Siobhan Dowd — Misterul de la London Eye

SIOBHAN DOWD 


Dinu 
URE 


CE URCĂ TREBUIE 
SĂ ȘI COBOARE... NU? 


Siobhan Dowd 


Misterul de la 
London Eye 


Traducere din engleză de 
Luminița Gavrilă 
Trei, 2016 
Titlul original: The London Eye Mystery, 2007 


Versiune ebook: v1.0, ianuarie 2018 


Lui Donal 


UNU 
O gigantică roată de bicicletă pe cer 


Ce-mi place cel mai mult să fac la Londra este să urc în 
London Eye. 

Într-o zi senină, se vede până la o distanţă de patruzeci 
de kilometri în toate direcţiile, pentru că te afli în cea mai 
mare roată de observaţie care s-a construit vreodată. Eşti 
îmbarcat în una dintre cele treizeci şi două de capsule, în 
compania unor necunoscuţi alături de care ai stat la coadă 
şi, după ce se închid uşile, zgomotul oraşului dispare, începi 
să urci. Capsulele sunt făcute din sticlă şi oţel şi sunt 
suspendate de cadrul roții. In timp ce roata se învârte, 
capsulele rămân drepte datorită forţei gravitaționale. 
Durează treizeci de minute pentru a face un tur complet. 

Kat zice că, de sus de tot, Londra seamănă cu un oraş de 
jucărie, iar maşinile de pe străzi cu bilele unui abac care se 
deplasează la stânga şi la dreapta, oprindu-se şi pornind 
iar. Eu cred că Londra seamănă cu Londra, iar maşinile cu 
maşinile, doar că sunt mai mici. 

Cel mai interesant de privit de-acolo, de sus, este râul 
Tamisa. Vezi cum face bucle şi meandre, dar când eşti pe 
pământ ai impresia că râul curge numai drept. 

Al doilea lucru interesant de privit sunt spiţele şi cablurile 
metalice ale roții. Ai în faţa ta singura structură cu grinzi în 
consolă de acest tip din lume. Este proiectată ca o 
gigantică roată de bicicletă pe cer, susţinută de un cadru 
masiv în formă de A. 

Este interesant să observi şi capsulele din stânga şi din 
dreapta ta. Vezi oameni străini privind afară, la fel cum faci 
şi tu. Capsula care este mai sus de-a ta ajunge apoi mai jos, 
iar cea care este mai jos ajunge mai sus. Trebuie să închizi 
ochii deoarece simţi cum îţi urcă pe esofag o senzaţie 
ciudată. Din fericire, mişcarea este lentă şi lină. 

Apoi capsula ta coboară şi îţi pare rău, fiindcă n-ai vrea 


să se termine plimbarea. Ai vrea să te mai învârţi o dată, 
dar nu se poate. La ieşire te simţi ca un cosmonaut după o 
călătorie în spaţiu, puţin mai uşor decât înainte. 

L-am dus pe Salim la London Eye pentru că nu fusese 
acolo niciodată. Un necunoscut s-a apropiat de noi când 
stăteam la coadă şi ne-a oferit un bilet gratis. Noi l-am 
acceptat şi i l-am dat lui Salim. N-ar fi trebuit să facem asta, 
dar am făcut-o. Salim a urcat singur la ora 11:32, pe 24 
mai, şi trebuia să coboare la 12:02 în aceeaşi zi. Chiar 
înainte de îmbarcare s-a întors să ne facă semn cu mâna 
mie şi lui Kat, dar nu puteai să-i distingi faţa, era doar o 
umbră. A fost închis în capsulă alături de alte douăzeci de 
persoane pe care nu le cunoşteam. 

Kat şi cu mine am urmărit capsula lui Salim în timp ce se 
deplasa pe orbită. Când aceasta a ajuns sus de tot, am 
strigat amândoi deodată „GATA!”, apoi Kat a început să 
râdă şi am râs şi eu. Aşa am ştiut că amândoi priveam 
capsula cea bună. Când capsula a început să coboare, i-am 
văzut pe oameni grupându-se pentru fotografia-suvenir, cu 
faţa spre nord-est, în direcţia aparatului foto automat. De 
jos nu se vedeau decât ca nişte fragmente întunecate de 
jachete, pantaloni, rochii şi mâneci. 

Apoi capsula a ajuns la sol. Uşile s-au deschis şi pasagerii 
au început să iasă în grupuri de câte doi sau trei. Au plecat 
în direcţii diferite, cu figuri surâzătoare. Probabil că 
drumurile lor nu s-au mai intersectat niciodată. 

Dar Salim nu era printre ei. 

Am aşteptat următoarea capsulă, apoi pe următoarea şi 
tot aşa. Dar el tot n-a apărut. 

La un moment dat, nu se ştie cum, pe parcursul celor 
treizeci de minute de plimbare cu roata, într-o capsulă 
închisă ermetic, Salim dispăruse de pe faţa pământului. Mai 
departe am să vă povestesc cum faptul că am un creier 
ciudat, care funcţionează cu un sistem de operare diferit de 
al celorlalţi, m-a ajutat să elucidez misterul. 


DOI 


Vestea uraganului 


Totul a început în ziua în care a sosit scrisoarea mătuşii 
Gloria. 

Mătuşa Gloria este sora mamei mele. Mama îi zice Glo şi 
Kat îi zice mătuşa Glo. Tata îi zice Uraganul Gloria pentru 
că, spune el, lasă dezastru pe unde trece. L-am întrebat ce 
înseamnă asta. Însemna că era neîndemânatică, aşa ca 
mine? El a zis că nu era vorba de /ucruri pe care le dobora, 
cât mai ales de oameni şi emoţii. Asta înseamnă că este 
rea? am întrebat eu. Tata a zis că ea n-o făcea în mod 
intenţionat, deci nu, nu era rea, era doar nărăvaşă. L-am 
întrebat ce înseamnă să fii nărăvaş, iar el mi-a răspuns că 
înseamnă să fii greu de strunit. Când am vrut să-l întreb ce 
înseamnă să fii greu de strunit, el mi-a pus mâna pe umăr 
şi mi-a zis: 

— Ted, nu acum. 

Dimineaţa în care a sosit scrisoarea mătuşii Gloria a fost 
una ca oricare alta. Am auzit corespondenţa aterizând ca 
de obicei pe covoraşul de la intrare. Eram la al treilea fulg 
de cereale şi ascultam la radio buletinul meteo, care zicea 
că vremea va fi frumoasă, cu posibile averse în sud-est. Kat 
mânca pâine prăjită fâţâindu-se în picioare. Nu că ar fi avut 
mâncărici, deşi aşa părea. Ci pentru că asculta la căşti 
muzica ei ciudată. Asta însemna că nu auzea cum va fi 
vremea şi n-avea să se îmbrace cu pelerina de ploaie sau 
să-şi ia umbrela la şcoală, însemna că pe ea o va uda 
ploaia, iar pe mine nu şi îmi părea bine. 

Tata ţopăia de colo-colo încălţat cu o singură şosetă, 
plângându-se că maşina de spălat i-a mâncat toate 
şosetele şi că întârzia la serviciu. Mama îi căuta perechea în 
coşul cu rufe murdare. 

— Ted, adu corespondenţa, a zis mama. 

Era îmbrăcată în uniforma de asistentă şi chiar şi eu ştiu 


că, atunci când vorbeşte scurt şi repezit ca acum, trebuie s- 
o asculţi, chiar dacă nu-mi place să-mi las cerealele să se 
facă terci. 

M-am întors cu şase plicuri. Când m-a văzut, Kat mi le-a 
smuls din mână şi a ales din ele unul mare, maro, şi unul 
mic, alb. Eu am apucat să văd emblema şcolii noastre pe 
cel alb. Seamănă cu un X turtit, având deasupra o pălărie 
de episcop care se cheamă mitră. Kat a încercat s-o 
ascundă în spatele plicului maro, dar mama a văzut-o. 

— Nu aşa repede, Katrina, a zis mama. 

Când mama îi zice lui Kat Katrina, e clar că nu-i a bună. 

Kat a strâns din buze. l-a dat toată corespondenţa, mai 
puţin plicul maro pe care l-a ridicat să vedem că îi era 
adresat ei, Katrina Spark. L-a deschis şi a scos din el un 
catalog. Se numea Frumusețea părului. Apoi s-a dus spre 
uşă clătinând din cap. 

Eu am continuat să mănânc restul cerealelor, de la a 
şaptea până la a şaptesprezecea. 

Tata a început să fredoneze melodia din filmele cu Stan 
şi Bran, preferaţii lui. Îşi încălţase şi cealaltă şosetă şi acum 
ungea o felie de pâine prăjită cu unt. Cu părul ciufulit era 
„leit” Stan, cum ar fi zis mama. „Leit” este un fel de a 
spune „identic”, dar nu mă întrebaţi de ce. Totuşi, Stan are 
părul şaten, iar tata are părul blond, ca mine, aşa că 
nicidecum nu arată identic cu el. 

— Katrina! a tunat mama. 

Al optsprezecelea fulg de cereale mi-a căzut din lingură. 

— Ce? 

— Scrisoarea de la şcoală... 

— Ce scrisoare de la şcoală? 

— Scrisoarea asta. Cea pe care încercai s-o ascunzi. 

— Ce-i cu ea? 

— Zice că săptămâna trecută ai lipsit nemotivat. Marţi. 

— Oh! Da. 

— ŞI? 

— Şi ce? 

— Unde-ai fost? 


— A fost AFP, am sugerat eu. 

Kat şi mama s-au uitat mirate la mine. 

— AFP, ca în armată, am explicat eu. „Absent fără 
permisie.” 

— Du-te naibii, nesuferitule, mi-a zis Kat printre dinţi. 

Şi a plecat trântind uşa după ea. 

La radio a început un nou buletin de ştiri. 

— Ted, închide drăcovenia aia, a zis mama. 

Am început să mă joc cu butonul radioului, dar mama a 
scos cablul din priză. S-a făcut linişte. Il auzeam pe tata 
cum mesteca pâinea prăjită. 

— Fata asta începe să deraieze, Ben, i-a zis mama lui 
tata. 

— Să deraieze, am repetat eu, gândindu-mă la accidente 
feroviare. 

Presupun că mama se referea la Katrina, că lipsea 
nemotivat. Poate că „a deraia” era un alt mod de a spune 
„a trage chiulul”, adică să nu te duci la şcoală, deşi ar 
trebui. Dar n-am îndrăznit să întreb, nu cât timp mama era 
în dispoziţia asta. 

— Deraiază şi nimănui nu-i pasă, a continuat ea. 

— Şi eu trăgeam chiulul când eram de vârsta ei, a spus 
tata. Mă plimbam toată ziua cu autobuzul şi fumam în parc. 

Era cât pe ce să mă înec cu a douăzecea cereală. 
Imaginea tatei cu ţigara în mână mi se părea foarte 
ciudată. Acum nu mai fumează. Tata a bătut-o uşor pe 
mama pe umăr şi, când ea s-a întors spre el, a sărutat-o pe 
mijlocul frunţii. S-a auzit un ţoc caraghios care aproape că 
mi-a tăiat pofta de a-mi termina restul cerealelor. 

— Hai că discutăm diseară, Faith. Trebuie să fug. Avem o 
şedinţă despre dinamitarea Barăcilor. 

Mama s-a bosumflat puţin. 

— Bine, iubire. Vorbim mai târziu. 

Trebuie să precizez că tata nu este un terorist care 
aruncă în aer barăcile soldaţilor. Este expert în demolări şi 
Barăcile se referă la Barrington Heights, cel mai înalt bloc- 
turn din sudul Londrei. Acolo trăiau oamenii excluşi social. 


A fi exclus social seamănă puţin cu a fi exclus de la şcoală. 
Doar că în locul profesorului care îţi spune să pleci, tot 
restul societăţii se comportă ca şi cum nu ai exista. Ajungi 
printre oamenii ignoraţi. Eşti atât de furios că societatea te 
tratează aşa, încât te droghezi, furi din magazine şi intri în 
găşti ca să te răzbuni. lar cei din Barrington Heights făceau 
toate astea. Tata mi-a explicat că, la început, oamenii 
aceştia nu erau răi. După părerea lui, clădirea era bolnavă 
şi îi îmbolnăvea şi pe ei, ca un fel de virus. Atunci el şi 
municipalitatea hotărâseră să-i mute în locuinţe noi, să 
demoleze clădirea şi s-o ia de la zero. 

Tata şi-a luat jacheta. 

— La revedere, Ted, mi-a zis el şi a ieşit. 

Apoi mama s-a aşezat la loc şi a continuat să se uite prin 
restul corespondenţei. A ajuns la ultima scrisoare, un plic 
mov pal. Am văzut că-l duce la nas şi-l miroase de parcă ar 
fi fost ceva comestibil. Apoi a zâmbit. Colţurile gurii i s-au 
ridicat, iar ochii i s-au umezit. Însemna că era tristă şi 
fericită totodată. 

— Slavă Domnului, a şoptit ea. 

L-a deschis şi a citit scrisoarea. Eu am mâncat ultimele 
trei cereale, de la treizeci şi cinci până la treizeci şi şapte. 
Ea a pus jos foaia de hârtie mov şi mi-a ciufulit părul din 
creştetul capului, un gest pe care îl face uneori şi atunci mi 
se scutură mâna. 

— Ţine-te bine, Ted, a zis ea. Se apropie un uragan. 

— Nu, am răspuns eu, nicidecum. Intrăm într-un mare 
front anticiclonic. 

Eu sunt meteorolog, adică voi fi când voi creşte mare. 
Aşa că ştiu. Uraganele îşi pierd intensitatea în mijlocul 
Atlanticului. Rareori lovesc Marea Britanie. Chiar şi cel din 
1987, practic n-a fost un uragan. Meteorologul Michael Fish, 
cunoscut pentru că se înşală tot timpul, a avut dreptate de 
data asta. A fost doar o furtună de mare intensitate şi n-a 
avut un nume. Un uragan adevărat primeşte întotdeauna 
un nume. Ca Hannah, în 1957, ale cărui rafale au atins 260 
kilometri pe oră, sau Hugo, care a culcat la pământ 


jumătate din Carolina de Sud în SUA, în 1989. Sau Katrina, 
uraganul de categoria 5, care a devastat New Orleans în 
2005. (Sunt sigur că nu-i o coincidenţă faptul că una dintre 
cele mai catastrofice furtuni din toate timpurile poartă 
acelaşi nume cu sora mea.) 

— Eu vorbesc la modul figurat, a spus mama luându-mi 
din faţă castronul de cereale gol. Mă refer la Uraganul 
Gloria care vine încoace. Sora mea. O mai ţii minte? Vine pe 
la noi împreună cu fiul ei, Salim. 

— Cei care locuiesc în Manchester? 

— Exact. Au trecut cinci ani de când nu ne-am văzut, 
Ted. Nici nu ştiu când s-a dus timpul. 

Vorbea de parcă timpul era ceva care vine şi pleacă 
precum vremea. Am scuturat din cap. 

— Nu, mamă, am explicat eu. Timpul nu se duce 
niciunde. 

— În casa asta, se duce, Ted. Dispare într-o gaură 
neagră. 

Am clipit nedumerit, încercând să-mi dau seama dacă 
vorbea serios. Ea a râs şi mi-a zis că a glumit, apoi mi-a 
ciufulit iar părul. 

— Haide, Ted. La şcoală cu tine. 

Aşa că am plecat, luând-o pe drumul meu obişnuit ce 
traversează parcul în zigzag, şi am reflectat la timp, găuri 
negre, teoria relativităţii a lui Einstein şi avertizările de 
furtună. Îmi imaginam uraganul Gloria crescând în 
intensitate pe măsură ce se apropia, lăsând în urmă numai 
distrugeri. Gândurile mele erau atât de intense, încât era 
cât pe ce să intru cu picioarele în heleşteu, luând-o pe 
partea greşită a parcului, şi am ajuns la şcoală chiar când 
se suna de intrare. „Intr-o gaură neagră”, îmi spuneam în 
sinea mea în timp ce traversam în fugă curtea şcolii. Mâna 
mi se scutura. „Intr-o nenorocită de gaură neagră.” 


TREI 
Uraganul se apropie 


În seara aceea, mama ne-a citit scrisoarea de la mătuşa 
Gloria. Am vrut s-o găsesc pentru a putea să citez cuvânt 
cu cuvânt, dar mama a zis că s-ar putea s-o fi aruncat 
deoarece casa noastră este prea mică pentru a aduna 
multe lucruri. Îmi aduc aminte că suna cam aşa: 


Dragă Faith (aşa o cheamă pe mama), 

Vreau să ne împăcăm. Îmi pare rău că ne-am certat 
când am venit ultima dată la voi. Eu şi Salim ne vom 
muta la New York, unde mi s-a oferit un post de curator 
la o galerie de artă. Te rog, putem să venim să dormim la 
voi o noapte sau două în vacanţa semestrială, până să 
luăm avionul? Ştiu că aveți o casă mică, dar poate reuşim 
cumva să ne inghesuim şi noi. Salim zice că el poate să 
doarmă pe scândura de călcat. 


Kat tocmai mi-a spus că mătuşa Gloria nu se exprimă 
aşa. Zice că mătuşa Gloria foloseşte cuvinte mai sofisticate. 
După părerea ei, mătuşa Gloria se lasă dusă de val. Nu 
prea ştiu ce înseamnă asta. Kat a notat ce şi-a adus aminte 
din scrisoare, iar varianta ei sună aşa: 


Draga şi scumpa mea Faith, 

Imi pare atât de rău că n-am păstrat mai mult 
legătura. Cu viața asta trepidantă, anii au trecut ca 
rândunelele in zbor. Regret foarte mult că data trecută 
ne-am certat. Lucrul ăsta m-a măcinat enorm. Acum nici 
nu mai ţin minte de la ce ne-am luat, dar atunci eram 
distrusă, dat fiind că numai ce mă despărțisem de tatăl 
lui Salim şi incă nu  descoperisem meditaţia 
transcendentală. Acum sunt mult mai echilibrată. 

Am să-ți dau o veste mare. Mi s-a oferit un important 


post de curator la o galerie de artă din New York. Grozav, 
nu-i aşa? Salim şi cu mine am decis să-l accept. Salim are 
acum treisprezece ani şi este foarte matur. Nu-i place la 
şcoala de aici. Are un singur prieten, pe jumătate asiatic, 
la fel ca el, şi ceilalţi băieţi ii hărțuiesc mereu. Aşa că am 
ales Marele Măr, o aventură extraordinară în călătoria 
noastră fascinantă prin această viaţă. Putem să trecem 
pe la voi când plecăm? Doar o noapte sau două, draga 
mea. Știu că aveţi o casă mică, dar Salim moare de 
nerăbdare să-şi revadă verişorii. Zice că el poate să 
doarmă şi pe scândura de călcat! 


Aşadar, singurul lucru de care ne amintim la fel eu şi Kat 
este partea cu scândura de călcat. 

După ce mama a terminat de citit scrisoarea, tata şi-a 
lăsat capul în mâini mormăind. Kat a zis că mătuşa Glo nu 
părea în toate minţile, iar eu am zis că pesemne Salim este 
foarte mic, dacă se gândea că poate dormi pe o scândură 
de călcat. Kat, mama şi tata au pufnit în râs. Mâna mi s-a 
scuturat şi o senzaţie neplăcută mi-a urcat pe esofag. larăşi 
fusesem prins... Ca atunci când întrebasem de ce fotbaliştii 
erau încă ţinuţi sclavi, deşi sclavagismul era abolit, după ce 
un crainic anunţase că starul echipei Manchester United 
fusese cumpărat de un alt club pentru douăsprezece 
milioane de lire. 

După ce s-au oprit toţi din râs, tata a întrebat dacă 
trebuie să spună da şi mama a zis da, trebuie. Kat a 
întrebat unde vom dormi toţi. Mama a zis că mătuşa Gloria 
va dormi în camera lui Kat şi Kat a spus mamă, în niciun 
caz. Mama i-a zis lui Kat că va trebui să se împace cu ideea 
şi să-i fie învăţătură de minte că a tulit-o de la şcoală, 
deoarece o fată care chiuleşte nu mai are dreptul să 
protesteze că trebuie să doarmă o noapte-două pe 
canapea. 

Kat şi-a încrucişat braţele şi şi-a supt buzele între dinţi. 

— Şi Salim? am întrebat eu uitându-mă la scândura de 
călcat sprijinită de peretele bucătăriei. 


— Va sta cu tine în cameră. Vom umfla salteaua 
pneumatică. 

M-am uitat la Kat. Mi-am dat seama după expresia de pe 
chipul ei că era supărată. Eu nu eram supărat, dar simţeam 
că începe să mă doară stomacul la gândul că voi împărţi 
camera mea noaptea cu un băiat necunoscut, că va trebui 
să-l aud respirând după ce se stingea lumina, că o să mă 
vadă schimbându-mă în pijamale şi că nu o să pot să mai 
ascult buletinul meteo marin noaptea târziu când nu pot să 
dorm. 

— Ah-hah-hah, am făcut eu agitându-mi mâna. 

— Chiar aşa, a spus Kat. Ce te ah-hah-hah? 

— Probabil c-o să ajungeţi să vă certaţi iar, i-a spus tata 
mamei, pe tonul unui meteorolog care anunţă o furtună 
puternică. 

Am căutat în dicţionar cuvântul potrivit pentru expresia 
lui şi acesta este „radios”. 

— Ba n-o să ne certăm, a zis mama. Pentru că eu n-am 
să las să se mai întâmple asta. Nu şi de data asta. De 
fiecare dată când o să spună ceva enervant, am să inspir 
adânc şi am să meditez vizualizând cu ochiul minţii forma 
unui ceainic. Şi cum ea va face la fel, ne vom înţelege bine. 

Am încercat să meditez concentrându-mă cu ochiul minţii 
asupra formei unui ceainic, dar n-am văzut decât un jet de 
apă fierbinte vărsându-se din gâtul lui şi venind spre mine 
ca un val clocotit al unui tsunami. Exact aşa m-am simţit la 
gândul că va veni mătuşa Gloria şi că Salim va dormi în 
camera mea. Preferam un uragan adevărat. 


PATRU 
Uraganul loveşte uscatul 


Mătuşa Gloria şi Salim au venit la ora 18:24 duminică, 23 
mai, prima zi din vacanţa noastră de o săptămână de la 
mijlocul semestrului. Era o zi frumoasă, cu câteva averse 
răzlețe ce se deplasau spre nord-est. Kat şi cu mine ne 
uitam pe fereastră cum un taxi londonez de culoare neagră 
a oprit în faţa casei noastre. Mătuşa Gloria a coborât prima. 
Era înaltă şi slabă, cu păr negru şi drept, tăiat la nivelul 
umerilor. (Kat zice că tunsoarea se cheamă bob.) Purta 
nişte blugi mulaţi şi sandale roz-închis. Imposibil să nu-i fi 
remarcat unghiile de la picioare ieşindu-i din deschizătura 
sandalelor, deoarece erau date cu ojă roz-închis, asortată 
cu încălţămintea, şi erau foarte lucioase. Dar lucrul care m- 
a frapat cel mai mult a fost port-ţigareta din mâna ei. O 
ţigară lungă şi subţire era înfiptă în capăt şi era aprinsă. Din 
ea se ridica un firicel de fum. 

Kat a zis că mătuşa Gloria semăna cu un redactor de 
modă. Kat nu cunoaşte niciun redactor de modă, nu ştiu de 
unde ştia ea chestia asta. 

Salim era înalt şi slab, îmbrăcat în blugi, la fel ca mama 
lui. Purta în spate un rucsac obişnuit şi trăgea după el 
valiza cu rotile a mătuşii Gloria. Avea părul negru şi scurt, şi 
pielea cafenie. Kat zice că nu era chiar cafenie, ci caramel. 
Zice că ar trebui să spun că arăta foarte bine. Ea se 
gândeşte întotdeauna dacă oamenii arată bine sau nu. Eu 
cred că oamenii arată aşa cum sunt. Presupun că eu sunt 
urât deoarece nimeni nu mi-a zis vreodată că sunt frumos. 
Despre Kat oamenii zic mereu că e drăguță, deci presupun 
că este. Pentru mine, ea e pur şi simplu Kat. 

În consecinţă, nu ştiu dacă Salim era frumos, dar dădea 
impresia că era cu mintea în altă parte, iar mie mi-a plăcut 
la el chestia asta. Cred că de multe ori aşa arăt şi eu. 

El şi mătuşa Gloria au venit până la uşa de la intrare 


traversând grădina din faţă despre care mama zice că e de 
mărimea unui timbru poştal. De fapt are trei metri pe cinci 
şi odată am calculat că ar avea cât 22.500 de timbre. Până 
să apuce ei să sune, mama le-a şi deschis uşa. 

— Glo! a strigat ea. 

— Fai! a ţipat mătuşa Gloria. 

A urmat o amestecătură de îmbrăţişări şi râsete, iar eu 
îmi doream să pot să urc în camera mea. În spatele lor, 
Salim stătea şi se uita. Privirea lui şi privirea mea s-au 
întâlnit. El a dat din umeri, a ridicat ochii spre cer şi a 
scuturat din cap. Apoi mi-a zâmbit, ceea ce însemna că el şi 
cu mine am putea fi prieteni. 

Asta m-a făcut să mă simt bine. N-aveam decât trei 
prieteni şi toţi adulţi. Erau mama, tata şi domnul Shepherd, 
profesorul meu de la şcoală. Pe Kat n-o consideram 
prietena mea deoarece tot timpul era nepoliticoasă cu mine 
şi mă întrerupea când vorbeam. 

— Ted, tocmai zicea mama, vino s-o saluţi pe mătuşa 
Glo. 

M-am uitat spre urechea stângă a mătuşii Gloria. 

— Bună, mătuşă Gloria. 

Am întins mâna ca s-o strâng pe-a ei. Ea, în schimb, m-a 
strâns într-o îmbrăţişare care mirosea a ţigări şi a parfum, 
gâdilându-mi nările. 

— Bună, Ted, a zis ea. Spune-mi simplu Glo, bine? Aşa 
îmi spune toată lumea. 

Am scăpat din braţele ei. 

— Doamne, Faith, a continuat ea. E leit tata. Ţi-aduci 
aminte? Tata în costum cu cravată chiar şi în concediu. Ted 
seamănă cu el ca două picături de apă. 

S-a făcut linişte. Era adevărat că purtam pantalonii şi 
cămaşa de şcoală în fiecare zi, chiar dacă nu mă duceam la 
şcoală. Aşa îmi plăcea mie. Kat mă bătea mereu la cap să- 
mi iau un tricou şi blugi, să fiu „normal şi informal”, dar 
asta mă făcea să-mi doresc şi mai mult să port uniforma. 

— Nu, mamă, a zis Salim. Este exact un tip cool. Ţinutele 
clasice sunt din nou la modă, nu ştiai? 


— Hâmm, am făcut eu. 

— Ţinuta e doar o deghizare, mamă. Maschează rebelul 
din el - nu-i aşa, Ted? 

Am clătinat din cap. Mi-a părut bine să fiu numit rebel. 

— Bună, Ted. Să dăm şi noi mâna. 

Când ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi şi am 
simţit că mi se lasă capul într-o parte, făcând ceea ce Kat 
numeşte faţă-de-raţă-care-nu-mai-ştie-să-măcăne. 

— Bine-ai venit la Londra, Salim, am zis eu. 

Kat m-a dat la o parte. 

— Bună, Salim, a zis ea întinzându-i mâna. Ce accent ai! 
Aşa vorbiţi voi în nord? 

— Bună, Kat, a răspuns Salim, strângându-i mâna. Aşa 
vorbiţi voi în sud? a replicat el imitând perfect accentul 
puternic din sudul ţării. 

Toţi au murit de râs, ceea ce nu înseamnă că s-a 
întâmplat literalmente aşa, dar îmi place ideea că oamenii 
pot muri din cauza unei ilarităţi maxime, e un mod excelent 
de a descrie lucrurile. N-am înţeles ce era aşa de amuzant, 
dar am râs şi eu. Domnul Shepherd zice că e bine să râzi 
când râd şi ceilalţi, pentru că asta înseamnă că poţi să te 
integrezi şi să-ţi faci prieteni. 

— Cum se face că tu ai accent sud-londonez şi Ted 
vorbeşte ca la BBC? s-a mirat Salim. 

— E o întrebare foarte bună, Salim, a zis mama. Nici 
măcar neurologul lui Ted nu are o explicaţie. Dar poftiţi cu 
toţii în bucătărie. Masa e gata. 

Mama desfăcuse masa de bucătărie, extinzând-o până la 
lungimea ei maximă de aproape doi metri, astfel încât să 
încapă şase persoane, dar eu, fiind cel mai slab dintre toţi, 
a trebuit să mă înghesui la celălalt capăt, cu spatele la uşa 
dinspre terasă. Mama o acoperise cu o faţă de masă albă şi 
mă pusese pe mine s-o aranjez, pentru că asta era treaba 
mea. Apoi Kat a dat un ocol mesei să vadă dacă pusesem 
totul cum trebuie. Inutil, deoarece eu mă pricep foarte bine 
să aranjez masa. Îmi imaginez cuțitul, lingura şi furculiţa ca 
un circuit electric. Cuţitul alimentează coada lingurii, vârful 


lingurii alimentează dinţii furculiţei, iar marginea mesei 
închide circuitul. Între toate obiectele există un unghi de 
nouăzeci de grade, aşa că circuitul devine un careu perfect. 
Şi dacă faci aşa, n-ai cum să greşeşti. 

Kat aşezase în mijloc o vază de sticlă cu flori din grădină 
şi un fund de lemn cu felii de pâine. Scosese paharele cele 
bune şi pusese şerveţele de hârtie îndoite în interiorul lor, 
astfel încât să iasă peste buza paharului ca o mitră, 
emblema şcolii noastre. Adăugase pahare de vin pentru 
tata, mama şi mătuşa Gloria. Incercase să pună unul şi 
pentru ea, dar mama i l-a luat imediat şi i-a zis lui Kat 
don'şoară - aşa îi zice lui Kat când o enervează, dar nu 
foarte tare. 

Ne-am aşezat cu toţii la masă. Mama a servit tocăniţa de 
pui, una dintre mâncărurile mele preferate, într-o cratiţă 
mare portocalie. Mătuşa Gloria vorbea întruna. Zicea că ea 
şi Salim „ardeau de nerăbdare” să plece din Manchester, 
deoarece se săturaseră de ploaie. Am încercat să le atrag 
atenţia asupra faptului că, în nord, numărul orelor de ploaie 
era mult mai mic decât credeau oamenii, dar ea trecuse 
deja mai departe, la ce oraş „super rapid” era New York-ul. 
Pe atunci ştiam că oamenii folosesc deseori „super” pentru 
a spune „foarte”, aşa că n-am avut nevoie de explicaţii în 
legătură cu asta. In schimb, am întrebat-o cum de un oraş 
poate fi rapid. 

— Uite, Ted, a spus ea, în New York totul se mişcă foarte 
repede. Ca un film dat pe repede înainte. Oamenii, 
maşinile, chiar şi trenurile subterane. Au trenuri expres 
care trec ca fulgerul prin staţii. Când eşti acolo, ai impresia 
că şi timpul trece de două ori mai repede decât în mod 
obişnuit. 

— Ceea ce, dragă mamă, înseamnă că tu vei îmbătrâni 
de două ori mai repede în Manhattan, a spus Salim. 

Mătuşa Gloria a râs şi a pus o mână pe umărul lui Salim. 

— E aşa un glumet băiatul ăsta al meu! 

Salim s-a uitat fix la faţa de masă şi am văzut că-şi mişcă 
buzele, dar fără să scoată vreun sunet. Când a observat că- 


| privesc, s-a uitat spre tavan, s-a bătut cu degetul la 
tâmplă şi a arătat zâmbind spre mătuşa Gloria. Kat a spus 
mai târziu că era un limbaj corporal prin care Salim 
transmitea că el credea că mama lui este ţăcănită. Pe urmă 
Salim a scos din buzunar telefonul mobil, l-a pus lângă 
farfurie şi s-a uitat la el cu un aer foarte serios. 

Mama i-a dat pâinea mătuşii Gloria. Mătuşa Gloria a spus 
că ea nu mai mănâncă grâu de niciun fel, pentru că ţine o 
dietă fără gluten. 

— Nutriţionistul meu jură că funcţionează, a spus ea. 

— Mătuşă Gloria, am zis eu luând o felie de pâine. N-ar fi 
mai bine pentru sănătatea ta să renunţi la ţigări? 

Tata a început să tuşească de parcă s-ar fi înecat cu 
ceva. 

— leri am citit nişte statistici foarte interesante. Dacă 
fiecare persoană din Marea Britanie ar renunţa la fumat, 
Serviciul Naţional de Sănătate ar economisi... 

— Ted! m-a întrerupt mama. 

Mătuşa Gloria a râs pe înfundate. 

— Lasă, Fai, Ted are dreptate să întrebe. Necazul e, 
dragă Ted, că sunt absolut dependentă de nicotină, iar 
pâinea nu mai contează. 

Apoi s-a întors spre Kat. 

— Tu nu fumezi, nu-i aşa, Kat? 

Kat a răsucit în mâini şervetul de masă. 

— Sigur că nu. 

M-am încruntat pentru că o văzusem pe Kat cu ţigara în 
gură cu colegele ei de şcoală doar în urmă cu o săptămână. 

— Dar Kat, asta e o... 

— Dar tu, Salim, ce părere ai despre plecarea asta la New 
York? m-a întrerupt Kat. 

Salim a ridicat din umeri şi a zâmbit, dar n-a ridicat 
privirea de la ecranul telefonului. 

— O să-i placă, a spus mătuşa Gloria. Ştiu eu. Empire 
State Building. Chrysler. Salim adoră zgârie-norii. Vrea să 
devină arhitect. Nu-i aşa, scumpule? 

— Da, posibil, a spus Salim. 


Telefonul lui a început să sune cu tema muzicală din 
James Bond. S-a scuzat, s-a ridicat repede de la masă şi a 
ieşit în hol să răspundă. De data asta, mătuşa Gloria a fost 
cea care a ridicat ochii spre tavan. 

Cât timp a lipsit Salim, a venit vorba despre ce-am putea 
să facem a doua zi. Tata trebuia să se ducă la serviciu, dar 
mama avea o zi liberă şi, cum era vacanţă, puteam să 
mergem toţi cinci să ne plimbăm prin oraş, a propus ea. Kat 
voia să ne plimbăm cu vaporaşul. Eu, să vizităm Muzeul 
Ştiinţei. Mama, să mergem la Covent Garden să ascultăm 
muzicienii de stradă. Mătuşa Gloria voia să meargă la toate 
muzeele de artă. Salim s-a întors în cameră punându-şi 
telefonul în buzunar. 

— Salim să hotărască, a zis tata. El e musafirul. 

— El vrea să meargă la Tate Modern, nu-i aşa? a sugerat 
mătuşa Gloria. 

Salim a început să geamă şi să se contorsioneze de parcă 
fusese otrăvit. Am sărit în picioare alarmat, cât pe ce să 
sparg geamul uşii dinspre grădină lovindu-l cu cotul. Toţi 
ceilalţi au izbucnit în râs. 

— E un farseur incorigibil! a spus mătuşa Gloria. 

Salim s-a îndreptat de spate, arătând normal. Şi-a 
mângâiat mustaţa neagră şi subţire ce-i mijea deasupra 
buzei. 

— Mamă, a spus el. Te rog. A/tă galerie de artă? 

— Dar Tate Modern este deosebită. Înainte a fost o 
centrală electrică. Cu un horn gigantic. Şi lInaltă cu 
majusculă. 

— Da. Dar e plină cu opere de artă. 

— Salim, am zis eu, dacă tu eşti un farseur incorigibil, ce 
e un farseur corigibil? 

Salim a stat puţin să reflecteze. 

— Cineva care se gândeşte să facă o farsă, dar n-o mai 
face. 

Am clătinat din cap. Însemna că eu eram unul corigibil. 
De multe ori mă gândeam la tot felul de farse pe care aş 
putea să i le fac lui Kat, cum ar fi să-i spun că urmează să 


vină un tsunami pe Tamisa la ora 12:30 şi să-i strice 
coafura, dar nu le pun în practică niciodată. 

— Ce-aţi zice să mergem la grădina zoologică? a întrebat 
mama. Sau la acvariu? 

— Nu sunt clădiri înalte, am zis eu. 

— Aşa e, mi-a dat dreptate Salim. 

Apoi a ridicat din sprâncene. 

— Ştiu unde, a exclamat el. Să mergem la London Eye! 

— La London Eye? Salim, noi am mers de două ori. E 
fantastic, a spus Kat. 

— Şi e înalt, am adăugat eu. Mai înalt decât roata din 
Viena. Tehnic vorbind, nu-i o roată. A fost conceput ca o 
roată de bicicletă. O uriaşă roată de bicicletă pe cer. Face 
un singur circuit în treizeci de minute şi... 

Kat m-a lovit cu piciorul pe sub masă, semn că voia să 
mă opresc din vorbit. 

— Super, a zis Salim. Asta vreau să fac. Cum zice Ted: să 
urc în roata de bicicletă de pe cer. Te rog, mamă. 

— Şi dacă mâine e înnorat? 

— N-o să fie, mătuşă Gloria, am zis eu. Suntem în 
mijlocul unui mare front anticiclonic şi vremea rămâne 
frumoasă. 

— Dar o să fie coadă! 

— Te rog, mamă, a spus Salim. Tu şi mătuşa Fai puteţi să 
vă duceţi la o cafea. Ted, Kat şi cu mine vom sta la coadă la 
bilete. Te rog. 

— Of, bine - dar după aceea aruncăm un ochi prin Tate 
Gallery. Atâtea obiecte de artă într-un imens spaţiu 
industrial! Mi-ar plăcea să-i arăt lui Ted lucrările lui Andy 
Warhol. E un artist al culturii pop americane care a pictat 
tablouri după reclame publicitare şi oameni celebri. Cum ar 
fi Supa de tomate Campbell şi Marilyn Monroe. 

— Am auzit de el, a spus Kat. Era un ciudat. 

— A fost o figură culturală emblematică, a spus mătuşa 
Gloria. Aş zice că a întruchipat secolul douăzeci. Unii cred 
că ar fi avut... (S-a uitat la mama.) Ştii tu. Ce are şi Ted. 

A urmat un scurt moment de tăcere. 


— Exact ce spuneam eu, a comentat Kat. Un ciudat. 

Mama a strâns tare din buze. Am dedus că a enervat-o 
Kat. Dar pe mine nu m-a deranjat. Eu ştiu că sunt ciudat. 
Creierul meu are un alt sistem de operare decât al 
celorlalţi. Eu văd lucruri pe care ei nu le văd şi invers. Din 
punctul meu de vedere, dacă Andy Warhol a fost ca mine, 
înseamnă că într-o bună zi voi deveni şi eu o figură 
culturală emblematică. În loc să fiu celebru pentru conserve 
cu supă şi staruri de cinema, voi fi celebru pentru hărţi 
meteo şi ţinutele mele clasice, ceea ce ar fi perfect. 

— S-a făcut, a spus Salim. Galeria de artă pe urmă. Mai 
întâi, la Roată. 

Şi aşa ne-am hotărât să mergem la London Eye. Sau la 
Roată, cum i-a zis Salim. 


CINCI 
Conversaţie nocturnă 


În noaptea aceea, Salim s-a culcat pe salteaua 
pneumatică lângă patul meu. Până atunci nu mai dormisem 
cu nimeni în aceeaşi cameră. Mâna mi se scutura. Salim se 
foia în sacul de dormit fără să zică nimic. 

M-am întrebat dacă ar trebui să încep o conversaţie. Dar 
despre ce? Despre lucruri mărunte sau lucruri serioase? Mi- 
am amintit ce îmi spusese mama în toamnă, când intrasem 
în ciclul gimnazial. Ted, când te întâlneşti cu cineva pentru 
prima dată, discuti despre lucruri mărunte. Eu am întrebat- 
o ce înseamnă asta. Însemna să vorbesc numai despre 
obiecte cu dimensiuni mici? Ea a râs şi mi-a spus nu, 
înseamnă să vorbeşti numai despre banalităţi. Cum ar fi 
vremea? am întrebat eu. lar ea a oftat şi a spus „Da, Ted. 
Cum ar fi vremea. Dar nu despre probleme serioase legate 
de vreme. Despre lucruri simple.” Asta însemna că puteam 
să vorbesc despre anticicloni şi mici depresiuni atmosferice, 
dar nu despre fronturi de furtună sau încălzire globală. 

— Salim, am întrebat eu, îţi plac banalităţile? 

— Hm? a zis Salim şi s-a ridicat în fund. Nu. Banalităţile 
sunt plictisitoare. Despre ele vorbesc oamenii când n-au 
nimic interesant de spus. 

— Deci preferi subiectele serioase? 

— Da, Ted. Subiectele serioase. Întotdeauna. 

— Tu cum consideri vremea? O banalitate sau un subiect 
serios? 

— Adică ploaia, zăpada şi chestii de genul ăsta? 

— Ploaia, zăpada. Furtunile. Fronturile atmosferice, 
încălzirea globală. _ 

— Subiecte serioase. Categoric. Incălzirea globală, super. 
Am văzut un film despre asta. Tot oraşul New York era 
acoperit de apă. 

— Şi Londra s-ar putea să ajungă sub apă într-o bună zi, 


am spus eu. 

— Nuu, a răspuns Salim. Londra, nu. Nici Manchester. 
Doar New Yorkul. (Şi-a strâns picioarele cu genunchii la 
piept.) Maică-mii nu-i place deloc în Manchester. Zice că 
urăşte ploaia. 

— Mie-mi place ploaia, am spus eu gândindu-mă că tot 
ce înseamnă viaţă depinde de ea. 

— Şi mie îmi place ploaia, a spus Salim. E răcoroasă şi 
liniştitoare. 

— Fără ploaie, am muri de deshidratare. 

— Aşa e. 

— Dar când e prea multă, devine potop. 

— Da, a zâmbit Salim. Potop. Ca pe vremea lui Noe. 

— Unii oameni spun că potopul din Biblie a fost real. Şi că 
ar putea să vină iar. 

Salim a lăsat capul într-o parte şi m-a privit fix. 

— Ted, de ce te interesează atât de mult vremea? 

M-am gândit. 

— E un sistem. lar mie îmi plac sistemele. Sistemul 
meteorologic este greu de înţeles pentru că există foarte 
multe variabile. Variabilele sunt interesante. Dacă sistemul 
se dereglează, se produce un dezastru. Unii oameni cred că 
sistemul începe să se deregleze şi asta ar înseamnă 
sfârşitul rasei umane. Când o să mă fac mare, vreau să fiu 
meteorolog, ca să fac previziuni şi să ajut la supraviețuirea 
rasei umane. Dar pentru asta va trebui să studiez foarte 
mult şi să înţeleg toate variabilele. 

Salim a fluierat. 

— Ted, dacă vine potopul, mă anunţi şi pe mine? Ca să 
am timp să-mi construiesc o arcă. 

— Am să te anunţ, i-am promis eu. 

Salim s-a întins la loc pe saltea, iar eu am stins lumina. 
Am ascultat cum respiram amândoi. In mod normal, era 
momentul să deschid radioul ca să ascult buletinul meteo 
maritim. Radioul era pus pe birou, lângă pat, ca să ajung 
uşor la el. Mama îmi spusese să nu-l deschid cât timp 
stăteam în cameră cu Salim. Degetele mi s-au crispat sub 


pilotă. 

— Salim, ai adormit? am întrebat eu după câteva minute. 

— Nu. Încă nu. E cald. 

— Din cauza unei noi zone de presiune atmosferică 
înaltă, am explicat eu. Vine dinspre Atlantic. 

— Sunt convins. 

— Tu la ce te gândeşti? l-am întrebat. 

Eu mă gândeam la curenţi de convecţie, izobare şi 
izoterme. Îmi imaginam prognoza meteo pentru navigaţie. 
Lundy Fastnet, variabilă trei sau patru. Poate că şi Salim 
făcea la fel. 

— Nu la ceva anume, a spus el. Dar tu? 

— Tot la vreme. 

Amândoi am tăcut din nou. 

— Cinci sau şase, orientare spre sud sau sud-est, am 
recitat eu cu voce tare. 

— Ce spui? a întrebat Salim. 

— Mă prefăceam că citesc prognoza meteo pentru 
navigaţie şi că, în loc de vreme stabilă, se pregăteşte să 
vină o furtună. Pe mare. 

— O furtună, a repetat el. Da. Ar consemna avioanele la 
sol. 

— Pentru asta ar fi nevoie de un front de furtună foarte 
puternic. 

— Da? 

— Vânt de forţă opt sau nouă. Mai degrabă ceața ar 
consemna avioanele la sol. 

L-am auzit ridicându-se iar. 

— Ted? 

— Da? 

— Ştii... sindromul acesta pe care îl ai tu? 

— Hâmm, am făcut eu întrebându-mă cine îi spusese. 

— Sper să nu te superi că te întreb. Dar ce este? Cum 
este? 

Nimeni nu mă mai întrebase aşa ceva până atunci. Am 
pus din nou capul pe pernă şi m-am gândit. 

— E o chestie cu creierul meu, am spus eu. 


— Da? 

— Nu înseamnă că sunt bolnav. 

— Nu. 

— Sau prost. 

— Ştiu asta. 

— Dar nici normal nu sunt. 

— Ei şi? Cine este? 

— Creierul este ca un computer, am spus eu. Dar al meu 
funcţionează cu un sistem de operare diferit. Şi circuitele 
din creierul meu sunt diferite. 

— Mişto, a spus Salim. 

— inseamnă că sunt foarte bun să judec faptele şi modul 
cum funcţionează lucrurile, iar doctorii spun că mă aflu /a 
limita superioară a spectrului. 

Mai auzisem un doctor spunându-i mamei că parcursul 
meu de dezvoltare a fost distorsionat. Nu i-am spus lui 
Salim asta, deoarece căutasem „distorsionat” în dicţionar şi 
văzusem că înseamnă „cocârjat”, iar asta sună de parcă aş 
fi un cocoşat, ori eu nu sunt. 

— Sună bine, a spus Salim. 

— Da. Dar sunt zero la alte lucruri, cum ar fi fotbalul. 

— Şi eu la fel, a spus Salim. Mie îmi place tenisul. 

— Sportul meu preferat este să sar pe plasa elastică, am 
spus eu. 

— Să sari pe plasa elastică? 

— Da. Înainte am avut una. Săream pe ea în fiecare zi şi 
asta mă ajuta să gândesc. Pe urmă s-a rupt. 

— Ce păcat! Eu ador plasele elastice. 

— Datorită sindromului meu, îmi aduc foarte bine aminte 
lucrurile serioase, cum ar fi chestii importante despre 
vreme. Dar uit mereu lucrurile mărunte, cum ar fi 
echipamentul de sport. Mama zice că am un creier ca o 
sită. Adică îmi scapă lucruri prin găurile din memorie. 

Salim a început să râdă. 

— Poate că am şi eu sindromul ăsta. Şi eu uit diverse 
lucruri. 

— Ce lucruri? 


— Telefonul mobil uneori. Sau să-mi fac temele. 

— Eu nu uit niciodată să-mi fac tema. Kat spune că de- 
aia la şcoală mi se spune Toci. 

— Toci? 

— E o combinaţie între „tocilar” şi „ciudat”. Ceilalţi nu mă 
plac pentru că eu vorbesc numai despre lucruri serioase, 
încerc să învăţ să discut şi despre banalităţi. Dar e greu. 

— Ştii o mulţime de lucruri. Îmi dau seama după câte 
cărţi ai, a spus Salim arătând spre rafturile pline cu 
enciclopedii. De ce să te chinui să fii ceea ce nu eşti? 

— Domnul Shepherd spune că dacă aş învăţa să fiu ca 
ceilalţi, chiar dacă numai la exterior, nu la interior, mi-aş 
face mai mulţi prieteni. 

Apoi i-am mărturisit ceva ce nu mai spusesem nimănui 
până atunci. 

— Nu-mi place că sunt diferit. Nu-mi place cum e în 
creierul meu. Uneori mi se pare că e ca un imens spaţiu gol 
unde stau singur. Nu mai e nimic acolo, doar eu. 

— Nimic-nimic? 

— Nimic, am spus eu. Nici măcar vremea. Doar gândurile 
mele. 

— Cunosc acest loc, a spus Salim. Şi eu stau în el. Te 
simţi foarte singur acolo, aşa-i? 

L-am auzit întinzându-se în pat. A şuierat printre dinţi. 

— Singur ca un şobolan, a murmurat el şi a tăcut. 

Eu am crezut că adormise, dar puţin mai târziu a 
adăugat: 

— La şcoala mea mi se spunea mai rău decât Toci. Erau 
numai băieţi, fete deloc, şi chestii nasoale. 

— Chestii nasoale? 

— Da. Încăierări şi provocări. Un tip avea chiar şi un cuţit. 
Nu-mi plăcea. Dar pe urmă m-am împrietenit cu colegul 
meu Marcus şi a fost mai bine. Eu şi cu el eram Supremii 
dintr-a IX-a K. Înainte, lui Marcus i se spunea Pakistanezu' 
aşa cum ţie ţi se spune Toci. Dar s-a terminat cu asta. 
Acum e un Suprem. 

— Suprem? Ce înseamnă Suprem? 


— În Nord înseamnă „un tip de treabă”. Semestrul trecut 
am jucat amândoi într-o piesă de teatru care se chema 
Furtuna. Marcus a avut mare succes. El nu va mai fi 
niciodată Pakistanezul. 

— Furtuna? Este despre vreme? am întrebat eu. 

— Da. E o piesă de Shakespeare şi începe cu o furtună 
puternică pe mare. E chiar pe felia ta. 

După aceea a şi adormit. Eu m-am întins pe spate 
ascultându-l cum respiră. M-am întrebat cum poate Furtuna 
să fie pe felia mea. Ce felie? N-am nicio felie. Pe urmă mi- 
am dat seama că „pe felia ta” este doar o expresie 
amuzantă care nu înseamnă exact asta. Undele mele 
cerebrale au început să se învolbureze în vidul imens din 
capul meu, ca moleculele într-un nor cumulonimbus pe 
punctul de a se descărca. Am inventat propria mea 
prognoză meteo pentru navigaţie. Malin Hibride, sector 
nord-vestic şapte se apropie de nouă, virează uşor spre 
sector nord-estic, ploaie, devine variabil... 

O briză răcoroasă a intrat pe fereastră. Salim a scos un 
suspin de uşurare de parcă ar fi găsit în vis o soluţie la 
ceva. M-am gândit la ce spusese mătuşa Gloria, că Andy 
Warhol a fost o figură culturală emblematică şi că se pare 
că suferea de acelaşi sindrom pe care îl am eu. Apoi mi-am 
adus aminte că unii ziceau la fel şi de Einstein. Undele mele 
cerebrale s-au liniştit. Apoi am adormit. 


ASE 
Mergem la Roată 


Când m-am trezit, sacul de dormit de pe salteaua 
aşezată pe podea, lângă patul meu, era gol. M-am uitat pe 
fereastră să văd cum era vremea. Soarele strălucea. 
Regimul anticiclonic din zilele precedente continua. 
Probabil că barometrele indicau o vreme frumoasă, fără 
precipitaţii, iar distanţa dintre izobare era foarte mare, 
exact aşa cum prezisesem cu o zi înainte. 

l-am găsit pe Salim şi pe Kat în baie. El avea în mână 
aparatul de ras al tatei şi, râzând, îşi rădea firele de păr de 
deasupra buzei superioare. 

— Dar, Salim, mie mi s-a părut că arăta bine, spunea Kat. 

Salim s-a întors şi mi-a făcut cu ochiul. 

— Chestia e că, cu cât te razi mai des, cu atât creşte mai 
repede. E ca tunsul peluzei. 

Asta a făcut-o pe Kat „să necheze”. Sunetul scos de cai 
când nechează nu seamănă deloc cu râsul zgomotos al 
fiinţelor umane, aşa că nu ştiu de ce oamenii folosesc 
expresia „a necheza”. Şi nici nu văd vreo logică în faptul că 
părul şi iarba cresc mai mult dacă le tai. Dar am râs şi eu, 
pentru că voiam să fiu prietenul lui Salim. Apoi m-am pipăit 
cu degetul deasupra buzei superioare. Nu se simţea niciun 
fir de păr şi asta era bine. Nu mă încânta ideea de a-mi 
creşte păr pe faţă. În primul rând, bărbieritul este periculos. 
De multe ori, tata iese din baie având lipite pe faţă bucățele 
de hârtie igienică pătate de sânge. In al doilea rând, părul 
facial este un semn că noi am evoluat din maimuțe. Şi când 
îţi aminteşti că am evoluat din maimuțe, trebuie să 
recunoşti că inteligenţa umană este limitată. 

Apoi am luat micul dejun. Eu am mâncat patruzeci şi trei 
de cereale, Kat a mâncat pâine prăjită, iar Salim a început 
un castron cu fulgi de porumb, dar nu l-a terminat. Apoi am 
plecat de-acasă cu mama şi mătuşa Gloria care mergeau în 


urma noastră şi vorbeau ca nişte morişti. „A vorbi ca o 
morişcă” înseamnă a vorbi fără întrerupere. Este una dintre 
expresiile mele preferate deoarece îmi imaginez o morişcă 
pe acoperişul casei care se roteşte în direcţia vântului. Cu 
cât vântul suflă mai tare, cu atât se roteşte mai repede. lar 
la mama şi mătuşa Gloria, morişca se învârtea ametitor. 

Kat, Salim şi cu mine mergeam în faţă. Eu eram pe 
partea dinspre bordură; săream peste crăpăturile din pavaj 
şi ocoleam stâlpii de iluminat, cu mâinile în buzunare, 
fiindcă aşa îmi place cel mai mult să merg când sunt în 
compania altor oameni. 

Apoi am trecut pe lângă Barăci. Salim a zis că era o 
clădire imensă, eu am zis că avea douăzeci şi patru de 
etaje, iar Kat a zis că va fi demolată de tata cât de curând. 

— Nu se poate, a spus Salim. 

— Ba da, a zis Kat. 

— De ce trebuie să dispară? 

— Tata zice că e plină de drogaţi, ace de seringă şi 
mame sinucigaşe. Şi gândaci. 

— Pfi! 

— Da. lar poştaşul nu mai vrea să distribuie 
corespondenţa acolo. 

Salim s-a uitat în sus. 

— Ce înaltă e! 

Apoi Kat a arătat spre un alt bloc-turn. 

— Salim, acolo lucrează mama noastră. E Guy's Tower. 

— Nu se poate! 

— Ba da. 

Turnul era o clădire înaltă şi argintie şi mi-am dat seama 
că Salim era impresionat de Londra, deoarece se uita la 
clădirile înalte cu ochii larg deschişi şi gura căscată. Apoi 
am coborât la metrou. Kat şi Salim s-au aşezat unul lângă 
altul, iar eu m-am aşezat două locuri mai încolo, între doi 
necunoscuţi. Mi-am încrucişat braţele la piept ca să nu mai 
scutur din mână, obicei de care domnul Shepherd îmi zice 
că trebuie să scap. Mă uitam atent la harta metroului 
londonez. Este o hartă topologică. O hartă topologică este o 


hartă foarte simplificată, nu la scală normală, deci fără nicio 
legătură cu distanţele reale. Stațiile sunt locurile unde urci, 
cobori sau schimbi trenurile, iar acestea sunt ordonate în 
linii drepte cu joncţiuni, pe când în realitate sunt alandala. 
Dacă aş fi fost lângă Salim, i-aş fi vorbit despre diferitele 
tipuri de hărţi şi i-aş fi explicat că hărţile topologice nu 
trebuie confundate cu hărţile topografice, dar când m-am 
uitat în direcţia lui, Kat tocmai îi arăta lacul argintiu de pe 
unghiile ei şi îl întreba despre viaţa lui socială, subiectul ei 
de conversaţie preferat. Am încercat să-mi dau seama dacă 
Salim era plictisit. Domnul Shepherd zice că, atunci când 
oamenii sunt plictisiţi, au muşchii faciali imobili, iar ochii lor 
privesc în gol, şi mai zice că eu ar trebui să verific 
întotdeauna dacă interlocutorii mei au această expresie 
când vorbesc cu ei. Salim râdea şi îi dădea coate lui Kat, iar 
eu am dedus că nu era plictisit, deşi eu, dacă aş fi fost în 
locul lui, aş fi murit de plictiseală. 

Am coborât la staţia Embankment ca să putem trece pe 
una dintre pasarelele care traversează Tamisa şi să 
admirăm priveliştea. Cerul era albastru. Râul, gri. Roata, 
albă. Capsulele se mişcau atât de încet, încât păreau că 
stau pe loc. 

Pe la jumătatea podului peste Tamisa, Salim şi-a scos 
aparatul foto, un model vechi, din acelea în care trebuie să 
bagi un film. 

— Ce aparat interesant, a remarcat Kat. 

— Mi l-a cumpărat mama pentru New York. Eu voiam 
unul digital, dar ea zice că unul din ăsta va face din mine 
un fotograf mai bun pe viitor. 

Apoi a început să fotografieze tot ce vedea, inclusiv pe 
mine şi pe Kat, cu London Eye în spate. După ce a apăsat 
pe buton, mobilul lui a început să sune, cântând melodia 
din filmul cu James Bond. Salim s-a aplecat peste parapetul 
podului şi a vorbit ca un agent secret aflat în misiune, de 
parcă ar fi vrut să nu-l audă nimeni. 

— Tu şi telefonul ăla! a exclamat mătuşa Gloria când 
Salim a terminat de vorbit şi a închis clapeta telefonului. 


Cine a fost de data asta? 

— Un alt prieten, a spus Salim. M-a sunat din Manchester 
ca să-mi ureze drum bun. Să mergem mai departe, 
întârziem. 

— Întârziem la ce, Salim? am întrebat eu. 

— La Roată. 

— N-ai cum să întârzii la London Eye, am explicat eu. Se 
învârte toată ziua, de două ori pe oră, în fiecare oră. Chiar 
şi după ce se întunecă. 

Big Ben-ul a bătut ora unsprezece când am ajuns la 
coada de la bilete care era foarte lungă. Cele două mame 
au oftat nemulţumite. 

— E infinită, a spus mama. 

— Nu, nu este, am replicat eu. Infinitul... 

— Ce-ar fi să venim mai târziu şi să mergem mai întâi la 
Galeriile Tate? a sugerat mătuşa Gloria. 

— Ai promis! a strigat Salim bătând din picior şi 
sprâncenele i-au coborât mult peste ochi. 

— Salim are dreptate, a spus mama. Am promis, Glo. Hai 
să rămânem la planul de-aseară. Poftim, Kat. la ăştia... 

l-a întins lui Kat nişte bani în bancnote mari. 

— Voi cumpăraţi biletele, iar eu şi mătuşa Gloria o să ne 
aşezăm la cafeneaua de-acolo să aşteptăm. După ce le 
cumpăraţi, venim şi noi. 

Kat a făcut ochii mari şi rotunzi când a luat banii. l-a pus 
cu grijă în rucsacul ei din imitație de piele de leopard. Apoi 
ea, Salim şi cu mine am căutat capătul cozii la bilete şi ne- 
am aşezat la rând. O doamnă din faţa noastră a întrebat-o 
pe doamna din faţa ei dacă ştie cât durează aşteptarea, iar 
doamna care stătea cu două persoane mai în faţă a spuscă 
durează o jumătate de oră să cumperi biletele şi altă 
jumătate de oră la îmbarcare. 

— O oră întreagă, a oftat Kat. Poate că într-adevăr este 
prea lungă. 

— Kat, am spus eu, o oră înseamnă un strop în Oceanul 
Eternităţii. 

Aşa spusese odată părintele Russell de la biserica 


noastră despre viaţa omului. 

Salim a zâmbit. 

— Că bine zici. 

A scos din nou aparatul şi a mai făcut o fotografie de 
unde stăteam noi. L-am întrebat dacă mă lasă să fac şi eu 
una. 

— Nu-l lăsa, Salim, a spus Kat. Ted nu se pricepe deloc la 
chestiile astea. O să te alegi cu o poză cu trotuarul şi 
vârfurile încălţărilor. 

Dar Salim n-a ascultat-o. Mi-a dat aparatul, iar eu m-am 
uitat prin obiectiv spre centrul roții. S-a mişcat când am 
apăsat pe buton. Am luat aparatul de la ochi şi atunci am 
văzut un bărbat venind spre noi. Purta o jachetă de piele 
veche, cu fermoarul descheiat, şi un tricou negru pe care 
scria ceva, dar n-am observat ce. Avea părul negru şi o 
mirişte pe obraz, cum zice tata că are la sfârşit de 
săptămână când nu se bărbiereşte o zi. In timp ce se 
apropia, străinul a aruncat ţigara pe jos şi a stins-o cu 
călcâiul, lucru pentru care ar fi putut primi o mie de lire 
amendă pentru că arunca gunoiul pe stradă, dar nimeni n-a 
părut să observe, în afară de mine. 

A venit direct la noi: 

— Mă scuzati, a spus el. Aveţi nevoie de un bilet? 

Kat i-a explicat că noi stăteam la rând să cumpărăm cinci 
bilete. Necunoscutul a zis că ni-l dă pe-al lui dacă vrem. 
Zicea că mai avea puţin până ajungea în faţă la coada de la 
îmbarcare, dar se răzgândise. Pur şi simplu, nu se încumeta 
să urce în roată. 

— Nu vă încumetaţi? s-a mirat Salim. 

S-a uitat la biletul din mâna bărbatului, apoi la London 
Eye. 

— Sufăr de claustrofobie. Aş leşina să stau închis într-o 
capsulă din plexiglas. 

— Capsulele sunt făcute din oţel şi sticlă, nu din 
plexiglas, am explicat eu uitând că nu e bine să vorbesc cu 
străinii. 

— Mai rău! Din sticlă? Nu, mersi frumos! 


— Este sticlă securizată. E foarte rezistentă şi sigură... 

— Deci renunţaţi la bilet? a intervenit Salim. 

— Vi-I dau dacă vreţi, a spus bărbatul întinzându-i biletul. 
Este pentru îmbarcarea de la ora 11:30. Fata de-acolo... 

S-a întors şi a arătat spre o fată cu ochelari de soare şi o 
jachetă din blăniţă de culoare roz. 

— Îmi ţine locul. Se vor îmbarca în curând. 

Salim s-a întors spre Kat. 

— Ce spui? 

— Nu ştiu, a zis Kat. Mama a zis să luăm bilete pentru 
toţi. E un gest foarte frumos, dar... 

Mâna mi se scutura deoarece tocmai îmi adusesem 
aminte că nu trebuie să vorbeşti cu străinii sau să accepţi 
daruri de la ei. Dar Salim ridicase mâinile spunând: 

— În ritmul în care înaintăm la coada asta, niciunul dintre 
noi n-o să ajungă să urce. 

lar Kat, am observat eu, „punea lucrurile în balanţă şi le 
cântărea”, adică se gândea ce decizie să ia. Fiind cea mai 
mare dintre noi, ea era şefa. 

— Bine, a spus ea. Pun pariu că mama şi mătuşa Glo vor 
fi bucuroase să economisească banii. Ca să nu mai zic 
timpul. lar eu şi Ted am mai urcat. la-l tu, Salim. Tu eşti 
musafirul. 

Bărbatul i-a dat biletul lui Salim şi ne-a condus la locul 
unde stătuse la coadă. Mâna a început să mi se scuture, 
deoarece însemna că eu n-aveam să urc în Roată în ziua 
aceea şi asta din cauza unui străin cu o mirişte de barbă cu 
care noi nici n-ar fi trebuit să stăm de vorbă. 

— Distracţie plăcută, a spus bărbatul zâmbind. 

— Mulţumesc de o mie de ori, a spus Salim. 

Colţurile gurii i s-au întins până aproape de urechi. 

Kat şi cu mine i-am ţinut companie lui Salim la coadă 
până am ajuns la controlorul care strângea biletele şi care 
striga: 

— Pasagerii de la 11:30, poftiţi pe-aici! 

Salim i-a dat biletul său primit gratis, ne-a făcut cu ochiul 
şi a râs. Apoi a plecat cu un grup de oameni spre rampa de 


acces care urca în zigzag spre Roată. 

— Te aşteptăm la ieşire, i-a strigat Kat. Acolo. 

Salim a clătinat din cap. L-am văzut prin geam, înaintând 
pe pasarelă până a devenit doar o umbră. A ajuns la 
punctul unde se deschideau şi se închideau uşile capsulei, 
de unde ne-a făcut pentru ultima oară cu mâna. Apoi s-a 
grăbit să se îmbarce împreună cu ceilalţi. Am numărat câţi 
au urcat. Douăzeci şi unu, inclusiv Salim. Uşa cabinei s-a 
închis în urma lor. 

M-am uitat la ceas. Arăta 11:32, 24 mai. 

— Va cobori la 12:02, i-am spus lui Kat. 


APTE 
Roata se învârte 


— Hai să vedem dacă putem să urmărim capsula lui 
Salim, a propus Kat. 

Capsula în care se afla el a început să urce. Noi ne-am 
retras mai în spate, astfel încât să vedem mai bine cum se 
deplasa încet, în sensul invers acelor de ceasornic, de la 
ora şase la ora patru. 

În timp ce priveam, am început să-i înşir lui Kat toate 
lucrurile pe care le ştiam despre London Eye: că nu era o 
roată cum sunt cele din parcurile de distracţii şi că de sus, 
într-o zi senină, poţi vedea pe o rază de peste patruzeci de 
kilometri în jur, dar ea m-a întrerupt să mă întrebe: 

— Ted, ţie îţi place de Salim? 

— E vărul nostru, am răspuns. Asta înseamnă că avem în 
comun cincizeci la sută din patrimoniul genetic. 

— Da, dar îţi place de el? 

— Hâmm. Eu... 

— Tu nu simţi nimic? Niciodată? 

— Îmi place de el, Kat. E prietenul meu. 

Ea a clătinat din cap. 

— E drăguţ. 

— Drăguţ, am repetat eu. 

Kat spune despre o mulţime de lucruri că sunt drăguţe, 
inclusiv despre pisici, jucători de fotbal, staruri de cinema, 
fuste şi bebeluşi. Asta arată că „drăguţ” nu înseamnă prea 
mult, deoarece, dacă toate sunt drăguţe, atunci cine nu e? 
Probabil, eu. Nu cred că despre mine Kat ar spune vreodată 
că sunt drăguţ. 

— Salim este un Suprem, am zis eu. 

— Suprem? 

— În dialectul nordic înseamnă „tip de gaşcă”. Şi se simte 
singur. Mi-a spus mie. 

— Pe bune? s-a minunat Kat. Poate din cauză că trebuie 


să se mute la New York. Şi eu m-aş simţi singură dacă ar 
trebui să mă despart de toţi prietenii mei. 

Am continuat să privim cum se învârte London Eye. Parcă 
era un ceas gigantic, dar care mergea în sens invers. 
Capsula lui Salim s-a mutat de la ora trei la ora două chiar 
în momentul când un avion a trecut la mică altitudine. 

— Kat? 

— Ce-i? 

— Ce înseamnă când ceva e pe felia ta? 

— Hâm? 

— Salim zicea că Furtuna ar fi chiar pe felia mea. A jucat 
în piesa asta la şcoală semestrul trecut. 

Kat a început să râdă. 

— Şi noi o studiem la şcoală. Domnul Moynihan insistă s- 
o interpretez eu pe Miranda, care e o mototoală. 

Am reflectat puţin. 

— Deci nu-i pe felia ta? 

— În niciun caz. 

Capsula se apropia de ora unu. 

— Ce părere ai despre mătuşa Glo? a întrebat Kat. 

Mi l-am adus aminte pe tata spunând despre ea că lasă 
dezastru pe unde trece. Pe urmă mi-am amintit de mătuşa 
Gloria spunând despre mine că sunt ca Andy Warhol, o 
figură culturală emblematică. 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. L-am auzit pe tata când îi spunea mamei că 
mătuşa Glo îl scoate din pepeni. lar eu am găsit două sticle 
de vin goale pe frigider. 

În imaginaţia mea, mătuşa Gloria s-a transformat într-un 
savant nebun care îl extrăgea pe tata dintr-un pepene cu o 
pensetă. 

— Adică îl scoate din pepeni aşa cum te scot eu din 
răbdări? am întrebat eu. g 

— Din pepeni. Din răbdări. Din minți. Te enervează. In 
fine. 

A început să râdă şi am râs şi eu, deoarece asta arăta că 
ştiam ce-a vrut să spună chiar dacă nu înţelesesem prea 


bine ce era aşa de amuzant în faptul că mătuşa Gloria îl 
enerva pe tata. 

Apoi capsula lui Salim a ajuns în punctul cel mai de sus, 
la ora 12. 

— ACUM! am strigat amândoi deodată. 

Şi am râs din nou, dar de data asta eu am râs sincer. 
Amândoi urmăream cu privirea aceeaşi capsulă, exact pe 
cea în care se afla Salim. Ceasul meu arăta ora 11:47. 
Capsula se încadra în program. Sus pe cer, soarele făcea să 
strălucească geamurile. 

Capsula a coborât încet la ora nouă. De ultima dată când 
am urcat şi noi în roată, mi-am amintit că, spre sfârşitul 
circuitului, se făcea automat o  fotografie-suvenir. 
Administratorii de la London Eye au fixat un aparat foto 
astfel încât să se poată face o fotografie de grup cu Big 
Ben-ul în fundal. Asta se întâmplă între ora opt şi ora şapte. 
Am văzut siluetele întunecate din capsula lui Salim 
adunându-se într-o parte, cu faţa spre nord-est, acolo unde 
se afla aparatul de fotografiat. Am observat chiar şi lumina 
bliţului. 

Apoi ne-am întors în punctul unde stabiliserăm cu Salim 
să ne întâlnim şi am aşteptat capsula lui. Exact la ora 12:02 
aceasta s-a întors la sol. Uşile s-au deschis. Mai întâi a ieşit 
un grup de şase turişti japonezi. Au urmat un bărbat gras şi 
o femeie cu cei doi băieţei ai lor, tot graşi, ceea ce arăta că 
toţi mâncau prea multe mâncăruri gata preparate şi ar fi 
trebuit să-şi îmbunătăţească dieta. Apoi a ieşit fata cu 
jacheta de blăniţă, braţ la braţ cu prietenul ei. Pe urmă un 
bărbat înalt şi solid, în impermeabil, cu părul alb şi servietă. 
Arăta de parcă tocmai coborâse dintr-un tren de navetişti, 
nu din London Eye. Apoi a ieşit o doamnă blondă, înaltă şi 
zveltă, ţinându-se de mână cu un bărbat cu părul grizonant, 
mult mai scund decât ea. La sfârşit, două africance în rochii 
largi şi colorate, care râdeau de parcă tocmai se întorceau 
din parcul de distracţii. Cu ele erau patru copii de diferite 
vârste, toţi cu un aer foarte încântat. 

Dar nici urmă de Salim. 


Mi-am dat seama imediat că ceva era în neregulă. 

— Hâmm, am făcut eu. 

Kat a mijit ochii. 

— Aş fi jurat că a fost în asta cu japonezii... 

Pasagerii s-au îndepărtat în direcţii diferite. 

— Probabil că e în următoarea. 

Am aşteptat, dar nu era. N-a fost nici în cea de după şi 
nici în celelalte. 

O senzaţie neplăcută mi-a urcat pe esofag. 

— Stai aici, mi-a spus Kat strângându-mă de mână. Să nu 
te mişti din loc. 

Mi-a dat drumul la mână şi a luat-o la fugă. Nu mi-a 
plăcut să rămân singur în mulţimea aceea de oameni. 
Clipeam întruna şi mă uitam în jur, sperând că Salim se va 
rematerializa. Apoi am început să cred că o pierdusem şi pe 
Kat. Pe urmă mi-am dat seama că nu ştiam să le găsesc pe 
mama şi mătuşa Gloria, ceea ce însemna că mă pierdusem 
şi eu. Mâna mi se scutura, iar eu uitasem s-o opresc. 

Atunci s-a întors Kat. 

— Tot nu l-ai văzut pe Salim? 

— Nu, Kat. 

— Am cumpărat asta, a zis ea. Fotografia suvenir. M-am 
uitat la toate, la cea de dinainte şi cea de după, dar nu l-am 
văzut pe Salim în niciuna. Asta e capsula cu japonezii şi 
africancele. 

Kat mi-a arătat fotografia, iar eu m-am uitat la figurile 
acelea străine care zâmbeau şi făceau cu mâna spre 
aparatul de fotografiat. Unele persoane se vedeau parţial 
deoarece capsula fusese destul de aglomerată. O jumătate 
de faţă aici, o mână fluturând dincolo. Dar nimic nu semăna 
nici măcar pe departe cu Salim. 

— Salim nu-i aici, am zis eu. 

Apoi am adăugat: 

— Salim a dispărut. 

— Cred că mama şi mătuşa Gloria vor turba de furie, s-a 
văitat Kat. 


OPT 
Nu tot ce urcă neapărat şi coboară 


Ne-am dus la locul unde mama şi mătuşa Gloria stăteau 
la o cafea. 

— Hai să minţim. Să nu le spunem că am luat biletul de 
la un străin, mi-a şoptit Kat printre dinţi, strângându-mă 
atât de tare de încheietura mâinii încât m-a durut. 

— Să minţim, am repetat eu. Hâmm. Să mintim. 

— Putem să le spunem că Salim s-a pierdut în mulţime şi 
că... 
Mi-a dat drumul la încheietura mâinii. 

— Oh, lasă, a adăugat ea. Cu tine, ştiu că n-are niciun 
rost să mint. Şi nu mai face faţa aia de raţă-care-nu-mai- 
ştie-să-măcăne! 

Am ajuns la masa unde mama şi mătuşa Gloria stăteau şi 
discutau de mama focului. Ne-am oprit în picioare lângă ele 
fără să zicem nimic. Am început să aud în urechi un bubuit 
ca atunci când tensiunea arterială creşte peste normal, 
cum i se întâmplă mamei când Kat o scoate din sărite. 

— Aici eraţi, a spus mătuşa Gloria. Aţi cumpărat bilete? 

Kat a aşteptat să vorbesc eu. 

Eu am aşteptat să vorbească ea. 

— Unde e Salim? a întrebat mama. A rămas la coadă? 

— Hâmm, am făcut eu. Nu. 

Mama s-a uitat să vadă dacă nu cumva Salim venea în 
spatele nostru. 

— Atunci unde e? 

— Nu ştim! a bâiguit Kat. Un bărbat... a venit la noi şi ne- 
a oferit un bilet. Gratis. Il cumpărase pentru el, dar pe urmă 
şi-a dat seama că nu suportă să urce. 

— Avea claustrofobie, am spus eu. 

— Aşa e. lar coada era imensă. Aşa că am luat biletul. Şi i 
l-am dat lui Salim. Salim a urcat singur. Dar n-a mai 
coborât. 


Mătuşa Gloria şi-a pus mâna streaşină la ochi şi s-a uitat 
la noi. 

— Înseamnă că e pe undeva pe sus, a zis ea zâmbind. 

Kat ţinea mâna la gură şi degetele i se frământau ca 
nişte viermişori. N-o mai văzusem niciodată purtându-se 
aşa. 

— Nu, a spus ea. A urcat acum o grămadă de vreme. Eu 
şi cu Ted am stat şi ne-am uitat la capsula lui. Dar când 
capsula a coborât... el nu mai era în ea. 

Mama s-a încruntat, ceea ce însemna că era: a) 
nedumerită b) supărată c) ambele. 

— Cum naiba vine asta? Cum adică nu era în ea? 

— Mamă, a urcat, am repetat eu. Dar n-a mai coborât. 
Mâna mi se scutura, iar gura mamei s-a rotunjit ca un O. 

— A sfidat legea gravitaţiei, am explicat eu. A urcat, dar 
n-a mai coborât. Ceea ce înseamnă că Newton s-a înşelat. 
Hăââmm. 

Deja mama arăta mai degrabă supărată decât 
nedumerită. Însă chipul mătuşii Gloria a rămas neted ca o 
coală de hârtie perfect întinsă. 

— Pun pariu că ştiu ce s-a întâmplat, a spus ea zâmbind. 

— Ce? am întrebat noi toţi. 

— Probabil că a rămas să se mai dea o tură. 

Pe mine şi pe Kat ne-a frapat simplitatea acestei 
explicaţii. 

— Asta e! A rămas în capsulă, a exclamat Kat. 

M-am uitat la ceasul meu. 

— Ceea ce înseamnă că va cobori la 12:32. 

Ne-am întors la London Eye, de data asta împreună cu 
mama. Mătuşa Gloria a zis că ea o să rămână acolo, 
deoarece Salim ştia unde s-o găsească în caz că noi nu 
dădeam de el. 

Ne-am uitat la mai multe capsule deschizându-se şi 
închizându-se, dar nici urmă de Salim. Ora 12:32 a venit şi 
a trecut. Salim, nicăieri. Mama i-a rugat pe angajaţi să ne 
ajute. O femeie de la serviciul clienţi a venit să stea de 
vorbă cu noi. A zis că ar vrea să ne ajute, dar n-avea cum. 


Zicea că regulamentul de la London Eye prevede că minorii 
nu au voie să urce neînsoţiţi de un adult. 

Sprâncenele mamei s-au unit în mijlocul frunţii. 

— Kat, a spus ea, eu am avut încredere în tine. N-ar fi 
trebuit să accepţi biletul acela. N-ar fi trebuit să-l laşi pe 
Salim să urce singur. 

Atunci s-a întâmplat ceva groaznic. Kat a început să 
plângă. De mult nu mai făcuse asta. Îşi apăsa pomeţii cu 
pumnii. 

— Mereu e vina mea. Niciodată a lui Ted. Mereu eu sunt 
de vină. Ted nu greşeşte niciodată. 

— Kat, tu eşti mai mare. Dar e clar că nu şi mai 
înţeleaptă. 

Mama şi-a muşcat buza şi amândouă s-au uitat una la 
alta. 

— De ce nu-l sunăm pe mobil? am întrebat eu. 

Mama s-a încruntat de parcă aş fi spus o prostie; apoi „s- 
a înseninat” (aşa se spune când cineva pare nefericit şi pe 
urmă se înveseleşte brusc, iar mie îmi place expresia asta 
deoarece este o altă metaforă care are legătură cu vremea. 
O faţă se poate însenina asemenea cerului peste care a 
trecut un nor cumulonimbus, lăsând să apară din nou 
soarele.). 

— Chiar aşa, Ted! a spus mama zâmbind. Eşti un geniu. 
Trebuia să ne fi gândit de la bun început. 

Ne-am grăbit să ne întoarcem la masa la care ne aştepta 
mătuşa Gloria. Nici urmă de Salim. Când a văzut că ne 
întoarcem fără el, a scos un oftat adânc. 

— Unde s-o fi dus băiatul ăsta? a spus ea. 

Mama a ridicat geanta mătuşii Gloria. 

— Sună-l. Scoate-ţi mobilul. Dă-i un apel. 

— Bine, a răspuns mătuşa Gloria. Nu cred că e prea 
departe. 

A apăsat pe câteva taste, apoi a pus telefonul la ureche 
zâmbind şi clătinând din cap. Deodată, chipul ei s-a 
transformat în opusul lui „senin”. S-a înnegurat. 

— Abonatul pe care il apelati are telefonul inchis, a 


repetat ea. Vă rugăm să reveniti mai târziu. 

A lăsat să-i cadă telefonul pe masă. li tremurau buzele. 

— De ce are telefonul închis? a întrebat ea cu glas pierit. 
De ce? 

Kat a spus mai târziu că în următoarea oră am umblat de 
colo-colo pe malul sudic al Tamisei ca nişte găini fără cap. E 
uimitor că găinile aleargă bezmetice timp de câteva 
secunde după ce sunt decapitate, dar o oră întreagă, eu nu 
cred. Am căutat peste tot, însă Salim era de negăsit. Ne-am 
întors să cerem ajutorul angajaţilor de la London Eye, care 
au chemat poliţia. Un poliţist ne-a luat numele şi adresa. 
Ne-a întrebat dacă Salim ştia drumul până acasă la noi. 
Probabil că da, am răspuns noi. Apoi ne-a spus să facem 
trei lucruri: 


a) să continuăm să-l sunăm la telefon; 
b) să mergem acasă şi să aşteptăm; 
c) să încercăm să nu intrăm în panică. 


A spus că va semnala dispariţia lui Salim şi restului 
patrulei de serviciu pe zona respectivă. Dacă Salim nu 
reapărea în câteva ore, un ofiţer de poliţie va veni la noi 
acasă. 

Kat a încercat să-i explice că Salim dispăruse după ce 
urcase într-o capsulă din London Eye şi înainte să coboare. 
Omul s-a uitat la ea ca la una care inventează. 

— Copiii nu se evaporă, a spus el. Nu din câte ştiu eu. 

Aşa că noi am optat pentru varianta b) şi ne-am dus 
acasă să aşteptăm. Speram să-l vedem pe Salim în grădina 
din faţa casei, dar el nu era acolo. Atunci mătuşa Gloria a 
trecut la varianta a), adică a apăsat întruna pe butonul 
redial al telefonului mobil. Mama a poftit-o în casă şi a făcut 
ceai. Kat a luat o farfurie de porțelan şi a aranjat pe ea 
nişte batonaşe de ciocolată. In felul acesta, mama şi Kat au 
încercat să aplice varianta c). Dar nimeni n-a mâncat. Toţi 
încercam să nu ne îngrijorăm, dar nu reuşeam niciunul. 

Apoi mama l-a sunat pe tata şi i-a povestit ce se 


întâmplase. El a spus că era în apropiere, la Barăci, şi că 
mai avea puţin până termina programul. Va veni acasă să 
vadă cu ce putea să ne ajute. Mama a închis. Imediat după 
aceea a sunat telefonul. Mătuşa Gloria s-a grăbit să 
răspundă. 

— Salim! a strigat ea. 

A ascultat câteva secunde şi chipul ei s-a transformat 
într-o eră glaciară miniaturală (expresia îmi aparţine şi sper 
că vă daţi seama ce vrea să spună). Apoi a trântit telefonul 
pe masă. 

— Era unul care vindea ferestre pentru sere, a spus ea. 

A spus-o ca şi cum vânzarea ferestrelor pentru sere era o 
crimă contra umanităţii. S-a uitat la ceasul de pe poliţa 
şemineului. 

— Trei ore, a spus ea. Lipseşte de trei ore. Nu s-a mai 
întâmplat până acum. 

Apoi a început să se plimbe prin cameră de colo-colo, 
lovind cu pumnul în palmă. Era foarte interesant de privit. 
Mă întrebam cu ce fel de vreme putea fi comparată şi m-am 
decis: cu o furtună bine localizată, cu fulgere ramificate. 

— Salim, a spus ea ca şi cum el ar fi fost în cameră, am 
să-ţi scot maţele să-mi fac din ele jartele. 

Nu mai auzisem expresia asta până atunci şi m-am 
întrebat ce sunt jartelele. Kat mi-a explicat mai târziu că 
sunt nişte chestii pe care le poartă femeile în jurul pulpelor 
ca să le susţină ciorapii şi că sunt elastice. Eu nu cred că ar 
fi igienic să foloseşti maţele pentru aşa ceva. 

Apoi mătuşa Gloria a zis: 

— Oh, băiatul meu, ce ţi-au făcut ăştia? 

M-am întrebat la cine se referea când a spus „ăştia”. 

Apoi: 

— Ai face bine să te întorci până miercuri, altfel pierdem 
avionul spre New York. 

Apoi: 

— Şi prostul ăla de poliţist. Să-mi zică să nu mă 
îngrijorez. Pun pariu că e/ n-are copii. 

Apoi: 


— Dacă l-a răpit vreo bandă de nenorociţi? Oh, Doamne- 
Dumnezeule, ferească Dumnezeu! 

Apoi mătuşa Gloria a observat că mă uitam la ea. 

— Tu ce te zgâieşti? m-a întrebat ea îndreptând 
ameninţător spre mine o unghie lăcuită roz. Dacă n-ai fi 
venit tu cu ideea să mergem la London Eye, nu s-ar fi 
întâmplat asta. Tu şi roata ta de bicicletă de pe cer! 

S-a lăsat să cadă pe canapea, scoțând un geamăt. 

— Oh, Ted. lartă-mă. N-am vrut să spun asta. 

— Glo! a intervenit mama grăbindu-se să se aşeze lângă 
ea. Linişteşte-te, draga mea. 

A agitat mâna spre mine de parcă aş fi fost o muscă 
enervantă. Am dedus din asta că nu voia să mai stau prin 
preajmă. 

M-am dus să văd ce face Kat şi am găsit-o la masa din 
bucătărie. Avea câăştile pe urechi şi stătea cu capul culcat 
pe braţe, deci n-avea cum să mă vadă sau să mă audă. 

Atunci am urcat în camera mea. 


NOUĂ 
Păsări dodo, brigantine şi lorzi 


Am sărit în pat, apoi din pat jos, lângă salteaua pe care 
dormise Salim, am lovit cu pumnul în perete, apoi iar am 
sărit în pat, iar jos, iar cu pumnul în perete şi am continuat 
aşa, făcând Hâmm, hâmm, iar în pat, iar pe podea... Aşa 
făceam mereu când eram mic, până mi-au comandat ai mei 
trambulina cu plasă. A venit trambulina şi am continuat să 
sar pe ea. Apoi trambulina s-a rupt, dar eu n-am revenit la 
obiceiul de dinainte, deoarece mama mi-a zis că i-aş strica 
pereţii şi mobila, acum că eram mai mare. 

Aşa că renunţasem la obiceiul acesta de ani de zile. 
Uitasem ce bine era. 

Când m-am săturat de sărit, am scos câteva volume din 
colecţia mea de enciclopedii, m-am cuibărit în pat, rezemat 
cu spatele de perete, şi am început să citesc nişte articole 
interesante. 

Atunci a bătut cineva la uşă. A intrat Kat. 

— Ted, a spus ea închizând uşa în urma ei şi lipindu-se cu 
spatele de ea. Eşti încă îmbrăcat cu jacheta. De ce uiţi 
mereu să ţi-o dai jos? 

Am ridicat din umeri şi mi-am strâns-o mai bine pe mine. 

— Ted, am nevoie de tine, a spus Kat. 

Apoi a făcut un lucru neobişnuit: s-a aşezat pe pat lângă 
mine. 

— Doar pe tine te am. Mama nu mai vorbeşte cu mine. 
Mătuşa Glo crede că sunt dracul împieliţat. Tata s-a întors 
de la serviciu, dar nu face decât să scuture din cap de câte 
ori deschid gura să zic ceva. 

Am ridicat privirea spre ea. 

— Kat, pasărea dodo a dispărut, am spus eu. 

— Ce? 

— Pasărea dodo. A dispărut din lanţul evolutiv. 

— Da. Pasărea dodo. Şi? 


— A dispărut. Darwin ar zice că nu s-a adaptat suficient 
pentru a supravieţui, de-aia a dispărut. 

— Ted, eu nu cred că Salim a dispărut din lanţul evolutiv. 

— Nu, ştiu. Dar mă gândeam la dispariţii. Şi citeam 
câteva cazuri în enciclopedia mea. 

— Oh, da? 

— A mai fost unul, lordul Lucan. Lumea credea că ela 
omorât-o pe femeia care avea grijă de copiii lui, apoi, 
cuprins de remuşcări, s-a aruncat de pe o stâncă. Poate că 
a omorât-o. Dar, Kat, cadavrul lui n-a mai fost găsit. Poate 
că totul n-a fost decât o înscenare, iar el a plecat deghizat, 
sub o altă identitate. O teorie ar fi că a plecat în India unde 
a devenit un hipiot cu părul lung. 

— Nu văd ce legătură are cu... 

— Pe de altă parte, poate că el s-a sinucis. Poate că a 
fost îngropat în grădina cuiva. 

A urmat un lung moment de tăcere. 

— Ted, asta nu ne ajută prea mult. 

— Şi a mai fost cazul Mary Celeste. Brigantina Mary 
Celeste era o corabie din New York, lungă de trei sute de 
metri. A apărut în strâmtoarea Gibraltar, dar fără nimeni la 
bord. Parcă toţi fuseseră teleportaţi în spaţiu de nişte 
extratereştri. 

— Ted, nu cred că e momentul să glumeşti. 

Am închis cartea cu zgomot. 

— Bine, a spus Kat. Nu glumeai. Ar trebui să ştiu asta 
până acum. Tu nu glumeşti niciodată. Deci, ce vrei să spui? 

Nu prea ştiam nici eu ce voiam să spun. Singura legătură 
dintre pasărea dodo, lordul Lucan, oamenii de la bordul 
corabiei Mary Celeste şi Salim era faptul că toţi dispăruseră. 
M-am uitat la umerii lăsaţi ai lui Kat. În cameră era linişte; 
nu se auzea decât respiraţia mea şi a ei. Nu ştiu cum - a 
fost un adevărat efort pentru mine, dar am reuşit -, am 
întins mâna şi i-am pus-o pe umărul cocârjat. L-am simţit 
osos şi delicat. 

— Kat, tu şi cu mine suntem împreună în povestea asta. 
Oamenii dispar. La fel şi lucrurile. Majoritatea reapar. 


Kat şi-a pus mâna peste a mea şi am văzut câteva lacrimi 
rostogolindu-i-se pe obraji. A lăsat capul într-o parte - de 
data asta, ea era cea care semăna cu o raţă-care-a-uitat- 
să-măcăne - şi am simţit o lacrimă căzându-mi pe mâna de 
pe umărul ei. Un moment nu mi-am dat seama dacă era 
mâna ei sau a mea. Nu-mi place să ating oamenii. Din 
cauza senzaţiei de ud a lacrimii şi a confuziei mâinilor, ai fi 
zis că niciunul dintre noi nu ştia unde începea Kat şi unde 
mă terminam eu. 

— Ted, a spus ea scuturând din cap, oamenii de pe Mary 
Celeste n-au mai reapărut. Nici pasărea dodo. Nici lordul- 
cum-îl-chema. (S-a oprit şi a clipit ca să-şi reţină o lacrimă.) 
Polițistul a avut dreptate, a continuat ea. Oamenii nu se 
evaporă. Probabil că Salim este pe undeva. Dacă el a 
dispărut din cauza mea, eu trebuie să-l găsesc. Dar am 
nevoie de ajutorul tău. Am nevoie de creierul tău, Ted. 
Nimeni nu-i mai bun ca tine la raționamente. 

Era pentru prima oară când Kat îmi făcea un compliment. 
Mi-am vârât amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor, 
m-am uitat fix la adidaşii din picioare şi am făcut Hâmm. 
Atunci mi-am dat seama că într-unul dintre buzunare 
aveam un obiect care n-ar fi trebuit să fie acolo. L-am scos 
şi ne-am uitat amândoi la el. 

— Aparatul foto al lui Salim! a murmurat Kat. 


ZECE 
Dragoste-ură 


Kat mi-a smuls aparatul din mâini şi l-a învârtit în palmă. 

— Când ai făcut ultima fotografie la rând la bilete... 
Probabil că după aceea l-ai băgat în buzunar fără să-ţi dai 
seama, Ted. 

Am întins mâna să-l iau înapoi. Ea nu mi l-a dat. 

— Ce-ai simţit, Salim, când ţi-ai dat seama că ai urcat în 
cabină fără aparatul de fotografiat? a zis ea în şoaptă, ca şi 
cum el ar fi fost acolo. 

Am încercat din nou să i-l iau. Ea mi-a dat peste mână. 

— la mâna, Ted! Eu l-am găsit. 

Tipic pentru Kat. Acum îmi zice că sunt un geniu, în clipa 
următoare dă în mine şi spune minciuni. E de trei ori mai 
simplu să prezici cum va fi vremea decât să ghiceşti ce are 
Kat de gând să facă. Şi nu doar că este mai imprevizibilă 
decât vremea, dar este şi mai imprevizibilă decât a) 
erupțiile vulcanice, b) dezaxaţii sau c) atacurile teroriste. 
Nu degeaba numele ei este prima silabă din cuvinte de 
genul: 


Catastrofă 
Cataclism 
Catatonic 


Cu alte cuvinte, Kat este o calamitate ambulantă - aşa 
îmi spune ea mie când scap din mână diverse obiecte, dar 
cred mai degrabă că i se potriveşte ei. 

Dar uneori, când te aştepţi mai puţin, Kat se poartă 
frumos cu mine. Când eram mai mic, îmi citea poveşti cu 
urşi care vorbeau, cu pelerine fermecate, şi mă ducea în 
parc să-mi arate răţuştele de pe lac. La şcoală mă apăra 
când băieţii răi se luau de mine în curtea şcolii. 

Mama zice că relaţia noastră este o relaţie de dragoste şi 


ură. Zice că într-o zi, când eu eram bebeluş, iar Kat avea 
doi ani, a găsit-o pe Kat aplecată peste leagănul meu, 
sărutându-mă pe toată faţa. Probabil că eu m-am zvârcolit 
ca să scap, fiindcă pe urmă Kat a luat o perie de păr şi m-a 
pocnit cu ea în cap. Mama a trebuit s-o ia cu forţa de lângă 
mine ca să nu mă omoare. 

Când am mai crescut, mama ne spunea mereu să ne 
jucăm frumos unul cu altul. Pentru Kat, a se juca „frumos” 
însemna să-şi alinieze păpuşile Barbie dezbrăcate, cu 
tunsori sălbatice şi semne ciudate, făcute cu pixul pe corp, 
şi să se joace de-a spitalul. Folosea hârtie igienică pe post 
de bandaje şi le tăia cu forfecuţa de unghii, apoi le dădea 
cu ketchup. Mie îmi spunea s-o ajut, că moare pacientul. 

— Dă-mi bisturiul! îmi ordona ea. 

— Ce bisturiu? 

— Orice bisturiu. 

Eu mă uitam în jur şi ziceam: 

— Nu-i niciun bisturiu. 

— Un bisturiu de jucărie, Ted. 

— Nu e niciun bisturiu de jucărie, Kat. 

— Ba este. E chiar lângă mâna ta. 

— Kat. Nu e niciun bisturiu de jucărie lângă mâna mea. 
Doar un sul de hârtie igienică. 

— Tu trebuie să fii asistenta! striga ea. 

Eu clipeam nedumerit. Asistentele trebuie să fie femei, 
iar eu eram băiat. N-aveam cum să fiu asistentă. 

— Încearcă să te joci şi tu, Ted! spunea mama, care se 
uita la noi. 

Atunci am început să fac „Nii-noo, nii-noo, nii-noo!”, să 
aprind şi să sting veioza, şi de-atunci eu am fost mereu 
ambulanţa. Dar Kat voia să fiu asistenta şi poate de aceea 
a continuat să se supere pe mine. Apoi medicii mi-au 
diagnosticat sindromul. 

— De ce Ted trebuie să aibă mereu bolile interesante? se 
plângea Kat la mama şi la tata. 

Nu-mi aduc aminte ce au răspuns ei. 

În clipa asta, domnişoara Katastrofă studia cu atenţie 


aparatul lui Salim, iar eu mi-am înghiţit nodul de furie ce-mi 
stătea în gât. 

— A folosit optsprezece poziţii, a zis ea. A făcut poze 
întruna cât am traversat podul, ţii minte? 

— A făcut una şi cu noi doi, Kat. lar eu am făcut o poză la 
London Eye, chiar înainte să vină străinul acela care ne-a 
dat biletul. 

— Străinul, a repetat Kat întorcându-se spre mine. Mă 
întreb... 

Eu am clătinat din cap. Şi eu mă întrebam în legătură cu 
el. 

— Crezi că pozele astea ne-ar putea furniza vreun indiciu, 
Ted? 

— Nu ştiu. 

Am încercat din nou să pun mâna pe aparat, dar Kat s-a 
ferit. 

L-a răsucit în mâini, uitându-se la suprafaţa lui argintie şi 
lucioasă. 

— Păcat că nu e digital ca al tatei, a spus ea. Aşa am 
putea să vedem fotografiile chiar acum. Pe astea vechi 
trebuie să le deschizi cumva. 

A scuturat aparatul şi a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu cum. Se scoate filmul şi se duce la un centru 
foto pentru developare. Costă bani şi trebuie să aştepţi. Ce 
chestie tâmpită! 

A început să apese pe butoanele aparatului şi să-l 
scuture. 

— Eu zic că ar trebui să i-l dăm înapoi mătuşii Gloria, am 
sugerat. Pentru că ea este cea mai apropiată rudă a lui 
Salim. 

— Şi ce legătură are? a întrebat Kat. 

Tocmai mă pregăteam să-i explic faptul că cea mai 
apropiată rudă moşteneşte bunurile persoanelor decedate 
şi că asta este valabil şi în cazul persoanelor dispărute, 
când a sunat cineva la uşă. Eu şi Kat am tresărit. 

— Salim! a strigat Kat. 

A aruncat aparatul pe pat, apoi am ieşit amândoi din 


cameră şi am coborât în fugă la parter. Dar nu era Salim cel 
care intra în casă trecând pe lângă mama, care tocmai 
deschisese uşa, ci erau doi adulţi, un bărbat şi o femeie. 
Bărbatul era în uniformă, femeia nu, ceea ce însemna exact 
opusul a ceea ce s-ar putea crede: că femeia era şefa. Asta 
pentru că ea era „în civil”; el, nu. 

Erau de la poliţie. 


UNSPREZECE 
Marja de eroare 


Câteva minute mai târziu, atmosfera din livingul nostru 
era încărcată şi tensionată. Toţi erau politicoşi. Toţi erau 
calmi. Dar puteai să tai aerul cu un cuţit. Aşa se spune când 
în aer vibrează sentimente invizibile, ca ionii de dinaintea 
unei furtuni electrice. 

Mama şi mătuşa Gloria stăteau pe canapea. Mătuşa 
Gloria avea în mână un pahar cu coniac. Tata stătea în 
picioare, rezemat de perete, lângă uşă. Kat şi cu mine 
stăteam lângă el. Bărbatul, care era sergent de poliţie, îşi 
lua notițe, aşezat la masă. Femeia, şefa lui, luase un alt 
scaun şi se instalase în mijlocul camerei. Era slabă şi 
scundă, îmbrăcată cu fustă şi jachetă albastră, şi o bluză 
albă, iar privirile i se plimbau prin cameră iuți ca nişte 
fulgere. 

Mai întâi s-a prezentat ca fiind inspectorul de poliţie 
Pearce, însărcinat să-l găsească pe Salim. Apoi a început să 
ne pună întrebări. Cine era fiecare din familie, de ce 
mătuşa Gloria venise în vizită şi de ce plănuia să se mute la 
New York. Apoi a cerut să se uite în rucsacul lui Salim. A 
scos lucrurile din el unul câte unul. Eu m-am uitat cu 
atenţie deoarece, în romanele polițiste bune, ce lasă 
oamenii acasă şi ce iau cu ei când pleacă poate fi un indiciu 
cu privire la locul unde se află. Avea un pulover de schimb, 
o pereche de blugi, o pereche de şosete, chiloţi, pijamale, 
încă un hanorac şi un prosopel de toaletă. Toate acestea 
nu-mi spuneau mare lucru. Mai avea o carte jerpelită cu 
titlul Moarte la patru mii de metri, un ghid al oraşului New 
York, nou-nouţ, fără nicio îndoitură, şi un carneţel cu 
adrese. Ultimele obiecte au fost un briceag elveţian şi un 
inel de chei cu Turnul Eiffel, dar fără chei. 

Nu existau obiecte de toaletă, cum ar fi periuţa de dinţi, 
deoarece acestea rămăseseră în baia noastră, mi-am 


amintit eu, pe poliţa de deasupra chiuvetei. 

Doamna inspector Pearce a ridicat inelul pentru chei şi s- 
a uitat la el cu ochii mijiţi. Mătuşa Gloria a explicat că Salim 
luase inelul pentru chei când fusese în excursie cu şcoala la 
Paris, apoi că ea a închiriat casa din Manchester şi că le-a 
lăsat chiriaşilor tot, în afară de setul ei de chei. În prezent, 
a spus ea, Salim n-avea nicio cheie de niciunde. 

A urmat un moment de tăcere. 

Apoi doamna poliţist s-a uitat la mine şi la Kat. 

— Inţeleg că voi doi aţi fost ultimii care l-aţi văzut pe 
Salim, a spus ea. 

Pe un ton calm, nu cu tonul ei obişnuit, Kat i-a povestit 
tot: despre bărbatul necunoscut, despre biletul gratuit, că 
noi am urmărit capsula în timp ce aşteptam să coboare 
Salim, dar el n-a mai coborât. 

— N-ar fi trebuit să-i lăsăm singuri să cumpere bilete, a 
spus mama când a terminat Kat de povestit. 

Doamna poliţist a făcut un gest cu mâna prin aer. Ce 
însemna asta, nu ştiu. Apoi i s-a adresat din nou lui Kat. 

— Zici că aţi urmărit capsula? 

Kat a dat din cap. 

— Adică o jumătate de oră voi n-aţi făcut nimic altceva 
decât să vă uitaţi cum se învârte London Eye? 

— Păi..., a spus Kat gânditoare. Ne-am retras mai în 
spate ca să vedem mai bine. Dacă stai prea aproape, n-ai 
cum să vezi fără să confunzi capsulele. Şi am mai stat de 
vorbă. 

— Fără să confunzi capsulele, a repetat doamna poliţist 
Pearce. 

Şi-a încrucişat mâinile sub bărbie. 

— Şi am mai stat de vorbă. 

— Puteţi să nu ne credeţi... 

— Nu-i vorba de crezut sau nu. 

— Dar am urmărit-o cu privirea. Chiar am urmărit-o. 
Suntem siguri, nu-i aşa, Ted? 

— Hâmm, am făcut eu. Siguri sută la sută, nu, Kat. 

Kat a strâns din buze şi a mijit ochii. 


— Siguri nouăzeci şi opt la sută, da, am spus eu. 

Doamna poliţist s-a uitat la mine fără să zică nimic. 
Colţurile gurii i s-au arcuit în sus, semn că era uşor 
amuzată. Apoi s-a lovit uşor peste nas cu degetele 
împreunate şi a spus: 

— Vasăzică tu ai lăsa o marjă de eroare? m-a întrebat ea. 

— Una mică, am răspuns eu. De doi la sută. 

— Doi la sută? 

— În orice observaţie umană există o marjă de eroare, 
am explicat eu. Asta deoarece simţurile noastre nu sunt 
infailibile. De fapt, unii oameni cred că este imposibil să fii 
sigur sută la sută. 

Am făcut o pauză şi am lăsat capul într-o parte. 

— Fiind oameni, noi nu putem avea nici măcar 
certitudinea că mâine soarele va răsări. Ajungem la 
supoziţia că va răsări printr-un proces de deducție. Este un 
proces în care probabilitatea bazată pe observaţii 
precedente ne permite să prevedem lucruri cum ar fi 
schimbările climatice... 

— Mi-ajunge, m-a întrerupt mătuşa Gloria. Răsărit, apus, 
roţi care urcă şi coboară, uitat după capsule. Aici nu-i vorba 
despre un parc de distracţii. E vorba de fiul meu. Unicul 
meu fiu. A dispărut. Eu vreau să ştiu ce faceţi pentru a-l 
găsi? 

— Facem tot ce putem, a spus doamna inspector Pearce 
despletindu-şi degetele şi netezindu-şi fusta. Ştiu că sunteţi 
supărată... 

— Supărată? Vorbiţi de parcă mi-aş fi pierdut poşeta. 

— E încă prea devreme. Lipseşte doar de câteva ore. In 
marea majoritate a cazurilor, tinerii care dispar cum a 
dispărut Salim sunt găsiţi în cel mult patruzeci şi opt de ore. 

— Patruzeci şi opt de ore? O să pierdem avionul spre New 
York. A 

— Patruzeci şi opt de ore, dar de obicei mai repede. Insă 
noi tratăm de la bun început cu maximă seriozitate 
dispariţia minorilor. De aceea mă aflu aici. 

— El nu este un minor oarecare. Este băiatul meu. 


Mama a cuprins-o cu braţul de după umeri. 

— Glo... a şoptit ea. 

— Noi facem tot posibilul, a repetat doamna poliţist 
Pearce. 

— Cum ar fi? a întrebat tata cu blândeţe. 

Toate privirile s-au întors spre el. 

Doamna poliţist a oftat. 

— Am început să vizionăm înregistrările video ale 
cabinelor. Nicio cameră video de supraveghere nu poate 
surprinde totul sau pe toată lumea, dar n-am văzut să se fi 
întâmplat niciun incident în această dimineaţă. Doar 
imagini obişnuite cu turişti obişnuiţi care admirau 
priveliştea. Am luat declaraţii şi de la alte persoane care au 
urcat în London Eye la momentul acela. Din păcate, 
numărul lor depăşeşte trei sute. Şi nu putem să-i contactăm 
decât pe cei care au plătit cu un card de credit. N-avem 
cum să-i găsim pe cei care au plătit în numerar. Dar nimeni 
nu-şi aminteşte să fi văzut un băiat care să corespundă 
semnalmentelor fiului dumneavoastră. Am verificat şi 
internările în spitale. (Mătuşa Gloria a făcut ochii mari şi 
rotunzi când a auzit de spital.) Dar nimic. 

— O fi în continuare... pierdut? a întrebat tata. 

— Într-adevăr, asta este cea mai plauzibilă explicaţie, a 
spus doamna poliţist Pearce. 

A urmat un moment de linişte. Poate că toţi făceau 
acelaşi lucru ca mine: se gândeau unde s-a „pierdut”. Mi-l 
imaginam pe Salim rătăcit la metrou, urcând într-un tren şi 
coborând din altul, trecând prin pasaje, întrebându-se dacă 
s-o ia pe linia de nord sau pe linia de sud, derutat de culori, 
neştiind că negru înseamnă linia de Nord, linia noastră. Mă 
gândeam că dacă azi-dimineaţă, în metrou, aş fi stat eu 
lângă el în locul lui Kat, aş fi putut să-i explic cum trebuie 
citită harta metroului londonez care este o hartă topologică 
şi-atunci Salim ar fi ştiut să ajungă acasă fără probleme şi 
poate că la ora asta ar fi fost aici. 

— Avem nevoie de mai multe detalii personale, a spus 
doamna poliţist Pearce. 


S-a aplecat spre mătuşa Gloria. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări între patru ochi, a 
adăugat ea. 

Mama s-a ridicat în picioare. 

— Să mergem, ne-a spus ea. 

Tata a deschis uşa, luând-o pe Kat de braţ, dar mătuşa 
Gloria a apucat-o pe mama de mână. 

— Faith, tu rămâi. Am nevoie de tine. Te rog. 

Mama s-a aşezat la loc. Mi-a aruncat o privire în timp ce 
eu aşteptam să văd dacă mătuşa Gloria mai avea nevoie de 
mine. Mama a spus ceva mişcându-şi buzele, dar fără să 
scoată un sunet. Ai fi zis că mă credea surdo-mut, capabil 
să citesc de pe buze. Am clipit nedumerit. Apoi a spus 
cuvintele cu voce tare. 

— Şterge-o! 

Era a doua oară în ziua aceea când mama îmi spunea să 
plec. 

Am ieşit târşâindu-mi picioarele şi m-am dus după tata şi 
Kat în bucătărie, scuturând din mână. Tata a închis uşa 
după mine. Poliţia avea să afle mai multe decât mine şi nu 
era corect. Am simţit o greutate interioară ca atunci când 
mănânci mai multe calorii decât poţi arde. Kat s-a sprijinit 
cu faţa de frigider. O lacrimă i s-a prelins pe obraz în timp 
ce se lovea cu pumnul în cap. Semn că şi ea avea acelaşi 
sentiment. Se chema „frustrare maximă”. 


DOISPREZECE 
Mare dandana 


Peretele dintre bucătărie şi living fiind subţire, se auzea 
murmur de voci. 

— Ei bine, Kat. Ei bine, Ted. Altă dandana, a spus tata 
citând o replică din unul dintre filmele lui preferate cu Stan 
şi Bran. 

Kat a început să plângă iar şi părea că nu se poate opri. 
Tata i-a pus mâna pe umăr, dar n-a fost o idee bună pentru 
că asta a făcut-o să plângă şi mai tare. 

Printre suspinele ei, am încercat să aud ce spuneau 
vocile din cealaltă cameră. Am auzit cuvinte disparate. 
„Salim.” „Nu.” „Niciodată.” De fiecare dată era vocea 
mătuşii Gloria. Am dedus că se întâmpla aşa deoarece a) ea 
era mai aproape de bucătărie şi b) vorbea mai tare decât 
mama şi doamna inspector. Apoi am reuşit să disting o 
frază întreagă. Asta din cauză că mătuşa Gloria a spus cuo 
voce tunătoare: 3 

— SALIM N-AR FUGI NICIODATA DE MINE! 

Mi-am acoperit urechile cu palmele. Am simţit un val de 
aer lovindu-mă în faţă. Gura mi s-a deschis şi mi s-a închis. 

— Hâmm, am făcut eu. 

Tata a deschis uşa spre grădina din spate. Afară începea 
să se însereze. Ne-a făcut semn mie şi lui Kat să ieşim 
împreună cu el, dar Kat a scuturat din cap că nu vrea. Am 
ieşit doar eu. Am mers pe aleea care ducea spre magazia 
din grădină, trecând pe lângă sârma noastră cu rufe care 
fluturau în bătaia vântului (slab, dinspre sud-vest). 

— Tată? 

— Da, Ted. 

— Care e probabilitatea ca Salim să fi fugit? 

Tata a făcut o grimasă. 

— Nu l-aş învinui dacă a fugit. 

Apoi a scuturat din cap ca şi cum n-ar fi vrut să spună ce 


spusese. 

— Nu ştiu, Ted. Cred mai degrabă că s-a rătăcit pe 
undeva, încercând să se întoarcă. 

— Şaizeci/patruzeci? 

— Cum? 

— Probabilitate de şaizeci la sută să se fi pierdut, 
patruzeci la sută să fi fugit? 

— Poate şaptezeci/treizeci. Nu ştiu. 

— Atunci de ce nu şi-a folosit telefonul? 

— Poate că nu mai avea credit. 

— Şi de ce nu răspunde la apelurile noastre? 

— Poate că i s-a descărcat bateria. 

Tata a ridicat privirea spre luna aproape plină care 
răsărea în estul oraşului. 

— Ştiu. Cam multe supoziţii, a adăugat el oftând. Salim şi 
mătuşa Gloria au o relaţie ciudată, Ted. Cu destule 
turbulenţe. Dar chiar dacă ea îl cicăleşte întruna şi el îi 
răspunde obraznic, cred că sunt destul de apropiaţi. 

— Cu turbulenţe? Ca la condiţiile meteo? 

— Nu. Vreau să zic „cu certuri”. Altfel sunt apropiaţi unul 
de altul. Asta mă face să cred că nu a fugit. Nu într-un oraş 
străin. Nu fără să aibă un loc unde să se ducă. 

Mi-am amintit de criza pe care Salim s-a prefăcut că n-o 
are când nu voise să meargă la galeria de artă. Mi-am 
amintit cum bătuse din picior când mătuşa Gloria 
propusese să mergem mai târziu la London Eye. Sunt bun 
la numărat, la cronometrat şi la rememorat diverse lucruri. 
Dar mi-e greu să-mi dau seama dacă oamenii se plac unii 
pe alţii sau nu. Am un cod de bază din cinci puncte, care 
mă ajută să descifrez chipurile oamenilor şi pe care mi l-a 
explicat domnul Shepherd cu ajutorul unor planşe cu 
imagini: 


1. Buzele arcuite în sus, lăsând să se vadă toţi dinţii = 
foarte amuzat, fericit. 

2. Buzele arcuite în sus, fără să se vadă dinţii = uşor 
amuzat, mulţumit. 


3. Buzele lipite, uşor arcuite în jos = deloc amuzat, uşor 
supărat sau nedumerit (greu de spus care dintre ele). 

4. Buzele lipite şi ochii mijiţi = foarte nemulţumit, furios. 

5. Buzele rotunjite ca un O şi ochii larg deschişi = 
surprins, uimit. 


Mi l-am amintit pe Salim mutându-şi privirea de colo-colo 
şi uitându-se în sus când vorbea mătuşa Gloria. Dar 
expresia lui nu se regăsea în codul meu cu cinci puncte. Nu 
ştiam cu ce emoție s-o asociez. Mi l-am amintit uitându-se 
în sus cu ochii mijiţi, apoi în jos, agitându-se dintr-o parte în 
alta în timp ce stătea la rând să urce în London Eye. Mi-am 
adus aminte cum se foia în sacul de dormit, suspinând în 
somn. 

Să recunoşti una dintre cele cinci emoţii de bază este 
una. Să ştii cum se combină între ele este cu totul altceva. 
Este ca şi cum ai şti culorile secundare şi cele primare. 
Albastru şi galben sunt culori uşor de recunoscut. Dar nu-i 
uşor să prezici că, dacă le amesteci, obţii verde. 

— Deci, dacă sunt apropiaţi, înseamnă că Salim vrea să 
fie tot timpul aproape de mătuşa Gloria şi n-ar fugi de- 
acasă? i-am spus eu tatei. 

— Nu neapărat tot timpul. Dar pe de altă parte... 

Tata şi-a trecut o mână prin păr, semănând cu Stan. 

— Noi n-o cunoaştem prea bine pe mătuşa Gloria. Nici pe 
Salim. Au trecut cinci ani de când i-am văzut ultima oară. 

Mâneca unei cămăşi întinse la uscat pe sârmă i-a venit 
tatei peste faţă şi i s-a înfăşurat de gât. El a râs, ceea ce mi 
s-a părut un lucru nepotrivit în contextul crizei în care ne 
aflam. A dat mâneca la o parte. 

— Poate că aşa sunt ei, turbulenţi ca vremea, Ted. 
Inflamabili. Cine ştie? Tot ce pot să spun e „Mare dandana!” 


TREISPREZECE 
Ochiul uraganului 


Kat ne-a strigat din bucătărie să ne spună că trebuia să 
ne întoarcem în living. Când am ajuns acolo, mătuşa Gloria 
îşi terminase coniacul şi acum se uita în fundul paharului, 
cu buzele arcuite în jos, semn că era tristă, şi cu 
sprâncenele încruntate, semn că era şi supărată. Doamna 
inspector Pearce s-a ridicat în picioare şi a promis că ne va 
ţine la curent dacă vor afla ceva. Apoi a spus că mai avea o 
ultimă întrebare. Avea cumva mătuşa Gloria o fotografie cu 
Salim? Mătuşa Gloria a scos din poşetă un portofel pentru 
carduri de credit. 

— N-o am decât pe-asta, a spus ea. E cam veche. Restul 
sunt în albumele de fotografii. Le-am expediat în restul 
bagajelor, cu vaporul. 

l-a dat fotografia. 

— Ziceţi că fiul dumneavoastră are treisprezece ani? 

Mătuşa Gloria a clătinat din cap. 

— Face paisprezece în iulie. 

— În fotografia asta ce vârstă are? 

— Opt, a spus mătuşa Gloria. 

Doamna inspector a spus că poliţia ar avea nevoie de 
una mai recentă. 

— Poate obţineţi una de la tatăl lui. Când o să-l 
contactaţi, a zis mătuşa Gloria. 

Mi-I aminteam vag pe tatăl lui Salim. Era indian, îl chema 
Rashid şi lucra ca doctor. El şi mătuşa Gloria divorţaseră cu 
mulţi ani în urmă. 

— Glo, n-ar trebui să-l suni pe Rashid? a întrebat mama. 
Cine ştie? Poate că Salim s-a dus acolo. E posibil. 

Mătuşa Gloria a scuturat din cap. 

— Salim n-ar face aşa ceva. În plus, eu şi Rashid nu ne 
vorbim. Salim se duce pe la el o dată la două săptămâni şi 
atât. 


Doamna inspector Pearce îşi examina una dintre 
articulațiile degetelor ca şi cum ar fi păţit ceva, dar eu n-am 
văzut să aibă vreo tăietură sau vreo vânătaie. 

— Ce părere a avut fostul dumneavoastră soţ? a întrebat 
ea. Despre faptul că vreţi să vă mutaţi cu Salim la New 
York? 

Mătuşa Gloria nu i-a răspuns. 

— Probabil că a spus ceva în legătură cu asta. 

— Nu cine ştie ce. l-am spus că va putea să-l ia pe Salim 
două săptămâni de Crăciun şi în vacanţa de vară. | s-a 
părut acceptabil. 

A urmat un nou moment de tăcere. 

— Cine ştie? a continuat mătuşa Gloria. Poate că are o 
legătură cu povestea asta. Asta vreţi să insinuaţi, nu? 

Doamna inspector Pearce a băgat fotografia în buzunar şi 
nu i-a răspuns mătuşii Gloria. 

— Deocamdată ne mulţumim cu fotografia asta şi 
descrierea făcută de dumneavoastră. (S-a ridicat în 
picioare.) Aceasta este cartea mea de vizită cu numărul 
meu de telefon direct. Am s-o las aici, pe polita şemineului. 
Dacă Salim se întoarce acasă sau vă contactează sau dacă 
vă mai amintiţi ceva, sunaţi-mă. 

Mătuşa Gloria a ridicat din umeri şi n-a zis nimic, dar tata 
a spus că aşa vom face. Apoi a condus-o până la uşă 
împreună cu celălalt poliţist şi au plecat amândoi. Eu i-am 
privit pe fereastră cum s-au urcat într-o maşină de poliţie 
alb-albastră şi s-au îndepărtat. Mama a rugat-o pe Kat s-o 
ajute să prepare nişte sendvişuri. Mătuşa Gloria a mai băut 
un pahar de coniac. Tata s-a întors şi a deschis o sticlă de 
vin. Parcă era seara de Crăciun, doar că afară încă era 
lumină, deşi se făcea târziu, şi nimeni nu spunea glume şi 
nu era vesel. 

— Vă deranjează dacă fumez? a întrebat mătuşa Gloria. 

Nu i-a răspuns nimeni. Luând tăcerea drept permisiune, 
şi-a aprins ţigara şi a început să fumeze în linişte, chiar şi 
după ce Kat i-a pus farfuria cu brânză şi salată verde pe 
genunchi. Privea în gol, inhalând şi expirând, în afară de 


braţul care ducea port-ţigareta la buze la fiecare 
douăsprezece secunde în medie, în rest stătea nemişcată. 
Era o tăcere bizară. Mi-am dat seama că, de când venise la 
noi, mătuşa Gloria nu încetase să vorbească şi să se mişte. 

— Ei bine, a spus mama după ce fiecare a mâncat cât a 
putut din sendvişuri. 

Eu: două. Tata: două. Mama: unul. Kat: jumătate. Mătuşa 
Gloria: niciunul. 

— Ei bine, a zis şi tata. 

Aproape că mă aşteptam să-l aud spunând din nou „Mare 
dandana”, dar n-a spus. 

— Ben, cum a fost astăzi la muncă? l-a întrebat mama. 

Era o întrebare pe care i-o punea în fiecare zi. 

— La muncă? a repetat tata ridicând din umeri. Bine. 
Barăcile au fost evacuate şi închise. Utilajele de demolare 
vin joi. Acum am o lucrare nouă, pe bulevardul Peckham. 

— Peckham? a întrebat mama, care nu părea prea 
interesată şi privea în gol. 

— Peckham Rye. 

A urmat încă un lung moment de tăcere. Kat îşi tot 
răsucea o şuviţă de păr pe degetul mic, apoi o desfăcea. 
Am vrut s-o întreb ce încerca să facă, dar a văzut că mă 
uitam la ea şi a făcut o grimasă, aşa că am zis: 

— In legătură cu Salim... 

Toţi s-au întors spre mine. 

— Am câteva teorii interesante care ar putea să... 

— Sst, dragule, a spus mama. Nu e momentul pentru 
teoriile tale. 

După aceea, în cameră s-a lăsat o tăcere grea. Auzeam 
băzâitul centralei termice. Un robinet de bucătărie picura. 
Tata zornăia nişte mărunţiş în buzunarul pantalonilor. Mă 
întrebam cum era această tăcere în termeni climatologici. 
Nu era deloc calmul de după furtună. Poate calmul din 
mijlocul furtunii: ochiul uraganului. Îmi imaginam un vârtej 
negru rotindu-se rapid şi în mijlocul lui o oază de linişte de 
formă ovoidală, ca o roată de bicicletă văzută dintr-o parte: 
London Eye. Mama şi-a mişcat picioarele. Băzâitul centralei 


termice s-a oprit. Mama a spus că era timpul să mergem la 
culcare. 

— Dar abia e ora nouă, a protestat Kat. Şi, oricum, eu 
dorm aici, pe canapea, ai uitat? 

— Ajunge, Kat. 

Mama s-a ridicat în picioare şi s-a dus până la fereastră 
să se uite afară. Apoi a tras draperiile. 

— De data asta, poţi să dormi în camera lui Ted, pe 
salteaua unde Salim... 

N-a terminat fraza. Însă noi am terminat-o în gând.... 
unde Salim a dormit azi-noapte. Mătuşa Gloria a oftat încet 
şi s-a aplecat peste paharul cu băutură de parcă se simţea 
rău. Toţi ne gândeam la acelaşi lucru. Unde va dormi Salim 
la noapte în acest oraş mare, întunecat şi periculos? 


PAISPREZECE 
Opt teorii 


În seara aceea, întins în patul meu, încercam să ignor 
foiala ce se auzea de la mai puţin de un metru de mine. 
Simţeam mirosul de şampon şi auzeam respiraţia care îmi 
amintea de o panteră neliniştită. Era Kat, pe salteaua unde 
dormise Salim în noaptea de dinainte. Prin fereastra 
deschisă se auzeau zgomotele oraşului. Camioane greoaie 
trecând pe bulevard. Un avion bâzâind pe deasupra. Îmi 
imaginam un uriaş nor în formă de nicovală formându-se 
peste sud-estul Londrei şi aerul cald ridicându-se în curenţi 
de convecţie. Se simţea o instabilitate în straturile 
superioare ale atmosferei. 

Mi se întâmplă frecvent să nu dorm noaptea. Mintea mi-e 
ocupată cu tot felul de gânduri ciudate despre lume. Îmi 
aprind lampa de citit şi ascult buletinele meteo marine la 
radio, cu volumul dat încet. Scot cărţile despre climă. 
Studiez hărţile cu izobare şi izoterme. Mă uit cu atenţie la 
fotografii cu dezastre provocate de vreme: lacuri secate, 
cartiere mărginaşe distruse, alunecări de teren, oameni 
vâslind în bărci printre acoperişurile caselor lor. Şi mă 
gândesc că, atunci când voi fi mare, îi voi ajuta pe oameni 
să se pregătească pentru catastrofe naturale, le voi salva 
viaţa şi bunurile şi voi sfătui autorităţile cum să facă faţă 
intemperiilor. 

Dar în seara aceea nu puteam să aprind lumina din cauza 
lui Kat. Cred că moleculele creierului meu o luaseră razna, 
deoarece singurele imagini care îmi veneau în minte erau 
ale unor păsări dodo ţinându-se după lordul Lucan care 
naviga pe corabia Mary Celeste ce se profila pe cerul nopţii 
luminat de o imensă roată de bicicletă pe post de lună. Îi 
vedeam pe Salim făcând cu mâna de pe punte, aşa cum ne 
făcuse cu mâna ultima oară, când urcase în capsulă. 
Auzeam vocea mătuşii Gloria spunând că eu am fost cel 


care propusese să mergem la London Eye, ceea ce nu era 
adevărat. O vedeam pe mama dând din mână ca să mă 
îndepărteze, ca pe o muscă. 

— Ted. 

Kat era trează. 

— Ted. 

— Hâmm. Ce? 

— Dormeai? 

— Nu. 

— Nici eu. 

S-a ridicat în fund şi i-am văzut braţul întinzându-se spre 
veioză. A aprins-o şi ne-am uitat unul la altul clipind. 

— Nu-i a bună. Trebuie să vorbim. 

Şi-a strâns picioarele la piept înconjurându-le cu braţele 
şi s-a sprijinit cu capul pe genunchi. Pletele ei şatene i s-au 
răsfirat neglijent pe umeri. 

— Hâmm, am făcut eu. 

— Hâmm Şi ţie, a zis ea. 

Pe moment nu mi-am dat seama că mă imita. 

Ea a zâmbit. 

— Poate că dacă fac cum faci tu, voi gândi ca tine, Ted. 

— Nu cred că să gândeşti ca mine este mai bine decât să 
gândeşti ca tine, am spus eu. 

Am ascultat amândoi ticăitul ceasului deşteptător. 

— Ted, ce ţi se pare ţie cel mai ciudat în toată povestea 
asta cu dispariţia lui Salim? 

— Faptul că a dispărut dintr-o capsulă închisă, am 
răspuns eu. 

Kat a dat din cap. 

— A urcat în Roată şi n-a mai coborât din ea. 

— Absolut ciudat, am spus eu. 

— Şi nimeni - nici poliţia, nici mama sau tata, nici mătuşa 
Glo - nu-şi dă seama cât e de ciudat. Niciunul nu ia în 
seamă ce spunem noi şi toţi au impresia că n-am fost noi 
atenţi, de-aia nu l-am văzut pe Salim. Dar asta nu-i posibil, 
nu? 

— Posibil, da, probabil, nu, am corectat-o eu. Noi am 


văzut două capsule golindu-se înainte să coboare capsula 
lui şi câteva după. Eu am cronometrat după ceasul meu cât 
timp a stat sus. Marja de eroare este foarte mică. 

— Atunci ce s-a întâmplat? Unde a dispărut? 

— Eu am opt teorii. 

Kat a fost impresionată. 

— Opt teorii? 

— Opt. Una dintre ele trebuie să fie corectă, asta dacă nu 
cumva am omis una sau mai multe teorii. 

— Ce-ar fi să le scriu eu? 

Kat a luat o foaie de hârtie de pe birou, iar eu i-am dictat 
următoarea listă. lată ce a scris Kat, inclusiv propriile ei 
comentarii despre cât de credibilă i se părea fiecare teorie: 


1. Salim s-a ascuns în capsulă (poate sub scaun) şi a mai 
făcut trei ture, poate chiar mai multe, coborând după ce noi 
am renunţat să-l mai căutăm. (Posibil. Merită verificat.) 

2. Ceasul lui Ted nu mergea bine. Salim a coborât din 
capsulă când noi nu mai eram acolo să-l aşteptăm. (Puțin 
probabil. Tocmai am verificat ceasul lui Ted. 23:43. Ceasul 
lui deşteptător arată aceeaşi oră. Merge perfect. Ted zice 
că l-a verificat de cinci ori după Big Ben cât am fost astăzi 
în oraş.) 

3. Salim a coborât din capsulă, dar noi nu l-am văzut şi 
nici el nu ne-a văzut pe noi. Asta cred părinţii şi poliţia. (Dar 
noi credem că probabilitatea e de 2%. Amândoi am stat să-i 
vedem pe toţi cei care au coborât şi niciodată n-au coborât 
prea mulţi oameni odată. Ar fi trebuit ca nici Salim să nu ne 
fi văzut pe noi, asta dacă nu cumva...) 

4. Salim fie ne-a evitat în mod intenţionat, fie a fost lovit 
de amnezie (pierderea memoriei). Conform acestei teorii, el 
ori a vrut să fugă, ori s-a lovit la cap şi a uitat de noi. (Dar 
noi eram acolo, ne uitam la cei care coborau, şi nu ştiu cum 
puteam să nu-l vedem chiar dacă el voia ca noi să nu-l 
vedem sau a uitat cum arătam noi. Deci, la fel de puţin 
probabilă ca teoria numărul 3.) 

5. Salim a suferit o combustie spontană. (Eu n-am mai 


auzit de aşa ceva, dar se pare că Ted crede că uneori 
oamenii se evaporă. Zice că e un fenomen rar, dar 
documentat, care funcţionează ca o furtună cu fulgere 
izolată. Hm... Puțin probabil. N-o pun la socoteală.) 

6. Salim a ieşit din capsulă deghizat. (Posibil, dar foarte 
puţin probabil să treacă neobservat pe lângă ceilalţi oameni 
care au coborât din capsulă - turiştii japonezi, femeile, 
copiii mici etc. Singura persoană care semăna cel mai bine 
cu Salim era prietenul fetei cu jachetă roz. Dar el era mai 
durduliu, cu o faţă mai plinuţă. Categoric nu era Salim. Dar 
chiar şi-aşa, cum putea să-şi schimbe hainele într-o capsulă 
atât de mică, fără să observe nimeni?) 

7. Salim a intrat într-o altă dimensiune temporală. Poate 
că a rămas blocat într-un alt timp sau chiar într-un univers 
paralel. (Probabilitate zero, ca la teoria numărul 5.) 

8. Salim a ieşit din capsulă ascuns sub hainele cuiva. 


Când am ajuns la ultima teorie, Kat s-a uitat la mine 
peste pixul cu care scria. Nici măcar nu s-a sinchisit să 
adauge un comentariu. 

— Mai ţii minte filmul Stan şi Bran aviatori, când Stan şi 
Bran erau cât pe ce să evadeze din tabăra legiunii străine? 
am întrebat eu. 

Este filmul pe care îl vedem împreună cu tata în fiecare 
an, de Crăciun. Bran, cel gras, suferă pentru că fata pe care 
o iubeşte nu-l iubeşte şi vrea s-o uite, iar un om îi spune că, 
dacă se înrolează în legiunea străină, o va uita. Aşa că intră 
în legiunea străină, iar Stan, cel slab, intră şi el. Dar în 
legiunea străină nu e prea roz. Acolo ei trebuie să spele 
munţi de rufe, ceea ce le-ar fi luat toată viaţa, aşa că se 
hotărăsc să evadeze. 

— Nu-ţi aminteşti? am întrebat eu. Se ascund sub robele 
unor arabi care se îndreptau spre porţi... 

— Imi amintesc, a răspuns Kat. Asta e cea mai tâmpită 
fază dintre toate. 

— Dar... adu-ţi aminte de africancele alea, am spus eu. 
Purtau nişte robe lungi şi largi. Şi mai era omul acela solid, 


îmbrăcat într-un impermeabil lung... 

— Bine, bine... 

Şi-a dat ochii peste cap încât i s-a văzut numai albul 
globilor oculari. Apoi a scris în continuarea teoriei numărul 
8: (Ted poate să se ascundă sub hainele mele fără să-l vadă 
mama? Nu cred. Dar putem încerca.) 

Kat a recitit lista. 

— Nu sunt prea promițătoare. Eşti sigur că nu ai altele 
mai bune? Altfel va trebui să fim de acord că poliţia şi toţi 
ceilalţi au dreptate. 

M-am gândit bine. Apoi mi-a venit ceea ce se cheamă 
inspiraţie. Inspirația este o idee ce apare din senin. În 
trecut, oamenii credeau că inspiraţia era o idee pe care zeii 
sau Dumnezeu (depinde dacă erai politeist sau monoteist) 
le-o insuflă în minte. 

— Mai există o a noua teorie, am spus eu, scuturând din 
mână. 

— Sper că nu e vreo aiureală de genul: Salim a fost 
teleportat pe o navă extraterestră sau s-a pierdut între 
două dimensiuni... 

— Nu, nu e o aiureală, am zis eu. De fapt, cred că e cea 
mai bună teorie dintre toate. 

Dar până să spun care era aceasta, a sunat telefonul. 


CINCISPREZECE 
Eternitate 


Până să sune a doua oară, noi eram deja la uşă. Kat mi-a 
luat-o înainte, împungându-mă cu cotul în stomac. Când a 
sunat a treia oară, eram pe palier. L-am auzit pe tata 
preluând convorbirea la telefonul din dormitorul lui şi al 
mamei. N-am îndrăznit să intrăm, dar am stat să ascultăm. 
Numai că tata are o voce joasă şi n-am putut să aud nimic. 
Apoi mătuşa Gloria a ieşit din camera lui Kat cu un mers 
ezitant, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din mătase de 
culoare bleu. Avea ochii mari şi părul ciufulit. 

— Salim! a zis ea în şoaptă. 

li clănţăneau dinţii în gură de parcă i-ar fi fost frig, deşi 
temperatura din noaptea aceea n-avea să scadă sub 
cincisprezece grade. 

A deschis uşa la dormitorul părinţilor noştri chiar când 
tata închidea. 

— Salim? a repetat ea. 

— Nu, a spus tata. Nu era Salim. Era poliţia. 

— L-au găsit. Te rog, spune-mi că l-au găsit. 

— Nu sunt siguri... 

Kat mă ţinea de braţ şi mă strângea tare. Avea gura 
rotundă ca un O. Un O foarte mare. Se uita la chipul tatei şi 
observase ceva care o făcuse să tresară. M-am uitat şi eu la 
tata. Am văzut nişte mişcări ciudate ale buzelor şi 
sprâncenelor lui. Avea mici broboane de transpiraţie pe 
frunte. Nu era o expresie pe care să fi văzut-o la el până 
atunci. 

— Cum adică nu sunt siguri? Ori l-au găsit, ori nu l-au 
găsit, a spus mătuşa Gloria. 

Avea un tremur ciudat în glas care mi-a declanşat în 
urechi un zgomot ca de pompă. 

— Păi, se întâmplă că... au găsit pe cineva, a spus tata. În 
apropiere de London Eye. Lângă râu. Un băiat asiatic. 


Asta e, m-am gândit eu, amintindu-mi de teoria numărul 
patru. Au găsit pe cineva care şi-a pierdut memoria şi nu 
mai ştie cum îl cheamă. A rătăcit toată ziua, neştiind unde 
să se ducă. 

— Probabil că el e, a spus mătuşa Gloria. De ce nu l-au 
adus aici? 

— Nu se putea, a explicat tata. Pentru că, vezi tu, băiatul 
ăsta - cine o fi el, ar putea fi oricine, chiar oricine - băiatul 
ăsta... băiatul este... 

Aşteptam să spună că îşi pierduse memoria sau că, din 
cauza loviturii la cap, ajunsese la spital, deci încă nu era 
indicat să-l deplaseze. Nu m-am aşteptat la ce a urmat. 

— E la morgă. 

N-am să spun mai mult despre ce s-a întâmplat pe urmă. 
Mătugşii Gloria i s-a făcut rău şi a vomitat pe covor. Mama a 
sărit din pat. Plângea şi o îmbrăţişa pe mătuşa Gloria, 
spunând că era imposibil să fie Salim, în timp ce tata a 
început să se îmbrace cu hainele de stradă peste pijamale 
şi Kat rămăsese ţintuită locului strângându-mă de mână. M- 
am întors cu faţa spre uşă şi am început să lovesc tare în 
ea. Tata mi-a pus o mână pe braţ şi următorul lucru de care 
mi-aduc aminte este că a venit poliţia şi l-a luat pe tata să 
vadă dacă băiatul asiatic de la morgă era Salim sau nu. 
Mătuşa Gloria se simţea prea rău ca să se ducă. Stătea 
întinsă pe canapea, acoperită cu o pătură, şi zicea întruna: 

— Salim, Salim, să nu fii tu pe targa aia rece, Salim, 
Salim... 

Îi clănţăneau dinţii în gură, iar mama stătea pe braţul 
canapelei şi o mângâia pe păr. 

Apoi Kat a făcut un gest frumos. A făcut un ibric de ceai, 
deşi îi tremurau mâinile. Aşa e Kat. Groaznică atunci când e 
vorba de nimicuri, cum ar fi când pierde autobuzul sau când 
îi lipsesc zece cenți ca să-şi poată cumpăra CD-ul preferat, 
dar minunată în situaţii grave, cum a fost anul trecut, când 
mama a suferit o operaţie grea. Ea ne pregătea cina din 
produse congelate şi la masă îl întreba pe tata cum a fost la 
serviciu. Apoi, când mama s-a întors acasă, alerga în sus şi- 


n jos pe scări cu căni de ceai, flori şi reviste pentru mama 
care zicea că nu ştie cum s-ar fi descurcat fără ea. 

Ceilalţi au băut ceaiul în living, aşteptând să se întoarcă 
tata, şi mama a trebuit să-i ducă mătuşii Gloria cana la gură 
ca s-o facă să bea, ca unui bebeluş. Eu am urcat cu cana de 
ceai în camera mea. Pe birou am găsit lista teoriilor şi 
fotografia suvenir pe care Kat o cumpărase de la London 
Eye. Mă uitam la ele fără să le văd şi recitam în gând: 
Dover Wight Portland, nord-vest, rafale şase la opt, devine 
ciclonic... 

Au trecut cincizeci şi patru de minute de când tata a ieşit 
pe uşă însoţit de poliţişti şi până când s-a întors. Adică 
3.240 de secunde. Am citit undeva că, pe măsură ce 
îmbătrânim, creierul accelerează. Avem impresia că timpul 
trece mai repede. Deci poate că de aceea mi s-au părut 
lungi cele 3.240 de secunde. Dar Kat mi-a spus mai târziu 
că, fără îndoială, mătuşii Gloria i s-au părut şi mai lungi 
decât mie. Zicea că, cu cât suferi mai mult, cu atât timpul 
trece mai încet. Fără îndoială că mătuşa Gloria suferea cel 
mai mult dintre toţi pentru că era vorba de fiul ei care 
poate zăcea la morgă. 

Un băiat asiatic. 

Salim sau nu. 

In acele cincizeci şi patru de minute s-a întâmplat ceva 
teribil. Oricâte informări meteo marine aş fi inventat, nu 
încetam să mă gândesc la asta. La moarte. Mi-am dat 
seama că era reală. Intr-o bună zi voi muri. Kat va muri. 
Mama va muri. Tata va muri. Mătuşa Gloria va muri. 
Domnul Shepherd de la şcoală va muri. Orice fiinţă de pe 
planeta asta va muri. Nu se punea problema dacă, ci când. 
Sigur, şi înainte ştiusem de moarte. Dar în acele cincizeci şi 
patru de minute am conştientizat-o bine. Atunci mi-am dat 
seama că există două feluri de cunoaştere: superficială şi 
profundă. Poţi să ştii ceva în teorie, dar să nu ştii în 
practică. Poţi să ştii o parte din ceva, dar nu tot. 
Cunoaşterea poate fi doar suprafaţa netedă a unui lac sau 
poate să coboare până la mâlul din adâncurile lui. Poate fi 


doar vârful vizibil al unui aisberg sau acesta pe de-a- 
ntregul. 

M-am gândit la şirul lung al zilelor din viaţa mea şi m-am 
întrebat cât de departe ajunsesem în lanţul acela. Oare mă 
aflam încă la început, ajunsesem la mijloc sau mă apropiam 
de sfârşit? Dacă cel de la morgă era Salim, oare el a ştiut 
când s-a trezit azi-dimineaţă că ajunsese la ultima verigă 
din lanţ? 

M-am gândit la Dumnezeu, la sufletele nemuritoare şi la 
eternitate. Mi-am adus aminte că, în urmă cu ani de zile, 
când părintele Russell de la biserica noastră mă învăţa că 
Dumnezeu mă făcuse pe mine, eu îl întrebasem: 

— Dacă Dumnezeu m-a făcut pe mine, cine l-a făcut pe 
Dumnezeu? 

Părintele Russell zâmbise şi spusese că eram un teolog 
înnăscut, dar nu mi-a răspuns la întrebare. 

— Alt Dumnezeu l-a făcut pe el? insistasem eu. 

În mintea mea vedeam un lanţ de Dumnezei, fiecare 
dintre ei făcându-l pe următorul şi tot aşa la infinit. 
Părintele Russell îmi zisese aşezându-se lângă mine: 

— Ted, există un singur Dumnezeu. Un singur Dumnezeu 
care a existat dintotdeauna. El este în afara timpului. Este 
dincolo de înţelegerea noastră. El este mereu cu noi. 

Mă întrebam acum în legătură cu acest Dumnezeu care 
era dincolo de înţelegerea noastră. Am închis ochii. Am 
încercat să mi-l imaginez. Dar oricât de tare mă 
concentram, nu vedeam decât nori de confuzie într-un 
univers vast şi tăcut şi, dacă aş mai fi avut trambulina cu 
plasă, aş fi sărit pe ea mai tare şi mai sus. 

Tata a intrat pe uşa casei după 3.240 de secunde. Când 
am coborât la parter, eram un alt Ted decât cel care urcase 
în camera lui. Privisem moartea în faţă. Când l-am văzut pe 
tata, am ştiut că şi el privise moartea în faţă. Ochii lui 
priveau pierduţi în acelaşi vid imens. 

Mama, mătuşa Gloria şi Kat i-au sărit în întâmpinare. 

— Nu, repeta el întruna, cuprinzându-le în braţe pe toate 
trei. Staţi liniştite. Nu era Salim. Era altcineva. Alt băiat. 


Apoi s-a uitat la mine peste capetele lor, iar eu m-am 
uitat la el şi mi-am dat seama că amândoi ne gândeam la 
acelaşi lucru. La acel altcineva, la băiatul care nu era Salim, 
la tânărul asiatic întins pe targa rece. Dacă nu era Salim, 
atunci cine? 

Au urmat strigăte, lacrimi, râsete şi nenumărate 
exclamaţii: S/avă Domnului, ştiam eu că nu era el, ţi-am 
spus eu. Eu n-am zis nimic. Tata stătea încremenit în 
mijlocul acestei zăpăceli şi scutura din cap. 

Apoi a spus pe un ton scăzut: 

— Era un băiat. Un copil al străzii, poate ceva mai mare 
decât Salim, dar mai scund, slab, şi cu pielea maronie, cu 
puţină mustață, cum avea Salim când a venit... 

— Inainte să şi-o radă! a spus Kat. 

— Tot cu blugi negri. Avea pe chip o expresie de inocenţă 
pierdută. Cred că a fost un băiat amărât. Avea unghiile 
murdare şi vânătăi pe braţe... 

Tata a scuturat din cap de parcă s-ar fi trezit dintr-un 
coşmar. 

— Tată, cum a murit? a întrebat Kat. 

Tata n-a răspuns. 

— AŞ bea ceva, Faith, a zis el. Un scotch. 

Kat m-a luat de braţ. 

— Să mergem, Ted, mi-a şoptit ea. 

Am auzit-o pe mătuşa Gloria plângând din nou, liniştit de 
data asta. Kat a urcat la etaj, iar eu am urmat-o. Fără să 
zică nimic, Kat s-a cuibărit pe salteaua pneumatică, iar eu 
m-am băgat în pat. Băiatul de la morgă era un copil al 
străzii. Am stins lumina şi am ascultat-o pe Kat cum respiră, 
ceea ce arăta că era vie. Unghii murdare, Salim sau nu. 

Cuvintele îmi răsunau mereu în minte ca o poezioară 
înfricoşătoare, repetându-se la infinit. A trecut mult timp 
până am adormit. 


ŞAISPREZECE 


Plafon de nori 


A doua zi m-am trezit devreme. M-am uitat pe fereastră 
şi am văzut că nori groşi acopereau cerul Londrei. 
Umiditatea crescuse peste noapte. Dacă aş fi fost 
meteorologul de serviciu din dimineaţa aceea, aş fi spus că 
dinspre vest se deplasa un front de presiune scăzută, cu 
izobare foarte strânse, şi că existau şanse de descărcări 
electrice. 

Kat se trezise deja. Stătea la biroul meu şi punea într-o 
parte lista cu teorii şi în cealaltă fotografia suvenir pe care 
ea o cumpărase de la London Eye, alături de aparatul de 
fotografiat al lui Salim. 

— Astea sunt teoriile, a spus ea. Astea sunt indiciile. M- 
am gândit azi-noapte, Ted. Am un plan. 

Ştiu cum sunt planurile lui Kat. Întotdeauna implică să 
facem lucruri pe care mama şi tata ne-au interzis să le 
facem. 

M-am dus lângă ea târşâindu-mi picioarele. 

— Un plan, am repetat eu. 

— Trei planuri. Primul, developăm filmul. Fotografiile ne 
pot furniza şi alte indicii. Nu se ştie niciodată. 

Am dat aprobator din cap. Mi se părea bun. 

— Apoi verificăm teoria numărul opt. 

Nu prea ştiam ce presupunea asta, dar n-am zis nimic. 

— Pe urmă mai facem o tură cu London Eye. 

M-am gândit la asta. Era o idee bună să revedem locul 
dispariţiei lui Salim. În romanele polițiste, când detectivul 
revine la locul crimei, găseşte aproape întotdeauna un 
indiciu care le-a scăpat poliţiştilor obişnuiţi. Dar exista o 
problemă. 

— Mama n-o să ne dea voie, am zis eu. 

— Dacă nu ne lasă, ne ducem pe furiş. 

— Ar fi un lucru rău, Kat. Şi nici n-avem bani de bilete. 


Kat a căutat în rucsacul ei din piele de leopard. A scos din 
el mai multe bancnote şi trei monede de o liră. 

— Mama şi mătuşa Gloria mi-au dat banii ăştia ieri. Ţii 
minte? Ca să cumpăr cinci bilete. Fotografia suvenir a 
costat şapte lire. Aştia mi-au rămas. 

— Kat, n-ar trebui să-i dai înapoi mamei? Nu e bine să 
furi. Aşa spune în Biblie. 

— la mai taci, Ted. Nu mi i-a cerut înapoi. A uitat de ei. 

— Hâmm, am făcut eu. 

Kat a ridicat din umeri. 

— Mama crede că din cauza mea a dispărut Salim. Foarte 
bine. Am să-i dau banii înapoi. Când am să consider eu. l- 
am împrumutat. Nu i-am furat. 

S-a dus la fereastră, a deschis-o şi s-a aplecat în afară. A 
pus camera lui Salim la ochi şi a apăsat pe buton de 
optsprezece ori. A fotografiat de optsprezece ori grădina 
noastră din spate, cu rufele întinse pe sârmă la uscat şi 
magazia. Nu mi s-au părut nişte cadre prea interesante. 
Când a terminat, filmul s-a derulat singur. Ea a examinat 
aparatul întorcându-l pe toate părţile. 

— Am găsit! a zis ea. 

A apăsat pe un buton lateral şi partea din spate a 
aparatului s-a deschis. A scos din el rola de film. 

— Asta a fost planul A, a zis ea. Urmează planul B. 

Şi-a pus halatul lung peste cămaşa de noapte, apoi a 
aşteptat cu partea din spate a halatului atârnată pe braţ. 

— Haide, a zis ea. 

M-am uitat nedumerit. 

— Nu vrei să-ţi verifici teoria? m-a întrebat ea. 

A luat hârtia cu cele opt teorii şi a citit-o cu voce tare pe 
ultima, conform căreia Salim s-a ascuns sub hainele cuiva. 
Acum, că venise vorba, nu m-a încântat prea tare ideea de 
a mă băga sub halatul lui Kat. 

— Hâmm, am făcut eu. 

M-a apucat de cot şi m-a tras după ea pe scări. Când am 
ajuns în hol, m-a pus să mă chircesc în spatele ei şi mi-a 
aruncat peste umeri partea din spate a halatului. M-a 


obligat s-o prind cu mâinile de mijloc şi să încercăm să 
facem câţiva paşi. Apoi ne-am dus în bucătărie. Asta mi-a 
adus aminte de tata când se prefăcea că era jumătatea din 
spate a unui măgar într-o piesă de la şcoală. O auzeam, dar 
n-o vedeam pe mama, care spăla paharele rămase 
murdare de seara. Probabil că s-a întors să se uite. 

— Bună, Kat, a zis ea cu o voce care semăna cu un oftat. 
Ce naiba face Ted ascuns sub halatul tău? 

Am ieşit din ascunzătoare şi am rămas în picioare clipind. 

— Ţi-am spus eu, a zis Kat. 

— E cumva o glumă? a întrebat mama. 

— Verificam o teorie de-a mea, mamă, am spus eu. Să 
vedem dacă Salim ar fi putut să iasă din capsulă fără să-l 
vedem noi. Este una din opt... 

Mama s-a uitat la mine, apoi la Kat. Avea în mână un 
pahar murdar. L-a lăsat să cadă înapoi în apa cu detergent. 
Mama şi-a scos mănuşile de cauciuc. 

— Kat, poţi să termini tu de spălat vasele? a întrebat ea. 

Cuvintele erau banale, dar faţa ei era rece ca un 
permafrost siberian. 

Kat a preluat spălatul vaselor fără să zică nimic. Mama a 
intrat în living şi s-a aşezat acolo perfect nemişcată. 

— Ted, a strigat ea, vreau să vorbesc cu tine. 

Am dat de belea. Nu ştiam de ce. 

— Hâmm, am făcut eu ducându-mă acolo şi oprindu-mă 
în picioare în faţa ei. 

— Ted, a început ea frecându-şi fruntea cu mâna stângă. 
Tu şi teoriile tale! Salim a dispărut, Ted. Asta nu-i o joacă. 

— Nu-i o joacă, am repetat eu. 

— Nu cred că-ţi dai seama cât de grav este. 

— Grav, am încuviinţat eu. 

— Nu mai repeta ce spun eu! 

— Hâmm. 

— Nu mai mormăi. Ţi-am mai spus asta. Ţi-aduci aminte? 

— Scuze, scuze... 

— Şi uită-te la mine cum trebuie, când îţi vorbesc! 

M-am concentrat să-mi mut privirea de la umărul mamei 


la faţa ei. Avea ochii mici, pielea palidă şi buzele arcuite în 
jos. 

— Ted, a zis ea aplecându-se ca să mă mângâie pe 
mână. Gândeşte-te o clipă! Dacă te-ar fi văzut mătuşa Glo? 
Cum s-ar fi simţit? 

Mâna a început să mi se scuture. 

— Dar, mamă, noi avem nişte teorii. Sunt opt. Şi... 

— Ted, nu. 

Am lăsat capul într-o parte. Mă uitam la rotocoalele de pe 
covor. Mâna mi se scutura mai tare. Dintre toţi ai casei, de 
obicei mama este cea care mă înţelege. Ea îmi ia apărarea 
de nenumărate ori. Când încerc să-mi expun teoriile despre 
sistemele climatice sau alte fenomene extraordinare din 
univers şi Kat îmi zice să tac, mama îi spune lui Kat să nu 
fie nepoliticoasă. Dar de când a dispărut Salim, se întâmpla 
invers. Kat mă asculta. Mama, nu. 

O auzeam pe Kat în bucătărie. Se auzea troncănit de 
farfurii şi cratiţe. Am făcut ceva ce nu mai făcusem până 
atunci. Nu i-am răspuns mamei. Nici măcar n-am făcut 
hâmm. M-am dus înapoi în bucătărie. Am luat un pahar de 
pe suportul de scurgere şi l-am trântit pe jos. 

Kat s-a uitat la mine cu ochii mari. 

— Doamne, ce mai e acum? s-a văitat mama intrând în 
bucătărie după mine. Paharele mele de cristal! 

— Scuze, mamă, a zis Kat. A fost vina mea, nu a lui Ted. 
Mi-a alunecat din mână. 

Dar mama văzuse ce se întâmplase. Ne-am uitat toţi trei 
la paharul de pe jos, eu am început să mârâi, să scutur din 
mână, dar nu m-am oprit şi nici mama nu mi-a cerut să mă 
opresc. Se uita fără să zică nimic în timp ce Kat a adus 
mătura şi făraşul şi a strâns cioburile de pe jos. Apoi s-a 
aşezat pe un scaun la masa din bucătărie, cu capul în 
mâini, iar eu mi-am dat seama că am supărat-o şi am vrut 
să mă duc în camera mea. 

Atunci a intrat tata. Purta blugi şi un tricou vechi, ceea ce 
însemna că el se credea în weekend şi nu trebuia să se 
ducă la serviciu, deşi trebuia, deoarece era marţi. S-a dus la 


chiuvetă, a dat-o pe Kat la o parte, a luat cana pe care ea 
tocmai o spălase, a deschis robinetul pentru apă rece, a 
umbplut-o şi a băut-o pe toată. După ce a golit-o, a umplut-o 
încă o dată şi a băut-o. Kat mi-a dat un ghiont şi mi-a făcut 
un semn din cap. Pe frigider erau două sticle de vin, o sticlă 
de coniac pe jumătate goală şi o sticlă de whisky începută. 
Mi-am amintit că citisem undeva că alcoolul, deşi este 
lichid, îţi provoacă sete. Dacă eşti naufragiat pe o mare 
liniştită, cu butoaie pline cu vin, dar fără apă, două lucruri 
nu trebuie să faci: să bei vin sau să bei apă de mare. 

(De fapt, există şi un al treilea lucru. Probabil că vă daţi 
seama care.) 

— S-ar zice că cineva nu se duce astăzi la muncă, a spus 
mama. 

Eu m-am uitat în jur, întrebându-mă la cine se referă. 

Tata a mai dat pe gât o cană. 

— Cineva a sunat deja la serviciu să anunţe că nu se 
simte bine. Mă simt groaznic, Fai, zău aşa. Unde-i Gloria? 

— Încă doarme. 

— Slavă Domnului! 

— Tată... Mamă... a început Kat. 

A lăsat să se scurgă apa cu detergent, a luat cana lui 
tata, a clătit-o şi a pus-o cu gura în jos pe blatul de 
scurgere. 

— Ted şi cu mine... Ne gândeam... Astăzi am vrea să 
ieşim în oraş. 

Mama a strâns din buze şi şi-a dat ochii peste cap. 

— După tot ce s-a întâmplat ieri, ca să nu mai spun că 
Ted a spart mai devreme un pahar! Nici nu discut. Sunteţi 
pedepsiţi. Amândoi. 

— Dar... 

— Niciun dar. 

Tata şi-a dres vocea şi, luând-o pe mama de braţ, a 
condus-o în living. Apoi a închis uşa în urma lui. l-am auzit 
cum se contraziceau cu glas scăzut. Kat s-a aplecat să 
asculte şi mi-a şoptit: 

— Tata e de partea noastră! Ştiu eu. O s-o convingă pe 


mama să ne lase afară. Aşteaptă şi-o să vezi. 

Kat a avut dreptate. Patruzeci şi cinci de minute mai 
târziu, ieşeam amândoi din casă, împreună cu tata. Mama 
ne-a zis la revedere în vestibul. Când am trecut pe lângă 
ea, a întins braţele pe neaşteptate şi m-a îmbrăţişat. 
Îmbrăţişarea a fost foarte scurtă, deoarece ştie că mie nu- 
mi plac îmbrăţişările de niciun fel. l-am văzut faţa de- 
aproape şi am observat că era roşie şi pătată, semn că 
plânsese şi încă era supărată. 

— Să vă distraţi bine, a zis ea. 

Tata şi-a luat mobilul în caz că apărea vreo noutate. 

În timp ce mergeam spre staţia de metrou, tata a 
întrebat: 

— Voi unde vreţi să mergem? 

— La Muzeul de Ştiinţă, am răspuns eu. 

Kat m-a lovit în fluierul piciorului, o grosolănie din partea 
ei. 

— Tată, de fapt, eu aş vrea să trecem mai întâi pe la 
mall, a spus ea. 

— Ajunge cu CD-urile, Kat. 

— Ah, nu. Vreau doar să trec pe la drogherie, a spus ea 
întinzând mâna şi fluturându-şi unghiile lăcuite cu argintiu. 
Să-mi cumpăr nişte dizolvant pentru lac de unghii. 

— Abia aştept să văd că ţi le ştergi, a spus tata. Arăţi ca 
un extraterestru dintr-un film de mâna a doua. 

Cât timp Kat era la drogherie, eu şi cu tata am aşteptat 
afară, iar el mi-a explicat ce este un film de mâna a doua şi 
că filme precum Creatura din Laguna Neagră sau Cat- 
Woman de pe Lună, pe care le are în colecţia lui, au fost 
făcute cu buget redus, cu actori execrabili şi recuzită de 
proastă calitate. Filmele erau atât de proaste, încât 
stârneau râsul şi au suscitat un adevărat cult. L-am întrebat 
pe tata ce este un cult. Tata a zis că un cult era un fan club 
pentru ceva neconvențional, adică ceva ce nu era pe gustul 
tuturor. Tocmai îl întrebam pe tata de câţi fani era nevoie 
pentru a transforma ceva neconvențional în ceva 
convenţional, când s-a întors Kat etalând o sticluţă de 


plastic cu un lichid albastru. 

— Ţi-ai luat acetona? a întrebat-o tata. 

— Da. Mersi, tată. 

— Şi-acum unde mergem? 

— Ted avea o idee, nu-i aşa, Ted? 

— Da, Kat. La Muzeul de Ştiinţă. 

— Nu aceea. Ideea de mai înainte. 

A desenat un cerc cu degetul arătător şi mi-a făcut cu 
ochiul. Comportamentul lui Kat - de la a face optsprezece 
poze cu grădina noastră şi până la a mă ascunde sub 
halatul ei şi la a se grăbi să-şi cumpere dizolvant pentru lac 
de unghii - mă zăpăcea de tot. 

— Ai uitat, Ted? 

— Hâmm. Da. London Eye. 

Tata s-a oprit din mers. Şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat 
la mine, apoi la Kat. 

— Deci despre asta era vorba, a spus el. Voi doi urmăriţi 
ceva, aşa e? 

Kat a ridicat mâinile şi a dat din umeri. Apoi l-a apucat pe 
tata de braţ. 

— Tată, nu-i nimic rău în asta. Nu se ştie niciodată. Dacă 
ne întoarcem acolo la aceeaşi oră la care ne-am dus ieri, 
poate că el o să apară. Poate că nu ştie drumul spre casa 
noastră, dar oricine s-ar putea întoarce la London Eye 
oricând. Noi... noi am vrut doar să mai aruncăm o privire. 
Să urcăm într-o capsulă. Să vedem cum e. Să vedem 
lucrurile aşa cum Salim... 

Aşa cum Salim probabil că le-a văzut. Era încă una dintre 
acele propoziţii pe care ceilalţi le termină în gând, nu cu 
voce tare. Lui Kat îi tremurau buzele. Odată, am auzit-o pe 
mama spunând despre Kat că îl are pe tata la degetul mic. 
N-am priceput ce-a vrut să spună mama cu chestia asta. M- 
am uitat la degetul mic de la mâna lui Kat şi mi l-am 
imaginat pe tata în miniatură, în jurul lui, întins şi răsucit 
într-un inel viu şi ciudat. Tata a tras-o pe Kat spre el şia 
strâns-o în braţe. 

— E foarte greu, Pisoiaş, ştiu, a spus el. 


Aşa îi spunea lui Kat când era mică: Pisoiaş. Tata a ridicat 
privirea spre cer. 

— Atunci, la London Eye. E foarte înnorat, ceea ce, pe de- 
o parte e bine, pe de altă parte nue bine. 

— De ce nu e bine? a întrebat Kat. 

— N-o să avem o vizibilitate prea bună. 

— De ce e bine? am întrebat eu. 

— Pentru că nu va fi prea aglomerat, Ted. Asta înseamnă 
că nu e coadă mare. Să mergem! 


SAPTESPREZECE 


Descărcări electrice 


Când am ajuns acolo, am constatat că tata avusese 
dreptate. Mulțimea de la London Eye era mai mică decât în 
ajun. O pătură imensă de nori cumulonimbus acoperise 
cerul. Se apropia frontul depresionar. Am estimat că 
presiunea atmosferică măsura 990 de milibari coloană de 
mercur şi continua să scadă. Vizibilitatea era numai bună. 

N-a durat mult până să cumpărăm biletele. Curând, 
stăteam la rând la rampa de îmbarcare. Am ajuns la 
punctul unde ne  despărţiserăm de Salim în ziua 
precedentă. Un angajat de la securitate ne-a verificat cu un 
aparat portabil asemănător cu o imensă baghetă prin care 
sufli să faci baloane de săpun. Apoi am urcat pe rampă. 
Avea formă de zigzag, ca un Z inversat. 

Ne-am îmbarcat în capsula care se legăna, împreună cu 
un grup de opt adolescenţi străini şi o mamă cu figură 
obosită, cu un cărucior pliat, un bebeluş şi doi băieţi mai 
mari. Am început să urcăm. În timp ce capsula se deplasa 
în sens invers acelor de ceasornic, de la ora şase la ora 
cinci, am numărat câţi eram: paisprezece. (Am decis să nu 
iau în calcul şi bebeluşul, întrucât nu era capabil să meargă 
sau să admire priveliştea şi întrucât era prea mic să-şi 
amintească această experienţă.) leri numărasem douăzeci 
şi una de persoane în capsula lui Salim. 

M-am retras într-un colţ unde nu stătea nimeni. M-am 
uitat la ceilalţi pasageri. Priveau pe geam, se întorceau, 
discutau în şoaptă şi făceau poze. Kat a venit lângă mine. 

— Am făcut chestia aia, mi-a zis ea în şoaptă. 

— Care chestie? am întrebat eu. 

— Sst! Am lăsat filmul la developat. Până ne întoarcem 
noi, va fi gata. 

M-am gândit la cele optsprezece fotografii cu grădina 
noastră din spate şi la celelalte optsprezece fotografii, 


ultima noastră legătură cu Salim. 

— Ai făcut bine, Kat. 

A venit şi tata lângă noi. 

— Ce privelişte, a zis el. Uite ce mici se văd maşinile. 

— Seamănă cu bilele unui abac, a spus Kat, care se 
deplasează la stânga şi la dreapta. 

M-am uitat în jos, dar n-aş fi zis că seamănă cu bilele 
unui abac. 

Tata a arătat cu degetul spre sud. 

— Dacă am avea un binoclu, am vedea strada noastră, 
poate chiar casa noastră. 

— Normal! a exclamat Kat. Urci aici doar ca să te uiţi la 
ceva ce vezi în fiecare zi. 

Tata a râs. 

— Este pentru prima oară când văd cartierul nostru de- 
aici, de sus. Uite, Barăcile - aproape că arată bine, dacă ţi 
le imaginezi renovate - şi Guy's Tower, şi centrul comercial. 
| se vede acoperişul roşu... 

— Tată, vino să vezi Casa Parlamentului. 

Kat l-a tras în cealaltă parte a capsulei. Eu m-am mutat în 
locul lui tata, în partea de sud-est, şi m-am uitat pe geam, 
însă fără să fiu atent la ce vedeam. Am ajuns la ora 
douăsprezece. Vizibilitatea continua să scadă. Estuarul 
Tamisei se dizolva într-un nor. M-am gândit la Mary Celeste, 
corabia-fantomă fără echipaj la bord, navigând spre orizont. 
M-am gândit la ultima pasăre dodo murind pe o stâncă 
îndepărtată. M-am gândit la lordul Lucan stând pe o faleză, 
indecis dacă să se arunce în gol sau nu. M-am gândit la un 
lung şir de Dumnezei, fiecare dintre ei fiind creatorul 
următorului, întinzându-se la infinit, într-o imensitate vidă. 
M-am gândit la băiatul de la morgă, tânărul cu vânătăi şi 
unghii murdare, băiatul care nu era Salim. 

Unde eşti, Salim? m-am întrebat. Apoi, deodată, a fost ca 
şi cum eu am devenit Salim. Îi simţeam în mine prezenţa 
jovială, aproape ca o fantomă, în timp ce stăteam şi 
admiram priveliştea. Am încercat să-mi imaginez ce ar fi 
făcut el, singur, printre oamenii străini din capsulă. Ar fi 


intrat în vorbă cu cineva? Ar fi stat tăcut într-un colţ? M-am 
divizat la doi: jumătatea pe nume Ted întreba jumătatea pe 
nume Salim ce se întâmplase. Dar fantoma lui Salim, la fel 
ca păsările dodo, lorzii şi oamenii din echipajul de pe Mary 
Celeste, a dispărut până să ajungem la ora nouă. 

La difuzorul aflat într-un colţ al capsulei se anunţa că 
eram invitaţi să ne grupăm cu faţa spre nord-est, către 
scara spiralată, ca să facem poza-suvenir. 

— Mergem şi noi? a întrebat tata. 

— Da, hai, a spus Kat. 

Kat şi tata s-au înghesuit într-o parte a capsulei cu ceilalţi 
pasageri, în timp ce eu am rămas mai la margine, jumătate 
pozând, jumătate uitându-mă la ceilalţi care pozau. 

S-a văzut bliţul aparatului de fotografiat. Capsula a 
coborât. 

Un tânăr angajat îmbrăcat într-un tricou cu London Eye 
stătea la uşă şi ne făcea semn să ieşim. Ceilalţi au ieşit 
primii. Am urmat eu şi tata. Dar Kat a rămas în urmă, 
uitându-se de jur-împrejur. S-a aplecat să se uite pe sub 
scaune, dar bărbatul a intrat după ea şi a scos-o afară, apoi 
a ridicat de jos un ambalaj pe care îl scăpase femeia cu 
copilul mic în braţe şi a ieşit şi el. 

— Ce-a fost asta? a întrebat tata. 

Era cât pe ce să spun „Respingerea teoriei numărul unu 
ca fiind invalidă”, dar mi-am adus aminte cum reacţionase 
mama la teoria numărul opt. 

— Mi s-a părut că mi-a scăpat ceva, a zis Kat. 

— Hai, întinde compasul, a zis tata. 

(„Întinde compasul!” este expresia preferată de tata 
pentru a spune „Grăbeşte-te!”, dar eu nu văd legătura între 
a merge mai repede şi un compas, am mereu impresia că 
vrea să desenezi un cerc.) 

Kat mi-a dat un cot. Amândoi ne-am dat seama de 
acelaşi lucru, în acelaşi timp. Nu puteai să rămâi ca să mai 
faci o tură. Se iese, se intră, se iese, se intră - operaţiunea 
e simplă. 

La ieşire se trecea prin faţa cabinei cu fotografii-suvenir, 


aproape de locul unde stabiliserăm să ne întâlnim cu Salim. 
Câteva ecrane semănând cu nişte televizoare afişau diferite 
cadre ale fiecărui grup de pasageri. Al nostru avea numărul 
2903. Se vedeau tata, Kat, mama cu cei doi băieţi şi 
bebeluşul ei. Turiştii adolescenţi erau adunaţi în jurul lor, 
zâmbind şi făcând cu mâna. Mie nu mi se vedea decât 
umărul şi o ureche ieşind de după ceilalţi, în partea 
dreaptă. 

— Ted nu se vede deloc, iar eu arăt ca o sperietoare, a 
spus tata. Dar tu, Kat, ai ieşit bine. 

Kat stătea cu braţele încrucişate şi avea părul legat în 
ceea ce fetele numesc nod în vârful capului. Figura ei slabă 
şi ascuţită ieşea în evidenţă. Cu _ bărbia înainte şi 
sprâncenele ei negre, părea mai clară, ca şi când imaginea 
ar fi fost focalizată mai mult pe ea decât pe ceilalţi, sau mai 
reală. N-aveai cum să n-o observi, indiferent dacă o căutai 
pe ea sau nu. 

Poate că asta însemna să fii drăguţ, m-am gândit eu. 

— Doamne, a zis ea. Părul meu arată oribil. 

Tata a cumpărat totuşi fotografia. 

Apoi am plecat de la London Eye şi ne-am plimbat de-a 
lungul râului. Tamisa era plană şi maronie. Vaporaşele de 
croazieră treceau aproape goale, fără pasageri. Se auzeau 
avioane, dar nu se vedeau. Pătura de nori devenise şi mai 
groasă. Eu mă uitam mereu după Salim. De câte ori 
treceam pe lângă un băiat de statura lui şi cu părul negru, îl 
priveam cu atenţie. Dar când îl vedeam de-aproape, nu era 
niciodată el. Tata s-a oprit să se uite în lungul apei. Ne-a 
arătat doi cormorani care se scufundau în apă, dispăreau 
mult timp, apoi reapăreau la zece metri mai încolo. 

— Tată, Salim e ca un cormoran? 

— Cum adică, Ted? 

— Adică o să reapară până la urmă? Cum fac cormoranii? 
Poate că nu acolo unde a dispărut, ci în altă parte? 

Tata n-a răspuns imediat. Se uita la apa care curgea, cu 
buzele arcuite în jos, semn că era trist. Poate că se gândea 
la băiatul de la morgă, băiatul care ar fi putut fi Salim, dar 


nu era. 

— Sper din toată inima că Salim este asemenea 
cormoranilor, Ted. 

Am traversat râul spre Embankment Gardens şi am 
cumpărat nişte sendvişuri de la Park Cafe. După ce am 
terminat de mâncat, ne-am plimbat printre straturile de 
flori colorate. Apoi, conform previziunilor mele din 
dimineaţa aceea, a început o ploaie cu tunete şi fulgere. La 
început au căzut câţiva stropi, apoi a început să răpăie. S-a 
auzit un tunet. Instabilitatea din straturile superioare ale 
atmosferei a erupt. M-am gândit la teoria numărul cinci: 
combustie spontană. Dacă tunetul era posibil, de ce nu şi 
combustia spontană? 

— Ce bine că nu ne-a prins în London Eye, a spus tata. 

Un fulger a brăzdat cerul. După zece secunde, a tunat din 
nou. 

— Tată, furtuna este la trei kilometri distanţă, i-am 
explicat eu. Şi chiar dacă ar fi mai aproape, şansa să fii lovit 
de trăsnet este de aproximativ unu la trei milioane. 

Am fugit spre staţia de metrou. Deja ploua cu bulbuci (mi 
se pare cea mai ciudată expresie dintre toate, dar este una 
dintre preferatele mele. Îmi imaginez milioane de bulbuci 
de săpun căzând din cer, de toate mărimile, bulbuci mari, 
bulbuci mici, transparenţi şi uşori, umplând văzduhul.) Apoi 
a început grindina. Intervalul de timp dintre fulgere şi 
tunete era de patru secunde. 

— O mie două sute de metri, am spus eu, şi fulgerele 
sunt difuze, ceea ce înseamnă... 

— Mai taci, Ted, m-a întrerupt Kat care îşi ridicase gulerul 
jachetei peste cap. Sunt udă leoarcă. 

Tata s-a uitat la ceas. 

— E ora trei. Niciun telefon. Deci, nicio veste. 

— Să mergem acasă, a spus Kat. Plouă prea tare ca să 
mai stăm afară. 

— Bine, Kat. Ne-ajunge pe ziua de azi. 

Am coborât la metrou. Când am ieşit din nou la 
suprafaţă, furtuna trecuse. Ploaia se oprise. Trotuarele erau 


pline de apă. 

— A fost un sistem de furtună foarte localizat, am spus 
eu. 

— Tată, te superi dacă ne oprim din nou la centrul 
comercial? a întrebat Kat. Aş vrea să cumpăr un cadou 
pentru mătuşa Glo. Un spumant de baie ca să se relaxeze. 

Tatei i s-au arcuit colţurile gurii în sus. 

— Bună idee, Pisoiaş. 

Am rămas s-o aşteptăm pe Kat care a intrat din nou la 
drogherie. Când a ieşit, avea o sticlă de plastic cu un lichid 
ca un sirop de culoarea zmeurei. Tata a desfăcut dopul, l-a 
mirosit şi a strâmbat din nas. Asta însemna că nu prea îi 
plăcea cum miroase, dar el a spus: 

— Cred c-o să-i placă. 

Ce n-a văzut el, dar eu am văzut, era colţul unui plic cu 
fotografiile proaspăt developate, care ieşea din buzunarul 
jachetei cu guler îmblănit a lui Kat. 


OPTSPREZECE 
Teoria nr. 9 


Când am ajuns acasă, camera de zi era plină de smog de 
la ţigările mătuşii Gloria. Practic, smogul este un amestec 
de fum, ceaţă şi vapori chimici, însă acesta era un amestec 
de fum, fum şi iar fum. Mama a zis că n-au primit nicio 
veste, dar noi ştiam deja, deoarece telefonul tatei nu 
sunase. Am vrut să le spun mamei şi mătuşii Gloria că am 
fost la London Eye, dar Kat a început să tuşească şi tata a 
spus că a fost foarte plăcută plimbarea noastră pe malul 
râului. Apoi Kat i-a dat mătuşii Gloria spumantul de baie, 
spunându-i că era un dar din partea ei şi a mea, iar când 
mătuşa Gloria s-a uitat la etichetă, buzele i s-au arcuit în 
sus. A zis mulţumesc, Kat, şi mulţumesc, Ted, adăugând că 
este spumantul pe care îl folosea când Salim era mic. 

— Era un drăcuşor, a spus ea. Mereu fura din el. Îi 
plăceau balonaşele. Le sufla în sus. Râdea când se 
spărgeau. 

Apoi a început să plângă, iar mama ne-a zis mie şi lui Kat 
să ne ducem în camera noastră. 

Sus, Kat a scos plicul cu fotografii şi a început să se uite 
la ele cu viteza de una pe secundă. Eram foarte nerăbdător 
să le văd, dar ea nu m-a lăsat. In optsprezece secunde, 
pozele cu grădina noastră din spate, cu rufele de pe sârmă 
şi cu magazia erau etalate pe pătura de pe patul meu. 
Când a ajuns la prima dintre cele optsprezece cadre făcute 
în dimineaţa dispariţiei lui Salim, a încetinit. Am încercat să 
mă uit peste umărul ei, dar ea s-a tras într-o parte. S-a uitat 
pe ele de două ori, apoi le-a lăsat pe pat ca şi cum n-o mai 
interesau. Le-am luat să mă uit şi eu. 

— Nu-s decât nişte simple poze de turist, a spus Kat. Ca 
oricare altele. 

Erau imagini cu Casa Parlamentului, Lambeth Bridge şi 
London Eye, din diferite unghiuri. Cea mai bună poză era 


cea pe care Salim ne-o făcuse mie şi lui Kat pe podul 
Jubilee. Kat stătea cu faţa apropiată de a mea, iar în spatele 
nostru se vedea o jumătate din London Eye, o parte din 
pod, o porţiune din râu şi o bucată de cer. Kat zâmbea. Eu 
aveam capul lăsat pe-o parte şi priveam în sus de parcă mă 
gândeam la ceva. Kat era mai înaltă decât mine. Capul meu 
se termina unde începea bărbia ei. _ 

Ultima poză era cea făcută de mine. leşise prost. In loc 
de London Eye, pozasem picioarele şi corpurile fără cap ale 
unor oameni cu care stătuserăm la coadă. Am aranjat 
fotografiile pe biroul meu, alături de fotografia-suvenir cu 
capsula în care am crezut noi că fusese Salim şi lista 
teoriilor. 

Am rămas tăcuţi. 

Kat a răsuflat lung şi tare. 

— Nici măcar nu ştiu ce aşteptam să găsesc, a spus ea 
răsfirând pozele. Mai bine îi dădeam mătuşii Gloria aparatul 
lui Salim de la bun început. Acum va trebui să explicăm de 
ce nu i l-am dat. Şi pun pariu că atunci când va vedea 
ultimele poze ale lui Salim va începe iar să plângă. 

Kat a luat fotografia cu noi doi pe pod, apoi a aruncat-o la 
loc. 

— Indicii? Vezi să nu! 

Eu am ridicat fotografia să mă uit la ea. 

— Hai să păstrăm fotografiile şi aparatul în camera mea 
până se întoarce Salim, am sugerat eu. 

— Dacă se întoarce, a spus Kat muşcându-şi buzele. 

A scuturat din cap şi a adunat toate fotografiile într-un 
teanc dezordonat. 

— Dar sunt de acord, a continuat Kat. N-are niciun rost s- 
o supărăm pe mătuşa Glo. Tu nu trebuie să minţi, Ted. E 
de-ajuns să nu spui nimic, a adăugat ea luând lista cu 
teoriile. Cât despre asta - a mototolit-o şi a aruncat-o în 
coşul de gunoi -, pe noi ne depăşeşte, Ted. 

M-am uitat cum ghemotocul de hârtie a trosnit uşor de 
parcă ar fi vrut să se desfacă singur. Când au reapărut 
colţurile hârtiei, am scos-o din coş şi am început s-o 


netezesc pe birou. 

— Las-o baltă, Ted, a spus Kat. 

Am luat un pix. 

— Hai să le luăm prin eliminare, am propus eu. 

Sherlock Holmes, cel mai renumit detectiv din romanele 
polițiste, spunea că odată ce ai eliminat toate posibilităţile, 
indiferent ce rămâne şi oricât de improbabil ar părea, 
înseamnă că e adevărat. Eram dornic să văd dacă puteam 
elimina toate teoriile, cu excepţia teoriei mele preferate, 
aceea că Salim suferise o combustie spontană. N-ar fi fost 
un rezultat bun pentru mătuşa Gloria sau pentru Salim, dar 
ar însemna că acest fenomen, combustia spontană, este un 
fenomen real şi faptul că eu am descoperit asta ar fi 
însemnat un progres ştiinţific. 

— Teoriile unu şi opt pot fi eliminate, am început eu. 
Astăzi am demonstrat că Salim nu putea să rămână în 
capsulă la coborâre şi nu putea să iasă ascunzându-se sub 
hainele altcuiva. 

Le-am tăiat de pe listă. 

— Las-o baltă, Ted. 

— Mai rămân şase. 

— Dacă tot te-ai apucat, poţi s-o tai şi pe-aia cu explozia 
spontană sau cum i-o fi zicând. 

— Teoria numărul cinci? 

— Da. Şi cea cu falia temporală. 

— Numărul şapte? 

Creionul meu ezita deasupra foii de hârtie. 

— Dar presupunând că le eliminăm pe toate celelalte şi... 

— Oh, Ted, maturizează-te şi tu. 

Mi-ar fi părut bine s-o văd pe Kat suferind o combustie 
spontană atunci, pe loc. Dar nu s-a întâmplat aşa. 
Sprâncenele i s-au apropiat şi colţurile gurii i-au căzut, apoi 
o lacrimă i s-a rostogolit din ochiul stâng, prelingându-i-se 
pe nas. M-am gândit la ceva la care nu mă gândisem până 
atunci. Foarte încet am tras o linie tremurată peste teoriile 
cinci şi şapte, deşi o senzaţie ciudată mi-a urcat pe esofag. 

— Le-am tăiat, am spus eu. 


Kat a luat lista de parcă ar fi interesat-o din nou. Şi-a 
şters lacrima. 

— Au mai rămas patru teorii, a spus ea. Doi, trei, patru şi 
şase. 

— Şi nouă, am adăugat eu, aducându-mi aminte. 

— Nouă? 

— Teoria numărul nouă este cea de care voiam să-ţi spun 
aseară, i-am amintit eu. Când a sunat telefonul. Pe aceea n- 
ai scris-o. 

A luat pixul de la mine. 

— Nu mi-ai spus care era. Dă-i drumul, Ted. Ai grijă să fie 
mai bună. 

— Este. 

Am început să dictez: 

— Teoria numărul nouă este că Salim n-a urcat deloc în 
London Eye. 

Kat a scris jumătate din ce-am spus eu, apoi s-a oprit şi a 
zis că era o tâmpenie, dar eu am zis că nu era, şi ea a zis 
păi nu l-am văzut noi când a urcat, şi eu am zis că am văzut 
ce am crezut noi că era Salim, dar de fapt nu era decât o 
umbră şi ar fi putut fi oricine. 

— S-a întors să ne facă semn cu mâna, a spus Kat. 

— Mulţi oameni ar fi putut să facă asta. Nu doar Salim. 

— Şi-atunci, ce s-a întâmplat cu Salim între momentul 
când s-a despărţit de noi şi momentul când a ajuns la 
capătul rampei? 

Nu mă gândisem la asta. 

— Poate că s-a oprit să-şi lege şireturile la adidaşi, s-a 
decis să nu mai urce şi a coborât de pe rampă după ce ne- 
am îndepărtat noi. Pe urmă poate că el ne-a căutat, dar noi 
am dispărut în mulţime. Poate că s-a pierdut sau a fugit sau 
a fost răpit. 

Kat a închis ochii. 

— În regulă, Ted. Retrăiesc momentul. 

Am închis şi eu ochii. Dar nu vedeam decât Z-ul inversat 
şi un şir de băieţi care semănau toţi cu Salim, zâmbeau, 
făceau cu mâna, ziceau pa-pa şi înaintau spre buza unei 


prăpăstii. 

— Ted, a spus Kat făcându-mă se deschid ochii. Trebuie 
să recunosc că e o teorie deşteaptă. 

O plăcută senzaţie de furnicături mi-a urcat din esofag 
până în vârful capului. Am zâmbit. 

— Dar e greşită, Ted. 

Mi-a îngheţat zâmbetul pe buze. 

— Greşită? 

— Nu m-aştept să înţelegi. Băiatul care ne-a făcut cu 
mâna din vârful rampei. Felul în care stătea şi se uita 
înapoi. Felul în care s-a întors şi a mers mai departe. Era 
Salim. Ştiu eu. 

— Ştii tu? 

— După limbajul trupului. 

Senzaţia plăcută pe care o avusesem mai devreme 
devenea neplăcută. 

„Limbajul trupului” este o formă de comunicare, cum ai 
vorbi engleza, franceza sau chineza, doar că nu are cuvinte, 
doar gesturi. Oamenii, cimpanzeii, suricatele şi pisicile-de- 
mare ştiu să citească limbajul trupului din instinct, fără să 
fie nevoie să-l înveţe. Dar, după cele spuse de doctorii care 
mă diagnosticaseră, cei care suferă de sindromul pe care ÎI 
am eu nu-l cunosc. Noi trebuie să-l învăţăm ca pe o limbă 
străină şi asta ia timp. 

— Vrei să spui că tu ai văzut la băiatul care ne făcea cu 
mâna ceva ce eu n-am văzut? 

— Da, Ted, a spus Kat cu o voce blândă. 

Mi-a pus o mână pe umăr, ceea ce a făcut să mi se 
zbârlească părul la ceafă. 

— Crede-mă. Cel pe care l-am văzut noi era Salim. Pur şi 
simplu. 

Am luat creionul de la Kat şi am tăiat ce scrisese la teoria 
numărul nouă. Am tăiat de trei ori. Mie mi se păruse cea 
mai bună teorie dintre toate de până atunci. Acum era 
moartă, deşi abia se născuse. Moartă ca pasărea dodo, cum 
s-ar zice. 


NOUĂSPREZECE 
Băiatul din tren 


Mama a intrat în cameră şi Kat s-a aşezat pe birou, ca să 
ascundă fotografiile şi lista cu teorii. 

— Bună, copii, a spus mama. 

— Bună, mamă, a răspuns Kat legănându-şi picioarele 
înainte şi înapoi, cu privirea absentă. 

— Nu-i o vacanţă prea grozavă pentru voi, nu? 

— Nu te îngrijora, mamă. Suntem bine. 

Mama a zâmbit. Apoi a spus că poliţia ne va face din nou 
o vizită şi că ar trebui să coborâm şi noi, în caz că voiau să 
ne mai întrebe ceva. Apoi a ieşit din cameră, iar Kat s-a dat 
jos de pe birou. A ascuns lista cu teorii şi fotografiile în 
micul sertar de sub birou. A luat fotografia-suvenir şi a zis 
că vrea să le-o dea poliţiştilor, că poate le va fi de folos. 
Apoi a ieşit din camera mea. Eu am deschis din nou 
sertarul. Am găsit fotografia mea preferată - cea cu mine şi 
Kat pe pasarelă. Părea că un colţ din London Eye ieşea din 
umărul meu. Apoi am pus-o în cartea mea cu fenomene 
meteo, între cicloni şi anticicloni, să nu se piardă. Pe urmă 
am coborât după Kat la parter. 

Curând, maşina poliţiei a oprit în faţa casei, iar mama şi 
mătuşa Gloria au ocupat aceleaşi locuri pe canapea, în timp 
ce tata a condus-o în cameră pe doamna inspector Pearce, 
care venise singură. Aceasta s-a aşezat pe acelaşi scaun ca 
în ziua precedentă. 

Timp de un minut, nimeni n-a zis nimic. Apoi Kat s-a dus 
la ea şi i-a dat fotografia-suvenir. 

— Îmi pare rău că nu v-am dat-o mai devreme, a spus 
Kat. Am vrut să v-o dăm de ieri, dar am uitat, nu-i aşa, Ted? 

— Hâmm, am răspuns eu. 

Doamna inspector Pearce a luat fotografia şi a scuturat 
din cap zâmbind. f 

— Kat, pe aceasta o avem deja. Impreună cu alte şaizeci 


şi patru. Dar mulţumesc, oricum. 

Mătuşa Gloria a luat repede fotografia şi s-a uitat la ea. 

— Ce-i asta? 

— E o fotografie cu oamenii din capsulă, mătuşă Gloria, i- 
am explicat eu. Capsula care... 

— Mă tem că Salim nu apare în niciuna dintre ele, a spus 
doamna inspector Pearce. Nici în înregistrarea video. Am 
verificat-o chiar eu. În capsula respectivă, un domn masiv a 
stat în acelaşi loc aproape tot timpul, blocând unghiul de 
filmare, a spus ea arătând spre bărbatul solid, cu părul alb, 
îmbrăcat în impermeabil. 

Mătuşa Gloria a aruncat fotografia pe jos, la picioarele 
mele. Eu am ridicat-o. 

— Ştiţi ce cred eu? a zis ea. Cred că el nici măcar n-a 
urcat în Roata aia blestemată! 

— E o teorie interesantă, mătuşă Gloria, am spus, una la 
care m-am gândit şi eu, dar... 

— Ted, m-a întrerupt mama, ducând un deget la buze. 

Un gest al limbajului corporal pe care până şi eu îl 
învăţasem. Înseamnă „taci din gură”. 

A urmat un nou moment de tăcere. 

Apoi doamna poliţist a spus că s-ar putea să aibă o pistă. 
Un băiat cu semnalmentele lui Salim fusese văzut la ora 
patru ieri după-amiază de către un agent de pază în gara 
Euston, sărind bariera pentru bilete şi urcând într-un tren 
chiar înainte să se închidă uşile. 

— Un tren? Ce tren? a întrebat mătuşa Gloria. 

— Un inter-city Londra-Manchester. 

— Manchester? Dar noi numai ce-am venit de-acolo. De 
ce s-ar întoarce Salim acolo? 

— Băiatul - dacă era Salim - era singur. Din păcate, acolo 
i-am pierdut urma. Agentul de pază din tren nu-şi aminteşte 
de el. Posibil să fi coborât la oricare dintre staţiile 
intermediare. Poliţia din Manchester verifică dacă nu cumva 
Salim este în Manchester... 

— La tatăl lui! a exclamat mătuşa Gloria. 

— Mă tem că nu este la tatăl lui. Acolo l-am căutat mai 


întâi, a spus doamna inspector scoțând carneţelul cu 
adrese al lui Salim. Am vorbit cu toţi cei despre care ne-aţi 
spus că îi erau apropiaţi. Cu verişorii lui, Ramesh şi Yasmin. 
Cu vecinii dumneavoastră, familia Tyson. Cu colegul lui de 
şcoală, Marcus Flood. Şi cu vechiul lui prieten din şcoala 
primară, Paul Burridge. 

— Şi? 

— Niciunul dintre ei n-a mai vorbit cu el de-alaltăieri, 
când aţi plecat. 

— Hâmm, am spus eu. Nu e... 

— Sst, Ted, m-a întrerupt mama. 

— Dacă Salim a plecat totuşi la Manchester, unde credeţi 
că s-ar duce? a întrebat-o doamna inspector Pearce pe 
mătuşa Gloria. 

Mătuşa Gloria a privit în gol drept în faţă, apoi a răspuns 
oftând: 

— Nu cred. 

— Cum? 

— Cred că povestea cu băiatul din tren este la fel ca 
povestea băiatului de noaptea trecută, cel de la morgă. 
Băiatul care aţi crezut că era Salim şi nu era. 

Doamna inspector Pearce s-a aplecat spre mătuşa Gloria 
şi a mângâiat-o pe mână. 

— Gloria, îmi pare sincer rău pentru chestia aia. Atunci n- 
am avut o fotografie potrivită. Acum avem. 

Dintr-un plic maro pe care îl avea în mână, a scos o 
fotografie de-a lui Salim şi ne-a arătat-o. 

— Pe-aceasta ne-a dat-o fostul tău soţ. Crezi că aici 
seamănă? 

Salim era într-un sacou de şcoală, cu un tricou pe 
dedesubt, şi avea o vagă umbră de mustață deasupra 
buzelor. În fotografie nu părea nici fericit, nici trist, 
deoarece avea buzele drepte, nu erau arcuite în sus sau în 
jos. 

— El e, a murmurat mătuşa Gloria. Am cumpărat două 
exemplare pentru ca Salim să-i poată da unul şi lui taică- 
său. Lui Rashid. Fac asta în fiecare an. Nu ştiu de ce. Nici 


măcar nu ştiu dacă Rashid le-a pus în ramă. Nu ştiu... 

În acel moment a sunat cineva la uşă. Tata a ieşit în hol 
să vadă cine era şi am auzit voci, apoi în cameră a intrat un 
indian înalt, cu blugi şi cămaşă verde. 

— Că tot vorbeam de lup, a spus printre dinţi mătuşa 
Gloria. 

Am auzit ce-a spus doar pentru că stăteam lângă ea. Mie 
nu mi s-a părut că străinul acela semăna cu un lup. Am 
crezut că era un alt poliţist îmbrăcat civil. Mâna mi s-a 
scuturat. 

— Ce-i asta? a întrebat bărbatul. L-aţi găsit pe fiul meu? 

S-a uitat la mătuşa Gloria. 

Ea s-a uitat la el. 

— Dar tu ce cauţi aici? 

— Îl caut pe băiatul meu. Pe cine altcineva? Eu am avut 
încredere în tine şi tu l-ai pierdut! 

Poate că, într-adevăr, în cameră intrase lupul, pentru că 
toată lumea a început să ţipe. Mi-am acoperit urechile cu 
mâinile, dar tot îi auzeam. Am numărat câte persoane erau 
în cameră. Şapte. Am încercat să ghicesc vârsta celor pe 
care nu-i cunoşteam. Apoi am adunat vârstele, reale sau 
aproximative, ale celor prezenţi. Când am ajuns la cifra 233 
şi am calculat că media de vârstă era 33.3, încă urlau cu 
toţii cu gura până la urechi. Diferenţa între a râde cu gura 
până la urechi şi a urla cu gura până la urechi este că în 
primul caz eşti fericit, iar în cel de-al doilea eşti furios. Mie 
îmi place mai mult când oamenii râd cu gura până la 
urechi. 

Doamna inspector Pearce s-a ridicat de la locul ei. 

— Poate ar fi mai bine să plec, a spus ea, dar nu cred că 
a auzit-o cineva în afară de mine şi de tata, care nici el nu 
tipa. 

Tata a condus-o în hol, iar eu m-am dus după ei. Şi-acolo 
se auzeau ţipetele din sufragerie. 

— La revedere, domnule Spark, a spus doamna inspector 
Pearce. Îmi cer scuze din nou pentru aseară. 

Am simţit braţul tatei încleştându-se pe umărul meu. 


— O să aflaţi cine era amărâtul acela? : 

— Ne străduim, a spus doamna inspector Pearce. In ce-l 
priveşte pe Salim, după ce se calmează toţi, puteţi să-i 
întrebaţi dacă sunt de acord să apelăm la presă? 

— La presă? 

— Da. Dacă fotografia lui Salim este difuzată la ştiri, 
poate apare cineva care l-a văzut. 

Tata a dat din cap. 

— Am să-i întreb. 

— Doamnă inspector Pearce, am spus eu scuturând din 
mână. leri Salim a primit un apel pe telefonul mobil. În jur 
de ora 10:50. Zicea că era de la „un tovarăş de-al lui care l- 
a sunat din Manchester să-şi ia rămas bun de la el”. 

— Da? Interesant. 

Mi-a zâmbit, ceea ce însemna că noi doi puteam fi 
prieteni. 

— Bine-ar fi dacă unii subalterni de-ai mei ar avea măcar 
jumătate din inteligenţa ta, Ted, a adăugat ea. 

Apoi, cu un salut din cap, s-a îndepărtat pe mica alee 
care traversa grădina, spre maşina poliţiei parcată în faţă. 

Eu şi tata ne-am întors în living. Rashid tocmai povestea 
că poliţia dăduse buzna în cabinetul lui cu o seară în urmă 
şi că, probabil, pacienţii lui au crezut că era şi el un fel de 
doctorul Moarte, nume dat de presă unui doctor malefic 
care omorâse zeci de pacienţi, în loc să-i vindece, doar 
pentru că îi făcea plăcere să-i ucidă. Mătuşa Gloria apucase 
o pernă şi o ţinea de-ai fi zis că era gata s-o arunce în el, 
zicând că lui nu-i păsa niciodată decât de ce zicea lumea. 
Mama stătea în picioare şi, apucând-o pe Kat de braţ, ne-a 
făcut semn să ne întoarcem în hol. 

A închis uşa în urma ei. 

— Doamne Maica Domnului! Să-i lăsăm să se certe, a 
spus ea. Noi să mergem la o pizza, pentru Dumnezeu! 

Aşa că ne-am dus. Probabil că Dumnezeu a fost 
mulţumit, deoarece am comandat patru pizza enorme la 
restaurantul din apropiere. Eu am luat o Coca-Cola, Kat a 
luat un Sprite, mama a luat o bere şi tata a luat o sticlă de 


apă minerală. Eu şi tata am mâncat tot, iar mama şi Kat au 
schimbat între ele ultima felie şi au lăsat numai marginile, 
semn că toţi fuseserăm extrem de înfometați. În timpul 
mesei n-am vorbit despre Salim. Eu am vorbit despre 
furtuni şi despre cauzele producerii lor, Kat i-a arătat tatei 
că îşi ştersese oja argintie de pe unghii şi el a zis că se 
bucură că, în sfârşit, Cat-Woman se întorsese pe lună. 

Când am ajuns acasă, Rashid şi mătuşa Gloria stăteau 
braţ la braţ pe canapea. Asta m-a nedumerit, apoi mi-am 
adus aminte ce zice mama despre mine şi Kat, că avemo 
relaţie de dragoste şi ură, şi mi-am dat seama că asta era 
valabil şi în cazul lui Rashid şi al mătuşii Gloria. Mama i-a 
spus lui Rashid că era binevenit să doarmă pe canapea 
dacă voia, iar el a întrebat dacă era sigură şi ea a spus că 
da, şi el a zis că e foarte amabilă şi că aşa o să facă. Apoi 
mie şi lui Kat ni s-a spus să ne ducem sus la culcare, aşa că 
ne-am dus. 


DOUĂZECI 
Trăgând cu urechea 


Kat s-a cuibărit pe saltea şi a adormit. În casă s-a făcut 
linişte. 

Kat a scos un plescăit amuzant, ca al unui câine care bea 
apă. 

Nu puteam să dorm. Mă tot gândeam la Salim, îi vedeam 
chipul cu buzele arcuite în sus, apărând şi dispărând printre 
spiţele Roţii. Apoi mi-am adus aminte când a zis că arăt 
mişto şi când mi-a mărturisit că se simţea singur. Băiatul de 
la morgă. Băiatul din tren. Salim sau nu. 

Am aprins veioza de pe birou. Kat nu s-a trezit. Doar a 
mormăit şi s-a întors pe partea cealaltă. 

Am luat de pe birou cartea despre fenomene meteo şi m- 
am uitat la fotografia cu mine şi cu Kat pe pod, făcută de 
Salim. Nu prea mă pricep la fotografii, dar mi-am dat seama 
că era o fotografie bună, nu cum le fac eu, deoarece 
conturul feţelor noastre era clar şi noi eram exact în centrul 
cadrului. O mică porţiune din Roată se vedea de după 
umărul meu, cu şapte dintre cele treizeci şi două de 
capsule strălucind în lumina soarelui. 

Am pus fotografia la loc în ascunzătoare, între capitolele 
despre cicloni şi anticicloni. Am stat să mă gândesc. Ciclonii 
merg în sens invers acelor de ceasornic. Anticiclonii merg în 
sensul acelor de ceasornic. Asta dacă te afli în emisfera 
nordică. Dacă te afli în emisfera sudică, e invers. E ca apa 
care se scurge cu un mic vârtej prin gaura căzii: în emisfera 
nordică, vârtejul se roteşte spre stânga, în cea sudică, spre 
dreapta. 

Mi-am dat seama că aşa e şi cu London Eye. Eu am 
crezut întotdeauna că se învârte în sens invers acelor de 
ceasornic. Dacă îl priveşti de pe malul sudic al râului, aşa 
merge. Dar (atenţie!) dacă îl vezi de pe malul nordic, se 
învârte în sensul acelor de ceasornic. 


Tornadele şi roţile: se învârt spre stânga sau spre 
dreapta, depinde cum le priveşti. Nemotodele, adică 
râmele: sunt masculi sau femele, depinde cum le priveşti. 
Are tata o vorbă: jumătatea goală sau jumătatea plină a 
paharului, depinde cum priveşti lucrurile. 

M-am scărpinat în cap. Depinde cum priveşti - acelaşi 
obiect poate fi sau poate face două lucruri diferite în acelaşi 
timp. Mi-am adus aminte de un tablou cu o cascadă, pe 
care mi l-a arătat odată Kat. Felul cum era pictată îţi dădea 
impresia că apa curgea în sus. Poate că asta era cheia în 
cazul dispariţiei lui Salim. Poate că eu şi Kat priveam 
lucrurile invers sau dintr-o perspectivă greşită. 

Atunci m-am bucurat, deoarece eu mă pricep să văd 
lucrurile altfel. Când eram mic, am desenat un ou din trei 
inele: coaja, albuşul şi gălbenuşul. Semăna cu planeta 
Saturn, iar profesoara de la şcoală a spus că era un mod 
neobişnuit de a reprezenta un ou. Zicea că îl desenasem în 
secţiune, de parcă aş fi avut ochi cu raze X şi am putut să 
văd prin el. Am încercat că-l privesc pe Salim în capsula lui 
cu ochi cu raze X, dar n-am reuşit decât să văd nişte figuri 
vagi, nişte siluete întunecate care se întorceau să fie 
fotografiate. 

Aşa că am scos fotografia-suvenir. După ce mătuşa 
Gloria o aruncase pe jos şi poliţia zisese că n-avea nevoie 
de ea, o recuperasem şi o pusesem pe biroul meu. M-am 
uitat cu atenţie la africance, la bărbatul solid, cu părul alb, 
la cuplul de graşi cu copiii lor, la turiştii japonezi. Din fata 
cu jacheta roz care stătuse lângă noi la rând nu se vedea 
decât un braţ făcând cu mâna spre cameră deasupra 
celorlalţi. Nu se vedeau nici prietenul ei, nici femeia înaltă 
şi blondă împreună cu bărbatul cu părul cărunt care era 
mai scund decât ea. Fusese o cabină aglomerată. Nu 
încăpuseră toţi în fotografie. Probabil că Salim fusese mai în 
spate, după umerii şi corpurile înghesuite ale celorlalţi. Am 
încercat să privesc printre torsurile acelea cu o privire cu 
raze X. Dar n-am văzut decât umbre gri, de nepătruns, 
punctuleţe, nimic altceva. Am dat-o la o parte. 


M-am ridicat şi am coborât tiptil în bucătărie. Ştiam unde 
ascundea mama chipsurile cu sare şi oţet balsamic, iar eu 
simţeam nevoia să mănânc câteva. Am luat două pungi şi 
m-am furişat înapoi în hol. M-am oprit. Uşa livingului era 
întredeschisă şi am auzit-o pe mătuşa Gloria vorbind. M-am 
hotărât să stau să ascult, poate aflam un indiciu. Poate că 
mătuşa Gloria ştia ceva fără să-şi dădea seama că ştie, dar 
poate că eu îi înţelegeam importanţa dacă auzeam. Mama 
spunea că nu-i frumos să tragi cu urechea la ce vorbesc 
oamenii. (Ciudată expresie: „să tragi cu urechea”. Inţeleg 
să tragi cu pistolul. Dar cu urechea?) Kat trage mereu cu 
urechea. Stă ascunsă în hol când mama şi tata discută 
lucruri serioase, cum ar fi despre carnetul de note, şi dacă 
eu îi spun că nu-i frumos ce face, ea îmi zice printre dinţi să 
mă cărăbănesc. 

Dar de data asta m-am decis să trag şi eu cu urechea. 

— Nu-mi place deloc să aştept, spunea mătuşa Gloria. 

— Ştiu că nu-ţi place, zicea Rashid. Tu şi răbdarea... nu 
vă potriviţi deloc. 

— Ar trebui să anunţăm presa, Rashid. Cum zicea 
inspectoarea Pearce. 

— Încă nu, Gloria. Nu vreau să afle toată lumea de 
problemele noastre. 

— lar începi. Tie întotdeauna îţi pasă mai mult de ce zice 
lumea. Ce contează? Important e Salim. 

— Bine, Gloria. Vom anunţa presa mâine. Dacă nu-l 
găsesc pe Salim până atunci. 

A urmat o pauză. Am auzit un geamăt şi lemnul 
canapelei trosnind. 

— Aş face orice numai să ştiu că Salim trăieşte, undeva, 
nu contează unde, că e teafăr, a zis ea. 

— Trăieşte, crede-mă. Aşa-mi spune mie inima. 

— Sper ca inima ta să aibă dreptate, a spus mătuşa 
Gloria. Oh, Rashid. Dacă se întoarce teafăr, hai să vorbim 
mai des. Nu i-a făcut bine că noi doi nu ne-am mai vorbit. 

— Atunci de ce-l iei cu tine la New York? Eram gata să cer 
un ordin judecătoresc de interdicţie. 


— Nu se poate! 

— Ba da. Tu nu mi-ai spus niciodată ce planuri aveai. Am 
aflat de la Salim. 

— Dar am nevoie de bani, Rashid. 

— Îţi trimit bani în fiecare lună, nu? Aşa cum ne-am 
înţeles. 

— Nu ajung. Am nevoie de un salariu bun. 

— De ce? Ca să-ţi cumperi o grămadă de țoa/e? 

Tonul vocilor a început să urce din nou. M-am retras cu 
spatele spre scări. 

— Tu poţi să avansezi în carieră cât vrei, a spus mătuşa 
Gloria. Eu de ce să nu pot? 

— Eşti imposibilă, Gloria. Tu numai la tine te gândeşti. 

— Nu-i adevărat. Eu sunt aia care are grijă de Salim zi şi 
noapte. A stat lângă mine de când s-a născut. E al meu. 
Merge unde merg eu. 

— Salim e Salim, a spus Rashid. El nu aparţine niciunuia 
dintre noi. 

A urmat o pauză. Eu am rămas nemişcat. Canapeaua a 
trosnit iar. 

— Ai dreptate, a spus mătuşa Gloria. Zici că, dacă i se 
întâmplă ceva lui Salim, n-o să mă ierţi niciodată. Dar în 
primul rând eu nu m-aş ierta niciodată. 

Vocea îi tremura ca şi cum îi venea să plângă. Am urcat 
tiptil prima treaptă. 

— Nu te învinovăţi, Gloria, a spus Rashid. 

L-am auzit oftând. 

— Salim m-a întrebat ceva ultima dată când a venit pe la 
mine, a continuat el. 

— Ce? 

— M-a întrebat dacă ar putea să vină să stea cu mine. 

— Nu te cred. 

— Ba da. 

— Niciodată. Imposibil. 

— Nu ştiu dacă a vorbit serios. Dar m-a întrebat. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— l-am spus... că eu sunt zilnic foarte ocupat la cabinet... 


că ar fi mai bine să plece cu mama lui. Că artrebui să plece 
la New York, că e un oraş frumos. Am spus nu. Nici măcar 
nu m-am aşezat să stau de vorbă cu el. M-a întrebat chiar 
când mă grăbeam să ajung la un pacient. N-am stat să-l 
ascult, Gloria. 

— Oh, Rashid! Nu începe. Nu suport să văd un bărbat 
plângând. 

Foieli, voci gâtuite, suspine. Apoi am ghicit ce-a urmat. 
Mi s-a ridicat părul în cap. Se sărutau. După sunetele pe 
care le scoteau, era un sărut cu limba despre care mi-a 
spus Kat în urmă cu doi ani. Zicea că aşa se sărută actorii în 
filme, când li se mişcă fălcile. Că aşa se sărută tinerii pe 
holurile şcolii, când nu se uită profesorii. Că aşa fac mama 
şi tata când nu ne uităm noi. 

Uneori, mama ne ameninţă cu nişte pedepse ciudate. 
Dacă uit să-mi schimb cămaşa trei zile la rând, o scoate de 
pe mine, ţipă că uite în ce hal e gulerul şi mă ameninţă că, 
dacă mai uit s-o schimb, mă atârnă de unghiile de la 
picioare pe sârma de uscat rufe. Glumeşte, vă daţi seama. 
Dar dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine ce aş prefera - să fiu 
atârnat de unghiile de la picioare pe sârma de rufe sau să 
fiu sărutat de una ca mătuşa Gloria -, ştiu ce aş alege. 
Sârma de rufe, de fiecare dată. 

Am fugit pe scări cât am putut de repede. Trăsesem 
destul cu urechea pentru o singură noapte. 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Caută şi potriveşte jumătăţile 


M-am băgat înapoi în pat, cu grijă, să n-o trezesc pe Kat. 
Am mâncat chipsurile lăsându-le să se înmoaie în gură 
înainte să le mestec, ca să fac mai puţin zgomot. Am scos 
uşurel lista cu teorii şi fotografiile. M-am gândit. Am 
selectat fotografiile cu rufele de pe sârmă şi le-am pus 
deoparte pe birou. Apoi m-am uitat la celelalte. Am 
terminat o pungă de chipsuri şi am desfăcut-o pe-a doua. 

Când am ajuns pe la jumătatea pungii, m-am oprit din 
mestecat şi am încremenit. M-am uitat la o altă poză şi iar 
am rămas uimit. 

— Kat! am strigat eu în şoaptă, scuturând-o tare de 
umăr. 

Ea s-a ridicat de pe pernă ţinându-se cu mâinile de cap. 

— Uf! Ce vis! Ce e? 

S-a uitat la mine de pe saltea, clipind somnoroasă. 

— Străinul acela, Kat. Bărbatul care ne-a vândut biletul. 
Ea a scuturat din cap şi a căscat. 

— llăăahh. (Aşa s-a auzit căscatul ei.) Ce-i cu el? 

— L-am găsit! am strigat eu. 

Kat s-a uitat în jurul ei nedumerită. l-am arătat fotografia 
făcută de mine, cea care ieşise prost, cu corpuri fără 
capete. Am arătat spre torsul unui bărbat cu o jachetă 
deschisă peste un tricou. 

— Asta e! am spus eu. 

— De unde ştii? Pare a fi un oarecare din mulţime. Şi, 
oricum, ce legătură are? 

— Poate că n-are. Poate că are. 

Kat şi-a lăsat capul într-o parte aşa cum fac eu uneori, 
pentru că te ajută să te concentrezi. Teoria mea este că 
astfel sângele irigă partea creierului de care ai nevoie ca să 
reflectezi la ce ai de reflectat. Partea dreaptă este pentru 
deducţia logică şi gândirea analitică, iar partea stângă este 


pentru gândirea creativă şi de-aici cred eu că provine 
inspiraţia. 

— A fost ciudat felul cum ne-a abordat, a zis Kat. Dubios, 
aş putea spune. Sau poate a fost doar o coincidenţă. 

A luat fotografia şi s-a uitat din nou la ea. 

— Să nu-mi spui că-ţi aminteşti de el doar din poza asta. 
Tu nu dai niciodată atenţie la cum sunt îmbrăcaţi oamenii. 

— Nu. Nu doar din fotografia asta, Kat. Dar uită-te şi-aici. 

l-am arătat fotografia făcută de Salim înaintea mea. 
Salim fotografiase London Eye, dar fiind prea aproape, nu-i 
prinsese partea de sus. În prim-plan se vedeau o parte din 
coada de la bilete şi câţiva trecători. Dacă te uitai cu mare 
atenţie la fiecare persoană în parte, vedeai capul şi umerii 
unui bărbat întors cu faţa spre aparatul de fotografiat. Era 
cât un bob de mazăre, dar se vedea destul de bine faţa lui 
ca să-l recunoşti. 

— El e, am spus eu. 

Kat s-a uitat cu atenţie. 

— Ai dreptate, Ted. Ele. 

A luat cealaltă fotografie. 

— Aici i se văd capul şi umerii. lar aici bustul şi picioarele. 
Se potrivesc. 

Am scos o lupă din sertarul biroului. Ne-am uitat amândoi 
la poze. Era ca un joc de căutare şi potrivire a jumătăţilor. 
De pus la loc piese disparate. Un puzzle. 

— Scrie ceva pe tricoul lui, a spus Kat uitându-se prin 
lupă. Nu-mi dau seama ce. Un O şi un T. Restul e neclar. 
Ştii, Ted, a adăugat ea uitându-se la mine, s-ar putea să fi 
dat lovitura cu asta. 

M-a bătut pe umăr atât de tare, că am început să tuşesc. 

— Mâine mă duc iar la centrul foto cu negativele. Am să-i 
rog să mărească cele două poze. Dar, Ted... să nu spui 
nimănui. 

— Dar mama şi...? 

— Ea n-ar lua în seamă explicaţiile noastre. Nu. Am să 
merg singură pe pista asta. 

— Kat, nu singură. 


M-a bătut iar pe umăr. 

— Împreună cu tine, Ted, bineînţeles. Vom afla ce scrie 
pe tricou. Şi poate, subliniez poate, îi dăm de urmă. 

Am fost atât de încântat, că am uitat să fac hâmm. 

— Ted, nu mă pot abţine să n-o spun: eşti un geniu. 

Apoi mi-a luat punga cu chipsuri din care mâncasem eu 
şi a înfulecat ce mai rămăsese. 


DOUĂZECI ŞI DOI 


Joc de cuvinte 


Tot restul nopţii am dormit. Când m-am trezit, vântul se 
înteţise şi începuse să bată dinspre vest. O ploaie slabă 
bătea în fereastră. Salteaua de pe jos era goală. Mi-am 
imaginat unde ar putea să ducă indiciul cu bărbatul 
necunoscut şi cum s-ar corobora asta cu teoriile rămase pe 
listă. Depinde cum priveşti lucrurile. Mi-am adus aminte la 
ce mă gândisem în seara precedentă, că lucrurile pot să 
meargă în sensul acelor de ceasornic şi în acelaşi timp în 
sens invers. Era un talmeş-balmeş în capul meu. 

Kat a intrat în cameră chinuindu-se să se îmbrace în 
jacheta cu guler de blană. Îi era prea strâmtă. A ridicat mai 
întâi un braţ, apoi pe celălalt, ca să le bage în mâneci. 

— Ted, eu plec, a şoptit ea. Mă duc să măresc pozele 
până nu mă vede cineva. Mă-ntorc într-o oră. 

A dus un deget la buze, a luat plicul foto în care erau 
negativele şi a plecat. 

M-am uitat spre biroul meu unde erau împrăştiate 
fotografiile cu rufele de pe sârmă. Se vedeau de-a valma 
imagini cu cămaşa ecosez a tatei, prinsă cu cârlige de 
umeri şi manşete, tricoul negru cu mâneci lungi al mamei 
atârnat de poale, bluza de şcoală a lui Kat, boxerii tatei, trei 
sutiene de-ale mamei şi pijamalele mele. Am adunat 
fotografiile într-un teanc ordonat şi m-am întins iar pe pat 
cu capul pe pernă. Aerul răcoros al frontului atmosferic de 
deasupra Londrei îmi sufla peste frunte. Mi-am imaginat 
cum arăta fotografia din satelitul meteorologic - un talmeş- 
balmeş de nori la fel ca talmeş-balmeşul din capul meu. 

De asta aş avea nevoie, mi-am zis. De o imagine de 
ansamblu, din satelit. Un satelit geostaţionar, aflat la 
36.000 de kilometri depărtare de Terra, poate trimite 
imaginile captate în câteva secunde. Măsoară căldura 
norilor şi temperatura suprafeței mării. Le spune 


meteorologilor ce se întâmplă, ajutându-i să înţeleagă 
fenomenele meteo care se apropie, şi să facă previziuni. 

Apoi mi-am adus aminte: chiar şi un satelit geostaţionar 
poate face două lucruri în acelaşi timp: să fie static sau 
mobil. El stă pe loc în raport cu suprafaţa pământului, dar 
numai pentru că orbitează cu aceeaşi viteză cu care se 
roteşte pământul. În sensul acelor de ceasornic sau în sens 
invers acelor de ceasornic, bărbat sau femeie, jumătatea 
goală sau jumătatea plină, static sau mobil, depinde cum 
priveşti lucrurile. 

Am oftat adânc şi mi-am băgat capul cu undele cerebrale 
învolburate sub pernă. Mama şi mătuşa Gloria se strigau 
una pe alta de la parter şi de la etaj. Tata nu se auzea 
deloc. Ceasul meu arăta ora 9:02, ceea ce însemna că 
plecase la serviciu. Apoi s-a auzit vocea lui Rashid din 
bucătărie. Mi-a venit miros de pâine prăjită. 

A trecut o oră. M-am îmbrăcat. Mi-am luat cămaşa pe 
care o purtasem în ziua precedentă şi în cea de mai înainte, 
ştiind că mama nu va observa. La 10:05 m-am strecurat 
afară pe palier chiar când silueta lui Kat a apărut prin sticla 
sablată a uşii de la intrare. Uşa s-a deschis încet. Kat se 
furişa în casă folosind cheia ei. M-a văzut în capătul scărilor 
şi a dus din nou degetul la buze. Numai că mama probabil o 
auzise. A apărut din bucătărie înainte ca ea să apuce să 
urce scările. 

— Unde-ai fost Kat? Eu nu ţi-am dat voie să umbli pe- 
afară când ai tu chef. 

— Hei, Kat, am intervenit eu. Ai găsit-o? 

Kat s-a uitat la mama, apoi la mine. 

— Busola mea, am spus eu coborând scările şi bătând-o 
pe mama pe braţ. Cred că mi-a căzut ieri din buzunar. Kat a 
zis că o s-o caute în grădina din faţă. 

— Oh, a spus mama ciufulindu-mi părul. N-am ştiut c-ai 
pierdut-o. Scuze, Kat. Am crezut că te-ai dus pe undeva. 
Chiar aşa, ai găsit-o? 

— Nu, a spus Kat. Am căutat-o pe lângă tufişuri. 
Degeaba. 


— Era una ieftină, am spus eu. Dar mă ajuta să aflu 
dincotro bate vântul. 

— Când se va termina toată povestea asta, a spus mama 
făcând o pauză şi clătinând din cap, dacă se va termina 
vreodată, o să-ţi cumpărăm alta. Şi ceva pentru Kat. Dacă 
sunteţi cuminţi cât timp... 

S-a oprit, a ridicat din umeri, a clătinat din cap şi s-a 
întors în bucătărie. Kat s-a uitat la mine. Eu m-am uitat la 
ea. 

— Bravo, Ted, a şoptit Kat lovindu-mă atât de tare cu 
pumnul în braţ, încât era să cad pe scări. Nu credeam c-am 
să trăiesc s-o văd şi pe-asta. A/ minţit. 

Am urcat amândoi în camera mea, unde Kat a scos un 
plic mare şi cartonat pe care şi-l îndesase în sân. 

— Tipul de la magazin m-a recunoscut, a spus ea. Mi-a 
mărit fotografiile în mai puţin de o oră. Uite-le! 

A desfăcut plicul şi a scos două poze imense. Una era cu 
bărbatul necunoscut care ne vânduse biletul. Deşi neclară, 
îi recunoşteai figura cu barba nerasă, sprâncenele negre şi 
fruntea înaltă. Ţinea ochii mijiţi din cauza luminii. 

În cealaltă se vedeau cele trei torsuri, iar cel din mijloc 
era al lui. Îl recunoşteai după jacheta de piele ponosită, 
tricoul sau puloverul negru şi mâna în care ţinea o ţigară 
aprinsă. Jacheta era descheiată şi flutura la piept. Se vedea 
o parte din ce scria pe tricou cu litere albe: 


ONTLI 
ECUR 


Începutul şi sfârşitul celor două cuvinte nu se vedeau din 
jachetă. 

— Un joc de cuvinte, a murmurat Kat aşezându-se la 
biroul meu şi luând o bucată de hârtie. Trebuie să aflăm ce 
cuvinte au la mijloc literele alea. 

A copiat literele, apoi s-a uitat la ele. 

— În dreapta lui I... vezi, Ted? E o linie verticală, apoi un 
început de diagonală... O fi N? 


M-am gândit la alfabetul scris cu majuscule. 

— Sau poate M. 

— Poate... Dar eu cred că-i un N. 

A bătut gânditoare cu creionul în foaie. Am auzit-o 
murmurând: 

— BONT - CONT - DONT - EONT... 

Apoi a aruncat creionul din mână. 

— Degeaba, a spus ea. 

— Dar al doilea cuvânt? am întrebat eu. Poate fi 
recurent? 

M-am gândit la recurent deoarece numărul meu preferat 
este 3,3. Imi place că trei după virgulă este recurent, adică 
se repetă la infinit, ca lanţul de Dumnezei. 

— Recurent... Hei, să ştii că s-ar potrivi. 

A scris cuvântul şi l-a rostit în şoaptă. Apoi s-a uitat la el 
fără să zică nimic. 

— Ştii ceva, Ted? Am deja unul, a spus ea. 

— Ce? 

— Un coşmar recurent. Acelaşi în fiecare seară de când a 
dispărut Salim. 

— Despre ce este? 

Ea a închis ochii. 

— Mai întâi sunt la morgă. Acolo e băiatul ăla întins pe 
targă, dar mie îmi este prea frică să mă uit la faţa lui. Apoi 
mă pomenesc într-o capsulă din London Eye, care se 
învârte repede, mai repede decât de obicei. Din ce în ce 
mai repede. Eu mă uit pe geam. Nu văd nimic. Totul este 
învăluit într-o ceaţă albă. Apoi Roata se opreşte. Sus de tot. 
Se opreşte. Şi geamul... 

— Ce-i cu el? 

— Geamul se dizolvă, Ted. Şi eu cad - cad printre spiţele 
albe. Ca printr-un leagăn al pisicii. Şi din cauza ceţii... nu 
văd unde am să aterizez... 

Şi-a dus mâna la gât. 

— E un vis, Kat, am spus eu. 

Ea s-a cutremurat. 

— Da. Ştiu. 


S-a uitat la litere şi a oftat. 

— Dacă ar fi RECURENT, RENT s-ar întinde prea mult în 
dreapta. Litera T i-ar ajunge sub braţ, a spus ea bătându-se 
cu creionul peste degetul mare. Ted, oare de ce oamenii 
poartă inscripţii pe haine? 

— Nu ştiu. E caraghios să vezi că oamenii arată ca nişte 
indicatoare ambulante sau ca nişte panouri de afişe. 

— E un stil care mie nu-mi place. Mai ales tricourile alea 
cu glume pe ele, de genul: PRODUS FRAGIL: MANIPULAŢI 
CU GRIJĂ. Am văzut alaltăieri la o tipă, a zis Kat zâmbind, cu 
nişte chestii enorme... 

Şi-a făcut palmele cupă în dreptul pieptului. 

— Hâmm, am făcut eu. 

— Mie-mi spui? Dar eu nu cred că aici e un tricou cu 
glume pe el. Sunt doar două cuvinte. 

— Tu ai unele cu nume de universităţi, mi-am amintit eu. 

— Şi tu la fel... Dar mă îndoiesc. O fi un blazon sau ceva. 
Un design sau motto alături de numele colegiului. 

— Dacă ar fi un colegiu, cu ce ne-ar ajuta să-l ştim? 

— Cum adică? 

— Se pot cumpăra astfel de tricouri de oriunde. Ai putea 
fi oricine. Am un băiat în clasă. Are un tricou pe care scrie 
OXFORD UNIVERSITY. Dar el e prea mic să meargă la 
universitate, nu? 

Kat şi-a lăsat capul în mâini. A oftat adânc. 

— E o pierdere de vreme. 

— Pe de altă parte, am continuat eu, mai e un băiat pe 
care mama lui vine să-l ia de la şcoală şi ea poartă un 
tricou cu GRĂDINI PENTRU PERSOANE CU DIZABILITĂŢI. 
Cuvintele formează un cerc în jurul unei margarete. Şi este 
firma la care lucrează. 

Kat a ridicat repede capul. 

— Aşa e. ONTLI ECUR, a murmurat ea. O fi locul unde 
lucrează - un club sau o firmă? Ceva din care face parte? 
Ceva care să ne conducă la el? 

S-a uitat la torsul neclar, la literele albe estompate. Apoi 
a sărit în sus ca un omuleţ pe arcuri. 


— SECURITY! a strigat ea. 

— Cum? 

— Al doilea cuvânt, prostule! Este SECURITY. 

Capul mi s-a lăsat într-o parte. 

— Lucrează la o firmă de securitate. 

— Securitate, am repetat eu. 

Am fost impresionat şi totodată dezamăgit că nu 
văzusem eu cuvântul înaintea lui Kat. 

— Şi primul cuvânt? 

Kat s-a aşezat la loc, cu sprâncenele încruntate de atâta 
concentrare. 

— ONTLI... ONTLI... repeta ea în şoaptă ca o mantră. 

— Kat, am spus eu, e ceva ce nu înţeleg. La fotografii. 

— Sst, a spus ea şi a continuat cu mantra. 

— De ce literele nu apar invers, Kat? 

— Hâm? 

— Ştii tu. Când faci o poză. De ce literele nu apar de la 
coadă la cap, ca o imagine în oglindă? 

Ea n-a răspuns. 

— Ontli... ONTLI... a continuat ea, apoi s-a oprit. Ce-ai 
spus? 

— Am spus - de ce literele nu...? 

M-am oprit. Kat se holba la mine cu ochii mari şi rotunzi, 
cu gura deschisă. 

— Scuze, scuze, Kat, n-am vrut să te întrerup... 

— Nu, nu... a început ea. 

Dar n-a apucat să spună ce voia să spună, deoarece de la 
parter s-a auzit un țipăt strident de-ţi perfora timpanele. 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Katastrofa 


Ţipătul venise din bucătărie. Kat a tresărit şi m-a strâns 
tare de braţ. Apoi a fugit din cameră şi a coborât în goană 
scările. Am urmat-o cât de repede am putut. Mă întrebam 
dacă fusese omorât cineva. Părea genul de țipăt pe care îl 
auzi în filmele polițiste vechi, când menajera intră în 
cameră cu o tavă în mâini şi, când vede cadavrul, scoate un 
chirăit de-ţi perforează timpanele. Mi-a venit în minte 
imaginea mătuşii Gloria găsindu-l pe Salim mort în pivniţă 
şi o senzaţie de greață mi-a urcat pe esofag. 

Kat s-a oprit în pragul uşii de la bucătărie. M-am uitat 
peste umărul ei să văd ce se întâmpla înăuntru. Mama, 
mătuşa Gloria şi Rashid stăteau în picioare în jurul mesei şi 
se uitau la telefonul mobil al mătuşii Gloria. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Kat. 

N-a răspuns nimeni. Ai fi zis că dăduserăm peste o scenă 
cu statui. Kat s-a apropiat de masă şi a întins mâna să ia 
telefonul. 

— Nu-l atinge! a murmurat mătuşa Gloria. 

Mâna lui Kat s-a oprit în aer. 

— De ce nu? 

Mama a dat la o parte mâna lui Kat. 

— Kat, nu te băga. Nu vezi că Glo e supărată? 

Rashid a ridicat mâinile cu palmele în sus. 

— Lăsaţi. Să ne aşezăm. Liniştiţi-vă, a spus el. Să 
discutăm cu calm. 

Toată lumea s-a conformat, mai puţin eu (erau doar 
patru scaune). Am rămas în picioare, lângă umărul mamei. 

— Gloria, a spus Rashid pe un ton liniştitor, mângâind 
mâna mătuşii cum ai mângâia o pisică. Spune-ne ce s-a 
întâmplat. 

Mătuşa Gloria a înghiţit în sec. 

— lau telefonul cu mine oriunde mă duc. Nu-l scap din 


ochi nicio secundă. Îl ţin lângă pernă. În buzunar, în mână. 
Tot timpul. În caz că sună Salim. Când... chiar acum... Oh! 

Şi-a şters o lacrimă de pe obraz. 

— Doar două minute l-am lăsat aici, pe masă, cât m-am 
dus până în living. Să sun la agenţie. De pe fix. Trebuia să 
sun la compania aeriană, ştiţi. Pentru că, în mod normal... 

A scuturat din cap şi a strâns din buze. 

— În mod normal, azi, eu şi Salim ar fi trebuit să zburăm 
peste Atlantic. Şi i-am sunat să le explic de ce nu vom face 
călătoria. Şi doamna de la telefon a fost foarte amabilă. 

Buzele i s-au dus într-o parte, nasul în cealaltă, iar ochii i- 
au dispărut complet. Plângea. N-am înţeles de ce o 
persoană amabilă ar face-o pe mătuşa Gloria să plângă, dar 
uite că o făcea. 

— A zis că o să ne păstreze rezervările. Asta dacă 
Salim... va fi găsit. Ne vor pune pe lista primului zbor 
disponibil spre New York. l-am mulţumit. Şi am închis. Am 
pus telefonul la loc. Şi m-am întors aici. Şi suna. Mobilul. 
Era pe masă, suna întruna şi nu era nimeni acolo să-l audă. 
L-am ridicat, am răspuns... şi atunci s-a oprit... 

— Putea fi oricine, a spus Rashid. 

Mătuşa Gloria a scuturat din cap. A ridicat telefonul şi ne- 
a arătat ecranul. Pe el era afişat numele ultimului apelant. 

Salim. 

— A încercat să mă sune... Am sunat înapoi, bineînţeles. 
Imediat. Dar n-a răspuns nimeni. Era închis din nou. Nimeni. 
Oh, Salim. M-ai sunat. Şi eu n-am fost aici să-ţi răspund. 

Ultimele cuvinte au ieşit ca un vaiet care a crescut în 
intensitate când a ajuns la „răspund”. Apoi mătuşa a 
început să facă întruna „oo”. 

— 00-00-0000, plângea ea ca un copil mic care a scăpat 
suzeta. 

Viking Nord Utsire Sud Utsire patruzeci ciclonic rafală de 
la şase la opt, am recitat în mintea mea. Scade la cinci, tare 
sau foarte tare. 

— Oh, Glo, a spus mama. 

A luat-o de braţ şi s-au dus să stea în grădina din spate, 


iar eu am văzut-o pe mama dându-i mătuşii Gloria pachetul 
de ţigări şi bricheta, ceea ce era foarte ciudat deoarece 
mama este asistentă, iar asistentele ştiu foarte bine că 
fumatul dăunează grav sănătăţii. O ceaşcă de ceai i-ar fi 
făcut mult mai bine mătuşii Gloria, deoarece în manualul 
meu de prim-ajutor scrie că o băutură caldă îţi face bine 
dacă ai suferit un şoc. 

Rashid s-a sprijinit resemnat de masa din bucătărie. Şi-a 
lăsat capul în mâini şi a murmurat ceva despre anunţat 
presa. Apoi a ieşit şi el în grădină. 

Kat s-a uitat la mine. 

— Ted, a spus ea, situaţia devine gravă. 

— Gravă, am încuviinţat eu. 

S-a ridicat de la masă şi s-a plimbat în jurul ei de trei ori 
până am ameţit eu. Mi-am dat seama că se gândea. Când 
gândeşte, Kat se mişcă întruna, dar eu, când gândesc, în 
afară de faptul că las capul într-o parte, stau pe loc. Nu-mi 
plăcea felul cum gândea Kat. Părul ei prins în coadă de cal 
se legăna dintr-o parte în alta, buzele i se arcuiseră în sus şi 
gura i se mişca fără să scoată un sunet. La un moment dat, 
s-a dus în living. M-am dus după ea. A luat de pe raft cartea 
cu numere de telefon şi a început să o răsfoiască 
încruntată. Apoi a întors o filă şi a clătinat din cap. A rupt 
fila şi a îndoit-o. g 

— Ted, a spus ea, eu plec. In clipa asta. 

— Dar... 

— Va trebui să găseşti din nou o minciună. Spune-le că 
m-am dus pe la Tiff. 

Tiffany este cea mai bună colegă de şcoală a lui Kat. 

— Dar tu nu te duci la Tiffany, nu-i aşa? am întrebat-o eu. 

— Nu. 

— Hâmm. 

— Nu mai bâţâi aşa din cap! Dacă te întreabă mama, nu 
trebuie decât să spui că m-am dus pe la Tiff. Bine? 

— Te-ai dus pe la Tiff. 

— Mă întorc după-amiază. 

— Te întorci după-amiază. 


— Să n-o spui pe tonul ăsta fals. Spune-o ca şi cum ai 
crede, Ted. 

— Dar, Kat, nu cred. Nu-i adevărat. 

Kat s-a lovit cu palma peste frunte. 

— Cum de m-am pricopsit cu un frate ca tine? Cum? Eşti 
imposibil! 

— De fapt, unde te duci, Kat? 

— Dacă-ţi spun, o să le spui şi celorlalţi. 

— Ba n-o să le spun. Dacă nu mă întreabă. 

— Te vor întreba. N-am timp de pierdut. Trebuie să 
verific o chestie. 

— Nu, am spus eu. Nu, Kat. 

Era în hol şi deja îşi punea jacheta. 

— Nu, am repetat eu. 

Ea a dat fuga la etaj să-şi ia rucsacul din piele de leopard. 
M-am dus după ea. A îndesat în el fotografia mărită cu 
chipul neclar al străinului împreună cu fila ruptă din cartea 
cu numere de telefon şi a coborât din nou la parter. 

— Nu, am spus eu ţinându-mă după ea. 

Mâna mi se scutura nervoasă. 

— Nu, Kat. 

— Mă întorc cât pot de repede. 

— Kat! 

Ea a deschis uşa să iasă. 

— Kat! am strigat eu apucând-o de mâneca jachetei. la- 
mă cu tine! Te rog! 

— Lasă-mă, Ted, a spus ea. 

A vrut să-mi dea peste mână. 

— Ah-ah-ah, am protestat eu fără să-i dau drumul. 

— Dă-mi drumul, Ted, a strigat ea şi m-a împins cu 
putere înapoi în casă. Îmi pare rău, Ted. Eşti foarte bun să 
gândeşti. Dar nu eşti bun de acţiune. Dacă vii cu mine, nu 
mă ajuţi cu nimic. 

Mi-a trântit uşa în nas. l-am văzut silueta îndepărtându- 
se pe alee. M-am prăbuşit pe covorul din hol şi am simţit în 
stomac o agitaţie şi o căldură ca de magmă topită. Am lovit 
cu piciorul în şipcă, mâna a început să mi se scuture şi în 


minte mi s-au învălmăşit o mulţime de gânduri rele. 
Katastrofă.  Kataclism. Katalog de dezastre. Uraganul 
Katrina. Kat cea rea, nebună, nebună şi rea. 


DOUĂZECI ŞI PATRU 
Bingo 


M-am dus la etaj înainte să mă găsească mama şi ceilalţi. 
Nu voiam să dau explicaţii. Nu voiam să spun minciuna cu 
Tiffany. Dar mai întâi am luat cartea cu numere de telefon. 
Voiam să văd ce filă rupsese Kat. 

Ai fi zis că era o treabă uşoară, dar n-a fost. Volumul cu 
firmele şi prestatorii de servicii din Londra are 989 de 
pagini. Paginile sunt moi şi subţiri. Dacă lipseşte o filă, 
volumul nu se deschide automat acolo. Trebuie să cauţi 
pagină cu pagină până ajungi unde lipseşte un număr de 
pagină în partea de sus. 

Am luat-o de la început, cu firmele al căror nume este 
precedat de cifre, cum ar fi „00 Financiar”. Până la pagina 6 
sunt cele care încep cu A. Până la pagina 75 sunt cele cu B. 
Când am ajuns la „Soluţii pentru ochi”, mă înţepau ochii ca 
nişte ace şi mi se înnegriseră degetele. intorcând paginile, 
aveam impresia că buricele degetelor mi se afundau în 
vată. Îmi curgea transpiraţia pe ceafă. Briza răcoroasă a 
dimineţii dispăruse. Temperatura creştea. Am auzit când la 
parter a venit poliţia. 

Am început să răsfoiesc paginile cu F. Când am ajuns la 
„Farmacie” am început să mă întreb dacă n-ar fi fost mai 
bine s-o iau de la coadă: să încep de la Z şi să merg invers. 
Dar eu o văzusem pe Kat răsfoind cartea şi avusesem 
impresia că se uitase mai la început. Deodată, mi-am adus 
aminte de oglinzi. Am luat cartea şi am deschis-o aşa cum 
făcuse Kat, dar în faţa oglinzii de pe uşa dulapului de haine 
din camera mea. Imaginea în oglindă, se vede invers, de la 
coadă la cap... depinde cum priveşti... Mi-am adus aminte 
cum s-a uitat Kat la mine după ce am întrebat-o de ce 
literele din fotografii apar în ordinea corectă, şi nu invers. 

Apoi am lăsat cartea din mână. ONT - FRONT. 

Termenul meu preferat din meteorologie. De ce nu mă 


gândisem până acum? 

Am răsfoit mai departe prin Farmacii, Făinoase, Flori. 
Bineînţeles, fila cu paginile 333 şi 334 lipsea; la fel şi 
firmele cuprinse între „Frocks Galore” şi „Futon Futura”. 

Restul a fost simplu. 

ONTLI ECUR. FRONTLINE SECURITY. 

Am spus cu voce tare ce spune şi tata de fiecare dată 
când termină careul de rebus din weekend. 

— Bingo! 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


Echipa de televiziune 


Am coborât la parter. Aflasem ce aflase Kat şi eram 
mulţumit. Dar acum trebuia să mă mai gândesc la ceva. Ce 
era de făcut mai departe? Cei de la poliţie erau în 
bucătărie. Uşa era deschisă. Am tras cu urechea şi am 
auzit-o pe doamna inspector Pearce care spunea: 

— Gloria, putea să fi sunat oricine. Nu neapărat Salim. 
Oricine i-a găsit sau i-a luat telefonul cu împrumut. 

Apoi, un alt poliţist: 

— Se întâmplă ca telefoanele mobile să apeleze automat 
un număr... dacă tastatura nu e blocată. 

Nimic interesant. Profitând că adulţii erau atenţi în altă 
parte, am decis că era momentul să trec la acţiune. 

M-am strecurat în living şi am ridicat telefonul. Un lucru 
pe care îl ştiu la telefon, pentru că mi-a arătat mama, este 
cum să obţin un număr necunoscut de la Informaţii. Ţin 
minte cele şase cifre pe care trebuie să le formez. Le-am 
format şi a răspuns un bărbat. 

— Frontline Security, am cerut eu. Londra. 

El mi-a făcut legătura cu un robot care mi-a dat un 
număr cu unsprezece cifre. L-am memorat. 

Am închis şi am format numărul. 

La capătul firului s-a auzit o muzică, apoi un mesaj 
înregistrat: 

„Bine aţi venit la Frontline Security, compania de 
securitate numărul unu din Londra. Furnizăm insoțitori, 
colectori de bilete, agenţi pentru perchezitii corporale şi 
agenți de pază cu aparate de emisie-receptie. Fie că sunteţi 
gazda unei petreceri cu vedete, a unui show de artificii, a 
unui concert foarte popular sau a unei expoziții, noi suntem 
in măsură să vă satisfacem toate cerințele. Frontline 
Security. Soluţia dumneavoastră de securitate completă. vă 
rugăm să rămâneţi la telefon pentru a vă face legătura cu 


un operator.” A 

lar muzică. Mâna mea liberă se scutura. Incă aşteptam 
„operatorul” când a intrat Rashid. Mă întrebam dacă ar 
trebui să închid, dar el mi-a zâmbit şi n-a zis nimic. Şi-a luat 
haina de pe speteaza scaunului şi a ieşit din cameră. Eu 
eram tot în aşteptare. A intrat încă o dată anunţul 
înregistrat, apoi încă o dată. Când a intrat a patra oară, s-a 
auzit un clic şi o voce adevărată de femeie care a zis: 

— Alo-Frontline-Security-cu-ce-vă-pot-ajuta? 

— Hâmm, am zis eu. 

— Alo? a repetat femeia. 

Nu ştiam ce să zic. 

— Alo? 

Îmi vâjâia mintea ca vârtejul unui ciclon tropical. 

— Alo? E cineva acolo? Frontline Security. 

Am închis. 

Chiar când închideam, am auzit afară o dubă mare oprind 
în faţa casei. Uşi trântite, voci ridicate, soneria de la intrare. 
M-am uitat pe fereastră. Sosise o echipă de televiziune. 
Mătuşa Gloria şi Rashid se hotărâseră să anunţe presa. 

În câteva minute, casa s-a umplut de bărbaţi în blugi şi 
adidaşi, aducând cabluri, camere de filmat, stative pentru 
lumini, microfoane. Livingul nostru arăta ca un teatru de 
operaţiuni. Uneori, când tata o întreba pe mama cum a fost 
la serviciu, ea zicea că în secţie a fost nebunie, ca la 
Piccadilly Circus. Îmi imaginez semnale luminoase, oameni 
ciocnindu-se unii de alţii, cărucioare pentru medicamente 
trecând încolo şi-ncoace ca nişte maşini de curse. Cam aşa 
era în livingul nostru. Pe mine nu m-a văzut nimeni lângă 
telefon. Doamna inspector Pearce vorbea la mobil. Mătuşa 
Gloria căuta prin trusa de machiaj. Mama îl ajuta pe un 
cameraman să bage cablul unui reflector în priza de după 
canapea. Când a ridicat privirea, m-a văzut. 

— Ted. Aici erai. Unde-i Kat? 

Am deschis gura, dar nu mi-a ieşit niciun sunet. În 
schimb, a intervenit cameramanul care a spus: 

— Scumpo, dă-mi, te rog, cablul. 


Mama n-a mai fost atentă la mine. După câteva secunde, 
un bărbat cu o faţă prelungă şi încruntată a spus: 

— Se filmează. 

Dar în loc să filmeze, un alt bărbat a zis: 

— Lumini. Cameră. Acţiune. Cadrul numărul unu. 

Mătuşa Gloria stătea pe canapea. Rashid stătea lângă ea. 
Ea îşi dăduse pe buze cu un ruj portocaliu aprins care o 
făcea să pară mai palidă decât de obicei, iar pielea dintre 
gene şi sprâncene se vedea vânătă. 

— Acesta este un mesaj, a început ea. 

A înghiţit în sec şi l-a luat pe Rashid de mână. 

— Un mesaj. Dacă îl aveţi pe Salim... dacă ştiţi unde este 
băiatul meu... dacă l-aţi văzut cumva, vă rog, vă rog, 
ajutaţi-ne! Vom face orice pentru a-l aduce înapoi. Spuneți- 
ne dacă... trăieşte. 

Faţa i s-a schimonosit de emoție. 

— Suntem extrem de îngrijoraţi. vă rog. Sunaţi la poliţie. 
Vă mulţumim. 

— Stop! i-a strigat cameramanului bărbatul cu faţa 
prelungă. Dragă doamnă, a fost perfect, i-a spus el mătuşii 
Gloria. 

— Vreţi să reiau? l-a întrebat mătuşa Gloria. Să mai 
trageţi o dublă? 

— Nu-i nevoie, scumpo. 

— Sunteţi sigur? 

— A ieşit bine din prima. Aveţi un talent înnăscut. 

Şi, în câteva minute, echipa de filmare a strâns totul şi a 
plecat. Mama şi Rashid i-au condus până la maşină, iar 
poliţia a plecat tot atunci. Asta însemna că eu am rămas 
singur în cameră cu mătuşa Gloria. Ea s-a aşezat pe 
canapea uitându-se în gol. 

— Oh, Ted, a spus ea după un minut de tăcere. 

Se uita fix la mine şi nu-mi dădeam seama ce voia să 
însemne expresia ei. Am crezut că mă va certa. Darea a 
dat din cap şi i s-au umezit ochii. 

— M-am descurcat bine? m-a întrebat ea în şoaptă. 

— Da, mătuşă Gloria, am răspuns eu. 


— Crezi că va auzi cineva, că ne va ajuta? 

— Este posibil. 

— Tu ce părere ai, Ted? Tu crezi că Salim este bine? 

— Hâmm, am făcut eu. 

— Ce înseamnă asta? m-a întrebat ea şi figura ei a 
redevenit rece ca o mini-eră glaciară. 

— Mă gândeam, mătuşă Gloria. 

Mini-era glaciară s-a topit. Mătuşa Gloria a oftat. A întins 
mâna şi mi-a pus-o pe cap. Mi-a ciufulit părul aşa cum face 
mama. Eu m-am tras puţin înapoi. Ea n-a observat. 

— Ştii, Ted, mi-e rău de la stomac. 

M-am holbat îngrijorat la stomacul ei. 

— Măcar tu eşti sincer, a zis ea. Toţi îmi spun mereu că 
este bine, sunt convinşi că este bine, că totul se va rezolva, 
că Salim se va întoarce dintr-o clipă în alta. Dar minutele 
trec şi el nu se mai întoarce. Nu cred nici ei ce spun. 
Adevărul este că nimeni nu ştie. 

— Mătuşă Gloria, Salim trebuie să fie pe undeva. E un 
mister. Lucrez la rezolvarea lui. În mintea mea. 

— Mintea ta, a repetat mătuşa Gloria. 

Mi-a zâmbit, dar într-un fel care mi-a amintit de zâmbetul 
mamei când o întrebasem despre leacurile miraculoase şi 
despre posibilitatea de a găsi şi eu unul pentru sindromul 
meu, dacă mă rugam suficient de mult. Buzele mătuşii 
Gloria, la fel ca ale mamei atunci, s-au arcuit în sus, dar în 
acelaşi timp o lacrimă i s-a prelins pe obraz. Mi-a luat mâna 
şi mi-a frecat degetele, gest care mi s-a părut ciudat şi care 
a făcut să mi se scuture cealaltă mână. 

— Câteodată mă gândesc că tu, Ted, ai mai multă minte 
decât avem noi ceilalţi la un loc. Dacă mintea ar fi de ajuns 
pentru a-l readuce înapoi pe Salim, a ta ar fi aceea. 

Apoi mătuşa Gloria s-a ridicat de pe canapea şi a urcat în 
camera lui Kat, deoarece acolo dormea. 

Eu nu voiam să dau nas în nas cu mama, ca să nu mă 
întrebe iar unde era Kat şi eu să fiu nevoit să mint că era la 
Tiffany. Aşa că m-am dus acolo unde mă duc întotdeauna 
când vreau să fac cele două lucruri care îmi plac cel mai 


mult, să gândesc şi să observ vremea: în grădina din spate. 

Cămăşile încă fluturau pe sârmă. De trei zile stăteau 
acolo. Mama uitase să le ia. Am pus mâna pe ele. Erau 
umede de la ploaia uşoară din dimineaţa aceea. Am 
măsurat peluza cu paşi mari, să văd dacă nu cumva mai 
crescuse sau se micşorase. Doisprezece paşi şi jumătate 
lungime şi şapte lăţime, la fel ca săptămâna trecută. Apoi 
mi-am dat seama că atunci când voi creşte mai mare şi voi 
avea picioarele mai lungi, numărul paşilor va scădea. Era 
un alt exemplu de cum se pot schimba lucrurile, în funcţie 
de cum le priveşti. M-am gândit iar la cum se duce apa prin 
orificiul de scurgere, rotindu-se în sensuri diferite, în funcţie 
de emisfera în care te afli. La London Eye, care se învârte în 
direcţii diferite, depinde de pe ce mal al râului priveşti. La 
sexul râmelor: mascul sau femelă. La sateliții care se mişcă 
sau stau pe loc. Ceva a sclipit în mintea mea. Era o imagine 
- două lucruri aproape identice. Un lucru care semăna cu 
un alt lucru, dar era cu totul altceva. M-am ciupit de 
antebraţul drept să fac imaginea să rămână, dar n-a rămas. 
A dispărut înainte s-o pot vedea mai bine, să-mi dau seama 
ce era. 

Am ridicat ochii spre cer. Nori subţiri, albi şi inofensivi, 
pluteau înspre sud-est. Dar înspre nord-vest, în inima 
oraşului, se forma un nor cumulus. Mă uitam cum se 
condensau vaporii şi îmi imaginam cum particulele de apă 
se roteau în jurul unei pâlnii centrale, transformându-se 
într-o coloană amenințătoare. S-ar putea să aducă sau să 
nu aducă ploaie. Se deplasa spre noi de pe linia orizontului. 
Forma lui greoaie de bulb se umfla pe măsură ce curenţi de 
aer ascendenti îi măreau masa. 

M-am gândit la Kat care era undeva în oraş, sub norul 
cumulus ce creştea, pe urmele bărbatului necunoscut care 
ne vânduse biletul. Atunci am ştiut ce aveam de făcut. 

M-am dus la telefonul din camera părinţilor mei fără să 
mă vadă nimeni. Am format din nou numărul de la firma 
Frontline Security. 

— Frontline Security, s-a auzit aceeaşi voce de femeie 


după muzică şi mesajul înregistrat. 

— Alo? am spus eu. 

— Alo? Cu ce vă pot ajuta? 

— Hââmm, am făcut eu. 

— Poftim? N-am înţeles ce-aţi spus. 

— Aăă... 

— Eşti un copil, aşa e? 

— Am doisprezece ani, am spus eu. 

— Şi eu sunt aici temporar. 

A urmat un moment de tăcere. Mă gândeam ce să zic. 

— Ai format numărul corect? a întrebat ea. 

— Da. 

— Cauţi pe cineva? 

— Un bărbat. 

— Un bărbat? 

— Un bărbat cu barba nerasă. 

Femeia a râs zgomotos. 

— Probabil pe Christy. El e singurul de-aici care nu prea 
se rade. Eşti a doua persoană care îl caută pe ziua de azi. 
Am să-ţi spun şi ţie ce i-am spus şi fetei. Nu-i aici. 


— Nu-i aici. 
— Nu-s decât eu. 
— Oh! 


— Sunt de serviciu la telefon. Ca să zic aşa. 

A râs din nou. Eu n-am înţeles gluma, dar am făcut ce mă 
sfătuia domnul Shepherd să fac şi am râs şi eu. 

— Mai întâi, o tânără îl caută pe prietenul fratelui ei mai 
mare - are o poză cu el, dar nu ştie cum îl cheamă, şi e 
disperată să-l găsească fiindcă şi-a uitat inhalatorul pentru 
astm la ea acasă. Acum, un puşti caută un bărbat cu barba 
nerasă. Ei bine, scumpule, am să-ţi spun şi ţie ce i-am spus 
şi fetei. Mă doare-n călcâi. 

Îi şi vedeam pielea roz de pe talpă. 

— Christy e cu ceilalţi. Toată lumea are aceeaşi treabă 
săptămâna asta. La salonul de motociclete şi scutere de la 
Earl's Court. 

— Earl's Court? 


— La centrul de expoziţii. Dacă îl vezi pe Christy pe- 
acolo, să nu-i spui că ştii de la mine, bine? 

— Bine, am răspuns eu. 

Dar ea deja închisese. 

Poţi să trăieşti toată viaţa, doisprezece ani şi 188 de zile 
(sau 4.571 de zile, să nu uităm cele trei zile suplimentare 
din anii bisecți), fără să spui nici măcar o minciună. Apoi, în 
ziua 4.572, să spui două. Prima minciună fusese că 
pierdusem busola. A doua minciună a fost bileţelul pe care 
l-am scris şi l-am lăsat lângă telefon. Zicea aşa: 


Dragă mamă, 
Suntem la piscină să mai exersăm. 
Ted 


După aceea am luat cincisprezece monede de o liră din 
cufărul meu cu comori pe care îl păstram de când aveam 
cinci ani. M-am dus la capătul palierului să trag cu urechea. 
Mama şi Rashid erau din nou în bucătărie. Vorbeau în 
şoaptă. In casă era calm. 

Am coborât scara în vârful picioarelor. M-am dus până la 
uşă. Am deschis-o, am ieşit în soarele de-afară şi m-am 
oprit. Oare era bine ce făceam? Dacă mama găsea biletul şi 
nu credea ce scrisesem acolo? Dacă n-o găseam pe Kat la 
centrul de expoziţii de la Earl's Court? Dacă nu ştiam să 
ajung la staţia noastră de metrou? 

Dar nu, Kat-astrofa, Kat-alogul dezastrelor, sora mea cea 
rea şi nebună, nu mă va da la o parte, nu când miza era 
atât de importantă. Am închis uşurel uşa. Am traversat 
grădina noastră de mărimea unui timbru poştal. Am închis 
poarta în urma mea şi am ieşit pe trotuar, luând-o de-a 
lungul străzii. 


DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Efectul Coriolis 


În timp ce mergeam, mă gândeam că e foarte greu să 
depistezi unele lucruri. Să depistezi cum va fi vremea se 
numără printre cele mai grele lucruri. Poţi să localizezi un 
uragan când traversează oceanul, dar să nu ştii ce 
traiectorie va avea sau când şi unde va atinge uscatul. Prea 
multe variabile îi modifică parcursul. Cum ar fi efectul 
Coriolis. 

Efectul Coriolis este foarte interesant. Nu se vede, nu-l 
poţi atinge, dar el există. Deviază lucrurile. Exercită o forţă 
puternică asupra lumii. lată cum funcţionează. 

După cum ştiţi, pământul se roteşte. Dacă stai la ecuator, 
te roteşti odată cu el, parcurgând 40.000 de kilometri în 
douăzeci şi patru de ore. Faci 1.670 de kilometri pe oră, dar 
simţi că e ca şi cum ai sta pe loc. Viteza pe care o ai şi de 
care nu-ţi dai seama se cheamă viteză tangenţială. Dacă 
stai la polul nord, nu parcurgi nicio distanţă. Te învârţi pe 
loc. Ai viteză tangenţială zero. 

Efectul Coriolis apare din cauza diferenţei dintre cele 
două viteze tangenţiale. Dacă lansezi un proiectil dinspre 
ecuator spre polul nord, acesta nu se va duce drept, ci 
curbat. Diferenţa dintre vitezele tangenţiale îl deviază sau îi 
distorsionează traiectoria. Proiectilul aterizează puţin mai la 
dreapta. Dar dacă ai sta la ecuator şi ai lansa un proiectil 
spre sud, acesta ar ateriza mai la stânga, nicidecum mai la 
dreapta. La dreapta în emisfera nordică, la stânga în 
emisfera sudică. La fel se întâmplă şi cu apa care se duce 
printr-un orificiu de scurgere, rotindu-se în sensuri diferite. 

In timp ce mă îndepărtam de casă, mă gândeam la 
efectul Coriolis. Mă gândeam la dispariţia lui Salim. Poate 
că a-l depista pe Salim este ca atunci când vrei să depistezi 
cum va fi vremea, doar că fără să cunoaştem efectul 
Coriolis. Noi nu ştiam ce anume îl deviase de la traseul lui. 


Dar ceva îl deviase. 

Mă gândeam la distorsiuni, devieri, vârtejuri şi vreme. Mă 
gândeam la nord, sud, bărbat, femeie, plin, gol, rotaţie în 
sensul acelor de ceasornic, rotaţie în sens invers. M-am 
oprit la un colţ de stradă. Mi-am dat seama că greşisem 
drumul şi nu mai ştiam unde mă aflam. 

Sunt dislexic şi am probleme cu orientarea în spaţiu. Uit 
care-i stânga şi care-i dreapta. Mâna mi se scutura zdravăn 
când am ridicat privirea şi am văzut norul cumulus pe care 
îl observasem mai devreme. Se transformase într-un 
cumulonimbus. Atârna pe cerul mohorât din spatele 
turnurilor Londrei. Se apropia ploaia sau grindina, posibil cu 
tunete. Am luat-o înapoi, pe unde venisem, am trecut pe 
lângă casa noastră şi m-am îndreptat în direcţia norului. Mi 
s-a părut cea corectă. Cum era de aşteptat, am ieşit curând 
la şoseaua principală şi de acolo am văzut staţia de metrou. 

Fiind dislexic la orientarea în spaţiu, nu ştiu să citesc 
hărţile. Nu ştiu niciodată dacă le ţin corect sau trebuie să le 
întorc invers. O singură hartă ştiu să citesc şi aceea e harta 
metroului londonez. Fiind o hartă topologică, te afli într-un 
univers unde spaţiile dintre puncte n-au nicio importanţă, 
contează doar succesiunea staţiilor şi punctele unde se 
intersectează liniile. Poţi să tragi şi să întinzi harta 
metroului în fel şi chip, ea va rămâne aceeaşi cât timp 
joncţiunile rămân aceleaşi. 

Am zăbovit foarte mult timp în faţa hărţii metroului. 

Până la urmă, am găsit Earl's Court. Era pe linia verde şi 
pe linia albastră. 

însemna că trebuia s-o iau pe linia neagră până la 
Embankment şi de-acolo să trec pe linia verde sau s-o iau 
pe linia neagră până la Leicester Square şi de-acolo să trec 
pe linia albastră. Am decis că ruta Embankment era mai 
scurtă. 

Am cumpărat un bilet de călătorie şi am coborât pe 
peron. 

Am băgat mâna în buzunarul jachetei ca să nu mi se mai 
scuture. 


Pe panoul de afişaj scria că urma să sosească un tren 
spre High Barnet via Charing Cross. Am auzit un huruit în 
tunel şi trenul a intrat în staţie ca un şuvoi de lavă argintie 
ce se scurge dintr-un vulcan. S-au deschis uşile. Am intrat 
şi m-am aşezat pe scaun. 

Vagonul era pe jumătate plin sau pe jumătate gol, 
depinde cum priveşti lucrurile. 

Un text graffiti era scrijelit pe geamul de vizavi: EXCLUS. 
Era gravat cu o lamă şi fiecare literă era formată din linii 
albe paralele. 

Foarte urât că făcuse cineva asta numai de amorul artei, 
la fel cum doctorul Moarte îşi omorâse pacienţii. 

Aveam o senzaţie neplăcută în esofag. 

De obicei, când merg cu metroul, sunt cu Kat, mama şi 
uneori cu tata. Imi place să le spun dinainte ce staţie 
urmează, ceea ce arată cât de bine ştiu să citesc harta, şi le 
mai spun câte staţii mai avem până ajungem. Dar acum 
eram singur. Aşa că am enumerat staţiile în gând. Asta ca 
să nu uit să cobor când trebuie. 

Între Waterloo şi Embankment, trenurile trec pe sub 
Tamisa. Este o staţie lungă. Am văzut un bărbat care se 
uita foarte atent la o reclamă pentru asigurări auto. Stătea 
chiar sub textul graffiti, cu sprâncenele încruntate. Avea 
riduri pe frunte şi ţinea buzele strânse, ceea ce însemna că 
era supărat. Avea şi un plasture pe obraz. 

Mi-am adus aminte ce uimit a fost odată Watson când 
Sherlock Holmes a dedus şirul gândurilor lui. (Şirul 
gândurilor este un bun mod de a descrie cum se înlănţuie 
gândurile cuiva deoarece ele se ataşează unele de altele 
precum vagoanele de cuple.) Holmes a reuşit asta prin 
deducţii, urmărind expresia feţei lui Watson şi lucrurile la 
care se uita el. 

Eu am dedus că bărbatul de vizavi se gândea la 
accidentul de maşină în care fusese implicat, de aceea era 
rănit la obraz, şi că reclama la asigurarea auto îl enerva 
deoarece el nu fusese asigurat. 

Eram aşa de mulţumit de acest exerciţiu de deducție 


încât aproape că am uitat să cobor când s-a oprit trenul. 

O voce de femeie a anunţat: „Aceasta este stația 
Embankment. vă rugăm să aveți grijă la coborârea din 
vagoane pentru a evita spațiul gol dintre tren şi peron.” Am 
sărit în picioare scuturând din mână şi abia am apucat să 
ies printre uşile care se închideau. Era cât pe ce să calc în 
spaţiul gol, dar n-am călcat. 

M-am luat după indicatoare ca să ajung la linia verde, 
spre vest. Am luat un tren pe care scria EALING 
BROADWAY. Aveam de mers şapte staţii. A fost o călătorie 
mai luminoasă, mai aproape de suprafaţă. Se vedeau raze 
de lumină. Se simţea miros de umezeală. N-am încercat să- 
mi dau seama la ce se gândeau ceilalţi pasageri, ci m-am 
concentrat la ordinea staţiilor, şi la Earl's Court am coborât. 

Vremea se schimbase. Grindina răpăia pe acoperişul 
ondulat al staţiei. Grindina este o aversă cu bucăţi 
neregulate de gheaţă şi provine întotdeauna din nori 
cumulonimbus, deci am dedus că mă aflam exact sub norul 
pe care îl văzusem formându-se mai devreme. Judecând 
după zgomot, diametrul pietrelor varia între zece şi 
cincisprezece milimetri. Am trecut de turnichete. Odată 
ajuns în sala de bilete, m-am uitat nedumerit la panourile 
care indicau ieşiri diferite. 

Un agent de pază din staţie s-a apropiat de mine. 

— Hei! Tu, băiete. Te-ai rătăcit? 

M-am gândit dacă să vorbesc cu el sau nu. Toată lumea 
ştie că nu trebuie să stai de vorbă cu necunoscuţi. Noi 
vorbiserăm cu bărbatul necunoscut de la London Eye şi 
poate tocmai de aceea ne aflam într-un mare necaz. Numai 
că bărbatul acesta purta uniforma metroului, ceea ce 
însemna că intra în atribuţiile lui să îi ajute pe pasagerii 
rătăciţi. 

— Da, am spus eu. 

— Unde mergi? 

— La Earl's Court. 

— Aici e Earl's Court. Cauţi cumva centrul de expoziţii? 

— Centrul de expoziţii, am încuviinţat eu. 


— Urci pe scările alea. Mergi drept înainte până ieşi din 
metrou şi e vizavi. E imens. N-ai cum să nu-l vezi, a spus el. 

N-a zis s-o iau la stânga, s-o iau la dreapta. Pur şi simplu 
a arătat cu mâna în direcţia corectă. 

Poate că şi el era dislexic şi avea dificultăţi cu orientarea 
în spaţiu. 

— Vezi că afară plouă cu grindină, a strigat el după mine. 

Poate că era şi meteorolog. 

Am urcat scările, virând uşor la dreapta. Asta deoarece 
îmi imaginam că eram un proiectil lansat de la ecuator în 
emisfera nordică. Am virat atât cât să egalez devierea 
produsă de forţa Coriolis. Asta m-a făcut să mă simt bine. 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Infernul motocicliştilor 


Prin grindina ce răpăia afară, cu piatra de aproximativ 
doisprezece milimetri în diametru, de cealaltă parte a unei 
şosele aglomerate se vedea o clădire uriaşă acoperită cu un 
banner: SALONUL DE MOTOCICLETE ŞI SCUTERE. Grindina a 
început să se oprească, ultimele pietricele căzându-mi pe 
cap şi pe umeri în timp ce traversam strada. La intrarea 
principală, oamenii se buluceau ca sardelele. Lângă ghişeul 
de bilete, un contor înregistra numărul zilnic de vizitatori. În 
acel moment arăta „19.997” şi continua să numere. 

Nu mai văzusem niciodată atâta lume. Majoritatea erau 
bărbaţi în jachete de piele neagră, cu ţinte argintii şi căşti 
ca nişte sfere negre şi lucioase pe cap sau sub braţ. Aveam 
impresia că mă teleportasem de pe pământ pe o staţie 
spaţială intergalactică. Erau oameni sau clone? Râdeau, 
vociferau şi strigau. Nu ştiam ce să cred despre ei. 
Semănau cu băieţii răi din şcoala noastră, care umblă în 
găşti şi pe care dacă-i vezi pe coridor, mai bine faci stânga 
împrejur şi o rupi la fugă. Bărbaţii de aici păreau mai răi 
decât băieţii aceia. Dar ei nu mă scuipau, nu mă loveau cu 
cotul în coaste şi nu-mi ziceau că sunt Toci. Mă ignorau. Aşa 
că m-am aşezat la coadă la bilete. 

Atunci am văzut o echipă de agenţi de securitate care 
stăteau lângă bariere, se uitau în bagajele de mână şi îi 
verificau pe oameni cu detectoare manuale de explozibili 
cum se procedează pe aeroport şi la London Eye. Unora le 
cereau să-şi golească genţile sau buzunarele. Mie mi-a 
atras atenţia ce scria pe tricourile lor. Eu şi Kat 
înţeleseserăm bine. 


FRONTLINE 
SECURITY 


Erau aceleaşi tricouri cu cel purtat de bărbatul 
necunoscut, doar că de data asta vedeam toate literele. M- 
am uitat cu atenţie la feţele gardienilor de la intrare, dar 
bărbatul necunoscut nu se afla printre ei. Am cumpărat un 
bilet şi l-am prezentat. Unul dintre gardieni a plimbat 
detectorul de bombe pe lângă corpul meu şi mi-a făcut 
semn să avansez. 

Când am trecut de turnichetul de metal, contorul de 
vizitatori a afişat un nou număr: 20.054. 

M-am oprit. T este litera 20 în alfabet, E este litera cu 
numărul 5 şi D este litera numărul 4. Era ca şi cum contorul 
de vizitatori îmi înregistrase numele: 20, 5, 4. TED. Poate că 
era ziua mea norocoasă. Poate am s-o găsesc pe Kat. Poate 
am să-l găsesc pe bărbatul necunoscut. Poate acesta ne va 
conduce la Salim. Poate... 

Poate că nu se va întâmpla nimic din toate astea. Am 
intrat în sala imensă şi m-am uitat în jur. Motoare ambalate, 
roţi care scrâşneau, filme publicitare al căror sonor îţi 
spărgea urechile, flash-uri de lumini, muzică bubuitoare. 
Peste tot mirosea a benzină şi a soluţie de lustruit. 
Motociclete Honda, Yamaha, Suzuki. La un stand scria: BUN 
VENIT ÎN PARADISUL MOTOCICLETELOR. Părea mai degrabă 
Infernul Motocicletelor. 

Culorile: crom, negru, albastru electric. 

Zgomotele: torsul motoarelor şi răpăitul asurzitor al 
tobelor. 

Pe un ecran imens rulau curse de motociclete care 
veneau direct spre tine. 

Fete în bikini din piele neagră făceau cu mâna, aşezate 
pe motociclete atârnate în aer care nu mergeau niciunde. 

Nu ştiam unde să mă uit. Mi se puneau în mână pliante şi 
mi se lipeau stickere pe hanorac. O femeie mi-a oferit un 
bilet de tombolă pe care scria: INTRAREA LIBERĂ. CÂŞTIGĂ 
UN SET FEMININ DIN PIELE ECOLOGICĂ. 

Nu ştiu ce era, dar nu voiam. Eu voiam s-o găsesc pe Kat. 

Mă plimbam printre standurile zgomotoase. M-a abordat 
un bărbat cu mănuşi cu ţinte şi tatuaje pe gât. A început să 


vorbească cu mine de parcă m-ar fi cunoscut de-o viaţă. 
Folosea o mulţime de cuvinte pe care nu le ştiam. GSX. 
Discuri de frână. Tijă V pentru Harley. VFR. Kawasaki. La un 
moment dat, s-a oprit. 

— Poate îţi place genul Tornado? m-a întrebat el. 

Mi-a pus o mână pe braţ şi mi-a arătat o motocicletă de 
deasupra capetelor noastre care avea desenată pe ea o 
tornadă argintie, gata să atingă solul. 

— Hâmm, am făcut eu scuturând din mână. 

— Ai dreptate. E cea mai tare, a spus el. Creme de la 
creme în materie de motociclete, unica, cea mai... 

Am fugit. 

Apoi s-a auzit un anunţ prin difuzoare. 

— Vă invităm la rampa din Sala Doi pentru demonstrația 
de sărituri cu motocicleta. Grăbiţi-vă - spectacolul începe în 
două minute. 

A urmat o mişcare generală într-o singură direcţie. M-am 
pomenit luat de valul de oameni într-o altă sală mare. In 
centru era o rampă imensă. Părea că ţi-ar fi trebuit 
echipament de alpinist ca să te caţări pe ea. Se termina în 
aer, ca un drum către niciunde. S-a auzit huruitul teribil al 
unui motor cu combustie internă. S-a transformat într-un 
vrrruuummm din ce în ce mai puternic. Apoi am văzut-o: o 
sclipire de crom, o cască albă, o ţâşnire ca de rachetă. O 
motocicletă ce urma să facă un salt. La capătul rampei s-a 
desprins. Şi-a continuat zborul înalt. Aproape că a atins 
acoperişul. Apoi a început să coboare din ce în ce mai mult. 

A trebuit să închid ochii, întrucât cel de pe ea sigur avea 
să se zdrobească de sol şi să moară, iar eu nu voiam să 
văd. 

Din mulţime s-au auzit aplauze şi strigăte de admiraţie. 
Am deschis ochii. Motocicleta aterizase la câţiva metri mai 
încolo. Am avut o senzaţie neplăcută pe esofag. Mi-am pus 
mâinile peste urechi. Motociclistul era un nebun. S-a oprit, a 
coborât de pe motocicletă şi şi-a scos casca. 

Nişte plete lungi şi blonde i s-au revărsat pe umeri. Era 
femeie, nu bărbat. Bărbat sau femeie, depinde cum priveşti 


lucrurile. Publicul a fost surprins. Apoi s-au auzit din nou 
aplauze, strigăte, oamenii băteau din picioare. Femeia a 
râs, şi-a scuturat părul şi a salutat mulţimea cu mâna 
înmănuşată. A urcat iar pe motocicletă şi a ţâşnit înapoi 
spre linia de start. 

Alt vruuum, alt concurent, alt huruit vertiginos, alt salt 
nebunesc, stilul liber, apoi altul. 

La ultima săritură s-a întâmplat un miracol. Am văzut-o 
pe Kat. Era la câţiva metri de mine, chiar lângă parapet, şi 
se uita la motocicliştii care făceau salturi. Avea ochii şi gura 
larg deschise şi rotunde ca nişte farfurii zburătoare. 

M-am dus lângă ea şi am tras-o de mâneca jachetei cu 
guler de blană. La început n-a observat. Am tras-o iar. Ea s- 
a întors spre mine. A făcut ochii şi mai mari, apoi i-a făcut 
mici de tot, s-a schimonosit la faţă şi a urlat atât de tare în 
urechea mea, încât m-a durut. 

— Ted! Ce naiba cauţi aici? 


DOUĂZECI ŞI OPT 


Întâlniri 


— Kat, am spus eu. 

Capul mi s-a lăsat într-o parte. Deşi glasul lui Kat a fost 
ca un bubuit supersonic care mi-a spart timpanul, m-am 
bucurat. Domnul Shepherd zice să nu uit să zâmbesc atunci 
când îi salut pe oameni, aşa că am zâmbit. 

— Kat. 

Kat s-a uitat în jur, apoi m-a întrebat şoptind printre dinţi: 

— Ai venit singur? 

— Da. 

— Mătugşa Glo... mama... nu sunt cu tine, nu? 

— Nu. 

— Au rămas acasă? 

— Da. 

— Nu m-ai pârât? 

— Nu. 

M-a îmbrăţişat. 

— Bravo, frăţioare. Şi ei unde cred că suntem? 

Mâna a început să mi se scuture. Am oprit-o cu cealaltă 
mână. 

— Nu la Tiffany, Kat, am spus eu. Ei cred că suntem la 
piscină. 

Kat s-a uitat la mine dând din cap ca un căţeluş din acela 
care se pune la geamul din spate al maşinii. 

— Altă minciună. Ted, în curând vei fi şi tu un om normal. 

l-am povestit cum mă descurcasem la metrou. Cum îmi 
dădusem seama care erau literele lipsă. Cum telefonasem 
la firma Frontline Security şi vorbisem cu angajata de-acolo. 

— Eu m-am întâlnit cu ea, a spus Kat. M-am dus acolo în 
persoană. O cheamă Claudette. Fumează ţigări Charisma. 

— Mi-a vorbit de tine. Zicea că şi tu căutai aceeaşi 
persoană ca mine. Şi Kat... 

— Ce? 


— A fost bună minciuna ta. 

— Care dintre ele? 

— Cea cu inhalatorul pentru astm. 

— Daaa... Am fost mândră de ea. A şi funcţionat. Mi-a 
spus cum îl cheamă, Christy, şi unde este. Pe urmă mi-a 
povestit toată viaţa ei sentimentală. Zicea că se plictiseşte 
îngrozitor. Işi pilea unghiile, mesteca gumă şi fuma, toate în 
acelaşi timp. ŞI... ia ghiceşte! 

— Ce? 

— Mi-a oferit o ţigară. 

— Hâmmm. 

— Am şi luat-o. 

— Hâmmm. 

— Ted, nu mai mârâi la mine. N-am fumat-o. Nu chiar. 
Am tras un fum, două. Dar nu era marca mea preferată. 
Avea gust de oaie. 

Ne-am plimbat împreună prin prima sală. Kat nu părea 
deranjată de prezenţa mea. Se uita în toate părţile. 

— Oh, ce n-aş da să am şi eu una! murmura ea. 

Incepea să împrumute limbajul motocicliştilor. 

— Honda VFR... Buell's Firebolt... Guzzi, bombănea Kat 
trăgându-mă după ea pe la standuri. 

Abia puteam să ţin pasul cu ea. Îmi arăta finisajul 
metalic, extaziindu-se în faţa celor mai mari şi mai rapide 
modele. Ea era în Paradisul motocicletelor. Eu eram în 
Infernul motocicletelor. Mă întrebam de ce nu s-a putut să-l 
căutăm pe străinul acela într-un loc mai liniştit? La o 
expoziţie florală sau de antichităţi? Sau într-un alt loc mai 
interesant, cum ar fi la Muzeul de Ştiinţă? 

Şi chiar atunci l-am văzut. 

Pe El. Era la şase metri mai încolo, îmbrăcat cu aceleaşi 
haine pe care le purtase în ziua de la London Eye, mai puţin 
jacheta, şi vorbea la un aparat de emisie-recepţie. Kat m-a 
tras după un stand. Eu m-am smuls din mâna ei. 

— Să nu te vadă, mi-a şoptit ea printre dinţi. 

— De ce? 

— Mă ocup eu de chestia asta. 


— Dar... 

— Niciun dar. 

— Kat, vin şi eu. 

— Ba nu. Tu nu vii. E un ordin. 

— Un ordin? 

— Da. Pot să dau ordine. Pentru că eu sunt mai mare. 

— lar eu sunt mai deştept. Tu ai spus. 

— Aiurea! 

— Ba da, Kat. Ai spus că ai nevoie de inteligenţa mea. 

Lui Kat i-au fremătat nările. Aşa face când e pe punctul 
să izbucnească asemenea unui super-vulcan. Apoi s-a 
abținut şi m-a apucat strâns de braţ. 

— Vine încoace, a şoptit ea. 

Era chiar în faţa noastră. 

Kat a făcut un pas înainte. 

— Mă scuzaţi, domnule! a strigat ea. 

Bărbatul vorbea prin staţia radio. S-a întors, a văzut-o pe 
Kat, a ridicat o mână făcându-i semn să aştepte şi a 
continuat să vorbească. 

Am aşteptat. 

— Terminat, a spus el în staţia radio. 

A privit-o pe Kat fix în ochi. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnişoară? V-aţi pierdut? 

Apoi a zâmbit. Nu mi-a plăcut zâmbetul lui. Cu o 
sprânceană ridicată şi capul înclinat într-o parte, o măsura 
pe Kat din cap până în picioare. Apoi m-a observat şi pe 
mine. Mâna mi se scutura nervoasă şi capul mi se lăsase 
într-o parte. El a făcut ochii mari, a deschis puţin gura, s-a 
uitat peste umăr şi s-a mutat de pe un picior pe altul. Apoi 
i-a revenit zâmbetul; tulburarea lui durase o nanosecundă. 

— V-aţi pierdut? a repetat el. 

Kat a zâmbit la rândul ei. 

— Nu, a spus ea. 

— Atunci mergeţi mai departe. Distraţi-vă. 

— Noi nu ne-am pierdut, a explicat Kat. Dar ştim pe 
cineva care s-a pierdut. 

— Oh? 


— Ne gândeam că poate ne puteţi ajuta. 

— Dacă aţi pierdut pe cineva, duceţi-vă la biroul de 
informaţii. Cei de-acolo vor face un anunţ. 

— Persoana nu s-a pierdut aici. S-a pierdut acum două 
zile. La London Eye. 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— ŞI? 

— Chiar s-a pierdut. Îl caută poliţia. S-a întâmplat exact 
după ce dumneavoastră aţi venit la noi şi ne-aţi oferit 
biletul acela. Mai ţineţi minte? 

Bărbatul ne-a privit îndelung. Mă uitam la ochii lui. | s-au 
îngustat puţin. Părea că i s-au micşorat pupilele. 

— La London Eye... a zis el. Înseamnă că acolo v-am mai 
văzut. Nu uit niciodată o figură. 

— Vă amintiţi? 

— Acum, da. Mie mi-e frică de înălţimi, ştiţi. Ameţesc 
groaznic. Voi sunteţi copiii cărora le-am dat biletul, nu? Dar 
eu nu ştiu nimic despre prietenul vostru care s-a pierdut. 
Mă bucur că ne-am reîntâlnit. E o coincidenţă, nu? 

Mă pregăteam să-i spun de literele de pe tricoul lui, dar 
Kat mi-a dat un cot, adică să tac. 

— Da. Coincidenţă, a zis ea. 

— Vă plac motocicletele? 

— Da, a spus Kat. Sunt grozave. 

— Anul ăsta e un spectacol senzaţional. Mai bun ca 
niciodată. Aţi văzut săriturile? 

— Daaa... 

— V-au plăcut? 

— Au fost super. 

— În locul vostru m-aş întoarce în Sala doi. Într-un minut- 
două încep lecţiile de mers pe scuter. 

— Pe bune? 

— Cât de curând, veţi face slalom printre jaloane ca nişte 
adevăraţi motociclişti. 

— Serios? 

— Bineînţeles. Duceţi-vă. Vorbiţi cu John, colegul meu de- 
acolo. Vă bagă în faţă dacă îi spuneţi că v-am trimis eu. 


— Hei... mulţumim. 

— Cu plăcere. Sper să-l găsiţi pe prietenul vostru. 

Ne-a salutat cu aparatul radio, a zâmbit şi s-a îndepărtat. 

— Hââmm. 

Kat a lăsat capul într-o parte. l-a căzut faţa. 

— Fir-ar să fie, a zis ea. 

Am rămas amândoi în mijlocul oamenilor ce se îmbulzeau 
în jur şi ne-am uitat cum străinul a dispărut în mulţime, la 
fel ca în ziua de la London Eye. 

— Am ajuns într-un punct mort, a zis Kat. Ar fi trebuit să- 
mi dau seama. 

— De ce anume să-ţi dai seama? am întrebat eu. 

— Că pista asta nu ducea niciunde. 

— Nu ducea niciunde, am repetat eu. 

— Nu mai repeta întruna tot ce spun eu! Hai să vedem 
ce-i cu lecţiile alea de condus scutere. 

M-a tras după ea în a doua sală, unde l-a găsit pe 
bărbatul pe nume John. M-am uitat cum s-a urcat pe un 
scuter, cu casca pe cap. A demarat. Mergea nesigură, se 
clătina, accelera şi râdea amuzată. Mâna mi se scutura de 
fiecare dată când făcea un viraj deoarece părea că o să 
cadă şi o să-şi rupă gâtul. Cotea printre jaloane cu o viteză 
din ce în ce mai mare. Eu stăteam şi mă uitam. Am închis 
ochii şi mi-am băgat mâna în buzunarul jachetei. Pe urmă 
am început să mă gândesc. 

La Salim care a dispărut. La poliţia care îl căuta. 

La mătuşa Gloria care se văicărea. La mama care era 
furioasă. 

La Kat care plângea. La mine care minţeam. 

La străinul acela... La faţa şi ochii lui când ne-a văzut la 
început... La fata care a făcut primul salt cu motocicleta... 
La amețeli şi claustrofobie... Mintea mea se ambala ca 
motorul unei motociclete. 

Am deschis ochii. 

Kat s-a dat jos de pe scuter. A returnat casca şi a venit la 
mine zâmbind, cu ochii mari. 

— Ted, a fost super. Ar trebui să încerci şi tu. 


Am scuturat din cap. Am citat graffiti-ul pe care îi 
văzusem în metrou. 

— Exclus. 

— Am mers cu motocicleta şi am trecut printre jaloane. ŞI 
ştii ceva, Ted? 

— Ce? 

— Când sunt pe motocicletă, pot să gândesc. 

— Să gândeşti? 

— Da. Eram pe motocicletă şi nu mai auzeam zgomotul. 
Vocile se auzeau înfundat. Eram doar eu. Nu mai era 
nimeni. Doar eu şi gândurile mele. Mă gândeam la Salim. 
Şi-atunci mi-am dat seama, Ted. 

— Ce ţi-ai dat seama? 

— Mi-am dat seama că a minţit. Omul acela. Christy. A 
minţit. 

Am clătinat din cap. Şi eu ajunsesem la această concluzie 
printr-un proces de deducție logică. Mintea mea şi mintea 
lui Kat se întâlniseră, un altfel de a spune că amândoi ne 
gândiserăm la acelaşi lucru în acelaşi timp, ceea ce rareori 
ni se întâmpla. 

— Da, Kat. A minţit. 

Poate pentru că şi eu devenisem un mincinos în ziua 
aceea. Se zice că cei ce se aseamănă, se adună. Eu îmi 
dădusem seama că minţise aproape imediat după ce 
plecase de lângă noi. Şi nu din ce ne spusese, ci din modul 
cum încercase să ne distragă atenţia de la scopul nostru. 
Fusese ca o mini-forţă Coriolis care încerca să ne abată de 
la traiectoria noastră. Şi mai fusese ceva: o contradicţie. La 
London Eye spusese că nu mai voia să urce deoarece se 
temea de spaţiile închise: avea claustrofobie. Astăzi 
spusese că îi era frică de înălţimi: avea ameteli. 

— Trebuie să-l găsim iar, a spus Kat, şi să-l convingem să 
ne spună adevărul. 

— Da, Kat. Adevărul. 

— Noi doi suntem o echipă. Să mergem, Ted. 


DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Urmărirea 


Dar nu l-am găsit. 

Sala de expoziţie era plină ochi. Mâna mi se scutura atât 
de tare, încât Kat mi-a zis s-o bag sub jachetă. Redevenise 
domnişoara Katastrofă, cea rea şi nebună, iar minţile 
noastre erau pe poziţii diametral opuse. Am ajuns până la 
ieşire. Acolo erau câţiva gardieni de serviciu, dar bărbatul 
necunoscut nu se afla printre ei. Kat s-a apropiat de o 
femeie care tocmai percheziţiona geanta unui vizitator. 

— Mă scuzaţi, doamnă, a zis Kat. 

Femeia s-a întors spre ea, cu colţurile gurii lăsate în jos. 

— Ce-i? a repezit-o ea. 

— Ştiţi cumva unde-i Christy? 

— Christy? Da' ce, îl cunoşti? 

— Mi-e prieten. Am un mesaj pentru el. 

— Un mesaj? 

— Un mesaj important. 

— Despre ce? 

— Ceva personal. 

— Personal? a repetat femeia  returnând geanta 
proprietarului. Tocmai a anunţat prin radio. Zicea că-l doare 
burta. Vrea să plece acasă. Ceea ce înseamnă că eu şi cei 
doi colegi aici de faţă rămânem singuri, da? Şi n-avem timp 
să stăm la taclale cu prietenii lui, da? 

— Da, a zis Kat. 

— Aşa face tot timpul. Ba că e bolnav, ba că se duce la 
dentist, ba că i-a murit un unchi. Are un potop de probleme. 

Buzele i s-au arcuit în jos şi a scuturat din cap. 

— Ha-ha. Că bine i se potriveşte numele! Dacă îl prindeţi 
din urmă în drum spre metrou, transmiteţi-i un mesaj din 
partea mea. M-am săturat de el să tot fie bolnav. Să nu se 
mai deranjeze să vină şi mâine. L-am ars. 

— Ars? m-am mirat eu gândindu-mă la oamenii arşi pe 


rug în trecut. 

— Ars, pus pe liber, concediat. Cum vă place. 

M-am holbat la ea, la fel şi Kat. 

Apoi Kat m-a tras de mânecă. 

— Repede, Ted! 

S-a strecurat pe lângă oamenii care ieşeau, trăgându-mă 
după ea. Eu am călcat trei persoane pe picioare, dar 
aceştia erau nişte motociclişti masivi, încălţaţi cu bocanci 
negri, şi nu şi-au dat seama. Am ieşit afară, vizavi de 
semafor, şi abia am avut timp să observ cum era vremea 
(plafon înalt de nori, vreme însorită) că am şi coborât la 
metrou, la turnichete, unde l-am văzut pe bărbatul 
necunoscut îndreptându-se spre peronul estic. 

— El e, a strigat Kat. Grăbeşte-te! 

Am scos biletul din buzunar. Mâna mi se scutura atât de 
tare, că l-am scăpat pe jos. Kat a scrâşnit din dinţi. L-am 
ridicat de jos. Aparatul mi l-a tras din mână şi l-a aruncat pe 
sus. 

— la-l, Ted, ia-l. 

Uitasem că barierele nu se deschid până nu recuperezi 
biletul. L-am luat şi am trecut. 

— Fugi! 

Am fugit după ea, cu capul lăsat într-o parte. Am văzut-o 
repezindu-se într-un tren care aştepta. S-a auzit semnalul 
sonor de închidere a uşilor. Am pus piciorul în vagon şi am 
fost prins între ele. Am crezut că voi fi aplatizat, că voi 
trece din tridimensional în bidimensional. Kat a împins în 
uşi din răsputeri şi m-a tras înăuntru. 

— Uuf! 

Se transformase într-o tornadă, o forţă de neoprit. 

— E în următorul vagon, aproape de uşă. II văd, a spus 
ea. Sunt cu ochii pe el. Coborâm când coboară şi el. 

Trenul de metrou era o garnitură model vechi, care 
huruia, scrâşnea şi se hurduca. La curbele mai strânse ne 
tineam zdravăn de bara de susţinere. Sloane Square. 
Victoria. Blackfriars. Tower Hill. Aldgate East. Destinația 
trenului era UPMINSTER. Oare aveam să mergem până 


acolo? După Stepney Green, Kat s-a aplecat înainte, 
încordată ca un tigru gata să sară, şi m-a tras şi pe mine în 
aceeaşi poziţie. 

— Se pregăteşte să coboare, mi-a spus ea printre dinţi. 

Trenul a început să frâneze. A intrat în staţia Mile End şi 
s-a oprit. A urmat o pauză. Secundele treceau. Toată lumea 
aştepta în tăcere. Un bărbat de vizavi bătea uşor cu piciorul 
în podea. Uşile s-au deschis cu un fâsâit. Kat m-a apucat de 
haină şi s-a repezit afară din vagon, cât pe ce să doboare 
un domn care voia să urce. 

— Scuze! a mormăit Kat trăgându-mă după ea de 
mâneca hanoracului. 

Ne-am ascuns în spatele unui automat de ciocolată. 

Străinul mergea repede pe peron şi a luat-o în sus pe 
nişte scări. 

— Acum! a spus Kat. 

Am ieşit amândoi de după automatul de ciocolată. 

— Nu alerga, a spus Kat. Mergi lejer. 

— Lejer, am repetat eu. 

Nu mă pricep la mersul lejer, dar m-am străduit cât am 
putut. Am mers lejer pe peron, apoi pe scări, pe la 
turnichete până la ieşirea în stradă. 

Kat a văzut că bărbatul traversase strada. Am traversat 
şi noi şi, câtva timp, am mers lejer în spatele lui. El nu s-a 
uitat în jur nicio clipă. Mergea cu mâinile în buzunarele 
jachetei şi cu capul plecat, ca un om adânc cufundat în 
gânduri. S-a oprit la un colţ de stradă, lângă un semafor, 
chiar în faţa unui pub care se numea Falcon Arms. Ne-am 
oprit şi noi. După o clipă, a intrat în pub. 

Era o clădire mare şi mizeră, cu ferestre vitrate mari, fără 
perdele. La intrare atârna un banner alb pe care scria 
DESCHIS TOATĂ ZIUA. Deasupra se legăna o plăcuţă cu 
desenul unui şoim stând pe-o creangă şi ţinând un şoarece 
în cioc. După cum flutura coada şoarecelui, îţi dădeai 
seama că vântul sufla cu putere, poate era unul de forţă 
şapte. 

— Acum ce facem, Kat? am întrebat eu. 


— Aşteptăm. 

— Aşteptăm. 

— Cât va fi nevoie. 

— Ştii ce zice tata? 

— Ce? 

— Că pub-urile sunt găuri negre. Cei care intră acolo nu 
mai ies niciodată. 

— Glumeşte, Ted. 

Am stat la colţul străzii cinci minute. Kat a devenit 
neliniştită. Maşinile treceau pe lângă noi. Kat a zis că i se 
pare că stă acolo ca o pupăză. Hm, pupăză la colţ de 
stradă? Tocmai mă pregăteam s-o întreb cum adică, dar ea 
a spus: 

— Ted, eu mă duc să arunc o privire pe geamul ăla. Tu 
rămâi aici. 

M-am uitat cum s-a furişat până acolo. S-a apropiat de 
fereastra vitrată ca un agent secret aflat într-o misiune de 
salvare a planetei. 

— A pus proptele barului, mi-a şoptit ea. 

Mi-am imaginat că barul era şubred, gata să se 
prăbuşească oricând. 

S-a mai uitat o dată înăuntru. 

— Are în faţă un pahar înalt cu o băutură maro, dar nu s- 
a atins de el, m-a informat ea. Se uită la un televizor cu 
ecran mare. 

S-a întors la mine. 

— S-ar putea să stea acolo destul timp. Hai să traversăm 
şi să aşteptăm lângă magazinul de televizoare din 
apropierea staţiei de autobuz. Putem să ne uităm la 
televizor cât îl aşteptăm pe el şi oamenii vor crede că 
aşteptăm autobuzul. 

Am traversat pe la semafor şi ne-am uitat la imaginile 
difuzate de televizoarele din vitrină: oameni care discutau, 
râdeau, clătinau din cap - o emisiune concurs de după- 
amiază. Vedeam, dar nu auzeam. Aveam optsprezece 
televizoare diferite la care să ne uităm, dar toate erau pe 
acelaşi canal. Emisiunea concurs s-a încheiat şi au urmat 


ştirile. Optsprezece ecrane cu soldaţi înarmaţi mergând pe 
nişte drumuri prăfuite într-o ţară străină. Optsprezece 
ecrane cu copii africani fără haine pe ei şi cu muşte în jurul 
ochilor mari. Se vedea că erau înfometați. Optsprezece 
ecrane cu prim-ministrul ţinând un discurs la o convenţie, 
gesticulând cu ambele mâini deasupra pupitrului în timp ce 
vorbea, cam cum fac eu. 

Apoi optsprezece ecrane cu livingul nostru. Canapeaua 
noastră în optsprezece exemplare, Rashid în optsprezece 
exemplare, mătuşa Gloria cu puloverul ei alb, buzele 
portocalii şi obrajii palizi, în optsprezece exemplare. Mătuşa 
Gloria vorbea. Camerele s-au apropiat. Am reuşit să-i citesc 
de pe buze. Vă rog. 

Kat a exclamat surprinsă: 

— Mătuşa Glo! Livingul nostru! La TV! 

— Am uitat să-ţi spun. 

— Ai uitat să-mi spui? 

— Au chemat presa. 

— Presa? 

— Au venit cu un car de reportaj. 

— Au venit cât am fost eu plecată? 

— Da, Kat. 

— Şi nu mi-ai spus? 

— Nu. 

Kat şi-a dat ochii peste cap. 

— N-am avut când, Kat. Cu motocicletele alea... 

Ne-am uitat cum cele optsprezece cadre cu sufrageria 
noastră s-au transformat în optsprezece fotografii cu Salim 
- cea în care apărea în sacou de şcoală şi nu arăta nici 
fericit, nici trist -, apoi într-un număr de telefon la care 
putea fi contactată poliţia. 

Reportajul s-a terminat. Următorul a fost despre ultima 
misiune pe planeta Marte şi arăta o sondă-robot care 
preleva eşantioane din solul marțian. Kat se uita fără să 
vadă şi repeta întruna: 

— Livingul nostru. La televizor. 

Eu mă uitam plin de interes la imaginile cu peisajul 


deşertic, întrebându-mă care erau condiţiile atmosferice pe 
Marte şi dacă acolo a existat vreodată viaţă. Niciunul dintre 
noi n-a observat decât prea târziu. O mână fermă mi s-a 
aşezat pe umăr. O alta s-a aşezat pe umărul lui Kat. M-am 
întors. S-a întors şi Kat. Eram faţă în faţă cu bărbatul 
necunoscut. 

Mirosea a băutură. Avea ochii îngustaţi ca două fante. 
Ţinea buzele strânse. Ştiam ce înseamnă asta. Furie. 
Extremă. 

Bărbatul m-a strâns şi mai tare de umăr, încât m-a durut. 

— lar dau de voi, a spus el printre dinţi. 


TREIZECI 
Fundătura 


Kat n-a zis nimic. Eu n-am zis nimic. 

Bărbatul a slăbit strânsoarea. S-a dat un pas înapoi. S-a 
şters la gură cu dosul palmei. 

— M-aţi urmărit, nu-i aşa? M-aţi urmărit până aici de la 
salonul de motociclete. 

Kat a dat din cap. 

— Puştiul care a dispărut. Cel de la ştiri. Pe acela îl 
căutaţi? 

— Da, a spus Kat. Şi nu e un puşti oarecare. E vărul 
nostru Salim. 

— Şi de ce credeţi voi că eu am vreo legătură cu asta? 

— Pentru că s-a întâmplat exact după ce ne-aţi dat 
biletul. Salim a urcat în London Eye, dar n-a mai coborât. 

Necunoscutul ne privea, cu un colţ al gurii ridicat şi cu 
celălalt coborât, cu nasul încreţit şi sprâncenele încruntate. 

— Copii afurisiţi! a spus el. 

Dar nu se uita la noi. Privea în sus, de parcă noi am fi 
plutit în aer, deasupra lui. 

— Nu suntem afurisiţi, a spus Kat. 

El a coborât privirea şi a zâmbit ciudat. 

— Vărul ăsta al vostru... ziceţi c-a urcat în Roată şi n-a 
mai coborât? 


— Da. 
— Copiii nu se evaporă. 
Kat a oftat. 


— Aşa a zis şi poliţia. 

Ochii bărbatului s-au mutat de la figura ei la a mea. 

— E grav, a spus Kat. Îl caută poliţia. Şi acum a apărut la 
televizor. 

— Nu ştiu nimic despre asta. V-am mai spus. 

— Chiar aţi cumpărat un bilet şi v-aţi decis să nu-l 
folosiţi? 


Bărbatul s-a uitat în jur şi s-a dat înapoi. 

— N-a fost chiar aşa, a spus el. 

Un autobuz plin cu pasageri oprise în staţia din 
apropiere. O femeie cu un cărucior de copii se chinuia să 
urce. Şoferul o privea cu colţurile gurii lăsate în jos. 
Necunoscutul a aruncat o privire spre autobuz, apoi s-a 
uitat la noi. 

— Păsărica aia..., a zis el grăbindu-se să vorbească. 

Autobuzul a ambalat motorul. Roţile căruciorului s-au 
învârtit când femeia l-a săltat pe platformă. Mie mi se 
scutura mâna. 

— Păsărica aia de la coadă. Ea mi-a dat biletul. 

— Păsărică? m-am mirat eu gândindu-mă la ciori şi 
porumbei. 

— O fătucă cu părul negru. N-o cunoşteam. Eu doar 
treceam pe-acolo. Ea m-a chemat şi mi-a spus că prietenul 
ei n-a mai venit şi că nu voia să piardă biletul lui, dar nu 
voia să piardă nici rândul la îmbarcare. Aşa că mi-a zis mie 
să vin şi să vi-l dau vouă. 

— De ce nouă? a întrebat Kat. 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Pentru că eraţi copii şi eraţi ultimii la coadă, 
presupun. | s-a făcut milă de voi. 

Deodată, a rupt-o la fugă spre autobuz chiar când şoferul 
închidea uşile. 

— Cu ea trebuie să vorbiţi. Nu cu mine. Dacă reuşiţi să 
daţi de ea, a adăugat el cu un râs ciudat. 

— Stai! a strigat Kat. Nu pleca! Aşteaptă! 

A alergat după el, dar şoferul nervos a scuturat din cap 
spre ea şi a strigat: 

— E plin! 

Apoi i-a închis uşile în nas. 

Necunoscutul a ridicat mâinile cu palmele în sus, iar 
autobuzul a pornit de pe loc şi s-a îndepărtat pe şosea. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Kat. 

— Hâmm, am zis eu. 

— Mai taci! s-a răstit Kat la mine. 


Autobuzul a dispărut pe sub un pod, cu tot cu bărbatul 
necunoscut. Kat a strâns din pumni de ciudă şi s-a lovit cu 
ei peste coapse ca un boxer care se bate singur. Apoi a dat 
furioasă cu piciorul într-o cutie de Cola de pe trotuar, 
trimiţând-o în rigolă. 

— Am ajuns într-o fundătură, a strigat ea furioasă, încât 
trecătorii s-au uitat la noi. O mare pierdere de timp! 

Când a spus timp, a turtit cutia de Cola cu gheata. 

— Într-o fundătură, fir-ar să fie! 

A călcat-o cu gheata iar şi iar până când cutia de Cola s-a 
aplatizat ca o clătită. 

— Într-o fundătură! 

A izbucnit în lacrimi. 

— Încotro e staţia aia de metrou? Că nici nu mai ştiu. 


TREIZECI ŞI UNU 
Tornada atinge pământul 


Kat a reuşit să găsească drumul înapoi spre metrou. 
Mergea îmbufnată pe stradă, în timp ce eu încercam să ţin 
pasul cu ea, scuturând din mână. Apoi a cerut ajutorul unui 
bărbat care vopsea o balustradă şi acesta ne-a arătat cu 
degetul încotro s-o luăm. A pornit mai departe cu pas 
apăsat, purtându-se ca şi când eu nici n-aş fi existat, iar eu 
m-am ţinut după ea până am ajuns la metrou. 

Tot drumul până acasă am tăcut amândoi. Apoi am ieşit 
în bulevard, am intrat pe strada noastră, dar Kat tot nu 
zicea nimic, deşi acum m-a lăsat să merg lângă ea, şi avea 
colţurile gurii lăsate, ceea ce arăta că era mai mult tristă 
decât supărată. 

Când am ajuns în faţa casei noastre, s-a oprit şi a zis: 

— Am dat-o-n bară, Ted. Nici măcar n-avem părul ud. 

Mi-am pus mâna în cap nedumerit. Apoi mi-am adus 
aminte. Se presupunea că fuseserăm la piscină. 

— Poate reuşim să intrăm fără să ne vadă, a şoptit Kat. 

Şi-a scos cheia şi, chiar când s-o bage în broască, s-a 
deschis uşa. 

In faţa noastră a apărut mama, barându-ne drumul. Avea 
părul răvăşit şi ochii căscaţi ca nişte cratere de vulcan. Ne 
flutura în faţa ochilor echipamentul de înot: costumul de 
baie al lui Kat, două seturi de ochelari de înot şi slipul meu. 
A bolborosit ceva, a lăsat să-i cadă echipamentul din mână, 
ne-a strâns în braţe, apoi i-a tras lui Kat o scatoalcă după 
cap. 

— Obraznică neascultătoare şi mincinoasă ce eşti! a ţipat 
ea. lar tu, Ted... Sunt şocată, nu ştiu ce ţi-a venit. Să 
inventezi minciuna aia, că vă duceţi la înot, mi-am făcut 
griji de pomană, am... 

Kat a trecut pe lângă ea astupându-şi urechile. 

— Nici n-am terminat ce-aveam de spus şi tu treci pe 


lângă mine fudulă ca o lebădă! 

Eu am rămas nehotărât în pragul uşii, încruntându-mă şi 
gândindu-mă la lebedele care pluteau pe lacul din parc. 
Apoi am mormăit: 

— Scuze, mamă, scuze, mamă. 

Ştiam că era furioasă, dar ea nu m-a auzit. 

Am ridicat de pe jos lucrurile pe care le aruncase. Ea m-a 
tras în casă şi a trântit uşa. 

— Doamna Hopper de vizavi iar se uită pe geam. 
Dumnezeu ştie ce-or crede şi vecinii ăştia! Echipe de 
televiziune, maşini de poliţie, eu simt că nu mai pot, Gloria 
şi-a pierdut minţile şi voi doi dispăreţi. Aveţi idee prin ce- 
am trecut eu? 

Kat a râs. Dădea cu piciorul în plintă şi hohotea de râs. 

— Vecinii, a zis ea cu voce piţigăiată. Tâmpenii de adulţi. 

Tonul i-a urcat cu o octavă şi a început s-o îngâne pe 
mama: 

— Dumnezeu ştie ce-or crede şi vecinii ăştia. ie numai 
de asta îţi pasă, mamă? De ce cred vecinii? Am încercat să 
ajutăm şi noi. Am încercat să-l găsim pe Salim. Dar pe tine 
nu te interesează, nu? Puțin îţi pasă de ce credem noi, nu? 
Singura ta grijă e ce cred vecinii. Cu toată grija ta, Salim 
poate că e deja mort. 

Mama şi Kat se priveau ochi în ochi. Mi-am dat seama că 
aveau exact aceeaşi înălţime. 

— Nu-ţi permit să spui aşa ceva. Nu-ţi permit să... 

Mama a ridicat mâna s-o lovească pe Kat peste faţă, dar 
s-a oprit la un centimetru de ţintă. N-a mai terminat ce a 
vrut să spună. 

Temperatura din hol părea că scăzuse brusc la minus 
treizeci de grade. 

Kat s-a uitat sfidător la mama, cu ochii rotunzi. 

— Haide, loveşte-mă, a spus ea printre dinţi. 

Mama a scuturat din cap şi am văzut că-i curgeau lacrimi 
pe obraz. A lăsat mâna în jos. 

Am făcut un pas în faţă. 

— Mamă? Kat? am zis eu, dar ele nu mi-au dat atenţie. 


Apoi lui Kat au început să-i tremure buzele. A dat-o pe 
mama la o parte din calea ei şi a strigat plângând: 

— Te urăsc, te urăsc! 

A fugit pe scări în sus, împiedicându-se pe trepte. 

— Te urăsc, te urăsc! 

Uşa de la dormitor s-a trântit. Apoi un obiect s-a spart. 

A fost momentul când tornada a atins pământul. Aşa 
descriu eu atmosfera dintr-o casă când oamenii se ceartă 
foarte tare şi tu simţi că te afli în cel mai nepotrivit loc din 
lume. 

Mama s-a lăsat să cadă pe treapta de jos a scării, cu 
capul în mâini. Umerii i se ridicau şi ea făcea un zgomot 
ciudat. 

Niciodată n-o mai văzusem pe mama aşa. 

— Oh, nu, se văita ea legănându-se. Nu se mai termină 
odată? 

Nu ştiam cu cine vorbeşte şi m-am uitat în jur. Eram doar 
eu. Ceea ce însemna că vorbea fie cu mine, fie cu 
Dumnezeu. 

— Oh, Doamne, oh, Doamne, se văita ea. 

Deci cu Dumnezeu, nu cu mine. Eu eram liber să plec. 

M-am hotărât să ies în grădina din spate, să văd cum e 
vremea. 


TREIZECI SI DOI 
Vântul solar 


Am trecut repede prin bucătărie şi am ieşit în grădina din 
spate, scuturând din mână. Buletinul informativ de la ora 
optsprezece emis de Agenţia Naţională de Meteorologie: 
Fitzroy, mai ales in nord, patru la cinci, devine variabil, 
averse cu descărcări electrice... Am început măsurătoarea 
obişnuită, numărând câţi paşi erau dintr-un capăt în altul al 
grădinii. Doisprezece paşi şi jumătate în lungime, şapte în 
lăţime. M-am aplecat să trec pe sub sârma cu rufe, 
apucând cu mâna un cearşaf. Am lăsat pe el o pată de 
murdărie. Aveam degetele înnegrite de când răsfoisem 
cartea de telefon. Solutii pentru ochii dumneavoastră. De 
asta aveam nevoie. De o soluţie să rezolv imposibilul. Cum 
să dispari dintr-o capsulă închisă ermetic? M-am gândit la 
fata de pe motocicletă, la mâneca roz din fotografia- 
suvenir, la aparatul de bărbierit al tatei, la bărbatul 
necunoscut, la femeia care ne spusese că acesta fusese 
concediat, din nou la bărbatul necunoscut care ne sfătuise 
s-o căutăm pe „păsărica” cu părul negru, şi m-am gândit la 
ce-mi zisese mătuşa Gloria mai devreme: „Dacă mintea ar 
fi de ajuns pentru a-l readuce înapoi pe Salim, a ta ar fi 
aceea, Ted.” 

Mi-am acoperit urechile cu mâinile şi am scuturat din 
cap. Simţeam că mi s-a supraîncălzit creierul şi că era pe 
punctul de a se topi. Am început iar să mă plimb prin 
grădină şi să număr paşii, numai că de data asta mi-a ieşit 
alt număr - unsprezece paşi şi jumătate în loc de 
doisprezece şi jumătate. Deci, ori îmi crescuseră picioarele 
în ultimele câteva minute, ori universul se micşorase, în loc 
să se extindă. 

— Vrruummm, am făcut eu la fel ca motocicletele de la 
Earl's Court. 

Am ridicat ochii spre cer. Seară. Plafon înalt de nori, 


senin spre sud-vest, dar presiunea atmosferică în scădere. 
O cămaşă de-a tatei fâlfâia pe sârma de rufe lovindu-mă 
uşor peste cap. Incepea să bată vântul. M-am dus până la 
magazia din grădină şi am lovit-o de câteva ori cu piciorul. 

Eu nu sunt filosof. Sunt meteorolog. Dar cred în 
meditaţie. Budiştii cred că dacă îţi goleşti mintea, atunci 
obţii iluminarea. Să loveşti cu piciorul în magazie este un 
bun mijloc de a-ţi goli mintea. E ca atunci când sari pe 
trambulină. Loveşti sau sari, sari sau loveşti, până la urmă 
toate gândurile îţi ies pe urechi ca un şir de soldaţi de 
jucărie care mărşăluiesc spre marginea tablei de joc. Nu-ţi 
mai rămâne nimic - doar neantul despre care îi spuneam lui 
Salim, care este înfricoşător şi solitar, dar simplu şi 
limpede. 

Am închis ochii şi mi-am imaginat un vid imens şi tăcut. 
Am continuat să lovesc cu piciorul. Când am ajuns la a 
optzeci şi şaptea lovitură, făcusem vid în interiorul meu, iar 
în mintea mea sufla un vânt solar. O furtună de particule 
încărcate electric m-a străfulgerat prin cap, producând 
nişte ciudate flash-uri colorate. S-a format o imagine. Parcă 
se aprinsese Aurora Boreală în capul meu. Strălucea atât de 
tare, că mă durea. Forma pe care o întrezărisem mai 
devreme în ziua aceea mi-a revenit în minte. Dar de data 
asta n-a mai dispărut. Am prins-o. M-am ţinut de ea. Am 
făcut-o să îngheţe ca gheaţa. 

Şi-atunci am înţeles. Nu unde era Salim. Ci în ce fel 
dispăruse. 


TREIZECI ŞI TREI 
Zgomotul furtunii 


Dacă încerci să vorbeşti cu cineva în mijlocul unei furtuni, 
nu te aude. Nu se înţelege ce spui din cauza zgomotului 
furtunii. 

Al tunetelor, ploii şi vântului. 

Şi al lucrurilor spulberate de furtună: frunze, ţigle de pe 
acoperiş, gunoaie. 

Am intrat în casă mai înţelept cu optzeci şi şapte de 
lovituri de picior în peretele magaziei din grădină, dar n-am 
putut să mă fac auzit. Tata tocmai venise de la serviciu. 
Mama încă stătea pe scări. A alergat la el înainte ca tata să 
apuce să-şi scoată haina. L-a îmbrăţişat şi şi-a pus capul pe 
umărul lui. 

— Oh, Ben, ce mă bucur c-ai venit acasă! 

— Faith, scumpa mea... ce s-a întâmplat? Aţi primit vreo 
veste? 

— De când am vorbit mai devreme, nu. A fost presa aici. 
De două ori. Glo s-a simţit groaznic toată ziua. După-amiază 
a avut un atac de panică. Nu putea să respire. Am chemat 
doctorul. l-a dat o pastilă să doarmă. E sus, epuizată, 
doarme dusă pentru prima dată de când a dispărut Salim. 
Pe urmă, copiii au plecat de-acasă fără să-mi ceară voie. 
Ted a lăsat un bilet că se duc la piscină. Imaginează-ţi! A 
minţit, Ben. Eram disperată. Am crezut că i-am pierdut şi pe 
ei. Apoi Rashid a ieşit să se plimbe pe străzi. Zicea că simte 
c-o ia razna dacă stă să aştepte. Mai devreme s-au întors şi 
copiii. Oh, Ben, ce uşurare! Au intrat pe uşă, iar Kat şi cu 
mine... Kat şi cu mine... 

— Sss... 

— Ne-am certat. 

— Şi ce-i nou în asta? 

— Ben, ne-am certat urât de tot. Era cât pe ce s-o lovesc, 
atât mai aveam... 


A apropiat degetul mare şi cel arătător la distanţă de un 
centimetru. Apoi a început din nou să plângă. Tata îi zicea 
„SSS”, dar ea nu se oprea. Eu stăteam la doi metri mai 
încolo. 

— Tată! am zis. 

El nu mi-a răspuns. 

— Mamă! 

Ea nu mi-a răspuns. 

Am aşteptat şi am încercat iar. 

— Tată! Mamă! 

Mama s-a întors spre mine şi şi-a înghiţit lacrimile. A zis: 

— Oh, Ted! Aici erai. Nu vrei să te duci sus să citeşti o 
carte sau să faci altceva? 

— Dar, mamă, am reuşit să găsesc... 

— Ssst, Ted. Acum nu-i momentul, mi-a zis tata scurt, pe 
un ton aspru, nu pe tonul lui obişnuit, iar mama a început 
din nou să plângă, aşa că am urcat la mine. 

În camera mea, Kat stătea cu faţa în jos pe salteaua 
pneumatică şi fruntea sprijinită în pumnul încleştat. Am 
observat că ceasul meu deşteptător era pe podea, spart în 
bucăţi. Acesta fusese zgomotul de obiect spart pe care îl 
auzisem mai devreme, în momentul când tornada atinsese 
pământul. 

— Kat! am strigat-o eu. 

Ea a scuturat din cap. A strâns din ochi şi o lacrimă i s-a 
prelins pe nas. Nu şi-a şters-o. 

— Kat! Cred că am găsit. 

Ea a gemut. 

— Teoriile. Cele nouă teorii. Cred că ştiu care e cea 
corectă. 

— Oh, Ted! Tu şi teoriile tale. 

A înşfăcat o pernă şi şi-a îngropat capul sub ea. 

M-am dus lângă ea şi am bătut-o pe umăr. 

— Kat, teoriile, am spus. 

Ea s-a uitat la mine de sub pernă. 

— Pleacă, mi-a zis. 

— Kat! 


Apoi am adăugat: 

— Surioară. 

Îi place să-i zic aşa deoarece, după părerea ei, asta mă 
face să par şi eu normal. Dar de data asta n-a mers. 

— Ted, nu vreau să ştiu. Du-te naibii! 

— Kat... 

A apucat perna şi m-a lovit cu ea peste umăr. 

— Asta ca să nu mai arăţi ca o raţă-care-a-uitat-să- 
măcăne, a zis ea. 

Şi s-a aruncat cu faţa în jos, plângând în hohote. 

După asta, eu m-am furişat în camera lui Kat, unde era 
mătuşa Gloria. 

— Mătuşă Gloria? am strigat-o eu în şoaptă. 

Dar mătuşa Gloria dormea dusă. Nu era de mirare, 
deoarece mama spusese că luase o pastilă de dormit. 
Pastilele de dormit calmează undele cerebrale şi îţi induc 
somnul. (Mi-ar plăcea să încerc una, dar nu pentru că aş 
avea probleme cu somnul, ci ca să văd cum ar reacţiona 
creierul meu, cu sistemul lui de operare diferit.) Mătuşa 
Gloria stătea întinsă pe spate, de-a latul patului, cu 
picioarele atârnând pe margine, peste cuvertura trasă. 
Ţinea gura pe jumătate deschisă şi respira tare şi adânc. 
Avea pleoapele vineţii, cu tentă roşiatică. Nu puteam s-o 
trezesc nici dacă voiam. 

Când mă pregăteam să ies tiptil din cameră, am văzut 
cartea lui Kat, Furtuna, aşezată cu faţa în jos peste 
cuvertură. Ca şi Salim, Kat o studia la şcoală. Oare o citea şi 
mătuşa Gloria? Salim spusese că jucase în această piesă şi 
că era exact pe felia mea. Îmi dădeam seama acum ce 
voise el să spună: că o să-mi placă, deoarece purta numele 
unui fenomen meteorologic dramatic, iar pe mine vremea 
mă pasionează. Am luat-o şi m-am aşezat la biroul lui Kat 
ca să citesc. 

Piesa începea cu o listă lungă de oameni. Aşa încep 
piesele de teatru. Autorul îţi explică cine este fiecare şi ce 
relaţii există între personaje, iar asta se cheamă 
„distribuţie”. Lista cuprindea o mulţime de bărbaţi, nişte 


spirite cu nume ciudate şi o femeie pe nume Miranda, 
despre care Kat zisese că era o mototoală. Apoi am citit 
prima scenă. N-am înţeles-o, deoarece limbajul era aproape 
la fel de greu de înţeles ca franceza, care pentru mine este 
cea mai grea materie la şcoală. Am citit-o încă o dată şi 
încă o dată, până mi-am dat seama că era vorba despre o 
corabie care se scufunda în timpul unei furtuni. Acolo 
ajunsesem, când un geamăt în spatele meu m-a făcut să 
ridic privirea din carte. 

— Salim? 

Părea că mătuşa Gloria vorbea în somn. 

— Salim? 

M-am apropiat tiptil de marginea patului, cu cartea 
deschisă în mână. 

— Nu, mătuşă Gloria. Sunt eu, Ted. 

Ea s-a uitat la mine. Avea ochii injectaţi, lucru care se 
întâmplă atunci când ai plâns sau te-ai uitat prea mult timp 
la ceva. 

— Ted? a zis ea. 

A văzut cartea şi a zâmbit. 

— Citeam ca să mă ajute să adorm. Salim a jucat în piesa 
asta trimestrul trecut. 

— Ştiu, mătuşă Gloria. Mi-a spus. 

Ea a zâmbit. 

— Neînfricatul prinţ. Ferdinand. Salim al meu. 

S-a întors pe-o parte şi s-a ghemuit plângând. Eu stăteam 
tăcut, neştiind dacă să-i pun mâna pe umăr sau să nu fac 
nimic. După un timp, mi-am dat seama că adormise iar. Am 
pus cartea la loc lângă ea şi am ieşit din cameră. 

Afară pe palier, am stat şi am ascultat. In casă era linişte. 
Mă întrebam de ce nu mă auzea nimeni când era atâta 
linişte. Pe urmă am început să aud zgomotele produse de o 
casă când locatarii ei tac. Trosnetul podelelor care se aşază 
mai bine pe şapă. Gâlgâitul ţevilor din pereţi. Băzâitul 
centralei termice. M-am prins de balustrada din capătul 
scărilor. Am auzit încă ceva: bătăile inimii mele, pulsul 
sângelui meu în urechi, ticăitul îndepărtat al ceasornicului 


din holul de la parter. Era timpul. Şi timpul are propriul său 
zgomot. Nu-l mai auzisem până atunci. Mi-am acoperit 
urechile cu mâinile. Nu se mai auzea nimic. 

Mama a apărut în capătul scărilor. A urcat tăcută şi m-a 
îmbrăţişat. M-am desprins din braţele ei. 

— Ted, a spus ea, îmi cer scuze faţă de tine. Dar mai ales 
faţă de Kat. 

— Mamă... am dat eu să zic. Am rezolvat. 

Ea m-a mângâiat pe cap de parcă n-aş fi spus nimic, a 
trecut pe lângă mine şi a bătut la uşa camerei mele. N-a 
primit niciun răspuns, dar a apăsat pe clanţă şi a intrat. A 
închis uşa după ea. l-am auzit vocea blândă şi tristă de 
cealaltă parte a uşii. Apoi am auzit-o pe Kat. Nu distingeam 
ce spune. 

Am coborât la parter chiar când Rashid a intrat în casă, 
descuind uşa cu cheia de rezervă. S-a oprit în hol privind 
drept în faţă, cu o expresie pe care n-am ştiut s-o descifrez. 

— Unchiule Rashid... am zis eu. 

— Ce? Ah. Bună, Ted. 

Tata a ieşit din living şi l-a salutat, apoi a spus: 

— Vrei o bere? 

Apoi s-au dus în bucătărie. 

De parcă eu nici n-aş fi existat. 

Atunci am intrat în camera din faţă. M-am dus la şemineu 
şi am luat de pe poliţă cartea de vizită a doamnei inspector 
Pearce. M-am uitat îndelung la ea. Nu mă pricep la discuţii 
telefonice. Dar mi-am adus aminte cum îmi zâmbise când îi 
spusesem că Salim primise un apel pe mobil, iar ea 
comentase că i-ar fi plăcut ca poliţiştii ei să aibă măcar 
jumătate din inteligenţa mea. Atunci mă ascultase. 

De obicei, nu vorbesc la telefon decât o dată pe 
săptămână. Asta pentru că n-am pe cine să sun, dar mama 
mă pune uneori să sun la Informaţii deoarece, zice ea, 
trebuie să exersez. Astăzi mă aflam pe punctul de a vorbi la 
telefon a doua oară, ceea ce, pentru mine, însemna mult 
prea mult antrenament. M-am aşezat pe marginea 
canapelei, cu fundul pe mâna care mi se scutura. Apoi am 


format numărul de telefon al doamnei inspector Pearce. 


TREIZECI SI PATRU 
Fum 


Timpul a trecut. 

Kat şi mama au coborât braţ la braţ. De mult nu le mai 
văzusem aşa. Din gestica lor am dedus că se împăcaseră şi 
am fost încântat, deoarece asta arăta cât de mult 
progresasem la citirea limbajului corporal. 

Apoi a coborât şi mătuşa Gloria, îmbrăcată în halat. Avea 
buzele drepte şi privirea goală, aşa că nu mi-am dat seama 
ce spunea limbajul trupului ei şi am fost mai puţin încântat. 

Tata şi Rashid au ieşit să cumpere mâncare indiană la 
pachet pentru toată lumea. S-au întors cu o duzină de 
pachete din aluminiu, cu mâncare aburindă. Eu am mâncat 
două samosa, un biryani de pui şi aproape toată porţia de 
pui korma a lui Kat care n-a putut s-o termine. Tata a 
mâncat suficient de mult din creveţii bhuna. Ceilalţi au 
lăsat farfuriile pline. Mătuşa Gloria a ciugulit o jumătate de 
oră dintr-o bhajee cu ceapă. Mama a răscolit cu furculiţa 
năutul din farfurie. Rashid a băut puţin dintr-o bere în timp 
ce se uita la mâncarea din farfurie de care nici nu se 
atinsese. 

— Cum a fost la serviciu? l-a întrebat mama pe tata. 

Tata a ridicat din umeri. 

— Linişte. Am fost la Peckham toată ziua. Pe un alt 
şantier. 

Apoi nimeni n-a mai zis nimic. 

Am vrut să le povestesc ce ştiam şi ce vorbisem la 
telefon cu doamna inspector Pearce, dar aceasta mă 
sfătuise să nu le spun nimic deocamdată, ca să nu-şi facă 
oamenii speranţe. Ea îmi explicase că, în mod normal, 
speranţa este un lucru bun, dar dacă speri prea mult şi nu 
se întâmplă cum ţi-ai dorit, pe urmă eşti dezamăgit şi asta 
se cheamă să te dezumfli. Am întrebat-o dacă „a te 
dezumfla” este ca atunci când cazi pe pământ cu o 


bufnitură fiindcă ai dat prea repede drumul la aerul dintr-un 
balon cu aer cald, iar ea a zis că da, aşa este. 

Asta mi-a declanşat un alt şir de gânduri: aş încerca într- 
o zi să zbor cu un balon cu aer cald, dar numai dacă 
vremea ar fi frumoasă, şi aş lua cu mine instrumente 
pentru măsurarea presiunii aerului şi a temperaturii, aş 
înregistra datele şi... 

— Huston către planeta Pluto, a strigat tata. 

M-am uitat la el. Aşa mă strigă de fiecare dată ca să-mi 
atragă atenţia, când vede că sunt cu gândurile în altă 
parte. 

— Dă-mi şi mie orezul, Ted, a spus tata zâmbind. 

l-am dat orezul. Apoi s-a făcut iar linişte. 

Parcă toţi se hotărâseră să nu mai amintească de Salim. 
Kat îşi răsucea pe deget o şuviţă de păr. Mătuşa Gloria şi-a 
aprins o ţigară, dar a uitat s-o fumeze. Mă uitam cum ardea 
singură şi urmăream cu privirea firicelul de fum ce se ridica 
în aer. Era deviat spre stânga, peste umărul ei, deşi nu era 
deschisă nicio fereastră şi în cameră nu era curent. Asta m- 
a făcut să mă gândesc din nou la efectul Coriolis care, deşi 
este invizibil, poate face lucrurile să-şi schimbe direcţia. 

— Mătuşă Gloria... am dat să zic eu. 

— Ssst, Ted, m-a întrerupt mama. 

— Nu... lasă-l să spună ce voia să spună, a zis mătuşa 
Gloria. 

— De ce aprinzi ţigara dacă n-o fumezi? am întrebat eu. 

— Ted! a intervenit mama. Las-o-n pace pe mătuşa 
Gloria! 

Mătuşa Gloria a schiţat un zâmbet. 

— Nici n-am observat c-am aprins-o. Ted, ştii ceva? Când 
se va termina totul... Dacă Salim... dacă se întoarce teafăr 
acasă, am să renunţ la ele. lţi promit! 

Apoi s-a lăsat pe speteaza scaunului, cu lacrimile şiroind 
pe obraz, şi a tras zdravăn din ţigară. Nu mi-am dat seama 
dacă plângea la gândul că va trebui să renunţe la ţigări sau 
pentru că Salim s-ar putea să nu se mai întoarcă. In cameră 
s-a făcut iar linişte. 


— Dacă se întoarce teafăr acasă, a repetat ea. 

Atunci mi-am dat seama că plângea din cauza lui Salim, 
nu a ţigărilor. 

Am continuat să mănânc. După ce am pus jos cuțitul şi 
furculita, am ascultat liniştea. Am auzit iar ceasul ticăind. 
Apoi am simţit sângele pulsându-mi în urechi. Parcă îmi 
mergeau prin cap nişte roţi de tren, un şir de gânduri ca un 
şir de vagoane scăpate de sub control, cu trosnet de cuple. 
Băiatul de la morgă, băiatul din tren. Mama a făcut un ibric 
de ceai. Auzeam loviturile repetate ale linguriţei în ceaşca 
de porțelan în timp ce tata îşi amesteca zahărul. Era Salim 
sau nu era Salim. 

— Nu mai suport! a exclamat mătuşa Gloria sărind în 
picioare. Aşteptarea asta. N-o mai suport! 

Mama a prins-o pe mătuşa Gloria de încheietura mâinii. 

— Ştiu, Glo. Stai jos. 

— Ba nu ştii! N-ai cum să ştii. Kat şi Ted n-au dispărut 
niciodată aşa. Mai mult de două zile. Fără nicio veste. 
Nimic. 

— Linişteşte-te, Gloria, a spus Rashid. 

— Cum să mă liniştesc? Staţi toţi şi vă uitaţi la mine. Ştiu 
la ce vă gândiţi. 

— Glo... a spus mama. 

— Nu-ncepe şi tu... Te-am auzit ieri când vorbeai la 
telefon cu Ben. Tu crezi că Salim a fugit, nu-i aşa? Crezi că 
se ascunde... se ascunde de mine, nu? De ce nu spui aşa? 

— Glo... a dat să zică mama. 

— Haide... spune aşa. 

— Poate... Dacă ar fi să aleg între varianta că Salim a fost 
răpit de un răufăcător şi cea că se ascunde pe undeva, fără 
să-şi dea seama câtă suferinţă îţi pricinuieşte... atunci, da, 
prefer să cred că... 

— Crezi că este vina mea. Că eu mi-am făcut-o cu mâna 
mea. 

— Nu, Glo, nu-i vorba de asta, dar poate că, pentru 
Salim, mutarea la New York a fost o decizie prea... 

— N-a fost, n-a fost! a strigat mătuşa Gloria. Eu îmi 


cunosc copilul. Nu mi-ar face mie una ca asta, ştiu eu... 

A vrut să plece de la masă. Cu mâneca halatului a dat 
peste farfurie şi o bucată de ceapă bhajee a zburat pe jos. 
Umerii i se scuturau. 

— Am să mă duc să-l caut. Mă duc. Nu-mi pasă dacă va 
trebui să cutreier toată Londra. 

A ieşit în hol clătinându-se. 

Mama a sărit în picioare. 

— Glo! Nu pleca! N-am vrut să... 

De unde eram eu, am văzut-o pe mătuşa Gloria punând 
mâna pe clanţă, gata să deschidă uşa din faţă. 

— Scuteşte-mă, Fai! a strigat ea. 

— Ben, opreşte-o, a spus mama. Şi-a ieşit din minţi. 

Cu un aer zăpăcit, tata s-a ridicat în picioare. S-a ridicat 
şi Kat. Rashid a rămas nemişcat, cu gura căscată. 

Chiar când mătuşa Gloria a deschis uşa, de-afară s-a 
auzit sirena unei maşini de poliţie. Nişte lumini au clipit 
intermitent. S-au auzit vociferări în grădina din faţă, 
vânzoleală, confuzie. Un scaun s-a răsturnat şi Rashid a 
început să se legene pe locul lui, văitându-se: 

— Te rog, Doamne, te rog, nu! 

Am avut o senzaţie neplăcută, care-mi urca pe esofag. 

Poliţia venise exact aşa cum îmi promisese doamna 
inspector Pearce. 

Dar nu mă aşteptasem la sirenă. 

Şi nici n-a sunat cum sunau sirenele când mă jucam cu 
Kat de-a ambulanţele. 

A sunat real, aproape, tare şi rău prevestitor. 

Băiatul din tren. Băiatul de la morgă. Era Salim sau nu 
era Salim. Mi-am pus mâinile la urechi. Buletinul informativ 
la ora nouăsprezece: zona joasă Fitzroy o mie opt la vest de 
Rockwall... 


TREIZECI SI CINCI 
Din nou băiatul din tren 


Doamna inspector Pearce a intrat în casă ducând-o pe 
mătuşa Gloria de braţ. A condus-o în bucătărie ca s-o aşeze 
pe un scaun. 

— Cred că i-ar prinde bine o băutură caldă, a spus 
doamna inspector. E în stare de şoc. 

Kat a turnat o ceaşcă de ceai. Rashid s-a ridicat în 
picioare ca să-i cedeze scaunul mătuşii Gloria. A ajutat-o să 
se aşeze şi a mângâiat-o pe cap. Ei îi tremurau mâinile şi 
buzele, de parcă numai ce scăpase din viscol, deşi afară era 
cald şi umed, iar temperatura urcase la optsprezece grade. 

— Aveţi vreo veste? a întrebat mama. 

Doamna inspector Pearce a aşteptat până ce mătuşa 
Gloria a luat o gură de ceai. 

Simţeam mâna lui Kat strângând-o tare pe-a mea. 

Inspectoarea Pearce a dat aprobator din cap. 

— Avem, dar nu e nici bună, nici rea. E mai degrabă o 
informare. Mulțumită lui Ted. 

Toată lumea s-a uitat la mine. 

— Ted? s-a mirat mama. 

— Ted? s-a mirat tata. 

— Ted? s-a mirat Kat. 

Eu n-am zis nimic. Mă uitam în podeaua bucătăriei. 

— Ted şi-a dat seama ce s-a întâmplat cu Salim în ziua 
când a dispărut, a continuat doamna inspector Pearce. 
Concluziile la care a ajuns el concordă cu direcţia în care 
mergea ancheta noastră, dar trebuie să recunosc că el ne-a 
luat-o înainte. 

— Ted! a zis din nou Kat. 

A rămas cu gura căscată şi maxilarul atârnând. 

— Am luat-o pe firul celor spuse de Ted, dar până acum 
tot nu ştim unde este Salim. 

Mătuşa Gloria a gemut şi şi-a lăsat capul în mâini. 


— Dar ştim cine era băiatul din tren. 

— Salim? a întrebat mama. 

Doamna inspector Pearce a ridicat mâinile în lateral. 

— Nu era Salim, a spus ea. lată-l pe băiatul din tren. 

O polițistă în uniformă a intrat în cameră însoţită de un 
băiat cam de aceeaşi vârstă cu Salim, dar care nu era 
Salim. Acesta se ascundea pe jumătate în spatele poliţistei 
înalte. Avea obrajii bucălaţi, părul negru şi înfăţişare 
asiatică, deşi era greu să-l vezi bine deoarece avea gluga 
trasă pe faţă. 

— Tu! a exclamat surprinsă mătuşa Gloria. 

— Bună, Marcus, am spus eu. 


TREIZECI ŞI ŞASE 
Descoperire meteorologică 


Presupun că vreţi să ştiţi cum mi-am dat seama. Sau 
poate aveţi un creier care funcţionează cu un alt sistem de 
operare decât al celorlalţi, la fel ca mine, şi v-aţi dat şi voi 
seama. 

N-am făcut nimic altceva decât să mă gândesc: de luni, 
ziua când a dispărut Salim, la ora 12:02, până miercuri, la 
ora 18:04, când am telefonat la poliţie. Sunt cincizeci şi 
patru de ore şi două minute de gândit, dacă adunaţi şi orele 
de somn, pe care eu le pun. Oamenii continuă să 
gândească şi în somn. 

Am revăzut de nenumărate ori cele nouă teorii. Eu şi Kat 
verificaserăm teoriile unu, doi şi opt şi le excluseserăm. 
Salim n-ar fi putut să rămână în capsulă pentru încă o tură, 
ceasul meu nu mersese prost, Salim n-ar fi putut să se 
ascundă sub hainele cuiva fără să-l vedem noi. Kat mă 
convinsese că teoria numărul nouă, conform căreia Salim 
nu urcase deloc în cabină, era greşită. Cât priveşte teoriile 
cinci şi şapte (combustie spontană şi altă dimensiune 
temporală), Kat le respinsese de la bun început. Eu, nu. Dar 
mai exista un motiv pentru care până la urmă fusesem de 
acord să le tai de pe listă, unul pe care nu i-l spusesem lui 
Kat. Numărasem persoanele care urcaseră în capsulă. 
Douăzeci şi una. Le numărasem şi pe cele care coborâseră. 
Douăzeci şi una. Mi-am dat seama că, dacă Salim ar fi 
suferit o combustie spontană sau ar fi dispărut într-o altă 
dimensiune temporală, din capsulă ar fi coborât doar 
douăzeci de persoane. 

Mai rămâneau teoriile trei, patru şi şase. Trei şi patru 
depindeau de un lucru: ca noi să nu-l fi observat pe Salim 
când a coborât. Eu le spusesem poliţiştilor că exista o 
probabilitate de numai 2% ca noi să nu-l fi văzut. Ceea ce 
însemna că rămâneau 98% şanse ca Salim să fi ieşit din 


cabină deghizat. 

La început, această teorie nu ni s-a părut plauzibilă. Dar 
cu cât mă gândisem mai mult la ea în cele cincizeci şi două 
de ore şi două minute, cu atât mi se păruse mai plauzibilă. 
A doua zi, când am urcat în London Eye împreună cu tata, 
mi-am dat seama că exista un moment când te puteai 
deghiza fără să te vadă nimeni. Era momentul când toată 
lumea se întorcea să se fotografieze. Toţi pasagerii priveau 
în aceeaşi direcţie un minut întreg, până se declanşa bliţul 
aparatului. 

Aşa că m-am uitat încă o dată la fotografia cu capsula lui 
Salim, pe care o cumpărase Kat. Atenţia îmi era atrasă 
mereu de mâneca roz - cea din fundalul fotografiei, unde 
noi am crezut că era fata în jacheta de blăniţă roz făcând 
cu mâna la cameră. Nu ştiu care a fost momentul când am 
înţeles. Poate când văzusem cele optsprezece fotografii cu 
sârma de rufe pe care le făcuse Kat când folosise filmul lui 
Salim, cu mâneci de hanorace, pulovere şi bluze fluturând 
în vânt. Sau poate când o văzusem pe Kat chinuindu-se să- 
şi tragă pe ea jacheta cu guler de blană, în dimineaţa când 
se dusese să ia fotografiile cu bărbatul necunoscut, pe care 
le dăduse la mărit. Mâneca din fotografia-suvenir nu era a 
cuiva care făcea cu mâna. Era a cuiva care se schimba. 

O mânecă roz. Cineva care făcea cu mâna sau se îneca. 
Făcea cu mâna sau se schimba. Depinde cum priveşti 
lucrurile. 

Fata cu jacheta din blăniţă roz era complicea lui Salim. 
Cei doi îşi schimbaseră identitățile în capsulă. O perucă, o 
jachetă, o pereche de ochelari de soare. Doar de-atât 
avuseseră nevoie. 

Şi mi-am adus aminte de mătuşa Gloria când spusese că 
Salim era un farseur incorigibil. Nu unul corigibil ca mine, ci 
incorigibil, ceea ce însemna că el îşi ducea farsele până la 
capăt. Poate că de data asta era vorba de o farsă de 
amploare. 

O scurtă perioadă de timp, mă întrebasem dacă Salim 
avea o prietenă. O prietenă de care nu amintise nimeni. 


Poate o prietenă de care nici mătuşa Gloria nu ştia. Un 
factor X în această ecuaţie. Forţa Coriolis. Lucrul care îl 
deviase pe Salim de la traiectoria lui. Apoi, în cele cincizeci 
şi două de ore şi două minute de gândire, îmi venise în 
minte o altă posibilitate. 

Marcus. Pakistanezul. Supremul. Băiatul din Furtuna. 

Salim spusese că îl sunase un „tovarăş” de-al lui din 
Manchester în timp ce traversam podul Jubilee în drum spre 
London Eye. Mai târziu aflaserăm de la poliţişti că toţi cei 
chestionaţi în Manchester, inclusiv Marcus, spuseseră că nu 
mai vorbiseră cu Salim de când acesta plecase. Era o 
neconcordanţă. Cineva minţea. 

Poate Marcus. 

Poliţia verificase alibiurile prietenilor lui Salim din ziua 
dispariţiei. Mama lui Marcus declarase că acesta fusese 
într-o excursie cu cercetaşii. Atunci m-am gândit că poate 
Marcus ieşise cu cercetaşii aşa cum eu plecasem cu Kat la 
piscină, sau cum Kat se dusese în oraş pentru o consultaţie 
la salonul de coafură în loc să se ducă la şcoală. Nu ştiam 
multe despre Marcus. Doar că el şi Salim erau prieteni. Că 
amândoi erau pe jumătate asiatici, la o şcoală de băieţi. Că 
erau nişte Supremi, adică tipi mişto, de treabă. Că la şcoală 
jucaseră amândoi în piesa de teatru Furtuna şi că Salim îl 
jucase pe Ferdinand. Cineva trebuie să fi jucat singurul rol 
feminin - Miranda, despre care Kat îmi spusese că era o 
mototoală. Poate că fusese Marcus. Poate că aşa le venise 
ideea. 

Marcus. Foarte probabil. 

La spectacolul de salturi acrobatice, toată lumea crezuse 
că fata care se dăduse jos de pe motocicletă era bărbat, 
până îşi scosese casca şi îşi scuturase părul lung. Poate că 
eu şi Kat făcuserăm invers: presupuseserăm că persoana 
cu jachetă de blăniţă roz era femeie numai pentru că avea 
părul lung. Bărbat sau femeie, depinde cum priveai 
lucrurile. 

Marcus. Aproape sigur. 

Din cele douăzeci şi una de persoane care coborâseră din 


capsulă, nu fusese nicio femeie în plus, nicio persoană de 
sex feminin care să fi purtat perucă şi ochelari de soare. 
Însă fusese un tânăr. Tânărul pe care noi îl confundaserăm 
cu prietenul fetei în jachetă de blăniţă roz. Băiatul cu pielea 
cafenie şi obraji bucălaţi. 

Marcus. Cu siguranţă. 

Atunci mi-am adus aminte că Salim îşi răsese mustaţa. 
Dacă urma să devină fata în jachetă de blăniţă roz, trebuia 
să fie proaspăt ras. Cum făcuse Marcus. Toate îl indicau pe 
Marcus. Apoi am găsit şi ultima piesă din puzzle: ce 
spusese femeia din echipa de securitate de la Earl's Court. 
Am făcut legătura cu restul abia la a optzeci şi şaptea 
lovitură cu piciorul în magazia din grădină. Kat o întrebase 
unde plecase străinul acela pe nume Christy. Femeia 
răspunsese că plecase acasă fiindcă îl durea burta. O 
problemă pe care ea nu credea că o avea. Așa face tot 
timpul... Ba e bolnav, ba se duce la dentist, ba i-a murit un 
unchi. Are un potop de probleme... Că bine i se mai 
potriveşte numele. 

Doamna inspector Pearce menţionase prenumele lui 
Marcus o singură dată, dar fusese de ajuns. Cel puţin 
pentru mine fusese de ajuns, deoarece eu vreau să mă fac 
meteorolog când o să fiu mare. Numele Flood! mă frapase 
încă de la început. Bărbatul necunoscut ne minţise când am 
vorbit cu el la Earl's Court şi ne-a minţit din nou în Mile End. 
În ambele dăţi, el ştiuse mai mult decât lăsase să se 
înţeleagă. El şi Marcus erau mână în mână. Pe amândoi îi 
chema Flood. Dintr-un motiv necunoscut, el îi ajutase pe 
Marcus şi Salim să pună la cale farsa, poate pentru că el 
crezuse că era doar o farsă. Dar nu fusese doar o farsă 
nevinovată. Făcea parte dintr-un plan mai mare. Planul lui 
Salim de a fugi. 

Pentru că eu cred că toţi ştiau deja. Salim nu fusese 
răpit. Dispăruse de bunăvoie. El nu voia să plece la New 
York. Un indiciu în acest sens fusese ghidul din rucsacul lui. 


1 Joc de cuvinte intraductibil: Potop. (W.t.) 


Acesta nu avea nicio cută pe cotor, semn că Salim nu-l 
deschisese niciodată. Ceea ce înseamnă că plecarea la New 
York nu-l încânta deloc. insă London Eye, da. Şi să dispară 
din el în timp ce făcea o tură a fost cel mai bun şi mai 
amuzant mod de a fugi la care s-a gândit. 

Un anchetator meteo este o persoană care foloseşte 
observaţii şi măsurători pentru a emite teorii, iar dacă 
teoriile sunt bune, condiţiile meteorologice vor fi prezise 
corect. Ca să aflu ce se întâmplase cu Salim şi unde putea 
să fie, pentru mine fusese exact acelaşi lucru. Am făcut 
observaţii şi am construit teorii, apoi am descoperit mai 
multe lucruri cu ajutorul lui Kat, iar când lucrurile şi teoriile 
s-au potrivit, am crezut că vom reuşi să-l găsim pe Salim 
exact aşa cum afli traiectoria unui sistem de furtună şi 
prezici punctul unde va lovi. 

Numai că se întâmplase ceva pe parcurs. 

Salim nu mai apăruse la capătul pistei. 

Era doar Marcus. 

Marcus stătea în bucătărie cu privirea în podea şi, când 
au tăbărât toţi deodată pe el cu întrebările, a izbucnit în 
lacrimi. Deşi stătea cu capul plecat, se auzea că plânge şi 
se vedea că i se scuturau umerii. 

O senzaţie extrem de neplăcută mi-a urcat din nou pe 
esofag. 


TREIZECI ŞI ŞAPTE 
Salim Supremul 


Îmbrăcată în halat, mătuşa Gloria s-a repezit la Marcus ca 
o rafală de vânt de forţă zece. 

— Ce ştii, Marcus? Unde este Salim? 

L-a apucat pe Marcus de mânecă. 

— Spune ceva! Vorbeşte! 

Doamna inspector Pearce a condus-o pe mătuşa Gloria la 
locul ei. Mama i-a adus lui Marcus o limonadă şi l-a poftit pe 
un alt scaun, dar el a refuzat să se aşeze sau să ia băutura. 
A scuturat din cap şi gluga i-a căzut pe spate. Apoi s-a şters 
pe faţă cu mâneca, a ridicat privirea şi s-a uitat la mine. Mi- 
am adus aminte să-mi arcuiesc buzele în sus, cum zice 
domnul Shepherd să fac atunci când întâlnesc o persoană 
pentru prima oară, deoarece asta înseamnă că putem fi 
prieteni. Dar buzele lui Marcus au rămas nemişcate, ceea 
ce însemna că el nu voia să fie prieten cu mine. 

— Marcus a venit să-şi ceară iertare, a spus doamna 
inspector Pearce. l-a fost frică să vină mai devreme. Credea 
că va avea necazuri. Acum ne-a spus ce ştie. Am aici 
declaraţia pe care a dat-o mai devreme. Povestea lui 
începe exact cum a gândit Ted. Cu ajutorul lui Kat, după 
cum am înţeles, a adăugat ea arătând cu capul spre Kat. 

— Ajutorul meu? s-a mirat Kat. 

— Nu mi-aş fi dat seama fără tine, Kat, am spus eu. 

Doamna inspector Pearce a continuat: 

— Mama lui Marcus aşteaptă afară în maşina poliţiei, cu 
un agent de-al meu. A vrut să auziţi şi varianta lui Marcus. 
După ce terminăm, îi ducem acasă. 

— Dar nu înţeleg... a spus Rashid frământându-şi capul în 
mâini. 

— Marcus şi Salim au petrecut câteva ore împreună în 
ziua când a dispărut Salim, a explicat doamna inspector 
Pearce. Nu-i aşa, Marcus? 


Marcus a dat din cap. 

— Conform înţelegerii dintre ei. Pe urmă Marcus s-a 
întors la Manchester singur. Salim nu s-a dus. Deşi aşa ar fi 
trebuit, nu, Marcus? 

Marcus a dat iar din cap. 

— Ştiţi, Salim plănuise să fugă. 

— Nu se poate, a gemut mătuşa Gloria, lăsându-şi capul 
în mâini. 

— Dar n-a mai fugit până la urmă. S-a răzgândit. 

Mătuşa Gloria a ridicat privirea. 

— S-a răzgândit, a repetat ea încet, dând din cap. Asta e. 
S-a răzgândit. 

— Vrei să le explici tu, Marcus? a întrebat doamna 
inspector Pearce. Sau mai bine citesc eu declaraţia ta? 

A urmat un moment de tăcere. Marcus şi-a tras din nou 
gluga pe cap, ascunzându-şi faţa. 

— Declaraţia, doamnă, a spus el cu o voce care abia s-a 
auzit. 

Atunci doamna inspector Pearce a citit declaraţia lui 
Marcus care iată ce zicea: 


Retranscrierea declaraţiei date de martorul Marcus Flood 

Mă numesc Marcus Flood şi ceea ce spun este 
adevărul. Salim este cel mai bun prieten al meu 
deoarece, înainte să se mute la şcoala mea in 
septembrie anul trecut, ceilalți îmi spuneau 
Pakistanezul, dar acum nu-mi mai spun aşa. Eu nu sunt 
din Pakistan. Mama mea este din Bangladesh, iar tatăl 
meu este irlandez, dar asta nu îl împiedica pe Jason 
Smart să-mi ia senavişurile in fiecare zi şi să zică „cum e 
capra cu curry azi, Pakistanezule?”, apoi să mi le arunce 
pe jos deşi erau lăcute numai cu brânză şi roşii. 

Pe urmă Salim a venit în clasa mea şi s-a aşezat cu 
mine în bancă. Lui i se spunea Pakistanezul II, dar el n-a 
luat asta în seamă, şi nici când Jason Smart i-a luat 
sendvişurile şi i le-a aruncat pe jos spunând că miroseau 
mai rău ca fundul unui iak. A doua zi, când Jason Smart 


şi-a deschis cutia cu senavişuri, in ea fojgăiau o grămadă 
de viermi. Toată clasa a râs în hohote. Din Pakistanezul 
ll, Salim a devenit Salim Supremul, şi cum eu eram 
prietenul lui cel mai bun, am devenit şi eu un Suprem. 
Purtam cămăşile pe jumătate scoase din pantaloni, eram 
cei mai şmecheri dintr-a IX-a K. 

Dacă eşti un Suprem, nu trebuie să te arăţi prea 
conştiincios la şcoală. Stai in ultima bancă şi arăţi 
plictisit de moarte. Dar cu piesa de teatru a fost altceva. 
Noi am fost nişte Supremi maxim interesați, deoarece 
domnul Davison era foarte de treabă. El ne-a ales să 
jucăm in piesa de teatru Furtuna la serbarea şcolară de 
Paşti. Domnul Davison l-a jucat pe Prospero, Salim a fost 
Ferdinand şi eu am fost Miranda. Ha-Ha! O fată. Pe 
atunci vocea incă nu mi se schimbase. A trebuit să port 
o perucă cu păr lung şi negru, o rochie albă, şi de fiecare 
dată când spuneam că sunt „o fecioară, desigur”, toată 
clasa izbucnea în strigăte şi bătea din picioare, iar eu 
dădeam ochii peste cap şi toată lumea lăcea „Ooh-la-la”. 
Domnul Davison a zis că sunt un geniu al comediei. 

Apoi, după vacanţa de Paşti, Salim s-a intors la şcoală 
cu o veste proastă. Mama lui voia să se mute la New 
York şi să-l ia şi pe el. Vestea m-a dat peste cap. La ora 
de ştiinţă şi tehnologie stăteam şi mă gândeam că aş 
putea să iau şi să inghit nişte substanțe chimice, 
deoarece nu suportam gândul că voi redeveni 
Pakistanezul. Fără Salim, asta aş fi fost. 

Nici Salim nu voia să se ducă. L-a întrebat pe tatăl lui 
dacă poate să vină să locuiască la el, dar tatăl lui a zis 
nu. Apoi mama lui a rezervat biletele de avion. Urmau să 
zboare de la Londra astfel încât să poată vizita nişte 
rude pe care nu le mai văzuseră de ani de zile, familia 
Spark. Salim a zis că să-i ia naiba pe-alde Spark. Eu am 
Zis că va avea ocazia să urce în London Eye, visul nostru 
dintotdeauna. Dar Salim a zis că n-o să fie distractiv fără 
mine. Atunci ne-a venit ideea. 

Urma să ne întâlnim, eu deghizat în Miranda, şi să 


urcăm amândoi in London Eye. Apoi el trebuia să se 
imbrace in hainele mele, să dispară şi să fugim 
impreună, lăsându-i baltă pe mama lui şi familia Spark. 
Ne intorceam amândoi cu trenul in Manchester mai 
târziu in aceeaşi zi, el se ascundea undeva, iar eu ii 
aduceam mâncare şi, după ce avionul mamei lui ar fi 
decolat spre New York, el s-ar fi dus să stea cu tatăl lui, 
iar tatăl lui nu mai avea ce să facă decât să zică da. Apoi 
el şi cu mine puteam să fim in continuare Supremii dintr- 
a IX-a K. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l sun pe 
Christy, fratele meu mai mare. Christy locuieşte la 
Londra şi ne sună mereu să ne ceară bani, iar tata ii zice 
că el nu-i un sac tără fund şi să-l lase in pace. De data 
asta, l-am sunat eu. L-am zis că dacă se întâlneşte cu 
mine la London Eye şi ne ajută pe mine şi pe prietenul 
meu Salim să facem farsa pe care o plănuiam, ii aăm 
Zece lire. Şi el a zis bine. 

Duminică, Salim a plecat cu mama lui la Londra. A 
doua zi i-am spus mamei mele că sunt plecat toată ziua 
cu cercetaşii şi ea m-a crezut, ba chiar mi-a dat nişte 
bani. imi dăduse şi Salim economiile lui, aşa că aveam 
mai mult decât suficient ca să cumpăr două bilete la 
London Eye. Apoi m-am urcat intr-un tren de dimineață 
spre Londra şi n-am plătit niciun ban, deoarece ştiu o 
şmecherie să-i fentez pe controlorii de bilete. Am 
coborât la stația Euston, iar de-acolo am mers pe jos 
până la Tamisa şi acolo am găsit Roata. N-aveai cum să 
n-o vezi. 

Christy a apărut primul. Mi-am pus peruca pe care o 
purtasem când am jucat Miranda şi nişte ochelari de 
soare şmecheri pe care i-am cumpărat de la Costa del 
Sol vara trecută, plus o jachetă pe care o şterpelisem de 
la Shannon, sora mea mai mare. Christy a râs să moară 
şi a zis că sunt un travestit dat naibii şi că tata m-ar 
jupui de viu dacă m-ar vedea. Am cumpărat două bilete. 
Eu nu i-am spus că Salim voia să fugă şi că eu aveam de 


gând să-l ascund. l-am zis că vrem să le jucăm o farsă 
verişorilor lui Salim. Vocea mi se schimbase de când 
jucasem în piesă. N-aveam cum să mă duc eu la verişorii 
lui Salim. şi-ar fi dat seama că nu eram fată imediat ce 
deschideam gura. De aceea aveam nevoie de Christy. In 
plus, el era adult şi nimeni n-ar fi pus intrebări când să 
cumpărăm biletele. 

După ce am cumpărat biletele, l-am sunat pe Salim să 
văd unde era. „Grăbeşte-te”, i-am zis. „Ne imbarcăm la 
unsprezece treizeci.” El a zis că tocmai traversa râul şi in 
câteva minute a şi venit. Mamele lor s-au dus să bea o 
cafea, exact cum plănuiserăm, iar Salim şi cei doi 
verişori ai lui s-au aşezat la coadă la bilete. Christy s-a 
dus la ei pretăcându-se că e un străin, deşi el se mai 
intâlnise odată cu Salim. l-a dat lui Salim biletul şi i-a 
arătat locul la coadă, apoi a fugit la serviciu deoarece 
întârzia. 

Pe mine mă umfla râsul prefăcându-mă că nu-l cunosc 
pe Salim. A trebuit să-mi muşc buzele cât am aşteptat 
să ajungem la rampă, iar Salim nu s-a uitat deloc la mine 
până n-am urcat in Roată. Apoi uşile capsulei s-au inchis, 
am inceput să urcăm şi atunci ne-am spart de râs. A fost 
magic. Aer, lumină, întinderea Londrei, noi singuri. Eram 
fericiţi. 

Apoi, când am ajuns sus de tot, Salim a devenit tăcut. 
Se uita direct spre soare. 

„Salim, la ce te uiţi?” l-am intrebat eu. 

„La Manhattan”, a zis el. 

„Asta-i Londra, nu Manhattan”, am zis eu. 

„Asta mi-e soarta, Marcus. Trebuie s-o accept.” 

Atunci m-am întristat. Părea că se răzgândise şi că nu 
mai voia să facem schimb de identități, să dispară şi să 
se intoarcă cu mine in Manchester ca să se ascundă. Dar 
când toată lumea s-a întors să facă fotografia, el a râs, 
mi-a luat peruca de pe cap şi şi-a pus-o lui. Eu m-am 
dezbrăcat de jachetă. Şi-a pus-o el. l-am aranjat peruca, 
i-am pus ochelarii de soare. A durat câteva secunde. Nu 


ne-a văzut nimeni. Toţi se uitau in cealaltă parte ca să 
facă fotografia-suvenir. 

Apoi capsula noastră a ajuns la sol. Am trecut chiar pe 
sub nasul verişorilor lui Salim, să fi văzut ce feţe 
disperate aveau. Salim şi-a luat un mers inchipuit, ca de 
fată. Pe urmă a trecut chiar pe unde stătea maică-sa la 
cafea şi ea s-a uitat fix la el, dar nu l-a recunoscut. 

L-am tras repede mai departe, ca să nu mă vadă pe 
mine, şi ne-am pierdut urma in mulțime. El a scos 
mobilul şi l-a inchis. 

„Pe ziua de azi facem ce vrem noi, Marcus!” a strigat 
el. l 

M-a bătut pe spate şi şi-a scos peruca. işi uitase 
aparatul de fotografiat la unul dintre verii săi, dar tot ne 
mai rămăseseră nişte bani, aşa că el a cumpărat un 
aparat foto de unică folosință şi mi-a tăcut o poză pe 
pod, apoi a cumpărat hot-dogi, ciocolată Mars şi Cola şi 
am stat să mâncăm intr-un parc lângă râu, iar eu mă 
pretăceam că sunt o rată care măcăne şi Salim zicea că 
sunt un geniu al comediei. Apoi ne-am dus intr-o piaţetă 
unde dădeau spectacol nişte jongleri. Erau super- 
amuzanți - unul cu nădragii rupti care mergea pe 
picioroange, un magician cu un glob argintiu pe care şi-l 
rostogolea pe corp, un clovn care a făcut zece tumbe şi 
a aterizat in nas. După spectacol, Salim i-a dat clovnului 
ultimul ban. Ne-am plimbat pe Tottenham Court Road şi 
am găsit un magazin care vindea piane electrice. Poţi să 
cânti pe ele orgă, chitară, trompetă şi tobe, toate odată. 
A fost super, cea mai grozavă zi din viaţa mea. Aş fi vrut 
să nu se mai termine. Dar s-a terminat. 

Am ajuns la stația Euston. Atunci mi-a spus Salim că 
nu va veni cu mine. 

„Nu pot, Marcus”, a zis el. 

„Ba poţi. E simplu. Urci in tren şi te ascunzi in 
toaletă.” 

„Nu-i vorba de asta. Nu pot să fug. Nu de mama. O fi 
maică-mea cum o fi. Dar ea e singura mamă pe care o 


am. Şi nu-i vorba doar de ea. Mai sunt şi verii mei. Ted şi 
Kat.” 

„Spark? Parcă ziceai că nu-ți pasă de ei.” 

„Asta a fost înainte să-i revăd. Kat şi Ted sunt foarte 
de treabă. Dacă nu mă intorc, vor avea necazuri din 
cauză că m-au lăsat să urc singur in Roată. Şi mama o 
să-şi iasă din minți.” 

Nu ştiam ce să mai zic. Oamenii se grăbeau să urce în 
trenuri. Se făceau anunţurile de plecare. Am auzit unui 
pentru Manchester: trenul meu. 

„ŞI mai zici că eşti un Suprem... ”, i-am spus eu. 

„Ai dreptate. Tu eşti un Suprem adevărat, Marcus. Eu 
n-am talentul tău.” A zâmbit. „Tu ai făcut chestia aia cu 
viermii, nu-i aşa?” 

„De unde ştii?” 

„Când am fost pe la tine ultima dată, taică-tu mi-a zis 
că hobby-ul lui este pescuitul.” 

Apoi mi-a dat înapoi jacheta de blăniță roz a lui 
Shannon, iar eu am băgat-o in rucsac impreună cu 
peruca. Dar am insistat să păstreze el ochelarii de soare. 
li stătea bine cu ei. S-a auzit un fluier. Era trenul meu. 
Ne-am luat rămas-bun şi el m-a imbrățişat. 

„Fugi, Marcus. Am să-ţi trimit o vedere cu Empire 
State Building.” 

Aşa că am fugit. Se închideau uşile vagoanelor şi l-am 
auzit strigând după mine: 

„Să nu-i laşi să-ți spună Pakistanezul. Tu eşti Marcus 
Supremul, să nu uiţi asta. Eşti un geniu al comediei.” 

M-a văzut un gardian şi a strigat la mine. Am sărit in 
tren. Abia am urcat, că s-au şi inchis uşile. L-am văzut pe 
Salim tăcându-mi cu mâna in timp ce trenul pleca din 
stație. A fost ultima dată când l-am văzut. 

M-am ascuns în toaletă până după Stoke-on-Trent. La 
Manchester am coborât fără să fiu prins şi m-am dus 
acasă. 

„Cum a fost cu cercetaşii?” m-a intrebat mama. 

„Super”, am zis eu. 


Mai târziu în seara aceea, când să pun pe furiş in 
dulap jacheta lui Shannon, am găsit in buzunarul ei 
telefonul mobil al lui Salim. Îl uitase acolo, aşa cum 
uitase şi aparatul de fotografiat la verii lui. Am să i-l 
trimit prin poştă când ajunge la New York, m-am gândit, 
şi l-am băgat in sertarul de la biroul meu. 

A doua zi a venit poliția. Ziceau că Salim a dispărut. 
Era şi mama de față. Dacă aş fi recunoscut că am fost cu 
Salim în ziua precedentă, s-ar fi înfuriat pe mine. Aşa că 
am zis tot povestea cu cercetaşii. Dar după ce a plecat 
poliția, am inceput să mă ingrijorez. Unde era Salim? De 
ce nu se întorsese acasă la familia Spark aşa cum 
Zisese? 

M-am  perpelit toată noaptea. Astăzi n-am mai 
suportat. Am luat telefonul lui Salim cu gândul s-o sun 
pe mama lui şi să-i spun ce ştiam. Zis şi tăcut. L-am 
deschis. Avea vreo douăzeci de mesaje vocale in 
aşteptare, toate de la ea. Părea disperată. l-am dat un 
apel, dar telefonul suna şi nu a răspuns nimeni. Când a 
răspuns, mi-am dat seama că nu aveam curajul să 
vorbesc cu ea. Am inchis, şi-am inchis şi telefonul. L-am 
ascuns sub saltea. 

Mai târziu m-a sunat Christy pe mobil. Zicea că se 
întâlnise cu verii lui Salim la expoziția de motociclete 
unde lucrează. Nu mă aăduse de gol, dar dacă ştiam 
unde este Salim, să fac bine să mă duc imediat la poliţie 
şi pe el să nu-l bag in povestea asta. A tipat la mine. 

Nu ştiam ce să fac. Nu mă puteam duce la poliție. 
Dădeam de naiba. Aseară a venit poliția. Ştiau tot. 
Ziceau că vărul lui Salim s-a prins care a fost treaba. Au 
spus cum a fost cu peruca, cu Roata, cu urcatul în tren. 
Parcă Ted Spark intrase în mintea mea şi imi văzuse 
gândurile. 

Atunci mi-am adus aminte că Salim îmi spusese că 
suferă de nu ştiu ce sindrom care íl tăcea să gândească 
precum un computer uriaş. 

Acesta este adevărul şi numai adevărul. Ultima dată 


când l-am văzut pe Salim a fost în staţia Euston. E tot ce 
ştiu eu. 
Marcus Flood 


TREIZECI SI OPT 
Reconstituirea 


Când doamna inspector Pearce a terminat de citit 
declaraţia lui Marcus, se făcuse ora 22:03. 

Mătuşa Gloria se uita la Marcus cu o privire care sărea de 
pe scara Richter. Buza de jos îi atârna, iar lacrimile îi şiroiau 
pe obraz fără ca ea să se sinchisească să şi le şteargă. 
Rashid stătea pe scaunul lui, complet nemişcat, cu capul în 
mâini. Doamna inspector Pearce s-a aplecat în faţă, cu 
pumnii strânşi. 

— Marcus, a zis ea, gândeşte-te bine. Nu te grăbi. Salim 
a mai zis ceva - orice - care ne-ar putea ajuta să ne dăm 
seama unde s-a dus după aceea? 

Marcus a clătinat din cap. 

— Nu. Asta-i tot. V-am spus tot ce mi-am adus aminte. A 
zis că se întoarce direct aici. Jur pe Dumnezeu! 

— A spus cum? 

— Nu. Avea un card de călătorie. Mi-l arătase mai 
devreme, a răspuns Marcus trăgându-şi mai bine gluga pe 
faţă. 

Poliţista care îl avea în grijă i-a pus un braţ pe după 
umeri. 

— Vreau să merg acasă, a zis el cu o voce înăbușită. 

Doamna inspector Pearce a aprobat din cap. 

— Du-l acasă. Dacă îşi mai aminteşte ceva, sună-mă 
imediat. 

Marcus a fost condus spre uşă, dar chiar când să iasă, 
mătuşa Gloria s-a ridicat în picioare. 

— Marcus, l-a strigat ea. 

În cameră s-a făcut linişte. Marcus s-a oprit, dar nu s-a 
întors spre ea. 

— Marcus, vreau să ştii un lucru. Şi să-l ştii de la mine, 
mama lui Salim. Nu a fost vina ta. 

Apoi s-a aşezat la loc şi a gemut. 


Marcus s-a apropiat de ea cu paşi târşâiţi. 

— Am uitat să vă dau ăsta, a zis el întinzând mâna. 

Era telefonul mobil al lui Salim. Mătuşa Gloria l-a luat cu 
degete tremurânde. Şi l-a lipit de obraz. 

— Oh, Salim, a zis ea în şoaptă. Unde eşti? 

Marcus şi poliţista care îl însoțea au plecat. 

Doamna inspector Pearce i-a pus mătuşii Gloria mâna pe 
umăr şi i-a explicat că ea se va întoarce la sediu să 
organizeze o operaţiune de căutare în toată Londra. Vor fi 
chestionaţi lucrătorii de la metrou, şoferii de autobuz care 
au trecut prin Euston. Zicea că nu va lăsa nicio piatră 
neîntoarsă. Apoi a plecat şi ea, iar mătuşa Gloria a început 
iar să plângă. 

Mama ne-a trimis pe mine şi pe Kat la culcare. 

Noi nici măcar n-am încercat să ne culcăm. Kat stătea în 
fund pe saltea. Eu stăteam pe pat. Am aprins veioza de pe 
noptieră. Capul îmi bubuia. 

— Ted? a zis Kat. 

— Ce? 

— Ai crezut că l-ai găsit. Şi nu l-ai găsit. A dispărut din 
nou. 

— Da, Kat. A dispărut. 

— Nu-mi place deloc, Ted, a spus Kat cutremurată. Nici 
inspectoarei Pearce nu-i place. 

— Nu. 

— Ea era convinsă că Salim a fugit de-acasă. Acum nu 
mai e. 

— Nu. 

— Nu sunt decât două posibilităţi, Ted. 

— Care? 

— Fie a fugit. Fie a fost răpit. 

— Răpit? 

— Da. 

— Dar de ce? Mătuşa Gloria nu este milionară, nu? 

— Oh, Ted! Ce copil eşti! Copiii sunt răpiți şi din alte 
motive. 

— Ce alte motive? 


— Nu te mai uita la mine ca o raţă-care-a-uitat-să- 
măcăne! 

Am încetat să mai stau cu capul înclinat şi să clipesc. 

— Ce alte motive, Kat? 

— Sex. 

Mâna a început să mi se scuture. 

Kat s-a ghemuit pe saltea. Nu s-a culcat. N-am auzit 
plescăitul acela ca de câine care bea apă. După câtva timp, 
am deschis încet radioul. Era buletinul meteo marin de la 
miezul nopţii. Buletinul informativ de la orele 24:00 emis de 
Agenția Naţională de Meteorologie... Fitzroy, în general 
nordic, cinci spre şase, devine variabilă, averse cu 
descărcări electrice... Forth Tyne Dogger, şase spre şapte... 
Dinspre sud venea ploaia. A început să bată vântul. 
Auzeam crengile copacului bătând în acoperişul magaziei 
din grădină. M-am gândit la rufele de pe sârmă care se 
udau iar. 

Rafale de stropi grei de ploaie băteau în fereastră. Mi-am 
scos cartea de meteorologie şi am căutat secţiunea despre 
efectul Coriolis. Mi-a venit în minte vocea lui Salim stând de 
vorbă cu Marcus la staţia Euston. Kat şi Ted sunt foarte de 
treabă. 

M-am gândit la băiatul de la morgă. M-am gândit la 
Salim, aflat undeva în marele vid tăcut sau stând pe 
undeva, pe-afară, în furtuna care se înteţea. Două 
posibilităţi. Ascuns sau răpit. 

— Închide-l, Ted. Radioul. Mă enervează. 

Era Kat. L-am închis. 

— Nu pot să dorm, a mormăit ea. 

— Kat, mai ştii teoriile? Cele nouă teorii? 

— Nu începe iar, te rog. 

— Dar una dintre ele a fost corectă, nu? 

— Da. Numărul şase. Isteţule! 

— Dar îţi aduci aminte că la început m-am gândit la opt şi 
mai târziu am găsit-o pe a noua? 

— Şi? 


— Poate că ce-ai spus tu mai devreme nu este adevărat. 


— Cum adică? 

— Ai spus că există doar două teorii. Fie se ascunde, fie a 
fost răpit. Dar poate că există o a treia teorie. Cum a fosta 
noua înainte. Una la care nu ne-am gândit. 

Kat asculta cu atenţie. S-a ridicat în picioare şi a aprins 
lumina mare. 

— Acum spune, a zis ea. A treia teorie. Trebuie să mai 
existe una. 

Se plimba încoace şi-ncolo pe lângă saltea, lovind cu 
pumnul în palmă, ca piatra în hârtie în jocul de-a piatra- 
foarfeca-hârtia pe care îl joacă copiii mici. Fusese singurul 
joc pe care ştiam să-l joc şi fusese preferatul meu. Am făcut 
mâna foarfecă. Simbolul celei de-a treia teorii pe care 
încercam s-o găsim. 

Am gândit cu voce tare. 

— Poate că Salim a dispărut din nou în mod deliberat. De 
bunăvoie. Poate că Marcus minte. 

Kat s-a oprit din plimbat. S-a uitat la mine. 

— Marcus spunea adevărul. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu. E o chestie care ţine de limbajul trupului, Ted. 
La fel cum am ştiut că a noua teorie era greşită. La fel şi 
acum. Pur şi simplu ştiu că a fost aşa cum a spus Marcus. 
Salim nu intenţiona să dispară. intenţiona să se întoarcă 
aici. Se răzgândise şi nu mai voia să fugă. 

— Asta înseamnă că a dispărut împotriva voinţei lui. 

— Da, a spus Kat aşezându-se pe pat. Există doar două 
posibilităţi, Ted. Există doar două posibilităţi. Ori a dispărut 
că aşa a vrut el. Ori a fost silit de cineva. 

— De cineva, am repetat eu. 

— Adică cineva, undeva, îl ţine prizonier. 

— ÎI ţine prizonier. 

M-am dat jos din pat şi am deschis fereastra. 

— Cineva, undeva, am repetat eu. 

Vântul de nord-est a suflat în cameră. Hârtiile de pe 
biroul meu au zburat pe jos. A intrat şi-o frunză. Mă 
gândeam la efectul Coriolis. Simţeam mirosul de-afară. 


Simţeam mirosul Londrei. 

— Cineva, undeva, a şoptit Kat venind lângă mine la 
fereastră şi punându-mi braţul pe după umeri. 

— Sau ceva, am zis eu. 

O rafală de vânt a suflat în cameră timp de câteva 
secunde, apoi Kat a închis fereastra. 

— Cum adică ceva? 

— Nu ştiu, am zis. Poate a intervenit ceva care l-a abătut 
pe Salim de la drumul lui. Ca efectul Coriolis. El deviază 
traiectoria vântului tot timpul. Şi nu e o persoană. Este un 
lucru. Un lucru care nici măcar nu se vede. 

— Vrei să spui că a intervenit un accident? 

— Nu ştiu. Poate. 

— Bine, să admitem că e aşa. A avut un accident şi n-a 
mai putut să ajungă acasă. Dar tot ar fi apărut, i-ar fi fost 
găsit cadavrul. Sau ar fi într-un spital. Poliţia l-ar fi găsit. 
Asta dacă nu cumva... 

Kat şi-a dus mâinile la gât. A făcut ochii mari şi rotunzi. 

— Dacă nu cumva? 

— Dacă nu cumva a căzut în râu. Şi s-a înecat. 

M-am gândit la cormoranii care măcăneau şi se 
scufundau în apă. Mâna mi s-a scuturat. 

— N-ai cum să cazi în apă, Kat. Sunt ziduri peste tot. Ar 
trebui să te arunci singur. 

Kat a icnit. Ochii i s-au făcut şi mai mari. 

— Poate că asta a făcut Salim. S-a aruncat în apă. 

— Nu, am zis eu. 

Kat a rămas cu privirea pierdută. Mi-am pus mâna care 
se scutura pe umărul ei fragil şi osos. 

— Nu, am repetat eu. 

Ea a oftat adânc. 

— Nu. Ai dreptate. Salim n-ar face asta. În niciun caz, a 
spus Kat scuturând din cap. Bine. Să revenim la chestia aia, 
Coriolis... Care a fost? 

— Nu ştiu, am zis. 

Mi-am pus mâinile în cap şi l-am scuturat. 

— Incerc să gândesc. Dar creierul meu a obosit. 


— Ted, să ne închipuim că suntem în locul lui Salim. Să 
ne imaginăm că suntem în staţia Euston. Hai să-i 
reconstituim traseul. În minte. Nu uita. El nu cunoaşte 
foarte bine Londra. Are un card de călătorie. Da? 

— Da, Kat. 

— Îşi ia rămas-bun de la Marcus. Înţelegi? 

— Da. 

— Şi apoi? 

— Se uită la ceas. Este ora patru, am spus eu. 

— Ştie că mătuşa Gloria va fi furioasă. Vrea să-i dea 
telefon. 

— Şi îşi dă seama că nu-l are. L-a uitat în jacheta roz. 

— Aşa că se duce la un telefon public, nu? a zis Kat 
încruntându-se. 

— Greşit. Nu mai avea bani, Kat. l-a cheltuit pe toţi. Pe 
aparatul foto de unică folosinţă. Pe ciocolatele Mars. Pe 
Coca-Cola. La artiştii ambulanți. 

— Ah, da, ai dreptate. Nu mai are decât cardul de 
călătorie. Aşa că se hotărăşte să se întoarcă acasă. 

— Coboară la metrou. 

— De unde ştii, Ted? 

— Este cel mai rapid mijloc de transport. Şi cel mai 
simplu dacă nu cunoşti Londra. 

— Bine. Consultă harta metroului. A mers deja pe 
magistrala de nord dimineaţa. Nu-i prost. Şi e simplu. De la 
Euston până la staţia noastră merge direct, nu schimbă. 
Simplu. Se duce pe peron. Urcă în metrou. 

— Euston. Tottenham. Court Road. Leicester Square. 
Embankment. Waterloo, am zis eu. 

— Apoi ajunge la staţia noastră, Ted. 

— Coboară. 

— la liftul. 

— Urcă iar la suprafaţă, Kat. 

— Arată cardul de călătorie sau îl bagă în aparat, apoi 
ajunge înapoi. Aici! Noi stăm la un colţ de stradă de la 
staţia de metrou. 

Kat a răsuflat furioasă. 


— Degeaba, Ted. 

— Poate că n-a mai ştiut încotro s-o ia când a ieşit în 
bulevard. Mie mi se întâmplă. 

Kat m-a privit îndelung. 

— Nu cred. Nu Salim. Mersese cu noi în dimineaţa aia. E 
simplu ca bună ziua - sunt doar două sute de metri pe 
bulevard, treci pe lângă Barăci, apoi faci stânga pe 
Rivington Street. Apoi e casa noastră, la mijlocul drumului. 

Eu am dat din cap. 

— Casa noastră. La mijlocul drumului. 

Kat s-a trântit din nou pe saltea. 

— Degeaba, Ted. 

— Degeaba, am repetat eu. 

Mâna a început să mi se scuture. Capul mi s-a lăsat într-o 
parte. 

— Ce-ai spus, Kat? Mai spune o dată? 

— Degeaba. 

— Nu asta. Ce-ai spus mai înainte. De la partea cu 
bulevardul. 

— Sunt două sute de metri pe bulevard, treci de Barăci, 
apoi... 

S-a oprit. A făcut ochii mari. 

— Kat, în capsulă. Când erau sus de tot. Marcus a spus că 
Salim privea direct spre soare. Se uita spre sud. 

— Zicea că se uita spre Manhattan, a murmurat Kat. 

— Nu se uita spre Manhattan, Kat. Nici la soare. Se uita la 
ceva ce-i amintea de Manhattan. La un bloc-turn înalt. Se 
uita la Barăci. 

— Barăcile sunt acel ceva, a zis Kat. M-am prins. Asta e 
chestia Coriolis. Lucrul care l-a abătut de la drumul lui. 

Apoi Kat a scuturat din cap. 

— Dar, Ted, el era nerăbdător să ajungă acasă. Nu s-ar fi 
oprit să intre în Barăci, nu crezi? 

— Îi plac clădirile înalte, Kat. 

Kat a aprobat din cap. 

— Avea aparatul foto de unică folosinţă. Poate că a vrut 
să facă nişte poze. 


Am dat din cap. 

— Era o zi senină. Kat. Avea privelişti bune. 

— Privelişti despre care ştia că în curând vor dispărea... 
În plus, Ted, poate că i-a fost teamă că mătuşa Gloria îl va 
certa rău de tot la întoarcere. Poate l-a tentat să mai 
întârzie un pic... Intră în Barăci, doar cât să arunce o 
privire... şi pe urmă, ce? 

— Tata a venit acasă în seara aia, am spus eu cu glasul 
sugrumat. A zis că a securizat clădirea. A încuiat peste tot. 
De-atunci nu s-a mai dus acolo. Astăzi zicea că a fost în 
cartierul Peckham. La un alt şantier. A încuiat clădirea, Kat. 
Cu Salim înăuntru. De-atunci, nimeni n-a mai fost acolo. 
Salim este acolo, Kat. Închis. Demolatoarele trebuie să vină. 


Mâine. 


TREIZECI ŞI NOUĂ 


Ploaie nocturnă 


— Maica Domnului, a strigat Kat ieşind în fugă din 
cameră. Tată! Mamă! Veniţi repede! 

Dacă eu vreau să le vorbesc oamenilor despre o 
descoperire de-a mea, nu mă ascultă nimeni. Dar când 
vorbeşte Kat, toată lumea o ascultă. În cinci minute, toţi 
erau pe jumătate îmbrăcaţi şi ieşeau pe uşă, în ploaia care 
bătea afară. Tata a luat două lanterne şi legătura lui uriaşă 
de chei. Fugeam pe stradă - Rashid, mătuşa Gloria, mama, 
tata, Kat şi cu mine -, cu hainele fluturând în vânt, cu 
umbrelele întoarse pe dos, cu inima bătând nebuneşte, cu 
speranţă în suflet, eu cu mâna scuturându-mi-se. Tata a 
descuiat lacătul cu degetele tremurând. Urletul unei rafale 
puternice de vânt s-a auzit de după turnul care se înălța 
întunecat în faţa noastră. Mama ţinea o lanternă. Am 
traversat o fâşie de iarbă plină de noroi şi am ocolit prin 
spatele clădirii până la intrare. A doua cheie. Din nou 
degete tremurând. 

— Mai repede! Mai repede! ţipa mătuşa Gloria, gata să-i 
smulgă tatei cheile din mână. 

Am intrat. Uşa s-a închis în urma noastră. Tata a luminat 
holul cu lanterna. Mirosea oribil, a toaletă înfundată şi a 
animale moarte. Cu a treia cheie, a deschis uşa spre o 
încăpere aflată mai în spate, în întuneric. Semăna cu o sală 
a motoarelor. Ţevi, boilere, cabluri, cutii de siguranţe. Era o 
linişte ca la morgă. Lanterna tatei a luminat ce căuta. Un 
dulap de bucătărie. L-a descuiat cu a patra cheie. Acolo era 
un comutator. A apăsat pe el. Apoi a apăsat pe un şir de 
comutatoare aflate lângă uşă. 

Lumină. Holul turnului a revenit la viaţă. Încă o uşă spre 
casa scărilor, altă cheie, alte lumini. 

— Salim! Salim! am strigat noi. 

Am urcat mai sus. Etaj după etaj. Kat şi cu mine eram cei 


mai rapizi. Eu ştiam unde ar trebui să fie Salim. Sus de tot, 
la al douăzeci şi patrulea etaj. La etajul cincisprezece 
gâfâiam deja. Kat era înaintea mea cu un rând de scări. O 
auzeam oftând şi plângând: 

— Salim, ah-ah-ah, Salim. 

Nici nu mai aveam aer în plămâni când am ajuns sus de 
tot. Lui Kat i se pusese un junghi într-o parte. 

— Salim, a spus ea cu glas aproape şoptit. 

La fiecare etaj erau câte patru uşi. 

Primele trei la care am încercat erau încuiate. A patra era 
întredeschisă. Am simţit ceva zbughind-o pe lângă piciorul 
meu în întuneric. 

— Salim... 

Kat a şovăit. M-a apucat de mână. Avea mâna umedă şi 
rece, dar o împiedica pe a mea să se scuture. 

— Ted, nu intra. Nu-mi place. Nu-mi place cum miroase. 
Hai să aşteptăm. Să vină tata. 

Am aşteptat ţinându-ne de mână la etajul douăzeci şi 
patru, lângă uşa deschisă, uşa care dădea în întuneric. 

A fost cea mai lungă aşteptare din viaţa mea. Toate 
teoriile mele, fotografiile, cuvintele de pe tricou, capsulele 
roții erau ca nişte insule plutitoare în capul meu. Nu mai 
aveam nicio altă teorie. Aceasta era ultima, singura 
speranţă. 

Inima îmi bătea cu putere. Simţeam cum îmi pulsează 
sângele în urechi. Era zgomotul timpului. 

A ajuns şi tata gâfâind, cu lanterna în mână. S-a apropiat 
clătinându-se de pragul întunecat al uşii. Kat şi cu mine ne- 
am strecurat după el. 

— Salim? a strigat el. 

A mai deschis o uşă. Fasciculul de lumină al lanternei a 
tremurat pe nişte pereţi murdari. 

— Salim? 

Acolo l-am găsit. Tremura tot, abia trezit din somn. 
Stătea ghemuit în poziţia fătului, într-o cameră goală, pe o 
saltea veche, lăsată în apartament de oamenii care 
părăsiseră ultimii clădirea. Trăia. Mătuşa Gloria a năvălit 


înăuntru şi s-a repezit spre el. 
— Salim! a strigat ea plângând. Oh, Salim. Dragul meu, 
dragul meu. 


PATRUZECI 
După furtună 


Voci, lacrimi, împăcări: mi le amintesc ca pe nişte valuri 
de cuvinte care veneau şi se îndepărtau, îmi treceau peste 
cap, mă înconjurau, treceau pe lângă mine, prin mine. M- 
am dus la fereastră şi m-am ţinut de nas ca să nu mai simt 
mirosul clădirii de care tata zicea că era oribil şi a trebuit să 
fiu de acord cu el. Pe undeva se găinăţaseră porumbeii. 
Intraseră printr-o fereastră spartă. Aerul rece îmi mângâia 
obrazul. 

Cineva m-a apucat de umăr. Era tata. In timp ce mama şi 
mătuşa Gloria îl ajutau pe Salim să se ridice în picioare şi îl 
acopereau cu hainele lor, noi ne-am uitat pe geam. O 
răbufnire de vânt şi o nouă pală de aer rece şi proaspăt s-a 
strecurat înăuntru. Luna a apărut de după un banc de nori. 

Atunci am văzut-o. Londra, de la etajul douăzeci şi patru, 
scânteind ca florile de gheaţă pe un geam. Domul de la St 
Paul's se vedea drept în faţă ca o curbă luminoasă. La 
stânga era London Eye: alb şi nemişcat. O uriaşă roată de 
bicicletă pe cer, care nu se învârtea. 

Ne-am întors acasă. 

Cu o voce răguşită şi tremurată, Salim ne-a povestit ce 
se întâmplase. Răbdase de foame trei zile. Găsise nişte apă 
în rezervorul unei toalete din apartament. Asta băuse. 

Încercase să strige de la fereastra de la etajul douăzeci şi 
patru. Nu îl auzise nimeni. Nu se uitase nimeni în sus. 

încercase să intre în alte apartamente. Toate erau 
încuiate. 

încercase să iasă din casa scărilor. Uşa de jos era 
zăvorâtă. 

Încercase într-o mie de feluri să iasă din clădire. Dar nu 
reuşise. 

Era blocat înăuntru. Nu-i mai rămânea decât să aştepte şi 
să spere. Se instalase unde era lumină şi se vedea afară, în 


apartamentul gol de la etajul douăzeci şi patru. Dormise pe 
salteaua abandonată, în ciuda mirosului neplăcut de 
umezeală. Avusese o jumătate de ciocolată Mars rămasă de 
la plimbarea cu Marcus, aparatul foto de unică folosinţă şi 
hainele de pe el, atât. 

Apoi a venit doctorul nostru ca să-l consulte. A 
concluzionat că era în stare de şoc, dar că era zdravăn. A 
zis că Salim a fost foarte curajos dacă a îndurat atâtea şi i-a 
prescris un castron cu supă şi odihnă. Tata a telefonat la 
poliţie şi le-a spus că l-am găsit. 

A doua zi, mătuşa Gloria, Rashid şi Salim au discutat cu 
calm în living toată dimineaţa. Nu ştiu ce-au vorbit, dar 
după aceea mătuşa Gloria a anunţat că Salim era dispus să 
meargă la New York pentru o perioadă de probă de şase 
luni. De data asta, era dorinţa lui, zicea ea, nu a ei. 

Rashid a plecat. Ne-a mulţumit pentru tot ce făcuserăm. 
Zicea că nu va uita niciodată. A promis că el şi Salim vor 
veni des să ne viziteze când Salim va sta la el în vacante. 
Când a ieşit în curtea noastră de mărimea unui timbru 
poştal, s-a întors şi s-a uitat la mătuşa Gloria care stătea 
lângă mine. Mâna mătuşii Gloria s-a încleştat pe umărul 
meu. 

— Gloria, a zis el. 

— Rashid, a zis ea. 

A trecut un moment de tăcere. Rashid a ridicat din umeri. 
Mi-am dat seama că avea ochii lui Salim: negri şi migdalaţi. 

— Sper să vă distraţi bine în Marele Măr, a spus el. 

Colţurile gurii i s-au ridicat foarte puţin. A făcut cu mâna. 

— Vom încerca, Rashid, a spus mătuşa Gloria. La 
revedere. 

— La revedere. 

A lăsat mâna să-i cadă pe lângă corp. Avea umerii căzuţi. 
Apoi s-a întors şi a luat-o pe Rivington Street. Capul mi s-a 
lăsat într-o parte în timp ce îl priveam îndepărtându-se, iar 
el s-a uitat înapoi pentru ultima oară înainte să dispară 
după colţ. 

După plecarea lui Rashid, Salim a vrut să ne vadă pe 


mine şi pe Kat. Stătea rezemat de nişte perne pe canapea. 
Mustaţa îi crescuse iar şi i se vedea mai bine ca înainte. Mi- 
am adus aminte ce zisese despre iarbă şi maşinile de tuns 
gazonul. Voia să ştie tot, cum reuşiserăm să descurcăm 
itele misterului. Zâmbea la fiecare întâmplare pe care i-o 
povesteam, mai ales la partea cu salonul de motociclete. A 
vorbit mai mult Kat. 

Când a terminat de povestit, a zis: 

— Salim, trebuie să recunosc. Ciudatul de frate-miu este 
un geniu. 

Salim s-a uitat la mine. 

— Ted, nu eşti un toci. Eşti formidabil. 

Kat şi Salim au râs la faza asta, aşa că am râs şi eu. Mi- 
am dat seama că aveam acum cinci prieteni, nu trei - 
mama, tata, domnul Shepherd, Kat şi Salim - şi m-am 
bucurat. 

— Salim, care a fost cel mai groaznic lucru cât ai stat 
închis acolo? a întrebat Kat. 

Salim s-a lăsat la loc pe perne. 

— Ah! Chiar nu vreţi să ştiţi. 

— Ba da, vrem, a spus Kat. 

— Cred că zgomotele. Zgomotele, noaptea. Stăteam 
întins pe saltea şi ascultam vântul. Se auzea urlând în jurul 
clădirii, sus, jos, peste tot. Apoi au început să se audă 
lipăieli şi suspine, bolboroseli ciudate. Zgomote pe care nu 
le înţelegeam. Nu-mi dădeam seama de unde veneau. Paşi 
repezi... Jivine care fugeau pe lângă pereţi? Şobolani? 
Gândaci? Şi fâlfâit de aripi. Lilieci? Păsări? Stăteam pe 
întuneric, îmi trăgeam jacheta peste cap şi îmi astupam 
urechile cu mâinile, dar tot le auzeam. La un moment dat, 
ceva mi-a aterizat pe obraz, doar o fracțiune de secundă. 
Am sărit în picioare şi am tipat cât am putut... 

— Gata-gata! a strigat Kat astupându-şi urechile cu 
mâinile. Scuze că te-am întrebat. 

— Dar n-a fost aşa de rău tot timpul, a spus Salim. 

— Nu? 

— Ziua era bine. Observam vremea. Eram aproape de 


nori. A fost o furtună cu tunete. Am văzut fulgerele 
strălucind deasupra Londrei şi perdeaua întunecată de 
ploaie, apoi a ieşit soarele. Am făcut fotografii. Cu clădirile 
şi cerul. Jumătate din Londra era întunecată, jumătate era 
luminoasă şi însorită. In ambele jumătăţi, râul se vedea ca 
o panglică subţire şi argintie. Ce diviza totul era roata, mare 
şi albă. Am făcut o fotografie, Kat, ultima pe aparatul foto 
de unică folosinţă. Dar e cea mai bună pe care am făcut-o 
vreodată. 

În după-amiaza aceea, eu şi Kat am primit ultima vizită a 
doamnei inspector Pearce. Tata şi mama s-au aşezat să 
asculte, în timp ce Kat i-a povestit tot ce gândiserăm şi 
făcuserăm noi. La sfârşit, buzele doamnei inspector Pearce 
s-au arcuit în sus. 

— Câtă inteligenţă! a zis ea uitându-se la mine. 

Apoi s-a uitat la Kat. 

— Ce spirit de acţiune! Voi doi aveţi tot ce vă trebuie ca 
să deveniți nişte buni anchetatori. 

— Nu ştiu, a zis Kat cu un aer sceptic. Mie mi-ar plăcea 
ceva în domeniul modei. 

Eu i-am spus că eram făcut pentru meteorologie. 

— Păcat, a oftat ea. Colegii mei spun despre mine că 
sunt un bun anchetator. N-ai încotro când eşti femeie şi 
lucrezi în poliţie. Dar voi doi m-aţi învăţat un lucru. Mai bine 
asculţi nişte adolescenţi decât o armată de adulţi. Dacă nu 
eraţi voi, poate că Salim era blocat în turn şi la ora asta. 
De-acum, demolatoarele ar fi făcut răul cel mare. Mi-e 
groază să mă gândesc... a spus ea scuturând din cap. Noi 
am răscolit peste tot şi el era chiar sub nasul nostru. 

Atunci a intervenit tata. 

— Eu tot nu înţeleg cum de a rămas Salim blocat acolo. 
Am avut un agent de pază la poartă. Eu am verificat toate 
etajele, unul câte unul, să mă asigur că nu mai era nimeni. 

Abia după ce a dat câteva telefoane, am aflat ce se 
întâmplase. Salim a spus că, atunci când trecuse pe lângă 
clădire, observase că poarta din gardul de scânduri era 
deschisă. Se simţise atras ca de un magnet. Se gândise la 


cele douăzeci şi patru de etaje, la panoramele care în 
curând aveau să dispară, la aparatul foto. Îşi promisese că 
va urca doar pentru câteva minute. Se strecurase înăuntru. 
Nu era nimeni acolo. Găsise intrarea principală, apoi uşa de 
la casa scărilor. Urcase scările. 

Între timp, tata verifica să vadă dacă fiecare etaj fusese 
evacuat, dacă plecaseră toţi locatarii. II pusese pe Jacky 
Winter, colegul lui, de pază la poarta de-afară cât timp el 
urcase pe scări până sus. 

— Chiar când eram la etajul douăzeci şi patru, în 
apartamentul evacuat, m-ai sunat tu, Faith, să-mi spui că 
Salim a dispărut. Îmi aduc aminte că am plecat repede, 
lăsând descuiată uşa apartamentului. Nu era grav, din 
moment ce clădirea avea să fie securizată începând de jos. 
Ca să economisesc timp, am coborât cu liftul până la 
parter. Chiar când Salim urca pe scări, presupun. Am 
încuiat toate uşile din holul clădirii. Am închis apa şi 
electricitatea. Am ieşit din clădire. Am încuiat intrarea 
principală. Jacky era afară, la poartă, acolo unde îl lăsasem. 
Am închis amândoi poarta cu lacătul şi am plecat. Salim s-a 
jurat că nu văzuse niciun paznic. 

Jacky Winter a fost anchetat. La început a negat că şi-a 
părăsit postul. Apoi n-a mai rezistat şi a recunoscut. Dăduse 
o fugă până la chioşcul de ziare. Nu lipsise decât două 
minute. Murea să tragă un fum şi „nu mai avea chentane”. 

Şi-a pierdut slujba. 


PATRUZECI ŞI UNU 
Ultimul circuit al Roţii 


Două zile mai târziu, i-am condus pe Salim şi mătuşa 
Gloria la aeroport. Salim mi-a zâmbit şi mi-a scuturat 
energic mâna înainte să intre la controlul paşapoartelor. 

— Domnule Formidabil, a spus el. Ne vedem la New York. 

Mama şi mătuşa Gloria s-au îmbrăţişat în obişnuitul lor 
stil penibil. 

Tata s-a dus s-o sărute pe mătuşa Gloria pe obraz, dar n- 
a nimerit şi a pupat aerul. 

Mătuşa Gloria ne-a îmbrăţişat cu foc, mai întâi pe Kat, 
apoi pe mine. Chiar când mă retrăgeam din braţele ei, ea 
m-a apucat de încheietura mâinii. 

— Ţine, Ted, a spus ea. la-le şi aruncă-le. Nu mai am 
nevoie de ele. 

Mi-a pus în mâini portţigaretul şi tabachera, apoi şi-a 
făcut vânt cu mâna ca şi când nu mai suporta nici ideea de 
fum. 

Pe urmă a zâmbit, mi-am amintit şi eu să zâmbesc, şi 
astfel mătuşa Gloria a devenit al şaselea prieten al meu. 

— Haide, mamă, a spus Salim. O să pierdem avionul. 

A tras-o de mânecă. Ne-au făcut cu mâna pentru ultima 
oară. Salim s-a uitat la mine peste umăr în timp ce polițistul 
îi verifica paşaportul. Ne-am privit ochi în ochi, aşa cum 
făcuserăm când ne-am văzut prima oară. El mi-a făcut cu 
ochiul. Nu ştiu dacă am reuşit, dar am strâns şi eu dintr-un 
ochi cât am putut de tare. 

Avionul lor a decolat chiar când un front de înaltă 
presiune din Atlantic traversa Lundy şi Fastnet. Vremea a 
rămas frumoasă, cu vânt moderat, pe toată durata zborului. 

Când am ajuns acasă, tata a zis că el vrea să stea tot 
weekendul în pat. Dar n-a stat. A început să prepare nişte 
ouă, fluierând melodia din Stan şi Bran, ca şi cum uraganul 
mătuşa Gloria nici n-ar fi trecut pe la noi. 


— Pregătesc omleta mea specială, Faith, a spus el. Cea 
care îţi plăcea ţie pe vremea când ieşeam împreună. 

Mama şi-a dat ochii peste cap, dar în acelaşi timp a 
zâmbit. 

— Mie o să-mi placă? a întrebat Kat. 

— Dacă mamei tale îi place, o să-ţi placă şi ţie, a spus 
tata. Ştiu eu. Şi Ted ştie, nu-i aşa, Ted? 

— Hâmm. Ce să ştiu? 

— Mama şi Kat seamănă ca două picături de apă. De-aia 
se ceartă tot timpul. 

Mama s-a uitat la Kat. 

Kat a ridicat din umeri. 

— Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, a zis ea. 

Au zâmbit. 

După ce-am mâncat omleta, care a fost foarte bună, 
mama a anunţat că mătuşa Gloria şi Rashid voiau ca eu şi 
Kat să primim un cadou drept recompensă pentru tot ce 
făcuserăm. Kat a recunoscut că păstrase cele 50 de lire, în 
loc să le înapoieze după ce fuseserăm la London Eye. l-a 
dat mamei ce-i mai rămăsese după investigaţiile noastre. 
Mama a râs când a auzit cum cheltuiserăm banii. Insista că 
nu contează. Tot vom putea să cerem altceva. 

— Cum... orice? 

— Orice în limite rezonabile. 

Eu am optat pentru un ceas cu informaţii meteorologice. 
E o invenţie uimitoare. Arată ora, dar are şi o busolă 
excelentă şi diferite funcţii. Când apeşi pe un buton, devine 
un minibarometru care arată presiunea aerului. Acurateţea 
predicţiilor mele meteorologice a crescut cu 31,5%. 

Kat a spus că ea vrea un motoscuter. 

— Nu fi caraghioasă, Kat! s-a ambalat mama. Eşti prea 
mică. 

— Oh, mamă, dar ai spus... 

— În limite rezonabile, Kat. 

— Bine, bine. Atunci pot să-mi tai părul şi să-l vopsesc la 
Frumuseţea părului? 

Frumuseţea părului era salonul la care se dusese pentru 


o consultaţie în ziua când chiulise de la şcoală. Mama a 
oftat. 

— Bine... Frumuseţea părului să fie, a spus ea. 

Câteva ore mai târziu, Kat s-a întors acasă cu părul tăiat 
în diferite lungimi, cu un breton lung şi neregulat care îi tot 
intra în ochi, şi nişte şuviţe de un blond murdar, ca dărele 
lăsate de ploaie pe parbrizul maşinii. Mă întrebam cum 
vede să meargă. Mama a deschis gura să zică ceva, dar n-a 
scos niciun sunet. Tata s-a uitat la Kat peste ziarul pe care îl 
citea şi a dispărut imediat în spatele lui. Ziarul s-a 
cutremurat. 

— Nu vă place? a întrebat Kat pe un ton piţigăiat. 

Mie mi s-a lăsat capul într-o parte. 

— Kat, am zis eu. 

— Ce? 

Aş fi putut să spun că semăna cu un câine ciobănesc care 
a uitat să latre, dar n-am făcut-o. 

— E o tunsoare foarte mişto, Kat. 

Ea mi-a zâmbit printre şuviţele bretonului. 

Era a treia minciună pe care o spuneam. Am notat-o în 
noul meu dosar argintiu intitulat Minciunile mele. E în 
sertarul biroului meu şi a început să crească. 

Aşa cum era plănuit, Barăcile au fost demolate. Cartierul 
nostru a arătat ciudat la început, de parcă un extraterestru 
gigantic fusese teleportat pe o altă planetă, lăsând un gol 
pe cer. Apoi mi-am dat seama. După dispariţia clădirii, 
priveliştea se schimbase. Când mergi pe strada noastră, 
chiar când coteşti pe bulevard, preţ de o clipă se zăreşte 
jumătate din London Eye. Aproape că-ţi vine să te ciupeşti, 
fiindcă nu-ţi vine să crezi. Arată ireal, ca în visul lui Kat. Se 
roteşte atât de lent, aproape imperceptibil. Capsulele din 
sticlă şi oţel strălucesc. Spiţele albe parcă tremură în 
lumina soarelui. lar silueta lui Salim este mereu acolo, în 
centru, făcându-ne cu mâna exact ca în ziua aceea. Salim 
sau nu. Salim Supremul. E ca şi cum momentul când a 
urcat acolo, ora 11:32, pe 24 mai, pluteşte într-o buclă 
temporală în mintea mea. 


Mulţumiri 


Ţin să transmit mulţumirile mele cele mai călduroase 
următoarelor persoane, fără a căror încurajare n-aş fi reuşit 
să scriu această carte: Marie Conan, Fiona Dunbar, Oona 
Emerson, Geoff Morgan şi nepoatele mele Sophie Theis şi 
Siobhan Emerson, care mi-au oferit comentarii preţioase cu 
privire la intriga poveștii. Îi mulţumesc enorm şi lui Hilary 
Delamere, care a făcut trei ture cu acest London Eye. 
Rămân extrem de îndatorată privirii agere a lui Sophie 
Nelson care s-a ocupat de redactare, şi, ca întotdeauna, 
minunatului cvartet editorial alcătuit din Annie Eaton, David 
Fickling, Kelly Hurst şi Bella Pearson. 


SIOBHAN DOWI 


i 24 mai, ora 11:32 
Kat c irul lor Salim urcând 


ndra. í ula se ridică 


Luni 24 mai, ora 12:02 
Capsula coboară și ușile se d id. Oamenii ies - 


dar unde e Salim? 


A suferit o c ie spontană? (Teoria lui Ted) 
A fost răpit? (Teoria mătușii Gloria) 


A fost omorât? (Teama nerostită a familiei) 


Chiar și polițiștii sunt nedumeriți. Ted, al cărui creier 
are un sistem de operare aparte, și Kat, sora lui mai 
mare, trec peste relația lor plină de animozități și 
gație pe cont propriu. 
ii prin Londra, în încerca- 


ȘI 


-l găsi pe vărul lor. Orele se scure 


wwm.edituratrei.ro