Ovidiu Birlea — Mica Enciclopedie a Povestilor Romanesti (1976)

Ovidiu Biîrlea 


MICĂ ENCICLOPEDIE 
A 
POVEŞTILOR ROMÂNEŞTI 


Editura științifică și enciclopedică 
București, 1976 


Redactor : Gabriela Ionescu i 
Redactor lexicograf : Anicuţa Tudor | 


Coperta şi supracoperta: Gh. Motora | 
Tehnoredactor: Olimpiu Popa 


Cuviînt înainte 


O lucrare de acesi fel, la dimensiunile unui volum, presupune 
o selecție prealabilă, pe cît posibil judicioasă, pentru a cuprinde 
aspectele mai importante. Alături de articolele despre speciile nara- 
tive în proza populară (Basm, Snoavă, Legendă) și de cele teo- 
vetice referitoare la istoricul şi metodologia cercetării poveștilor 
(Cercetarea poveștilor, Clasificarea poveștilor, Experimentul 
folcloric, Legile epice etc.) au fost reținute temele cu mai mare 
pondere, apoi personajele mai frecvente (Făt-Frumos, „Ileana 
Cosânzeana“ etc.), care apar, în consecință, în mai multe specii, 
începînd cu legenda și terminând cu snoava. 

Trimitevile bibliografice au fost simplificate, indicîndu-se în 
text doar cifra care reprezintă sigla volumelor enumerate în capitolul 
final, Bibliografie, urmată de arătarea paginii. Pentru simpli fi- 
care, diferitele tipuri narative au fost menționate, de asemenea, 
abreviat, potrivit uzanțelor generale, prin numărul din catalogul 
internațional Aarne-Thompson (AT) sau din catalogul românesc 
al snoavelor (S), alcătuit de S. C. Stroescu. Alte referiri sînt 
indicate cu claritate în text. 

n Bibliografie au fost menționate numai lucrările din care 
au fost extrase fragmentele citate spre ilustrare sau s-au făcut 
referiri la ideile în dezbatere. 

Pentru basmele publicate pînă în 1893 s-a dovedit util acel 
Indice folcloric întocmit de Lazăr Șăineanu cu ajutorul lui Ion 
Aurel Candrea şi tipărit la sfârşitul amplului studiu monografic, 
Basmele române (LXXXIII). De asemenea, ne-a ajutat, în 
ciuda rezumatelor sale prea schematice, catalogul poveştilor românești, 
Verzeichnis der rumänischen Märchen (LXXIX), întocmit de 
Adolf Schullerus. 

În genere, amînfătişat mai multe variante, mai multe semnificaţii 
ale faptelor citate, pe de o parte pentru a pune în lumină plurali- 
tatea de sensuri, rod al creativității populare în continuă eferves- 
cență, pe de alta pentru a preîntîmpina tendința de a se atritui 


unui fapt o semnificație unică şi de a socoti pe celelalte drept 
aspecte colaterale, minore, dacă nu chiar neautentice. 

În selectarea materialelor ilustrative, ne-am lăsat călăuziți 
de gradul de autenticitate al colecțiilor de poveşti. Ne-am exprimat 
îndoiala de fiecare dată față de puținele cazuri dubioase pe care 
de-am citat, pentru a-l preveni pe cititor. 

Se cuvin mulțumiri călduroase Editurii ştiinţifice şi enciclope- 
dice pentru grija de a publica lucrarea în condiții grafice optime. 
Dealtfel, cartea a fost elaborată din inițiativa editurii. 


Bucureşti, octombrie, 1974 0.B. 


bey 


ac 


e 


Albină. Potrivit unor legende din Moldova, a. ar fi „făcute 
din lacrimile Maicii Domnului, cînd plîngea după Dl. Christos“ 
(52, p. 1175; cf. XXXV, p. 749). A. ar fi fost la origine 
o fată foarte silitoare și ascultătoare, în opoziţie cu fratele 
ei, păianjenul; de aceea mama lor a binecuvîntat-o în clipa 
morții: „— Cîtă este frunza, cît trage, nisipul și marea, atita 
să ajungă neamul tău... Miere să produci și dulceața ei să 
nu o întreacă nimic și lumea cînd să guste, dînsa să se îndul- 
cească ... În ce priveşte pre Păianjen: cuc să rămiie, ziua toată 
și anul tot să țeasă și noroc niciodată să nu vază!“ (47, 
p. 137). După o legendă oltenească, mierea și ceara ar proveni 
din sudoarea și sîngele ei, cînd Dumnezeu a chemat la sine 
toate viețuitoarele: „Albina veni și ea ostenită și plină de 
nădușeli de multă muncă și alergătură, cu trupul zgîriat și 
plin de sînge tot alergînd pîn spini și mărăcini după hrană. 
Bunului Dumnezeu îi plăcu vrednicia ei şi o blagoslovi ca 
sudoarea și sîngele ei să se prefacă în miere și ceară, să-i fie 
destulă hrană ei și altora și ceara să se ardă în sfintele bise- 
rici“ (47, p. 138). Dar cele mai multe legende pun mierea în 
legătură cu blestemul ariciului. Lui Dumnezeu, creînd pămîntul, 
i-a prisosit o parte de pămînt (sau nu avea loc apa pe pămînt, 
sau nu încăpea pămîntul sub cer). Neștiind cum să iasă din 
impas, trimite a. să ceară sfat ariciului (v. Arici, Facerea 
lumii). Ariciul o refuză, dar ea îl pîndește alături și reține 
din monologul lui că ar trebui făcute dealuri și văi. Cînd își 
ia zborul, ariciul vede că a fost spionat și o blestemă să i se 
mănînce „scîrna“, dar Dumnezeu „o blagoslovi să fie sfîntă, 
iar scîrna ei să se facă miere mai dulce ca orice-n lume“ (47, 
p. 130). O legendă bănăţeană relatează că, la început, a. a fost 
albă, de aici i-ar veni şi numele. A trimis-o Dumnezeu să 
întrebe pe Satana dacă e bine să aibă lumea numai un soare 
sau mai mulți. A. s-a așezat pe nesimţite pe capul lui, să-l 


6 


spioneze și după ce i-a auzit vorbele, a zburat spre cer. Diavolul, 
văzînd că i s-a furat gîndul, a plesnit cu biciul peste corpul a. 
care îndată s-a înnegrit și s-a subțiat la mijloc (80, p. 283— 
284). După altă legendă bănățeană, culoarea neagră și mijlocul 
mai subțire i-ar veni de la fulgerul cu care a lovit-o Sf. Petru 
pentru că a fost neascultătoare față de părinții ei (80, p. 284). 
A. a cerut de la Dumnezeu ca omul să moară din înțepătura 
ei. Creatorul a decis ca. să i se împlinească dorința numai 
dacă va putea aduna 12 oca de miere sau o vadră, sau un 
știubei de miere într-un an; în caz contrar, să moară ea, ceea 
ce se și întîmplă, întrucît nu poate niciodată aduna singură 
atîta miere (47, p. 139—140; 52, p. 1175). Alte variante arată 
că Dumnezeu a decis, din milă față de om, ca a. să moară 
după ce înțeapă sau ca să umble mai multe hotare fără să 
poată aduna o vadră de miere (47, p. 140—141). Uneori, a. 
se arată îndurerate la moartea stăpinului lor. „În Botoșani, 
se spune că murind tatăl lui Mihalache Holban, au venit toate 
albinele de la moșiile lui și l-au petrecut roiuri prin aer, pînă 
la moşia lui Mogoșeștii, unde l-au îngropat. O lume întreagă 
a văzut cum îl petreceau albinele. Aceasta a fost pentru că el 
toată viața n-a vîndut ceara, ci a dat-o numai la biserici“ 
(52, p. 1176). 

Incidental, a. e~ protagonistă în basmele despre animale. 
Bondarul s-a îndrăgostit de ea și primăvara mereu îi cîntă, 
„să ne luăm!“, însă a. răspunde „nu“, fiind slabă. Toamna, 
cînd însă a. este grasă, ea cîntă bondarului „să ne luăm“, 
dar acesta refuză, fiindcă e fără provizii și flămînd (99, V, 
p. 326—327). Ajută cocoșul moșului, plecat să-i aducă averea 
împăratului (AT 715 B). Se viră în fundul cocoșului, apoi 
îl înţeapă pe împărat cînd acesta pune cocoșul în pantaloni 
ca să-l omoare cu un vînt (5, I, p. 151—152). 

În basme, a. apare printre animalele recunoscătoare. Cînd 
Arap Alb dă de un roi pe care îl prinsese ploaia pe o cren- 
guță, îl cuprinde mila: „O, săracele, bietele goange, cum stau 
ele ciumelite-aicea! — zice — Unde să le găsesc eu un loc să 
le-adăpostesc eu p-aștea ca să trăiască și ele!“ Şi le face loc 
într-o „butoarcă“ pe care o pune mai departe în pădure: „— No 
şedeți voi aicea“. Dar o a. se ia după el și-i oferă o aripă 
„cînd îi avea nevoie de noi, s-aprinzi aripa asta, că noi venim 
și-ți ajutăm“ (XV, p. 275). Ea îl va ajuta să distingă pe fata 
împăratului de servitoarea îmbrăcată în același fel (v. Pro- 


- 


-5 


“k 


7 


bele pețirii). Într-o variantă moldovenească, a. sînt câștigate 
de Nic-a Cîmpului prin cele 12 care de miere pe care le des- 
carcă „pă moșia lu-m păratu albinesc“. Drept răsplată, „împă- 
ratu albinesc“ îi dă o pană de a.: „cînd ai să te gîndești la 
mine, eu am să fiu la tine, că eu știu unde te duci tu. Tu te 
duci la fata lu-mpăratu șărpesc, și fără mine să știi că n-o 
iei“. Pe deasupra, împăratul albinesc îl mai ajută la proba 
facerii pîinii într-o noapte, construind o „pitărie“ (XV, p. 256— 
257). În varianta ialomițeană, soția rîvnită de naș (AT 465) 
îndeplinește a doua sarcină, construirea unei biserici de ceară, 
cu preot de ceară, cu ajutorul a. recunoscătoare (LIII, p. 535). 
O a. din stupii Vîntului Mare îl călăuzește pe erou la curțile 
Linei Rujulina (LXXXIII, p. 371). În chip incidental, prota- 
gonistul ia forma a. pentru a iscodi ce-se petrece în casa 
zmeoaicei. „Țugulea priponi caii, apoi, dîndu-se de trei ori 
peste cap, se făcu o albină și plecă înspre miazănoapte încotro 
şedea Zmeoaica pămîntului. După ce ajunse acolo, zbîrn! în 
sus, zbîrn! în jos, intră în casa zmeoaicei și ascultă ce vorbea 
cu zmeii, ginerii săi, și cu zmeoaicele, fetele sale“ (41, I, 
p. 270). Într-un basm transilvănean, a. e unul din animalele 
în care se află puterea zmeului. În ostrovul mării „trăiește 
un porc năzdrăvan, în capul lui e un bongar, în capul bon- 
garului o albină și tot așa 7 vietăţi și pînă în capul celei de 
a șaptea e o fluieriță; în fluierița aceea e puterea mea şi cine 
o sorbi, e a lui“ (LXXXIII, p. 422). Fata zmeoaicei fugită 
cu iubitul ei și urmăriți de aceasta (AT 313) se preface în 
cele din urmă în a. „ş-a mers de a mușcat pe mă-sa și cum 
a mușcat-o, a murit“ (52, p. 878). 

A. se întilnește și ca protagonist în basmele cu minciuni. 
Variantele românești ale tipului AT 1960 relatează cum un 
prisăcar își cunoaşte toate albinele, fiecare avînd nume. Într-o 
seară, observă că una — Birnușca, Nastasia etc. — nu venise. 
Pleacă în căutarea ei și o găsește înhămată la jug, trăgînd la 
plug. O aduce acasă și îi pune miez de nucă pe rana de pe 
grumaz. Crește un nuc mare pe ceafa a. și vin nenumărate 
ciori să fure nuci. Stăpînul a. le alungă cu bulgări de pămînt 
care se prind deasupra nucului, alcătuind o țarină pe care 
el o ară și o seamănă cu grîu. Cînd se duce la secerat, azvirle 
secerea după un iepure, i se înfige în coadă și, iepurele fugind, 
taie toată holda. Apoi se duce cu grîul la moara celui care 


măcina numai dacă i se spunea o poveste mincinoasă (5, II, 
p. 518—521). 

În snoave, a. are rol incidental. Un țigan are un stup și 
e păcălit de nașul român să facă schimb cu un cuib de viespi 
care ar fi a. de aur (S 5715). În alte variante, țiganul dă a. 
pe gărgăuni, viesparii cei mai mari (47, p. 203—208). Mîncînd 
un fagure de miere, o a. rătăcită îl înțeapă în limbă pe ţigan, 
care o înjură furios, cu toate admonestările unui român: „De-i 
sfîntă, sfîntă să fie, / De limbă să nu mă ţie, / C-o strîng cu 
dinții / De-o văd toți sfinții!“ (S 4307). 


Anecdotă v. Snoavă 


Apă —apă vie— apă moartă. A. în legende este elementul 
primordial, preexistențial, întrucît la începutul lumii „era peste 
tot numai apă“ (52, p. 5; v. Facerea lumii). A. și focul sînt 
împărați, dar a. e mai mare, fiindcă stinge focul (ibid., p. 871— 
872). În ajunul Anului Nou, „toate apele se prefac în vin“. 
La început, „prin toate păraiele și prin toate fintînile era vin 
nu apă“, însă din răutatea oamenilor vinul a fost luat (ibid. 
p. 900—901). Există a. cu însușiri miraculoase. Un cioban 
ajuns împărat, trăiește și astăzi și sub picioarele lui curge 
„apă de aur“. Alexandru Machedon l-a vizitat cerîndu-i astfel 
de a. „doar ar trăi“, dar împăratul l-a alungat (ibid., p. 410). 
Livantie împărat stătea „pe un rîu cu apă vie“ și cînd a venit 
Alexandru Machedon, i-a dat „patru ciocănele cu apă vie“ 
pe care să le folosească atunci cînd va fi „tăiat“. Atunci „să 
puie nevastă-ta bucată lîngă bucată și să te stropească“. Mai 
tîrziu, cînd el a fost tăiat de un ministru, nevastă-sa „l-a 
stropit cu apă și a înviat“. A. au băut-o trei îngrijitoare care 
au devenit sfinte măiestre (99, III, p. 3—4; v. Iele). A. Ior- 
danului a înviat peştii, duși să fie spălați. Împăratul duce 
acolo și soldații morți care învie (52, p. 959). Din locul unde 
a fost îngropat Sf. Ioan de la Suceava curge și astăzi a. „care 
e bună de boale de ochi, de cap, de orice“ (ibid., p. 928). 
Deosebită este a. Sîmbetei, pe care se află blajinii. Ea nu poate 
fi trecută de femei. Fierbe toată săptămîna, în afară de sîm- 
bătă, de cînd Isus a fost urmărit de evrei. Ea înconjură pămîntul 
„ca un gard“, iar la marginea pămîntului e rece (ibid., p. 
1001—1002). i 


=$ 


Dai 


În basme, a. vie și a. moartă sînt folosite pentru însușirile 
lor miraculoase, avînd darul de a învia și de a vindeca. A, 
se găsește de obicei într-un loc inaccesibil, unde se bat munții 
în capete și aducerea ei e o sarcină extrem de grea. Munţii 
se odihnesc numai la amiazi, sau de trei ori pe zi şi izbutește 
cel cate așteaptă pînă la pauza lor (LXXXIII, p. 548). Adu- 
cerea a. se desfășoară și ca o întrecere între tovarășii năz- 
drăvani și baba trimisă de fată (AT 513) (4, p. 127; v. Pro- 
bele pețirii). A. e într-o fîntînă împresurată de animale fioroase 
care sînt speriate de o ploaie mare trimisă înadins în sprijinul 
voinicului (86, p. 100—101). Cind a. este adusă de păsări — 
corbi (54, p. 704), șoimi (79, p. 56), — boi (52, p. 554), nu se 
mai ivesc atari complicații. A. moartă provoacă moartea celui 
care vrea să o ia. Ileana Cosînzeana sfătuiește pe voinicul 
trimis de mama necredincioasă (AT 590) la fîntina moartă 
să aștepte acolo „cînd e soarele cruce amiazăzi“, fiindcă atunci 
nu mai moare cel care ia a. (79, p. 27—28). A. moartă are 
însușirea de a închega trupul celui tăiat în bucățele, dar în 
multe variante aceasta e cumulată de a. vie care deține amîn- 
două calitățile, de închegare și înviere. Voinicul, tăiat și pus 
în desagă de zmeul care i-a furat soția, este înviat de cum- 
natul său, Gerul. Mai întîi, e spălat cu a. moartă și bucăţile 
s-au „închegat îndată... ca un om abia acum mort. După ce 
l-au spălat și cu apă vie, iată că au înviat“ (ibid., p. 56). 
Procedeul e frecvent în basmele AT 315, 590, 303, mai rar în 
altele. Ler împărat își învie tovarășul credincios care a împietrit 
povestind înscenările pe care le-a evitat (AT 516), aducînd a. 
vie de la munții care se bat în capete (42, p. 516). A. vie 
poate întineri, căci „dacă se spală omu, se face copil de 12 
ani“ (86, p. 97). A. care curge „la picioarele unei zîne de 
piatră“ din împărăția unei zmeoaice este bună de leac pentru 
a reda mințile împăratului și împărătesei care înnebuniseră de 
durere după fata lor, rînduită să fie mîncată de balaur (AT 
300, 303). În cele din urmă, și zîna este readusă la viață 
(60, IV, p. 48—58). A. din izvoarele babei, stăpînă a iepei 
năzdrăvane, avea „darul de a te adormi“ și cei ce păzeau 
iapa cădeau victime. Băet sărac adoarme în fiecare seară 
după ce bea a., dar iapa e găsită cu ajutorul animalelor recu- 
noscătoare (83, II, p. 45—48). Există și a. care conține puteri 
uriașe (v. Puteri). Tarta-cot are la cap și la picioare cîte un 
„urcior“ cu a, vie şi a. moartă. Dunăre Voinicul schimbă ulcioa- 


10 


rele și cînd se luptă, Tartă-cot bea din cel cu a. moartă 
„crezînd că bea apă vie“ (41, I, p. 507—508). Zmeoaica are 
„trei butoaie... apă vie, apă moartă. Şi într-unu care beai 
să prinzi putere“. Voinicul e sfătuit să verse butoaiele, dar 
mai întîi să bea din butoiul „ăla care scrie «putere» pă el 
„„„că e-n mijlocul lor“ și astfel o poate birui (5, II, p. 193— 
194). În curțile unor tîlhari, se aflau „două poloboace, unul 
cu apă tare și unul cu apă slabă“. Băiatul bea din cel cu 
a. tare, apoi schimbă locul poloboacelor și îi învinge pe cei 
11 tîlhari (52, p. 559). Deseori, a. din unele fîntîni sau lacuri 
poate reda vederea celor orbi. În cele mai multe variante ale 
basmului despre săracul orbit de fratele său (AT 613), el își 
recapătă vederea spălîndu-se cu a. dintr-o fintînă, fiind sfătuit 
de niște păsări în timpul nopții (ibid., p. 360), sau de diavolul 
care îl trimite „la un tău aici îndărăptu crucii“ (5, II, p. 398). 
Fata unui împărat, părăsită de soțul ei, „adoarme la rădăcina 
unui copac și visează că acolo sunt 3 şipuri cu apă de ochi: 
să ducă împăratului că e orb“. Împăratul se vindecă și o face 
general (52, p. 965). Băiatul orbit de mama necredincioasă 
e uns peste ochi cu a. de rouă adusă de lupul recunoscător și 
își recapătă vederea (8la, p. 501). Zmeul captiv cînd bea a. 
sau e udat cu ea, își recapătă puterile uriaşe, sfărimînd butoiul 
sau lada în care zăcea ferecat (v. Zmeu). El promite chiar 
„nouă veacuri“ salvatorului său (LXXXIII, p. 285). Între 
sarcinile extraordinare, se află și aceea de a „face pînă mîne 
dimineață o apă de argint... şi pe ea să plutească corăbii de 
argint“ (60, V, p. 9; v. Probele pețirii). Adesea, fugarii din 
captivitatea zmeilor se prefac şi în lac de a. (v. Metamor- 
Joze). Astfel, fata se face o a. mare (sau ur lac), iar băiatul 
un răţoi. În întreceri, există și cea de a căra a. cu ciurul: 
baba e învățată de o cioară să astupe găurile cu lut (v. Între- 
ceri). 

În unele snoave, trimiterea după a. e un mijloc de a înde- 
părta soțul de acasă pentru ca femeia să se poată întîlni cu 
amantul ei. Bărbatul e trimis seara la fîntînă, dar la înapoiere 
femeia refuză să-i mai deschidă (S. 3478). Mai adesea, soțul 
e trimis de soţia care se preface bolnavă (AT 1360 C) să-i 
aducă pentru a se lecui a. din Dunăre sau de la anumită fîn- 
tînă (S. 34605). 


11 


Arici. În multe legende, el apare dotat cu o inteligență 
de demiurg, de aceea e înfățișat colaborînd cu Dumnezeu la 
facerea pămîntului (LXXIX, p. 88). Cel mai adesea, Dumnezeu 
trimite la a. albina, mai rar pe altcineva (Sf. Petru, corbul) 
ca să-l povățuiască ce să mai facă cu restul de pămînt, sau 
ca pămîntul să încapă sub cer (v. Facerea lumii). În alte 
variante, a. lucrează împreună cu Dumnezeu, întinzînd sfoara 
de pe ghem pînă unde trebuie să fie marginea pămîntului 
(XXXV, p. 1049). După ce Dumnezeu a făcut un aluat din 
nisipul scos din fundul apelor, a. l-a sfătuit să-i dea grosimea 
potrivită, din care a rezultat pămîntul de astăzi (50 a, p. 250). 
Uneori, a. însuși e creatorul dealurilor și văilor. „Ariciul a luat 
și s-a băgat pe sub pămînt ș-a rădicat munții, a făcut gîrlele, 
a scos isvoarele și de la dînsul pămîntul e așa deluros și rîpos 
cum îl vedem“. Drept răsplată, Dumnezeu „i-a dat să aibă 
ghimpi pe trup, căci înainte era gol și-l mînca or și ce“ (52 
p. 16—17). După alte variante, a fost răsplătit cu însușirea de 
a se face ghem „și la vale să se dea de-a roata“ sau pedepsit 
să se facă ghem pentru că a scăpat din mînă ghemul cu care 
trebuia să ajute pe Dumnezeu la urzirea pămîntului (XXXV, 
p. 1650). Dealurile ar fi fost create anume ca a. să se poată 
rostogoli. „Movilele le-ar fi făcut Dumnezeu numai după gustul 
ariciului. Acesta, la întrebarea lui Dumnezeu, cum ar putea 
pune sau așeza pămîntul mai bine, plan sau altfel cumva, 
a cerut să-l urzească cu movile, dealuri și văi, spre a se mai 
da și el peste cap la trebuință. De aici cuvîntul în popor, că 
omorînd sau bătînd un arici, e păcat, ca și cînd ai omori 
sau ai bate un om“ (38 b, I, f. 127, Ceactru— Brăila). A. ar 
mai avea însușirea de a găsi cu ușurință iarba fiarelor. O 
seamă de povestiri-legende relatează cum sînt închişi puii 
de a. pentru ca aricioaica să aducă iarba fiarelor ca să-i descuie, 
şi apoi omul să o ia (58, p. 137, 193, 209, 289, 299, 311; 
DI, p25): 

Inteligența deosebită a a. e subliniată și în basmele despre 
animale: el izbutește să păcălească vulpea, animalul cel mai 
șiret. Vulpea se laudă că ea știe „un sac ș-o straiță de min- 
ciuni“, pe cînd a. mărturisește că „el atîtu-i de prost, numa 
una știe“. Intră într-o groapă-cursă, unde amîndoi se satură 
de carne, dar nu mai pot ieși. A. roagă vulpea să-i apese burta 
cu botul ca să-i aline durerile, dar cînd a. se strînge și o 
înțeapă, ea îl aruncă tocmai deasupra gropii. De pe margine, 


12 


a. învață vulpea să se prefacă moartă, încît e azvîrlită afară 
de proprietarul gropii şi scapă nevătămată (5, I, p. 123—125; 
AT 33). Basmul are răspîndire largă în Europa centrală și 
răsăriteană, cu deosebirea că în locul ariciului apare motanul 
sau cocorul. Tipul ar fi vechi, atestat încă din antichitatea cla- 
sică, după cum se poate deduce din maxima citată de Archi- 
lochos: „Multe știe vulpea, ariciul numai ceva cu totul deosebit“ 
(XLIII, p. 38). Într-o variantă a basmului despre jurămâîntul 
pe fier (AT 44), a. pedepsește vulpea pentru călcarea învoielii. 
A. a găsit un iepure mort și, neputîndu-l începe singur, a 
chemat vulpea să-i ajute. Aceasta îl mănîncă tot, justificîndu-se 
la urmă că nu cunoaşte „altă dreptate decît dreptatea pînte- 
celui“. A. susține totuşi că există „și o dreptate a dreptăţii“ 
şi, ca să o convingă, o duce la rădăcina unui copac unde ar fi 
„Culcușul sfintei dreptăţi“. În felul acesta, vulpea pune laba 
în cursa așezată acolo și este prinsă de un vînător (41, II, 

. 124—126). Alteori, cel pedepsit e lupul (76, p. 42—43). 

n alt basm (AT 80, sporadic întîlnit în Europa), puiul de 
a. e găzduit peste iarnă de o cîrtiță bătrînă, ca să nu îngheţe. 
Ajuns la căldură, a. se desface, înțeapă cîrtița, încît aceasta 
e nevoită să părăsească culcușul (LIII, p. 530). Întrece cerbul 
la fugă, păcălindu-l (v. Întreceri la fugă). 

n basmele propriu-zise, a. apare doar ca travestire tranzi- 
torie a eroului principal, în unele variante ale tipului Cupido 
și Psyche (AT 425). De obicei, soțul e ascuns în piele de șarpe 
sau de porc, dar în 4 variante românești, el se arată în timpul 
zilei sub formă de a. (XV, p. 48—51). 


Baba Dochia, patroana primelor 9 sau 12 zile de la începutul 
lui martie, numite și zilele babelor, sau babele. Ziua ei e 1 martie 
„ziua întîi de primăvară“ (XXXI a, p. 160), pe alocuri cele- 
lalte zile comemorînd alte babe: Todora, Todosia sau Lunica, 
Mărțica, Mărcurana, Joiana, Virita, Sitița și Dominica, sau 
Barbura, Sava, Ileana, Cosîndeana, Măriuţa, Salomnie, Nie și 
Aftinie, sau Sofia, Sîia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina 
și Jofica (ibid., p. 154). 

În Bucovina, se povesteşte că B. D. „trăiește în munţi 
și că vara se coboară la șes să pască oile“ (52, p. 740). Cele 
mai multe legende relatează întîmplări petrecute în trecutul 
îndepărtat care i-au pricinuit moartea tragică. Ele caută să 
explice atît caracterul capricios al primelor zile din luna martie, 
cît și forma ciudată, antropomorfă, a unor stînci din Carpații 
Orientali, Meridionali și Apuseni. Variantele se grupează în 
patru tipuri care înfățișează caractere diferite ale D. Cel mai 
răspîndit prezintă pe B. D. ca soacră rea, veșnic pornită împo- 
triva nurorii sale (într-o variantă împotriva celor 3 nurori). 
Într-un subtip, ea își trimite nora, la începutul lui martie, 
cu lînă neagră să o spele pînă ce va deveni albă (într-o variantă 
i se dă lînă albă să o facă neagră prin spălare). Trec pe lîngă 
ea Dumnezeu cu Sf. Petru (sau un înger) care săvîrșesc mira- 
colul, albindu-i lîna și îi dau pe deasupra o chită cu flori. 
În alt subtip, B. D. își trimite nora să-i aducă fragi. E întîl- 
nită plîngînd prin poienile acoperite cu zăpadă, de Dumnezeu 
și Sf. Petru care fac minunea, dîndu-i o poală de cărbuni 
care se prefac în fragi sau, mai rar, topind zăpada dintr-o 
poiană și umplînd-o de fragi. Uneori, minunea o săvîrșește 
luna martie dintre cele 12 luni strînse la un foc în munte. 
Văzând florile sau fragile, B. D. crede că a venit primăvara 
și se porneşte cu oile (sau caprele) la munte, adesea însoțită 
de fiul său Dragomir (Dragobete, Iovan), îmbrăcată cu 9 (sau 


14 


12) cojoace. Fiind cald sau plouînd din belșug, B. D. leapădă 
în fiecare zi cîte un cojoc pînă ce rămîne în cămașă. Atunci, 
dă un ger strașnic (de obicei pentru a fi pedepsită pentru rău- 
tatea ei), care o îngheață, după ce mai întîi a înghețat fiul ei. 
Văzîndu-l din depărtare „cu sloietele la gură“, B. D. a crezut 
că e fluier și l-a apostrofat: „Tu cînți, maică, în fluierel și 
eu mor, maică, de ger“ (38 b, VI, f. 233, Părîu-Gorj). Apoi 
e prefăcută în stană de piatră împreună cu întreaga turmă, 
cum se poate vedea în diferite locuri muntoase (LXXIX, 
p. 39; LI, v. II, p.97—107; 52, p. 739; 66, p. 5—12; XXXI a, 
p. 156—160; LIII, p. 353). Nu i s-au semnalat variante la 
celelalte popoare (LXXIV, p. 3—45), doar intervenţia bine- 
voitoare a lunii martie din varianta musceleană (66, p. 5) 
se întîlnește în tipul AT 503, în care actanții sînt însă piticii 
sau vrăjitoarele și mobilul răsplătirii cu totul diferit. Mai apro- 
piate sînt o variantă cehă din secolul al XIV-lea și una polo- 
neză în care nora, trimisă de soacră în timpul iernii să-i aducă 
fragi, e ajutată de cele 12 luni, dacă arată care e cea mai 
bună. Nora consideră luna martie a fi cea mai bună, fiindcă 
aduce speranțe. Drept răsplată, martie îi scoate înainte un 
luminiș plin de fragi (XCII, p. 79). Un alt subtip relatează 
cum B. D. și-a trimis nora să-i aducă un ciur de la moarte, 
cu gîndul că va fi mîncată de aceasta. Un șoarece o sfătuiește 
cum să ia ciurul în timp ce moartea doarme, apoi să-l pună 
la loc cînd moartea va mînca. Soacra nu crede și își alungă 
nora în pădure, unde o găsește un flăcău și o ia de soție. Cînd 
află Dragobete, fiul Dochiei, își omoară mama, apoi se sinucide 
(81 a, p. 355—356). Al doilea tip, cu acțiunea mai simplă, 
o are protagonistă pe B. D., femeie semeaţă, care se încumetă 
să înfrunte rigorile lunii martie, batjocorind-o chiar. Termi- 
nîndu-i-se nutrețul, sau părîndu-i-se că odată cu sfîrșitul lui 
februarie poate ieși la munte, B. D. urcă cu turma, îmbrăcînd 
9 (sau 12) cojoace, spre vîrful munților. Cînd i se spune că 
e abia martie și că vor veni şi zile grele, B. D. răspunde sfi- 
dătoare: „Ce mărțișor-hărțișor / Îl trage baba p-un curișor“ 
(58, p. 250). Luna martie se înfurie și — uneori cerînd trei 
sau mai multe zile împrumut de la făurar — dă întîi o căl- 
dură sau o ploaie continuă. B. D., de cald, sau fiindcă i s-a 
udat cojocul, leapădă în fiecare zi cîte unul, pînă rămîne în 
cămașă. Atunci martie dă un îngheț care o petrifică, împreună 
cu turma (LI, v. II, p. 107—112; 52, p. 740; XXXI a, p. 155— 


Cun 


15 


161; 58, p. 250). Acest tip are mare răspîndire la popoarele 
balcanice, precum şi la popoarele romanice („zilele de împru- 
mut“), nu însă la popoarele germanice (LXXXIV, p. 12—29). 
Hasdeu presupune că legenda ar fi de obiîrșie „frigiană, adecă 
tracică“, pornind de la marea asemănare cu legenda clasică 
despre Niobe pe care ar fi preluat-o grecii de la traci (XXXV, 
p. 2281). Aria de răspîndire ar pleda mai mult pentru o ori- 
gine mediteraneană. La noi, cele două tipuri au fost localizate 
la unele stînci, întrucîtva antropomorfe, din tot lanțul Car- 
paţilor: Rarău, Ceahlău, Bucegi, Făgăraș, Sibiu, Sebeș, Vîr- 
ciorova, Semenic, Munţii Apuseni (Piatra Caprii şi Cheile 
Turzii) şi Țibleș (izvoarele Izei), apoi pe rîul Doamnei în 
Valea Rea, la obirşia Gilortului, în satele Balta și Gornoviţa, 
jud. Mehedinţi, în Vama Buzăului, pe apa Humorului (Buco- 
vina) și în Piatra Craiului (XXIII b, p. 187—188). Al treilea 
tip e atestat cu totul sporadic şi numai în Bucovina. Dochia 
a fost o fată de împărat care a fugit de împăratul cotropitor 
ce voia să o ia de nevastă. S-a travestit în păstoriță cu o 
turmă de oi în munți. La început, fiind timp frumos, a lepădat 
cîte un cojoc, apoi a venit frigul cel mare. Nedeprinsă cu frigul 
și temîndu-se să vină îndărăt, a început a cîrti împotriva lui 
Dumnezeu care a pedepsit-o, prefăcînd-o în stană de piatră, 
iar oile în bolovani. O altă variantă o arată pe Dochia fată 
orfană și ciobăniță la turma bunicului; ieșind la munte în 
martie, ea leapădă întîi cîte un cojoc, apoi gerul o strînge pînă 
la îngheţ împreună cu turma. Ea s-a prefăcut în fîntînă cu apă 
rece, iar oile în flori (LI, v. II, p. 94—96). Varianta primă 
a acestui tip e cea mai apropiată de legenda consemnată de 
Gh. Asachi prin 1840, pe care a versificat-o în balada Dochia 
și Traian. Dacă această variantă, notată de Marian din Lucă- 
cești, nu e un ecou livresc, fără îndoială că o asemenea legendă 
trebuie să fi auzit Asachi, care a prefăcut însă pe Dochia în 
Dachia, fiica lui Decebal, care fuge în munți, de împăratul 
Traian ce se îndrăgostise de ea. Numele Dochia — foarte rar 
Chirdosia sau Marta — al eroinei a fost preluat din calendarul 
bizantin care serbează la 1 martie pe martira Evdochia, în 
urma interferenţei dintre legenda populară străveche și cea 
creștină, localizată de asemenea la începutul lui martie. Uitimul 
tip înfățișează și pe noră tot atît de rea ca și soacra. B. D. 
i-a cerut să-i aducă fragi, dar aceasta îi pretinde să-i aducă 
ea mai întîi caș dulce de la stîna din munte. B. D. se duce 


16 


la munte îmbrăcată cu 9 cojoace, dar pe drum îngheață de 
frig (81 a, p. 354—355). 

Altă legendă interpretează altfel răutatea B. D. La început, 
toate lemnele din pădure pe care le tăia omul veneau singure 
acasă. O dată, B. D., după ce a tăiat bușteanul, s-a suit pe 
el ca să nu vină acasă pe jos. Lemnul s-a revoltat și a bles- 
temat ca pe viitor oamenii să ducă lemnele cu spinarea, sau 
să fie trase de animalele de povară (66, p. 4). 


Babă. I. Unele legende toponimice comentează întîmplări 
dramatice din viața unor b. În Grohăuţi, în Țara Zarandului, 
o b. văduvă și-a cheltuit toată averea pe construirea unei 
biserici frumoase, cerînd ca răsplată să trăiască și ea cît va dura 
biserica. Rugămintea i-a fost îndeplinită și b. a trăit pînă i-au 
murit rudele, apoi treptat oamenii nu i-au mai înțeles limba 
și b. și-a pierdut mintea. S-a așezat într-un sicriu în biserică 
și numai o oră la Crăciun i se limpezea mintea: atunci întreba 
pe preot dacă mai dăinuie biserica. La răspunsul afirmativ, 
se așeza iarăși în cosciug. Un război puternic a distrus satul 
și biserica și noaptea se mai aude, peste ruinele bisericii, bocirea 
b. (50 a, p. 256). 

B. e în genere rea. În pădurea Năsăudului, o b. blestemă 
pe viteazul Sigmirian pentru că nu vrea să ia de soție pe fata 
împăratului, să rătăcească 30 de ani prin păduri fără să găsească 
un strop de apă. Blestemul va fi curmat numai de cel ce se 
va arăta prietenos cu el (ibid., p. 254—255). O b. care n-a 
făcut nici un bine, ajunge după moarte în iad. Ca să o scoată, 
fiul său întinde pînă la ea o aţă lungă de care se prinde b. 
Întrucît se mai prind și alte suflete, b. începe să le bată și 
să le împingă pînă ce se rupe aţa și rămîn toți în iad (52, 
p. 1127). B. are cap de drac de cînd, certîndu-se odată cu 
dracul, Sînpetru i-a decapitat, dar cînd să le reașeze capetele, 
n-a mai știut care al cui este și capul dracului s-a nimerit la 
b. (LXV, p. 89). B., aruncată în groapă peste un drac, îl 
cicălește toată noaptea, încît a doua zi are tot părul cărunt 
pe partea dinspre b. (ibid., p. 114). Dracul, sfătuit de b. să 
se strecoare neudat printre picurii de ploaie, a alergat pînă 
a plesnit (ibid., p. 122—123). B. tătarilor erau canibale. O b. 
vrea să vîre o fată captivă în cuptor, invitînd-o să se așeze 
pe lopată. Fata cere b. să-i arate cum și o aruncă pe ea în 
cuptor (52, p. 706). 


17 


II. În basmele despre animale, b. are rol secundar, de obicei 
ilariant. În unele variante ale basmului 103 D*, caprele se 
sperie de vintul dat de b. (56, p. 26—28). În alte variante, 
b. e pedepsită de moș să stea afară pînă îi ajunge zăpada 
la glezne, apoi la țîță și la gît (70, p. 8). B. consimte să taie 
țapul agonisit prin munca moșului, dar acesta izbutește să fugă, 
fiind jupuit pe jumătate (5, I, p. 130). În basmul despre ani- 
malele în călătorie (AT 210), o b. săracă nu are pentru cină 
decît un ou pe care îl coace în vatra focului. Oul explodează 
tocmai cînd se apropie lupul de el, scăpînd b. de atacul lupilor 
(ibid., p. 141). Cînd b. e atacată de un lup, ea îi promite trei 
capre, dar după ce ajunge acasă, se baricadează și lupul rămîne 
păgubaș (LXXIX, p. 24). 

III. În ipostaze contradictorii e înfățișată b. în basmele 
propriu-zise: uneori, ea e zgîrcită și rea, punînd la cale moartea 
protagonistului, alteori, dimpotrivă, îl ajută, sfaturile ei dove- 
dindu-se singurul mijloc de a ieși din impas. 

Zgîrcită şi rea e b. posesoare a unei găini (AT 715 A), 
fiindcă nu vrea să dea măcar un ou moșneagului ei, îndem- 
nîndu-l să-și bată cocoșul pînă ce va oua (XV, p. 36—38). 
Cînd e dusă de fiul ei în căsuţa aeriană a zînei, după un timp 
„baba s-o-mbuiecit“ şi începe să fie nemulțumită: „He, he, 
hei, că mîncarea nu se pune la timp! C-am să mă dau io să 
fac mîncare... He, he, hei, că de măturat nu se mătură la 
timp, am să mă dau eu să mătur“. Intervenţia ei distruge 
sistemul de servire mecanică și soția zină fuge în lume (5, I 
p. 535). Cînd moșneagul (AT 555), urcat la Dumnezeu pe 
tulpina bobului crescut pînă la cer, îi cere pe rînd, la sfatul 
b., să aibă palate strălucite și ei să fie mai tineri și amîndoi 
împărați, B. nu se mulțumește a fi împărăteasă și vrea să 
ceară de la Dumnezeu să o facă Dumnezeiţă, dar vîntul turbat 
o spulberă de pe tulpina bobului (LXXXIII, p. 456). În multe 
basme, b. recăsătorită, persecută pe fata moșneagului și păr- 
tinește pe fiica ei, mai urîtă și mai leneșă. 

Mai temută e b. fermecătoare, adesea cu puteri cosmice. 
O b. din pădure a răpit de pe cer soarele, luna și celelalte 
constelații, ţinînd lumea în beznă. Odolean, plecat să elibereze 
constelaţiile, este omorît pe loc: „cînd îi pușcă un pumn în 
frunte, dintr-odată l-o despicat drept în două. Şi o suflat pe 
dînsul și l-o făcut o stîncă de piatră“. Abia fratele de cruce 
izbutește să o învingă cu ajutorul calului, silind-o să-l învie 


18 


pe Odolean și să elibereze constelațţiile închise în ulcelele sale 
(5, I, p. 264—265). În unele variante, b. ia atributele Mumei 
Pădurii şi omoară voinicii ce poposesc în jurul focului. Ea 
«coboară pe copac, văietindu-se „Bu-bu-buu, da frigu-mi-i!“ 
La invitația voinicului de a cobori la foc, ea îi aruncă obiec- 
tele fermecate ce țintuiesc locului: „Na tri peri de-a mei, pune-i 
pe cînii tăi și na inelu meu, pune-l în deștu tău“. Abia Petrea 
Făt Frumos aruncă perii în foc și izbutește să o supună pentru 
a-i învia frații (ibid., p. 275—278). Un băiat sparge coșul 
cu ouă al unei b. și aceasta îl blestemă să i se împlinească 
ce va pofti mai întîi. Jucînd mingea cu surorile lui, într-un 
moment de furie le strigă, — Înghiți-v-ar pămîntul“, ceea ce 
se întîmplă pe loc (LXXXIII, p. 987—988). O b. insidioasă 
momește pe voinici cu mărul fermecat: „Ai, dragu mătuși, 
uiti ce meră mîndre și frumoase are mătușa! Vină la mătușa 
să-ți dau un măr... Cînd l-o despicat în două, pe babă n-o 
mai văzut-o și orașu s-o făcut stîncă și fata s-o făcut capră“ 
(5, I, p. 538). Fermecătoarea se încumetă să se ia la întrecere 
„cu Vîntul care va aduce mai repede o cofă de apă. Sub pre- 
text că Vîntul ar semăna cu un fecior al ei, îl momește să-i 
«caute în cap spre a verifica similitudinea. „Și, cătînd în cap, 
i-o pus un ciolan di zmău su cap ş-o adormit“. Vîntul este 
trezit de săgeata lui Pușcă-țînțari „și cînd i-o țîpat un picior 
în cur la babă, o sărit baba de tri stînjîni în sus!“ (ibid,, 
p. 227—228). B. care stăpînește izvorul cu apă vie e om-pasăre 
„care ocărăște pe solicitanți cu vorbe atît de grele, încît întorc 
capul şi prin aceasta se prefac în stîncă de piatră. Numaio 
fată „s-a ținut, nu s-a uitat într-o parte cînd a ocăriît-o. Dac-a 
văzut baba așa, s-a întors cu binele la dînsa“ și i-a dat „apă 
vie și apă moartă, apă răcoritoare, copac care cîntă și pasăre 
„care vorbește“ (52, p. 1012). B. din căsuţa din pădure ospă- 
tează voinicii care trec pe acolo și-i trimite în casa din fîntînă 
de unde să-i aducă luminarea stinsă de pe masă. Voinicul 
șiret nu ia lumînarea, ci o bucată de diamant și b. „a început 
a se văita, că ei lumînarea așa-i trebuia ... și pe cîți a trimes, 
nime nu i-a adus-o!“ (ibid., p. 1056—1057). Mai temută este 
faimoasa b. care are iapa năzdrăvană cu mînjii cu mai multe 
inimi (sau aripi, v. Cal). B. Relea (b. Hirba, b. Cămăroane, 
Vijbaba etc.) locuiește de obicei într-un ostrov sau la marginea 
mării într-un ținut îndepărtat, unde are o casă „nevoiașă, 
prăpădită. Şi toată curtea ei e făcută numai cu pari cu capete 


19 


dă om, oameni morți. Şi numai un singur par mai e fără cap- 
Şi paru ăla strigă mereu: « Cap, cap! cap, cap!»“ Cînd vine 
voinicul să păzească iapa, b. Hirba o amenință, dacă va fi 
găsită „că-n loc să pui capul lui în par, îți pui capu tău!“ Cînd 
iapa e totuși descoperită cu ajutorul animalelor recunoscătoare, 
b. Hîrba își iese din fire și are accese de sadism: „Bate iapa, 
dă-i, omoar-o, sucește-o, arde-o, bag-o frigare arsă, bag-o pîn 
burtă, pîn fătăciune, pă coló, pă coló“ (5, II, p. 306—311). 

B. vicleană este tot atît de temută. Viclenia ei tipică întrece 
cu mult pe cea a diavolilor care se văd nevoiţi să o folosească: 
„Era o babă așa de rea... că dracii, de rea ce era, au luat-o 
și au pus-o talpă la iad și au urzit iadul pe dînsa“. Soldatul 
` rus ce se strecoară în iad, nu poate fi scos afară de draci. B., 
în schimbul eliberării ei, se angajează să-l scoată și cere o dara- 
bană pe care prinde „a bate de război“. Soldatul crede că e 
bătălie și fuge afară din iad (52, p. 1267—1268). În basmul 
AT 821 A*, dracul nu izbutește să vîre zizanie între doi însură- 
tei. O b. promite că îi va dezbina, cerînd plată „o pereche de 
papuci boierești“. Ea convinge întîi pe nevastă că soțul o 
înșală pentru că a fost fermecat și o sfătuiește să-i taie din 
cap trei fire de păr cu un cuţit nou pentru a-i desface farme- 
cul. Apoi convinge pe bărbat că nevasta îl înșală și vrea să-i 
taie gîtul în timpul somnului. Bărbatul o surprinde cu cuțitul 
și o omoară, apoi se sinucide și el, iar diavolul, de teamă, îi 
întinde b. papucii promiși, peste gard, cu o prăjină (LXIV, p. 
11—15). Tot o b. bagă zizanie între doi cerșetori, prefăcîn- 
du-se că le dă un galben. Diavolul o răsplătește cu o pereche 
de păpuci (37, p. 8—9). Diavolul nu izbutește să aducă vrajbă 
între doi frați pînă ce o b. intră în casă la fratele cel mic fără 
să-i spună o vorbă, iar cînd iese, strigă s-audă cel de afară 
„Auzi, să nu spui ce ţi-am spus“. Fratele cel mare crede că b.. 
i-a destăinuit lucruri înspăimîntătoare, de vreme ce nu vrea. 
să i le divulge și cei doi se iau la ceartă, apoi la bătaie (99, III, 
p. 304). Un om dă dracului moara într-un moment de necaz, 
apoi nu știe cum să se scape de el. O b. se oferă să-l ajute și 
simulează că s-a îndrăgostit de diavol cu care se căsătoreşte. 
Odată b. îl ferecă pe diavol în moară cu lanțuri pe care nu le 
mai poate rupe, apoi, sub pretext că vrea să-l spele, îl opăreşte: 
cu apă clocotită. După ce se vede dezlegat, diavolul fuge, pără- 
sind moara pentru totdeauna (52, p. 203—208). Pentru a rea- 
duce fata împăratului furată de pajură (AT 516 B), o b. ia. 


20 


trei mere de aur și un butoi încăpător. Promite fetei un măr 
din fundul butoiului și cînd fata intră să-l ia, b. închide capacul 
și o duce înapoi la tatăl ei. La a doua evadare, b. este mîncată 
de animalele ajutătoare (5, II, p. 224—228). Feciorul de împărat 
nu o poate convinge pe Codreana Sînziana să coboare din 
copac, dar o b. face foc sub acel copac și așază strimb ceaunul 
pe pirostrii. Fata îi spune cum să-l îndrepte, dar b. se preface 
a nu pricepe și o cheamă să-i arate, prinzînd-o și ducînd-o fiului 
de împărat (59, p. 198—199). Viclenia este îmbinată uneori 
cu o istețime ascuţită. O b. ce locuia în pădure, neavînd copii, 
«confecționează o păpușă frumoasă, de care se îndrăgosteşte 
feciorul unui împărat. Acesta o cere de soție, dar b. o pune în 
trăsură numai dacă tot cortegiul are fața întoarsă. Călătorind 
pe mare, b. aruncă păpușa în apă, apoi dă alarma că i s-a înecat 
fata. Curtenii scot din mare pe fata mamei mării pe care o 
cred fata b. (52, p. 996—997). 

La nevoie, b. fermecătoare poate pătrunde în orice odaie 
pentru a spiona. Pentru a afla care din cei doisprezece feciori 
e cel năzdrăvan (AT 725), „baba s-a dat de trei ori peste cap și 
se făcu o muscă și intră pe gaura cheii în casă la feciori“, apoi 
face o crestătură în tunica lui Micu Grămădicu. În serile urmă- 
toare, b. află în același mod părerile lui despre originea vinului 
și a împăratului. La urmă, b. e decapitată (61, p. 53—56). 
Altă b. intrigantă insinuează împăratului că multele cârciumi 
înființate de soție în absența lui ar proveni din prostituirea 
acesteia, „pentru că de cînd te-ai dus d-ta de acasă, umblă 
alții la femeia d-tale și-i dau bani și ea a strîns“. Împăratul 
revoltat își decapitează soția (52, p. 964). În genere, b. este 
agresivă în familie, deținînd primatul. Soțul este obligat să-i 
execute poruncile, iar cînd moșneagul are curajul de a se împo- 
trivi, b. „Hap! cociorba și dă baba cu cociorba-n moșneag“ 
(5, I, p. 259—260). 

n egală măsură apare în basme și b. sfătuitoare care îi 
ajută pe protagoniști în momentele cruciale ale acțiunii. Fata 
leneșă care este bătută de mama ei (AT 501), ajunge la curtea 
împărătească unde viitoarea soacră îi dă să toarcă într-o noapte 
doi saci de fuioare. O b. o ajută să treacă toate probele de tors 
în cursul unei nopți, cu condiția să o cheme la nuntă. La masa 
mare, b. mărturisește că diformităţile ce le are provin din prea 
mult tors. Împăratul interzice soției de a mai toarce (60, I, 
p. 53—59). Harap Alb pălmuiește bătrîna cerșetoare, dar a 


2i 


treia oară cînd îi dă un ban, b. îl învață să ceară hainele și 
calul de mire ale tatălui lui ca să poată izbîndi. Cînd e trimis 
să aducă pielea zmeului cu piatra scumpă, b. din poiana pădurii 
îl găzduiește şi îi arată amănunțit cum să procedeze pentru 
a scăpa de capul zmeului care l-ar fi omorît (XV, p. 267—285). 
Fiul mai mic al împăratului e învățat de o b. cum să găsească 
luna și soarele furate, drept răsplată că i-a zis „mătușă“ (12, II, 
p. 62—63). O b. sfătuieşte pe ucenicul, prefăcut noaptea în 
cal de stăpină-sa strigoaică, să așeze căpăstrul în capul ei 
pentru a o pune pe ea la munci (52, p. 862). Altă b. din pădure 
îl învață pe soldatul pe viață, pentru că nu a stingherit-o din 
rugăciunile ei, cum să fure lumînarea miraculoasă din care 
apărea, îndată ce era aprinsă, „un om cu un nai“ (AT 562) 
care îndeplinea orice dorință (ibid., p. 1183). Petrea Piperiul 
e mereu trist pentru că rîd ceilalți școlari de el, pînă ce o b. fi 
destăinuie că e fiu de împărat și a mai avut trei surori, furate: 
de zmei, învăţîndu-l cum să plece în căutarea lor (79, p. 130—131). 
Cînd fiul de împărat este trimis de mama denaturată să aducă 
apă vie, apoi mărul de aur din rai, o b. îl sfătuiește ce să facă 
și reține apa vie și mărul de aur. El e omorît de Negru-împărat 
împreună cu mamă-sa, tăiat în bucăţi și pus în desagi pe cal. 
B. adună bucăţile, îl învie cu apa vie, iar cu mărul de aur îl 
face mai voinic. După ce omoară pe asasinii săi, feciorul găsește 
b. prefăcută în fată și se căsătorește cu ea (LXXXIII, p. 662). 
O b. sfătuiește pe fiul vînătorului cum să aducă o cracă verde 
din pomul raiului, pregătind 200 corăbii cu carne şi bucate 
(41, I, p. 463). Trei frați orfani nu se pot însura pînă ce b. Hirca 
nu-i învață să comande „o cămașă în care să intrați toți trei 
frații; după ce vă veți îmbrăca cu dînsa toți deodată, să dați 
cu sulițele în sus fiind într-acea cămașă și care unde o cădea 
din sulițele voastre, acolo vă sînt scrisele“ (ibid., p. 477). Altă 
b. învață pe fiul împăratului cum să se poarte cu cele trei rodii 
aurite, pentru ca să nu moară ca fiul ei (ibid., p. 307). În unele 
variante ale basmului nuvelistic AT 910, o b. este aceea care 
dă cele trei sfaturi flăcăului fără noroc: să ajute pe cineva 
aflat la mare nevoie, să nu mîne unde femeia este tînără și 
bărbatul bătrîn și la mînie să se stăpînească (52, p. 1160). Altă 
b. sfătuiește pe un cioban să se hrănească numai cu mămăligă 
cu mujdei, căci astfel va prinde putere ca să poată azvirli oi 
multe peste gard, drept simbrie pe un an (ibid., p. 551). 


22 


Uneori b. se vădește şi miloasă. B. Boanța trimisă cu Fio- 
rița din codru ca să-i scoată ochii, e uimită de frumusețea ei 
și nu îndrăznește să îndeplinească porunca primită (83, I, 
p. 71—72). 

IV. 1al snoave, b. e întruchiparea neglijenței, dar și a înfu- 
murării erotice. O b. avea o fată, o mîță și o cățea, dar n-a ascul- 
tat de sfatul fetei de a semăna şi toamna a trebuit să cerșească, 
întrucît fata nu s-a măritat, mîța n-a crăpat, cățeaua n-a tur- 
bat, nici ea n-a murit, cum își prezisese primăvara (52 a, p. 82). 
B. Călinușa e învățată de preot să-și cîștige traiul cu descîn- 
tecul „Nimic nu știu, nimic să nu fie“. Tocmai preotul se îneacă 
cu un măr și e chemată b. să-i descînte. Auzind-o, preotul izbuc- 
nește în rîs și îi sare mărul din gît (ibid., p. 83—84). B. învățată 
de un om să descînte doar cu refrenul „Baba Ilinca n-are tul- 
pan — Dă, Doamne, să-i treacă“ vindecă un copil, iar la urmă 
fata unui pașă turcesc. Cînd acesta află formula, se face creș- 
tin (78, p. 89—94). O b. bogată e momită să se mărite cu un 
flăcău, care îi încarcă averea în car împreună cu burduful 
cu galbeni, apoi o părăseşte în mijlocul pădurii unde o mănîncă 
lupii (99, VI, p. 222—223). Altă b. vrea să se căsătorească cu ` 
un flăcău, acesta acceptă dacă ea îi va prinde trei ciocîrlani 
moțaţi. B. se tot căznește fără succes (S. 3459). B. ceartă pe 
un hoț pe care îl surprinde în măr, dar cînd acesta spune că 
la coborire o va săruta, b. tace și așteaptă, iar cînd acesta sare 
din măr peste gard, îi strigă că nu e numai hoț, ci și mincinos 
(S. 3460). Cînd orășeanul primit în gazdă spune că a ieșit legea 
ca fetele să ia moșnegi, iar b. flăcăi, b. crede că e foarte posibil, 
întrucît orășeanul vine de la Iași (S. 3461). B. crede pe cel 
venit de la oraș care răspîndește vestea că femeile cu gura 
mică au drept la doi bărbați, iar cele cu gura mare la trei băr- 
baţi. B. își cască gura pînă la urechi (S. 3462). Un cioban se 
însoară cu o b. cînd aceasta pretinde că vede chiar acul înfipt 
în copac (S. 3464). În cîteva snoave, apare b. surdă care nu aude 
întrebările și potrivește răspunsuri ilariante (S. 5873 F, G, 
H, I, J, K, M). B. morăreasă și cîrciumăreasă vinde vinul cu 
ocaua de trei sferturi și ia vama din făină cu ocaua de cinci 
sferturi, explicînd că măsurile se completează una pe cealaltă: 
patru și patru (S. 4784). În tîrg, b. se plimbă printre cojoace 
strigînd că vestea nouă le va aduce mare noroc. Ea refuză să 
o spună pînă ce nu i se dă un cojoc nou și atunci divulgă că 
cojocul b. este noutatea cea mare (S. 4785). B. bigotă, ce se 


23 


ruga lui Dumnezeu să o ia la el, e momită să intre într-un coș, 
legat de funia clopotului. Cînd e ridicată sus, un văr taie funia 
şi b. cade cu zgomot, lecuindu-se de biserică (S. 5608-3). 

Sporadic, b. se arată sfătuitoare și în snoave. O nevastă, 
bătută mereu de bărbat sub pretext că nu i-a așternut să doarmă 
în cutare loc, e sfătuită de o b. să-i aștearnă în toate părțile. 
Bărbatul „crăpa de ciudă că l-a păcălit femeia“ (78, p. 7—8). 

V. În o seamă de poveşti cumulative, b. e protagonistul 
de la care pornește acțiunea: bocirea puiului mort (AT 2022), 
refuzul de a şterge laba cocoșului (AT 2030 E), văicărelile după 
mațul furat de o cioară (99, VI, p. 286—288, 289—290). v. Baba 
Dochia, Muma Pădurii. 


Balaur. I. După legende, b. sînt oameni destinaţi de la naş- 
tere a exista în formă de șarpe și dacă în 7 ani nu își dovedesc 
puterea de b., rămîn oameni obișnuiți. Ei mai provin din sufle- 
tele oamenilor necurați: în timpul somnului, sufletele se urcă 
prin nori în chip de b., unde se bat cu alți b. (XXXI a, 
p. 135—136). Cele mai multe legende îi înfățișează ca provenind 
din șerpi în anumite împrejurări. Devin b. șerpii care stau ascunși 
încît nu-i vede nimeni, adesea nici alt animal, de la 7 ani pînă 
la 100 ani. În acest timp, câștigă în dimensiuni, ajungînd cît 
un bou sau chiar lungi din nori pînă pe pămînt și capătă aripi 
și picioare (LIII, p. 185—186, XXXI a, p. 135). Forma lore 
închipuită felurit. Trupul e de șarpe, sau chiar de om, atît 
că are coadă şi cap de crocodil, sau jumătate om jumătate 
şarpe cu solzi de pește, sau șarpe cu cap de cal (XXXI a, 
p. 134—135). Aripile lor ar fi de os, de aceea nu se pot rupe, 
iar în gură au clopoței și fluiere cu care șuieră ca un voinic 
(LIII, p. 185). Pot avea mai multe capete (XXXI a, p. 134). 
În anumite zile ale anului, mai mulți șerpi se strîng și „fierb 
piatra“, adică zămislesc din spumele pe care le varsă din gură 
o piatră de dimensiunea unui ou care are puteri miraculoase. 
Şarpele care o înghite se poate ridica imediat în nori (LIII, 
p. 186) sau intră în pămînt unde stă ascuns 7 ani și abia după 
aceea devine b. (52, p. 810). B. poartă piatra scumpă în cap, 
de aceea „strălucesc ca soarele“. Cine poate dobîndi atare 
piatră „ce va gîndi, aceea va căpăta“ (ibid., p. 812). Piatra 
îl apără împotriva bolilor și a altor rele (XXXI a, p. 136). 
Un om a căzut în groapa lor, unde b. l-a îndemnat să lingă 
piatra aceea și s-a hrănit astfel de toamna pînă primăvara. 


24 


La Blagoveştenie, s-a deschis pămîntul și omul a ieșit și balau- 
roaica l-a avertizat să nu mai omoare șerpi (ibid., p. 839). 
Lîngă Cugir, s-au bătut doi b. și unul a căzut în pîriul Beciului. 
Nimeni n-a îndrăznit să se apropie de el, numai un negustor 
neamț i-a despicat capul și i-a luat piatra scumpă, mare „ca 
pumnul“, care l-a îmbogăţit pe el și pe „neam de neamul lui“ 
(38 b, XVII, p. 319, Cugir — Alba). B. locuiesc de predilecție 
prin iezăre și bălți, mai rar prin păduri neumblate. Ei se ocupă 
cu purtatul ploilor, îndeosebi a grindinei și a ploilor torențiale. 
Pentru aceasta, „ei sug apă din mare ș-o dau că plouă“ sau din 
„iazuri“. Apa suptă de ei e împrăștiată „pe cer ca nouri și 
crește, ca și cum ar crește pîinea cînd dospește“ (52, p. 804, 
803). Grindina are geneză diferită. Ea ar proveni din ploaia 
înghețată de suflarea b. — care este foarte rece — sau din 
aburii b. cînd se luptă între ei prin nori. Alteori, gheaţa e făcută 
jos pe un iezăr de b. sau de conducătorii lor, șolomonarii, unde 
e tăiată mărunt, apoi urcată de b. în nori și purtată după voia 
șolomonarilor. Mărunțirea gheții o face b. cu cismele lui de 
oțel cu care e încălțat (XXXI a, p. 121). B. vine pe un nor 
„strașnic de mare“ și se lasă pe cîte un sat pe care „l-a ras cu 
totul de pe fața pămîntului“, retrăgîndu-se în mare unde e 
„șederea“ lui. Atari întîmplări au fost consemnate și „prin 
gazete“ (52, p. 804). Grindina cade cînd b. lovesc cu coada, 
sau se bat între ei, cînd se întîmplă și ruperi de nori. Căderea 
celui învins provoacă ploi torențiale (LIII, p. 186—187). Se 
citează cazuri de atari căderi în diferite locuri (52, p. 811), 
din locul unde au căzut iscîndu-ss un izvor rece, uneori chiar 
numit „Groapa balaurului“ (XXXI a, p. 149). B. e iritat cînd 
aruncă cineva pietre în iezerul în care stă el și ca să se răzbune, 
iese afară din apă și lasă ploaie și grindină asupra locului (ibid., 
P- 138). Dar cel care călăuzește b. în norul de ploaie este șolo- 
monarul. Acesta este un om cu puteri extraordinare care umblă 
de obicei în chip de cerșetor, adesea șchiop, purtînd în desagă 
toaca cu două pietre legate de capătul ei (LIII, p. 187), sau 
ca un om zdravăn și voinic, dar cu părul zbirlit și haine murdare 
și peticite; în traistă are aţă sau un topor și un frîu de coajă 
de mesteacăn. Într-o mînă ține o carte, iar în cealaltă un toiag. 
Piinea căpătată din cerșit o aruncă pe ape. Dorm numai prin 
peșteri, păduri sau colibe. Sînt considerați drept oameni sfinți, 
sau, dimpotrivă, vînduţi diavolului căruia și-au dat sufletul 
pentru a avea putere asupra văzduhului și b. (XXXI a, 


25 


p. 142—143). Şolomonarii au mîncat carne de om. Ei învață 
o anumită școală, „șolomonăria“, care e sub pămînt, unde 
stau 7 ani. Unul din ei rămîne acolo, iar ceilalți ies pe pămînt 
(LIII, p. 187). Acolo învață „toate cărțile din lumea asta“, 
apoi se duc într-o peşteră depărtată din Orient unde stau la 
o masă de piatră pînă scriu „toată învățătura din lume într-o 
carte“. De aci, Dumnezeu îi rînduiește peste nori (XXXI a, 
p. 144). Nu toți pot învăța șolomonăria, ci din șapte inși abia 
unul. Băiatul unui preot s-a dus la Paris unde n-a învățat 
„decît cum să deie piatra“. Tatăl său l-a certat pentru că 
și-a cheltuit banii în zadar, fiul său, drept răzbunare, i-a lăsat 
grindină pe cele 40 de fălci și preotul l-a împușcat (52, p. 808— 
809). Ca să scoată b., șolomonarul se duce la marginea lacului, 
unde citește din carte, sau îl „șolomănește“ și cînd iese b., 
îi pune în cap friul de coajă de tei (sau de mesteacăn), îl înca- 
lecă și îl poartă unde vrea să dea ploaie sau piatră. De obicei 
lasă grindină acolo unde oamenii nu l-au miluit și l-au batjo- 
corit. Se sperie de clopote (LIII, p. 188). După ce au lăsat 
ploaia și grindina, duc mai departe b. pînă în Țara căldurii, 
unde îi omoară și vînd carnea cu mare preț. „Acolo e așa de 
cald, încît nu pot lucra fără un os, sau bucată de piele de balaur 
subsuoară, căci osul sau pielea de balaur e rece ca gheața“ 
(XXXI a, p. 147—148). Împotriva șolomonarilor au putere 
mai mare contrașolomonarii (oamenii meșteri, pietrarii). Aceș- 
tia provin din șolomonarii care și-au îndeplinit anii de serviciu. 
Ei pot îndepărta norii cu b. împlîntînd 4 furculițe în cele 4 
părți ale lumii, sau cu o bucată de fier, rostind o formulă. Ei 
pot chiar omori b., aruncînd un cuţit în inima virtejului (ibid., 
p. 148—149). Da asemenea, unele babe pot îndepărta b. rostind 
formule (ibid., p. 149). Un b. uriaș venise pe muntele Oslea, 
la nord de Tismana și sorbea toți oamenii și vitele din jur. 
Avea 9 capete cu cîte un ochi. Iovan Iorgovan și-a fâcut gropi 
în jurul lui și în fiecare zi i-a săgetat cîte un ochi. B. orbit a 
pornit spre apus. „Pe unde mergea, munții se desfâceau și rămi- 
nea vale“. Iorgovan l-a urmărit și l-a tăiat de la coadă spre 
cap. La Topleţ, Iorgovan a fost amăgit de un glas de fată și 
capul b. a putut trece Dunărea (38 b, IX, p. 10—11, Baia de 
Aramă — Mehedinţi). După o altă legendă, capul tăiat a fugit 
în Marea Neagră, de unde ies muștele veninoase. Un b. stă- 
tea într-o peșteră din Viişoara, județul Olt. E rănit de viteazul 
Ostrea şi din locul unde s-a înecat acest b. „iese şi astăzi un fel 


26 


de grăsime din care se formează țînțari“ (XXIII b, p. 130—131). 
B. sînt închipuiți cîntînd și erau invidioși pe oamenii care îi 
întreceau. Cînd un flăcău zicea frumos în frunză, b. se urca 
în copac să-l zărească, apoi fugea să-l prindă (52, p. 847). Pe 
alocuri e confundat cu șarpele și cu zmeul (v. Șarpe, Zmeu). 

II. În Basme, b. este cel mai adesea ostil omului. Atitudinea 
lui este cunoscută din basmul foarte răspîndit AT 300, unde 
b., stăpîn al unicei fîntîni, nu dă apă decît pentru „cap de om“. 
Totuși, el se teme de voinicul care îl va răpune, fiindcă acestuia 
îi dă apă imediat: „— Ia, Ioane, și du-te“ (5, I, p. 179), sau 
chiar zorește baba trimisă de acesta: „Iè, temnița te mănînce, 
hîrcă, apă mai repede și du la om, că i-i sete“ (ibid., p. 229). 
Lupta pentru a salva unica fată a împăratului rînduită să o 
mănînce b. e dramatică. Drăgan Cenușă îl atacă cu paloșul 
și toporașul „ş-o tăiat tri zile și tri nopți. Cînd pocne cu coada 
odată-n heleșteu, împroșca toată lumea“. Cuprins de panică, 
eroul cere ajutor, dar nu îndrăznește nimeni (ibid., p. 230). 
În locul capului retezat, răsar pe dată alte trei, încît abia cu 
ajutorul cîinilor năzdrăvani poate fi răpus, căci „apucară 
fiecare cîte un cap“. Din aceste capete ieșiră iarăși „trei șerpi, 
cu care însă avură ce face cînii, îi sfișiară în bucăți“. În locul 
celui de-al șaptelea cap tăiat, cresc nouă capete din care ies 
nouă șerpi, cu care lupta a fost mai grea (60, IV, p. 47). De 
fiecare dată, eroul taie vîrful limbilor cu care va demasca pe 
falsul omorîtor. B. mănîncă în fiecare an puii unei pajure de 
pe tărîmul celălalt, pînă ce voinicul plecat în căutarea fetelor 
răpite (AT 301) îl răpune și este scos pe pămînt (5, I, p. 234). 
Uneori, b. fură în timpul nopţii portocalele din grădina împă- 
ratului. Fiul cel mai mic îl rănește, apoi pleacă pe dira sîngelui 
pînă pe tărîmul de jos, unde îl omoară și eliberează trei fete 
răpite (AT 301; LXXXIII, p. 432—433). Într-o pădure, b. 
stă în jurul unui foc mare din care nu dă decît celui care îi 
va putea spune „o poveste neauzită și nevăzută“. Cei ce nu 
știu, sînt puși să se ardă lîngă foc pentru a fi mîncați. Voinicul 
spune o poveste mincinoasă, iar cînd arată cum dădea mora- 
rul să așeze moara fugită, lovește cu securea în b., tăindu-i 
capul (5, I, p. 343—344). Un b. stătea în scorbura unui copac 
şi după ce înghițea un om, vărsa „pietre scumpe roșii, și mai 
verzi şi mai albe“ într-un coș pus în vîrful copacului. O fată 
de împărat avea b. în ea care ieşea noaptea și îi mînca bărbații. 
Un pitic o păzește, taie capul b. și sparge cele trei ouă ce le 


27 


lăsase acesta (86, p. 143—148; v. Veghiere). Fratele de cruce 
al lui Făt-Frumos îl apără de fata omului de flori. În timpul 
nopții, ies din aceasta trei b. pe care el îi taie, iar al patrulea 
cînd el „scoase paloșul și cînd era gata să taie pe împărăteasa, 
atunci ieși din gura ei încă un balaur“ (35, p. 19—20). Băiatul 
care nu mai poate băga înapoi în urechea boului năzdrăvan 
(sau în cornul lui) turma de vite, este ajutat de un b., care fi 
cere în schimb „să-mi dai voie să te mănînc cînd îi fi mire“ 
(82, p. 183). B. are moșii cu ogoare semănate, iar celui care i 
le calcă, îi ia ochii. Un băiat îl constrînge să redea ochii moş- 
negilor (52, p. 409). În basmul AT 516, tatăl, gelos pentru nora 
frumoasă, trimite în a treia noapte în odaia tinerilor un b. 
cu 7 capete ca să-i mănînce. Fratele de cruce care veghea, îl 
omoară, dar cînd spune cele prezise de porumbei, devine stană 
de piatră (81 a, p. 662—663). 

Uneori b. sînt oameni blestemaţi sau sortiţi a sta sub aceas- 
tă înfățișare. Un împărat e blestemat de părinții lui să se 
prefacă în b. vreme de nouă ani. El stă ca b. în fîntînă și ajută 
pe erou să pețească pe sora lui, iar cînd acesta e omorît de im- 
postor, el îl învie (XV, p. 251—261). B. închis într-un copac 
ardea de sete şi îl răsplătește pe ciobanul care îi aduce apă, 
cu o „răcliță“ din care ies palate cu servitori și turme de vite. 
Îi dăruieşte de soție și pe soră-sa care aleargă în urma lui 
„numa-n coadă și-n cap“. Soţul îi arde pielea de balauriță în 
foc (5, II, p. 121—123). În altă variantă, balauroaica „se înco- 
lăcește de piciorul de dinapoi al calului, iar jumătate se tîriia 
pe jos“. La un popas, ea fuge în pădure, și vine prefăcută în 
fată frumoasă „ca soarele“ (52, p. 1036—1037). Un soldat 
întîlnește „un balaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet 
cerb“. La rugămintea b., soldatul rupe coarnele cerbului ca să-l 
poată înghiți. B. era un fiu de împărat blestemat de părinți 
să fie b., pentru neascultare. „Atunci se întoarse de trei ori 
peste cap și se făcu un drag de fecior, de nu era pe sub soare mai 
frumos“ (60, III, p. 14). Ca să încerce curajul fiilor sau fiicelor, 
tatăl se preface și în b. care le aține calea. A treia oară, tatăl 
Ilenei Simziana se duce la podul de aur unde „se făcu un balaur 
mare cu douăsprezece capete“. Cind apare fata, el iese de sub 
pod „plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea 
văpaie de foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare“. 
Îmbărbătată de cal, fata se luptă cu el pînă îl rănește și b. 
se dă de trei ori peste cap, redevenind om (41, I, p. 20). 


28 


B. se arată și recunoscător. Fiul împăratului plecat după 
cele trei rodii, întîlnește „un balaur cu o buză în cer și cu alta 
în pămînt“ căruia îi zice „Bună ziua, frate“. Cînd voinicul 
fuge cu cele trei rodii, b. nu ascultă rugămintea grădinii de 
a-l prinde, fiindcă „de cînd sunt osîndit a sta cu gura căscată 
... nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua și să-mi zică frate. 
Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi“ (41, II, p. 307—308). 

mpărăteasa este aruncată de servitoarea geloasă în fîntînă 
unde un b. domesticit o înghite fără s-o omoare. Cînd fratele, 
prefăcut în cerb, cere ajutorul ei, b. iese la suprafață și împăratul 
zărește în gura lui pe fosta lui soție care îndată „au sărit din 
fîntînă afară“, divuleînd cele întîmplate (7, p. 172—174). 
În palatul monstrului de la care a eliberat cele trei fete, fratele 
cel mai mic se întoarce după găletușa de aur, dăruită de fata 
cea mai mică și nu știe cum să mai iasă. Sună dintr-un clopoțel 
şi apar niște b. care îl ajută să plece din palat (42, p. 510). 
Un sărac plecat în lume nimerește într-o mlaștină din pădure. 
B. din mlaștină îi dă aur și pietre scumpe ca să aibă cu ce trăi 
el și copiii, interzicîndu-i să spună de unde le are. La tîrg, un 
şolomonar ghicește proveniența lor și îl silește să-l ducă la 
mlaștină. Cînd șolomonarul începu să descînte, b. ieși și omori 
pe omul care a divulgat, lovindu-l cu coada (99, V., p. 45—46). 
Printre puii Sf. Vineri pe care trebuia să-i hrănească și să-i 
spele fata moșului cea cuminte (AT 480), se află și b. care răs- 
pund că „n-a băgat de seamă dacă a lipsit ea de acasă: așa 
de bine au fost căutați“ (41, I, p. 298). 

III. Şarpele de dimensiuni neobișnuite e socotit b. E semna- 
lat de mărimea unui vițel cu peste doi metri lungime și cu doi 
ochi ca de bivol, iar gura ascuțită, cu dinți puternici. Oamenii 
îl credeau a fi b. de la Şugatag — Maramureș (5, III, p. 315). 


Basm despre animale. 1. Denumirea populară a speciei e gene- 
ricul poveste, care desemnează în fapt orice narațiune provenită 
din tradiție (v. Poveste). S-a folosit uneori termenul de fa- 
bulă (Cipariu, Hasdeu), fabulă animală (Şăineanu), fabulă 
populară (Chiţimia), dar s-a reţinut cel de b.d.a., care este 
traducerea termenului din clasificarea internațională (v. Cla- 
sificarea), germanul Tiermărchen, englezul Animal tale și 
care înlătură confuzia cu fabula, specie a literaturii culte. 
El nu e întru totul corect, deoarece în repertoriul acestei 
specii se întîlnesc și basme despre plante sau chiar despre 


29 


obiecte și fenomene atmosferice, dar numărul acestora e cu 
totul redus. 

2. B.d.a. s-a bucurat de puțină atenţie în cercetările fol- 
clorice de la noi (v. Cercetarea). El apare în colecții ca o anexă 
minoră a basmului propriu-zis sau chiar a snoavei. Cronologic, 
T. Cipariu este întîiul culegător de b. d. a., notînd în 1831 4 
variante, dar cum ele au fost publicate postum, abia în zilele 
noastre (LII, p. 89—91), nu au putut stîrni interesul cuvenit. 
Nici mai tîrziu, primii culegători de povești nu-i acordă atenție 
mai mare, prin colecțiile lor putîndu-se număra abia cîteva 
exemplare. Ca atare, nu e de mirare dacă L. Şăineanu, în ampla 
sa monografie despre basmele române, ajunsese la convingerea 
că „acest gen de literatură orală lipsește aproape cu totul în 
folclorul român și romanic. El e din contra bogat reprezentat 
în literatura poporală germană și slavă... În folclorul nostru 
n-am întîlnit decît o singură fabulă animală propriu-zisă, 
Capra cu iezii...“ (LXXXIII, p. 945). În colecția fraților Schott 
nu se întîlnește nici un b. d. a., abia M. V. Stănescu-Arădanul 
publica în broşura sa din 1860 o variantă a tipului AT 2030, 
Împotrivituri (baba care nu vrea să șteargă „laba“ fetei trimisă 
prin noroi la fîntînă ; fata o pîrăște la tatăl ei, apoi la rug, foc, 
apă, bou, pușcă, șoarece și mîță care declanșează goana în lanț). 
În cele două broșuri ale sale, Snoave sau povești populare (1873, 
1874), P. Ispirescu dă la iveală, printre snoave, patru b. d. a. 
(cîteva vor fi des reproduse prin manualele școlare și alte cărți 
de popularizare): Câinele leneș, Lupul pârcălab, apoi Vulpea 
firoscoasă și Crivățul şi petecul de cojoc. După 1875, Șezătoarea 
lui Iosif Vulcan începe să publice și b.d.a. printre celelalte 
producţii orale. În colecţiile de mai tirziu, numărul b.d.a. 
crește treptat, dar în nici una nu se vede intenția expresă de a 
detecta întregul repertoriu al speciei. Principalele colecții în 
care se află b.d.a. sînt cele publicate în secolul nostru: E. 
Niculiță Voronca (52), P. Papahagi (56), Şt. Tuţescu (92), 
P. Schullerus (81 a), T. Pamfile (54), C. Rădulescu Codin (67, 
69, 70), D. Furtună (38), M. Cedru (18), O. Bîrlea (5, I). Cele 
mai multe variante se află însă în coloanele revistelor Șeză- 
toarea (101) și Ion Creangă (99), covîrşind ca număr colecțiile 
citate. 

3. B. d. a. este o narațiune scurtă, de obicei avînd un singur 
episod, în care protagoniștii sînt animalele, mai rar plantele 
sau alte obiecte și fenomene naturale. Omul lipsește într-o 


30 


bună parte din ele, iar cînd apare, are un rol secundar, fiind 
subordonat animalelor. În cîteva, el cîștigă importanță mai mare 
și acestea ar face tranziția între b. d. a. și basmele propriu-zise. 
Ambiguitatea unora dintre acestea le face greu de clasificat, 
în ultimă instanță soluția putînd părea arbitrară. Punguţa 
cu doi bani este orînduită în clasificarea internațională printre 
basmele propriu-zise (AT 715): a precumpănit faptul că moș- 
neagul, stăpînul cocoșului, îl trimite în lume să-i aducă bogății, 
deşi el nu contribuie cu nimic la peripeţiile cocoșului, în basm 
apărînd doar la început și la sfîrșit. A. Schullerus l-a clasificat 
însă printre b. d. a., la grupa animalelor domestice (AT 213), 
călăuzit de rolul preponderent al cocoșului, ca unul care deter- 
mină desfășurarea întregii acțiuni prin însușirile sale miracu- 
loase. B. d. a. e o narațiune ilariantă, fiindcă se rîde pe seama 
animalului păcălit (sau învins în competiție). Dimensiunea 
comică este mult mărită de împrejurarea că în b. d. a. animalul 
mai tare, samavolnic cu cei mai slabi, este înfrînt sau păcălit 
de aceştia. Contrar așteptărilor din viața zilnică, animalele te- 
mute nu sînt invincibile, dimpotrivă, cu un dram de istețime 
sau de viclenie, ele pot fi înfrînte și pedepsite pentru cruzimile 
la care se dedau. Ca şi personajele negative din basmele propriu- 
zise, cu toate că sînt mai puternice, animalele de pradă au minte 
mai puţină și prostia lor le duce în cursa întinsă de animalele 
mai pipernicite. Felul cum se lasă păcălite de animalele slabe 
dezlănțuie risetele ascultătorilor, creînd o atmosferă de voioșie 
și bună dispoziție. Există și cîteva b. d. a. cu profil grav, peri- 
pețiile aducînd în scenă ciocniri care creează o atmosferă de 
încordare, în concordanță cu sfîrșitul tragic iminent. Acestea sînt 
însă puţine și ele de obicei sînt create după tiparul compozi- 
țional al basmelor propriu-zise. Caracteristică b. d. a. este voio- 
șia, ilaritatea, chiar atunci cînd finalul este tragic și victimele 
ar trebui compătimite. În atari cazuri, atmosfera veselă este 
creată de punerea în scenă a personajelor și mai cu seamă de 
unele efecte ale comicului de limbaj. În b. d.a. AT 27, găina, 
cocoșul, iepurele, capra, vulpea și lupul se întovărășesc într-o 
călătorie, dar cum nu au ce mînca, decid să fie mîncat cel pe 
care se sfîrșește povestea cu „hîd nume“. Fiecare animal pri- 
mește o poreclă: lup-lupește, vulpe-pulpe, capră-verișoară, 
iepure-ustură, cocoș-moroș și găină-cuină. Se înţelege că poves- 
tea, fiind debitată de lup, se sfîrșește numai pe animalul cel mai 
slab, începînd cu găina, ilustrînd în subsidiar ideea că întot- 


ro 


îm 


N am 


OOo T i ie 


31 


deauna dreptatea e de partea celui mai tare. Totuși, drama 
vieţuitoarelor se consumă zîmbind și rîzînd, prin versurile reci- 
tate despre poreclele animalelor (5, I, p. 118—122). Mai frecvent 
decît comicul de limbaj în b.d.a. este comicul de caracter. 
Ursul (lupul) păcălit de vulpe (AT 1,2) se lasă momit să-și 
vîre coada în apă ca să prindă pește, iar după ce și-o rupe în 
gheață, se lasă să i se adauge o coadă de fuior și se ia la întrecere 
în sărituri peste un foc ca să i se aprindă coada etc. La rîndul 
ei, vulpea crede că ariciul, prefăcut bolnav, poate fi vindecat 
dacă îi face masaj cu botul pe pîntece (v. Arici; AT 105%, în 
5, I, p. 123—124). Uneori, comicul de situație devine dominant. 
Motanul viteaz ajuns soțul vulpii (AT 103) sperie pe rînd 
lupul, mistrețul și ursul nu numai pentru că cele șapte cuțite 
care atîrnă de grumaz par „șapte paloșe“, ci mai ales pentru că 
animalele sălbatice, invitate la ospăț, interpretează fiecare acţi- 
une a lui drept o pornire agresivă, chiar atunci cînd motanul 
fuge speriat (5, I, p. 126—129). Povestitorul ia partea celui 
mai slab, mai dezarmat în lupta pentru existență, dar în forma 
blîndă a bonomiei, de ironizare sau persiflare ușoară prin păcă- 
leli, fără revoltă sau alte izbucniri vehemente. Estomparea duce 
la un umor domolit, întreaga acțiune fiind învăluită în coordo- 
natele străvezii ale visului șăgalnic. Arma animalului mai slab 
este șiretenia, care, potrivit concepţiei arhaice, departe de a fi 
un defect reprobabil, e o însușire de preț. Animalul de pradă 
este puternic dar prost, iar animalul slab se dovedește isteț și 
viclean, încît poate birui pe adversarul atît de temut. Atmo- 
sfera ilariantă, comicul ce rezultă din prezentarea și pedepsirea 
agresorului mai puternic apropie cel mai mult b. d. a. de snoavă: 
dacă animalelor li s-ar substitui oameni, variantele animaliere 
ar deveni snoave propriu-zise, pe deplin concordante cu speci- 
ficul speciei. La prima vedere, s-ar părea că plăzmuitorii b. d. a. 
au avut în vedere metehnele omenești, pe care le-ar fi pus pe 
seama animalelor, din nevoia de a le travesti. Această metodă 
a fost urmată în fabulă care, deși înrudită cu b. d. a., are la bază 
alte resorturi și a fost izvodită cu alte intenţii literare. Mobilul 
care a generat b. d. a. a fost observarea trăsăturilor caracteris- 
tice, în primul rînd a aspectelor bătătoare la ochi. Fabula se 
hrănește din observarea metehnelor omenești, transpuse apoi 
în scenerie animalieră (sau florală etc.) pentru a ilustra un 
precept, de obicei pentru a înfiera samavolniciile celor mai tari. 
B. d. a. nu are această intenţie didactică, iar dacă din acțiune 

| 


32 


se desprinde vreo învățătură, acesta este un aspect adiacent 
și posterior. Cititorii culți ai b. d. a. cred că și creatorii populari 
au urmat procedeul autorilor fabulelor, umanizînd lumea ani- 
mală și cea ncînsuflețită, transpunînd asupra animalelor, 
plantelor și obiectelor gînduri și sentimente, impulsuri și reacții 
specifice oamenilor. Procesul de creaţie s-a desfășurat invers 
decît cel din fabula propriu-zisă. B. d. a. a fost plăsmuit într-o 
lume arhaică, cînd era dominantă concepția, numită de unii 
etnologi, animistă. Se credea că nu numai animalele, ci și plan- 
tele, apoi unele obiecte, ar avea un suflet, fiind capabile deci de 
deliberări, acțiuni voite, putînd percepe bucurii și dureri în 
același fel ca şi omul. Forma dominantă în manifestările lor ar 
fi și trăsătura caracterologică principală prin care se lasă înru- 
bricate în plăsmuirile epice, îngroșînd-o după voie pentru a face 
mai elocvente conflictul și deznodămîntul. Unele ofereau ana- 
logii izbitoare cu o seamă de trăsături proprii psihologiei omului 
și prin aceasta, învățătura ce se desprindea din povestea ani- 
malieră putea fi ușor convertită la relațiile umane. Concepţia 
amintită, extrem de arhaică, se vădește tot atît de naivă. 
B.d.a. cu temă animalieră sînt mult mai numeroase decît 
cele despre plante şi obiecte, tocmai pentru că acestea din urmă 
nu au puterea de a acționa mișcîndu-se, pe care o au animalele 
i necesită o mai mare doză de naivitate pentru a fi percepute. 

armecul propriu b. d. a. rezidă tocmai în această naivitate și 
lectorul modern o percepe cu atît mai contrastant, cu cît ea 
e mai departe de realitatea percepută după coordonatele știin- 
telor. Poezia se dovedește a fi fiica nemijlocită a naivității și 
cu cît aceasta este mai dominantă, cu atît cîmpul de inspirație 
este mai larg, teoretic în lumea arhaică fiecare element sau 
incident cît de neînsemnat putînd fi perceput ca un crîmpei 
din universul poetic. Morala care se desprinde este de largă 
valabilitate, tocmai pentru că plăsmuitorul popular nu s-a 
preocupat de ea și ar putea fi rezumată în preceptul: cel mai 
tare poate fi învins de altul mai slab. În fapt, acesta este cel 
care se desprinde și din basmul propriu-zis, indiciu indirect de 
vechime. Eficienţa lui etică trebuie să fi fost enormă, el propa- 
gînd constant optimismul, încrederea în viață, prin constatarea 
elementară că opresiunea poate fi înlăturată și răul deci curmat. 
Simpatia pentru cel slab și dezarmat, perpetuă victimă a agre- 
siunii celui puternic a fost elixirul care a fortificat omenirea 
de la începuturile ei și a călăuzit-o în străduințele ei pentru o 


33 


lume mai bună, cu orînduiri mai drepte. Fabula este mai nouă, 
derivată din b.d.a. și cultivată de poeţi cunoscuţi care au 
exploatat observația populară cu privire la comportările ani- 
malelor pentru a da o altă interpretare. În creația fabulei, 
preceptul moral constituie primul impuls creator, poetul nă- 
zuind să înfiereze o tară a vremii sale, vizibilă la unii oameni sau 
categorii sociale. Transpunerea pe seama animalelor reprezintă 
o simplă convenţie literară care avea darul, pe de o parte, de a 
voala cruditatea observaţiei şi vehemența criticii, iar pe de 
alta de a scăpa de cenzura celor puternici, fabula înflorind cu 
precădere în regimurile despotice. Urmînd calea inversă din 
procesul de creaţieal b. d. a., creatorul fabulei, după semnalarea 
deficienţelor din societatea contemporană, căuta personajele 
animale sau din lumea neînsuflețită ale căror manifestări sau 
caracteristici s-ar potrivi cel mai bine cu acestea. În chip firesc, 
leul întruchipează pe autocratul societății, vulpea pe curteanul 
viclean etc., dar caracteristicile lor rămîn în fabulă pe plan 
secundar, lăsînd mereu să se întrevadă protagonistul uman. 
Doza de convențional depășește uneori limitele verosimilului 
și travestirea apare forțată, pierzîndu-și implicit puterea de a 
sugera și convinge. Fabula își trage seva din analogia cu defectele 
umane și are o funcție puternic satirică, în vreme ce b.d.a. 
este în primul rînd ilariant, abia în subsidiar puţin satiric, ţintind 
să provoace voioșia ascultătorilor. El nu mai are ambiția de a 
îndrepta relele satirizate, fiind în joc protagoniști din alt regn, 
care scapă competenţei umane. Dacă faptul povestit prezintă 
analogii vizibile cu unele deficiențe observate la contemporani 
și poate oferi un îndreptar etic prin preceptul care se poate 
desprinde, aceasta e doar un aspect colateral și întrucîtva efemer, 
de epocă, dată fiind marea varietate de înțelesuri pe care o 
poate detecta mintea omenească din conspectarea realității 
poetice. Simplitatea acțiunii l-a făcut uşor de memorat şi 
accesibil tuturor categoriilor, începînd de la copiii mici care abia 
au acumulat o experiență minimă din lumea înconjurătoare, 
cu exoticul ei luxuriant și copleșitor. 

4. B.d.a. are o vîrstă apreciabilă. Cercetătorii îl consideră 
printre speciile cele mai vechi, fără să se poată data cu oarecare 
preciziune apariția lui. Fabulele din literatura indiană și greacă 
constituie totuși un indiciu sigur că b. d. a. a existat înainte de 
colecţiile de fabule din Panciatantra și a lui Esop, precum și 
de cele cîteva incluse în Vechiul Testament. Asemănarea dintre 


34 


unele fabule indiene și greceşti a dus la presupunerea unei 
filiații, dar în timp ce indianistul Th. Benfey atribuia primatul 
fabulei grecești, E. Rohde, cunoscutul cercetător al antichi- 
tății grecești, credea a fi mai veche fabula indiană. Legendarul 
Esopa colportat b. d. a. din antichitatea greacă, prelucrîndu-le 
ca fabule, deși unii cercetători sînt înclinați să-l socotească 
a fi fost sclav semit care a scris în Ionia, povestind deci nara- 
țiuni de sorginte semită (XLI, p. 65). Chiar dacă supoziţia că 
fabula ca specie ar fi fost creată î Ín Mesopotamia antică, de unde 
ea ar fi iradiat atît spre India, cît și spre Grecia, b. d, a. este 
mult anterior, putînd fi generat în atîtea părți ale lumii vechi, 
în stadiul ei de barbarie. Genetic, se presupune că b. d. a. pro- 
vine din legendele etiologice primitive care explicau crearea și 
firea unor animale, îndeosebi a celor totemice. Supoziția este 
întărită de observarea repertoriului popoarelor sălbatice. A. van 
Gennep a constatat deseori cum la primitivii australieni 
aceeași narațiune putea fi pe rînd legendă sau b. d. a. (LXXXVIII, 
p. 38). Se poate presupune că evoluția nu a fost liniară, de la 
legenda animalieră la b. d. a., în stadiul arhaic al omenirii ele 
coexistînd într-o strînsă dependență, doar funcția pe care o da 
temei povestitorul canaliza narațiunea spre șabloanele uneia 
dintre specii. Unii cercetători admit o distanțare între legenda 
totemică și b. d, a. odată cu evoluția spre un nou stadiu care depă- 
șise totemismul. Cînd nu s-a mai crezut în strămoșul animal, 
legendele referitoare la acesta au început să fie parodiate, iar 
animalul venerat odinioară a devenit obiect al satirizării și 
sarcasmului. Noile narațiuni îl ridiculizau pe animalul atît de 
temut odinioară, arătîndu-l a fi mai slab decit alte animale și 
decît omul. Vechii idoli erau detronați de pe soclul lor: în locul 
calităților de odinioară sînt scoase la iveală deficiențele, aspectele 
respingătoare sau rizibile., Aserțiunea e confirmată de b. d. a. 
european, căci tocmai animalele considerate odinioară totem 
în cele mai multe regiuni, ursul și lupul, sînt cele învinse, păcă- 
lite și ridiculizate. Unii au încercat să precizeze că trecerea de la 
legenda totemică la b.d.a. s-a petrecut în comuna primitivă 
și anume în perioada de trecere de la matriarhat la patriarhat 
(5, I, p. 41). Chiar acolo unde a dispărut credința în strămoșul 
animal, a continuat să dăinuie concepția că și animalele ar avea 
suflet, ar putea comunica prin limbajul lor anumite stări, mai cu 
seamă prevestiri în care se specializaseră unele animale. Cerce- 
tările etnologice scot la iveală o sumedenie de atestări ale acestei 


e a ri i PR, 


— Pi PI pi 


35 


concepții. În multe părţi locuite de sălbateci, animalului omorît 
la vînătoare, i se cer scuze pentru că a fost ucis, uneori înfăți- 
șîndu-i-se aceasta ca o mare binefacere, alteori aruncîndu-se 
vina pe alte popoare — de obicei pe dominatori — cu convin- 
gerea că sufletul animalului mort percepe totul, și, mai cu seamă, 
crede în minciunile ticluite. Pe de altă parte, narațiunile și 
credințele popoarelor sălbatice și antice, cu unele ecouri pînă 
în folclorul contemporan, arată o confuzie intermitentă între 
om și animal, cu încuscriri și mai cu seamă cu metamorfozări 
dorite sau impuse. Ca urmare, chiar în antichitatea clasică 
se întîlnesc zei în formă animală, sau care pot fi și animale, 
uneori forme hibride. La început, Zeus ar fi fost vultur și ciocăni- 
toare, Atena bufniță, Hera vacă, apoi nordicul Thor prikor, 
Tyr, ca și Marte roman, lup etc., iar la egipteni unele zeități 
aveau capete de animale. La noi, a subzistat pînă tîrziu credința 
că animalele vorbesc o dată pe an, în noaptea Anului Nou sau 
Bobotezei, prevestind anumite întîmplări, dar nimeni nu le 
poate „auzi nici înțelege, iar acela care le-ar auzi vorbind, ar 
trebui să moară în scurt timp“ (LI, I, p. 5). În chip similar a 
dăinuit concepţia despre plantele dotate cu suflet și despre 
legăturile dintre acestea și om. În copac ar sălășlui de asemenea 
un suflet. Potrivit unui mit iranian, prima pereche de oameni 
ar fi răsărit din pămînt sub forma unei plante (Rheum ribes), 
în care Ahuramazda ar fi turnat apoi sufletul. Narațiuni simi- 
lare despre geneza omului din arbori s-au consemnat în mai 
multe părți ale lumii (elini, germani, indienii americani etc.). 
În consecință, copacul a fost conceput aidoma unei ființe umane 
și o seamă de credințe și practici atestă dăinuirea acestei con- 
cepţii pînă în epoca modernă, cînd, pe alocuri, tăietorii de 
pădure își cer în prealabil iertare de la copaculpe care vor să-l 
taie, adesea chiar în genunchi și cu capul descoperit (L a, I, 
p. 5—25). Cei care vătămau copacii sacri, erau pedepsiți prin 
legea talionului, tăindu-li-se din corp partea ce corespundea 
copacului mutilat, după analogia: virful copacului — capul, 
scoarța — pielea, trunchiul — măruntaiele (ibid., p. 26—31). 
Atare viziune alcătuia un climat propice pentru crearea naraţi- 
unilor despre conflictele dintre o seamă de plante, înzestrate 
și ele cu impulsuri și reacții ca și celelalte animale. Asemenea 
narațiuni nu mai constituiau nicidecum un nonsens, cum par 
omului cultivat de azi, ci realităţi, fapte verosimile care s-au 
putut întîmpla. Cu vremea, b.d.a. din Europa a decăzut în 


36 


lumea copiilor, mai cu seamă în țările mai evoluate din centrul 
și apusul ei. Concomitent cu amuțţirea vechilor concepții, atari 
narațiuni despre animale n-au mai fost crezute a fi verosimile, 
devenind prilej de amuzare a celor mici. În ierarhia povesti- 
torilor populari contemporani, b. d. a. se situează la aripa ex- 
tremă a narațiunilor neadevărate, plăsmuite. Foarte puţini 
dintre maturi mai cred că şi cele povestite în b. d. a. „sigur că 
s-o-ntîmplat“ (5, I, p. 29), în concordanță cu opinia că, iniţial, 
tot ceea ce consemnează narațiunile, au fost întîmplări petre- 
cute în trecutul îndepărtat. Sondajele despre povestit au arătat 
că auditorii preferați ai b. d. a. sînt copiii, mai cu seamă cei 
mici. Se poate bănui că repertoriul a sărăcit în urma amuțirii 
interesului maturilor. Cu toate acestea, colecţiile de fabule, 
în primul rînd cea a lui Esop, au avut puțin ecou în rîndurile 
povestitorilor populari. Astfel, din fabulele atribuite lui Esop 
în forma în care au fost colportate la noi, doar 4 au pătruns 
în circuitul folcloric: Grădinarul și șarpele, Iepurii şi broaștele, 
Şoarecele de cîmp și cel de oraș şi Toporul şi pădurea, al doilea 
cunoscînd răspîndirea cea mai largă, iar la popularizarea celui 
din urmă contribuind probabil și versiunea poetică a lui Grigore 
Alexandrescu. Literatura pentru copii s-a hrănit din b.d.a. 
popular, fie direct, fie prin intermediul fabulei culte, cînd nara- 
iunea putea suferi modificări pentru a ilustra un precept. 
Atari fluctuații de sens s-au petrecut în toate timpurile și o 
atestare din antichitatea ebraică este cît se poate de ilustrativă. 
Astfel, basmul AT 2030, atît de răspîndit și la noi, a fost inter- 
pretat în felul următor de cartea liturgică Had Gadya: capra 
ar fi poporul evreu, pisica = Asiria, cîinele = Babilon, băţul = 
= Persia, focul = Alexandru cel Mare, apa = Roma, boul = 
saracinii, măcelarul = cruciații etc. (XXXIII, II, p. 180—181). 

5. Repertoriul nostru de b.d.a. are întindere medie în 
comparaţie cu cel al altor popoare europene. Colecţiile de pînă 
acum au scos la iveală vreo 250 tipuri (226 b.d.a. +26 în 
grupa basmelor cu formule). Culegerile nu au avut ţel exhaustiv 
decît în vremea din urmă, încît se poate presupune că numărul 
b. d. a. este mult mai mare decît cel atestat pînă acuma. El depă- 
şește sensibil pe cel maghiar și sîrbo-croat, dar este mai mic 
decît cel ucrainian care însumează 314 tipuri. Confruntat 
cu catalogul Aarne-Thompson, repertoriul românesc conţine 
un număr impresionant de tipuri neatestate în repertoriul 
internațional care a stat la baza catalogului citat în ultima lui 


i > G oii m pa pa a y ~ a- 


37 


ediție, lărgită, din 1961. Din cele 226 tipuri (și subtipuri), abia 
89 se întîlnesc și în catalogul internațional, iar din basmele 
cu formule cu temă animalieră iarăși numai 7 tipuri apar și la 
alte popoare, pe cînd 167 tipuri de b. d. a. și 19 tipuri din grupa 
basmelor cu formule sînt atestate numai în repertoriul româ- 
nesc. S-ar crede că acestea ar fi specific românești, creație ori- 
ginală a poporului român, dar ipoteza nu are nici un temei dacă 
se ține seama de modul precar, amatoristic, în care au fost culese 
poveștile. Se poate ca o seamă de tipuri să circule — sau să fi 
circulat — și la alte popoare europene, dar nu au fost semnalate 
de culegătorii diletanți. Tematic, repertoriul nostru de b. d. a. 
nu se diferențiază de cel european. Locul central îl ocupă ani- 
malele sălbatice mai puternice, ursul, lupul și vulpea, rareori 
adăugîndu-se mistrețul și leul. Variantele arată cum cele mai 
tari, dar mai proaste, sînt păcălite de cele mai slabe. Multe 
tipuri au ca personaj central vulpea, pentru a pune în lumină 
ingeniozitatea acestui animal deosebit de șiret în a-și bate 
joc de animalele pădurii mai puternice. Cel mai răspîndit tip 
arată cum vulpea a păcălit pe urs (sau pe lup), lăsîndu-l fără 
coadă. În țările nordice, cel păcălit este ursul şi basmul ar 
avea la bază o legendă etiologică despre modul cum a rămas 
fără coadă, în timp ce în restul Europei, în locul ursului apare 
lupul. În repertoriul românesc, apar deopotrivă amîndouă 
animalele și bănuim că situația trebuie să se întîlnească și în 
alte țări europene, mai cu seamă în răsăritul ei, arătînd că 
încercarea de explicare a lipsei cozii e glumeaţă în repertoriul 
de azi, fără a se putea preciza care a fost forma originală, cum 
au încercat unii cercetători (LXXXI, p. 200—202). Există 
însă și alte basme în care vulpea e păcălită la rîndul ei de ani- 
malele mai mici: arici, rac, iepure etc. Omul joacă un rol ambiguu. 
În unele tipuri, el învinge (sau păcălește) animalele pădurii, 
mai cu seamă cînd e vînător (AT 157), dar cel mai adesea el 
trebuie să fie ajutat, de obicei de vulpe, care îl scoate de la 
șarpele salvat (AT 155), de la ursul care vroia să-l mănînce 
(AT 154) ş.a. Cîteodată, omul este însă răpus de animale, drept 
răzbunare pentru unele necuviințe (AT 159). Dintre animalele 
domestice, cele mai frecvente personaje sînt cîinele și pisica, 
mai rar găina. Păsările apar mai rar: vrabia, uliul, barza, cucul, 
cu totul sporadic și altele. Naraţiunile despre pești sînt foarte 
puţine: abia două tipuri (disputa dintre somn și știucă și întîl- 
nirea dintre pește și porc). Conflictele dintre animalele mai mici 


38 


sînt adesea derizorii, stîrnind prin aceasta rîsetele ascultă- 
torilor. Se întîlnesc apoi numeroase b. d. a. care par să explice 
unele particularități, în realitate parodiind legendele etiologice. 
Ogarul ar fugări mereu iepurele pentru că acesta i-ar fi furat 
ciubotele într-un iarmaroc; turturica cîntă ca atare fiindcă 
s-a sculat tîrziu, tocmai cînd se mulgeau vacile, cîntecul ei 
imitînd zgomotul mulsului; musca are ochii mari pentru că 
ride mereu de oamenii care vor s-o prindă etc. Atari pseudo- 
etiologii nu sînt crezute de nimeni, intenţia creatorului fiind 
pur umoristică. Plantele și obiectele, precum și unele fenomene 
naturale, apar abia în cîteva tipuri. Unele sînt cunoscute și din 
producțiile versificate (disputa dintre tei și brad). Dintre 
obiecte, mai frecvente sînt oul, apoi acul, actante de seamă în 
basmul despre animalele în călătorie (AT 210), explodînd în 
ochii agresorului sau înțepîndu-l cînd se șterge. 

6. Compoziţia b.d.a. este simplă, dată fiind scurtimea lui. 
Cel mai simplu tip compozițional aduce în scenă un singur actant 
și asistăm la un monolog cu deliberările lui contradictorii. În 
timpul iernii, cîinele stă ghemuit, hotărîndu-se ca de îndată 
ce va da căldura, să-și facă o căsuță mică, abia cît să încapă. 
Venind vara, cîinele se întinde și se convinge că i-ar trebui 
o casă prea mare pe care n-ar avea vreme să o termine 
(v. Câine). Al doilea tip compozițional e de asemenea lipsit de 
epic, acesta reducîndu-se la aducerea în scenă a unor animale sau 
obiecte care se mărginesc doar la o dispută cu privire la întîie- 
tate sau la explicarea unor conformaţii bătătoare la ochi. 
Aproape toate tipurile din grupa AT 275—299 se încadrează 
în acest tip compozițional. Dialogul se desfășoară între doi 
sau mai mulți protagoniști, narațiunea încheindu-se cu replica 
cea mai picantă. Întîlnindu-se musca, puricele şi țînțarul, cea 
dintii explică mărimea ochilor ei prin aceea că ciupește oamenii 
care dau cu palma s-o omoare, dar ea zboară, rîzînd că omul se 
loveşte singur, și de atitea rîsete i s-au mărit ochii peste măsură. 
Puricele e cocoșat fiindcă toată noaptea se căznește să scoale 
oamenii la muncă, opintindu-se din răsputeri, iar ţînțarul e 
atît de slab fiindcă pe vijelie se luptă să țină copacii în picioare 
(v. Muscă, Purice, Ţînţar). Alt tip compozițional aduce în scenă 
conflictul dintre doi protagoniști desfășurat într-o singură 
scenă, arătîndu-se cum agresorul este păcălit sau chiar omorît. 
Un lup se apropie de o iapă cu mînz și întreabă de prețul aces- 
tuia. Iapa răspunde că stă scris pe copita ei și îl omoară cu o 


N p p jr o —— 


DI NR CO a 


39 


lovitură (v. Lup). Cel mai răspîndit tip compozițional se des- 
făşoară în două scene. În cea dintii, asistăm la agresiunea asu- 
pra victimei, iar în a doua la revanșa acesteia, agresorul fiind 
alungat sau omorît. Un om salvează un șarpe şi acesta vrea 
să-l mănînce. Apelînd la arbitrajul vulpii, aceasta pretextează 
reconstituirea faptului, învățînd pe om cum să scape (v. Șarpe). 
În alte tipuri, scena primă înfățișează antecedentele, iar a doua 
modul cum se desfășoară astăzi conflictul dintre cei doi prota- 
goniști. Tipul e caracteristic pentru b.d.a. cu profil de pseudo- 
legende. La început, zapisul animalelor a fost dat în păstrarea 
cîinelui, care l-a lăsat apoi în seama pisicii, în casă, ca să nu-l 
strice intemperiile. Alungată prin casă, contractul a căzut în 
foc și a ars. De atunci, cîinele o fugărește, strigînd „Contratu- 
contratu“, pe cînd pisica se zburlește răspunzînd „o-arrs!“* 
(v: Cîine, Pisică). Odinioară, ogarul ţinea cîrciumă, în care a 
băut iepurele, plecînd fără să plătească. De atunci ogarul îl 
fugăreşte mereu pentru a-și scoate datoria (v. Cîine). Al cin- 
cilea tip compozițional e mai complex, constînd din înşiruirea 
mai multor scene. El apare cu precădere în grupa basmelor cu 
formule. Vulpea cu cercei trece pe lingă un mărăcine în care i 
se agaţă unul. Ea cere să i-l restituie, dar mărăcinele refuză. 
Vulpea pirăște mărăcinele la foc, cerîndu-i să-l ardă, dar și 
focul refuză. În chip similar, vulpea solicită pe rînd interven- 
ţia punitivă a apei, boului, lupului. De teama lupului, boul 
aleargă să bea apa, aceasta să stingă focul etc. pînă ce mără- 
cinele restituie vulpii cercelul. În alte variante, seria este mai 
mare, cu mai mulți actanţi solicitaţi, care apoi se fugăresc 
în lanţ. Ultimul tip compozițional, mai complex, este calchiat 
după cel al basmului fantastic şi apare în repertoriul b.d.a. 
cu totul sporadic. V.I. Propp arăta astfel că tipul AT 123 
(Capra cu trei iezi) este construit în chip similar cu un basm 
propriu-zis, deoarece cuprinde în desfășurare cîteva funcții 
(acțiuni) tipice acestuia: situaţia inițială, plecarea caprei, inter- 
dicția, propunerile agresorului, încălcarea interdicției, omo- 
rîrea unor iezi, comunicarea nenorocirii, căutarea agresorului, 
omorîrea lui (LXX, p. 103). În acest tip se mai pot încadra 
cîteva variante ale basmului AT 103 D* care cuprind: situația 
inițială (tăierea purcelului), întrecerea dintre moș și babă, 
întîiul să taie lemne cu sapa, a doua să aducă apă cu ciurul, 
interdicția babei de a mai intra în casă, salvarea ei de către 
capre, regăsirea cu moșni. interdicția de a speria caprele prin 


40 


vînt, călcarea. interdicției şi risipirea caprelor. De asemenea, 
unele variante mai dezvoltate ale tipului AT 122 A (94 a, p. 
237—240). 

7. Forma b.d.a. este de asemenea simplă, în concordanță 
cu puținătatea lui epică. Formulele inițiale și finale, cunoscute 
din basmul propriu-zis, lipsesc, cum arată variantele autentice. 
Începutul e formulat cît mai simplu, prin introducerea prota- 
goniştilor: „A fost o babă și un unchiaș. Baba avea și ea un 
tap“ (94 a, p. 244), „Așa era odată un moș ș-o babă. Și baba 
avè o puică, și moșu un cocoș“; „O fost odată o hulpe și c-un 
arici“; „Un lup era flămînd“ etc. (5, I, p. 118—137). Finalul 
narațiunii este de asemenea pur expozitiv, menționîndu-se ce 
s-a întîmplat cu eroii basmului. Alteori, sfîrșitul narațiunii 
coincide cu ultima replică din dialogul desfăşurat între prota- 
goniști. Partea expozitivă a narațiunii este de asemenea simplă 
și directă, cu preocuparea de a reda nuditatea faptului, fără 
podoabe stilistice. Dialogul este însă scînteietor, cu replici 
fulgurante, care, puse în gura unor animale, au un efect ila- 
riant neașteptat. Motanul se întîlnește cu vulpea în pădure și 
cei doi se descos reciproc: „— Cine-i aicea? — He, ice, io-mpă- 
ratu miților cu șapte paloșă la grumaz! Ice — Eşti căsătorit? 
— Nuu, doamne ferit-ai! zice, d-apu tu cine ești? — Phi, zice, 
io-s împărăteasă, ice, o crăiasă mare. — Şi ești fată? — Da, 
zice vulpea“ (5, I, p. 126—127). În unele variante, se întîlnesc 
și replici versificate. Țapul jupuit pe jumătate se recomandă 
vulpii: „— Ţapu babii ș-a mătușii — C-un corn unge, C-unu- 
mpunge — C-unu subt pămînt-să duce“ (94 a, p. 244). Miţul 
fugit de acasă spune pe rînd viitorilor ortaci de călătorie că se 
duce „unde-i iarbă de păscut — și fîntînă de băut — să se-n- 
greșă căluții mei“ (5, I, p. 139). Vulpea fugărită de lup strigă 
atunci cînd acesta prinde cu dinţii de rădăcinile din vizuina 
ei: „— Aoleu — Picioru meu — Că mă rupe din nodeu“ (XV, 
p. 28). Capra se recomandă iezilor, enumerînd bunătăţile pe 
care le aduce într-o lungă formulă versificată, mai cunoscută 
fiind cea din varianta Creangă. Vulpea care se duce să mănînce 
din putina cu miere sub pretextul că a chemat-o fină-sa cioara 
să-i boteze cîte un copil, răspunde ursului că i-a pus numele 
„Lins-pelins, pe jumătate“, iar a doua oară: „Lins, pelins-cu 
fundu-n sus“ (92, p. 16—17). Uneori, aproape tot basmul e o 
expunere versificată, cum e cel despre Cocoșu roșu: „Cocoșu 
roșu — Mătură coșu — Răţoiu — Duce gunoiu — Rața — 


~ o N aaa 


41 


Mătură casa — Două cioară — Duc la moară — Două cățele 
— Fac frecăței — Două muște — Fac găluşte — Cu ele să te 
împuşte“ (81 a, p. 606). Caracteristice b.d.a. sînt apoi formu- 
lările cu caracter onomatopeic prin care se imită strigătele 
specifice ale unor animale. Răspunsul găinii și cocoșului se 
încheie totdeauna: „Că-ras-fărta, Că-ras-fărta! ice“ (5, I, 
119). Pline de comic sînt replicile în care strigătele animalelor 
sînt interpretate ca amenințări împotriva celui ce a pătruns 
în culcușul lor. Țițăitul șoarecelui ar însemna astfel: „— Fiți- 
tîne-l, mă! Ţi-ţi-ţine-l!“, iar cutcurezatul cocoșului: „— Cot- 
codanu — Pînă-m pui ciocanu !“ (ibid., p. 142). În altă variantă, 
strigătul cocoșului „Cutcudau-Dau“ este interpretat de cel 
atacat „Cu cuțitul dau, dau!“, iar ţițăitul șoarecelui: „— Ţin- 
țin, să dau şi eu“ (18, p. 18). Cîinele care latră după pisică ar 
striga: „Contratu-contratu! Contratu-contratu!“, iar pisica 
i-ar răspunde: „— O-arrs! O-arrs!“ (5, I, p. 149). 


Basm propriu-zis. 1. Specia e denumită regional poveste în 
Transilvania, Moldova, pe alocuri și în Muntenia, în aceasta 
din urmă fiind mai răspîndit termenul basm. Primii culegători 
din Muntenia, N. Filimon și P. Ispirescu, au introdus termenul 
b. în literatură, fixat apoi și delimitat ca atare de B. P. Hasdeu. 
Prin colecțiile de popularizare, el s-a răspîndit treptat și în 
celelalte provincii, fără ca să-l dezrădăcineze pe celălalt (v. 
Poveste). De obirşie slavă, el apare în literatura veche sub forma 
basnă sau basn, avînd înțelesul de narațiune neveridică, inven- 
tată, în opoziţie cu cea adevărată (la plural basne sau baznuri). 
La cîțiva scriitori (D. Cantemir, D. Țichindeal), el apare și cu 
înțelesul de fabulă. Forma basn este atestată numai în prima 
jumătate a secolului trecut (XXXV, p. 2656), după aceea gene- 
ralizîndu-se cea de basm. Evoluţia sensului pentru a denumi 
narațiunile lungi, fictive (germ. eigenthiches Märchen, engl. 
ordinary folk-tale) s-a petrecut numai în folclorul românesc. 
La slavi, specia are alte nume (pripoviietca, pricazca, pravliica, 
povest, bachora, vazpravca, baica, scazca, cazca etc.); la sîrbi 
basna (sau basma) însemnînd descîntec, iar la ruși (basni, bas- 
nia) denumind fabulă animală sau apolog (XIX, IV, p.1—2; 
LXXXIII, p. 198). 

2. Prin b.p.z. se înțelege în chip curent cel fantastic (în 
care alături de om, apar protagonişti supranaturali, ființe sau 
obiecte), dar specia are o arie mai largă, aşa cum a fost cir- 


42 


cumscrisă în clasificarea internaţională  Aarne-Thompson 
(v. Clasificare). Ea cuprinde patru subspecii care ştirbesc întru- 
câtva caracterul unitar: A. b. fantastic; B. b. legendar; C. b. 
nuvelistic ; D. b. despre dracul cel prost. Denumirea b. fantastic 
este traducerea termenului corespunzător din clasificarea AT 
(Zaubermârchen, tale of magic), şi acestea convenționale pînă 
la un anumit punct. Fantastic înseamnă în accepțiunea dată 
relatare despre fapte miraculoase, ireale, în opoziție cu nara- 
țiunile verosimile, mai adecvată fiind denumirea de b. mira- 
culos așa cum e delimitată în știința literaturii. B. legendar 
ar cuprinde b. cu caracter mixt, cum arată și denumirea. Dacă 
teoretic delimitarea este oarecum clară, Aarne-Thompson inclu- 
zînd aici b. în care apar Dumnezeu sau alți sfinți, în realitate 
situația este destul de confuză. În concordanță cu criteriul 
adoptat de Aarne-Thompson, unele din b. clasificate printre 
cele fantastice (AT 360, 363, 365, apoi 460, 461, 465, 471, 710) 
pot figura mai adecvat în grupa b. legendar (AT 750—849). 
Pe de altă parte, unele b. legendare au o desfășurare amplă, 
cu același tipar compozițional ca și b. fantastice, ele fiind orîn- 
duite aici numai pentru că protagoniștii care determină desfă- 
șurarea acțiunii sînt Dumnezeu (Isus) și Sf. Petru: AT 750, 
756, 780 (mai cu seamă), 785. Cîteva b. legendare au un vădit 
profil de snoavă, fiind snoave-legende (AT 791 Sînpetru bătut 
de două ori, 800). Pe plan european, oscilațiile sînt mai mari, 
pe alocuri Dumnezeu și Sf. Petru intervenind mai des, chiar 
în b. fantastice în care se arată botezul eroului, iar în țările 
unde b. mai trăiește încă în tradiția orală semnalîndu-se ten- 
dinţa de a înlocui personajele dispărute din mitologia populară 
cu cele creștine, sau chiar cu altele din mediul contemporan. 
E plin de învățăminte faptul că în variantele germane și italiene 
strigoiul din unele basme (AT 363, 365) a fost înlocuit prin- 
tr-un simplu hoț, întrucît credința în existența acestuia a dis- 
părut, spre deosebire de Europa răsăriteană, unde această 
ființă e încă vie în credințele populare (XLI, p. 35). B. despre 
dracul cel prost arată același proces de substituire a zmeilor 
(uriașilor) cu dracii. În repertoriul nostru pot fi întilnite variante 
din această subspecie care aduc în scenă zmei (sau uriași), în 
timp ce altele i-au înlocuit cu diavoli. Cum se va vedea, aceasta 
din nevoia de a da un suport verosimil narațiunilor, dovedind 
că, printre povestitorii populari cu mentalitate arhaică, b. 
este o narațiune verosimilă. Faptul că adversarii supranatu- 


43 


rali din această subspecie sînt învinși prin păcălire, o apropie 
de snoavă, alcătuind astfel puntea de trecere de la b.p.z. la 
snoavă. De aceea, ar fi fost mai potrivită denumirea de b. 
— snoavă pentru subspecia cuprinsă între AT 1000—1199. 
Cu mai multă claritate se delimitează b. nuvelistic prin profilul 
realist al acţiunii, apropiat de nuvelă şi roman, mai cu seamă 
de nuvela toscană, care a avut ca model snoava populară. 
Cu toate acestea, și aici se pot vedea oscilaţii: unele b. nuve- 
listice au în alte țări europene variante fantastice și invers. 
Chiar în repertoriul nostru au fost surprinse cîteva b. fantas- 
tice a căror acțiune a fost tratată pur nuvelistic, fără nici o 
intervenție a vreunui factor miraculos. 

3. B. este atestat încă din antichitatea îndepărtată. Docu- 
mentele arată că faimosul faraon Keops, iar mai tîrziu Alexandru 
cel Mare iubeau b. și aveau povestitori tocmiți pentru clipele 
lor de răgaz. Atestările indirecte sînt însă mult mai vechi. 
Bolte-Polivka au consemnat în monografia lor monumentală 
o serie de mărturii scoase din documente și din operele scriito- 
rilor antici referitoare la b. popular. Cele mai multe pot fi consi- 
derate doar fragmente de b., adică motive care se aseamănă mult 
cu cele întîlnite în b. popular din vechiul continent. Ele ar 
constitui doar dovezi cu privire la vîrsta unor motive de obiîrșie 
populară care au pătruns în unele mituri (legende sacre) sau în 
alte opere literare, mai cu seamă în epopeea despre semizeul 
Ghilgameș (călătoria lui în lumea morților similară cu descinde- 
rea eroului din b. pe celălalt tărîm, lupta cu taurul monstruos 
aidoma celei a voinicului cu balaurul din fîntînă care dădea 
apă numai pentru cap de om, învierea cu ajutorul ierbii furată 
de la șarpe, întocmai ca și eroul popular care fură iarba miracu- 
loasă de la o broască sau șerpoaică ; v. Iarba fiarelor). S-au păs- 
trat totuși și cîteva b. p. z., adică naraţiuni care au variante 
apropiate printre b. europene. Cele mai multe, unele fragmenta- 
re, provin din antichitatea europeană. Așa numita Poveste 
ciobănească relatează cum un cioban a zărit, în timp ce păștea 
turma, o femeie neasemuit de frumoasă care s-a îndrăgostit de 
el. Ciobanul caută să scape de ea, dar în ziua următoare o întîl- 
nește din nou. Restul narațiunii s-a pierdut. Fragmentul citat 
se aseamănă cu frecventul pasaj din b. AT 400 despre zîna ce 
se scaldă în lac și lasă inelul în degetul tînărului împărat, după 
ce l-a sărutat în timp ce dormea (v. Ileana Cosînzeana). Dovezi 
mai elocvente oferă cele două naraţiuni întregi. Cea dintii, 


44 


numită curent Doi frați, scrisă în anul 1250 î.e.n., se aseamănă 
mult cu variantele europene, în primul rînd cu b. despre soția 
necredincioasă (AT 590 A). Se întîlnesc în el o seamă de motive 
frecvente în b. popular: soția adulteră care, respinsă, insinuează 
că cel iubit ar fi încercat s-o siluiască (motiv cunoscut şi în 
episodul biblic despre Putifar și Iosif) ; faraonul ce se îndrăgos- 
teşte doar la vederea șuvițelor de păr; prevestirea morții fra- 
telui prin marea ce spumegă (la noi prin picăturile de sînge 
lăsate pe năframă) ; soția trădătoare își recunoaște primul soț 
după ochi, în ciuda metamorfozărilor lui (la noi de obicei în 
cal) şi îi cere decapitarea (5, I, p. 12). O seamă de cercetători 
au văzut în naraţiunea despre frații Anup și Batu nu un b., ci 
un mit sau o legendă. Pornind de la faptul că cei doi frați poartă 
nume de zeități egiptene, s-a crezut că narațiunea din acest 
papirus ar fi un mit despre cei doi zei, dar s-a observat în scurtă 
vreme că încă în secolul al XII-lea î.e.n. era obiceiul de a da 
oamenilor nume de zei. Singurele argumente care ar pleda 
împotriva apartenenţei la b. ar fi cele invocate de J. de Vries: 
caracterul compozit al narațiunii, motivele nefiind atît de orga- 
nic sudate ca în b., apoi împrejurarea că a fost consemnat 
într-un papirus, un b. neputîndu-se nicidecum bucura de atare 
consideraţie. J. de Vries crede că narațiunea ar fi fost legată de 
un rit referitor la înscăunarea faraonilor (XXV, p. 51—60). 
Asemănarea cu variantele europene este totuși evidentă. Cerce- 
tătorii au avut în vedere numai b. din Europa apuseană și cen- 
trală, pe deplin cristalizat, fără intruziuni legendare. S-a arătat 
însă că în țările mai arhaice, b. și legenda sînt mai apropiate, pe 
alocuri aceeași narațiune putînd fi cînd b., cînd legendă (mit), 
prin schimbarea funcției, care nu aducea cu sine decît foarte 
ușoare modificări de formă. Se poate presupune că povestea 
despre Anup și Batu a trăit în antichitatea egipteană atît 
ca legendă, cît și ca b., cele două forme deosebindu-se extrem 
de puţin, fiind deci o naraţiune din categoria b. legendar. Hero- 
dot ne-a transmis apoi din repertoriul egiptean Comoara lut 
Rampsinil, cel mai vechi b. nuvelistic, potrivit atestărilor de 
pînă acuma. El se aseamănă atît de mult cu variantele b. 
AT 950, încît nimeni nu s-a îndoit că Herodot ne-a transmis un 
autentic b. nuvelistic. Mărturiile provenind din literatura 
greco-latină par mai nesigure. Neîndoielnice sînt însă atestările 
corespunzătoare despre uriașul orbit (AT 1137) şi soțul travestit 
în animal (sau invizibil; AT 425). În b. popular despre uriașul 


43 


orbit de fratele mai mic se întîlnesc motive absente în Odiseea: 
inelul fermecat care îl reține în loc pe cel care îl poartă, înlocuit 
la Homer prin episodul Nimeni și care își are și el corespondent 
în repertoriul folcloric, la noi Păcală numindu-se „Singur Eu“ 
(v. Păcală), foarte rar butoiul cu bani care de asemenea țintu- 
iește locului pe posesor (5, II, p. 509). Larga răspîndire a acestui 
b. din India pînă în Irlanda duce la presupunerea că Homer 
l-a preluat din tradiția orală, eventual fără episodul cu inelul 
fermecat. B. povestit de Apuleius în Măgarul de aur despre Amor 
și Psyche, căruia i se cunosc peste 1100 variante folclorice, a fost 
de asemenea preluat din circuitul oral, autorul prelucrîndu-l 
în gustul literar al epocii și adăugîndu-i o seamă de ingrediente 
mitologice. Cît de cunoscut era b. în antichitatea clasică o dove- 
desc nu numai temele prelucrate literar sau aluziile la ele (XIX, 
IV, p. 108—126), ci și o seamă de aprecieri ale autorilor clasici 
(ibid., p. 41—46). Prețioase sînt cele care trădează atitudinea 
disprețuitoare a celor cultivați față de atari narațiuni naive, 
numite „fabulae pueriles“ (povești  copilărești), „fabulae 
aniles“ (poveşti băbești). Unii chiar condamnă atari „vanas 
vulgi fabulas“ (povești deșarte ale poporului) și numeroase 
mărturii arată că erau povestite și în acea vreme numai copiilor 
de către doicile care îi îngrijeau. E vorba de pătura cultivată, 
îndeosebi din metropole, care se diferențiase cu vremea de menta- 
litatea și gustul păturilor populare, de unde b. a fost izgonit în 
lumea copiilor. Fenomenul se va repeta în Europa începînd 
cu Renașterea, care a pricinuit scindarea în două pături culturale, 
una din ele hrănindu-se cu cultura clasică și lăsînd b. pe seama 
celeilalte pături, straturile populare, care se vor adăpa numai la 
filonul folcloric. La noi, atestările de b. sînt destul de tîrzii, 
secolul al XVIII-lea (v. Cercetarea). 

4. B. esteo narațiune puternic schematizată, dar verosimilă, 
în care protagonistul uman învinge toate piedicile şi este răsplă- 
tit la urmă prin câștigarea tronului împărătesc sau prin îmbogă- 
tire. Verosimilitatea caracterizează atît b. nuvelistic, cît şi cel 
fantastic, decît că are alte coordonate. Apoteoza eroului din 
final este atît de caracteristică, încît acolo unde ea lipsește, nara- 
ţiunea își pierde profilul de b., devenind o specie mixtă, b.-le- 
gendă, chiar dacă peripeţiile se desfășoară întocmai după cano- 
nul b. Lipsa acelui happy ending e semnul cel mai vizibil că 
varianta respectivă reprezintă o abatere, de cele mai multe ori 


46 


un fenomen singular în ansamblul variantelor tipului. Un frate 
este înecat în mare de celălalt care a aflat că a dormit cu soția 
lui, fără să verifice faptul că acesteia i-a căzut o mînă, semnul 
nevinovăţiei celui omorît. Abia cînd se convinge de cele întîm- 
plate și e cuprins de remușcări, se aruncă și el în apă. Sufletele 
lor s-au prefăcut în două stele care se văd și acuma pe cer. Acest 
final îndepărtează cu totul varianta de cele cunoscute ale tipului 
AT 567 (în care se arată cum un frate ajunge împărat, celălalt 
omul cel mai bogat, al treilea năzdrăvan, etc.), devenind o 
încercare de descifrare etiologică cu privire la cei doi luceferi. 
Cea mai cunoscută variantă de acest fel, Tinerete fără bătrînețe 
şi viață fără de moarte a lui P. Ispirescu, prin acel final legendar 
vrea să ilustreze zădărnicia iluziilor omenești despre o viață 
perpetuă, care s-ar scurge fără nici un sens, întrucît omul este 
puternic legat de peisajul natal și de oamenii epocii lui. În opo- 
ziție cu legenda, b. este o narațiune optimistă care insuflă ascul- 
tătorilor vigoare și încredere în viață. În ciuda traiului lor zbu- 
ciumat, avînd a înfrunta atîtea calamități și a îndura spolierile 
atîtor exploatatori dinăuntrul și din afara granițelor, păturile 
populare nu și-au pierdut nădejdile într-un viitor mai luminos 
pe care l-au dorit mereu, transmiţind visul generațiilor urmă- 
toare. Mobilul care a generat b. ca specie literară a fost tocmai 
tendința de a arăta cum trebuie să fie orînduită viața pe pămînt 
după jaloane drepte, cel bun fiind răsplătit, iar cel rău pedepsit 
în chip exemplar. Morala ce se desprinde din toate b. ilustrează 
cea mai generală normă etică: binele învinge întotdeauna răul. 
Spre ilustrare, b. tratează conflictele cele mai frecvente în socie- 
tatea umană din toate timpurile. Cel mai pregnant oglindește 
această trăsătură b. fantastic. În ciuda sceneriei sale cu atîtea 
elemente miraculoase, adesea derutante, b. fantastic reflectă 
problemele mari ale societăţii, cu vechime multimilenară, pe 
care le-a amalgamat în conturul unei lumi ideale, lipsită de orice 
metehne. Acţiunea din b. are întindere biografică, dar spre deose- 
bire de epopee şi roman, eroul e urmărit numai pînă la nuntă, 
care de obicei coincide și cu obținerea tronului, reprezentînd 
deci punctul culminant nu numai al acțiunii din b., ci și apogeul 
ce se poate închipui în viața unui om. S-a făcut o apropiere între 
b. și riturile de trecere, împreună cu obiceiurile prenupţiale și 
nupțiale de la unele popoare aflate în stadii mai arhaice. Cel ce 
voia. să-și întemeieze o familie, trebuia să dea dovadă de bărbă- 
ţie și ca atare era supus unor probe de curaj, putere sau înțelep- 


47 


ciune. Ca orice operă de artă, b. oglindește și el realitatea încon- 
jurătoare, cu concepțiile și preocupările dominante, dar nu se 
poate vedea în aceasta sau în alte date de natură etnologică, 
adesea copios oglindite în el, originea lui ca specie literară. Ac- 
țiunea afectează două generații, părinți și copii. Cei dintîi au un 
rol mai șters, adesea doar ca pretext de punere în scenă a acțiunii 
fiilor. Aceştia pleacă de obicei în lume pentru a-și întemeia o 
familie, de obicei revenind cu soția la familia părintească. Cu 
totul excepțional sînt implicate în acțiune mai multe generații, 
b. etajîndu-se ca o naraţiune de tipul romanului ciclic. Începu- 
tul b. diferă, distingîndu-se două categorii în care de obicei se 
încadrează tipurile fără ca să fie obligatorie corespondența 
dintre ele. Cel mai adesea, eroul este urmărit din pragul adoles- 
cenţei, la sfîrșitul copilăriei, cînd el este apt de a pleca în lume, 
gata să săvîrșească isprăvi memorabile. Uneori, el e fiu de împă- 
rat, aproape întotdeauna al treilea, cel mai nebăgat în seamă. 
Unii vulgarizatori au încercat să vadă în această origine hiper- 
aristocratică a eroului o oglindire a unor sentimente dinastice 
ale maselor populare. Realitatea reflectată în b. este însă mult 
mai veche, probabil din vremea cînd regii erau încărcați cu 
valențe magice, responsabili de prosperarea recoltelor, alungarea 
epidemiilor etc. De multe ori însă protagonistul descinde dintr-o 
familie umilă, extrem de săracă, nu o dată fiind orfan sau părăsit 
în lume. În b. nu se semnalează însă nici o diferență între cele 
două categorii, eroul fiu de împărat comportîndu-se ca și cel 
de origine umilă. Faptul că eroul e cel de-al treilea fiu, a fost 
pus de unii pe seama dreptului consuetudinar de ultimogenitură, 
cel mai mic fiind moștenitorul gospodăriei părintești. Alţii au 
încercat să vadă în această predilecție a b. pentru al treilea 
fiu influența unor credințe populare potrivit cărora cel mai mic 
ar fi dotat cu calități cu eficiență magică, fiind apt a îndeplini 
unele roluri în practicile  descîntatului (5, I, p. 64). Atari 
credințe și practici au avut o influență secundară, deoarece, 
cum se va vedea, particularitatea amintită a avut la bază resor- 
turi estetice, acel ritm tripartit, menit să sporească interesul 
ascultătorilor. În cealaltă categorie, eroul este urmărit însă mai 
de vreme, de la naștere, dar aceasta se întîmplă totdeauna în 
chip miraculos. Părinţii nu au copii și, deznădăjduiţi, recurg la 
mijloace magice de procreație sau la ce le oferă întîmplarea, 
adesea la rugăciuni îndelungate. Cei doi soți bătrîni pleacă fiecare 
într-o parte, deciși să înfieze ceea ce vor găsi în cale. În felul 


48 


acesta, iau acasă un pui de șarpe, de porc, de arici, o bucăţică 
de carne etc. care mai tîrziu prinde a vorbi, dovedindu-se un 
om cu calități extraordinare, pedepsit a sta în formă animalicră. 
Alteori, moșul culege din drum o bucată de lemn sau de fier 
care devine om prin simplul act al scăldării în copaie: „A pus 
apă la foc, l-a scăldat, cu săpun, cu aia, a-nceput copilul să: Oa! 
Oa! în copaie“ (5, I, p. 240). Cîteodată, pruncul e confecționat 
din lut ca o cărămidă. În câteva b., eroul e născut fără voia 
mamei prin degustarea unei boabe de piper sau de mazăre care 
indică prin însăși mișcarea lui continuă că are virtuți neobiș- 
nuite: oriunde e pus, sare jos sau alunecă, pînă ce, disperată, 
femeia îl înghite. Voinicul ce se va naşte se va numi Pipăruș 
sau Măzăran. Mai des, mama recurge în chip deliberat la degusta- 
rea unor alimente cu însușiri germinatoare, de obicei un măr sau 
un peşte (v. Măr, Peşte). În toate cazurile arătate, eroul e stin- 
gher, nu mai are frați și surori decît în cîteva situaţii speciale. 
Cînd e născut din boaba de piper sau mazăre, fraţii și surorile 
au dispărut luați de zmei sau diavoli, încît eroul află abia tîrziu 
că nu e unicul fiu, ceea ce îl decide să plece în căutarea lor. De 
asemenea, prin degustare din măr sau pește se întîmplă să nască 
nu numai împărăteasa, ci şi servitoarea un băiat, adesea cu 
aceeași înfățișare, cei doi evoluînd apoi ca doi frați de cruce. 
Uneori, iapa sau cățeaua nasc și ele cîte un pui năzdrăvan dacă 
au mîncat din resturile alimentului miraculos, aruncat cu lătu- 
rile sau la gunoi. Psihologia eroului e puternic schematizată, 
fiind împins la acțiune de un singur resort. Cel mai adesea el e 
curajos, dornic de luptă și de aceea pleacă spre a-și elibera suro- 
rile sau fraţii, spre a omori zmeii și balaurii care tiranizau un 
colț de țară etc. Uneori, b. îl dezvăluie și ca om milos, sentimen- 
tul răsfrîngîndu-se, în chip curios, mai mult asupra animalelor 
neajutorate sau rănite care se vor dovedi auxiliare prețioase, 
decît asupra semenilor săi. De asemenea, eroul se mai arată 
animat de sentimentul dreptăţii, pornit ca atare să îndrepte 
strimbătăţile, prezentînd sub acest aspect numeroase similitu- 
dini cu cavalerii epicei medievale și cu haiducii baladelor popu- 
lare. În genere, domină calitățile de natură practică: îndemîna- 
rea, cumințenia şi mila. Totuşi o seamă de b. reliefează cu putere 
o altă trăsătură care derivă din ultima, umanitarismul neprecu- 
peţit al protagonistului, prin care el se ridică deasupra intere- 
selor strîmte ale castei sau familiei sale, cîștigîndu-și simpatia 
ajutoarelor și a tuturor celor care au legături cu el. În o seamă 


49 


de b., protagenistul este cu totul modest, un biet om care, silit 
de sărăcie, își ia lumea în cap și numai întîmplarea îl pune în 
legătură cu demiurgul care îi va aduce izbăvirea dorită. 
Sondarea nu este adîncă, iar trăsăturile puternic schemati- 
zate, încît b. nu aduce în scenă tipuri, ci de-abia figuri, întru- 
chipări șterse care impresionează prin faptele lor uluitoare, nu 
prin bogăţia vieţii spirituale. Cercetătorii basmologi au pus în 
lumină această izolare a personajului de b., care nu evoluează 
și mai cu seamă nu cumulează nimic din înfrîngerile sau dure- 
rile la care îl supun întîmplările. Deși eroul nu izbutește să fugă 
cu mireasa (sau soția lui) fiindcă zmeul are un cal mai puternic 
decît el, încearcă totuși a doua oară în aceleași împrejurări și 
numai mila zmeului pentru că l-a scăpat din butoiul sau lada 
în care era închis, îl determină să-i cruțe viața. Omul sărac 
lasă la cîrciumarul sau popa care îl găzduiește nu numai masa 
ce se umplea de bunătăți, ci și mielul (calul) care se bălega 
galbeni, fără să-și dea seama, nici întîia şi nici a doua oară, 
că totul provine din înșelătoria gazdei (AT 563); abia a treia 
oară și numai prin faptul că bățul bătea la comandă își recupe- 
rează obiectele schimbate. Trăsătura ţine de caracterul conven- 
tional al basmului, călăuzit de o gîndire naivă care constituie 
și ea un indiciu neîndoielnic de vechime. Din puținătatea resor- 
turilor care îl animă s-a dedus superficialitatea care ar fi carac- 
teristică protagonistului b. În fapt, şi această trăsătură derivă 
din construcția schematică, șablonardă a b. Cei care pun în 
relief atare superficialitate a personajului principal uită că b. e 
o narațiune puternic tipizată, în care schema e dusă pînă la 
ultimele ei trăsături, în tendința de a căpăta valenţe cît mai 
universale. Datele despre personaje, acțiune sînt în așa măsură 
schematizate, încît să se poată potrivi în locuri cît mai diferite 
și la generaţii despărțite între ele de milenii. Această schemă 
care se transmite ca atare în circuitul oral e umplută apoi de 
fiecare povestitor cu date din experienţa lui, oglindind în felul 
acesta frămîntările contemporaneităţii, aspectele specifice ținu- 
tului său, precum și înclinările lui în toată plinătatea lor spiri- 
tuală. Dacă în schema b. sînt arătate doar scenele referitoare 
la soarta eroului, fără nici un indiciu cu privire la caracterul 
lui, la trăsăturile spirituale dominante, povestitorul popular 
poate complini cu succes această lipsă dacă talentul său de plăz- 
muire îi permite să insufle viață figurii schematice. Iancu Duroi 
din Bughea de Sus — Argeș obișnuia să urmărească reacțiile: 


59 


sufleteşti ale personajelor din multele sale b., în momentele 
cruciale ale acțiunii prin care faptele luau altă întorsătură. Senti- 
mentele pot fi profunde și ele impresionează prin violența cu 
care se manifestă. Fiul împăratului din b. Cazarchina caută, în 
lipsa părinţilor, în odaia interzisă „şi-a controlat carte cu carte, 
hîrtie cu hîrtie, trei zile și trei nopți, pînă pă fundu lăzii“. Abia 
la urmă găsește o fotografie. „Cînd a văzut chipu fetii ălia.... 
a picat leșinat jos! La trei-patru ceasuri, cînd și-a vint în fire: 
« Asta e ursîta mea!» A luat-o și a băgat-o-n sîn“. Mai tîrziu, 
cînd izbutește să o întîlnească „și cînd a văzut-o așa frumoasă ... 
a căzut în genunchi, prostu!“ (5, II, p. 189, 205). Cam la aceeași 
profunzime schițează acest povestitor și dorul de părinții lui, 
mai ales cînd aceștia sînt bătrîni și slabi. Sentimentul îl asal- 
tează tocmai cînd protagonistul atinge apogeul carierei sale prin 
căsătoria cu fata împăratului. „O, Doamne, pă eu astăzi trăiesc 
bine. Da mama și tata o fi muritori dă foame“ şi spune soției 
„i-o m-aş duce acasă, că io am doi bătrîni, o fi muritori dă 
foame“ (5, I, p. 553—554). Povestitorul Gheorghe Zlotar din 
Fundu Moldovei — Suceava sublinia la eroii din b. sale alt 
aspect: elevația sufletească a eliberatorului, grandoarea umani- 
tarismului său dezinteresat. După ce Drăgan Cenușă răpune 
balaurul care monopolizase toată apa, exclamă cu patos: „Dă- 
ruit să fii de la mine, de astăzi înainte, apă! Unde-o călca vaca 
cu picioru, și bou cu picioru, pe tot izvoru și pe tăt părău să fie 
apă“ (ibid., p. 230). Eroul principal se caracterizează în genere 
prin atitudinea lui activă. Spre deosebire de cel din legendă, 
unde acesta este pasiv, victimă a unor întîmplări pe care el nu 
le poate ocoli, sau calcă din neștiință consemnul, totul sfârșind 
printr-o catastrofă, în b. eroul pornește la acțiune, uneori peste 
“voia părinților cînd acesta e cel de al treilea, fiindcă îl socotesc 
un netrebnic rămas ca povară pe capul familiei. Contrastul e 
folosit de creatorii b. pentru a reliefa cu mai multă putere virtu- 
țile extraordinare ale eroului. În familie, cel de al treilea e de 
-obicei un neajutorat, adesea peltic la vorbă, întotdeauna rămas 
la stadiul infantil, ca unul care știe doar să se joace în cenușă. 
Însușirile se plămădesc în acest stadiu de latență pînă cînd se 
ivește momentul critic care va dezlănțui acțiunea (răpirea conste- 
laţiilor, a surorilor etc.). Alteori, eroul pornește să acționeze abia 
după ce a dat dovadă de maturitate (v. Probele puterii), fiind 
mînat numai de dorul de a săvîrși isprăvi miraculoase, pe măsura 
armelor cu care a fost dăruit de naș. Introducerea în aventură 


51 


este uneori un capitol simplu al vieții de gospodar. După ce 
Tei-legănat a crescut, a pornit să facă o casă nouă în locul 
celei care sta să se dărîme. Intră în pădure, dar găseşte toate 
lemnele strîmbe, pietrele sfărîmate și apa tulbure, ceea ce con- 
stituie prilejul de a-i întîlni pe Strîmbă-lemne, Sfarmă-piatră 
şi Tulbură-apă. 

Personajele secundare sînt vremelnice, apărînd în acțiune 
pe o durată scurtă. Ele sînt mult mai şterse, întruchipînd o 
singură calitate, chiar dacă uneori specializarea e de grad ma- 
xim. Tocmai aceasta le face indispensabile în acțiune, eroul 
rămînînd în impas total fără concursul lor. Părinții sînt aduși 
în scenă pentru a zugrăvi starea iniţială a acțiunii, punctul ei de 
pornire, mai ales cînd situația familiară e critică (lipsă de copii, 
sărăcie maximă, boală incurabilă etc.). Abia în unele b. mama 
Sau sora au un rol mai mare pentru a se arăta necredința lor față 
de fiul sau fratele lor (AT 315, 590), iar tatăl incestuos (AT 510 B) 
sau gelos pentru nora prea frumoasă (AT 516 etc.). Unele va- 
riante insistă asupra regăsirii finale a eroului cu părinții, pe: 
care de obicei îi duce la curtea unde va domni el, dar practic 
ei nu mai participă la nici un fel de acţiune. Revenirea la pă- 
rinți va fi prilej pentru erou de a-și uita soția sau logodnica. 
prin încălcarea unei interdicții, prelungind acțiunea cu încă 
un episod, dar de obicei aceasta se întîmplă nu din vina părin- 
ților. Puţine sînt b. fantastice în care nu intervin personajele 
auxiliare, în acestea acțiunea desfășurîndu-se de obicei în planul 
metamorfozelor (v. Metamorfoze). Doar în b. nuvelistic eroul 
acționează singur, ieșind din impas prin propriile lui însușiri, 
mai rar prin sfaturile primite și de obicei plătite ca să aibă efi- 
ciență. Auxiliarele eroului se recrutează din regnurile naturii: 
oameni, animale, plante, apoi arme și obiecte miraculoase. 
Adesea, partea acestora e atît de covirșitoare, încît eroul prin-- 
cipal pare cu totul eclipsat, exploatînd succesul numai pentru 
că el e căpetenia, conducătorul. Oamenii care îl ajută sînt ființe- 
fantastice sau chiar oameni de rînd. Dumnezeu și cu Sf. Petru, 
apoi Sf. Luni, Vineri, Duminecă, apoi soarele, mai rar luna, 
antropomorfizaţi (v. Dumnezeu, Lună, Sânpetru, Soare, Zilele: 
sfinte). Dintre oameni, mai proeminent este fratele de cruce, 
care de fapt poartă tot greul acțiunii, în realitate el fiind eroul 
principal, dar creatorul b. acordă totuși preponderență titu-- 
larului, acesta devenind moștenitorul tronului și salvatorul 
împărăției. Părinţii sînt îndrumători, uneori indicînd fiilor ce: 


52 


vor trebui să facă după moartea lor. Mai des apare ca sfătu- 
itoare baba (v. Babă), care ajută pe erou pentru că a dăruit-o 
cu ceva neînsemnat, uneori numai cu bineţe cuviincioase. Ani- 
malele ajutătoare sînt mai numeroase și dețin un rol preponde- 
rent, prezența lor constituind una din. caracteristicile b. fan- 
tastic. Cel mai important e calul (v. Cal) dotat cu însușiri năz- 
drăvane, în stare a săvîrși nu numai fapte miraculoase, ci și 
în a sfătui pe stăpîn de îndată ce acesta se află în impas. Pe 
alocuri, rolul lui e covîrșitor, el fiind motorul acțiunii. Într-o 
variantă a b. Harap Alb, toate sarcinile date de spîn sînt înde- 
plinite după sfatul sau inițiativa calului. Harap Alb se dovedește 
aproape un neajutorat, pornit numai să plîngă, încît calul se 
vede silit să-l admonesteze: „ — Ce-i stăpîne? — zice — tot 
plîngînd vii la mine de cîte ori vii“. Iar cînd i se dă însărcinarea 
de a alege pe fata împăratului dintre servitoarele îmbrăcate 
aidoma ei, Harap Alb uită de aripa albinei recunoscătoare 
încât calul trebuie să-i amintească: „ — Păi cum să nu ştii — 
zice — ce-ai tu la tine? N-ai tu aripa albinii la tine? Du-te- 
acolo... și cînd ț-aprinz ţigarea, aprinde și aripa albinii...“ 
(XV, p. 286, 294). Dintre celelalte animale domestice, auxiliare 
mai frecvente sînt cîinele, apoi pisica, iar dintre animalele mai 
mari boul, toate avînd puteri năzdrăvane (v. Bou, Câine, Pi- 
sică). Vaca şi oaia apar ca mame ale eroului principal, îndeplinind 
rolul părinţilor, îndeosebi acela de a se jertfi pentru învierea 
fiului și a tovarășilor lui. Rareori, oaia acționează și ca auxiliară 
a protagonistului (v. Oase, Vacă). Tot atît de familiare se arată 
și animalele sălbatice care îl ajută pe erou cu o fidelitate exem- 
plară. Se întîlnesc astfel în b. fantastic ursul, lupul, vulpea în- 
deplinind cel mai adesea rolul unor cîini năzdrăvani, apoi 
vietăți mai mici ca peştele, corbul, vulturul etc. pînă la cele 
minuscule: albina, furnica, țînțarul etc. Practic, orice animal cît 
de mic și de neînsemnat în aparență, poate participa la acțiune, 
ajutîndu-l pe erou și frecvența lor variază cu condițiile clima- 
terice. Ele ajută pe protagonist din recunoștință, ca răsplătire 
pentru o binefacere, fiind sau cruțate de acesta la rugămintea 
lor de a nu le împușca sau mînca, sau lecuite de rănile pri- 
cinuite de alții. Principiul general care consfințește legăturile 
între protagonist și animalele ajutătoare este do ut des (dau ca 
să-mi dai), deci o convenţie etică de grad elementar, potrivit 
căreia utilul să fie reciproc. Plantele participă mai puțin la 
întreprinderile eroului, dată fiind inamovibilitatea lor, atît de 


53 


contrastantă cu multele deplasări ale eroului, adesea la dis- 
tanțe enorme. Mărul sau părul curățat răsplătește pe eroină 
la întoarcere, oferindu-i din fructele ce tocmai atunci dădeau 
în pîrgă (AT 480). Cînd nu face fructe pentru că are la rădăcini o 
comoară îngropată, răsplătește cu ea pe cel care o scoate, 
îmbogățindu-l pe dată (v. Măr). Dafinul care avea în el fata. 
„de vînt nebătută“ și „de voinic nesărutată“ şi se părăginise 
după plecarea acesteia, e curățat de voinic și îl întreabă:,, — Ce 
plată să-ți răsplătesc, pentru ce mi-ai făcut binele-ăsta?“ Şi, 
la cererea acestuia, îi arată drumul ca să regăsească pe fata din. 
dafin (5, II, p.18; v. Dafin). Cu iarba fiarelor animalele re- 
cunoscătoare învie pe stăpînul decapitat de impostor (v. Tarba. 
fiarelor). Mult mai dese sînt obiectele care ajută pe erou în 
felurite chipuri. O primă categorie e alcătuită de armele cu puteri 
miraculoase: sabia (sau paloșul), apoi chiar pușca, desigur un 
element introdus mai tîrziu. Ele sînt dăruite de naș, paloșul 
putînd fi uneori și sabia tatălui său de cînd a fost mire, funcția. 
rituală conferindu-i puteri miraculoase. Urmează apoi bogata. 
categorie a celorlalte obiecte năzdrăvane: inelul (sau mărgeaua) 
care îndeplinesc orice dorință, bățul care împietrește pe cel 
atins sau amenințat, căciula care îl face nevăzut, cismele care 
trec peste obstacole, masa care se întinde singură cu mîncări 
şi băuturi, cornul din care ies la cerere mîncări și băuturi, apoi 
cirezi de vite etc., punga din care nu se mai termină banii, 
sacul în care poate intra oricine la comandă, scaunul care țin- 
tuiește locului pe cel care stă pe el, oglinda care arată pe cea 
mai frumoasă, cămașa care poate ucide sau deține pe cel care 
o-mbracă, vioara care învie soldaţii, căciula care generează 
soldați alături de războiul care produce soldaţi la fiecare bătaie 
a vătalei, lampa din care ies trei oameni de fier la aprinderea 
ei, căpăstrul care recheamă calul la scuturarea lui, fluierul care 
face să joace pe cel care îl aude etc. (v. Cămașă, Fluier, Vioară). 
Unele obiecte au însușirea de a se transforma la aruncarea lor 
intenționată în felurite obstacole, multiplicîndu-și forma la 
proporții uriaşe: peria devine pădure, gresia un munte de stîncă 
din cer pînă în pămînt, năframa sau săpunul un lac uriaș etc. 
Acestora trebuie adăugată apa care vindecă, mai cu seamă 
redînd vederea, dă puteri uriașe, încheagă trupul și reînsufle- 
țește (v. Apă vie). Chiar saliva acționează după principiul 
magic pars pro toto, răspunzînd în locul fugarilor. 


54 


Adversarii pe care îi înfruntă protagoniștii b. provin din 
două domenii. Unii descind din lumea fantasticului, în primul 
rînd cei cu înfățișare monstruoasă, cum ar fi balaurii, închipuiți 
a aparține regnului reptilelor (v. Balaur). Făpturi mai afinate 
par zmeii, reprezentați în imaginația populară în chip oscilant 
între om și balaur (v. Zmeu), adesea mai apropiați de zburător 
(v. Zburător), cu care se și confundă terminologic pe alocuri. 
Ei trezesc şi repulsie, dar și fascinație, altfel nu se explică de 
ce se îndrăgostesc femeile de ei. În b. ei sînt în primul rînd ră- 
pitori de fete frumoase pe care le duc la palatele lor din pus- 
tietăți sau de pe celălalt tărîm. Statu-Palmă e o făptură hibridă, 
alcătuită după tehnica contrastului dintre micimea lui și lun- 
gimea bărbii, apoi dintre puținătatea lui și puterea de uriaș, 
întrucît îl poate răpune pe cel mai viteaz printr-o singură lo- 
vitură (v. Statu-Palmă-Barbă-Cot). Alteori, eroul are de în- 
fruntat adversari supranaturali feminini. Cea mai temută e 
Mama Pădurii, care învinge voinicii prin vraja ce emană din 
obiectele ei, hrănindu-se cu inimile sau sîngele lor (v. Mama 
Pădurii). Ielele de asemenea se arată animate de răutate față 
de oameni, scoțînd ochii tuturor celor ce le calcă moșiile, dar 
pasionate pentru joc (v. Tele). Ele ar reprezenta stratul cel mai 
vechi, păstrat pînă acum în credințele și naraţiunile populare. 
Alături, mai apar alte ființe fantastice cu rădăcini poate tot 
atît de vechi, dar care au primit un altoi creștin. Cel mai temut 
adversar, diavolul e înfățișat în b. cu atributele sale precreștine, 
adică dotat cu o mare putere fizică, dar și cu multă prostie. 
El e învins nu prin luptă, ca zmeii sau balaurii, ci prin şiretenie, 
prin capcană, sau prin rostirea unor formule cu eficiență de 
descîntec care îl fac să pleznească de necaz. Uneori, el apare 
totuși ca auxiliar al omului (v. Drac). Din aceeași categorie 
face parte şi moartea, înfățișată aci ca o parcă antică în paza 
căreia se află lumînările sau ghemele ce reprezintă viețile oa- 
menilor, aci ca trimisa lui Dumnezeu să secere viețile pămîn- 
tenilor. Eroii scapă prin păcălire sau prin claustrarea ei într-un 
sac, unde o lasă să tînjească după libertate. Ea se arată și ca 
binevoitoare omului, mai ales cînd e chemată nașă de săracul 
cu copii mulți (AT 332). O categorie intermediară e alcătuită 
din adversarii care în parte sînt oameni, în parte monștrii ne- 
definiți, foarte probabil resturi din niște figuri legendare de 
tipul centaurilor care s-au estompat în memoria populară. 
Așa ar fi lutele Pămîntului, Jumătate de iepure, rămași fără 


55 


contururi precise. Din cealaltă categorie, fac parte adversarii 
umani de diferite categorii. Împărații dușmani pun grele con- 
diții pe care le poate îndeplini numai eroul b. Cei mai numeroși 
sînt însă adversarii din cercul familiei, mai ales cînd b. are ca 
protagonist principal o figură feminină. Mai temută e mama 
vitregă, ca una care are o repulsie organică față de copiii orfani.. 
Chiar mama e arătată a fi geloasă pe fiica ei mai frumoasă 
decît ea pe care nu se sfiește să o trimită la moarte, după cum 
tatăl incestuos se dovedeşte tot atît de tiranizant prin pasiunea. 
lui blamabilă. Unele b. pun în opoziție fratele bogat și cel sărac, 
cel dintîi mergînd cu lăcomia lui pînă la a scoate ochii celuilalt: 
pentru o felie de piine (AT 613). Folosind și aici contrastul, 
creatorii b. au vrut să sublinieze că bogăția dezumanizează 
pe om, anulînd chiar sentimentele cele mai intime și mai adinci, 
cum ar fi cele dintre frați. Adesea, membrii familiei devin com- 
plicii adversarilor, mama sau sora îndrăgostindu-se de zmeii 
captivi pe care îi eliberează și pun la cale omorîrea fiului sau 
fratelui lor. Soţia necredincioasă acționează cu mai multă în- 
verșunare împotriva soțului trădat, pentru a-și primi la urmă 
pedeapsa exemplară (v. Soție). 

Acţiunea b. se desfășoară pe o linie ascendentă, cu mici zig- 
zaguri menite să pună în relief calitățile eroului și să motiveze 
ascensiunea lui. Ea e construită după normele contrastului, 
b. dovedindu-se a fi prin excelență poezia contrastului. Mai 
întîi, cei doi termeni ai acțiunii, începutul și sfîrșitul sînt dia- 
metral opuși. Eroul pornește de la stadiul cel mai de jos, pro- 
venind dintr-o familie extrem de săracă. Chiar cînd e fiu de 
împărat, el e rușinea familiei, un cenușotcă, de care rîd toți. 
La sfîrșit, el se transformă în opusul său, devenind moștenitorul 
tronului sau un om neasemuit de bogat. Eroul b. parcurge o 
traiectorie de întindere maximă, făcînd un salt spre polul opus 
celui inițial, fiind răsplătit în felul acesta pentru calităţile lui 
și pentru binefacerile aduse semenilor săi, eliberînd lumea de 
monștri și calamități. În subsidiar, prin ajungerea eroului la 
cea mai înaltă poziție a orînduirilor trecute, creatorii b. au vrut 
să pună în lumină dezideratul că numai cel dotat cu însușiri 
excepționale trebuie să ajungă în vîrful piramidei sociale. Atare 
final răspundea și necesităţii estetice de a spori interesul as- 
cultătorilor, iar pe de altă parte de a da un sfîrșit luminos și 
liniștitor după atîtea încăierări dramatice și peste măsură de 
sîngeroase. În desfășurarea peripețiilor, se observă o supremă 


economie: tot ce este de prisos, este eliminat, dar se insistă 
asupra aspectelor care captează mai mult atenția ascultătorilor. 
În acest fel, repetările nu sînt ocolite, dimpotrivă, folosite 
pentru a sublinia dimensiunile eroilor și greutatea obstacolelor 
de învins. Tehnica tripartită e utilizată și aici cu eficiență. 
De obicei, la săvîrşirea unor isprăvi pleacă pe rînd cei trei 
frați, dar abia cel mai mic izbîndește. El trebuie să răpună 
trei adversari, cel mai mic dovedindu-se și cel mai puternic, 
lupta cu el cunoscînd și momente șovăitoare sau chiar critice 
pentru erou. Coroana împărătească e luată de-abia la al treilea 
salt, iapa babei trebuie păzită trei nopți etc. Un contrast desă- 
vîrșit domină și între cele două tabere. Eroii au numai calități, 
fiind exponențţii ideali ai binelui, pe cînd personajele negative 
au numai defecte grave, fiind animați de pasiuni fatale omenirii. 
Nuanţele lipsesc cu desăvîrșire, personajele intermediare fiind 
de neconceput pentru creatorii b. care văd totul zugrăvit numai 
în cele două culori opozante: alb și negru. De aceea, ele nu cu- 
nosc nici o evoluţie, iar opoziția dintre cele două tabere e irecon- 
ciliabilă și continuă pînă la extincția adversarului dăunător. 
B. nu înfățișează caracterele actanților, ci scenele despre soarta 
ior, etalarea acțiunii eliminînd introspecţiile de natură psiho- 
logică. Pedepsele vor fi și ele croite pe aceeași măsură, adică 
vor fi capitale, în contrast cu bunătatea funciară a eroului 
principal. În forma în care b. trăieşte printre povestitorii popu- 
lari, el se înfățișează ca o simbioză dintre schema generală 
universal valabilă și detaliile proprii comunității povestitorilor. 
B. e o unitate dialectică în care tipicul străbate mileniile 
și lumile, în vreme ce detaliul constituie partea vie și plastică, 
dar și caducă, cu durată efemeră, ca o haină ce trebuie schimbată 
după sezon și modă. De aceea, coordonatele acțiunii sînt în 
chip deliberat vagi. Locul și timpul sînt indicate la modul cel 
mai general, uneori prin formulări glumețe menite a deruta 
orice încercare în acest sens. În chip excepțional, cîțiva poves- 
titori încearcă unele localizări care pornesc din nevoia de a da 
acțiunii o patină de verosimilitate. Povestitorul I. Duroi pre- 
ciza astfel că moșneagul a dus copiii alungați de vitregă „în 
altă provincie, pîn Ardeal, i-a dus la neamuri acolo“, voinicul a 
plecat „să se bată pe ape cu-mpăratu Anglii sau al Rusii“, 
iar fiul împăratului putea fi „ori din România, ori dîn Rusia, 
ori dîn America“ (5, I, p.160, II, p.142, 186). Peisajul din b. 
este mult schematizat, redus la cîteva reprezentări șablonarde. 


=e 


57 


Acţiunea se desfășoară cel mai adesea într-o pădure pe care nu o 
individualizează nici un detaliu, decît că de multe ori are o 
întindere nesfîrșită, lipsită de orice punct de orientare. La po- 
pasurile de pe cărările ei, voinicul e asaltat de Mama Pădurii 
ce se coboară vijelios din copac sub pretextul de a se încălzi. 
Prin luminișuri de pădure se află de obicei palatele zmeilor pe 
care îi va învinge protagonistul b. pentru a ajunge în stăpînirea 
lor. Alteori, eroul parcurge ținuturi în forma unor deșerturi 
uriașe, lipsite de orice ființă. G. Vâlsan a încercat să explice 
prezența deșerturilor în b. noastre drept ecou al stepelor ră- 
săritene pe care le-ar fi cunoscut creatorii populari. Supoziţia 
nu e verosimilă, crearea lor avînd la bază aceeași viziune con- 
trastantă, de aci nevoia de a opune pădurilor ținuturi lipsite 
de orice vegetație, din predilecția creatorului b. de a evita nuan- 
tele și stadiile intermediare. Uneori, deșertul e total stîncos, 
alcătuind un peisaj dezolant prin imensitatea pustietății. Drumul 
parcurge chiar „chei de bolovani, stană de piatră în dreapta, 
stană de piatră în stînga“ încît voinicul „zărea seninu cerului 
și bolovanii“ (5, I, p.162). Caracteristic b. fantastic este însă 
peisajul fabulos, cu unele elemente puternic umanizate. Uneori, 
eroul trebuie să treacă prin cîmpul cu dorul sau cîmpul cu 
setea, apoi prin cîmpul cu florile și la urmă prin cîmpul cu somnul. 
Acestea reprezintă tot atitea obstacole pe care voinicul le 
învinge urmînd sfatul binefăcătorului său și opunîndu-se 
ispitei din toate puterile. Cînd trece prin cîmpul cu setea: „aașă-i 


de sete la om! — Ai — strigă... — mi-i tare sete!“ Balaurul 
nu-l lasă să bea apă. Prin cîmpul cu florile, toate i se îmbie: 
„ — Iè-mă pe mine, că io îs mai frumoasă! — Io ț-oi fa iasta, 


ț-oi fa ceia...“, mai agresivă arătîndu-se floarea roșie. La urmă, 
prin cîmpul cu somnul „aașă i de somn! Era de către dzuă, 
în zori de dzuă, ba cînta și cucu fain... Numa se leagănă omu!“ 
(5, II, p.369). În unele b., pădurea ţiuie ori de cîte ori voinicul 
rupe o creangă. Fata pornită la joc pe lumea cealaltă (AT 306) 
e urmărită de protagonistul care rupe pe rînd cîte o ramură 
din pădurea de aramă, din cea de argint și la urmă din cea de 
diamant. De fiecare dată pădurea „o făcut: țîng!“, iar fata 
tresare speriată: „ — Aai-zice — de multe ori am trecut io 
pe-aicea — zice — și pădurea asta n-au țîngăluit! Ce poate 
să hie asta?“ (5, I, p.453—454). Alteori, pădurea de aramă, 
argint și aur e stăpinită de cîte un armăsar care asaltează pe 
cei ce rup o frunză. Calul îl previne „— Rumpe-o, dzău, stăpîne, 


da din tine iese fum și din mine iese foc“. „Cînd o rupt o pană 
din pădurea ceea, așă de strajnic o huit pădurea, că munții 
s-o cutremurat și văile s-o tulburat! Au vinit calu de-aramă 
și cînd au încungiurat o dată pădurea, cînd au suflat pe calu 
Viteazului de apă, l-au băgat de doi stînjîni în pămînt“ (ibid, 
p.386). Uneori, muntele peste care trebuie să treacă prota- 
goniștii e de sticlă, din această pricină insurmontabil pentru 
oamenii de rînd. De aceea, cînd Harap Alb ajunge cu mireasa la 
munții de sticlă, nașul său, Lotru-n nouă țări pune „potcoave 
de 12 măji pe cai, ş-o pus 4 cai la cocie, și s-o dat și i-o legat 
la ochi“ pe toți din cortegiu, interzicîndu-le să privească pînă 
trec de acești munţi. Aproape de vîrful muntelui, unii au vrut să 
se dezlege la ochi, „o dată o picat caii-n genunț“ și nașul îi 
previne din nou să nu se uite la locurile acelea, altfel vor pieri 
toți (5, II, p. 181). 

Numele personajelor se caracterizează prin aceeași lipsă de 
determinante care să poată localiza întîmplările la un anumit 
ținut sau epocă. Ţările în genere nu au nici un nume, iar îm- 
păraţii se deosebesc după culoare: împăratul Negru, Alb, 
Roșu, Verde, mai rar Galben. Culorile au rol cu totul conven- 
tional, oferind modul cel mai general de a individualiza că- 
peteniile țărilor, fără nici o corespondență între culoare și 
temperamentul împăratului. Eroii principali poartă cel mai adesea 
nume hiperbolice, tipice b., foarte puţin individualizante. Voi- 
nicul e numit Făt-Frumos, uneori cu prenume din antroponimia 
curentă (v. Făt-Frumos), iar fata se numeşte Ileana Cosînzeana 
sau variantele ei (v. Ileana Cosînzeana). Alteori, aceste nume 
sînt înlocuite prin genericul Cenușotcă (uneori și Cenușăreasa, 
Pipelcuţa), iar la băieți se adaugă un determinant care-i tră- 
dează geneza specială: Tei legănat, Pipăruș Petru, Măzăran 
Văsălică etc. În unele b., el mai poartă și alte nume care de 
obicei sînt cunoscute numai pe o întindere regională: Drăgan 
Cenușă, Odolean, Busuioc Verde, Viteazu de apă, Lintea Vi- 
teazul etc. Cîteva aruncă lumină asupra stării precare a eroului: 
Harap Alb, Sărăcuț Petru, Ion Săracu etc. sau asupra poziției 
în familie: Suta Ion, Mia Ion. Alături de acestea, se întîlnesc 
și nume obișnuite care apropie prin aceasta lumea b. de reali- 
tatea contemporană, fără ca să se obțină vreun spor de indi- 
vidualizare. Altele provin din lumea feudală și s-au păstrat din 
aceeași tendință de a accentua verosimilitatea întîmplărilor: 
Rudolf, Ludric și Franțic, Hat prinț etc. Fluctuaţia lor oglin- 


S 


59 


dește tendințele contradictorii de a da eroului un nume ge- 
neric concordant cu trăsăturile tipice ale b., sau de a-i da un 
nume de rînd prin care b. să fie coborit și pe această cale în 
lumea contemporană. În genere, b. e o naraţiune în care ele- 
mentele reale se îmbină în chipul cel mai familiar cu detaliile 
fantastice. Între lumea realului și cea a miraculosului este o 
punte continuă și trecerile se fac pe nesimţite, fără zguduiri 
și urmări catastrofale, cum se întîmplă în legendă. Această 
trăsătură distinctivă a b. fantastic explică de ce metamorfo- 
zările se ţin lanţ, eroul putînd fi pe rînd plantă, animal (de la 
muscă și țînțar, pînă la cal) sau chiar obiect (inel pe degetul 
fetei). Legăturile dintre om, animale și plante sînt extrem de 
familiare, ele merg pînă la relaţiile de încuscrire, fără a trezi 
opoziții sau a provoca mirare. Pe alocuri, unii povestitori, 
simțind b. fantastic tot un fel de relatare verosimilă, notează 
reacția protagonistului la atari ciudățenii. Cînd socrul i-aduce 
mireasa în formă de șerpoaică pe care o poate duce numai un 
cal cu 7 inimi, ginerele tresare speriat: ,„, — Auleoo — zice — 
mai bine mă făcea mama cîte-o bucată de[cît] să pățăsc lucru 
iesta! — Se scîrbește și i se-ntorc perii pe cap îndărăpt“ (5, 
II, p.25). Dar opoziția se oprește aci, căci își ia mireasa liniștit 
și pornește spre curțile sale ca și cum nu ar mai duce vreo șer- 
poaică. 

B. nuvelistic (AT 850—999, v. Clasificare) e o naraţiune 
verosimilă a unor întîmplări, uneori complicate și cu întor- 
sături neașteptate, în care personajele acționează numai prin 
puterile omenești, fără intervenții supranaturale. Miraculosul 
lipsește, abia în unele tipuri se surprind superstiții care dau 
suportul necesar unor atitudini și acţiuni. Profilul puternic 
ascendent se întîlnește și în această subspecie, eroul pornind 
de jos pentru a ajunge împărat sau om foarte bogat. Întinderea 
acțiunii este inegală, în unele b. eroul fiind urmărit din copi- 
lărie pînă la nuntă, pe cînd altele cuprind un episod mai restrîns. 
Actanţii izbutesc să rezolve impasurile întîlnite prin calitățile 
lor remarcabile. Cel mai adesea, ei răzbat prin inteligența 
ascuţită și mobilă care îi ajută în împrejurările cele mai grele. 
În multe b. nuvelistice, inteligența este îmbinată cu viclenia, 
apreciată de mentalitatea arhaică, îndeosebi în Orient, ca o 
calitate aleasă, nicidecum reprobabilă. Alteori, îndemînarea de 
a fura care, departe de a trezi repulsii, e admirată de creatorii 
b., în lumea străveche hoția fiind socotită de asemenea o vir- 


60 


tute de invidiat. B. nuvelistic este mai nou decît cel fantastic, 
după modelul căruia a fost plăsmuit, totuşi destul de vechi, 
de vreme ce Herodot ne-a transmis unul, Comoara lui Rampsimit 
din repertoriul egiptean. Se pare că leagănul său a fost Orientul 
Apropiat, popoarele semitice avînd o predilecție accentuată 
pentru astfel de narațiuni care pun în joc ascuțimea minţii. 

5. Asupra verosimilității b. fantastic s-au purtat discuții 
contradictorii. Investigaţiile de pretutindeni au arătat în cele 
din urmă că b. este totuși simțit ca o relatare despre faptele 
care s-au întîmplat cîndva în trecutul îndepărtat, în ciuda 
sceneriei lui fantastice. Atitudinea naivă privește în același fel 
toate producțiile epice: ceea ce se povestește, s-a întîmplat 
fără îndoială, atît că nu se poate stabili data aproximativă. 
Încercările de precizare mai amănunțită au ancorat însă în trecu- 
tul fabulos, încadrat de coordonatele lui mitice. Povestitorul 
Gh. Zlotar credea că relatările din b. s-au petrecut acum vreo 
3000 de ani, în vremea „cînd o umblat Dumnăzău cu Sfîntu 
Pătru pă pămînt, cînd erau viteji cu urieși“. Motivările sînt 
deduse din experiența de toate zilele, coroborînd b. cu poves- 
tirea propriu-zisă, căci „dacă n-auzi, nu poți să spui nimic, 
ceia ce auzi, o și fost“. Ficţiunea omenească nu poate încropi 
așa ceva: „Toate așa or fost, n-ai putea alcătui atîtea min- 
ciuni“. Alteori, argumentul veridicităţii este dedus din formula 
inițială. „Lumea zice că de n-ar fi, nu s-ar povesti, că-s ade- 
vărate, c-o rămas din moș-strămoș. Că viteji o fost, știm și 
din istorie. Estea-s adevărate. Dac-o fost pe timpuri nezdraveni 
ș-o vorbit cu animalele, o fost cînd o vorbit animalele. Toate 
o fost cu putință. Aieștia de azi nu cred și nici nu li s-arată 
nimic“. Cei cu mai mult simț critic împing geneza în trecutul 
îndepărtat, cînd condiţiile de viață au fost altele. „S-o făcut 
povești după omu năcăjit; eu nu cred că să fie povești să nu 
să fi-ntîmplat. Că pe timpuri lumea n-o fost așa civilizată, 
şi-atunci s-o putut întîmpla“. Alţii din această categorie admit 
și contribuţia fanteziei, b. fiind o îmbinare între adevăr și adaos 
fictiv: „Ceva, ceva s-a-ntîmplat, da i-a pus ei coade. Dacă 
vă spun eu ce-am pățit, asta-i un fel de poveste“. Geneza e 
închipuită prin similitudine cu povestirea contemporană, ca 
atare b. fantastic a fost în vremurile îndepărtate o povestire 
veridică despre întîmplările de atunci, prin transmitere orală 
devenind b. Povestitorii cu o mentalitate evoluată au rezerve 
totale, fiind convinși că b. sînt plăsmuiri ale minţii. „Eu n-am 


a a 


m mne 


61 


crezut niciodată; credea bătrinii care era în bazmele astea, 
eu n-am crezut decît în Dumnezeu“. Unii extind părerea lor 
la toți oamenii, afirmînd că în b. „nu crede nimenea, toată 
lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii eștia 
mai mici mai cred c-așa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? 
Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o 
ştiut carte“ (5, I, p. 29—30). Cînd colectivitatea ajunge la 
acest stadiu, b. este părăsit de maturi, lăsat pe seama copiilor, 
iar repertoriul alimentat din cărți, pe măsură ce se stinge cel 
oral. 

Legenda este total veridică, pe cînd celelalte specii, basmul 
despre animale, b. și snoava sînt simțite a fi verosimile, adică 
relatări despre fapte care „s-au putut întîmpla“. Totuși ter- 
menul verosimilitate oglindește cu multă aproximaţie realitatea 
folclorică, el nu are înțelesul din creația cultă, unde contem- 
platorii sînt pe deplin conștienți că se află în fața unei plăsmuiri, 
izvodită de mintea creatorului, care imită în anumite limite, 
variabile după epocă și școala literară, realitatea cu ipostazele 
ei. Creatorii populari cu mentalitatea arhaică nu se ridică la 
acest sistem de contemplare, ei nu concep relatarea decît ca o 
copiere fidelă a realității cotidiene, b. fantastic fiind pentru ei 
tot atît de realist ca și b. nuvelistic, snoava etc. Totuși pentru 
atari povestitori b. fantastic nu e tot atît de veridic ca legenda 
sau povestirea, există un prag care le desparte, trădat de ati- 
tudinea ludibundă de nuanță ioculatorie, de liberă mînuire, 
de aci și cu unele trăsături de ironizare sau chiar de satirizare 
a ființelor în a căror existență se crede neîndoios. În legendă, 
Dumnezeu e temut pentru atotputernicia lui, oamenii i se supun 
necondiționat și atitudinea de venerare e adîncă. În b. fan- 
tastic, el e tratat cu mai multă libertate, care poate merge 
pînă la o împotrivire plină de agresivitate. Ca atare, nu poate 
surprinde hotărîrea săracului de a pleca în căutarea lui Dumnezeu 
cu toporul în mînă „să mă duc să-l tai!“, pentru că „el m-a 
rînduit pe mine rău!“ (v. Dumnezeu). Nu se poate deduce din 
această atitudine ostilă că plăsmuitorii b. n-ar fi crezut în 
Dumnezeu, dovadă certă însuși faptul că pleacă în căutarea 
lui, cerîndu-i sprijinul. Se pare totuși că veracitatea întîm- 
plărilor din acest b. (AT 563) nu e de același grad cu cea 
din legendă, mai cu seamă din cele etiologice, unde omul apare 
total aservit, dominat de o atitudine pasivă, de venerare expec- 
tativă. Evaluarea b. ca o narațiune cvasiveridică a avut con- 


62 


secințe constante cu privire la aclimatizarea lui la realitățile 
contemporane povestitorilor. Sumedenia de încercări de ajus- 
tare, de introducere a elementelor raționaliste în locul celor 
depășite, desuete, semnalate de cercetătorii b., provin din 
efortul povestitorilor de a da o patină de verosimilitate întîm- 
plărilor care ar părea incredibile pentru ascultători. Aspectul 
care oglindește cel mai fidel preocuparea de veridic este înlo- 
cuirea personajelor cărora li s-a șters conturul în imaginația 
populară și a motivelor care contravin reprezentărilor curente 
cu altele care au consistenţa necesară. La o seamă de povesti- 
tori contemporani se poate observa atît o oscilație între zmei 
și diavoli, cît și o înlocuire a celor dintîi prin draci. Zmeii au 
pălit în memoria populară, acumulînd local atribute eterogene 
adesea contradictorii, de aci confuzia, pe de o parte cu balaurii, 
pe de alta cu dracii, ca să nu mai amintim de identificarea 
lor cu zburătorii, care pare să fie originară, în orice caz mai 
apropiată de trăsătura lor dominantă, pasiunea erotică pentru 
pămîntence (v. Zmeu). Lista modernizărilor din variantele 
culese recent este întinsă, dominînd cele care se referă la achi- 
zițiile civilizației moderne. Protagoniștii nu se luptă numai cu 
sabia miraculoasă dăruită de naș, sau cu pușca de aceeași 
proveniență, ci întrebuințează chiar tunuri și mitraliere, iar 
în comunicări folosesc telefonul și telegraful. Palatele cresc și 
ele în ascensiune, la povestitorul Gh. Zlotar ajungînd pînă 
la al 99-lea etaj etc. Fenomenul s-a petrecut întotdeauna, sub 
aspectele cele mai neașteptate. Preocuparea de a pune b. în 
concordanță cu reprezentările dominante se vede și în înlo- 
cuirea unor personaje bine consolidate în urzeala b. Fratele 
de cruce se caracterizează în primul rînd prin fidelitate față 
de soțul său, fiind gata a se expune cu prețul vieții pentru 
a-l salva. Instituţia fratelui de cruce din practica populară a 
fost sublimată în b., potențînd legătura dintre cei doi pînă la 
sacrificiul suprem. Așa apare el în b. AT 303 și 516. Totuși, 
într-o variantă din Alţina-Sibiu, locul fratelui de cruce îl ia 
îngerul însoțitor, în chipul cel mai firesc. După ce Sf. Duminecă 
l-a învățat cum să o ia pe Rora cea frumoasă, „fiul împăratului 
i-a mulțumit, s-a suit pe cal, îngerul său încalecă înapoia lui 
și acum merg călare pînă ce ajung la a douăsprezecea zînă“. 
La întoarcere, îngerul aude o pasăre care prevestește că mama 
vitregă îl așteaptă pe voinic cu un cal otrăvit, apoi cu un 
pahar de vin otrăvit și la urmă cu o cămașă otrăvită. Oamenii 


63 


vor să-l spînzure pe înger pentru distrugerea acestora, dar 
ei povestind, se preface treptat în stană de piatră și este înviat 
potrivit șablonului, prin stropirea cu sînge din copilul tinerei 
perechi, exclamînd „Vai că mult am mai dormit“ (81 a, p. 387— 
393). Nu mai încape îndoială că substituirea fratelui de cruce 
prin înger s-a petrecut sub influența credinței că fiecare om 
are un înger păzitor care îl însoțește pretutindeni fără să fie 
văzut, decît că în varianta citată creatorul popular i-a dat 
consistență umană, făcîndu-l vizibil și punîndu-l să acționeze 
aidoma unui om, dominat de aceleași reacții. Din aceeași 
nevoie de a vivifica veracitatea b., povestitorul înlocuiește 
zmeii prin hoţii din pădure în basmul despre mama necredin- 
cioasă (AT 590). După ce voinicul decapitează pe cei 40 de hoţi, 
cruță pe căpetenia lor, închizîndu-l într-o odaie. În lipsa lui, 
mama se îndrăgostește de hoț și pun la cale pieirea lui (81 a, 
p. 500). Se poate bănui că povestitorul nu a mai acordat cre- 
dibilitate versiunii tradiționale care punea în scenă zmei și, 
ca să facă plauzibilă îndrăgostirea mamei eroului, a adus în 
scenă un om obișnuit, chiar dacă era hoț de pădure. Pornirea 
de a mări credința ascultătorilor în veracitatea celor povestite 
duce uneori la intervenții mai adinci în filonul narațiunilor 
orale. Cea mai elocventă mărturie este b. Filip și Alexandru 
din Alţina-Sibiu, o contopire neașteptată între romanul popular 
Alexandria şi basmul AT 516. Din cartea populară sînt luate 
doar elementele de localizare, pe cînd osatura este cea a b., 
păstrată cu fidelitate. Alexandru e născut și aici în chip mira- 
culos, dar după șablonul basmului, prin mîncarea supei de 
pui cu două capete. Întrucît gustă și servitoarea din ea, naște 
pe Filip, care în felul acesta devine fratele de cruce al lui Ale- 
xandru, iar nu tatăl lui, ca în romanul popular. Amîndoi pleacă 
să pețească pe Rusanda, care în b. nu mai e fiica lui Dariu, 
ci fata din piatră, care va fi soția lui Filip, Alexandru fiind 
însoțitorul care la înapoiere cufundă fîntîna otrăvită, trăsura 
otrăvită, iar în noaptea nunții taie capul balaurului ce s-a 
vîrît la miri pe gaura cheii. Povestind cele auzite pentru a 
explica de ce a procedat astfel, Alexandru e petrificat treptat 
pînă la stană de piatră. Filip îl învie cu picături din copilul 
lui și al Rusandei. Apoi toți patru învie orașul împietrit 
(81 a, p. 460—466). Contaminarea dintre cele două narațiuni 
a avut la bază tocmai nevoia povestitorului de a da un suport 
mai credibil b. tradițional, altoind pe el elementele istorice 


64 


oferite de romanul popular, despre a cărui veracitate nu se 
mai îndoia nimeni printre auditoriul popular, mai ales că el 
se intitula Istoria a Alexandrului celui mare din Machedonia... 
Observațiile aruncă o lumină vie asupra genezei b. în epoca 
preistorică și explică altoirile succesive care au putut fi detectate 
în b. european, cu toate că a fost surprins de culegeri cînd 
începuse declinul său în Europa apuseană și centrală. 

6. Vechimea b. este recunoscută de toți basmologii, chiar 
dacă nu există consens asupra epocii în care a fost creat (v. 
Teoria mitologică, antropologică, ritualistă, indiamistă). În 
vremea din urmă s-a presupus că b. ar fi luat naștere în perioada 
preindoeuropeană în timpul civilizației megalite, pe cînd alții 
au opinat că el s-ar fi născut în Orientul Apropiat din vremea 
neoliticului, cînd cultura de aici a luat un mare avînt, depășind 
cu mult regiunile învecinate (XCI, p. 313—314). Dacă preci- 
zările de amănunt par riscate, nu mai încape îndoială că b. 
era prezent în lumea populară în zorile istoriei în continentul 
eurasiatic, precedînd cu mult primele opere literare, care au 
fost puternic influențate de lumea b. O seamă de elemente 
arhaice de cultură și civilizație oglindite în b. confirmă fără 
tăgadă vîrsta lui preistorică. Cercetătorii au detectat multe 
date etnologice elocvente pentru primitivismul b., înfățișate 
sintetic în lucrările lui V. I. Propp (LXXI) și L. Rörich (LXXIV). 
B., ca și romanul contemporan, oglindește viața în aspectele 
ei multiple. În năzuința lui de a înfățișa realitatea în chip 
verosimil, el captează toate torentele într-un şuvoi unic, 
reflectînd mituri, legende, credințe și practici religioase, obi- 
ceiuri etc. Totuși, unele apropieri dintre b. și obiceiurile pri- 
mitive au fost forțate. Ca orice operă de artă, b. nu eo copie 
fidelă a realității, o imitare limitată, în urzirea lui intervine 
în primul rînd fantezia creatoare. Multe din elementele b. 
care par a reflecta o credință sau un obicei, atestat la primi- 
tivii de pe o anumită parte a globului, nu provin din acestea, 
ci sînt plăsmuiri ale creatorilor b. în cadrul aceleiași viziuni 
arhaice despre lume, de aceea ele se înscriu în această orbită 
ca niște elemente înrudite structural. Elementele viziunii 
primitive se orînduiesc într-o gamă complexă, de la concepția 
de gîndire pînă la principiile etice și jaloanele de evaluare 
estetică. Concepţia magică despre lume este vizibil dominantă 
în b. fantastic. Între diferitele aspecte ale realității există o 
legătură intimă, corespondențe care își răspund semnalînd 


65 


întîmplările iminente. Principiul magic prin care o acțiune 
sau un agent provoacă ceva similar (similia similibus) e oglin- 
dit în unele b., mai elocvent fiind în episodul fuga magică, 
unde obiectele aruncate se transformă în similarul lor, dar 
la proporții înmiite: peria devine pădure, cutea munte de stîncă, 
săpunul lac întins (v. Metamorfoze). Principiul potrivit căruia 
o parte acționează ca și întregul din care e desprins (pars pro 
toto) potrivit legii simpatiei universale, e oglindit mai frecvent 
în o sumedenie de b. Perii pe care îi aruncă Mama Pădurii au 
aceeași putere de fermecare ca și ea, țintuind locului cfinii 
voinicului (v. Mama Pădurii). Scuipatul fugarilor răspunde 
în locul lor, dar numai de trei ori, pentru a nu încălca nici 
cifra cu eficiență magică și nici ritmul întreit, atît de carac- 
teristic acțiunilor din b. Petele de sînge de pe batistă îi arată 
posesorului că fratele său de cruce e mort, fluierul confecționat 
din răchita crescută din soția îngropată de impostoare cîntă 
cîntecul întocmai ca ea etc. Sufletul, în concepția arhaică, 
poate părăsi corpul omului și chiar, spre siguranță, poate 
sălășlui într-un loc ferit, ascuns dușmanilor. În b. noastre, 
puterile eroului stau ascunse în niște gărgăuni sau ouă ce se 
află într-o pasăre etc. (v. Puteri). Legătura dintre om, plante 
și animale se vădește de asemenea neașteptat de intimă. Cu 
toate că omul este actantul principal în b. fantastic, totuși 
el nu e mai presus decît animalele auxiliare, adesea acestea 
dovedindu-se superioare sub anumite aspecte. Atare viziune 
are la bază reprezentările despre înrudirile cu strămoșul totem, 
care era plantă, dar mai adesea animal. De aceea, prefacerile 
omului în plantă sau animal se ţin lanț (v. Metamorfoze). Legă- 
turile se vădesc însă și mai adînci. Plantele pot genera copii: 
un dafin are în interiorul său o fată care iese noaptea să culeagă 
flori, intrînd și ieșind prin rostirea unei formule cu eficiență 
magică (5, II, p. 16, v. Dafin). Copacii cer trecătorilor să le 
afle enigma sterilităţii sau să fie curăţaţi, răsplătind pe bine- 
făcătorii lor. Relaţiile cu animalele sînt mai felurite. Eroii au 
adesea origine animală, mama lor fiind o vacă sau iapă năz- 
drăvană (AT 301), pajură sau o ursoaică (AT 650). Mirele 
sau mireasa în formă animală apar în mai multe b., adesea 
spre disperarea eroului uman care totuși se bucură în cele 
din urmă, aflind că perechea sa e animal numai ziua și pentru 
o perioadă limitată în urma unui blestem greu. Se întîlnesc 
însă și căsătorii între fete și animale propriu-zise care rămîn 


66 


în continuare ca atare (AT 552), cel mai adesea corbul și vul- 
turul luîndu-și soții pămîntene. Pentru a face verosimilă încus- 
crirea, viitorii cumnaţi pețesc pe cele trei surori noaptea la 
fereastră, fără să intre în casă: fratele lor consimte, fiindcă 
așa i-a lăsat cu limbă de moarte tatăl, săvîrșit de curînd. 
Aceste animale cumnate de obicei stăpînesc niște împărății 
îndepărtate, în care calitate își ajută cumnatul aflat în impas 
(v. Corb, Pajură). Unele animale răpesc copiii oamenilor, 
crescîndu-i ca ai lor, sau hrănesc copiii lepădaţi pînă cresc 
mari (v. Pajură). Pe alocuri, și azi se mai crede că ursul ar 
duce femei în bîrlogul lui cu care trăiește în intimitate casnică. 
Canibalismul constituie altă trăsătură arhaică, sporadic întîl- 
nită în b. Cei care aleargă mai mult după carne de om sînt 
balaurii și zmeii, dar se întîlnesc și oameni cu atare apucătură. 
Uneori, ea e urmarea unui blestem, de aceea fata moartă 
iese noaptea din coșciug și mănîncă paznicii (AT 363). Credin- 
tele despre tătarii antropofagi s-au păstrat pînă tîrziu, putînd 
fi întîlnite și în unele variante despre fata captivă care scapă, 
aruncînd prin viclenie în cuptor pe bătrîna tătăroaică (AT 327). 
Lepădarea copiilor apare de asemenea ca o practică primitivă 
menținută în unele b., în care vitrega instigă cel mai adesea 
împotriva lor. Ei sînt îngropați sau dați pe apă de către impos- 
toare (AT 707) şi înlocuiți cu căţei cu intenția de a compromite 
iremediabil pe mama lor. Obiceiul străvechi de a omorî pe 
bătrîni și-a păstrat un ecou întîrziat în b. despre țara fără 
bătrîni (AT 981). Substituirea unei persoane prin alta este de 
asemenea o trăsătură arhaică. Fenomenul apare în b. despre 
soția înlocuită cu cea geloasă, sora ei vitregă sau servitoarea 
de la curtea împăratului (AT 403, 408, 510). Povestitorii 
moderni au adus felurite motivări ca să facă substituirea vero- 
similă, acceptată de soț. Cînd acesta se îndoiește, i se explică 
schimbarea fizionomică prin acțiunea arșiței și a vîntului sau 
prin simpla coclire. Băiatul care zărește pe țigancă în locul 
fetei din dafin, observă nepotrivirea: „parcă nu mai semăna 
așa cum era. Da îi spune lu ta-său: — Nu știu, tată — zice — 
o mai fi coclit auru dă s-a negrit așa, nu știu ce-a făcut!“ 
(5, II, p. 9). Normele etice păstrează pe alocuri vizibile rămă- 
şițe dintr-o lume arhaică. Viclenia se dovedește a fi calitate 
primordială, și, departe de a fi reprobabilă, este utilizată de 
actanţi ori de cîte ori ei apreciază că nu pot răzbi prin luptă 


67 


dreaptă. Dacă ea este acceptată ca armă firească Împotriva 
unui adversar mai puternic, e folosită totuși şi în alte situații, 
care astăzi stîrnesc cel puțin nedumerirea ascultătorilor. Cel 
mai slab se vede astfel deposedat de cel mai bine înarmat, 
fără să mai fie dezdăunat pentru paguba suferită. Voinicul 
care a obținut trochița fermecată care se umplea singură cu 
mâîncări și băuturi, o schimbă pe bîta altui om, apoi pe vioara 
unui ţigan și pe cușma miraculoasă, cu gîndul de a recupera 
trochița cu ajutorul bitei care bătea la comandă. El își face 
socoteala din capul locului: „Îţi dau trochița ţie, că trimăt 
io bota după tine și iară mi-o dai tu!“ (5, II, p. 372). În chip 
similar, hoția este privită cu admiraţie și cu cît îndemînarea 
hoţului este mai mare, cu atît crește și vaza lui în ochii povesti- 
torului. Trăsătura e întîlnită nu numai în cunoscutul b. 
nuvelistic cu această temă, transmis încă de Herodot (AT 950), 
ci şi în alte variante ale b. fantastic. Petrea Făt-Frumos se 
laudă în fața căpeteniei zmeilor: „Io-s acela om care fură ouăle 
di su ţarcă şi țarca nu ști nimică pîn nu-i dau cu deștu-n cap!“ 
Fiindcă ei nu cred, Petrea fură în faţa lor ouăle de sub o țarcă 
fără să-l simtă „Şi pe urmă o dat cu deștu-n cap la țarcă 
şi țarca o zburat ş-o pus ouăle-napoi“ (5, I, p. 280). Cruzimea 
pedepselor aplicate este de asemenea rămășiță dintr-o lume 
arhaică. În b., pedeapsa este capitală, pentru a fi în concor- 
danță cu specificul lui de a prezenta totul în forme superlative, 
fără faze intermediare. De aceea, în chip curent, adversarul 
este decapitat. Dar alături de această pedeapsă se întilnește 
și forma depășită a legii ordaliilor (v. Pedepse). De asemenea, 
decapitarea este urmată de extincția totală, cel omorît fiind 
ars, iar cenușa suflată în vînt. Unele pedepse sînt ecoul întîrziat 
al cruzimii primitive de a prelungi supliciul. Mama sau sora 
necredincioase sînt silite să plîngă pînă vor umplea un butoi 
sau chiar trei cu lacrimi. Ungerea cu miere și expunerea per- 
petuă la muște este de asemenea altă formă de expiere barbară, 
alături de rostogolirea victimei într-un butoi cu cuie aruncat 
de pe o coastă înaltă. În b. cruzimea lor este mult estompată de 
însăși construcția lui care operează numai cu datele extreme, 
cu limitele superlative, mai ales că victimele s-au dovedit în 
cursul acțiunii tot atît de inexorabile cu adversarii lor. E 
apreciat a fi frumos în b. ceea ce are o deosebită strălucire. 
Înclinarea pentru ceea ce bate la ochi a fost relevată de etno- 
logi ca o caracteristică a psihologiei popoarelor aflate într-un 


68 


stadiu arhaic. În b. e vădită de predilecția pentru metalele 
strălucitoare, ierarhizarea acestora făcîndu-se după ritmul tri- 
partit, de la cele de rînd pînă la cele mai strălucitoare. De 
aceea, obiectele sînt de aramă, argint și aur, uneori și de dia- 
mant („adimant“). Metalizarea depășește regnul obiectelor, 
extinzîndu-se la vegetație şi chiar la animale. Împăratul cere 
viitorului ginere nu numai trei poduri, de aramă, de argint 
și de aur, ci și pomi din aceleași metale pe de lături (v. Probele 
Betirii). Cînd voinicul are la dispoziție trei cai, ei sînt de aramă, 
de argint și de aur, chemaţi prin scuturarea friului din metalul 
respectiv (v. Cal). De asemenea, podoaba capilară este de 
preferință de aur: unii copii se nasc cu părul de aur, Cheleș 
dobîndește, de obicei prin scăldare, păr de aur, Ileana Cosîn- 
zeana are uneori păr de aur etc. Sporadic, chiar copiii născuţi 
de tînăra împărăteasă sînt „cu totu, cu totu dă aur“ încît 
„pă sfîntu soare ţîneai ochii, da pă copii nu!“ (5, II, p. 454— 
455). Modul cum o seamă de instituții primitive sînt oglindite 
în b., apoi tratarea familiară a zeităților în care totuși se crede, 
aruncă o lumină vie asupra laboratorului creatorilor de b. și 
dezvăluie resorturile mecanismului de creație. În genere, proce- 
sul de creaţie a b. a fost conceput liniar, ca o consecință a 
descrescenței elementului mitic. Frații Grimm, apoi mai tîrziu 
Wesselski și Propp au stabilit secvența mit-basm. La început 
a fost mitul, legenda etiologică despre demiurgii preocupați de 
întiile începuturi ale lumii și chivernisitori ai desfășurării 
vieții cosmice. Cu trecerea vremii, credința în aceștia a slăbit 
treptat, narațiunile despre faptele lor au încetat a mai fi cre- 
zute și au devenit simple relatări, spuse spre desfătarea ascultă- 
torilor. Veridicul mitic a fost convertit astfel în plăsmuire 
estetică. Examinarea repertoriului narativ al popoarelor sălba- 
tice de astăzi, precum și a elementelor legendare din b. euro- 
pean, surprinse mai cu seamă în unele variante care se abat 
"de la aspectele curente atestate de grosul variantelor, arată 
că procesul de creație a b. nu mai poate fi închipuit ca o simplă 
succesiune mit-b. printr-o foarte ușoară prefacere a celui dintîi. 
Toate faptele cunoscute azi pledează pentru o existență conco- 
mitentă a mitului cu b. Cele două specii au coexistat, cum se 
poate vedea și azi la popoarele mai arhaice, b. hrănindu-se 
copios din mit. Ele nu s-au exclus una pe cealaltă, ci au convie- 
țuit, chiar dacă mitul pierdea treptat terenul în favoarea b. 
Ele se hrănesc din aceeași viziune despre lume, din aceleași 


69 


reprezentări, diferită fiind doar atitudinea față de ele. O nara- 
țiune putea fi — cum este și astăzi în chip curent la popoarele 
sălbatice, cu totul rar la popoarele din Europa răsăriteană — 
cînd mit (legendă etiologică), cînd b., după funcția pe care i-o 
destina creatorul popular. În crearea b. povestitorul popular 
s-a desprins de stadiul de pură venerare a personajelor divine, 
ridicîndu-se la o atitudine de dominare și de mînuire a lor 
într-un context nou de plăsmuire cu intenţii estetice care să 
încînte pe ascultători, fără ca prin aceasta să fie anulată cre- 
dința în existența lor. Ca atare, la început, b. de tip european 
trebuie să fi fost ceva similar b. legendar, așa cum e atestat 
el de colecţiile europene, adică o narațiune în care actanții 
supranaturali sînt aceiaşi cu cei din religia populară, decît 
că acum săvirșesc și acțiuni noi, neatestate în repertoriul de 
legende, fiind pe alocuri chiar ușor zeflemisiți. Aspectul amintit 
se vede și astăzi în b. românesc, îndeosebi în libertatea deplină 
cu care sînt tratați Dumnezeu și, mai cu seamă, Sf. Petru. 
Faptul că Dumnezeu e reprezentat într-un b. bihorean ca un 
cioban „șezînd la tri oi... p-o prăpastă de coastă urîtă... cu o 
bituşă-n spate“ (5, II, p. 23), iar alteori e amenințat de sărăcul 
plecat de disperare în lume „cu am să iau mîine toporu la 
mine și-am să mă duc, unde-i da dă Dumnezău, să mă duc 
să-l tai!“ (ibid., p. 345) nu știrbește cu nimic din credința în 
existenţa lui printre plăsmuitorii şi ascultătorii b.; el e privit 
doar cu mai multă libertate și prin aceasta puse pe seama 
lui alte acțiuni decît cele înfățișate de cărțile și legendele 
religioase, apocrife deci, totuși verosimile pentru auditoriul 
popular din trecut. Dacă se examinează mai de aproape deo- 
sebirile dintre b. și legendă în modul de a trata personajele 
supranaturale, se poate surprinde mobilul creației b. Acesta 
are la bază două resorturi: exagerarea unor trăsături pînă la 
limitele pe care le poate îngădui reprezentarea în imaginație, 
cel mai adesea speculind efectele contrastante, iar pe de altă 
parte, tratarea lor în manieră scherzando, cu o ușoară zefle- 
misire, consecință indiscutabilă a atitudinii de dominare din 
partea creatorului popular. În producţiile arhaice, înclinarea 
spre ilaritate e semn vădit de intenție artistică, cronologic 
putînd fi socotită prima modalitate de a da haină estetică 
reprezentărilor curente, în care domină totuși cele religioase. 
Piticul din legendă devine astfel în b. Barbă-Cot, adică un ins 
mare cît o palmă, dar cu barba mult mai lungă, de un cot 


70 


sau chiar de șapte coți (v. Statu Palmă), o pocitanie care 
provoacă risetele ascultătorilor de îndată ce apare în sceneria 
basmului, mai ales cînd e arătat a fi încălțat „în găuoci de ouă“. 
Contrastul nu se opreşte numai în zugrăvirea exteriorului, 
el e speculat și pe plan intern: pe cît e de mic, pe atît e de puternic, 
încât e în stare să trîntească la pămînt niște hojmalăi uriași 
ca Sfarmă-piatră și Strîmbă-lemne, să le pună căldarea arzînd 
pe piept și să mănînce în această poziție toată mîncarea gătită 
pentru ziua aceea. El e atît de tare, încît poate omorî pe vitea- 
zul care a răpus pe zmeii cei mai temuți, eliberîndu-și surorile, 
numai pentru că acesta nu i s-a ferit din drum, spunîndu-i 
cu aroganță „tu ești mic“ (5, I, p. 483). Alteori, din făptura 
piticului creatorul b. a confecționat un erou atît de mic, încît 
abia poate fi zărit cu ochiul: cît un bob de mei, care se poate 
ascunde oriunde, de unde acționează ca un om, stîrnind hohote 
de rîs printre ascultători (v. Pitic). Din zeitatea stăpînă peste 
copacii pădurii, creatorul b. a confecționat pe Strîmbă-lemne, 
ilariant prin silueta lui enormă și mai cu seamă prin mania 
nestăvilită de a îndoi copacii, iar Mama Pădurii din legende 
devine în b. o babă vrăjitoare, friguroasă și ahtiată după 
friptură de porumb, ridiculizată prin aceea că are în frigare 
o broască cu care atinge mereu friptura voinicului. În loc să 
fie temută și evitată, eroul o prinde cu cîinii și o bate, fără 
să-i pese de scîncetele ei, pînă nu-i învie frații, răpuşi de ea 
în același loc. Zeul uriaș care poate secătui lacurile dintr-o 
sorbitură, atestat și astăzi în mitologia indiană, a fost prefăcut 
în ridicolul Setilă, cel care suge poloboacele de vin cu atîta 
poftă, încît „o sărit o doagă-n cela capăt de lume ș-o doagă-n 
ista capăt de lume!“ (ibid., p. 226). Dimensiunile uriașilor din 
legende, care pășesc de pe un deal pe altul, sînt alungite în b. 
pînă la limita imaginabilă: Munte Vînăt stă cu capul la umbra 
unui stejar uriaș, iar cu picioarele ajunge la soare! (v. Uriaș). 
Tratări similare se întîlnesc și la celelalte personaje prezente în 
legendă și b., trădînd de fiecare dată libertatea pe care și-o 
îngăduie creatorul b. față de personajele sacre pentru care 
are în chip curent o atitudine de venerare obedientă. În această 
categorie se includ și capii statelor, regii și împărații, încărcați 
cu o seamă de virtuți magice care îi făceau atît de temuţi în 
fața supușilor. Introducerea lor în atari narațiuni libere, pentru 
a aduce plăcere ascultătorilor însemna și un pas de eliberare 
limitată din partea povestitorului popular. Cu vremea, o seamă 


71 


de figuri legendare dispar din creațiile populare și se mențin 
numai prelucrările lor din b. în silueta mult caricată, debor- 
dantă, chiar incitatoare la ilaritate. Wesselski a stabilit cu 
claritate cele două categorii de reprezentări, cele dintîi crezute 
a fi veridice (Wahnmotive), celelalte stinse și rămase numai 
ca ficțiuni poetice (Wundermotive; XCII, p. 32), dar procesul 
de separare nu se desfășoară atît de liniar. O vreme persistă 
oscilațiile, iar atunci cînd unele figuri încep să se șteargă din 
panteonul popular, creatorul b. intervine, înlocuindu-le cu 
corespondentele sale din credințele curente tocmai din nevoia 
de a sublinia „realismul“ narațiunii, de a o face mai apropiată 
de o relatare veridică. Abia atunci cînd b. fantastic nu mai 
corespunde mentalității de pe un anumit stadiu, figurile se 
osifică așa cum au fost transmise, dar aceasta aduce cu sine 
și moartea b. din repertoriul viu, rămînînd doar pe seama 
copiilor și mereu împrospătat din colecțiile tipărite. 

7. Tematica b. oglindește mai deplin frămîntările contem- 
porane, mai ales atunci cînd ea e enunțată chiar la începutul 
narațiunii. Ea poate fi atît de realistă, încît b. ar părea mai 
degrabă o nuvelă obișnuită, pînă în momentul în care acțiunea 
e transpusă dintr-odată în planul fantastic. Există și o tematică 
specifică b., de natură supranaturală, care oferă totuși anumite 
detalii ce pot fi explorate în chip realist de povestitorul talen- 
tat. Tipică b. fantastic este plecarea după aventuri. După ce 
eroul a crescut mare, dovedind că și-a maturizat puterea (v. 
Probele puterii), el părăsește familia, iar dacă are numai mamă, 
pleacă împreună cu aceasta în lumea largă. În scurtă vreme, 
întîlnește adversarii, zmeii, sau dă peste vreo calamitate care 
trebuie înlăturată. Foarte frecventă în b. este pețirea. În unele 
b., ea se manifestă cu o violență neobișnuită și cu o precocitate 
deconcertantă, fiind chiar prenatală. Copilul plînge în pînte- 
cele mamei chiar pînă la a douăsprezecea lună și se naște numai 
după ce părinţii îi promit de soție pe Abrumca mândră și frumoasă 
sau pe Ileana Cosînzeana, Mîndra Lumii, Rozuna etc. (v. Ileana 
Cosînzeana). După ce creşte mare, pleacă în căutarea ei, b. 
enumerînd piedicile care i-au stat în cale pînă la căsătorie. 
Alteori, pețirea e rezultatul eliberării fetei de la monștri sau 
răpitori. Cînd vine rîndul împăratului să-și dea unica fată spre 
a fi mîncată de balaurul din fîntînă, el o promite de soție, 
împreună cu jumătate împărăția, celui ce o va salva. Alteori, 


72 


fetele sînt răpite de zmei sau diavoli și, drept recompensă, 
cel care le eliberează primește pe cea mai mică de soție, împreună 
cu succesiunea tronului, cele mai mari fiind destinate fraților 
săi. În cîteva b., peţirea se desfășoară în chip obișnuit, ca în 
viața colectivităţii. De data aceasta, pretendentul este pus la 
încercare pentru a-și arăta puterile (v. Probele pețirii). Dacă 
în b. fantastic probele sînt de dimensiuni miraculoase, în cel 
nuvelistic se pune la încercare ascuțimea minții. Cercetătorii 
au văzut în acestea oglindiri ale practicilor prenupțiale atestate 
încă la popoarele arhaice. Aserțiunea pare verosimilă, fiind 
cu totul firească reflectarea în b. a obiceiurilor contemporane 
creatorului. Urme de atari probe s-au păstrat în folclorul nostru 
numai în cîntecul bihorean de nuntă („Nevesteasca“, „Cîn- 
tecul lăcăţii“ etc.). După ce punerea la încercare a mirelui a 
fost părăsită, ea a fost transpusă în cîntec și rezolvată pe plan 
pur estetic, din obicei rămînînd foarte puține înscenări (legarea 
porților, simularea luptei la intrare). Alături de acestea, în b. 
mai pot fi surprinse cîteva teme pur fantastice. Se relatează 
cum zmeii au furat constelaţiile, lăsînd întreaga împărăție în 
beznă și voinicul predestinat pleacă să le readucă din această 
captivitate. În curtea împăratului a crescut un copac înalt 
pînă la cer și împăratul promite fata și tronul celui care va 
izbuti să se urce pînă în vîrful lui, sau să-i aducă din poamele 
pe care le răpeau niște ființe necunoscute. Un castel (sau o 
moară) e bîntuit de diavoli și cine îi va alunga, va primi mari 
recompense bănești. Fata moartă în biserică care îi mănîncă 
pe paznici trebuie vegheată de cineva care să înfrîngă blestemul 
(v. Veghiere). Tînărul pleacă în căutarea tinereții fără bătri- 
nețe sau a păsării miraculoase care vindecă prin cîntecul ei etc. 

În multe b. temele sînt pe deplin realiste, luate din fră- 
mîntările contemporane. De obicei, ele sînt fluctuante, o anu- 
mită desfășurare putînd servi mai multe teme și invers. Dorinţa 
de a avea copii care să moștenească gospodăria celor ajunși 
la adînci bătrîneţe sau tronul părintesc e enunțată la începutul 
multor b. fantastice pentru a fi rezolvată în chip miraculos. 
Trei copii orfani se pun pe rînd de pază la unica lor holdă 
pe care le-o pășteau noaptea niște ființe necunoscute. Un gos- 
podar se înțelege cu soția să-și dea copilul la o școală de la 
oraș pentru a putea fi ajutorați mai mult la bătrînețe; un țăran 
iese primăvara la arat și lasă soției vorbă să-i trimită mîncarea 
prin fete etc. Tema cea mai frecventă din această categorie e 


13 


sărăcia cea mai cumplită din cîte se pot închipui: omul e atît 
de sărac, încît nu are după ce bea apă, sau nu are nici cenușă 
în vatră etc. Pentru a ieși din această stare disperată, el trebuie 
să întreprindă ceva, cel mai adesea plecînd în lumea largă. 
Unele amintesc anumite practici dispărute, cum e dorința 
tatălui ca după moartea lui fiii să vegheze la mormînt ca să 
nu i se stingă focul. Obiceiul a fost atestat la alte popoare înde- 
părtate, fără să se poată preciza dacă în b. noastre e rămășița 
unei practici similare care a dăinuit în trecut și la noi sau dacă 
e adusă din alte părți unde se mai practică, odată cu nara- 
ţiunile care o oglindesc. 

Numeric, temele sînt mai puţine decît tipurile de b. În 
repertoriul nostru, s-au înregistrat pînă acuma circa 600 tipuri 
de b. propriu-zise, din care vreo sută sînt nuvelistice. El e cam 
de aceeași întindere cu cel ucrainean și mai bogat decît cel al 
unor popoare din răsăritul Europei, cu toate că evaluarea e pro- 
vizorie, dat fiind că în colecții nu au fost consemnate toate 
tipurile existente, iar catalogul Aarne-Thompson are la bază 
numai unele culegeri naționale. Aproape jumătate din totali- 
tatea tipurilor românești nu figurează în catalogul interna- 
ţional. Împrejurarea ar ispiti să se creadă că cele absente ar fi 
creaţii specific românești, dar considerentele amintite cu pri- 
vire la detectarea repertoriilor naționale invită la prudență 
în atari evaluări. Chiar atunci cînd sondările sistematice ar 
dovedi că un anumit tip circulă numai la noi, nu se poate con- 
chide de aci că ar fi o creație românească, b. respectiv putînd 
foarte bine să fie preluat de la alt popor la care a dispărut între 
timp din repertoriu în epoca anterioară culegerilor de folclor. 
Catalogul internațional AT înregistrează cîteva tipuri care 
apar ca unicate românești, dar fără un control prealabil, fiind 
transpuse tale-quale din catalogul întocmit de A. Schullerus 
(v. Clasificare), care a dat un rezumat extrem de succint la 
aceste naraţiuni, inexistente în catalogul general. Chiar Baba 
Dochia apare în acest catalog ca un b. existent numai la români 
(AT368 C*), în vreme ce Şăineanu către sfîrșitul secolului 
trecut semnalase o seamă de variante la popoarele sud-est 
europene (v. Baba Dochia). Abia după noi cercetări minu- 
ţioase și sistematice se vor putea delimita care tipuri sînt cunos- 
cute numai de unele popoare, fără să se poată deduce din această 
împrejurare că atari b. ar fi creația acelui popor. Bogăția e 
mai mare decît arată numărul tipurilor orînduite în consonanță 


74 


cu catalogul internațional prin posibilitatea povestitorilor popu- 
lari de a îmbina felurit o seamă de episoade. Deși cea mai mare 
parte din osatura epică e cunoscută din alte tipuri, b. rezultat 
din atari contopiri e totuși simțit ca o narațiune nouă prin o 
seamă de aspecte inedite și mai cu seamă prin suflul nou care 
îl străbate. B. noastre se caracterizează printr-o anumită stu- 
fozitate, fără să atingă proporțiile b. indian, rezultată din împle- 
tirea uneori neașteptată a episoadelor cunoscute din alte tipuri. 
Cercetările mai noi au arătat că, practic, nu se poate imagina 
un tip „pur“, inapt de a primi noi altoiri, orice b. putînd suferi 
prefaceri în sensul unor amalgamări de noi episoade și motive. 
Stricta fixitate, imuabilitatea, este semn de părăsire a b. din 
repertoriul viu și de pură reproducere a lui după forma fixată 
în colecțiile mai popularizate. 

8. Compoziţia b. se distinge cu claritate de cea a celor- 
lalte specii narative prin caracterul ei mai complicat și totuși 
foarte arhaic. Cercetătorii au surprins de multă vreme unele 
repetări în construcția b. și au intuit existența unor clișee 
compoziționale în număr limitat, dar toate încercările de a 
stabili șabloanele b. au eșuat pînă la cea a lui V. I. Propp din 
1928 (LXX). El a stabilit că b. fantastic (AT 300—749) are 
31 funcții sau acțiuni constante, în vreme ce personajele care 
le săvîrșesc sînt variabile. Alături de situația inițială, extrem 
de variabilă în genere și pe care Propp o trece pe plan secun- 
dar, el distinge următoarele funcții sau acțiuni: 1) absența 
(unul din membrii familiei pleacă de acasă); 2) interdicția (o 
interdicție este specificată eroului); 3) încălcarea (interdicția 
este călcată) ; 4) zscodirea (răufăcătorul încearcă să iscodească 
cum stau lucrurile); 5) divulgarea (răufăcătorul obţine infor- 
maţii asupra victimei sale) ; 6) vicleșugul (răufăcătorul încearcă 
să-și înșele victima pentru a pune stăpînire pe ea sau pe averea 
ei); 7) complicitatea (victima se lasă înșelată ajutîndu-și astfel 
fără să vrea dușmanul); 8) prejudicierea (răufăcătorul face un 
rău sau aduce o pagubă unuia din membrii familiei) ; 9) mijlo- 
cirea, momentul de legătură (nenorocirea sau lipsa sînt comuni- 
cate, eroului i se adresează o rugăminte sau o poruncă, el este 
trimis undeva sau lăsat să plece); 10) contraacțiunea incipientă 
(căutătorul acceptă sau se hotărește să întreprindă contraac- 
țiunea) ; 11) plecarea (eroul pleacă de acasă); 12) prima funcție 
a donatorului (eroul este pus la încercare, iscodit, atacat etc., 
pregătindu-se astfel înarmarea lui cu unealta năzdrăvană sau 


O 


75 


cu ajutorul năzdrăvan) ; 13) reacția eroului (eroul reacționează 
la acțiunea viitorului donator) ; 14) înzestrarea, obținerea uneltei 
năzdrăvane (unealta năzdrăvană intră în posesia eroului); 
15) deplasarea spaţială între două împărății, călăuzirea (eroul 
este adus în zbor, călare, pe jos, la locul unde se află obiectul 
căutării lui); 16) lupta (eroul și răufăcătorul intră în luptă 
directă); 17) marcarea, însemnarea (eroul este însemnat, spre 
a fi mai tîrziu recunoscut); 18) victoria (răufăcătorul este în- 
vins); 19) remedierea (nenorocirea sau lipsa inițială este reme- 
diată) ; 20) întoarcerea (eroul se întoarce) ; 21) urmărirea, goana 
(eroul plecat este urmărit) ; 22) salvarea (eroul scapă de urmă- 
rire); 23) sosirea incognito (eroul sosește acasă sau într-altă 
țară fără să fie recunoscut); 24) pretențiile meîntemeiate (pre- 
tinsul erou formulează pretenţiile sale neîntemeiate) ; 25) în- 
cercarea grea (eroul are de făcut față unei grele încercări); 
26) soluția (încercarea grea este trecută cu succes); 27) recu- 
noașterea (eroul este recunoscut) ; 28) demascarea (răufăcătorul 
sau falsul erou este demascat) ; 29) transfigurarea (eroul capătă 
o nouă înfățișare); 30) pedeapsa (răufăcătorul este pedepsit) 
și 31) căsătoria (eroul se căsătorește și se înscăunează împărat). 
Pe lîngă acestea, Propp mai semnalează existența unor acțiuni 
rebele care „nu pot fi încadrate în nici una din funcțiile men- 
ţionate şi nici determinate de vreuna din ele“, pe care le nu- 
mește elemente neclare. Funcţiile stabilite de Propp decurg în 
chip firesc una din alta într-o secvență logică și nici o funcție 
nu exclude pe vreo alta. Se observă apoi că multe acțiuni se 
conjugă în perechi (interdicție—încălcare, iscodire—divulgare, 
luptă— victorie, urmărire—salvare etc.). Cîteva se orînduiesc în 
grupe „de pildă, prejudicierea, mijlocirea, contraacțiunea inci- 
pientă și plecarea alcătuiesc punctul de înnodare a intrigii“. 
Alte funcții apar izolate (absența, pedeapsa, căsătoria). Se 
observă apoi că funcţiile nu se succed obligatoriu una după 
alta. În cazul în care două acțiuni succesive sînt săvîrșite de 
două personaje diferite, între ele trebuie să apară informarea 
prin care protagonistul acțiunii următoare să afle ce s-a petre- 
cut în cea precedentă, de la un alt personaj (adesea de la calul 
sfătuitor). Ritmul tripartit se întilnește în repetarea de trei 
ori a unei funcții separate, alteori a unei perechi de funcții 
(urmărirea —salvarea) sau ghiar a unor grupuri de funcții. Repe- 
tarea poate fi uniformă, dar mai adesea ea e augmentativă, 
cea de a treia luptă sau încercare fiind cea mai grea. Se observă 


76 


apoi că fapte similare sau chiar identice sînt motivate cît mai 
felurit, de unde se poate deduce că motivările în b. sînt recente 
și mai cu seamă variabile, după orizontul și gustul povestito- 
rului. Analiza schemei compoziționale confirmă constatarea că 
oamenii, animalele și obiectele se dovedesc a fi „mărimi echiva- 
lente“. În b. fantastic se întîlnesc și mișcări paralele, grupuri 
de acțiuni ce se desfășoară concomitent, dar pe care povesti- 
torul le expune pe rînd prin formula: „să lăsăm pe cei doi... 
şi să vedem ce făceau ... (ceilalți)“. În cadrul acestei scheme 
compoziționale se desfășoară variabilitatea, avînd anumite 
limite pe care nu le poate încălca. Povestitorul popular nu poate 
schimba succesiunea funcţiilor care se orînduiesc logic, de- 
curgînd una din alta, nici cea a elementelor „ale căror varietăți 
sînt cuplate între ele prin legături de dependență absolută sau 
relativă“. Nici personajele nu pot fi alese după atributele lor 
pentru a săvirși o acțiune anume, iar situația inițială cere 
anumite funcții care nu pot fi alese oricum. În schimb, povesti- 
torul are libertatea de a omite sau include anumite funcții, 
apoi de a da o anumită desfășurare acestei funcţii, aceasta 
ducînd la crearea de noi variante sau chiar noi tipuri. De ase- 
menea, el e liber în alegerea numelor și atributelor personajelor, 
deși în realitate și aici se întîlnesc repetări în ansamblul reper- 
toriului. Propp conchide că toate b. fantastice (AT 300—749) 
se pot încadra într-un singur tip compozițional, întrucît toate 
acestea „au o structură monotipică“ (LXX, p. 24—121). Dacă 
se ține însă seama de situația inițială și de finalul b., se observă 
că există două tipuri compoziționale, întrucît acest final este 
un element definitoriu al b. El se conjugă în chip fericit cu înce- 
putul, fiind tocmai opusul acestuia, în concordanţă cu linia 
puternic ascendentă a b. spre apoteozarea eroului. Tipul prim, 
analizat de Propp, ar putea fi denumit b. fantastic cu profil 
biografic, el fiind caracteristic grupei AT 300—749. B. din 
acest tip sînt lungi și stufoase, urmărind eroul din copilărie 
sau chiar de la naștere, cînd aceasta e miraculoasă, pînă la nuntă 
care coincide cu succesiunea sau urcarea pe tronul împărătesc. 
Întîmplările sînt uluitoare, auxiliarele eroului au un rol de 
căpetenie, iar metamorfozările se țin lanţ, incluzînd în acestea 
decesul temporar și invizibilitatea. Al doilea tip compozițional 
e cel cu profil episodic. B. din această categorie sînt mai scurte 
și mai clare, insistîndu-se numai asupra unui episod din viața 
eroului. Acesta apare ca om pe deplin format, de obicei cu o 


E a 


TI -» 

droaie de copii și sărac lipit pămîntului, soldat îmbătrînit la 
oaste etc. Apoteoza în final e mai modestă, el fiind răsplătit 
cu mari bogății care alungă spectrul sărăciei pentru totdeauna 
(XX, p. 339—343). O seamă de funcții ale primului tip compo- 
zițional lipsesc aici cu desăvîrşire (marcarea eroului, căsătoria 
etc.), altele apar foarte rar. În acest tip compozițional se înca- 
drează b. legendare (AT 758—849), dar mai cu seamă cele despre 
dracul prost (1000—1199), o bună parte din cele nuvelistice 
(AT 850—999), apoi cîteva dintre cele fantastice (AT 330, 
332, 470, 480, 563, 564, 670, 713, 715, 736, 745 etc.). Pe plan 
național, se observă și devieri, unele din aceste tipuri putînd 
primi o dezvoltare mai largă, cu mai multe episoade, după 
cum în altele elementele fantastice pot fi eliminate, acțiunea 
desfășurîndu-se într-un plan realist, pur nuvelistic. Multe din 
aceste b. au un număr redus de funcții sau acțiuni. B. despre 
dracul (uriașul) păcălit aduc în scenă, după situația inițială, 
mai multe secvențe de punere la încercare și soluționare (v. 
Probele puterii), încheiate prin răsplătirea eroului cu bogății 
(sau cu recolta cîmpului în litigiu etc.). Prea puţine din această 
grupă enunţă o interdicție, apoi călcarea ei, urmată de preju- 
diciere (vătămare), victorie și în final îmbogățire (prin prada 
luată, dobîndită prin vicleșug etc.). În ciuda simplităţii sale 
compoziționale în comparaţie cu plăsmuirile culte, b. mînuit 
de un povestitor talentat reprezintă o culme artistică. Roman- 
ticii au intuit în el specia cu precădere poetică și s-au inspirat 
copios din elementele lui. Farmecul său irezistibil pentru cărtu- 
rarii care îl pot gusta vine din împrejurarea că el operează 
cu situații și mai cu seamă cu însușiri absolutizate. Totul este 
zugrăvit în alb și negru, fără nuanțe intermediare, actanţii 
sînt fie abominabili, fie idealizați în grad maxim. Ciocnirile 
extrem de violente se termină printr-un final grandios și lumi- 
nos, culmea exuberanței ce se poate închipui în ciclul vieții 
omului. Aderența ascultătorului este deplină, fără ezitări, după 
tensiune urmînd destindere, într-o succesiune ce captivează 
mereu atenția ascultătorului. B. poate fi privit ca specia care 
încarnează cel mai mult poezia absolută, oferind suprema 
transfigurare a realității, întrucît se mișcă cu familiaritate pe 
limitele superlative ale reprezentărilor. Pentru auditorii popu- 
lari cu mentalitate mai arhaică b. are rezonanță mai adîncă. 
Considerînd cele narate drept întîmplări adevărate, participa- 
rea lor este strînsă: deprimarea pînă la lacrimi cînd eroul este 


78 


învins sau omorît, urmată de exuberanța cea mai exultantă 
cînd acesta învinge. lar apoteoza din final aduce pentru ei o 
adevărată descătușare: nici o altă specie nu poate provoca un 
atare joc al forțelor psihice. B. stă mărturie de vigoarea spiri- 
tuală a omului arhaic care avea puterea să creadă cu toată 
fervoarea în plăsmuirile sale și să le confere prin aceasta o 
existență reală, capabilă să dăinuiască peste veacuri în memo- 
ria populară. De-a lungul vremurilor, b. a oferit straturilor 
opulare o permanentă lecție de etică, dublată de alta estetică. 
i ciuda condițiilor grele în care au viețuit, ele și-au menținut 
trează credința într-o viață mai luminoasă. B. le-a oferit mereu 
această lecție de optimism. Iar din jocul forțelor sufletești 
elementare, din ciocnirile puternice dintre adversari, ele au 
scos lecţia de participare totală la elementele narațiunii care le 
aducea descătușarea, atît de necesară echilibrului psihic. 

9. Deşi b. este o narațiune în proză, forma lui are totuși 
un aspect închegat, șlefuit, care dă expunerii o pregnanță vizi- 
bilă. Povestitorul are o mai mare libertate în înveșmîntarea 
narațiunii, după talentul și dispoziția improvizatorică. S-a 
observat că povestitorii mai rutinaţi ajung cu vremea să dea o 
formă cristalizată unor crimpeie din narațiune, îmbinînd for- 
mulele tradiționale cu cele izvodite de ei. Contribuţia indivi- 
duală se concentrează îndeosebi asupra dialogului, apoi asupra 
unor epitete care însoțesc actanţii de seamă. Partea pur expo- 
zitivă este mai săracă, tendinţa fiind cea de a reda prin verbele 
cele mai adecvate desfășurarea acțiunii. Descripţiile sînt rare 
şi redate în genere prin formulări cristalizate de circulația orală. 
Ca să se sugereze spațiul enorm parcurs de protagonist, b. 
arată că el a trecut „peste 9 țări și 9 mări“ sau că a plecat 
„prin codru, prin zăhăstrii, prin pustietăți“ (5, I, p. 299). Cînd 
se dau alte detalii, ele sînt generale și fără culoare deosebită; 
o insistență mai mare denotă influență livrescă. În compu- 
nerea unei variante intră formule și formulări preluate din tra- 
diția orală, vehiculate odată cu b., alături de însăilarea perso- 
nală a povestitorului care îmbracă restul narațiunii, partea 
expozitivă. Caracteristice b. sînt formulele inițiale, mediane 
şi finale care pot încadra orice variantă, fiind independente 
de tipurile narative. Formulele inițiale se pot desfășura de la 
forma simplă de atestare temporală „A fost odată ca niciodată“ 
pînă la cele mai complicate care insistă asupra veracității 


79 


(„de n-ar. fi, nu s-ar povesti“), invocînd şi anumite mărturii 
(„Cînd se potcovea mîța cu coajă de nucă/Şi mergea la sfînta 
rugă“, „Cînd se potcovea puricele cu 99 de oca de fier“ etc.) 
referitoare la existențe imposibile: „scria musca pe perete“, 
„avea ursul coadă“, „făcea plopul pere și răchita micșunele“ 
etc. Atari aserțiuni contrastante au rol umoristic, cu tendința 
vizibilă de a crea buna dispoziție a ascultătorilor și de a le 
capta în consecință bunăvoința. Contrastul indică apoi și 
coordonatele neprecise ale acțiunii, fără să-i știrbească din 
verosimilitate, căci, potrivit viziunii arhaice, umorul ce rezultă 
din acesta e o modalitate de introducere într-o construcție 
la care a prezidat criteriul estetic. Auditorii cu o mentalitate 
mai evoluată interpretează atari aserțiuni drept forme voalate 
de a arăta că acțiunea relatată nu s-a întîmplat niciodată. 
Arareori, la sfîrșitul formulei inițiale se arată și sursa b.: învă- 
țat de la pisica bătută, adus de la București, într-un „sac de 
povești“ etc. (5, I, p.77). Cu totul sporadic, formula inițială 
încearcă localizarea vagă a acțiunii, de obicei lipsind referirile 
la timpul ipotetic. Colecţiile autentice arată că ele sînt folosite 
cu predilecție de anumiţi povestitori: „A fost într-un sat, 
într-o țară, un bogătaș, bogat mare“ (5, II, p.472); „A fost 
odată într-o pustie mare un pustnic“ (LXXVII, p. 35). For- 
mula mediană e mai simplă, atestată la noi într-o singură formă, 
pe alocuri cu unele completări spre a-i mări funcția de sondare 
a auditoriului. Ea apare atunci cînd eroul pleacă, schimbînd 
scena acțiunii, de obicei la începutul unui nou episod sau motiv. 
Formula constă din două părți: cea dintîi vrea să sugereze 
lungimea enormă a spaţiului parcurs de erou: „Apăi s-o dus 
multă lume-mpărăție/Ca Dumnezău să ne ţie“. În partea a 
doua, formula anunţă că narațiunea e lungă: „ca cuvîntu din 
poveste/Că de-aici mai lungă și mai frumoasă este!“ Pe alocuri, 
se subliniază și folosul celor ce vor fi atenți: „Cine-o asculta/ 
bine-o-a-nvăța“. În nordul țării, formula mediană avea, pe 
lingă rostul de a capta bunăvoința ascultătorilor, și acela de 
a le verifica atenţia, printr-un schimb de cuvinte după modelul 
parolelor militare. Astfel, povestitorul încheia formula rostind 
tare. un cuvînt din domeniul culinar: ciont!, iar ascultătorii 
trebuiau să răspundă /eveș (sau fopricaș, guiaș) (5, I, p. 78—79). 
Originea maghiară a termenilor arată că atare final pentru 
verificarea atenției a fost preluat din cazărmile de pe teritoriul 


austro-ungar. Pentru indicarea acțiunilor paralele, povestitorii 
folosesc o formulă simplă utilizînd verbul a lăsa prin care fac 
trecerea la cealaltă scenă a acțiunii: „Să lăsăm copiii acolo, să 
vedem unchiașu ce-a făcut cînd a vint acasă“ (5, I, p. 101). 
Formulele finale sînt mai variate și mai complexe. Uneori, 
ele sînt alcătuite din două părți, finală propriu-zisă și o for- 
mulă prefinală, cu profil umoristic bine reliefat. În aceasta se 
descrie prezența povestitorului la nunta protagoniștilor, de la 
simpla atestare („Ş-am fost și noi la nuntă“) la participarea la 
ospăț („și-a format nunta cu ea-nainte, încît am băut și-am 
mîncat și-am petrecut, dă sunt sătul și astăzi!) pînă la explo- 
zia ilariantă: „Veniră niște ţigani și luară niște cîlți. Io m-am 
fost ascuns aco după... soba-mpăratului. Şi băgară în tun şi 
dederă de veselie — tăiară mese, tăiară scaune, toate picioa- 
rele le băgară-n oale. Şi făcură petrecere mare. Şi cînd dederă 
să puște, pe mine m-or băgat cu cîlții eia aco și vup! cu mine 
aici naintea dumneavoastră!“ (ibid., p. 79). În alte variante 
formula prefinală se încheie cu indicarea sursei b.: „Da eu 
i-am lăsat pe dînșii acolo bînd și petrecînd și-am venit și v-am 
spus povestea“ (LXXVII, p. 62). Cea mai frecventă formulă 
prefinală indică pe scurt longevitatea protagoniștilor, ascunsă 
sub aceeași formulare contrastantă, corespunzătoare celei din 
formula inițială: „Şi dacă n-or fi murit, și astăzi trăiesc!“ 
(5, II, p. 86). Formula finală propriu-zisă, prin care se încheie 
b., enumeră feluritele încălecări ale povestitorului, cea mai des 
întîlnită fiind: „Am încălecat pe-o șea/Și v-am spus dumnea- 
voastră aşa!“ Ea e întregită uneori prin sistemul repetiției 
enumerative, arătîndu-se cum a încălecat povestitorul pe un 
fus, cui, roată, coasă, lingură scurtă, custură ruginoasă, cărbune, 
nuia, prăjină, apoi pe unele plante: secară, căpșună, rădăcină, 
mărăcine, sau chiar animale mici: rață, găină, cocoș, viespe 
(LXXVII, p. 66—71). Regional, se mai întîlnesc și alte formule 
care au o frecvență redusă. În Moldova nordică, se insistă asu- 
pra continuării nunții: „Ş-o rămas bînd şi mîncînd/Şi chef 
domnului făcînd“ (5, I, p.79). În Muntenia subcarpatică și 
în Transilvania sudică, apare o formulă prin care se indică în 
chip glumeț sursa b., care în fond nu aduce nici o precizie: 
„Și de unde am auzit-o, v-am povestit-o“ (ibid.). „De unde am 
auzit-o, de acolo v-am povestit-o“ (81 a, p. 491). În Bihor, for- 
mula finală invită la corectarea povestitorului: „Cine-o şti 


„pa vre oo abea 


pomi 


ad 


2 a 


a 


81 
mai lungă/Margă s-o ajungă“ (5, I, p.80), uneori dezvoltată: 
„Cine şti mai lungă, margă ş-ajungă. Cine ști mai lat, margă 
ş-o întreacă!“ (28, p. 283). În Moldova nordică, sporadic prin 
Muntenia, formula finală se încheie uneori cu solicitarea unei 
recompense: „Apoi i-am lăsat pe dînșii bînd și petrecînd și-am 
venit la dumneavoastră, călare pe-o roată și v-am spus-o toată. 
Plătiți-mi-o“ (LXXVII, p. 81). Ea pare a fi influențată de 
formula finală a baladelor din Muntenia și Oltenia prin care 
lăutarul cere „să-și ude gura“, să capete „cîte-o para“ etc. 
Alături de formulele inițiale, mediane și finale, în b. se 
mai întîlnesc o seamă de exprimări cristalizate, versificate 
pentru a contura cu mai multă pregnanţă o însușire sau o scenă. 
Aceste formulări se repetă ca un clișeu ori de cîte ori revine 
în acțiune personajul cu acea însușire sau scena respectivă. 
Expresiile cu funcție de epitet însoțesc eroii deosebit de proe- 
minenți, masculini sau feminini: „Petrea Făt-Frumos șteblă 
de busuioc născut la miezu nopții“; „Abrunca mîndră și fru- 
moasă/din țara femeiască/care din cosiță/floare-i cîntă/care 
din gură/aur și mărgăritare-i curge!“. Altele plasticizează unele 
situații-cheie. La drum lung, eroul își ia „comănac de jder/ 
opinci de fier/și botă de oţel“ sau „straie de primineală/și 
bani de cheltuială/și cal de călătorit“. Cataclismul produs de 
un zgomot uriaș are dimensiuni stihiale: „Munţii s-o cutremu- 
rat/şi văile s-o tulburat/și pădurile-o picat!“, iar mulțimea e 
redată prin cîteva coordonate de întindere cosmică: „Cîtă 
frunză pe pămînt, și cetină pe copac și năsip în mare!“ Cele 
mai multe apar în dialog. Voinicul se scuză față de zîna ce-l 
solicită să o aștepte: „— He-he-hei! Dacă am un cal nebun/ 
și nu-l pot opri pe drum!“ Adversarii se salută prin formule 
care incită la încăierare: „— Bună ziua, cumnate lăudate/ 
roade-mi-ai cioarecii-n spate! — Mulțămăsc dumitale, zmeu 
sur/roade-mi-ai cioarecii-n c...“ Tovarășii năzdrăvani sînt aso- 
ciați la grup prin formule ce sensibilizează augmentaţia: 
„— Hai, că unde-s doi, nu-s trei!“ pînă la „... unde-s opt, nu-s 
nouă!“ Auxiliarele solicitate de erou se precipită strigîndu-și 
mirarea și spaima: „— Ce-i, stăpîne, lumea o prăpădești/ori 
o togmești? — Nici n-o prăpădesc/nici n-o tomăsc/îi bună așa 
cum îi!“ Cîteva formulări par rămășițe din descîntece. Unele 
din ele chiar au atare eficiență: dafinul, părinte al fetei frumoase, 
se deschide și se închide la cuvintele ei: „— Deschide-te, dafine, 


82 


deschide-te, să iasă fata cea frumoasă, de băiat nesărutată, 
de vînt nebătută !“ (5, II, p. 16). În b. despre semnificația nume- 
relor, răspunsurile la întrebările diavolului se încheie cu for- 
mula „crăpi, drace!“, care devine eficientă odată cu rostirea ei. 
În unele b., apar cîntece care dezvăluie soarta tragică a eroului. 
Fluierul confecționat din salcia crescută din Cenușereasa îngro- 
pată de impostoare cîntă consecvent: „— Nu sufla, băiete, 
tare/Valeo, inima mă doare!“ (5, I, p. 81—87). Dialogul ocupă 
un loc preponderent în b., fiind utilizat nu numai pentru adu- 
cerea în scenă a personajelor, cu reliefarea conflictelor care îi 
opun, ci și pentru zugrăvirea stărilor sufletești, dezvăluirea 
frământărilor, îndeplinind deci funcție descriptivă. Pe alocuri, 
se întîlnesc chiar abuzuri în a prelungi dialogul, din plăcerea de 
a enumera toate stările, toate soluţiile posibile, în tendința 
de a le epuiza. În expunerea orală, el e delimitat de partea pur 
expozitivă prin particula verbală zice (ice), la început, dar și 
în corpul replicilor, uneori chiar în chip abuziv, ajungîndu-se la 
un adevărat tic verbal. Formele repetiției apar din plin în vari- 
antele autentice. Pentru a se indica dimensiunile neobișnuite 
ale acțiunii, verbul e repetat de 3—4 ori la prezent, perfectul 
compus, mai rar la imperativ. Alteori, e repetat de 3—4 ori 
substantivul, uneori cu funcție verbală, pe cînd adjectivul și 
adverbul sînt repetate mai rar. La unii povestitori, substan- 
tivul, mai rar verbul, e repetat nu imediat, în consecuție, ci 
în corpul frazei, pentru a atrage atenția asupra lui: „Odată 
era un om şi el era foarte sărac, omu, ş-av€ șapte copii omu“. 
:Cîteodată, e repetată chiar propoziţia în forma ei simplă: „Bu- 
cină iè, şi bucină iè, și bucină iè“. Între formele mai compli- 
cate ale repetiției, se întilnește repetiţia sinonimică („a plecat 
dracu, iar s-a dus“), mai des reluarea propoziției prin punerea 
la început a adverbelor cînd, după ce, cum („A venit cu el acasă. 
Şi cînd a venit acasă, ce să vezi?“ ; „Şi s-o pus la culcat. Cum 
s-0 pus la culcat, nimică vorbă, o mărs oaia la dînsu ...“). Prin 
atare reluare, povestitorul insistă asupra aspectelor capitale 
ale acțiunii, pentru a fi reținute de ascultători, oferindu-i în 
același timp și un mic răgaz pentru a se gîndi la continuarea 
firului epic. Alte procedee stilistice caracterizează nu numai 
b., ci şi celelalte specii narative în proză: propoziția incidentă 
cu funcție de paranteză, onomatopeele, interjecțiile etc. (5, I, 
p. 87—105). 


aa 


83 


Berbec v. Oaie 


Bou. Potrivit legendelor, b. a fost creat de diavol din lut ca 
să poarte carul, dar a rămas neînsuflețit. „D-zeu i-a stupit și 
ei înviind a început a crește păr pe dînșii“ (52, p. 24). B. erau 
încă sălbatici și Adam le-a dat drumul după ce a tras trei brazde. 
Diavolul îi prinde b. cu condiţia ca Adam să-i dea lui „pe toți 
nepoții și copiii de la copiii tăi după ce vor muri“. Contractul 
a fost făcut pe lut (ibid., p. 37). In vremea potopului, era un 
b. care vorbea și care n-a vrut să intre în corabie, zicînd că el 
va înota 40 de zile. „Şi-ar fi scapat, dar i s-au pus paserile ceriu- 
lui pe coarne și l-au înecat“ (ibid., p. 19—20). A fost binecuvîn- 
tat pentru că a ușurat nașterea lui Isus, l-a încălzit cu aburul 
său și n-a mîncat tot fînul din iesle. La sfîrşitul lumii, numai 
b. va putea rezista vîntului năpraznic care se va ivi atunci 
(LIII, p. 279—280). Se află un b. care „paște o falce de iarbă 
pe zi și bea un iaz“, fiind îngrijit de evrei pînă la sfîrșitul lumii. 
Atunci, evreii îl vor tăia și pe pielea lui se va da lupta decisivă 
dintre diavol și Sf. Ilie (v. Sfârșitul lumii). După altă legendă, 
b. acela va fi tăiat în cer „și din sîngele lui va ploua ploaie de 
foc şi va arde pămîntul“ (52, p. 1292). 

În unele variante ale basmului despre animale AT 130, 
între animalele plecate în lume se întilnește şi un b. „fugit și 
el de răul stăpînului“. În vizuină, el se aciuează după ușă, 
iar cînd intră lupul cel șchiop, „boul i-a dat cu coarnele“ (18, 
p. 17—18), sau aruncă cu capul pe hoț în gura cîinelui (81 a, 
p. 421). Prinsă la-plug „cu fiu-său“, acesta o silește să termine 
peticul de ogor, dar vaca îl cumințește, arătîndu-i că stăpînul 
îl va duce în alt ogor „și iar ne dă la bice. Hai mai bine cît 
de încet“ (69, p. 82). 

B. joacă rol de căpetenie în basmul AT 532*, atestat numai 
în folclorul românesc. Variantele provin din toate provinciile 
țării. Copilul unui sărac este botezat de Dumnezeu care dăru- 
iește finului o vițea năzdrăvană. Aceasta îi face un b. năzdră- 
van care călăuzește toată cireada de vite. Un împărat dă veste 
„că cine i-a ara lui o arie de aramă și i-a samana și păn ce va 
asfinți soarele i-a aduce colaci calzi pe masă, aceluia îi dă fata 
de soție“. Flăcăul se duce cu cei doi b. năzdrăvani, pînă la prînz 
ară ogorul de aramă, pînă la amiazi seceră. Împăratul dă voi- 
nicului băutură adormitoare, dar un b. rage atît de tare încît 
îl trezește, iar celălalt b. împinge soarele cu coarnele către răsă- 


84 


rit, făcînd o zi din trei zile. După ce face nunta, b. îl învață 
să-i taie și să arunce coarnele unde vrea să-și facă scaunul de 
domnie: din coarne „s-au făcut niște curți și niște ziduri mai 
dihai decît la împăratul“ (52, p. 196—198). B. năzdrăvan fătat 
de vițeaua dăruită de Dumnezeu finului „păzia și ferea cirezile 
ca să nu le prindă și să nu le mănînce zmeii“. Cînd copilul a 
crescut, își caută cireada și zmeii i-o dau cu condiţia să le lase 
lor darul de la botez. B. năzdrăvan, văzîndu-se singur, a înce- 
put a mugi atît de tare, „cît văile s-au turburat, munții s-au 
cutremurat, cetina de pe copaci jos au picat“, iar vacile l-au 
aşteptat. Cînd zmeii îl cer din nou, b. „au dat cu cornul cel 
stîng și le-au sfărimat zmeilor ogrăzile, zidurile și curțile, şi 
au dat și cu cornul cel drept și le-au făcut pulbere pe toate“. 
Apoi își găsește perechea năzdrăvană și cu plugul de fier ară 
lunca împăratului. După nuntă, duc cu carul zestrea fetei: 
toată averea împăratului. Cînd trec Dunărea cu carul „apa se 
despărțea înaintea lor și ei trece pe uscat, iar înapoia se tot 
împreuna iarăși“. După ce mor, din cornul drept cresc „doi 
pomi sfinți“ care rodesc „fel de fel de poame“ (79, p. 187—191). 
Unul din b. învie stăpînul omorît de băutura viitorului socru 
lovind pămîntul cu piciorul, celălalt mută soarele cu coarnele 
îndărăt spre răsărit. După moartea b., din coarnele lor crește 
vie din care curge mereu vin. Soţia trădează secretul unui 
armean care îl alungă pe soț în pădure, dar Dumnezeu cu Sîm- 
petru îl fac să-și recîştige averea și soția, punîndu-l să parieze 
cu armeanul că a doua zi, soarele va răsări de la apus, ceea 
ce se și întîmplă (81 a, p. 606—611). Un om sărac primeşte 
de la Dumnezeu doi b. roșii care se leagă singuri dacă le scutură 
funiile. Nu vrea să-i schimbe pe toată ciurda boierului și acesta 
decide ca să-i ia b. dacă nu vor putea mînca într-o noapte tot 
fînul lui strîns pentru iarnă. A doua zi, „de-abia-i vede pe boi 
peste grămada cu gunoiu!“. Boierul cere să-i are toate țarinile 
lui într-o zi, altfel îi va lua b. Săracul adoarme pe brazdă după 
prînz, seara cînd se trezește, tot cîmpul era arat și grăpat. 
„De-abia zărește boii într-o margină ... Fuge cîtu-n fuga mare 
la boi, și-i sărută: — Vai, boiuții mei!“ Boierul îi dă toată 
averea celui sărac, el trebuind să-și părăsească curțile (5, II, 
p. 98—105). În variantele basmului AT 511 A, băiatul (uneori 
persecutat de mama vitregă) este ajutat de un b. năzdrăvan. 
:Cînd îl ducea la păscut, b. îi da cornul său drept din care mînca 
„ce inima îi poftea“. Fata cea mai mică a vitregei avea al trei- 


lea ochi neadormit în ceafă cu care l-a spionat pe băiat. Aflînd 
că îl hrăneşte b. din cornul său, decid să-l taie, dar b. și băiatul 
fug în pădure. Aici, b. năzdrăvan se luptă succesiv cu doi b. 
grași pe care îi învinge, dar e răpus a treia oară de un b. slab 
(se luptă sau cu un bou cu coarnele de argint, cu coarnele de 
aur, învins de b. „tăvălit“, sau se luptă cu un purcel de fier 
și un b. de fier, cu un lup, un urs și un leu etc.). B. îl învață 
să-i ia cornul drept care-i va da mîncare oricînd, iar cel stîng 
cirezi de vite. Băiatul calcă consemnul și se uită în cornul 
stîng: ies „vite, cai, oi, cîtă frunză și iarbă“. Nu le poate băga 
decît cu ajutorul diavolului, zmeului, lupului, cărora se pro- 
mite cînd va fi mire (52, p. 189—193). În alte variante, băia- 
tul îi ia numai cornul din care ies cirezile de vite (41, I, p. 409) 
sau scoate din urechea dreaptă mîncări, iar din cea stingă 
vaci și oi (82, p. 182—183). Un văcar are un b. năzdrăvan cu 
coarnele de aur care păzea singur cireada. Stăpînul lui face 
rămășag cu alt boier că văcarul nu minte niciodată. O fată 
trimisă de boier îl momește să taie b. cu coarnele de aur ca să-i 
mănînce inima. Fata ia apoi coarnele și fuge, încît văcarul e 
prins cu minciuna (52, p.1150—1151). Băiatul năzdrăvan, 
născut de obicei dintr-un bob de piper, primește la botez de la 
D-zeu și Sf. Petru o sabie miraculoasă și doi b. (două mere ce 
se prefac în b.). Cînd voinicul este omorît de impostor care îi 
ia fata scăpată de la balaur (AT 320), sau după ce soția necre- 
dincioasă îi fură sabia și este din nou omorît (AT 315), b. îl 
aduc la viață de fiecare dată. Fiind aruncat Chipăruș în fîn- 
tînă, b. se fac „două păsărele“ care îl scot bucăți din fîntînă, 
apoi aduc apă moartă și apă vie, îl întregesc și îl învie (52, 
p. 553—555). În alte variante, învierea voinicului e făcută 
numai prin puterile b. care „începu să lingă pe băiat, să sufle 
peste el... numaidecît căpătă viață“ (35, p. 103). 

Uneori, b. năzdrăvani se arată numai sfătuitori. Fiul unui 
împărat întilnește într-o cîmpie niște b. năzdrăvani care îl 
trimit la stăpîna lor din palatul de aur (LXXXIII, p. 344). 

Metamorfozările în ipostază bovină sînt mai rare. Băiatul 
de la școala diavolului (AT 325) de îndată ce se întoarce acasă 
se preface într-un b. fără pereche pe care tatăl său îl vinde scump, 
după care fiul se reîntoarce în chip de om (81, p. 142—143). 
Cînd Pipăruș Petru trece prin pădurea lupilor „aruncă piepte- 
nele jos și îndată se făcu un bou gras și avînd lupii ce înhăţa, 
lăsară pe Pipăruş să meargă în pace“ (60, V, p. 35). Fiul îm- 


86 


păratului care eliberase moșneagul de aur (AT 502) este pîrît 
de vizitiul care i s-a substituit că s-a lăudat că poate aduce o 
pereche de b. de aur. Moșneagul de aur îl ajută (LXXXIII, p. 501). 

În snoave, Păcală primeşte de la frații săi invidioşi un b. 
„numa pielea şi ciolanele“. Pe drum spre tîrg, oamenii îl con- 
ving că va avea preț mai mare dacă îi taie coada, urechile, 
coarnele. B. piere sub o răchită care scîrțiie și Păcală înțelege 
să vină marți după bani (82, p. 117—118). Hoţul iscusit fură 
b. și calul unui măcelar, taie coada b. și o vîră într-o baltă. 
Măcelarul crede că s-a înnămolit în baltă, trage de coadă și e 
convins că el a rupt-o (61, p. 3). În unele variante ale snoavei 
despre hoțul iscusit (AT 1525), hoțul fură un b. de la plug, 
îi taie coada și o vîră în anusul celuilalt b. Plugarii cred că l-a 
înghițit acesta (S. 5307-310). Cel care vrea să mărturisească 
popii că i-a furat b., îl divulgă că toți copiii cu părul roșu sînt 
ai popii (S. 5316). Furtul b. divulgat de fratele mai mic este 
interpretat de cel mai mare ca petrecîndu-se numai în vis 
(S. 5370). Bărbatul socotește că are aceeași soartă ca și b. de 
a petrece afară, în frig și noroi, în vreme ce nevasta și pisica 
stau la căldură (S. 3415). Nașa îi spune bărbatului revenit că 
vițelul de după cuptor (finul ascuns) a supt tot laptele. Bărbatul 
îl ciomăgește zdravăn, în timp ce finul-țigan mugea din răsputeri 
(S. 3470 A). Prostul plecat la tîrg cu doi b. îi dă pe un car 
etc. (AT 1415; XV, p. 89—91). 


Brad. Potrivit legendelor, b. are cepuri de cînd lupul creat 
de diavol a alergat după acesta să-l mănînce. Dracul a intrat 
în trunchiul b., lupul după el. Ca să scape de urmărire, dracul 
astupa găurile pe unde ieșea din b. cu bucăți din coarnele sale. 
Acestea s-au prefăcut în cepuri (18, p. 10). După alte legende, 
cepurile provin din cuiele bătute de diavol. Dumnezeu a luat 
moara diavolului în chirie „păn va cădea frunza de pe brad“. 
Văzînd că aceasta nu mai cade, diavolul a bătut o mulțime de 
cuie de fier în b. ca să se usuce, dar Dumnezeu a orînduit ca 
din aceste cuie să crească crengi cu ramuri verzi (52, p. 199—200). 
Diavolul a fost invidios că b. a ieșit atît de frumos din mîna lui 
Dumnezeu și l-a străpuns cu piroane ca să-l urîțească. Dumnezeu 
a lăsat ca aceste piroane să dea ramuri verzi (99, III, p. 303). 
Un b. mic a ascuns pe Maica Domnului, acoperind-o cu ramurile. 
Ea l-a menit să fie „tot verde și frumos și să se bucure lumea 
cînd îl va vedea și de atunci bradul are în vîrf cruce“ (52, p. 649). 


87 


În basme, b. reprezintă una din ipostazele eroului metamorfo- 
zat ca să scape de urmăriri sau persecuții. În cele mai multe 
variante ale basmului despre copiii cu părul de aur (AT 707), 
din mormîntul copiilor cresc „doi brazi frumoși“ care noaptea 
redeveneau copii și se duceau la mama lor să sugă (86, p. 93). 
Uneori, b. sînt de aur (99, IV, p. 73) și lovesc cu crengile pe 
impostoare. Din fata omorită de impostoare (AT 408) crește un 
b. „Din sîngele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad 
înalt și frumos“ (41, I, p. 311). Fugarii din casa diavolului 
(AT 313), ca să scape de urmărirea dracilor, se prefac într-un b. 
cu o pasăre de aur în vîrf. Dracii se minunează și se întorc 
(7; p: 212). 


Broască. După legende, b. a ajutat la facerea pămîntului 
pe Dumnezeu care i-a poruncit „să care apă cu gura și să care 
țărnă pe niște beldii de urzică. Ea tot a cărat pînă s-a făcut 
pămîntul destul de mare“. De atunci a rămas b. sfîntă (52, 
p. 971). Ea a fost trimisă de Dumnezeu în fundul apelor să 
caute pămînt. După multe căutări „s-a-ntors îndărăt aducînd 
o țîr' de pămînt în gură“ (LXI, p. 24; v. Facerea lumii). De 
asemenea, ea a descoperit izvoarele pămîntului, de aceea b. e 
sfîntă și cînd moare nu putrezește (ibid.). La început, ea a 
fost femeie. Murindu-i copilul, ea l-a bocit mereu prin buruieni 
și Maica Domnului a făcut-o b. (52, p. 972). Ea se naşte din 
scoica ținută în casă în noaptea de Paști (LIII, p. 284). Cînd 
au scăzut apele potopului, Noe a uitat să despiedice b. și vrabia. 
Văzîndu-se singure, b. s-a lățit pe mare, iar vrabia s-a urcat în 
spinarea ei și așa au ajuns la mal. De atunci, b. și vrabia sar 
cînd merg (38 b, VII, f. 482, Şocariciu-lalomița). După o 
seamă de variante, b. a consolat pe Maica Domnului la moartea 
lui Isus: a avut și ea „nouă brotăcei“ pe care i-au călcat „carele 
mocănești“, scăpînd doar unul. Fiindcă aceasta a făcut-o să 
zîmbească, Maica Domnului a binecuvîntat-o să nu se descom- 
pună după moarte ca alte viețuitoare (99, II, p. 58—59). În 
alte variante, b. e binecuvîntată ca atare fiindcă a adus vestea 
răstignirii de la Ierusalim (48, p. 155, 223, 226, 231, 234, 261). 
B. se află la izvoare, pentru că acolo a găsit-o Dochia cînd a 
împietrit şi prezența ei e indiciu de izvor apropiat (52, p. 971). 

n basmele despre animale, b. e înfățișată ca animalul cel mai 
fricos. Iepurele, disperat că e urmărit de toţi, vrea să se înece, 
dar observă că b. sar în apă la venirea lui (AT 70) și renunță la 


sinucidere (5, I, p. 134). B. salvează de la înec pe omul ce îi 
promite că nu va uita binele făcut (AT 155), dar după ce îl 
scoate pe mal, la sfatul vulpii, se poate convinge „că binele 
făcut se uită“ (38, p. 88—90; v. Vulpe). 

În basme, viitoarea soție a fiului de împărat e uneori metamor- 
fozată în b. (AT 402). Plecînd în căutarea mireselor, cel mai 
mic se oprește la un lac unde o b. ţestoasă se ținea de nuiaua 
lui. Farmecul e curmat de cuvintele lui: „asta să fie logodnica 
mea“, cînd b. se dă de trei ori peste cap, prefăcîndu-se într-o 
„zînă gingașe, și plăpîndă, și frumoasă“ (41, I, p. 34). În altă 
variantă, feciorii își caută norocul acolo unde le cad săgețile. 
A celui mai mic a căzut într-o baltă şi b. se ține după el. Ziua 
era b., iar noaptea se prefăcea în fată fără seamăn de frumoasă. 
În cele din urmă, ea scapă de blestem (52, p. 666—667). Uneori, 
soțul aruncă în foc pielea de b., ceea ce va provoca invidia 
împăratului, care, văzîndu-i o soție atît de frumoasă, caută să-l 
piardă prin sarcini extraordinare (LXXXIII, p. 261). O fată 
de împărat e blestemată să stea în piele de b. De la nuntă mai 
avea 19 zile pînă la ispășirea blestemului. Soțul nu mai are 
însă răbdare, îi arde pielea, ea se preface zmeoaică și fuge „în 
cetatea mea de steclă cu iarba de mătasă“ (52, p. 992). 

B. are proprietăţi curative. Fratele orbit (AT 613), după ce 
și-a recăpătat vederea, vindecă fata împăratului cu apă în 
care a fost scăldată „broasca care-i sub piatra cea mare de lîngă 
poarta împăratului“ (34, p. 269). Alteori, numai b. de sub 
pristol poate fi de leac în chip magic. B. va fi tăiată și fata 
împăratului „va lua împărtășania din ea“ (LXIV, p. 65) sau 
se va scoate din această b. „sfărîmătura de pască din ea și dind-o 
fetei s-o mănînce, aceea va fi sănătoasă“ (60, I, p. 25). 

Ca aliment, b. trezește repulsii enorme, de aceea ea e mîncată 
numai de draci sau de Mama Pădurii. La moara dracilor, în 
timp ce Păcală își frige slănina, un drac i se alătură cu o broască 
în frigare pe care o atinge mereu de slănină: „Măi drace, nu-mi 
spurca slănina, că tu-i păți rău“. Dracul nu se astîmpără și 
Pepelea îl orbește, lovindu-l cu slănina înfierbîntată „de i-au 
pleznit sgîiții“ (79, p. 16). În pădure, eroul frige un porumbel, 
iar Mama Pădurii o b., strigînd: „cine frige porumbu, a mînca 
broasca, cine frige broasca, a mînca porumbu“ (5, I, p. 479). 

Repulsia față de b. se oglindește și în cîteva snoave. Plecaţi 
la vînătoare, românul mănîncă merindea turcului și pune în 
loc o b. (S. 5576). 


Cal. După legende, c. a fost creat de Dumnezeu „să slujească 
gindul omului“. A fost totuși blestemat să nu se sature nicio- 
dată, sau numai în ziua de Ispas (LIII, p. 280). După altă 
legendă, c. a fost făcut de diavol din lutul scos de pe fundul 
apelor. Fiindcă nu era însufleţit, s-a vîrît în el fratele diavolului 
(52, p. 143—144). Cînd Maica Domnului năștea „în coșarea 
vitelor lui Moș Crăciun“, c. nu s-a liniștit nici o clipă „a sta cu 
botul prin iesle să mănînce“ și a fost blestemat „să nu mai 
aibă saț“ (92, p. 18). A fost încălecat întîi de Eva. „De atunci 
carnea de c. e spurcată“ (99, V, p. 247). Negru Vodă n-a putut 
alunga pe tătari pînă ce a intrat herghelegiu la craiul unguresc 
de la care a primit un mînz „flotocos și alb ca oaia“ și cu aripi 
în păr. Cu ela zburat Negru Vodă peste tătari ca să-și conducă 
oastea împotriva lor, înfrîngîndu-i pentru totdeauna (65, 
p. 59—63). Ştefan cel Mare a avut un c. care trăiește şi azi, 
„paşte prin păduri, da cine-l poate prinde?“ (12, I, p. 542). 

În basmele despre animale, c. e în stare să insufle teamă 
leului care se retrage văzîndu-l (LXXIX, p. 23). În disputa 
dintre șarpe și om (AT 155), c. ține partea șarpelui, spunînd 
omului: „Să te mănînce, că n-aveţi credință. Stăpînul meu a 
încălecat pe mine de cînd eram de 2 ani șil-am purtat cum i-a 
fost drag... Acum, trecînd prin ăst noroi și eu fiind bătrîn, 
căzui aici. El... a descălecat după mine, ș-a luat şaua și friul 
din cap și mi-a dat o sută-n cap. M-a lăsat să mor aici“ (92, 
p. 54—55). C. bătrîn e destinat fiarelor să-l mănînce. Auzind 
hotărîrea stăpinului, c. îl roagă să-l hrănească 6 săptămîni cu 
miez de nucă și lapte dulce ca să-și recapete puterile. Apoi 
pleacă în pădure unde întinde o plasă și se ascunde în vizuina 
unor lupi. Toţi lupii și toate vulpile se adună să-l sfișie, el 
sare și fuge, momindu-i pe toți în laţ, unde au fost prinși de 


90 


stăpînul lui (18, p. 21—22). Uneori, el se asociază cu anima- 
lele în călătorie (AT 210) și rupe cu copita dinții hoțului (81 a, 
. 421). 
= ide fantastice, c. năzdrăvan este cel mai de seamă 
ajutor al protagonistului. Rolul său este multiplu. El e cel 
care îl poartă pe stăpîn la depărtări mari, de cele mai multe 
ori fiind unicul lui tovarăș. Apoi el participă la lupta cu adver- 
sarul, învingînd c. acestuia. Uneori, intervine chiar împotriva 
dușmanului. El îl hrănește pe stăpîn, furnizîndu-i pe deasupra 
hainele necesare și altă recuzită miraculoasă. Dar mai presus de 
toate, c. se dovedește un sfătuitor prețios care oferă stăpînului 
soluția cea mai nimerită pentru a ieși din impas. €. năzdrăvan 
este obținut în genere pe patru căi: naștere miraculoasă, prin 
degustarea unor alimente cu însușiri germinative (măr, pește, 
anumite buruieni), regăsirea calului de mire al tatălui, prinde- 
rea c. cînd paște holda sau fură merele din pomul miraculos 
și, în sfîrşit, obținerea mînzului năzdrăvan prin păzirea iepei 
în trei nopți. O iapă bătrînă de 105 ani este hrănită cu fărîmi- 
turile de la bucătăria împăratului. Gustînd din spălăturile ceștii 
din care a băut împărăteasa poțiunea germinativă, ea naște 
la 11 luni „un mînz tot numai cu părul de aur“ (5, I, p. 261). 
În multe basme, fiul cel mai mic al împăratului, de obicei sfă- 
tuit de o babă, cere c. tatălui său de cînd a fost mire. Recunoaș- 
terea lui se face de obicei prin proba de jăratec. Feciorul ia o 
căldare de jăratec și o pune între c. Vine un c. slab „nenorocit! 
Să fi suflat așa oleacă-nspre el, cădea jos. Se duce să mănînce 
jar. Da el cu frîu-n cap: poc!“ Dar după ce se satură de jă- 
ratec și eroul îi pune frîu-n cap, c. se preface într-unul frumos 
care îl invită să încalece. Avîndu-l în șa, c. își răzbună loviturile 
primite, aruncîndu-și stăpînul în înălțimi sau urcîndu-se cu el 
în nori, la soare și în lună. La coborîrea pe pămînt, c. îl întreabă 
cum s-a simțit: „dacă mai ședeai numai două minute, muream ! — 
Și tu, dacă-mi dideai cu frîu-n cap mai tare, și eu mă prăpădeam“ 
(5, II, p. 290—291). Alteori, recunoaşterea c. de mire al tatălui 
se face cu ajutorul friului său care trebuie să se potrivească 
numai lui. Fiul cel mai mic îl încearcă pe rînd la c. albi, apoi 
la c. roșii și la c. negri, dar nu se potrivește niciunuia. Cînd se 
întoarce, lovește din nebăgare de seamă cu frîul în țeasta unui 
c. de pe gard și „îndată stete dinaintea lui un mâînzoi de cei 
răi, păroși, cum sunt la țigani, cu pielea și cu oasele“. Dar cînd 
stăpînul îi duce ovăz, c. îi cere „o covată de jeratec“ de trei 


91 


ori. Nici nu bea apă din găleată, ci „sare în fîntînă, bè, se scutură 
o dată și sare afară ... şi cînd stete pe pămînt, era luciu și neted, 
sclichind ca cel mai fain parip împărătesc“ (7, p. 6—7). Simpla 
scuturare a friului însoțită de o formulă invocativă e suficientă 
pentru a găsi c. de mire al tatălui: „— Țu-țu-ţui, căluț de 
strige ... De cînd tata s-o-nsurat / Nu te-ai gătit de culcat?“ C. 
apare îndată și cere „dă-mi trei zile ovăs și trei zile jăratic“ 
(5, I, p. 385). C. năzdrăvani care pasc holda sînt prinși de 
Cenușotcă cu ajutorul unui șoarece care îi dă căpestrele în 
mînă. Ca să poată pleca, c. își lasă amanet căpăstrul mira- 
culos: „cînd îi avea nevoie de mine, să scuturi numa de căpăs- 
tru-ăsta, că eu vin și ț-ajut“. Cînd vrea să participe la luarea 
coroanei așezate pe un stîlp, Cenușotcă scutură căpăstrul de 
aramă „odată fu un cal de aramă“ care îi oferă „haine de aramă“ 
înainte de a pleca. În chip similar sînt chemați c. de argint și 
c. de aur (5, II, p. 235—250). Alteori, c. prinși îi dau voinicului 
cîte un fir de păr prin care pot fi chemaţi la nevoie (LXXXIII, 
p. 332). O formă ciudată a prinderii c. năzdrăvan este deschi- 
derea camerei interzise. Băiatul, intrat servitor la niște bătrîni 
ai căror ochi au fost luaţi de iele, este prevenit de aceștia să 
nu caute într-o cameră. În absența lor, o deschide și zărește 
„un cal de aur, îmbrăcat într-o piele de urs și frîul într-o piele 
de șarpe. Calul mînca jăratic și băliga galbeni“. Cînd îl scoate 


“ afară, nechează puternic și se duce cu el să sară peste glodul 


întins pînă la fata împăratului, așezată în foișor. Bătrînii îl 
sfătuiesc la plecare: „calul să nu-l dai de sub tine nici cînd îi 
merge la cununie, nici cînd îi sta la masi și oriunde te-i afla, 
nici ziua, nici noaptea ... pînă nu vei avea staulul tău și moșia 
ta“ (79, p. 40—42). C. năzdrăvani mai pot fi cîștigați prin 
puterea de a-i stăpîni călare. Trecînd prin pădurile de aramă, 
argint și aur, voinicul rupe cîte o frunză și apar pe rînd c. de 
aramă, de argint și de aur. Aceștia sînt atît de puternici, încît 
numai suflînd asupra c. voinicului „l-au băgat de doi stînjeni 
în pămînt“, apoi de opt și zece stînjeni. Voinicul îi încalecă 
îndată. C. de aramă „o zburat cu dînsu de 12 ori înaltu cerului 
și de 12 ori s-o băgat în creile pămîntului“, fără să-l poată arunca 
jos. Atunci îl recunoaște stăpîn, jurînd pe paloș și dîndu-i un 
frîu: „Cînd ţ-a hi limba mai amară, scutură friul iesta, c-am 
s-ajung eu la tine“. La fel sînt supuși c. de argint și de aur 
(5, I, p. 386—389). Uneori, c. năzdrăvan este captiv şi se roagă 
de voinic să spargă zidul ca să-l elibereze (LXXXIII, p. 344). 


92 


C. de la iapa năzdrăvană se obține prin păzirea ei în trei nopţi, 
adică trei ani în calendaristica basmului (v. Iapă). Ca să-l 
înșele pe viteaz, baba adună inimile celorlalți mînji într-unul 
singur care are înfățișarea cea mai urîtă. Sfătuit de animalul 
ajutător din ultima noapte sau de un șoarece, feciorul alege 
mânzul cel mai urît care-se dovedeşte a fi năzdrăvan, putîndu-l 
purta „ori ca gîndu, ori ca vîntu“, fără să mai fie ajunși de c. 
zmeului obținut de la aceeași babă. În timpul fugii, c. „vorbesc 
laolaltă — că era frați caii — Dă-te cu spinarea-n vale să pice 
zmeul alb de pe tine să se facă prav și vină jos“ (5, II, p. 284). 
Mînzul năzdrăvan mai poate fi fătat de un țînțar de la Marea 
Albă, dar o dată la șapte ani. Mînzul fătat de acesta e atît de 
mic, încît „abea îl vedeai ... Dar pe cîți pași făcea, pe atîta tot 
creștea“ (7, p. 156; v. Țînțar). Iapa năzdrăvană şade în fundul 
mărilor unde „fată de trei ori pe zi... în gura unui șarpe“. 
Voinicul aruncă în gura șarpelui cîte o oaie ca să scape un mînz. 
Mînzul obținut de zmeu avea un picior mîncat de șarpe, voinicul 
însă are grijă să arunce în gura șarpelui mai multe oi şi vite și 
iese cu un mînz întreg cu care nu-l mai poate ajunge zmeul 
ce i-a răpit soția (51 a, p. 178). C. își poartă stăpînul la depăr- 
tări mari cu viteza dorită. Pus să aleagă între „ca gîndu, ori ca 
vîntu“, Drăgan Cenuşă alege calea intermediară: „Dacă om 
mere ca vîntu, ne prăpădim. Dacă-om mere ca gîndu, tot la 
fel! Însă merem lin ca vîntu-tremurind pămîntul“ (5, I, 
p. 211). Viteza desfășurată e de obicei consecința conformaţiei 
speciale a c. El poate avea astfel două sau nouă inimi, uneori 
chiar mai multe, apoi şapte sau opt picioare, 14 spline, după 
cum poate fi cu aripi de la 4 la 12 sau chiar mai multe. Uneori, 
el are „un corn în frunte“ pe lîngă cele 24 aripi (3, p. 342). C. 
au chiar cîte o dimensiune spirituală. Abrunca, stăpîna țării 
femeiești pune pe băiat să-i îngrijească cei trei c. „un cal ca 
doru, unu ca gîndu și unu ca vîntu!“ (5, I, p. 390). C. dispune 
și de o seamă de ustensile de care va avea nevoie stăpînul său 
în lunga-i călătorie. Astfel, la indicaţia c., feciorul bagă mîna 
în urechea dreaptă „și scoase niște frîie de strălucea, și înfrînă 
calul; și bagă mîna și în urechea stingă și scoase și pentru el 
haine“ (3, p. 342). Din urechile c. sînt luate obiectele care, 
aruncate de fugari, se prefac în obstacole: gresia-munte, peria-pă- 
dure (41, I, p. 26). 

Mai proeminent este rolul de sfătuitor al c. Adesea, eroul 
este atît de pasiv în ceea ce întreprinde, încît inițiativa aparține 


n 


~t 


93 


în întregime sfătuitorului cabalin. Îndeosebi în tipurile AT 314, 
514, 530 și 531, protagonistul basmului se călăuzește după 
indicațiile c. Cînd pericolul este iminent, c. se pricepe să-l 
ascundă. Intrînd în țara „strigelor și a măiestrelor“ feciorul 
împăratului e învățat de c. „să te faci un purece și să te afunzi 
în gura mea, în fund, într-o măsea bortoasă, că acolo nu te va 
afla să te mînce“ (7, p. 8). În călătorie, c. îi deslușește semnifi- 
cația detaliilor peisagiste. Mușuroiul din zare, peste ape, este 
tocmai împărăția căutată la care îl duce c. printr-un salt. Obiec- 
tele găsite au de asemenea semnificații opuse, ceea ce măreşte 
enigma. Găsind o aripă de pasăre, o cosiță de femeie, feciorul 
nu ştie ce să facă, dar c. îl avertizează: „De vei ridica-o, ţi-a 
părè rău, de nu vei ridica-o, încă ţi-a pără rău, deci i-o, că a fi 
cum a vrea Dumnezeu“ (ibid., p. 10). Cînd trec prin pădurile 
de aramă, argint și aur, voinicul nu se îndură să treacă „pînă 
nu rump o pană din pădurea asta s-o pun în chivăra mè s-arat 
şi eu... pe unde-am umblat. — Rumpe-o, zău, stăpine, da din 
tine iese fum și din mine iese foc“ (5, I, p. 386). Cînd prezența 
lui încurcă desfășurarea acțiunii, c. ştie să se prefacă într-un 
obiect care nu mai atrage atenția. Ajunși la cetatea căutată, 
c. se preface căpățină de c. sau un simplu „ciolan“, iar cînd stă- 
pînul va avea nevoie, e suficientă atingerea căpăținii cu friul 
(7, p. 10) sau scuturarea friului (5, I, p. 391). C. îl învață pe 
voinic cum să prindă cele trei păsări de aur, să aducă pe Ilea- 
na Cosînzeana, operație dificilă pentru care c. solicită „faurii ... 
de oțel... să mă potcovească cu strămoșul oțelului ca să pot 
sui muntele de glaje“ unde locuia aceasta, apoi curtea ei (7, 
p. 11—13). Harap Alb se dovedește un neajutorat care aproape 
la fiecare sarcină primită trebuie să fie sfătuit de c. Cînd i se 
dă să aleagă inul de mac, el se duce la c. „năcăjit și plîngè“ și 
acesta îi aduce aminte că are aripa furnicii. Scena se repetă 
cînd trebuie să consume mîncările și băuturile, să aducă pielea 
zmeului cu pietrele prețioase, să ghicească soiul vinului, capă- 
tul de la tulpină al beţelor, din ce neam se trage împăratul, 
care e fata împăratului din cele două îmbrăcate la fel, încît c. 
nu se poate opri de a nu-l probozi „Tot plingînd vii la mine de 
cîte ori vini“ (XV, p. 293). Cînd fata pleacă îmbrăcată ca 
băiat (AT 514), ea e sfătuită de c. să nu se sperie de tatăl 
prefăcut în urs, întocmai ca în Harap Alb, apoi în balaur cu 
„nouă capete“. În continuare, fata e sfătuită de c. cum să ia 
curmalele din grădina ursului, apă vie și apă moartă de unde 


94 


„se bat munţii-n capete“, zimbrul cu stea în frunte (5, II, 
p. 160—166), să ajute pe zmeul care i-a promis c. năzdrăvan, 
să schimbe florile ei veștejite cu cele verzi ale zmeului, să prefere 
grajdul cu cai grădinii cu flori și să aleagă sabia ruginită și nu 
arme cu podoabe (41, I, p. 21—22). C. învaţă pe băiat chiar 
cum să îmbrace hainele scoase din urechea stîngă, apoi cum să 
se poarte ca argat la zîne ca să le poată fura hainele. După ce 
intră slugă la grădina împăratului, c. strică toată grădina, încît 
a treia oară nu mai poate fi dreasă tocmai pentru ca fata cea 
mai mică a împăratului să se îndrăgostească de stăpînul lui 
(41, I, p. 124—128). 

C. năzdrăvan participă în chip decisiv la lupta stăpînului 
său cu adversarii. În timp ce voinicul se luptă cu zmeul, c. 
său se încaieră cu cel al zmeului și odată cu decapitarea acestuia 
„căluțu lui cînd l-o prins odată pe calu zmeului și cînd l-o 
izbit odată de pămînt, o crăpat drept în două“ (5, I, p. 216). 
Uneori, c. singur luptă cu adversarul care a omorît pe stăpînul 
său (AT 303): „calu, cînd s-o zvirlit, și cînd l-o prins odată 
pe viteaz și cînd l-o trîntit de pămînt, l-o făcut în nouăzeci 
și nouă de bucăţi. Ş-atunci s-o dus pînă-n creile pămîntului 
unde-o găsit pe stăpîn-su... și l-au scos de-acolo ș-au suflat 
pe dînsu“, înviindu-l (ibid., p. 263). Baba fermecătoare care 
a omorît pe fratele voinicului e constrînsă de c. să divulge unde 
l-a îngropat: ,„...ș-o prins-o de după cap... și cînd o prins a 
rupe din babă...“ (ibid. p. 265). C. zmeoaicei este învins prin 
obstacolul pe care i-l creează c. năzdrăvan al voinicului care 
„ţipă apă fără fund din copite“: oricît aruncă „pară de foc 
pe nări“ c. zmeoaicei ca să usuce locul, nu poate. Sarcina de a 
aduce herghelia de iepe pentru a fi mulse spre îmbăiere (AT 514) 
implică o luptă mai dîrză cu armăsarul ce conduce herghelia. 
De aceea, la sfatul c., voinicul îl blindează cu nouă piei de bivol 
lipite cu rășină. Cînd încep lupta, c. mușca din carnea armăsa- 
rului, pe cînd acesta rupea din pieile ce îl căptușeau, încît la 
urmă se declară învins (5, I, p. 489—490). Adesea, suflul c. 
este omnipotent. Cînd oastea împăratului adversar cotropește: 
țara, Cenușotcă singur i se opune „calu lui numa de suflă cu-un: 
abur și armata lui căzu jos!“ A doua oară, „calu lui numa de 
suflă — da nu așă tare — armata lui rămase-ncremenită, nu: 
mai putu mișca nimica“ (5, II, p. 256—258). Cînd eroul trebuia 
să se îmbăieze în laptele fierbinte al iepelor, c. lui îl potrivește 
suflînd „pe narea de ger, cît laptele rămîne numai călduț, cum. 


Dr 


95 


e mai bun de scăldat“. După ce stăpînul său iese din baie, c. 
„suflă iarăși cu narea de foc“ înfierbîntîndu-l, încît împăratul, 
cînd intră în el, moare pe loc (7, p. 15). Cumnaţii lui Cenușotcă 
sînt înfierați pe spate de potcoava c. său (AT 530 A) pentru a 
putea dovedi apoi că el a procurat leacurile miraculoase (42, 
p. 519). C. pot face pază în jurul tîlharului spînzurat, dar 
fata, care are curajul să-i ia inelul din deget, duce după sine 
toată herghelia (52, p. 685). C. dăruit de Dumnezeu și Sf. Petru 
ca nași îl poartă în desagi pe băiatul tăiat bucățele de zmeul 
îndrăgostit de mama lui (AT 510) tocmai la Sf. Duminecă, 
unde se află apa moartă și apa vie, pentru a-l învia (52, p. 
911—913). Pentru a-și ajuta stăpînul, c. se preface în şoarece 
și roade aţa cu care era legată cheia de gîtul zmeoaicei (5, I, 
p. 489). Altădată, c. se preface călugăr ca să ademenească 
fata în corabie (LXXXIII, p. 512). Uneori, omul e pedepsit 
să rămînă c. pînă îl va încăleca cineva (83, II, p. 50). Vilva 
învinsă în luptă devine c. de îndată ce biruitorul îi pune căpăs- 
trul în cap (83, I, p. 15). În unele variante ale basmului AT 563, 
Dumnezeu dăruiește celui plecat să-l caute un c. care se bălega 
bani (LXXXIII, p. 864). Între darurile miraculoase pe care 
omul sărac le obține cu ajutorul mărgelei (mesei) năzdrăvane 
este și un c. care înconjura într-o clipă, de trei ori, pămîntul 
(ibid., p. 865). Un atare c. servește și pentru măsurarea vite- 
jiei. Măzăran ajunge la o stavă de c. unde i se dă armăsarul de 
99 ani cu 99 de inimi ca să ocolească lumea de trei ori. El face 
ocolul, dar armăsarul moare, fiindcă au crăpat inimile (v. Pro- 
bele puterii). Măzăran îi mănîncă inimile și devine de 99 de ori 
„mai tare decît cum o fost“ (5, I, p. 471). C. năzdrăvan poate fi 
chemat scuturînd un fir de păr din capul fetei de împărat care 
s-a însoțit cu voinicul (52, p. 1158). El se arată recunoscător 
chiar redus la o căpățină de c. Fata moșului cea cuminte îngri- 
jește în casa din pădure o căpățină de c. La miezul nopţii, vine 
un cap de c. care cere fetei să-l treacă pragul, să-i dea de mîncat 
şi să-i caute în cap. Fata e răsplătită (52, p. 213). Uneori, 
eroul primește de la împăratul invidios (AT 4605) sarcina de a 
aduce armăsarul „din fundul mării“. Acesta vine cînd șuieră 
din frunză soția voinicului și omoară toți c. împăratului (52, 
p. 672). 

"Uneori, c. are numai însușiri malefice. Iapa unui popă fată 
un mînz „șolomonar și cum s-a ivit el pe lume... au secat de 
tot izvoarele“. Ca să-și piardă „puterea cea năzdrăvană de 


96- 


şolomonar“, mînzul va trebui gonit în galop în jurul satului 
tot timpul cît stă popa în biserică dumineca și atunci „vor 
începe izvoarele a slobozi apă-n fîntîni“ (60, I, p. 25). Ca 
să-și omoare nora, împăratul trimite în dar doi c. fermecați, 
care petrificau pe cine îi încăleca. Viliş îi taie în bucăţi (81, 


Metamorfozările în c. reprezintă în genere un mijloc de pe- 
depsire. Un băiat sărac intră slugă la diavol care îi dă să lucreze 
cu un c. Fiindcă a strigat c. „de!“ împotriva interdicţiei, acesta 
a devenit imediat om (52, p. 357). Omul bogat este prefăcut 
de D-zeu şi Sf. Petru în c. pentru că nu i-a primit la ospăț, 
deghizați în săraci, plăcîndu-i a fi înconjurat numai de bogați 
(ibid., p. 374). Feciorul cel mare al unui sărac este făcut, la 
locuința lui, popă de către Dumnezeu, dar fiindcă nu vrea să-l 
primească în curte, popa e prefăcut c. și dăruit unui țigan să-și 
care cărbunii cu el (5, II, p. 480—484). Sufletul fetei care s-a 
spînzurat a fost prefăcut în c. de către necuratul și pus mereu 
la cărăușituri (52, p. 1284). Strigoaica poate preface în c. pe 
ucenicul aflat dormind, dacă îi pune căpăstrul în cap. Prevenit 
de o babă, ucenicul de fierar nu doarme și îi pune ei căpăstrul 
în cap, prefăcînd-o iapă cu care aduce lemne (ibid., p. 862). 
Vrăjitorul prefăcut lup înghite c. voinicului, slujindu-i apoi 
de c. (81, p. 195). 

n vechiul sistem al pedepselor, c. aveau un rcl important. 
Frecventă este pedepsirea prin legarea de cozile c. Impostorul 
care a pretins că a omorît balaurul este legat „de coadele a 
doi cai neînvățați și dîndu-le drumul l-a rupt în două“ (41, I, 
p. 295). Alteori, trupul este tăiat în bucăţi și pus într-un sac 
găurit, alături de un sac cu nuci, puși pe doi c., încît „unde 
pica nuca, pica și bucățica din trupurile lor“ (86, p. 327; v. 
Pedepse). 

n întrecerile cu dracul (zmeul) cel prost, apare și ducerea 
unui c. în spate în jurul lacului (AT 1082); voinicul cîștigă 
purtîndu-l între picioare (XV, p. 96; v. Întreceri fugă). Con- 
stantin, blestemat de maică-sa să n-aibă odihnă în pămînt pînă 
nu-i va aduce fata (AT 365), iese din groapă și încalecă pe mor- 
mîntul prefăcut în c. (60, IV, p. 66). 

Într-un basm-snoavă, dracul se răzbună pe o mireasă care 
îl înjura, intrînd în ea în ziua nunții și dînd un vînt de sare 
acoperișul casei. Nașa pune rămășag pe c. mirelui pe care îl 
cîștigă (52, p. 781—782). În snoavele propriu-zise, e luată în 


TY 


97 


derîdere predilecția țiganilor pentru c. Astfel, bostanul e luat 
drept ou de c. şi clocit de femeie, iar iepurele, stîrnit de bostanul 
plecat pe coastă, mînzul care a ieșit din ou (52, p. 769). C. 
vîndut de țigan nu mănîncă fier şi omul nu-i poate pune frîul 
(S. 4932). Cînd li se fură c., judecătorul le dă dreptate păgu- 
bașilor dacă ghicesc ce are el în buzunar (S. 4973). Hoţul 
încalecă în glumă c. și dispare cu el (S. 5304, 4926) sau se duce 
călare sub pretextul de a-i aduce celălalt c. pe care i l-a furat, 
dar nu se mai întoarce cu nici unul (S. 5313). Hoţul mărturi- 
sește că a furat doar un căpăstru de care se ţinea o iapă cu 
mînzul după ea (S. 5315). Cel prins asupra furtului mărturi- 
sește că numai doi erau c., celelalte iepe (S. 5319): Hoţul se 
dă de gol cînd nu știe cu care ochi nu vede c. furat (S. 5320), 
sau mărturisește că i-a stat în drum și a vrut să sară peste el, 
dar tocmai atunci c. a pornit cu el (S. 5321), sau că a căzut 
din copac în spatele c. care îl urmărea mereu (S. 5324). A furat 
c. din curtea bisericii pentru că îl credea fără stăpîn (S. 5325). 
A fost închis pentru că a găsit un c. înainte de a-l fi pierdut 
stăpînul (S. 5326). A furat c. unuia care dormea fiindcă n-a 
vrut să-l deranjeze din somn (S. 5329). Cînd găsește o pot- 
coavă, fură și c., dar e prins și ciomăgit (S. 5452, 5454). €. 
vopsit în verde își pierde identitatea de îndată ce ploaia spală 
vopseaua (S. 5702). C. ţiganului moare de foame și stăpînul 
se răzbună, bătînd iarba cu barosul (S. 5718). Omul plecat 
cu c. să-l ajungă pe cel ce i-a luat de la soție scroafa și carul 
cu boi, îi dă hoțului să ţină de c. Acesta îi taie coada și o înfige 
în drum, apoi îl convinge pe păgubaș că a intrat c. în pămînt 
(12, I, p. 420—421). 


Cămașă. După o legendă, altițele c. femeiești au fost făcute de 
diavol, dar nu știa unde să le așeze. Dumnezeu le-a pus pe umeri 
(52, p. 9). Împotriva ciumei sau holerei, se confecționează o c 
anume, „cămașa de izbîndă“. O femeie — adesea mai multe — 
fac o c. într-o singură noapte. De seara pînă în zori torc cînepa, 
tes pînza, o croiesc și cos c. O pun într-un par la marginea 
satului, avînd putere apotropeică. De obicei, tot satul trece pe 
rînd prin gulerul cămășii ținută de un om, ca să nu fie atinși 
de molimă (LXV, p. 331—332). Şolomonarii se nasc îmbrăcați 
într-o c. de piele. Părinţii o îngroapă la naștere, dar șolomo- 
narul, după ce creşte, o dezgroapă, căci ea îi dă puterea asupra 
balaurilor (XXXI a, p. 143). 


sie 4 TERA ; 98 


În basme, c. e încarcată cu felurite însușiri magice, nocive 
sau binefăcătoare. În variantele basmului AT 653, mama celor 
trei fraţi, Serilă, Miezilă și Zorilă (v. Murgilă) face cîte o c. 
într-o singură noapte, reținîndu-i ca să le-o dea. Astfel ei sînt 
adormiți de c., se trezesc și se iau la bătaie, pînă ce mama lor 
le spune că sînt frați și trebuie să salveze pe fiica împăratului 
(5, II, p. 41 şi urm.). C. otrăvită provoacă moartea temporară 
celui ce o îmbracă. Fiul împăratului scoate această c. de pe fată, 
ea învie și se căsătoresc (42, p. 518). Atare c. apare și în unele 
variante ale basmului AT 516, dar eficiența ei e împiedicată de 
relatarea tovarăşului credincios care împietrește din această 
cauză (LXXXIII, p. 595). Împărăteasa, mamă vitregă a șase 
copii pe care îi persecută, „se îmbracă în cămașa de izbîndă“ 
și se duce la casa din pădure unde izgonise copiii, îi preface „în 
șase lebede și-i blestemă să se ducă peste nouă mări și nouă țări“. 
Acestea nu pot redeveni oameni decît după ce sora lor le-a făcut 
șase c. „fără să rîdă, fără să vorbească“, cosînd pe ele „numai 
stele și luceferi“ (51 a, p. 182—183). Voinicul prefăcut cerb de 
zîne redevine om numai după ce trece prin c. ielelor, în timp 
ce acestea se scăldau la Muntele de marmură (LXXXIII, p. 282). 
C. poate fi și armă de apărare miraculoasă. Un băiat servitor 
la norocul lui (prefăcut în „cucoană“) primește, între altele, şi 
„O cămașă prin care nimeni nu putea trece“ (41, I, p. 520). Şer- 
poaica, redevenită fată, răsplătește pe voinicul carea slujit-o 
un an ca să scape de blestemul părinților cu o c. pe care, dacă 
o îmbracă, „nu s-a prinde nici un rău, nici o boală de tine“ 
(52, p. 827). Soţia plecată în căutarea soțului fugit pentru că 
i-a ars pielea de șarpe (AT 425), primește de la Sf. Miercuri o c. 
din fir de păianjen care o apără de Mama Pădurii să nu-i sugă 
sîngele (LXXXIII, p. 251). O anumită c. poate indica viitoarele 
soții. Trei frați săraci nu se pot însura pînă ce o vrăjitoare îi 
sfătuiește: „Puneţi să vă facă o cămașă în care să intraţi toți 
trei frații; după ce vă veți îmbrăca cu dînsa toți deodată, să daţi 
cu sulițele în sus fiind într-acea cămașă și care unde o cădea 
din sulițele voastre, acolo vă sînt scrisele“ (41, I, p. 477). Voi- 
nicul prefăcut șarpe dăruiește c. fetei ca semn că o vrea de soție 
(52, p. 444). Într-o seamă de variante ale basmului AT 400, 
voinicul se căsătorește cu zîna căreia îi fură c. fără să se uite 
înapoi și să se înduioșeze de rugăminţile ei (52, p. 1031—1033). 
Soțul în piele de animal (AT 425) își blestemă soția să nu nască 
pînă ce nu va atinge-o el, dar și ea îl blestemă să nu-i poată 


99 Eu 


nimeni spăla petele de sînge de pe c. decît ea (14 a, p. 23), sau 
să-i albească „cămașa de mire cînd ţi-oi spăla-o eu“ (79, p. 44). 
Soţia dă soțului la plecarea lui în depărtări o c. care, dacă se 
va înnegri, înseamnă că ea îl înșeală (81 a, p. 479). Fata, orbită 
de impostoare, (AT 510) face o c. cu flori „cum nu s-a mai po- 
menit pe lume de frumoasă“ pe care o dă numai pentru un ochi, 
recăpătîndu-și astfel vederea (86, p. 326—327). Între sarcinile 
date celui pîrît de invidioși se află și cea de a aduce c. zmeului 
(AT 328). Eroul izbutește prefăcîndu-se în purice ascuns în saltea 
care îl mușcă noaptea pe zmeu, pînă ce acesta, disperat, își 
scoate c. (42, p. 515). Fratele este trimis de baba fermecătoare 
să aducă c. de aur a zgripțuroaicei, apoi c. cu soarele în piept 
(LXXXIII, p. 410; v. Sarcini de pierzanie). Între probele de 
înțelepciune, se întîlnește și cea prin care împăratul cere fetei 
istețe să vină „nici cu cămașă, nici fără cămașă“ (AT 875). Fata 
se îmbracă cu o c, numai croită, neterminată (86, p. 106; v. Probe 
de înțelepciune). 


Căţea v. Ciine 


Cerb. În legende, c. eo ființă proteguită de pădure și „cren- 
gile copacilor singure se pleacă ca să mănînce muguri“ (LIII, 
p. 281). „Mama Pădurii are căruță înhămată cu cerbi, iar în 
căruță e așternută piele de cerb“ (52, p. 213). 

n unele variante ale basmului despre amimale AT 275, c. 
se ia la întrecere în fugă cu ariciul (v. Arici, Întreceri la fugă). 
C. spintecă pîntecele unui urs. Fiindcă prin rugăciunea lui a 
ajutat cerboaica să nască ușor, ursul e vindecat de c., dar îl 
închide în pivniță. Este prefăcut morar la dorința lui, iar apoi 
redevine urs (52, p. 954). 

În basme, apare mai adesea o ființă sau un obiect metamor- 
fozat în c. Copiii alungaţi în pădure de vitregă (AT 450) sînt 
torturați de sete. Împotriva sfaturilor sorei, băiatul bea apă 
din urmă de c. și „se făcu un cerb mare și frumos, cu coarnele au- 
rite“. După ce soră-sa este aruncată în fîntînă de impostoare, 
fraţii își spun pățania în cîntec și astfel e divulgată nelegiuirea, 
iar c. își scoate sora din fîntînă (60, I, p. 46—50). Băiatul care 
bea din urmă de c. se preface într-un c. avînd în vîrful coarnelor 
„un leagăn împletit numai în fire de mătase“. Sora lui se suie în 
leagăn și își continuă astfel drumul prin pădure (86, p. 27). Fecio- 
rul unui împărat, plecat în căutarea celei căreia i-a zărit chipul, 


100 - 


se întovărășește pe drum cu un cititor din păscălie. Ajungînd la 
curțile fetei, păscălitorul lovește cu bățul pe feciorul de împărat 
prefăcîndu-l în c. de aur care noaptea redevine flăcău în iatacul 
fetei (AT 516). Apoi se întorc acasă (LXXXIII, p. 595). Dafin 
plecat în căutarea iubitei ajunge la curțile ei unde Afin, tovarășul 
credincios (AT 516) lovește bușteanul ielelor „de trei ori și se făcu 
un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împă- 
rat“. Astfel poate pătrunde în odaia fetei unde „feciorul de 
împărat ieși din cerb și o sărută pe frunte, apoi intră iarăși în 
cerb“. La întoarcere, „Afin lovi de trei ori în burtă și îndată se 
făcu dintrînsul o căruță cu doisprezece cai de foc“ cu care răpesc 
pe fată (32 a, p. 416—417). Băiatul care pîndea zînele scăldîndu-se 
în lac, e prefăcut de acestea în c. timp de trei ani. Aude de la ursi- 
toare că poate redeveni om numai dacă trece prin cămășile ielelor 
în timp ce acestea se scaldă și astfel scapă de farmec (LXXXIII, 
p. 282). 

Ca protagonist, c. joacă un rol șters. Vaca năzdrăvană care 
naște un băiat se luptă la ponei de argint cu un c. pe care îl 
învinge (LXXXIII, p. 577). În luptă cu șarpele (sau cu balaurul), 
c. nu poate fi înghițit din cauza coarnelor. Cei solicitați să ajute 
unuia dintre ei iau aproape întotdeauna partea reptilei, rupînd 
coarnele c., întrucît sînt momiți de promisiunea acesteia „că-ți 
voi da tot ceea ce ceri tu“ (60, II, p. 41). Totuși, cînd promisiunea 
c. e mai importantă, voinicul îi ţine parte: „... io ştiu că îmbli 
după soare și după lună... că io te-oi îndrepta că unde să le caț“, 
Băiatul taie balaurul și ia c. călăuză (12, II, p. 63). Sora necredin- 
cioasă, îndrăgostită de lupul năzdrăvan care vrea pieirea fratelui 
ei (AT 315), se preface bolnavă la insistențele lupului. Apoi își 
trimite fratele după lapte de cerboaică (82, p. 30). Harap Alb 
e trimis de spîn în pădurea c. să-i aducă „pielea cerbului cu cap cu 
tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc“. Vînarea lui 
era deosebit de periculoasă, deoarece are „un ochi otrăvit şi cînd 
l-o pironi spre tine, nu mai trăieşti“. După ce îi taie capul, Harap 
Alb stă ascuns în groapă pînă la asfințitul soarelui, cînd a murit c. 
(24, p. 96—99). Copilul promis diavolului e scăpat de un c. 
uriaș, „un corn al lui era cît un stejar“. C. îl vîră în măsea, „avea 
o măsea bortoasă și acolo îl ținea ca în casă“. Copilul trăiește 
mulți ani în măsea, căci „din corn îi da mîncare“. Cind moare, c. 
îi cere copilului să-i scoată plămînii și să-i pună în patru grămezi 
în jurul copilului adormit. :A doua zi, acestea s-au prefăcut în 
„patru cîni: un lup, un urs, o vulpe și un iepure“ (52, p. 1235— 


101 


1237). Un c. care mînca oameni este împușcat la cererea împăra- 
tului de un țigan care primește o căruță de galbeni (81 a, p. 522). 

mpăratul ce cade bolnav după ce își mărită fetele— pe cea mai 
mică cu grădinarul curții (AT 532) — cere ginerilor să-i aducă 
cît mai repede „lapte de la căprioara din codrul de argint“. 
Numai grădinarul Nu știu izbuteşte cu ajutorul calului năzdră- 
van: „...Într-o clipă fură în codrul de argint, prinse ciuta (că- 
prioara) şi o mulse“ (7, p. 215). Într-o variantă a basmului AT 
560, un înșelător ia forma unui c. și fură soția cu palatele îm- 
preună cu cartea miraculoasă care punea la dispoziție 3 soldaţi 
(81 a, p. 439—441). 


Cercetarea poveștilor populare e un capitol al culturii moderne. 
În trecutul îndepărtat, se întîlnesc prin scrierile istoricilor, îndeo- 
sebi prin cronici, unele legende privitoare la întemeierea cetăților 
de scaun sau la figurile domnitoare proeminente. Într-un fel, 
legenda precede istoria, în măsura în care e inclusă în cercul 
observaţiilor celui ce scrutează trecutul, cum se poate vedea în 
chip exemplar la Herodot. Cărţile sacre au reținut întotdeauna 
naraţiunile cu profil mitic de sorginte populară. 

1. Cronicile românești consemnează legendele despre înte- 
meierea celor două state românești. Cronica anonimă munteană 
relatează sumar descălecarea lui Radu Negru în 1290 din ţinutul 
de peste munți în jos pe apa Dimboviţei, întemeind domnie nouă 
pînă la Dunăre. Letopiseţul de la Bistriţa, apoi cronicile ulte- 
rioare din Moldova pun întemeierea Moldovei în legătură cu zim- 
brul urmărit și omorît de Dragoș Vodă „de la Maramurăș“. 
Grigore Ureche nu uită să consemneze tradiția orală — „zic 
unii“ — despre ajutorul primit de Ştefan cel Mare de la muceni- 
cul Dimitrie în lupta de la Codrii Cosminului. Ion Neculce pășește 
mai cu îndrăzneală pe acest făgaș, fără să-și piardă atitudinea 
critică a celui ce urmărește veracitatea faptelor, în prima colecție 
de legende istorice, O samă de cuvinte, pe care o aşază în fruntea 
cronicii sale. Îndemnul la prudență e mărturisit de la început în 
formularea devenită aproape proverbială: „Deci cine va ceti și 
le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; 
cine precum îi va fi voia, aşa va face.“ Cercetările istoricilor au 
dovedit totuşi că din cele 46 legende povestite în O samă de 
cuvinte, o bună parte sînt veridice, unele confirmate de docu- 
mentele contemporane sau apropiate acelei epoci (17 legende), 
altele (8 legende) de o veracitate mai restrînsă, în care doar se 


= EFI, = 102 


evidențiază un sîmbure de adevăr. Celelalte rămîn ipotetice, fără 
a li se putea denega aserțiunile, mai cu seamă cele ce relatează 
dialoguri, replici caracteristice. Abia 6 legende s-au dovedit 
nefondate (LXXXII, p. 439—495). 

2. Celelalte specii au fost luate în seamă în chip cu totul 
sporadic, dată fiind atitudinea ostilă față de atari „basne“. 
Lectura manuscriselor a dat la iveală un număr infim de basme 
și snoave de obîrşie populară. Preotul Iorga din Cocorăști-Prahova, 
a scris un basm pe la jumătatea secolului al XVIII-lea care e o 
variantă a tipului Baba și dracul (Schullerus 821 1*), iar un 
anonim moldovean nota pe un manuscris în 28 martie 1797 
basmul nuvelistic Istoria unui voinic înțălept și învățat, între- 
bîndu-se din ponturi cu o fată a unui împărat, după cum arată 
în gios, care e o variantă a tipului 851. Izvorul folcloric nu e pur, 
unele întrebări și răspunsuri fiind luate din cărțile religioase. 

3. Impulsul pentru culegerea și studierea narațiunilor popu- 
lare a fost dat de colecţia fraților Grimm (1812). Karagit este 
printre cei dintii care le urmează exemplul, culegînd și publicînd 
întîia colecție de basme sîrbești. Timotei Cipariu a notat 10 
povești scurte (4 basme despre animale, 6 snoave și anecdote) 
care nu au stîrnit nici un ecou, fiind rămase în manuscrisul inedit 
din 1831. Prin 1839, Arthur Schott culege în Banat o seamă de 
poveşti românești pe care le publică împreună cu fratele său 
Albert. În 1845, în volumul Walachische Märchen, cei doi dă- 
deau la iveală 43 naraţiuni, distribuite după lungime (27 „nara- 
țiuni mai mari“, 16 „mai mici“). Alte 23 povești vor fi publicate 
în reviste în anii 1857—1859. Ca și Kinder-und Hausmärchen 
a fraților Grimm, colecţia fraților Schott cuprinde basme pro- 
priu-zise (32), alături de snoave (20) și legende (14), în chip curios 
lipsind basmele despre animale. Frații Schott își urmează modelul 
și în maniera stilistică de a reda poveștile populare, cu nume- 
roase înfiltrări romantice în zugrăvirea peisajului și îndeosebi 
a stărilor sufletești, chiar dacă Wilhelm Grimm semnala pe alo- 
curi tonul nepotrivit unor atari narațiuni. În anexa colecţiei, 
Albert Schott încearcă o interpretare a basmelor și snoavelor 
în sensul mitologizant inaugurat de frații Grimm. Astfel, Păcală 
(Bakala) n-ar fi decît un zeu al soarelui decăzut în ipostaza unui 
ghiduș, legenda Persephonei s-ar găsi la baza multor basme prin 
faptul că oglindește alternarea dintre iarnă și vară, etc. Prin 
anii 1852—1859 mai culeg. povești românești L. A. Staufe, 


| 
| 


103 


R. O. Waldburg și F. Obert, pe care le publică numai în reviste 
germane. Colecţia lui Obert apare postum în volumul Rumä- 
nische Märchen und Sagen aus Siebenbürgen în 1925, în forma rezu- 
mativă schițată de culegător. 

Deși anterioare ca dată a culegerii, au valoare redusă cele 
6 basme nepublicate, consemnate de scriitorul maghiar de la 
românii din Cuci (lingă Ludușu de Mureș), fiind transpuse în 
stilul celor maghiare și cu intervenţii în schema narativă. 

4. Cel dintii român care păşește sistematic la culegerea po- 
veștilor este bucovineanul Ion G. Sbiera. Povești poporale româ- 
nesti au fost culese prin 1855—1856, dar publicate abia peste 
trei decenii. Apelul difuzat de el prin Foaie pentru minte, inimă 
și literatură din decembrie 1858 prin care solicita să i se trimită 
producții folclorice din toate părțile „pe unde se mai află picior 
de român“, nu a avut ecoul dorit, întrucît poveștile provin numai 
din satul natal și cele învecinate, fiind culese de el și de doi 
colegi gimnaziali. Pînă acum, volumul lui Sbiera e cea mai 
întinsă colecție de povești bucovinene (54 narațiuni, predo- 
minînd basmele propriu-zise). În aceeași vreme, începe să culeagă 
povești Mircea Vasile Stănescu Arădanul, cerînd sprijinul bine- 
voitorilor în Foaie pentru minte din noiembrie 1859. Din întreaga 
colecție de peste 50 povești (celemai multe provenind din Năsăud) 
el a publicat abia 7 naraţiuni scurte în broşura Prosa poporală. 
Povești (1860). Peste doi ani va publica întîile povești din Mun- 
tenia scriitorul Nicolae Filimon în ziarul Țăranul român. Exem- 
plul este urmat în același an de Petre Ispirescu, care le adună 
apoi în broșura ce nu se mai vede astăzi prin biblioteci. Volumașele 
ulterioare, cu titlul impropriu Legende sau basmele românilor 
(1872—1876), apoi ediția cu același titlu din 1882, împreună cu 
broșurile Snoave sau povești populare (1873, 1874) și volumele 
Basme, snoave și glume (1883) și Povești morale (1886) alcătuiesc 
cea mai întinsă colecție de narațiuni populare, îndeosebi basme 
propriu-zise (73) și snoave, din Muntenia și Oltenia (foarte pu- 
ține provin din celelalte provincii). Netezimea stilului în care 
au fost povestite, folosind graiul simplu muntenesc, totuși cu 
vizibile influențe ale stilului livresc, a cauzat extrema popula- 
ritate de care s-a bucurat colecția de basme a lui Ispirescu, 
dovadă cele 60 republicări de diferite feluri. La aceasta s-a adău- 
gat împrejurarea că era prima colecție la îndemîna școlarilor și 
a celorlalți îndrăgostiți de basmul popular. Ea a avut o soartă 
întrucîtva similară cu colecția fraților Grimm, Perrault, în mai 


Băcălituri şi ghicitori, cu augmentări succesive pînă la ediția 
din 1896 (18 basme, 55 snoave etc.). Cîteva basme au fost luate 
nemărturisit din colecţiile Filimon și Ispirescu, la unele mulțu- 
mindu-se să schimbe doar titlul pentru camuflare. 

5. După 1870 se ivesc și primele încercări de interpretare 
științifică a poveştilor populare. Sub titlul de senzație Desco- 
Periri mari, Atanasie Marienescu, latinist dominat de teoria mito- 
logică a fraților Grimm, publică o seamă de articole în periodice 
sau în broșuri despre cîteva basme din colecțiile publicate (Schott, 
Ispirescu, Fundescu, Haltrich) sau din cele trimise lui de culegă- 
torii transilvăneni, în care caută să demonstreze strinsul para- 
lelism dintre mitologia clasică și basmul popular. După cum Petru 
Maior forța argumentarea, susținînd că limba română, derivînd 
din latina vulgară, este prin aceasta mama latinei clasice, tot 
astfel Marienescu e convins că Metamorfozele lui Ovidiu sînt 
prelucrări „din povestea poporală“, dar „originalul povestei 
s-a susținut pînă azi“ în repertoriul folcloric. El nu întrevede 
nici o modificare din antichitatea clasică pînă la basmul de azi, 
uitînd propria aserțiune că legendele scrise de autorii clasici repre- 
zintă elaborări, prelucrări pentru a le face mai „raționale“, mai pe 
înțelesul păturii cultivate, prin aceasta îndepărtîndu-se substan- 
țial de modelul popular. Ca atare, el nu se îndoiește că perso- 
najele populare de la noi sînt identice cu cele din mitologia 
clasică, treaba folcloristului fiind doar de a le detecta de sub 
învelișul numelui și ipostazei folclorice. Astfel, cei doi copii 
cu părul de aur (AT 707) nu pot fi decît dioscurii Pollux și | 


104 
mică măsură .cu cea a lui Karagit și Afanasiev. Poetul Ion 
C.-.Fundescu dă la iveală o colecție mai restrînsă, Basme, orații, 


Castor, Dafin din basmul cu același titlu (AT 516) nu e decît 
Daphăos, adică Phaeton, iar Afin e zeul Marte, supranumit și 
Afneios, împărăteasa mamă „e Clymene“ soția lui Merops și 
iubita lui Apollo (cu care îl are pe Phaeton), iar 
arapul ce aduce buruienile de leac nu e decît însuși Merops, 
deoarece numele lui înseamnă „față arsă de soare“ etc. Atari 
apropieri necritice dintre mitologia clasică și basm au discre- 
ditat încercările ulterioare din acest domeniu. 
Bogdan Petriceicu Hasdeu va deschide noi orizonturi în | 
cercetarea basmului popular. În prefața colecției lui Fundescu : 
(1867) el dă întîfia clasificare a „genului narativ“, distingînd trei 
specii: „tradițiunea populară istorică, adică legenda istorică, 
anecdota, „un fel de narațiuni satirice scurte, precum sunt, 


105 


bunăoară, acelea despre țigani sau evrei“ și basmul „prototipul 
romanțelor literaturii celei culte și chiar al dramelor moderne, 
însă întrecîndu-le și lăsîndu-le departe în urmă prin bogăția 
complicațiilor și prin puterea fantasiei“. Hasdeu e autorul pri- 
mului studiu monografic despre un basm: Povestea numerelor 
la români, la slavi, la francezi, la evrei etc. (1879). Studiul este, 
se pare, întîia monografie și pe plan european, precediînd pe cea 
a lui Kolmacevski, Jivotnfi epos na zapade i u slavian (1882) 
şi mai cu seamă pe cea a lui K. Krohn, Bär (Wolf) und Fuchs 
(AT 1—5, 15, 36,37, 47), socotită de obicei inauguratoarea metodei 
finlandeze, zisă și geografică-istorică. Numai împrejurarea că 
studiul lui Hasdeu a fost scris în românește l-a văduvit de pri- 
matul care i se cuvine printre precursorii metodei geografico- 
istorice (v. Metoda geografică-istorică). El a elaborat o nouă 
teorie despre originea basmului, deducîndu-l din vis (v. Teoria 
onirică) în articolul Basm din Etymologicum Magnum Romaniae 
(1893). El a lucrat independent de Ludwig Laistner, care, în 
Das Rătsel der Sphinx (1889) explica geneza basmelor din visu- 
rile de groază. Hasdeu a fost preocupat în chip deosebit să dea 
la lumină mitologia populară, convins că în ea se mai păstrează 
urme preslave și preromane. Cea mai însemnată acțiune în acest 
sens e difuzarea chestionarului Programa pentru adunarea datelor 
privitoare la limba română (1884) în care întrebările 123—206 
se referă la obiceiurile, credințele și mitologia populară. Răspun- 
surile din vreo 700 localități la acest chestionar oferă pînă acum 
cea mai bogată sursă informativă despre mitologia populară 
română. Străduința de a detecta rădăcinile traco-dace din cre- 
dințele și miturile românilor nu l-a împiedicat de a releva pro- 
veniența latină a multor elemente folclorice, adesea alunecînd 
spre aserțiuni exagerate prolatiniste (de ex. Mângifer din colecția 
Schott nu poate fi decît împăratul Aurelian, poreclit „Mînă de 
fier“ ca și protagonistul basmului). El a fost preocupat și de pro- 
blema clasificării basmelor și în acest scop a sugerat elevului său 
C. Litzica retușarea substanțială a sistemului elaborat de J. G. von 
Hahn, reducîndu-l la 28 tipuri (v. Clasificare). La propunerea lui, 
Academia Română a înscris la concurs în 1889 studiul global al 
basmelor române adunate pînă atunci, care va fi realizat de ele- 
vul său, Lazăr Şăineanu, în 1894. Cît de mare a fost contribuția 
lui Hasdeu la această lucrare monumentală se vede din mulțu- 
mirile din Prefaţă aduse „d-lui Hasdeu, ale cărui convorbiri au 


106 


fost totdeauna. pentru autor cea mai bună școală practică“: 


(LXXXIII, p. XIII). 

Moses Gaster a examinat poveştile în raport cu cărțile popu- 
lare cu convingerea că acestea din urmă sînt sursa celor dintii. 
Sprijinul era căutat numai în datele cronologice, ceea ce nu 
poate constitui o dovadă decisivă, căci poveştile au circulat mii 
de ani pe cale orală. Au fost influențe reciproce între repertoriul 
popular și creațiile culte, mai cu seamă cărțile populare în care 
doar studierea amănunțită a motivelor componente în distri- 
buirea lor pe aria de răspîndire poate aduce lumina necesară. 
Adept al lui Th. Benfey (v. Teoria indianistă), el era convins 
că basmele provin din India. Ca atare, studierea lor nu înseamnă 
decît urmărirea căilor de răspîndire din India pînă în Europa 
prin filiația textelor și traducerilor. În acest amplu proces, evreii 
ar fi jucat rolul de intermediari între narațiunile venite din Orient 
spre Europa și zona Mediteranei. Sursa livrescă era atît de im- 
portantă în ochii lui Gaster, încît el credea, spre deosebire de 


Benfey, că multe basme populare n-au venit ca atare din 


India, ci din nuvelele și povestirile indiene, prefăcute de popor în 
basme. De aci și concluzia eronată că fondul basmelor, de origine 
literară, nu este vechi, mitologic, ci mult mai modern. În cîteva 
articole, ela urmărit unele filiații de la sursa scrisă la basmul 
popular, fără să poată dovedi că repertoriul de basme își are origi- 
nea în creaţiile culte ale antichităţii orientale. 

Lazăr Şăineanu întocmește întiia monografie a basmelor 
românești în Basmele române... (1895). El alcătuiește un sistem de 
clasificare pornind de la cel al lui von Hahn (v. Clasificare) 
care nu s-a impus din pricina numeroaselor suprapuneri pe care 
le facilita. Lucrarea e prețioasă prin prezentarea întregului reper- 
toriu românesc cules pînă la 1893, însumînd circa 500 variante. 
La acestea, el aduce numeroase paralele străine, folosind o bi- 
bliografie azi greu accesibilă. Ea rămîne mereu un izvor de infor- 
maţii de natură bibliografică, mai cu seamă prin prețiosul Indice 
folcloric care se cere continuat. Partea teoretică e neînsemnată, 
autorul arătîndu-se neîncrezător în teoriile referitoare la originea: 
basmelor, deși în fapt se dovedește aderent al celei antropologice 
(v. Teoria antropologică). a 

Șăineanu a studiat monografic și cîteva legende: Zilele 
babei şi legenda  Dochiei, Căpcîni-Căpcăuni-Cătcăuni, citînd 
paralele străine (LXXXIV, p. 1—45, 175—190). . 


107 


6. După 1870 apare în literatura română şi basmul de 
factură cultă, în maniera cultivată de romantici, atît că scrii- 
torii români de obicei nu se îndepărtează prea mult de modelul 
popular. Scrierea de basme reprezintă o ucenicie în ale litera- 
turii, o primă fază în care prozatorul își formează mijloacele 
de expresie. Basmele apar în debutul unor scriitori clasici în 
anii 1870—1880, începînd cu Făt-Frumos din lacrimă al lui 
Eminescu (1870), urmat de Zina Zinelor, Ileana cea şireată, 
Florita din codru (1872) etc. ale lui Slavici, Ileana Cosînzeana 
(1872) și Codreana Sînziana (1875) de M. Pompiliu, Soacra 
cu trei nurori (1875) etc. de I. Creangă. Ei tratează basmul 
popular felurit: Eminescu și Slavici modifică pe alocuri şi 
schema epică a narațiunii, în timp ce Pompiliu și mai cu seamă 
Creangă o redau întocmai, povestind-o în manieră proprie, 
Creangă rezemîndu-se și aici pe graiul popular pe care îl ridică 
la mare artă. N. D. Popescu și N. A. Bogdan scriu basmele din 
colecțiile lor cu multă libertate, îngăduindu-și intervenții, 
încît variantele par mai degrabă basme culte, mai exact, între 
cele două domenii, cu toate că izvoditorii lor s-au mărturisit 
folcloriști. În aceeași orbită se înscriu şi basmele povestite de 
Delavrancea, care a intervenit mai adînc în osatura epică, 
precum și cele scrise de Enea Hodoș. 

7. În același timp, Eminescu a consemnat și întiile basme 
cu caracter autentic, notîndu-le după dictatul povestitorului. 
Nefiind publicate decît tîrziu (1902) ele nu au putut servi de 
model. Problema respectării autenticității integrale a poveș- 
tilor populare a fost reluată în chip independent de mai mulţi 
folcloriști la finele secolului al XIX-lea și la începutul celui 
următor. În revista Povestea vorbei (Bucureşti, 1896—1897), 
frații Artur și Raul Stavri publică 4 naraţiuni scurte din ciclul 
Din povestirile lui Ilie Pietrarul, culese cu ajutorul stenografiei. 
Acest început nu a mai avut continuare. Gheorghe Alexici 
a publicat în Texte din literatura poporană română (1899) 14 
povești (cele mai multe snoave, apoi legende, basme despre 
animale și un basm fantastic) redate „întocmai după cum le-am 
auzit de la povestitori“ datorită faptului „că totdeauna am 
recurs la ajutorul stenografiei“ (2, p. 293). Naraţiunile publicate 
în Graiul nostru (1906—1908) de I. A. Candrea, O. Densusianu 
și Th. Sperantia par de asemenea a fi stenografiate, fără să se 
poată ști dacă sistemul de stenografiere poseda semnele nece- 
sare redării consoanelor înmuiate sau dacă semnele diacritice 


108 


au fost adăugate ulterior, în conformitate cu sistemul fonetic 
al localităţii respective. 

Învățătorul doljan Ştefan Tuţescu culege poveștile după 
dictatul povestitorilor și le publică întocmai în volumașele sale 
de la începutul secolului. De aceea, completările explicative 
le face în subsolul paginii, sub forma notelor. Naraţiunile culese 
de Tuţescu rivalizează ca autenticitate cu cele culese prin înre- 
gistrare mecanică, caracterizîndu-se prin aceeași vioiciune și 
prospețime. 

8. Cele mai multe colecții vor fi alcătuite în maniera tra- 
dițională: culegătorul reține rezumatul, pe care îl redă apoi 
în stilul său, încercînd mai mult sau mai puțin să se apropie de 
cel al povestitorilor populari. 

În Transilvania (și Banat) cele mai reprezentative colecții 
sînt ale lui Ion Pop Reteganul, George Cătană și Pauline Schul- 
lerus. Povești ardelenești (1888), Povești din popor (1895) conțin 
55 povești (cele mai multe basme fantastice) din localităţile 
unde a fost învățător Ion P. Reteganul, puţine culese de alți 
colegi. Poveștile Bănatului (1893), Povești poporale din Banat 
(1908) și Din lumea poveștilor. Povești populare din Banat 
(1924) redau o parte din repertoriul bănățean. Cele 65 povești 
(majoritatea basme fantastice, cîteva snoave și legende) sînt 
culese de Cătană din satul natal Remetea Pogonici și din Valea- 
dieni unde a fost învățător, mai puține din alte localități, parte 
din acestea trimise de colaboratori. Cea mai întinsă colecţie 
transilvăneană e publicată de Pauline Schullerus, în traducere 
germană: Rumänische Volksmărchen aus dem mittleren Har- 
bachtale (1906). Ea conţine 139 povești (126 din valea Hîrti- 
baciului, 11 din valea Oltului din vecinătatea Făgărașului) 
cele mai multe basme propriu-zise. Moldova (și Bucovina) 
este explorată mai întîi de harnicul S. FI. Marian. Acesta dă 
la iveală stocul de legende: Ornitologia poporană română (1883), 
Insectele (1903), Legendele Maicii Domnului (1904), care cuprind 
variante și din celelalte provincii, totuși Moldova (îndeosebi 
cea nordică) deținînd numărul covirșitor. De proveniență 
bucovineană sînt numai Tradiţii foporane din Bucovina (1878, 
ed. a II-a mult amplificată 1895) și Răsplata. Poveşti din 
Bucovina (1897) cu 8 basme fără indicarea localităţii şi infor- 
matorului. 

Strădaniile lui Marian sînt continuate în Bucovina și nordul 
Moldovei de Elena Niculiță Voronca. În colecția cu profil 


| 


109 


enciclopedic, Datinile și credințele poporului român (1903). sînt 
inserate numeroase basme, legende și snoave, unele în mai 
multe variante. Mai tîrziu, va culege povești din județele Doro- 
hoi şi Botoșani Dumitru Furtună. Volumele acestuia, .Izvođiri 
din bătrîni (1912), Cuvinte scumpe (1913), Vremuri înțelepte 
(1914) și Firicele de iarbă conțin peste 180 narațiuni (majori- 
tatea covirșitoare snoave) povestite adesea în stil prea înflorit. 
Învățătorul Alexandru Vasiliu culege din satul natal Tătăruși 
repertoriul de povești pe îndelete, în intimitate cu bătrînii 
povestitori. Volumul Povești și legende (1927) cuprinde 23 
basme și 8 legende, culese începînd din 1897 și povestite în 
manieră populară. Moldova sudică e explorată de Tudor Pam- 
file. Graiul vremurilor (1909), Feţi frumoși de odinioară, Un 
tăciune şi un cărbune, Firişoare de aur, conţin cele dintii basme, 
celelalte cu precădere snoave, alături de cîteva basme despre 
animale. O seamă de legende culese de el din județul Tecuci, 
îndeosebi din satul natal Ţepu, au fost incluse în monografiile 
sale Povestea lumii de demult, Mitologie românească, Cerul și 
podoabele lui etc. 

Poveştile din Muntenia au fost culese în cea mai mare parte 
de D. Stăncescu și învățătorul C. Rădulescu Codin. Stăncescu 
debutează la 19 ani cu volumul Basme culese din popor (1885), 
reluat și amplificat în 1892, Basme culese din gura poporului. 
Volumele se succed la scurtă vreme: Snoave sau glume populare 
(1892), Alte basme (1893), Cerbul de aur și alte basme pentru 
copii (1893), Snoave (1893), Glume și povești (1895), Povești și 
snoave noi pentru popor (1895), La gura sobei (1895). Unele 
volume retipăresc narațiuni publicate în cele anterioare, alături 
de cele noi care de obicei precumpănesc. Stăncescu a cules 
47 basme propriu-zise, apoi snoave și abia cîteva basme despre 
animale. Cu puţine excepţii moldovene și transilvănene, poveş- 
tile culese de Stăncescu provin din Muntenia centrală (județele 
Ilfov, Vlașca, Dimboviţa). Constantin Rădulescu Codin publică 
basme şi snoave culese cele mai multe din județul Muscel: 
Îngerul românului (1913), Nevasta leneșă (1926), Cal de smeu, 
leu-paraleu (1926), Vine roata la știrbină. Cea dintii e pînă acum 
cea mai întinsă colecție de basme. propriu-zise muntenești 
după cea a lui Ispirescu: 51 variante. El s-a preocupat și de 
repertoriul de legende, îndeosebi de cele istorice; Legende, 
tradiții şi amintiri istorice adunate din Oltenia și din Muscel 
(1910), Muscelul nostru (1922) și Din trecutul nostru. 


110 


Repertoriul oltenesc se află în volumașele publicate de 
Șt. Tuţescu și N. I. Dumitrașcu. Basmele propriu-zise sînt 
puține, covîrșesc snoavele. Volumele lui Tuțescu: Din trecut 
(1901), Dăfii (1905), Taina ăluia (1906), O parte din sfinţi 
(1908), Din văi şi vîlcele (1911) devenite de mult o raritate, 
au în genere cuprins miscelaneu, snoavele și legendele predo- 
minînd. N. I. Dumitrașcu și-a risipit colecția într-o mulțime 
de broșuri, unele greu de găsit. 

Repertoriul aromân e reprezentat îndeosebi în masiva cule- 
gere a lui Pericle Papahagi, Basme aromâne (1905) care conține 
139 basme propriu-zise și (cîteva) despre animale. Poveștile 
megleno-românilor sînt publicate parțial de Th. Capidan în 
Literatura populară la megleno-români (1928). Repertoriul, 
destul de întins (94 narațiuni), provine de la copii de vîrstă 
școlară, cules după dictat, de aci rigiditatea expunerii și oare- 
care schematism. Acestea sînt colecţiile principale de povești. 

9. Cercetarea a avut în vedere doar materialul epic, poveștile 
în nuditatea lor, fără încercarea de a surprinde rădăcinile lor 
în conștiința populară, mecanismul transmiterii, preferințele, 
reacţiile ascultătorilor etc. Cel dintîi care se ocupă și de poves- 
tit ca fenomen cultural este Pericle Papahagi. În Basme aromâne, 
el înfățișează succint ocaziile de povestit la aromânii sedentari 
şi la cei transhumanți. Aceasta îi prilejuiește o descriere a casei 
aromâne, arătînd că întrunirile femeilor la prelucrarea lînii, 
în camera specială, constituie o ocazie de căpetenie pentru 
povestit. Peregrinările cu turmele au favorizat povestirea 
legendelor legate de toate văile, stîncile, fîntînile, pe lîngă care 
au trecut. Desfășurarea povestitului este descrisă sumar, rele- 
vîndu-se obiceiul de a-l corecta pe povestitor. C. Rădulescu 
Codin dă note sumare în prefețele primelor colecții, fără o 
problematică constantă. În Legende, tradiții şi amintiri istorice 


1910) schițează portretul a doi povestitori bătrîni, iar în. 


ngerul românului (1913) amintește în treacăt funcția apotro- 
peică a povestitului, ca mijloc de înlăturare a duhurilor rele. 
Alex. Vasiliu dezvăluie amănunte mai multe în prefața colecției 
de povești. După o schițare a ocaziilor de povestit, în care relevă 
primatul bărbaților, prezintă fișele povestitorilor de la care a 
cules, în fapt niște portrete lirice, puternic colorate de duioșia 
amintirilor. Povestitul ar avea ca resort principal îndepăr- 
tarea relelor de casa povestitorului și este considerat ca un 


=e 


act de binefacere, ca „o pomană“. 


XE 


11 


Fenomenul povestitului va fi studiat la mai mare adîncime 
în cadrul cercetărilor monografice ale Şcolii sociologice de la 
București. Fenomenul literar este urmărit în strînsă conexiune 
cu viaţa colectivităţii, potrivit coordonatelor stabilite de 
D. Gusti, cele patru cadre și patru manifestări. Din materialele 
publicate, cea mai amănunțită expunere este prezentată de Ion 
Cazan în Drăguș ...Literatura populară (1947). Fenomenul 
povestitului este descris în limitele lui definitorii: terminolo- 
gia, ocaziile de povestit din cadrul satului și din afara lui, 
sursele repertoriului de povești, părerile despre originea povești- 
lor și verosimilitatea lor, categoriile și tipurile de povestitori, 
iar în încheiere funcțiile, lui (estetico-distractivă, lucrativă 
și educativă). Repertoriul este înfățișat numai în rezumatele 
variantelor structurate pe episoade și motive, cu referiri biblio- 
grafice la cele din catalogul tipologic al lui Schullerus și la alte 
colecții. 

10. După înființarea Institutului de folclor (1949), cerce- 
tarea poveștilor populare a fost reluată în cele două comparti- 
mente principale: făurirea tipologiilor bibliografice, compli- 
nind lacunele lui Schullerus şi culegerea sistematică a reperto- 
riului de povești. În cercetarea bibliografică a colecțiilor şi 
periodicelor, colectivul s-a servit și de informaţiile date de 
fişele întocmite pentru bibliografia generală a etnografiei și 
folclorului românesc. Alături de basme și snoave, au fost inven- 
tariate și legendele de toate categoriile, care au fost categorisite 
tematic (v. Clasificare). Au fost terminate prin 1962—1963 
tipologiile bibliografice ale basmelor despre animale (vreo 
250 tipuri), snoavelor (aproape 4000 tipuri) și legendelor (vreo 
5000 tipuri). Pînă acum a fost publicată numai tipologia biblio- 
grafică a snoavelor (LXXX), iar cea a basmelor propriu-zise 
a rămas în impas. 

Culegerea poveștilor a fost călăuzită de țelul de a surprinde 
fenomenul în totalitatea aspectelor lui: a) descrierea poves- 
titului; b) detectarea repertoriului și înregistrarea lui mecanică 
și c) transcrierea și orînduirea în arhivă. Fenomenul povesti- 
tului a fost urmărit în coordonatele lui definitorii (terminologie, 
ocazii de povestit, modul de învăţare, funcțiile povestitului, 
ființele fantastice din basme, părerile despre verosimilitatea 
narațiunilor, influența cărților și părerile despre bunii poves- 
titori). În cercetarea repertoriului s-a urmărit mai întîi epui- 


zarea lui la povestitorii cei mai buni, potrivit speciilor de poveşti, 


112 


cu ajutorul cataloagelor tipologice ale lui Schullerus și Thompson, 
precum. și al repertoriilor celorlalți povestitori anchetați ante- 
rior. În a doua fază au fost înregistrate poveştile pe bandă de 
magnetofon (pînă în 1951 pe cilindri de fonograf). Repertoriul 
celor talentați a fost înregistrat global (cu excepția pe alocuri 
a celor învățate recent din cărți), ale celorlalți selectiv (elimi- 
nîndu-se bucățile din 'sursă livrescă). În timpul imprimării, 
a fost schițat pe o fișă rezumatul narațiunii (pentru a servi 
la identificarea tipului şi la clasificarea fișelor respective), 
iar alt cercetător a notat gesturile, împreună cu cele 2—3 cuvinte 
care le-au provocat, spre a fi apoi inserate la textul transcris 
de pe bandă sub formă de note. La fiecare narațiune au fost 
consemnate datele privind „biologia“ ei (de la cine provine, 
de cîte ori a povestit-o, cît e de răspîndită), apoi părerile despre 
verosimilitatea ei, pasajele captivante, precum și reacțiile audi- 
toriului prezent. Fiecare povestitor își are fișa lui biografică, 
mai amplă sau mai sumară după talentul dovedit, împreună 
cu fotografia etc. Unele înregistrări au fost făcute cu scop expe- 
rimental pentru a se delimita gradul de fixitate al narațiunilor 
în proză. Cele culese au fost transcrise și orînduite după numărul 
de inventar. S-au cules aproximativ 3000 povești. Din cele 
2000 culese pînă în 1962, 153 au fost publicate în Antologie 
(5, I—III ; XVI, XCI, p. 445—466). 

11. Repertoriul românesc de povești a intrat și în orbita 
cercetătorilor străini care au urmărit variantele tipurilor pe 
aria lor de răspîndire. Necunoașterea limbii române a silit pe 
cercetători să se limiteze uneori numai la colecțiile (și antolo- 
giile) publicate în limbile de largă circulație. Primul loc îl 
ocupă monumentala operă bibliografică despre colecția fraților 
Grimm izvodită de J. Bolte și G. Polivka (XIX). În volumele 
I—III (1913—1918) sînt indicate variantele româneşti ale 
tipurilor prezente în faimoasa colecție, unele publicate în perio- 
dice germane greu accesibile (Schott, Staufe-Simiginowicz etc). 
Locul variantelor românești este la sfîrșitul grupei romanice, 
ca o punte de legătură cu grupa slavică. Autorii nu au parcurs 
toate colecțiile, mulțumindu-se cu ceea ce a inventariat Șăi- 
neanu în întinsa lui monografie și cu colecţiile (și antologiile) 
publicate în germană. În volumul V (1932, p. 88—93) se află 
o schiță a istoricului preocupărilor pentru culegerea povești- 
lor la români, urmată de bibliografia principalelor colecții 


z 


113 


orînduite cronologic, care se încheie cu catalogul tipologic al 
lui A. Schullerus. Lucrarea a servit ca izvor de informare de 
primă mînă pentru cei ce au studiat monografia unui tip de 
basm. În schița sa bibliografică, Übersicht der Mărchenlitera- 
tur (1914), Antti Aarne nu menţionează decît monografia lui 
Şăineanu şi colecțiile fraților Schott și Pauline Schullerus. 


3 Au fost conspectate variante românești în următoarele studii mono- 
rafice: A. Aarne, Der tiersprachenkundige Mann und seine neugierige Frau 
(AT 670; 1914; 3 variante); A. Aarne, Die Tiere auf der Wanderschaft (AT 
130, 210; 1913; 2 variante); A. Aärne, Der Mann aus dem Paradiese (AT 
1540; 1915; o variantă); A. Aarne, Der reiche Mann und sein Schwiégersohn 
(AT 930; 1916; o variantă aromână); A. Aarne, Die magische Flucht (AT 
313 etc.; 1930; 6 variante); R. Th. Christiansen, The tale of the two travellers 
(AT 613; 1916; 6 variante); W. Anderson, Kaiser und Abt (AT 922; 1923); 
N.P. Andreiev, Die Legende von den zwei Erzsündern (AT 756 B; 1924; o vari- 
antă); N.P. Andreiev, Die Legende vom Räuber Madej (AT 756 C; 1927; o 
variantă); E. Rösch, Der getreue Johannes (AT 516; 1928; 9 variante); J. de 
Vries, Die Märchen. von klugen Rätsellösern (1928; AT 875 — 2 variante; 
AT 921 — o variantă); M. Haavio, Kettenmärchenstudien (I, 1929; AT 1696 
— o variantă); W. Anderson, Der Schwank vom alten Hildebrand (AT 1360 C; 
1931; 2 variante); K. Ranke, Die zwei Brüder (AT 300, 302; 1934; 2 variante) 
r F. Paudler, Die. Volkserzählungen von der Abschaffung der Altentötung (1937, 
4 variante); J. Ö. Swahn, The Tale of Cupid and Psyche (AT 425, 428; 1955; 
17 variante);, W.E. Roberts, The Tale of the kind and the unkind girls (AT 
480; 1955; 4 variante) ; L. Dégh, Cfinele țarului (AT 449 A ) în tradiția populară 
maghiară (1959; 5 variante); G.A. Megas, Der Pflegesohn des Waldgeistes 
(AT 667; 1968; 7 variante). 


Ciocîrlan v. Ciocîrlie 


Ciocîrlie, numită și „pasărea plugului“ sau „ceasornicul 
plugarilor“. 

Legendele interpretează cîntecul ei ca îndemnînd la arat: 
„la plug! la plug!“ sau că a vrut să se urce pînă la Dumnezeu: 
„mă sui, mă sui!“ și acesta a trîntit-o jos. S-ar putea urca pînă 
la Dumnezeu dacă n-ar exista vîntul turbat care o face să tur- 
beze, căzînd jos moartă. Cîinii care o mănîncă răspîndesc | 
turbarea (LIII, p. 297—298). O legendă bucovineană arată | 
y că la început a fost o fată de împărat care s-a îndrăgostit de 
soare. À plecat spre palatele lui, soarele se îndrăgosteşte de ea, 
dar mama lui o blestemă să se prefacă „în pasăre și să zbori 
toată ziua în sus, plingînd pe fiul meu, pe frumosul și nepătatul 
Soare, pentru îndrăzneala ta cea mare, că ai venit pînă aicea. 


Înca i a a 


114 


şi ai vorbit cu dinsul“ (44, I, p. 335). „Fata se prefăcu în cio- 
cîrlie şi de atunci hojma ie drumul către soare ca să-l găsească 
și nu mai ajunge la el. Cînd ciocîrlia pleacă de jos să se ducă 
spre sfîntul soare, îi tare chefoasă, dar cînd o ajunge blăstă- 
mul mamei sfîntului soare, pornește supărată pe pămînt, 
tăcută, de se ascunde în niște tufe“ (99, VI, p. 13). După altă 
legendă, Lia, fata lui Ciocîrlan împărat, a fost pețită de fecio- 
rul Vîntului. Ea însă se îndrăgostise de Soare și în ajunul nun- 
ţii s-a rugat de Maica Domnului să o izbăvească. A fost prefă- 
cută în c. care se înalță veşnic spre soare „pînă ce dă de plaiu- 
rile Vîntului-turbat“ care o ameţește și cade iar jos (55, 
p. 140—147). 

Foarte rar basmele despre animale aduc în scenă un ciocîr- 
lan lăudăros (AT 243 B*). Fiind o vreme frumoasă, se laudă că 
el a făcut-o împreună cu fratele pițigoiul, dar cînd a doua zi 
e ger mare, se leapădă: „eu unul știu că n-am făcut-o“ (99, III, 
p. 40). C. este mereu victima vulpii 'care îi mînca puii cînd își 
ara moșia. Ea se plinge ogarului care fugăreşte vulpea pînă 
la vizuină, de unde o scoate de coadă (99, V, p. 328—330). 
C. se joacă pe un cîmp cu o prepeliță, pînă cade în lațul pus 
de copii, dar spune prepeliței că nu mai joacă fiindcă s-a plic- 
tisit. Aceasta se fălește că ea nu se satură de joc și cade și ea 
în laţ (99, IX, p. 268). 

În basmele fantastice ciocîrlanul este de obicei călăuza erou- 
lui sau eroinei pentru a ajunge la locuri extrem de îndepărtate 
sau inaccesibile. Cel mai adesea, soția care a ars pielea soțului 
(AT 425) este însoțită de un ciocîrlan pînă la curțile acestuia 
(XV, p. 48, 55). El a șchiopătat de prea mult joc, de aceea 
apare ultimul la chemarea stăpînei: „Bucină iè, și bucină iè, 
și bucină iè: iacă vine și ciocîrlanul cioflînc, cioflînc-cioflînc, 
cioflînc-cioflânc, cioflinc, șchiop, c-un picior rupt. — Nu ț-î 
ruşine la obraz, măi ciocîrlane, de cînd strig eu după tine și tu 
nu vrai să vii! — Lasă-mă, stăpîna mea, că pe unde am fost 
eu, să nu mai meargă neam de neamul meu și sămînță de să- 
mînța mea... ş-atîta ce-am giucat pînă mi-am rupt un picior“ 
(5, II, p. 132). Ciocîrlanul șchiop știe și în ce stă puterea Ară- 
pușchii — paloșul fermecat — și îl conduce pe fiul de împărat 
pînă acolo, ducîndu-l în spinare, după ce l-a prefăcut în muscă 
(85, p. 61—62). Împăratul ciocîrlanilor trimite ciocîrlanul 
șchiop să-l ducă pe erou după zîna fugită (AT 400) tocmai la 


115 


curțile lui Filingat (33, p. 141). Uneori, ea cîntă prin pădure 
însoțind pe Zorilă (Zorile) plecat să alunge întunericul (86, 
p. 290). 

Într-o snoavă, un flăcău acceptă propunerea unei babe de 
a se căsători cu ea dacă baba îi va putea prinde trei ciocirlani 
moțaţi. Baba aleargă zadarnic, dar nu izbutește (S. 3459). 


Cîine. După o legendă, c. a fost făcut de Dumnezeu din sur- 
celele de plop cioplite de diavol (52, p. 7). A fost creat de Sf. 
Petru. Un cioban i s-a plins că îi mănîncă lupul oile. Sf. Petru 
i-a luat fluierul, l-a rupt în două și a aruncat bucăţile care s-au 
prefăcut în c. și cățea pentru a-i păzi turma (LIII, p. 546). 
C. s-ar fi născut din cele două gheme pe care le-a aruncat 
Sf. Petru împotriva lupului care îi ieșise în cale (LXXIX, p. 88). 
După altă legendă, viermii din cadavrul lui Cain s-au prefăcut 
în c. pe care i-a domesticit omul (LIII, p. 278). C. își apără 
stăpînul, în opoziţie cu pisica, prima la mîncare, cu nasul veș- 
nic prin oale și stînd numai la căldură, în vreme ce el e mulțumit, 
deși șade afară în frig (ibid., p. 548). El vrea mereu binele stă- 
pînului și se roagă să aibă copii mulți ca să-i dea toți cîte o 
bucătură (ibid., p. 278). Mănîncă iarbă cînd îl doare capul, 
fiindcă aşa l-a învățat şarpele (52, p. 849). 

În basmele despre animale, ogarul e înduioşat de soarta 
ciocîrliei care rămînea mereu fără pui fiindcă îi mînca vulpea 
cînd ieșea la arat (v. Ciocîrlie). Pîndește vulpea și o fugărește 
pînă în vizuina ei, dar o prinde de coada scoasă afară de ea 
ca pedeapsă că o împiedica la fugă (99, V, p. 329—330). Ogarul 
a avut odată o crișmă, la care avea ca asociat iepurele. Acesta 
i-a rămas însă dator și de atunci e mereu urmărit de ogar ca 
să-l prindă (LXXIX, p. 23). Iepurele ar fi furat niște opinci 
ale copoiului și de atunci acesta îl fugărește să și le poată lua. 
(67, p. 102). Eroul primește drept răsplată „o găletușă de aramă, 
în care se aflau un iepure și un ogar: ogarul fugea mereu după 
iepure și nu-l putea prinde“ (42, p. 509). C. Toroiman a îmbă- 
trînit la stăpîn care îl alungă cînd nu mai poate îngriji de 
gospodărie. Lupul se oferă să-l ajute, cu condiția să-l lase să-și 
ia cîte o oaie. Înscenează luarea copilului și lupta cu Toroiman 
care readuce copilul sănătos acasă și este îngrijit din nou de 
stăpîn (AT 101 + 100). Lupul se duce la o cumetrie, împotriva 
sfatului c. și este ciomăgit de oameni. Ca să se răzbune pe C., 
îl invită la o petrecere organizată de el împreună „cu frate-meu, 


116 


cu vulpea și cu ursu“. C. își asociază motanul, cocoșul și rățoiul. 
Motanul sare la vulpea ascunsă în frunză crezînd.-că e un şoarece 
(AT 103) și celelalte animale fug speriate (33, p. 103—111). 
C. bătrîn se opune lupilor care atacă stîna, în contrast cu c. 
tineri care așteaptă să mănînce resturile „după voi“. El amenință 
lupii: „„Veniţi voi, că îţi rupe o oaie și eu oi rupe un lup“ (18, 
p. 41). C. ştiu cu o zi înainte moartea vreunui animal de casă 
sau a omului, de aceea invită pe c. flămînd să vină a doua zi 
ca să -mănînce berbecul, buhaiul, armăsarul. Stăpînul, înțele- 
gînd limba animalelor (AT 670), le dejoacă planurile (4a, 255, 
Dumbrăveni-Suceava). C. schimbă locul cu un lup slăbănog 
care îi invidiază buna înfățișare, dar cînd se vede ros la grumaz 
de lanț, lupul preferă libertatea (4 a, 261, Dumbrăvița — Satu 
Mare). C. e leneș: deși rabdă mereu frig şi se decide să-și facă 
bordei vara, totuși amînă de pe un an pe altul, mulțumindu-se 
cu gîndul că ar fi fost mai bine dacă ar fi „vara pe jumătate mai 
călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă“ (41, II, p. 133). 
Se ceartă mereu cu pisica pentru că a pierdut „contractul“ 
inițial (v. Pisică). Uneori, se asociază cu animalele în călătorie 
(AT 210), în căruța trasă de șoarece și condusă de miîţă. În casa 
hoţilor, păzeşte la prag (81 a, p. 420—421). 

n basme, cîteodată c. e un om blestemat să fie c. pentru 
cîtăva vreme. Un băiat orfan dă vaca pe trei c. care omoară 
12 hoţi la o colibă din pădure, apoi îl apără de unicul hoț scăpat 
care se îndrăgostise de sora băiatului (AT 315) și omoară balau- 
rul din fîntînă, scăpînd fata împăratului adusă ca jertfă 
(AT 300). Împlinindu-se cei 9 ani ai blestemului, c. redevin 
feciori de împărat (42, p. 908). În chip miraculos, unii copii 
sînt născuți de cățele. Mîncînd pești, împărăteasa, bucătă- 
reasa și cățeaua Bușleaga nasc cîte un copil întru totul simi- 
lari. Celmai viteaz se dovedi fiul cățelei, care birui pe Statu- 
Palmă-Barbă-Cot (AT 301 B), fiind apoi trădat de Sfarmă 
Piatră și Strimbă Lemne (LXXXIII, p. 579). În unele variante, 
eroul chiar se numește din această cauză „Petrea fiul cățelei“ 
sau „Prepeleac fiul cățelei“ (67, p. 106). Mai adesea, c. este 
un ajutor al omului pe care îl scoate din multe situaţii grele. 
Cînd este năzdrăvan, are și el puteri neobișnuite, născîndu-se 
de asemenea în chip miraculos. Căţeaua face doi căţei cu părul 
de aur mîncînd dintr-un pește de aur (76, p. 31), sau fiind stro- 
pită cu apa în care a fost fiartă buruiana germinatoare (4, 
p. 134). Fata împăratului îmbrăcată bărbătește și trimisă să 


117 


aducă inelul zmeului (AT'514) e ajutată de o cățea năzdrăvană 
care se preface cal slab în grajdul tatălui ei și o învaţă cum să 
iasă din încurcături. La curtea zmeului, se preface iar cățea 
care iscodește planurile zmeoaicei de a o supune pe fata împă- 
ratului la probe dacă e fată sau băiat, prevenindu-și stăpîna, 
iar cînd fuge de la curtea zmeului cu inelul „cățeaua s-a dat 
de 3 ori peste cap și s-a făcut un cal cu 12 aripi“ (52, p. 679—681). 
C. năzdrăvani învie uneori pe stăpînul omorît (de impostor 
în AT 300) prin iarba învierii (61, p. 111; v. Iarba fiarelor). 
Ei îl ajută pe viteaz să răpună pe Mama Pădurii. Fraţii mai 
mari sînt omorîți de ea fiindcă au pus pe c. lor cei „trei peri“ 
care îi petrifică, dar cel mai mic îi aruncă în foc şi c. sar la ea 
„ș-o rupt ș-o mîncat“, apoi o ţin pînă la întoarcerea lui (5, I, 
p. 270—283). Măr cu cei trei c. ai săi, născuți toți prin degus- 
tare de pește miraculos, se luptă cu un zmeu „care arunca foc 
din gură“. Amuțaţi de stăpîn, c. sar „și-l prinseră de grumaz“ 
pe zmeu, iar Măr îi taie capul (60, IV, p. 39—40). Răscumpărat 
de la niște copii care îl chinuiau, c. își ajută stăpînul să-și 
recapete inelul sau mărgeaua fermecată (AT 560). Şerpii dăru- 
iesc unui bătrîn un ogar care se bălega numai galbeni (41, I, 
p. 367). C. Greu-ca-pămîntu, Aude-bine, Ușor-ca-vîntu îl 
scapă pe erou de zmeul care vroia să-l mănînce: întîi Greu-ca- 
pămâîntu se așază peste monstru în groapa din care îl pîndea 
pe stăpînul lor, apoi în vatra focului și sub masă, iar cînd c. 
sînt închiși, sparg ușa și aleargă la stăpînul urcat într-un copac 
înalt, sfărmîndu-l pe zmeu (5, II, p. 390—394). Cei trei c. 
năzdrăvani Nea-aude, Nea-vede și Nea-greul pămîntului pro- 
vin din cei trei colaci dăruiți eroului de Sf. Luni, Sf. Miercuri 
și Sf. Vineri care la urmă redevin colaci (52, p. 195). 
Fidelitatea c. este reliefată prin contrast cu cea a soției. 
Diavolul cere celui care l-a scăpat de lup să vină la el cu „nădej- 
dea“ lui ca să-l recompenseze (AT 824). Omul vine cu nevasta 
care este momită de diavol pînă acceptă să-i taie capul. Diavo- 
lul îl trimite din nou acasă să aducă adevărata „nădejde“ și 
omul vine cu o cățea care nu-l lasă pe diavol să se apropie de 
el (5, I, p. 341—342). Boierul cere unui om să vie la el „cu un 
dușman și cu un prietin“; acesta aduce „cîinele și femeia“. 
Îi poruncește să-i bată pe rînd pe amîndoi; c. schelălăie, dar 
iar se întoarce la om, în vreme ce femeia îl divulgă că ţine 
ascuns în pivniță pe socrul său (52, p. 175). De obicei, Sf. Vineri 
(Sf. Duminecă etc.) au ca păzitori cățelușe cu dinţii de fier. 


118 


De aceea, omul rău e amenințat să nu intre, „căci am o cățe- 
luşe cu dinţii de fier și cu măselele de oțel, şi-l face mici fărîme“ 
(41, I, p. 298). Simţurile le sînt dezvoltate în aceeași măsură: 
Sf. Vineri nu se teme de lupul năzdrăvan ce urmărește pe voi- 
nic fiindcă „eu am un căţeluș de fier cu fălcile de oțel, care cînd 
îl simte cale de două zile, latră de două ori“ (60, III, p. 33). 
Fata fugită din casa Vidmei (AT 313 + 665 + 318) e apărată 
a doua oară împotriva pețitorului inoportun de un c. care îl 
poate duce afară din odaie, unde „s-au mai strîns și alți cîni 
ș-au rupt tot de pe dînsul și l-au mozolit prin glod“ (52, p. 703). 
Căţelul sfătuiește fata să nu calce interdicția stăpînei, în opo- 
ziție cu mîța care „închide ochii“ (ibid., p. 745). Unc. bătrîn 
învață pe fiul mic al împăratului cînd pleacă în căutarea Ilenei 
Cosînzenei (AT 300) să ceară de la tatăl lui calul din tinerețe 
al împăratului. Ca să-l aleagă din stava împărătească, tot c. 
îl sfătuiește să facă trei focuri și să pună o găleată cu vin: calul 
care va mînca foc și va bea vin, va fi cel ales (81, p. 127—128). 
Uneori, zmeul se preface în c. ca să scape de urmărire. Tuliman, 
tovarășul credincios (AT 516) vede la intrarea în palat „un 
cîine și javra începe să se gudure pe lîngă ei și să le lingă hainele“. 
Tuliman presimte pericolul și taie c. din care începe să curgă 
otravă (67, p. 106—107). În chip inexplicabil, c. se dovedește 
a fi o comoară de bani. În călătoria sa la Dumnezeu, omul 
întilnește, între altele, un c. care „tot se tologea și nici nu 
murea, nici nu trăia“. El de fapt nu era „cîne, da-i norocul 
unui om, să ştie să-l lovească îndărăt cu mîna, s-ar răsipi și 


“banii ar fi ai lui!“ (52, p. 215). Fata harnică a moșneagului 


(AT 480) care îngrijește „o cățea slabă, viermănoasă și dupu- 
roasă“, e răsplătită de aceasta „cu o salbă de galbeni“ (ibid., 
p. 261—262). Căţeaua cu dinţii de fier a babei Cloanţa nu mai 
face „mici fărime“ pe femeia trimisă să-i aducă fluierul păzit 
de ea, deoarece femeia i-a spălat scările, podelele, apoi şi pe 
cățea (LXII, p. 21—22). 

În multe basme, băieții sau fetele duşi la moarte sînt cru- 
țaţi, fiind omorîți în locul lor niște căţei, ca să se poată face 
dovada execuţiei. De obicei, fetei i se taie numai degetul cu 
inelul (LXXXIII, p. 612). Fiul mai mic al împăratului e osîndit 
să fie omorît în pădure, dar călăul „a luat un cîne sub strai“. 
Ajunși în pădure, acesta „a tăiat cînele și i-a scos inima, iar 
băiatului numai degetul i-a tăiat și l-a lăsat acolo“ (52, p. 409). 
Pentru a fi batjocorit, bărbatul este prefăcut de către soția 


int 


119 


} necredincioasă în c. (AT 449). „El, dac-o văzut că-i cîne, urla 
ziua şi noaptea acolo în jurul casei, și scheuna, și se văita că 
ce-o făcut el“ (5, II, p. 81). Omul prefăcut c. nu mai poate 
suporta bătăile ibovnicului și fuge la o stînă împărătească 
unde păzeşte atît de bine, încît lupii nu mai mănîncă oile. 
Apoi împăratul îl duce la palat ca să apere împărăteasa ce 
sta să nască, împotriva vulturului care i-a răpit toți copiii. 
C. omoară vulturul și readuce cei trei copii răpiți (82, p. 13—14). 
Cei trei c. năzdrăvani luaţi, în schimbul unei vaci, de un băiat, 
îl ajută să omoare hoţii din pădure și balaurul din fîntînă. 
Acești c. erau în realitate feciorii împăratului, blestemaţi să 
slujească nouă ani, apoi să redevină oameni (42, p. 908). C. 
Aude-bine și Greu-ca-pămîntu își salvează stăpînul de la sora 
canibală care mîncase tot satul (81 a, p. 494—496). Un strigoi 
travestit în harap ce pețea fata mai mică a împăratului e pîn- 
dit de aceasta în timpul nopții în cimitir. Astfel îl surprinde 
cum „se dă de trei ori peste cap de se face cîne, apoi dezgroapă 
mortul și s-apucă să-l mănînce“ (82, p. 193). 

Nu lipsesc nici trăsăturile pseudoetiologice. La un ospăț 
împărătesc, bucătarii au uitat să pună „poprică în zamă“ și e 
trimis în grabă un c. „cu coșărcuţa ... la oraș“ să aducă. C. nu 
se mai întoarce, e trimis altul după el să-l urgenteze. Îl va 
recunoaște percepîndu-i mirosul de ardei. De atunci, c. se miros 
mereu unii pe alții, întrucît „n-o mai sosit cînile nici-amu cu 
m poprica!“ (5, I, p. 605—606). 

n snoave, c. e menționat sporadic. Un servitor bate ogarul 
boierului și e bătut la rîndul lui de acesta, dar servitorul îl 
bate pe boier pentru că s-ar putea ca ogarul să turbeze 
(S. 5634). Preuteasa spune popei plecat noaptea la cîrciumă că, 
așteptîndu-l, i se părea că fiecare c. care lătra era el, în drum 
spre casă (S. 5621). Ţiganul, ras gratuit fără săpun, aude un 
c. urlînd și crede că și pe acesta îl rade cineva fără bani (S. 5541). 

à Țiganul plecat la Bucureşti e convins de român să nu-şi ia 
merinde, întrucît acolo c. umblă cu covrigi în coadă (S. 5609). 
Păcală afirmă că ar fi văzut „o cățea neagră se cobora dintr-un 
vîrf de salcă, plină de făină, de era albă ca ghiocul“ (7, p. 215). 


aui 


Cînepă. După o legendă, c. de vară a fost blestemată de c. 
de toamnă fiindcă a refuzat să meargă la biserică: „ — eu văd 
biserica și de aice, cată cît sînt de naltă! Du-te tu, că eşti mai 
mică decît mine și n-o. vezi!“ (52, p. 1059). În legendele despre 


120 


strigoi, povestirea prelucrării c€. are rol apotropaic. Strigoii 
vin să spintece două fete, acestea scapă la o cînepiște, istori- 
sind cum se lucrează c. „Ia mai întîi arăm. Pe urmă o sămănăm ... 
o culegem, o punem în baltă ș-o topim. O spălăm, o bătălăiem, 
o melițăm, o răghilăm, o periem, o facem caier și o toarcem. 
O rășchiem, o depănăm, o urzim, o ţesem, o ghilim, o croim“. 
La sfîrșitul povestirii cîntă cocoșii și strigoii dispar (52, p. 1081). 
Cu ajutorul unui val de pînză, fata scapă de strigoiul ce o momise 
pînă la mormînt: îi dă capătul valului și ea aleargă la o casă 
pustie, unde stă pînă la cîntatul cocoșilor (ibid., p. 1080). Lene- 
şele care nu lucrau c. erau pedepsite de Joimărica (v. Joimăriţa). 
Femeia care a furat c., stă cu două fuioare în nas pe lumea 
cealaltă (84, p. 43). 

n basme, c. apare incidental. În multe variante, cele trei 
tete care sînt auzite de fiul împăratului (AT 707) culeg c. Una 
dintre ele se laudă că, dacă ar lua-o de nevastă fiul împăratu- 
lui (sau alt dregător), îi va îmbrăca toată oastea (sau curtea) 
cu „un tort“ (52, p. 1010), sau chiar „cu un fir de cînepă“ 
(62, p. 29). 

Cîteva snoave reliefează lenea unor femei la lucratul c. 
Leneșa pretextează că nu are rășchitor, iar cînd bărbatul se 
duce în pădure să-i confecționeze unul, ea îi strigă cu voce 
prefăcută că îi va muri soția (S. 5154). Cînd soțul nu are cu 
ce se îmbrăca în ziua de Paști, ea îl înfășură cu cîteva fire de c. 
făcîndu-l de rîsul lumii (52, p. 1065). Soţia care n-a tors, se 
tăvălește unsă cu miere prin fulgi de gîscă și astfel îmbrăcată 
se duce la nuntă, unde toți rîd de ea, silind-o în primăvară să 
semene și ea c. (ibid., p. 1066). Soacra ceartă nora că toarce 
prea gros, în contrast cu firul tors de ea, dar la urmă „din tor- 
tul cel gros a făcut pînză, da din cel subțire n-a putut face 
nimic, că s-a rupt“ (ibid., p. 1093). 


Clasificarea poveştilor a devenit necesară pe măsură ce 
creștea numărul colecțiilor. De la început, cercetătorii care 
operau cu anumite tipuri, le denumeau după varianta cea mai 
cunoscută, îndeosebi după titlul lor din colecţiile Perrault și 
Grimm (La belle au bois dormant, Sneewittchen, Hänsel und 
Gretel etc.). Înmulțirea considerabilă a poveștilor prin noile 
colecții nu mai putea fi satisfăcută de simpla rubricare după 
un titlu care întîmpina atîtea dificultăți la traducerea în celelalte 
limbi. Se impunea găsirea unui sistem de orînduire care să fie, 


„RR 


121 


pe de o parte în concordanță cu universul reflectat în povești, 
iar pe de alta să fie cît mai practic: un instrument de mînuit 
cu ușurință pentru urmărirea referirilor. 

1. La început, a avut întîietate criteriul logic: încadrarea 
tipurilor într-un sistem de relațiuni care avea la bază familiile 
de idei după gradul lor de înrudire. Cel dintii sistem de clasi- 
ficare a basmelor a fost elaborat de consulul austriac J. G. 
von Hahn, culegător însemnat de basme albaneze și grecești 
pe la jumătatea secolului trecut. Sistemul este expus în notele 
colecției sale, Griechische und albanesische Märchen (1864). 
El a utilizat titlurile tipurilor, încetățenite ca atare printre 
cercetători. Ideea călăuzitoare a fost asemănarea dintre basmele 
germane și cele grecești: ea era consecința curentului mitologic, 
dominant în acea vreme. Sistemul său tindea să stea mărtu- 
rie de vechimea și mai cu seamă de continuitatea repertoriului 
de povești, apoi să dovedească gradul de asemănare dintre 
feluritele tipuri care erau privite pînă aci izolat. El împarte 
basmele cunoscute în trei secțiuni mari cu 38 tipuri (formule 
după terminologia proprie), în Griechische Märchen. 

„Secțiunea Întii: formule familiale; I formule de căsătorie: 

A) Părăsire. 

1. Formula Freia: a) Femeia sau mireasa lipsesc și de aceea 
bărbatul le părăsește; b) ele peregrinează căutîndu-l; c) regă- 
sirea și împăcarea. 

2. Formula Melusina. Bărbatul lipsește și femeia care nu e 
antropomorfă îl părăsește: a) sau pentru totdeauna, fără ca el 
să încerce să o regăsească, b) sau el o caută în patria ei îndepăr- 
tată şi se căsătorește cu ea. 

3. Formula Penelopa: a) Bărbatul părăsește femeia fără vina 
ei; b) ea îl aşteaptă acasă cu credință și dor; c) întoarcerea 
bărbatului şi reunirea soților. 

B) Alungare. 

4. Formula Genoveva. a) Mamei i se răpesc de către rudele 
invidioase copiii care sînt găsiți departe de casă și crescuţi 
de un om fără copii; b) în locul copiilor sînt puse animale, sau 
mama e învinovățită a-i fi mîncat; c) alungarea sau pedepsirea 
mamei; d) salvarea mamei prin copiii regăsiți de tatăl lor. - 

C) Venalitate feminină. 

5. a) Soţia sau mireasa a doua își vinde bărbatul pentru trei 
nopți primei soții și prin aceasta îl pierde. 


122 


6. b) O fecioară își vinde farmecele în trei etape progresive 
pentru lucruri prețioase şi îşi pierde fecioria prin înşelăciune 
sau în chip voit și trebuie să se mărite cu cumpărătorul. 

II. Formule cu dorința de copii: 

A) Formule cu dorința de copii. 
7. Formula cu copilul animal: a) potrivit dorinței părinților, 
li se naște un copil în formă animală; b) desfacerea vrăjii prin 
arderea pielii de animal împotriva voinței celui fermecat. 
8. Formula cu făgăduință: a) copilul dorit este promis unui 
demon; b) la vremea predării, copilul fuge de acasă și se eschi- 
veni, c) urmăririle demonului; d) victoria și sfîrşitul demo- 
nului 
9. Formula cu copil năzdrăvan și formula Orion: a) în con- 
cordanță cu forma dorită; b) sau în urma gustării unui măr 
dăruit sau a unui peşte de aur se naşte copilul năzdrăvan — sau 
gemenii năzdrăvani — împreună cu calul și cîinele năzdrăvani. 

B) Abandonare. 
10. Formula Antiope. Abandonarea de către mamă a copilului 
din flori. 
11. Abandonarea copilului: a) de către părinți de teama unei 
preziceri de nenorociri; b) a copiilor minori de către părinți 
din lipsă de alimente. 
12. Formula Danae. Abandonarea unei fecioare cu copilul ei 
pe mare și salvarea lor. 

C) Formule cu mama vitregă. 
13. Formula Phryxos și Helle: a) fratele și sora fug de perse- 
cuțiile vitregei; b) unul din ei sau amîndoi sînt transformați 
în animale; c) și salvați din nou. 

III. Formule cu frați și surori. Formule cu cel mai mic 
cel mai bun. 
14. Masculine: a) din cei trei frați plecați spre rezolvarea unei 
sarcini reușește cel mai tînăr și cei doi mai mari ajung în situa- 
ţii grele; b) după rezolvare, cel mai mic vine în ajutorul fraților 
săi; c) din invidie aceștia se decid să-l piardă și planul lor izbu- 
teşte doar într-atît, că ajung acasă înaintea celui mai mic și 
se împăunează cu isprăvile acestuia. 
15. Formula Cenușăreasa. 
16. Formula Dioscurii: a) gemenii, cel mai adesea născuți ca 
în formula 9, se despart în drumul lor prin lume; b) unul ajunge 
într-o situație dificilă ; c) celălalt află aceasta prin semnalizarea 
miraculoasă, îl caută și îl salvează. i 


-123 


17. Formula cu trădarea sorei sau mamei, sau formula Skylla: 
a) eroul, plecat cu sora sau mama, răpune o seamă de zmei 
sau uriași; b) singurul supraviețuitor nutrește dragoste pentru 
soră (sau mamă) şi o convinge, de teama de a nu fi descoperiți, 
să-l piardă pe frate (sau fiu), trimițîndu-l să săvîrșească isprăvi 
periculoase, sub pretextul de a-i aduce leacuri pentru boala 
simulată ; c) eroul trece cu bine aventurile, descoperă înșelă- 
ciunea și pedepseşte pe vinovaţi. 

18. Formula Signy: a) o soră are mai mulți frați mai mari care, 
cel mai adesea transformați, trăiesc departe de casa părintească 
şi despre care ea nu știe nimic; b) cînd află, ea pleacă în cău- 
tarea lor, îi găseşte și îi salvează. 

IV. Formula Berta. 

19. a) Copilul adevărat sau mireasa adevărată sînt trimiși de 
mamă la tatăl sau bărbatul îndepărtat împreună cu o persoană 
ajutătoare; b) pe drum, cel adevărat e constrîns de servitor să 
schimbe rolurile sau e alungat în pustietăți; c) servitorul (ser- 
vitoarea) ajunge drept copilul adevărat (sau soția adevărată) 
la curtea tatălui sau soțului și cel adevărat servitor sau prin 
pustietăţi; d) înșelătoria e descoperită și dreptatea învinge. 

V. Formula cu cumnați. 

20. Cumnatul animal: a) trei prinți fermecaţi ca animale iau 
în căsătorie surorile eroului ; b) eroul le vizitează pe toate trei; 
c) ei îl ajută la rezolvarea însărcinărilor ; d) ei sînt salvaţi de el. 

Secțiunea a doua : Formule mixte. 

Formulele despre întrecerile pentru logodnică. Peţitorii își 
expun capul pentru o fată, a cărei peţire e legată de dezlegări. 
21. Formula Oenomaos: rezolvare de sarcini grele. 

22. Formula Turandot: dezlegarea ghicitorilor. După ce mulți 
eșuează, pierzîndu-și capul, eroul izbutește să rezolve condiţiile 
puse. 

Formule cu răpiri: neizbutite și de aci smulgerea celei răpite. 
23. Formula Gudrun: răpire forțată printr-un erou sau prin- 
tr-un monstru. 

24. Formula Helena: răpire prin învoială cu iubitul. 

25. Formula Iason: răpire norocoasă și căsătoria. 

26. Formula cu răpirea hainelor și fecioara lebădă. 

27. Iarba șarpelui. | 

28. Formula Barbă albastră. 
29. Formula Skylla: a) Puterea eroului sau monstrului stă 
într-un anumit loc; b) sora falsă sau cea răpită cu puterea îi 


124 


smulge secretul prin lingușiri; c) îi ia puterea prin proprie 
acțiune sau prin trădarea secretului către altcineva. 
30. Animalele recunoscătoare. 
31. Formula piticului. 
32. Formula Bakala [sic!]. Unirea de putere uriașă, putere 
spirituală tulburată și porniri spre pozne. 
33. Formula Ion credinciosul. 
34. Travestire: a) eroul (cel mai adesea înapoindu-se în patrie) 
sau eroina fugită de acasă se travestesc, intră ca servitori și 
îndeplinesc munci de rînd; b) se fac cunoscuți de două ori; 
c) primesc locul ce li se cuvine. 
Secțiunea a treia. Formule dualiste bazate pe contrastul dintre 
lumea interioară şi cea exterioară. 
35. Formula cu Hans cel puternic. 
36. Formula Odiseu — Polyphem. 
37. Formula domnului Lazăr. Victorie îmbinată cu lăudăroşie 
goală asupra puterii demonice nedibace. 
38. Călătoria în lumea cealaltă: a) nenorocoasă ; b) norocoasă.“ 
Sistemul preconizat de von Hahn nu a avut răsunet în 
lumea cercetătorilor, dovedindu-se nepractic. Aceasta vine 
din împrejurarea că el a distins nu tipuri — formule — ci fami- 
lii de tipuri, ceea ce îngreuia enorm referirea la cutare tip de 
basm cu variantele lui. Pe alocuri, delimitarea e prea vagă, 
încît unele basme pot fi categorisite la mai multe tipuri, de ex. 
15 (cenușăreasa) și 34 (travestire). Clasificarea lui von Hahn a 
avut totuşi darul de a semnala asemănări între tipuri care 
păreau îndepărtate pînă atunci și a ușurat prin aceasta munca 
folcloriștilor următori care au pornit în căutarea unui sistem 
mai adecvat de orînduire a basmelor (XXXIII, t. I, p. 74—76). 
2. C. Litzica, după indicaţiile lui B. P. Hasdeu, a corectat 
sistemul stabilit de von Hahn, reducînd „prototipurile“ acestuia 
la următoarele 28: 
1. a) O ființă supraomenească se căsătorește cu una umană, 
punînd la nuntă o condiţie; b) omul calcă condiția și ființa 
supraumană îl părăsește; c) omul pleacă după ea și o găsește 
sau nu. 
2. a) Bărbatul lasă pe nevastă fără nici o vină; b) ea îl așteaptă 
cu credință; c) întoarcerea lui și veselia. 
3. a) Copiii nou-născuţi sînt furați și duși departe; b) mama 
e acuzată că i-a ucis; c) mama e pedepsită; d) copiii sînt regă- 
siți de tatăl lor și urmează împăcarea. 


"e 


125 


4. a) O femeie pierde soțul care pleacă în lume și se recăsăto- 
rește; b) femeia îl regăsește dar nu se poate apropia de el. din 
cauza nevestei de a doua; c) pentru daruri minunate nevasta 
a doua îi permite să vină la el; d) a treia noapte el o aude 
plîngînd şi o reia. 
5. a) O fecioară cere daruri de la un bărbat; b) îl înșeală d 
două ori, dar a treia oară e prinsă și se mărită cu el. 

6. a) Părinţii dorind un copil, la naștere, din anumită cauză, 
îl făgăduiesc dracului; b) dracul vine la termen, dar copilul 
fuge; c) dracul îl caută; d) dracul e învins. 

7. O fată e aruncată în mare împreună cu copilul născut, dar 
scapă toți și se reîntorc după cîtva timp la tatăl fetei. 

8. a) O fată de împărat e expusă unui monstru spre a fi mîncată; 
b) un erou omoară monstrul; c) urmează căsătoria. 

9. a) O mamă vitregă izgonește pe fiica bărbatului său pentru 
că e mai frumoasă; b) reușește s-o omoare; c) un erou o găsește 
moartă, o învie și pedepsește pe vitregă. 

10. a) Fratele și sora fug de vitregă; b) unul sau amîndoi sînt 
schimbaţi în fiare, dar scapă curînd de vrajă și redevin oameni. 
11. a) Spre a face o izbîndă se încearcă trei frați, dar reușește 
cel mai mic; b) învingător, scapă pe cei mai mari; c) aceștia 
vreau să-l piardă și spun că ei au reușit; d) fratele cel mai 
mic vine travestit, se descoperă și îi pedepsește. 

12. a) Sora cea mai mică e disprețuită de cele două surori 
mai mari; b) apare de două ori la curte îmbrăcată împărătește; 
c) a treia oară e recunoscută și fiul împăratului o ia de soţie. 
13. a) Doi frați gemeni pleacă în căutarea norocului; b) unul 
cade în pericol; c) celălalt aleargă și îl scapă. 

14. a) Un erou omoară pe toți zmeii, afară de unul; b) acesta 
se înţelege cu mama sau sora eroului spre a-l pierde: ea se pre- 
fac e bolnavă și îl trimite după leacuri; c) eroul scapă și-i pedep- 
sește. ; 

15. a) O soră are mai mulți frați schimbaţi în animale; b) 
pleacă în căutarea lor, îi găsește şi-i scapă. 

16. a) Adevăratul copil sau nevasta sînt trimiși la tată sau 
mire, însoţiţi de o slugă; b) pe drum copilul sau nevasta se 
rătăcesc sau schimbă locul cu sluga din cauza vreunui peri- 
col; c) ajungînd la destinaţie, sluga trăiește ca copil ori nevastă; 
d) minciuna e descoperită și pedepsită. 


mas 126 


17. a) Eroul are trei surori căsătorite după fii de împărați 
schimbaţi în fiare; b) eroul îi cercetează pe fiecare; c) ajun- 
gînd în pericol, cumnații îl scapă; d) scăpînd el, îi scapă și pe 
dînșii. 

18. Eroul nu poate căpăta mîna iubitei decît dacă va executa 
întreprinderi grele sau va dezlega enigme. 

19. a) Eroul răpește o femeie cu sau fără voia ei; b) răpirea 
poate să fie urmată de căsătorie sau nu. 

20. a) O ființă mai bătrînă, de natură demonică, oprește pe o 
ființă tînără de a deschide o ușă; b) ea nu ascultă; c) el vrea 
s-o omoare, dar nu poate. 

21. a) Forţa fizică a eroului este ascunsă într-un loc; b) o 
rudă, mamă, soră sau nevastă, află locul și demonii îi iau 
puterea; c) eroul recapătă puterea singur, sau cu ajutorul 
nevestei, dacă nu e vinovată și pedepsește pe culpabili. 

22. a) Eroul scapă de la moarte niște animale; b) ajungînd 
în pericol, acestea îl salvează. 

23. E vorba de un pitic de o tărie extraordinară, viclean și 
malițios. 

24. a) Un amic răpește o fată pentru erou și i-o duce; b) pe 
drum păsările îi spun că acasă îl așteaptă pericol și-l învață 
cum să scape, dar să nu divulge nimănui ; c) el scapă, dar divulgă 
secretul și e metamorfozat; d) eroul sau mireasa îl scapă. 

25. a) Eroul în călătorie e silit să se facă slugă; b) de două 
ori se arată sub chipul adevărat, apoi se travestește din nou; 
c) a treia oară lucrul se descoperă și eroul își reia locul. 

26. a) Eroul prinde pe demoni în cursa ce i-o pregăteau lui; 
b) îi face robi și le ia comorile. 

27. Un om slab dar șiret, prin ifos face să i se supună niște 
forțe diabolice. 

28. Un om merge în infern și după multe lupte vine iar în lume 
cu comori și cu nevasta (XXXV, p. 2613—2616). | 

Reducerea numărului grupelor de tipuri face sistemul Has- 
deu-Litzica și mai nepractic. Nu a fost adoptat de nimeni 
în vreo culegere sau studiu, deși cunoaşterea lui amănun- 
țită ajută la detectarea asemănărilor între unele tipuri de 
basme. 

3. Lazăr Şăineanu preconizează o clasificare care pornește. 
de asemenea de la sistemul lui J. G. von Hahn spre a ajunge 
la o orînduire întrucîtva diferită. Dacă Hahn lua ca bază 
categoriile de relații ale individului cu lumea înconjurătoare, 


— — c m e 


an 


| 
| 


|} 


127 


Șăineanu pune în centrul sistemului natura ideilor fundamen- 
tale oglindite în basme. De aceea, el împarte basmele în sec- 
țiuni, cicluri şi tipuri. Sistemul de subordonare reamintește 
îndeaproape pe cel al lui J. G. von Hahn, dar ideile călăuzi- 
toare sînt de data aceasta de natură mitică, etică sau psiholo- 
gică. El păstrează de asemenea numirile mitologice sau cele 
devenite celebre ale celor mai multe tipuri. Schema e urmă- 
toarea: 

Secțiunea întîi: povești mitico-fantastice 
1. Ciclul om-animal (părăsire provizorie) A. tipul Amor și 
Psyche (bărbatul animal); B. tipul Melusina (femeia animal); 
C. tipul Neraida (femeia lebădă). 
2. Ciclul femeie-plantă: A. tipul Daphne (zînă-arbore); B. 
tipul cele trei năramze (zînă-fruct). 
3. Ciclul interzicerilor: A. tipul locurilor oprite (tabu); B. tipul 
camerei oprite (Barbe-bleue). 
4. Ciclul juruinţelor: A. tipul Iephta (juruință inconștientă); 
B. tipul zînelor promise (Tinerețe fără bătrînețe). 
5. Ciclul metamorfozelor: A. tipul Iason (conflict magic); 
B. tipul copiilor de aur („substituțiune.”) 
6. Ciclul descinderilor infernale: A. tipul Teseu (coborire pe 
tărîmul celălalt); B. tipul Hesperidelor (mere de aur); C. tipul 
deceurilor (întrebări mistice). 
7. Ciclul ascensiunilor aeriene: A. tipul arborele ceresc; B. 
tipul animale-cumnaţi. 
8. Ciclul expunerilor: A. tipul Andromeda (fecioară expusă 
unui balaur); B. tipul Danae (copii expuşi pe apă). 
9. Ciclul isprăvilor eroice: A. tipul apă vie și apă moartă; 
B. tipul Ileana Cosînzeana (fecioara cu părul de aur). 
10. Ciclul fecioarei războinice (schimbarea sexului). 

Secțiunea a doua: povești etico-mitice (psihologice) 
1. Ciclul celor trei frați: A. tipul fraților perfizi; B. tipul tova- 
rășilor năzdrăvani. 
2. Ciclul celor doi frați: A. tipul Dioscurilor (frații gemeni); 
B. tipul celor doi frați de cruce. 
3. Ciclul animalelor recunoscătoare. 
4. Ciclul femeii perfide: A. tipul Scylla (mamă ori soră perfidă) ; 
B. tipul Dalila (soţie ori iubită perfidă). 
5. Ciclul incestului: A. tipul Peau d'âne („străvestire“); B. 
tipul fetei cu mîinile tăiate. 


128 


6. Ciclul mamei vitrege: A. tipul Holle (fata roaba casei); 
B. tipul Cenușereasa (fata cu condurul); C. tipul Phryxos 
(prefacere în cerb); D. tipul Rodia (rivalitate între mamă și 
fiică). pe: f 

7. Ciclul pețirilor: A. tipul Oedip (enigme); B. tipul Enomaos 
(sarcine). ; 

8. Ciclul fatalității: A. tipul Moira (ursita); B. tipul Nemesis 
(dreptatea divină). 

9. Ciclul uriașilor şi piticilor: A. tipul Polyphem. (uriașul 
orbit); B. tipul Mirmidon (piticul minunat), 

10. Ciclul omului viteaz: A. tipul Orion (naștere minunată); 
B. tipul Hercule-Păcală (voinicul isteţ). 


Secțiunea a treia: Povești religioase (legende) 
1. Ciclul lui Dumnezeu: A. tipul dorințelor; B. tipul talisma- 
nelor. 
2. Ciclul necuratul. 
3. Ciclul morţii: A. tipul moartea ca cumătră; B. tipul călă- 
toria morții. Í 

Secțiunea a patra: povești glumete (snoave) 
1. Snoave 
2. Ciclul fetei istețe 
3. Ciclul lui Păcală. 


Adaos: fabula animală 

Deficiența de căpetenie e aceeași ca și la von Hahn: basmele 
propriu-zise sînt reduse la cele 46 tipuri, în vreme ce snoavele 
și basmele despre animale sînt expediate în abia cîteva tipuri. 
Arbitrarul reducției la numai cîteva tipuri e simţit și de Şăineanu 
în repetate rînduri, atrăgînd atenția asupra distribuirilor 
artificiale și paralelismelor. Caducitatea clasificării se trage din 
conflictul dintre temă și episod în a-și disputa întîietatea care 
va constitui mereu dificultatea de căpetenie în orînduirea 
narațiunilor complexe, alcătuite din mai multe episoade, a 
căror posibilitate de combinare depășește prevederile siste- 
matizatorilor (LXXXIII, p. 228—230, 954—961). 

_4. După întemeierea asociației folcloriste Folkłore Fellows 
(Folkloristischer Forscherbund) în 1907, s-a pus în lucru un 
catalog tipologic al poveştilor care să înlăture neajunsurile 
sistemelor anterioare și să constituie în același timp un sistem 
clar și practic de referiri care să înlocuiască folosirea titlurilor. 
Ca punct de plecare, s-a hotărît ca naraţiunile să fie orînduite 


129 


în tipuri și fiecare tip să primească un număr care să-i fie siglă 
de identitate. Catalogul a fost elaborat de finlandezul Antti 
Aarne, pornind de la sistemul danez de organizare a poveștilor 
din arhiva daneză de folclor (creat de Svend Grundtvig) și 
ajutat de sugestiile folcloriștilor Kaarle Krohn, Oskar Hackman, 
Axel Olrik, Johannes Bolte și Carl Wilhelm von Sydow. Ver- 
zeichmis der Mărchentypen (1910) deschide o nouă eră în cer- 
cetarea narațiunilor populare prin stabilirea unui sistem de 
clasificare ce s-a dovedit adecvat și mai ales practic, cu toate 
deficiențele ce i se vor semnala cu trecerea vremii. Catalogul 
tipologic întocmit și publicat de Aarne cuprinde numai trei 
specii narative: basmul despre animale (tipurile 1—299), 
basmul propriu-zis (tipurile 300—1199) și snoava (tipurile 
1200—1960). Legenda propriu-zisă a fost lăsată de-o parte 
din pricina caracterului ei local. Specia basmelor propriu-zise 
a fost împărțită în continuare în patru subspecii: A. basme 
fantastice (Zaubermărchen, AT 300—749), B. basme-legende 
(Legendenartige Mărchen, AT 750—849), C. basme nuvelistice 
(Novellenartige Märchen, AT 850—999) și D. basme despre 
dracul (uriașul) cel prost (AT 1000—1199), iar la snoave au 
fost inserate așa-zisele povești mincinoase (Liigenmărchen, 
AT 1875—1960). Această clasificare a fost apoi adoptată în 
cataloagele naționale, precum și în colecțiile de povești întocmite 
științific, pe alocuri cu unele devieri și corectări. Ea a rămas în uzul 
ştiinţific curent, chiar dacă terminologia speciilor și subspeciilor 
a întîimpinat obiecţii și a fost pe alocuri înlocuită cu cea propusă 
de C.W. von Sydow (LXXXI, p.60—86). Catalogul lui Aarne 
e o tipologie, o listă de tipuri orînduite pe specii (și subspecii), 
avînd la bază narațiunile în întregime, așa cum circulă ele. 
Cu toate acestea, uneori Aarne s-a abătut de la acest principiu, 
fărîmițind unele narațiuni în părți componente, în episoade 
și diîndu-le acestora numere independente. Așa a procedat 
la poveștile despre dracul cel prost (orînduite ca atare de O. Hack- 
mann), apoi pe alocuri la basmele despre animale și la unele 
snoave, unde episoadele componente sînt combinate în chipuri 
felurite lăsînd povestitorului posibilitatea de a le înlănțui 
mereu în altă ordine și alcătuire. Tipurile au fost grupate în 
familii după natura personajului principal. Astfel, basmele 
despre animale au fost împărțite în 7 grupe: animalele de 
pădure (AT 1—99), animalele de pădure și domestice (AT 
100—150), omul și animalele pădurii (AT 151—199), animalele 


_—_ — E E 


130 


domestice (AT 200—220), păsările (AT 220—249), peştii (AT 
250—280) și ultima grupă, alte animale și obiecte (AT 280—299). 
Basmele fantastice au fost grupate după calitatea supranaturală 
dominantă: adversar supranatural (AT 300—399), soț (soție) 
supranatural (fermecat, AT 400—459); sarcini supranaturale 
(AT 460—499); ajutoare supranaturale (AT 500—559); obiect 
supranatural (AT 560—649); putere sau știință supranaturală 
(AT 690—699) și alte momente supranaturale (AT 700—749). 
Basmele legende nu au subîmpărțiri, dar tipurile sînt orînduite 
după gradul personajului sfînt, începînd cu Dumnezeu, conti- 
nuînd cu diavolul și sfîrșind cu sfinții. După cum a arătat și 
Aarne, delimitarea acestora de legende e incertă, ceea ce a dus 
la unele confuzii și soluţii arbitrare în cataloagele naționale. 
Basmele nuvelistice au fost orînduite după profilul personajului 
feminin, distingîndu-se la urmă o grupă a basmelor despre 
soartă și hoți (AT 930—999). Snoavele au ca primă categorie 
cele despre idioţi (AT 1200—1349), urmată de snoavele despre 
căsătoriți (AT 1350—1439), snoavele cu femeia (fata) personaj 
principal (AT 1440—1500), cele cu un bărbat (băiat) ca personaj 
principal (AT 1500—1729), snoave despre popi (AT 1730—1874). 
Pentru a da posibilitatea întregirii catalogului tipologic cu alte 
tipuri ce se vor descoperi în repertoriile naționale, Aarne a 
lăsat numere libere nu numai la specii și subspecii ca atare, 
ci chiar la grupele mai mici. În consecință, tipurile stabilite 
de el ocupă mai puțin de o treime din totalitatea numerelor: 
în cele 1960 numere de tipuri se află abia 587 tipuri de povești 
aparținînd celor trei specii. Mai mult, în cazul cînd nu mai 
există loc liber printre numere, noul tip de orînduit va fi așezat 
la numărul care i se potrivește cel mai mult în grupa respectivă, 
adăugîndu-se cifra romană la cifra arabă: 300 I etc. De asemenea, 
subtipurile sînt așezate distinct, adăugîndu-se la numărul 
tipului majusculele A B C etc. pentru fiecare subtip. Catalogul 
elaborat de Aarne a fost revizuit și lărgit de două ori de Stith 
Thompson: The Types of the folk-tale (1928) și The Types 
of the Folktale-second revision (1961). În ediția din 1928, 
Thompson a adăugat mai multe tipuri din noile colecții de 
folclor, lărgind și numerotația de la 1960 la 2411, cu noua 
subspecie a poveştilor cu formule, și anume povești cumulative 
(AT 2000—2199) urmate de cele neterminabile şi neclasifi- 
cabile (AT 2200—2411). 


131 


Thompson a introdus în tipologia astfel revizuită și cri- 
teriul valoric, atestat de frecvența tipurilor. Ca atare, el a 
împărțit catalogul în două părţi, cea dintîi cuprinzînd tipurile 
întîlnite la două sau mai multe popoare (dar pe alocuri se văd 
variante provenite numai de la un singur popor), iar cea de-a 
doua, tipurile foarte rare sau de o autenticitate dubioasă, 
numărul acestora din urmă fiind urmat de un asterisc (ori mai 
multe), spre a fi distinse în acest fel de cele din prima parte. 
De asemenea, el a compartimentat în continuare, distingînd 
noi grupe tematice în cadrul categoriilor delimitate de Aarne, 
fără să schimbe vreunul din numerele stabilite de acesta. 
Pentru mai multă claritate, Thompson a schițat tipul mai 
detaliat decît Aarne (care la unele povești bine cunoscute 
din colecția Grimm s-a mulțumit să indice doar titlul și replica 
caracteristică, la altele ideea tematică), pe alocuri defalcînd 
rezumatul în episoade (numerotate cu cifre romane) și motive 
(numerotate cu minuscule). Bibliografia variantelor e mult 
mai bogată decît cea dată de Aarne, Thompson indicînd și 
studiile care s-au ocupat cu acel tip, publicate atît în volume, 
cît și în periodice. Ediţia din 1961 reprezintă o îmbogățire 
substanțială a celei din 1928, utilizînd noile colecții şi studii 
date la iveală între timp. De deosebită atenție s-a bucurat 
basmul indian. Cele două părți ale catalogului din 1928 au fost 
contopite într-una singură, dar consemniînd cele rare sau dubi- 
oase prin litere mici. Pentru a evita numărul mare de asteriscuri, 
Thompson a folosit la noua ediție majusculele urmate de un 
asterisc pentru a indica tipuri diferite (de ex.: 879 A*,879 B*, 
879 C* etc.), care nu trebuie confundate cu subtipurile, dife- 
rențiate numai cu majuscule (de ex.: 920 cu 920 A, 920 B, 
920 C, 920 D). Procedeul a pricinuit neclarități, pe alocuri nu e 
evident dacă autorul a vrut să delimiteze un tip sau un subtip. 
A crescut de asemenea minuţiozitatea analizei tipurilor: la 
basmele mai lungi, după rezumatul, adesea parcelat în epi- 
soade, autorul a adăugat lista motivelor componente potrivit 
indicelui stabilit în al său Motif-index of folk-hterature (1932— 
1936), la celelalte e inserată în rezumatul tipului referirea la 
motivul respectiv. 

Utilitatea acestui catalog nu mai e contestată de nimeni, 
cu toate numeroasele obiecții ce i s-au adus. Grupele tematice 
din cadrul speciilor (și subspeciilor) după calitatea perso- 
najului nu sînt întotdeauna cele mai potrivite, întrucît dau 


132 


naștere la suprapuneri în o seamă de cazuri și de aci la orînduiri 
arbitrare: un tip nou poate fi orînduit, de ex. atît la adversari 
Supranaturali, cît și la sarcini supranaturale etc., fără a se 
putea. decide care aspect precumpănește. La snoave, criteriul 
nu e unitar, căci unele grupe sînt deosebite după calitatea 
psihologică a personajului principal (snoave despre proști), 
altele după sex (despre femei, bărbaţi) sau profesie (despre 
preoți), încît unele tipuri dintr-o grupă pot fi tot atît de bine 
așezate în cealaltă (la cele despre soți femei, bărbați se întîlnesc 
și snoave cu femeia proastă sau bărbatul prost — AT 1384 = 
bărbatul caută mai proști decît nevastă-sa, AT 1540 = omul 
venit de pe cealaltă lume, AT 1685 = flăcăul prost în pețit 
etc.). Dar atari neajunsuri sînt neînsemnate și într-un fel de 
neevitat (cu cît grupele sînt mai mici, cu atît posibilitățile 
de suprapunere mai numeroase). Deficiența de căpetenie 
provine din faptul că la stabilirea tipurilor, Aarne a cunoscut 
prea puţine variante și mai cu seamă de proveniență regională: 
variantele finlandeze, daneze (sistematizate de S. Grundtvig) 
și din colecția fraților Grimm. Cînd au fost conspectate şi 
variantele din restul Europei, s-a văzut că tipurile au altă 
configurație și că spațiul rămas liber nu mai permite încadrarea 
tuturor ca tipuri (sau măcar ca subtipuri). Noile basme aveau 
episoade comune cu unele tipuri, iar parte din ele cu alte tipuri, 
încît pentru încadrarea lor în sistemul Aarne-Thompson era 
nevoie de două sau chiar mai multe cifre, ceea ce nu corespunde 
realității narative, variantele naționale nefiind suma exactă 
a tipurilor indicate prin numerele sistemului. Nici desemnarea 
cu ajutorul indicării tipului și episoadelor nu e salutară decît 
în unele cazuri, ca să nu mai amintim de faptul că o seamă 
de tipuri nu au această parcelare în episoade. Mobilitatea 
folclorică e mai mare de cum se credea, și mai cu seamă vie 
acolo unde basmul se mai cultivă încă și printre maturi, încât 
o narațiune din episoade felurit combinate e de fapt un tip 
independent și trebuie privit ca atare, nu fărîmițat în confor- 
mitate cu un sistem orînduit după o parte a Europei nordice 
şi centrale. În fața unui atare tip care apare drept conglomerat 
dacă e raportat la tipologia Aarne-Thompson, cercetătorii sînt 
ispitiți să creadă că într-adevăr acel tip e un rezultat al con- 
taminării de către povestitor al narațiunilor „clasice“, pe cînd 
în realitate el provine ca atare din tradiția îndelungată. Ceea 
ce se dovedește întrucîtva constant, drept nucleu care își 


133 


păstrează esența, este episodul (sau componenta lui mai mică, 
motivul) și se pare că în acest sens se lucrează la institutul 
Encyhlopădie des Mărchens de la Göttingen pentru a remedia 
neajunsurile provenite din configurarea tipurilor după un număr 
restrins de variante. S-a văzut apoi că la snoave numărul 
afectat tipurilor e cu totul neîndestulător pentru a putea 
încadra repertoriile unor popoare care au mai multe mii de 
atari tipuri. 

5. Folcloristul danez Arthur Christensen a propus un nou 
sistem de clasificare în lucrarea Motif et thème (1925). În fapt, 
el reia ideea fundamentală a lui von Hahn de a încadra materia- 
lul folcloric într-o construcție logică. La baza sistemului său 
stau relațiile dintre individ și lumea înconjurătoare. El a sta- 
bilit că toate ideile pot fi orînduite în 6 grupe tematice: 1) tem- 
perament ; 2) finețe; 3) prostie; 4) greșeală; 5) destin; 0) con- 
secințe. La aceste grupe, Christensen a mai adăugat o listă 
de motive (episoade) care nu reflectă nici relaţiile individului 
cu lumea, nici viața. La acestea, preponderentă e acțiunea, 
nu gîndurile (tabu, desfacerea vrăjii, oracol, formule de incan- 
tație etc.). Ultima grupă a acestor elemente incidentale e alcă- 
tuită din motivele ce oglindesc concepţiile metafizice, morale, 
psihologice sau politice, cu subgrupele: cauză și efect, aparență 
și realitate, soartă etc. De aci se vede cu ușurință incoerența 
clasificării lui Christensen: aspectele esenţiale, definitorii ale 
mentalității populare, le așază la urmă, într-o grupă cu anexe 
de mică importanţă. Sistemul de clasificare s-a dovedit apoi 
nepractic prin încercarea de a compartimenta realitatea poetică 
în rubrici logice, mult prea neîncăpătoare față de multilaterali- 
tatea universului poeziei. Arhitectonica lui a rămas în faza 
încercărilor, alături de cele anterioare (XXXIII, t.I, p. 76—77). 

6. Pastorul sas Adolf Schullerus a clasificat poveştile româ- 
nești după tipologia stabilită de Aarne: Verzeichnis der rumäni- 
schen Märchen und Mărchenvarianten (1928). Schullerus a par- 
curs bibliografia accesibilă aproape în întregime: colecţiile prin- 
cipale și cele mai multe din cele de a doua mînă, apoi revistele 
de folclor și bună parte din cele literare care au publicat și 
folclor, anterioare anului 1927. Cum subliniază în prefață, nu 
a avut pretenţia de a fi exhaustiv, în primul rînd din carențe 
bibliografice, unele publicații nemaifiind accesibile, apoi din 
imposibilitatea unui singur cercetător de a străbate toate ziarele 
şi calendarele. În excerptarea variantelor se văd totuşi și 


ee 134 


omisiuni, inerente unei munci de atari proporții bibliografice 
la un cercetător de vîrstă înaintată. Ierarhizarea colecțiilor în 
cele trei categorii potrivit autenticității lor nu e suficient de 
critică, cu unele fiind prea indulgent, iar cu altele nejustificat 
de sever (N. D. Popescu e aşezat în categoria A, dar Sevastos 
în categoria C, deși Popescu întrece pe Sevastos în inter- 
vențiile personale. C. Rădulescu Codin și D. Stăncescu au unele 
volume trecute la categoria B, deși de autenticitate neîndoielnică, 
în vreme ce I. Slavici apare numai în categoria A etc.). Schulle- 
rus a avut greaua sarcină de a găsi locul potrivit celor mai multe 
tipuri care nu își aveau numărul stabilit în tipologia internațio- 
nală. Soluția nu e totdeauna cea indicată, căci el s-a lăsat călău- 
zit de prezența unui episod comun pentru a rubrica toate varian- 
tele la un tip față de care totuși diferă, cum a procedat la AT 300. 
La grupa basme-legende (AT 750—849) a inserat o seamă de 
narațiuni despre sfinți care sînt legende în înțelesul propriu. 

Schullerus a căutat să completeze tipologia internațională, 
dar s-a oprit la jumătatea drumului, ceea ce e total neştiințific 
în elaborarea unui catalog tipologic care presupune o conspectare 
exhaustivă măcar a materialului publicat. El adaugă la finele 
catalogului trei anexe, două despre legende (I legende cu cuprins 
moral, II povești despre origini) și una cu snoave despre țigani 
(la care menţionează că reprezintă doar o selecție). Cît de selec- 
tive sînt toate cele trei anexe se poate vedea din puținătatea ti- 
purilor: 22 la legendele cu cuprins moral, 128 la cele etiologice 
și abia 16 din snoavele despre țigani. Cu toate acestea, ele au 
contribuit la cunoașterea legendelor românești printre cercetă- 
torii străini și folosul ar fi fost și mai mare dacă Schullerus ar fi 
dat rezumate mai întinse care să-l dispenseze pe străinul necu- 
noscător al limbii române de a mai recurge la textul românesc 
a] variantelor. Căci scăderea supărătoare a catalogului întocmit 
de Schullerus este tocmai scurtimea exagerată a rezumatelor 
tipurilor. Tipurile prezente în catalogul lui Aarne nu mai aveau 
nevoie de un rezumat dacă tipul românesc nu devia față de cel 
internațional, fiind suficient numărul și titlul. Tipurile (sau epi- 
soadele) noi aveau însă nevoie de o prezentare mai detailată din 
care să rezulte cu claritate profilul tipului (sau episodului). 
Dar ce se poate înțelege din simple titluri ca: „534* Schlange 
als Helfer“ (şarpele ca auxiliar), „610 I* Wasser zum Heilen der 


O 


135 


Blinden“ (apă pentru vindecarea orbilor), „812 A* Vom Teufel 
gereitet, der die Rätsel nicht lösen kann“ (salvat de la diavol cel 
ce nu poate dezlega ghicitoarea) etc. ? 

7. Stith Thompson a dus mai departe sistemul de clasificare, 
luînd ca bază nu naraţiunile în întregime, cum circulă ele, ci 
părțile lor componente, adică acele unități mai mici, dar stabile, 
care se pot combina felurit în narațiunile populare. Motif-index 
of Folk-literature, a classification of narrative elements in folk- 
tales, ballads, myths, fables, mediaeval romances, exempla, 
fabliaux, jest-books and local legends, în 6 volume (1932—1936, 
a doua ediție 1955—1958) are în vedere, cum se arată în subtitlu 
nu numai poveştile, ci toate narațiunile populare în proză și 
versificate, precum şi narațiunile semiculte. În prefață, Thom- 
son explică necesitatea unui asemenea inventar clasificatoriu: 
tipologia Aarne se potrivește poveştilor din Europa, dar în afara 
continentului e aplicabilă la foarte puţine poveşti. Cu toate 
acestea, între narațiunile europene și cele extraeuropene există 
asemănări multe și vizibile, dar nu în tipuri ca atare, ci în 
motivele componente. Abia un catalog al motivelor narative 
tradiționale de pe tot globul devine adevăratul instrument de 
orientare al cercetătorului în acest domeniu pentru a urmări 
similitudinile și eventualele filiații. Motivul e desprins în unitatea 
lui intrinsecă, indiferent de specia din care provine și fără alte 
ierarhizări, în afară de cel tematic. Întreg materialul epic e com- 
partimentat în 23 grupe tematice, numerotate de la A la Z. 
Orînduirea acestora e orientată de la mitologie şi supranatural 
la realist și chiar umoristic, dar, cum remarcă Thompson, atare 
progresiune nu e vizibilă în întreg sistemul, a doua jumătate fiind 
realistă în aproape totalitatea ei. În cadrul fiecărei grupe sînt 
eșalonate alte subgrupe cu alte subîmpărțiri în continuare, 
delimitate prin cifre arabe de la 0 la 100 (de ex. Ag— Ag 
Creatorul, Ag— A Originea și natura creatorului, Asọ — A, 
Tovarășii și sfătuitorii creatorului etc. AsooAag Zeii (Aso — 
Ap Zeii în general, Az09— As Zeii lumii de sus etc.). Sistemul 
de subordonare merge pînă la submotiv prin folosirea în conti- 
nuare a sistemului cifric delimitat prin puncte intermediare 
(de ex.: A 112. Naşterea zeilor. 112.1. Zeu provenit din incest. 
112.1.1. Zeu din incestul dintre tată-fiică). Spre deosebire de 
tipologia lui Aarne, motivul este denumit nu numai printr-o 
cifră, ci și prin inițiala grupei tematice. Thompson a stabilit 
următoarele grupe de motive epice: A. motive mitologice (crea- 


136 


tor, zei, crearea lumii, crearea animalelor) ; B. animale; C. tabu; 
D. magie; E. mortul; F. minuni; G. căpcăuni (uriași, vrăjitoare), 
H. încercări (de înțelepciune, de vitejie) ; J. înțeleptul și nebunul 
(purtare înțeleaptă și neghioabă, inteligență, nebunie); K. de- 
cepții ; L. inversarea norocului; M. deciderea viitorului; N. noroc 
și destin; P. societate (clase sociale, familie, profesii, obiceiuri) ; 
Q. recompense și pedepse; R. captivi și fugari; S. cruzime 
nenaturală ; T. sex (iubire, căsătorie, naștere); U. natura vieţii; 
V. religie; W. trăsături de caracter; X. umor; Z. grupe misce- 
lanee de motive (formule, simbolism, eroi, excepţii unice, motive 
neclasificate). Grupele nu sînt egale ca pondere, dar sistemul 
de a ierarhiza motivele prin subordonări cifrice s-a dovedit 
practic, încît Motif-index-ul lui Thompson a devenit cu totul 
util. Materialul sud-est-european este reprezentat sporadic, 
iar cel românesc lipsește total, dar autorul atrage atenția că 
nu a năzuit la o înregistrare bibliografică exhaustivă, încît citi- 
torul nu trebuie să creadă că motivul e atestat numai la popoa- 
rele citate (LXXXVI, p. 422—428). 

8. Legendele au fost clasificate felurit, distingîndu-se de obicei 
legendele istorice de cele etiologice, mitologice și religioase. În 
vremea din urmă, Societatea internațională pentru cercetarea 
naraţiunilor populare a adoptat clasificarea legendelor în patru 
categorii tematice: I legende etiologice și escatologice; II le- 
gende istorice ; III legende mitice (ființe și puteri supranaturale) ; 
IV legende religioase (mituri despre zei și eroi). Pentru evitarea 
îndoielilor, la unele din ele s-au stabilit și subcategoriile în ordi- 
nea firească. Astfel, legendele istorice cuprind: A. geneza locu- 
rilor de cultură și a bunurilor culturale; B. legendele despre lo- 
calități ; C. legende despre preistorie și istoria veche; D. războaie 
și catastrofe; E. personalități proeminente; F. distrugerea unei 
ordini existente. Legendele mitice au subcategoriile: A. soartă ; 
B. moarte și morți; C. locuri bîntuite de spirite și apariția spi- 
ritelor; D. procesiuni și lupte de spirite; E. popas pe cealaltă 
lume; F. spirite ale naturii; G. spirite ale locașurilor culturale; 
H. ființe metamorfozate; I. dracul; K. demonii bolilor; L. per- 
soane cu însușiri și puteri supranaturale (magice) ; M. animale și 
plante mitice; N. comori (LXXXIX, p. 424—425). 

Legendele românești au fost clasificate în tipologia biblio- 
grafică (gata pentru publicare de mai mulţi ani) în aceleași patru 
categorii mari, decît că ordinea lor diferă întrucâtva, iar subca- 
tegoriile sînt reduse la specificul tematic românesc. Astfel, 


137 


I legendele etiologice (10001 — 13035) cuprind creatorul (şi 
ajutoarele), cosmosul, plantele, animalele, omul, popoarele, 
toponimia și onomastica ; II legendele mitologice (13055—13895) 
cuprind legendele despre soartă, moarte și morți, spiritele naturii, 
metamorfozați, dracul și ajutoarele, ființe cu însușiri magice, 
ființele și plantele mitice, popoare mitice și comori ; III legendele 
religioase (13 925—14 551) au subcategoriile: legende biblice, 
sfinți și sărbătorile lor, alte sărbători, zilele sfinte ale săptămînii ; 
IV legendele istorice (14571—16103) cuprind: legende despre 
figurile istorico-fantastice, figurile istorice ale altor popoare, 
regii dacilor, figurile istorice ale poporului român (conducători 
de răscoale, haiduci, voievozi, domnitori, figuri feminine, alte 
figuri istorice și locale), evenimentele istorice și locale, întîmplări 
din trecut. 

9. Alături de sistemul de clasificare a snoavelor adoptat de 
Aarne-Thompson care s-a dovedit prea neîncăpător atît în ce 
privește grupele tematice, cît mai cu seamă numerele afectate, 
au fost elaborate altele pentru a oglindi cît mai fidel specificul 
acestei specii. Siegfried Neumann a propus în 1963 orînduirea 
snoavelor în trei grupe mari: 1. sociale (snoave despre domni, 
țărani, slugi, meseriaşi, orășeni și supuși, preoți) ; 2. ciclizate în 
jurul unei persoane (Eulenspiegel, regele Fritz etc.) ; 3. cu conținut 
general (iubire și căsătorie, căsnicie, tînărul, dans și petrecere) 
(XIII, p. 147). Lutz Rorich a prezentat într-o comunicare la 
congresul Societăţii internaționale pentru cercetarea narațiu- 
nilor populare din 1969 următoarea propunere de clasificare a 
snoavelor și glumelor: A. conflicte pe bază de limbă ; B. conflicte 
cu logica; C. conflicte cu realitatea (narațiuni parodistice, min- 
cinoase) ; D. conflicte cu morala ; E. conflicte între sexe; F. con- 
flicte cu slăbiciuni omeneşti; G. conflicte sociale și H. conflicte 
politice, etnice și confesionale. Institutul Encyclopădie des 
Mâărchens din Göttingen a adoptat clasificarea snoavelor după 
conținut și natura poantei, stabilind trei categorii mari: 1. ati- 
tudini și trăsături de caracter; 2. conflicte sociale (relații de fa- 
milie, relații de clasă și de profesie) ; 3. narațiuni batjocoritoare 
(jocuri de cuvinte, persiflarea unor persoane). 

Clasificarea adoptată în tipologia bibliografică a snoavelor 
românești (LXXX, t. I, p. IX—X) se apropie întrucîtva de cea 
precedentă. Ea a fost orientată pentru a oglindi defectul sati- 
rizat, începînd cu cele care au implicații mai largi din relaţiile 
sociale pînă la cele inofensive de natură fiziologică. Atare clasi- 


138 


ficare e în concordanță cu specificul snoavei de a avea în centrul 
atenției personajul negativ. În acest sistem de clasificare a snoa- 
velor românești au fost stabilite patru categorii tematice cu 
un număr variabil de subgrupe: I. relaţii sociale (3000—3328, 
Păcală, stăpîn-slugă, autorități laice și religioase) ; II. relații de 
familie (3340—3643, soţ-soţie, părinți-copii, frați-surori, alte 
rudenii, nași-fini) ; III. deficiențe și trăsături psihologice (3650— 
5862, prostie, istețime, răutate, lăudăroșenie, lăcomie, zgîrcenie, 
lene, murdărie, cîrcotă, beţie, hoţie îndemînatecă și neîndemîna- 
tecă, batjocoriri, snoave pseudoexplicative, ignoranță naivă, 
meserii necalificate, neatenţie, lașitate) ; IV. deficiențe fiziologice 
(5870—5886, surditate, gîngăveală, nevedere etc.). Tipologia 
bibliografică a snoavelor românești mai are un adaos de glume 
din viața militară (5895—6029) şi de anecdote (6036—6236). 

10. Dumitru Caracostea a căutat un sistem de clasificare 
lipsit de deficiențele celor anterioare, pornind de ia faptul ele- 
mentar că arta reflectă viața: formele de viață socială și de 
muncă determină suprastructurile literare. Deși mai întîi clasi- 
ficarea a fost propusă numai pentru baladele populare în vederea 
întocmirii corpus-ului lor în 1948, ea a fost apoi lărgită pentru 
întreg domeniul folclorului și al literaturii culte. Plecînd de la 
constatarea că în literatură există totdeauna un raport (sau un 
conflict) între doi protagoniști, chiar dacă aparent e numai unul, 
ca în lirică, deoarece și aici insul destăinuitător presupune un 
rezonator (un martor etc.), el a stabilit grupele tematice după 
natura relaţiilor dintre aceștia. Orinduirea celor 12 grupe e 
crescîndă, de la lumea familială la cosmos: I. părinţi-copii; 
II. iubit-iubită ; III. soț-soție; IV. frate-soră; V. soacră-noră ; 
VI. alte rudenii (inclusiv naș-fin, frați de cruce); VII. relațiile 
cu natura și ființele naturii; VIII. muncile profesionale; 
IX. conflictele de clase sociale; X. haiducia și revoltele; XI. 
vitejii și cotropitorii; XII. relaţiile cu forțele supranaturale per- 
sonificate. S-ar părea, la prima vedere, că grupa VII (natura) 
e discordantă în sistemul stabilit, dar și aici natura înconjurătoare 
e concepută a fi sensibilă, părtașă la frămîntările omului. Ea este 
cel puțin un organ rezonator al durerilor și bucuriilor umane, de 
aceea e invocată ca martoră în efuziunile lirice; uneori chiar se 
supune dorințelor protagonistului liric sau epic. Sistemul pre- 
conizat de Caracostea se dovedește neaşteptat de organic, nu 
numai pentru că orînduiește faptele poetice de la cele de impor- 
tanță mai redusă la cele cu implicații cosmice, dar pentru că acestei 


Pai 


139 


ierarhii de la simplu la complex îi corespunde în chip paralel 
complexitatea crescîndă a speciilor literare, de la cîntecul de 
leagăn și doină la basmul ce oglindește întregul univers accesibil 
închipuirii umane. În plus, sistemul lui Caracostea mai oferă 
posibilitatea unei întreite clasificări în trei serii tipologice, care 
se eșalonează de asemenea ierarhiei simplu-complex: 1. o tipo- 
logie a imaginilor, pornind de la cuvîntul-metaforă, celula expre- 
sivă ireductibilă oferită de însăși limba vorbită; 2. o tipologie 
a motivelor; 3. o tipologie a tipurilor propriu-zise. Tipologiile 
imaginilor și motivelor depășesc limitele speciilor folclorice, deși 
în chip practic se elaborează întîi tipologia imaginilor sau moti- 
velor dintr-o specie folclorică, pentru a fi extinsă apoi și la ce- 
lelalte. Atari tipologii de imagini și motive permit descoperirea 
legăturilor ascunse, de mare adincime, dintre speciile folclorice 
și pun în lumină celulele literare din care sînt plămădite crea- 
ţiile populare, inclusiv acele șabloane, formule, strofe călătoare 
etc. semnalate mai de mult de cercetătorii folclorului. Posibili- 
tatea de a fi extins și la literatura cultă îi mărește considerabil 
utilitatea: sistemul Caracostea va putea oferi în viitor instru- 
mentul de cercetare ideal, acel dicționar universal de imagini, 
motive și tipuri din creația populară și cultă, în ierarhia organică 
de la simplu la complex și în permanentă concordanță cu formele 
de viaţă socială oglindite de fenomenele literare la diferitele ni- 
veluri de creativitate (XX, îndeosebi p. 50—57, 78—89). 


Clatină-munţi v. Tovarăși năzdrăvani 


Cocoş. Cintatul lui noaptea la intervale fixe a generat legende 
despre însușiri miraculoase. C. cîntă noaptea după ce aude toaca 
din cer. Cel ce cîntă mai întîi, e năzdrăvan. De acesta fuge dia- 
volul și celelalte spirite rele, de aceea după cîntatul lui se poate 
porni la drum (LIII, p. 289—290). C. năzdrăvan a putut învia 
din oasele lui în vremurile de demult (52, p. 432). El e năzdrăvan 
„fiindcă are la coadă o pană năzdrăvană. De cu seară, pana aceea 
este lăsată în jos. Cocoșul adoarme și el. Pana năzdrăvană însă 
se ridică, tot se ridică. La miezul nopții, ea stă drept în vîrful 
cozii, sus, și cocoșul după asta cunoaște ceasurile lui și ţipă: 
cucuriguuu!“ (38, p. 60). E năzdrăvan fiindcă a fost blagoslovit 
de Hristos. „De nu era cocoșul, nici D1 Christos n-ar fi înviat“ 
(52, p. 432). A înviat din borșul de pe masă, stropind cu pistrui 


140 


pe cei din jur (ibid., p.41). Dracul a făcut rămășag cu Dumnezeu 
că va stăvili Prutul ca să înece pămîntul. S-a speriat de cîntatul c. 
și a fugit (ibid., p. 434). În culmea Vulcoi din Munţii Apuseni, 
se auzea cîntînd un c. în fundul unui crater „mai ales spre săr- 
bători“. El anunţa un zăcămînt aurifer pe care l-au descoperit 
minerii din Bucium-Sat. De atunci, mina s-a numit „Baia Coco- 
șului“ (43, p. 60—62). Dumnezeu i-a rînduit să țină „40 de femei 
și prin sat să umbli“ de cînd a fost în stare să-l convingă pe 
Simion Stilpnicul să dea drumul vîntului din munte (52, p.413— 
414; v. Vând). 

În basmele despre animale, c. apare ca protagonist, apoi ca 
auxiliar. În tipul despre animalele asociate în călătorie (AT 
130), c. are rolul paznicului de pe culmea casei sau de după 
ușă. Cînd vin diavolii (sau animalele pădurii), c. îi lovește cu 
aripile peste cap (5, I, p 140). Alteori, (de obicei în tipul înrudit 
AT 210) cutcurezatul lui e interpretat de agresorul speriat drept 
o amenințare: „Cotcodanu, pînă-mi pui ciocanu ! (ibid., p. 142). 
O babă și un moșneag adoptă drept copii un c. și un căţel. Fiindcă 
l-a scăpat de uliu, c. fura toată mămăliga pe seama cățelului. 
Bătrinii i-au alungat de acasă. În pădure, c. momeşte vulpea 
să intre în gura cîinelui. Apoi se întorc la casa bătrinilor care îi 
căutau plîngînd (52, p.436). Momit de vulpe că ar cînta frumos, 
c. închide ochii și cîntă, vulpea îl înhaţă și-l duce în pădure 
(AT 61, 6). Acolo, la rîndul lui o laudă că ar avea dinți frumoși, 
vulpea încîntată cască gura să-i arate, dar c. zboară pe un copac 
(4 a, ms. 261, Dumbrăviţa — Satu Mare). Cînd e bătut pentru 
că nu ouă (AT 27 și 20) fuge cu găina în lume. Li se asociază alte 
animale (iepure, capră, vulpe și lup), dar la popas e mîncat cel 
care ar avea numele mai urît, rămînînd numai lupul (5, I, 
p. 118—122). În povestea cumulativă AT 2030, c. e uneori trimis 
să aducă lemne sau apă. El acceptă dacă fata (sau baba) îi va 
șterge laba, dar cum aceasta refuză, cheamă pe rînd moșneagul, 
cerbul (sau rugul), capra, lupul, pușca, șoarecele, mîța (52,p.418). 
El mai apare în povestea cumulativă Cocoșu roșu unde animalele 
se mănîncă pe rînd (LXXXIII, p. 950—951). 

În basme, c. îşi îmbogățește stăpînul (AT 715 A) care l-a 
alungat fiindcă nu oua. Înghite stava de cai (sau ciurda de vite) 
a boierului, apoi tezaurul împăratului pe care le aduce moşnea- 
gului (5, I, p.151—154). În tipul Cenușăreasa (AT 510), c. 
divulgă uneltirile mașterei atunci cînd fiul împăratului vine să 
caute la cine se potrivește papucul: „Cucurigu ! fata moșneagului 


b 


144 


îi după ușă într-un poloboc cu cenușă!“ (79. p. 215). În unele 
variante, c. chiar învaţă fata cum să obțină pe rind hainele de 
aramă, de argint și de aur:,, — Du-te repede la părău și spală-te 
şi spune: «deschide-te, nucuța mea !»“. A treia oară, c. o previne 
ca să lase păpucul încleiat de rășină pe pragul bisericii și să vină 
numai într-un păpuc (5, I, p. 574—578). El deschide ochii stă- 
pînului său care înțelegea limba animalelor (AT 670) că nu tre- 
buie să cedeze capriciilor femeiești: „eu unu singur la treizeci 
și cinci vă pot porunci, da stăpînu-meu, dacă-i prost, la una nu-i 
poate porunci, și el a muri“ (5, II, p. 439). C. păzeşte cu atita 
străşnicie curțile unui împărat, încît nu se pot apropia zmeii 
„Noi de șapte ani de cînd ne batem după fata împăratului Verde: 
cînt-un cocoș de trei-patru poște de loc și se scol santinelile și 
nu putem s-o furăm !“ (5, I, p. 286). Dracul sau strigoii pier la 
cîntarea c. într-o mulțime de povești. Strigoaica împreună cu toți 
dracii pier la cîntatul c., apoi ea este făcută fárîme cu ajutorul 
unui bici fermecat tot la cîntatul c. (41, I, p. 490—492). In 
variantele tipului AT 812, dracul venit după cel ce i s-a făgăduit 
lui, e ţinut pe loc cu povestea pfinii (sau a cînepii), sau cu răs- 
punsurile la întrebări pînă la cîntatul c., cînd plesneşte (LXXXIII, 
p. 722). Într-o variantă, Fiul vacii vrăjite (AT 301 B), vaca năz- 
drăvană se luptă la podul de aur cu un c. care se preface într-un 
uriaș. El o învinge, dar e omorît de fiul ei (LXXXIII, p. 577). 
De obicei, diavolul se preface c. în basmul despre ucenicul său 
(AT 325) atunci cînd acesta s-a metamorfozat în boabe de 
porumb. Fata împăratului aruncă însă 3 boabe în spinarea c. care 
se prefac în vulpoi care „rupe gîtul la cocoș“ (5, I, p. 504). Uneori, 
puterile zmeului (AT 302) se află în niște gîndaci ascunși într-un 
c. etc. (v. Puteri; 35, p. 52). Într-o variantă a basmului AT 545, 
c. este acela care își îmbogățește stăpînul, Ion Săracul, peţind 
pentru acesta fata împăratului și luînd averea zmeilor omorîți 
de el (81 a, p. 529—531). 


Comori. După o legendă banii îngropaţi de împărați, haiduci 
și hoți, apoi de oamenii plecaţi în bejenie alcătuiesc comorile 
atlate în pămînt. Un om și-a pus banii într-o căpăţină de cal și 
nu a bănuit nimeni dintre trecători (LXVI, p. 1—5). Se crede că 
banii de aur cu efigia lui Lysimachus, găsiți în 1543 de un pescar 
în apa Streiului ar proveni din c. lui Decebal, îngropată în albia 
acelui rîu (50 a, p. 273). Împăratul Constantin locuia în Țețin 
şi a ascuns toată averea într-o pivniță „şi-a pus o piatră cu nu- 


142 


mele lui deasupra, care n-o poate lua nime, păn nu va veni el 
singur“ (52, p. 709). Unele movile cu bani provin de la uriașii 
care „aveau averi nenumărate“ care nu pot fi luaţi, oricine 
încearcă fiind pocit. În Ştefăneşti-Argeș, a săpat un om la o 
comoară și a venit spre el „o namilă de om lungă, lungă de nu-i 
mai aflai măsura“ (66, p. 29—30). De la Pintea Viteazul au rămas 
trei butoaie cu bani de aur, de argint și de aramă într-o pivniţă 
sub pămînt, păzite de un moș care şedea la o masă „cu o pipă 
şi fuma“. O femeie ia din acei bani, dar fiindcă nu i-a folosit 
bine, un berbec a venit marți noaptea și a cerut restituirea lor: 
trebuia să dea jumătate din ei la oamenii săraci (5, III, p. 270— 
272). Multe comori provin de la haiduci și hoți. În Meria-Haţeg, 
şapte hoţi au depus banii într-o peșteră, iar pe butoiul de lîngă 
ușă se află un șarpe de ceară care se umflă cînd vede pe cineva, 
ca să-l sperie (ibid., p. 274—276). În orașul Siret, căpetenia. 
hoţilor pune banii într-o pivniță, dar zidește înăuntru pe toți 
zidarii ca să nu trădeze locul. Căpetenia e asasinată însă de vizi- 
tiu şi c. rămîne necunoscută (LXVI, p. 6—7). 

Banii au fost făcuţi din argint de Dumnezeu, care apoi i-a 
dat diavolului ca să-i facă în continuare. Banii făcuți de Dumne- 
zeu sînt curați, iar cei ai dracului sînt necuraţi „numai de bucluc“. 
Unii din cei care string c. îi afurisesc să fie ale dracului (52, p. 20). 
De aceea, c. din pămînt sînt de două feluri, curate și necurate. 
Cele necurate nu pot fi scoase, fiind ale dracului, sau chiar dacă 
ia cineva din ele, nu se alege cu nici un folos. Unii au lăsat c. 
pentru acte de binefacere: să facă fîntîni, mănăstiri, să dea la 
săraci, văduve (LXVI, p. 12—16). C. se detectează singure prin 
aceea că ard. Cele necurate ard înainte de miezul nopții, cu pară 
albăstrie, iar cele curate după miezul nopții cu para alburie sau 
gălbuie. Aceasta se întîmplă o dată pe an, în ajunul marilor săr- 
bători, sau o dată la 7 ani (ibid.,p. 20—29). Se crede de asemenea 
că o dată pe an, de obicei în noaptea Paștilor, ușile de la c. 
se deschid singure. În muntele Orlea din Haţeg se află un palat 
plin de avuţii, cu împărați care stau pe tronuri. Cînd toacă în 
ziua de Paști, porţile se deschid. Un om din Haţeg a intrat și 
n-a ieșit la timp, rămînînd încă un an în munte (26, p. 59—60). 

C. necurate sînt păzite de diavol, iar celelalte de Știma bani- 
lor sau Duhul c. Ştima e o femeie îmbrăcată în alb. Dracul, în 
chip de bătrîn, dă bani pușcăriașului silit să intre în peștera din 
Ţeţin, dar omoară pe cel ce intră de bunăvoie. De asemenea, 
dracul dă săracului, venit la pivnițele cu c., o cușmă plină de gal- 


143 


beni, dar cînd se duc popii, dracul se revoltă: „— voi luaţi de 
pe vii şi de pe morți și tot nu vă săturaţi“ și îi omoară pe toți 
(LXVI, p. 17—25). Banii necuraţi se pot scoate dacă se jertfește 
o vită, uneori chiar un om pentru cel care i-a îngropat. 
Banii sortiți cuiva se întorc la acela, chiar dacă sînt dați altcuiva 
(ibid., p. 30—39). C. se mai pot descuia cu iarba fiarelor (v. 
Iarba fiarelor). Dar cele blestemate nu se pot lua nici în acest 
chip. Lîngă Siret s-au descoperit, sub austrieci, trei pivnițe pline 
cu bani. După ce le-au dezgropat, a ieşit un izvor care a umplut 
pivnițele cu apă (ibid., p. 62—63). 

Într-un basm doi hoţi vestiți fură banii din vistieria împă- 
ratului (AT 950). Cel dintîi este prins, al doilea nu poate fi prins 
cu toate sfaturile celui dintii. Împăratul îi dă fata de soție 
(61, p. 5—9). 

În snoavele despre Păcală, acesta vinde vaca moștenită unui 
copac, pentru 20 de lei. Se duce marți să taie copacul, găsind la 
rădăcină o c., din care ia numai prețul vacii. Fraţii lui aduc toți 
banii și îi împart cu banița împrumutată de la popa (S. 3000, 
II a -d). Un om găsește o c. la rădăcina unei sălcii. Ca să păs- 
treze secretul, spune nevestei că ceea ce a găsit e linte strimbă 
și că au plouat cîrnați (AT 1381). Femeia divulgă cele întîmplate, 
dar cînd spune la judecată că au plouat cîrnaţi, judecătorul nu 
mai crede că bărbatul a găsit o c. (49, p. 21—22). 


Copac. După o legendă, la început, c. tăiat venea singur din 
pădure, dacă i se spunea „— Hai, lemnule, acasă“. O femeie 
a încălecat pe lemn și de atunci lemnul e blestemat ca să fie dus 
în spate sau tras cu animale (99, VI, p. 362). 

O reminiscență a arborelui ceresc (ygdrasil) persistă în basmul 
AT 468: un c. cu vîrful pînă în cer (adesea pom fructifer). Esca- 
ladarea lui o poate face numai protagonistul basmului, ajutîndu- 
se de toporașe speciale. El se urcă cu „șase toporașe de ace“ 
înfipte în copac, servindu-i drept trepte de urcat și de agăţat 
(5, I, p. 533). Alteori, ascensiunea se face cu ajutorul a 9 barde 
obișnuite, eroul hrănindu-se cu 9 colțuri de prescură și 9 pahare 
de vin (41, I, p.414). C. creşte dintr-un fir de bob de sub laviţa 
casei (LXXXIII, p. 456). Spre vîrf, c. are crăci pe care se află 
casa unei zîne cu care se căsătorește eroul (5, I, p. 533), sau 
a unei zmeoaice Gheșperiţa, care îl pune pe voinic la munci grele 
(41, I, p. 415). În vîrful c. se află raiul și moșneagul urcă pe el 
pînă la Dumnezeu pentru a-i cere îndeplinirea dorințelor nesă- 


144 


buite (AT 555; LXXXIII, p. 456). Un c. uriaș de pe pămînt 
are în vîrf o peșteră în care stă de pază la moșia lui Hotiotio 
o fată îmbrăcată în arnăut care era în stare să taie o oaste în- 
treagă (LIII, p. 535). Ibovnicul Ilenei Cosînzeana își are împă- 
răția așezată pe un c. cu 12 crăci și cu vîrful pînă la cer. Viteazul 
care o peţește pe Ileana Cosînzeana taie c. cu împărăţia (ibid. 
p. 536). Drăgan Cenușă găsește la palatul scufundat numai un 
nuc care ajungea cu crengile „în naltu cerului... El o deschicat 
nucu cela și s-o băgat în nuc, ș-în nuc o rămas ș-în zua de astăzi!“ 
(5, I, p. 238). Alteori, c. uriaș crește pe tărîmul de jos și ajunge 
cu vîrful pînă pe pămînt. Pe trunchiul lui revine pe lume eroul 
trădat de ortacii infideli, în cîteva variante ale tipului AT 
301 B. 

Un c. crește în chip inexplicabil pe corpul unui om, apoi se 
dovedește că aceasta este o pedeapsă pentru o mare nelegiuire. 
El nu dispare decît atunci cînd aceasta este dată în vileag și 
victima reabilitată. Pe pîntecele împăratului care și-a osîndit 
fiica la moarte pe nedrept crește un nuc care se mărește în fiecare 
zi. El scade mereu pe măsură ce victima povestește pățania ei 
(86, p. 201—202). 

Mai adesea, c. este o formă metamorfozată a protagoniști- 
lor din basme. Adesea din doi copii îngropaţi la uneltirile im- 
postoarei (AT 707) răsar doi c. (uneori pomi). V. Brad. 

În c. este sediul unor personaje (v. Mama Pădurii). Fata 
ieșită din rodie (AT 408) este lăsată de erou într-un c. pînă la 
întoarcerea lui. Uneori, c. ascultă porunca fetei de a se lăsa jos 
și de a o ridica: „Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, 
și el se lasă, apoi se puse în el și se ridică“ (41, I, p. 309). Fata 
mincinoasă (AT 710) este pedepsită uneori să stea mereu în pă- 
dure. „Cînd o prindea somnul, ea se urca pe un copac înalt 
și între crengile lui dormia...“ (60, V, p. 17). Eroul, urmărit de 
zmeul care pusese mîna pe paloșul lui năzdrăvan, se urcă într-un c. 
de unde își cheamă cîinii năzdrăvani (AT 315, 590). Cînd ajunge 
băiat de însurat, Urmă galbină „s-a suit în vîrful unui copac 
și de-acolo și-a aruncat căciula într-o parte și a zis: Încătrău 
s-a dus căciula mea, într-acolo mă voi duce să-mi caut mireasa“ 
(60, V, p. 63). Boul năzdrăvan își fereşte stăpînul, ducîndu-l în 
pădure. „Acolo a cătat copacul cel mai înalt și au făcut un foișor 
pentru băiet“ (82, p. 9). 


Cu eman 


wj 


145 


Uneori, în povestea cumulativă despre baba ce se bocește 
după oul spart de șoarece (AT 2022 B) se asociază să bocească, 
între alții, și un c. (52, p. 419). În altă poveste cumulativă (AT 
2030), c. reține clopoțelul caprei care recurge pe rînd la ajuto- 
rul animalelor ce se amenință reciproc. În povestea mincinoasă 
despre imposibilități, protagonistul împlîntă codiriștea biciului 
în pămînt și din ea crește „un fag atît de mare de nu-i vedeai 
vîrful și nu-l puteai cuprinde de gros“ (77, p. 10). 

Sporadic, apare în basmele noastre și pomul care cîntă. O 
fată nu vrea să se mărite pînă ce fraţii ei nu-i aduc, între altele, 
și pomul care cîntă (AT 707). „Pomul acela înflorit cînta, că 
întrecea cele mai minunate muzici“ (52, p. 1015). v. Măr. 


Corb. După legende c. prevestește rele, chiar viscol, ploaie. 
Pe alocuri, e socotit chiar sfînt, întrucît ar avea cruce în gură. 
Prin croncănitul lui anunţă lupii să vină la vite; nici o pasăre 
nu ciugulește din hoit pînă nu e început de c. La început a fost 
alb, dar Noe l-a blestemat să se înnegrească pentru că nu s-a 
întors la corabie (LIII, p. 294—295): „Ai, fi-u-ar pana pe tine, 
cum e inima-n mine!“ (52, p. 696). C. s-a făcut negru de cînd s-a 
opus ca Eva să încalece pe cal (99, V, p. 247). Noe l-a blestemat 
să nu-și poată vedea nici puii (38 a, p. 79). Alte legende relatează 
cum a fost blestemat nu numai să mănînce hoituri, ci și să ouă 
în decembrie, iar puii să-i scoată în februarie, aceștia neputînd 
ieși pînă nu plesnește de ger coaja ouălor (LIII, p. 294). Dacă puii 
întîrzie, atunci îi mănîncă furnicile, deoarece c. a pierdut rămă- 
șagul cu furnica de a sui în vîrful copacului atîta fier cît poate 
căra ea (52, p. 696). În vremea potopului, a mîncat uriașul 
(„jidovul“) care se agățase cu mîinile de torțile cerului (LIII, 
p. 295). O legendă înfățișează o corboaică uriașă care își hrănea 
puii cu cirezile și turmele din jur. Numai vîntul turbat a putut-o 
omori (101, vol. XVI, p. 76; tema e mai frecventă în balada po- 
pulară). A fost blestemat să nu bea apă din izvoare și rîuri fiindcă 
n-a vrut să curețe păraiele alături de celelalte păsări ca să nu 
se murdărească de glod. Poate bea numai apa din ploaie, de aceea 
ţipă în vreme de secetă (52, p. 697). 

În basmele despre animale, c. e păcălit de vulpe (AT 57): 
lăudat că are pene frumoase și că ar cînta tot atît de frumos, 
corbul scapă cașul din cioc (75, p. 8). 


146 


În basmele fantastice, c. e un auxiliar de preţ al eroului. El 
e uneori printre animalele-cumnaţi (AT 552) care își ia mireasa 
în timpul nopții, iar mai tîrziu își ajută cumnatul să-și recapete 
soția furată de zmeu. Întîmplător, c. cumnat e asimilat cu un 
zmeu (51 a, II, partea a III-a, p. 176). Cînd cumnatul e tăiat bu- 
căți de zmeul ce i-a răpit mireasa, c. adună bucăţile și îl învie 
(81 a, p. 689). Cel mai adesea, ajută pe erou în lupta nedecisivă 
cu adversarul (al treilea zmeu, cel mai puternic). La rugămintea 
eroului, toarnă peste el o cană de apă rece, iar peste zmeu o cană 
de apă caldă, bucurîndu-se că va avea „șepte hoituri“ (5, I, 
p. 215). Alte dăţi, el unge pe voinic cu său pentru „trei stîrvuri“, 
prinde putere și îl răpune pe zmeu (41, I, p. 78). Uneori, el se 
încumetă să scoată pe erou de pe tărîmul de jos (performanță 
îndeplinită de obicei de pajură), după ce acesta a fost trădat 
de ortacii infideli (AT 301 B), ridicîndu-l pe spinarea sa 
(LXXXIII, p. 421, 579). Mai des, ajută pe erou să găsească 
iapa năzdrăvană a babei pe care trebuie să o pască în trei nopți 
(sau zile) succesive, fiindcă a fost cruțat de el sau i-a lecuit aripa 
ruptă. Cînd iapa se preface în pasăre (sau zboară prin nori), c. 
adună toți c. și o fugăresc pînă la băiat, care îi pune căpăstrul 
în cap (85, p. 266—267). Mortul căruia voinicul i-a plătit dato- 
riile după moarte și l-a îngropat cuviincios, se preface în c. 
și-l ajută pe binefăcător, găsindu-i mireasa potrivită, apoi sal- 
vîndu-l de la înec și a treia oară plimbîndu-l prin toată lumea 
(81 a, p. 677—681). El îl ajută pe voinic, fiindcă i-a legat aripa, 
să se ascundă de fata pețită, în probele de ascundere (AT 329): 
„lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de c. și îl vîri într-un stol de c. 
ce se urcase pînă la vîntul turbat“ (41, I, p. 43). Fata îl va zări 
totuși cu ocheanul. C. ajută pe un „băiat buiac“ să scape de dia- 
voli în 3 nopți, pe cînd veghea într-un palat (v. Veghiere), dîndu-i 
o pană miraculoasă. După aceea, eroul îl ajută pe c. să redevină 
om (fusese blestemat de soră-sa să se prefacă în c.) printr-o pană 
miraculoasă reluată de erou de la cumnatul c. (52, p. 698—699). 
În alt basm, împăratul c. se luptă cu un împărat ce-i peţea fata, 
eroul îl ajută, devine ginerele c. dar soția necredincioasă îl tră- 
dează și oastea c. este învinsă (ibid., p. 703—704). Un c. învață 
pe fratele orbit (AT 613) cum să-și recapete vederea, spălîndu-și 
ochii cu rouă din noaptea de Arminden. De la ceilalți doi c. 
află cum să vindece pe Împăratul Verde și să scape de foc ceta- 
tea Împăratului Roșu, ceea ce îi aduce îmbogățire neașteptată 
(62, p. 21—22). Într-o variantă a basmului AT 569, un c. în- 


- 


147 


vaţă pe copilul căruia i-a mîncat un bou să ceară de la tatăl său, 
împăratul c., cele trei obiecte miraculoase: masa ce se întinde 
cu mîncări și băuturi, bîta ce bate la comandă și pălăria ce 
generează soldați (81 a, p. 496—499). Penele și sîngele lui tre- 
zesc în cel care l-a rănit în zbor dorul erotic: „...unde aș găsi eu 
o fată așa de rumenă ca picăturile istea de sînge și cu părul așa 
de negru ca iste două pene de corb“ (33, p. 129). 


Cuc. După legende, c. e o pasăre misterioasă. El cheamă pri- 
măvara în codru, unde cîntă haiducilor, de aceea e „pasărea 
cea mai haiducă“ (LIII, p. 298). 

Originea lui e explicată felurit. După o legendă, el a fost hai- 
duc, transformat apoi în pasăre (ibid.). Cele mai numeroase 
legende îl arată a fi fratele cel căutat. Au fost doi frați: Cucu, 
iar celălalt numit felurit (Sava, Lazăr, Dedu, Pavel, Ştefan). 
Erau atît de nedespărțiţi, încît Dumnezeu i-a prefăcut în păsări. 
După ce c. a fost împușcat de un vînător, celălalt îl caută mereu, 
strigîndu-l pe nume. Fiindu-i milă de el, Dumnezeu l-a trimis 
pe ceea lume să stea cu c., de la Blagoveștenie pînă la Sînziene. 
De atunci cîntă numai între cele două sărbători (52, p. 450— 
451). Doi frați gemeni, C. și Ştefan, au plins mereu pînă au murit. 
După moarte, au fost prefăcuţi în două păsări, C. în rai și Ştefan 
pe pămînt. Acesta din urmă îl strigă mereu pe celălalt (44, I, 
p. 7—8). Doi feciori de împărați, C. și Sava au rămas orfani. 
Sava și-a omorît fratele ca să ocupe el tronul. Cuprins apoi de 
remușcări, l-a strigat mereu pe nume, pînă ce Dumnezeu l-a 
prefăcut în pasăre (52, p. 451). Doi frați orfani, Dedu și C. au 
plecat în lume. De la un loc, s-au despărțit. C. s-a rostogolit într-o 
prăpastie și a murit. Dedu l-a găsit și l-a tot bocit, strigîndu-l 
pe nume, pînă ce Dumnezeu cu Sf. Petru, în trecere pe acolo, 
l-au făcut pasăre, care primăvara vine pe la noi să-și caute fra- 
tele, strigîndu-l mercu (67, p. 292—293). După unele legende din 
Muntenia și Oltenia, C. a fost un hoț care a furat caii (sau boii) 
lui Sîmpetru. Acesta l-a blestemat să se prefacă în pasăre „să 
fie cobe rea și singur să-și spuie numele unde s-o afla“ (47, p. 50). 
A furat boii lui Sîmpetru în timp ce acesta ara, l-a prins şi l-a 
prefăcut în c. care amuțește de la Sînziene (67, p. 293). După 
ce a furat caii lui Sîmpetru și a fost prefăcut c., se teme mereu de 
el, de aceea nu mai cîntă cînd se apropie ziua lui (LIII, p. 298). 
La facerea lumii, grangurul a fost ales „Domnișorul păsărelelor“. 
C. s-a obligat să-i facă un palat din „fășii“ de tei pînă la Simpetru. 


148 


Dar fiind o primăvară frumoasă, c. a cîntat mereu, uitîndu-și 
promisiunea. Cînd s-a apropiat Simpetru, s-a ascuns și a încetat 
să cînte de teama grangurelui (99, VI, p. 73). C. a fost la început 
o fată de împărat care s-a îndrăgostit de un argat, C. Părinții 
fetei l-au alungat, dar fata îl striga mereu, plingînd. Tatăl ei 
a blestemat-o să se prefacă pasăre care „tot așa să cucăiască, 
cît va trăi“ (52, p. 451). Femeia c. a păcătuit cu pasărea numită 
ochiul boului. C. mîhnit s-a plins lui Dumnezeu care a hotărît 
ca el să le cînte în rai, iar femeia lui să rămînă pe pămînt și 
ochiul boului să-i fie slugă. De atunci, ochiul boului îi clocește 
ouăle și-i hrăneşte puii, iar ea își strigă mereu soțul, căutîndu-l 
zadarnic (52, p. 451). C. a fost un copil care striga mereu după 
Sf. Petru „cucu, cucu“ în batjocură. Cu toate admonestările, 
copilul nu s-a dezbărat de a-l batjocori și Sf. Petru l-a blestemat 
să fie pasăre care să cînte „cucu“ (100, XI, p. 133). 

În basme, c. apare incidental, dar păstrîndu-și caracteristicile. 
Într-o variantă a tipului despre leacul miraculos (AT 550), un 
împărat clădește o biserică strălucită căreia îi lipsea ceva. O 
bătrînă arată că bisericii îi lipseşte „cucul din dunga raiului“. 
Cei trei feciori ai babei pleacă în căutarea lui. Cel mic izbutește 
cu ajutorul Sf. Dumineci, dar fraţii îi iau c. și-l duc în biserică. 
C. nu cîntă pînă nu intră cel mai mic în biserică (42, p. 514). 
Într-o variantă a basmului AT 720, din oasele băiatului omorît 
de mama vitregă se naște un c. care își spune în cîntec păţania: 
„Măștioanea m-a tăiat / Şi cu tata m-a mîncat / Dar eu în cuc 
m-am schimbat“ (44, I, p. 14—17). 

În snoavele despre Păcală slugă la popa, preuteasa (sau ser- 
vitoarea) se urcă într-un copac de unde imită c., voind să în- 
semne sfîrşitul angajării ca slugă. Păcală întrevede înscenarea 
și o omoară cu un pietroi (79, p. 15; S. 3000 IX g). 


Cuza -Vodă. 1. Istorisirile populare îl înfățișează om neasemuit 
de bun, iubitor de țărani, îndeosebi de cei năpăstuiți. C. „tare 
o mai fost dulce și bun, cum n-o mai fost pe lumea asta“, era 
„om bun, galanton, dulce la cuvînt, la treabă“; „a făcut multe 
bunătăț pîntru noi și ni-a iubit mai abitir ca un părinte. Dă nu 
era el, nu mai aveam az pămînt și tot clăcași era să murim“ 
(12, I, p. 179, 210, 440). Dacă „nu era el, noi tot robi am fi ș-amu !“ 
(1, p. 35). Îi plăcea să ajute cu sfaturi pe cei cu care convenea. 
Prin sate „povăţuia Cuza să puie cînepă și in, să are porumb, 
grîu, fasole și să hie oameni muncitori“. Cerea „să arăm cînepă, 


149 


in, să lucreze nevestele noastre, să nu cumpărăm bumbac, că 
sîntem plugari“. „El zicea să fie unire ș-un duh în lume, să tră- 
iască oamenii uniți unu cu altu“, iar pe soldați îi îndemna „fă- 
ceți-vă datoria cătră țară... și după ce v-aţ duce pi la casa 
voastră, am să vă dau pămînt, vă scap de boieresc“ (12, I, p.221, 
223, 336, 399). Ajuta pe cei loviți de o năpastă: a dat bani unui 
cărăuș să-și cumpere bou în locul celui căzut, a rectificat sentința 
nedreaptă a judecătorilor împotriva unui țăran, a intervenit 
pentru hoţii bătuţi care n-au cu ce plăti etc. (1, p. 23, 173, 179). 

2. C. a urit pe ciocoi ca nimeni altul. Văzînd dîrzenia cu care 
boierii se opuneau reformelor, C. le-a spus: „— Să nu mor 
pînă nu mi-oi face un rînd de curți domnești acoperite cu piei 
de ciocoi“ (ibid., p. 71). El îndemna ca „fiecare rumân s-aibă 
pușcă-n casă... și spunea ce-o să-i sune biata spinare-a boierului 
d-acu-ncolo“. Dacă ar mai fi trăit „n-ai mai fi văzut ciocoi. Cu 
timpu dăscoperea el toate “ (12, I, p. 227, 149). Memoria 
lui a rămas binecuvîntată prin împroprietărirea clăcașilor. 
„El o dat pămînt la gospodari, la pontaș, cîte zece fălci... Lumea 
vorbea bine de el, și el ținea cu gospodarii, cu lumea. Dacă mai 
trăia, făcea bine“ |! C. „a făcut mult bine-n ţară, el a dat la toți 
oamenii pămînturi. Ferice și halal să-i fie dă sufletu lui!“ 
El „la oameni a dat pămînturi. Să-i ușureze Dumnezeu țărîna“ 
(ibid., p. 398, 217, 180). Exproprierea boierilor s-ar fi făcut prin 
vicleșug: C. a formulat legea că se va lua pămînt de la cei ce au 
peste 10 fălci, iar boierii au votat legea, crezînd că e vorba doar 
de exproprierea țăranilor fruntași (1, p. 72). Boierii l-au urît și 
au complotat pînă la detronarea lui. După expulzarea sa, la 
graniță „au pus cazaci și au făcut închisori, ca bietul Cuza să nu 
mai calce pămînt românesc“, iar țăranii au fost mereu mințiți 
cu privire la soarta lui. „De întrebam unde-i Cuza, spuneau că-i 
în București. De întrebam de moarte, spuneau că trăiește; de 
întrebam de viață, spuneau că a murit“ (ibid., p. 263). Se crede 
că sfîrşitul lui prematur ar fi fost pricinuit de boieri. Pe el „l-o 
nenorocit, cred că boierii i-o făcut ce i-o făcut, de-o murit el așă 
de grabă“. C. „n-a putut trăi mult dîn pricina boierilor, căci 
le-a luat moșiile“ (12, I, p. 429, 178). 

3. C. a luat și averile mănăstirilor, deoarece călugării deveni- 
seră neomenoși. „Călugării mînca și bea bine, ș-apoi să lua la 
luptă“ (12, I, p. 364), de săraci nu mai aveau milă, iar pe oa- 
menii de pe moșiile lor îi sileau „ca să iasă mai repede la lucru“ 
și cei „care au întîrziat puțin au primit ca răsplată lovituri de 


150 


bici“ (1, p. 117). C. a verificat el însuși comportările călugărilor 
și multe legende povestesc inspecţiile lui pe la mănăstiri pe care 
le făcea deghizat. „Cu suman ca al nostru și cu cojocul, iaca, așa 
umbla... Punea căciulă mocănească pe cap, era cu cămeșoaie 
de in ori de cînepă și o lua prin țară să-și vadă stăpiîniții“ (ibid., 
p. 93). În felul acesta, a controlat mai multe mănăstiri, suferind 
ocările călugărilor îmbuibaţi care luau în seamă numai pe cei 
ce dădeau bacşiș. La plecare, lăsa cîte un bilet scris „Alexandru 
Ioan Cuza a durmnit în cutare bucătărie pe un țuhal plin dă 
glod, la mînăstirea Neamţ“ (12, I, p. 441). 

4. Multe legende povestesc călătoriile lui deghizate prin țară 
nu numai pentru a vedea neomenia călugărilor, ci pentru a fi 
martor la nedreptăţile ce se făceau în toate domeniile. S-a prefă- 
cut chiar ursar ca să joace ursul în curtea unui boier potrivnic, 
pentru a-i lăsa un bilet cu admonestarea: „Cum ai văzut ursul 
jucînd înaintea ta, așa va veni timpul să joci tu, boierule, înain- 
tea ursarului“. A controlat chiar pe slujbașii din palatul său din 
Iași „îmbrăcat în țoale de opincar“ (1, p. 73, 169). Cel mai des 
verifica pe crîșmari dacă respectă „ocaua lui Cuza“, vestită în 
toată țara. Îmbrăcat țărăneşte intra prin cârciumi și hanuri și 
cerea „Dă-mi oca dreaptă a lui Cuza“ (12, I, p. 321) sau „Ia 
'adă o ocă de-a lui Cuza“. Spre surpriza lui, i se oferea cîte o ulcică 
„ca de-o jumătate oca“, negustorul sfidîndu-l „că pentru voi, 
țăranii, aiasta-i“ oca lui C. (1, p. 161—162). În felul acesta, a 
văzut cum trăiesc țăranii la munca cîmpului, cum sînt învoielile 
agricole, cum sînt primiți drumeţii de boieri, preoți, călugări, 
cum vînd cîrciumarii, cum se lasă mituiți judecătorii etc. (ibid., 
p. 9, 24, 145, 155, 157, 171, 173; 12, I, p. 364, 440). 

5. Legendele relevă patriotismul adînc al domnitorului. Se 
străduia să ridice prestigiul țării. Chiar în fața sultanului suzeran 
el nu merge ca înaintașii, în genunchi de la poarta palatului pînă 
la tron, ci „drept, cu fruntea sus și cu sabia zornăind ca un Făt- 
Frumos“, explicînd sultanului „Așa m-o trimes pe mine Ţara!“ 
(66, p. 106). Cînd sultanul îl „strîmtora... să-i dea biru“, C. 
pleacă însoțit de 20 soldaţi aleși, dă buzna în palatul sultanului 
și l-a somat: „ — Iscălește colea ca să nu mai plătească țara bir; 
iscălește, ori te tai! Ş-a scos sabia, și sultanu de frică să nu-l 
taie, a iscălit“. Apoi s-a întors repede în țară pînă n-a prins de 
veste garda sultanului. „Cică să să fi luat după el, da nu l-a 
putut ajunge“ (12, I, p. 354). €. iubea muzica și dansul popular. 
A fost văzut „singur pe strada Berzei din București“, înconjurat 


151 


de 12 călușari care jucau în jurul lui. C. „stătea în mijlocul lor, 
privindu-i cu dragoste“, iar la sfîrşit, i-a răsplătit cu cîte un 
galben. li plăceau cîntecele din fluier ale unui țăran din Fălciu 
pe care îl punea să-i cînte „afară, la fereastră“, în timp ce el 
petrecea cu comesenii (1, p. 241, 242). 

7. Soarta lui C. a fost călăuzită de o stea neobișnuit de lumi- 
noasă. Ea s-a ivit în vara ce a precedat alegerea lui ca domnitor, 
cînd „în toate nopţile vedeai o stea cu o coadă lungă cum tăia 
cerul de la răsărit spre miazănoapte și lumina pămîntul ca ziua“ 
Go ZT: 


Dafin. După o legendă d. la început făcea și el fructe pe care 
le mâncau oamenii. O dată s-a suit Dumnezeu într-un d. ca să 
mănînce dafine și la scoborire s-a înțepat într-un ghimpe. De 
durere, l-a blestemat să înflorească, dar să nu mai rodească 
(99, II, p. 237—238). 

În variantele din Muntenia ale basmului AT 408, în d. lo- 
cuiesc trei fete surori (35, p. 1—2; 89, p. 2—3). Ieşirea din d. 
se face cu ajutorul unei formule de incantație: „ — Deschide-te, 
dafin verde, să intre fată curată, de soare nevăzută, de vînt nebă- 
tută, pe pămînt neumblată, de voinic nesărutată“ (89, p. 2). 
Într-un tip înrudit din Muntenia, fata din d. e luată de voinic 
prin sărutare ; d. nu s-a mai deschis ca să intre fata în el, fiindcă 
ea nu mai era nesărutată. D. părăsit de fată intră în decrepitu- 
dine și voinicul, după ani de umblet, îl găsește „deschis, ca 
[și] cînd îl fulgerase un fulger drept în două, crescuse muşchi 
pe el“. Îl curăță de uscături și, drept răsplată, d. i-arată încotro 
să meargă ca să găsească fata din d. (5, II, p. 15—18). Fiul de 
împărat găsește în pădure o fată care își avea patul în vîrful 
unui d. Ea coboară și dorm împreună o noapte, dar dimineața 
fata nu se mai poate urca în d. (81, p. 187). 


Drac. Are o mulțime de nume, mai frecvente: satana, necu- 
ratul, naiba, aghiuță, iuda, ucigă-l-crucea, împielițatul, sotea. 

I. După o legendă d. s-a născut din viermele ce stătea pe spuma 
mării inițiale (52, p. 22), iar după alta, a fost născut de prima 
femeie din lume care a înghițit două bucăţi de fier, dînd naștere 
unui d. șchiop dar cuminte și altuia prostănac (ibid., p. 143). 

D. e închipuit negru, mai rar roșu, cu coarne și cu coadă, 
cu ochi mari și cu gheare la miîini, cu cap de cîine, avînd urechi 
mari ca de capră sau de bivol. E ca omul, îmbrăcat însă în păr 
negru, adesea cu barbă roșie, uneori cu patru picioare subțiri 
ca aţa sau lungi ca fusele, adesea cu picioare de cal. E închipuit 
mic sau dimpotrivă „foarte înalt, te prinde dintr-o săritură“, 


— 


153 


Se poartă îmbrăcat cu haine roşii, adesea cu fes roșu sau „pălărie 
nantă“ (cilindru) cu bețişor î în mînă, tichie sau şapcă roșie, „din 
gură varsă foc și păcură“. „Cind se arată noaptea, întîi e mic, apoi 
crește cît un bou de cei mari“. Se face nevăzut de îndată ce-și 
pune fesul în cap. Locuiește cu precădere prin bălți, lacuri şi 
iazuri, apoi pe la mori, mai cu seamă pe la cele pustii, la răspîntii, 
apoi prin păduri, rîpi și alte locuri neumblate, case pustii, în 
pămînt, mai ales unde sînt comori. Se poate preface cel mai des 
în cîine, apoi în pisică sau capră (ied), mai rar în alte animale 
domestice (cal, iepure, bivol, porc, bou), om (babă, unchiaș 
bătrîn cu barba roșie, călugăr, popă, boier „cu ţilindru“, turc, 
neamţ, jidan), lup, vulpe, „şarpe, muscă „în orice fel de ființă“ 
etc. Nu se poate preface în oaie, porumbel, albină, vacă, mai 
rar cocoș. El face numai rău oamenilor, căutînd să câștige cît mai 
multe suflete. Are o putere extraordinară, „aproape ca a lui 
Dumnezeu“, adesea „mai presus de Dumnezeu“, fiind „cel 
mai mare peste duhurile necurate“. El păzeşte comorile din pă- 
mînt pe care le dă numai pentru suflet de om. Poate imita strigă- 
tele tuturor animalelor, exceptînd oaia și albina. Umblă numai 
noaptea, de cum înserează, dar cu precădere pe la miezul nopții, 
numai pînă la cîntatul cocoșilor (LIII, p. 163—172). Ziua nu poate 
umbla decît „drept la amiazăzi... cînd stă soarele“, dar numai 
vreme de un minut, iar noaptea „are putere 12 minute ; atunci de 
te nimerește, te poceşte. Dar nu 12 minute în șir, ci din timp în 
timp“ (52, p. 485). Cînd aude cocoșii cîntînd, d. „trăznește, varsă 
scîntei și dispare“. Se arată celor care îl cheamă, celor care umblă 
cu farmece, apoi celor fricoși și drumeților singuratici. Vrăji- 
toarele fac farmece cu ajutorul lui. În acest scop, ele se duc la 
bălți sau gîrle şi, dezbrăcate, îl invocă, bătînd prundișul « cu o nuia 
„zice că iese dracul și păcătuiește cu ea și p pe urmă îi zice să 
împlinească ceea ce îi poruncește“. Pe oameni îi sperie, îi rătă- 
ceşte, mai adesea îi pocește, luîndu-le o mînă sau un picior sau 
luîndu-le mintea sau chiar îi omoară. De obicei, îl îndeamnă pe 
om să facă crime sau să se sinucidă pentru a cîştiga cît mai multe 
suflete. Intră și în corpul oamenilor și animalelor, torturîndu-i. 
De la el provine nebunia și, mai ales, epilepsia. „Cine cutează să-l 
lovească, vede scîntei de toate colorile, poate să amuțească“. 
Oamenii scapă de el făcîndu-și cruce, cînd „dracul scapără, 
ţipă şi fuge“. Mai fuge de tămiie și scuipare în sîn. D. se teme 
apoi de Sf. Ilie care îl „lovește cu săgeata și cu biciul“. D. fug 


154 


și în noaptea Bobotezei spre a nu fi și ei botezați, cînd se tem şi 
5 lupi, pentru că în acea noapte îi pot mînca (LIII, p. 169- 
174). 

Inițial, d. a avut aproape tot atîta putere cît și Dumnezeu. 
A colaborat cu el la crearea lumii (v. Facerea lumii). D. „toate 
le făcea numai nu ştia cum să le-ncheie“, aceasta pentru ca 
Dumnezeu „să le poată lua de la dînsul și le-a blagoslovit să fie 
pentru noi“. Astfel, el a făcut „şi om, și vite, dar nu știa ce să 
facă cu dînsele“, de-abia Dumnezeu le-a luat şi le-a împerecheat 
„pe om cu femeie, pe găină cu cucoș“ etc. De asemenea, d. a făcut 
casa, dar fără fereşti, apoi a făcut carul, dar în casă și nu l-a 
putut scoate afară, apoi ciubotele, dar el vîra amîndouă picioarele 
într-una. Abia Dumnezeu le-a perfecționat, făcînd ferestrele, 
demontînd carul pentru a-l scoate pe ușă, încălțind numai un 
picior într-o ciubotă. D. a făcut moara, dar nu putea măcina, 
neavînd clenciul sau bortița, care le-a adăugat Dumnezeu după 
ce i-a dăruit-o lui. El a făcut şi plugul, dar nu putea ara, neștiind 
cum să pună boii, de-abia Dumnezeu i-a înjugat cum trebuie și 
a tras prima brazdă de învățătură. După ce Dumnezeu l-a alungat 
din cer fiindcă voia să-i ia locul, d. a făcut munții ca să ajungă 
la cer din nou, dar Dumnezeu a oprit munții să mai crească. 
A făcut nisipul ca sămînță de piatră ca să devină pămîntul sterp, 
dar Dumnezeu l-a oprit să mai crească (52, p. 8—14). D. se opune 
ca Dumnezeu să stingă durerea din lume, fiindcă atunci nu va 
mai fi cine să-și aducă aminte de mărirea lui. D. a creat ființele 
și substanțele dăunătoare: lupul, insectele răufăcătoare (rezultate 
din piliturile rămase din lupul făcut prea mare), cepurile în brad 
(LIII, p. 542), șoarecele (provenit din șarpele de casă luat de 
Eva în corabie la îndemnul diavolului) care începe să roadă du- 
șumeaua (LXI, p. 104), întunecimile de soare și de lună (LXII, 
p. 98), furtuna înainte de ploaie, întrucît în ea „este diavolul 
care pornește cu mînie împotriva lui Dumnezeu“, dar e biruit 
de el „trăgînd în necurat cu tunul pînă ce-l îngrămădește într-un 
colț unde îl și trăznește“ (LXIII, p. 47), grindina (piatra), făcută 
de diavoli „cu ciocanele, ca să n-aibă oamenii pîine“ (ibid., p.94, 
145), raçhiul („ca să capete suflete“, 52, p. 917—919), tutunul 
(din d. căzut din turnul mănăstirii și prefăcut în păcură ; ibid., 
p. 1218—1220), vîrticușul din vînt care „e nunta dracului“ în 
care omul aruncă cu cuțitul trîntindu-se la pămînt, altfel poate 
orbi sau ologi (ibid., p. 496—498). Socul e de asemenea necurat, 
fiind „lemnul dracului“ și d. stă la rădăcina lui (ibid., p. 1194). 


ie 


155 


D. au fost puși să poarte soarele sus pe cer. Noaptea, soarele stă 
în mare şi se scaldă, iar dimineața 77 d. îl ridică pe cer, dar „cum 
îl scot afară, toți cad arși și a doua zi vin alţii în loc“ (ibid., p.27). 

D. stăpînește banii îngropaţi (v. Comori) care se cunosc în 
primul rînd prin faptul că sînt fugători, adică vin înapoi la fostul 
stăpîn. Atare ban „e însăși dracul, se preface în ban ş-apoi fuge 
la stăpînul său“. În Țeţin se află bani mulți, blestemaţi de turci 
să fie ai d. pentru că nu i-au putut duce și d. îi păstrează în polo- 
boace. Un om a intrat și a luat o cușmă de bani, dar la ieșire d. 
i-a prins piciorul cu ușa, rupîndu-i călcîiul. Un bătrîn vîrît acolo 
la arest a ieșit cu o cușmă de galbeni dăruiți de diavol (ibid., 
p. 479—480). Pe un popă îl duce noaptea la haznaua împărătească 
să-și încarce desagii cu aur. D. fuge, popa e prins și condamnat 
la spînzurătoare, dar d., prefăcut dintr-un „boier mare într-o 
droșcă“, îl scapă (ibid., p. 301—302). Într-o peşteră de la Răchițel- 
Cluj locuiau o mulțime de d. Căpetenia lor s-a prefăcut într-un 
flăcău frumos și a luat de soție o fată din Mărgău. Fiind lăsată 
o dată acasă, babele au uns-o cu niște buruieni, încît toți d. 
au fugit din peșteră. Fata a adus comorile acasă, dar banii nefiind 
unși cu acea buruiană, au dispărut toți (50 a, p. 261—262). 
Alteori, banii dați de d. sînt falși. D. prefăcut în boier tocmește 
niște lăutari pentru o petrecere, dînd primașului o hîrtie de 10 
florini. Petrecerea are loc în niște curți mari cu odăi frumoase 
pline de boieri și de cucoane. Un muzicant dă pe la ochi cu apă 
de a d. și atunci vede că boierii sînt toţi d., iar curțile doar movile 
cu tufe și cioate. La plecare, constată că în buzunar au numai 
surcele în loc de bani, fiind bună numai hîrtia de 10 florini 
(52, p. 477—478). Unii se vînd d. pentru bani. Un băiat s-a dat 
lui și d. i-a vîrît contractul în pulpă. Cînd avea nevoie, bătea cu 
măciuca în baltă și d. apărea să-i satisfacă dorința. După ce s-a 
îmbogăţit, trebuia să se spînzure. O babă îl învață să spînzure 
un om de paie îmbrăcat ca elca să-l scuipe d., prin aceasta devenind 
liber (ibid., p. 482). Un om, neprimit la lucru de nimeni pentru 
că era prea negru, se vinde diavolului care îl ţine 5 ani, dîndu-i 
de toate, cu condiţia să nu se spele și să nu se roage. Unui boier 
care pierduse banii la cărți îi face un hambar plin de bani, iar 
acesta îi dă o fată de soție. Cele două mai mari se sinucid şi 
sufletele le ia d., iar boierul devine liber după 5 ani (ibid., p. 482— 
483). Unui om d. îi dă o pungă de bani dacă bea un păhăruț de 
rachiu. Omul acceptă, se îmbată și la uneltirile diavolului își 
omoară fratele: diavolul a cîștigat un suflet (ibid., p. 485—486). 


156 


D. în chip de „domn“ momeşște pe un om sărac, Bene, să i se 
vîndă lui și va avea parte de o viață îmbelșugată. Contractul e 
făcut pe o cărămidă pe care Beneș și d. își pun palmele. Trăiește 
două sute de ani, avînd tot ce dorea, apoi a fost văzut prin cră- 
pătura muntelui silit la muncă silnică de d. care „era înapoia 
lui c-un scorbaci“ (5, III, p. 232—234). Un d. dă o traistă de gal- 
beni unui om care își băuse toată averea ca să aibă de ce rîde 
de crîșmă, ceea ce se cunoaște după pilpiitul lămpii în care era d. 
Cînd a terminat banii, omoară pe crîșmar și, văzînd lampa miş- 
cîndu-se tare, o sparge. Căutîndu-l apoi pe d., află că l-a omorît 
odată cu lampa (52, p. 1217—1218). Fiindcă d. a făcut omul, 
s-a învoit cu Dumnezeu ca păcătoşii să fie ai lui. De aceea, d. 
umblă în lume să îndemne la rele pe oameni (52, p. 484). Sufletele 
oamenilor le-a cîștigat de la început prin zapisul iscălit de Adam 
și ascuns de d. sub o piatră în Iordan. La botezul său, Isus a tri- 
mis trei lumînări în apă care au ars zapisul. De ciudă, d. i-a pre- 
gătit un scaun ferecat cînd va trece prin iad, dar Isus l-a pus pe 
el în lanțuri de unde nu va ieși pînă la sfîrșitul lumii (ibid., 
p. 935—936) (v. Sfârșitul lumii). 

D. duce sufletele celor răi, ca femeia care n-a dat simbria 
slugilor și le-a bătut (ibid., p. 1129), precum și cei care sînt dă- 
ruiți d. la mînie. O femeie bătrînă dă d. copilul ce-l purta în pîn- 
tece. La 14 ani, d. l-a răpit din biserică și abia după rugăciuni 
multe l-a adus înapoi, rupînd contractul (ibid., p. 1232). Ciobanul 
neprihănit cînd vine întîia dată la biserică, vede pe d. lingă 
ușă cum „scria pe o piele de bivol păcatele oamenilor“. Cînd se 
umple pielea, d. o întinde cu dinţii și ciobanul rîde; „atunci dracul 
l-a scris și pe dînsul acolo și mai mult nu l-a văzut“ (ibid., p. 311). 
Tilharii sînt călăuziţi de d. „bate, pradă, omoară, face după în- 
demnul și gustul lui, aceea ce diavolul singur face“ (ibid, 
p. 535). D. îi place să ia copiii nebotezaţi ai oamenilor și să lase 
în locul lor copiii lui. Copiii schimbaţi se cunosc prin aceea că au 
capul mare, încît nu și-l pot ținea, au picioarele moi și nu pot 
umbla. Unul de 7 ani crescuse numai cît mîna de mare și era sub- 
tire ca degetul. Un altul se întindea noaptea pînă ajungea pe casă, 
deși n-avea oase, numai vine, iar la mers se tîra doar ca un șarpe. 
Cînd a devenit bărbat, „avea ochi albaștri, barbă și mustăţile 
roşi și era foarte mare artist“. Mamele copiilor schimbaţi și-au 


157 


obținut pe ai lor bătîndu-i pe aceștia cu nuiele sau 9 spini, din 
același an, pînă ce copilul a strigat: „Lasă-mă nu mă omori, 
că ţi-l voi aduce pe al tău“ (ibid., p. 513—514). Un om din Slobozia- 
Rădăuţi și-a dat fata d. pentru un poloboc de bani. Peste cîțiva 
ani un domn duce pe moașă sub pămînt unde găsește pe fata dată 
d. „îmbrăcată numai în mătasă“, o ducea bine „numai atîta 
mi-i greu că trebuie să fac copii în toată luna“ și-i arată o ladă 
plină „de draci mărunței“. După ce moașa a moșit-o, a fost adusă 
înapoi cu condiția să nu spună nimic 9 ani (ibid., p. 516—517). 

D. răpesc fete ca să-și petreacă cu ele. Un cimpoier e dus 
la petrecerea lor unde s-au adunat „draci cîtă frunză și iarbă“. 
Acolo, ei joacă o fată și o muncesc pînă la cîntatul cocoșilor. Ca 
plată, primește un cal, pe care îndemnîndu-l greșit cu „de“, se 
preface în fata jucată de d., care îl învață cum să o scape și cum 
să ia de la d. în nopțile următoare numai banii curați (ibid., 
p. 1283—1284). În Căpilna, pe valea Sebeșului, se vede Piatra d. 
în marginea riului. Acolo, d. a furat pe fata cea mai frumoasă, 
Filana, tocmai cînd era mireasă, dar mirele Andronic s-a prins 
de picioarele lui și l-a silit să se lupte cu el, în cele din urmă 
aruncîndu-l peste stînca ce-i poartă numele (50 a, p. 259—260). 
O femeie își „drăcuie fata“ și d. o ia de soție în iad. Fata revine 
cu d. la nunta fratelui ei și se laudă mamei că o duce bine, nu 
vrea să-l părăsească. Sfătuită de un călugăr, mama și toate 
rudeniile postesc o săptămînă și d. moare, iar fata ei se întoarce 
pe pămînt cu o căruță cu galbeni și se remărită (81 a, p. 556— 
557). Pe cei care au jupuit și nu au mormîntul păzit 3 nopți cu 
o lumînare, d. îi jupoaie. Un om lasă copiilor să-l păzească 
3 nopți, dar ei trimit pe altul fără lumînare și vede cum d. 
îl scot din mormînt și i-au jupuit toată pielea, apoi l-au aruncat 
înapoi în groapă (52, p. 1169). 

II. În basmele propriu-zise, d. se arată adversar oamenilor, 
căutînd să-i răpească în tărîmurile lui sau să-i omoare. Îndeosebi, 
pîndește omul cînd e într-o situație dificilă. D. dă o comoară 
de bani unui lemnar sărac, cerîndu-i în schimb ceea ce Îi va 
ieşi mai înainte acasă. Îl întîmpină singura lui fetiță. E scăpată 
de la d. de Maica Domnului (81, p. 13—14). Un împărat e trecut 
peste o apă de d. dacă îi va da neștiutul de acasă. D. vine după 
7 ani și ia băiatul născut în absența împăratului. D. îi dă să 
facă holdă și pîine dintr-o pădure, băiatul execută cu ajutorul 
fetei d. care îi dă basmaua miraculoasă (AT 313). Apoi fug 
amîndoi, urmăriți de d. (52, p.701—702). Celui care nu mai 


158 


poate băga înapoi în corn cirezile de vite (AT 511 A) d. îi cere 
ce are „mai scump acasă“ ca să i le vire înapoi. Băiatul juruit 
își scoate singur „zapisul de la drac“, intrînd în iad și plănuind 
să facă o mănăstire. Renunţă la plan numai în schimbul za- 
pisului prin care fusese vîndut d. (ibid., p.1229—1230). Un pescar 
al împăratului nu mai poate prinde pești. D. îl ajută să prindă 
în schimbul a ceea ce „n-ai tu la știrea ta“. Soţia îi pornise 
gravidă și d. a venit după copil. Acesta scapă, făcînd cruce cu o 
cîrjă și citind într-o carte (5, I, p.315—319). Băiatul, care a 
întinerit pe sihastru prin arderea lui, a primit drept răsplată 
un corn din care au ieșit cirezi de vite. D. apare ca un „boier 
cu o trăsură“ și i le vîră înapoi, cerînd „cînd te vei însura, 
ce ț-a fi mai drag“. Băiatul a vroit să-i dea nevasta, d. a cerut 
copilul. Acesta e scăpat de un cerb care îl duce cu sine „în 
măsea, iar din corn îi da mîncare“. Cînd moare cerbul, mărun- 
taiele lui se prefac în cîini păzitori: lup (Ușor ca vîntul), urs 
(Greul pămîntului), vulpe (Nea aude) și iepure (Nea vede). 
Apare din nou „dracul boier“, dar eroul e salvat de animalele 
năzdrăvane care îl sfărimă (52, p.1236—1237). D. prefăcut 
în domn (negustor de porci) dă lui Ignat cei 9 porci dacă îi va da 
„neştiutul“ de acasă. Pa absența lui, a născut nevasta și d. vine 
a treia noapte, punîndu-i 10 întrebări la fereastră (AT 812). 
Dumnezeu răspunde în locul lui, poruncindu-i la ultima între- 
bare să crape (LXXXIII, p.357—358). D. fură şi fete cu care 
se căsătorește. Uneori, vine în pețit travestit în „fecior dă rege“ 
care s-a gătit „foarte frumos“. Fata simte „că nu e lucru curat“ 
și duce un porumbel cu sine. D. ajuns în împărăţia lui, se pre- 
face în șarpe care „sugea ţița fetii cît putea el. Cînd se sătura, 
trei zile şi trei nopți dormea“. E salvată de cei trei frați, Dă- 
cu-sară, Miez-de-noapte și Zorilă-zori-de-zi (AT 653) prin în- 
demînările lor neobișnuite (5, II, p.405—419). D. ia de soție 
pe fata cea mai mare a unei văduve și îi dă să mănînce o mînă 
de om. Fata o îngroapă și d. o sugrumă. Cu sora mijlocie se 
întîmplă la fel, dar cea mică dă mîna unei pisici și convinge 
pe d. că a mîncat-o ea. Apoi își învie surorile și pleacă cu averile d. 
ferecat în lanțuri (LXXXIII, p. 345—346). Fata unui împărat 
se va mărita numai cu cel care o va întrece la dans (v. Întreceri). 
Numai d. o joacă pînă ce fata strigă ajutor, apoi blestemă 
ca toată curtea să împetrească pînă se va ivi cineva care să-l 
întreacă (81, p.43—44). 


159 


D. ţine școală cu unii copii dăruiți (AT 325) învăţîndu-i vreme 
de trei ani să se prefacă în toate animalele. Ucenicul îl va întrece 
însă, îmbogățindu-și părinții şi căsătorindu-se cu fata unui 
împărat (5, I, p.493—504). În basmul AT 330, d. pun stăpînire 
pe un castei al împăratului (sau pe o moară) și bîntuie pe cel 
care îndrăznește să petreacă noaptea acolo. Eroul îi vîră însă 
în sacul fermecat și îi bate, alungîndu-i pentru totdeauna. Cînd 
Scaraoschi vine să-i ia sufletul, protagonistul îl vîră din nou 
în sac. Alteori, d. au degetele mutilate de Ivan ca să-i înveţe 
la fluier, sau li se subțiază degetele ca să poată cînta la vioară 
(XV, p.40—46). D. cel bătrîn e izgonit din moara împăratului 
după ce a fost prins cu degetele în butuc de soldat, ca să fie 
învățat la vioară și e eliberat numai după ce iscălește că nu 
va mai veni niciodată la moară (52, p. 653—654). Ajuns în iad, 
el se învoiește să plece numai dacă d. vor elibera toate sufletele 
din iad. Dumnezeu îl primește în rai pentru această binefacere 
(ibid., p. 1221—1222). Diavolul e înfruntat şi de voinicul care 
vroia să învețe ce este frica (AT 326). Ioaneș măsariul se întîl- 
nește cu d. prefăcut într-un bivol care „se tot mărea și țipa 
atît de urit, incît era să asurzească pe bietul Ioaneș“. Se sperie 
de el și fuge înapoi în cetatea pe care o despetrificase (60, 
IV, p.13). lanoș e furat de d. și ținut într-o stîncă 12 ani. O 
fată îl învaţă să spună următoarele vorbe cînd vin d. la el: 
„mîncă Ianoș, duhăneşte lanoș, bè Ianoș, tronf Ianoș, bagă 
duhan în pipă Ianoș“, fără să mai pronunţe alte vorbe. Ianoș 
face întocmai și cînd cîntă cocoșii, d. dispar, iar el pleacă îm- 
preună cu fata împăratului la părinţii ei, unde se căsătoresc 
(63 a, p.151—152). D. fură paloșul lui Greuceanu și-l dă unui 
curtean care îi dă sufletul în schimb. Greuceanu se duce la d. 
prefăcut în stană de piatră și se transformă într-un buzdugan de 
oțel. Începe să bată piatra „de se cutremura pămîntul“, pînă 
o prefăcu în pulbere, unde își regăsește paloșul (41, I, p. 192—193) 
Un om își trimite cei trei fii să intre servitori la oameni roșii. 
D. se preface om roșu și-i primește slugi, dîndu-le să spună 
mereu cuvintele „noi trei frați, pentru-un cașcaval, așa ni se 
cade“. După 3 ani, se întorc acasă, uitînd celelalte vorbe. Pe 
drum, găsesc un mort și spun numai formula învățată (AT 360) 
încît sînt considerați asasinii lui și condamnați (LIII, p. 533). 

În basmul AT 613, intervenția d. e decisivă pentru desfă= 
șurarea acțiunii. În unele variante, el iese travestit în preot 
înaintea fratelui, pentru a-l convinge că „strimbătatea e mai 


160 


bună ca dreptatea“. Fratele mai bogat îi scoate fratelui pe rînd 
ochii. Cel orbit ascultă sfaturile d. şi află cum își poate recăpăta 
vederea, cum poate lecui pe fiica unui Împărat etc. Fratele 
său, invidios pe îmbogățirea lui, se duce la locul de întîlnire 
al d. și e omorît de aceștia (LXIV, p. 46—85). D. care a furat 
boțul de mămăligă fără să zică „bogdaproste“ este condamnat de 
Scaraoschi să-l slujească pe acel om, îmbogățindu-l (AT 810 A). 
La sfîrșit, se mulțumește cu o babă ascunsă în sacul cu câlți 
pentru a fi pusă talpă la iad (XV, p.80—88, 308). Cînd face o 
pomană, d. dă oamenilor niște linguri cu coada lungă, obli- 
gîndu-i să le țină de capăt (AT 821 B*). Oamenii nu pot gusta 
din bucate, doar un spîn și unul cu barba roșie au putut mînca, 
dîndu-și unul altuia cu lingura (LIII, p.543). În unele variante 
ale basmului AT 930, băiatul sortit a fi ginerele boierului e 
trimis de acesta la d. sub diferite pretexte, mai frecvent să 
întrebe care e ora mai mare (LXXIX, p.62). 

Pe alocuri, d. ia locul zmeilor. D. închis într-un butoi e eli- 
berat de Mandalina, soția lui Urmă Galbină, care îi dă paloșul 
soțului. D. îi taie capul acestuia și îi ia soția (AT 318, 590). 
Înviat de Pipăruş Petru, Urmă Galbină își recapătă paloșul, 
prefăcîndu-se în porumbel și îl decapitează pe d., iar Mandalina 
e curăţită fiind „plină de zmei de cei micuţi“ (60, V, p. 65—72). 
În o seamă de variante ale basmului AT 313, d. răspund la 
chemarea fetei zmeului ca să execute sarcinile date băiatului 
captiv. Zurina, fata zmeului, se îndrăgostește de Suta Ion și 
cheamă d. pocnind din bici ca să facă peste noapte o vie cu 
struguri copți (49, p.42—43). 

Mai adesea, d. sînt păcăliți. Trei d. moștenesc de la părinții 
lor trei obiecte miraculoase pentru care se ceartă (AT 518). 
Acestea sînt: un băț („palțău“) care petrifică orice, o pereche 
de „papucii gîndului“ care te duc unde dorești și un comănac 
roșu ce te face nevăzut (5, I, p.455—456), sau o manta care te 
duce oriunde, un comănac ce face nevăzut și papuci care fac 
„stîncă mucidă“ orice din lume. D. sînt puși să urce pe un vîrf 
de munte și să alerge spre voinic care îi petrifică pe toți, însu- 
şindu-și obiectele (ibid., p.539). Alteori, d. se ceartă „de la 
un cuţitaș și de la o frunză“ și băiatul îi trimite sub pod ca să 
le împartă, dar își pune frunza pe cap, devenind invizibil, și 
pleacă în lume (52, p.1057). 


161 


În grupa mai mare a basmelor despre d. cel prost, păcălirea 
acestuia formează trăsătura lor distinctivă. În împărțirea re- 
coltei (AT 1030), baba ia partea de deasupra, iar d. rădăcinile: 
locul era semănat cu cereale. D. văzîndu-se păcălit, cere ca la 
recolta viitoare să aibă el partea de deasupra. Baba seamănă 
sfeclă, ceapă, d. rămînînd din nou păcălit (LXIV, p.119—121). 
Un om dă d. holda, nemulțumit de cum arăta. După aceea, 
griul s-a făcut frumos și omul s-a dus să-l secere, dar d. vrea. 
să-l alunge. Femeia omului se duce dezbrăcată și se apucă de 
secerat, d. se sperie și fuge (99, II, p. 293—294). Mai des, pre- 
tenţiile d. sînt zădărnicite de femeia care îi dă un lucru imposibil: 
să îndrepte firul de păr creț smuls de la subțioară (AT 1175). 
I se cere să-l facă „drept, ca firul din mustaţa pisicii“, sau 
să-i facă „o spelcă“ din el (LXIV, p. 91—110). D. care petrece 
o noapte cu o femeie într-o groapă, devine cărunt (AT 1164). 
Ca să scape de atare femeie, d. promite omului că vor intra în 
fata împăratului ca să o facă bolnavă, iar el să o lecuiască. 
A doua oară, omul anunţă d. că a ieșit nevastă-sa din puț 
şi ei fug speriaţi (ibid., p.110—118). Alteori, d. îl răsplătește 
pe bărbatul femeii cu un „burduf de aur“ pentru că a suportat-o 
atâta (5, II, p.510—511). D. face rămășag că nu îngheață iarna 
vîrât în gheață. Țăranul îl păcăleşte, făcînd foc la marginea. 
gheții (LXXIX, p.65). Un om îi fură d. o podoabă fără să-l 
simtă, apoi i-o vinde cu un preț ridicat (ibid.). Cînd se ia la 
întrecere în cusut cu Dumnezeu, aţa lui era prea lungă și făcea 
noduri, încît pierde întrecerea (37, p.87). În tovărășie de furt 
de porci cu un om, acesta cere ca toţi porcii cu coada încîrligată 
să fie ai lui, iar cei cu coada dreaptă ai d. (AT 1036). Din toţi 
porcii furaţi, abia unul cu coada ruptă îi revine (5, III, p.231). 
În basmele despre întrecerea cu omul (AT 1060—1097), d. 
înlocuiește pe zmeu în aproape o cincime din numărul va- 
riantelor (XV, p.92—100; v. Întreceri). De asemenea, în tipul 
Polyphem (AT 1137), d. ia locul uriașului orbit de fratele mai mic.. 
Copiii calcă consemnul de a nu răspunde nimănui în timpul 
nopţii, apoi sînt momiţi de d. că oile lui ar fi cu lîna de aur.. 
Cel mai mic îl orbește, apoi aruncă nuci ca să-l facă pe d. 
să-i deschidă ușa, scăpînd în cele din urmă în blana unui ber- 
bece (5, II, p.502— 509). 

D. este supus de om sau păcălit și în cîteva basme-snoave 
care au protagonist pe Păcală (Pepelea, Ianoș). Ajuns la moara d., 
Pepelea declară că se numește Eu-singur. D. pune mereu broasca 


162 


pe slănina lui Pepelea și acesta îl orbește, iar ceilalți d. înțeleg 
că s-a orbit singur. Pepelea ocărăşște apoi d. că ar fi pus cenușă 
în loc de păpușoi și secară și se întoarce la stăpîn cu făină „pit- 
luită“ (79, p.16—17). În timp ce Ianoș tăia lemne, un copil 
de d. îi desprinde o roată de la car ca să se joace cu ea, dindu-i 
drumul pe coastă. „Cînd fu roata în vale, praav se făcu, nu 
mai fu nimic de iè! Dracul se și ștearsă“. Ianoș pocnește din 
bici și. „veniră atîția copii de draci acolo“. El îl alege pe cel 
care a stricat roata și îl obligă să țină de car în locul roții, ples- 
nindu-l mereu cu biciul: „ — ține drace, de rotilă“ (5, III, 
p. 17—20). D. rupe chiar osia, dar e silit să țină de car pînă 
acasă (52, p.1226). 

În chip excepțional, d. părtinește pe om, ajutîndu-l să-și 
îndeplinească dorințele sau sarcinile. Unui băiat, fata împăra- 
tului îi fură inelul miraculos. Un d. șchiop din mare îi aduce 
inelul și îl învață cum să învie fata cu care se căsătorește. Mai 
tîrziu, primul bărbat al nevestei îi fură din nou inelul și nevasta. 
D. s-a prefăcut „un cavaler frumos“ şi a luat iarăși inelul de la 
fata împăratului și cu ajutorul lui l-a scos pe băiat de la închi- 
soare, dar nu i-a mai dat inelul, la despărţire iscălind „că nu 
mai are nimic“ cu el (52, p.700—701). Un argat nu are noroc, 
la sfîrșit de an prăpădindu-i-se plata pe care slujise. Pleacă 
în lume și fiindcă ajută pe d. prefăcut om să ducă căpițele de 
fin la un stog, acesta i se arată noaptea și îl învață cum să ajungă 
la căsuţa în care se află norocul lui (ibid., p. 1030—1031). Într-o 
variantă a basmului AT 613, d. merge la fratele orbit, părăsit 
lîngă o rugă și îl învață să se ducă tîrîș la tăul din spatele crucii 
„şi să te speli cu apă din tău ăla, că-ț vin vederi iară“ (5, II, 
p.398). Ionică pleacă în lume să găsească pe fata zărită în foto- 
grafie, care era tocmai Mangalina, sora d. După ce îi învinge 
în luptă, d. se învoiesc să-i dea pe sora lor de soție, urcîndu-l 
cu o macara la împărăţia ei de pe „toarta cerului“. În cele 
din urmă, se căsătorește cu ea, apoi revin la tatăl lui să moşte- 
nească împărăția (ibid., p.202—217). Trei băieți săraci cer 
bani împrumut de la d. pe un an de zile. D. le dă banii, 
fără să-i mai restituie, dacă vor ghici din ce lemn sînt făcute 
masa și patul lui. Cel mic pîndește sub niște spînzurători și 
ascultă convorbirea celor trei corbi care destăinuie că masa 
și patul sînt făcute din tidva și coastele lui Ion cel Mare. D., 
mulțumit că a ghicit, îl trimite la un munte unde Sf. Vineri 
îi dă o săgeată: „ — cu asta ţi-i cîştiga pîinea“ (ibid., p. 219—221). 


163 


III. Incidental, d. apare și în cîteva snoave. Diacul trimis de ne- 
vasta cu ibovnic (AT 1360 C) după spumă de pe mare, e întîlnit de 
d. care îi dezvăluie înșelăciunea și îl duce acasă, vîrît într-un 
sac (S. 3465). În unele variante ale snoavei AT 1563 B, d. se 
însărcinează să arunce pe rînd în apă cei trei popi, uciși de 
soțul amantei lor. El cere ca recompensă sufletul copilului, 
dar femeia îi pretinde să-i facă un ac din părul ei pe care d. 
nu-l poate confecționa, sau este alungat de cîntatul cocoșilor 
15. 34/1). 


Dumnezeu 

I. După o legendă, s-a născut din duh și foc, apoi a stins ju- 
mătate din foc și a dat o ploaie din care au rămas mările dea- 
supra focului (LIII, p.541). „Dumnezeu s-a făcut din spuma 
mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vîrtej de spumă și 
din acolo s-a făcut Dumnezeu și îndată chiar din aceeași spumă 
s-a sucit Dumnezeu o lumînare, căci era întuneric peste tot“ 
(52, p.881). Pe spuma mării iniţiale şedea un fluture care apoi 
„a lepădat aripile și s-a făcut om, Dumnezeu, așa de frumos!“ 
(ibid., p.22). El stă în al 9-lea cer, în cel dintîi fiind Sf. Soare, 
Sf. Lună, Sf. Ilie, apoi ceilalți sfinți. Are „părul alb, înflorit 
ca copacii primăvara cînd înfloresc“. „Dumnezeu e ceriul și 
Sf. lună e soţia sa... Soarele e scaunul lui Dumnezeu, acolo 
e raiul... În soare stă Dumnezeu și Maica Domnului și coroana 
lor luminează peste toată lumea“ (ibid., p.1238—1239). „Dum- 
nezeu stă în cer la masă în odaia sa și scrie; c-un ochi stă pe 
scrisoare, dar cu unul, are o ferestruică în podele jos și se uită 
ce fac oamenii și vede toate celea“ (ibid., p.1245). La început, 
D. umbla pe pămînt, dar după ce femeile și fetele l-au murdărit, 
ascunzîndu-și rodul în pămînt, s-a suit în cer (ibid., p.157). 

El e creatorul lumii și al ființelor ce o populează (v. Facerea 
lumii). Multe din ciudățeniile creației sînt atribuite fanteziei 
lui, ațîțată de obicei de răutatea ființelor. Cei care au vrut 
să-l sperie, mormăind îmbrăcaţi într-un cojoc, au fost prefăcuți 
în urși (v. Urs). Șurlicarul, pentru că nu a vrut să-și întineze 
picioarele galbene la săpatul albiilor rîurilor, a fost blestemat 
să bea apă numai din picurii de ploaie, căci îndată ce bea din 
rîu, moare (LIII, p.547—548). Atunci cînd a pus ochi la toate 


164 


viețuitoarele, racul a venit ultimul. „ — Fiindcă ești coada, 
am să ţi-i pun în coadă“ (52, p.970). Deși e atotputernic, se 
sperie de copiii de la început care erau atunci mari și umblau 
fuga „chiar în ziua nașterii și puteau să vorbească“. Cînd a 
intrat într-un sat, s-a speriat de un copil despuiat și a decis ca 
noii născuți să nu poată umbla decît mai tîrziu și să nu poată 
vorbi „lămurit decît după trei ani“ (66, p. 2). 

D. intervine în viața oamenilor, pedepsind sau mustrînd 
pe cei care greşesc. Pentru că un om taie aripile unor pui de 
barză, D. îl preface în barză. După ce se căiește de relele făcute, 
împăratul berzelor îl face iarăși om (LIII, p.548). Doi călugări 
îmbuibați de toate bunătăţile, se săturaseră de pîne de grîu și 
au plecat să caute „mama grîului“. D. i-a prefăcut în bivoli și 
i-a dat unui om să-i puie la munci grele timp de un an și să-i 
hrănească numai cu paie. Peste un an, au fost refăcuţi iar oa- 
meni, slabi și negri, „numai pielea pe dînșii coșcovită“ (52, 
p.254—255). Un flăcău, îmbrăcat în haine noi de Paști, îl mustră 
pe D. că nu face „cu dreptate“ atunci cînd floarea pomilor ţine 
numai vreo 3—4 zile, apoi cade și putrezește, ar trebui să dureze 
cel puţin 3—4 săptămîni. A doua zi, flăcăul a murit „căci omul 
e ca şi floarea cîmpului“ (ibid., 1063—1064). Un împărat nu 
crede în D., socotindu-se cel mai puternic din lume. D. îi trăs- 
nește curtea şi oastea, împăratul cere iertare și oastea este 
reînviată (ibid., p.1245). Un sat din Moldova, în care oamenii 
erau păcătoşi, n-a vrut să-l primească pe D. peste noapte. 
Numai o văduvă cu 7 copii l-a primit, prefăcînd balega din 
cuptor în piine. A doua zi, D. a trimis femeia cu copiii pe deal 
fără să se uite înapoi şi tot satul a fost cufundat sub apă (ibid., 
p.256—257). În alt sat, D. și Sf. Petru nu sînt primiți de nimeni, 
iar o femeie îi trimite pe un deal. Satul e prefăcut în mare 
sărată, iar femeia în stană de piatră (LIII, p.537). Femeia care 
a făcut piine duminică seara e prefăcută în asină (92, p.67). 
Cînd se duc la o nuntă îmbrăcați ca oameni săraci, nu sînt 
primiți în casă, dîndu-li-se mîncare pe prispă. Apoi se prefac 
„amîndoi boieri, cu trăsură“ și cînd sînt puși după masă, D. 
toarnă băutura și mîncarea pe straie (52, p. 904—905). 

Adesea, D. pune la încercare credința celor pe care îi vizi- 
tează. Se duce la un grădinar cu multe bube pe corp și spune 
că s-ar vindeca cu untură de copil. Femeia vîră în cuptor unicul 
copil, dar cînd se uită, îl văd cu părul de aur, jucîndu-se cu 


eq. 


165 


două mere de aur. Bogatul nu-l primește în gazdă, un sărac 
îl primește și cînd D. cere carne, săracul frige un copil (ibid., 

. 366). 
E O seamă de legende îl înfățișează pe D. plin de răbdare, 
cumpănind îndelung hotăririle pe care le ia. Cînd D. ia viața 
celor doi părinți, Sf. Petru se arată îngrijorat de soarta copiilor. 
D. îl trimite să scoată o piatră din mare și să o despice: găsește 
doi viermișori. Cine a purtat de grija celor 2 viermi, va purta 
și de a copiilor (LIII, p.538). D. ia la sine un om și îl pune 
în locul său. Acesta vede „cum un om fură ciocalăi de la o 
femeie săracă“. Omul cere să-l pedepsească, dar D. îl scoală 
de pe scaunul lui, fiind prea iute la mînie, căci dacă ar fi și 
D. asemenea, „n-ar mai fi oameni pe pămînt“ (52, p.1245). 
Cînd vine finul său la el, acesta se roagă să-l lase în scaunul 
lui, de unde vede cum o femeie bolnavă a postit în săptămîna. 
mare, în vreme ce bărbatul cît un munte a mîncat singur o: 
găină. Omul îi trîntește un bolovan în cap, apoi omoară pe un 
bogat care fura grîu de la doi săraci. D. l-a alungat pentru că. 
„nu ştie a răbda“ (ibid. p.1246). În vremea cînd oamenii ştiau 
dinainte cînd vor muri, D. întîlnește un om care făcea gard din 
fire de paie. D. decide ca oamenii să nu mai știe cînd vor 
muri și cînd trece pe la acel om, vede un gard de nuiele „și 
streșnuit țapăn nici păsăruica să nu-l zboare“ (82, p. 49—50). 

II. În basme, D. intervine în acţiunile protagoniștilor în 
momentele critice, de obicei cînd nu se întrevede altă soluție 
izbăvitoare. El e înfățișat călător în tovărășia Sf. Petru, de 
obicei sub chipul a doi bătrîni modest îmbrăcaţi. D. face năz- 
drăvane animalele lui Constantin, apoi şi pe dînsul prin simpla. 
suflare. „Ceea ce i-o suflat Dumnezeu pi dînsu, era mai năzdrăvan: 
di cum o fost“ (5, I, p.409—410). Cînd fraţii, invidioşi pe cel 
mai mic pentru că a omorît scorpia, mistrețul și Miază-noaptea. 
(AT 304) îi zdrobesc picioarele, D. coboară la el și îl vindecă. 
(86, p.298). În o seamă de basme, D. e nașul noului născut, 
dăruindu-i o armă miraculoasă sau vite năzdrăvane. Văduva. 
rătăcită în codru bagă în foc balegă de urs și de lup ca să. 
se hrănească, fiind gata să nască. D. preface balega într-o» 
„pită mare de grîu“, iar pe băiat îl botează Voinic de Codru, 
dăruindu-i o pușcă și o sabie, pe care să i le dea cînd va fi 
în stare să smulgă „un copaci din pămînt... cu rădăcini cu tăt“. 
Sabia era atît de tare, încît dacă dădea într-un fag, „s-o și 
îmburdat, o și trecut pin el“ (5,.I, p.367—368). Chipăruș bun 


166 


viteaz născut de babă dintr-un bob de piper e botezat de D. 
care „a ieșit afară ș-a amenințat și pe loc s-a făcut și popă, și 
dascăl, și cristelniță și toate cele trebuitoare la botez; iar ca 
dar i-a dat finului o sabie și două mere“. Merele se vor preface 
în doi boi ce îl vor învia, iar cu sabia va răpune balaurul din 
fîntînă (AT 300), dar îi va fi furată de soția necredincioasă 
(AT 318). Își va recăpăta sabia, omorîndu-și soția necredincioasă 
împreună cu amantul ei (52, p.553—555). Băiatului conceput 
de fata împăratului dintr-o frunză din care cînta şi născut în 
polobocul dat pe apă, D. îi dă la botez „o pușcă ș-o tesacă ș-un 
cal. Cu pușca vîna, iar cu tesaca cînd melița, toate celea hă- 
bucea“ (ibid., p.911). Copilul unei fete de împărat e botezat 
de D. „Busuioc finul lui Dumnezeu“, dăruindu-i „o pușculiță 
de vînat“, iar pe fiica altei fete de împărat D. o botează „Floa- 
rea fina lui Dumnezeu“. Busuioc a omorît toți zmeii cu sabia mira- 
culoasă, afară de unul care s-a îndrăgit de mamă-sa, omorîndu-i 
pe amîndoi (AT 590). Floarea fina lui D. l-a înviat cu apa de 
la munţii ce se bat în capete, adusă de el (ibid., p. 1220). 
Un om sărac plecase în căutarea unui cumătru. D. îi iese în 
cale şi îi botează copilul, dăruindu-i o vacă, dar „să nu cumva 
s-o sudui păn îi ajunge acasă“. Omul nu s-a putut abţine și 
vaca a dispărut. Peste cîțiva ani, finul pleacă să caute vaca și 
o găsește împreună cu o cireadă, în care era un bou năzdrăvan 
care va conduce cireada și va putea ara împăratului „o arie de 
aramă“, în aceeași zi să o samene și să-i aducă colaci (AT 532*). 
După aceea îl va găsi și pe soțul său, boul hulub. Omul primește fa- 
ta împăratului de soție și jumătate împărăţia (ibid., p. 196—198). 
Cînd D. botează o fetiță, darul e adecvat stării ei. Fata născută 
în casa unde au găzduit ei e dăruită de D. la botez „că de cîte 
ori se va scălda, să se facă aur apa care se va atinge de ea“, 
de Sf. Petru „că de cîte ori va plinge, să ploaie,“ iar de Sf. Paul 
„că de cîte ori va ride, să i se facă două flori la urechi“ (ibid., 
p.932). În altă variantă, copila săracilor e dăruită de D. „că 
de tot pasul ce va păși să se facă în urma ei un galbăn“, Sf. Petru 
îi dăruiește „că de cîte ori va plinge să-i curgă diamante din 
ochi“, iar Sf. Paul „că de cîte ori va rîde, trandafiri să-i curgă 
din gură“ (ibid., p.934). Fata moșului cea cuminte plecată după 
foc (AT 480) ajunge la D. care o pune să-i caute în cap. Fata 
găseşte un păduche, dar spune că a găsit un mărgăritar sau 
un diamant. D. o binecuvîntează ca să răsară în urma pașilor 
ei busuioc și lămiîiță, iar din păr să-i cadă mărgăritare ori de 


167 


cîte ori se va pieptăna. Fata babei păţește la fel, dar ea îl ocă- 
răște pe D. cînd găsește păduchele, iar D. o blestemă ca să 
vorbească fără rost și părul să-i fie plin de păduchi (XV, p.61). 
Sora, omorită la uneltirile cumnatei invidioase, e înviată de D. 
care loveşte cu toiagul într-o stîncă, făcîndu-i „un palat unde 
toate lucrurile o serveau“ (LXXXIII, p.704). D. ajută pe băiatul 
deştept al săracului. Cînd acesta pleacă în căutarea averii dis- 
părute, D. îi apare în drum ca un bătrîn „șezînd la tri oi... 
p-o prăpastă de coastă urită... cu o bitușă-n spate“ şi îi spune 
că i-a dus-o viitorul socru care fi da fiica în chip de şarpe (AT 409). 
Mai tîrziu, invidiat pentru soția frumoasă (AT 465), băiatul 
e trimis (v. Sarcini de pierdere) la D. să-i aducă bitușa lui „să 
mă culcu-n iè și să-m deie doi cași ș-o oală de jintiță“. D. îl 
pedepsește pe boierul semeț, arzîndu-i casa și prefăcînd ograda 
în imaș pentru gâște (5, II, p.23—32). În o seamă de variante 
ale basmului AT 465, cel invidiat pentru soția frumoasă e 
trimis în cele din urmă să-l aducă chiar pe D. „pe mîne amiazăzi 
să șadă cu dînsul la masă“ (79, p.162—163). La cererea Ilenei 
Cosînzene, fata îmbrăcată soldat (AT 514) e trimisă să aducă 
„feredeu de la Dumnezeu și de la Sf. Soare ștergătoare“. Soldatul 
le fură pentru că D. lipsea de acasă, dar cînd se întoarce și observă 
lipsa, îl blestemă pe hoț să-și schimbe sexul (60, III, p.22—25). 
Cel ce se vede înșelat în promisiuni, se duce la D. să fie despă- 
gubit (AT 460 A). Pe drum, întîlnește o seamă de ciudățenii 
și călătorul e solicitat să aducă răspuns. D. explică toate, indi- 
cînd remediul, apoi răsplătește cu o pereche de boi năzdrăvani 
pe solicitantul care a dat o vacă de pomană (5, II, p.94—99). 
Băiatul plecat în căutarea norocului (AT 460 B), fiindcă i se 
prăpădea sîmbria la sfîrșitul fiecărui an, ajunge la D. care 
îl pune să păzească cine se scaldă noaptea în iazul de lîngă că- 
suța lui. Îl învață apoi cum să ia cămașa zînei celei mai mici 
ca să și-o ia de soție (AT 400) (52, p.1031—1033). Pe alt flăcău, 
D. îl îndrumă să intre argat la cel mai bogat om din sat, cu a 
cărui fată se va căsători (ibid., p.1165). Într-o variantă-a bas= 
mului AT 552, D. pețeşte sora unor frați săraci care i-o dau: 
noaptea pe geam. Cumnaţii o caută apoi pe rînd, cei doi mai 
mari sînt omorîți de calul dat de D. să-l pască, pentru că au 
stat pe jețul lui D. și au cules flori, care erau sufletele copiilor 
botezați. Cel mai mic şade numai pe podele, nu culege “flori 
și e reţinut de D. pentru totdeauna (81 a, p.402—405): -Uù 
om sărac e tocmit de D. slugă la iepele sale, dîndu-i-un ulcior 


168 


să aducă apă de unde beau iepele și iarbă de care vor paște. 
Sluga aduce smirnă și tămiie din malul păscut de iepe, 
apoi apă din pîrîul de mir din care s-auadăpat. D. îl 
plătește cu o herghelie de cai, o turmă de oi și o ci- 
readă de vaci, toate prefăcute în muște și vîrîte într-un 
corn (52, p.1227—1229). Împlinește dorințele celor pe care îi 
întîlnește în cale. Soldatului demobilizat care se arată extrem 
de generos cu D. și soțul său, prefăcuți cerșetori, îi dă o seamă 
de obiecte miraculoase (AT 330): un sac (turbincă) în care intră 
oricine la dorința posesorului, mai rar o lulea care nu se mai 
sfîrşeşte, o bîtă ce bate la comandă, o pungă din care nu se mai 
termină banii, o suliță, cărți de joc cîștigătoare (XV, p.44). 
Împietrește pe frații mai mari care nu vor să-i dea din merinde, 
dar ajută pe cel mai mic, care își împarte turta cu el, să ia pasă- 
rea din rai care întinerește (AT 550), rîvnită de tatăl lor (81 a, 
p.452— 453). Săracului ce îl primește la botez, îi face dintr-o 
lingură de untură o mulțime de vite și dintr-o lingură de făină 
cucuruz ca să le hrănească, iar pe împăratul naș care nu voia 
să-i lase în casă îl preface în stană de piatră (ibid., p. 515). Să- 
racului căruia vîntul i-a suflat toată făina din căuș (AT 563) îi 
dă o moară care la comanda „moară macină“ îi va da „făină cît 
îţi va trebui“, apoi o masă ce se întinde cu mîncări și băuturi, 
un berbec „ce scutură bani“ și o măciucă cu care își recapătă 
cele schimbate. În altă variantă, în loc de măciucă primește o 
dobă care la comanda „daţi, dar nu omorîți“ îi aduce toate 
lucrurile schimbate de crîșmar (52, p.1252—1253). Cei trei 
frați săraci sînt dăruiți de D. după dorință: celui mai mare o 
turmă de oi, celui mijlociu 4 boi, iar celui mic o luntre lîngă Du- 
năre să treacă oamenii și să salveze pe cei înecați. Contrar pro- 
misiunilor, cel mai mare și cel mijlociu nu dau nimic lui D. 
prefăcut cerșetor, dar cel mic îl trece în toiul nopții peste Dunăre, 
apoi îi frige copilul din leagăn (AT 750 D). Copilul e descoperit 
jucîndu-se cu două mere de aur. Oile fratelui mai mare sînt 
prefăcute în ciori (60, IV, p.70—78). În alte variante, frații 
cer lui D. să le dea o livadă cu pomi, o turmă de oi, iar cel mic 
„O femeie într-un gînd cu mine“ (52, p.367), sau cel mare o 
femeie frumoasă, mijlociul bogăție mare, cel mic o soție „po- 
trivită, dar credincioasă“ (5, II, p.477—479), sau cel mare să 
fie popă, mijlociul o turmă mare de oi, cel mic „o muiere cre- 
dincioasă“. Cei mai mari îl alungă pe D., dar el îl preface pe 
popă în cal și îl dă unui țigan să ducă cărbuni, iar pe cel 


169 


mijlociu îl îndeamnă să-și vîndă turma și să arunce banii în 
copacul pe care îl va tăia ţiganul. Cel mai mic îl găzduiește, 
dar nu primește de la vecini nici paie să le aștearnă. E răsplătit 
cu doi boi, iar gospodăriile vecinilor ard (ibid., p. 480—487). 
Bogatul care nu îl primește la „praznic“ pe D., e prefăcut în cal 
alb, alungat de copiii lui. Aceștia primesc pe săraci la masă 
și D. îl reface om pe tatăl lor (52, p.374). Săracul ospitalier 
cere lui D. să aibă la bătrîneţe „trai mai liniștit“. După puţin 
timp, omul rămîne fără avere, pleacă în lume. La trecerea 
Dunării, un turc îi ia nevasta, un lup un copil, iar Dunărea al 
doilea copil. Intră porcar, iar după 15 ani e ales împărat, își 
regăsește copiii și nevasta și are o bătrîneţe liniştită (60, III, 
p. 3—9). Fratele cel mai mic care i-a dat lui D. pere de pe 
craca sa, e răsplătit cu o mireasă bună, apoi cu o casă, iar pentru 
ospitalitate cu un sac de galbeni (81 a, p.430—433). Băiatul 
care s-a arătat ospitalier, e pus să samene oasele mielului mîncat 
care se prefac într-o turmă de oi (60, III, p.56—57). D. împlinește 
de asemenea dorința celor trei fete sărace: cea mare să aibă 
un bărbat cu „multă pîine“, a doua un bărbat cu vaci multe, 
cea mică un bărbat „așa ca mine și într-un gînd cu mine“. Cele 
două fete îl alungă pe D., cea mică îl găzduiește și-i dă copilul 
fript să se ungă pe la ochi cu untură din el ca să-și recapete 
vederea (AT 750 B). Copilul e găsit viu (52, p.1251). Totuși 
femeia, nemulțumită cu cea mai înaltă situație, e pedepsită. 
Baba ajunsă împărăteasă vrea să fie „Dumnezeiţă“ (AT 555), 
dar vîntul turbat o aruncă în fundul mării (LXXXIII, p.456). 
Fata cu mîinile tăiate (AT 706) se vindecă de îndată ce D. îi 
arată „să-și bage boantele în gîrlă“ (41, I, p. 429), saui le 
lipește el însuși cu scuipat, înviindu-i în același mod și copilul 
tăiat (86, p. 315). Fata orbită de sora ei vitregă (AT 510) e 
ajutată de D. să-și recapete ochii scoși, dîndu-i să coase o 
cămașă în schimbul căreia D. va obține ochii de la impostoare 
(ibid., p.326—327). D. schimbă scrisoarea, trimisă soției de 
boier prin Aflatul ca să-l omoare, cu alta în care cerea să fie 
căsătorit cu fata lor (AT 930), pentru că împotriva ursitorilor 
nu se poate nimeni opune (60, I, p.17). Descoperă pe popa 
lacom de bani care i-a furat din partea lui (AT 785), făcînd a 
treia grămadă pentru hoț (52, p. 1254—1255; v. Popă), sau a 
patra pentru cel ce a mîncat prescura (81 a, p.526). Cînd diavolul 
vine să ceară copilul juruit, D. răspunde la întrebări, făcîndu-l 


> 


să crape (v. Drac). Decide ca fata harnică să se căsătorească 


170 


-cu flăcăul leneș (AT 822), cu toată mirarea Sf. Petru (52, p. 1250). 
Fata care zice că va termina holda cu ajutorul lui D. își înde- 
plinește dorința, pe cînd cea care crede că o va termina cu sau 
fără ajutorul lui D. rămîne să secere și a doua zi (ibid., p. 1249). 

Puterea lui D. nu este însă absolută. Ursitoarele se arată 
a fi mai tari: ele ursesc ca băiatul născut să moară înecat cînd 
va fi mire. Sf. Petru se plînge lui D. de nedreptatea verdic- 
tului, dar D. arată că „ceea ce este sortit, nu se poate înlătura“ 
(LXXXIII, p.22). Oamenii săraci se arată apoi nemulțumiți 
de discrepanța socială pe care a instituit-o D. Lemnarul sărac 
îl refuză de a-i fi naș copilului, pentru că „nu ești drept... ba 
unu bogat putred alături de un biet sărac de n-are codru de 
pîine, ba unu sănătos tun lîngă altul slab să-l sufli să cadă...“ 
(86, p.167). Via fratelui sărac e distrusă de grindină, în timp ce a 
fratelui bogat rămîne neatinsă, de aceea cel sărac refuză să dea 
struguri lui D. pentru că „nu faci direptate nici tu“, în opoziție 
cu moartea care face dreptate, întrucît nu alege „pă cel mare 
din cel mic: dai la unu ca la altu porţiia“ (5, II, p. 527—528). 
Un negustor își prăpădește toți banii, iar acasă îi moare femeia. 
Revoltat, se duce la judecătorie „că vreau să pîrăsc pe Dumnezeu, 
uitați-vă mi-a luat și banii, și femeia“. Judecătorul îl trimite 
la împăratul care îl închide într-o chilie pînă va veni D. După 3 
zile de așteptare, negustorul pleacă, renunțind la despăgubire 
(52, p.1248). Uneori, revolta împotriva nedreptăţilor ia forme 
agresive. Săracul cu 12 copii pe care n-avea cu ce-i hrăni, în 
contrast cu fratele său bogat, se decide: „eu am să iau miine 
toporu la mine și-am să mă duc unde-oi da de Dumnezeu să 
mă duc să-l tai! Ce mai încoa şi-ncolo!“ Cînd îl întîlnește pe D. 
prefăcut moșneag, îi spune „că hoțu dă Dumnezeu pă mine 
m-a rînduit așa dă rău, dă n-am ce da la copilașii mei să mă- 
nînce“. D. îi dă un miel care scutura numai aur din lînă (AT 563), 
apoi o masă ce se umplea cu mîncări şi băuturi (5, II, p.345— 
347). Alteori, D. se dezvinovățește, mărturisind că ursitorile 
sînt mai tari. Un sărac se întilnește cu D. „Merg să aflu pe 
Dumnezeu și să-l omor, căci m-a lăsat pe lume sărac“... D. îi 
spune că greșește: „Nu Dumnezeu este cel vinovat că ești 
sărac, ci Ursoaica ta“. Apoi îl conduce la întîlnirea cu ursitoarele, 
unde săracul află că a fost sortit să fure (LXV, p.15). 

În basmele-snoave despre Păcală, D. se arată sensibil la sacul 
de tămfie aprinsă de Ivan și îi dă fluierul fermecat (AT 592) 
cu care face să joace oile prin spini, apoi pe popa ce-l pîndea 


ia 


171 


şi pe preuteasa din polobocul din pod (52, p. 1225—1226). 
Popa se visează în rai, la masă cu D., crezînd că al lui va fi 
visul cel mai frumos pentru a primi puiul fript (AT 1626) pe 
care Păcală l-a mîncat tocmai pentru că l-a visat pe popa ghif- 
tuindu-se în rai (S. 3016). Călător pe pămînt, D. e înduioșat 
de bătăile primite de un bărbat de la soția lui de ziua femeilor, 
Ciurica, și ridică dreptul femeilor de a-și mai putea bate bărbații 
în acea zi (S. 3494). 


Experimentul folcloric în domeniul poveștilor a urmărit cu 
precădere problema stabilității lor în circuitul oral. 

1. Cel dintii care l-a utilizat a fost folcloristul englez F.C. Bart- 
lett în 1920. El a ales cîteva narațiuni provenite de la popoa- 
rele extracuropene pe care le-a supus memorizării unor serii 
de englezi. Celui dintîi ins din serie i s-a pus la dispoziție na- 
raţiunea pe care a citit-o de două ori, apoi după 15 minute a 
scris ceea ce a reținut în memorie. Narațiunea sa a servit 
apoi celui de-al doilea din serie care a procedat identic: a citit-o 
de două ori, apoi după un sfert de oră a scris forma înregistrată 
de memoria lui. Experimentul a continuat astfel în serii de 
cîte 9 și 20 de inși. Suma devierilor față de textul inițial oferă 
aspecte extrem de interesante, dar Bartlett a publicat foarte 
puține date despre experimentul său (IX, p. 43). 

2. Independent de Bartlett a întreprins un experiment cu 
aceleași intenţii, dar cu alte coordonate A. Wesselski împreună 
cu G. Jungbauer, în 1931. A fost aleasă o clasă a școlii medii 
din Komotan cu eleve între 12—13 ani. Celor 38 eleve li s-a 
dat ca temă în clasă să scrie ce au reținut din basmul Dornröschen 
povestit la începutul orei. Din cele 38 eleve, numai 18 au redat 
toate părțile principale ale basmului, dar devierile de amănunt 
au fost numeroase și neașteptate. Wesselski conchidea că basmul 
se păstrează numai cînd e fixat în scris, varianta literară fiind 
aceea care impune mereu forma corectă împotriva devierilor 
și degradărilor pe care le aduc variantele orale. El nu se îndo- 
iește că, de îndată ce basmul e repovestit pe cale orală, încep fluc- 
tuațiile și alterările, pînă la nerecunoaștere (XCII, p.127—131). 

3. Mai multe experimente a întreprins W. Anderson în felul 
celui efectuat de Bartlett. Ideea călăuzitoare a fost însă alta: 
stabilitatea „extraordinară“ a narațiunilor populare de-a lungul 
existenței lor, adesea multimilenare, și pe spații neobișnuit de 
întinse. Aceasta s-ar datora legii „autocorectării“ (v. Legile 


172 


epice), expusă mai întîi în studiul monografic Kaiser und Abt 
(1923). Pentru a verifica eficiența acestei „autocorectări“, el 
a efectuat mai multe experimente. Cel dintîi a fost organizat 
împreună cu prof. Konstantin Ramul înainte de 1935. A fost 
aleasă numai o narațiune și supusă memorizării unor elevi, 
împărțiți în opt serii paralele. Primilor din serii li s-a citit na- 
rațiunea numai o singură dată, pe care apoi au fixat-o în scris 
după trei zile. Versiunile acestora au fost citite apoi următorilor 
din serii care au procedat la fel, pînă la ultimii. „Rezultatul 
a fost exact asemănător cu cel al lui Bartlett, și anume se deo- 
sebea a zecea versiune a fiecărei serii în chip neașteptat de 
textul princeps, dar și versiunile a zecea de la toate seriile 
difereau între ele pînă la ridicol“ (IX, p. 44). Materialele nu au 
fost însă publicate și între timp s-au pierdut. Anderson con- 
chide că „o naraţiune populară în transmiterea orală dacă e 
auzită o singură dată de la un singur izvor într-adevăr se dena- 
turează în cel mai scurt timp pînă la nerecunoaștere“ (ibid.). 
În 1950, el a reînnoit experimentul cu studenţii săi de la uni- 
versitatea din Kiel. Materialele au fost publicate în două 
broșuri Ein volkskundliches Experiment (1951) şi Eine neue 
Arbeit zur experimentellen Volkskunde (1956). Au fost aleși 36 
studenți, împărțiți în 3 grupe egale (A, B, C). Primilor trei li 
s-a povestit o legendă scurtă pe care aceștia au repovestit-o 
următorilor din serie (A — A}, B — B,, C— C,) după ce au 
consemnat în scris forma memorizată de ei. Apoi repovestirea 
s-a continuat în lanţ în chip similar — A, — As pînă la A} etc. 
— fiecare scriind ceea ce a reținut din versiunea precedentă, 
împărtășită pe cale orală. S-au obținut în total 30 variante, 
transmise succesiv prin 12 intermediari, în trei serii paralele. 
Ele arată o mare îndepărtare de varianta princeps, adesea în 
forme de nerecunoscut, ca și la experimentele anterioare. Con- 
cluziile sînt aceleaşi: narațiunea orală se deosebeşte de prototip 
pe măsură ce trece din gură în gură (5, I, p.20—21, 107). Expe- 
rimentele întreprinse de Bartlett, Wesselski și Anderson nu pot 
fi concludente, întrucît au fost efectuate în condiţii nefolclorice. 
Cercetătorii citați au ales elevi sau studenţi la care în genere 
memoria vizuală este mult mai activă decît cea auditivă. Cei 
aleși nu aveau un interes deosebit pentru narațiunile populare, 
îndeosebi pentru cele cu intriga complicată, căci nu oricine 
poate memoriza un basm. Se știe de multă vreme că și în stra- 
turile populare sînt o mulțime de ascultători care se desfată la 


173 


auzirea unui basm, fără ca să-l poată memoriza pentru a-l po- 
vesti altora. Abia cei înzestrați cu o bună memorie rețin dintr-o 
singură ascultare basmul pe care sînt apoi în stare să-l repoves- 
tească de mai multe ori, repetarea contribuind atît la fixarea 
lui în memorie, cît și la rotunjirea lui stilistică, inclusiv even- 
tualele adaosuri creatoare. Experimentul ar fi trebuit întreprins 
într-un mediu folcloric cu inși dotați cu o bună memorie și 
cu vădit interes pentru o anumită specie narativă, căci și la 
aceștia preferințele, departe de a fi similare, se vădesc neaș- 
teptat de divergente, adesea specializate la o singură subspecie 
(XCI, p. 459—461). 

4. În culegerile de narațiuni populare din anii 1950—1968, 
am efectuat și cîteva experimente în vederea aceluiași țel: 
conturarea limitelor stabilității poveștilor orale. În acest scop, 
au fost aleși povestitorii cei mai reputați din localitate, care 
aveau o îndelungată experiență în ale povestitului. Un prim 
experiment, practicat pe scară mai largă, a urmărit înregistrarea 
de două ori — uneori de trei ori — pe documentul sonor a 
aceleiași narațiuni de la același povestitor, dar după un interval 
care a variat de la o lună pînă la 4 ani. Cîteva din ele au 
fost publicate în cîte două versiuni paralele (5, I, p. 159, 404, 
544, 571; II, p.69, 405, 534; III, p.125, 173). Printr-un alt 
experiment s-a urmărit detectarea variabilităţii pe scară ori- 
zontală, de la un povestitor la altul. Am înregistrat astfel 
aceeași poveste, dar de la doi inși diferiți și totuși dependenți, 
adică de la povestitorul sursă și de la cel care o învățase de 
la cel dintîi. Spre ilustrare, au fost publicate numai două na- 
rațiuni în versiunile lor paralele (5, I, p.340 și 355; II, p. 69 
și 89). Versiunile paralele, mai cu seamă cele din primul expe- 
riment, dovedesc o evidentă stabilitate a schemei epice, variabile 
fiind doar unele detalii de localizare la povestitorii următori. 
Un al treilea experiment a avut țintă reliefarea diferenței dintre 
variantele povestite în ritm încetinit, cu pauze, pentru a putea 
fi notate direct (nu stenografiate!) de culegător și cele debitate 
de același povestitor la microfon, în maniera firească de repro- 
ducere, liberă de orice stingherire. Atît versiunile paralele 
publicate (5, II, p.69, 231, 263; III, p.7), cît și cele inedite 
dovedesc că narațiunea spusă în ritm încetinit este schematică, 
adesea cu omisiuni ale unor părți constitutive, lipsite de fluidul 
artistic, de vioiciunea şi exuberanța caracteristice narațiunii 
orale în gura povestitorilor talentați (XVI, p. 95). 


Fabulă v. Basm despre animale 


Facerea lumii. E concepută felurit: creată de Dumnezeu sin- 
gur, de Dumnezeu cu ajutorul unor animale sau de Dumnezeu 
cu ajutorul diavolului. 

1. La început, Dumnezeu umbla prin văzduh cu o trăsură 
de foc. Nu se știe din ce s-a iscat un foc uriaș și Dumnezeu a 
scuipat să-l stingă. Saliva lui a devenit apa oceanelor și mărilor. 
Apoi Dumnezeu mai face 4 peşti și pune pe spinarea 
lor cîte o bucată de pămînt: cînd se mișcă aceştia, e cutremur 
de pămînt. După altă legendă, apa mărilor provine din ploaia 
iscată ca să stingă focul inițial. Din cenușa focului Dumnezeu 
face o turtă pe care o pune pe apă, devenind pămîntul de azi. 
Stelele sînt scînteile rămase de la foc. Apoi Dumnezeu toarce 
țărînă și din ghemele obținute face munții și dealurile. Face 
apoi o broască țestoasă din ouăle căreia vor ieși toate soiurile 
de animale. Din negrul de sub unghie face pe Adam, iar din 
talpa și coasta lui pe Eva. Altă legendă înfățișează marea ini- 
țială pe care plutea corabia lui Dumnezeu,. avînd vislaș pe 
îngerul Andrei. Cînd acesta scapă lopata și sare să o caute, 
Dumnezeu rade mil de pe aripa corabiei și face pămîntul, pu- 
nînd pe Andrei să-l țină cu spatele. Apoi dintr-o bucată de 
sticlă Dumnezeu face cerul și constelațiile. Dumnezeu dă cu 
piciorul în pămînt și ies toate soiurile de animale, iar din 7 
pietricele face pe Adam și din 5 pietricele pe Eva. După aceea, 
Dumnezeu crapă pămîntul, scoate fier şi face un plug la care 
prinde boii și ară împreună cu Adam (LIII, p. 540—541). Dum- 
nezeu a făcut pămîntul ca o minge, apoi a lățit-o și a lăsat-o 
să plutească pe apă. Nu putea însă trăi nici o viețuitoare, pă- 
mîntul fiind neted, nu putea să țină apa necesară. O legendă 
oltenească arată că Dumnezeu a făcut pămîntul din saliva 
scuipată în palmă (LXI, p. 26). El l-a scobit apoi ca să facă 
loc apelor (ibid., p. 43). 


175 


2. Pămîntul a fost făcut de broască la porunca lui Dum- 
nezeu. „I-a poruncit Dumnezeu să care apă cu gura și să care 
țărnă pe niște beldii de urzică. Ea tot a cărat pînă s-a făcut 
pămîntul destul de mare“. Ca răsplată, Dumnezeu a blagoslo- 
vit-o (52, p. 971; v. Broască). Dumnezeu i-a poruncit broaștei 
să coboare în fundul mărilor să vadă dacă este pămînt. Broasca 
a adus puţin pămînt în gură, spunîndu-i că e mult pămînt în 
fundul apelor. Dumnezeu a poruncit apelor să se dea în lături 
și pămîntul a ieșit la suprafață (LXI, p. 24). Dumnezeu a 
făcut pămîntul întins, neted ca în palmă. Fiindcă nu şedea 
apa pe el, cere sfatul ariciului care îi arată că nu vor putea trăi 
viețuitoarele din lipsă de apă. Dumnezeu îi poruncește să reme- 
dieze lipsa și ariciul scurmă pămîntul, ridicînd munţi și făcînd 
gîrle și izvoare (52, p. 16—17). Dumnezeu și-a luat ariciul 
ajutor la urzirea pămîntului, dîndu-i un ghem să-l măsoare ca 
să nu întreacă cerul. Pămîntul a ieșit însă mai mare decît cerul 
(LXI, p. 22—24; v. Arici). Ca să încapă pămîntul sub cer, 
ariciul l-a sfătuit pe Dumnezeu să facă dealuri și văi (ibid., 
p. 38—42). După alte legende, albina a fost sfătuitoarea care a 
propus ondularea pămîntului în munţi și văi (ibid., p. 31—38; 
v. Albină) sau ţîncul pămîntului (ibid., p. 39) sau năpirca 
(ibid., p. 43). 

3. În crearea lumii, Dumnezeu l-a avut colaborator pe diavol. 
La început era un munte care atîrna în aer, clătinat de vînt, 
din vîrful lui ieşind mereu foc. Din acest foc purtat de vînturi 
s-a născut o femeie, însuflețită de vîntul cel mai de sus. Femeia 
a mîncat două bucăţi de fier din care a născut doi diavoli, unul 
șchiop dar cuminte, celălalt prost. Acesta din urmă a scos lut 
din mare și a vrut să facă pămîntul, dar nu s-a priceput şi l-a 
chemat pe Dumnezeu ; acesta a suflat în turta de lut și pămîntul 
a început să se lățească, dar a cerut ca jumătate să fie al lui. 
Diavolul a pretins ca trei sferturi să fie ale lui și cheamă în 
ajutor pe fratele șchiop. Acesta observă că pămîntul nu are 
stabilitate pe apă și îl trimite pe fratele cel prost să se vîre sub 
pămînt și să-l susțină de la mijlocul lui. Apoi se duce după niște 
lanțuri și îl ferecă pe fratele său ca să țină pămîntul cu capul 
pînă la sfîrşitul lumii. El scutură mereu ca să rupă lanțurile 
și atunci se cutremură pămîntul. Diavolul șchiop a rămas el 
stăpînitor pe cele trei sferturi ale pămîntului, Dumnezeu numai 
pe un sfert (52, p. 143—145). 


176 


La început era numai apă și întuneric, iar pe spuma mării 
un fluture și un vierme. Fluturele s-a prefăcut în Dumnezeu, 
iar viermele în drac. Dumnezeu îl trimite pe drac în mare să 
aducă o mînă de pămînt în numele său. Dracul a luat însă 
pămînt în numele lui, dar abia a treia oară a izbutit cînd a 
cerut pămînt în numele lui Dumnezeu (ibid., p. 22). Dumnezeu 
trimite pe diavol în fundul mării să scoată de acolo lut în nu- 
mele lui Dumnezeu ca să urzească pămîntul. Diavolul ia însă 
țărînă în numele său și cînd iese deasupra, nu mai are nimic în 
mînă. A treia oară, luă pămînt în numele său și al lui Dum- 
nezeu, dar nu i-a rămas lut decît sub unghii. Dumnezeu îl 
adună cu un pai și face o turtă pe care a lăţit-o cît un pat. 
Apoi se culcă amîndoi, dar în timp ce Dumnezeu dormea, dia- 
volul vrea să-l înece ca să rămînă el stăpînul lumii. Îl împinge 
din pat și începe să-l rostogolească în apă, dar pe măsură ce îl 
rostogolea, pămîntul se lățea mereu, ajungînd atît de mare 
cît este astăzi (LXI, p. 11—14). Dumnezeu trimite pe diavol 
să scoată nisip din fundul mării, dar în numele său. Diavolul 
izbutește a treia oară cînd a văzut că Dumnezeu face gheață 
deasupra apei, adunînd trei fire de nisip, unul ascuns sub limbă, 
ca să fie a lui a treia parte din pămînt. Dumnezeu a făcut o 
turtă pe care a pus piciorul și turta a crescut cît pămîntul. La 
mijlocul lui, Dumnezeu a făcut o piatră și a zis diavolului că 
va fi a lui a treia parte din pămînt dacă va ghici ce se află 
în piatră, dar n-a putut ghici: era un vierme. De atunci sînt 
viermi în lume ca să-i mănînce pe oameni (52, p. 881). Dum- 
nezeu a trimis pe diavol să aducă pămînt în numele său, dar 
acesta l-a înghițit. Apoi după ce a făcut o turtă cît un pat și 
s-au culcat, diavolul îl împingea mereu pe Dumnezeu ca să-l 
înece, dar pămîntul se lățea într-una și în același timp creștea 
și pămîntul înghițit de diavol pînă era gata să plesnească. 
Dumnezeu l-a pus de l-a vomat și din acel pămînt a făcut munții 
(ibid., p. 15; v. Drac). Dumnezeu face o turtă din molozul 
cules de pe tălpile diavolului, care apoi s-a lățit cît pămîntul. 
Dracul, invidios pe creația lui Dumnezeu, ia ciocanul și lovește 
pămîntul, făcînd găuri, din care au rămas dealurile și văile 
de astăzi (LXI, p. 18). 

Dracul a avut inițiativa de a face „un petec de pămînt ca 
un scaun“ ca să aibă pe ce se odihni, cerînd la nevoie ajutorul 
lui Dumnezeu. Se scufundă în mare, dar totdeauna nisipul îi 
fugea din palmă, abia a treia oară cînd zice „Doamne ajută-mi“ 


e 


177 


poate scoate nisip sub unghii. Dumnezeu face o turtă pe care 
o lățeşte „în chip de spătar“. Noaptea, cînd diavolul îl împinge 
pe Dumnezeu în apă, pămîntul se lățește în toate părțile (LXI, 
p. 15—16). Diavolul a scos pămînt din apă și ca să nu 
cadă, a făcut un păienjeniș pe care arunca țărîna scoasă. De la 
o vreme, păienjenișul s-a rupt și pămîntul a căzut iar în 
apă. Dumnezeu a cerut diavolului să-l lase pe el să-l urzească 
și a făcut pămîntul cum este astăzi (ibid., p. 18). 

4. Diavolul face apoi clădiri, dar fără ferestre. Dumnezeu 
le face ferestre după ce dracul neputincios i le dăruiește, cerîn- 
du-i în schimb omul mort. Dumnezeu, văzînd că toți morții 
se duc la iad, trimite pe Ilie (în alte variante pe Sîmpetru) 
să-i fie slugă 9 ani diavolului ca să-i fure zapisul. Sluga fură 
zapisul cînd diavolul a fost prins sub gheață, dar fugarul e prins 
de picior la intrarea în rai (LIII, p. 541; v. Sîmpetru, Sîntihe). 
De ciudă că nu l-a putut îneca pe Dumnezeu, dracu a făcut din 
lut pe om și a suflat să-i dea viață, dar degeaba, suflul lui ieșea 
„prin gaura fundului de la om“. Abia Dumnezeu l-a putut învia 
pe om „și de-atunci stăpînește dracu pă trupu ominesc“, trimi- 
țîndu-i boli, iar după moarte să fie mîncat de viermi (2, p. 270). 
Dracul a făcut pe om din lut, dar nu l-a putut însufleți pînă ce 
Dumnezeu nu i-a suflat duh. De ciudă, dracul l-a scuipat pe 
om și Dumnezeu l-a întors pe dos, scoţîndu-i partea dinăuntru 
afară, pentru că aceasta era curată. Dracul a mai făcut carul, 
sania, ciubotele, dar Dumnezeu le-a făcut utilizabile. De ase- 
menea, vitele au fost făcute din lut de diavol, dar Dumnezeu 
le-a însuflețit. Dracul a mai făcut plugul, dar Dumnezeu l-a 
învățat cum să prindă boii (52, p. 8—9). 

Cînd Adam a venit pe pămînt, a primit avere de la drac 
după ce a iscălit o cărămidă crudă că va fi al lui după moarte. 
Eva a făcut cu dracul un copil, născut cu 7 capete. Adam a 
promis orice celui care le va tăia. Dracul a tăiat trei capete, 
iar celelalte patru au murit singure. Cu sîngele acestui copil, 
Adam a scris zapisul prin care dădea diavolului toate sufletele 
vinovate și nevinovate. Zapisul e pus de diavol într-un șip, 
sub o piatră ce se află în apă (ibid., p. 17—18). 

5. După ce a făcut lumea, Dumnezeu a poruncit tuturor 
vieţuitoarelor să arunce pe primii născuți peste locuinţele lor. 
Toate animalele l-au ascultat, numai femeia s-a împotrivit, de 


pro 


178 


aceea Dumnezeu a pedepsit-o să-și țină copilul mulți ani la gît, 
în timp ce puii celorlalte viețuitoare sînt în stare să umble 
îndată după naștere (50 a, p. 250). 

6. La început, cerul era aproape de pămînt, încît „dai cu 
mîna de el“. Un cioban a aruncat cu balegă în fața lunii, chio- 
rînd-o. Dumnezeu s-a supărat și a ridicat cerul sus, cum e 
astăzi (66, p. 1). După alte legende, cerul a fost murdărit de 
o femeie cu scutecele unui copil sau ștergîndu-și mîna murdară 
de fața cerului și Dumnezeu l-a ridicat ca să-l ferească (LXII, 

. 4—6). 
E „Dintru-ntăi, pămîntul era străveziu ca stecla, tot ce era 
întrînsul se vedea“. Dar după ce Cain l-a ascuns pe Avel în 
pămînt și l-a acoperit cu buruieni să nu se vadă, fără să izbu- 
tească, Dumnezeu a decis ca pămîntul „să fie întunecat“ (52, 
p. 157). 


Făt-Frumos. 1. Nume generic dat eroului principal din basmele 
fantastice, întruchipînd tinerețea, frumusețea, vitejia și bună- 
tatea. El salvează împărăţiile de la calamităţi, răpunînd zmeii 
și balaurii și urmează pe tronul țării după moartea împăra- 
tului (basmele AT 300, 301, 303, 314). Cu toate acestea, varian- 
tele cunoscute nu arată o constanță onomastică, deseori eroul 
avînd alte nume, după cum numele de F. F. s-a extins și la pro- 
tagoniştii altor basme (AT 400, 425, 550, 551 etc.) fără să existe 
întotdeauna o corelaţie între el și isprăvile săvîrşite. Cînd Pe- 
tre Fiul oii omoară balaurul ce mînca puii pajurei, aceștia 
răspund că i-a scăpat „Un Făt-Frumos, mamă!“ (4, p. 132). 

2. De obicei, F.F. apare singularizat, nemaiavînd frați. 
Uneori, nașterea lui este cea obișnuită. Un împărat „avea un 
băiat cu numele F.F. și roabe multe. După moartea împăratului, 
băiatul s-a îndrăgostit cu o roabă“. Fiindcă îl ceartă maică-sa, 
el pleacă la fata lui Roșiu Împărat (AT 400) și basmul primeşte 
o coloratură pur erotică (35, p. 21). Cîteodată, el e copil lepă- 
dat de fata unui împărat într-un sicriu dat pe apă. Un pustnic 
îl creşte și devine „Făt Frumos cu părul de aur“. Ajutat de 
calul năzdrăvan, intră argat la curtea împăratului și dobîndește 
de soție pe fiica cea mai mică (AT 314), remarcîndu-se apoi 
în luptă cu oastea dușmană și în aducerea leacurilor de vedere 
pentru socrul său (41, I, p. 122—132). El e dat de către tatăl 
său, împăratul Verde, craiului zmeilor, care i-a cerut „ce n-ai 


xe 


acasă“, fiind încă nenăscut, de aceea se va numi „Făt Frumos 


179 


ză logit“. La curtea zmeilor, el se va îndrăgosti de fata craiului 
lor cu care va fugi pe urmă acasă (AT 313), scăpînd de urmă- 
ririle zmeului (60, I, p. 30—42). 

3. Mai adesea naşterea lui e miraculoasă. Ioviță F.F. e 
născut de împărăteasă prin degustare din mreana de aur. El 
se prinde frate de cruce cu Calonfir, împăratul florilor, apoi 
răpune scorpia și redă inima acestuia (AT 303), căsătorindu-se 
cu sora lui (41, I, p. 446—452). F.F. se arată a fi conceput de 
împărăteasă din îmbăierea în apa în care s-a fiert o buruiană. 
În chip similar, naște și servitoarea un băiat care îl va întovă- 
răși (AT 516), scăpîndu-l de moarte (4, p. 134—141). O fe- 
meie stearpă îl naște pe „Făt Frumos cel rătăcit“ dintr-un măr 
procurat de la un vrăjitor, iar iapa care a mîncat cojile, naște 
un mînz năzdrăvan. La sfatul acestuia, intră grădinar la un 
împărat (AT 314), sfîrșind prin a se căsători cu fata cea mai 
mică (41, I, p. 134—145). El poate avea origine animală, de- 
taliu adăugat numelui generic: F.F. fiul oii, F.F. fiul iepei, 
F.F. fiul vacii, în aceste cazuri el fiind protagonistul basmului 
AT 301 B, cunoscut și sub alte nume (Tei Legănat, Ion năzdră- 
vanul de lut, Craiovisin, Petre fiul oii, Busuioc fiul vacii, 
Frunză verde, Rujănic voinic etc., XV, p. 101—103). El e 
născut chiar de un buchet de trandafir, la rugăminţile repetate 
ale împărătesei amenințată cu expulzarea dacă nu va avea 
copil la întoarcerea soțului (81a, p. 579). 

Creșterea lui F.F. este de asemenea miraculoasă: „era fru- 
mos și creștea ca din apă; cît creștea el într-o zi altul creștea 
într-un an“ (24, p. 163). „Cînd era d-un an, parcă era de cinci; 
iară cînd fu de cinci, parcă era de cincisprezece și de ce creștea, 
d-aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș“ (41, I, p. 135). 

4. Se întîmplă rareori ca F.F. să fie cel mai mic dintre cei 
trei frați. Un împărat are trei fii, cel mai mic numindu-se 
„Petrea Făt Frumos șteblă de busuioc născut la miezu nopții“ 
care era „năzdrăvan și viteaz, însă nu știa nime pe faţa pămîn- 
tului că el este viteaz“. El răpune pe Mama Pădurii care i-a 
ucis cei doi fraţi, silind-o mai întîi să-i învie, omoară zmeii 
ce pețeau pe fata împăratului Verde, după cum îl scapă și pe 
acesta de porcul care îl sugea de nas. Apoi se căsătorește cu 
fiica acestuia (AT 300 + 302 + 303 + 653 + 723), după cea 
scăpat-o și pe ea de cîinii ce îi sugeau sînul (5, I, p. 274—294). 
F.F. este al treilea fiu al împăratului care alungă păsările ce 
furau merele de aur. Vrînd să fure colivia cu împăratul păsărilor, 


yA 


E ii ini ni Pi i i 


EI EEE SEES = ESI IESI 


180 


e prins și trimis după „iapa cea sireapă“, apoi după „Zina Cră- 
iasa“ (41, I, p. 65—72). Ionică F.F. fiul unui văduv este lăsat: 
în pădure împreună cu sora lui, la instigările mamei vitrege. 
După ce creşte, săvîrşeşte o seamă de isprăvi temerare (AT 301 
B, 315, 327). Cruţă o vulpe, un lup și un urs care îi dăruiesc 
cîte un pui năzdrăvan, omoară zmeii dintr-un castel, cruțînd 
pe unul de care se va îndrăgosti sora lui. Zmeul în înțelegere cu ea 
vrea să-l omoare, dar îl scapă cîinii. Apoi se prinde frate de 
cruce cu Strîmbă-lemne și Sfarmă-piatră, coboară pe celălalt 
tărîm în urmărirea unui zmeu și e scos de pajura căreia i-a 
salvat puii de la balaur (LIII, p. 531). În altă variantă, F.F., 
lăsat în pădure cu sora, se va apăra numai împotriva zmeului 
care s-a îndrăgostit de sora necredincioasă (AT 315) cu ajuto- 
rul cîinilor (86, p. 384). 

5. F.F. devine numele de circumstanță al unor protagoniști 
care au numai vocaţie erotică: redobîndirea soției-zîne care a 
dispărut (AT 400), sau regăsirea lui de către soția care i-a 
ars pielea de animal sau l-a zărit la lumînare (AT 425). Ioniță 
F.F., fiul unui împărat, paște caii lîngă un lac din care iese o 
zînă ce-l sărută în timpul somnului și îi lasă un inel să o caute 
(34, p. 248—250; v. Ileana Cosânzeana). Ionică F.F. fură pa- 
pucul zînei care fura mere din pomul miraculos și ea îi cere 
s-o caute la „Neagra-cetate“ cu calul tatălui lui. Cu ajutorul 
celor trei obiecte miraculoase pentru care se certau trei draci 
(AT 518), el ajunge la zînă, dar căsătoria durează puțin, soția 
fiindu-i răpită de zmeul ferecat în poloboc. O readuce cu aju- 
torul calului năzdrăvan (LXXXIII, p. 284—285). F. F. Graur 
nu este decît șarpele înfiat de doi bătrîni, a cărui piele o aruncă 
în foc soția, sfătuită de o babă (AT 425). Îl regăsește la curtea 
unui zmeu, de unde scapă fugind cu ajutorul obiectelor mira- 
culoase care devin obstacole (36, p. 30—45). În chip similar, 
F.F. năzdrăvan se căsătorește cu fata unui negustor, dar o 
vizitează numai noaptea. Mama ei o învață să-l vadă cu lumi- 
narea. „Pipăindu-l la cap, dede peste o cheiță în creștetul 
capului. O luă și, mai pipăind, dede peste un lacăt la buric și, 
cînd să se uite prin lacăt, vede un tîrg mare și frumos, unde 
toți lucrau pentru copilul ce avea să nască“. Îl picură cu lumî- 
narea, el se trezeşte și trimite să fie omorită, dar arapul aduce 
în loc ochii unui căţel. Mai tîrziu, ea ajunge la sora lui F.F. 
unde urmează împăcarea (41, I, p. 522—524). 


181 


Fîntînă. O legendă relatează că în apropierea Săliștii (jud. 
Sibiu) a existat o f. miraculoasă. Pentru a răsplăti pietatea 
călugărilor din mănăstirea de lîngă acea f., Dumnezeu a dispus 
ca să curgă miere din ea. Cum însă oamenii au început să ne- 
gustorească acest dar, a preschimbat mierea în lapte. Oamenii 
au vîndut și laptele și Dumnezeu s-a supărat, prefăcînd laptele 
în apă amară (50 a, p. 264). O variantă, consemnată cu o jumă- 
tate de veac mai tîrziu, susține că din această f. — F. Foltii — 
curgea mai de mult lapte şi vin, care mai tîrziu s-a prefăcut 
în apă (12, II, p. 105). În Zărand, este menţionată o f. ce vin- 
deca epilepsia. Bolnavii o înconjurau de trei ori rostind rugă- 
ciuni, apoi îi lăsau în dar, bărbaţii un cocoș, femeile o găină, 
puse într-un coș în jurul f. Dacă pasărea murea, era semn că 
boala a trecut asupra ei (50 a, p. 204). Facerea unei f. se 
numără printre binefacerile mari. „Dacă faci o fîntînă, atunci 
păn la al nouălea neam ai pomană; or dacă la altă fîntînă, faci 
reparație, o curăți ... ai încă parte din izvorul acela pe ceea 
lume“. O femeie bolnavă a făcut o f. pe cîmp după care s-a 
liniștit (52, p. 890). Unele legende relevă minunăţia f. care 
cîntă. În piața Tîrgu Mureșului era faimoasă în secolul trecut 
„fîntîna cântătoare“ a lui Bodor, „clădită cam în anul 1810, 
care tot la cîte 6 ore cînta, iar cîntecul său se auzia pînă 
departe în satele învecinate“. F. a fost distrusă de un vînt, 
împreună cu mecanismul sonor, în 1836. Legenda pretinde 
că constructorul ei Petru Bodor (1788—1894) ar fi fost osîndit 
la moarte și a avut drept ultimă dorință să mai vadă f. cîntă- 
toare, cu care prilej i-ar fi luat un șurub și de atunci f. n-a mai 
cîntat (59 a, p. 19—20). Altă legendă relevă existența unei f. 
cu turn undeva în Ardeal „pe care boieriul o ţine închisă și 
numai la zile mari se deschide ea singură și atunci dă apă; 
dar așa de bună cum nu se mai poate. Spre ziua în care are să 
se deschidă, noaptea din fîntîna aceea cîntă în fluiere fel de fel 
de cîntece frumoase, iar a doua zi pe la amiază cîntă muzici 
din fîntînă“ (52, p. 926). Împăratul Cioană din sudul judeţului 
Mehedinţi a fost alungat de turci și și-a aruncat toate averile 
„în fîntîna din mijlocul palatului“. Mai tîrziu, cei ce au căutat 
comorile, n-au găsit decît niște bănuți plini de nămol (66, 
p. 12—13). În Bucovina se menționează o f. din care puteau 
lua apă numai bărbaţii, căci orice femeie se apropia de ea „se 
ducea în lume cu cofă cu tot, nu se mai întorcea“ (52, p. 873). 


182 


În basmele despre animale, apa din f. e o femeie, iar focul un 
voinic, de aceea el a fost mai tare. Cărbunele stins s-a arătat 
și mai tare, căci a fript pe zîna care l-a luat în mînă și focul 
crește atît de tare încît „abia a rămas în mijlocul lui o mică 
fîntîniță ... toată apa secase, o uscase el cu fierbințeala lui“ 
(52, p. 872). În basmul cumulativ AT 2022, f. se schimbă în 
sînge, de durere că stiglețul și-a smuls penele (ibid., p. 419). 

În basme, f. are valențe multiple. Ea poate fi un mijloc de 
expiere a unor crime. Fata care și-a omorît mama zmeoaică 
pentru că o urmărea fără încetare (AT 513 + 313) se preface 
în f. vreme de 12 ani „să bea oamenii apă din mine, să se răco- 
rească și Dumnezeu mi-a ierta pacatul“ (ibid., p. 878). O f. 
se umple de banii pe care îi varsă mereu soția ucisă pe nedrept, 
îmbogățind pe cei care descoperă f. (ibid., p. 964—965). Există 
și f. cu însuşiri neobișnuite. Fata cu părul de aur, lepădată de 
impostoare într-o cutie pe apă (AT 707), a crescut mare și nu 
vrea să se mărite pînă nu i se va aduce, între altele, și „fîntîna 
ce luminează“. Acea f. „arunca o lumină ca de la soare; se 
vedea noaptea ca ziua de la ea“. Însuşirea miraculoasă se trans- 
mite în f. din curtea fetei prin turnarea unui „şip“ de apă din f. 
luminoasă (ibid., p. 1014—1015). F. răsplătește pe fata harnică 
a moșului (AT 480) care o curăță „de buruiene și de mătreață“. 
La înapoiere, ea află „doauă pahare de aur, pline de apă rece 
pe colacul fîntînii. Ea au luat și au băut din ele și după aceea 
le-au pus în sîn și au plecat mai departe...“ Dar fata leneșă 
a babei nu vrea să o curețe și la înapoiere, arsă de sete, vede 
cele două pahare de aur pline cu apă. Dă să le prindă, paharele 
sar în f. „Cum s-au ridicat fata, paharele îndată s-au suit în 
sus, și cînd au dat ca să le prindă, paharele iarăși s-au lăsat 
în fundul fîntînii și tot așa“ (79, p. 206—210). Cei doi băieți 
plecaţi după „floarea de la calu Calman“ (AT 707) curăță în 
drumul lor o f. „dă ţi-erea dragă lumea să beai din ea“. La 
întoarcere, f. nu ascultă îndemnul calului, deposedat de floare, 
de a se umfla și a îneca pe cei doi băieți, fiindcă au curățit-o, 
„încît toată lumea bea apă cu mare plăcere din mine“ (5, II, 
p. 457—458). Într-o pădure există o f. de vin din care beau 
cei doi rătăciți „ș-o fo sătui, și n-o fo flămînzi“ (5, I, p. 366). 
Băiatul aruncă în f. crițarul cîștigat în fiecare an, rugîndu-se 
ca acesta să poată ieși iarăși. I se împlinește dorința în al treilea 
an și cu acești crițari cumpără pisica ce-i va aducenoroc (XXXIII, 
I, p. 345). Un flăcău aruncă pe rînd cei trei taleri câștigați ca 


-e 


+? 


183 


servitor într-o f.: dacă vor pluti, înseamnă că e om de treabă, 
dacă rămîn la fund, nu are nici un preț. Talerii rămîn la fund, 
abia a treia oară plutesc și fostul servitor se îmbogățește cu 
ei (81 a, p. 477—478). F. se vădește a ascunde chiar o casă în 
care stau patru draci la o masă jucînd cărți. Lumînarea stinsă 
de pe masă e solicitată de o babă (52, p. 1056). Unele f. ar 
avea apă vie și apă moartă: în valea Iordanului ar fi „două 
fîntîni cu apă vie și apă moartă“ (41, I, p. 283; v. Apă). 
ntr-o variantă nesigură se întîlnește f. vulturului, din care cel 
ce bea „se face rob lui pe viață“ (LXXXIII, p- 331). F. poate 
fi şi înveninată spre a provoca moartea celui care ar bea din- 
tr-însa. Aceasta nu e decît o zmeoaică, metamorfozată pentru 
a-și răzbuna în chipul acesta uciderea soțului ei. Voinicul năz- 
drăvan presimte stratagema și intervine prompt. „Atunci el o 
strîns odată calu cu pintenii și cînd ș-o făcut calu o viteză, o fo 
pe fîntînă, ș-o făcut cruce cu paloșu, s-o făcut tăt sînge“ (5, I, 
p. 217). Alexandru lovește f. cu un bici și ea se cufundă cu 99 
stînjeni în pămînt și tuturor le trece setea (81a, p. 40%).-F. 
este sediul obișnuit al balaurului care nu dă apă decît pentru 
o ființă umană și sacrificiul se întinde pînă la fata împăratului 
(AT 300). În Veza-Blaj se crede chiar că datina udatului de 
Sîngeorz ar exista „de cînd păzea fîntîna un bălaur cu 12 capete“ 
căruia îi dădeau câte o fată să o mănînce (97, V, p. 53). Într-o 
f. nemaintilnită la noi, cu scări pe care se coboară în ea și cu 
capac, impostorul silește pe Harap-Alb să-i ia locul (XV, 
p. 79—80); v. Apă. 


Flămînzilă v. Tovarășii năzdrăvani 


Fluier. După o Jegendă, f. a fost făcut de Dumnezeu în vremea 
cînd a: fost cioban pe pămînt. El l-a pus sub lina oii și l-au 
găsit ciobanii la vremea tunsului (58 a, p. 103). La început, f. 
a fost în rai, pus după ușă. Dumnezeu îl dă lui Petrea (Păcală) 
ca răsplată pentru fumul de tămiie ajuns pînă la cer. „Și de 
atunci e fluierul pe pămînt“ (52, p. 1225). În legendele despre 
Solomon se arată că, ajuns la cer, „a apucat un fluieraș de aur 
de pe masă de la Dumnezeu ş-a venit de i l-a adus mîne-sa-ca 
semn“ (ibid., p. 969). Virtuozitatea la f. se poate obține -cu 
ajutorul ielelor. În acest scop, se astupă găurile f. cu ceară, 
apoi se umple cu lapte de capră roșie. Omul, în pielea goală; 
îl duce la răspiîntii, unde îl îngroapă, ținînd mîinile la spate. 


3 184 


După trei săptămîni, se duce să-l dezgroape tot în pielea goală 
și cu mîinile dinapoi și cîntă din el întorcîndu-se acasă, cu 
grija de a nu se uita înapoi, altfel îl pocesc ielele (38 b, XII, 
p. 183, Obilești-Vrancea). După altă legendă, f. trebuie îngro- 
pat în mijlocul drumului vreme de nouă zile, apoi cel ce l-a 
pus vine acasă, cîntînd din f. „chiar să nu știe cînta de loc, că 
cîntă“. Dracii joacă împrejurul lui pînă acasă, de aceea cîntă- 
rețul trebuie „să-și puie un ceaun în cap, căci arunc cu bulgări 
şi nici să se uite în urmă, că-l sfarmă“ (52, p. 476). În noaptea 
Minecătoarei (ajunul Sîngeorzului) se cîntă din f. și bucium 
pentru ca fermecătoarele să nu poată lua laptele de la vaci 
(LIII, p. 249). În lună e un cioban care avea un f. atît de mi- 
nunat, încît toate oile vecinilor se adunau la stîna lui (LXII, 
p. 14; v. Lună). 

În unele basme, f. e un auxiliar prețios. F. miraculos des- 
coperă crima întîmplată la curtea împăratului. Din împără- 
teasa înecată în fîntînă (AT 403, 780) crește o răchită din 
care un băiat își face o trișcă. Ea cîntă cu „glas de om“ și în 
felul acesta e descoperit omorul, iar din trișca aruncată (sau 
ruptă) răsare împărăteasa înecată (5, I, p. 586—589). F. are 
puterea de a chema animalele recunoscătoare în ajutor. Cînd 
voinicul cîntă din el „s-a făcut un joc, cum e păru și năsipu al 
mării, roată pe lîngă el, fel dă fel dă animale din pustietăți“. 
Atacat de zmeu, băiatul îl roagă să-l lase „să mai cînt odată din 
fluierașu ăsta al meu; mult mi-a fost drag din mica copilărie“ și 
îndată apar animalele năzdrăvane care îl salvează (ibid., p. 
170—174). Omul de flori eliberat de fiul împăratului (AT 502) 
îi dăruieşte acestuia un f. care avea puterea să-l cheme la 
nevoie. Cînd e trimis să aducă cloșca de aur, băiatul zice din f. 
şi apare omul de flori care îndeplinește sarcina (42, p. 517). 
Sf. Vineri dă lui Petru un fluieraș, al cărui sunet are puterea 
de a adormi orice vietate, să-l folosească în împărăția zorilor, 
„căci toată lumea va dormi“. În felul acesta, adoarme și uriașul 
paznic, balaurii, leii din rîul de lapte (83, p. 31—36). Un astfel 
de f. primește Ionică de la Sf. Duminecă pentru a putea stră- 
bate la palatele Ilenei Cosînzenei (AT 400). Cînd trece prin 
pădurea de argint, Ionică rupe flori și „toate lighioanele din 
pădure“ vin asupra lui, dar el începe a cînta din f. și ele adorm 
(18, p. 65—66). F. miraculos are puterea de a zămisli, suflînd 
în el, o oaste numeroasă care să stea în ajutorul solicitatorului. 
El e moștenit de la părinți, alături de sumanul ce făcea nevăzut 


sl 


185 


pe purtător și de punga ce se umplea de galbeni (AT 566; 
LXXXIII, p. 868). Un astfel de f. îl ajută pe fiul cel mic al 
împăratului să îndeplinească sarcina de a aduce luntrea de aur 
de la rîpa îndepărtată (ibid., p. 390). Ciîrlijie se preface „un 
prunc bubos“ și e angajat de zmeul care i-a furat sora, păzitor 
la gâște. El le zice din f. și „gîștele jucau, toate jucau, dădèu 
din aripi“ (28, p. 277—278). Într-o variantă ardeleană, se arată 
că puterea zmeului se afla într-o „fluieriță“, ascunsă în mai 
multe animale, dintr-un porc năzdrăvan (LXXXIII, p. 422). 
Intrînd păstor la oile împăratului orbit de iele, Tei Legănat 
cîntă din f. ielelor, apoi îl rupe ca să-și facă altul, silind ielele 
prinse cu miinile în crăpătura copacului să-i restituie ochii 
(5, I, p. 252—253; v. Iele). Aducerea f. de la cățeaua babei 
Cloanţa e o încercare primejdioasă care nu poate fi săvîrșită 
decît spălînd cățeaua (LXII, p. 21—22; v. Sarcini de pierzanie). 

În snoave, Păcală (Pepelea) are un f. miraculos, la auzul 
căruia orice ființă e silită să Joace (AT 592). Plecînd cu oile 
la păscut, el le cîntă mereu din f., oile joacă și nu mai au vreme 
să pască, încît slăbesc şi încep să moară. Popa se duce să-l 
spioneze și se ascunde într-un mărăciniș. Cînd Păcală cîntă 
din f., popa începe să joace, zgîriindu-se și rupîndu-și hainele 
și barba. Preoteasa ce era în pod, joacă de asemenea pînă cînd 
cade din pod și moare. În alte variante, Păcală zice din f. 
pînă ce mor toți din casa popii, epuizați de joc. La urmă se 
întoarce cu turma ciobanului care a intrat în sac în locul lui 
„Du-lu-lu! Du-lu-lu! c-un fluier colo, din capătu satului“ 
(5, III, p. 87: S. 3000). 


Furnică. Potrivit legendelor, la început, f. a fost unica fiică a 
unei văduve. Trimisă, îmbrăcată ca bărbat, să pască oile cu 
interdicția de a vorbi cu cineva, ea o calcă și e invitată de un 
zmeu la casa lui. Cu ajutorul unei garoafe care se veștejește 
sub pernă, e descoperită de zmeoaică şi obligată să se căsăto- 
rească cu fiul ei. De necaz, ea s-a prefăcut f. și a fugit pe sub 
talpa casei. Zmeul a vroit să-i taie mijlocul, dar a izbutit numai 
să i-l facă subțire. F. roșie ar proveni din lacrimile Maicii Dom- 
nului cînd s-a bocit pe mormînt (47, p. 234—236). 

n basmele propriu-zise, f. îl ajută pe eroul ce le cruță. 
Arap Alb dă peste „un furnicar mare — avusese uspăț cu o 
furnică, mărita o furnică. — Vai, da ce de putere de furnică! 
Aicea cum calc eu furnicele estea aicea atîtea să le omor, trecînd 


186 - 


peste ele și eu, și calul? Mai bine mă duc pe lîngă ele“. O f. 
aleargă după el și-i dă o aripă: „cînd îi avea nevoie de noi, 
s-aprinzi aripa asta — zice — că noi cu toate neamurile venim 
şi-ţi ajutăm“ (XV, p. 274). Ele vor alege macul din in, iar în 
altă variantă vor lua grîul din paiele snopilor (v. Probele pe- 
țirii) pentru că Nic-a câmpului „ajuns pe moșia lu-mpăratu 
furnicesc ... a prins a descărca mălaiu cel mărunțel“. Împăra- 
tul furnicesc îi dă o pană: „cînd ai să gîndești la mine, eu am să 
fiu la tine“ (XV, p. 255). Printre obiectele miraculoase cu care 
mama păsării rănite răsplătește pe binefăcător se întilnește şi 
o pernă. Cînd băiatul o descoase, ies f. de „s-a umplut poiana. 
Deodată din furnicele celea s-au făcut fel de fel de vite“ (52, 
p. 194). Voinicul plecat după Frumoasa Lumii izbutește să 
intre în cetatea acesteia numai cu ajutorul unei babe. Aceasta 
„se sui cu feciorul pe o furnică și furnica îi duse pe subt pămînt“ 
pînă la Frumoasa Lumii (7, p. 127). 


Găină. După legende, cîntatul ei e de rău augur (LIII, p. 290). 
În muntele Găina din M. Apuseni ar fi existat o g. de aur care 
făcea ouă de aur pe vîrful acestui munte. Vidrenii au vrut să o 
prindă, dar ea a zburat la minele din Roșia Montană. De 
atunci nu s-ar mai afla aur, acea g. ducînd tot aurul cu sine 
(v. Vîlva), iar moții au încetat de a mai fi mineri (34, p. 67). 

În basmele despre animale, are un rol mai șters decît cocoșul. 
Ea se asociază în călătorie (AT 20 și 27), dar e mîncată cea 
dintii, „găină-cuină“ fiind „hîd nume!“ (5, I, p. 120). În unele 
variante ale poveştii cumulative AT 2030, g. e solicitată „să 
mănînce viermii, că viermii nu vrau să mănînce boii...“ etc. 
Împotriva g. e chemat uliul care pe dată „s-o repezit la găină“ 
etc. (52 p. 396). 

Apare ca auxiliară în mai multe basme. Ea face figură mi- 
noră pe lîngă cocoșul năzdrăvan (AT 715 A) și cînd e trimisă 
de babă să-i aducă bani, ea scormonește gunoiul și vine cu o 
para ruginită, sau cu zdrențe. Baba îi rupe coada „și de atunci 
a rămas de sînt unele găini berce“ (86, p. 165) sau o omoară 
„şo făcut zamă ș-o mîncat cu moșu“ (5, I, p. 153). Dar g. e 
uneori năzdrăvană. În variantele tipului AT 567 ea se manifestă 
felurit: ouă în fiecare zi cîte un ou, îmbogățindu-și stăpînul, 
dar cine îi va mînca „rărunchii“ (sau ficatul, pipota), va găsi 
în pat „o legătură de galbeni“, iar cine îi va mînca inima (sau 
capul), va ajunge împărat (5, II, p. 356). Ea face chiar ouă de 
diamant (41, I, p. 229), iar părțile mîncate au efecte felurite: 
cine mănîncă pipota, găseşte bani în așternut, cine mănîncă 
ficatul ajunge împărat, iar cine mănîncă inima devine năzdră- 
van (86, p. 355) sau: capul> împărat, pipota>> năzdrăvan, 
inima > pungă cu bani, (41, I, p. 234). Uneori, g. o ajută pe Cenu- 
șăreasă (AT 511 A) să aleagă semințele de cînepă de cele de mac: 
vițeaua năzdrăvană o învață: „cată în ureghea mea stingă și 
scoate găini cît lumea, că ele au să aleagă semințele“ (18, 
p. 72). Soţia plecată în căutarea bărbatului în piele de animal 


188 


(AT 425) este dăruită de una din zilele sfinte cu o cloșcă cu puii 
de aur pe care o dă stăpînei lui, să o lase să doarmă o noapte 
în patul lui (XV, p. 54). În chip incidental, Sf. Lună dăruiește 
eroinei o simplă g. friptă, din oscioarele căreia va face o scară 
pentru a intra pe deasupra în casa soțului (41, I, p. 54—55). O 
cloșcă cu pui de aur iese dintr-o cutie pe care eroul o găsește 
pe drum (AT 590). Diavolul îl ajută să vîre cloșca și puii în 
cutie după ce eroul a promis că nu se va căsători niciodată (75, 
p. 22—23). Uneori, iapa năzdrăvană a babei (AT 552 A) se 
preface în a treia noapte într-o „cloșcă cu pui și te bagi după 
cameniță“ (5, II, p. 282). Eroul pirit de sluga invidioasă e 
trimis să aducă, între altele (AT 328 -+ 302), cloșca „cu puii 
ei cu totul de aur“ (41, I, p. 519). Argintarul curții împărătești 
primește comanda de la fratele mijlociu să-i facă pentru nuntă 
„O cloșcă cu puii de aur, cari singuri să umble“ (LXXXIII, 
p. 433). Fiul împăratului intrat argat e pîrît de servitorii 
invidioși că s-ar fi lăudat să fure eloșca de aur cu pui cu tot 
(42, p. 517). Uneori Sf. Miercuri locuiește într-o „căsuţă în- 
vîrtindu-se pe o labă de găină“ (52, p. 194). 


Gerilă v. Tovarășii năzdrăvani 
Glumă v. Snoavă 


Greier. O legendă povestește că a fost un fecior din cale afară 
de frumos și de harnic care stîrnise multă gelozie printre fetele 
de împărat. Fiind dușmănit de Alexandru împărat, soarele 
„care pe atunci umbla pe pămînt“, l-a alungat mult, încît s-a 
înnegrit și a devenit mic cît o gînganie, pînă ce a ajuns g. Altă 
legendă îl arată a fi fost o pasăre frumoasă cu penele galbene, 
prietenă cu Maica Domnului. După ce s-a născut Isus, pasărea 
îşi bătea joc de scîncetele lui, îngînîndu-l gri-gri și a fost bles- 
temată să se prefacă în gîndac urît care să cînte tot timpul 
gri-gri (47, p. 528—530). S-ar fi născut din căpățină de cîine 
sau chiar din necurăţenii (LIII, p. 304). A fost blestemat de 
arici să umble cîntînd pe cîmp pentru că l-a spionat împreună 
cu albina (38 b, XIV, 50, Caravaneț-Teleorman). 


~< — 


aoi: 


Horea. 1. H. ar fi făcut armata la vînători („iegări“) și ar fi 
ajuns chiar caporal. Fiind cu batalionul în Viena, H. a avut 
prilejul să expună împăratului doleanțele moților cu privire la 
desfiinţarea iobăgiei. împăratul l-a sfătuit să-și facă ei dreptate: 
„Cotaţi-vă direptul“. 

2. După înăbușirea revoluției, H. s-a refugiat în muntele 
Drăgoiasă (sau Scorocet) la stîna („băceagul“) preotului din 
Albac, sau la un molid mare, numit apoi „Bradul lui Horea“. 
Mîncarea îi era adusă săptămîna! de cantorul din Albac sau de 
soția lui. Îmbolnăvindu-se cantorul, l-a înlocuit un nepot de al 
lui H., care apoi i-a trădat ascunzișul. L-au trădat vecinii din 
familia Mătieș „doi veri de ai lui“ în urma promisiunii că vor 
primi atîta aur cît va trage H. pe cîntar. Cînd a fost prins, s-a 
luptat cu soldaţii ce l-au înconjurat. 

3. După ce a fost prins, H. a fost ţinut 3 zile într-o casă din 
cătunul Mătișești, unde el a scrijelit niște însemnări pe grindă, 
pînă ce a venit armată mai multă, 20 sau 40 de soldați. La 
ieșirea din Albac, H. și Cloșca au fost legați cu mîinile de para- 
petul podului pînă au mîncat soldaţii care îi escortau. La 
prinderea lui, au plecat doi oameni din Mătișești pînă la Viena 
cu cererea de grațiere. Împăratul i-ar fi grațiat, dar ei au 
sosit cu o zi după tragerea pe roată, aducînd „biletul să nu-l 
omoare“. Călătoria celor doi a durat șase săptămîni. După 
altă legendă, „scrisorile“ de grațiere ar fi sosit la timp „da n-o 
vrut stăpînirea de atuncea să le deie pe față“. 

4. După tragerea pe roată, „l-o pus pe cîntar și atiția bani 
le-o dat la nemeși cît o tras Horia“. Unul din trădători a cumpă- 
rat grîu și a făcut piine. Cînd a rupt primul coc scos din cup- 
tor, „numa deasupra o fost de grîu și-n inima pînii o fost sînge“. 
Boţul de sînge închegat a căzut și „s-a învîrtit ca un pristin de 
mai multe ori prin casă“. Trădătorul s-a înspăimîntat, iar un 
bătrîn i-a apostrofat: „Vai ș-amar de voi! Aţi vîndut sînge ne- 
vinovat!“ De atunci, „tot neamul lor o fost nefericit. Şi neferi- 


190 


cit zi ge Și i-o blăstămat popii pînă-n ziua de astăzi“ (6, 
p. 3—32). 

5. H. ar fi scos pe țărani din iobăgie („din boieresc“) după 
ce „a deschis lăcățele“ încuiate în urma faptului că nu i-au 
plătit lui H. decît „jumătate“, deşi el „a fost slujit cu dreptate“. 
Deschizînd lăcăţele, „boierii s-au temut de păcate și au rădicat 
boierescul, au dat la fiecare pămînt și a venit ca să le plătească 
munca bănește“ (52, p. 534). 


i 


Iancu, Avram. 1. I. ar fi studiat „la facultate la Viena“, 
unde a învățat foarte bine „de-o fost întrecînd pe toată facul- 
tatea“. În timpul nopții, I. își petrecea timpul cu perfecționarea 
armamentului, „învăța să facă armament, piștoale, puști cu 
cremene“. Ca să nu afle ceilalți studenţi ce lucrează el noaptea, 
și-a instalat „nişte arcuri“ la cufărul cu armele făcute care au 
„lovit peste obraz, le-o rupt dinţii-n gură și i-o sîngerat“ pe 
colegii care au vrut să-l deschidă. 

2. La facultate, I. a fost coleg cu viitorul împărat Franţ Iosif. 
Acesta l-a rugat pe I. „ca să-l învețe ca să fie el primul și 
Iancu să fie al doilea pe facultate“, promiţîndu-i că „îi va da 
Ardealul sub stăpînirea Iancului“. I. l-a ajutat pe Franț Iosif 
să ajungă întîiul „pe facultate“, dar după ce a ajuns împărat, 
nu s-a mai ținut de cuvînt de a-l face pe I. „crai la Ardeal“. 
I. a știut că împăratul nu-i îndeplinește promisiunea și de aceea 
nu l-a așteptat la întîlnirea de pe muntele Găina, sau împăratul 
a întîrziat anume ca I. să nu-l mai aștepte. I. a plecat de pe 
Găina, lăsînd „pe-o piatră scris c-un prost și c-un mincinos 
niciodată nu se pot înțelege!“. La întîlnire, I. s-ar fi întors 
cu spatele către împărat, lămurindu-l „că un prost şi c-un 
nebun nu se pot întîlni laolaltă decît numai așa“. 

3. Prima lui acţiune a fost sistarea muncilor iobăgești în 
Munţii Apuseni. Întîlnind, la confluența celor două Arieșuri, 
moții ce transportau lemne, le-a strigat: „— Jos cu cîrligele! 
Că iobăgia de astăzi nu mai este!“. Locul acela „va fi Vadu Mo- 
ților“, numire păstrată pînă astăzi. Fiindcă tatăl său era înstă- 
rit și punea pe oameni să-i muncească moșia „desculți, goi“ și 
„fără nici o plată“, I. vine cu armată de 800 oameni împotriva 
lui. O dispune pe coastă „din sus de casă“ și îl somează; la 
insistențele soției, tatăl său cedează. I. își ia tot armamentul 
de la casa părintească și pleacă cu oastea spre Abrud, apoi pe 
valea Mureșului. I. a biruit totdeauna, deoarece înaintea lui 
mergea „pretutindenea o femeie cu furca în brîu, care e călău- 


192 


zită de o capră neagră nevăzută. Aceasta arăta lui I. calea 
bună, unde e scutit de orice primejdie.“ Din această expediție, 
I. ar fi adus acasă bani mulți pe care i-ar fi îngropat „acolo 
unde-s morile la Incești“. Mai tîrziu, unii au găsit din banii 
îngropați, iar un om din cătunul Trifonești „de trei ori o găsit 
bani acolo în căsile Iancului“. 

4. În timpul luptelor, I. a capturat pe valea Ierii bogăţiile 
unui grof ungur, fost coleg de școală la Cluj, împreună cu logod- 
nica acestuia. Ea trebuia să revină celui care va rămînea lîngă 
un butoi cu praf de puşcă pe care I. a aprins o lumînare de ceară. 
Cînd s-a văzut para aproape de butoi, ceilalți pretendenți au 
fugit, rămînînd numai I., care, după pacificare, a trimis fata la 
fostul său coleg, fără să se fi atins cineva de ea. 

5. În luptele de la Fîntînele, moții ar fi prins pe Vasvâry 
și l-ar fi adus în Arada. Un bătrîn „mîncat de necazuri“, co- 
mentînd „aiesta n-o venit aicea să ne facă nici un bine“, „i-o 
pus o piatră-n cap și l-o omorît“. I. „i-o-nvinovăţit“ pentru 
moartea lui, fiindcă trebuia „să-l lăsaţi să steie de vorbă cu 
mine“. 

6. După pacificarea Ardealului, I. s-a prefăcut a fi nebun. 
„Că dacă nu se făcea nebun, și pe el îl tăia pe roată, ca cum 
o tăiat pe Horia, și pe Cloșca și Crișan“. I. „n-o fost nebun, 
numa o zis că-i nebun“ zicîndu-i lui Franț Iosif: „— Eu-s hoț 
și tu ești mincinos! Ai mințit“. I. s-a prefăcut ca atare „ca să 
nu puie mîna pe el, c-o zis că mai bine face el și se sacrifică el 
cum poate“. După alte legende, nebunia I. ar fi provenit din 
otrăvire. La masa de la întîlnirea cu Frant Iosif „o socăciță 
l-o otrăvit“ după ce a găsit „o scrisoare acolo sub tăier că « Fran- 
cisc Iosif o fost împărat și Iancu iară împărat»“. L-ar fi otrăvit 
„O jidovoaică din Cîmpeni“ pe care „ar fi plătit-o ungurii doară 
fantazească de cap cumva“. După altă versiune, generalul co- 
mandant învins de I. l-ar fi invitat după încheierea păcii „la un 
restaurant“ unde „i-o pus în mîncare un fel de mătrăgună de 
l-o otrăvit. Nu l-o omorît, da l-o făcut nebun“. Printre actele 
săvîrșite în timpul nebuniei se citează omorîrea unui cal. După 
întoarcerea de la Cîmpeni, sau în drum spre acest orășel, I. 
„0 luat toporul și l-o băgat în cal“. Tatăl său avea „un cal 
porumb frumos ş-acolo în Vidra în centru s-o dat jos de pe 
cal ș-o băgat sebălu-n cal“, omorîndu-l pe loc. După aceea, 
a încercat să pună șeaua pe o vacă, „ș-o pus-o cu oblîncu cela 
dinapoi dinainte“, iar pojile „pe după cap la vacă“. Ungurii 


193 


care îl urmăreau să-l prindă se conving că-i „nebun. Uită-te, 
și-o omorît calul și vrea să puie şaua pe vacă“. De atunci, ar 
fi rămas vorba „Nu fi prost ca Iancu cînd o pus șaua pe vacă!” 
Altă dată cînd au venit niște jandarmi să-l aresteze la Vidra, 
I. trimite sluga tatălui său să-i aducă în casă un prun smuls 
cu rădăcini, fără să se scuture prunele. Cînd intră în casă, 
căpitanul de jandarmi îl vede pe I. culcat și mîncînd prune. 
I. îl invită la prune, dar ofițerul îl lasă în pace, fiind convins 
că „de bună samă îi nebun“. Apoi au vrut să-l aresteze la 
tîrgul de Sîmedru din Cîmpeni. Cînd i-a zărit, I. „o sărit acolo-n 
vale, îmbrăcat, ș-o-nceput a se scălda“, invitînd pe cei ce-l 
urmăreau „veniţi și vă scăldați, mă, că așa apă bună de făcut 
baie“. Ei se conving că e nebun și îl lasă în pace. „Iancu s-o 
făcut nebun ca să nu-l prindă să-l omoară“ (6, p. 58—122). 


Iapă. În basme despre animale i. nu se lasă ademenită de lup. 
Arătîndu-i că preţul mînzului stă scris pe copita ei, îi dă lupului 
o lovitură de moarte (5, I, p. 137). 

În unele variante ale basmului AT 301 B, băiatul năzdrăvan 
e născut de oi. (XV, p. 103). Deseori, i. naște un mînz năzdră- 
van prin gustarea unui aliment cu puteri germinative. O fe- 
meie pregăteşte o cafea din oscioarele unui pește pe care scria 
că poate ajuta la procrearea copiilor și o dă împărătesei. Spă- 
lătura ajunge la o i. „de o sută și cinci de ani“ care nu se mai 
putea ţine pe picioare, fiind, hrănită dintr-un jgheab pe care 
veneau  „hîrmăturile“ de la bucătărie. La 11 luni, „fată şi 
iapa un mînz tot numai cu părul de aur“ (5, I, p. 260—261). O 
i. năzdrăvană a babei trebuie păzită în trei nopți de voinicul 
venit să primească drept simbrie un mînz năzdrăvan. Sarcina 
poate fi îndeplinită numai cu ajutorul animalelor recunoscă- 
toare (lup, peşte, corb, vulpe etc.). I. se metamorfozează în 
timpul nopții ascunzându-se printre animalele speciei respective, 
sau se ascunde numai ca i. I. se preface în pasăre, iepure, „ste- 
jar bătrîn în mijlocul pădurii“ (34, p. 256), vulpe, lup, pește, 
cloșcă cu pui, oaie. Chiar neschimbată, i. are puterea de a se 
ascunde în cele trei medii, nouri, pămînt, apă. În prima noapte, 
ea se ascunde „în fundul munţilor unde nu străbătea nici păsă- 
rile cerului“, în a doua noapte „s-au ascuns tocmai în fundul 
norilor“ iar în ultima noapte „tocmai în fundul mării în nisip“ 
(79, p. 58—60). De obicei, după fiecare noapte i. se întoarce 


194 


cu un mînz după ea; uneori numărul lor crește la doi și trei 
mânji, după a doua și a treia noapte. 

Fata îmbrăcată în flăcău (AT 514) este trimisă în cele din 
urmă să aducă herghelia cu i. năzdrăvane, spre a se îmbăia 
în laptele lor. Fata izbutește cu ajutorul calului ei năzdrăvan 
care îl învinge pe armăsarul i. Le poate mulge în urma unei 
ploi mari urmată de îngheț, picioarele i. fiind prinse în gheață 
(41, I, p. 28). Alteori, îmblînzirea i. se întîmplă la vorbirea 
blîndă a fetei (86, p. 160). Făt-Frumos, prins cînd vroia să 
fure pasărea măiastră, e eliberat numai dacă va putea aduce 
„iapa cea sireapă“ de la împăratul vecin. Cînd să o scoată 
din grajd, ea nechează „de haui văzduhul și urlă toată curtea 
și palaturile“ (41, I, p. 69). Săracul orbit pentru mîncare (AT 
613) află noaptea de la o „vijă“ remediul secetei dintr-un sat: 
„să se suie pe iapa cea mai slabă din herghelia care-i lîngă sat, 
apoi s-o sature cu jar, să înconjoare după aceia cu iapa de trei 
ori satul... cînd ar ajunge în mijlocul satului, iapa ar crepa și 
din locul acela ar izvori un așa izvor, de s-ar putea din el sătura 
toţi cei din sat“ (34, p. 269). Ogorul de aur al unui împărat 
este pustiit de 12 i. Ele stîrnesc un vînt dulce care adoarme pe. 
paznic. Ajutat de un șoricel, fiul cel mai mic izbutește să le 
prindă (3, p. 139—142). 

I. vorbesc între ele, dar numai cei ce înțeleg limba anima- 
lelor află tainele lor. I. spune calului cînd merg pe drum: 
„— Nu te duce tare, frate, că i-o bală de șarpe pe mine şi nu 
mă poci mișca, rău mă duc“. Flăcăul îi înțelege spusele fiindcă 
„ştia mai multe limbi“ și decide să facă popas (51, II, p. 25—26). 
În basmul despre omul care știa limba animalelor (AT 670), 
i. de a făta încălecată de soția însărcinată probozește calul cu 
stăpînul să meargă mai încet, întrucît „io tare greu mă duc cu 
patru ... Voi mergeţi doi“ (ibid., p. 435). 


Iarba fiarelor, numită și iarba tilharilor, e o plantă fictivă, cu 
însușiri miraculoase. Era cunoscută încă în antichitatea greco- 
romană, precum și în Orientul apropiat, de unde s-a răspîndit 
în Europa (XIX a, p. 35—38). 

După o legendă, i. f. ar fi luat naștere din picătura de sînge care a 
curs din buricul lui Christos- răstignit pe cruce (LIII, p. 275). 
Legendele populare o înfățișează felurit. Pe alocuri, ea e iden- 
tificată cu rîndunița, trifoiul cu 4 foi și mai ales cu feriga. 
Cel mai adesea, ea are însușiri aparte care o individualizează 


195 


și o fac, mai cu seamă, foarte inaccesibilă. Ea arcrește acolo 
unde a fost foc multă vreme pe un loc, mică, foarte subțire, ca 
un fir de păr. Are culoarea verde, aurie sau argintie, dar mai 
ales roșie, adesea în vîrf cu o bobiță roșie, care ar fi ohiar o 
picătură de sînge. De aceea, cînd răsare soarele, picură sînge 
din ea, dacă pui o batistă albă pe locul unde crește rămîn pete 
roșii, iar pe mînă lasă de asemenea pete roșii. De obicei, strălu- 
cește numai noaptea ca soarele, ca aurul, ca o lumînare aprinsă 
etc., iar peste zi e veșnic înrourată. După alte povestiri, ziua 
piere sau intră în pămînt (LIII, p. 273—274). Ar creşte pe pia- 
tră. „Ea are cap, ca şi omul și e vie, umblă, frunză n-are, numai 
niște aripi din umere, coadă și picioare; e de coloare gălbie. 
Rădăcină n-are. Pe piatră își lasă o ţiră de rădăcină și merge 
mai departe“ (52, p. 532). Dacă e aruncată în apă, i.f. cade 
la fund, pe cînd celelalte „plutesc pe fața apei“, acesta fiind unul 
din procedeele de a o cunoaște dintre alte plante. De asemenea, 
dacă e aruncată în apă curgătoare, ea „merge în contra apei“ 
(LXVI, p. 60—62). E veninoasă: omoară vitele care o mănîncă. 
Poate fi culeasă în anumite feluri și în momente sau zile deose- 
bite. Mai lesne e găsită cu ajutorul unor animale — arici, dihor, 
ciocănitoare, grangur — prin stratagema cu închiderea puilor 
cu un lacăt de fier: mama puilor pleacă să aducă i. f. cu care 
atinge lacătul ce se descuie pe dată. Însușirea ei de căpetenie 
e puterea de a „înmuia“ fierul sau chiar de a-l face invulnerabil 
pe posesorul ei. De aceea, cei ce o folosesc, o vîră sub piele în 
palmă și în felul acesta deschid toate lacătele și nu sînt atinși 
de glonț (LIII, p. 274). „Iarba ceea dac-o ai, toate ți se des- 
chid în cale şi ești nazdravan, înţelegi limba tuturor dobitoa- 
celor și păsărilor, florilor și orice știi ... de dai mîna c-un om bo- 
gat, vin toți banii de la acela la tine“ (52, p. 532). Hoţii şi hai- 
ducii o posedau. Se povestește astfel despre Bujor și Jianu 
(LIII, p. 274), despre hoțul muscelean Fulga (XIX a, p. 23), 
Pintea, Tunsul, Marcu Viteazul etc. (76, p. 40). Unele povestiri- 
legende relevă însușirea de a descuia noaptea fiarele cailor 
ori de a face coasa să sară din toporiște „cu o mare putere“ 
(XIX a, p. 25—26). I se mai atribuie și însușirea de a detecta 
iluziile optice. Un comediant arăta oamenilor cum un cocoș 
trăgea un buștean, dar o fată cu o sarcină de fîn a văzut că în 
locul bușteanului e doar un pai lung de fîn. Comediantul a 
înțeles imediat că în sarcina cu fîn se află i.f. și a cumpărat-o 
toată „cu un taler“, apoi, ca să arate oamenilor că fata a mințit, 


196 


fiind nebună, a iluzionat-o că vine o apă mare, încît ea a luat-o 
la fugă „ridicîndu-și poalele“ și strigînd: — „Fugiţi, oameni, 
că ne înecăm toți! “ (38 b, XVIII, p. 140, Maidan-Caraș). 
Legenda e răspîndită în Europa — Der Hahmenbalken în colec- 
ţia fraților Grimm — cu atestări încă din sec. al XIII-lea, dar 
acolo planta antiiluzionistă este trifoiul cu 4 foi (XIX, vol. III, 
p. 201 pe Puterea de a iluziona ar veni de la diavol (XCII, 
p. 95—96). 

În basmele fantastice, i. f. are însușirea de a învia din morți 
şi de a lipi tăietura capului. Incidentul se petrece cînd eroul e 
omorît de impostor (AT 300, 304). Cățeii întîlnesc o broască 
cu i. f. în gură ce se ducea să-și învie puii călcați de o roată. 
Iau și ei un fir, pun capul la loc, apoi așază „firuțul cel de 
iarbă în tăietură și Stan s-a sculat ca-din somn“ (61, p. 112). 
Alteori, șerpoaica duce firul de i. pentru a-și învia puii și e 
deposedată de cîinii stăpînului decapitat. 


Jele. După legende, i. au fost servitoarele lui Alexandru Mache- 
don. Cînd Ivantie împărat i-a dat trei vase cu apa ce întinerea, 
ele au băut apa și „îndată ... au și început să se schimbe și să 
zboare“, prefăcîndu-se în i. (38 b, IX, f. 272, Hirtiești-Argeș). 
Ele zboară mereu, căutînd calul lui Alexandru Machedon, pe 
care nu-l vor găsi pînă la vremea de apoi cînd se vor duce îm- 
preună cu el în rai (LXV, p. 261). Au fost trei fete orfane 
care, la rugăminţile lor, au fost făcute nemuritoare, veșnic 
cântînd (LIII, p. 543). Au o sumedenie de nume: zîne, zînioare, 
sfinte, șoimane, dînse, frumoase, iezme, fecioare, rusalii, milos- 
tive, miluite, maiestre, puternice, doamne, împărătesele văz- 
duhului, ursoaice. Numărul lor variază de la două, trei pînă 
la nouă, prin Banat avînd fiecare un nume (Rudeana, Ruja, 
Trandafira, Păscuţa, Cosînzeana, Sînziana, Ogrișteana, Bugiana, 
Magdalina, Ana, Tiranda, Todosia, Săndălina, Ruxanda etc.), 
dar pe alocuri pot fi foarte multe, cete întregi. Au aripi și zboară 
cu părul despletit, îmbrăcate în mătase sau vestminte albe, 
purtînd și coroane. Dar sînt invizibile, numai noaptea putînd 
fi văzute de om. Sînt trimise de Dumnezeu să pedepsească pe cei 
răi, sau de dracul. Locuiesc în văzduh sau prin păduri, prin 
munţi, la marginea apelor sau la răspîntia drumurilor, dar 
pot sta și deasupra streșinilor. Își întind masa pe iarbă verde 
şi beau apă de prin fîntîni, se scaldă prin izvoare și lacuri. Sînt 
ființe cărora le place îndeosebi cîntecul și jocul. Umblă prin 


7 


197 


văzduh cîntînd și jucînd, îndeosebi noaptea, sau pe cîmpii sau 
mai cu seamă pe la răspîntii (LIII, p. 207—211). „Auzalepe 
piept și clopoței la picioare“ (LXV, p. 261), precum și alte 
instrumente muzicale: cimpoi, toacă, tobe, trimbițe. Uneori 
umblă într-o căruță trasă de cai de foc. Obișnuiesc să ia cu ele 
lăutari, alegînd pe cei mai iscusiți muzicanți, îndeosebi pe 
fluierașii renumiţi. Cîntă nespus de frumos și melodiile lor nu 
seamănă cu niciuna de ale oamenilor (LIII, p. 211). „Dacă 
s-ar întîmpla ca să le știe cineva cîntecul lor, zicîndu-l pe 
violină în miezul nopții, acela ar fi dus numaidecît de maiestre 
prin văzduh“ (38 b, XVII, f. 299, Scorei-Brașov). Pe cel care 
îl iau cu ele, îl pun numai să cînte „ținîndu-l foarte bine“. Îi 
interzic însă să spună unde a fost sau să cînte cîntecul lor (LIII, 
p. 211). I. au dus pe un flăcău din Mărăști-Vrancea și l-au vîrît 
cu picioarele într-o fîntînă, spunîndu-i să nu le mai cînte cîntecul. 
Flăcăul a povestit însă cele întîmplate și a albit „ca zăpada“ 
(38 b, XI, f. 433, Găuri-Vrancea). Joacă „abia atingînd pă- 
mîntul“, încît „nu le întrece nimeni pe lume la joc“. Jocul lor 
se desfășoară în anumite locuri, pe cîmpii, la răspîntii, în vetrele 
de foc părăsite, în poienele din păduri, „mai cu seamă unde 
sînt paltini“, în jurul arborilor (nucilor) sau pe o „vîrtelniță 
cu trei mîini“. Locul unde joacă ele rămîne ca pirjolit, fără să 
mai crească iarbă pe el, sau cresc anumite ciuperci (LIII, 
p. 212—213). Cine le aude, trebuie să stea nemișcat. „Dacă 
mişti, apăi tot așa mişti și cînd nu vrei“. „Un cioban a auzit 
fluierînd din fluier, și el așa a-ncremenit cu mîna pe fluier“. 
Dacă omul răspunde cumva, „îl pocește, îi strimbă gura, vo 
mînă“ (58, p. 81, 236, 244). În genere, i. pricinuiesc nenorociri: 
omoară vite, aduc furtuni cu grindină, aprind case, după 
cum iau pe sus pe cei ce lucrează în zilele lor, mai ales la Rusalii 
(LIII, p. 213). Nişte femei au ghilit pînza la Rusalii, altele au 
scuturat ţoalele în acea zi și s-a stîrnit un vînt mare care le-a. 
zvîrlit pînza și ţoalele tocmai pe sîrmele de telefon (58, p. 201). 
Obişnuiesc să ia cu ele în joc pe cine întîlnesc, lăsîndu-l apoi 
schilodit sau smintit. Paralizează de asemenea pe cine întîlnesc, 
sau pe cine trece prin locul unde mănîncă sau joacă ele, pe 
cine face zgomot cînd joacă ele sau pe cine le aude cîntînd, sau 
le spune vorbe urîte. Sînt pociţi și cei ce beau din lacuri și 
izvoare necunoscute, sau din vase descoperite noaptea din care 
au băut i. Se arată binevoitoare celor ce vor să obțină un fluier 
fermecat (v. Fluier), după cum caută să atragă tinerii frumoși. 


198 


Dar schimbă și copii. Cei nenorociţi de i. se vindecă prin des- 
cîntece de i. și prin jocul călușarilor. Obiectele lăsate de ele 
în locul unde au mas sînt foarte bune de leac împotriva pocitu- 
rilor pricinuite de ele, precum și o seamă de buruieni (avrămeasa, 
cristineasa, leușteanul i., mărarul i., leuștean etc.). Spre a se 
apăra, oamenii poartă la brîu, în sîn sau la pălărie „în zilele 
lor“ pelin sau usturoi (LIII, p. 213—217). De asemenea, oa- 
menii pun cîte un cap de cal într-un par de care „ielele fug“ 
(LXV, p. 263). Cei răpiți se mai pot apăra prin muțenie desă- 
vîrșită. Un fecior din Rodna Veche este furat de zîne și dus 
într-o odaie în stîncă. Un moșneag aflat acolo îl învață să nu 
răspundă nimic și zînele îl aduc înapoi (5, III, p. 241—242). 

n basme, zîna se căsătorește cu flăcăul care e în stare să 
se urce, pe copacul cu creștetul pînă în cer, în locuinţa lor, „o 
căsuță stînd în văzduh“. Numai cea mai mică poate suporta 
însoțirea cu omul, cu condiția ca soacră-sa să nu se amestece 
în gospodăria ei unde „toate treburile se făcè singure“. Cum ea 
calcă interdicția, zîna fuge în ţinuturile ei și voinicul ajunge la 
ea numai cu ajutorul celor trei obiecte fermecate luate prin păcă- 
leală de la dracii ce se certau pentru împărțirea lor (AT 518). 
Se arată mai întîi copilului (5, I, p. 533—540). Uneori, zîna se 
îndrăgostește de voinicul ce doarme lîngă lacul în care se scaldă 
ea, lăsîndu-i un inel pe care era scris „Ileana Cosînzeana, din 
cosiță flori îi cîntă, nouă împărați o ascultă“. O regăsește, 
intrînd slugă la moara ei, vîrîndu-i inelul într-o pîine (34, 
p. 249—254). În multe variante ale basmului AT 400, zîna 
cea mai mică e silită să vină după flăcăul care i-a furat hainele 
în timp ce se scălda în lacul zînelor. Alteori, voinicul îi fură 
aripile și fiindcă se uită înapoi, zîna „îi arse o palmă de-i scăpără 
măselele“, luîndu-și aripile furate. Abia la cea mai mică are 
tăria de a nu se uita înapoi și se căsătorește cu ea. La o 
“nuntă, soțul e momit să-i restituie aripile ca să joace mai fru- 
mos și ea dispare „la curţile lui Filingat, la fîntîna de mărgă- 
ritar“ (33, p. 130—137). Uneori, se arată binevoitoare celor 
căzuţi sub vreun blestem. Băiatul prefăcut în cerb poate rede- 
veni om numai după ce ajunge la Muntele de marmură unde se 
scaldă zînele și trece prin cămășile lor (LXXXIII, p. 282). 
Mai adesea, i. sînt dușmănoase oamenilor. În mod obișnuit, 
ele iau ochii celor care le încalcă moșiile. Tei Legănat se vîră 
slugă la împăratul orbit de i. pentru că a lăsat caprele în pădurea 
lor. Tei Legănat cîntă din fluier ca să joace i., iar cînd jocul 


199 


era mai încins, rupe fluierul ca să-și facă altul cu ajutorul lor. 
Astfel le silește să vîre mîinile în crăpătura unui copac, strîngîn- 
du-le pînă îi cedează ochii împăratului (5, I, p. 252—253). Cele 
trei i. fură inima lui Mogîrzea pe care o păstrează într-o sticlă. 
Băiatul care îi paşte oile le cîntă din fluier, apoi îl sparge și, la 
îndemnul lor, crapă un cireș ca să-și facă alt fluier. Le prinde: 
mîinile în crăpătură, silindu-le să restituie inima lui Mogîrzea 
(41, I, p. 362—363). În drumul spre Chiralina, feciorul bucătă- 
resei și al împăratului ajung la gîrla de păcură aprinsă (AT 516). 
Ca să treacă acest obstacol, fiul bucătăresei încalecă pe buștea- 
nul i. din mijlocul pădurii împreună cu Dafin „și dîndu-i pinteni 
de trei ori, se prefăcu într-o căruță cu doisprezece cai de foc. 
și într-o clipă se înălță pînă la vîntul turbat și se pogort la por- 
țile palatului doamnei Chiralina“. După ce coboară, căruţa se 
preface în buștean. Apoi bușteanul e lovit din nou și se pre- 
face în cerb de aur în care e vîrît Dafin pentru a ajunge în 
odaia fetei. La înapoiere, Afin lovește de trei ori cerbul de 
aur care se preface iarăși în căruța cu doisprezece cai de foc 
(3, p. 271—272). 


Iepure. Într-un basm despre animale, se socotește animalul cel 
mai fricos și vrea să se înece, dar observînd că broaștele fug 
de el, își dă seama că sînt alții mai fricoși (AT 70) și decide 
„Să mai trăiesc încă“ (5, I, p. 134; v. Broască). Nouă i. văd un 
ogar și se hotărăsc să i se opună toți, dar unul îi sfătuiește: 
„îmi vedeţi voi mie mustața asta? De fugă mi-a albit!“. Atunci 
se decid toți să fugă (99, I, p. 59). În tîrg, a furat opincile oga- 
rului și de atunci e mereu urmărit de acesta (LXXIX, p.23; 
v: Câine). A fost pus de Dumnezeu cîrciumar și fiindcă a băut 
vinul cu „mâîndrele lui“, Dumnezeu a trimis ogarii să-l găsească 
(12, I, p. 84). Se întrece cu melcul la fugă. E păcălit de melc 
fiindcă acesta s-a înțeles înainte cu alt melc să stea în celălalt 
capăt al cîmpului de alergat, de unde să strige „cucu“ la sosi- 
rea i. (4 a, 261, Dumbrăviţa — Satu Mare, AT 275). Se ia la 
întrecere cu bivolul și cînd e depăşit de acesta, îl convinge să 
nu fugă tare, căci se scufundă pămîntul, apoi îl întrece (99, 
VIII, p. 16). 

În basme, e întîlnit, ca auxiliar, cu totul sporadic. O iepu- 
roaică dăruiește băiatului un iepuraș năzdrăvan care stă mereu 
pe umărul stăpînului și-i dă sfaturi, prevenindu-l împotriva 
pericolelor (5, I, p.405—433). Pisica năzdrăvană (AT 545) 


200 


găsește o turmă de i. flămînzi pe care îi duce la curtea împăra- 
tului Verde, speriind ofițerii care „o prins a comăndăli în lături 
și-ncolo și-ncolo din calea mîții“ (ibid., p. 266). I. se arată recu- 
noscător voinicului care l-a cruțat şi îl ajută împotriva zmeului, 
numărîndu-se între cei trei sau patru cîini năzdrăvani, alături 
de vulpe, lup și urs (N-aude, Na vede, Na greul pămîntului și 
Ușorul Vîntului). Cînd îi strigă din vîrful copacului, cel dintii 
„a auzit iepurele“ (41, I, p. 290). I. cu piciorul rupt, cruțat de 
voinic, îl ajută mai tîrziu să găsească iapa năzdrăvană a babei 
care se prefăcuse în i., adunînd toți i. care recunosc de îndată 
„iepurele cel strin“ (34, p. 255—256). I. momește pe vînător 
pînă îl aduce într-un teritoriu străin. „Într-o zi, se luă după 
un iepure... nu băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse 
în Valea Plingerii“ (41, I, p.11). Pocitania de „om mic de 
ceară cu picioarele de secară șezînd călare pe un iepure șchiop“ 
răpește calul voinicului (LXXXIII, p. 548). Boul năzdrăvan 
care fuge de acasă împreună cu băiatul care îl iubea, răpune 
în luptă animalele mai tari (AT 511 A), dar e învins de un 
i. şchiop (LXXXIII, p. 722). Între sarcinile extraordinare 
date eroului pentru a-l pierde, se întîlnește şi aceea de a-i aduce 
zmeoaicei „un iepure albastru găsit. Să-l prinzi din miile de 
iepuri ce se află în codru ăla de pădure. Iepurele să fie nici 
trecut de fript, nici cu mustul crud în el“ (41, I, p. 417). 

Deseori, puterea zmeului se află dispusă succesiv, între 
altele și într-un i. Ea poate fi în 3 gîndaci, într-o cutiuță din 
inima unui i. (LXXXIII, p. 285), sau în 3 gîndaci într-un cocoș, 
acesta într-un i. etc. (35, p. 51), sau în două muște, într-o rață, 
într-un i. etc. (60, III, p. 80). Argintarul curții trebuie să facă 
la nunta feciorului mai mare un i. și un ogar de aur care să 
alerge unul după altul (LXXXIII, p. 433). Fata mijlocie, sal- 
vată de la monstru, dăruiește voinicului o găleată de argint 
„în care se afla un iepure și un vînător (iagăr), care nu putea 
de loc împușca iepurele“ (42, p.509—510). Eroul păcălește 
pe diavol (sau pe zmeu), punindu-l să se ia la întrecere cu 
„nepotul“, i. (v. Întreceri la fugă). 

I. apare uneori în snoavele despre tiganul lăudăros. Mai 
întîi, el pretinde că a prins un i. din care a scos 45 kg grăsime, 
pentru ca la urmă să spună că a fost o glumă (S. 4919). Văzind 
un i. adormit, își face planuri din ce în ce mai mari, pînă ce se 
vede comandind slugilor, dar cînd ţipă, i. se trezește și fuge. 


201- 


Cînd vrea să prindă i. ațipit, se sperie de mișcările acestuia și 
i. scapă (S. 5464). Același i. prins de țigan e vîndut succesiv 
la trei inși (S. 5072). Un vînător se laudă că a împușcat 99 i. 
La observația că de ce n-a spus o sută, vînătorul răspunde cu 
demnitate că pentru unul nu se face să mintă (S. 4918). 


Ileana Cosînzeana. Puținele legende o înfățișează a fi zîna cea 
mai frumoasă, „cu ochii din soare, cu trupul din mare și cu 
hainele de flori“. I.C. ia și dă mirosul florilor, fiind stăpîna lor. 
Ea ar fi și „stăpîna vacilor frumoase și lăptoase“ și se arată 
numai la Sînziene (LIII, p. 207). 

Cele mai multe legende o arată a fi sora soarelui care a cerut-o 
de soţie. Ca să scape de incest, I.C. s-a sluțit sau s-a aruncat 
în mare, sau s-a prefăcut în lună (LIII, p.207). Pe vremea 
cînd soarele era împărat, om cu capul de aur, I.C. era sora 
lui, „trup de femeie, iar capul îi era de argint“. În ziua nunții 
cu fratele ei, Dumnezeu a răpit-o din biserică și a aruncat-o 
în mare, prefăcînd-o în mreană. Fiindcă soarele a vrut să o caute 
și în mare, Dumnezeu a prefăcut-o lună pe cer, ca să nu o mai 
vadă soarele (86, p. 413—417). 

În basme, L.C. este tipul fecioarei idealizate, frumusețea 
întruchipată, rîvnită ca soție de protagoniști sau de rivalii aces- 
tora. Atributele frumuseții sînt maxime, nemaiîntilnite, epite- 
tele însoțind de obicei numele său ori de cîte ori revine în nara- 
țiune. I.C. mai poartă și alte nume: Ileana Simziana, Lina Ruja- 
lina, Ileana Rujuleana, Ruja Rujulina, Rozuna doamna florilor, 
Floarea Florilor, Frumoasa Lumii, Zîna Dobrozîna, Mîndra 
Lumii, Mărgărita înălbita, Crăiasa zînelor, Abrunca mîndră și 
frumoasă, Rora cea frumoasă, Mangalina-mpărăteasa florilor 
etc. Ea are de obicei origine miraculoasă, fiind făcută din 
rouă de 12 zîne (81 a, p. 387) și locuiește la mari depărtări, 
în locuri inaccesibile, spre deosebire de Făt-Frumos, care pleacă 
dintr-o familie terestră. I.C. „din cosiță floarea-i cîntă, nouă- 
mpărăţii ascultă“ iese din lac, sărută pe tînărul împărat ador- 
mit și îi lasă inelul să o caute. Trezindu-se, împăratul „sărută 
inelul și se jură că nu se va odihni pînă nu va da de stăpîna 
frumosului inel“ (AT 400). E îndrumat de cumnați pînă la 
moara I.C., unde vîră într-o piine inelul prin care e recunoscut. 
Zmeul din camera interzisă o fură și e reluată cu ajutorul calului 
năzdrăvan (59, p. 163—190). Triști Copil este încarcerat de un 
împărat pentru că a călcat interdicția de a pomeni pe Iniia 


202 


Diniia. Aceasta îl scapă, dar fuge la „mănăstirea Calu Gastru 
într-un pai razemă și-ntr-un păr spînzură“. Cu ajutorul unei 
zmeoaice, eroul trece apele pînă la moara Iniei Diniei și e dus 
la ea de omul ce venea călare pe un poloboc cu făină (94, p. 32— 
39). Cel mai adesea, copilul plînge încă în pîntecele mamei și 
nu tace decît după ce i se promite pe I.C. de soție. Petru-Păr- 
Frumos cere, după ce a crescut, „pe Ileana Costînteana cu 
părul de aur“. Cu ajutorul Sf. Miercuri, Vineri și Duminecă, 
ajunge la muntele de sticlă unde locuia I.C. Se angajează por- 
car și în cele din urmă e recunoscut de I.C. după ceara lipită 
de ceafă (34, p. 259—265). În chip similar, Florea nu se naște 
pînă ce mamă-sa nu îi promite de soție pe „Floarea Florilor, 
care era minunea florilor“. Florea o găsește ajutat de caii năz- 
drăvani și călăuzit de un porumbel. Se tocmește slugă, dar la 
horă vine pe rînd în haine de aramă, argint și aur și e recunoscut 
prin ceara lipită de păr (86, p. 250—255). Viteazu-de-apă nu 
se naște pînă ce mamă-sa nu-i promite de soție pe „Abrunca 
mîndră și frumoasă din țara femeiască, care din cosiță, floa- 
rea-i cîntă, care din gură aur și mărgăritare-i curge“. Cu aju- 
torul calului năzdrăvan ajunge în „țara femeiască“, unde stă- 
pînea Abrunca și e angajat grăjdar. Se duce succesiv la trei 
nunți cu caii de aramă, argint și aur și Abrunca se îndrăgostește 
de el. Dat în vileag prin ceara lipită de păr și, la insistențele 
celorlalți, consimte să o ia de soţie (5, I, p. 384—399). Rudolf 
ajunge la o curte unde mîncările și băuturile se servesc singure, 
iar cînd aude glasul unei nevăzute, găsește într-o cameră pe 
I.C. Mîndra Lumii, „o minune de femeie“, care era prizoniera 
unui zmeu. După ce o eliberează se căsătoresc, dar îi interzice 
să-i pomenească numele. Cînd Rudolf calcă porunca, I.C. îi 
ia inelul din deget și dispare, dar o găsește cu ajutorul celor 
trei obiecte luate de la draci (AT 518) și stă lîngă ea nevăzut: 
era tocmai în ajunul nunţii cu un altul. I.C. reziliază, sub pre- 
textul că a găsit „cheia veche“ (ibid., p. 322—338). Alteori, 
I.C. e îndrăgită de cel ce îi zărește chipul. Fiul unui împărat 
intră în camera oprită, unde găsește pe fundul lăzii o fotogra- 
fie. „Cînd a văzut chipu feti ălia ... a picat leșinat jos! La trei- 
patru ceasuri, cînd și-a vint în fire: Asta e ursita mea“. În cele 
din urmă, o găsește pe „Mangalina-mpărăteasa florilor“, sora 
dracilor „și cînd a văzt-o așea frumoasă ... a căzut în genunchi“ 
(5, II, p.189—205). I.C. locuieşte chiar în tărîmul aerian, în 
palatul de pe crăcile părului miraculos cu virful în cer, unde 


293 


porcarul o găseşte după îndrumările Sf. Dumineci (81 a, p. 564). 
Mărgărita Înălbita stă ascunsă în piatră și la trecerea unui 
băiat, îi strigă să o ia de soție. La răspunsul afirmativ, iese o 
fată frumoasă fără pereche, de care se îndrăgostește nașul 
care vrea să i-o ia (AT 465). Mărgărita Înălbita face cele cerute 
(pod de aramă, biserici de ceară, Dumnezeu la masă), cu aju- 
torul inelului năzdrăvan (LIII, p. 535). I.C. e uneori o ființă 
malignă pe care numai fiul mai mic al împăratului, la sfatul 
calului, o leagă de pari și o bate pînă îl acceptă de soț (ibid.). 
Ea poate fi peţită numai de cel ce se poate ascunde de ea. 
Petru se ascunde pe rînd în nori ca pasăre, pește în mare și 
este descoperit; apoi păduche în părul ei și îi obține mîna 
(81, p.130—132; v. Probele pețirii). 

Uneori, I.C. este pețită pentru alții de cel căzut în subordi- 
nele unui puternic. Ileana Simziana e ademenită în corabie de 
fata-flăcău pe seama împăratului care este omorît în baie de 
narea de foc a armăsarului (41, I, p. 24—31). 

Cu totul rar, I.C. întruchipează fecioara războinică, stăpîni- 
toare într-o ţară femeiască, avînd străji numai de femei. I.C. 
cîştigă toate războaiele, iar cei învinși erau mîncați, cu oasele 
lepădate într-o poiană. Fiul năzdrăvan al jităriței e alungat 
de I.C. ca să nu-i urmeze la tron, dar acesta, după ce crește, 
o răpește pe I.C. cu care se căsătorește la sfîrșit (LIII, p. 536). 
Alteori, I.C. e trimisă de un împărat să-i aducă herghelia năz- 
drăvană, apoi vasul de botez (AT 514). Călugării o blestemă să 
devină bărbat și urmează pe tronul împăratului omorît în baie 
de lapte fierbinte (ibid., p. 536). 


Întreceri. 


Întrecere în căratul apei cu ciurul. Apare de obicei în unele 
variante ale basmului AT 103 D*, între un moș și o babă. 
Tăind un purcel, moșul vrea să-l mănînce singur și propune 
babei să se ia la î.: purcelul va fi al acelui ce va termina mai 
repede munca: el să taie lemne cu sapa, ea să care apă cu 
ciurul. Moșul izbutește să taie cîteva lemne, în vreme ce baba 
încearcă zadarnic să aducă apă și pierde î. O cioară o sfătuiește 
să înfunde găurile cu humă, dar sosește prea tirziu cu apa. 

Întrecere în cîntat: cine cîntă cel mai lung cîntec (S. 4820). 
Î. se desfășoară între neamt și drac sau român și italian și 


204 


cîștigă cel dintii. Există apoi î. între cine știe cîntece mai 
multe. Baba se ia la î. cu dracul la împărțirea recoltei „că 
aceluia să rămiie malaiul, care va ști mai multe cîntece“. Fie- 
care cîntă, fiind purtat în spate de celălalt. Dracul cîntă trei 
zile, dar baba îl întrece cu „doina și tot doina și doina a tinut-o 
vreo două săptămîni“ (52, p. 176). 

Întrecere în cusut. Dracul se ia la î. cu Dumnezeu „care 
coase mai bine!“ Dracul lasă aţa lungă care se încurcă, pe cînd 
Dumnezeu coase cu aţă puţină și îl întrece. De aceea, cînd 
cineva se împunge cu acul „se zice că vine Necuratul și-și 
răzbună pe noi!“ (38, p. 87). 

Întrecere în fugă. În basmele despre animale se întîlneşte î. 
între rac şi vulpe: care ajunge mai repede la ţinta propusă 
(AT 275). Racul se agaţă la pornire de coada vulpii fără ca să-l 
simtă și cînd vulpea întoarce la capăt, racul se desprinde, e 
aruncat departe și strigă apoi că el a fost acolo înaintea sosirii 
ei (4 a, ms. 268; Valea Mare — Arad). 

Î. între bivol și iepure: bivolul fuge mai repede. Iepurele 
îl convinge că se va scufunda pămîntul cu el de atîta greutate; 
bivolul se lasă la pas și e întrecut de iepure (99, VIII, p. 15). 

Î. între cerb și 2 arici: care ajunge mai repede în deal, 
apoi în vale. Cei 2 arici stau unul în deal, altul în vale și strigă 
că au sosit înainte. Cerbul crapă de atîta fugă (76, p. 41—42). 
Uneori, î. are loc între iepure și doi melci (4 a, ms. 261, Dum- 
brăvița — Satu Mare). 

În snoave (S. 4820), românul se ia la î. cu neamțul care 
e mai uşor de picior ducîndu-l unul pe celălalt în spate. Româ- 
nul cîștigă, cîntînd un cîntec lung. 

În basme, î. între cel care sosește mai repede cu apa apare 
între Fugilă și o babă (sau cei doi cai). V. Probele pețirii. 

ntrecere în joc. Un împărat promite fata celui care va putea 
să o întreacă la dans. Mulţi feciori de împărat au căzut jos 
morți, fără ca ea să obosească. Numai diavolul, prefăcut în 
om străin, o poate dansa, pînă ce fata nu mai putea răsufla. 
Acesta refuză mîna fetei și blestemă ca tot orașul să rămînă 
împietrit, pînă ce se va ivi un om care să-l întreacă (81, 
p. 43—44). 

ntreceri în minciuni. Se căsătorește cu fata împăratului 
cel care va ști mai mult decît ea, silind-o să spună „asta e o 
minciună“ (AT 852). Fata unui împărat pe care nu o întrecuse 
nimeni nici la școală, nu a putut fi întrecută în replici decît 


205 


de Toaică porcarul. Cînd acesta afirmă „că pe deal îi mierea 
pînă-n jenunți, da pe vale nici să lingi cu limba“, fata izbuc- 
neşte „Ba aici mințiși“ și e silită să-l ia de soț (101, I, p. 274— 
276). Împăratul cere să i se spună minciuna cea mai sfruntată, 
amenințînd cu decapitarea pe necîştigători. Un om spune o 
poveste mincinoasă, în care la sfîrşit pretinde a-l fi văzut pe 
tatăl împăratului cioban la oi. Împăratul se înfurie, afirmînd 
că aceasta e minciună și omul cîștigă (S. 4904; v. Probe de 
înţelepciune). 

Deseori, î. în minciuni se desfășoară la moară. Morarul 
cu barba roșie care și-o „cănește degrabă ... cu niște boia nea- 
gră“ ca să nu-l ocolească un flăcău, îi promite acestuia că 
„a cui a fi minciuna mai lată, a aceluia să fie burca“. Flăcăul 
cîștigă, spunînd povestea mincinoasă despre albina rătăcită, 
prinsă la jug, căreia îi crește un nuc în ceafă (AT 1960; v. Albină). 
Morarul vrea să verifice, dar e ocărît de tatăl flăcăului (33, 
p. 58—66). În alte variante, morarul promite o turtă: „Cine-o 
spune un basm mai lung, ăla mănîncă turta“. Flăcăul cîștigă 
cu povestea mincinoasă ce începe cu sarcina dată lui de tatăl 
său înainte de nuntă și se încheie cu răvașul care cade din coada 
iepurelui secerător (67, p. 302—304). Alteori, morarul cere 
celui venit „să-mi spui unde-i fundul minciunii și eu îţi voi 
da fata cu moară cu tot; de nu, eu îţi voi lua carul cu boi cu 
tot“. Un flăcău cîștigă spunînd povestea mincinoasă despre 
albina rătăcită și prinsă la jug, care se încheie cu găsirea tată- 
lui lui în fundul unui harbuz de unde abia îl scoate (99, III, 
p. 360). 

Debitarea minciunii maxime e legată de cîștigarea unui 
lucru de preț. Punga găsită va fi a celui ce spune că tatăl său 
avea o iapă care făta de două ori pe an, primăvara un mînz 
și toamna un țigan (S. 4897). Trăsura în care se aflau 9 popi, 
9 protopopi și 9 boieri mari e câștigată de vizitiu prin povestea 
mincinoasă despre pregătirile făcute de el la nunta tatălui său 
care, fiind în sicriu, se cununa cu mamă-sa (99, II, p. 220). 

Cea mai spectaculoasă întrecere în minciuni e desfășurată 
de Păcală și Tîndală. După ce se prind tovarăși, Păcală pleacă 
înainte, păcălind, iar Tîndală vine în urma lui ca să confirme 
(S. 3000—3011). Într-un sat, Păcală pretinde că a văzut pești 
fugind cu focul în spinare și e încarcerat. Arebsuială 
vine în urmă „arebsuind“ și pretinde că a văzut Mureșul 
arzînd. Sătenii eliberează pe Păcală și îl despăgubesc cu o 


206 


felderă de bani. În alt sat, Păcală spune că a văzut 12 oameni 
tăind o varză, Arebsuială confirmă că a văzut o turmă de oi 
„mărginenești“ adăpostită la umbra unei verze și cîștigă încă 
o felderă de bani. Mai departe, Păcală pretinde a fi văzut o 
cățea neagră coborîndu-se dintr-o salcie, albă de făină, iar 
Arebsuială confirmă, fiindcă a văzut o moară cu 12 pietre în 
vîrful unei sălcii (7, p. 215). Păcală afirmă că a văzut un ou de 
rață cît un bou, iar Tîndală confirmă, spunînd că există și o 
căldare cît turnul bisericii, sau a văzut găoace de ou în care 
încăpeau 12 banițe de grîu. Ouăle în satul său sînt atît de mari, 
că de abia le întorc 12 inși cu răngile, celălalt întărește, găinile 
fiind atît de mari încît dacă n-ar fi priponite, ar ciuguli toate 
stelele (S. 3000). Păcală pretinde că în satul său un pui e așa 
de mare, încît satură 24 de oameni. Tîndală confirmă, existînd 
o jumătate de găoace de ou în care încăpeau 96 baniţe de grîu. 
Păcală afirmă că varza la ei e atît de mare, încît adăpostește 
turmele de la 12 sate și e tăiată cu securile de 12 inși, fără să se 
audă unul pe altul. Celălalt întărește: a văzut o foaie de varză 
care îl ascundea în întregime. Păcală se laudă că a împușcat un 
lup, intrîndu-i glonțul prin laba dinapoi și ieșindu-i prin ureche. 
Tindală lămurește că glonțul a fost trimis tocmai cînd lupul 
se scărpina la ureche cu piciorul dinapoi. Păcală minte că Dum- 
nezeu ar fi murit, iar Tîndală confirmă, întrucît a văzut moara 
lui Sf. Petru măcinînd făină pentru colacii de pomană (S. 3011). 

Există şi î. numai din plăcerea de a minţi. Unul pretinde că 
în țara turcească albinele au coarne mari ca ale boilor, celălalt 
că în țara sîrbească există covrigi cît roata carului (S. 4902 A). 
Unul afirmă că la ei în sat s-ar afla un om atît de înalt, încît 
ia crucea din vîrful turnului bisericii, celălalt nu se miră, fiindcă 
şi la ei există unul atît de înalt încît, cînd răcește, abia după 
3 zile i-ajunge guturaiul la cap (S. 4906). Un grec pretinde că 
în satul său biserica e atît de mare, încît preotul abia într-un 
an poate trece cu cădelnița pe la icoane, rusul se laudă că la 
ei clopotul e atît de mare, încît dacă e tras la Paști, se aude pînă 
la Crăciun (S. 4907). Unul afirmă că a văzut case acoperite 
cu carne, celălalt că a văzut garduri din cîrnați împletiți 
(S. 4910). La o întrecere, unul pretinde că la ei iarna a fost 
atît de friguroasă, încît chiar focul îngheţa în sobă și trebuia 
spart cu securea, celălalt răspunde că în satul său, iarna a fost 
atît de călduroasă, încît găinilor le-au dat gheață ca să nu facă 
ouăle fierte (S. 4913). 


207 


Mai cunoscute sînt î. în minciuni între vînătorii care pretind 
că spun adevărul. Unul afirma că era pe punctul dea fi 
sfîşiat de un leu, celălalt îl contrazice, neexistînd lei în pădurile 
noastre. „Tocmai de aceea mai trăiesc“ răspunde primul (S. 4899). 
Un vînător afirmă că a împușcat în 3 zile 99 iepuri, nu o sută, 
fiindcă nu e de demnitatea lui să mintă pentru un iepure 
(S. 4918). Cînd servitorul îl trage de mînecă pentru a nu exa- 
gera, vînătorul se înfurie, fiindcă nu vrea să lase vulpea (pasă- 
rea) fără coadă (S. 4922). 


Întrecerea în mîncat apare de obicei între zmeul care a răpit 
pe sora eroului și acesta, venit să o elibereze. Cei doi frați mai 
mari sînt învinși și omoriți, dar fratele cel mai mic — pe alocuri 
Pipăruș Pătru (născut din bobul de piper înghițit) — îl învinge. 
Învoiala este ca acel care mănîncă mai mult să dea cu ciolanele 
în capul adversarului. Î. se desfășoară progresiv, de la întîiul 
la al treilea zmeu: pînă ce mănîncă acesta carnea de pe un cio- 
lan, voinicul mănîncă douăsprezece, al doilea zmeu trei ciolane — 
voinicul douăzeci și patru, al treilea zmeu zece ciolane — voi- 
nicul patruzeci și opt. „Şi cînd i-o zvirlit un ciolan în frunte la 
zmău, prraf l-o făcut și pi-acela zmău!“ (5, I, p. 303). Alteori, 
lovirea cu oasele în cap nu e decisivă și e continuată de î. la 
trîntă și decapitare. „Iè o dată zmău un piciorag dă bou ş-il 
trage pîn gură: kapl, gata, care face păăuc! la Măzăran în frunte: 
nici n-o mișcat capu-nt-o lature. Se scoală Măzăran iară-n 
picioare și apucă altu piciorag dă bou, trîntește una la zmău 
în frunte. Atunci zmău face-nt-o lature cu capu“ (5, I, p. 473). 
Î. în mîncat se desfășoară și între zmeu și adversarul său, țigan 
sau cioban (AT 1088). Acesta cîștigă, simulind că a mîncat 
tot, dar vîrînd proviziile într-un sac (XV, p. 98). 

Întrecerile în puteri alcătuiesc capitolul principal al basme- 
lor din subspecia celor despre dracul (zmeul) prost (AT 1000— 
1199). Eroul are adversar pe zmeu, rareori pe diavol care apar- 
ține unui strat mai nou. La aromâni, eroul se întrece cu un leu. 
Contrastul este desăvirșit: eroul e de obicei un om peste măsură 
de sărac, cu o spuză de copii, adesea silit de sărăcie să intre 
slugă chiar la dracu. Alteori, el e arătat a fi țigan din aceeași 
categorie socială, mai rar cioban (ungurean). El învinge prin 
viclenie, prin arta de a masca aparențele slăbiciunii umane, 
căci puterea zmeului (diavolului) este de dimensiuni suprana- 
turale. 


208 


Î. sînt eșalonate de la puterea fizică, unită cu îndemînare, 
pînă la puterea cuvîntului (blestemul). 

A. 1. Cea mai răspîndită este î. în a căra apă de la fîntînă 
în piei de bivol, pe care eroul de abia le duce goale. Ca să se 
eschiveze, el simulează că vrea să sape de jur împrejurul fin- 
tînii pentru a o duce toată o singură dată (AT 1045). Zmeul 
(diavolul) înspăimîntat renunță la sarcina impusă, oferindu-se 
să ducă singur burduful din piele plin cu apă. 

2. Cam tot atît de frecventă e î. în a duce un copac din 
pădure pentru lemne de foc: eroul înconjură pădurea cu o frîn- 
ghie, pretextînd că vrea să care toată pădurea pentru a evita 
drumurile zilnice. Zmeul (diavolul) se înspăimîntă, renunță și 
duce singur copacul întreg, adesea și pe erou deasupra pe lemn 
(AT 1046). 

3. Cu frecvență mijlocie apare î. în a scoate apă din piatră 
prin stoarcere puternică: eroul are la îndemînă caș, din care, 
prin stoarcere, curge zer. Zmeul (dracul) strînge piatra cu atita 
putere, încît se preface în praf, dar fără să cadă nici o picătură 
de apă (AT 1060). 

4. Îmbinată cu î. în a stoarce apă din piatră, dar mai 
rar este întîlnită cea de a scoate apă din pămînt, izbindu-l 
doar cu piciorul. Eroul a săpat mai înainte o groapă în care 
a turnat zer — sau a așezat o căldare cu zer— peste care a 
așezat cu grijă o glie de pămînt. Î.— la noi în cinci varian- 
te — nu e atestată în catalogul internațional Aarne-Thompson. 

5. Destul de răspîndită este î. în azvirlirea buzduganului 
(mai rar a barosului) (AT 1063). Adversarul îl aruncă atît de 
sus, încît revine pe pămînt cu întîrziere mare, uneori pînă la 
3 zile. Eroul pretextează că vrea să-l arunce fratelui său din 
lună care ar avea mare nevoie de așa ceva. Atunci, adversarul 
renunță. 

6. Înrudită cu cea precedentă e î. în a arunca o piatră (AT 
1062), dar cu o frecvență scăzută la noi (XV, p. 98).Zmeul 
(dracul) o aruncă atît de sus, încît revine după cîteva zile, 
eroul aruncă o pasăre care nu se mai întoarce, sau ascunde 
piatra în traistă, simulînd că a aruncat-o. 

7. În mai puţine variante este înfățișată î. în fugă: eroul 
îl pune pe adversar la î. cu fiul (sau fratele) său, iepurele (AT 
1072), pe care zmeul (diavolul) nu-l poate ajunge (v. Întreceri 


în fugă). 


209 


8. Adesea î. la fugă e îmbinată cu un obstacol: cine poate 
alerga mai iute ducînd un cal în spinare (AT 1082). Eroul se 
laudă că el îl poate duce între picioare și în timp mult mai 
scurt: îl încalecă și îl aleargă. 

9. Î. la trîntă este de asemenea cîștigată prin şiretlicul eroului 
care pune pe adversar să se lupte cu tatăl (moșul său strămoșul) 
său, ursul (AT 1071). Zmeul (diavolul) este trîntit de urs. 

10. Asemănătoare este î. în trîntă voinicească (fără înlocui- 
tor AT 1070). Zmeul îl strînge atît de tare, încît îi ies ochii 
din cap și i se taie răsuflarea, dar la întrebarea acestuia de 
ce a „boldit așa ochii“, răspunde „ia caut și eu peste care nour 
să te asvîrl“ (79, p. 182). Zmeul se înfricoșează și se declară. 
învins. 

11. În puţine variante e atestată î. în bătaie cu armele pro- 
prii (AT 1083). Prin aceeași stratagemă, eroul îl bate pe zmeu, 
fiindcă în casă prăjina zmeului e prea lungă și se izbește de 
pereţi, în timp ce făcălețul eroului nimerește la sigur, iar afară, 
schimbînd armele, eroul îl poate croi cu prăjina, în vreme ce 
zmeul nu-l ajunge cu făcăleţul. 

12. Î. în a prinde iepuri e înfățișată mai neclar și în puține: 
variante. După ce zmeul apleacă de vîrf un pom (păr, cireș) 
pentru ca eroul să poată culege fructele, îi vine rîndul acestuia. 
să țină de vîrful pomului, dar e smuls și proiectat peste creşte- 
tul lui. În cădere, nimerește peste un iepure adormit și arată 
zmeului că a sărit anume să-l prindă (AT 1051: în tipul interna- 
tional, întrecerea stă în a sări peste vîrful copacului. Versiunea 
românească mai este atestată incidental în sud-estul Europei, 
XIX, 1, p- 158). 

13. Î. în strigat e relativ frecventă, dar amănuntele diferă. 
pe alocuri (în loc de strigat apare șuieratul). Zmeul (dracul) 
ţipă (șuieră) atît de tare, încît „se cutremură pămîntul“, dar 
eroul pretinde că-l va asurzi și-l convinge să se lase legat la ochi, 
apoi îl lovește peste cap cu o prăjină (AT 1084). 

14. O formă înrudită cu precedenta este î. în a pocni din 
bici, cu totul rară la noi și neatestată în catalogul internațional. 
Zmeul trăzneşte atît de tare din bici, încît „pica ţiglele“ de pe 
casă, iar „tiganul pică jos la pămînt“, dar acesta îl pleznește 
cu biciul peste ochi, încît zmeul se declară învins după prima 
lovitură (75, p. 32). 


219 


15. Î. în a da vinturi, neatestată în catalogul internațional, 
este rezolvată de erou: tencuiește pereții ca să nu crape de 
suflul dat de el sau încearcă tavanul dacă poate rezista unui 
astfel de șoc teribil. Adversarul se declară învins. (XV, p. 98). 

„16. Î. în a scoate scîntei, neîntilnită în catalogul internaţio- 
nal, apare în două variante diferit formulată. a) A da scîntei 
din unghii: eroul izbește amnarul de cremene, zmeul își cioc- 
nește zadarnic unghiile degetelor (88, Țiganul și zmeii) ; b) zmeul 
scrișnește din dinți de necaz de „a lăsat scîntei de foc“, țiganul 
ia „un tăciune de foc și cînd mi-l trage prin dinţi, vărsa și el 
scîntei ca zmeul“ (92, p. 78). Întrecerea în a scoate scîntei lo- 
vind piatra cu piciorul apare și în basmul animalier AT 118, 
unde calul cîștigă, în timp ce ursul își rănește unghiile și prinde 
frică de cal (102, I, p. 87—88). 

17. Î. în blesteme apare ca încununarea celorlalte, deși e 
întîlnită cu totul sporadic, atît la noi cît și la alte popoare 
(AT (1094: la ruși și unguri, apoi la ţigani, XIX, I, p. 160). 
Diavolul blestemă atît de tare „de-i pocnește lui Dănilă un ochi 
din cap“. Eroul recurge la ajutorul pieptenilor de dărăcit lîna 
cu care e fugărit dracul (24, p. 37, XV, p. 97). 

18. Î. în înțepat: baba are un țăpoi cu un corn rupt, în vreme 
ce diavolul are unul întreg, cu două coarne, cu care se bat 
prin gard. Dracul nu izbutește să ajungă cu țăpoiul la babă 
prin gard, în vreme ce baba „îl sparge de tot“, pînă ce acesta 
se declară învins (52, p. 177). 

19. Mai sînt menționate unele î., dar autenticitatea unora 
e dubioasă, confirmată și de unicitatea variantelor. Zmeul și 
eroul se mai întrec: a) în a duce fiecare cît poate (o variantă, 
confer AT 1153); b) să doarmă cu ochii deschiși (o variantă, 
AT 1140); c) să trăiască atît cît arde lumînarea (o variantă, 
AT 1187); d) să aducă măgarul de funie (eroul îl aduce că- 
lare, o variantă); e) să scoată bălegarul din grajd (o variantă: 
eroul taie peretele și-l aruncă); f) să ducă o piatră de moară 
ca fiind o mărgea (o variantă, AT 1146). 

20. Zmeul (diavolul) e alungat prin strigătul copiilor eroului, 
în timp ce-și ascut cuţitele: „aș mînca carne de zmeu“ (AT 1149; 
detaliul apare în majoritatea covîrșitoare a variantelor). Uneori, 
zmeul e ucis prin „călire“: eroul îl bagă în apă clocotită ca să 


211 


fie prin această călire tot atît de tare ca și el (AT 1134, în 
trei variante) sau e alungat de blestemele însoţite de lovituri 
de piepteni (XV, p. 97). 

B. 1. O formă a î. în puteri este lupta dintre zmeul răpitor 
(al surorilor eroului, al constelațiilor sau al ochilor părinților) 
și salvatorii năzdrăvani plecaţi să le readucă. Eroii preferă 
„lupta dreaptă“, trînta voinicească, dar uneori ea e precedată 
de lupta în săbii — și chiar în suliți — care nu sînt decisive, 
întrucît li se frîng armele. Cei doi frați mai mari sînt învinși, 
dar cel mai mic învinge pe zmeu și îl decapitează. Lupta este 
aprigă, zi de vară pînă-n seară sau de la miezul nopții pînă-n 
pBrînzul mare, prin cufundări alternative pînă la glezne, la ge- 
nunchi, la brîu și la gît, capul anume rămînînd afară pentru a 
fi retezat cu paloșul. Uneori, eroul îl apucă pe adversar de păr 
pentru a nu intra cu totul în pămînt. Cei care se vor prinde 
frați de cruce cu eroul sînt grațiaţi în această postură, dacă se 
declară învinși. 

2. Lupta cu zmeul cel mai mic nu se încheie întotdeauna 
prin cufundarea pînă la gît, el dovedindu-se tot atît de tare ca 
și eroul basmului. Pentru a fi învins, e nevoie de ciocniri supli- 
mentare în formele metamorfozate ale celor doi protagoniști. 
În unele basme, ei se prefac în două roţi, de fier și de lemn, de 
oțel și de plumb (de oțel și de aramă) care se rostogolesc de pe 
două povîrnișuri, ciocnindu-se cu violență, fără ca să se poată 
învinge unul pe celălalt. Urmează transformarea lor în două 
flăcări care se izbesc cu violență, fără a se putea învinge. Cer 
ajutorul unui corb care toarnă o picătură de apă caldă pe fla- 
căra-zmeu și o picătură de apă rece pe erou, răcorindu-l și 
sporindu-i puterile pentru a-l putea răpune pe adversar. Turna- 
rea apei pentru întremarea puterilor eroului se întîmplă în unele 
basme chiar direct, peste chipul lui de om, apoi peste calul lui. 
Eroul se mai face pară de foc, iar zmeul sloi de gheață, dar nu se 
pot stinge sau topi (23, p. 131). 

3. O formă rară de î. în puteri este sfărîmarea în așchii a 
unui ciung (copac) cu pumnul și jupuirea zimbrului cu unghia 
pentru a fi băgat la fiert. Fraţii cei mari nu pot realiza nici una 
din probe, dar cel mic „cînd o trîntit zîmbru gios, l-o jupchit 
cu unghia, ș-o trîntit un pumn la ciung, ș-o fărmat ciungu, ș-o 
făcut foc, ș-o pus carnea så hiarbâ“ (5, I, p. 300). 


212 


Întrecere în speriat. Un român și un țigan fură o oaie și 
decid să o mănînce acela care nu va putea fi speriat de celălalt. 
Țiganul face multă larmă, dar fără efect, în vreme ce românul 
simulează că e bătut de cineva și strigă că oaia a fost furată 
de celălalt. Țiganul fuge, rămînînd românului oaia (S. 5369). 

Întreceri în tors. Fetele cînd decid să se întreacă la torsul 
unui caier de lînă: „care nu l-a isprăvi, să găsească pe mă-sa 


ya 


acasă vacă neagră“ (86, p. 318). 


vai 


EL 


Joimăriţa v. Zilele rele 


Lățilă v. Tovarășii năzdrăvani 


Legendă. 1. Specia e denumită popular, pretutindeni la noi, 
poveste (v. Poveste). Termenul legendă, de proveniență cultă, a 
fost adoptat treptat în secolul trecut, nu fără șovăieli în delimi- 
tarea sensului. El a fost făurit de hagiograful Iacobus de Vora- 
gine în secolul al XIII-lea. La început, sub forma de neutru 
plural, legendum, desemna partea din biografia unui sfînt care 
trebuia citită în ziua comemorativă. El a evoluat apoi în latina 
medievală la forma de feminin singular, Jegenda-ae, denumind 
viața scrisă a unui sfînt. Mai tîrziu, termenul a căpătat înțe- 
lesul de naraţiune neadevărată, fictivă, în opoziție cu cea istorică, 
adevărată. În acest sens a început să fie adaptat și la noi, de 
ex. P. Ispirescu își intitula colecția, începînd din 1872, Legende 
sau basmele românilor. Aceeaşi neprecizie se vede și la V. A. Ure- 
che care își intitula o colecție Legende române (1891), întrucit, 
alături de l. istorice, cuprindea basme nuvelistice și basme legen- 
dare. B. P. Hasdeu încearcă cel dintii precizarea terminologiei, 
extinsă și la subspeciile ei. În 1867, el adoptă termenul tradi- 
țiune pentru întreaga specie, pentru ca în 1892/93 să admită 
sinonimia „legende sau tradițiuni populare (cuvinte din bătrîni)“. 
În studiul său, Basm (1893), Hasdeu introduce termenul deceu, 
făurit după modelele europene „le pourquoi“, „das Warum“, 
„the why“, pentru a denumi narațiunile menite „a da soluți- 
unea unei probleme“, adică cele cu profil etiologic (XXXV, 
p. 2645). El nu s-a impus însă nici la noi, nici în celelalte țări 
europene. A rămas în uzanță doar cel de tradiții populare de- 
numind 1. istorice cu caracter local, așa cum a fost folosit mai 
întîi de S. FI. Marian, Tradiţiuni poporale române (1878), apoi 


214 


în ediția a doua, lărgită, Tradiţii poporane române din Bucovina 
(1895). O subspecie a 1. se mai numește mit. Cuvîntul a fost 
larg întrebuințat, cu sensuri adesea total diferite. În chip cu- 
rent, prin mituri se înțeleg 1. popoarelor antice, care relatează 
isprăvile zeilor și eroilor semizei cu privire la facerea lumii, 
apoi la rivalitățile dintre ei, suma lor alcătuind mitologia cu 
care ne-a obișnuit literatura antică. În vremea din urmă, unii 
cercetători îi dau un înțeles mult mai restrîns de istorie sacră 
despre acțiunile ființelor supranaturale, relatări adevărate, care 
devin prin aceasta model permanent pentru om și sînt reproduse, 
în consecință, numai în intervalele de timp sacre (XXVII, 
p. 15—20). Reactualizarea rituală e însușirea lui distinctivă. 
În folcloristică, s-a încetățenit folosirea termenului mit pentru a 
denumi toate naraţiunile despre lumea anterioară celei de azi, 
arătînd isprăvile zeilor și originea tuturor ființelor și lucrurilor, 
de obicei creația acestora (LXXXVI, p. 9). 

2. L. etiologice despre cosmos și zeii ocîrmuitori s-au bu- 
curat de atenţie de la începuturile culturii, dat fiind caracterul 
lor sacru. Cu toate acestea, întîile consemnări, atît în literatura 
indiană, ebraică, cît mai ales greacă, nu redau forma primară, 
autentică a miturilor, căci au fost supuse ajustărilor, moderni- 
zărilor. Cercetătorii au surprins chiar în Vechiul Testament 
straturi diferite, uneori contrazicîndu-se între ele, rod al „rațio- 
nalizării“ 1. sacre arhaice, incompatibile cu o mentalitate mai 
evoluată (XXX). În Grecia, prefacerile au fost mai substan- 
tiale, începînd cu Hesiod care, sistematizînd miturile transmise 
de tradiție, introduce un principiu rațional, prezentînd genea- 
logiile zeilor ca o serie succesivă. Ulterior, scriitorii greci căutau 
în mituri felurite semnificații ascunse, alegorismul lor fiind 
dezvoltat mai cu seamă de stoici. În felul acesta, s-a produs 
și alunecarea de sens a termenului grec mythos de la relatare 
veridică la cel de narațiune fictivă, plăsmuită (XXVII, p. 181— 
190). Din aceste 1. greco-latine demitizate s-a hrănit cultura 
europeană de la Renaștere încoace, prilejuind acel avînt cultu- 
ral care va deschide o nouă etapă în istoria omenirii. L. istorice 
au fost de asemenea consemnate de timpuriu, odată cu primele 
scrieri istorice. Îndeosebi Istoriile lui Herodot abundă în nara- 
țiuni legendare, încît el poate fi socotit nu numai „părintele 
istoriei“, ci și „părintele colecțiilor de 1.“. Felul cum le-a sur- 
prins istoricul grec arată cît de imprecisă era limita între rela- 
tările veridice și cele fictive, cum se împleteau ele atît de strîns 


pe 


~F 


215 


tocmai pentru că erau socotite toate veridice, revelatoare de 
fapte autentice. Cititorul folclorist întîlnește la tot pasul mo- 
tive și episoade cunoscute din repertoriul folcloric, unde se 
repetă aidoma unor clișee, arătate de Herodot a se fi întîmplat 
în cutare parte a lumii antice. Din lumea asiro-babiloniană 
s-au păstrat mai puţine narațiuni legendare, cea mai de seamă 
fiind 1. potopului care este și cea mai veche versiune a tipului 
cunoscut din Biblie. 

La noi, se întîlnesc cîteva 1. istorice prin scrierile cronicarilor 
(v. Cercetarea), Ion Neculce dînd la iveală întîia colecție de 
atari narațiuni în fruntea cronicii sale. Colecţiile sistematice 
încep destul de tîrziu în secolul trecut. Timid apar 1. în colecția 
fraților Schott (1845), între cele 43 naraţiuni fiind și 11 1., cele 
mai multe etiologice. Mai multe variante românești vor apare 
în colecţia lui Fr. Miller, Siebenbiirgische Sagen (1857), între 
cele 444 1., cele mai multe germane, fiind incluse și 26 1. româ- 
nești, sporite la ediția a doua din 1885 la 42 variante în secția 
Walachascher Sagenkreis. Totuşi o seamă de 1. din colecția aces- 
tuia, consemnate de la sași și maghiari, sînt cunoscute și în reper- 
toriul românesc, îndeosebi cele istorice și cele referitoare la 
unele cetăți. Cele mai importante colecții de 1. vor fi date la 
iveală de S. Fl. Marian, îndeosebi în scrierile sale cu profil 
monografic. El începe cu publicarea repertoriului bucovinean 
de 1. istorice, Tradiţii poporane române (1878, 1895) cu intenţia 
vădită de a alcătui o istorie „populară“ din documente folclo- 
rice, dar fără discernămîntul critic necesar (din colecţia lui ar 
rezulta că amintirea dacilor s-a păstrat necontenit în memoria 
populară, ceea ce e total fictiv). Marian a publicat apoi 1. 
despre păsări (Ormitologia poporană romiină, 1883), insecte 
(Insectele în limba, credințele şi obiceiurile românilor, 1903), apoi 
cele religioase (Legendele Maicii Domnului, 1904), alte 1. fiind 
presărate prin cele trei volume despre ciclul calendaristic, 
Sărbătorile la români (1898—1901). Exemplul lui este urmat de 
T. Pamfile care este mai mult ordonator al 1., cele mai multe 
variante fiind extrase din publicaţii. El a dat cea mai întinsă 
colecție de 1. etiologice în volumele Povestea lumii de demult, 
(1913), Diavolul învrăjbitor al lumii, (1914), Cerul şi podoabele 
lui, (1915), Văzduhul, (1916), Mitologie românească I Duşmani 
şi prieteni ai omului (1916), II Comorile (1916), III Pământul, 
(1924). O seamă de 1. sînt inserate în volumele despre ciclul 
calendaristic. Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile 


216 


de toamnă şi postul Crăciunului (1914), apoi prin volumele sale 
de povești, îndeosebi în Firișoare de aur (1911). În Muntenia, 
cea mai de seamă colecție de 1. e alcătuită de C. Rădulescu Co- 
din, aproape toate cu profil istoric: Legende, tradiții și amintiri 
istorice (1910) și Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri 
istorice. Cele cu caracter etiologic se află presărate prin volumele 
sale de povești, alături de basme și snoave. S.T. Kirileanu a 
adunat în Ștefan Vodă cel mare şi sfint (1924) toate 1. referi- 
toare la marele voievod, publicate şi trimise de cîțiva cores- 
pondențţi, iar împreună cu L. Mrejeriu și Gh. Popescu-Vînători 
a grupat în volumul Cuza-Vodă (1909) naraţiunile care circulau 
la începutul veacului despre întemeietorul României moderne. 
Mai modest se arată volumul Alexandru Ion I. Cuza în tradiția 
populară (1909), întocmit de P. Danilescu. 

3. L. este o naraţiune scurtă în proză, cel mai adesea alcă- 
tuită dintr-un singur episod, cu țelul de a explica obîrșia unui 
fenomen sau de a înfățișa însușirile și modul de comportare 
ale unei ființe. Mobilul care a generat 1. este curiozitatea popu- 
lară din toate timpurile, dorința de a găsi cauza care a generat 
cutare fapt sau de a comenta de ce cutare personaj s-a compor- 
tat ca atare. Intenţia care a prezidat la alcătuirea ei e pur 
didactică, aceea de a oferi cheia tuturor tainelor din natura 
înconjurătoare. Creatorul lor s-a situat pe o poziție „științifică“ 
din punctul de vedere popular care s-a călăuzit după alte co- 
ordonate decît cele ale logicii științifice, în care totul e supus 
măsurătorilor și experimentului. În locul acestora, au intrat în 
Joc imaginaţia și sistemul magic de asociere; imaginile au ținut 
locul conceptelor, iar. credința în veracitatea celor relatate a 
făcut de prisos orice verificare și experiment. S-ar deduce de 
aci că 1. ar fi niște plăsmuiri fanteziste, fără nici un substrat 
real, pure ficțiuni, menite să satisfacă o curiozitate naivă. 
Cercetările au corectat de multă vreme atare aserțiune, dînd la 
lumină sîmburele de adevăr de la care a pornit 1. O seamă de 1. 
despre movile, presupuse a fi morminte ale unor înaintași 
imaginari, s-au dovedit a fi într-adevăr osuare uriașe, locuri 
unde au fost îngropaţi cei căzuți în lupte de amplă desfășurare. 
L. despre întemeierea Moldovei prin Dragoș Vodă pornit în 
urmărirea unui zimbru a fost confirmată istoricește, mai puțin 
jertfa rituală care nu e totuși neverosimilă, avînd poate altă 
desfășurare decît cea relatată. Cu mai mult scepticism a fost 
privită 1. despre descălecarea lui Negru Vodă ca să întemeieze 


217 


Muntenia, dar în vremea din urmă cîțiva istorici s-au arătat 
înclinați a-i acorda o bază reală. În acest fel, balada despre 
zidirea mănăstirii Argeșului n-ar fi decît un ecou al întemeierii 
cetății de scaun pe Argeș, cu „case bune“, alături de mănăstire. 
Importanța statală a construcțiilor ar fi făcut necesară o jertfă 
pentru a asigura dăinuirea lor, chiar dacă aceasta n-a fost soția 
meșterului, cum pretinde 1. versificată. Chiar unele din cele 
care păreau mai improbabile, cum ar fi 1. despre potop, au 
fost verificate științificește, în vremea din urmă, arătindu-se că 
fenomenul s-a petrecut într-adevăr, dar avînd alte cauze decît 
cele atribuite de 1. consemnate în textele religioase. Memoria 
populară are în genere limite mici, 150—250 ani (cam 5—6 ge- 
nerații). După trecerea acestui interval, faptul petrecut începe 
să se estompeze în amintirea populară și concomitent i se altoiesc 
atribute și proporții miraculoase, făurite de imaginația populară 
în concordanţă cu clișeele din sistemul de gîndire arhaică. Există 
însă și 1. în care fabulația nu oglindește nici un fel de fapt real 
în afară de stadiul actual al aspectului reflectat pe care încearcă 
să-l explice. O atare 1. pretinde că pajurele au fost copiii unei 
văduve sărace care, hămesiţi de foame, mîncau aluatul de pe 
lopata cu care vîra pîinea în cuptor (v. Pajură). Creatorul 1. 
a pornit de la țipătul pajurei, căci timbrul lui ascuţit se aseamănă 
cu cel al copiilor, iar de aci pînă la a stabili un nex cauzal n-a 
fost decît un pas. Lectura 1. arată că au ațițat curiozitatea 
populară aspectele neobișnuite, ciudățeniile din lumea înconju- 
rătoare, dimpotrivă banalul, cotidianul nu trezesc nici un ecou. 
Explicaţiile sînt oferite de orizontul „științific“ al creatorului 
popular care crede în existența atîtor ființe fantastice și într-un 
sistem simpatetic al fenomenelor, ele putindu-se înrîuri prin 
simplu contact sau prin imitare. O piatră de mărime neobișnuită 
care se află stingheră undeva pe un șes nu poate fi atribuită 
decît diavolului sau altor făpturi similare care au rupt-o din 
munte ca să arunce cu ea după cineva etc. Unele pornesc de la 
numele popular al aspectului dat, conformația lui deosebită 
avîndu-și o cauză precisă în trecutul îndepărtat. Munţii Retezat 
poartă acest nume după vîrful lor trunchiat, retezat parcă de 
un instrument uriaș de tăiere: în fapt, așa s-a și întîmplat, căci 
odată un uriaș a aruncat după altul cu fierul plugului care a 
nimerit tocmai în vîrful muntelui, retezîndu-l ca pe un colț 
de mămăligă ... În genere, faptele care au precedat cutare fe- 
nomen de astăzi s-au soldat cu un cataclism sau cu o nenorocire, 


218 


instituind o nouă continuitate serială. De aceea, 1. e străbătută 
de o undă tragică, mereu ascendentă pînă la ivirea catastrofei. 
Dacă basmul e dramatic, 1. e de obicei tragică. Finalul tragic 
se încheie cu anunțul caracteristic: „de atunci...“. Chiar de la 
începutul ei se simte că pulsează în ea o dramă care creează o 
continuă încordare printre ascultători. Tensiunea creşte pe 
măsură ce e ațîțată și curiozitatea de a ști cele ce se întîmplă 
în împrejurările inedite care au dus la stadiul actual al fenome- 
nului. Catastrofa finală e așteptată de ascultători cu sufletul 
la gură, prinși de tăcerea gravă care pregătește și mai mult 
sufletele în a se lăsa impresionate de cele întîmplate. De aceea, 
în chip curent, 1. nu sînt povestite în șir, ca basmele și snoavele, 
ci izolat, atunci cînd faptul comentat de 1. e adus în atenţia 
ascultătorilor prin cine știe ce asocieri. Tensiunea internă carac- 
terizează mai cu seamă 1. etiologice și e cauzată de ciocnirea 
dintre cele două lumi, tărîmul nostru și tărîmul celălalt din care 
descinde demiurgul sau altă ființă fantastică. Îmbinarea neobiş- 
nuită a celor două lumi, trecerea de la un tărîm la celălalt se 
face prin forțarea ordinei existente, prin încălcarea legilor fi- 
rești. Spre deosebire de basm, unde trecerea dintr-o lume 
într-alta, ca și feluritele metamorfozări ale eroului, se desfășoară 
în chip familiar, fără nici o zguduire, în 1. pătrunderea omului 
în cealaltă lume sau ivirea ființelor supra și subpămîntene 
printre oameni înseamnă ceva neobișnuit, care nu poate prevesti 
decît calamități. Eroul din 1. este în genere pasiv, el e victima 
unor împrejurări nefaste, a unor încălcări care s-au încheiat 
cu cutare dezastru, în opoziţie cu eroul basmului care pornește 
la acţiune deținînd mereu inițiativa și asociindu-și după nevoie 
fel de fel de obiecte miraculoase și ființe fantastice. În 1., 
interferența între cele două tărîmuri se întîmplă în chip excep- 
tional, ca un fapt izolat care nu se va mai repeta în viitor, sau 
față de care trebuiesc respectate indicațiile care ar împiedica 
repetarea lui. Cele referitoare la personalitățile mari pun în 
lumină însușirile neobișnuite prin care s-au impus atenției 
populare, faptele putînd fi deopotrivă reale sau inventate, dar 
ilustrative pentru acestea. Şi aici apar clișeele, imaginile șablon 
care se aplică categoriei respective. Astfel, : haiducii erau vic- 
torioși pentru că erau invulnerabili, fiind „dreși“ încă de mici 
de o babă știutoare ca să poată fi răniți numai în cutare chip, 
modalitățile de vulnerare variind regional. Ca să nu poată fi 
urmăriți, ei aplicau potcoavele invers, indicînd un sens opus 


219 


celui real etc. Marile căpetenii, de războaie sau de răscoale, 
au avut mereu succes, fiind călăuzite de o ființă nevăzută care 
îi ferea de primejdii (v. A. Iancu). Răscoalele populare s-au 
putut desfășura în atari proporții datorită și aureolei mitice: 
Crișan strînge cetele de iobagi arătîndu-le crucea pe care ar 
fi dăruit-o împăratul lui Horea, iar țăranii pornesc în 1907 la 
atacul conacelor, la instigarea unora veniţi în goană pe niște 
cai albi, aidoma unor „îngeri“ (XX, p. 288—289). Prin năzuința 
ei de a explica aspectele ciudate sau memorabile din lumea în- 
conjurătoare, 1. e locală, legată de un anumit ţinut sau chiar 
localitate. În opoziție cu acestea, se întîlnesc și cîteva 1. cunos- 
cute pe arii întinse, la mai multe popoare. Atari 1. migratorii 
se presupune că au depășit prin circulație cadrul ținutului de 
baștină, suferind în noile spații umane ușoare adaptări, cel mai 
adesea restrînse la numele eroului principal. La noi, se poves- 
tește că regele Sigismund, tatăl lui Ioan Corvin, a lăsat mamei 
acestuia un inel de recunoaștere, cu care să se înfățișeze mai 
tîrziu la curtea lui. În chip similar povesteşte și o 1. munteană 
despre Mihai Viteazul cum tatăl nelegitim a lăsat un inel pentru 
a-și identifica mai tîrziu fiul, iar Iorga a arătat că o 1. asemănă- 
toare despre recunoașterea prin inel se găsește și în legătură cu 
întemeierea Ţării Românești (5, I, p. 15, 106). Pare probabilă 
o iradiere a acestei 1. din sudul Carpaţilor spre Transilvania, 
întrucît și părinţii lui Ioan Corvinul erau originari din Muntenia. 
Mai grea devine rezolvarea genezei pe plan mai larg, suprana- 
tional. În o seamă de cazuri, resortul e de natură poligenetică, 
faptul putînd fi inventat în chip independent în mai multe 
locuri, generat în chip similar de același ansamblu de concepții. 
Facerea lumii din lutul scos din fundul apelor se întîlnește atît 
în cosmogonia populară de la noi (și din sud-estul european), 
cît și la unii indieni din America de Nord, la popoare care n-au 
avut în trecutul îndepărtat nici un fel de relaţii, încît asemănarea 
nu poate fi atribuită unui împrumut, ci unei poligeneze, posibilă 
pe o anumită treaptă de evoluţie a duce la rezolvări similare. 
Unele 1. însă au circulat pe întinderi mari, vehiculate de negus- 
tori, pelegrini și mai cu seamă războinici care debitau cu plăcere 
ceea ce știau din patria lor și bănuiau a trezi interes. Ca să 
prindă rădăcini, narațiunea trebuia să impresioneze atît prin 
ineditul faptului, cît mai cu seamă prin urzeala plină de atracție 
a narațiunii. Studiul sumar al unor 1. migratorii a confirmat 
că numai 1. bine închegate, solid construite, care conţin și o 


învățătură ce se potrivește în orice loc, se pot împămînteni 
oriunde, dacă, potrivit nivelului ascultătorilor, sînt crezute a se 
fi întîmplat aevea într-un trecut nedefinit. Căci 1., prin însăși 
construcția ei explicativă, pretinde a fi crezută întocmai, fără 
rezerve. Ea e întotdeauna veridică, dezvăluitoare de adevăr, 
de fapte ce s-au petrecut cîndva. De îndată ce nu i se mai 
acordă crezare, 1. decade de pe soclul ei, pierzîndu-și aureola 
de cheie explicativă a fenomenelor. Decăderea poate aduce cu 
sine uitarea, extirparea din memorie, sau prefacerea narațiunii 
spre a se încadra în altă specie, de obicei în basm legendar 
sau în snoavă, specia mixtă indicînd o fază de tranziție. (v. Le- 
gile epice). 

4. L. pare a fi printre cele mai vechi specii. Atestată istori- 
cește printre cele dintîi mărturii culturale ale trecutului îndepăr- 
tat, ea a luat naștere încă în preistorie, odată cu primele întrebări 
ale omului despre cosmos și natura înconjurătoare. Zeii imagi- 
nați mai tîrziu și-au avut 1. lor care le comentau nașterea și 
atribuţiile. Multă vreme, 1. a avut o funcție cultică în ceremo- 
nialurile de venerare a zeităților și a altor forțe naturale și supra- 
naturale. Un capitol de seamă al acestui ceremonial era alcătuit 
din relatarea isprăvilor zeului sau eroului venerat. Atari nara- 
țiuni au fost consemnate de preoți pentru a li se păstra mai 
nealterat caracterul sacru. Se poate închipui că și triburile abia 
diferențiate și-au povestit în narațiuni scurte isprăvile de seamă 
ale strămoșului comun, precum și unele întîmplări memorabile 
din viața colectivă. Cînd începe Herodot să le colporteze în 
bazinul oriental al Mediteranei, 1. diferitelor popoare erau deja 
închegate, putînd circula la distanțe mari, mai ales prin negus- 
torii corăbieri din această parte a lumii. Se poate bănui că în 
chip similar s-au păstrat de-a lungul veacurilor și multe din 
celelalte 1., unele cu caracter pur local, cu toate că nu au fost 
înregistrate de documentele literare ale vremii. Persistența 
unora îndreptățește atari supoziţii. Moartea zeului Pan, poves- 
tită încă de Plutarh în primul secol al erei noastre, s-a păstrat 
în numeroase variante în Europa nordică (Anglia, Germania, 
Scandinavia). L. despre sufletul celui adormit care părăseşte 
corpul în formă de animal (șoarece, porumbel) și intră într-un 
munte unde dă peste o comoară pe care o dezgroapă cînd se 
trezește, a fost consemnată de Paulus Diaconus în sec. al VIII-lea, 
localizată la regele franc Guntram, pentru a fi culeasă și la noi 
de P. Ispirescu în varianta Sufletul, citată de Hasdeu în argu- 


221 


mentarea teoriei sale despre originea onirică a basmului, avînd 
numeroase variante în Europa și India (AT 840 A). Hans Nau- 
mann îi explică marea răspîndire prin poligeneză, credința 
despre sufletul încarnat în șoarece sau porumbel fiind general 
răspîndită. L. despre înțeleptul Ahicar, cunoscută la noi din 
prelucrarea lui A. Pann, Archirie și Anadam şi din cîteva va- 
riante populare despre Țara fără bătrîni, răspîndită în Europa 
și Asia răsăriteană, are o vîrstă apreciabilă, după unii fiind de 
proveniență semitică (XLI, p. 102), după alții elină (LXVII 
a, p. 50). În transmiterea lor de la o epocă la alta, 1. au suferit 
adaptări pentru a fi în concordanță cu noile credinţe și obiceiuri. 
Dumnezeu și Sf. Petru, călători pe pămînt pentru a interveni 
în soarta oamenilor, au înlocuit în 1. mai vechi pe Jupiter și 
Mercur. O seamă de trăsături ale zeiței Demeter au fost acumu- 
late de Maica Domnului, contaminarea fiind ușurată de simili- 
tudinea situației celor două mame îndurerate după fiul răstig- 
nit sau fiica răpită de stăpînul subpămîntean Hades. Sf. Nico- 
lae apare în 1. populare și ca patron al corăbierilor, el fiind cel 
care asigură bunul mers al navelor prin furtuni și alte calamități 
și s-a arătat că, sub acest aspect, el a preluat atributele lui 
Poseidon-Neptun (v. Sînmicoară). Mai neclară este originea celei- 
lalte importante funcții a lui Sîmpetru de patron al lupilor care 
se hrănesc numai din ceea ce le dăruiește el, probabil o moşteni- 
re autohtonă, traco-dacă (v. Simpetru). Tot atît de spectaculoase 
sînt prefacerile suferite de Sf. Ilie în tradiția populară. Cercetătorii 
sînt unanimi în a recunoaște că el a preluat atributele lui Ju- 
piter tonans și ale corespondentului său slav Perun, zeul suprem 
care stăpînea cerul cu trăznetele și diriguia ploile (v. Sîntile). 
Acestea sînt atît de puternice, încît au izgonit aproape total 
faptele atribuite lui de Biblie. Unele 1. au o vechime atît de 
mare, încît par de-a dreptul moșteniri din primele veacuri ale 
epocii preistorice. Facerea lumii este închipuită de unele 1. a 
fi opera unor animale (broasca, ariciul) singure, dar cel mai 
adesea în tovărășia lui Dumnezeu. O viziune similară mai poate 
fi întîlnită numai în 1. cosmogonice ale popoarelor sălbatice, 
în care demiurgul este de obicei animalul totemic. 

5. Repertoriul românesc de 1. are o întindere neașteptat 
de mare, cuprinzînd vreo 5000 tipuri dezvăluite pînă acuma în 
publicații. Numărul real trebuie să fie mult mai mare, dat 
fiind că fiecare sat, apoi formă de relief mai însemnată trebuie 
să-și aibă 1. cu privire la origine sau la explicarea numelui. De 


222 


altfel, 1. locale alcătuiesc grosul repertoriului semnalat pînă 
acuma. Numărul tipurilor excesiv de mare în comparaţie cu al 
celorlalte specii narative se explică în primul rînd prin lărgimea 
tematică a 1. Ea oglindește întreg universul, de la elementele 
cosmice pînă la ultimele ființe și nenumăratele forme de relief. 
Nici o specie folclorică nu are o cuprindere tematică atît de 
întinsă, depășind prin sfera numenalului ghicitoarea, proverbul 
și cîntecul propriu-zis care se apropie cel mai mult de bogăţia 1. 
Practic, orice aspect al lumii vizibile, alături de ceea ce a ima- 
ginat omul în lumea numenală, poate face obiectul unui comen- 
tariu, pentru a fi încrustat într-o 1. cît de scurtă. Cele patru 
subspecii ale ei vădesc marea diversitate tematică (v. Ciasifi- 
care). 

L. etiologice explică facerea lumii (cosmosul, plantele, viețui- 
toarele), apoi geneza și caracteristicile diferitelor localități, 
forme de relief și altor elemente geografice. În cele despre 
facerea lumii se disting bine două straturi care au început să 
se amalgameze (v. Facerea lumii). Stratul mai arhaic pune 
facerea lumii pe seama unor animale, broasca și ariciul, cu care 
colaborează demiurgul, acesta avînd uneori un rol secundar. 
Cele mai multe 1. aparțin însă stratului mai nou, feluritele 
aspecte ale creației fiind rodul unei colaborări strînse dintre 
Dumnezeu și diavol. S-a arătat că atare concepție dualistă a 
fost larg răspîndită prin bogomilism, dar se poate bănui că în 
memoria populară ea are o vechime mult mai mare, precreştină, 
din vremea expansiunii persane. Învățătura lui Bogomil a 
precizat numele celor doi demiurgi și a pus în circulație o seamă 
de elemente noi, fără a se putea delimita azi cît provine de la 
propovăduitorii sectei și cît este creat de imaginația populară 
în cadrul acestui sistem dualist. Colaborarea dintre Dumnezeu 
şi diavol este inegală, cel din urmă creînd numai partea peri- 
sabilă, materială, în vreme ce sufletul, animarea vin de la 
Dumnezeu, el reprezentînd un potenţial superior. Alteori, păr- 
țile rele, nocive sînt arătate a fi opera diavolului, pe cînd Dum- 
nezeu a creat aspectele bune și frumoase. Viziunea antropo- 
morfă domină cu putere, înșiși aștrii fiind concepuţi ca ființe 
animate de pasiuni și gînduri, care se comportă în cariera lor 
cerească aidoma unor drumeţi ce bat cu regularitate același 
drum. Sfîrșitul lumii este imaginat în cadrul viziunii apocalip- 
tice, dar cu o seamă de adaosuri populare care dau cu totul 
altă înfățișare versiunii sumbre din Biblie (v. Sfârșitul lumii), 


pon 


223 


estompiîndu-i teribilitatea și încadrînd-o în aspiraţiile populare 
spre o lume mai bună, lipsită de nedreptățile actuale. Stocul 
cel mare e alcătuit din 1. ce explică originea (și numele) elemen- 
telor geografice: ape (fîntîni, lacuri, rîuri, mare), dealuri, munţi, 
drumuri, ulițe, insule, orașe, păduri, peșteri, pietre, poieni, 
coaste, platouri, poduri, viroage, coline, rîpe, sate, șanțuri, 
strimtori, văi, piscuri de munți și căldări muntoase. În grupa 
onomastică, o seamă de 1. comentează numele de familie sau 
poreclele. 

A doua subspecie, 1. mitologice se ocupă de ființele care 
prezidează soarta omului, de morţi (strigori și stafii), apoi de 
celelalte ființe fantastice din natură (din apă, munți, mine, 
de pădure, aeriene, de noapte și de zi), vîrcolaci și pricolici, 
diavol, vrăjitoare și șolomonari și de alte ființe fantastice (ba- 
lauri, pitici, uriași) și plante miraculoase (iarba fiarelor), precum 
și de comori. 

A treia subspecie, 1. religioase, au de asemenea o ramificație 
stufoasă de la figurile biblice pînă la mulțimea sfinților și a 
sărbătorilor de peste an. Influenţa livrescă e puternică, îndeo- 
sebi cea a cărților populare, dar se găsesc și multe aspecte 
apocrife, inventate de imaginaţia populară, adesea în dezacord 
cu doctrina creștină. Cele mai multe se referă la Sf. Petru 
(v. Sîmpetru), figura centrală a hagiografiei populare, în care 
aspectele burlești, umoristice se întreţes cu cele serioase care îl 
înfățișează ca paznic al raiului și patron al lupilor. 

Ultima subspecie, 1. istorice, ilustrează aspecte din viața 
cîrmuitorilor țării și a altor personalități care au impresionat 
masele populare (căpetenii de răscoale, haiduci). Memoria popu- 
lară a reținut puţine figuri de domnitori, de obicei una de fie- 
care provincie istorică, despre care circulă o mulțime de 1. 
Cea mai populară figură în Muntenia este Negru-Vodă, însemnat 
prin numeroasele sale ctitorii, unele atribuite fictiv, care i-au 
întreținut mereu amintirea, confirmînd observația că memoria 
populară păstrează mai îndelung numai ceea ce îi este sugerat 
de urmele materiale (construcții, detalii toponimice). El este 
descălecătorul țării și ctitor a numeroase cetăţi, biserici și sate 
(v. Negru-Vodă). În Moldova, Ştefan cel Mare domină de 
departe celelalte figuri istorice, aproape total umbrite de el. 
El a rămas atît de viu în memoria populară prin biruințele sale 
strălucite împotriva cotropitorilor turci și tătari, dar mai cu 


224 


seamă prin numeroasele construcții rămase de la el (v. Ștefan 
cel Mare). Cu prilejul „hramurilor numeroaselor mănăstiri și 
biserici zidite de el, figura lui era mereu evocată, întărind printre 
moldoveni faima lui de mare domnitor. În vremea mai nouă, 
Alexandru Ioan Cuza s-a arătat a fi cea mai populară figură, 
datorită în primul rînd actului din 1864 prin care au fost împro- 
prietăriți clăcașii. L. populare insistă asupra conflictului lui 
cu boierii care nu vroiau să renunţe la privilegiile lor feudale, 
arătînd cum în cele din urmă aceștia au izbutit să-l detroneze 
şi chiar să-l otrăvească (v. Cuza Vodă). În Transilvania, cel 
mai viu în amintirea populară a rămas Avram Iancu, simpati- 
zat îndeosebi pentru desființarea iobăgiei, act pus pe seama 
lui, apoi pentru soarta lui de martir al cauzei românești (v. 
A. Iancu). Aici circulă și cîteva 1. despre Matei Corvin, dar 
acestea sînt cunoscute și de popoarele conlocuitoare, încît ele 
fac parte din stocul comun în care e greu de determinat con- 
tribuţia fiecăruia. 

6. Compoziţia 1. se arată tot atît de simplă ca și cea a celor- 
lalte specii narative scurte, basmul despre animale și snoava. 
Cel mai simplu tip compozițional aduce în scenă un singur 
personaj pentru a-i indica însușirile specifice și modul de com- 
portare în aspectele lui bătătoare la ochi. Compoziţia se desfă- 
șoară liniar, fără suișuri și coborîșuri, ca o simplă însăilare 
descriptivă. Elementul narativ este firav, adesea redus la indi- 
carea modului specific de a se manifesta. Lipsind al doilea per- 
sonaj, lipsește și conflictul, atitudinea ostilă a ființelor nega- 
tive fiind arătată în chip generic, ca o enunţare generală. Cu- 
prinsul poate fi schematizat, redus la enumerarea unor atri- 
bute, așa cum se poate vedea în atîtea culegeri sub titlul de cre- 
dințe sau superstiții. S-a arătat că graba unor culegători îmbi- 
nată cu neîndemînarea în a ancheta informatorul, au dus la 
comprimarea părții expozitive a 1. în cîteva propozițiuni 
scurte, cu acțiunile personajelor legendare reduse la epitete 
(LXXXIX, p. 21—23). Scurtarea la o expunere simplă, rezu- 
mativă, se întîmplă și atunci cînd povestitorul popular a uitat 
motivarea faptului care a dus la forma actuală sau chiar 
la însăși geneza lui. Astfel, o 1. moldovenească relatează 
doar: „Albinele sunt făcute din lacrimile Maicei Domnului, 
cînd plîngea după Domnul Christos“ (v. Albină), fără să mai 
arate ce anume a provocat acest salt de la lacrimă la o ființă 


as 


as 


225 Pe = 


vie și atît de simpatică. Cele mai multe 1. ce se încadrează în 
acest tip compozițional au o formă pur expozitivă, cu funcție 
descriptivă. „Strigoii au două inimi. Se fac din al 7-lea copil, unde 
sunt de-arîndul 7 feciori sau 7 fete. Ei nu mănîncă nici ceapă, nici 
usturoi și au coadă. Cît trăiesc, merg noaptea la lună nouă la 
hotar; iese pe cahlă la miezul nopții și se duc călare pe cociorvă 
de se bat cu meliţele în loc de săbii, iar din gură tot zic: «Tai, ni 
tai, tai, ni tai», că altfel s-ar omorî. Niciodată să nu lași afară lo- 
pata, melița, că pe acelea se încalecă și se duc“ (52, p. 863). 
Cele care relatează un caz particular sînt construite după ace- 
lași tipar compozițional: „Odată, niște oameni din Mihalcea 
au mers în pădure după lemne și au văzut într-un copac o 
femeie îmbrăcată pînă la brîu în roș și cu un steag [...] în mînă; 
amenința încoace și încolo. Aceea era strigoaică, alunga ploaia. 
Au luat și au dus-o la cănțălărie ş-au închis-o. Ea spunea că 
a trebuit să facă așa, căci a fost luat bani“ (ibid., p. 860).Cele 
mai multe l. se încadrează în al doilea tip compozițional, alcă- 
tuit din două scene sau secvențe. Acestea sînt separate prin 
momentul critic, nodul crucial al acțiunii din 1., contactul cu 
lumea numenală sau încălcarea interdicției care atrage după 
sine catastrofa. De obicei, scena care precedă momentul critic 
este mai dezvoltată, insistîndu-se pe larg asupra acțiunii, pe 
cînd cea de a doua care urmează după acest moment spre a-i 
arăta consecințele, este mai scurtă, adesea redusă la o propo- 
zițiune. La o vînătoare de mistreți, un vînător aude glasul unei 
ființe care prevestește moartea celui mai destoinic din cei 
20 de ortaci. Ceilalți nu cred și după ce împușcă mistrețul, 
cel mai bun vînător se urcă ostentativ pe el pentru a demonstra 
că avertismentul s-a dovedit o minciună, dar cade în colții 
mistrețului și moare pe loc. În secvența anterioară e relatată 
o acțiune amplă: strîngerea vînătorilor pe Valea Iadului, som- 
nul noaptea, convorbirea celor două ființe misterioase, neliniș- 
tea celui care a auzit-o în contrast cu veselia celorlalți 19 vînă- 
tori care se întremează cu „palincă“, îmbătarea lui ca să spună 
de ce este abătut, apoi vînarea porcului sălbatec și urcarea 
pe el a primului vînător. A doua secvență, care enunţă catas- 
trofa, e precipitată: „Și cum, ce face el, cade, și cade tocmai 
cu partea stîngă pe colții porcului și să bagă colțu-n vînătoriu 
ş-acolă& moare pe porc deasupra. Ş-atunci ș-or dat ei sama că 
ce-or auzit atunci noaptea o fost adevărat“ (5, III, p.246— 
247). Al treilea tip compozițional cuprinde trei secvenţe, cea 


ăi 226 


dintîi arătînd antecedentele întîlnirii cu lumea numenală, a 
doua întîmplările la care e supusă victima umană intrată în 
imperiul ființelor fantastice, iar ultima consecințele, soarta 
finală a victimei. Un sărac ce trăiește numai în munte la vite 
rîvnește să ducă o viață mai bună. Atunci apare diavolul cu 
care face cunoscutul contract: în schimbul sufletului, va avea 
parte pe această lume de toate plăcerile. Urmează o viață de 
huzur vreme de două sute de ani pînă la termenul contractului. 
În partea finală se arată cum omul lucra în interiorul muntelui, 
îmboldit de biciul diavolului (5, III, p. 232—234). Aproape toate 
1. care relatează descinderi pe tărimul celălalt sau răpiri ale 
omului de către ființe fantastice sînt alcătuite după acest tipar 
compozițional. O seamă de 1. au o dezvoltare mult mai mare, 
urmînd tiparul compozițional al basmului fantastic, cu excep- 
ţia finalului care arată deznodămînt tragic. L. celor doi luce- 
feri se desfășoară întocmai ca basmele AT 566, 567, fiind o 
îmbinare ingenioasă a acestora, cu deosebirea că la sfîrșit, 
fratele căsătorit îl omoară pe cel necăsătorit, crezînd că i-a 
necinstit soția, iar cînd se convinge de nevinovăția lui, se aruncă 
și el în mare, sufletele lor prefăcîndu-se în doi luceferi (5, TI, 
p. 365). O 1. despre originea soarelui și lunii nu e decît basmul 
despre copiii cu părul de aur (AT 707), dar la sfîrșit, mama 
copiilor este prefăcută de impostoarea care era și vrăjitoare 
vestită, în lună „pe pînza cerului“, iar tatăl lor, mort de durere, 
este prefăcut de Dumnezeu în soare pe cer „blestemat... să 
nu-și vadă niciodată nevasta și copiii“ (55, p. 27). 

7. Forma 1. este mai simplă decît a basmului și a snoavei, 
narațiunea desfășurindu-se cu intenție didactică, concentrată 
asupra miezului ei tragic sau spectaculos. Formulele în genere 
lipsesc, ca și alte categorii de exprimări cristalizate, povesti- 
torul ținînd să redea cît mai explicit întîmplările care au dus 
la acel deznodămînt. Faptul caracterizează mai cu seamă 1. 
din ultima vreme, cînd specia este în vădit declin, în urma 
procesului firesc de culturalizare care a arătat netemeinicia 
atîtor etiologii și caracterul fictiv al personajelor fantastice. 
Sub acest aspect, 1l. constituie documente de niveluri culturale 
ale poporului din diferite perioade de timp. Dar 1. impresio- 
nează și prin universul lor poetic. Mintea naivă care a explorat 
universul cu ochi de poet le-a încărcat cu imagini pline de putere 
expresivă. Alături de acuitatea neobișnuită a omului simplu 
de a pătrunde în tainele lumii înconjurătoare, de fineţea obser- 


221 A E 


vării, l. mai stau mărturie de adînca lui sensibilitate în fața 
fenomenelor naturii. L. închid în sine o întreagă lume poetică, 
de la licărirea misterioasă a astrelor, formele stranii ale peisa- 
jului, murmurul apelor, strigătele animalelor, cîntecul și colo- 
ritul păsărilor, fragilitatea florilor cu variatele lor miresme 
pînă la decrepitudinea zidurilor ce se năruie, căptușite de mușchi 
și înduioșarea pentru faptele mari ale trecutului din care n-a 
mai rămas decît zgura amintirilor. O lume vie, puternic umani- 
zată care captivează sufletul aplecat spre poezie, dar care dis- 
pare dinaintea măsurătorilor și formulelor instituite de știință. 


Legile epice. Epica populară a stîrnit mai mult interes 
printre cercetători decît celelalte genuri folclorice. Ea conţinea 
numeroase vestigii mitologice din primele veacuri ale indo- 
europenilor, alături de o seamă de întîmplări și trăsături care 
evocau lumea medievală, deosebit de scumpă romanticilor. La 
noi, descoperirea narațiunilor populare s-a petrecut sub aceeași 
egidă, detectîndu-se în ele ecouri ale mitologiei romane, începînd 
cu primii culegători: frații Schott (1845), în mai mică măsură 
Alecsandri în notele despre balade, apoi A. Marienescu etc. 

A. 1. L.e. au fost elaborate mai tîrziu, cel mai adesea ca 
simple tatonări sau deducții din conspectarea unui material 
limitat. Cel care a introdus noțiunea de 1.e. în cercetarea bas- 
mului a fost folcloristul danez Axel Olrik în 1908, pornind de 
la unele observaţii ale folcloristului norvegian Moltke Moe, 
din cursurile sale de folclor, publicate însă postum (1914). Moe 
a stabilit următoarele 1.e., pornind de la datele elementare 
ale psihologiei umane, prin experiența istorică, pînă la contri- 
buţia personalității interpretului popular. Schema lor ar fi 
următoarea: Ï. Factori psihologici generali. 1) Dezvoltarea moti- 
velor materialului epic, în care acționează impulsul de a da aces- 
tui material o formă plastică și impulsul de a-i da o desfășu- 
rare. 2) Dezvoltarea sub influența altor elemente și cicluri 
narative, în care acționează impulsul de contopire și cel al 
creației prin analogie. În opoziție cu factorii 1 și 2 acționează 
impulsul compunerii și cel al descompunerii. II. Factori isto- 
rici. 3) Dezvoltarea sub influența unor criterii culturale modi- 
ficate și sub condiţii istorice, schimbate fie în exterior (scenerie, 
personaje, unelte etc.), fie în conținut prin raționalizare sau 
prefacere spre înnoire sau parodiere, în care acționează impul- 
sul de adaptare și cel de retopire. III. Factori psihologici indi- 


228 


viduali: 4. Factori personali la interpreți și auditoriu (memo- 
ria, talentul, modul de interpretare etc.). Schema elaborată 
de Moe este orientată spre conspectarea materialului epic în 
sine, spre istoria motivelor și elementelor componente. Geneza 
acestora e fixată în „epoca gîndirii mitice“, ceea ce a găsit în 
genere aprobare printre cercetători. Moe s-a străduit să codi- 
fice legile după care se preface materialul epic, dînd naștere 
la puzderia de variante (XXXIII, I, p. 566). W. Berendsohn 
precizează sensul mai larg al unor formulări din această schemă. 
La dezvoltarea materialului epic (1) se înțelege și aspectul 
opus al scurtărilor și omiterilor, impulsul analogiei duce la aso- 
cierea motivelor asemănătoare, iar separarea lor din compu- 
nerile anterioare e datorată impulsului de descompunere. Prin 
condiții istorice se înțelege și răspîndirea teritorială, de la un 
popor la altul, iar la procesul de adaptare și retopire e activ 
și cercul auditorilor. Schimbările în conținut nu se datorează 
numai raționalizării și parodierii, ci și influenței ideilor domi- 
nante, religioase, filozofice. Datorită prefacerilor narațiunilor, 
apar acele motive oarbe, resturi lipsite de înțeles din straturile 
mai vechi. La factorii personalității trebuie adăugaţi și alții: 
stare materială, profesie, mentalitate, vîrstă, sex (ibid., p. 567). 

2. Antti Aarne a precizat că schimbările din basme se pro- 
duc potrivit „anumitor legi ale gîndirii și fanteziei“, care ar fi 
următoarele: 1) uitarea unui element; 2) opusă acesteia este 
amplificarea naraţiunii prin elemente care inițial nu-i aparți- 
neau. Aceasta poate merge pînă la contopirea unor basme 
diferite sau pînă la multiplicarea personajelor, îndeosebi pînă 
la trei; 3) compunerea prin analogie; 4) specializarea unei 
caracteristici generale și invers; 5) alipirea unor elemente străine 
prin schimbare, uneori prin contrast; 6) antropomorfizarea 
unor elemente și motive animaliere și invers (zoomorfizarea) ; 
7) demonizarea unor isprăvi animaliere și invers; 8) transpu- 
nerea acțiunii la persoana I (egomorfism); 9) prefacerea în 
urma schimbării unui element component; 10) aclimatizarea în 
urma. răspîndirii în alte teritorii și 11) modernizarea trăsăturilor 
arhaice (I, p. 23—39). Legile deduse de Aarne din cercetările 
sale monografice asupra unor tipuri de basme, formulate mai 
empiric, concordă în cea mai mare parte cu cele ale lui Moe, 
fără să se acopere total. Aarne exagerează factorul uitare și 
trece cu vederea talentul transmițătorului folcloric care are 


229 


un rol substanţial în configurarea variantelor, aspect neglijat 
de cercetătorii școlii finlandeze  (istorico-geografice). 

3. Axel Olrik pășește mai departe, avînd în vedere nu numai 
materialul epic ca atare, ci şi construcția epică, de aceea își 
numește 1.e. „reguli de compoziție“, sau „formule de construc- 
ție“. Acestea ar fi: 1. Legea începerii și terminării; 2. legea 
repetării (gradată sau simplă); 3. legea acțiunii tripartite; 
4. legea dualității scenice (în același timp nu acționează decît 
două personaje); 5. legea contrastului (a personajului princi- 
pal cu cele secundare); 6. legea gemenilor (slabi și șterși ca 
personaje secundare); 7. legea echilibrului; 8. legea transpu- 
nerii în acțiune (unitatea obținîndu-se prin legătura cauză- 
efect); 9. legea ierarhizării (personajele se disting după carac- 
ter, soartă); 10. legea orînduirii progresive a basoreliefurilor, 
a acțiunilor principale în chip plastic; 11. legea logicii cu tră- 
sături specifice (totdeauna orientată asupra acțiunii) ; 12. legea 
unității acțiunii și 13. legea concentrării asupra unui personaj 
principal. 

L.e. stabilite de Olrik au stirnit îndoieli și opoziții. Deși 
au fost codificate ca proprii narațiunilor populare, ele se pot 
aplica totuși — cu unele excepții — și epicii culte. În propul- 
sarea acțiunii mai intră în joc și alți factori (profețirea, porunca, 
prevenirea, interdicția, apoi înlocuirea noțiunilor abstracte 
prin concrete ș.a.). Preluarea de trei ori a acțiunii își are obîr- 
șia în practicile cultice, numărul făcînd parte din cele cu valență 
sacră, încărcate de eficiență numenală. Unele legi se aplică 
numai basmului, începutul și sfîrșitul basmelor diferă de cel 
al legendelor, îndeosebi al celor etiologice, în bună măsură și 
de cel al snoavelor. Totuși încercarea lui Olrik s-a dovedit plină 
de urmări în cercetarea stilului folcloric: ele au deschis noi 
orizonturi în determinarea caracteristicilor stilistice ale speciilor 
și prin aceasta au contribuit la o mai evidentă delimitare a lor, 
dovedind că aceasta nu e numai de conţinut, ci și stilistică. 
Atari caracteristici au îngăduit apoi o detectare mult mai sigură 
a amestecului livresc în colecţiile cu variante dubioase (XXXIII, 
I, p. 568—571). Cercetarea contemporană asupra mecanismu- 
lui compozițional, asupra structurii narațiunilor populare își 
are punctul de plecare în observaţiile lui Olrik, chiar dacă ele 
nu au în întregime valabilitatea unor „legi“ și sînt adesea prea 
generale pentru a caracteriza cu pregnanţă specificul popular. 


230 


B. S-a încercat şi codificarea l.e. care determină formarea 
legendelor populare, dar cu mai puțin succes. Scurtimea, sim- 
plitatea lor îmbia de la sine către formularea unor principii 
care în cele din urmă au o valabilitate mult peste sfera legende- 
lor, adesea de o generalitate excesivă, prin aceasta lipsită de 
eficiență științifică. 

1. Așa se dovedesc a fi în parte l.e. generale, neretușate 
de autor, deduse din studiul legendelor popoarelor primitive 
de către Raoul Rositres: 1) legea originilor (pe aceeași treaptă 
de evoluție, cu același fel de gîndire, se pot naște legende simi- 
lare în mod independent) ; 2) legea transpunerilor (faptele unui 
erou sînt puse pe seama altuia mai simpatizat de masele popu- 
lare) și 3) legea adaptărilor (prin rm se în alte ținuturi, 
legendele se încadrează în noile condiții). Întîia și a treia sînt 
prea generale, potrivindu-se tuturor faptelor de cultură popu- 
lară, abia a doua caracterizează îndeaproape narațiunea popu- 
lară cu profil legendar. 

2. M. Benigni a pășit pe un teren mai sigur cînd a încercat 
să determine regulile de modificare ale realităţii istorice în le- 
gende. Acestea ar fi: 1) megalosia, la rîndul ei de trei categorii: 
a) megalosia cantitativă (sau propriu-zisă), prin care ciocni- 
rile dintre grupuri mici sînt transpuse sub forma unor războaie 
mari purtate de popoare vestite sau chiar de întreaga omenire; 
b) megalosia dramatizantă și c) megalosia simbolistă (un per- 
sonaj devine simbolul unei calități și acumulează toate ispră- 
vile care îl ilustrează) ; 2) archeosia, transpunerea în trecutul 
mult mai îndepărtat al unui fapt și 3) traumatosia, explicarea 
prin minuni a faptelor neobișnuite. Legile lui M. Benigni se 
bazează pe resorturile psihologice ale omului din popor. 

3. Arnold van Gennep a stabilit în manieră contrastantă 
următoarele legi prin care iau naștere legendele populare: 
1) legea localizării și a deslocalizării; 2) legea individualizării 
și a desindividualizării; 3) legea temporării și a destemporării 
și 4) legea convergenţei și a disocierii temelor. Aceste legi acțio- 
nează fie separat, fie toate în același timp pentru elemente 
diferite. Împrejurarea explică numărul impresionant de mare 
al combinărilor pe care îl atestă variantele. Ele includ pe cele 
stabilite de R. Rosières (LXXXVIII, p. 277—294). Cea dintii 
depăşeşte totuşi sfera legendelor: localizarea caracterizează pe 
alocuri și unele snoave despre proști, adesea ducînd la rivali- 
tăți brutale între satele unui ținut, iar legea convergenței și 


231 


disocierii se potriveşte tot atît de bine basmului propriu-zis, 
parțial și snoavei. Doar individualizarea și localizarea într-o 
anumită epocă definesc specificul legendei — în proză sau 
versificată — ca o specie cu precădere legată de un anumit 
loc sau timp, de un personaj important prin aureola adăugată 
de imaginația populară. 

C. 1. S-au încercat precizări și în mecanismul transmiterii 
narațiunilor pe cale orală. W. Anderson, în monografia sa 
Kaiser und Abt (1923), a fost izbit de „stabilitatea extraordi- 
nară“ a poveştilor orale și a explicat aceasta prin două împre- 
jurări: a) „fiecare povestitor a auzit povestea respectivă de la 
antecesorii săi de regulă nu o singură dată, ci de mai multe 
ori“ și b) povestitorul a auzit o poveste „de obicei nu de la o 
singură persoană, ci de la un şir întreg de mai multe persoane 
și anume în versiuni diferite“ (IX, p. 22). În urma acestor împre- 
jurări, versiunea e mereu corectată, readusă la tiparul ei, prin 
legea autocorectării (Selbstberichtigung). Anderson a avut în 
vedere numai narațiunile mai scurte, îndeosebi snoavele, care 
circulă mai des și sînt povestite de mai mulți, încît la acestea 
se poate presupune că un povestitor le-a auzit de la mai mulți 
inși, eventual de la același de mai multe ori. Datele pe care s-a 
sprijinit au fost prea puţine, de aceea el însuși conchide că „e 
ceva mai greu de a dovedi“ a doua împrejurare — auzirea de 
la mai multe persoane — care e rară la basme. Cercetările noas- 
tre au confirmat constatarea mai veche că transmiterea nara- 
țiunilor lungi e apanajul cîtorva inși, dotați cu o memorie neo- 
bișnuită, care rețin povestea, în proză sau cîntată, dintr-o sin- 
gură ascultare. Memorizarea a cîte două versiuni ale aceleiași 
narațiuni nu se întîmplă decît excepțional (5, I, p. 20—22). 
Există o „autocorectare“, dar aceasta se petrece la povestitorii 
rutinaţi, care spun de mai multe ori de-a lungul anilor aceeași 
poveste: abia aceste repetări continue înlătură fluctuațiile şi 
conservă schema narativă în tiparele ei firești. Mărturisirile 
povestitorilor anchetați verifică pe deplin această constatare, 
ilustrată și de experimentele de pînă acuma (XCI, p. 459—461). 
V. Experiment, Povestit. 


Lună. După o legendă a fost făcută de Dumnezeu, la propu- 
nerea diavolului, din cremenea și argintul aduse de acesta. 
„Dumnezeu a scaparat şi-a făcut luna-un om“, ca „să vadă 
oamenii și noaptea“. E ridicată pe cer de 7 draci, fiind rece, 


232 


cu aripi de piatră scumpă (52, p. 27—28). După altă legendă, 
l. provine din ochiul primei femei care a născut pe cei doi draci. 
Pe cînd dormea, dracul cel șchiop îi scoate ochiul stîng care 
„a început a crește pînă ce nu l-a mai putut ținea și dîndu-i 
drumul, a zburat de s-a făcut luna pe cer“ (ibid., p. 146). L. e 
femeie, soră cu soarele. E socotită sfîntă, ca și soarele, „sînt 
ochii lui Dumnezeu care luminează pămîntul“. Unii i se închină 
cînd răsare, mai cu seamă la eclipse și la 1. nouă. L. nouă „e 
așteptată ca un semn de mare bucurie pentru sănătate și succes 
în afaceri“ (LIII, p. 121—128). 

„L. e bărbat și soarele femeie“ (52, p. 614). De aceea, i se 
atribuie aventuri erotice. A furat fata mijlocie a unui om și 
a dus-o la curțile sale. Fratele ei a găsit-o „la miază-zi, unde 
trăia iarăși în bine, porțile și totul era de argint“ (ibid., p. 155). 
Cel mai adesea, l. e socotită femeie. Ea a fost pețită de fratele 
ei, soarele (v. Soare). Dumnezeu a împiedicat incestul, îndepăr- 
tîndu-i să nu se întilnească. Soarele a fost pedepsit să lumineze 
numai ziua, iar |,, fiind mai mică, să lumineze numai noaptea, 
iar ziua „Să-i fie ruşine de fața soarelui“ (LIII, p. 122). Ca să 
nu mai fie rîvnită de fratele ei, soarele, Dumnezeu „a mîn- 
jit-o pe unele locuri, întunecînd-o și făcînd-o mai urîtă“ (66, 
p. 107). Căsătoria incestuoasă a fost împiedicată de arici care 
a strîns mormane de pulbere la curtea soarelui ca să fie hrană 
cailor, întrucît Dumnezeu nu va mai da ploaie din cauza unei 
atari nelegiuiri. Soarele s-a răzgîndit (LXII, p.105—106). 
L. a fost fata unui pescar sărac, pețită de un pește care-i dă în 
schimb noroc la pescuit. Peștele soț nu era decît soarele îmbră- 
cat în piele de pește care o alungă, apoi o blestemă să se facă 

-1., pentru că din cauza ei a murit mama lui (LXII, p. 20—22). 

Petele din 1. au origini felurite. Cea mai răspîndită legendă 
arată că în l. stau doi frați (în unele variante Cain și Abel). 
Cel mic a omorît pe cel mai mare și acum îl poartă în spinare, 
ținîndu-i la nas o căldărușă în care îi curge sîngele. Cînd căl- 
darea se va umple, trei picuri vor cădea pe pămînt și acesta se 
va aprinde (v. Sfârșitul lumii, LIII, p. 121). Cei doi frați din 1. 
ar fi doi mocani cu o mioară între ei care presimte omorul și-l 
previne pe fratele mai mic. Ca pedeapsă pentru omor, Dum- 
nezeu le-a pus chipurile în I. (LXII, p. 88). După altă variantă, 
doi frați s-au înjunghiat și din sîngele lor a fost făcută 1. (52, 
p. 619). Unul era bogat, celălalt sărac și acesta a furat fîn de la 
cel dintii pentru a da la vite. Cel bogat l-a omorît cu țăpoiul. 


233 


Altă legendă arată că un frate a vrut să-l măniînce pe celălalt, 
dar Dumnezeu a intervenit, oprindu-l și punîndu-i în 1. (ibid., 
p. 620). Trei frați dau fiecare mălai unei văduve ca să se culce 
cu ei. Cînd află, încep cearta, apoi cei mai mici îl omoară pe 
fratele mai mare și „stau și azi în lună c-un ciubăr plin cu sînge 
sub cel mort“ (ibid., p. 619). „Un cioban a înjurat căldura și 
lumina lunii, fiindcă nu i-a uscat opincile și obielele, ude de 
ploaie. Dumnezeu, supărat pe cioban, a pus petele din |. ca o 
răzbunare pentru nesocotința lui“ (LIII, p.122). În 1. s-ar 
afla un cioban invidiat de ceilalți ciobani pentru fluierul lui 
fermecat care atrăgea toate oile. Ca să-l scape de intrigi, Dum- 
nezeu l-a ridicat în 1. (LXII, p.93—96). În 1. ar fi un cioban 
leneș, azvirlit acolo de Dumnezeu pentru că le-a arătat drumul 
numai cu piciorul (81 a, p. 528). Petele din l. ar proveni din 
răzbunarea soarelui pentru că l. n-a vrut să-l ia de soț. „Şi 
de atunci și pînă astăzi, soarele trimite în toată luna racii și 
peştii mărilor de mănîncă pe soră-sa“ (LXII, p. 62). La eclipsă, 
l. e mîncată de sufletele oamenilor adormiţi (12, I, p. 165). 

În unele variante ale Basmului-legendă AT 298, soarele, 1l. 
și vîntul și-au disputat în fața lui Dumnezeu întîietatea. „Luna 
zicea că ea e mai mare“, dar soarele arată că lumina ei pălește 
pe lîngă a lui (52, p.401; v. Soare). 

În cîteva variante ale basmului AT 465, protagonistul dobîn- 
dește ca soţie pe fata 1. El fură aripile celei mai mici cînd vine 
la scăldat. Boierul vroind să i-o ia, îl trimite la l. (v. Sarcini 
de pierzanie). Ajunge la soacră-sa cu basmaua miraculoasă 
dată de soție. Ginerele 1. bate nevoia, apoi gerul (i-a degerat 
hrișca) și vîntul (i-a uscat grîul) (52, p. 018). Fata 1. îi e dată 
de Dumnezeu. Trimis de boierul gelos la tatăl lui pe cealaltă 
lume, ajunge la soacră-sa l., unde bate soarele, gerul și bruma 
(ibid., p. 1033—1035). Un pescar se însoară cu fata l., apoi 
e trimis la Dumnezeu. L. îl îndrumează la ger, acesta la fratele 
său soarele care îl duce călare la Dumnezeu să-l invite la balul 
împăratului (ibid., p. 967—968). S 

L. îndrumează protagoniștii plecați în căutarea unor ființe 
sau obiecte de preț. Voinicul căsătorit cu Frumoasa Lumii 
(AT 465) e trimis în cele din urmă după oul de aur. E îndrumat 
de bărbatul care purta vînturile la cel ce purta l., iar acesta 
îl trimite la soare (LXXXIII, p. 280). Soţia plecată în căutarea 
soțului căruia i-a ars pielea de porc (AT 425) trece întîi pe la 
muma l., apoi pe la soare (41, I, p.51—52). Petru Cenușotcă 


234 


pleacă în lume să-și găsească nevastă. Un bătrîn îl îndrumează 
spre Sfînta L. Aceasta îl trimite la o cetate, învățindu-l să ve- 
gheze trei nopți ca să poată obține mîna fetei negre (34, p: 
243—245). 

Uneori, l. e răpită de zmei, împreună cu soarele și celelalte 
constelații (v. Soare). De obicei, ea e liberată în lupta de la al 
doilea pod, de argint. Drăgan Cenușă se luptă cu zmeul cu 
calul de argint „de la miezu nopți pînă-n prînzu mare și l-o 
omorît cu tăt cu cal, ș-o dat drumu la lună“ (5, I, p. 214). 
Un preot răspunde lui Dumnezeu că 1l. are cearcăn „de vînt“ 
și Dumnezeu îl face bivol, iar pe preoteasă bivoliță. -Sluga 
popii răspunde că numai Dumnezeu „știe“ de ce are l. cearcăn 
și primește bivolii să lucreze cu ei 9 ani, cînd vor redeveni popă 
și preoteasă (LXII, p. 66—67). 


#Lungilă v. Tovarăși năzdrăvani ; = {7 EF] 


Lup. După o legendă, a fost făcut de diavol „dintr-un boț 
de lut“, dar nu l-a putut însufleți. Îl dăruiește lui Dumnezeu 
care îi dă viață și îl asmuţă împotriva diavolului pe care l-a 
mîncat (99, III, p. 147). Sf. Petru este ocîrmuitorul |. și ei nu 
au voie să mănînce decît ceea ce le dă el (v. Sîmpetru). O dată, 
un l. a mîncat o măgăriță cu mînzul și de atunci Sf. Petru l-a 
blestemat să nu se sature niciodată și să nu mănînce fără învoi- 
rea lui. Nici oamenii sortiți a fi mîncaţi de 1. nu pot scăpa. 
Un astfel de om a scăpat de două ori, dar a treia oară un os 
al |. mort îl loveşte în frunte și îl omoară. Ciobanul, destinat 
de Sf. Petru a fi mîncat de un 1. șchiop, e luat de acesta chiar 
din mijlocul tovarășilor lui în timp ce dormeau (LIII, p. 546). 
Dumnezeu i-a rînduit să mănînce „o lighioană de o oca și jumă- 
tate“. El însă a mîncat „iapa și cîrlana“ și a fost blestemat 
să nu mai fie sătul pînă nu va „mînca pămînt scos de cîrtiță, 
din mușuroaie“ (92, p. 19). 

Un cioban s-a urcat într-un copac și a urlat ca l. Dumnezeu 
l-a dat unui 1. șchiop să-l mănînce, care vine și-l trage de picior 
(25, p. 108). 

În basmele despre animale, apare deseori în tovărășia vulpii, 
fiind mereu păcălit de aceasta. Îl face să-și vîre coada în lac 
după pești unde și-o rupe (AT 2), îi pune altă coadă de fuior, 
apoi îl momește să sară peste un foc care îi arde coada (AT 2 C), 
iar cînd 1. prinde vulpea de picioare, aceasta îl face să creadă 


235 


că trage de rădăcini (AT 5; v. Vulpe). Totuși, cînd vulpea vrea 
să-l mănînce, rostind ea mai întîi „lup-lupește, hîd nume“, 
l. preia inițiativa și o mănîncă (5, I, p.122). Animalele din 
casa babei (șoarecele, racul, cocoșul și oul) îl alungă pe l. care 
povestește înfricoșat cum cenușa (explozia oului) l-a orbit, 
ţapul din apă (racul) i-a vîrît coarnele în nas, șoarecele striga 
că-l ţine, iar cocoșul îl amenința cu ciocanul (ibid., p. 141—142). 
Contractul cu drepturile fiecărui animal a fost dat de Dumnezeu 
l., iar l. l-a dat cîinelui care l-a dat pisicii (v. Pisică) și de 
atunci l. aleargă mereu după cîine (ibid., p. 149). Cînd împarte 
cerbul mort cu ariciul, acesta îl pune să jure că a fost împăr- 
tire dreaptă. L. pune laba într-o cursă (76, p. 42—43; v. Arici). 
E păcălit de măgar cînd vrea să-l mănînce, momindu-l că ar fi 
bun vornic la sat. După ce îl ciomăgesc oamenii, un călugăr îi 
rupe coada (41, II, p. 13—15). Plăcîndu-i un mînz, întreabă 
iapa dacă nu e de vînzare. Iapa încuviințează, dar trebuie să-i 
citească prețul lui, scris pe potcoavă și îl omoară lovindu-l 
(5, I, p. 137). Ajută cîinele îmbătrînit să-şi recapete încrederea 
stăpînului (AT 101), dar e înșelat de cîine. ÎI invidiază pe acesta, 
dar după ce stă o zi în lanț, preferă libertatea (v. Câine). Purce- 
lul lasă 1. să intre în căsuţa din pădure ca să nu îngheţe. Apoi 
îl opărește cu apă fierbinte și 1l. fuge. Purcelul se suie într-un 
copac și cînd vin ceilalți 1. să se răzbune, îi sperie cu apa cloco- 
tită (AT 136; 4 a, 261, Dumbrăvița — Satu Mare). Omul pe 
care vrea să-l măniînce, îi promite că-i va aduce ghete a doua 
zi, dacă îl cruţă, dar aduce doi cîini care omoară 1. (81 a, p. 493). 
L. prinde un purcel la stînă și vrea să-l mănînce. Purcelul cere 
mai întîi să-l strîngă de urechi, câinii îi aud guițatul şi îl alungă 
pe l. (4 a, 225, Dumbrăveni-Suceava; AT 122 C). În absența 
caprei (sau a oii), intră în căsuță și mănîncă iezii (AT 123). 
Capra (oaia) se răzbună, făcîndu-l să cadă în groapa cu foc 
(sau vîrîndu-l în cuptor și silindu-l să vomite iezii). Uneori, 
vînătorul îl astupă pe 1. în vizuină cu un bolovan de neclintit 
(XV, p.30—31). În basmul AT 118, 1. este ridicat în braţe de 
urs ca să zărească în pădure calul ce a dat scîntei din piatră, 
dar fiindcă spune că nu-l vede, ursul îl ridică mai sus, stringîndu-l 
pînă îl omoară: „tu numai l-ai văzut și ai murit, d-apoi dacă 
îl păzeai ca mine?“ (102, I, p.87—89). O bătrină surprinsă 
de l., ca să scape de el, îi promite trei capre. Cînd 1. vine să i 
le dea, bătriîna se baricadează în casă și |. pleacă flămînd 
(LXXIX, p.24). 


236 


În unele variante ale poveștii cumulative AT 2030, . este 
solicitat să mănînce capra și amenințat cu pușca (5, I, p. 155). 

În câteva basme fantastice, |. e actant principal, adversar 
al eroului. Cînd băiatul plecat ca să evite uciderea părinților 
ajunge în Țara Lupului, intră servitor la mama 1l. cu capul 
de oțel. L. vrea să-l omoare, dar băiatul e scăpat de cei trei 
cîini ai săi (5, II, p. 386—394; v. Cfine). Băiatul care nu poate 
strînge vitele ieșite din furnicile din perna dăruită e ajutat de 
un l. năzdrăvan, cu condiția să nu se însoare, altfel 1. îl va 
mînca. Ca să scape, voinicul intră servitor la mama 1. „o zme- 
oaică“, unde scapă de 1l. cu ajutorul cîinilor Nea-aude, Nea- 
vede și Nea-greul-pămîntului (52, p. 194—195). Flăcăul sortit 
să fie mîncat de I. e lăsat de acesta pînă în noaptea nunții. 
Cînd vine 1., pîinile de pe masă încep să spună povestea lor, 
de la arat pînă la coptul în cuptor „și o lecuță am crapat, crapă 
și tu! Atunci și lupul a crapat“ (ibid., p. 189). Zmeul prefăcut 
în 1. ajută pe o femeie să nască în pădure, cu condiția ca dacă 
copilul va fi fată, să fie a lui. Copilul scapă de el împreună cu 
frații, aruncînd obiectele care se prefac în obstacole (LXXXIII, 
p. 355—356). Diavolul se preface în l. ca să răpună boul năz- 
drăvan (AT 511 A), dar e învins de acesta (ibid., p. 722). 

L. apare și ca auxiliar al omului. După ce mănîncă calul 
voinicului, îl însoțește în întreprinderea de a aduce pe zîna 
de aur a mării care fura merele din copacul împăratului (AT 550). 
Cînd băiatul e prins furînd colivia, l. se preface într-un domn 
mare, iar coada într-o numeroasă suită și îl răscumpără. La 
întoarcere, l. se preface într-o luntre plină de mărfuri atrăgă- 
toare, iar cînd voinicul e omorît de frații invidioși, |. reapare 
şi-l învie (81, p. 195—204). În altă variantă, voinicul plecat 
în căutarea hoțului merelor, întîlnește „un lup groaznic de 
mare și cu fruntea de aramă“. Acesta îi destăinuie că. hoțul e 
împăratul păsărilor. Cînd eroul nu izbutește să fure „iapa cea 
sireapă“, 1., chemat în ajutor, răpește pe Zîna Crăiasă. Apoi 1. 
se preface în chipul acesteia și fuge ca mireasă de lîngă împărat. 

n continuare, l. se preface în „iapa cea sireapă“, păcălind pe 
al doilea împărat (41, I, p.67). L. se arată recunoscător celui 
care l-a cruțat, lăsîndu-l în viață sau legîndu-i rana. Voinicul 
plecat să păzească trei nopți iapa babei Relea găsește în drum 
un l. „stricat la un picior“. Îi leagă piciorul și |. se vindecă. 

n a doua noapte, l. adună toţi . care hăituiesc iapa din munți 
pînă o prinde voinicul (79, p.57—59). Băiatul plecat la vînat 


237 


cruță lupoaica, aceasta-i dăruiește un pui să-i fie căţel. Cînd 
zmeul vrea să-l mănînce, l. aleargă cu celelalte animale și sfîr- 
tecă zmeul prefăcut în buștean (41, I, p. 288—291). Sora îndră- 
gostită de zmeu (AT 315) îl trimite pe frate să-i aducă lapte 
de lupoaică să-i fie de leac, el primește un pui pentru că le-a 
cîntat minunat din fluier. Cu celelalte animale (vulpe, urs), 1. 
omoară zmeul, mai tîrziu e trimis la nunta fetei salvată de la 
balaur (AT 300). De bucurie, l. „a sărit... șapte garduri, neică, 
parcă nici nu atingea“. Fata „îl pune la masă, îl pupă, mănîncă 
cu el dimpreună, cît mîncă un lup: un bou, un bou și jumate 
și doi! Flămînd“ (5, I, p.190—191). Fata cea harnică a moșnea- 
gului lăsată singură la moară (AT 480), găzduiește „lupu tăvălit 
și plin de glod“ pe care îl spală și îl piaptănă. A doua zi, trage 
căruța încărcată cu bogății, împreună cu iepurele, vulpea și 
ursul, pînă aproape de casa fetei (52, p.211—212). L. aleargă și 
după diavol să-l mănînce și e scăpat de un pescar pe care îl 
răsplătește cu un sac de bani (5, I, p.340—342). Mama Pădurii 
își preface un fir de păr din capul ei într-un „lup cu capul de 
fier“ ca să omoare voinicul, dar acesta e apărat de mioara 
năzdrăvană (52, p.1193). 

Uneori, puterile zmeului se află într-un l. din pădure: în 
l. e un prepelicar, în acesta o prepeliță, în ea o cutie cu 3 gîn- 
daci (LXXXIII, p.674). Cînd mănîncă boul de la carul lui Păcală 
(Pepelea, Ianoș), e înjugat de acesta în locul boului, alături 
de urs, fiind îndemnați la mers: „Ho, Lupilă, haiț, Ursilă...“ 
(5, III, p.18-20). Băiatul ascuns în butoi îi prinde coada și e 
tras de l. pînă sar doagele butoiului (AT 1875; LXXIX, p.81). 

În snoave, Păcală prinde l. care i-a mîncat oaia și îl vîră 
într-un sac. Se duce apoi la un gospodar și pretinde că ar avea 
un berbec cu lîna de aur și cere bani mulți ca să-l lase să-i mîr- 
lească oile. Lăsat între oi, 1. le omoară, apoi fuge (5, III, p.61—63). 
Un viorist vede un 1., și se ascunde într-o groapă. L. vine pînă 
la groapă, el îi cîntă, apoi I. pleacă (52, p.651, S$.5811). Omul 
care avea o capră, o varză și un |. nu știa cum să le treacă pe 
puntea pe care putea duce numai cîte una, fără să se mănînce 
în absența lui (AT 1579). Trece întîi capra, apoi 1., dar readuce 
capra, trece varza, apoi revine după capră (S. 5729). Românul 
convinge pe un țigan să fure un berbec de la stînă, dar acesta, 
cînd aude de 1., ţipă atît de tare, încît trezește ciobanii care îl 
iau la bătaie (S. 5803). Ţiganul ce se întoarce de la tîrg cu 
urciorul în spate, se sperie de șuierătura vîntului în buza urcio- 


238 


rului. Se împiedică și cade, iar urciorul îi vine peste cap: el 
crede că l-au încolţit 1. (S. 5807). Cînd vede un tufiș, crede că 
e l. şi se aruncă asupra lui, iar zgîrieturile le crede a fi făcute 
de 1. (S. 5808). Muzicantul ce se întoarce de la nuntă, se întîl- 
nește cu un l. căruia îi aruncă toate proviziile. Cînd crede că 
vrea să-l mănînce și pe el, cîntă din vioară și 1. fuge (S. 5809). 
Altul cade într-o groapă unde era un 1. El cîntă mereu la vioară, 
iar 1. urlă pînă a doua zi cînd e salvat de un pădurar (S. 5809 A). 
Un ţigan face o groapă cursă în pădure în care cade un l. Vrînd 
să-l omoare, cade și el în groapă, unde imploră 1. să-l creadă că 
a venit să-l salveze (S. 5810). Un ţigan spune că a văzut șapte 
l., apoi le scade mereu numărul (S. 5813). Evreul întîlnește 
un l. și întinde bastonul ca şi cum ar fi pușcă. Un vînător doboară 
l., dar evreul observă că are de 20 de ani bastonul și n-a 
știut că e încărcat (S. 5816). Un țăran e înconjurat de 1. și dă 
pușca soției să tragă în ei cu curaj, căci el a fost pînă acum destul 
de curajos (S. 5818). Un 1. vrea să bea apă din fîntînă, dar 
sluga popii îl aruncă în apă. E scos de un urs (S. 3000, XVIIa). 
Țiganul care vrea să fure o oaie, prinde în brațe un l. pe care 
îl socotește oaie cu coada groasă (S. 5435). 


| M 


Maica Domnului. O legendă o arată a fi născută din „durere 
de inimă“, întrucît mama ei avea 7 ani, iar tatăl 77 ani. După 
altă legendă, a fost concepută din mirosirea și sărutarea unei 
frunze de păr. M.D. l-ar fi conceput pe Isus sărutînd o iconiță 
găsită într-o fîntînă. Nașterea lui Isus s-a întîmplat în grajdul 
lui Crăciun care a tăiat din cot mîinile soției lui, Crăciuneasa, 
pentru că a moșit-o. M.D. i-a vindecat îndată mîinile și a bles- 
temat caii care tropăiau și ronțăiau să se sature numai la Ispas, 
binecuvîntînd boii care au stat liniștiți, încălzind-o cu aburul 
lor (48, p.6—57). Isus a fost conceput mirosind o lămiie. M.D. a 
binecuvîntat animalele din grajdul în care a născut pentru că au 
încălzit-o și hrănit-o: oile, porcii și vacile, iar caii au fost bles- 
temați fiindcă au mîncat tot fînul în care ascunsese pe Isus 
(52, p.39—40). M.D. a blestemat păianjenul care a întrecut-o 
în a toarce firul mai subțire (LVIII, p.8—9). Buruiana „palma 
Maicii Domnului“ care vindecă boala grabnică a fost cunoscută 
și folosită mai întîi de M.D., de aceea i-a rămas acest nume. Nă- 
valnicul, un fecior agresiv, a fost blestemat de M.D. să se prefacă 
în buruiană folosită în farmecele de dragoste (ibid., p.28—29). 
Înainte de nașterea lui Isus, copiii nu erau scăldaţi și le era 

„corpul numai rană. După ce a scăldat M.D. pe Isus, au vîrît și 
celelalte femei copiii în scaldă și s-au vindecat imediat (52, 
p.325). Broatecul a luat naştere din inelul din capătul briului 
pe care l-a pierdut M.D. (ibid., p.971). Albinele au luat naștere 
din lacrimile M.D. cînd plîngea după Isus (LIII, p.302; v. Al- 
bină). Căutîndu-l pe Isus, a binecuvîntat rîndunicile care i-au 
adus vestea că va învia, dar a blestemat lemnarul pentru că 
i-a făcut o cruce grea și fierarul pentru că a făcut cuiele mari 
(LVIII, p.10-12). A binecuvîntat de asemeni ciocîrlanul șchiop 
care l-a văzut pe Isus răstignit și a fost lovit cu o piatră, precum 
și broasca ce l-a văzut răstignit, ca apa în care va sta ea să fie 
curată, iar la moarte să se usuce numai (48, p.154—155; v. 


Broască). Mănăstirea Gorovei: a fost făcută acolo unde s-a 


240 


arătat M.D. unei copile șchioape, blagoslovind piriul de alături 
ca să fie apă tămăduitoare (52, p.926—927). Curcubeul este 
brîul M.D. pe care ea i l-a întins în fața mormîntului apostolului 
Toma care nu credea. „Şi de atunci Briul Maicii Domnului, 
care l-a arătat lui Toma, se arată și acum pe cer ca un curcubeu“ 
(48, p.307). Luna ar fi M.D., soția lui Dumnezeu, care e cerul. 
După alte legende, M.D. e pămîntul și a intervenit mereu pe 
lîngă Dumnezeu care vrea să prăpădească lumea: „— Rabdă, 
rabdă, zice ea, pe mine vezi cum mă taie și mă calcă și eu rabd; 
lasă-i să mai trăiască“ (52, p.1239). Cînd soarele a vrut să izgo- 
nească vîntul din lume, M.D. a intervenit, arătînd foloasele 
vîntului (ibid., p.401). 

În basme, M.D. apare sporadic, totdeauna ajutînd eroinelor 
să iasă din impas. Deţine rol preponderent în versiunea bănă- 
țeană a basmului AT 710. Fata lemnarului sărac, juruită dia- 
volului, este salvată de M.D. care o duce acasă, interzicîndu-i 
să descuie o cameră. Fata calcă interdicția și zăreşte pe M.D. 
vindecînd rănile lui Isus și este dusă înapoi în pădure, mută. 
O întilnește fiul unui împărat care o ia de soție. Cînd naște primul 
copil, M.D. vine și i-l ia, apoi pe al doilea. Soţia e condamnată 
a fi zidită de vie. M.D. îi aduce înapoi cei doi copii, redîndu-i 
vorbirea (81, p.13—18). Într-o variantă a basmului AT 710+ 
480, fata săracă e luată servitoare de M.D. ca să-i grijească 
animalele: o mîță, un căţel și un miel, cu interdicția de a se 
uita în alte 6 odăi ale ei. Fata calcă opreliștea, vede într-o 
odaie soldați morţi, pe împăratul dintii al lumii, soția și copiii 
lui și îi apar pete pe toate degetele. Surprinsă de M.D. cu pete 
pe degete, a negat călcarea poruncii și a fost alungată după ce 
i-a „plătit ce a fost al ei“. A doua fată nu se uită în camerele 
interzise, dar se abate pe un drum oprit, unde zărește un flăcău 
de care se îndrăgostește. Pusă la probă de M.D., de-abia poate să 
ridice tablaua și e concediată. A treia fată nu calcă nici o inter- 
dicție, animalele spun că le-a îngrijit bine și o trimite după cele 
două fete. Primei fete îi dă o ladă din care ies șerpi și șopîrle, 
fetei a doua îi dă altă ladă, jumătate cu aur și argint, jumătate 
cu şerpi și broaște mai mici și fata s-a măritat. Fetei a treia îi 
dă o ladă miraculoasă care la popasuri se umplea cu mîncări 
sau se prefăcea în palat și o ia de soție împăratul (52, p.743— 
749). Într-o variantă bănățeană a basmului AT 709, M.D. redă 
vederile fiicei orbită de mama vitregă geloasă (oglinda fermecată 


241 


îi spusese că aceasta e mai frumoasă decît ea), conducînd-o la 
o fîntînă ca să se spele cu apa tămăduitoare (81, p.34—37). 
Uneori, ea dă sfaturi fratelui de cruce cum să prefacă stana 
de piatră în om (AT 516), stropind-o cu sînge luat de la cei doi 
copii gemeni (99, IV, p.352). Într-o variantă a basmului AT 
407, soția cu copilul în brațe urmărită de strigoi în biserică se 
preface în icoana M.D. cu fiul în brațe în altar. „De atunci se 
află în toate bisericile chipul Maicii Domnului cu pruncul în 
brațe“ (8la, p.436); v. Legendă. 


Mama (Muma) Pădurii. Se mai numește Știma pădurii, Vílva 
codrului, Mușa (LIII, p. 197) sau Surata din pădure (LXV, 
p.212). În legende, are înfățișare respingătoare, închipuită ca 
o femeie, adesea cît o casă sau o claie de fîn, ori cît copacii cei 
mari din pădure. Trupul e uscat și gîrbov, acoperit cu păr, 
picioarele ca de bou, dar foarte lungi, capul cît banița, cu părul 
pînă în călcîie. Ochii de asemenea sînt mari, cît o sită sau cît 
o strachină, dinții de o palmă sau chiar mai mari; se culcă pe-o 
ureche și cu alta se acoperă. E îmbrăcată în mușchi sau în haine 
de flori și frunze de copaci. Se poate preface în alte animale 
sau obiecte: bivoliță, iepure, cal, vacă, cîine, giscă sau claie 
de fin. De asemenea, se poate face oricît de mare sau de mică 
dorește să fie. Pe alocuri, M.P. e cel mai gros copac din pădure, 
sau o tufă sau vreo plantă cu trunchiul sau rădăcina în formă 
de om (LIII, p.198—199), sau chiar un „copac crăcuros“. Poate 
fi jumătate om, jumătate lemn sau jumătate bărbat, jumătate 
femeie (LXV, p.212). Locuiește în păduri, fiind stăpîna lor. 
E mai mare și peste fiarele din pădure, inclusiv șerpii, 
broaștele (LIII, p.199); „dacă mușcă pe cineva șerpele, nu-l 
primește înapoi“ (52, p.867). Umblă prin păduri, de obicei 
noaptea, ziua stînd ascunsă, cînd de umbletul ei vuiește pădurea. 
În genere, se arată tristă și posomorită, adesea plingînd, mai 
ales cînd se taie copacii. Se crede că face rău oamenilor pe care 
îi întîlnește: îi rătăcește prin pădure sau îi alungă, se atîrnă 
de car încît nu-l mai pot duce boii, îi omoară chiar, iar cine îi 
răspunde, amuțește pe loc. Mai cu seamă pe copiii mici îi sperie 
cînd dorm, le ia somnul sau chiar îi pocește (LIII, p.199—200). 
Se mai crede că ar lua chiar copiii oamenilor și ar lăsa în loc 
„copii de ai ei, plingăcioși și urîți“. Ca să preîntîmpine aceasta, 
prin Transilvania mamele, silite să plece de lîngă copii, lasă 
de pază mătura și foarfecele, iar prin Bucovina cleștele, vătraiul 


242 


și mătura (LXV, p. 223). Un om tăia lemne în pădure și e prevenit 
de mămăliga pusă la friptsă fugă, că se apropie M.P. La întrebarea 
acesteia cine a țipat, mămăliga răspunde că ea, pentru că s-a 
ars pe foc (52, p.181—182). Un cioban din Bucovina a văzut-o 
într-o noapte venind spre el șuierînd „așa... de frumos, că nu 
era om pe fața pămîntului să șuiere așa... Era o femeie minunat 
de frumoasă, cu părul despletit... dar unghiile la mîni și la 
picioare erau ca la lup... Dar cînd s-a învârtit cu spatele, nu mai 
era femeie frumoasă, ci o cioată învelită în scoarță“. A trecut 
pe lîngă o fată care spăla cămăși și a amuţit după trecerea ei. 
Un vînător vrea să o împuște, dar pușca nu se descarcă și atunci 
scoate crucea din sîn. La văzul ei, M.P. a început să plingă 
în hohote „ștergîndu-și lacrimile cu părul despletit“, fiindcă 
se îndrăgostise de el, dar crucea a înspăimîntat-o (LXV, 
p. 214—222). Se apropie noaptea de oamenii ce stau la foc cu 
pretextul „valeu, tare mi-i frig“ şi dispare numai la semnul 
crucii. Cu precădere momește fetele să vie la bordeiul ei la tors. 
O fată e prevenită de un șoarece să fugă pentru că M.P. s-a suit 
în pod să-și ascută dinţii. Ajunsă acasă, încuie ușa și răstoarnă 
toate lucrurile ca să nu poată deschide ușa (ibid., p. 216—217). 
Surata din pădure momește altă fată să vină cu furca la ea. 
Cînd e prevenită de șoarece să fugă, M.P. o urmărește, fata aruncă 
peria ce se preface în pădure mare. M.P. roade pădurea, fata 
aruncă gresia care se preface în stîncă. M.P. o roade, dar cînd 
ajunge acasă, cîntă cocoșii și ea e silită să se întoarcă (92, p. 
36—37). M.P. a avut un război cu împăratul Pișcan Florea 

i i-a răpit nevasta, apoi l-a blestemat să se prefacă în grangur 
(99, III, p. 366). Prin Banat, se arată că, dimpotrivă, M.P. e 
prietenoasă cu copiii, ajutîndu-i cînd se rătăcesc prin pădure, 
sau cînd se află în vreun impas (80, p. 297). 

"În basme, M.P. e un personaj malefic. Apare obișnuit la po- 
pasul voinicului în codru. Siminoc plecat în căutarea fratelui 
de cruce, Busuioc (AT 303), se întîlnește cu M.P. pe care vrea 
s-o prindă. Ea se urcă în copac, apoi coboară la foc, văitîndu-se: 
„— Aoleo, cum mi-e de frig... îmi clănțănesc dinţii“. Fiindu-i 
frică de cîini, aruncă „o viță din cosiță“ ca să lege cîinii, dar 
Siminoc o zvîrle în foc și astfel cîinii o pot prinde (41, I, p.329— 
330). În multe variante, M.P. este stăpîna iepei năzdrăvane 
la care se slugărește anul de trei zile pentru mînzul cu mai 
multe inimi. Feciorul de împărat obține mînzul cu 9 inimi, după 
ce păzeşte iapa M.P. trei nopți cu ajutorul animalelor recunos- 


í 


243 


cătoare (LXXXIII, p.345). Într-o variantă a basmului AT 333, 
M.P. găzduieşte fetița rătăcită, dar de îndată ce intră în bordei, 
se schimbă: ochii cît strachina, picioarele lungi, dinţii cît secerea 
și o gură cît banița: „— Mari, maică, că multe am mai mîncat 
ca tine“. M.P. o mănîncă pe fată, lăsîndu-i numai capul în fe- 
reastră (LXV, p. 215—216). Mama vitregă trimite pe fata 
soțului să ţeasă noaptea la o argea ca să o mănînce M.P. 
Fata ia cu sine şi cocoșul. De cîte ori vrea să o mănînce M.P., 
fata îi spune povestea cînepii, apoi o ghicitoare, pînă cînd cîntă 
cocoșul care o alungă. Tatăl fetei sileşte pe vitregă să-și trimită 
și fiica ei care e mîncată de M.P., punîndu-i „maţele pe ușa 
argelei“ (67, p. 314—317). Împăratul mărturisește lui Făt- 
Frumos din lacrimă că se teme de M.P. pe care n-a putut-o în- 
vinge, fiind silit să-i dea tot al zecelea copil al supușilor lui. 
Făt-Frumos o închide într-o piuă de piatră, dar M.P. fuge cu 
toată stînca. La sfatul fetei, Făt-Frumos schimbă locul buţilor 
cu apă și cu putere și izbutește să o vîre în pămînt (32, p. 319— 
320). Într-o variantă a basmului AT 425, M.P. vrăjește pe soțul 
în piele de șarpe după ce a plecat de la soție şi îl preface în 
servitorul ei. Cămașa fermecată de Sf. Miercuri o apără pe soția 
ajunsă la el să nu-i sugă sîngele M.P. (LXXXIII, p.251—252). 
Într-o variantă a basmului AT 1137, M.P. vrea să mănînce 
pe cei doi frați, dar cel mai mic îi sparge ochiul cu un glonț. 
Apoi scapă toți trei ascunzîndu-se în trei piei de berbece (82, 
p. 151—153). În altă variantă, frații mai mari sînt mîncați 
de M.P., scapă numai cel mic într-o piele de oaie după ce a 
orbit-o (52, p.1192—1193). 

În chip sporadic, M.P. se arată binevoitoare protagoniștilor 
din basme. Un băiat se vîră în bernevecii ei în timp ce M.P. 
dormea. Cînd îl găsește, băiatul spune că s-a născut din vîntul 
ei. M.P. îl învață cum să prindă una din zînele ce se scăldau 
în lac (AT 400) cu care se va căsători (52, p.705). Băet Sărac 
o ajută pe M.P., dîndu-i să guste din azima de merinde. „După 
ce îmbucă de trei ori, ea se simți om ca toți oamenii, cu inima 
dreaptă și cu sufletul milos“. Apoi îi destăinuiește că sora lui 
e dusă pe celălalt tărîm și îl învață cum să obțină calul năzdrăvan 
de la faimoasa babă (83, II, p. 39—40). 

În snoave, faima rea a M.P. e folosită pentru a motiva lenea 
femeilor. O nevastă leneșă pretextează că n-a tors mai mult, 
neavînd rîșchitor, iar cînd bărbatul se duce în pădure să-i facă 
unul, ea se ascunde ca M.P. și strigă: „Cine face rășchitoare 


244 


muierea-i moare“. Omul renunță la rîșchitor. Mama unei neveste 
nemulțumite de soțul ei mai bătrîn se ascunde în pădure ca 
M.P. și spune soțului trimis să asculte ce îl va sfătui M.P. să-și 
îndrăgească nevasta (52 a, p. 60—62). 


Marţolea v. Zile rele 


Măgar. După o legendă la început a fost un mînz însoțind 
un cal. Trecînd Dumnezeu pe lingă ei, le-a poruncit să-i facă 
loc. Calul a auzit și s-a ferit, dar mînzul nu. Cînd e certat, se 
dezvinovățește că n-a auzit și Dumnezeu l-a blestemat ca să-i 
crească urechile lungi să audă mai bine. Iar fiindcă rînji cînd 
simți urechile bălăbănindu-i-se, fu blestemat ca să rămînă de 
rîsul copiilor și să se hrănească numai cu ciulini și scăieți (4 a, 
298, Băneşti-Dîmboviţa). O femeie a făcut pîinea duminică 
seara ca s-o trimită luni la cosași; Dumnezeu n-a lăsat-o, ea 
l-a blestemat, dar îndată s-a făcut „asină“ (92, p. 67). 

În basmele animaliere, la nunta animalelor, m. e poftit ultimul 
și el bănuiește că l-au invitat pentru că „ori n-au apă, ori n-au 
lemne“. Într-adevăr, cum îl zărește țapul-mire, îl trimite după 
„ O sarcină de lemne și o saca de apă“ (18, p. 60). Cînd e ame- 
nințat de lup că vrea să-l mănînce, m. îl convinge că oamenii 
vor să-l aleagă vornicul satului. La marginea satului, m. îl ia 
în spate, dar lupul fuge cînd sar oamenii la el (4 a, 255, Dum- 
brăveni — Suceava; v. Lup). Între animalele asociate care se 
opresc în bordeiul din pădure (AT 130) este și m. Cînd începe 
cocoșul să cînte, m. cere să-i dea voie să zbiere și el. „Cînd 
a zbierat măgarul o dată, a răsunat pădurea. Cît ai clipi din 
ochi, un lup fu aci“ (92, p.21—22). 

n unele variante ale basmului AT 563, Dumnezeu dăruiește 
săracului un m. care, la comanda „măgar, baligă-te“, făcea aur 
(32, p.349). Fratele cel mai mic căruia fata împăratului îi ia 
prin vicleșug punga generatoare de bani (AT 566), dă peste un 
smochin din care gustînd, „se pomeni deodată măgar“. Mai 
tîrziu, după ce mănîncă niște roșcove, „văzu că încet, încet, 
se schimbă și se făcu iară om“ (41, I, p.240). Prefacerea în m. 
se întîmplă și după ce băiatul a mîncat struguri negri (7, p- 75). 
Soţia necredincioasă care răpește de la soțul ei obiectul mira- 
culos (bici, pană etc.) și îl preface în animal (cîine, pupăză, pi- 
sică, AT 449), este pedepsită în cele din urmă, împreună cu 
ibovnicii ei. După ce soțul redevine om, se întoarce acasă și 


245 


răpește biciul fermecat. Cînd soția vrea să-l alunge, el „plezni 
şi amenință asupra ei, care se făcu o măgăriță; mai plezni și 
asupra ibovnicilor ei și făcu din popă un catir, din pîrcălab 
un măgar și din țîrcovnic o vacă“ (41, I, p.495). Uneori, m. 
se vădește un auxiliar de preț. Fata popii fugită de tatăl 
incestuos (AT 706 C), e urmărită de acesta și îi omoară copiii. 
Soţul ei o osîndeşte să i se scoată ochii și să fie pusă pe un 
m. fără ochi. În pădure, m. o învață „să-mi spargi burta, să-mi 
scoţi măruntaiele și să le arunci, ș-apoi să te culci în coșul meu“, 
Face întocmai și fata se pomenește că vede, avînd copiii alături 
şi locuind „în niște case de s-au fost înviîrtind după soare“ 
(86, p.127—128). 

n snoave, m. servește drept etalon al prostiei. De aceea, cei 
care întreabă în bătaie de joc pe un om dacă el este prost 
sau m., el răspunde că se află între cei doi (S. 5606), sau învă- 
țătorul e cel mai mare peste copiii m. (S. 5606 A). M. zbiară 
în uliţă fiindcă şi-a văzut fraţii: niște studenți (S.5606 B). 
Cînd doi se întîlnesc pe o punte, fiecare spune că evită să 
se întilnească cu vreun m. (S.5642). Negustorul (sau farmacistul) 
afirmă în derîdere că vinde capete de m., cel ce-a primit expli- 
cația constată că a mai rămas numai unul nevîndut (5.5643). 
Cînd copiii salută pe omul cu m.: „bună ziua, tata măgarilor“, 
acesta răspunde „bună ziua, copiii mei“ (S.5644). Cel luat în 
rîs pentru ureghile mari afirmă că ale lui sînt cam mari pentru 
om, dar ale celuilalt sînt prea mici pentru un m. (5.5645). O 
femeie vrea să-și cumpere un m., dar altă femeie o sfătuiește 
să-și ia un bărbat, „că măgarul trebuie să-l duci de nas... băr- 
batu să duce singur“ (12, I, p.210). Morarul și fiul său sînt 
luați în rîs de trecători cînd merg pe jos, cînd încalecă amîndoi 
m. și cînd îl călăresc pe rînd (S. 4640). 


Măr. Într-o legendă pămîntul se reazemă pe mărul roşu, care 
la rîndul lui stă pe un pește. De sub mărul roșu izvorăsc 
toate apele pămîntului, „se împrăștie pe lume și iar înapoi 
acolo unde se întorc. Marea aceea unde-i mărul se cheamă 
Marea neagră“ (52, p.1002). 

În basme, voinicul e prefăcut temporar în m. Într-o variantă 
a tipului AT 425, Sf. Duminecă răsplătește soția plecată 
după soț pentru serviciile ei cu un m.: „acela era ficiorul“ 
Sf. Dumineci. Cînd îl scapă din sîn, m. o călăuzește pînă la 
locuința soțului ei (52, p.447—448). Pentru a pedepsi pe impostor 


246 


(AT 300) eroul se preface succesiv în cal, iar cînd acesta e tăiat, 
din picurii de sînge „răsări doi meri de aur“. Cînd sînt tăiați, 
din coaja lor se nasc doi rățoi care se prefac în eroul răzbunător 
(35, p.109). Uneori, din copiii îngropaţi de servitoarea geloasă 
(AT 707) răsar doi m.: „din băligarul unde fuseseră îngropați 
copiii, doi meri“ au răsărit. „Coaja acestor meri era suflată 
cu aur, de lucea ca ziua, cînd noaptea era întuneric beznă“ 
(41, I, p. 54). Din inima copiilor îngropați „crescură în curte 
doi meri, care aveau ramuri de aur și purtau mere de aur“ 
(81, p. 50). Pentrua răzbuna moartea soțului, zmeoaica se 
preface în m. otrăvitor în calea eroului: „Uită-te colo ce măr 
mîndru și frumos. Noi pînă nu mîncăm un măr din mărul cela, 
noi tot crăpăm“. Dar Drăgan Cenușă a „făcut cruce cu paloșu: 
s-o făcut tot sînge“ (5, I, p.217). Prin degustare de m. soțiile 
pot concepe copii. Moșneagul plecat în lume pentru a găsi leac 
de faceri, primește de la un pustnic două jumătăți de m., una 
pentru el, cealaltă pentru babă. Pe drum, moșul mănîncă din 
greșeală partea babei și pe dată naște „un puișor de copiliță“ 
(59, p.193). Servitoarea mănîncă și ea cojile m. și naște un fiu 
ca al împărătesei care a mîncat m. (81 a, p.656). Dumnezeu 
și Sf. Petru dăruiesc finului lor „o sabie și două mere“. În timp 
ce băiatul crește, m. se transformă în doi boi care îl vor învia 
(AT 300) cu apă vie şi apă moartă (52, p.553). M.au însușiri 
miraculoase. Unele pot genera coarne celui care le mănîncă 
(AT 566). Toderaș „dă de un măr mare cu niște mere roșii ca 
focul și ca pumnul de mari... mănîncă două, adecă cum le 
mănîncă, cum îi cresc două coarne ca la boii cei ungurești de 
mari și de răsucite“ (60, II, p.77). În alte variante, atare m. 
au însușirea contrarie de a face să cadă coarnele, alternîndu-și 
atribuțiile cu perele miraculoase. Cei doi copii găsesc întîi pere 
căzute sub un păr de pădure. „Pe cînd le-a gătat de mîncat, 
le-a crescut niște coarne de nu-i rost a mè pin pădure“. Mai 
departe, dau de un m. din care gustă două m.: „nu trec 
zece minute, le-a picat coarnele!“ (5, II, p.358). Alteori, m. 
are proprietăți curative. Fata pe patul de moarte pețită de 
trei fraţi e vindecată de cel mai mic cu o felioară din m. fer- 
mecat (LXXXIII, p.777). Un anumit m. poate reda vederile, 
dar numai zînele îl cunosc. Băiatul care le fură hainele (AT 400) 
o silește pe cea mai mare să-i arate acest m. (LXXXIII, 
p. 281). Deseori, mama (sau sora) necredincioasă (AT 315, 
590) îndrăgostită de un zmeu, se preface bolnavă și pretinde 


n cau, 


247 


să i se aducă m. de leac. Mama aparent bolnavă își trimite 
fiul a treia oară „să-i aducă. măr din mărul roșu care era în 
mijlocul pădurii...“ (41, I, p. 473). El este trimis de mamă chiar 
în rai după m. de aur care făcea „mai voinic“ pe cel care îl 
mînca (LXXXIII, p.662). Ramura de m. are însușirea de a 
învia pe cel omorît. Mama necredincioasă și-a trimis fiul după o 
ramură „dintr-un măr-dulumăr“, fiindcă are crengile „tăioase 
şi se tot mișcă neîncetat“. La sfatul Ilenei Cosînzenei, eroul ia 
ramura la amiazi, cînd m. se odihnea şi cu ea va fi înviat 
după ce va fi decapitat de zmeu: ,„... au luat smiceaua aceea 
de măr-dulumăr și lovind cu ea încetișor de vreo cîteva ori 
trupul, pe loc au sărit Petrea voinicul drept în picioare“ (79, 
p. 32). În chip similar învie fata împăratului Roșu pe Harap 
Alb din varianta lui Creangă. Cel mai adesea, învierea se face 
prin stropirea cu apă vie, dar m. redă graiul. Zina reface pe erou 
din bucățele, îl învie, „dară surd și mut. Atunci îi dete să mănînce 
un măr de care adusese el și îi veni grai“ (41, I, p.110). 
Ispășirea păcatelor comise de tîlhari poate fi atinsă numai 
prin udarea unei crengi de m. pînă va crește și va rodi m. 
(AT 756). Uneori, tîlharul trebuie să sădească cărbuni de m.: 
„Ia acești trei tăciuni și-i îngroapă cu vîrful în sus, pe culmea 
cea de plai și să cari de aice din vale în genunchi păn acolo 
apă cu gura să-i uzi și cînd vor odrăsli și vor face roadă, să 
ştii că și D-zeu te va ierta“ (52, p.1229). Spunînd pe cine a 
omorît, cad toate m., afară de trei (uneori două) din vîrf, dar 
cînd mărturisește că și-a ucis părinții (și sora) cad și acelea. 
M. poate călăuzi pe erou cînd trebuie să meargă la mari depăr- 
tări. Eroul e trimis de boierul ținutului să-i aducă „nu știu ce“ 
pentru a-i putea lua soția frumoasă (AT 465). Aceasta îi dă un 
m. de aur: „el îţi va face drum și te du la surorile mele“. Şi 
acestea îi dau cîte un m. de aur să-l călăuzească în continuare 
pînă la curtea balaurilor care aveau „nu știu ce“, unde „mărul 
i-a făcut drum de aur peste apă și el s-a găsit de cea parte 
la curtea balaurilor“ (52, p.673). Fratele cel mare pleacă să-i 
aducă sorei „pasărea care cîntă, pomul care cîntă și fîntîna 
care luminează“, iar sora îi dă un m. „să-l arunce și să meargă 
pe urma lui“ (ibid., p.1014). De obicei, palatele zmeilor omorîți 
sînt prefăcute în cîte un m. prin plesnirea biciului miraculos. 
Făt-Frumos „plesni de patru părți ale curților cu un bici, ce 
era după ușă în cui, care se făcu un măr frumos de aur“ (41, 


248 


I, p.166). Fata împăratului își alege soțul lovindu-l cu un m. 
în şiragul de peţitori care i se perindă. Trec toți fiii de împărat 
și de boier, apoi argații curții, dar fata nu loveşte pe nici unul. 
Abia la urmă e adus și „argatul cel cheleș... și cînd trecu, 
fata-l lovi cu mărul“. Împăratul crede că e o greșeală şi or- 
donă să se repete defilarea pețitorilor, dar de fiecare dată, fata 
îl lovește „tot pe cheleș“ (35, p.51). Uneori, m. singur detectează 
pe tatăl copilului. Împăratul dă fiicei sale un m.: „la care s-a 
duce de-a dura mărul, acela va fi tatăl copilului“ (52, p.961). 
Fata moșului alungată de vitregă (AT 480), în drumul ei, „au 
dat de un măr spinos și necurățat“ care o roagă „— Curățeş- 
te-mă, drăguță, de crengile iestea spinoase și uscate, că ţi-oi 
prinde și eu vrun bine odată“. La înapoiere, găsește în m. „două 
mere de aur“ pe care le ia cu sine. Fata babei refuză să-l 
curețe, dar la întoarcere, răzbită de foame și sete, se urcă în m. 
să culeagă două m. „atunci mărul pică jos. Fata se coboară și 
cînd dă să le apuce, mărul țup încă și mai sus în măr. Fata 
babei repede după dînsele pe măr, dar mărul iarăși s-au dat jos“. 
Scena s-a repetat pînă cînd fata babei „au purces zbihuită 
așa mai departe“ (79, p.210). Voinicul plecat în urmărirea 
fecioarei războinice (cf AT 468) îngrijește în drumul său niște 
m. uscați care îl răsplătesc cu m. (LIII, p.535). În unele basme, 
împăratul are un m. de aur din care i se fură în timpul nopții 
de către niște zîne, prefăcute în păsări. Cea mai mică este 
prinsă, dar cînd fuge, dă voinicului un m. de aur ca semn de 
recunoaștere (LIII, p.533). Uneori, un „pom“ crește în curtea 
împăratului pînă în cer. Împăratul promite că-i va da fata și 
jumătate din împărăție aceluia care îi va aduce din acest pom 
un m., o gutuie și o pară (ibid., p.531). Soţia care a călcat 
consemnul e blestemată de soțul ei în piele de urs (AT 425) 
să nu poată naște pînă nu va sădi ramura de m. dată de el 
la plecare, „să-l uzi cu gura și cînd voi mînca eu din mărul lui, 
atunci îi naște pruncul“ (52, p.955—956). 


Metamorfoze. Apar frecvent în legende și în basmele fantastice, 
fie pentru a explica fenomene naturale, fie pentru a da o rezol- 
vare plauzibilă desfășurării conflictelor. 

A.1. Există m. definitive, ireversibile, care au avut loc o 
singură dată, illo tempore, care caracterizează legenda propriu- 
zisă. Într-o sumedenie de cazuri, cutare fenomen e pus pe seama 
unei schimbări de identitate. care s-a petrecut ca urmare a 


249 


unui blestem. Baba care își maltrata nora trimițind-o în timpul 
iernii să-i aducă flori și să spele lina neagră pînă va deveni 
albă, e prefăcută de Dumenezeu în stană de piatră în munții 
Almăjului, cu un izvor la picioarele ei (81, p.289—292; v. Baba 
Dochia). Omul care s-a îmbrăcat în cojoc ca să-l sperie pe Dum- 
nezeu, e prefăcut de acesta în urs (LIII, p.547; v. Urs). Pentru 
că un frate a vrut să ia de soție pe soră-sa, Ileana Cosînzeana, 
amîndoi au fost transformați în soare și lună pe cer și orînduiți 
să nu se întilnească niciodată (ibid., p.542; v. Soare, Lună). 

Femeia rea care și-a îndemnat bărbatul să tragă cu pușca în 
Dumnezeu, a fost prefăcută în cîrtiță care nu se arată niciodată 
la soare de frica lui (22, p.8— —9). Feciorul cel mareal unui împă- 
rat a fost blestemat de tatăl său să se prefacă în cuc, să nu-și 
mai întîlnească niciodată fratele, şi „să vă strigați unul pe 
altul“, iar ouăle „să le clocească alte păsări“. (ibid., p.12; v. Cuc). 

Rindunica a fost o fată neascultătoare și clevetitoare, bles- 
temată să se prefacă în pasăre care să-și facă cuibul prin podurile 
expuse la fum (81, p.298). M. are loc și în urma rugăminții 
celui care ajunge victima altuia și nu mai găsește alt mijloc 
de scăpare. Fata de împărat, îndrăgostită de un cioban pe care 
l-a omorît tatăl ei, se roagă lui Dumnezeu să o facă „o turturică“ 

și de atunci ea cîntă la amiazi cînd se mulg oile „tur-tur-tur“ 

(22., p.4). Fata frumoasă dusă la tătari în haremul unui pașă, 
fuge și tocmai cînd erau să o prindă soldaţii, „ea s-a prefăcut 
într-un izvor“ (26, p.060—61). 

2. În basme, m. definitivă se întilneşte numai ca pedeapsă. 
Astfel, soția necredincioasă care și-a prefăcut soțul în cîine, 
e transformată împreună cu ibovnicul ei în doi boi puși la 
car ca să lucreze pe seama tuturor (5, II, p.87). Baba nesăţioasă 
care vrea în cele din urmă să fie „Dumnezeiţă“ (AT 555), e 
prefăcută în pupăză, iar soțul ei în cuc (LXXXIII, p.847). 
Flăcăul ajuns popă, e prefăcut de Dumnezeu în cal pentru că a 
ajuns nemilos cu cei săraci și e dăruit unui țigan să transporte 
cărbuni (5, II, p.483; v. Pedepse). Ca un fel de pedeapsă pentru 
fata care n-a putut termina caierul de tors, mama ei se preface 
în vacă, fiindcă așa a fost învoiala în șezătoare: cine nu termină 
caierul, „să găsească pe mă-sa acasă vacă neagră“ (86, p.318). 

B. 1. M. provizorie, de durată limitată, este caracteristică 
basmelor fantastice. Ea e consecința unei pedepse sau a unei 
răzbunări și cel atins de ea scapă numai dacă un izbăvitor 
îndeplinește clauzele blestemului. Cazarchina a fost prefăcută 


250 


din gelozie într-un monstru. „Eu am fost fermecată de-o fer- 
mecătoare dîn cauză că am fost prea frumoasă și m-a fermecat 
în halu care mă vezi: să mînc cîini, pisici, cai, oameni, ce mi-o 
ieși înainte... pîn n-o păcătui un om cu mine încît să nu-l 
simț eu. Iară nouă ani de zile, nici ziua, nici noaptea, nu mai 
am somn“. Pentru că Ionică a scăpat-o de blestem, ea îl slu- 
jește „ca roabă“ 9 ani (5, II, p.211). Uneori, m. impusă ca 
răzbunare are un termen pe care cineva, apropiat victimei, 
îl calcă fără să ştie, prelungindu-l, cum se poate vedea în unele 
variante ale basmului AT 425. Soţul blestemat să stea ziua 
în piele de porc rabdă pînă ce „mai aveam trei zile și scăpam 
de spurcatele astea de vrăji“, cînd soţia îi arde pielea și îi reîn- 
noiește chinul, căci „acum cine știe cît voi mai avea să port 
această scîrboasă piele de dobitoc“ (41, I, p.51). 

2. M. provizorie e consecința călcării unei interdicții. Tuliman 
aude cele trei femei prevestind pe rînd cum fiul împăratului 
şi tînăra soție vor fi otrăviţi de împărăteasă sau vor fi omoriţi 
de un șarpe (AT 516). Ele blestemă pe rînd pe cine le va divulga 
„vorba și sfatul... să se împetrească pînă-n genunchi“, a doua 
oară „să se împetrească pînă la subțiori“ și a treia oară „să 
se-mpetrească pînă-n creștet“. Tuliman e prefăcut succesiv în 
stană de piatră și redevine om după ce e stropit cu sîngele celor 
doi gemeni și în felul acesta el se va face „mult mai voinic 
și mai frumos de cum a fost“ (99, IV, p.348—354). 

3. Cel mai adesea, atare m. e provocată cu ajutorul unui 
obiect miraculos. Pana dăruită de împăratul vulturilor îl pre- 
face pe soțul înșelat în cîine și nu poate redeveni om decît 
numai cînd va ajunge el în posesia ei. Puterea de metamorfozare 
e într-atita legată de această pană, încît însuși împăratul vul- 
turilor care i-a dăruit-o nu-l mai poate preface în om, ci numai 
în pisică care „s-ajungă să pună mîna pe pană“ (5, II, p.91). 
Cîteodată, m. se întîmplă după o degustare. Uneori, efectele 
sînt cunoscute dinainte, de aceea, sora își previne pe rînd 
fratele însetat: să nu bea apă din urmă de urs „că te faci 
urs și mă mînci“, apoi să nu bea nici din urmă de lup, dara 
treia oară, fratele nu se mai poate abţine și bea din urmă de 
cerb. „Cît ce-o beut-o... s-au schimbat într-un pui de cerb foarte 
frumos“ (7, p.171—172). De obicei, m. se întîmplă pe neaștep- 
tate. Copiii flămînzi lăsați în pădure mănîncă pere. „Pă cînd 
le-a gătat de mîncat, le-a crescut niște coarne de nu-i rost a 
mè pin pădure“. Dar după ce mănîncă mere, pe dată le cad 


251 


coarnele (AT 566). Cu ajutorul acestor fructe se vor răzbuna 
pe fata împăratului care le-a luat obiectele miraculoase, recîș- 
tigîndu-le (5, II, p.358). 

C. Autometamorfoza, prefacerea prin propria putere sau 
voință, e mai frecventă și mult mai adîncă, aducînd în scenă 
transformări spectaculoase. Gama acestora e nespus de variată, 
atît în legende, cît și în basmele fantastice. 

1. În legende, unele ființe fantastice cu însuşiri malefice au 
această însușire de căpetenie de a se preface temporar în felu- 
rite ființe — sau chiar obiecte — pentru a atrage victimele. 
M. se întîmplă printr-o întreită autorăsturnare, adică prin darea 
de trei ori „de-a curu-n cap“ (LIII, p. 251). Cele mai nume- 
roase și mai variate autometamorfoze se văd la draci care se 
pot preface după voie în cîine, pisică, capră, cal, iepure, bivol, 
bou, porc, dar mai cu seamă în om, de la simplu copil pînă la 
boier „cu ţilindru“, apoi în animale sălbatice, îndeosebi în 
muscă, apoi în alte lucruri inerte (piatră, foc, abur, fum, roată 
etc.) sau copaci (v. Drac). Toate acestea numai pentru a face 
rău oamenilor. Spiridușul se preface de obicei în monede sau 
scule și în felul acesta poate fi vîndut, deși el are înfățișare 
de animal minuscul: șoarece, fluture, muscă, deget, copilaș 
foarte mic etc. (LIII, p. 176). Zburătorul cînd intră în casele 
cu fete, ia înfățișare de om, de „ființă frumoasă“, atrăgătoare, 
adesea în chipul iubitului. Abia la plecare, redevine iar „pară 
de foc și scîntei“ (ibid., p. 191—192; v. Zburător). Priculiciul 
e un om care se poate preface în cîine sau ogar, pisică neagră, 
lup, după ce se dezbracă și se dă de 3 ori peste cap, uneori 
după ce mai întîi își bea urina. Autometamorfoza se petrece 
numai noaptea (ibid., p. 239). În chip similar, strigoii se prefac 
în timpul nopții în cîini, mai rar în alte animale, dîndu-se de 
trei ori „de-a curu-n cap“ (ibid., p. 251; v. Strigoi). 

2. În basmele fantastice, autometamorfoza e cel mai comod 
procedeu de a scăpa de urmăririle cuiva, sau dimpotrivă, de 
a putea lovi vrășmașul cu mai multă eficiență. Basmul AT 325 
e un lanț de atari autometamorfoze, eroul învăţind toate pro- 
cedeele la însăși școala diavolului, iar conflictul fiind de fapt o 
întrecere în prefaceri. Elevii au învățat „cum să ne facem tot 
feliu de jigărănii sălbatice, sau muscă, sau păianjen, sau vultur, 
sau tot feliu de lucruri.“ Băiatul se preface întîi într-un căţel 
de aur pe care îl cumpără un boier, de la care fuge apoi. Cînd 
se preface în cal de aur, e cumpărat numai de diavol în chip 


232 


de „boier c-o burtă mare“. Ca să scape, calul se preface în po- 
rumbel, diavolul în vultur care îl urmărește pînă în odaia unei 
fete de împărat, unde porumbelul redevine om. La nunta lor, 
diavolul revine ca muzicant șef de taraf, iar la plată, băiatul 
se preface în inel, apoi în boabe de porumb. Diavolul se preface 
cocoș ca să le mănînce, dar 3 boabe se transformă în vulpea 
care omoară cocoșul, ucenicul ieșind astfel învingător (5, I, 
p. 497—504). În alte variante, seria autometamorfozelor e 
diferită întrucîtva, băiatul prefăcîndu-se în taur, apoi în cal, 
pește, porumb, inel în degetul fetei, linte, om, pe cînd diavolul 
se preface în pește mare care aleargă după peștișor, apoi în 
călugăr ca să spovedească fata împăratului care îl avea pe voinic 
în inelul de pe deget și cocoș ca să măniînce lintea (7, p. 167— 
169). Prefacerea se întîmplă prin simpla dare peste cap, fără 
ca să fie totuși obligatorie. Fugarii din casa zmeului (AT 313) 
se prefac pe rînd în biserică și călugăr, apoi în pieptene și pă- 
dure, iar la urmă în lac și rățoi (86, p. 21—22), sau în holdă 
și paznic, mănăstire putredă și călugăr bătrîn, în final în două 
rațe pe un lac (5 a, p. 38—40), sau în turmă de oi și păcurar, 
mănăstire și călugăr bătrîn, apoi în lac și rățoi (60, I, p. 37—41). 
Urmă galbenă, trădat de soția necredincioasă (AT 318), se pre- 
face în cal pe care îl cumpără amantul ei. Ea îl descoperă 
după ochi și îi cere decapitarea. A doua oară, Urmă galbenă 
se preface în porumbel care izbutește să pună mîna pe paloșul 
miraculos cu care va pedepsi pe cei doi (60, V, p. 70—71). 
Drăgan Cenușă „s-o dat peste cap s-o făcut un șoarec“ care 
intră la zmeoaică și fură „răclița“ cu ochii tatălui său. Apoi 
în urmărirea lui Omu cît șchipou, din nou s-a dat „peste cap, 
s-o făcut un băiet de țigan c-o scripă“, iar dracii „altu plinge, 
altu ride, altu giuca“ (5, I, p. 216, 233). Tei-Legănat, ca să 
scape de răzbunarea lui Stati-cot, „o dat” s-a dat peste cap, 
s-a făcut un purice“ și s-a ascuns în poala fetei acestuia (ibid., 
p. 247). 

Autometamorfoza țintește pedepsirea adversarului, mai 
adesea omorîrea lui. Soţiile zmeilor uciși se prefac într-un măr 
„mindru şi frumos“ apoi într-o fîntînă, din care curge însă 
sînge de îndată ce Drăgan Cenușă a „făcut cruce cu paloşu“ 
asupra lor (ibid., p. 217). Ca să-i pedepsească pe fraţii perfizi 
(AT 301), Zorilă se duce călare la nunta lui Sărilă, căruia „îi 
ștearsă o palmă zdravănă în văzul tuturor oaspeților“, iar cînd 


253 


aceştia vor să-l prindă, calul se „făcu țărînă, iar călărețul un 
copilaș jucîndu-se“ cu țărîna. Apoi îl pălmuiește pe Mezilă, 
iar cînd e urmărit, „calul se prefăcu într-o oaie neagră, iar călă- 
rețul într-un ciobănaș“ (7, p. 185—186). Uneori, rigurozitatea 
rituală e păstrată întocmai, protagonistul dîndu-se de trei ori 
peste cap. Învăţat de Faurul pămîntului, Greuceanu „se dete 
de trei ori peste cap și se făcu un porumbel“ și se așeză în fața 
caselor zmeilor, apoi „se dete iarăși de trei ori peste cap și se 
făcu o muscă și intră în cămara zmeilor“ ca să poată spiona. 
Și fiindcă diavolul i-a furat paloșul, Greuceanu „se dete de trei 
ori peste cap, se făcu un buzdugan cu totul și cu totul de oțel“ 
care se izbește de diavolul prefăcut în stîncă (41, I, p. 187—191). 

3. Autometamorfoza e practicată de unele animale, apoi 
chiar de obiecte. Cele mai multe schimbări le realizează calul 
pentru a-și servi stăpînul (v. Cal). În fuga magică din casa 
demonului (zmeului), unele obiecte se prefac în obstacole me- 
nite să zădărnicească urmărirea fugarilor. Peria se preface în 
pădure deasă, „că n-aveai unde zvîrli un vîrf de ac!“, țesala 
se preface în stîncă de fier, iar săpunul într-un „lac de apă 
mare“ (5 a, p. 39—40). Corespondenţa dintre obiecte și metamor- 
fozele lor nu e totdeauna constantă, pieptenele prefăcîndu-se 
în apă mare (86, p. 374), cutea devenind munte, năframa „tău 
de lapte“, iar șuvița din părul fetei fugare „un codru înalt 
pînă-n vineția ceriului“ (7, p. 118—119). Oglinda aruncată se 
preface în „munte rîpos“ (v. Oglindă). Palatele zmeilor care 
au răpit fetele pot fi făcute într-un măr sau într-o nucă și aduse 
pe lumea albă unde redevin ce au fost, de obicei prin pocnirea 
dintr-un bici. Afin plecat la Doamna Chiralina ajunge la riul 
de foc pe care îl trece pe bușteanul ielelor din mijlocul pădurii. 
După ce încalecă pe el și îi dă pinteni de trei ori, bușteanul 
„se prefăcu într-o căruță cu doisprezece cai de foc“ și după 
trecerea rîului, „căruța se prefăcu iar în buștean“. Apoi Afin 
lovește „bușteanul de trei ori și se făcu un cerb de aur frumos“ 
în care se vîră Dafin pentru a intra în odaia fetei împăratului 
(32 a, p. 415—416). 

4. Există o autometamorfoză mai adîncă, posibilă în urma 
omorîrii prin îngropare sau ardere. Copiii cu părul de aur (AT 
707) îngropaţi de impostoare se transformă în brazi (meri sau 
nuci) cu crengile de aur. Prefăcuți în scînduri și arși în foc, 
scînteile se prefac în miei sau păsări. După ce sînt tăiați, mațele 
scăpate pe rîu se transformă iarăși în doi copii cu părul de aur 


234 


care își spun povestea la curtea tatălui lor (5, II, p. 459). Îm- 
părăteasa aruncată în fîntînă se preface în pește de aur. Tăiat 
de impostoare, din solzul aruncat pe geam crește un nuc cu 
nuci de aur. Pus pe foc, o surcică e dusă de o babă şi se preface 
în fata care a fost (ibid., p. 8—10). În variantele basmului 
AT 510, din împărăteasa îngropată de impostoare în fîntînă 
crește o răchită. Fratele ei își face o trișcă dintr-o ramură care 
își povestește pățania. Cînd impostoarea aruncă trișca la pă- 
mînt, ea se dă peste cap și redevine soția mai frumoasă pe 
care nu o mai recunoaște împăratul (5, I, p. 580—589). Fata 
blestemată de tatăl ei să se prefacă în pisică, cere binefăcă- 
torului ei să o taie în bucăţi și să o ardă cu un stînjen de lemne, 
apoi să ia cheia din gura scroafei. Din foc într-adevăr ieși o 
scroafă cu cheia în gură, voinicul o bate pînă lasă cheia jos. 
Cînd deschide ușa palatului cu cheia, îi stă înainte fata ce 
fusese blestemată să fie pisică (7, p. 91). Sihastrul „așa de 
bătrîn, că-și rădica genele cu cîrja“ cere băiatului care i-a 
putut paşte cele trei oi (AT 788) să-l arunce în foc, să-i ia 
ciolanele și să le presare cu buruienile aduse din cîmpul cu 
florile, apoi să le stropească cu apă. A doua zi, în locul unde a 
lăsat ciolanele, băiatul „vede un domnișor tînăr și frumos, de 
nu te puteai uita la dînsul“ care îi mulțumește pentru că l-a 
făcut „din bătrîn-tînăr“ (52, p. 1235). 


Metoda geografică-istorică (sau finlandeză) urmărește deter- 
minarea originii și răspîndirii unei povești prin studierea exhaus- 
tivă a elementelor sale componente. 

1. S-a numit „geografică-istorică“ pentru că variantele se 
află răspîndite pe spațiul uman, la mai multe popoare și con- 
spectarea lor s-a dovedit mai clară atunci cînd e urmărită în 
contiguitate teritorială; fiind un material cultural, el are și 
o vechime ce trebuie determinată măcar cu aproximaţia 
unei epoci istorice. I se mai spune „finlandeză“ fiindcă 
au fost mai întîi cunoscute monografiile cercetătorilor finlandezi, 
care sînt și cele mai numeroase. În fapt, metoda a fost prac- 
ticată independent în mai multe locuri, căci specificul materia- 
lului folcloric ducea de la sine la acest mod de studiere. Sugestii 
fructuoase au venit și din domeniul lingvisticii, unde cercetarea 
comparată urmărea studierea prototipului sau arhetipului, 
adesea neatestat în textele scrise, apoi a ramificațiilor arbo- 
rescente la familia de popoare pînă la ultimele mlădiţe dialec- 


255 


tale. Cronologic, -printre întîile monografii se numără Povestea 
numerelor (1879) a lui B. P. Hasdeu. În comparaţie cu cealaltă 
monografie a sa, Balada „Cucul şi turturica“, aceasta e abia o 
schiță monografică, fiind mărginită doar la episodul cu întrebările 
și răspunsurile. Hasdeu omite cercetarea tipurilor diferite — 
cîntec de stea, baladă, basm — în care apare acest episod final 
care l-ar fi ajutat în elucidarea vechimii tipului religios A și a 
celui laic B. El afirmă că tipul religios ar deriva din basmul 
(tip B) cu întrebări şi răspunsuri, dar nu își fundează aser- 
iunea pe vreo demonstrație dedusă din analiza elementelor 
componente (XXXIV, p. 567—608). În chip independent a 
elaborat şi L. Kolmacesvki studiul său despre eposul anima- 
lier în Europa apuseană și la slavi (Jivotníi epos na zapade i 
u slavian, 1882) în care a urmărit problematica în chip foarte 
asemănător cu Julius Krohn. Fiind scrise în limbi puţin cunos- 
cute, monografiile lui Hasdeu și Kolmacevski au rămas necunos- 
cute cercetătorilor de peste. hotare care au pornit numai de la 
investigaţiile finlandeze publicate în limba germană, începînd 
cu cele ale lui Julius Krohn, socotit fondatorul școlii (și metodei) 
finlandeze. Acesta a stabilit metodologia cercetării monografice 
în coordonatele ei geografico-istorice în studiile sale despre 
Kalevala din anii 1883—1885. În domeniul basmului, metoda 
a fost aplicată de fiul său, Kaarle Krohn, în monografiile despre 
basmele despre animale Bâr (Wolf) und Fuchs (1887, în tradu- 
cere germană 1889) și Mann und Fuchs (1891). Cel mai sîrguin- 
cios a fost Antti Aarne, autorul celor mai numeroase monografii. 
2. Metoda geografică-istorică ţintește stabilirea formei pri- 
me — prototipul sau arhetipul — a basmului din care provin 
toate variantele cunoscute, apoi a locului și a timpului cînd a 
fost creat, a formelor locale și a căilor de răspîndire succesivă. 
Acest ţel este atins prin respectarea cîtorva norme metodologice: 
a) Cunoașterea tuturor variantelor, publicate sau manuscrise; 
dacă anumite țări sau teritorii mai întinse nu posedă variante, 
cercetătorul trebuie să fie edificat dacă situația provine din 
lipsă de culegeri sau din starea de fapt a repertoriului respectiv. 
n genere, în evaluarea ariei de răspîndire, trebuie să se ţină 
seama de diferența dintre repertoriul subiectiv — adică cel 
consemnat în publicaţii sau arhive — și cel obiectiv, adică exis- 
tent măcar în vremea cînd s-au făcut culegerile. Deosebit de 
vătămătoare concluziilor s-a dovedit negarea existenței unui 
element component sau a unui tip cînd ele totuși circulau la 


236 


poporul respectiv. b) Studierea variantelor trebuie coroborată 
în permanenţă cu răspîndirea teritorială și cu vechimea istorică. 
Pentru ușurarea acestei examinări, variantele vor fi orînduite 
pe continente și familii de popoare, pe cît posibil în contiguitate 
geografică. Fiecare variantă primește o siglă, alcătuită din 
inițiala familiei lingvistice (sau a continentului) și a poporului, 
urmată de cifra care indică numărul de ordine în repertoriul 
național stabilit de cercetător. Întrucît variantele diferă între 
ele, adesea cu stufozități greu de memorizat, ele sînt disecate 
în părțile lor componente: episoade, motive (sau momente), 
elemente. Orînduirea acestora în coloane orizontale cu indicarea 
prezenței (eventual a formei speciale) la feluritele popoare în 
coloanele verticale dă putinţa studierii lor amănunțite. În eva- 
luarea lor, cercetătorul ține seama de cîteva criterii deduse 
din specificul producţiilor folclorice. Forma primară e în genere 
a) cea cu cel mai mare număr de variante; b) cea cu aria cea 
mai întinsă; c) cea atestată în cele mai vechi documente; 
d) cea prezentă în variantele cele mai rotunjite; e) care pare 
cea mai naturală și mai logică ; f) care nu poate fi împrumutată 
din alt tip; g) din care pot fi deduse toate celelalte forme locale; 
h) aria laterală conservă forma mai veche: dacă o formă se 
află răspîndită pe o arie largă, iar alta pe o arie mai mică în 
interiorul celei dintîi, înseamnă că prima formă este cea veche, 
iar cealaltă mai nouă, derivată din cea dintii. Vechimea aproxi- 
mativă se deduce din analiza conţinutului și din dimensiunea 
și forma ariei de răspîndire, coroborată cu întiile atestări docu- 
mentare (literatura antică sau medievală), acolo unde acestea 
există. În genere, se concede că cu cît variantele se îndepăr- 
tează în spațiu și cu cît se scurge timpul, se diferențiază 
mai mult: distanța în spațiu și timp este întrucîtva propor- 
țională cu mărimea schimbărilor ce le suferă variantele. După 
stabilirea formelor prime ale elementelor, se trece la reconsti- 
tuirea naraţiunii în totalitatea ei, forma primă a acesteia fiind 
alcătuită din suma formelor prime ale elementelor componente. 
O monografie de poveste are în genere următoarele capitole: 
a) formularea și delimitarea temei; b) istoricul cercetării ei; 
c) variantele literare, orînduite cronologic (tipărite sau manu- 
scrise) ; d) variantele orale, așezate în ordine teritorială, cu 
siglele cc» espunzătoare etc.; e) consideraţii generale asupra 
variantelor ca vechime și răspîndire; f) împărțirea în episoade, 
motive și elemente; g) stabilirea textului prototip; h) patria 


257 


prototipului; i) epoca în care a fost creat prototipul; j) varian- 
tele locale (geneză și răspîndire) ; k) căile de răspîndire; 1) con- 
taminările cu alte elemente epice; m) influența variantelor li- 
vrești asupra celor orale; n) concluzii, cu schițarea istoriei 
basmului analizat. Ultimul capitol a fost înțeles felurit de cori- 
feii școlii finlandeze. K. Krohn preconiza stabilirea substra- 
tului care a generat narațiunea, concepţia sau practica populară 
cu ansamblul ei de credințe, subliniind că abia după stabilirea 
formei prototipului, cu locul și timpul de geneză, căile de răs- 
pîndire, „începe propriu-zis cercetarea basmului“ (I, p. 56). 
Mai importantă este întrebarea cum, decît unde și cînd s-a născut 
produsul folcloric cercetat. Krohn enumeră în continuare cîteva 
modalități genetice: crearea prin prefacerea sau contopirea 
producţiilor folclorice existente în repertoriul curent, trecerea 
dintr-o specie în alta, plăsmuirea noilor opere folclorice avînd 
la bază unele credințe populare care cu vremea ajung depășite 
și dispar din reprezentările curente, dăinuind doar în țesătura 
produsului folcloric, alături de crearea unor producţii folclorice 
pornind de la structura unor visuri sau halucinaţii. Alte opere 
folclorice au sorginte realistă, oglindind condiţiile istorice, cum 
ar fi în primul rînd o seamă de legende și cîntecele eroice. Ex- 
primarea metaforică din unele producţii folclorice, îndeosebi 
din proverbe, are model permanent vorbirea zilnică a poporului, 
plină de imagini poetice. Materialul internațional e însușit de 
fiecare popor potrivit nivelului său cultural și talentului, dindu-i 
pecetea caracteristică pe care cercetătorul o determină prin 
studierea comparativă a variantelor de la celelalte popoare 
(XLII, p. 152—164). W. Anderson, dimpotrivă, opinează că 
metoda geografică-istorică refuză cercetarea originii elementelor 
din care a fost construit arhetipul, mulțumindu-se cu stabilirea 
formei acestuia și a locului și timpului cînd a fost creat. Adepții 
școlii finlandeze lasă explicarea fenomenelor care au generat o 
narațiune populară pe seama celorlalți specialiști (mitologi, 
psihologi etc.) (XXXIII, II, p.509). Atare separare a cercetării 
e arbitrară și neștiințifică, fiindcă şi folcloristul e dator să urmă- 
rească fenomenele pînă la obiîrșia lor: numai cunoașterea adîn- 
cită și globală poate genera perspectiva necesară pentru a între- 
vedea legăturile genetice din filiera atît de complicată a bunurilor 
culturale (I, p. 39—78; XLII, p. 16—167; XXXIII. v. II, 
p. 508—522). 


258 


3. Exemplul cercetătorilor finlandezi a fost urmat în scurtă 
vreme de alții și au fost date la iveală un număr impresionant 
de monografii ale unor narațiuni populare (v. Cercetarea). Cele 
mai de seamă, atît prin numărul mare de variante comparate, 
cît și prin minuțiozitatea analizei, sînt monografiile Kaiser und 
Abt (1923) a lui W. Anderson, Die Märchen von Klugen Rătse- 
lăsern (1928) a lui J. de Vries și The tale of Cupid and Psyche 
(1955) a lui J. O. Swahn. Munca depusă a atins proporții ne- 
bănuite, cercetătorii cheltuind zeci de ani cu migala variantelor 
ce trebuiau traduse din atîtea limbi, apoi disecate în elementele 
componente și analizate comparativ pe un registru cu sute de 
claviaturi. Totuși rezultatele nu răscumpără imensul efort, 
pentru că investigaţiile monografice nu au răspuns mulțumitor 
marilor întrebări pe care le puseseră corifeii școlii finlandeze. 
O primă cauză a fost penuria materialului folcloric: trebuia mai 
întîi ca toate țările în care circulă basmele propriu-zise să dea 
la iveală repertoriul național din toate ținuturile cheie. Cer- 
cetătorii au semnalat mereu marele inconvenient provenit din 
lipsa materialelor din unele țări, îndeosebi din cele care au 
constituit o verigă intermediară în procesul de circulație. Pun- 
tea dintre India și Europa a rămas încă necunoscută datorită 
lipsei de colecții de povești din unele țări arabe din Orientul 
apropiat (Siria, Irac) și mai cu seamă din Persia. De asemenea, 
repertoriul unor popoare europene e cunoscut în proporții cu 
totul insuficiente. Situaţia ideală a consemnării tuturor varian- 
telor de la toți informatorii care le povestesc nu va fi realizată 
niciodată și ea nici nu e necesară pentru elucidarea problemelor 
legate de geneză și răspîndire. Există însă un număr minim de 
variante, greu de precizat fiindcă variază în funcție de vechimea 
și complexitatea naraţiunii, care pot oferi cheia explicativă și 
pe care trebuie să le cunoască cercetătorul monografist. Acestea 
trebuie să provină din toate ținuturile care formează în sine o 
unitate culturală și să reprezinte toate subtipurile în care s-a 
ramificat tipul ancestral, pentru că numai în acest fel se pot 
întrevedea căile de împrumut și de transmisie, cu fluxul și 
refluxul lor, uneori destul de amalgamat, precum și parcelarea 
în unități cu un anumit profil epic care vehiculează interpretări 
felurite. O monografie care operează cu variante sub numărul 
limită e destinată de la început a rămîne incompletă, cu conclu- 


259 


zii alături de realitatea folclorică, oricîtă prudenţă și-ar acumula 
cercetătorul. Un exemplu elocvent îl oferă monografia lui W. An- 
derson despre femeia necredincioasă (Der Schwank vom alten 
Hildebrand, 1931). Între cele 188 variante, el a cunoscut abia 
două variante româneşti, ceea ce l-a dus la concluzia eronată 
că snoava ar circula numai în Transilvania. Procedind la o 
anchetă asupra tipului cu ajutorul corespondenţilor, Ion Mușlea 
a putut ajunge la 43 variante românești ale snoavei (LII, 
p. 182-—222), repertoriul românesc fiind al doilea ca mărime, 
după cel german (80 variante). Aceasta a dovedit, mai întîi 
că snoava e cunoscută în toate provinciile românești, în al doilea 
rînd că circulația snoavei din Franţa, ţara de origine după 
părerea lui Anderson, prin Germania, țările slave, iar din Ucrai- 
na la români și de aici la sîrbi este mult mai verosimilă în urma 
întregirii lanţului de variante românești. Anderson nu cunos- 
cuse nici variantele țărilor din vecinătatea noastră (Ungaria, 
Bulgaria, Turcia), dar între timp, au ieșit la iveală și cîteva 
variante maghiare și turcești indicate de Thompson în ultima 
ediție a catalogului tipologic (LXXXVII, p. 405), încît ipoteza 
filiației ucrainieni-români-sîrbi e supusă revizuirii, în conformi- 
tate cu ceea ce atestă particularitățile variantelor maghiare în 
raport cu cele cehe și germane. Încercarea de a ajunge la re- 
constituirea prototipului s-a dovedit, de asemenea, iluzorie la 
narațiunile complexe, pluriepisodice, după cum a rămas pro- 
blematică reconstituirea formei primare a celor mai simple, 
alcătuite dintr-un singur episod. Dacă în lingvistică rigurozi- 
tatea legilor fonetice a permis atari reconstituiri plauzibile 
cari pot explica filiațiile din marele trunchi indo-european, în 
folclor procedeul nu poate avea aceeași consistență, prefacerile 
și amalgamările putindu-se desfășura fără să lase urme. De 
aceea, cercetătorul poate merge îndărăt pe calea reconstituirilor 
numai pînă la varianta din care provin cele cunoscute, deci la 
prototipul variantelor autentice. Nimic nu-l îndreptățește să-l 
considere pe acesta drept forma primă, întiia creaţie a plăsmui- 
torului folcloric în istoria tipului, întrucît aceasta a putut fi 
precedată de alte forme posibile, care între timp au dispărut 
fără putinţa de a le detecta. Reconstituirile au mai păcătuit 
și în urma criteriului, rău înţeles și aplicat, că forma primă 


xa 


trebuie să fi fost cea mai „naturală și mai logică“, ceea ce 


260 


presupune că primii izvoditori au avut același orizont şi aceleași 
înclinații creatoare ca cei contemporani (uneori ca şi folcloristul 
care a judecat faptele după ceea ce i se părea lui mai „logic“, 
în contormitate cu raționalismul modern). Numai o intensă 
familiarizare cu gîndirea preistorică și cu cea populară, potri- 
vit stadiilor în care se eșalonează, poate servi ca punct de ple- 
care în atari elucidări și cu cît cunoștințele în acest do- 
meniu au sporit, cu atît s-a văzut cît e de greu în a trece zidul 
spiritualității arhaice. S-a constatat că nu corespunde realității 
nici ipoteza corifeilor finlandezi, că fiecare element narativ a 
aparținut inițial numai unei narațiuni, fiind plăsmuit anume 
pentru contextul respectiv, de aici posibilitatea de a fi detec- 
tat unde a fost împrumutat din narațiunea originară. În fapt, 
creatorul popular a putut lua aceste elemente din reprezentă- 
rile curente (credințe, concepții despre lumea înconjurătoare), 
sau din relatările mai simple (povestiri, legende), abia o parte 
fiind plăsmuiri anume pentru osatura cutărui basm. 

În genere, cercetătorii văd ascensiunea de la simplu la com- 
plicat, de la cotidian la neobișnuit, deci de la legendă sau po- 
vestire la basmul complex și plin de minuni, în care și o seamă 
de elemente socotite „veridice“ de mentalitatea arhaică au sufe- 
rit transformări spre neobișnuit și contrastant. S-a crezut apoi 
de către inițiatorii metodei că după ce vor fi studiate mono- 
grafic tipurile principale, va putea fi lămurită problema, atît 
de controversată, a originii basmului ca specie folclorică. Mono- 
grafiile întreprinse nu au putut aduce însă nici o lumină, fiindcă 
o sumă de fapte individuale, oricît ar fi ea de mare, nu oferă 
viziunea întregului ca unitate și a ieșit la iveală necesitatea de 
a porni de la fenomenul viu, de la basmul din realitatea fol- 
clorică, pentru a-i studia legile de transmitere orală, cu prefa- 
cerile inerente circulației. Atare cercetare trebuie îmbinată cu 
sondarea bazei etnologice și istorice care a generat specia și 
elementele componente. Ultimele cercetări, ancorate cu un 
capăt în realitatea folclorică, iar cu celălalt în lumea arhaică, 
așa cum e atestată la primitivi și în preistorie, au adus contri- 
buţii substanțiale la cunoașterea basmului popular, arătînd 
care este calea fructuoasă a viitoarelor studii monografice despre 
povestea populară (XVI, p. 130—142, 159—180). 


261 
Miezilă v. Murgilă 
Mit v. Legendă 
Motan v. Pisică 


Murgilă (Serilă), Miezilă şi Zorilă sînt cunoscuți și sub alte 
nume: De-cu-seară (De-cu-vreme), Miazănoapte (Miez-de-noapte, 
Noptilă) şi Zori-de-zi. 

Legendele îi înfăţişează felurit. Zorilă ar fi un bou care 
poartă soarele, pe cînd Murgilă un bou care „duce luna“. Zo- 
rilă e boul bălțat care „călătorește de la apus spre răsărit şi 
ajută soarelui să urce pe tărîmul nostru“, în timp ce Murgilă 
e soțul lui „care face calea opusă şi ajută soarelui să coboare pe 
tărîmul celălalt“. Zorilă și Murgilă se mai numesc cei doi boi 
care aruncă soarele cu coarnele lor de la apus la răsărit, sau 
„un fel de boi mari și puternici care se luptă amîndoi“, învingînd 
totdeauna Zorilă, sau „doi tauri frumoși care se gonesc unul 
pe altul, fără a se putea ajunge“ (LIII, p. 223—224). 

Mai frecvent, Murgilă, Miezilă și Zorilă sînt închipuiți ca 
cei trei purtători ai conacelor de noapte. Murgilă are puterea 
de a face noaptea mai lungă, iar Zorilă de a lungi ziua. Au 
înfățișarea unor oameni obișnuiți sau mari și puternici care se 
pot face nevăzuţi. Ei sînt de obicei bărbaţi, pe alocuri însă 
femei, ființe supranaturale sau chiar zmei (ibid., p. 223). Ei 
călătoresc mereu de la răsărit spre apus. Cel ce merge foarte 
repede îi poate ajunge și îl poate vedea pe Miezilă „ca o bute 
hornonăind, hordă, hordo, înaintea omului“ (LXV, p. 237). 

Serilă, Miezilă și Zorilă sînt trei luceferi care luminează, 
cel dintii seara, al doilea la miezul nopţii și ultimul în zori. 
Ei au fost trei frați care s-au bătut de la o cămașă făcută de 
mama lor și cerul i-a despărțit pe vecie (LIII, p. 542). 

Ei mai sînt închipuiţi ca fiinţe silvestre cu înfățișări urîte 
care sperie pe oameni, uneori chiar „îi bat, îi omoară, îi mănîncă“. 
Pot fi văzuți ca oameni mari și urîți sau momii felurite, oameni 
sau animale „mari ca niște clăi“. Îndeosebi Murgilă și Zorilă 
sînt arătaţi ca „niște flăcăi mari, gigantici, care cîntă noaptea 
prin păduri; cînd întîlnesc vreun om, îi sar în spinare, îl dau 
jos și încep a rîde; altceva nu-i fac“. Ei au putere numai pînă 
la cîntatul cocoșilor, dar în alte părți se afirmă că „Zorilă și 
Murgilă veniau și furau fetele în zori și-n amurg“ (LIII, p. 224). 


262 


În basmele fantastice, Murgilă, Miezilă și Zorilă apar în rolul 
lor de a purta cele trei etape ale nopții și protagonistul bas- 
mului îi leagă pentru a lungi noaptea, mai cu seamă în unele 
variante ale tipurilor 300, 302 și 303. Petrea Făt-Frumos, 
plecat în căutare de foc, întilnește, pe rînd pe Miezilă-miez-de- 
noapte și pe Zorilă-zori-de-ziuă cărora le cere foc și fiindcă nu 
au, îi leagă de cîte un copac. Cel dintii se vaită „că rag vacile 
pin ocoale și ghițăii pin strungă“, al doilea „că-m rag oile în 
strungă și mieii pin stînă“, dar Petrea Făt Frumos se duce pînă 
la vilvătaia zărită din vîrful copacului și se întoarce cu foc, 
dezlegînd pe Miezilă și Zorilă (5, I, p. 278—282). În chip simi- 
lar, Călin-Nebunul pleacă spre zarea de foc din depărtare și 
leagă pe rînd pe De-cu-sară, Miezu-nopţii și Zori-de-ziuă „că 
lui i-era frică să nu se facă ziuă“. La înapoiere, dă fiecăruia cîte 
„0 bucat” de carne ş-o bucat’ de turtă“, dezlegîndu-i, iar De-cu- 
sară „era mai mult mort de cînd era legat“ (32, p. 330—333). 
Crîncu, vînătorul codrului pleacă să aducă foc din muntele de- 
părtat și e oprit pe rînd de De-cu-sară, Miez-de-noapte și De- 
cătră-ziuă, fără altă motivare decît „azi nu poți“. Crîncu îi 
leagă pe rînd, apoi cînd se întoarce cu un tăciune, îi dezleagă 
pe cei trei (60, III, p. 42—43). Ei mai apar și ca trei frați 
îndemînatici, singurii în stare să readucă fata furată de diavol 
sau zmeu. Ei vin pe rînd la mama lor, cerînd „ceva să mănînc 
și eu să mă duc să-m văz de serviciu meu“, fără să se întîl- 
nească unul cu altul. Cînd împăratul anunţă că i s-a furat fata, 
mama lor le gătește o cămașă din pînză uitată și le dă să mănînce 
mîncare uitată, încît fiecare adoarme pe rînd, așteptînd să i 
se termine cămașa începută. Cînd se trezesc la ziuă, se iau la 
bătaie, pînă ce mama lor îi împacă, arătîndu-le că sînt frați 
și că trebuie să aducă fata împăratului. Dă-cu-sară era alergă- 
tor neîntrecut: „cînd fugea, prindea capra din fuga cea mai mare, 
o jîpuia, o mulgea încît nu simțea, umplea burdufu și-i dădea 
drumu tot vie“. Miez-de-noapte avea un auz neobișnuit: „dacă 
pui urechea la pămînt, aud ce este și su pămînt, şi pă pămînt. 
Miez-dă-noapte e tot în tăcere, nu mai mișcă niminea, dăcînd 
eu, aud!“ Zorilă-zori-de-zi era ochitor neîntrecut: „eu cîn trag 
cu arma, dacă e o lăcustă pă toarta cerului, și cînd oi trage cu 
arma, l-am făcut praf!“ Cei trei izbutesc să scoată fata de la 
diavol fără să-i simtă și Dă-cu-sară o ia de soție, întrucît el a 
prins-o căzînd din văzduh (5, II, p. 410—419). 


263 


Prin extensiune, Murgilă, Miezilă şi Zorilă îndeplinesc atri- 
buţiile altor personaje. Ei sînt trei frați, Serilă născut seara, 
Miezilă la miezul nopţii și Zorilă dimineața (acesta numit și 
Aripă-frumoasă), care pleacă să readucă constelaţiile furate. 
Aripă-frumoasă se luptă pe rînd cu zmeii la pod, eliberează pe 
rînd stelele, luna și soarele și cei trei frați primesc de soții fetele 
împăratului (60, III, p. 67—81). În altă variantă, cei trei 
frați, Sărilă, Miezilă și Zorilă sînt trimiși de împărat să-i aducă 
cheia raiului și lumina soarelui, iar cel care izbîndește, va primi 
fata lui de soție. Fiindcă numai Zorilă era năzdrăvan, pleacă 
el, însoțit de Miezilă cu condiţia „să nu-l puie la nimică greu“. 
Zorilă înfrînge pe zmei și revine cu cheia raiului și lumina. soare- 
lui, rămînînd urmașul împăratului (79, p. 99—107). Într-o 
variantă moldovenească a basmului AT 301 B, Sărilă, Miezilă 
și Zărilă sînt trei frați care îndeplinesc rolurile lui Strîimbă-Lem- 
ne, Sfarmă-Piatră și a eroului principal din celelalte variante. 
Ei pleacă în căutarea celor trei fete ale împăratului, furate de 
zmei. Sărilă coboară pe tărîmul celălalt, omoară zmeii, revine 
cu fetele care sînt scoase cu „leagănul“ de ceilalți frați, dar el 
e lăsat acolo, e scos de un corb și devine moștenitorul tronului, 
alungîndu-i pe cei doi frați trădători (3, p. 72—77). În altă 
variantă, Zorilă coboară după fetele furate pe tărimul de jos, 
omoară zmeii și eliberează cele trei fete ale împăratului, fiind 
părăsit de De-cu-seară și Miez-de-noapte. E scos de o pajură 
căreia i-a salvat puii de la balaur și își găsește fiul porcar iar 
soția  găinăreasă. Se mulțumește să-și alunge frații (86, 
p. 49—63). 


Muscă. În unele /egende-snoavă, se arată că m. ar avea ochii 
holbaţi de prea mult ris: se pune pe obrazul oamenilor, aceștia 
dau cu palma s-o omoare, dar ea scapă și ei se pălmuiesc. 
„Riîd de mă prăpădesc, pînă ce mi se umflă ochii. Iată de ce 
sînt așa de înholbată“ (47, p. 371). Ele preferă satele de munte, 
unde femeile „nu spală blidele cu zilele, iar ciuveiele (berbinți, 
budeie, găleți ș.a.) nu le spală cu săptămînile... din casă nu 
te scot niciodată“, pe cînd „la tîrg nu-i de noi... de trei, patru 
ori pe zi te dau afară din casă“ (ibid., p. 374). 

n basmele despre animale, lăudăroșenia m. e pedepsită. 
Lăudîndu-se către un ţînțar că face oamenii să se pălmuiască, 
e zdrobită de om, dovedind că biziie „nu de rîs, ci mai de grabă 
de plins“ (47, p. 372; LXXIX, 288 *). 


264 


M. apare întîmplător și în unele basme propriu-zise. Puterile 
zmeului se află cu totul rar în două m. (AT 302), acestea locuind 
într-o rață etc. (60, III, p. 80). Eroul mic cît bobul — Degețel 
etc. (AT 700) — se preface în m. pentru a ieși din încurcă- 
tură. „S-a dat Michiduţă de trei ori peste cap și s-a făcut muscu- 
liță“, adăpostindu-se după o ciupercă, de unde sperie o ceată 
de hoți. Apoi intră în gîtul unul lup pe care îl torturează, în 
casa unui popă zgîrcit, de unde ia toţi sacii cu bani (18, p. 31; 
v. Pitic). Pentru ca eroul să poată ajunge în împărăția Arăpuș- 
chii, se preface m. dîndu-se de trei ori peste cap, la sfatul ciocîr- 
lanului pe care încalecă (85, p. 62). Ca să spioneze zmeoaica 
ai cărei fii i-a ucis în luptă, eroul se preface m., „și se bagă pe 
gaura de la încuietoare și începu a zbura... Dragi nurorilor 
mele! prindeți musca aceea, căci ea v-a omorît bărbaţii voştri 
și feciorii mei“ (60, III, p. 744; LXXXIII, p. 499, 547). Dum- 
nezeu preface o herghelie de cai, o turmă de oi și o cireadă de 
vaci în m. pe care le viră într-un corn și îl dă drept simbrie 
servitorului care i-a păscut 9 iepe (52, p. 1228). Cu totul spo- 
radic, m. joacă rolul albinei de a-l ajuta pe erou să ghicească 
fata cea mai mică a zmeului dintre cele trei, așezîndu-i-se pe 
nas (LXXXIII, p. 387). 

n formulele inițiale, uneori e invocată drept mărturie a 
pseudoveracității: „De cînd se scria musca pe perete — Mai 
mincinos cine nu crede“ (41, I, p. 51). 


0 E a 


N = 


Negru Vodă. 1. Înfățișat de legende drept întemeietorul Ţării 
Românești. A venit din țara Făgărașului peste munţi cu o 
ceată de voinici să alunge tătarii. Se stabilește la Cîmpulung 
și nu se mai întoarce la Făgăraș. 

2. A purtat multe războaie cu tătarii. La tirgul de Sîntilie 
din Cîmpulung organizează masacrul tătarilor veniţi ca de obicei 
după pradă (66, p. 50—51). Totuși, nu poate rezista repetatelor 
atacuri ale acestora și intră slugă la un crai de peste munţi ca 
să-i păzească herghelia de iepe. Cere simbrie numai un mînz 
„flotocos și alb ca oaia“ care avea aripi ascunse în păr, precum şi 
haiducii închiși în temnițe. Cu aceștia atacă din nou pe tătari, 
avînd caii potcoviți „cu potcoavele d-andăratele“ și-i alungă. 
La un nou atac, tătarii erau să-l prindă, dar N.V. se înalță în 
aer cu calul năzdrăvan și readuce oastea asupra lor, alungîndu-i 
peste graniță (65, p. 59—63). Din cetăţile Jidova și Grădiște, 
tătarii au fost alungați de oastea lui N.V. în timpul nopții, 
folosind formule de recunoaștere. Simţind altă dată că tătarii 
înaintează pe cursul Dimboviţei, N.V. construiește un dig pu- 
ternic din piei de bivol prin care a „oprit toată apa Dimboviţei“. 
Tătarii, crezînd că e o cetate în fața lor, au atacat digul, spărgînd 
pieile și au pierit înecați toți, gemînd lîngă satul numit, de 
atunci, Gemenea. Altă dată, N.V. a construit un zid prin care a 
barat Dimboviţa la Cetăţeni, iar peste lac a întins un pod de 
piei de bivol la casele soției din Malu Doamnei. Tătarii năvăli- 
tori și-au pus tabăra chiar în albia secată, iar N.V. a ridicat 
stăvilarele, înecîndu-i pe toţi (ibid., p. 67—80). 

3. Uneori, N.V. a trebuit să fugă dinaintea tătarilor în ceta- 
tea Cetăţuia. Fiindcă Dîmbovița avea apele mari, N.V. a întins 
peste ea un pod de piei de bivol și s-a adăpostit cu oastea la 
Cetățuia (66, p. 48—53). Silit de mulțimea tătarilor să fugă, 
N.V. și-a ascuns soția după o stîncă pe malul Dimboviţei, 
iar el a trecut munții. Tătarii au găsit ascunzișul ei și doamna 
s-a aruncat în Dimboviţa, stînca numindu-se de atunci Piscul 


266 


Doamnei (ibid., p. 47—48). Altă dată, N.V. a fugit spre Banat 
și a poposit în Obirșia-Cloşani. Acolo a tăiat pe paharnicul care 
îl rădea fiindcă i-a cerut sîmbria tocmai în pribegie. Un om l-a 
trecut în spate „legat la oichi“ peste apele Cernei și, ca răsplată, 
N.V. i-a dat hrisov de stăpînire asupra satului (39, p. 232). 

4. Ca să populeze țara după ce a alungat pe tătari, N.V. 
a făcut un tîrg „de scule femeiești, dincoace de brazda Moldovei, 
ca să vie femei din Moldova“. În toiul tirgului, voinicii s-au 
repezit și şi-au luat neveste moldovence. Cînd au venit moldo- 
venii cu oastea să le elibereze, femeile n-au mai vrut să plece 
de la soții lor (65, p. 63). 

5. Multe legende povestesc chinurile și moartea tragică a 
soției lui N.V. Ea își avea locuința în muntele Doamnele, de 
unde vorbea cu soțul din cetate „prin ajutorul buciumului“ 
(ibid., p. 77—78). Ea a construit o biserică „de legea ei“ în 
absența lui N.V. Aflînd de întoarcerea lui, ea fuge și se îneacă în 
Rîul Doamnei în dreptul satului numit de atunci Domnești 
(99, VI, p. 238—239). N.V. a ordonat distrugerea bisericii 
Sîn-Nicoară, zidită de soția lui, punînd tunurile în bătaie înainte 
de a fi terminată (66, p. 54—55). Ca să nu fie prinsă de tătari, 
ea a fugit pe un afluent al Dîmboviţei, numit de atunci Va- 
lea Doamnei, iar din Colțul Doamnei deasupra acelei văi s-a 
aruncat cînd i s-a părut că soțul ei a fost omorît de tătari (ibid., 
p. 55—56). S-a înecat în vreme ce se scălda cu voia lui N.V. 
(68, p. 31). 

6. Lui N.V. i se atribuie o sumedenie de întemeieri de sate 
prin danii: Botești, Dobrești, Țigănești, Negrești, Zgripțești, 
Fureşti, Priboieni. În Domnești şi-a făcut conac în trecerile 
sale de la Cîmpulung la Curtea de Argeș (66, p. 51, 60). 
Mai numeroase sînt construcţiile ce i se atribuie: cetatea şi 
palatul de la Cetăţuia, biserica din Dragoslavele, cetatea din 
Dragoslavele, biserica din Corbi, mănăstirea Vierăș, cetățuia 
din Schitu-Golești (65, p. 64—82), mănăstirea Tătărești de pe 
Teleorman (66, p. 51), apoi mănăstirea Negru Vodă și cetatea 
din Cîmpulung, schitul și palatul din Cetăţeni, cetatea din Rucăr 
etc. (68, p. XIX—41). În toponimia regiunii Argeș-Dîmboviţa se 
întîlnesc mai multe denumiri cu N.V. (66, p.56—60; 65,p.67—85). 

7. N.V. a adus porumbul din Țara Ungurească printr-o 
stratagemă: s-a dus acolo cu o sută de curcani pe care i-a îndo- 
pat cu porumb, iar la întoarcere i-a tăiat, scoțîndu-le boabele 
din guşi pentru a le semăna (65, p. 66—67). 


267 


8. N.V. a avut frate pe Mircea Ciobănașul, fără să-l cunoască. 
Cînd N.V. dispune să ia o parte din turmă, iar două să le dea 
stăpînilor, aceștia se revoltă și Mircea îi decapitează. N.V. 
vrea să-l spînzure, dar Mircea îi arată dovezile de frate și e 
grațiat (05, p. 69—74). 

9. De la N.V. ar fi rămas multe comori, ascunse încă în 
pămînt. În cula din cetatea lui N.V. „a pus oale cu bani și peste 
ele a tencuit, ca să nu se cunoască“, iar în clopotnița din Schitu 
din Cetate „au fost comori“. De asemenea, în peștera din ceta- 
tea lui N.V. „sunt ascunse comorile lui Negru Vodă: felurite 
odoare, pietre scumpe, mai multe care de bani“. Dar locul unde 
sînt ascunse „nimeni nu-l poate ști“ (65, p. 83—84). 


Oaie. După o legendă, o. vroia la început să dea o vadră de 
lapte, dar a cerut în schimb de la Dumnezeu ca atunci cînd va 
lovi ciobanul cu piciorul, acesta să moară. Dumnezeu nu s-a 
învoit, lăsînd ciobanul să fie mai mare peste ele (52, p. 1174). 

În basmele despre animale, o. apare sporadic. Cîteva variante 
ale tipului AT 123 au ca protagonistă o. Ea are „trei fete (oiţe)“ 
care deschideau ușa numai la vorbele ei (35, p. 88). Uneori, o. 
e năzdrăvană și închide ușa bordeiului în care se află cele două 
miele, cerîndu-le să deschidă numai la vorbele ei (86, p.366— 
367). Un om lasă în pădure o. care nu i-a fătat şapte ani. 
0. se prinde frate de cruce cu vulpea și cu lupul. Cînd lupul 
vrea să o mănînce, vulpea îl obligă să jure, cu laba într-o des- 
picătură, unde rămîne prins (12, I, p. 532—533). 

n basme, o o. rămîne în urmă de turmă. Ciobanul îi zice 
„bir, oaie și îi dete cu piciorul, oaia rămase îndată grea“. Peste 
nouă luni, naște un băiat năzdrăvan, Petre (AT 301 B). Zmeii 
îl omoară, dimpreună cu Sfarmă-piatră și Strîmbă-lemne. 0. 
vede „batista picată cu sînge“ și pleacă în căutarea lor. Îl 
învie întîi pe Petru, acesta cere să-i învie și frații de cruce, deși 
știa că atunci ea va muri. O. îi învie și pe ei, apoi moare (4, 
p. 128—130). Dumnezeu și Sf. Petru prefac unica o. a băiatului 
într-una năzdrăvană. La sfatul ei, seamănă pe luncă oasele 
mielului mîncat și acestea se prefac într-o turmă mare. Ducîn- 
du-se la biserică, ride de diavolul ce întindea pielea cu dinții ca 
să poată scrie păcatele oamenilor și devine și el păcătos. O. 
năzdrăvană nu mai vrea să vîre o.la strungă, el o înjură și 
ea devine însărcinată. Naște un copil năzdrăvan, Fiuţu Oii 
(60, III, p. 56—60). Un om sărac pleacă în lume cu o o. Fiindcă 
laudă toate lunile (AT 503), o. devine năzdrăvană și e înconju- 
rată de o turmă mare de o. pe care ea „le mulgea, singură făcea 
brînză, singură le păștea, el şedea numai ca un sfînt“ (52, p. 1192). 
Cînd ajunge cu turma la Mama Pădurii, aceasta frige pe cei doi 
frați mai mari (AT 1137). Cel mai mic scapă după sfaturile o, 


269 


năzdrăvane, ascunzîndu-se în piele de berbec, iar cînd Mama 
Pădurii face un lup de fier din firul ei de păr, o. se luptă cu el 
și omul se întoarce teafăr cu turma (ibid., p. 1193). Un băiat 
izbutește să pască cele trei o. ale unui sihastru, fiindcă sărută 
capul o. decapitate care se prinde la loc și o. învie. Drept re- 
cunoştinţă, o. îl duce în lume, apoi revine la sihastru. Pentru 
că i-a păscut o., sihastrul îl dăruiește pe băiat cu cornul din care 
vor ieși cirezi de vite (ibid., p. 1232—1235). 0. năzdrăvană 
își hrănește stăpînul, scuturînd din ureche „o masă și i-o dat de 
băut şi de mîncat la stăpînu-su“. Împreună cu celelalte animale 
năzdrăvane răpune balaurul din fîntînă (AT 300), apoi îndepli- 
nește sarcinile grele primite de stăpîn (v. Probele pețirii). Cînd 
stăpînul este tăiat în bucăţi, o. le adună și contribuie la învierea 
lui (5, I, p. 198—207). Pentru că fratele mai mic a ridicat în 
brațe o. tigaie, aceasta îl ajută să aducă iarbă și apă de pe 
lumea cealaltă și e răsplătit de stăpînul lor cu cornul abundenței 
(84, p. 37—40). Băiatul care a slujit un an de zile pe o mînă 
de orz, o pierde la un popas, fiind ciugulită de un cocoș. Fiindcă 
un berbec îi omoară cocoșul, băiatul pleacă cu berbecele, dar 
toți cîți îi ating lîna, rămîn prinși de el (AT 571). Abia cînd 
ride fata împăratului care nu mai rîsese pînă atunci, se desfac 
toți cei lipiți de berbec (52, p. 1162—1163). Dracul (zmeul) 
momește copiii la curţile lui ca să le dea în schimb pe turma 
lor nişte o. cu lîna de aur (AT 1137). Cel mai mic scapă vîrîn- 
du-se în pielea unui berbec (5, II, p. 502—506). Unul din 
frații săraci dorește să aibă o turmă de o. (AT 750 D). Dumne- 
zeu şi Sf. Petru călători îi îndeplinesc dorința, căci mergînd la 
locul indicat, află „o turmă mare de oi și numa a lui îs oile“ 
(5, II, p. 481). Dar fiindcă ciobanul nu este ospitalier cu bine- 
făcătorii lui, „oile sbrr| se fac cioare și se înalță în văzduh ... 
oana rămîne cu bita în mînă și cu buzele umflate“ (60, IV, 
p. 74). 

În unele variante ale basmului AT 563, Dumnezeu dăruiește 
omului sărac un miel care la comanda „scutură-te, berbecel ... 
scoate numai aur din el; din lîna lui numai aur“ (5, II, p.346). 
Temporar, actanţii din basm sînt metamorfozați în miei sau 
berbeci. Copilul fugit cu soră-sa în pădure de tatăl canibal bea 
apă dintr-o urmă de berbec și se preface în berbec. După ce 
soră-sa este înecată de o servitoare care îi ia locul, berbecul îi 
ducea copilul în coarne ca să-l alăpteze (52, p. 1023—1024). 
În altă variantă, din copilul ars sare o scînteie în tărîțe și o. 


270 


care le-a mîncat, a născut un miel cu lîna de aur. Un maț al 
mielului se preface în copil (ibid., p. 1024). Copiii cu părul de 
aur în peripeţiile lor (AT 707) suferă și metamorfozarea în 
miei. După ce au fost îngropați, răsar din ei „doi brazi de aur“. 
La instigarea impostoarei, brazii sînt tăiați și prefăcuţi în scîn- 
duri, iar acestea arse. Două scîntei sar în făină și o. care o 
mănîncă a fătat „un berbecuț și o mieluță cu lînele de aur“. 
Aceștia sînt tăiați, dar din două bucățele de maţe scăpate pe 
apă se nasc iarăși „un băiețaș și o fetiță cu părul de aur“ (99, 
IV, p. 72—73). 

În snoave Păcală cioban la o., le cîntă din fluierul fermecat 
încît joacă tot timpul în loc să pască. Cînd e trimis să le pască 
în interiorul unui loc îngrădit cu zid, Păcală le taie și le aruncă 
peste zid. Ca să facă stăpînului o cărare cu o călcătură moale 
și una tare, Păcală taie o. și le așază alternativ cu spinarea 
deasupra și dedesubt (S. 3000). Doi hoți vor să fure țapul 
popii și banii din biserică. Dascălul îl duce pe preot cu sila la 
biserică şi îl aruncă jos. Hoţul, crezînd că e complicele cu ber- 
becul, îi ordonă să-l jupoaie. Popa, îngrozit, fuge (S. 58309). 
Țiganul a primit de la naș o o. pe care o duce de coadă. Un 
român îi spune că dacă o va chinui, oaia îl va bea. Cînd o. 
începe să behăie de durere, țiganul crede că vrea să-l bea și o 
omoară cu ciocanul (S. 5860). 


Ochilă v. Tovarășii năzdrăvani 
Ogar v. Cîine 


Oglindă. 0. cu puteri miraculoase se întîlneşte în cîteva 
basme fantastice. Ea poate arăta unde se ascunde peţitorul (AT 
329; v. Probele pețirii). Fata împăratului poseda o o. în care 
putea vedea cele mai îndepărtate lucruri și ființe, văzute sau 
nevăzute, pe care i-o dăruise o zînă la naștere (81, p. 84—85). 
Cel mai adesea, mama vitregă are o o. care îi arată pe cea mai 
frumoasă femeie (AT 403, 709). De la ea, împărăteasa află că 
Naranza „seamăn pe lume n-are — nici sub lună, nici sub soare!“ 
După ce e cruțată de călău și primită de zmei ca sora lor, o. 
îi dă împărătesei același răspuns (89, p. 108—114). Vitrega 
află de la o. că fata persecutată a scăpat de la moarte și are un 
copil; o preface în pasăre (42, p. 517). Uneori, o. are puterea 
de a chema patru zmei care îl slujesc pe stăpînul ei. Băiatul 


271 


a primit-o de la nașul său Hai-Hai din fîntînă (AT 325), se uită 
la nevoie în ea și cei patru zmei apar dintr-odată pentru a-i 
îndeplini orice dorință (18, p. 40—43). Altă o. e în stare să 
ia toată puterea voinicului. Aripă-frumoasă află că este un 
„viteaz mai mare“ ca el, doar „îţi arată o oglindă şi-ţi ia puterile 
și frumsețea“ (60, III, p. 77). Dintre cei trei frați care peţesc 
pe fata împăratului, unul avea o o. „ce arăta pe cine doreai“ 
(41, I, p. 522). 

În unele variante, o. se poate transforma în obstacol. Într-un 
basm aromân, fugarii fură din casa zmeului un urcior, un piep- 
tene și o o. Cînd aruncă o. înapoia lor, aceasta se preface în- 
tr-un „munte rîpos“ (LXXXIII, p. 356). În alt basm aromân, 
fratele este momit de soacra asasină (AT 707) să aducă, între 
altele, și o. la miei (ibid., p. 411). Saveș ajunge într-o ţară unde 
o. era necunoscută și oamenii „ca să se oglindească aveau în 
casă cîte-un ciubăr plin cu apă“. Saveș primește pentru o. 
cu care își încărcase corabia tot atît aur de la împăratul acelei 
țări (33, p.73). 


Ou. După o legendă, un o. năzdrăvan era închis într-o ladă. 
Un om care-i știa însușirile, l-a scos din ladă și o. „s-a făcut 
apoi soarele pe cer“ (52, p. 420). 

În basmele despre animale, o. apare ca personaj principal, 
alături de alte animale, pornite în călătorie (AT 130 și 210). 
Cînd înnoptează în casa străină, o. se așază pe vatra focului, 
iar la venirea proprietarului, explodează și e socotit de acesta 
detunătură de tun (5, I, p. 140). Baba coace o. pe vatră, lupul 
sare pe fereastră și se apropie de el, o. explodează, orbindu-l 
cu cenușă (5, I, p. 141). 

În basme, sporadic, o. conține blestemul care a prefăcut 
orașul întreg într-o moară, unde a fugit soția în piele de broască 
(AT 402). Eroul spintecă boul năzdrăvan, apoi rața și ia cele 
două o. Cînd eroina trîntește unul de pămînt, dispare blestemul. 
„Pe locul cela s-a făcut tîrg așa de frumos și o împărăție mare“ 
(52, p. 991). Uneori, puterile zmeului (AT 302) se află în o. 
(v. Puteri). Într-o lădiță de sub prag „se află trei ouă. Acele 
ouă sînt puterile mele“ (3, p.20). Balaurul intrat în tînăra 
soție (AT 507) a lăsat în ea trei o. din care s-ar fi născut balauri. 
Piticul frate de cruce le scoate, salvînd cei doi soți (86, p. 148). 
Pentru a-i lua soția frumoasă, împăratul îl trimite pe protago- 
nist să-i aducă o. de aur. Dar o. sare din ladă în capul împăra- 


272 


tului, omorîndu-l pe loc (LXXXIII, p. 280). Bătrinul dăruiește 
voinicului un o. în care se afla un cal năzdrăvan și haine (7, 
p. 139). Găina năzdrăvană ouă în fiecare zi și o. scumpe sau de 
diamant (AT 567 v. Găznă). O. fermecat din porumb preface 
zmeoaica în femeie obișnuită (52, p. 992). 

n povestea cumulativă AT 2022 B, șoarecele sparge o. 
babei. Aceasta începe să-l bocească și i se asociază la bocit 
pe rînd poarta, scroafa, copacul, stiglețul și fîntîna (52, p. 419). 
Iepurele năzdrăvan învață pe stăpînul lui să arunce în sus o. 
găsit. „Cînd l-o aruncat, o vinit tri oameni de fier: Ce-i, stă- 
pîne Constantine?“ (5, I, p.411). Voinicul plecat după Ileana 
Cosînzeana primește un o. de argint, apoi un o. de aur „cînd 
îl învîrtea ... între degete, îi sta gata calul înșăuat, gata cu 
paloșul și hainele de aur“ (7, p. 140). 

Finul refuză o. primit ca dar de la naș. Acesta îl duce înapoi 
și-l pune sub cloșcă. Se îmbogățește succesiv, din puica ieșită 
agonisind porci, oi, vite pe care le dă apoi ca dar finului la 
nunta acestuia (52, p. 426—427). Unui flăcău îi vine norocul 
printr-un o. luat de la nişte copii care se certau pentru el. Un 
boier oferă o sumă enormă pentru el, deoarece aflase că tatăl 
băiatului era fratele lui și suma reprezenta partea lui de moş- 
tenire (82, p. 95—98). 

n snoave, tiganul clocește un bostan despre care i s-a spus 
că ar fi o. de cal. Ridicîndu-se de pe el, bostanul se rostogolește 
pe coastă și stîrnește un iepure dintr-o tufă: țiganul crede că 
a fost mînzul ieșit din o. clocit de el (52, p. 429). 


Pajură. 


După legende, ea nu mai îmbătrînește niciodată, fiindcă a 
izbutit să fure crucea de la „fintîna lui Iordan“; cînd ajunge 
la 30 de ani, se duce şi se scaldă în Iordan, reîntinerind (LIII, 
p. 293). Vulturii singuri se pot ridica pînă la vîntul turbat, 
care însă îi doboară, aducînd cu ei turbarea pe pămînt (ibid., 
p. 144). Ei adulmecă înaintea lupului care n-ar avea miros, 
împărțindu-și apoi prada (52, p.443). Iniţial au fost copiii 
unei văduve. Hămesiţi de foame, mîncau aluatul de pe lopată, 
iar mama lor i-a blestemat să se prefacă în p. „pe munții cei 
mai înalți“ (44, I, p. 154). 

Într-un basm despre animale, vulturul își îneacă cei doi 
pui cînd îi promit că ei îl vor trece peste apă cînd va fi bătrîn 
(AT 244 C*). Îl trece peste apă numai pe al treilea care nu 
promite, „că și eu voi avea copiii mei“ (52, p. 443). 

P. e pasărea puternică din basmele fantastice. Ea izbutește 
să răpească fete și să le ducă la mari depărtări. O p. din slujba. 
unei babe fură o fată de împărat pe care o va elibera eroul 
care o sileşte pe p. să se dea în vileag: „eu aicea fac fete frumoase 
și feciori. frumoși“ (5, II, p. 320). La curțile p. se aciuează o: 
fată fugită de fratele incestuos. Se împrietenește cu fata p. 
cu care apoi fuge (7, p. 113—123). O p. uriașă are copii cu un 
zmeu, la urmă un copil cu un pămîntean pe care îl iubea mai 
mult decît pe ceilalți. Cînd acesta se însoară, p. îi persecută 
soția, dîndu-i sarcini grele (v. Sarcini de pierzanie), pe care ea 
le îndeplinește cu ajutorul soțului. La urmă, fug amîndoi, p. 
îi urmărește, dar ei aruncă peria, cutea și pieptenele ce se fac 
codru, stîncă și apă. P. se înduioșează și-i binecuvîntă să tră- 
iască în pace (52, p. 444—445). O p. are o fată care se împrie- 
teneşște cu o fată fugită de fratele său ce vroia s-o ia de nevastă. 
Apoi amîndouă fug de la curțile p. Aceasta le urmărește, fuga- 
rele aruncă cutea, peria și năframa. Scăpate de urmărire, fata 


214 


p. aruncă în fîntînă pe cealaltă, apoi se îneacă și ea. Din ele 
cresc doi paltini (LXXXIII, p. 703). Un vultur răpește o fetiță 
ce plingea și o duce în cuibul său, unde o creşte alăturea de puii 
lui, ră ce devine mare și e pețită de fiul unui împărat (59, 
P. 194). În alt basm, el hrănește un copil lepădat într-un pom 
pînă devine flăcău (LXXXIII, p. 490). Un vultur uriaș rămîne 
singurul supraviețuitor dintr-un război cumplit al animalelor 
(AT 537). Silește pe un om să-l ducă acasă și să-l hrănească, 
mîncîndu-i toate vitele. Drept răsplată, îl duce în împărăția 
lui unde îi dă „nuca seacă dintre căpătiie“, din care pot ieși, 
la dorință, cirezi de vite (85, p. 21—30), sau un inel care îi 
îndeplinește orice dorință (5, II, p. 140). Fiindcă i-a dat de mîn- 
care un bou, vulturul îl duce pe Trifon hăbăucul la tatăl șerpilor, 
sfătuindu-l să ceară „mărgeaua de după măsea“ care de ase- 
menea îi îndeplinea orice dorință (60, I, p. 3—4). În mai multe 
basme, vulturul apare ca auxiliar de seamă al eroului. Uneori, 
printre animalele-cumnaţi (AT 552) se întilnește și vulturul 
care îi arată unde se află nevasta furată de zmeu (60, III, 
p. 45—46). Cel mai adesea, p. scoate de pe tărîmul de jos eroul 
lăsat acolo de ortacii infideli (AT 301 B). Eroul omoară balau- 
rul care îi mînca întotdeauna puii și drept răsplată, p. îl scoate 
pe tărimul de sus, după ce i-a pregătit o merinde fabuloasă: 
12 care de carne și 12 cuptoare de pîine (79, p. 87), 18 burdu- 
furi cu apă și 30 berbeci (61, p. 128) etc. La fiecare întoarcere 
a capului, eroul îi dă cîte o dărabă de carne sau piine. Aproape 
de ieșire, se termină proviziile și eroul își taie o bucată din 
tălpile picioarelor — sau şi din pulpe și de la subțiori — și de 
atunci ar fi rămas corpul omenesc cu atari adîncituri. Uneori, 

Li vomită bucătura ultimă și eroul și-o lipește la loc (79, p. 87). 

În chip similar îl duce pe Solomon la cer, de unde ia un fluier 
de aur (52, p. 969). P. mai răsplătește pe erou pentru uciderea 
balaurului ce-i mînca puii, dăruindu-i un mînz năzdrăvan „de 
la iapa babei de la Breaza“ (42, p.552). Trei vulturi previn 
pe tovarășul mirelui de nenorocirile ce îl așteaptă (AT 516; 

12, II, p. 152). Rareori, în vultur se află ascunse puterile zmeului 
(AT 302), Viliș viteazul îl învinge cu ușurință (81, p. 81). Într-o 

variantă a basmului AT 325, diavolul se preface și în vultur 
ca să poată urmări pe fostul ucenic prefăcut în porumbel 
(LXXXIII, p. 378), sau ca să se poată cobori prin turnul înalt 
care a crescut în jurul copilului promis lui („neștiutul“ de acasă) 
pentru că i-a ajutat tatălui să scoată carul (LXXXII, p. 224). 


275 


Un vultur răpește pe rînd copiii împărătesei pe care-i ducea 
la vizuina lui (82, p. 14). Vulturul răsplătește pe erou cu o pană 
miraculoasă care îi îndeplineşte orice dorință (AT 449). Cînd 
soția necredincioasă i-o dă ibovnicului care îl preface în cîine, 
tot vulturul îl sfătuieşte cum să o recapete, prefăcîndu-l în mîț 
(5, II, p.82). Incidental, vulturul șchiop e călăuza soției care 
își caută soțul (AT 425) pînă la curţile acestuia (52, p. 956). 
La moara Ilenei Cosînzenei p. duc făina. Cînd măcinișul era. 
gata, „veneau de la curțile Ilenei, tot la două săptămîni opt 
pajure uriașe și se lăsau din zbor la moara din prăpăstii. Aci 
li se punea la fiecare pe spate cîte patru saci plini cu făină. 
Apoi se înălțau în sus și duceau făina la palaturile Ilenei“ (59, 
p. 172). Uneori, vulturul ajută Cenușşereasa să aleagă sacul de 
bob (79, p. 212). O p. vine mereu să mănînce pe un flăcău, dar 
e învinsă de o păuniță. La urmă, e omorită cu o buruiană (52, 
p. 1143). O p. ajutată de vulpe, lup și urs, răpește fata unui 
împărat pentru stăpînul ei, iar cînd aceasta e readusă la curtea 
tatălui, ea o răpește iarăși în zbor, apoi spionează din zbor 
manevrele armatei ce vrea să elibereze fata și o atacă cu bolo- 
vani (5, II, p. 221—229). 


Păcală. I. Erou predilect al snoavelor românești, cunoscut 
și sub alte nume: Pepelea, mai rar Ivan în Moldova, Ianoș 
în Transilvania. P. întruchipează istețimea populară: omul 
inteligent, cu inimă deschisă și în același timp abil să facă 
față situaţiilor critice. El părtinește pe cei asupriți, ajutîndu-i 
să scape de oprimări sau răzbunîndu-i fără cruțare. El e cores- 
pondentul în snoave al lui Făt-Frumos din basmele fantastice. 
k jurul lui P. s-au ciclizat o seamă de episoade, a căror înlăn- 
țuire are o slabă intenție biografică, deoarece ele pot circula 
şi independent, aşa cum le consemnează culegerile de snoave. 
Doar episodul cu împărțirea moștenirii părintești ocupă locul 
prim în înşiruirea naraţiunilor, deși pe alocuri e înlocuit cu cel 
despre cei trei fraţi orfani în căutarea unui stăpîn. 

Ciclul P. (S. 3000) începe de obicei cu împărțirea unei vaci, 
singura moștenire a celor trei frați. Decid să construiască cîte 
un grajd și în care va intra vaca, la acela va rămînea. Cei doi 
fraţi își fac grajduri de bîrne, P. face doar un umbrar de frunze 
și vaca e atrasă de acestea. El vinde vaca unui copac pe care 
îl taie și găseşte la rădăcina lui o comoară din care ia numai 
prețul vacii. Fraţii revin și duc comoara, împart galbenii cu 


216 


banița împrumutată de la popa. Acesta îi spionează de la fe- 
reastră și P. îl omoară, apoi îl anină în pomul vecinului, de unde 
e doborit cu o lovitură. Vecinul crede că l-a omorît el și îl pune 
pe popă în căruța unui pescar (AT 1537). Acesta îl aruncă 
jos și, crezînd că l-a omorît el, îl așază pe o scîndură să plu- 
tească. Nişte vînători de rațe îl împușcă și popa cade în apă. 
Cei trei frați fug, P. luînd cu sine rîșnița sau ușa casei. Noaptea 
o petrec într-un copac din pădure, la poalele căruia vin niște 
hoți sau negustori. P. scapă rișnița (ușa), cei de jos fug speriaţi, 
lăsînd bogăţiile sau prada pe care le iau cei trei frați. P. ia 
sacul de tămîie pe care îl aprinde după ce se desparte de frați. 
Dumnezeu îl răsplăteşte cu un fluier sau cimpoi miraculos, 
la ale cărui sunete joacă atît oamenii, cît şi animalele (AT 592). 
P. intră servitor la un bogat ca să-i păzească caprele. Ca să 
arate voioase, cum cerea stăpînul, P. le taie parte din buză, 
părînd că vor să rîdă. Apoi intră slugă la un popă care, în unele 
variante, batjocorește pe cei doi frați ai lui P., făcînd învoiala 
cu ei ca să i se taie nasul (sau trei fișii de piele pe spinare) 
celui care se va supăra, sluga pierzînd și simbria. E trimis la 
cîmp cu o piine și un caș din care să mănînce, dar să le aducă 
întregi: P. le scobește miezul, apoi lipește la loc coaja. Trimis 
cu oile să le pască „peste zid“, el le taie și le aruncă peste zid, sau 
le cîntă din fluier, încît joacă mereu. Popa care îl pîndea dintr-un 
mărăcine, se apucă şi el la joc, rupîndu-și barba și hainele. Preo- 
teasa joacă și ea în pod pînă cade și moare. În alte variante, P. 
face instrucție cu porcii, apoi cu caprele popii. Acesta îl pune 
să-i facă un pod de la biserică pînă acasă cu o călcătură moale 
şi una tare, P. taie oile (sau caprele) și le așază alternativ cu 
spinarea în sus sau dedesupt, sau jupoaie vitele şi le întinde 
pieile. Popa îl lasă să facă ce face vecinul, el descoperă casa 
spărgînd țiglele, apoi dă cu o bîtă în capul preotesei, omorînd-o. 
Popa îl trimite în pădure după lemne, un lup și un urs îi mă- 
nîncă boii, P. îi prinde la jug și aduce cu ei carul. Trimis apoi 
la război, el omoară dușmanii, lovindu-i cu calul popii care 
moare din izbituri și e adus în spate acasă, unde e proptit în 
bîte. Popa mîngiindu-l, îi înlătură o bîtă și calul mort cade pe 
el, rupîndu-i un picior. P. e trimis apoi la moara dracilor cu saci 
de cenușă să-i aducă făină. P. orbește pe un drac, spunînd că 
se numește „Singur eu“ și scapă de răzbunarea celorlalți care, 
învinuiți că i-au schimbat grîul cu cenușă, îi dau făină în loc. 


277 


P. e pus să gătească mîncarea, în care să nu lipsească pătrunjel 
şi mărar, el taie cei doi cîini cu acest nume și îi vîră în supă. 
Primește apoi ordin să „curețe“ copilul în fașă, el îi scoate 
măruntaiele şi îl atîrnă într-un par să se usuce. P. e trimis să 
împrăștie gunoiul din car acolo unde se va opri cîinele. Cum 
acesta s-a culcat lîngă un tău, P. aruncă tot gunoiul în apă. 
Ca să scape de el, popa se decide să fugă, dar P. se vîră în sacul 
cu cărțile. Noaptea la popas, popa crede că îl aruncă în apă, 
dar P. a schimbat locul cu fiul (sau soția) popii. Cînd află. 
aceasta, popa se supără și P. îi taie nasul (sau trei fîşii de pe 
spinare). În alte variante, el omoară preoteasa urcată în pom 
să cînte ca cucul, întrucît angajarea lui expira la „cîntatul 
cucului“. Plecat cu sacul popii, P. îl umple cu mușchi alb, apoi, 
întîlnind o nuntă, îi face pe nuntaşi să plece după lînă, iar el 
se substituie miresei și noaptea fuge, legînd în locul lui un țap. 
P. e arătat uneori căsătorit, dar își omoară copilul în scaldă, 
spărgîndu-i un buboi din cap și soția îl alungă, după ce mai 
întîi P. i-a făcut o seamă de lucruri pe dos (v. mai jos). Apoi 
își ia a doua soţie, o văduvă bogată. Oamenii din sat, invi- 
dioși, i-o omoară. El o duce în căruță proptită ca vie pînă la 
oraș să-i dea în judecată. În drum, fiindcă nu fereşte, un boier 
îi pălmuiește soția, care cade jos. Crezînd că a omorit-o, îi dă 
zece mii galbeni. Ţăranii, aflînd de atare bogăţie, își omoară 
și ei nevestele și le duc la oraș, dar sînt bătuți. Ca să se răzbune, 
sătenii îl viră într-un sac să-l înece, dar P. momește pe un cio- 
ban să-i ia locul, minţindu-l că el n-a vrut să fie primar. Cînd 
îl văd pe altă uliţă cu o turmă de oi (sau ciurdă de vaci), se 
aruncă toți în apă ca să adune și ei vite. În alte variante, con- 
flictul cu sătenii a izbucnit de la vaca de lemn a lui P. pe care 
au ars-o. P. a cîștigat o vacă în locul celei de lemn, sătenii i-o 
taie, el pleacă cu pielea în lume și o vinde ca bună ghicitoare 
(AT 1535). Văzîndu-l cu atîți bani, sătenii își taie vitele, apoi 
se răzbună pe P. umplindu-i curtea (sau casa) de gunoi (sau 
excremente) pe care P, îl duce în butoaie, iar la popas pretex- 
tează că i s-au furat banii împărătești și boierul îl despăgu- 
beşte. Țăranii pleacă și ei cu excremente la tîrg, dar sînt bătuţi 
și decid să-l arunce pe P. în apă; acesta schimbă locul cu văca- 
rul, ca mai sus. În cele din urmă, P. se preface mort ca să vadă 
ce zice lumea (sau ca să scape de Tîndală cu care trebuia să 
mpartă banii). Noaptea, vin niște hoți în biserică, P. îi sperie 


218 


și îi rămîn lui banii. Dă creditorului numai 2 galbeni și hoţii 
auzindu-l vorbind, cred că au înviat morții și fug mai departe. 

Unele variante îl arată pe P. slugă la popa pînă vor urla 
lupii în vatră (S. 3002). Preoteasa devenind ibovnica prima- 
rului (sau a dascălului), P. le dejoacă întîlnirile. În unele va- 
riante, el leagă boul cu un ștergar şi preoteasa crede că e ibov- 
nicul ei. P. insistă să ducă restul de plăcinte (sau sarmale) 
dascălului care era tot la plug și mereu aruncă cîte una. Apoi 
spune dascălului că popa ştie de relațiile nepermise cu preo- 
teasa și îl avertizează să fugă. La înapoiere, P. minte pe popa 
că dascălul ar avea nevoie de topor, popa pleacă spre el cu 
toporul și culege plăcintele (sarmalele) de pe cărare. Dascălul 
crede că culege bolovani să-l lovească și o ia la fugă. În cele 
din urmă, se declară vinovaţi și cer iertare popii. Alteori, P. 
pîndește sosirea ibovnicului și sub pretexte vine acasă, înțe- 
pîndu-l cu aracii pe care îi aruncă în pod sau opărindu-l în 
cada cu lîna. Apoi învaţă o femeie să vîndă miere drept otravă 
şi se preface mort împreună cu popa. Cînd aude ibovnicul 
urlînd ca lupul, popa îl ia la bătaie. Îndrăgostit de fata unui 
bogat care nu vrea să i-o dea, P. îi vinde casa, păstrîndu-și 
doar un cui. În cele din urmă, bogatul, exasperat, îi dă fata 
(S. 3017). Solicitat să păcălească, P. pretinde că și-a uitat 
„instrumentele“ acasă și cere calul cu care nu se mai întoarce 
(sau căruța popii cu doi cai, lăsîndu-l să țină cu umărul povir- 
nișul dealului să nu se răstoarne) (S. 3007). Slugă la un țăran, 
vinde din grîul îmblătit pentru pîine și slănină; unge toate 
părțile căruței cu unsoare; ia cuiul de la roata căruței, apoi 
leagă roata de gîtul calului pînă ce cademort (81 a, p. 599—600). 

O seamă de isprăvi sînt săvîrșite de P. în tovărășia lui Tîn- 
dală (S. 3001), cu care se păcălește reciproc, apoi se întovără- 
șesc să păcălească pe alții. Uneori, se păcălesc schimbînd sacii 
în care ar fi lînă şi nuci (în realitate mușchi și nuci pădureţe). 
Păcălesc pe o femeie să pună ștevie din care ar creşte o varză 
uriașă. Intră servitori la un popă, unul să pască vaca, altul să 
curețe grajdul. Vaca alerga mult și bălega imens, dar ei se 
păcălesc, schimbînd locurile. Apoi fură banii popii și fug. Pe 
drum, P. fuge cu banii în pădure, Tindală îl atrage prefăcîndu-se 
că duce un car cu bani. Din nou P. fuge cu banii și se ascunde 
acasă într-o groapă, lăsînd soției să spună că a murit. Tindală 
imită mugetul unui taur deasupra gropii și P. iese și în cele 
din urmă împart banii. Într-o seamă de variante, banii sînt 


279 


storși de la oameni prin debitarea unor minciuni pe care al 
doilea le verifică, scornind altele similare (v. Întrecere în min- 
ciuni). 

Prin extensiune, P. mai apare în variantele altor tipuri. 
Uneori, el e înfățișat ca prostul care înțelege ad litteram sfatul 
soției sau stăpînului: unge cu grăsime toată căruța, nu numai 
osiile, pune caii mai mici înaintea căruței, iar cei mari în spa- 
tele ei (S. 3000/136), fierul de plug îl pune în căciulă, acul de 
cusut în carul cu fîn, slănina o ține legată de o aţă, ogarul 
îl taie felii și îl pune în traistă, opărește copilul și cloșca, clo- 
cește ouăle în locul cloștii, pune căţeii Pătrunjel și Morcov 
în supă (49, p. 5—7). Alteori, urează pe dos, începînd cu „două. 
măsuri“, cît i-a spus soția cînd l-a trimis la moară (S. 3013). 

n unele variante, P. apare în locul hoțului iscusit care fură 
de la un boier boii din jug, calul și inelul nevestei (S. 3003), 
sau fură sacii de grîu, ajutat de Tîndală (S. 3004). La tîrg, 
împreună cu Tîndală (uneori cu Amăgeală), înșeală pe un om 
(sau pe o femeie), spunînd că vaca ar fi capră și o cumpără cu 
atare preț. Cel înșelat se răzbună, cel mai adesea cu căciula 
care ar plăti singură (AT 1539), sau cu vioara care ar învia 
morți, pe care le vinde cu preț ridicat (S. 3006). Alteori, P. 
ia locul prostului care face schimbul dezavantajos (AT 1415): 
boii pe o căruță, aceasta pe o secure, iar securea pe o cute 
(S. 3008), sau al celui care pretindea că a venit de pe cealaltă 
lume (AT 1540) și stoarce de la văduvă haine și bani pentru 
soțul ei (S. 3009), ori al celui care crede că va muri la a treia 
oprire a iepii și cumpără de la un birjar biciul învietor din morți 
(AT 1313, S. 3014). În altă variantă, P. pretinde că i-a văzut 
pe popă și diac în rai mîncînd și de aceea a mîncat puiul din 

* traistă (AT 1626) care trebuia să revină celui ce va avea visul 
cel mai frumos (S. 3016). Într-o seamă de variante ale snoavei 

AT 1300 C, P. este cel care deschide ochii soțului trimis după 
spumă de pe mare că soția stă cu ibovnicul (S. 3465; v. Soţie). 
Într-o variantă a snoavei AT 1381, P. își pîrăște soția că a luat 
mai mult de 20 galbeni din comoara găsită la rădăcina copacului 
căruia el i-a vîndut vaca. Soţia lui pune afară carne friptă, 
pîine și vin, spunînd că provin din ploaie. La judecată, P. 
precizează că faptul s-a întîmplat cînd a plouat carne friptă, 
pîine și vin și judecătorii constată că spune minciuni (8l-a, 
p. 670—671). 


280 


P. a trecut și în repertoriul clasei cultivate, o seamă de nara- 
țiuni despre el fiind de evidentă origine cultă. Unuia îi spune 
că și-a făcut cei trei fii: jupuitor (medic), spărgător (avocat) 
și cerșetor (popă) (S. 3018). Păcălește pe brudarul cu barca să-l 
treacă pentru un sfat aducător de cîştig: să nu se mai lase 
înşelat la fel (S. 3019). În biserică îl arde cu luminarea pe făt 
cînd umblă cu discul și culege toți banii în căciulă (S. 3020). 
P. avocat declară în tribunal că a semănat grîu fiert, ca să 
arate că din ouă fierte nu pot ieși pui, cum pretinde acuzatorul 
(S. 3023). Chemat la judecată, răspunde în doi peri (S. 3024, 
3026), iar cînd ia locul judecătorului, condamnă pe cel cu moara 
de vînt să despăgubească femeia căreia vîntul i-a împrăștiat 
făina în tîrg (S. 3025). Cînd e sfătuit de stăpîn să nu facă lucru- 
rile pe jumătate și e trimis după doctor, el anunţă și pe popa 
şi pe dricar (S. 3029). Ca soldat, mănîncă noaptea gisca friptă 
de unde cantonează, iar dimineața pretinde că totul a fost 
vis (S. 3030). Copil fiind, e crescut de o mătușă în pilde, P. 
le pune în aplicare în profitul lui (S. 3332). Cînd Tindală se face 
că nu-l cunoaște, P. spune că acesta e semn de moarte apropiată 
și obține imediat banii solicitați (S. 3033). La doctor cere oche- 
lari negri ca să poată jeli (S. 3041), iar cînd e călcat de hoţii 
care nu găsesc nimic, nu lasă femeia să țipe de rușine că e atît 
de sărac (S. 3044). P. sărac, se justifică la comisariat că cer- 
șește fiindcă focul i-a ars gospodăria (S. 3062), dar la casa 
de bilete nu vrea să stea de vorbă ca să precizeze pînă unde 
călătorește (S. 3063). Cînd are oaspeți și află că ar dori la urmă 
o cafea, el îi trimite să o bea acasă (S. 3064). După ce mănîncă 
la restaurant, soția simte o mare sete și P. explică: pentru 
că nota de plată a fost foarte sărată (S. 3069). Complimentează 
cerşetorul cu mîna întinsă pentru că a practicat aceasta vreme 
de 40 de ani (S. 3070). P. soldat se duce la teatru unde adoarme 
și se trezește tocmai cînd actorul declama că e acolo de 5 zile. 
P. sare speriat că a devenit dezertor, el avînd permisie doar 
de o zi (S. 3085). 

II. Sporadic, P. apare și în cîteva basme, unde similitudinea 
istețimii protagonistului a putut genera contaminarea. În 
unele variante despre întrecerile în puteri cu zmeul (AT 1045— 
1149), P. stoarce un butoi de bani de la cei trei zmei ca să nu 
le ducă lacul. Cînd zmeii vreau să-și ia banii, sînt înfricați de 
copiii lui P. că vor „carne de zmeu“. Apoi P. îi învinge în între- 
cerea de a se bate (cu făcălețul și cu prăjina), în fugă (cu iepu- 


281 


rele „fratele mai mic al lui Păcală“), în luptă (cu „unchiul“ 
lui P., ursul) și în aruncarea tinichelelor (fraţii lui P. așteaptă 


pe nori tinichea „să învelească luna“). Iar cînd zmeii se urcă 


totuşi în podul casei lui, el îi taie cu toporul (67, p. 192—195). 
Ca o ciudățenie trebuie semnalată și substituirea lui P. în rolul 
spînului din basmul AT 531. Nic-a Cîmpului plecat spre nașul 
său, este întîlnit de P. care se angajează ca argat, pentru ca la 
o fîntînă să-l silească să schimbe rolurile „să merg eu în locu 
tău la nănași-to ... și sâ-n da mia hainile tale ... și io să ți le dau 
p-a mele“ (XV, p. 250). 

n grupa basmelor cu minciuni, P. devine protagonistul tipu- 
lui AT 1875 dintr-o variantă probabil oltenească. Fiind închis 
într-un butoi, prinde coada lupului care și-a băgat-o în el. Lupul, 
speriat, fuge pînă se sparge butoiul, eliberîndu-l astfel pe P. 
(5.3000/143). 


Păsărilă-hăis-lungilă v. Tovarășii năzdrăvani 


Pedepse. Personajele negative sînt pedepsite felurit, după 
gravitatea faptei și în concordanță cu profilul fantastic sau 
realist al speciei narative. 

I. În legende, forma de pedepsire cea mai uzitată este meta- 
morfozarea definitivă, prefacerea vinovatului într-un animal 
sau obiect. Soarele și soră-sa, pentru că au vrut să se căsăto- 
rească, au fost prefăcuţi în doi aștri călători veșnici, fără să se 
mai întîlnească sau să se vadă unul cu celălalt (v. Soare). Hoţul 
care a furat caii (sau boii) lui Sîmpetru, a fost blestemat de acesta 
să se prefacă în pasăre care „să fie cobe rea și singur să-și spuie 
numele unde s-o afla“ (v. Cuc). Baba Dochia pentru că și-a 
maltratat nora, trimițînd-o să spele lîna neagră pînă se va pre- 
face în lînă albă sau să-i aducă fragi în timpul iernii, e prefăcută 
într-o stîncă, după cum se poate vedea în diferite locuri din 
munții noștri (v. Baba Dochia). Omul de pe Bucegi ar fi un cio- 
ban rătăcit care a înjurat cumplit pe Dumnezeu că nu mai găsea 
drumul şi pe dată a fost prefăcut în stîncă ce se vede și astăzi 
(50 a, p. 263). Popa lacom de bani s-a îmbrăcat într-o piele de 
bivol ca să sperie pe un sărac ce găsise o comoară și să i-o ia, 
dar a fost prefăcut în bivol. De asemenea, cîrtița provine din 
feciorul popii îngropat de acesta (v. Popă). Rîndunica a fost 
fată de om bogat care a vrut să fie soția unui boier și pentru că 


282 


a trădat argatului acestuia secretul scurteicii sale, a fost prefă- 
cută în rîndunică, gulerată cu roșu (LIII, p. 547). 

Pedepsirea poate fi redusă la instituirea unei metehne per- 
manente sau la expunerea permanentă a făptașului, ca să fie 
mereu pildă negativă. Fiindcă o zînă a pretins că ea „și fără aju- 
torul lui Dumnezeu... îmi voi face un castel de aur“, castelul ei 
de pe dealul Huroi a rămas neterminat, numai dărîmături, în 
contrast cu castelele din Hunedoara și Deva zidite de surorile ei 
„dacă“ le va ajuta Dumnezeu (26, p. 55—56). Albina a fost la 
început albă, dar pentru că diavolula observat că îl spionează, 
a lovit-o cu biciul peste mijloc: de atunci s-a înnegrit și s-a sub- 
țiat peste mijloc (80, p.283). La început, pămîntul era transparent, 
„tot ce era întrînsul se vedea“, dar de cînd trupul lui Avel a fost 
acoperit cu buruieni, Dumnezeu a decis să devină întunecat 
(52, p. 157). Corbul a fost la început alb, dar fiindcă s-a opus 
ca Eva să încalece pe cal (sau fiindcă nu s-a întors la corabia 
lui Noe) a fost blestemat să devină negru (v. Corb). Puii tutu- 
ror animalelor umblă pe picioare din ziua întîia, exceptînd 
copilul, deoarece la început Dumnezeu a zvîrlit puii peste casă 
ca să cadă în picioare de ceea parte, însă femeia l-a prins pe al 
ei în poală. Atunci Dumnezeu a blestemat-o ca doi ani să-și 
poarte puiul în brațe, abia după aceea să poată umbla în picioare 
(94, p. 254). Fratele mai mare care a ucis pe cel mai mic a fost 
pus în lună să fie văzut cum îl poartă în spate, ţinîndu-i căldărușa 
la nas ca să-i curgă sîngele în ea (LIII, p. 121). 

Ivirea sîngelui este de asemenea semn de pedepsire. Tră- 
dătorii care l-au vîndut pe Horea, au aflat în pîinea scoasă 
din cuptor o bucată de sînge închegat, semn că au „vîndut 
sînge nevinovat“ (6, p.5; v. Horea). Sf. Duminecă a mustrat fe- 
meia care a făcut pîine în ziua ei, încît atunci cînd a rupt din 
pîine, a curs sînge (52, p. 265). Un huțan care a împușcat anafura 
ca să aibă noroc la vînat, a văzut cum a curs sînge din ea (ibid., 
p. 342). Spoliatorii săracilor sînt pedepsiţi în acest fel: băutura 
de la sărac „se face sînge pe ceea lume și omul acela bea sînge“, 
întrucît cel sărac „poate n-a avut de sare în casă la copii și lui 
i-a dat“ (ibid., p. 903). 

II. În basme, pedepsele sînt mai variate, de la luarea vieţii 
pînă la ispășirea cu lacrimi. 

1. Cea mai frecventă este omorîrea adversarului. Forma cea 
mai drastică este decapitarea, urmată de arderea cadavrului 
și împrăștierea cenușei. Mama Pădurii care a omorît pe fratele 


.—— 


a . 


283 


de cruce este dată la cîini, iar restul „ars în foc ș-o suflat în vînt“ 
(5, I, p. 283). Surorile invidioase (AT 707) sînt pedepsite în chip 
similar: „le-a legat, le-a tocat, le-a ars și le-a suflat în vînt“ 
(5, II, p. 458). Voinicul plecat după Frumoasa Lumii este trădat 
de o servitoare şi Zâvod-Crai îl taie bucăţi, apoi îl pune în desagi 
pe cal; acesta îl duce la cumnatul său care îl învie cu apă vie și 
apă moartă. Recăpătindu-și sabia miraculoasă, ucigașul Závod- 
Crai îi cere să procedeze la fel: „Să mă tai tot bucățele, să mă bagi 
în desagi şi să mă urci pe calul meu și să-i zici «Poartă-l mort 
pe unde l-ai purtat viu»“. Dar voinicul a găurit desagii, încît 
„ici pica un os, colea o vînă“, împrăștiindu-l „peste tot locul“ 
(7, p. 128—129). Alteori, tăierea este treptată, însoțită de zvîr- 
lirea unei nuci. Soţia trădătoare este ciopîrțită „cîte-o bucăţică, 
unde cădea bucăţica, arunca și-o nucă. Ca să nu moară dintr-o- 
dată, s-o pedepsească-n așa fel încît a vrut să-l pedepsească ea 
pe el“ (5, I, p. 569—570). De obicei, bucăţile sînt vîrîte în sac 
împreună cu nucile, ca să cadă alternativ. Uneori, pedeapsa capi- 
tală constă în fărîmițarea prin alergarea cailor. Impostoarea 
(AT 707) este legată „de coadele cailor, împreună cu un sac de 
nuci, și le dete drumul să se ducă în lume, și unde cădea nuca, 
cădea și bucățica“ (41, I, p. 64). Se întîlnește mai rar chiar ruperea 
celui vinovat de către cai. Impostoarea soție este legată (AT 
403) în cozile celor patru cai neînvățaţi să fie sfișiată în bucăţi 
(81, p. 194). Tot sporadică este rostogolirea adversarului în buto- 
iul prevăzut cu cuie; cel care a pretins că a omorît balaurul 
e vîrît într-un butoi plin cu cuie și rostogolit din vîrful unui munte 
(ibid., p. 75). Fierberea în cazan este de asemeni aplicată im- 
ae care e aruncat în lapte clocotit (LXXXIII, p. 501). 

n chip similar, intriganții de la curte cad în propria cursă, fiind 

i ei pîrîți că ar rezista pe claia aprinsă care însă „i-a ars pe toți“ 
(5, IL, p. 166). Fraţii invidioși care au răpit pasărea miraculoasă 
și au vrut să-și piardă fratele năzdrăvan (AT 550) sînt condamnaţi 
de tatăl lor la spînzurătoare (81, p. 204). Zidirea vinovatului e 
întîlnită cu totul sporadic. Mama trădătoare care și-a orbit 
copilul (AT 590) este zidită într-o „cămară fără nici o răsuflă- 
toare“ (41, I, p. 475). 

În administrarea pedepsei capitale apare și legea ordaliilor, 
îndeosebi în variantele basmului AT 301, pentru a fi pedepsiți 
frații de cruce trădători. După ce Ion năzdrăvanul din lut este 
scos de pajură de pe tărîmul de jos și ajunge la curtea împăratului 
cu fetele dezrobite, el cheamă pe Strîmbă-lemne, Sfarmă-piatră 


284 


și Scutură-munţii afară din palat și aruncă paloșul în susv,dar 
așa l-a aruncat, de stelele-i făcură loc, să nu le taie, și paloșul 
s-a dus tot în sus un scopot bun, apoi s-a îndreptat în jos ca ful- 
gerul de iute şi cînd fu jos, ciors! odată tăie trei capete de uriaș! 
Apoi îl luă Ion în mînă“ (61, p. 131). Legea ordaliilor ia şi forme 
„mai ușoare, inofensive. Soţia crede că cumnatul e soțul ei (AT 
303) și el se vede silit să ceară ajutorul sabiei: „« — Pe cine nu va 
fi drept din amîndoi, să-l cresteze sabia care stă în cui». Și 
îndată sabia sări și crestă pe fată la deget, şi atunci crezu și ea“ 
(41, 1, p. 329). 

Metamorfozarea în animale apare și în unele basme pentru 
a pedepsi vinovaţii. Uneori, prefacerea în animale este defini- 
tivă. Aşa pățeşte soția necredincioasă cu amantul ei (AT 449) 
care sînt prefăcuţi în vacă și bou prinși la car și dați oamenilor 
din sat să ducă piatră, gunoi, lemne, iar „mîncare numa o dată 
pe zi să le daţi“ (5, II, p. 92). În altă variantă, soția e prefăcută 
măgăriță, iar ibovnicii ei, popa în catîr, pîrcălabul în măgar și 
țircovnicul în vacă (41, I, p. 495). Servitorul care și-a trădat 
stăpînul e prefăcut în ogar (ibid., p. 433). Popa care este nemilos 
cu cei săraci, este prefăcut în cal şi dat unui fierar să-și poarte 
cărbunii cu el (v. Popă). Cîteodată, prefacerea vinovatului în 
animal este temporară, acesta redevenind om după un răstimp 
de la un an pînă la 9 ani, în care şi-a ispășit vina. Astfel, popa 
îmbuibat de grîu și plecat în căutarea mamei grîului este transfor- 
mat în bivol, dar după un an redevine om. Alt popă mincinos 
e prefăcut bivol timp de 9 ani (v. Popă). 

O formă de ispășire a fărădelegilor multe este udarea unui băț de 
lemn sau a unui tăciune pînă ce va înverzi, va crește și va odrăsli 
fructe. Tilharul care „întrealtele omorise pe tatăl său, pe mă-sa și pe 
soră-sa“ este sfătuit să ia trei tăciuni de măr „și-i îngroapă cu 
vîrful în sus, pe culmea cea de plai și să cari de aice din vale 
în genunchi păn acolo apă cu gura să-i uzi și cînd vor odrăsli 
şi vor face roadă, să ştii că și Dumnezeu te va ierta“. Tăciunii 
se prefac în măr cu mere peste doi ani și tîlharul a început să 
înșire numele celor uciși și de fiecare nume cădea cîte un măr. 
După căderea ultimului „și el s-a prefăcut în prav“ (52, p. 1229— 
1230). După atîta caznă cu udarea bățului, lui Man-tălhar îi 
„era roasă coatele la el dă sînge, jerunţi la el“, dar bățul se pre- 
făcuse în măr „încărcat dă pădureață mîndre, coapte, galbene, 
numa atita că nu picau jos“ (28, p. 313). Vărsarea lacrimilor din 
abundență este pedeapsa acordată de obicei sorei și mamei ne- 


m ————— 


t — —— - — - 


n ge 


285 


credincioase (AT 315, 590). Mama îndrăgostită de zmeul cu care 
au plănuit uciderea fiului, e închisă de acesta într-o odaie „și 
am să pun un ciubăr, cînd l-ăi umplea de lacrimi, atunci ţ-oi 
da drumul“. Cînd se întoarce după 9 ani, „casa era plină de la- 
crimi, numai capul i se vedea şi ea era ca o umbră, ar fi murit și 
nu putea, că n-o iertase el“ (52, p. 913). În altă variantă, mama 
necredincioasă e închisă „dindu-i o sarcină de fîn să mănînce 
și 3 căzi să le umple cu lacrimi“ (ibid., p. 1221). O formă înru- 
dită este expunerea la muște după ce corpul a fost cufundat în 
miere. Sora îndrăgostită de zmeul cu care a vrut să-și omoare 
fratele, e prinsă de acesta și judecată sumar: „a băgat-o-ntr-un 
butoi cu miere și-a suit-o-ntr-un pom, care era mai înalt, acol6, 
și-a legat-o frumos și-a lăsat-o-n pomu ăsta“ (5, I, p. 176). 

Între formele de pedepsire ușoară se semnalează deposedarea 
spoliatorului de către cel împilat. Boierul hapsîn care vrea să ia 
de la argatul său boii năzdrăvani (AT 532*) este scos afară 
„din curţile lui ș-îl ţipă în stradă“, fostul argat luîndu-i locul ca 
„moștenitoriu, și el o fo boier!“ Fostul boier a sărăcit într-atîta, 
încît „n-o avut cină de o sară“ (5, II, p. 105). Boierul își dă carul 
încărcat cu grîu și cei patru boi omului sărac care și-a dat vaca 
pe o pipă, pentru că nu l-a certat soția pentru atare schimb. 
De necaz, boierul „odată o picat în vatră, o ameţit, ș-o picat în 
vatră, ş-o murit“ (ibid., p. 514—515). 

III. În snoavă, pedepsele sînt mai variate, potrivit cadrului 
realist în care se desfășoară acțiunea. Ele sînt cele curente în 
viața de toate zilele. Cea mai des întîlnită este bătaia. Pe 
alocuri, nu lipsesc nici mutilările, îndeosebi în unele snoave 
obscene despre soția necredincioasă. De asemenea, vinovatul este 
cîteodată omorît (v. Popă, Soție). Tipică snoavei este păcălirea 
agresorului, ridiculizarea lui pentru a trezi risete cît mai zgo- 
motoase (v. Păcală, Popă). 


Peşte. După legende, pămîntul se reazemă pe patru stîlpi care 
stau pe un p.; „cînd peștele clatină din coadă, atunci și pămîntul 
se cutremură“ (52, p.141). După alte legende, cei patru stîlpi ai 
pămîntului stau pe patru p. (LXVII, p. 25). Pămîntul e așezat pe 
patru p. mari „și peștii stau pe patru trestii și mai mari... cînd dau 
peștii din coadă, trestiile se cutremură și, cu dînsele, se cutremură 
şi pămîntul nostru“ (37, p. 69). Spre răsărit se află p. numit În- 
cepător „pentru că el începe toate celea ce au să le facă ceialalți 
părtași ai săi“, cel dinspre apus se numește Ascultător „pentru 


286 


că el primeşte sfaturile Începătorului“, spre miazăzi se află 
Arătătorul „pentru că el conduce soarele și-i arată calea încotro 
să meargă“, al patrulea e Somnorosul „pentru că toată ziua doar- 
me dus, iară noaptea, trezindu-se, conduce luna și stelele“. 
Cînd acești p. beau prea multă apă, pe pămînt e secetă. „Incepă- 
torul și Somnorosul suflă pe cîte-o nare foc, iar pe cealaltă gheață, 
aducînd zădufurile sau frigurile cele mari; din cînd în cînd își 
schimbă locul“ (LXVII, p. 26). La început, pămîntul s-a rezemat 
pe patru p., dar unul a fost înecat la potop. De atuncea s-a 
aplecat pămîntul într-o parte și a năvălit apa pe el (50 a, p.250). 
P. are șapte aripi de la începutul lumii. Ela cerut lui Dumnezeu: 
„dă-mi șapte aripi şi dacă mă va prinde cineva, acela să mă puie 
de viu cu ochii pe foc“. Dar omul a învăţat să-l prindă și de aceea 
îl și frige (99, III, p. 366). În mare se află un p. uriaș „pe care 
cresc buruiene, ca pe pămînt“. Acela îl alungă pe diavol în 
mare şi din lupta lor se nasc valurile (52, p. 1003). 

În basmele despre animale, p. e întîlnit foarte rar. Somnul, 
deşi are ochi mici, vede pericolul de departe (AT 253), pe cînd 
știuca are ochi mari, dar nu vede plasa întinsă şi cade în ea 
(LXXIX, p. 26). P. încearcă zadarnic să-l convingă pe porc 
să intre în apă să se scalde; ca urmare porcul „rămîne un porc“ 
ibid.). 
r3 MPRA e personaj principal în basmul cu același nume. 
Ea răsplăteşte cu aur pe bătrînul care o hrănea cu mămăligă 
și o apăra de copii, apoi cu mărgăritare și diamant. El aduce 
grindeea acasă și după un an de zile, aceasta se preface în fată 
care îi face grădină de aur, animale de mărgăritar și curte de 
diamant. Din mulțimea de peţitori, alege pe feciorul unei văduve. 
După ce învinge peţitorii refuzați, flăcăul se retrage cu soția 
în fundul mărilor la împărăția părinţilor ei, lasă acolo pe fiul 
lor moştenitor, iar ei se întorc pe pămînt (5, II, p. 34—50). 
Basmul nu e atestat în catalogul AT. Ca să răsplătească pe co- 
pilul care l-a aruncat în apă din undița tatălui său, p. se preface 
într-un om pitic care îl ajută pe băiat să găsească pietrele scumpe 
vărsate de un balaur, apoi să pețească fata împăratului din 
care ieșea noaptea un balaur (AT 507 B) și să rămînă urmașul la 
tron (86, p. 141—149). În altă variantă, soția prefăcută din p. îi 
aduce soțului cantități uriașe de p. în năvoduri și cheamă chiar 
pe împărat cu toată oastea la nunta lor. Împăratul acceptă dacă 
îndeplinește trei sarcini (v. Sarcini): să facă loc șes din două 
dealuri și să-i aducă pîine din grîul copt, să-i facă curte de diamant 


287 


și să aducă pe Dumnezeu la nuntă (v. AT 465). Cele două sarcini 
e îndeplinește soția cu ajutorul diavolului, iar pe Dumnezeu 
îl aduce soțul ajutat de cumnată-sa rață și de calul cumnat (52, 
p. 662—665). Copilul unui pescar -prinde în Dunăre o singură 
mreană care era zîna apelor și aceasta se preface în fată ca să 
nu fie spintecată. Seniorul locului se îndrăgostește de ea și îi 
dă soțului ei sarcini extraordinare (AT 465) ca să-i ia zîna. Ea 
îl ajută pe soțul ei (60, V, p. 42—52). Cu totul sporadic, soțul apare 
metamorfozat în p. (în realitate, soarele s-a camuflat în p.; 
AT 425; XV, p. 51). Metamorfozarea temporară a omului în p. 
e rară. Băiatul ucenic al diavolului (AT 325) ca să scape de urmă- 
ririle acestuia se preface în p.: fostul ucenic devine plevușcă 
(porcușor) iar diavolul p. mai mare (81, p. 144). Fata înecată 
de impostoare (AT 408) se preface în doi p. de aur. Prinși și duși 
fostului ei soț, impostoarea îi arde. Din solzul zvîrlit pe fereastră 
de o servitoare răsare un nuc sub fereastra împăratului, care este 
iarăși tăiat și ars, dar o surcică scăpată se preface noaptea în 
fata înecată (5, II, p. 8—11). P. e înfățișat ca auxiliar fidel al 
binefăcătorului său. Foarte des, el îl ajută pe erou la păzirea iepei 
năzdrăvane care de obicei în a treia noapte se preface în p. 
Cînd se gîndeşte la el, p. ajutător apare și-l duce cu el. „Haidă 
cu mine. I băgată pe fundu mării, i făcut un pește, că n-o mai 
găsești în veacu veacului. Şi io astrîng toți peștii de pe mare ş-o 
pițig și musai să iasă-afară. Şi-i pune friu-n cap și pleacă înapoi 
de unde-ai venit“ (5, II, p. 281). Flăcăul leneș eliberează un 
peștișor prins care îi face muncile dorite: cofele cu apă se duc 
singure, lemnele din pădure vin singure. Înjură fata împăratu- 
lui care ridea de el să rămînă însărcinată (AT 675). Cu 
ajutorul mărului, el e declarat tatăl copilului. Puși într-un 
poloboc, flăcăul iese cu ajutorul p., croindu-și palate (52, 
p. 960—962). P. îi face chiar pod de aramă, apoi de argint și 
de aur, cu pomi și păsări de aur pînă la curtea împăratului 
socru (5, II, p. 383). Împăratul p. îlajută pe Solomon să co- 
boare în fundul mării, cum fusese blestemat de maică-sa, adu- 
cînd de acolo „mărgăritare, pietre scumpe“ (52, p. 969). P. 
se numără printre puținele substanțe care au putere de germinație. 
Un pescar bătrîn prinde o mreană de aur pe capul căreia scria 
că făina din oasele ei e bună pentru conceput copii. Baba lui face 
o cafea din acea făină, dă împărătesei să guste. Fiindcă a gustat 
şi servitoarea, iar resturile au fost înghițite de o iapă de „o sută 


288 


și cinci ani“, nasc toate trei ființe năzdrăvane: doi băieți „cu 
părul de aur“ și un mînz năzdrăvan „tot numai cu păr de aur“ 
(5, I, p. 260—261). Alteori, eroul este născut din gustarea numai 
a ficatului unui atare p. unic: „este un pește în marea asta. Cine 
va prinde peștele cela ... va face un copil din ficatul cela“ (ibid., 
p. 383). Un p. mare are în pîntece doi copii cu părul de aur, iar 
capul este dat unui cal care face doi mînji de aur și coada unui 
cîine care naște doi cîini de aur (81 a, p. 547). În unele basme, p. 
înghit obiectele preţioase care cad în apă. Acestea pot fi recupe- 
rate prin prinderea și spintecarea lor, dar uneori le aruncă ei la 
cererea protagoniștilor. Fata îmbrăcată în băiat (AT 514) este 
ademenită în cele din urmă pe o corabie de zmeul răpitor. Dispe- 
rată, ea aruncă inelul în apă, promițînd că va vorbi cu zmeul 
cînd va găsi inelul. Zmeul îl află într-un p., dar fata se preface 
rîndunică (44, II, p. 87). Cîinele și pisica readuc inelul (sau mărgea- 
ua) miraculos dat de soţia necredincioasă amantului ei (AT 560). 
La înapoiere, cîinele scapă inelul în apă, acesta e înghițit de un 
p. Pisica umblă prin năvoadele unor pescari și găseşte inelul în 
bășica unui p. (99, VI, p. 334). Alteori, pisica pierde mărgeaua, 
aruncîndu-se după un p., iar cîinele o află și o duce stăpinului 
(74, p. 32). Pisica amenință toți p. din mare că dacă nu-i găsesc 
inelul scăpat de ea, îi va omori pe toți. Aceștia se pun să-l caute 
și-l găsesc îndată (LXXXIII, p. 640). 

O mreană are în pîntecele ei o covățică miraculoasă. Fratele 
cel mai mic care mîncase inima găinii năzdrăvane și găsea în 
fiecare dimineață o pungă cu galbeni (AT 567), e constrîns de 
măiastra ostrovului să vomite obiectul miraculos. Rămas sărac, 
intră slugă la un pescar. Prinde o mreană în care află o „covăţea 
mică de pietre“, care ori de cîte ori o ducea la gură, „era plină 
de galbeni“ (41, I, p. 239). Preotul care nu poate absolvi de păcate 
pe cel ce a păcătuit cu mama lui și a omorît 99 de popi, aruncă 
în apă cheia bisericii în care a încuiat pe păcătos (AT 6744756 
C). După ani dezile, servitoarea găsește cheia într-un p. cumpărat 
din piață (5, II, p. 441—443). 

Norocul ia uneori înfățișarea p. Un băiat sărac, neputînd 
agonisi nimic, pleacă în căutarea norocului. La un pîrîu, prinde 
un p., dar cînd vrea să-l mănînce, p. spune „că e norocul lui“. 
Băiatul îl ţine în traistă și se culcă. La sculare, vede o femeie 
lîngă el care îl îndrumează să dea peste norocul lui (52, p. 673). 
Solzii de p. au puteri miraculoase. Fratele cel mic plecat în cău- 
tarea nevestei „vede niște solzi de la un pește pe jos“. Aceștia 


289 


îi vorbesc şi îl sfătuiesc: „Ia un solz de aceștia și-l pune sub 
limbă și te vei preface în ce poftești“ (ibid., p. 1191). Ficatul 
prăjit al unui p. uriaș mîncat de mire și mireasă apără pe mire 
de a muri în noaptea nunții, cum s-a întîmplat cu alți 7 prede- 
cesori la aceeași fată (81 a, p. 682—0683). 


Pisică. După o legendă, p. s-a născut din mănușa (sau cîrpa) 
pe care a aruncat-o Dumnezeu (sau Noe) ca să astupe gaura 
făcută în corabie de șoarecele adus de diavol. „Miţa prinse șoa- 
recele și-l mîncă. Iar satana ieși din mîță numai scîntei prin perii 
ei. Şi de atunci mîÎța prinde șoareci și-i mănîncă, iar cînd o freci 
pe spate, lasă scîntei“ (64, p. 469). În viclenia ei, p. mănîncă cu 
ochii închiși, ca pe lumea cealaltă să poată jura că stăpînul nu 
i-a dat de mîncare. Ea dorește ca să moară (sau să orbească) 
toți ai casei ca să le poată lua mîncarea din mînă (LIII, p. 279). 
Din coada p. e făcută Eva. Ea a furat coasta lui Adam, Dumnezeu 
a prins-o de coadă, dar coada s-a rupt și p. a scăpat, încît el 
a fost silit să facă pe Eva din această coadă (ibid., p. 542). 
Uneori, motanul e strigoi ca și stăpînul său. Un strigoi pleca 
noaptea la hotar unde se întîlnea cu ceilalți și juca, iar motanul 
lui „era și el strigoi, el cînta din scripcă acolo“. Strigoiul îl de- 
nunță nevestei, iar motanul sare și-i scoate ochii, lăsîndu-l orb 
pentru că l-a divulgat (52, p. 865). 

Porumbul avea odinioară știuletele înalt cît paiul, dar o 
femeie „a făcut batjocură de pîne“ și Dumnezeu a vrut să-i 
ia tot rodul. A intervenit Maica Domnului care a prins cu mîna 
ştiuletele, cerîndu-i să-i lase „cît să fie pentru mîță și cîne“. 
De atunci e știuletele mic (52, p. 166). 

În basmele despre animale, motanul se dovedește un mare 
viteaz după ce se căsătorește cu vulpea (AT 103). Copiii îi leagă 
șapte bricege de gît şi el fuge în pădure unde se recomandă vulpii 
că ar fi „împăratul mîțîlor cu șapte paloșe la grumaz“. Se căsă- 
toresc și se duc în vizită la animalele puternice: leul, lupul și 
ursul, care fug speriate de motan (5, I, p. 126—128). Animalele 
pădurii cînd îl văd dînd din coadă cred că „tot învirtește un iata- 
gan și-ntr-o parte, și-ntr-alta și parcă ar spune că vrea să ne taie 
mai repede“ (33, p. 110). Vrăbioiul s-a îmbătat din rachiul făcut 
de el și a căzut în noroi. Miţa a vrut să-l mănînce, dar vrăbioiul 
cere să-l lase să se spele. După ce s-a spălat, a zburat în pom 
(52, p. 914). Vrăbioiul care s-a îmbătat -cel dintii din rachiul 
făcut de diavol într-o urmă de vită, e prins de o p.: — „Lasă-mă 


290 


să dorm mai întîi că sînt beat“. Apoi zboară pe gard și scapă 
(ibid., p. 396). Mănîncă șoarecele de cîmp care îl crede împărat 
(AT 112, v. Șoarece). P. urmărește mereu un șoarece, amîndoi 
închiși într-o găletușă de aur (42, p. 510). Motanul dresat să țină 
lumînarea la masă și să nu se atingă de bucatele de pe masă, 
uită toată învățătura de îndată ce zărește un șoarece după care 
se repede (79, p. 247). Dușmănia de moarte dintre cîine și p. 
provine din neglijența p. care a pierdut „zapisul“ animalelor în 
care acestea își aveau înscrise prerogativele lor. Iniţial, zapisul 
a fost în păstrarea lupului; apoi a trecut la cîine și pe urmă 
la p. pentru că ea locuia în casă și putea să-l păstreze mai bine. 
O dată, p. fugărită de băieţi, sare peste foc și-i cade hîrtia de 
sub coadă tocmai în foc, arzînd cu totul (AT 200). De atunci, 
cîinele o latră mereu: „Contratu-contratu! Contratu-contratu“, 
iar p. îi răspunde „O-arrs! O-arrs! face ș-o mutră urîtă“ (5, I, 
p. 149). P. își bate joc de cîinele care îngheață afară fiindcă i-a 
fost lene să-și facă un bordei (41, II, p. 133; v. Câine). Cînd e 
învinsă de șoareci, pactizează cu aceștia (v. Șoarece). 

Rareori, p. se află printre animalele alungate de stăpîni care 
se asociază în călătorie (AT 210). P. se ascunde după sobă și 
cînd lupul își vîră acolo capul, îl zgîriie (18, p. 16—18). Se plînge 
leului că a rămas așa mică fiindcă o bat copiii în casă. Leul se 
convinge că omul e cel mai tare (AT 157; 12, I, p. 306). O p. 
dă cîrciumarului să bea rachiu roșu și el se preface în motan. 
P. îl duce cu sine în pădure, unde devin amîndoi oameni și se 
iubesc. Făcîndu-i-se dor de copii, cîrciumarul se întoarce acasă, 
e recunoscut de copii și atunci femeia p. redevine iar p., fugind 
în pădure (81 a, p. 600—601). 

P. are rol de căpetenie în cunoscutul basm Motanul încălțat 
(AT 545). Îşi căpătuiește stăpînul peţind fata împăratului și 
silind văcarii să spună că toate cirezile sînt ale stăpînului ei, 
apoi arde în paie uriașii (sau zmeii), punînd stăpînire pe curțile 
lor (5, II, p. 263—273). P. ia cu sine un copil din flori aruncat 
și îl crește, apoi îl trimite să peţească fata împăratului. Ea face 
peste noapte podul de cristal cerut de împărat. Mai tîrziu, bă- 
iatul căpătuit vrea s-o alunge, ea îi trage o palmă și pleacă în 
lume. P. prinde de pe apă toate pîinile pe care le arunca un băiat. 
ÎI învaţă apoi să ceară de la stăpînul p. „toarta de aur din degetul 
cel mic“ al lui care îi îndeplinea orice dorință (AT 560; 51 a, p. 
186). Cenușotcă intră servitor la o p. Aceasta îi cere numai ca 


291 


în fiecare dimineață „să tai trei nuiele din pădure și să mă baţi 
mereu pînă voi sări pe ușă. Atunci să-mi deschizi ușa să ies“, 
După anul de trei zile, e răsplătit cu haine de aur. În al doilea 
an, e răsplătit de p. cu un cal năzdrăvan, iar în al treilea an o 
arde în foc și ea redevine fată de împărat (7, p. 88—91). Miţa 
năzdrăvană ajută pe fata moșului persecutată de vitregă să scape 
de Marţi-sara pentru că i-a dat mîncare, dar pe fata babei care 
nu-i dă mîncare și o alungă, o lasă să fie omorită de Marţi-sara 
(93, p. 160—163). După ce i se fură obiectul miraculos (în alte 
variante un inel sau o mărgea), p., ajutată de cîine, îl readuce 
stăpînului, făcînd pe hoț să strănute (dîndu-i pe la nas coada 
îmbibată cu ardei) și să-l arunce astfel din nas (51 a, p. 186— 
190). Uneori, printre animalele sfintei la care intră servitoare 
fata cea harnică a moșului (AT 480) se află și o p. (52, p. 744). 
Sfînta Miercuri și Vineri sînt păzite de cîte o p. rea de care Viliș 
Viteazul (AT 302) nu se teme totuși (80, p. 147). Şoarecii şi 
șobolanii sînt pustiiți în țara unde p. era necunoscută pînă atunci, 
Ca răsplată pentru ospitalitate, eroul lasă „o turmă de miţi“, 
iar împăratul îi dă o corabie de galbeni pentru p. (33, p. 71— 
72). Zmeul are o p. năzdrăvană care îl anunţă la întoarcerea de 
la vînat că pe nevastă-sa „au furat-o bărbatul ei de mai nainte“ 
și îi spune că are chiar timp să aștepte pînă se va coace „mălaiu 
mărunțel“ să facă păsat din el și să-l mănînce cu lapte și tot îi 
va ajunge cu calul lui ((79, p. 55). Ca să spioneze sfatul zme- 
oaicelor, voinicul care a omorît zmeii se preface în motan „tare 
frumos și s-o băgat pe fereastră în casă“ (12, II, p. 06). 
Uneori, protagonistul se preface în p. pentru a izbîndi. 
Pipăruș-Păr-Frumos plecat să aducă razele soarelui de la Zîna 
Dobrozîna, intră în palatul acesteia pe coș prefăcut în p., îi 
omoară cele trei fete, ia razele soarelui și fuge (81 a, p. 519). 
În snoave, p. apare incidental. Ea e numită hîrtitoare de 
pedantul pentru care focul e mfngfiere, aria procopseală, apa 
udeală etc. Cînd p. duce cu coada focul în arie, stăpînul nu mai 
înțelege numele date de el și rămîne în pagubă (41, II, p. 75— 
77). În alte variante, p. e numită: Prinde-tot, zgîrtietoare etc. 
(S. 4685; AT 1562 A). Fata chioară ca să nu se dea de gol în 
fața peţitorilor, înscenează găsirea acului, dar cînd aceștia pun 
un caș pe masă, ea îl lovește crezînd că e op. (AT 1456; S. 3748). 
În alte snoave, fetele pețite sînt fonfăite și părinții le interzic să 
vorbească de față cu peţitorii, dar cînd p. se urcă pe masă, calcă 


i 292 


interdicția (S. 3725). Un român păcălește pe un evreu sub pre- 
textul că vrea să cumpere de la el niște p. pe care să le pună la 
plug, fiindcă nu are boi (S. 5586). 


Pitic. P. apar sporadic în folclorul românesc. Legendele aproape 
nu-i cunosc. Au existat înainte vreme și oameni p. Cel mai mare 
era cît o doniță. Un român ajunge într-un sat de p. și se culcă. 
P. cred că e un deal și încep să-l sape, omul crede că l-au înțepat 
purecii. Caleașca cu caii lor o ia în mînă. Îi cer să-i ajute în răz- 
„ boiul cu alți p. ce veneau cu corăbiile. Românul le sfărtmă coră- 
biile la mal. La plecare, ia un p. pe care îl vinde la un han, unde 
e așezat într-o firidă să fie văzut (66, p. 33—34). La minerii din 
Munţii Apuseni au fost semnalați niște p., „oameni micuţi“, 
care aveau bărbi lungi și erau îmbrăcaţi tocmai ca băieșii în haine 
de lînă neagră. Lucrau și ei la mine, avînd lămpi și tîrnăcoape 
în miini. Între ei se ceartă și se bat în lupte violente. Cu 
băieşii sînt însă extrem de prietenoși. „Cînd soția minerului aude 
la miezul nopții trei bătăi în ușă, se scoală și plînge, căci aceste 
bătăi vin de la oamenii micuți și anunță moartea bărbatului 
ei“ (50 a, p.251). 

n basme, cel mai cunoscut p. e răutăciosul Barbă-Cot (v. 
Statu- Palmă-Barbă-Cot). E de asemeni cunoscut p. din basmul 
AT 700, care poartă numiri diferite: Nan din Găvan, Prichiduță, 
Michiduţă, Neghiniţă, Sdîrcă, Pitic țînțariul, Ghemiș, Sfredeluș, 
Nuculiţă, Petru Pipăruș etc. Prichiduță se ascunde în urechea 
boului de unde îl îndeamnă la plug. Cînd paşte boii, se adăpostește 
sub o frunză de tei, iar din urechea oii o conduce la ascunzișul 
tilharilor, de unde le fură toate bogățiile, ajutat de tatăl său 
(86, p. 428—434). Nan din Găvan e cît o șchioapă, se adăpostește 
sub o ciupercă și e înghițit de o vacă. Batjocorind femeia care 
o mulgea, vaca e vîndută unui măcelar și el e lepădat cu maţele 
pe care le înghite un lup. Strigă din lup, acesta se sperie și fuge 
pînă crapă, iar Nan se întoarce la părinți (41, I, p. 525). Neghi- 
niță e de-abia cît o neghină, dar mai are doi frați, unul de un cot, 
altul de o palmă. Tatăl îi omoară pe cei mai mari, dar Neghiniță 
scapă ascuns după mătură, apoi îi aduce o ploscă de vin și o 
pîine, furate de la hangiu și brutar. E înghițit și el deo vacă, 
apoi de un lup pe care îl sperie (49, p. 50—52). Alt Neghiniță 
e mai mic decît ghemul și e zămislit de urechea femeii ce-și dorea 
un copil. Tatăl îl vinde pentru bani și ajunge la împărat să-i 


293 


fie sfetnic pentru că ghicea gîndurile oamenilor. Cînd ţipă în 
urechea împăratului, e înecat în fîntînă (LXXXIII, p. 180— 
181). Petru Pipăruș e mic cît un bob de mazăre, îl ajută pe 
bătrîn la plug, mînînd boii din urechea lor. Ajută apoi pe hoţi 
să fure oi și rămîne să fie și el hoț (ibid., p. 181). Michiduţă e 
un băiat obișnuit, dar se poate face cît o muscă. Fiind muscă, 
se culcă sub o ciupercă și sperie niște hoți, rămînîndu-i oaia și 
polobocul cu vin. E înghiţit de un lup pe care îl sperie. Lupul se 
dă unei vulpi să-l caute în gîtlej, Michiduţă scoate ochii vulpii, 
intră în casa unui popă zgîrcit de la care ia bani, ascunde caii 
popii și se preface a ghici unde sînt ascunși. Apoi se duce să scape 
fata unui împărat fugită la diavoli. Se ia cu aceștia la trîntă, 
Michiduţă îi pune să se lupte cu „bunelul meu“ ursul (AT 1071) 
și recapătă fata împăratului (18, p. 31—38). Pitic țînțariul e 
mare cît un cot şi se hrănește cu ţînțari. Se poate preface în 
țînțar, e înghițit de un lup și de pe limba lui sare lîngă niște hoţi, 
îi sperie şi le ia comorile, apoi omoară pe mama zmeilor (15, I, 
p. 49—52). Prichinduță născut din farmece se ascunde în urechea 
boilor pe care îi fură niște hoți. Ajunși la ascunzătoarea lor, 
el îi sperie, luîndu-le comoara (94 a, p. 96—98). Sdîrca fură pe 
rînd de la un sas pîinea cu covata, slănina și butoiul cu vin pe 
seama celor 12 hoți care rideau de micimea lui. La urmă, ţipă 
că nu el a furat, ci hoţii și sasul îi prinde pe toţi (81 a, p. 597— 
598). P. se întîlnește și în alte basme. Un p. se face frate de cruce 
cu un băiat alungat de acasă. Mai întîi, ia pietrele scumpe vo- 
mate de un balaur în vîrful unui copac, pe care le împarte cu bă- 
iatul. Apoi păzesc împreună fata împăratului care mînca pe toţi 
logodnicii și noaptea p. taie balaurul ieșit din fată. La urmă, 
îi mărturisește că el e împăratul peștilor pe care băiatul l-a 
eliberat din plasă (86, p. 141—148). Împăratul Piricot este mare 
cît „un copil de patru ani“ şi are o fată pe care o ţine închisă, 
precum și pe peţitorii care vin. Constantin îi omoară puterile 
din balaur, eliberează fata și un pețitor şi îl omoară (5, I, p. 440— 
446). Fata moşului cea cuminte slujește, într-o singură variantă 
olteană, unor p., slujba ei constînd doar în a le aduna fragi 
(AT 480). P. o răsplătesc cu darul de a-i cădea din gură la fiecare 
vorbă un galben, pe cînd fata babei care le mînca aproape toate 
fragile, e pedepsită ca la fiecare vorbă să-i cadă din gură o broas- 
că (XV, p. 60). 


294 


Popă. I. Apare în narațiunile populare, cu puţine excepții, 
ca personaj negativ. Legendele reliefează lăcomia p. Bivolul pro- 
vine dintr-un p. lacom de bani care s-a îmbrăcat într-o piele de 
bivol ca să sperie pe săracul ce găsise un sac de bani și să i-l 
cedeze lui. Ajuns cu banii acasă, p. n-a mai putut lepăda pielea de 
bivol (52, p. 1253). În altă variantă, ca să-l sperie pe săracul 
ce găsise comoara, p. s-a îmbrăcat cu o piele de țap, pe care n-a 
mai putut-o dezbrăca. „De atunci, popii îi zice țap“ (99, II, 
p. 46—47). Alt p. lacom de pămînt și-a îngropat fiul în țarina 
vecinului ca să spună că e pămîntul p., dar cînd a deschis groapa, 
acesta se prefăcuse în cîrtiță, rămînînd de atunci mereu sub 
pămînt (LXXIX, p. 89). Un p. se îmbracă în piele de capră, 
ca să poată fura, dar după un timp, p. nu o mai poate dezbrăca 
(81 a, p. 410). 

Alteori, pedeapsa e temporară. Dumnezeu și Sf. Petru prefac 
doi preoți în bivoli pentru că se săturaseră de grîu și plecaseră 
să caute mama grîului, dîndu-i unui om să care greutăţi cu ei și 
să-i hrănească numai cu paie de grîu. După un an, au redevenit 
oameni (52, p. 254—255). Un p. e prefăcut bivol pentru că a 
„minţit că are luna cearcăn de vînt“, dar după 9 ani redevine p. 
(LXII, p. 66—67). Un p. și un diac sînt prefăcuţi bivoli pentru 
că „tare uriseră biserica“ și în sărbători mergeau la tîrg. Sînt 
daţi fătului să lucreze cu ei la săraci un an, apoi redevin oameni 
71, p. 3—6). 

; EE proa e trăsătura sa dominantă în o seamă de basme. 
Feciorul unui sărac a cerut să fie p., dar cînd a venit Dumnezeu 
cerşetor să-i dea ceva, l-a alungat din ogradă. Dumnezeu l-a 
prefăcut cal şi l-a dat unui țigan să care cărbuni (5, II, p. 480— 
483). În unele variante ale basmului 563, nașul p. schimbă ber- 
becele care se scutura aur, apoi masa care se deschidea „cu fel 
dă fel dă mîncăruri, fel dă fel dă băuturi, fel dă fel dă bănet“ 
ca să se îmbogăţească și mai mult. Finul le obține la urmă cu 
„bîtulița“ care bătea la comandă (ibid., p. 346—347). În basmul 
AT 785, un p. „foarte năsălnic și hapsîn“ nu se împăca cu nici. 
un dascăl. Dumnezeu se preface dascăl și p. mărturisește că el 
a furat trei crenguţe atunci cînd Dumnezeu destinează a treia 
grămadă de bani celui ce le-a furat. Dumnezeu l-a blestemat 
„că din viță în viță toți urmașii tăi... să se sature atunci cînd se 
va sătura calul de iarbă“ (52, p. 1254—1255). Cu slugile se arată 
nemilos. Într-o variantă a basmului AT 301 B, un p. angajează 
două slugi la vaca pe care o are. Cel care curăța grajdul primea 


295 


de la p. „la hiiecare lopată dă gunoi... cîte-o palmă, zicîndu-i să 
dea mai repede că se face sară și nu-i grajdu curățat“ (12, I, 
p. 369). : 

P. necuviincios e prefăcut de Dumnezeu în cal și dat unor 
săraci care îi scot un ochi. Peste un an, redevine p. (LIII, p. 537). 

Mai des apare p. incestuos. De obicei, în variantele basmului 
AT 706, tatăl incestuos e p. Fata fuge și se îmbracă în lemn ca să 
scape de urmărirea tatălui. După ce fata se căsătorește cu un 
împărat, p. îi ucide copilașii, apoi îi vîră cuțitul cu sînge sub pernă 
ca să fie alungată de soțul ei (86, p. 123—127). Într-o variantă 
a basmului AT 510 B, fata cere întîi trei costume, de aramă, 
de argint și de aur, pe care p. incestuos le face îndată, fiind 
„bogat“, apoi ea fuge, își recrutează o armată de maimuțe cu 
care revine acasă și-l omoară pe p. (5, II, p. 145—147). 

P. libidinos nu se poate reține nici în fața animalelor (v. 
Urs). 

k alte ipostaze, p. are rol secundar. În unele variante ale 
basmului AT 303 A, un p. are o sută de fete pe care le dă celui 
ce are o sută de feciori. P. e găsit păscînd „doi țapi și două 
capre“ în ziua de Paști (36, p. 84). Diavolul se preface în p. 
cu barba roșie pentru a cumpăra în tîrg pe ucenicul său prefăcut 
în cal (AT 325). Ucenicul își previne tatăl să nu-i dea și frîul, 
acesta uită și p. are putere asupra lui (LXXIX, p. 36). Adesea, 
fugarii din casa zmeului (AT 313) se prefac în mănăstire (fata) 
și în p. (băiatul), dar uneori fata se preface în „popă bătrîn“ 
(LXXXIII, p. 703). Hoţul iscusit vîră pe p. în sac sub pretextul 
că-l duce la rai, după ce a umplut biserica de raci cu lumînări 
aprinse pe spate. E agăţat cu sacul într-un pom, unde e bătut 
de argatul lui care îl recunoaște după ţipete și îl eliberează (79, 
p. 265—266). Basmul AT 822 îl înfățișează ca ignorant și un 
cioban sau un servitor răspunde în locul lui la cele trei întrebări 
ale împăratului. Acesta îl pedepsește pe p. să rămînă cioban în 
locul lui (81 a, p. 537—538). 

III. Snoavele îl înfățișează pe p. cu un cumul de defecte şi 
slăbiciuni, depășind prin varietate majoritatea altor personaje 
negative. 

Unele snoave relevă ignoranța p. în cele religioase. Măsoară 
astfel intervalul pînă la Paști prin boabele de cucuruz puse în 
buzunar, din care aruncă în fiecare zi cîte una, iar cînd preoteasa 
mai adaugă un pumn, crezînd că-i place să le ronțăie, își pierde 
șirul și spune credincioșilor că în acel an nu vor fi Paști (S. 3866). 


296 


Nu mai citește evanghelia cu Sf. Ştefan fiindcă sătenii o știu din 
anul precedent (S. 3869). Cînd diacul îi scoate semnul din evan- 
ghelie, nu mai știe cum să se descurce (S. 4062), iar cînd o pică- 
tură de ceară astupă un cuvînt, se înfurie și se reţine de la cuvinte 
obscene (S. 4062 A). Cînd paracliserul e beat, el face numai ju- 
mătate de slujbă (S. 4063). Își ține luleaua pe masa altarului 
(S. 4066), dar episcopul îl sfătuiește să folosească o pipă cu coada 
mai lungă (S. 4067). La inspecția protopopului, nu știe glasul al 
7-lea și îi dă vaca pentru a nu fi despopit, dar cînd preoteasa în- 
cepe a se boci după vacă tocmai pe glasul al 7-lea, p. aleargă die 
protopop cîntînd glasul cerut și își reia vaca (S. 4078). În 
biserică, ţine cartea pe dos, dar cînd cineva îi atrage atenţia, 
răspunde că e stîngaci (S. 4070). Cînd oamenii îl reclamă proto- 
popului, p. promite jumătate din vitele ce le are psalmodiind și 
protopopul convinge pe oameni că a auzit cea mai frumoasă 
evanghelie (S. 4982). Cînd îi cade un jar din cădelniță în cizmă, 
se trîntește pe spate și bate cu picioarele ridicate să-i cadă jarul, 
psalmodiind mereu (S. 3868). P. care nu știa carte, prohodea 
mortul singur în biserică, cîntîndu-i doar: „Cît îi de la picioare 
pînă la cap, atîta-i și de la cap pînă la picioare și cît e de la cap 
pînă la picioare, atîta-i și de la picioare pînă la cap“, dar omoară 
pe omul care s-a prefăcut mort ca să-i spioneze ignoranța (52, 
p. 1258). La unii, prostia e funciară, de vreme ce face în pod 
două găuri, una mare pentru pisică, alta mică pentru puiul ei, 
deși preoteasa îi arată că și puiul poate intra pe cea mare (S. 4068). 
O seamă de snoave arată consecințele unor atari deficiențe: 
p. nu mai are autoritate, e neascultat, zeflemisit etc. Chiar pro- 
topopul nu e servit în farfurii la masa p., acestea fiind destinate 
oaspeților de seamă: primarul, subprefectul etc. (S. 3234). 
Cînd predica e prea lungă, toți părăsesc biserica, inclusiv fătul 
care îl anunţă unde i-a lăsat cheia (S. 3239). Cînd un cioban are 
nevoie să i se citească o slujbă, cei doi p. se iau la ceartă care să-l 
servească (S.3241). Cel ocărit că nu merge la biserică răspunde 
p. că după moarte va fi tot în biserică (S. 3250). Un țăran pre- 
tinde că iapa lui e mai cuminte decît p., întrucît prin bătaie a 
dezvăţat-o de nărav, pe cînd pe p. nu l-a putut dezbăra de ne- 
vastă-sa, deși l-a bătut mai mult (S. 3296). 
Multe snoave reliefează înclinarea p. de a-și exploata supușii, 
îndeosebi servitorii, aviditatea de pămînt și lăcomia în toate. 
ndeosebi p. cu barbă roșie e temut pentru răutatea și lăcomia 
lui. De aceea, fratele lui Păcală îl ocolește, „că ești cu barba roșie 


297 


şi tata mi-o spus... să mă feresc de așa oameni, să nu dau peste 
bucluc“ (33, p. 16). Cînd aude că fraţii lui Păcală măsoară banii 
cu banița, se duce să-i spioneze la geam, apoi îi angajează ser- 
vitori cu condiţia că cel ce se va supăra, se va alege fără simbrie 
și cu nasul tăiat (sau trei fășii de piele tăiate pe spinare). P. 
îi înfometează ca să se supere și să-i mutileze, pînă ce îi va răz- 
buna Păcală (S. 3000; v. Păcală). Recomandă vizitiului să 
bată caii s-o ia la trap, dacă nu s-au făcut p., dar acesta răspunde 
că nu orice gloabă e bună de p. (S. 3133). Un p. ia cu puterea 
jumătate din averea unui țăran care e trimis pentru dreptate la 
primar, la subprefect, la judecător (S. 3230). El a acumulat 
atitea bogății, încît poate supravieţui chiar dacă vor muri de 
foame 9 sate din jurul lui (S. 3237). Cînd diacul îi spune că 
vaca a lovit-o cu cornul pe vaca lui, p. cere să i-o plătească pe loc, 
dar cînd înțelege că vaca lui a fost aceea care a făcut dauna, răs- 
punde că atunci cînd vine necazul pe om, nu mai e nimic de făcut 
(S. 3328). Doi p. lacomi se iau la întrecere: în ajun care va fugi 
mai repede, va primi colacul cel mai mare. Unul din ei cade și 
e întrecut de celălalt (S. 4974). Un p. nu consimte să asiste la 
împărțirea galbenilor celor 3 frați într-un ulcior decît dacă cei 
ce vor cădea pe patrafir să-i rămînă lui. Cînd sparg urciorul, p. 
e murdărit de excrementele ce curg (S. 4975). Cel ce înmormîn- 
tează într-un an numai săraci se plinge de năpasta ce l-a lovit 
(S. 4977). Ca să ia mai mulți bani, spune solicitantului că înmor- 
mîntarea după legea veche e fără slujbă și costă numai 4 lei, 
dar după legea nouă se face slujbă și se trag clopotele, dar costă 
100 lei (S. 4979). E făcut p. cel care arată bani mulți episcopului 
(S. 4981). La pomeni, mănîncă pe rînd de 18 ori, explicînd că a 
fost sfințit să aibă „gură de lup și burtă de cal“ (S. 4984). Cînd 
nu i se dă friptura, nu se ridică de la masă (S. 4987). Ia un sac 
de colaci de la pomeni pe care îi dă diacului să-i ducă, dar la 
cererea acestuia de a merge mai încet, p. îl consolează că se va 
ruga lui Dumnezeu să-l ajute. A doua zi, p. are lucrători și se 
roagă lui Dumnezeu să lungească ziua. Diacul din altar răspunde 
să se îmbrace la cîmp în două cojoace. P. asudă toată ziua (S. 4989, 
5040). E nemulțumit cînd sînt colacii mici, dar cînd un om i-aduce 
unul care nu încape pe ușa bisericii, p. învinuiește pecei care au 
făcut biserica așa mică (S.4990). Dă puţină mîncare servitorului, 
chiar dacă satul rîde pe seama lui (S. 5041). 

Cîteva snoave prezintă pe un p. hoț. Se asociază cu diacul 
să fure candela de aur pe care să o vîndă, urmînd să spună apoi 


298 


că hoţii au devastat biserica (S. 5343). Cînd merge cu botezul, 
fură ce-i cade în mînă, luînd și dalta înroșită, pusă înadins, care 
cade din sacul diacului (S. 5392). Se lasă momit de cei doi cazaci 
care au pariat că p. are 6 degete la un picior, oferindu-i cele 10 
ruble dacă se descalță. Cei doi fug cu cizmele, lăsîndu-l descult 
(S. 5404). Un p. fură topoarele de la săteni, care i-l fură pe al lui 
și după ieșirea din biserică se dă de gol (S. 5432). Trimite pe 
diac călare să fure un miel, dar acesta e prins de păgubaș care îi 
ia și calul p. (S. 5436). Împreună cu diacul mănîncă smîntîna 
ţiganului pusă spre siguranță în biserică, apoi ung icoanele 
Sf. Nicolaie și a Maicii Domnului ca să creadă că aceștia i-au 
furat-o (S. 5441; v. Sînmicoară). Cînd hoţul îl mituiește, p. se 
preface ghicitor (AT 1641) după ce primește jumătate din boul 
furat de dascăl (52, p. 1256). 

Mai frecvente sînt relatările despre escapadele erotice ale p. 
Reproșează amantei că nu l-a vizitat, iar cînd dascălul îl amenință 
că îl va denunța, îl împacă promițîndu-i doi boi din cei patru 
(52, p. 1258—1259). Lasă însărcinată pe fata văduvei cu care s-a 
căsătorit, apoi spune că aceasta o privește numai pe ca (S. 3428). 
P. se îndrăgostește de cumătra lui, aceasta pune în locul ei pe 
preuteasă, care se descoperă după ce aude mărturisirea că din 
vina ei p. e infidel (S. 3430). Cînd e surprins noaptea la amantă, 
se ascunde în cocină, unde încearcă să liniștească porcii (S. 3432), 
sau sare pe fereastră și cade peste diavolul care l-a adus pe bărbat 
(S. 3465). Împreună cu diacul și fătul e momit la o nevastă, 
unde bărbatul îl eliberează pe p. și pe diac pentru o mare sumă 
de bani cu care femeia își cumpără haine frumoase (S. 3466). 
Alteori, p. e vîrît într-un butoi cu smoală cu care bărbatul femeii 
pleacă ca să arate oamenilor pe dracul pentru bani (S. 3469). 
Surprins la o nevastă, p. e pus de bărbat să rîșnească pînă la 
ziuă (S. 3470). Momit de o nevastă, se întilneşte pe cîmp în ace- 
lași loc cu diacul (S. 3470 C) sau mai întîlnește în ascunzătoare 
alți doi p. cu care va pieri împreună (S. 3471). La o întîlnire cu 
o fată, preoteasa îi fură hainele, iar cînd vine gol acasă, aceasta 
se preface a nu-l recunoaște și trebuie să stea în cocină pînă la 
ziuă (S. 3479). La o înmormîntare, enumeră averea mortului 
din care acesta i-ar fi testat jumătate, spre disperarea văduvei, 
care la urmă e de acord să fie și ea luată de p. (S. 3505). Hoţul 
mărturisește în biserică că toți copiii cu părul roșu sînt făcuţi 
cu p., încît „pînă în sară a fost plină ograda popii de copii“ 
(52, p. 1259). 


299 


Mai rar, p. e arătat a fi beţiv, încît chiar în timpul slujbei 
trimite pe servitor la cîrciumar, dar i-aduce răspunsul că „David“ 
nu-i mai dă pe datorie (S. 3130). În ajunul Bobotezii, amenință 
pe dascăl că dacă va fura și va mînca un porc fript, îi va smulge 
și lui aceeași parte din corp. Dascălul vîră degetul pe anusul por- 
cului și scobește mereu mîncînd, fiindcă p. nu cutează să se țină 
de cuvint (S. 3111). Preoteasa care nu s-a recăsătorit și moare 
curînd, îl caută la rai, după cum s-au înțeles pe patul morţii, 
dar Sf. Petru îi spune că în zadar îl caută acolo, fiindcă popii 
nu intră în rai, îl va găsi numai la iad. Îl află cufundat pînă 
în gît într-o mocirlă, dar p. o consolează că dedesubtul lui stă 
protopopul, iar mai jos ceilalți ierarhi (S. 4071). 


Porumbel. În Jegende, el e o pasăre venerată, pentru că diavo- 
lul nu se poate preface în porumbel (LIII, p. 292). Are picioarele 
roșii din cauză că s-a așezat pe hoitul pe care îl mînca corbul tri- 
mis de Noe să vadă dacă au scăzut apele potopului (18, p. 11—12). 

n basme, p. simbolizează uneori dragostea aprinsă. Fata 
ce a ajutat la desfacerea farmecului flăcăului prefăcut în șarpe 
se oprește cu acesta la un nuc în vîrful căruia stăteau doi p. 
„Aceștia sunt dragostele noastre, a mea ş-a ta, după toate cîte 
le-am răbdat s-au făcut hulubi și acuma se sărută și stau în vîrf“ 
(52, p. 448). Din oasele mamei Cenușeresei se nasc p. (AT 510) 
care o ajută pe fată la alegerea macului (44, II, p. 182—197), a 
sacului de mazăre (79, p. 213). Uneori, puterile zmeului (AT 302) 
se află în trei p. ce stau într-un mistreț (LXXXIII, p. 675). 
Fraţii lui Bucăţică (AT 425) locuiau prefăcuţi în p. într-un palat 
în care sosește la urmă și soția eroului. P. se dau peste cap și 
devin „unsprezece tineri frumoși și chipeși“, iar după ce mănîncă, 
se prefac iar p. și-și iau zborul (86, p. 44—45). Împăratul p. 
ajută pe erou (AT 513 C) să aducă o cracă de la pomul din mij- 
locul raiului, dăruindu-i în schimb cele 100 corăbii cu grăunțe 
(41, I, p. 464—465). Ca auxiliar, p. mai apare în basmul despre 
ghicirea pielii cu care se îmbrăcase fata împăratului (AT 621). 
El e trimis ca mesager la părinţii fetei să-i înștiințeze că ea trăia 
la diavol (LXX XIII, p. 768). De asemenea, fiica împăratului ră- 
pită de diavolul ce se preface în șarpe (AT 653) anunţă părinții 
despre soarta ei printr-un p. pe care îl luase cu sine (5, II, p. 406— 
407). Trei p. avertizează pe fratele mirelui (AT 516) ca mireasa 
să nu calce pe pămînt (41, I, p. 481). Un p. călăuzește pe erou 
pînă la iubita lui îndepărtată, Floarea Florilor (86, p. 253). 


309 


Uneori, eroul se metamorfozează în p. pentru a se feri de urmă- 
ritori sau pentru a se putea răzbuna. Soțul care a fost inițial 
în piele de porc (AT 425) se preface în p. „ca să nu se lipească 
farmecele de el“ (41, I, p. 55). Ca să poată pune mîna pe sabia 
fermecată, eroul trădat de soție (AT 318) se preface de obicei 
în rață, apoi în p., după care se cațără zmeul. El se dă peste cap, 
redevine om și își reia sabia cu care îl ucide pe zmeu (60, V, p. 71). 
Zina fugită de la soţul ei care i-a furat hainele (AT 400) se preface 
în porumbiţă alături de cele două surori: „de vei cunoaște care-i 
a ta, cu muiere vei fi“ (60, V, p. 60). Pentru a scăpa de cfinii 
năzdrăvani, eroul se preface p. și astfel pătrunde în casa lui Florea 
Floritu (28, p. 277). Ca să-și dovedească iubirea adîncă pentru 
fata năzdrăvană provenită dintr-o grindee, feciorul pețitor se 
aruncă, la cererea ei, de la al 99-lea etaj, dorind să se prefacă 
în p., ceea ce se întîmplă, trecînd astfel întîia probă (5, II, p.43; 
v. Probe). Din oasele băiatului tăiat de vitregă (AT 720) „la 
șapte ani s-a făcut ... un hulub“ care își spune în cîntec pățania, 
divulgînd crima, la urmă redevenind un flăcău care omoară 
vitrega (52, p. 1052). P. răscumpărat de un copil îl ajută mai 
tîrziu pe acesta. Cînd soția necredincioasă dă amantului ei veriga 
miraculoasă (AT 560), el pleacă în zbor pînă unde descoperă pala- 
tul soției fugite (7, p. 136). 


Poveste. Termen generic popular care denumește toate speciile 
narative în proză provenite din tradiție: basmul despre animale, 
basmul propriu-zis, legenda și snoava. Doar în Oltenia și Muntenia 
prin p. se înțelegeau numai narațiunile scurte, deci basmul despre 
animale, legenda și snoava, în timp ce basmul denumea specia 
mai lungă, basmul propriu-zis. În vremea din urmă, se observă 
o tendință de nivelare a celor doi termeni și la povestitorii 
munteni pînă la a deveni sinonimi: „basme, povești, tot una e“; 
„povestea cu bazmu e tot una“ (5, I, p. 53, 109). Termenul 
p., de origine slavă, avea în paleoslavă același înțeles ca și cuvîn- 
tul basn, basnă, adică narațiune neveridică, fictivă. La popoarele 
slave, p. a căpătat sensul de „narațiune în genere, chiar o rela- 
țiune curat istorică, uneori roman, niciodată basm“ (XXXV, 
p. 2600). Numai la sloveni povest, la cehi pověst, la slovaci povest 
și la polonezi powieść se folosesc și cu sensul de basm, alături de 
celelalte sinonime ale acestui termen (XIX, IV, p. 1—2; v. Basm). 
Hasdeu, mai tîrziu alți cercetători, au încercat să introducă în 


folcloristică termenul p. în accepțiunea lui din Muntenia și - 


301 


Oltenia, adică „cu înțelesul de orice fel de naraţiune, fie legendă, 
fie snoavă, fie anecdotă, fie „povestea vorbei“... în cari nu ne 
întîmpină nemic miraculos sau supranatural“, în opoziție cu 
basmul în care „supranaturalul constituie un element esențial“ 
(XXXV, p. 2601). Nevoia de a folosi o denumire pentru toate 
speciile narative în proză transmise din tradiția orală, iar pe de 
altă parte faptul că în terminologia populară din toate provin- 
ciile, exceptînd pentru trecut Muntenia și Oltenia, tocmai p. e nu- 
mele lor generic, a dus la întrebuințarea lui în acest sens, în opo- 
ziție cu povestire, care denumește numai narațiunile contempora- 
ne, relatări despre pățaniile povestitorilor în viață. 


Povestire. 1. Denumirea populară e diversă, cea mai răspîn- 
dită fiind cea de întîmplare. Regional se mai numește patimă, 
Paţimă (Transilvania sudică), pâțilă (Maramureș), păfamie (Mol- 
dova și Muntenia). Termenul p. e livresc, fiind cel mai potrivit 
pentru a indica narațiunile contemporane, prin care povestitorii 
populari își comunică întîmplările mai de seamă din viaţa lor. 

2. P. trebuie să fie tot atît de veche ca și omul ieșit din faza 
primitivă, cînd a simțit nevoia de a împărtăși și semenilor săi 
unele fapte memorabile la care a fost părtaș. Specia a rămas însă 
în afara investigaţiilor folclorice pînă către sfîrșitul secolului 
trecut. Se poate ca prin arhivele cu materiale juridice să se afle 
multe p. consemnate ca depuneri de mărturii ale împricinaților 
sau martorilor, în măsura în care scriitorul lor le-a redat cu oare- 
care fidelitate. Primele p. de la noi au fost stenografiate de frații 
Artur și Raul Stavri, Din povestirile lui Ilie Pietrarul (în Povestea 
vorbei, 1896—1897), din cele 4 narațiuni povestite de acesta una 
fiind p. Cel care va introduce specia în sfera investigațiilor, va 
fi Ovid Densusianu. Pornind de la constatarea că folclorul oglin- 
dește și viața contemporană, el dă la iveală, cel dintii, „mărtu- 
risiri de ale țăranilor despre traiul lor, păreri asupra unor lucruri 
care-i privesc, amintiri istorice ş.a.“ care vor „putea folosi și 
celor care voiesc să cunoască mai de aproape viața, chipul de 
a gîndi și simți al ţăranului, nu numai așa cum îl răsfrîng, și 
prea vag, prea de departe, colecțiunile obișnuite de folclor. Multe 
din textele care se dau în acest volum pot fi socotite ca docu- 
mente sufletești, culturale și, în parte, istorice, așa că colec- 
ţiunea nu va avea numai interes linguistic“ (12, I, p. VI). 
Peste 3 ani, el va sublinia din nou importanța speciei, arătînd 


302 


a fi cu precădere prețioase „povestirile libere — singurele în care 
se poate vedea mai bine spontaneitatea lui sufletească“ (Fol- 
clorul — Cum trebuie înţeles, 1909). Densusianu releva valoarea 
documentară a p., dar la multe din cele cuprinse în volumele din 
1906—1908 frumusețea literară depășește cu mult pe cea dintii. 
Elevii săi vor publica numeroase p. în culegerile lor de texte dia- 
lectale pentru a servi în primul rînd ca documente delimbă. 
După 1949, în cadrul Institutului de folclor au fost culese p. 
prin înregistrare pe documentul sonor din care abia un număr 
restrîns au fost publicate în antologia din 1966 (5, III, p. 279— 
317). Cu toate acestea, investigaţiile sînt departe de a fi exhaus- 
tive, p. notate de Densusianu și elevii săi, apoi cele înregistrate 
mecanic în vremea noastră fiind provocate de culegători, repre- 
zentînd o infimă cîtime din totalitatea lor. Specia ar putea fi 
cunoscută mai adînc în resorturile ei prin înregistrări sau steno- 
grafieri continui de cei care asistă la prilejurile de povestit, 
împreună cu comentariile și reacțiile ascultătorilor. 

3. P. este o narațiune contemporană, cuprinzînd relatarea 
întîmplărilor din viața povestitorului, sau la care el a fost măcar 
martor. Ea se aseamănă cu legenda prin intenţia ei de a dezvălui 
adevărul, fragmente din realitatea înconjurătoare. Dar, ca și 
aceasta, ea se abate pe alocuri de la acest canon, povestitorul avînd 
libertatea de a mai exagera unele aspecte sau chiar de a adăuga 
fapte inventate, neîntîmplate. Această libertate nu e fără limite, 
povestitorul trebuind să înfățișeze cele plăsmuite de el în culori 
verosimile, altfel riscă să fie considerat de auditoriu drept un 
mincinos, iar p. lui ca nefondată. P., ca și legenda, trăiește numai 
atîta vreme cît e crezută a fi total veridică ; de îndată ce suscită 
îndoieli, ea nu mai trezește nici un interes printre ascultători. 

Limitele veridicului la p. sînt aproximativ aceleași ca și la 
legende, potrivit nivelului cultural al colectivității respective. 
De aceea, în colectivitățile de grad arhaic, sînt socotite tot atît 
de veridice și p. cu fond superstițios, relatări despre întîlnirile 
cu unele forțe numenale. Acestea se aseamănă cel mai mult cu 
legendele, deosebirea constînd în împrejurarea că povestitorul 
este acela care pretinde a fi intrat în legătură cu ființele fantastice 
etc. 

P. a fost generată de nevoia elementară pe care a simţit-o 
omul încă din cele mai vechi timpuri de a comunica altora pro- 
pria lui experiență, cu bucuriile sau durerile provocate de 
aceasta, cu neliniștile și aspiraţiile prezente din totdeauna în 


303 

viața lui. Specia a avut deopotrivă o funcție de catharsis, de 
descătușare a sufletului prin dezvăluirea celor întîmplate, apoi 
una didactică, moralizatoare, de a oferi semenilor săi o învățătură 
cîștigată cu prețul acelei experiențe relatate. Cele două mobiluri 
au acționat probabil întotdeauna, ele fiind surprinse și la poves- 
titorii contemporani ca avînd aproximativ aceeași pondere. 
Unii dintre cei care s-au specializat numai în p. ilariante, alegînd 
în consecință numai temele care pot înveseli pe ascultători, s-au 
lăsat călăuziți numai de întîiul mobil, „distrarea“ acestora, 
pentru a-i face să se despovăreze de apăsarea grijilor cotidiene. 
La cîțiva, a putut fi surprins în subsidiar și orgoliul de a fi actant 
de seamă în împrejurări atît de memorabile, vedetismul colcăind 
în germen și printre talentele rustice, chiar dacă cercul faimei 
nu poate depăși granițele unei colectivități. Fiind o creație 
contemporană, p. are o existență efemeră, stingîndu-se odată cu 
creatorii ei, sau cu dispariția ei din memoria lor. Se poate bănui 
că unele p. au trecut în repertoriul colectivității, modificîndu-se 
pentru a deveni legende sau snoave. Creatorii populari anchetați 
concep chiar în acest mod geneza speciilor epice tradiționale, 
îndeosebi a basmului și a snoavei: la început, cele relatate au fost 
„petrecute“ de cineva, au fost deci p., care, cu vremea au trecut 
în patrimoniul colectivității, „și la urmă o ajuns poveste“ 
(5, I, p. 29—30). Dacă supoziţia poate fi acceptată teoretic, pînă 
acuma investigaţiile folclorice nu au putut semnala atari cazuri, 
dat fiind că investigarea speciei e cu totul recentă și încă nu pe 
toată întinderea registrului ei. 

4. Tematica p. se arată tot atît de variată ca și experiența 
povestitorilor care îi dau viaţă. S-a observat totuşi că rezonanța 
ei e oarecum invers proporțională cu banalitatea întîmplării re- 
latate: cu cît faptul este mai neobișnuit, mai „memorabil“, cu 
atît p. suscită un interes mai viu. De aceea, povestitorii debitează 
în întîlnirile lor cu precădere întîmplări ieșite din comun, rarități 
pe care nu le oferă viața de toate zilele. Așa se explică locul 
covîrșitor pe care l-au luat printre povestitorii din Transilvania 
şi Moldova nordică p. despre primul război mondial. Vremea pe- 
trecută mai bine de patru ani prin tranșee, în condiţiile aspre ale 
traiului militar, avînd mereu spectacolul atîtor orori și mutilări, 
a impresionat din cale afară sufletul popular. Cele trăite s-au 
înscris ca o obsesie de care puteau scăpa numai prin povestirea 
ei unui cerc cît mai larg, repetînd p. ori de cîte ori se semnala un 
auditoriu nou. Foștii soldați povesteau aproape invariabil scene. 


304 


-din război și din spatele frontului. Ponderea lor a fost atît 
de mare, încît unii povestitori au abandonat repertoriul tradi- 
tional de basme pentru a povesti cu precădere întîmplări de pe 
front și din captivitatea îndelungată ca prizonieri de război. 
Predilecția pentru faptul ieșit din comun se vede și la cei mai 
tineri care n-au participat la acest război și care povesteau totuși 
amintiri din viața de cazarmă, care aducea o experiență nouă, 
atît de diferită de cea rurală, mai ales cînd povestitorul nu pără- 
sise satul pentru a căuta de lucru. Din viaţa de toate zilele, 
povestitorii aleg cu precădere pățaniile lor izbitoare: întîlnirile 
cu animalele sălbatice de pradă, reliefînd curajul cu care au fost 
înfruntate, mai ales acelea care în ochii lor luau proporțiile unor 
adevărați monștri. 

5. Forma p. e mai puţin artistică decît a speciilor tradiționale, 
lipsind aici cizelarea colectivă care se materializează în unele 
formulări cristalizate și în dialoguri spumoase, îndelung revi- 
zuite. Ea e pe deplin tributară talentului povestitorului care îi 
dă viață. Multe au ca atare numai o valoare documentară, de 
mărturii ale psihologiei populare și a anumitor stări dintr-o 
perioadă dată. Au fost surprinse însă și p. însăilate cu măiestrie, 
adevărate opere literare. Acestea captivează de la început prin 
improvizația spumoasă, verva care pare fără sfîrşit, amestecul 
umorului cu autoironizarea și o seamă de cuvinte rare, dar sucu- 
lente. Multe p. deosebit de frumoase se pot citi în culegerea anto- 
logică condusă de O. Densusianu (12, 1—I1), cu formulări atît 
de închegate și de incisive, încît par a fi elaborări cizelate de 
rînduri de oameni, nu de un singur ins, din păcate prea puțin 
luate în seamă de cei porniţi în căutarea frumosului folcloric. 


Povestit. Fenomen cultural ce presupune prezența unui audi- 
toriu. În cazuri extreme, acesta poate fi redus la o persoană 
ascultătoare, cum se întîmplă uneori la snoave și legende. În 
cadrul familiei, se spun și basme unui copil de către o per- 
soană matură, de obicei bunicii. 

A. 1. P. se desfășura cu precădere în toiul unor munci care, 
prin specificul lor, nu erau stingherite, dimpotrivă stimulate. 
Se povestea cel mai mult la desfăcutul porumbului; — „la 
ghijat de porumb, la disfăcat de păpușoi“, după unele denumiri 
regionale — toamna, după ce acesta era cules și așezat în co- 
șare. Seara, în case sau în șuri, la lumina lămpilor sau a feli- 
narelor, se strîngeau ai casei împreună cu o seamă de vecini 


305 


lîngă grămada de păpușoi, căci munca se desfășura de obicei în 
grupuri, sub formă de ajutor reciproc sau prin plată. Pentru ca 
munca să decurgă mai cu spor și să fie alungat somnul, poves- 
titorii prezenţi își depănau perînd din repertoriu (5, I, p. 16— 
17). Gazda casei se îngrijea de obicei ca să aibă printre lucrători 
şi un povestitor iscusit care să fie ascultat cu plăcere. Pe valea 
Hirtibaciului (Transilvania sudică), aceasta era ocazia prin- 
cipală de p., căci și copilul doritor de povești era consolat: 
„așteaptă pînă la desfăcutul cucuruzului“ (8la, p. 305). Se 
spun povești în șezătorile de tors, organizate mai cu seamă 
în timpul iernii. Grupurile fiind alcătuite cu precădere din 
tineret, p. alterna cu cîntatul și cu dansul, executat de flăcăi 
și fete la sunetele unui fluier. Prin Oaș, se povestește şi la sapa 
porumbului, în grup restrîns, adesea la doi inși. P. se desfășoară 
apoi în clipele de răgaz: la moară, în așteptarea rîndului, la 
piuă, sau chiar în călătorie, mai cu seamă pe jos. Ciobanii po- 
vestesc cu asiduitate la stînă, „vara cînd mulgi oile, api spui 
cîte-o poveste pînă mulgi stîna tătă. Sara nu prè, că-i noaptea 
mică vara“; „pe la oi, cînd eram copil mic, mă silè păcurarii 
să spun“. În Bihor, se spun multe povești în timpul priveghiului 
funebru. Aici sînt preferate poveștile lungi, dar și hazlii, pro- 
vocatoare de rîsete zgomotoase, care anulează nota funebră 
a prilejului, indicată numai de prezența mortului (5, I, p. 17). 

2. Ocaziile de p. exterioare satului sînt de asemeni nume- 
roase. Se povestește mult, pînă în zilele noastre, în cabanele 
lucrătorilor forestieri. După sfîrșitul zilei de muncă, stînjenarii 
se arată cu totul dispuși, mai ales în serile lungi de iarnă, să 
asculte narațiuni de toate categoriile. Cînd se nimerea între 
ei vreunul cu un repertoriu mai bogat, era chiar stimulat la p. 
cu tutun sau băutură. S-a povestit mult în cazărmi și canto- 
namente. În dormitor, seara se desfășurau uneori adevărate 
întreceri de p. sub însăși supravegherea gradaților. Întilnirile 
de sub arme au prilejuit un schimb intens de repertoriu, iar 
în lagărele de prizonieri sau în armatele multinaționale chiar 
între repertoriile unor popoare diferite. Unele basme — Ivan 
Turbincă (AT 330), Trei capre albe (AT 561) etc. — poartă 
pecetea vizibilă a vieții de soldat și par a fi create în lumea 
cazărmilor, ca o descătușare de viața posacă și grea. Mediul 
militar din fosta Austro-Ungarie a înlesnit și împrumutarea 
unor formule de verificare a atenției ascultătorilor (v. Basm). 
Timpul petrecut în închisori a favorizat de asemenea desfășu- 


306 
rarea p. în clipele de răgaz, încît unii povestitori au memorizat 
cu acest prilej cea mai întinsă parte a repertoriului lor. Cer- 
cetările mai noi au scos la iveală și existența p. prin spitale, 
unele basme fiind transmise în timpul convalescenței printre 
cei mai interesați (ibid., p. 17—18). 

3. În cadrul familiei, p. este mai restrins, întrucît și copiii 
iau parte la întrunirile celor maturi ca să asculte povești. În 
chip sporadic, bunicii, uneori și părinții, obișnuiesc să spună 
povești celor mici ca să-i adoarmă mai repede sau să stea cuminți.. 
“Cînd copiii sînt bolnavi, p. e folosit ca un prilej de a le aduce 
ușurare, la nevoie, somnul recuperator. P. numai în familie 
e în genere un semn de declin, căci repertoriul este alimentat 
aproape numai de colecţiile de povești (ibid., p. 18). 

4. Snoavele și legendele sînt povestite și în unele cazuri speciale. 
“Cele dintîi se spun și atunci cînd cineva se află într-o situație 
similară cu cea satirizată de narațiune. În atare prilej, poves- 
titorul constată similitudinea („Tu ești (sau faci) ca ăla care“...) 
«dintre cazul individual și cel tipizat în snoava pe care o poves- 
teşte spre ilustrare, sau numai o amintește cînd e convins că 
interlocutorul o cunoaște. Asocierile dintre cazurile particulare 
din viața cotidiană și cele tipizate în snoave se fac după conținut, 
dar uneori și după alte criterii, similare legilor contaminării 
«din folclor. Astfel, snoava despre spuma de mare (AT 1360 C; 
v. Soție), era rechemată la mulsul oilor la stînă, prin spuma 
«care se ridica deasupra laptelui, cea despre popa care a furat 
barda înfierbîntată de scoaterea unui tăciune etc. Legendele 
sînt povestite atunci cînd discuția din grup alunecă asupra 
unui aspect ce este comentat sau explicat de vreuna din cele 
“cunoscute printre cei prezenți. Legendele care povestesc urmările 
nefaste ale unei încălcări sînt spuse cu scop preventiv atunci 
«cînd se semnalează unii necunoscători ai obiceiului (ibid., p. 
18—19). Un povestitor făgărășan arăta că își amintește poveş- 
tile „numa așa cînd vine cîti-un sfînt... ; tot sfîntu are o poveste... 
și tot omu, că și la oamenii din sat le mai face lumea cîte-o 
poveste-așa... ș-apăi cînd vorbim, mi-aduc aminte“ (14 a, p. 7). 

B. 1. Poveştile sînt memorate cu precădere în copilărie și 
adolescență, cînd memoria este neobișnuit de receptivă. Anche- 
tarea provenienței poveştilor culese în ultima vreme atestă cum 
majoritatea covîrșitoare au fost învățate în copilărie. Unii 
povestitori au subliniat contrastul dintre facilitatea memoriei 
infantile și nereceptivitatea acesteia la maturitate. „Da acu 


307 


să-mi spuie altu cît mi-ar spune... nu mai intră în cap dăloc“. 
Cel mai adesea, povestea era reținută în memorie după o singură 
ascultare, oricît ar fi fost de lungă și stufoasă. Toate mărtu- 
risirile povestitorilor anchetați concordă asupra învățării dintr-o 
singură ascultare, fiind vorba în genere de inși talentați, cu 
predispoziție vizibilă pentru producțiile narative. „Îmi spunea 
bunicu meu și nu-mi luam capu dă lîngă el pînă mi-o spunea, 
și dimineața o știam, dacă-i capu bun“. După unii povestitori 
talentați, audierea repetată a aceleiași narațiuni ar produce 
numai confuzii, probabil din cauza diferențelor aduse de dispo- 
ziția improvizatorică: „dac-ascult de două ori, numa te călmă- 
cește de cap“. Anchetele au pus în lumină contrastul între 
ușurința de a memoriza din auzite și greutatea de a învăța o 
poveste prin lectură. Un cititor asiduu de poveşti și cărți populare 
constata. că învățase o poveste „o dată numa dac-am auzit-o, 
dac-am fost tînăr. O rămas tipărite dacă le-am prins. Aste din 
cărți purure citesc, da nu mi-aduc aminte“. Un alt povestitor 
matur formula mai sugestiv „dîn carte am învățat, da nu le-am 
prins“, iar altul tînăr făcea următoarea paralelă între cele două 
modalități de memorizare: „dac-o citeam de două ori, o spu- 
neam la perfecție, da dac-o ascult o dată, o prindeam, da la 
citit nu“. Păstrarea în memorie este apoi ușurată de povestirea 
narațiunilor la feluritele prilejuri, prin repetare lăsînd urme 
mai incisive în memorie. În felul acesta, povestitorul își fixează 
mai bine unele formule specifice narațiunii, mai cu seamă pe 
cele create de el, împreună cu o seamă de termeni mai expresivi, 
aleși după dibuiri repetate. Mărturisirile unor povestitori sînt 
elocvente: „Io știi de ce nu le-am uitat? Că băieții sara la 
stînă mă punea să le spun, eu le-am repetat mereu“. În felul 
acesta, procesul de șlefuire acționează și pe plan individual 
atunci cînd povestitorul este talentat, în echilibru cu celălalt 
proces de variere care tinde să reînnoiască narațiunea prin o 
seamă de aspecte luate din contemporaneitate sau din repertoriul 
tradițional (5, I, p. 20—23, 107; v. Legile epice). 

2. Memorizarea poveștilor este uneori selectivă, dar la cei 
mai mulți se manifestă fără preferinţe. Aceștia din urmă rețin 
cam tot atîtea basme cît și snoave. Cei deosebit de talentați 
au avut însă o receptare selectivă. Gh. Zlotar (Fundu Moldovei 
— Suceava) şi I. Duroi (Bughea de Sus — Argeș) au învățat 
numai basme propriu-zise, cel dintii fiind însuși creator a 4 
basme noi (cu unele motive tradiționale), dar nu au reținut 


308 


nici o snoavă, cel de al doilea motivînd aceasta „că mi-e rușine 
de lume“. Dimpotrivă, Gh. Rădoiaș (Bătrîni-Prahova) învățase 
peste 100 de snoave, dar nici un basm fantastic (în repertoriu 
avea doar două basme nuvelistice), mirîndu-se el însuși de 
această stare: „nu știu cum s-a făcut că n-am putut să prinz 
niciuna“, nici în copilărie, întrucît „dacă le-aș fi știut atunci, 
le-aș ști ș-acuma“. Capacitatea de memorizare variază după 
dotarea povestitorului. Gh. Zlotar și I. Duroi cunoșteau fiecare 
cîte 40 basme fantastice, lungi, pe alocuri neașteptat de com- 
plicate, care ar alcătui cîte un volum masiv. De la P. Puţ din 
Desești-Maramureş s-au putut imprima în 1961, 85 naraţiuni, 
basme și snoave cam în aceeași proporție numerică, povestite 
cînd informatorul avea 77 de ani. Repertoriul cel mai întins l-ar 
fi avut Sînziana Ilona din Boșorod-Hunedoara care știuse 117 
poveşti, basme și snoave, din care n-a mai putut povesti în 
1951 decît 62, restul fusese uitat (ibid., p. 23). Se poate admite 
că au existat povestitori cu repertorii mai întinse, printre cei 
cu o memorie excepțională, cum au fost unii cîntăreți ca Petrea 
Creţu Șolcanu, lăutarul Brăilei, de la care G. Dem. Teodorescu 
a notat 15 000 versuri, sau unii guslari sîrbi care știau cîte 90 
balade alcătuite din 80 000 versuri. În Irlanda, prof. Duilearga 
a mai întîlnit un povestitor de la care a cules aproximativ 200 
narațiuni felurite (basme, legende, snoave) cînd acesta avea 
70 de ani (XCI, p. 280—281, 460). 

C. 1. Urme ale funcției cultice, rituale a p. s-au mai păstrat 
la noi numai în nordul Moldovei și Transilvaniei pînă pe la 
începutul secolului nostru. Se credea că p. în anume condiţii 
aduce cu sine nașterea unei oi năzdrăvane. Astfel, dacă ciobanul 
putea spune în fiecare seară o poveste diferită de cînd se dau 
berbecii la turmă și pînă la fătarea primului miel, „atunci a 
face oaia un miel năzdrăvan — spună bătrînii — să poată ști 
tăt ce-ai să pați“, în Maramureș fiind vorba de „o oaie oacheșă“ 
care poate făta mielul năzdrăvan. Repertoriul ciobanului se 
cuvine a fi destul de întins, aproximativ 100 de narațiuni fe- 
lurite. Pe la sfîrșitul secolului trecut, e semnalată în Mara- 
mureș cu această funcție numai Povestea Maicii Precista (cău- 
tarea lui Isus). Spusă de păcurar „în toată seara și dimineața 
de cînd se mîrlesc oile și pînă ce fată, între mielușei va avea 
unul năzdrăvan, care va umbla tot în fruntea oilor“ şi îi va 
spune „cîte primejdii vor trece în acel an preste oi și alte lucruri 


309 


mari îi mai spune, dar numai la cîntători în noaptea de Crăciun 
şi în noaptea de Paști cînd e deschis cerul. Asemenea va avea 
și acea muiere fiu năzdrăvan care va zice povestea aceasta cu 
toată inima, ca să fie primită“ (48, p. 282). Mai viea fost funcția 
apotropaică a poveştilor, care, spuse seara, puteau îndepărta 
ființele numenale de a se apropia de acea casă. „Era un obiceri, 
pe cînd eram eu băiet, c-o zis așă, că să spui trei povești, c-apăi 
ele se prind de mînă și se-mvîrt roată-mprejuru tîrlii aceleia 
unde ești și nu s-aprochie lucru cel rău acolo, poți dorni. Aș& 
crede. Unu spunea trei povești, fiecare-nt-o sară, cu rîndu“ 
(5, I, p. 16). După o atestare mai veche, narațiunile trebuie să 
fie mai lungi, adică basme fantastice care ar fi eficiente mai cu 
seamă împotriva diavolului. „De aceea zice că e tare bine să 
spui povești încheiate, lungi, sara, că e ca și cum ai spune o 
rugăciune. Dumnezeu cu povestea ceea înconjoară casa de 3 ori 
și nu se poate apropia nici o necurățenie“ (52, p. 1204). Se credea 
astfel că „unde se spun povești în casă, acolo e Dumnezeu. 
Ori să plătești un sălindari la biserică, ori să spui o poveste, 
e tot una“ (ibid., p. 1241). În ținutul Suceava-Botoșani, se credea 
că cele 3 povești se fac „trei pări de foc și apără casa, de nu 
se poate nimene apropie de ea. De aceea... ți-i pomană dacă te 
duci la un om pe noapte și spui povești“ (94, p. 18—19). Sau 
se prefac într-o „roată de foc“ care „era strajă“ împrejurul casei, 
încît diavolul nu se mai poate apropia de ea (52, p.337). Pe 
alocuri în Bucovina se credea că e suficientă o singură poveste. 
„Cu o poveste bine spusă și frumos încheiată se înconjură casa 
de 3 ori, ca o pavăză, de nu poate nici un rău străbate“. De 
aceea, „celui ce spune povești îi iartă Dumnezeu păcatele“ 
(LV, II, p. 149). Prin Maramureș, funcția apotropaică a dispărut 
mai de mult, deoarece vîrstnicii anchetați își mai aminteau 
vag: „spună că dacă spui povești, nu s-apropie nimic de tine: 
Fata Pădurii, să spune“ (5, I, p. 16). S-a semnalat o singură 
interdicție cu privire la p.: să nu se spună povești ziua „căci 
i se rupe cămeșa“ povestitorului, fără să poată fi elucidată 
legătura dintre ele (LV, II, p. 149). 

2. În zilele noastre, p. are mai cu seamă rostul de a ajuta 
desfășurarea muncii. Alungînd oboseala și somnul, cei adunați 
pot lucra mai bine, sau veghea, de aceea se spun povești „să 
nu le fie somn cît stau, și care lucră-n casă, să poată lucra, 
de torc femeile“. În Maramureș, se folosește chiar o formulă 


310 


anume pentru alungarea somnului: „Ciont și vasalie! Şi nimic 
să nu mai fie! — strigi cînd vezi că adoarme omu, și odată 
să trezește“ (5, I, p. 14). 

3. Concomitent, p. are rolul important de a descătuşa sufle- 
tele, prin atmosfera de voioșie și ilaritate pe care o creează. 
Catharsisul narațiunilor a fost relevat de o seamă de poves- 
titori: „O dăsfacere de inimă așa, mai uiţi dă ăle rele, mai 
râzi cu tovarășu care te nimerești“, „că mai rîde omu de hăle 
năcazuri“ ; „că omu să mai deşteaptă, i place și dacă-i amărît 
mai uită și el. Chiar și cum, dacă-l doare — dacă nu-l doare 
rău — mai uită, că n-aude vorbe rele, îi mai ușor“. O povesti- 
toare din Haţeg preciza mai plastic: „Cînd ne cură sudorile pă 
față, mai uităm și de osteneală și de foame“ (ibid. p. 19—20). 
„Ştii că omu și dacă are v-o durere, minten îl faci de ride“ 
(14a, p. 11). 

4. P. are și o pronunțată funcție didactică și moralizatoare. 
Naraţiunile expun o experiență de viaţă îndelung acumulată, 
oferind ascultătorilor o inițiere și o lecție de comportare. Unele 
dezvăluie misterele lumii înconjurătoare, fiind bine venite 
celor care „nu e introduși în lume, se mai gîndește și el cum 
era odată“. Poveștile sînt spuse „ca pentru idee de oameni 
prăpădiţi ca aceștia să nu mai urmeze lucrurile rele“. Ca atare, 
se povestește „pintru traiu vieţii: cel ce nu-mvaţă din poveste, 
nu-mvață nici din cea ce vede cu ochii“. Ele ajută îndeosebi 
pe copii nu numai să descifreze tainele vieții, ci și pe cele ale 
paginilor tipărite. Căci „copiii care sînt mai deştepţi trage 
esențialul: — dacă mergi p-o cale bună, ai găsit bine, dac-ai 
făcut rău — căutăm un fel de educație, și copilu, cetind o po- 
veste, să-nvață să citească mai bine“... (5, I, p. 20, 107). 


Probe 


Probele băiat-fată. Se întîlnesc în basmul AT 514, cînd fata 
travestită în băiat e bănuită a fi femeie. Leoaica supune fata 
prefăcută în Ionică Făt-Frumos la trei încercări. În prima noapte, 
„O să vă aştern la amîndoi în grădină pe două steble de flori. 
La sculare, dacă florile vor fi veștede, să știi că e fată, d-or fi 
vesele, e băiat“. Calul o învață ca spre ziuă să se dea de-o parte 
ca să cadă rouă pe flori să nu se ofilească. A doua oară, o 
duce la un tîrg „numai cu lucruri femeiești“, dar la sfatul 
calului, Ionică se arată interesat de „postavuri, arcuri și săgeți 


Pe 


311 


de oțel, paloșe și sulițe tăioase...“ A treia oară, leoaica face un 
iaz cu apa din fîntînă ca să se scalde, dar calul soarbe apa și 
leul rămîne în nămol, încît Ionică nu se mai poate îmbăia (89, 
p. 140—141). Fata schimbă buchetul de flori cual voinicului, 
derutînd pe mama acestuia, iar cînd e plimbată printre flori, 
se arată interesată de cai. A treia oară, în cămara cu armele, 
fata alege „o sabie cam ruginită, dară cu fierul ce se încovoia 
de se făcea covrig“ (41, I, p.21—22). Alte probe de ghicire a 
sexului: a) sărirea unui pîrleaz, pe care fata îl sare „sprinten ca 
un voinic“ ; b) ducerea la vie, unde fata nu culege cu lăcomie, ci 
cere să fie spălați strugurii și aduși pe o tipsie; c) ducerea în 
pădure, unde e întrebată de ce e bun copacul, fata răspunde 
că e bun de făcut care, nu de fuse cum se aștepta zmeoaica 
(LXXXIII, p. 531—535). În vie, comportarea poate fi alta: „de 
va lua strugurii cei de pe jos, va fi femeie, de va lua de pe sus, 
bărbat“. Fata e prevenită de cățeaua năzdrăvană și se com- 
portă ca băiat. Proba următoare, să stea pe iarbă, „și de va fi 
iarba tologită sub ea, e fată“ e trecută de asemenea cu ajutorul 
cățelei care „a îndreptat în sus iarba și el n-a putut cunoaște“ 
(52, p. 680). Busuiocul vîrît sub perna fetei devine dimineața 
mai uscat decît cel de sub perna feciorului de împărat (56, p. 202). 


Proba curajului. Are loc în cîteva basme, îndată după ple- 
carea protagonistului, de obicei în basmele AT 514 și 531. 

1. Împăratul Alb hotărăște să dea împărăţia celui care a 
„îmblat, văzut și păţit cîte dînsul“. Fiul său cel mai mare se 
decide să îndeplinească el această cerință și pleacă încadrat de 
două compănii de soldați, „una înainte, alta înapoi și el în mij- 
loc“. Tatăl lui se preface balaur la podul de aramă și, de frică, 
toți se întorc. Fiul mai mic, Constantin, la sfatul unei babe, 
pleacă cu hainele și armele și calul „din holtie“ ale tatălui 
său și la podul de aur vrea să taie balaurul, dar acesta îl oprește 
„că io-s taică-to“ (7, p. 2—8). În alte variante, tatăl se îmbracă 
în piele de urs (XV, p. 66) sau se preface „o mămuiaţă“, îmbră- 
cîndu-se doar „cu un cojoc păcurăresc“ de care se sperie fiii 
cei mai mari (ibid., p. 266—267). j 

Alteori, tatăl se preface „căpățînă de cal mort“ care strigă 
la apropierea fiului mai miare „mănînc cap de om“, săltîndu-se 
în sus. Dar cel mai mic pleacă cu calul năzdrăvan și armele 
din tinerețe ale tatălui. Acesta amenință căpățîna de cal care 
„se făcu nevăzută“. A doua oară, tatăl se preface în „nor:al- 


312 


bastru care venea spre el întocmai ca și cînd ar fi vrut să-l 
înghiță“, dar la amenințarea fiului dispare și se arată ca om, 
convins că fiul lui va birui zmeii (4, p. 119—121). 

2. Proba se desfășoară cu mai mult temei cînd cel plecat 
e fată travestită în băiat (AT 514). Fiindcă împăratul nu are 
feciori, cele trei fete se decid pe rînd să meargă „la Roșu-mpărat, 
ca să-i slujească“. Tatăl lor se îmbracă „într-o piele de urs“ 
și le aține calea la podul de aramă, cele două mai mari se 
sperie și se întorc la curte, dar faţa cea mai mică, sfătuită 
de o babă să îmbrace hainele de mire ale tatălui și să-i ia sabia 
și calul lui de mire, izbutește. La podul de aramă, tatăl prefăcut 
urs se dă înapoi intrînd „sub pod“. La podul de argint, tatăl 
se preface în lup care se ascunde iar „su pod“ cînd vrea fata 
să-i taie capul. La podul de aur, tatăl se preschimbă în „bălaur 
cu noo capete“ și se dă pe față, lepădînd „pielea de șarpe“, 
convins că ea va izbîndi (5, II, p. 158—161). 


Probe de înțelepciune. Se întîlnesc cu precădere în basmele 
nuvelistice AT 875, 877, 922. 

1. Fata își dezvăluie înțelepciunea prin îndeplinirea unor 
sarcini aparent imposibil de rezolvat. Împăratul (boierul, jude- 
cătorul) cere fetei istețe să vină la curtea lui în feluri contras- 
tante: „nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe alături 
de drum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu vînat, nici 
fără vînat, nici cu cămașe, nici fără cămașe“. Fata se duce 
călare pe un măgar, atingînd cu picioarele de pămînt, pe șanțul 
drumului, îmbrăcată într-o plasă, iar dedesubt o cămașă numai 
croită, cu doi iepuri alături care fug de ciinii împăratului (86, 
p. 105—700). În alte variante, darul e formulat felurit: „să-i 
aducă în mînă trei minciuni și o nimică“ și fata duce într-o oală 
trei vrăbii care zboară înaintea împăratului (LXXXIII, p. 928) 
sau „nici cu cinste nici fără cinste“ și fata aduce o vrabie prinsă 
între două blide care zboară cînd împăratul caută cinstea (60, 
IV, p. 29—30). Fata călărește uneori pe un țap sau cîine. Fata is- 
teață își ajută tatăl să aducă dobinda cerută de boier pentru 
împrumutul dat „trei sute de cașcavale și trei sute de păstră- 
mioare“. Ea adună în pripă o turmă de 150 oi și 150 berbeci 
de la care poate strînge cele cerute (67, p. 56—57). Fata isteață 
învaţă și pe argatul trimis de boier să-i vîndă 100 berbeci cu 
o sută de lei într-o jumătate de an și să-i aducă pe deasupra alți 
100 berbeci: să vîndă lîna lor cu 100 lei, apoi berbecii cu 100 lei 


313 


și la toamnă să cumpere 100 cîrlani cu 100 lei pentru a-i duce 
stăpînului (79, p. 216—217). În unele variante, istețimea fetei 
este verificată prin probe suplimentare. Boierul îi mai cere: 
a) din tortul de pe un fus să-i facă un rînd de haine și să-i 
îmbrace toată curtea. Fata îi trimite fusul să-i facă din el in- 
strumentele necesare țesutului (vătale, stative, suveică, țevi). 
Boierul doar simulează facerea lor, înscriind niște crestături pe 
fus, iar fata face de asemenea niște haine din pînză foarte rară; 
b) să clocească ouă fierte și să-i aducă pui. Fata seamănă să- 
mînță fiartă și arată imposibilitatea. c) Să facă ciorbă și friptură 
din piatră (sau să jupoaie piatra și să-i aducă pielea uscată). 
Fata cere să-i înjunghie piatra. d) Să-i peticească o oală. Fata 
cere să i-o întoarcă pe dos, fiindcă petecele se pun pe dos. e) Să 
scoată toată apa dintr-un lac. Fata îi trimite cîlți cu care să 
astupe rîurile care se vărsau în lac (5, II, p. 528—533). 

2. Isteţimea e verificată mai cu seamă prin întrebări, unele 
din ele mostre tipice de sofisticare. Variantele enumeră cîte 
trei, rareori patru întrebări, a căror sumă e următoarea: a) Ce 
e mai gras; b) mai iute; c) mai bun; d) mai dulce; e) mai 
moale; f) ce zboară fără aripi; g) ce mănîncă, fuge și fură ca 
lupul; h) ce se aude departe; i) ce e scump și rar; j) ce e 
mai tare; k) ce e mai frumos; l) cît e de la cer la pămînt; 
m) ce înseamnă patru ţin pe opt, dar opt nu pot ține pe patru. 
Bogatul dă următoarele răspunsuri greșite, care scot însă la 
lumină avuțţia lui și orgoliul său nemăsurat: a) porcul (berbecii 
sau boii) lui; b) armăsarul (sau calul) lui, fulgerul, iepurele; 
c) judecata boierului; d) mierea (dulceţurile) lui; e) patul cu 
perne (dricalele, puful) ; f) piatra; i) banul; j) taurul lui; k) apa 
din fîntîna lui. Fata săracului dă răspunsurile corecte: a) pă- 
mîntul; b) gîndul (sau soarele, iepurele, vintul); c) Dumnezeu; 
d) pămîntul (sau somnul, graiul omenesc, laptele mamei); 
e) palma la căpătii; f) zăpada; g) omul între 20—30 ani; h) tu- 
netul și minciuna; i) tinerețea; j) furnica; k) soarele; 1) cît e 
de la pămînt la cer; m) patru luni de vară în care rodesc toate 
bunătățile și opt luni neproductive din restul anului. 

3. Fata isteață dă pețitorilor cîteva răspunsuri pe care aceștia 
nu le pot descifra (AT 877). Tatăl e plecat „să schimbe numele 
la grăunțe“ și la întoarcere, dacă vine de-a dreptul, zăbovește, 
dacă ocolește, vine mai degrabă (a plecat cu grîul la moară, 
drumul de-a dreptul trece pe la crîșmă unde tatăl are obiceiul 
să se oprească). Mama face din două babe o nevastă („din două 


314 
cămăși vechi una nouă“). Fratele vînează iepuri, „pe cei îm- 
pușcaţi acolo îi lasă, da pe cari îi scapă, îi aduce acasă“ (prinde 
pureci) (50, p. 81—83). În alte variante, se mai arată sora care 
„plînge în cămară rîsul cel de astă vară“ (a rămas însărcinată). 
Ea a fost găsită „negrijită“ fiindcă are „casa fără urechi“ (fără 
cîine), iar tatăl întîrzie dacă vine de-a. dreptul, fiindcă trebuie 
„să desgrădească și să îngrădească“, apoi să se apere și de cîini, 
dar pe ocolite vine „pe drum bătut și nempiedecat“. La sfîrșit, 
peţitorii se recomandă: Gîrlă, Loză și Boz, la care fata arată 
că sînt cunoscuți și de ea și de tatăl ei, întrucît „în gîrlă te 
pui, de loză de ţii și cu bozul îţi ștergi dosul“ (79, p. 220—221). 

4. Isteţimea porcarului (ciobanului, ţăranului) se reliefează 
mai puternic prin contrastul cu mintea redusă a sfetnicilor 
împărăteşti sau a popii care nu pot răspunde la întrebările împă- 
ratului (AT 922). Întrebările sînt felurite, mai frecvente fiind 
următoarele: a) Cît prețuiește împăratul; b) în cît timp poate 
fi înconjurată lumea; c) care-i gîndul în care sînt greșit. Popa 
nu știe să răspundă, dar ciobanul (porcarul) le dezleagă pe rînd: 
a) 29 lei (Isus a fost cumpărat cu 30 lei); b) în 24 ceasuri ca 
soarele ; c) că vorbește cu popa Onofrei, în realitate cu porcarul 
Gloanță (sau popa Ion din Porcești, dar porcarul Ghelasie 
din Trifești) (90, p. 144—153). Mai rar, împăratul întreabă pe 
călugări: a) Cite stele sînt pe cer; b) în cît timp înconjoară un 
om Moldova; c) „încotro stă Dumnezeu cu fața și ce face în 
ceasul acela Dumnezeu?“ Ciobanul răspunde: a) stele pe cer 
cît păr pe măgarul lui; b) într-o zi și o noapte călare pe un cal 
bun; c) Dumnezeu stă cu fața „în toate părțile“ și „la masă 
întinsă, cu făclii aprinse“ și dorește „ca să fiu eu pe un ceas, 
în scaunul acesta împărat“. Şi ciobanul decapitează pe împărat, 
luîndu-i locul (52, p. 677—679). Cojocarul divulgă generalilor 
pentru bani tîlcul conversaţiei cu împăratul: a) șase țin pe trei = 
şase luni de vară țin pe cele trei de iarnă; b) soarele e tot sub 
fereastră = copilul său e de zece ani (15, I, p. 111). Alteori, 
întrebările pe care trebuie să le dezlege miniștrii împăratului 
se referă la starea precară a ţăranului: a) „Departe-i departele?“ 
— „Pînă-ntre coarnele boilor“ ( = vede numai pînă la coarnele 
boilor); b) „Tirziu-te-ai sculat“ — „I-a șaptea oară“ (= ţine 
pe a șaptea nevastă, murindu-i celelalte șase soții); c) dacă 
poate mulge trei berbeci — Dacă e „strungașu bun“ ( = dacă 
poate stoarce bani de pe cei trei sfetnici ai împăratului) (5, II, 
p- 554—557). Împăratului care ara cu un plug de aur moșneagul 


315 


îi răspunde că acesta „de n-a ploua în luna lui mai, nu-i 
vrednic nici o coajă de mălai“. În consecință, împăratul vinde 
plugul de aur și cumpără o moară lîngă curtea sa (60, IV, p. 28— 
29). Împăratul mai întreabă cîte plante sînt în lume = cîte 
rădăcini (8la, p. 537). 

5. Dracul pune 7 pînă la 10 întrebări cu intenția de a nu 
putea fi dezlegate, pentru ca să-și poată lua copilul juruit. La 
întrebări răspunde Dumnezeu ce poposise în gazdă. Ce este 
Unu? — fîntîna sau luna. Doi? — Doi ochi. Trei? — Casa cu 
trei fete (sau casa cu trei ferestre, sau „trei picioare în prilostire“ 
sau „carul nu poate merge cu trei roate“). Patru? — Carul cu 
patru roate. Cinci? — Mina cu cinci degete. Şase? — Fluierul 
cu șase găuri (sau plugul cu șase boi). Şapte? — „Unde-s șapte 
frați să nu te amesteci în trebile lor“ (sau casa cu șapte fete, 
șezătoare deplină). Opt? — Plugul cu opt boi (casa cu opt 
feciori e puternică). Nouă? — Casa cu nouă fete rămîne nemă- 
turată. Zece? — „Iuda să crăpe în zece“, după care diavolul 
plesnește de necaz (LXXXIII, p. 357—358; 95, p. 33—36). În 
unele variante, răspunsurile la cele 12 întrebări sînt teologale, 
scoase din doctrina creștină (XXXIV, p. 567—569 ; 52, p. 83—85). 
Sau: unu = în sat sînt mai mulți oameni de unu și în pădure 
mai multe lemne de unu; opt = omul cu opt feciori nu se teme 
a fi bătut; nouă = cu nouă purici a vrut diavolul să-l înșele 
pe acel gospodar (8la, p. 684—685). 


Probele pețirii. În basme, sînt frecvente încercările la care 
sînt supuși pețitorii pentru a-și dovedi vrednicia, adeseori cu 
gîndul ascuns de a fi refuzaţi, de aci și dimensiunile extraordinare 
ale sarcinilor. Aceasta se întîmplă atunci cînd viitorul mire 
provine din rîndurile de jos sau e un om în formă animală 
(AT 425). 

1. Mai des întilnită e facerea unui pod în timpul unei nopți. 
Uneori, podul se cere a fi împodobit cu pomi de aur și păsări 
de aur. Împăratul cere băiatului posesor al inelului miraculos 
(AT 560) să-i facă „de la voi de la bordei și pînă la mine la 
palat un pod de aur cu două rînduri de meri pe o parte și cu 
două pe altă parte și la mine la scară un măr cu mere de aur 
şi o cloță cu 14 pui de aur să se plimbe de la noi pînă la voi, 
iar la voi în locul bordeiului o- casă de sticlă să se întoarcă 
dupe soare. Toate astea să le facă mîine în zori de zi, iar de unde 
nu, unde îi stă capu, îi va sta și picioarele“. Băiatul le execută 


316 


cu ajutorul inelului (51 a, p.188). Adesea, împăratul cere viito- 
rului ginere construirea a trei poduri în trei nopți succesive. 
Mai întîi, el vrea „un pod de aramă și cu pomi și cu flori pe el: 
una să înflorească, alta să îmbobocească și în capul podului să 
fie doi berbeci tot de aur, să se bată în capete, iar podul să lege 
palatul împărătesc cu casele moșului ce luase șarpele de suflet“. 
A doua oară, îi cere „un pod de argint și cu pomi și cu flori 
pe el: una să înflorească, alta să îmbobocească, și în capul 
podului să fie doi țapi tot de argint să se bată în capete“. 
După aceea, împăratul mai cere „pe d-asupra ălorlalte două 
poduri, unul tot ca ele, dar să fie de aur, și în loc de berbeci 
și de țapi să fie tauri“ (86, p.358—359). În altă variantă, îm- 
păratul solicită a treia oară „o pereche de case în văzduh, 
care să se mute după soare și în locul ălor două poduri de 
aramă și de argint, să facă unul de aur“ (ibid., p. 182). Varian- 
tele mai oferă și alte obiecte sau construcții: o mănăstire de 
ceară (sau o biserică de matostat cu o sută de popi), șosea 
de aramă și de argint, curte și vale de aur sau de argint, palat 
cu o cișmea de aur, palat, grădină cu grajduri și trăsuri de 
aur (XV, p.52—53). 

2. Mai spectaculoase se înfățișează probele extraordinare să- 
vîrşite de pețitor cu ajutorul tovarășilor năzdrăvani. Grupul 
peţitorilor e vîrît într-o odaie de aramă care este înroșită cu 
ajutorul a 38 de focuri ațîțate cu foiul. „Iacă pe la miezu nopții, 
că prinde-a roși casa. Strigau tot că crapă di căldură, şi nu mai 
pot, ard cu tătu!“ Solicitat de Drăgan Cenuşă, Gerilă trage 
„cu narea cea di ger, o pus ghiața di doi stînjîni pi casâ. Ci s-o 
furnicat înti că li-i cald, a doile că crapă di frig! Hè! li-o făcut 
cum o foz mai bini di stat di giucat în cărț!“ Apoi împăratul le 
oferă o masă, „cam di 20 di kilometări de lungă: cară cu pini, 
vagoane cu pini, bihuliță, boi, vite tăiete și buți di vin“. Fo- 
milă și Setilă execută pe dată. „Cînd s-o dat Foamitea, o-nghiţit 
cu vagon, cu pini, cu cară, cu ci-o fost, cu boi, cu tătuli! În 
tri ceasuri, o lins cu limba pe gios. Setilă-așă di strașnic o supt 
poloboacili cu vin, c-o sărit o doagă-n cela capăt di lume, ș-o 
doagă în ista capăt di lumi!“ Şi fiindcă nu s-au săturat, se duc 
la împăratul: „— Mai dă-ne, înălțate-mpărate! — V-a mai da 
Dumnezău, că-i mare și puternic, că m-aţi sărăcit cu tătu!“ — 
Împăratul cere apoi să se ia un ciur plin de apă „să-l poarte 
împregiuru lumii plin, și sâ mi-l aducâ înapoi iară plin“. Sar- 


E 


317 


cina este executată întocmai de către Vînt. Probă înrudită cu 
aceasta este aducerea unei cofe de apă în întrecere cu baba împă- 
ratului. Pleacă Vîntul cu baba care pe drum îl momeșşte să-i 
caute în cap și îl adoarme pe un „ciolan di zmău“. În felul 
acesta, baba îl întrece pînă ce Ochilă prinde de veste și solicită 
ajutorul lui Pușcă-ţînțari. Acesta trage cu o săgeată de „i-o 
sărit ciolanu cel di zmău di su cap“ și Vîntul cîștigă întrecerea, nu 
fără a-i aplica babei un picior, încît „o sărit baba di tri stînjîni 
în sus“ (5, I, p. 224—228). În altă variantă, împăratul cere să-i 
aducă „haina de mireasă“ a fetei care se afla într-un oraș din 
altă împărăție, în întrecere cu „o babă vrăjitoare“. Vasilică 
trimite pe Strepedele pămîntului care e adormit de babă la o 
fintînă. Vede-tot îl descoperă, iar Stînginul pămîntului „îndată 
l-a stînginit de cîteva ori de a sărit ca un purece de zdravăn 
şi raita băiete! Cît ai bate în pălmi fu la cusutoarea, unde baba 
chiar suia treptele“ pe care o îmbrîncește și imediat sosește 
la împărat cu haina (61, p. 165—166). Împăratul mai cere lui 
Țugulea să facă „să nască într-o noapte 50 de femei sterpe!“ 
Proba este îndeplinită cu ajutorul vrăjitorului care „intrînd în 
cămările femeilor, bomboni la fiecare cîte ceva din gură, și pe 
fiecare le lovi ușor cu toiagul pe spinare, apoi ieși. Una după 
alta ele născură pînă dimineață“ (41, I, p. 278—279). Împăratul 
îi mai cere să păzească în trei nopți iapa năzdrăvană a unei 
babe din țara lui. În prima noapte, iapa se preface mreană și 
e prinsă cu ajutorul lui Setilă: acesta bea toată apa și mreana 
rămîne pe uscat. În noaptea a doua, iapa se preface stea pe 
cer de unde e culeasă de Lungilă. În ultima noapte, iapa se 
preface iar pește în fîntînă care e secătuită de Setilă și iapa 
e prinsă (XV, p. 70). În cele din urmă, cînd fata pețită se 
ascunde după lună, e zărită de Ochilă care solicită intervenția 
lui Lungilă: „—Ia-ntinde tu mîna-aia lungă de vezi“. Lungilă 
o prinde și o aduce pe pămînt, dar fata zboară din nou, ascunzîn- 
du-se după soare. Lungilă de-abia o ajunge cu mîna, „atîta fu 
de sus“ (XV, p. 294—295). Cînd dracul se opune să cedeze fata 
împăratului pe care o furase între timp, pețitorul face, la cererea 
împăratului, pînă la casa diavolului „o cale ferată de aur“, se 
duc toți „c-on tren tăt de aur“ și îl nimicesc: Foamea dă cu 
maiul „de 99 de măji“ și face un „șăs din dealu ăla“, iar „Se- 
tea sloboade-o vale mare cît un Murăș, ş-ii iè, și nu s-alege nimic, 


‘nici de căși, nici de dracu, nici nimica“ și pețitorii se întorc cu 


fata (5, I, p. 352—353). Împăratul se opune în cele din urmă și 


318 


pune armata în linie de luptă. Peţitorul cere răgaz 3 zile, în care 
timp Lungul își face un bici „din 100 de cară de fuioare“ şi se 
așază în fața armatei împăratului „cu un picior pe un deal, cu 
celălalt pe alt deal“. Largul s-a așezat „cu spatele cătră armata 
împăratului“, iar cel cu ochii mari „se uita către cătane cu ochii 
lui cei mari ca roțile de tileaga de plug; cătanele văzîndu-l, de 
frica lui tremurau ca trestia de vînt, fugiră cu toții-n spatele 
Largului“. Împăratul se vede constrins să-i dea fata (77, 
p. 13—14; v. Tov. năzdrăvani). 

3. Probele constau uneori în aducerea unor lucruri de preț. 
Îndeplinirea lor se face cu ajutorul animalelor recunoscătoare 
şi mai cu seamă a calului năzdrăvan. Împăratul a aruncat inelul 
fetei în mare și cere peţitorului să-l găsească. „A scos solzul și a 
venit peștele, care i-a găsit inelul“. În a treia zi, împăratul îi 
cere să-i aducă „mărul cel de viață lungă“. Cu ajutorul penelor 
de corb, băiatul cheamă corbii care „i-au adus mărul dei l-a 
dat împăratului, iar împăratul i-a dat fata și l-a pus pe ginerile 
său împărat“ (52, p. 850—851). Împăratul Verde dă de știre 
„că cine va putea aduce trei lemne mari din pădure deodată 
va primi jumătate din împărăție și fata împăratului“ (42, p. 515). 
Nic-a Cîmpului e trimis de împărat să-i aducă „verdețuri de la 
grădina cu zînele“. Sfătuit de balaur, își face un bici din 12 piei 
de bivol cu care lovește pe rînd zînele și fiecare „au stat un ceas 
moartă“ în care timp, el „ș-o luat verdețuri dă care i-o trăbuit 
lui, dă care i-o plăcut“ (XV, p. 252—253). Ionel trebuie să 
aducă împăratului „niște pietre nestimate“ de la cerbul din pă- 
dure (94 a, p. 157), dar Arap Alb e trimis chiar după pielea 
zmeului plină de pietre prețioase. Calul îl duce la baba pe care 
o miluise la plecarea de acasă și ea îl sfătuiește cum să se 
ascundă de privirea lui ucigătoare. În cele din urmă, Arap Alb 
trebuie să aducă „apă vie de uni să bat munţi-n capete“, dar 
calul lui pleacă singur împreună cu calul împăratului. Singur 
acesta izbutește să ia apă vie „pintră bătaia“ munților și calul 
lui Arap Alb îl convinge să i-o dea lui (XV, p. 283—292). Îm- 
păratul Verde mai cere pețitorului să fure salba împărătesei și 
inelul împăratului, apoi o salbă încuiată într-o ladă, iar la urmă 
să arunce înapoi buzduganul zvîrlit de împăratul Roșu ca să-l 
omoare (14 a, p. 24). În altă variantă, tatăl fetei mai cere 
să i se aducă lemne dintr-o pădure în care stăpînea un balaur 
cu 24 de capete. Sfătuit de o babă de la curte, băiatul face 24 de 
găuri într-un copac în care intră cele 24 de capete ale balauru- 


319 


lui ca să-l soarbă pe el și rămîn ţintuite acolo pentru a putea 
fi tăiate apoi cu sabia (94, p. 56). De asemenea, pețitorului i se 
mai cere să aducă trandafiri din grădina șarpelui, sau balaurul 
însuși din pădure, sau o scroafă puternică ce amenința împă- 
răția (XV, p. 68). 

4. Peţitorii mai sînt puși să realizeze unele performanțe 
care reclamă mare îndemiînare. Cel mai adesea, ei trebuie să 
aleagă: păsatul de cenușă, griul de mei, macul de in sau nisip 
(XV, p. 68), sau mai multe soiuri amestecate: grîu, porumb, 
mei și ovăz „di tute vipturle“ care trebuiesc alese „pînă mîne 
dimineață“ (56, p. 11). Sarcina este îndeplinită cu ajutorul fur- 
nicii recunoscătoare. Arap Alb aprinde „aripa de furnică și 
vine-o furnică“. Aceasta le cheamă pe celelalte „ș-atitea furnici 
or venit, că n-or avut tăte să ieie cîte-o boambă, să-l aleagă! 
Ş-or făcut două grămăz, una la o parte, una la altă parte, le-o 
lăsat acolo și ele s-o dus în treaba lor“ (XV, p. 280). Împăra- 
tul „șărpesc“ cere lui Nic-a Cîmpului ca cele trei girezi de grîu 
„mîne dimineață să hie treierate, fiecare pusă la locu lor și să-m 
faci pitărie-m poartă să-m dai pîne caldă să mănînc“. El îndepli- 
nește proba cu ajutorul furnicilor, șoarecilor și corbilor recunoscă- 
tori care vin în număr atît de mare, încît „nu le-au ajuns să ieie 
cîte-on hir dă grîu dă pă spic... că n-a avut dă unde. ŞI jireada 
a rămas tăt întreagă cum era clădită“. După alesul griului, 
„împăratu albinesc i-a făcut pităria-n poartă, dă să coce pîne. 
Dimineaţa cînd s-a sculat, era pîne caldă să mănînce“ (XV, p. 
257). De obicei, probele cultivării sînt eșalonate în trei nopți 
succesive. În prima noapte, împăratul Roșu cere pețitorului să 
prefacă un munte în șes, să scoată pădurea și să planteze vie, 
iar dimineața să-l servească cu vin fiert. În a doua noapte, 
voinicul trebuie să prefacă șes alt: munte pe care să-l cultive cu 
grîu, dimineața să-i aducă împăratului pîine caldă, iar în ul- 
tima noapte să-i facă un palat „atîrnat de un fir de păr de 
toarta cerului“, după care obține fata (42, p. 507). Atari probe 
sînt mai frecvente în basmele în care se urmărește pierderea 
protagonistului (v. Sarcini de pierzanie). Fata peţită de tatăl său 
cere cămăși extraordinare pentru a evita incestul. Popa, fiind 
bogat, îi poate face fiicei sale trei haine de aramă, argint și aur, 
dar atît de mici, „încît fieșcare să fie într-o coajă dă nucă 
încheiat“. Totuși fata fuge și se ascunde într-o haină de lemn 
(5, II, p. 146). În altă variantă, împăratul incestuos trebuie 


320 


să-i aducă fiicei sale o haină de argint, de aur și de diamant, 
iar la urmă una din piele de păduche, îmblănită cu piei de purece 
(81, p. 19—20). 

5. O seamă de probe pun la încercare istețimea pețitorului. 
Împăratul Galben își dă fata numai aceluia care poate spune 
fiicei sale „o ghicitoare fără să o ghicească ea“. Un băiat preface 
în ghicitoare întîmplarea lui: tatăl i-a otrăvit calul ca să-l lase 
pe drum, apoi au murit vulturii și cei 12 hoți care au mîncat 
din cal, adică „Un mort a omorît doi și doi a omorît doispre- 
zece“. Fiica nu poate ghici și e dată de soție băiatului (86, 
p. 81—86). În altă variantă, fata încearcă să momească pe fra- 
tele de cruce al fiului de împărat, luat de acesta ca „cociș“, 
ca să afle răspunsul, dar uneltirile ei și ale împărătesei sînt date 
la lumină și peţirea anulată (63 a, p. 139—141). Dintr-o întîm- 
plare întrucîtva similară este dedusă o ghicitoare cu care un 
cioban a cîștigat mîna fetei împăratului. Mama lui i-a dat un 
colac otrăvit din care a murit cățeaua ce-l însoțea, apoi trei 
corbi. În drum, a găsit și o vacă moartă cu vițelul fătat de 
jumătate pe care l-a mîncat ciobanul (99, III, p. 31—32). Bas- 
mul nuvelistic AT 850 înfățișează fata de împărat cu insemne 
astrale pe ea și numai cine i le va putea ghici, îi va obține și 
mîna. Un cioban care o vede scăldîndu-se într-un rîu, îi poate 
spune împăratului „fata măriilor voastre are soarele în piept, 
luna în spate și doi luceferi în cei doi umeri“ (41, I, p. 213). 
Mai adesea, fata e momită de porcarul împăratului să-și ridice 
rochia pînă la genunchi, apoi pînă la brîu și pînă la gît, încît el 
a putut ghici că are soarele în piept și luna cu stelele pe spate 
(99, III, p. 202—203). Semnele fetei sînt trădate de un pește 
miraculos: soarele pe piept, luna în spate, stelele în ochi și spicele 
de grîu pe coaste (81a, p. 550). Un om bogat promite fata celui 
care va ghici că scurteica ei e făcută din pielea păduchelui crescut 
pe capul lui. Fata divulgă taina unui argat ca acesta să o spună 
boierului, dar el o peţește pentru sine (LIII, p. 547). Mai des 
întîlnită este ghicirea fetei peţite dintre similarele ei. Împăratul 
Verde își gătește fiica și servitoarea amîndouă într-un „port, 
ciuciulite una ca alta“ și cere spînului „să-mi alegi care-i fata mè 
şi care-i slujnica“. Arap Alb descoperă pe fiica împăratului cu 
ajutorul crăiesei albinelor care se așază pe fruntea ei (XV, 
p. 293—294). Cel mai adesea, peţitorul trebuie să aleagă fata 
dintre surorile ei cu care seamănă leit, rareori dintr-o păpuşă 
de lemn care îi seamănă în chip izbitor (ibid., p. 68). La ghicirea 


321 


miresei ajută, în formă de muște, cele trei zile sfinte, Miercuri, 
Vineri și Luni (52, p. 196). Zina fugită de Parsion poate fi obți- 
nută de acesta numai dacă o poate ghici din cele trei porumbiţe. 
Parsion se ajută numai de privirea lui ageră și porumbița redevine 
nevastă ca înainte de fugă (60, V, p. 60). În chip sporadic, peți- 
torul trebuie să mai rezolve și alte întrebări: a) ce fel de vin 
bea împăratul (amestecat cu sînge curs din nasul unui lucrător 
cînd îl băga în butoi), b) la două bețe nivelate la strung care 
este capătul dinspre tulpină (la sfatul calului, le bagă în butoiul 
cu apă şi capătul de la tulpină se așază în jos, fiind mai dens, 
iar cel de către vîrf rămîne deasupra), c) din ce neam se trage 
împăratul Roșu (copil din flori în absența tatălui plecat la răz- 
boi, adică „îi strîns cu grebla și cu furca di pin sat“) (v. Soţie: 
XV, p. 286—289). 

6. Cu totul sporadic se întîlnesc și probele de ascundere. În 
unele episoade cu tovarășii năzdrăvani, fata se ascunde de mai 
multe ori, iar împăratul cere pețitorului să-i păzească „fata mea 
într-o noapte să nu o fure“. În prima noapte, fata se ascunde 
la țărmul mării, a doua oară după lună, dar de fiecare dată e 
găsită de Lungul (77, p. 12—13). Se întîlnesc în variantele bas- 
mului AT 329 probe inverse, peţitorul trebuind să se ascundă. 
Fata împăratului va accepta de soț pe cel care se va putea 
ascunde fără să fie găsit de ea cu ajutorul oglinzii miraculoase 
(v. Oglindă). Numai porcarul împăratului izbutește. Mai întii, 
e dus de vulturul recunoscător sub aripă deasupra unui nor 
întunecat, dar e zărit și chemat de fată; a doua oară, peștele 
recunoscător îl duce în fundul mării, unde iarăși este zărit de 
fată. Apoi uriașul din pădure îl preface în trandafir pe care îl 
pune în părul fetei și ea nu-l mai poate zări, pețitorul cîștigîn- 
du-i mîna (81, p. 84—90). Aleodor e prefăcut de peștele recunoscă- 
tor în cosăcel pe fundul mării, apoi în pui de corb, dar fata lui Ver- 
deș împărat îl zărește cu ocheanul și îl cheamă. A treia oară, 
tăunele recunoscător îl preface într-o „lindină și-l ascunde chiar 
în coada fetei“, unde nu mai poate fi văzut cu ocheanul și fata 
se dă biruită (41, I, p.42—44). 


Probele puterii. În basme, eroul trebuie să-și dovedească 
puterea în anumite împrejurări pentru a se vedea dacă va putea 
face față sarcinilor viitoare. 

1. Aceasta se întîmplă uneori cînd voinicul atinge pragul 
bărbăției. Voinic-de-codru a primit de la nașul său o sabie și 


322 


o pușcă miraculoase care să-i fie date numai atunci cînd va fi 
în stare „să zmulgă-un copaci din pămînt cu rădăcini cu tăt“. 
Întrucît creșterea lui e miraculoasă — „cînd o fo de-o zi, o fo 
ca altu de nouă...“ — la vîrsta de un an, „o zmuls oarece cătu- 
ră-o fost din pămînt, cu rădăcini cu tătu“, încît mamă-sa îi dă 
armele primite de la naș (5, I, p. 368). Craiovisin, fiul vacii e 
trimis, la 6 luni, de mamă-sa să scoată un copac din pămînt 
„numa cu mîinile și să-l întorci cu rădăcina-n sus și cu vîrfu-n 
pămînt“. Băiatul îl scoate, dar nu-l poate întoarce și mamă-sa 
îl mai alăptează 6 luni. După aceea, izbutește să-l întoarcă cu 
rădăcinile în sus (12, I, p. 370). 

2. Alteori, protagonistul basmului e pus la încercare după 
ce a pornit la greaua sarcină ce și-a asumat-o. Cei o sută de 
fraţi plecaţi în căutarea surorilor lor răpite de diavol, sînt opriți 
de un ciurdar care îi înștiințează că numai atunci pot izbîndi 
cînd vor putea mînca 99 boi fripți, 99 cuptoare de piine și să 
bea 99 buţi de vin. Toţi cei o sută au putut consuma doar „un 
piciorag tăț și o jumăta dă pită și doară tri litre de vin“. Cu 
toate că sînt sfătuiți să se întoarcă, ei continuă drumul și un 
cioban îi supune la a doua probă: să mănînce 99 berbeci fripți, 
99 cuptoare de piine și să bea 99 buţi de vin. Și de data aceasta 
nu consumă mai mult și cu toate că sînt sfătuiți să se întoarcă, 
ei continuă drumul pînă ce un stăvar îi supune la a treia probă: 
să încalece un armăsar de 99 ani cu 9 inimi „și să învîrtească dă 
tri ori lumea roată“. Ei se sperie de el și iarăși își continuă dru- 
mul, dar sînt toți omoriţi de răpitorul surorilor. Fratele lor mai 
mic, Măzăran Văsălică izbutește să îndeplinească probele. „Iè 
cîte-un picior dă bou, siio! Gata! I-aruncă ciontu colo. Altu 
pă dincoace. Cîte-o pită o băgat o dată, cîte-o bute a turnatu-n 
el“. După ce termină, mai cere, întrucît „aia numa-o bucătură 
o fost“. La fel trece și proba a doua la turma de oi, iar la 
urmă încalecă armăsarul cu care ocolește „dă tri ori lumea roată 
cu el, o și picat calu-n stavă ș-o murit: crepat inimile-n el. Măză- 
ran a luat inimile și le-o mîncat tăte, dă noăză și noă dă ori 
o fo mai tare decît cum o fost“. El va izbuti să-și elibereze cele 
100 de surori și cei 100 de frați (5, I, p. 463—471). În chip simi- 
lar, cei trei frați plecați să-și elibereze surorile furate de zmei 
sînt puși la încercare de moșneagul de la herghelia de cai. Acesta 
îi dă primului un fuior să-l ia în mînă „și io am sâ-l aprind di 
capăt: dacă-i hi în stare și-i fugi roată și-i încungiura herghelia 
as de cai de tri ori cu fuioru, atunci pos să meri după surorile 


323 


tale și dacă nu, ti poț întoarci înapoi“. Fratele mai mare şi 
mijlociul abia fug jumătate din drum „și la giumătati s-o aprins 
fuioru ș-o ars tăt“ şi sînt sfătuiți să se întoarcă, dar ei continuă 
drumul şi sînt omorîți de zmeu. Cel mai mic, Busuioc Verde, 
izbutește să treacă proba cu succes: începe să alerge cu fuiorul 
aprins „și cînd o-ncungiurat de tri ori herghelia cu cai, din fuga 
care-o fugit el, o-nghețat tăț caii pi loc, ș-o-nghețat și fuioru în 
mînă la dînsu!“ El izbutește să-și elibereze surorile (ibid., p. 
297—300). 

3. Uneori, proba se desfășoară sub forma unei lupte. Cîrlijie 
plecat după surorile date noaptea la geam unui necunoscut 
(AT 552), vrea să străbată pînă la Florea Floritu care a „strîgat 
la răsărit și s-o-auzit la scăpătat“, dar cumnații îl opresc pe rînd 
pentru a-și „măsura puterile“. Cîrlijie învinge în luptă dreaptă 
pe zmeii cumnaţi care îl îndrumează, al treilea zmeu dăruindu-i 
un cal năzdrăvan și astfel ajunge la Florea Floritu pe care îl 
scapă de Mama Ciumii (28, p. 273—277). 


Purice. După o legendă, p. ar fi luat naștere din cenușa de 
năpîrcă pe care a ars-o Noe. Diavolul sfredelise corabia și numai 
năpiîrca izbutise să astupe găurile cu coada ei. Drept răsplată, 
a cerut lui Noe cîte un om pe zi, dar acesta a aruncat-o în foc. 
De atunci, p. sug oamenii „ca împlinire a făgăduinței lui Noe“ 
(47, p. 400). După altă legendă, el ar fi fost un om „puternic 
şi neîntrecut în frumusețe“ care „tot sare şi joacă de dimineața 
pînă seara și de seara pînă dimineața“. Neascultînd porunca 
lui Dumnezeu de a se muta de lîngă sătenii lui, a fost blestemat 
să se facă p.: „Pe cît ai fost de frumos și de zdravăn, peatita de 
amărit și de negru să fii — stare să nu ai“... (47, p. 413). 

În basmele despre animale, își ride de ochii holbaţi ai muștei 
și îi explică acesteia că e atît de „îmbulzit, ghebos“ (47, p. 371) 
deoarece „toată noaptea ridic ca robul la butuci și la bolovani 
și-i duc peste oameni ca să le fac drum mare pe spinare“ (99,V, 

3222)! 
$ În basm, foarte rar, eroul se preface în p. pentru a se ascunde 
de Stati-Cot (AT 301 B). Îndrăgostindu-se de fiica acestuia, 
la sfatul ei Tei legănat „s-a dat peste cap, s-a făcut p. S-a băgat 
la fată în fl...rii ei“. Peste noapte, redevine om, taie capul lui Sta- 
ti-Cot, apoi se preface iar în p. ascunzîndu-se în același loc pentru 
a scăpa de urmărirea capului. „Îl căta capu pe Tei Legănat, se 
trîntea de toate ulucile, de toți pomii, să dea de el“. După ce 


324 


moare capul lui Stati-Cot, eroul se preface iar om (5, I, p. 247). 

n alt basm, eroul se ascunde de „striga cea mare a cetăţii“ 
prefăcîndu-se în p. și vîrîndu-se în gura calului „într-o măsea 
bortoasă“, unde striga nu-l mai caută de frică (7, p. 8). El 
se preface de asemeni în p. pentru a putea fura cămașa zmeu- 
lui (AT 328): îl înțeapă pe acesta pînă leapădă cămaşa la ușă 
(42, p. 515). P. e un auxiliar al eroului în peţirea fetei împăra- 
tului, alături de alți tovarăși năzdrăvani (AT 513). El îl ajută 
la alegerea fetelor după vîrstă: „am să mă bag în sîn, întîi la 
cea mai mare și pe care îi vedea-o scărpinîndu-se, să pui mîna 
pe dinsa tu, cel mai mare; pe urmă m-oi duce la cea de după 
dînsa şi tot așa la toate“ (52, p. 877). 

4. În formulele inițiale ale basmelor, p. confirmă inexistența 
minciunii: „Că nu vi-s dator a minți — Ca un purice a plesni“. 
Alteori, el e invocat drept mărturie a timpilor fabuloși: ,„... de 
cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca 
de w s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti“ (41, 
1'4p.!5), 


Puteri. A. 1. În basmul popular, eroul sau adversarii lui au 
adesea o p. extraordinară. De multe ori, adversarul zmeu este 
de neînvins din cauza p. care le are undeva în afară și eroul 
îl poate învinge numai după ce află sediul acestora (AT 302). 
Secretul e trădat de soția zmeului care doreşte să fie și ea 
eliberată din această căsnicie forțată. Stratagema stă de obicei 
în a simula vreo boală, prilej de a-l încerca pe zmeu cît de mult 
o iubește. Zmeul minte de două ori, spunînd că p. lui s-ar afla 
în unele lucruri din casă sau din curte. Mai întîi, mărturisește 
că p. lui „îs în stîlpu porții“, iar a doua oară că ar fi „în dranița 
căsi“ (5, I, p. 328). Uneori, el reacționează violent, dînd o 
palmă femeii curioase, apoi îi destăinuie că p. lui ar fi în mătură, 
apoi în stîlpul porții. Ca să-l convingă că ea îl iubește într-ade- 
văr, zugrăvește mătura și o mîngîie, zugrăvește stilpul și îl încu- 
nunează cu un lanț (ibid., p. 312), sau așază toate averile din 
casă pe stîlp sau pe draniţă, încît la întoarcere „zmău o crezut 
că arde curtea lui“ (ibid., p. 328). Zmeul pretinde că p. i-ar fi 
în „vătrariu“, apoi în mătură (79, p. 63—64). Alteori, zmeul 
dă cu batista pe la nasul femeii și aceasta uită cele spuse, reți- 
nute însă de eroul prefăcut „pasăre la dînsa-n sîn“ (ibid., p. 271). 
În realitate, p. zmeului se află în niște gărgăuni care stau într-o 
prepeliță, aceasta într-un broscoi, iar acesta într-o „poarcă“ ce 


325 


şade ascunsă într-un heleșteu și care poate fi învinsă numai după 
ce Petrea Făt-Frumos primește de la fata popii „o prescură ș-un 
păhăruț de vin“ (5, I, p. 290). P. zmeului se mai află în balau- 
rul din lacul de lapte acru, în balaur fiind 24 de gărgăuni a căror 
gîtuire provoacă moartea zmeului (ibid., p. 271), sau în 24 „bum- 
buşori roș“ ce se află într-un „gărgăun strașnic mare“ dintr-un 
heleșteu (ibid., p. 313). Ele mai pot fi în trei gîndaci ce stau 
într-un cocoș, acesta într-un iepure, acesta într-un porc din lacul 
de lapte dulce (35, p. 52), sau în trei gîndaci dintr-o prepeliță 
închisă într-o cutie de plumb din vîrful unui munte (41, I, p. 
479—480), sau în doi gîndaci dintr-un chițcan, dintr-o scroafă 
(ibid., p. 519). Alteori, p. zmeului rezidă în viermi: 12 viermi 
în 12 ouă, într-o rață, într-un porc, într-un zmeu „îi frati-meu“ 
dintr-un tău „în margina lumii“ (5, I, p. 329), în trei viermi 
dintr-o prepeliță, dintr-un iepure, dintr-o scroafă, „într-o laco- 
viște de lapte dulce“ (41, I, p. 223—224), cei trei viermi putînd 
fi într-o „cutiuță“ dintr-o prepeliță ce se află în mistrețul din 
ostrovul cel mare (82, p. 170). P. se află numai într-un vultur 
din lacul de lapte (81, p. 81) sau într-un paltin „mare și înalt“ 
dintr-un ostrov (79, p. 64—05). Uneori, p. zmeului stau în două 
muște într-o rață, într-un iepure, într-un urs dintr-o peșteră 
(60, III, p. 80). Incidental, ele se află și în obiecte: într-o 
„fluieriță“ dintr-o albină, într-un „bongar“, într-un porc năzdră- 
van din ostrovul din mijlocul mării (LXXXIII, p. 422).Unele 
variante din Transilvania și Moldova nordică localizează p. 
zmeului în ouă: în trei ouă dintr-o lădiță de sub pragul casei 
(3, p. 20) sau în ouăle unei rațe de la o zmeoaică (42, p. 513). 
Oul se află succesiv într-un hulub, într-un iepure, într-un berbec, 
într-un bou, într-o ladă dintr-un fag mare. Cînd gustă din acest 
ou, zmeoaica broască e dezlegată de farmec „s-a făcut frumoasă 
și bună, n-a mai fost zmeoaică“ (52, p. 992). Variantele româ- 
nești alcătuiesc puntea de legătură între versiunea asiatică, 
caracterizată prin localizarea p. într-o pasăre sau insectă, și între 
cea europeană, în care p. se află într-un ou (LXXXI, p.56) do- 
minînd cele care arată p. zmeului în insecte (gărgăuni, gîndaci, 
bongari etc.). Viermii ar constitui în schimb o formă intermediară 
între ou și insectă. 

2. Uneori, p. sînt situate într-o parte a corpului. Ca o formă 
intermediară poate fi privită existența p. în inima zmeului, decît 
că aceasta nu se află în zmeu, ci departe într-un paltin (79, 
p. 64). Ele stau „în cei trei dinți pe care îi mai are“ zmeoaica. 


326 


De aceea, în trei zile succesive „cînd vine zmeoaica şi-l sărută ... 
Pescăruș ... îi trăznește una ... de-i sare un dinte“ (67, p. 139). 
3. P. eroului se află ascunse în sabia miraculoasă, îndeosebi 
în basmul AT 302 B. Cînd paloșul lui Busuioc Verde este arun- 
cat de babă în mare și se înfige „cu mănunchile drept pînă-n 
pămînt“, în același timp stăpînul lui „o murit pi pat“. Zmeul 
cel mai mic se cufundă în mare şi-l scoate, atunci „și Busuioc 
Verde o-nvitt“. Sabia lucrează la comanda simplă: „Pălușălu 
meu! Ieși afară și zboară-i capu lui și fă-l tot bucățele“ (5, I, 
p: 307—309). Uneori, sabia cu p. e ascunsă la adîncimi mari. 
n palatul subteran, cu intrarea îngropată, se află 99 săbii. „A 
d-a suta e dasupra, scrie «Ciudă-dă-Obilă !» Numa ... cu paloșu 
meu poa să-mi ia sufletu, da alta nu!“ (5, II, p. 199). De obicei, 
sabia năzdrăvană este dăruită de Dumnezeu și Sf. Petru ca nași. 
Cu ajutorul ei, Chipăruș bun viteaz omoară balaurul din fîntînă 
(AT 300), dar impostorul îi fură sabia în timp ce dormea și îl 
taie în bucăți. Chipăruș poate pedepsi soția trădătoare şi uci- 
gașul numai recăpătîndu-și sabia prin metamorfozare (AT 318), 
din surcică de păr devenind om (52, p. 553—555). Uneori, 
naşii dăruiesc finului şi o pușcă: Voinic de codru primește la 
botez „o pușcă ș-o coardă“ pe care să i le dea părinții cînd va 
fi „stăpîn să zmulgă-un copaci din pămînt“. Cu ajutorul sabiei 
decapitează toți zmeii din acea țară (5, I, p. 368—377). Ară- 
pușca rămîne fără paloșul năzdrăvan „femeie ca toate femeile, 
dar cu el în mînă prăpădește lumea de o vrea“ (86, p. 37). 
Lupta se poate desfășura numai între paloșe. Tuliman se întîl- 
nește cu feciorul de împărat și vor să decidă „care din noi poate 
fi stăpîn și care slugă“. Pentru aceasta, își aruncă amîndoi palo- 
șele în sus. „A ieșit de zece ori mai puternic paloșul lui Tuliman 
decît al feciorului“ (99, IV, p. 300). 

4. P. mai pot fi situate în apă și în unele alimente. Ciută 
nevăzută n-a fost învins niciodată, pentru că îndată ce „intră 
în casă, mai întîi se bagă după cuptor şi de-acolo ia o ulcică 
cu leacuri și toată o bea, iar de leacurile acelea atîta se întă- 
rește, de-ar bate și zece ca voi“. Pipăruș Petru și Florea Înflo- 
ritul beau ei „leacurile“ și îl răpun pe Ciută nevăzută (60, V, 
p. 37). Moșneagul care l-a crescut pe băiatul juruit diavolului 
îi dă la plecare să bea dintr-o sticlă, după care se simte „de tri 
ori mai tare“, iar după ce bea și dintr-o damigeană, băiatul crede 
că „de-ar avea muntili ăsta o toartă, eu l-aș învirti cu vîrvu 
în gios!“ Mai departe, vindecă piciorul unui leu care îl răsplă- 


327 


tește dîndu-i să înghită trei peri din coama lui și să înghită 
balele, după care îi „pare că nu-i nimeni mai tare pe lumea 
asta |!“ și se poate lua la luptă cu zmeul (5, I, p. 321—324). 
Petru găsește la Zina Zorilor „pe masă un colac alb și moale, 
frămîntat cu lapte de căprioară ... Acesta era colacul puterii“ 
(83, I, p. 42). 

B. 1. În recuzita basmelor fantastice se întîlnesc și alte obiecte 
cu însușiri miraculoase care îl ajută pe erou în luptele cu adver- 
sarii și în cîștigarea soției furate. Mai cunoscute sînt cele trei 
obiecte pentru care se certau cei trei draci, neînvoindu-se la 
împărțirea lor (AT 518): scufia (căciula) ce face nevăzut pe pur- 
tător, biciul (bastonul) care petrifică și papucii care trec peste 
orice obstacol. Ionică îi trimite pe cei trei draci pe cîte un munte 
ca să le dea primului venit, dar el îi petrifică pe toți cu biciul 
(33, p. 139). Unele variante mai aduc alte obiecte cu atari 
însușiri: un covor pe care „punea cît de multă greutate și dacă 
îl ridica dupe pămînt de o palmă, se înălța sus și se ducea ori 
încotro vrea“, apoi un baston cu care „învia mortul de 7 ani, 
dacă îl punea încruciș pe mormînt“ (35, p. 22). În locul căciulii 
(pălăriei) care face nevăzut, se întîlnește mantaua cu aceleași 
atribute (81, p. 150—151), sau o frunză (52, p. 1067). Sporadic 
apare „o pungă în care găsea orice-i trebuia: o cămașă prin care 
nimeni nu putea trece și un pistol, pe care întorcîndu-l de trei 
ori în jurul capului nici o meteahnă nu-l putea lovi“ (41, I, p. 520). 
În variantele basmului AT 330, eroul primește de la Dumnezeu 
şi Sf. Petre, pentru bunătatea lui, o turbincă (un sac sau o taba- 
cheră) în care putea deține pe oricine — chiar pe Sf. Petru și 
îngerii din rai — apoi un băț care bate la comandă, o pungă și o 
lulea aprinsă care nu se mai termină niciodată și cărți de joc 
mereu câștigătoare (XV, p. 40—44). Bastonul (cîrja) care bate 
la comandă apare şi în variantele basmului AT 563, cu ajutorul 
ei săracul recăpătîndu-și de la popă (sau cîrciumar) celelalte două 
daruri miraculoase: calul (berbecul, măgarul) care se bălega 
bani și masa ce se umplea singură de mîncări și băuturi. Uneori, 
eroul cîștigă mai multe obiecte miraculoase cu ajutorul unuia. 
singur (AT 569). Cu „mărișcuța de la căpătiiu patului“ primită 
ca răsplată, săracul ia bota care bătea singură, iar cu aceasta 
cetera care învia din morți (5, II, p. 370—374). În alte variante, 
cu „buriașul“ (butoiașul), voinicul ia și o măciucă ce bătea la 
comandă, sau cu pietricica de sub limbă e dobîndită sabia ce 
decapita, iar cu moara de piper o nuia ce omora (ibid., p. 379— 


328 


380). Variantele basmului AT 560 dau la iveală un inel (sau o 
mărgea, piatră) care îndeplinește orice dorință. Cu ele, voinicul 
își clădește un palat fără pereche. Pentru că a slujit o babă, 
aceasta îi dă lui Petru un lămpaş pe care îndată ce îl aprinde, 
apar trei capre: „Ce ţi-i voia, stăpîne?“ Ele execută orice însăr- 
cinare. Cînd nu aprinde toate cele trei „lumini“, ci numai una, 
apare numai o capră năzdrăvană (5, II, p. 327—338). Alteori, 
lampa execută dorința eroului (AT 561) fără intermediari (52, 
p. 1180). O mulțime de soldaţi pot ieși din cornul primit de To- 
deraș (AT 566) dacă se suflă la un capăt, iar dacă se suflă pe 
celălalt capăt „se vor face cătanele nevăzute“ (60, TI, p. 70—-71 ; 
v. Fluier, Vioară). 


Raţă. După o legendă, e pasăre din neamul broaștelor, căci 
unde pică sînge de r., se ivesc broaște (LIII, p. 290). După altă 
legendă, r. a fost la început o fată orfană. S-a îndrăgostit de ea 
căpetenia unei bande de hoți. Vrînd să scape de el, fata a fugit, 
dar văzînd că e zadarnică fuga, a implorat ajutor. Dumnezeu a 
prefăcut-o în r. (44, II, p. 385). 

Într-un basm despre animale, r. nu se lasă păcălită de vulpe. 
R. înoată pe apă, vulpea o cheamă aproape să-i admire frumu- 
sețea, dar ea nu se lasă momită și invită pe vulpe să se apropie. 
Aceasta intră în mîl și se îneacă (52, p. 1025). 

În basmele propriu-zise, r. joacă un rol secundar. Mama 
alungată pe rînd de cei trei fii ai ei e ajutată de o r., ouîndu-i 
în fiecare dimineață un ou de aur, iar seara un ou de argint. 
Cei trei fii cer și ei de la r. ouă de aur și de argint, ea îimomește 
în fundul apei unde îi țintuiește, făcîndu-și cuib pe capetele lor. 
Mama lor renunţă la ouăle ei de aur și argint, cerînd r. să-i elibe- 
reze fiii (62, p. 25—27). Deseori, eroii apar vremelnic transfor- 
mați în r. (sau rățoi). Soţia împăratului înecată de servitoarea 
geloasă care îi ia locul, se preface în r. (AT 403). Ca să alăpteze 
copilul, r. cu penele de aur redevine femeie, apoi iar intră în iaz 
Saele în r. pînă la demascarea impostoarei (52, p. 1023). 

mpărăteasa care naște trei copii cu părul de aur (AT 707) este 
înecată de servitoarea geloasă și se preface în r. Cînd este prinsă 
de împărat, i se scoate boldul din cap și redevine femeie (ibid., 
p. 1017). Flăcăul și fata fugari de la casa zmeului (AT 313, v. 
Metamorfoze), ca să scape de urmărirea zmeoaicei, se prefac în r. 
și rățoi umblînd pe un lac. De multe ori, rățoiul calcă interdicția 
de a se uita la baba-zmeoaică și aceasta îi ia ochii pe care îi 
readuce însă fata. După ce scapă de zmeoaică, redevin oameni 
și se căsătoresc. Uneori, numai flăcăul fugar se preface în r., 
pe cînd fata devine lac (LXXXIII, p. 703; 41, I, p. 420). 
Eroul ucis de împăratul ce i-a luat soția trădătoare (AT 318) 
se preface în cele din urmă în r. și răţoi care fug pe țărm, „s-au 


330 


dat de trei ori peste cap, s-au făcut Minea la loc, teafăr și sănă- 
tos“, care pune mîna pe sabia năzdrăvană și se răzbună (86, 
p. 365—366). În altă variantă, r. provine din spuma de pe eroul 
metamorfozat în cal cînd e dus la junghiere (41, I, p. 521). În 
unele variante, puterile ascunse ale zmeului (AT 302) se află 
în r. (sau rățoi), aceasta în alt animal etc. Aripă-frumoasă spin- 
tecă ursul, apoi iepurele și r. în care erau două muște (60, III, 
p. 80). O r. înghite inelul unei cucoane și se plinge că îi este 
„tare greu“. Bucătarul care ştia limba animalelor o taie și îi 
scoate inelul (52, p. 850). Soţia-șarpe căreia bărbatul i-a ars 
pielea, pleacă în lume și face două r. de ipsos, blestemîndu-l 
ca atunci să se mai întîlnească amîndoi cînd cele două r. vor oua 
(52, p. 1040). Un argat aruncă sîmbria de trei galbeni într-un 
iaz din care ies trei r. de aur. Le dă fetei împăratului pe trei 
fire de păr care chemau calul năzdrăvan (ibid., p. 1158). 

ntr-o variantă a snoavei despre hoţul iscusit, se povestește 
că un om legase o pungă goală de gîtul unei r. Aceasta intrase în 
apă și fiul unui împărat se oferă să o prindă el. Se dezbracă și 
intră în apă, dar în acest timp omul îi ia hainele și dispare (52, 
p. 1025—1026). Într-o variantă despre soția necredincioasă 
(S. 3458), feciorul prinde o r. care ar putea ghici unde sînt 
ascunse mîncările destinate ibovnicului. O vinde soțului cu un 
preț bun (52, p. 1026). 


S, Ş 


Sarcini de pierzanie. În basmele fantastice—îndeosebi în tipu- 
rile AT 313, 465, 502, 590, 650, 725 — protagoniștilor le sînt 
date de către cei care îi persecută (stăpînii lor, zmei, diavoli) 
sau de împărații rivali niște sarcini anume imposibile pentru a 
putea fi omorîți sau deposedați de soție sau împărăție. Îndepli- 
nirea lor se va face întotdeauna cu ajutorul supranatural al unor 
ființe (iubit, iubită, soție sau rudele acestora) cu puteri mira- 
culoase. 

1. Unele s. apar fără ordine distinctă în basmele AT 313, 
465, exceptînd-o pe cea de a treia care în variantele tipului 
AT 465 e întotdeauna fatală stăpînitorului, în timp ce în varian- 
tele basmului AT 313 aceasta nu poate fi îndeplinită și prota- 
gonistul scapă de obicei prin fuga magică, ajutat de iubita lui, 
cu care se va căsători. Soţia care își caută soțul, soarele îmbrăcat 
în piele de pește (AT 425), cade în stăpînirea babei Cloanţa, 
mama soarelui, care vrea să o mănînce. Ca să aibă pretext, 
îi dă porunci: a) să secere, să treiere un lan de grîu și să-i aducă 
colaci pe cînd vine ea; b) să-i aducă fluierul de la cățeaua cu 
dinţii de fier. Soarele o ajută (LXII, p. 21—22). Făt-Frumos 
este trimis de diavol la zmeii din castelul de sub pămînt să le 
fure o sabie tăioasă, trei mere de aur și o lampă. La sfatul glasu- 
lui din inelul fermecat, Făt-Frumos reține lampa cu care va scăpa 
de diavol (53, p. 76—77). Ghesperiţa dă Piciului: a) un cîmp 
să fie arat într-o noapte, semănat cu grîu, iar dimineața „cînd 
m-oi scula, să-mi dai pîine caldă să mănînc“; b) „să-mi faci 
pe coasta aia ce se vede colo o vie; să-mi pui butași de viță, 
să se prindă, să facă struguri, să-i culegi, că-i calci și vinul să fie 
pus în buțile pe care le vei face tot pînă mîine“; c) să-i prindă 
iepurele albastru din pădure și să i-l aducă gătit, dar iepurele 
„să fie nici trecut de fript, nici cu mustul crud în el“. Piciul să- 
vîrșește însărcinările cu ajutorul fetei Ghesperiţei care are un 
bici miraculos ce strînge dracii „ca frunza și ca iarba de mulți“ 


(41, I, p. 415—418). Leder capătă de la diavol trei porunci: 


332 


a) pînă dimineața „în locul muntelui să fie un cîmp întins și 
lan de grîu. O parte din grîu să înflorească, o parte să rodească, 
să fie mașini care să treiere, iar tu să vii la mine cu un snop de 
spice și cu o pîine caldă“; b) iazul din fundul rîpei „pînă mîne 
dimineață să fie secat și în locul lui să faci o grădină cu fel de 
fel de pomi cari să rodească, cari să înmugurească, care să în- 
florească“, şi să-i aducă „un coș cu poame“; c) diavolul se va 
preface în cal de învățat la călărie, care e bătut de Leder cu lo- 
pata și buzduganul; d) acele din „cele trei coșere“ de la poartă 
care parte „n-au vîrf și parte n-au urechi“ pînă dimineață „toate 
să fie întregi“. Primele trei s. sînt îndeplinite cu ajutorul și 
sfatul fiicei diavolului, Lădunca, a patra s. nu o mai pot îndeplini 
și Leder și Lădunca fug de la diavol (99, IV, p. 16—43). În 
chip similar, Mei Ion primește de la zmeoaică trei s.: a) să-l 
înveţe la călărie pe zmeul prefăcut într-un „costruș de trei ani“; 
b) să-nveţe de asemenea pe zmeoaica prefăcută în iapă; c) „să-mi 
aduci o bucăţică de nor, că mie-mi trebuie numaidecît de-o vrajă“. 
Primele două sînt îndeplinite cu sfatul fiicei lor, Lodinta, care îl 
previne că părinţii ei s-au prefăcut în cal și iapă, a treia s. e 
încercată de ea cu cornul miraculos, la sunetul căruia se stringe 
o turmă de animale care fac o piramidă: „s-o urcat animală peste 
animală, și pasăre peste pasăre, și animală peste animală, și cînd 
o fost aproape-aproape, s-o năruit jos, n-o putut“. Neputînd-o 
îndeplini, Mei Ion și Lodinta fug (5a, p. 33—36). În afară de 
cultivarea grîului în munții cu păduri și de aducerea iepurelui 
„de pe cealaltă lume“, Miriuţă mai trebuie să facă peste o apă 
„un pod de aur cu ostrețe înalte“, între două grădini cu copaci 
„înfloriți pe cari să cînte tot felul de păsări; coaja copacilor să 
fie ca aurul și floarea toată ca argintul“ și cu două fîntîni cu 
„ghizdelele și cupele de aur“. Miriuță face holda și podul cu 
ajutorul fetei diavolului, dar aducerea iepurelui este imposibilă 
și cei doi fug (99, V, p. 234—240). În unele variante, două s. 
nu pot fi îndeplinite. Dacă Suta Ion poate face vie cu struguri 
copți pe un munte acoperit de brazi cu ajutorul Zorinei, fiica 
zmeului, care cheamă cu biciul miraculos numărul nesfârșit de 
draci ce se apucă de lucru, celelalte două s. nu le mai poate înde- 
plini: b) un rîu cu miros de vin și gust de rachiu care, băut, 
să dea văpăi din gură; c) să aștearnă peste ogradă nisip de 7 
stînjeni, dar cît o muche de cuţit. Suta Ion și Zorina fug (49, 
p. 42—45). Rareori, cele trei s. sînt împlinite, a treia fiind facerea 
unei mori care „să umble fără apă și să macine fără a băga bu- 


333 


cate în coș, și să cadă de pe moară făina în casă pe scoc și să-i 
aducă pîne proaspătă mîne la prînz“ (7, p. 166). Soţul invidiat 
pentru nevasta frumoasă (AT 465) primește în unele variante s. 
similare, exceptînd pe cea de a treia. El trebuie să facă grădină 
cu pomi dintr-un deal, în a doua noapte să treiere stogurile de 
grîu fără să le strice, „ci să-mi alegi dintr-însele numai firul 
pinilor nenvăscut, curat și să mi le faci vravuri, dară fiecare 
feliu de pîne deosebi“ (79, p. 158—160). Mulțimea variantelor 
prezintă alte s. periculoase: aducerea pieptenului de aur de la 
moara împăratului Galben; dezgroparea luntrișoarei de aur de 
la rîpa îndepărtată (LXXXIII, p. 390); aducerea tuturor ani- 
malelor sălbatice (81 a, p. 513), aducerea inelului mamei împă- 
ratului de pe lumea cealaltă (49, p. 35); aducerea coroanei tată- 
lui mort (81a, p. 512); facerea unui pîrîu pe dinaintea curții 
(52, p. 666); aducerea unui „harmasar din fundul mării“, apoi 
a unui „vier din fundul mării“ (ibid., p. 672); „pănă mîne dimi- 
neață să-mi aducă de pe iazul cu pești, cozonac de grîu la cafea“ 
(ibid., p. 674); facerea unui „lac cu lapte dulce, să se trezească 
în huitul valurilor și pe fereastră să fie un pahar de lapte nici 
rece nici cald“ (ibid., p. 832); să aducă „vaca cea din mijlocul 
mării care-i c-un corn în ceri și cu altul în pămînt, s-o mulgă“ 
și să bea „cafeaua cu lapte de la ea“, după aceea „clavirul care 
cîntă singur“ (ibid., p. 1039—1040) ; facerea unei biserici de ceară 
cu preot de ceară (LIII, p. 535); aducerea unei vaci din tîrg 
care se fete în acea noapte, iar vițeaua fătată să fete în aceeași 
noapte un vițel „să-mi aduci popricaș din el la dimineață“. 
Soţia îl anunță dimineața „că-i vițălu de două luni!“ (5, II, p. 30). 
Ion este trimis a doua oară „pi lumea neagră“ ca să aducă „dă 
la baba cè rè cheptinile și tersala“ cu care să-și pieptene și să-și 
țesale calul (ibid., p. 126—127). Dar cea dea treia s. — de 
obicei cea mai grea — îi va fi fatală celui invidios, întrucît 
îndeplinirea ei îi va aduce moarte. Băiatul aduce lădița cu oul de 
aur care sare îndată în capul împăratului la deschidere, omorîn- 
du-l pe loc (LXXXIII, p. 280). Soţul aduce omul de fier cu care 
dorea să se lupte împăratul și omul de fier îl omoară (49, p. 35). 
Ion aduce pe cei trei oameni de fier care se așază la masa boie- 
rului invidios, „scaunele se fac bucăţi“ și oferă boierului să mă- 
nînce și el „criță“ și oțel; se mulțumesc apoi să-l avertizeze că 
va sfârși rău (52, p. 1039—1040). Petre, ginerele lui Vizor, craiul 
șerpilor, e trimis a treia oară de boier să-i aducă de pe cealaltă 


x“ 


lume coroana tatălui lui, întrucît „este foarte scumpă“. Petre o 


334 
aduce împreună cu o „pușculiță cu apă“ cu care îi face stană de 
piatră pe boier şi servitorii lui (60, II, p. 55—63). Cel mai adesea, 
soțul e trimis a treia oară să-l aducă pe Dumnezeu la masa îm- 
păratului (boierului). Uneori, pedeapsa e blîndă, împăratul fiind 
doar alungat de pe tron și înlocuit cu cel invidiat pentru soție 
(52, p. 675), dar de obicei Dumnezeu îl pedepsește cumplit. 
Mai întîi, îi pretinde să găsească o vacă de a făta „și să fete o 
viţea și vițeaua fătată iarăși să fete o vițea și vițeaua aceasta 
încă să fete o viţea și tocmai de la vițeaua aceasta să mulgă 
lapte“, apoi să semene mei, să-l culeagă copt „și să mi facă lapte 
cu păsat“. Fiindcă nu poate îndeplini cererea, boierul și cu servi- 
torul intrigant sînt prefăcuți de Dumnezeu în două stane de 
piatră (79, p. 163—164). Boierul cere să-i fie aduse de la Dum- 
nezeu „bitușa să mă culcu-n iè, și să-m deie doi cași ș-o oală de 
jintiță“, dar Dumnezeu îi cere să-i aducă „popricaș“ din vițelul 
fătat în aceeași noapte de mama lui și fiindcă nu poate îndeplini 
cerința, curtea lui e prefăcută cenușă de un foc uriaș (5, II, 
p. 30—32). Alteori, Dumnezeu îl decapitează pe nașul ce rivnea 
să ia pe fina cea frumoasă (LIII, p. 535). În unele variante mol- 
dovenești, soțul invidiat e trimis a treia oară să aducă pe Măi 
ce, nu ştiu ce, du-te-ncolo, dracu ştii ce, vină-ncoace, nu știu ce, 
care să cînte la balul împăratului. Purtat de ciocîrlanul năzdră- 
van, Ion aduce pe Măi ce, care e o „broscuță atît de micuță cît 
o jumăta” de ţîgare“ și care cîntă neîntrerupt la balul împărătesc 
trei zile și trei nopți, încît au murit toţi „din giocu cît o giucat“ 
(5, II, p. 129—135). La cîntatul lui Nu-știu-cine, cei de la curtea 
boierului invidios „au jucat, păn au crăpat cu toții, căci n-au 
ştiut cum să-i zică să steie“ (52, p. 1042). În altă variantă, din 
lădița adusă de „oare unde, în care era nu știu ce“ iese o oaste 
care îl omoară pe împărat (ibid., p. 673). Boierul îl trimite pe 
soț tocmai la lună ca să moară, dar aceasta era soacra lui (ibid., 
p. 618) sau îl trimite cu o scrisoare la tatăl lui pe lumea cealaltă 
ca să afle „cum îi e“, dar socrii lui, luna și soarele, îl lasă în locul 
lor și el, văzînd „cum boierul alearga după femeia lui“, îl trăz- 
nește (ibid., p. 1035). Pajura ce vrea să-și omoare nora pămîn- 
teancă, o pune mai întîi să umplă „un poloboc cu lacrimi“, a 
doua oară să-i umplă „casa cu frunze“. Apoi nora fuge împreună 
cu soțul (ibid., p. 444). 

2. Mama necredincioasă care se îndrăgostește de zmeul cap- 
tiv, se înțelege cu acesta să-și piardă fiul pentru a nu mai avea 
pbstacole în dragostea lor (AT 590). El o povățuiește să-i dea 


335 


s. periculoase. Mama i se preface bolnavă și cere, ca să se însănă- 
toşeze, să mănînce „zamă de pui de pasăre măiastră“, a doua 
oară să mănînce „carne de purcel lins prelins“, a treia oară să-i 
aducă „apă moartă de la fîntîna moartă“, a patra oară să-i aducă 
„apă vie din fîntîna cea vie“, și la urmă „o smicea... dintr-un 
măr dulumăr“. Petrea Voinicul îndeplinește s. după sfaturile 
Ilenei Cosînzene, care îi schimbă alimentele aduse cu altele ino- 
fensive, folosind pe cele aduse de Petrea la învierea lui (79, 
p. 24—32). 

3. Baba care a prins copiii părăsiți în pădure îi trimite pe 
rînd să aducă cămașa de aur a zgripțuroaicei, apoi cămașa cu 
soarele în piept și la urmă pasărea lainică din puțul care împietrea 
pe orișicine. Numai sora a putut-o aduce, înviindu-și fratele 
(LXXXIII, p. 410). Sora, instigată de o babă, cere fraților 
să-i aducă numai cămaşa babei din sfîrcurile mării, apoi pe sora 
Crivățului care îi împietrește (ibid., p. 407). 

4. Împăratul cotropitor folosește ca pretext de cuprindere a 
împărăției vecine neputința de a rezolva s. din ce în ce mai 
grele (AT 725). El trimite astfel împăratului vecin un băț rotun- 
jit la strung să-i afle care este capătul de la tulpină și cel de 
către virf. Numai voinicul închis în turn poate oferi dezlegarea: 
să vîre bățul într-un butoi cu apă și partea dinspre tulpină, mai 
densă, se va așeza spre fund, iar celălalt va rămîne deasupra 
(61, p. 50), sau să-l arunce în sus și va cădea mai întîi partea de 
către rădăcină (81, p. 57). A doua oară, împăratul agresiv trimite 
celui vecin trei mînji identici ca mărime, formă și păr, dar de 
vîrste diferite, să le ghicească vîrsta. Numai voinicul știe să pro- 
pună să li se dea trei coveți cu ovăs, jăratec și lapte dulce, din 
primul gustînd cel mai bătrîn, din lapte cel mai tînăr (61, p. 50— 
51), sau să Li se dea trei ciubere cu grăunțe, fîn și lapte (55, p. 107) 
sau cu ovăz, orz și grîu (50, p. 115), sau numai fîn și lapte, cel 
mai mic alergînd la lapte (81, p. 59). Împăratul Roșu trimite 
împăratului Verde „o oală de pămînt spartă, cu porunca ca-n 
trei zile să-i puie petec“, dar voinicul zidit în turn îl sfătuiește 
să-i restituie oala pentru a fi întoarsă pe dos, „că cine o mai 
văzut să pună petecul pe față“ (7, p. 145—146). A treia s. e 
cea de a săgeta „bumbul de pe vîrful cetăţii“ (61, p. 5), sau să 
tragă două lovituri de tun, una cînd împăratul își bea cafeaua, 
a doua cînd își trage „păpucul“ (50, p. 116—117), sau să afle 
la ce oră s-a sculat în ziua de Paști, la ce oră s-a dusla biserică 
și la ce oră a dus întîiul pahar la gură, cu porunca de a-i lovi 


336 


pocalul din mînă (81, p. 60). Voinicul cere să se construiască 
un turn înalt din care pîndește cu ocheanul scularea împăratului 
pentru a da loviturile de tun sau a-i lovi pocalul din mînă. În 
altă variantă, împăratul cere să i se construiască un castel „care 
nici pe pămînt să se razime nici de cer să s-atingă“. Voinicul 
face un palat pe care îl leagă de picioarele a 9 vulturi (55, p. 
107—108). Rareori, a treia s. e ghicirea cui i se potrivesc cele 
trei fire de păr; voinicul din turn arată că sînt otrăvite (8la, 
p. 587—588). 

5. Pentru a se debarasa de servitorul care îi dejoacă pla- 
nurile, popa decide să-l trimită în locuri de unde nu s-ar mai 
putea întoarce. El umple trei saci cu cenușă și trimite pe Pepelea 
la moara dracilor, „că de acolo cu bună samă nu s-a mai în- 
toarce, că dînşii nu pricep șaga“. Pepelea însă se întoarce cu 
făină de grîu și păpușoi, după ce a orbit pe cel care-i punea 
broasca pe slănina din frigare (79, p. 15—17). Sluga e trimis 
de popă în pădurea plină de mistreți cu merinde la porcarul fictiv 
„da de să potoape“, dar el aduce toți porcii sălbatici „la popa 
în ocol“. E trimis apoi după lemne în pădurea cu lupi și urși 
care îi mănîncă boii, el se întoarce cu carul tras de un urs și 
un lup (5, II, p. 422—424). 

6. Servitorii invidioși de la curtea împăratului pîrăsc pe fiul 
împăratului că s-ar fi lăudat să săvîrșească isprăvi grele, cu 
gîndul ascuns de a-i cauza moartea. Într-o variantă a basmului 
AT 514, ceilalți fii de împărat pîrăsc pe fata travestită în flăcău 
că s-a lăudat a aduce: curmale din grădina ursului, armăsarul 
din stepele Seharii, apă vie și apă moartă de unde se bat munții 
în capete și zimbrul cu pietre nestemate și cu soarele în frunte. 
Fata le îndeplinește pe rînd cu ajutorul calului năzdrăvan. La 
urmă, ca să-i pedepsească, ea insinuează împăratului că pîrîtorii 
ei s-au lăudat că pot stinge focul de pe o claie de fîn numai 
„cu poveştile“ și astfel ard toți (5, II, p. 162—166). Variantele 
basmului AT 502 înfățișează o gamă mai variată de atari s. 
Fiul de împărat s-ar fi lăudat că poate aduce: o căruță de trifoi 
verde în miezul iernii, perechea păpucului Ilenei Cosînzenei, fiica 
lui Tata Florilor, iar la urmă că poate ghici semnele fetei mai 
mici a împăratului (soarele în piept, luna în spate, luceferii pe 
genunchi; 61, p. 42—46), sau cireşe coapte iarna, apoi fragi și 
mure și construirea unui pod de aur „peste nouă țări și peste 
nouă mări“, iar lîngă pod pomi cu poame de aur (67, p. 239— 


49? 


337 


240), iar uneori, alături de mure și de struguri din pădurea zânelor, 
să fure „cîntarea zînelor“ (55, p. 42—43). Toate s. inventate de 
invidioși sînt înfăptuite de fiul împăratului cu ajutorul omului de 
flori pe care l-a eliberat el. Într-o variantă a basmului AT 328, 
tiganul impostor piîrăște pe fiul împăratului pe care l-a silit să-i 
fie vizitiu că s-a lăudat să aducă calul zmeului care vrea să fure 
fata împăratului, apoi şaua calului acestuia și la urmă chiar 
pe zmeu „prins și fericat“. Fiul împăratului le îndeplineşte, 
ajutat de Voinicul Florilor eliberat de el (79, p. 74—77): 


Serilă v. Murgilă 
Setilă v. Tovarăși năzdrăvani 
Sfarmă-piatră v. Tovarăși năzdrăvani 


Sf. Duminecă, Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Sîmbătă 
v. Zile sfinte 


Sfîrșitul lumii. Se numește de obicei „vremea de apoi“, mai rar 


„coada veacului“ sau „vremea pălmășoaii“. Se crede că s. Ll 
va fi „foarte aproape“, sau peste 30—40 ani, sau peste 100—200 
ani, sau în anul 2000 (LIII, p. 155). Lumea s-ar fi sfîrşit dacă 
n-ar fi intervenit mereu Maica Domnului (52, p. 257) sau îngerii 
care „se roagă lui Dumnezeu să ne mai lese un an, ca să ne iaie 
sama de e cu adevărat că suntem așa de răi“ (ibid., p. 154), 
sau Sf. Petru care cere amînare pînă la anul 2000 (ibid., p. 1290). 

1. Se va cunoaște după unele semne prevestitoare. Se vor 
comite nelegiuiri (judecăți nedrepte, fiii bat pe părinţi sau îi 
omoară, se fură mult, legături incestuoase), va pieri rușinea (tine- 
rii nu se sfiesc de bătrîni, bătrînii se însoară cu fete mari, iar 
flăcăii cu femei bătrîne, „tîlharul și curva va avea cinste în lume 
mai mult decît cei onești'“). Bogaţii vor fi mai asupritori cu să- 
racii, vor fi mori la toate vadurile și crîșme la toate răspîntiile, 
arăturile vor fi pe lîngă sat (LIII, p. 156), toate haturile vor fi 
arate, iar oamenii se vor înmulți ca ciupercile și se vor mînca 
între ei, neavînd destulă hrană (LX, p. 10). Va fi foamete mare, 
cutremure de pămînt, războaie, stele cu coadă, „va fi lumea a 
neamțului, va cădea frunza bradului“ (LX, p. 20). S.l. va fi 
anunţat și de unele cataclisme cosmice, prin ciocnirea unor stele: 
„cînd Sfredelul va cădă drept în Comoară, atunci aurul și argintu) 


338 


se vor vărsa pe toată fața pămîntului și va fi vremea d-apoi“ 
(XXXV, p. 1337). Cu 3 sau 7 ani înainte de s.l, nu se vor 
mai naște oameni, fiind ei atît de mulţi „încît nu se va putea 
număra“, iar oamenii vor fi „toți cu știință, toți meșteșugari“. 
Scara valorică va fi răsturnată: „toţi cei bogați vor sărăci, iar 
cei săraci și scăpătați se vor îmbogăți, cei cu titluri înalte vor 
cădea, se vor înjosi, iar cei de jos se vor rîdica... cei buni se 
vor face răi, iar cei care au fost răi prin supunere, ascultare și 
silință se vor face buni, adecă tilharul și curva... vor ajunge a 
fi de cinste în lume, iară cei de cinste și buni vor lua locul aces- 
tora“ (LIII, p. 156). Oamenii de la s. 1. vor fi mici „ca niște știu- 
leți de păpușoi, se vor trudi cîte 12 să îmblătească un snop de 
grîu într-un cuptor și tot cîte 12 vor căuta să întoarcă oul de 
găină cu drugii“ (LX, p. 11). S.l. ar fi aproape „fiindcă soarele 
încălzește puțin și mulți își închipuie că soarele-și pierde lumina 
sa“ sau pentru „c-a ieșit car fără boi (trenul)“ (LIII, p. 156). 

2. $.1. e închipuit ca un război general: se vor bate toate 
popoarele, „atîtea oștiri și rezbele vor fi, că se vor roade rădă- 
cinile copacilor de copitele cailor“, se vor ucide unii pe alţii, 
pînă va rămînea un singur împărat, o turmă și un păstor. Atunci 
Isus va lua „împărățiile de la toți împărații și are să se facă 
el împărat a toată lumea“. Oamenii vor întineri, devenind toți 
de 30 sau 32 de ani (LIII, p. 157). După altă legendă, la s.l., 
împăratul uriașilor, Constantin, cufundat cu oastea lui sub apă, 
va ieși pe pămînt și va birui pe toți împărații, rămînînd singur 
stăpînitor „cu oamenii lor“ care din uriași au devenit atît de 
mici, „că vor îmblăti 12 într-un cuptor“ (52, p. 31, 1288). 

3. S.l. este uneori reprezentat ca o stăpînire a diavolului. 
După ce dracul a fost țintuit în iad, Dumnezeu i-a promis că va 
avea și el „jumătate de împărăție pe lume... dară tocmai la 
sfîrșitul lumei ; atunci 30 de ani întregi ai să fii numai tu stăpîn“. 
Atunci diavolul va căuta să-și cîştige adepți, dar cei credincioși 
lui Dumnezeu vor rezista. Pe aceștia dracul „i-a munci, i-a 
pune să care pietre şi să facă poduri, podurile vor fi cu cuie pe 
ele și i-a pune să treacă cu picioarele goale, să-i înfrice ca să i se 
dea“, însă ei „nu se vor teme, vor trece și le va fi moale ca pe 
paie sub picioare, și-i va pune să treacă prin foc şi cei ce vor 
trece le va fi rece, ca și cum n-ar fi foc“. Atunci diavolul va da 
secetă schimbînd apa în apă și argint, iar pe oameni îmbiindu-i 
cu „ud de-al lui și de cal“. Cine va bea, va fial lui. Dar perioada 
de stăpînire a diavolului va trece repede, întrucît „acei 30 de ani 


339 


vor fi ca 30 de zile, ziua are să fie ca ceasul, iar ceasul ca minuta“ 
(52, p. 936—937). În vremea stăpînirii de 33 ani a diavolului, 
Dumnezeu va umbla doar cu o prescură și un pahar de vin din: 
care se vor sătura cei credincioși, ispita trecînd repede, întrucît 
„anii vor fi ca zilele și ceasurile ca clipitele“ (ibid., p. 1292). 
Stăpînirea diavolului va fi definitivă și consecinţa va fi potopul.. 
Cînd se va înrăi lumea, Dumnezeu va lăsa pe Iuda înlănțuit să 
„roadă furca pămîntului cu totul“. Atunci pămîntul se va scu- 
funda cu totul sub apă, iar soarele va răsări de la apus și va apune 
la răsărit, toate mergînd îndărăt (LX, p. 18). De teamă ca Iuda 
să nu roadă piciorul pe care e rezemat pămîntul, poporul îi ser- 
bează ziua (LIII, p. 159). 

4. După alte legende, s.l. va fi provocat de stăpînirea balau- 
rului uriaș sau a scorpiei. Balaurii închiși în cer și stăpîniți 
de Sf. Gheorghe vor veni pe pămînt „și atunci vor pieri oamenii. 
de chin și de sete“ (52, p. 29). Scorpia care a fost legată de 
Sf. Gheorghe în fundul mării va ieși la s.l. „și va popri apele“. 
Aceasta se va întîmpla „cînd vor fi hotarele tăiete“, arate şi 
semănate (ibid., p. 1287—1288). 

5. Cele mai multe legende înfățișează s.l. ca un nou potop: 
care va avea loc prin foc. Acesta va fi precedat de o seamă de 
calamități. În urma războaielor, sîngele va curge gîrlă „de va. 
înota calul în sînge ca în apă“. La s.l. „va răsări în șesul Sibiu- 
lui un măr cu mere roșii și cînd mărul va fi ca butucul roții 
de gros, atunci va fugi calul din Sibiu pînă în Deva prin sînge 
pînă în chișiță cu frîul după el și nu se va afla cine să-l prindă“. 
Vor apare păsări cu ciocul de fier (sau de foc) care vor chinui 
oamenii, sugîndu-le sîngele sau chiar omorîndu-i (LIII, p. 157). 
Atunci „o să iasă boieri alghi cu ciocu dă hier, cari-o să ciocă- 
nească lumea ca ghionoile copacii“ (12, I, `p. 242). Stelele nu 
vor mai lumina și vor cădea, luna va fi scăldată în sînge, potop: 
de apă și păcură (sau numai de apă). „Toate jivinile din pămînt 
vor ieși la suprafață. Păsările ce zboară vor cădea înădușite 
pe pămînt, peștii vor ieși din apă“. Apoi va dispare apa de pe 
pămînt, urmată de o mare foamete. Atunci va apare Anticrist 
(Sau Antihîrs, Antihîrţ) care va domni 3 ani, căutînd să-i chi-- 
nuiască pe oameni cît mai mult (LIII, p. 157). El e fiul unei: 
fecioare urîte (sau a unei femei cu tare monstruoase) care va. 
creşte „într-o zi ca-ntr-o săptămînă“, încît la 3 ani „va fi om. 
mare, cu mustăți și cu barbă ca toți oamenii“ (LX, p. 25). În. 


340 


locul apei, va ieși pe pămînt numai aur și argint sau bani. 
Anticrist va umbla prin lume cu poloboace cu apă (sau cu 
urină) sau cu urciorul gol ca să stîmpere setea oamenilor. Cine 
va bea, nu se va sătura și va fi vîndut lui (LIII, p. 158). Anti- 
crist va oferi oamenilor balegă sau putregai de copaci ca să-și 
stîmpere foamea, iar cei ce vor gusta, vor fi ai lui (LX, p. 45). 
În schimb, Isus (Maica Domnului sau Sf. Ilie, Sf. Ion) va 
umbla numai cu un corn de prescură și un pahar de vin și cre- 
dincioșii care vor gusta, nu vor mai simţi foame și sete. După 
altă legendă, Sf. Toader va veni cu coliva pe pămînt pentru 
a sătura pe oameni (LIII, p. 158). Diavolul „cel mare“ legat 
de un munte, va ieși la s.l. „și va ascunde toate izvoarele, toate 
apele sub o piatră şi n-are să rămiie de băut decît păcura și 
leşia ce o fac femeile vinerea și în simbetele morților, precum 
și după bobotează cele două săptămîni“ (52, p. 938). Dumnezeu 
va trimite pe Sf. Ilie să se lupte cu Anticrist. Sf. Ilie va fi rănit 
(sau decapitat) și sîngele lui va cădea pe pămînt, aprinzîndu-l 
(LIII, p. 158). Ca să prevină calamitatea, lupta dintre Sf. Ilie 
și Anticrist se va desfășura pe pielea unui bou tăiat de evrei 
la sfîrșitul lumii care „paşte o falce de iarbă pe zi și bea un iaz“. 
Totuși în pielea boului este „o borticică cît un vîrv de ac“ prin 
care va curge o picătură de sînge ce va aprinde pămîntul. În 
altă variantă, Sf. Mihail va fi băgat de diavol într-o piele de 
dihor și prin găurile ei va curge sîngele lui care va da foc pămîn- 
tului (52, p. 1292—1293). După alte legende, sîngele incendiator 
va fi cel ce va curge din găleata fratelui ucis din lună: cînd 
aceasta se va umple, 3 picături vor cădea pe pămînt, aprinzîn- 
du-l. Pămîntul se va topi „și munții vor curge ca rășina“ (LIII, 
p. 158—159), căci va arde pe o adincime de 7 stînjeni „și s-a 
face şes cum a fost înainte de potopuri“ sau de 9 stînjeni „pînă 
ce va da de curat“ (52, p. 1292). Focul va cădea în făurar și 
va arde pămîntul de 9 coți (LX, p. 58). Apoi pămîntul va fi 
curățat prin ploaie sau printr-un vînt puternic care va mătura 
toată cenușa (LIII, p. 159); „va veni vîntul cu doi feciori ai 
lui și vor sufla cenușa în mare, iar pămîntul va rămînea alb 
curat“. După stingerea focului, „cele 12 vînturi vor sufla să 
facă din cenușă o movilă și va sta așa 7 zile. În ziua a șaptea, 
va trece pe deasupra Sf. Ilie și va trîmbița și toate sufletele 
oamenilor vor ieși din movilă în chip de oi și de capre. Oile le-a 
despărți Dumnezeu ș-or fi a lui Dumnezeu, le va lua la dînsul 
în rai, iar caprele a celui necurat, le va lua și le va duce la el 


341 


în iad“ (52, p. 1292—1293). Cei drepți vor fi puși de Dumnezeu 
la bine, iar cei păcătoși vor fi puși să treiere la spini și la cioburi 
de sticlă, nebăuți și nemîncaţi, vor fi purtați prin noroaie etc. : 
Atunci vor fi pedepsiţi jefuitorii „care astăzi mîncă și beau ca 
lipitorile de baltă de pe spinarea lor — atuncea și numai atun- 
cea va căpăta cel nedreptăţit dreptatea cuvenită“ (LIII, p. 159). 
După arderea pămîntului, o ploaie mare îl va spăla „și unde 
crește urzica, va crește portocalul și în locul bozului va creşte 
chiparosul“ (LX, p. 59). 

6. Uneori, s.l. e pricinuit de un vînt puternic care va mă- 
tura toate de pe pămînt. El va sufla atît de tare, încît „va duce 
boul pînă la mare“, „are să ridice pe oameni ca pe pene“, „are 
să ieie și părul de pe vite și cu acel vînt are să meargă toată 
suflarea ce va mai fi vie la judecată care a se ţinea la mijlocul 
pămîntului“ (LIII, p. 158). 

7. După s.l., pămîntul va fi populat din nou. Decît că oa- 
menii aceia vor fi „mititei ca gizele“ , „cît jumătate de deget, 
că 12 vor rostogoli un ou, așa are să le pară de greu — și 12 vor 
îmblăti într-un cuptor“ (52, p. 1289—1290). Oamenii vor fi 
atît de mici, încît „or întoarce 12 cu drugii un ou de găină“ 
sau „se vor sui cu scara în pelin“ (LIII, p. 159), „cît degetul 
cel mare, dar au să fie tari, că vor ținea pe un om de-al nostru 
pe palmă“. După unele legende, acești pitici vor fi blajinii, 
„oamenii cei cuvioși și plăcuţi lui Dumnezeu, care nouă băteau 
mălai într-un cuptor. Aceia au fost la începutul lumii înainte 
de urieși și tot ei vor veni și după noi“. După ce pămîntul va 
arde pînă „va fi neted ca masa“, Dumnezeu îl va întoarce „cu 
cea parte deasupra, cu blajinii, care 12 rădică un ou“ (52, p. 
1294). Omenirea de după potop „nu va avea nevoie nici să mă- 
nînce, nici să bea și nu va fi așa de păcătoasă ca cea de astăzi“ 
(LX, p. 75). Va fi o lume „fără păcate“, cu „o altă populaţie 
care în veci, fără muncă și osteneală, va trăi fericită“, o lume 
„mai blîndă și milostivă ca cea de astăzi“, deoarece „oamenii 
nu vor mai avea trebuință de mîncare, vor petrece mai mult 
viață îngerească'. Atunci „va fi un timp în care nu vor mai fi 
jupoiați de ciocoi și boieri și nu vor munci pentru toți și să fie 
batjocuriți de toți“, cînd „și ei vor putea face cu boierii ceea 
ce fac boierii acum cu ei“ (LIII, p. 159). După o legendă buco- 
vineana, viitorii stăpinitori ai pămîntului vor fi diavolii, care 
l-au stăpinit și la început, dar oamenii înmulțindu-se, i-au 


342 


izgonit. La s.l. „va fi peste tot apă și după ce se va usca, va 
rămînea lumea iar“ diavolilor atît de mici, „că 12 la un loc ar 
face cît un om“ (52, p.484). 


Simpetru. I. Cel mai popular dintre sfinți, e socotit în le- 
gende cel mai apropiat de Dumnezeu, fiind sfătuitorul lui per- 
manent. E închipuit a fi portarul raiului, unde primește numai 
oamenii buni. Acolo ține în sînul său copiii mici, hrănindu-i 
„cu lapte dat cu lingurița“ ca să nu li se mai facă dor de mamele 
lor. O dată a pierdut cheile raiului și Dumnezeu l-a bătut (LIII, 
p. 380—381). La naștere a fost ursit să fie sfînt, dar să nu se 
poată naște pînă ce tatăl său nu-i va făgădui de soție pe Zîna 
făr' de tată. A treia ursitoare a hotărît ca S.P. să-și omoare 
tatăl, fiindcă acesta a ascultat cuvîntul ursitoarelor (LXV, 
p. 12—13). Un om ajunge cu balonul la poarta raiului și S.P. 
îi arată raiul: în odaia întîia copii nebotezați ce plîngeau, în 
a doua copii mai mari care se jucau. Caută apoi un negustor 
de vinuri și îl găsesc în casa unde erau numai oameni bețivi, 
iar în altă casă numai bucătărese care parte găteau, parte se 
băteau cu polonicele (52, p. 925—926). O dată, e lăsat de Dum- 
nezeu să-i țină locul o zi și o noapte. Un sărac își lasă capra 
singură pe cîmp, urîndu-i: „Dumnezeu să te păzească“. S.P. 
aleargă după ea nădușind. Cînd o prinde, îi rupe din coadă, 
rămînînd de atunci caprele cu „numai un semn de coadă“. 
Apoi se roagă de Dumnezeu să nu-l mai lase în locul lui (LVII, 
p. 131—133). S.P. e trimis iscoadă pe pămînt să vadă ce fac 
oamenii. Fiind roade bogate, toți oamenii beau și se veseleau, 
S.P. își petrece cu ei și întîrzie 4 săptămîni. La întoarcere, fi 
spune lui Dumnezeu că numai o femeie săracă îl pomenea. 
Dumnezeu dă în anul următor secetă și S.P. aduce vestea că 
toți oamenii îl pomenesc (ibid., p. 129—130). Fiindcă un om 
mnedreptățea pe un orb, măsurînd mălaiul numai pe fundul 
blidului, în vreme ce lui și-l pune plin, S.P. îi dă o palmă zdra- 
vănă (92, p. 66). Îl roagă pe Dumnezeu să facă pe toți oamenii 
bogaţi, dar cînd își face casă, nu se mai găsește nici un lucrător 
(81 a, p. 411). La început, S.P. mînca mult, Dumnezeu l-a ador- 
mit, i-a scos maţele și le-a zvîrlit pe o răchită. După aceea, nu 
i-a mai fost foame. Din maţele lui S.P. s-a făcut porumbelul 
(52, p. 253). S.P. e trimis în iad să răscumpere sufletele oameni- 
lor. Intră slugă la diavol 3 ani. Vara cînd se scaldă în mare, 
diavolul lasă zapisul pe țărm și el se cufundă în fundul mării, 


343 


iar S.P. fură zapisul și fuge la rai. Diavolul aleargă să-l prindă, 
îl ajunge tocmai la poarta raiului și-l prinde de un picior, rupîn- 
du-i din talpă. De atunci au oamenii piciorul scobit (LVII, 
p. 142—144). După altă legendă, din picurii de sînge care au 
curs atunci din piciorul lui S.P. s-a născut aiul (usturoiul), 
întrucît S.P. s-a văietat „Ai, doamne“ iar Dumnezeu l-a mîn- 
għat: — „Taci, Petre, că și acela va fi de vr-un folos“ (64, 
p. 457—458). Altă dată, călătorind cu Isus prin iad, adoarme 
acolo și se pomenește înconjurat de draci. Ca să scape, se pre- 
face că vrea să facă o mănăstire și dracii îl îmbrîncesc afară 
(LVII, p. 127—128). În vremea cînd era pe pămînt, a hotărît 
să trimită femei pe la creștini să-i cheme la o adunare. O femeie 
numită Călugărița, se lăsă momită de diavol prefăcut într-un 
„domnișor“ și trădă planul S.P. Acesta o caută și o blestemă 
să se prefacă într-o insectă, numită călugăriță (47, p.497— 
500). Perele din care a vrut să mănînce S.P. s-au prefăcut în 
stelnițe de pere, insecte urîte și grețoase (ibid., p. 422). Insecta 
din scoarța brazilor căzuți, numită ţigîi sau ţigîinat, s-a născut 
din sulhacul cu care S.P. își desfunda pipa, pecareel l-a arun- 
cat o dată mînios (ibid., p.88—89). În vremea cînd era pe 
pămînt, S.P. fiind bolnav, trimite niște babe după buruieni 
de leac „în țara sîrbească“. Ele au întîrziat mult, zărindu-se 
pe cînd S.P. își da sufletul; le-a blestemat să se facă stei de pia- 
tră, cum se văd și astăzi (LVII, p. 127). 

S.P. e mai mare peste grindină (piatră). E serbat 3 zile 
„pentru că el trei zile a fiert piatra în cer, ca să nu le strice 
oamenilor, de aceea piatra e mărunțică și rară cu picături cal- 
de de ploaie“. El o orînduiește împreună cu Sîntilie, cei doi 
sfinți „poartă nourii, ploaia, piatra“ ... „Cînd se aude piatra 
forcotind, atunci Sf. Petru o fierbe ... Sf. Ilie dă foc și Sf. Petru 
fierbe piatra în cer“ (52, p. 802—803). 

S.P. este stăpînul lupilor (v. Lup). El are putere peste ei, 
le încleștează gura, cînd se necăjește pe ei chiar 40 de zile, 
apoi le rînduiește pe cine să mănînce. Vitele destinate lupilor 
S.P. le înseamnă „cu puțină roșață sau sînge în frunte“. Cînd 
lupii se strîng și urlă, S.P. coboară din cer în mijlocul lor pe un 
cal alb și „începe să rupă codri dintr-o pîine care nu se mai 
isprăvește şi aruncă la fiecare lup“, sau le împarte prescură 
ori „niște boabe de năut“ sau „niște semințe“ care le „taie 
foamea“, încît lupii pot răbda mai multe zile. Pentru lupul 
rămas flămînd S.P. ursește un om sau o vită. Lupii nu pot mînca 


344 


decît ființele destinate lor de S.P. (LIII, p.381—383). S.P. 
a poruncit unui lup să mănînce un cal pintenog. Stăpînul sim- 
ţind, i-a uns piiorul cu balegă, dar S.P. i-a poruncit să-l mă- 
nînce pe stăpîn. Altui lup S.P. îi poruncește să mănînce numai 
o litră dintr-un cal, dar lupul l-a mîncat tot, dezvinovățindu-se 
că n-a avut alt cîntar decît gura (LVII, p. 148—150). Un om 
sortit de S.P. să fie mîncat de lup scapă de două ori, dar a treia 
oară un os al lupului mort îl lovește în frunte, omorîndu-l pe 
loc. Un cioban care a pîndit întîlnirea S.P. cu lupii află că a fost 
orînduit să fie mîncat de un lup șchiop. Ciobanul se păzeşte 
mereu, dar noaptea e luat de lupul cel șchiop din mijlocul 
tovarășilor lui (LIII, p. 546). Un om, numit Cucu, i-a furat 
caii într-o noapte. Ca să-i poată găsi, Dumnezeu i-a dat lui 
S.P. lupii drept cîinii lui, iar ca să vadă prin pădure, Dumnezeu 
i-a dat licuricii. Negăsind caii, S.P. l-a blestemat să se facă pa- 
săre (LVII, p. 144—145; v. Cuc). 

II. În basme, S.P. e arătat a fi însoțitorul lui Dumnezeu 
(uneori Isus) în călătoriile lui pe pămînt. El îndeplineşte rolul 
de sfătuitor sau de cel care prilejuiește explicarea hotărîrilor 
luate de Dumnezeu (v. Dumnezeu). Rareori e actant singur. 
Un evreu sărac, auzind că Dumnezeu dă însutit celui ce dăru- 
iește ceva la biserică, dă un pui de găină, singura lui avere. 
Neprimind nimic, pleacă la Dumnezeu și se întilnește cu S.P. 
care îl face „doftor“. Îl ia cu sine la o femeie bolnavă pe care 
S.P. o taie bucăţi, apoi o înviază sănătoasă. Ca plată, S.P. ia 
o piine și un ou, iar evreului îi dă o ladă de galbeni, apoi se 
despart. Evreul se duce la fata unui împărat pe care o taie fără 
să o mai poată învia. S.P. îi vine în ajutor și ia aceeași plată 
(52, p. 322). Într-o variantă, S.P. locuiește pe pămînt într-o 
cetate de pe muntele de argint, unde voinicul îl întreabă de lo- 
cuința celei promise la naștere, Raura Lună. S.P. nu știe și îl 
trimite la Sf. Duminecă (7, p. 151). Cînd călătorea pe pămînt, 
s-a prins cumătru cu un om. Auzind de la Isus că nu va ploua 
în acea vară, S.P. îl sfătuieşte să lase locurile pîrloagă. Cu 
toate că n-a plouat, cerealele s-au făcut din belșug și S.P. se 
plînge lui Isus de pățania cumătrului, acesta îl îndeamnă să 
cosească miriștea, obţinînd mai mult grîu ca alte dăți (LIII, 
p. 547). În altă variantă, cumătrul e învățat să ardă paiele cosite 
de pe miriște și se alege cu mormane de grîu. Sătenii lacomi 
dau și ei foc stogurilor netreierate și nu se aleg cu nimic (LVII, 
p. 130—131). Cînd se pune să secere în locul celui ce le aduce 


er 


pu 


345 


apă, întrece pe toți ceilalți 40 secerători, apoi dă un fir de busu- 
ioc celui cu apa să-l pună lîngă copilul lui și se preface într-un 
copil întru totul asemănător (7, p.17). S.P. trimite lupii să 
mănînce boii unui flăcău orfan. Mai tîrziu, flăcăul intră slugă 
la rai şi dimineața cînd duce apă lui S.P. . îi rupe un picior, 
amintindu-i că aceasta e plata pentru boii mîncați de lupii 
trimiși de el (81 a, p. 648). Un flăcău nu poate cosi o livadă 
pînă la prînz, apoi amiazi și seară, cum s-a angajat. Scoțînd 
din fîntînă pe sora soarelui, se căsătorește cu ea. O dată, soarele 
îl lasă în locul lui pe cer. La prînz, vine la el S.P. cu mîncare, 
dar omul îl ia la bătaie, crezînd că el e acela „care nu m-ai 
îngăduit atuncea să mîntui de cosit ș-am rămas flămînd“. 
S.P. fuge. A doua zi, vine soarele în locul lui și S.P. nu mai 
îndrăznește să se apropie de el cu mîncarea, spunîndu-i că se 
teme că va fi bătut ca ieri (52, p. 439—440). Cînd călătorește 
cu Dumnezeu pe pămînt, se revoltă împotriva hotărîrii aces- 
tuia de a căsători flăcăul leneș cu fata harnică și decide „mă 
duc să-i dau o palmă, orice-ar fi, dacă e vorba așa!“ Dumnezeu 
îl previne însă: „pentru o palmă să nu iei două“ (AT 822 + 
791). Peste cîțiva ani, găzduiesc la fata căsătorită cu cel leneș. 
Acesta vine acasă beat și îl ia la bătaie pe S.P., apoi cînd iese 
afară, S.P. roagă pe Dumnezeu să schimbe locul și este din nou 
bătut (5, II, p. 488—490). 

III. Într-o seamă de legende-snoave, S.P. e înfățișat cu slă- 
biciunile unui om de rînd, cu efect ilariant. S.P. avea drăguță 
o pescăriță care o dată a prins atît „de mult pește, încît nu l-a 
putut vinde într-o zi întreagă. Ca să o îmbuneze, S.P. a insti- 
tuit postul lui care să dureze pînă ce drăguţa lui își va vinde 
tot peștele. Astfel postul lui a rămas mereu în vigoare (81, 
p. 296). Postul lui ar data din vremea cînd călătorea cu Sf. 
Pavel pe pămînt. Poposind la o crîșmă cu oameni veseli, se antre- 
nează și ei la joc pînă noaptea tîrziu. Ca pedeapsă pentru că 
au fost ispitiți la joc, S.P. a instituit postul lui (LVII, p. 114). 
Postul lui ar fi instituit de cînd S.P. a fost acuzat pe nedrept 
că ar fi furat niște opinci care s-au găsit apoi în traista păgu- 
bașului. Drept pedeapsă, a instituit postul ce-i precede ziua 
(LIII, p. 546). Trecînd pe lîngă o crîșmă, S.P. vrea să intre 
printre bețivi, deși Dumnezeu se împotrivește. Ca să-l pedep- 
sească, Dumnezeu îi face, fără știrea lui, o vioară în spate. Vă- 
zînd-o beţivii, îi cer să le cînte și cînd S.P. neagă că ar fi lăutar, 


346 


e luat la bătaie (ibid., p. 537). După ce cîntă și joacă după 
vioara lui S.P., recruții din crîşmă îl bat, încît abia se poate 
tîrî afară, blestemînd ca să plouă totdeauna la încorporarea. 
lor (81 a, p.410—411). E bătut de cătane pentru că a băut 
rachiu de la diavol și s-a îmbătat (52, p. 915). Fiindcă s-a îmbă- 
tat rău din rachiul vîndut de diavol la iarmaroc, S.P. e rînduit 
de Dumnezeu ca pe lumea cealaltă să judece el pe beţivi „pen- 
tru că și el a fost beat“ (ibid.). O babă care a avut șapte băr- 
baţi și șapte rînduri de copii se duce în cele din urmă la rai. 
S.P. o oprește, dar ea îi spune versuri glumețe și în cele din urmă 
Dumnezeu îi spune să o primească în rai, ca pe una care „copiii 
și casa ș-a pus la cale și pe o mulțime de oameni i-a miluit și 
i-a fericit“ (ibid., p. 1265—1266). (S. 5584). Trimite însă în 
iad pe cel care s-a căsătorit a doua oară, bine știind din prima 
ce înseamnă căsătorie (S. 3411). V. Legendă. 


Sînnicoară. I. În Jegende, e unul din sfinții de seamă care are 
însărcinări diverse. El călăuzește soarele pe cer, străjuind în 
partea de miazănoapte a cerului ca să nu se abată într-acolo, 
spre miazăzi fiind paznic Sîn Toader (LVIII, p.157). S.N. 
a fost trimis să-l iscodească pe diavol cum se va putea recăpăta 
zapisul prin care oamenii morți erau ai lui. S.N. a așteptat 
30 de ani la poarta iadului pînă ce diavolul i-a spus că numai 
cel născut din duh sfînt îl poate scoate de la el (52, p. 37). 

S.N. este stăpînul apelor și al corăbierilor. El apără și ajută 
pe cei ce umblă pe ape (LIII, p. 408—409). Un om care trecea 
o apă înotînd era să se înece. Se ruga de Maica Domnului să-l 
ajute, dat tot mai tare se cufunda. Cînd a cerut ajutorul lui 
S.N. imediat a fost deasupra apei. Tot S.N. ar fi oprit apele cînd 
a fost potopul, ca să nu înece corabia (52, p. 886). 

S.N. e milostiv cu cei săraci, ajutînd văduvele și orfanii, 
dăruindu-le bani. El ajută însă și pe hoți. Ajută mai cu seamă 
fetele sărace, dîndu-le bani ca să se mărite. Celor orfane le 
aruncă pungi cu galbeni pe fereastră (LIII, p.409). Un om 
sărac are trei fete şi e silit să le trimită în lume ca să câștige 
bani, vînzîndu-se. S.N. aruncă fiecărei fete în ajunul zilei cînd 
trebuia să păcătuiască cîte o pungă cu 150 galbeni. A treia oară 
tatăl l-a pîndit la geam și i-a sărutat picioarele (LVIII, p. 170— 
171). 


341 


S.N. ajută și pe soldați în război (LIII, p. 409). El are mare 
putere, căci „la Sf. Neculai se roagă oastea cînd merge la bătă- 
lie, că Sf. Neculai șede călare pe tun“. De aceea, îl serbează 
pînă și turcii (52, p. 717—718). 

II. În cîteva basme, S.N. apare ca auxiliar al protagoniș- 
tilor. Într-un basm bucovinean (AT 402+302), fiul mai mic al 
unui împărat se căsătorește cu o broască care noaptea își lepăda 
pielea. El i-o aruncă în foc, iar nevasta fuge prefăcută în cioară. 
Soţul pleacă în căutarea ei şi ajunge la mare unde îl trece S.N. 
cu o barcă şi îl conduce la moara soției lui, învățindu-l cum să 
prindă blestemul soţiei (52, p. 988—991). În alt basm (AT 
363) S.N. ajută pe cel ce cinstește icoana lui. Un om sărac nu 
are decît icoana S.N. pe care o zălogește unui cîrciumar pentru 
o pîine. Un flăcău o răscumpără ca să nu se mai joace copiii 
cîrciumarului cu ea. S.N. apare în chip de moșneag la flăcăul care 
îi cumpărase icoana și îl învață cum să păzească trei nopți în 
biserică unde fiica împăratului apărea ca monstru și mînca 
santinelele. După a treia noapte, S.N. atinge cu bățul monstrul 
care redevine fata împăratului, arătînd că el a fost moșneagul 
sfătuitor (LVIII, p. 159—167). Un om sărac care nu mai avea 
decît icoana S.N. o vinde unui turc, pretinzînd că „păzește 
casa și toată averea“. Turcul pleacă de acasă, lăsînd totul 
descuiat în paza icoanei S.N. Nişte hoți aud pe turc lăudîndu-se 
că icoana l-a păzit de furturi și îl jefuiesc. Turcul nu se supără, 
crezînd că S.N. a adormit și pleacă, lăsînd ușile deschise. Hoţii 
vin din nou, vor să fure și icoana, dar se pomenesc țintuiți 
locului pînă îi prinde turcul (ibid., p. 167—170). 

III. În câteva Jegende-snoave, S.N. este zeflemisit. Un 
țigan cu oi multe pune laptele în altar, la sfatul preotului. 
Mai tîrziu, popa şi dascălul fură laptele, după ce au uns sfinții 
pe la gură cu smîntînă, îndeosebi pe S.N. Țiganul crede că sfin- 
ţii i-au mîncat laptele și îi probozeşte, mai ales pe S.N.: „ — Şi 
tu, ghiuj bătrîn, nu ţi-a fost ruşine de ceialalți? Păcat de barba 
ta cea albă“ (52, p. 1257—1258). Baba care dă buzna în rai e 
luată la întrebări de S.N., dar ea îl batjocorește. „Dacă ești 
S. Neculai — Bate-te-n dos c-un mai!“ (ibid., p. 1266). Preo- 
teasa care n-avea copii se roagă lui Dumnezeu să-i împlinească 
dorința. Soţul ei îi apare ca Sf. Petru și o anunţă că va veni 
S.N. să-i facă un copil, ea primește cu bucurie vestea, dar pre- 
otul îl ia la bătaie pe intrusul camuflat în S.N. (S. 3470 E). O 


348 


țărancă ce și-a pierdut banii e sfătuită să se roage S.N. ca să-i 
ajute să-i găsească, dar ea nu mai are nădejde că S.N. îi va 
restitui (S. 3253). V. Legendă. 


Sîntilie. I. În Jegende, el este stăpînul norilor și al ploii, 
al tunetului și al vînturilor. E închipuit alergînd pe nori cu o 
căruță trasă de cai de foc. Tunetul ar fi produs de huruitul 
căruței lui pe cer, iar fulgerele sînt scîntei din potcoavele cailor 
lui sau din biciul lui. S.I. trăsnește pe oamenii păcătoşi, dar mai 
cu seamă pe diavoli. Săgeata trăsnetului lui e în trei dungi, 
sticloasă și intră în pămînt de 9 stînjeni. La 9 ani, iese pe pă- 
mînt și e bună de vindecat junghiurile (LIII, p.389—394). 
La naștere, S.I. a fost sortit să-și ucidă părinţii. Cînd se întor- 
cea odată acasă, diavolul îl minte că soția lui doarme cu altul. 
Fără să se mai îndoiască, taie capetele părinților care veniseră 
la el și dormeau în șură (52, p. 519—520). În alte variante, S.I. 
își ucide nevasta și părinții sau numai pe tatăl lui. Se pocăiește 
și cere lui Dumnezeu să-i dea trăsnetul ca să-i pedepsească pe 
draci pentru că l-au ispitit să facă această crimă (LIII, p. 540). 
După ce și-a omorît părinții pentru că l-au necăjit, s-a făcut 
cioban pe munte. După trei ani, vine în sat și omoară pe omul 
care îi furase pe soră-sa, apoi Dumnezeu îi dă sarcină să-l urmă- 
rească pe diavol cu trăsnetele și fulgerele (12, I, p. 238). Pentru 
că și-a omorît părinții, e trimis de Dumnezeu slugă la diavol. 
Acesta îl trimite în pădure după lemne, S.I. simulează că leagă 
cu o sfoară toată pădurea, dracul crede că vrea să-i aprindă 
casa și renunță la lemne (AT 1046). A doua zi, îl trimite după 
apă și S.I. simulează că sapă toată fîntîna, dracul se sperie și 
renunță (AT 1045) (81 a, p.373; v. Întreceri în puteri). S.I. 
e șchiop, după alte legende paralizat de o mînă și de un picior, 
de aceea are putere mai mică în trimiterea fulgerelor și trăsne- 
telor. Cînd era sănătos, tuna de crăpau munții, se despica cerul 
și pămîntul, se stîrpeau femeile și animalele, sau se mișca pînă 
și scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat „— Uscaţi-s-ar 
mîna“ şi de atunci a paralizat. În alte legende, S.I. are numai 
un ochi și e chiar surd, de aceea trăsneștemai rar fiindcă nu aude 
cînd îi poruncește Dumnezeu să trăsnească (LIII, p. 396—397). 
S.I. a văzut pe un om furînd făină din sacul unei văduve cu 
5 copii la îndemnul diavolului. S.I. a trăsnit atît de tare în dia- 
vol, „că 7 ani de-a rîndul s-au stărpit animalele și femeile de pe 
fața pămîntului. Maica Precesta s-a speriat și ea din acel trăz- 


349 


net și a blestemat pe S. Ilie să i se usuce mîna dreaptă“. De 
atunci, trăsnește numai cu stînga (92, p.63). S.I. lovește cu 
trăsnetul pe diavolul prefăcut om care dă bani unui om în 
schimbul sufletului lui (52, p. 522). S.I. era cărăuș și dracul i-a 
stricat căruța. S.I. a cerut lui Dumnezeu să-i dea putere peste 
diavoli, primind tunul (ibid., p. 787) pe care l-ar fi luat de la 
început la porunca lui Dumnezeu ca să răstoarne dracii care 
vroiau să se suie pînă la cer, grămădind munţi peste munți 
(ibid., p. 12). Dumnezeu l-a trimis slugă la diavol ca să-i fure 
zapisul prin care „omul viu este jumătate al lui Dumnezeu și 
jumătate al diavolului și mort este al diavolului“. La scaldă, 
dracul a intrat în lac și Dumnezeu a înghețat lacul ca să nu 
poată ieși diavolul. S.I. a fugit în acest timp cu zapisul la cer, 
dar aproape de cer l-a prins pe S.I. de talpa piciorului, rupîn- 
du-i carne, care lipsește și astăzi, iar omul a rămas al lui Dum- 
nezeu (38 b, XIV, p. 76, Cucuieţi-Teleorman). În altă variantă, 
diavolul a pus paznic al zapisului o coțofană pe care n-a mai 
crezut-o la urmă și S.I. a putut fugi cu el. Ca răsplată, Dumnezeu 
l-a pus mai mare peste draci (LVII, p. 192—193). La început, 
Dumnezeu nu avea sfinți, pentru că nici un om n-a avut cura- 
jul să se arunce în mare și să se lupte cu diavolul. Numai S.I. 
s-a aruncat cu căruță și cai și de atunci Dumnezeu i-a dat 
tunul împotriva dracilor (52, p. 302). 

S.I. este văr cu vîntul și cu focul. Cînd vîntul și focul au 
pornit să-și încerce puterile, Dumnezeu l-a trimis pe S.I. să-i 
supravegheze, dar el s-a întovărășit cu ei și Dumnezeu i-a luat 
o mînă și un picior (ibid., p. 402). El conduce piatra (grindina) 
împreună cu Sîmpetru, el „dă foc şi Sf. Petru fierbe piatra 
în cer“ (ibid., p. 803) „S. Ilie orînduiește cu piatra, el rădică 
gheața în nouri de sub pămînt și în cer merg lăstopane de gheață 
întregi pe nouri, dar S. Ilie umblă cu căruța și c-un mai tot o 
sfarmă, iar arhanghelul Mihail merge înainte cu sabia și tot 
o taie“. S.I. are un paloș cu două tăișuri „cu unul de aur şi cu 
unul ascuţit. Cînd loveşte cu cel de aur dă mană, cînd cu celă- 
lalt, dă piatră“ (ibid., p. 792). 

S.I. a fost pus o dată de Dumnezeu să-i țină locul. El vede 
pe stăpînul ariei cum fura grîu din grămada lucrătorului care 
i se părea mai mare decît a lui. La a treia baniţă, S.I. intervine 
și îi dă cu banița în cap. Dumnezeu l-a certat că nu a fost mai 
îngăduitor, fiindcă el vede mult mai multe nedreptăţi și nu se 
revoltă (LIII, p. 546). 


350 


La sfîrșitul lumii, cînd va apare Antihîrţ pe pămînt, Dum- 
nezeu îl va trimite pe S.I. să se lupte cu el (v. Sfârșitul lumii). 
El va fi învins şi Antihîrț îi va tăia capul. Sîngele lui S.I. va 
cădea greu pe pămînt, provocînd cutremur și pămîntul se va 
aprinde (LVII, p. 197—198). Lupta se va da pe o piele de bou 
ca sîngele să nu curgă pe pămînt. Totuşi, în piele este o bortă 
„cît un vîrv de ac“ prin care va curge o picătură din sîngele 
S.I. și ea va aprinde pămîntul și va arde pe o grosime de 7 
stînjeni (52, p. 1292). 

II. În unele basme-legende, narațiunile despre omorirea 
părinților de către S.I. s-au contaminat cu cea despre tilharul 
păcătos (AT 756 C). După ce S.I. şi-a omorît cu sabia părinții 
(și soția), el se duce în pustie să-și ispășească păcatele. Dumne- 
zeu îl înștiințează că va fi iertat cînd va sădi putregaiul și îl 
va uda cu apă cărată cu gura în coate și genunchi. În alte va- 
riante, e învățat să ude un tăciune pînă ce va face două mere 
(părinții lui), sau o ramură de măr pînă va face două mere ca 
să le dea lui Dumnezeu (LIII, p. 537). În altă variantă, după 
crimă, S.I. s-a spovedit, dar abia al 40—lea preot i-a dat canon 
să care 9 ani lemne într-o vale, apoi să le dea foc și el să se arunce 
în vîlvătaie. Dumnezeu îl salvează (LVII, p. 180). După omo- 
rîrea părinților, S.I. a decapitat mereu preoții ce îl spovedeau, 
abia un schivnic l-a încuiat în chilie și a aruncat cheia în iaz. 
S.I. a stat acolo 40 ani la o masă citind, mîncînd dintr-o piine 
și bînd dintr-o cană cu apă ce nu se mai terminau. După 40 de 
ani, oamenii au găsit cheia și un înger i-a poruncit să facă foc 
și să se ardă, dar un înger l-a dus la Dumnezeu care i-a dat o 
„pușcă să împuște în draci“. Cînd a împușcat a treia oară „trei 
zile și trei nopți au curs pe pămînt, încît n-a ramas nici un drac 
în cer“ (52, p. 521). 

Într-un basm, S.I. distruge cu grindină holda unui flăcău 
orfan. Mai tîrziu, acesta intră slugă în rai. Cînd aduce apă 
și S. I. întinde mîna după ea, servitorul i-o rupe, amintindu-i 
că aceasta e plata pentru holda distrusă de grindina trimisă 
de el (81 a, p. 648). V. Legendă. 


Snoavă. 1. Numele popular al speciei e poveste, folosit aproape 
peste tot la noi, generic care înglobează și celelalte specii nara- 
tive în proză (v. Poveste). În Muntenia, ea e denumită snoavă, 
termen adoptat și în folcloristică, azi în vădit regres: „Znoavele 
e un cuvînt mai vechi, poveștile au ieșit acuma pe urmă“ (5, I, 


351 


p. 45—46). În vremea din urmă, prin Moldova nordică și Tran- 
silvania nord-vestică, termenul basm a ajuns să desemneze s., 
narațiunile glumețe, adică cele „de rîs“ (ibid., p. 109). În 
trecut, în Moldova s. mai erau numite jitii și taclale, azi se pare 
ieșite din uz. Jitie înseamnă pățanie, șir de întîmplări, reliefînd 
deci caracterul realist al s. Specia a mai fost denumită la plural 
palavre sau bazaconii. În Moldova nordică se folosește denumirea 
bălăcărele, împrumutată probabil din limba ucrainiană. A mai 
fost atestată denumirea polojănii în Transilvania nordică, 
cunoscută, se pare, și în Moldova, după cum ar indica titlul 
unei colecții din Vrancea alcătuită de S. Hirnea. În Țara Oaşu- 
lui, se folosește și termenul de trufe, venit probabil din maghiară, 
unde verbul cu această rădăcină înseamnă a glumi, dar cuvîn- 
tul este, se pare, romanic la origine, căci jongleurii francezi 
mai foloseau denumirea îrufe pentru fabliau, iar în vechea ita- 
liană truffa avea sensul de glumă, pălăvrăgeală, cu același 
sens trecînd și în spaniolă. La pădurenii din Hunedoara, s. 
mai erau numite șozii, adică fapte hazlii, care provoacă ilari- 
tate, cuvînt de origine maghiară. În Muntenia s-a mai folosit 
termenul făcălituri, atestat de colecția Fundescu, iar în Olte- 
nia e cunoscut și cel de dafie, plural dăfii, dat la iveală de colec- 
ţia R. Codin-Tuţescu, împrumutat din limba sîrbă (davija). 
Răspîndit în toate provinciile țării e numele glumă, iar pe alo- 
curi, sub influența orașelor, a pătruns și cel de banc, corespun- 
zător germanului Witz, care a ajuns sporadic și în Maramureș. 
În folcloristică, specia a fost denumită felurit. Mai întîi, a fost 
denumită anecdotă, atestată în Efemeridele lui D. Iarcu. În 
1867, B. P. Hasdeu distingea anecdota, alături de tradițiune şi 
basm (35, p. XI), dar mai tîrziu va semnala și termenul snoavă, 
diferit de anecdotă și legendă (XXXV, p. 2601). Denumirea 
anecdotă s-a generalizat în tratatele de istorie literară și manuale, 
Cea de snoavă va fi introdusă în folcloristică de M. Gaster 
(XXXI, p. 149, 158, 159) pentru a diferenția specia de nuvelă 
și poveste. Cuvîntul derivă din slavul sznoavă, care înseamnă 
narațiune nouă, inedită, adică întocmai ca și cuvîntul grecesc 
anecdotă, al cărui decalc pare a fi. Analogia ne duce mai departe 
la termenul romanic novela care denumea inițial categoria ace- 
loraşi narațiuni noi, necunoscute, pentru ca apoi prin Boccaccio 
să evolueze spre noua specie cultă cunoscută sub acest nume, 
denumită de Jolles și nuvela toscană (XXXIX, p. 227). Astăzi, 


352 


folcloristica de la noi a reținut, alături de s., și denumirile glumă 
și anecdotă pentru niște subspecii strîns înrudite ale s., cum se 
va arăta mai jos. 

2. S. s-a bucurat de mai puţină vază decît legenda și basmul. 
Urmele ei în literatura clasică greco-latină sînt foarte firave, 
fiind atestate numai deprecierile de care se învrednicea la scrii- 
torii vremii sub genericul aniles fabulae (poveşti băbești), care de 
fapt denumeau toate speciile narative în proză. În literatura 
medievală însă, s. s-a bucurat de mare consideraţie. Faimoasele 
fabhiaux-uri, acele contes à rire en vers, colportate de jongleurii 
medievali, au fost pretutindeni bine primite, la curțile nobiliare 
și prin pieţile tîrgurilor. Acestea nu erau decît prelucrarea, uneori 
destul de stîngace, a s. populare, care circulau de multă vreme pe 
cale orală deopotrivă printre țărani și tîrgoveți, soldaţi și negus- 
tori ambulanți, pelerini și marinari. S. trece apoi într-o sferă mai 
înaltă, stînd la baza nuvelisticii renascentiste prin prelucrările 
lui Boccaccio și Chaucer, marcînd începutul literaturii narative 
în limba națională. Odată cu deșteptarea interesului pentru 
literatura clasică a antichităţii, s. rămîne treptat pe seama pătu- 
rilor populare, împreună cu vechile fabliaux-uri, denumite acum 
fabellae ienobilium (XIV, p. 371), adică poveștile celor necultivați 
din straturile de jos. Folcloristica incipientă, dominată de vede- 
rile romantismului, nu se va interesa de s., pe primul plan aflîn- 
du-se balada și mai cu seamă basmul fantastic. În colecții se stre- 
coară însă în subsidiar și s., cum se vede chiar în cea a fraților 
Grimm din 1812, care, alături de basme, dă la iveală și un număr 
apreciabil de s. La noi, colecția fraților Schott conține s. cam o 
treime, între care și 13 episoade din ciclul Păcală. Întiia colecție 
în limba română a lui T. Stamati, Pepelea..., aduce la lumină 
cîteva s. despre faimosul personaj, chiar dacă în sudarea lor 
prelucrarea e vizibilă, prezidînd intenţia de a da operă literară. 
Broșura lui M. V. Stănescu Arădanul din 1860 (87) publică, între 
cele 7 narațiuni, și 2 s. (căciula care plătește singură și femeia 
lecuită de lene de bărbatul înnebunit cînd bea apă pe nemâîncate). 
Colecţia lui I. C. Fundescu din 1867 dă de asemeni la iveală 
10 păcălituri, alături de cele 12 basme, sporite simțitor în edițiile 
următoare. Cele două broșuri ale lui P. Ispirescu din 1873 
și 1874, Snoave sau povești populare vor să dea la iveală numai s., 
dar printre ele se află și 4 basme despre animale, mărturie indi- 
rectă a confuziei adusă de o terminologie neprecisă. În culegerile 
ulterioare, s. va apare alături de basme, dar pe alocuri se văd 


353 


și cîteva colecţii, de obicei de proporţii modeste, care conțin 
numai — sau cu precădere — s., alcătuite de Gr. Sima lui Ioan, 
Sextil Pușcariu, D. Stăncescu, E. Baican, I. Nădejde, T. Pamfile, 
D. Furtună, C. Rădulescu Codin, Ion Adam, Şt. Ţuţescu, 
L. Costin etc. (LXXX, p. XV—XXIV). 

3. S. e o naraţiune scurtă, de obicei alcătuită dintr-un singur 
episod cu intenţii satirizante despre fapte din realitatea de toate 
zilele, în care dimensiunile realiste sînt exagerate doar cît 
îngăduie limitele verosimilului. Propriu s. este declanșarea 
risului, ea satirizează glumind, stîrnind ilaritate. Satira din s. 
nu e vehementă, nu provoacă indignarea ascultătorului, fiind pu- 
ternic îmbibată de acea bonomie care îl convinge că viciile semna- 
late sînt profund omenești, adică ieșiri reprobabile, nicidecum acte 
criminale. Cînd defectul semnalat pare a-și atinge apogeul, 
urmează pedeapsa firească prin care se restabilește echilibrul 
moral al colectivităţii. Această pedepsire este astfel canalizată, 
încît auditoriul să fie cuprins de un rîs irezistibil, căci o s. po- 
vestită fără să fie aplaudată în final prin risete este o narațiune 
imperfectă ce nu și-a atins țelul. Întrucît snoava pîndeşte defi- 
ciențele omenești, în centrul atenţiei stă totdeauna personajul 
negativ. Acţiunea e dezvoltată doar cît e necesar pentru relie- 
farea metehnei și pedepsirea ei. Personajul pozitiv are rol se- 
cundar, el acționează doar pentru a-i da protagonistului negativ 
prilejul de a-și dezvălui tara caracteristică sau pentru a-i aplica 
în final corecțiunea cuvenită. Cînd semnalarea deficienței se 
poate face și mai simplu, prin acţiune directă sau simplă portre- 
tizare, personajul pozitiv lipsește, actant rămînînd numai cel 
negativ, singur sau cu mai mulți din aceeași categorie. S. care 
povestește despre scoaterea lunii cu cîrligul din fîntînă sau gîrlă 
aduce în scenă numai pe un prost, în alte variante trei proști 
ce se asociază, prin aceasta sporind efectul ilariant. De aceea, 
în s. numărul sporit al actanţilor e cel mai adesea un procedeu 
estetic augmentativ. Se întîlnesc totuşi s., așa numitul ciclu al 
lui Păcală, în care în centrul atenţiei se află personajul pozitiv, 
faimosul erou atît de iubit de straturile populare. În unele sub- 
tipuri, Păcală (sau corespondentul său) este răsplătit cu îmbogă- 
țirea fabuloasă sau chiar cu succesiunea la tronul împărătesc, 
tipice basmului propriu-zis, dar aceste variante aparțin speciei 
mixte basm-snoavă. Atari interferenţe sînt frecvente în folclor. 
Trăsături de s., scene ilariante se află presărate și prin basme, 
după verva de moment a povestitorului, după cum în unele epi- 


354 


soade despre Păcală apar cîteva elemente supranaturale, ca 
fluierul care face să joace pe oricine (v. Fluier), biciul cu puterea 
de a aduna unele sălbăticiuni, moara dracilor, unde aceștia îi 
schimbă cenușa pe făină, sacul de tămiie găsit (v. Păcală). 

n genere, s. e o narațiune scurtă, adesea înfățișînd un singur 
moment al acțiunii, cît e destul pentru a-i surprinde meteahna 
protagonistului. Într-o seamă de s., epicul e chiar absent, ac- 
țiunea fiind înlocuită printr-un dialog între un personaj, care are 
doar funcție interogatorie, și protagonistul caricaturizat. Acestea 
sînt cele mai apropiate de glumă și anecdotă, parte din ele greu de 
orînduit într-o subspecie sau alta. În atari cazuri, trebuie de- 
tectat mobilul care a generat narațiunea și ori de cîte ori poate 
fi surprinsă o urmă de caricaturizare, de înfierare a unor apu- 
cături, ne aflăm în domeniul s. Căci dacă am încerca să detectăm 
după metoda lui Jolles (XXXIX) — care a omis însă s. dintre 
formele simple ale literaturii — ce preocupare inerentă spiri- 
tului uman de pretutindeni stă la baza s. ca specie literară, am 
vedea că ea e generată de înclinarea omului simplu de a surprinde 
ceea ce bate la ochi, de a caricaturiza orice trăsătură sau înfă- 
țișare neconformă cu habitudinile cercului său restrîns în care 
își duce viața. Oricine vine din afara familiei și mai cu seamă 
a comunităţii respective, e privit cu neîncredere, cu ostilitate 
și spionat în toate manifestările lui și orice nu e conform cu nor- 
mele curente celui ce observă, e zeflemisit, îngroșat spre caricatură 
și acoperit de rîsete. Această înclinare e adînc sădită în om, căci 
ea se manifestă încă de timpuriu. Orice „străin“ poate fi ținta 
amuzamentelor, de la cele nevinovate, pînă la cele însoțite 
de acțiuni cu urmări nefaste. În concepția populară de 
anumit grad, „străin“ începe să fie cel ce aparține altei 
familii, într-o ierarhie ce continuă cu exponenţii satelor 
învecinate (pe alocuri chiar în cadrul aceluiași sat între 
„Joseni“ și „suseni“) pînă la cei de altă naționalitate. Existența 
poreclelor se reazemă pe aceeași înclinare de a spiona aspectele 
caricaturale, rizibile, la semenii ce depășesc cadrul familiei, 
existentă în anumit grad și în cercurile cultivate, iar unele s. 
nu sînt decît explicarea unor atari porecle. Sub acest aspect, 
și s. se lasă a fi localizată felurit, nu în aceeași măsură ca legenda, 
dar preocuparea poate fi surprinsă pe plan regional, variantele 
căpătind o fizionomie neașteptată. Oricum localizarea în s. e 
un fenomen accidental care poate fi omis fără a știrbi nimic din 


355 


eficiența caricaturizării. Prin obiectivare sporită, observarea cri- 
tică a fost adîncită, putînd fi detectate metehnele mai grave ale 
ființei umane în diferitele ei ipostaze sociale. 

Corolarul criticării este pedeapsa pe care și-o atrage prota- 
gonistul negativ ca o încheiere firească a celor întîmplate. 
Se întîlnesc s. în care pedeapsa este fictivă, ea nu e resimțită 
de cel în cauză fiindcă ea constă doar în risetele auditoriului. 

n această categorie se înscriu de obicei s. care nu au decît per- 
sonajul negativ, dar pe alocuri atare ridiculizare e prezentă și 
în s. în care personajul pozitiv participă la acțiune în opoziţie 
cu cel ce va fi infierat. Trăsăturile negative sînt vizibil îngroșate, 
caricaturizate, pentru a li se evidenția mai pregnant latura ilari- 
antă. În altes., personajul satirizat nu este absolvit numai cu rîse- 
tele provocate de actele lui deșănțate, el suportă și o pedeapsă, 
cel mai adesea corporală, aplicată de actantul pozitiv (v. Pedepse). 
Pe alocuri, această pedeapsă este capitală, ea constînd fie în 
omorirea, fie în mutilarea celui care a greșit. Ciudățenia s. stă 
tocmai în faptul că uciderea sau mutilarea sînt asociate cu comi- 
cul, fiind inserate într-un context ilariant, destinat a provoca 
risetele ascultătorilor. Din acest punct de vedere, asistăm în 
unele s. la un comic macabru care a trezit nedumeriri și mai cu 
seamă reprobări printre cititorii moderni. Cum se poate rîde de 
faptul că Păcală omoară pe popa și îl aruncă într-o baltă, taie 
caprele și le așează, una cu spinarea în sus, cealaltă cu spinarea 
în jos, pentru ca podul să fie alcătuit dintr-o călcătură moale 
și una tare, ucide copilul mic al popii, scoțîndu-i măruntaiele 
ca să le curețe, ucide cîinii Cimbru și Mărar pentru ca să le bage 
cozile în supă etc. În altă s. (AT 1537), amantul soţiei este omorît 
și pus la ușa altuia, apoi purtat de 5—6 ori pela alții, fiecare cre- 
zînd că el e ucigașul. În altă s. amantul surprins este mutilat, 
iar la moartea lui, amanta este silită de soț să bocească în mod 
patetic, ținînd urechea mortului la cap drept floare de doliu 
(s. are de obicei variante obscene). Exemplele de acest fel sînt 
fără îndoială depășite de mentalitatea contemporană, ele repre- 
zintă rămășițe din epocile anterioare, fiind fructul viziunii arhaice 
despre lume. Lectura narațiunilor hazlii culese de la popoarele 
așa-zise primitive oferă numeroase întîmplări ce se încheie cu 
acest soi de comic macabru, dovadă neîndoielnică de arhaismul 
unui atare gust care trezește repulsii la cititorul contemporan 
neinițiat în fazele culturii populare, de la întîile ei începuturi. 


356 


4. Subspecii ale s. pot fi considerate gluma și anecdota, 
cu care e strîns înrudită. La prima vedere, cele două par a fi 
sinonime, după cum ar confirma și părerea curentă. Prin glumă 
(germ. Witz) se înțelege narațiunea care se încheie printr-o 
poantă menită să scoată în lumină mintea scînteietoare a prota- 
gonistului. Întreg efortul creator e concentrat asupra acestui 
mot d'esprit în care stă reușita glumei. Cu cît vorba de duh este 
mai neașteptată și exploatează înțelesuri mai nebănuite de ni- 
meni, cu atît gluma devine mai strălucitoare și mai captivantă. 
Gluma are la bază înclinarea omenească de pretutindeni de a spe- 
cula sensurile felurite ale unor cuvinte, jocurile omonimiei, apro- 
piind în acest scop cuvinte care în uzul firesc nu se asociază 
niciodată. Gluma țintește să desfacă tocmai ceea ce în limbajul 
obișnuit a ajuns deplin închegat, cristalizat și să jongleze cu noile 
sensuri rezultate din asocierile inedite pentru ascultători, prin 
jocurile de cuvinte care stîrnesc rîsete irezistibile (XXXIX, p. 248). 
Narațiunea e de obicei redusă, expunîndu-se doar un singur 
moment, uneori repetat pentru fiecare din cei doi sau trei pro- 
tagoniști, gluma situîndu-se sub acest aspect la periferia speciilor 
epice, în vecinătatea legendelor pur expozitive (v. Legendă). 
Se admite că ea e mai nouă, vlăstarul modern al s., cu toate că e 
atestată și în antichitate, apoi în Renaștere și în predicile baro- 
cului. Gluma este cea mai sensibilă la inedit, poate fi gustată 
numai o dată, a doua ascultare ucide surpriza și efectul este de cele 
mai multe ori nul. De aceea, interlocutorul modern are grijă să 
afle în prealabil dacă se știe cutare „banc“. În vremurile mai noi, 
gluma a devenit apanajul aproape exclusiv al orășenilor şi al 
păturilor cultivate, ea fiind răspîndită prin calendare și alma- 
nahuri, îndeosebi prin unele periodice, unde își are colțul rezervat 
cu strictețe. Gluma livrescă se îmbină cel mai adesea cu ilustrația 
care de obicei înlocuiește narațiunea din varianta orală. Cînd 
desenul e ingenios, poanta cîștigă enorm în incisivitate. Colecţiile 
folclorice au scos la iveală puține glume, iar cele mai multe se 
referă la împrejurări exterioare satului, de obicei la lumea cazonă. 
Se poate bănui că mare parte din ele sînt creaţii citadine, răspîn- 
dite apoi prin viaţa militară și prin publicații pînă în mediul 
sătesc. Cele din viața școlarilor sînt aproape în întregime creații 
culte. Culegerile din ultima vreme au surprins prezența masivă 
a glumelor citadine și printre săteni, cu toate că nu s-au făcut 
pînă acuma consemnări sistematice care să urmărească epuizarea 
repertoriului de glume existent. Din această cauză, nu se pot 


357 


face supoziții plauzibile asupra stărilor din trecut privind cir- 
culația glumelor de origine livrescă. 

Distincția dintre s. și glumă nu e întotdeauna clară. La prima 
vedere, narațiunile scurte care se încheie cu o replică ilariantă 
pot fi considerate glume. Dar dimensiunea epicului nu poate al- 
cătui singură un criteriu determinant în această delimitare. La 
frontiera dintre cele două specii, firul călăuzitor trebuie căutat 
în poziția creatorului față de personajul care dă replica 
neașteptată. Dacă narațiunea urmărește să pună în lumină in- 
geniozitatea, mintea sclipitoare a actantului, avem în față o glumă ; 
dacă însă îndărătul acestei replici se ascunde prostia sau viclenia 
care tinde să acopere o deficiență, poziția satirică a plăsmuito- 
rului e evidentă și ca atare narațiunea respectivă e o s. De 
pildă, în s. despre tiganul leneș, totul e redus la dialogul: „— Măi 
tigane, mîncare-ai caș? — Cît dă vrăjmaș! — Dar urdă! — Cît 
dă multă! — Dar la oi duce-te-ai? — Apoi amu mai zică și altul 
că eu am grăit destul“. Replica este neașteptată, ingenioasă, atît 
că ea nu revelă o minte scînteietoare, ci viclenia celui pus în 
încurcătură, care, pentru a nu-și da lenea în vileag, recurge la 
acest răspuns ilariant, totuși caracteristic pentru aversiunea lui 
față de muncă. S. e satirică și abia în al doilea rînd comică, pe 
cînd gluma e în primul rînd ilariantă și abia în subsidiar cu 
intenţii satirice. Anecdota, folosită multă vreme pentru a denumi 
s., are în chip curent același înțeles ca și gluma. S-a convenit 
în zilele noastre ca prin anecdotă să se înțeleagă gluma în care 
actanţii sînt personalități cunoscute (XIII, p. 207). De astă 
dată, replica spirituală are consecințe caracterologice mai adinci 
fiindcă ea ţintește portretizarea persoanei aduse în scenă. În 
acest scop, e ales tocmai momentul reprezentativ în care omul 
ilustru își dezvăluie felul de a fi, poziția față de evenimentul cu 
pondere importantă în biografia sa. Iniţial, în acest chip a fost 
concepută anecdota, adică o istorie a culiselor, căci întiiul autor, 
Procopiu din Caesarea, ne-a dat în ale sale Anecdota istoria 
secretă, abundentă în desfrîu și crime, a curţii bizantine. Era o 
anexă a istoriei oficiale, scrise, mai exact, reversul ei. Fiind 
legată de oamenii mari, anecdota se apropie sub acest aspect de 
legenda istorică, uneori chiar confundîndu-se cu ea. În colecțiile 
de legende se întîlnesc numeroase narațiuni cu caracter anec- 
dotic, uneori greu de definit ca specie. Mai mare apropiere se 
vede față de glumă. Întrucît anumite vorbe de duh din glumele 
obișnuite sînt puse pe seama unor oameni mari, iar parte din 


358 


replicile spuse de aceștia în anumite împrejurări cunoscute au 
devenit anonime, fiind inserate în urzeala altor glume, relațiile 
dintre anecdotă și glumă se arată foarte strînse, una sfirșind 
în cealaltă și invers. Cu toate acestea, asemănările nu se datoresc 
întotdeauna unei influențe dela o specie la cealaltă, acestea putînd 
izvori din creaţii independente prin poligeneză. 

5. Sceneria și detaliile realiste ar indica o vîrstă tînără, s. 
părînd a fi o creație mai nouă. După unele păreri, narațiunea 
de proporții mici, foarte rar depășind întinderea unui episod, ar 
fi inaptă pentru lunga dăinuire în timp, ceea ce nu se poate sus- 
ține, o poveste simplă putînd dura tot atît cît una complexă 
(LXXXVI, p. 188), dacă nu chiar mai mult. Dar tocmai simpli- 
tatea oferă mai puţine puncte de sprijin pentru elucidarea ve- 
chimii, genezei și răspîndirii, uneori pe întinderi neașteptat de 
mari. Naraţiunile complexe, cu mai multe episoade, oferă mai 
multe posibilități de a li se descifra istoria de-a lungul vremurilor. 
Cel mai greu de decis e atunci cînd narațiunea e simplă, dintr-un 
singur motiv și cel mai uşor e cazul narațiunii complicate, 
observa A. Wesselski (XCII, p. 16). Cînd atestările se urcă pînă 
în antichitate, istoria motivului poate fi clădită pe un teren mai 
sigur, dar numărul acestora e redus. Cîteva ne sînt cunoscute 
din literatura budistă, iar din Odiseea episodul orbirii lui 
Poliphem de către Nimeni care în variantele noastre a devenit 
Singur eu (v. Păcală). Este ciudat faptul că acest episod homeric 
are două răsfrîngeri în repertoriul folcloric, pe de o parte în basmul 
despre uriașul orbit (AT 1137) de al treilea frate care scapă în 
blana berbecelui (v. Uriaș), pe de alta în s. despre Păcală la 
moara dracilor care-i schimbă cenușa în făină, avînd comun cu 
Odiseea numai orbirea cu frigarea și numele „Singur eu“ al păcă- 
litorului. Disocierea lor pare să confirme existența celor două 
narațiuni folclorice independent de versiunea lui Homer care 
probabil le-a îmbinat într-un singur episod de configurație le- 
gendară. Hierocles din Alexandria din secolul al VI-lea a con- 
semnat în Philogelos un „Witz“ despre grecul bogat care sigilase 
amforele cu vin pentru a nu-i fi furat. Sclavii le găuriseră pe la 
fund și sugeau vinul; la sfatul unui prieten de a verifica dacă 
nu curge vinul pe la fund, bogatul îi răspunde: „— Prostule, 
nu dispare partea de jos, ci cea de sus!“ Narațiunea apare și la 
unii predicatori din perioada barocă, iar la noi a fost consemnată 
în 10 variante (S. 3102), dar se pare că e de provenienţă livrescă, 
tradusă și colportată de calendare și ziare locale. Numeroasele 


— 


359 


snoave din cărțile de fabliaux nu ușurează rezolvarea problemei, 
deoarece în multe cazuri aceste variante livrești au pătruns în 
repertoriul folcloric, izgonind sau modificînd variantele orale 
anterioare, dacă au existat cumva, iar termenul a quo poate fi 
mutat numai cu mari probabilități dincolo de aceste documente 
literare medievale, eventual orientale. Fragilitatea argumentelor 
ce pot fi deduse dintr-o singură narațiune simplă nu a îmbiat 
pe cercetători să întreprindă cercetări monografice asupra ti- 
purilor de s. A. Aarne a studiat s. despre omul care pretinde 
a veni de pe lumea cealaltă (AT 1540), avînd ca prim punct 
de sprijin prelucrarea ei literară din secolul al XVI-lea. În va- 
riantele apusene și nordice, cheia acțiunii rezidă în confuzia 
Paris-paradis, în limbile nordice capitala Franţei fiind înlocuită 
prin alți termeni care se aseamănă fonetic cu cuvîntul scandinav 
sau finic ce denumeşte paradisul. În variantele din sud-estul 
Europei, se arată doar că excrocul pretinde a veni de pe lumea 
cealaltă. Aarne conchide că snoava a fost creată în vestul 
Europei, de unde s-a răspîndit spre răsărit, dar constatarea 
că versiunea orientală este mai simplă, deși mai neomogenă pe 
aria de răspîndire, îl face să lase nerezolvată problema originii 
(V, p. 61—107). Pornind de la ipoteza că forma mai simplă e 
neapărat mai veche, K. Krohn îi atribuie s. AT 1540 o origine 
indiană, sprijinindu-se în plus și pe faptul că urmăritorul excro- 
cului nu bănuiește capcana ce i-o întinde acesta (XLIII, p. 157— 
159). Problema rămîne însă nedecisă tocmai pentru că simplitatea 
acțiunii nu oferă punctele de sprijin necesare. Versiunea orientală 
s-a putut naște independent de cea occidentală, deoarece ideea 
de a pretinde că păcălitorul vine de pe ceea lume putea fi izvo- 
dită de la sine, dată fiind simplitatea ei, fără să fie nevoie de con- 
fuzia creată de termenii foneticește asemănători paradisului. 
Variantele românești ocupă un loc intermediar, conținînd și epi- 
sodul cu urmăritorul păcălit să sprijine o salcie ca să nu cadă 
în fîntînă sau trimis în altă direcție, care caracterizează versiunea 
occidentală, prin aceasta mărind semnele de întrebare pe care 
le ridică cele două ipoteze ale cercetătorilor finlandezi. W. Ander- 
son a studiat s. AT 1306 C (v. Soție) despre soția necredincioasă 
ce-și trimite soțul după spumă de mare. Ea a fost dramatizată în 
Occident încă din secolul al XV-lea, iar bilina rusă cu această temă 
despre negustorul Terente a fost scrisă în secolul al XVIII-lea. 
Anderson conchide că s. a fost creată în Franța medievală de unde 
s-a răspîndit în restul Europei, sprijinindu-se pe două elemente 


360 


arhaice păstrate numai în varianta literară cea mai veche: 
ajutătorul este negustor ambulant de găini, apoi afirmația lui 
că în coș duce un mare clapon (VIII, p. 278—302). .Dar cele 
două elemente reprezintă prea puțin pentru a face plauzibilă 
ipoteza amintită. M. Haavio a studiat s. AT 1696 despre prostul 
ce urează pe dos (v. Păcală). Variantele sînt atestate pe o arie 
mai largă, din Japonia și Europa pînă în America, iar varianta 
literară cea mai veche provine din China secolului al V-lea, tradusă 
probabil din sanscrită. Faptul că în India a fost consemnată o 
variantă în secolul al III-lea î.e.n. și că episoadele comune se 
găsesc și în Europa, îl determină pe Haavio să-i atribuie origine 
indiană (XXXII, p. 209—224). Simplitatea elementelor din care 
e alcătuită narațiunea oferă puțin temei supozițiilor amintite. 
În genere, monografiile despre cele trei s. s-au bazat pe prea pu- 
ţine variante folclorice, unele țări fiind foarte slab reprezentate 
în urma penuriei de culegeri. Însuși M. Haavio se întreabă în 
monografia sa cum se poate explica legătura dintre variantele 
nordice, îndeosebi estoniene și finlandeze, cu cele grecești și 
răspunsul nu putea fi satisfăcător atîta vreme cît el nu cunoștea 
variantele românești și bulgărești. Asemănarea îndepărtată, 
bazată doar pe o idee poetică generală care se poate întruchipa 
felurit în atîtea plăsmuiri nu poate constitui un indiciu de filiație, 
atari clișee poetice putînd fi generate în chip independent în 
locuri și timpuri diferite. Odinioară, M. Gaster studiind s. despre 
țiganii care și-au mîncat biserica, îi găsea originea într-o legendă 
arabă din nordul Africii în care se relata despre un idol pe care 
l-au mîncat apoi cei ce l-au făcut. Concordanța e prea îndepărtată, 
vagă pentru a face plauzibilă vreo filiație, cele două creaţii pu- 
tînd fi generate în chip independent. Nici aserțiunile lui S. Man- 
giuca despre originea italiană a lui Păcală nu mai pot fi accep- 
tate de critica folclorică. Se observă cu ușurință că chiar în 
variantele citate de el, s. românești despre Păcală se aseamănă 
mult sau mai mult cu cele grecești decît cu cele italienești, încît 
autorul se vede silit să emită ipoteza că s. grecești ar fi împrumu- 
tate de la aromânii din Macedonia, Tesalia, Epir și Albania (L, 
p. 115). Colecţiile de povești aromâne dovedesc însă că faptele 
s-au petrecut invers, multe din ele asemănîndu-se în chip izbi- 
tor cu cele grecești, dar îndepărtîndu-se vizibil de forma celor 
românești. Dacă ipotezele emise de cercetările monografice cu 
privire la originea s. sînt sortite a fi fragile din cauza simplităţii 
acțiunii și personajelor, ele putînd fi generate și spontan în 


m 


361 


ținuturi diferite, folosul lor e altul. Aceste studii, înfățișînd 
configurația variantelor pe o arie foarte întinsă, pun în lumină 
asemănările și deosebirile, pline de învățăminte cu privire la 
soarta s. Pe același teritoriu se întîlnesc subtipuri diferite, care 
nu pot fi explicate decît prin enorma putere de circulaţie a s. 
Alături de glumă, s. e specia cea mai aptă a călători cu ușurință 
pînă la depărtări mari. Narațiunea fiind scurtă și simplă, nu 
lungă și stufoasă ca la basmele propriu-zise, înfățișînd apoi scene 
din viața cotidiană și nu ciudățenia unor aspecte locale ca majo- 
ritatea legendelor, ea poate fi memorizată ușor și povestită fără 
eforturi, iar faptul că e compusă în proză, o face aptă a fi tradusă 
fără greutate în orice limbă. Imprejurarea nu trebuie pierdută din 
vedere în cercetările comparative și ea explică de ce s. popoarelor 
europene care au viețuit în legături mai strînse se aseamănă 
uneori pînă la identitate. 

6. Repertoriul nostru facețios s-a revelat neașteptat de întins. 
Colecţiile de pînă acuma au scos la iveală circa 4000 tipuri, din 
care vreo 3000 publicabile, alături de cele 200 tipuri de glumă, 
cum se poate vedea în recentul catalog tipologic (LXXX). 
Tezaurul românesc de s. se arată cam de trei ori mai mare decît 
cel ucrainean, socotit pînă aci cel mai bogat în această parte a 
Europei. Zestrea deosebit de bogată trădează înclinarea funciară 
a românului spre satiră. Ea poate fi o moștenire din tradiția 
latină, de la poporul despre care Quintilian exclamase: „satira 
tota nostra est!“ Românul a cultivat însă s. în primul rînd ca 
pe o armă puternică împotriva greutăților vieții și a împilărilor 
dinlăuntru și din afară. Riîsul, voioșia exuberantă au fost mij- 
loace de rezistență, procedee sănătoase de a mări puterea 
sufletească generatoare de optimism și de încredere în viitor. 
Bogăția repertoriului facețios infirmă imaginea falsă ce se crease 
despre poporul român, veșnic plîngăreț și plecat în fața vici- 
situdinilor istoriei sale zbuciumate care i-ar fi sădit drept do- 
minantă sufletească fatalismul. Abundă în folclorul nostru și 
accentele elegiace, dar acestea reprezintă doar o parte din zestrea 
lui spirituală, mai puțin decît ceea ce s-ar putea numi reversul me- 
daliei. În fond, veselia și tristețea sînt atît de inerente vieții 
umane, încît numai teoretizări unilaterale au putut duce la 
hipertrofierea celei din urmă. 

Cuprinderea tematică a s. îmbrățișează tot cîmpul vieții în 
resorturile ei sociale și psihologice (v. Clasificare), de aci și 
bogăția simptomatică a repertoriului. Pe prim plan se reliefează 


362 


cele ciclizate în jurul lui Păcală, întruchiparea istețimii populare. 
Cît de mult a fost iubit de masele populare se vede din cele 250 
variante despre el, depășind oricare altă s. din cîte se cunosc 
pînă acum. El nu e singular, căci popoarele au creat pretutindeni 
o figură centrală care să simbolizeze istețimea și să lupte cu 
această armă împotriva asupritorilor de toate categoriile. Cores- 
pondentul lui Păcală în folclorul germanic este faimosul Till 
Eulenspiegel, cunoscut și la noi din traduceri fragmentare încă 
de pe la începutul secolului trecut, în folclorul sicilian e Giufă, 
în cel arab Goha, iar în cel turcesc Nastratin Hogea. În genere, 
întîmplările puse pe seama acestora sînt altele, abia în puține 
cazuri se întîlnesc episoade comune datorate împrumuturilor 
folclorice pe cale orală sau livrescă. Toţi aceștia sînt dotați cu 
inteligență și îndrăzneală și acționează numai în interesul celor 
oropsiți. În jurul lor s-au ciclizat mai multe narațiuni menite 
a le reliefa şi mai mult calitățile. De aceea, încercările de a identi- 
fica vreo figură istorică din care ar fi crescut aceste tipuri fol- 
clorice s-au dovedit zadarnice. Despre Nastratin Hogea s-a crezut 
multă vreme că el ar fi trăit pe vremea lui Tamerlan, nepotul 
lui Gingis Han. În vremea din urmă, s-au făcut încercări de a-l 
situa cu un secol mai devreme, dar aserțiunea se bazează numai 
pe coincidență de nume, ceea ce constituie un argument cu totul 
caduc (XXXVII, p. 21—25). Chiar dacă personajul istoric ar fi 
autorul unora din isprăvile ce i se atribuie, este cert că ela atras 
asupră-și multe alte narațiuni din circuitul oral, aidoma lui 
Novac din epica populară balcanică. Procesul de cumulare se 
surprinde și astăzi în s. despre Păcală, unde se poate observa cum 
unele variante au protagoniști anonimi, în vreme ce altele l-au 
adoptat pe Păcală. Adesea, el acționează în cuplu cu un alt ex- 
ponent al istețimii populare, numit Tîndală, foarte rar Amăgeală, 
Ion etc. În colecţia lui M. V. Stănescu Arădanul se vede al 
treilea asociat, Înșeală. În s. ciclizate în jurul lui Păcală se disting 
două fațete ale acestui protagonist: alături de un Păcală istet 
care dejoacă uneltirile stăpînilor, apare un Păcală redus mintal 
care înțelege cuvintele cum nu trebuie sau comite stupidități de 
neînchipuit. În fapt, cele două aspecte contrare în firea lui 
Păcală-Pepelea nu sînt decît rămășițe dintr-o concepție vădit 
arhaică, la noi de mult depășită, potrivit căreia eroii predilecți 
din narațiunile populare erau înfățișați aci sclipitori la minte, 
aci imbecili de grad maxim. Astfel, în narațiunile indienilor din 
America de Nord despre eroul păcălitor (corb, coyot, ființă 


363 


umană sau chiar demiurgul creator), acesta se arată cînd isteț, 
cînd prost din cale afară (LXXXVI, p.319). Alături de acest strat 
arhaic care a permis îmbinarea celor două firi diametral opuse, 
se observă în ciclul lui Păcală și un strat modern de proveniență 
citadină, înfățișîndu-l la judecătorie, la doctor etc. Procesul de 
extindere a personajului Păcală a depășit sfera s., el fiind actant 
în unele variante despre dracul (zmeul) păcălit (v. Drac, Zmeu). 
Adversarii lui Păcală, pedepsiţi de el în chip similar după legea 
talionului, se recrutează dintre vîrfurile comunităților rurale. 
Cel mai adesea, Păcală pedepsește pe preotul spoliator (v. Popă). 
Alte s. îl înfățișează pe Păcală în opoziţie cu întreaga comunitate 
a satului (v. Păcală). Creatorul popular, prin generalizare exce- 
sivă, a închipuit un sat alcătuit numai din proști care se arată 
mereu intrigați de prosperitatea lui Păcală ce se sprijină pe o 
gospodărie modestă, 

Alte s. despre conflictele dintre stăpîn și slugă scot în relief 
ingeniozitatea celui din urmă în a-l păcăli pe cel care îi poruncește. 
Tocmai cînd stăpînul se crede în culmea puterii, sluga îi aplică 
corecțiunea cuvenită. Astfel, boierul se închipuie la tîrg și se 
plimbă fălos, cînd ţiganul servitor îi dă un ghiont zdravăn, 
scuzîndu-se că în tîrgul cu multă lume nu se poate ști de unde 
vine lovitura, iar cînd caii sînt mîncaţi de lupi, boierul duce șeile 
în spate, pe cînd servitorul numai mantalele ușoare etc. Cel 
mai adesea, stăpînul este ars cu replica usturătoare a servito- 
rului sau lucrătorului cu ziua, sau este păcălit prin exploatarea 
sensului ambiguu al dispozițiilor primite. Cele mai multe s. 
se referă la relaţiile dintre proprietarul de pămînt și servitor, 
abia cîteva oglindesc conflictele din mediul meșteșugăresc dintre 
patron și ucenic, parte din ele de origine cultă. 

S. din a doua categorie, relațiile de familie, sînt cam tot 
atît de numeroase ca și cele din categoria precedentă. S. despre 
relațiile părinți-copii, frați-surori şi alte rudenii sînt puține și 
în bună măsură de proveniență cultă. Spre deosebire de basm, 
în care relaţiile de familie ocupă un loc central, s. spionează cu 
precădere întîmplările din afara familiei. Cele mai multe se referă 
la relaţiile dintre soți. Tema predilectă acestei grupe este amorul 
extraconjugal, adăugîndu-se cuplului familial cel de al treilea 
personaj, amantul sau amanta, care adesea deţine rolul principal. 
Mai numeroase sînt s. despre peripeţiile soției necredincioase 
(v. Soţie). Pedepsele aplicate soției infidele sînt acerbe, ieșite 


364 


de mult din uz, moștenite din practica medievală. Aceste s. 
reflectă poziţia inferioară a femeii din epocile anterioare, îndeo- 
sebi din cea feudală. S. despre bărbaţii căutători de aventuri 
erotice sînt mult mai puţine și localizate aproape numai la preoți 
(v. Popă). Disproporţia dintre cele două grupe confirmă originea 
lor masculină, ca de altfel a întregii specii. O seamă de s. aduc 
în scenă tipul femeii încăpățînate care nu cedează nici în faţa 
evidenţelor din permanent spirit de opoziţie. Altele ridiculizează 
femeia arțăgoasă și rea, veșnic înclinată să găsească la toate 
cusururi. $. despre relaţiile dintre naș și fin, destul de numeroase, 
au aproape toate ca actant pe ţiganul fin care caută să exploa- 
teze în toate chipurile ospitalitatea prescrisă de tradiţie ca datorie 
de onoare a nașilor. Narațiunea se încheie aproape invariabil 
cu păcălirea finului neobrăzat, doar în unele s. viclenia acestuia 
rămîne biruitoare. 

A treia categorie de s. referitoare la deficiențele psihologice 
cuprinde marea majoritate a tipurilor românești, reprezentînd 
cam două treimi din stocul publicabil. Jumătate dintre ele au 
ca temă prostia omenească în feluritele ei ipostaze. În genere, ele 
tratează două trepte ale prostiei. Cea mai de jos oglindește prostia 
de grad absolut, neverosimil, și aici creatorul popular iese din 
dimensiunile verosimilului pentru a o hipertrofia peste limită. 
Exagerarea prostiei la atari dimensiuni e o rămășiță din menta- 
litatea arhaică, învecinată cu cea care a creat basmele fantastice, 
unde însușirile sînt de asemenea exagerate la grad maxim și ea 
devine în s. mai curînd un procedeu de a declanșa hohotele de rîs 
decît șarjarea unui cusur omenesc. Pe a doua treaptă apare prostia 
de grad verosimil, extrasă din cazuistica umană, în care dimen- 
siunile satirizate reamintesc pe cele din realitatea cotidiană, chiar 
dacă exagerarea, procedeu estetic pretutindeni folosit, îngroașă 
trăsătura portretistică a protagonistului satirizat. Prostia se 
manifestă fie prin acțiuni, fie prin replici deochiate, acestea din 
urmă învecinate cu gluma propriu-zisă. Unele din acestea sînt 
ecouri ale cărților cu s. care au circulat intens în evul mediu și 
în Renaștere. Altele au variante apropiate în literatura orientală 
și la cîteva li se atribuie origine orientală, cum ar fi s. AT 1430, 
versificată la noi de A. Pann în Planul simigiului, prezentă și 
în Panciatantra, apoi s. AT 1240 despre prostul care își taie craca 
de sub picioare, trecută și în zicătorile propriu-zise, precum și 
AT 1250 despre prostul de care se țin și alții cățărîndu-se în copac 
și care cad cînd cel dintii scuipă în palme (LXXXVI, p. 192— 


- N ——— ——— 


e si 


365 


196). S. despre bărbatul prost sînt și aici sensibil mai puține 
decît cele despre femeia proastă. Cusurul apare absolutizat în 
variantele despre bărbatul care scoate apa cu ciurul, apoi cu 
furca și se sperie de umbra lui, sau despre cei ce aruncă nucile 
cu furca, sparg zidul să scoată carul, cară lumina cu oborocul, 
îmbracă izmenele sărind în ele din pod etc. Prostia feminină se 
desfăşoară într-o gamă mai îmbogăţită, de predilecție în cadrul 
muncilor gospodărești care revin femeii. Uneori prostia este aso- 
ciată cu limbuția, ca în s. despre ploaia cu cîrnați (pești, broaște 
etc.) sau cu alte deficiențe, cu precădere fiziologice (chioară, 
gușată etc.). Prostia hiperbolizată se întîlnește în s. despre femeia 
care pune slănina pe varza din grădină, cerne făina deasupra 
fîntînii etc. O parte din s. pun în relief neînțelegerile iscate din 
pricina ambiguității unor cuvinte în două limbi diferite. Unele 
din ele au pătruns și în repertoriul citadin, cum sînt cele despre 
caldul nemțesc, despre Vaisnit etc. Cîteva provin însă din mediul 
cărturăresc: mocanul la cafenea, țăranul la teatru, meșterul care 
nu e pesimist, ci tinichigiu etc. O parte din aceste s. satirizează 
meșterii nepricepuţi sau improvizați, cum e cea despre sfîriiacul 
fierarului, povestită de Creangă, sau cea despre ciobanul invidios 
pe morar cu care schimbă pentru o noapte. 

După prostie, locul preponderent îl ocupă lenea, unde pro- 
tagonistul e de obicei sluga. Cele despre femeia leneșă sînt în 
genere mai incolore. Mai izbutite se vădesc s. în care lenea se 
dezvăluie în văzul peţitorilor. Zilele săptămînii botezate a fi 
toate sărbători din cîntecul popular cu această temă au trecut 
și în s. despre femeia leneșă, ilariante prin ingeniozitatea cu care 
e motivată sfințenia lor. Mai răspîndită e s. despre femeia care 
înscenează ca bărbatul să audă că va muri dacă-i va face rîșchi- 
tor (v. Cînepă), atestată în 32 variante. Lenea aduce cu sine și 
murdăria, tratată într-un număr restrîns de tipuri. 

Puțin mai numeroase sînt s. despre bețivi. Unele au o răs- 
pîndire mai largă, inclusiv mediul citadin, multe din ele fiind 
de proveniență cultă și cu doza de haz sub limita unei s. reușite. 

Hoţia e privită contradictoriu în s. În unele, ea e apreciată 
admirativ, hoțul iscusit fiind ținta elogiilor. Altele o consideră, 
dimpotrivă, ca o apucătură reprobabilă care se cuvine a fi înfie- 
rată și chiar pedepsită. Divergenţa semnalată provine din exis- 
tenţa a două straturi, cu două concepții opuse în mentalitatea 
populară de pretutindeni. Naraţiunile care istorisesc admirativ 
despre hoțul iscusit reflectă concepția arhaică din vechimea 


366 


îndepărtată, atestată de basmul nuvelistic transmis de Herodot, 
„ Comoara lui Rampsinit (AT 950; v. Basm), cînd iscusința de 
a fura era o îndemînare de invidiat. Vechimea acestor narațiuni 
e confirmată în parte și de numărul mare de variante, provenite 
din toate provinciile țării. S. AT 1525 despre hoțul care fură calul 
din grajd, îmbătînd servitorii, apoi inelul din degetul soției boie- 
rului etc. prezintă în cele 25 variante detalii care conferă 
tipului o stufozitate neobișnuită, unele din ele contaminîndu-se 
și cu basmele despre zmeul (dracul) păcălit în întreceri. Tot atît 
de răspîndită e și s. AT 1529 despre hoţii ce fură un cal (sau măgar) 
prin substituirea unuia, proprietarul animalului crezînd că e la 
mijloc vreun farmec. Cealaltă grupă a s. despre hoțul prins și 
pedepsit are ca protagonist favorit țiganul sărac și flămînzit. 
Adesea, el fură în tovărășia unui român care îl păcălește (v. 
Întreceri în speriat). O mulţime de s. relatează despre furtișa- 
gurile preotului de sat (v. Popă). 

S. despre mincinoși sînt mai puţine, avînd ca erou predilect 
vînătorul care se laudă cu isprăvi fictive. Mult mai realizate sînt 
cele despre întrecerile în minciuni (v. Întreceri în minciuni, 
Păcală). 

Lăcomia ocupă un loc mai restrîns în tematica s. Protago- 
niștii cei mai frecvenți sînt preoții (v. Popă) și ţiganii. În schimb, 
zgîrcenia e arătată a fi apanajul altor categorii, în primul rînd 
a grecilor negustori, a sașilor, apoi a preoților. Comicul acestora 
este estompat, pe alocuri forțat, de aceea ele nu se bucură de 
răsunetul celorlalte s. cu intriga bine condusă și cu replici scîn- 
teietoare. Celelalte deficiențe umane sînt tratate periferic, într-un 
număr restrîns de tipuri, unele împrumutate din repertoriul 
citadin. 

7. Compoziţia s. este în genere simplă ca și a basmului despre 
animale și a legendei, dar uneori ajunge pînă la cea complicată 
a basmului propriu-zis. Primul tip compozițional cuprinde s. 
scurte, în care se narează doar o scenă, un moment, eventual 
repetate dacă sînt doi sau trei actanți. În acesta se încadrează 
aproape toate glumele și anecdotele. De obicei, s. cu această 
alcătuire aduc în scenă numai personajul negativ. Fricosul ce se 
întoarce singur de la tîrg cu ulciorul pe umăr, se sperie de șuierul 
produs de vînt în gura acestuia, o ia la fugă, cade și îi vine 
traista peste cap. Crezînd că l-au încolțit lupii, exclamă: 
— Miîncaţi-mă, că tot al vostru sînt eu! Cînd apare și personajul 
pozitiv, acesta are un rol șters, adesea un simplu interogator 


367 


care însăilează dialogul revelator al cusurului satirizat. Un om 
înșiruie în tîrg toate metehnele calului pe care l-a adus spre vîn- 
zare şi la întrebarea mirată a cumpărătorului de ce l-a mai 
adus la tîrg, el răspunde: ca să vadă lumea cu ce se chinuiește 
el! Acțiunea se încheie de obicei printr-o replică plină de duh, 
nu asistăm la vreo coercițiune sau pedepsire a personajului ne- 
gativ. 

Al doilea tip compozițional cuprinde s. construite în sistemul 
binar, cu două scene, două acțiuni închegate, în care cea de a doua 
este replica celei dintii. Se arată astfel cum, mai întîi personajul 
negativ înșală, păcălește, păgubeşte etc. pe cei din jur, iar în 
partea a doua cum păcălitorul este înfrînt, primind și pedeapsa 
cuvenită. Argatul, angajat la sapă sau la coasă, mănîncă o dată 
prînzul, amiaza și cina, apoi pleacă, motivînd că după cină nu 
a lucrat nici la tatăl său. În ziua următoare, stăpînul îl lasă flă- 
mâînd toată ziua, iar seara îl ghiftuiește de prune sau zer, apoi 
îi dă mâîncările bune care îi trezesc reflecția: mîncările fură 
bune, numai n-a știut nana a le pune... Uneori, păcălitorii pot fi 
mai mulți, în opoziţie cu unul singur care îi pedepsește în partea 
a doua acțiunii, ca în s. despre bătrînul care pleacă la tîrg cu o 
vacă și e convins succesiv de trei excroci că vaca e numai capră 
și vîndută lor ca atare (AT 1539; v. Vacă). Readus la realitate, 
bătrînul pune la cale scena cu căciula care plătește singură pe 
care o vinde excrocilor la un preţ mai mare decît valoarea unei 
vaci. Cele mai multe s. se încadrează în acest tip compozițional, 
care poate fi considerat caracteristic s. propriu-zise, căci în el 
se întîlnesc nu numai cele mai numeroase, dar și cele mai izbutite 
tipuri ca realizare estetică. 

Al treilea e tipul compozițional serial, cuprinzînd s. cu mai 
multe acțiuni, dar subsumate aceleiași idei călăuzitoare. Numărul 
scenelor (acțiunilor) nu e nici fix, nici limitat într-un fel oarecare. 
Repertoriul s, cu această constituţie e cu totul redus față de cele 
din primul și mai cu seamă al doilea tip compozițional. La noi 
mai cunoscute sînt s. AT 1536 despre cadavrul ucis de mai multe 
ori (v. Păcală, Soție), cea despre prostul care urează mereu pe dos 
(v. Păcală), apoi cea despre bărbatul care pleacă în lume să gă- 
sească mai proști decît nevasta lui (AT 1430 A). Povestitorul 
popular are la îndemînă mai multe posibilități de a exploata 
comicul de situaţie, care trece aici înaintea celui de caracter, 
încît poate lungi, eventual micșora numărul scenelor. Totuși, 
un număr minim există și aici, fiind nevoie de cel puțin trei situații, 


368 


după tehnica tripartită tipică basmului propriu-zis, dar peste 
acest număr povestitorul are îngăduința de a mai purta perso- 
najul prin alte întîmplări din aceeași categorie. 

Ultimul tip compozițional e cel ciclic, în care isprăvile sînt 
grupate în jurul personajului pozitiv de tipul lui Păcală. Episoa- 
dele sînt numeroase și ele se desfășoară liniar, mereu pe orizon- 
tală, fără ca eroul principal să însumeze un cumul de calități prin 
care să se producă saltul calitativ, cum se întîmplă în basmul pro- 
priu-zis. De aceea, atît numărul cît mai cu seamă ordinea episoa- 
delor în înlănțuire sînt extrem de variabile, fiecare povestitor 
avînd putinţa de a le mînui după dispoziția de moment și după 
facilitatea memoriei. Chiar episodul inițial poate lipsi, deoarece 
Păcală nu are nevoie de prezentarea originii sale modeste pentru 
a acţiona cum îl arată s. populare. De altfel, începutul lui Păcală 
e înfățișat în două ipostaze: ca al treilea frate care participă la 
împărțirea unicei moșteniri, sau ca slugă la popă pentru a-și 
răzbuna frații batjocoriți și schingiuiți de acesta (v. Păcală). 
Fiecare episod conține desfășurarea unei acțiuni bine rotunjite, 
fiind urmărită de la început pînă la sfîrșitul ei plauzibil, după care 
eroul se mută pe alt teatru de activitate. Adesea, cîte un element 
este exploatat de povestitor pentru a constitui puntea de legă- 
tură între episoade. Astfel, Păcală e arătat cum pleacă cu sacul 
în care a fost cărat de popă pentru ca să-l umplă cu mușchi 
de pe copaci cu care întîmpină cortegiul nupțial. Nici episodul 
final nu aduce o încheiere plauzibilă a șirului de aventuri, de 
aceea variantele se încheie felurit, cel mai adesea narațiunea 
putînd fi continuată cu alte episoade. Fenomenul ciclizării mai 
ia şi alte aspecte. Unii povestitori obișnuiau să înlănțuie mai 
multe s. diferite care tratau aceeași temă. Atari grupări rămîn 
totuși artificiale, lipsind coagulantul care să le dea consistenţa 
necesară și ca atare nu pot trece în succesiunea respectivă în 
repertoriul ascultătorilor, fiind numai apanajul individual al 
creatorului ciclului. 

Cîteva narațiuni aparținînd speciei mixte basm-s. se desfă- 
șoară după tiparul compozițional specific basmului propriu-zis. 

n unele variante despre Păcală, eroul e urmărit din copilărie, 
cînd e prezentat ca un Cenușotcă tipic, săvîrșește cîteva acțiuni 
care îl pun în legătură cu împăratul și acțiunea se încheie cu 
răsplătirea lui cea mai înaltă prin căsătoria cu fata împăratului 
și succesiunea la tron. Acţiunea se desfășoară în cadrul realist 
al satului, isprăvile fiind identice cu cele din alte variante, iar 


; 


-æ 


e, 


_. 


A 


369 


elementul fantastic minim, de obicei biciul fermecat care supune 
sălbăticiunile pădurii, prezent și în alte variante. Eroul însă are 
o forță herculeană (5, III, p. 7—39). Episoadele sînt mult mai 
puține decît în tipul de s. ciclică, dar se însumează într-o linie 
puternic ascendentă, stadiul eroului din episodul inițial fiind în 
vădită opoziție cu cel din final, iar episoadele intermediare con- 
lucrează la acest salt prin dezvăluirea elementelor necesare spre 
a impulsiona acțiunea în grad maxim. 

8. Forma s. concordă în genere cu tipul compozițional pe care 
îl îmbracă. Narațiunea fiind simplă și scurtă, cu contur realist, 
aidoma celui din viața cotidiană, stilul e lipsit de podoabe, țin- 
tind la o formulare cît mai clară și exactă. În unele, apare ritmul 
tripartit caracteristic basmului propriu-zis, acțiunea fiind repe- 
tată de trei ori pentru fiecare protagonist, dar acestea sînt puține. 
Formulele inițiale, mediane și finale tipice basmului propriu-zis 
lipsesc. Doar incidental unii povestitori le folosesc prin extindere 
abuzivă, caracterul forțat al împrumutului fiind evident, întrucît 
cadrul acțiunii e cel obișnuit, cunoscut din realitatea contempo- 
rană, fără să mai aibă nevoie să fie izolat printr-un cadru, aidoma 
basmului. Totuși, s. se arată sensibilă la formulări cristalizate, 
deosebit de pregnante, care să plasticizeze tarele personajelor. 
Mai cu seamă replica finală, asupra căreia este concentrat întreg 
efortul creator, e topită în formulări pe deplin șlefuite, lapidare, 
în același timp expresive ca și proverbele. Unele s. cu profil etio- 
logic se încheie chiar cu atari proverbe. Un nesocotit vinde boii 
ca să-și prăsească porci mulți, dar aceștia mor toți de boală, afară 
de un purcel, pe care îl jupoaie, iar din piele își face o căciulă, 
explicînd celor din jur: — Așa cap, așa căciulă ! (5, III, p. 158— 
159). Aceste replici finale trebuie spuse cu o anumită intonație, 
multe impresionînd prin felul cum sînt împărtășite ascultătorilor 
de către povestitorii talentați, care știu exploata această caracte- 
ristică. Dramatizarea joacă un rol de primă mînă în s., mimica și 
mai cu seamă intonaţia prin care se imită felul de a vorbi al persona- 
jului satirizat constituind elemente indispensabile în plasticizarea 
situației date. Sub acest aspect, s. poate fi definită, alături de 
glumă și anecdotă, ca poezia replicii finale, neașteptată și totodată 
sclipitoare în fulguraţia ei de o clipă. Unele circulă pe o arie 
largă, fiind cunoscute și de cei care de obicei nu povestesc s. 
tocmai datorită incisivității lor expresive. Popa rămas fără cal 
din aventurile lui erotice îl întreabă pe diacul mesager: „ — No, 
diece, diece! N-ai văzut cumva pe mehehe? — Ee, văzut-am pe 


370 


dracu să te ie!“ (5, III, p. 107). Ciobanul care a schimbat cu 
morarul, e prins cu cămașa de piatra morii și învîrtit, încît se 
miră singur: „— Noa, cum mă joacă!“ (92, p. 48). Ţiganul im- 
provizat cioban prinde lupul în braţe și, crezînd că e oaie, îl 
dezmiardă:,, — Bir, șutică, bir, cornică, bir, lînoasă, bîr, lăptoasă, 
bir la Maica Precista“ dar cînd îl zgîriie: „—Bîr la dracu să teia!“ 
(ibid., p. 9). Țiganul ghiftuit de naș cu prune și zer exclamă cînd 
vede mîncările bune: „— O, Doamne, nașule! Mîncăril-ăștea 
o fost distul di bune, numa nașa nu li-o știut pune: să fi curicit, 
apăi să fi brinzuit, apăi să fi plăcintit, apăi să fi lăptuit, apăi să 
fi zăruit, cui drac i-ar mai fi trebuit!“ (03 a, p. 102). Amantul 
ascuns sub pat este alungat de pretinsul descîntător cu formula 
„ — Fugi, lipitură — Că te ard cu stropitură!“ (5, III, p. 145). 
Amantul plecat la armată spune fetei îngrijorate că va avea grijă 
de copilul din flori: „Cel de sus!“, la care omul ascuns deasupra 
lor răspunde înțepat: „Ține-l-a dracu!“ (ibid., p. 223). Țiganul 
trimis de stăpîn să vadă dacă e vreme de cărat paie sau de tăiat 
nuiele, răspunde că „Vremea afară-i murgă / Cu coadă lungă, 
lungă / Nourele printre stele / Nici de paie, nici de nuiele / Cum 
îi mai bun de ședere!“ (38, p. 69). Parte din aceste replici s-au 
desprins de s. respectivă și circulă independent, fiind rechemate 
de unele întîmplări din viața de toate zilelele cărora li se po- 
trivește adagiul respectiv. O seamă de s. au apoi în corpul lor 
inserate strofe de cîntece sau de strigături care le fac deosebit de 
ilariante. Femeia care juca cu amantul a început să strige, prinsă 
de euforia momentului: „— Hăp, hop, hop! Că omu mi l-am 
trimes la spumă di pă mare/ Și pă mine nici haia nu mă 
doare! Hop, hop, hop!“ Urmează însă replica fatală a celui care 
le cînta: „Ia să dezleg și io sacu/ Să v-arăt pă dracu!“ (5, III, 
p. 130—131). Au stîrnit ecou mai cu seamă s. în care sînt cîntate 
versuri pe glasuri bisericești în chip parodistic, prin care hazul 
ascultătorilor ajungea la paroxism. 


Soare. I. După /egende, s. s-a născut dintr-un ou. Un om 
avea un ou în ladă și în absența lui, un vecin „ce știa“ „i-a dat 
drumul și din acela s-a făcut apoi soarele pe cer“ (52, p. 420). 
După altă legendă, s. provine din ochiul drăcoaicei care a născut 
primii diavoli. Ea a descoperit fiului ei șchiop „că ochiul ei cel 
drept dacă l-ar slobozi cineva în focul din muntele lor, ar lua 
atita foc în sine încît ar ajunge pentru a încălzi şi lumina toată 
lumea.“ Dracul a așteptat pînă ce a adormit și „i-a scos ochiul 


A Ae 


A 


371 


și l-a aruncat în gura cea de munte şi de acolo a ieşit soarele 
nostru luminos“ (ibid., p. 146). S. a fost la început „un tînăr 
foarte frumos și cuminte ș-a făcut treabă lui Dumnezeu“. Ca 
răsplată, Dumnezeu l-a făcut s. „și l-a pus să lumineze peste toată 
lumea“ (ibid., p. 590). Cînd Dumnezeu a împărțit cu diavolul 
constelațiile, acesta din urmă a ales s. și ca să nu-l ardă, şi-a 
făcut două aripi „făcînd cu ele vînt peste toată lumea“ (ibid., 
p. 147). E socotit „ființă bărbătească... E un bărbat așa de 
frumos, că fața lui luminează toată lumea. Pentru frumusețea 
lui îl ţine Dumnezeu în cer“ (LIII, p. 117). Alții socotesc s. a fi 
„fata lui Dumnezeu“ sau „femeie și luna e bărbat“, sau „soarele 
e și femeie și barbat. Vara cînd se scoală dimineața, e femeie 
și iarna cînd se scoală tîrziu, e barbat“. Mai de mult umblau 
pe pămînt s. și luna, dar de cînd o femeie a aruncat gunoi în 
calea lor, „ei s-au suit la cer“ (52, p. 590, 588). S. merge pe cer 
de la răsărit la apus; pînă la amiazi, e tras de un bivol puternic, 
de 2 sau de 20 bivoli „căci merge în sus, mai încet, adică la deal.“ 
De la amiazi pînă la asfințit de un iepure șchiop sau de cai. La 
amiazi și la asfințit, s. stă și mănîncă un corn de prescură şi bea 
un pahar de vin (LIII, p. 117). Sîntoader stă de pază cu cei 12 cai 
ai săi ca s. să nu fugă repede spre asfinţit, silindu-l să se ridice 
pe boltă la amiază (81 a, p. 352). După ce apune, pe la jumătatea 
nopții, s. ajunge la casa mamei lui care îi „dă cămeși curate ș-apoi 
se duce de se scaldă în mare și toată noaptea se spală de tot răul 
și de toate relele cîte le vede, pînă iese curat. Soarele de aceea 
dimineața e roș, că iese din scăldătoare“. „Soarele dimineața 
cînd se scoală, e copil de 7 ani cît îmblă toată ziua și vede răută- 
tile ce se fac pe lume, pănă sara capătă o barbă albă pînă la brîu. 
Mă-sa îl scaldă în lapte dulce și el iar se face copil“ (52, p. 588— 
589). După alte legende, s. este scos din scăldătoare și ridicat 
pe cer de 77 draci care „cum îl scot afară, toți cad arși și a doua 
zi vin alții în loc“ (ibid., p.27 ; v. Drac). S. e „scaunul lui Dumnezeu, 
acolo e raiul“, de aceea „omul păcătos la soare nu se poate uita“ 
(ibid., p. 1239). S. e socotit în consecință sfînt, pentru că s. 
și luna „sînt ochii lui Dumnezeu care luminează pămîntul“, 
pentru că s. luminează și încălzește pămîntul şi pentru că nu are 
nici un pic de răutate, încălzind deopotrivă orice vietate. Dar 
cînd e nor, oamenii zic: „S-a mîniat Sf. Soare pe noi, nu vrea 
să ne mai lumineze“. Unii i se închină cînd răsare sau apune 
(LIII, p. 118—120). Lîngă s. stau trei stele apărătoare şi Anti- 
hîrț care vrea să mănînce luna și s. „atunci cînd se întunecă luna 


372 


sau soarele, acele trei stele îl apără, îl trag“ (52, p. 1142). S. s-a 
luptat cu vîntul ca „să-l prăpădească, să rămiie soarele singur.“ 
A intervenit Maica Domnului care i-a arătat foloasele vîntului 
în lume (ibid., p. 401). 

S. a manifestat și înclinații erotice. Cea mai cunoscută este 
iubirea sa cu soră-sa luna. S. a vrut să o ia în căsătorie, dar 
Dumnezeu i-a prefăcut în constelații în două locuri diferite 
ca să nu se întîlnească. După alte variante, Dumnezeu a încu- 
viințat cererea de căsătorie a s. cu condiția să poată prinde luna, 
și, ca să nu se întîmple nelegiuirea, i-a pus să fugă unul ziua, 
altul noaptea. Cînd a vrut să se căsătorească cu soră-sa luna, 
„s-a îmbrăcat cu lumina celorlalte stele. De atunci stelele îi 
tot cer lumina lor și el nu le dă decît foarte puţin în timpul 
nopții“ (LIIL, p. 117—118). În altă variantă, ca să evite inces- 
tul, Dumnezeu a prefăcut pe sora soarelui în piatră ascunsă 
într-o fîntînă, care va fi norocul unui flăcău ce o va lua de 
soție (52, p. 439). S. și-a luat totuși soție, furînd fata cea mai 
mare a unui om. Plecat în căutarea ei, fratele a găsit-o „la răsă- 
rit, în fericire mare, în curțile de aur ale soarelui, unde erau 
porțile de aur, patul de aur, lingură și totul de aur“ (ibid., 
p. 155). În genere, iubitele s. au sfîrșit tragic. Fata unui împărat 
de care s-a îndrăgostit s. e ajutată de o babă să ajungă la el, 
dar mama s. a blestemat-o să se prefacă în ciocîrlie (LXII, 
p.42—44; v. Ciocârlie). Lia, fiica unui împărat, e peţită de fecio- 
rul vîntului, dar ea se îndrăgostise de s. și s-a rugat să fie pre- 
făcută în ciocîrlie (ibid., p. 44—49). Altă fată de împărat 
îndrăgostită de s. e dusă în tărîmul lui de împărăteasa norilor, 
dar mama s. o face floare al cărei chip „să samene cu chipul 
soarelui“, floarea s. (ibid., p. 49—56). 

II. În puţine Basme-legende, s. intervine în viața erotică 
a unor fete. S. îmbrăcat în piele de pește se arată unui pescar 
promițîndu-i pescuit bogat dacă îi va da fata cea mai mare, 
dar aceasta nu e încîntată de viața în palatul lui, deși noaptea 
s. „lepăda pielea cea de peşte, de se făcea om“ și se întoarce 
la părinți. La fel s-a întîmplat cu fata mijlocie a pescarului, 
dar cea mică i-a vărsat apa cu care s. își adormea soția și s. 
o alungă. În drum, fata cea mică ajunge la mama s. care vrea 
să o mănînce, dîndu-i sarcini de pierzanie, dar s. prefăcut băiat 
o ajută. De mînie, mama s. crapă și el o face pe fată lună pe 
cer (ibid., p. 20—22). La rugămintea unei mirese, s. face ziua 


s 


St a 


373 


mai mare ca să-şi gătească cămașa. Întîrziind mult, mama s. 
blestemă pe miri să moară cînd vor îmbrăca cămășile (52, 
p. 609—610). S. e mereu supărat fiindcă a rămas neînsurat. 
Odată, a furat fata unui împărat de care se îndrăgostise un 
năzdrăvan, argat la împărat. Acesta se duce la s. și intră argat, 


- iar în lipsă-i, descuie odaia unde o ţinea închisă și o aduce pe 


pămînt cu voia ei: „— la-mă, a zis ea, că nu mi-i drag, macar 
că-i soare și-i așa de frumos!“ De atunci a rămas s. supărat 
(ibid., p. 608—609). 

Într-o variantă a basmului-legendă AT 298, s., luna și 
vîntul își dispută întîietatea în fața lui Dumnezeu. S. arată 
că el e mai mare decît luna, lumina ei pălind pe lîngă a lui, e 
mai mare și decît vîntul, fiindcă de îndată ce dă el o ploaie, 
„te faci îndată cîrlig“ (ibid., p. 401). 

III. În câteva variante ale basmului AT 425, s. este pro- 
tagonistul principal care se căsătorește cu o fată. Fiindcă 
ziua el era invizibil, fata, învățată de mama ei, îl privește noap- 
tea cu o lumînare. Un picur de ceară cade pe ochii s. care o 
blestemă să nu-l vadă pînă nu va rupe „o păreche de opinci 
de fier şi o bită de oțel“ (97, I, p. 30). În alte variante, mama 
s. se opune împăcării pînă ce noră-sa o imploră în genunchi 
sau îi îndeplinește sarcini grele (52, p. 601—604). Într-o va- 
riantă a basmului AT 707, împărăteasa care a făcut cei doi 
copii cu părul de aur e prefăcută de impostoare în luna de pe 
cer. Împăratul a murit de dorul ei și Dumnezeu l-a prefăcut 
în s. pe cer (LXII, p. 15—19). La o nuntă, mireasa era atît de 
frumoasă, încît la amiazi s. „a stat în loc, a lăsat razele singure 
să ardă cît au vrut“. Mama lui l-a dojenit „c-a ars atîta lume“ 
și a doua zi se duce în locul lui „și cînd a văzut-o, a și întins 
razele și a luat-o“. Mirele porneşte călare pînă la s., unde e 
tocmit argat. S. îl trimite în locul lui cu razele pe cer și acesta 
bate pe rînd pe Sîmpetru, Sîntilie și pe mama s., pentru că i-au 
răpit mireasa. S. o eliberează și mirele o duce pe cal (52, p. 
607—608). În alte basme, s. și luna devin naşii fetei moșneagului 
(AT 480) luată în căsătorie de feciorul împăratului (ibid., 
p. 594). 

Uneori, s. se arată un auxiliar preţios al protagoniștilor din 
basme. În unele variante ale basmului AT 425, soția plecată 
în căutarea soțului dispărut pentru că i-a ars pielea de porc, 
ajunge la mama s., unde „era s-o pață, fiindcă soarele cam 
mirosise a om de pe altă lume“. Mama s. l-a liniștit însă, dar 


374 


a trimis-o pe soție la vînt, întrucît s. nu poate străbate cu 
razele prin desișurile pădurii unde i s-a ascuns soțul (41, I, 
p. 52—53). Petru Făt-Frumos plecat în căutarea Ilenei Cosîn- 
zenei, ajunge în cele din urmă la Sf. Duminecă. Aceasta îl 
conduce la fiul ei s., coborit la amiazi în pivniță „ca să nu se 
topească“, care îi destăinuie că Ileana Cosînzeana „locuiește 
într-on munte de glajă inde om pămîntean nu poate să calce“ 
(34, p. 261—262). Voinicul Hărălui trimis de boier să-i aducă 
răspuns de la tatăl său mort, e călăuzit de s. pe cealaltă lume 
pînă la iad (36, p. 17—19). Băiatul căsătorit cu zîna ce se scălda 
în lac și invidiat de împărat (AT 465), e trimis de acesta să-i 
aducă oul de aur. La urmă, e ajutat de bărbatul care purta s. 
și dobîndește lădița cu oul de aur (9, p. 56). În două variante 
ale basmului AT 709, s. răspunde mamei geloase că fiica ei e 
mai frumoasă decît ea (LXXXIII, p.758—759). Alteori, s. 
se oprește în drumul său să admire pe cei doi copii cu părul 
de aur (AT 707). Cei „doi Feţi-Logofeţi era așa de frumoși și 
așa de străluciți, cît și soarele au stat o bucată în loc de i-au 
privit, căci, cîtă lume au luminat el încă nu dăduse de o mîn- 
dreață așa de mare!“ (79, p. 113). 

$. joacă un rol pasiv, șters, în alte basme. Mai cunoscut 
este furtul constelaţiilor de către zmei. Împăratul promite 
„jumătate din împărăție şi fata cea mai mică“ celui ce le va 
aduce. Voinic de plumb ajunge în pivnița zmeilor, unde într-o 
butie ferecată se aflau închise s., luna și stelele pe care le elibe- 
rează (3, p. 5—13). Cînd zmeii fură s., luna, luceferii și ochii 
împăratului, fiul cel mai mic, Drăgan Cenușă, se luptă pe rînd 
cu cei trei zmei la podurile de aramă, argint și aur, cel din urmă 
avînd s. captiv (5, I, p.213—217). Voinicul invidiat pentru 
soția frumoasă (AT 465), fata lunei, trage scaunul pe care ședea 
s. și acesta cade jos, pentru că nu l-a îngăduit să termine căpița 
de fîn (52, p. 1035). Cenușotcă pîndește noaptea la holda păs- 
cută și prinde la miezul nopții pe cei trei cai stricători: al s., 
al lunii şi al vîntului. Caii sînt eliberați după ce își dau friiele 
cu care pot fi chemaţi la nevoie (LXXXIII, p. 737). 


Soţie. 1. Cel mai des apare în narațiunile populare soția necre- 
dincioasă, infidelitatea fiind socotită trăsătura ei dominantă. 
Legendele explică aceasta prin actul creaţiei inițiale. Eva 
ar fi fost făcută din coada unui drac care a furat de la înger 
coasta lui Adam din care trebuia să-i fie făcută soția. Dracul 


— 


Daed 


375 


fuge cu coasta lui Adam spre iad și abia la întoarcere îngerul 
izbuteşte să-l prindă de coadă, de care trage pînă o rupe și o 
duce apoi lui Dumnezeu care o preface în femeie (LXIV, p. 
p. 88—89). În alte variante, Eva a fost făcută din coada pisicii 
care în chip similar a furat coasta lui Adam și Dumnezeu a 
prins-o de coadă, rupîndu-i-o. Eva ar fi fost făcută de-a drep- 
tul de diavol, pe cînd Dumnezeu a făcut numai pe Adam 
(LIII, p. 542). 

Cîteva basme relevă opoziția dintre protagonist și s. lui 
necredincioasă. Rol precumpănitor are ea în basmul AT 318. 
Fiul împăratului învins lingușește s. învingătorului și o con- 
vinge să-i fure cele trei obiecte miraculoase prin care a cîștigat 
lupta: pistolul care îl apăra împotriva oricui, cămașa prin 
care nu poate trece nimeni și punga în care găsea orice dorea. 
Soțul decapitat este înviat de binefăcătoarea lui și se preface 
în armăsar de aur, decapitat din nou la dorința fostei s., dar 
mai tîrziu sub formă de rață își ia înapoi lucrurile și omoară 
pe cei doi (41, I, p. 520—521). Cel mai adesea, s. îl trădează 
unui zmeu de care se îndrăgostește. Urmă-galbenă decapitat 
de zmeu e înviat de fratele său și se preface cal pe care îl cum- 
pără zmeul. Fosta s. îl recunoaște după ochi și-i cere decapi- 
tarea. A doua oară, Urmă-galbenă se face porumbel, recăpă- 
tîndu-și paloșul cu care omoară pe cei doi (60, V, p. 66—72). 
O babă este convinsă de socrul lui Chipăruș să afle de la s. 
acestuia în ce-i stau puterile. Ea îi schimbă sabia fermecată 
cu alta, apoi Chipăruș este tăiat bucăți de împăratul socru și 
înviat de boii năzdrăvani. Se preface în cal, cumpărat de fostul 
socru, decapitat la revelația fostei s. „Aista nu-i cal, aista-i 
Chipăruș“. Servitoarea îngroapă o bucăţică de carne din care 
crește un păr, iar din surcica aruncată de ea în grădină se face 
Chipăruș care îi omoară pe cei doi, căsătorindu-se cu servitoarea 
care l-a ajutat (52, p. 554—555). 

Zina căsătorită cu băiatul pămîntean i se arată necredin- 
cioasă, întrucît la primul prilej îl părăsește, fugind în țara zîne- 
lor. După cîţiva ani, la o nuntă s. zînă uimește pe nuntaşi 
cu jocul ei, pretinzînd că ar juca și mai frumos dacă ar pune 
pe cap cununa luată de soțul ei ca să nu mai poată zbura. De 
îndată ce soțul îi dă cununa, ea zboară, spunîndu-i să o caute 
dincolo de rîul de foc (81, p. 149—150). Alteori, ea trezește 
admiraţie prin cîntecele sale și convinge cumnații că ar cînta 
și mai frumos, dar „glasurile îmi sunt cusute în pieptarul lui 


376 


Parsion“. Acestea erau aripile luate de soț cu care ea zboară, 
spunînd să fie căutată de fostul soț „la cetatea nevăzută și 
neauzită“ (60, V, p. 56—57). Trădarea se întîmplă uneori chiar 
în noaptea nunții. Minunînd prin jocul ei, ea pretinde că ar 
juca „și mai mîndru dacă mi-ar da Făt-Frumoas păioara“. 
De îndată ce are păioara, zboară, spunînd soțului să o caute 
„la curțile lui Filingat, la fintîna de mărgăritar“ (33, p. 136— 
137). În basmul AT 449, s. necredincioasă, instigată de amantul 
ei, fură pana fermecată (sau biciul miraculos) prin care își 
procura orice dorea și îl preface pe soț în cîine, apoi în pupăză, 
porumbel sau pisică. În ultima ipostază, fostul soț își recapătă 
obiectul miraculos și pedepsește s. necredincioasă și pe amantul 
ei, prefăcîndu-i în animale de muncă (5, II, p. 69—88). În bas- 
mul AT 532*, s. e instigată de ibovnicul ei să afle puterea soțu- 
lui: boii care au arat cîmpul de aramă, din care apoi au răsărit 
doi pomi. Soțul e alungat (67, p. 279—281). În alte variante, 
s. îl decide pe soț să-și omoare boii năzdrăvani la îndemnul 
tatălui ei, dar Petrea se răzbună cu ajutorul merilor crescuți 
din boii săi (55, p. 119—120). În basmul AT 560, fiica împă- 
ratului care avea amant un arap servitor la curtea tatălui ei, 
fură mărgeaua miraculoasă a soțului și dispare cu arapul. Cîi- 
nele și pisica îi readuc mărgeaua, iar cei doi sînt a lungați (60, 
V, p. 11—14). Văcarul, ginerele împăratului, poruncește inelului 
readus de cățea și pisică să fie aduși cei doi amanți cu tot pala- 
tul, în patul în care se aflau, ca să-i vadă și socrul lui înainte 
de a-i decapita (99, VI, p. 335). Diavolul prefăcut în „cavaler 
frumos“ o momește pe s. necredincioasă să-i dea inelul mira- 
culos cu ajutorul căruia eliberează pe fostul soț de la închi- 
soare. Acesta o pedepsește pe fosta s. să plîngă alături de sora 
lui necredincioasă „păn la sfîrșitul lumii“ (52, p. 700—701). 
În basmul 566, fata împăratului pețită de Toderaş îi ia întîi 
punga care genera mereu galbeni, iar după nuntă îi schimbă 
cornul din care ieșea oaste nenumărată și îl alungă de la curte. 
El își recapătă cele două obiecte miraculoase după ce a tăiat 
coarnele familiei împăratului crescute din gustarea mărului 
(60, II, p. 74—80). În tipul învecinat AT 567, s. necredincioasă 
este convinsă de amantul ei, învățătorul copiilor, să taie găina 
miraculoasă, apoi să-și omoare copiii ca să poată recupera 
părțile de găină mîncate de aceştia (5, II, p. 356—357). Ca pe- 
deapsă, s. necredincioasă și învățătorul sînt prefăcuţi în stane 
de piatră (41, I, p. 237). În basmul AT 670, s. vrea să afle de 


———— 


377 


ce a rîs soțul ei, chiar dacă trădarea secretului implică moartea 
lui. El se pregăteşte de moarte, făcîndu-și sicriul și plătind 
popii „provodu cel mare“, dar în ultimul moment aude sfatul 
cocoșului să-și bată s. și scapă astfel de moarte (5, II, p. 438— 
439). Cînd împăratul cere peţitorului Harap Alb să-i ghicească 
„din ce neam îs io făcut“, află din chiar gura mamei lui că e 
„strîns cu furca și cu grebla din sat“, în vreme ce tatăl lui era 
plecat la război (XV, p.289—290). În variantele basmului 
AT 810 A, ca soțul să fie convins că s. lui mai are o coastă 
(sau două) de drac, necredința ei e probată de însuși soțul, 
nerecunoscut de ea, care o momește la o întîlnire, sau de dia- 
volul slugă, prefăcut în episodul final în călugăr, soldat (ofițer) 
sau fecior frumos. În alte variante, s. chiar și-a cîștigat un amant 
de care știe numai diavolul servitor. Furtul copilului dezvăluie 
totul și s. e supusă operației finale prin care diavolul îi scoate 
coasta de drac (ibid., p. 84—85). În chip similar e plasticizat 
și sfatul din basmul AT 910: „nevasta pă credință să n-o iei“. 
La o nuntă, soțul se preface în „aghiotant turcesc“ şi soacra 
lui o convinge pe nevastă să se dea turcului pentru bani. Soţul 
o îmbată, apoi fură copilul, iar s. și soacra mint că acesta a 
ars odată cu casa aprinsă de ele (5, II, p. 535—552). În alt 
subtip, unul din sfaturile plătite este „să nu mii acolo 
unde-i cîrșmariul bătrîn și cîrșmărița tînără, că mare primejdie 
te paşte“. Boierul nu ține seamă de acest sfat al însoțitorului 
care are prilejul peste noapte să audă înţelegerea crîșmăriței 
cu ibovnicul ei ca să-și omoare bărbatul, bănuiala crimei urmînd 
să cadă asupra boierului. În acest scop, ibovnicul fură cuțitul 
boierului și taie capul crîșmarului (79, p. 235—236). 

Snoavele despre infidelitatea s. sînt mult mai numeroase. 
Unele relatează încercările bărbatului de a o verifica. Astfel, 
ea e trimisă la moară și el o pîndește dintr-un copac, lăsînd să 
cadă securea lingă ea la întoarcere, ceea ce o face să vorbească 
singură despre cele întîmplate cu morarul (S. 3433). Soţul se 
înțelege cu un jandarm să se prefacă mort, cu care prilej iese 
la iveală că ea e gata să se mărite, contrar înțelegerii (S. 3434). 
El trimite porcarul acasă sub pretextul că s. i-ar fi bolnavă 
și o surprinde cu bucatele gătite și cu amantul vîrît sub pat 
(S. 3436—7). În timpul nopții, soțul se travesteşte în amantul 
ei și sub pretext că vrea s-o răpească în Turcia, o poartă toată 
noaptea în jurul satului cu rîșnița în spate (S. 3449). Cînd băr- 
batul inventează ordinul că fiecare om să aibă două neveste, 


378 


s. lui protestează, spunînd că nu e loc de două, dar cînd apoi 
o anunță că ar fi ordin ca fiecare femeie să aibă doi soți, ea se 
arată bucuroasă (S. 3455). S. care tăia cîte o găină pentru 
amant pune vina pe uliu, dar bărbatul pîndește și-i descoperă, 
omorîndu-i pe amîndoi (S. 3457). Ca să-și poată întîlni amantul, 
s. se preface bolnavă și își trimite soțul după spumă de pe 
mare să se lecuiască. În drum, soțul e luat de Păcală în sac și 
adus acasă unde își surprinde soția cu ibovnicul (S. 3465). 
Bănuindu-și s., bărbatul îi spune că orbește cel ce mănîncă 
găină neagră. Femeia îi dă numai găini negre, el se preface orb 
și o surprinde cu amantul (S. 3467). Amantul își anunță venirea 
printr-un semnal și cînd este surprins de bărbat, pretextează 
pe rînd că a făcut pariu cu alţii asupra lungimii grajdului etc. 
pînă ce soțul e încuiat afară și s. se preface a nu-l mai cunoaște, 
iar cînd vine însoțit cu popa, îi arată că ea doarme cu „soțul“ 
în casă (S. 3474). Ea îl face chiar pe soț să guste murdării în 
prezența amantului ascuns în pod la gura hornului: se preface 
bolnavă și-l trimite după leacuri la o femeie cu care era înțe- 
leasă, apoi îl silește să guste din ele, sub pretext că ar fi amare 
(S. 3480). Cel mai adesea, s. iese din încurcătură, știind să ex- 
ploateze pretextul oferit sau inventat de ea. Cînd duce mîncare 
bărbatului la cîmp, dă carnea amantului, iar soțului numai 
zeama, pretextînd că a fugit speriată de diavol și a sărit carnea 
din oală (S. 3513). Cea care are trei amanți, îi face să vină în 
aceeași zi, ultimul răzbunîndu-se pe cei doi (S. 3514). Soldatul 
care vrea să omoare amantul s., e oprit de aceasta fiindcă aman- 
tul e tatăl copiilor (S. 3444). Cînd soțul invită mai mulți la masă, 
ea găsește modalitatea de a-i speria ca să rămînă numai ea 
cu amantul pentru a mînca friptura (S. 3468). Ca să evite bănuie- 
lile soțului care a văzut amantul ieșind din casă, s. cere aju- 
torul unei vecine. Aceasta aflînd că au mîncat seara varză 
roșie, îi spune soțului că şi ea vede dublu de cîte ori mănîncă 
atare varză (S. 3475). Își trimite soțul după apă, apoi se încuie 
în casă cu amantul, iar a doua zi îl alungă de acasă fiindcă a 
întîrziat atîta cu apa (S. 3478). Cînd soțul observă noaptea 
că sînt 6 picioare în pat, s. îl face halucinat și îi descîntă cu 
căldarea în cap, dînd timp amantului să fugă (S. 3486). Ca să 
poată înfrînge bănuiala soțului, amantul vine îmbrăcat tur- 
cește și soțul se ascunde sub pat, de unde poate constata că 
și femeile au de suferit de pe urma turcilor (S. 3494). Crezînd 
că își va convinge soțul că nu-l va mai înșela, ea îi propune 


ÎN Ce N 


——[ 


— 


379 


să boteze cei 4 purcei, de unde află că a doua oară el nu îi va 
mai trece cu vederea infidelitatea (S. 3497). Ca să se poată 
întîlni cu amantul, cel care cere găzduire e încuiat afară, dîn- 
du-i-se să țină de capătul tortului de depănat (S. 3499). Cînd 
e încuiată afară de soțul bănuitor, ea pretextează că vrea să 
se înece și după ce iese soțul să împiedice tentativa, îl încuie 
ea afară (S. 3502). Uneori, s. infidelă se dă singură de gol sau 
e divulgată de alţii. Sluga popii aude cum preoteasa se va în- 
tilni cu dascălul, semnul de recunoaștere fiind boul tărcat și 
pune un ștergar peste bou. El duce dascălului sarmalele rămase 
pe care le aruncă pe drum și îl anunţă că popa știe de cele 
petrecute. În cele din urmă, s. o ia la fugă ca să scape (S. 3512, 
v. Păcală). 

2. S. credincioasă este zugrăvită în cîteva basme care pun 
în lumină chinurile şi eforturile îndelungate pentru a-și regăsi 
soțul. Tema este prezentă îndeosebi în basmele în care e răpită 
de către un zmeu sau de alt monstru. Făt-Frumos răpune pe 
zmei, apoi pe împăratul lor pentru a ajunge la fata lui Roșiu 
împărat. Fiind omorît de Jumătate de om trimis de tatăl fetei, 
Făt-Frumos e înviat de mama lui, apoi cere s. să afle în ce 
stau puterile tatălui ei, apoi pleacă cu ea la casele lui (35, 
p. 21—26). Zmeul răpește în ziua nunții mireasa. Soțul o gă- 
sește și ea, la sfatul lui, află că puterile zmeului stau în porum- 
beii dintr-un plai, omoară zmeul și își readuce s. acasă (LXXXIII, 
p. 675). Ca să-l înșele, zmeul se preface într-un om înglodat 
în tăul din drum care cere ajutor să fie scos. În timp ce soțul 
a coborit din căruță, zmeul îi ia locul, ducîndu-i s. O poate 
readuce numai cu un cal năzdrăvan, la sfatul s. (5, II, 275— 
285). Zmeul eliberat de Ionică Făt-Frumos îl alungă din curtea 
Ilenei Cosînzenei. Ea îl învață să se ducă la o babă spre a se 
sfătui şi în cele din urmă descoase zmeul ca să-i afle puterile 
pentru a putea scăpa de el. Cu calul năzdrăvan el răpește s. 
de la zmeu (59, p. 178—190). În basmul AT 425, s. trebuie 
să-și caute soțul fugit pentru că a încălcat interdicția, zărin- 
du-l la lumînare sau arzîndu-i pielea de animal. Ea pleacă 
să-l caute și „atita ci s-o dus pînă s-o rupt și straili di pi dînsa“. 
Îl regăseşte cu ajutorul zilelor sfinte (5, II, p. 58). S. care avea 
darul de a lăsa bani în culcușul ei își îmbogățește soțul, fiul 
unui împărat. La intriga unei babe că bogăţiile ar proveni 
de la amanţii s., el o decapitează. Ea genera bani și fiind moartă 
şi ajunge, aruncată cu sicriul, pînă la palatul soțului unde învie 


380 


şi devine secretarul soțului, iar după un an se recunosc și se 
reiau (52, p. 963—965). În basmul AT 882, soțul pariază pe 
averea sa cu un prieten că acesta va dormi cu s. Se ascunde în 
dulap și e introdus în odaia ei, unde o spionează la baie și-i 
află semnele, furîndu-i un inel pe care prietenul îl dă soțului. 
Ea ajunge frizer la împăratul unde se dă în vileag înșelăciunea. 
Vinovatul e decapitat, iar cei doi soți își iau averea (ibid., 
p. 966). În altă variantă, s. intră în armată și ajunge maior, 
luîndu-și ordonanță pe fostul soț, de la care află cele întîmplate 
după 5 ani. Urmează împăcarea (74, p. 10—15). Un cîrciumar 
vrea să înșele s. credincioasă după ce soțului i-a luat toți banii, 
pariind că cele trei pisici vor ţine lumînările neclintite. Ea 
izbutește cu trei șoareci să facă pisicile să arunce lumînările 
și recîștigă banii, își eliberează soțul și pe cei care pariaseră 
ca el (81 a, p.477—481). Un altul pariază pe averea soțului 
că poate lua inelul s. Cum aceasta nu se lasă momită, străinul 
mituiește servitoarea care noaptea îi fură inelul. Soţul își alungă 
s., dar la niște manevre aude din gura înșelătorului cele întîm- 
plate, își reia averea și s. (ibid., p. 500). 

Cîteva snoave ilustrează de asemenea fidelitatea s. În înțe- 
legere cu soțul, femeia invită seara pe feciorul popii. Drept 
pedeapsă, e pus să rîșnească pînă dimineața un sac de grăunțe 
(52, p. 219). În același chip sînt invitați în aceeași seară popa, 
cantorul și diacul care scapă din mîna soțului, răscumpărîn- 
du-se cu bani mulți (S. 3466). Popa, boierul și vechilul sînt 
invitați de asemeni la s., unde bărbatul îi închide într-un butoi 
cu smoală. A doua zi, el ia bani de la cei care vor să-l vadă pe 
diavol (S. 3469, 3515). Ţiganul ce vrea să-i fie amant e ascuns 
după cuptor, spunînd soțului că ar fi vițelul care a supt tot 
laptele. Acesta îl bate, prefăcîndu-se că nu-l vede (S. 3470 A). 
S. ia popii țapul, apoi calul cu care a trimis pe diac după tap 
(S. 3470 B). Cei trei popi ce vin pe rînd la s. sînt ascunși în coșul 
căminului, unde soțul îi omoară făcînd focul, sau cad într-o 
bute cu apă, înecîndu-se (S. 3471). S. se substituie fetei de care 
se îndrăgostise soțul și îl face să revină acasă fără haine, apoi 
îl bate și îl închide în grajd (S. 3479). 


Statu-Palmă-Barbă-Cot. Personaj caricatural și diabolic, e ti- 
pul sadicului care savurează durerea provocată victimelor sale. 
Numele ce le poartă subliniază disproporția dintre trupul 
minuscul și barba lungă: Tarta-cot-barbă-d-un-cot, „o stîr- 


381 


pitură de om cu barba de un cot, cu trup cu tot“ (41, I, p. 506), 
„Tartăcot, barbă d-un cot, călare p-o jumătate de iepure 
șchiop“ (86, p. 19), „Stati-cot palma picioru cu barba cît grapa, 
cu dinţii cît grebla și cu ochii cît roțile de la plug, călare pe o 
jumătate de iepure“ (LXXXIII, p. 561), „Omul cît cotul, cu 
barba cît cotul, pe un iepure șchiop călare, cu căpăstrul de chio- 
toare, răzimîndu-se într-un pai de secară“ (00, III, p.62), 
„Omuţul cît sciopul cu barba cît cotul... un omuţ numai cît 
un prunc, cu o barbă lungă de tărăia după el“... (61, p. 120), 
„Staticot cu barba de șapte coți“ (81 a, p. 540). „Titicot, cu 
barba d-un cot, încălțat în găuăci de ouă“ (5, I, p. 483), „Sal- 
cotea cel din lumea zmeilor cu o barbă de 99 de stînjeni“ (34, 
p. 278), „Bărbăciu-Măciuc“ (XV, p. 104). El are locuința pe 
tărîmul de jos, unde este chiar împăratul diavolilor, „faraonu 
cel mai mare“ (5, I, p.233). 

1. Vine pe pămînt la coliba lui Tei-Legănat și a tovară- 
şilor lui (AT 301 B) ca să le mănînce bucatele. El e arătat ca o 
ființă ce locuiește de preferință în copaci, căci „venea și se suia- 
nt-un arvune, într-un copac“, de unde spiona cînd e gata mîn- 
carea, apoi pornea la atac. „Stati-cot se da jos d-acolo-i punea 
mîna în vîrfu capului, îl trîntea cu gura-n jos, se punea cu curu 
pe el și mînca tot ce-a gătit ăla“! (5, I, p. 244). Alteori, apari- 
ţia lui de slăbănog e în contrast enorm cu forța lui herculeană. 
Vine ca un „moșneag: — Hăăă! Hăăă! Voinice: treci-mă 
pragu la tindă!“ Cînd Drăgan Cenușă refuză să-i împlinească 
rugămintea, el trece singur pragurile tinzii și ale casei, apoi 
se dezlănțuie: „He-he-hei! Cum are să mănînce moșneagu car- 
nea de la un voinic tînăr de pe piept!“ Drăgan Cenușă îl culcă 
însă la pămînt „și i-o pus cazanu pe chept ș-o mîncat carne de 
la dînsu de pe chept“. Apoi despică un carpen „care bătè cu 
crengile în naltu cerului“ și îl vîră cu barba și cu mîinile în cră- 
pătură. Statu-palmă smulge însă copacul din rădăcină și pleacă 
cu el în barbă pe tărîmul de jos „și pe unde o mărs, ca cum ar 
fi arat cu tractoriu, așă era o urmă de mare!“ Drăgan Cenușă 
îl urmărește și îl află pe „înălțatu împărat“ cu „un ochi i plînge 
și unu-i ride, și cu o mînecă suflecată și una ba“ și sub pretextul 
că vrea să taie carpenul de la barbă, îl decapitează (ibid., p. 
230—234). Capul lui e însă năzdrăvan, căci îl urmărește pe Tei- 
Legănat după ce l-a decapitat, „se trîntea de toate ulucile, 
de toți pomii, să dea de el“, abia după aceea moare de-a bine- - 


382 


lea (ibid., p. 247). Salcotea moare de frica lui Agheran, care îi 
taie apoi barba și o ia cu sine „pentru că era făcătoare de mi- 
nuni“ (34, p. 283). Staticot este rănit de glonț la lacul de lapte 
unde se scălda (81 a, p.540). „Barba-de-un-stat-cot, călare 
pe-un iepure șchiop“ are o măciucă miraculoasă care omoară 
la comandă, iar „alt Barbă-de-un-stat-cot călare pe-un iepure 
șchiop“ are o rîșniță în care este „atîta oaste, cîtă frunză și 
iarbă“. Băiatul cu morișca fermecată face schimb pe rînd cu 
So ie îi omoară, recuperîndu-și obiectele schimbate (52, 
p. ; 

2. Uneori, el este însă mai puternic decît voinicul care a 
răpus pe zmei. Măzăran Văsălică, în timp ce se întorcea acasă 
cu Mîndra Lumii, îl întîlnește pe Titicot care „vene pin mij- 
locu drumului. Nu-l fereşte“. Titicot se înfurie și declară: 
„Io nu feresc nici-un paş“ și „odată l-o și omorît Titicot cu barba 
d-un cot pă Măzăran Văsălică“ (5, I, p. 483). 

3. În chip excepțional, Statu-palmă are atitudine amicală 
față de oameni. Astfel, „Staticot palmă-picior cu barba cît 
grapa, cu dinţii cît grebla și cu ochii cît roțile de la plug, călare 
pe o jumătate de iepure“ dă fiului mai mic al împăratului 
Roșu un toiag cu care să poată răzbate prin negura deasă din 
lumea zmeilor (LXXXIII, p. 422). În alt basm (AT 5374+313), 
Tartacot ajută băiatului să vîre înapoi vitele ce ieșiseră din 
nuca fermecată, scoţînd „dintre firele bărbii un bicișor numai 
cît degetul ăl mic și plezni de trei ori din el. Cum plezni, cum 
intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc ...“ (86, p. 19). 
Chiar într-o variantă a basmului AT 301 B, unde el a fugit cu 
copacul în barbă, îl sfătuiește totuși pe Tei Legănat cum să 
iasă de pe tărîmul de jos, unde l-au lăsat ortacii perfizi, indi- 
cîndu-i să omoare balaurul ce mînca puii pajurei (3, p. 69). 
Varianta denotă o întunecare a semnificației personajului. 


Strigoi. Numiţi și strig, strigă, muroni, Briculici, sînt de două 
feluri: vii şi morți. 

1. S. vii sînt oameni sortiți de la naștere a fi s. Ei se nasc 
din părinţi rudenii (fraţi, veri, nepoți, nași, fini) sau provin din 
cei zămisliți în sărbătorile mari sau în ajunul lor, sau chiar 
din părinţi atei, din oameni răi, din cei cu nasul și obrazul 
roșu. Copiii întorși de la țîță încă devin s. De asemenea, din 
copiii de același sex, al șaptelea sau al doisprezecilea devine s. 
Ei se nasc cu o piele roșie pe cap (tichie, căiță) pe care o mă- 


383 


nîncă îndată. Dacă moașa rupe tichia, copilul nu se mai face 
s. Ei mai au și coadă. Căiţa îi poate face nevăzuțţi, iar în coadă 
le stă puterea, care, după moarte, se mută în inimă. S. fac rău 
oamenilor, răspîndind boli, luînd sporul vitelor și mana cîmpu- 
rilor, sau puterea bărbaților, Au de asemeni puterea de a poci 
oamenii, luîndu-le o mînă sau un picior și mai cu seamă de a-i 
deochia. Ei „mănîncă cu ochii inima“ celui pe care-l deoache, 
sau i se vîră în pîntece unde îi suge sîngele, iar omul slăbește 
și moare. Mai răpesc fete mari la morminte unde le mănîncă. 
Sînt s. de mai multe feluri: de uscat, de apă (se prefac în cîrcei 
și prind pe cei ce se vîră adînc), de lapte, de bucate, de ouă, 
de foc, de ploi, de pești, care rod inima omului sau a vitelor, 
iar strigoaicele sînt pe vite, pe stupi, pe cereale. Cei de ploi 
leagă ploile provocînd secetă și nu mai plouă pînă cînd se scaldă s. 
Cei ce iau mana de la vite și cereale, pot fi alungaţi cu buciu- 
mul, precum și ungînd cu usturoi ferestrele, ușile, hornurile, 
pereţii, apoi vitele pe frunte, copite, coarne. De asemenea, 
oamenii mănîncă usturoi ca să nu se apropie de ei sau de meli- 
tele și rîșnițele lor (LIII, p. 244—250). S. nu se pot îneca, indi- 
ciu pentru a fi recunoscuţi, iar cînd mor strigoaicele, plouă 
două săptămîni. Ele provocau secetă la cererea celor care le 
plăteau (52, p. 859—860). Ei umblă mai cu seamă în ajunul 
Sîngeorzului (Minecătoarea) și în noaptea Sf. Andrei (29—30 
noiembrie), prefăcîndu-se de obicei în animale, cu precădere 
în cîine și pisică, mai rar în bou, cocoș, berbec, cal, lup, găină, 
porc, gîndac sau broască. În acest scop, se dau de trei ori „de-a 
curu-n cap“ și iau formă animală, umblînd astfel în timpul 
nopții pînă la cîntatul cocoșilor, cînd redevin oameni, dîndu-se 
din nou de 3 ori peste cap. În timpul peregrinării nocturne, 
sufletul s. părăsește corpul și ia formele amintite. Merg la dis- 
tanțe mari, călare pe meliță, mătură sau poloboc și se întîlnesc 
în anumite locuri, de preferință la răspîntii, unde redevin oa- 
meni și se bat cu limbi de meliță, ciomege, coase, piue, îmblă- 
cii etc., însă fără a se lovi sau răni. Se bat astfel pînă se umplu 
de sînge, dar imediat se vindecă și se împacă. Invingătorul 
devine mai marele lor. Lupta ține pînă la miezul nopții sau 
cîntatul cocoșilor și cine nu se întoarce pînă atunci, crapă. 
Se relatează că o strigoaică ce tocmai năștea, a trimis pe băr- 
batul ei la adunarea s. care era tocmai la capătul pămîntului. 
La sfîrșit, el a greşit comanda de plecare pe meliță și a venit 
pe jos un an de zile. Altă strigoaie trimite soțul în locul ei călare 


384 


pe feciorul popii, s. prefăcut în cal. El folosește o sabie în loc de 
limbă de meliță și taie mai mulți s., precum și urechea calului. 
A doua zi, fiul popii apare cu urechea tăiată. Un om prins de 
s. la Sf. Andrei participă la lupta lor, dar în loc să zică: „Pălesc 
dar nu rănesc“ etc., el zice „Rănesc, ologesc, șchiopătez, chio- 
răsc“ și rănește pe s. pînă la cîntatul cocoșilor, cînd s-a întors. 
În noaptea Sf. Andrei, un om înnoptează la o văduvă stri- 
goaie. O vede ungîndu-se cu unsori și încălecînd pe boloboc 
cu o limbă de meliță în mînă. Omul s-a vîrît și el în butoiul 
fără fund și a ajuns în țara unde se făcea „chiperul cel bun“. 
Acolo, el taie s. cu o sabie, iar la plecare culege chiper. Stri- 
goaia îl previne dimineața că s. tăiați vor muri. La o șezătoare 
ținută într-o cîrciumă pustie, vin și doi băieți care aveau pici- 
oarele ca fusele. Băieții și fetele fug cînd află aceasta, rămîne 
însă o fată adormită pe care o găsesc a doua zi sfîșiată (LIII, 
p. 251—256). O strigoaică făcea păsat cu lapte pe ger și cînd 
servitorul ia capacul de pe oala cu păsat, îngheaţă cei din casă, 
omătul ajungînd pînă la pod. Altă strigoaică prefăcea ucenicul 
în cal, umblînd cu el în drumurile ei. Sfătuit de o babă, ucenicul 
se preface că doarme și pune el căpăstrul în capul femeii, prefă- 
cînd-o în iapă și potcovind-o. A doua zi, e recunoscută după 
potcoavele de la mfini și picioare. Un flăcău se unge și el cu 
unsorile stăpînei lui și o urmărește în noaptea Sf. Gheorghe 
pînă într-o țară de unde aduce „mere și păpușoi de copt“. Un 
altul se vîră în știubeiul cu care călătorea strigoaica, dar la 
înapoiere nu bagă de seamă plecarea ei și rămîne să vină pe 
jos. „Şepte ani i-au trebuit pîn s-a înturnat înapoi acasă!“ Un 
flăcău face rămășag că înnoptează la trei fete strigoaice, luîn- 
du-și ca apărare usturoi și o turtă de orz. O babă îl sfătuiește 
să nu ia nimic de la ele și astfel scapă (52, p. 860—867). 

2. S. morți provin din copiii care mor cu tichia roșie pe 
cap, din copiii morți nebotezaţi, din copiii nelegitimi, lepădați, 
din cei care sug după ce au fost înțărcaţi, din copiii care plîng 
în pîntecele mamei lor, din copiii mamelor care au făcut far- 
mece sau au furat „un lucru și l-au ascuns la spate“, dar mai 
des din morții nepăziți, peste care (sau pe sub care) trece un 
animal nefast: pisică, cîine, găină, șoarece, mai rar alte ființe. 
Pentru a împiedica aceasta, animalul e prins, omorît, ars și 
îngropat cu mortul. $. mai pot proveni din oamenii cu coadă 
la naștere, sau cărora le crește după ce mor. Copiii născuți 
astfel scapă dacă li se taie coada cu o părăluță. De asemenea, 


385 


se fac s. oamenii răi (hoţi, afurisiți etc.), cei spînzuraţi, ferme- 
cătorii, vînduțţii diavolului, oamenii roșii, frații născuți în aceeași 
lună, pricolicii. Ei revin noaptea sub diferite forme, de obicei 
în chipul avut în viață. Se recunosc prin aceea că au picioarele 
ca fusele, sau de cal, au fața roșie din cauza sîngelui supt. Se 
pot preface însă în cîine, pisică, porc, capră, muscă, cocoș etc. 
les din mormînt printr-o gaură și movila are o surpătură. 
Mormîntul mai poate fi recunoscut printr-un armăsar negru 
sau un gînsac, care refuză să treacă peste el. Ei ies din mor- 
mînt pe la miezul nopții, adesea cu sicriile în cap și umblă pe 
la case și răspîntii, făcînd rău oamenilor, pe unii chiar sugru- 
mîndu-i, aducînd ciuma și holera și alte boli la vite. Momesc 
mai ales fetele mari la mormintele lor, unde le mănîncă. S. 
provenit din mortul peste care a trecut un animal, își omoară 
toate rudeniile. „Suflînd pe fereastră la casa lor, tot trage sufle- 
tul la cîte unul din neam, pînă îi isprăvește pe toți şi apoi se 
mută la altă casă, tot din neamuri“. Ei mănîncă inima oamenilor 
sau animalelor, sau le sug sîngele. Puterea lor stă în inimă. 
Se întorc în mormînt la cîntatul cocoșilor sau cînd toacă în 
cer. Dacă întîrzie, crapă, sau pot fi omoriți. Ca să împiedice 
prefacerea în s., mortul e „dres“ în mai multe feluri: i se pun 
pietre, mei și alte boabe în toate orificiile, iar în cosciug făcă- 
lețul, 9 pietricele, măceș, rogojină, sau i se pune usturoi în gură 
și în anus, sau îi bagă în gură usturoi, cuie, ouă clocite. De 
asemenea, îi pun pe piept o cruce de măceș sau îi vîră o pană 
de lemn în inimă. Se mai fac 9 păpuși de busuioc ce se pun în 
sicriu împreună cu vin, tămiie, ou, cui de fier, nisip și rug. Se 
îngroapă cu el fiinţele care au trecut peste (pe sub) el, iar după 
ce-l îngroapă, se înfig mai multe fuse în mormîntul lui și se 
presară mei de acasă pînă la mormînt. Dacă moare cineva 
dintre rubedenii, i se bate mortului un par cu vîrful înmuiat 
în usturoi drept în inimă, dar mai adesea mortul e dezgropat 
și i se fierbe inima în vin sau e străpunsă cu o undrea, sau e 
spintecat cu un cuţit, tăiat bucăţi și îngropat din nou sau arun- 
cat să-l mănînce fiarele. Uneori, mortul e ars, sau numai inima 
lui. Alteori, oamenii se afumă cu ficaţii lui, i se pune usturoi 
(și tămilie) în gură și în alte orificii. Noaptea, ei umblă ca și 
s. vii, bătîndu-se la întilnirile lor cu limbi de meliță, topoare, 
coase etc., pe la răspîntii, poduri și locuri pustii. Cînd cîntă 
cocoșii, se întorc în mormînt. Vizitează de predilecție șezăto- 


386 


rile, momind fetele la mormîntul lor. Oamenii se apără, ca și 
de s. vii, ungînd ușile, ferestrele, hornul, gura sobei, crăpătu- 
rile, apoi vitele cu usturoi, iar cei urmăriți de ei și prin întoar- 
cerea lucrurilor din casă cu susul în jos. Se relatează despre 
un s. ce a fost dezgropat și prefăcut în firimituri date fiarelor. 
Un s. vine la şezătoare și fata lîngă care stă îl urmărește pînă 
la o biserică părăsită, unde îl vede mîncînd dintr-o mînă de om 
și bînd sînge. Fata e urmărită de s., dar o salvează tatăl ei care 
îl înțeapă. Altă fată scapă de un s. dindu-i să țină valul de 
pînză care se tot desfășoară, iar de alt s. ținînd ușa zăvorită 
pînă la cîntatul cocoșilor (LIII, p. 257—269). S. dezgropaţi au 
trupul întreg, iar din inima spintecată curge sînge curat. Un 
bătrîn s. e găsit la dezgropare „șezînd turcește și roșu-roșu, 
para focului, că mîncase aproape un neam întreg, și voinic, 
și cînd au vrut să-l scoată, s-a încontrat cu ei“. Un s. din Văgiu- 
lești-Mehedinţi e detectat printr-un armăsar alb care nu vrea 
să-i sară peste mormînt. Soțul mort devenit s. revenea la soția 
lui în Vălenii de Munte pe care o mușca, omorîndu-i noul băr- 
bat. O fată din Boureni-Dolj a avut un copil care plingea în 
pîntecele ei și a încetat după ce i-a promis toate vitele familiei 
Ionică. Copilul a murit nebotezat și fata l-a îngropat în argea, 
de unde ieșea noaptea și omora vitele. Un om îl urmărește, apoi 
îl dezgroapă, găsind „copilul viu, nevătămat, sculat în capul 
oaselor“. A fost tăiat, fiert în vin, apoi îngropat din nou. Un 
s. vine la o fată. Fratele ei o învaţă să-l silească să se spele pe 
picioare, apoi să-i lege de haină aţa de pe un ghem și să-l urmă- 
rească. Fata vede că flăcăul avea picioarele ca de gîscă și reci 
ca gheața. S. o răpește călare pînă la mormînt, unde o omoară 
(31 a, p. 7—20). Un tînăr însurățel pleacă la socri cu soția în 
car și pe drum se preface „într-un mînz roșu cu capul de om“ 
care se repede s-o mănînce. Nevasta se apără cu o secure, lo- 
vindu-l după ureche. În pădure, el se ascunde și redevine om, 
dar cicatricea l-a trădat. Un altul se prefăcuse lup și umblase 
în haită 13 ani pînă ce a fost încolțit de ciinii unor ciobani, 
cînd a cerut ajutor (LXV, p. 147—148). Doi moșnegi mor pe 
rînd. Baba strigoaică revenea ca muscă și pe obrazul căruia 
se așeza, murea. Moșneagul după moarte se prefăcea în ogar 
și venea la copii să le sugă sîngele, omorîndu-i pe toți. Trei 
s. colindă casele, dar pot intra numai acolo unde seara nu s-au 
spus rugăciuni și sug sîngele, adunîndu-l și într-o cană. O lehuză 


387 


scapă de s. prefăcut în moașă, recunoscut după picioarele sub- 
tiri 3 păroase, prin întoarcerea lucrurilor din casă (ibid., 
p. 168—171). 

În basme, s. aduc aceleași rele oamenilor din jurul lor. În 
tipul AT 307, mireasa moartă se scoală noaptea din sicriu și 
mănîncă santinelele. Împăratul promite împărăția celui care 
va putea-o păzi. Un soldat, învățat de un moșneag, se ascunde 
în două nopți după icoane, a treia noapte în sicriu, apoi îi stră- 
punge inima cu sulița. Ea redevine fată și se căsătoresc. Moş- 
neagul o despică, scoate șapte zmei din ficaţii ei, o coase la 
loc și o învie, scăpînd-o de a mai fi strigoaie (8, p. 19). Mai 
cunoscută e tema Lenore ce apare și în proză (AT 305). O 
fată iubea un flăcău care a murit între timp. În dorința ei 
puternică, flăcăul a apărut pe un cal alb și o duce la cimitir, 
Fata nu vrea să intre în groapă și îi dă capătul unui val de 
pînză, în timp ce ea fuge în căsuţa din ograda bisericii unde era 
un mort pe masă. Ea zăvorește ușa și întoarce lucrurile. S. 
cheamă în ajutor mortul, dar tocmai cînd acesta ajunge la ușă, 
cîntă cocoșii și cei doi s. cad morţi (82, p. 59—61). În altă vari- 
antă, mai apropiată de baladă, Constantin care a insistat pe 
lîngă mamă să-și mărite fata în depărtări, e blestemat de ea să 
n-aibă odihnă pînă ce nu i-o va aduce. Constantin iese din 
mormîntul care se preface armăsar, iar pînza cărare albă și 
luminoasă pînă la sora lui. Cînd ea află că fratele era mort, 
moare și ea, iar mama înnebunește (60, IV, p. 60—68). În bas- 
mul AT 407, fata e sortită de ursitoare s-o ia un s. dacă e lăsată 
afară din casă pînă la 18 ani. Călcînd interdicţia, la o șezătoare 
vine un flăcău s. care o cere de soție. Fata moare înainte de ziua 
logodnei și e scoasă din casă prin perete. Din mormîntul ei 
crește o floare care e luată de un împărat și pusă în pălărie. 
Noaptea, floarea redevine fată și e prinsă de el spre a se căsă- 
tori (5, I, p. 591—601). În alte variante, s. revine după căsă- 
toria ei cu împăratul și pot scăpa de el numai înfigînd o frigare 
ascuţită în mormînt, care cauzează o puternică explozie (31 a, 
p. 25—26). Un copil sărac se ascunde în groapa unui s. plecat 
și la întoarcere îl silește să-i dea un cazan de bani. Apoi se 
tocmește cu un împărat să-i apere țara de s. ce-i răpea ostașii. 
Cînd s. vine ca un moșneag, copilul îl momește să facă o gaură 
în grindă, apoi îi prinde mîna şi o leagă, țintuindu-l pe loc. 
Împăratul îi dă fata (ibid., p. 10—15). 


388 


Strîmbă-lemne, v. Tovarășii năzdrăvani 


Șarpe. După legende, ela fost la început om, dar fiindcă a înșe- 
lat pe Eva, Dumnezeu l-a blestemat să fie ș. A avut la început 
aripi și picioare, dar după blestem i-au căzut, fiind sortit „să 
se tîrîie ca funia“. El a fost făcut de drac, de aceea pielea lui 
e piele de drac. Diavolul l-a făcut din degetul lui să-i fie „un 
ajutor“ (52, p. 833). Unii ș. se fac din melci și aceştia își poartă 
casa în vîrful cozii (LIII, p. 288). A vrut să-și facă cuibul în 
brad, dar l-a alungat luna și fiindcă a vrut să o muște, ea l-a 
blestemat să fie omorît de om. La început, ș. nu mușca, dar 
a fost învățat de diavol de cînd soția lui Noe l-a ascuns pe 
acesta (52, p. 834—835). Dumnezeu a strîns toate viețuitoarele 
vătămătoare, le-a închis într-un sac și le-a dat omului să le 
arunce în mare. Omul a fost curios să vadă ce este în sac și ele 
au ieșit, împînzind pămîntul. Fiind prea mulți ș., s-au sfătuit 
să plece în alte ţinuturi și s-au urcat toți într-o corabie care 
i-a dus în țările de peste mare (ibid., p. 846—847). Există și 
ș. buni care păzesc casa. Fiecare casă are un astfel de ș. și devine 
atît de familiar, încît mănîncă laptele din blid cu copiii casei 
(LIII, p. 288). $. poate conferi omului darul de a înțelege limba 
animalelor. Aceasta se poate obţine gustînd din ș. alb fiert 
de 7 ori în șapte ape sau numai fript. Cine fierbe ș., cînd gustă 
a treia bucăţică din el și zice nişte cuvinte, poate întineri sau 
îmbătrîni după dorință. Cine se unge cu untură de ș., se poate 
transforma în orice. Aceasta se obține dînd foc copacului în 
care se află un ș. (52, p. 849—851). Negustorii fac venin cu 
ajutorul ș. Prind oameni pe care-i dau ș. să-i muște, apoi îi 
spînzură pe cei mușcați cu gura în jos, din care curge mereu 
venin (ibid., p. 841). Unii ș. pot face aur, dar cine îi pîndește 
cînd îl urzesc, moare imediat (LXXIX, p. 90). $. se adunau 
la o tufă și torceau un fir de aur dintr-un bulgăre de aur. Un 
țăran se duce să-l ia, dar ș. îl mănîncă (81 a, p. 488). 

ntr-un basm despre animale, ș. înghețat e luat de om și 
încălzit la sîn. După ce se dezgheață, îl mușcă pe binefăcător, 
omorîndu-l (52, p. 840). $. e trecut apa de un țap (sau cîine), 
pe care apoi vrea să-l mănînce (AT 133 *). După ce au ajuns 
la țărm, țapul îl convinge să se dea jos de pe el ca să se măsoare 
în lungime. Țapul îl omoară cu coarnele (41, II, p. 127—128). 
$. este scos de sub o piatră de un om, dar după ce se vede sal- 


„389 


vat, vrea să-l mănînce (AT 155). E scăpat de o vulpe care cere 
ş. să arate de unde a fost scos de om (41, II, p. 137—140). 
Eroul sau eroina din unele basme apar temporar sub formă 
de ș. În variantele tipului AT 425, cel mai adesea flăcăul este 
prefăcut în ș, Bătrînii fără copii adoptă întîia ființă întîlnită. 
Ș. începe să crească, apoi trimite părinții să peţească fata împă- 
ratului. Ea îi aruncă pielea în foc și e blestemată să nu poată 


naște pînă nu-i va atinge el mijlocul cu mîna, întrucît mai 


avea puțin timp ca să se împlinească blestemul de a sta ziua 
în piele de ș. (XV, p. 51—57). Băiatul înfiat de un boier e sor- 
tit să ia soție o șerpoaică împreună cu o avere imensă. Ea e 
atît de mare, încît poate fi dusă numai de un cal cu șapte inimi, 
mp peA de două ori în jurul ei, cu capul și cu coada legate pe 
șa. În timpul nopții ea devine femeie. Bărbatul îi aruncă pie- 
lea în foc și va fi invidiat pentru frumuseţea ei (5, II, p. 25—27). 
Băiatul plecat în lume, întîlnește o fată frumoasă în virful 
unui stog ce se aprinsese. El o salvează cu o prăjină, dar fata 
„se dă peste cap de vr-o trei ori și cînd ajunge lîngă dînsul se 
face șarpe și se încolăcește după gît cu gura la gura lui“. El o 
duce așa pe cal un an pînă ajung la curţile ei într-o pădure. 
Acolo, ș. redevine femeie, împlinindu-se blestemul părinților 
de a fi purtată de un voinic un an de zile. După ce o mai slu- 
jește un an, primește de la o fată trei obiecte cu puteri mira- 
culoase: o sabie, o cămașă și o pungă (52, p. 826—827). 

În opoziţie cu ceea ce se arată în basmele despre animale, 
ș. se dovedeşte a fi recunoscător băiatului (sau omului) care îl 
salvează de la moarte. §. cules din drum la rugămintea lui, 
îl previne pe salvatorul lui de primejdia ruperii florilor din cîm- 
pul cu florile și de cîrciuma cu cele trei fete ce-i omoriseră frații, 
iar la un rîu se face pod ca să-l poată trece călare (81 a, p. 636). 
Pentru că l-a scos de la copii și l-a hrănit pînă a crescut mare, 
ș. îl duce pe băiat la părinţii lui, învățîndu-l să ceară de la aceşș- 
tia inelul din deget. Cu ajutorul lui execută podul cerut de împă- 
ratul căruia îi peţise fata. Mai tîrziu, cu ajutorul inelului își 
face un cal năzdrăvan cu care învinge oastea dușmană. Este 
identificat de socrul său abia după a treia luptă după basmaua 
cu care i-a legat rana (AT 314). Mai tîrziu, femeia îi fură inelul 
(52, p. 819—821). $. răscumpărat de Pahon de la copiii care 
îl chinuiau, îl duce în țara ș. unde tatăl lui e împărat, învă- 
țîndu-l să-i ceară ca răsplată „mărgeaua de sub limbă“ care îi 
poate îndeplini orice dorință. Cu ajutorul ei pețește fata împă- 


390 


ratului, care însă îi fură mărgeaua și o dă amantului ei (AT 
560). Pahon o recapătă cu ajutorul cfinelui și a pisicii (60, V, 
p. 4—14). Ş. uriaş ce nu putea înghiți cerbul din pricina coar- 
nelor, răsplătește pe ciobanul care l-a ajutat cu fata lui pe care 
ziua o ţine în formă de ș. La sfatul unei bătrîne, mama lui 
aruncă pielea de ș. în foc. Boierul locului vrea să i-o ia, cerîn- 
du-i să facă lucruri extraordinare (v. Sarcini de pierzanie, 
AT 465), dar craiul ș. le îndeplinește (60, II, p.41—63). Omul 
care ajută ș. să înghită broasca, este dăruit la cererea lui cu 
„o pietricică s-o puie sub limbă și astfel putea ști ce vorbesc - 
animalele“. Află astfel pe rînd că îi va muri berbecele, buhaiul, 
armăsarul, apoi că va muri și el și la pomana lui se vor sătura 
cîinii (4 a, 255, Dumbrăveni-Suceava). Ciobanul care salvează 
ş. din copacul ce ardea e răsplătit cu învățarea limbii animale- 
lor (AT 670). Dacă va divulga cuiva că înţelege limba anima- 
lelor, va muri imediat. Soţia curioasă îl silește să se decidă 
să-i spună, dar cocoșul îl sfătuiește la timp cum să procedeze 
(5, II, p.427—439). Darul de a înțelege limba animalelor se 
poate transmite prin simplă suflare. $. salvat din foc „s-a rădi- 
cat și i-a suflat în gură de trei ori și-i zice: — Du-te! Ela rămas 
nazdravan“. Ride auzind cum vorbesc florile, află niște bani 
într-o scorbură de la două păsări ce se certau. Spune însă soției 
cum i-a aflat și moare îndată (52, p. 848—849). Ș. mai ajută 
prin știința lor de a detecta iarba de înviere. Fata fugită de tatăl 
incestuos, e urmărită de acesta pînă ce izbutește să-i taie mîi- 
nile și picioarele. Ea vede un ș. înviindu-și cei doi pui cu o iarbă 
pe care o culege apoi și ea; recăpătîndu-și mîinile și picioarele 
și înviindu-și copiii uciși (LXXXIII, p. 702; v. Iarba fiarelor). 

Ipostaza de ș. nu are numai un caracter vremelnic ce durează 
pînă la împlinirea blestemului, ci poate fi o formă perpetuă 
de expiere. Fiul unui împărat care necinstește fata unui pădurar 
e pus de aceasta să jure că dacă se va cununa cu alta, cununa de 
pe capul lui să se prefacă în ș. în jurul capului, care să-l sugă. 
Scapă de ș. numai după ce mărturisește că a călcat jurămîntul 
și se căsătorește cu fata pădurarului (52, p. 836—838). Înghițirea 
unui ș. constituie o formă de răzbunare izvorită din credința 
că ș. poate intra pe gură în corpul omului adormit. Surorile 
invidioase dau celei mai mici o cană de apă cu un pui de ș. 
Acesta crește mereu în pîntecele fetei. Alungată de tatăl său, 
niște ciobani o ajută să vomite șarpele, ţinînd-o cu gura deschisă 
deasupra unei căldări cu lapte fiert (86, p. 193—198). Mama vi- 


a a- 


391 


tregă vîră un ș. în cana cu apă a fetei, care e alungată de tatăl 
ei, crezînd-o însărcinată. $. iese singur cînd fata e adormită 
(81, p.29—31). 

În unele variante ale snoave despre ghicitorul improvizat 
care ghicește numai din întîmplare (AT 1641), uneori știința 
acestuia e verificată cu un ş. Cei care îl supun la probă au ascuns 
un ș. în buzunar și el trebuie să ghicească. Întrucît ghicitorul 
se numea $., din autocompătimirea lui deduc că a ghicit (S. 4650). 


Șoarece. După o legendă a fost creat de diavol ca să găurească 
arca lui Noe. Văzînd pericolul, Noe și-a smuls un zmoc de păr 
din cap ca să astupe gaura. De atunci sînt oamenii pleșuvi (52, 
p.20). După alte variante, însuși diavolul s-a prefăcut în ș. ca 
să roadă corabia lui Noe (LXI, p.144), sau balele lui s-au prefăcut 
în ș. (ibid., p. 145). Ş. provin dintr-un bărbat și o femeie care, 
nerecunoscători că au fost îmbogățiți de Dumnezeu (AT 563), 
au vrut să-l omoare. I-a blestemat să devină ș. (52, p.945). 
Sufletul omului se preface uneori în ș. Un om a văzut un ș. 
ieșind din gura altui om ce dormea și s-a dus pînă la un copac, 
apoi s-a întors înapoi în gura omului. După ce omul s-a trezit, 
a povestit că a visat cum se ducea la un copac unde era o 
comoară. Caută amîndoi la copacul acela și găsesc o comoară 
(52, p. 946). Un ș. alb iese de la o mină din Roșia Montană și 
„se ridică în două lăbuţe“ în fața unui miner, anunțînd prin 
aceasta o vînă bogată în aur (43, p.150). 

În basmele despre animale, ş. este de obicei subordonat celor- 
lalte animale sau chiar păcălit de acestea. În grupul animalelor 
plecate în călătorie (AT 210), ș. își face culcușul în gunoiul 
de după ușă, de unde intrusul este amenințat de strigătul lui 
pițigăiat: „Ţi-ţi-ţi; ți-ți-ţi“ pe care îl interpretează ca însemnînd 
„Ţi-ţi-ţine-l, mă!“ (5, I, p. 141—142). În celălalt tip înrudit 
(AT 130), uneori mîțul prinde patru ș. la căruță pentru a pleca 
în lume. Ajunși la moara pustie a dracilor, ei îi sperie pe aceştia 
strigînd din pod: „Staţ-staţ, încă merem și noi cu-a noaste 
bote, ș-apoi i-om da!“ (ibid., p.138—140). Doi ș. găsesc o nucă 
de la care se ceartă. O vulpe îi împacă, dîndu-le fiecăruia cîte 
o jumătate de coajă, în timp ce ea mănîncă miezul, „partea mea 
pentru că am împărțit“ (ibid., p.133). $. desat momește ș, 
de cîmp să vină la locuinţa lui, unde sînt mai multe bunătăți și 
îl convinge să facă schimb (AT 112). Dar „împăratul“ (pisica) 
îl mănîncă de îndată (ibid., p. 135). Uneori, ş. scapă totuși din 


392 


gura pisicii: obiectîndu-i că mănîncă nespălată, pisica aleargă 
să se spele, în timp ce ș. fuge în pădure (76, p.23—24). Trei 
familii de ș. se solidarizează împotriva pisicii din casă și o înving, 
făcînd un armistițiu ca să nu-i mai atace, iar ei să se ascundă 
de îndată ce vine stăpînul ca să n-o creadă pe ea leneșă (4 a, 261, 
Dumbrăvița — Satu Mare). Doi bătrîni fără copii înfiază un ș., 
botezîndu-l Săvuică. Plecînd ei la biserică, lasă pe Săvuică 
să gătească păsatul. Fiindcă au căzut cîțiva stropi pe el, Săvuică 
s-a înfuriat și s-a aruncat în păsat, înecîndu-se (LXXXIII, 
p. 912). $. înecat este bocit apoi în altă variantă în chip comic 
de mai mulți în șir (AT 2022): moșul, baba, coțofana, fata la 
fîntînă, împărăteasa (care își frînge piciorul și moare) și împăratul 
care se călugărește (ibid., p. 913). În povestea cumulativă (AT 
2030), ș. e fugărit de o pisică pentru ca acesta să roadă pușca. 

Deseori, ș. ajută protagoniștii basmelor fantastice. Fiind răs- 
cumpărat de la niște copii, ș. îl ajută pe flăcău să-și recapete 
inelul miraculos pe care soția lui necredincioasă l-a dat arapului 
ibovnic (AT 560) (LXXXIII, p. 638). În alte variante ale ti- 
pului, pisica silește pe împăratul ș. să scoată inelul din nasul 
ibovnicului (ibid., p. 639), sau îl silește să-l arunce prin strănu- 
tare (3, p.411). Constrîns de pisică, ș. roade lădița în care e as- 
cunsă pietricica miraculoasă, o ia și o dă cîinelui să o ducă 
la stăpînul lor întemnițat (74, p. 31). Pipăruș Petru (AT 552 + 
315 A) este prevenit de un ș. să fugă, deoarece Mama Pădurii 
s-a dus în pod să-și ascută dinții (60, III, p.38). Fata plecată 
la Mama Pădurii e prevenită de un ș. să fugă, deoarece Mama 
Pădurii s-a urcat în pod să-și ascută dinții să o mănînce. Fata 
fuge și Mama Pădurii caută să prindă ș., fără să izbutească 
(LIII, p. 532). Un ș. îl povățuiește pe voinic să ia mînzul în care 
baba a vîrît toate inimile celorlalți (5, II, p.313—314). $. îl 
ajută pe Cenușotcă să nu adoarmă la paza holdei de grîu (AT 
530) și chiar îi dă căpestrele cailor de aramă, apoi a cailor 
de argint, iar a treia noapte a cailor de aur (5, II, p. 234—239). 
Fiindcă Nic-a Cîmpului a descărcat douăsprezece care de porumb 
în țara șoricească, ș. îl vor ajuta să scoată tot grîul din snopi 
într-o noapte și să-l vîre în saci (XV, p. 255—257). Uneori, puterea 
zmeului se află într-un ș. în care trăiesc trei viermi pe care 
eroul îi ia cu sine (LXXXIII, p. 609). Fata eliberată de la un 
monstru dă salvatorului, drept recunoștință, o găletușă de aur 
în care o pisică urmărea la nesfîrșit un ș. (42, p. 510). 


393 
Șolomonar v. Balaur. 


Ștefan cel Mare. 1. De mic s-a arătat cu însușiri năzdrăvane, 
Era mic de stat, dar „de 7 palme-n frunte“, La 15 ani, a ucis 
un urs „fără să aibă ceva în mînă“, apoi se lupta cu 30 de oameni 
„deodată, fără să se teamă c-a fi bătut“. Era totdeauna însoțit 
de un înger care îl călăuzea, iar în bătălii „totdeauna de-a 
dreapta lui era un arhanghel cu o sabie de foc şi piereau vrăj- 
mașii cîte de zece pași înaintea lui Vodă“ din cauza acesteia 
(90, p. 13—15). 

2. Lui $. i se atribuie unele isprăvi miraculoase. Aproape 
de Siret a săgetat duhul cel rău în formă de nălucă „care a 
samanat numai sfadă și nevoie în omenime“. A înviat peștele 
mîncat cetind mereu din cărți asupra oaselor lui. Înainte de 
moarte, a însemnat pe o hartă soarta tuturor popoarelor din 
Europa „adică dacă va fi slobod ori nu și anume cărui popor 
are să fie supus“. Harta a încuiat-o într-o ladă pe care a îngropat-o 
în Suceava, iar cheia a aruncat-o. Toate popoarele știu de exis- 
tența ei și se tem să o dezgroape (ibid., p. 22, 92, 122, 201). 

3. A purtat multe războaie. Unele le-a cîștigat prin șiretlicuri 
strategice. În bătălia cu ungurii de la Baia, „s-a suit într-un 
arin“ și ungurii au trecut pe sub el, iar după ce ei s-au pus pe 
petrecere în Baia, $. s-a coborit și a tăbărît cu oastea asupra 
lor. La Războieni, a fost învățat de sihastru să așeze pe cîte 
un deal o turmă de o mie de oi și una de mieii acestora, o 
cireadă de o mie de vaci și alta cu vițeii lor, împrejurul tur- 
cilor aflați în vale. La semnalul de începere a luptei, animalele 
au început a zbiera, mieii și viţeii alergînd spre mamele lor, 
iar în urma lor ostașii lui $. Turcii fug înspăimîntați. În lupta 
de la Varnița împotriva tătarilor, $. a ocolit oastea lor de trei 
ori cu un fuior aprins, dăruit de sihastru. Din fuior s-a iscat un 
fum greu care s-a lăsat peste tătari, întunecînd lumina, încît 
tătarii s-au omorît între ei, „că se tăiau și se omorau ca chiorii“. 
În altă luptă cu tătarii, Ş. zărește un nor de furnici și dă ordin 
ostașilor să țină fiecare cîte un snop aprins în suliță. Furnicile 
care au căzut peste tabăra lui, au ars toate, dar cele căzute 
peste tătari „i-au mușcat așa de tare, încît i-au prăpădit cu 
totul“. La Vultureni, pe valea Berheciului, tătarii se întăriseră 
în niște rîpi. $. a adunat o ciurdă mare de vite cu clopote şi 
le-a fugărit spre tabără lor. Tătarii s-au speriat și au fugit 
(ibid., p. 50, 82, 133, 187, 188). În alte lupte, Ș. a fost ajutat 


394 


de Sf. Procopie, Dimitrie, Onofrei și Gheorghe (ibid., p. 84, 
145,138). 

4. Cîteva fapte de largă circulație folclorică sînt puse pe 
seama lui $. Un cămătar împrumută bani unui țăran pentru o 
oca de carne din trupul lui. La împlinirea termenului, se duc 
la judecată la $., care admite clauza cămătarului, cu condiția 
să taie din datornic exact o oca de carne, „nici mai mult, nici 
mai puțin“. Cămătarul renunță (AT 890). Ş. dă unui popă să-i 
dezlege trei întrebări: 1) cît preţuiesc eu?; 2) în cît timp ar 
putea străbate lumea de la un capăt la celălalt și 3) care-i 
gîndul în care e greșit? În locul popei, răspunde porcarul satului 
care e înălțat de $. episcop la Rădăuţi (ibid., p. 36, 144). Altă 
dată întreabă pe cei 12 boieri din suită să-i explice răspunsurile 
unui moşneag: 1) s-a sculat tîrziu (i-au murit copiii); 2) se fac 
bucate dacă cele trei galioane pe mare sînt pline pe jumătate 
(dacă va fi vreme potrivită vara) ; 3) să tundă 12 berbeci (să ia 
bani de la cei 12 boieri) (66, p. 67—69, AT 922). Ca să poată 
intra în cetatea soţiei sale Catelina de la Cotnari, $. închide 
ostași în 48 de buţi. După ce soția deschide porţile ca să intre 
carele cu buțile de vin, ostașii ies și ocupă cetatea. Trecînd pe 
la Valea Mare-Bacău, Ș. a lăsat un inel în cofița cu apă a unei 
fete cînd i-a dat să bea. Cînd fata a ajuns mare, $. a cerut întîi 
inelul, apoi fata de soție (90, p.151, 210, 220). 

5. $. a construit multe biserici și mănăstiri. La unele, alegerea 
locului s-a făcut după anumite indicii. $. a tras cu arcul și 
unde a căzut săgeata, a construit pristolul mănăstirii Putna. 
În chip similar, unde a căzut săgeata arcului său a fost clădită 
episcopia Hușilor și mănăstirea Tazlăului. După alte legende, 
locul mănăstirii Putna a fost ales de Ș. la un paltin uriaș în care 
ardeau „o mulțime de lumini“ și se auzeau cîntări de îngeri, sau 
acolo unde a zărit trei lumînări arzînd. I se atribuie bisericile și mă- 
năstirile din localitățile Hărmășești-Suceava, Stroiești-Suceava, 
Probata-Suceava, Hirlău-lași, Doamna-Botoșani, Dimăcheni- 
Botoșani, Dorohoi-Botoșani, Dealu Nou-Bacău, Valea Mare- 
Bacău, Socola-Iași, Țibănești-Vaslui, Dobrovăţ-Vaslui, Cetatea 
Neamţului-Neamț, Bisericani-Neamţ, Măscătești-Neamţ, Pîngă- 
rați-Neamţ, Războieni-Neamț, Tazlău-Neamţ, Bistriţa-Neamţ, 
Pătrăuți-Suceava, Zamca-Suceava, Volovăţ-Suceava etc. (ibid., 
p. 52, 68, 74, 93, 311—315). 

6. O sumedenie de sate au fost întemeiate de $. sau de ostașii 
săi pe care i-a răsplătit cu moșii. Date toponimice legate de $. 


395 


se găsesc într-o mulțime de localități: Topile-Iași, Podu Înalt- 
Vaslui, Chiţan-Vaslui, Pungești-Vaslui, Bozieni-Neamț, Țepu- 
Galaţi, Codru Cozminului, Cotnari-lași, Botoșani, Dumbrava 
Roșie-Neamț, Grumăzești-Neamț, Badeuţi-Suceava, Galata- 
Iași, satele Negrilești, Tulnici, Păulești, Spinești, Birseşti, 
Năruja, Nereju și Budești din Vrancea, Voitinel-Suceava, 
Virfu Cîmpului-Botoșani, Hodora-lași, Ungureni-Vaslui, Gră- 
niești-Botoșani, Sîngeri-lași, Braniștea-Galaţi, Oroftiana de 
Sus-Botoșani, Soveja-Vrancea, Şoldănești-Suceava, Huși- Vaslui, 
Tazlău-Neamţ, Mănăstioara-Suceava, Ştefănești-Botoșani, Rî- 
pile-Bacău, Mitocu Dragomirnei-Suceava, Cîrjoaia-lași, Tirgu 
Frumos-lași, Bahnari-Vaslui, Avrămești-Vaslui, Stroiești-Su- 
ceava, Şoimărești-Suceava, Comîndărești-Botoșani, Grumăzoaia- 
Vaslui, Dolhești-Vaslui, Moșna-Vaslui, Deleni-Vaslui, Bibirești- 
Bacău, Crăciunești-Vaslui, Bîrzești-Vaslui, Dărmănești-Bacău, 
Grozăvești-Galaţi, Perchiu-Galaţi, Vultureni-Galaţi, Tăvădărești- 
Galaţi, Cudalbi-Galaţi, Vaslui, Gîrceni-Vaslui, Păiseni-Suceava, 
Corlăteni-Botoșani, Portarii de jos-Vaslui, Mircești-Vaslui, Romă- 
nești-lași, Onești-Bacău, Negrilești-Vaslui, Broșteni-Suceava, 
Tuţcani-Neamţ, Sipeni-Galaţi, Conţăști-Răzăși-Iași, Ciuru-Bo- 
toșani, Deleni-lași, Căpuţeşti-Vaslui, Pîhna Veche-Vaslui, Vi- 
nețești-Vaslui, Pustiana-Bacău, Săcuieni-Bacău, Săcărești-lași, 
Oșești-Vaslui, Valea Satului-Vaslui, Dobrovăţ-Vaslui, Brusturi- 
Suceava, Leţcani-Suceava, Borzești-Bacău, Vericoi-Suceava, 
Cișmeaua-Botoșani, Şipotele-Iași, Dimăcheni-Botoșani, Hodora- 
Iași, Cîrjoaia-lași, Bădiuţi-Botoșani, Bogdana-Bacău, Ardeoani- 
Bacău, Războieni-Neamţ, Adjud-Vrancea, Șuleta-Vaslui, Scheia- 
Vaslui, Golești-Vaslui, Dărmănești-Neamţ (ibid., p. 51—324). 

7. Înainte de a muri, $. și-a împlintat sabia într-un perete 
și a lăsat urmașilor să se supună numai aceluia care va putea 
scoate sabia împlîntată de el „pe patul morţii“. Toţi dușmanii 
care au intrat în țară și-au încercat puterile, dar nici unul n-a 
izbutit. De aceea „n-a fost Moldova în veacuri cotropită“. La 
moartea sa, $. s-a înălțat la cer „cu trup cu tot“. Cînd a murit, 
a ars o lumînare pe mormînt 3 zile și nimeni n-a putut-o 
stinge. „În rai, sufletul lui Ştefan stăpîneșşte toate sufletele 
cîte-s acolo și în iad; și mai are puterea de a descoperi și a 
omori pe hoţii care fac moarte de om“. Sufletul lui coboară 
uneori pe pămînt. În 1877, „duhul lui a cîrmuit și a povățuit 
oștirea noastră“ împotriva turcilor. Calul lui e liber, „paște de 
una prin păduri, dar cine-l poate prinde!“ Se crede că va veni 


396 


iar pe pămînt „calare pe calul lui și cu sabia în mîna dreaptă... 
dar atunci trebuie să fie mare nacaz pe neamul nostru“. El nu 
vrea să fie război, „dar cînd l-a răzbi mila de traiul nostru între 
străini, are să scoată vîrful săbiei de 3 degete afară din mormînt 
și are să se încaiere la război toți împărații de pe fața pămîn- 
tului, că atunci are să fie războiul cel mare. Locul războiului 
are să fie pe valea cea mare de pe apa Moldovei la Șese băi 
și atîta vărsare de sînge ce-ar să fie acolo, încît caii are să înoate 
pînă-n coame în sînge omenesc“ (ibid., p.202, 16—19). 


aii 


Teoria agnostică a fost elaborată de J. Bédier în studiul mo- 
nografic Les fabliaux (1893). Respingînd aserțiunile nefondate 
ale teoriilor anterioare (mitologică, indianistă, antropologică), 
Bédier îşi deduce teoria nu atît din examenul materialului, cît 
din felul-metodologic de a-l analiza. El porneşte de la ceea ce 
el numește „forma ireductibilă“ a unei narațiuni, care corespunde 
în bună măsură noțiunii de tip folcloric. Această formă ireduc- 
tibilă e partea permanentă a narațiunii, căreia nu i se mai pot 
adăuga decît elemente secundare, accidentale. „Într-un cuvînt, 
se poate reduce anumită versiune a unei poveşti la o formă 
ireductibilă; acest substrat ultim va trebui să treacă în chip 
necesar în toate versiunile existente, sau chiar imaginabile, ale 
narațiunii; e în afară de puterea spiritului omenesc de a-i su- 
prima o iotă. S-ar repovesti narațiunea vreme de o mie de ani 
și această formă esenţială s-ar menține imuabilă“ (XIV, p. 187). 
El adaugă că o poveste nu s-a putut transmite sub această 
formă abstractă, schematică, notată de el prin œ, ci prin adăugarea 
unor elemente de circumstanţă care să-i dea înfățișarea concretă 
într-o comunitate dată, adică varianta vie are forma w + a,b,c,d 
etc., acestea din urmă alcătuind partea schimbătoare și trecă- 
toare. Necesitatea ierarhizării elementelor componente fusese 
subliniată și de profesorul său, G. Paris: „E neapărată nevoie 
să se facă distincție într-o poveste între elementele care o al- 
cătuiesc în chip real, și detaliile care nu sînt decît accesorii, 
recente și fortuite“ (ibid., p. 200). Dar Bédier deduce această 
„formă ireductibilă“ dintr-o singură variantă, prin generalizare 
extremă (actanţii denumiți prin specia sau categoria largă căreia 
îi aparțin, situaţiile indicate de asemenea prin categoriile res- 
pective). Transpunînd metoda filologică de cercetare a filiației 
manuscriselor asupra variantelor folclorice, el afirmă că „este 
imposibil ca doi povestitori independenţi să plăsmuiască ace- 
lași: detaliu accesoriu în același loc, fantezia creatoare fiind 
un act spiritual tot atît de individual ca și eroarea“, pentru 


398 


ca în notă să-și atenueze aserțiunea, admițînd că „un același 
element accesoriu, în anumite cazuri poate fi închipuit de doi 
povestitori independenți“ (ibid., p. 188). În practică, el va admite 
în analiza variantelor că prezența unui element secundar comun 
indică neapărat o filiație. Dar, întrucît examenul variantelor 
e de prisos, deoarece „forma ireductibilă“ poate fi dedusă dintr-o 
variantă, iar în continuare, numai această „parte constitutivă, 
organică“ poate revela „secretul originii sale“ (ibid., p.255), 
rezultă că problema originii devine insolubilă, fiindcă tocmai 
„formula ireductibilă“ oglindește idei generale, întilnite pre- 
tutindeni și în toate timpurile. Silogismul e simplu: „Ceea ce 
trăiește sau apare ca viabil pretutindeni și în toate timpurile, 
poate fi creat într-un loc oarecare și vehiculat indiferent unde. 
Or aceste povești trăiesc sau apar ca viabile pretutindeni și 
în toate timpurile. Deci, ele au putut fi create într-un loc oa- 
recare și să fie transpuse oriunde“ (ibid., p. 257). Deci, „pro- 
blema originii și propagării poveştilor este insolubilă și za- 
darnică“. Nu se poate ști nici locul, nici timpul cînd au fost 
create poveștile, mai mult, „este indiferent de a ști sau a nu 
ști, întrucît ele nu sînt caracteristice nici unei epoci speciale“ 
(ibid., p.254, 274). El admite că metoda comparativă ar fi 
eficace numai pentru studiul legendelor istorice și pentru ceea 
ce s-ar putea denumi „povești etnice“. Atitudinea agnostică a 
lui Bedier a avut urmări negative în cercetarea poveștilor popu- 
lare, îndeosebi în Franța și la noi. S-a văzut că ea provenea 
dintr-o cunoaștere unilaterală a folclorului, întrucît Bedier 
cercetase numai snoavele versificate din manuscrisele medievale, 
fără iluminările care puteau veni din familiarizarea cu reper- 
toriul folcloric viu și cu legile lui specifice. Modul de a deduce 
„forma ireductibilă“ dintr-o variantă este defectuos, fiindcă 
tipul folcloric nu poate fi decît suma folclorică a variantelor, 
adică nucleul elementelor comune considerate în forma lor 
generică. Variabilitatea este o lege esențială a creației folclo- 
rice şi diversitatea care rezultă trebuie să se oglindească și 
în schema abstrasă. Există și variante care nu aduc nimic nou 
în conturarea tipului, dar cercetătorul nu poate ști niciodată 
înainte care ar fi acestea, de-abia conspectarea sumară din per- 
spectiva totalității lor îi arată indicele valoric. A presupune 
că există o „formă ireductibilă“ este o generalizare valabilă 
doar la unele narațiuni simple și scurte care au avut o circulație 
mai restrînsă. Naraţiunile lungi se înfățișează adesea cu atîtea 


399 


oscilații în tipul abstras, încît cercetătorul trebuie să le defal- 
cheze în subtipuri, „forma ireductibilă“ fiind o himeră după 
care aleargă zadarnic folcloristul. Chiar la producţiile de factură 
mai simplă materialele arată o oscilație a variantelor în di- 
ferite stadii intermediare care pe nesimţite fac trecerea la alt 
tip. Procedeul lui Bedier de a omite elementele particulare, 
accidentale, în elucidarea genezei este de asemenea greșit, întîi 
din considerentul logic că „forma ireductibilă“ e o abstracțiune 
existentă numai în mapele folcloristului, plăsmuitorul inițial 
i-a dat o formă anumită, cu detalii luate din contemporaneitate. 
S-a dovedit că uneori acestea se păstrează în chip anacronic 
și sînt un indiciu prețios în descifrarea originii. Cercetările 
monografice au arătat apoi cum din examinarea atentă a mo- 
dului cum se îmbină aceste elemente accidentale în raport cu 
aria lor de circulație, modificările pe care le suferă atît partea 
„ireductibilă“, cît și configurația lor în feluritele îmbinări 
oferă o cheie spre detectarea originii și căilor de răspîndire 
(XIV, XXXIII, I, p.22—24). 

Teoria antropologică a fost elaborată la sfîrșitul secolului tre- 
cut de către etnologii și folcloriștii englezi. La baza ei stau două 
constatări fundamentale: în basme se întîlnesc elemente și 
aspecte primitive, preistorice, iar unele narațiuni se întîlnesc 
în toate continentele, ceea ce nu se poate explica prin îm- 
prumut. Aspectele au fost semnalate cu multă vreme înainte. În 
lucrarea De l'origine des fables (1758), Fontenelle susținea că 
poveștile „absurde“ din mitologia greacă provin dintr-o epocă 
anterioară, de la sălbatici, păstrate de greci prin puterea tradi- 
tiei. Naraţiuni etiologice de tip primitiv se întîlnesc în folclor 
datorită aceleiași stări de spirit care a generat explicări similare 
„la tropice sau în ghețurile veșnice“. In acest scop, el compară 
miturile peruvienilor cu cele ale grecilor și constată o simi- 
litudine evidentă (XIV, p. 617—621). Fraţii Grimm, surprinși 
de asemănările unor detalii narative la popoarele îndepărtate de 
familia indoeuropeană, au explicat aceasta prin poligeneză. 
„Există situaţii care sînt atît de simple și de naturale, încît 
ele revin pretutindeni, după cum există idei, care sînt generate 
ca de la sine. În consecință, e posibil ca în diferite ţări să fie 
create aceleași povești, sau foarte asemănătoare, în chip inde- 
pendent unele de altele“ (XIX, V, p. 239). Aceste indicații au 
rămas fără urmări pînă ce etnologul E. B. Tylor, examinînd 
materialele etnografice adunate între timp, a conturat legile 


400 


gîndirii primitive, introducînd și în acest domeniu conceptul evo- 
luției organice din biologie. A. Lang a aplicat doctrina la studiul 
miturilor și basmelor. Semnalind existența a o seamă de „aspecte 
barbare, cum ar fi canibalismul, magia, animale care vorbesc“ 
și că poveştile variază ca nivel cultural după gradul de civili=— 
zație al popoarelor care le dețin, el conchide că întîmplările din 
miturile eline, similare cu cele din poveștile frecvente în Finlanda, 
Samoa, Zululand, sînt de obîrșie populară străveche și au fost 
prelucrate literar în Odiseea etc. Lang situează geneza acestor 
elemente narative în perioada preistorică, mai exact în cea nu- 
mită de el „sălbăticie“, caracterizată prin: nomadism, unelte de 
lemn și de piatră, concepție animistă, cultul strămoșilor și a spi- 
ritelor pădurilor și fîntînilor, totemism (XLIII a, p. 31—32). În 
folclor, atari supraviețuiri s-au păstrat datorită puterii de per- 
sistență și atitudinii conservatoare a straturilor populare. Asemă- 
nările pe arii atît de întinse, la popoare care n-au venit niciodată 
în contact, se datoresc identității stadiului cultural. Lang subli- 
niază că „fiind dată o stare similară de gust și fantezie, pot 
lua naștere credințe similare, detalii similare, poveste simi- 
lară în chip independent în regiuni îndepărtate unele de 
altele. Ştim că modele similare, artă similară (compară olăria 
astecă și miceniană în British Museum), au putut fi elaborate 
deci independent, în același chip au putut lua naștere mituri 
cosmice similare, povești similare, ghicitori similare, proverbe 
similare, obiceiuri și instituții similare“ (LXXXVI, p. 381—382). 
Aserţiunile adepților teoriei antropologice cu privire la geneza 
independentă în diferite locuri a detaliilor, a motivelor și a 
narațiunilor scurte s-au dovedit plauzibile și au fructificat cu 
succes cercetările ulterioare. Poligeneza nu mai poate fi însă 
admisă la naraţiunile lungi și complicate, cum sînt basmele 
propriu-zise. Însuși A. Lang distinge situația lor aparte: „Dar 
această asemănare care există între spiritele sălbaticilor din 
toate țările și de la toate rasele nu poate deloc explica răspîndirea 
universală a intrigilor lungi și complicate și a seriilor de situații 
încurcate cu dibăcie. În fața acestor legende lungi, găsite pe la 
popoare atît de îndepărtate între ele, presupunerilerămîn neputin- 
cioase, cel puţin pînă în prezent“ (XLIII a, p. 39). În genere, adep- 
ţii acestei teorii (J. A. MacCuloch, E. S. Hartland, J. G. Frazer) au 
dat puţină atenție răspîndirii prin circulație a unor narațiuni mai 
complicate, unde poligeneza nu mai putea fi total plauzibilă. Cer- 
cetătorii de mai tîrziu au acceptat părerea că basmele propriu- 


401 


zise au fost răspîndite din anumite centre, dar nu poate fi surprins 
mecanismul acestei circulații. E nevoie de captarea înțelesului, 
semnificației fiecărei narațiuni în contextul în care trăiește, 
precum și de sondarea mai adîncă a legilor de creație, pentru a 
delimita ceea ce vine din apercepție de ceea ce aduce simpla 
asociație. Teoria antropologică înfățișează realitatea etno- 
logică prea schematizat. Cultura unui popor este rezultatul 
unei dezvoltări istorice, în urma unor influențe felurite, încît 
paralelismul dintre două popoare îndepărtate este eficient 
numai în ceea ce priveşte ideile generale. Teoria antropologică 
mai subestimează rolul circulației bunurilor culturale care a 
avut loc și în faza tribală și a dat puțină atenție așa-nu- 
mitelor „arii culturale“ în cadrul cărora s-au dezvoltat mai 
multe popoare în urma unor condiții economico-istorice similare. 
Dar ea a pus în lumină atîtea aspecte din evoluția miturilor. și 
basmelor populare, ferind cercetările de vederile unilaterale ale 
școlilor mitologice și indianiste. Sondările mai amănunțite la 
unele triburi rămase în faza sălbăticiei, îndeosebi cele ale lui 
Franz Boas (1940), au confirmat multe aserțiuni: înclinarea de 
a închega noi narațiuni din elemente vechi; ceea ce circulă și 
este împrumutat, este elementul, motivul simplu. La popoarele 
primitive, aceste elemente sînt îmbinate cu multă libertate, ele 
nu dau naștere decît uneori la narațiuni care să circule închegate. 
Şablonul, tiparul de modelare oarecum constantă apare numai 
în basmul de tip european, deci pe o treaptă culturală destul de 
evoluată. S-a alunecat și la arhaizări exagerate, atribuindu-se 
o vechime prea mare unor basme. Vechimea elementului com- 
ponent nu coincide decît uneori cu vechimea tipului, basmul 
putînd fi mult mai nou decît unele credinţe și practici preluate 
de creatorul lui din tradiție (LXXXVI, p. 380—390, XXXIII, 
v. I, p. 79—80; XLIII a, p.27—44; XLI, p. 1—41). 


Teoria indianistă se deosebește mai întîi de cea mitologică 
și naturistă prin faptul că socotește basmul popular ca un îm- 
prumut livresc din epopeile indiene. În locul transmiterii prin 
moștenire, preconizată de cele două teorii, ea introduce în știința 
basmului transmiterea prin circulație pe arii întinse. Originea 
orientală a narațiunilor fantastice a fost susținută de mai multă 
vreme, dar fără cortegiul argumentelor care să o impună cu evi- 
dența necesară. Încă în 1670, episcopul Daniel Huet credea că 
literatura fabuloasă este creația popoarelor orientale (India, 


402 


Persia, Siria, Arabia și Egiptul). Traducerea colecției O mie și 
una de nopți a răspîndit în sec. al XVIII-lea părerea că arabii 
ar fi creatorii narațiunilor fictive. În 1816, Silvestre de Sacy 
publică lucrarea Calila et Dimma ou les fables de Bidpai en arabe 
în care strecoară afirmația că aceste apologuri sînt create în 
India. Elevul său Loiseleur-Deslongchamps scrie un studiu 
despre această problemă, Essai sur les fables indiennes et sur 
leur introduction en Europe (1848). Cel care o pune în circulație, 
dîndu-i strălucirea cuvenită, este orientalistul Theodor Benfey 
în studiul introductiv de la traducerea germană a Pantchatan- 
trei (1859). El nu a plecat de la anumite idei generale, ci de 
la notele în care semnala variante paralele printre basmele 
europene. Ele au sugerat două constatări importante. Cea dintîi 
îi arăta că fabula animală a fost creată în Grecia antică, puține 
tipuri fiind izvodite în Īndia. Aceasta se vede în conținutul lor: 
pe cînd în fabulele lui Esop animalele acționează în concordanță 
cu caracteristicile lor, fabulele indiene tratează animalele în 
chip abstract, ca niște oameni mascaţi în animale. De asemenea, 
în cele indiene intenția didactică domină cu exclusivitate și 
au la bază credința indiană în migraţia sufletelor. A doua 
mare constatare se referă la basmele propriu-zise care ar fi în 
majoritate de origine indiană. Argumentele sînt deduse din 
conţinutul lor și din examenul literaturii antice. Absența unor 
atari narațiuni în literatura greco-latină ar dovedi inexistența 
lor la popoarele antice din Europa. Strînsa legătură dintre om și 
animale — adesea pînă la intimitate familială — poate izvori 
numai din doctrina budistă. Îndeosebi recunoştinţa animalelor, 
în opoziție cu omul nerecunoscător și cu necredința femeii, 
poartă pecetea vizibilă a budismului. Descoperirea în același 
an de către Laboulaye a originii budiste a legendei creștine 
despre Iosaphat (Varlaam și Ioasaf) a sprijinit cu noi 
argumente teoria indianistă. După Benfey, circulația basmelor 
spre Europa s-a făcut în epoca istorică, după secolul al X-lea 
și pe cale literară, prin traducerile succesive ale epopeilor 
indiene. Foarte puține basme au venit înainte de această vreme 
pe cale orală, prin negustori și călători. Cele mai multe au venit 
pe două căi: prin sud (Persia-Arabia-Balcani-lItalia și Spania) 
și prin nord (Tibet și China, de aici la mongoli care le-au adus 
în Europa). Cea dintii s-ar datora islamismului în efervescenţă 
care a căutat să cucerească India, de unde a preluat tezaurul 
de narațiuni prin traducere în persană, arabă, apoi în ebraică, 


403 


greacă și latină, Imperiul bizantin, Italia și Spania fiind zonele 
de contact cu Europa. În Tibet și China au ajuns odată cu 
răspîndirea budismului, de unde le-au preluat apoi mongolii 
care stăpîneau pînă în Europa răsăriteană. În peregrinarea lor, 
poveștile au suferit ușoare adaptări la specificul național, 
dar fondul s-a păstrat cu tenacitate. Investigaţiile monografice 
trebuie să confirme originea indiană a prototipului variantelor 
europene. Cei mai de seamă adepţi ai lui Th. Benfey, Reinhold 
Köhler în Germania și Emmanuel Cosquin în Franța, au semnalat 
un număr impresionant de variante europene care ar proveni 
din India. Cosquin a atenuat aserțiunile lui Benfey în două 
aspecte: mongolii ar fi avut un rol mult mai redus în propa- 
garea poveștilor, iar basmele egiptene, recent descoperite, arată 
că India nu e patria exclusivă a tuturor basmelor. La noi, 
adepții de seamă ai teoriei indianiste au fost Moses Gaster și 
Nicolae Iorga. Cel dintii, corectîndu-l pe Benfey, crede că bas- 
mele ar fi produse moderne, multe dezvoltate din nuvele și 
povestiri „pe cari poporul cu încetul le-a schimbat în basme, 
înzestrînd pe eroii acelor povestiri, cu trăsături fantastice și 
cu facultăți supranaturale luate, sau din credințele vechi, sau 
din cercurile literaturei apocrife și romantice“ (XXXI, p. 545). 
Această origine nuvelistică ar explica nu numai vîrsta lor destul 
de recentă, ci și marea asemănare a variantelor de la diferitele 
popoare. Iorga socotea India drept „patria miraculosului“, 
drumul de împrumut fiind prin „Orientul asiatic“ care „a trans- 
mis Europei prin Bizanţ... și asemenea povestiri“. „Confundarea 
fabulei animale cu viața omenească, extragerea formulelor 
înțelepciunii din pățaniile prostiei sau din înfrîngerile nebunilor 
ne-ar trimite mai mult în India, ca și tot ce se ţine de îm- 
părăția nesfîrșită a miraculelor“. Dar trăsătura eroică ar fi de 
origine persană: „Tot ce e dovadă de vitejie și de suferință, 
de statornicie în neînfrînta urmărire a ţelului pare să indice 
către Persia regilor veșnic luptători și a mîndrilor, nobililor 
cavaleri păstrători de cuvînt din jurul lor“ (Istoria literaturii 
românești, I, p.67—68). Teoria indianistă a cîștigat numeroși 
aderenți, o seamă de monografii ale unor tipuri semnalînd 
variante în literatura indiană, dar ea a trezit rezerve care treptat 
i-au infirmat generalizările excesive. Ea pornea de la început 
cu o eroare de metodă: confunda datarea variantei livrești 
cu vechimea tipului ca atare. Cercetători ai literaturii scrise, 
ei au trecut cu vederea că variantele folclorice au fost consem- 


404 


nate tirziu, şi mai cu seamă incidental, pînă în secolul al XIX-lea, 
dar ele au circulat încă din vechime, multe din epoca preistorică. 
Au existat împrumuturi reciproce între folclor și creația cultă, 
nu numai într-un singur sens, de la modelul cult la varianta 
populară, cum susțineau promotorii acestei teorii (R. Köhler 
a ajuns la faimoasa formulare, total unilaterală: „poporul nu 
produce, el numai reproduce“ ). Cercetările au arătat apoi că 
Panciatantra e o creație mai tîrzie și mai cu seamă un tratat 
de politică, pe cînd budiştii propovăduiau tocmai dezinteresul 
pentru aceasta. Creatorul ei s-a inspirat din repertoriul folcloric, 
preluînd basmele despre animale pentru a le preface în fabule. 
Dar argumentul decisiv l-au adus basmele descoperite în Egiptul 
antic și în Babilonia, cu mult mai vechi decît cele atestate în 
literatura indiană, datînd dintr-o epocă în care nu se întrevede 
nici o legătură între India și Egipt. S-a văzut apoi că asemănările 
semnalate erau de multe ori fortuite, diferențele covirșind, 
existînd prea puţine basme comune Îndiei și Europei. Ultima 
ediție a catalogului internațional de poveşti conține o seamă de 
basme indiene care n-au corespondent în Europa, unele pre- 
zentînd doar o asemănare tematică, vagă. În India, basmul este 
înfloritor și iubit ca în nici o altă țară, unele tipuri își au obiîrșia 
aici, dar ea nu poate fi patria tuturor — sau a majorității — 
basmelor. În multe cazuri, asemănările stau în cumpănă cu deo- 
sebirile, de aceea opiniile cercetătorilor oscilează, unii înclinînd 
spre obirşia indiană: K. Krohn, în opoziție cu autorii unor mo- 
nografii, consideră India a fi patria tipurilor cercetate (XLIII). 
Cercetările au arătat că India a transmis europenilor o seamă 
de narațiuni, dar altele provin din celelalte părți ale Europei 
(XIV, p.67—125; XIX, V, p. 249—253; LXXXVI, p. 376—379). 


Teoria mitologică a fost elaborată de frații Grimm pentru a 
explica originea basmelor. Ea are la bază cele două constatări 
fundamentale deduse din conținutul și din aria de răspîndire 
a basmelor. Ele au un substrat mitic, adică resturi din credin- 
tele străvechi exprimate în imagini poetice. Acest substrat 
mitic „se aseamănă unei părticele de piatră prețioasă sfărî- 
mată, care zace împrăștiată pe pămîntul năpădit de iarbă și 
flori și pe care o poate descoperi numai o privire ascuțită. Sem- 
nificația i s-a pierdut de mult, dar ea este încă simțită și dă bas- 
mului conținutul său, în timp ce satisface totodată plăcerea 
naturală pentru miraculos, căci ea nu este niciodată un simplu 


405 


joc de culori a unei fantezii fără conţinut“ (XIX, V, p. 244). 
Elementul mitic se întinde cu atît mai mult, cu cît mergem îna- 
poi, fiind singurul conținut al poeziei străvechi. Examinînd 
basmele potrivit gradului lor de asemănare, W. Grimm observă 
că granița basmelor e cea a trunchiului indo-german, iar înru- 
direa lor se conturează „în cercuri din ce în ce mai restrînse 
în jurul teritoriului germanilor, întrucîtva în același raport, în 
care descoperim în limbile popoarelor acestora partea comună 
și partea specifică“ (ibid.). Prezența basmelor similare la unele 
popoare neindo-germanice se explică prin împrumuturi: varian- 
tele arabe provin din surse indiene. Asemănările se eșalonează 
întrucîtva proporțional cu distanțele de la aria indo-europeană: 
foarte mari asemănări se observă între basmele germane și cele 
slave, evidente și la basmele indiene și persane, întrucîtva per- 
ceptibile în basmele tibetane și finlandeze, apoi în cele ale be- 
ciuanilor din sudul Africii. Corespondenţele dintre vechile mi- 
turi indo-europene și basmele popoarelor respective nu au putut 
fi stabilite, întrucît nu se cunoaște mitologia străvechilor 
indo-europeni și această lipsă a fost fatală teoriei mitologice. 
Nu poate fi plauzibilă deducerea unui repertoriu atît de întins 
și variat dintr-o mare necunoscută. Netemeinicia s-a văzut de 
îndată ce unii adepți de mai tîrziu au încercat stabilirea unor 
filiații dintre personajele din basme și zeitățile întrucîtva simi- 
lare din mitologia scandinavică sau greco-romană. Acestea au 
compromis și partea validă a teoriei, cum se poate vedea la 
noi în încercările lui Atanasie Marienescu (v. Cercetarea). Îm- 
bogățirea cunoștințelor cu privire la credințele populare de pe 
tot globul și familiarizarea cu basmele altor popoare au permis 
reevaluarea teoriei mitologice în aspectele ei pozitive. Cel mai 
de seamă adept contemporan, folcloristul suedez C. W. von 
Sydow, a preluat-o, aducîndu-i cîteva corectări substanţiale. 
Basmul nu mai poate fi explicat ca un mit destrămat care, 
pierzîndu-și conținutul, a devenit narațiune cu caracter distrac- 
tiv. Von Sydow consideră însă că basmul fantastic — chime- 
ratul în terminologie proprie — este o moștenire indo-europeană. 
Punctul de sprijin îl caută în gradul mare de asemănare dintre 
variantele celtice și slavice, germane și slavice etc. „A fost o 
vreme cînd toți indo-europenii vorbeau rudimentar aceeași 
limbă și de asemenea aveau comune alte tradiții care mai tirziu 
s-au dezvoltat în oicotipuri separate“ (LXXXI, p. 56). Exa- 
minînd unele basme, el distinge un grup de ovicotipuri asiatice 


406 


și altul de oicotipuri europene, un oicotip slav și unul indoira- 
nian, sau un oicotip slav alături de unul teutonic și altul, 
mult îndepărtat, indian. El conchide că s-ar putea distinge 
oicotipuri satem și oicotipuri kentum, potrivit celor două 
grupe mari lingvistice. În formarea acestor oicotipuri, von 
Sydow întrevede chiar un strat mai vechi, al băștinașilor 
preindo-europeni: particularitățile repertoriului irlandez s-ar 
explica prin persistența tradiției preceltice (LXXXI, p. 237), 
iar diferenţele dintre repertoriul mediteranean și cel din nordul 
Alpilor s-ar datora stocului de basme deținut de populaţiile 
preindo-europene din zona mediteraneană (ibid., p. 191). Von 
Sydow exagerează în două direcțiuni. El susține în chip cate- 
goric că „basmele nu emigrează“ (LXXXI, p. 58), afirmaţie 
contrazisă de el însuși pe alocuri, susținînd de exemplu că 
ungurii au luat basmele de la slavi și români, finlandezii de la 
suedezi și ruși etc., precum și atunci cînd critică exagerările 
teoriei indianiste, susținînd că „narațiuni complet indepen- 
dente pot fi compuse în țări diferite“ (ibid., p. 197). El 
exagerează apoi în chip evident cînd micşorează prea mult 
repertoriul de basme fantastice al unor popoare, cum ar fi 
arabii, deținători prin excelență ai narațiunilor de tip realist 
(novelate în terminologia autorului). Basme fantastice au și 
alte popoare din Africa și Asia a căror existență nu se poate 
explica prin împrumuturi de la indo-europeni. Ele se diferen- 
țiază de cele europene într-atit, încît unii au susținut că indienii, 
africanii n-ar avea basme în sensul european al termenului, 
demonstrînd că basmul a putut fi creat în mai multe părți ale 
lumii pe o anumită treaptă de dezvoltare și această geneză 
independentă explică deosebirile de conţinut și mai cu seamă 
de stil. În vremea din urmă, teoria mitologică în forma ei corec- 
tată este acceptată de cercetători ca ipoteză de lucru. Chiar 
un sceptic — care crede că basmele europene descind din varian- 
tele livrești prin traduceri și adaptări — Albert Wesselski, ad- 
mite temeinicia ei: „Nu mai credem că toate basmele ar fi 
supraviețuiri ale unei credințe comune din timpurile îndepărtate, 
dar sîntem convinși că mitologiile au exercitat o mare influență 
asupra basmului“ (XCII, p. 66). Basmul nu a luat deci 
naștere prin transformarea mitului decadent, ci prin crearea 
unor narațiuni în care noțiunea de miraculos și de putere 
supranaturală era desfăcută de zeități și percepută de fiecare 
ca o relatare independentă de vechile mituri. Pe acest făgaș 


407 


se îndreaptă ultimele cercetări, în strînsă corelație cu da- 
tele etnologice, îndeosebi cu cele furnizate de istoria religiilor. 


Teoria naturistă, de natură filologică, derivă din teoria mito- 
logică. Pe urmele indicaţiilor fraților Grimm, ei scrutează 
vechea literatură indiană pentru a găsi acolo izvorul basmelor 
populare. Prin cercetări de filologie comparată, ei caută să 
descopere filiațiile dintre vechile zeități indiene și personajele 
mitologice ulterioare. Explicaţia lor este ingenioasă, dar s-a 
dovedit total absurdă. Max Miller, adînc cunoscător al poemelor 
vedice, pleacă de la premisa că în vremea cînd indo-europenii 
nu se despărțiseră, în epoca „mitopeică“, foloseau un limbaj 
neobișnuit de colorat, metaforic și denumeau mai multe feno- 
mene sau obiecte prin aceleași imagini poetice. Cînd, mai tîrziu, 
aceste denumiri au fost restrînse la un singur obiect sau feno- 
men, ele au atras asupra acestora și caracteristicile celorlalte 
fenomene cuprinse în aceeași omonimie. Această „boală a 
limbajului“ a dat naștere la mitologie: simplele denumiri ale 
fenomenelor naturale s-au transformat în relatări despre perso- 
naje mitice, nomina devenind numina, întrucît vechile semni- 
ficații se pierduseră. Prin despărțirea din trunchiul comun, 
ramurile indo-europene au dus cu ele aceste mlădițe mitologice, 
dezvoltîndu-le în continuare. Menirea folcloristului filolog e de 
a urma drumul parcurs de evoluția semantică spre origine pentru 
a găsi semnificația primară, singura adevărată, care se ascunde 
sub numele personajelor din mitologii și basme. M. Miller 
considera miturile străvechi ca denumiri voalate ale corpurilor 
cerești cu ipostazele lor — soarele, aurora, crepusculul — în 
vreme ce A. Kuhn și W. Schwartz vedeau în ele fenomenele 
meteorologice: furtuna, norii, fulgerul, focul etc. În acțiunile 
personajelor din basmele populare ei pretindeau că se pot între- 
vedea urmele acestor fenomene astrale sau meteorologice. Cîteva 
exemple relevă cît de fanteziste erau explicaţiile lor: lupul din 
Scufița roşie este soarele care urmăreşte prea frumoasa auroră 
(după altă interpretare, lupul ar fi personificarea nopții, Scufița 
roșie, lumina solară, iar vînătorul, un zeu solar); Psyche din 
Amor şi Psyche este aurora care se ascunde la apariția soarelui 
etc. M. Müller, A. Kuhn și W. Schwartz au avut o seamă de 
adepți, mai proeminenţi fiind C. W. Cox și Angelo de Guber- 
natis. Aserţiunile celui din urmă au făcut epocă la vremea lor, 
contribuind la discreditarea totală a acestui sistem, cu toate că 


408 


au fost citați ca precursori însuși Socrate și Euripide, care ex- 
plicau miturile cu elemente grosolane prin pierderea sensului de 
odinioară al cuvintelor. Deficiența teoriei rezidă mai întîi în 
însăși baza de pornire care s-a dovedit greșită: Rigveda nu e o 
creaţie străveche indiană, cum presupuneau M. Miller și adepții 
săi, ci o operă mult mai tîrzie, elaborată de teologi cu scopuri 
didactice evidente. Îngustimea ei se vede și din aserțiunea 
categorică a lui M. Miller că basmele nu circulă, numai se moş- 
tenesc. Din toate strădaniile școlii naturiste au rămas valabile 
cîteva filiații etimologice ca Dyaus-Zeus-Tius; Parianya-Perkunas; 
Blaga-Bog; Varuna-Uranus etc. și observația lui W. Schwartz 
că figurile mitologice din repertoriul folcloric au o vechime 
mai mare decît zeitățile din mitologiile epocii istorice (XIX, 
v. V, p. 252—256, XLIII a, p. 22—26, LXXXVI, p. 371—375). 


Teoria onirică s-a conturat în mai multe variante, unii cercetă- 
tori necunoscînd partea elaborată de ceilalți. Ea a fost sugerată 
de greutatea de a explica geneza unor motive de basm din re- 
prezentările primitivilor. Cel dintii care a dedus basmul din 
visuri a fost E. Clodd în lucrarea, rămasă necunoscută, Myths 
and. Dreams (1885). La scurtă vreme, L. Laistner încearcă să 
explice geneza basmului din vis (Das Răthsel der Sphinx, 1889). 
El credea că visurile și interpretările lor ar oferi cheia pentru 
explicarea tuturor basmelor și legendelor. Premisa era total 
greșită, întrucît Laistner considera povestirea visului drept cea 
dintii şi deci cea mai veche narațiune. El avea în vedere numai 
visul de groază, coșmarul. Tot atît de unilateral explica basmul 
şi școala psihanalitică: Freud credea că basmul e produs al 
dorințelor din vis, iar adepții săi i-au redus sfera la visurile 
erotice cu dorințele refulate (XLIV, p. 35—36). B. P. Hasdeu 
întrevedea filiația vis-basm în paralelismul caracteristicilor lor. 
În studiul său, Basm (1893), el pleacă de la constatarea lui 
Schopenhauer că omul ar poseda „pentru vis un deosebit organ“ 
(„Traumorgan“). Viața omului pendulează între „realitatea ve- 
ghierii și realitatea somnului“. În consecință, „resfrîngerea som- 
nului în veghiere, este basmul, care constituie pentru om lite- 
ratura visului“. Hasdeu nu citează nici pe Clodd, nici pe Laist- 
ner, pe care nu-i cunoaștea, ci tocmai pe Hypatia din școala 
neoplatonică din Alexandria, „ultima rază a filozofiei antice“. 
Ea susținea „că originea miturilor este în vise“. Dar argumen- 
tarea lui pornește de la caracteristicile similare ale visului și 


409 


basmului care ar fi: 1) formele hiperbolice în vis și basm; 
2) visul și basmul sînt crezute ca adevărate; 3) spațiul se 
şterge; 4) de asemenea timpul; 5) zborul e un mijloc frecvent 
de locomoție; 6) omul stă alături de zîne și sfinți; 7) omul se 
luptă cu monștri; 8) nu există deosebiri de limbă ; 9) metamor- 
fozele cele mai „extravagante“ sînt un fenomen firesc ; 10) sufe- 
rințele și nenorocirile se încheie printr-un deznodămînt plăcut, 
banchet sau nuntă. Hasdeu conchide: „Nu se poate găsi un 
singur element al basmului, care să nu-și aibă obirșia în vis“ 
(XXXV, p. 2605—2613). Aserțiunea se vădește cu totul exa- 
gerată, iar demonstraţia rămîne neconvingătoare, asemănările 
dintre vis și basm fiind doar întîmplătoare. Pare totuși plauzibil 
ca unele elemente ale basmului să fi fost făurite sub influența 
reprezentărilor din visuri. În acest sens e orientată și demon- 
strația de mai tîrziu a lui Fr. von der Leyen. Credința în 
veracitatea visului, importanța lui pentru omul primitiv arată 
că reprezentările onirice nu au putut rămîne fără urmări în 
creațiile poetice arhaice. Ca atare, unele motive din basm par 
a deriva din visurile mai dramatice. Între acestea ar fi: pata 
de sînge care nu se mai spală de pe cheie (Barbă albastră), sarci- 
nile imposibile date peţitorilor (să închidă ușa care se deschide 
mereu, să stingă lumînarea care iar se aprinde, alegerea semin- 
telor amestecate într-o movilă mare într-un scurt timp etc.), 
ființele și obiectele care se feresc de trecător (pomul ce-și ridică . 
ramurile cu fructe, pasărea moartă care învie și zboară cînd e 
atinsă de om etc.), călătoriile pe tărîmul celălalt, revenirile mor- 
ților printre vii (Lenore), muncile lui Sisif, întrebările de nedez- 
legat care aduc moartea celui întrebat, iubitul prezent noaptea 
și dispărut la ziuă (Psyche și Cupido) (XLIV, p. 35—41). 
Apropierile sînt discutabile, dovadă și faptul că von der Leyen 
și-a retractat cîteva dintre ele în ediția a III-a (schimbarea 
copiilor de către zîne sau pitici care lasă în locul celor sănă- 
toși niște monștri incurabili). Se pierde din vedere că atari 
motive au putut fi create de fantezia omului pentru a mări 
contrastul, o modalitate estetică atît de caracteristică basmu- 
lui. În genere, cercetătorii s-au arătat rezervaţi față de filiațiile 
din vis ale unor motive de basm (XXXV, III, p. 2605 — 2613; 
XLIV; p. 33 și urm.; XCII; p. 35—37; XIX, v.V, p. 259; 
LXXXVI, p. 385—386). 


410 


Teoria ritualistă s-a dezvoltat din cea antropologică, în strînsă 
dependenţă cu îmbogățirea cunoştinţelor despre religiile primi- 
tive şi populare. Legătura dintre unele specii narative și prac- 
ticile cultice a fost semnalată de A. van Gennep. Legenda 
religioasă făcea parte integrantă din cult, iar recitarea miturilor 
şi legendelor „era ea însăși un rit esenţial al diferitelor ceremonii“ 
(LXXXVIII, p. 15), căci numai ea îi conferea eficacitatea 
dorită. Funcţia povestitului îmbrăca roluri multiple. Alături 
de recitarea cultică, se practica povestirea pentru a învinge 
oboseala, pentru a avea succes la vînat sau în expedițiile răz- 
boinice. După A. van Gehnep, povestitul a avut un caracter 
utilitarist, mai pronunţat la începuturile omenirii și mai estom- 
pat la societățile evoluate. Acest aspect permite o cronologi- 
zare a speciilor în ordinea apariției lor. Cele mai vechi ar îi 
miturile și legendele, stadiul intermediar ar fi reprezentat prin 
basmul despre animale, iar ca apariție ultimă basmul propriu-zis 
care ar avea numai funcție estetică. Observînd societatea austra- 
liană, el relevă rolul dominant al cultului totemic, de aici nume- 
roasele narațiuni despre animalul totemic. Scara stabilită de 
A. van Gennep e prea rectilinie, fiindcă cercetările au arătat 
că și povestirea basmului propriu-zis poate îndeplini în unele 
comunități anumite funcții cu caracter ritual (alungarea duhu- 
rilor rele, obținerea unor rezultate bune la vînat etc.). Dar se 
vădeşte plauzibilă schema evolutivă de la mit la basm prin 
pierderea treptată a funcției cultice a unor narațiuni care au 
fost inițial mituri și legende totemice. Plină de învățăminte 
este și constatarea sa că în folclorul australian, forma narațiu- 
nilor e instabilă, aceeași narațiune putînd deveni după plac 
mit, basm despre animale sau basm propriu-zis (LXXXVIII). 
Hans Naumann atribuie rolul preponderent în formarea unor 
motive epice cultului morţilor și îndeosebi fricii de cei morți. 
Teoria ritualistă va primi o generalizare excesivă prin studiul 
lui P. Saintyves despre poveștile lui Perrault. El nu se îndoiește 
că basmele sînt de fapt mituri „care sînt cel mai adesea comen- 
tariile sau ilustrările unui ritual“ (LXXVIII, p. XVIII). Cinci 
din basmele lui Perrault ar fi „narațiuni anumite pentru a 
justifica, a face iubite și practicate ritualuri sezoniere“ (ibid.), 
în vreme ce alte patru basme ar fi fost la origine rituri de ini- 
tiere (de ex. Motanul încălțat un ritual de înscăunare), iar 
ultimele două (Griselidis, Les Souhaits ridicules) niște apologuri 
religioase, în fond tot „niște povești rituale, pentru că și ele 


411 


la origine comentează nişte precepte religioase a căror învățare 
constituie o parte a ceremoniilor sacre“ (LXXVIII, p. XXIII). 
Demonstrația lui Saintyves rămîne însă suspendată, lipsită de 
verosimilitate, prin faptul că ritualurile presupuse nu sînt 
dovedite, negăsindu-se pînă acum narațiuni cultice care .să 
relateze întîmplări similare cu cele din variantele respective 
din colecția Perrault. Dar indicația lui de a căuta legăturile 
dintre basme și unele practici rituale s-a arătat fructuoasă. O 
seamă de cercetări etnologice asupra anumitor practici religioase 
și narațiunile popoarelor primitive au scos la iveală dependența 
unor elemente epice de unele reprezentări cultice. Problema a 
fost reluată în ansamblu și aplicată la basmul european de 
V.I. Propp în studiul postbelic Rădăcinile istorice ale basmului 
fantastic. Cercetarea nu trebuie segmentată la cutare element, 
cum s-a făcut de obicei, ci pornit de la o bază mai largă, de la 
instituțiile trecutului. Se vădeşte că „basmul trebuie comparat 
cu instituţiile sociale ale trecutului și că tocmai în ele trebuie 
căutate rădăcinile lui“ (LXXI, p. 10). Printre acestea, un rol 
de căpetenie l-a avut religia. Ca atare, „basmul trebuie compa- 
rat cu obiceiurile și riturile pentru a defini care sînt motivele 
ce provin din cutare rituri, precum și pentru a stabili care este 
raportul dintre respectivele motive și rituri“ (ibid., p. 15). 
El surprinde cazuri în care e evidentă „deplina concordanță 
dintre datină și rit, pe de o parte, și basm pe de alta“ (ibid., 
p. 12), dar cel mai adesea înţelesul este înnoit în basm. De data 
aceasta, „ritul își păstrează integra! formele, dar i se atribuie 
în basm o semnificaţie și o interpretare diametral opuse“ (ibid., 
p- 14). Metoda nu îl fereşte întotdeauna pe cercetător de soluţii 
arbitrare, neconcludente. Corespondenţa dintre un rit și un 
element de basm nu înseamnă totdeauna filiație genetică, în 
basm intervine și fantezia creatoare, care poate plăsmui, în 
cadrul unui sistem de gîndire dat, o seamă de acte care să aibă 
asemănare cu unele practici. Plăsmuirea basmului nu s-a reali- 
zat numai prin „copierea“ realității, trebuie să se admită și 
inventivitatea creatoare. Aspectul este deosebit de evident în 
elementele contrastante care acționează în basm, în a căror 
geneză intenția estetică a deținut primatul. „Nu toate aspec- 
tele pot fi explicate prin prezența unor anume instituţii ale 
trecutului“ — avertizează însuși Propp (ibid., p. 11). Nu toate 
apropierile genetice semnalate de Propp pot fi primite fără 
rezerve. Între altele, rîul (sau lacul) ca obstacol în basm nu 


412 


trebuie neapărat să provină din reprezentările despre călătoria 
mortului, deoarece rîul (lacul) este un obstacol și în viața coti- 
diană, cu atîtea repercusiuni în relațiile dintre riverani 
(LXXXVIII, p. 13—42; LXXI, p.3 și urm.; LXXVIII, 
p. XVII—XXIII, pass.; LXXXVI, p. 386—388). 


Tîndală v. Păcală 


Tovarăși năzdrăvani. A. Sînt oameni care au cîte o însușire 
dezvoltată la proporţii neverosimile, uneori cu o construcție ana- 
tomică prin care sînt predispuși la acea deformare miraculoasă. Ei 
nu joacă niciodată roluri principale, fiind numai auxiliari ai erou- 
lui principal care îi întrebuințează, cu puține excepţii, numai în 
peţirea unei fete de împărat (v. Probele pețirii). Ca atare, epi- 
sodul cu t. n. (AT 513 A) se întîlnește în felurite tipuri, cu 
precădere în AT 531, mai rar în celelalte (AT 300, 301, 303, 
313 etc.), pe cînd în repertoriul european, el e arătat a se îm- 
bina îndeosebi cu AT 514. Aaa 

1. Flămânzlă (Flămîndul, Foametea, Fomilă, Foametea Pă- 
mîntului) este omul care nu se poate sătura niciodată. În dru- 
mul lui, eroul vede „24 de pluguri ara, ș-un moșneag înapoi 
mînca brăzdili și tot striga: — Araţi, arați, că-s flămînd!“ 
(5,1, p. 222—223). În alte variante, el e înfățișat mîncînd cup- 
toare de pîine, „un om cărui îi ara 99 de pluguri, 99 de oameni 
semănau, în 9 zile grîul se cocea, 99 de oameni coseau, 99 de 
cai treierau și dau la 9 mori de măcinat și apoi la 99 de cup- 
toare îl coceau și dînsul mînca și striga mereu că i-e foame“ 
(4, p. 125). 

2. Setilă (Setosul, Setea Pămîntului) e corespondentul lui 
Flămînzilă. Capacitatea lui de îngurgitare e enormă, întrucît 
și gura lui e neînchipuit de mare: „un om c-o falcă-n cela capăt 
de mare, și cu o falcă în ista capăt de mare... Cînd sorbè o 
dată, sorb& toată marea, ș-apfi mai sta șepte ani pînă se strînge 
și iar o bè!“ (5, I, p. 222). Alteori, eroul dă peste „o apă mare, 
care mîna o moară cu 12 pietri, din jos de moară sta un om cu 
gura căscată și cîtă apă cădea de pe jilipuri, toată o bea și tot 
striga: Vai, că mor de sete!“ (6I, p. 183). Setea Pămîntului 
stă ascuns sub pămînt, înaintea morii, așteptau degeaba „oa- 
menii toți cu disăgile în cîrcă“. Voinicul îl scoate la suprafață 
prin descîntec: „se dede și descîntă ceva acolo. Iacă iese Setea 
pămîntului, un om mare, ș-îl iè cu el“ (5, I, p. 350—351). 


a N ae 


< 


413 


3. Ochilă vede pînă la capătul lumii, adică pînă „în fundul 
mării și în naltul cerului“ (8, p. 93). Se mai numește și Uită-n 
lume, fiindcă vedea în toată lumea și pretindea că n-are unde să 
mai privească (LXXXIII, p. 548). El e tot un om, dar „cu 
un oGhiu cît luna și cu unu ca la ăialalți oameni“ care mereu 
strigă „vai de mine și de mine ... cine nu vede, eu nu văd!“ (XV, 
p. 276). În alte variante, el are numai „un ochi cât o sită și el 
nu vedè nimica dziua, el numai noaptea vedè cînd se pune, 
vedă-n lună, se uita și vedè-n lună“ (ibid., p. 165). Citeodată, 
văzul extraordinar este dublat de un auz similar. Drăgan Ce- 
nușă vede „un om: tot pună urechea la pămînt și iar-o lua! 
Tot pune urechea la pămînt, și iar o lua“ fiindcă Ochilă asculta 
„cum crește ovăsu“. El are doi ochi în față și unul deosebit 
în ceafă: „Cu doi ochi dorm, și cu unu mă uit! Şi eu văd și 
pe lumea asta, și pe cealaltă lume“ (5, I, p. 220). Ochilă se 
distinge nu prin văzul ascuţit, ci prin capacitatea de a-și mări 
ochii după voie: „... eu cînd mă mîniu, mă uit cu ochii care se 
fac ca roțile la tileaga cea de plug și cînd mă vede stăpînul 
fuge de mine“ (77, p. 12). 

4. Ţintaș fără greș este Pușcă-țințari, Ținiilă sau Păsă- 
ilă-hăis-Lumgilă (Păsări-lăţi-lungilă). „Dacă era pasărea după 
soare sau după lună, el acolo tragă cu săgeata ș-o pușca“ (5, I, 
p: 221). El „prinde păsările din zbor şi le mănîncă“. Îndemî- 
narea lui e dublată de cea de a se întinde pînă la lună (XV, p. 165) 
întocmai ca Lungilă, alteori cumulează și atributele lui Ochilă: 
„un om mare numai cu un ochi în frunte și c-o pușcă pe umăr“ 
care este Țintilă (6,1, p. 184). Țugulea întîlnește pe un om 
cu un arc: „iaca un țînțar a ajuns tocmai la vîntul turbat 
și voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea“ (41, I, p. 275). 

5. Lumgilă — sau Lungul — e uneori personaj distinct: „un: 
om cu o mînă cît ajungea la marginea lumii, haialaltă era ca 
la ăialalți oameni“ care striga mereu că el n-are mîini (XV, 
p. 276). În alte variante, capacitatea lui rezidă în a se putea 
lungi după voie. De aceea, nu e ținut slugă de nimeni, „că eu, 
dacă mă supăr, mă întind pînă-n naltul cerului cu casa gazdei 
cu tot: (77,.p. 12); 

6. Lăţilă îi corespunde întrucîtva lui Lungilă. „P-ăsta, cînd 
se lățea, punea mîna după lună. Mai rău ca satelitul de astăzi, 
așa se lățea el de răul“ (94 a, p. 159). Varianta bihoreană îl 
arată similar cu Lungul, dar cu însușirea dispusă pe întinderea 


414 


orizontală: „... dacă mă mîniu, mă fac aşa de larg de casa gazdei 
din toate cheotorile se despică“ (77, p. 12). 

7. Cel care aleargă repede, Fuge-în-lume, e reprezentat fe- 
lurit. Uneori, el este Vîntul care „de șepte ani de cînd mă-nvîrt 
roată cu bota asta și n-am unde s-o zvîrl“ (5, I, p. 221). Într-o 
culegere nesigură, Vînturașul e zugrăvit în concordanţă cu atri- 
butul său eolic, deoarece mîna cu suflul său 24 de mori (XV, 
p. 137). Cele mai multe variante îl arată cu pietre de moară 
legate de picioare și luîndu-se la întrecere cu iepurele. Strepe- 
dele pămîntului e „un jumătate de om și avea la picior legată 
o piatră mare de moară și totuși așa fugea de tare, încît un ie- 
pure nu se putea feri de el, aci aci era să-l calce, iar jumătatea 
de om striga cît putea: Hi, vită leneșă ! și bietul iepure fugea cu 
limba scoasă“ (61, p. 163). 

8. În unele variante, căpetenia tovarășilor năzdrăvani e 
Gerilă (Gerul, Gheţilă, Zgriburilă), întîlnit de peţitor la începu- 
tul sau la sfîrșitul călătoriei. El consumă o cantitate enormă 
de lemne cu focurile care îl înconjoară din toate părțile. „lacă 
un om acolo... un foc cu șepte care de lemne și în șepte locuri 
cîte șeptezăci de care de lemne ardă acolo. Şi el în mijlocul 
lor acolo şi striga de-acolo: — Vai de mine și de mine! Cine 
moare de frig! Eu mor de frig!“ (XV, p. 275). Ipostaza lui mol- 
dovenească reprezintă o culme. Drăgan Cenușă vede „24 de 
stînjîni de lemne, ardă, ș-un moșneag învîrtit de 12 ori pe lîngă 
foc, ș-a 12-lea oară i-ajungt capu pe picioare“. Se teme de el 
și se ascunde cu ceilalți tovarăși năzdrăvani „cu capu su cojoc 
la moșneag. Cînd s-o-ntins moșneagu o dată înainte, Dum- 
nezău ști cîte hectare de pădure-a rupt! Și cînd a pușcat 
moșneagu o b..., munţii s-o cutremurat, și văile s-o tulburat 
și pădurile-o picat!“ Cînd dă cu ochii de ceilalți, e cuprins de 
duioșie: „He-he-hei! Mulțamăsc lui Dumnezău Sfîntu, că din- 
tr-o b... mi-o dat Dumnezău opt ficiori lîngă mine. Ai avut 
noroc, Drăgan Cenușă, că-ai venit cu bine, dar să hi venit 
cu rău, nu știu zău cum era! De-acum haideţi cu mine, că io-s 
cîrma înainte“. Cînd ajung la mare, moșneagul „o trras cu narea 
cea de ger, o-nghețat marea ș-o trecut dincolo peste mare“ 
(5, I, p. 223). Dar Gerilă are cealaltă nare de foc cu care dez- 
gheață pe loc apa înghețată „cu narea cea de ger“ (ibid., p. 228). 

9. Cu totul rar apare în cîteva variante tovarășul care are 
o mare putere de a germina. El e un fel de Păsărilă „un om 
care nu știu ce tot bombănea el din gură și cînd amenința cu 


415 


toiagul ce ținea în mînă, pe dată se făcea cîte o sută de păsărele“ 
(41, I, p. 275). Lui îi corespunde „Omul-Drăgostilă, care se 
drăgostea cu Vîntul și se văiera: cu cine să mă mai drăgostesc?“ 
(LXXXIII, p. 555). Mai explicit apare în varianta inedită din 
Bughea de sus-Argeș, Tugun, unde năzdrăvanul are un phal- 
lus enorm cu care găurește pămîntul, văietîndu-se „N-am ce-n- 
găuri!“ (XV, p. 77). 

10. Semnalaţi de obicei numai în cîte o variantă mai apar: 
Stînjenul pămîntului, un „om care stînjenea pămîntul și striga: 
— Vai, că nu mai am ce stînjini“ (61, p. 163), Scutură-munții 
„un flăcău ținea doi munţi în palmă și se juca cu ei ca și cu 
două mere“ (LXXXIII, p. 502) numit uneori Asvirlă-n-lume 
(ibid., p. 348), omul de fier ce mergea zburînd și omul ce 
putea ridica o pădure legată (XV, p. 137). O raritate este şi 
omul care are „un sul mare de car“: cu virful putea sparge 
cerul, iar cu capătul prăpădi pămîntul (8, p. 93). Numărul 
tovarășilor năzdrăvani asociați de protagonist variază de la 
doi pînă la șapte, în unele variante el fiind ajutat și de insec- 
tele recunoscătoare (albină, furnică). După îndeplinirea pro- 
belor cerute de tatăl fetei pețite, tovarășii năzdrăvani se întorc 
la locurile lor. Drăgan Cenușă însuși îndeplinește această ultimă 
datorie față de ei: „Pe fiecare de unde l-o luat, acolo l-o lăsat“ 
(5, I, p. 228). Alteori, sînt răsplătiți cu avuțţiile celui des- 
puiat: „... voi duce-vi-ţi, mă, unde vreți cu banii, și eu mă duc 
cu mireasa“ (ibid., p. 353). 

Originea lor orientală (indiană) a fost relevată de unii cer- 
cetători. Foarte probabil ei oglindesc o seamă de performanțe 
șamanice și yoghinice, unele atestate în timpurile moderne. 
B. Mai există ortaci infideli cu o forță extraordinară ce sînt în- 
vinși de voinicul plecat în lume și se prind frați de cruce prin 
jurământ. De obicei, aceștia sînt doi, Strîmbă-lemne şi Sfarmă- 
piatră, dar în unele variante li se mai adaugă cîte unul. Uneori 
sînt înlocuiți de Serilă, Mezilă și Zorilă (v. Murgilă...). 

1. Strâmbă-lemne (Cîrnă-lemne, Cujbă-lemne) se ocupă cu 
îndoitul copacilor. „Se suia-n vîrfu copaciului și-și da drumu 
jos, și rămînea lemnu strîimb!“ (5, I, p. 241). El poate atinge 
dimensiuni impresionante: „un ometeu cît un deal și numai cu 
un ochi în frunte, și omul acela apuca copacii de vîrf tot cîte 
doi odată și-i făcea gînj la pămînt“ (61, p. 118). Cîrnă-lemne 
este „un om atît de gros ca un munte și de înalt de ajungea 


416 


cu capul în nori... se văieta că nu mai sunt lemne drepte în 
pădure și că nu mai are ce lucra“... (34, p. 274). 

2. Sfarmă-piatră (Freacă-pietri, Sparge-piatră) e și el „un 
ometeu cît un munte“ care „sta cu picioarele crăcite preste 
părău și tot lua bolovani în palme și-i zdrumica, cum desfaci 
cucuruzii, și sfărimăturile toate cădeau în apă de tulburau apa“ 
(61, p. 119). În unele variante, el îl întrece pe Strimbă-lemne, 
fiind „un om de zece ori mai nebleznic, mai groaznic şi mai 
înfricoșat decît Cîrnă-lemne. Aiesta ținea două steanuri de 
piatră, unul într-o mînă și cellalt într-alta şi le izbea de olaltă 
de tot bine se sfărmau, iar bucățile săreau în depărtare de 
3 poște“ (34, p. 375). Dar adesea e un om obișnuit „care 
spărgea pietre“ (94a, p. 43). 

3. Clatină-munţi (Leagănă-munţi, Bate-munţi, Tulbură-apă, 
Apă rea) apare numai în unele variante. El se remarcă prin 
dimensiunile sale de colos, stînd „c-un picior înt-un munte și 
cu unu-nt-altu. Îi clătina munții su picioare“ (5, I, p. 243). 
Bate-munţii-n-capete îi depăşeşte, fiind „un om pe de 10 ori 
mai nebleznic decît Sfarmă-pietri și pe de 100 ori ca Cîrnă-lem- 
ne“. Agheran zărește „doi munți mari, mai mari decît Găina ... 
numai ce se bat în capete“ (34, p. 276). 

Scutură-munțţii e fratele lui Sfarmă-piatră şi se arată „un 
uriaș grozav ... se juca cu doi munți ca și cu două mere“ (61, `- 
p. 120). Cei care se apropie de el „nu se mai pot ţinea în pi- 
cioare, că muntele se clătina sub ei, ca și cînd ar fi călcat pe 
pe un sloi de gheață“... (60, III, p. 62). 

După ce se prind frați de cruce, se așază într-o colibă în 
pădure, unde se îndeletnicesc cu vînătoarea. Rămîne pe rînd 
cîte unul să gătească, dar vine Statu-Palmă-Barbă-Cot și le 
mănîncă mîncarea. Numai voinicul (Tei Legănat, Agheran Vi- 
teazul, Făt-Frumos, Dunăre Voinicul etc.) îl poate înfrunta, 
prinzîndu-l cu barba în despicătura unui copac pe care acesta 
îl smulge şi fuge (v. Statu-Palmă). În mai puţine variante, ei 
se luptă cu zmeii (sau dracii). Uneori, ei sînt omoriți, dar 
înviați apoi de mama protagonistului la rugămintea acestuia. 
Plecați pe urmele lui Statu-Palmă sau a fetelor furate de zmei, 
numai Tei Legănat are curajul să coboare pe tărîmul celălalt. 
După ce eliberează fetele, se întoarce cu ele la locul de ascensiu- 
ne pe pămînt, unde îl așteptau frații de cruce. Aceștia scot 
fetele, dar cînd vine rîndrl său, Tei Legănat „au legat o piatră 
de capătul funiei și au lăsat s-o tragă în sus“ pe care ei o 


417 


lasă să cadă (79, p. 85) sau aruncă „o piatră de moară pe gaură, 
să-l facem pulbere, să-i pierdem rostu lui“ (5, I, p. 250). Cînd 
el revine pe pămînt, Strimbă-lemne și Sfarmă-piatră deveniseră 
„ciocoi“: băiatul voinicului „păzea porcii ciocoilor și pe mă-sa 
băiatului o pusese după curci“ (12, I, p. 378). Uneori, soția 
lui primește mîncare la un loc cu „un zăvoz mare. Cînd lua 
din strachină, prepelițaru-o lua ... o rupea de piept“, iar copilul 
porcar păzea o scroafă care „nu intră în coteț pînă n-o pup 
în bumbăreață“ (5, I, p. 255). Soții cei infideli sînt pedepsiţi, 
de obicei după legea ordaliilor (v. Pedepse). Incidental, Strîm- 
bă-lemne și Freacă-pietre nu trădează pe Dunăre Voinicul fiindcă 
lupta cu Tarta-Cot se petrece pe pămînt, încît la urmă ei împart 
frățește avuţiile acestuia (41, I, p. 508). 

Într-o legendă despre Piatra Teiului, Scaraoschi „se prinse 
tovărășie într-o noapte cu Sfarmă-piatră, cu Strîmbă-lemne și 
cu Noureanu ca să aducă potop în țara Moldovei. Scaraoschi 
şi Sfarmă-piatră se urcară pe vîrful Ceahlăului, iar Strîmbă-lem- 
ne și Noureanu pe Dealul Doamnei“, de unde pornesc potopul. 
„Strîmbă-lemne se izbi peste codri ... vîjiind și sucind copacii 
cei mai înalți ... Sfarmă-piatră ... începu a repezi stîncile de pe 
vîrful munţilor, încît nu se mai auzea nici în cer nici pe pămînt“ 
(26, p. 37—38). Autenticitate dubioasă... 


Tradiţii v. Legendă 


Țînţar. La origini, după o legendă, el a fost Pic-împărat, un cîr- 
muitor vestit de rău. Luptîndu-se cu soarele și cu Maica Dom- 
nului, cade în apă și e prefăcut de Dumnezeu în ţ. care evită 
soarele. După altă legendă, el a întîrziat la adunarea anima- 
lelor și Dumnezeu i-a dat ca să se hrănească „darul suptului“. 
Țînţăroaica a fost nemulțumită să sugă numai ierburi și copaci 
și a cerut și sînge, Dumnezeu i-a îngăduit, dar să moară după 
aceea (47, p. 314—316). După o legendă-snoavă, ț. s-ar fi 
înfățișat ca lăutar să cînte lui Sînpetru și Sîmedru în umbra 
unei păduri, ca să capete „vreun bacșiș“. Sf. Dumitru îl invită 
să-i cînte de ziua lui: „— Ehe!... de ziua ta, mi se moaie coar- 
dele!“ (47, p. 316). 

În unele variante ale basmului despre animale AT 157, ţ. 
este acela care îl convinge pe urs că omul este ființa cea mai 
puternică. Mai întîi, ţ. îi arată că el este mai puternic decît 
ursul (sau leul), izbutind să-l supere pînă se declară învins, sau 


418 


să-i sugă sînge fără să observe. Omul e însă mai tare, întrucât 
„numa. degetul pune pe tine, te omoară. Şi pe mine tot degetul 
pune și pe toți ne omoară“. Apoi stau la pîndă. Trece un copil: 
„— Aista-i om? — Nu-zice-numa va fi“. Trece un bătrîn: 
„Nu-i om ... Numa o fost om“. Vine un pădurar care lovește 
ursul cu sabia tăindu-i o ureche, apoi descarcă-n urmă-i pușca, 
pîrlindu-l cu alicele. La sfîrșit, ursul recunoaște că omul e mai 
tare (5, I, p. 147). Un t. iernează în urechea unui bivol și pri- 
măvara iese, mulțumindu-i. Bivolul rămîne impasibil: „— Nici 
nu știu cînd ai intrat, nici nu știu cînd ai ieșit“ (69, p. 151—152). 
Ţ. explică purecelui și muștei că e așa de slab pentru că în 
furtună „eu singur mă lupt cît pot și țin copacii să nu cadă“ 
(70, p. 49). 

În basme, ţ. năzdrăvan de la Marea Albă fată la şapte ani 
un mînz năzdrăvan. Pipăruş Petru se duce pînă acolo și aş- 
teaptă pînă ce ț. fată un mînz „abia îl vedeai, așa era de mic. 
Dar pe cîți paşi făcea, pe atîta tot creștea“, pînă atinge dimen- 
siunile normale (7, p. 156). 

Ţ. este un auxiliar al eroului. Fiindcă e dus din nisip în 
pădure, el îl ajută pe Făt-Frumos, alungînd din pădure cele 
şapte iepe ale babei năzdrăvane (32, p. 324). Iar într-o poveste 
mincinoasă apare „un ţ. șchiop, treiera la bob într-un vîrf de 
plop“ (67, p. 184). 


Uriaş. După legende, u. (numiţi pe alocuri jidovi) au populat 
pămîntul înaintea oamenilor. Ei aveau dimensiuni enorme. 
„Capul unui uriaș era cît un munte“, iar picioarele „cît polo- 
boacele și nu călcau decît din munte în munte“ (LXV, p. 157). 
U. (sau jidovii) ar fi venit după dispariția căpcăunilor. „Cei 
mai piperniciți din ei aveau capul cît hîrdăul, ochii mari cît 
dovleacul, mîinile cît putineile, iar dinţii ca fiarele plugului. 
Erau așa de puternici, că puneau un picior pe un munte și altul 
pe celălalt, se apucau cu mîinile de torțile cerului și cînd hîți- 
nau și hogiau, se cutremura pămîntul“ (66, p. 26). U. aveau 
„capu ca hîrdău ăl de cinci vedre, ochii ca taerile, mîinile ca 
putineele, picioarele ca ulele, deștele ca mosoarele, unghiile 
ca secerile, dinții din gură ca fiarele plugului ... Noi ăștia d-acum 
sîntem pe lîngă jidovi ca niște muște mititele“ (LXXXIV, 
p. 196). Supoziţia lui Şăineanu că sinonimia uriaș-jidov s-ar 
explica prin intermediul cazarilor, un popor turanic convertit 
la mozaism și locuind în Rusia meridională în sec. VII—XI, 
apoi contopit cu tătarii, nu e plauzibilă, ea datorîndu-se influenței 
biblice, întrucît și în Biblie sînt menționați u. ca populind 
pămîntul pe vremea potopului (ibid., p. 204—207). Oasele mari 
găsite în pămînt sînt atribuite de popor u. De asemenea o seamă 
de cetăți. În Moldova, trei u. aveau trei cetăți: Ţeţina, Stînca 
şi cea de pe dealul Ocru. În cea dintii a domnit Țeţin, împărat 
păgîn. Era atît de bătrîn, „că-și rădica sprincenele cu cîrjele“, 
dar avea privirea ucigătoare, căci dacă „se uita la oastea duş- 
manului, pe loc toți mureau“ (52, p. 480, 709). Zidurile din 
Radomir și Piatra, jud. Olt, sînt rămășițe din construcțiile u., 
ca şi cetatea Jidovina din Poienar — Argeș și Jidova din Schi- 
tu Golești de lîngă Cîmpulung (LXXXIV, p. 198—200). În 
Transilvania, zidurile de pe Jidovu de lîngă Zlatna ar fi din 
vremea u. (ibid., p. 201). Cetățile din Deva, Hunedoara și 
Uroiu ar fi clădite de trei fete de u. Primele două au fost ter- 
minate, deoarece fetele au invocat ajutorul lui Dumnezeu, pe 


420 


cînd a treia, semeață, a pretins că va termina cetatea Uroiului 
cu sau fără ajutorul lui Dumnezeu și, de aceea, zidurile s-au 
dărimat (etimologie populară: Uroi< urui (dărîma) (26, 
p. 55—56). În alte variante, fetele de u. au construit cetățile 
din Deva, Călanul Mic și Uroiu (50 a, p. 232). Unele stînci 
desprinse sînt atribuite mîniei u. În satul Caragelele din județul 
Buzău se află „o piatră cu forma de om și care a fost azvir- 
lită din munte de o fată de urieș“ (XXIII b, p. 188). Stînca 
Detunata ar fi trupurile u. petrificați pentru că unul din ei 
şi-a omorît fiul îndrăgostit de o zînă (26, p. 47—49). În vîrful 
muntelui Prislop din Dragoslavele-Argeș se află un colț de 
stîncă, pe care l-a aruncat un u. după fiul său ca să-l oprească 
de la o întîlnire amoroasă (LXXXIV, p. 195). În Vlădaia-Me- 
hedinți, un stei de piatră a fost rupt şi luat de o fată de u. 
în poală să-l ducă la cîmp. Într-un deal, i s-au rupt baierile 
de la opreguri și stînca a rămas acolo (66, p. 30). Muntele 
Retezatul a rămas proprietatea unui fiu de u., pe cînd muntele 
Poiana Ruscăi a surorii lui. Aceasta, invidioasă că muntele ei 
e mai mic, a aruncat cu fierul plugului în fratele ei, dar din 
fericire n-a lovit decît vîrful muntelui, pe care l-a retezat, de 
unde și numele. La Crivadia, pe Strei, peretele de zid de pe 
mal ar fi construit de u. (jidovi) (50 a, p. 250—252). Foarte 
răspîndită este legenda despre fata care a găsit niște oameni 
arînd şi i-a luat în poală împreună cu boii și plugurile, consi- 
derîndu-le jucării (AT 701). Părinţii o trimit îndărăt să-i lase 
la locul lor, „că ăștia sînt oamenii cari au să moștenească pă- 
mîntul de acum înainte“ (LXV, p. 158—160). Unele legende îi 
înfățișează dușmănoși oamenilor: răpeau fetele care nu se mai 
întorceau (ibid., p. 161—162). În genere, sînt arătaţi priete- 
noşi cu oamenii. Unul a vrut să lege prietenie cu un român 
şi l-a invitat la ospăț. U. s-a mirat văzîndu-l cum suflă în buca- 
tele prea fierbinţi, dar s-a dezgustat cînd a venit la el în curte 
și l-a văzut iarna suflind în mîini să se încălzească, fiindcă 
a rămas cu convingerea că omul are două suflete, din gura lui 
ieșind „și rece și fierbinte“ (66, p. 28—29). O comportare am- 
biguă o are u. miner din munții Abrudului. În toate vinerile 
umblă prin minele Transilvaniei, unde face fel de fel de pozne: go- 
lește gălețile, stinge lămpile, sfărîmă uneltele și mai ales omoară 
cu suflarea sa pe toți cei ce se pling de el. Totuși uneori ține 
partea minerilor împotriva superiorilor lor: unuia din Roșia 
i-a răsucit gîtul, pe altul l-a aruncat de pe Detunata, iar unuia 


421 


din Brad i-a zdrobit capul cu genunchiul. Ajută îndeosebi pe 
minerii rătăciți, turnîndu-le ulei în lămpile stinse. Dar toți cei 
ajutați sfîrșesc rău dacă povestesc cele întîmplate (50 a, p. 265). 
U. s-au stins de mult, răpuși de „buba cea neagră“ și unele 
movile nu sînt decît mormintele lor în care au îngropat como- 
rile. Noaptea, din acestea ies focuri mari, dar comorile lor nu 
pot fi dezgropate de oameni (66, p. 29—33). După alte legen- 
de, u. au fost închiși în niște munţi mari, de unde nu vor putea 
scăpa decît la sfîrşitul lumii (LXV, p. 165). Ei ar fi pierit 
odată cu potopul, ca pedeapsă că deveniseră „grozav de răi“ 
(66, p. 31—32). 

U. apar în puţine basme. Într-o variantă a tipului AT 301, 
feciorul mai mic al împăratului care pleacă să-și elibereze cele 
trei surori și mama furate de zmei, se prinde frate de cruce cu 
Munte-Viînăt, care e atît de mare, încît stă cu capul la umbra 
unui copac iar „picioarele ajungea la soare“. U. se luptă cu 
zmeul cel mai puternic și eliberează pe fata cea mai mică pe 
care o va lua de soție. La masă, cere împăratului socru să-i 
gătească „nouă cuptoare de pîine, nouă buţi de vin și nouă de 
rachiu și nouă bivoli grași“. Nu poate intra pe poarta curții 
pînă nu dărîmă partea de sus, iar la masă dă cu oasele în capul 
socrului și-l omoară (5, II, p. 205—319). În alt basm, u. 
Ciudă-dă-Obilă „cît un munte“ ucide cu o palmă orice voinic 
și nu poate fi răpus decît aflînd în ce îi stă puterea: o sabie 
ascunsă în palatele lui subpămîntene. Cînd e tăiat, hoitul lui 
de-abia încape pe „nouă care mocănești“. O fată de împărat 
fusese blestemată să se transforme într-un monstru uriaș cu 
„ghearele ca secera, ciocu ca toporu, n-are ce pregusta din 
tine într-o gheară“ care se hrănește odată cu „sute și mii de 
suflete, le mănîncă de nu rămîne“ (ibid., p. 197—210). 

n cîteva variante ale basmului AT 400—413, u. ajută pe 
protagonist să ia în căsătorie zîna ce se scălda în lacul înve- 
cinat. U. dormea în jurul focului și cînd băiatul alungat de 
vitregă îl strigă „tată“, îl adoptă și-l învață să vîneze, apoi 
cum să fure cununa zînei, fără să se uite îndărăt (81, p. 147— 
149). Băiatul care păzește nucii, ajunge în pădure la un foc 
unde sta un u. Crede că e un deal și se vîră în anusul lui la 
adăpost, dar e aruncat departe de vîntul u. și spune că e feciorul 
lui: „Uriașul îl ia și-l pune în palmă“ ca să-l privească (79, 
p. 34—35). Parsion ajunge noaptea la un foc la care sta un u. 
adormit. Se culcă în mîneca uriașului, apoi e adoptat de 


422 


acesta și îl învață cum să fure aripile zînelor ce vin să se 
scalde în tăul de lapte dulce fără să se uite îndărăt. Cînd soția 
zînă fuge, fratele u. „care era împărat peste toate fiarele pădu- 
rilor“, apoi sora lui, crăiasa păsărilor, îl ajută să ajungă la ceta- 
tea zînelor (60, V, p. 54—59). Un băiat orfan intră cioban la 
un u. căruia ielele îi luaseră inima. Sub pretextul de a face alt 
fluier, ciobanul momește ielele să vîre mîinile în crăpătura 
lemnului, silindu-le astfel să-i restituie inima u. Mogîrzea (41, I, 
p. 361—365). Unu. extrem de lung, cu un ochi cît luna în 
frunte, păzea hotarele împărăției zorilor (83, p. 34—35). U. 
antropofag se întîlnește cu totul sporadic în unele variante ale 
basmului AT 1137. El se duce în timpul nopții la cei trei 
ciobani, implorîndu-i să-l lase la foc. Îi duce la curțile lui și 
îi mănîncă pe cei doi mai mari, dar cel mic îl orbeşte turnîn- 
du-i unsoarea încinsă în unicul ochi și scapă, ascunzîndu-se 
în pielea unui berbec (25, p. 102—104). Alt u. antropofag este 
închis prin viclenie într-un sicriu și omorît de țiganul care se 
lăuda că a omorît 100 suflete dintr-o lovitură (81 a, p. 522—523). 


Urs. Socotit în legende „cîinele lui Dumnezeu“, el a fost inițial 
om. Un fecior și o fată de popă s-au îmbrăcat într-un cojoc 
şi s-au apucat de mormăit ca să-i sperie pe Dumnezeu și 
Sf. Petru. Au fost blestemați să rămînă u. (LIII, p. 282, 547). 
Dracul a sfătuit pe un morar să se îmbrace „c-un cojoc întors 
pe dos“ și să mormăie sub podul peste care trecea Dumnezeu. 
Acesta „l-a blagoslovit că așa să rămiie și pe loc s-a prefăcut 
urs“ (52, p. 10). La început, avea coadă lungă și a fost sortit 
de Dumnezeu să se hrănească cu zmeură, mure, rădăcini, 
miere. Neștiind ce sînt acestea, îl roagă pe Sf. Petru să i le 
arate pe rînd. Cînd ajung la un stup în pădure, u. nu se mai 
sătura de miere și o albină întăritată mușcă pe Sf. Petru. 
Acesta se supără și trage de coada u. pînă o rupe, fără să-l 
poată clinti de la miere, apoi îl trage de urechi pînă ce se 
rupseră. De atunci a rămas așa „chiul șiciont“ (4a, 271, Si- 
mian-Mehedinți). Un polonez își rîde de postul românilor care 
țin atît de strict vinerea. Un român îl duce să-i arate vinerea 
la vizuina unei ursoaice. Speriat de ea, polonezul imploră scă- 
pare, „că ți-oi posti și sîmbăta“. De atunci ar posti polonezii 
sîmbăta (52, p. 273). U. fură femei și trăiește cu ele. Alungă 
toate relele de la casa unde joacă (boli, drac, farmece) (LIII, 
p. 282). Se răzbună pe cei care nu-i ţin ziua lui (1 august). 


423 


Un om a adus lemne în ziua lui și i-a mîncat u. patru oi: de 
atunci îi ține ziua, de teamă „că-l mîncă și pe el“. O femeie 
a fost atacată de u. pentru că ducea lemne (25, p. 197). Se 
arată recunoscător celor care îl ajută. Unui cioban care i-a 
scos din picior „un spine mare“ ursoaica i-a adus un berbec, 
apoi o oaie (ibid., p. 118) sau un stup (70, p. 32—33). La 
poarta iadului străjuiesc Darie şi Por prefăcuți de draci în u. 
(99, III, p. 3). 

În basmele despre animale, u. e de obicei animalul păcălit 
de cei mai slabi ca el. Vulpea îl ademenește să-și vîre coada în 
apă ca să prindă peşte (AT 2). Apoi îl convinge să meargă la o 
nuntă, unde e bătut de nuntași și la o moară, unde intră printre 
curele și e omorît (5, I, p. 116). În tovărăşie cu lupul și cu 
vulpea, găsește o putină cu miere, pe care o mănîncă vulpea, 
plecată dintre ei sub pretextul că e chemată nașă (AT 15), 
botezîndu-și finul „lins, pe lins...“ Apoi e convins de vulpe 
că lupul a furat mierea și îl omoară (92, p. 16—17). Cînd vrea 
să mănînce boii omului plecat după lemne (AT 154), vulpea. 
îl sfătuiește pe om cum să momească u. ca să se lase legat cu 
lanțurile ca să poată fi omorît (5, I, p. 143—145; v. Vulpe). 

n cîteva variante ale tipului AT 123, u. mănîncă iezii caprei, 
dar e pedepsit de aceasta prin căderea în groapa cu jăratec 
(XV, p. 30—31; v. Lup). În basmul AT 118, u. e întrecut de 
cal în producerea scînteilor lovind piatra cu piciorul, începe 
să-i fie teamă și se angajează să-l păzească în timpul somnului 
(102, I, p. 87—89). În basmul AT 101, u. este păcălit de un 
rus să roadă pietricele în loc de alune, apoi e prins cu ghiarele 
în teasc ca să fie bărbierit, încît începe să se teamă de om 
(99, VII, p. 228—231). Omul e mai tare decît u. (AT 157). 
Ca să se convingă, țînțarul (sau vulpea) îi arată pe rînd un copil 
care „va fi“ om, un bătrîn care „a fost“ om și un vînător care 
îl frige cu alicele (v. Țînțar). U. prinde un om și se apucă să-i 
sape groapa cu ghiarele. Omul izbutește să-l omoare cu o 
piatră (99, VIII, p. 304). E spintecat cu coarnele de un cerb, 
apoi e lecuit de acesta fiindcă a ușurat nașterea cerboaicei 
(52, p. 954). 

n basme, uneori, u. e un om blestemat să fie u. o perioadă 
anumită. Un u. cu față de om găsește pe tatăl celor trei fete 
trimis de ele să le aducă haine sau un buchet de flori. U. 
fusese fermecat să stea așa 10 ani, putînd fi salvat numai dacă 
o fată se va îndrăgosti de el (AT 425 C). Cea mai mică se în- 


424 


drăgostește de el, eliberîndu-l de blestem și moarte (42, p. 510). 
Fiica unui împărat naște un u. Cînd devine mare, se căsătorește 
cu o fată care „l-a sărutat ș-a zis că-l iubește“. De atunci, se 
prefăcea noaptea om. Fiindcă ea divulgă secretul, el nu-și 
mai poate scoate seara pielea de u. și pleacă, blestemînd-o să 
nască doar cînd va mînca el mere din ramura de măr udată de 
ea cu gura (52, p. 955—956). Prin împerechere cu omul, ur- 
soaica naște un băiat cu o putere extraordinară (AT 650). Un 
popă însărcinează o ursoaică, iar băiatul e trimis de ea la tatăl 
lui pe care îl va recunoaște după afecțiunea pentru sculele de 
tîmplar „dragile mele și sculele mele, că iacă le mai văd o dată!“ 
Popa caută să se scape de el, dîndu-i însărcinări grele (5, II, 
p. 421—425; v. Sarcini de pierzanie). În alt basm (AT 301 B), 
ursoaica e agresivă cu popa, fiind cuprinsă de un erotism subit 
și după nouă luni naște un băiat care „de la brîu în jos era 
urs, iară de la brîu în sus, era trup de om, frumos de n-avea 
păreche pe lumea cu soarele“. Își recunoaște tatăl după frîul 
și potcapul lăsate la ursoaică (94, p. 123—124). Incidental, 
Dumnezeu e arătat venind călare pe un u. Cînd flăcăul invidiat 
de împărat pentru soția frumoasă e trimis a treia oară să-i 
aducă pe Dumnezeu (AT 465), acesta „a venit călare pe un 
urs la împăratul“ (52, p. 676). 

În multe basme, u. este un auxiliar de căpetenie al voinicului. 
În o seamă de variante ale tipului despre omorîrea balaurului 
(AT 300) sau ale sorei (mamei) necredincioase (AT 315), u. 
se numără printre „câinii“ eroului, fiind de obicei căpetenia lor. 
Uneori, el este dăruit viteazului de Dumnezeu, dar cel mai 
adesea e recrutat de acesta cînd îl cruță de moarte. Trimis de 
soră-sa, prefăcută bolnavă, să-i aducă lapte de ursoaică, aceasta 
îl avertizează: ,„— O-ho-ho, nu mă-mpușca! Vino-ncoa să-ți 
dau lapte, c-ai plecat să-ți răpui capu, n-ai plecat după leacuri!“ 
şi îi dăruiește un „cățăluș“. Zmeul prefăcut butură este sfîrte- 
cat în bucăţi de animale, iar la nunta fetei împăratului cu im- 
postorul, u. își croiește drum pînă la mireasă care îl recunoaște 
cu bucurie și îl dăruieşte cu „doi boi țapeni“ (5, I, p. 170—192). 
Uneori, numai u. izbutește să-și facă drum printre oameni pînă 
la nunta împărătească (7, p. 210). Cînd stăpînul este decapi- 
tat, u. împreună cu vulpea și cu lupul iau iarba miraculoasă de 
la un șarpe cu care îi lipesc capul tăiat, iar cu apa vie luată 
de la o babă îl învie (81, p. 73). U. e îngrijit de fata harnică a 
moșneagului (AT 480). Rămasă singură în moară, fata se po- 


425 


meneşte că „intră ursul în moară; da tăvălit, da dupuros și 
plin de scai!“ Îi cere să-l spele și să-l pieptene „că ţ-oi sta în- 
tr-o mînă de ajutor“. În timpul nopții, un flăcău o încarcă 
de daruri, pe care i le duce cu căruţa u., ajutat de vulpe și 
iepure (52, p. 211—212). Copilul cu părul de aur (AT 707) 
e aruncat de impostoare între u., unde este alăptat și crescut 
de o ursoaică (52, p. 1010). 

În basmele despre dracul (zmeul) cel prost, u. apare ca ani- 
malul cel mai puternic. Ca să-l învingă pe adversar, eroul îl pune 
să se ia la trîntă cu moșul (tata sau strămoșul) său, u., care îl 
învinge pe zmeu (XV, p. 96, v. Întreceri în puteri). Ca să 
încerce curajul fiilor săi (sau al fetelor ce se oferă să meargă îm- 
brăcate voinicește), tatăl le aține calea la un pod, îmbrăcat de 
obicei într-o blană de u., sau se preface de-a dreptul în u. Cînd 
pleacă fata călare „ta-său, pe altă parte — era năzdrăvan... se 
duce la un pod de aramă și-i iese-nainte urs!“ (5, II, p. 158). 
În piele de u. se ascunde fata pe care vroia s-o ia de soție tatăl ei 
(41, I, p. 426). Calul năzdrăvan cu care voinicul va izbuti să se 
urce în foișorul unde era așezată fata de împărat pentru pețitori 
este uneori „îmbrăcat într-o piele de urs și frîul într-o piele de 
șerpe“ (79, p. 40; v. Cal). 

U. e supus și de om. În basmul-snoavă despre Păcală (Ianoș, 
Pepelea) trimis după lemne în pădure, un u. vine și-i mănîncă 
un bou. La plecare, lanoș pocnește din bici și „toți urșii se strîn- 
seră grămadă acolo, lîngă el“. U. vinovat e prins la jug împreu- 
nă cu lupul și duc carul încărcat pînă la casa popii (5, III, p. 17— 
20 


În snoavele vînătorești, u. este în centrul atenției lăudăro- 
şilor. Un vînător pretinde că ar fi văzut un u. cu o coadă de 6 m, 
dar cînd i se atrage atenţia că u. n-are coadă, se rectifică, spunînd 
că avea doar un smoc de păr (S. 4922). Un vînător pîndește u. 
și-l prinde de labele de dinainte, ținîndu-l strîns și cerînd celuilalt 
vînător să-l împuște, dar acesta fuge. A doua zi, acesta se duce din 
nou în pădure, refuză să tragă, dar acceptă să-l țină de picioare. 
Celălalt pleacă, lăsîndu-l să-l țină și el tot atîta timp de picioare 
(S. 5575). Un om aduce cu căruţa un u. mort, spunînd soţiei că 
e ucis de el. Ca să-l încerce, soția unge geamurile cu brînză și 
noaptea vin o mulțime de cîini. Ea îl convinge că au venit frații u. 
omorît de el să-i ceară socoteală. El mărturisește atunci că nu l-a 
omorît și o roagă să le comunice celor de afară „că mort găsit, 
mort luat“ (52, p. 649, S. 5853). Un om pretindea că a văzut 


426 


doi u. bătîndu-se cu atîta strășnicie, încît pînă la urmă din amîn- 
doi n-a rămas decît un smoc de păr (S. 4917). Într-o poveste 
mincinoasă, se susține că un om ar fi găsit într-un cuib 6 ouă de 
u. atît de grele, că de-abia le-a putut duce cu carul. Le-a clocit 
o scroafă și au ieșit 4 curcani din ele (S. 4925). Ţiganul care 
se laudă că va scăpa satul de un u. ce strica porumbiștile, fuge 
de îndată ce îl zărește (S. 5801). Un u. e omorît cu ciomagul, 
crezîndu-se că ar fi vițel (S. 5802). Prins de o ursoaică, ursarul se 
roagă să se vadă scăpat (S. 5804). Tufișul e luat de fricos drept 
lup sau u. (S. 5808). Noaptea, crede că cățeaua lui e u. și cade jos 
pînă dimineața, cînd cățeaua se scoală de pe el lătrînd (S. 5821). 
Doi prieteni se întîlnesc cu un u. Unul se suie în copac, celălalt 
se preface mort și spune apoi celuilalt că u. i-a șoptit că adevă- 
ratul prieten se cunoaște la nevoie (S. 5842). Sluga popii sparge 
lemne, iar u., ca să-l ajute, vîră laba în crăpătură, dar abia și-o 
scoate. Apoi dezleagă vulpea spînzurată și scoate lupul aruncat 
în puț (S. 3000, XVII-a). 


Ursitori. În legende, se mai numesc și ursoaice, ursite, albe, fe- 
cioare sau zîne. Ele sînt trei la număr, dar pe alocuri șapte sau 
nouă (LXV, p. 1—2). U. ar fi „duhuri sfinte trimise de D-zeu 
spre a ursi pe copiii născuţi chiar în seara a treia“. Ele sînt femei 
„foarte frumoase, cu vestminte albe ca zăpada. Una e șchioapă“ 
(LIII, p. 427—428). Fiecare din ele urează ceva noului născut, 
dar „cum zice cea de a treia — șchioapa — așa este norocul, sau 
ursita copilului“ (38 b, XI, f. 442, Găuri-Vrancea). În chip 
incidental se întîlnesc și bărbați cu funcția de a ursi, trei mocani 
(LXV, p. 16). În noaptea a treia, sînt așteptate cu masă gătită 
pe care se află pîine (pogace), apă sau vin, uneori și miere, se- 
minţe, sare, din care vor gusta u., apoi bani „să le trateze pentru 
a ursi bine“. Le aude numai moașa, după alte legende nu le mai 
aude nici moașa de cînd a călcat una interdicția de a divulga 
hotărtîrile lor (LIII, p. 428). Ceea ce menesc ele, se împlinește, 
întrucît nimeni nu are puterea de a schimba hotărîrea lor. 
Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru au mas la o casă unde u, cea mai mică 
a decis ca băiatul născut să se înece cînd va fi mire. Cei doi sfinți 
caută să împiedice hotărîrea și schimbă calul cu al mirelui, dar 
acesta este totuși înecat (LXV, p. 13—14). Numai rugăciunile 
repetate ale părinților fac ca să nu fie trăznit copilul lor pe o 
stîncă (25, p. 233). 


427 


În basme, cuvîntul u. se împlinește întocmai. Destul de răs- 
pîndit este basmul despre boierul care doarme în casa unui sărac 
tocmai cînd vin u. care decid ca noul născut să ia fata boierului 
(AT 930). Ca să împiedice împlinirea ursirii, boierul cumpără 
copilul și îl leapădă, dar e luat și crescut de ciobanii de la turma 
boierului. Cînd e mare, e trimis cu o scrisoare de boier la soția 
lui ca să-l omoare, dar Dumnezeu și Sf. Petru îi schimbă scri- 
soarea, cerînd să fie căsătorit cu fata boierului. În cele din 
urmă, boierul e împușcat de paznicii viei, puși anume să-l omoare 
pe ginerele său (60, I, p. 11—20). Alteori, copila nou născută 
e sortită a fi nora împăratului (AT 930A). Împăratul cumpără 
fata și o leapădă, dar e luată și crescută de doctorul lui. Împă- 
ratul o ia din nou și o dă pe Dunăre într-o ladă închisă care e 
prinsă de morarul împăratului. După un timp, împăratul o află 
și o trimite la sora lui, dîndu-i un inel cu care să vină la curtea 
lui peste zece ani, iar dacă îl va pierde, va fi omorită. La împli- 
nirea termenului, sora împăratului fură inelul, iar împăratul 
îl aruncă în Dunăre, dar fata îl găsește într-un peşte pe care îl 
gătea și se căsătorește cu fiul împăratului (61, p. 9—16). În alte 
variante, ciobanul care dormea în casă este sortit să ia de soție 
pe noua născută. Acesta o fură și o înfige într-un par. Fata 
scapă, fiind rănită doar la un șold. Cînd devine mare, e pețită 
de ciobanul care a furat-o (LIII, p. 539). U. decid și legături 
incestuoase. Astfel, ele sortesc noului născut ca să se însoare cu 
mama lui (AT 931). Moașa destăinuie mamei copilului și aceasta 
îl trimite în țări îndepărtate. Rămînînd văduvă, mama lui e 
pețită de mulți, dar îl acceptă numai pe fiul ei (25, p. 232). 
Uneori, copilul e sortit să-și omoare tatăl și să se însoare cu mamă- 
sa. Cuvîntul u. se împlinește și băiatul se desface de căsătoria 
incestuoasă, plecînd în alte locuri la sfatul u. (81 a, p. 531—534). 
Alt copil este sortit să se înece în fîntîna din curte cînd va împlini 
16 ani (AT 934 A). Părinţii astupă fîntîna, dar copilul e găsit 
mort într-o gaură de șoarece ce ducea la puț, sau se îneacă pe 
pînza cu care fusese acoperită fîntîna (LIII, p. 539), sau moare 
sub spinii de pe fîntîna astupată (LXV, p. 14—15), sau îi cad capul 
și mîinile pe capacul fîntînii, în prezența moșului care a auzit u. 
(81 a, p. 617—618). Alteori, u. decid ca noul născut să moară 
trăsnit la 18 ani. Părinţii îl închid într-o casă de fier, dar tocmai 
cînd casa e trăsnită, copilul ieşise în grădină, scăpînd (LIII, 


428 


p. 539). De obicei, u. decid soarta celor născuți cum a fost traiul 
lui Dumnezeu în ziua aceea: cînd muncește toată ziua la pădure 
și doarme în bordeiul pădurarului, urează celor născuţi să „aibă 
partea noastră din astă seară“. Cînd se oprește de mas la curtea 
unui împărat, decide ca noii născuţi să „aibă traiul nostru din seara 
asta“ (LXV, p. 9—10). Un om sărac află că a fost sortit să fure 
și Dumnezeu îl trimite tocmai la u., de unde fură bani, devenind 
bogat (ibid., p. 15). Un împărat salvează copilul pe care fata 
împăratului vroia să-l omoare la naștere. Dracul îi prezice că 
acest copil îi va lua averea și împărăția. Împăratul îl aruncă 
într-o fîntînă și e crescut de un pădurar. Cînd a ajuns flăcău, s-a 
băgat argat la curte și împăratul, aflînd cine este, îl trimite la 
diavol să afle care e ceasul mai mare. La înapoiere, se îmbogățește 
dezlegînd întrebările, scapă de diavolul ce vroia să-i dea tunul 
în spate și băiatul trimite pe împăratul care rămîne mereu cu 
tunul în spate (52, p. 797—799). Copilul născut de o babă e 
sortit de a treia u. șchioapă să fie luat de vîntul turbat cînd va 
împlini 9 ani. Deși e ținut la o adîncime mare într-un palat anume 
construit, vîntul turbat îl duce în munții turbați. Acolo reușește 
să desfacă de farmec o împărăție împietrită (5, I, p. 544—551). 
U. previn părinții să nu lase fata afară din casă pînă la 18 ani. 
Cînd are 17 ani, se duce la o petrecere în vecini și o pețește fecio- 
rul unui zmeu. Fata moare (ibid., p. 591—593). Cele 12 fete ale 
unui împărat au fost dăruite de u. „cu patima jocului“ (AT 306) 
și sortite „să nu se poată mărita pînă nu se va găsi cineva“ care 
să le ghicească soarta ursită și să se îndrăgostească de cineva. 
Argatul de la grădinărie descoperă unde se duc noaptea la joc și 
se căsătorește cu cea mai mică (41, I, p. 198—206). Băiatul năs- 
cut cu cartea în mînă e sortit de întîia să fie „un Făt-Frumos“, 
de a doua, să fie răpit de duhurile rele la 12 ani, să ajungă împă- 
rat de a treia. E răpit de diavolul prefăcut călugăr, dar fiindcă 
acesta nu-i poate smulge cartea din mînă, e aruncat în munți. 
Nimerește apoi la un împărat a cărui fată fusese ursită să nu se 
mărite decît cu cel ce va petrece o noapte cu ea, iar pînă atunci 
toată împărăția să fie moartă. Băiatul priveghează, citind din 
carte și scapă țara de blestem (ibid. p. 87—92). 

Uneori, hotărîrea u. poate fi ocolită. Băiatul, căruia acestea 
îi spun în vis că își va omori părinții cînd va împlini 20 de ani, 
pleacă în lumea largă pînă ajunge în Ţara Lupului, de unde 


429 


scapă cu ajutorul cîinilor năzdrăvani (5, II, p. 386). Împăratul 
Roșu a fost ursit ca după moarte un zmeu să-i mănînce trupul 
scos din mormînt. Fiul cel mai mic izbutește însă să răpună pe 
zmeu și să împiedice îndeplinirea hotăririi (LXXXIII, p. 345). 
Se semnalează și u. binevoitoare în alte împrejurări. Un fecior de 
împărat își aruncă mireasa în rîu. Fratele mut al u. le roagă să 
o salveze și ele dăruiesc fata salvată cu frumuseţe, pentru că din 
cauza ei fratele lor și-a recăpătat graiul (ibid., p. 998). 


Vacă. După o legendă, diavolul a „făcut vaca cu uger“ (52, 
p.24). Viţeaua dăruită generează un pîriu de vin pe lumea cealaltă 
din care beau mereu donatorul și proprietarul (52, p. 890). 

ntr-un basm despre animale, v., prinsă la jug, dă dreptate 
șarpelui care s-a încolăcit pe gîtul omului ca să-l mănînce (AT 
155), pentru că oamenii nu au „credință... Stăpînului meu i-am 
făcut șapte boi și n-a vrut să mai cumpere unul, m-a pus pe mine 
în jug. Eu, bătrînă, nu pot ţine cu ei și tot pe mine mă bate“ 
(92, p. 52). 

n basme, Dumnezeu și Sf. Petru însufleţesc copilul de lemn 
al unui moșneag și dăruiesc finului o v. neagră. Fiindcă moșnea- 
gul avea avere, lasă v. să plece în lume. După ce copilul crește, 
caută v. dăruită de nași. V. îl îndeamnă „viră-te în urechea 
mea cea dreaptă, că am doi juncani care sînt ai tăi“. În afară 
de ei, v. mai fătase vite „cîtă frunză și iarbă“ care rămîn băiatului 
(52, p. 1137—1138). Sînpetru dăruiește unui copil o v. de la care 
obține o „cireadă întreagă“. Înainte de a muri, v. îl sfătuie să 
vîndă celelalte vite, exceptînd doi boi năzdrăvani (41, I, p. 519). 
V. dăruită de Dumnezeu finului este crescută de un ciurdar 
pînă copilul crește și pleacă în căutarea ei. El vinde toate vitele 
prăsite între timp, oprindu-și numai v. năzdrăvană și vițeaua ei 
năzdrăvană. V. îl îndeamnă să are cele două jugăre de aramă ale 
împăratului (AT 532*) ca să obțină fata lui și moștenirea tronului. 
Fata îi trimite mîncări cu somnifere. Fiindcă nu se trezea, v. 
îl aruncă cu coarnele îndărăt și căderea îl deșteaptă. Cînd soarele 
s-a apropiat de asfințit fără ca v. să termine de arat, vițeaua 
împinge soarele cu coarnele înapoi spre răsărit. Împăratul îi 
dă zestre cît pot trage cele două v., el încarcă toată visteria și 
abia cînd se urcă și fata în car, v. face semn că e destul. La sfatul 
V. băiatul își face o masă cu picioarele din coarnele v. (81, 
p. 91—96). Un popă are o v. năzdrăvană care „ziua trebuia să aler- 
ge peste nouă hotare și noaptea se băliga nouă care“. Fiindcă păzi- 
torul ei o înjură, v. se pierde în lume și naște un băiat năzdrăvan. 


431 


La despărțire, v. îi dă un inel, iar băiatul o batistă: trei picături 
de sînge pe ele vor anunța moartea unuia. Băiatul se prinde frate 
de cruce cu Strimbă-lemne și Freacă-pietri (AT 301 B). În lupta 
cu zmeii, sînt răpuși toți. V. îi învie pe toţi trei, dăruindu-le cele 
trei vieți ce le avea și ea moare (12, I, p. 368—373). Junca 
năzdrăvană contribuie cel mai mult la omorîrea balaurului ală- 
turi de celelalte patru animale: „cînd s-o repezit o dată și cînd 
i-o bufnit un cap la balaur, s-o-ndoit în două“ (5, I, p. 201). V. 
mai provine și din metamorfozarea unei femei. La o șezătoare, 
fetele decid ca aceea care nu-și termină caierul, să-și găsească 
mama prefăcută în v. neagră. O fată nu îl poate termina și își 
găsește mama făcută v., care îi deschide ușa cu cornul. Noua 
mamă vitregă o persecută, dîndu-i mîncare puţină, dar v. neagră 
o sfătuia „să ia cornul ei ăl drept, să sufle în el și așa găsea într- 
însul cîte bunătăți toate“. Vitrega descoperă faptul și decide 
să o taie. Fata îi îngroapă oasele. Cînd vitrega dă fetei să aleagă 
porumbul din cenușă, v. neagră o trimite la horă cu hainele de 
aramă, apoi și un stol de găini ca să aleagă porumbul (AT 510). 

n zilele următoare, v. neagră o ajută să aleagă orzul, apoi 
meiul prin vrăbii, dînd fetei sale haine de argint şi de aur (86, 
p. 318—323). Băiatul împăratului care a eliberat pe moșneagul 
de aur (AT 502) e trimis, la instigările impostorului, să aducă 
v. de aur cu vițelul de aur. Moșneagul de aur îl ajută (LXXXIII, 
p. 501). Între sarcinile grele (v. Sarcini de pierzanie), date celui 
cu soția frumoasă cu intenția de a-i fi luată, apare în unele va- 
riante aceea de a cumpăra o v. de-a făta, care să facă o viţea, 
iar vițeaua un vițel, toate în aceeași noapte, pentru ca dimineața 
să ducă boierului „popricaș“ din acel vițel (5, II, p. 30). 

În snoave, v. se întilnește în ciclul Păcală. Cei trei frați moș- 
tenesc o singură v. ce va fi atrasă de frunzarul lui Păcală și ră- 
mîne proprietatea lui. El o vinde unui copac pentru 20 lei. Pe 
drum o mutilează, tăindu-i pe rînd picioarele, urechile şi coarnele. 
E urcată cu funia pe casă ca să pască fir de iarbă crescută pe 
mușchi. Păcală își face o v. de lemn pe care i-o dă ciurdarului să 
i-o pască, dar acesta i-o bagă în foc (S. 3000). Înainte de proces, 
împricinații dăruiesc „mandatarului“ un topor și o v. Cel cu to- 
porul, văzînd că e gata să piardă procesul, îi reamintește să facă 
dreptate „ca și cum ai tăia cu toporul“, dar „mandatarul“ preci- 
zează că „a trecut vaca peste topor și i-a tăvălit toporiştea“ 
(52, p. 574—575). Trei impostori îl fac să creadă pe cel venit cu ov. 
în tîrg că aceasta nu e decît o capră (AT 1539). În cele din urmă, 


432 


aceștia sînt păcăliți de victimă (S. 3006). Păcală (sau un om 
sărac) își vinde v. pe o capră etc. (AT 1415). Pariază că nu va 
fi certat de soție (S. 3008A). V. Bou, Păcală. 


Veghiere. În /egende, v. e legată de păzirea comorilor (V. Co- 
mori). Craiul Bela s-a ascuns cu tot aurul ce-l strînsese într-o peș- 
teră, la care a astupat apoi intrarea cu pietre. Un om a intrat în 
ziua de Rusalii și l-a găsit pe Bela „schimbat în piatră“ dar „șezînd 
la masă, cu capul rezemat pe mini“. În această stare păzea totuși 
comoara strînsă, căci omul n-a putut lua nici un galben (26, p. 
8—9). Comorile lui Pintea Viteazul dintr-o peşteră sînt păzite 
de un om viu, un „moș bătrîn“, care, „șăd& la o masă, șî cu pipa, 
și fuma“. O femeie duce bani cîți încap în zadie, dar paznicul 
o avertizează că dacă nu-i va ști folosi, va trebui să-i restituie. 
Ceea ce s-a și întîmplat, căci într-o marţi seara, vine un berbece 
la fereastra femeii și cere să ducă banii de unde i-a luat (5, III, 
p. 270—271). Alte comori sînt păzite cu aceeași grijă de un șarpe 
de ceară așezat la intrarea în peșteră, care e „făcut ca să umfle, 
să sufle, să facă frică la om, ca să nu ia nime banii eia de acolo“ 
(ibid., p. 275—276). Prin v., omul se poate apăra de strigoi. Uceni- 
cul unui fierar, a cărui soție e strigoaică, stă treaz noaptea, simu- 
lînd că doarme și cînd ea vrea să-i pună căpăstrul în cap ca să-l 
facă cal, el sare și-l pune ei, prefăcînd-o în iapă și mergînd cu ea 
la întîlnirea strigoilor (52, p. 862). Un soldat care se spînzurase, 
venea nopțile şi tulbura pe ceilalți. Un soldat păzeşte singur 
noaptea cu lumînări aprinse și citind la rugăciuni. Vine cel 
spînzurat și-i cere să ardă grinda de care s-a spînzurat „și să dai 
cenușa pe apă și atunci n-oi mai veni“. Se face întocmai și 
soldații n-au mai fost tulburaţi (ibid., p. 1167). 

În basmele fantastice, v. e eficientă împotriva ființelor vrăj- 
mașe a căror putere piere odată cu cîntatul cocoșilor. Cel mai 
adesea, prin v. e învinsă puterea diavolilor (v. Drac). Variantele 
basmului AT 330 arată cum dracii sînt prinși în tolba fermecată, 
bătuți și eliberați după ce promit că nu vor mai călca acel palat 
(sau moară). Uneori, dracii vor să ducă și pe copilul promis. 
Soldatul de pază cere „tri cărți și tri lumini ș-o uiagă dă pălincă“, 
precum și o pereche de cărți. Dracii sînt vîriţi, pe rînd în „străi- 
țuță“, iar la ziuă bătuţi și eliberați (5, I, p. 520—522). În altă 
variantă, dracii sînt siliți să umple odaia cu bani „și lucruri scum- 
pe“, dar ei pier la cîntatul cocoșilor (52, p. 1222). Voinicul născut 
cu cartea în mînă sortit de ursitoare să fie răpit de duhurile rele, 


433 


scapă numai citind în carte în biserică. Diavolii vin în trei nopți 
în formă de ceață, apoi de lilieci și bufnițe, în a treia noapte 
diavolul în chip de călugăr răpește copilul, dar fiindcă acesta 
nu lasă cartea din mînă, e scăpat de diavol într-o prăpastie, de 
unde ajunge la o țară împietrită de un fermecător. Veghind noap- 
tea cu cartea în mînă, toată țara învie și el e ales împărat 
(41, I, p. 87—92). Orașul împietrit de draci e izbăvit de voinicul 
care se duce la palatul împăratului și veghează trei nopți cu lumî- 
narea luată de la omul de fier, făcînd un cerc de cretă în jurul său. 
El nu vorbeşte nimic, deşi diavolii vin cu muzică și petrec. După 
întîia noapte, fata împăratului are capul alb și-l îndeamnă să nu 
vorbească nici în nopțile următoare. În a doua noapte, dracii 
se prefac în tatăl și mama lui, dar el tace și a doua zi, fata e albă 
pînă la brîu. În a treia noapte, voinicul vede căzînd din pod 
pe rînd un picior, o mînă și tot trupul care se întregește într-un 
om mare ce vrea să-i ia lumînarea, dar tocmai cîntă cocoșii și dracii 
pier. Tot orașul a înviat (52, p. 1188). Un împărat semeț a fost 
pedepsit de Dumnezeu să fie împietrită toată țara lui, iar cele 
patru fete să fie date diavolilor. Acestea sfătuiesc pe cei patru 
soldaţi să vegheze fără să vorbească. Noaptea, fetele vin trimise 
de diavoli să-i momească, ei rezistă și la ziuă fetele negre au fața 
albă. Fiindcă în a treia noapte trei soldați glumesc cu fetele, 
împietresc toți, iar fetele înnegresc și pot fi scăpate de fiul capo- 
ralului care n-a călcat interdicția (79, p. 149—153). Un oraș 
a fost împietrit de o babă fermecătoare, iar fata împăratului 
prefăcută în capră. Fiul unei văduve veghează trei nopți citind 
într-o „cărticică“, de pe care nu și-a luat ochii, cu toate că a fost 
izbit și trîntit. A doua zi, capra era pînă la brîu fată, iar după a 
treia noapte, orașul a înviat. Dar baba oferă flăcăului două mere 
și cînd acesta despică unul, orașul devine iarăși împietrit și fata 
capră care îi spune să se ducă „la un păr spînzură și la unu ra- 
zîmă“. Aici își găsește soția și copilul și la întoarcere, orașul 
învie din nou, iar fermecătoarea e omorită (5, I, p. 537—542). 
Un împărat blestemă cele trei fiice să stea șapte ani într-o bi- 
serică și să le ia de soții cei ce le vor scoate de la diavoli după 
împlinirea blestemului. Trei frați se duc în biserică și noaptea 
se luptă în săbii, încît diavolii nu-i pot alunga. După cele trei 
nopți, fetele scapă, dar fiindcă fratele cel mic a băut apă din 
polobocul dracului, fetele iar cad sub blestemul de șapte ani. 
Cei trei frați revin după șapte ani și prin trei nopți de veghe 
scapă fetele de blestem (52, p. 647—659). Un băiat ajunge într-un 


434 


oraș împietrit. Un corb îl povățuiește cum să vegheze trei nopți 
„să nu joace dracii“ dîndu-i o pană care îi putea alunga. În 
a patra zi, orașul înviase (ibid., p. 698). Crișma unui neamț era 
invadată la lună nouă de diavoli cărora le lăsa masa plină de 
mâîncări și băuturi. Un om sărac se pune paznic pentru a câștiga 
el mîncările și băuturile. Pe la miezul nopții, cad din pod două 
picioare care se duc să se încălzească la foc, apoi trupul şi capul 
care se lipesc iarăși la un loc, dar paznicul îl taie cu sabia (61, 
p. 105—108). În chip similar se comportă zîna care vrea să-l 
sperie pe Ioaneș măsarul, care e plecat în lume să înveţe „ce 
e frica și urîtul“ (AT 326). O zînă prefăcea în piatră toate senti- 
nelele. Cînd Ioaneș veghează, zîna aruncă din pod cîte un picior, 
apoi corpul și la urmă capul. loaneș îi dă o palmă încît zîna învie 
și vrea să-l momească cu aur. La cîntatul cocoșilor, zîna a căzut 
moartă și a dispărut, iar sentinelele au înviat (00, IV, p. 10—13). 
Fata împăratului după moarte devora soldații puși de pază 
(AT 307). Un sergent învățat de Dumnezeu se pune de pază cu 
un sac de mere și altul de nuci pe care le împrăștie în biserică 
și el stă nemișcat în strană. Fata mănîncă nucile și merele pînă 
la cîntatul cocoșilor, cînd fuge în coșciug. În a doua noapte, 
sergentul se ascunde în clopotniță, iar în a treia în pristol, unde 
nu se poate apropia de el. Fata nu mai poate ajunge la sicriu 
cînd cîntă cocoșii și diavolul a părăsit-o, lăsînd în urmă „o pu- 
toare“ de nesuportat. Împăratul îi dă fata de soție (86, p. 187— 
190). Altă fată avea într-însa un balaur care noaptea îi mînca 
bărbatul. Un pitic veghează noaptea, taie balaurul și scoate 
cele trei ouă ce le fătase în ea (AT 507 B). Împăratul dă fata 
binefăcătorului (ibid., p. 147—148). Socrul care rîvnește nora 
a adus un șarpe fermecat ca să-i mănînce fiul în prima noapte. 
Cazarchina veghează noaptea și îl omoară (5, II, p. 215—216). 
Viitorul soț se obține uneori prin perseverență în v. O fată intră 
în niște curți mari, la care porţile se închid imediat, formînd 
„un zid înalt pînă la cer“. Într-o odaie, găsește un mort cu o 
cărticică pe care scria: „cine va citi șepte ani de zile de-arîndul, 
mortul acela se va scula și pe acea care va citi, a lua-o de soție“. 
O roabă ţigancă îi ține locul în vremea din urmă și e luată soție 
de boierul adormit, iar fata devine servitoare (52, p. 568—570). 
Dumnezeu îl sfătuiește pe băiatul rătăcit prin munţii pustii să 
se culce lîngă un bolovan și să nu vorbească nimic. Noaptea, 
iese din piatră o fată frumoasă care încearcă să-l ispitească, apoi 
să îl lovească cu biciul. În a treia noapte, băiatul se culcă în 


a 


` 


435 


locul fetei cu gura în jos pînă la răsăritul soarelui. Prin aceasta, 
a dispărut farmecul asupra acelei țări și fata îi dă o basma pe 
care, scuturînd-o pe la fiecare bolovan, acesta se prefăcea în 
palat locuit (5, I, p. 548—553). 

În basme, apare și v. simplă, fără implicațiile vreunui farmec 
sau blestem. Chiar în unele variante ale basmului AT 400, voinicul 
păzeşte la iazul în care se scăldau niște rațe. La sfatul lui Dum- 
nezeu, în a treia noapte, ca să nu mai doarmă, băiatul veghează 
între spini și fură cămașa celei mai mici, care era fata lunei, 
devenindu-i soție (52, p. 1031—1033). Cornul din care ies „că- 
tane de va fi greu pămîntul de ei“ (AT 567), este obținut de fra- 
tele cel mare, în timp ce veghea în pădure să nu i să fure armele 
de vînătoare, de la niște necunoscuţi ce veneau cu o căruță. 
În chip similar, mijlociul primește punga din care nu se terminau 
banii, iar Toderaș „clopul“ care făcea nevăzut pe cel ce-l lua 
în cap (60, II, p. 70—73). La părul împăratului, de unde niște 
păsări cu cioc de fier furau toate perele, poate veghea numai fiul 
cel mic, trezit de șoarecele recunoscător. Astfel poate prinde 
pe Mîndra Lumii „cu cozi de aur“ (5, II, p. 168—169). În chip 
similar, cei trei frați orfani păzesc holda să prindă pe cel ce o 
pășuna. Numai cel mic, înconjurîndu-se de spini să se înțepe 
cînd adoarme și ajutat de un șoarece care îi dă căpestrele cailor 
năzdrăvani, îi poate prinde în trei nopți succesive: caii de aramă, 
caii de argint și de aur (ibid., p. 234—240). 


Vioară. După legende, a fost făcută de diavol și ca să nu fie gă- 
sită de cineva, „a ascuns-o într-o capră. Cum mergea ea cu coada 
biîrligată, un ţigan zărește gîtul scripcii și-o trage afară“ (58 a, 
p. 103). „Numai borţile la scripcă, ca să răsune nu le-a fost făcut“ 
dracul. După alte legende, nu i-a știut face călușul. A fost prima 
creație a diavolului, dar fără să poată cînta. De-abia Dumnezeu 
a știut să o perfecteze, făcîndu-i găuri în cutia de rezonanţă sau 
ridicîndu-i coardele pe căluș (52, p. 9). Motanul strigoi cîntă 
din v. la adunarea strigoilor ca să joace (ibid., p. 865). O mamă 
și-a blestemat copilul, pînă va scoate glas din lemn uscat. Bă- 
iatul face o v. din brad și cîntă, iar mama ridică blestemul (50a, 

. 266). 
$ V. miraculoasă este prezentă în cîteva basme. Printre obiec- 
tele fermecate (AT 569) apare și v. care poate învia pe cei morți. 
Oastea răpusă este înviată de finul împăratului cîntînd din v. 
„Pingă care oaste că-a trece, tot se scoală și se şterge la ochi... 


| 
| 
| 
i 


436 


şi zice că numa a dormit“ (5, II, p. 379). Băiatul căruia tîlharul 
îndrăgostit de sora trădătoare i-a scos ochii, obține de la 
Sf. Duminică o v. cu care să-i recapete. Ea îl îndeamnă să cînte „la 
poarta talhariului, că din scripca asta cînd îi cînta și pietrele s-or 
muia și ți-or da ce-i cere“, dar el să ceară numai ochii (52, p. 559). 
Într-o variantă a basmului despre mama necredincioasă îndră- 
gostită de zmeu (AT 590), fiul ei își cheamă în ajutor animalele 
recunoscătoare, cîntînd din cele trei ceteruice pe care le are 
(42, p. 907). Vistierul Ilenei Cosînzene are o v. pe care voinicul 
i-o ia la sfatul calului. Cînd trage cu arcușul pe v., „curțile și 
toată bunătatea se făcură mere, pe care le duseră la împăratul 
Verde“ (7, p. 13). Într-o variantă a basmului AT 592, un băiat 
primește de la Dumnezeu pentru milosteniile lui o v., care face 
pe oricine să joace. La un ospăț la care el a invitat tot satul, 
cîntă din v. pînă ce toți cad la pămînt. Un popă joacă într-un 
mărăcine pînă își rupe hainele (81 a, p. 446—447). V. poate 
stîimpăra dorul aprins, de aceea Pipăruş Petru primește de la 
moșneagul binefăcător și o v. Cînd el ajunge în cîmpul cu dorul, 
„îl lovi un dor de satul lui... dar așa dor, de mai cădea de pe cal... 
Atunci îi vine în minte că are o ceteră“, din care începe să cînte 
„Și pe loc îi pieri tot dorul“ (60, V, p. 34—35). Ca să-și recapete 
vinele furate de zmeul îndrăgostit de mama necredincioasă 
(AT 590), băiatul e sfătuit de Sf. Duminică să se prefacă un 
ceteraș și să spună zmeului că are corzile din vine de om. El se 
duce și le cîntă, dar cînd zmeul juca mai aprins cu mama lui, 
rupe corzile v. și-i cere să-i dea vine de om. Căpătîndu-și vinele 
lui, Sf. Duminică i le pune la loc (7, p. 69). 

ntr-o snoavă, cel păcălit de trei derbedei care i-au luat vaca 
drept capră (AT 1539) îi înșeală la rîndul lui, pretinzînd că v. 
lui ar învia oameni morți. Ei cumpără v. la un preț mare, se duc 
acasă și își ucid soțiile ca să le învie cu v., dar nu mai izbutesc 
(S. 3006). 


Vilvă. După legende, e o ființă umană — bărbat sau femeie — 
dotată cu puteri supranaturale pentru a apăra teritoriul unui sat 
de grindină și furtuni. Investirea cu atari puteri apotropeice o 
face Dumnezeu prin zîne (miluite), trimițîndu-le la omul ales 
în acest scop. Dacă el refuză cumva, zînele îl „ologesc... orbesc, 
muțesc sau îi fac alt rău“. V. trebuie să alunge norii de grindină 
care amenință hotarul satului. Urmează de aci conflicte cu v. 


437 


satelor vecine. Se iau la luptă în aer, căderea lor pricinuind vîrte- 
jurile. Omul v. e luat în aer de îndată ce se ivește furtuna. Atunci 
el „e cuprins de un somn teribil... nu știe nimic de el. Puterile-i 
ies din corp, se înalță apoi sus în cer. Acolo sus își ia forma de nor 
și se preface, după cum e insignia hotarului său: unele în rac, 
altele în cal, pisică, bou, om, femeie, lup etc. Adecă se formează 
în atmosferă un nouraș în formele amintite“ care înlătură norul 
de grindină (52a, p. 63—64). În munţii Apuseni, fiecare mină 
avea v. ei, „un fel de ființă divină care supraveghează și distri- 
buie aurul prin băi“. Ea e invizibilă, se arată însă „celor mai cu- 
rajoși “. E înaltă și se poartă „îmbrăcată ca și băieșii, însă cu haine 
mai frumoase decît ale lor; are ștearț (lampă de baie) în mînă 
și ciocănește ca și ei prin baie“. Mina fără v. devine neproductivă 
(34, p. 40—41). Pe alocuri, fiecare casă are v. ei „aia păzeşte 
casa“ ; e „neagră și gura mare și are creastă în cap“ (58,p.11). 
Moţii cred că v. locuiește prin locuri stîncoase, neumblate de 
oameni. Doi flăcăi au ajuns într-un astfel de loc și făcînd foc, 
au auzit „un zgomot asurzitor, ca de viori, clarinetă, gurdună“ 
scos de v. locului (96, V, p. 163). 

În basme, v. e o ființă potrivnică eroului. V. pădurii îl atacă 
pe voinic pentru că a rupt flori și ia forme contrastante, foarte 
probabil izvodite de Slavici: „cap n-are, dar nici fără cap nu e. 
Prin aer nu zboară, dar nici pe pămînt nu umblă. Are coamă ca 
și calul, coarne ca cerbul, față ca ursul, ochii ca dihorul și trupul 
e de toate, numai de ființă nu“. Lupta durează trei zile pînă 
ce voinicul izbutește să-i arunce frîul în cap și v. se făcu „un cal... 
cel mai frumos din lume“. Ea fusese un cal blestemat de Sf. 
Miercuri să se facă în v. La pădurea de argint, voinicul se luptă 
cu v. prefăcută în negură, apoi la pădurea de aur cu v. „cu capul 
dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul 
în frunte“ și sînt prefăcute în cai (83, p. 14—21). Ioaneș măsarul 
se luptă cu v. care petrificase toți soldaţii împăratului. Ca să-l 
înspăimînte, își aruncă din pod cîte un picior, apoi corpul și la 
urmă capul, dar Ioaneș le pune pe un scaun. O învie dîndu-i 
o palmă. A doua zi, soldaţii au înviat și v. a dispărut (60, IV, 
p. 10—12). 


Vint. I.1. În legende, a fost creat de Dumnezeu ca să rupă pînza 
țesută de păianjenul demiurg deasupra copacilor ca să obstrueze 
lumina soarelui (52, p. 396—397). A fost tăcut de Dumnezeu ca 
să crească grîul semănat (ibid., p. 404). După altă legendă, v. 


438 


a fost creat de diavol ca să se apere de arșița soarelui pe care-l 
luase în stăpînire, prin cele două aripi cu care își făcea v. „Fratele 
său l-a învăţat să taie fiecare aripă în două și să le? nfigă în cele 
patru părți ale pămîntului, căci singure vor face vînt între ele 
și va fi mai bine. Diavolul a făcut cum l-a învățat și astfel s-a 
făcut vînt“ (ibid., p. 147). 

2. V. este închipuit a fi om roșu „peste tot“, copil zburdalnic 
care „are suflarea prea mare“, un flăcău blestemat de părinți 
să se izbească de maluri și copaci, un flăcău frumos, un moșneag 
care suflă, sau un sfînt. Locuiește într-o peșteră legat în lanțuri, 
în nori, în iad, într-o cetate cu ziduri pînă la cer, dar cel mai adesea 
într-o gaură din pămînt sau într-un butoi la marginea pămîntului. 
Ca să nu iasă, e astupat cu un deget, un cep, sau un șomoiog 
de paie. V. începe să bată cînd moșneagul de pază slăbește cepul 
sau ia șomoiogul de paie, sau cînd bate cu cîrja în pămînt. 
După alte legende, v. bate cînd suflă cei patru flăcăi (oameni 
sau îngeri) din colțurile lumii, cînd vrea moș Crivăţ, cînd îi dă 
drumul Dumnezeu, sau cînd se bat sufletele morților sau balaurii 
de vînt cu cei de ploaie. A fost văzut „umblînd pe cîmp, prin 
holdă cu picioarele pline de sînge și straiele rupte. Atunci sînt 
furtuni și vîrtejuri mari. Cînd stă, se zice că mamă-sa îl scaldă 
în lapte dulce și se odihnește“ (LIII, p. 145—149). „Vîntuleom; 
cînd șueră tare, atunci el ţipă, că se zgirie în mărăcinii de prin 
gard“ (52, p. 404). V. e om cu aripi: avea două, dar Dumnezeu 
i-a luat una ca să nu prăpădească lumea. A avut 12 feciori, dar 
Dumnezeu i-a omorît ca să nu distrugă lumea (ibid., p. 397). 
Vîntoaica e soția sau sora lui, care e „mai amarnică“, e „mi- 
nioasă“ pe v. „că el nu suflă destul de tare și se duce ea în locul 
lui“ (ibid., p. 402). „Vîntul e sfint; e tare bun. Pe dînsul e 
pacat să-l blastămi; ba încă cînd auzi că vijiie tare și e furtună, 
să te rogi la Dumnezeu să-l ierte, căci el tare se ruga prin garduri 
și crengi, dar trebuie să-și facă slujba lui“ (ibid., p. 405). V. e 
un „fecior frumos“ neînsurat, care caută mereu pe Ileana Cosîn- 
zeana ce i-a fost răpită. ȘI acum cînd își aduce aminte de ea, 
colindă prin lume să o găsească și atîta umblă, pînă cade jos de 
obosit și atunci se domolește“ (XXXI a, p. 95). Simion Stilpni- 
cul care ţine cerul și pămîntul e și stăpînul v. Fiindcă i-a murit 
un copil, s-a mîniat pe Dumnezeu și n-a vrut să mai dea v. 
în lume, Toate intervențiile au fost zadarnice pînă ce cocoșul 
l-a convins să nu mai fie supărat, întrucît și lui i-a luat Dumnezeu 
atîția copii (52, p. 413—414). V. ar fi cei 12 feciori ai Sf. Dumineci. 


439 


„Cei 12 feciori ai Sf. Dumineci cutreieră lumea întreagă, văd 
tot ce se petrece în lume, iar întorcîndu-se acasă, spun mamei lor 
tot ce se petrece în lume “ (XXXI a, p. 95). După altă legendă, 
v. ar fi înger blestemat de Dumnezeu „pentru neascultare... să 
rătăcească în lume și să se lovească de toate cîte îi cad în cale., 
chiar și firul de iarbă să-i fie un dușman. De atunci rătăcește 
prin lume și plîngînd se roagă de babele ce-s cu frica lui Dumnezeu 
să-i ungă ranele ce le-a căpătat de loviturile cele multe“... (ibid., 
p. 96). Soarele a vroit să-l izgonească din lume luîndu-se la luptă 
cu el, dar Maica Domnului i-a împăcat, convingîndu-l pe soare 
că v. aduce mari foloase (52, p. 401). V. poate fi rănit de cuţit. 
Un om a dat cu cuțitul în vînt pentru că i-a împrăștiat grîul 
cînd îmblătea. Apoi omul a nimerit în pădure la curțile v. și l-a 
găsit șchiop, cu cuțitul în șold. V. i-a cerut să-i scoată cuțitul din 
picior (ibid., p. 405). O babă și-a blestemat feciorul „ca numai 
vînturile să-i știe de frică“. Feciorul a dispărut și baba l-a găsit 
într-o casă „în inima pămîntului“ unde era „mai mare peste vîn- 
turi“ (XXXI a, p. 100). 

3. Aventurile erotice ale v. sînt neglijabile. Împăratul v., 
care. apare sub formă de şarpe, se îndrăgosteşte de fata de 
împărat plecată spre curțile soarelui. Fata profită de îndrăgos- 
tirea v. pentru a ajunge la soare (LXII, p. 53—56). 

II. Foarte răspîndit este basmul-legendă AT 298 despre dis- 
puta asupra întfietății dintre soare, ger și v. Omul (fata) mulțu- 
meşte numai v., pentru că de soare nu se teme dacă bate v., iar 
de ger, dimpotrivă, dacă nu bate v. (92, p. 24—25). O femeie 
spune bărbatului că îi e drag „ca vîntul cel din postul Sîmpie- 
trului“. Bărbatul o omoară, dar la prășit în postul Sîmpetrului 
se convinge că soția avusese dreptate (LXIII, p. 29—30). Totuși 
în altă dispută, v. este mai slab ca soarele, întrucît cînd acesta 
dă ploaie, v. se face „cârlig“ (52, p. 401; v. Soare). O babă dusă 
de noră în pădure nu se teme de ger, dar cînd apare v., baba îl 
roagă s-o cruțe, „că eu mai vreau să trăiesc“. Un băiat se duce 
iarna în pădure și taie lemne numai în cămașă. Gerul nu-l poate 
alunga, dar v. a suflat numai o dată și băiatul a fugit (ibid., 
p. 400). 

III.1. V. are rol secundar în unele basme. În cîteva variante 
ale basmului AT 552, v. vine noaptea la geam și pețește fata mai 
mare a unui boier. Mai tîrziu, el îl ajută pe cumnatul său să-și 
regăsească soția răpită de zmeul captiv (79, p. 49—52). V. ia 
în căsătorie fata unei babe. Fratele cel mai mare, apoi cel mijlociu, 


440 


plecînd în căutarea ei, ajung la palatele v. în pădure. V. le dă 
calul lui să meargă la podul de aramă unde să-i dea o dimerlie de 
jăratec. Cei doi se tem și-i dau cărbuni stinși și calul nu vrea să 
mai meargă. Fratele cel mic dă calului jăratecul prescris și trece 
podul de aramă în cealaltă lume, unde dă peste Dumnezeu și 
Sf. Petru ca doi moșnegi sfădindu-se cu diavolul de la stăpînirea 
lumii. Cînd s-a întors, v. „s-a făcut om pentru treaba ce i-a 
făcut-o cumnatul său“ (52, p. 406—407). În altă variantă, v. 
ia de soţie fata unui sărac și o duce în rai. Sora mijlocie o găsește 
în rai, dar fiindcă a furat, n-a mai putut intra în rai. Sora cea 
mică se conformează sfatului și cînd vine acasă, face un „praznic 
mare“, la care vine și v. să o ducă în rai (ibid., p. 407—408). 
În unele variante ale basmului AT 563, v. ia toată făina din 
căușul unui sărac. Acesta pornește întins cu un șumuiag de paie 
să astupe „borta vîntului“. Dumnezeu îl abate din drum, dîndu-i 
pe rînd o nucă, un măgar și o cîrjă (32, p. 348—349). Omul 
pornește la v., care i-a luat căpițele. Îl părtineşte mama v., 
„O șerpoaică mare, încolăcită de sobă“ care îl convinge pe v. 
să-l despăgubească, dîndu-i un berbece ce se scutura galbeni, 
apoi o masă și a treia oară o măciucă cu care își redobîndește 
„ darurile schimbate de criîșmar (52, p. 411—412). 

2. În alte basme, v. e auxiliarul protagoniștilor. Cu totul spo- 
radic apare v. printre tovarășii năzdrăvani în locul celui ce în- 
truchipa iuțeala la fugă. Drăgan Cenușă îl întîlnește învîrtindu-se 
în loc cu o botă: — „De șepte ani de cînd mă-nviîrt roată cu bota 
asta și n-am loc une s-o zvîrl“ (5, I, p. 221; v. Tovarășii năzdră- 
vani; Probele pețirii). V. îl ajută să se însoare pe flăcăul blestemat 
de maică-sa „atunci să se însoare, cînd l-o însura vîntul“. V. 
îl duce în spate pînă la o adunare de oameni mulți, arătîndu-i 
să ia fata „cu ștergar pus costeșet de la umăr înspre brîu, aceea-i 
ursita ta“. Apoi îi duce pe amîndoi la mama flăcăului (52, p. 408). 
V. prefăcut cal ajută pe feciorul cel mic al împăratului alungat 
de acasă să se urce pe muntele negru la fata împăratului (AT 
530) pentru că a servit bine pe cei doi moșnegi (ibid., p. 409— 
410). Intr-o variantă a basmului AT 402, împăratul pune surorile 
la întrecere care va coase mai frumos fața de masă. Broasca 
„taie pînza cu foarfecele bucăţi, o aruncă în glod și zice: „vîntule, 
ploaie și gerule: să-mi coaseți fața de masă cea mai frumoasă!“ 
Cînd a scos-o, nu se putea lucru mai frumos“ (ibid., p. 987). 
Flăcăul însurat cu Frumoasa Lumii e ajutat și de omul ce poartă 
v. să aducă lădița cu oul de aur (LXXXIII, p. 280). V. îndrumează 


441 


de asemenea pe Arghir să-și găsească pe „prea frumoasa Ileana“ 
(XXXI a, p. 95). Voinicul Hărăului trimis de boier pe ceea lume 
să-i aducă răspuns de la tatăl său, e călăuzit mai întîi de v. 
care îl duce pînă la locuința soarelui (36, p. 16—17). Soţia ple- 
cată în căutarea soțului dispărut pentru că i-a ars pielea de porc 
(AT 425) poate fi îndrumată la ascunzișul lui abia de v. Mama 
lui o ascunse, apoi v. îi spuse „că bărbatul său locuia într-o pă- 
dure mare și deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă“, unde 
trăia singur. Mama v. îi dă la plecare o găină ca să-i păstreze 
oscioarele din care își va face scara necesară, arătîndu-i cum să-l 
găsească luîndu-se „după drumul robilor“ (41, I, p. 53). Mama v. 
de primăvară îl primește pe feciorul de împărat plecat în căutarea 
doamnei Chiralina, ascunzîndu-l să nu fie omorît de fiul ei, 
„un flăcău frumos, cu păr lung de aur, cu aripi de argint și cu 
un băț în mînă, împletit cu tot felul de ierburi și flori“. El 
destăinuie cum se poate ajunge la curțile Chiralinei, folosind la 
trecerea gîrlei bușteanul ielelor și prefăcîndu-se apoi în cerb 
de aur ca să o fure (3, p. 270—271). Cenușotcă pîndește noaptea 
holda păscută și prinde cei trei cai: al soarelui, al lunei și al v., 
care își capătă libertatea în schimbul celor trei friie cu care pot 
fi chemaţi la nevoie (LXXXIII, p. 737). 


Vîntul turbat. După legende, s-a iscat din lupta dintre diavol 
și bărbatul femeii care a murdărit cerul cu necurățenia unui copil. 
Dumnezeu a ridicat cerul sus și bărbatul femeii a pornit să se 
ridice la Dumnezeu. La jumătatea drumului, dracul i-a ieșit 
în cale și s-au încăierat la luptă. Din acea încăierare s-a născut 
„O vijelie mare“ care durează pînă acum, numită v. t. (LXIII, 

. 43). 

i Vh. e cel mai puternic vînt, avînd în el și germenul turbării. 
E vîntul cel mai de sus, deasupra celorlalte, aproape de cer. 
Citeodată se coboară mai jos și face să turbeze oameni și animale. 
„Dacă s-ar pogori pe pămînt, ar sufla și părul de pe vite“. Pînă 
la el nu se poate ridica decît ciocîrlia, dar ea îndată turbează și 
cade moartă pe pămînt. Animalele care o mănîncă turbează și 
ele. După alte legende, doar vulturii ajung pînă la v. t., dar cad 
și ei turbați (LIII, p. 142—144). Sf. Filofteia a fost luată de 
un vîrtej ca s-o urce la cer. Cînd virtejul a ajuns la v. t., a scăpat-o 
și ea a căzut moartă, moaștele păstrîndu-i-se la Curtea de Argeș 
(LXIII, p. 44). 


442 


În unele basme, v. t. își vădeşte însușirea de obstacol împotriva 
celor ce ajung în regiunea lui. Piciu ciobănașul pornit să se 
urce pe pomul cu vîrful pînă la cer, ajunge fără greutate pînă la 
v.t. „Cînd ajunse la vîntul turbat, scoase o bardă, o înfipse în 
copaci bine și se puse pe dînsa să se odihnească niţel. Scoase apoi 
un colț de prescură de îl mîncă și un pahar de vin de îl bău“. 
Apoi începu ascensiunea „dară mai cu greutate, căci vîntul tur- 
bat îi muia puterile“ (41, I, p. 414). Fiul unui împărat născut 
dintr-un bob de piper e blestemat de baba căreia i-a spart cele 
două tigve cu apă: „— Lua-te-ar mama vîntului turbat care 
a luat și pe surorile tale“. După ce omoară pe zmeii care îi ră- 
piseră surorile, e urmărit de mama zmeilor de care nu poate scăpa 
decît atunci cînd calul lui „se înalță pînă la vîntul turbat și intră 
în cetatea omului de flori“. Peţește fata acestuia cu ajutorul to- 
varășilor năzdrăvani (35, p. 7—16). Feciorul de împărat plecat 
în căutarea doamnei Chiralina (AT 516) este ajutat în drumul său 
și de „muma vîntului turbat“, de unde pleacă mai departe la 
muma vîntului de primăvară: „o femeie înaltă și tînără și fru- 
moasă“, al cărei fiu îl povățuiește cum să ajungă la țintă (3, p.270). 


Vladimirescu, Tudor. 1. Cînd era slugă la boierul Glogoveanu, 
a fost trimis de acesta să vîndă niște vite unui grof în „Ţara 
Nemţească“. Pe drum, le-a vîndut altuia mai scump, reţinînd 
diferența de preț la insistențele celeilalte slugi a lui Glogoveanu. 
Mai tîrziu, acesta îl pîrăște stăpînului, dar T. V. se apără, arătînd 
că a procedat cum a fost sfătuit de sluga mai veche a lui, pe care 
a pălmuit-o în fața lui. Sluga l-a pîrît pe T. V. la divanul domnesc. 
Fiindcă toţi boierii îl urau, poate fi salvat numai de o doamnă 
care îl scoate din divan. 

2. T.V. se întoarce în Gorj, unde se pregătește să înfrunte 
pe greci şi pe turci, punînd pe cîțiva panduri să construiască 
cetăţi. Alungă pe greci şi pe turci pînă la Cheia, avînd printre 
panduri „chiar femei îmbrăcate ostășește“. După înfrîngerea 
grecilor şi turcilor, rămîne vătaf al plaiului (39, p. 241—243). 

3. În Cloșani, a vrut să zidească o mănăstire în Vîrfu Bol- 
dului, unde ar fi îngropat bani. Invazia turcilor i-a zădărnicit 
planul. T. V. și-a ascuns „ţoalele“ în Peșterea Vacilor din Clo- 
șani. Turcii au prins pe un „chieier“ de al lui și l-au silit să 
le arate unde sînt ascunse averile lui T.V. Acesta a intrat pe 


= 


443 


o gaură și a ieşit pe alta, fugind peste munți, de unde a 
revenit după 20 de ani. Turcii l-au așteptat zadarnic trei zile 
la intrarea în peşteră. 

4. T. V. s-a logodit cu sora lui Iancu Jianu, dar chiar în 
noaptea logodnei, fanarioții i-au răpit logodnica, unul din ei 
prefăcîndu-se în cerșetor. Ea izbutește să scape și povestește 
fratelui ei cele întimplate. Acesta se face haiduc de codru ca 
să-i pedepsească pe fanarioți și pe turci pentru răpirea sorei 
lui (39, p. 237—243). 

5. Pandurii urmăriți de turci au scăpat, mituindu-i cu cîte 
un irmuluc de aur sau scoțînd podina din biserica în care 
fuseseră închiși. Turcii aveau „mai mult necaz pe popi și pe 
olteni, că din ei se făcea miliția“ (66, p. 99—101). 


Vulpe. După o legendă, a fost sortită de Dumnezeu de la în- 
ceput să fie animalul cel mai viclean și prin aceasta să poată 
păcăli pe celelalte mai tari ca ea (99, VIII, p. 114). 

V. este cel mai frecvent actant în basmele despre animale. 
Ea apare aici în trei ipostaze: a) animalul cel mai șiret care păcă- 
lește pe celelalte; b) păcălită de animale mai mici și mai slabe 
și c) ținînd partea omului cînd acesta e atacat de unele ani- 
male. a) Ca să fure peștele din căruță, v. se face moartă în 
drum și e aruncată de om în căruță, de unde împinge pe rînd 
toți peştii jos, pe care îi culege apoi (AT 1). Păcălește în con- 
tinuare lupul (sau ursul), spunînd că i-a pescuit cu coada în lac. 
Lupul (sau ursul) procedează la fel, le îngheață coada și cînd 
trage, se rupe (AT 2; v. U7s). Ca să-l consoleze, v. îi face o 
coadă de fuior, apoi, ca să-l păcălească din nou, se întrec la 
sărirea unui foc. Coada de fuior se aprinde și lupul (sau ursul) 
rămîne din nou fără coadă. Ca să scape de răzbunarea aces- 
tuia, v. se ascunde într-o vizuină. Lupul vîră botul (sau un 
cîrlig) și trage de ce apucă: cînd prindea de o rădăcină, v. se 
văieta „aoleo piciorul meu“, iar cînd o apuca de picior, striga: 
„Sic, sic, sic, că apucași de rădăcină, nu de piciorul meu“ (AT 5). 
În cele din urmă, lupul se dă bătut și pleacă (4 a, 291, Frățila- 
Vîlcea). Alteori, fugărită de urs, spune unor plugari că el e 
turbat și-i învață să se ascundă și să latre ca copoii, iar unul 
să-i arate că e o vînătoare de urși și nu poate scăpa decît în 
butura unui soc. Ursul intră acolo şi e omorît de oameni 
(4a, 264, Aluniș-Olt). În alte variante, ursul e momit de v. 
să meargă la o nuntă, unde nuntașii îl bat, apoi la o moară, unde 


444 


e omorît de curelele mașinilor (5, I, p. 116; v. Urs). Cînd 
lupul scapă de bătăile nuntașilor, v. îl convinge să facă împreună 
„O jucărie de care să nu mai fie“. Sapă amîndoi o fintînă adincă, 
apoi lupul e momit să sară în ea şi e astupat de v. cu bolo- 
vani (77, p. 7). În basmul AT 30, lupul este păcălit de v. 
care îi prezintă oaia rătăcită drept o verișoară de a ei pe care 
o poate vedea la mănăstire, conducîndu-l pe lup la o capcană 
unde va fi prins de vînători (99, IX, p. 215—216). În povestea 
cumulativă despre șoarecele ce fuge „unde nu e nici moarte, 
nici bătrîneţe“, căruia i se asociază pe rînd iepurele, v., lupul și 
ursul încep să mănînce „pe cine-o fi mai mic“. Cînd îi vine 
rîndul v., ea păcălește lupul și ursul, învățîndu-i să-și vîre coada 
în lac, unde ar fi scăpat găinile furate de ea de la „un rumân“. 
Le îngheață cozile și le rup trăgînd. După ce ursul fură trei 
stupi, v. pretextează că e chemată nașă și mănîncă o jumătate 
de stup (AT 15). Spune că l-a botezat pe fin „Lin-prelins pe 
jumătate“. A doua oară, mănîncă tot stupul, spunînd că i-a 
dat finului numele „Lins-prelins cu fundu-n sus“. Apoi îl pîrăște 
pe lup că ar fi mîncat el toată mierea (67, p. 317—319; v. 
Lup, Urs). Numai v. poate păcăli mielele ca să-i deschidă, 
vîrîndu-și coada prin crăpătura ușii (AT 123), întrucît acestea 
„crezură că este mama lor“. V. cheamă pe lup și pe urs ca să 
le mănînce împreună (35, p. 89). Păcălește pe corb, adulîn- 
du-l (v. Corb). b) Cu toată șiretenia ei, v. este păcălită. Ariciul, 
deși știe numai o minciună, o învață cum să scape din capcană 
(AT 33; v. Arici). În întrecerea la alergat cu racul (AT 275), 
acesta o păcălește, agățîndu-i-se de coadă și sărind la cîrmirea 
ei, încît se află dincolo de ţintă (v. Întreceri la fugă). Cînd mă- 
nîncă puii ciocîrliei pentru că s-ar afla pe ogorul ei, e alungată 
de ogar. Ascunsă în vizuină, își pedepsește coada pentru că a 
împiedecat-o la fugă, scoțind-o afară. Ogarul care pîndea la 
gaură, o scoate de coadă afară și o omoară (99, V, p. 330; v. 
Cîine). Şiretenia ei e inferioară altora. Uliul are numai o minte, 
pe cînd v. îl sfidează că ea ar avea șapte minți. Încolțită 
de vînători, ea se ascunde în vizuină cu uliul alături, iar cînd 
aceștia încep să sape vizuina, ea spune pe rînd că are șase, 
cinci minți, iar la urmă nici una. Uliul o învaţă să stea dincolo 
de el ca să atragă asupra lui atenția vînătorilor. În acest fel, 
ea reușește să fugă, iar uliul să zboare (52, p. 443). Se căsăto- 
rește cu motanul care se dovedește mai puternic decît lupul, 
mistrețul şi ursul (AT 103; v. Pisică). Cocoșul se lasă adulat 


E E. N r 


= 


445 


ca să-i cînte şi e prins de v., dar o păcălește cînd ea îi arată 
dinții frumoși, zburînd pe cracă (v. Cocoş). V. cere veveriţei 
să-i dea și el caș, aceasta o momeșşte să se arunce în fîntînă, 
spunînd că acolo există și ține astfel cașul ca să se oglindească 
în apă. V. sare și se îneacă (4 a, 261, Dumbrăviţa-Satu-Mare). 
Cioara prinsă de v. o convinge că înainte de mîncare trebuie să 
se spele, reușind în felul acesta să scape (101, III, p. 185). 

c) Uneori, v. ajută pe om. Cînd ursul asaltează omul ca 
să-i mănînce boii (AT 154), v. îl învață succesiv cum să pună 
ursul prefăcut buştean în car, să-l lege cu lanțurile și să-l omoare 
(v. Urs). Conform înțelegerii, omul dă „două găini vulpii, s-o 
plătit de ea, ș-o rămas cu boii“ (5, I, p. 144—145). În alte 
variante, omul se arată perfid, căci aduce în sac cîinii în loc 
de găini care alungă v., sau își învaţă copiii să latre ca să sperie 
v. (ibid., p. 145). Şarpele salvat de om de sub bolovanul care 
îl astupase vrea să-l mănînce pe acesta, ursul și calul îi dau 
dreptate, numai v. îi ţine parte, convingîndu-l pe șarpe să 
intre din nou în gaura de unde fusese salvat (AT 155). Omul 
astupă șarpele (41, II, p. 139—140). Omul nerecunoscător 
aduce în sac un ogar în loc de găini, dar v. nu se mai lasă mo- 
mită (38, p. 89—90). În lăcomia ei, v. a mîncat prea mult și 
nu mai încape prin spărtura gardului. Abia după ce stă postind 
șase zile devine iarăși subțire și poate ieși din grădină (LXXIX, 
p. 21). V. își creşte puii în via lăsată în paragină, fără să se 
teamă de planurile stăpînului de a o curăța (AT 93), dar cînd 
acesta decide să dea foc bălăriilor, ea își sfătuiește puii să 
părăsească locul (41, II, p. 42—43). 

n basme, rareori eroul e fermecat să petreacă în formă de v. 
El scapă de blestem și redevine om de îndată ce îi dă vulpii 
din mîncarea lui. Drept răsplată, ea îl însoțește în călătoria 
lui (XXXIII, II, p. 280—281). Fraţii plecaţi să aducă „pasărea 
măiastră de pe tărîmul celălalt“ (AT 550) sînt împietriți de v. 
împotriva căruia asmuțaseră ogarul. Cel mai mic ascultă rugă- 
mintea vulpoiului: ,,... lasă-mă să mă încălzesc și eu la focul 
tău ... Dă-mi și o bucată de pîine și un pahar de vin“. A doua 
zi, vulpoiul redevine om, deoarece fusese blestemat să fie vulpoi 
pînă va avea cineva milă de el (41, I, p. 255—256). Temporar, 
ucenicul diavolului (AT 325) se preface în v. ca să scape de 
urmărirea acestuia. Diavolul metamorfozat în cocoș se apucă 
să mănînce ucenicul prefăcut în boabe de porumb, dar fata 
împăratului aruncă trei boabe în spinarea cocoșului. „Atunci 


446 


se preface în vulpoi şi ia, rupe gîtu la cocoș“ (5, I, p. 504). 
Un fecior de împărat plecat să aducă „pasărea cu pene de aur“ 
care să cînte în biserica recent zidită de tatăl lui (AT 550), 
în drumul său îngroapă pe un spînzurat care nu-și putuse plăti 
datoriile. Sufletul acestuia se transformă în v. și îl ajută pe 
voinic, prefăcîndu-se în cal care îl sfătuiește cum să prindă 
pasărea, apoi îl învie cînd frații invidioşi îl omoară, aruncîndu-l 
într-o fîntînă (LXXXIII, p. 547). 

Într-o seamă de basme, v. îndeplinește rolul animalului recu- 
noscător, cîteodată singură, dar cel mai adesea în tovărășia 
altor două animale (mai adesea lupul și ursul). Fiindcă vinde- 
case pe drum o v. rănită, Prislea e ajutat de aceasta să ia colivia 
cu „pasărea măiastră“, iar mai tîrziu să răpească pe Zîna Zori- 
lor, prefăcîndu-se în fată. Apoi ca să evadeze de la zmeul ce 
le luase pasărea, v. se preface în armăsar înaripat și zboară 
pînă la alt împărat. Acolo, v. îl scoate pe Prislea din groapa în 
care îl aruncaseră frații invidioși (LXXXIII, p. 416). Voinicul 
răpus de sora necredincioasă după instigările zmeului (AT 
315) e înviat de o v. la sfatul unei coțofeneca să-l stropească 
cu trei picuri de sînge. V. momește coțofana să se apropie „că 
n-auz bine“, o prinde și „rupîndu-i gîtul, pică trei picături de 
sînge peste stăpînul lor și învie“ (41, I, p. 295—296). În unele 
variante ale basmului AT 545, v. este aceea care peţește pe fata 
împăratului Verde pentru băiatul care a cruțat-o cînd fura 
varză, omorînd apoi zmeii ca să le ia averile și palatul pentru 
tînăra pereche (81 a, p. 595—597). Împreună cu iepurele, lupul 
și ursul (sau numai cu lupul și ursul) scapă pe stăpîn de zmeul 
care vroia să-l mănînce (AT 315). Lăsat de zmeu să-și cînte 
„un cîntecel de cînd era tinerel“, acesta strigă din vîrful copa- 
cului: „Uu! N-aude, N-a vede, N-a greul pămîntului și uşorul 
vîntului, cățelușii mei, că vă piere stăpînul“ (41, I, p.290). 
După ce Ion Taler se întoarce la nunta fetei pe care o scosese 
de la balaur (AT 300), v. se duce și ea la masa mare a nunții. 
„Ea, ţiști! drept în braţele fetii. O ia fata, o pupă, c-o cunoaște 
și stă cu ea la masă“ (5, I, p. 189). O v. ajută pe stăpînul său 
să răpească fata unui împărat, ajutată de o pajură, un lup și 
un urs. În acest scop, ea prinde ursul și lupul la plug, iar ea 
ține de coarne și ară lîngă curtea împăratului. Fata curioasă 
se apropie şi e răpită de pajură. Cînd vine împăratul cu oaste 
să-și reia fata, se adună o mulțime de v., lupi și urși care îi 
zădărnicesc înaintarea (5, II, p. 221—229). Voinicul plecat să-și 


447 


readucă soția furată de zmeu, întîlnește o v. care „se trăgea ca 
vai de zilele ei“. El vrea să o împuște, dar v. se roagă: „nu 
mă omorî, decît dacă poți ceva face pentru mine, îmi fă. Şi 
la urmă din sclăbia ta, te gîndeşte la mine, că eu ți-oi face un 
mare bine“. În a treia noapte, iapa babei e prefăcută în cloșcă 
cu pui „în casă, după cameniță“. V. chemată în ajutor se urcă 
la găini în pod ca să le cîrăie și să atragă baba în pod. În acest 
timp, voinicul prinde iapa-cloșcă (5, II, p. 278—282). Rămasă 
singură la masă, fata moșului cea harnică (AT 480) curăță 
și piaptănă o v. care venise „scarmanată și tîrmozită“ de la 
niște găini. A doua zi, împreună cu ursul, lupul și iepurele duce 
căruța încărcată cu daruri a fetei pînă aproape de casa ei (52, 
p. 211—212). Cei doi feciori ai unui împărat pleacă să pețească 
fata împăratului Verde care rupea în fiecare noapte cîte o 
pereche de ghete (AT 306). În timpul popasului, o v. le cere 
mîncare, ei o alungă și ea îi blestemă să nu izbutească în calea 
lor. Într-adevăr, nici unul nu poate spune cîte ghete a rupt 
fata în acea noapte și sînt întemnițați. Cel mai mic dă mîncare 
v. și aceasta îl povățuiește cum să pîndească fata și îi obține 
mîna. La înapoiere, fratele cel mic este omorît de fraţii săi, 
dar v. adună toate oscioarele și îl învie cu apă vie (42, p. 512). 
V. convinge zmeul păcălit de sărac (AT 1015—1049, 1149) 
că ea mănîncă mămăligă de pe masa celui care l-a învins. Cînd 
se duc amîndoi, se sperie de copii și fug, iar zmeul omoară v. 
(7, p. 214). 

n snoave, ghicitorul improvizat care descoperă din întîm- 
plare furtul inelului împărătesei (sau a unui mărgăritar), e 
verificat la urmă cu o v. ascunsă într-un sac, ca să o ghicească 
(AT 1641). Pus în încurcătură, el vorbește cu sine „Vulpe, 
Vulpe“ și curtenii cred că a ghicit (S. 4050). Un vînător se 
laudă că a văzut o v. cu coada de trei coți. La nedumeririle 
celorlalți, el o lasă mai scurtă, dar nu mai puțin de un cot, 
chiar dacă l-ar lua dracul (S. 4922). Sluga popii prinde v. care 
mînca cireșele și o spînzură. E eliberată de urs (S. 3000, XVII a). 


Vultur v. Pajură 


Zburător. 1. Cunoscut și sub numele de zmeu, lipitură, ceasul 
rău, crasnic, are înfățișare de om, „un tînăr înalt și subțire“ 
sau „chipul, arătarea, fantoma“ unui flăcău sau bărbat (LIII, 
p. 189). El mai apare și în forme care îl apropie de zmeu, cu 
care e confundat pe alocuri. Astfel, el poate fi „un fel de zmeu, 
al cărui corp este în formă de şarpe mare (balaur), care zboară 
pe sus, e roșu ca focul, umblă mai mult noaptea, lăsînd scîntei 
în urma sa“ (38 b, VII, f.162, Coșereni-lalomița). Cel mai 
adesea, el este piriform, apărînd „în forma unui sul de foc lung, 
avînd cap de om“ (ibid., II, p.35, Bisca Chiojdului-Buzău), 
„o ființă de foc în forma unui stîlp sau a unui șarpe“ (ibid., 
IX, f.290, Măţău-Argeș). Poate apărea și ca o „stea lungă 
care vine deasupra casei“, sau chiar ca „o pasăre cu aripi şi 
umblă prin tot corpul omului“. El își are geneza în dorul ero- 
tic, de aceea uneori z. apare sub forma ființei iubite, în „chi- 
pul, arătarea“ ei, care „se face“ uneori şi vizibil, jucînd chiar 
în horă. Se naște din „dragoste fără seamăn“, mai des din dra- 
goste neîmpărtășită, care se poate preface într-un „şarpe sau 
balaur care vine... noaptea“. Z. se poate naște însă și din 
frică sau spaimă, ori din supărare sau „voie rea“, din urit, dar 
și din bucurie mare (LIII, p. 190). În Transilvania, se credea 
că z. e de fapt diavolul care ia această înfățișare piriformă 
pentru a intra pe coșurile caselor la femeile îndrăgostite. În 
toate satele au fost semnalate nu numai fete, ci și femei în vîrstă 
care se plîngeau de vizitele lui și deveniseră slabe, palide și 
zmintite (50 a, p. 252). În timpul zilei, stă prin scorburile copa- 
cilor. Cine dă foc unor atari copaci, găsește „un fel de untură“ 
bună de leac, în primul rînd împotriva z. (38 b, IX, f.290; 
Mățău-Argeș). În timp ce arde focul, zmeul îl strigă pe om 
pe nume și dacă acesta răspunde, focul se stinge și zmeul scapă 
(ibid., XI, f.134, Rîjleţu-Vierosu-Olt). Solzii lui însă, care 
sînt ca ai peștelui, rotunzi și albi, nu ard în foc decît ameste- 
caţi cu ceară în ziua de Panteliul Mare. Z. stă ascuns ziua „în 


449 


butoarcă de nuc ori de alun“, întrucît „nu-i este permis de la 
Dumnezeu a vedea lumina soarelui“ (ibid., XVIII, f.159, 
Maidan-Caraş-Severin). 

2. Z. acţionează numai noaptea. Înainte de a intra în casă, 
el ia înfățișarea unui om sau a unei femei, dar cel mai adesea 
se lasă pe coșul casei în formă de şarpe de foc, sul de foc sau 
stea. În casă, ia înfățișarea iubitului (sau iubitei) şi petrece 
cu persoana vizitată. Dezlănțuirea erotică e plină de patimă, 
fiindcă z. nu se mulțumește numai să glumească și să sărute, 
ci strînge în brațe cu putere, mușcă, bate sau chiar frige, cîte- 
odată pînă ce o omoară (LIII, p. 192). Fiinţele sînt chinuite 
de z. „pînă cînd e aproape să-i prăpădească“ (38 b, IX, f. 290, 
Mățău-Argeș). Z. „intră pe coșul caselor unde are ca amantă 
pe vreo nevastă sau fată (sau și bărbat, dacă e zmeoaică) și o 
chinuiește toată noaptea, zobind-o, pupînd-o, mușcînd-o și 
altele“ (ibid., VII, f. 162, Coşereni-lalomița). „Se petrec între 
dinșii aceleași fapte ca între doi amorezați reali sau între băr- 
bat și femeie, cu deosebire că o mai mușcă așa de mult, încît 
a doua zi corpul ei este numai vineţele. În afară de aceasta, 
e și galbenă la faţă ... ca ceara, încît după un timp, lumea o 
cunoaște ... că are zburător“ (ibid., II, p.152, Mărăcineni- 
Buzău). Cel vizitat de z. își pierde cunoștința. Un flăcău stînd 
cu o fată ce avea z.; o vede moartă lingă el, iar o „pară roșă 
de foc“ intră pe uşă „și începe a se vîri în gură, pînă se isto- 
veşte și fata se scoală“. Repetîndu-se întîmplarea în altă seară, 
îflăcăul întoarce fata cu capul în locul picioarelor, iar para 
umbla mereu pe picioare și nu putea intra. Ivindu-se zorile și 
fata fiind tot moartă, o readuce în poziția inițială și fata se 
trezeşte „foarte spăimîntată și trudită“, prevenindu-l să nu mai - 
facă așa, „căci un minut să mai fi stat, aveam să te și omor“ 
(ibid., XV, f. 91, Birlad-Vaslui). Scenele erotice se petrec în 
vis, în timpul somnului, adesea fără să-și dea seama că e vizi- 
tată de cineva, sau să fie văzut z. „numai de ea“ dacă în odaie 
mai sînt și alții. În zorii zilei, pleacă ieșind pe coș, prefăcîndu-se 
în „pară de foc şi scîntei“, iar uneori „trăzneşte și șuieră“. 
Ființa vizitată de z. are urme de mușcături pe corp și se simte 
mereu obosită, slăbeşte tare, devine palidă, pare că a bătut-o 
cineva. Uneori pare zăpăcită, tristă sau indispusă, iar în somn 
tresare, visează urît, e cuprinsă de fiori și tremurături. Se poate 
întîmpla ca să înnebunească sau să moară. Adesea în timpul 
zilei cel bîntuit de zmeu „de dorul lui umblă numai în fugă, 


i z „450 


ca să-l găsească, și face la umbra vreunui arbore diferite gesturi 
amoroase“. I. se pare că vede pe cel iubit „înaintea sa, mergînd 
amândoi în orice parte ar voi, însă nu vorbește nimic; cu toate 
acestea îi satisface orice dorință“ (LIII, p. 192—193). 

3. Împotriva z. se apără astupînd noaptea coșul casei, sau 
toate găurile și intrările. Se mai pun patru cuțite încrucișate 
în gura coșului sau se trage cu pușca. Se dă foc copacului în 
care locuieşte z. ziua. De asemenea, povestirea visului l-ar 
putea îndepărta. Se poate apăra împotriva zmeului (z.) cel care 
poartă „baier dă zmeu“. Acesta e un brîu de viță sălbatică care 
trebuie să stea 40 de zile la jugul a doi boi „frați dintr-o mumă“. 
Apoi se coase la cămașă sau la haină „și nu mai vine zmeu la 
el“ (58, p. 300). Cei bolnavi sînt trataţi cu buruiana „zburăto- 
rului“ sau cu alifii preparate din solzi de z. sau din smoală de 
la moară, însoţite de descîntec. Dacă bolnavul nu e tratat la 
timp, z. i „se suie în cap și prinde urechi“, aducîndu-i moartea 
(LIII, p. 193—194; v. Zmeul). 


Zile rele. A. După legende, Marţolea sau Marți-seara este închi- 
puită a fi femeia care vine „în diferite forme“ la femeile care 
torc în seara zilei de marți, speriindu-le sau trîntindu-le de 
garduri și de pereți (38 b, XVII, f. 321, Cugir-Alba). Marți- 
seara era cea mai temută. O dată a venit la o femeie care „a 
fost copt ... fuioarele marți seara“ cu gîndul să-i coacă copilul. 
Altă femeie a învățat-o să întoarcă lucrurile din casă. Ea a 
uitat cofa care i-o deschis și Marțolea a pus torturile la fiert 
împreună cu copilul, dar a fugit cînd mama copilului a strigat 
de la geam „Săriți ... că ard munții Canagalilor“ (52, p. 276—7). 
Marțolea aduce și alte chinuri femeilor care torc în ziua ei: 
le sperie, le ia caierele și le aruncă în foc, le sgîrcește degetele, 
le orbește, uneori chiar le omoară (LIII, p. 206). Marţolea dis- 
tribuie grindina dintr-un săculeț, „spunînd niște cuvinte din 
gură“ (52, p. 805). 

Într-un basm crișan, fata moșului persecutată de babă e 
silită să toarcă marți seara singură într-o casă. Fata și-a luat 
cu sine mîța năzdrăvană. La miezul nopţii, apare Marţolea, 
dar fata, învățată de mîță, cere să-i aducă o jachetă cu fire de 
aur, apoi o rochie de mătasă cu fire de aur, pînă au venit zorile. 
Dimineața, baba invidioasă decide să trimită pe fiica ei în mar- 


451 


țea următoare. Ea nu vru să dea și mîței din pogace, încît Mar- 
tolea intră și o ia pe fată la joc pînă ce cade jos moartă (93, 
p. 160—163). 

-© B. 1. Tot atît de temută este şi Joimăriţa, asemănătoare 
cu Marțolea, cu care se confundă (LII, p. 227—228, 236). E 
cunoscută în sudul țării, Oltenia, Muntenia, Moldova sudică, 
apoi Banatul și sudul Transilvaniei. Închipuită de obicei ca o 
femeie „stăpînă a cîlților și a lînei netoarse“ al cărei rol era 
de a pedepsi femeile leneșe care n-au terminat torsul cînepii 
pînă la „Joia Mare. Are înfățișare urîtă, „înaltă cît un arbore 
și groasă cît o bute“, îmbrăcată în negru, dar foarte zdrență- 
roasă. Poate umbla și ca gîndul, uneori prefăcută în „negură, 
bivol, cîne“. Poartă cu ea o troacă sau o căldare cu jăratec, 
la brîu cuțit și ciocănele de fier. Vine noaptea, mai ales joi 
spre vineri, uneori numai înainte de Paști, „pe la fetele și femeile 
leneșe ca „supraveghetoare a torsului cînepii“, pedepsind pe 
cele care n-au terminat, sau n-au tors bine. Pedepsele sînt felu- 
rite: ia furca și fusele, arde cîlții nelucraţi, arde sau pîrleşte 
degetele femeilor leneșe, le bate unghiile cu ciocanele de la 
brîu, ba chiar le omoară. Femeile se apărau aprinzînd paie și 
cîrpe prin case, sau gunoi prin curte (LIII, p. 201—203). Joi- 
mărița a venit la o fată în noaptea de Joi mari și a întrebat-o: 
„— Cîții, cîții, tors-ai cîlții“. Fata a răspuns: „Tors, tors, tors!“ 
Joimăriţa a controlat în pod și a mai găsit un fuior și a ciopîr- 
tit mîinile fetei (LXV, p. 103—104). O femeie leneșă a scăpat 
de Joimăriţa strigînd că ard casele Joimăriţei, iar a doua oară 
istorisind povestea cînepii pînă ce cîntă cocoșul, cînd Joimă- 
rita dispare înciudată (LIII, p. 542). 

2. După ce a slăbit eduta în Joimăriţa, a luat naştere 
reprezentarea ei dramatică. În Joia mare, o femeie se deghiza 
în Joimăriţa și umbla pe la case, dînd foc cîlților găsiți prin 
pod. Mai răspîndit e obiceiul umblatului cu Joimăriţa de către 
copii, care în noaptea de Joia mare colindă pe la case și în- 
treabă dacă au tors cfîlții, cerînd „două ouă-ncondeiete“. Ame- 
nință că ard cînepa netoarsă sau pîrlesc fata și capătă cîte un 
ou (LIII, p.204—205). 

3. Cu totul sporadic, Joimăriţa e reprezentată ca o ființă 
identică cu Marţolea pedepsind „femeile care lucrează joi seara 
spre vineri“ (LXV, p. 108). O femeie care a tors joi seara pînă 
la miezul nopții este asaltată de Joimăriţa, care vrea să o 
mănînce friptă. Femeia scapă prin stratagema cunoscută: nu 


452 


ştie cum să stea pe lopată ca să fie zvirlită în cuptor şi cere 
Joimăriței să-i arate. Ea se așază pe lopată și femeia o azvirle 
în cuptor, omorînd-o (LIII, p. 543). 

Joimăriţa e considerată „una din foarte puținele, poate unica 
figură demonică românească“ (LII, p. 237). 


Zile Sfinte. I. 1. Sînt considerate sfinte în legende Lunea, 
Miercurea, Vinerea și Dumineca. Cu totul sporadic apar ca 
sfinte și celelalte zile, dar ele se manifestă aproape întotdeauna 
ca pedepsitoare ale celor care lucrează în seara zilei lor, sau 
dimpotrivă, pentru că nu au lucrat (v. Zilele rele). Sf. Luni, 
Miercuri, Vineri și Duminecă sînt „niște femei îmbunătățite 
şi sfinte și Dumnezeu le-a dat săptămîna pe mîinile lor“. Ele 
locuiesc „în locuri necunoscute“ sau pe cealaltă lume în „chi- 
lii făcute lîngă niște bisericuțe, puse sub «patronul» numelui 
lor. Chilia și bisericuța sînt înconjurate cu un zid foarte înalt. 
Ele miluiesc pe săraci cu cîte un corn de prescură și un pahar 
de vin. Sfînta trăiește singură în veci“ (LIII, p.218—219). 
Ele au fost făcute la început de primii oameni, după intenția 
lui Dumnezeu. „În ziua întîi a făcut pe Duminica, fată; apoi 
pe Luni, barbat; pe Marţi iar barbat pe Miercurea femeie; pe 
Joi barbat, apoi pe Vinerea iar femeie, precum și pe Sîmbăta 
ca să aibă oamenii sfinţi, zile“ (52, p. 23). 

2. Cea mai mare peste toate este Sf. Duminecă. Ea e „o 
doamnă mare, la care se închină toate zilele săptămînii și de 
la care primesc. ordine ce să facă fiecare. Ea mănîncă o dată 
la 7 zile, petrecînd în rugăciuni“. Se poartă îmbrăcată în haine 
albe și ajută pe oameni. E socotită „sora cea mai mare a celor- 
lalte zile sfinte“. Ea ar fi „zgîriată, împunsă, sîngerată, ... tă- 
iată toată“ pentru că unii oameni lucrează în ziua ei. Oamenilor 
care n-au postit, ci „au mîncat de frupt, li se arată în chip de 
femeie cu picioarele de găină și îi sfătuiește să nu mai mănînce. 
Dacă nu li se arată în realitate, li se arată în vis“ (LIII, 
p.219—220). Ziua ei se serbează de cînd au vizitat-o Dumnezeu 
cu Sîmpetru și au vrut să ridice vița căzută jos. Sf. Duminecă 
i-a oprit însă și atunci Dumnezeu a decis să i se serbeze ziua 
(ibid., p. 546). Sf. Duminecă povățuiește pe Sîntilie unde să-și 
poarte trăsnetele. În casa ei se află „o măsuță și un scaun și 
pe masă o oglindă, iar înaintea oglinzii stă un sfeșnic cu lumi- 
nare. Sf. Ilie cînd are să trăznească undeva, vine aice şi se sfă- 
tuiește cu Sf. Duminecă. Prin oglinda ceea se uită în lume, 


453 


de vede tot ce fac oamenii; și dacă au hotărît să trăznească- 
pe cineva, ia sfeşnicul cu lumînarea în mînă și amenință asupra 
oglinzii, în acel loc, și în același moment a și trăznit... Dar 
pînă ce nu se sfătuieşte cu Sf. Duminecă, nu face nimic“ (52, 
p. 805; v. Sîntilie). O femeie leneşă care ţinea toate sărbătorile, 
la moarte n-a avut cămașă. Trecînd prin casa ei zilele sfinte și 
sărbătorile, toate au zis că ar fi iertat-o dacă ar fi lucrat în ziua 
lor „numai să nu fi stat moartă goală“. Numai Sf. Duminecă 
a fost împotrivă. „Ba eu n-aș fi iertat-o, dacă ar fi tors în săr- 
bătoarea mea“ (ibid., p. 266). 

3. Sf. Vineri e cea mai importantă după Sf. Duminecă, 
pe alocuri chiar „cea mai mare sau mai sfîntă zi“. E considerată 
protectoare a femeilor, îmbrăcată în alb (sau în negru). E 
închipuită a fi bătrînă și slabă, „fiind cea mai bătrînă“ dintre 
surorile ei și poate fi văzută „zgiriată, sîngerată și împunsă, 
pentru că lucrează femeile în ziua ei“. Animalele sălbatice sînt 
„copiii ei“ şi e mai mare peste păsări. Toate animalele o ascultă 
„căci are grijă de ele“. Ea ajută îndeosebi pe călători și spune 
oamenilor în vis cum să se vindece de boli. Dacă lucrezi însă 
în ziua ei, „te arde, pe tine sau pe copii, te bagă-n ceaonul cu 
rufe, strică ce-ai lucrat, vine noaptea, te pedepsește“ (LIII, 
p. 221—223). Sf. Vineri pedepsește mai cu seamă femeile care 
torc în seara zilei ei. În o seamă de variante se relatează cum 
apare lîngă femeia care lucrează în chip de babă care vrea s-o 
ajute. O vecină o sfătuiește cum să scape de ea. Femeia revine 
acasă și ţipă că arde „Dealul Galileului“, sau „casa bojei pe 
dealul Galariului“, sau „ard cășile Sf. Vineri cu văpăi“. 
Sf. Vineri fuge îndată spre locuința ei, iar cînd vede că a fost amă- 
gită, se întoarce la casa femeii să se răzbune. Aceasta s-a bari- 
cadat în casă, răsturnînd toate lucrurile. Sf. Vineri le solicită 
pe rînd să-i descuie ușa, dar nu pot, fiind întoarse pe dos. Numai 
opaițul pornește spre usă, dar se sparge (LXV, p.117—123). 
Sf. Vineri pedepsește de asemeni pe femeile care cîntă în ziua 
ei (52, p. 275). Ea preface în nevăstuică pe soția leneșă a unui 
om care a plecat disperat în lume. Întîlnindu-se cu Sf. Vineri, 
aceasta îi spune că i-a prefăcut nevasta în nevăstuică „șuiață 
şi frumoasă“ care fuge cînd vede furcă și caier (71, p. 111—112). 
Se povesteşte că Sf. Vineri a găsit un om arînd cu un plug cu 
12 boi și i-a luat în poală (LIII, p. 223). Sf. Vineri a tors cele 
trei care de cînepă date de împărat soției sale să le toarcă în- 
tr-o noapte, fiind lăudată de mama ei c-ar toarce přee mult 


454 


(81 a, p, 385). În altă variantă a basmului AT 501, Sf. Vineri, 
Sf. Sîmbătă.și Sf. Joi ajută fetei să toarcă într-o noapte o 
căruță de cînepă, cu condiția să le cheme la nuntă (ibid., 
p. 554—556). 

4. Sf. Miercuri numită și „purtătoarea apelor“, „furca pămîn- 
tului“ sau „ziua Maicii Domnului“ e considerată „mai sfîntă ca 
alte zile“. Se poartă îmbrăcată în alb, fiind „foarte bătrînă, 
slabă și necăjită“: E bună la inimă, ajută pe călători și sfătuiește 
în vis împotriva bolilor, dar pe cei ce lucrează în ziua ei îi 
blestemă să rămînă ca ea. Ajută pe cei ce postesc, iar celorlalți 
li se arată „în chip de femeie cu picioare de găină și te sfătuiește 
să nu mănînci de dulce“. Poate fi văzută „zgîriată, împunsă și 
sîngerată pentru că unele femei lucrează în ziua ei“. Sf. Miercuri 
dă de asemeni „de mîncare sălbătăciunilor“ (LIII,p. 220—221). 
Sf. Miercuri pedepseşte. femeile ce lucrează în seara zilei ei. O 
femeie fierbea „o jurebie de tort“ într-o miercuri seara și apare Sf. 
Miercuri deghizată ca femeie care o trimite după o căldare de 
la moaşă. Aceasta îi destăinuie că necunoscuta e Sf. Miercuri 
și o învață cum să scape. Femeia a strigat „pe coș: lili cum arde 
Ardealul“. Sf. Miercuri a fugit acasă, iar femeia a întors obiectele 
din casă, uitînd însă un ciob. Sf. Miercuri apare cătrănită vă- 
zîndu-se înșelată și cheamă pe rînd obiectele să-i deschidă. Nu 
poate-porni decît ciobul care se sparge și el (51 a, p. 191). La altă 
femeie, leșia din albie a început să fiarbă și să joace, pînă ce 
femeia și-a cerut iertare (81 a, p. 384).- 

5. Pe alocuri, și Sf. Lumi se răzbună împotriva femeilor care 
fac leşie în ziua ei. O femeie scapă de ea numai după ce strigă: 
pă, arde muntele Sinai! Sf. Luni fuge să stingă focul (81 a, 
p. 383). A 

II. 1. Zilele sfinte joacă. roluri secundare în cîteva basme. 
Fata moșneagului cea cuminte (AT 480) intră servitoare la 
Sf. Vineri în majoritatea covîrşitoare a variantelor, mai rar la 
Sf. Duminecă. sira singură variantă, fata, alergînd după 
ghem, ajunge la Sf. Sîmbătă care o pune să-i îngrijească lighi- 
oanele. Ea e răsplătită cu lada cea mai urîtă, dar plină de bogății 
(haine de aur, galbeni sau vite nenumărate), pe cînd fata leneșă 
a babei primește o ladă plină de pietri sau de lighioane care o 
sfișie (XV, p: 60—61). Sf. Duminecă are un flăcău, Ioniţă, pe 
care l-a blestemat să fie 7 ani șarpe pentru că „n-a mers la bise- 
rică în ziua ei, ci la joc“. Băiatul în chip de șarpe pețeşte totuși 
fata unui sărac, persecutată de vitregă (AT 425). Pentru că ea 


455 


a aprins lumînarea să-l vadă, feciorul Sf. Dumineci a dispărut. 
Apoi i s-a făcut milă de jalea soţiei și „s-a dus la prietenele 
lui, Sf. Vineri, Sf. Miercuri și Sf. Luni să le roage să se îndure 
de dînsa şi să-i ajute, s-o învețe ce să facă ca să-l găsească“. 
Zilele sfinte sfătuiesc soția să se ducă la Sf. Duminecă cu flori 
și să-i facă curat în casă în timp ce ea ela biserică, iar ca răs- 
plată să ceară „mărul din mîna dreaptă — acela era ficiorul ei“ 
(52, p. 446—447). Într-o variantă a basmului AT 318, Sf. Du- 
minecă ajută pe Dunăraș, trădat de mama lui și omorît de zmeu 
care l-a pus pe cal „tăiet bucățele“, înviindu-l cu apă vie şi 
apă moartă, întrucît băiatul „umbla întotdeauna la dînsa“. 
Apoi îl învață cum să-și recapete sabia miraculoasă, prefăcîndu-se 
în pasăre. „După aceea s-a înturnat şi-a trăit în dragoste cu Sf. Du- 
minecă 3 ani“. Pe el l-a luat Dumnezeu la cer, fiindu-i fin, 
dar Sf. Duminecă a fost pedepsită „pentru păcatul ei arde în 
foc 'pînă la sfîrșitul lumii“ (52, p. 911—913). 

2. Zilele sfinte acționează ca auxiliare ale protagonistului 
într-o mulțime de basme. Chiar Tei-legănat plecat pe tărîmul 
celălalt în urmărirea lui Șchiopul-cu-barba-cît-cot (AT 301B) 
trece pe rînd pe la chiliile Sf. Luni, Vineri și Duminecă care îl 
ospătează. Sfintele au cîte o fată: a Sf. Luni era „foarte frumoa- 
să“, a Sf. Vineri „și mai chipeșă“, dar a Sf. Dumineci le întrecea. 
Pe aceasta o pețește Tei-legănat și Sf. Duminecă „i-au dat-o 
bucuroasă“, iar pe celelalte două le ia pentru Sfarmă-piatră 
şi Strimbă-lemne (79, p. 84—85). 

ntr-o variantă a basmului AT 403, băiatul plecat în căutarea 
celei promise de mama lui, ca să nu plîngă, trece pe la Sf. 
Miercuri, Vineri și Duminecă, care îi dau cîte un măr de aur ca 
să-l dea fetei la fîntînă după ce a băut de la el (81, p.189— 
190). În altă variantă, Sf. Luni, Vineri şi Duminecă îi dăruiesc 
flăcăului pentru că le-a curățat odăile cîte un căpăstru de aramă, 
argint şi aur care, scuturate la nevoie, aduc un cal de aramă, 
argint sau aur să-l servească (81a, p. 413—415). De asemenea, 
Păr plecat în căutarea fratelui Măr, e găzduit de Sf. Duminecă 
care îl învață cum să se apere de bătrîna zmeoaică ce l-a 
petrificat pe fratele lui, dîndu-i și cîteva picături ca să nu se 
lege de el „nici o vrăjitură“ (60, IV, p. 53—55): Omul cu 100 
de copii (AT 303A) fugit în lume de groaza lor este căutat de 
băiatul cel mai mare. Acesta trece pe rînd pe la Sf. Luni, Miercuri 
şi Vineri, care n-au știut unde să-l îndrepte, abia Sf. Duiminecă 
i-a arătat cum să ajungă în rai unde era tatăl lui, dîndu-i 


456 


un galben să-și cumpere „bolduri“ împotriva somnului ce i-l 
va provoca „mirosul florilor şi versul păsărilor“ (52, p. 1267). 
Petru plecat după Ileana Costînteana promisă de mama lui cînd 
plingea, trece pe la Sf. Miercuri în lipsa căreia face curat în 
casă. Ea îl răsplătește cu un frîu de aramă care chema un cal, 
trimițîndu-l la Sf. Vineri care-i dă un frîu de argint. Ajunge 
la Sf. Duminecă al cărei fiu, soarele, îi spune că fata căutată 
era pe muntele de sticlă. Sf. Duminecă îi dă și ea un friu de 
aur cu care chema calul de aur (34, p. 260—262). Mai des apar 
sfintele în variantele basmului AT 400. Plecat în căutarea zînei, 
Făt-Frumos poposește pe rînd pe la Sf. Luni, Sf. Marţi, Sf. 
Miercuri, Sf. Joi, care îi dau pe rînd o tichie careîl făcea nevăzut, 
papuci ce trec peste orice apă, bici ce îndeplinește orice dorință. 
Cea din urmă, Sf. Vineri îi dă un ciocîrlan să-i fie călăuză la 
locuința zînei (LIII, p. 533). Sf. Duminecă dă un cal voinicului 
plecat după Rora cea frumoasă care cunoaște drumul pînă 
la cele 12 zîne ce o ţineau în palat, apoi îl învață cum 
să obțină mînzul năzdrăvan cu opt picioare cu care va 
putea-o răpi (8la, p. 388—389). Voinicul plecat după fiica a 
nouă mame trece pe la Sf. Miercuri, Vineri și Duminecă care 
îi dau o perie, o cute și un ciocan de fier cu un război, învă- 
țîndu-l cum să le arunce în urma sa împotriva zmeului ur- 
măritor, pentru a se preface în pădure, munte de piatră și 
gard de fier. În altă variantă, Sf. Miercuri, Vineri și Duminecă 
îl dăruiesc cu cîte o pîine de fier, argint și de aur care, aruncate 
în sus, se făceau orice dorea (LXXXIII, p. 371—373). Ionică 
Făt-Frumos plecat la Mama Ciumei să-i păzească iapa pentru 
mînzul năzdrăvan ca să-și readucă pe Ileana Cosînzeana răpită 
de zmeu, trece pe la Sf. Miercuri care-i dă un cal să-l călăuzească 
la Sf. Vineri, „soră-mea“, care-i dă de asemeni un cal cu care 
ajunge la Sf. Duminecă, care îl sfătui cum să păzească iapa și 
să aleagă mînzul năzdrăvan (59, p.181—182). De asemeni, în 
cele mai multe variante ale basmului AT 425, soția plecată în 
căutarea soțului fugit pentru că i-a ars pielea de animal (sau 
l-a picurat cu lumînarea) trece pe la zilele sfinte, cel mai adesea 
pe la Sf. Miercuri, Vineri și Duminecă, care îi dăruiesc obiectele 
de preţ cu care să-și răscumpere cele trei nopți ce le va dormi 
lîngă soțul ei: fus, furcă, caier (sau vîrtelniță și stative) de 
aur, o cloșcă (o rață), două mere de aur, o masă de aur, doi 
porumbei, un purcel, toate de aur, sau o nucă de argint, de aur 
și pestriță din care va scoate cîte un rînd de haine, o cămașă 


431 


Şi un caier de pinză de păianjen, apoi opinci și toiag de fier. 
Într-o variantă, Sf. Miercuri o ajută cu un descîntec. Ultima 
sfîntă îi arată amănunțit cum să se comporte la locuința fos- 
tului soț pentru a dejuca uneltirile rivalei sau ale mamei lui. 
Într-o variantă, soțul căutat, Sf. Dumitru e chiar fiul Sf. Du- 
mineci (XV, p. 54—55). Lupul cu capul de fier fură mireasa 
flăcăului căruia i-a ajutat să vîre fiarele în cornul fermecat 
(AT 511 A). Băiatul pleacă s-o caute și trece pe la Sf. Miercuri 
care îi dă „două cocuri de pîne“, unul să-l mănînce, altul de 
ajutor, trimițîndu-l la „soru-mea“ Sf. Vineri care-i dă de asemenea 
două piinișoare. Sf. Duminecă îi dă și ea două piinișoare, 
precum și un brîu care se făcea punte peste orice apă. Din cele 
trei pîini ies cîinii năzdrăvani, Vede-bine, Aude-bine și Ușor ca 
vîntul-greu ca pămîntul, care îl vor ajuta împotriva lupului cu 
capul de fier (60, III, p. 32-35). Într-o variantă a basmului AT 302, 
Viliș Viteazul plecat după fata împăratului răpită de zmeu, 
trece pe la Sf. Miercuri care îl îndrumează la Sf. Vineri, aceasta 
la Sf. Duminecă care îi dă un vultur șchiop să-l călăuzească 
la locuința zmeului (81, p.78—79). Săracul, plecat la pasărea 
neagră care i-a mîncat vitele (AT 569), trece pe la Sf. Luni, 
care-i dă o turtă de merinde care nu se mai termina, îndru- 
mâîndu-l la Sf. Miercuri, aceasta la Sf. Vineri, apoi la Sf. Du- 
minecă, care îl învață cum să aprindă o pană de la pasărea 
neagră și să-i ceară două scîndurele din cutia de argint. La 
înapoiere, Sf. Duminecă îi arată cum din scîndurelele puse cruce 
se face o masă încărcată cu bunătăţi și un arap ce îndeplinește 
orice dorință (82, p. 84—87). 

Uneori, zilele sfinte ajută pe voinic să ghicească mireasa 
dintre alte două fete asemănătoare. Sf. Miercuri, Vineri și Luni 
se prefac în „trei muște“ și se apropie de fruntea miresei, încît 
voinicul „a gîcit și s-au cununat“ (52, p.196). 

III. În snoave, un ţigan este convins să omoare Miercurata 
care ar locui o vizuină, pentru a scăpa astfel de post. Ursul din 
vizuină îl lovește cu laba ameţindu-l și țiganul a postit de atunci 
miercurile și vinerile (81 a, p. 306). 


Ziînă v. Iele, Ileana Cosînzeana 
Zmeu. |. Fiinţă reprezentată complex în imaginația populară. 


Legendele și povestirile îl înfățișează asemănător cu balaurul, 
sau, dimpotrivă, cu zburătorul. În basmele culese recent, 


458 - 


adesea z. sînt socotiți similari sau identici cu diavolii (v. Balaur, 
Drac, Zburător). ; 

1. Z. ar reprezenta ultima etapă a evoluției șarpe-balaur-z. 
Şarpelui care n-a văzut om vreme de 7 ani, îi cade coada, îi 
cresc picioare și suge o vacă. Dacă 7 ani, nu mai e văzut de om, de- 
vine. balaur, „iar după alţi 7 ani se facezmeu: îi iese foc din gură și 
capătă coadă șuvăită, vînătă și la coadă capătă două steaguri, 
de o parte şi de alta și aripi ascuţite. Cu aripile înoată, iar culimba, 
cu focul lui zboară în nouri“ (52, p. 840). Z. poate proveni din 
balaurul care a supt la vacă neagră. Au aceleași atribuții acvatice 
ca și balaurii, dar locuiesc de preferință în copaci. „Norii cînd se 
duc să bea apă din mări, sorb din întîmplare zmei“. În nori, z. 
se iau la luptă, producînd fulgere, care ar fi scîntei din capul lor 
„de cremene“ sau din coadă, sau din buzduganele cu care se bat. 
Focul ce cade din lupta lor, se face jos cărbune de pămînt. Mai 
bun este sîngele de z., cu proprietăţi curative. Ei sînt specializați: 
z. al ploii, al secetei sau al vîntului și cel învingător impune ploaie 
sau secetă (LIII, p. 182—183). Cel de la răsărit e de ploaie, cel 
de la apus de secetă. Un z. căzut jos avea gura „roșă și lungă cît 
ograda... Duhul lui era așa de puternic că, cînd se răsufla, trăgea. 
toate lucrurile din casă pe horn, pe ferești și pe uși“. Cînd a venit 
un nor, s-a ridicat cu el (52, p. 804). 

2. Z. e o ființă aeriană cu atribute fantastice: varsă foc prin 
gură, umblă „cu o falcă-n cer și cu alta-n pămînt“, iar pe cap 
poartă o piatră nestemată care luminează „ca soarele“ (LIII, . 
p. 184). E dominat de erotism, de aceea ocupația de căpetenie 
este furtul fetelor frumoase. La hori și nedei, el se lasă în zbor 
pentru a le răpi, adesea coboară cu înfățișare de flăcăi atrăgă- 
tori. La nedeia de la Cornul Petrii, jud. Mehedinţi, au venit doi 
tineri „foarte frumoși, cu haine frătuțești (ardelenește) pe ei, - 
împodobiţi și cu aur și cu pălării negre în cap, noi, se prind în 
horă, joacă foarte frumos“. Seara, iau cu ei două fete pe care 
nu le-a mai văzut nimeni de atunci (38 b, IX, p.10—11, Baia de 
Aramă, jud. Mehedinţi). La -nedeia de pe muntele Sf. Ilie din 
Țara Loviștei au venit doi z. din Negoiu care și-au ales „două 
fete ăle mai frumoase din horă și le-a luat pe sus și le-a dus în 
vîrful Negoiului“, unde le-au chinuit pînă au murit. În zorii 
zilei, z. a fost zărit ca un animal lung de 4—5 m, cu coadă de 
peşte, acoperit cu păr, iradiind lumină și vărsînd foc din gură 
(91, p. 13). În timpul jocului, un z. fură fata luînd-o pe-sus. : 
A ţinut-o la casa lui într-un deal și au avut doi copii. Ea a venit 


459 


o dată la părinți cu copiii și unul de doi ani l-a trîntit pe bunic. 
Apoi au dispărut (58, p. 79). În timpul furtunilor, cad prin păduri 
și oamenii îi hrăneau „cu lapte de capră roșie pînă se îndreptau 
ei“, cînd zburau, lăsînd galbeni și lire în locul unde au zăcut 
(ibid., p. 231). Un flăcău a găsit un z. care l-a întrebat dacă-i 
frumos. Flăcăul i-a răspuns că e foarte frumos, dar îl strică coada 
„că-i prea lungă, parcă e de cîine“. Z. s-a supărat și i-a poruncit 
să-i dea cu toporul după cap, apoi să se întîlnească peste un an. 
„Rana de la cap s-a vindecat, dar cea de la inimă nu“, a con- 
statat zmeul și l-a omorît pe flăcău (38 b, XIV, p. 448, Samova- 
Tulcea, AT 159 B). Z. ar fi „ca și oamenii, numai cît au putere 
mare“, iar „zînele sunt femeile zmeilor“ (52, p. 1243). 

Oasele dintr-o peșteră din Zărand ar fi oasele z. care au fost 
trăzniți de Dumnezeu pentru blasfemiile lor (26, p. 50—52). 

II.1. În basme, z. e prin excelență ființa îndrăgostită de fetele 
oamenilor, îndeosebi de cele ale împăraților pe care le răpește 
la curțile lui, situate prin păduri îndepărtate sau pe tărîmul celă- 
lalt. Prevenit, împăratul își ține fetele într-o casă fără ferestre, 
dar z. sparg zidul, le fură și le duc pe celălalt tărîm, Voinicul co- 
boară, îi învinge în luptă și readuce fetele (AT 301 A). În cele din 
urmă, el se căsătorește cu fata cea mai mică (LIII, p. 530—531). 
O singură dată: baba păzitoare îngăduie fetelor împăratului să 
iasă în grădină și vin „niște nori groși și negri“ și „zmei călări 
pe cai cu aripi“ care le răpesc. Sînt eliberate de Zorilă (86, p. 50—. 
62): Lupta cu ei e dificilă fiindcă se pot face invizibili. Învăţat 
de fata de împărat să scuipe de trei ori, Băiet sărac îl poate vedea. 
pe Z., și astfel îl răpune (83, II, p. 59). Z. captiv și eliberat (s-a 
făcut frate de cruce) se îndrăgostește de sora sau mama voinicului 
cu care pune la cale uciderea lui (AT 315—590). Flăcăul e ajutat 
de cîinii năzdrăvani și de Sf. Vineri (Sf. Duminecă) care rețin: 
apa vie și apa moartă pentru a-l învia. În cele din urmă, Zz. se. 
preface în buștean (buturugă). La ordinul lui Busuioc, câinii 
rod buturugă „de-o făcură cîlți“, în vreme ce ficatul și inima z. 
sînt fripte pentru a fi mîncate de mama trădătoare care e orbită 
cu ele (86, p. 112—120). În o seamă de variante, z. e captiv şi 
voinicul se înduioșează de rugămintea lui de a-i da apă. Atunci z. 
se umflă de pocnesc cercurile de pe butoi și fură zîna care îl 
ţinuse închis (sau fata stăpînei lui): Fata poate fi readusă numai. 
cu ajutorul calului năzdrăvan, obținut de la iapa babei năzdră- 
vane (18, p. 54—59). Z. eliberat prin cofa de apă care îi dă puterea 
de a se desface din legăturile care îl țintuiau, fură soția elibera- 


460 


torului. Z. poate fi răpus numai după ce prin lingușeli femeia 
răpită de el află în ce îi stau puterile (AT 302). Acestea îi stau 
în inima vîrită într-un paltin dintr-un ostrov. Soţul o ia și o 
strînge în mîini pînă poate fi decapitat (79, p. 51—65, v. 
Puteri). 
În o seamă de basme, z. se arată o ființă răufăcătoare. Calami- 
tățile pricinuite sînt concordante cu puterile lui extraordinare.. 
mpăratul care calcă moșiile z. suferă represalii crunte: z. fură 
luna, soarele și celelalte constelații, precum și ochii împăratului pe 
care „l-au adus împărăteasa de mînă“. Fiul cel mai micle readuce, 
învingînd pe rînd la podurile de aramă, de argint și de aur pe cel 
mare care ținea captive luceferii și stelele, pe cel mijlociu care 
deținea luna și pe cel mai mic care avea soarele. Ochii tatălui 
sînt furați din casa zmeoaicei. Ca să se răzbune, fetele se prefac 
în fîntînă otrăvită şi în măr otrăvit, dar cînd Drăgan Cenușă 
face cruce cu paloșul asupra lor, „s-o făcut tot sînge“. Zmeoaica 
este răpusă înghițind „o bombă de 99 de măji“ înroșită în foc 
(5, I, p. 209—219). O zmeoaică i-a luat vinele lui Țugulea, lă- 
sîndu-l olog din copilărie. Cu ajutorul unui ohimir miraculos 
dat de o zînă, se face muscă și își ia vinele. La înapoiere, răpune 
în luptă cei trei z. gineri. Soţiile lor se prefac în struguri, pruni și 
fîntînă care, înțepate cu sabia, varsă „sînge negru ca păcura“ 
(41, I, p. 268—273). Un alt z. se hrănește numai cu sînge vomat 
de fete. Venea la bordeiul acestora din pădure „călare pă cal ca 
un ducipal și cu ghici de foc în mînă“. Așeza o albie mare, apoi 
punea fetele cu gura pe ea și cînd el troznea cu biciul de foc, ele 
vărsau „sîngele dă frică. Zmeul bea sîngele și pleca“ (12, I, p. 372). 
Ca să răzbune omortrea celor trei fii din trei fîntîni, mama lor 
se preface într-o babă cerșetoare care momește pe voinic să-i 
pună desagii pe cal. Aproape de coliba ei, calul nechează și cîinele 
urlă, z. aruncă trei smicele pe voinic, cal și cîine, petrificîndu-i 
(81 a, p. 550). Z. „bea toată apa dinizvorul“ unor ciobani. Voini- 
cul îl răpune cu ajutorul cîinilor năzdrăvani (60, IV, p. 39—40). 
Ei orbesc pe moșnegii care au seăpat oile pe moșia lor. Petru 
Firicel îi silește să restituie ochii, prinzîndu-i cu mîinile într-o 
despicătură de stejar, sub pretext că-i va învăţa să cînte la fluier 
tot atît de frumos ca și el (81, p.68—69). Soţul fugit intră văcar 
la un împărat și trece cu vitele în pădurea z. Se luptă cu el, 
voinicul izbutește să-l trîntească și să-i răpească avuţiile strînse 
(LXXXIII, p. 250). Cînd cei 99 de fraţi se întorc cu cele 100 de 
neveste și poposesc pe locul interzis, z. îi eliberează în schimbul 


461 

fratelui mai mic. Zmeoaica încearcă pierderea lui, cerîndu-i 
munci grele sau imposibile: să îmblinzească z, prefăcut cal și 
zmeoaica prefăcută iapă și să aducă o bucată de nor pentru 
o „vrajă“ (v. Sarcini de pierzanie). El fuge cu altă fată captivă, 
se prefac în holdă și paznic, mănăstire și călugăr, apoi aruncă 
obiectele ce se fac obstacole. După moartea zmeoaicei, se reîntorc 
la z. care îi primește cu bunătate (5a, p. 32—41). Împăratul 
învins de vecinul său obține ajutorul craiului z. împotriva aces- 
tuia în schimbul copilului care se va naște („ce n-ai acasă”). 
Acesta se îndrăgosteşte de fata captivă. O bătrină de asemeni 
captivă îi „farmecă“ și astfel pot scăpa de urmărirea z. (60, I, 
p. 31—42). O împărăteasă naște în fiecare an cîte un copil, 
dar venea „0 zmeoaică nevăzută de om pămîntean și îl ducea“. 
Un om prefăcut în cîine de soția necredincioasă (AT 449) o atacă, 
luîndu-i copilul, iar pe zmeoaică „o înzgărdai și o sugrumai“ 
(7, p. 109—110). Un z. venea noaptea la magazia unui împărat 
și-i omora toate santinelele. Fiul cel mai mic al unei văduve vine 
de pază (v. Veghere) cu două viori și cu un scaun de fier, prevă- 
zut cu două găuri. Z. își exprimă dorința de a-l învăța la vioară 
(AT 1159), voinicul îl momește să-și vîre mîinile în găurile scau- 
nului de fier pentru a-i îndrepta degetele strîmbe și îl țintuiește, 
imobilizîndu-l pînă dimineața cînd vine împăratul (7, p. 213). 
Z. e stăpînitorul a 360 de zîne prefăcute în păunițe pe care le ține 
în strictă supraveghere. Voinicul a cărui zînă a fugit (AT 400) 
și-o poate recăpăta numai dacă o ghicește dintre semenele ei 
(5, I, p. 540—541). Z. dorm la curtea lor în jurul unui foc. 
Pentru că Petrea Făt-Frumos a dezlegat pe Iutele pămîntului 
de la pociumbul de fier, e silit de ei să le ajute să fure pe fata 
împăratului Verde. Petrea merge înainte și sapă o groapă după 
ușă, cerînd să intre cîte unul, „care cum intra pe ușă, îi tăi€ capu 
și pica în groapă“. Doar ultimul z. scapă cu o jumătate de cap 
(5, I, p. 279—281). Cei doisprezece feciori ai unui împărat sără- 
cesc și intră slugi în țara z. Cel mai mic, Duluman, e năzdrăvan 
și îi oprește pe frați să guste din mîncarea gătită de z. din carne 
de om, apoi să joace cu cele 12 fete ale z. care i-ar fi omorît. Noaptea 
lasă 12 păpuși de paie în locul lor care sînt decapitate de z. 
și fug cu caii z. Duluman intră slugă la un împărat și e pîrît de 
celelalte slugi că s-a lăudat să aducă calul, apoi cămașa, apoi pe 
însuși z. (AT 328). Duluman se face mic în urechea calului z., 
a doua oară purice pe cămașa Z. care o lapădă. Ca să-l aducă pe Z., 
Duluman pleacă cu un car, unelte de butnar și cercuri de oțel. 


462 


În pădure, cere z. să-i ajute la facerea buții în care va fi închis 
Duluman și îl momește pe z. să intre în ea să o încerce. Butea e 
strînsă cu cercuri de fier și z. dus la împărat (42, p. 515). Uneori, 
baba care are iapa năzdrăvană, e o: zmeoaică (ibid. p. 513). 
Z. se vădeșşte a fi şi un fel de ființă ctonică, avîndu-și locuința 
„aco-n- pămînt, cine ști unde-afund“ sub-o „lespede mare de 
piatră“. În fiecare zi, z. subpămînteni cer zece oi- din turma îm- 
păratului. Voinic de codru ține de lespedea de piatră de pe lo- 
cuința lor și nu pot ieși decît cîte unul, cum îi lasă el. Îi decapi- 
tează pe rînd și „cîmpu o fo numa sînge“, iar ei răcnesc atît- de 
tare, „de oile s-o prăvălit pă gios“ (5,1, p. 370—377). 

2. Mult mai rar z. are purtări amicale față de oameni. Fata 
împăratului fără băieți se duce să aducă „inelul lui Iordache 
zmeul“. Ea este ajutată de o cățea ce se preface în cal. Z.o în- 
cearcă să vadă dacă fata travestită în fecior e băiat sau fată, 
iar la ultima — scalda în apă — ea îi fură inelul și fuge. Z. se 
îndrăgostește de ea și o ia de soție (52, p: 679—681). Feciorul 
unui împărat găsește un z. luptîndu-se cu un cioban și ascultă 
rugămintea z., omorîndu-l pe cioban. Învăţat de un moșneag, 
feciorul cere de la z. numai pe sora lui de soție. Aceasta „era 
o bălăuroaică blăstămată ca “să fie așa pîn ce s-a mărita“. 
La nuntă redevine „cea mai frumoasă femeie, iar din bordeiul 
acela a făcut palat“ (52, p. 831). Z. cumnat care își ceruse 
soția pe fereastră (AT 552) îl primește cu bucurie pe fratele 
soției, făcîndu-l administratorul averilor. După ce cumnatul său 
e decapitat de un rival și așezat în desagi, z. îl învie ca să-și 
recapete nevasta (7, p. 125—129). Fata persecutată de vitregă 
(AT 709) ajunge la curțile z. care o rețin să le fie „soră“, făcîndu-i 
deasupra palatului lor „trei foișoare de sticlă, care se învîrteau 
după soare“ ca să locuiască singură. Cînd vitrega o omoară cu 
cerceii otrăviţi, z. îi scot cerceii, înviind-o, iar cînd e otrăvită 
cu cofeturi, ei se luptă cu voinicul venit să o ducă la curte (89, 
p. 109—116). Z. răsplătește pe om cu bogății dacă își va aduce 
tovarășul său credincios (AT 824). El vine cu soția care îl tră- 
dează, a doua oară cu cîinele care îl apără (50 a, p. 252). Băiatul 
primește de la nașul său Hai-Hai (AT 325) o oglindă, în care dacă 
se uita, apăreau patru Z: „ce vrei stăpîne? Pămîntul să-l răstur- 
năm, ori lumea s-o prăpădim?“ Ei îndeplinesc orice dorință 
a stăpînului oglinzii (18, p. 43). Z. ajută unui om să iasă cu carul, 
dar cere în schimb să-i ghicească vîrsta. Soţia lui își prinde-pene. 


463 


de găină pe tot corpul (AT 1091) și z. își spune singur vîrsta cînd 
constată că n-a mai văzut astfel de găină (5, II, p. 515—516). 

3. În grupa mare a basmelor despre dracul (z). cel prost 
(AT 1030—1169), adversarul păcălit de voinic este, în marea 
majoritate a variantelor românești, z., dracul apărînd într-un 
număr restrîns de variante. Z. cu puteri extraordinare, dar extrem 
de naiv, este învins de om prin șiretenie. Adesea, învingătorul 
lui este un ţigan care, omorînd o sută de muște dintr-o lovitură, 
se laudă că a omorît o sută de suflete dintr-o dată și e angajat 
slugă la z. (XV, p. 96, v. Întreceri în puteri). La urmă, cînd z. 
îi duce banii acasă, e înfricat că îi va pune pielea în locul draniței 
căzute și z. fuge. Cel mai adesea, z. e înspăimîntat de corul 
copiilor învățați de tatăl lor „să tot ascuţă custurile pe -piatră și 
să strige: Mi-a mînca de carne de zmeu“ (84, p. 134—138). 


Zorilă v. Murgilă 


BIBLIOGRAFIE 


A. Studii și tipologii 


I. Aarne, Antti, Leitfaden der vergleichenden Mărchen ferschung, Hamina, 1913, 
Suomalaisen Tiedeakatemian Kustantama (F.F.C.13), IV + 87 p. 

II. Aarne, Antti, Die Tiere auf der Wanderschaft, Hamina, 1913, Sucma- 
laisen Tiedeakatemian Kustantama (F.F.C. 11), V + 174 p. 

III. Aarne, Antti, Übersicht der Märchenliteratur, Hamina, 1914, Sucmalaisen 
Tiedeakatemian Kustantama (F.F.C. 14), IV +76 p. 

IV. Aarne, Antti, Der Tiersprachenkundige Mann unde seine neugierige Frau, 
Hamina, 1914, Suomalaisen Tiedeakatemian Kustantama (F.F.C. 15), 
IV + 83 p. 

V. Aarne, Antti, Der Mann aus dem Paradiese in der Literatur und im Vclk- 
smunde, Hamina, 1915, Sucmalaisen Tiedeakatemian Kustantama 
(F.F.C. 22), lil p. 

VI. Aarne, Antti, Der reiche Mann und sein Schwiegersohn, Vergleichence 
Mărchenforschung, Hamina, 1916, Sucmalaisen Tiedeakatemian Kus- 
tantama (F.F.C. 23), 195 p. 

VII. Aarne, Antti, Die magische Flucht, Helsinki, 1930, Acacemia Scientia- 
rum Fennica, 165 p. 

VIII. Anderson, Walter, Der Schwank vom alten Hildetrand, Dorpat, 1931, 
XIV + 329 p. 

IX. Anderson, Walter, Zu Albert Wesselski's Angriffen auf aie finnische fol- 
Ploristische Forschungsmethode, Tartu, 1935 (Acta et Commentaticnes 
Universitatis Tartuensis, B. Humaniora, XXXVIII), 52 p. 

X. Andrejev, N.P., Die Legende von den zwei Evzsiindern, Helsinki, 1924, 
Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 54), 136 p. 

XI. Andrejev, N.P., Die Legende vom Räuber Madej, Helsinki, 1927, Suoma- 
lainen Tiedeakatemia (F.F.C. 69), 335 p. 

XII. Azadowsky, Mark, Eine sibirische Märchenerzählerin, Helsinki, 1926, 
Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 68), 70 p. 

XIII. Bausinger, Hermann, Formen der „Volkspoesie“, Berlin, 1968, Erich 
Schmidt Verlag, 291 p. 

XIV. Bédier, Joseph, Les fabliaux. Études de littérature populaire et ď’his- 
toire littéraire du moyen âge, V-a édition, Paris, 1925, Librairie an- 
cienne Edouard Champion, VIII + 499 p. 

XV. Birlea, Ovidiu, Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967, Editura pentru 
literatură, 319 p. 

XVI. Birlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, 1969, Editura 
pentru literatură, 326 p. 

XVII. Böckel, Otto, Die deutsche Volkssage, Leipzig und Berlin, 1914, B.G. 
Teubner, zweite Auflage, IV + 122 p. 

XVIII. Boggs, Ralph S., A comparative survey of ihe folktales of ten peoples; 
Helsinki, 1930, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 93), 14 p. 


i$ 


465 


XIX. Bolte, Johannes und Polivka, Gecrg, Anmerkungen zu den Kinder-ure 
Hausmärchen der Brüder Grimm, I—V, Leipzig, 1913— 1932, Dieterich’ 
sche Verlagsbuchhandlung Thecdor Weicher (t.I: VIII + 556 p; 
o y + 566 p; t. III: VIII + 624 p; t. IV: VI + 487 p; t.V: VI+ 
3 à 

XIX å. Cadea I.A., Iarba fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 1928, Edi- 
tura Cultura Națională, 185 p. 

XX. Caracostea, Dumitru, — Bîrlea, Ovidiu, Problemele tipologiei folclorice, 
Bucureşti, 1971, Editura Minerva, 342 p. 

XXI. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, vcl. I, Epcca 
influenței slave, București, 1929, Editura Casei Şccalelor, VIII + 276 + 
XV p.; vol. II, Epoca influenței grecești, București, 1958, Fundaţia 
pentru Literatură și Artă, 450 p. 

XXII. Chiţimia, Ion C., Folclorul românesc în perspectivă comparată, București, 
1971, Editura Minerva, X + 429 p 

XXIII. Christiansen, Reidar Th., The tale of the two travellers or the blinded 
Man, a comparative Study, Hamina, 1916, Soumalaisen Tiedeakate- 
mian Kustantama (F.F.C. 24), 194 p. 

XXIII a. Ciaușanu, Gh. F., Superstițiile poporului român în asemănare cu 
ale altor popoare vechi și nouă, București, 1914, Socec et. Co, XIV + 
434 p. 

XXIII b. dna, Nicolae, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, 1072 p. 

XXIV. De Vries, Jan, Die Märchen von klugen Rătsellăsern, eine vergleichende 
Untersuchung, Helsinki, 1928, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 73), 
439 p. 

XXV. De Vries, Jan, Betrachtungen zum Märchen besonders in seinem Ver- 
hältnis zu Heldensage und Mythos, Helsinki, 1954, Suomalainen Tie- 
deakatemia (F.F.C. 150), 184 p. 

XXVI. Dumitrescu, Al. T., Ler împărat în Revista de istorie, arheologie și 
filologie, XII (1911), p. 357—395, XIII (1912), p.305—381, XIV 
(1913), p. 13—16, XV (1914), p. 226—227. 

XXVII. Eliade, Mircea, Aspects du, mythe, Paris, 1963, Gallimard, 249 p. 

XXVIII. Eliade, Mircea, De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970, Payot, 
252 p. 

XXIX. Frazer, James George, The golden bough a study in magic and reli- 
gion, abriged edition, London, 1922, Macmillan and Co. Limited, 
XIV + 756 p. 

XXX. Frazer, James George, Le folklore dans Vancient Testament, Paris, 
1924, Paul Geuthner, IX + 447 p. 

XXXI. Gaster, Moses, Literatura populară română, București, 1883, Ig. Hai- 
mann, XII + 605 p. 

XXXI a. German, Traian, Meteorologie populară, Blaj, 1928, Tipografia semi- 
narului greco-catolic, 171 p. 

XXXII. Haavio, Martti, Kettenmărchenstudien, Helsinki, 1929— 1932, I, II, 
Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 88—89), 224 p. + 160 p. 
XXXIII. Handwörterbuch des deutschen Märchens, B.I, Berlin und Leipzig, 
1930/1933, Walter de Gruyter et Co, VI + 659 p., B. II, Berlin, 1934/ 

1940, Walter de Gruyter et Co, 698 p. 


466 


XXXIV. Hasdeu, Bogdan. Petriceicu, Cuvente den bătrîni II Cărţile popora- 
:ne ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura--poporană 
i nescrisă, studiu de filologie comparată, Bucureşti, 1879, XLVI + 

67 p. 

XXXV. Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Etymologicum Magnum  Romaniae, 
București, 1886— 1898, Socec, v.I—IV, LIX + 3253 + XXIX + 
CCLXXXVI p. 

XXXVI. Honti, Hans, Volksmărchen und Heldensage Beiträge zur e. Klărung 
ihrer Zusammenhänge, Helsinki, 1931, Suomalainen Tiedeakatemia 
(F.F.C. 95), 63 p. 

XXXVII. Internationaler Kongress der Volkserzăhlungsfevscher in Kiel und 
Kopenhagen Vorträge und Referate, Berlin, 1961, Walter de Gruyter 
et Co., VIII + 474 p. 

XXXVIII. 7 v international Congress for folk-narrative research in Athens. 
Lectures and Reports, editor Georgios A. Megas, Athens, 1965, XVI + 
615 p. 

XXXIX. Jolles, André, Einfache Formen, zweite unveränderte Auflage, 
Darmstadt, 1958, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 272 p 

XL. Kontinuität. Geschichtlichkeit und Dauer als volkskunliches Problem, 
Berlin, 1969, Erich Schmidt Verlag, 187 p. 

XLI. Krappe, Alexander H., The Science of folklore, London, 1930, Methuen 
et Co., XXI + 344 p. 

XLII. Krohn, Kaarle, Die folkloristische Arbeitsmethode, Oslo, 1926, H. As- 
chenhoug et Co., IV + 168 p. 

XLIII. Krohn, Kaarle, Übersicht über einige Resultate der Märchen forschung, 
Helsinki, 1931, Suomalainen Tiedeakatemia, 184 p. 

XLIII a. Lang, Andrew, Mythes, cultes et religion, traduit par L. Marillier, 
Paris, 1896, F. Alcan éditeur, XXVIII + 683 p. 

XLIV. Leyen, Friedrich von der, Das Märchen, Leipzig, 1911, Verlag von 
Quelle et Meyer, 154 p. 

XLV. Leyen, Friedrich von der, Volkstum und Dichtung, Jena, 1933, Eugen 
Diederichs Verlag, 189 p. 

XLVI. Lüthi, Max, Das europäische Volksmärchen, 2 Auflage, Bern, 1960, 
Francke Verlag, 132 p 

XLVII. Lüthi, Max, Märchen, Stuttgart, 1964, 2 Auflage, J. B. Metzlersche 
Verlagsbuchhandlung, X + 102 p. 

XLVIII. Lüthi, Max, Volksmärchen und Volkssage. Zwei Grundformen erzäh- 
lender Dichtung, Bern, 1961, Francke Verlag, 203 p. . 

XLIX. Mackensen, Lutz, Der singende Knochen. Ein Beitrag zur vergleichenden 
Märchenforschung, Helsinki, 1923, Suomalainen Tiedeakatemia 
(F.F.C. 49), VI + 174 p. 

L. Mangiuca, Simeon, Calendariu iulianu, gregorianu și poporalu românu ... 
cu comentariu pe 1882, Oravița— Brașov, 1881, Editura autorului, 
150 p. 

L a. Mannhardt, Wilhelm, Wald-und Feldkulte, I—II, Darmstadt, 1963 (= ed: 
II-a 1905), Wissenschaftliche Buchgesellschaft, XX + 645, XLVIII + 
359 p. 

LI. Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, vol. I Cirnilegile, Bucureşti, 
1898, Editura Academiei Române, VI + 290 p., vol. II Păresimile, 
București, 1899, Editura Academiei Române, III + 310 p., vol. III 
Cincizecimea, București, 190 1, Editura Academiei Române, III + 346 p. 


A 


ss 


47 . i 


LII. Mușlea, Ion, Cercetări etnografice si de folclor, vol. II, Bucureşti, 1972, 
Editura Minerva, p. 185—237. 

LIII. Muşlea, Ion—Bîrlea, Ovidiu, Tipologia falilorulii din răspunsurile la 
chestionarele lui BİP. Hasdeu, București, 1970, Editura Minerva, 
634 p. 

LIV. Naumann, An Deutsche Volkskunde in Grundzügen, Leipzig, 1935, 
Verlag von Quelle et Meyer, -154 p. 

LV. Niculiță Voronca, Elena, Studii în folclor, vol. I, București, 1908, tip. 
G.A. Lăzăreanu, II + 303 p., vol. II, Cernăuţi, 1912, tip. Gutenberg, 
XV + 464 p. 

LVI. Olrik, Axel, Ragnarök Die Sagen vom Weltuntergang, Berlin und Leip- 
zig, 1922, Walter de Gruyter- et Co., XVI + 484 p. 

LVII.. Pamfile, Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu atata Bucu- 
rești, 1910, Socec—Sfetea, III + 235 p. - 

LVIII. Pamfile, Tudor, Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu 
etnografic, Bucureşti, 1914, Socec-—Sfetea, 217 p. 

LIX. Pamfile, Tudor, Crăciunul. Studiu etnografic, București, 1914, Socec— 
Sfetea, 252 p. 

LX. Pamfile, Tudor, Sfirșitul lumii după credințele poporului român, Birlad, 
1911, Biblioteca revistei Ion Creangă, 76 p. 

EXI. Pamfile, Tudor, Povestea lumii-de demult după credințele poporului 
român, București 1913, Socec — Sfetea, 187 p. 

LXII. Pamfile, Tudor, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, . 
București, 1915, Socec — P.- Suru — Sfetea, V + 202 p. 

LXIII. Pamfile,- Tudor, Văzduhul după credințele poporului român, Bucu- 
reşti, 1916, Socec — Sfetea — P. Suru, I + 181 p. 

LXIV. Pamfile, Tudor, Diavolul fnvrăjbitor al lumii după credințele poporului 
român, București, 1914, Socec — Sfetea, 128 p. 

LXV. Pamfile, Tudor, Mitologie românească I Duşmani și prieteni ai omului, 
Bucureşti, 1916, Socec — Sfetea— P. Suru, IV + 401 p. 3 

LXVI. Pamfile, Tudor, Mitologie românească II Comorile, Bucureşti,- 1916, 
Socec — Sfetea — P. Suru, I +71 p. 

LXVII. Pamfile, Tudor, Mitologie românească III Pământul după credințele 
poporului român, publicație postumă, București, 1924, Cultura Naţio- 
nală, 61 p 

LXVII a. Paudler, Fritz, Die Volkserzâhlung von der Abschaffung der Alten- 
tătung, Helsinki, 1937, Academia Scientiarum Fennica, 70 p. 

LXVIII. Philippson, Ernst, Der Mârchentypus von König Drosselbart, Greif- 
swald, 1923, Suomalainen Tiedeakatemia, 101 p. 

LXIX. Propp, Vladimir I., Morfologia della fiaba con un intervento di Claude 
Lévi-Strauss e una replica dell'autore, Torino, Giulio Einaudi editore, 
X + 230 p. 

LXX. Propp, Vladimir, I., Morfologia basmului, în românește de Radu Nico- 
lau, studiu introductiv și note de Radu Niculescu, București, 1970, 
Editura Univers, XXXV + 167 p. 

LXXI. Propp, Vladimir, I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, trad. 
de Radu Nicolau, prefață de Nicolae Roșianu, Bucureşti, 1973, Editura 
Univers, XIX + 494 p. 

LXXII. Ranke, Kurt, Die zwei Brüder. Eine Studie zur vergleichenden Mär- 
chenforschung, Helsinki, 1934, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 
114). 


468 


LXXIII. Roberts, Warren E., The tale of the kind and the unkind girls, Berlin, 
1958, Walter de Gruyter et Co., 164 p. 

LXXIV. Rörich, Lutz, Märchen und Wirklichkeit, zweite erweiterte Auflage, 
Wiesbaden, 1964, Franz Steiner Verlag, 320 p. 

LXXV. Rörich, Lutz, Sage, Stuttgart, 1966, J. B. Metzlersche Verlagsbuch- 
handlung, 78 p. 

LXXVI. Rösch, Erich, Der getreue Johannes. Eine vergleichende Märchen- 
studie, Helsinki, 1928, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 77), 216 p. 

LXXVII. Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, București, 1973, Editura 
Univers, 247 p. 

LXXVIII. Saintyves, Paul, Les contes de Perrault et les récits parallèls, Paris, 
1923, Librairie critique, XXIII + 624 p. 

LXXIX. Schullerus, Adolf, Verzeichnis der rumänischen Märchen und Mär- 
chenvarianten nach dem System der Mărchentypen Antti Aarnes zusam- 
mengestellt von, Helsinki, 1928, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 
78), 99 p. 

“XXX. Stroescu, Sabina Cornelia, La typologie bibliographique des facéties 
voumaines, București, 1969, éditions de l'Académie de la R. S. de Rou- 
manie, t. I, II, XXXVIII + 1767 p. 

F XXXI. Sydow, Carl Wilhelm von, Selected papers on folklore published on 
the occasion of his 70tł birthday, Copenhagen, 1948, 261 p. 

) XXXII. Studii de folclor și literatură, București, 1967, Editura pentru lite- 
ratură, 749 p. 

1 XXXIII. Șăineanu, Lazăr, Basmele române în comparațiune cu legendele antice 
clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor 
popoarelor romanice. Studiu comparativ de ..., București, 1895, editat 
de Academia Română, XIV + 1114 p 

1 XXXIV. Şăineanu, Lazăr, Studii folclorice. Cercetări în domeniul litera- 
turei populare de..., București, 1896, Editura librăriei Socec, VII + 
248 p. 

I XXXV. Taylor, Archer, The black Ox a study in the history of a folk-tale 
by ..., Helsinki, 1927, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 70), 91 p. 

LXXXVI. Thompson, Stith, The folktale, New York-Chicago-San Francisco- 
Toronto-London, 1967, Holt, Rinehart and Winston, Inc., X + 510 p. 

LXXXVII. Thompson, Stith, The types of the folktale a classification and 
bibliography Antti Aarnes Verzeichnis der Mărchentypen, Helsinki, 
1964, Suomalainen Tiedeakatemia (F.F.C. 184), 588 p. 

i XXXVIII. Van Gennep, Arnold, La formation des légendes, Paris, 1917, 
Ernest Flammarion éditeur, 326 p. 

LXXXIX. Vergleichende Sagenforschung herausgegeben von Leander Pet- 
zoldt, Darmstadt, 1969, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, XII + 
430 p. 

XC. Volksüberlieferung herausgegeben von Fritz Harkort, Karel C. Peeters 
und Robert Wildhaber, Göttingen, 1968, Verlag Otto Schwartz et 
Co., VII + 542 p. 

XCI. Wege der Märchenforschung herausgegeben von Felix Karlinger, Darm- 
stadt, 1973, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, XVI + 489 p. 

XCII. Wesselski, Albert, Versuch einer Theorie des Märchens, Reichenberg 

B., 1931, Sudetendeutscher Verlag Franz Kraus, 204 p. 


La 


469 
B. Colecţii 


1. Adăscăliței, Vasile: Cuza Vodă în tradiția populară, Bucureşti, 1970, 
Editura Eminescu, 295 p. 

2. Alexici, G., Texte din literatura poporană română, vol. I, Budapesta, 1899, 
Editura autorului, p. 219—270. 

3. Antologie de literatură populară, vol. II, București, 1956, Editura Academiei 
RIPR:,/I MAp: 

4. Arsenie, Theodor M., Noua collecțiune de basme sau istorii populare culese 
şi prelucrate de..., ed. întiiu, București, 1872, 172 p. (Basmele din acest 
volum sînt reproduse în formă abreviată în Colecţiune de basme și povești 
populare. Ileana Cosinziana, Bucureşti, 1891, Librăria H. Steinberg, 
'160 p., la care am făcut referirile). 

4a. Basme despre animale și legende, ms. în Arhiva de folclor din Cluj. 

5. Birlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Bucureşti, 1966, Editura 
pentru literatură, vol. I 610 p., vol. II 586 p., vol. III 519 p. 

Sa. Birlea, Ovidiu, Petrea Făt-Frumos, Bucureşti, 1967, Editura pentru lite 
ratură, 351 p. 

6. Birlea, Ovidiu — Șerb, Ion, Horea și Iancu în tradițiile și cîntecele poporulu , 

„București, 1972, Editura Eminescu, XXIX + 185 p. 

7. Boer, D., — Stănescu Arădanul, M. V., — Cacoveanu, Şt., Povești din 
Transilvania, ms. sub tipar, XVI + 218 p. 

8. Bota, Ioan, Povești bătrinești adunate de pe sate și iar sătenilor date, 
vol. I, Orăştie, 1923, I. Moţa, 96 p. 

9. Bota, Ioan, Culegere de cele mai frumoase povești, ed. II-a, Brașov, 1910 
Editura Ciurcu, 144 p. 

10. Botezan, S., Pipăruș Pătru. Poveste poporală, ed. II-a, Brașov, 1922, 
Editura Ciurcu, 16 p. 

11. Câmpeanu, Ilie, Finul sfîntului Ion. Trei povești din popor, Sibiu, 1940, 
Editura Astra, 95 p. 

12. Candrea, I. A., — Densusianu, O. — Sperantia, Th., Graiul nostru. Texte 
din toate părțile locuite de români, Bucureşti, Editura Socec, vol. I, 
1906, IX + 553 p., vol. II, 1908, III + 218 p. 

13. Candrea, I. A., — Densusianu, O., Din popor. Cum grăiește și simte po- 
porul român, București, f.a., Editura Alcalay, 197 p. 

14. Capidan, Theodor, Meglenoromânii II Literatura populară la meglenoromâni, 
București, 1928, Cultura Naţională, VII + 220 p. 

14a. Cazan, Ion, Drăguș. Literatura populară, Bucureşti, 1947, Institutul de 
științe sociale, IX + 90 p. 

15. Cătană, George, Poveştile Bănatului culese din gura poporului de..., Gherla, 
1893, tom. I 118 p., t. II 150 p. 

16. Cătană, George, Povești poporale din Banat culese din gura poporului de..., 
Braşov, 1908, Editura Ciurcu, partea I 104 p., partea II-a 111 p. 

17. Cătană, George, Din lumea poveștilor, Caransebeș, 1924, 168 p. 

18. Cedru, Mira, Legende și povești, f.1. [1929], 87 p. 

19. Ciorbea, Laurențiu, Două turturele de aur poveste poporală, Gherla, 1895, 
Editura Aùrora, 40 p. 

20. Ciorbea, Laurențiu, Apa tineretelor și alte povești poporale, Brașov, 1904, 
Editura Ciurcu, 98 p. 


, > : 470 


21. Cohuț, Cornelia — Vulpe, Magdalena, Graiul din zona „Porţile de fier“, 
Bucureşti, 1973, Editura Academiei R.S.R., XLV + 393 p. 

22. Costin, Lucian, Legende, Timişoara, 1927, Cartea Românească, 16 p. 

23. Costin, Lucian, Mărgăritarele Banatului, Timişoara, 1925, p. 76— 138. 

24. Creangă, Ion, Opere, ediție critică de G. T. Kirileanu, București, 1939, 
Fundaţia pentru literatură şi artă, 377 p. 

25. Densusianu, Ovid, Graiul din Tara Hațegului, București, 1915, Editura 
Socec, VIII + 350 p. 

26. Densusianu, Ovid, Tradiţii și legende populare, Bucureşti, f.a., Editura 
L. Alcalay, 92 p. 

27. Dogariu, Domețiu, Angheluș fecior de împărat poveste, Brașov, f.a., Editura 
Ciurcu, 8 p. 

28. Domokos, Samuel, Vasile Gurzău magyar €s romannyelvű mesi, Budapest, 
1968, Akadémiai Kiadó, 393 p. 

29. Dumitraşcu, N. I., Busuioc Povești oltenești, Bucureşti, f.a., 135p. 

30. Dumitrașcu, N.I., "'Moşteniri Povestiri, legende şi amintiri istorice, Craiova, 
1926, 80 p. 

31: Dumitrașcu, N. I., La moară Povești de..., Balș, 1932, 80 p. 

3la. Dumitraşcu, N. I., Strigoii. Din credințele, datinile și povestirile poporului 
român, București, 1929, Cultura Naţională, 29 p. 

32. Eminescu, Mihai, Opere VI Literatura populară, ediţie critică îngrijită de 
Perpessicius, București, 1963, Editura Academiei R.P.R., 755 p. 

32a. Filimon, Nicolae, Opere, vol. I, București, 1957, Editura pentru literatură, 
433 p 

33. Florini, a T Poveşti populare, București, 1904, Editura autorului, 
226 p. 

34. Frîncu, Teofil, — Candrea, George, Românii din Munții Apuseni (Moții), 

` București, 1888, -Gr. Luis, H + 303p. `“ 

35. Fundescu, Ion C., Basme, orafii, păcălituri și ghicitori adunate de:. ed. Il-a, 
Bucureşti, 1870, Editura Socec et. Co., XIV + 156.p. 

36. Furtună, Dumitru, Izvodiri din bătrîni. Povești diñ poporul satelor, Vălenii 
de Munte, 1912, tip. „Neamul românesc“,:159 p. 

37. Furtună, Dumitru, Vremuri înțelepte. Povestiri şi legende românești, Bucu- 
rești, 1913, Socec — Sfetea, VI + 95 p. , 

38. Furtună, Dumitru, Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri și legende româneşti, 
Bucureşti, 1914, Socec — Sfetea, -V + 144 p. 

38a. Gorovei, Artur, Credinţi și superstiții ale poporului român, Bucureşti, 19 15, 
Socec et Co., VI + 465 p. 

38b. Hașdeu, Bogdan Petriceicu, Răspunsurile la chestionarul lingvistic vol.I — 
XVIII, ms. 3418—3436. 

39. Gregorian, Mihail, Folclor din Oltenia și Bănatul răsăritean, Bucureşti, 1967, 
Editura pentru literatură, p. 221—243 (în seria Folclor din Oltenia și 
Muntenia, vol. I). 

40. Iorga, Nicolae, Contes roumains transposts en frangais par... .„ Paris, f E 
II + 137 p. s: 

41. Ispirescu, Petre, Opere, vol. I, ea mată, 1969, Editura pentru literatură, 
XCV + 589 p., vol. II, București, 1971, Editura Minerva, 815 p. 

42. Jarnik, Ioan Urban, — Birseanu, Andrei, Doine și strigături din Ardeal, 

~: ediţie de A. Fochi, București, 1968, Editura Academiei R.S. Si p. 506— 
526. 


471 . . ' i 


43. Macavei,.Gheorghe, Istoria băișagului de aur, ms. dact., 171 p. 

44. Marian, Simeon. F1., Ornitologia poporană română, Cernăuți, 1883, R. Eck- 
hardt, t.. I, V + 438 Pit: II, 423 p. 

45. Marian, Simeon Fl., Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 
1895, Imprimeria Statului, 368 p. 

46. Marian, Simeon FL, Răsplata — Povești din Bucovina adunate de..., Suceava, 
1897, 109 p. 

47. Marian, Simeon Fl., Insectele în limba, credintele și obiceiurile românilor, 
Bucureşti, 1903, Editura Academiei Române, IV + 595 p 

48. Marian, Simeon F1., Legendele Maicii Domnului, iii 1904, Editura 
Academiei Româae, I+ 345 p. 

49. Măldărescu, Ion C., Din șezători. Basme culese de..., București, 1889, 53 p. 

50. Morariu, Leca, De la noi. Povești bucovinene, ed. III-a, Cernăuți, 1920, 
Editura Glasul Bucovinei, 135 p. 

50a. Müller, Friedrich, Siebenbiirgische- Sagen. Neue, erweiterte Ausgabe von 
Misch Orend, Göttingen, 1972, Verlag Otto Schwartz et Co., XXXV + 
509 p 

51. Murnu, Fuia, A fost odată, București, fa., Editura Fundația culturală re- 
gală, 159 p. 

51a. Nicolaescu Plopșor, C. S., Monografia jud. Dolj, vol. II, p. III-a, Craiova, 
1944, p. 175—191. 

52. Niculiță Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român adunate şi 
aşezate în ordine mitologică, Cernăuți, 1903, Isidor Wiegler, vol. I—III, 
1296 p 

52a. Novacovici, Emilian. Din Comoara Banatului. Folclor p. II-a, Oravița, 
1926, tip. E. Desits, 90 p. 

53. Pamfile, Tudor, Feţi Frumoși de odinioară. Poveşti, București, f.a., Editura 
L. Alcalay, 131 p. 

54. Pamfile, Tudor, Firișoare de aur. Poveşti și legende din popor, București, 
f.a., Editura L. Alcalay, IV + 80 p. 

55. Pamfile, Tudor, Graiul vremurilor. Poveşti, Vălenii de Munte, 1909, tip. 
„Neamul Românesc“, 187 p.- 

56. Papahagi, Pericle, Basme aromâne, - București, 1905, Editura Academiei 
Române, XXVII + 748 p. 

57. Papahagi, Tache, Graiul și folclorul Maramureșului, Bucureşti, 1925, Cul- 
tura Naţională, LXXXIII + 240 p. 

58. Petrovici, Emil, Texte dialectale, Sibiu-Leipzig, 1945, Muzeul limbii române 
— Otto Harrassowitz, XIV + 370 p. 

58a. Pirvescu, Pompiliu, Hora din Cartal, București, 1908, 195 p. 

59. Pompiliu, Miron, Literatură și limbă populară, Bucureşti, 1967, Editura 
pentru literatură, LXIV $ 414 p. 

59a. Popa, Traian, Monografia orașului Tîrgu-Mureş, Tg. Mureș, 1932, tip. 
Corvin, 322 p. 

60. Pop Reteganul, Ion, Povești ardelenești culese din gura poporului, ediția 
II-a, Braşov, 1912, Editura Ciurcu, partea I, VIII + 80 p., p. II-a, 
80 p., p. III-a, 88 p., p. IV-a, 80 p., p. V-a, 79 p. 

61. Pop Reteganul, Ion, Povești din popor, Sibiu, 1895, 216 + III p.. - 

62. -Pop Reteganul, Ion, De la moară, Povești și snoave, vol. I De la moara din 
sus, Budapesta, 1903, Tip. Poporul român, 32 p. 

63. Pop. Reteganul, Ion, Legende, povestiri și obiceiuri românești, Bucureşti, 
1943, Editura Casa Şcoalelor, 187 p. 


472 


63a. Popovici, Iosif, Die Dialekte der Munteni und Pădureni im Hunyader 


64. 
65. 
66. 
67. 
68. 


69. 
70. 
ZL 


72. 
79: 


74; 


Ta: 
76. 


77. 


78. 
79. 
80. 
81. 


Komitat, Halle, 1905, Verlag von Max Niemeyer, XI + 168 p. 
Povești, snoave și legende, Bucureşti, 1967, Editura Academiei R.S.R., 
489 p. 
Rădulescu Codin, Constantin, Din trecutul nostru. Legende, tradiții şi 
amintiri istorice, București, f.a., Editura Cartea Românească, 208 p. 
Rădulescu Codin, Constantin, Legende, tradiții și amintiri istorice adunate 
din Oltenia și din Muscel, București, 1910, Socec et Co., XV + 136 p. 

Rădulescu Codin, Constantin, Îngerul românului. Poveşti şi legende din 
popor, București, 1913, Socec — Sfetea, XXXI + 384 p. 

Rădulescu Codin, Constantin, Muscelul nostru, Cimpulung, 1922, Gh. N. 
Vlădescu, CXXXIV + 172 p. 

Rădulescu Codin, Constantin, Cal de smeu leu-paraleu şi alte povești, legende, 
pilde, snoave din popor, Bucureşti, 1926, Editura Ancora, 159 p. 

Rădulescu Codin, Constantin, Nevasta leneșă şi alte poveşti, legende, pilde, 
snoave din popor, Bucureşti, 1926, Editura Ancora, 175 p. 

Rădulescu Codin, Constantin şi Mihalache D., Sărbătorile poporului, 
București, 1909, Editura Academiei Române, 122 p. 

Rusu Cimpeanu, Simeon, Povești ardelenești, Gherla, 1928, 39 p. 

Sala, Vasile, Craiul pruncilor. Poveste, București, f.a., Editura Noastră, 
32 p. 

Sala, Vasile, Cei doi grofi. Poveşti cu haz, București, f.a., Editura Noastră, 
32 p. 

Sala, Vasile, Cei doi frați. Poveşti, București, f.a., Editura Noastră, 48 p. 

Sala, Vasile, O sută de fraţi și o sută de surori. Poveşti, Bucureşti, f.a., 
Editura Noastră, 48 p. 

Sala, Vasile, Comoara cu poveștifrwmoase, Bucureşti, 1939, Editura Noastră, 
16 p. 

Savin, Petru Gh., Snoave din popor, București, 1926, Editura Casa Școa- 
lelor, 104 p. 

Sbiera, Ion al lui G., Povești poporale românești. Din popor luate și poporului 
date, Cernăuţi, 1886, Editură proprie, VII + 324 p. 

Schott, Arthur und Albert, Walachische Märchen, Stuttgart und Tübingen, 
1845, I. G. Cotta'scher Verlag, XVI + 384 p. 

Schott, Arthur und Albert, Rumänische Volhserzăhlungen aus dem Banat. 
Märchen, Schwânke, Sagen, Bucureşti, 1971, Kriterion Verlag, 335 p. 


8la. Schullerus, Pauline, Rumänische Volksmărchen aus dem mittleren Harbach- 


tale gesammelt, übersetzt und eingeleitet von..., în Archiv des Vereines 
für siebenbiirgische Landeskunde, Neue Folge, 33er Band (1906), p. 302— 
692. 


. Sevastos, E.D.O., Povești, Iași, 1892, Editura Şaraga, 203+11 p. 
. Slavici, Ioan, Povești, București, f.a., Editura, Cartea Românească, vol. I 


225 p., vol. II 196 p. 


. Sperantia, Theodor D., Din lumea lui Spulberă Vint, f.a., Editura Ancora, 


283 p. 


. Stăncescu, Dumitru, Basme culese din gura poporului, București, 1892, 


Ig. Haimann, XX + 366 p. 


. Stăncescu, Dumitru, Sora Soarelui. Basme culese din popor, București, 


1970, Editura Minerva, XLV + 489 p. 


. Stănescu Arădanul, Emericu Basiliu, Proza poporala Povesci culese și 


corese de..., t. I, Timișoara, 1860, M. Hazay, XII + 26 p. 


p 


473 


93. 
94. 


„ Şoltescu, Ion, Carte de basme, descîntece, ghicitori, colinde, maxime, proverbe 


și superstițiuni, culese de..., Bucureşti, [1902] 96 p. 


. Teodorescu, G. Dem., Basme române, Bucureşti, 1968, Editura pentru lite- 


ratură, XXXI + 261 p. 


. Teodorescu Kirileanu, S.T., Ștefan Vodă cel mare și sfînt,ed. III-a sporită, 


Bucureşti, 1924, Editura Casa Şcoalelor, 360 + VIII p. 


. Texte dialectale. Muntenia, I, Bucureşti, 1973, Editura Academiei R.S.R., 


XLVII + 478p. 


. Tuțescu, Ștefan St., Taina ăluia. Proză, snoave şi poveşti hazlii, Piatra 


Neamt, 1906, tip. Mathilde C. Gheorghiu, 116 p. 

Ugliş — Delapecica, Petre, Poezii și basme populare din Crișana și Banat, 
București, 1968, Editura pentru literatură, XVI + 367 p. 

Vasiliu, Alexandru, Povești și legende, Bucureşti, 1927, Cultura Naţională, 
263 p. 


94a. Vrabie, Gheorghe, Basmul cu soarele și fata de împărat, Bucureşti, 1973, 


95. 


C. 


96. 


97. 
98. 


99. 
100 


Editura Minerva, XXXI + 341 p. 
Vulpescu, Mihail, Povești din satele noastre, Bucureşti, 1943, Editura Casa 


Școalelor, 171 p. 


Periodice 


Anuarul Arhivei de folclor, II—VII (1932— 1947), Cluj-Bucureşti-Sibiu, 
254 + 250 + 215 + 267 + 216 + 425 + 200 p. 

Comoara satelor, I—V (1923— 1927), Blaj. 

Grai şi suflet, I —VII (1923 — 1937), Bucureşti, 373 + 424 + 477 + 423 + 
+ 398 + 408 + 357 p. 

Ion Creangă, I — XIII (1908— 1921), Birlad. 

. Izvoraşul, I—XXI (1919— 1940), Bistrița-Mehedinți. 


101. Șezătoarea, I —XXV (1892—1929), Fălticeni. 


102 


. Tudor Pamfile, I—V (1923— 1928), Dorohoi. 


CUPRINS 


Eatin E SIE” oaia DD cleo ae Da EI aia e N E EG a ANA 
AID eee 2 e ai aa DIA aa A E E E 
Anecdotă v. Snoavă 

Apă — apă vie — apă moartă ................ d Pe CERE cc SEE da 
zi 2 M RE E ae ae EEE DEEA EMC ea a A DI 70 IN RO de Ia Iata gal, Dia Sa 


ăsta despre animale css gosoca ies ciudata sia ete eta Pee E 
ESI propr S eee sto setea Ia e indara Ia Ie a ee ENE 
Berbec v. Oaie 


Zi: da n = ee Oa IO ae DO ORI Ra O a SR aa 
Cățea v. Ciine 

MECI DD Aces diete ce aA CDC PL CEEA II ICR At A ALIA a 
Certetarea poveştilor esos. coes e sie setea o eeieie sia puii 00 0 CE a a 
Ciocirlan v. Ciocârlie 

Coa e ceea coste aaa oaie oa dea adera otet e cau o e 
CIND Oe Sao ECO oo Sea cau e aderă putea e e A ENNA 
CE „area tm sata cola aniero aaen aa vaio inte olel ale aie ei etala a ERE maia IUR 
Giasiiicărea poveștilor; aice Sata are da sd Ba Era PRI AA a apa i 
Clatină-munţi v. Tovarăși năzdrăvani 

“rea al TRI E E SRO E Ie e PR E E RE E e i 


afin EA coc DRE na pi PIE S SI Rae > ele 
PE ao ae e eieaa orateie a o ae die de role a aloe a area Sera SPERE 


Eiperimentul -folclorio aaa taia 0 acasa fetei ice i a AN e a aa a SD 
Fabulă v. Basm despre animale 5 

ie paa krere Me EEEE AE a T A TEE 
FACTION AAi ies Sopa A AEri e 93 SA a ASES 
Biotină necesen Rae a S N E EA eee e eee pase 
Flămiînzilă v. Tovarăși năzdrăvani A 
FIRE aratat erat 35 pp icele distan a oale Di a pi a EEE za torace drbeetc 


Gerilă v. Tovarăși năzdrăvani 

Glumă v. Snoavă 

COET e ace os a eee Due ie deea a Ia aa a i eee e a eta 
a a A S Spa As 7 Ape DR CCP Sete COS N e a mic A NB da Mi 
COT LA EAZIL e a neta mut Rae edi ceai ala tona ala Eee ta ata aa oala ae 
e e IAN ee aid DEI AS RELEASE AS aaa Pct i a OR Cea IESE 


NODUL, Leoa sole Satie adie site p see a 5 lei arderii aia A E ESE oE Era Sanaa ale ata 
ŞIca IE SE NICOTIA e aaa A pa. Stoa aa E Na 5.a EEE TIA 5 a 
ntreceri. Întrecere în căratul apei cu ciurul ........sssssssscecsee 
trecere In cințaţi «e scz, o a cca o aaa e aa ara ae Na a scap. îs e olai R 
sar acel a 1 E RAE OV REP T fetei aro Tar Arca r EA 
Intrecere ID AUR e ca e a aie e ala e eee ue aaa aie atatea ara aia Dare aaa aaa 
izitrecere: Iu 00 aie oile ate ue oa a Darul eee aaa n aaa ala ue alea OT 
intreceri în minciuni. ..ssssa.issee..os se Pe pp II 
aaao ta Mel Epia ENET E Daia e arca ai luata ie le dude 2 ună aaa 
apnee te ÎL vad ego ur. Tae Ale eta TRE Ce RR SP N 9 at PA T E Da E ta Arte ae 
EAA SAE Ia Vase ea a darea stea e cu A eta ND a Ia ata 
Eh apr a A ae bă r5 ODC DE O EAE poe CCC PRE 
Joimăriţa v. Zile rele 
Lăţilă v. Tovarăși năzdrăvani 
BERE ate e ala eu N 2 a ate ereu tală pin atat E A inta ta mire letala 8 2089 ate 
ca Rae et cir A a E ee PISIC a PER A A E A APR It ac 
E a ea e ae e ia poe a Da e aa E R T IN ai baia a ie ara 
Lungilă v. Tovarăși năzdrăvani 
ae A MC IATA 7 BAD i ARIE IF A EA PR IE NNE a Ea A Ea IES Eee te 
IMC ODO Ului > pene eee a ae aia n e ate A TE sie Sail N A e 0 A oa 
iata (Muma) Pădurii 5 2 scara Sue ua a osie aa ea oa stia sea au pere A SI 
Marţolea v. Zile rele 


Mo Ore e e a ce atace aa aaa sapa Aaaa i aaa a rasta e 09 Da NRE 
Metoda geografică-istorică (sau finlandeză) ........ ceea 
Miezilă v. Murgilă 

Mit v. Legendă 

Motan v. Pisică 


.. ... .... ........ccccccnenneesaseeenenneeseennennaca... 


îm dica za E fate = ae E POR E R E 07 ee a aci T A 
(ACE A ea 20 3 aa aie TE E e aere lau ara ca d. 2 aulata A E ea 3 Sia 
Ochilă v. Tovarăși năzdrăvani 

Ogar v. Cîine 

PREDA EE E ET EEEN TES C TE E N E E NN cula 


a n A ELST î.......... TETTETETT î............... 


Poză dese ele je d oii ea 2 A Piele A A E a Apa ai e E S EE 285 
i în fe. ARIDE RR DPI IRRD SAR Pe ae E E A  e E RE AS 289 
TE Ae Ip per atare alare oa a aia Dna te ata în a anala a oaie aa aa a E 292 
4 pt en: (IRI SI SR DO e ARIE Dr AU peace RE aa oa e a Ca NOE: 294 
Porumbei) zisele ie doar SaS iaca e e, apa edu ae esa e a aaa E 299 
ca Ca 10 E T MORI POOR e pc el NOR e pp CO a a 300 
Păvestire se mara pietre eso line deasă Ia oa 9 IE 0 i 30 a apasa Ia 301 
Povestitor ea aa par E aia E E A ia eta OE NE Rua 304 
berops: Probele: băiatetată e caza oii eee aa lea oaie an Daia, vagi a e ei 310 
PRONA CULA UNII: aere pie, arenei ce ea pai ama e 9 aia atasa A 5 As age a E ua a aha 3114 
Probe de înteleptitiiia S se serden annar a EI a AA E S EE 312 
Fioboe poHHI poseres marerena nan a E E E Da 315 
Probele puterii ...... CESE a e E a Pa 0 A T A E T N 321 
sari AT A e aa E a E ratei E T E A S ice 323 
Eaa al a E E E E E A N E O EA ES 324 
HNA ea l a AE E AAN A AA EE EE 329 
Sarci de pierzanie maori innnan n NA AR a Sa le e 331 


Serilă v. Murgilă 

Setilă v. Tovarăşi năzdrăvani 

Sfarmă-piatră v. Tovarăşi năzdrăvani 

Sf. Duminecă, Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Sîmbătă v. Zile 
sfinte 


Sinaia ei [Mera LE AIDEI RE n ENA) Opera m ot A e pa Nae pe Ca die d e Pee Sertar 337 
SOPOT „meet: aTa pin Ziar ae cp una Oaie 8 aaa Io a e orala a ADE Bta si 342 
COALA te ap E ral ate. aliată n e ai sade aa a, ia ode ea Easier. ea 0 a Oe a 20 346 
a ee E aaa a E E E aa aaa ata) e lana e 2 to ee a 348 
o ata RE E RO ete MED Ra CI e a SIE A SI A 0 a tea a PE A SIE AENT 350 
„Ca ET 5 AL E E eva PIN a a o ros ap pei ee IV Aaa o e cote 0 370 
SOFIE Sea ia Vo oaza E cati al în 2107 a PÂN e Ra A did a aa tei 374 
Saba Pair Dar ba CO E a e ce a aia 6 oaie Sara a di totala a G 380 
aa AE ep Rana pia ee ata LA oile T ea a d SR ar aa E aie E 382 
Strîmbă-lemne v. Tovarăşi năzdrăvani 

SALE era E admite alee, eee UI Rule aa ddte ln T a E E E al 388 
DORTOCE noi IE e iapa Sta ebrietate dc A A Sea 00 E ap 3 391 
Șolomonar v. Balaur 

Stefan cel Mare „3 eo es re Ei bete a apel nt) ep aia ip aie a arata S0E aa ae 393 
ECO Ag OSTILĂ o e eră aE A ei Dag ce it dee Ai atata e 397 
Moorin anti Opologică arra a ara a Aa TS A cala EA Aa pie ah apă 399 
ieoria Anda istă eee ac a E o ei Dea Da a al 30 0 Da aid A 07 e 401 
TOTA crt cai [a cae. pl RCEI E RO Eee ca PRR e aa eee a PLD AD a a 404 
TOOTA PCU It Pia sms oa e aia Dau île a atata E I E rai A TE se 407 
Amaat Gerak le: MR E E A EE A A T E a Ia a EST EA 408 
POOTI TENADAS A i anca a E E E RS 410 
Tîndală v. Păcală 

Tovaräat nA2drAVaNi ines a a a N a E lasa ae o rana 412 
Tradiții v. Legendă 

Fintan e ei a EAN A EEA E DA ORI a RR 417 
Uria seses ne E E a ae a a EE data aa a aia 419 
a cesare F E a a 0 esa a eta at ace a NTAS 422 
OEEO e ere ee ete a a a ale AAAS aea S Laaa e o aia oaie 426 


Veghiere -....... AS? boa n VEA ireala a ua eu aia lee le Dle ee aaa n pipi loa ere 432 
PUII a ala e tă fe a Setare (ci E ady aa/a N a Pie atena 9 parea eo dă e darea 435 
NILE po NE OMOR 3 Ca a e AN E aa E SER e A a PE a RE a pie e TE a e 436 
DIE operete ee oa ea a a A A R aa adie 19 ae ca ie ada e Seat ae d 3 437 
Viritul E y i ITTA A fa labele e Son afateta Tara 19 ae arate E A N E TE 441 
Sa liriireicu; FUORT alele note atatea ai a a 442 
IDEE Fi) aprut era ste art see Rinita Bo SET ae 443 
Vultur v. Pajură g 
COAR notele aS a boia aia e 0 ale ee e RA a a a A O Ea 3 448 
ZII E cre 0 roate a foete le e ate atita bn alea felul 0 e na aaa au E era EGEE: E li 
SIE e D aa CE 7 AA AAE A a O E sue a ea ara E oaia a a ala a Siza 452: 
Zînă v. Iele, Ileana Cosînzeana 

7 cr 7 MEN SELLE EEEIEE A A A an ii a Ea s s TNS 457 


Zorilă v. Murgilă 
0 iai care da E! dr a a ear a a a a 9 e SONY A ES E Ea at 464 


w 


Coli de tipar: 30. Tirajul: 6.500 ex. Bun de tipar: 31.01.1976 


Tipazul executat sub comanda 
nr, 1/1533 la 


Intreprinderea Poligrafică 
„13 Decembrie 1918“ 
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, 
3 a$ București, 
Republica Socialistă Româaia