulbura, fie pentru că, şi el, era recunoscător 
schimbării de subiect, Ranjit nu-şi dădu seama. 

— Da, sigur că da. Kirthis. Nu-ţi aminteşti de el, Ranjit? 
Chiriaşul meu. Cel cu mulţi copii mici şi o nevastă cam 
bolnăvicioasă. De obicei lucra ca birjar la unul dintre 
hotelurile de pe plajă. Tatăl lui făcea diverse munci pe lângă 
templu până când a murit... 

— Îmi amintesc acum, zise Ranjit, şi aşa şi era. 

Bărbatul despre care vorbeau era scund şi la fel de negru 
ca Ranjit însuşi. Locuise, cu familie cu tot, într-o căsuţă de 
la marginea proprietăţii lui Ganesh Subramanian: după cele 
mai optimiste estimări, trei camere cu totul, pentru doi 
adulţi şi patru copii mici, fără canalizare. Cea mai limpede 
amintire a lui Ranjit era a mamei care spăla abătută hainele 
copiilor într-o cadă imensă de tinichea... şi copiii scâncind în 
jurul picioarelor ei şi murdărind asiduu alte haine şi pe ei 
înşişi. 

Când Ranjit lăsă telefonul, se pregăti să se culce, simţindu- 
se relativ mulţumit în privinţa lumii. Lucrurile mergeau 
bine. Se împăcase cu tatăl lui. Avea să-l revadă pe Gamini, 
măcar pentru scurt timp. lar misterul legat de identitatea 
acelui Kirthis Kanakaratnam era rezolvat şi nu va mai 
trebui să se gândească vreodată la omul acela, credea el. 

Statistica nu era chiar atât de plictisitoare cum se temuse 
Ranjit. Dar nici prea distractivă nu era. Cu mult înainte să 
înceapă cursul, Ranjit avea o noţiune destul de clară despre 
media aritmetică, mediană şi modul şi ştia ce înseamnă o 
deviaţie standard, şi nu-i luă mult să înveţe cum să traseze 
orice fel de histogramă pe care o voia profesorul. Dar în 
mod surprinzător se dovedi că profesoara avea simţul 
umorului şi atunci când nu preda studenţilor despre 
tulpină-frunză şi alte diagrame statistice, era aproape - mă 
TOg, uneori era aproape - la fel de plăcut de ascultat ca şi 
Joris Vorhulst însuşi. 


Dar dacă te gândeşti mai bine, îşi spuse Ranjit în sinea lui, 
nu. Mergea prea departe. Era o persoană destul de 
drăguță, dar pur şi simplu nu avea materialul de la 
astronomie cu care să lucreze. Cum ar fi elevatorul spaţial 
şi minunatele sale posibilităţi. 

Nici chiar elevatorul lui Artsutanov nu era singura 
distracţie din oraş. Ce spuneţi (întrebă într-o zi unul dintre 
studenţi la ora de astronomie) despre ceva cum ar fi bucla 
Lofstrom? Căci atunci nu ar trebui să începem prin a pune 
pe orbită un satelit gigantic pentru că obiectul ar sta chiar 
pe suprafaţa Pământului, de unde ar arunca pe orbită 
capsulele spaţiale. 

Atunci dr. Vorhulst începu să înfrâneze speculaţiile clasei. 

— Fricţiunea, zise el succint. Nu uitaţi de fricţiune. 
Amintiţi-vă ce a provocat fricţiunea multor nave spaţiale din 
trecut. Dacă aţi folosi o buclă Lofstrom, aţi avea nevoie să 
acceleraţi capsula până la acea viteză de evadare de zece 
kilometri pe secundă despre care am vorbit data trecută 
înainte ca voi să vă dezlănţuiţi, şi atunci frecarea cu aerul 
ar arde-o de tot. 

Făcu o pauză rotindu-şi ochii peste clasă, cu expresia sa 
naturală dintotdeauna, dar şi cu o sclipire slabă care îl făcu 
pe Ranjit să se aştepte la o surpriză. 

— Aşadar, zise sociabil profesorul, şi-a dat seama vreunul 
dintre astronauții juniori ce fel de rachete vor trebui să 
utilizeze navele voastre? 

Ranjit nu se gândise la nimic în afară de obişnuitul 
combustibil-plus-oxidant. Îşi ţinu gura închisă totuşi, pentru 
că ştia după modul cum pusese profesorul întrebarea că dr. 
Vorhulst avea altceva în minte. 

La fel gândea şi colegul lui, dar el reacţionă în mod diferit. 
Ridică imediat mâna. 

— Nu vorbiţi despre o rachetă chimică, nu, domnule 
Vorhulst? Atunci la ce vă gândiţi? Poate una nucleară? 

— O idee bună, zise profesorul, dar nu, nu cred că o 
rachetă nucleară ar fi cea mai bună soluţie, cel puţin nu 


genul de energie nucleară la care vă gândiţi voi. O, există 
proiecte pentru rachete propulsate de bombe atomice care 
explodează una după alta. Putem discuta despre ele dacă 
vreţi, dar ca să ajungem de la LEO la Marte cred că există 
două posibilităţi mult mai bune. Amândouă sunt create 
pentru a fi folosite împreună cu un fel de elevator spaţial 
care să le propulseze pe orbita joasă, pentru că ambele 
sunt prea slabe ca să ridice ceva de pe suprafaţa 
Pământului în spaţiu. Una este vela solară. Cealaltă este 
racheta electrică. 

Zece minute mai târziu dr. Vorhulst dăduse motive scurte 
şi convingătoare pentru evitarea exploziilor nucleare ca 
propulsie pentru rachete - necesitatea unui scut solid care 
să protejeze astronauții de radiaţiile mortale, şi oricum cine 
vrea să detoneze câteva sute de bombe atomice în spaţiu? 
Velele solare aveau mai multe calităţi care să le recomande, 
admise el, dar erau îngrozitor de lente şi nu foarte uşor de 
manevrat. Totuşi racheta electrică, deşi de asemenea lentă 
la accelerare, nu are nevoie de un stoc de combustibil şi nu 
produce reziduuri nedorite. De unde provine electricitatea? 
Probabil de la o centrală electrică nucleară aflată la bord, 
admise Vorhulst, dar ar fi la fel de uşor şi cu energie solară 
- adică de la energia solară din spaţiu, unde nu există 
noapte sau vreme noroasă şi soarele străluceşte continuu. 

— Şi ce faceţi cu această electricitate? O folosiţi pentru 
ionizarea fluidului de lucru - un gaz ca xenonul de exemplu 
- iar gazul se aprinde, iese prin duzele rachetelor cu viteză 
foarte mare, şi aţi pornit. 

Se opri să-şi tragă răsuflarea. 

— Bine, recunoscu el, o rachetă electrică nu accelerează 
foarte puternic. Dar poate accelera oricât de mult vreţi, şi 
cu cât durează mai mult accelerarea cu atât va fi mai mare 
viteza. Puteţi accelera până la jumătatea drumului. Apoi vă 
întoarceţi şi deceleraţi până la sosire. Ştie cineva ce implică 
asta? 


Vorhulst le dădu câteva momente de gândire, dar nimeni 
nu-şi dădu seama. 

— Asta înseamnă, le spuse el, că cu cât e mai lungă 
călătoria, cu atât va fi mai mare viteza obţinută. N-o să vă 
doriţi un motor electric ca să mergeţi pe Lună. E un drum 
scurt; nu aveţi timp ca să prindeţi viteză. Însă pentru Marte 
e optim. Pentru planetele exterioare, să zicem Uranus sau 
Neptun, mă rog, excursia asta nu durează cu mult mai mult 
decât până pe Marte! Iar dacă vreţi într-adevăr să ajungeţi 
într-un loc îndepărtat, să zicem în norul lui Oort, prin 
accelerare puteţi obţine o viteză atât de mare încât această 
călătorie imensă devine posibilă! 

Apoi se opri şi zâmbi. 

— Bine, nu vreau să supraevaluez meritele rachetei 
electrice, pentru că are un dezavantaj serios. Şi anume, nu 
există niciuna. Linişti slabele murmure de dezamăgire: O, 
principiul este solid. Dar nimeni nu a construit niciuna 
pentru că dacă ar trebui să te lansezi de pe suprafaţa 
Pământului nu ar funcţiona. E nevoie de ceva care s-o ridice 
mai întâi pe orbită joasă, apoi poate să-şi pună în valoare 
talentele. Ceva în genul unui elevator spaţial Artsutanov şi, 
după cum ştiţi, nu avem niciunul pe aici. 

Zâmbi trist. 

— O, într-o zi vom avea, promise el. Apoi vom avea şi 
rachete electrice cu milioanele, şi sunt gata să pariez că nu 
numai unul dintre voi va ajunge să călătorească în tot felul 
de locuri bizare şi minunate. Dar nu încă, pentru că în 
prezent ele nu există. 

Lucru care, odată ce nu te mai gândeai la el, era destul de 
adevărat, cel puţin pentru micul volum de spaţiu din 
apropierea Pământului, cu toate că nu avea să fie aşa 
pentru mult timp. 

De fapt, puţin mai departe se aflau o sută cincizeci şi patru 
de astfel de rachete electrice îndreptându-se direct către 
Pământ, iar indivizii de la bordul lor nu le considerau deloc 
neobişnuite. 


Aceşti indivizi erau Unu-Virgulă-Cinci şi (ei sau strămoşii 
lor) călătoriseră de la o stea la alta în astfel de nave spaţiale 
timp de multe, multe generaţii. De fiecare dată cam cu 
aceleaşi misiuni. Acest lucru făcea ca Unu-Virgulă-Cinci să 
ocupe un loc unic printre speciile inteligente inferioare ale 
galaxiei. 

Practic ei erau soldaţii Marilor Galactici. 

Unui observator neatent poate nu i s-ar fi părut că Unu- 
Virgulă-Cinci ar fi buni candidaţi pentru astfel de slujbă. 
Dezbrăcat de scuturi şi proteze, un Unu-Virgulă-Cinci 
obişnuit nu era cu mult mai mare decât o pisică terestră. 
Însă era puţin probabil ca acel observator neatent să vadă 
un Unu-Virgulă-Cinci dezbrăcat. Indispensabilele lor 
dispozitive protectoare cântăreau aproximativ jumătate cât 
corpul în sine (şi de aici numele de Unu-Virgulă-Cinci) şi 
fiecare bucăţică a acestui echipament era vitală. Unele 
dintre dispozitive păzeau fragila fiinţă organică din interior 
împotriva radiaţiilor - de la scurgerile ionizate ale 
centralelor lor nucleare sau de la reziduurile anticelor lor 
războaie nucleare. 

Unele procesoare chimice îndepărtau otrăvurile din aerul 
respirat sau din hrana şi apa ingerate. Altele doar îi 
împiedicau să înnebunească din cauza gălăgiei 
insuportabile care inunda fiecare colţ al lumii lor (acest 
lucru implica acoperirea cu amortizoare de sunet susţinute 
de anulatoare de frecvenţe). Alte procesoare reduceau 
fulgerele şi flăcările care le acompaniau industria. 

Existau câteva puncte pe planeta lor unde un Unu-Virgulă- 
Cinci ar fi putut supravieţui dezbrăcându-se. Acele locuri 
erau camerele de împerechere şi de naştere şi o serie de 
puncte în care se realizau proceduri medicale şi 
chirurgicale. Nu existau multe asemenea locuri. Pentru că 
pe planeta lor răvăşită erau atât de multe lucruri de care 
trebuiau să se păzească, pe care să le neutralizeze sau să le 
prevină, astfel de locuri erau nu numai rare, ci şi scumpe. 


Aceasta fiind situaţia, te puteai întreba de ce o specie cu 
atât de mult simţ practic în tehnologie ca Unu-Virgulă-Cinci 
nu îşi construieşte o flotă de nave spaţiale ca să înceapă o 
nouă viaţă pe o planetă neatinsă altundeva în spaţiu. 

De fapt, Unu-Virgulă-Cinci făcuseră asta... odată. 

Însă proiectul nu avusese succes. Bine, navele fuseseră 
inventate şi construite şi fusese localizată o planetă 
suficient de inofensivă. Dar interveniseră Marii Galactici. 
După ce se întâmplase asta, succesul fusese atât de 
neînsemnat, încât, deşi trecuseră multe mii de ani, Unu- 
Virgulă-Cinci nu se mai gândiseră niciodată să încerce iar. 

Vara. 

În mare anul şcolar fusese o dezamăgire, dar vara începu 
bine pentru Ranjit Subramanian. De exemplu, trecuse 
examenele. Când rezultatele fură afişate, nu fu surprins de 
nota minimă la filosofie (cea de la psihologie nu conta, 
fiindcă renunţase din plictiseală) şi nici prea uimit, cu toate 
că era mulţumit, de cea maximă de la astronomie. Dar nota 
maximă la statistică fusese un mister total. Ranjit nu putu 
decât să presupună că era rezultatul conjunctural al 
studiilor sale personale avansate atunci când nu mai 
suportase să vadă încă un grafic sau o histogramă de 
densitate. Biblioteca îl salvase, prin texte avansate despre 
probleme ca metodele stohastice şi analiza bayesiană. 

Partea proastă a sfârşitului de trimestru, desigur, era că se 
terminase şi cursul de astronomie. Dar exista măcar un 
post-scriptum sub forma petrecerii din casa profesorului 
Vorhulst. 

Totuşi, mergând pe jos de la autobuz la adresa aflată pe 
invitaţia lui, Ranjit simţi că începe să se răzgândească. În 
primul rând, era un cartier stilat şi în consecinţă nefamiliar, 
fiindcă el şi Gamini îl evitaseră în plimbările lor prin oraş. 
(Şi familia lui Gamini locuia în acel cartier.) Apoi, casa lui 
Volhurst era nu numai mai mare decât avea nevoie o 
singură familie, ci era înconjurată de verande absolut 


inutile dotate cu coloane şi plasată într-o grădină minunat 
îngrijită. 

Ranjit inspiră adânc înainte de a împinge poarta şi de a 
urca cele câteva trepte până pe verandă. Primul lucru pe 
care îl observă imediat ce trecu de uşă fu briza răcoritoare 
de la ventilatoarele de deasupra capului. Era ceva binevenit 
în căldura din Colombo. Şi mai binevenită fu apariţia lui 
Vorhulst însuşi, alături de o femeie aproape la fel de 
ostentativ voluminoasă ca şi casa în care trăiau. Profesorul 
îl întâmpină pe Ranjit făcându-i cu ochiul şi cu o înclinare de 
cap. 

— Ranjit, zise, conducându-l către femeie, ne bucurăm că 
ai putut veni. Să ţi-o prezint pe Mevrouw Beatrix Vorhulst, 
mama mea. 

Nesigur ce trebuia să facă în faţa unei femei - şi încă una 
cu o piele excesiv de deschisă la culoare - care îl depăşea în 
înălţime cu cel puţin trei-patru centimetri şi ca masă cu mai 
multe kilograme, Ranjit îi oferi o mică plecăciune 
experimentală. Mevrouw Vorhulst nu voia aşa ceva. Îi luă 
mâna şi i-o reţinu. 

— Dragă Ranjit, sunt încântată să te cunosc. Fiul meu nu 
are favoriţi în clasă, dar dacă ar avea - te rog să nu afle că 
ţi-am spus asta - sunt convinsă că tu ai fi unul dintre ei. Am 
avut plăcerea să-l întâlnesc şi pe tatăl tău. Un om minunat. 
Am lucrat împreună într-o comisie de armistițiu, pe vremuri 
când aveam nevoie de comisii de armistițiu. 

Ranjit îi aruncă o privire rapidă lui dr. Vorhulst în speranţa 
de a obţine vreun indiciu despre ceea ce ar trebui să spună 
acestei arătoase şi parfumate forţe a naturii. Nu primi nici 
un ajutor. Profesorul pălăvrăgea deja cu trei sau patru nou- 
veniţi, dar Mevrouw Vorhulst, conştientă de dificultatea în 
care se afla Ranjit, îi oferi ajutor. 

— Nu-ţi pierde timpul cu o văduvă bătrână, îl sfătui ea. 
Înăuntru sunt câteva fete drăguţe, ca să nu mai pomenesc 
de mâncare şi băutură. Avem chiar şi câteva dintre acele 
oribile răcoritoare americane de care Joris a devenit 


dependent în California, dar eu una nu le-aş recomanda. Îi 
dădu drumul mâinii cu o ultimă mângâiere. Însă trebuie să 
vii la noi la cină într-o zi, după ce se întoarce Joris de la 
New York. O să fie deprimat. Aşa e întotdeauna după ce 
încearcă încă o dată să convingă ONU să ia măsuri în 
privinţa elevatorului Artsutanov. Dar desigur, adăugă ea, 
întorcându-se deja spre noii oaspeţi, nu poţi să dai vina 
numai pe ei, nu-i aşa? Oamenii nu au învăţat încă să se 
joace frumos împreună. 

Intrând în salonul spaţios, Ranjit observă că într-adevăr 
erau acolo câteva fete drăguţe, cu toate că majoritatea erau 
deja acaparate de câte unul sau mai mulţi tineri. Schimbă 
saluturi cu câţiva colegi de clasă, dar pe moment cel mai 
mult îl interesa casa în sine. Nu era deloc ca modesta 
locuinţă din Trincomalee a tatălui său. Podeaua era din 
ciment alb lustruit şi pereţii întrerupţi de uşi deschise spre 
imensa grădină cu palmieri, frangipani şi o piscină 
îmbietoare. Din precauţie Ranjit mâncase deja, aşa că 
etalarea mâncării era superfluă. Trecu cutremurându-se pe 
lângă răcoritoarele americane despre care vorbise 
Mevrouw Vorhulst, dar se bucură să găsească o rezervă din 
clasica deja cola. Când se uită după un deschizător, un 
servitor apăru de nicăieri, îi smulse sticla din mână, scoase 
capacul şi turnă băutura într-un pahar înalt, deja răcit, 
apărut de asemenea de nicăieri. 

Servitorul îl lăsă pe Ranjit clipind nedumerit până când, 
din altă direcţie, o voce de femeie spuse: 

— Îi iei bolul de orez de la gură, să ştii. Dacă musafirii şi-ar 
deschide singuri sticlele de cola, wallah-ul cu băuturile şi-ar 
pierde slujba. Altceva, Ranjit, ce mai faci? 

Când se întoarse o recunoscu pe tânăra creolă din 
nefericitul prim an cu cursul de sociologie, Mary... 
Martha... nu... 

— Myra de Soyza, îl ajută ea. Ne-am întâlnit anul trecut la 
sociologie şi mă bucur să te văd din nou. Am auzit că lucrezi 
la teorema lui Fermat. Cum merge? 


Nu era întrebarea pe care se aştepta Ranjit s-o audă, în 
special de la o fată aşa de frumoasă ca ea. Îi dădu un 
răspuns neutru: 

— Destul de încet, mă tem. Nu ştiam că te interesează 
Fermat. 

Ea păru uşor jenată. 

— Mă rog, presupun că ar trebui să recunosc că tu eşti cel 
care mi-a provocat interesul ăsta. După ce am auzit că ai 
furat parola profesorului de mate - o, eşti surprins? Dar 
bineînţeles că toţi studenţii lui au aflat. Cred că dacă nu s-ar 
fi încheiat semestrul, ar fi apărut o mişcare în favoarea 
alegerii tale ca preşedinte de an. Îi oferi un zâmbet 
prietenos: Oricum, nu m-am putut împiedica să nu mă 
întreb care ar putea fi obsesia unei persoane ca tine - 
„obsesie” e un cuvânt prea dur? 

Ranjit, care de atunci ajunsese să se împace cu descrierea 
tehnică a căutării lui până acum eşuate, ridică din umeri. 

— Ei bine, continuă ea, să spunem că nu m-am putut opri 
să nu mă întreb ce ar putea avea importanţă pentru 
puternicul tău interes în descoperirea unei dovezi pentru 
afirmaţia lui Fermat. Lucrarea lui Wiles nu e cu siguranţă 
ceea ce a avut Fermat în minte, nu-i aşa? Fie şi numai 
pentru că aproape fiecare pas al lui Wiles provine din 
munca făcută de altcineva cu mult timp după ce Fermat 
murise, aşadar Fermat nu avea cum să cunoască... O, 
Ranjit, te rog fii atent cu băutura! 

Ranjit clipi şi-şi dădu seama despre ce vorbea. Zăpăcit de 
turnura conversaţiei, permisese ca paharul de cola să se 
încline periculos. Îl îndreptă şi bău o înghiţitură ca să-şi 
limpezească mintea. 

— Ce ştii despre demonstraţia lui Wiles? întrebă, trecând 
de punctul peste care nu-i mai păsa dacă era sau nu 
politicos. 

Myra de Soyza nu păru să se supere. 

— De fapt nu prea mare lucru. Doar cât să-mi fac o idee 
despre ce e vorba. Evident nu cât un matematician 


adevărat. Ştii cine e dr. Wilkinson? De pe Drexel Math 
Forum? Cred că ela dat cea mai simplă şi mai bună 
explicaţie a ceea ce a realizat de fapt Wiles. 

Ceea ce îi paraliza acum corzile vocale lui Ranjit era faptul 
că el însuşi, în zilele când abia începuse să încerce să 
înţeleagă demonstraţia lui Wiles, îi fusese cu adevărat 
recunoscător aceleiaşi analize a dr. Wilkinson. 

Îşi dădu seama că probabil emisese nişte sunete, căci de 
Soyza îl privea întrebător: 

— Adică, lămuri el, vrei să spui că poţi urmări explicaţiile 
lui Wilkinson? 

— Sigur că le pot urmări, zise ea dulce. A fost foarte clar. 
Doar că a trebuit să-i citesc explicaţiile... ei bine, admise ea, 
de cinci ori. Şi am fost nevoită să recurg destul de des la 
cărţile din bibliografie. Nu mă îndoiesc că mi-au scăpat 
multe, dar cred că am înţeles oarecum. Îl privi în tăcere un 
timp înainte de a întreba: Ştii ce aş putea face dacă aş fi în 
locul tău? 

Cu totală sinceritate, Ranjit replică: 

— Habar n-am. 

— Păi, nu m-aş osteni cu nimic din Wiles. Aş arunca o 
privire la ceea ce au făcut alţi matematicieni, să spunem, în 
primii treizeci sau patruzeci de ani după moartea lui 
Fermat. Ştii, vorbesc despre lucrări despre ale căror 
anticipări Fermat ar fi putut auzi, sau la care poate s-a 
gândit chiar el. Şi... A, exclamă ea schimbând brusc 
subiectul şi privind peste umărul drept al lui Ranjit, iată-l şi 
pe demult-pierdutul meu Brian Harrigan, cu mult întârziata 
mea şampanie. 

Demult-pierdutul Brian Harrigan era unul dintre acei 
americani supradimensionaţi, şi venea trăgând după el o 
fată drăguță de vreo douăzeci de ani. Îi oferi lui Ranjit o 
privire de o micro-secundă. Apoi: 

— Scuze, iubito, îi spuse Myrei de Soyza vorbind prin 
spaţiul ocupat de Ranjit de parcă ar fi fost gol, dar am 
apucat să stau de vorbă cu, âăă... Devika? Ea a crescut mai 


mult sau mai puţin în casa asta şi a promis să-mi arate 
împrejurimile. Are nişte aspecte arhitecturale grozave - ai 
observat podelele de ciment? Aşa că dacă nu te superi... 

— Du-te, zise Myra. Numai dă-mi şampania dacă nu s-a 
încălzit deja, şi pe urmă du-te. 

Şi el plecă, la braţ cu fata, care nu adresase nici un cuvânt 
nici Myrei, nici lui Ranjit. 

Partea cea mai bună a plecării lui Brian Harrigan era că îl 
lăsase pe Ranjit în posesia exclusivă a companiei acestei 
surprinzătoare, uimitoare, una peste alta destul de 
neobişnuite tinere. (Cu toate că Ranjit era destul de sigur 
că nu era chiar atât de tânără. Avea cel puţin doi sau trei 
ani mai mult ca el, după calcule. Poate chiar şi mai mult.) El 
nu considera acel tete-r-tete drept o întâlnire romantică. 
Era prea prost informat despre întâlnirile dintre băieţi şi 
fete ca să facă acest salt, şi oricum exista problema acelui 
Brian Harrigan care i se adresase lejer cu „iubito”. Prin 
câteva indicii, de Soyza îi contură în parte portretul lui 
Brian Harrigan. Se dovedi că de fapt nu era american. Era 
canadian. Lucra pentru unul dintre acele lanţuri de hoteluri 
întinse în toată lumea, în prezent făcând ceva planuri 
pentru un alt hotel de lux pe o plajă din Trincomalee. Însă 
ea nu-i dădu şi informaţiile pe care Ranjit era cel mai curios 
să le afle. Totuşi, îşi spuse în sinea lui, chiar nu era treaba 
lui dacă ea se culca cuel. 

Când Ranjit se agăţă de numele Trincomalee, de Soyza 
păru jenată. 

— Oh, desigur. Nu m-am gândit. Tu eşti de acolo. Ştii 
hotelul despre care vorbeşte Brian? 

Ranjit recunoscu că aproape tot ce ştia despre hotelurile 
turistice din Trinco se reducea la faptul că erau extrem de 
scumpe. Apoi ea îl întrebă despre templul tatălui său, 
despre care ea, din nou în mod uimitor, părea să cunoască 
foarte multe lucruri. Ştia că fusese construit pe ceea ce se 
numea colina sacră a lui Shiva, ştia că fusese - sau cel puţin 
templul cel mare pe care îl dărâmaseră portughezii în 1624 


fusese - unul dintre cele mai bogate locuri de închinare din 
toată Asia de Sud-Est, cu depozite imense de aur, mătăsuri 
şi tot felul de lucruri pe care călugării le adunaseră în 
istoria sa de o mie de ani. Ştia chiar şi despre teribila zi din 
1624 când comandantul portughez, Constantine de Sa de 
Menzes, ordonase preotului principal al templului să curețe 
lăcaşul de toate lucrurile de valoare şi să predea tezaurul 
vaselor portugheze din port, pentru că dacă nu face asta de 
Sa va întoarce tunul de pe corabia sa asupra templului. 
Preotul nu avusese de ales. Făcuse cum i se poruncise... 
apoi de Sa bombardase totuşi templul prefăcându-l în ruine. 

— Hm, făcu Ranjit după ce ea se opri. Chiar ştii multe 
despre timpurile alea, nu? 

Ea păru stânjenită. 

— Presupun că da, dar îmi imaginez că nu chiar atâtea ca 
tine. De fapt, strămoşii mei au fost în general printre 
jefuitori. 

La asta Ranjit nu avu alt răspuns în afara unui alt „hm”. 
leşiseră în grădina cu frangipani şi ghimbir înflorit şi 
stăteau unul lângă altul sub un pâlc de palmieri. Aveau în 
faţa ochilor vasta piscină a familiei Vorhulst, unde câţiva 
dintre colegii lui Ranjit, făcând cumva rost de costume de 
baie potrivite, jucau volei în apă. 

Un servitor adusese din nou şampanie pentru Myra şi cola 
pentru Ranjit. Alţi oaspeţi o salutară pe Myra în treacăt şi 
unul sau doi şi pe Ranjit. Însă de Soyza nu părea interesată 
să pună capăt acelui tete-r-tete. Nici Ranjit nu era 
interesat. Ceea ce, reflectă el, era puţin curios, pentru că 
foarte rar îşi dorea să extindă vreo discuţie cu o fată. 

De Soyza, descoperi Ranjit, călătorise prin toată Sri Lanka 
împreună cu părinţii şi iubea fiecare centimetru al insulei. 
Se miră să audă că Ranjit se îndepărtase rar de 
Trincomalee, în afară de timpul petrecut în prezent în 
Colombo şi câteva excursii cu şcoala. 

— N-ai fost niciodată la Kandy? N-ai văzut căţărătorii 
urcându-se în copaci să adune nucile din care se face 


toddy? 

Nu, de fiecare dată răspunsul era acelaşi. Nu fusese. Cam 
tot pe atunci Mevrouw Vorhulst trecu pe acolo făcându-şi 
rondul ca să se asigure că oaspeţii sunt bine trataţi. 

— Voi doi păreţi să vă simţiţi bine, observă ea aruncându- 
le o privire. Pot să vă mai aduc ceva? 

— Nimic, mătuşă Bea, zise de Soyza. E o petrecere 
frumoasă. 

Apoi, după ce Mevrouw Vorhulst se îndepărtă, răspunse 
întrebării din ochii lui Ranjit: 

— Păi, bineînţeles că noi toţi creolii ne cunoaştem între 
noi, iar mătuşa Bea chiar îmi e un fel de rudă. Când eram 
mică am petrecut aici aproape la fel de mult timp ca la mine 
acasă şi Joris a fost fratele mai mare pe care nu l-am avut. 
Avea grijă să nu mă înec când mă ducea pe plajă şi mă 
aducea înapoi la timp pentru somn. Apoi observă semnele 
nedumeririi pe faţa lui Ranjit: Ce nu e-n regulă? 

E] zise cu ton de scuză: 

— Sunt puţin confuz. Tu i-ai spus Bea. Credeam că o 
cheamă - cum era? 

— Mevrouw. 

Myra era destul de politicoasă ca să nu zâmbească prea 
mult. 

— Mevrouw înseamnă „doamnă” în olandeză. Numele ei 
este Beatrix. Apoi aruncă o privire la ceas şi păru 
îngrijorată: Nu vreau să te ţin departe de prietenii tăi. Eşti 
sigur că nu preferi să faci o baie în piscină? Familia Vorhulst 
păstrează o serie de costume de baie în vestiare... 

Era sigur, fără îndoială. Cât timp trecuse discutând, Ranjit 
n-ar fi putut spune. Myra de Soyza nu părea grăbită să 
încheie conversaţia, dar cândva mai târziu fu luată în grijă 
de aproape uitatul Brian Harrigan. Le reaminti de existenţa 
lui trăgând cu ochiul, apoi intrând în mica lor grădină cu 
palmieri. Părea supărat. 

— Am încercat să te găsesc peste tot, îi spuse Myrei. 

Ea se ridică zâmbindu-i. 


— Mi se pare că ai avut suficientă companie, zise ea. 

— Te referi la fata care mi-a arătat locurile? Mi-a fost de 
foarte mult ajutor. E o casă mare şi veche. Ziduri groase de 
un metru, numai din nisip, coral şi tencuială, aşa că la ce le- 
ar mai trebui aer condiţionat? Dar ai uitat că avem 
rezervare la cină? 

Myra uitase; îşi ceru scuze, îi spuse lui Ranjit cât de mult îi 
făcuse plăcere conversaţia şi dispăru. 

Ranjit nu părăsi petrecerea. Rămase, deşi nu părea să mai 
fie la fel de distractiv. Se gândi şi respinse ideea unei băi în 
piscină; petrecu un timp în grupul de studenţi care se 
adunaseră în jurul lui Joris Vorhulst, unde se discutau cam 
acelaşi tip de lucruri care fuseseră deja discutate în clasă; 
se aşeză puţin alături de cei câţiva invitaţi care urmăreau şi 
comentau programul de ştiri de la televizorul din micul cort 
situat lângă zidul grădinii. Ştirile, desigur, nu erau 
amuzante. În Coreea nişte nord-coreeni supăraţi 
eliberaseră, aparent deliberat, o haită de câini răi şi posibil 
turbaţi în apropierea graniţei dintre Nord şi Sud. Nimeni 
nu fusese muşcat. Trei dintre câini muriseră călcând pe o 
mină, iar restul fuseseră rapid mitraliaţi de un detaşament 
de grăniceri ai Republicii Coreea de Sud, şi toată lumea 
căzuse de acord că nu e nevoie să se ia nici o măsură 
împotriva Coreei de Nord. 

De fapt, Ranjit găsi surprinzător de uşor să poarte 
conversații cu acei străini - despre situaţia internaţională 
încordată, despre necesitatea construirii cârligelor spaţiale 
Artsutanov pentru ca oamenii obişnuiţi să poată avea o 
speranţă să călătorească în spaţiu, despre cât de 
cumsecade sunt gazdele Vorhulst, despre zeci de alte 
subiecte. În final discuţiile se încheiară atunci când 
musafirii începură să se rărească. Ranjit înţelese de aici că 
ar fi timpul să plece şi el. 

Petrecerea îi făcuse plăcere, mai ales prima parte a ei, şi 
nu se îndoia că ceea ce o făcuse atât de frumoasă fusese 
întâlnirea cu Myra de Soyza. 


Pe drumul de întoarcere în campus Ranjit se pomeni 
gândindu-se - nu ca orice băiat despre o fată, fireşte - ce 
persoană interesantă era Myra de Soyza. Şi întrebându-se 
care ar fi cea mai bună cale să-l ucidă pe Brian Harrigan. 

De asemenea, Ranjit fu bucuros când se întoarse să-şi 
petreacă vara la Trincomalee. Ganesh Subramanian 
presupusese că fiul său voia să-şi ocupe timpul cu noi 
atacuri asupra acelei dificile şi misterioase probleme a lui 
Fermat. Avea doar parţial dreptate. Ranjit nu uitase de 
teorema lui Fermat. Continua să-şi facă apariţia în mintea 
sa în momente inoportune, mai des de când Myra de Soyza 
îi redeşteptase amintirile. Dar de fiecare dată făcea tot 
posibilul s-o alunge. Ranjit Subramanian ştia când era 
învins. 

În orice caz avea alte lucruri cu care să-şi ocupe mintea. 
Unul dintre călugări îi spusese că pe plajă se renova unul 
dintre vechile hoteluri din Trincomalee şi studenţii aflaţi în 
vacanţă puteau obţine slujbe uşoare şi bine plătite. Ranjit 
verifică. Existau asemenea slujbe. Obţinu una, şi pentru 
prima dată în cei optsprezece ani de viaţă Ranjit putu să-şi 
plătească singur drumul pe lume. 

După cum i se promisese, slujba nu era grea deloc. 
Denumirea oficială era „dispecer aprovizionare”. 
Îndatoririle lui erau: unu, să înregistreze încărcătura de 
materiale a fiecărui camion care sosea; doi, să alerge să 
spună imediat şefului de echipă dacă vreunul dintre acele 
camioane încerca să părăsească incinta cu o parte din 
bunuri aflate încă la bord; şi trei, în fiecare dimineaţă la 
sosirea la locul de muncă să inventarieze rapid toate 
stocurile de materiale de construcţii care sosiseră în ziua 
anterioară ca să se asigure că nu dispăruse vreo parte 
mare a lor în timpul nopţii. Paznicii particulari angajaţi de 
compania hotelieră aveau ordine să-l sprijine în caz de 
nevoie. Şi ei erau bine motivaţi să-şi facă bine treaba, 
fiindcă fuseseră informaţi că orice pierdere provocată de 
furturi le va fi scăzută din salariu. 


Ranjit avea de asemenea patru mici, dar foarte activi 
asistenţi personali. 

Nu erau pe statul de plată al hotelului şi nici ei, nici mama 
lor nu figurase în planurile pentru vară ale lui Ranjit. 
Practic se alesese cu ei într-o zi când bătrânul Ganesh 
Subramanian îi dăduse fiului său câţiva saci cu mâncare 
despre care bucătarul spusese că se va strica dacă nu e 
mâncată imediat. 

— Du-i doamnei Kanakaratnam, zise. Ştii tu, soţia lui 
Kirthis Kanakaratnam. Ţi-l aminteşti pe Kirthis? A fost 
arestat în Colombo pentru posesia a ceea ce ei numeau 
bunuri furate. 

Cu memoria împrospătată, Ranjit aprobă. 

— Mă tem că familia lui trece prin momente grele, 
continuă tatăl lui. Le dau voie să stea în vechea mea casă de 
oaspeţi. Ţii minte unde e, sunt convins. le rog, du-le astea 
din partea mea. 

Ranjit nu avu nici o obiecţie. Şi nici nu-i fu greu să 
găsească locul. Unul dintre vechii lui tovarăşi de joacă, fiul 
unui inginer de căi ferate care făcea diverse munci pentru 
templu, locuise acolo când Ranjit era mic, iar Ranjit îşi 
amintea bine casa. 

Nu se schimbase mult. Grădiniţa din faţă pe care o îngrijea 
nevasta inginerului era acum în parte folosită pentru 
legume şi în parte invadată de buruieni. Clădirii înseşi, se 
gândi Ranjit, i-ar fi prins bine o vopsea proaspătă. Era mai 
mică decât îşi amintea Ranjit, trei camere mici cu o privată 
în spate şi o fântână cu pompă la marginea îndepărtată a 
terenului. 

Oricum, casa era goală. Ranjit se întreba dacă putea să 
intre dacă nu era nimeni acasă, dar nu putea să lase pur şi 
simplu mâncarea pe jos. Bătu la uşa neîncuiată, salută cu 
voce tare, apoi intră. 

Prima încăpere era bucătăria - o plită cu propan; chiuvetă 
fără robinet, dar cu scurgere şi un bidon mare de plastic 
pentru apă, aproape gol; masă şi scaune; şi cam atât. 


Imediat alături era o cameră mai mică, evident dormitorul 
cuiva după canapeaua cu perne şi teancul de aşternuturi 
împăturite la un capăt. A treia cameră era cea mai mare, 
dar şi cea mai aglomerată: două leagăne, două paturi, trei 
sau patru scrinuri, câteva scaune... 

Şi încă ceva. 

Ceva se schimbase faţă de cum arătase când Ranjit era 
copil. Atunci observă că în colţul camerei copiilor se vedea 
urma a ceva scris pe perete, iar când se uită mai atent văzu 
o inscripţie aproape ştearsă, scrisă în sanscrită. 

Bineînţeles! Era colţul de nord-est al casei şi acolo fusese 
cândva colţul de puja al casei, spaţiul sacru pentru 
venerare şi rugăciune care se găsea în căminul fiecărui 
hindus temător de zei. Dar ce devenise acum acesta? Unde 
era statueta reprezentându-l pe Shiva - sau pe oricare 
dintre zei - pe micul său piedestal? Unde era containerul cu 
tămâie sau tava pentru ofrandele de flori, sau oricare obiect 
necesar ritualului de adorare? Nu exista nimic! Trecuseră 
mulţi ani de când Ranjit nu se mai considerase în vreun fel 
religios, dar când se uită la grămada de haine de copii 
spălate, dar neîmpăturite în colţul care fusese cândva 
spaţiul sacru puja simţi un fel de, ei bine, aproape repulsie. 
Nu aşa ar trebui să se poarte o familie hindusă cumsecade, 
atee sau nu. 

Când auzi voci afară şi ieşi să se prezinte, deveni şi mai 
puţin sigur că era o familie hindusă cumsecade. Capul ei, 
soţia lui Kirthis Kanakaratnam, nu era îmbrăcată ca o 
femeie hindusă. Purta o salopetă bărbătească şi ghete 
bărbăteşti şi trăgea după ea un cărucior de copil în care se 
aflau, printre alte articole mai mici, două bidoane mari de 
plastic cu apă şi o fetiţă. Mai erau trei copii, o fată de zece 
sau doisprezece ani ducând în spate o altă fetiţă, încă şi mai 
mică, şi un băiat care ducea în joacă pe umeri un sac de 
pânză plin cu ceva. 

— Bună ziua, le zise Ranjit tuturor în general. Eu sunt 
Ranjit Subramanian, fiul lui Ganesh Subramanian, care m-a 


trimis să vă aduc câte ceva. E înăuntru pe masă. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna Kanakaratnam. 

Femeia nu negă. Dădu drumul căruciorului şi aruncă o 
privire pasagerului adormit ca să se asigure că încă 
doarme. Apoi îi întinse mâna. 

— Sunt soţia lui Kanakaratnam. Mulţumesc. Tatăl tău a 
fost foarte bun cu noi. Pot să-ţi ofer o cană cu apă? Nu avem 
gheaţă, dar probabil îţi e sete după ce ai cărat toate astea 
până aici. 

Îi era, şi bău recunoscător apa turnată dintr-unul dintre 
bidoane. (Ioată apa lor de băut, explică ea, trebuia adusă 
de la distanţă. Mai demult, tsunami-ul din Ziua Darurilor le 
inundase fântâna cu apă sărată din golf şi nu mai putuse fi 
recuperată. Era bună de spălat sau pentru gătit anumite 
mâncări, dar nu ca să potolească setea.) 

Doamna Kanakaratnam, observă el, era o femeie trecută 
de treizeci de ani, aparent sănătoasă, nu lipsită de 
atractivitate, şi nici foarte proastă, dar serios certată cu o 
lume care se întorsese împotriva lor. O altă particularitate a 
ei era că nu-i plăcea în mod deosebit să i se spună doamna 
Kanakaratnam. Îi explică că atât ea, cât şi soţul ei nu se 
bucurau deloc să fie blocaţi în acel capăt de lume tropical 
numit Sri Lanka. Ar fi vrut să se afle acolo unde se 
întâmplau lucrurile - adică probabil în America. Dar 
fuseseră nevoiţi să se stabilească în altă ţară pentru că 
ambasada americană le respinsese cererea de viză. 
Emigraseră într-un loc cu totul diferit - Polonia - şi nici 
acolo nu le mersese bine. 

— Aşadar, zise ea cu un ton apropiat de sfidare, am făcut 
ce am putut. Ne-am luat nume americane. Nici nu mă mai 
lasă să-i spun Kirthis. A adoptat numele George, iar eu sunt 
Dorothy. Dot pe scurt. 

— E un nume drăguţ, remarcă Ranjit. 

De fapt nu avea nici o părere despre nume. Voia doar să 
mai atenueze ostilitatea din vocea ei. 


Aparent avu succes, pentru că ea deveni vorbăreaţă, 
explicându-i că le pusese copiilor nume asemănătoare 
atunci când apăruseră. Un timp Dot Kanakaratnam născuse 
câte unul la fiecare doi ani. Mai întâi Tiffany, cea mai mare 
de unsprezece ani, apoi băiatul, Harold, acum în vârstă de 
nouă ani, şi Rosie şi Betsy de şapte şi cinci ani. Pe 
nepregătite spuse că soţul ei era acum la puşcărie; anunţă 
vestea într-un asemenea fel încât Ranjit consideră că e mai 
bine să nu comenteze. 

Când avu ocazia să facă un comentariu, Ranjit aprecie că 
sunt copii destul de drăguţi, uneori dulci şi uneori amuzant 
de imprudenţi, muncind mereu din greu la afacerea 
riscantă şi dificilă, dar amuzantă de a creşte mari. Ranjit 
descoperi că-i plac. Atât de mult încât înainte de a pleca de 
la Kanakaratnam se oferi să-i ducă pe copii la plajă în 
următoarea lui zi liberă. 

Asta era peste patruzeci şi opt de ore. Ranjit îşi petrecu o 
mare parte a acestui timp întrebându-se dacă putea face 
faţă responsabilităţii. De exemplu dacă vreunul dintre ei 
trebuia să meargă la... ştiţi voi? ... 

În cele din urmă Tiffany se ocupă de problemă fără să i se 
ceară. Când Rosie trebuia să facă pipi, Tiffany o îndruma 
spre valurile liniştite, unde diluţia masivă oferită de golful 
Bengal avea grijă de cerinţele sanitare. lar când Harold 
avea nevoie, Tiffany îl ducea de mână la una dintre toaletele 
mobile ale muncitorilor fără să-i facă lui Ranjit vreo 
problemă. Între timp mărşăluiau împreună împroşcând prin 
apele puţin adânci, cu Ranjit conducând procesiunea ca un 
gânsac urmat de copii ca de nişte boboci. La prânz mâncau 
sendvişuri de la bufetul muncitorilor. (Muncitorii nu păreau 
să se supere. Şi lor le plăceau puştii.) În cele mai fierbinţi 
ore ale zilei copiii moţăiau printre palmierii de deasupra 
liniei fluxului, iar când Tiffany poruncea timp de odihnă, se 
aşezau şi îl ascultau pe Ranjit spunându-le poveşti minunate 
despre Marte, Lună şi marele neam al sateliților lui Jupiter. 


Desigur, în alte părţi ale lumii lucrurile erau mai puţin 
amiabile. 

În şcolile israeliene fetiţe palestiniene de zece ani se 
aruncau în aer împreună cu toată lumea din jurul lor. În 
Paris, patru nord-africani înrăiţi îşi demonstrau 
sentimentele faţă de politica franceză asasinând doi paznici 
ai Turnului Eiffel şi azvârlind unsprezece turişti de pe 
platforma superioară. Lucruri la fel de rele se petreceau la 
Veneţia, Italia şi la Belgrad în Serbia, şi unele chiar şi mai 
rele la Reykjavik, Islanda... iar acei câţiva conducători ai 
lumii ale căror ţări se întâmpla să nu fie în flăcări - încă - 
ajunseseră la capătul răbdărilor încercând să găsească o 
cale de a face faţă situaţiei. 

Lui Ranjit însă nu prea îi păsa... 

Mă rog, nu îi păsa destul de mult de astfel de lucruri când 
se gândea la ele, dar făcea tot posibilul să nu se gândească 
prea mult. 

Prin asta semăna oarecum cu chefliii nebuni din povestirea 
lui Edgar Allan Poe „Masca morţii roşii”. Lumea lui, ca şia 
lor, era irecuperabil bolnavă. Dar între timp soarele era 
cald şi copiii erau încântați când le arăta cum să prindă 
țestoase stea şi să încerce să le pună la întrecere, şi când le 
spunea poveşti. Copiilor le plăcea să asculte poveştile lui 
Ranjit aproape la fel de mult pe cât îi plăcea lui să le spună. 

Destul de nostim, în acelaşi timp unii sau toţi (rareori era 
posibil de spus cum ar fi corect) Marii Galactici încercau să 
predea unei cu totul alte clase de fiinţe vii o lecţie oarecum 
similară. 

Acele alte creaturi nu erau bineînţeles broaşte țestoase, cu 
toate că aveau carapace dure ca ale ţestoaselor şi un IQ la 
fel de scăzut. Ceea ce Marii Galactici încercau să le înveţe 
era utilizarea uneltelor. 

Aceasta era una dintre foarte multele probleme 
autoimpuse ale Marilor Galactici. O minte umană ar putea-o 
considera o tentativă de ridicare a standardelor fiinţelor 
galaxiei. 


Ideea lor era că dacă acele carapace dure ar învăţa să 
utilizeze o pârghie, un cârlig sau o nicovală, atunci ar putea 
face primii paşi spre zorii inteligenţei. lar dacă aşa ceva s- 
ar întâmpla, ar putea merge şi mai departe sub microtutela 
Marilor Galactici. Într-adevăr, ar putea parcurge drumul 
până la o tehnologie incipientă fără să fi descoperit 
distracţii nedorite ca subjugarea, exploatarea sau războiul. 

Ei bine, acest program avea să dureze mult, mult timp. 
Dar Marii Galactici aveau suficient timp la dispoziţie şi 
considerau că merită încercat. Credeau că timpul lor merita 
cheltuit dacă, în lunga istorie viitoare a universului, măcar o 
singură specie ar ajunge să evolueze până la a se ocupa de 
transmisiuni şi colonii spaţiale fără să fi învăţat pe parcurs 
arta crimei. Marii Galactici erau cu siguranţă inteligenţi şi 
puternici. Dar uneori erau şi naivi. 

Zile leneşe. 

Una peste alta, Ranjit era destul de mulţumit de vară. 
Slujba era uşoară şi nimănui nu părea să-i pese dacă îşi 
aducea cei patru boboci cu el la lucru. Nu trebuia să-şi facă 
probleme cu ei, insistă Dot, decât în zilele când ea era 
absolut nevoită să plece din casă. Totuşi existau destul de 
multe astfel de zile. Uneori se întâmpla din cauză că trebuia 
să-şi caute de lucru, deşi nu prea avea noroc de aşa ceva. 
Cel mai adesea era silită să vândă încă câteva din lucrurile 
lor ca să-şi ţină copiii hrăniţi şi îmbrăcaţi. 

Ranjit observă că absenţele deveneau din ce în ce mai 
frecvente. Se gândi că poate Dot căpăta încredere în el. Nu- 
Il deranja. Fie din interes, fie din simplă politeţe, copiii 
păreau încântați atât de poveştile lui, cât şi de trucurile sale 
matematice. Anii petrecuţi de Ranjit frământându-şi creierii 
cu teoria numerelor nu fuseseră cu totul irosiţi. Alături de 
colegii lui învățase jocuri cu numerele despre care profanii 
de rând nici nu auziseră. 

De exemplu, era unul numit înmulţirea ţăranului rus. 
Pentru început Ranjit hotărî că numai Tiffany era destul de 
şcolită ca să înveţe înmulţirea. Celorlalţi le spuse: 


— Să nu vă simţiţi prost dacă nu ştiţi să înmulţiţi numere. 
Pe vremuri existau destui adulţi, în special în locuri ca 
Rusia, care nu ştiau cum se face. Aşa că au inventat o 
şmecherie. Au numit-o „înmulţirea rusească” şi uite cum 
funcţionează. Mai întâi scrii cele două numere unul lângă 
altul, aşa. Să zicem că vrem să înmulţim 21 cu 37. 

Scoase din buzunar carneţelul pe care fusese prevăzător 
să-l ia la el şi scrise repede, arătându-le pagina: 

— Apoi... ştiţi cum se dublează un număr? Bun. Dublăm 
numărul din stânga, adică 21, şi înjumătăţim numărul din 
dreapta, le scriem sub primele numere. Obţinem... 

A mai rămas 1 după ce am înjumătăţit numărul din 
dreapta, dar nu vă faceţi probleme. Lăsăm acest 1 rămas 
deoparte. După aceea dublăm şi înjumătăţim iar numerele 
următoare şi aşa mai departe, până când numărul din 
dreapta ajunge la 1. 

1684 

Ori de câte ori numărul de pe coloana din dreapta e par, 
ştergem pur şi simplu întreaga linie. 

Şi adunăm numerele de pe coloana din stânga: 

Dedesubt Ranjit scrise triumfător: 21 x 37 = 777 şi 
declară: 

— Acesta este rezultatul! 

Ranjit aşteptă o reacţie. De fapt obţinu patru, diferite. 
Micuța Betsy replică bătând din palme, aplaudând succesul 
lui Ranjit. Rosie părea mulţumită, dar nedumerită, Harold 
se încruntă, iar Tiffany întrebă politicos dacă ar putea 
împrumuta pixul şi hârtia de la Ranjit. El privi peste umărul 
ei când scria: x21 = 

— Da, anunţă ea, e corect. Te rog, mai dă-mi două numere. 

EI îi dădu un exerciţiu uşor, 8 ori 9, apoi încă unul şi mai 
uşor când Harold ceru şi el o şansă. O avu, şi părea că ar fi 
fost mulţumit să continue încă mult timp cu înmulţiri ruseşti 
elementare, dar fetele mai mici începuseră să se 
răzvrătească. Ranjit amână pentru altă dată ideea de a le 
arăta de ce înmulţirea rusească era un exemplu de 


aritmetică binară. Satisfăcut de succesul primei sale lecţii 
de teoria numerelor cu copiii, zise: 

— A fost distractiv. Acum hai să mai prindem nişte 
țestoase. 

Gamini Bandară ajunse în Sri Lanka după cum fusese 
stabilit, dar când îl sună pe Ranjit îşi ceru scuze. Programul 
lui era chiar mai încărcat decât îşi dăduse el seama. Nu 
putea să vină la Trincomalee de data asta, l-ar deranja mult 
pe Ranjit să vină el la Colombo în vizită? 

Ranjit se supără puţin şi nu o ascunse foarte bine. 

— Ei bine, zise, nu ştiu dacă pot pleca de la slujbă. 

Dar Gamini fu convingător şi în cele din urmă şeful de 
echipă de pe şantier îl lăsă binevoitor pe Ranjit să-şi ia câte 
zile libere vrea (având un cumnat bucuros să-i ia locul lui 
Ranjit, şi banii lui, cât timp era el plecat). lar Ganesh 
Subramanian făcu tot posibilul să-l ajute. Ranjit se temuse 
că tatăl său s-ar putea supăra din cauza reapariţiei lui 
Gamini în peisaj. Dar n-o făcu. Fiind o vizită aparent scurtă 
şi în special una care avea loc la o distanţă considerabilă, nu 
constituia o problemă. Ganesh făcu lucrurile cât mai uşoare 
posibil pentru fiul său. 

— Autobuz? zise el cu un gest de respingere. Categoric n-o 
să iei autobuzul. Am o dubiţă a mea pe care eu n-o folosesc. 
Ia-o, Ranjit. Păstreaz-o cât vrei. Cine ştie, poate că 
însemnele templului de pe uşi o să-i descurajeze pe oamenii 
rău intenţionaţi să-ţi dezumfle cauciucurile. 

Astfel că Ranjit sosi în Colombo cu un rucsac umplut cu 
haine pentru câteva zile aruncat în spatele dubiţei. În mod 
ciudat, Gamini îl informase că va sta la un hotel şi nu în casa 
tatălui lui. Ranjit înţelegea alegerea acelui anume hotel - 
avea un bar pe care cei doi băieţi îl vizitaseră destul de des 
în peregrinările lor prin oraş - dar era surprins că tatăl lui 
Gamini îl lăsa liber fie şi pentru o noapte. 

Când Ranjit ceru să fie anunţat, recepţionerul scutură din 
cap, indicând spre bar. Într-adevăr, acolo se afla Gamini, şi 


nu era singur. Avea câte o fată de fiecare parte şi o sticlă de 
vin pe jumătate goală pe masă. 

Toţi trei se ridicară să-l întâmpine pe Ranjit. Fata blondă 
se numea Pru; cealaltă, al cărei nume era Maggie, avea un 
păr de culoarea rujului de buze, o culoare care n-avea cum 
să fie produsă de genele umane. 

— Le-am cunoscut în avion, zise Gamini când termină 
prezentările. Sunt americance. Spun că sunt studente la 
Londra, dar merg la Universitatea de Arte - cea la care 
singurul lucru pe care îl înveţi este cum să arăţi bine. Au! 

Ultima parte venea de la faptul că Maggie, cea imposibil 
de roşcată, îl ciupise de ureche. 

— Nu da atenţie bârfelor, îl instrui ea pe Ranjit. Eu şi Pru 
învăţăm la Camberwell. E un colegiu de artă unde 
profesorii te pun la treabă. Gamini n-ar rezista nici o 
săptămână acolo. 

Făcându-şi curaj, Ranjit întinse mâna. Cele două fete i-o 
strânseră cu putere, una după alta. 

— Eu sunt Ranjit Subramanian, zise el. 

Cea numită Maggie vorbi: 

— O, ştim cine eşti, îl informă ea. Gamini ne-a spus tot ce 
era de spus despre tine. Eşti o persoană scundă cu nume 
lung şi îţi petreci tot timpul rezolvând o unică problemă de 
matematică. Gamini spune că dacă o s-o rezolve cineva 
vreodată, tu o să fii acela. 

Ranjit, care încă suferea de ocazionale atacuri de vinovăţie 
pentru că neglijase teorema lui Fermat, nu fu sigur ce 
răspuns să dea. Se uită la Gamini în căutare de ajutor, dar 
însăşi expresia de pe chipul lui Gamini aducea puţin cu 
vinovăția. 

— Auzi, Ranj, începu el cu un ton şi mai plin de remuşcări 
decât faţa lui. Mai bine îţi spun chiar acum veştile proaste. 
Când ţi-am scris, speram să avem parte de cel puţin vreo 
două zile împreună. Clătină din cap: N-o să se întâmple 
asta. Tata a făcut programări solide pentru amândoi pe 
fiecare zi, începând de mâine. Familia, ştii tu. 


Ranjit ştia, amintindu-şi acele zile dinainte de plecarea lui 
Gamini la Londra. Lăsă să i se citească dezamăgirea pe faţă. 

— Eu am o săptămână, maşină şi toate alea. 

Gamini ridică din umeri răzvrătit. 

— N-am ce-i face. Mă voia chiar şi în seara asta la cină, dar 
i-am spus clar că nu. Îl analiză pe Ranjit o clipă, apoi zâmbi: 
La naiba, mă bucur că te văd! Hai să te îmbrăţişez! 

Asta Ranjit voia să facă, la început astfel încât Gamini să 
nu se simtă jenat în faţa fetelor, apoi, când trupul suplu şi 
cald al lui Gamini se lipi de al lui, îi răspunse cu reală 
afecţiune. 

— Oricum, zise Gamini, încă n-ai băut nimic. Pru, te ocupi 
tu de asta, te rog? 

Ştiind că fetele studiau ceva în domeniul artistic, Ranjit 
încercă să converseze. 

— Aşadar vrei să devii artistă? o întrebă pe Maggie. 

Ea îi aruncă o privire incredulă. 

— Ce, să mor de foame? În nici un caz! Sunt aproape 
sigură că o să ajung să predau arta într-unul dintre colegiile 
din jurul Trentonului, New Jersey, unde locuiesc ai mei. Sau 
pe unde va lucra soţul meu, când o să am unul. 

Blonda, Pru, interveni: 

— O, mie mi-ar plăcea să fiu artistă, Ranjit. Deşi n-o să 
reuşesc. Nu am deloc talent artistic, dar nu vreau să mă 
întorc la familia mea în Shaker Heights. Sper să găsesc un 
post la o casă de licitaţii ca Sotheby's. Bani frumoşi, oameni 
interesanţi cu care să lucrez, şi aş fi înconjurată de artă 
chiar dacă nu o creez eu. 

Maggie îi întinse lui Ranjit paharul de arrack cu cola, 
râzând: 

— Mari şanse ai! 

Pru întinse un picior pe lângă ale lui Gamini şi o lovi. 

— Măgăriţo, făcu. Nu zic că imediat. Începi ca intern, şi 
poate că primul lucru pe care ţi-l dau să-l faci este să iei 
numerele plăcuţelor de licitaţii pe care le ridică cei din 


spatele sălii - ştiţi, acolo unde nu se uită licitatorul 
principal. Ranjit? Nu-ţi place arrack şi cola? 

Ranjit nu avea un răspuns prea bun. De fapt, îi plăcuse 
destul de mult când el şi Gamini explorau Colombo, dar nu 
mai băuse aşa ceva de când plecase prietenul său. Când îl 
gustă, îi alunecă plăcut pe gât. La fel şi următorul. 

Cu toate că seara nu fusese aşa cum se aştepta Ranjit, nu 
se desfăşură rău deloc. La un moment dat fata pe nume Pru 
se despărţise de Gamini şi se aşezase lângă Ranjit. El 
observă imediat trei lucruri în legătură cu ea. Era caldă, 
era moale şi mirosea destul de frumos. Oh, nu aşa de 
frumos ca Myra de Soyza, sau nici măcar la fel de frumos - 
într-un fel diferit, desigur - ca Mevrouw Beatrix Vorhulst, 
dar totuşi plăcut. 

Ranjit nefiind prost, era conştient că mirosul femeilor 
provenea în principal dintr-un produs care se putea 
cumpăra la orice farmacie. N-avea importanţă. Era oricum 
plăcut, iar Pru mai avea şi alte calităţi, printre care senzaţia 
de bine pe care i-o dădea sprijinindu-se pe braţul lui şi, 
destul de des, ştia să spună lucruri amuzante. Toate la un 
loc, Ranjit decise că se distra destul de bine. 

Dar pe măsură ce seara trecea, îşi dădea seama că îi 
rămâneau în minte câteva întrebări fără răspuns. Când cele 
două fete plecară la toaletă, avu ocazia să abordeze unele 
dintre probleme. Pentru început îl întrebă pe Gamini dacă 
petrecuse mult timp cu ele la Londra. Gamini păru surprins. 

— N-am văzut-o pe niciuna până când s-au urcat în avionul 
de Dubai şi ne-am luat de vorbă. 

— Înţeleg, făcu Ranjit, cu toate că nu era deloc sigur că 
înţelegea. Pentru lămurire întrebă: Ce-i cu prietena ta 
Madge? 

Gamini îl privi îndelung, amuzat. 

— Ştii care-i problema ta, Ranjit? Îţi faci prea multe griji. 
Madge e în Barcelona, probabil cu oricine ar fi ăla care-i 
trimite mesaje la fiecare oră. Mai ia-ţi ceva de băut. 


Ranjit îşi luă. De fapt îşi luară amândoi, la fel şi cele două 
fete atunci când reveniră. Însă nu era chiar la fel ca înainte. 
Băutura lui Ranjit rămase neterminată în faţa lui, la fel şi 
majoritatea celorlalte. Pe urmă Maggie şopti ceva la 
urechea lui Gamini. 

— Of, bine, îi spuse Gamini; apoi către Ranjit: Mă tem că 
asta a fost tot. Mă bucur că te-am văzut din nou, dar tata şi 
cu mine trebuie să plecăm la bunica mâine dis-de- 
dimineaţă. Avem de făcut bagaje. Se ridică, zâmbind: Ne 
îmbrăţişezi, da? 

Ranjit se conformă, şi primi o îmbrăţişare şi de la Maggie. 

— Apropo, adăugă Gamini întorcându-se să plece, nu-ţi 
face probleme cu nota de plată. Se trece în contul tatei. Hai, 
bombonelelor. 

Şi el şi Maggie îşi croiră drum printre mese spre uşă, iar 
Ranjit înţelese ce implica pluralul. 

Şi iată-l pe Ranjit, singur cu fata pe nume Pru. 

Îi lipsea experienţa care să-i spună ce se aştepta de la el în 
asemenea circumstanţe. Însă văzuse destule filme 
americane care să-i dea un indiciu. 

— Mai vrei ceva de băut? întrebă politicos. 

Ea scutură din cap, zâmbind. Făcu semn cu capul spre 
paharul aproape plin din faţa ei. 

— Abia l-am atins pe ultimul. Oricum, cred că încă ceva de 
băut ar fi inutil, nu-i aşa? 

Aşa era, dar el nu mai avea idei pentru următorul pas. În 
filme, în acest punct bărbatul o putea întreba pe femeie 
dacă ar vrea să danseze. Asta nu era o opţiune valabilă; în 
barul hotelului nu se dansa, şi oricum Ranjit nu ştia să 
danseze. 

Pru îl salvă. 

— A fost o seară foarte frumoasă, Ranjit Subramanian, zise 
ea, dar mâine vreau să mă scol şi să admir câteva peisaje. 
Crezi că ospătarul mi-ar putea chema un taxi? 

Ranjit fu mirat. 

— Nu stai în hotelul ăsta? 


— Am rezervat camere înainte de a pleca din Londra şi am 
luat ce ni s-a oferit. E cam la cinci minute distanţă. 

Aici Ranjit ştiu ce are de făcut, şi o făcu. Pru se bucură să 
călătorească în dubiţa lui - chiar dacă Ranjit era puţin băut 
la volan - şi o interesă să afle despre statutul tatălui lui 
Ranjit, alături de un rezumat al lungii şi coloratei istorii a 
templului Tiru Koneswaram. Atât de mult încât îl invită să se 
trezească cu o ceaşcă de cafea când ajunseră la hotelul ei. 

Agenţia de turism din Londra le cazase pe fete la un hotel 
pentru tineret, cu mulţi tineri care făceau holul puţin cam 
prea zgomotos pentru o conversaţie, aşa că Pru îl invită pe 
Ranjit în camera ei. Stătură de vorbă, aşezaţi confortabil 
unul lângă altul, iar apropierea îşi exercită magia. Într-o oră 
Ranjit îşi pierduse virginitatea, sau cel puţin virginitatea cu 
sexul opus. Îi plăcu foarte mult. La fel şi lui Pru, suficient cât 
s-o facă de două ori înainte de a adormi în cele din urmă. 

Soarele era sus şi cald când îi trezi zgomotul unei chei în 
broască. Era Maggie, şi nu păru surprinsă să-i găsească pe 
Ranjit şi Pru împreună într-unul dintre cele două paturi ale 
camerei. Gamini? O, el plecase de mult, sărise din pat direct 
în haine când sunaseră de la recepţie să-l anunţe că tatăl lui 
îl aştepta în hol. 

— Şi oricum, zise Maggie aruncându-i lui Pru o privire 
întrebătoare, trebuia să mergem la masa de prânz la 
ambasadă cu vărul profesorului nostru de desen după 
natură, iar acum e zece şi un sfert. 

Ranjit, care se îmbrăca pe cât putea de repede, luă asta 
drept o aluzie că ar trebui să dispară. Ceea ce nu ştia era 
cum să se despartă Pru, iar de data asta ea nu-l ajută. Îi 
oferi din inimă un sărut de rămas-bun. Dar când încercă să 
sugereze că dacă voiau să se plimbe el era disponibil, ea nu 
găsi nici o posibilitate de a-i face loc printre celelalte 
obligaţii ale lor din timpul zilei şi nici altă dată. 

Ranjit înţelese mesajul. O sărută din nou, de data asta cu o 
intensitate mult mai scăzută, îi făcu cu mâna lui Maggie şi 
plecă. 


Înapoi în dubiţă, cugetă asupra situaţiei. Avea dubiţa şi 
libertatea pentru cel puţin o săptămână. Dar nu exista 
nimic care să-l ţină în Colombo şi nimic care să-l atragă în 
altă parte a Sri Lankăi. Aşa că ridică din umeri, porni 
motorul şi începu lungul drum de întoarcere în Trinco. 

O oră mai târziu părăsise Colombo şi se întreba ce va 
spune tatăl său dacă va returna dubiţa atât de repede. Însă 
cele mai multe dintre întrebările lui se refereau la subiectul 
Pru N-am-Ştiut-Nici-odată-Şi-Mai-Cum. De ce se purtase ea 
astfel - ba nu, în mai multe feluri contradictorii - în scurta, 
dar, cel puţin pentru Ranjit, foarte semnificativa lor relaţie? 
Parcursese deja treizeci de kilometri pe drum când ajunse 
la un răspuns satisfăcător. 

Mă rog, „satisfăcător” nu era cel mai potrivit cuvânt. Era 
destul de sigur că avea o explicaţie, dar nu-i plăcea deloc. 
Concluzia lui era că acţiunile lui Pru erau consecinţe ale 
culorii pielii sale. Să facă sex cu un asiatic scund şi cu pielea 
închisă la culoare - ce nume foloseau cei din clasa socială a 
lui Pru pentru o astfel de persoană? O, da. „Goş.” De la 
gentleman oriental şmecher. Să facă sex cu un astfel de 
bărbat ar putea fi un experiment plăcut când nu ştia nimeni 
despre asta în afara unei alte tinere implicate în aceeaşi 
acţiune. Dar nu era acceptabil când poţi fi văzut de oameni 
în stare să povestească celor din Londra, sau celor din 
Shaker Heights, indiferent ce ar fi Shaker Heights. 

Aproximativ o oră gândurile lui Ranjit fură întunecate. 
Totuşi nu rămaseră aşa. Indiferent ce ar fi fost în mintea lui 
Pru, era plăcut să-şi amintească lucrurile pe care le făcea 
trupul ei în timp ce ea le gândea. Fusese, admise Ranjit în 
sinea lui, una dintre cele mai intense experienţe ale vieţii 
lui. Bun, părea a fi un eveniment unic cu acea parteneră, 
dar existau şi alte femei pe lume, nu-i aşa? Inclusiv unele 
care nu-şi făceau probleme din cauza culorii pielii lui. 
Inclusiv, de exemplu, Myra de Soyza? 

Era o idee nouă şi interesantă pentru Ranjit. Experimental 
stabili o nouă sarcină pentru imaginaţia lui, reluarea 


amintirilor nopţii petrecute în pat cu Pru. Cumva, dar s-o 
înlocuiască pe Pru în rolul Femeii Partener cu însăşi Myra. 

Ranjit nu se mai gândise până atunci la Myra chiar în acest 
fel, dar descoperi că nu îi venea greu. Era şi destul de 
agreabil, însă din nefericire începu să-i apară în minte 
hotelierul canadian, Brian Harrigan. Partea asta nu era 
deloc plăcută. 

Fără tragere de inimă, Ranjit renunţă la experiment şi, 
străduindu-se să nu se gândească la nimic, continuă pur şi 
simplu să conducă. 

Soarele aproape apunea când ajunse în sfârşit la 
Trincomalee. Ranjit se gândi să se întoarcă în camera lui 
goală, dar îşi dorea să stea de vorbă cu cineva - mă rog, nu 
despre Pru Fără-Alt-Nume, bineînţeles, ci pur şi simplu să 
stea de vorbă. Alese să se îndrepte spre casa familiei 
Kanakaratnam, şi câştigă. 

Erau toţi înăuntru. Deşi uşa era închisă putea auzi vocea 
lui Dot Kanakaratnam, dar numai a ei. Când Tiffany 
răspunse la bătaia în uşă şi îl lăsă să intre, o văzu pe mama 
ei stând la masă şi vorbind la telefonul mobil. (Ranjit nu ştia 
că are unul.) Când îl zări stând în prag mai spuse rapid 
câteva cuvinte şi închise telefonul. În expresia de pe chipul 
ei era ceva ce îl tulbura pe Ranjit - furie? tristeţe? N-ar fi 
putut spune. Ea nu zise decât: 

— Te-ai întors devreme, Ranjit. Credeam că o să-ţi petreci 
mai mult timp cu prietenul tău. 

— Aşa credeam şi eu, răspunse bosumflat, dar nu a mers. 
M-am simţit bine totuşi. Nu intenţionase să le spună exact 
cât de bine, ci mai degrabă despre cât de interesant era 
Colombo, dar expresiile de pe feţele copiilor îl opriră. S-a 
întâmplat ceva? întrebă. 

Dot răspunse pentru întreaga familie. 

— E vorba de George. Soţul meu. A evadat. 

Era o veste care depăşea tot ce ar fi putut spune Ranjit. 
Ceru detalii. George Kanakaratnam, dintr-un insondabil 
motiv al poliţiei, era transferat dintr-o închisoare în alta. 


Avusese loc un accident rutier. Gardianul şi şoferul 
muriseră. Kanakaratnam nu, şi pur şi simplu plecase de 
acolo. 

— Poliţia din Trinco a fost aici toată ziua, povesti Harold 
când mama lui făcu o pauză să-şi recapete suflul. Spun că 
tati a fugit cu o barcă. Era un pod peste un râu destul de 
mare mai jos pe drum. 

— Dar nu era sânge acolo, spuse Rosie triumfătoare, 
zăpăcindu-l pe Ranjit. 

Lui i se părea că de la doi morţi ar fi trebuit să fie sânge pe 
undeva la locul accidentului. Tiffany lămuri problema. 

— Vrea să zică că nu era sânge în interiorul dubei, decât în 
jurul scaunelor din faţă. Aşa că probabil tata nu a fost rănit. 

Dot întâlni ochii lui Ranjit cu o privire ostilă. 

— Tu te gândeşti la George ca la un puşcăriaş, dar pentru 
ei e tatăl lor. Fireşte că îl iubesc, îl informă ea. Apoi, cu ton 
prietenos: Vrei o ceaşcă de ceai? Ne-ar plăcea să aflăm 
totul despre călătoria ta. 

Supunându-se îndemnului ei, Ranjit se aşeză la masă. Însă 
nu avu nici o şansă să-şi spună povestea, fiindcă Tiffany 
flutura din mână. Când vorbi, nu i se adresă lui Ranjit, ci 
mamei ei. 

— Ar trebui să-i spunem acum despre scrisoare? întrebă 
ea. 

Dot îi aruncă lui Ranjit o privire şocată. 

— O, îmi pare rău. S-au întâmplat atâtea încât am uitat pur 
şi simplu. Căută o clipă prin grămada de hârtii de pe masă, 
apoi extrase un plic şi i-l întinse lui Ranjit: L-a adus unul 
dintre călugări. A stat o săptămână la poşta templului 
pentru că nu le-a spus nimeni unde stai. 

— Şi azi-dimineaţă, când s-au lămurit, au vrut să ţi-o aducă 
în cameră, dar tu nu erai acolo, continuă Tiffany. Şi mama 
le-a spus că pot s-o lase aici şi o să avem noi grijă s-o 
primeşti. 

Dot păru stânjenită. 


— Da, aşa e. A fost poliţia aici, şi eu nu voiam decât să 
plece toată lumea... 

Se opri când îşi dădu seama că Ranjit nu o mai asculta. 
Plicul avea în antet adresa hotelului cel mai apropiat de 
şantier. La fel şi foaia de hârtie dinăuntru, pe care scria: 

Dragă Ranjit, O să stau aici câteva zile. Ne-am putea 
întâlni la un ceai sau ceva de genul ăsta? 

Era semnată Myra de Soyza. 

Ranjit nu mai aşteptă ceaiul familiei Kanakaratnam. 

— Ne vedem mai târziu, zise, deja îndreptându-se spre 
uşă. 

Drumul până la hotel nu dură mai mult de douăzeci de 
minute. Tânăra de la recepţie fu foarte dornică să-l ajute, 
dar tot ce putu să-i spună fu: 

— A, dar au plecat ieri, domnişoara de Soyza şi domnul 
Harrigan. Cred că s-au întors în Colombo. 

Revenit în maşină, Ranjit îşi permise să admită cât de rău 
îi părea că o ratase - şi cât îi displăcea faptul că ea şi 
canadianul călătoreau împreună. Deprimat, făcu cale 
întoarsă. La intersecţia care ducea la casa familiei 
Kanakaratnam se opri, apoi o luă în cealaltă parte. Într-un 
fel era interesant că soţul lui Dot reuşise să evadeze dintr-o 
închisoare federală. Ranjit abia aşteptase să le povestească 
copiilor despre excursia lui. Mă rog, despre o parte din ea. 

Dar nu chiar acum. Acum nu mai voia să vorbească cu 
nimeni despre nimic. 

A doua zi se întoarse la lucru. Cumnatul şefului de echipă 
nu fu prea fericit să-l vadă, dar când Ranjit îi luă pe copiii 
Kanakaratnam fericirea lor fu suficientă cât să compenseze. 
La ora poveştilor se bucurară ascultând cum regii din 
Kandy îi alungaseră pe invadatorii europeni timp de atâţia 
ani (după cum citise Ranjit la calculator de dimineaţă) şi nu 
părură dispuşi să vorbească despre tatăl lor evadat. 

Şi nici mama lor, cel puţin timp de câteva zile, până când 
într-o dimineaţă se opri să-i ia pe copii şi nu-i mai obţinu. 


Dot Kanakaratnam stătea la masă punând haine şi obiecte 
gospodăreşti în bagaje şi toţi cei patru copii îşi împachetau 
propriile lucruri. Observând privirea întrebătoare a lui 
Ranjit, ea îi oferi un zâmbet larg. 

— Am veşti minunate, Ranjit! Nişte prieteni vechi mi-au 
găsit o slujbă! Şi e chiar aici în Trinco, dar jos în port. Nu 
sunt sigură despre ce fel de muncă e vorba, dar au spus că 
se plăteşte bine şi include şi un apartament al nostru! 

Îi aruncă o privire expectativă. 

— E... grozav, zise el străduindu-se să-i dea ceea ce dorea. 
Se întrebă cum era posibil ca ea să nu ştie ce fel de slujbă 
primea, dar îşi dădu seama că era disperată, aşa că nu 
insistă. Când începi? 

— Aproape imediat. Încă ceva, Ranjit. Mai ai încă dubiţa 
tatălui tău, nu? Taxiurile sunt aşa de scumpe. Ne poţi duce 
până în port? 

O viaţă nouă pentru familia Kanakaratnam. 

El avea dubiţa, pentru că tatăl lui îi spusese s-o păstreze 
ca să meargă cu ea la lucru, aşa că putu să-i ducă. Adică 
imediat ce îl anunţă pe şeful de echipă că îi ceda pentru 
încă puţin salariul lui cumnatului acestuia. Când se întoarse 
la casa lui Dot totul era pregătit. Douăzeci de minute mai 
târziu îi avea pe copiii chiuind de bucurie în spatele maşinii, 
în timp ce Dot stătea lângă el analizând portul pe măsură ce 
se apropiau. 

Ranjit nu văzuse prea mult portul de când în Sri Lanka se 
instalase pacea. Ce-i drept existau lucruri care aminteau de 
nesupusa lume exterioară. În partea opusă a radei se 
puteau desluşi siluetele ca de rechin a câtorva submarine 
nucleare, probabil indiene, şi atât de multe altele! Se 
vedeau desigur vase pescăreşti, şi nu dintre cele pentru 
patru sau cinci oameni care trăgeau pe plajele din jurul 
insulei. Erau nave de ape adânci care navigau la sute de 
kilometri depărtare de țărm ale unor firme cu valoare 
comercială. Erau acolo cargouri de toate formele şi 
dimensiunile, golite de containere sau mărfurile vrac sau 


încărcate cu altele noi. Ranjit observă cu uimire că existau 
câteva nave cu totul diferite - vopsite în alb strălucitor, 
festonate cu colaci de salvare atârnaţi de gruie, ornate cu 
şiruri de hublouri. O, navele de croazieră reveniseră! Ranjit 
nu se putu abţine să nu tragă mai aproape pentru ca micuţii 
să poată arunca o privire. Se aşteptase la strigăte 
copilăreşti de încântare şi fu nedumerit când nu obţinu 
decât nesfârşitele lor şoapte unul în urechea altuia. 

Dot în schimb nu tolera amânări. 

— Potoliţi-vă, le porunci ea copiilor. Apoi către Ranjit: Aş 
vrea să ajung cât mai repede posibil. Vezi magazinul de 
suvenire lângă care sunt ancorate navele albe? Cred că ăla 
e locul. 

Era un chioşc destul de sărăcăcios, şi nu foarte aglomerat. 
Câţiva turişti în vârstă cu şorturi în culori stridente şi 
imitații de cămăşi hawaiiene studiau la întâmplare vederile 
şi elefanții din plastic. Dar acolo insistă să meargă Dot 
Kanakaratnam, cu tot cu copii. Îl linişti: 

— Da, ăsta e locul. Prietenii noştri o să vină să ne ia; acum, 
Ranjit, trebuie să pleci. Şi, adăugă ea aruncându-şi subit 
braţele în jurul lui, copiilor o să le fie dor de tine, şi mie la 
fel! 

Unul după altul copiii îl îmbrăţişară şi ei. Şi, pe când Ranjit 
se îndepărta, văzu că toţi plângeau. 

Bineînţeles Ranjit nu plânse. El era adult. Şi oricum 
oamenii se uitau la el. 

Ranjit nu se grăbea să se întoarcă la slujba sa de pe plajă 
fără copiii care să-l amuze. Se aflau prin apropiere patru 
sau cinci mici restaurante şi tarabe cu gustări, pregătite 
pentru necesităţile pasagerilor de pe vasele de croazieră. 
Parcă lângă cel mai puţin atrăgător ca să ia o ceaşcă de ceai 
şi stătu acolo un timp meditând cât de repede puteau copiii 
mici să cucerească o inimă. 

Era ciudat, se gândi el, că Dot cunoştea detalii ca, de 
exemplu, că avea să primească un apartament odată cu 
slujba, dar părea să nu ştie pentru ce anume a fost 


angajată. Aproape că îl făcea pe Ranjit să se întrebe dacă 
nu cumva Dot nu fusese pe deplin sinceră cu el. 

Dar gândul era uşor de îndepărtat. Ce motiv putea avea 
femeia să păstreze secrete faţă de el? Când părăsi localul 
aruncă o privire scurtă spre locul în care îi lăsase. 
Dispăruseră. 

Ranjit le ură în linişte rămas-bun şi noroc, şi conduse fără 
grabă de-a lungul golfului. Trecu pe lângă un mic cargou 
parfumat încărcat cu scorţişoară pentru export, situat lângă 
altul din Singapore care descărca (mai mult ca sigur) 
maşini, calculatoare şi aparatură casnică provenită din 
fabricile din China. Alături era un grup de vase de 
croazieră, mult mai murdare văzute de aproape decât 
păreau când le zărise prima dată. Câţiva pasageri care 
aparent nu fuseseră interesaţi de marile tururi la stânca 
Swami sau la templul tatălui său trândăveau lângă 
balustradele punților superioare. Printre ei era o fetiţă care 
făcea veselă cu mâna în direcţia lui... 

Ba nu! Nu era orice fetiţă. Era micuța Betsy 
Kanakaratnam! Şi cea care alerga rapid spre ea, aparent cu 
intenţia de a o certa, era sora ei mai mare Tiffany, iar la 
câţiva metri mai încolo stătea singurul băiat al familiei, ţinut 
de mână de un bărbat îndesat cu pielea cafenie. 

Oare să fi fost Kirthis Kanakaratnam? Puțin probabil să fi 
fost altcineva. Tiffany îl striga deja pe bărbat, trăgându-şi 
surioara spre el. 

Bărbatul dădu din cap gânditor. Apoi se întoarse spre 
Ranjit, care se apleca în afară pe fereastra dubiţei. Zâmbind 
larg, gesticulă către el. 

Nu era greu de înţeles ce încerca să spună: îi făcea semn 
lui Ranjit să urce la bordul navei, indicându-i un loc de 
parcare situat nu departe, apoi spre sine şi spre pasarela 
care lega vasul de doc. Ranjit nu ezită. Întoarse spre 
parcarea indicată, opri motorul, trânti uşa şi păşi pe 
pasarelă. 


Urcând, observă că vasul respectiv categoric nu făcea 
parte dintre hipopotamii de cincizeci de mii de tone care 
navigau în Caraibe şi insulele greceşti. Era cu mult mai mic, 
cu mult mai murdar şi avea mult mai multe puncte în care 
vopseaua cojită indica necesitatea unei refaceri. În capătul 
pasarelei un bărbat masiv cu barbă neagră într-o uniformă 
albă marinărească stătea în faţa unui cititor de coduri şi a 
unei mici porţi. Însă lângă el se afla presupusul George 
Kanakaratnam, care şopti ceva în urechea bărbatului şi 
apoi îl întâmpină pe Ranjit: 

— Urcă, urcă! Ce grozav să ne întâlnim, domnule 
Subramanian! Copiii au avut atâtea să-mi povestească 
despre tine! Acum - pe aici, te rog - să coborâm să vorbim 
puţin cu Dot, iar tu o să poţi vedea ce cabină frumoasă au 
copiii, toată numai pentru ei! Eu primesc bani buni şi se 
pare că o să se găsească ceva de lucru şi pentru Dot. E cel 
mai mare noroc pe care l-am avut vreodată! 

— Ei bine, zise Ranjit, presupun că ai fost într-adevăr 
Norocos... 


Kanakaratnam nu era omul care să încetinească din cauza 
vreunei întreruperi, mai ales a uneia ambigue care s-ar fi 
putut referi la evadarea din închisoare. 

— Absolut, zise. Şi salariu bun! Acum trebuie să coborâm 
treptele astea... 

Coborâră şi parcurseră încă un coridor, mai coborâră o 
scară, alături de Kirthis (sau George) Kanakaratnam care 
nu-şi întrerupea deloc recitalul despre norocul familiei sale 
şi despre cât îl iubeau copiii pe Ranjit Subramanian. 
Trecură prin şapte sau opt uşi, toate de tipul celor care se 
blocau irevocabil în caz de urgenţă, majoritatea purtând 
inscripţia INTRAREA INTERZISĂ. Până când în final 
ajunseră la o uşă oarecum diferită, una la care 
Kanakaratnam se opri şi bătu. Îi deschise un bărbat solid şi 
bărbos. 

— E somalez, îi spuse Kanakaratnam lui Ranjit. Cam toţi 
arată aşa. 

Făcu semn din cap bărbosului şi el îi răspunse tot cu un 
semn din cap. Apoi, pe un ton cu totul diferit, 
Kanakaratnam zise: 

— Acum stai jos. Va trebui să rămâi aici o zi sau două. Nu 
cumva să faci vreun zgomot puternic sau să încerci să fugi, 
pentru că dacă faci asta o să te omorâm. 

Gesticulă spre somalez. Evident omul înţelesese destul din 
ceea ce se petrecea, fiindcă mângâie pumnalul cu lama lată 
pe care îl purta la brâu. 

— Ai înţeles totul? întrebă Kanakaratnam. Fără zgomot, nu 
încerci să pleci, rămâi aici până îţi spune cineva că e în 
regulă să ieşi. Aşa că nu ne face necazuri şi o să ai parte de 
o călătorie interesantă - după ce preluăm noi vasul. 

Viaţă de pirat. 

Dură ceva mai mult decât sugerase Kanakaratnam până 
când Ranjit fu eliberat. Oricum suficient de mult ca să 
primească de mâncare de câteva ori - chiar bine, pentru că 
la urma urmelor bucătăria era a unui vas de croazieră. Cel 
puţin de două ori Ranjit aţipi pentru scurt timp pe patul 


tare de lângă perete. Somalezul îl lăsă singur de mai multe 
ori, dar nu fără să încuie uşa în urma lui. Ranjit se gândi 
foarte bine înainte de a-şi asuma riscul s-o încerce: era 
încuiată temeinic. Kanakaratnam veni de câteva ori, 
aparent doar pentru a părea sociabil. Era foarte dornic să-i 
explice lui Ranjit ce se petrecea. În cea de-a doua zi piraţii - 
însuşi Kanakaratnam folosise acest cuvânt, „piraţi” - 
năvăliră pe punte, îi dezarmară pe membrii echipajului care 
nu le erau deja tovarăşi şi anunţară că nava îşi schimba 
cursul către portul Bosaso, da, în Somalia. Înainte să-i dea 
drumul lui Ranjit, piraţii jefuiră aproape tot ce se găsea în 
cutia de valori şi tot ce se putea căra uşor din cabinele 
pasagerilor - care, fură informaţi, aveau să fie trimişi destul 
de curând acasă, fără să li se facă vreun rău, numai dacă 
familiile sau prietenii vor aduce suma potrivită pentru 
răscumpărare. („Ai fi surprins”, îi spuse Kanakaratnam lui 
Ranjit, „ce sume pot plăti oamenii ca s-o recapete pe 
bunica.”) Apoi mai era şi vasul însuşi. Dacă reuşeau să-l 
ducă în siguranţă în Somalia în portul care trebuia, o 
vopsea şi câteva acte false decente aveau să-l facă extrem 
de bun pentru navigaţie. 

Totul era foarte profesionist. Era de fapt, după cum îi 
explică Kanakaratnam, destul de asemănător cu orice altă 
întreprindere comercială. De la începuturile secolului XXI, 
pirateria devenise o afacere de sine stătătoare destul de 
importantă, cu case de brokeraj pregătite să colecteze 
răscumpărarea şi s-o predea celor care o cereau şi în 
schimbul căreia garantau întoarcerea în siguranţă a 
prizonierilor. 

— Practic, îi zise Kanakaratnam lui Ranjit cu satisfacţie, să 
fiu prins cu vechiturile alea furate a fost cel mai mare noroc 
pe care l-am avut vreodată. Colegul meu de celulă din 
Batticaloa era implicat în asta, dar a fost prins pentru 
altceva. Dar mi-a povestit totul, iar când am avut ocazia să 
evadez am ştiut unde să mă duc. 


Chiar şi pirateria de afaceri avea uneori, desigur, 
aspectele ei neplăcute. Una dintre părţile proaste, Ranjit 
era sigur, era ceea ce făceau piraţii cu acei membri ai 
echipajului care le opuneau o rezistenţă prea viguroasă. 
(Ranjit îl întrebă pe Kanakaratnam, dar el pur şi simplu 
tăcuse. Ceea ce pentru Ranjit fu un răspuns edificator.) 

Când Kanakaratnam îl anunţă că preluarea se încheiase şi 
el putea să iasă din celula sa, Ranjit descoperi că existase 
cel puţin o întâmplare urâtă. Din cauza căpitanului vasului, 
care avusese un exagerat simţ al datoriei. Nu voise să 
predea cheile de la seif. Desigur, problema fusese rapid 
rezolvată. Piraţii îl împuşcaseră pe căpitan în urma unei 
judecăţi sumare şi îl promovaseră pe mult mai cooperantul 
prim ofiţer, care scosese el însuşi cheile din buzunarul 
decedatului şi le predase. 

Ranjit nu mai urcase niciodată pe un vas de croazieră. În 
pofida circumstanțelor triste, acesta încă oferea tot felul de 
facilităţi absurde. Pe puntea superioară se găsea o piscină 
(cu toate că nu putea fi convenabil utilizată atunci când 
valurile erau mari, adică mai întotdeauna). Bucătăria 
producea mâncare destul de bună, cu toate că pasagerii 
erau abătuţi şi îngrămădiţi cu toţii pe o latură a sălii de 
mese, supravegheați de piraţii cu puşti de asalt. Cazinoul 
era închis, dar oricum nu prea mai avea importanţă fiindcă 
toţi pasagerii fuseseră uşuraţi de banii şi cărţile de credit 
cu care ar fi putut juca. Şi barurile erau închise şi în teatru 
nu avea loc nici un spectacol de noapte. Însă rulau filme pe 
ecranele din fiecare cabină şi vremea era plăcută. 

Prea calmă, după părerea lui Kanakaratnam. 

— Aş fi preferat mai mulţi nori, zise el. Habar n-ai câţi ochi 
sunt acolo sus urmărindu-ne. Sateliţi, lămuri el când Ranjit 
se arătă nedumerit. Bineînţeles, nu dau prea multă atenţie 
unei găleți vechi şi ruginite ca asta, dar nu se ştie niciodată. 
A, adăugă el amintindu-şi de o promisiune, Tiffany te caută. 
Vrea să ştie dacă o s-o ajuţi cu copiii sus pe punte. 


— De ce nu? făcu amabil Ranjit, de fapt mai mult dornic 
să-şi revadă cei patru tovarăşi de joacă. 

Se simţea mizerabil, dar făcea tot posibilul s-o ascundă. 
Când urcă scara şi ieşi în lumina vie a soarelui tropical de 
pe puntea superioară, nu se putu abţine să nu arunce o 
privire rapidă cerului. 

Desigur nu putea vedea niciunul dintre acei ochi de pe cer. 
Nici nu se aşteptase, dar nu se putu împiedica să nu se 
întrebe ai cui puteau fi acei ochi care îi priveau în acel 
moment... 

Şi, bineînţeles, habar nu avea că printre ei se aflau şi ochi 
cu totul non-umani. 

Se dovedi că erau aproape douăzeci de copii printre 
pasagerii vasului, de la şase-şapte ani până la paisprezece. 
Majoritatea vorbeau aproximări rezonabile ale limbii 
engleze, iar ceea ce Tiffany voia ca Ranjit să facă - desigur -— 
era să le spună poveşti astfel încât să uite că văzuseră 
trupul căpitanului ucis expus întreaga zi lângă pista de 
shuffleboard. 

Se dovedi un ordin dificil de îndeplinit. Doi copii de vreo 
zece ani nu se opreau din plâns şi alţi câţiva păreau că nu-şi 
pot dezlipi ochii de la piratul înarmat care patrula pe punte. 
Se poate ca şi Ranjit să-şi fi îngreunat situaţia, fiindcă în loc 
să le arate din nou simpla şi infailibila înmulţire rusească se 
decise să-i înveţe pe copii cum să socotească pe degete în 
sistem binar. 

Nu avu succes. Evident niciunul dintre copiii pasagerilor 
nu mai auzise până atunci de numere binare. Când Ranjit îi 
informă că dacă voiai să apui că ai o unitate în sistem binar 
puteai folosi familiara cifră unu, dar dacă aveai două 
trebuia scris unu-zero, iar trei ca unu-unu, neînţelegerea 
deveni palpabilă. 

Continuă grăbit cu ton de joacă: 

— Acum ajungem la partea cu socotitul pe degete, zise 
ridicând cele două mâini. Trebuie să presupunem că fiecare 
deget reprezintă o cifră - da, Tiffany, ştiu ce vrei să întrebi. 


Da, degetul mare e şi el un deget. (Tiffany nu spusese nimic, 
dar aprobă veselă.) Fiecare cifră trebuie să fie unu sau zero 
pentru că numai cu astea lucrăm în aritmetica binară. Când 
degetele sunt strânse - arătă doi pumni - fiecare deget este 
zero. Acum uitaţi-vă. Aşeză pumnii pe masa din faţa lui: În 
binar cele zece degete strânse reprezintă numărul 
0000000000. Adică un alt mod de a spune că zero e 
numărul reprezentat de toate cele zece zero-uri, pentru că 
indiferent câte zero-uri scrieţi tot zero înseamnă. Dar uitaţi 
acum. 

Întinse toate degetele de la ambele mâini. 

— Acum sunt toate unu, iar numărul binar pe care îl arăt 
este 1111111111. Asta înseamnă, exprimat în echivalent 
zecimal, că scrii 1 pentru ultima cifră din şir, plus 2 pentru 
cea de lângă ea. 

Plus 4 pentru următoarea - se dublează de fiecare dată, 
vedeţi, până la 512 pentru ultima cifră de la sfârşitul mâinii 
stângi. Astfel aţi scris... 

Făcu calculul cu un creion pe o bucată de hârtie: 

— Şi dacă le adunaţi obţineţi... 1023. Astfel aţi adunat pe 
degete până la 1023! 

Ranjit făcu o pauză ca să privească auditoriul. Ceea ce 
văzu nu era ceea ce sperase. Numărul plângăcioşilor se 
ridicase la patru sau cinci, iar expresiile de pe celelalte feţe 
variau de la simpla confuzie la o nedumerire morocănoasă. 

Apoi, într-un târziu, începură întrebările: 

— Vrei să spui că... 

— Stai puţin, Ranjit, încerci să... 

În cele din urmă, ca o recompensă: 

— Of, hai să vedem dacă am înţeles bine. Să presupunem 
că numărăm peşti. Cifra 1 de la degetul mic al mâinii drepte 
înseamnă o grămadă de peşti în care se află un singur 
peşte, 1 cel de alături o altă grămadă cu doi peşti, apoi 
grămezi cu patru şi opt peşti, la fel până la grămada - cifra 
1 de la celălalt capăt - care conţine cinci sute doisprezece 


peşti. Pui toate grămezile la un loc şi ai o mie douăzeci şi 
trei de peşti. Aşa e? 

— Aşa e, spuse Ranjit, mulţumit fără să vrea. Mulţumit în 
ciuda faptului că singurii copii care reacţionaseră erau 
puştii lui Dot şi Kirthis Kanakaratnam şi singura care 
înţelesese cu adevărat, desigur Tiffany. 

Kanakaratnam însuşi nu păru îngrijorat de slaba recepţie 
de care avea parte Ranjit. Când i se alătură la prânz - un 
meniu cu două feluri de supă, trei salate diferite şi cel puţin 
şase aperitive - spuse aprobator: 

— Ţi-ai făcut un mare bine azi. 

Nu specifică în ce fel, deşi Ranjit - care de asemenea 
zărise cadavrul ciuruit şi prăbuşit al fostului căpitan - avea 
o idee destul de clară la ce se referă. 

Când Kanakaratnam se întoarse, o oră mai târziu, se 
exprimă explicit: 

— Trebuie să continui să demonstrezi prietenilor mei că şi 
tu cooperezi cu noi, îi spuse lui Ranjit. S-au pus întrebări. 
Aşa că uite cum stau lucrurile. Avem nevoie de informaţii 
biografice despre fiecare pasager - ca să ştim cât de mare 
să fie răscumpărarea cerută - şi majoritatea alor noştri nu 
cunosc vreo limbă pe care s-o înţeleagă pasagerii. Poţi să ne 
ajuţi să rezolvăm asta, bine? 

În intonaţia lui Kanakaratnam era un semn de întrebare, 
dar în realitatea situaţiei cu care se confrunta Ranjit nu 
exista niciunul. Îi era limpede că cele mai mari şanse de 
supravieţuire le avea făcându-se util piraţilor, astfel că în 
următoarele două zile petrecu zilnic câteva ore chestionând 
perechile de bătrâni - uneori îngroziţi, dar cel mai adesea 
recalcitranţi - privind conturile lor bancare, pensiile, 
proprietăţile imobiliare şi posibilele rude bogate. 

Însă după numai câteva zile apărură necazurile. 

Era încă întuneric când o modificare a nivelului de zgomot 
al navei îl trezi pe Ranjit. Mormăitul liniştitor al motoarelor 
nu mai era apaticul kerplum, kerplum, ci devenise un rapid 
şi frenetic beggabegga! beggabegga! Chiar şi mai 


puternice erau răcnetele care răsunau pe coridorul din 
dreptul cabinei sale. Când scoase capul văzu membri ai 
echipajului iniţial alergând cât puteau de repede spre ieşiri. 
Fiecare om ducea două sau trei valize, evident luate din 
cabinele pasagerilor - şi, Ranjit era destul de sigur, 
burduşite cu bunurile valoroase furate. Cele mai multe 
răcnete proveneau de la unul dintre pirați, care îndemna 
membrii echipajului cu o bucată de frânghie. Corsarii 
păreau supăraţi şi îngrijoraţi. Marinarii captivi păreau 
speriaţi de moarte. 

Şi de data asta lui Ranjit i se păru o idee bună să se facă 
util. Îi urmă pe purtătorii de bagaje până la o scară, de 
unde alţi marinari din echipaj aruncau lucrurile furate în jos 
la nivelul lui. Când Ranjit se pregătea să apuce şi el nişte 
saci pe care să-i transporte auzi o voce de copil strigându-l 
pe nume şi când ridică privirea Dot Kanakaratnam şi 
progeniturile ei coborau scara spre el. Toţi, chiar şi micuța 
Betsy, cărau o parte din pradă, iar Tiffany avea multe 
informaţii. Cu o oră sau două în urmă unul dintre pirați 
depistase de la pupa ceea ce păreau a fi luminile unei nave. 

— Dar pe radar nu apărea nimic, îl informă Tiffany 
emoţionată, ştii ce înseamnă asta? 

Ranjit nu ştia, dar era capabil de o presupunere decentă. 

— Un vas cu ecran antiradar? 

— Exact! Am fost urmăriţi de un distrugător sau ceva de 
genul ăsta! Asta înseamnă că nu mai putem ajunge în 
Somalia, aşa că trebuie să tragem la mal undeva - bănuiesc 
că probabil în India sau în Pakistan - şi apoi să dispărem în 
junglă. Sus pe punte se lucrează acum la radio, în 
încercarea de a aranja cu una dintre bandele locale să ne 
ajute. 

— De ce ar vrea o bandă locală de escroci să facă asta, 
când pot pur şi simplu să ne ia prada? întrebă Ranjit. 

Dar copiii nici măcar nu încercară să răspundă, iar Dot 
zise numai: 

— Haide. Să ducem o parte din marfă la locul de plecare. 


Imediat ce tot ceea ce merita furat fu târât la ieşirea de pe 
puntea B, nu mai rămânea nimic util de făcut pentru pirați. 
Majoritatea se învârteau pe punţile exterioare, scrutând 
îngrijoraţi orizontul după o urmă a urmăritorului lor 
antiradar, sau studiind chiar şi mai îngrijoraţi orizontul, 
căutând să zărească un loc unde să acosteze nava. 

De fapt nu era nimic de văzut în afară de apă. Dacă exista 
vreo altă navă sau vreun punct de uscat în apropierea lor, 
lui Ranjit nu i se dezvălui. Pe la prânz se săturase de 
distracţia asta şi cobori să caute ceva de mâncare, apoi se 
întoarse şi se aruncă în pat. Adormi în câteva minute... 

Şi se trezi din nou când un scrâşnet metalic violent şi o 
mişcare de legănare smucită care aproape îl aruncă pe 
podea îl anunţă pe Ranjit că sosiseră. 

Nava se opri, cu toate că înclinată la aproximativ 
douăsprezece grade faţă de verticală. Ranjit privi în jur 
asigurându-se că nu avea nimic de luat - nu avea - apoi, 
ţinându-se de balustrade, îşi croi drum spre ieşire. Aproape 
toată prada fusese deja aruncată de pe vas şi era mângâiată 
de valurile mici ale mării din spatele lor. La fel şi 
majoritatea oamenilor - piraţii, pasagerii şi echipajul captiv 
laolaltă. Câţiva dintre corsari, destul de grăbiţi, dădeau 
ordine marinarilor şi pasagerilor să care valizele ude 
dincolo de linia fluxului. 

Ranjit aruncă o privire în jur, nu observă nici o fiinţă 
umană pe țărm, şi îşi dădu drumul în apa călduţă adâncă 
până la jumătatea gambelor. 

Pe acel ţărm mai trăiseră oameni. Lăsaseră semnele 
inconfundabile ale prezenţei lor. Era una dintre acele plaje 
pustii ale Oceanului Indian care fuseseră folosite pentru 
eşuarea navelor la costuri scăzute (şi în siguranţă scăzută). 
Întregul loc puţea a ulei şi rugină. Pe tot litoralul erau 
înşirate fragmente din fostele carene sau bucăţi din 
mobilierul navelor - scaune, paturi, mese - prea vechi şi 
prea deteriorate ca să mai merite înlăturate. Ceea ce nu se 
vedea nicăieri, cu toate că Ranjit ştia că fuseseră cândva 


acolo, erau urmele disperaţilor săraci care se ocupaseră de 
secţionarea carcaselor şi de separarea porţiunilor 
profitabile din punct de vedere comercial ale motoarelor şi 
arborilor elicelor... oamenii care muriseră pe acea plajă, 
destul de des, din cauza substanţelor toxice care ar fi făcut 
acea slujbă prea costisitoare pe oricare altă porţiune de 
coastă mai bine supravegheată. Cât de mult din acele 
otrăvuri şi carcinogene rămăseseră în nisipul şi apele din 
jurul lui, Ranjit nu putea bănui. 

Cel mai bună cale de a face faţă problemei, Ranjit ştia 
asta, era să plece de pe plajă cât de repede posibil. 

Nu părea să existe vreo cale de a o face. Dacă era să fie 
ajutaţi de bandele locale, Ranjit nu vedea nici urmă de ele. 
Mă rog, putea fi ceva - o întrezărire rapidă a unei umbre pe 
jumătate ascunse în junglă, dar când se uită din nou acolo 
nu mai era nimic. 

Înaintând greoi prin apă imediat în urma lui Ranjit, Dot 
Kanakaratnam se străduia să păstreze contactul cu toate 
cele patru mâini mici şi fără să scape sacii cu pradă. În cele 
din urmă se dădu bătută şi îi aruncă unul dintre baloturi lui 
Ranjit. 

— Ia, zise. Sunt hainele lui George. Ţine-le bine până 
apare el; vreau să-i scot pe copii din apă. 

Nu aşteptă consimţământul lui. Urmată de copii, se târi 
până pe nisipurile fierbinţi de dincolo de linia fluxului, unde 
stătu uitându-se în jur după soţul ei. Ranjit în persoană 
ajunse subit ţinta unuia dintre pirați, care îşi flutura pistolul 
în direcţia aproximativă a unui grup de marinari prizonieri, 
dar evident răcnind la Ranjit. Care nu era sigur ce îi 
poruncea bărbatul, dar consideră că era puţin probabil să 
fie vorba de ceva ce el ar fi vrut să facă. Aşa că îşi plecă 
capul ca şi cum ar fi fost de acord şi în acelaşi timp se 
întoarse şi o rupse la fugă, cât putu de repede, pe după 
pupa unei nave eşuate. Nu se opri până când nu ieşi din 
raza vizuală a piratului... 

Şi atunci auzi bocetul îndepărtat al primei sirene. 


Era un sunet înspăimântător, nu tocmai muzical, dar 
amintind de fundalul sonor al unui film de groază, când 
morţii vii încep să iasă din sicriele lor. Nu îl auzi numai el. 
Sus pe plajă un pirat care se aruncase pe nisip gâfâind 
după efortul depus ca să ajungă acolo se sculă şi se uită 
îngrijorat în jur. La fel şi un alt pirat, şi câţiva membri ai 
echipajului, toţi ridicându-se sau stând în picioare şi 
încercând să vadă de unde venise sunetul. 

Apoi Ranjit le văzu, un şir de aparate de zbor în depărtare 
venind către ei peste mare. Elicoptere. Cel puţin o duzină, 
fiecare dotat cu nişte discuri ciudate semănând cu 
farfuriile, toate rotindu-se la fiecare modificare a direcţiei 
elicopterelor pentru a rămâne fixate asupra oamenilor de 
pe plajă... iar sunetul devenea mai puternic... 

Şi continuă să crească din ce în ce mai mult. 

În tot restul lungii sale vieţi Ranjit Subramanian nu reuşi 
să uite acea zi pe plajă. Adevărat, o urmaseră zile şi mai 
rele, dar acele momente terifiante şi degradante de sub 
barajul acustic al elicopterelor ar fi fost urâte pentru 
oricine. Ranjit nu mai fusese niciodată expus arsenalului 
subletal al unei forţe de asalt moderne. Nu ştiuse ce 
înseamnă ca sunetul să-ţi scurtcircuiteze creierul. Stomacul 
percepea cel mai rău efectele sale, cu intestinele slăbite, 
voma abundentă, cu dureri nemiloase provocate de greață. 

Atacul nu era întru totul subletal. Cel puţin doi dintre 
pirați reuşiră să-şi stăpânească mizeriile corpurilor 
suficient cât să tragă în elicoptere cu armele lor câteva serii 
de gloanţe. (Din nefericire pentru Ranjit, printre ei se afla şi 
Kirthis Kanakaratnam.) Fu o greşeală. Fiecare elicopter 
avea două uşi deschise, una ocupată de un mitralior, 
cealaltă de un om la fel de aducător de moarte cu un 
aruncător de grenade, şi niciunul dintre pirați nu 
supravieţui focului mai mult de un minut. 

Cât despre ceilalţi observatori din ceruri... 

Ei găsiră incidentul enigmatic, chiar şi cei numiţi Nouă- 
Membre. 


A, Nouă-Membre mai văzuseră şi înainte schimburi de 
focuri între oameni. Nouă-Membre erau singura rasă 
protejată a Marilor Galactici încurajați să devină lingvişti, 
iar principala lor misiune era să-şi informeze stăpânii ce îşi 
spun acei oameni unul altuia - însă nu-i poţi spiona prea 
mult timp pe oameni fără a te întâlni cu violenţa. Nouă- 
Membre crezuseră că ştiau ce urma de data asta. Când 
identificaseră o navă de suprafaţă plină cu arme chimice 
explozive în urmărirea lentă şi discretă a o alteia aparent 
neînarmată, presupuseseră că deznodământul va fi o nouă 
baie de sânge uman. Chiar se întrebaseră dacă merita să-şi 
piardă timpul pe acolo ca să observe încă un exemplu al 
crimelor în masă ale oamenilor. 

Fu o surpriză pentru ei că atât de puţini oameni de pe 
plajă fuseseră ucişi ca rezultat al penetrării tegumentelor 
lor de către proiectilele armelor din elicoptere. 

Recunoscură natura armelor primitive din aparatele de 
zbor - dispozitivele cu aer comprimat, tunul cu mişcare 
rotaţională şi toate celelalte - pentru că mai văzuseră ceva 
asemănător. La urma urmelor, existau puţine arme utilizate 
de specia umană care să nu fi fost folosite, iar şi iar, de alte 
rase în alte timpuri şi locuri din galaxie. Şi Nouă-Membre 
înțelegeau prea bine, din istoria altor specii care folosiseră 
arme similare în lungul trecut galactic, ce efecte neplăcute 
şi epuizante pot avea astfel de arme asupra unui corp 
animal neprotejat. 

Pentru Nouă-Membre enigma era aceasta: De ce aceşti 
primitivi ar utiliza asemenea arme preferenţial faţă de 
arsenalul lor obişnuit de penetranţi propulsaţi prin 
explozie, care produceau efecte mult mai distructive asupra 
corpurilor organice? 

Când întâlnirea de la suprafaţă luă sfârşit, cei care luau 
deciziile în cadrul echipajului Nouă-Membre dezbătură 
minute în şir înainte de a se hotări dacă trebuia să 
raporteze ceea ce văzuseră. 


În cele din urmă aşa făcură. Raportară faptul cu precizie şi 
detaliat, lăsându-i pe Marii Galactici să facă ce vor cu el, cu 
toate că Nouă-Membre încercară să-şi lase puţin spaţiu de 
manevră prin titlul dat raportului: „Un exemplu de incident 
anormal.” 

Judecata. 

Ranjit nu văzu prea mult din vărsarea propriu-zisă de 
sânge, fiind total absorbit de problemele urâte ale umilinţei 
lui. În afară de faptul că se simţea ca şi cum o turmă de 
porci turbaţi îi tropăiau prin sistemul digestiv, subsonicele îi 
provocaseră, după cum fuseseră programate, o mizerie 
voluminoasă. Nu mai făcuse aşa ceva din copilărie şi uitase 
cât de scârbos era procesul. 

Reuşi să se dezbrace de hainele murdare şi să se clatine 
înapoi în valurile blânde şi calde, folosind cea mai puţin 
împuţită dintre rufe ca să se curețe aproape bine. După 
aceea avea un plan. Jefuise sacul cu îmbrăcămintea lui 
George Kanakaratnam pe care i-l dăduse Dot. Nu se găseau 
în bagaj pantofi, iar Ranjit hotărî să nu îmbrace lenjeria 
altcuiva, dar tot restul era acolo: pantaloni, tricouri şi 
şosete groase de lână care spera Ranjit că i-ar putea 
proteja picioarele de pietrele tăioase de pe plajă. Apoi ieşi 
din ascunzătoare ca să evalueze situaţia. 

Arăta rău şi mirosea şi mai rău. Elicopterele aterizaseră şi 
se poziţionaseră în şiruri ordonate, iar acum revărsau cel 
puţin o sută de soldaţi înarmaţi - probabil indieni sau 
pakistanezi, presupuse Ranjit, cu toate că nu era suficient 
de familiarizat cu niciunii ca să-şi dea seama. Indiferent 
cine erau, separaseră eficient populaţia vasului de 
croazieră în patru grupe. Două erau compuse din foştii 
pasageri, un grup de bărbaţi şi altul de femei, şi fuseseră 
conduşi în spaţii delimitate în grabă de cearşafuri întinse 
de-a lungul malului apei. Şase soldaţi le dădeau prosoape şi 
pături pasagerilor care se spălaseră cât de mult doriseră. 
Ranjit observă că soldaţii care ajutau pasagerele erau de 


asemenea femei; în uniforme, purtând arme, arătaseră cu 
toţii asexuaţi. 

La câteva zeci de metri mai departe pe țărm douăzeci sau 
treizeci de bărbaţi şi femei, nepăziţi, se străduiau să se 
curețe şi ei. Lor nu le dădea nimeni prosoape, dar aveau 
disponibile o grămadă de lucruri pe plajă. Ranjit îi identifică 
drept echipajul salvat după puţinii pe care îi recunoscu... 
dar de fapt ar fi recunoscut oricum cine erau după 
expresiile fascinate de uşurare ale unor suflete salvate în 
ultima clipă pe care le afişau feţele lor. 

Şi mai era un grup. Acelora nu li se permisese să se spele 
sau să-şi schimbe hainele. Stăteau întinşi pe burtă, cu 
degetele prinse deasupra capetelor, şi erau păziţi de trei 
sau patru soldaţi cu armele pregătite. 

Era limpede cine erau. Ranjit analiză siluetele nemişcate, 
dar dacă se afla printre ei vreun Kanakaratnam nu-l putu 
recunoscu după spate. Niciunul însă nu părea suficient de 
mic ca să fie vreunul dintre copii. 

Unul dintre soldaţii care îi păzeau se interesă de Ranjit, 
strigând ceva ce el nu reuşi să distingă şi fluturându-şi 
ameninţător puşca. 

Lui Ranjit i se părea că repetarea propriilor cuvinte îi 
făcea pe soldaţi suspicioşi. 

— Aşa e, strigă el la soldat, sperând că ştia cu ce se 
declara de acord, şi îşi evaluă opţiunile. 

Era greu de spus cărui grup îi aparţinea Ranjit de fapt. 
Totuşi nu încăpea îndoială că foştii pasageri primeau cel mai 
bun tratament, aşa că mimă un salut molatic către soldat şi 
se îndreptă spre cei care aşteptau haine curate de partea 
bărbaţilor şi se aşeză la rând, dând prietenos din cap spre 
bătrânelul aflat imediat înaintea lui. 

Care nu îi întoarse salutul. Se încruntă în schimb la Ranjit 
o clipă, apoi deschise gura şi ţipă la soldaţi: 

— Ăsta nu e pasager! E unul dintre ei! E cel care încerca 
să mă facă să le spun cât de mult ar plăti copiii mei ca să mă 
răscumpere! 


Din acest motiv un moment mai târziu Ranjit ajunse să 
zacă întins cu faţa în jos, cu mâinile deasupra capului, între 
doi dintre cei mai mari şi - fiindcă lor nu li se dăduse şansa 
să se curețe - cei mai puturoşi pirați. 

Rămase acolo ceasuri în şir. 

Acele ore nu fură total lipsite de evenimente, fiindcă în 
prima dintre ele Ranjit învăţă două lecţii importante. Prima 
era că nu trebuia să încerce să ridice capul suficient cât să 
se uite după Kanakaratnam, pentru că dacă o făcea era 
lovit cu o bâtă deasupra urechii stângi în timp ce cel care o 
ţinea răcnea: 

— Stai liniştit! 

Durerea provocată de lovitură era ca un fulger luminos. A 
doua era că nu trebuia să încerce să şoptească nimic 
vecinilor, în căutare de informaţii. Asta îi aduse o izbitură 
serioasă la nivelul coastei inferioare pe partea dreaptă. 
Durerea fu de nedescris. Cel care lovise era soldat, în 
regulă, fiindcă purta categoric bocanci militari cu ramă 
metalică. 

După vreo două ore - când soarele tropical urcase sus pe 
cer şi Ranjit începea să se simtă copt de viu - se întâmplă cu 
adevărat ceva. O nouă flotă de elicoptere sosi, mai mari şi 
părând mult mai confortabile faţă de primele, care îi 
îmbarcară imediat pe toţi pasagerii - şi toate bunurile 
reclamate de aceştia - fără îndoială ca să-i ducă într-un loc 
mai frumos. După încă o oră se auzi un zgomot de motoare 
grele dinspre pădure şi câteva camioane cu remorcă îşi 
croiră drum pe nisip ca să ia echipajul salvat. Şi mai târziu - 
mult mai târziu, când soarele făcuse tot posibilul să-i fiarbă 
pe nefericiţii pirați, inclusiv pe Ranjit - veni şi rândul lor. De 
data asta apărură din nou elicoptere, unele mari care nu 
păreau deloc comode. Bărbatul aflat la conducere putea fi 
identificat după broderia metalică de pe uniformă şi 
caschetă şi după faptul că sosise cu propriul elicopter, iar 
înainte de a cobori din el alţi soldaţi îi pregătiseră imediat 


un scaun şi o masă - mă rog, o ladă întoarsă cu fundul în 
sus de fapt - unde să stea în timp ce împărțea dreptatea. 

Fiecărui pirat, unul câte unul, i se porunci să se ridice în 
picioare şi să răspundă la întrebările ofițerului. Ranjit nu 
putea auzi întrebările sau răspunsurile, dar verdictele erau 
rostite suficient de clar ca să fie auzite de toată lumea. 

— Rawalpindi, închisoarea centrală, spuse ofiţerul 
primului prizonier, şi din nou: Rawalpindi, închisoarea 
centrală, celui de-al doilea şi al treilea. 

Ranjit era următorul la rând chemat în faţa împărţitorului 
dreptăţii. Profită de puţinele momente pe care le avea între 
ridicare şi înfăţişarea înaintea ofițerului ca să se uite în 
grabă printre piraţii rămaşi în căutarea copiilor, dar dacă 
erau acolo, Ranjit nu-i putu identifica. 

Apoi se afla în faţa ofițerului şi nu îndrăzni să mai caute. 
Ancheta fu scurtă. Ofiţerul ascultă în timp ce un alt soldat îi 
vorbea la ureche, apoi i se adresă lui Ranjit: 

— Cum te numeşti? întrebă - din fericire în engleză. 

— Sunt Ranjit Subramanian, fiul lui Ganesh Subramanian, 
mare preot în templul Tiru din Trincomalee, Sri Lanka. Eu 
nu am fost printre pirați... 

Ofiţerul îl opri. 

— Aşteaptă, zise, şi spuse ceva inaudibil asistentului său, 
care răspunse de asemenea inaudibil. 

Ofiţerul cugetă o clipă în linişte asupra informaţiei. Apoi se 
aplecă în faţă, cu capul aproape de Ranjit, şi inhală profund. 

După aceea înclină din cap; Ranjit trecuse testul mirosului 
şi în consecinţă putea fi tolerat drept tovarăş de călătorie. 

— La interogatoriu, rosti ofiţerul. Duceţi-l în elicopterul 
meu. Următorul! 

Un loc convenabil pentru anchetă. 

De la început la sfârşit, Ranjit rămase în mâinile 
anchetatorilor peste doi ani, dar numai în primele şase luni 
se desfăşură ancheta propriu-zisă. Însă şederea lui nu fu în 
nici un caz confortabilă. 


Prima suspiciune a lui Ranjit că aşa avea să se întâmple 
apăru atunci când îl legară la ochi, îi puseră căluş şi îi 
prinseră mâinile cu cătuşe de un scaun în elicopterul 
ofițerului judecător, înainte de a decola. Nu-şi putu da 
seama încotro zburau, cu toate că le luă mai puţin de o oră 
ca să ajungă la destinaţie. Apoi, încă legat la ochi, fu ajutat 
să coboare treptele pe o suprafaţă pavată, după care merse 
douăzeci sau treizeci de metri până la alte trepte care 
urcau în altă navă aeriană. Acolo fu din nou legat cu 
cătuşele de scaun şi avionul decolă. 

De data aceasta nu mai era un elicopter. Ranjit simţea 
hurducăturile pistei când aparatul prindea viteză, apoi 
tranziţia bruscă la zborul liber fără hurducături. Zborul nu 
fu deloc scurt şi cu siguranţă nu unul sociabil. Ranjit auzea 
echipajul stând de vorbă, cu toate că nu-şi dădea seama în 
ce limbă, dar când încercă să strige la ei că are nevoie să 
meargă la baie răspunsul primit nu fu prin cuvinte. Ci 
printr-o lovitură subită şi puternică pe o parte a capului, la 
care nu se aşteptase şi pentru care nu era pregătit. 

Totuşi în cele din urmă îl lăsară să folosească mica toaletă 
a avionului, chiar dacă încă legat la ochi şi cu uşa deschisă. 
Îi dădură şi de mâncare - adică desfăcură tava scaunului, 
puseră ceva pe ea şi îi ordonară „Mănâncă!” Pe pipăite află 
că era un fel de sendviş, posibil cu brânză de un tip 
necunoscut, dar cum trecuseră aproape douăzeci de ore de 
când Ranjit nu mai mâncase nimic, îl devoră sec. Riscă să 
ceară apă şi primi încă o lovitură în laterala capului. 

Ranjit nu putea spune cât de mult zburaseră căci alunecă 
într-un somn agitat, trezindu-se numai când zgâlţăitul 
nervos al avionului îl anunţă că aterizau, pe o pistă cu mult 
mai proastă ca data trecută. Nu i se scoase legătura de la 
ochi. Fu ajutat să coboare din avion şi să urce într-un 
vehicul oarecare, cu care merse mai mult de o oră. 

Sfârşi condus, tot legat la ochi, într-un fel de clădire, pe un 
coridor şi apoi într-o cameră unde răpitorii îl făcură să se 


aşeze. Unul dintre ei îi vorbi într-o engleză grosolană, cu 
accent puternic: 

— Întinde mâinile în faţă. Nu, cu palmele în sus! 

Când făcu astfel, fu lovit peste palme cu ceva brutal de 
greu. Durerea veni ascuţită. Ranjit nu se putu abţine să nu 
ţipe. Apoi din nou vocea: 

— Acum spune adevărul. Cum te numeşti? 

Aceea era prima întrebare care i se puse lui Ranjit în 
detenţie şi cea mai frecventă dintre toate. Anchetatorii 
hotărâseră să nu creadă simpla afirmaţie că el ar fi Ranjit 
Subramanian, care se întâmplase să poarte hainele altcuiva 
al cărui nume, după cum arătau etichetele cusute pe 
material, era Kirthis Kanakaratnam. 

De fiecare dată când răspundea adevărat ei cereau 
pedeapsa pentru minciună. 

Aceasta era diferită de la anchetator la anchetator. Când 
punea întrebările bărbatul îndesat şi asudat pe nume 
Bruno, arma sa favorită pentru obţinerea adevărului era o 
bucată de cablu electric, gros de patru-cinci centimetri şi 
capabil să provoace o durere extremă când era folosit. 
Alternativ, Bruno îi aplica lui Ranjit o palmă violentă peste 
burta dezgolită; acest lucru era nu numai dureros, ci îl 
făcea pe Ranjit să se întrebe de fiecare dată când o primea 
dacă nu îi rupea apendicele sau splina. Dar tehnica lui 
Bruno avea ceva liniştitor. Fără unghii smulse, fără oase 
rupte, fără ochi scoşi; Ranjit spera că n-o să-i facă ceva care 
să lase urme permanente, iar asta îi sugera că s-ar putea ca 
în cele din urmă să intenţioneze să-i dea drumul. 

Această speranţă însă nu ţinu mult. Se evaporă când într-o 
zi Bruno aruncă exasperat cablul electric în partea opusă a 
încăperii, apucă o măciucă scurtă de lemn de pe masa cu 
instrumente utile şi în mod repetat zdrobi faţa lui Ranjit cu 
ea. Asta îl costă pe Ranjit un ochi învineţit şi un dinte din 
faţă rupt, şi de asemenea cea mai mare parte a slabei lui 
speranţe de a fi într-un final eliberat. 


Celălalt torţionar era un bărbat în vârstă care nu-şi dădu 
nici un nume, dar ţinea mereu un ochi pe jumătate închis. 
(Ranjit îl poreclise în sinea lui „Saşiul”.) Lăsa rar urme pe 
trupul lui Ranjit şi era bizar de liniştitor în discuţii. În prima 
zi în care îl întâlni, Ranjit fiind fixat pe spate de doi asistenţi 
puternici, Saşiul ridică o bucată pătrată de pânză. 

— Uite ce-o să facem acum, îl atenţionă el politicos. O să te 
facem să crezi că o să mori. Nu va fi aşa. N-o să permit să 
se întâmple asta. Numai că tu trebuie să spui adevărul când 
te întreb eu. 

Întinse pânza peste faţa lui Ranjit şi turnă apă rece peste 
ea dintr-o carafă de metal. 

Ranjit nu mai experimentase niciodată ceva asemănător. 
Efectul nu era atât durerea cât o groază brutală, 
paralizantă. Ranjit auzise şi înţelesese că Saşiul îi promisese 
că nu va muri, dar corpul lui înţelegea lucrurile în felul lui. 
Ştia că se va îneca cu totul, mortal, şi voia să se încheie 
imediat procesul. 

— Ajutor! ţipă Ranjit, sau încercă să ţipe. Stai! Lasă-mă să 
mă ridic! 

Tot ce ieşi fură nişte sunete bolborosite, sufocate, plescăite 
şi apoase, niciunul dintre ele semănând a cuvinte 
englezeşti... 

Gâdilătura apei turnate încetă, pânza îi fu luată de pe faţă 
şi Ranjit fu săltat în şezut. 

— Acum, spune-ne cum te cheamă, întrebă Saşiul politicos. 

Ranjit încercă să-şi reţină tusea suficient cât să articuleze 
câteva cuvinte. 

— Sunt Ranjit Sub... începu el, dar nu termină să-şi 
pronunţe numele şi umerii îi fură lipiţi iar de podea, i se 
puse din nou cârpa peste faţă şi reîncepu şuvoiul îngrozitor 
de apă. 

Ranjit reuşi să reziste încă de patru ori înainte să i se 
termine curajul, rezistenţa în continuare fiind imposibilă, 
apoi gâfâi şi reuşi să spună: 

— Sunt cine vreţi voi să fiu. Numai opriţi-vă! 


— Bun, rosti Saşiul încurajator. Facem progrese, Kirthis 
Kanakaratnam. Acum spune-mi, pentru ce ţară lucrezi? 

Existau, bineînţeles, multe alte căi de a face un subiect să 
devină cooperant, dar niciunul nu produse mărturisiri 
mulţumitoare din partea lui Ranjit întrucât el nu avea ce 
crime să mărturisească. 

Asta îi aducea pe anchetatori la exasperare. Cel pe care îl 
poreclise Saşiul se plânse: 

— Ne faci de ruşine, Ranjit, sau Kirthis, sau cine ai fi. 
Ascultă-mă. O să-ţi fie mai uşor dacă încetezi să negi că eşti 
Kirthis Kanakaratnam. 

Ranjit încercă să urmeze sfatul. Apoi îi fu ceva mai uşor. 

Predarea către cel mai bun licitator. 

Cu toate că Ranjit nu ştia nimic, se petrecuseră câteva 
lucruri dincolo de zidurile locului său de detenţie. Catedrale 
fuseseră aruncate în aer, trenuri deraiaseră, clădiri de 
birouri fuseseră otrăvite cu prafuri radioactive introduse 
prin sistemul de ventilaţie. Şi asasinate? O, da, avuseseră 
loc o mulţime de asasinate, prin tăierea gâtului sau 
aruncare de la ferestrele etajelor superioare; cu pistoale, 
puşti şi mitraliere; adesea prin otrăvire, uneori 
administrată în moduri destul de ingenioase. Ca să nu mai 
pomenim de cazul căderii unui pian peste capul victimei şi 
altul prin aşezarea peste pieptul victimei pentru a o ţine pe 
fundul unei căzi în timp ce robinetul o umplea cu apă 
călduţă. Şi, bineînţeles, aveau loc războaie. Cel mai violent 
dintre cele noi zgândărise o rană veche atunci când un raid 
sunnit într-un teritoriu kurd ameninţase să provoace o altă 
rundă a tulburărilor care caracterizau Irakul postocupaţie. 

Însă nu toate veştile care ajunseseră până la el erau 
proaste. Sub atenta supraveghere a patru sau cinci ţări 
scandinave - Islanda, cu agitaţiile ei interne, rămăsese în 
afara grupului - câteva dintre cele mai dure războaie se 
mai potoliseră, chiar dacă pentru scurt timp. Chiar şi 
Myanmar, ţara pe care lumea o numea în mod obişnuit 
Burma (cu excepţia propriei sale clici guvernante 


intransigente), eliberase fără nici un avertisment toţi 
prizonierii politici şi invitase diplomaţi străini să-i 
monitorizeze următoarele alegeri. În cele din urmă - o 
desfăşurare a evenimentelor care i-ar fi făcut mare plăcere 
lui Ranjit dacă ar fi ştiut - după nesfârşite negocieri Banca 
Mondială acordase un decent împrumut de un miliard de 
dolari pentru un elevator spaţial Artsutanov. Adevărat, un 
împrumut de la Banca Mondială era departe de învârtirea 
reală a roţilor, de maşini urcând şi coborând pe cabluri, 
echipamentul care trebuia săltat şi plasat pe orbită 
circumterestră joasă cu trei sute de kilometri pe oră. Dar 
era un prim pas. 

Desigur, acestea nu erau singurele informaţii cu influenţă 
semnificativă asupra vieţii sale despre care Ranjit nu aflase. 
De exemplu, nu ştia de ce fusese adus în acel loc şi de ce 
fusese torturat. Apoi, când tortura încetase, nu ştia nici de 
ce se întâmplase aşa. Ranjit nu auzise niciodată de 
predarea extraordinară sau de importanta decizie care 
fusese semnată în urmă cu câteva săptămâni de Lorzii 
Legislaţiei Britanice. 

Bineînţeles, torţionarii lui Ranjit l-ar fi putut ajuta cu 
anumite informaţii dacă ar fi vrut. Aleseseră însă să n-o 
facă. 

După prima zi fără chinuri nu-l mai văzu deloc pe Bruno, 
tipul cu palmele peste burtă şi cu cablul electric. Pe Saşiu îl 
vedea destul de des, dar numai după ce Saşiul îi smulse 
promisiunea că nu va mai întreba de ce era torturat şi dacă 
avea să fie eliberat vreodată, şi de fapt orice altă întrebare 
la care Ranjit voia cu adevărat să primească un răspuns. 
Saşiul îi oferi totuşi o informaţie. („Bruno? A, a fost 
promovat la etaj. El nu ştie cum să se descurce cu un 
prizonier fără să-l rănească, iar pe tine se pare că n-o să te 
mai rănească.”) 

Acesta, îşi reaminti Ranjit, nu era un fapt de disprețuit. 
Însemna o mare îmbunătăţire faţă de dieta precedentă de 
biciuiri şi înecări. Dar, în special după ce Saşiul nu mai veni 


fiindcă Ranjit nu-şi putu ţine promisiunea de a înceta să 
pună întrebările interzise, se dovedi al naibii de plictisitor. 
Ranjit nu rămase absolut lipsit de companie umană. Era un 
bătrân şchiop care îi aducea mâncarea şi îi lua găleţile cu 
mizerie, dar nu-i era de folos pentru conversaţie. Nu 
încăpea îndoială că vorbea o anumită limbă, dar părea a nu 
fi una dintre cele cunoscute de Ranjit. 

Ranjit nu ştia când începuse să poarte lungi discuţii cu 
prietenii lui. Prietenii lui absenţi adică, întrucât niciunul 
dintre ei nu era fizic prezent în celulă. 

Desigur, niciunul nu putea auzi ceea ce le spunea. Ar fi fost 
interesant dacă, de exemplu, Myra de Soyza ar fi putut 
auzi, sau Pru Fărăâ-Nume. Mai puţin interesant pentru 
Gamini Bandară pentru că, după ce îi raportase propria 
existenţă seacă şi monotonă, cam tot ce mai avea Ranjit să-i 
spună prietenului său de-o viaţă era că ar fi trebuit să-şi 
gestioneze mai bine timpul ca să stea mai mult cu Ranjit şi 
mai puţin cu americanca pe care, la urma urmelor, n-avea s- 
o mai vadă niciodată. 

Unii dintre prietenii absenţi ai lui Ranjit erau oameni pe 
care nu-i întâlnise niciodată în carne şi oase. De exemplu 
răposatul Paul Wolfskehl. Wolfskehl fusese un magnat 
german din secolul al XIX-lea a cărui iubită îi refuzase 
cererea în căsătorie. Ceea ce însemnase că, în pofida 
bogăției şi puterii sale, pentru Weolfskehl viaţa nu mai 
merita trăită, astfel că logic decise să se sinucidă. Însă nu 
reuşi. În timp ce Wolfskehl aştepta momentul potrivit să-şi 
facă felul, se apucă într-o doară să citească o carte. 

Cartea se întâmplă să se refere la ultima teoremă a lui 
Fermat şi era scrisă de cineva pe nume Ernst Kummer. 
Întâmplător Wolfskehl asistase la câteva prelegeri ale lui 
Kummer pe tema teoriei numerelor; curiozitatea îl împinse 
să citească noul eseu... 

Şi, ca alţi matematicieni amatori dinaintea şi de după el, 
Wolfskehl fu imediat prins. Uită de sinucidere, prea ocupat 
de încercarea de a cârpi misterele lui a-pătrat plus b-pătrat 


egal c-pătrat, şi paradoxul că dacă numerele se ridică la 
cub nu se mai egalează niciodată. 

Mai era de asemenea şi demult decedata Sophie Germain, 
care îşi petrecuse adolescenţa în vremurile înfricoşătoare 
ale Revoluţiei Franceze. De ce ar fi convins-o aceasta pe 
tânăra Sophie să se aplece asupra unei cariere în 
matematică nu era imediat limpede. Dar aşa era. 

Bineînţeles că nu era o ambiţie uşor de îndeplinit pentru o 
femeie. După cum se exprimase cândva Elisabeta Ia 
Angliei, Sophie era blestemată să fie mai curând analitică 
decât superficială, şi astfel tot ce încerca să facă era cu 
mult mai greu pentru ea decât pentru colegii ei superficiali. 

Apoi, când prietenii imaginari de conversaţie începură să 
se rărească, ceva ce îi spusese Myra de Soyza începu să 
frământe creierii lui Ranjit. 

Cum fusese? Ceva despre instrumentele pe care le 
posedaseră alţi matematicieni pe vremea când Fermat îşi 
mâzgălise lauda nefericită pe marginea cărţii? 

Ei bine, care erau aceste instrumente? 

Îşi aminti că se spunea că Sophie Germain fusese primul 
matematician indiferent de sex care făcuse vreun progres 
cu teorema lui Fermat. Aşadar, ce progrese făcuse? 

Ranjit, desigur, nu avea cum să caute. La universitate, 
dotat cu parola, nu ar fi trebuit decât să apese pe câteva 
taste ale celui mai la îndemână computer şi realizările de-o 
viaţă ale femeii i s-ar fi înfăţişat pentru studiu. 

Dar nu avea computer. Nu avea decât propria memorie şi 
nu era convins că era adecvată unei astfel de sarcini. 

Îşi aduse aminte ce însemna un „număr prim Sophie 
Germain” - anume orice număr prim p pentru care 2p +1 
este de asemenea prim. Trei era cel mai mic număr prim 
Sophie Germain: 3x2 + 1 = 7, 7 fiind şi el prim. 
(Majoritatea altor numere prime Sophie Germain erau mult 
mai mari şi în consecinţă nu prea amuzante.) Ranjit era 
destul de mulţumit de sine pentru că îşi amintise, deşi 
indiferent cât de mult se gândea nu vedea nici un mod în 


care un număr prim Sophie Germain ar putea duce la o 
demonstraţie a problemei lui Fermat. 

Mai era încă ceva. După o muncă profundă, Germain 
emisese propria ei teoremă: 

Dacă x, y şi z sunt numere întregi, şi dacă x5 + y5 =z5, 
atunci fie x, fie y, fie z trebuie să fie divizibil cu 5. 

Ca orice altă treaptă pe care Ranjit reuşise s-o extragă din 
miezul refractar al minţii sale, şi aceasta era o dezamăgire. 
Ecuația nu avea nici un sens. 'leorema lui Fermat ar fi 
trebuit să certifice în primul rând faptul că nu există 
egalitate de tipul x5 + y5 = z5. Aşadar nu era de niciun 
folos... 

Sau era? Adică, să uităm de teorema lui Sophie Germain, 
însă cum ajunsese la ea? 

Şi nu asta era ceea ce Myra îi sugerase la petrecerea 
profesorului Vorhulst, pe vremea când Ranjit putea uneori 
să meargă la petreceri? 

Exista o altă persoană (oarecum persoană) cu care Ranjit 
nu avusese de-a face personal niciodată, sau cel puţin nu 
încă, dar care i-ar fi putut furniza date foarte utile. Probabil 
e timpul să petrecem ceva timp alături de ea (sau ei, sau 
poate el). 

Prezentarea unuia (sau mai multor) Mari Galactici. 

Primul lucru care trebuie lămurit despre acest Mare 
Galactic este dacă de fapt este un el, sau de fapt o 
persoană, sau în ultimă instanţă „un” (şi nu o fracțiune a 
„unui”) Mare Galactic. 

Niciuna dintre aceste întrebări nu are răspuns uşor. Astfel 
că vom ignora faptele şi vom stabili răspunsuri care nu ne 
pun nici o problemă în afară de faptul că sunt pur şi simplu 
greşite de-a dreptul. În primul rând vom spune că această 
persoană este cu adevărat o persoană, în ciuda faptului că 
este de asemenea o parte dintr-o „persoană” mai mare, 
adică toţi Marii Galactici la un loc. 

Mari Galactici se găseau peste tot, de la marginile 
accelerate ale galaxiei până la miezul ei relativ imobil şi 


aproape pretutindeni între ele. Cât de mulţi Mari Galactici 
existau? De asemenea o întrebare fără sens. Erau mulţi, 
mulţi, dar dacă se pune problema astfel, cei mulţi erau de 
asemenea unul, pentru că atunci când voia oricare Mare 
Galactic fuziona cu un altul sau cu toţi ceilalţi. 

După cum aţi observat, s-a atribuit arbitrar un gen Marilor 
Galactici. Să nu presupuneţi că ei practicau sexul în vreun 
mod pe care un om să fie capabil să-l înţeleagă. Nu o 
făceau. Doar că nu putem continua la nesfârşit cu „el”, „ea 
sau „ei”, deci să tăiem nodul gordian şi să-l facem „el”. 

Tocmai ne-am permis o libertate semnificativă. Să ne mai 
permitem una. Să-i dăm „lui” un nume. O să-l numim „Bill”. 
(Nu Bill. „Bill.” Ne-am asumat o libertate majoră şi trebuie 
să dăm de ştire că o recunoaştem prin utilizarea 
ghilimelelor.) 

Acum, ce altceva ne-ar mai fi de folos să ştim despre Marii 
Galactici în acest moment? 

De exemplu, ar fi util să ştim cât sunt de mari? Sau cel 
puţin, întrucât un nod al Marilor Galactici s-ar putea afla la 
mii sau milioane de ani-lumină de un alt nod, cum măsoară 
ei distanţele? 

Să presupunem că ar fi într-adevăr util, dar de asemenea 
trebuie să recunoaştem că, la fel ca în cazul oricărei 
întrebări despre Marii Galactici, răspunsul va fi complicat. 
Începând cu faptul că Marilor Galactici nu le plac unităţile 
de măsură arbitrare pe care le folosesc oamenii. Dacă le 
analizezi, acestea au întotdeauna la bază o valoare umană, 
cum ar fi distanţa de la vârful degetului la subţioară, sau o 
fracţie din distanţa dintre Pol şi Ecuator pe planeta pe care 
din întâmplare o ocupă oamenii. Măsurătorile Marilor 
Galactici se fac întotdeauna pe scara Planck, care practic e 
destul de mică. Mărimea unei singure unităţi Planck este de 
1,616 x 10-35 metri. Cel mai uşor mod de a înţelege cât de 
mic înseamnă este să ne amintim că e atât de mic încât e 
imposibil de măsurat ceva mai mic. (De ce imposibil? Pentru 
că nu poţi măsura ceva ce nu vezi, şi nimic nu se poate 


VW 


vedea fără ajutorul acelor particule purtătoare de lumină 
numite fotoni. Şi orice foton suficient de puternic încât să 
lumineze o distanţă de o unitate Planck ar trebui să fie atât 
de puternic - şi în consecinţă extrem de masiv - încât s-ar 
transforma imediat într-o gaură neagră. Cuvântul 
„imposibil” e considerat uneori drept o provocare. În cazul 
acesta totuşi este un fapt obiectiv.) 

Deci pentru a măsura ceva în cele trei dimensiuni, fie că e 
vorba de circumferința unui electron sau de diametrul 
universului însuşi, Marii Galactici numără pur şi simplu 
unităţile Planck pe dreapta dintre punctul A şi punctul B. 

Se obţine invariabil un număr mare, dar pentru Marii 
Galactici e în regulă. Priviţi dintr-un anumit punct de 
vedere, ei înşişi sunt numere destul de mari. 

Aşadar, găsind cel puţin căi de a identifica pe deplin ceea 
ce nu poate fi înţeles, să ne întoarcem la acea fiinţă mult 
mai simplă, Ranjit Subramanian. 

Când Ranjit era mai mic, foarte religiosul său tată îl 
încurajase să citească nişte cărţi relativ bizare, dintre care 
una a unui autor pe nume James Branch Cabell era despre 
natura scrisului şi scriitorilor. (Un timp Ganesh 
Subramanian considerase că ar putea fi o carieră pentru 
fiul său.) Ceea ce unii scriitori aspiranţi încercau să spună 
lumii, scria Cabell, era: „Sunt gravid cu cuvinte, am nevoie 
de o naştere lexicologică, altfel mor.” 

Şi, curios, era exact starea în care se simţea Ranjit acum. 

De câteva zile Ranjit cerşea ajutor, strigând pe coridoarele 
goale, explicând, cu toate că nimeni nu părea să asculte, că 
ştia ceva ce trebuia comunicat imediat unei reviste. Nu 
obţinu nici un răspuns. Chiar şi bătrânul şchiop împingea 
acum mâncarea în celula lui Ranjit şi se îndepărta târşindu- 
şi picioarele cât putea de repede. 

Aşa încât atunci când Ranjit auzi paşii alunecaţi ai 
bătrânului sosind pe coridorul pustiu nu simţi nici un 
interes, numai că de data asta, alături răsuna şi un rap-tap- 
tap al paşilor cuiva care nu şchiopăta deloc. O clipă mai 


târziu uşa celulei lui Ranjit se deschise. Bătrânul era acolo, 
dar respectuos, cu un pas sau doi în urma unul alt bărbat - 
un bărbat care etala o expresie de şoc şi tristeţe pe un chip 
ale cărui trăsături Ranjit le cunoştea la fel de bine ca pe ale 
lui proprii. 

— Doamne Dumnezeule mare, Ranj, rosti Gamini Bandară 
nedumerit, chiar tu eşti? 

Dintre toate întrebările pe care le-ar fi putut pune acestui 
vizitator neaşteptat din trecut, Ranjit o alese pe cea mai 
simplă. 

— Ce faci tu aici, Gamini? 

— Ce dracu' crezi că fac? le scot de aici, iar dacă tu crezi 
că a fost uşor eşti mai nebun decât arăţi. După aia o să 
mergem la un dentist - ce s-a întâmplat cu dinţii tăi din 
faţă? A, nu, presupun că mai întâi trebuie să te vadă un 
doctor... Ce? 

Ranjit se ridicase în picioare, aproape tremurând de 
emoție. 

— Nu un doctor! Dacă mă poţi scoate de aici, du-mă la un 
computer! 

Gamini păru năucit. 

— Un computer? Păi, sigur, se poate aranja, dar întâi 
trebuie să ne asigurăm că eşti bine... 

— La naiba, Gamini! strigă Ranjit. Nu înţelegi ce spun? 
Cred că am demonstraţia! Am nevoie de un computer, am 
nevoie acum! Ai idee cât de groază îmi e să nu uit vreo 
parte a demonstraţiei înainte de a o publica? 

Ranjit obţinu doctorul. Obţinu şi computerul - de fapt 
amândouă în acelaşi timp, dar nu înainte ca Gamini să-l fi 
condus afară din închisoare până la un elicopter care îi 
aştepta cu elicea rotindu-se. Urcând, Ranjit observă câţiva 
oameni stând în apropiere. Saşiul era unul dintre ei; părea 
uimit şi îngrijorat, dar nu-i făcu nici un semn de rămas-bun. 
Urmă un zbor de vreo douăzeci de minute printre munţi 
înalţi care purtau capişoane sclipitoare de gheaţă. În 
elicopter, Ranjit nu se putu abţine să se întoarcă spre 


Gamini cu întrebări, dar de data asta Gamini fu cel care nu 
voia să vorbească. 

— Mai târziu, zise, făcând semn cu capul spre pilotul 
elicopterului, care purta o uniformă pe care Ranjit nu o mai 
văzuse până atunci. 

Aterizară pe un aeroport adevărat, la mai puţin de zece 
metri de un avion - şi nu orice avion, văzu Ranjit, ci un BAB- 
2200, cel mai rapid şi, în anumite configurații, cel mai luxos 
aparat construit vreodată de Boeing-Airbus, şi purta 
emblema cu globul albastru încununat al Naţiunilor Unite. 
În interior era chiar şi mai mult. Scaunele erau fotolii de 
piele. Echipajul era format dintr-un pilot (purtând uniforma 
de colonel a aviaţiei americane) şi două stewardese foarte 
drăguţe (purtând aceleaşi uniforme, dar fără tresele 
căpitanului şi pe deasupra şorţuri albe pufoase). 

— Ne îndreptăm spre casă, domnule? îl întrebă pilotul pe 
Gamini. 

Obţinu o înclinare din cap drept răspuns şi dispăru imediat 
în cabină. Una dintre stewardese îl conduse pe Ranjit spre 
un scaun (care, descoperi el, se putea roti) şi îi legă centura 
de siguranţă. 

— Ea e Jeannie, îl informă Gamini, în timp ce era legat şi el 
în celălalt scaun. E şi doctor, aşa că ai face bine s-o laşi să te 
consulte... 

— Computerul... începu Ranjit să obiecteze. 

— Of, o să ai şi blestematul de computer, Ranj, dar mai 
întâi trebuie să decolăm. Durează doar un minut. 

Între timp cele două femei se retrăseseră deja pe scaunele 
lor pliante de lângă perete şi avionul începuse să se mişte. 
Imediat ce semnalul pentru legarea centurilor se stinse, cea 
de-a doua stewardesă - „Eu sunt Amy. Bună!” - scoase ca 
prin minune un laptop din măsuţa de lângă scaunul lui 
Ranjit, în timp ce numita Jeannie se apropia cu stetoscopul, 
tensiometrul şi câteva alte instrumente la îndemână. 

Ranjit nu protestă. Îi dădu voie să-l înghiontească, să-l 
tragă şi să-l asculte cât dorea în timp ce el, încet şi stângaci, 


tipări un manuscris de aproape şase pagini, oprindu-se la 
fiecare câteva rânduri să-l întrebe pe Gamini dacă îi putea 
găsi adresa revistei Nature. 

— Au birourile pe undeva prin Anglia. 

Sau pur şi simplu se încrunta la tastatură până când 
memoria îi spunea în cele din urmă care ar trebui să fie 
rândul următor. Era un proces lent, dar când Gamini riscă 
să-l întrebe dacă voia ceva de mâncare, Ranjit îi zise 
categoric şi răstit să tacă. 

— Mai lasă-mi câteva minute. Jumătate de oră cel mult. Nu 
mă pot opri acum. 

Bineînţeles nu era vorba de zece minute. Nici de jumătate 
de oră. Trecuse cu mult peste o oră când Ranjit se ridică, 
oftă şi i se adresă lui Gamini: 

— Trebuie să verific totul, aşa că mai bine trimit o copie la 
tine acasă. Spune-mi adresa ta de e-mail. 

După ce o introduse, apăsă tasta de trimitere şi se lăsă pe 
spate. 

— Mulţumesc, zise. Îmi pare rău că am fost aşa o pacoste, 
dar pentru mine era important. Încă de când mi-am dat 
seama, cu cinci sau şase luni în urmă, mi-era groază că aş 
putea uita ceva înainte s-o pot pune pe hârtie. Făcu o 
pauză, brusc sugându-şi buzele: Şi încă ceva. Mult timp m- 
am gândit la o mâncare adevărată. Aveţi, să zicem, suc de 
fructe proaspăt la bord, de orice fel? Şi poate ceva de genul 
unui sendviş cu şuncă, sau câteva ouă omletă? 

Drumul spre casă. 

Gamini refuză să asculte discuţii despre micul dejun 
american, ci făcu pur şi simplu semn stewardeselor. Care 
aduseră o bună masă srilankeză - tăieţei de orez, o 
mâncare bogată cu carne, cartofi şi curry şi o farfurie de 
poppadom - făcându-l pe Ranjit să caşte ochii de uimire. 

— Spune-mi, Gamini, ceru el cu gura deja plină, când ai 
ajuns tu Dumnezeu? Ăsta nu e un avion american? 

Gamini, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai provenit de pe 
câmpiile de lângă Kandy, scutură din cap. 


— E un avion al Naţiunilor Unite, zise, care întâmplător 
are echipaj american, numai că acum nu e problema nici a 
ONU, nici a SUA. Noi doar l-am împrumutat ca să venim 
după tine. 

— Noi” însemnând...? 

Gamini scutură din nou din cap, rânjind. 

— Nu pot să-ţi spun, în orice caz nu acum. Păcat. Ştiu că 
te-ar interesa, de fapt chiar m-am gândit să te întreb dacă 
n-ai vrea să ni te alături după ce se încheie mica ta 
croazieră. 

Ranjit nu lăsă lingura jos, dar o ţinu nemişcată în timp ce îi 
arunca prietenului său o privire lungă şi nu întru totul 
prietenoasă. 

— Vrei să spui că eşti o persoană atât de importantă încât 
poţi pur şi simplu să împrumuţi un asemenea avion ca să-ţi 
rezolvi problemele personale? 

De data asta Gamini râse tare. 

— Eu? Nu. Nu pentru mine au făcut-o. Au făcut-o pentru 
că le-a cerut tata. Vezi tu, are o funcţie înaltă la ONU. 

— Ce fel de funcţie e asta? 

— Nici asta nu pot să-ţi spun, aşa că nu întreba. Şi nu mă 
întreba din ce ţară te-am scos. N-a fost greu să aflăm unde 
eşti, după ce am pus mâna pe Tiffany Kanakaratnam... Oh, 
făcu el observând reacţia lui Ranjit la numele fetiţei, asta e 
ceva ce pot să-ţi spun, cel puţin până la un punct. Eu, ăă, m- 
am folosit de poziţia tatălui meu ca să te caut pe un 
computer. Cam la fel cum ai obţinut tu parola profului tău 
de mate; am introdus numele oricui am considerat că ar 
putea şti unde eşti - Myra de Soyza, Maggie şi Pru, toţi 
profesorii tăi, toţi călugării care lucrează cu tatăl tău şi 
familia Kanakaratnam. Nu, zise el sesizând din nou expresia 
care apăruse pe faţa lui Ranjit, nu a fost nimic de care să te 
jenezi. Căutam doar întâlnirile şi conversațiile pe care le-ai 
avut după ziua în care ai dispărut. N-am găsit nimic. Nu am 
obţinut nici o informaţie despre vreun Kanakaratnam adult, 
ceea ce cred că înseamnă că au fost împuşcaţi împreună cu 


restul piraţilor de primul tribunal care i-a judecat. Dar am 
continuat să adaug nume pe măsură ce-mi veneau în minte, 
şi când am pus numele celor patru copii i-am găsit. 
Fuseseră arestaţi, desigur, dar erau prea mici ca să fie 
acuzaţi pentru piraterie, aşa că au fost luaţi de nişte rude 
din Killinochchi, iar Tiffany ne-a făcut o descriere a 
oamenilor care te-au luat pe tine. A descris elicopterele şi 
locul unde ai fost aruncat la țărm; după asta au avut loc o 
mulţime de cercetări, poţi să fii sigur, dar în cele din urmă 
te-am localizat. Ai fi putut să mai stai acolo încă mulţi ani. 

— Şi cine erau cei care m-au luat? 

— Of, Ranj, făcu Gamini, iar începi. Nu prea pot să-ţi spun 
asta decât, presupun, într-un fel de termeni generali, fără 
să menţionez ceva anume. Ai auzit vreodată de predarea 
extraordinară? Sau de verdictele Lorzilor Legislaţiei în 
cazurile de tortură? 

Ranjit nu auzise, dar Gamini îl informă după ce prietenul 
lui se trezi dintr-un somn adânc care durase ore întregi. Pe 
vremuri unele mari puteri, cum ar fi Statele Unite, oficial se 
opuneau folosirii torturii în scopul obţinerii de informaţii. 
Însă se aflau în posesia unor prizonieri care cu siguranţă 
cunoşteau lucruri importante, dar nu le-ar fi spus niciodată 
de bunăvoie. Tortura nu era o metodă de încredere pentru 
a stoarce de la oameni răspunsuri adevărate - într-un 
anumit stadiu aproape oricine ar spune orice vor 
anchetatorii să audă, adevărat sau nu, numai să se 
oprească - dar aceste mari puteri nu aveau altă cale mai 
bună la îndemână. Astfel că au pus la cale un mic plan. 
Prizonierii de acest fel erau predaţi serviciilor secrete ale 
unei alte ţări, una care nu promisese să renege folosirea 
torturii ca tehnică de interogare, apoi informaţia era 
retransmisă Statelor Unite sau oricărei alte puteri care o 
ceruse. 

— Şi aceasta, încheie Gamini, este predarea 
extraordinară. „Extraordinară” pentru că aşa este. 
„Predare” în sensul de a preda - însemnând a oferi, a da - 


ca în a da Cezarului ce-i al Cezarului, după cum spun 
creştinii. 

— Hm, făcu Ranjit gânditor. Asta se petrece încă? 

— Mă rog, oarecum. Superputerile nu se mai folosesc de 
comisionari. S-a făcut prea multă publicitate. Oricum nici 
nu mai trebuie, pentru că sunt o mulţime de state 
neangajate care arestează automat şi interoghează oamenii 
cu dosare inexplicabile. Cum ar fi piraţii, care sunt oricum 
în afara jurisdicției lor, şi în mod special piraţii care par să 
îşi ascundă identitatea. Ca tine, au crezut ei, din cauza 
poveştii cu numele. Apoi vând informaţiile ţărilor care fac 
pe evlavioasele, pentru că aici intervine decizia Lorzilor 
Legislaţiei. Lorzii au stabilit un comision pentru informaţiile 
obţinute prin tortură atunci când s-a tras concluzia că, din 
motive morale, asemenea informaţii n-ar putea fi niciodată 
folosite într-o procedură legală. Pe de altă parte ar fi 
perfect în regulă, cică, s-o predea, să zicem, poliţiei. Ridică 
ochii spre cele două femei care se apropiau de ei: Şi acum 
trebuie să ne punem centurile pentru că bănuiesc că ne 
îndreptăm către Bandaranaike. Ascultă. N-ai crede ce 
negocieri a trebuit să purtăm şi ce promisiuni a trebuit să 
facem ca să te eliberăm de unde ai fost. Aşa că ajută-mă să- 
mi ţin aceste promisiuni. Indiferent ce s-ar întâmpla, să nu 
spui nimănui nimic prin care să poată fi identificaţi oamenii 
care te-au reţinut. Altfel o să dau de necazuri mari, la fel şi 
tata. 

— Promit, zise Ranjit cu convingere. Apoi adăugă maliţios: 
Ai spus că le-ai verificat pe fete. Ce mai face draga de 
Maggie? 

Gamini îi întoarse o privire îndurerată. 

— O, draga de Maggie e bine. S-a măritat cu un senator 
american acum câteva luni. Mi-a trimis o invitaţie la 
recepţie, de fapt. Aşa că m-am dus la Harrods şi am ales o 
bucată frumoasă de peşte pe care i-am trimis-o, dar eu nu 
m-am dus. 

Paradisul. 


Când avionul BAB-2200 rula grăbit spre poartă, căpitanul- 
doctor Jeannie dădu verdictul: ceea ce îi trebuia cu 
adevărat lui Ranjit era odihnă, îngrijire şi hrană, suficientă 
hrană ca să pună la loc cele opt sau zece kilograme de masă 
corporală pe care dieta predării extraordinare i le luase, cu 
toate că (adăugă ea) nu i-ar strica nici dacă ar petrece vreo 
câteva zile într-un spital. Însă alaiul care îl întâmpină pe 
aeroport se opuse ideii. Alaiul era compus dintr-o singură 
persoană, dar acea persoană era Mevrouw Beatrix 
Vorhulst, şi nu avea chefsă fie contrazisă. Locul potrivit 
pentru recuperarea lui Ranjit, declară Mevrouw Vorhulst, 
nu era o companie impersonală care producea îngrijire 
medicală în serie, dar prea puţină dragoste. Nu. Locul cel 
mai bun pentru ca Ranjit să-şi recapete puterile era un 
cămin confortabil, iubitor. Al ei, de exemplu. 

Aşa fu hotărât. Beatrix Vorhulst avea categoric dreptate şi 
în privinţa promisiunilor ei privind îngrijirea, căci din clipa 
în care sosi Ranjit toate resursele gospodăriei ei destul de 
bogate în resurse îi fură dedicate lui. Avea o cameră vastă şi 
răcoroasă aşa cum îşi imaginase în cele mai fierbinţi şi 
transpirate nopţi ale prizonieratului. Primea trei mese 
minunate pe zi - ba nu, mai degrabă o duzină, pentru că ori 
de câte ori închidea o clipă ochii, se trezea găsind un măr 
sau o banană perfectă sau un ananas rece ca gheaţa 
aşteptând lângă patul lui. Mai mult, până la urmă câştigă şi 
cearta cu doctorii cărora Gamini le ordonase să-l verifice 
încă o dată. Adevărat, mai întâi trebuise să-i convingă că pe 
toată perioada prizonieratului fusese sănătos în fiecare zi, 
sau cel puţin în fiecare zi în care nu era atât de învineţit şi 
bătut încât simplul fapt de a merge să nu-l doară mai mult 
decât era cazul. Dar după aceea profită de libertatea casei 
mari şi a grădinilor ei şi mai mari. Inclusiv piscina, şi cât de 
minunat era să plutească visător pe spate pe apa 
mângâietoare şi răcoroasă, cu soarele arzător 
binecuvântându-l din cer şi palmierii legănându-se 
deasupra capului. Şi avea acces la ştiri. 


În general acesta nu era un lucru bun. Timpul petrecut 
fără acces la presa scrisă sau televiziune nu-l pregătise 
pentru detaliile tuturor lucrurilor care se petrecuseră pe 
planeta Pământ - crime, revolte, atentate cu maşini- 
capcană, războaie. 

Totuşi niciuna dintre aceste ştiri nu era cea mai rea. Ea 
veni atunci când Gamini trecu într-o scurtă vizită înainte de 
a părăsi Sri Lanka pentru o treabă mai urgentă (dar, 
desigur, nespecificată). Când ajunse la uşă pregătindu-se să 
plece, se opri. 

— Mai e ceva ce nu ţi-am spus, Ranj. E vorba despre tatăl 
tău. 

— Da, aşa-i, zise Ranjit plin de remuşcări. Ar trebui să-l 
sun imediat. 

Dar Gamini clătină din cap. 

— Aş vrea să poţi. Problema e că a avut un accident 
cerebral. A murit. 

Exista o singură persoană în lume cu care Ranjit voia să 
vorbească în acel moment, şi îl prinse la telefon înainte ca 
Gamini să părăsească casa lui Vorhulst. Era bătrânul 
călugăr Surash, care se bucură nespus auzind vocea lui 
Ranjit. Mai puţin, desigur, să povestească despre moartea 
lui Ganesh Subramanian, dar în mod curios nici prea trist 
din acest motiv. 

— Da, Ranjit, spuse, tatăl tău a răscolit cerul şi pământul 
ca să te găsească, şi cred că asta l-a terminat. Oricum, s-a 
întors într-o zi de la poliţie plângându-se că se simte obosit, 
iar a doua zi de dimineaţă era mort în patul lui. Nu stătea 
bine cu sănătatea de ceva timp, ştii tu. 

— De fapt nu ştiu, zise Ranjit cu regret. N-a spus 
niciodată. 

— Nu voia să-ţi faci griji - şi, Ranjit, nu trebuie să te 
îngrijorezi. Jiva sa va fi întâmpinată cu onoare, iar 
funeraliile s-au desfăşurat bine. Întrucât tu nu erai printre 
noi, eu am fost cel care a rostit rugăciunile şi am avut grijă 
să fie flori şi orez în sicriul lui, iar după ce a fost incinerat 


eu personal i-am dus cenuşa în mare. Moartea nu înseamnă 
sfârşitul, să ştii. 

— Ştiu, zise Ranjit, mai mult de dragul călugărului decât 
pentru sine. 

— S-ar putea nici să nu mai fie nevoie să se nască încă o 
dată. lar dacă se reîncarnează, sunt convins că va fi în 
cineva sau într-o fiinţă din apropierea ta. Şi, Ranjit, când o 
să poţi să călătoreşti, te rog să treci pe la noi. Ai un avocat? 
Tatăl tău a lăsat ceva proprietăţi. Bineînţeles că totul îţi 
revine ţie, dar trebuie puse în ordine nişte documente. 

Acest lucru îl tulbură pe Ranjit. Nu avea avocat. Dar când 
îi povesti lui Mevrouw Vorhulst, ea îi spuse că nu era o 
problemă, iar de atunci avu avocat. Şi nu orice avocat, ci 
unul dintre partenerii din compania tatălui lui Gamini, al 
cărui nume era Nigel De Saram. Ceea ce îl necăjea mult 
mai mult pe Ranjit era junghiul de vinovăţie pe care îl 
simţea. Nu ştiuse despre moartea tatălui său, iar motivul 
era că nu se ostenise să întrebe. 

Sigur, îşi spuse, avusese o mie de alte probleme. Dar dacă 
ar fi fost invers, Ranjit oare ar fi dispărut din mintea tatălui 
său? 

În afară de servitori, Mevrouw Vorhulst fu singurul său 
vizitator în primele zile, dar apoi el protestă (şi doctorii 
trebuiseră să fie de acord) că nici un stres provocat de 
vreun vizitator nu s-ar putea compara nici pe departe cu 
stresul cauzat de tinerii şi puternicii temniceri lovindu-l cu 
bâtele. Barierele fură reduse. În dimineaţa următoare, în 
timp ce Ranjit experimenta unul dintre aparatele de 
gimnastică ale lui Vorhulst, valetul intră în sala de sport, îşi 
drese glasul şi rosti: 

— Vă caută cineva, domnule. 

Mintea lui Ranjit cutreiera departe. 

— Am vreun mesaj? întrebă. 

Valetul oftă. 

— Nu, domnule. Dacă soseşte vreun mesaj vi se va aduce 
imediat, aşa cum aţi cerut. Acum domnul De Saram ar vrea 


să vă vadă. Să-l poftesc înăuntru? 

Ranjit îşi puse repede unul dintre halatele din infinita 
rezervă a familiei Vorhulst. Avocatul De Saram preluă 
imediat cazul. Lui Ranjit nu i se părea chiar junior - avea 
vreo cincizeci sau şaizeci de ani, poate mai mult - şi evident 
era bun în meseria lui. Nu trebui să i se explice despre 
moştenirea tatălui lui Ranjit. Cu toate că i se ceruse să se 
ocupe de problemele lui Ranjit cu abia patruzeci şi opt de 
ore în urmă, stabilise deja existenţa lui Ranjit împreună cu 
tribunalul corespunzător din Trincomalee şi avea o idee 
destul de limpede despre valoarea moştenirii. 

— Nu sunt chiar douăzeci de milioane de rupii, domnule 
Subramanian, spuse el, dar nici cu mult mai puţin - sau, la 
cursul de schimb curent, cam zece mii de dolari SUA. 
Constă în mare din două proprietăţi, casa tatălui 
dumneavoastră şi o casă mai mică în prezent neocupată. 

— Cunosc casa, zise Ranjit. Trebuie să fac ceva anume? 

— Acum nu, cu toate că există o posibilitate la care poate 
aţi vrea să vă gândiţi. Domnul Bandară însuşi ar fi dorit s-o 
facă în locul dumneavoastră, dar, după cum ştiţi, e implicat 
în nişte probleme strict secrete ale Naţiunilor Unite. 

— Ştiu, dar nu ştiu prea multe, zise Ranjit. 

— Desigur. Problema e că în mod normal aţi putea face o 
plângere împotriva oamenilor care, ăă, v-au împiedicat atât 
timp să vă întoarceţi acasă, dar... 

Ranjit interveni: 

— Ştiu. Nu trebuie să vorbim despre acei oameni. 

— Exact, declară De Saram părând uşurat. Oricum, puteţi 
urma o altă cale. Este posibil să începeţi o acţiune împotriva 
liniei maritime bazată pe faptul că ei nu ar fi trebuit să 
permită ca nava lor să fie luată de pirați. Nu ar însemna o 
sumă la fel de mare ca în celălalt caz, bineînţeles, pentru că 
e puţin mai dificil de stabilit responsabilitatea lor şi pentru 
că solvabilitatea lor nu e foarte mare... 

— Nu, staţi puţin, zise Ranjit. Lor li s-a furat nava, pe care 
eu mă aflam din propria mea prostie, şi acum eu să-i dau în 


judecată pentru că s-a întâmplat aşa? Nu sună cinstit. 

Pentru prima dată De Saram îi oferi un surâs prietenos. 

— Domnul Bandară a spus că asta veţi zice, anunţă el. 
Acum cred că maşina mea ar trebui să fie gata... 

Şi într-adevăr se auzi o bătaie în uşă. Era Vass, valetul, să 
anunţe că aşa era. Apoi, înainte ca Ranjit să poată spune 
ceva, valetul i se adresă direct: 

— Nu sunt mesaje pentru dumneavoastră, domnule. Şi, 
dacă îmi permiteţi - n-am vrut să vă deranjez mai înainte - 
suntem cu toţii profund îndureraţi de pierderea tatălui 
dumneavoastră. 

Nu cuvintele valetului îi reamintiră lui Ranjit de moartea 
tatălui său. Nu avea nevoie să i se reamintească. Pierderea 
făcea parte din el, zi şi noapte, o rană care nu se vindeca. 

Cel mai rău în privinţa morţii era faptul că punea 
irevocabil capăt comunicării. Ranjit rămăsese cu o listă 
lungă de lucruri pe care ar fi trebuit să i le spună tatălui 
său şi nu i le spusese niciodată. Acum că pierduse ocazia, 
toate acele nerostite exprimări ale iubirii şi respectului se 
depuneau în inima lui Ranjit. 

Şi, bineînţeles, în ştiri nu avea ce bucurie să găsească. 
Luptele se intensificaseră între Ecuador şi Columbia, 
apăreau noi certuri privind împărţirea apelor Nilului, iar 
Coreea de Nord înaintase o plângere Consiliului de 
Securitate acuzând China de îndepărtarea norilor de ploaie 
de deasupra orezăriilor coreene spre cele aparţinându-le 
lor. 

Nimic nu se schimbase. Numai că acum populaţia lumii 
era irevocabil mai mică cu o persoană. 

Însă exista un lucru pe care îl putea face - ar fi trebuit să-l 
facă deja de mult - şi în cea de-a şasea zi petrecută ca 
musafir în casa Vorhulst, Ranjit ceru în cele din urmă, şi 
obţinu, o copie a comunicaţiei frenetice pe care o trimisese 
grăbit din avion. O studie critic şi insistent, aşa cum un 
proaspăt profesor de literatură studiază teza finală a unui 
student. Dacă existau acolo greşeli care l-ar putea 


descalifica, el avea să le găsească. Descoperi deprimat că 
într-adevăr erau câteva - la prima vedere două, apoi patru, 
apoi unul sau două pasaje adiţionale care nu erau cu totul 
greşite, dar nici nu păreau să fie foarte clare. 

Ranjit avea scuze. Totul se datora ultimelor şapte sau opt 
săptămâni, când în cele din urmă îşi completase 
demonstraţia în minte - tot ceea ce reuşise să completeze, 
lipsindu-i hârtia, cerneala sau calculatorul - şi continuase să 
o repete, pas cu pas, îngrozit că ar putea uita vreun pas 
crucial. 

Întrebarea era ce să facă cu acele pasaje greşite. 

Ranjit fu preocupat de problemă întreaga zi şi o mare 
parte din noapte. Să trimită revistei o listă de corecţii? Aşa 
ar fi părut logic să facă... însă mândria îi stătea în cale, 
pentru că „greşelile” erau mai degrabă superficiale, lucruri 
pe care orice matematician serios le-ar depista pe dată şi ar 
vedea foarte repede cum pot fi reparate. lar el avea oroare 
să nu se considere că cerşeşte. 

Nu mai trimise altă scrisoare la Nature, deşi în majoritatea 
nopţilor care urmară, în timp ce încerca să adoarmă îl 
frământa mereu întrebarea despre ce ar fi trebuit să facă. 

Ranjit şi-ar fi dorit să ştie mai bine ce face o publicaţie ca 
Nature cu articolele de genul celui trimis de el. Era destul 
de sigur că dacă ar fi dorit să-l publice, primul pas ar fi să 
trimită copii la trei-patru experţi în domeniul respectiv ca 
să verifice dacă nu conţine greşeli evidente. 

Oare cât putea dura asta? 

Ranjit nu ştia. Ceea ce ştia era că deja durase mult mai 
mult decât i-ar fi plăcut lui. 

Aşadar de fiecare dată când valetul bătea la uşă să anunţe 
un vizitator, speranţele lui Ranjit înfloreau, şi de fiecare 
dată când valetul anunţa ce treabă neimportantă avea 
respectivul, speranţele i se năruiau iarăşi. 

Compania. 

În cea de-a şaptea zi petrecută de Ranjit la familia Vorhulst 
valetul anunţă un alt vizitator, iar acesta era Myra de Soyza. 


— Deranjez, Ranjit? întrebă ea imediat. Mătuşa Bea zice 
că pot să stau cu tine atât timp cât nu te împiedic să te 
odihneşti. 

În realitate el chiar se odihnea, iar Myra de Soyza cu 
siguranţă îl împiedica. Nu vru să-i spună asta şi să strădui 
să închege o conversaţie. 

— Ce faci aici? întrebă. Adică, eşti tot la universitate? 

Nu mai era. Nu mai fusese după cursul de sociologie pe 
care îl frecventaseră amândoi; de fapt tocmai se întorsese 
de la o sesiune postdoctorat (postdoctorat! Habar n- 
avusese cât urcase ea pe scara academică) la MIT în 
America, şi fireşte că el întrebă: 

— Ce studiezi? 

— Păi... inteligenţă artificială, mai mult sau mai puţin. 

Decise să ignore cripticul „mai mult sau mai puţin”. 

— Şi ce mai face inteligenţa artificială? 

În sfârşit ea zâmbi. 

— Dacă te referi la cât de aproape suntem de a obţine un 
computer cu care să putem sta de vorbă în mod rezonabil, e 
groaznic. Prin comparaţie cu tipurile de proiecte privind 
inteligenţa artificială pe care încercau să le realizeze cei 
care au creat domeniul ăsta, nu e rău deloc. Ai auzit 
vreodată de Marvin Minsky? 

Ranjit îşi consultă memoria şi nu găsi nimic. 

— Nu cred. 

— Păcat. A fost una dintre cele mai grozave minţi care au 
încercat să definească ce este gândul şi să descopere 
metode să determine un computer să facă ceea ce s-ar 
putea numi gândire. Obişnuia să spună o poveste care mă 
înveseleşte uneori. 

Făcu o pauză, nesigură de interesul lui. Ranjit, care s-ar fi 
bucurat s-o audă anunțând întârzierile trenurilor sau 
cotaţiile de închidere la bursă, emise sunetele necesare şi 
ea continuă: 

— Ei, problema e că la începutul studiilor despre IA el, la 
fel ca şi alţi pionieri, a considerat recunoaşterea semnelor 


drept una dintre emblemele IA. Recunoaşterea semnelor a 
fost rezolvată într-un mod relativ banal. Casieriile din toate 
supermarketurile din lume au început să citească preţurile 
fiecărui articol de pe codurile de bare. Şi ce s-a întâmplat? 
IA a fost pur şi simplu redefinită. Recunoaşterea semnelor a 
fost eliminată din reţetă pentru că fusese rezolvată, deşi 
computerele încă nu puteau să facă glume şi nici să-şi dea 
seama după felul cum arăţi că eşti mahmur. 

— Deci acum poţi face un computer să inventeze o glumă? 

Ea se ridică. 

— Aş vrea eu, zise ea fără chef. Apoi oftă: De fapt, nu mai 
sunt interesată în principal de genul ăsta de lucruri. Mai 
mult de aplicaţii. Proteze autonome, în cea mai mare parte. 

Îşi schimbă şi expresia şi subiectul. Fără nici un 
avertisment întrebă: 

— Ranjit, de ce îţi tot acoperi gura aşa? 

Era o întrebare mai personală decât se aşteptase din 
partea ei. Însă era destul de conştient de modul în care 
mâna continua să-i acopere faţa. Ea insistă: 

— Dinţii îţi fac probleme? 

El admise: 

— Ştiu cum arăt. 

— Ei bine, şi eu ştiu, Ranjit. Arăâţi ca un bărbat onest, 
serios şi extrem de inteligent care nu s-a hotărât să lase un 
dentist să-i repare gura. Clătină din cap: E cel mai uşor 
lucru din lume, Ranjit, şi nu numai că o să arăţi mai bine, o 
să şi mesteci mai bine. 

Se ridică. 

— l-am promis mătuşii Bea că nu stau mai mult de zece 
minute şi ea mi-a dat voie să te întreb dacă n-ai vrea să înoţi 
în ocean. Pe plaja Nilaweli. Ştii unde e? Avem o căsuţă de 
vacanţă acolo, aşa că dacă ai vrea... 

O, da, Ranjit voia. 

— O să ne descurcăm, zise ea şi îl surprinse cu o 
îmbrăţişare. 'Ţi-am simţit lipsa, spuse, retrăgându-se să se 


uite la el. Gamini mi-a povestit că l-ai întrebat despre fosta 
lui prietenă. Ai vreo întrebare de genul ăsta şi pentru mine? 

— Hm, făcu el. Apoi: Mă rog, da, presupun că te referi la 
canadian. 

Ea zâmbi. 

— Da, presupun că da. Ei bine, canadianul era în Bora- 
Bora, ultima dată când am auzit de el, unde construiau un 
hotel şi mai mare. Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Nu 
ţinem legătura. 

Ranjit nu ştiuse măcar că Gamini şi Myra aveau idee unul 
de existenţa celuilalt, cu atât mai puţin că aparent erau în 
relaţii prieteneşti. Nu numai asta nu ştiuse. Vizitele primite 
se îndesiră, cu avocatul de la firma dr. Bandară care tot 
venea cu acte de semnat - „Nu din cauză că moştenirea 
tatălui tău ar fi aşa de complicată” se scuza el în faţa lui 
Ranjit. „Numai că ai fost dat dispărut şi cineva din 
birocraţie a interpretat acest lucru ca însemnând presupus 
mort. Aşa că trebuie să lămurim problema asta.” 

Şi mai era şi poliţia. Împotriva lui Ranjit personal nu avea 
nimeni nici o acuzaţie. De Saram se asigurase de asta 
înaintea oricărui interogatoriu. Dar ajunseseră în fundături 
privind pirateria, iar Ranjit era singurul care i-ar fi putut 
ajuta să se lămurească. 

În plus era problema „protezelor autonome” ale Myrei de 
Soyza, ce-or fi fost şi ele. Căutările lui îi fură de puţin ajutor. 
Într-adevăr, îl îndrumaseră spre ortografia corectă, dar ce 
legătură avea IA cu membrele artificiale sau implanturile 
auditive? 

Beatrix Vorhulst îl ajută de data asta. 

— A, nu e vorba despre nişte picioare de lemn inteligente, 
Ranjit, îi spuse ea. E ceva mult mai subtil. Ideea e să creeze 
o mulţime de roboţi foarte mici care să fie injectaţi în fluxul 
sanguin, iar ei să fie programaţi să distrugă, să zicem, 
celulele canceroase. 

— Hm, făcu el, analizând ideea şi plăcându-i. Era, desigur, 
exact genul de proiect care s-o intereseze pe Myra de 


Soyza. Şi roboții ăştia mici, sunt buni? 

Mevrouw Vorhulst zâmbi trist. 

— Dacă i-am fi avut cu câţiva ani în urmă, poate n-aş fi fost 
văduvă astăzi. Nu, deocamdată doar se speră. Pur şi simplu 
nu există fonduri pentru cercetare - chiar şi Myra a tot 
aşteptat să i se finanţeze proiectul, şi tot nu s-a întâmplat. 
O, se găsesc destui bani pentru cercetare - atât timp cât 
cercetarea se referă la vreun tip de armă. 

Când Ranjit fu în sfârşit în stare să dea curs invitaţiei 
Myrei de Soyza, Beatrix Vorhulst îi furniză bucuroasă o 
maşină şi un şofer. Pe drumul spre plajă începu să 
recunoască reperele. Desigur el şi Gamini descoperiseră 
plaja pe când explorau tot ceea ce aveau de oferit 
împrejurimile. Nu se schimbaseră prea multe. Plajele îşi 
aveau încă partea de femei frumoase în costume de baie 
minuscule, dar relativ puţine. 

Ranjit habar n-avea cum putea să arate căsuţa de pe plajă 
a familiei de Soyza, până când i-o arătă şoferul: acoperiş din 
ţiglă, verandă îngrădită în jurul uşii, drăguţ decorată cu 
flori viu colorate. Abia când uşa se deschise şi Myra de 
Soyza ieşi, purtând o rochiţă subţire peste bikinii la fel de 
moderni şi de minusculi ca oricare alţii de pe plajă, fu sigur 
că nimerise în locul potrivit. 

Apoi nu mai fu atât de sigur, pentru că imediat în urma ei 
apăru o fetiţă de cinci sau şase ani. Ranjit experimentă o 
rapidă şi dezamăgitoare schimbare a realităţii. 

O fetiţă de şase ani? 

A Myrei? 

Trecuse chiar atât de mult timp? 

Nu. Ada Labrooy era fiica surorii Myrei, acum însărcinată 
în ultimele luni cu un alt copil şi din acest motiv fericită să 
îndeplinească dorinţa fiicei ei de a petrece cât mai mult 
timp cu mătuşa ei favorită. Şi Myra se bucura s-o aibă pe 
Ada cu ea, mai ales fiindcă mama Adei o trimisese şi pe 
bonă ca să se asigure că micuța nu era o problemă. După ce 
Ranjit se schimbă de haine şi fu uns cu cremă de protecţie 


solară de către Myra, faptul în sine fiind una dintre cele mai 
plăcute experienţe recente, cei doi plutiră peste nisipurile 
fierbinţi spre apele răcoroase ale golfului. 

Cel mai minunat lucru la plajele Sri Lankăi, în afară de 
companie, era că apa se adâncea treptat. La zeci de metri 
de linia țărmului încă puteai sta în picioare. 

El şi Myra nu înaintară mai mult de zona unde apa le 
ajungea până la talie şi nici nu înotară atât de mult, ci mai 
degrabă se bălăciră fericiţi în apă. Ranjit nu rezistă 
tentaţiei de a-i arăta cât poate să înoate pe sub apă - 
aproape o sută de metri; cu mult mai puţin decât reuşea în 
adolescenţă lângă stânca Swami, dar suficient cât să obţină 
complimente de la Myra, lucru care de fapt fusese şi scopul 
experienţei. 

Şiretenia afacerii cu bona deveni evidentă. În timp ce ei 
făceau duş şi se schimbau, li se întinsese o masă bună. După 
ce terminară, bona o luă pe Ada la culcare, iar ea dispăru 
acolo unde se ducea când nu era vizibilă îndeplinindu-şi 
sarcinile. 

În mare, pentru Ranjit aceasta fu una dintre cele mai 
plăcute părţi ale zilei. Însă când Myra anunţă că trebuia cu 
adevărat să înoate măcar câteva sute de metri - şi nu, 
Ranjit nu trebuia să vină cu ea, pentru că trebuia să se 
expună la soarele puternic doar atât cât era necesar pentru 
ca pielea lui să se obişnuiască din nou cu el - el fu liniştitor 
de sigur că ea se va întoarce. Iar în ultimele douăzeci de 
minute începuse să se întrebe dacă extrapolase corect unul 
din termenii lui Sophie Germain. 

Tocmai se convinsese că nu greşise când micuța Ada se 
trezi. Îşi căută mătuşa, dar se linişti când Ranjit flutură 
mâna în direcţia în care braţele şi loviturile de picioare ale 
Myrei o propulsau prin apă. 

Atunci Ada îşi aduse un suc de fructe şi se aşeză să vadă ce 
făcea Ranjit. 

În general Ranjit prefera să nu fie urmărit în timp ce se 
juca cu matematica. Ada însă părea să aibă propriile ei 


reguli privind audiența. Nu se plânse că fusese lăsată acolo, 
nici măcar supărată nu era. Când Ranjit îi aduse o îngheţată 
de la vânzătorii ambulanți de pe plajă, ea o mâncă încet, cu 
ochii fixaţi pe ceea ce scria el în caiet. Când o termină, 
alergă până la marginea apei să se spele pe degetele 
lipicioase înainte de a întreba politicos: 

— Pot să văd ce faci? 

Deja Ranjit se calmase în privinţa formulelor Germain. 
Deschise caietul pe măsuţa din faţa lui, interesat să vadă ce 
înţelegea ea din ecuaţia Germain. 

Ea studie o clipă şirul de simboluri, apoi anunţă: 

— Nu cred că înţeleg asta. 

— E dificil, fu de acord Ranjit. Nici nu cred că pot să-ţi 
explic acum. Însă... 

Făcu o pauză, examinând-o. Era cu mult mai mică decât 
Tiffany Kanakaratnam, bineînţeles, dar avea avantajul unei 
educaţii mai bune şi al unei familii mai sofisticate. 

— Pot să-ţi arăt ceva, zise el. Ştii să numeri pe degete? 

— Sigur că ştiu, zise ea cu amabilitatea înjumătăţită de 
indignare. Uite, continuă ridicând pe rând câte un deget: 
Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece. 

— Da, e foarte bine, dar numeri doar până la zece. i-ar 
plăcea să ştii să numeri până la 1023? 

Până să termine să-i arate copilului reprezentarea binară 
pe toate degetele a numărului 1023, Myra se întorsese de 
la înot şi asculta la fel de atent ca Ada. 

Când termină, fetiţa se uită la mătuşa ei, care acum îşi 
usca părul cu un prosop. 

— E bine, nu-i aşa, mătuşă Myra? Apoi către Ranjit: Mai 
ştii şi alte trucuri? 

Ranjit ezită. Celălalt truc al său nu i-l arătase nici măcar 
lui Tiffany Kanakaratnam, dar acum Myra era spectator. 

— De fapt, zise, ştiu. 

Şi îndepărtă o parte din scândurile verandei bungalow- 
ului ca să poată desena un cerc pe nisip: 


— Asta e o rupie, zise. Mă rog, bineînţeles că e doar 
imaginea unei rupii, dar hai să zicem că e o monedă reală. 
O poţi arunca în aer şi poate ateriza în două feluri, fie cap, 
fie pajură. 

— Sau dacă va cădea în nisip poate rămâne în dungă, 
spuse Ada. 

El se uită la ea, dar expresia micuţei Ada era nevinovată. 

— Păi, atunci n-o aruncăm pe plajă. Folosim masa de la 
cazinou. Acum, dacă aruncăm două monede... 

„.. fiecare poate cădea fie cap, fie pajură. Asta înseamnă că 
sunt patru variante posibile. Poate fi cap-cap, cap-pajură, 
pajură-cap sau pajură-pajură. În timp ce dacă avem trei 
monede... 

„„„ există opt posibilităţi: cap-cap-cap, cap-cap-pajură, 
cap.-... 

— Ranjit, îl întrerupse Myra zâmbindu-i cu o urmă de 
iritare în glas, Ada ştie ce înseamnă doi la puterea trei. 

— Sigur că ştie, zise el supus. Uite despre ce e vorba. la 
băţul ăsta şi desenează un şir de cât de multe monede vrei. 
Eu nu mă uit. După ce ai terminat, în cam zece secunde o să 
scriu numărul exact de combinaţii posibile la rotirea acelui 
număr de monede. Şi, adăugă el ridicând un deget, ca să fie 
şi mai interesant, o să te las să acoperi câte vrei dintre ele, 
de la oricare capăt al şirului, ca să nu pot să-mi dau seama 
câte monede sunt. 

Ada, care ascultase atent, făcu: 

— Uau. Poate să facă asta, mătuşă Myra? 

Myra spuse cu fermitate: 

— Nu. Nu dacă nu trage cu ochiul sau trişează în vreun 
fel. Apoi către Ranjit: Nu tragi cu ochiul? 

— Nu. 

— Şi n-o să ştii câte monede sunt de fapt în şir? 

E îşi strânse buzele. 

— N-am spus nimic despre ce n-o să ştiu... dar nu, n-o să 
ştiu. 

— E imposibil, declară ea. 


Dar când Ranjit o invită să-l pună la încercare, ea îl 
întoarse şi o puse pe Ada să-i urmărească ochii ca să se 
asigure că nu se folosea de vreo fereastră care întâmplător 
ar fi putut servi drept oglindă. Apoi şterse repede 
monedele, lăsând doar trei. Îi făcu cu ochiul Adei, apoi 
cobori prosopul astfel încât să acopere două dintre cele trei 
rămase şi de asemenea încă un metru fără nici o monedă... 

„.„. apoi rosti: 

— E rândul tău. 

Ranjit se întoarse încet, de parcă ar fi avut tot timpul din 
lume, în timp ce Ada ţipa: 

— Grăbeşte-te, Ranjit! Ai numai zece secunde! Sau cinci, 
acum. Sau numai două... 

EI îi zâmbi copilului. 

— Nu te îngrijora, o sfătui el. Se aplecă şi se uită pentru 
prima dată acolo unde fusese şirul de monede, luă băţul şi 
la un capăt al şirului trasă o linie dreaptă. Apoi, 
îndepărtând prosopul Myrei, spuse: 

— Uite răspunsul tău - şi zâmbi. Hm, zise admirând 
rezultatul. Foarte inteligent. 

Aştepta o reacţie din partea Myrei privind înscrisul de pe 
NiSip: 

Myra se holbă o clipă uluită, apoi expresia i se limpezi. 

— O, Dumnezeule! Da! E reprezentarea binară pentru - 
stai puţin - numărul zecimal 8! Şi e răspunsul corect! 

Ranjit, continuând să zâmbească, înclină din cap şi se 
întoarse spre Ada, acum puţin mai lămurită. Oare ar fi 
trebuit să-i explice cum funcţiona notația binară - 1, 10, 11, 
100 pentru 1, 2, 3, 4? Ezită. 

Însă buzele fetiţei se desfăcură într-un surâs. 

— N-ai spus că o să fie binar, Ranjit, dar nici n-ai spus că n- 
o să fie, aşa că bănuiesc că e în regulă. E o şmecherie 
frumoasă. 

Livră verdictul cu suficientă gravitate de adult ca să 
menţină zâmbetul lui Ranjit. Curiozitatea lui era totuşi 
stârnită. 


— Spune-mi ceva, Ada. Chiar ştii ce sunt numerele binare? 

Ea afişă o indignare batjocoritoare. 

— Bineînţeles, Ranjit! Nu ştii după cine i-a convins mătuşa 
Myra pe părinţii mei să-mi pună numele? 

Myra fu cea care răspunse privirii nedumerite a lui Ranjit. 

— E vina mea, admise. Când sora mea şi soţul ei nu puteau 
cădea de acord asupra numelui copilului, eu am sugerat 
Ada. Ştii, Ada Lovelace a fost eroina şi modelul meu. Toate 
prietenele mele erau fixate pe femei ca Shiva, Wonder 
Woman sau loana d'Arc, dar singura femeie cu care voiam 
eu să semăn când voi fi mare era contesa Ada Lovelace. 

— Contesa... începu Ranjit, apoi pocni din degete. Sigur că 
da! Femeia cu calculatorul din, cât era, 1800? Fiica lordului 
Byron, care a scris primul program de calculator din istorie 
pentru maşina de calculat a lui Charles Babbage! 

— Da, ea, aprobă Myra. Bineînţeles, maşina nu a ajuns 
niciodată să fie construită - nu deţineau tehnologia 
necesară - dar programul era bun. De asta au denumit 
limbajul de programare Ada. 

Drumul zilnic la plajă deveni ca o întâlnire fixă, şi atunci 
Ranjit se gândi la un mod de a face lucrurile şi mai 
frumoase. De Saram îi deschisese o linie de credit bancar în 
baza moştenirii de la tatăl său, ceea ce însemna nu numai 
că avea un cont în bancă cu rupii pe care le putea cheltui, ci 
şi că avea un card. Ranjit remarcase restaurantele de pe 
plajă de dincolo de şirul de copaci şi decise să o scoată pe 
Myra la o cină. 

Şoferul opri la unul dintre restaurantele de pe drum, dar 
când Ranjit deschise uşa să investigheze mirosurile, nu 
erau încurajatoare. La a doua încercare fu mai bine. Intră, 
obţinu un meniu, adulmecă minuţios şi-i spuse persoanei de 
la care primise meniul că probabil se va întoarce, dar nu 
specifică şi când. În cel de-al treilea, Ranjit primi un meniu 
la care abia se uită. Aromele din bucătărie, felul în care 
puţinii clienţi prelungeau şederea la ceai şi desert... Ranjit 


inspiră adânc şi făcu o rezervare. lar când o invită pe Myra, 
ea păru nesigură doar o secundă, apoi spuse: 

— Bineînţeles, ar fi grozav. 

Ceea ce însemna că Ranjit mai avea numai o zi înainte de a 
avea plăcerea să fie el cel care îi oferea ceva ei. 

Ada nu era acolo, aşa că înotară împreună, mai departe ca 
de obicei, iar când se întoarseră se îmbrăcară şi stătură cu 
răcoritoarele pe verandă, discutând alene. De fapt, Myra 
era cea care vorbea cel mai mult. 

— Pe vremuri era mult mai animat aici, zise, privind peste 
nisipul aproape pustiu. Când eram mică erau două hoteluri 
de lux chiar pe plajă şi mult mai multe restaurante. 

Ranjit o privi curios. 

— 'Ţi-e dor de vremurile animate? 

— O, nu prea. Îmi place paşnic, aşa cum e acum. Dar 
părinţii mei obişnuiau să vină să danseze aici, iar acum nu 
mai e nimic. 

Ranjit aprobă. 

— Tsunami-ul din Ziua Darurilor, rosti serios. 

Dar ea clătină din cap. 

— Cu mult înainte de asta. Era în 1984. Începutul 
războiului civil. Unele dintre primele lupte s-au purtat chiar 
aici, Tigrii Mării debarcând în locul ăsta ca să poată lansa 
un atac asupra aeroportului. Armata a preluat hotelurile ca 
poziţii de tragere, aşa că Tigrii au avut grijă de ele. Părinţii 
mei erau aici, n-au putut pleca până nu s-au mai liniştit 
puţin lucrurile şi s-au redeschis drumurile. Mama spune că 
trasoarele erau ca nişte focuri de artificii, ţâşnind de pe 
vasele de asalt şi înapoi dinspre hoteluri. O numeau 
„distracţia”. 

Ranjit vru să dea un răspuns, dar nu ştiu cum. Nu în 
cuvinte. Ceea ce voia cu adevărat era s-o îmbrăţişeze. Se 
pregăti pentru un fel de prim pas punându-şi mâna peste 
mâna ei care se odihnea pe braţul scaunului. 

Ea nu păru să se supere. 


— Vechile clădiri în ruină erau tot aici când am crescut eu, 
zise. Ştii ce a avut în final grijă de ele? Tsunami-ul. Altfel 
cred că încă ar fi aici. 

Se întoarse spre el, zâmbind... şi părând destul de mult că 
ar vrea să fie sărutată. Elo testă. 

Se dovedi că estimarea lui fusese corectă. Voia. Ea fu cea 
care îl luă de mână şi îl conduse în casa de pe plajă, cu acea 
primitoare canapea perfect potrivită pentru două persoane, 
iar Ranjit descoperi că actul sexual cu o femeie era nu 
numai un lucru bun în sine, ci era chiar de multe ori mai 
bun când femeia era o persoană care îţi plăcea, o respectai 
şi în compania căreia voiai cu adevărat să petreci foarte 
mult timp. 

Apoi urmă cina organizată de el, care fu de asemenea 
minunată. Una peste alta, acea zi pe plajă fu un imens 
succes, iar Myra şi Ranjit făcură imediat planuri să o 
repete. Des. 

Însă nu se întâmplă aşa, fiindcă exact în ziua următoare se 
întâmplă ceva care le schimbă planurile. 

Ada Labrooy era cu ei în acea zi, la fel şi bona ei care le tot 
arunca priviri lungi piezişe Myrei şi lui Ranjit, convingându- 
l pe Ranjit că ceea ce făcuseră amândoi le era scris pe feţe. 
Fu totuşi o zi perfect normală - dacă nu punem la socoteală 
că la sosirea lui Myra îl sărută pe buze şi nu ca de obicei pe 
obraz - până când se întoarseră din apă, îşi îmbrăcară 
halatele şi se serviră cu băuturi. 

Apoi Ada văzu ceva. Umbrindu-şi cu mâna ochii de soare, 
întrebă: 

— lar a venit omul ăla care lucrează pentru Vorhulst? 

Iar când Ranjit se ridică să se uite mai bine, da, era valetul 
familiei Vorhulst, mişcându-se mult mai repede decât îl 
văzuse Ranjit vreodată şi ţinând strâns într-o mână un snop 
de hârtii. Părea emoţionat. Nu doar emoţionat, ci 
nerăbdător să-i dea paginile lui Ranjit, iar când se afla la 
cinci-şase metri de el strigă: 


— Domnule! Cred că asta s-ar putea să fie ceea ce 
aşteptaţi! 

Şi aşa şi era. 

Mă rog, într-un fel. Era o analiză amănunţită a articolului 
lui Ranjit, de fapt cinci analize diferite ale articolului, 
aparent fiecare scrisă de o persoană diferită (dar 
nenumită), iar ceea ce făceau ei - în detalii exacte şi 
aproape ilizibile - era să parcurgă fiecare pasaj în care 
Ranjit însuşi descoperise deja o eroare sau o neclaritate. În 
plus, ei găsiseră nu mai mult de unsprezece alte pasaje care 
aveau la fel de multă nevoie de curăţenie, dar pe care 
Ranjit nu le descoperise în recapitularea lui. În total erau 
patruzeci şi două de pagini, fiecare dens acoperită cu 
cuvinte şi ecuaţii. După ce Ranjit o parcurgea rapid pe 
fiecare şi se grăbea la următoarea, pasa foile Myrei, 
încruntarea adâncindu-i-se la fiecare pagină. 

— Zeilor, zise în cele din urmă, ce vor să spună? Îmi 
comunică motivele pentru care îmi resping nenorocitul de 
articol? 

Myra îşi muşcă buza în timp ce recitea pentru a patra sau 
a cincea oară pagina de sfârşit. Apoi începu să zâmbească. 
În dădu foaia înapoi lui Ranjit. 

— Iubitule, zise - în tulburarea momentului niciunul dintre 
ei nu observă că ea nu-i mai spusese niciodată aşa -, care e 
ultimul cuvânt de la sfârşitul mesajului? 

Ranjit îi smulse foaia. 

— Ce cuvânt? întrebă. Vrei să spui chiar aici jos? Unde 
scrie „Felicitări”? 

— Exact la asta mă refer, îl informă ea, acum cu zâmbetul 
larg şi tandru şi din toate punctele de vedere cel mai 
frumos zâmbet pe care el şi l-ar fi dorit vreodată din partea 
Myrei de Soyza. Ai mai pomenit vreodată să fie felicitat 
cineva pentru un eşec? Îţi publică articolul, Ranjit! 
Consideră că ai reuşit în sfârşit! 

Faima 


— Imediat ce o să ţi se publice articolul în revista aia o să 
fii celebru. Celebru cu adevărat! declară Beatrix Vorhulst 
când Ranjit se întoarse seara la ea acasă. 

Însă se înşela. Nu dură atât de mult. Cu câteva zile înainte 
ca rotativa revistei să înceapă să tipărească sutele de mii de 
copii care trebuiau să aducă faima lui Ranjit în lume, faima 
sosise deja. Cineva - poate din angajaţii de la Nature, sau 
dintre referenţi - lăsase să transpire povestea şi reporterii 
începuseră să sune. Mai întâi BBC, apoi cineva de la New 
York 'Times, şi după aceea toată lumea, toţi dorind ca Ranjit 
să explice cu ce se jucase Monsieur Fermat şi de ce durase 
atât timp ca să se demonstreze că avusese dreptate. 

Lui Ranjit îi era destul de uşor să răspundă. Mai greu îi era 
să ştie ce să spună când cei care sunau întrebau despre 
zvonul cum că fusese în închisoare sub o acuzaţie sau alta, 
dar acolo îl ajută De Saram. 

— Spune-le pur şi simplu că avocatul tău te-a instruit să nu 
discuţi subiectul pentru că procesul este în desfăşurare. O 
să fie adevărat înaintând o acţiune împotriva liniei 
maritime. 

— Dar nu vreau să le iau banii, obiectă Ranjit. 

— Nu-ţi face probleme. N-o să-i primeşti. O să am eu grijă 
de asta, dar e un motiv suficient de bun ca să refuzi să 
răspunzi la orice întrebare... întrucât doctor Bandară a 
insistat ca întreaga problemă să nu fie discutată. 

Stragema funcţionă bine, dar nu reuşi să scadă numărul 
celor care doreau să stea de vorbă cu el între patru ochi - 
adică ei împreună cu echipa lor de vreo zece tehnicieni - şi 
el să le spună totul despre persoana lui Fermat şi de ce se 
purtase el atât de bizar. În acest caz, îi explică De Saram 
când Ranjit îi ceru ajutorul, singurul mod de a le tempera 
curiozitatea în privinţa lui era să se expună public. Adică să 
organizeze o conferinţă de presă şi să spună imediat 
întreaga poveste oricui voia s-o audă. 

Stăteau lângă piscina familiei Vorhulst, De Saram, Ranjit, 
Myra de Soyza şi Beatrix Vorhulst; drumurile la căsuţa de 


pe plajă nu mai erau distractive pentru Ranjit şi Myra, 
pentru că presa îi descoperise acolo şi acum Myra venea să 
înoate cu Ranjit în piscină. 

— Am vorbit cu doctor Bandară despre problema asta, zise 
De Saram trăgându-şi scaunul mai aproape de umbra 
imensei umbrele de lângă piscină. Este convins că 
universitatea va găsi un spaţiu disponibil unde să aibă loc 
conferinţa de presă. De fapt spune că pentru şcoală ar fi o 
onoare. 

Ranjit întrebă stânjenit: 

— Ce trebuie să spun? 

— Le spui tot ce ai făcut, răspunse De Saram. Lăsând 
deoparte, bineînţeles, toate amănuntele pe care dr. 
Bandară consideră că trebuie păstrate sub cheie. Puse 
paharul jos şi îi zâmbi lui Mevrouw Vorhulst: Nu, nu mai 
vreau ceai, mulţumesc. Trebuie să mă întorc la birou. Nu 
trebuie să mă însoţiţi spre ieşire. 

Mevrouw Vorhulst îi strânse mâna, dar nu încercă să-l 
reţină. 

— De fapt, se adresă ea lui Ranjit şi Myrei, pare o idee 
excelentă. Mi-ar plăcea să aud prelegerea. Apoi, 
întorcându-se spre Myra: Draga mea, ţii minte camera în 
care dormeai când părinţii tăi întârziau mult? Tot acolo e, 
chiar lângă a lui Ranjit. Dacă vrei s-o foloseşti din când în 
când - sau cât de des doreşti - îţi aparţine. 

Astfel că atunci când se duse să se culce în acea seară, 
Ranjit putu s-o considere o zi bună. Avea foarte puţină 
experienţă cu vorbitul în public, iar asta îl îngrijora puţin. 
Dar capul Myrei era pe pernă lângă al său şi, una peste 
alta, lucrurile păreau în sfârşit să meargă bine pentru el. 

Sala pe care universitatea o alocă pentru conferinţa de 
presă a lui Ranjit era destul de mare, şi chiar trebuia să fie. 
Toate cele patru mii trei sute cincizeci de locuri erau 
ocupate, şi nu numai cu reprezentanţii media. Erau şi 
aceştia câteva sute, dar părea că jumătate din Sri Lanka se 
hotărâse că vrea să fie prezentă. În afara celor patru mii 


trei sute cincizeci de norocoşi, încă aproximativ o mie 
urmăreau la televiziunea cu circuit închis în alte săli ale 
campusului, lăsând alţi câţiva extrem de importanţi (după 
cum se considerau ei) indivizi consumaţi de indignare 
nevoiţi să urmărească evenimentul la (uh!) televiziune. 

Pentru Ranjit Subramanian, care trăgea cu ochiul printr-o 
gaură a cortinei, păreau a fi extrem de mulţi oameni. Nu 
era vorba numai de numărul persoanelor din sală. Ci de 
cine erau anumite persoane! Preşedintele Sri Lankăi stătea 
în primul rând. Doi sau trei posibili candidaţi la viitoarele 
alegeri erau şi ei prezenţi, la fel şi familia Vorhulst şi - 
incredibil - fostul profesor de matematică al lui Ranjit, care 
nu avea nici măcar decenţa de a părea atât de jenat cum ar 
fi trebuit să se simtă în loc să zâmbească şi să-i salute pe 
toţi cei situaţi în locuri mai puţin avantajoase decât al lui. 

Când cortina începu să se ridice, bărbatul care stătea pe 
scaunul de lângă Ranjit îi aruncă o privire încurajatoare. 

— O să fie bine, zise augustul doctor Dhatusena Bandară, 
sosit pe neaşteptate de la treburile lui secrete în numele 
ONU doar pentru a-l prezenta pe Ranjit. Aş fi vrut să fie şi 
Gamini aici, şi el ar fi vrut, dar e ocupat cu recrutările din 
Nepal, adăugă, apoi cortina fu sus şi reflectoarele aţintite 
asupra lui, iar dr. Bandară - fără să-i explice de ce trebuise 
Gamini să plece în Nepal pentru recrutări - se îndreptă 
spre pupitru. 

După aceea, mai repede decât şi-ar fi imaginat că ar fi 
posibil, el însuşi se afla la pupitru, şi toate perechile de 
palme din aulă începură să aplaude. 

Ranjit aşteptă răbdător ca zgomotul să înceteze. Când 
păru că nu intenţionează să se oprească, îşi drese glasul. 

— Mulţumesc, zise. Vă mulţumesc tuturor. 

Apoi, după ce aplauzele se mai domoliră puţin, începu: 

— Omul care mi-a prezentat această problemă - de fapt 
întregii lumi - se numea Fermat, avocat, sau jurist, în 
Franţa cu câteva secole în urmă... 


Până când ajunse la faimoasa mâzgăleală pe marginea 
paginii din Diophantus aplauzele încetaseră şi publicul era 
atent. Nu păstrară liniştea în timpul discursului. Râseră la 
comentariul lui cum că ar fi fost scutiţi de multe necazuri 
dacă acea carte pe care o citea Fermat ar fi avut margini 
mai largi. Şi aplaudară din nou, deşi nu chiar atât de 
furtunos, în timp ce descria fiecare pas în evoluţia 
înţelegerii lui privind ceea ce spusese Fermat. Apoi, când 
descrise munca lui Sophie Germain şi cum în final aceasta 
se dovedise a fi cheia, aplaudară mult. Continuară astfel cu 
fiecare ocazie până când Ranjit ajunse la momentul în care 
fusese sigur, sau cel puţin aproape sigur, că prin voia zeilor 
completase o demonstraţie a ultimei teoreme a lui Fermat 
care putea fi susţinută. Se opri, zâmbind, şi clătină din cap. 

— Aveţi idee cât de greu e să memorezi o demonstraţie 
matematică lungă de cinci pagini? întrebă. Vedeţi voi, nu 
aveam nimic cu care să scriu. Nu puteam decât s-o 
recapitulez, iar şi iar, repetând fiecare pas, ştiu şi eu, de 
sute de ori, sau mii... lar când am fost salvat, nu mă puteam 
gândi decât să fac rost de un computer şi să scriu totul 
imediat... Şi asta am făcut, încheie Ranjit, şi îi lăsă să-şi 
înroşească pielea de pe palme până oboseau. Ceea ce dură 
mult înainte ca el să poată interveni din nou: Gamini 
Bandară, cel mai vechi şi mai iubit prieten al meu, este unul 
dintre oamenii cărora trebuie să le mulţumesc, la fel şi 
tatălui său, dr. Dhatusena Bandară. Făcu semn spre 
bătrânul care acceptă politicos porţia sa de aplauze. Şi mai 
sunt încă două persoane cărora le sunt dator. Una este 
răposatul meu tată, Ganesh Subramanian de la templul Tiru 
Koneswaram din Trincomalee. Cealaltă persoană se 
ascunde aici în spate, dar ea a fost prima care mi-a sugerat 
că indiciul pentru a descoperi ceea ce descoperise Fermat 
constă în cercetarea procedurilor matematice despre care 
se ştie că erau utilizate în acele timpuri, şi în a încerca să ne 
imaginăm ce alte proceduri ar fi putut deduce Fermat 
pornind de la ele. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea, şi nu 


încerc să mai risc altă dată. Aşa că vino aici, doctor Myra de 
Soyza, şi ia-mă de mână... 

Ceea ce ea făcu, şi cu toate că Ranjit încă mai vorbea când 
apăru ea, fu greu de distins ce spunea. Myra obţinu cu 
uşurinţă cele mai multe aplauze în afară de Ranjit însuşi, 
poate pentru că publicul putea citi expresia de pe faţa lui 
atunci când vorbi despre ea, poate doar pentru că ea era 
categoric cea mai drăguță. 

Ranjit ar fi lăsat să continue la infinit aplauzele pentru ea, 
dar Myra scutură din cap. 

— Mulţumesc, strigă ea, dar haideţi să auzim ce mai are 
Ranjit de spus. 

Se retrase şi se aşeză chiar pe scaunul lui Ranjit ca să 
asculte. El se întoarse spre mulţime. 

— Asta e tot ce am vrut să vă spun, îi informă, dar am 
promis să răspund la câteva întrebări... 

Apoi totul se termină şi el reuşi să evite toate întrebările 
despre locul unde fusese închis şi de ce. Reveniră la 
rezidența Vorhulst împreună cu o selecţie strictă a 
invitaţilor din aula universităţii. Aceasta îi cuprindea 
aproape pe toţi cei din primele două rânduri şi câţiva dintre 
ceilalţi, la fel şi o echipă de servitori special angajaţi care să 
împartă băuturi şi gustări. (Asta pentru ca personalul din 
casa Vorhulst, fiecare simțindu-se direct responsabil de o 
parte a evenimentului, să poată participa în calitate de 
oaspeţi.) Ranjit şi Myra stăteau unul lângă altul ţinându-se 
de mână, evident fericiţi să se afle acolo. Toţi invitaţii erau 
la fel de fericiţi, astfel încât şampania turnată de personalul 
angajat era aproape inutilă. 

Dr. Bandară, desigur, se afla deja în drum spre New York 
în avionul său personal BAB-2200, dar înainte de a pleca îl 
luase pe Ranjit deoparte să-i spună câteva cuvinte. 

— O să vrei o slujbă, bineînţeles, începu el şi Ranjit aprobă 
din cap. 

— Gamini a spus ceva despre posibilitatea de a lucra cu el. 

Dhatusena Bandară zise: 


— Sper că aşa o să se întâmple, dar mă tem că nu chiar 
acum. Între timp, înţeleg că universitatea e pregătită să-ţi 
ofere un post, să predai câteva cursuri avansate şi să-ţi 
continui propriile cercetări, dacă doreşti. 

— Dar eu nu sunt profesor! Nici măcar nu am absolvit! 

Dr. Bandară vorbi răbdător: 

— Un profesor e doar o persoană pe care universitatea a 
angajat-o în această funcţie. Nu-ţi face probleme că îţi 
lipseşte diploma. Mă aştept să ţi se ofere toate titlurile pe 
care le vrei. 

Toate astea, fireşte, Ranjit i le comunică Myrei. Dar 
Beatrix Vorhulst, de cealaltă parte a ei, părea să se 
îndoiască. 

— Ştii ce, zise ea, nu cred că ai nevoie de o slujbă. Uită-te 
aici. Arătă un teanc de acte, verificate de secretarul ei 
personal care acum avea un asistent suplimentar numai 
pentru a rezolva traficul generat de Ranjit. Oamenii vor să 
vii să le vorbeşti, sau să dai interviuri, sau numai să declari 
că bei berea lor sau să porţi tricourile lor. Şi sunt dornici să 
plătească pentru asta! Dacă o să porţi pantofii lor de sport, 
oamenii ăştia o să-ţi dea o grămadă de dolari. lar dacă le 
permiţi să-ţi ia un interviu, 60 Minutes va plăti de 
asemenea. Universitatea Harvard te va plăti să vii să le 
vorbeşti - nu spun cât de mult, dar înţeleg că sunt bogaţi. 

— Uau, făcu Myra râzând. Lasă-l pe bietul om să-şi tragă 
sufletul. 

Dar secretarul flutura o altă hârtie abia ieşită din 
imprimantă către Mevrouw, care îi aruncă o privire, îşi 
muşcă buza şi zise: 

— Ei, aici nu e vorba de bani, dar cred că o să vrei s-o 
citeşti, Ranjit. Şi tu, Myra. 

— Eu? întrebă Myra. De ce eu? 

Dar după ce o luă Ranjit, care, deşi părea trăsnit, i-o dădu 
ei, Myra înţelese repede de ce. Mesajul era de la bătrânul 
călugăr de la fostul templu al tatălui său, şi spunea: 


Tatăl tău ar fi fost şi mai mândru de tine şi la fel de 
încântat ca noi toţi, acum că urmează să te căsătoreşti. Te 
rog nu amâna prea mult! Doar nu vrei să aştepţi până în 
lunile de rău augur Aashad, Bhadrapad sau Shunya. Şi 
desigur, te rog, nu într-o marţi sau într-o sâmbătă. 

Myra ridică ochii spre Ranjit, care se holba confuz la ea. 

— Am zis eu ceva despre căsătorie? întrebă el. 

Acest lucru provocă o uşoară roşeaţă în obraji. 

— Păi, ai zis câteva lucruri drăguţe despre mine, admise 
ea. 

— Nu-mi amintesc să fi spus aşa ceva. Probabil a fost 
subconştientul meu. Şi, inspirând adânc, zise: Ceea ce 
demonstrează că subconştientul meu e mai deştept decât 
mine. Aşadar, Myra, ce spui? le căsătoreşti cu mine? 

— Bineînţeles, răspunse ea, de parcă ar fi fost cea mai 
tâmpită întrebare pe care o auzise vreodată. 

Şi asta fu totul. 

Mai târziu, când amândoi se uitau din curiozitate la 
imaginile cu discursul prezentate la ştiri, îşi dădură seama 
că ceea ce spusese el era pur şi simplu truismul evident că 
nu şi-ar fi putut petrece restul vieţii fără ea... dar era 
suficient şi, oricum, atunci erau deja căsătoriţi în regulă. 

Era oare totul perfect pentru cei doi îndrăgostiţi? 

Ei bine, aproape. Marea problemă care trebuia rezolvată 
nu era dacă trebuiau să se căsătorească, fiindcă nu exista 
nici o îndoială în privinţa asta, şi nici măcar când, pentru că 
răspunsul era cât de curând posibil. Adevărata problemă 
era unde şi de către cine. Pentru un timp păru că şi acesta 
era un lucru simplu, căci familiile Vorhulst, Bandară şi de 
Soyza aveau acces în oricare biserică din oraşul Colombo, 
ca să nu mai pomenim de starea civilă, şi se apucaseră să le 
elimine pe cele mai puţin atrăgătoare când Myra observă 
expresia pierdută din ochii lui Ranjit. 

Când întrebă, el ridică din umeri. 

— Nu-i nimic, zău, zise. Nu. Absolut nimic. 


Dar, întrucât Myra nu se dădea uşor bătută, el se 
înduplecă şi îi arătă o altă scrisoare de la bătrânul călugăr: 
„Tatăl tău ar fi fost atât de fericit să te vadă căsătorindu-te 
în templul său.” 

Myra citi de două ori, apoi zâmbi. 

— Ce naiba, zise, nu cred că prezbiteriului din Ceylon o să- 
i pese. O să anunţ pe toată lumea. 

Şi, desigur, „toată lumea” înţelese imediat că orice ar fi 
vrut Ranjit, Myra ar fi susţinut, şi aşa rămase hotărât. Dacă 
în unele cercuri din Colombo se simţi puţină dezamăgire, în 
altele din Trincomalee fu o mare bucurie. Bătrânul călugăr 
înţelese rapid că avea să fie o ceremonie simplă. Cugetă 
melancolic ce minunată Paalikali Thalippu ar fi putut avea 
pentru mireasă - dacă în general ar fi putut organiza 
ceremonia - şi cum sosirea mirelui pentru logodna 
Janavasanam în templu ar fi fost decorată cu cele mai 
frumoase flori şi fructe. S-ar fi apropiat foarte mult de o 
procesiune completă, nu-i aşa? lar ceva de genul ăsta ar fi 
atras mult atenţia exact atunci când cuplul dorea să fie 
ignorat. Aşa că fără Paalikali Thalippu şi fără Janavasanam, 
însă călugărul se asigură că alaiul miresei purta rezerva 
necesară de parupputenga şi alte dulciuri pe care să le 
ofere mirelui. 

Partea bună a simplităţii nunţii era că avea să se 
desfăşoare destul de repede, din care motiv era de ajuns 
mai puţin de o săptămână înainte ca mirele şi mireasa să 
vină la Trincomalee - mai precis, să se ascundă la 
Trincomalee, pentru că încercau să evite expunerea în 
public a feţelor lor dintr-odată uşor de recunoscut. 

Din acelaşi motiv la ceremonie participară puţini oameni. 
Ranjit rosti cuvintele pe care bătrânul călugăr le scrisese şi 
Myra îl lăsă pe bătrân să-i lege în jurul taliei sfoara sacră 
care îl ţinea pe diavol la distanţă, printre nenumăratele flori 
şi nesfârşitul sunet al cornului Naathaswaram şi al tobelor 
melam. Apoi totul se termină şi cei doi, acum indisolubil 


uniţi, se urcară în maşina de poliţie pentru lungul drum de 
întoarcere la reşedinţa Vorhulst. 

„Viaţă lungă!” le strigară călugării la plecare, şi într- 
adevăr Ranjit şi Myra se simțeau încrezători că asta îi 
aştepta. 

Însă alte persoane, aflate mult mai departe, aveau 
speranţe diferite. 

Printre acele persoane se numărau Unu-Virgulă-Cinci, 
asasinii desemnaţi ai Marilor Galactici. Ei îşi executau 
ordinul de a curăța mizeria de pe Planeta 3 a acelei triviale 
stele galbene, iar armada lor înainta în zbor. Întrucât 
navele lor erau materiale, nu se puteau deplasa mai rapid 
decât lumina. Aveau să urmeze ani lungi de călătorie, 
urmaţi de câteva zile pentru exterminarea propriu-zisă, şi 
după aceea tinerii căsătoriţi şi orice altă fiinţă umană de 
indiferent unde aveau să fie morţi. 

La urma urmelor, poate că nu va fi o viaţă atât de lungă. 

Căsătoria. 

Acum că avea tot ceea ce îndrăznise să viseze să fie, 
anume liber, celebru şi însurat cu Myra de Soyza, lui Ranjit i 
se părea că lumea lui personală mergea din ce în ce mai 
bine. 'Totuşi o perspectivă mai largă tot intervenea în 
gândurile sale tainice, şi din multe puncte de vedere 
aceasta nu era bună deloc. 

Situaţia din Coreea de Nord, de exemplu. La început 
păruse să fie o schimbare de regim. Fanfaronul iubitor de 
lux Kim Jong Il murise. 

Într-un anumit fel era aproape păcat. Poate Kim fusese un 
ţicnit, dar genul de ţicnit care întotdeauna se oprise la 
limita unui atac pe scară largă asupra vecinilor săi. Acum 
apăruse acest nou individ. Era întotdeauna numit „Adoratul 
Conducător”. Dacă avea un nume normal, acesta părea a fi 
prea preţios pentru a fi împărtăşit Occidentului decadent. 

Dar dacă identitatea Adoratului Conducător era secretă, 
ceea ce făcea era mult prea public. Rachetele nucleare din 
ultima generaţie, pe care pretindeau că le au generalii 


Adoratului Conducător, puteau uşor traversa întinderea 
Pacificului de Nord. Asta însemna de fapt că puteau să 
lovească teritoriul Statelor Unite ale Americii - cel puţin 
Alaska, poate chiar colţul nordic al statului Washington. Mai 
mult, se lăudau generalii, noile rachete erau categoric 
demne de încredere. Aceste discuţii sporeau nervozitatea 
vecinilor lor. Cei care nu aveau deja propriul lor armament 
nuclear erau din ce în ce mai grăbiţi să-l obţină. 

Nici restul lumii n-o ducea mai bine. Africa alunecase spre 
cele mai rele zile ale secolului XX. Încă o dată apăruseră 
armate de soldaţi-copii, unii dintre ei abia intraţi în 
adolescenţă, recrutaţi atunci când familiile le erau ucise şi 
puşi să lupte pentru stocuri de diamante ilicite sau fildeş 
chiar şi mai puţin licit... 

Era descurajant. 

Exista totuşi un lucru care îl tulbura pe Ranjit atunci când 
se gândea, iar despre el veni vorba când Mevrouw Vorhulst 
interveni într-o discuţie cu avocatul De Saram ca să întrebe: 

— Ce-aţi dori la cină? 

Era aceeaşi întrebare pe care o punea în fiecare 
dimineaţă, dar de data asta fu recepţionată în mod diferit. 
Myra se întoarse cu o expresie întrebătoare către Ranjit, 
care ridică o sprânceană, oftă şi i se adresă gazdei: 

— Am discutat ceva, mătuşă Bea. Considerăm că ar trebui 
să ne recuperăm casa. 

Pentru prima dată Ranjit o văzu pe Beatrix Vorhulst 
indignată. 

— Ba deloc, băiete dragă! Noi ne bucurăm să staţi aici cât 
vreţi. Faceţi parte din familie, să ştiţi. Ne face plăcere să vă 
avem aici, în plus suntem şi onoraţi, şi... 

Dar De Saram, care analizase faţa Myrei, clătina din cap. 

— Poate v-a scăpat esenţialul, Mevrouw, zise el. Sunt 
căsătoriţi. Îşi doresc propria lor casă, nu o parte dintr-a 
dumneavoastră, şi au absolută dreptate. Hai să mai bem un 
ceai şi să revedem opţiunile. Iar ca loc în care să locuiţi 


amândoi, tu ai deja unul, Ranjit. Fosta casă a tatălui tău din 
Trincomalee e acum a ta, ştii asta. 

Ranjit se întoarse să examineze chipul Myrei. Expresia ei 
spunea cam ceea ce se aşteptase el. 

— Nu cred că Myra vrea să trăiască în Trinco, anunţă el 
grupul cu regret, dar ea scutura deja din cap. 

— 'Trinco e frumos, zise ea. Mi-ar plăcea să am o casă 
acolo, dar... 

Nu termină. 

— Atunci ce e? întrebă De Saram nedumerit. 

Ranjit răspunse în locul ei. 

— Casa a fost foarte bună pentru un bătrân singur. Dar 
pentru noi - adică pentru un cuplu care probabil îşi va dori 
maşini de spălat rufe şi vase, tot felul de aparate cu care 
tatăl meu nu avea de ce să-şi bată capul - ce zici, Myra? 
Vrei să începi să faci schimbări în casa tatălui meu? 

Ea inspiră adânc, dar reuşi să-şi comprime răspunsul într- 
un singur cuvânt: 

— Da. 

— Bineînţeles că vrei, zise el. Mai degrabă ai demola-o ca 
să porneşti de la zero. Nu? Bine. Atunci primul lucru pe 
care îl facem e să-l punem pe Surash să ne găsească un 
arhitect care să ne facă planurile de pornire - el îi cunoaşte 
pe toţi tamilii din Trinco - şi îl invităm aici cu planurile, iar 
împreună cu el începeţi să creaţi. Cu mine, adăugă el, 
disponibil pentru impulsuri creative ori de câte ori mi se 
cere. Între timp, Myra, tu şi cu mine ne mutăm trupurile la 
un hotel. Cum îţi sună? 

Mevrouw se încrunta mai adânc decât o văzuse Ranjit 
vreodată. 

— N-aveţi nici un motiv, declară ea. Nouă ne e perfect 
comod cu voi aici până când locuinţa din Trincomalee e gata 
pentru voi. 

Ranjit se uită la soţia lui, apoi îşi desfăcu braţele. 

— Bine, dar mai am o sugestie. Myra, iubito? Nu te-am 
auzit odată spunând ceva despre o lună de miere? 


Myra păru surprinsă. 

— Nu. Nu m-ai auzit. Recunosc că o lună de miere ar fi 
minunată, dar n-am rostit nici un cuvânt despre asta... 

— Nu de când suntem căsătoriţi, aprobă Ranjit, dar îmi 
amintesc exact ce am spus, chiar în camera asta, acum 
câţiva ani. Mi-ai vorbit despre locurile minunate din Lanka 
pe care eu nu le-am vizitat niciodată. Aşa că hai să le 
vizităm, Myra. În timp ce toată lumea ne pregăteşte restul 
vieţii. 

Cel mai bun loc pentru început era şi cel mai uşor, declară 
Myra, astfel că primul loc testat fu crescătoria de broaşte 
țestoase din Kosgoda, pentru că Myrei îi plăcuse când era 
mică şi în general pentru că era suficient de aproape 
pentru antrenament, apoi Kandy, străvechea cetate a 
insulei. Dar o săptămână mai târziu, după ce le vizitaseră 
pe ambele şi se întorseseră la casa familiei Vorhulst şi 
personalul vru să afle cum le plăcuse, răspunsurile lor fură 
călduţe. Fuseseră recunoscuţi în Kosgoda şi mici grupuri îi 
urmaseră aproape toată ziua. La Kandy fusese şi mai rău. 
Poliţia locală îi plimbase prin oraş într-o maşină oficială. 
Vizitaseră totul, dar nici măcar o dată nu li se permisese să 
hoinărească în voie. 

La cină, Beatrix Vorhulst îl ascultă cu simpatie pe Ranjit 
povestind că fusese drăguţ să fie conduşi, dar mai mult le-ar 
fi plăcut să se amestece prin mulţime. Oftă. 

— Nu ştiu dacă se poate întâmpla asta, zise ea. Voi sunteţi 
cel mai bun spectacol pentru oameni. Vedeţi voi, necazul e 
că aici în Lanka ne cam lipsesc celebrităţile mondiale. Voi 
sunteţi cam tot ce avem. 

Myra o contrazise. 

— Nu chiar. Mai e scriitorul... 

— Bine, da, dar el abia dacă iese vreodată din casă. 
Oricum, nu e acelaşi lucru. Dacă ne-am afla într-un loc 
înţesat de stele de cinema şi tot felul de oameni faimoşi - 
Los Angeles de exemplu, sau Londra - v-aţi putea pune 
nişte ochelari cu lentile de culoare închisă şi abia dacă aţi fi 


remarcaţi. Atunci expresia i se schimbă: Păi, dacă tot a venit 
vorba, de ce nu? 

Şi cum toată lumea se uita la ea, explică: 

— Ai tot felul de invitaţii din toată lumea, Ranjit. De ce n- 
aţi accepta câteva? 

Ranjit clipi uimit, apoi se întoarse spre Myra: 

— Tu ce crezi? Ar fi cazul să încercăm o lună de miere 
adevărată - în Europa, America, oriunde vrei tu? 

Ea se uită la el, apoi gânditoare de jur împrejurul mesei. În 
cele din urmă spuse: 

— Cred că ar fi minunat, Ranjit. Dacă e să o facem, hai s-o 
facem repede. 

El îi aruncă o privire curioasă, dar imediat se aplecă 
asupra întrebării care anume dintre invitaţii trebuia onorat. 
Abia când se îndreptară spre pat se gândi s-o întrebe: 

— Vrei să facem asta, nu-i aşa? Pentru că dacă nu vrei... 

Ea îi puse un deget pe buze, apoi, pe neaşteptate, 
continuă cu un sărut. 

— Mă gândeam doar că dacă o să plecăm într-o călătorie 
lungă ar fi mai bine s-o facem curând. Mai târziu s-ar putea 
să fie puţin mai dificil. Nu voiam să-ţi spun înainte de a mi-o 
confirma doctorul, dar nu ne mai vedem până vineri. 
Problema e că sunt aproape sigură că sunt însărcinată. 

Luna de miere, partea a doua. 

În timp ce Myra şi Ranjit se îndreptau spre Londra, o 
călătorie la fel de lungă şi obositoare cum o descrisese 
Gamini cu ani în urmă, lumea îşi vedea de propriul ei drum. 
Care era, desigur, drumul spre moarte şi distrugere. 
Rezervaseră bilete pentru un zbor ocolitor, prin Mumbai, 
pentru ca Ranjit să poată arunca o privire rapidă oraşului. 
Dar avionul lor întârzie patruzeci de minute rotindu-se 
deasupra aeroportului înainte de a i se da permisiunea de 
aterizare. 'Tirurile de artilerie izbucniseră din nou în valea 
Kashmir. Nimeni nu ştia ce plănuiesc agenţii secreţi 
pakistanezi să facă cu ţintele din inima Indiei, astfel că cei 
doi îşi petrecură tot timpul în vechiul oraş uitându-se la 


televizor în camera lor de hotel. Nici acela nu prezenta 
veşti bune. Unităţi din armata Adoratului Conducător, 
nemailimitându-se să provoace incidente la graniţa cu 
Coreea de Sud, avusese curajul să creeze câteva incidente 
cu ţara care îi hrănea şi care era cam singurul lor prieten 
adevărat în lume, Republica Populară Chineză. Ce puneau 
la cale nimeni nu putea să ghicească, dar patru incursiuni 
diferite, fiecare cu nu mai mult de o duzină de trupe, 
pătrunseseră pe teritoriul chinez unde nu se găseau decât 
dealuri şi pietre, şi îşi ridicaseră tabăra. 

Myra şi Ranjit întârziară trei ore şi la îmbarcarea spre 
Londra, dar până să decoleze ei, ocolind coastele 
Pakistanului în drum spre Heathrow în Anglia, luptele din 
Kashmir se domoliseră şi efectivele nord-coreene se 
întorseseră dispărând în barăcile lor, fără ca nimeni să-şi 
dea seama ce urmăriseră. 

Şi ajunseră la Londra. 

Nu fură chiar dezamăgiţi. Minunatele imagini ale oraşului 
erau la fel de fascinante pentru Ranjit aşa cum fuseseră 
pentru milioanele de vizitatori în cursul secolelor. Toate 
acestea - străvechea şi imensa St Paul, Turnul Londrei, 
Parlamentul, Westminster Abbey - toate faimoasele 
monumente pe care fiecare turist trebuia să le vadă şi 
numeroase alte peisaje care nu erau neapărat celebre, dar 
prezentau un interes deosebit pentru Ranjit - cum ar fi 
Şcoala Economică din Londra şi o anumită căsuţă superbă 
la câteva străzi distanţă de Arundel Street, pentru că 
ambele fuseseră locuite de Gamini Bandară într-o vreme în 
care Ranjit nu avea nici o speranţă să le viziteze vreodată. 
Când Myra îl convinse să facă o excursie la Kew Gardens, 
lui îi plăcură mult serele imense. Îi plăcură toate clădirile 
măreţe şi faimoase din oraş, aproape fără excepţie. Însă 
ceea ce nu-i plăcu în cele din urmă fură spaţiile deschise şi 
neacoperite dintre ele, spaţii pe care trebuia să le 
traverseze ca să ajungă de la una la alta. 


Şi care erau, fără nici o excepţie în luna noiembrie, teribil, 
insuportabil de reci. 

Această experienţă care veştejea sufletul era una pe care 
Ranjit nu o mai întâlnise în întreaga sa viaţă. O, probabil 
uneori suferise o scurtă înfiorare, poate în vârful stâncii 
Swami când erau vânturi puternice sau când tocmai ieşise 
din valuri dimineaţa foarte devreme. Dar nu aşa! Nu când 
era atât de frig încât zăpada rară de săptămâna trecută, şi 
chiar cea din săptămâna dinaintea ei, încă îşi mai păstra 
rămăşiţele înnegrite la marginile parcărilor şi pajiştilor 
pentru că niciodată nu se încălzea suficient ca să se 
topească în totalitate. 

Însă magazinele londoneze erau pline de haine făcute să 
ţină de cald chiar şi celui mai friguros turist, sau măcar 
relativ călduţ. Lenjerie termală, mănuşi şi un palton cu 
guler de blană făcură străzile Londrei suportabile pentru 
Ranjit, în timp ce prima haină de nurcă din viaţa ei 
îmbunătăţi lucrurile pentru Myra. 

Apoi făcură cunoştinţă cu Sir ITariqg. El era cel care, din 
partea Societăţii Regale de Matematică, îl invitase pe Ranjit 
să devină membru şi să vină la Londra ca să-şi prezinte 
realizarea. (Şi înființase o fundaţie care să le acopere 
cheltuielile.) Sir Tariq al Diwani se dovedi a fi un bătrân 
lălâu cu păr ciufulit gen Albert Einstein, o inimă bună şi fără 
nici o urmă de accent, ci numai un pur OxCam. („Ei bine”, 
explică el când fu întrebat, „la urma urmelor sunt a patra 
generaţie de londonezi.”) lar când descoperi că Ranjit 
îngheţa în majoritatea timpului, se izbi peste frunte. „Oh, la 
naiba” zise, „vi s-a oferit lux în loc de confort. O să aranjez 
să fiţi mutaţi.” 

Fură mutaţi într-un hotel nou-nouţ, dar nu foarte şic din 
South Kensington. Ceea ce o nedumeri puţin pe Myra până 
când avu o discuţie cu recepţionerul şi, zâmbind, îi relată lui 
Ranjit că Sir 'Tariq alesese anume acel hotel pentru că a) 
era convenabil de aproape de câteva dintre cele mai bune 
muzee ale oraşului, dacă erau interesaţi cât timp locuiau 


acolo, şi b) era ocupat în mod frecvent de şeicii arabi ai 
petrolului şi numeroasele lor suite, câte un etaj întreg sau 
chiar două în acelaşi timp. Acest fapt era important 
deoarece şeicii petrolului urau foarte mult, chiar şi mai mult 
decât Ranjit, frigul, nu numai în apartamentele lor private, 
ci şi în holurile hotelului, pe scările de incendiu şi chiar în 
ascensoare. lar ceea ce proprietarii hotelurilor urau şi mai 
mult era să nu reuşească să le ofere acestor arabi 
cheltuitori ultimul lucruşor pe care şi-l doreau. 

Deşi el însuşi nu era un şeic cheltuitor, Ranjit fu fericit să 
obţină efectele secundare ale cheltuielilor lor. În 
următoarele luni dispoziţia i se îmbunătăţi vizibil - suficient 
cât să facă o încercare a celuilalt motiv pentru care se aflau 
în acel hotel, apropierea sa de Museum Row. Muzeul de 
Istorie Naturală (deşi răcoros) fu o încântare, inspirându-l 
pe Ranjit să accepte odiseea traversării Londrei spre 
marele British Museum, înapoi în partea de oraş a lui 
Gamini - chiar şi mai mare (şi mai răcoros) şi 
determinându-l să fie de acord că da, la urma urmelor, 
ţările reci pot avea avantaje în faţa celor calde. 

Nu era vorba numai de turism. Conferinţa în faţa Societăţii 
Regale de Matematică îi ocupă puţin mintea, cu toate că de 
fapt Ranjit spuse şi la Londra cam ceea ce spusese şi la 
conferinţa de presă din Colombo. Două reviste cerură 
imediat o întrevedere, Nature pentru că ei fuseseră cei care 
îi publicaseră articolul şi New Scientist pentru că 
(promiteau ei) îl vor duce la cel mai bun pub de pe malul lor 
de Tamisa. Avură loc şi alte câteva conferinţe, aranjate de la 
distanţă de către De Saram din Colombo. Chiar şi aşa, cu 
feţele apărând pe fiecare stand de presă şi ocazional şi la 
TV, Myra îl convinse pe Ranjit să-şi pună lenjeria călduroasă 
la încercare stând în faţa Palatului Buckingham într-o seară 
ca să urmărească schimbarea gărzii. Când se întoarseră la 
hotel şi Ranjit fu nevoit să admită că nici o parte a sa nu 
părea să fi suferit de ger în urma chinului, recunoscu de 
asemenea că dintre toate camerele mânuite de ceilalţi 


turişti absolut toate erau îndreptate asupra gărzilor şi 
niciuna asupra lor. 

— Aşadar e adevărat, spuse. Ne putem plimba prin Londra 
după bunul plac, nimeni nu ne acordă nici o atenţie. Mi-ar 
plăcea locul ăsta dacă l-ar muta cu vreo mie de kilometri 
mai la sud. 

Ei bine, asta nu se putea face, aşa că după câteva ore de 
împachetat ca să ajungă din holul hotelului la un taxi, şi de 
la taxi la un alt hol, Ranjit se lăsă păgubaş. Îl luă deoparte 
pe Sir Tarig. Apoi îi telefonă lui De Saram în Colombo, după 
care îi raportă zâmbind Myrei: 

— Plecăm în America. Există ceva numit Triplu A-S - 
Asociaţia Americană pentru Avansul Ştiinţei? - şi luna 
viitoare are loc convenţia lor anuală, iar De Saram a aranjat 
totul. O, nu am terminat aici, Myra, nu definitiv. O să facem 
tot ce e de făcut aici, dar nu înainte de a se mai încălzi 
vremea. 

Aşa că îşi rezervară bilete la clasa întâi - încă una dintre 
acele fundaţii generoase - ca să plece cu un zbor al 
American-Delta spre New York (Kennedy) la ora două după- 
amiază. 

Ceea ce şi făcură, deşi cu multe proteste şi mulţumiri din 
partea lui Sir 'Tarig, iar la două şi douăzeci lăsau în urmă 
Anglia şi se apropiau de coasta răsăriteană a Irlandei. 

Ranjit era plin de solicitudine. 

— Nu te-am grăbit prea mult, nu? Nu eşti...? 

Mişcarea gurii sale elucidă întrebarea pentru Myra, care 
râse. Ridică paharul ca să-i fie umplut cu suc de portocale 
de către stewardesă, care se execută imediat. 

— Mă simt bine, zise. Da, ne putem întoarce în Anglia când 
e plăcut şi cald - să zicem în iunie. Dar eşti convins că faci 
bine mergând acum în America? 

Ranjit termină de întins untul şi gemul de căpşuni pe 
biscuit şi băgă rezultatul în gură. 

— Bineînţeles că da, spuse mestecând. Am verificat eu 
însumi prognozele meteo pentru New York. Acum au o 


minimă de nouă grade şi în cursul zilei se aşteaptă la 
optsprezece. Chiar şi în Trinco a fost mai frig. 

Neştiind dacă să plângă sau să râdă, Myra lăsă paharul 
jos. 

— Of, iubitule. N-ai fost niciodată în America, nu-i aşa? 

Dintr-odată îngrijorat, Ranjit se întoarse spre ea. 

— Ce vrei să spui? 

Ea se întinse şi-i mângâie mâna. 

— Doar că nu ai remarcat cât de demodaţi sunt în unele 
aspecte. Încă mai folosesc mile în loc de kilometri, de 
exemplu. Şi - sper să nu te supere asta - se agaţă de scala 
termometrului Fahrenheit în loc să treacă la gradele Celsius 
ca tot restul lumii. 

Lumea nouă. 

În afară de marea dezamăgire pe care climatul din New 
York o reprezenta pentru Ranjit, ştirile care soseau pe 
ecranele numeroaselor televizoare din apartamentul lor din 
hotel erau chiar şi mai descurajante ca de obicei. De 
exemplu, de ceva timp America de Sud fusese destul de 
liniştită şi reţinută în privinţa războaielor. Nu mai era aşa. 
Acum (după cum una dintre gazdele lor americane le 
explică Myrei şi lui Ranjit) ceea ce schimbase lucrurile 
fusese decizia Statelor Unite de a revizui delictele legate de 
droguri, coborându-le de la crime la cel mult contravenţii. 
Astfel a fost scos de sub acuzaţie aproape întregul stoc pus 
în circulaţie de traficanţii de droguri columbieni. Această 
schimbare a legilor a făcut posibil ca orice dependent 
american să poată obţine ceea ce îi trebuia ca să-şi satisfacă 
viciul, ieftin şi fără intervenţia gangsterilor, de la oricare 
farmacie, lucru care scotea definitiv de pe piaţă traficanţii. 
(De asemenea devenea inutil pentru traficanţii din periferii 
să distribuie mostre gratuite copiilor de doisprezece ani. 
Nu ar mai fi avut clienţi dependenţi pe viitor, întrucât 
niciunul dintre aceşti posibili clienţi, dacă ar fi existat 
vreunul, oricum nu ar mai fi cumpărat de la ei. Şi astfel de 
la an la an recensământul dependenţilor americani scădea 


simţitor pe măsură ce bătrânii mureau sau rămâneau pe 
uscat şi veneau puţini tineri ca înlocuitori.) 

Dar aceasta era numai partea bună a dezincriminării. 
Exista şi o parte rea. 

Partea rea, cea mai rea dintre părţile rele, venea de la 
cartelurile drogurilor care, private de profiturile de pe 
urma plantațiilor de coca, începuseră să se uite cu jind la 
marfa la fel de generatoare de dependenţă pe care o 
exportau vecinii lor din Venezuela. Păi, din petrol se puteau 
scoate mai mulţi bani decât se obţinuseră vreodată din 
droguri! Astfel, grupuri înarmate din citadelele drogurilor 
columbiene se infiltraseră pe terenurile petrolifere ale 
vecinilor lor. Relativ mica (şi adesea destul de coruptibila) 
armată venezueleană opunea o rezistenţă ostentativă 
uneori, dar motivaţia cea mai puternică era de partea 
columbiană şi tot aşa şi cele mai multe dintre victorii. 

Toate astea se adăugau desigur ultimei liste de mici 
escapade răutăcioase ale Adoratului Conducător nord- 
coreean, reînnoirii violenţelor dintre fragmentele 
ireconciliabile ale fostei Iugoslavii, luptelor din ce în ce mai 
acerbe în zone care făcuseră cândva parte din Uniunea 
Sovietică, Orientului Mijlociu... 

Era rău peste tot. Ceea ce compensa puţin era New Yorkul 
însuşi, care nu semăna câtuşi de puţin cu Trincomalee, nici 
chiar cu Colombo şi de fapt deloc cu Londra. 

— E atât de vertical, îi spuse Ranjit soţiei sale, stând la 
fereastra apartamentului lor de la etajul şaizeci şi şase al 
hotelului. Cine a mai pomenit să dormi aşa de sus? 

Totuşi panorama oraşului care se întindea în faţa lor 
cuprindea cel puţin zece clădiri mult mai înalte, iar când se 
plimbară pe străzile oraşului soarele se vedea rar din cauza 
zidurilor înalte de beton care îl blocau cu excepţia 
momentelor în care se afla direct deasupra capului. 

— Dar are un parc minunat, sublinie Myra privind lacul, 
blocurile gigantice care mărgineau partea opusă a parcului 
şi acoperişurile îndepărtate de la Central Park Zoo. 


— A, nu mă plâng, replică Ranjit, şi într-adevăr avea puţine 
motive să se plângă. 

Cu toate că biroul dr. Dhatusena Bandară din clădirea 
ONU se găsea în oraş, doctorul în persoană se afla în altă 
parte cu o treabă despre care nimeni nu voia să discute. 
Biroul său le oferi totuşi o doamnă tânără care îi duse pe 
acoperişul Empire State Building şi le prezentă deliciile 
luxuriante ale scoicilor înăbuşite în vechea gară Grand 
Central, şi care era pregătită să le procure bilete la orice 
spectacol de pe Broadway. Ceea ce nu însemna o mare 
emoție pentru Ranjit, a cărui experienţă de o viaţă în acest 
domeniu se redusese la micul ecran, dar Myrei îi făcu multă 
plăcere. Lucru care îi făcu plăcere lui Ranjit, ca să nu mai 
pomenim de faptul că descoperise în apropiere Muzeul 
American de Istorie Naturală, la numai câteva străzi 
distanţă - o minune în sine exemplificând noua încântare a 
vieţii lui Ranjit, muzeele, dar tulburătoare prin marele 
planetarium care ocupa partea sa de nord. „Planetarium” 
nu prea era cuvântul potrivit de fapt; construcţia din 
Central Park West era cu mult mai mult decât atât. 

— Aş vrea să fie şi Joris cu noi! zise Ranjit nu numai o dată, 
cutreierând printre minunatele sale exponate. 

Atunci, după un interval suficient de lung pentru ca Ranjit 
să înceteze să se întrebe ce ar mai putea interveni, apăru 
acea persoană, cu totul pe neaşteptate, care putea 
transforma o vizită plăcută într-una de neuitat. Când Ranjit 
deschise uşa apartamentului de hotel în urma unei bătăi, 
presupunând că nu era decât o cameristă cu braţele 
încărcate de prosoape curate, în realitate de cealaltă parte 
a uşii stătea Gamini Bandară cu un buchet de trandafiri 
proaspeţi pentru Myra într-o mână şi în cealaltă cu o sticlă 
de arrack bun din Sri Lanka pentru ei doi. Era pentru 
prima dată când se întâlneau după nuntă, iar întrebările 
veniră rapid şi multe. Cum le plăcuse Anglia? Ce credeau 
despre America? Cum mai era în Lanka zilele astea? Abia 
când bărbaţii îşi turnaseră al treilea rând de arrack Myra 


observă că întreaga conversaţie se învârtea în jurul 
aceloraşi subiecte, întrebările fiind puse de Gamini şi 
răspunsurile venind de la ea şi soţul ei. 

— Dar, zise ea în cele din urmă, spune-ne, Gamini, tu ce 
faci în New York? 

El zâmbi şi îşi desfăcu braţele. 

— O blestemată de întâlnire după alta. Asta fac eu. 

— Dar credeam că ai sediul în California, interveni Ranjit. 

— Da, aşa e. Dar se petrec tot felul de lucruri în lume, iar 
sediul ONU se află aici, nu-i aşa? Dădu pe gât al treilea 
pahar şi arboră o expresie serioasă: De fapt, Ranjit, motivul 
pentru care sunt aici este ca să-ţi cer să-mi faci o favoare. 

Ranjit reacţionă prompt. 

— Zi. 

— Nu spune „da” atât de repede, chicoti Gamini. 
Presupune să-ţi asumi un angajament pentru un timp. Dar 
nu e un angajament prost. Hai să-ţi povestesc despre ce e 
vorba. Când o să ajungi în Washington o să fii contactat de 
un om pe nume Orion Bledsoe. E un tip stil capă şi spadă şi 
e situat foarte sus în acea parte a guvernului despre care 
majoritatea oamenilor nu aud niciodată. În privinţa asta 
deţine chiar un record personal. E veteran al primului 
război din Golf, a participat la tulburările din fosta 
Iugoslavie, apoi la cel de-al doilea şi mult mai puternic 
război din Golf, cel din Irak. Acolo a obţinut, în ordinea asta, 
rana care l-a costat braţul drept, Inima Purpurie, Crucea 
Marinei şi, în cele din urmă, slujba pe care o are acum. 

— Care anume? întrebă Ranjit când Gamini păru să facă o 
pauză de o clipă. 

Prietenul său clătină din cap. 

— Hai, Ranj. O să trebuiască să-l las pe Bledsoe să-ţi spună 
asta - există reguli pe care sunt nevoit să le respect, ştii tu. 

Ranjit încercă din nou: 

— O să fie vorba despre o slujbă reală? 

Şi de data asta Gamini se opri ca să se gândească. 


— Ei bine, da, dar nu pot să-ţi spun chiar acum despre ce e 
vorba, zise în cele din urmă. Important e că o să faci ceva 
folositor pentru lume. De Bledsoe nu avem nevoie decât ca 
să-ţi asigure autorizaţiile necesare privind securitatea. 

— Pentru ce să fie necesare? 

Gamini, zâmbind, clătină din cap. Apoi, vag jenat, spuse: 

— Trebuie să te avertizez că Bledsoe e într-un fel genul de 
războinic de tip vechi din perioada Războiului Rece şi puţin 
cam nărod. Dar odată ce primeşti slujba n-o să trebuiască 
să-l vezi prea mult. Şi, adăugă el, fiindcă atunci când sunt în 
America baza mea e la maximum o jumătate de oră cu 
maşina de porţiunea lui de lume, probabil că o să mă vezi 
mult mai des, dacă poţi suporta asta. 

Îi făcu cu ochiul Myrei. Apoi declară că întârziase la o altă 
blestemată de întâlnire care avea loc în cu totul altă parte a 
oraşului, şi că spera să se vadă cu toţii într-o zi în Pasadena, 
curând, şi dispăru. 

Ranjit şi Myra se uitară unul la altul. 

— Unde e Pasadena? întrebă el. 

— În California, sunt aproape sigură. Presupun că acolo o 
să ai şi tu sediul? Dacă accepţi slujba, bineînţeles. 

El zâmbi exasperat. 

— Ştii ceva? Poate că ar trebui să-l întrebăm pe tatăl lui 
Gamini despre toate astea. 

Ceea ce şi făcură, sau cel puţin lăsară un mesaj la biroul 
lui. Totuşi nu primiră imediat un răspuns. Nu obţinură nici 
un fel de răspuns înainte de a face micul salt de la New York 
(LaGuardia) la Washington National (Reagan) unde fură 
întâmpinați de oamenii din Triplu A-S şi cazaţi la noul lor 
hotel, de unde se vedea Capitoliul şi se putea ajunge pe jos 
la Mall. Întreaga comunicare cu dr. Bandară se reduse la 
„Gamini mă asigură că persoana cu care trebuie să vă 
întâlniți vă va fi de mare ajutor.” Dar nu specifica la ce avea 
să-i fie de mare ajutor, sau de ce îl interesa pe Gamini, şi 
astfel Ranjit oftă şi se resemnă. Dezamăgirea nu era de fapt 
extrem de mare, pentru că Washingtonul se dovedi a fi plin 


de aspecte care îl interesau mai mult decât o slujbă 
nespecificată oferită de o persoană încă necunoscută pe 
nume Orion Bledsoe. 

Primul lucru - unde Ranjit şi Myra fură escortaţi de 
voluntari entuziaşti din AAAS - era faimosul (de care 
bineînţeles Ranjit nu auzise niciodată înainte de a veni la 
Washington) grup de muzee numit la general Institutul 
Smithsonian. British Museum din Londra şi Muzeul de 
Istorie Naturală din New York îl încântaseră; acest 
Smithsonian, nu numai o structură fabuloasă, ci un întreg 
şir de construcţii, îi tulbură imaginaţia. Nu-şi putu face timp 
decât pentru Muzeul Aerului şi Spaţiului şi o trecere rapidă 
prin unul sau două dintre celelalte, dar colecţia dedicată 
spaţiului cuprindea, printre nenumărate alte lucruri, un 
model funcţional (cu toate că nu la dimensiunile necesare) 
al elevatorului spaţial Artsutanov, care acum începea să se 
rotească în cer deasupra Sri Lankăi. Urmă discursul lui 
principal în faţa convenției Triplu A-S şi (acesta fiind 
încheiat şi încă o dată declarat un triumf), avu întregul 
congres la dispoziţie de unde să aleagă. De reţinut faptul că 
acest geniu sărbătorit printre cele mai onorate minţi 
ştiinţifice de pe Pământ, celebru în lume şi deja posesor a 
trei titluri de doctor acordate de trei dintre cele mai 
prestigioase şcoli din lume (cu toate că în realitate el nu 
obținuse nici măcar o diplomă de licenţă) - acest Fermat 
sau chiar Newton modern nu avusese norocul să participe 
în întreaga sa viaţă nu foarte lungă la nici un fel de congres 
ştiinţific, cu excepţia celor la care el fusese principalul 
vorbitor. Habar nu avea că se puteau învăţa atât de multe 
pe atât de multe subiecte. Îndeplinindu-şi propriile 
însărcinări, avu libertate pe parcursul întregului congres şi 
el profită, participând la sesiuni pe teme de cosmologie şi 
tectonică marțiană (şi venusiană şi europeană) şi la ceva 
intitulat „Inteligența maşinilor. Conştiinţa de sine” (în 
principal pentru Myra, dar Ranjit fu la fel de fascinat 
ascultând), şi numai Dumnezeu ştie câte alte aspecte 


obscure ale altor domenii până atunci neexplorate (de către 
Ranjit) ale cercetării umane apăruseră pe undeva prin 
vasta şi provocatoarea listă de evenimente. 

Myra ţinu şi ea pasul cu el, la fel de fascinată de panoplia 
de învăţăminte umane, cu câteva excepţii. Excepţia 
principală era somnul zilnic de după masa de prânz asupra 
căruia insistase el, fiindcă insistase unul dintre medicii lor. 
„le pregăteşti să ai un copil, să ştii!” o informa în fiecare zi, 
cu toate că în realitate ea nu se îndoise niciodată de asta. 
Apoi, aproape în ultima zi a congresului, când Ranjit o 
învelea, se auzi un suav bip-bip la telefon. Era un mesaj text 
nou, care spunea: 

V-aş fi recunoscător dacă ne-am putea întâlni în cursul zilei 
de astăzi în apartamentul meu ca să discutăm despre o 
propunere care cred că vă va interesa. 

T. O. Bledsoe, It. -col. USMC (ret.) 

Ranjit şi Myra se priviră. 

— E omul despre care vorbea Gamini la New York, zise 
Ranjit şi Myra aprobă energic din cap. 

— Sigur că da. Hai, sună-l, vezi ce vrea. După aia întoarce- 
te aici şi povesteşte-mi totul. 

Apartamentul aparţinând It. -col. (ret.) I. Orion Bledsoe 
era remarcabil mai mare decât cel oferit de convenţia AAAS 
lui Ranjit şi Myrei. Chiar şi bolul cu fructe de pe masa din 
salon era mai mare, şi nici nu era singur. Alături se afla o 
sticlă nedesfăcută de whisky Jack Daniel's, cu gheaţa, 
paharele şi agitatoarele corespunzătoare. 

T. Orion Bledsoe însuşi nu era cu mult mai înalt decât 
Ranjit, ceea ce pentru un american nu însemna deloc înalt, 
şi cu cel puţin douăzeci de ani mai în vârstă. Dar avea încă 
tot părul pe cap şi o strângere de mână destul de energică, 
cu toate că mâna stângă era cea întinsă de ofiţer ca să-l 
tragă pe Ranjit înăuntru. 

— Intraţi, intraţi, domnule... âă... luaţi loc. Cum vă place 
Districtul Confuziei? 

Fără să aştepte un răspuns, îl conduse până la masă. 


— Vreţi să beţi ceva, domnule Subra... aăâ...? Dacă un 
Jack nu e prea tare pentru dumneavoastră. 

Ranjit îşi reţinu un zâmbet. Cineva care îşi petrecuse 
vârsta sălbatică de şaisprezece ani îngurgitând arrack era 
puţin probabil să găsească vreo băutură americană prea 
tare. 

— E bine, zise. Mesajul dumneavoastră spunea ceva 
despre o propunere. 

Bledsoe îl privi cu reproş. 

— Se spune că noi, americanii, suntem mereu grăbiţi, dar 
din experienţa mea ştiu că voi, străinii, întotdeauna furaţi 
startul. Bineînţeles, vreau să discutăm ceva, dar îmi place 
să cunosc puţin omul înainte de a trece la afaceri. 

În acest timp mâna lui dreaptă neglijată mai înainte apuca 
sticla de whisky şi cealaltă deschidea dopul. Bledsoe 
observă încotro se îndreptau ochii lui Ranjit şi chicoti uşor. 

— E o proteză, admise el - sau se lăudă. Un design destul 
de bun. Aş putea să strâng mâinile oamenilor cu ea dacă aş 
vrea, dar nu vreau. Nu v-aş putea simţi mâna, aşa că ce rost 
ar avea? lar dacă devin distrat şi strâng puţin mai mult, ai 
putea ajunge rapid pe piaţa protezelor să-ţi cauţi una 
personală. 

Braţul artificial era în realitate destul de eficient, observă 
Ranjit, amintindu-şi să-i povestească Myrei despre el. Sticla 
fiind deschisă, mâna turnă câte doi centimetri de whisky în 
fiecare pahar şi i-l întinse lui Ranjit pe al său. Bledsoe 
urmări cu atenţie să vadă dacă Ranjit se folosea de vreun 
agitator. Când nu o făcu, înclină uşor din cap în semn de 
aprobare şi gustă din propriul pahar. 

— Asta numim noi whisky sec, zise. Poţi să-l dai pe gât 
dacă aşa vrei - doar e o ţară liberă - dar ar trebui să-i 
oferim o şansă. Aţi fost vreodată în Irak? 

Ranjit, sorbind puţin whisky sec din politeţe faţă de gazda 
sa, scutură din cap. 

— Acolo m-am ales cu asta. Îşi mângâie braţul imitație cu 
cel bun. Între şiiţii şi sunniţii care făceau tot posibilul să se 


omoare între ei, dar care îşi făceau timp să omoare şi cât 
mai mulţi dintre ai noştri. Era războiul nepotrivit în locul 
nepotrivit, din motive nepotrivite. 

Ranjit se strădui să pară interesat suficient cât să fie 
politicos, întrebându-se dacă Bledsoe urma să spună că 
războiul potrivit ar fi trebuit să fie Afghanistan sau poate 
Iran. Se înşela însă. 

— Coreea de Nord, proclamă Bledsoe. Ei sunt cei care ar 
trebui pulverizaţi. Zece rachete în zece locuri potrivite şi ar 
ieşi imediat din joc. 

Ranjit tuşi. 

— Din câte înţeleg eu, zise el înghițind încă puţin Jack 
Daniel's, problema în luptele cu Coreea de Nord e că eiau o 
armată foarte mare şi foarte modernă poziționată exact pe 
graniţă, la mai puţin de cincizeci de kilometri de Seul. 

Bledsoe flutură din mână. 

— La naiba, sigur că ar exista pierderi. Multe, fără 
îndoială. Şi ce dacă? Ar fi pierderi sud-coreene, nu 
americane. Bine, se corectă el strâîmbându-se supărat, bine, 
acolo sunt şi câteva trupe americane. Dar nu poţi face 
omletă fără să spargi ouăle, nu-i aşa? 

Lui Ranjit i se părea că petrecerea devenea neplăcută, 
apoi când Bledsoe aruncă un şerveţel mototolit la coşul de 
gunoi se gândi că înţelesese motivul. Şerveţelul ricoşă 
dintr-o sticlă goală de whisky. Aparent nu era prima 
conferinţă ţinută de Bledsoe în acea zi. 

Ranjit îşi drese glasul. 

— Ei bine, domnule Bledsoe, eu vin dintr-o ţară mică şi 
care are propriile ei probleme. Nu vreau să critic politica 
americană. 

Bledsoe dădu din cap aprobator. 

— Şi mai e ceva, zise, întrerupându-se ca să se ofere să-i 
reumple paharul printr-un gest cu sticla; Ranjit scutură din 
cap. Bledsoe ridică din umeri şi-şi umplu propriul pahar. 
Mica ta insulă, continuă. Shree... Shree... 

— Sri Lanka, îl corectă Ranjit politicos. 


— Aceea. Ştiţi ce aveţi acolo? 

Ranjit se gândi. 

— Păi, cred că probabil e cea mai frumoasă insulă din... 
— Nu vorbesc despre blestemata de insulă în întregime, 
pentru numele lui Dumnezeu! Doamne, există un milion de 

insule frumoase peste tot în lume şi n-aş da un ban pe 
niciuna dintre ele. Vorbesc despre un mic port de acolo, 
Trinkum... Trinco... 

Lui Ranjit i se făcu milă. 

— Cred că vă referiţi la Trincomalee. Eu m-am născut 
acolo. 

— Zău? Bledsoe analiză informaţia, nu-i găsi nici o 
utilizare şi continuă: Oricum, nu dau doi bani pe oraş. 
Portul e cel care încinge spiritele. Ştiţi ce-ar putea deveni? 
Ar putea deveni cea mai bună bază pentru submarinele 
nucleare, domnule Sub... Subra... 

Îşi mai umpluse încă o dată paharul, iar whisky-ul sec 
începuse să-şi facă efectul. Ranjit oftă şi îl salvă din nou. 

— Subramanian, domnule Bledsoe, şi da, ştim ce fel de 
bază ar putea deveni. În timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial a fost sediul flotei Aliaților, iar înainte de asta 
lordul Nelson însuşi a spus că este unul dintre cele mai 
minunate porturi ale lumii. 

— Of, drace, ce-are lordul Nelson de-a face? El vorbea 
despre un loc pentru nave cu pânze, pentru numele lui 
Dumnezeu. Eu vorbesc de unele nucleare! Portul ăla e 
destul de adânc pentru ca un submarin să se scufunde sub 
orice navă inamică, şi chiar s-o atace! Cu zecile! Poate sute. 
Şi noi ce-am făcut? Am lăsat blestemata de India să ne 
smulgă prin tratate drepturile asupra întregului port. India, 
pentru numele lui Dumnezeu! Şi la ce dracu' îi trebuie 
Indiei o marină, asta nu pot... 

Ranjit începuse să se plictisească de dogmele lui de beţiv. 
Gamini era Gamini, dar nu era cazul să se aştepta ca Ranjit 
să mai suporte multe. Se ridică. 


— Mulţumesc pentru băutură, domnule Bledsoe, dar mă 
tem că trebuie să plec. 

Întinse mâna pentru o strângere de rămas-bun, dar 
Bledsoe nu reacţionă. Se uită sever în sus la Ranjit, apoi 
puse ostentativ dopul la sticla de whisky. 

— Scuzaţi-mă o secundă, zise. Avem nişte treburi 
neterminate. Dispăru într-una dintre băile apartamentului. 
Ranjit ascultă apa curgând, crezu că a terminat, ridică din 
umeri şi se aşeză. Dură totuşi mai mult de o secundă. 
Trecură aproape cinci minute înainte ca T. Orion Bledsoe să 
apară din nou, şi abia dacă mai semăna cu omul dinainte. 
Avea faţa spălată, părul pieptănat şi aducea o ceaşcă parţial 
umplută cu cafea neagră fumegând - fără îndoială de la 
automatul de cafea care părea să fie un articol standard în 
baia oricărui hotel american. 

Nu-i oferi şi lui Ranjit cafea. Nici nu-i oferi vreo explicaţie, 
doar se aşeză, aruncă o privire sticlei de whisky, parcă 
mirându-se că se afla acolo, şi rosti vioi: 

— Domnule Subramanian, dacă pomenesc numele 
Whitfield Diffie şi Martin Hellman, ce înţeles au pentru 
dumneavoastră? 

Uşor confuz de abrupta schimbare de subiect şi de 
comportament - dar puţin încurajat de faptul că discuţia 
ajunsese într-o zonă despre care ştia ceva - Ranjit 
răspunse: 

— Criptografie bazată pe cheie publică, bineînţeles. 
Procedurile Diffie-Hellman-Merkle. 

— Exact, zise Bledsoe. Nu cred că e nevoie să vă spun că 
aceste Diffie-Hellman au necazuri serioase din cauza 
computerelor cuantice. 

Nu era nevoie. Cu toate că Ranjit nu fusese niciodată 
interesat în mod special de coduri sau de spargerea lor - 
fără a pune la socoteală faptele sale în legătură cu 
obţinerea parolei unui anumit profesor - orice 
matematician din lume avea idee despre ce era vorba. 


Diffie-Hellman se baza pe o idee foarte simplă, dar una 
care fusese atât de dificil de pus în practică, încât fusese 
inutilă până în vremurile computerelor cu adevărat 
puternice. Primul pas al codificării unui mesaj care se dorea 
a fi ţinut secret era reprezentarea sa printr-o serie de 
numere. Bineînţeles, cel mai simplu mod de a face asta era 
înlocuirea literei A cu 1, a lui B cu 2 şi aşa mai departe până 
la Z. cu 26. (Fireşte, nici un criptograf din lume, cel puţin nu 
unul peste vârsta de zece ani, nu ar lua în serios asemenea 
sistem superficial de substituire.) După aceea aceste 
numere pot fi combinate cu un număr uriaş - să-l numim 
„N” - în aşa fel încât substituirea iniţială să fie ascunsă. 
Simpla adăugare a numerelor substituite uriaşului N 
reprezintă trucul în sine. 

Dar N are un secret al său. Criptografii îl generau prin 
înmulţirea a două numere prime mari. Orice computer 
decent poate face acest lucru într-o fracțiune de secundă, 
dar cele două numere prime odată înmulţite, încercarea de 
a descoperi care erau acele numere prime fusese o muncă 
brută care, chiar şi cu ajutorul computerelor, putea dura 
mulţi ani. De aici denumirea de „cifru-capcană” - uşor de 
intrat, virtual imposibil de ieşit. Totuşi criptografia bazată 
pe cheie publică avea o mare virtute. Oricine putea cripta 
un mesaj folosind produsul unor numere prime - chiar şi, să 
zicem, un membru hărțuit al Rezistenței Franceze din cel 
de-al Doilea Război Mondial, aflat cu un pas înaintea 
Gestapo-ului, referitor la direcţia spre care se deplasau 
diviziile de panzere. Dar numai oamenii care cunoşteau 
amândouă acele numere prime puteau citi mesajul. 

Bledsoe sorbi din cafeaua sa care se răcea rapid. 

— Problema e, Subramanian, zise el, că în momentul de 
faţă avem un trafic relativ însemnat în lume - nu mă 
întrebaţi ce anume. Nu am decât o noţiune vagă şi nici 
măcar atât nu vă pot povesti. Dar acum este mai important 
ca niciodată să folosim coduri imposibil de spart. Poate că 
există un mod de decriptare care nu implică acest hocus- 


pocus al factorizării în numere prime. lar dacă există, am 
vrea să ne ajutaţi să descoperim care anume este. 

Ranjit se strădui să nu râdă. Ceea ce i se cerea să facă era 
ceea ce toate agenţiile de codificare din lume încercaseră 
încă de când Diffie şi Hellman îşi publicaseră articolul în 
1975. 

— De ce eu? întrebă. 

Bledsoe părea mulţumit de sine. 

— Când am citit ştirile despre demonstrarea ultimei 
teoreme a lui Fermat, mi-am amintit ceva. Toţi 
matematicienii care lucrau la cheia publică foloseau ceva 
numit testul Fermat, nu-i aşa? Şi cine să ştie mai multe 
despre aşa ceva decât omul care tocmai i-a demonstrat 
teorema? Şi cum mai aveaţi şi alţi admiratori, am pus în 
funcţiune maşinăria ca să vă recrutăm în echipa noastră. 

Când se gândi cât de ridicolă era ideea lui Bledsoe, Ranjit 
fu tentat să se ridice şi să plece. Testul lui Fermat constituia 
într-adevăr baza multor căi recente de identificare a 
numerelor prime. Dar să ajungi de aici la ideea că omul 
care demonstrase teorema lui Fermat ar fi bun la 
decodificarea bazată pe cheie publică era, pur şi simplu, 
absurd. 

Totuşi, era oferta pe care Gamini îi ceruse s-o accepte. 
Ranjit îşi stăpâni impulsul de a-i râde lui Bledsoe în faţă şi 
nu spuse decât: 

— Să mă „recrutaţi”? Asta înseamnă că îmi oferiţi o slujbă? 

— Categoric da, Subramanian. Vi se va furniza tot ceea ce 
aveţi nevoie - iar guvernul SUA are din plin resurse - şi un 
salariu generos. Ce spuneţi de...? 

Ranjit nu se putu abţine să nu tresară la suma menţionată. 
Ar fi putut întreţine câteva generaţii de Subramanieni. 

— Pare potrivit, comentă sec. Când trebuie să încep? 

— Ah, mda, zise Bledsoe vesel, mă tem că nu imediat. E o 
problemă de securitate. La urma urmelor aţi petrecut ceva 
timp în închisoare, sub acuzaţia de asociere la activităţi 
teroriste. 


Atunci Ranjit ajunse aproape de explozie. 

— E ridicol! N-am fost implicat în nici... 

Bledsoe ridică mâna. 

— Ştiu. Credeţi că v-aş mai oferi acest gen de slujbă dacă 
nu aş şti asta? Dar responsabilii cu securitatea devin 
nervoşi când există conexiuni cu nişte terorişti dovediţi, ca 
piraţii dumneavoastră. Nu vă faceţi griji. Totul e pe cale să 
se lămurească. A trebuit să mergem chiar la vârf. A fost 
nevoie de intervenţia Casei Albe, dar am obţinut permisul 
pentru dumneavoastră. Numai că o să mai dureze încă 
puţin timp. 

Ranjit oftă şi îndrăzni: 

— Cât anume? 

— Trei săptămâni, poate. Cel mult o lună. Aşa că vă 
sugerez să continuaţi cu toate acele discursuri la datele pe 
care le-aţi agreat, iar când primim vestea vă contactez şi 
aranjăm venirea dumneavoastră în California. 

Nu părea să aibă ce face. 

— În regulă, zise Ranjit. O să am nevoie de o adresă ca să 
vă informez unde pot fi găsit. 

Bledsoe rânji. Arăta mulţi dinţi, foarte asemănători cu cei 
de rechin, atunci când zâmbea, se gândi Ranjit. 

— Nu vă faceţi probleme, zise el. O să ştiu unde sunteţi. 

Trei săptămâni deveniră şase, apoi două luni. Ranjit 
începea să se întrebe cât va mai dura generozitatea 
fundaţiei care le plătea hotelul, dar încă nu primise nici o 
veste de la Bledsoe. 

— E doar birocraţia tipică guvernamentală, îl consolă 
Myra. Gamini a zis să accepţi slujba. Tu ai acceptat-o. Acum 
trebuie să trăim după orarul lor. 

— Dar unde naiba e Gamini? întrebă Ranjit supărat. 

Nu mai reapăruse, iar când Ranjit trimisese un e-mail la 
biroul tatălui lui încercând să obţină o adresă, i se 
răspunsese simplu: „Este pe teren şi nu poate fi contactat.” 

Cel puţin Myra avea parte de bucuria vizitelor vechilor ei 
prieteni de la MIT. Ranjit nu avea nici măcar atât. Când ea 


se întoarse la hotel, pufăind şi - da, trebuie s-o recunoaştem 
- legănându-se, dar încărcată cu noutăţi despre recentele 
mari realizări ale unui fost coleg, el o întâmpină cu o 
întrebare neaşteptată: 

— Ce-ai zice să luăm următorul avion înapoi spre Lanka? 

Ea se instală împreună cu burta ei imensă într-un scaun. 

— Ce s-a întâmplat, iubitule? 

— Nu ajungem nicăieri aşa, anunţă el, fără să mai adauge 
şi că afară era foarte frig. M-am gândit la ce a spus dr. 
Bandară. Profesor cu normă întreagă la universitate nu ar 
însemna o viaţă chiar aşa de rea. Aş avea şi ocazia să fac 
cercetări, tu ştii că există şi alte probleme importante pe 
care nu le-a rezolvat nimeni. Dacă vrei să fim bogaţi, o să 
văd dacă pot scoate ceva din ecuaţia Black-Scholes. Sau 
dacă vreau o provocare adevărată, avem întotdeauna P = 
NP, Dacă cineva ar putea rezolva asta, ar revoluţiona 
matematica. 

Myra îşi schimbă greutatea pe scaun, căutând o poziţie 
confortabilă. Decise că nu exista niciuna şi se aplecă 
apucând mâna soţului ei. 

— Ce e P = NP? întrebă ea. Sau cealaltă ecuaţie? 

Era mai rău decât crezuse ea. Ranjit nu înhăţă momeala. 

— Problema e, zise el, că ne pierdem timpul aici. Am putea 
foarte bine să renunţăm şi să plecăm acasă. 

— I-ai promis lui Gamini, îi reaminti ea. Mai dă-i câteva 
zile. 

— Doar câteva, zise el cu încăpățânare. Cel mult o 
săptămână, şi după aia am plecat de aici. 

Nu se ajunse la asta. Chiar în ziua următoare sosi un 
mesaj de la ex-lt. - col. IT. Orion Bledsoe: „Permisiune 
acordată. Prezentaţi-vă în Pasadena ASAP” 

Categoric ei erau gata să părăsească climatul din ce în ce 
mai rău al Bostonului. Dar când totul fu împachetat şi 
aşteptau limuzina care să-i ducă la aeroportul Logan pentru 
zborul spre LAX, Myra puse brusc mâna pe burtă. 

— O, Doamne! Cred că a fost o contracție. 


Şi nu se înşela. 

Odată ce îl făcu pe Ranjit să înţeleagă ce se petrecea, nu 
fu nici o problemă să reorienteze limuzina de la aeroport 
spre Massachusetts General Hospital. Unde, şase ore mai 
târziu, micuța Natasha de Soyza Subramanian îşi făcu 
apariţia în lume. 

Fermierul „Bill” 

Iar într-o altă parte a galaxiei, departe, foarte departe... 

Nu se putea spune că Marii Galactici uitaseră de 
nesupusul Pământ. Aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Ei 
erau prin constituţia lor incapabili să uite ceva. Totuşi, 
Pământul alunecase categoric într-un cotlon al minţii lor 
colective, iar atenţia lor era concentrată asupra unor 
probleme mai importante, sau oricum mai interesante. 

În cazul lui „Bill” de exemplu, exista sarcina de a avea 
grijă de fermă - sau poate ar trebui să fie „fermă” în 
ghilimele, întrucât nimic organic nu creştea acolo. 

În mod normal nu ne-am gândi la Marii Galactici ca la 
nişte fermieri, indiferent de ce tip. Cu toate acestea existau 
anumite genuri de culturi pe care ei le încurajau, iar acest 
lucru este curios fiindcă şi ţăranii medievali făcuseră ceva 
foarte asemănător cu micile lor loturi. 

Lotul care îl interesa pe Bill suficient cât să-l facă să-l 
viziteze era un volum de spaţiu cu latura de câţiva ani- 
lumină. 

La prima vedere, orice astronom ar fi crezut că acolo nu se 
găseşte nimic altceva decât spaţiu vid. De fapt exact asta 
crezuseră astronomii umani când îl observaseră pentru 
prima dată. Totuşi nu era întru totul vid. Observaţii mai 
bune, realizate când oamenii reuşiseră să fabrice 
telescoape mai bune, arătau că în acel petic de spaţiu exista 
ceva care curba lumina, reflectând albastrul într-o direcţie 
şi roşul în alta. 

Acel ceva, după cum ştiuseră dintotdeauna Marii Galactici, 
era praful interstelar. 


Această călătorie nu era, bineînţeles, prima vizită a lui Bill 
la ferma sa. Nu cu mult timp înainte - oh, de ordinul a 
milioane de ani în urmă - o explorase amănunţit, făcând un 
recensământ atent al prafului. Ce procent din particulele de 
praf (conform măsurătorilor umane) aveau mai puţin de o 
sutime de micron în diametru? Ce procent se încadra în 
dimensiunile unor adevăraţi giganţi, care atingeau zece 
microni diametru sau chiar mai mult? Notă de asemenea şi 
compoziţia chimică, numărul de neutroni şi starea de 
ionizare. 

Toate astea erau o parte simplă şi relativ uşoară a 
îndatoririlor autoimpuse ale unui Mare Galactic. Însă Bill 
întotdeauna o considerase printre ceea ce se putea numi 
îndatoririle cele mai plăcute. La urma urmelor, 
recensământul lui contribuia la unul dintre cele mai 
importante țeluri pe care le aveau Marii Galactici. 

Aşadar, ca un baron normand din secolul al XI-lea, Bill îşi 
inspecta moşiile. Peticul de praf era ceea ce şerbii saxoni ai 
baronului ar fi numit un ogor necultivat, căruia i se 
permisese să rămână neînsămânţat pentru ca solul să se 
poată odihni şi să-şi recapete fertilitatea. 

Pe lotul lui Bill nu creştea porumb sau ovăz. Creşteau doar 
stele - mari, mici, de toate felurile; dar Marii Galactici le 
preferau pe cele mari. Pe acei giganţi - ceea ce oamenii 
numeau A, B şi O - se putea conta că vor arde rapid rezerva 
iniţială de hidrogen în cuptoarele nucleare din miezurile lor. 
Apoi, după terminarea acestuia, vor face la fel cu heliul, 
carbonul, neonul, magneziul - fiecare element mai greu 
decât cel dinaintea sa, până când aveau să ajungă la fier, 
care se afla la capătul şirului. 

Când miezul unei stele se transforma în fier, cuptorul 
nuclear slăbea, până când nu mai putea rezista teribilei 
apăsări gravitaționale a greutăţii straturilor sale exterioare. 
Steaua se prăbuşea în sine... 

Şi apoi reizbucnea într-o explozie titanică, revărsând în 
afară noi comori de elemente grele, formate la temperatura 


corespunzătoare a acelei explozii, pentru a se transforma în 
mici particule care să îmbogăţească noul lot de gaz 
interstelar. 

Acest lucru avea să se întâmple inevitabil, mai devreme 
sau mai târziu, în cursul firesc al evenimentelor, fără să 
necesite vreo intervenţie din partea lui Bill. Aveau grijă 
acele simple legi newtoniene-einsteiniene ale gravitaţiei pe 
care Marii Galactici nu avuseseră niciodată vreun motiv să 
le schimbe. 

Cum am spus, „mai devreme sau mai târziu”, dar Marii 
Galactici preferau mai devreme. Bill alese să grăbească 
lucrurile. Scană un volum considerabil din spaţiul adiacent 
şi avu suficient noroc să descopere o dâră de materie 
întunecată în apropiere... o convinse să curgă pe lotul lui... 
şi fu mulţumit. Unul dintre obiectivele principale ale Marilor 
Galactici era astfel ajutat. 

Şi care era acel obiectiv? 

Nu putea fi exprimat în termeni inteligibili pentru o fiinţă 
umană, dar un pas spre realizarea sa era creşterea 
proporţiei elementelor grele faţă de cele uşoare - în acest 
caz „grele” însemnând acele elemente cu cel puţin douăzeci 
de protoni în nucleele lor, alături de mulţimi de neutroni. 
Adică genul de elemente pe care creaţia iniţială a 
universului le omisese cu totul. 

Transformarea elementelor uşoare în elemente grele 
cerea muncă multă şi perioade imense de timp... dar 
timpul, la urma urmelor, aparţinea Marilor Galactici. 

California. 

Coasta de Est a Americii se considera probabil centrul 
puterii, guvernării sau culturii. (Desigur, în funcţie de care 
dintre oraşele de pe Costa de Est era vorba, New York, 
Washington sau Boston.) Dar într-un singur fel deosebit de 
important era categoric inferioară celeilalte coaste a 
continentului nord-american. A, nu palmierii şi florile care 
înfloreau pretutindeni erau cele care îi încântau pe 
Subramanieni. La urma urmelor, Myra şi Ranjit veneau din 


Sri Lanka, iar vegetaţia luxuriantă exotică reprezenta 
cadrul lor natural. Nu, cel mai bun lucru în privinţa 
Californiei era căldura! Nu era niciodată dureros de frig, 
mai ales în jurul regiunii Los Angelesului, unde practic nu 
era frig deloc. 

Astfel că Pasadena, unde Ranjit se pomeni repartizat, era 
un loc minunat în care să trăieşti. Mă rog, era dacă nu 
puneai la socoteală posibilele cutremure. Sau incendiile 
care puteau pune la pământ un întreg cartier într-un an 
secetos. Şi inundaţiile puteau dobori un cartier, unul 
construit pe un teren prăpăstios pentru că toate terenurile 
plate erau deja construite, inundaţii care întotdeauna erau 
gata de asta în anii în care un foc relativ mic distrugea 
destul de multe tufişuri pentru ca substraturile pământului 
să devină instabile. 

N-avea importanţă. Poate nu aveau să se întâmple astfel 
de lucruri. Cel puţin nu înainte ca familia Subramanian să 
împacheteze şi să se mute altundeva. Până atunci era un loc 
splendid în care să creşti un copil. Myra împingea fericită 
căruciorul Natashei prin supermarketul local, împreună cu 
alte mame care făceau acelaşi lucru, şi considera că 
niciodată în viaţa ei nu mai fusese atât de norocoasă. 

Ranjit, pe de altă parte, avea unele îndoieli. 

O, adora partea bună a vieţii lor în California de Sud la fel 
ca şi Myra. Se bucura de excursiile în punctele de interes 
turistic care nu semănau cu nimic din Sri Lanka, puţurile de 
gudron din La Brea în inima oraşului, unde în decursul 
mileniilor animale străvechi fuseseră prinse în capcană şi 
conservate pentru ca oamenii să se minuneze în secolul al 
XXI-lea. Studiourile cinematografice, cu tururile şi 
expoziţiile lor. (Myra fusese puţin reticentă s-o ducă pe 
Tashy într-un loc atât de riscant, dar în cele din urmă 
Natasha chicoti şi fu fericită.) Observatorul Griffith cu 
seismografele şi telescoapele sale şi imensa zonă de picnic 
de deasupra oraşului. 

Ceea ce nu-i plăcea lui era slujba. 


Îi oferea tot ceea ce îi promisese T. Orion Bledsoe, asta era 
adevărat, şi chiar o serie de lucruri la care Ranjit nu se 
aşteptase. Avea propriul său birou, spaţios (trei metri pe 
mai mult de cinci) cu toate că lipsit de ferestre (pentru că, 
la fel cu restul dispozitivului, se afla la aproape douăzeci de 
metri sub pământ), dar mobilat cu un birou larg şi un fotoliu 
mare de piele pentru propria sa folosinţă şi câteva alte 
scaune mai puţin pretenţioase la o masă lucioasă de stejar 
pentru musafiri şi şedinţe. Şi nu mai puţin de trei 
computere diferite, cu acces nelimitat la aproape orice. 
Acum nu trebuia decât să apese pe câteva taste pentru ca 
Ranjit să obţină copii personale după orice revistă de 
matematică din lume. Nu numai că primea revistele în sine 
- listate acolo unde era posibil, copii electronice dacă asta 
ofereau „redactorii” iniţiali. Primea de asemenea şi 
traduceri - oribil de scumpe, dar plătite de către agenţie 
din contul lor bancar aparent nelimitat - cel puţin extrase 
din acele lucrări care se întâmpla să fie în limbi pe care 
Ranjit nu avea nici o speranţă să le înţeleagă vreodată. Rău 
era că nu avea nimic de făcut. 

Primele zile fuseseră destul de ocupate, pentru că Ranjit 
trebuia să parcurgă toate locurile generate de birocraţie, 
pentru ca aceasta la rândul ei să poată înregistra 
contribuţia lui Ranjit la întreprindere - pregătirea 
legitimaţiei, documente de semnat, toată hârţogăria 
inevitabilă a oricărei firme mari din secolul al XXI-lea. Apoi, 
NIMIC. 

La sfârşitul primei luni, Ranjit, care nu era niciodată 
ţâfnos, se trezea ţâfnos aproape în fiecare dimineaţă a 
zilelor de lucru. Exista însă un leac. O doză prescrisă de 
Natasha, împreună cu una de Myra, vindeca de obicei 
simptomele înainte de terminarea micului dejun, dar până 
când se întorcea acasă la cină devenea morocănos din nou. 
Cu păreri de rău, evident. 

— Nu vreau să mă descarc pe Tashy şi pe tine, Myra, dar 
pur şi simplu pierd timpul aici. Nu-mi spune nimeni ce ar 


trebui să fac. Când găsesc pe cineva să întreb adoptă o 
atitudine de respect batjocoritor şi-mi spune: Păi, asta mă 
depăşeşte, nu-i aşa? 

Dar la sfârşitul cinei, când o îmbăia pe Tashy, îi schimba 
scutecele sau doar o legăna pe genunchi, cine mai putea 
rămâne morocănos? Nu Ranjit, şi atunci era vesel ca de 
obicei până data viitoare când trebuia să se ducă la non- 
munca lui. 

La sfârşitul celei de a doua luni depresia se adânci. Dura 
mai mult s-o îndepărteze fiindcă, după cum îi spunea Ranjit 
soţiei lui, iar şi iar! 

— E mai rău ca niciodată! L-am încolţit astăzi pe Bledsoe - 
şi nu-i uşor, pentru că nu e mai niciodată în biroul lui - şi l- 
am întrebat verde-n faţă ce fel de muncă ar trebui să fac eu. 
Mi-a aruncat o privire mârşavă, şi ştii ce mi-a zis? „Dacă o 
să afli vreodată, te rog să-mi spui şi mie.” Se pare că a avut 
ordine de sus să mă angajeze, dar nu i-a spus nimeni ce fel 
de slujbă să fie. 

— Te-au vrut pentru că eşti celebru şi adaugi clasă 
operaţiunii, îl informă soţia sa. 

— Bună presupunere. Şi eu m-am gândit la asta, dar nu 
poate fi adevărat. Întreaga operaţiune e atât de secretă 
încât nimeni nu ştie cine lucrează în biroul de alături. 

— Şi vrei să demisionezi? întrebă Myra. 

— Hm. Păi, nu cred. De fapt nu ştiu dacă pot, pentru că nu 
sunt sigur ce am semnat, dar oricum i-am promis lui 
Gamini. 

— Atunci, zise ea, hai să învăţăm să ne placă. De ce nu 
rezolvi acea problemă P = NP despre care vorbeai? Oricum, 
mâine e sâmbătă, de ce n-am duce-o pe Tashy la grădina 
zoologică? 

Grădina zoologică, desigur, era o încântare, cu toate că în 
restul lumii lucrurile mergeau la fel de rău ca întotdeauna. 
Progrese recente? Vastele turme de vite ale Argentinei erau 
decimate de o variantă nouă a unei boli vechi numite limba- 
albastră. Tocmai se confirmase că epidemia era un derivat 


al unei arme biologice. Ceea ce nu era limpede era cine o 
răspândise. Poate Venezuela sau Columbia, credeau unii 
oameni din agenţie, pentru că Argentina contribuise mult la 
forţa internaţională care încerca să ţină armatele 
venezuelene şi columbiene departe una de alta. (Nu 
avuseseră prea mult succes, dar venezuelenii şi columbienii 
îi urau pentru că încercaseră.) Restul lumii era agitată ca 
de obicei. În Irak exploziile nocturne ale maşinilor-capcană 
şi decapitările demonstrau că cele două tipuri de 
musulmani irakieni doreau să se asigure că exista numai o 
singură credinţă islamică exterminându-se unii pe ceilalţi. 
În Africa numărul războaielor recunoscute oficial crescuse 
la paisprezece, fără a se mai lua în calcul şi câteva zeci de 
încăierări tribale. În Asia, nord-coreenii Adoratului 
Conducător emiteau comunicat după comunicat provocând 
majoritatea celorlalte state ale lumii prin răspândirea de 
minciuni despre ele. 

Dar în Pasadena nimeni nu se lupta cu nimeni, iar micuța 
Tashy Subramanian îşi încânta părinţii. Care alt copil atât 
de precoce încerca să se răsucească în leagăn la o vârstă 
atât de fragedă? Sau şi mai precoce, la aceeaşi vârstă, 
dormea jumătate de noapte, sau uneori mai multe nopţi la 
rând? Natasha Subramanian era făcută să fie o persoană 
extrem de inteligentă, Myra şi Ranjit erau de acord, nu 
conta că Jingting Jian, pediatrul pe care serviciul de 
consultanţă al firmei îi ajutase să-l găsească, jura că nu se 
poate spune nimic despre inteligenţa unui copil înainte de 
cel puţin patru sau cinci luni. 

Deşi slab în acest domeniu, dr. Jian era un pediatru foarte 
util, ştia multe despre diagnosticarea plânsului unui 
bebeluş. Unele plânsete însemnau că trebuie să faci ceva 
imediat; altele puteau fi ignorate până se stingeau de la 
sine. Dr. Jian avea chiar şi înregistrări cu multe stiluri de 
plâns posibile care să-i ajute să-şi dea seama despre ce e 
vorba. De fapt, consultanţii făcuseră cam tot ce era de făcut 
pentru Myra şi Ranjit. Ei le găsiseră apartamentul mic şi 


drăguţ într-un complex rezidenţial - patru camere, maşină 
de spălat instalată, acces la piscina comunităţii, propriul 
balcon împodobit cu plante cu vedere de sus asupra 
oraşului L.os Angeles şi, poate cel mai important în acele 
timpuri, pază douăzeci şi patru de ore pe zi care verifica 
fiecare persoană care intra sau ieşea. Consilierii făcuseră 
chiar mai mult, ajutându-i să aleagă cele mai bune 
curăţătorii, pizzerii cu livrare la domiciliu, bănci şi companii 
de închirieri auto (până când se vor hotări să-şi cumpere ei 
înşişi câteva maşini, moment care încă nu sosise). 

Îi oferiseră Myrei chiar şi numele a trei firme pentru a 
angaja o menajeră, dar ea hotări să le refuze pe toate. 

— Apartamentul nu-i chiar aşa de mare, îi spuse ea lui 
Ranjit. Ce menaj e de făcut aici? Să dai cu aspiratorul, să 
găteşti, să speli rufe şi vase - doar pentru noi doi nu implică 
prea multă muncă. 

Ranjit aprobă cu convingere. 

— Sunt sigur că te poţi descurca, zise, ceea ce îi atrase o 
privire uşor îngheţată. 

— Sunt sigură că putem, îl corectă ea. Hai să vedem. Mai 
bine gătesc eu, pentru că mă pricep mai bine decât tine, şi 
tu faci curat pe urmă? Aşa ar fi bine. Rufele - poţi să 
foloseşti o maşină de spălat, nu? Oricum toate instrucţiunile 
sunt scrise în manuale. Schimbatul şi hrănitul copilului - 
când eşti acasă putem face cu rândul. Când nu eşti, pot să 
mă descurc singură. 

Punct cu punct parcurseră lista treburilor casnice, de la 
înlocuirea becurilor arse şi a rolelor de hârtie igienică până 
la plata facturilor. Nu era o problemă. Niciunul dintre ei nu 
voia ca celălalt să fie blocat cu vreo sarcină care să-l ţină 
departe mai mult decât ar fi fost strict necesar, pentru că 
niciunul nu voia să fie privat de compania şi conversaţia 
celuilalt. 

În acest timp, armada Unu-Virgulă-Cinci naviga la viteza 
maximă de 0,94c. Pe scara temporală a majorităţii fiinţelor 
non-umane avea să ajungă la destinaţie într-o clipă. 


Bineînţeles, nici o fiinţă umană nu ştia acest lucru, astfel că 
toate cele nouă miliarde îşi vedeau de treburile lor zilnice. 

Apoi într-o seară, când familia Subramanian termina de 
spălat vasele după cină, se auzi o voce la interfon: 

— Doctor Subramanian? Sunt Henry, de la poartă. E aici 
un bărbat care vrea să vă vadă. Spune că nu vrea să-şi dea 
numele, dar că o să-l cunoaşteţi fiindcă e fostul prieten al lui 
Maggie. E în regulă să-l las să intre? 

Ranjit sări în picioare. 

— Gamini! strigă. Sigur, lasă-l pe nemernic să intre, şi 
întreabă-l ce vrea de băut! 

Dar când sosi, văzură că nu era Gamini Bandară. Era un 
bărbat mult mai în vârstă, ducând o servietă încuiată legată 
cu lanţ de mâna sa dreaptă. O deschise şi scoase din ea un 
cip pe care i-l întinse lui Ranjit. 

— Rulaţi-l, zise el. Eu nu am autorizaţie să văd, aşa că o să 
aştept afară, dar doamna Subramanian are permisiunea, şi 
- zâmbi politicos - sunt convins că bebeluşul nu va trăda 
nici un secret. 

Când curierul se afla la distanţă sigură pe hol, Myra 
introduse cipul în player şi un Gamini surâzător apăru pe 
ecran. 

— Îmi pare rău că v-am făcut să treceţi prin tot misterul 
ăsta, dar aici mergem pe sârmă. Răspundem în faţa a cinci 
guverne, plus personalul de securitate al ONU, şi... mă rog, 
o să vă povestesc totul altă dată. Ideea e că cealaltă slujbă 
pentru tine despre care am discutat este liberă, dacă o vrei. 
O să vrei. Ai fi nebun dacă n-ai vrea-o. Oricum, înainte de a 
răspunde la toate întrebările, mai e o problemă minoră - ba 
nu, ca să fiu cinstit, e un lucru extrem de important care 
trebuie să se întâmple mai întâi. Nu pot să spun despre ce e 
vorba, dar o să-ţi dai seama când o să vezi la ştiri, şi atunci 
poţi să-ţi iei adio de la Pasadena. Aşa că fii pregătit, Ranj. 
Asta e tot ceea ce serviciile secrete îmi dau voie să spun 
deocamdată - în afară de salutări tuturor! 

Cipul se termină şi ecranul se albi. 


Zece minute mai târziu, când curierul îşi recuperase cipul 
şi plecase, Myra dădu jos de pe raftul de sus al dulapului 
sticla de vin pe care o păstrau pentru ocazii speciale. 
Umplu două pahare, trase cu urechea spre camera în care 
dormea Natasha şi, după ce se declară satisfăcută, zise: 

— Tu ştii ce se petrece? 

Ranjit ciocni şi bău din paharul său înainte de a răspunde: 

— Nu. Rămase tăcut un timp, apoi zâmbi: Oricum, dacă nu 
pot avea încredere în Gamini, atunci în cine să am? O să 
aşteptăm şi-o să vedem. 

Myra aprobă din cap, îşi termină paharul, se ridică s-o 
verifice pe Natasha şi spuse: 

— Cel puţin se pare că aşteptarea n-o să dureze mult. 

Nu dură. Trecură numai trei zile înainte ca Ranjit - care 
făcea tot posibilul să descopere încă câteva numere prime 
cu adevărat mari cu care să se joace criptografii, întrucât 
conştiinţa nu-i permitea să stea degeaba - auzi gălăgie pe 
hol şi constată că jumătate din personal încerca să ajungă 
în salonul din capătul coridorului. Toată lumea se adunase 
în jurul canalelor de ştiri. Ecranele arătau o procesiune de 
vehicule militare, cu zecile, scurgându-se printr-o 
deschizătură dintr-un gard necunoscut. 

— Coreea, strigă bărbatul de lângă ecran ca să liniştească 
valul de întrebări. Intră în Coreea de Nord! Acum tăceţi ca 
să putem auzi ce spun. 

Într-adevăr se îndreptau către Coreea de Nord, iar uriaşa 
armată a Adoratului Conducător nu părea interesată să-i 
oprească! 

— Dar e o nebunie! spunea bărbatul de lângă Ranjit. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva! 

Nu se uitase spre Ranjit în căutarea unui răspuns, dar 
Ranjit îi oferi oricum unul. 

— Sunt convis că s-a întâmplat ceva, îi zise bărbatului, 
rânjind. Ceva serios. 

Tunetul tăcut. 


În dosarele Pentagonului avea o denumire oficială, dar 
pentru cei care îl inventaseră, care îl construiseră şi cei 
care îi trimiseseră în misiune, numele lui era Tunetul Tăcut. 

În bezna miezului de noapte Tunetul Tăcut îşi luă zborul 
din locul naşterii sale, adică fostul teren Boeing de la 
marginea oraşului Seattle, statul Washington, şi se îndreptă 
spre vest cu o viteză lejeră de o mie de kilometri la oră. Se 
alesese întunericul nu pentru a împiedica să fie văzut de 
vreun inamic. Ar fi fost imposibil. Orice duşman posibil, ca şi 
oricine altcineva, deţinea un cer plin de sateliți de 
supraveghere, iar aceştia supravegheau orice mişcare a 
oricui. 

Era încă întuneric când, câteva ore mai târziu, Tunetul 
Tăcut îşi încheie traiectoria curbă traversând Oceanul 
Pacific şi căzând - „ca o piatră”, după cum s-a exprimat 
după aceea pilotul său - aproape la nivelul mării. Acolo 
alunecă peste apele dintre insulele Honshu şi Hokkaido, 
intrând în Marea Japoniei. 

Atunci întunericul deveni avantajos pentru oamenii care 
conduceau Tunetul Tăcut. Întunericul însemna că nici un 
reporter băgăcios de pe vreo insulă niponă nu se putea uita 
bine la el, pentru ca ştirea să apară la micul dejun pe 
mesele tuturor. Radarele aparţinând micii armate japoneze 
din Aomori şi Hakodate îl depistară, desigur. Ele nu contau. 
Japonia nu avea destul armament ca să se pună cu ceva ca 
Tunetul Tăcut. Oricum, cu douăsprezece ore în urmă 
generalii japonezi fuseseră informaţi, strict secret, că 
America urma să trimită pe acolo o navă aeriană 
experimentală, şi deci ar fi frumos din partea lor să se uite 
în altă parte. 

Odată ajuns în Marea Japoniei, Tunetul Tăcut urcă din 
nou, stabilizându-se la douăzeci de mii de metri. 
Bineînţeles, coastele apusene ale mării erau ruseşti, şi 
desigur acolo radarele erau cu mult mai numeroase şi mai 
puternice ca în Japonia. Nici ele nu contau. Şi înalții ofiţeri 


ruşi ştiau că Tunetul Tăcut nu reprezintă o ameninţare - 
adică nu pentru ei. 

Când pilotul şi navigatorul său căzură de acord că 
ajunseseră la punctul ţintă, Tunetul Tăcut încetini la o 
viteză suficientă ca să se menţină în aer şi începu să-şi 
desfăşoare armamentul. Acele arme - o bombă nucleară cu 
randament modest şi un tub gol de cupru nu mai gros decât 
corpul unui om - ar fi făcut de ruşine specialiştii în 
armament chiar şi cu zece ani în urmă, dar asta era tot ce-i 
trebuia Tunetului 'Tăcut ca să-şi facă treaba. 

În interiorul sistemului de ghidare al armei apăru o hartă 
a Coreei de Nord a Adoratului Conducător, suprapusă peste 
ovalul prelung şi îngust care reprezenta schiţa bombei. 

Nici un om din interiorul Tunetului Tăcut nu se uita la 
hartă, pentru că acolo nu era nimeni. Căpitanul - şi tot 
echipajul - se afla în statul Washington, studiind harta pe un 
ecran TV. 

— Mie mi se pare în regulă, spuse pilotul, un american, 
bombardierului, care întâmplător era rus. Desfăşuraţi 
scuturile. 

— Bine, zise bombardierul cu degetele pe tastatură. 

Forme negre apărură în jurul marginilor ovalului, 
subliniind cursul râului Yalu la nord şi vest, Linia de 
Demarcaţie care reprezenta graniţa cu Coreea de Sud, apoi 
coasta Pacificului în sud şi est. Formele acelea nu erau 
nimic tangibil, bineînţeles. Nimic compus din materie nu ar 
fi putut supravieţui lucrului care trebuia mascat, iar 
crearea câmpurilor electronice care să facă mascarea 
fusese una dintre cele mai dificile părţi ale construirii 
Tunetului Tăcut. 

— Totul e gata, raportă bombardierul pilotului. 

— Poziţia continuă să fie bună? îl întrebă pilotul pe 
navigatorul chinez, iar când navigatorul raportă că era, 
pilotul îşi făcu cruce. (Se considera un catolic păcătos, dar 
existau momente când nu se simţea deloc căzut în păcat.) 
Trageţi, îi ordonă bombardierului, şi pentru prima dată în 


istoria lumii o naţiune pierdu un război - îl pierdu complet, 
irevocabil - fără ca nimeni să fie rănit. 

De fapt, nu era întru totul adevărat. 

Câţiva bolnavi de inimă de pe teritoriul Adoratului 
Conducător muriseră. Era vorba de cei care avuseseră 
ghinionul să folosească un pacemaker atunci când lovi 
impulsul electromagnetic, purtând mai multă energie decât 
un fulger. (Dar cam singurii nord-coreeni care aveau acces 
la o tehnologie atât de scumpă - cea occidentală - erau 
autorităţile de rang înalt. Nu-i plângea nimeni.) Oh, mai 
erau unii ghinionişti care zburau cu avioane uşoare şi nu 
supravieţuiseră prăbuşirii acestora. (Cu rang la fel de înalt 
ca şi ceilalţi, şi tot fără lacrimi.) În total, ultima schimbare 
de regim în Coreea de Nord avu loc cu mult mai puţine 
victime decât un weekend obişnuit pe autostrăzile lumii 
occidentale. 

Într-o fracțiune de secundă toate sistemele de telefonie ale 
Adoratului Conducător fuseseră scoase din uz. Majoritatea 
surselor de energie electrică scurtcircuitate. Toate armele 
pe care le deţinea poporul său şi care erau mai complexe 
decât un pistol nu mai puteau funcţiona - şi poporul nord- 
coreean al Adoratului Conducător deţinea un număr imens 
de arme de tot felul. Fără telefoane şi radio, nimeni nu ştia 
ce se întâmplă dincolo de raza de la care se putea auzi o 
împuşcătură. Ţara nu mai reprezenta o ameninţare pentru 
nimeni, fiindcă pe acea bucăţică de pământ nu mai exista o 
ţară adevărată. 

Adevărat, în acest non-război avea loc şi o mică bătălie 
reală. 

Se întâmpla din cauză că un colonel încăpățânat staţiona 
în afara Kaesongului. Nu putea, bineînţeles, să înţeleagă ce 
se petrece, dar cel puţin îşi dădea seama că armata sa se 
află în pericol. Făcu ceea ce ar fi făcut mulţi alţi colonei. 
Întrerupse legătura cu superiorii, scoase puştile şi 
pistoalele care mai puteau trage şi lansă un atac peste 
frontieră. 


Nu ajunse prea departe. 

Nu parcurse nici măcar tot drumul prin câmpurile intens 
minate care mărgineau Linia de Demarcaţie. Jumătate de 
duzină dintre soldaţii din prima linie căzură când se 
declanşară minele, încă vreo douăzeci când trupele sud- 
coreene de pe partea sudică a frontierei îi văzură venind şi 
deschiseră focul... şi apoi încetară focul când văzură că 
nord-coreenii încă înaintau, acum încet şi prudent, cu 
mâinile ridicate deasupra capetelor. 

Până atunci, desigur, întreaga lume începuse să afle ce se 
întâmpla... şi nu numai lumea noastră. 

Restul galaxiei auzi mugetul electronic al acelei arme 
numai când ajunse la ei cu pasul de melc - abia trei sute de 
mii de kilometri (oamenii mai demodaţi şi americanii încă 
spun o sută optzeci şi şase de mii de mile) pe secundă - al 
vitezei luminii. 

Armada Unu-Virgulă-Cinci, aflată la cincisprezece ani- 
lumină de Pământ în momentul exploziei, se intersectă în 
cele din urmă cu unda, pe care o depistară ca avându-şi 
originea la acele fiinţe spre care se îndreptau ca să le 
anihileze. 

Bineînţeles, pe Pământ nimeni nu ştia asta. 

Din contră, niciunul dintre Stocaţii-Maşină, sau din alte 
zone ale hegemoniei Marilor Galactici, nu ştia ce se 
petrecuse în Coreea de Nord. În consecinţă, când auziră 
acel râgâit electronic răguşit, traseră câteva concluzii 
raţionale, dar greşite. 

Trecură ani până când zgomotul alb electromagnetic să 
ajungă la planetele speciilor protejate ale Marilor Galactici. 
În special la acel rid în fluxul de materie întunecată care 
reprezenta căminul celui mai apropiat grup de Mari 
Galactici. Şi efectul fu negativ. Într-adevăr, ar fi putut fi 
tragic, chiar letal. 

Dificultatea provenea de la natura armei pe care 
proprietarii săi o numeau Tunetul Tăcut. 


Majoritatea armelor umane nu ridicau o problemă, ele 
bazându-se pe explozii chimice sau nucleare pentru a-şi 
face efectul. Asemenea evenimente plăpânde nu provocau 
teamă Marilor Galactici non-barionici. Tunetul Tăcut însă 
era o cu totul altă poveste cu particule. Putea pune în 
pericol părţi din însăşi armura Marilor Galactici. Desigur, 
nu versiunea superficială care tocmai îl scosese de pe piaţă 
pe Adoratul Conducător, ci variantele mai avansate pe care 
acei oameni agasanţi aveau să le dezvolte nu peste mult 
timp - dacă li se permitea. 

Bineînţeles, nu trebuia să li se permită. Anihilarea lor 
totală era deja în program. Când o să aibă loc, problema nu 
va mai exista. 

Ceea ce însemna, în faimoasa străveche exprimare a lui 
William Schwenck Gilbert, când Ko-kKo îşi explică 
transgresiunea Mikado-ului: Când se dă un ordin, e ca şi 
îndeplinit, aşa că de fapt chiar e îndeplinit. 

Până în acel moment problema exterminării rasei umane 
nu fusese, într-un fel, cu totul rezolvată. Adică, înşişi Marii 
Galactici, după ce dăduseră ordinul, continuaseră să 
verifice situaţia din cauza îndepărtatei posibilităţi ca să se 
modifice circumstanţele şi ei să vrea să anuleze ordinul. 

Acum nu mai făceau asta. Nu vedeau nici un motiv să-şi 
bată capetele (dacă ar fi avut aşa ceva) cu această 
problemă particulară. 

Astfel că o şterseră din conştiinţa lor (sau conştiinţe) în 
favoarea unor probleme mai urgente şi cu siguranţă mai 
distractive. În capul acestei liste erau, unu, o pitică albă pe 
punctul de a fura destulă materie de la partenera sa 
gigantică roşie pentru a deveni o supernovă de tip Ia, doi, 
nişte comunicaţii de la omologii lor din alte galaxii care 
trebuiau cel puţin luate în considerare, şi trei, întrebarea 
dacă să desprindă din ei o altă fracțiune de tip Bill care să 
acorde atenţie specială micii şi rapidei galaxii a cărei orbită 
putea duce la prăbuşirea peste a lor în orice clipă - mă rog, 


în următoarele patru sau cinci milioane de ani cel mai 
târziu. 

Foarte jos pe lista lor se afla ceva care ar fi putut să le 
reamintească de acea mică planetă obraznică pe care 
ocupanţii săi o numeau Pământ. De ce le-ar fi păsat? La 
urma urmelor, aceasta nu era o experienţă fără precedent 
pentru Marii Galactici. În miile de milioane de ani de când 
deveniseră, vrând-nevrând, stăpânii acelei porţiuni de 
univers, întâlniseră două sute cincizeci şi patru de rase 
similare periculoase şi exterminaseră două sute cincizeci şi 
una dintre ele. (Celorlalte trei, ale căror ofense fuseseră 
minore, li se mai acordase o şansă.) 

Era puţin probabil ca oamenii de pe Pământ să devină cea 
de a patra. 

În pragul păcii. 

Înapoi pe Pământ, continuau confuzia şi grijile. O confuzie 
mai degrabă nostimă, categoric, fiindcă nimeni în lume nu 
avea nimic de obiectat la faptul că Adoratul Conducător - cu 
timidele şi captivantele lui declaraţii publice de scuze şi, o 
da, armata lui de un milion de oameni cu toate rachetele şi 
bombele nucleare - devenise istorie. Dar se puneau 
întrebări. Cu ce drept distrusese America un alt stat? Şi 
cum naiba reuşise? 

Nu răspundea nimeni. Guvernul american spusese doar că 
problema era analizată şi urma să fie făcută o declaraţie, 
dar nu precizaseră când. Oamenii de ştiinţă militari din 
întreaga lume îşi doreau să aibă epava Tunetului Tăcut ca s- 
o studieze. Însă nu o aveau. Tot ceea ce rămăsese din 
Tunetul 'Tăcut era o ceaţă de particule lichide fierbinţi de 
metal care se răcea rapid. 

Agenţiile de ştiri făceau tot posibilul. Într-o oră de la 
nimicirea Coreei de Nord a Adoratului Conducător de către 
Tunetul Tăcut, elicopterele reporterilor din Coreea de Sud 
şi Japonia se roteau deasupra ţării acum amuţite. 

Nu era nimic de auzit, dar multe de văzut. Camerele de 
filmat surprindeau mulţimi agitându-se pe bulevardele 


vaste şi în mod normal pustii din Pyongyang, sau grupuri 
mai mici stând neajutorate lângă aparatele de zbor 
nefuncţionale şi bazele aeriene acum inutile, sau grupuri 
chiar şi mai mici care, uneori, nu-şi puteau controla furia şi 
confuzia şi şi-o refulau trăgând cu armele lor slabe în 
Curioşi. 

Câteva astfel de camere surprindeau şi alte lucruri. De 
exemplu, unele detectaseră alte elicoptere zburând în afara 
razei de acţiune a oricărei persoane cu o armă în mână. 

Aceste alte aparate de zbor proveneau din aceleaşi oraşe 
ca şi reporterii. Însă misiunea lor nu era să observe. Era să 
informeze. Fiecare era echipat cu portavoce, şi fiecare 
portavoce era mânuită de un fost refugiat nord-coreean. 
Zburau deasupra oraşelor şi cartierelor de unde veniseră, 
şi fiecare vorbitor se prezenta cu numele lui şi repeta un 
mesaj din patru părţi: „Regimul aşa-zisului Adorat 
Conducător s-a sfârşit. El va fi judecat pentru crimele de 
trădare, maltratare şi înfometare a unei întregi generaţii a 
poporului nostru. 

Armata nord-coreeană este desfiinţată. Nu mai serveşte 
unor scopuri utile. Nimeni nu o să vă atace. Toţi soldaţii 
sunt acum liberi să se întoarcă la casele lor şi să-şi reia 
ocupațiile din timp de pace. 

Cantități însemnate de hrană şi alte utilităţi sunt chiar 
acum în drum spre voi. Fiecăruia dintre voi, de azi înainte, i 
se garantează o dietă adecvată pentru sănătate şi 
dezvoltare. 

În sfârşit, de acum veţi avea dreptul să alegeţi prin vot 
secret pe cei care vă vor guverna.” 

La acestea mulţi dintre vorbitori adăugau, adesea cu 
lacrimile curgând pe obraji: 

— Şi eu mă întorc acasă! 

Pax per Fidem. 

Gamini nu îşi lăsă colegii să aştepte lămuriri. Oricum, nu 
mai mult de treizeci şi şase de ore, şi în acest anume timp ei 
- ca şi restul lumii - aveau multe lucruri care să-i ţină 


ocupați. Nu munca îi obseda. Ci mass-media, cu nesfârşitele 
scene cu forţe militare externe scurgându-se înăuntru, fără 
să li se opună rezistenţă şi aproape neînarmaţi, asta dacă 
nu se puneau la socoteală agitatorii zgomotoşi şi 
provocatorii de şocuri, mutându-se în anterior 
impenetrabila fortăreață Coreea de Nord a Adoratului 
Conducător. La acestea se adăugau infinitele discuţii cu 
bănuieli, supoziţii şi uimiri pe care fiecare comentator le 
avea de oferit. 

Apoi în sfârşit pe ecran apăru ceva care promitea cel puţin 
să dea nişte răspunsuri. 

După cină, şi de asemenea după ce Myra îşi făcuse rândul 
la culcat copilul, Ranjit se repezi din nou la televizor. O clipă 
mai târziu scoase o exclamaţie de surpriză care care o 
aduse şi pe ea înapoi în cameră. 

— Uite, zise el. Poate o să avem nişte informaţii adevărate. 

Pe ecran era arătat un bărbat asiatic stând în faţa unui 
pupitru. Nu îl prezentă nimeni. Începu pur şi simplu să 
vorbească. 

— Bună ziua, zise, cu o voce educată şi destul de 
neimpresionat că se afla în faţa camerelor de filmat. Mă 
numesc Aritsune Meyuda şi într-o vreme am fost 
ambasadorul Japoniei în Statele Unite. Acum sunt ceea ce 
presupun că numiţi director de personal la ceea ce noi am 
denumit Pax per Fidem. Asta e prescurtarea de la Pax în 
Orbe Terrarum per Fidem, sau Pace Mondială Prin 
Transparenţă. Noi suntem responsabili pentru 
evenimentele din peninsula Coreea. Pentru că operaţiunea 
a trebuit să se desfăşoare în secret s-au făcut multe 
speculaţii pe tema ei, ca şi despre ceea ce a urmat de 
atunci. Acum putem să vă oferim câteva răspunsuri. Ca să 
vă explicăm cum s-au petrecut acele evenimente, ce 
semnificaţie au ele, vă va vorbi persoana care a făcut totul 
posibil. 

Faţa lui Meyuda dispăru de pe ecran, înlocuită de 
imaginea unui individ înalt, bronzat, în vârstă, dar cu o 


constituţie solidă. Vederea lui îi smulse un icnet Myrei. 

— Dumnezeule, făcu ea. Ăsta e... E... 

Dar înainte ca ea să spună, Meyuda îl prezenta deja. 

— Îl aveţi înaintea voastră pe secretarul general al 
Naţiunilor Unite, domnul Ro'onui Tearii. 

Ro'onui Tearii nu-şi făcu mai multe griji cu introducerile 
decât Meyuda. 

— Să încep, spuse, prin a vă asigura pe toţi că în Coreea 
nu s-a petrecut nimic incorect. Nu a avut loc un război de 
ocupaţie. A fost o acţiune poliţienească necesară, aprobată 
prin vot secret, dar unanim, de Consiliul de Securitate al 
Naţiunilor Unite. Ca să vă explic cum s-a ajuns la asta, aş 
vrea să clarific o chestiune care datează de câţiva ani. Mulţi 
dintre dumneavoastră vă amintiţi că pe atunci se discuta 
modul în care cele trei mari puteri ale lumii - adică Rusia, 
China şi Statele Unite - încercau să organizeze o conferinţă 
a superputerilor, cu lăudabilul scop declarat de a găsi 
soluţii la multe dintre războaiele mici care izbucneau peste 
tot în lume. Mulţi comentatori au crezut că ceea ce s-a 
întâmplat atunci a fost ridicol, chiar ruşinos, din cauza 
poveştii care a fost dată publicităţii. S-a zvonit că planul a 
căzut din motiv că cele trei ţări nu puteau ajunge la un 
acord asupra oraşului în care să se ţină conferinţa. Însă în 
realitate, trebuie să vă spun că acel episod a fost o 
înşelătorie. S-a făcut la cererea mea. Era necesar să 
ascundem faptul că cei trei preşedinţi aveau de fapt 
întâlniri în cel mai strict secret pe un subiect de o 
importanţă covârşitoare. Problema lor era pur şi simplu 
cum - şi când, şi chiar dacă - să fie declanşată o armă non- 
letală, dar extrem de distructivă, pe care o cunoaştem cu 
toţii sub numele de Tunetul Tăcut. Ceea ce i-a determinat 
să facă acest pas excepţional a fost faptul că fiecare 
învățase, prin intermediul eficientelor lor servicii secrete, 
că celelalte două state proiectaseră o armă de tip lunet 
Tăcut şi se grăbeau să o pună în funcţiune. Toţi cei trei 
preşedinţi au avut consilieri care îi presau să fie primii care 


încheie dezvoltarea armei şi apoi primii care o utilizează 
pentru distrugerea economiilor celor doi adversari, 
redevenind astfel unica superputere a lumii. Spre marele 
lor merit, toţi au respins acest plan. În întâlnirile lor secrete 
au stabilit să predea Tunetul Tăcut Naţiunilor Unite. 

Rămase tăcut pentru o clipă, sobru - un bărbat înalt şi 
impozant, despre care se spunea că fusese cândva cel mai 
puternic om din Maruputi, mica insulă a Polineziei Franceze 
unde se născuse. Apoi zâmbi. 

— Şi aşa au făcut, anunţă el, astfel că lumea a fost salvată 
de un conflict îngrozitor, cu rezultate de nebănuit. 

Deja Myra şi Ranjit îşi aruncau priviri uimite unul altuia 
aproape la fel de mult ca şi ecranului. Acesta nu era 
sfârşitul. Mai era încă mult şi, fără să ţină cont de somn, 
deja uitat, continuară să asculte. Practic aproape o oră - tot 
timpul cât secretarul general 'Tearii vorbi, apoi timpul mult 
mai lung când toţi comentatorii politici ai lumii revedeau 
fiecare cuvânt în propriile lor dezbateri. lar când Ranjit şi 
Myra se pregăteau să se culce, încă mai încercau să 
găsească un înţeles. 

— Deci ceea ce a făcut Tearii, strigă Ranjit în timp ce îşi 
peria dinţii, a fost să organizeze Pax per Fidem asta, cu 
oameni din douăzeci de ţări... 

— Şi toate neutre, sublinie Myra umflând pernele din pat. 
Şi nu numai atât, ci numai insule care să nu fie suficient de 
mari ca să reprezinte o ameninţare pentru cineva. 

Ranjit îşi clăti minuţios gura. 

— De fapt, zise ştergându-şi faţa, dacă vezi rezultatele, nu 
sună rău deloc, nu-i aşa? 

— Deloc, admise Myra. Într-adevăr Coreea de Nord a 
apărut întotdeauna ca o ameninţare pentru pacea lumii. 

Ranjit se holbă la reflexia lui în oglindă. 

— Ah, bine, zise în cele din urmă. Dacă e să vină Gamini, 
aş vrea să fi ajuns deja aici. 

Când ajunse acolo, Gamini aduse flori pentru Myra, o 
zornăitoare uriaşă chinezească pentru copil, o sticlă de 


whisky coreean pentru Ranjit şi un întreg sac de scuze. 

— Îmi pare rău că a durat atât de mult, zise el sărutând 
cast obrazul Myrei şi îmbrăţişându-l pe Ranjit. N-am vrut să 
vă fac să aşteptaţi, dar eram în Pyongyang cu tata să 
verificăm dacă totul merge bine, apoi a trebuit să facem un 
drum rapid până la Washington. Preşedintele e furios pe 
noi. 

Ranjit păru imediat îngrijorat. 

— Cum adică furios? Vrei să zici că nu voia ca voi să 
atacați? 

— A, bineînţeles că nu. Nu-i nimic de genul ăsta. Problema 
a fost că exact lângă graniţă, într-o zonă cu teren 
accidentat, s-a întâmplat să fie câteva hectare cu materiale 
de apărare ale SUA şi Coreei de Sud care au fost distruse 
ca şi cele ale Nordului. Ridică din umeri: N-am avut ce face, 
să ştii. Bătrânul Adorat avea multe dintre cele mai ale 
dracului arme chiar pe partea lui de graniţă, şi e o fâşie 
cam îngustă. Trebuia să ne asigurăm că prindem totul. 
Preşedintele ştie asta, bineînţeles, dar cineva a făcut 
greşeala să-i garanteze că nu va fi atins nimic aparţinând 
Americii. Totuşi e vorba de vreo paisprezece miliarde din 
cea mai letală înaltă tehnologie americană care nu mai 
funcţionează. Şi Ranj, ai de gând să deschizi sticla aia? 

Ranjit, care îşi ascultase prietenul din copilărie cu pură 
uimire, se supuse, în timp ce Myra aducea pahare. Turnând, 
Ranjit spuse: 

— Asta înseamnă necazuri? 

— O, nu cât să ne facem griji. O să-i treacă. Uite, între timp 
mi-a dat să-ţi transmit ceva. 

Acel ceva era un plic ştampilat cu sigiliul oficial al Casei 
Albe. Când toţi fură serviţi şi Ranjit luase prima gură de 
băutură - şi se strâmbase - deschise scrisoarea. Aceasta 
spunea: 

Dragă domnule Subramanian, În numele poporului 
Statelor Unite, vă mulţumesc pentru serviciile 
dumneavoastră. Însă acum sunt nevoit să vă eliberez din 


prezenta dumneavoastră funcţie şi să vă rog să acceptaţi 
una şi mai importantă care, mă tem, implică şi mai mult 
secret. 

— A semnat cu mâna lui, zise Gamini mândru. N-a folosit o 
maşinărie din alea. L-am văzut eu. 

Ranjit puse jos băutura neterminată, care avea să rămână 
pentru totdeauna neterminată, şi întrebă: 

— Gamini, cât din spectacolul ăsta îl conduci tu personal? 

Gamini râse. 

— Eu? Mai nimic. Eu fac comisioane pentru tata. El îmi 
spune ce să fac, şi eu fac. Cum ar fi să-l ajut la recrutarea 
nepalezilor. 

— Despre care chiar voiam să te întreb, zise Myra, 
adulmecând tacticos buchetul whisky-ului, dar fără să guste 
din el. De ce nepalezi? 

— Păi, din două motive. Întâi, stră-străbunicii lor au servit 
în armata britanică - erau numiţi gurkhas - şi erau cam cei 
mai duri şi mai inteligenţi soldaţi pe care îi aveau. Şi, cel 
mai important, uită-te la ei. Nepalezii nu seamănă deloc cu 
americanii, chinezii sau ruşii, aşa că nimeni din Coreea de 
Nord n-a fost învăţat din naştere să-i urască. Mirosi whisky- 
ul, oftă şi îl lăsă jos. La fel ca noi doi, Ranj, adăugă. Un motiv 
ca să fim utili pentru Pax per Fidem. Aşadar ce ziceţi? le 
pot înscrie în seara asta? 

— Spune-ne mai multe, zise Myra repede, înainte ca Ranjit 
să aibă ocazia să vorbească. Ce vreţi să facă Ranjit? 

Gamini zâmbi. 

— Ei bine, nu ceea ce îi oferisem mai înainte. Pe atunci mă 
gândeam că m-ai putea ajuta să fiu asistentul tatei, dar pe 
vremea aia nu erai celebru. 

— Dar acum? insistă Myra. 

— De fapt, încă mai lucrăm la asta, mărturisi Gamini. O să 
lucrezi pentru consiliu şi probabil ei o să aibă diferite 
cerinţe - să vorbeşti în numele lor la conferințele de presă, 
să prezinţi ideea Pax per Fidem în faţa lumii... 


Ranjit îi aruncă prietenului său o privire încruntată care 
nu era pe de-a-ntregul prefăcătorie. 

— N-ar trebui să ştiu mai multe ca să fac asta? Gamini 
oftă. 

— Dragul de Ranjit. Speram să fii iluminat şi să semnezi pe 
loc, dar da, presupun că, tu fiind tu, cu siguranţă va trebui 
să ştii mai multe. Aşa că ţi-am adus câte ceva să citeşti. 

Căută în servietă şi scoase un plic cu hârtii. 

— Hai să spunem că asta e tema ta pentru acasă, Ranj. 
Presupun că cel mai bine ar fi să le citeşti - să le citiţi 
amândoi - şi să discutaţi în seara asta, iar mâine dimineaţă 
eu o să vin să vă iau la micul dejun, apoi o să vă pun marea 
întrebare. 

— Şi care-i întrebarea asta? se interesă Ranjit. 

— Păi, dacă vreţi sau nu să ne ajutaţi să salvăm lumea. Ce 
zici? 

Natasha căpătă în seara aceea mai puţin timp de joacă 
decât de obicei. Prin câteva scâncete le arătă părinţilor că 
observase lipsa, dar după două minute adormise, iar Myra 
şi Ranjit se putură întoarce să-şi studieze tema. 

Erau două serii de hârtii. Una părea să fie un fel de proiect 
de Constituţie pentru (bănuiau ei) ţara care fusese în trecut 
Coreea de Nord a unui dictator sau altul. Şi Ranjit şi Myra o 
citiră bineînţeles cu atenţie, dar în cea mai mare parte erau 
probleme de procedură - la fel ca în Constituţia Americii pe 
care amândoi o citiseră în şcoală. Totuşi nu era în întregime 
la fel cu cea americană. Existau câteva paragrafe total 
diferite în acel document. Unul stipula că ţara nu va 
participa la război în nici un fel de circumstanţe - asta 
semăna mai degrabă cu Constituţia Japoniei după cel de-al 
Doilea Război Mondial care fusese scrisă de americani. Un 
altul nu se afla în nici o altă Constituţie despre care 
auziseră ei vreodată; descria nişte metode oarecum 
neobişnuite de selectare a persoanelor cu funcţii înalte care 
implica folosirea intensă a computerelor. Un al treilea 
garanta că fiecare instituţie a statului - incluzând nu numai 


toate nivelurile legislative, ci şi cele educaţionale, ştiinţifice 
şi chiar cele religioase - trebuia să permită accesul 
observatorilor la toate procesele lor. („Presupun că asta 
este „transparenţa” despre care vorbea Gamini”, observă 
Ranjit.) 

Celălalt document trata lucruri mai tangibile. Povestea 
cum secretarul general, în deplin secret, făcuse consiliul 
său independent format din douăzeci de membri să creeze 
Pax per Fidem. Erau înşiraţi membrii săi, de la Bahamas, 
Brunei şi Cuba la Tonga şi Vanuatu (cu Sri Lanka băgată 
chiar înaintea lor). Şi era puţin mai precis în privinţa 
conceptului de transparenţă. În interesul acestei 
„transparenţe” Pax per Fidem era însărcinată cu crearea 
unui inspectorat independent pentru care organizaţia 
garanta să ofere aceeaşi transparenţă. 

— Bănuiesc că la acest „inspectorat” o să fii trimis tu, zise 
Myra stingând lumina. 

Ranjit căscă. 

— Poate că da, dar am nevoie de o imagine mai clară a 
ceea ce o să am de făcut înainte de a promite că o fac. 

În dimineaţa următoare Gamini se strădui să răspundă la 
întrebările lor. 

— Am vorbit puţin cu tata despre câtă libertate o să ai. 
Foarte multă, Ranj. E convins că o să poţi merge oriunde în 
cadrul Pax per Fidem să vezi ce fac, cu o singură excepţie: 
orice are legătură cu Tunetul Tăcut. Nu vei şti câte arme 
avem sau ce e posibil să facem cu ele, pentru că nimeni 
situat mai jos de consiliul în sine nu va şti. Dar orice altceva, 
desigur. Vei putea participa la majoritatea şedinţelor 
consiliului, iar dacă o să vezi ceva ce consideri că nu e bine, 
le vei putea raporta. 

— Dar să presupunem, zise Myra, că el vede ceva rău şi 
consiliul nu face nimic ca să îndrepte problema. 

— Atunci e liber să vorbească presei mondiale despre asta, 
răspunse prompt Gamini. Asta înseamnă transparenţă. 


Aşadar ce spuneţi? Alte întrebări înainte de a accepta să ni 
te alături? 

— Câteva, zise blând Ranjit. Consiliul. Se întâlnesc, corect? 
Şi despre ce discută atunci când se întâlnesc? 

— Păi, în general concep planuri pentru fiecare caz 
apărut. Nu se face o schimbare de regim fără să te asiguri 
că populaţia a rămas cu o societate viabilă după schimbare; 
am învăţat asta de la Germania după 1918 şi Irak după 
2003. Nu înseamnă numai să te asiguri că populaţia are 
alimente şi cât de curând posibil energie electrică, o forţă 
poliţienească funcţională care să împiedice jafurile şi aşa 
mai departe; înseamnă să le dai posibilitatea să-şi formeze 
propriul guvern. Şi, bineînţeles, e şi viitorul. Există multe 
conflicte mocnite şi ameninţări de război, iar consiliul e cu 
ochii pe toate acestea. 

— Stai o clipă, zise Myra. Vorbeşti despre repetarea figurii 
cu Tunetul 'Tăcut în alte părţi ale lumii? 

Gamini îi adresă un surâs afectuos. 

— Myra dragă, ce te-a făcut să crezi că ne vom opri la 
Coreea de Nord? 

Apoi, observând expresiile de pe feţele lor, tonul lui deveni 
ofensat: 

— Care-i problema? Doar n-o să spuneţi că n-aveţi 
încredere în noi, nu-i aşa? 

Myra fu cea care răspunse - sau mai exact îi replică, 
fiindcă evident nu era un răspuns anume la întrebarea lui 
Gamini. 

— Gamini, ai citit vreodată romanul 1984? A fost publicat 
în Anglia pe la mijlocul secolului trecut de către un om pe 
nume George Orwell. 

Gamini păru jignit. 

— Bineînţeles că l-am citit. Tatăl meu a fost un mare fan al 
lui Orwell. Încerci să sugerezi că noi seamănăm cu Big 
Brother? Pentru că, nu uita, secretarul general a avut 
aprobarea Consiliului de Securitate pentru tot ce am făcut! 


— Nu asta vreau să spun, dragă Gamini. Mă refer la modul 
cum e divizată lumea în cartea lui Orwell. Existau numai 
trei puteri, pentru că ele le cuceriseră pe toate celelalte. 
Oceania, prin care Orwell înţelegea în general America; 
Eurasia - asta era Rusia, pe atunci încă Uniunea Sovietică; 
şi Asia de Est, China. 

Acum Gamini era vizibil supărat. 

— Nu zău, Myra! Doar nu crezi că ţările care au format 
Pax per Fidem încearcă să împartă lumea între ele, nu-i 
aşa? 

Din nou Myra replică printr-o altă întrebare. 

— Nu ştiu ce plănuieşte fiecare dintre ele, Gamini. Sper că 
nu aşa ceva. Dar dacă ar face-o, ce ar putea să le oprească? 
Când Gamini plecă - încă prieten, un prieten foarte drag, 
dar acum un prieten pe care nu aveau să-l vadă prea des - 

Ranjit se întoarse spre soţia lui: 

— Aşadar, ce facem acum? Preşedintele m-a concediat din 
postul de aici. Am refuzat postul pe care el - şi Gamini - ar 
fi vrut să-l primesc. Se încruntă gândindu-se. Şi tatăl lui 
voia să-l primesc, adăugă. Îmi imaginez că nu e încântat că 
l-am refuzat. Mă întreb dacă oferta unei slujbe la 
universitate mai e încă valabilă. 

Construirea unei vieţi. 

Ei bine, slujba exista. Orice păcate ar fi avut dr. Dhatusena 
Bandară, răzbunarea nu se număra printre ele. 
Universitatea era încântată să-l primească pe doctor (cu 
toate că numai onorific) Ranjit Subramanian printre 
membrii săi ca profesor cu drepturi depline, angajarea lui 
(şi în consecinţă şi salariul) începând imediat, iar munca - 
atunci când profesorul va găsi de cuviinţă. Mai mult, 
universitatea era bucuroasă să găsească şi un post pentru 
doctor (de data asta nu onorific, ci un titlu cinstit dobândit) 
Myra de Soyza Subramanian. Desigur era de la sine înţeles 
că titlul ei nu avea să fie la fel de înalt ca acela al soţului ei, 
şi nici salariul ei. Dar totuşi... 

Totuşi, se întorceau în Sri Lanka! 


Dacă preşedintele Statelor Unite avusese obiecţii la 
declinarea ofertei de către Ranjit, nu spusese nimic. Şi nici 
altcineva. Ranjit îşi eliberă biroul de cele câteva obiecte 
personale; evident, un om de la întreţinere, care se 
întâmpla să facă parte şi din securitate, îl ajută să 
împacheteze totul. I se ceru să predea legitimaţiile, 
insignele şi alte documente de identitate. Dar nimeni nu-i 
deranjă în apartamentul lor, sau la aeroport, sau în avioane. 
lar Natasha călători în leagănul ei între cei doi fără un 
scâncet. 

Mevrouw Vorhulst, bineînţeles, îi aştepta pe aeroportul din 
Colombo, pentru că era limpede că cel mai bine pentru ei 
era să locuiască iar în casa ei. 

— Numai până ne găsim un apartament, zise Myra în timp 
ce era îmbrăţişată. 

— Cât vreţi voi, spuse Mevrouw Vorhulst. Joris n-ar 
accepta altceva. 

Ranjit descoperi că era ceva ciudat cu aulele universităţii. 
Atunci când cea mai puternică şi mai arzătoare dorinţă a lui 
fusese să iasă din ele, i se păruseră apăsător de mici. Nu şi 
acum, nu unui profesor nou care nu mai stătuse vreodată în 
faţa unei clase. Acum sala era o imensă boxă a juraţilor, 
plină de tineri şi tinere care îl judecau pe el. Ochii lor se 
fixau fără greşeală asupra fiecărei mişcări a lui, urechile 
aşteptau nerăbdătoare marile revelații pe care profesorul 
Subramanian le avea pentru ei privind cele mai intime 
secrete ale lumii matematicienilor. 

Nu numai modul în care trebuia să hrănească acest cuib 
cu pui înfometați îl nedumerea pe Ranjit. Ci şi cu ce anume 
trebuia să-i hrănească. Când comitetul de recrutare al 
universităţii îi urase bun venit, lăsaseră natura exactă a 
îndatoririlor sale la alegerea lui. 

El nu avea nici un plan. 

Ranjit era conştient că avea nevoie de ajutor. Spera chiar 
să-l poată găsi în persoana doctorului Davoodbhoy, omul 


care se comportase atât de corect în problema furtului 
parolei profesorului de matematică. 

Nu numai că se mai afla încă în universitate. Prin mersul 
firesc al deceselor şi pensionărilor, avansase deja o treaptă 
sau două pe scara ierarhică. Cu toate acestea, când Ranjit 
apelă la el pentru ajutor, nu-i fu prea util. 

— Of, Ranjit, zise. Pot să continui să-ţi spun Ranjit? Ştii 
cum e. Mica noastră universitate nu are prea multe 
celebrităţi de renume mondial. Comitetul de recrutare a 
vrut foarte mult să ni te alături, dar habar n-are ce să facă 
cu tine. Îţi dai seama că de fapt nici n-o să ai prea mult de 
predat? Nu avem prea mulţi membri ai personalului 
specializaţi în cercetare, dar şi asta e o posibilitate. 

— Hm, făcu Ranjit gânditor. Continuă să se gândească un 
moment, apoi spuse: Presupun că aş putea arunca o privire 
asupra unora dintre problemele celebre, ca Riemann, 
Goldbach, Collatz... 

— Cu siguranţă, admise Davoodbhoy, dar nu renunţa la 
predat până nu încerci. Ce-ar fi să începem cu câteva 
seminarii scurte, pentru exerciţiu? Genul de lucruri care se 
pot anunţa din scurt. 

Apoi când Ranjit se pregătea să plece, răsucind ideea în 
minte, Davoodbhoy zise: 

— A, şi încă ceva, Ranjit. Tu ai avut dreptate în privinţa lui 
Fermat şi eu am greşit. N-am fost nevoit prea des în viaţa 
mea să recunosc asta. Mă face să vreau să mă încred în 
judecata ta. 

Pentru Ranjit era plăcut să ştie că şeful avea încredere în 
judecata lui. Însă Ranjit personal nu era atât de încrezător. 
Primul său seminar se numea „Fundamentele teoriei 
numerelor”. 

— O să le ofer un fel de perspectivă asupra subiectului în 
totalitate, îi promise lui Davoodbhoy, care imediat puse 
mecanismul în mişcare. 

Urma să ţină şase săptămâni, lecţii de câte patru ore, 
dedicat studenţilor juniori, seniori şi absolvenţi, în clase de 


maximum douăzeci şi cinci de persoane. 

Subiectul, bineînţeles, era unul căruia Ranjit îi acordase 
mai puţină atenţie de când împlinise paisprezece ani şi 
începuse să fie fascinat de notiţa lui Fermat. Aşa că săpă în 
biblioteca universităţii după texte şi predă din ele, 
încercând să se menţină la cel puţin zece pagini în faţa 
studenţilor trist de inteligenţi şi îngrijorător de isteţi care 
se înscriseseră la seminar. 

Din nefericire nu peste mult timp îşi dădu seama ce făcea. 
În acea seară i se confesă Myrei: 

— Îi plictisesc. Pot să citească din carte la fel de bine ca şi 
mine. 

— Asta, replică ea cu loialitate, e ceva ridicol. 

Însă după ce el reproduse câteva dintre comentariile 
destul de respectuoase, dar prea puţin impresionate pe 
care le făcuseră studenţii, ea se gândi ceva mai bine. 

— Ştiu. Trebuie să interacţionezi ceva mai personal cu ei. 
Arată-le nişte trucuri cu aritmetică binară, de ce nu? 

Ranjit, neavând altă idee mai bună, le arătă. Prezentă 
înmulţirea rusească, număratul pe degete şi cel cu scrierea 
permutărilor cap-pajură ale unui şir de monede de lungime 
necunoscută - folosi monede adevărate şi îi lăsă pe studenţi 
să-l lege la ochi în timp ce cineva acoperea un capăt al 
şirului. Myra avusese dreptate. Studenţii se distrau. Câţiva 
dintre ei cerură mai mult, lucru care îl trimise pe Ranjit la 
rafturile bibliotecii, unde găsi un exemplar vechi al unei 
cărţi de Martin Gardner cu jocuri şi enigme matematice, şi 
astfel trecu nevătămat peste cele şase săptămâni de 
seminar. 

Sau aşa credea el. 

Atunci dr. Davoodbhoy îl invită să stea de vorbă. 

— Sper că nu te superi, Ranjit, zise turnând pentru fiecare 
sherry în pahare cu picior, dar din când în când, în special 
când încercăm ceva nou, le cerem studenţilor părerile. 
Tocmai am parcurs comentariile privind seminarul tău. 

— Hm, făcu Ranjit. Sper că sunt în regulă. 


Rectorul oftă. 

— Nu întru totul, mă tem, spuse el. 

Într-adevăr nu erau în regulă, admise Ranjit în acea seară 
la cină. 

— Unii au zis că le arăt trucuri ca magicienii din cluburile 
de noapte în loc de matematică, le spuse el soţiei sale şi lui 
Mevrouw. Şi aproape niciunuia nu-i place să i se predea 
strict după carte. 

— Dar credeam că le plac trucurile, zise Mevrouw Vorhulst 
încruntându-se. 

— Presupun că le plac - într-un fel - dar spun că nu pentru 
asta s-au înscris la curs. Curăţă posomorât o portocală: 
Bănuiesc că aşa şi e. Doar că eu nu ştiu ce vorei. 

Myra îi mângâie mâna, acceptând o felie de portocală. 

— Ei bine, zise, pentru asta ai şi înfiinţat seminarul, nu-i 
aşa? Ca să vezi dacă formatul e valabil. Se pare că nu e, aşa 
că acum încearcă altceva. Îşi şterse sucul de portocale de 
pe buze, se aplecă şi-l sărută în creştet: Hai să-i facem baie 
lui 'Tashy, şi pe urmă putem înota în piscină ca să ne mai 
înveselim. 

Făcură toate acestea. Se înveseliră. Într-un anumit fel, 
aproape toate aspectele traiului în casa Vorhulst erau 
vesele. Personalul se mândrea vizibil cu distinşii lor oaspeţi 
şi, bineînţeles, mureau după Natasha. Adevărat, Myra 
continua să-şi ocupe o oră-două în majoritatea zilelor 
căutând un apartament pentru ei trei ca să se mute, dar nu 
găsise deocamdată ceva potrivit. Unele păreau 
promițătoare la început, dar Mevrouw Vorhulst îi ajuta 
arătându-le viciile ascunse: vecini răi, distanţă mare faţă de 
universitate, camere mici, întunecate sau în ambele feluri. 
O, existau mii de defecte pe care le putea avea un 
apartament pentru a fi nepotrivit pentru familia 
Subramanian, iar Beatrix Vorhulst continua asiduu să le 
găsească. 

— Bineînţeles, îi spuse într-o seară Myra soţului ei pe când 
stăteau de vorbă în pat, de fapt ea vrea ca noi să rămânem 


aici, ştii şi tu. Joris fiind plecat, cred că se simte singură. 

Ranjit replică sec: 

— Hm. Apoi, căscând: Ştii, există lucruri şi mai rele decât a 
locui aici. 

Ceea ce era categoric adevărat. Chez Vorhulst orice 
dorinţă le era îndeplinită fără nici un efort din partea lor, 
iar preţul era cu siguranţă bun. Ranjit insistase să restituie 
familiei Vorhulst măcar pierderile implicate de găzduirea 
lor. Mevrouw refuzase. Refuzase cu afecţiune şi prietenie, 
dar ferm. 


— Of, bine, îi zisese Ranjit Myrei seara lângă piscină. Dacă 
ei îi face plăcere să ne răsfeţe, de ce am lipsi-o de bucuria 
asta? 

Dacă Ranjit avea o dorinţă, aceasta era ca şi lumea 
exterioară să fie la fel de agreabilă. Nu era. Fără a mai 
include exemplul Coreei, globul pământesc era în 
continuare presărat cu mici războaie şi acte de violenţă. 
Existase o scurtă pauză, ca un sughiţ, după Tunetul Tăcut, 
în care timp combatanții lumii ezitaseră la gândul că ei ar 
putea fi următorii. Nu fuseseră. Tunetul Tăcut nu se 
repetase, şi în mai puţin de o lună tunurile şi bombele din 
afara Coreei de Nord reveniseră la normal. 

Din când în când Ranjit ar fi vrut ca Gamini Bandară să-i 
viziteze şi să le ofere o viziune din interior a ceea ce se 
petrecea. Nu îi vizită. Probabil era prea ocupat ca să 
îndrepte lucrurile în fosta Coree de Nord, presupunea 
Ranjit. Într-adevăr, acolo se întâmplau lucruri importante. 
Energia revenise în reţelele de transmisiuni ale ţării. 
Fermele care fuseseră abandonate din cauză că bărbaţii 
care ar fi trebuit să muncească acolo fuseseră înrolați în 
armată erau din nou arate. Chiar şi fabricarea bunurilor de 
consum îşi revenise. Existau chiar şi rapoarte uluitoare 
despre planificarea unor alegeri. Unele curioase, pe care 
nici familia Subramanian, nici altcineva dintre cei cu care 
stătuseră de vorbă nu şi le puteau explica prea bine. 
Computerele păreau să fie mult implicate, dar în ce fel 
anume nimeni n-ar fi putut spune. 

Totuşi Myra şi Ranjit admiteau, în dialogurile lor nocturne, 
încolăciţi unul în braţele altuia, că majoritatea lucrurilor 
păreau să meargă măcar ceva mai bine, sau cel puţin ceva 
mai puţin rău, decât înainte ca Tunetul Tăcut să fi detronat 
un regim. Majoritatea lucrurilor. Printre acestea nu se 
includea în mod necesar cariera academică a lui Ranjit. 

Problema carierei academice a lui Ranjit era că nu putea 
să înceapă. După dezamăgitoarea reacţie la primul său 


seminar, era hotărât ca a doua tentativă să nu aibă aceeaşi 
soartă. 

Dar ce trebuia să facă? După multă gândire, decise că 
acesta avea să fie o recapitulare, pas cu pas, a lungii poveşti 
a implicării sale încununate de succes în moştenirea lui 
Fermat. Dr. Davoodbhoy fu de acord să-l programeze, 
remarcând temperat că cel puţin merită o încercare. 

Studenţii însă nu-şi dădură acordul. Aparent se răspândise 
zvonul despre slabul său talent de profesor, şi cu toate că se 
înscriseră câţiva, destul de mulţi puseră întrebări, amânară 
şi în cele din urmă renunţară. Cei mai mulţi păreau să 
creadă că Ranjit acoperise deja destul de bine acest 
domeniu, cel puţin în discursuri şi interviuri. Seminarul fu 
anulat. 

Ranjit luă în considerare şi opţiunea cercetării. Existau, 
pentru început, faimoasele şapte probleme nerezolvate 
propuse de Clay Mathematics Institute la începutul 
secolului XXI - probleme nu numai interesante în sine, ci, 
prin generozitatea institutului, fiecare aducând o 
recompensă de un milion de dolari pentru găsirea soluţiei. 

Aşadar Ranjit accesă lista şi o cântări cu atenţie. Unele 
erau destul de absconse, chiar şi pentru el. Rămâneau 
totuşi enunţul Hodge şi ipotezele Poincare şi Riemann - ba 
nu, cel puţin unele dintre ele fuseseră rezolvate şi premiile 
ridicate. Şi, bineînţeles, cea mai mare dintre toate: P = NP 

Indiferent cât de mult se concentra Ranjit asupra lor, ele îi 
rămâneau îndepărtate. Nu-i mai provocau sentimentul care 
îl copleşise prima dată când aflase ce scrisese Fermat pe 
marginea cărţii. Myra îi oferi o teorie: 

— Probabil pur şi simplu pentru că nu mai ai paisprezece 
ani. 

Dar nu era aşa. Demonstrația lui Fermat fusese o 
problemă cu totul diferită. Nici măcar nu-i fusese 
prezentată ca o problemă pe care ar trebui s-o rezolve el. 
Una dintre cele mai mari minţi din istoria matematicii se 
lăudase că descoperise demonstraţia acelei ultime teoreme. 


Tot ce avusese Ranjit de făcut fusese să-şi dea seama cum. 
Încercă să-i explice Myrei: 

— Ai auzit vreodată de George Dantzig? A absolvit UC 
Berkeley în 1939. La un curs a întârziat şi când a intrat a 
văzut că profesorul scrisese pe tablă două ecuaţii. Dantzig a 
crezut că reprezentau o temă pentru acasă, aşa că le-a 
copiat, s-a dus acasă şi le-a rezolvat. Numai că nu erau 
teme. Profesorul le scrisese acolo deoarece erau două 
probleme de matematică statistică pe care nimeni nu 
reuşise să le rezolve. 

Myra strânse din buze. 

— Deci tu spui, zise ea, că dacă Dantzig ar fi ştiut asta, 
probabil că nu ar fi fost capabil să le rezolve. Corect? 

Ranjit ridică din umeri. 

— Posibil. 

Myra se folosi de replica favorită a soţului ei în faţa unor 
remarci uluitoare. 

— Hm... 

Ceea ce pe el îl făcu să zâmbească. 

— Bine, zise. Acum hai să-i dăm lui Tashy o lecţie de înot. 

Nici o persoană care o cunoştea pe micuța Natasha de 
Soyza Subramanian nu se îndoia vreo clipă că ar fi un copil 
excepţional de inteligent. Învăţase să folosească oliţa la mai 
puţin de un an, făcuse primii paşi o lună mai târziu, 
articulase primul cuvânt clar - fusese „Myra” - la aproape 
treizeci de zile după aceea. Toate aceste fapte Tashy le 
îndeplinise de una singură. 

Nu pentru că mama ei n-ar fi avut lucruri pe care să 
tânjească să-şi înveţe fiica. Erau multe, dar Myra era prea 
inteligentă ca să încerce să i le arate pe toate deodată. Aşa 
că îşi limita lecţiile parentale pentru copilul ei sub doi ani la 
două subiecte. Unul era cântatul, sau cel puţin vocalizarea 
unor sunete care să se potrivească celor pe care i le cânta 
Myra. Celălalt era înotul. 

De pe marginea piscinei lui Vorhulst, cu picioarele 
bălăngănindu-se în apă, Ranjit le urmărea pe amândouă. 


Învăţase să nu se repeadă să salveze copilul ori de câte ori 
aluneca pentru o secundă sub suprafaţa apei. 

— O să iasă întotdeauna singură, îi promisese Myra, şi într- 
adevăr Natasha aşa făcea. Oricum, sunt eu aici. 

Mai târziu, când Tashy era uscată şi se juca fericită cu 
degetele de la picioare în ţarcul ei de lângă piscină, iar 
mama ei se uita încruntată la ştirile de pe ecranul 
laptopului ei, Ranjit trase cu ochiul peste umărul Myrei. 
Bineînţeles ştirile erau proaste. Oare când nu fuseseră? 

— Ar fi atât de drăguţ, zise el gânditor, dacă s-ar întâmpla 
ceva frumos. 

Şi atunci se întâmplă ceva. 

Purta numele de Joris Vorhulst. Când Ranjit intră pe uşă 
după o altă zi de stat în micul său birou de la universitate 
încercând să-şi imagineze cum să-şi merite salariul, auzi 
râsete. Chicotitul de femeie bătrână îl identifică rapid ca 
fiind al lui Mevrouw Vorhulst, hohotele reţinute ca fiind ale 
iubitei lui soţii, în timp ce acelea baritonale şi categoric 
masculine erau... 

Ranjit aproape că alergă cei zece metri spre locul în care 
stăteau adunaţi pe terasă. 

— Joris! strigă. Adică, doctor Vorhulst! Nu pot să-ţi spun 
cât mă bucur că te văd! 

Imediat ce rosti cuvintele îşi dădu seama cât era de 
adevărat. Zile în şir îşi dorise pe cineva ca fostul său 
profesor de astronomie - nu, nu pe cineva ca el! Ci acea 
persoană anume! Acel Joris Vorhulst care făcuse cursul de 
astronomie singurul curs din experienţa lui Ranjit pe care 
îşi dorise să-l fi urmat mai devreme. Şi care - poate -îl 
putea ajuta să-şi rezolve propriile probleme de predare. 

Primul lucru stabilit fu că nu mai trebuia să existe „doctor 
Vorhulst”. 

— La urma urmelor, zise el, acum un profesor cu drepturi 
depline se adresează altuia, chiar dacă eu am fost într-un 
concediu prelungit ca să lucrez la Cârligul Spaţial. 


Fapt care, bineînţeles, cerea ca Vorhulst să dea tuturor un 
raport despre cum avansa scara spaţială. Foarte bine, îi 
asigură el. 

— Am început deja să desfăşurăm cablul micronic. Debutul 
fiind făcut bine, o să trebuiască să dublăm, apoi lucrurile o 
să înceapă cu adevărat să se mişte pentru că vom putea 
începe să folosim scara în sine ca să ridicăm material pe 
orbită joasă în locul nenorocitelor de rachete... Nu, adăugă 
el repede, ele nu fac treabă rea. Lucrurile se mişcă repede 
pentru că le împing băieţii mari. Rusia, China, America - 
sunt pe punctul de a renunţa la toate programele lor 
spaţiale ca să pună scara în funcţiune. Le verific deja de 
două luni toate locurile de lansare. 

Întinse paharul ca să-i fie reumplut. 

— Au început deja terminalul de pe Coasta de Sud-Est. Din 
cauza asta mă aflu astăzi în Lanka; trebuie să mă duc acolo 
şi să pregătesc un raport pentru cei trei preşedinţi. 

— Mi-ar plăcea şi mie să văd, zise Ranjit visător. 

— Sigur o să vezi. La fel ca toţi studenţii de la astronomie, 
sper, dar încă nu te duce. Acum nu sunt acolo decât vreo 
câteva sute de buldozere, lucrând toate o dată, şi cred că 
vreo trei mii de muncitori care se încurcă unii pe alţii. 
Aşteaptă câteva luni şi mergem împreună în vizită. Oricum, 
deocamdată totul e top secret - cred că americanii se tem 
că bolivienii sau locuitorii Insulei Paştelui sau altcineva o să 
le fure ideile şi o să construiască un cârlig al lor. Ai nevoie 
de permise de nivel înalt ca să intri acolo. 

Ranjit fu gata să-l asigure pe fostul lui profesor că avea 
cele mai bune permise de securitate pe care le putea obţine 
o fiinţă umană, apoi se opri întrebându-se dacă nu cumva 
fuseseră toate revocate. Deja Vorhulst spunea: 

— Şi tu ce mai faci, Ranjit? În afară de găsirea 
demonstraţiei la teorema lui Fermat şi căsătoria cu cel mai 
arătos specialist în IA din Sri Lanka, ce-ai mai făcut? 

Se dovedi că Joris Vorhulst auzise multe despre aventurile 
fostului său student şi voia să audă şi mai mult. Asta dură 


până la cină. Ranjit ezita să ceară ajutor în faţa întregii 
familii, şi oricum mătuşa Beatrix urmărise ştirile şi avea o 
mulţime de întrebări. 

— Trimit barje încărcate cu tancuri vechi, arme 
autopropulsate şi alte lucruri de genul ăsta în Marea Chinei 
şi le aruncă în apă, informă ea grupul. Ca să formeze recife 
false în care să se înmulțească peştii, susţin ei. Şi au arătat 
imagini cu un fel de ghilotină, ca acelea din timpul 
Revoluţiei Franceze numai că sunt înalte cât cinci etaje, şi o 
folosesc ca să-şi ciopârţească rachetele intercontinentale. 
Îmi imaginez că mai întâi extrag combustibilul şi focoasele. 

— Mai întâi le curăţă şi de metalele reciclabile, îşi informă 
Joris mama. Am văzut trenuri cu aşa ceva îndreptându-se 
spre vest prin Siberia; ruşii numesc asta o parte din 
recuperarea datoriei coreene. Aţi auzit ce alegeri au 
programat? 

— Sigur că am auzit, replică Myra. Dar să înţelegem, nici o 
şansă. 

Joris îi zâmbi trist. 

— La fel şi eu. Dar în China am dat peste o femeie care 
fusese acolo, şi a încercat să-mi explice. Mai întâi, unitatea 
de bază pentru votare nu este oraşul sau circumscripţia 
unde locuieşte alegătorul. Este un grup arbitrar format din 
zece mii de oameni, din toată ţara, care s-au născut în 
aceeaşi zi. Din aceşti zece mii se ia un număr de treizeci şi 
cinci, selectaţi aleator de computer, care conduc grupul. 
Acei treizeci şi cinci se întâlnesc; petrec o săptămână pe 
lună într-o sesiune undeva în Coreea, şi aleg dintre membrii 
lor un prezidiu - un fel de primar - şi un comitet legislativ 
care să se ocupe de chestii ca emiterea permiselor şi 
planificarea proiectelor de construcţii. Ei numesc 
judecători, aleg reprezentanţii în corpul legislativ naţional 
şi aşa mai departe. 

— Sună complicat, comentă mama lui. Şi partea cu 
selectarea lor aleatorie de către computer. Asta a fost 


sugerat cu vreo treizeci de ani în urmă de către un scriitor 
de science fiction. 

Joris aprobă. 

— Ei au cele mai bune idei, nu-i aşa? Oricum, sistemul nu 
poate funcţiona până nu îşi recapătă comunicațiile - cred că 
cel puţin pentru încă o lună-două. Poate până atunci o să-l 
înţelegem. 

După cină părinţii mândri trebuiră să-i arate lui Joris că 
bebeluşul lor ştia că înoate, iar Mevrouw insistă ca Joris să 
se culce odată cu Tashy. Întrucât de ultima dată când 
dormise într-un pat zburase peste jumătate de lume, era 
timpul să se odihnească puţin! 

Deci nu avea şanse să-i ceară lui Joris ajutor. Când şi 
Natasha şi soţia lui adormiseră, Ranjit trecu ştirile în revistă 
iritat, stând în salon cu volumul prea jos ca să nu-i 
deranjeze pe cei care dormeau. Consiliul de Securitate 
dăduse o întreagă nouă serie de avertismente severe ţărilor 
angajate, sau care păreau pe cale să se angajeze, în vreun 
război; Tunetul Tăcut nu era menţionat, dar Ranjit nu se 
îndoia de prezenţa lui în calculele tuturor părţilor 
beligerante. Era posibil, îşi spuse Ranjit, să fi făcut o 
greşeală refuzând oferta lui Gamini. Pax per Fidem părea 
să fie acolo oriunde se întâmpla ceva, pe când Colombo nu. 

Enervat, închise programul de ştiri. Se gândi că ar face 
bine să doarmă şi el şi poate să stea de vorbă cu Joris de 
dimineaţă, înainte ca acesta să plece din nou spre locul de 
construcţie al terminalului. 

Dar se auzea un sunet slab de muzică venind de undeva. 

Ranjit îşi puse un halat şi porni să investigheze. Pe un 
balcon cu vedere spre grădină stătea Joris, sorbind dintr-o 
băutură şi privind Luna în timp ce un radio cânta în 
surdină. Când îl observă pe Ranjit trăgând cu ochiul, îi 
adresă un surâs vag stânjenit. 

— M-ai prins. Mă gândeam unde mi-ar plăcea să aterizez 
acolo, hm, poate peste vreo cinci sau şase ani, când o să fie 
funcţional Cârligul şi eu o să pot ajunge sus. Mare 


Tranquillitatis, sau Crisium, sau poate undeva pe partea 
opusă, doar ca să mă dau mare. Stai jos, Ranjit. Nu vrei un 
pahar înainte de culcare? 

Sigur că Ranjit voia, iar Joris avea tot ce le era necesar. 
Acceptând paharul, Ranjit făcu semn din cap spre Lună, 
aproape plină şi suficient de luminoasă ca să se poată citi la 
lumina ei. 

— Chiar crezi că o să reuşeşti asta? întrebă. 

— Nu cred, o garantez, promise Vorhulst. Probabil o să 
dureze ceva mai mult până când omul de pe stradă o să-şi 
poată lua bilet. Dar nu şi eu. Eu fac parte dintre 
conducătorii programului, iar ierarhia are şi ea avantajele 
ei. Observă expresia vag întrebătoare de pe chipul lui 
Ranjit: Ce e? Nu te-ai fi aşteptat niciodată ca eu să profit de 
funcţie ca să obţin ceea ce vreau? Ei bine, în general n-o 
fac. Dar călătoria în spaţiu e ceva special. Dacă singurul 
mod de a ajunge pe Lună ar fi jefuirea unei bănci pentru 
banii de finanţare, aş jefui bănci. 

Ranjit scutură din cap. 

— Mi-aş dori să-mi iubesc slujba la fel de mult cum ţi-o 
iubeşti tu, zise, simțind uşoara împunsătură a ceva ce nu 
putea fi considerat decât gelozie. 

Dr. Vorhulst îi aruncă o privire cercetătoare fostului său 
student. 

— Mai toarnă-ţi, îi oferi el. Apoi, în timp ce amesteca în 
pahar, continuă: Dacă tot am ajuns aici, ce-ar fi să-mi 
povesteşti cum te împaci cu universitatea? 

Lui Ranjit, evident, nimic nu i-ar fi plăcut mai mult. Nu-i 
luă mult timp să-şi descarce problemele asupra fostului său 
profesor, şi chiar şi mai puţin lui Joris Vorhulst să priceapă. 

— Deci, zise el gânditor umplând încă o dată paharele, să 
revenim la punctele de bază. Nu ai probleme să umpli o 
clasă, nu? 

Ranjit clătină din cap. 

— La primul seminar a fost o listă de aşteptare de treizeci- 
patruzeci de oameni care nu au mai avut loc. 


— Atunci, de ce se înscriu studenţii la un curs cu tine? Nu 
pentru că eşti un mare profesor - chiar dacă ai fi, n-ai avea 
nici o şansă s-o afli. Nu pentru că neînţeleasa matematică a 
devenit dintr-odată populară. Nu, Ranjit, ceea ce îi atrage 
eşti tu însuţi, modul cum ai tras din greu la teorema aia toţi 
aceşti ani. De ce nu îi înveţi să facă la fel ca tine? 

— Am încercat, răspunse Ranjit ursuz. Au zis că deja m-au 
auzit vorbind despre asta. Vor ceva nou. 

— Bine, atunci arată-le cum altcineva a rezolvat o 
problemă de acest gen, pas cu pas... 

Ranjit se uită la el cu un început de speranţă. 

— Hm, făcu. Da, poate. Ştiu multe despre cum Sophie 
Germain a încercat ea însăşi să demonstreze Fermat - nu a 
reuşit, bineînţeles, decât parţial. 

— Bine, zise Joris satisfăcut, dar Ranjit încă se gândea. 

— Sau, stai puţin, spunea el subit emoţionat, ştii ce aş 
putea face? Aş putea lua una dintre marile probleme pe 
care nimeni n-a reuşit s-o rezolve - să zicem, retratarea lui 
Euler a ipotezei Goldbach; se poate explica în cuvinte de 
câte o silabă pe care oricine le poate înţelege, cu toate că 
nimeni nu a reuşit vreodată să găsească o demonstraţie. 
Ceea ce a propus Goldbach... 

Joris ridică mâna. 

— Te rog să nu-mi explici mie ipoteza asta Goldbach. Dar, 
da, sună bine. Poţi s-o faci ca un fel de proiect. Toată lumea 
să lucreze împreună, şi studenţii, şi tu. Cine ştie? Poate 
chiar aţi putea-o rezolva! 

Acest lucru îl făcu pe Ranjit să râdă. 

— Asta ar fi culmea! Dar nu contează; studenţii ar simţi cel 
puţin ce înseamnă să rezolvi o problemă mare, şi asta ar 
trebui să le suscite interesul. Dădu din cap, mulţumit: O să 
încerc! Dar se face târziu şi tu trebuie să te trezeşti 
devreme, aşa că îţi mulţumesc şi hai să încheiem. 

— Ar fi bine să încheiem înainte să mă prindă mama încă 
treaz, fu de acord Vorhulst. Dar mai e un lucru despre care 
vreau să-ţi vorbesc, Ranjit. 


Ranjit, pe punctul de a se ridica să plece, se opri cu 
mâinile pe braţele fotoliului, gata să se scoale. 

— Da? 

— M-am tot gândit la acel comitet pentru care ai fost 
solicitat să lucrezi la Pace Prin Transparenţă. Mi se pare că 
am putea avea nevoie de aşa ceva pentru scară. Oameni 
celebri care să supravegheze ceea ce facem şi din când în 
când să povestească lumii. Oameni celebri ca tine, Ranjit. 
Crezi că ai putea lua în considerare...? 

Ranjit nu-l lăsă să termine. 

— Indiferent ce-mi ceri, zise el, răspunsul e da. La urma 
urmelor, tocmai mi-ai salvat viaţa! 

Şi „da” rămase... ani mai târziu Ranjit se gândea cu uimire 
cât de mult îi schimbase viaţa acel cuvânt simplu. 

La câţiva ani-lumină vieţile celor o sută patruzeci de mii de 
Unu-Virgulă-Cinci din flota de depopulare a Pământului se 
aflau de asemenea în pragul unei schimbări. 

După calculele navigatorilor Stocaţi-Maşină, flotila se afla 
la mai puţin de treisprezece ani pământeni de momentul 
atacului asupra rasei umane deja condamnate. Acela era un 
punct important pentru Unu-Virgulă-Cinci. Însemna că era 
timpul pentru o acţiune importantă. 

În toată flota, în fiecare colţişor al oricărei nave, echipe 
tehnice special antrenate verificau fiecare instrument sau 
maşinărie care funcţiona şi le opreau pe cele mai multe 
dintre ele. Propulsia de bază, oprită; asta însemna că flota 
plutea acum pur şi simplu către Pământ - cu toate că deja 
cu o viteză atât de mare, încât, după legile lui Einstein, 
accelerarea în continuare ar fi fost foarte dificilă şi foarte 
probabil inutilă. Filtrele de aer: oprite. Imediat, înseşi 
exalaţiile Unu-Virgulă-Cinci aveau să înceapă să 
contamineze aerul pe care îl respirau. Bateriile energetice, 
oprite. Razele de căutare, oprite. Instrumentele care 
monitorizau funcţionarea tuturor sistemelor care nu puteau 
fi oprite nici măcar pentru scurt timp - închise. 


Dintr-odată armada Unu-Virgulă-Cinci nu mai era o flotă în 
viteză de vase de război îndreptându-se către locul unui 
conflict; devenise brusc o adunătură de epave aproape 
lipsite de energie fiind gata să se ciocnească una de alta. 
Flota nu putea rămâne mult timp în asemenea stare. 

Însă Unu-Virgulă-Cinci nici nu aveau nevoie de ea mult 
timp. Imediat ce ultima echipă raportă că toate sistemele ce 
puteau fi oprite fuseseră închise, Unu-Virgulă-Cinci 
începură să-şi dezbrace ultimele vestigii ale armurii lor 
protectoare şi ale sistemelor de menţinere a vieţii. Apoi 
începu cea mai sălbatică orgie sexuală pe care şi-o putea 
imagina un Unu-Virgulă-Cinci. Timp de aproximativ o oră. 

Apoi creaturile palide care erau partea organică a Unu- 
Virgulă-Cinci se căţărară în grabă înapoi în armurile lor. Pe 
fiecare navă echipele tehnice îşi refăcură rapid traseele, 
pornind tot ceea ce opriseră, şi orgia încetă. 

De ce făceau asta Unu-Virgulă-Cinci? 

Dintr-un motiv pe care majoritatea oamenilor l-ar înţelege 
foarte uşor. Unu-Virgulă-Cinci, fie în armuri, fie dezbrăcaţi 
până la micile lor trupuri organice, nu semănau absolut 
deloc cu oamenii, dar aveau unele trăsături în comun. Nici 
un Unu-Virgulă-Cinci nu voia să moară fără să lase în urmă 
un descendent viu care să-i ia locul. În bătălia care îi 
aştepta exista categoric o şansă diferită de zero ca unii 
dintre ei sau chiar toţi să moară. Aşadar în acea uniune 
colectivă multe - cu puţin noroc, poate cele mai multe - 
dintre femele aveau să rămână însărcinate. Cei 
treisprezece ani pământeni dinaintea conflictului final 
reprezentau timpul minim necesar pentru ca ele să livreze 
nefericiţii mici nou-născuţi maşinilor-creşă, apoi copiii să 
crească maturizându-se până la stadiul pubertăţii. 

Ştiind acest lucru, părinţii îşi puteau permite să lanseze un 
atac. 

Bineînţeles, nici o fiinţă umană nu ştia asta, astfel că toate 
cele nouă miliarde îşi vedeau de treburile lor zilnice, fără ca 
vreunul dintre ei să ştie că, începând din acea zi, propriii lor 


nou-născuţi puteau doar să se aştepte să experimenteze 
primele indicii ale maturității sexuale înainte de a fi şterşi 
de pe faţa pământului. 

Speranţe înmugurite. 

În cele din urmă, Ranjit nu-şi începu următorul seminar cu 
ipoteza Goldbach. Myra avu o altă sugestie, iar el învățase 
s-o asculte pe Myra. 

În prima zi în care înfruntă clasa petrecu cea mai mare 
parte a orei de început cu probleme organizatorice - 
răspunzând la întrebări despre politica lui privind testările 
şi notele, anunțând în care zile nu se va ţine cursul din 
motive de importanţă majoră, începând să-i cunoască pe 
unii dintre studenţi. Apoi întrebă: 

— Cât de mulţi dintre voi ştiu ce este un număr prim? 

Aproape toate mâinile din sală se ridicară. Vreo cinci 
studenţi nu mai aşteptară să fie recunoscuţi, ci strigară 
diverse versiuni ale definiţiei: un număr care poate fi 
împărţit, fără rest, numai prin unu sau prin el însuşi. 

Era un început promiţător. 

— Foarte bine, le spuse Ranjit. Deci doi este număr prim şi 
trei este număr prim, dar patru se poate împărţi nu numai 
la el şi la unu, ci şi la doi. În consecinţă nu e număr prim. 
Următoarea întrebare: Cum se generează numerele prime? 

Clasa se agită, dar nici o mână nu se ridică imediat. Ranjit 
le zâmbi studenţilor. 

— Grea întrebare, nu-i aşa? Există câteva scurtături 
sugerate, multe dintre ele necesitând calculatoare de 
dimensiuni mari. Dar singura cale care nu cere altceva în 
afară de un creier, o mână şi ceva de scris - dar generează 
garantat toate numerele prime până la orice limită pe care 
vrei s-o stabileşti - se numeşte sita lui Eratostene. Oricine 
poate folosi sita. Adică, oricine care are suficient timp. 

Se întoarse şi începu să scrie pe tablă un şir de numere, 
de la unu la douăzeci. Scriind, vorbea: 

— Există şi o poezioară mnemotehnică să vă ajute să ţineţi 
minte: 


Ştergeţi doi şi ştergeţi trei, Sita lui Eratostene. 

Apoi multiplele sublime, Numerele rămase-s prime. 

— Uitaţi cum funcţionează, continuă el. Priviţi lista de 
numere. Ignoraţi-l pe unu; e un fel de înţelegere între 
gentlemenii teoriei numerelor că unu nu are ce căuta aici şi 
nu ar trebui numit prim, pentru că aproape fiecare teoremă 
din teoria numerelor devine instabilă dacă se include unu. 
Astfel că primul număr din listă e doi. Acum parcurgeţi lista 
şi ştergeţi toate numerele pare. Adică orice număr divizibil 
cu doi, după doi însuşi - patru, şase, opt şi aşa mai departe. 

Făcu acest lucru. 

— Acum cel mai mic număr care a rămas, după iniţialul doi 
şi unu despre care pretindem că nu există, este trei, aşa că 
ştergem nouă şi toate numerele în continuare care sunt 
divizibile cu trei. 

Ne rămân astfel doi, trei, cinci, şapte, unsprezece şi aşa 
mai departe. Am generat o listă cu primele numere prime. 
Am mers numai până la douăzeci pentru că mă dor mâinile 
când scriu liste lungi, dar sita funcţionează pentru oricâte 
numere. Dacă vreţi să scrieţi primele nouăzeci de mii de 
numere - adică totul de la unu până la aproximativ nouăzeci 
de mii - ultimul număr rămas va fi cel de-al o mielea prim, şi 
le-aţi avea scrise şi pe toate cele de dinaintea lui. 

Ranjit aruncă o privire la ceasul de pe perete, aşa cum îi 
văzuse făcând pe mulţi dintre propriii lui profesori: 

— Acum, pentru că avem curs de trei ore, declar o pauză 
de zece minute. Întindeţi-vă picioarele, folosiţi toaletele, 
discutaţi cu vecinii - faceţi ce vreţi, dar vă rog să fiţi înapoi 
pe locurile voastre la şi jumătate, când o să începem partea 
serioasă a seminarului. 

Nu aşteptă să-i vadă dispersându-se, ci se îndreptă rapid 
spre uşa privată care ducea în birourile de pe hol. Folosi şi 
el toaleta - fă pipi ori de câte ori ai ocazia, după cum circula 
o legendă urbană că şi-ar fi sfătuit cândva supuşii o regină a 
Angliei - şi telefonă repede acasă. 

— Cum merge? întrebă Myra. 


— Nu ştiu, răspunse el sincer. Până acum au fost cuminţi şi 
destul de mulţi dintre ei au ridicat mâna când am pus 
întrebări. Se gândi o clipă: Cred că pot spune că sunt 
moderat optimist. 

— Ei bine, zise soţia lui, eu nu sunt. Adică nu moderat. 
Cred că o să-i dai gata; când vii acasă o să sărbătorim. 

Erau toţi la locurile lor când reveni la catedră, cu un minut 
înainte ca limba lungă a ceasului să ajungă la şase. Semn 
bun, gândi Ranjit plin de speranţă, şi trecu imediat la 
treabă. 

— Câte numere prime există? întrebă el fără introducere. 

De data asta mâinile se înălţară mai încet, dar aproape toţi 
se descurcară. Ranjit indică o fată din primul rând. Ea se 
ridică şi spuse: 

— Cred că există un număr infinit de numere prime, 
domnule. 

Dar când Ranjit o întrebă de ce credea asta, ea lăsă capul 
în jos şi se aşeză fără să răspundă. 

Un alt student, un băiat ceva mai mare decât ceilalţi, 
strigă: 

— A fost demonstrat! 

— Într-adevăr a fost, fu de acord Ranjit. Dacă faceţi o listă 
cu numerele prime, indiferent cât de multe aveţi în listă sau 
cât de mare este cel mai mare dintre ele, întotdeauna se 
vor găsi alte numere prime care nu sunt pe listă. Anume, 
hai să considerăm că suntem cam prostuţi şi credem că cel 
mai mare de pe lista noastră, nouăsprezece, este şi cel mai 
mare număr prim care poate să existe. Aşa că facem o listă 
cu toate numerele prime mai mici decât nouăsprezece - 
adică de la doi la şaptesprezece, şi le înmulţim între ele. Doi 
ori trei ori cinci şi aşa mai departe. Putem să facem asta 
pentru că, deşi suntem proşti, avem un calculator foarte 
bun. 

Ranjit lăsă timp să se stingă cele câteva râsete, apoi 
continuă: 


— Deci am făcut înmulţirea şi am obţinut un produs. 
Adăugăm la el 1 şi obţinem un număr N. Ce ştim noi despre 
N? Ştim că s-ar putea dovedi el însuşi prim pentru că, prin 
definiţie, dacă se împarte la oricare din acele numere 
rămâne rest 1. Dacă se întâmplă să fie un număr compus, 
nu poate avea vreun factor aflat în listă, din aceleaşi motive. 
Aşadar am dovedit că, indiferent câte numere prime punem 
în listă, există întotdeauna unele şi mai mari care încă nu 
sunt pe listă, şi în consecinţă numărul lor este infinit. Făcu o 
pauză, uitându-se la studenţi: Ştie cineva cine a demonstrat 
asta? 

Nu se ridică nici o mână, dar diverse nume fură strigate: 

— Gauss? 

— Euler? 

— Lobacevski? 

Şi, din ultimul rând: 

— Amicul dumneavoastră Fermat? 

Ranjit le zâmbi. 

— Nu, nu Fermat, şi niciunul dintre cei menţionaţi de voi. 
Demonstrația e mult mai veche. Aproape de pe vremea lui 
Eratostene, dar nu chiar. Omul se numea Euclid şi a făcut 
asta undeva pe la 300 î. Hr. 

Ridică mâna avertizându-i prieteneşte. 

— Acum o să vă arăt altceva. Uitaţi-vă la lista cu numere 
prime. Observaţi de câte ori două numere prime sunt 
numere impare consecutive. Se numesc perechi prime. 
Poate cineva ghici câte perechi prime există? 

Urmă o agitaţie, dar linişte, până când un student curajos 
strigă: 

— O infinitate? 

— Exact, aprobă Ranjit. Există un număr infinit de perechi 
prime... şi tema voastră pentru acasă este să găsiţi 
demonstraţia. 

Astfel că la cina din acea seară Ranjit fu mult mai vesel 
decât îl văzuse Myra în ultimul timp. Îşi informă familia: 

— Glumesc cu mine. O să meargă! 


— Bineînţeles, zise soţia lui. N-am nici o îndoială. Şi nici 
Tashy. 

Într-adevăr, mica Natasha, care acum avea voie să li se 
alăture adulţilor la masă, părea să asculte cu atenţie din 
scaunul ei înalt, când intră valetul. 

— Da, Vijay? zise Mevrouw ridicând privirea. Pari 
îngrijorat. S-a întâmplat ceva jos? 

EI scutură din cap. 

— Nu jos, doamnă. S-a dat la ştiri ceva ce cred că aţi dori 
să ştiţi. A mai avut loc un atac din acelea cu Tunetul Tăcut, 
în America de Sud. 

De data aceasta nu numai o singură ţară fusese întoarsă la 
era preelectronică. Erau două. Nicăieri pe tot cuprinsul 
Venezuelei şi Columbiei nu mai suna vreun telefon, nu se 
mai aprindea o lumină la apăsarea unui buton, nici un 
televizor nu mai prezenta imagini. 

Restul mesei fu completat de conversații ocazionale 
despre seminarul lui Ranjit sau despre cât de bine folosea 
Natasha lingura. Ecranele din cameră, niciodată utilizate în 
timpul meselor pentru că Mevrouw considera asta ceva 
barbar, erau acum pornite. 

Ca şi în Coreea, existau doar puţine scene din interiorul 
celor două ţări proaspăt subjugate, pentru că sistemele 
locale erau toate distruse. Pe ecrane se derulau câteva 
imagini schiţate ale avioanelor cargo aparţinând Pax per 
Fidem - de tipul celor cu posibilitate de aterizare şi 
decolare pe pistă scurtă pentru ca să poată evita aparatele 
de zbor încremenite pe aerodromuri - transportând acelaşi 
gen de trupe şi de echipamente care se revărsaseră peste 
graniţele Coreei de Nord. În general la televiziune apăreau 
purtători de cuvânt - care spuneau cam aceleaşi lucruri pe 
care le spuseseră şi despre Coreea - şi o mulţime de 
înregistrări prezentând evenimentele care duseseră la 
actualul dezastru. 

Secolul XXI nu fusese favorabil niciuneia dintre cele două 
ţări. În Venezuela era vorba de politică, în Columbia de 


stupefiante; în ambele ţări avuseseră loc violenţe şi 
frecvente crize guvernamentale, provocate de decizia 
foştilor baroni ai drogurilor de a prelua unele dintre 
afacerile cu petrol ale vecinilor lor, acum mult mai 
profitabile. 

— Pax per Fidem a lovit mai întâi Coreea de Nord pentru 
că ea nu avea nici un prieten adevărat în lume, îi spuse 
Ranjit soţiei lui. De data asta au lovit două ţări dintr-odată 
fiindcă aveau prieteni diferiţi - SUA sprijină Columbia încă 
din anii nouăzeci, iar Venezuela a fost apropiată şi de Rusia, 
şi de China. 

— Dar acum sunt mult mai puţine morţi, zise Mevrouw 
gânditoare. N-am cum să fiu nefericită din cauza asta. 

Myra oftă. 

— Dar crezi că o să ne fie mai bine când întreaga lume va 
fi condusă de Oceania, Eurasia şi Estasia? întrebă ea. 

Veşti grozave. 

La terminarea seminarului, nici un student nu reuşise să 
producă o demonstraţie riguroasă a infinităţii perechilor de 
numere prime, dar Ranjit nici nu se aşteptase s-o facă 
cineva. Nici dr. Davoodbhoy. Totuşi la prima întâlnire 
postseminar era vizibil mai fericit decât înainte. Flutură 
zâmbind comentariile studenţilor. 

— Ascultă aici: „Am avut sentimentul că nu învăţam numai 
matematică; învăţam despre ce înseamnă matematica.” 
„Foarte bine. Dr. Subramanian nu ne tratează ca pe nişte 
copii, ci mai degrabă ca pe noi membri ai echipei sale de 
cercetări.” „Pot participa şi la următorul său seminar?” Ce i- 
ai răspunde - aruncă din nou o privire foii - acestei fete, 
Ramya Salgado? 

Ranjit păru stânjenit. 

— O ştiu; a fost foarte activă la seminar. Poate dacă avem 
nevoie de cineva care să încălzească clasa. 

— O, făcu dr. Davoodbhoy, nu cred că trebuie să-ţi faci griji 
din cauza asta. Vrei să mai ţii unul, nu-i aşa? Te-ai gândit la 
un subiect? Poate ceva de genul ipotezei Riemann? 


— La asta există demonstraţii, îi reaminti Ranjit. 

— Unii nu consideră că ar fi satisfăcătoare. Oricum, a 
existat şi o demonstraţie pentru Fermat - a lui Wiles - şi 
asta nu te-a împiedicat să găseşti una mai bună. 

Ranjit se gândi, apoi clătină din cap. 

— Mă tem că Riemann e prea complicat ca să atragă pe 
cineva care nu e matematician profesionist. Cum să faci un 
student obişnuit să fie interesat de modul în care sunt 
distribuite zerourile din funcţia zeta a lui Riemann? Există 
subiecte mai bune. Prelucrarea lui Euler a ipotezei 
Goldbach, de exemplu. Asta e aur curat. „loate numerele 
întregi pozitive pare mai mari decât 4 pot fi exprimate ca 
sumă a două numere prime.” Şase e trei plus trei, zece e 
cinci plus cinci... sau şapte plus trei dacă vrei. Oricine poate 
înţelege asta! Numai că nimeni nu a demonstrat-o - încă. 

Davoodbhoy cugetă o fracțiune de secundă, apoi aprobă. 

— Dă-i drumul, Ranjit. S-ar putea chiar să particip la unul 
dintre cursuri. 

Din acest moment, pe măsură ce anii treceau, Ranjit 
începu să-şi dea seama că într-adevăr îi plăcea să predea. 
Fiecare semestru aducea o nouă grămadă de studenţi 
pasionaţi şi avea bineînţeles grija recenziilor lunare, iar 
Natasha creştea devenind dintr-o fetiţă promițătoare o fată 
ceva mai mare semnificativ mai promițătoare. Dacă cineva 
în lume împărtăşea îngrijorarea Myrei că cei trei sponsori ai 
Pax per Fidem îşi vor împărţi lumea între ei, nu dădea nici 
un semn. Tunetul Tăcut era un cuceritor amabil în America 
de Sud aşa cum fusese şi în peninsula coreeană. Lista 
populaţiei brusc lipsite de tehnologie erau rezolvate cât se 
putea de repede. Lumea exterioară urmărea, comenta şi 
părea să creadă că Pax per Fidem făcuse un lucru rezonabil 
de bun. 

Ranjit ştia că o parte a motivului pentru care lucrurile 
mergeau atât de bine o constituia planificarea meticuloasă 
în avans. Cu săptămâni înaintea atacului cele două vechi 


portavioane încă funcţionale fuseseră încărcate cu tot ceea 
ce era necesar, bunurile fiind furnizate în special de Rusia şi 
China. Pe deplin pregătite, fuseseră trimise în golful Mexic - 
în „misiune de antrenament” spunea anunţul de rutină al 
Departamentului Apărării - de fapt gata să înceapă 
aprovizionarea cu ajutoare de urgenţă aproape înainte ca 
ecourile exploziei nucleare a Tunetului Tăcut să se fi stins. 
Chiar şi Myra trebui să admită că efectele nu fuseseră rele. 

Într-o dimineaţă de duminică leneveau în grădină, doar ei 
trei. Ranjit analiza unele posibilităţi de curs pe ecran, Myra 
urmărea apatică ştirile, în timp ce Natasha, care se apropia 
de cea de-a douăsprezecea aniversare, exersa înotul pe 
spate în piscină. Atunci Myra ridică ochii, oftând. 

— Se pare că vor ajunge la o înţelegere, îi spuse ea soţului 
ei. Kenya şi Egiptul şi celelalte ţări care depind de apa din 
Nil. 

E] îi zâmbi liniştitor. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

De fapt în nici un caz nu ar fi garantat că o vor face într-o 
vreme, cu nu mai mult de şase luni în urmă, când cele două 
state principale îşi mobilizaseră forţele militare 
considerabile şi-şi trimiseseră armatele să se încrunte una 
la cealaltă. Apoi Consiliul de Securitate al ONU le făcuse 
favoarea unuia dintre avertismentele sale în cuvinte dure. 

— Presupun că acum Consiliul de Securitate e luat mult 
mai în serios, cu Tunetul Tăcut mereu la pândă, reflectă 
Myra. 

Ranjit demonstră ce soţ inteligent era omiţând orice „ţi-am 
spus eu”. Nu zise decât: 

— Mă bucur că se descurcă. Ascultă. Ce-ai zice ca 
următorul meu seminar să fie despre ipoteza Collatz? 

Myra păru nedumerită. 

— Nu cred că am auzit vreodată de asta. 

— Probabil că nu, admise Ranjit. Mulţi oameni n-au auzit. 
Bătrânul Lothar Collatz n-a avut parte niciodată de 
publicitatea pe care o merita. Uite, să-ţi arăt. Întoarse 


ecranul ca să poată vedea amândoi: Alege orice număr - 
ceva cu mai puţin de trei cifre; merge la fel de bine şi cu 
numere mari, dar durează prea mult. Ai ales? 

Myra încercă: 

— Păi, să zicem, opt? 

— Bun. Acum împarte-l la doi, şi continuă să-l împarţi la 
doi până când nu mai obţii un rezultat număr întreg. 

Ascultătoare, Myra rosti: 

— Opt, patru, doi, unu. La asta te refereai? 

— Exact la asta. Stai o clipă să le pun pe ecran... Bine. 
Asta este ceea ce numim prima regulă Collatz: când 
numărul e par, se împarte la doi până când nu se mai obţine 
număr par. Acum alege un număr impar. 

— Hm... cinci? Ranjit oftă. 

— Bine, o să facem cu cele simple. Acum o să aplicăm 
regula numărul doi. Dacă numărul e impar, îl înmulţim cu 
trei şi adăugăm unu. 

— Cincisprezece... şaisprezece, oferi Myra. 

— Bun. Acum ai din nou un număr par, deci ne întoarcem 
la regula unu. Să pun pe ecran. 

În timp ce Ranjit tasta 8, 4, 2, 1 alături de celelalte 
numere, Myra înălţă din sprâncene. 

— Hm. Par la fel. Ranjit îi zâmbi larg. 

— Asta e ideea. lei orice număr, chiar şi cel mai mare 
număr la care te poţi gândi, şi lucrezi cu cele două reguli. 
Împarţi la doi dacă e par, înmulţeşti cu trei şi adaugi unu 
dacă e impar, şi o să ajungi la rezultat unu de fiecare dată. 
Chiar dacă numerele cu care începi sunt mari - stai, o să-ţi 
arăt. 

Introduse câteva instrucţiuni de programare şi alese 
numărul 27 pentru început. Folosind alternativ regulile unu 
şi doi, ecranul afişă: 81... 82... 41... 123... 124...62... 31... 
93... 94... 47... 141... 142... 71... 213... 214... 107...până 
când Ranjit îl opri. 

— Vezi cum oscilează numerele? E oarecum plăcut de 
urmărit, şi uneori se ajunge la numere foarte mari - nişte 


tipi de la Carnegie Mellon au obţinut la numere cu mai mult 
de cincizeci de mii de cifre - dar în cele din urmă se ajunge 
întotdeauna la unu. 

— Păi, zise Myra relaxată, sigur că da. De ce n-ar ajunge? 

Ranjit îi aruncă o privire fierbinte. 

— Noi, matematicienii, nu ne mulţumim cu evidențe 
intuitive. Noi vrem demonstraţii! În 1937, Collatz şi-a emis 
ipoteza, anume că acest lucru se întâmplă cu orice număr, 
până la infinit. Dar nu a fost niciodată dovedit. 

Myra aprobă absent. 

— Pare destul de posibil. Apoi, umbrindu-şi ochii, se uită 
spre piscină şi spuse cu voce ridicată: Ar fi bine să faci o 
pauză, Iashy! Doar nu vrei să te extenuezi. 

Ranjit se grăbi să-şi întâmpine fiica cu un prosop, dar se 
uita la soţia lui. În cele din urmă întrebă: 

— Myra? Pari puţin distrată. Ceva nu e în regulă? Ea îl 
privi cu afecţiune, apoi cu un râs adevărat. 

— Să nu fie în regulă? Deloc, Ranj. Doar că... Ei bine, încă 
nu am fost la doctor, dar sunt destul de sigură. Cred că sunt 
iar însărcinată. 

Zilele cârligului spaţial. 

Pentru Myra de Soyza Subramanian cea de a doua sarcină 
fu chiar mai uşoară decât prima. De exemplu, soţul ei nu 
mai venea acasă deprimat de la o slujbă pe care s-o 
considere irelevantă; studenţii îl plăceau, lui îi plăceau 
studenţii, iar dr. Davoodbhoy era categoric mulţumit. Acum 
şi lumea exterioară era mai uşor de acceptat. O, câteva ţări 
păreau să nu se poată dezobişnui de a face ameninţări 
zgomotoase la adresa vecinilor lor. Însă abia dacă mai era 
câte cineva ucis. 

Şi, cu toate protestele lui Beatrix Vorhulst, se mutară în 
cele din urmă în propria lor căsuţă - „mică” numai în 
comparaţie cu conacul Vorhulst - la doar câţiva paşi de una 
dintre cele mai frumoase plaje largi ale insulei, unde apa 
era caldă şi primitoare ca întotdeauna. Când se instalată în 
noua lor locuinţă, lumea exterioară nu mai părea atât de 


amenințătoare. Micul Robert se putea bălăci în partea mai 
puţin adâncă a piscinei, în timp ce Natasha descoperea ape 
mai adânci ca să-şi demonstreze considerabilul (şi, susţinea 
Ranjit, evident moştenitul) talent la înot - atunci când nu 
lua lecţii de navigaţie de la un vecin care deţinea un mic 
Sunfish. Ceea ce făcea traiul în casa lor extrem de plăcut 
era faptul că Mevrouw Vorhulst împărţise cu ei bucătarul 
favorit şi camerista favorită a Natashei, ca s-o scutească pe 
Myra de problemele gospodăriei. 

Un alt mod în care cea de-a doua sarcină a Myrei se 
deosebea de prima venea din partea Natashei - de fapt, cel 
mai adesea Tashy. Tashy nu era o problemă. Când nu 
câştiga premii la înot - deocamdată numai în concursurile 
pentru copii, dar fusese surprinsă urmărind cursele 
adulţilor cu ochii îngustaţi şi intenţii evidente - era ocupată 
cu munca de asistentă a mamei sale, delegat şi bucătar 
secund. Astfel ajutată, Myra avea la dispoziţie zilnic un 
număr satisfăcător de ore pe care să le petreacă punându- 
se la curent cu ceea ce se petrecea în domeniul inteligenţei 
artificiale şi protezelor autonome. 

Era destul de mult. Deja când Myra începuse să evalueze 
fiecare zvâcnire a unui muşchi în speranţa că ar putea fi 
începutul travaliului, era aproape gata să treacă din nou la 
treabă. 

Bineînţeles, asta nu ţinu mult. După ce se născu copilul, fu 
înţărcat, învăţat la toaletă şi trimis la şcoală, Myra 
alunecase din nou în urma tovarăşilor ei. Era inevitabil. 

Se înfuriase Myra din cauza legilor tiranice ale 
maternității? Erau clar nedrepte. Ele dictau că orice femeie 
care îşi dorea un copil trebuia să accepte decretul inflexibil 
al Mamei Naturi care cerea ca, pentru o perioadă de timp, 
funcţiile cognitive ale minţii ei să treacă pe planul doi faţă 
de cele ale maternității. Perioada trebuia să fie şi 
însemnată. Zece ani era minimul acceptat înainte ca o 
femeie pasionată de IA (sau medic, sau politician, sau chiar 
şef patiser) să poată reveni la cariera ei. 


Evident nu era drept. Dar lumea era nedreaptă atât de 
cronic, încât Myra de Soyza Subramanian nu avea timp de 
pierdut cu resentimente. Aşa era lumea şi nu o putea 
schimba. Ce rost avea să se plângă? Va veni timpul când 
ambii ei copii vor fi la universitate. Atunci va fi atât de liberă 
pe cât poate fi o fiinţă umană şi va avea douăzeci, treizeci, 
poate chiar cincizeci de ani de viaţă productivă în care să 
descurce iţele profesiei alese de ea. 

Numele jocului era satisfacţie amânată. Nu trebuie să-ţi 
placă regulile ca să joci după ele. Şi, într-un fel sau altul, s- 
ar putea chiar să câştigi. 

Şi Myra şi Ranjit se considerară mari învingători când se 
născu Robert Ganesh Subramanian. Părinţii lui credeau că 
au dat lovitura cu doi copii minunaţi. Robert era un nou- 
născut gălăgios şi sănătos care câştiga în greutate şi putere 
cât de repede puteau spera Ranjit şi Myra. Încercă să se 
răsucească în leagăn chiar mai devreme decât Natasha, şi 
învăţă la oliţă aproape la fel de devreme. Toţi prietenii lor 
declarau că era cel mai frumos copil pe care îl văzuseră 
vreodată, şi practic nu minţeau. Robert era genul de 
bebeluş pentru imaginea căruia firmele producătoare de 
mâncare pentru copii ar fi plătit greu ca s-o poată pune pe 
etichetele lor. 

Interesant, dacă exista cineva care să-l iubească pe 
micuțul Robert mai mult decât părinţii lui, acea persoană 
era mica Natasha, care nu mai era atât de mică şi începea 
deja să demonstreze aptitudini considerabile pentru 
atletism şi educaţie, şi obținea de la părinţii ei aproape 
orice le-ar fi putut cere. 

Ceea ce, în acest caz, era să o lase să aibă grijă de micuțul 
Robert. 

De fapt, nu chiar tot ce ţinea de îngrijirea lui. Nu şi partea 
care includea situaţiile cu adevărat rău mirositoare. Dar să- 
| îmbrace pe Robert, să împingă căruţul lui Robert, să se 
joace cu Robert - Natasha pretindea privilegiul de a se 


ocupa de aceste lucruri, iar după câteva ezitări îngrijorate 
la început, Myra îi acordă fiicei sale ceea ce ceruse. 

În realitate Natasha se pricepea foarte bine la treaba asta. 
Când Robert ţipa sau plângea, Natasha era de obicei cea 
care găsea cuvintele să-l potolească. Iar când îl lua mama 
lui, Natasha îşi trăia propria viaţă, la şcoală sau la 
antrenamentele zilnice de înot sau doar petrecându-şi 
timpul cu prietenii... cel mai adesea combinând interesele, 
prietenii alăturându-i-se în piscină, sau Robert dormitând 
lângă ea în timp ce studia verbele limbii engleze, istoria 
Indiei sau a naţiunilor sale satelit. 

Bineînţeles, toate astea însemnau un lucru bun pentru 
Myra. Natasha eliberând-o de atât de mult din munca 
impusă de creşterea lui Robert, Myra nu rămânea aşa de 
mult în urmă cu noutăţile inteligenţei artificiale cum se 
temuse. lar ceea ce era bine pentru Myra cu siguranţă era 
bine şi pentru Ranjit, care îşi iubea la fel de mult soţia - 
imprevizibil de tulburătoare - la fel ca în ziua în care se 
căsătoriseră. 

Una peste alta, lucrurile mergeau bine pentru Ranjit 
Subramanian. Un seminar pe semestru era tot ce avea 
nevoie, decretase dr. Davoodbhoy, dar dacă tot era să-l facă 
ar fi bine să-l facă unul grozav. Astfel că sala de curs a lui 
Ranjit devenise exact amfiteatrul supradimensionat în care 
el fusese fermecat de poveştile lui Joris Vorhulst despre 
lumea sistemului solar. Dar nici nu mai avea douăzeci de 
studenţi. Acum avea o sută. Fapt care, îl asigură dr, 
Davoodbhoy, îi dădea dreptul la luxul de a avea un asistent - 
fata aceea pasionată, Ramya Salgado, care acum avea şi ea 
o diplomă şi care îi îmbogăţise atât de mult cel de-al doilea 
seminar - şi libertatea propriilor „cercetări” în restul 
fiecărui semestru. Davoodbhoy sugeră că astfel ar putea lua 
avans în orice demonstraţie urma să desemneze drept temă 
la următorul curs. 

Sau, îşi dădu seama Ranjit, era un timp potrivit pentru a 
explora ţara sa natală aşa cum intenţionase încă de când 


Myra îl acuzase că ar fi mult prea limitat. 

Ideea era mult mai atractivă decât fusese cu ani în urmă, 
căci însuşi turismul era mai atrăgător în lumea post-Iunet 
Tăcut. Puteau, de exemplu, să facă o croazieră pe Nil, cum 
îşi dorea Myra încă de când avea zece ani; Egiptul şi Kenya 
îşi concediaseră o mare parte dintre militari în timp ce 
ecologiştii din toate ţările implicate lucrau la găsirea unor 
căi de economisire a apei care să limiteze setea pentru apa 
Nilului. Familia Subramanian îşi putea duce copiii la Londra 
- sau Paris, sau New York, sau Roma - ca să-şi facă o idee 
despre cum era un oraş mare. Se puteau îndrepta spre 
fiordurile norvegiene, munţii Elveţiei sau junglele 
amazoniene; puteau într-adevăr merge aproape oriunde, 
dar de fapt se întâmplă altfel. În timp ce studiau încă 
broşurile turistice găsiră o scrisoare de la Joris Vorhulst. 
Scria: 

Mama îmi spune că vine vacanţa. Eu o să fiu la terminal 
pentru cel puţin o săptămână, începând cu prima zi a lunii 
viitoare. Ce-ar fi să veniţi zilele astea să vedeţi ce facem? 

— De fapt, zise Myra, ar fi distractiv. 

lar Natasha adăugă: 

— Categoric! 

Chiar şi Robert, agăţat de scaunul Natashei şi ascultând 
fiecare cuvânt, ţipă ceva ce Natasha explică drept un da. 
Astfel că cei patru se pregătiră pentru prima lor excursie 
împreună. 

Nu numai invitaţia lui Vorhulst îl făcu pe Ranjit nerăbdător 
să viziteze terminalul Cârligului. De fapt existau două 
motive, iar primul era comitetul de experţi la care Vorhulst 
îl convinsese să se alăture cu ani în urmă. Nu fusese atât de 
uşor cum promisese Vorhulst - fără şedinţe la care să 
trebuiască să participe, nici măcar voturi în anumite 
probleme, pentru că dacă apăreau probleme suficient de 
supărătoare încât să necesite o decizie, acea decizie era 
luată de adevărații conducători ai întreprinderii, 
guvernatorii Chinei, Rusiei şi Statelor Unite. Însă Ranjit 


primise lunar rapoarte privind progresul. Şi acolo se simţea 
mâna grea a celor trei, pentru că în cea mai mare parte 
conţinutul rapoartelor era strict secret şi în general era 
denumit totul prin termenul criptic „construcţia”. Se dusese 
la faţa locului doar de câteva ori, iar acele vizite fuseseră 
superficiale. Dacă ar fi aflat mai multe stând acolo Ranjit n- 
ar fi putut spune, dar era nerăbdător să afle. 

Celălalt motiv era o surpriză chiar şi pentru Ranjit. Familia 
Subramanian nu avea maşină - Ranjit şi Myra mergeau cu 
bicicleta în cele mai multe locuri, uneori cu Natasha 
pedalând veselă înaintea lor şi Robert legat pe un scaun 
pentru copii în spatele tatălui lui, iar când aveau nevoie de 
un mijloc de transport se găseau întotdeauna taxiuri. Dar 
universitatea promisese că le va împrumuta o maşină 
pentru excursie, şi Ranjit aflase de la zâmbitorul dr. 
Davoodbhoy: 

— E special pentru tine. A trimis-o Pax per Fidem. E un 
design nou din Coreea transparentă - cu atâtea genii care 
obişnuiau să construiască arme acum libere pentru idei 
civile, au o mulţime de lucruri. 

lar când îi explicase ce poate să facă micuța vioaie cu 
patru locuri, Ranjit se întoarse la Myra surâzând larg de 
plăcere. 

— Dă-mi o cană de apă, porunci el trăgând în faţa casei. 

Uluită, ea se supuse. Fu chiar şi mai uluită când el 
deschise ceremonios rezervorul de combustibil şi turnă apa 
înăuntru, iar când porni motorul şi îi ascultă mulţumit 
torsul, ea rămase total zăpăcită. 

El îi dădu explicaţia pe care Davoodbhoy i-o dăduse lui. 

— Bor, zise. Se numeşte propulsie Abu-Hamed, după nu 
ştiu cine, probabil persoana care a inventat-o. Ştii că 
elementul bor e atât de înfometat după oxigen încât îl 
extrage din compuşi ca apa? Şi când scoţi oxigenul din 
molecula de apă, ce rămâne? 

Myra se încruntă. 

— Hidrogen, dar... 


Zâmbind, el îi puse un deget pe buze. 

— Borul e teribil de scump, şi arderea combustibilului 
carbonic e mult mai ieftină aşa că nimeni nu s-a ostenit cu 
el. Dar iată! Au descoperit cum să regenereze borul ca să 
poată fi refolosit. Aşadar noi conducem o maşină nu numai 
cu emisii nepoluante, ea nu emite absolut nimic! 

— Dar... începu Myra din nou. 

De data asta Ranjit opri gura soţiei sale cu a lui. 

— Ia-i pe Natasha şi pe Robert, o convinse el. Şi bagajele. 
Hai să vedem cum merge motorul cu hidrogen. 

Se dovedi că mergea foarte bine. Trebuiră să oprească de 
două ori ca să adauge apă în rezervor, sub privirile 
scandalizate ale oamenilor care lucrau în benzinării, dar 
micul autoturism mergea la fel de bine ca acelea vechi cu 
motoare pe combustibil fosil. 

Mai erau încă zece kilometri până la terminal când Robert 
emise unul dintre ţipetele lui care-ţi opreau inima în loc. 
Myra călcă frâna, dar nu era nici un pericol imediat. Numai 
o privelişte tulburătoare. Lucrul la care Robert arăta cu 
mâna (şi spunea „Păianjen!”, „Urcă repede!” şi „Multe, 
multe, multe!”) era însuşi cablul Cârligului, abia vizibil 
precum ceva care sclipea în soare. Dar ceea ce transporta, 
odată ce ştiai ce să cauţi, era destul de vizibil. Erau păstăile 
cargo, una după alta, mărşăluind în sus spre cer şi 
dispărând în primul strat de nori. 

— Hm, făcu Ranjit. Se pare că într-adevăr funcţionează, 
nu-i aşa? 

Aşa era. 

Drumul spre terminal era dublat de o cale ferată şi în timp 
ce ei se apropiau, un tren - patruzeci şi două de vagoane de 
marfă, numără Natasha entuziasmată - îi depăşi şi dispăru 
într-unul dintre imensele hangare ale terminalului. La 
intrarea pentru maşini erau gărzi, dar familia Subramanian 
fu lăsată să treacă cu un salut amical şi un semn cu mâna în 
direcţia parcării pentru VIP 


Acolo fură întâmpinați de o asiatică frumoasă care se 
prezentă drept asistenta lui Joris Vorhulst. 

— Domnul inginer Vorhulst abia aştepta să veniţi, îi 
informă ea, dar nu mai devreme de mâine. Însă e pe drum. 
Doriţi să mâncaţi ceva? 

Ranjit deschise gura să spună că era o idee bună, dar fu 
depăşit de răspunsul mai rapid al soţiei lui. 

— Nu încă. Dacă am putea arunca o privire... 

Puteau. Fură atenţionaţi să stea departe de hangarele de 
încărcare şi, bineînţeles, să fie atenţi la camioanele şi 
tractoarele care transportau părţi componente şi piese 
neidentificabile ale unor obiecte fără îndoială interesante. 

Ranjit contempla întreaga activitate cu o binevoitoare lipsă 
de înţelegere. 

— Ce n-aş da să ştiu ce sunt unele dintre lucrurile astea, 
îşi informă el familia în general. 

Tânăra Natasha strânse din buze. 

— Păi, zise, pachetul ăla voluminos e motorul unei rachete 
ionice. Cred că balotul de lângă el sunt nanotuburile 
carbonice sub formă de folie - aş spune că sunt probabil o 
parte din pânza solară... 

Ranjit se uită la fiica sa cu gura căscată. 

— Ce te face să fii atât de sigură? întrebă. 

Ea zâmbi larg. 

— În timp ce vorbeaţi cu doamna, eu şi Robert ne-am 
învârtit prin jur şi am citit etichetele de pe lăzi. Cred că aici 
se construiesc nave spaţiale! 

— Şi, strigă o voce familiară din hangar, ai perfectă 
dreptate, Tashy! Avem deja vreo două funcţionale. 

Joris Vorhulst nu acceptă nici o obiecţie; el voia mâncare, 
mâncare serioasă srilankeză, iar dacă ei nu voiau să 
mănânce n-aveau decât să-l privească pe el. Reieşi că timp 
de cinci săptămâni fusese el însuşi pe Cârligul Spaţial, iar 
acum se întorcea de la supravegherea exact a acelor nave 
spaţiale a căror existenţă o dedusese Natasha. 


— Cârligul chiar începe să tragă greutăţi, îi informă el 
fericit. 

Cele două rachete robot deja furnizate lucrau ca gunoieri, 
dedicându-se curăţirii LEO de navele abandonate şi chiar 
de rezervoarele abandonate ale fostelor rachete vechi 
ruseşti şi americane. Odată găsite, li se montau vele solare 
controlate prin computere şi programate să se îndrepte 
către Gara Centrală. Acolo erau transformate. Nu mai erau 
periculoşii ucigaşi spaţiali zburând liberi. Deveneau simple 
materii prime pentru orice era necesar să fie construit. 

— E foarte bine să trimiţi materiale de la suprafaţă, 
declară Vorhulst cu gura plină de ceea ce chiar şi Myra 
trebuise să admită că era un curry foarte bun, dar de ce am 
irosi ceva ce este deja acolo sus? 

— Asta ai făcut acolo pe LEO? Ai adunat resturi ca să 
construieşti lucruri noi? 

Vorhulst păru jenat. 

— Practic, spuse, mă asiguram că cea de-a treia navă e 
gata de plecare. E cea care se îndreaptă spre Lună. Ştiţi că 
exploratorii-robot lucrează acolo deja de câţiva ani? Şi că 
au descoperit multe tuburi de lavă din acelea despre care 
vă povesteam la orele de astronomie? 

— Nu ştiam, se plânse Ranjit. Rapoartele pe care le-au 
trimis comisiei de experţi au fost destul de sumare. 

— Mda, admise Vorhulst, ştiu cum au fost. Sperăm că 
acum cei trei mari o să se mai relaxeze puţin, pentru că 
tuburile schimbă totul. Unul dintre ele se află chiar sub 
Sinus lridium - „Golful Curcubeului”. E o frumuseţe. Are o 
mie opt sute metri lungime, iar cea de-a treia navă va aduce 
utilajele care să-l sigileze, fiindcă Lunar Development are 
un plan pentru el. Cei trei mari vor turişti, înţelegeţi. 

Myra păru sceptică. 

— Turişti? Ultima dată am auzit că locuiau vreo 
unsprezece oameni în colonia lunară şi costau o avere 
numai hrănirea lor şi furnizarea aerului respirabil. 

Vorhulst rânji. 


— Pe vremuri da. Atunci trebuiau aprovizionaţi de pe 
suprafaţa Pământului, cu rachete. Dar acum avem Cârligul 
Spaţial! O, categoric vor fi turişti. Şi ca să le dăm un motiv 
bun să se ducă acolo, cei trei mari au tras câteva sfori, iar 
acum Comitetul Olimpic a făcut târgul. 

Natasha, până atunci neobişnuit de tăcută, înălţă capul: 

— Ce fel de târg? 

— Să ţină acolo genul de concursuri care nu se pot 
desfăşura pe Pământ, Tashy. Vezi tu, gravitația lunară e de 
numai 1,622 m/s2, aşa că... 

Natasha ridică mâinile. 

— Vă rog, doctore Vorhulst! 

— E cam a şasea parte din gravitația la suprafaţa 
Pământului. Asta înseamnă că în clipa în care cineva ar 
practica un sport olimpic pe Lună, toate vechile recorduri 
din alergări sau sărituri ar fi bune de aruncat pe fereastră. 
Nici măcar tubul Sinus Iridium nu sunt sigur că e destul de 
înalt pentru un săritor în înălţime. 

Ranjit păru sceptic. 

— Crezi că oameni ar călători câteva sute de mii de 
kilometri numai ca să vadă câţiva atleți sărind? 

— Cred, insistă Vorhulst. La fel şi Lunar Development. Dar 
nu ăsta e punctul-cheie. Ce-aţi spune de un concurs care nu 
a fost posibil pe Pământ? Cum ar fi o întrecere între oameni 
zburând prin puterea muşchilor? 

Dacă se aştepta la un răspuns din partea lui Ranjit, fu 
dezamăgit. Natasha sări în picioare, în zgomot de veselă 
ciocnită. 

— Eu aş spune că sunt gata! strigă ea. Vreau să merg! Şi, 
o să vedeţi, o să câştig! 

Aurul Natashei. 

Şi chiar se duse acolo. 

Nu imediat, desigur. Erau multe de făcut înainte ca prima 
Olimpiadă selenară din toate timpurile să poată avea loc - 
multe de făcut Lunii pentru ca acest lucru să fie posibil, de 
exemplu, şi destul de multe Cârligului Spaţial ca să poată 


transporta pasageri cu şanse rezonabile ca aceştia să 
ajungă vii la destinaţie. Acum când textele primite 
conţineau mai multe informaţii, Ranjit le devora imediat ce 
soseau, cu acea poftă de cadet spaţial pe care Joris Vorhulst 
i-o trezise cu mult timp în urmă. 

Din fericire pentru liniştea sufletească a lui Ranjit, lumea 
părea să se îndrepte spre mai bine. A doua doză de Tunet 
Tăcut îi potolise pe unii dintre cei mai nesupuşi conducători 
ai lumii. Seminariile lui continuau să meargă destul de bine 
pentru ca dr. Dovoodbhoy să rămână mulţumit, iar mica sa 
familie continua să-i provoace o fericire statornică. 

În special Natasha. Perspectiva colegiului în următorii 
câţiva ani nu reprezenta o problemă, dar mai era şi 
Olimpiada pe Lună pe care i-o promisese dr. Vorhulst. 
Antrenamentele pentru aşa ceva nu erau uşoare. Făcea ca 
antrenamentele pentru orice altă Olimpiadă să pară zece 
minute de sărituri matinale de încălzire. 

Bineînţeles, Natasha nu era singura care se antrena 
pentru evenimentul fără precedent. Pretutindeni în lume 
tineri atleți se întrebau dacă puteau ajunge într-o formă 
suficientă pentru întrecerea de zbor. Întrucât misiunea de a 
se antrena trebuia îndeplinită sub tirania gravitaţiei 1g cea 
lipsită de compromisuri, se cerea extrem de multă 
inteligenţă. 

Existau două moduri de abordare a zborului prin puterea 
muşchilor. „Balunaticii” foloseau baloane cu gaz de diverse 
forme, astfel ca atletul să fie susţinut în zbor şi să-şi 
utilizeze toată forţa muşchilor la manevrarea unei elice fără 
să mai cheltuiască efort ca să stea ridicat. Pe de altă parte, 
bicicliştii cerului preferau să facă totul doar prin forţa 
mușchilor. Pentru ei producătorii de articole sportive 
inventaseră rapid o întreagă gamă de dispozitive 
propulsate cu elice. Mulțumită nanotuburilor din carbon-60, 
aceeaşi moleculă care transformase Cârligul Spaţial dintr- 
un vis într-un mijloc de transport funcţional, aceste 
dispozitive erau atât de uşoare încât chiar şi pe Pământ 


puteau fi ridicate într-o singură mână - iar pe Lună, cu un 
singur deget! 

Ceea ce lipsea acestor ambiţioşi atleți era o adevărată sală 
de antrenament la o şesime din gravitație. Trebuiau să facă 
tot ce puteau mai bine, de obicei folosind echipament cu 
contragreutăţi ca să obţină un echivalent al gravitaţiei 
selenare. Toate acestea cereau nu numai ingeniozitate. 
Cereau de asemenea o mulţime de bani. 

Ar fi depăşit cu mult puterea de cumpărare a unui 
profesor universitar, dar în acest scop necesităţile Natashei 
se bucurau de sprijinul considerabil al srilankezilor cu 
funcţii înalte. Chiar şi cei care nu erau interesaţi în mod 
special de evenimentele sportive se bucurau să atragă 
atenţia asupra faptului că Sri Lanka devenise cea mai mare 
poartă a lumii către spaţiul cosmic. Astfel că banii erau 
garantaţi, şi la periferiile oraşului Colombo fu construită o 
mare sală de sporturi la gravitație lunară. Acolo Natasha 
practica după voia inimii ciclismul ceresc. 

Sala se afla la numai zece minute distanţă de casa lor, 
astfel încât familia Natashei era adesea prezentă printre 
spectatori. Uneori mai mult decât spectatori; Robert adora 
să-şi privească sora mai mare plutind pe „cerul” sălii de 
sport - îi plăcea chiar şi mai mult când în cele din urmă 
apărea puţin timp liber pe aparate. Atunci şi Robert avea 
şansa să zboare. 

Bineînţeles, nu numai Natasha profita de sala cu gravitație 
scăzută. Candidaţi plini de speranţă din toată insula 
cerşeau posibilitatea să-şi testeze aptitudinile pe acele 
aparate, şi peste treizeci dintre ei o obţinură. Dar Natasha 
Subramanian îşi depăşea mereu orice alt adversar. 

Şi, în ziua în care echipa Sri Lankăi se adună la terminalul 
Cârligului Spaţial pentru a fi ridicată către prima sa 
experienţă în spaţiu, Natasha era cea care purta cu ea 
speranţele de victorie ale insulei. 

Când îşi aruncă privirea peste preţurile propuse de 
companiile turistice pentru Olimpiada selenară, Myra icni: 


— Of, Ranjit, gemu ea cu mâna apăsată pe inimă. N-o 
putem lăsa pe Tashy să concureze fără să fim acolo, dar 
cum să mergem? 

Ranjit, care nu se aşteptase la mai puţin, se grăbi s-o 
liniştească. Familiile competitorilor primeau un discount 
substanţial. La fel şi membrii consiliului de experţi, inclusiv 
el însuşi, şi când puneai la un loc două discounturi costul 
biletelor nu mai era decât cel mult scandalos. 

Însă nu intangibil. Prin urmare Myra, Ranjit şi micul 
Robert se prezentară la terminal. Ca oricine din lume care 
poseda un ecran IV - adică, cu o bună aproximaţie, cam 
absolut toată lumea - urmăriseră reportajele fermecătoare 
care însoţiseră evoluţia Cârligului Spaţial până la 
transportul de pasageri. Ştiau cum funcționau capsulele 
pentru pasageri şi cum te simţeai ridicat la cer cu o viteză 
constantă de câţiva metri pe secundă. 

Ceea ce nu apreciaseră însă corect era cât de multe 
secunde, chiar şi la acea viteză, dura drumul din Sri Lanka 
până la Sinus Iridium. Nu era o călătorie de plăcere. 

În primele şase zile nu ajunseră decât până la centura 
inferioară Van Allen, când familia Subramanian - împreună 
cu celelalte familii de la bord, Kai, Kosba şi nişte norvegieni 
cu nume de nepronunţat - fură nevoiţi să se înghesuie în 
adăpostul împotriva ucigaşelor radiaţii Van Allen. Adăpostul 
era format dintr-o capsulă cu pereţi tripli cu dormitoare şi 
instalaţii sanitare. Cuprindeau toalete, lăudabil numite 
„băi”, şi douăzeci - pe numărate, douăzeci - de paturi 
extrem de înguste ordonate în rânduri de câte cinci. Când 
trebuiau să se îndrepte către adăposturi luau cu ei micile 
uniforme speciale ale Cârligului (aproape lipsite de 
greutate, pentru a uşura încărcătura, şi atât de rezistente 
la murdărie pe cât le putuse fabrica industria textilă, 
întrucât nu existau şanse să fie spălate), medicamentele 
dacă era cazul, şi pe sine. Nu se putea aduce nimic altceva. 
Cel mai puţin dintre toate, modestia. 


Lui Robert nu-i plăcea adăpostul. Plângea. La fel şi nepotul 
familiei Kai. Nici lui Ranjit nu-i prea plăcea. Când se afla în 
adăpost tânjea după libertatea mai mare (cu toate că 
minimală) a capsulei neizolate, cu colţurile sale 
întunecoase, cauciucurile de gimnastică şi ferestrele sale - 
lungi, înguste şi groase, totuşi minunat de transparente. Cel 
mai mult tânjea după paturile normale cu propriile lor 
lumini şi ecrane şi aproape la fel de mult spaţiu în care să te 
întorci cât într-un sicriu de mărime medie. De fapt suficient 
ca să permită din când în când compania cuiva, cu condiţia 
să te afli în termeni extrem de intimi cu acel cineva. 

Prima consemnare în adăpost dură numai patru zile. Apoi 
ieşiră din nou în spaţiu liber... pentru încă nouă zile, după 
care ţipetele alarmelor porniră din nou şi veni vremea să 
caute iar adăpost în faţa centurii superioare Van Allen. 

Călătoria în spaţiu devenise posibilă pentru aproape 
oricine. Dar cu siguranţă nu devenise şi uşoară. Sau, dacă 
tot veni vorba, grozav de plăcută. 

Pe când ieşeau din centura superioară Van Allen se 
întâmplă un lucru nostim. Robert făcuse o pasiune pentru 
locul său favorit, panglica lungă de doi metri din plastic 
gros care reprezenta principala lor fereastră către 
universul exterior. Myra urca deja în centurile pentru 
exerciţii fizice şi Ranjit se gândea să se îndrepte spre patul 
lui unde să doarmă netulburat, când Robert se repezi în 
salturi la el, ţipând de încântare. Un Robert încântat era 
chiar şi mai greu de înţeles decât unul relaxat. Tot ceea ce 
reuşiră să înţeleagă Myra şi Ranjit fu unicul cuvânt „peşte”. 
Robert nu putea, sau nu voia, să clarifice mai mult, iar 
Natasha nu se afla la îndemână să traducă. Se afla însă o 
fetiţă de trei ani care venise cu o altă familie în capsula lor. 
Ea ascultă un timp în linişte discuţia lor, apoi, tot tăcută, îl 
luă pe Robert ca să-l înveţe cum să facă ceea ce Myra 
recunoscu drept tai chi. 

Aceea era micuța Luo, fiica unui cuplu din Taipei, unii 
dintre tovarăşii lor de capsulă. Cu totul erau şase Kai, 


inclusiv bătrânele mame ale domnului şi doamnei Kai, care 
lucrau în industria hotelieră. Ajunseseră astfel putred de 
bogaţi, aşa cum era necesar să fie pentru a se număra 
printre primii turişti pe care contau organizatorii 
Olimpiadei. La fel era şi familia din Coreea de Sud, şi 
tânărul cuplu din Kazahstan. Norvegienii nu erau bogaţi în 
mod deosebit, dar ei erau părinţii şi fratele unuia dintre cei 
mai buni săritori ai ţării lor şi deci erau îndreptăţiţi la 
discounturi. 

Ceea ce era râu cu toţi ceilalţi şaptesprezece oameni care 
împărțeau capsula lor era că niciunul dintre ei nu vorbea 
engleza şi cu atât mai puţin tamila sau singhaleza. Cea mai 
tânără doamnă Kai vorbea fluent franceza, aşadar Myra 
avea pe cineva cu care să stea de vorbă. Ceilalţi vorbeau 
unul cu altul în rusă, chineză şi ceea ce Ranjit considera că 
probabil era germană, niciuna dintre acestea nefiindu-i de 
prea mult folos. 

Oricum, nu la început. Însă timp aveau din plin. Săptămâni 
întregi până la punctul de la mijlocul drumului, încă altele 
până la final, unde capsula avea să fie atrasă pe orbită 
lunară, apoi o zi sau două până la aterizarea la Sinus 
Iridium. 

În timpul acestei ultime etape Subramanienii nu se aflau 
niciodată la mai mult de câţiva paşi distanţă de ecranele pe 
care rulau ştirile, fiindcă atunci aveau loc fazele eliminatorii 
pe Lună. Întrecerea finală avea să aibă loc în pereche, un 
zburător înaripat contra unui balunist. Şapte înaripaţi 
făcuseră drumul ca să participe la seriile eliminatorii... iar 
când familia Subramanian ajunsese la finalul călătoriei lor, 
cu Luna însăşi atârnând gigantică în faţa ferestrelor lor, 
auziră cum fiica lor fu anunţată drept câştigătoarea 
selecţiei. 

Pe atunci deja toţi adulţii deveniseră capabili să spună 
măcar câteva cuvinte în limba maternă a celorlalţi, şi le 
folosiră ca să-i felicite pe Subramanieni. 


Natasha îşi întâmpină familia la liftul care îi aducea de la 
suprafaţă în Satul Olimpic, vorbăreaţă, fericită şi, spre 
uşoara surprindere a lui Ranjit, însoţită de un tânăr 
brazilian de culoarea cafelei. Amândoi purtau hainele 
minime pe care toată lumea le purta într-un mediu în care 
temperatura nu trecea niciodată de douăzeci şi trei de 
grade Celsius. 

— Ele Ron, le spuse ea părinţilor. De la Ronaldinho. E 
campion la o sută de metri. 

Abia când Ranjit încercă să-şi privească fiica prin ochii lui 
Ronaldinho din Brazilia îşi dădu seama cu adevărat cât de 
mult poate să semene o fată de cincisprezece ani cu o 
femeie matură atrăgătoare. Spre surprinderea lui, Myra nu 
părea deranjată. Strânse mâna acelui Ronaldinho cu o 
căldură aparent neprefăcută, în timp ce Robert sesiză 
prezenţa alergătorului numai cât să-l împingă din drum 
când, urlând, se aruncă în braţele surorii sale mai mari. 

După ce acoperi capul lui Robert cu sărutări, Natasha 
şopti ceva la urechea lui Ron; el aprobă din cap şi spuse 
părinţilor ei: 

— A fost o plăcere să vă cunosc. 

Apoi dispăru, săltând cu paşii lungi şi lenți pe care îi 
încuraja gravitația selenară. 

— Trebuie să se antreneze, zise Natasha. Finala mea e 
mâine, dar a lui are loc abia miercuri. O să vă ducă el 
bagajele în cameră, ca să vă pot oferi ceva bun de mâncare. 

Ţinându-l pe Robert de mână, deschise drumul. Cu 
ajutorul Natashei copilul învăţă rapid o aproximare decentă 
a paşilor lui Ron. Ranjit fu mai puţin norocos. Descoperi că 
era mai uşor, chiar dacă mai puţin grațios, să execute 
salturi lente dintr-un punct în altul. 

Nu avură mult de mers, şi merită efortul să ajungă acolo. 
Mâncarea era diferită de furajele extrudate din capsula 
Cârligului atât cât se putea: o salată; un fel de carne, 
probabil şuncă, tăiată şi făcută crochete; fructe proaspete 
la desert. 


— Majoritatea sunt aduse de pe Pământ, le spuse Natasha, 
deşi căpşunile şi salata cresc într-un alt tub. 

Nu despre mâncare voiau ei să audă. Ci despre ce făcea 
Natasha, cum se simţea. Natasha voia să afle totul despre 
călătoria lor, ascultând cu răbdarea oarecum amuzată a 
unui veteran care trecuse deja personal prin toate acele 
lucruri. Deveni atentă când povestiră despre ţipetele lui 
Robert şi cuvântul „peşte”, cu toate că atunci când îl 
chestionă pe fratele ei în dialectul lor propriu el era mai 
interesat de fursecul lui decât să-i răspundă. 

— Spune doar că a văzut ceva pe fereastră care semăna 
cu un peşte. Nostim. Şi alţi oameni de aici povestesc că au 
văzut ceva pe drum. 

Myra căscă. 

— Probabil urină de astronaut congelată, zise ea 
somnoroasă. Vă amintiţi poveştile alea despre echipajul lui 
Apollo care vedea ceva despre care credeau că sunt licurici 
spaţiali? Ai zis cumva că avem o cameră? Cu un pat 
adevărat? 

Natasha aşa spusese, iar ei o obţinură - şi nu orice pat, ci 
unul care avea mai mult de nouăzeci de centimetri lăţime, 
ceea ce însemna suficient spaţiu pentru ca Myra şi Ranjit să 
se ghemuiască acolo. Imediat ce îl văzură nu-i putură 
rezista. Doar un pui de somn, îşi spuse Ranjit, cu un braţ în 
jurul soţiei lui care adormise deja. Apoi o să mă scol să 
explorez acest loc fascinant - a, adică după ce o să fac un 
duş din alea adevărate. 

Aceasta era intenţia lui serioasă. Nu fu vina lui că se trezi 
atunci când soţia lui îl scutura uşor de umăr spunând: 

— Ranj? Ştii că ai dormit paisprezece ore? Dacă te scoli 
acum o să fie timp pentru un mic dejun decent şi o privire 
prin tub înainte să ajungem la întrecere. 

Unele evenimente olimpice fuseseră urmărite de mulţimi 
de sute de mii de oameni. Prin comparaţie, spectatorii 
acestor prime jocuri selenare erau aproape invizibili. Abia 
dacă erau suficienţi oameni ca să ocupe cele o mie opt sute 


de scaune de mică gravitație care se căţărau pe pereţii 
tubului, iar familia Subramanian avu destul noroc să obţină 
locuri la mai puţin de o sută de metri de linia de sosire. 

Pe când se îndreptau către ele pe interval, Ranjit se simţea 
cam la fel de bine ca în toată viaţa lui. Un somn lung şi 
adânc, un duş rapid în apă adevărată, deşi reprocesată - 
numai treizeci de secunde de pulverizare, dar te poţi uda 
foarte bine în treizeci de secunde - şi o privire în fugă prin 
împrejurimi marcaseră începutul unei zile bune. Fu 
surprins să afle că zonele de cazare se aflau nu în tubul 
imensului stadion, ci într-unul mai mic din apropiere, legate 
printr-un tunel făcut de mâna omului. 

Dar era acolo! Pe Lună! Cu iubita lui soţie şi cu fiul său, în 
ziua care ar putea fi cea mai fericită din viaţa iubitei lui 
fiice! 

Cu toate că atmosfera artificială din tuneluri avea numai 
jumătate din presiunea de pe Pământ la nivelul mării, 
fusese considerabil îmbogăţită în oxigen. Acest lucru era 
mai important pentru balunaticul care era adversarul 
Natashei, Piper Dugan, decât pentru ea însăşi, deşi în 
gravitația de 1/6 a Lunii el tot avea nevoie de o capacitate 
de treizeci de metri cubi de hidrogen ca să se ridice. Se 
întâmpla să fie australian. Când intră, însoţit de trei 
asistenţi la frânghii ca să se asigure că dispozitivul nu-i 
scapă, cilindrul aerodinamic cu hidrogen îi plutea deasupra 
capului. 

La intrarea lui Dugan o orchestră invizibilă intonă ceea ce 
programul îi indica lui Ranjit că ar fi imnul naţional al 
Australiei, Advance Australia Fair, şi cea mai mare parte a 
publicului din partea opusă a tubului înnebuni. 

— 0-0, şopti Myra în urechea lui Ranjit. Nu cred că sunt 
destui srilankezi aici ca să egaleze asta şi pentru Tashy. 

Evident nu erau, însă se aflau acolo un contingent masiv 
din vecina India şi unul chiar şi mai mare de oameni de 
toate naţionalităţile care întâmplător îşi acordaseră 
afecțiunea unei fete de pe o insulă mică. Când Natasha 


intră să-şi ocupe locul, avea un singur asistent care ducea 
ceva asemănător unei biciclete fără roţi, dar cu aripi subţiri, 
aproape ca nişte pânze de păianjen. Şi pentru ea cântă 
muzica - dacă era imnul Sri Lankăi era o noutate pentru 
Ranjit, care nici nu ştia că există unul - dar fu aproape 
înecată în strigătele spectatorilor de pe partea ei de tub. 
Ţipetele continuară în timp ce asistenții îi ataşau pe 
competitori de maşinile lor - Piper Dugan suspendat de 
rezervorul său de hidrogen, cu mâinile şi picioarele libere 
să pedaleze, Natasha aşezată în unghi de patruzeci şi cinci 
de grade pe şaua bicicletei ei cereşti. 

Muzica se opri. Strigătele se stinseră. Urmă un moment de 
linişte aproape completă... apoi se auzi trosnetul acut al 
pistolului starterului. 

La început dirijabilul lui Dugan ţâşni orizontal înainte în 
timp ce bicicleta Natashei rămase în urmă vreo zece metri 
înainte ca ea să poată prinde viteză. 

Atunci începu să-şi ajungă din urmă adversarul. 

Urmă o cursă umăr la umăr aproape până la capătul 
stadionului, amândoi zburătorii fiind puternic încurajați de 
toată lumea - nu numai de puţinii spectatori din tub, ci şi de 
zecile şi sutele de milioane care îi urmăreau oriunde în 
sistemul solar oamenii posedau un ecran. 

Cu douăzeci de metri înainte de linia de sosire, Natasha îşi 
depăşi adversarul. La final nici măcar nu mai erau 
apropiaţi, iar urletele, ţipetele şi uralele celor o mie opt 
sute de spectatori din tub erau cel mai puternic zgomot pe 
care Luna îl auzise de mulţi ani. 

Călătoria înapoi pe Pământ fu la fel de lungă şi de 
restrictivă ca şi cea în sus, dar cel puţin de data aceasta o 
aveau pe Natasha cu ei - şi Natasha avea recompensele 
victoriei ei. 

Acestea erau destul de impresionante, luate împreună. 
Părea că ecranul ei personal nu se stingea niciodată, plin cu 
mesaje de felicitare de la aproape toţi cunoscuţii şi de la un 
număr foarte mare de oameni pe care nu-i cunoştea. 


Preşedinţii Rusiei, Chinei şi Statelor Unite se găseau printre 
cei care îi urau numai bine, ca să nu mai pomenim de 
conducătorii tuturor statelor membre ale Naţiunilor Unite. 
Şi dr. Dhatusena Bandară din partea Pax per Fidem, şi 
aproape toţi foştii ei profesori şi prieteni şi părinţii 
prietenilor. La fel şi cei la care ţinea ea, ca Beatrix Vorhulst 
şi întregul ei personal casnic. Asta fără a-i lua în 
considerare pe cei care voiau ceva de la ea - programe de 
ştiri în căutare de interviuri, reprezentanţi ai câtorva zeci 
de mişcări şi organizaţii de caritate cerşind o sponsorizare. 
Nu în cele din urmă, Comitetul Internaţional Olimpic însuşi 
îi promitea proaspetei campioane un loc în planificata cursă 
de nave spaţiale cu pânze solare, care urma să se ţină 
imediat ce aveau să existe nave spaţiale cu pânze solare 
viabile pe LEO care puteau fi scutite de munca urgentă de a 
organiza sistemul solar. 

— Păi, asta e din cauză că acum sunt tot mai presaţi de cei 
trei mari, pot să pariez, îşi informă Myra familia. Vor să 
pună la cale totul imediat în propriul lor avantaj. 

Soţul ei o mângâie pe umăr. 

— Şi care scopuri ar fi astea? întrebă el tolerant. După 
părerea ta, ei deja deţin cam totul. 

Myra strâmbă din nas în direcţia lui. 

— O să vezi, spuse, fără să specifice ce anume trebuia să 
vadă. 

Se aflau în apropierea centurii superioare Van Allen 
înainte ca volumul apelurilor să scadă suficient cât să 
permită tovarăşilor lor să reia apelurile spre casă neglijate. 
De data asta împărțeau capsula cu încă şaisprezece 
persoane, două familii bogate de bulgari, cu toate că Ranjit 
nu reuşi să deducă de unde provenea bogăţia lor, şi o mână 
de canadieni la fel de bogaţi. (În cazul lor, vaca de muls era 
petrolul din deşertul petrolifer Athabasca.) Ranjit se simţi 
obligat să-şi ceară scuze celorlalţi pasageri pentru că 
Natasha acaparase liniile de comunicaţie. Totuşi ei nu 
acceptară. 


— Fie binecuvântată, spuse cea mai în vârstă dintre 
femeile canadiene. Asemenea lucruri nu se întâmplă des în 
viaţa unei fete. Oricum canalele de ştiri au rămas deschise. 
În general puzderia de noi poveşti despre farfurii 
zburătoare, dar aţi auzit despre Egipt şi Kenya? 

Familia Subramanian nu auzise, iar când aflară fură la fel 
de încântați ca toţi ceilalţi. Kenya şi Egiptul nu numai că 
ajunseseră la o înţelegere privind împărţirea în mod 
echitabil a apelor Nilului, dar ambele state, în urma unui 
plebiscit rapid organizat, votaseră să se alăture voluntar 
acordului de transparenţă. 

— Dar asta e foarte bine! zise Ranjit. 

Însă exact atunci se auzi ţiuitul alarmei de radiaţii şi 
trebuiră să meargă din nou în adăpost. 

Ranjit oftă şi deschise drumul, urmat de Natasha - care 
stătea de vorbă cu una dintre fetele canadiene - şi de soţia 
lui ţinându-l pe Robert de mână. 

Dură câteva minute ca toţi cei douăzeci să-şi verifice 
paturile, în fluierul continuu al alarmelor. În timp ce Myra 
îşi umfla caricatura de pernă, se opri, privi în jur şi întrebă: 

— Unde e Robert? 

Răspunsul sosi din partea unei canadience: 

— Stătea la uşă acum un minut. 

Nu mai trebui să spună altceva. Ranjit ieşise deja pe uşă, 
strigându-l pe Robert peste zgomotul sirenelor. Nu-i luă 
mult să-şi găsească fiul, care privea atent pe fereastră la 
ceața policromă care era centura Van Allen, şi nici măcar 
atât ca să-l târască înăuntrul adăpostului, trântind uşa după 
ei. 

— E teafăr, îşi asigură familia - şi pe ceilalţi, toţi îngrijoraţi 
şi adunaţi în jurul uşii. L-am întrebat ce naiba făcea acolo şi 
tot ce a spus a fost „peşte”. 

Printre toate sunetele exprimând uşurarea amuzată, 
bunicuţa canadiană strânse din buze. 

— Spune că i s-a părut că vede un peşte? întrebă. Pentru 
că s-a dat la ştiri ceva ce au văzut alţi oameni din Cârlig - 


un fel de obiecte metalice, cumva ascuţite la ambele capete. 
Bănuiesc că s-ar putea spune că seamănă cu un peşte. 

— Aceleaşi lucruri pe care oamenii pretind că le văd peste 
tot, confirmă ginerele ei. Am crezut că e doar o altă nebunie 
care a cuprins lumea, dar ştiu şi eu? Presupun că e posibil 
să fie ceva adevărat. 

În acelaşi timp acei foarte adevăraţi Nouă-Membre purtau 
o aprinsă dezbatere în mica lor navă în formă de canoe. 

Decizia de a ridica scuturile camuflante pentru ca acei 
primitivi de pe Pământ să-i poată vedea le păruse la vremea 
respectivă o idee bună. Făcând asta, Nouă-Membre 
încercau să vorbească toţi o dată prin reţeaua cu bandă 
îngustă care le permitea să comunice fără să fie interceptaţi 
de oamenii de pe planetă. Exista un unic subiect de 
discuţie: Oare făcuseră bine ceea ce făcuseră? 

Pentru a răspunde, ordinele curente fură revăzute, scoase 
la vedere şi analizate de către toţi. Experții în comunicaţii 
între Nouă-Membre şi Marii Galactici meditară îndelung 
înainte de a emite o opinie. Întrucât fuseseră antrenați din 
copilărie să înţeleagă orice nuanţă a oricărei instrucţiuni 
primite de la Marii Galactici, opiniile lor fură ascultate cu 
atenţie şi descoperirile lor aprobate aproape în 
unanimitate. 

Exprimat în termenii pe care i-ar putea utiliza un avocat 
pământean, acestea erau: Marii Galactici interziceau 
categoric ca Nouă-Membre să intre în contact cu 
incontrolabila rasă umană. Însă nu li se ordona să aibă vreo 
grijă deosebită ca oamenii să nu le suspecteze prezenţa. 

În consecinţă, experţii judecară că Marii Galactici nu-i 
puteau pedepsi pe Nouă-Membre prea sever pentru ceea 
ce făcuseră. Şi, traseră concluzia experţii, din înregistrare 
reieşea limpede că Marii Galactici aveau o oarecare noţiune 
despre justiţie, sau despre ceva asemănător. Aşa că puteau 
să dojenească. Puteau chiar să pedepsească. Dar era foarte 
puţin probabil să răspundă prin exterminarea întregii rase 
Nouă-Membre. 


Alte rase protejate ale Marilor Galactici nu aveau nici 
măcar o astfel de şansă. Unu-Virgulă-Cinci n-o aveau. Nici 
Stocaţii-Maşină. Niciuna dintre rasele supuse Marilor 
Galactici nu avea acest gen de simţ al umorului, nici nu ar fi 
îndrăznit vreodată o asemenea infracţiune. Cel puţin până 
atunci. 

Suferinţă personală într-o lume fericită. 

Apele Nilului probabil nu aveau să mai amenințe vreodată 
pacea lumii, pentru că atât Egiptul, cât şi Kenya votaseră în 
favoarea Pax per Fidem cu o marjă rezonabilă. Chiar înainte 
ca pacificatorii Pax per Fidem să ajungă la faţa locului, 
echipe de hidrologi kenyeni începuseră să permită accesul 
în clădirile de control din jurul barajului Aswan, şi ambele 
ţări îşi deschiseseră depozitele de rachete (deşi 
sărăcăcioase) controlului internaţional. Transparenţa 
industriei grele, aşa cum era ea, urmă imediat. 

Nu erau ultimele. Cele patru state din Africa Subsahariană 
care îşi disputaseră apele unui lac de dimensiuni medii 
văzuseră ce păţise acela dintre ele care trimisese o forţă 
armată ca să le alunge pe celelalte trei. Când acesta - 
avertizat corespunzător şi nepăsător faţă de avertisment - 
gustă din Tunetul Tăcut, toate celelalte trei se alăturară de 
la început contractului. 

Apoi avu loc un eveniment major. 

Republica Germană dezbătu, argumentă şi în cele din 
urmă organiză un uriaş plebiscit intern. Teribilele lor 
amintiri naţionale ale unor extinse şi violente bătălii 
pierdute copleşiră acel uneori generator de necazuri 
sentiment al destinului german. Semnară şi ei. Îşi 
deschiseră graniţele Naţiunilor Unite, desfiinţară simbolica 
armată pe care o menţinuseră şi semnară proiectul de 
Constituţie mondială a Pax per Fidem. 

Erau vremuri fericite pentru popoarele planetei Pământ. 

Existau numai două lucruri care umbreau bucuria familiei 
Subramanian. Primul îl împărțeau cu întreaga omenire, 
anume acele iritante apariţii care tot continuau să se arate 


- noaptea în oraşe, în aer deasupra vaselor maritime în 
plină zi şi chiar - poate ca „peştele” micului Robert - în 
spaţiu. Unii oameni le numeau „banane de bronz”, alţii 
„submarine zburătoare pitice”, alţii le dădeau nume mai 
greu de tipărit. Dar nimeni nu ştia exact ce erau. Ufologii 
devotați le considerau dovada irefutabilă că farfuriile 
zburătoare sunt reale. Scepticii duri suspectau că unul sau 
mai multe dintre statele puternice ale Pământului dezvoltau 
o armă misterioasă care nu semăna cu nimic din ceea ce 
fusese creat înainte. 

Însă toată lumea era de acord că nici un astfel de obiect 
nu făcuse vreunui om vreun rău detectabil. Comedienii 
începuseră să glumească despre ele, căci oamenilor nu le 
fusese niciodată frică de lucrurile de care râdeau. 

Însă pentru familia Subramanian mai era ceva. 

Robert începuse să meargă singur mai devreme decât 
majoritatea copiilor, dar de când se întorseseră de pe Lună 
părinţii lui observară ceva ciudat. Întreaga familie se 
bucura de perioadele de joacă dintre băi şi culcare. Micul 
Robert dădea drumul genunchiului mamei lui ca să se 
aventureze acolo unde îl momea sora lui mai mare. Şi 
atunci câteodată, fără nici un avertisment, Robert cădea. Se 
prăbuşea ca un sac de cartofi şi zăcea o clipă acolo, cu ochii 
închişi. Apoi deschidea ochii şi se ridica şovăitor în picioare, 
zâmbind şi gângurind pentru el ca de obicei, îndreptându- 
se spre Natasha care aştepta. 

Era ceva nou... şi înfricoşător. 

Aceste scurte episoade nu păreau să-l supere pe Robert. 
Nici nu părea să observe ce se petrecea. Însă se mai 
întâmplă o dată. Şi încă o dată. 

Problema respectivă era o pată pe fericirea de altfel ideală 
a Myrei şi a lui Ranjit. 

Nu erau chiar îngrijoraţi, pentru că Robert era evident 
sănătos din orice alt punct de vedere. Dar îşi puneau 
întrebări. Se simțeau vinovaţi, cel puţin Ranjit, pentru că el 
fusese cel care îl lăsase pe Robert să evadeze din camera 


securizată atunci când intrau deja în centura Van Allen. 
Cine ştie dacă nu primise suficiente radiaţii de tip nepotrivit 
cât să-i facă rău copilului? 

Myra nu credea asta nici măcar o secundă, dar vedea 
îngrijorarea în ochii soţului ei. Deciseră să apeleze la un 
medic. 

Îi aleseră pe cei mai buni şi mai experimentați care 
existau, chiar mai mulţi. Oriunde el şi Myra îşi duceau fiul, 
faima lui Ranjit era de partea lor. Personalul medical al 
echipei care ieşea să-l întâmpine nu erau nişte tineri de 
circa treizeci de ani, abia ieşiţi din şcolile de medicină (şi 
prin urmare recent instruiți în cele mai noi descoperiri 
medicale), ci aveau în jur de şaizeci de ani, deținători ai 
cunoştinţelor unei generaţii anterioare şi acum cel puţin 
şefi de departamente. Toţi erau onoraţi să-l aibă pe celebrul 
dr. Ranjit Subramanian în clădirea lor - spital, clinică, 
laborator, orice - şi toţi aveau de oferit aceleaşi veşti triste. 

Robert era un copil sănătos din aproape toate punctele de 
vedere. Adică toate mai puţin unul. Undeva ceva mersese 
prost. „Creierul este un organ foarte complex” spuneau toţi 
- sau intenționau, căci unii dintre ei găseau alte fraze prin 
care să exprime vestea proastă. Posibil să fi fost o alergie 
nebănuită, o rană la naştere, o infecţie nedetectată. 
Următorul lucru pe care îl spuneau toţi era în general 
acelaşi. Nu exista nici un medicament, procedură 
chirurgicală, ceva care să-l facă pe Robert „normal”, pentru 
că toate testele lor concordau asupra unui punct: fiul lui 
Ranjit Subramanian şi al Myrei de Soyza regresase. Acum 
dezvoltarea lui intelectuală era oarecum mai înceată decât 
se aşteptaseră. 

Familia Subramanian trecuse deja printr-o listă întreagă 
de specialişti. Unul dintre aceştia, un pediatru specializat în 
patologia limbajului, fu cel care aduse teama în inimile 
părinţilor lui Robert. 

— Robert a început să sară consoanele -, „'aie” şi, „'asă” 
de exemplu, raportă el. Aţi observat cumva dacă vorbeşte 


cu voi ca şi cu tovarăşii lui de joacă? 

Ambii părinţi confirmară din cap. 

— La vârsta asta deja majoritatea copiilor îşi modifică 
obiceiurile verbale în funcţie de cel cu care stau de vorbă. 
Pentru voi ar putea fi „dă-mi aia”, pentru un alt copil „dă- 
m'aia”. Şi cum e cu claritatea? Îmi imaginez că voi 
înţelegeţi se spune, dar prietenii şi rudele? 

— Nu întotdeauna, admise Ranjit. 

Myra îl corectă. 

— De obicei nu, zise ea. Şi pe Robert îl supără asta uneori. 
Există vreo şansă să-i treacă cu timpul? 

— O, da, răspunse ferm patologul. Albert Einstein nu a 
vorbit nici măcar aşa de bine pe când era copil. Dar e ceva 
ce trebuie să urmărim cu atenţie. 

Însă când Myra puse întrebarea următorului medic, acesta 
rosti pios: 

— Sunt momente când pur şi simplu nu putem chestiona 
voinţa lui Dumnezeu. 

Nimeni nu spunea: „lată anumite lucruri pe care le puteţi 
face ca să-l ajutaţi pe Robert să se vindece.” 

Dacă existau astfel de lucruri, medicina nu părea să le 
cunoască. Toate „progresele” în înţelegerea stării lui Robert 
ajunseseră la vreo zece episoade neplăcute. Cum ar fi 
legarea lui Robert de o targă în timp ce i se făcea o 
radiografie a capului. Sau raderea părului de pe cap ca săi 
se poată lipi pe craniu o bandă magnetică. Sau fixarea lui 
pe un pat cu rotile şi introducerea centimetru cu 
centimetru într-un tub RMN... toate astea duseră la un 
singur efect: micul Robert Subramanian, căruia nu-i fusese 
niciodată frică de nimic în scurta sa viaţă, începea să plângă 
ori de câte ori se apropia de el cineva îmbrăcat în alb. 

Medicina realizase totuşi ceva util. Produsese 
medicamente care să-i controleze căderea - ei o numeau 
„petit mal”, pentru a o distinge de „grand mal”, adică 
epilepsia, ceea ce nu era. Nu mai regresa. Dar medicii nu 


aveau nici o pilulă care să-l facă pe Robert la fel de 
inteligent ca tovarăşii lui de joacă. 

Apoi într-o dimineaţă se auzi o bătaie în uşă. Iar când 
Ranjit, gata să urce pe bicicletă şi să plece spre biroul său 
de la universitate, deschise uşa, cel care stătea în faţa lui 
era Gamini. 

— Aş fi sunat să întreb dacă pot veni pe la voi, Ranj, zise el, 
dar mi-a fost teamă că o să spuinu. 

Răspunsul lui Ranjit fu o îmbrăţişare năvalnică şi 
viguroasă. 

— Eşti un prost, îi spuse el celui mai bun şi mai vechi 
prieten al său. Eu am crezut invers. Am crezut că eşti 
supărat pe noi pentru că ţi-am refuzat oferta pe vremuri. 

Relaxat, Gamini zâmbi trist. 

— Practic, zise, nu sunt sigur că ai făcut o greşeală. Pot să 
intru? 

Bineînţeles că Gamini Bandară putea să intre, şi primi 
îmbrăţişări de la Myra şi de la micuțul Robert. Robert se 
bucură de cea mai mare atenţie, fiindcă Gamini nu-l mai 
văzuse până atunci, dar după aceea Robert ieşi împreună 
cu bucătarul ca să se joace cu mozaicul lui, iar adulţii se 
aşezară pe verandă. 

— N-o văd pe Tashy, remarcă Gamini acceptând o ceaşcă 
de ceai. 

— E pe mare, navighează, îi informă Ranjit. lese mult - 
zice că se antrenează pentru o mare competiţie la care 
plănuieşte să participe. Dar pe tine ce te aduce în Lanka? 

Gamini strânse din buze. 

— Ştii că urmează alegeri prezidenţiale în Sri Lanka? Tata 
are de gând să demisioneze din consiliul Pax per Fidem şi 
să revină să candideze. Speră că dacă va fi ales va putea 
aduce Sri Lanka în cadrul acordului. 

Ranjit păru sincer mulţumit. 

— Merită puterea pentru asta! Ar fi un preşedinte grozav. 

Făcu o pauză şi Myra spuse ceea ce Ranjit nu voia. 

— Se pare că te îndoieşti, observă ea. E vreo problemă? 


— Absolut, îi zice Gamini. E vorba de Cuba. 

Într-adevăr nu era nevoie să spună mai mult, fiindcă 
fireşte Myra şi Ranjit urmăriseră evenimentele de acolo. 
Cuba era şi ea în pragul unui plebiscit în privinţa Pax per 
Fidem. 

De asemenea era destul de sigur că va fi aprobat. Cuba 
fusese scutită de obişnuitele orori ale lumii a treia. Fidel 
Castro provocase mult rău, dar în acelaşi timp făcuse şi un 
oarecare bine - Cuba avea o populaţie educată; o rezervă 
bogată de doctori, infirmieri şi alţi experţi în domeniul 
sănătăţii foarte bine pregătiţi; un corp de experţi în 
epidemii. Şi nici un singur cubanez nu murise de foame de 
mai bine de jumătate de secol. 

Însă celălalt lucru pe care îl făcuse Castro fusese 
inflamarea pasiunilor partizane. Unii dintre fiii şi nepoţii - şi 
fiicele! - cubanezilor care plecaseră să lupte şi să moară 
pentru revoluţia mondială în zeci de ţări diferite nu o 
uitaseră. Supravieţuiseră puţini dintre foştii luptători, cu 
toate că acum aveau optzeci de ani sau mai mult, dar mai 
erau capabili să apese pe un trăgaci sau să pună focosul 
unei bombe. Cât de mulţi astfel de oameni existau? Oricum 
nu suficient de mulţi ca să pună sub semnul întrebării 
rezultatul plebiscitului. Când voturile fuseseră numărate, 
dezarmarea, pacea şi noua Constituţie obţinuseră mai mult 
de optzeci de procente din total. Dar doisprezece angajaţi 
ai Pax per Fidem fuseseră împuşcaţi, nouă dintre ei loviți - 
foştii luptători pentru socialism ştiau să mânuiască o armă - 
şi doi dintre cei răniţi muriseră. 

— Mda, făcu Ranjit după o clipă, da, tragic, dar ce legătură 
are asta cu Sri Lanka? 

— Are cu America, zise Gamini furios. Şi cu Rusia şi cu 
China, pentru că ei nu fac nimic. Dar America vrea să 
trimită acolo vreo şase companii de militari ai SUA. Militari! 
Cu arme automate şi, sunt aproape sigur, chiar tancuri! 
Când întreaga idee a Pax per Fidem este că noi nu folosim 
niciodată forţa letală! 


Toată lumea rămase tăcută un timp. 

— Înţeleg, zise Myra şi se opri. Ranjit fu cel care vorbi: 

— Continuă, Myra. Ai dreptul. Spune „[i-am zis eu”. 

Pentomino şi maşini. 

Natasha Subramanian repeta virajele în vânt pe apele 
puţin adânci din apropierea casei părinţilor ei când văzu 
ciudatul autoturism galben. Cobora pe una dintre 
străduţele care duceau pe plajă, ezitând la fiecare 
intersecţie. După ce coti, strada pe care se afla era cea pe 
care se afla casa familiei Subramanian. Din poziţia ei pe 
placa de windsurf nu putea vedea casa în sine, dar asupra 
străzii următoare avea o vedere bună. Maşina nu apăru 
acolo. Deci trebuia să se fi oprit la una dintre casele din 
sectorul lor, iar Natasha nu se putea stăpâni să nu se 
întrebe dacă nu cumva era a lor. 

Întrucât era de asemenea conştientă că se apropia timpul 
prânzului, era un moment bun ca să vină la mal. Când o 
făcu, observă că maşina galbenă parcase într-adevăr pe 
aleea lor... dar până să ajungă ea acasă autoturismul 
suferise o schimbare bizară. Cea mai mare parte a 
scaunului din faţă, inclusiv spaţiul alocat şoferului, 
dispăruse. Apoi, intrând în bucătărie, zări un bărbat foarte 
bătrân în rasă de călugăr stând la masa lor şi privindu-l pe 
Robert cum rezolvă un puzzle. Alături de el se afla bucata 
lipsă din maşină, balansată pe două roţi cu anvelope de 
cauciuc şi emițând un zumzet blând. 

Trecuseră ani de când Natasha nu-l mai văzuse pe 
bătrânul călugăr, dar îl recunoscu imediat. 

— Eşti Surash, cel care îi schimba scutecele tatei. 
Credeam că eşti pe moarte, spuse ea. 

Mama ei îi aruncă o privire tăioasă, dar Surash zâmbi şi o 
mângâie pe cap. 

— Într-adevăr eram pe moarte, zise. Încă sunt, toţi 
suntem, dar nu mai sunt imobilizat. Nu de când mi s-a dat 
asta. Îl alungă pe Robert şi arătă spre obiectul pe roţi din 


spatele scaunului: Am promis să le arăt părinţilor tăi cum 
funcţionează. Vino cu noi, Natasha. 

Când Surash făcu tranziţia din scaunul de la masă în cel al 
dispozitivului său pe două roţi, Natasha putu să vadă cât de 
fragil şi de şubred era în realitate. Dar odată aşezat, roti de 
volanul vehiculului cu o mână fermă şi se îndreptă vioi spre 
uşa pe care tatăl ei se grăbi să i-o deschidă. 

Surash potrivi cu spatele dispozitivul cu două roţi în 
partea din faţă a automobilului şi se auziră sunete de 
angrenare. Secţiunea principală a maşinii extinse nişte 
gheare puternice care fixară scaunul la locul lui. Un şuierat 
înăbuşit veni dinspre motor şi un nor de un alb pur ieşi din 
ţeava de eşapament. 

— Puteţi pune mâna dacă vreţi, strigă Surash. 'Tot ce se 
arde în chestia asta e doar hidrogen simplu. 

— Ştim despre maşinile alimentate cu hidrogen, îl informă 
Ranjit. 

Bătrânul călugăr dădu din cap cu blândeţe. 

— Dar despre asta ştiţi? întrebă şi demonstră cum, odată 
scaunul lui cu două roţi ataşat, întreaga maşinărie devenea 
un autoturism potrivit deplasării pe şosea care îl putea 
transporta confortabil oriunde ar fi vrut. 

Apoi, Myra insistă, era timpul pentru prânz. Şi pentru 
discuţii prieteneşti. Îndelungate. Surash voia să audă totul 
despre munca lui Ranjit la universitate, despre speranţele 
Natashei de a-şi folosi talentul de navigator la marea cursă 
spaţială a vaselor cu pânze solare care urma să aibă loc 
peste un an, despre surprinzătorul talent al lui Robert de a 
rezolva puzzle-uri, despre străduinţa Myrei de a ţine pasul 
cu restul specialiştilor în profesia ei. Şi chiar mai mult îşi 
dorea să le povestească despre cât de grozav mergeau 
lucrurile în marele templu din Trincomalee şi despre 
locurile pe unde fusese cu maşina lui - peste tot pe insulă, 
se lăuda el, în efortul de a încheia un pelerinaj demult visat 
la cel mai faimos templu hindus din Sri Lanka - şi, mai 
presus de toate, cât de bine mergea maşina lui. 


Şi de unde provenea acel minunat nou autoturism? 

— Din Coreea, răspunse prompt Surash. Abia au început 
să-l scoată pe piaţă, şi unul dintre ai noştri a reuşit să 
obţină unul pentru mine. O, făcu el aproape jubilant, nu e 
bine că de când nu mai depunem atâtea eforturi pentru 
războaie şi pregătiri de războaie suntem în stare să facem 
atât de multe în alte domenii? De exemplu, ceea ce se 
numeşte detector de rezonanţă nucleară cvadripolară care 
să folosească la detectarea minelor îngropate, şi mai e ceva 
asemănător unui mic robot pe şenile care îl urmează, 
curăţă molozul de mine şi le dă la o parte pentru ca nimeni 
să nu fie rănit! Se curăţă acum aproape toate vechile 
câmpuri de luptă de pe lângă Trinco. Şi mai există şi un 
spray cu hormoni modificaţi genetic adaptat ADN-ului 
ţânţarilor care răspândesc boala care îndoaie, şi mici 
avioane-robot care se plimbă şi-l împrăştie. Şi încă multe 
altele. Aşa că datorăm multe acelui Tunet Tăcut! 

Ranjit aprobă, privind la soţia lui. Care clătină din cap şi 
zise: 

— Eu n-am susţinut niciodată că e ceva absolut rău, nu-i 
aşa? 

Când în cele din urmă Surash plecă, cu ciudata şi 
complicata lui maşină scuipând aburi pe când se îndepărta 
de casă, Ranjit se întoarse înăuntru. 

— E un bătrân minunat, îi spuse Myra. 

Ranjit aprobă fără ezitare. 

— Ştii pe unde a umblat cu dispozitivul ăla? A pornit din 
Naguleswaram, la nord de Jaffna. Nu ştiu câte alte temple a 
vizitat, dar a fost la Munneswaram, chiar la nord de 
Colombo, şi evident nu putea vizita oraşul fără să se 
oprească să ne vadă. Acum se îndreaptă spre sud către 
Katirkamam, cu toate că în zilele noastre templul e cel mai 
probabil utilizat de budişti. Şi cred că o să treacă şi pe la 
terminalul Cârligului Spaţial. Ezită, apoi adăugă gânditor: E 
foarte interesat de ştiinţă, ştiai? 

Myra îl privi tăios. 


— Ce e, Ranjit? 

— Of... Ridică din umeri, dar nu abandonă subiectul. Ei 
bine, primul lucru pe care l-a făcut când am ieşit afară a 
fost să-mi reamintească faptul că încă mai am vechea casă a 
tatălui meu care stă goală. 

— Dar slujba ta e aici. 

— Da, i-am spus asta. Apoi m-a întrebat dacă m-a surprins 
că vorbea atât de fluent despre lucruri legate de ştiinţă, ca 
noua lui maşină. A zis: „Am învăţat de la tatăl tău, Ranjit. 
Poţi să crezi într-o religie şi totuşi să iubeşti ştiinţa.” După 
aia a devenit serios şi a întrebat: „Dar invers? Poate cineva 
să iubească ştiinţa şi totuşi să-l venereze pe Dumnezeu? 
Cum sunt copiii tăi, Ranjit? Ce fel de educaţie religioasă le 
dai?” Nu a aşteptat un răspuns pentru că ştia care va fi 
acesta. 

— Ah, făcu Myra, pentru că şi ea ştia care era răspunsul, şi 
ştia că să-l rostească l-ar fi rănit pe Surash. Discutaseră de 
mai mult timp problema religiei, ea şi cu Ranjit, şi amândoi 
gândiseră la fel. Dacă Ranjit cita un filosof obscur din 
secolul al XX-lea, „Ioate religiile au fost inventate de diavol 
ca să-l ascundă pe Dumnezeu de omenire”, ea îi replica prin 
„Cea mai mare tragedie din întreaga istorie a omenirii ar 
putea fi jefuirea moralității de către biserică. Biserica nu 
ştie ce să facă cu moralitatea. Consideră că moralitatea este 
definită de voinţa unei persoane inexistente.” 

Însă Myra ştia cât de mult ţinea soţul ei la bătrânul 
călugăr. Lipsindu-i orice idee prin care să-i satisfacă pe toţi, 
schimbă subiectul: 

— Ai văzut ce făcea Robert pentru Surash când ai venit tu? 

EI clipi. 

— Nu... a, stai puţin. Făcea unul dintre micile lui puzzle- 
uri, nu-i aşa? 

— Nu chiar aşa de mic, Ranjit. Ceea ce făcea el în 
bucătărie avea cinci sute de piese. Şi mai făcea încă ceva. 

Se opri acolo, zâmbind. Ranjit muşcă momeala. 

— Ai de gând să-mi spui ce anume? întrebă. 


— Mai bine să-ţi arăt. Hai sus în camera lui. 

Nu mai spuse nimic până nu ajunseră acolo. Robert, stând 
în faţa ecranului cu imagini de animale, privi în sus cu un 
zâmbet larg pe faţă. 

— Robert, iubitule, îi spuse mama lui, vrei să-i arăţi 
tăticului tău ce pentomino ai tu? 

Vestea că fiul său era interesat de pentomino nu era cu 
adevărat un şoc pentru Ranjit. Şi el fusese fascinat de ele, la 
vârsta de cinci sau şase ani, şi el fusese primul care 
încercase să trezească interesul băiatului. Îi explicase cu 
răbdare lui Robert despre micile piese: 

— Ştii cum arată un domino, două pătrate lipite între ele. 
Ei bine, dacă lipeşti trei pătrate se numeşte trimino, şi 
poate avea două forme - una ca litera I mare, alta ca L. 
mare. Înţelegi ce vreau să spun? 

Robert urmărise cu gravitate demonstraţia tatălui său, dar 
nu se angajă să declare că a înţeles. Oricum, Ranjit 
continuase: 

— Dacă treci la patru pătrate ai un tetramino, care poate 
lua cinci forme... 

Desenă repede: 

— Rotaţiile şi reflexiile nu se pun, adăugă, apoi trebui să 
explice ce erau rotaţiile şi reflexiile. Niciuna dintre formele 
de tetramino nu e deosebit de atrăgătoare, dar când se 
ajunge la cinci pătrate unite între ele lucrurile încep să 
progreseze! 

Pentru că, zicea el, există douăsprezece forme pentomino. 
Unite toate între ele rezultă o suprafaţă de şaizeci de 
pătrate. 

De unde se ridică imediat întrebarea: se poate construi o 
suprafaţă de şaizeci de pătrate - să zicem un dreptunghi de 
cinci pe doisprezece, sau unul lung şi subţire de doi pe 
treizeci - folosind toate cele douăsprezece piese de 
pentomimo, astfel încât întreaga suprafaţă să fie acoperită 
şi să nu mai rămână nici un pătrat în afară? 


Răspunsul - care îl fascinase pe Ranjit cel de cinci ani - era 
nu numai că se poate, ci că există nu mai puţin de 3719 
posibilităţi! Dreptunghiurile de şase pe zece au 2339 căi de 
rezolvare, cele de cinci pe doisprezece 1010 şi aşa mai 
departe. 

Cât de mult din toate acestea trecuseră dincolo de masca 
de afecţiune veselă a lui Robert, Ranjit n-ar fi putut spune. 
Apoi Robert schimbase îndatoritor programul de pe 
calculatorul său. Imediat începu să ruleze imagini cu 
diverse piese de pentomino - toate construcţiile pentru 
cinci pe doisprezece, apoi pentru zece pe şase, şi aşa până 
la sfârşit. 

Ranjit era acum speriat şi încântat în egală măsură. 
Robert cel „handicapat” identificase şi etalase absolut toate 
variantele de pentomino - o sarcină la care Ranjit însuşi 
renunţase cu ani în urmă! 

— Eu... eu... cred că e minunat, Robert, începu el, 
întinzându-se spre fiul lui să-l îmbrăţişeze. 

Şi atunci se opri, holbându-se la ecran. 

Terminase de etalat tiparele de pentomino. Ranjit se 
aşteptase să se oprească. Nu se întâmplase aşa. Făcuse 
pasul următor şi continuase să caute tiparele pentru 
hexomino. 

Ranjit nu-i pomenise niciodată fiului său despre hexomino. 
Era un subiect prea complicat pentru ca Robert să aibă 
vreo speranţă să înţeleagă, Ranjit era sigur. Păi, existau 
treizeci şi cinci de hexomino-uri diferite, iar dacă le 
întindeai obţineai o suprafaţă de două sute zece unităţi. Din 
acest motiv tânărul Ranjit le considerase neprimitoare şi 
dezamăgitoare în acele îndepărtate zile ale copilăriei sale. 
Orice persoană raţională ar presupune că există un număr 
cu adevărat astronomic de dreptunghiuri formate din acele 
două sute zece unităţi care poate fi acoperit exact de cele 
treizeci şi cinci de hexomino-uri. S-ar înşela. Nici un 
dreptunghi, indiferent de dimensiunile laturilor, nu poate fi 


acoperit prin nici un tipar de hexomino. Întotdeauna, 
ireparabil, vor rămâne cel puţin patru spaţii goale. 

Categoric ar fi fost prea dificil şi prea frustrant pentru 
micul handicapat Robert. 

Dar evident micul Robert din lumea reală nu fusese deloc 
descurajat! Ecranul computerului său rula tipar după tipar 
de hexomino. Robert nu se mulţumise să renunţe. Avea de 
gând să le verifice el însuşi pe toate. 

Când Ranjit îşi îmbrăţişă fiul, forţa îmbrăţişării aproape că 
îi rupse oasele; Robert se zbătu şi mormăi, deşi în general 
de plăcere. 

Ani de zile oamenii care ar fi trebuit să-i ajute pe Myra şi 
Ranjit în „problema Robert” le oferiseră aceeaşi consolare 
nesatisfăcătoare: Nu vă gândiţi la el ca la un incapabil. 
Gândiţi-vă că are „capacităţi diferite”. 

Dar acest lucru niciodată nu avusese sens pentru Ranjit. 
Nu până în acea zi când descoperi ceva ce fiul lui nu numai 
că putea să facă, ci făcea chiar mai bine decât oricine 
altcineva. 

Obrajii îi erau umezi - de lacrimi de bucurie - când familia 
cobori în cele din urmă la treburile zilnice amânate şi la 
lumea reală. Şi pentru prima dată în viaţă Ranjit 
Subramanian aproape că îşi dori să existe cu adevărat un 
Dumnezeu - orice fel de Dumnezeu - în care să fi crezut, ca 
să poată să-i mulţumească cuiva. 

În acel moment „Bill”, în drumul său spre casă, se opri 
pentru scurt timp în vecinătatea acelei oarecum deranjante 
planete ai cărei locuitori o numeau Pământ. Cu toate că 
oprirea nu fu lungă, fu de ajuns ca să fie inundat cu 
miliarde şi miliarde de biţi de informaţie privind activităţile 
curente ale condamnaților locuitori ai Pământului şi, cu 
mult mai important, activităţile extraordinare pe care 
reprezentanţii locali ai Marilor Galactici, Nouă-Membre, îşi 
luaseră libertatea să le întreprindă. 

Nu se putea spune ce anume din ceea ce făcuseră Nouă- 
Membre fusese în măsură să-i îngrijoreze pe Marii 


Galactici. Marii Galactici nu aveau de ce să se teamă de 
câteva miliarde de mamifere umane zdrenţăroase, cu 
armamentul lor demn de milă - genul de arme nucleare 
care explodau şi loveau în lucruri, sau celălalt gen de arme 
nucleare care generau pulsuri electromagnetice care 
interferau distructiv cu propriile pulsuri electromagnetice 
ale adversarului. Asemenea probleme rudimentare erau 
nesemnificative pentru Marii Galactici. Ei se temeau de ele 
aşa cum un om care are pe mână bombe H s-ar teme de 
blestemul unei ţigănci. 

Oricum, lăsându-i pe oameni să afle de existenţa lor, Nouă- 
Membre făcuseră ceva care, chiar dacă nu le era strict 
interzis, nici nu le era clar permis. 

Era necesară o trecere la acţiune. Trebuiau luate decizii. 

Pentru prima dată Bill se întrebă dacă el singur trebuia să 
ia aceste decizii sau era nevoie să se alăture celorlalţi Mari 
Galactici ca să mediteze asupra implicaţiilor unor asemenea 
hotărâri. 

Utilizările vaccinului. 

Dr. Dhatusena Bandară demisionă într-adevăr din consiliul 
Pax per Fidem ca să poată candida la preşedinţia Sri 
Lankăi. Ceea ce îl lăsă pe Ranjit cu gura căscată fu 
înlocuirea în consiliu a bătrânului Bandară cu fiul său: 
prietenul din copilărie al lui Ranjit Subramanian făcea acum 
parte din echipa care manevra Tunetul Tăcut. 

Astfel că Ranjit se duse uimit la culcare, iar când se trezi în 
dimineaţa următoare mai apăruse ceva de care să se mire. 
Aroma micului dejun nu era genul preferat în general de 
Myra. Şi mai ciudat, când ieşi de la duş şi începu să se 
îmbrace, o auzi în depărtare pe soţia lui cântând ceva ce 
suna ca un imn de la şcoala de duminică din amintirile 
copilăriei ei. Uluit, îşi trase pe el o cămaşă şi se grăbi să 
coboare în bucătărie. 

Într-adevăr Myra cânta veselă. Se opri când intră Ranjit, 
îşi ţuguie buzele pentru un sărut de bună dimineaţa şi îi 
făcu semn spre masă. 


— Începe cu sucul, îl instrui ea. Ouăle sunt gata într-un 
minut. 

Ranjit recunoscu ceea ce gătea ea. 

— Omletă? Şi cârnaţi, şi cartofi prăjiţi. Ce e, Myra, ţi-e dor 
de California? 

Ea îi zâmbi afectuos. 

— Nu, dar îmi place genul ăsta de mâncare din când în 
când, şi vreau să sărbătoresc. Ranj, m-am trezit cu o idee în 
minte! Ştiu cum să-l facem fericit pe Surash şi să ne 
păstrăm şi principiile intacte! 

Ranjit goli paharul de suc şi o urmări cu plăcere pe Myra 
aşezând partea solidă a meniului pe farfuria lui. 

— Dacă poţi să faci asta, declară, o să-i spun lui Gamini să 
te ia în consiliul de conducere al Pax per Fidem. 

Ea îi zâmbi din nou, dar nu spuse decât: 

— Poţi să mănânci patru cârnaţi? Tashy nu s-a atins de ei. 
A zis că o să ia ceva la universitate. 

Ranjit îi răspunse zâmbetului cu o parodie de încruntare. 

— Myra! Încetează cu discuţiile despre cârnaţi şi spune-mi 
cum să-l facem pe Surash fericit! 

— Ei bine, zise ea aşezându-se lângă el şi turnându-şi o 
ceaşcă de ceai, astăzi e ziua când trebuie să-l duc pe Robert 
la vaccin, ştii. Am avut un vis despre asta. În vis Robert era 
acasă, se juca la computer, numai că era înţepat peste tot 
cu nişte săgeți mici răsucite din hârtie, iar când i-am scos 
una din umăr şi m-am uitat la ea, am văzut că erau versete 
din Biblie. 

Încruntarea lui Ranjit se adânci. 

— E perfect normal să ai un vis care exprimă grija pentru 
imunizarea copilului, o informă el. 

— O, da, iubitule, zise ea drăgăstoasă, dar împotriva a ce 
era imunizat? Le facem copiilor vaccinuri cu variolă ca să se 
imunizeze şi n-o să mai aibă probleme cu variola când o să 
crească. Aşadar, dacă îi injectăm cu versete din Biblie în 
copilărie - mă gândesc la genul de şcoală de duminică la 
care mă duceam eu când eram mică - n-ar fi oare... 


— Imunizaţi împotriva religiei adulţilor! exclamă Ranjit. Se 
ridică şi o cuprinse în braţe: Eşti cea mai grozavă soţie pe 
care am avut-o vreodată, îi spuse. E o idee minunată! 
Numai că... Ezită: Crezi că Natasha o să vrea să-şi rupă 
timp din programul ei încărcat ca să meargă la şcoala de 
duminică? 

— Da, admise Myra, asta e o problemă. Nu putem decât să 
încercăm s-o convingem. 

Dar când Natasha se întoarse acasă de la centrul de 
antrenament cu pânze solare, radia de fericire. 

— A venit! strigă, fluturând o foaie de hârtie în faţa 
părinţilor săi. Am primit confirmarea pentru cursă! 

Ranjit nu se îndoise niciodată, dar se alătură sărbătorii, 
ridicând-o într-o îmbrăţişare de urs... apoi lăsând-o jos cât 
mai repede, pentru că fiica lui era deja cu trei centimetri 
mai înaltă decât el şi cu un trup compus în special din 
muşchi. Myra îi oferi un sărut de felicitare, apoi începu să 
studieze documentul care purta sigiliul oficial al Comitetului 
Olimpic Internaţional. 

— Sunteţi zece confirmaţi, observă ea. Cine e acest R. 
Olsos din Brazilia? Alt pilot de nave cu pânze. Îmi sună 
familiar. 

Natasha emise ceva ce putea fi numit chicotit. 

— E Ron, îi spuse ea mamei ei. Ronaldinho Olsos, băiatul 
de la suta de metri pe care l-aţi cunoscut pe Lună. 

Myra îi aruncă o privire cercetătoare. 

— Când a încetat să mai fie alergător şi a devenit 
navigator solar? 

— O, făcu Natasha alene, s-ar putea să fiu amestecată în 
asta. Era mereu gelos pe ceea ce făceam eu. Am păstrat 
oarecum legătura de atunci. 

— Înţeleg, zise Myra, care nu ştiuse nimic de asta. 

Oricum, întrucât şi Myra de Soyza fusese cândva 
adolescentă şi îşi amintea destul de bine cât de puţin îşi 
dorise ca părinţii ei să se amestece în experienţele ei cu 
băieţii, nu forţă nota. O trimise pe cameristă la cea mai 


apropiată cofetărie bună după un tort pentru Natasha care 
să nu fie pentru o zi de naştere, dar categoric sărbătoresc, 
pe care îl decoră ea însăşi cu o schiţă aproximativă a navei 
solare cu care va concura Natasha, şi transformă cina 
acelei seri într-o petrecere. 

Familia Subramanian era obişnuită cu petrecerile. 
Datorită experienţei considerabile deveniseră de asemenea 
şi foarte pricepuţi, astfel încât atunci când Natasha suflă în 
lumânările de pe tortul ei şi îşi puse dorinţa respectivă 
(care nu trebuia dezvăluită nimănui, în special părinţilor ei) 
simțeau cu toţii o veselie caldă, afectuoasă. Atunci Robert o 
strânse în braţe pe sora lui mai mare şi îi şopti ceva la 
ureche. 

Ceva ce o făcu să pară surprinsă. Se întoarse către părinţii 
ei. 

— E adevărat? O să-l puneţi pe Robert să meargă la 
biserică? 

— Nu la biserică, spuse tatăl ei. E o şcoală de duminică. 
Am verificat, au o clasă care i-ar face bine - să înveţe 
poveştile despre lisus, predica de pe munte şi toate 
celelalte. Iar Surash ar fi bucuros să afle că nepoţii tatălui 
meu nu sunt crescuţi complet separat de religie... 

Natasha scutură din cap îmbufnată. 

— Nu mă deranjează să fiu ţinută departe de religie. lar 
Robert spune că vreţi să merg şi eu! Sincer, nu credeţi că 
deja am destule de făcut? Şcoala, antrenamentele cu pânza 
solară... 

— E doar o seară pe săptămână, o informă mama ei. Nu 
vorbim de o şcoală de duminică pentru tine. Tu ai participa 
la întâlnirile grupului adolescenților de la biserică. Da, 
discută din când în când despre Biblie, dar îşi petrec 
majoritatea timpului cu proiecte prin care să facă lumea un 
loc mai bun. 

— Ceea ce, deocamdată, adăugă tatăl ei, înseamnă în mare 
parte să lucreze la campania lui Bandară Senior pentru 
preşedinţie. Presupun că ţi-ar plăcea să ajuţi. 


Era de netăgăduit pentru Natasha, la fel şi pentru restul 
familiei. Bătrânul Bandară fusese cel care convinsese 
universitatea să înfiinţeze laboratorul de simulare a 
zborului cu pânză solară care îi dădea Natashei cele mai 
mari speranţe că se va descurca bine în cursa care urma. 
Laboratorul fusese cu ordine de mărime mai puţin costisitor 
decât camera cu gravitație lunară în care se antrenase 
pentru competiţia de pe Lună; era ceva mai mult decât o 
încăpere în care toţi cei şase pereţi erau ecrane. Dar 
programele computerelor erau complexe - şi scumpe. 
Fusese o investiţie majoră pentru universitate, iar pentru 
familia Subramanian ar fi fost total imposibilă. 

— Şi, zise mama ei trecându-i Natashei ecranul 
calculatorului ei personal, am o poză a grupului de la o 
petrecere pe plajă în urmă cu câteva săptămâni. Par nişte 
puşti cu care ţi-ar plăcea să te împrieteneşti. 

— Hm, făcu Natasha, studiind cei aproximativ douăzeci de 
tineri de pe ecran. 

Nu comentă faptul că cel puţin patru dintre băieţii din 
poză arătau extrem de bine. Nici mama ei, cu toate că era 
destul de sigură că acel subit reapărut Ron din Brazilia nu 
era deloc mai drăguţ. 

— Bineînţeles, zise Myra, depinde numai de tine. Dacă tu 
consideri că nu... 

— O, bănuiesc că aş putea încerca o dată sau de două ori. 
Cum aţi spus, asta l-ar face fericit pe Surash. 

Când Bill se întoarse să se reunească pe sine cu roiul său 
de Mari Galactici, nu era pregătit pentru vesela năvală 
sentimentală adusă de experienţă. Fusese tot timpul 
detaşat cu diverse treburi, devenise ceva ce nu făcea parte 
din precedenta lui experienţă de viaţă. Fusese singur. Şi 
apoi, reunit cu tovarăşii săi, nu mai era singur şi jubila. 

Aproape că era dificil pentru el să părăsească din nou 
roiul. 

Bineînţeles, nu avea de ales. Roiul îi împărtăşise 
preocupările şi necesitatea lui de a fi cinstit. Poate că acei 


nefericiţi umani nu mai reprezentau o ameninţare pentru 
pacea galaxiei. Dacă aşa era, poate nu era cinstit să fie 
exterminați. 

Marii Galactici erau întotdeauna severi şi uneori nemiloşi. 
Dar nu alegeau deliberat să fie necinstiţi. 

Astfel că Bill făcu salturile care îl aduseră înapoi în 
vecinătatea micului soare galben în jurul căruia orbita 
planeta şi trimise două mesaje. 

Primul era către armada Unu-Virgulă-Cinci, aflată acum la 
numai o fracțiune de an-lumină de planeta pe care fuseseră 
instruiți s-o depopuleze. „Anulaţi instrucţiunile de 
depopulare” începea mesajul. „Opriţi. Decelarare absolută. 
Folosiţi măsurile de urgenţă dacă este necesar.” 

Al doilea mesaj era pentru armada, dar şi pentru Nouă- 
Membre înşişi. Le ordona ca nici o altă dovadă a prezenţei 
lor să nu mai fie dată oamenilor de pe Pământ... 

Ceea ce crea o mică problemă operatorilor Stocaţi-Maşină 
ai celor o sută cincizeci şi patru de nave ale armadei. 

Ei înţeleseră ordinele, dar acestea erau mult mai uşor de 
dat decât de ascultat. Într-o navă spaţială nu puteai pur şi 
simplu să calci pe frână. Nici nu existau frâne. Un singur 
lucru putea fi făcut pentru a începe decelerarea, iar ei îl 
făcură imediat. Însemna o risipă teribilă de energie 
electrică şi fluid de lucru, bineînţeles, dar asta nu conta. 
Acele utilităţi, ca orice altceva în universul observabil, 
aparţineau la urma urmelor Marilor Galactici. Dacă ei 
considerau potrivit să le risipească, nu era decât treaba lor. 

Însă cea de-a doua parte a instrucţiunilor îi tulburau pe 
Unu-Virgulă-Cinci. Li se ordona să evite să fie observați de 
specia care făcea subiectul acţiunii lor. 

Nu conta că Nouă-Membre le trădaseră deja acoperirea. 
Când Unu-Virgulă-Cinci turnară gigajouli de energie în 
motoarele lor, provocând o strălucire explozivă de gaze 
ionizate din o sută cincizeci şi patru de torţe mamut arzând 
toate o dată, cum mai puteau să rămână nevăzuţi? 

Pregătirea pentru cursă. 


Unii oameni s-ar fi putut aştepta ca petrecerea de bon 
voyage a competitorilor în cursa de navigaţie solară să se 
ţină într-o sală gigantică dintr-un oraş ca New York, Beijing 
sau Moscova. Nu fu aşa. Adevărat, camerele de filmat erau 
prezente şi tot ceea ce se petrecea în raza lor de acţiune 
ajungea pe ecranele lumii întregi. Însă locul unde se aflau 
camerele era mica sală a terminalului şi - numărând pe 
toată lumea, inclusiv cei şapte competitori, echipajele lor, 
membrii apropiaţi ai familiilor şi foarte puţini invitaţi VIP - 
nu erau mai mult de două sute de persoane acolo. 

Myra avea suspiciunile ei în privinţa motivului. Fără 
îndoială, oricare două dintre cele trei mari nu erau dispuse 
s-o lase pe a treia să organizeze evenimentul. Dar nu spuse 
nimic. Apoi o zări pe fiica ei, înaltă şi serioasă alături de 
ceilalţi şase concurenţi, în timp ce arbitrul le prezenta o 
recapitulare de ultim moment a regulilor cursei. 

— Nu-i aşa că arată bine? îi şopti ea soţului ei, cunoscând 
răspunsul. 

Îl obţinu. Ranjit nu avea mai multe îndoieli decât ea că 
Natasha era nu numai cel mai isteţ şi mai priceput 
navigator cu pânza solară, dar şi arăta minunat, chiar puţin 
îngrijorător de bine şi de matură pentru cei şaisprezece ani 
ai ei. Se concentră asupra celei mai periculoase părţi a 
scenei. 

— Uite-l pe brazilianul ăla, Olsos, chiar lângă ea, îi arătă 
soţiei sale. 

Ea îi strânse mâna. 

— Ron e în regulă, îi spuse cu înţelepciunea provenită din 
faptul că ea însăşi fusese cândva o fată de şaisprezece ani. 
Apoi: O, bună, Joris. 

Vorhulst o îmbrăţişă şi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile. 

— O să înceapă într-un minut, le spuse el. Voiam doar să vă 
salut - şi să vă spun că s-au făcut pariuri printre inginerii 
Cârligului. Banii mei i-am pus pe Natasha. 

Myra spuse: 


— De asta eraţi voi, inginerii, emoţionaţi cu ceva timp în 
urmă? 

Vorhulst clipi nedumerit. 

— O, aia. Nu. A sosit un mesaj urgent de la Evenimente 
Aeriene din Massachusetts. Ilocmai s-a observat o 
supernovă al naibii de strălucitoare în Centaurus, dar cu 
nişte caracteristici ciudate. Zâmbi: Aproape că m-a făcut să- 
mi doresc să fi rămas la astronomie. 

Apoi, când arbitrul urcă pe podium şi toţi spectatorii se 
îndreptau spre locurile lor, le spuse: 

— Ne vedem mai târziu! 

Era un singur vorbitor la ceremonie, şi anume nou-alesul 
preşedinte al Republicii Sri Lanka, Dhatusena Bandară. 
Avea într-adevăr un aspect prezidenţial, cu un chip bătrân 
puternic şi silueta suplă a unui om care niciodată nu s-a 
lăsat pe tânjeală. Dar când vorbea era neoficial, aproape 
COMIC. 

— Sunt câteva ţări, spuse el celor câţiva selectaţi în public, 
care ar fi dorit ca acest eveniment să fi avut loc într-un oraş 
mare, dar voi vă aflaţi aici. Asta nu din cauză că ţara mea e 
mai merituoasă ca oricare alta. Pur şi simplu pentru că, prin 
şansa geografiei, Sri Lanka este sediul Cârligului Spaţial. 
Fără Cârlig această cursă nu ar fi putut avea loc. Pe voi, cei 
şapte minunaţi tineri şi tinere, Cârligul vă va duce pe orbita 
circumterestră joasă. Cârligul a fost cel care a transportat 
navele voastre la punctul de start, bucată cu bucată, iar 
acum aceste bucăţi sunt aproape complet asamblate, 
formând navele cu care voi veţi participa la cea mai 
măreaţă dintre toate cursele. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe toţi, şi să ne vedem cu bine acasă după 
încheierea competiţiei. 

Şi cu asta se încheie, urmând doar îmbrăţişările şi 
sărutările de rămas-bun înainte ca piloţii şi echipajele lor să 
se deplaseze spre platforma de încărcare a Cârligului 
Spaţial. Ranjit observă, nu fără mulţumire, că Ronaldinho 


Olsos din Brazilia se îmbarca în prima capsulă, în timp ce 
Natasha era printre cei care mergeau cu cea de-a treia. 

După ce îşi luară rămas-bun de la Natasha, pentru a patra 
sau a cincea oară şi reuşiră în cele din urmă să-l desfacă pe 
Robert din braţele ei, restul familiei Subramanian, ca toată 
lumea, începu să se îndrepte către autobuze. 

Acolo, drept în drumul lor, stătea Joris Vorhulst, singur şi 
vorbind agitat la telefon. 

— Aşadar, Joris, zise Myra când se apropiară de el, acum 
ce te mai îngrijorează? Au mai descoperit o supernovă? 

Tonul ei era vesel. Expresia lui Vorhulst nu era. Închise 
ecranul telefonului şi scutură din cap. 

— Nu tocmai. Ceea ce au văzut s-ar putea să nu fi fost 
deloc o supernovă, acum că telescoapele spaţiale se aliniază 
ca să se poată privi mai bine. E mult mai aproape decât ar 
trebui să fie o supernovă. Posibil să fie chiar în norul lui 
Oort. 

Myra se opri, cu mâna pe piept. 

— O să facă necazuri concurenţilor...? 

Vorhulst scutură din cap. 

— Oh, nu e nici un pericol. Nu. Navigaţia solară are loc pe 
orbită joasă. Lucrul ăla, orice ar fi, se află la mare, mare 
distanţă. Dar mi-aş dori să ştiu ce e. 

Acolo unde navele cu pânză solară erau aproape complet 
asamblate, mateloţii lor nu erau singuri. 

Nimeni nu văzu micuța navă a Nouă-Membre, pentru că îşi 
refăcuseră demult scutul fotonic. Dar echipajul Nouă- 
Membre era la fel de nedumerit ca şi Joris Vorhulst, cu 
toate că din motive cu totul diferite. Acele şapte nave cu 
pânze aproape complete - la ce foloseau? Nu păreau să 
poarte nici un fel de armă. Acest lucru îi uşură pe Nouă- 
Membre de una dintre griji, dar mai rămânea una. Niciunul 
dintre Nouă-Membre nu avea ideea de ce erau capabile 
acele nave. Şi aceasta nu era ceva ce Nouă-Membre să 
dorească să raporteze stăpânilor lor Mari Galactici. 

Cursa. 


Nava ei se numea Diana, nume ales de însăşi Natasha 
Subramanian. Nu zburase niciodată. Acum era gata. Stătea 
ancorată de nava-mamă cu imensul disc al velelor întins pe 
greement, deja umflat de vântul puternic şi tăcut care sufla 
printre lumi. Cursa era pe punctul de a începe. 

— T minus două minute, rosti radioul din cabina ei. 
Verificare încrucişată pentru confirmare. 

Unul câte unul, căpitanii răspunseră. Natasha recunoştea 
fiecare voce - unele tensionate, altele aproape inuman de 
calme - căci erau vocile prietenilor şi rivalilor ei. În toate 
locurile în care se găseau oameni abia dacă existau vreo 
douăzeci de persoane care posedau abilităţile necesare 
navigării cu un iaht solar. Se aflau toţi acolo, pe linia de 
start ca Natasha sau la bordul navelor escortă, orbitând la 
treizeci şi şase de mii de kilometri deasupra Ecuatorului 
terestru. 

— Numărul Unu, Funigel. Gata! 

— Numărul Doi, Woomera, totul în ordine. 

— Numărul Trei, Raza de Soare. OK! 

— Numărul Patru, Santa Maria, toate sistemele pornite. 

Natasha zâmbi. Acela era Ron Olsos, bineînţeles, pe care 
ea îl plăcea, deşi poate nu tot atât de mult cum părea s-o 
placă el pe ea. Replica brazilianului fusese un ecou din 
primele zile ale astronauticii, tipic tendinței lui Ron către 
teatral. 

— Numărul Cinci, Lebedev. Suntem gata. 

Era rusul, Efremii. 

— Numărul Şase, Arachne. Şi noi OK. 

Hsi Liang, o tânără dintr-un sat situat la nord de Chengdu, 
în umbra munţilor Himalaya. Apoi, la sfârşitul seriei, era 
rândul Natashei să rostească cuvintele care aveau să fie 
auzite peste tot în lume în fiecare casă: 

— Numărul Şapte, Diana. Gata pentru victorie! 

Ronaldinho n-are decât s-o înghită, gândi ea trecând la 
ultima verificare a tensiunilor în greementul ei. 


Pentru Natasha, plutind lipsită de greutate în mica ei 
cabină, pânza Dianei părea să acopere cerul. Aproape că 
putea. Acolo afară, gata s-o elibereze din legăturile 
gravitaţiei pământene, erau mai mult de cinci milioane de 
metri pătraţi de velatură, conectată la capsula de comandă 
prin aproape o sută de kilometri de corzi grilă. Acei 
kilometri pătraţi de pânză din plastic aluminizat, groasă de 
numai o milionime de centimetru, aveau să genereze 
destulă forţă - spera ea! - ca s-o treacă prima peste linia de 
sosire de pe orbita lunară. 

Din nou difuzorul din perete: 

— 'T minus zece secunde. Porniţi instrumentele de 
înregistrare! 

Cu ochii încă fixaţi pe valul pânzei, Natasha atinse butonul 
care pornea toate camerele de filmat şi dispozitivele de 
înregistrat ale Dianei. Velatura era cea care îi aprindea 
imaginaţia. Ceva care era în acelaşi timp atât de uriaş şi 
atât de fragil era dificil de cuprins cu mintea. Încă şi mai 
greu de crezut era că acest snop strălucitor o putea 
remorca în viteză prin spaţiu doar prin energia pe care şi-o 
atrăgea de la soare. 

— ... cinci, patru, trei, doi, unu. Detaşaţi! 

Şapte cuțite cu tăiş de diamant controlate de computere 
retezară şapte odgoane subţiri în aceeaşi clipă. Apoi vasele 
fură libere. Până în acel moment iahturile şi navele de 
serviciu ocoliseră Pământul ca o singură unitate, legate 
ferm între ele. Acum ambarcaţiunile începeau să se 
disperseze ca nişte seminţe de păpădie plutind pe o adiere. 

lar cea care avea să plutească prima peste orbita Lunii 
avea să fie câştigătoarea. 

La bordul Dianei niciunul dintre simţurile trupului 
Natashei nu sesiză schimbarea. Nici nu se aşteptase; 
singurul lucru care dovedea că fusese exercitat un impuls 
era mişcarea instrumentelor de bord, care acum indicau o 
acceleraţie de aproape o miime din gravitația Pământului. 


Era, bineînţeles, aproape ridicol de mică. Şi totuşi era mai 
mult decât reuşise vreodată o navă cu pânză solară, exact 
aşa cum promiseseră proiectanţii şi constructorii Dianei. 
Asemenea acceleraţie nu mai fusese niciodată obţinută într- 
o velatură de dimensiuni mai mari decât ale unei jucării, 
dar era acum. Cu o astfel de progresie - calculă rapid, 
zâmbind când rezultatul apăru pe bord - va avea nevoie de 
numai două rotații în jurul Pământului ca să obţină o viteză 
suficientă ca să părăsească orbita joasă şi să se îndrepte 
spre Lună. Apoi întreaga forţă a radiaţiei solare va fi în 
spatele ei. 

Întreaga forţă a radiaţiei solare... 

Zâmbetul Natashei persistă gândindu-se la toate 
tentativele pe care le făcuse ca să explice despre navigația 
solară audienței compuse din potenţiali susţinători sau doar 
curioşi de pe Pământ. „Întindeţi mâna spre Soare, cu palma 
în sus”, le spunea ea. „Ce simţiţi?” Apoi, când nu primea nici 
un răspuns, poate numai „puţină căldură”, începea să le 
explice principiile navigaţiei solare. „Dar mai există ceva. 
Presiune. Nu, nu multă. De fapt atât de puţină încât 
probabil nu o simţiţi, cu mult mai puţin de un miligram pe 
toată palma. Dar să vedeţi ce poate face această presiune 
slabă!” 

Atunci scotea câţiva metri pătraţi de material şi îl arunca 
spre public. Foiţa argintie se răsucea şi se rotea ca un fum, 
apoi plutea spre tavan pe unda de aer cald creată de 
căldura trupurilor umane. Natasha continua: „Puteţi vedea 
cât de uşoară e pânza. Kilometrul pătrat desfăşurat de 
iahtul meu cântăreşte mai puţin de o tonă. Etotce ne 
trebuie. Este suficient cât să colecteze două kilograme de 
radiaţie solară, pentru ca vela să înceapă să se mişte... iar 
velatura va trage Diana după ea. Desigur, acceleraţia va fi 
slabă - mai puţin de o miime din g - dar hai să vedem ce se 
poate face cu un impuls atât de neînsemnat. 

În prima secundă, Diana se va deplasa cam jumătate de 
centimetru. Practic nici chiar atât, fiindcă velatura se va 


desfăşura suficient de mult şi prima mişcare nici nu va 
putea fi măsurată.” 

Se întorcea spre ecranul de pe peretele sălii, pocnind din 
degete ca să-l pornească. Apărea vasta, deşi aproape 
impalpabila, suprafaţă semicilindrică a pânzei, apoi focaliza 
pe capsula pasagerului - nu cu mult mai mare decât o 
cabină de duş dintr-un motel - care avea să fie casa 
Natashei pe timpul săptămânilor de tranzit. 

După aceea continua: „lotuşi după un minut mişcarea 
devine detectabilă. Deja am acoperit douăzeci de metri, iar 
viteza a ajuns la aproximativ un kilometru pe oră... mai 
rămân numai câteva sute de mii de kilometri până la orbita 
Lunii.” 

Adesea în acel moment se auzea un vag chicotit din public. 
Natasha le întorcea zâmbetul şi aştepta calmă până se 
stingea, înainte de a continua: „Nu-i chiar rău, să ştiţi. După 
prima oră vom fi la şaizeci de kilometri de punctul de 
pornire şi deja ne vom deplasa cu o sută de kilometri pe 
oră. Şi vă rog să reţineţi unde ne aflăm! Toate astea au loc 
în spaţiu, unde nu există frecare. Odată ce pui ceva în 
mişcare, se va mişca veşnic, fără să fie încetinit de altceva 
decât de gravitația obiectelor îndepărtate. Veţi fi surprinşi 
să aflaţi ce viteză va prinde nava noastră accelerată la o 
miime de g după prima zi de călătorie. Aproape trei mii de 
kilometri pe oră; totul de la impulsul dat de presiunea 
luminii solare pe care nici măcar nu o puteţi simţi!” 

Ei bine, îi convinsese. În cele din urmă toată lumea fusese 
convinsă, sau cel puţin oamenii din posturi sus-puse, cei 
care luau deciziile. Fundaţii, indivizi, trezorerii ale celor trei 
mari naţiuni (şi sume mici din zeci de trezorerii mai puţin 
importante) se uniseră să acopere facturile ameţitoare 
pentru acest eveniment. Însă erau răsplătiți. Competiţia de 
zbor liber din acel străvechi tub selenar declanşase 
scânteia turismului pe Lună. Acum acest nou eveniment 
avea deja cea mai mare audienţă din istorie. lar băieţii mari 
îşi închiriau deja navele, multe dintre ele cu pânze solare, 


ca să înceapă investigarea bogatelor materii prime ale 
sistemului solar. 

Şi iat-o pe tânăra Natasha de Soyza Subramanian, chiar în 
miezul acestor lucruri! 

Diana avusese un start bun. Acum Natasha avea timp să 
arunce o privire celorlalţi competitori. La start se 
dezbrăcase de cea mai mare parte a hainelor, fiindcă nu era 
nimeni în jur să o vadă. Apoi, mişcându-se cu grijă - existau 
amortizoare de şocuri între capsula ei de control şi 
greementul delicat al pânzei, dar Natasha era hotărâtă să 
nu-şi asume nici un risc - se poziţionă la periscop. 

Erau acolo celelalte nave, semănând cu nişte bizare flori 
argintii plantate pe câmpiile întunecate ale spaţiului. Sud- 
americană Santa Maria, cu Ron Olsos la cârmă, la numai 
optzeci de kilometri distanţă. Santa Maria aducea mult cu 
un zmeu de copil, dar un zmeu cu o latură care măsura mai 
mult de un kilometru. Dincolo de ea se afla cosmodina 
rusească Lebedev, semănând cu o cruce de Malta; teoria, 
după cum ştia Natasha, era că velele care formau cele 
patru braţe late puteau fi folosite pentru manevre. Prin 
contrast, australiana Woomera era o simplă paraşută 
rotundă de modă veche, cu toate că avea cinci kilometri 
circumferință. Arachne de la General Spacecraft, după cum 
îi sugera şi numele, arăta ca o pânză de păianjen - şi fusese 
construită pe aceleaşi principii, de către navete-robot 
pornind în spirală de la un punct central. Funigelul lui 
Eurospace avea un design identic, deşi o idee mai mic. lar 
Raza de Soare a Republicii Populare Chineze era un inel 
plat, cu o gaură largă de un kilometru în centru, rotindu-se 
încet pentru a fi întinsă de forţa centrifugă. Era o idee 
veche, Natasha ştia, dar nimeni nu reuşise vreodată s-o facă 
să funcţioneze bine. Astfel că ea era destul de convinsă că 
nava asiatică va avea probleme când Raza de Soare avea să 
înceapă să schimbe direcţia. 

Acest lucru, desigur, urma să se întâmple peste încă şase 
ore, după ce toate cele şapte iahturi solare treceau de 


primul sfert al orbitei geostaţionare de douăzeci şi patru de 
ore. Acolo, la începutul cursei, se îndreptau cu toţii direct 
către Soare - alergând în faţa vântului solar. Fiecare 
trebuia să parcurgă cea mai mare parte a primei ture 
înainte ca legile mişcării orbitale să-i propulseze în jurul 
Pământului. Ajunşi în acel punct, erau aruncaţi brusc în 
direcţia Soarelui. Atunci conta cu adevărat măiestria 
pilotului. 

Însă nu acum. Acum Natasha nu-şi făcea griji din pricina 
navigaţiei. Îşi examină atent cu periscopul velatura, 
verificând fiecare punct de articulare a greementului. Tijele 
giulgiului, benzi înguste de folie din plastic neargintat, ar fi 
fost invizibile dacă n-ar fi fost acoperite cu vopsea 
fluorescentă. Acum în vizorul Natashei se vedeau linii 
tensionate de lumină colorată, dispărând la sute de metri 
spre gigantica întindere a pânzei. Fiecare tijă avea propriul 
ei troliu electric, nu mai mare decât rotiţa de pe undiţa unui 
pescar, troliile, controlate de computer, se roteau constant, 
trăgând sau slăbind tijele după cum pilotul automat ajusta 
pânza la unghiul corect faţă de Soare. 

Pentru Natasha, jocul luminii pe imensa oglindă a velei era 
minunat de privit. Pânza se ondula în oscilaţii statice, 
trimițând imaginile multiple ale soarelui în marş pe ea până 
când dispărea peste margini. Bineînţeles, acele oscilaţii nu 
reprezentau o problemă. Asemenea vibrații lejere erau 
inevitabile într-o structură atât de vastă şi de fragilă, şi de 
obicei inofensive. Oricum, Natasha le urmărea cu grijă, 
atentă la semnele care ar putea duce la valurile catastrofale 
cunoscute drept „contorsiuni”. Ele puteau rupe o pânză în 
bucăţi, dar computerul îi spunea că tiparul actual nu 
prezenta nici un pericol. 

Când se asigură că totul era pus la punct - şi nu înainte! - 
îşi permise să-şi acceseze computerul personal. Întrucât 
totul trecea prin filtrul dispozitivului de comandă înainte de 
a ajunge la ea, iar membrii acestuia erau atenţi să lase să 
treacă numai mesajele de pe o listă anterior aprobată, era 


scutită de fluxul nesfârşit de urări de succes şi rugăminţi 
pentru o favoare sau alta. Avea un singur mesaj de la 
familia ei, unul de la Gamini şi unul de la Joris Vorhulst. 
Atât. Era bucuroasă să le primească. Niciunul nu cerea un 
răspuns. 

Natasha se gândi pentru o clipă să se culce. Bineînţeles, 
cursa abia începuse, dar avea nevoie de somn ca să-şi 
păstreze ritmul propriu. loate celelalte iahturi aveau 
echipaje formate din două persoane. Puteau dormi cu 
rândul, dar Natasha Subramanian nu avea pe nimeni s-o 
ajute. 

Desigur fusese propria ei decizie - amintindu-şi de un alt 
navigator solitar, Joshua Slocum, care cu mult timp în urmă 
îşi condusese singur barca, Spray, în jurul lumii. Dacă 
Slocum putuse s-o facă, susţinea Natasha, putea s-o facă şi 
ea. Avea şi un motiv bun să încerce. Performanţele unui iaht 
solar erau invers proporţionale cu masa pe care trebuia s-o 
deplaseze. O a doua persoană, cu toate proviziile necesare, 
ar fi însemnat adăugarea a încă trei sute de kilograme, iar 
acest lucru putea determina uşor diferenţa dintre victorie şi 
înfrângere. 

Aşa că Natasha îşi prinse curelele elastice ale cabinei de 
talie şi picioare. Ezită o clipă. Ar putea fi interesant, se 
gândi, să preia câteva dintre noile transmisii, în special ca 
să vadă dacă vreun astronom găsise vreo logică acelei 
ciudate non-supernove care înflorise uluitor de 
strălucitoare pe cerul austral, apoi dispăruse pur şi 
simplu... 

Disciplina câştigă în faţa curiozităţii. Îşi plasă electrozii 
inductori de somn pe frunte, fixă timpul la trei ore şi se 
relaxă. Foarte uşor, pulsurile hipnotice vibrau pe lobii 
frontali ai creierului ei. Spirale colorate de lumină se 
extinseră sub pleoapele ei închise, lărgindu-se spre infinit. 

Apoi nimic. 

Ceea ce o aduse înapoi pe Natasha din somnul ei fără vise 
fu sunetul metalic al alarmei. Se trezi instantaneu, cu ochii 


scanând instrumentele de bord. Trecuseră numai două 
ore... dar deasupra accelerometrului pulsa o lumină roşie. 

Impulsul scădea. Diana pierdea energie. 

Antrenamentul aducea disciplină. Disciplina prevenea 
panica. Oricum, Natasha avea inima în gât în timp ce îşi 
desfăcea centurile de siguranţă ca să treacă la acţiune. 
Primul gând fu că se întâmplase ceva cu pânza. Poate 
dispozitivele antirăsucire se defectaseră şi velatura se 
contorsionase. Dar când verifică aparatele care măsurau 
tensiunile din tijele pânzei, ceea ce citi era ciudat. Pe o 
latură a velei datele erau normale. Pe cealaltă, valorile 
scădeau încet sub ochii ei. 

Apoi înţelese. Natasha apucă periscopul pentru o imagine 
generală a marginilor pânzei. Da! Acolo era problema... şi 
putea proveni dintr-un singur motiv. 

Imensa umbră cu margini bine delimitate care începuse să 
alunece peste argintul sclipitor al pânzei Dianei spunea 
întreaga poveste. Întunericul se întindea peste o latură a 
navei Natashei ca şi cum un nor ar fi trecut între ea şi 
soare, întrerupând lumina, oprind slaba presiune care 
împingea vasul. 

În spaţiu nu existau astfel de nori. 

Natasha rânji îndreptând periscopul spre soare. Filtrele 
optice intrară imediat în funcţiune ca s-o salveze de la 
orbirea instantanee, iar ceea ce văzu era exact ceea ce se 
aşteptase să vadă. Semăna cu un zmeu uriaş care aluneca 
peste suprafaţa soarelui. 

Natasha recunoscu imediat forma. La treizeci de kilometri 
la pupa, sud-americană Santa Maria încerca să producă o 
eclipsă artificială pentru Natasha. 

— Ha, Senhor Ronaldinho Olsos, şopti Natasha, asta-i cea 
mai veche şmecherie din carte! 

Chiar aşa şi era, însă una perfect legală. Încă de pe 
vremea curselor pe ocean căpitanii făcuseră tot posibilul să 
fure vântul adversarilor lor. 


Dar numai incompetenţii erau fraieriţi în felul ăsta, iar 
Natasha de Soyza Subramanian nu era incompetentă. Micul 
ei computer - de dimensiunile unei cutii de chibrituri, dar 
echivalând o mie de experţi umani ronţăitori de numere - 
analiză problema o fracțiune de secundă şi emise rapid 
corecţiile de curs. 

Jocul se juca în doi. Zâmbind, Natasha întinse mâna să 
oprească pilotul automat şi să facă ajustările în greement... 

Acest lucru nu se întâmplă. 

Micuţele trolii rămaseră nemişcate. Dintr-odată nu mai 
recepţionară nici o comandă, nici de la computerul pilotului 
automat, nici de la omul care ar fi trebuit să controleze 
totul. 

lahtul solar Diana nu mai păstră cursul. Enorma velă 
începu să se curbeze... 

Apoi să se îndoaie... 

Ondulaţiile materialului începură să se transforme în 
valuri mari, neregulate. Şi materialul delicat al pânzei 
atinse şi apoi depăşi tensiunea maxim admisă. 

Comodorul observă imediat că Diana avea probleme. 
Imediat observă şi restul flotei şi disciplina menţinută prin 
radio se evaporă într-o clipă. Ron Olsos fu primul care ceru 
o navetă utilitară cu combustibil chimic care să-l scoată de 
pe iahtul său ca să poată ajuta la căutarea Natashei 
Subramanian printre epava colapsată care fusese cândva 
nava solară Diana. Nu fu şi ultimul. În mai puţin deo oră 
cursa se despărţise în mai mult de douăzeci de nave de 
toate felurile rotindu-se în jurul grămezii boţite rămase din 
frumoasa Diana, făcând tot posibilul să nu se ciocnească. 
Nave spaţiale care posedau tehnologie spaţială adunară cât 
mai mult echipaj posibil şi porniră căutarea. 

Căutară prin fiecare fald al enormei pânze şifonate - vizual 
atunci când erau nevoiţi şi cu scanere în infraroşu atunci 
când acestea erau prezente. Scanerele prindeau imediat 
orice semnal slab al unui corp uman cald oriunde în pânza 
distrusă. 


Căutară în tot spaţiul din jurul avariatei Diana, sperând ca 
Natasha să fi fost cumva aruncată în urma unui accident 
necunoscut... 

În principal căutară în micuța cabină a Dianei. 

Acest lucru nu dură mult. Fiind numai ea la bord, nu era 
nevoie de intimitate; capsula Dianei ocupa numai câţiva 
câţiva metri cubi de spaţiu şi nici un loc posibil în care să te 
ascunzi. 

Dar ea nu era acolo. Din câte putură să-şi dea seama 
căutătorii, Natasha Subramanian nu era nicăieri. 

Căutarea Natashei Subramanian. 

Cele trei sferturi ale familiei Subramanian rămase pe 
Pământ se hotărâseră să continue cu o viaţă cât de cât 
normală, în timp ce celălalt sfert hoinărea prin spaţiul 
cislunar într-o construcţie din plastic şi fibră de carbon. În 
consecinţă, după ce îi trimiseră Natashei ultimul mesaj 
urându-i noroc, Ranjit se sui pe bicicletă să se îndrepte spre 
biroul său. Myra întrevăzuse posibilitatea unei ore întregi, 
poate două, în care să încerce să se apuce să citească din 
rezerva ei crescândă de reviste ceea ce era de spus în unele 
dintre cele mai fierbinţi subiecte din domeniul IA şi al 
protezelor. Darul câtorva ore doar pentru ea nu era 
frecvent. Apăreau atunci când Robert dormea, sau când era 
la şcoala specială, sau, ca acum, o urma peste tot plin de 
solicitudine pe cameristă, ajutând-o - mai precis, „ajutând- 
o” - la îndatoririle ei matinale privind strânsul paturilor şi 
curăţenia prin camere. 

Aşadar, cu o ceaşcă de ceai răcoritor pe masă - şi, desigur, 
cu programul de ştiri deschis pe ecranul din cameră în 
cazul, deşi improbabil, că ar apărea ceva neaşteptat 
referitor la cursa Natashei - Myra încerca să priceapă 
unele dintre articolele revistelor, când îl auzi pe fiul ei 
plângând din tot sufletul. 

Ridică privirea şi o văzu pe cameristă aducându-l. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, doamnă, zise menajera cu o 
voce şocată. Goleam coşurile de gunoi când Robert s-a 


aşezat subit jos şi a început să plângă. Robert nu plânge 
niciodată, doamnă! 

Ceea ce Myra, bineînţeles, ştia şi ea la fel de bine. Aşa că 
Myra făcu ceea ce miliarde de alte mame făcuseră, încă de 
pe vremea australopitecilor. Îşi luă fiul în braţe şi îl legănă 
blând, murmurându-i în ureche. Asta nu îl opri din plâns, 
nu, dar lacrimile se mai liniştiră, devenind suspine. Myra se 
întreba dacă acest eveniment neobişnuit şi tulburător - dar 
care cu siguranţă nu era vital - impunea să-şi sune soţul la 
serviciu, când auzi ţipătul înăbuşit al cameristei. Myra 
ridică ochii. 

Acolo pe ecran era imaginea iahtului solar al fiicei sale. În 
afară de faptul că una din margini era uşor îndoită în sus, 
arăta exact ca în urmă cu o oră. Dar acum sub imagine era 
o bandă roşie pe care scria: „Accident în cursa selenară?” 
Iar când sonorul fu dat mai tare, în remarcile agitate ale 
prezentatorului nu exista nici un semn de întrebare. Ceva 
rău se întâmplase cu Diana. Cel mai rău dintre toate, pilotul 
Dianei - adică fiica iubită a Myrei - nu răspundea la 
apelurile de urgenţă ale comodorului, şi se părea că răul 
petrecut cu iahtul solar îi răpise cumva pilotul. 

Îngrijorarea teribilă a Myrei Subramanian era poate cea 
mai personală nenorocire pe care o putea simţi cineva, dar 
nu o suporta singură. Cu cât mai mult navetele utilitare 
săpau în misterul a ceea ce se petrecuse cu Diana, cu atât 
misterul părea să nu aibă nici o şansă de a fi dezlegat. 

Lucrătorii de pe nava comodorului intraseră de mult în 
acţiune şi ajunseseră la capsula de comandă a Dianei. 
Reuşiră să intre, o cercetară, nu găsiră nici urmă de pilot. 
Dar nu asta era cel mai rău. O examinare mai amănunţită 
dezvălui faptul că jurnalul singurei supape de intrare a 
capsulei spunea că aceasta nu mai fusese deschisă de când 
Natasha însăşi se îmbarcase şi începuse cursa. Deci 
Natasha nu numai că lipsea; nici măcar nu părăsise 
vreodată capsula de comandă. 


Toate acestea, bineînţeles, erau imposibile. Dar categoric 
adevărate. 

De asemenea, comodorul şi echipajul lui avea câteva zeci 
de alte probleme pe care să încerce să le rezolve, toate 
dintr-odată. Mai erau şi celelalte şase iahturi solare, care 
nu se mai aflau într-un şir ordonat şi acum erau în pericol 
să se ciocnească unul de altul, piloţii lor fiind distraşi de 
ceea ce i se întâmplase celui de-al şaptelea din grupul lor. 
Se dădu ordinul ca toţi să-şi strângă velatura şi să aştepte 
să fie culeşi. Rămâneau astfel şase mici gloanţe de materie 
care trebuiau urmărite şi cumva conduse spre orbite de 
parcare care să nu amenințe traficul în spaţiu... dar nu 
chiar acum. De acele probleme se puteau ocupa în mod 
sistematic atunci când timpul avea s-o permită. 

Însă în ceea ce se întâmplase cu Natasha Subramanian nu 
era nimic sistematizat. Dispariţia ei, în circumstanţele în 
care avusese loc, era pur şi simplu imposibilă. Toate aceste 
lucruri erau foarte rele pentru toţi cei implicaţi, iar după 
aceea se înrăutăţiră. 

În următoarele treizeci şi şase de ore întreaga familie 
Subramanian rămasă se adună în bucătărie, cu tot cu 
menajeră şi bucătar. Când Robert se trezi din somn criza de 
plâns trecuse, cu toate că el nu părea capabil să le explice 
părinţilor despre ce fusese vorba - până când îl întrebară 
dacă avea vreo legătură cu sora lui şi el replică: 

— Atasha a ado'mit fe'cită. 

La cină mâncă cu poftă, spre deosebire de toţi ceilalţi. Nici 
nu dormiră prea mult, aţipind în fotolii şi întinzându-se câte 
o jumătate de oră pe canapeaua de sub fereastra 
bucătăriei. Dar niciunul dintre adulţi nu îndrăzni să se 
îndepărteze de ecran mai mult de câteva minute, de frică să 
nu fie anunţată subit vreo explicaţie a ceea ce se 
întâmplase. 

Nu fu anunţată niciuna. 

O, ştiri erau. O informare îngrijorătoare veni de la 
căutătorii de pe orbita circumterestră joasă, şi spunea că 


acum erau escortaţi de câteva zeci de obiecte zburătoare 
arămii care oferiseră lumii prima dovadă solidă că farfuriile 
zburătoare, sau ceva asemănător farfuriilor zburătoare, 
erau reale. De ce se aflau acolo? Ce voiau ele? Speculaţiile 
erau intense, dar nu apăru nici o explicaţie, şi astfel atenţia 
lumii se întoarse asupra altor probleme. Atenţia se întoarse 
spre acel punct din norul lui Oort unde astronomii văzuseră 
ceva care semăna puţin cu, dar nu era, o supernovă. Acum 
expunerile fotografice mai îndelungate, cu grupuri mai 
puternice de telescoape conectate între ele, arătau că într- 
adevăr existase o radiaţie de nivel scăzut care categoric nu 
se găsise acolo în studiile precedente ale aceleiaşi zone. 
Atenţia se întoarse spre remorcherele care trăgeau treptat 
toate cele şapte iahturi concurente pe orbite sigure - cele 
şase rămase nevătămate şi grămada de material şifonat 
care fusese Diana Natashei. Atenţia se întoarse spre toate 
capitalele şi oraşele importante ale lumii, niciunul dintre 
acestea neducând lipsă de „experţi” capabili de discuţii 
interminabile pe tema întâmplărilor - fără să crească cu 
nimic gradul de înţelegere a lor. 

Apoi începu să sune telefonul. A doua zi situaţia nu se 
îmbunătăţi, şi nici în zilele următoare. 

Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Myra Subramanian era 
să-şi lase copilul rămas în afara razei ei vizuale, dar când 
stătu de vorbă cu Ranjit căzură de acord că ar fi şi mai rău 
să-l supere pe Robert mai mult decât era deja. A doua zi era 
duminică. Robert mergea la şcoala de duminică. Acea 
duminică nu era cu nimic diferită - cu toate că Myra stătu 
într-o cameră goală din apropiere tot timpul cât Robert, ca 
toţi ceilalţi copii handicapaţi din grupul special al bisericii, o 
asculta politicos pe femeia care îl asista pe pastor citindu-le 
poveşti din Biblie şi colora desenele cu ceea ce fetiţa de 
lângă Robert numea „lisus Hristos pe o încrucişare”. Lunea 
se desfăşura atelierul la care unul dintre consilieri 
considerase că lui Robert i-ar plăcea să participe. Acolo, 
Robert Subramanian - băiatul care descoperise de unul 


singur piesele de hexomino! - învăţa cu răbdare şi aparent 
cu plăcere cum să umple o cutie decorativă de creioane 
colorate cu câte un creion din fiecare culoare, pentru a fi 
vândute în micul magazin de cadouri al atelierului. 

Cel puţin plânsul lui Robert încetase. Îngrijorarea, 
nedumerirea, groaznica suferinţă a pierderii nu se 
terminaseră însă pentru Myra sau Ranjit. Nici apelurile nu 
încetau, de la toţi cunoscuţii şi de la un număr incredibil de 
persoane pe care nu le cunoşteau deloc. Unele erau o 
adevărată pacoste. Ronaldinho Olsos, de exemplu, cerându- 
şi iertare în caz că ei simțeau că el ar fi fost în vreun fel 
vinovat; 'I. Orion Bledsoe, din Pasadena, cu simpatie 
superficială, dar mai mult ca să întrebe dacă Ranjit avea 
vreo idee, orice fel de idee, pe care dintr-un motiv oarecare 
nu o comunicase deja autorităţilor, privind ceea ce se 
întâmplase cu fiica lui. 

Apoi erau reporterii. 

Ranjit crezuse că punctul culminant al invaziei în 
intimitatea lui avusese loc după ce Nature publicase 
demonstraţia ultimei teoreme a lui Fermat. Se înşelase. Ce 
se întâmpla acum era mult mai rău. Cu toate că 
preşedintele ales Bandară aranjase ca poliţia să păzească 
împrejurimile casei Subramanian, ei erau eficienţi numai 
acolo şi nicăieri în rest. Odată ce Ranjit se urca pe bicicletă 
să plece, era o pradă uşoară. Astfel că nu se duse la 
universitate mai mult decât era strict necesar. După cină o 
lăsa pe Myra să studieze articolele din revistele ei şi pe 
Robert jucându-se cu bilele lângă ea, şi se retrăgea în 
dormitorul principal ca să-şi pună la punct următorul 
seminar. Atunci se întâmplă. 

Myra ridică ochii de pe ecran, încruntându-se. Auzise ceva 
- un ţiuit electronic îndepărtat, poate - şi în acelaşi moment 
văzuse un fulger de lumină aurie venind pe sub uşă. 

Următorul lucru pe care îl auzi fu vocea soţului ei, un 
amestec de bucurie şi groază. 

— Dumnezeule! strigă. Tashy, tu eşti cu adevărat? 


După aceea nimic n-o mai putu reţine pe Myra de Soyza 
Subramanian departe de acea cameră. Când izbi uşa de 
perete îl văzu pe soţul ei holbându-se la cineva care stătea 
lângă fereastră. Era o femeie tânără. Era îmbrăcată cu 
minimum pe care l-ar purta orice fată care ştie perfect că 
nici un străin n-are s-o vadă. 

Era o costumaţie pe care Myra o văzuse destul de des 
purtată de fiica ei prin casă. Repetă strigătul soţului ei - 
„Tashy!” - şi făcu ceea ce orice mamă ar fi făcut în 
asemenea circumstanţe absurde, se aruncă asupra fetei, 
încercând s-o strângă în braţe. 

Ceea ce se dovedi imposibil. 

La un metru de siluetă ceva o încetini pe Myra, iar zece 
centimetri mai târziu o încremeni. Nu era ceva ca un zid. 
Nu era nici măcar ceva tangibil. Se putea spune că era ca o 
briză călduţă căreia nu i se putea opune rezistenţă. 

Orice ar fi fost, Myra încremeni chiar acolo, la distanţă de 
un braţ de orice parte a acelei siluete care purta chipul 
copilului pe care îl născuse, îl crescuse şi îl iubise. 

Şi care acum nici măcar nu se uita la ea. Ochii ei erau 
fixaţi pe Ranjit. Când vorbi, zise: 

— Nu e relevant să discutăm cine sunt eu, doctor 
Subramanian. Important este că trebuie să vă pun multe 
întrebări şi trebuie să răspundeţi la toate. 

Şi apoi, fără să aştepte replica lui Ranjit, fără vreo 
explicaţie sau chiar simpla politeţe, interogarea începu. 

„Multe” întrebări? 

Da, cu siguranţă acesta era cuvântul potrivit. Continuară 
la infinit - după ceas, timp de aproape patru ore - şi 
acopereau, ei bine, totul. „De ce multe dintre triburile 
voastre îşi distrug armele?” „Specia voastră a trăit vreodată 
în pace?” „Ce înseamnă cuvântul „demonstraţie” aplicat 
cercetărilor dumneavoastră precedente asupra teoremei lui 
Fermat?” Şi unele chiar şi mai ciudate: „De ce masculii şi 
femelele voastre se împerechează adesea chiar şi când 
femela nu poate concepe?” Şi: „Nu aţi calculat o populaţie 


optimă pentru planeta voastră?” Şi „De ce numărul 
populaţiei actuale îl depăşeşte atât de mult?” „Există zone 
de mulţi kilometri pătraţi pe planeta voastră care au o 
populaţie umană foarte redusă. De ce nu aţi relocat acolo 
unii dintre oamenii din centrele urbane aglomerate?” 

În tot acest timp Myra stătea acolo încremenită. Putea 
vedea totul. Nu se putea mişca. Vedea, şi dorea să ajute, 
strădaniile soţului ei de a face faţă interogatoriului în ciuda 
propriei lui uluiri neajutorate. 

Şi ce întrebări! „Uneori” întreba ea - sau lucrul acela - cu 
o voce lipsită de inflexiuni care ar fi putut proveni de la un 
cadavru reanimat - „cuvântul pe care îl folosiţi pentru un 
ansamblu de oameni este „ţară”, alteori „naţiune”. Sunt 
două concepte diferenţiate, poate, de mărime?” 

Presupusul tată al siluetei scutură din cap. 

— Nicidecum. Există unele ţări cu numai câteva sute de 
mii de locuitori şi altele - China, de exemplu - cu aproape 
două miliarde. Dar în ambele cazuri e vorba de state 
suverane - adică naţiuni, se corectă el. 

Silueta tăcu o clipă. Apoi: 

— Cum a fost luată decizia de a anihila capacitatea 
electronică a naţiunilor, ţărilor sau statelor suverane 
Coreea de Nord, Columbia, Venezuela şi altele? 

Ranjit oftă. 

— În consiliul Pax per Fidem, presupun. Probabil va trebui 
să-i întrebi pe unul dintre ei pentru un răspuns mai precis - 
să zicem pe Gamini Bandară sau pe tatăl lui. Când silueta 
tăcu din nou, adăugă nervos: Bineînţeles, pot specula. Ai 
vrea să fac asta? 

Ochii care nu erau ochii Natashei îl priviră timp 
îndelungat. Apoi silueta zise: 

— Nu. 

Urmară un ţiuit pătrunzător, o învolburare rapidă a 
aerului, şi silueta dispăru. 

Myra se putea mişca din nou, şi o făcu. Alergă lângă soţul 
ei şi îşi aruncă braţele în jurul lui. Stătură în tăcere, 


îmbrăţişându-se, până când o bătaie puternică la uşa din 
faţă îi făcu să tresară. Când camerista deschise, cel puţin 
zece poliţişti intrară în fugă căutând să aresteze pe cineva. 
Căpitanul, cu răsuflarea tăiată, gâfâi: 

— Scuze. Locotenentul de serviciu a văzut pe fereastră ce 
s-a întâmplat şi ne-a alertat, dar când am ajuns aici pur şi 
simplu nu ne-am putut apropia de casă. Nici măcar nu am 
putut atinge peretele... Scuzaţi-mă. 

Duse telefonul la ureche, în timp ce Myra îi asigura pe 
poliţişti, care căutau sârguincios prin toate colţurile casei, 
că niciunul dintre ei nu păţise nimic. 

Căpitanul puse la loc telefonul la centură. 

— Doctor Subramanian? L-aţi menţionat pe Gamini 
Bandară, fiul preşedintelui, în conversaţia dumneavoastră 
cu acea... Se opri, căutând cuvântul potrivit prin care să 
completeze propoziţia şi negăsindu-l. Cu aceea, încheie el. 

Ranjit aprobă din cap. 

— Da, cred că da. 

— M-am gândit eu, zise cu greu polițistul. Acum este supus 
şi el aceluiaşi interogatoriu ca şi dumneavoastră, de către 
aceeaşi persoană. 

Toate acele ştiri ajunseră la fiecare om care poseda sau 
avea acces la un televizor. Totuşi nimeni nu înţelese prea 
mult. Nici ceea ce mai rămăsese din familia Subramanian, 
nici restul omenirii. Nici măcar hoarda Unu-Virgulă-Cinci 
care atârna prinsă în capcană pe transportoarele lor de 
trupe, plutind prin norul lui Oort. 

Acele fiinţe aveau preocupări mult mai urgente decât cele 
ale rasei umane. Pentru Unu-Virgulă-Cinci era în regulă să 
li se ordone să amâne anihilarea rasei umane, dar ordinele 
pe care le dăduseră Marii Galactici nu păreau a ţine cont de 
ceea ce implica îndeplinirea acestor ordine. 

Era o problemă de numere. Cam o sută patruzeci de mii 
de Unu-Virgulă-Cinci se îmbarcaseră iniţial pe 
transportoare. Acest număr nu se modificase timp de mai 
mult de zece ani. Însă, nedorind să piară fără descendenţi 


care să le continue linia genetică, Unu-Virgulă-Cinci îşi 
permiseseră luxul acelei scurte şi violente explozii de 
sexualitate. 

Rezultatele acelei orgii se născuseră deja. De fapt, erau 
deja aproape pe deplin adulţi... 

Însă armada nu fusese echipată ca să ţină în viaţă un 
număr atât de mare de indivizi timp îndelungat. 

Regeneratoarele mecanice care fuseseră construite astfel 
încât să furnizeze aer, apă şi hrană pentru o sută patruzeci 
de mii de Unu-Virgulă-Cinci erau forţate să facă faţă unui 
număr aproape dublu de indivizi. Începeau să cedeze sub 
această presiune. Şi imediat aveau să apară crizele. Curând 
după aceea, moartea. 

Şi ce aveau să facă Marii Galactici în această privinţă? 

Interogările. 

În acea noapte familia Subramanian nu avu parte de prea 
mult somn - de fapt nimeni, indiferent de fusul orar, pentru 
că cea mai mare parte a lumii stătea cu sufletul la gură în 
faţa ecranelor la orice oră. Mai întâi îl văzură pe Gamini 
Bandară, purtând numai un imens prosop de baie, aşezat 
pe marginea unei căzi şi chestionat de aceeaşi copie fidelă a 
Natashei Subramanian care îl interogase şi pe tatăl ei. Nu 
apăru imediat o explicaţie despre cum ajunsese să se 
întâmple respectivul eveniment. 

Subiectul principal al acestor întrebări avea legătură în 
general cu fondarea Pax per Fidem, dezvoltarea armei 
Tunetul Tăcut şi structura de comandă a grupurilor care 
planificau şi executau misiunile acestuia. Gamini răspunse 
la fiecare întrebare cât putu mai bine. Pentru detaliile 
tehnice ale Tunetului Tăcut scutură din cap şi numi pe 
cineva din echipa de ingineri care îl construise. Pentru 
povestea despre ce a spus cui ca să demareze proiectul, 
orientă interogarea către secretarul general al ONU. Când 
întrebările virau spre eterna predilecție a rasei umane 
pentru războaiele între vecini, Gamini îşi ceru iertare. Acest 
lucru data de la începuturile istoriei umane, spuse el, dar el 


picase la singurul curs de istorie antică pe care îl urmase 
vreodată. Însă profesoara care îl predase era încă la Şcoala 
de Studii Economice din Londra. 

Aşa era, cu toate că în acel moment se afla în concediu în 
Belize. Anchetatorul o depistă la nişte ruine locale numite 
Altun Ha. Acolo, în plină lumină a soarelui înăbuşitor, cu o 
sută de antropologi, turişti, ghizi şi (finalmente) poliţia 
statului Belize privind şi auzind fiecare cuvânt rostit, dar 
incapabili să se apropie de participanţi, pseudo-Natasha 
ceru şi obţinu un rezumat de istorie militară a rasei umane. 
Profesoara îi oferi tot ce voia. Începu cu primele naţiuni 
recunoscute - sumerienii, akkadienii, vechii babilonieni şi 
hitiţii - în acele vremuri de demult înainte ca ceea ce este 
numit „civilizaţie” să explodeze dincolo de valea fertilă 
dintre Tigru şi Eufrat pentru a cuceri Egiptul, China, 
Europa şi în cele din urmă întreaga lume. Oriunde mergeau 
oamenii, oricare le-ar fi fost vecinii, oricât de bogat ar fi fost 
traiul lor, da, ei tot îşi luau porţia regulată de războaie 
sângeroase şi ucigaşe. 

În total simulacrul Natashei Subramanian interogă 
aproape douăzeci de oameni. Orice întreba, ei răspundeau 
- nu neapărat fiind întrebaţi mai întâi. Cel mai încet în 
răspunsuri fu un proiectant de bombe nucleare din 
Amarillo, Texas, care refuză să-i dea detalii despre 
construcţia armei nucleare cuprinse în Tunetul Tăcut. Nu 
răspunse nici chiar când i se interziseră mâncarea, apa sau 
dreptul de a folosi toaleta... până ce în final admise că dacă 
preşedintele Statelor Unite îi dădea permisiunea să 
vorbească, el se va supune. Interviul care urmă cu 
preşedintele dură mai puţin de douăzeci de minute înainte 
ca acesta, evaluând situaţia şi impactul ei probabil asupra 
vieţii şi confortului său, zise: „Of, la dracu”, spune-i ce vrea.” 

Interogările non-stop ale simulacrului se întinseră cu totul 
pe vreo cincizeci şi una de ore. Apoi dispăru pur şi simplu. 
Iar când Ranjit şi Myra comparară înregistrările ultimului şi 
primului interogatoriu, fură uimiţi să constate că buclele ei 


se aflau în acelaşi loc. Nu se citea oboseală pe faţa sau în 
vocea ei. Hainele sumare nu erau pătate de inevitabilele 
firimituri de mâncare (care mâncare? Nu fusese văzută 
mâncând) sau de frecarea involuntară de un perete văruit. 

— Pur şi simplu nu-i reală, se minună Ranjit. 

Soţia lui spuse: 

— Nu, nu e. Dar unde e cea reală? 

Pentru că Myra şi Ranjit erau la urma urmelor doar simpli 
oameni, aveau nevoie de odihnă. Nu aveau parte de ea. 
Astfel că Myra lăsă instrucţiuni stricte servitorilor să nu fie 
deranjaţi înainte de ora zece dimineaţa, în afară de cazul 
când sfârşitul lumii ar fi părut iminent. 

Apoi, când Myra deschise un ochi, văzu faţa îngrijorată a 
bucătarului aplecată peste ea şi descoperi că era abia cu 
puţin peste şapte, îi dădu un cot rapid în coaste soţului ei 
nemişcat. Asta în caz că într-adevăr venea sfârşitul lumii, 
fiindcă nu voia ca el să-l rateze. 

Şi într-adevăr, cine să spună că nu era aşa? Veştile pe care 
le aducea bucătarul relatau că „supernova” din Oort se 
trezise din nou la viaţă, cu toate că numai cu o mică parte 
din energia desfăşurată înainte. Pe măsură ce din ce în ce 
mai multe dintre marile telescoape optice ale Pământului se 
balansau ca să poată privi mai bine, se dovedi că nu exista o 
singură sursă pentru noua emisie de radiaţii. Erau mai mult 
de o sută cincizeci de surse şi (după cum spunea 
prezentatorul ştirilor, în acelaşi timp îngrijorat şi foarte 
confuz) analiza Doppler mai demonstra ceva în privinţa lor. 

Toate se mişcau. Se mişcau în direcţia generală a 
interiorului sistemului solar, de fapt în direcţia Pământului 
însuşi. 

Reacţia lui Ranjit fu una tipică pentru el. Privi în gol timp 
îndelungat. Apoi făcu „Hm” şi se întoarse pe partea 
cealaltă, probabil ca să continue să doarmă. 

Myra se gândi să încerce acelaşi lucru, dar o scurtă 
tentativă îi dovedi că era imposibil. Trecu minuţios prin 
ritualurile matinale şi sfârşi în bucătărie acceptând o ceaşcă 


de ceai, dar nu şi conversaţia, de la bucătar. Ca să-l evite, îşi 
luă ceaiul în grădină să se gândească. 

Gândirea era ceva la care Myra de Soyza Subramanian se 
pricepea destul de bine. Totuşi în dimineaţa aceea nu-i 
mergea. Poate din cauză că bucătarul lăsase televizorul 
deschis în bucătărie şi chiar şi de afară Myra putea să audă 
vocile în surdină - nespunând nimic de interes real, pentru 
că agenţiile de ştiri nu ştiau nimic interesant care să nu fi 
fost spus în primul lor anunţ. Poate era din cauză că lucrul 
la care ea voia cu adevărat să se gândească era enigma 
inexplicabilei apariţii care semăna atât de mult cu fiica ei, 
dar nu era ea. Poate de vină era doar căldura soarelui de 
dimineaţă, împreună cu extenuarea ei. 

Myra adormi. 

Cât timp dormi întinsă pe şezlong în lumina soarelui, nu 
putea spune. Când ceva o trezi, observă imediat că soarele 
era remarcabil mai sus pe cer, iar bucătarul şi camerista 
făceau ridicol de mult zgomot în bucătărie. 

Apoi auzi vocea slabă de la televizor din cauza căreia 
făceau ei atâta zgomot. Era o transmisie, prinsă din 
întâmplare de unul dintre monitorii de pe orbita 
circumterestră joasă, şi provenea de la grupul orbitând de 
iahturi spaţiale care fuseseră cândva concurenţii primei 
curse solare organizate vreodată. Vocea era una pe care 
atât Myra, cât şi Ranjit o cunoşteau bine. 

— Ajutor, spunea glasul familiar. Trebuie să mă scoată 
cineva din capsulă înainte să se termine rezerva de aer. 
Vocea încheia cu o informaţie inutilă pentru Myra şi Ranjit: 
Sunt Natasha de Soyza Subramanian, fost căpitan al 
iahtului solar Diana, şi habar n-am ce caut aici. 

Galeria de portrete. 

Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, Myra Subramanian 
ar fi putut jura că exista un singur lucru pe care şi-l dorea 
pe lume, şi anume că afle că, în ciuda tuturor 
probabilităților, fiica ei era vie şi nevătămată. Asta fusese 
atunci. Acum avea acea dovadă. Avea chiar şi dovada 


echipelor de urgenţă care răspunseseră imediat S. O. S.- 
ului Natashei. Ele transmiseseră prin radio lumii care 
aştepta că tânăra dispărută nu numai că era în viaţă şi după 
câte îşi puteau da seama sănătoasă, ci acum şi în siguranţă, 
pentru că se afla în rachetele lor îndreptându-se deja spre 
punctul de conexiune al LEO cu Cârligul Spaţial. 

Pentru Myra nu era suficient. Acum voia ca fiica sa să fie în 
braţele ei. Nu la mii de kilometri distanţă, fără vreo şansă 
de a ajunge acolo fizic tot timpul săptămânilor cât îi lua 
Cârligului s-o aducă acasă. 

În acea seară Myra studia ştirile în speranţa că va găsi 
ceva care să nu fie nici înspăimântător nici de neînțeles, 
când ţipătul ei îl aduse pe Ranjit în viteză. 

— Uite! strigă ea, fluturând mâna spre imaginea de pe 
ecran. Care aproape îi smulse un țipăt şi lui Ranjit, căci 
ceea ce priveau era fiica lor Natasha - şi nu, era convinsă 
de asta, nu acea copie ireală a Natashei sale care petrecuse 
aproximativ cincizeci de ore chestionând atâţia membri ai 
rasei umane. 

Ranjit nu ştia ce spunea şi nici nu-i păsa în acel moment. 
Se îndreptă spre biroul lui, cu Myra alături, lăsând în urmă 
imaginea de pe ecran. Nu-şi pierdu timpul încercând să 
obţină o legătură telefonică obişnuită cu capsula Cârligului 
care o aducea înapoi pe fiica lui adevărată. Rangul avea 
privilegiile lui. Apelă la canalele executive care îi erau 
deschise fiind membru al consiliului de administraţie al 
Cârligului Spaţial şi în mai puţin de un minut propria lui 
fiică se uita la el de pe patul din capsula antiradiaţii. Dură 
ceva mai mult ca reala Natasha s-o asigure pe mama ei că 
această Natasha - cu părul ciufulit, sutienul pătat, deloc 
asemănătoare cu imaculata Natasha-anchetatorul - era cu 
adevărat acea Natasha pe care o voia Myra. 

De asemenea era, după cum reuşi în cele din urmă să-şi 
convingă părinţii, vie şi nevătămată, deşi absolut incapabilă 
să spună cum ajunsese să sfârşească în capsula în care cu 
siguranţă nu se aflase atunci când fusese căutată. 


Toate astea erau bune, dar nu suficiente ca s-o satisfacă pe 
Myra. Pierzându-şi o dată fiica în mod înspăimântător şi 
aparent irevocabil, nu era pregătită să renunţe la prezentul 
contact. Poate nu ar fi făcut asta ore întregi dacă Natasha 
însăşi nu ar fi pus capăt convorbirii. Ridică ochii de la 
cameră întâi iritată, apoi uimită şi în final cu ceva apropiat 
de teamă. 

— O, Dumnezeule, strigă. Asta e copia mea despre care se 
vorbea? Pe canalele de ştiri - du-te să vezi cu ochii tăi! 

Se duseră, şi apoi revăzură totul de la începutul mesajului 
creaturii. Începea cu o explozie de lumină. Apoi imitaţia de 
Natasha rostea fără nici o introducere: 

— Vă salut, membri ai rasei umane de pe Pământ. Avem 
trei probleme să vă comunicăm, după cum urmează. 

Unu - acel membru al Marilor Galactici prezent înainte în 
apropiere a părăsit această zonă astronomică, noi 
presupunem că pentru a se alătura tovarăşilor săi. Nu se 
ştie când va reveni sau ce va face atunci. 

Doi - principalii noştri conducători au ajuns la concluzia că 
veţi considera mai uşor să discutaţi cu noi dacă ştiţi cum 
arătăm. În consecinţă vom prezenta imagini cu aproximativ 
cincizeci şi cinci dintre cele mai active specii de partea 
Marilor Galactici, începând cu noi înşine, care suntem 
cunoscuţi sub numele de Nouă-Membre. 

Trei, şi final - Unu-Virgulă-Cinci nu se pot întoarce acum 
acasă din cauza lipsei proviziilor necesare. Stocaţii-Maşină 
preferă să nu plece fără ei. Prin urmare ambele specii vor 
cobori pe planeta voastră. Cele trei specii menţionate îi 
includ pe toţi cei însărcinaţi cu problemele generate de cei 
ca voi. Însă nu vă alarmaţi. Marii Galactici au anulat 
ordinele de sterilizare a planetei voastre. În orice caz, când 
sosesc Unu-Virgulă-Cinci, ei vor ocupa teritorii pe care voi 
nu le utilizaţi. Aici se încheie comunicaţia. 

Şi se încheie. Myra şi Ranjit se uitară unul la altul 
stupefiaţi. 

— Ce zone crezi că o să ocupe? întrebă Myra. 


Ranjit nu încercă să-i răspundă, pentru că el personal avea 
o întrebare mai urgentă. 

— Ce bănuieşti că au vrut să spună prin sterilizarea 
planetei? 

Creaturile care îşi spuneau Nouă-Membre nu numai că le 
arătară toate fiinţele aşa cum promiseseră - iar şi iar, pe 
toate ecranele lumii - dar le oferiră şi un comentariu 
însoțitor. „Noi ne numim Nouă-Membre”, spunea vocea, 
„pentru că, după cum vedeţi, avem nouă membre. Există 
câte patru pe fiecare latură, utilizate în general pentru 
transport. Cel de la spate este folosit pentru orice altceva.” 

Pe fiecare ecran era o imagine a creaturii pe care o 
descria vocea. 

— Seamănă cu un gândac! exclamă bucătarul. 

Chiar semăna, dacă un gândac ar fi putut purta centuri 
din material metalic lucios între fiecare pereche de 
membre. După cum promisese vocea, mai exista un alt 
membru la capătul trupului, ceva ca trompa unui elefant 
gândi Myra, dar mai subţire şi suficient de lung ca să 
ajungă la capătul din faţă unde păreau să se afle gura şi 
ochii. 

lar dacă Nouă-Membre păreau bizari - mă rog, să 
recunoaştem, erau suficient de bizari din orice punct de 
vedere normal - următorii competitori pe listă erau 
categoric şi mai ciudaţi. A doua specie prezentată aducea 
cel mai mult cu un fel de iepuraş slab, cu toate că unul deo 
culoare lila nesănătoasă în loc de mai familiarul roz. 
(Comentariul însoțitor folosea referitor la ei denumirea 
Unu-Virgulă-Cinci, chiar cu ceva timp înainte ca oamenii să 
ştie de ce.) Cea de-a treia era cea mai asemănătoare ca 
aspect fiinţelor umane (cu toate că nu foarte mult) dintre 
nou-descoperiţii tovarăşi de galaxie ai omenirii. Alte specii 
prezentate mai târziu pe parcursul emisiunii se bucurau de 
până la douăsprezece membre şi poate şi mai multe 
tentacule (uneori erau greu de distins cu certitudine). Însă 
acea a treia specie, cu numele ciudat de Stocaţi-Maşină, 


avea numai familiarele două braţe, două picioare şi un 
singur cap. Nu exista nici o posibilitate de a evalua 
dimensiunile. Puteau fi de mărimea unei marmote sau uriaşi 
ca nişte monştri de circ, dar categoric nu erau genul de 
fiinţă pe care să vrei s-o întâlneşti într-o noapte 
întunecoasă. Erau hidoşi. De fapt cel mai amabil epitet 
folosit de oricare dintre comentatorii de ştiri din lume 
pentru descrierea lor fusese „diabolic”. 

Apoi ecranele deveniră şi mai stranii. Creaturile care 
urmară aveau toate culorile imaginabile, adesea mai multe 
culori ciocnindu-se una de alta în tipare ca de camuflaj care 
răneau ochii. Existau game de pene rare şi ţepoase; aveau 
orice arhitectură imaginabilă; iar acelea erau numai 
formele bazate pe carbon. Cele care arătau cel mai mult ca 
nişte aligatori îndesaţi în costume demodate de scafandru 
nu mai fură atât de uşor de înţeles, până când se dezvălui 
că proveneau dintr-o lume cu o atmosferă la fel de brutală 
ca fundul oceanelor pământene, iar fluidul funcţional al 
biologiei lor era dioxidul de carbon suprasaturat. 

Practic prezentarea pe care Myra nu se putea abţine să n- 
o numească „circul ciudaţilor” nu se încheie cu etalarea 
celor cincizeci şi cinci cele mai avansate specii ale galaxiei. 
Era un spectacol continuu. După ce fiecare specie îşi avu 
momentul de glorie pe ecranele Pământului, procesiunea 
reîncepu, din nou cu Nouă-Membre. Diferenţa era că de 
data aceasta exista un context. Extratereştrii erau 
prezentaţi împreună cu navele lor spaţiale în formă de 
banană şi alte părţi ale lumii lor, iar comentariul însoțitor 
era diferit. 

Desigur, totul era interesant. După a treia tură 
Subramanienii aflaseră că, comparativ cu dimensiunea 
aproximativă a uneia dintre navele lor, un Nouă-Membre 
obişnuit nu putea avea mai mult de optsprezece sau 
douăzeci de centimetri lungime. Şi, conform comentariului 
la cea de-a doua apariţie a Stocaţilor-Magşină, acel nume 
reprezenta exact ceea ce erau. Erau stocaţi în computere. 


Trupurile biologice expuse erau istorie, acum fiecare 
membru al acelei rase supravieţuia numai sub formă de 
depozit electronic. Astfel îl informă Myra pe Ranjit când el 
se întoarse după ce-l dusese pe Robert cel adormit în pat. 

— Hm, făcu, întorcându-se în fotoliul favorit. E convenabil. 
Presupun că poţi trăi la infinit, nu crezi? 

— Probabil, acceptă ea. Eu mă duc să-mi fac un ceai. Vrei? 

Voia. Când ea reveni cu cele două ceşti, ecranul îl arăta pe 
un Nouă-Membre înlăturând materialul dintre două 
articulaţii ale altuia şi apoi frecând carnea expusă cu cel de- 
al nouălea membru al său. 

— Hei, zise Myra punând o ceaşcă în faţa soţului ei. Ce 
face, îl spală pe celălalt? 

— Poate îi schimbă uleiul. Cine ştie? Auzi, toate astea sunt 
înregistrate, de ce nu-l închidem acum şi să ne întoarcem 
când vrem? 

— Bună idee, spuse Myra întinzându-se şi stingând 
televizorul în locul lui. Oricum voiam să te întreb ceva. Ce 
anume nu am văzut în parada asta? 

Ranjit aprobă din cap. 

— Ştiu. Pe cei despre care vorbesc ei. Cei pe care îi 
numesc Marii Galactici. 

— Exact ei, şi par importanţi. Şi totuşi nu ni-i arată. 

Din nou acasă. 

Când Natasha, adevărata Natasha, se află înapoi în patul 
ei din casa din Colombo, era de aşteptat ca explicaţiile 
adresate lumii de către non-Natasha să fi fost încheiate de 
mult. Ei bine, erau... oarecum. Adică, toate cele şaizeci şi 
două de ore fuseseră repetate de trei ori şi apoi se opriseră, 
dar din propriile lor motive Nouă-Membre încă mai dădeau 
spectacole la fiecare câteva zile. 

Specia umană nu considera acest lucru o binecuvântare. 
Vocea Nouă-Membre nu vorbea numai în engleză. Repeta în 
aproape fiecare limbă şi dialect folosit de vreun grup de 
oameni suficient de mare ca să dispună pe undeva de spaţiu 
de emisie. Asta însemna un număr mare, destul de mare ca 


să ocupe conexiunile sateliților în detrimentul afacerilor 
umane. 

Un alt efect fu că îi oferi Natashei o grămadă de timp ca 
să-şi studieze simularea care apărea pe ecran - tricoul 
minuscul, bucla rebelă de pe urechea stângă şi tot restul. 
Nu se schimba niciodată. Dar nici nu era un spectacol pe 
care Natasha să se bucure să-l privească. 

— Îmi dă fiori, admise ea în faţa părinţilor ei. Eu însămi, 
spunând lucruri pe care ştiu că nu le-am spus niciodată, dar 
sunt eu! 

— Nu eşti tu, iubire, îi spuse mama ei rezonabil. 'Tle-au 
copiat cumva, presupun că pentru a avea pe cineva care să 
vorbească în numele lor şi să nu arate ca un coşmar. 

— Dar eu unde eram când ei făceau asta? Nu-mi amintesc 
nimic! L-am văzut pe Ron Olsos încercând să-mi fure vântul 
solar, şi dintr-odată eram... Ei bine, nu ştiu unde. Un fel de 
nicăieri. Era doar călduţ şi confortabil - poate aşa cum mă 
simţeam când eram încă în interiorul tău, mamă. 

Myra clătină din cap uluită. 

— Robert ne-a spus că erai fericită. 

— Presupun că eram. Şi următorul lucru pe care îl ştiu e 
că stăteam la comenzi, strigând după ajutor, cu Diana 
prăbuşită toată în jurul meu. 

Myra o mângâie pe braţ. 

— Şi ai primit ajutor, iubito, pentru că eşti aici. Şi fiindcă ai 
pomenit de Olsos, mai ai încă patru mesaje venite de la el în 
timp ce dormeai. Toate spun cât de rău îi pare şi întreabă 
dacă te poate vedea ca să-şi ceară scuze. 

Acest lucru o făcu în sfârşit pe Natasha să zâmbească. 

— Bineînţeles că poate, zise. Doar că nu chiar acum. Există 
vreun mic dejun? 

Pentru majoritatea omenirii acele repetări fără logică a 
transmisiei extraterestre însemnau o teribilă risipă de timp 
şi de resurse de comunicaţii. Însă nu pentru toată lumea. 
Membrii micului cult al sataniştilor văzuseră imaginile 
prestocare ale Stocaţilor-Maşină şi deciseseră imediat că 


umanoizii cu blană ţepoasă erau cu adevărat reprezentarea 
diavolului - la fel cum deciseseră instantaneu şi alte câteva 
milioane de spectatori - dar, comentau ei, nu era un lucru 
rău. Maiestatea Sa Satanică trebuia venerată, nu urâtă. 
Scripturile o dovedeau, dacă erau citite cum trebuia, căci 
Lucifer fusese alungat din rai din cauza asasinatului 
înfăptuit de îngerii rivali. „El nu este duşmanul nostru”, 
spunea rapsodic unul dintre episcopii lor. „E împăratul 
nostru!” 

Ceea ce aleseseră să creadă puţinii membri ai bisericii, în 
general din sud-vestul Americii, nu prezenta prea mare 
importanţă pentru omenire - cu excepţia a doi factori. Mai 
întâi, era îngrijorătoarea remarcă privind „sterilizarea” 
Pământului. Implica faptul că acele orori extraterestre 
aveau capacitatea de a distruge omenirea dacă aşa voiau, 
iar asta nu era ceva uşor de uitat. Şi, în al doilea rând, 
sataniştii nu mai erau o mână de ţicniţi. Chiar şi un ţicnit ar 
fi recunoscut cum sună oportunitatea bătând la uşă. 
Profitară de ocazie. Orice satanist care avea în organizaţie 
un statut mai înalt decât cel de lustruitor de strane apăru 
imediat la orice talk-show îl voia. Speranţa lor era ca lumea 
să fie plină de alţi ţicniţi ca ei, dar care pur şi simplu nu 
erau recrutaţi în venerarea Satanei fiindcă nu fuseseră încă 
convinşi că acesta exista. Sataniştii sperau ca aceşti ţicniţi 
să fie aduşi în rândurile lor de imaginea demonicilor 
Stocaţi-Maşină. 

Aveau dreptate. Până să se încheie cea de-a treia 
prezentare a respingătoarelor creaturi numite Stocaţi- 
Maşină, aproximativ o sută de mii de convertiți subit 
implorau împărtăşania întru Satana. La prima reluare, 
congregația bisericii sataniste număra deja milioane, iar 
două secte sataniste competitoare - adică eretice - se 
luptau cu ea pentru membri. Alte culte şi pseudoreligii 
prosperau şi ele, dar niciuna atât de mult ca sataniştii. 

Cu toţii erau, bineînţeles, ţicniţi. 


— Sau pe-aproape, îi spuse Ranjit lui Gamini Bandară când 
telefonă. De ce-ţi faci griji din cauza lor? 

— Pentru că şi o persoană ţicnită poate apăsa pe trăgaci, 
Ranj. Nu-i aşa că Natasha a primit ameninţări cu moartea? 

Ranjit se gândi un timp înainte de a răspunde. Fiica lui 
insistase foarte mult să nu se vorbească despre asta, 
totuşi... 

— Păi, da, admise el. Chestii stupide. Ea nu le ia în serios. 

— Ei bine, eu le iau, îl informă Gamini, la fel şi tata. A dat 
ordin să vă fie păzită casa douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru şi să aveţi şi gărzi care să vă însoţească 
dacă vreunul dintre voi iese. 

Ranjit scutură din cap. 

— Nu cred că e necesar... începu. 

— Nu contează ce crezi tu, zise Gamini vesel. Tata e 
preşedinte acum, aşa că el e cel care dă ordinele. Oricum, 
dacă n-ar fi federalii, ar fi altcineva. Şi prietenul tău Joris 
Vorhulst a primit ameninţări. A instalat deja o serie de 
paznici înarmaţi în jurul bazei Cârligului Spaţial. Acum se 
gândeşte să pună forţele de securitate ale Cârligului în 
jurul oricui are legătură cu proiectul. Inclusiv tu. 

Ranjit deschise gura să protesteze - nu atât pentru că nu 
ar fi suportat ideea de a fi păzit douăzeci şi patru de ore pe 
zi cât anticipând reacţia fiicei lui - dar Gamini nu-i lăsă nici 
O şansă. 

— Aşa că vezi, Ranjit, zise el împăciuitor, oricum o să se 
întâmple. N-are rost să te opui. Şi, să ştii, asta ar putea să 
vă salveze vieţile. 

Ranjit oftă. 

— Pentru cât timp? întrebă. 

— Cel puţin până ajung aici acei Unu-Virgulă-Cinci, zise 
Gamini gânditor. Pe urmă, cine ştie? 

Bună întrebare, admise Ranjit în sinea lui. Rămânea doar 
întrebarea foarte diferită cum avea să le anunţe pe Myra şi 
pe Natasha despre plan. 


Ocazia se ivi aproape imediat. Cum încheie convorbirea cu 
Gamini se duse să-şi caute familia şi îi găsi pe veranda din 
spatele casei cu binocluri, studiind constelaţiile care 
conţineau o mare parte a norului lui Oort. Trecându-i 
binoclul Natashei, Myra îi spuse soţului ei: 

— Se apropie. Tashy? Lasă-l şi pe tata să se uite. 

Ea îl lăsă. Ranjit nu avu nici o dificultate să găsească pata 
strălucitoare de lumină care - după cum spuneau experţii - 
venea de la emanaţiile rachetelor de decelerare ale 
armadei Unu-Virgulă-Cinci care se apropia. Nu era pentru 
prima oară când o vedea. Chiar înainte de a se anunţa că 
acei Unu-Virgulă-Cinci au de gând să rămână, telescoapele 
gigantice ale Pământului furnizaseră detalii mult mai 
amănunțite şi imagini mult mai detaliate pentru emisiunile 
de ştiri ale lumii. 

Dar ei se apropiau. 

Ranjit cobori binoclul şi-şi drese vocea. 

— Era Gamini la telefon, spuse şi relată ceea ce îi 
povestise. 

Dacă se aşteptase ca fiica lui să obiecteze la amestecul 
adulţilor în viaţa ei, se înşelase. Ea ascultă cu răbdare, dar 
tot ce spuse fu: 

— Gărzile astea sunt ca să ne protejeze de nebunii 
satanişti, nu? Dar cine - flutură mâna spre stelele de 
deasupra capului - o să ne protejeze de ei? 

Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea toată lumea - şi- 
o punea sieşi şi încerca să-i întrebe chiar pe invadatori, 
jumătate dintre cei mai importanţi oameni ai lumii 
încercând să vorbească în microfoane care transmiteau 
întrebarea lor în direcţia armadei care se apropia. Existau 
multe întrebări, referitoare la planurile lor, intenţiile, 
motivele pentru care veniseră de fapt pe Pământ - multe, 
multe întrebări, în multe limbi, de la mulţi oameni mari şi 
MICI. 

Nu primiră nici un răspuns. 


Rasa umană nu făcea faţă cu uşurinţă situaţiei. Peste tot 
pe Pământ - şi în tunelele de lavă de pe Lună, şi pe orbită, şi 
oriunde puseseră piciorul fiinţele umane - oamenii erau 
stresaţi de ceea ce avea să urmeze. Nici chiar familia 
Subramanian nu era imună. Myra îşi rodea din nou 
unghiile, cum nu mai făcuse de la începutul adolescenţei. 
Ranjit petrecea ore întregi la telefon cu aproape fiecare 
persoană importantă pe care o cunoştea (şi asta însemna 
foarte mulţi oameni importanţi), în speranţa că vreunul 
dintre ei ar putea avea de împărtăşit vreo idee înţeleaptă 
care lui nu-i venise. (Nu aveau.) Între timp, Natasha încerca 
obsesiv să-l înveţe pe micul Robert să citească în 
portugheză. Apoi într-o dimineaţă, când luau micul dejun, 
se auzi dintr-odată o erupție de glasuri ridicate de afară. 
Când Ranjit deschise uşa să se uite, văzu patru gardieni în 
uniformă cu pistoalele scoase şi îndreptate spre jumătate 
de duzină de necunoscuţi. De fapt, nu toţi erau necunoscuţi. 
Majoritatea erau tineri, încruntaţi, cu mâinile ridicate, dar 
în mijlocul lor se afla cineva pe care, deşi arăta oarecum 
mai în vârstă decât ultima dată când îl întâlnise, Ranjit îl 
recunoscu imediat. 

— Colonele Bledsoe, zise. Ce cauţi aici? 

Situaţia ceru câteva negocieri. Ca urmare, It. -col. (ret.) 
Bledsoe primi permisiunea să intre în casă, cu toate că 
numai însoţit de căpitanul gărzilor, cu pistolul în mână. 
Escorta lui Bledsoe rămase afară, aşezaţi pe jos cu mâinile 
deasupra capului şi restul echipei srilankeze asigurându-se 
că rămân aşa. 

S-ar putea presupune că Bledsoe se simţea oarecum 
dezavantajat. Nu era adevărat. 

— Mulţumesc că m-aţi lăsat să intru să vorbesc cu voi, zise. 
Nu voiam să le dau mână liberă băieţilor mei asupra 
gărzilor voastre. 

Ranjit nu era sigur dacă trebuia să fie amuzat sau furios, 
dar decise să nu încerce să-şi dea seama. Trecu direct la 
subiect: 


— Despre ce să vorbim? întrebă. 

Bledsoe dădu din cap. 

— Corect, hai să nu mai pierdem timpul. Mă aflu aici ca 
reprezentant al preşedintelui Statelor Unite, iar el este 
convins că omenirea nu-şi permite să-i lase pe acei 
extratereştri asasini să aterizeze pe Pământ. 

Primul impuls al lui Ranjit fu să întrebe cum îşi propunea 
preşedintele Statelor Unite să împiedice acest lucru, dar 
soţia lui i-o luă înainte: 

— Ce-l face pe preşedintele dumneavoastră să creadă că 
poate vorbi în numele întregii omeniri? De exemplu, Rusia 
şi China n-au şi ele ceva de spus în privinţa asta? 

Spre surprinderea lui Ranjit, Bledsoe părea să se fi 
aşteptat la întrebare. 

— Trăiţi în trecut, doamnă Subramanian. Consideraţi că ar 
mai exista cei trei mari. Nu-i aşa. Rusia şi China nu mai sunt 
decât nişte tigri de hârtie! Nu trebuie luate în considerare. 

Continuă să explice, pe un ton dispreţuitor, că ambele erau 
preocupate de probleme interne pe care încercau să le 
păstreze secrete. 

— Republica Populară China, expuse el, aproape că a 
pierdut controlul asupra provinciei Jilin în favoarea mişcării 
Falun Gong, iar ei nu-şi pot permite aşa ceva. O, desigur, n- 
aţi auzit niciodată de provincia Jilin, nu-i aşa? Însă de acolo 
guvernul chinez obţine mare parte din cereale, ca să nu mai 
pomenim de automobile şi vagoane. Da, aţi auzit bine. 
Agricultură şi industrie! Iar Falun Gong se răspândeşte 
peste graniţa cu Mongolia Interioară. 

Clătină din cap într-un mod care ar fi putut fi compătimitor 
dacă micul zâmbet din colţul gurii n-ar fi fost atât de 
evident maliţios. 

— Şi ruşii? Stau chiar şi mai prost. Cecenia e ca o rană 
infectată. Acolo trăiesc musulmani, şi orice jihadist islamic 
din lume care încă mai vrea să omoare eretici se va duce în 
Cecenia să pună mâna pe armă - şi aşa s-au dus unele 
dintre cele mai importante conducte de petrol ale Rusiei. 


lar dacă Cecenia se dezlănţuie în cele din urmă, mai sunt şi 
alte provincii cărora nimic nu le-ar plăcea mai mult decât 
să-i urmeze exemplul. 

Myra comentă: 

— Asta pare să vă bucure. 

Bledsoe îşi ţuguie buzele. 

— Să mă bucure? Nu. Ce-mi pasă mie ce probleme au 
chinezoii şi rusnacii? Dar cu siguranţă asta simplifică 
lucrurile când trebuie să trecem la acţiune şi preşedintele 
nu e nevoit să-şi facă griji în privinţa luării lor la bord. Aici 
intervii dumneata cu familia, Subramanian. Preşedintele 
are un plan. lar voi faceţi parte din el. 

Atitudinea pe care Ranjit şi familia sa o avuseseră faţă de 
musafirul neinvitat nu fusese niciodată mai mult decât 
călduţă. Acum se congelă ca gheaţa antarctică. 

— Ce vreţi? întrebă Ranjit, pe un ton care sugera că 
despre orice ar fi fost vorba existau foarte puţine şanse să 
se obţină. 

— E simplu, zise Bledsoe. Vreau ca fiica voastră, Natasha, 
să apară la televiziune şi să povestească cum, în timp ce era 
prizoniera lor, ei i-au spus că „sterilizarea” Pământului 
înseamnă uciderea tuturor fiinţelor umane pentru ca 
extratereştrii să îl poată lua în stăpânire. 

Natasha interveni imediat. 

— Nu s-a întâmplat asta, domnule Bledsoe. Nu-mi 
amintesc deloc că aş fi fost captivă. 

Tatăl ei ridică o mână. 

— Ştie că e o minciună, iubito, îi spuse. Bine, Bledsoe. De 
ce vrei să inciţi la ură împotriva acelor creaturi? 

— Fiindcă mai devreme sau mai târziu vom fi nevoiţi să le 
nimicim. Cum altfel? O, o să-i lăsăm să aterizeze. Dar atunci 
tu, Subramanian, o să apari să anunţi că fiica ta ţi-a 
încredinţat fapte care consideri că lumea trebuie să le 
cunoască, şi apoi va veni şi Natasha să-şi spună povestea. 

Părea încântat de proiect, se gândi Ranjit. 

— Şi pe urmă? întrebă. 


Bledsoe ridică din umeri. 

— Îi distrugem. Îi lovim mai întâi cu Tunetul Tăcut ca să nu 
poată face nimic. Apoi aruncăm asupra lor toate forţele 
aeriene americane cu toate bombele şi rachetele pe care le 
pot căra, şi toate intercontinentalele. Nucleare şi de alte 
feluri. Garantez că n-o să rămână nimic mai mare decât 
vârful degetului după ce terminăm. 

Myra pufni, dar Ranjit fu cel care vorbi. 

— Bledsoe, eşti nebun. Crezi că ei nu au propriile lor 
arme? Tot ce o să reuşeşti o să fie uciderea a câtorva mii de 
piloţi - şi o să-i superi rău pe extratereştri. 

— De două ori greşit, zise Bledsoe cu dispreţ. Ioate 
avioanele americane sunt teleghidate, cu echipajul aflat în 
siguranţă la sol. Şi nu contează dacă creaturile alea se 
supără. Noi avem o vorbă în State, Subramanian. „Irăieşte 
liber sau mori.” Sau tu nu crezi în asta? 

Myra deschise gura să răspundă în numele tuturor, dar 
Ranjit i-o luă înainte. 

— Lucrul în care nu cred, zise, este să spunem minciuni 
care duc la moartea unor fiinţe, chiar dacă nu sunt oameni. 
N-o să facem ce vrei tu, Bledsoe. Cred că ceea ce trebuie să 
facem este să apărem la televizor, da, dar spunând lumii ce 
ne-ai propus tu. 

Bledsoe îi aruncă o privire otrăvitoare. 

— Crezi că ar avea vreo importanţă? La dracu”, 
Subramanian, ştii ce înseamnă „contestabil”? Eu sunt 
contestabil. Dacă faptul devine public, preşedintele doar o 
să clatine din cap şi o să spună: „Bietul colonel Bledsoe. A 
făcut ceea ce a crezut că e bine, dar cu totul din proprie 
iniţiativă. Eu nu am autorizat niciodată un asemenea plan.” 
Poate unii reporteri o să mă sâcâie un timp, dar eu pur şi 
simplu n-o să discut cu ei şi foarte repede o să se dezumfle 
totul. Ca lider al forţei predominante pe această planetă, 
este de datoria preşedintelui să apere ţările mai slabe, iar 
el a hotărât că atacul este cea mai bună soluţie. Eu mă 
supun dorinţei preşedintelui. Despre asta ce spui? 


Ranjit se ridică. 

— Bine, vreau să trăiesc liber, dar nu despre asta discutăm 
aici, nu? E vorba de alegerea între a trăi într-o lume unde 
oameni ca tine sunt la conducere şi una condusă de monştri 
solzoşi şi verzi din spaţiu; ei bine, eu s-ar putea să aleg 
monştrii. Acum ieşi afară din casa mea! 

O mare depresiune. 

Când în cele din urmă flota Unu-Virgulă-Cinci cobori pe 
suprafaţa Pământului, fu acompaniată de un imens 
spectacol de artificii. Totuşi etalarea pirotehnică nu avea 
aceleaşi motive cum le-ar fi avut întoarcerea unei flote 
spaţiale umane. Toate vechile capsule construite de oameni, 
Mercury, Soiuz şi navetele spaţiale, loveau la întoarcerea 
acasă atmosfera terestră cu o izbucnire de flăcări, motivul 
fiind unul simplu. Nu aveau altă soluţie. Trebuiau să 
încetinească la reintrarea în atmosferă, iar frecarea cu 
aerul era singura care punea să le frâneze coborârea 
suficient cât să permită aterizarea în siguranţă pe sol. 

Pe de altă parte, navele Unu-Virgulă-Cinci nu aveau nevoie 
de frecarea cu aerul. Coborârea lor era încetinită de un 
mecanism complet diferit. Îşi orientau pur şi simplu 
rachetele ionice spre spate, la putere maximă, pentru a 
servi drept frâne. Era un mod de aterizare lin şi unul care 
le oferea un control mai precis al punctului de aterizare. 

De asemenea necesita enorm mai multă energie, dar 
conservarea energiei nu era o prioritate pentru Unu- 
Virgulă-Cinci. 

Una dintre problemele observatorilor umani era să-şi dea 
seama unde alesese armada să se aşeze. O presupunere 
anterioară fusese undeva în deşertul Libiei, posibil pe 
plajele Mediteranei. Fu rapid revizuită optându-se spre un 
loc puţin mai spre nord-est, probabil undeva în provinciile 
de altfel deşertice din nord-vestul Egiptului. 

Nu dură mult până când experţii de la ştiri veniră cu 
denumirea „Depresiunea Qattara”. 


Myrei şi lui Ranjit le luă şi mai puţin să-şi pună în funcţiune 
motoarele de căutare. 

— Qattara asta e cea de-a cincea ca adâncime dintre 
depresiunile lumii, anunţă Myra citind de pe ecran. Ajunge 
până la o sută treizeci şi trei de metri sub nivelul mării. 

— Şi e la numai cincizeci şi şase kilometri de mare, adăugă 
Ranjit cu ochii pe propriul lui ecran. Şi - stai o clipă! - într- 
un fel e cea mai mare depresiune de pe suprafaţa 
Pământului, adică de pe uscat, cu mai mult de patruzeci de 
mii de kilometri pătraţi situaţi sub nivelul mării. 

Era nelocuită, după cum aflară amândoi, cu excepţia 
triburilor nomade de beduini şi a turmelor lor, şi aparent 
lipsită de valoare pentru oricine - cel puţin nu pentru o 
fiinţă umană. Singurul moment în care păruse vreodată să 
conteze pentru oameni fuseseră cele câteva săptămâni în 
care avusese o importanţă reală în timpul acelor războaie 
din secolul XX dintre germani şi englezi. Impracticabila 
depresiune Qattara îi prinsese pe germani într-o capcană 
unde englezii le putuseră provoca pagube grele în ceea ce 
purta numele de Bătălia de la El Alamein. 

În acel moment Myra şi Ranjit abandonară căutările, 
considerându-le neproductive. 

— Nu cred că de asta au ales-o extratereştrii, zise în cele 
din urmă Ranjit. Adică, din cauză că e uşor să te aperi acolo 
împotriva unei armate. 

— Atunci de ce? întrebă Myra. 

Aici Ranjit se încruntă, dar nu răspunse. Petrecură 
următorul sfert de oră inventând motive din ce în ce mai 
improbabile, până când ştirile începură din nou. Ceea ce 
avea de spus reporterul era că primele fanfaronade oficiale 
tocmai sosiseră de la Cairo. Tonul său era beligerant. 

De fapt, tabloul nu era chiar cel adevărat. Transmisiunea 
venea într-adevăr din Cairo, dar nu aparţinea unui 
egiptean. Vorbitorul era ambasadorul american. Guvernul 
egiptean, informa el lumea, îi ceruse să transmită el 
răspunsul lor. Zona numită Munkhafad al-Qattar-ah, spunea 


el, făcea parte integrantă din statul suveran al Republicii 
Arabe Egipt. Intruşii nu aveau nici un drept să se afle acolo. 
Li se ordona să părăsească imediat teritoriul egiptean altfel 
vor avea de suportat consecinţele. 

Era evident că avuseseră loc întâlniri secrete, iar 
următoarele cuvinte ale ambasadorului nu lăsau nici o 
îndoială asupra subiectului lor: 

— Republica Arabă Egipt, proclama el, este unul dintre cei 
mai vechi şi mai apropiaţi aliaţi ai Americii. Intrugşii se vor 
confrunta atât cu forţa militară a Egiptului, cât şi cu cea a 
Statelor Unite. 

— Of, Doamne, murmură Ranjit. Îmi miroase iar a T. Orion 
Bledsoe. 

— Dumnezeu să ne ajute acum, îi spuse nereligioasa Myra 
soţului ei şi mai puţin religios. 

Situaţia ar fi putut fi uşurată dacă extratereştrii care 
aterizau pe Pământ şi-ar fi făcut timp să anunţe care erau 
planurile lor pe termen lung. Nu fu oferită nici o explicaţie. 
Poate că extratereştrii nu se puteau descurca decât cu un 
singur lucru o dată - sau credeau că oamenii primitivi de pe 
Pământ nu puteau - pentru că singurul lucru pe care îl 
făceau, fără încetare, era să-şi ţină promisiunea de a arăta 
omenirii, iar şi iar, absolut fiecare rasă din galaxie. 

Un timp fusese destul de interesant. Însă acel timp 
trecuse. Cam singurii spectatori care îi mai urmăreau erau 
producătorii de filme horror cu buget redus, în căutare 
frenetică de idei pe care să le transmită departamentelor 
de machiaj, plus ceea ce mai rămăsese din rândurile tot mai 
restrânse ale taxonomiştilor, fiecare fiind intoxicat cu o 
subită şi ameţitoare viziune că ar putea deveni un Carolus 
Linnaeus (subclasa Alien Biota) al secolului XXI. 

Bineînţeles, nimic din toate acestea nu reprezenta o 
problemă pentru rasa umană. Exista totuşi o problemă, 
constând din două părţi. 

Mai întâi era ocuparea exagerată de spaţiu de emisie pe 
toate canalele de comunicaţie ale lumii. Transmisia în sine a 


catalogului de fiinţe inteligente ale galaxiei nu consumase 
prea mult din el. Diferenţa o făcea obiceiul politicos al 
extratereştrilor de a transmite tot ce aveau de spus într-o 
mare parte din cele vreo şase mii nouă sute de limbi ale 
lumii. 

Dar chiar şi asta îi incomoda numai pe cei câţiva a căror 
emisiune preferată fusese îndepărtată. Mult mai serioasă 
era interferența comunicaţilor, în special cea privind 
negocierile secrete între numeroase forţe armate ale lumii. 

Un apel scurt de la Gamini Bandară confirmă lucrul de 
care Ranjit era deja sigur. Nu, nu fusese decizia voluntară a 
guvernului Egiptului cea care provocase zăngănitul de săbii 
din declaraţiile ambasadorului american. Vechiul prieten 
egiptean al lui Dhatusena Bandară, acum ambasadorul 
Egiptului în Sri Lanka, Hameed Al-Zasr, îi explicase totul la 
telefon tatălui lui Gamini. 

— A reuşit să obţină o legătură privată cu tata. Americanii 
i-au presat şi ei nu s-au putut opune. A fost un tip american 
pus pe acţiune, a spus tata... 

— Sigur că da. Vechiul vostru prieten, colonelul Bledsoe, 
pot să pariez. 

Gamini păru uimit când spuse: 

— Probabil că ai dreptate. Oricum, Al-Zasr zice că Egiptul 
nu şi-a uitat obligaţiile asumate faţă de Pax per Fidem, dar 
sunt încă în proces de implementare. Schimbarea nu este 
completă, iar Egiptul e prea sărac ca să se opună SUA. Sunt 
implicate miliarde de dolari americani în ajutoare 
umanitare. 

— La naiba, făcu Ranjit. 

Iar când îi relată conversaţia Myrei, ea spuse cam acelaşi 
lucru. 

— Ar fi trebuit să bănuim, zise. Să sperăm că nu ajunge 
mai rău. 

Aterizarea imigranţilor. 

În familia Subramanian, micul Robert era probabil cel mai 
puţin afectat de înspăimântătoarele evenimente din lumea 


în care trăiau. Adevărat, plânse puţin mai mult în acele zile. 
Însă nu părea că îl întristează starea lumii exterioare. Mai 
degrabă era vorba de nefericirea evidentă a părinţilor lui. 
Robert făcea faţă problemei fiind excepţional de cuminte - îi 
dezmierda, îi îmbrăţişa, chiar îşi mânca toate legumele fără 
să se certe şi mergea la culcare fără să protesteze când i se 
spunea că e timpul. Încerca să-i înveselească repetând 
cuvinte şi fraze învăţate la şcoala de duminică. „'Egula de 
au'” spunea el liniştitor, şi „poa'tă-te cu ceiaţi”. 

Bineînţeles, să-l asculte pe Robert amintindu-şi de lecţiile 
de la şcoala de duminică despre Regula de Aur nu 
îmbunătăţeau lucrurile pentru Ranjit şi Myra. Nu fură 
nemulţumiţi când el începu să se intereseze de lucrurile 
care erau prezentate pe ecranele de ştiri - atunci când putu 
să găsească un canal care nu era supraîncărcat cu ciudaţii 
locuitori ai galaxiei. 

Acolo era arătat ce făceau invadatorii Unu-Virgulă-Cinci în 
depresiunea Qattara. Toţi sateliții de spionaj care nu erau 
forţaţi să repete bestiarul galactic fuseseră aduşi să 
acopere acea aproape uitată parte de lume. 

Imediat ce armada Unu-Virgulă-Cinci ateriză, deveni 
limpede de ce folosiseră rachete pentru decelerare în locul 
simplei frecări cu aerul. Fricţiunea atmosferică ar fi făcut 
praf navele lor spaţiale. Nu erau aerodinamice. Nu aveau 
nici măcar forma simplă de tub, ca vasele pigmeu ale Nouă- 
Membre. Navele Unu-Virgulă-Cinci semănau mai degrabă 
cu nişte pomi de Crăciun decât cu orice proiect 
aerodinamic, cu cuburi, sfere şi poligoane atârnând de 
corpul principal sub tot felul de unghiuri. 

Acest lucru explica dorinţa lor de a cheltui combustibilul 
cu decelerarea. O reintrare în atmosferă de tip rachetă le- 
ar fi transformat în cea mai strălucitoare ploaie de 
meteoriți, rapid urmată de câmpuri sclipitoare de rămăşiţe 
acoperind mii de hectare. 

Odată aterizaţi în şiruri ordonate, Unu-Virgulă-Cinci 
arătară la ce foloseau toate acele adaosuri groteşti. Unele 


dintre ele aveau aspectul unor tentacule; acelea se detaşau, 
se mişcau câteva momente indecise, apoi plecau târâş în 
explorarea noilor împrejurimi. Altele se legau între ele şi se 
îndreptau spre apele sălcii ale oazei - pentru ce anume, 
Ranjit nu-şi putea da seama. 

— Nu e apă potabilă, zise. Sper că sunt conştienţi de asta. 

Myra îi studie chipul. 

— Ştii, spuse ea meditativ, arăţi mult mai fericit de când 
Joris a sunat să anunţe că s-a renunţat la dinamitare. Acum 
te preocupă ce au de băut creaturile astea Unu-Virgulă- 
Cinci. 

Întrucât ceea ce spunea soţia lui era adevărat, Ranjit nu 
încercă să protesteze. 

— E aşa cum ne tot spune Robert, zise. N-ar trebui să ne 
purtăm cu alţii cum nu am vrea să se poarte ei cu noi. Mie 
personal nu mi-ar plăcea ca alţii să mă împuşte. 

Myra zâmbi, apoi fu captivată de ceea ce se petrecea pe 
ecran. Unele din bucăţile şi piesele maşinăriilor 
extraterestre se detaşaseră de navă, se târâseră până la o 
dună şi începuseră s-o mestece. 

— Sapă un tunel, se minună Myra. Ce crezi, o fi un fel de 
adăpost antibombardament în caz că îi atacă cineva? 

Ranjit nu-i răspunse. Ideea că extratereştrii s-ar putea 
aştepta la un atac armat era extrem de plauzibilă, dar n-ar 
fi vrut s-o spună... 

Nici nu fu nevoie, pentru că toate ecranele cu ştiri care 
încă mai aparţineau rasei umane se stinseră deodată. Fură 
rapid înlocuite de o reporteriţă agitată care informă în 
grabă audiența că preşedintele Statelor Unite ceruse 
urgent spaţiu de emisie pentru un anunţ de „importanţă 
mondială”. 

— Acestea sunt cuvintele preşedintelui, informă nervoasă 
prezentatoarea de pe ecranul Subramanienilor. 
Deocamdată nu ştim nimic în plus, doar că este un fapt 
aproape lipsit de precedent să... Ce? 


Puse întrebarea cuiva invizibil, dar răspunsul fu evident. 
Nu-i mai rămase timp decât să spună: 

— Doamnelor şi domnilor, preşedintele Sta... 

Apoi ecranul redeveni pentru scurt timp negru. Când se 
lumină din nou, arăta un grup de bărbaţi şi femei plini de 
importanţă (dar şi de îngrijorare) adunaţi în jurul unei mese 
care suporta o pădure de microfoane. Ranjit privi scena cu 
puţină uimire; nu era zona obişnuită de la Rose Garden, sau 
Biroul Oval, sau oricare dintre celelalte peisaje preferate de 
obicei de către preşedinte. Adevărat, exista un uriaş steag 
american în spatele grupului, aşa cum cerea întotdeauna 
preşedintele. Dar ceea ce vedea Ranjit din încăperea în 
care se aflau îi era nefamiliar - fără ferestre, abia luminată 
cu proiectoare, cu o gardă de corp formată din soldaţi ai 
Marinei Statelor Unite stând în poziţie de drepţi, cu 
degetele pe trăgaciul armelor. 

— O, Dumnezeule, şopti Myra. Sunt în adăpostul nuclear. 

Dar Ranjit abia o auzi. Descoperise ceva el însuşi. 

— Uite cine stă între preşedinte şi ambasadorul egiptean. 
Ăla nu e Orion Bledsoe? 

El era. Totuşi nu avură timp să-i comenteze prezenţa, 
fiindcă preşedintele începuse să vorbească. 

— Prieteni, rosti, cu inima grea am venit în faţa voastră 
pentru a vă spune că invazia - da, invazie; nu pot găsi alt 
cuvânt care să descrie ce s-a întâmplat - invazia planetei 
noastre de către aceste fiinţe din spaţiu a depăşit limita 
până la care poate fi tolerată. Guvernul Republicii Arabe 
Egipt a cerut explicit ca aceia care au comis acest act de 
agresiune să înceteze imediat pregătirile de război şi să se 
retragă de pe teritoriul egiptean. Agresorii nu numai că au 
refuzat să se supună acestei cereri, care este conformă cu 
legile internaţionale, dar nici măcar nu au avut curtoazia să 
ne anunţe că au primit-o. 

În consecinţă guvernul aliaţilor noştri, Republica Arabă 
Egipt, pregăteşte o coloană de blindate care să traverseze 
deşertul şi să alunge invadatorii de pe pământul lor. Mai 


mult, preşedintele Republicii Arabe Egipt a chemat Statele 
Unite să respecte tratatele existente ajutând la efortul 
armat de alungare a acestora. 

Veţi înţelege că nu am altă opţiune decât să fiu de acord cu 
această cerere. În consecinţă, am dat ordin celei de-a şasea, 
a douăsprezecea, a paisprezecea şi a optsprezecea forţe 
aeriene să distrugă tabăra inamicului. Îşi permise un uşor 
zâmbet: În majoritatea circumstanțelor aceasta ar fi o 
decizie strict secretă, dar simt că prezentând forţele care 
au fost practic aduse să elimine agresorul voi ajuta la 
convingerea invadatorilor extratereştri că trebuie să 
înceteze imediat activităţile lor provocatoare şi să-şi declare 
intenţia de a părăsi teritoriul egiptean. 

Preşedintele se întoarse să se uite pe ecranul său, tocmai 
la timp pentru ca scena de pe ecranele din întreaga lume să 
arate realitatea pe care o promisese preşedintele. Din toate 
direcţiile avioanele de luptă, ordonate în formaţiuni şi V-uri 
precise, se îndreptau către o singură ţintă: depresiunea 
Qattara. Ranjit recunoscu unele dintre ele - aparate de 
zbor supersonice; imense vechi B52, iniţial desfăşurate în 
Războiul din Vietnam şi încă puternice; micile, rapidele şi 
invizibilele bombardiere de luptă - Ranjit numără cel puţin 
o duzină de tipuri diferite de aeronave, toate erau în drum 
spre acelaşi punct de pe hartă... 

Şi apoi, subit şi fără nici un avertisment, nu mai erau. 

Lui Ranjit i se păru extrem de asemănător cu una dintre 
acele capcane radio pentru câini, când animalul primeşte 
un şoc de la un cablu îngropat ori de câte ori încearcă să 
treacă în goana lui dincolo de un anumit punct. Avioanele 
făceau acelaşi lucru. Atunci când atingeau un anumit punct 
de-a lungul unui perimetru circular având în centru 
depresiunea Qattara, tiparele ordonate ale V-urilor şovăiau, 
încetau să mai fie coerente, unul câte unul îşi pierdeau 
energia. Nimic nu explodă. Nu apărură flăcări sau vreun 
semn de acţiune ostilă. Tot ce se întâmpla era că puternica 


flotă aeriană nu mai expunea torţele de flăcări eliminate din 
reactoarele lor. Acestea se stingeau. 

Lipsite de putere, avioanele făceau tot posibilul să planeze 
spre sol, dar asta însemna foarte puţin. În câteva minute 
ecranele arătau patru-cinci sute de ruguri funerare, fiecare 
marcând punctul în care un membru al puternicei forţe de 
atac izbise pământul, combustibilul rămas în rezervoare 
explodând pe loc. 

În interiorul perimetrului taberei invadatorilor, diverse 
părţi de maşinării îşi făceau de lucru fără să le acorde nici 
cea mai mică atenţie, ţinându-se strict de misiunile lor 
obscure. 

Pentru Unu-Virgulă-Cinci depresiunea Qattara era pur şi 
simplu raiul. 

Le plăcea în mod special apa sălcie a oazei. Era mai curată 
ca orice apă pe care o văzuseră de generaţii întregi pe 
planeta lor. O, desigur, existau unele substanţe chimice care 
trebuiau filtrate. Dar abia dacă era contaminată radioactiv 
şi nu conţinea nici un emiţător de pozitroni! 

Şi aerul! Aproape că putea fi respirat fără filtru! Adevărat, 
era cam cald - în jur de patruzeci şi cinci de grade Celsius, 
sau poate o sută zece grade Fahrenheit, după cele câteva 
moduri confuze pe care populaţia umană le folosea pentru 
măsurarea temperaturilor - dar după ce vor fi terminat de 
săpat tunelul de la depresiune la mare vor avea din plin apă 
răcoroasă din Mediterana care să facă un climat locuibil. 

De fapt erau atât de fericiţi pe cât putea fi rasa înrobită a 
unor fiinţe cu proteze serioase, cu excepţia unui singur 
aspect supărător. 

Ca de obicei, Nouă-Membre erau cei care făceau necazuri. 
Nouă-Membre fuseseră de acord cu distrugerea navelor 
atacatoare fiindcă în realitate viaţa niciunei fiinţe 
inteligente băştinaşe nu fusese pusă în pericol, toate 
aeronavele de luptă fiind bineînţeles comandate de la 
distanţă. Dar, supărător, atacul distrusese totuşi câteva vieţi 
umane. 


Un grup de prospectori petrolieri avuseseră ghinionul să- 
şi plaseze seismometrele chiar acolo unde se prăbuşise unul 
dintre bombardierele americane. Adevărat, numai 
unsprezece oameni fuseseră ucişi, mai puţin de 0,0000001 
procente din rasa umană. După orice calcul raţional nu 
prea era un motiv de îngrijorare. 

Dar Nouă-Membre continuau să facă scandal din cauza 
asta. Ideile umane de dreptate şi compensaţii nu erau la fel 
ca ale lor, după cum aflaseră trăgând cu urechea la toate 
activităţile importante ale oamenilor şi la destul de multe 
neimportante. În cele din urmă consiliul Unu-Virgulă-Cinci 
cedă. „Ce putem face ca să reparăm situaţia?” întrebară. 
„Adică în afară de a părăsi acest loc extraordinar de plăcut 
ca să ne întoarcem pe planeta noastră, ceea ce nu avem de 
gând să facem.” „Compensaţii”, răspunseră imediat experţii 
Nouă-Membre. „lrebuie să-i plătiţi. Prin programul nostru 
de spionaj am constatat că aproape tot ce nu merge bine în 
afacerile acestor oameni poate fi reparat plătind 
compensaţii, sub formă de bani. Sunteţi dispuşi să faceţi 
asta?” 

Nu dură mult până ca Unu-Virgulă-Cinci să răspundă la 
acea întrebare. „Bineînţeles că suntem”, spuseră imediat 
conducătorii lor. „Ce înseamnă „bani”?” 

Neînţelegeri internaţionale. 

O zi mai târziu şi la oarecare distanţă de Qattara familia 
Subramanian îşi termina micul dejun. Natasha şi Robert 
purtau deja costumele de baie aşteptând să se termine 
obligatoria, şi impusa de mama, perioadă de treizeci de 
minute pauză după o masă înainte să poată merge pe plajă. 
Ranjit, cu o ceaşcă de ceai răcindu-i-se în mână, se încrunta 
la ecran. Acesta prezenta efervescenta colonie Unu-Virgulă- 
Cinci văzută de unul dintre puţinii sateliți controlaţi încă de 
oameni, iar Ranjit se încrunta la ea de ceva timp. 

Când Myra se gândi la toate astea, se minună ce găsea 
soţul ei atât de fascinant la ecran, dar mintea ei era mai 


mult la seria de mesaje sosite în acea dimineaţă. Reţinu 
câteva ca să le studieze mai bine şi strigă la Ranjit: 

— Harvardul vrea să ştie dacă eşti interesat să le ţii iar 
discursul de deschidere. A, uite unul şi de la Joris. Spune că 
ei continuă să primească mesaje de ameninţare, dar dacă 
există într-adevăr satanişti care plănuiesc să atace Cârligul, 
categoric nu se află într-o zonă de douăzeci de kilometri în 
jurul bazei. Şi... Stai aşa! Ce-i aia? 

Ceea ce o opri pe Myra fusese un „Hm!” speriat al soţului 
ei, şi când privi în sus văzu şi despre ce era vorba. Imaginea 
aeriană dispăruse, satelitul fusese preluat din nou de către 
extratereştri pentru propriile lor scopuri şi o figură 
familiară prindea formă pe ecran. În spatele Myrei fiica ei 
pufni: 

— Of, la naiba! Iar sunt eu! 

Aşa era. Sau cel puţin indestructibila non-Natasha, cu 
mica buclă atârnându-i peste urechea stângă, cea care 
fusese prezentată atât de frecvent de când lumea începuse 
să se destrame. Myra oftă. 

— Aş fi preferat să fi avut mai multe haine pe tine, încercă 
ea, dar fu scutită de replica acidă a fiicei ei când figura 
începu să vorbească. 

— Vă transmit un mesaj din partea celor identificaţi drept 
Unu-Virgulă-Cinci, în prezent localizaţi în numita 
depresiune Qattara pe planeta numită de voi Pământ. 
Mesajul este următorul: „Regretăm profund pierderea de 
vieţi umane în urma defensivei în faţa atacului vostru. Vom 
plăti compensaţii în valoare de o mie de tone de aur metalic 
de puritate 99 urmat de cinci de 9, dar cerem nouăzeci de 
zile pentru procesarea metalului din apa mării. Vă rugăm să 
ne informaţi dacă oferta este acceptată.” Aici se încheie 
mesajul lor. 

Figura dispăru, structurile sclipitoare ale coloniei 
reapărură şi Ranjit se întoarse să se uite la soţia şi copiii lui. 
Rosti incredul: 


LLA 


— Cred că au făcut un stoc de copii ale Natashei pe care 
să le folosească pentru anunţuri. 

Myra zâmbi neîncrezătoare. 

— Nu ştiu, dar ai auzit ce au spus? Aproape că sună bine. 
Dacă încearcă să se revanşeze pentru ceea ce s-a întâmplat, 
avem o speranţă. 

Ranjit dădu din cap gânditor. 

— Ştii, zise el minunându-se, de atât de mult timp n-am 
mai auzit o veste bună încât nu mai ştiu cum să sărbătoresc. 
Bem ceva? 

— E prea devreme, replică imediat Natasha. Oricum, 
Robert nu bea şi nici eu nu prea beau mult. Voi faceţi ce 
vreţi. Noi doi mergem pe plajă. 

— Iar eu cred că o să sun la birou. Mă întreb ce crede 
Davoodbhoy despre asta, spuse Ranjit, sărutând mâna soţiei 
lui. 

— Atunci duceţi-vă toţi, făcu Myra. 

Stătu o clipă gânditoare. Apoi oftă, îşi turnă nişte ceai 
proaspăt şi îşi permise să revină la ceea ce începea să 
semene cu o lume din nou normală. 

Gândurile despre distrugere şi dezastre nu dispăruseră cu 
totul din mintea ei. Însă acum erau suportabile, nu mai 
deranjante ca un junghi ocazional într-un molar care îţi 
aminteşte să-ţi faci programare la dentist - o, nu neapărat 
luna viitoare, dar poate cealaltă. Aşa că Myra se întoarse la 
mesajele dimineţii. Era unul de la nepoata ei Ada Labrooy 
care îi povestea plină de speranţă că acea stare de 
„stocare-maşină” despre care vorbeau creaturile 
extraterestre suna foarte apropiat de ceva asemănător 
inteligenţei artificiale la care ea însăşi lucrase după cumi 
se părea de o viaţă întreagă, şi avea oare Natasha vreo 
posibilitate, orice fel de posibilitate, să le ceară detalii? Zeci 
de texte de la alţi oameni, toţi nutrind iluzia că Natasha cea 
reală ar putea cumva trimite vreun mesaj extratereştrilor. 
Şi, îngrijorător, o scrisoare de la templul din Trincomalee 
relatând că bătrânul călugăr Surash suportase cea mai 


recentă operaţie suficient de bine, dar pe termen lung 
situaţia era cel puţin incertă. 

Cu buzele strânse de îngrijorare, Myra reciti cuvintele 
triste. Surash însuşi îi sunase să le spună că va trebui să 
urmeze o nouă procedură, dar ceea ce spusese el suna ca 
echivalentul aproximativ al unei extirpări de amigdale. 
Mesajul de faţă suna mult mai serios. Oftă şi trecu la 
următorul... 

Şi se încruntă. Acesta îi era adresat personal lui Ranjit. 
Venea de la Orion Bledsoe şi spunea: „Prin prezenta vă 
reamintesc obligaţiile stipulate în Legea din 2014 privind 
Serviciul militar uniform ale cetăţenei americane Natasha 
de Soyza Subramanian. Se poate prezenta la orice birou al 
armatei SUA pentru evaluare. Acest lucru trebuie făcut în 
următoarele opt zile, altfel vor urma penalizări.” 

Era prea târziu s-o mai prindă pe Natasha şi s-o anunţe 
despre această nouă propunere pentru cariera vieţii ei. 
Însă Ranjit se afla în raza de strigare, iar când Myra îl 
desprinse de telefon şi-i arătă mesajul, el făcu „Hm!” Apoi, 
pentru a-i clarifica sensul: „La dracu'!” 

Astfel că acum familia Subramanian avea o nouă şi cu totul 
neaşteptată serie de griji. Nici lui Ranjit, nici Myrei nu le 
trecuse vreodată prin minte că faptul geografic al naşterii 
fiicei lor pe pământ american i-ar da Americii vreun drept 
de a o rechiziţiona. Exista un singur pas care clar trebuia 
făcut, iar ei îl făcură. 

Când Ranjit căută de urgenţă ajutor la Gamini Bandară, 
vechiul său prieten îl lăsă un moment să aştepte, apoi, cu 
scuze, o perioadă mult mai lungă. 

Totuşi când reveni părea mai puţin îngrijorat. 

— Ranjit? Eşti încă acolo. Bun. Am vorbit cu tata şi deja a 
telefonat avocaţilor. Vrea ca tu să vii până la el. Făcu o 
pauză de o secundă, apoi continuă aproape jenat: Problema 
e grămada aia de noroi, Bledsoe. Trebuie să discutăm 
despre el, Ranj. Iata o să trimită un avion după tine. la-o pe 


Myra. Şi pe Natasha. Şi, la naiba, şi pe Robert, dacă tot o 
faci. Vă aşteptăm. 

Avionul care sosi pentru ei în acea seară nu era nici pe 
departe la fel de mare ca acela care îl salvase pe Ranjit din 
captivitate. Avea o singură stewardesă, care nu era deloc la 
fel de drăguță precum celelalte, dar mai avea şi ceva 
neaşteptat. Un vechi prieten, stând în uşă să-i întâmpine. 
Myra se uită de două ori la el, apoi surâse. 

— Doctor De Saram, ce surpriză plăcută! 


Nigel De Saram, omul care fusese cândva avocatul lui 
Ranjit, acum secretarul de stat al preşedintelui Bandară, se 
supuse unei îmbrăţişări, apoi indică tuturor scaunele care 
înconjurau o masă lungă. 

— O să stăm de vorbă pe drum, zise punându-şi centura de 
siguranţă. 

În timp ce avionul prindea viteză pe pista de decolare, citi 
textul pe care i-l adusese Myra, iar când se apropiau de 
altitudinea de croazieră era gata. Se întoarse spre Natasha. 

— Cred că e clar ce trebuie făcut; am accesat toate legile 
SUA şi deciziile tribunalelor pe această temă în timp ce 
veneam încoace. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este 
să renunţi la cetăţenia americană; documentele ar trebui să 
fie întocmite la biroul meu atunci când ajungem. Ar fi fost 
bine s-o faci cu ani în urmă, bineînţeles, adăugă. E vina mea 
că nu m-am asigurat că ai făcut-o. 

— Deci asta-i tot ce trebuie să facem ca să rezolvăm 
situaţia? întrebă Ranjit incredul. 

Dacă cea mai mare putere de pe Pământ încerca să-i 
îmbrace fiica în uniforma sa, el nu era dispus să rişte. 

Bătrânul avocat păru şocat. 

— Bineînţeles că nu! Înseamnă doar că întreaga problemă 
este pasată tribunalelor americane. Dar asta va dura ani şi 
- nu ştiu dacă aţi fost atenţi - în America urmează alegeri 
prezidenţiale. Se pare că cel mai probabil nu va câştiga 
administraţia actuală. Sper că următoarea va schimba linia 
politică. În acest timp te rog să stai departe de America. 

Natasha îşi aruncă braţele în jurul lui. 

— Mulţumesc, suspină. 

Tatăl ei, pe un ton jenat, repetă mulţumirile şi adăugă: 

— Presupun că nu era nevoie să te târâm până aici. 

— Ah, făcu avocatul, asta-i altă problemă, nu-i aşa? 
Domnul preşedinte Bandară vrea să discute cu tine despre 
un fost militar american pe nume Orion Bledsoe. 

Aici interveni Myra. 

— Ele cel care a clocit ideea cu înrolarea lui Tashy. 


Avocatul scutură din cap. 

— Nu e limpede dacă a fost ideea lui sau a venit mai de 
sus. Ceea ce ştiu eu este că el se află acum la Bruxelles 
pentru discuţii cu Banca Mondială. 

Myra păru şi mai îngrijorată. 

— Despre ce? întrebă. 

— Le transmite ordinele din partea americanilor, spuse 
posomorât avocatul. Pregătesc o declaraţie care va fi dată 
publicităţii mâine dimineaţă şi prin care vor anunţa că un 
asemenea influx de aur nu poate fi permis pentru că ar 
dezechilibra structura financiară mondială. 

Ranjit se încruntă şi-şi ţuguie buzele. 

— Asta e posibil, admise. Ar însemna o intrare peste 
noapte în sumă de... cât? Miliarde de dolari de capital 
proaspăt. Repercusiunile ar fi serioase. Ca să nu mai 
pomenim ce se va întâmpla cu preţul aurului pe pieţele 
lumii. Apoi ridică din umeri: Chiar nu vă invidiez. Eu nu ştiu 
cum aş aborda o astfel de problemă. 

Dar avocatul clătina din cap. 

— Nu cred că preşedintele va fi de acord. El speră că l-ai 
putea măcar ajuta - voi toţi. O să vă întâlniți în scurt timp şi 
o să vrea să audă totul despre acest Bledsoe. După aceea 
vrea să încerce să găsească o soluţie. 

Preşedintele Sri Lankăi nu era singurul care convocase un 
fel de trust al creierelor. Pretutindeni pe planetă unii dintre 
cei mai inteligenţi şi mai bine informaţi oameni se luptau cu 
aceleaşi chestiuni. Pax per Fidem îşi adunase propriile 
consilii, iar la sediile lor se stabilea ce sateliți ar putea fi 
folosiţi pentru colectarea celor mai puternice şi mai 
inteligente voci... 

Şi, cine ştie, poate ar fi reuşit, dacă americanii nu ar fi 
avut încă o pârghie de pus la lucru. Era un anunţ, prezentat 
ca o rutină de către purtătorul de cuvânt obişnuit al 
administraţiei, dar deloc de rutină prin efectele sale asupra 
situaţiei: „Doamnul preşedinte ar dori să se înţeleagă”, 
spunea purtătorul de cuvânt zâmbind camerei de luat 


vederi cu acel zâmbet de om obişnuit care îi servise la sute 
de anunţuri nedigerabile, „că şi America are o pretenţie 
validă la compensaţii din cauza inutilelor pagube severe 
suferite de navele aeriene din forţele de menţinere a păcii.” 

Căutarea unei soluţii. 

Când Nigel De Saram escortă familia Subramanian în 
biroul prezidenţial, primul lucru care îl izbi pe Ranjit fu cât 
de mult îmbătrânise Dhatusena Bandară. Nu era chiar cu 
totul ceva neaşteptat. Preşedintele se apropia de nouăzeci 
de ani. Însă acum părea cu mult mai fragil decât ultima 
dată când Ranjit se aflase în aceeaşi încăpere cu el, la 
învestire. Totuşi, când îi întâmpină, vocea lui era clară şi 
puternică. Le sărută pe Myra şi pe Natasha şi le oferi o 
strângere de mână impresionant de tinerească atât lui 
Ranjit, cât şi lui Robert - spectacol urmat de fiul lui, cu 
diferenţa că Gamini îi îmbrăţişă pe ambii bărbaţi 
Subramanian în loc să le strângă mâinile. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, zise Gamini. O să vină ceai 
pentru adulţi - îi făcu cu ochiul Natashei, care îi întoarse un 
zâmbet de apreciere pentru promovare - şi suc de fructe 
pentru Robert. Şi dacă Robert oboseşte să ne audă vorbind, 
e o consolă de jocuri lângă fereastră. 

— E foarte bine, spuse Myra. Îi place să joace şah 3D cu 
computerul. 

— Atunci e bine. Nigel v-a luminat asupra problemelor cu 
înrolarea? 

— Cred că da. Sper, în orice caz, zise Ranjit. 

— Atunci hai să trecem la problemele noastre. Bătrânul 
Orion Bledsoe ne-a făcut o grămadă de necazuri. Să 
începem, te rog, ascultând ce treabă are cu tine. 

Nigel De Saram răspunse rapid şi concis. Gamini înălţă 
capul şi se adresă Subramanienilor: 

— Aţi observat cumva de unde a venit mesajul? 

Myra scutură din cap. Ranjit se încruntă. 

— De fapt, am remarcat ceva. Nu a venit de la Washington. 
Şi nici de la biroul lui din California. Cred că s-ar putea să fi 


fost de undeva din Europa. 

Gamini îi aruncă o privire tatălui său, care înclină grav din 
cap. 

— De la Bruxelles, zise preşedintele. Din cauza presiunilor 
făcute de americani, Banca Mondială a ordonat egiptenilor 
să refuze oferta de aur, iar colonelul Bledsoe a fost cel care 
a aplicat presiunile. 

Gamini Bandară vorbi: 

— 'Toate astea sunt din vina mea. Bledsoe părea a fi omul 
de care să mă pot folosi ca să obţin pentru tine permisele 
de care aveai nevoie ca să te alături Pax per Fidem. 
Bineînţeles, toate astea erau treaba guvernului american. 
Nu voiau ca cineva implicat în proiectul Tunetul Tăcut să nu 
aibă permisele de securitate maximă, iar Bledsoe părea să 
fie cel care le putea obţine pentru tine. Clătină trist din cap: 
O decizie proastă. Ar fi trebuit să procedez altfel. De atunci 
ne-a tot făcut probleme. 

Tatăl său spuse: 

— N-are rost să discutăm a cui a fost vina. Chestiunea e ce 
poate fi făcut? Egiptul chiar are nevoie de bani. 

Myra se încruntă. 

— De ce trebuie să asculte de Banca Mondială? De ce nu 
acceptă pur şi simplu oferta personajelor venite din spaţiu? 
— Ah, draga mea Myra, zise preşedintele cu tristeţe, ar fi 
bine să poată. Banca va fi nevoită să treacă la represalii - să 

anuleze fondurile pe care stă în puterea ei să le anuleze, 
reţinând garanţiile pe care le poate reţine şi încetinind 
orice alte operaţiuni. Scutură din cap: Din păcate, 
americanii au dreptate în privinţa efectelor unei asemenea 
infuzii de capital nou; ar provoca probleme teribile pe 
pieţele internaţionale. Ne-ar duce la faliment. 

Cobori privirea. Stând turceşte pe podea alături de el, 
Natasha Subramanian dădea semne de suferinţă. 

— Vrei să spui ceva, draga mea? întrebă. 

— Păi, da, recunoscu ea. De fapt, de ce este Egiptul sărac? 
Credeam că marele baraj de la Aswan i-a făcut bogaţi. 


Preşedintele zâmbi cu tristeţe. 

— Foarte multă lume crede asta. Aswan poate produce o 
cantitate mare de energie electrică, dar nu poate face două 
lucruri deodată. Când maximizează producţia de energie 
electrică, taie resursele alocate agriculturii şi atunci au şi 
mai multă nevoie de hrană. Scutură din cap: Banii ar putea 
face minuni pentru Egipt. S-ar construi sute de uzine 
electrice, de exemplu. 

— Dar de ce nu pot face asta? întrebă Natasha. 

Preşedintele îi aruncă o privire îngăduitoare. 

— Le-ar plăcea, zise. Dar nu pot. Nu au banii necesari. Nu 
au avut timp îndelungat. Astfel că singurul mod în care pot 
construi uzine noi este schema CPOT - construcţie, 
proprietate, operare, transfer. Industria privată plăteşte 
pentru construirea uzinelor pe care le deţine, colectând 
toate profiturile o perioadă de timp înainte de a le transfera 
statului. Dar până atunci uzinele sunt vechi şi poate nu atât 
de sigure cum ar trebui. Clătină iar din cap: Toate astea, 
adăugă, mi le-a spus confidenţial prietenul meu Hameed. Ar 
fi foarte neplăcut pentru el dacă americanii ar afla că mi-a 
povestit mie. 

Natasha oftă. 

— Atunci ce putem face? 

Primi un răspuns dintr-o sursă neaşteptată. Robert ridică 
ochii de pe ecran. 

— Egula de au”, spuse el cu reproş. 

Nigel De Saram îl privi afectuos. 

— S-ar putea să ai dreptate în privinţa asta, Robert, spuse. 

Gamini Bandară se încruntă. 

— În ce privinţă să aibă dreptate? 

— Păi, Regula de Aur. Ştiţi voi, „Poartă-te cu ceilalţi aşa 
cum ai vrea să se poarte ei cu tine.” E cea mai simplă 
descriere a unei lumi binevoitoare pe care o cunosc, şi dacă 
toată lumea ar face aşa - noi, americanii, extratereştrii, toţi 
- sunt convins că multe probleme ar dispărea pur şi simplu. 

Gamini privi gânditor la vechiul prieten al tatălui său. 


— Regula de Aur nu e o noţiune religioasă. Au mai spus-o 
şi alţii în alte cuvinte, fără să invoce o autoritate 
supranaturală. De exemplu Immanuel Kant, omul raţiunii 
pure. Ela spus... - De Saram închise ochii pentru un 
moment, apoi recită frazele bine învăţate: „Să acţionezi 
doar pe baza acelei maxime conform căreia ceea ce poţi şi 
în acelaşi timp îţi doreşti trebuie să devină o lege 
universală.” Nu e exact asta Regula de Aur a lui Robert? 
Kant o numea „imperativul categoric”. Prin asta voia să 
spună că aceasta este regula pe care fiecare fiinţă umană - 
şi presupun că şi fiecare fiinţă extraterestră, dacă şi-ar fi 
imaginat Kant astfel de lucruri - ar trebui să şi-o stabilească 
drept regulă de bază în comportament, fără nici o excepţie. 
Ciufuli drăgăstos părul băiatului: Acum, Robert, tot ce 
trebuie să faci e să-l convingi pe tatăl tău să demonstreze 
această anume teoremă şi lumea va deveni un loc mai bun. 

Se uită în partea opusă a camerei unde Ranjit se instalase 
în faţa ecranului care prezenta numeroasele activităţi ale 
Unu-Virgulă-Cinci. 

— O să vrei să încerci, Ranjit? strigă. 

Când Ranjit ridică în cele din urmă ochii, pe chipul său era 
o expresie angelică, dar nu se uita la De Saram. 

— Gamini, zise, îţi aminteşti când, cu ani şi ani în urmă, noi 
doi discutam ceva despre un curs pe la care trecusem eu? 
Despre o idee a israelienilor - o numeau proiectul 
hidrosolar - pentru generarea de energie electrică la 
Marea Moartă? 

Gamini nu pierdu mai mult de o jumătate de secundă 
căutând printre vechile amintiri. 

— Nu, răspunse. Despre ce discutam? 

— În sfârşit mi-am dat seama pentru ce sapă Unu-Virgulă- 
Cinci acel tunel! proclamă Ranjit triumfător. Probabil 
construiesc o uzină electrică! Bun, americanii n-o să-i lase 
pe extratereştri să le dea toţi banii ăia egiptenilor, dar nu 
pot obiecta dacă extratereştrii produc energia electrică de 
care Egiptul are cu adevărat nevoie! 


Afacerea. 

Întrucât trebuiau luate decizii importante, vreo 
optsprezece-douăzeci de vizitatori din spaţiu erau adunaţi 
la un loc - atât Nouă-Membre, cât şi Unu-Virgulă-Cinci, 
chiar şi vreo doi Stocaţi-Maşină, piloţii armadei. Locul în 
care se aflau fusese cândva echivalentul punţii amiralului 
pentru armata invadatoare a Unu-Virgulă-Cinci. Acum 
reprezenta echivalentul aproximativ al Kremlinului sau 
Biroului Oval. Înghesuiala era dezgustătoare pentru Unu- 
Virgulă-Cinci, întrucât majoritatea purtau numai veşmintele 
minime de protecţie şi prin urmare erau mai expuşi decât 
oricând înainte sunetului, imaginii şi mirosului tuturor 
celorlalţi. 

Dintre toţi Unu-Virgulă-Cinci cea mai puţin fericită de 
toate aceste nedorite recepții senzoriale era cea însărcinată 
cu ferirea lor de necazuri. Titlul ei oficial era „Responsabil 
cu Indentificarea Efectelor Nedorite”, dar de obicei îşi 
spunea pe scurt „Responsabil cu Grijile”. De fapt, 
Responsabila cu Grijile ura cel mai mult să fie obligată să 
suporte un discurs despre tehnologia antică umană 
prezentat de judecătorul-şef al Nouă-Membre. De fapt, 
Responsabila cu Grijile nu-i prea agrea pe Nouă-Membre în 
nici un fel de relaţie, în special una care ar putea implica 
atingerea scârbosului lor cel de-al nouălea mic membru. 
Însă uneori nu avea de ales. 

Partea de gadget-uri umane despre care li se preda acum 
era destul de importantă pentru oameni. De fapt nu era 
ceva prea ingenios, admise Responsabila cu Grijile în sinea 
ei. Apa venea din mare, cădea în depresiunea Qattara şi 
acolo turbine rotitoare generau electricitate. 

— Şi această electricitate, îl întrebă Responsabila cu 
Grijile pe oratorul Nouă-Membre, este ceea ce vor 
creaturile astea? 

Nouă-Membre spuse: 

— Asta e ceea ce le-aţi promis voi. Am o copie a acordului 
dacă vrei să-l vezi. 


Fiinţa ţinea o bară de date în membrul manipulant. 
Responsabila cu Grijile se cutremură şi se îndepărtă puţin. 
Întrucât nu voia ca negocierile să eşueze, oferi un 
comentariu puţin mai constructiv: 

— Când aţi propus asta prima dată, zise, am crezut că vă 
gândiţi să-i învăţaţi să acumuleze energia vidului aşa cum 
facem noi. Mă bucur că nu vom face asta. Când s-ar fi întors 
Marii Galactici s-ar putea să fi fost supăraţi. 

Nouă-Membre nu răspunse. Responsabila cu Grijile îl 
presă: 

— Şi problema pe care ei o numesc imperativul categoric? 

Nouă-Membre îşi acoperi un căscat. 

— Aşa vor să-şi guverneze planeta creaturile astea. Vor ca 
noi să facem la fel. Şi de fapt - arătă cu cel de-al nouălea 
membru spre unul dintre piloţii Stocaţi-Maşină care 
urmărea conversaţia cu propriul lui translator Nouă- 
Membre - un oarecare transfer de tehnologie a şi început 
deja. 

Responsabila cu Grijile, care ştia asta foarte bine, oftă. 

— Şi când se întorc Marii Galactici, ce le spunem? 

Nouă-Membre şuieră nerăbdător. 

— Pot să se întoarcă în următoarea secundă sau peste 
zece mii de ani. Timpul nu e la fel pentru ei. Îi cunoşti pe 
Marii Galactici. 

Responsabila cu Grijile îl privi un timp în tăcere pe Nouă- 
Membre. Apoi, înfiorându-se în interiorul armurii uşoare, 
spuse: 

— În realitate nu-i cunoaştem deloc. Însă neavând o 
opţiune mai bună, acceptăm propunerea. Şi, dacă avem 
noroc, până se întorc Marii Galactici am putea să fim morţi 
cu toţii. 

Înainte ca Responsabila cu Grijile să se întoarcă la centrul 
de comandă insistă să fie spălată cu gaze ionizate. Chiar şi 
aşa, înainte de a intra se opri în uşă să adulmece. 

Acest lucru provocă celorlalţi ocupanţii echivalentul Unu- 
Virgulă-Cinci al unui schimb de zâmbete amuzate. Cel 


numit Managerul însă fu cel care luă cuvântul. 

— Au plecat, Responsabilă cu Grijile, îi strigă el. Chiar şi 
mirosurile lor au dispărut. Nu mai ai de ce să te temi. 

Responsabila cu Grijile îi aruncă o privire plină de reproş 
în timp ce se aşeza. Dar el era la urma urmelor nu numai 
superiorul ei în ierarhia Unu-Virgulă-Cinci, ci şi, atunci când 
era posibil, perechea ei. 

— Ştii că nu mă tem de Nouă-Membre, îl informă ea pe el 
şi mai ales pe ceilalţi din încăpere. Vrei să-ţi spun de ce nu- 
mi plac? 

Managerul rosti bând: 

— Te rog, Responsabilă cu Grijile. 

— Nu numai din cauza mirosului lor supărător şi nici 
pentru că cel de-al nouălea membru al lor, care este 
organul folosit la manipularea lucrurilor, este de asemenea 
şi organul lor sexual. Dar creaturile astea sunt 
dezagreabile. Uneori folosesc acel membru ca să mă atingă, 
ceea ce este ofensator. Dar nu au ce face în privinţa 
biologiei lor, nu-i aşa? 

— Nu, Responsabilă cu Grijile, nu au, confirmă Managerul 
şi din partea celorlalţi prezenţi se auziră şuierături ascuţite 
de aprobare. Ceea ce pot face, totuşi, se referă la modul în 
care îi învaţă şi îi îndrumă pe aborigenii acestei planete ca 
să devină la fel de civilizaţi ca noi. Nu mai putem accepta ca 
toate afacerile noastre cu ei să trebuiască desfăşurate prin 
intermediul Nouă-Membre fiindcă numai ei le pot vorbi 
limbile. 

Şuierăturile încetară brusc. Chiar şi Managerul păstră 
tăcerea un moment înainte de a continua: 

— Superiorii noştri nu vor ca noi să putem comunica direct 
cu alte specii. De asta numai Nouă-Membre au fost 
autorizaţi să-şi utilizeze abilităţile lingvistice. 

Responsabila cu Grijile fu fermă: 

— Dar superiorii noştri nu se află acum aici. Avem numai 
un curs corect pentru viitor. Trebuie să începem imediat să 
învăţăm limbajele umane... Sau aţi prefera ca atunci când 


aceste fiinţe umane vor progresa să se ia după Nouă- 
Membre şi nu după noi? 

Despărțirea. 

Când Ranjit şi Myra se duseră să-l vadă pe Surash, trecuse 
ceva timp de la întâlnirea lor precedentă - două operaţii, 
după cum ajunsese bătrânul călugăr să măsoare timpul. 
Lumea lor - lumea tuturor celor vii de pe Pământ - se 
înnoise de două ori şi continua să se schimbe. 

— Nu e vorba doar de tehnologie, îi spuse Ranjit soţiei 
sale. E, ei bine, ceva mult mai prietenos. Egiptenii nu 
sperau decât la o parte din energia de la Qattara. Unu- 
Virgulă-Cinci nu erau obligaţi să le-o dea pe toată. 

Myra nu răspunse imediat, aşa că Ranjit îi aruncă o privire 
rapidă. Se uita la apele golfului Bengal, cu ceea ce ar fi 
putut fi un surâs vag pe chip. Când simţi ochii soţului ei 
fixând-o, surâsul se lărgi. 

— Hm, făcu ea. 

Ranjit, râzând, îşi întoarse atenţia asupra drumului. 

— Draga mea, zise, eşti plină de surprize. S-au terminat 
lucrurile care să te facă suspicioasă? 

Myra cugetă. 

— Probabil că nu. Însă acum nu mă pot gândi la unele 
importante. 

— Nici chiar americanii? 

Ea îşi ţuguie buzele. 

— Acum că acel oribil Bledsoe e urmărit de justiţie, nu. Nu 
cred că preşedintele o să mai facă valuri un timp. Pentru 
unii ca Bledsoe a fost inventată noţiunea de „contestabil”. 

Ranjit asculta în linişte, dar nu prea se gândea la ceea ce 
spunea ea. Mai degrabă se gândea la Myra în sine, în 
special la norocul său incredibil de a o avea. Aproape că nu 
auzi ceea ce îi spunea. 

— Poftim? 

— Întrebam dacă tu crezi că poate fi reales? 

Înainte de a răspunde, Ranjit coti pe drumul care urca 
spre locul unde îi aştepta Surash. 


— Nu. Dar nu cred că asta contează. A jucat rolul de dur 
atât cât a putut. Acum o să vrea să se arate afectuos. 

Myra nu răspunse până când Ranjit nu parcă maşina. Apoi 
îi puse o mână iubitoare pe braţ. 

— Ranj, ştii ceva? Mă simt cu adevărat relaxată. 

Zilele de libertate ale bătrânului călugăr se încheiaseră. 
Zăcea pe un pat îngust, cu braţul stâng imobilizat astfel ca 
pădurea de tuburi să poată curge nestânjenită de la răzorul 
de flori format de dozele multicolore de medicamente de la 
capul patului la venele din încheietura lui. 

— Salutare, dragilor, zise când intrară ei, cu un glas neclar 
şi metalic din cauza microfonului încorporat în laringe. Vă 
sunt recunoscător că aţi venit. Am de luat o decizie, Ranjit, 
şi nu ştiu ce să fac. Dacă tatăl tău ar mai trăi l-aş întreba pe 
el, dar el nu mai e, aşa că apelez la tine. Să-i las să mă 
stocheze într-o maşină? 

Myra inspiră adânc. 

— Ada a fost aici, zise. 

Bătrânul călugăr nu putea da din cap, dar reuşi o mişcare 
a bărbiei. 

— A fost, într-adevăr, recunoscu el. Eu am invitat-o pe 
doctor Labrooy. Medicina nu mai poate face nimic pentru 
mine decât să lase aparatele să respire în locul meu şi să-mi 
prelungească suferinţa. La ştiri s-a spus că Ada Labrooy are 
o altă posibilitate. Pretinde că poate face ceea ce au învăţat- 
o acei oameni din spaţiu. Pot să-mi părăsesc trupul şi să 
trăiesc ca un program de computer. Nu m-ar mai durea 
Nimic. 

Tăcu o clipă înainte de a găsi puterea să continue. 

— Totuşi există un preţ. Drumul spre mântuire prin fapte 
bune din karma yoga nu ar mai fi posibil pentru mine, cred, 
dar jnana yoga şi bhakti yoga - calea cunoaşterii şi calea 
devoţiunii - încă mai există. Dar ştii cum mi se pare mie 
asta? 

Ranjit scutură din cap. 


— Nirvana, spuse bătrânul călugăr. Sufletul meu ar fi 
eliberat din ciclul etern. 

Ranjit îşi drese glasul. 

— Asta este ceea ce caută toată lumea, aşa spunea tata. Tu 
nu vrei? 

— Ba da, din toată inima! Dar dacă e o amăgire? Nu-l pot 
păcăli pe Brahman! 

Stătea întins pe spate în pat, cu ochii bătrâni fixaţi 
imploratori asupra lui Ranjit şi a Myrei. 

Ranjit se încruntă. Dar Myra vorbi. Puse o mână pe 
încheietura lui slabă şi spuse: 

— Dragă Surash, noi ştim că n-ai face niciodată ceva dintr- 
un motiv josnic. Pur şi simplu fă ceea ce crezi că e corect. Şi 
aşa va fi. 

Şi cu aceasta luă sfârşit conversaţia lor. 

Când ieşiră din nou afară Ranjit inspiră adânc. 

— Nu ştiam că Ada e gata să încerce înregistrarea unei 
fiinţe umane. 

— Nici eu, zise Myra. Ultima dată când am vorbit mi-a 
spus că se pregăteau să înregistreze un şoarece alb. 

Ranjit se înfioră. 

— lar dacă Surash greşeşte, sub forma asta se va 
reîncarna. 

— Ei bine, zise Myra practică, dacă o să se reîncarneze - 
ceea ce este credinţa lui, nu a mea - sunt convinsă că nu va 
fi într-o fiinţă rea. 

Tăcu un moment, apoi zâmbi: 

— Hai să vedem ce s-a ales de casa noastră. 

Casa care fusese a tatălui lui Ranjit începuse acum să 
arate efectele reamenajării Myrei - un dormitor mare 
pentru Ranjit şi Myra acolo unde fuseseră două mai mici, 
trei băi (şi o jumătate de baie la parter pentru musafiri) 
acolo unde fusese numai una. 

Însă niciuna nu era terminată, iar trecerea pe lângă toate 
grămezile de cărămizi, ţevi şi alte materiale de construcţie 
era o treabă care făcea sete. Myra sugeră: 


— Ce zici să mergem să înotăm puţin? 

Ideea era minunată şi Ranjit aprobă imediat. În douăzeci 
de minute erau în costumele de baie şi pe biciclete în drum 
spre pontonul ancorat cel mai aproape de stânca Swami. 

Pentru că adâncimea apelor din apropiere cădea brusc la 
o sută de metri şi chiar mai mult, îşi luară echipamentul de 
scufundare. Acesta cuprindea cele mai moderne rezervoare 
din fibră de carbon capabile să păstreze aerul la presiunea 
de o mie de atmosfere. Nu plănuiau în mod special să 
coboare la o asemenea adâncime, dar întotdeauna era de 
văzut sub apă istoria violentă a zonei. Acolo - cu aproape 
patru secole în urmă, când Trinco era dominat de 
invadatorii portughezi - căpitanul lor distrusese templul 
original într-un acces de furie religioasă. (Faptul că propriii 
ei strămoşi se număraseră printre vandali nu diminua cu 
nimic interesul Myrei.) În jurul stâncii fundul mării era încă 
acoperit de coloane sculptate, uşor de recunoscut. 

Odată ajunşi sub apă, Ranjit şi Myra se opriră să 
inspecteze o uşă elaborat lucrată. Ranjit îi adresa soţiei sale 
o mişcare din cap simulând reproşul în timp ce urmărea o 
spărtură care ştersese basoreliefurile în formă de lotus, 
când lumina de deasupra scăzu brusc. 

Privind în sus prin apa sclipitor de limpede, Ranjit zări o 
siluetă uriaşă trecând chiar pe deasupra lor. 

— E un rechin-balenă! strigă el în acuafon, atât de tare 
încât vocea lui se distorsionă ajungând să semene cumva cu 
cea a bătrânului călugăr recompusă de microfonul său din 
gât. Hai să mergem să ne împrietenim cu el! 

Myra zâmbi şi aprobă din cap. Nu era pentru prima dată 
când ea şi Ranjit întâlneau în apele din jurul Trincomalee 
aceşti mâncători de plancton uriaşi şi cu totul inofensivi. La 
o lungime de zece metri ei erau navele principale îngrijite 
de un alai de remore, unele ataşate prin orificiile de 
sucţiune, altele înotând pline de speranţă în apropierea 
gurilor enorme în aşteptarea unor resturi de mâncare din 
care să se ospăteze. 


Ranjit începu să-şi umfle compensatorul de flotabilitate, 
ridicându-şi lent linia de plutire. Se aştepta ca Myra să-l 
urmeze în acelaşi ritm şi se sperie când îi auzi vocea, 
extrem de stăpânită, dar evident încordată. 

— Ceva nu e în regulă cu pompa mea, gâfâi ea. Te ajung 
într-o clipă. 

Apoi urmă un şuierat violent de aer când flotorul ei se 
umplu brusc. Ranjit fu aruncat într-o parte în timp ce ea era 
trasă violent în sus. 

În astfel de momente chiar şi cei mai experimentați 
scufundători intră în panică. Myra făcu greşeala fatală de a 
încerca să-şi ţină respiraţia. 

Când Ranjit o prinse din urmă pe ponton, era deja prea 
târziu. Sângele îi picura din gură şi el nu fu sigur că 
înţelese ultimele cuvinte şoptite de ea. 

Le reluă în minte stând în cabina elicopterului medical 
care sosise exact la timp ca să-i confirme ceea ce el ştia 
deja. 

Ceea ce spusese ea fusese „Ne vedem în următoarea 
viaţă”. Se aplecă să-i sărute fruntea rece. 

Apoi se adresă pilotului elicopterului: 

— Dă-mi voie să-ţi folosesc telefonul. Trebuie să vorbesc 
imediat cu doctor Ada Labrooy. 

Sufletul din maşină. 

Dacă exista un pacient pentru care dr. Ada Labrooy să 
treacă peste orice piedică, acesta era iubita ei mătuşă 
Myra. Însă nu stătea totul în puterea ei. Aparatura 
extraterestră care putea face operaţiunea se găsea din 
fericire în apropiere, pregătită să-l transforme pe bătrânul 
Surash într-o formă abstractă care să continue să trăiască 
în interiorul maşinilor. Dar piesele nu fuseseră încă 
asamblate. Unele erau depozitate pe coridor la uşa camerei 
de spital a lui Surash, unele se aflau împachetate în curte, 
câteva erau încă în camioanele care le aduseseră de la 
Cârligul spaţial. Dura ceva timp până să fie unite toate. 


Timp în care nemiloşii agenţi ai descompunerii se 
străduiau să facă trupul Myrei inutilizabil. 

Trebuiau să câştige timp. Exista un singur mod de a o face. 
Când Ranjit dădu buzna în încăperea unde era prelucrat 
ceea ce mai rămăsese din soţia lui, înţelese în sfârşit de ce 
încercaseră atât de mult să-l ţină afară. Myra nu stătea pe 
un pat de spital. Era scufundată într-un rezervor de apă cu 
cuburi de gheaţă pe jumătate topită plutind la suprafaţă. 
Benzi de cauciuc la gât şi abdomen lăsau spaţiu de lucru 
tehnicienilor specializaţi în conservare, care injectau 
fiecare în trupul Myrei un lichid de răcire în timp ce 
adevăratul sânge purpuriu al soţiei sale se scurgea în... 
toaletă? Da, acolo ajungea! 

Din spatele lui o voce rosti: 

— Ranjit. 

Se întoarse, cu o expresie încă oripilată pe chip. Tonul Adei 
Labrooy fusese prietenos, dar privirea ei era severă. 

— N-ar trebui să fii aici. Nu-i ceva frumos. Aruncă o privire 
la un cadran şi adăugă: Cred că ne încadrăm în timp, dar tu 
ar trebui să ieşi de aici şi să ne laşi să lucrăm. 

El nu protestă. Văzuse tot ce suporta să vadă. După o 
căsnicie lungă şi fericită, văzuse trupul gol al soţiei lui de 
nenumărate ori, rozaliu şi sănătos, dar acum avea o nuanţă 
albăstrui-violet la care nu suporta să se uite. 

Aşteptarea fu infinită, sau aşa păru, dar în cele din urmă 
ajunse la final. Ranjit stătea într-o antecameră, privind în 
gol, când dr. Labrooy intră, cu o faţă rumenă şi chiar 
fericită. 

— Merge bine, Ranjit, spuse ea aşezându-se lângă el. Am 
reuşit să stabilim toate interfețele. Acum aşteptăm să se 
încheie transferul de date. 

Ranjit traduse pentru el: 

— Asta înseamnă că Myra e stocată în maşină? N-ar trebui 
să fie cineva acolo în timpul ăsta? 

— E cineva, Ranjit. Ridică braţul arătându-i un ecran de la 
încheietura mâinii: Monitorizez fluxul. Să ştii că avem noroc 


că Marii Galactici au obiceiul să depoziteze câteva 
eşantioane din fiecare specie pe care o extermină, astfel că 
Stocaţii-Maşină aveau deja echipamentul necesar înainte de 
a ajunge aici. 

Ranjit se încruntă auzind cuvântul. 

— Cum adică să „depoziteze”? Ceva ca, ştiu şi eu, un fel de 
sicriu sau urnă? 

Ada îi întoarse încruntarea. 

— Nu eşti la curent cu ştirile, Ranjit? Nu e deloc aşa ceva. 
E ca Stocaţii-Maşină înşişi. Ei sunt ceea ce s-ar putea numi 
maşini în stadiul doi. Stadiul unu este efectuarea de copii 
perfecte ale persoanelor şi depozitarea lor drept mostre. 
Stadiul doi este să li se dea viaţă în interiorul maşinii... - 
stai puţin, zise ea când se auzi un sunet ca de clopoțel. 

Ochii i se opriră pe ecranul de ştiri în timp ce ridica braţul 
şi vorbea în dispozitivul de la încheietură. O secundă mai 
târziu ecranul se stinse. Când se lumină din nou, inima lui 
Ranjit se opri, căci ceea ce era acum arătat era soţia lui aşa 
cum 0 văzuse ultima dată, purtând costumul de baie ca mai 
înainte, dar acum zăcând nemişcată pe un pat de spital... 

Nu, nu nemişcată. Ochii i se deschiseră. Avea o expresie 
nedumerită, dar curioasă atunci când ridică mâna şi o roti 
studiindu-i degetele. 

— O vezi într-o simulare, îl informă Ada cu mândrie. Mai 
târziu o să înveţe cum să simuleze orice mediu vrea şi cum 
să interacţioneze cu ceilalţi în simulare. 

Şopti din nou în obiectul de la încheietura mâinii. Ecranul 
se stinse din nou. 

— Totuşi nu am fost cinstiţi cu ea. Să-i lăsăm intimitate 
până se obişnuieşte cu ceea ce i se întâmplă. Noi doi o să 
bem un ceai şi eu o să încerc să răspund la toate întrebările 
tale, presupunând că ai câteva. 

O, Ranjit chiar avea întrebări. Ceaiul din ceaşcă, nebăut, 
se răcea în timp ce el încerca să înţeleagă ce se petrecea. În 
cele din urmă se auzi un alt clopoțel şi Ada zâmbi. 


— Cred că acum poţi să vorbeşti cu ea, zise şi făcu semn 
cu capul spre ecran, care brusc o arătă din nou pe Myra. 
Bună, mătuşă Myra, spuse Ada ecranului. Programul de 
informare ţi-a comunicat tot ce era nevoie să ştii? 

— Aproape. Myra îşi atinse părul, neîngrijit de când ieşise 
din apa care o ucisese: Trebuie să aflu cum să mă aranjez 
puţin, dar nu mai voiam să aştept. Bună, Ranjit. Mulţumesc 
că mi-ai salvat... mă rog, meta-viaţa, presupun, sau cum 
poţi să-i spui. 

— Cu multă plăcere, fu tot ce reuşi să spună Ranjit. 

Apoi, fiindcă Ada se ridica pentru ca ei doi să poată vorbi 
în intimitate, îi spuse Adei: 

— Stai puţin. Nu trebuie să fii mort ca să fii stocat astfel, 
nu-i aşa? Adică, dacă eu aş vrea, m-ai putea pune pe 
aceeaşi scenă cu ea? Şi atunci am fi ca doi oameni în carne 
şi oase, împreună? 

Ada păru alarmată. 

— Păi, da, zise ea. 

Ar fi continuat, dar Myra, vorbind de pe ecran, i-o luă 
înainte. 

— Dragă Ranjit, las-o baltă. Oricât aş vrea să te am aici cu 
mine, nu trebuie s-o faci. N-ar fi cinstit faţă de Tashy, sau 
Robert, sau... La naiba, hai să recunoaştem. N-ar fi cinstit 
faţă de lume. 

Ranjit se holbă la ecran. 

— Hm, făcu. Apoi, după o gândire de o clipă: Dar deja mi-e 
dor de tine, se plânse. 

— Sigur că da. Şi mie mi-e dor de tine. Totuşi nu e ca şi 
cum nu ne-am mai putea vedea niciodată. Programul de 
informare spune că putem vorbi ca acum ori de câte ori 
vrem. 

— Hm, făcu iar Ranjit. Dar nu ne puteam atinge, iar eu aş 
putea trăi ani de zile de-acum încolo. 

— Ani mulţi, sper, dragul meu. Dar asta o să ne dea ceva 
care să merite aşteptat. 

PRIMUL POSTAMBUL. 


Viaţa lungă, lungă, a lui Ranjit Subramanian. 

Aici se încheie povestea noastră despre Ranjit 
Subramanian. 

Nu s-ar putea spune că nuatrăit - sau „trăit” - destul de 
mult timp şi după aceea. Aşa a făcut, mai întâi o viaţă 
„normală”, apoi stocat într-o maşină. Mai mult, a avut multe 
apariţii fascinante şi pline de culoare în „viaţa” sa post- 
mortem, sub formă de ansamblu de tipare electronice. Însă 
multe dintre acestea nu sunt relatate aici. Nu fiindcă nu ar 
fi interesante, căci sunt. Ci numai pentru că sunt extrem de 
multe. Pentru noi există alte lucruri mult mai importante de 
făcut decât să rememorăm ce s-a petrecut cu fragmentul 
imaterial al originalului organic Ranjit Subramanian care a 
fost păstrat şi a continuat să trăiască în continuare timp de 
mulţi ani. 

A existat însă acest lucru. 

S-a întâmplat mult mai târziu în viaţa sa electronică, pe 
vremea când Ranjit realizase deja majoritatea 
întreprinderilor turistice pe care şi le dorise dintotdeauna. 
(Adică explorase aproape întreaga suprafaţă a lui Marte, la 
fel şi chiar mult mai interesanta reţea de peşteri subterane, 
plus multe alte planete sau sateliți importanţi ai sistemului 
solar şi numeroase corpuri cereşti de dimensiuni mai mari 
din norul lui Oort.) În acel moment Myra plecase într-o 
călătorie spre miez pentru că întotdeauna îşi dorise să vadă 
o gaură neagră închizându-se. În cele câteva milenii cât 
avea să lipsească ea, Ranjit se relaxă ocupând versantul 
unui munte virtual din fibre de sticlă. (El se relaxa 
gândindu-se la teorema P = NP Asta îl ţinea ocupat deja de 
câteva zeci de ani, fără a se întrevedea vreun final.) Ranjit 
crease acel munte virtual în jurul său în scopul de a fi 
singur, şi fu o surpriză pentru el să observe pe cineva 
târându-se în sus pe pantă în direcţia lui. 

Intrusul era nu numai un străin, ci şi unul care arăta 
foarte ciudat. Avea ochii mici, structura osoasă a feţei foarte 
scofâlcită şi era înalt de vreo trei metri. Când ajunse la zona 


unde aştepta Ranjit se aruncă pe un scaun (care nu existase 
înainte de sosirea străinului), inspiră de câteva ori exagerat 
de adânc şi spuse: 

— Să vedem. „Frumoasă ascensiune, nu-i aşa?” Ce ar fi 
potrivit să spun? 

Ranjit fusese deranjat de prea mulţi necunoscuţi pe 
parcursul ultimelor milenii ca să mai aibă rezerve de 
amabilitate. Nu răspunse. Întrebă pur şi simplu: 

— Cine eşti şi ce vrei? 

Străinul păru în acelaşi timp mirat şi mulţumit. 

— Înţeleg, zise. Direct la subiect. Foarte bine. Aici 
presupun că ar trebui să spun „Mă numesc...” 

Însă nu pronunţă un nume adevărat. Emise doar o 
explozie de sunete dezarticulate, urmată de: 

— ... dar îmi poţi spune simplu „Studentul”, fiindcă mă aflu 
aici ca să studiez manierismele şi procesul tău de gândire. 

Ranjit se gândi să-l arunce pe intrus de pe împrejmuirea 
lui privată construită cu atâta grijă, însă acesta avea ceva 
amuzant. 

— O, zise, bine, atunci studiază. De ce vrei să faci asta? 

Străinul îşi umflă obrajii. 

— Cum să-ţi explic? E un fel de aniversare a întoarcerii 
Marilor Galactici... 

— Stai aşa, făcu Ranjit. Marii Galactici s-au întors în cele 
din urmă? 

— Bineînţeles că da, după - stai să văd, conform calculelor 
voastre - aproximativ treisprezece mii de ani. Nu înseamnă 
foarte mult în timp galactic, dar e suficient pentru 
schimbări majore ale fiinţelor umane, ca mine. O, şi ca tine, 
desigur, adăugă politicos. În consecinţă am început să 
recreăm acele evenimente, şi întrucât tu ai fost un minor 
participant la unele dintre ele, eu am fost ales să te recreez. 

— Vrei să spui că faceţi un fel de film despre asta şi tu o să 
joci rolul meu? 

— O, cu siguranţă nu un „film”. Dar da, eu o să te „joc”. 


— Hm, zise Ranjit. Nu am fost prea atent la ce s-a petrecut 
în ultimul timp. Nici măcar n-am ştiut că Marii Galactici s-au 
întors. 

Străinul se arătă surprins. 

— Sigur că s-au întors. Le-au spus la Nouă-Membre şi 
Unu-Virgulă-Cinci că au să lipsească numai pentru scurt 
timp. Aşa a fost. Bineînţeles, cu toate că după standardele 
lor treisprezece mii de ani înseamnă scurt timp, după ale 
noastre nu. Se pare că Marii Galactici au fost foarte 
surprinşi că noi ne-am dezvoltat atât de repede. Ei nu 
aveau experienţa unei specii inteligente căreia să i se 
permită să evolueze în ritm propriu, întrucât au împiedicat 
metodic orice astfel de evoluţie la speciile pe care le-au 
descoperit. Dar nu cred că s-au supărat fiindcă au scăpat de 
o povară. Îşi mişcă buzele un timp, experimentând, apoi 
reluă: Vrei să mai spui o dată „hm” pentru mine, te rog? 

— Hm, făcu Ranjit, nu atât pentru a onora cererea, cât 
pentru că nu se putea gândi la un alt răspuns la ceea ce 
tocmai auzise. Ce vrei să spui? Scăpaţi de care povară? 

— Să conducă lucrurile, spuse străinul, analizând expresia 
de pe faţa lui Ranjit şi încercând să o reproducă. Nu că ein- 
ar fi făcut treabă bună, în cea mai mare parte. Dare o 
greşeală să împiedici dezvoltarea atâtor specii interesante. 
Şi deşi echipa tehnică a fost în general în regulă, trebuie să 
admiţi că ceea ce au făcut la constanta cosmică a fost de-a 
dreptul jenant. 

Ranjit se ridică în picioare. 

— Ei bine, zise, dacă Marii Galactici nu mai conduc 
lucrurile, n-ar trebui să preia altcineva sarcina? 

— Sigur că da, spuse străinul nerăbdător. M-am gândit că 
ştii. A preluat-o cineva. Noi. 

AL DOILEA POSTAMBUL. 

Mulţumiri, şi Alte mulţumiri. 

După cum a observat unul dintre noi pe undeva, există o 
definiţie care consideră un gentleman un om care 
„niciodată nu este grosolan din întâmplare”. În aceeaşi 


idee, considerăm că un adevărat scriitor de science fiction 
nu trebuie niciodată să preia eronat un adevăr ştiinţific 
canonic din întâmplare. 

Totuşi aici cuvintele importante sunt „din întâmplare”, 
fiindcă există momente în scrierea unei povestiri ştiinţifico- 
fantastice când autorul este obligat să-şi aroge o anume 
libertate ştiinţifică, fiindcă altfel povestea nu se leagă. (De 
exemplu, ştim cu toţii că nu se pune problema deplasării cu 
viteze mai mari decât a luminii. Însă dacă nu ne lăsăm 
personajele s-o facă, o întreagă serie de povestiri 
interesante nu ar mai putea fi scrise.) 

Aşadar când ne permitem asemenea libertăţi considerăm 
că e cinstit ca scriitorii să le admită. În lucrarea de faţă 
există trei asemenea cazuri: 

1. La începutul secolului al XXI-lea nu exista nici o navă 
spaţială cu viteza celei pe care Joris Volhulst o descrie 
atunci când vizitează norul lui Oort. Am fi vrut, dar nu 
exista. 

2. Nu există nici o demonstraţie lungă de cinci pagini a 
ultimei teoreme a lui Fermat, aşa cum spune Ranjit 
Subramanian, iar unul dintre noi consideră că nici nu este 
posibil să existe fiindcă problema s-ar putea să fie net 
imposibil de decis. 

3. Sri Lanka nu poate fi în realitate un terminal al 
Cârligului Spaţial fiindcă de fapt nu se află la Ecuator. Într- 
un volum anterior unul dintre noi a rezolvat problema 
mutând Sri Lanka mult mai în sud. Însă decât să repetăm 
acest lucru în cazul de faţă am preferat să alegem o soluţie 
oarecum diferită. La urma urmelor, Ecuatorul nu este decât 
o linie imaginară. Am ales pur şi simplu să ne-o imaginăm 
cu câteva sute de kilometri mai la nord. 

În final am vrea să ne exprimăm recunoştinţa pentru 
amabilitatea câtorva persoane, ca de exemplu pentru 
lămuririle oferite de dr. Wilkinson de pe Drexel Math Forum 
privitor la ceea ce a realizat în realitate Andrew Wiles prin 
demonstraţia sa de o sută cincizeci de pagini, şi pentru 


asistenţa dincolo de limitele profesionale acordată de 
prietenul nostru Robert Silverberg şi, prin el, principalului 
lector de la Oxford University din Marea Britanie. 

AL TREILEA POSTAMBUL.. 

Ultima teoremă a lui Fermat. 

Am considerat că ar fi util să dăm mai multe detalii despre 
ceea ce este de fapt teorema lui Fermat, dar nu am putut 
găsi mai înainte un loc pentru astfel de discuţii care să nu 
dăuneze, aproape fatal, ritmului narativ al povestirii. 
Aşadar iată-l la final... şi, dacă faceţi parte din acel mare 
procent al omenirii care nu o ştie deja, credem că o să 
consideraţi că a meritat aşteptarea. 

Povestea celei mai faimoase probleme matematice începe 
cu o schiţă neoficială a unui avocat francez din Toulouse din 
secolul al XVII-lea. Numele avocatului era Pierre de Fermat. 
Legile nu ocupau în totalitate timpul lui Fermat, aşa că se 
juca uneori cu matematica - amator, dar, ca să-i oferit 
credit, de fapt o persoană cu pretenţii solide de a fi numit 
unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor 
timpurilor. 

Numele faimoasei probleme este ultima teoremă a lui 
Fermat. 

Una dintre cele mai mari atracţii ale teoremei este faptul 
că nu e deloc greu de înţeles. De fapt, pentru majoritatea 
oamenilor care o întâlnesc pentru prima dată este greu de 
crezut că a demonstra ceva atât de elementar încât poate fi 
socotit pe degete a constituit o sfidare pentru toţi 
matematicienii lumii timp de peste trei secole. De fapt 
originile problemei se regăsesc cu mult mai mult timp 
înainte, pentru că Pitagora însuşi, pe la 500 î. Hr, a definit- 
o în cuvintele singurei teoreme matematice care a devenit 
un clişeu: „Pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic 
este egal cu suma pătratelor celor două catete.” 

Pentru cei care au ajuns măcar la matematica elementară 
de liceu, putem vizualiza un triunghi dreptunghic şi să 
scriem teorema lui Pitagora sub forma a2 + b2 = c2. 


Alţi matematicieni au început să cerceteze probleme 
înrudite cu relaţia lui Pitagora imediat după ce ela emis-o 
(asta e treaba matematicienilor). S-a descoperit că există 
multe triunghiuri dreptunghice cu laturi numere întregi 
care se potrivesc ecuaţiei. De exemplu, un astfel de triunghi 
cu catete de cinci respectiv douăsprezece unităţi va avea o 
ipotenuză de treisprezece unităţi... desigur, 52 plus 122 
chiar fac 132. Unii au căutat alte posibilităţi. De exemplu, 
oare exista un triunghi cu laturi numere întregi care să aibă 
o relaţie similară pentru cuburile laturilor? Adică ar putea 
a3 plus b3 să dea vreodată c3? Dar numere la puterea a 
patra, sau de fapt orice numere cu exponent mai mare 
decât doi? 

În zilele dinaintea apariţiei calculatoarelor mecanice, cu 
atât mai mult a celor electronice, oamenii şi-au petrecut 
vieţi întregi irosind hectare de hârtie acoperite cu calculele 
necesare încercând să găsească răspunsul la astfel de 
întrebări. Aşa au făcut şi cu această problemă. Nimeni nu a 
găsit vreo soluţie. Mica şi amuzanta operaţie funcţionează 
pentru pătrate, dar pentru nici un alt exponent. 

Apoi toată lumea a încetat să mai caute, pentru că Fermat 
i-a oprit cu o singură frază mâzgălită. Fermecătoarea 
micuță ecuaţie care funcţionează pentru pătrate nu va 
funcţiona niciodată pentru orice alt exponent, a spus el. 
Categoric. 

Acum majoritatea matematicienilor şi-ar publica declaraţia 
într-o revistă de matematică. Însă Fermat era un tip ciudat 
şi nu ăsta era stilul lui. 

El a făcut o mică notă pe spaţiul liber al unei pagini a 
exemplarului său din anticul volum grec de matematică 
numit Arithmetica. Notiţa spunea: „Am găsit o demonstraţie 
cu adevărat minunată a acestei probleme care nu încape pe 
această margine prea îngustă.” 

Ceea ce a făcut ca această mâzgălitură de mână să devină 
atât de importantă a fost magicul cuvânt „demonstraţie”. 


O demonstraţie este un medicament puternic pentru 
matematicieni. Necesitatea unei demonstraţii - adică a unei 
dovezi logice că o propoziţie dată trebuie întotdeauna şi în 
mod necesar să fie adevărată - reprezintă distincţia dintre 
matematicieni şi cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă 
„serioşi”. Pentru fizicieni de exemplu e destul de uşor. Dacă 
un fizician azvârle o serie de protoni cu viteză mare pe o 
ţintă din aluminiu de zece sau de o sută de ori şi de fiecare 
dată obţine acelaşi amestec de particule răspândite, i se 
permite să presupună că orice alt fizician care face acelaşi 
experiment altundeva va obţine întotdeauna aceeaşi 
selecţie de particule. 

Matematicianului nu i se permite o asemenea lejeritate. 
Teoremele lui nu sunt statistice. Trebuie să fie definitive. 
Nici un matematician nu are voie să spună că un enunţ 
matematic este „adevărat” până când, cu o logică 
impecabilă şi de necombătut, nu a construit o demonstraţie 
care se arate că întotdeauna se va întâmpla aşa - chiar 
arătând că dacă nu ar fi aşa s-ar ajunge la o evidentă şi 
absurdă contradicţie. 

Atunci începe adevărata cercetare. Acum, ceea ce căutau 
matematicienii era demonstraţia pe care Fermat pretindea 
că o găsise. Mulţi dintre cei mai mari matematicieni - Euler, 
Goldbach, Dirichlet, Sophie Germain - au făcut tot posibilul 
să găsească demonstraţia care le scăpa printre degete. La 
fel şi alte nume mai puţin importante, cu sutele. Din când în 
când câte unul dintre ei, obosit, sărea în picioare cu o 
exclamaţie de bucurie şi pretindea că a găsit soluţia. 
Asemenea aşa-zise „demonstraţii” apăreau cu sutele; au 
existat o mie doar pe o perioadă de patru ani la începutul 
secolului XX. Dar toate au fost rapid demontate de alţi 
matematicieni care au descoperit că autorii făcuseră greşeli 
fundamentale de fapt sau de logică. Lumea matematică 
începea să creadă că marele Fermat se înşelase şi nu se va 
găsi niciodată o demonstraţie a enunţului său. 

Însă nu aveau cu totul dreptate să tragă această concluzie. 


O demonstraţie viabilă şi definitivă a teoremei lui Fermat a 
apărut aproape de finalul secolului XX. S-a întâmplat între 
anii 1993 şi 1995 când un matematician britanic pe nume 
Andrew Wiles, care lucra la Universitatea Princetown din 
Statele Unite, a publicat pentru ipoteza veche de trei sute 
cincizeci de ani a lui Fermat o demonstraţie finală, 
completă, lipsită de erori. Problema fusese rezolvată. 

Însă era dificil ca toată lumea să fie satisfăcută. 

În primul rând, demonstraţia lui Wiles era ridicol de lungă 
- o sută cincizeci de pagini cu scris mărunt. Mai rău, 
conţinea părţi pe care nici o fiinţă umană nu le putea citi - 
şi în consecinţă nu putea să confirme că ar fi lipsite de 
erori. Numai un program de calculator le putea verifica. lar 
cel mai rău dintre toate era faptul că demonstraţia lui Wiles 
nu putea fi cea pe care şi-o aroga Fermat, pentru că se baza 
pe demonstraţii şi proceduri care nu fuseseră cunoscute de 
Fermat sau de oricine altcineva în acele vremuri. Aşadar 
mulţi mari matematicieni au refuzat să o accepte... 

Inclusiv, aşa cum tocmai am văzut, unul cu adevărat 
grozav, deşi fictiv. Vorbim despre cel al cărui cămin era 
departe de al lui Fermat atât în spaţiu, cât şi în timp, anume 
cel numit Ranjit Subramanian despre care povesteşte 
această carte. 

AL PATRULEA POSTAMBUL. 

Autorii. 

Atât Sir Arthur C. Clarke, cât şi Frederik Pohl au câştigat 
numeroase premii pentru lucrările lor. Amândoi au fost 
declaraţi „Grand Masters of Science Fiction” de către 
SFEWA, organizaţia oficială a scriitorilor de science fiction, şi 
amândoi au colaborat cu mulţi alţi scriitori în decursul 
anilor. Însă niciodată înainte nu au mai colaborat unul cu 
celălalt la un roman. 


SFÂRŞIT