A. E. Van Vogt — Razboi Impotriva Yazilor

E. Van Vogt 


E. Van Vogt 


Război Împotriva Yazilor. 


Capitolul 1 

La adăpostul întunericului, pasărea trecu rapid pe lângă 
submarin de la un capăt la altul al acestuia, zburând razant 
aproape la nivelul punţii şi la aproximativ zece metri spre 
babord. Era uriaşă, iar Kenlon, care îi zări înaintarea pe 
fundalul cerului înnorat, întoarse capul şi o urmări cum se 
îndepărta, schimbându-şi traiectoria, în zborul ei rapid spre 
nord-vest. 

Kenlon îl privi întrebător pe maistrul timonier Reichert, 
care era ocupat cu aparatura electronică de direcţionare. 
Însă acesta nu părea să fi observat ciudata pasăre care 
trecuse pe lângă ei. Kenlon îşi îndreptă din nou privirea 
spre direcţia în care se dusese pasărea. Spuse, abia şoptit: 

— Nu-i bună direcţia, păsărico! Dacă vrei să 
supravieţuieşti, nu spre Tokyo trebuie să zbori. De fapt... 

Se opri încruntat. Ce ciudat, îşi spuse. Scoase telefonul din 
cutia lui impermeabilă. 

— Aici ledders, se auzi vocea locotenentului Tedders. 

— Eu joc un joc, spuse Kenlon, şi nu mai pot ţine socoteală 
ca lumea. La ce distanţă ne aflăm de uscat? 

— M-aţi trezit din somn, domnule, din cel mai adânc somn 
de care am avut parte de câteva săptămâni, spuse Tedders 
pe un ton plin de indignare. 

Kenlon zâmbi satisfăcut. Între membrii echipajului se 
instituise un pariu, care urma să fie câştigat de acela dintre 
ei care, atunci când avea să fie trimis să-l trezească pe 
Tedders pentru ceva important, avea să-l găsească 
dormind. Ofiţerul de pe submarinul Sea Serpent avea 


incredibila aptitudine de a se trezi cu câteva secunde 
înainte de a fi sunat. 

Nimeni nu-l văzuse vreodată moţăind când era de serviciu. 
Acum era de serviciu. 

Tedders îşi încheie reproşurile, apoi spuse: 

— Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, domnule 
Kenlon, Pacificul este probabil cea mai mare zonă oceanică 
în această emisferă, iar submarinul Flotei Americane Sea 
Serpentl, care şi-a părăsit baza, în vederea celui mai lung 
parcurs de probă din scurta sa existenţă, se află acum la 
aproximativ o mie nouă sute de kilometri de cel mai 
apropiat atol cunoscut. Poate că aici e o mică exagerare. 

— Mai uimeşte-mă puţin cu cunoştinţele tale, îl ironiză 
Kenlon. Înşiră-mi, fără prea multe înflorituri, numele 
tuturor păsărilor mari pe care le cunoşti şi care pot 
parcurge în zbor trei mii opt sute de kilometri. 

— Păi... ar fi albatrosul. 

Făcu o pauză, iar Kenlon îl îndemnă: 

— Hai continuă. 

— Vezi dumneata - spuse Tedders cu iritare în glas, vreau 
să ştii că atunci când a început războiul din Coreea, tocmai 
mă instalam comod într-un fotoliu mare cu o pernă moale 
de la firma Carruthers, Carruthers, Tait şi Carruthers, care 
nu sunt ornitologi. Nimeni nu-mi va putea da vreodată o 
explicaţie logică a faptului că, după terminarea războiului, 
m-am hotărât să rămân în armată şi să-mi petrec restul 
zilelor într-o ţeavă de scurgere, plină de instalaţii, în 
adâncul mărilor. 

— Albatrosul, cugetă Kenlon cu voce tare. Ăsta are cumva 
o dimensiune de trei-patru metri, cu aripile desfăcute? 

— Exact. 

— Cu un cioc lung, puternic? 

— Mda! 

— Cu paisprezece pene în coada rotundă şi cu aripi foarte 
înguste? 

— Întocmai. 


— Trebuie să te gândeşti la ceva, spuse Kenlon. Aceasta nu 
era aşa. Cu aripile întinse, măsura şase metri, avea aripi 
lungi. 

— Poate că e jupânul tuturor albatroşilor. 

— Fără cioc, fără nici un fel de pene în coadă - continuă 
Kenlon - şi cu un corp care părea aproape greoi, de mare 
ce era, chiar şi cu acele aripi mari. Întrebare: Pot liliecii să 
atingă dimensiunile unui mic avion? 

— Întrebare, spuse Tedders. Oare căpitanii de vas se 
ţăcănesc după ce petrec o anumită bucată de timp în 
fiecare noapte, pe punte, deasupra celorlalţi? Sau tocmai 
asta-i problema, că ajung să plutească cu ajutorul câtorva 
păhărele din rezerva secretă de licori bahice? 

Kenlon, care nu bea niciodată, se încruntă. Ştia că nu avea 
de ce să se supere, din moment ce el se aflase la originea 
micului joc. Nu-i pica însă deloc bine să i se spună în faţă că 
avea probleme psihice. Spuse, cu politeţe în glas: 

— Voi mai face unele observaţii, domnule Tedders, şi de 
această dată voi purta ochelari. 

Aşeză receptorul la loc şi rămase în picioare, învăluit în 
beznă, ridicându-şi privirea spre cerul nopţii. Stratul de 
nori se îngroşase în locul în care dispăruse pasărea, dar 
spre sud-est, acolo, unde luna era mascată de nori albi, se 
zăreau porţiuni albastre de cer pe care sclipeau stelele. 

Trebuie că acolo, sus, bătea vântul, căci luna se deplasă 
brusc pe unul din acele fundaluri negru-albastre. Lumina ei 
pătrundea printr-o deschizătură din ce în ce mai mare. Prin 
această porţiune razele albe ale lunii învăluiau submarinul 
şi luminau cu putere marea întunecată. 

O umbră traversa imaginea lunii. Kenlon, care era pe cale 
să se întoarcă, ridică din nou privirea. Apoi scoase un icnet 
şi se prinse cu putere de parapet. Pe fundalul lunii se putea 
vedea clar silueta unui bărbat înalt cu aripi. Aripile nu erau 
deschise decât parţial şi erau nemişcate. Părea țintuit acolo, 
precum o fiinţă de coşmar, o simplă siluetă neagră. Îl privea 
fix pe Kenlon. 


Această imagine imobilă se menţinu mult timp. Apoi 
picioarele i se îndoiră, trupul pierzându-şi aspectul uman. 
O pasăre uriaşă ieşi din razele lunii, ţâşnind spre bezna 

din jur. 

Minutele se scurgeau greu. Uriaşa navă strălucitoare 
înainta şuierând prin apele puţin agitate, ca un monstru 
despicând în viteză marea întunecată. 

Turbinele acţionate atomic îşi mențineau ritmul constant, 
în plină forţă. Prin tambuchi se ivi un cap. 

— Pot să urc, domnule Kenlon? spuse Tedders. Kenlon 
confirmă cu o mişcare a capului. 

— Ce este? 

Tedders se caţără pe scară, până ajunse lângă el. 

— M-am tot gândit, spuse el, la păsări care cu aripile 
întinse măsoară şase metri, la un ofiţer pe nume William 
Kenlon care este celebru pentru aprecierile sale extrem de 
exacte, când e vorba de distanţe sau de lungimea 
vapoarelor aflate la doi kilometri distanţă. Şi, în sfârşit, m- 
am gândit foarte mult la un tip pe nume Tedders care nu e 
deajuns de isteţ ca să înţeleagă când o conversaţie e 
serioasă. 

Se întrerupse. 

— Chiar aţi văzut pasărea aceea? 

Era o formă de a-şi cere scuze. Ceea ce însemna că 
ultimele cuvinte rostite de Kenlon la telefon îi trădaseră 
enervarea. Kenlon ezită. Căuta cuvintele potrivite pentru a 
descrie exact ceea ce văzuse ultima oară. Şi clătină 
încetişor din cap. 

— Era întuneric, spuse el, şi era acolo - arătă undeva, în 
beznă - şi n-am văzut decât o imagine neclară. 

— Din punct de vedere aeronautic - spuse Tedders - eu 
sunt un începător. Era cât pe ce să mă înscriu în aviaţie - 
spun că era, deoarece m-au respins categoric. Dar oare ar 
fi fost posibil să fie avion mic, foarte lent? Un fel de avion de 
observaţie? La urma urmelor, nu sunt puţini cei care ar 
vrea să afle ce-i cu noi aici. 


Kenlon nu răspunse imediat. Şi nu din cauză că spusele 
celuilalt nu i se păreau demne de analizat. Ceea ce făcuse 
să realizeze că văzuse, într-adevăr, ceva, era presupunerea 
lui Tledders, cum că vorbise foarte serios la telefon. 

Se gândea intens: Ce am văzut? O pasăre asemănătoare 
unui om, care, cu aripile întinse, măsura şase metri! Începu, 
nesigur, să se întrebe dacă nu cumva o ţară reuşise să 
inventeze aripi ataşabile fiinţelor umane. Era o idee 
complet nouă. Şi îi trebui un minut pentru a-şi fixa în minte 
problemele mecanice ale unei astfel de invenţii. 

Se trezi din scurta reverie cu convingerea că cel mai bine 
era să spună cât mai puţine. Zâmbi chinuit şi se uită la 
micuțul Tedders. 

— Un asemenea avion să vină aici? spuse el neîncrezător. 
În plus ar fi apărut pe radarele noastre, dar nu mi s-a 
raportat nimic. Se pare că numai eu am văzut-o, şi nici eu 
nu sunt sigur... 

— Domnule Kenlon! 

Era maistrul-timonier Reichert. Kenlon se întoarse pe 
jumătate, enervat de întrerupere. 

— Da? spuse el. 

— Aţi trimis pe cineva la capătul punţii din faţa? 

— Ce să fac? întrebă Kenlon. 

Se răsuci. Apoi ajunse pe punte, ţâşnind spre silueta care 
era agăţată de proră. Auzea în spatele lui paşii grei ai lui 
Reichert, iar undeva, mai în urmă, Tledders dădea nişte 
ordine, printre dinţi, pe un ton răstit, prin tambuchi. 

Când Kenlon se apropie, omul înaripat îşi ridică privirea. 
Ochii lui mari străluceau în noapte ca nişte giuvaeruri 
opace. Era prea întuneric pentru a i se putea distinge 
trăsăturile feţei, sau măcar conturul corpului. 

Singurul lucru important, asupra căruia Kenlon se 
concentră după o privire scurtă, era faptul că omul-pasăre 
prindea un fel de obiect metalic de marginea exterioară a 
prorei lui Sea Serpenit. 


Obiectul metalic sclipea, reflectând jucăuş în jur razele 
intermitente ale lunii, acum parţial ascunsă. Omul ghemuit 
se aplecase deasupra lui, bătând din aripile sale 
monstruoase care porneau mult de sub omoplaţi. 

Şi era nemişcat. Stătea agăţat acolo cu o disperare 
ciudată, apăsând obiectul metalic pe suprafaţa metalică a 
submarinului, în timp ce Kenlon, aplecat peste parapetul jos 
şi ţinându-se de suportul drapelului, lovi cu pumnul. 

Izbi un corp foarte uşor, pufos, care reuşi cumva să-i evite 
lovitura, după care se întinse în faţă. Fu apucat de nişte 
mâini, apoi aruncat pe spate, peste parapet, pe puntea 
sigură. 

Creatura îl urmă, bătând din aripi, în timp ce se repezea 
spre el. 

Kenlon nu-şi dădu seama când anume se aprinseră 
reflectoarele. Se lupta cu putere contra unui trup uman 
extrem de uşor, dar la fel de puternic ca şi el. 

Capul îi era izbit de aripi uriaşe. Omul-pasăre se desprinse 
brusc. Kenlon zări, preţ de o clipă, un chip uscăţiv, încordat, 
cu buze de om care dezveleau acum un şir de dinţi albi. 
Apoi trupul deşirat se ridică de acolo. Pentru o clipă, 
conturul omului înaripat deveni vizibil în fasciculul 
reflectorului, orientat în sus. Apoi, mai rapid decât razele 
oscilante, se răsuci în lateral şi se făcu nevăzut în beznă, 
spre nord. 

În spatele lui Kenlon, ca o reacţie la cele petrecute, o 
mitralieră începu să spargă liniştea nopţii cu tirul ei. 

Capitolul 2 

Degeaba trăgeau în el, obiectul metalic asemănător unei 
farfurii pentru plăcintă rămânea neclintit pe prora din oţel. 

Transpirat, Kenlon ridică privirea spre locul în care 
comandantul-adjunct, Jones-Gordon îngenunchea lângă 
drapel strângând cu putere încheietura lui Kenlon, în vreme 
ce acesta lucra cu cealaltă mână. Tremurând de epuizare, 
Kenlon spuse în cele din urmă: 


— Ce ziceţi, domnule, folosim un aparat de sudură ca să-l 
ardem? 

— Cine să-l mânuiască? spuse comandantul mohorât. 
Căldura ar putea declanşa bomba! 

În mod surprinzător, Kenlon nici nu se gândise la obiect ca 
fiind o bombă. Furat de evenimente, uitase de orice, afară 
de problema de moment. 

Acum, simţi că păleşte. Se uită la obiect cu groază, groază 
care îi aduse rapid aminte că era căsătorit şi avea un copil, 
nefiind deci în situaţia de a-şi risca viaţa. 

Preţ de o clipă, gândul acela îl ţinu nemişcat. Apoi îşi ridică 
privirea spre Jones-Gordon. Cu un zâmbet rigid spuse: 

— Voi face ceea ce trebuie, e datoria mea. Ridică glasul: 

— Reichert, adu un aparat de sudură şi o scară din 
frânghie. Adu doi oameni, să mă ajute. Pas alergător! 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— Pare transparent, nu cred că e o bombă, spuse 
comandantul gânditor. 

Era un tânăr cu nişte fălci colţuroase şi cu nişte ochi calzi, 
albaştri. 

— Şi oricum e prea mică pentru a ne provoca vreo 
stricăciune serioasă. Veniţi aici, domnule Kenlon. 

Kenlon nu ar fi reuşit să treacă parapetul de unul singur. 
Mâinile puternice ale lui Jones-Gordon îi traseră trupul 
slăbit peste parapet şi numai antrenamentul lui de ofiţer al 
marinei îl ajută să-şi îndrepte corpul tremurând şi să ia 
poziţie de drepţi. 

Superiorul lui spuse cu o voce gravă: 

— Bine că încă nu mă culcasem. Nu aş fi crezut toate 
acestea dacă nu le-aş fi văzut cu ochii mei. Bill, cine a fost? 
— Un om cu nişte aripi, ca de pasăre, începu Kenlon să-i 

explice. 

Se opri. Cuvintele îi goneau prin creier. Întregul trup i se 
încordă la gândul lucrurilor incredibile ce se întâmplaseră. 
Repetă încet: 


— Un bărbat cu aripi... domnule, cred că ne-am pierdut 
minţile. 

Cu coada ochiului, Kenlon văzu bomba în formă de suport 
pentru plăcinte, pe care o lăsase creatura. Şi gândul îi veni 
din nou în minte. Dacă era vorba de nebunie, ea nu venea 
din partea ofiţerilor şi a echipajului de pe Sea Serpent. 
Jones-Gordon vorbi din nou: 

— Se ridică multe întrebări: De... unde... a venit? Ce este? 
Care i-a fost scopul? Şi unde se află acum? 

Întrebările rămaseră fără răspuns; iar Reichert cu doi 
oameni sosiră cu cele necesare. După un minut, Kenlon era 
agăţat de parapet, de această dată fără a face vreun efort 
deosebit. 

— Da, într-adevăr, e transparentă, anunţă el. Iar interiorul 
seamănă cu o lampă radio, mai ciudată. Chemaţi-l pe Mac 
Rae. 

În timp ce îl aşteptau pe operatorul radio, Kenlon avu timp 
să realizeze cât de stranie era întreaga scenă, acolo în 
mijlocul Pacificului. Reflectorul fusese stins. Învăluit de o 
beznă străbătută doar de fasciculele iscoditoare ale 
lanternelor, submarinul semăna cu o fantomă pe o mare 
neagră, nesfârşită. Acum că grandiosul şi sofisticatul vas de 
război îşi încetinise înaintarea la minim, briza pe care o 
crea mişcarea sa încetase. Era foarte cald. Acolo unde se 
afla suspendat deasupra abisului mării, părea şi mai cald şi, 
ca întotdeauna în timpul nopţii, porţiunea cu puţin 
deasupra apei era infinit mai neagră. 

Era ca o altă lume. Undeva acolo sus, în cerul înnorat, 
creatura se îndrepta în zbor înapoi spre vasul de pe care 
probabil că sosise, sau poate că acest vas nici nu exista. 

Kenlon spuse cu o voce gâtuită: 

— Domnule comandant, vă daţi seama că e posibil ca acea 
creatură să nu aibă unde ateriza, decât acest submarin? 

Ciudat era că el nu se mai îndoia câtuşi de puţin că Omul- 
pasăre avea să revină. 


Mac Rae cobori cu multă băgare de seamă pe deasupra 
laţului voluminos pe care era aşezat Kenlon. Era un tip 
mărunţel, îndesat, şi îi spuse în şoaptă lui Kenlon: 

— Dacă m-ar putea vedea mama acum! Dar voi face faţă 
cu curaj situaţiei, fără să promit nimic, dar şi fără să mă 
tem. Ţineţi lanterna aceea aplecată, domnule Kenlon. O să 
mă uit înăuntru din partea aceasta. 

Kenlon se conformă în linişte. 

— În mod sigur nu e o bombă, mormăi Mac Rae. E ceva 
electronic, sofisticat. Unele conexiuni nu prea au logică. 

Se întrerupse: 

— Oh! spuse el, cu putere. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kenlon repede. 

— Acolo înăuntru e un mic tub care e pur şi simplu 
suspendat, în mijlocul unui vid. Nu e prins de nimic. Uitaţi- 
vă şi dumneavoastră, domnule Kenlon, şi spuneţi-mi dacă 
mi-am pierdut eu minţile. La dreapta, acolo. Mă scuzaţi, dar 
o să vă las pe dumneavoastră. 

Kenlon dădu să se aplece, dar înainte de a se putea uita 
mai temeinic, comandantul Jones-Gordon strigă, pe un ton 
aspru: 

— Domnule Mac Rae, ar putea fi folosit acest aparat de 
către un submarin inamic pentru a ne localiza? 

Era o întrebare stupidă. Nu părea deloc stupidă, Kenlon 
ştia acest lucru. Dar era stupidă. Se părea că numai el îşi 
dădea seama de ce. 

Ei văzuseră creatura numai câteva secunde, şi de la 
distanţă. Dar el se luptase cu ea. El îi simţise pielea fină, 
pufoasă. Aripile acelea mari, pline de viaţă, îl izbiseră în 
cap. Simţise în mâini trupul suplu dar puternic al unui 
bărbat, un trup incredibil de uşor, cu o greutate de cel mult 
optsprezece kilograme. 

Detaliile începuseră deja să li se estompeze în minte, ca şi 
stranietatea acelei fiinţe. Căutau o explicaţie naturală, ceva 
care să se încadreze în modelul de viaţă aşa cum exista ea 
de zece mii de ani, şi mai ales să-şi găsească un loc între 


războaiele dintre naţiuni şi curiozitatea fiecăreia faţă de 
armamentul celorlalte. Dar nu avea să uite niciodată 
realitatea şocantă a ceea ce văzuse şi atinsese. lar mintea 
lui nu avea să caute explicaţii sofisticate, inaccesibile. 

Îl auzi pe Mac Rae spunând: 

— Nu există nici o sursă de alimentare, domnule, nici o 
baterie. Nu văd cum poate fi folosită pentru ceva în stadiul 
ei actual. 

Comandantul probabil că luase deja hotărârea, căci spuse 
imediat: 

— Veniţi amândoi pe punte. Domnule Mac Rae, vă puteţi 
întoarce înăuntru. Domnule Kenlon vreau să vă vorbesc. 
Paley, arde tu chestia aia, dar n-o lăsa să cadă în mare. 
Avem nevoie de ea. Munson, dă-i o mână de ajutor lui Paley. 

Era ceva pozitiv, măcar se acţiona cumva. Avea darul să 
mai calmeze atmosfera şi era şi un punct de plecare. 
Senzaţia de pericol, de dezorientare începu să scadă. Când 
se aflară singuri la turnul de pilotaj, Jones-Gordon spuse pe 
un ton mohorât: 

— De ce nu a fugit imediat? Ce rost a avut să se lupte cu 
tine câteva minute? 

Nu era o întrebare la care Kenlon să creadă că are 
răspunsul corect, dar cântări problema în minte. Spuse: 

— Domnule comandant, cred că a vrut să câştige timp. 

— Pentru ce? 

— Era ocupat cu fixarea acelui... mă rog... acelui dispozitiv 
pe prora noastră. Sudura, sau ce metodă de lipire o fi 
folosit, avea nevoie de timp să se fixeze. 

Jones-Gordon se încruntă: 

— E o explicaţie rezonabilă, recunoscu el. Şi-a asumat 
riscuri foarte mari. 

Adăugă în cele din urmă: 

— Încă n-am scăpat de el. 

Kenlon îl privi atent, în întuneric, pe comandant. Îl 
considerase întotdeauna pe Jones-Gordon tipul de om de 
afaceri superior, care ajunsese din greşeală la Annapolis. 


Acest exemplu de adaptabilitate îi stârnea o enormă 
admiraţie. Atunci când considerase mai devreme că Jones- 
Gordon pusese o întrebare stupidă, nu luase în calcul faptul 
că un comandant trebuie să facă absolut totul pentru a 
asigura siguranţa navei sale. Gradul lui îl obliga, de 
asemenea, să se asigure că nici o altă forţă nu punea 
stăpânire pe informaţiile referitoare la navă şi la 
performanţele acesteia, atâta timp cât se afla sub comanda 
lui. 

— Aveţi vreo sugestie? întrebă Jones-Gordon. Kenlon ridică 
din umeri. 

— Trebuie să desprindem tubul acela, aceasta e 
prioritatea. Şi v-aş sugera ca santinelele să patruleze pe 
punte toată noaptea. Ar fi nemaipomenit dacă l-am putea 
prinde viu. Altminteri, am face mai bine să nici nu raportăm 
ce am văzut, spuse el cu o grimasă semnificativă. 

Vocea comandantului Jones-Gordon răzbătu sec prin 
noapte: 

— Înţeleg la ce te referi, locotenente. Eu... Se întrerupse, 
apoi strigă cu asprime: 

— Ce este, Munson? 

— Paley mi-a cerut să vă spun, domnule, că aparatul de 
sudură nu are efect, nici asupra obiectului, nici asupra 
oţelului din jurul acestuia. Nici măcar nu se înmoaie, spuse 
el. Vrea să ştie ce are de făcut. 

Kenlon realiză cu tristeţe că era o întrebare normală. 

Noaptea se scurgea greu. Submarinul Sea Serpent îşi 
reluase viteza normală. Apa şuiera, turbinele duduiau cu 
putere. Kenlon se uita nerăbdător după breşe în nori care 
să permită lunii să împrăştie bezna nopţii. 

Dar norii continuau să se retragă, aducând cu ei o masă de 
întuneric, uneori reducând vizibilitatea până într-acolo 
încât îi era aproape imposibil să-l distingă clar pe Reichert, 
aflat la doi metri de el. Ca să nu mai vorbim de santinele... 

Kenlon gemu. Ca şi Jones-Gordon nici el nu era prea 
încântat să aprindă reflectoarele, dar ar fi fost frumos ca 


Sea Serpent să fie văzut în întreaga-i splendoare. 

— Domnule Kenlon. 

Kenlon tresări, apoi fu cuprins de un sentiment de 
vinovăţie. Nu-l auzise pe comandant ieşind prin tambuchi. 

— Da, să trăiţi! 

Jones-Gordon se apropie şi se sprijini de parapet, alături 
de el. 

— M-am tot gândit la sfatul pe care mi l-ai dat, Bill, acela 
de a organiza o echipă care să desprindă cu forţa tubul de 
pe carcasa navei. Răspunsul este nu. Şi iată de ce, spuse el 
în şoaptă. 

Kenlon păstră tăcerea. Celălalt continuă: 

— Sea Serpent este extrem de preţios, nu ne putem 
permite riscul să nu ajungă înapoi la bază intact. Dar ceea 
ce s-a întâmplat aici e fără precedent. Gândeşte-te, un om 
cu aripi! 

Kenlon analiza deja problema de o oră, fără a îndrăzni să 
se gândească la adevărata ei gravitate. Nu răspunse, dar se 
simţi din nou cuprins de acel sentiment nou de respect, faţă 
de superiorul său, care părea că aprofundase problema 
într-atât încât ajunsese la o decizie. 

— Bill, vreau să-ţi pui întrebarea - presupunem că vom da 
cu toţi declaraţii asupra celor întâmplate, la întoarcere. Ne- 
ar crede, acum sunt sigur de asta. E puţin probabil că trei 
dintre ofiţerii superiori de pe noul submarin de luptă, 
ultimul răcnet, mândria Marinei, să-şi piardă minţile în 
acelaşi timp. Bun, să presupunem că ne întoarcem cu 
obiectul acela ataşat la prora, şi că povestea noastră este 
acceptată - ştii ce s-ar întâmpla? 

Kenlon bănuia. Acest gând nu-i dăduse pace deloc în 
ultimele şaizeci de minute. Spuse: 

— Oamenii de ştiinţă v-ar ataca pe dumneavoastră, în 
calitate de căpitan, din toate părţile. V-ar face cu ou şi cu 
oţet, şi v-ar reproşa că nu sunteţi decât un marinar clasic, 
lipsit de imaginaţie, care s-a tâmpit din cauza obiceiului de 
a se supune regulamentelor. Desigur că toate acestea s-ar 


stinge, deoarece conducerea Marinei v-ar lua apărarea şi ar 
spune că a-ţi procedat corect gândindu-vă în primul rând la 
siguranţa vasului. Din când în când, misterul omului- 
înaripat ar mai fi analizat în suplimentele ziarelor de 
duminică, iar gestul comandantului Jones-Gordon ar fi 
deplâns. Şi în joc ar fi chiar gradul dumneavoastră. Marina 
ar face cumva să vă treacă neobservat când ar fi vorba de 
avansări, în baza convingerii că aţi eşuat la un test. Oare 
am exagerat cu ceva, domnule? 

Interlocutorul lui răspunse pe un ton mohorât: 

— Absolut deloc. 

Izbucni apoi, plin de încordare: 

— Kenlon, trebuie să-l prindem pe individul acela. Sincer 
să fiu, nu cred că ar fi o acţiune periculoasă. Băieţii or să 
aducă nişte plase, şi o să am grijă să... 

Dinspre pupa se auzi un strigăt puternic, apoi o 
împuşcătură, şi un val de întuneric se abătu asupra cabinei 
de pilotaj. Nişte aripi uriaşe provocau un suflu violent. 
Reichert scoase un urlet sălbatic, urmat de un răcnet din 
partea comandantului: 

— Nu trageţi! 

În clipa următoare, omul-pasăre era în mâinile lor. Nu era 
o victorie glorioasă. Omul-pasăre ateriză în mijlocul lor, iar 
ei îl năpădiră cu lovituri. Kenlon îi suci braţul la spate 
creaturii, care oricum nu opunea rezistenţă şi îi ţinu strâns 
o aripă pentru a o împiedica să-i ridice pe toţi în aer. Acesta 
nici nu încercă. În clipa următoare, bărbaţii cu plasele 
dădeau năvală prin tambuchi. Le luă în jur de un minut ca 
să-l lege fedeleş, şi încă puţin pentru a-l trece prin 
tambuchi, apoi... 

Kenlon era singur cu Reichert. Strigă, puţin buimac, spre 
punte: 

— Ce s-a întâmplat, Jonston? Ce te-a făcut să tragi? 

— L-am găsit agăţat de pupa, domnule. 

— Cum?! strigă Kenlon furios. 


— Nu ştiu de cât timp era acolo, domnule, încordat, 
înfrigurat, Kenlon străbătu în fugă puntea. 

Aprinse lanterna. De ceea ce se temuse, nu scăpase. 

Fixată pe pupa, era o copie exactă a „tubului radio de la 
prora. 

Capitolul 3 

Îi ceru la telefon lui Tedders să-l cheme pe comandant. 
Vocea lui Jones-Gordon se auzi un minut mai târziu. Kenlon 
îi explică ce aflase. Încheie pe un ton calm, în contradicţie 
cu nervozitatea care-l încerca: 

— Domnule, se pare că şi-a îndeplinit misiunea împotriva 
noastră şi apoi, cum nu avea unde să aterizeze, s-a predat. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi: 

— Îl trimit sus pe domnul Tedders, domnule Kenlon. Vreau 
să vii aici. Poate cunoştinţele dumitale lingvistice ne vor 
ajuta să înţelegem ce încearcă să spună tipul ăsta. 

Kenlon se trezi în faţa unei scene stranii. Omul-pasăre 
fusese eliberat din plasele care-l ţineau prizonier şi avusese 
timp să-şi netezească penele zburlite. Stătea, lipsit de 
constrângeri, în camera centrală ultrasecretă a torpilelor, 
cu faţa la numerogşii săi paznici. 

Privindu-l atent, Kenlon uită pentru o clipă de orice 
altceva. 'Toate gândurile lui anterioare fuseseră cumva 
influențate de prezenţa nopţii. Crezuse că se obişnuise cu 
creatura, dar nu era aşa. Aici, sub lumina orbitoare, 
incredibilul devenea realitate. Cu un efort uriaş reuşi să se 
controleze. 

Creatura era mai scundă decât crezuse, nu avea mai mult 
de un metru cincizeci înălţime. Pieptul îi părea diform. Era 
îngust şi ascuţit, ca pieptul unei păsări. În rest trupul părea 
destul de normal, destul de uman. Kenlon nu vedea locul în 
care aripile porneau din trup, dar ele aveau o lungime cu 
puţin peste doi metri şi cincizeci fiecare. Aşa cum stăteau 
acum, strânse pe din două, ajungeau la numai şaizeci de 
centimetri peste capul bărbatului. 


Aripile erau cenuşii, brăzdate cu dungi roşii şi albastre. 
Trupul avea o culoare albă-cenuşie şi era acoperit de un puf 
fin. Chipul era alb, cu o expresie sensibilă şi cu ochi foarte 
mari. 

Kenlon îşi întrerupse forţat această examinare detaliată şi 
se întoarse ezitant spre comandantul Jones-Gordon. 

— Domnule, ce este cu tuburile astea două? Comandantul 
îi susţinu privirea. 

— Cunoşti decizia mea, domnule Kenlon, spuse el în cele 
din urmă, politicos. Cu toate acestea - adăugă el - i-am 
ordonat lui ledders să alcătuiască o echipă specială care să 
distrugă unul dintre tuburi. Cred că în câteva minute vom 
auzi împuşcăturile. 

Nu era deajuns. Arma ar fi trebuit pregătită mai devreme 
ca măsură de precauţie, chiar dacă nu se prevedea 
folosirea ei imediată. Acum hotărârea fusese deja luată, 
întârzierea putea însemna... ei bine, oare ce putea 
însemna? 

În ciuda nesiguranţei lui, era tot mai convins că aceasta 
avea să fie una din cele mai lungi aşteptări din cariera lui. 

Realiză că Jones-Gordon nu terminase de vorbit. 

— ... am încercat deja să comunicăm cu el în şapte limbi; şi 
de fiecare dată răspunde într-o limbă care nu se aseamănă 
cu vreuna dintre ele. 

Kenlon nu avea nevoie să întrebe cum sunt cele şapte 
limbi. Jones-Gordon vorbea, destul de stricat, franceza şi 
germana. lar printre membrii echipajului se aflau cinci cu 
diferite origini: greacă, poloneză, olandeză, rusă şi spaniolă. 

El nu avea nevoie să se folosească de germană şi franceză, 
pe care le ştia, astfel că nu mai rămâneau de încercat decât 
cunoştinţele lui superficiale de japoneză, chineză- 
cantoneză, italiană şi arabă. 

Începu cu japoneza, chinuindu-se ca de obicei. Iar 
răspunsul primit fu atât surprinzător cât şi descurajator: o 
succesiune de sunete melodioase, înalte, dulci, clar 
articulate, dar care lui îi sunau ca cea mai pură babilonie. 


Kenlon nu-şi mai pierdu timpul cu celelalte limbi pe care le 
cunoştea. Ceasul îi indica trecerea a destule minute - arma 
avea să tragă asupra obiectului de la pupa din clipă în clipă. 

— Încă o dată! Ridicaţi-l la loc! Îi spuse lui Tedders: 

— Cel puţin o să-i defectăm mecanismul interior, prin şocul 
loviturilor. Noi... 

Se dusese, împreună cu Tedders, în spatele celor din 
echipaj, care asudau din greu. Aceştia se transformaseră 
într-o clipită în schelete care trudeau din greu, fără a-şi 
schimba locul. 

Lumina tubului le pătrunse trupurile, trecu prin tubul pe 
care îl încărcau, prin peretele despărțitor al punţii. Era o 
strălucire albă, atât de intensă încât Kenlon se temu că îi va 
arde ochii. Ridică instinctiv mâna, într-un gest de 
autoconservare. Avu timp să-şi vadă oasele braţelor şi ale 
degetelor. Iar apoi... Apoi se trezi, zbătându-se, sufocându- 
se, dând din mâini într-un hău ameţitor de apă caldă. 

Capitolul 4 

Kenlon îşi ţinu respiraţia. Îl ustura gâtul din cauza apei 
înghiţite. Îşi simţea întregul trup zguduit de tusea 
îngrozitoare care ameninţa să frângă rezistenţa muşchilor 
săi încordaţi. 

Simţea, în acelaşi timp, că este ridicat în viteză la 
suprafaţă. Începu să înoate frenetic, în sus, cât mai sus. Şi 
exact în vâltoarea acelei combinaţii intense de efort şi 
disperare, un gând puse stăpânire pe el: „Ce se întâmplase? 
Oare ce se petrecuse? Ţâşni la suprafaţă ca un glonţ, se 
scufundă din nou, apoi ieşi, trăgând cu disperare aer în 
piept şi zbătându-se cu putere. Trupul îl durea şi îi tremura 
din cauza efortului produs de tuse. Apa se învolbura, în 
timp ce el se zbătea să-şi menţină capul deasupra jetului 
înspumat. 

Auzi cum apa vuia cu putere, undeva în apropierea lui. 
Apoi sunetul se stinse, însă fu lovit brusc de o serie de valuri 
uriaşe, care îl târau cu mare viteză şi care îl înghiţeau 
aproape complet. 


Supravieţui, nu ştia nici el cum, dar supravieţui. Marea se 
linişti. Vomită apa scârboasă pe care o înghiţise, îşi eliberă 
trupul de greață şi privi, buimac, în jur. 

La patru metri mai în colo, un cap de om era săltat în sus 
şi în jos de mişcarea ritmică a apei. Mai departe, la 
aproximativ un kilometru şi jumătate, se afla un țărm lung, 
cenuşiu, nuanţă punctată din loc în loc de coloritul verde al 
vegetației sărace. 

Ţărmul se întindea pe toată lungimea orizontului, fără 
întrerupere, sub cerul înnorat. 

Întregul peisaj al uscatului avea un aer straniu, 
respingător, dând o senzaţie greu de descris. Cuprins de 
nelinişte, Kenlon îşi întoarse privirea de la el, văzu din nou 
capul de om purtat de valuri şi creierul său, până atunci 
paralizat, se puse în funcţiune. 

Tedders? Dar oamenii? Dar Sea Serpent? 

Gândurile se asemănau cu o succesiune de junghiuri 
dureroase. Gemând, Kenlon se răsuci în apă. 

— Dan, urlă el. Dan ledders! 

Îi răspunse un strigăt îndepărtat. 

— Aici sunt, Bill. Aici, cu Davisson. N-am păţit nimic. Dar 
tu? 

Le văzu capetele la aproximativ o sută de metri în stânga 
lui. Cuprins de uşurare, Kenlon strigă: 

— Sunt bine! 

Cu lacrimi în ochi se întoarse din nou spre capul din 
apropiere. Recunoscu, încordat, profilul chinuit al 
bărbatului. 

— Black, spuse el. Eşti bine? Omul părea năucit. 

— Da, domnule, bolborosi el. Kenlon se apropie de el. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. Apoi, pe un ton agitat: 

— Dar prietenul meu, Johnson, domnule! Nu-l găsesc! 

— Johnson! urlă Kenlon peste întinderea de apă. 

Se răsuci, stând cât mai drept, şi strigă din nou. Marea 
nesfârşită şi agitată rămase tăcută. Tedders şi Davisson se 


apropiau înot de el. Dar nu se zărea nici urmă de Johnson. 

Dacă se gândea la cele întâmplate, năprasnice şi 
surprinzătoare, era un miracol că existau supraviețuitori. 
Patru din cinci! gândi el. Dorinţa puternică de a trăi a 
omului era, de bună seamă, măreaţă şi minunată. 

Dar... unde era Sea Serpent? 

Îşi spuse, plin de îndoială, că de fapt nu avea de ce să îşi 
facă griji. Vuietul acela pe care îl auzise trebuia să fi fost 
cauzat de ieşirea la suprafaţă a submarinului. Din clipă în 
clipă acesta avea să... 

La două sute de metri depărtare se zări o învolburare în 
apă, plină de spumă. Apoi apăru un periscop... Sea Serpent 
ieşea la iveală. 

Imediat ce puntea nu îi mai era plină de apă, începu să 
încetinească. Primul care se ivi fu comandantul Jones- 
Gordon, urmat imediat de o jumătate de duzină de membri 
ai echipajului. 

Câteva minute mai târziu cei patru bărbaţi se aflau deja la 
bord, Kenlon anunţă pierderea lui Johnson. Apoi primi 
permisiunea de a cobori şi de a se schimba. Când ieşi prin 
tambuchi, Jones-Gordon îl abordă, gesticulând: 

— Bill, unde ne aflăm? Ce s-a întâmplat? 

Era o întrebare încuietoare, realiză Kenlon cu amărăciune. 

Studie ţărmul cu binoclul, şi petrecu mai multe minute 
scrutând pământul sterp. 

Pe măsură ce submarinul se deplasa paralel cu ţărmul 
foarte jos, în faţa ochilor lor se derula un peisaj bolnăvicios. 
Petele de verdeață se dovediră a nu fi altceva decât ierburi 
marine. Şi peisajul nu se schimbă nici după o oră. 

Patru ore mai târziu, ţărmul începu să urmeze o direcţie 
mult mai divergentă faţă de cursul lor. 

Era imposibil de ştiut dacă era un golf sau o schimbare 
definitivă de direcţie a liniei țărmului. Kenlon, care se duse 
să tragă un pui de somn în cabina lui, urcă din nou pe punte 
şi văzu cum submarinul încetini până când ajunse să se 


târască, practic. Întoarse capul, când Jones-Gordon veni 
lângă el. Comandantul spuse: 

— Cred că ar fi mai bine să navigăm în derivă, şi să-l 
interogăm pe prizonierul nostru. Aşteptam să vii şi 
dumneata, înainte de a începe interogatoriul. 

În timp ce coborau, comandantul adăugă, încruntat: 

— Nici nu ştiu ce atitudine să adopt faţă de el. E vinovat de 
moartea lui Johnson, şi cu toate acestea, când te-ai dus pe 
punte, cu puţin înainte de cele întâmplate, s-a aruncat peste 
noi, împiedicându-ne să te urmăm, şi salvând în mod cert 
multe vieţi. De asemenea - continuă el pe acelaşi ton ferm - 
când te-ai luptat cu el prima oară, ar fi putut să te azvârle 
în mare. Dar nu, el te-a aruncat pe punte. Oare e posibil să 
nu aibă intenţii criminale faţă de noi, ca indivizi? continuă 
comandantul. 

Kenlon nu se mai simţea în stare să răspundă la o astfel de 
întrebare. Şi în plus, cunoscându-şi superiorul, bănuia că ea 
era una retorică. Încercă pentru o clipă să-şi imagineze 
cum interlocutorul său abordează, prin prisma gândirii sale 
extrem de practice, problema omului înaripat şi toate cele 
întâmplate. 

Îi venea însă greu să-şi imagineze acest lucru. Renunţă, 
conştient totuşi de faptul că nu era o postură de invidiat 
pentru un astfel de om. 

Îl găsiră pe omul-pasăre desenând cu aviditate în 
carneţelul lui Kenlon. 

— A dormit puţin, îi anunţă santinela. Când s-a trezit, a tot 
arătat spre carneţel, aşa că până la urmă i l-am dat, 
domnule. 

— Ai procedat foarte bine, spuse comandantul. Acum dă-te 
la o parte, şi stai cu ochii pe noi, cât timp ne ocupăm deel. 

Kenlon văzu, cu emoție, că omul-pasăre le făcea semn să 
se apropie. Era o senzaţie ciudată, aceea de a se apropia de 
creatură şi de a se apleca împreună cu ea asupra 
carneţelului. 


Senzaţia se stinse. Întreaga atenţie îi fu captată de 
carneţel şi de desenele din el. 

Pe prima pagină se afla o schiţă clară a Soarelui şi a 
primelor trei planete ale acestuia. Omul-pasăre arătă spre 
Terra, apoi întinse spre Kenlon şi Jones-Gordon un deget 
subţire. Indică din nou Terra, apoi făcu un gest spre sine 
însuşi. 

După o scurtă tăcere, Kenlon spuse: 

— Domnule, cred că vrea să ne spună că se trage de pe 
Pământ, ca şi noi. 

Jones-Gordon se încruntă, iritat: 

— Bineînţeles că se trage de pe Pământ. De unde 
altundeva să fie? 

Kenlon realiză brusc că acesta era defectul pe care îl 
sesizase la Gordon-Jones, fără ca înainte să-l fi putut 
identifica exact. 

Dintr-o dată, afirmaţia de mai devreme a comandantului 
conform căreia, dacă acesta nu ar fi văzut el însuşi omul- 
pasăre, nu ar fi crezut în existenţa lui, căpătă o nouă 
semnificaţie. Văzând ceva aparent imposibil, îl acceptase ca 
pe un fapt real. Dându-se astfel impresia că era perfect 
conştient de toate implicaţiile fantasticei creaturi care 
aterizase printre ei. 

Lucrurile însă nu stăteau deloc aşa. Imaginaţia lui era 
incapabilă de a sesiza posibilităţile mai îndrăzneţe, 
improbabilitatea firească şi certă ca un asemenea om- 
pasăre să se ivească de nicăieri la mijlocul secolului 
douăzeci. 

Dezamăgit şi oarecum deranjat la gândul eventualelor 
variante neplăcute, Kenlon făcu singurul lucru logic: păstră 
tăcerea. 

— Ce dracu e asta? spuse Jones-Gordon. 

Kenlon se trezi din visare. Îşi aţinti privirea dedesubtul 
desenului cu sistemul solar, asupra unui grup de simboluri 
pe care i le indica omul-pasăre: 


Creatura părea să-şi dea seama că erau din nou atenţi la 
ea, căci le indica simbolul izolat de deasupra, apoi 
Pământul, de deasupra, şi începu să-şi rotească încet 
degetul în jurul Soarelui. O dată, de două ori, de trei ori - 
de nouă ori parcurse circuitul, după care arătă din nou spre 
simbolul solitar din grupul de figuri. 

Jones-Gordon spuse, plin de curiozitate: 

— Oare încearcă să spună că reprezintă nouă ani? 

— Aşa cred, domnule, spuse Kenlon calm. 

— Ciudat mod de simbolizare, eu aşa zic, mormăi 
comandantul. De ce nu face zece şi simplifică toată treaba? 
Acum ce face? 

Omul-pasăre arăta din nou în direcţia simbolului din 
primul rând. Îl lovi uşor cu degetul, ca şi cum număra ceva. 
Kenlon numără odată cu el: unu, doi, trei... până la 
unsprezece. Apoi creatura arătă spre cel de-al doilea şir. 

— M-am prins, spuse Kenlon. Unsprezece înmulţit cu nouă 
face nouăzeci şi nouă. Cele două simboluri semnifică 
nouăzeci şi nouă de ani. 

Se simţea străbătut de un fior de excitare. Făcu semn spre 
cel de-al doilea şir. 

— Dacă primele două grupuri înseamnă 9 şi 99, cel de-al 
treilea trebuie să însemne 11 înmulţit cu 99 sau 1089, şi 
aşa mai departe, până ce... 

Se opri, căci omul-pasăre le indica din nou primul simbol. 
Începu să bată cu degetul în el mai mult timp, de data 
aceasta. Se scurse un minut, iar Kenlon continua să 
numere, urmând bătăile degetului... 90..., 100, 101, 102..., 
Na i 8 

Numărătoarea se opri la 111. Omul-pasăre indică iarăşi 
simbolul izolat, apoi arătă spre rândul al. Treilea. 

— Ei bine, 111 înmulţit cu 9 face 999, spuse Kenlon cu 
voce tare. Ceea ce înseamnă că al patrulea rând înseamnă 
1111 înmulţit cu 9, sau 9999 de ani, şi aşa mai departe 
până la ultimul rând, adică la 999999 de ani.E o 


reprezentare cam ciudată, dar trebuie că la bază are un 
solid principiu matematic. 

Dorea să mai adauge ceva, dar omul-pasăre îşi rotea rapid 
degetul în jurul Soarelui. În cele din urmă, luă foaia de 
hârtie, şterse ultimele două rânduri şi adăugă alte patru 
grupe pe rândul al patrulea, şi apoi două simboluri 
suplimentare. Creatura arătă acum spre acest rând şi apoi 
spre sine. 

Kenlon, nedumerit, îşi ţinu respiraţia. Ce încerca fiinţa să 
le comunice? 

Înşfăcă foaia şi o privi atent. Conţinea următorul desen: 

— Douăzeci şi cinci de mii de ani, se trezi Kenlon vorbind 
pe un ton egal. Cred că încearcă să ne spună că am fost 
aduşi douăzeci şi cinci de mii de ani în viitor. 

După o clipă de uluire, Kenlon zări o expresie de 
exasperare în chipul lui Jones-Gordon. Comandantul făcu 
un gest de iritare. 

— E evident că nu ajungem nicăieri cu această încercare 
de comunicare. Ce este pe pagina următoare? spuse el. 

Fără un cuvânt, Kenlon întoarse pagina. Pe foaie se afla 
desenat un submarin care se îndrepta spre un obiect ce 
plutea pe cer, deasupra mării. Îl studie, contrariat. După o 
clipă de nedumerire, conchise că era un munte ce se ridica 
din mare. 

Doar că era în mod clar desenat ca fiind deasupra mării, 
complet detaşat de aceasta. 

Kenlon se decise să ignore acest lucru. Se concentră 
asupra muntelui. Era foarte abrupt, pe toată suprafaţa 
vizibilă, iar în vârf se afla o clădire imensă. Zeci de oameni 
înaripaţi zburau în jurul uriaşei construcţii. Unii stăteau în 
nişte scobituri din partea de sus a înaltei clădiri, iar alţii 
survolau apa, la mică înălţime, luptându-se cu ceva ce 
încerca să iasă din mare. 

Era ciudată acea imagine în care oamenii-pasăre se luptau 
cu ceva. Nu încăpea însă nici o îndoială că aceasta era 


scena surprinsă în desen. În apă însă, păreau a fi doar 
oamenii. 

Kenlon făcu un efort şi îşi întrerupse examinarea. Se uită 
în ochii pătrunzători, ca de şoim, ai omului înaripat, arătă 
spre munte, apoi indică diverse direcţii. Speră ca celălalt 
să-i înţeleagă fără probleme întrebarea, ceea ce se şi 
întâmplă. Chipul lui ascuţit fu cuprins de entuziasm, de 
nerăbdare. Îşi flutură o aripă şi făcu un semn cu braţul, 
indicând îndepărtarea de țărm şi de cursul pe care se afla 
Sea Serpent. 

Tăcerea fu întreruptă de vocea lui Jones-Gordon. 

— Ei, asta e imposibil, spuse el. Cum poate el să ne spună 
ce direcţie să urmăm, de aici, din interiorul navei? El nu are 
de unde să ştie dacă noi am schimbat sau nu cursul în timp 
ce dormea. 

Kenlon ezită. Realiză că imaginaţia lui ar putea fi 
considerată exagerată, din cauza modului în care se grăbise 
să tragă concluzii pe baza unor dovezi extrem de sumare. O 
eventuală sugestie din partea lui, conform căreia simţul de 
orientare al omului-pasăre ar putea fi identic cu instinctul 
unui porumbel călător, putea fi picătura care să umple 
paharul. 

Nu era mai puţin adevărat că el fusese întotdeauna de 
părere că un ofiţer ar trebui să-şi exprime părerea, atunci 
când aceasta este cerută. Iar acest lucru ar trebui aplicat 
mai ales în condiţii deosebite. 

Cu toate acestea, ezită. Şi fu de părere, până la urmă, că 
mintea comandantului Jones-Gordon avusese parte de 
destulă tensiune pentru moment. Îşi dădu seama că acesta i 
se adresa: 

— Dumneata eşti expertul nostru lingvist, locotenente. 
Vreau ca în timpul liber să-i înveţi limbajul şi să-l înveţi 
limbajul nostru. Dar, mai întâi, vino pe punte. 

Kenlon îl urmă, fără multă tragere de inimă. Îşi simţea 
întreaga fiinţă palpitând de dorinţa de a stabili o cale de 
comunicare cu omul-pasăre. Aştepta însă, în tăcere, în timp 


ce Jones-Gordon rămase preţ de câteva minute cu privirea 
aţintită spre țărm. Brusc, comandantul spuse: 

— Nu mai putem înainta orbeşte pe lângă ţărmul acesta, 
într-o apă necunoscută şi nu îndeajuns de adâncă. Cum nu 
s-au risipit încă norii, e imposibil să ne dăm seama în ce 
moment al zilei ne aflăm, aşa că am decis că vom petrece 
noaptea aici şi - se întoarse spre Kenlon, încheind cu 
asprime - dimineaţa vei conduce o expediţie pe uscat, unde 
vei rămâne mai multe zile, dacă este necesar. Însă va trebui 
să încerci să afli cât mai multe. 

Capitolul 5 

Kenlon se simţi cuprins de emoție. 

Ţărmul nu îl atrăgea deloc; rămase la fel de sinistru, 
respingător ca atunci când îl văzuse prima oară. Se întindea 
în faţa lui, cenuşiu şi monoton, apropiindu-se tot mai mult o 
dată cu înaintarea şalupei. Raza lui vizuală se întindea până 
la un kilometru şi jumătate în interiorul țărmului. Dincolo 
de această distanţă, vederea îi era obturată de cenuşiul 
cerului şi al pământului. 

Nu avea importanţă. În mai puţin de o oră aveau să ajungă 
la o distanţă pe uscat care îi scotea din raza vizuală a 
submarinului, în afară de cazul în care era vorba de o insulă 
lungă şi îngustă, dincolo de care îi aşteptau valurile 
învolburate. Jones-Gordon formulase teoria conform căreia 
era vorba de o insulă, încercând, stingherit, să dea o 
explicaţie logică: 

— Pacificul este probabil singura întindere de apă care nu 
a fost explorată niciodată destul de amănunţit. Este posibil 
să existe zeci de mici atoli care nu figurează pe nici o hartă. 

Kenlon îi demontă brutal argumentul: 

— Ne-am deplasat pe lângă această insulă „mică, timp de 
patru ore, la o viteză de douăzeci şi patru de noduri. Şi mă 
întreb cum om fi ajuns atât de brusc pe partea opusă a 
insulei şi mai ales cum de s-a făcut, la fel de brusc, ziuă? 

Cu coada ochiului, Kenlon văzu cum una din mâinile lui 
Gainishaw părăseşte timona şi se întinde spre el. 


— Domnule Kenlon - spuse timonierul pe un ton nesigur - 
ce este acolo? Seamănă cu un om care înoată. Ne priveşte. 

— Oh! spuse Kenlon. 

Imediat se duse cu gândul la Johnson. Se ridică, grăbit în 
picioare, scoțând un strigăt uşor. O simplă privire, însă, îl 
lămuri că nu era vorba de Johnson. Era... ce era? 

Lui Kenlon nu-i venea să-şi creadă ochilor şi se uită spre 
cea mai mare fiinţă umană pe care o văzuse vreodată Omul 
era perfect vizibil de la nu mai mult de 33 de metri, aflându- 
se aproape direct în calea şalupei. Era înalt de cel puţin doi 
metri, şi avea nişte ochi foarte mari. Înota spre stânga, 
paralel cu ţărmul, cu mişcări lejere şi era gol. 

Înota chiar mai repede decât la prima vedere. Pentru a se 
ţine după el, şalupa fu nevoită să vireze la unghiuri drepte 
faţă de curs. Chiar înainte de a se apropia de el, înotătorul 
se răsuci în apă ca un animal încolţit. Se treziră faţă în faţă 
cu un chip puternic, robust dar inteligent. Kenlon observă 
că avea urechile aproape lipite de cap. Avea un nas mic, 
aproape cârn şi, direcționat astfel în sus, lăsa să se vadă 
doar o vagă idee de nări. Gura totuşi o avea normală, cu 
dinţi albi puternici. 

Înotătorul privea cu ochii săi mari la barcă şi la cei 
dinăuntru, cu o curiozitate intensă, dar în mod clar fără 
spaimă. 

Aveţi grijă! îi avertiză Kenlon. Cârmiţi mult pe lângă el. 
Nu-l lăsaţi să se prindă de copastie! Atenţie! 

Barca însă încetinise prea mult. Elicea se rotea acum în 
sens invers, deci nu era manevrabilă. Înainte să poată fi 
pusă în mişcare, înainte ca motorul să poată să-şi mărească 
măcar viteza, ciudatul uriaş se năpustise spre barcă. Nişte 
degete groase apucară copastia, şi acesta urcă la bord. 

Kenlon nu mai văzuse niciodată o mişcare atât de 
puternică, de rapidă. Trăgând cu putere aer în piept, îşi 
scoase pistolul din toc; apoi, văzând că monstrul nu făcea 
nici o mişcare amenințătoare, nu trase. 


Şalupa se opri din legănarea puternică de care fusese 
cuprinsă, iar Kenlon văzu că numai un singur om reuşi să-şi 
aşeze puşca în poziţie de tragere. Kenlon strigă, precaut: 

— Nu trage încă, Pannatt! 

Străinul stătuse până atunci cu spatele la Kenlon. La auzul 
vocii acestuia, se întoarse pe jumătate, apoi păru să se fi 
răzgândit. Făcu un pas în faţă, spre Gainishaw, aflat la 
timonă. Şi din nou se răzgândi. Părea atât de complet de 
lipsit de intenţii ostile, încât Kenlon, aflat pe punctul de a 
apăsa pe trăgaci, îşi destinse degetul şi aşteptă. 

Era uluit. Simţea că se afla în prezenţa unui om care îi era 
superior în toate privinţele. Un om atât de rapid, atât din 
punct de vedere mintal, cât şi fizic, încât gesturi care ar fi 
provocat moartea unor oameni obişnuiţi îl lăsau indiferent, 
fără a se simţi măcar ameninţat. 

Totul decurgea prea repede. Un gând stingher îi veni în 
minte lui Kenlon: trebuia oare să-l captureze pe acel om? 
înainte de a apuca măcar să se gândească la acest lucru, 
uriaşul transformase arma într-un obiect inofensiv. 

O descărcă în apă, după care, realizând parcă brusc toate 
implicaţiile, luă o atitudine dispreţuitoare. Fără o vorbă, cu 
o atitudine zeflemitoare, îi dădu arma înapoi lui Pannatt. 
Apoi se duse la timonă. 

Părea să ştie unde se afla motorul, sau poate că observase 
acest lucru dinainte. În clipa următoare, uşile erau 
deschise, iar el stătea aplecat deasupra motoarelor, curios, 
absorbit, concentrat. Pentru o clipă, Kenlon nu avu în faţa 
ochilor decât picioarele şi fesele lui masive. 

Acea clipă reprezentă un răgaz de gândire: 

— Înşfăcaţi-l! spuse el încet şi se năpusti înainte. 

Regretă imediat cele spuse. Nu avea nici un rost să se 
împotrivească firii cuiva. Nu era mai puţin adevărat că 
pentru o clipă, iritarea lui faţă de modul în care o fiinţă 
umană inteligentă reacţionase la ivirea unui om-pasăre, 
adică nu foarte diferit de cum ar fi reacţionat el la apariţia 


unui băştinaş obişnuit din Pacificul de Sud, în aceleaşi 
condiţii dificile, se transformase în... furie. 

Nu primi o ripostă prea dură. Uriaşul se răsuci, şi îl apucă 
cu o forţă ce nu lăsa loc de replică, apoi îl ridică în sus, 
examinându-l rapid, cum procedase şi până atunci. 

Pentru prima dată, Kenlon văzu creatura din faţă. Fu o 
privire atât de fugară încât nu avu timp decât să observe că 
părea să aibă nişte pliuri pe pieptul cafeniu-închis, parţial 
sub braţele vânjoase. 

În clipa următoare fu lăsat jos, şi se auzi un plescăit. 
Kenlon rămase confuz, nedumerit, încercând să înţeleagă 
ceea ce văzuse. 

Nu erau branhii, îşi spuse. Nu puteau fi branhii. Nu avea 
cum să verifice. Deşi aşteptară zece minute, omul-peşte nu 
mai apăru. 

Se decise să nu se mai întoarcă la navă. Întâmplarea de 
bună seamă că fusese observată de cei de acolo. Şi îi putea 
trimite căpitanului un raport sumar, prin Gainishaw. 

După ce îşi aşternu în fugă raportul pe hârtie, se decise să 
uite, pe moment, cele întâmplate. 

Luă însă în calcul posibilitatea ca acesta să fi fost inamicul 
cu care se lupta omul-pasăre la baza fortăreței lor de pe 
munte. 

Îşi îndreptă atenţia spre țărm, care se apropiase foarte 
mult acum. Îi spuse lui Gainishaw: 

— Ai grijă. Presupun că nivelul apei scade treptat. Să 
vedem cât de mult ne putem apropia. 

În mod surprinzător, ajunseseră până la mai puţin de cinci 
metri de uscat, înainte ca botul şalupei să se afunde lin în 
mâzga neagră. 

Kenlon spuse: 

— În regulă, cred că va trebui să mergem pe jos. Rifer, 
Smiley, Glabe, Ridell, Pannatt, luaţi-vă armele! La drum! 

Doi dintre ei săriră direct în apa joasă, Kenlon se lăsă în 
jos pe lateral, încercând o coborâre mai demnă. 


Atinse mâlul cu picioarele, şi înaintă. Văzu, îngrozit, cum 
cei doi care săriseră se afundau ca bolovanii în mâlul fără 
fund. Aerul fu străbătut de două urlete îngrozite, apoi se 
auzi o bolboroseală oribilă şi, în sfârşit, tăcere, în afară de 
vibrația motorului care tura încet. 

Se zbătea disperat. Greutatea rucsacului - douăzeci şi 
cinci de kilograme - îi sporea scufundarea. Se ţinea însă cu 
degetele de copastie şi refuza cu încăpățânare să se 
desprindă. 

Se ridică. Barca se clătină. Se auzeau şi gemetele şi 
icnetele altor oameni care se luptau din greu. Apoi una din 
mâinile lui Gainishaw se încleştă pe încheietura mâinii lui 
drepte, iar cealaltă îl apucă de gulerul cămăşii. 

Se desprinse din noroi, cu un plescăit uşor. Dădu din 
picioare. Apoi se prăbuşi pe fundul şalupei. Zăcu acolo, 
pentru o clipă, complet absent, după care reveni la realitate 
şi se aşeză, greoi, în genunchi, exact la timp pentru a-l ajuta 
pe Smiley să urce, în vreme ce Gainishaw îi trăgea înăuntru 
pe Glabe şi Ridell. 

În timp ce oamenii care fuseseră salvaţi se prăbuşeau 
epuizați, Kenlon scoase o pânză de vele din lada de scule şi 
o azvârli pe ţărmul din faţa lor. Se răsuci. 

— Înapoi la submarin! ordonă el. La viteză maximă! 
Trebuie să încercăm cumva să-i salvăm pe Pannatt şi Rifer. 

Şi-i imaginară pe cei doi, prinşi în mâl, cu plămânii plini de 
apa pe care o înghiţiseră înainte ca mâlul să-i înghită. 
Puteau fi încă salvaţi, în următoarea jumătate de oră. 

Jones-Gordon îi însoţi la întoarcere. Într-o barcă 
pneumatică, oamenii, asudând din greu, se aplecară peste 
stratul de mâl cu nişte cârlige lungi şi începură să sondeze, 
în căutarea trupurilor celor doi. 

După trei minute îl scoaseră pe Rifer, o masă cenuşie, 
inertă. Comandantul şi Kenlon se ocupară pe rând de el, 
apoi îl trimiseră înapoi la bordul lui Sea Serpent. Jones- 
Gordon se duse la bord pentru a continua resuscitarea. 


Kenlon se întoarse în locul în care barca pneumatică sonda 
mâlul. 

După aproximativ cincisprezece minute, li se semnaliză de 
la turnul de comandă că Rifer îşi revenise, fapt care avu 
darul să le încurajeze, pentru scurt timp, căutarea. Însă 
după o oră nu se zărea nici urmă de Pannatt. Kenlon îşi 
aducea aminte de acesta, un indian lowa, scund şi uscăţiv, 
cu nişte ochi căprui, voioşi, şi cu obiceiul de a face totul „în 
pas alergător. Nu era căsătorit, ceea ce era mare lucru. 
Unul din coşmarurile celor din armată era acela de a 
compune scrisori către văduvele celor decedați. 

Dar şi aici exista un revers al medaliei. Era ceva nespus de 
trist în legătură cu un om lipsit de un cămin, de prieteni, în 
afară de câţiva camarazi de vas, care era dat uitării într-un 
strat nesfârşit de mâl. Era groaznic că pe aceste vase se 
aflau atât de mulţi oameni pe care nimeni nu avea să şi-i 
amintească mai mult de câteva zile. Kenlon realiză că 
Gainishaw încerca să-i atragă atenţia. 

— Domnule, comandantul ne semnalizează să ne 
întoarcem. 

— În regulă, confirmă Kenlon cu o mişcare a capului. Nu 
încăpea nici o îndoială că sosise clipa să oprească căutarea, 
dar ideea îl deprimă. Spre surprinderea lui, Jones-Gordon îl 
însoţi la întoarcere, până la scena tragediei. 

Comandantul îi explică: 

— Oamenilor nu le-ar plăcea să vadă că nu am 
supravegheat personal sfârşitul căutării. Chiar dacă l-am 
găsi pe Pannatt acum, nu am putea decât să-l înmormântăm 
în mare. Eşti de acord, nu-i aşa? 

Kenlon fu de acord, iar celălalt continuă: 

— Ce părere ai de mâlul acesta, Bill? Kenlon scutură din 
cap: 

— Nu am mai văzut aşa ceva, domnule. Particulele erau 
atât de fine încât nici măcar nu formau o crustă. 

Arătă spre uscat. 


— Întregul strat superior este uscat. Pare solid, şi cu toate 
acestea particulele individuale nu se unesc, pentru a forma 
o porţiune consistentă de nămol. Poate că ar trebui să-l mai 
verificăm, de-a lungul țărmului. E incredibil să nu existe nici 
o bucăţică de uscat. 

Jones-Gordon se decise, încruntat: 

— Du-mă înapoi la bordul submarinului şi efectuează 
testele, ordonă el. 

În ciuda celor spuse anterior, Kenlon se arătă surprins: 

— Suspendăm operaţiunile de salvare? întrebă el. 
Căpitanul înclină afirmativ capul: 

— Le suspendăm. 

Una era să oprească operaţiunile din punct de vedere 
fizic, şi alta era să conceapă această idee. În timp ce 
înaintară prudenţi pe lângă țărm, sondând acel uscat 
înşelător şi ucigător, Kenlon avea tot timpul în faţa ochilor 
imaginea omului care se scufunda, tot mai jos, în 
străfundurile unei mingi de nămol cu un diametru de 
doisprezece mii de kilometri. 

Se întrebă ce se întâmpla cu el? La urma urmelor mai 
văzuse oameni ucişi înainte. Probabil că era afectat de 
modul în care omul murise, şi de locul respectiv. 

Locul! Oare era într-adevăr posibil să se afle cu 24999 de 
ani în viitor? lar această oroare cenuşie să fie viitorul 
continentelor? 

Îşi aduse aminte de uriaşul din apă şi de omul-pasăre. 
După un moment, îi deveni limpede faptul că ceea ce se 
întâmplase reprezenta, pentru Sea Serpent şi echipajul său, 
doar începutul. 

Şi nu se întrevedea deloc un final prea fericit. 

Capitolul 6 

Lui Kenlon îi veni foarte greu să înveţe acea limbă, iar 
omul-pasăre întâmpină aceleaşi dificultăţi cu engleza. 
Cuvinte banale, precum mână, picior, aripă deveneau 
aproape indescifrabile când erau pronunţate de creatură. 
Iar eforturile lui Kenlon de a imita sunetele melodioase ale 


omului-pasăre îl făceau pe acesta să clatine din cap cu 
tristeţe. 

După cum îşi dădu seama Kenlon, fiinţa înaripată îl 
pronunţa pe rca pe a doarcă sunetul nu conţinea nici urmă 
din duritatea consoanei. Aceeaşi dificultate fu întâmpinată 
şi la jumătate din celelalte litere. 

Kenlon realiză totuşi că amândoi erau la fel de grăbiţi, 
astfel că, la sfârşitul celei de a patra săptămâni, puteau 
scrie fiecare în limbajul celuilalt cu destulă uşurinţă, deşi 
vorbirea rămânea un proces destul de dificil. În cea de-a 
treizeci şi una zi, se simţi îndeajuns de sigur pe sine pentru 
a-l chema jos pe Jones-Gordon ca să-l interogheze pe 
prizonier. Timp de o săptămână, pe baza sumarului 
vocabular pe care îl reţinuse de la omul-pasăre, şi influenţat 
de mesaje pe care creatura încercase în mod insistent să le 
transmită, atât oral cât şi în scris, îşi făcuse o listă cu 
întrebări. 

Împărţise întrebările în două secţiuni. Îi înmână primul set 
de întrebări, după care se mulţumi să privească chipul 
încordat al omului-pasăre, în timp ce acesta scria răspunsul 
la fiecare întrebare, mai întâi în engleză, apoi, în... ei bine 
în limbajul său, aşa cum căzuseră de acord. 

După patru săptămâni, se gândi Kenlon, aşteptând timp de 
o lună, Sea Serpent rămăsese nemişcat într-o mare 
furtunoasă, cenuşie, sub un cer mereu înnourat, la un 
kilometru şi jumătate de o porţiune teribilă de uscat, care 
nu era, de fapt, uscat. 

Devenise un vas plin de oameni înspăimântați, 
dezorientaţi. Era ciudată această spaimă. Unii din cei de la 
bord trecuseră zâmbind prin al doilea război mondial, deşi 
erau conştienţi că în orice clipă puteau începe să explodeze 
minele de adâncime. Acum păreau terorizaţi de un pericol 
de dimensiuni necunoscute. 

Şi nu puteau face nimic, nu puteau fi ajutaţi în nici un fel. 
Atât de pragmaticul Jones-Gordon slăbise cinci kilograme şi 
probabil că obsesia realităţii i se diminuase mult, căci în 


timpul acelei luni vasul nu se clinti nici măcar o dată. Un 
aspect relevant pentru transformările produse în acest 
răstimp era faptul că Jones-Gordon citise întrebările 
sugerate de Kenlon şi le aprobase, fără nici un fel de 
comentarii. 

Stăteau şi aşteptau. Kenlon se trezi privindu-l pe furiş, nu 
pe omul înaripat, ci pe comandantul Jones-Gordon. Chipul 
acestuia era impasibil, deşi în jurul ochilor i se formaseră 
riduri de emoție. 

Stând aşezat acolo şi studiind acel chip robust, aspru, dar 
lipsit de imaginaţie, cinstit, curajos, Kenlon realiză brusc că, 
indiferent de compromisul pe care căpitanul ar fi fost 
dispus să-l facă faţă de realitatea celor petrecute, situaţia 
avea să-l depăşească oricum. 

Asta nu înseamnă că el însuşi era pregătit, în afară de 
aceea ciudată decenţă de a se adapta şi de a face faţă 
situaţiei, îşi spuse el, încercând să se mintă. 

Vocea melodioasă a omului-pasăre îl trezi din visare: 
Aaaaam teeeaaaminunat! 

Jones-Gordon tresări. Kenlon nu întinse mâna după 
carneţelul oferit de omul-pasăre, ci făcu un semn, în linişte, 
spre superiorul său. Fără multă tragere de inimă, omul 
înaripat i-l dădu acestuia. 

Comandantul începu să citească din el. Nu dură mult şi 
când termină, rămase pe gânduri o bucată de vreme. Brusc, 
îi dădu foaia lui Kenlon, care citi: 

Întrebare: Suntem pe pământ? 

Răspuns: Da. 

Î: În ce moment în viitor? R: În anul 24999. 

Î:. Ne aflăm pe acelaşi ocean? R: Da. 

Î. Câte oceane se află acum pe Pământ? 

R: Sunt trei porţiuni mari de uscat. Restul ocean. 

Î: Dar porţiuni de uscat? 

R: Vezi mai sus. 

Î. De ce este solul aşa de moale? 

R: A devenit brusc astfel. Nu ştie nimeni de ce. 


Î: Cu cât timp în urmă a avut loc acest dezastru? 

R: Cu 3999 de ani. 

Î: Există pământ solid? 

R: Numai insula noastră de pe cer. 

Î: Cum te numeşti? 

R: Nemmo. 

Kenlon nu-şi ridică imediat privirea. Niciunul din 
răspunsuri nu era o noutate pentru el. Se întreba dacă să le 
analizeze ca şi cum ar fi fost ceva nou sau să recunoască 
faptul că îi erau deja cunoscute. Până în acea clipă crezuse 
că problema avea să se rezolve pe moment. Acum, că 
momentul sosise, decizia se dovedea dificil de luat. 

Oftă. Încă nehotărât, îi dădu restul întrebărilor lui Nemmo, 
aşteptă ca omul-pasăre să înceapă, concentrat, să răspundă 
la ele, apoi se întoarse spre Jones-Gordon şi spuse prudent: 

— Am cules o parte din aceste informaţii din ceea ce 
Nemmo... a scris din când în când în timp ce exersa limba 
engleză. Întrebările mele, după cum se poate vedea prin 
stilul lor direct, sunt bazate parţial pe acele informaţii pe 
care le deţineam deja. 

Se opri, dându-i superiorului său răgaz să spună ceva dacă 
dorea. Pauza era, de asemenea, menită, a-i da lui însuşi 
şansa pe mai departe de a decide cât de bine informat se 
putea declara în legătură cu acele lucruri. Căpitanul nu 
făcu nici un comentariu, şi după un minut Kenlon continuă 
repede, dar precaut: 

— Nu sunt prea multe de spus. Răspunsurile fie vorbesc 
pentru sine, fie ne-am pierdut cu toţii minţile. Ciudat este 
sistemul lor numeric. În loc să spună, aproximativ 25000 de 
ani, Nemmo spune 24999. Pare greoi, dar am puternica 
impresie că oamenii înaripaţi îl folosesc pe 9 în loc de 0. În 
felul său, acesta este un aspect extrem de solid. Este ciudat, 
chiar foarte straniu în concept, dar nu mai puţin logic, în 
mod curios. Numărul nouă, dacă ne gândim la el este 
aproape la fel de minunat ca şi zece. Poate că lor aşa li s-a 
părut, chiar mai mult decât atât. Poate că ei au descoperit 


nişte utilităţi matematice pentru acest număr de care noi 
nu ştim aproape nimic. Nu voi insista pe acest subiect. 
Deocamdată, tot ceea ce ştiu despre numărul nouă este că 
poate fi folosit pentru a verifica rezultatele exerciţiilor de 
adunare, scădere, înmulţire şi împărţire. 

Kenlon făcu din nou o pauză. De data aceasta se uită cu 
coada ochiului la căpitan. Acesta stătea rigid, cu privirea 
aţintită în faţă. După o clipă, Kenlon simţi că trebuia să 
continue, şi asta şi făcu, fără prea multă tragere de inimă: 

— Este foarte posibil ca, după patru mii de ani, aceşti 
oameni înaripaţi să nu mai ştie ce s-a întâmplat. Poate că s- 
au topit calotele polare şi au ridicat nivelul apei pe glob. În 
mod sigur trebuie să existe o explicaţie pentru această eră, 
în care am ajuns. Eu cel puţin am avut impresia că străbat 
cel puţin treizeci de metri de apă, până să ajung la 
suprafaţă. În ceea ce priveşte afirmaţia lui Nemmo, 
conform căreia tărâmul oamenilor-pasare pluteşte în aer, 
deasupra mării... 

Jones-Gordon reacţionă. Muşchii feţei i se contractară, 
însufleţindu-i pielea bronzată. Spuse, pe un ton egal: 

— Domnule Kenlon, cred că ar fi mai bine să vedem şi 
celelalte răspunsuri înainte de a trage alte concluzii. 

Era una dintre cele mai clare invitaţii la tăcere pe care 
Kenlon le primise de la Jones-Gordon. Nu lăsă însă acest 
lucru să-l îngrijoreze. Ceea ce era mai neliniştitor era 
concluzia pe care o trăgea despre starea psihică a 
comandantului. Cuvintele acestuia nu lăsau nici o umbră de 
îndoială asupra faptului că gândirea lui pragmatică era 
puternic afectată. 

În sfârşit, omul-pasăre îşi ridică privirea spre ei: 

— Terminat! spuse el. 

Apoi întinse foaia cu întrebări şi răspunsuri. Jones-Gordon 
le citi, apoi i le dădu lui Kenlon: 

Î. Mai există şi alţi oameni înaripaţi? 

R: Aproximativ 239999. 

Î: Unde trăiesc? 


R: Pe insula noastră metalică, din aer. 

Î: Cum sunt numiţi? 

R: Oameni. 

I: Cum putem ajunge la ei? 

R: Eu vă voi arăta drumul. Vreau ca voi şi vasul să mergeţi 
acolo. 

I: Cum aţi învăţat să zburaţi? 

R: Am fost creaţi astfel. Oameni de uscat, ca voi, au văzut 
că mâlul nu putea fi oprit. Nu era nici o scăpare. Aşa că au 
creat nişte oameni care să zboare şi alţii să înoate. Erau 
extraordinari, aceşti oameni de pe uscat. Cunoşteau totul. 
Dar acum sunt cu toţii morţi. O mare tragedie. 

Î. De ce sunteţi aşa de uşori? 

R: Oasele mele sunt goale pe dinăuntru. Carnea mea este 
uşoară şi tare. Am mâncat foarte puţin din alimentele 
voastre, căci sunt prea grele. Am nişte plămâni suplimentari 
în oase. 

Î. Mai există şi alţi oameni pe Pământ? 

R: Unii au fost creaţi de cei de pe uscat pentru a înota sub 
apă. Ne urăsc şi vor să ne distrugă. V-am adus aici ca să le 
distrugeţi oraşul subacvatic. 

Î. De ce ne-aţi adus aici? 

R: Trebuie să distrugeţi oraşul de metal al celor de sub 
apă. 

Î:. Ne puteţi trimite înapoi în timpul nostru? 

R: Vă vom trimite înapoi, după ce veţi distruge oraşul 
duşmanilor noştri. 

Murmurul constant al turbinelor se puse în mişcare. 
Magşinăria de oţel, de o sută douăzeci de metri lungime, se 
mută încet pe noul curs şi începu să accelereze. După o 
jumătate de oră, ţărmul neted, cenuşiu, se unise complet cu 
apa cenuşie şi cu cerul la fel de cenuşiu. 

Kenlon întoarse capul, când îl simţi pe Jones-Gordon 
apropiindu-se de el, la parapet. Comandantul spuse: 

— M-am gândit că vei dori să ştii ce m-a făcut să stabilesc 
cursul spre această fortăreață a oamenilor înaripaţi, dacă 


există aşa ceva. 

Kenlon înclină capul aprobator, fără a spune însă nimic. 
Căpitanul se încruntă o clipă, apoi continuă brusc: 

— În primul rând, dacă acest tărâm fantastic al lor 
pluteşte într-adevăr pe cer undeva mai încolo, existenţa lui 
va fi o cale de a verifica restul povestirii. 

Kenlon se mulţumi din nou să încline capul afirmativ, fără a 
spune nimic. Se gândi totuşi că un om inteligent care avea 
nevoie de alte dovezi că nu erau în secolul XX, ci în alt timp, 
oricare ar fi fost acela, era un... ei bine, nu putea spune 
exact ce era. 

Era posibil, desigur, ca o fiinţă umană atât de lipsită de 
imaginaţie, un om a cărui minte solid ataşată de realităţile 
cunoscute lui, putea juca un rol major în a-i ţine pe toţi cu 
picioarele pe pământ. 

Putea! Dar nu era sigur! Kenlon ridică uşor din sprâncene. 
Existau şi alte alternative, mult mai neplăcute. 

— Cel de-al doilea motiv, continuă Jones-Gordon, pentru 
care ar fi bine să mergem pe această insulă, este acela că 
acolo se află amplasată maşina timpului vinovată pentru 
aducerea lui Sea Serpent aici. 

Gesticulă spre ocean, devenit acum nesfârşit, şi făcu o 
grimasă. 

— În cel de-al treilea rând - continuă el calm - faptul că au 
găsit de cuviinţă să caute în alt timp un vas de război care 
să le servească scopurile de distrugere subacvatică 
sugerează că acest submarin este cea mai puternică armă 
care există în acest an 24999. 

Jones-Gordon se uită cu asprime la Kenlon: 

— Eşti de acord cu acest lucru? 

Kenlon ezită. Era un argument solid, trebuia să 
recunoască acest lucru. Spuse, încet: 

— Cel puţin sistemul lor de apărare este bun. Un proiectil 
de un kilogram şi jumătate nici măcar nu a zgâriat metalul 
folosit la construcţia tubului lor electronic pentru călătoria 
în timp. Desigur, când l-am interogat pe Nemmo despre tub 


acesta mi-a spus că oamenii de pe sol foloseau un tip de 
metal cu o grosime uniformă, în orice activitate. Eu pot 
afirma, că, oricât de puternic ar fi, nu poate face faţă uneia 
din torpilele noastre. 

Jones-Gordon înclină capul spre afirmativ, extrem de 
satisfăcut. 

— Avem la bord, domnule Kenlon, patruzeci şi opt din cele 
mai puternice arme explozive ale vremurilor noastre. Cred 
că putem controla orice situaţie. 

Kenlon scutură din cap. 

— Nişte oameni care pot construi o maşină a timpului, 
domnule, nu trebuie subestimaţi. Părerea mea e că ceea ce 
le lipseşte acestor oameni-pasăre nu este inteligenţa, ci 
materialele. Probabil că nu au utilaje miniere, doar insula 
lor. Eu zic că în aceeaşi situaţie se află şi oamenii-peşte, 
ceea ce îi face atât de periculoşi pentru oamenii-pasăre. Nu 
pot afirma cu siguranţă că specimenul pe care l-am văzut 
era un supraom în sensul complet al cuvântului. Era un... 

Kenlon se opri, uluit de spaima care începuse brusc să i se 
ghicească în glas, şi care îi străbătea cu putere trupul. Îşi 
reveni cu greu, încheind fără vlagă: 

— Oamenii înaripaţi nu dispun de echipamentul necesar 
pentru a ajunge la oamenii-peşte, dar situaţia nu este 
identică în cazul acestora din urmă. 

Nu primi răspuns imediat. Jones-Gordon rămăsese cu 
privirea aţintită spre mare, cu chipul său robust, aproape 
lipsit acum de orice expresie. Kenlon recunoscu nuanţa 
fatalistă pe care o căpătă privirea superiorului său. Acesta 
spuse, pe un ton ciudat de molcom: 

— Dacă creatura a spus adevărul cu privire la situaţia 
noastră, atunci suntem un echipaj pierdut, din punctul de 
vedere al Marinei Statelor Unite ale Americii. Înţelegi, prin 
ceea ce spun acum, că nu mă bazez prea mult pe 
promisiunea lor de a ne trimite înapoi în timpul nostru dacă 
le îndeplinim acea condiţie ridicolă pe care au impus-o. 
Cred că nu greşim dacă afirmăm că suntem pierduţi şi că 


trebuie, astfel, să ne eliberăm de toate constrângerile şi 
toate greşelile mărunte ale unor oameni care mai păstrează 
speranţă. 

Se opri, iar Kenlon oftă încet. La fel ca orice fiinţă umană, 
Jones-Gordon nu putea fi catalogat exact. Era, poate, o fire 
pragmatică, dar acum era cuprins de o stare psihică 
complet diferită. Într-un fel sau altul, cu mult timp în urmă, 
comandantul submarinului se resemnase la ideea morţii. 
Devenise neînfricat, rece şi lipsit de emoție în timpul luptei, 
comandantul perfect. Era posibil, cel puţin teoretic, ca toţi 
cei care străbăteau mările în submarine să se împace, la fel 
ca şi el, cu ideea fatalistă a morţii. Însă lucrurile nu stăteau 
aşa. Kenlon nu se împăcase cu această idee. În timpul 
luptei, nervii îi erau la fel de încordaţi ca şi nişte corzi de 
vioară. Gândirea îi era la fel de rece ca şi plăcile metalice 
ale submarinului pe care se afla. Calmul lui era calmul 
artificial al omului pregătit să-şi facă meseria cum trebuie. 

Se temea însă de moarte. Uneori se trezea noaptea, 
transpirat, dintr-un vis în care ei se scufundaseră, iar apa 
năvălea furioasă înăuntru, prevestindu-le sfârşitul. 

— Deci nu aveţi deloc de gând să le faceţi pe plac 
oamenilor înaripaţi? spuse el. 

Răspunsul fu rece, de o logică fără cusur: 

— Marina Statelor Unite nu se angajează în războaie 
private, indiferent de motiv. Ea execută ordinele şi se apără 
când este atacată. 

— Există aici un singur grup despre care se poate spune 
că ar fi fost atacat. Noi... 

Se auzi un strigăt: 

— Uscat! Chiar în faţa noastră, domnule! 

Lui Kenlon îi fu de ajuns o privire fugară. Ajunseră la 
insula din cer. 

Privită cu ochiul liber, părea o formă neclară care dădea 
impresia că se ridica din mare, vârful pierzându-i-se în norii 
de deasupra. De abia după ce privi prin binoclu, Kenlon 


văzu că „muntele se afla la cel puţin 90-100 kilometri 
distanţă. 

Forma se apropia destul de mult cu desenul făcut de 
Nemmo în prima zi, doar că zidurile nu păreau chiar atât de 
abrupte, fiind, de fapt, de o formă triunghiulară, fără 
îndoială, înclinate astfel, în unghi, pentru a alcătui o bază 
pentru clădirea care era încă înghițită aproape complet de 
stratul nesfârşit de nori. 

Mult în faţa submarinului, începu să plouă. Muntele nu se 
mai vedea aproape deloc. După mai mult de o oră, când 
ploaia se opri, Kenlon îşi scoase impermeabilul şi privi cum 
fortăreaţa oamenilor înaripaţi devenea din nou vizibilă prin 
perdeaua de ceaţă. 

Era încă departe, dar distanţa dintre baza ei şi mare se 
vedea limpede, cel puţin cu binoclul. Putea, de asemenea, 
să distingă mai clar acum clădirea care încorona muntele 
întunecat. Doar atât, însă. Distanţa ascundea eventualele 
indicii ale vieţii de pe uriaşul triunghi întunecat al insulei de 
pe cer. Aspectul morbid, straniu, imposibil, a ceea ce se 
vedea, îi sporea foarte mult lui Kenlon tulburarea care se 
adunase în el. Sosise clipa, se gândi el mohorât, să dea 
uitării amiciţia faţă de omul înaripat, rezultat al apropierii 
sale din ultima lună faţă de liniştitul şi blândul Nemmo, şi 
să-şi aducă aminte că un submarin al Statelor Unite fusese 
adus cu forţa într-o lume străină şi supus amenințărilor. Aici 
era nevoie de obiectivitatea rece şi loialitatea lui Jones- 
Gordon, nu de vreun semn de slăbiciune. Cu toate acestea... 

Nehotărât, îşi duse din nou binoclul la ochi, studiind baza 
muntelui. Din acel punct de observaţie foarte coborât, nu 
putea vedea apa de dedesubt, dar erau acolo mai multe 
siluete ce păreau să zacă în apă, una dintre ele 
asemănătoare cu o torpilă, cu un aspect atât de alungit şi 
sinistru încât Kenlon simţi un fior pe şira spinării. Ezită. 
Comandantul dormea; iar pe acest submarin, ca de altfel pe 
toate celelalte, deciziile depindeau atât de mult de 
căpitanul navei încât Kenlon îşi formase de mult obişnuinţa 


de a lăsa toate comenzile de bază în seama lui Jones- 
Gordon. 

Îşi reveni. Se aflau în ape ostile, iar acest lucru reprezenta 
un motiv îndeajuns de serios pentru a pregăti nava. Strigă 
cu asprime: 

— Voi, cei de pe punte, coborâţi aici în interior! 

Se executară, coborând greoi. Kenlon luă legătura cu 
ofiţerul responsabil cu scufundarea. 

— Domnule Gagnon, deschide valvele Kingston 
longitudinal faţă de rezervoarele cu balast! 

— Am înţeles, să trăiţi! Deschid rezervoarele longitudinal! 

Se auzi un şuierat puternic în timp ce apa năvălea în 
rezervoare. Submarinul cobori simţitor, şi încetini, pe 
măsură ce puntea îi era biciuită de marea agitată. 

Capitolul 7 

O oră mai târziu, în timp ce opreau vasul cu vântul în faţă, 
la mai puţin de un kilometru şi jumătate de uriaşa navă, 
Kenlon o examină. Avea nu mai puţin de trei sute de metri 
lungime, şi era făcută numai din metal. În apă pluteau şi 
alte vase mai mici. Kenlon cu faţa la babord, le scruta 
emoţionat prin binoclul său, când auzi un plescăit slab. 

Se întoarse şi îi văzu pe cei doi uriaşi: 

— Păzea! strigă el. 

Îşi scoase arma şi făcu un salt spre Jones-Gordon. 
Incredibil, însă ajunse prea târziu. Înainte ca superiorul său 
să se poată îndepărta de parapet, era deja prizonierul 
uriaşelor mâini. Totul se petrecea atât de repede, încât el fu 
efectiv ridicat, cu putere, în aer. Urmă un plescăit 
zgomotos, sunetul scos de un om care se îneca şi un fel de 
bule de aer! Kenlon văzu, pentru o scurtă clipă, cele trei 
trupuri la şapte metri sub apă. Apoi zări o licărire de 
nuanţa pielii umane, şi se făcură nevăzuţi în adâncuri. 

De abia atunci, când era deja prea târziu, trase el. Aerul 
umed se umplu de ecoul celor patru focuri şi al plescăitului 
care le însoţise. Se aşternu liniştea, tulburată numai de 
foşnetul mării. Motoarele se opriseră. Submarinul înainta 


greoi prin apa cenuşie de sub muntele care plutea în aer 
deasupra lor. 

Timonierul, aflat la doi metri de locul de unde Kenlon 
privea spre marea întunecată, îngăimă: 

— Doamne Dumnezeule! 

Cuvintele lui îl scoaseră pe Kenlon din starea de 
încremenire de care era cuprins, ca de o vrajă. Mai întârzie 
acolo un moment, încă buimac, după care, realizând brusc 
că acum totul depindea de el, îşi reveni complet. Primul 
lucru pe care disperarea îl îndemna să-l facă era să ordone 
imersiunea, pentru a porni în urmărirea ucigaşilor. Îşi dădu 
imediat seama că nu putea face ceva atât de stupid şi inutil. 
Rămase nemişcat, făcând eforturi să gândească, să simtă 
ceva, să se lase cuprins de realitatea înconjurătoare: 
sunetele slabe, mirosul sărat, neplăcut, al mării, aspectul 
straniu al mediului înconjurător - toate acestea erau 
absorbite de mintea şi de trupul său ca de un burete imens. 
Şi în cele din urmă sistemul lui asimilă toate acestea. 
Începură să apară primele răspunsuri, şi înţelese cum 
trebuia să procedeze. 

Salvarea era imposibilă, dar un lucru era sigur: pe o 
distanţă rezonabil de lungă, submarinul Sea Serpent putea 
întrece în viteză orice fel de peşte, fiinţă umană sau orice 
altceva în oceanul imens şi cenuşiu. Trebuia, astfel, să 
ajungă la oraşul oamenilor-peşti înaintea ucigaşilor. 
Indiferent ce intenţii aveau în legătură cu trupul lui Jones- 
Gordon, acestea puteau fi zădărnicite, dacă ajungea acolo 
înaintea lor şi îi aştepta. 

Kenlon smulse receptorul din cutia sa impermeabilă şi 
contactă sala motoarelor. 

— Cu jumătate de viteză înainte, ambele motoare, 
domnule Craig! 

— Am înţeles, să trăiţi! Înaintăm cu viteza la jumătate, 
ambele motoare în funcţiune! 

Se auzi şuieratul turbinelor. Submarinul se puse în 
mişcare, Kenlon întoarse capul spre timonier. 


— Durosky, angajează-te pe o traiectorie circulară în jurul 
navei aceleia imense de acolo, menţinând cam aceeaşi 
distanţă ca şi acum. Înconjoar-o de mai multe ori, până la 
noi ordine. 

Groaznica senzaţie de paralizie începu să-l părăsească pe 
Kenlon. Realiza, îndurerat, că Jones-Gordon era mort, dar 
mintea şi trupul îi funcționau acum şi, ca întotdeauna până 
atunci, conştiinţa neclintită a datoriei sale îi alina şocul şi 
durerea. 

Submarinul înainta. Nici un om-peşte nu putea spera 
acum să se ţină după ei, ca să nu mai vorbim de a se urca la 
bord. Avea timp pentru a efectua următorul pas necesar în 
îndeplinirea obiectivului său. Mai întâi, însă... 

Kenlon folosi din nou receptorul. De această dată îl sună 
pe ledders. 

— Trezeşte-l pe Benny, Dan, şi adu-l imediat pe puntea de 
comandă, spuse el pe un ton apăsător. 

— Unde e căpitanul? întrebă impulsivul Tedders, intrând 
prin tambuchi. Am crezut că e aici. Şi ce a fost cu 
împuşcăturile acelea? 

Probabil că expresia chipului lui Kenlon îl izbi în plin, căci 
făcu ochii mari şi privi nedumerit scena sinistră, incredibilă. 

Kenlon aşteptă ca locotenentul Benjamin să urce pe 
puntea de comandă. Secundul se uită repede în jurul său. 
Trecu în revistă fortăreaţa de deasupra lor, privi curios la 
nava în formă de torpilă, apoi îşi întoarse privirea spre 
Kenlon. Salută şi rămase aşteptând ordinele, pe care 
Kenlon începu să le dea: 

— Durosky! 

Timonierul salută milităreşte: 

— Da, să trăiţi! 

— Povesteşte-le domnilor Benjamin şi ledders ce ai văzut 
că s-a întâmplat cu căpitanul. Şi rămâneţi cu toţii în alertă 
maximă. Eu cobor să aflu ce curs trebuie să urmăm, de la 
Nemmo. 


Dispăru prin tambuchi. Nemmo ridică surprins privirea 
dintr-un exemplar din Times, asupra căruia era extrem de 
concentrat, în stilul său caracteristic. 

Kenlon nu îi puse întrebarea în scris, ci oral, în limba 
oamenilor înaripaţi, şi probabil că se făcuse înţeles căci 
Nemmo îl privi cu asprime, şi refuză să-i dea informaţia 
cerută. 

— Îmi pare rău - spuse el în engleză. Îmi dau seama după 
starea ta de agitaţie că s-a întâmplat ceva. Însă 
însărcinarea mea era să vă aduc în apropierea oraşului 
nostru. În câteva minute, unul din camarazi va lua, fără 
îndoială, legătura cu voi. Dintr-un anume motiv, consiliul 
nostru ne-a ordonat să nu dăm această informaţie până 
când nu dau ei semnalul. Dacă ne răzgândim cumva, te voi 
înştiinţa. 

Atitudinea lui rămase neschimbată câteva minute mai 
târziu. 

Kenlon făcu eforturi pentru a-şi stăpâni nervii. În cele din 
urmă se ridică, muşcându-şi buzele, lăsându-şi capul să se 
elibereze de tensiune. Aproape că se simţea rău din cauza 
agitaţiei, provocată mai întâi de reacţia la cele întâmplate, 
apoi de eforturile lui febrile de a obţine de la Nemmo 
informaţii privind amplasarea oraşului oamenilor-peşti. 

De fapt, îşi spuse, viteza maximă nu era absolut necesară. 
Avea, oarecum senzaţia că oamenii-peşti locuiau la o 
distanţă considerabilă. Submarinul Sea Serpent putea 
atinge treizeci de noduri la suprafaţă, astfel că, dacă 
întârzierea nu era prea mare, putea ajunge cu uşurinţă la 
oraş înaintea celor doi ucigaşi şi a trupului pe care îl 
duceau cu ei. O mică încărcătură de adâncime, lansată cu 
un tub de torpile, avea să rezolve restul. 

Glasul lui Nemmo îl trezi din concentrare: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă omul-pasăre. 

Kenlon ezită. Avusese diverse motive ca să nu îi spună 
despre moartea căpitanului. Acestea îşi aveau, parţial, 
rădăcina în teoria lui Jones-Gordon, conform căreia oamenii 


înaripaţi le erau duşmani, şi cu care Kenlon nu era de 
acord, dar pe care o respectase, ca un ofiţer loial. În al 
doilea rând, nu dorise să le dea acestor fiinţe zburătoare 
impresia că echipajul de pe Sea Serpent era acum, 
automat, de partea lor. 

După cum spusese comandantul, Marina Statelor Unite nu 
se amesteca în războaiele altora. 

Nu era mai puţin adevărat că oamenii-peşti trebuia să aibă 
un motiv pentru care luaseră cadavrul cu ei. Oamenii 
înaripaţi puteau şti care era acel motiv. Luând brusc 
hotărârea, Kenlon îi relată atacul. Când termină, Nemmo îl 
privi cu nişte ochi plini de îngrijorare. 

— Habar n-am ce ar putea ei să facă cu un cadavru, spuse 
el în cele din urmă, cu o exactitate ciudată. 

Făcu o pauză, apoi încheie: 

— Şi care este planul vostru? 

Kenlon îi răspunse şi la această întrebare. Urmă, apoi, o 
lungă perioadă de tăcere din partea omului înaripat. În cele 
din urmă spuse: 

— Şi ce aveţi de gând cu mine - mă ţineţi la bord, sau mă 
eliberaţi? 

Schimbase brusc subiectul, iar Kenlon zâmbi cuprins de 
un confuz sentiment al înfrângerii, în timp ce analiza vaga 
posibilitate de a-l convinge pe Nemmo să se răzgândească. 
Timpul îndelungat petrecut cu acesta îi formase impresia 
unui om onest, studios, cu o personalitate negativă. Nemmo 
păruse mult mai plin de viaţă când îl capturaseră. Dar acest 
lucru se datorase, probabil, aspectului său straniu, de fiinţă 
înaripată, care îi izbise puternic. 

Cu toate acestea, omului înaripat nu i se putea pune la 
îndoială voinţa puternică. Un om care era în stare să-şi 
asume riscurile pe care şi le asumase el, prin acea călătorie 
într-un trecut îndepărtat, nu avea să cedeze acum, dacă 
hotărâse să nu dea o informaţie. 

Însă motivaţia lui Kenlon era prea puternică pentru a 
putea accepta un refuz. Neluând în seamă întrebarea 


celuilalt, spuse repede: 

— Răspunde-mi: cât de departe ne aflăm de oraşul 
oamenilor-peşti? 

Pesemne că aceste cuvinte conţineau prima lui eroare 
fonetică majoră, căci Nemmo păru că nu înţelege. Acest 
impediment îl făcu pe Kenlon să realizeze, brusc, un lucru: 
de câteva minute deja, vorbeau între ei cu doar câteva 
ezitări ocazionale. 

Spuse, surprins: 

— Ştii, Nemmo, în situaţiile prezente ne descurcăm destul 
de bine cu limbajele noi pe care le-am învăţat fiecare. 

Făcu o pauză, încruntându-se: 

— Şi la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Am avut la dispoziţie 
trei sute de ore de studiu, fără a fi deranjaţi de altcineva. 
Cam tot atât timp mi-a luat să învăţ germana şi franceza. 

Se opri, amintindu-şi de scopul său, şi repetă întrebarea, 
cu intonaţia necesară de această dată: 

— La ce distanţă suntem de oraşul lor? 

Din nou omul înaripat rămase pe gânduri, analizând parcă 
diferite aspecte ale problemei, care îi erau complet 
necunoscute lui Kenlon. În cele din urmă, clătină cu 
gravitate din cap: 

— Locotenente, dacă ar fi după mine, ţi-aş da bucuros 
această informaţie. Totuşi, faptul că nici măcar acum nu eşti 
gata să ataci oraşul submarin este supărător. Există însă un 
consiliu, care a interzis transmiterea de informaţii 
referitoare la amplasarea acelui oraş. Această hotărâre, 
cum am mai spus, este un inconvenient pentru toţi oamenii 
înaripaţi, dar noi respectăm deciziile consiliului. 

Luă exemplarul din Times pe care îl citea, apoi adăugă: 

— Atenţie la un lucru! În momentul în care un membru al 
rasei mele soseşte, spune-i că lămpile protectoare gihlander 
trebuie reglate înainte de oprirea navei. 

Kenlon nu răspunse. Se simţea epuizat, ca de o muncă 
fizică. Se îndreptă spre tambuchi, însă se opri să ia o gură 
de cafea şi o gogoaşă. Un matelot sosi în fugă: 


— Domnule Kenlon, domnul Benjamin mi-a spus să vă 
transmit că un hidroavion a decolat de pe unul din celelalte 
vase şi se îndreaptă spre noi. 

Lui Kenlon nu îi trebuiră mai mult de treizeci de secunde 
ca să ajungă pe punte. 

Capitolul 8 

Afară, scena nu se schimbase prea mult în acel răstimp, 
doar că vedea totul dintr-un alt unghi. Traiectoria circulară 
a lui Sea Serpent îl dusese de cealaltă parte a navei celei 
mari. 

Cea de-a doua navă ca mărime era acum aproape de ei, cu 
un colorit roşu-aprins. Era o navă îngustă, cu puntea 
ridicată, acoperită pe toată lungimea de o prelată. Şi se 
părea că de pe ea decolase hidroavionul. 

Aparatul se apropia foarte încet, cu o viteză cuprinsă între 
trei şi cinci noduri pe oră. Luându-i în calcul traiectoria, 
avea să taie calea submarinului după aproximativ un 
kilometru şi jumătate. Kenlon reuşea deja să distingă 
siluetele umane dinăuntrul său. Această clipă de 
surprindere aduse cu sine o conştientizare a evenimentelor 
incredibile care se derulau clipă de clipă. 

Însă moartea violentă a lui Jones-Gordon era prea recentă. 
Emoţia, suspansul luaseră sfârşit, la fel ca şi entuziasmul 
său. Se întoarse, mohorât, spre cei doi ofiţeri şi îi întrebă pe 

un ton lipsit de inflexiuni: 

— V-a povestit Durosky despre căpitan? 

Răspunseră afirmativ. Erau amândoi albi la faţă. Benjamin 
salută, apoi spuse: 

— Puteţi conta pe loialitatea noastră, domnule. 

Benjamin, aflat lângă Kenlon, spuse: 

— Cât de mult îi lăsăm să se apropie, domnule? 

— Ce? spuse Kenlon. 

Se răsuci şi privi la hidroavionul care se afla acum la mai 
puţin de două sute de metri. Era puţin mirat că înainta atât 
de încet, dar întrebarea lui Benjamin îl trezi brusc la 


realitate. Se gândi, nesigur: Cât de mult puteau să-i lase să 
se apropie? 

Trebuia să recunoască faptul că pur şi simplu nu 
considerase hidroavionul periculos. 

— După cum văd eu lucrurile, domnule, aceşti oameni se 
află în aceeaşi situaţie ca şi noi, aduşi aici cu forţa, spuse 
Tedders. Nu văd de ce ne-am lupta cu urmaşii noştri, sau 
sunt înaintaşii noştri? 

— Exact! spuse Kenlon, însă nu cu voce tare. 

Aparatul se afla la treizeci de metri, iar la prora se ridicase 
în picioare un ofiţer înalt, în uniformă. Nu era timp pentru 
analize amănunțite. Kenlon ordonă: 

— Domnule Tedders, îndreaptă spre ei un tun antiaerian. 
Domnule Benjamin, sună alarma generală, trimite pe punte 
şase oameni înarmaţi, şi ordonă ca viteza să fie redusă la 
patru noduri şi jumătate. 

Kenlon aproape că nu le auzi răspunsurile, simțindu-se, 
brusc, ridicol din cauza măsurilor de precauţie luate. 
Hidroavionul se afla la numai şapte metri de turnul de 
comandă. Cei dinăuntru se vedeau foarte clar. Erau şapte la 
număr şi erau numai femei. 

Dan 'ledders, al cărui chip fin şi senin era acum brăzdat de 
riduri adânci, izbucni: 

— Sper, domnule, că o să lăsaţi oraşul oamenilor-peşti să 
guste puţin din superbele noastre torpile. 

Kenlon nu răspunse. Afirmația, ura pe care o ascundea 
fiecare cuvânt îl tulbura. Realiză, surprins, că nici măcar nu 
luase în calcul varianta atacării oraşului. Îşi îndreptă, 
încruntat, atenţia spre hidroavionul care se apropia şi care 
înaintase deja puţin. În timp ce îl privea, îşi dădu seama de 
un lucru: până atunci, numai vasul uriaş fusese considerat 
un motiv de îngrijorare. Cu toate acestea, primul semn de 
viaţă şi prima iniţiativă concretă venise din partea unuia din 
vasele mai mici. 

Poate că nu strica să acorde mai multă atenţie nu numai 
uriaşei nave de trei sute de metri lungime, ci şi vaselor mai 


mici. La urma urmelor, un observator din afară ar trece 
submarinul Sea Serpent în categoria vaselor mai mici, 
considerându-l deci neimportant, în comparaţie cu nava cea 
mare. Cu toate acestea, trei torpile bine ţintite puteau 
scufunda orice vas, de oriunde. 

În total, erau cinci nave mai mici, şi toate aveau un aspect 
străin de secolul douăzeci. Cea mai îndepărtată dintre ele 
era greu de observat cu claritate. Părea a fi, pur şi simplu, o 
navă în formă de torpilă, mai mult de jumătate scufundată 
în apă. La prima vedere părea a fi puţin mai lungă de 
treizeci de metri. Kenlon avea impresia că ambele capete îi 
erau acoperite de apă şi că era de fapt, mult mai lungă. 

Trei din celelalte patru nave nu păreau să fie mai lungi de 
treizeci de metri. Însă niciuna nu semăna cu cealaltă. Una 
dintre ele părea foarte suplă, colorată în albastru. Cea de-a 
doua avea două turnuri strălucitoare care se ridicau ca 
nişte catarge de pe punte şi aveau o lungime ridicolă. Cea 
de-a treia navă era sferică, cu un diametru de aproximativ 
douăzeci şi cinci de metri, care plutea foarte sus, şi nu 
părea să aibă nici un fel de hublouri. Plutea în derivă, ca o 
minge din metal, puţin sclipitoare. 

Cel din urmă vas era cel cu puntea foarte sus, de pe care 
decolase hidroavionul. 

Hidroavionul lovi uşor puntea şi rămase pe loc. 
Submarinul avea puntea mai ridicată decât parapetul de o 
formă aerodinamică, deasupra femeii care se aplecase spre 
Kenlon, stând în picioare la prora. 

Poziţia ei o făcea să pară anormal de înaltă. Apoi el văzu că 
acest lucru nu se datora doar poziţiei ei. Era, într-adevăr, 
înaltă. Avea o înălţime de aproximativ doi metri. 

Uniforma ei era făcută dintr-un material gros, mătăsos, de 
o textură foarte feminină, dar totuşi avea un aspect cazon. 
Şi chipul său gesturile ei erau milităroase. Atunci când 
vorbea, i se citeau în glas inflexiunile tăioase ale cuiva 
obişnuit să comande. Spuse, în engleză: 

— Salutări secolului douăzeci. 


Mintea lui Kenlon simţi şocul din plin. Engleză! Cu un 
accent ciudat, dar totuşi engleză! Emoţiile care îl 
răscoliseră înainte, şi care păruseră să se stingă, reveneau 
acum la viaţă. 

Mintea lui, până atunci întunecată de nenumărate griji, se 
însenină, la fel ca şi trupul, atât de încordat de multe 
minute, ba chiar zile. Brusc, văzu cu claritate adevăratele 
dimensiuni ale morţii violente a lui Jones-Gordon, un 
incident groaznic, dar nu decisiv, din viaţa unui luptător, 
care nu capitulase până în ultima clipă. 

Îşi dădea seama de duritatea atitudinii sale, conştientizând 
cu tristeţe obiectivitatea pregătirii sale militare care îl 
făcuse să accepte moartea prietenului şi superiorului său, 
după o extrem de scurtă perioadă de dureri şi şoc. Era însă 
adevărat că evenimentele se derulau cu un ritm ameţitor. 
Tot ceea ce conta era faptul că el se afla acolo; el, William 
Rainor Kenlon, american, acolo în lumea anului 24999, aflat 
acum la comanda unuia din cele mai puternice vase de 
război al timpului său, un submarin atomic american de la 
mijlocul secolului douăzeci, dotat cu torpile de şaizeci de 
centimetri, cu tunuri antiaeriene şi cu un hidroavion, 
această întreagă structură, măreaţă şi foarte lungă - 
capabilă să se deplaseze sub apă un timp incredibil de lung, 
şi atât de temeinic blindată, încât, teoretic, în ea nu putea 
pătrunde apa, nici dacă găseau de cuviinţă să coboare la o 
adâncime de trei sute de metri. Femeia vorbea din nou, în 
limba oamenilor înaripaţi de data aceasta, pe un ton 
nedumerit: 

— Ce s-a întâmplat? Nu înţelegeţi americana? Sunteţi unul 
din acei barbari, neamericani, din acele vremuri? 

Kenlon râse. Nu se putea abţine. Dacă aceasta era părerea 
epocilor ulterioare celei din care venea el, nu era greu de 
ghicit cine câştigase toate războaiele începând cu cel de-al 
doilea mondial. Spuse, în engleză: 

— Îmi cer scuze, doamnă. Am fost atât de surprins de 
faptul că vorbiţi americana şi că... 


Se opri, şocat de realitatea propriilor cuvinte. El şi 
echipajul trăiseră timp de o lună într-un univers străin, care 
le devenise şi mai străin din cauza izolării lor mentale faţă 
de locuitorii acestui univers. Era adevărat că învățase limba 
oamenilor înaripaţi. Capacitatea de a realiza o comunicare 
foarte şovăielnică nu făcea decât să accentueze prăpastia 
dintre cele două specii umane diferite. 

Toate acestea luaseră sfârşit. Iată-l în faţa unor 
compatrioți. Nu conta din ce epocă veneau. Pesemne că era 
o epocă destul de apropiată pentru a păstra aceeaşi limbă, 
în mare, dar totuşi destul de îndepărtată, dacă se ajunsese 
la ideea că acea parte a lumii lui care era neamericană era 
neapărat barbară. 

Vru să spună ceva, dar tânăra femeie i-o luă înainte. 

— Numele meu este Dorilee. Am sub comandă trupa 
Joannelor şi o păzesc pe Sessa Clen în drumul ei spre patul 
conjugal. Pot veni la bord? 

Kenlon auzi foarte vag ultima propoziţie. Era cu totul 
concentrat asupra spuselor ei. Îi trebui o clipă pentru a 
realiza că ciudatele cuvinte folosite de ea nu contau. Era 
vorba de femei-soldat care escortau o altă femeie, evident o 
persoană importantă, la nunta acesteia. 

De abia după ce realiză acest lucru, sesiză ultima 
propoziţie auzită. Înţelese în aceeaşi clipă, că nu părea să 
aştepte ajutor din partea cuiva şi că îi luase tăcerea drept 
un răspuns afirmativ. Cobori sprintenă pe punte. 

Era la fel de înaltă ca şi el şi avea un zâmbet larg. Avea 
ochi căprui, buze puternice şi un chip puţin prea lung 
pentru a fi frumoasă. Spuse: 

— Se vorbeşte de dumneata de mai mult de o săptămână, 
iar părerea generală este că vasul vostru este singurul 
capabil să satisfacă cerinţele oamenilor înaripaţi. 

Aruncă, curioasă, o privire spre punte, apoi spre tambuchi. 

— Deci acesta este un submarin adevărat. Singurul pe 
care l-am văzut vreodată se afla într-un muzeu în Greater 
Clen City şi... 


În ciuda faptului că îl interesa fiecare cuvânt rostit de ea, 
Kenlon se văzu nevoit s-o întrerupă. 

Femeia se întoarse din nou cu faţa la el. Se păru că îi 
înţelese pe loc întrebarea. 

— Aveţi la bord un om înaripat, nu? 

— Da. 

— El comunică prin... - ezită în privinţa cuvântului undele 
speciale cu superiorii săi, de o lună de zile, deşi de abia 
săptămâna trecută i-am învăţat suficient limba pentru a 
înţelege esenţa celor spuse. 

Adăugă: 

— Am descoperit un aparat uimitor asupra omului înaripat 
care a venit la bordul vasului nostru. Era ascuns în țesătura 
hainelor sale. 

Nemmo, puşlama ce eşti, îşi spuse Kenlon. Nu că ar fi avut 
vreo importanţă, realiză el imediat. 

— Pot să cobor în interiorul vasului? întrebă femeia. 
Kenlon nu avea nevoie să cântărească în minte răspunsul. 

— Nu, spuse el. 

Femeia nu păru deloc afectată de refuzul prompt. 

— Atunci vă invit să ne vizitaţi voi vasul, spuse ea. Mai 
târziu poate putem să intrăm şi noi pe vasul vostru. 

Kenlon se îndoia serios de ultima variantă. Nu era înţelept. 
Însă invitaţia - dacă era o invitaţie - avu un efect straniu 
asupra lui. Fu cuprins de o emoție puternică, ce îi tulbură 
parcă vederea. Când o privi pe femeie, avu senzaţia că i se 
înceţoşaseră ochii. 

— Acum? 

— Desigur, acum! spuse ea. Sessa Clen vrea să vă 
vorbească. 

Kenlon încercă să-şi imagineze acest lucru, dar în van. 

Era o senzaţie deloc neplăcută. Mintea îi era cuprinsă tot 
mai mult de sentimentul de suspans. Realiză că nu putea 
rezista ideii şi că trebuia să meargă. 

Cu cât îşi făcea mai repede o idee asupra întregii situaţii 
din această lume a viitorului, cu atât mai bine. 


Se întoarse spre Benjamin şi spuse: 

— Locotenente, preiei comanda în lipsa mea. Să nu urce 
nimeni la bord, orice ar fi. 

— Doamne, mergeţi singur, domnule? Vă rog sămă 
scuzaţi, domnule căpitan. 

— Nu face nimic, spuse Kenlon. 

Se apropie de el şi spuse, pe un ton puţin certăreţ: 

— Nu crezi că două persoane s-ar afla în acelaşi pericol ca 
şi una singură? 

— Aveţi dreptate, domnule. Dar de ce nu trimiteţi pe 
altcineva? 

Sugestia de a nu se duce personal îl şocă pe Kenlon. Se 
închipuia deja vorbind cu oameni din alte timpuri. Se părea 
că, deocamdată, singurul avantaj pe care i-l aducea noua sa 
postură era acela că îşi putea aroga astfel de însărcinări. 

Cu toate acestea, continuă să-şi susţină punctul de vedere 
cu argumente logice. 

— Locotenente, în timpul nostru, cui dau raportul agenţii 
secreţi? 

Benjamin ezită, apoi recunoscu: 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, domnule. 

— Ei dau raportul unor oameni care au destulă experienţă 
pentru a evalua datele adunate, corect? 

— Înţeleg. Nu avem o astfel de persoană aici. 

— Absolut niciuna, locotenente. Astfel, căpitanul trebuie să 
meargă personal, aşa cum va trebui să faci şi dumneata 
dacă mi se întâmplă ceva şi rămâi la comandă. Vom ţine 
legătura prin radio. 

— Păi... spuse Benjamin, cu îndoială în glas. Kenlon se 
săturase de discuţie. 

— Mă duc, spuse el tare. Aşa am hotărât. Deci, ai înţeles să 
nu laşi pe nimeni la bord? 

— Da, domnule căpitan. 

Kenlon ridică şi mai mult tonul, pentru a se face auzit de 
femeie: 


— Şi dacă încearcă cineva să facă un târg, folosindu-se de 
mine ca monedă de schimb, răspunsul este nu, categoric. 
Nu accepţi nici un târg. E limpede? 

Benjamin luă poziţie de drepţi. 

— Desigur, spuse el, pe un ton care nu lăsa loc de îndoială 
asupra seriozităţii sale. 

— O să vă rog să mă aşteptaţi câteva minute, până mă 
pregătesc, îi spuse Kenlon femeii. 

Cobori şi luă cu el, printre altele, un pistol automat, un mic 
aparat de emisie-recepţie şi busola lui. 

Se spălă pe faţă şi pe mâini, îşi strânse trusa de bărbierit, 
şi se îndreptă spre punte. Câteva clipe mai târziu, urcă 
sprinten la bordul hidroavionului. 

Simţi o uşoară zdruncinătură, dar era doar un semn că se 
puseseră în mişcare. Se uită înapoi. Între submarin şi 
hidroavion se întindea apa mării. Treptat, distanţa dintre 
cele două nave creştea. 

Capitolul 9 

După aproximativ douăzeci de minute, Kenlon îşi dădu 
seama că Paznica privea neliniştită spre stânga lui, puţin în 
spate. Ea îi surprinse privirea. 

— Vasul acela se îndreaptă spre noi, spuse ea. Cred că 
încearcă să ne taie calea. 

Kenlon se întoarse cu totul. Văzu imediat că era vorba de 
vasul dotat cu două structuri metalice neobişnuit de lungi 
pe punte. Se îndrepta spre ei cu o viteză comparabilă cu 
cea a unui distrugător, după cum realiză ochiul lui Kenlon. 
Avea să taie calea hidroavionului la un kilometru şi jumătate 
mai încolo. 

Kenlon se întoarse cu faţa la lidera Joannelor. Întinse mâna 
în sus şi spuse: 

— Ridicaţi-vă hidroavionul deasupra lor. Încordarea nu 
dispăru de pe chipul aspru al femeii. 

Scutură din cap. 

— Vasul are, din concepţie, multe restricţii, spuse ea, astfel 
încât nimeni să nu fie vreodată tentat să îl folosească pentru 


vreo ilegalitate. Nu poate urca decât la aproximativ treizeci 
de metri. 

Cum catargele - dacă asta erau - celeilalte nave se ridicau 
la numai douăzeci şi cinci de metri, lui Kenlon i se părea că 
ar fi avut destul loc să zboare printre ele. 

— Ridicaţi hidroavionul în aer, ordonă el. 

— Să presupunem că trag asupra noastră şi ne doboară, 
începu ea, apoi se opri. 

Clătină din cap, privindu-l cu reproş. 

— Domnule Kenlon, eu mă aflu la comanda acestui aparat. 
Sper că vă daţi seama de asta. 

Kenlon nu avea de gând să pună la îndoială acest lucru. 
Privi în tăcere cum cele două nave se apropiau una de 
cealaltă. O auzi pe Paznică spunând ceva uneia dintre 
joanne, care apăsă pe un buton de pe placa metalică de 
lângă ea. Kenlon simţi sub picioare cum hidroavionul 
încetinea uşor, până se opri. Kenlon şi Dorilee se duseră la 
parapet. 

Kenlon văzu cum în cealaltă navă se deschide o uşă, pe 
care ies doi bărbaţi în costume de baie. Rămaseră lângă 
uşă. Unul dintre ei avea în mână un mic dispozitiv. Rosti în 
el nişte cuvinte aparent izolate între ele. Ciudata navă se 
apropie de ei, producând un siaj care îi indica faptul că nu 
era un vehicul cu elice, căci se opri imediat. Îl întâmpină 
însă celălalt bărbat. Kenlon observă că avea la gât un fel de 
cablu, fixat de un mic obiect negru, rotund. Bărbatul ridică 
obiectul şi vorbi în el. Concomitent, cineva aflat în unul din 
turnuri li se adresă într-o limbă care părea cunoscută, dar 
pe care Kenlon nu o înţelegea. 

Aflată lângă ele, Dorilee spuse: 

— A, are un aparat de traducere. Bun. Răspunse, ridicând 
glasul. 

Schimbul de replici continuă preţ de câteva minute. 
Kenlon înţelese că Paznica era iritată şi că celălalt insista. 
Kenlon o trase de mânecă. 

— Ce vrea? 


— Pe dumneata. 

— De ce? întrebă Kenlon uluit. 

Bărbatul de pe cealaltă navă tăcu, iar Dorilee spuse, 
încurcată: 

— Îl cheamă Robairst şi - traducând în timpul vostru - 
înţeleg că el şi prietenul său sunt din anul 6842. Îmi 
reproşează că noi - adică eu şi grupul meu - ne purtăm 
incorect faţă de ceilalţi oameni aduşi din trecut, pentru că 
vrem să vă ţinem sub control. 

Nu vorbea cu prea multă tragere de inimă. Kenlon o 
măsură cu privirea şi deveni limpede pentru el faptul că cei 
doi bărbaţi din secolul şaizeci şi nouă analizaseră corect 
intenţiile ei, cel puţin. 

— Insistă să vă las să discutaţi cu ei! spuse Paznica fără 
chef. 

— De ce nu? spuse Kenlon intrigat. 

Femeia cea înaltă şi puternică spuse, pe un ton apăsător: 

— Cine ştie ce intenţii au? 

Kenlon era de părere că întrebarea era la fel de valabilă în 
ceea ce o privea pe ea. 

— Cu toţii suntem preocupaţi de acelaşi lucru - să ne 
întoarcem acasă, spuse el. Nimeni nu va acţiona în aşa fel 
încât să facă acest lucru mai dificil. 

Bărbaţii de pe vasul de dedesubt îşi pierduseră vizibil 
răbdarea. Unul dintre ei strigă ceva, pe un ton aspru. Ea 
răspunse cu resemnare în glas, apoi se întoarse cu faţa la 
Kenlon. 

— Vasul lor este unul de pescuit şi au armament mai bun 
decât al nostru. l-am spus că le staţi la dispoziţie treizeci de 
minute. 

— De ce nu mă însoţiţi? 

Paznica răspunse posomorâtă că le propusese acest lucru, 
dar bărbaţii nu aveau încredere în ea. Kenlon se gândi că el 
avusese aceeaşi reacţie faţă de ea, dar nu spuse nimic. 

Realiză că hidroavionul se deplasa în faţă, pentru a ajunge 
deasupra vasului. De pe puntea acestuia fu aruncată în sus 


o scară, care rămase suspendată în aer, aşteptând să fie 
atinsă de copastia hidroavionului. În acel moment, vasul 
mări viteza. Scara se frecă cu zgomot de suprafaţa 
metalică. Lui Kenlon însă i se păru solidă, în momentul în 
care începu să coboare. 

Ajunse pe punte fără probleme şi privi curios în jur. 

Un vas de pescuit! 

Ar fi dorit să zăbovească asupra tunurilor, să pună 
întrebări, să afle detalii tehnice. Însă individul mai solid - 
Robairst - îi indica uşa deschisă. 

Vorbi în microfon, şi remarcabilul aparat de traducere - 
prin care vorbise mai înainte în limba Clen - pronunţă acum 
în engleză: 

— Pe aici, domnule Kenlon. 

Interiorul era inundat de lumina soarelui. Pereţii care 
păruseră atât de opaci din exterior erau transparenţi ca 
aerul pe dinăuntru. Existau obstacole în calea privirii lui, 
dar erau excrescenţe sau scobituri în suprafaţa vasului. 
Mobilierul era acela al unui salon confortabil. Acest lucru 
nu îl surprinse prea tare pe Kenlon. Nu ştia nici el bine la ce 
se aşteptase. Văzând totuşi scaunele şi canapelele, realiză 
imediat: Desigur! Cum în anul 6842 oamenii aveau încă 
mâini şi picioare, trebuiau încă să se aşeze, să stea întinşi, 
să doarmă şi să mănânce, şi în mod evident încă le plăcea să 
pescuiască. De fapt, dacă exista vreo diferenţă între 
oamenii secolului douăzeci şi cei ai secolului şaizeci şi nouă, 
aceasta nu era deloc evidentă. 

— Luaţi loc! se auzi dinspre un aparat de traducere 
camuflat în perete, în stânga lui. 

Kenlon se aşeză pe o canapea. Apoi, cea mai în vârstă şi 
mai solidă dintre gazdele lui - Robairst - se aşeză, de 
asemenea. Bărbatul mai tânăr rămase în picioare. 

Avea un chip ascuţit, un nas lung, şi un trup uscăţiv. Era 
limpede că era nerăbdător, căci în cele din urmă îşi întrebă 
tovarăşul: 

— Să încep? 


— Acesta este asociatul meu, Tainar, spuse Robairst. 
Tainar probabil că o luă ca pe o permisiune, căci spuse: 

— Domnule Kenlon, celelalte persoane care au fost aduse 
în această eră cu forţa se află aici de mai mult timp decât 
dumneavoastră. Jumătate dintre noi suntem foarte grăbiţi 
să ne întoarcem în timpul nostru, şi, cu două sau trei 
excepţii, suntem cu toţii de acord în privinţa modului în 
care submarinul dumneavoastră ar trebui să acţioneze. 

Întinse mâinile, într-un gest de frustrare. 

— Pentru noi ar fi foarte neplăcut dacă v-aţi apuca acum 
să analizaţi situaţia, să cântăriţi argumentele pro şi contra, 
şi în cele din urmă să faceţi oricum ceea ce noi considerăm 
inevitabil. Vrem să auzim de la dumneavoastră că veţi 
respecta decizia majorităţii şi veţi distruge oraşul 
oamenilor-peşti. 

Individul mai solid se ridică brusc în picioare. 

— Numai puţin, spuse el. Cred că nu ai prezentat situaţia 
noastră destul de elocvent. 

Întorcându-se spre Kenlon, spuse grăbit: 

— Noi suntem oameni de afaceri, domnule Kenlon. Eram 
pe cale să ne încheiem vacanţa când am suferit această 
ridicolă întâmplare - şi arătă spre fortăreaţa oamenilor 
înaripaţi. Trebuia să ne întoarcem la birourile noastre de 
acum trei săptămâni. Suntem pe cale să ne pierdem 
statutul. Înţelegeţi, deci, în ce situaţie gravă ne aflăm. 

Lui Kenlon situaţia nu i se părea nemaipomenit de gravă. 
Pesemne că îi scăpa un aspect al relatării lor. 

Avea, de asemenea, neplăcuta senzaţie că şi el se afla într- 
un pericol mai mare decât la prima vedere. Aşa că răspunse 
evaziv: 

— Ce ar fi să-mi povestiţi mai mult despre era 
dumneavoastră şi despre această presiune la care sunteţi 
supuşi? 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire. Apoi Tainar spuse fără 
chef: 


— Dacă eu şi partenerul meu nu ne întoarcem imediat în 
timpul nostru, guvernul va încredința afacerea noastră altor 
persoane calificate. Riscăm să rămânem fără acel tip de 
venit care ne permite să folosim vase de acest calibru. Dacă 
se întâmplă acest lucru, numele noastre vor ajunge la coada 
listei cu persoane calificate. 

Kenlon deduse că, în secolul şaizeci şi nouă, o afacere nu 
putea fi proprietatea cuiva. Ea era încredinţată unui 
manager calificat, care o administra în interes personal. 
Era evident că, în anumite împrejurări, managerul îşi putea 
pierde postul în favoarea altei persoane calificate. 

— Despre asta e vorba? întrebă el. Cei doi răspunseră 
afirmativ. Tainar încheie pesimist: 

— Aş vrea să vă atrag atenţia că genul de analiză pe care o 
putem face noi se bazează pe mai multe date şi pe o 
experienţă cu cinci mii de ani mai veche decât cea din 
vremea dumneavoastră. Din acest motiv, ar trebui să ne 
respectaţi sfaturile fără împotrivire. 

Kenlon se simţi jignit de aluzia la condiţia lui inferioară. 
Reţinându-şi iritarea, spuse calm: 

— Conform acestui raţionament, ar trebui să ne consultăm 
cu reprezentanţii sau reprezentantul celei mai vechi 
civilizaţii prezente aici, şi să le aflăm părerea. 

Chipul suplu al lui Tainar fu traversat de o grimasă. 

— Cu nebunul acela! spuse el dispreţuitor. 

— Bine, atunci cu al doilea ca vechime, spuse Kenlon. Pe 
canapeaua din faţa lui Kenlon, Robairst îşi drese glasul şi se 
ridică. 

— În regulă, spuse el, şi din glas, ca şi din gesturi, îi 
dispăru amabilitatea aparentă. Cred că trebuie să vorbim 
deschis. Da sau nu? 

Kenlon trase adânc aer în piept. Avea puternica senzaţie 
că momentul de criză sosise. Însă nici prin cap nu-i trecea 
să accepte să distrugă un oraş, locuit de zeci de mii de 
oameni-peşti, de dragul unui argument precum bunăstarea 
a doi oameni. 


— Nu! spuse el tăios. 

În timpul lungii pauze care urmă, Kenlon privi în spatele 
gazdelor sale, spre întinderea de apă de afară. Simţea că 
vasul pe care se afla se deplasa cu viteză mică. 

În raza lui vizuală intrase acum şi uriaşa navă sferică, ce 
era acum mult mai aproape decât atunci când o văzuse 
ultima oară. Nu era mai departe de o sută cincizeci de 
metri. Cu toate acestea, nu se vedea nici un semn de viaţă. 
Kenlon îşi dădu seama că cei doi bărbaţi din încăpere se 
apropiaseră unul de celălalt şi că stăteau unul lângă altul, 
privindu-l ameninţător. 

— Comandante Kenlon - spuse Robairst - sper că realizaţi 
că în această eră nu există un sistem de legi de care să 
trebuiască să ţinem seama. 

— Ofițerii şi echipajul submarinului Sea Serpent, 
aparţinând Marinei Statelor Unite, vor acţiona conform 
regulamentelor şi prevederilor valabile în timpul nostru. 

Tainar se întoarse spre prietenul său, şi desfăcu larg 
braţele şi palmele. 

— Vezi - spuse el - îi trebuie încă şase luni ca să priceapă! 
Se întrerupse şi, întorcându-se spre Kenlon, spuse, pe un 
ton rece: 

— Trebuie să ştii că ai două alternative: accepţi sau mori! 

Kenlon se obişnuise cu ideea că avea să urmeze un 
ultimatum. Suspinând, spuse: 

— Să zicem că accept şi apoi nu mă ţin de cuvânt, după ce 
mă întorc pe vas? 

Ridică din umeri. 

— Haideţi să fim realişti. 'Tainar zâmbi forţat. 

— Într-adevăr, te vei întoarce pe vasul dumitale, domnule 
Kenlon. 'Ţi se va ataşa însă, sub piele, la subsuori, o micuță 
capsulă metalică, din acelea pe care le folosim pentru a 
trage în peşti mai mari. De îndată ce această capsulă este 
fixată pe un peşte, este greu de dislocat. Şi dacă este 
desprinsă, explodează instantaneu, iar peştele mort se 
ridică la suprafaţă. 


Robairst îl întrerupse cu duritate. 

— Dacă în patruzeci şi opt de ore de la întoarcerea 
dumitale pe vas nu ai efectuat atacul asupra oraşului 
oamenilor-peşti, vom detona capsula prin telecomandă. Am 
încercat să evit acest lucru, domnule Kenlon, apelând mai 
întâi la judecata dumitale. 

Kenlon se ridică şi spuse, calm: 

— Bine, fixaţi-mi odată capsula şi lăsaţi-mă să plec. Apoi 
adăugă: 

— Nu mă voi obosi să vă spun ce cred despre voi, 
nenorociţilor! 

Tainar păru că nu auzise. Fără grabă, se duse la un perete, 
trase un sertar şi scoase, cu multă precauţie, un cleşte. În 
timp ce se apropia cu el de Kenlon, ceva licări între braţele 
cleştelui. 

Fără a-şi întoarce privirea, întinse mâna spre partenerul 
său: 

— Dă-mi tamponul! 

Fără un cuvânt, Robairst făcu un pas în faţă şi îi puse în 
palmă un obiect plat, maroniu, flexibil. Apoi se retrase şi 
continuă să privească atent. 

Tainar îi întinse obiectul maroniu lui Kenlon, care îl luă. 
Bărbatul spuse. 

— Scoateţi hainele şi pune-l sub braţul drept. Apoi voi 
ataşa capsula. 

Cum Kenlon ezita, Robairst îl grăbi: 

— Căpitane, îţi sugerez să foloseşti tamponul. Hainele nu 
te apără îndeajuns. Adu-ţi aminte, capsula aceasta a fost 
concepută pentru a fi ataşată pe pielea groasă a rechinilor 
sau a altor peşti mari. 

Kenlon îl credea. 

Fără prea multă tragere de inimă, începu să se descheie la 
haină. Şi îşi scosese deja braţul dintr-o mânecă atunci când, 
în faţa lui, Tainar se prăbuşi la podea. 

Kenlon văzu cu coada ochiului că Robairst se prăbuşise şi 
el, imediat. Zăceau amândoi pe covorul gros, parcă lipsiţi de 


viaţă. 

Dinspre boxa ascunsă în perete se auzi un ţăcănit. Apoi, o 
voce de bărbat: 

— Domnule comandant Kenlon, noi urmărim această scenă 
de pe vasul sferic. Trebuie să acţionaţi rapid, căci cei doi îşi 
vor reveni în curând. Mergeţi pe punte. 

leşind pe punte, Kenlon nu avu nevoie decât de o clipă 
pentru a se orienta. Hidroavionul suitei lui Sessa Clen se 
afla în stânga lui, la aproximativ patru sute de metri 
distanţă. În afara vasului rotund, celelalte erau încă 
departe. 

Distanţa la care se aflau îi dădea senzaţia, falsă sau nu, că 
ei nu reprezentau o forţă ostilă deocamdată. 

În timp ce Kenlon aştepta încordat, apăru o deschizătură 
în suprafaţa metalică lucitoare a uriaşului glob. Un fel de 
balon glisă în exterior. Trei bărbaţi în uniforme simple tip 
salopetă şi o fată în ceva asemănător unui costum de baie 
ieşiră pe platforma nou apărută. 

Brusc, terasa se desprinse de vas şi pluti prin aer până la 
Kenlon. Străbătu distanţa în mai puţin de un minut şi se 
opri, suspendată, deasupra punţii vasului de pescuit. Fata şi 
doi dintre bărbaţi coborâră lângă Kenlon. Cel de-al treilea 
bărbat rămase pe micuțul aparat de zbor. 

Unul dintre bărbaţii care coborâseră pe punte era de 
înălţime medie şi cu faţa osoasă. Cu un zâmbet vag, ce 
trăda compasiunea, îi întinse lui Kenlon un obiect minuscul. 

Kenlon văzu că bărbatul avea un obiect asemănător, în 
care vorbi: 

— Vorbeşte-ne prin microfonul acela, spuse bărbatul. 
Mesajul trebuie să ajungă înapoi la vasul nostru înainte de a 
fi transmis pe sistemul lor de traducere, alcătuit din 
computer şi boxe. 

Kenlon îi indică, printr-o mişcare a capului, că înţelesese, 
însă nu era prea atent la cele spuse. Extrem de uimit, se 
apropie de micul aparat de zbor, care stătea suspendat în 
aer, fără nici un efort. Întinse mâna, aruncă o privire 


întrebătoare spre tânărul de la bord şi - nevăzând vreo 
reacţie negativă - pipăi partea laterală a aparatului. Era 
călduţ la atingere. Nu se simţea însă nici un tremur, nici o 
vibraţie, ceea ce sugera faptul că era vorba de un 
mecanism în stare solidă, unul fără componente mobile. 
Kenlon ridică privirea spre tânăr, ridică microfonul şi vorbi 
în el. 

— Cum funcţionează? 

În spatele lui, boxa din catarg îi traduse întrebarea în ceea 
ce era, probabil, limba acelor patru oameni. 

Bărbatul de pe aparatul de zbor schiţă un zâmbet, şi 
răspunse după o singură clipă de ezitare. 

— Presupun că puteţi înţelege o scurtă explicaţie tehnică. 
Conform spuselor lui, interacţiunea dintre diferitele forţe 
din atomi şi dintre alte particule fusese examinată în decurs 

de milenii cu mai multă acuratețe. 

— Probabil că vă amintiţi din cunoştinţele dumneavoastră 
de fizică că anumite particule nucleare aveau o perioadă de 
numai o fracțiune de secundă, spuse el. 

Kenlon îşi aminti de momentele în care se uitase în camere 
cu ceaţă şi la plăci fotografice unde mici dâre luminoase 
dezvăluiau faptul că o particulă cu o viteză de zeci de mii de 
kilometri pe secundă se formase ca rezultat al unei reacţii 
nucleare, călătorise pe o distanţă de douăzeci de 
centimetri, cu aproximaţie, şi apoi se disipase, irosindu-şi 
forţa. 

— Au fost create metode, mai exact medii propice, în care 
asemenea particule să-şi poată spori perioada până la 
vârste respectabile precum o secundă, sau chiar mai mult, 
spuse mentorul său. 

În acest fel fusese posibilă explorarea proprietăţilor şi 
aptitudinilor lor. 

— De exemplu - continuă explicaţia - acest vas este 
acţionat de un sistem multiplu în cadrul căruia, o astfel de 
particulă, denumită Beta Z, este în aşa fel direcţionată încât 
ea şi celelalte particule au o perioadă de aproximativ o 


secundă şi trei sferturi. Dată fiind această existenţă 
prelungită, ele schimbau starea obişnuită a spaţiului din 
imediata lor apropiere. În vreme ce acea stare se păstra, 
orice obiect influenţat de ea - precum acest aparat - se 
manifesta ca şi cum era acţionat în spaţiu liber. 

— Înţeleg, spuse Kenlon. 

Şi avea senzaţia că înţelegea, într-adevăr cu un apreciabil 
efort, şi cu mult respect faţă de ei, câte mii şi poate milioane 
de ore de cercetări ar fi fost necesare pentru a face o copie 
a motorului acelui aparat. 

Înainte ca el să spună ceva, unul din bărbaţii de pe punte îl 
atinse pe umăr. Kenlon întoarse capul, iar individul vorbi 
într-un alt microfon micuţ: 

— Domnule Kenlon, Robairst şi Tainar se vor trezi în 
aproximativ cinci minute, aşa că eu zic să plecăm imediat de 
aici. Mai întâi, să facem cunoştinţă. 

Pe fată o chema Lidadeeda, pe bărbatul de lângă ea 
Camforay, iar pe cel de pe micul aparat de zbor Massagand. 
Bărbatul cel înalt se prezentă drept Tulgoronet, şi spuse că 
veneau din Setidillad, o eră a Pământului. 

— După calculele noastre, care nu sunt exacte recunoscu 
Tulgoromet - venim cam de la optzeci şi şase de secole 
după secolul douăzeci - în jurul anului 10650. 

Vasul lor sferic era de fapt o navă spaţială, un laborator de 
cercetări interplanetare, care aterizase în apă, în 
apropierea unui oraş de pe Pământ. În timp ce se aflau 
acolo, un om-pasăre fixase pe nava lor dispozitivul pentru 
călătoria în timp şi venise la bordul navei: 

— Înainte de a-i putea zădărnici intenţiile, ne-am trezit 
aici, spuse Tulgoronet cu amărăciune. 

O navă spaţială! 

Informaţia, implicaţiile acesteia erau atât de senzaţionale 
încât Kenlon îşi spuse: Au desigur, toate cunoştinţele! 
Informaţii detaliate despre planete şi despre istoria 
civilizaţiei, pe o perioadă imensă de timp. 


Gândurile îi fură întrerupte de vocea fetei, care vorbi în 
microfon. Faptul că sistemul de traducere folosea acum o 
voce feminină îi atrase imediat lui Kenlon atenţia asupra ei. 

Fata spuse pe un ton grăbit: 

— Ar fi bine să-l ducem pe domnul comandant Kenlon - se 
uită direct la el - fie pe submarinul dumneavoastră, fie pe 
aparatul de zbor al Sessei Clen. 

Kenlon se conformă grabei pe care o afişau. Dar în timp ce 
se uita la bord, făcu un semn spre celelalte vase: 

— Aţi cercetat cumva şi celelalte nave cu raza voastră 
specială, pe care presupun că aţi folosit-o pentru a scruta 
vasul lui Robairst şi Tainar? 

Răspunsul veni din partea lui Massagand: 

— În toate, în afară de una. Tehnica noastră nu a avut 
efect asupra vasului acela de acolo, îi arătă el. 

Kenlon privi în direcţia indicată şi, după ce îşi obişnui ochii 
cu lumina şi culoarea apei lucitoare, văzu că bărbatul îi 
arătase uriaşul vas în formă de torpilă care, dintre toate 
acele vase, se asemăna cel mai mult cu submarinul său. 

Aflată lângă el, Lidadeeda spuse grăbită: 

— Încotro, domnule comandant? Vrem să plecăm înainte 
de a-şi reveni cei doi. 

Simţind nerăbdarea salvatorilor săi, Kenlon spuse: 

— Duceţi-mă la - cum l-aţi numit? - aparatul de zbor al 
Sessei Clen. 

Un minut şi jumătate mai târziu, ajunse la destinaţie. 

Kenlon rămase în picioare şi le făcu cu mâna, în timp ce 
aparatul lor de zbor se îndepărta rapid, pe o traiectorie 
curbată, spre trapa de pe vasul rotund. 

Se fixă acolo, glisă înăuntru, după care trapa se închise 
încet. 

Capitolul 10 

Kenlon întoarse capul şi văzu că Dorilee se apropiase de 
el. 

— Începusem să-mi fac griji pentru dumneata, spuse ea. 
Ce vroiau? 


Pe chipul ei mare, mândru, se citea un interes major. 
Kenlon realiză că şi Clen dorea, probabil, distrugerea 
oraşului oamenilor-peşti. Răspunse evaziv: 

— Le-am spus că voi analiza problema. 

— Şi ceilalţi, de pe vasul rotund? 

— Au dorit să mă cunoască, spuse Kenlon. 

Păru satisfăcută de explicaţia lui, căci se îndepărtă şi dădu 
un ordin. Hidroavionul se puse din nou în mişcare. Ajunseră 
în cele din urmă, înaintând încet ca de obicei, la vasul 
Sessei Clen, roşietic, plutind foarte sus faţă de nivelul apei. 

De aproape, el se dovedi a fi o navă surprinzător de mare, 
ca un iaht măricel. Kenlon estimă că era lungă de aproape 
şaptezeci de metri. Aparatul de zbor ateriză într-o scobitură 
de pe punte. 

Dorilee cobori grăbită, vorbi în fugă cu altă femeie solidă, 
îmbrăcată cu o uniformă de ofiţer, apoi îi strigă lui Kenlon 
să o urmeze. Când Kenlon păşi pe puntea principală, 
Dorilee se apropie de el gâfâind: 

— Trebuie să ne grăbim, spuse ea. Nu trebuie să o lăsăm 
pe Sessa Clen să aştepte. 

Kenlon se conformă urmând-o prin două coridoare şi 
coborând un rând de trepte. Ajunseră la o uşă care dădea 
spre ceea ce pe alte vase s-ar fi numit salonul pasagerilor. 

Camera era mare şi puternic luminată. De-a lungul celor 
doi pereţi opuşi stăteau aliniate aproximativ cincizeci de 
femei, toate îmbrăcate în rochii cu dungi roşii şi albe. 

Puternice femei-soldat Joanne - aproximativ treizeci la 
număr, după estimarea lui - stăteau în picioare în dreptul 
diferitelor intrări şi erau grupate pe două rânduri în celălalt 
capăt al încăperii. 

Kenlon trecu rapid în revistă toate acestea. Apoi, imitându- 
i pe ceilalţi, îşi îndreptă atenţia spre un anume loc. 

O femeie tânără, blondă, suplă, îmbrăcată cu o rochie de 
culoare stacojie era aşezată pe un scaun, în acel capăt opus 
al încăperii. Scaunul stătea pe un podium, care o ridica cu 
mai mult de treizeci de centimetri. 


La prima vedere, părea aproape o fetişcană. Însă când 
Kenlon o urmă pe Dorilee, traversând încăperea, şi văzu 
mai clar chipul Sessei Clen, estimă că avea în jur de 
douăzeci şi cinci de ani, poate un an sau doi în plus. 

Gândurile îi fură întrerupte de Dorilee, care se oprise, şi 
care se dădu la o parte, făcându-i semn să înainteze. 

Kenlon înaintă, oprindu-se la aproximativ doi metri şi 
jumătate de femeia blondă. 

De abia după ceva vreme realiză că respectase întregul 
ritual, recunoscând, implicit, superioritatea gazdelor sale. 
Kenlon ezită. Nu prea ştia însă cum să ignore faptul că se 
afla la o curte regală, fără a jigni pe cineva. Sessa Clen 
înclină din cap în direcţia lui. Kenlon presupuse că era 
modul lor oficial de a-l întâmpina. Făcu o plecăciune, apoi se 
îndreptă. De la apropierea aceea, chipul suplu al femeii 
avea un aer foarte distins. Realiză că o bună parte din acel 
aer distins se datora unui sentiment interior al puterii, pe 
care persoana ei îl iradia. 

Gândurile îi fură întrerupte de ea, care vorbi în propria ei 
limbă. Avea o voce gravă, răguşită, deloc melodioasă. Aflată 
în spatele lui Kenlon, Dorilee traducea: 

— Domnule comandant, Sessa Clen vă urează bun-venit la 
bordul vasului ei regal şi cum ea se îndrepta spre patul 
conjugal când vasul a fost capturat de oamenii înaripaţi, vă 
cere să distrugeţi cu submarinul dumneavoastră oraşul de 
sub apă, astfel încât ea şi suita ei să-şi poată continua 
drumul. 

Kenlon oftă. Deci puneau problema cât se poate de direct. 
Bine, fie! 

— Refuz! spuse el. 

Se aşternu liniştea. Apoi Dorilee îi spuse, pe un ton uluit: 

— Nu pot traduce aşa ceva, domnule comandant. Pesemne 
că Sessa îşi dădea seama că nu i se traducea totul, căci i se 
adresă cu asprime Paznicei. Dorilee se conformă, pe un ton 
tremurător. Brusc, din toate părţile se auziră exclamaţii, 
ceea ce îi indica lui Klen că refuzul său fusese tradus corect. 


În faţa lui, femeia cea blondă se ridică în picioare, în mod 
vizibil agitată. Rosti pe un ton ascuţit mai multe propoziţii, 
apoi se întoarse, se îndreptă spre uşă, şi străbătu coridorul. 
După o clipă dispăru din raza vizuală. 

Dorilee îi spuse lui Kenlon pe un ton nesigur: 

— Sessa Clen îşi dă seama că răspunsul dumitale se 
datorează necunoaşterii protocolului cuvenit faţă de o 
persoană ca ea. Mi-a cerut să vă informez că, din acest 
motiv, nu veţi avea de suferit pentru cuvintele rostite. 

Kenlon îşi dădea seama că era un mesaj reconciliant, dar 
era, de asemenea, limpede că Sessa Clen era obişnuită să i 
se satisfacă absolut toate toanele. 

Era nerăbdător să plece. Atmosfera îl deprima. În plus, 
mai erau şi alte vase de vizitat. O urmă, în tăcere, pe 
Dorilee, spre ieşire. 

Când ajunse afară pe punte, Kenlon se uită după soare. 
Între timp însă, se înnorase din nou. Prezenţa soarelui se 
putea ghici doar după o vagă luminozitate vizibilă prin 
stratul de nori, dar acest lucru ar fi putut fi o iluzie. 

Kenlon se duse la parapet şi făcu semn spre cele trei vase 
care pluteau în depărtare, la tribord. În stânga lui, departe, 
se afla cel mai mare dintre toate vasele aduse în acel timp. 
În faţă, aproape în linie dreaptă, se afla un iaht albastru cu 
un aspect îngrijit şi, în cele din urmă, nava întunecată, 
lungă, care semăna cu un submarin fără turn de comandă. 

— Cine este în ele? întrebă el. 

Chipul mare, aspru, al lui Dorilee, se încruntă. 

— Nimeni nu a reuşit să ia legătura cu cel care pluteşte 
atât de jos faţă de nivelul apei, spuse ea. În nava albastră se 
află un singur om. Este un individ paşnic dintr-o perioadă 
mult ulterioară erei Sessei Clen. Într-un fel, e foarte 
puternic, dar nu reprezintă o ameninţare. În ceea ce 
priveşte vasul cel mare... 

Se încruntă şi mai mult. Apoi îi explică fără tragere de 
inimă că nava cea mare Segomay 8, provenea din anul 
2852, şi că echipajul ei, format numai din bărbaţi, 


exprimase deja ameninţări şi aluzii referitoare la 
numeroasele femei din suita Sessei Clen. 

— Nu vă vom duce acolo, încheie ea. Dar au şi un sistem 
din acela automat de traducere. Puteţi deci să vorbiţi cu 
căpitanul Gând, dacă doriţi. 

Pesemne că îi citise pe chip dorinţa puternică de a purta 
acea conversaţie, căci strigă un ordin, în limba ei. După 
puţin timp, una din Joanne îi dădu lui Kenlon un microfon 
Mic, iar Dorilee spuse: 

— Aveţi legătura cu căpitanul Gând. Kenlon duse la gură 
microfonul şi spuse: 

— Vă salut, domnule căpitan, aici Kenlon, comandantul 
submarinului. 

Îi răspunse o voce, pe un ton extrem de colocvial, plină de 
admiraţie cinică: 

— Deci ai ajuns deja pe bordul vasului Sessei Clen. Măi să 
fie, ce rapid! Hei, Kenlon, sunt drăguţe gagicile alea? 

Kenlon spuse că nu observase. 

— Nu că ar conta, continuă căpitanul Gând. Dacă am găsi 
o cale să... se întrerupse, posomorât. 

— E deprimant, comandante, când oamenii ca noi ne dăm 
seama că provenim din ere primitive şi că o gaşcă de femei 
dispun de cunoştinţe superioare. Chiar şi acel mic aparat de 
zbor e dotat cu o grămadă de chestii. 

— Chestii? repetă Kenlon. 

Deşi părea un cuvânt clar, simţea nevoia unor explicaţii. 

— Am încercat să îl capturăm cu o rază transportoare, 
spuse căpitanul Gând, indignat. Când colo, ce să vezi, raza 
noastră nu tracta decât apă! Inginerii mei nu-şi pot da 
seama cum au făcut asta. 

Kenlon, pe lângă faptul că era interesat de ştiinţa 
înaintată, avea ca obiectiv principal să afle cu ce era dotată 
nava lui Gând. Fu nevoie de câteva minute de întrebări, dar 
în cele din urmă îşi formă o idee. 

Vasul Segomay 8 era conceput pentru fixarea şi 
demontarea de instalaţii submarine. Era un vas de 


întreţinere tehnică pentru aparatele şi pentru staţiile 
intermediare care acopereau fundul oceanului în secolul 
douăzeci şi nouă; de asemenea, el acoperea o parte din cele 
aproape o mie de lucrări miniere submarine care continuau 
pe tot parcursul anului. Însă nu putea acţiona în nici un fel 
împotriva oraşului subacvatic al oamenilor-peşti. 

— Am încercat - spuse Gând cu amărăciune - dar le-a fost 
foarte uşor să desprindă instrumentele pe care le-am 
coborât. 

Kenlon dădu glas bănuielii sale, venită din cele spuse de 
Gând, că acesta era de acord cu exterminarea oamenilor- 
peşti. 

— Desigur! 

În glasul baritonului se citea surprinderea. Gând adăugă 
mohorât: 

— Patronii mei pierd bani în fiecare zi a mea de stat aici, şi 
nu-mi va fi uşor să explic unde am fost. Aşa că poate te 
hotărăşti în scurt timp, ce zici? 

Kenlon spuse că înainte de a lua o decizie vroia să discute 
cu cei de la bordul navei albastre şi cel al vasului închis la 
culoare. Încheie pe un ton nedumerit. 

— Trebuie să recunosc că am omis să pun această 
întrebare, dar când ne vom întoarce, de ce nu am putea fi 
duşi în timp, cu un minut sau două după ce am părăsit 
lumea noastră? În felul acesta, nu va avea nimeni nimic de 
explicat. 

— A, nu, asta e imposibil, spuse Gând. 

— De ce? 

Conform sumarei explicaţii a lui Gând, care urmă, istoria 
materiei se schimba continuu. Astfel, complexul materie- 
energie din fiecare atom al caselor lor îşi continua evoluţia 
normală în timp. Din cauza acestei rigidităţi a forţei, i-ar fi 
imposibil unui obiect să spargă barierele astfel create. Ceea 
ce era foarte bine, căci el ar dispărea instantaneu dacă s-ar 
produce cu adevărat o astfel de încălcare a legilor naturii. 

Gând îşi încheie explicaţia pe un ton încurcat: 


— Va trebui să-l rogi pe Arpo să-ţi explice toate acestea. 

— Arpo? 

— E pe vasul albastru. E un tip inofensiv, dar inteligent, de 
aici, din viitorul îndepărtat. El e neutru în toată povestea 
asta. De fapt - tonul îi deveni brusc acid - e atât de altruist, 
încât nici nu îl deranjează prea tare că se află aici, dacă poţi 
să-ţi închipui aşa ceva. 

Încheie, pe un ton sec: 

— Nimeni nu a reuşit să ia legătura cu celălalt vas, acela 
care are o linie de plutire atât de joasă. 

De lângă Kenlon, Dorilee spuse: 

— Am tot încercat să luăm legătura cu Arpo, dar nu am 
primit nici un răspuns. 

În clipa aceea, în mintea lui Kenlon răsună un gând străin: 

— Comandante, din pură curtoazie, vă salut şi vă urez 
numai bine. Însă nu pot face nimic pentru dumneavoastră. 

Acel gând care îi pătrunse în minte era însoţit de un 
puternic sentiment de dragoste. Era o forţă pură, atât de 
puternică încât Kenlon îşi simţi întreg trupul cuprins de o 
ciudată şi plăcută căldură sufletească. 

Apoi se gândi: 

— O, Doamne, trebuie să obţin nişte informaţii de la el. 
Toate acestea se petrecură într-un mod atât de natural, se 
formase o legătură atât de completă şi rapidă, încât de abia 
după ce Kenlon se arătase total receptiv, realiză ce se 
petrecea. 

Telepatie. Perfect. 

Acesta era omul pe care Tainar îl numise nebun. 

În afară de senzaţia de dragoste, Kenlon recepta şi un 
enorm potenţial cerebral. 

În acest moment, frenetica senzaţie îl străbătu din nou. 

— Ce, ce, ce... gândea Kenlon cu frenezie. Pesemne că 
Arpo îl lăsase să-şi consume reacţiile, căci gândul lui 
pătrunse, la fel de limpede ca şi înainte, în mintea lui 
Kenlon. 


— Poate că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru 
dumneata este să-ţi prezint o scurtă istorie a omenirii, 
spuse Arpo. 

Kenlon se agăţă cu disperare de ocazia oferită. 

— Da, da! 

Şi astfel avu parte de prima lecţie de istorie a civilizaţiei. 

Din punct de vedere ştiinţific, majoritatea realităţilor care 
se ascundeau sub aspectul palpitant al universului material 
erau deja destul de cunoscute în secolul treizeci şi opt. În 
acea perioadă, anumite aspecte complexe ale 
comportamentului particulelor dădeau naştere unei noi 
viziuni asupra universului, care făcea posibilă modificarea 
teoriei fundamentale. 

Aceste modificări aveau la bază descoperirea faptului că 
particulele urmau, în mod statistic, anumite reguli de 
comportament însă, luate individual, ele erau capabile să 
aleagă. Această alegere nu se plasa pe acelaşi nivel ca al 
unei fiinţe vii care se decide să meargă spre nord, în loc de 
sud, sau ca al lui Peter care o alege pe Joanna de soţie, în 
locul Annei. Alegerea făcută de particulă reprezenta o 
versiune mai puţin obişnuită a unor întrebări de genul: 
oare? poate că? acesta? aceea? de ce nu? în regulă. 

Particula pornea de la presupunerea eficientă şi înnăscută 
în proporţie de 90 la sută, că toate direcţiile meritau luate 
în calcul în mod egal. Şi atunci de ce să nu se îndrepte? 

Într-acolo - de obicei cea mai sigură cale. Schimbarea 
acestei presupuneri s-a dovedit posibilă prin intermediul 
unor anumite tehnici. 

Din acel moment, controlul exercitat asupra naturii a 
căpătat un înţeles diferit, fantastic, dar fascinant şi avansat. 
În domeniul relaţiilor interumane, un mic grup de savanţi 

a rezolvat, practic, problema psihologică, făcând-o 
accesibilă. Însă individul din mulţime nu putea fi făcut să se 
confrunte cu sine, în afară de cazuri rare. Cei şase miliarde 
de locuitori ai Pământului în secolul treizeci, cele trei 
miliarde ale secolului cincizeci, cele şaisprezece miliarde 


ale secolului şaizeci şi cinci - cea mai numeroasă populaţie 
din istoria planetei - şi cele două miliarde ale secolului opt 
mii cincizeci dovedeau aproape fără excepţie acelaşi lucru, 
şi anume că impulsul ar putea fi judecat prin flux energetic 
intern şi programarea anterioară a centrilor nervoşi, dar 
oamenii erau prea mulţi. Nu puteau fi încătuşaţi de nici un 
sistem, nu puteau fi învăţaţi, condiţionaţi, educați, 
influenţaţi, decât individual, cu mari eforturi. lar acest lucru 
era imposibil. 

Astfel că războaiele nimicitoare au continuat în mod 
periodic şi necruţător. Agresorii bombardau neîncetat 
oraşele planetei, fără a putea găsi o soluţie paşnică 
acceptabilă pentru toată lumea. 

Schimbarea a survenit atunci când strămoşii lui Arpo, 
probabil rezultate ale mutaţiilor, au început să-şi facă 
apariţia într-o zonă puternic afectată de radiaţii. Ei au 
urmat un principiu neclintit al bunăvoinţei şi nonrezistenţei. 
Războiul s-a sfârşit. 

Pacea i-a luat locul. 

Arpo se vedea obligat să presupună că, atunci când 
continentele au început să se scufunde în ocean, în acel 
potop planetar care dăduse naştere oamenilor-înaripaţi şi 
oamenilor-peşti, urmaşii propriei lui ere nu opuseseră mai 
multă rezistenţă decât invadatorilor din mileniile 
anterioare. 

— Iar acum, comandante - încheie Arpo - voi mai 
răspunde doar unei singure întrebări. 

Kenlon, a cărui minte fierbea de întrebări, era cuprins de o 
surescitare teribilă. Apoi, pentru o clipă, se simţi ca un om 
căruia un duh îi acordase dreptul la o singură dorinţă. 
Creierul parcă i se ridica la înălţimi de neatins, pentru a 
cobori, apoi, din nou pe pământ, făcându-l să-şi dea seama 
de datoria şi scopul lui fundamental. 

Aruncă grăbit o privire în direcţia vasului cu linia de 
plutire joasă, care de abia se vedea sub cerul acela cenuşiu. 
Îşi transmise grăbit gândul-întrebare: 


— Cine e acolo, în vasul acela întunecat? adăugă. 

— Aş vrea să merg acolo şi să vorbesc cu ei. 

— Nu pot lua legătura cu ei, sosi gândul lui Arpo. Au 
ridicat o barieră atât de avansată, încât mi-ar strica 
echilibrul interior dacă aş încerca să o străpung. Şi nu 
doresc acest lucru. 

— Deci ai putea s-o străpungi? 

— Da, spuse Arpo. Şi, cu acestea spuse, îmi iau rămas-bun 
şi îţi urez noroc. 

— Aşteaptă! spuse Kenlon. Poţi să-mi dai vreun sfat în 
privinţa oamenilor-peşti şi a celor înaripaţi? 

Simţi, în acelaşi timp, cum mintea celuilalt se retrage. 

Efectul pe care îl resimţi fu acela al unei despărţiri bruşte 
de o persoană foarte dragă. Se simţea cuprins de tristeţe, 
ca şi cum pierduse ceva. Kenlon se întoarse spre Dorilee şi 
spuse pe un ton abătut. 

— Cred că ar fi bine să mă duci înapoi pe vasul meu. 

Capitolul 11 

O dată cu lăsarea nopţii, începu să plouă. Kenlon îşi puse 
mantaua de ploaie şi urcă pe puntea îngustă a 
submarinului, întoarse capul în sus şi se lăsă udat de ploaie. 
Picăturile de ploaie erau răcoritoare şi plăcute la atingere, 
însă mult mai important era faptul că ochiul lui 
experimentat recunoscuse deja premizele unei nopţi 
ploioase pe toată durata ei. 

Bezna cobora asupra întinderii de apă, învăluind aproape 
totul în întuneric. Valurile aveau şi ele sclipirile lor, dar 
vizibilitatea era redusă la câţiva metri. 

Se întoarse la cabina lui, unde dormi cinci ore. Apoi se 
sculă, se bărbieri şi dădu ordin ca nava să înceapă 
imersiunea şi să înainteze. 

La adăpostul întunericului, folosindu-şi calculele detaliate 
din timpul zilei, el conduse submarinul pe o traiectorie 
amplă, circulară, ocolind celelalte nave. Când ajunse într-un 
punct pe care îl consideră a fi la nord de nava 
asemănătoare unui submarin, ridică vasul la nivelul 


periscopului şi îl îndreptă spre sud, la viteză minimă. Elicea 
aproape că nu se învârtea deloc. 

Apoi se duse în turnul de control. 

Benjamin, aflat acolo, se mulţumi să clatine mirat din cap, 
la vederea lui Kenlon, echipat ca scafandru. 

Kenlon înţelese expresia resemnată de pe chipul ofițerului 
său adjunct şi spuse: 

— La urma urmelor, mai întâi am fost scafandru. 

— Nu pot decât să-mi exprim respectul, domnule, spuse 
Benjamin. 

Kenlon îşi continuă argumentaţia: 

— Trebuie neapărat să vedem ce este cu oamenii aceia. 
Dacă nu am face asta, am rămâne cu un vid de informaţii. 

— Perfect adevărat, domnule, spuse locotenentul Benjamin 
pe un ton plin de tact. 

Fără a mai spune ceva, Benjamin dădu ordin ca 
submarinul să plutească în derivă, cu turnul de control sub 
apă. 

Kenlon şi cei doi oameni care urmau să-l însoţească ieşiră 
pe deasupra şi se lăsară înghiţiţi de marea întunecată. 

Apa era caldă ca la tropice. Kenlon înota în tăcere, la fel ca 
şi ceilalţi. La adăpostul relativ oferit de marea liniştită, ei 
înaintau aproape fără nici un clipocit. Ploaia începu brusc 
să cadă temeinic. Noaptea, care deja era neagră ca smoala, 
părea să devină şi mai întunecată. 

Apă întunecată dedesubt, beznă deasupra. 

Kenlon se calma întotdeauna în apă, şi încordarea începu 
să-l părăsească. 

Intuiţia lui înnăscută îl ajuta să ţină socoteala minutelor 
scurse. Când consideră că trecuse destul timp, îşi atinse 
camarazii, unul pe picior, pe celălalt - pe braţ. Se opriră şi 
începură să calce apa. Kenlon ştia că cei doi oameni îşi 
scoteau ochelarii pentru timp de noapte din cutiile pe care 
le aveau agăţate pe spate. Făcu şi el acelaşi lucru. Câteva 
minute mai târziu, privea la ciudata scenă din faţa lui. 

Estimase corect timpul scurs. 


Nava în formă de torpilă se afla la maximum zece metri de 
ei. 

Însă altceva mult mai senzaţional se petrecea. 

Pe acea punte până atunci pustie, biciuită de ploaie, se 
mişca cineva. 

Călcând încet apa şi stând ridicat, dacă se poate spune 
aşa, pe labele lui de scafandru, zări mai multe siluete care 
se urcau din apă pe ciudatul vas. 

Au fost să înoate puţin, prin beznă, îşi spuse el uluit. Luând 
în calcul ploaia, caracterul secret al acestui fapt reprezenta 
o dovadă de frică, probabil. 

Într-un fel, îi înţelegea. Era oarecum normal. Adevărul era, 
probabil, că toţi cei care fuseseră aduşi acolo din trecut 
erau, pesemne, înspăimântați până în măduva oaselor. 

Din nou mişcare pe punte. De pe suprafaţa plată se ridică 
un obiect. Se asemăna cu un turn de control. Văzând acest 
lucru, realizând că înotătorii se pregăteau de intrare, 
Kenlon făcu eforturi pentru a nu se duce pe bord şi a se 
prezenta, înainte de a fi prea târziu. Nu acum, hotări el. Nu 
în bezna aceea. 

O clipă mai târziu, se simţi uluit de modul simplu, dezinvolt 
în care acel impuls îi traversase mintea, şi de faptul că 
fusese cât pe-aci să-l urmeze. 

Gândurile îi fură întrerupte, căci siluetele care se 
căţăraseră pe puntea ciudatei nave se ridicau în picioare, 
mai întâi una dintre ele, apoi încă patru. 

Kenlon privea, fascinat, prin binoclul său nocturn, ploaia 
părea să le distorsioneze chipurile. Lentilele ude de ploaie 
prin care privea îi schimba percepţia asupra formei, 
structurii, a mişcărilor lor. 

Era pe punctul de a spune ceva, de a da următorul semnal 
- când îşi dădu seama că nici măcar ploaia nu distorsionase 
până atunci în acel mod aspectul cuiva. Apoi înţelese. Nu 
erau oameni. 

Kenlon nu putea găsi vreo asemănare decât cu nişte 
crocodili mici care se ridicau pe nişte picioare lungi şi care 


se mişcau cu o flexibilitate şi o siguranţă de care nu ar fi 
fost capabil nici un crocodil de pe Pământ. 

Sistemul lui nervos fu străbătut de extrem de şocanta 
descoperire. Se simţi cuprins de o senzaţie neplăcută, de 
surescitare. 

Însă totul se reduse la o întrebare realistă: Ce trebuia să 
facă acum? 

Realiză, abătut, că ceea ce văzuse nu îl ajuta prea mult. 

Acţiunile militare, prin natura lor, necesitau o logică 
superioară impulsurilor umane. Dacă instinctul îţi spune să 
pleci dintr-un loc, logica militară îţi cere să execuţi o 
misiune de recunoaştere agresivă. 

Cum oamenii lui se uitaseră şi ei prin binoclurile lor 
speciale nocturne, Kenlon bâjbâi după ei şi îi prinse de braţ, 
spunând în şoaptă: 

— l-aţi văzut? 

I se răspunse afirmativ, printr-o strângere de mână. 

— Bun, haideţi să măsurăm vasul, conform planului. Şi 
înaintară, intrând dedesubtul navei. 

Avea un diametru de şaisprezece metri, o grosime de 
aproximativ treisprezece metri şi era lungă de patruzeci de 
metri. 

Nu părea să aibă nici un motor, nici tuburi pentru rachete, 
nici elice, absolut nici o excrescenţă, nici un fel de 
deschizături. Kenlon îşi aduse aminte de spusele lui Arpo - 
în legătură cu avansatele câmpuri energetice, pe care nici 
măcar el nu le putea penetra. Presupuse că nava se deplasa 
prin intermediul unui astfel de câmp. Era numai o deducție, 
dar trebuia să existe un mijloc de propulsie. 

Faptul că nu avea nici cel mai mic indiciu despre ce putea 
fi acel mijloc, era foarte frustrant. 

În cele din urmă, fără prea mult entuziasm, Kenlon dădu 
semnalul de retragere. 

Imediat ce ajunse la bordul lui Sea Serpent, Kenlon îi 
convocă pe Benjamin şi pe Tedders în cabina căpitanului şi 
le povesti cele văzute. 


— Ei bine, domnilor, ce părere aveţi? încheie el. Ce 
concluzie trageţi? Şi, ceea ce este mai important, ce ar 
trebui să facem? 

După o perioadă de tăcere, Benjamin spuse: 

— Domnule căpitan, i-aţi întrebat pe cei de pe celelalte 
vase dacă s-a luat legătura cu civilizaţii extraterestre din 
alte sisteme solare, în vremea lor? 

Kenlon trebuia să recunoască că nici măcar nu-i trecuse 
prin minte. Era, de asemenea, adevărat că nu înţelegea 
rostul întrebării. 

— Păi, domnule, se pare că o navă extraterestră care vizita 
Terra a fost adusă aici din greşeală de un om-pasăre. 

— Aha! spuse Kenlon. 

Rămase aşezat, cugetând asupra acelei explicaţii extrem 
de simple. Desigur, cum altfel? 

— Măi să fie, am fost un idiot spuse el. Aduceţi-l pe 
Nemmo aici. 

Acesta se conformă. 

— Nu am reuşit să luăm legătura cu camaradul nostru 
înaripat care a adus nava aceea aici, spuse Nemmo. Din 
păcate, se pare că după ce a montat dispozitivul pentru 
călătoria în timp, el nu a reuşit să urce la bord şi a rămas 
acolo. 

În contradicţie cu tonul abătut al interlocutorului său, 
Kenlon se simţea mai uşurat. Insistă, totuşi: 

— Dar vasul a fost adus din trecut, în mod cert, nu? 

— O, da. După ce a sosit aici, tuburile montate de omul 
nostru au putut fi văzute clar mai multe ore. Se pare că cei 
dinăuntru au reuşit după aceea să le desprindă, ceea ce 
dovedeşte multă iscusinţă şi cunoştinţe tehnologice 
înaintate. Ar fi putut-o face Arpo, dar desigur că el nu este 
genul de om care să intervină sau să opună rezistenţă. 

Kenlon cântări în minte explicaţia primită - care părea a fi 
completă acum - şi în cele din urmă, spuse, încântat: 

— Păi, asta clarifică întreaga chestiune. Acum ştim ce 
avem de făcut în continuare. 


— Ce? întrebă Benjamin precaut. Kenlon rânji. 

— Mergem la culcare. 

Se trezi, însă, puţin după răsăritul soarelui. 

Capitolul 12 

Submarinul, care înainta complet sub apă, la adăpostul 
cerului încă întunecat, îşi opri motoarele la aproximativ un 
kilometru şi jumătate de nava extraterestră în formă de 
torpilă. 

Kenlon se urcă în barca cu motor şi ordonă să fie coborâtă 
în apă. Imediat ce barca nu se mai abătea sub vânt, porni 
motorul şi porni în călătoria pe care o întreprindea de unul 
singur. 

Era o călătorie ciudată, datorită numeroaselor gânduri 
care îl năpădeau. Se obişnuise deja, bineînţeles, cu ceea ce 
vedea în jurul lui: celelalte nave, atât de îndepărtate încât 
aceasta ar fi putut fi o scenă din orice eră a umanităţii, 
eterna mare învolburată, cu valurile ei înspumate, şi 
nesfârşitul orizont acvatic - toate acestea puteau şi ele să 
aparţină oricăror ere ale omenirii. 

Cu coada ochiului însă, vedea mereu tărâmul oamenilor 
înaripaţi - o construcţie incredibilă, a cărei prezenţă 
contrasta puternic cu mediul înconjurător, altfel banal, al 
întinderii de apă, care fusese un al doilea cămin pentru el 
atâţia ani de zile. Toate acestea trezeau în el un gând 
absurd. Eu - aici? Era o reacţie copilărească la cele 
întâmplate, un fel de - chiar mi se întâmplă mie toate astea? 

Observă însă şi acum, ca şi altă dată, că se afla în mod 
conştient în căutarea unor experienţe neobişnuite. Nu mai 
era deloc vorba de a fi luat prin surprindere. 

Examinând nava tip submarin, cu linia ei joasă de plutire, 
de care se apropia tot mai mult, realiză că acceptase 
explicaţia formulată de Benjamin cu o noapte înainte, şi 
anume că erau nişte vizitatori din spaţiu, dintr-un trecut 
îndepărtat. 

Iar faptul că pluteau în derivă, într-un port sau loc de 
andocare, însemna că prezenţa lor era cunoscută şi 


acceptată de oamenii acelui timp din care veneau. 

Sosise deci clipa unui efort hotărât din partea lui pentru a- 
i contacta, în mod deschis, fără ameninţări. Şi trebuia să 
afle dacă s-ar putea integra într-un plan pentru ca toţi cei 
de acolo să se întoarcă în timpul lor. 

Mica lui barcă se apropiase la mai puţin de două sute de 
metri de navă. Kenlon opri motorul şi se apropie şi mai 
mult, dar paralel cu nava. 

Când îşi începu din nou înaintarea, foarte lentă, se 
întâmplă ceea ce spera. 

Acelaşi obiect care se ivise noaptea trecută se ridica acum 
de pe suprafaţa superioară a navei. Se ridică până la o 
înălţime de doi metri şi jumătate, mai mare decât şi-o 
amintea Kenlon. 

Se opri, şi o uşă glisantă se deschise, pe care ieşiră, una 
după alta, trei dintre creaturi. 

Rămaseră în picioare, în faţa lui. Impresia avută noaptea îi 
fu confirmată. Semănau cu nişte crocodili care ajunseseră 
să aibă membre prehensile, şi capacitatea de a-şi păstra 
echilibrul fără probleme, chiar cu oarecare graţie, şi îl 
scrutau pe Kenlon cu nişte ochi pătrunzători. Chiar de la 
treizeci de metri le putea citi inteligenţa din privire. 

Brusc, unul dintre ei ridică braţul şi îi făcu semn să se 
apropie. 

Mişcarea braţului, modul în care îndoia degetele, 
semnificaţia mecanismului precis al gestului, toate acestea 
erau cât se poate de umane. Kenlon avea puternica 
impresie că nu se înşela în această privinţă, şi deci că 
fiinţele acelea învăţaseră să imite mişcări umane. 

În subconştient, era absolut sigur de faptul că crocodilii nu 
îşi fac semne între ei, gesticulând cu braţele. 

Şi cum fiinţa aceea tocmai acest lucru îl făcuse, Kenlon îşi 
spuse din nou că aceste fiinţe extraterestre erau obişnuite 
cu oamenii, că stabiliseră legături îndelungate cu ei, că 
învăţaseră multe despre natura umană, dar că erau, 


probabil, complet nedumeriţi de faptul că el ajunsese acolo, 
în acelaşi loc cu ei, în acea eră a întinderii nesfârşite de apă. 

Kenlon trecu rapid în revistă toate aceste impresii, în timp 
ce îşi pilota barca înainte, paralel cu creatura. 

Unul dintre oamenii-şopârlă îi indică un punct în faţă. Se 
duse într-acolo, şi văzu că erau acolo nişte trepte care 
ieşeau din apă, şi că acestea aveau o serie de orificii în ele, 
în care îşi putea lega barca. 

Aşa şi făcu, apoi puse piciorul pe cea mai înaltă treaptă la 
care ajungea, şi care se afla la câţiva zeci de centimetri sub 
apă. 

Ajunse totuşi pe o platformă. I se făcu semn să intre pe uşa 
deschisă. Se îndreptă într-acolo, şi fu cuprins de spaimă în 
timp ce se strecura pe lângă cele trei creaturi. Apropierea 
de ei, privirea lor pe care o văzu acum de aproape, îi stârni 
o nelinişte profundă. 1 se făcu pielea de găină. 

Apoi trecu pe lângă ei şi intră pe uşă. 

Îi simţea pe extratereştrii urmându-l îndeaproape, astfel 
încât înaintă pe podeaua metalică, neacoperită dinăuntru, 
pentru a le face loc. 

Întorcând capul, Kenlon văzu că uşa ovală se glisa la loc, 
cu o mişcare lină, care sugera impermeabilitate perfectă. 

Simţi podeaua de sub el coborând. Aruncă o privire spre 
însoțitorii lui şi din nou se simţi cuprins, în mod involuntar, 
de frică. 

Ei nu făcură nici un gest, nu scoaseră nici un sunet. Se 
mulţumiră să-i întoarcă privirea, cu ochii lor sclipitori, 
căprui şi plini de inteligenţă. 

Coborârea luă sfârşit. Uşa se deschise, glisând la fel de 
silențios. Prin uşa acum deschisă, Kenlon văzu un coridor 
luminos. 

Cei trei oameni-şopârlă străbătură coridorul, apoi se 
întoarseră şi îl aşteptară. Kenlon ieşi, trecu pe lângă ei, apoi 
pe lângă multe alte uşi închise, ajungând în faţa altei uşi 
deschise. 


Când ieşi de acolo, se trezi într-o încăpere mare. Aproape 
o duzină de oameni-şopârlă se întoarseră când intră, şi se 
uitară la el. 

Kenlon se opri. Simţea că cei trei ghizi ai săi se 
înghesuiseră în spatele lui. Însă nici măcar acest lucru nu-l 
putea face să înainteze în cameră. Parcă era țintuit locului. 

După o perioadă de timp care lui i se păru lungă, dar care 
nu dură probabil mai mult de câteva zeci de secunde, una 
dintre creaturi se desprinse din grup, înaintă foarte încet, şi 
rosti o serie de mormăituri şi fluierături - cel puţin aşa îi 
păreau lui Kenlon. 

Când creatura terminase de vorbit, o voce ce venea de 
undeva din plafon, (evident o traducere a spuselor lui), 
spuse, în engleză: 

— Domnule Fiinţă Umană, suntem membrii rasei Yaz, şi 
venim de pe un sistem solar din Calea Lactee. Înţelegem ce 
se întâmplă aici. Această călătorie în timp ne-a luat, totuşi 
prin surprindere. Însă am analizat situaţia, şi vrem să facem 
un târg. 

Pe măsură ce se derula traducerea, Kenlon se simţea mai 
relaxat. Era însă şi nedumerit. Aşa că atunci când discursul 
introductiv luă sfârşit, şi se aşternu din nou tăcerea, spuse: 

— De unde aţi ştiut că vorbesc limba engleză? Cuvintele 
fură transformate de aparatul din plafon în sunete înăbușite 
şi fluierături. 

Creatura care i se adresase lui Kenlon spuse: 

— V-am urmărit în călătoriile dumneavoastră, v-am 
interceptat discuţiile, iar noaptea trecută v-am detectat 
prezenţa în apă şi v-am şi zărit, de altfel, auzind şi câteva 
cuvinte rostite de dumneavoastră către cei care vă 
însoțeau. 

Pe măsură ce aparatul îi traducea toate acestea, Kenlon se 
simţi cuprins de un sentiment de nelinişte. Se simţea foarte 
tulburat de faptul că mişcările lui fuseseră observate de 
extratereştri, şi că el cu oamenii lui fuseseră văzuţi şi, logic, 
lăsaţi să-şi încheie explorarea. 


— După cum se vede, comunicarea acvatică nu vă este 
străină, spuse el. 

— Suntem nişte fiinţe acvatice, dar această navă este 
dotată pentru călătorii spaţiale şi nu are echipamentul 
necesar pentru activităţi subacvatice, veni traducerea 
răspunsului. Kenlon se simţi uşurat auzind acest lucru. 

— Aşa că ar fi bine să vorbesc deschis, continuă purtătorul 
de cuvânt. Avem la fel de multă nevoie de dumneavoastră şi 
de vasul dumneavoastră ca şi ceilalţi. 

Kenlon rămase tăcut. Avea puternicul sentiment că Sea 
Serpent şi echipajul său avuseseră noroc că nu fuseseră 
capturați de aceste creaturi. 

Îi trecu, de asemenea, prin minte că de această dată 
ajunsese cu adevărat într-o capcană. Nu avea să scape uşor 
de aceste creaturi. Le simţea pline de o motivaţie extrem de 
puternică. 

Însă nu-şi dădea totuşi seama de adevăr. 

Pe măsură ce conversaţia se derula, el renunţase puţin la 
poziţia încordată, astfel că putu să-şi mişte trupul, să-şi 
schimbe poziţia, să observe. 

Văzu că toate creaturile îl urmăreau atente. Însă acest 
lucru nu făcea decât să-i întărească convingerea că de data 
aceasta pericolul era evident. 

Creatura din faţa lui i se adresă din nou şi, după puţin 
timp, auzi traducerea: 

— Voi fi chiar şi mai direct. Avem de-a face fie cu o 
coincidenţă cât se poate de improbabilă, fie cineva din 
rândul oamenilor înaripaţi ştie mai multe decât ne-am fi 
aşteptat noi: Să vă spun despre noi... 

Nava lor era una din numeroasele nave care îşi părăsiseră 
tărâmul de baştină, cu aproximativ 4000 de ani în urmă. 
Aflată în căutarea unor planete locuibile, era la aproape o 
sută de ani tereştri de soarele ei, când a ajuns la sistemul 
solar. Fiinţele umane ale acelui timp erau obişnuite cu 
vizitatorii extratereştri, şi îi primeau pe noii-veniţi în mod 
cordial şi fără suspiciune. Aşa că fiinţele Yaz au fost în stare, 


fără implicarea altcuiva, să iniţieze o transformare în zonele 
îndepărtate ale planetei, de aici rezultând o reacţie în lanţ 
în rândul atomilor din sol şi din roci, care a distrus 
coeziunea dintre particule. Drept urmare, în urma unei ploi, 
rămânea noroi. O singură aversă de ploaie care cădea într-o 
zonă afectată o transforma în scurt timp în echivalentul 
unui nisip mişcător, fără fund, la fel cum văzuse şi el... 

Kenlon auzi o voce ascuţită spunând: 

— Hei, ce tot spui? Voi aţi făcut asta... atâta apă? Apoi îşi 
dădu seama că era propria lui voce, şi îşi încleştă gura, 
pentru a nu mai spune nimic, apoi o senzaţie de uluială, de 
stupefacţie îl cuprinse. 

Purtătorul de cuvânt al rasei Yaz continuă, ca şi cum nici 
nu îl auzise. 

— Viteza cu care se derula reacţia în lanţ, odată pornită, 
ne zădărnicea toate eforturile ulterioare pe care le făceam 
pentru a o opri. Unele procese sunt uşor de pornit, însă 
oprirea lor este extrem de dificilă. 

Kenlon îşi imagina întinderea treptată a masei de noroi, 
scufundarea solului: valurile care treceau peste 
continentele care se dizolvau. Pesemne că milioane de fiinţe 
vii muriseră înecate, în râuri, lacuri, în oceane de nămol şi 
apă. 

Vizualizarea acestui lucru îl îngrozea într-atât încât îi 
trebuiră câteva minute pentru a realiza că, în ciuda faptului 
că planeta lor se lichefia efectiv sub picioarele lor, fiinţele 
umane creaseră, înainte de a dispărea, pe oamenii înaripaţi, 
şi pe oamenii-peşti. 

Şi pesemne că cineva a ştiut cine a fost personajul negativ 
al tărăşeniei, căci unul din oamenii înaripaţi trimişi în trecut 
îşi fixase dispozitivul pentru saltul în timp exact pe nava 
care se făcea vinovată de tot. 

Nu putea fi o coincidenţă. 

— Evident că nici o altă navă de-a noastră nu a mai ajuns 
aici. Aşa că e de datoria noastră să rezolvăm această 
problemă o dată pentru totdeauna. Şi iată oferta noastră: 


Oamenii-peşti sunt un impediment major pentru noi. Ne 
este imposibil să preluăm controlul planetei cât timp există 
ei. În primul rând, trebuie distrus oraşul lor, după care ei 
trebuie exterminați, până la ultimul. Putem rezolva această 
ultimă chestiune, dar nu şi pe prima. Dacă ne ajutaţi să 
facem asta, nu vom influenţa în nici un fel existenţa 
oamenilor-înaripaţi, şi desigur că nu vom face nici un rău 
nici celorlalţi sosiți din trecut, aşa cum nici nu-i vom 
împiedica să se întoarcă în timpul lor. Ce hotărâre aţi luat? 

Lui Kenlon nu-i venea să creadă. 

Ei se aflau la o sută de ani de planeta lor de baştină, aşa că 
erau nevoiţi să rămână şi să rezolve problema. Aceasta le 
era misiunea, deduse el, din îngrozitoarea poveste care i se 
spusese. Veniseră în căutarea unor planete care puteau fi 
transformate într-un mediu ideal pentru rasa lor. Pământul 
se dovedise a fi o astfel de planetă şi o transformaseră, 
după care, printr-o coincidenţă incredibilă, fuseseră aduşi 
în viitor de către un om înaripat. 

Şi iată-i acolo! Dar de bună seamă că se puteau duce 
acasă şi reveni, cu întăriri şi cu echipamentul 
corespunzător... 

Se întrerupse din gânduri, şi le dădu glas: 

— De ce nu procedaţi astfel? întrebă el, la sfârşit. Urmă o 
scurtă perioadă de tăcere. Apoi, creatura care vorbise până 
atunci se întoarse şi se consultă cu camarazii săi. Se auzi un 
schimb de sunete şi fluierături, fără a fi, însă, traduse. 

Brusc, purtătorul de cuvânt întoarse capul şi i se adresă 
lui Kenlon. Spusele lui fură traduse de această dată: 

— Un astfel de drum, dus-întors, ne-ar lua două sute de 
ani. În acest timp, oamenii-peşti ar reuşi să-i distrugă pe 
oamenii-înaripaţi. Însă adevăratul lor scop este acela de a 
avea acces la memoria computerului din fortăreaţa 
oamenilor-înaripaţi. Ea conţine informaţii secrete, care le- 
ar permite să construiască mii de oraşe ca cel pe care îl au 
acum. 


Făcu un gest ciudat, care nu avea nimic uman în el. O 
mişcare a corpului, mai exact, asemănătoare unui şarpe, ca 
o arcuire a unui gât de reptilă. Semnificaţia acestui gest 
rămânea un mister. Creatura continuă: 

— Aşa că trebuie să rămânem şi să capturăm această 
planetă acum, cu mijloacele de care dispunem. 

Kenlon insistă: 

— Păi atunci de ce nu localizaţi computerul din fortăreață 
şi nu îl distrugeţi? 

Din nou acel gest ciudat. Kenlon era de părere că era un 
gest de refuz faţă de sugestia lui. 

— Computerul acela - spuse creatura Yaz - reprezintă o 
tehnologie mult mai avansată decât a noastră, şi se poate 
apăra de noi, indiferent ce mijloc am folosi. 

— Se poate apăra de oamenii-peşti? întrebă Kenlon. 

— Fără îndoială că ar putea, dar dacă oamenii-înaripaţi 
sunt învinşi, computerul s-ar considera slujitorul celeilalte 
rase - cea a oamenilor-peşti. 

Omul-şopârlă se întrerupse. 

— Vă asigurăm, domnule Fiinţă Umană, că nu există nici o 
alternativă la târgul pe care vi-l oferim. Avem neapărată 
nevoie de vasul dumneavoastră pentru a ne atinge scopul. 
Şi iată şi ultimatumul nostru... 

Ultimatum! 

Undeva, în adâncul fiinţei sale, Kenlon simţi fiorii spaimei 
la auzul acelui cuvânt. 

— Vă vom lăsa să vă întoarceţi la nava dumneavoastră 
spuse monstrul extraterestru. 

Kenlon fu cuprins de un sentiment de uşurare amestecat 
cu groază, pentru că avea senzaţia că indiferent ce făceau 
ei, el rămânea prizonierul lor... 

Creatura continuă: 

— Vă vom lăsa o perioadă nedeterminată de timp să 
analizaţi dacă aveţi vreo cale de ieşire. Vă puteţi sfătui cu 
celelalte fiinţe umane, cum de altfel, aţi făcut deja. După ce 
se scurge un timp destul de îndelungat, după estimarea 


noastră, adică zile, săptămâni - depinzând şi de activitatea 
dumneavoastră - vă vom cere să acţionaţi. Dacă refuzaţi, 
vom începe să distrugem celelalte vase, în speranţa că veţi 
accepta condiţiile noastre. Dacă acest lucru nu se întâmplă, 
vom aştepta ocazia de a vă captura nava. Mai devreme sau 
mai târziu, după ce veţi rămâne singuri, fără ajutor din 
partea altor nave, această ocazie se va ivi. lar acum... Puteţi 
pleca! 

Kenlon făcu întocmai. 

Capitolul 13 

Ulterior, în dimineaţa aceea, lui Kenlon i se comunică de 
pe punte. 

— Vine cineva, domnule! Aceleaşi persoane care au fost şi 
ieri aici! Kenlon era stupefiat. 

— Vehiculul de zbor al Sessei Clen? se întrebă el, urcând 
scările. 

Într-adevăr, aşa era. Stătea în picioare pe puntea aflată 
puţin peste nivelul apei liniştite, privind aparatul de zbor 
care se apropia încet pe deasupra valurilor. După dimineaţa 
extrem de cenuşie, ziua începuse din nou să alterneze 
perioadele de înnorare cu cele de soare, de fiecare dată 
ghicindu-se iminenţa altor averse de ploaie. 

O recunoscu după puţin timp pe Dorilee. Cu cât mai mult 
se apropia aparatul, cu atât devenea mai neliniştit. Simţea 
determinarea şi disperarea acelor oameni. Când ajunseră la 
o sută de metri distanţă de submarin, hotări să nu rişte 
nimic, dându-le tuturor ordin să coboare şi să închidă 
tambuchiurile. Dădu de asemenea ordin ca submarinul să 
intre în imersiune bruscă la semnalul său. 

După amenințările primite de la fiinţele Yaz, Kenlon 
devenise extrem de precaut. Bănuia că toate vasele 
celelalte dispuneau de tehnologii superioare lui. Avea 
senzaţia că în unele privinţe, el şi echipajul său se 
asemănau cu nişte sălbatici cu sulițe, care aveau pentru 
prima oară de-a face cu nişte arme de foc. Câteva minute 
mai târziu, când Dorilee sărea sprintenă pe puntea 


submarinului, o salută. Ea se apropie şi spuse pe un ton 
oficial: 

— Sessa Clen a venit să vă viziteze vasul. 

— O, Doamne! îşi spuse Kenlon. Apoi spuse cu voce tare: 

— Adică... e la bord... e cu voi, acum? 

— Da. Este acolo jos, în cabină. 

Kenlon fu cuprins de un amestec de nedumerire, frică, 
disperare şi dezorientare. Dezorientarea provenea din 
convingerea că Sessa Clen nu avea să înţeleagă absolut 
deloc un refuz al lui de a o primi la bord. Disperarea avea la 
bază convingerea că, dacă se înfuria pe el, putea folosi 
împotriva lui o tehnologie superioară. lar spaima izvora din 
experienţa lui de viaţă care îi spunea că nu se poate discuta 
raţional cu o femeie senzuală şi sută la sută feminină. 

Se gândise intens la o modalitate de a-i mobiliza pe toţi 
acei oameni împotriva rasei Yaz - iar iahtul Clen şi dotarea 
acestuia ar fi cântărit greu în balanţă... 

Groaznica experienţă trăită pe nava Yaz se reflecta în 
deruta manifestată de el la cazul iminentei vizite a femeii. 

Încordarea lui nu-i scăpă femeii-ofiţer, căpetenia 
Joannelor. Chipul ei fu cuprins de îngrijorare. 

— Doar nu vă gândiţi să refuzaţi, spuse ea, pe un ton 
tremurător. Nu pot să mă întorc cu un asemenea mesaj. Ar 
trebui să-mi iau zilele mai degrabă. 

Kenlon realiză că, probabil, ea nu avea altă alternativă. 

— Dar ce vrea? întrebă el, pe un ton plin de exasperare. 

— S-a hotărât în timp ce vă priveam în apă, noaptea 
trecută, spuse Dorilee. Nu-i venea să creadă că există un 
bărbat atât de curajos. Bărbaţii din era Clen sunt ezită... 
delicaţi. Cred că vizita ei are caracter personal. Vrea să vă 
mai vadă, încheie ea. 

Kenlon se gândi abătut: noaptea aceea ploioasă, care luii 
se păruse de nepătruns, nu fusese, după toate aparențele, 
decât o zi oarecare pentru tehnologia înaintată a celorlalţi. 

— I-aţi văzut şi pe cei dinăuntru? întrebă el. 


— Nu, vasul şi tot ce se afla înăuntrul său erau protejate 
de un câmp. 

Kenlon continuă să tragă de timp. 

— Am vrut de la început să te întreb ceva. Vorbeşti perfect 
engleza, fără un aparat de traducere. Cum e posibil? 

Încheie, încercând să-i distragă atenţia: 

— Şi de fapt, cum funcţionează aparatele acelea de tradus, 
pe care le folosesc ceilalţi? 

— Avem un centru special de traduceri, spuse Dorilee, dar 
atunci când vrem să învăţăm chiar o limbă, instalăm un 
câmp, iar limba respectivă este imprimată direct pe creier. 
Desigur, ar fi o prostie să ne solicităm creierul cu mii de 
limbi vorbite de-a lungul istoriei, aşa că - ridică din umeri - 
atunci când avem nevoie de una, o imprimăm. Când nu mai 
avem nevoie de ea, o ştergem de pe creier. 

Kenlon rămase mut de uimire. Femeia continuă: 

— În privinţa dispozitivului de traducere, ne-a luat timp să- 
| punem la punct. A fost nevoie chiar de câteva sute de ani 
de studii. Dar, o dată cu apariţia prototipului, un asemenea 
tip de aparatură a fost permanent la dispoziţia noastră. 

Îi explică faptul că limbile planetei fuseseră descompuse 
cu mult timp în urmă până la rădăcini, apoi la foneme, şi nu 
numai în fonemele standard - intonaţie, sunete, inflexiuni, 
accent şi aşa mai departe - ci şi în aspirație, expiraţie şi alte 
fenomene sonore legate de vorbire. 

În timp, modificările şi combinaţiile acestor rădăcini şi 
foneme au fost înregistrate, şi apoi asociate de către 
aparatul de tradus cu etapele istorice ale problemei. 
Computerul, în momentul în care auzea o limbă pentru care 
nu fusese programat, scana fiecare cuvânt, căutând o 
asemănare cu alte foneme şi rădăcini, găsea cea mai 
probabilă semnificaţie, şi în felul acesta nu numai că oferea 
o traducere instantanee a limbajului necunoscut într-unul 
cunoscut dar, pe măsură ce noul limbaj era folosit, el îi 
examina fiecare sunet, fiecare silabă, se autoprograma şi în 
câteva clipe era capabil să dea răspunsuri la început - 


simple, apoi tot mai complexe în acea limbă, folosind o 
pronunție perfectă a stilului colocvial. 

— Vrei să spui - întrebă Kenlon - că aceste aparate de 
tradus sunt programate pentru engleză? 

— Exact. 

Kenlon îşi aduse aminte de limbajul american de jargon pe 
care Gând îl folosise cu atâta uşurinţă şi se gândi: 

— Măi, să fiu al dracu'! Îi veni o altă idee. 

— Sessa şi-a imprimat şi ea limba engleză pe creier, 
pentru această vizită? 

O expresie de uluială se putea citi pe chipul lui Dorilee. 

— Bineînţeles că nu, spuse ea aproape gâfâind de emoție. 
Doar nu o să folosim vreun fel de câmp energetic asupra 
cuiva de rangul ei. 

— Înţeleg deci că nu are o pregătire ştiinţifică? spuse 
Kenlon nerăbdător. 

— Desigur că nu, spuse Dorilee cu indignare în glas. 
Tocmai acest gen de asigurare dorise Kenlon să audă, în 
timp ce trăgea de timp. Se îndoise şi până atunci că Sessa 
înţelegea tehnologia erei ei. Acum, primise confirmarea 
acestui lucru. Înghiţi în sec şi se decise. 

— Numai Sessa poate urca la bord, spuse el ferm. Chipul 
lui Dorilee fu cuprins de relaxare. 

— Desigur, spuse ea. 

Se întoarse şi se îndreptă grăbită spre aparatul de zbor. 
Kenlon îi strigă grăbit pe Benjamin, Tedders, şi alţi membri 
ai echipajului pe punte. 

Tedders rămase tăcut. Benjamin însă, se arătă şocat: 

— Vreţi să spuneţi că o veţi lăsa să intre? 

— Mai întâi voi intra eu, spuse Kenlon. Apoi urmează ea, 
iar voi veniţi după ea. Să fiţi gata să trageţi. 

— Da, dar de unde să ştiu dacă face o mişcare suspectă? 
Cum să-mi dau seama că e ceva în neregulă? 

Era o întrebare bună, dar Kenlon nu avea timp de aşa 
ceva. 


— Foloseşte-ţi intuiţia, spuse el grăbit. La urma urmelor, e 
vorba de o femeie împotriva a o sută douăzeci de bărbaţi. 
Uite, vin. 

De pe aparatul de zbor fuseseră coborâte o serie de 
trepte. Ţinându-se poate puţin prea strâns de balustradă, 
Sessa Clen cobori cu graţie pe platforma metalică. Kenlon îi 
oferi mâna când păşi pe puntea care se legăna. Marea era 
destul de agitată, şi era evident că ea nu era obişnuită cu 
mişcarea submarinului, căci scoase un geamăt, se opri şi 
rămase acolo, palidă şi în mod clar tulburată. Strânse însă 
imediat din buze şi porni înainte, ţinându-se de mâna lui. 
Era o femeie frumoasă, cu un aer regal. Îl urmă pe Kenlon 
până jos, în interiorul submarinului. Însă când ajunse în 
cabina de comandă, ceva din atitudinea ei elegantă dispăru. 
Privirea ei deveni sclipitoare şi vigilentă. 

Spuse ceva într-un mic emiţător pe care îl avea la 
încheietură, şi Kenlon auzi în dispozitivul montat în urechea 
lui traducerea venită de la Dorilee, aflată pe aparatul de 
zbor. 

— Sessa vrea să ştie dacă încăperea în care vă aflaţi este 
centrul de comandă al tuturor instalaţiilor de bord? 

— Exact, spuse Kenlon. 

Chiar în acea clipă realiză că ea se referea la cu totul 
altceva. Pentru el, cabina de comandă era locul din care 
comandantul îşi manevra nava. Aparatura automată 
implica, în schimb, ceva mult mai avansat. 

Atunci când visa cu ochii deschişi, încerca uneori să 
vizualizeze un submarin complet automat, pentru a cărui 
pilotare să nu fie necesar decât un singur om. Folosirea 
principiului energiei variabile pentru controlul vitezei 
motorului, a valvelor şi altor mii de dispozitive de la bordul 
unui submarin ar fi trebuit să reducă enorm riscurile acelui 
tip de navigaţie. 

Şi existau numeroase ramificații ale ideii principale, 
folosite deja în diverse operaţiuni. Exista şi... 


Imaginea pe care şi-o formă nu era niciodată îndeajuns de 
clară. Tot timpul, mintea lui instruită întâmpina fel de fel de 
obstacole. Aceste obstacole înceţoşau şi de data aceasta 
imaginea pe care încerca să şi-o formeze în minte. 

Cuvintele ei, şi gândurile lui legate de ele, avură un alt 
efect. Îl făcură să realizeze brusc că acea femeie venea 
dintr-o eră mult mai recentă decât a lui. Simţi, dintr-o dată, 
că i se taie respiraţia. Spuse, presupunând că Dorilee îi va 
răspunde: 

— De fapt, eu nu v-am întrebat niciodată din ce epocă 
veniţi. 

Sessa Clen întoarse capul şi îl privi: 

— Din secolul o sută treizeci şi cinci, era noastră, spuse ea. 

Cuvintele ei fură traduse de Dorilee. 

Era o perioadă mai lungă decât crezuse el. Acest lucru 
avea darul să-l îngrijoreze. Kenlon făcea o comparaţie cu 
oamenii din nava rotundă, din perioada Setidillad. lar Clen 
era la trei mii de ani după aceea. Vizualiză, vag, o 
superioritate ştiinţifică mai mare decât îşi închipuise. 

Cuprins de spaimă, se gândi: Sunt prea multe lucruri pe 
care nu le cunosc în legătură cu aceşti oameni. 

Aruncând o privire spre Sessa, neputându-se hotări ce să 
facă, văzu că ea cotrobăia în micuța poşetă pe care o avea 
la ea. Avea nişte mişcări ezitante. Apoi păru să se fi decis, 
căci spuse ceva pe un ton ferm, în limba ei. Scoase mâna 
din poşetă, ţinând în ea nişte cristale albe. 

Cu o singură mişcare largă, le împrăştie pe covor. De fapt, 
ceea ce se întâmplă atunci, se întâmpla chiar din clipa în 
care cristalele se iviră în mâna ei. 

Ceva iradia din ele, ceva palpabil şi puternic, care îi izbi 
nervii. Îl auzi pe Benjamin scoțând un icnet. Ofiţerul păru 
că rămâne paralizat. În acelaşi timp, ofiţerul-adjunct pe 
probleme de instalaţii electrice, care stătuse în poziţie de 
drepţi lângă scaunul de la masa hărților, deveni şi mai rigid. 

Preţ de câteva clipe, Kenlon nu percepu altceva decât 
furnicăturile neplăcute care îi străbăteau trupul şi imaginea 


celor doi bărbaţi paralizaţi. 

În clipa următoare, vocea lui Dorilee traduse spusele 
blondei Sessa: 

— Conform legii Clen, o Sessa are prioritate faţă de alte 
persoane. Conform acestei legi, preiau controlul asupra 
acestui vas. 

Cuvintele îl şocară pe Kenlon, care încercă să se mişte. 
Degeaba însă. 

Nu se puteau mişca. Muşchii lui erau paralizaţi de o forţă 
invizibilă. 

Cu un efort de voinţă disperat, încercă să-şi scoată 
revolverul. Nu-şi putea mişca mâna. 

Fiorul de panică de care era străbătut se datora 
dezastrului iminent pe care îl presimţea. Îl zări, ca prin 
ceaţă, pe locotenentul Benjamin încordându-se, zbătându- 
se, la fel de inutil ca şi el. 

Simţi cum paralizia îi ajunge la degete, la faţă şi la gât, ca 
şi la membre. 

Kenlon rămase complet nemişcat, cu mintea stăpânită în 
totalitate de acea senzaţie de imobilitate. 

O femeie era pe cale să captureze un submarin american 
complet înarmat, plini de oameni la bord. 

Conştiinţa lui sufocată percepea însă destule lucruri. 
Turbinele continuau să duduie. Simţea cu putere legănarea 
submarinului în voia valvelor. Dincolo de plăcile groase din 
sticlă ale cabinei de comandă, în faţa căreia stătea, parcă şi 
mai rigid acum, ofiţerul responsabil cu instalaţiile electrice, 
marea acoperea cu valurile ei aproape complet puntea cea 
lungă. Îi vedea acolo pe oamenii lui. 

Cu coada ochiului, Kenlon văzu că Dorilee şi cu o altă 
joannă cobori din aparatul de zbor. Câteva clipe mai târziu, 
intrară amândouă în cabina de comandă. Dorilee rămase 
acolo. Sessa şi cea de-a doua joannă urcară pe punte şi apoi 
în aparatul de zbor. Apoi Dorilee cobori, aproape fără a se 
uita la el. 


Kenlon stătea nemişcat. Nu simţea nimic, însă avea mintea 
limpede. Trupul părea să-i funcţioneze normal. Inima 
pesemne că îi bătea, iar plămânii funcționau şi ei. Cu toate 
acestea, nu putea vorbi, nu se putea mişca. Deduse că 
femeia nu avea intenţii criminale. Prelua doar controlul 
asupra submarinului, pentru a duce la îndeplinire scopul 
oamenilor înaripaţi. Realizaseră cu toţii că Sea Serpent era 
singurul capabil să ducă la îndeplinire acea cerere. 

Indiferent însă de lipsa intenţiilor criminale, gestul ei nu 
era mai puţin grav. Era umilit în faţa propriilor oameni. 

La mai puţin de două zile de la preluarea comenzii 
submarinului, pierduse vasul, şi încă după tiparul vechi 
decât lumea, al bărbatului păcălit de o femeie. 

După mai multe minute, o zări în fugă pe Dorilee cum se 
îndrepta spre camera motoarelor şi spre camera torpilelor 
de la pupa. Pesemne că nu ezitase nici o clipă să-şi 
împrăştie blestematele de cristale. În momentul acela, 
membrii echipajului zăceau pe jos, sau stăteau aşezaţi ori în 
picioare, fiecare în poziţia în care îi surprinsese efectul 
paralizant. Şi se gândeau probabil la un căpitan care le 
înşelase aşteptările. 

Dorilee urcă în cabina de comandă. Ducea cu ea un sac 
greu. 

— Revolvere, explică ea. Ce vas îngrozitor, continuă ea, 
înfiorându-se. Totul este atât de îngust, şi între aceste 
motoare înspăimântătoare este un coridor atât de strâmt. 

Fără să vrea, Kenlon îşi aduse aminte de submarinele în 
care îşi efectuase el cursele de antrenament, pe când era 
ofiţer rezervist în Marină. Se întrebă, pentru o clipă, ce 
părere ar fi avut ea despre acele motoare, în comparaţie cu 
care Sea Serpent era un vas de lux? 

Gândul se risipi. Stătea nemişcat. Pesemne că pe chip i se 
citea încordarea. Femeia îi aruncă o privire aspră. 

— Termină o dată! spuse ea. Nu e nimic îngrozitor să fii 
învins de o ştiinţă superioară. Sunt sigură că vei înţelege 
asta. 


Kenlon ştia că nu avea de gând să fie înţelegător. 
Întotdeauna considerase că femeile au o viziune psihologică 
diferită de a bărbaţilor. Numai o femeie putea să ignore 
complet o asemenea dezonoare precum cea suferită de el. 

— În mod obişnuit, nu am fi acţionat niciodată în acest 
mod. Însă superioritatea pe care Sessa Clen o are, prin 
lege, în această situaţie trebuie clar etalată. 

Kenlon înţelese, încă o dată, plin de furie, că acţiunea lor 
nu avea la bază nimic malefic. Ar fi trebuit totuşi să ştie, să- 
şi dea seama, că o femeie pe cale să se mărite era mai 
degrabă o tigroaică decât o fiinţă umană. 

— Nu există nici un motiv să se producă vărsare de sânge, 
spuse Dorilee. 

Ciudata afirmaţie îl întrerupse pe Kenlon din gândurile lui. 

Cuvintele păreau lipsite de sens. În afară de cei doi ofiţeri 
şi de şase oameni aflaţi pe puntea de comandă, nimeni nu 
mai opunea rezistenţă. 

Brusc, Kenlon înţelese. Tedders, Durosky, şi ceilalţi. Asta 
era. Trebuiau anihilaţi şi ei, şi probabil că acest lucru se 
dovedea destul de dificil. 

— Oamenii aceia de afară vor trebui să se predea, altfel 
vor fi grav răniţi, spuse femeia. Neuralele nu funcţionează 
în aer liber. 

Pesemne că neuralele erau cristalele paralizante. În 
privinţa capitulării, Kenlon realiză brusc că Tedders şi 
ceilalţi erau ca şi morţi. 

Nu se putea spune că cei din Marină nu capitulau 
niciodată. Nu o făceau însă imediat. Şi nu în faţa unei femei, 
Kenlon ştia acest lucru. Gândurile îi fură întrerupte de 
Tedders, pe care îl văzu cu coada ochiului, cum se apleca 
peste tambuchiul deschis, spunând: 

— Vine un om înaripat, domnule; el... 'Tăcu brusc. Apoi 
tună: 

— Ce se petrece acolo? 

Cu o mişcare brutală, Tedders se retrase, însă Kenlon îi 
auzi glasul tunând mai puternic decât zgomotul înăbuşit al 


turbinelor: 

— Durosky, voi toţi, scoateţi armele! 

Păşi pe scară, şi în clipele următoare se prăbuşi prin 
tambuchi. Fu urmat de cinci oameni. lotul se petrecuse 
extrem de rapid. În mod normal, o singură persoană n-ar fi 
putut face aşa ceva. Acum, zăceau cu toţii grămadă, 
nemişcaţi. Femeia se apropie de ei şi îi descâlci. 

Stăteau acolo, rigizi, cu membrele răşchirate, cu o 
expresie buimacă, de năuceală. 

Kenlon văzu că femeia se îndepărta de ei, cu armele lor 
adunate la subsoară. Le aruncă în sac, apoi scoase din 
poşetă o bară metalică subţire, de mărimea unui pieptene, 
şi se apropie de Kenlon. 

— Vreau să urci pe punte şi să-ţi convingi ofiţerul secund 
să se comporte raţional. Vei putea s-o faci, pentru că 
această placă încărcată electric - îi arătă bara - te va 
elibera din paralizie la aproximativ o secundă după ce o pun 
în mâna dumitale. 

O îndreptă spre el, în jos. Kenlon îi simţi răceala pe mână. 
Până când ea îi atinse pielea nu realizase cât era de 
înfierbântat. Avea senzaţia că într-o cameră încinsă intrase 
un curent de aer proaspăt. 

— Imediat ce te simţi în stare, strânge-o în pumn. Şi nu 
face vreun gest necugetat. Pot neutraliza bara într-o clipă. 

Nu credea acest lucru. Imunitatea ei faţă de cristale 
trebuia să izvorască din ceva asemănător cu obiectul 
metalic. Şi dacă îl neutraliza, ar fi fost şi ea afectată de 
cristale. În ciuda convingerii lui, nu avea de gând să-i 
verifice afirmaţia printr-o mişcare agresivă, până ce nu îşi 
făcea un plan. 

Întreaga situaţie trebuia analizată, poate chiar negociată, 
înainte de a se putea acţiona în mod inteligent. Afară, sosise 
un al doilea om înaripat. Dacă reuşea să-i spună cum 
stăteau lucrurile, şi să-l facă să înţeleagă că întregul scop 
urmărit de oamenii înaripaţi era primejduit de acest atac... 


Se întrerupse din gânduri. Îşi îndoi aproape în mod 
mecanic, degetele, şi acestea îl ascultară. Şi, în mod ciudat, 
deprimarea îi dispăru brusc. Strânse aproape convulsiv 
bara în pumn, şi văzu cum femeia se îndepărtă, cu privirea 
aţintită asupra chipului său, şi cu o mână sprijinindu-se uşor 
de o tijă metalică pe care o purta la centură. Ea spuse: 

— Imediat după ce vorbeşti cu omul dumitale de pe punte, 
îţi voi da nişte haine, în a căror țesătură este prins 
dispozitivul de neutralizare. Le poţi purta sub uniformă. Nu 
văd nici un motiv să fii ţinut prizonier. Nu dorim să punem 
într-o situaţie dezonorată şi inutilă pe nimeni de pe acest 
vas. 

— Faci o gravă greşeală, spuse Kenlon. Nu puteţi pilota 
submarinul acesta fără echipajul său. Voi... 

Se întrerupse. Vorbea atât de uşor, încât de abia după o 
clipă realiză că numai cu câteva secunde înainte coardele 
lui vocale fuseseră paralizate. Ridică, un braţ, apoi făcu un 
pas. Se mişca din nou natural. Era liber. 

Spuse pe un ton nesigur: 

— Vă sfătuiesc să ne predaţi comanda navei: presimt că 
voi ţine o şedinţă cu toţii referitor la această problemă a 
atacului asupra oamenilor-peşti. Nu veţi rezolva nimic în 
felul acesta. 

— Ai face mai bine să te grăbeşti să urci pe punte, spuse 
Joanna pe un ton posomorât. Situaţia de acolo se 
înrăutăţeşte. 

Aşa şi era. Durosky, livid, avea arma îndreptată spre 
aparatul de zbor şi gesticula ameninţător spre ocupanţii 
acestuia. 

Joannele, îmbrăcate în uniforme, se ghemuiseră după 
copastie, şi îndreptaseră spre Durosky o tijă metalică lungă. 
Sessa nu se vedea nicăieri. Pesemne că se dusese în cabina 
ei. Durosky ascultă explicaţia lui Kenlon despre cele 
petrecute, o expresie buimacă aşternându-i-se pe chip, şi 
spunând în cele din urmă: 

— Ce să fac, domnule, să arunc arma? 


Întrebarea îl izbi pe Kenlon ca un duş rece. Puțin nesigur 
pe picioare, se îndreptă spre tambuchi şi îi strigă femeii: 

— Tot ai de gând să continui cu această acţiune? 

— Spune-i omului dumitale să lase arma, veni răspunsul 
răspicat ferm. Apoi invită-le pe joanne la bord. 

Încet Kenlon se îndreptă de spate. Se simţea bătrân şi 
obosit. Privi fix, aproape absent, spre marea cenuşie, apoi 
spre muntele din văzduh, a cărui bază atârna la cinci sute 
de metri deasupra lui. 

Privirea aceea aproape absentă, orientată în sus, îi aduse 
în raza vizuală omul înaripat despre a cărui sosire îl 
anunţase 'ledders. Omul înaripat se rotea în aer la o 
înălţime de aproximativ o sută de metri, privind scena de 
sub el. Părea nehotărât. Mişcările lui păreau dezordonate. 
Exact acea nehotărâre a lui puse capăt definitiv firavelor 
speranţe pe care le nutrea Kenlon, şi anume că omul-pasăre 
avea să-i ajute cumva în acel interval de câteva clipe. 
Kenlon oftă şi se întoarse spre secundul său. 

— În regulă, Durosky, ieşi de acolo, spuse el. 

O clipă mai târziu, joannele săreau sprintene pe punte. 
Rezistenţa luase sfârşit. 

Capitolul 14 

Situaţia lui nu se schimbă semnificativ. Kenlon înaintă 
abătut spre parapet şi privi înainte. Văzu, fără a da multă 
atenţie acestui lucru, cum aparatul de zbor se îndepărta 
încet de Sea Serpent, cu o singură Joanna la bord. În mod 
evident, ea o ducea pe Sessa înapoi la vasul-mamă. 

Realiză, de asemenea, că dintre cele cinci Joanne care 
urcaseră la bord, patru coborâră în interior, în urmă 
rămânând doar una, pentru a-i păzi pe Durosky şi pe el 
însuşi. O femeie care urma să păzească doi bărbaţi, se 
amuză Kenlon cu amărăciune. Luând în considerare faptul 
că o singură femeie cucerise un vas cu un echipaj de peste 
o sută de oameni, acea santinelă solitară, în sensul real al 
valorilor relative, reprezenta un raport de forţe de 
aproximativ douăzeci la unu. 


Fu întrerupt din visare, în momentul în care Durosky se 
sprijini cu cotul drept de parapet. Durosky, cel mai în vârstă 
dintre ei, remarcă nehotărât: 

— Oare sora cea mare o să ne împacheteze şi pe noi acolo 
jos, ca să nu-i mai stăm în cale? 

Kenlon mormăi: 

— Intenţionează să mă scutească de asemenea umilinţă, 
lăsându-mă liber, dar cu această tijă metalică în mână. 

Ridică cu un gest măreț mâna cu tija, apoi continuă: 

— Poate o să învăţ să mă scălâmb ca o maimuţă şi în felul 
acesta o să-i distrez zdravăn pe băieţi. Ar putea fi singura 
cale de a-i scoate de sub efectul cristalelor. Adică, vreau să 
spun, ar fi de ajuns să se uite o dată la mine, şi ar trebui să 
mă ridice şi să mă pocnească. N-ar putea să reziste la 
schimonoselile mele, adăugă el pe un ton plin de speranţă. 

— Sincer vorbind - spuse Durosky pe un ton sobru - nu 
cred că o să funcţioneze aşa ceva, deşi eu mi-aş fi oferit cu 
plăcere moaca, ca pe un sac de box foarte potrivit. 

Adăugă: 

— Din ce credeţi că sunt făcute aceste cristale neurale? 
Kenlon descrise la repezeală fluxul energetic pe care îl 
simţise străbătându-i trupul. 

— După părerea mea, cristalele emit nişte impulsuri 
electrice care interacționează cu acei nervi ce încearcă 
efectuarea de acţiuni voluntare, pe baza comenzilor sosite 
de la creier. 

Continuă, pesimist: 

— Mi-a trecut prin cap ideea, nebunească poate, să 
pândim un moment favorabil şi apoi să adunăm toate 
cristalele şi să le aruncăm peste bord. 

Durosky spuse: 

— N-o să vă meargă cu micuța Dorilee. Femeia asta îmi 
aduce aminte de cea de-a doua soţie a tatălui meu. 

— Presupun că va trebui să acceptăm situaţia şi gata! 
spuse Kenlon. Cred că ne va da vasul înapoi după aceea. 
Datoria mea deci este aceea de a îi calma pe oameni, şi de a 


face tot posibilul ca aceste Joanne să nu strice submarinul. 
Nu pot să las baltă o sută douăzeci de oameni, şi nici să-mi 
asum riscuri în legătură cu submarinul, doar fiindcă 
mândria mea e rănită. 

Era o soluţie tristă, dar Kenlon ajunsese la ea în timpul 
clipelor chinuitoare de dinaintea capitulării. Şi, cu fiecare 
clipă ce trecea, ea părea din ce în ce mai realistă. 

— În ceea ce mă priveşte, spuse el tăios, îi urăsc pe 
oamenii-peşti pentru gestul lor crud de a-l ucide pe căpitan. 
A fost ceva făcut cu sânge rece, şi ne-au tratat ca şi cum 
eram toţi nişte animale. Însă nu l-am considerat niciodată 
un motiv destul de puternic pentru a le distruge oraşul, mai 
ales că nu-mi dădea pace un gând, de care nu am amintit 
până acum: oamenii de pe uscat, măreţii oameni de pe 
uscat, care i-au creat atât pe oamenii-înaripaţi cât şi pe 
oamenii-peşti, au creat două tipuri de fiinţe cu un scop, şi 
anume acela ca omul să-şi poată continua existenţa pe 
Terra în ciuda celei mai mari catastrofe care s-a abătut, fără 
îndoială, asupra vreunei planete locuite. 

A submina acest plan, acest scop măreț, doar pentru a 
satisface dorinţa acestei femei, Clen, de a se mărita, mi se 
pare cel mai jalnic lucru de care am auzit. 

Sunt gata să accept faptul că în rândul celor două specii 
menite a duce la îndeplinire acest plan, au apărut nişte 
disfuncţionalităţi înspăimântătoare, continuă Kenlon pe un 
ton mai calm. Oamenii-peşti par a fi personajele negative în 
toată tărăşenia asta - Nemmo mi-a spus că au nişte unde 
tractoare pe fundul mării, şi că au tras deja insula din 
văzduh mai jos cu un kilometru şi jumătate spre mare. Au 
de gând s-o scufunde şi să-i înece pe toţi oamenii înaripaţi. 
Cel puţin aşa susţine Nemmo. Dacă e adevărat, atunci 
trebuie să intervenim în forţă pentru a-i opri. Lucrurile, 
însă, nu sunt chiar atât de simple. 

Se referea la Yaz, deşi nu îndrăzni s-o recunoască, căci ei 
de bună seamă că îl urmăreau şi erau de acord cu ceea ce 
cerea joannele. Încheie, posomorât: 


— Dacă această rasă Clen reuşeşte să distrugă oraşul 
oamenilor-peşti, acest lucru ar putea să însemne sfârşitul 
omenirii. Fi... 

Se opri, văzând-o pe Paznică, urcând pe punte. Femeia se 
adresă joannei care stătea de santinelă: 

— Fă-i semn omului acela înaripat să coboare. El trebuie 
să fi văzut deja că s-a reuşit capturarea vasului. 

Kenlon crezu că nu auzise bine. Se întoarse, cu toţi 
muşchii încordaţi. 

— Ce-ai spus? întrebă el pe un ton sec. Oamenii înaripaţi 
sunt şi ei amestecați în acest atac? 

Răspunsul afirmativ pe care îl primi din partea ei era 
inutil. Joanna făcuse semnul cerut, drept urmare, fiinţa 
înaripată din văzduh se apropia văzând cu ochii. 

Era ciudat faptul că pe tot timpul perioadei în care fusese 
capturat Sea Serpent, nu luase în calcul o implicare a 
oamenilor înaripaţi. Totul se potrivea, desigur. În disperarea 
lor, se folosiseră cu multă viclenie de graba Sessei Clen de a 
ajunge la nuntă. Pesemne că erau, într-adevăr, extrem de 
disperaţi, căci disperarea lor se dovedise mai puternică 
decât trăsăturile naturale delicate pe care le descoperea la 
Nemmo. 

Kenlon fu cuprins brusc de tristeţe. Întreaga situaţie 
devenea din ce în ce mai dezgustătoare. Dar, chiar dacă pe 
moment nu se întrevedea nici o alternativă, refuza să se 
resemneze. 

Picioarele cenuşii, întinse cu graţie, ale omului înaripat, 
atinseră parapetul. Apoi, omul ateriză lin lângă Kenlon. Era 
puţin mai înalt decât Nemmo şi mai tânăr, mai chipeş. 
Totuşi, chipul lui avea aceleaşi trăsături vultureşti. Era supt 
la faţă, cu nişte ochi scânteietori, albastru-cenuşii. De la gât 
în jos era înveşmântat cu aceleaşi haine pufoase, care îi 
veneau ca turnate. Aripile lui aveau o culoare cenuşie, 
închisă, cu dungi negre din loc în loc. Se îndreptă spre 
Dorilee, fără a se uita la Kenlon. 

— Ceva probleme? 


— Bineînţeles că nu, sosi răspunsul caustic. 

Kenlon zâmbi cu amărăciune. Era cam prea sigură de ea. 
Nu că nu spunea adevărul. La urma urmelor, nu întâmpina 
vreo rezistenţă deosebită. 

O plăcea din ce în ce mai puţin. 

Omul înaripat vorbi din nou. 

— Planul s-a schimbat. 

— S-a schimbat? spuse Dorilee. 

Înainte ca omul să poată răspunde, ea continuă, pe un ton 
răstit. 

— Laren, tu nu trebuie decât să ne arăţi unde se află 
oraşul subacvatic. Noi ne ocupăm de restul. 

— Consiliul! spuse Laren. Consiliul vrea să-l vadă pe el mai 
întâi. 

— Consiliul! spuse Dorilee. Consiliul! Numai asta aud. Mai 
întâi, consiliul vă sfătuieşte să nu dezvăluiţi amplasarea 
oraşului subacvatic. lar voi nu ne-o dezvăluiţi. Apoi... 

Făcu o pauză, încruntându-se. Când era furioasă, orice 
urmă de drăgălăşenie, oricât de mică era, dispărea. 

— Am crezut - încheie ea - că voi, oamenii înaripaţi, nu 
luaţi în seamă consiliul în această chestiune. 

Laren clătină din cap. Spuse, pe un ton calm, dar demn: 

— Noi respectăm întotdeauna ceea ce spune consiliul. 
Suntem şi noi mâhniţi de faptul că, în această chestiune, 
scopurile sale străvechi par să fie în contradicţie cu 
realitatea dură a situaţiei noastre. 

Se întrerupse: 

— Nu văd de ce nu l-am duce pe comandantul Kenlon în 
faţa consiliului. Veţi avea nevoie de timp pentru a vă 
familiariza cu vasul subacvatic. Nemmo va rămâne la bord 
pentru a vă ajuta cu ce poate. 

Dorilee izbucni în râs, un râs aspru, care îl făcu pe Kenlon 
să se gândească că victoria nu îi înnobila deloc caracterul 
acelei femei. Adăugă, plină de aroganță: 

— Nu întrevăd nici o dificultate în pilotarea submarinului. 
Comandantul, aici de faţă, şi echipajul său, sunt mai 


interesaţi ca mine să nu se întâmple nimic rău cu vasul lor. 

Încheie, pe un ton indiferent: 

— Dar îl puteţi lua cu voi, o vreme, dacă vreţi. Am dat 
ordin să mi se aducă o carte tehnică despre submarine 
străvechi, şi fără îndoială că ne vom familiariza cu modelul 
său de funcţionare. Sper să nu îl reţină consiliul prea mult. 

Chipul lui Laren fu străbătut de o expresie ciudată de 
antipatie. Era evident că îi displăcea disprețul ei dezinvolt 
faţă de consiliu. Continuă însă să se refere numai la 
subiectul principal: 

— Nu intenţionăm să ignorăm înţelepciunea consiliului. 
Poate că îi va da căpitanului unele informaţii folositoare în 
vederea atacului. Suntem absolut siguri că nu ne va afecta 
în nici un fel interesele. 

Păru să-şi dea seama că de fapt nu se adresa cui trebuia. 
Se întoarse spre Kenlon: 

— Sper că nu vă deranjează să mergeţi în oraşul nostru. 
Kenlon nu răspunse imediat. Urmărise dialogul fără prea 
multă atenţie. Confuzia lui era acum sporită şi de cuvintele 
pe care îşi amintea că le spunea Nemmo legat de consiliu. 

Îşi făcuse o imagine generală destul de clară. Consiliul 
oamenilor înaripaţi le dăduse acestora informaţiile 
necesare construirii dispozitivului temporal care fusese 
folosit pentru aducerea submarinului şi a celorlalte nave în 
anul 24999. Cu toate acestea, consiliul nu era de acord ca 
vasele capturate să treacă la acţiune. Însă oamenii înaripaţi 
nu dădeau atenţie acestei împotriviri. 

Era limpede. Era şi straniu, în acelaşi timp. Laren vorbi 
din nou: 

— Nu vă puteţi imagina, domnule comandant, cât de mult 
o să repetăm tactica pe care am fost nevoiţi să o folosim. Ea 
se află în contradicţie cu felul nostru de a fi. Sper, domnule, 
că veţi veni să vorbiţi cu consiliul. 

Kenlon nu intenţionase să dea impresia că refuză. Lucrul 
pe care şi-l dorea cel mai mult erau informaţiile, despre tot 
ceea ce se petrecea. Se întoarse spre Dorilee, şi spuse: 


— Înainte să plec, Paznico, sper că nu ai nimic împotrivă 
dacă iau câteva măsuri de precauţie pentru a-mi proteja 
vasul. 

— Poţi fi sigur - spuse Dorilee - că orice propunere 
rezonabilă în acest sens va avea sprijinul meu. Sunt 
conştientă de pericolul pe care îl reprezintă oamenii-peşti. 

Nu numai oamenii-peşti, gândi Kenlon cu o amărăciune. 
Mai exista o fiinţă acvatică de care trebuia să se teamă: 
creaturile yaz. 

Kenlon răspunse afirmativ cu o mişcare scurtă a capului, 
apoi îi explică lui Laren ce spune Nemmo despre lămpile de 
protecţie Gihlander, adăugând: 

— Eu zic să vă desprindeţi dispozitivul de călătorie în timp 
de pe prora şi pupa vasului - îi indică direcţia - şi să le 
coborâţi, aprinse, în apă. Sunt atât de luminoase, încât, vor 
face ca apa să fie efectiv transparentă, pe o distanţă 
considerabilă. Joannele care stau de pază vor putea astfel 
să vadă mai bine. În felul acesta putem opri motoarele. 

Chiar înainte de a încheia, îl văzuse pe Laren zâmbind: 

— Lămpile Gihlander - îi explica el - sunt perfecte pentru 
scopul pe care îl descrieţi. Ele emit foarte multă lumină, 
fără însă a fi periculoase în vreun fel. 

Încheie, zâmbind din nou: 

— Am permis ca această discuţie să fie auzită la centrul 
nostru de comunicaţie, aşa că în scurt timp ar trebui să 
sosească transportatorii. Kenlon se întreba de ceva vreme 
cum va fi transportat. Chestiunea începu să se limpezească, 
când văzu mai mult de patruzeci de oameni înaripaţi 
îndreptându-se spre ei din văzduh. Aduceau lămpile 
Gihlander. Aduceau, de asemenea, o bandulieră - susţinută 
de zeci de fire subţiri, fiecare dintre ele fiind fixate la 
cureaua câte unui om înaripat. 

La sfârşitul tuturor operaţiunilor, Kenlon se urcă pe 
bandulieră. După un minut, se înălţă, în zbor, spre 
fortăreață. 


Privea în jos spre turnul de comandă şi la conturul lung, 
masiv al submarinului care plutea ca o jucărie pe apa 
luminată, transparentă. Punctele luminoase reprezentate 
de lămpile Gihlander, care atârnau acum în apă, îi 
accentuau în mod ciudat imaginea de submarin de jucărie, 
aflat într-un bazin acoperit, în apa căruia se reflecta lumina 
din tavan. 

Kenlon se foia încet în harnaşamentul lui. Vedea în stânga 
sclipitoare forme metalice ale diferitelor nave - uriaşul vas 
al lui Gând, iahtul Sessei Clen. 

Vasele se îndepărtau tot mai mult. Marea căpăta un aspect 
plat. Zidul fortăreței se ridica, negru, şi foarte aproape, în 
lateral, dedesubt şi deasupra, blocându-i trei sferturi din 
câmpul vizual în direcţia pe care instrumentele 
submarinului o indicaseră întotdeauna ca fiind vestul. 

După alte câteva minute, Segomay 8 se făcu nevăzut în 
spatele unui colţ ieşit al muntelui, şi la fel se întâmplă şi cu 
celelalte nave, una câte una, până când în câmpul său vizual 
nu mai rămase decât Sea Serpent, ca o pată mică şi vasul 
semeţ de un roşu strălucitor al Sessei Clen. 

După estimarea lui Kenlon, se aflau la cel puţin un 
kilometru şi jumătate deasupra mării. Ceea ce înseamnă că 
mai aveau de străbătut opt sute de metri până la fortăreață. 
Se uită în sus, pentru a verifica distanţa, şi văzu că aşa şi 
era. 

Pesemne că Laren observase concentrarea de pe chipul lui 
Kenlon, care era întotdeauna prezentă, când acesta făcea 
calcule. Cobori puţin mai jos şi strigă cu un glas melodios: 

— S-a întâmplat ceva? 

Kenlon fu ispitit să scuture din cap. Apoi, cu un impuls atât 
fizic, cât şi psihic, opri mişcarea. Dacă se întâmplase ceva! 
Bineînţeles că da, întregul său univers era dat peste cap. În 
clipa aceea, ceea ce îi lipseau cel mai mult erau informaţiile. 
Informaţii care să-l ajute să-şi limpezească mintea. 
Informaţii care să umple găuri imense. Informaţii! Mai întâi 
în privinţa consiliului! 


Îşi exprimă cu voce tare dezorientarea, încheind: 

— Vreau să ştiu, de ce se opune consiliul? Laren spuse pe 
un ton grav: 

— Mi-ar lua prea mult timp ca să-ţi explic despre consiliu. 
Teoretic, el este atoateştiutor. Pe noi ne deranjează reacţia 
lui la această problemă. Vei înţelege dificultatea problemei 
noastre, în câteva minute când vei vedea consiliul. 

Kenlon se gândi, încruntat, la cele spuse. Un consiliu 
atoateştiutor ale cărui decizii erau încălcate - iată ceva de 
neînțeles! Se întoarse către Laren şi spuse: 

— De ce nu aţi trimis pe cineva în era celor din urmă 
locuitori ai uscatului, să rezolve problema? Mai mult decât 
orice submarin al secolului douăzeci, ei ar fi putut să... 

Vorbea de unul singur. Laren, care în mod evident 
considerase acea scurtă perioadă de tăcere drept sfârşitul 
conversaţiei, parcurse rapid în zbor, în sus, o distanţă de 
treizeci de metri. 

Kenlon se gândi să-i facă din nou semn, dar după o clipă 
de gândire, se răzgândi. Din ceea ce aflase despre 
caracterul locuitorilor uscatului - prin cele aflate despre 
caracterul lui Arpa - i se părea evident că acel consiliu 
înţelesese situaţia foarte bine. Fiind extrem de altruişti, ei 
se implicaseră în momentul respectiv, însă nu ar lua partea 
nimănui. 

Astfel, Kenlon consideră că era mai bine să înceapă să se 
gândească la întrebările pe care avea să le pună 
atotştiutorului consiliu. 

Câteva minute mai târziu, analiza, încruntat, aceeaşi 
problemă, a întrebărilor ce trebuiau puse, când îşi dădu 
seama că zborul lor se apropia de sfârşit şi că ajunseseră la 
destinaţie. 

Capitolul 15 

Kenlon observă că nu se aflau deasupra clădirii ci, 
aproximativ, la jumătatea acesteia. O uşă foarte mare, lată 
de cel puţin treizeci de metri şi tot atât de înaltă, se căsca 


direct în faţa lui. Din dreptul ei coborau nişte trepte de 
marmură, care se terminau în văzduh. 

Era numai una din numeroasele intrări ale unei clădiri 
care de abia acum îşi dezvăluia dimensiunile uriaşe, atât pe 
lăţime, cât şi pe înălţime. Era totuşi mai mult lată decât 
înaltă, deşi avea o înălţime impresionantă. O parte din ea 
era acoperită de pătura de nori. Îi vedea capătul 
îndepărtat, prin ceața sclipitoare. Şi era vorba de o înălţime 
de cel puţin două sute de metri. 

Chiar clădirea însăşi constituia un oraş. 

Peste tot vedea bărbaţi sau femei înaripate, în grupuri sau 
singuri, deşi niciunul nu se afla în apropierea uşii spre care 
era transportat Kenlon le privi, fascinat, pe femei, deşi 
majoritatea erau prea departe de el pentru a le putea 
distinge clar. 

Dintre cele două care erau mai aproape de el, una avea 
părul negru ca tăciunele, cealaltă - auriu. Aveau părul 
foarte lung, şi când zburau, acesta se desfăcea în urma lor. 
Kenlon se gândi la imaginea unor îngeri, dar era totuşi 
oarecum mulţumit că nu se apropiau. Nu vroia să aibă o 
deziluzie, îşi spuse el, în timp ce atingea cu picioarele 
platforma de marmură, de o soliditate liniştitoare. 

— Acum, intră, dar păşeşte cu prudenţă, spuse Laren. 
Evident, nu i se puteau scoate centurile pe care fusese 
transportat. Această măsură de precauţie îi dădu o imagine 
despre cum arăta, probabil, interiorul. Kenlon intră 
sprinten pe uşă. Se trezi într-o încăpere spațioasă, bine 
luminată, în podea, în tavan, şi în ziduri erau orificii mari, 
nepăzite; tuneluri sclipitoare, care coborau, sau care lăsau 
să se vadă anticamerele mobilate cu gust, a ceea ce erau, 
pesemne, apartamente, căci în unele din culoarele 
orizontale spre care privea Kenlon erau uşi închise. 

Senzaţia generală era aceea de înălţime, în ciuda 
numeroaselor ziduri. Kenlon, cu capul întors într-o parte, ca 
un turist cuprins de uimire, înaintă până ce simţi pe braţ 
strânsoarea potrivnică a lui Laren. Tresărind, privi în jos, 


spre abisul unui tunel neîmprejmuit de nici un parapet. 
Podeaua se curba efectiv în jos, astfel că nu erau margini 
drepte. După curbura podelei se deschidea un hău lat de 
cincisprezece metri şi adânc de o mie două sute de metri. 
Kenlon se dădu repede înapoi, după care roşi, auzindu-l pe 
Laren cum râdea încet în spatele lui. Omul înaripat spuse: 

— Nu te teme. Cei care te transportă te-ar putea susţine 
chiar dacă ai cădea brusc. Îţi dai, desigur, seama, că într-o 
lume în care oamenii au aripi, clădirile arată diferit. 

Kenlon îşi dădea seama. Laren continuă: 

— Urmează să cobori mai jos cu... 

Dădu echivalentul oamenilor înaripaţi pentru o sută de 
metri. Încheie, cu un zâmbet enigmatic. 

— Sper să nu te surprindă prea tare natura consiliului. 
Înainte ca Kenlon să poată răspunde, Laren ţâşni în jos prin 
tunel. Harnaşamentul se strânse în jurul lui Kenlon, care 
era clătinat în toate părţile. Sub el îl văzu pe Laren 
aterizând, apoi stând în picioare, cu privirea îndreptată în 
sus. Camera consiliului era mascată de un plafon. Apoi putu 
să vadă mai mult prin podeaua pe care ateriza Laren. Şi 
apoi... Zbura. 

Zbura. Nu încăpea nici o îndoială asupra acelei mişcări 
libere extrem de intense. Zbura printr-un strat gros de nori 
care îi masca chiar şi vârfurile aripilor. 

Observă, de asemenea, că îşi ţinea picioarele strânse la 
piept. Şi îşi văzu, de asemenea, ca prin ceaţă, aripile - ca 
prin ceaţă deoarece acestea loveau aerul cu multă forţă, 
asemenea pistoanelor unui motor în stare bună de 
funcţionare. Întreg trupul îi emana forţă. Întreaga lui fiinţă 
exulta de plăcerea produsă de zbor. Se simţea străbătut de 
furnicături prin tot corpul. 

O vreme, nu percepu nimic altceva. Apoi, starea de 
paralizie care păruse să-i acapareze total mintea, începu să 
se retragă. Acel interval dominat doar de senzaţii luă 
sfârşit. Şi începu să fie dominat de un gând, un gând din 
numeroasele gânduri care îl năpădeau. Un gând atât de 


puternic, atât de răscolitor, încât aripile îşi încetară brusc 
bătăile: întregul lui trup era chinuit de uimire. Se simţea 
stupefiat, năucit. lar acel gând nu numai că nu-i dădea 
pace, ci creştea mai puternic cu fiecare clipă: 

— Ce... ce... ce se întâmplase? 

Oamenii înaripaţi se pregătiseră să-l transporte mai jos, 
spre sala de consiliu. Începuse să vadă cu claritate podeaua 
sălii, când... 

Se trezise zburând. Cu propriile-i aripi. Avea de fapt 
impresia că creierul, conştiinţa, fiinţa lui era înăuntrul 
trupului unui om-pasăre. 

Pesemne că o făcuseră intenţionat. Pesemne că-i 
transferaseră fiinţa în trupul acelui om înaripat pentru a-i 
arăta universul mental şi fizic al acestei rase. 

Kenlon se agăţă de acea concluzie, chiar în timp ce simţea 
din nou că zboară. Fără a dori în mod conştient acest lucru, 
se îndrepta cu viteză în sus, spre ţinta îndepărtată, 
indiferent care era aceea, pe care o urmărise de la bun 
început omul-înaripat în al cărui trup fusese transferat în 
timpul zborului. 

Era cuprins brusc de o enormă curiozitate faţă de acel 
scop. Străbătea acea incredibilă formaţiune noroasă, 
urcând mai sus, tot mai sus. Aripile erau ude leoarcă, dar 
erau atât de puternice încât acest lucru nu conta. Inima 
puternică, plămânii plini de forţă, muşchii neobosiţi ai 
noului său trup păreau a nu fi de loc afectaţi de acel efort 
teribil, continuându-şi urcuşul. 

Kenlon îşi simţi mintea extrem de epuizată de acea luptă 
contra gravitaţiei şi a altor factori naturali potrivnici. Şi 
abia atunci înţelesese că nu el zbura. 

Încercă să oprească bătaia aripilor. Nu reuşi. Încercă să 
oprească acea ascensiune şi să se întoarcă, dar nu reuşi! 

Înspăimântat, renunţă. Se gândi năucit: sunt doar un 
pasager. Creierul omului înaripat se află încă aici, şi 
controlează încă acest trup. Eu sunt un simplu spectator, 
fără însă să particip. Bine, dar atunci cum reuşise să 


oprească bătaia aripilor mai devreme? Înţelese imediat. 
Reacţia lui violentă, în momentul în care realizase în ce 
situaţie se afla, fusese mai puternică decât muşchii şi nervii 
omului înaripat. Însă acest lucru nu se întâmplase decât în 
acea clipă de şoc. Trebuia să existe o legătură între ei. 
Trebuia să existe posibilitatea unui semi-control. Însă avea 
să fie necesar un impuls disperat pentru a reuşi. 

Era mai bine să stea liniştit şi să aştepte derularea 
evenimentelor. Nici nu luă bine această hotărâre, că ceața 
din jurul lor începu să se risipească. Mai întâi îşi văzu 
vârfurile aripilor, apoi puţin dintr-o altă pereche de aripi, 
apoi de jur împrejur, alte aripi băteau aerul rarefiat, urcând 
acum printr-un strat de nori şi mai groşi. 

Se treziră brusc învăluiţi de lumina soarelui, urcară câteva 
sute de metri, şi apoi se opriră. 

Indiferent de scopul acestui fantastic zbor ascensional, 
acesta se încheiase. Scopul lor, desigur, putea fi acela de a 
vedea soarele. Era un motiv suficient. După o lună, în care 
avusese parte doar de cerul acela cenuşiu, Kenlon tânjea să 
se scalde în lumina pură a soarelui. 

Dacă el avea această senzaţie, oare ce simțeau oamenii 
înaripaţi al căror orizont era permanent ascuns de ceaţă şi 
nori? 

Îi privi cum se bucurau de lumina soarelui. 

O vreme, nu făcură decât să plutească, fără a-şi mişca 
aproape de loc aripile. Părea că se sprijineau pe întinderea 
de aer de sub ei, zvâcnind numai ocazional din aripi, pentru 
a profita de diferiţii curenţi de aer. Peste acea lume a 
înălțimilor domnea liniştea. Totul avea acolo un aer de 
demnitate, o senzaţie de înălţare a spiritului, peste 
dezbinarea şi conflictele de demult. 

Acolo, în văzduh, era atât de multă pace, încât putea alina 
orice suflet. Soarele strălucea pe cerul albastru închis, ca o 
măreaţă sferă de foc învăluită într-o transparenţă azurie. 

Şi nu se simţea nici urmă de frig, deşi acest lucru se putea 
datora norilor cenuşii, care învăluiau atât de strâns fiecare 


trup. 

Erau cel puţin două sute de trupuri. Se deplasau 
încontinuu, schimbându-şi locurile, astfel încât o 
numărătoare exactă era imposibilă. Kenlon ajunsese la 
concluzia că jumătate din ele erau femei. 

Privindu-le pe femei, şi modul în care părul lor lung li se 
revărsa în urmă, se gândi din nou la nişte îngeri. lar de data 
aceasta, văzu că descrierea era aproape corectă. Erau mai 
mici decât bărbaţii. Aveau nişte chipuri delicate cu nişte 
trăsături fine; nişte mâini superbe, neatinse, în mod ciudat, 
de vântul arzător sau de umezeala continuă a ceţii de 
demult. 

Femeile fură cele care începură să cânte. Vocile lor 
penetrau delicat tăcerea, dând impresia că se alăturau pe 
rând corului din ce în ce mai numeros, urmând parcă nişte 
indicaţii secrete. 

De o limpezime extraordinară, vocile se uniră într-un 
cântec care era în acelaşi timp extrem de dulce, dar şi lipsit 
de orice ritm sau structură coerentă. Un univers de tristeţe 
şi bucurie se putea ghici în tonurile şi semitonurile lor. 
Bărbaţii se alăturară şi ei corului, şi Kenlon văzu că întreg 
grupul zbura şi cânta acum la unison. 

Cântecul lor părea a fi chiar esenţa muzicii unei rase 
străvechi şi blânde, asupra căreia se abătuse o tragedie. 
După scurtă vreme, Kenlon reuşi să desluşească înţelesul 
cuvintelor, deşi nu prindea decât frânturi din acestea. 
Asemenea muzicii, versurile erau lipsite de rimă, de metru. 
Şi de fapt nici nu păreau a fi versuri. 

Noi suntem cei înaripaţi, Cântăm despre timpuri de glorie 
trecute şi despre lumea ce va veni, Când apa va fi din nou 
înlocuită de uscat, Pe care să păşească picioarele noastre, 
Căci de 999 de ori câte trei noi ne-am păstrat credinţa în 
destin, Am dat naştere la copii care să ducă mai departe 
seminţia oamenilor, Copiii lor au dat naştere la copii, Am 
trăit după cum ne-a sfătuit consiliul, Acum suntem 
ameninţaţi, Oamenii apei ne pizmuiesc pentru aripile 


noastre, Doresc să ne tragă în jos, iar noi nu avem nici un 
fel de arme, Nu avem materiale din care să ne facem arme, 
Nu avem decât consiliul de partea noastră, care ne spune 
să fim curajoşi, Şi să ne păstrăm credinţa şi speranţa în 
viitor, Dar suntem tulburaţi, noi credeam că este nevoie de 
o acţiune hotărâtă, Căci de 999 de ori câte trei, trebuie să 
ne trăim viaţa; 

De 999 de ori câte trei, trebuie să aşteptăm, să numărăm 
scurgerea timpului, să ne ducem viaţa, pur şi simplu, până 
ce pământul va fi iarăşi un paradis de verdeață, Atunci ne 
vom lepăda aripile, Şi ne vom apuca de muncă, Va fi greu, 
Căci noi suntem înaripaţii. 

Era un imn închinat PRINCIPALEI CAUZE a infinitului, pe 
jumătate o tânguire, pe jumătate - recunoştinţă pentru 
bucuriile existente. 

Cântecul se stinse tot aşa cum începuse, în mod gradat, 
până ce în final, doar o singură voce cristalină de femeie 
mai susţinea o notă care se stinse încet. 

Grupul zbura în viteză acum, divizat în grupuri mai mici de 
câte nouă. Urmau nişte traiectorii complicate, un fel de 
dans înaripat. Mai repede, mai repede - rotindu-se, intrând 
în picaj, dându-se peste cap, şi toate acestea într-o 
coregrafie perfectă, incredibilă. Manevra era de o sută de 
ori mai complicată decât orice dans terestru, mişcările erau 
tridimensionale, simbolizând într-un fel conţinutul 
cântecului de dinainte. 

Plin de o tristeţe tânguitoare, îndulcit de bucurii trecute, 
marcat de nesiguranța prezentului, se încheie în cele din 
urmă când fiecare grup de câte nouă se uni într-o serie de 
cercuri în jurul unui grup central format tot din nouă 
indivizi. Rămaseră acolo, suspendaţi în aer. 

Unul din ei începu un discurs, pe un ton grav, blând dar în 
acelaşi timp răsunător: 

— În această zi vom discuta istoria dezvoltării spirituale a 
măreţilor locuitori ai uscatului, după cum ne-a fost ea 
dezvăluită de cunoscuţii înţelepţi în ultimii nouă ani înaintea 


catastrofei. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de faptul că 
omenirea şi-a atins culmea spirituală în timpul acelor zile 
întunecate, măreţe, şi de faptul că în faţa dezastrului final, 
adevărata lor măreție a fost dezvăluită într-un mod fără 
precedent în istoria acestui bătrân pământ al nostru. Noi... 

Vocea se îndepărtă, în mod ciudat, tot mai mult de Kenlon. 
Scena se pierdu în ceaţă, până ce dispăru complet. În clipa 
următoare înota. 

Capitolul 16 

Apa era caldă. Acesta fu singurul lucru pe care îl simţi la 
început. Era greu de văzut, mai ales, realiză Kenlon după o 
clipă îndelungată de buimăceală, deoarece corpul în care se 
afla nu era prea atent la mediul înconjurător. 

Îşi dădu seama de curgerea unui curent puternic, ca şi 
faptul că el se lăsa purtat de el, mişcând doar din când în 
când câte un braţ sau un picior uriaş, pentru a-şi înlesni 
rapida înaintare. Zări, preţ de o clipă, fundul apei, la 
cincisprezece metri dedesubt. De undeva de deasupra, de 
la o distanţă aproximativ egală, pătrundea o lumină. O 
duzină de siluete umane înotau lângă el în apa tulbure. 
Făcea parte dintr-un grup de oameni-peşti, care înota într-o 
mare nu prea adâncă, la o distanţă mică, probabil, de țărm. 

Kenlon îşi forţa mintea să înţeleagă întreaga situaţie. Iar 
aceasta i se dezvălui, limpede şi stupefiată. I se arăta ceva. 
Corectitudinea modului în care se arătau toate acele lucruri 
era uluitoare. Mai întâi, viaţa şi scopurile vitale ale 
oamenilor-înaripaţi, acum ale oamenilor-peşti. 

Apa era încântător de caldă şi circula neîntrerupt prin 
bronhiile lui. Era ceva la fel de natural ca şi acţiunea de 
respiraţie, atât de binecunoscută lui. Kenlon îşi dădea 
seama de asta doar din cauză că se concentra, fascinat, 
asupra senzaţiei respective, simțindu-se exact ca o fiinţă 
umană ce înoată sub apă, asemenea unui peşte. După un 
minut, realitatea era prea normală pentru a se mai putea 
gândi la ea. Devenise un aspect banal, precum bătăile 


ritmice ale unei inimi puternice, asemenea procesului de 
digestie efectuat de stomac. Uită de toate acestea. 

Îşi îndreptă atenţia spre ce se petrecea. Se întreba unde 
se duceau aceşti oameni. Avea impresia că ceva se întâmpla 
pe marea întunecată la oarecare distanţă de ei. 

Conştientizarea acestui lucru era aproape un indiciu. Din 
bezna nopţii se ridică un strigăt ciudat, înspăimântător. Era 
un glas uman, dar diferit de orice auzise Kenlon vreodată, 
un sunet modelat de mediul acvatic, de o vivacitate 
minunată, puternic şi ascuţit. În mod incredibil, deşi era o 
variantă extrem de modificată a limbajului oamenilor 
înaripaţi, înţelegea fiecare vorbă. 

Era un avertisment. 

— Vine! strigă vocea. Pregătiţi-vă! 


Simţi cum pipăia cuțitul lung, de la teaca pe care o purta 
într-o parte. În bezna dinaintea lui, se zări un fulger de o 
sclipire întunecată. Un peşte, realiză Kenlon. Un peşte 
uriaş. Lung de cel puţin şapte metri. Un rechin! Lua parte 
la o vânătoare! 

Un peşte mare, puternic, agresiv. Apăru clar în raza lor 
vizuală, dădu impresia că se opreşte, văzând siluetele 
aşezate în semicerc care îl aşteptau, apoi ţâşni cu curaj 
printre trupul lui Kenlon şi cel al omului-peşte de lângă el. 

Mai rapizi decât rechinul, oamenii-peşti ţâşniră şi ei 
înainte şi îl capturară. Braţul lui Kenlon se strânse ca o 
menghină în jurul corpului masiv, puternic, exact în faţa 
aripii sinistre triunghiulare, de pe spatele solid. Cuţitul lui 
lung alunecă cu o precizie încântătoare în abdomenul alb, 
moale. 

Şi alte cuțite ţâşniră ucigător, în acelaşi moment. Loviturile 
turbate luară, în cele din urmă, sfârşit. Fiara sălbatică a 
mărilor se răsuci alene pe burtă, şi rămase aşa fără viaţă, 
nemişcat. 

De fapt, nu rămase nemişcat. Cedă presiunii curentului şi 
începu să plutească cu repeziciune înapoi în direcţia din 
care venise. Kenlon se căţără pe el, îşi încolăci picioarele în 
jurul trupului rechinului, şi se aşeză dezinvolt, în timp ce 
acesta plutea spre beznă. După câteva clipe, nu-şi mai putu 
vedea însoțitorii. Era singur cu peştele mort, plutind într-o 
direcţie necunoscută. 

Bezna nu dură prea mult. Zări o licărire în depărtare. Preţ 
de o clipă, o clipă ciudată, Kenlon crezu că făcuse o confuzie 
între direcţia verticală şi cea laterală, şi că în faţa lui se afla 
soarele. Iluzia dispăru, pe măsură ce luminozitatea se 
extinse şi se dilată până ce deveni o mare întindere de 
lumină. 

În faţa ochilor lui apăru, maiestuos, oraşul subacvatic. Îi 
era imposibil să vadă cu claritate. Pentru individul în al 
cărui trup se afla, toate acestea erau perfect banale. Pur şi 
simplu nu dădea nici o atenţie. Începu să înoate în forţă, pe 


măsură ce se apropia de oraş. În felul acesta, examinarea 
deveni şi mai grea pentru Kenlon, din cauză că trupul era 
preocupat să se elibereze de curentul care-i ţinea prizonieri 
pe el şi rechinul mort. 

Reuşi, cu nişte rezultate perfecte, pare-se, căci un minut 
mai târziu terminase de înghesuit rechinul într-o ecluză din 
peretele transparent al oraşului, după care intră şi el. Uşa 
ecluzei se închise. Se puse, silențios, în funcţiune o pompă. 
Imediat ce apa se retrase, se deschise o uşă interioară, iar 
Kenlon îi trecu sprinten pragul. Se afla în oraşul subacvatic. 

Kenlon era încredinţat că ar fi trebuit să fie extrem de 
tulburat. Doar era în oraşul oamenilor-peşti, îşi spusese el, 
era în interior! Era acolo, pentru a vedea, a examina şi a 
judeca. O clipă mai târziu, nervii lui tot nu erau străbătuţi 
de vreo senzaţie nemaipomenită. Îşi aduse aminte cu cât 
calm acceptase fantastica experienţă de a se afla în trupul 
unui om înaripat, după şocul iniţial. 

Era limpede faptul că, în timpul acelor stări de detaşare 
faţă de propriul trup, emoţiile erau mult mai stabile. Totul 
părea să funcţioneze pe baza unui procentaj intern din 
senzațiile pe care le-ar fi trăit în corpul propriu. Era ca un 
spectator olimpian conştient şi influenţat, dar nu copleşit de 
ceea ce vedea. 

Mintea omului-peşte în al cărui trup se afla Kenlon nu 
părea mai atentă la interiorul oraşului, decât la exteriorul 
său. Însă acest lucru îl ajuta acum pe Kenlon. Omul-peşte 
era complet dezinteresat de mediul înconjurător, fiind, 
pare-se, concentrat asupra unei probleme interioare, 
privind absent oraşul. Kenlon avea destul timp ca să-i 
observe arhitectura fundamentală. Ajunse la concluzia că 
oraşul subacvatic avea, în mare, forma unui iglu. În interior 
se aflau mai multe zeci de igluuri, fiecare din ele fiind mai 
Mic, în mod progresiv, decât cel dinainte, cu aproximativ 
raza unui cvartal. Era o dispunere extrem de solidă şi 
inteligentă. Dacă zidul exterior era penetrat de apa mării, 
în acţiunea ei corozivă, atunci cel de-al doilea avea să 


reziste la fel de bine presiunii apei. Mai mult, doar câte o 
mică secţiune a fiecărui strat putea fi inundată, pe rând, 
căci straturile erau împărţite în secţiuni şi etaje. Se afla la 
înălţime, privind în jos la dispunerea generică a luminilor şi 
nivelurilor care se întindeau până departe. Peste tot erau 
oameni care munceau. Erau de fapt nişte uriaşi aplecaţi 
asupra unor maşinării care îndeplineau numeroase sarcini 
despre care Kenlon nu ştia absolut nimic, mai ales din cauza 
distanţei, dar parţial datorită dezinteresului manifestat de 
trupul său. 

Brusc, acest ultim motiv deveni predominant. Trupul în 
care se afla ieşi din starea de contemplare pasivă şi se 
îndreptă cu repeziciune spre o grămadă de flori metalice 
aproape plate care, atunci când se apropie de ele, se 
dovediră a nu fi din metal. Kenlon păşi pe folia de deasupra 
şi, aplecându-se de spate, atinse un buton pe care nu îl 
observase până atunci. Folia se ridică de pe pământ, şi pluti 
spre ecluză. Degetele mari ale lui Kenlon apăsară pe buton 
din nou. Iar rechinul fu ridicat din locul în care se afla în 
ecluză, şi depozitat pe suprafaţa transportoare. 

Rechinul şi Kenlon, împreună cu aparatul transportor, 
începură să se îndrepte cu viteză, pe lângă nişte uşi 
înclinate, înspre adâncimile mai mari ale oraşului. Kenlon 
apucă să zărească oameni-peşti care prelucrau metal la 
nişte maşinării, oameni-peşti în laboratoare care sclipeau 
datorită numărului mare de aparate. În fiecare încăpere 
spațioasă se afla o coloană luminoasă care nu semăna cu 
nimic din ceea ce văzuse Kenlon până atunci. 

Oameni-peşti muncind - aceasta era imaginea de 
ansamblu. Nu cântau, nu dansau, ci munceau. Avea în faţa 
ochilor imaginea unei civilizaţii ocupate. Fiinţe umane cu 
bronhii, ducând o existenţă sălbatică, semiprimitivă, într-un 
oraş construit de oameni cu care nu aveau mai multe în 
comun decât oamenii înaripaţi, care fuseseră creaţi în 
acelaşi moment groaznic, pentru acelaşi scop de bază. 


Nu mai încăpea nici o îndoială că oamenii-peşti încercau 
să-şi transforme cumva mediul înconjurător. Se modelau 
după acesta, se adaptau la el, în loc să se lase dominați de 
el. Spiritul răzvrătit al omului se manifesta prin ei, în toate 
măreţele şi diversele sale forme, pe când oamenii- 
înaripaţi... 

Kenlon îndepărtă acel gând. Se simţea stânjenit. 
Comparaţia era nedreaptă. Oamenii înaripaţi nu aveau nici 
o alternativă, nici o oportunitate. Nu puteau decât să-şi 
pună speranţe în viitor. Mai mult, dorinţa oamenilor-peşti 
de a-i distruge pe oamenii înaripaţi era absolut de neuitat. 
Era o agresiune cu A mare, o intenţie cât se poate de 
josnică, căci victimele nu aveau arme, nici mijloace de 
apărare. În momentul în care tărâmul lor din văzduh era 
complet acoperit de apă, oamenii înaripaţi, nemaiavând 
unde să aterizeze, aveau să se înece până la ultimul. 

O asemenea soartă împărtăşită în acelaşi timp de 239.999 
de fiinţe umane era atât de înfricoşătoare încât... 

Refuză să se gândească la asta. 

Dar dacă alternativa era distrugerea rasei mai puternice, 
atunci ce era de făcut? 

Kenlon avu o senzaţie echivalentă unui oftat. Începea să 
vadă imensitatea problemei umane din acea eră 
îndepărtată. 

Călătoria se sfârşi brusc într-o încăpere în care nu se afla 
decât o maşinărie mare metalică. Văzând-o de aproape, îşi 
dădu seama că de această dată era chiar metal. Nimeni nu 
supraveghea aparatul. Dinspre acela nu răzbătea nici un fel 
de indiciu al vreunei activităţi. 

Mâna puternică a trupului în care se afla Kenlon atinse un 
mâner. În maşinărie se căscă o gaură în care rechinul fu 
absorbit de aceeaşi forţă invizibilă care îl aşezase anterior 
pe transportorul subţire, asemănător unei folii. 

Orificiul se închise. Trupul lui Kenlon se dădu jos de pe 
transportor şi se îndreptă în viteză spre o uşă din 


apropiere. Mintea îi părea complet dezinteresată de soarta 
rechinului, şi după scurt timp, Kenlon îl dădu şi el uitării. 

I se prezenta o parte din ziua - sau cum numeau ei acea 
perioadă de timp - de lucru a unui om-peşte. Niciuna din 
acele activităţi nu avea o importanţă deosebită. 

Rechinul era ceva incidental, ca şi înaintarea sprintenă de 
acum. Ceea ce era mai interesanti era ce urma. 

Avea sentimentul că această încarnare a lui în alt trup se 
apropia de sfârşit. Dar cel puţin zece minute mai târziu, se 
afla încă acolo, martor la activităţile unui om-peşte. 

Individul purta diferite conversații, dar acestea nu aveau 
decât un înţeles general. Propoziţiile şi cuvintele individuale 
adaugă tonalitate dialogului, dar nu înseamnă mare lucru 
prin ele însele. 

După o scurtă pauză, dialogul continuă cu un alt om-peşte 
întâlnit întâmplător: 

— Salutare! spuse trupul lui Kenlon. Cum merg 
statisticile? 

— Jalnic, Getta. 

— Câţi nesupuşi au fost în perioada aceasta? 

— În total 1.111.999. Asta fără a-i include pe cei 
necunoscuţi, născuţi pe mare, în ultimele zece generaţii, şi 
care nu au fost înregistraţi niciodată. 

— Am vrut să ştiu câţi nou-apăruţi! 

— Rata noastră de natalitate este mai mare decât această 
cifră. Dar înţeleg la ce te referi. Chemarea mării este tot 
mai puternică! Câţi străini au fost înregistraţi? 

— Aşa puţini! Hm! Merseră mai departe. 

O altă conversaţie, cu o femeie de data aceasta, o uriaşă 
chipeşă, care spune: 

— Tocmai vin de la mine, Getta. Au nevoie de ajutor acolo. 

— Voi transmite mesajul mai departe, răspunse Getta 
ironic. Printre înclinațiile mele nu se numără scurmatul prin 
ţărână. 

— Voi bărbaţii! îi reproşă femeia. Mereu staţi numai în 
apă! 


— Avem gura uscată şi urât mirositoare. 

— E numai imaginaţia voastră. Aţi fost făcuţi în aşa fel 
încât să puteţi respira la fel de bine în aer şi în apă. E vorba 
de misterul, de necunoscutul mării, care vă atrage. 

— E şi asta adevărat, recunoscu Getta. De ce nu vii cu 
mine? Îţi garantez doisprezece bărbaţi. 

Femeia râse. 

— Nouă femeilor, ne e de ajuns legea conform căreia o 
femeie care va deveni o nesupusă nu se poate întoarce în 
oraş. lubesc oraşul la fel de mult ca şi marea. Nu mi-ar 
plăcea să-mi fie interzis accesul în vreunul din aceste locuri. 

— Dacă te răzgândeşti, anunţă-mă, spuse Getta. 

Se despărţiră. O altă conversaţie urmă, cu un bărbat de 
data aceasta. 

— Încotro, Getta? 

— Spre poarta estică. Ştii despre priceperea mea legată 
de cei care înghit apa? 

— Am auzit de ea. 

— Trebuie să readuc pe cineva la viaţă, e foarte important. 
Aşa spune consiliul. 

— "Tot ne mai consultăm cu consiliul pe chestiuni de 
politică? Credeam că îl folosim doar ca sursă de informaţii 
ştiinţifice. 

— L-am consultat de data aceasta. S-a nimerit, desigur, ca 
părerea noastră generală să coincidă cu a sa. 

— Ei bine, îţi urez noroc. 

— Mulţumesc. 

Nu după mult timp, Getta-Kenlon ajunse la ceea ce Kenlon 
presupunea că era poarta sudică. Se afla acolo o ecluză 
asemănătoare cu cea prin care fusese adus anterior 
rechinul. Cinci minute mai târziu, ceva se mişca în marea 
din exterior. Trei trupuri, înotând aproape unul de celălalt. 
Intrară în ecluză cu viteză, iar apa se scurse, albindu-se. 
Uşa interioară se deschise - iar Getta se întoarse prima 
oară cu faţa la ea. leşiră de acolo doi uriaşi, purtând trupul 
inert al lui Jones-Gordon. Unul din ei spuse: 


— Ei bine, iată-l, Getta. Nu cred că va fi aşa greu să-l 
resuscitezi. A înghiţit doar puţină apă înainte de a-l 
ermetiza. 

Kenlon nu mai auzi restul frazei. Simţurile lui fură 
cuprinse de întuneric, ca de o mască impenetrabilă. 

Capitolul 17 

Mintea îi funcţiona. Nu auzea, nu simţea nimic, nu 
percepea nici un gust sau miros, nu vedea, dar creierul îi 
funcţiona. Era învăluit de un univers al gândurilor, un 
univers tulburător, căci avea senzaţia că nu putea înţelege 
acel gând, gândul că Jones-Gordon era în viaţă. 

Sau că mai degrabă avea să fie în viaţă imediat ce era 
resuscitat de Getta, expertul în asemenea situaţii. Probabil 
că aptitudinile lui Getta nu erau pur umane. Cunoştinţele 
medicale pe care le folosea erau, pesemne, foarte avansate. 

În viaţă... Jones-Gordon... 

În întuneric mintea lui Kenlon era torturată de şocanta 
descoperire, şi acceptă apoi uluitoarea realitate. Părea că 
cineva sau ceva aşteptase ca el să ajungă la acea concluzie. 
O voce i se adresă. 

De fapt, se adresă fără a vorbi. Căci nu se auzea nici un 
sunet, dar exista un mesaj, nişte cuvinte exterioare care îi 
asaltau creierul. Acea voce lipsită de sunet, de substanţă 
trupească, nu era nici pe departe un monolog placid. Era 
vivace, plin de nuanţe. Sclipea, efectiv. Fiecare silabă era 
pătrunsă de un înţeles bogat. 

Vocea spuse: „Locotenente Kenlon, aţi văzut ce trebuia. 
Acum trebuie să vă decideţi. Amenințarea faţă de oamenii 
zburători este reală şi gravă, din cauză că rădăcinile ei se 
află adânc în logica naturii umane, în cazul de faţă - în 
logica oamenilor apelor, care pe baza unui raţionament 
rece sunt de părerea că cele două rase nu vor putea 
convieţui, atunci când va exista din nou uscat. 

Reci şi nemiloşi, ei îşi dau seama că este mai uşor să 
distrugă acum 239.999 de oameni înaripaţi, decât le va fi să 
distrugă de 999 de ori acest număr care se va înmulţi în 


multipli de nouă când uscatul va fi din nou locuibil. Acesta 
este argumentul oamenilor apei. La rândul lor, oamenii 
înaripaţi au ajuns la părerea că numai distrugerea oraşului 
subacvatic îi va salva. Trebuie să alegeţi între cele două 
tabere. Trebuie să luaţi o hotărâre. Aveţi întrebări? 

Kenlon era nehotărât. Cu un efort mental, încerca să 
smulgă din bezna care-l ţinea captiv - un sunet, un sunet 
cât de mic care să-l ajute să-şi exprime verbal întrebarea. 

Sunetul nu se auzi. Dar întrebarea îi invada lumea 
interioară şi, dintr-o dată, răspunsurile începură să vină, cu 
repeziciune, unul după altul. 

„Rasa yaz reprezintă, fără discuţie, o problemă. Într- 
adevăr, deşi era deja prea târziu, ei au fost identificaţi ca 
fiind distrugătorii continentelor. 

Nu s-a încercat desigur, nici o clipă, agresarea lor, mai 
întâi deoarece măreţii locuitori ai uscatului nu gândeau în 
asemenea termeni, apoi pentru că orice formă de viaţă 
inteligentă este de preferat lipsei vieţii. Fiinţele yaz sunt 
totuşi orientate spre ideea de rasă şi nu pot concepe decât 
un univers potrivit pentru cerinţele lor. 

Fiind unul dintre cele două consilii care au supravieţuit, mi 
s-au dat acele informaţii despre fiinţele yaz care m-au făcut 
să le aduc aici. Cred deci că, indiferent de decizia la care se 
va ajunge, ea va fi decisivă pentru omenire şi pentru viaţa 
pe această planetă. 

Fără discuţie că fiinţele Yaz pot porni pe drumul timpului, 
în căutarea acelor oameni-peşti care şi-au părăsit oraşul şi 
care se ascund în adâncurile apelor. Însă aceasta este o 
misiune de viitor pentru ei. 

Da, şi oamenii-peşti au un consiliu. Este amplasat în inima 
oraşului lor. Din păcate, ei îl folosesc mai mult ca pe o 
bibliotecă, şi foarte rar îi cer sfatul. Rasele tinere, 
viguroase, procedează întotdeauna astfel. 

Comandantul dumitale se află în viaţă. 

Tuburile pentru călătoria în timp nu pot fi folosite pentru a 
aduce ajutoare din viitor. Tuburile depun sau ridică obiecte 


din trecut, dintr-un punct fix. Transportarea materiei dintr- 
un punct în altul reprezintă o acţiune foarte periculoasă. 
Întregul spaţiu din apropierea obiectului este afectat, 
distorsionat, până ce obiectul este adus la loc. Am dezvăluit 
informaţiile necesare construirii tuburilor cu mult 
scepticism şi doar în anumite condiţii extrem de bine 
stabilite. A fost necesară sacrificarea vieţii unui om-cheie, în 
clipa în care a terminat de făcut tuburile. 

Ele nu pot fi duplicate. 

Niciunul din celelalte vase din trecut nu este dotat cu 
arme de foc, şi din acest motiv ele nu le sunt de folos 
oamenilor înaripaţi. Locuitorii uscatului, atunci când au 
construit ambele oraşe, s-au străduit să le protejeze de 
armele energetice, mai întâi prin apărarea directă, apoi 
având grijă ca niciunul dintre consilii să nu dea vreodată 
informaţii despre armament. Acest scop a devenit, în mod 
accidental, inutil, atunci când oamenii-peşti au descoperit 
un oraş uitat, care se scufundase în mare cu mii de ani în 
urmă. Acolo au găsit, printre alte dispozitive, foarte 
puternicul aparat magnetic care este folosit acum pentru a 
trage oraşul oamenilor înaripaţi sub apă. 

Niciunul dintre aparate, precum transportorul folosit 
pentru rechinul ucis, nu funcţionează în afara oraşului 
subacvatic, iar oamenii-peşti nu cunosc secretul 
construcţiei lor. Acest lucru a fost planificat cu mult timp în 
urmă de locuitorii uscatului. 

Cum comandantul dumitale este în viaţă, va trebui să-ţi 
recucereşti vasul, pentru a preveni un atac nesăbuit asupra 
oraşului subacvatic. Noi nu am aprobat în nici un moment 
alianţa dintre oamenii-înaripaţi şi acele creaturi ale erei 
Sessa Clen. Atacul, dacă va fi efectuat, va necesita întregul 
curaj, pricepere şi inteligenţă a unui echipaj de prima 
mână, perfect sudat. 

Mai mult, înainte de acest lucru va trebui să iei o decizie, 
mai întâi dacă vei ataca sau nu oraşul, apoi ce puncte 
anume din oraş vei ataca. Nu deţii armamentul necesar 


pentru a distruge toate compartimentele acelui oraş bine 
fortificat. 

Nu-ţi putem influenţa decizia prin hipnoză sau prin 
intermediul altei forţe. Nici nu dispunem de acea forţă. 
Dorinţa noastră este deci aceea ca, mai presus de orice, 
alegerea dumitale să fie făcută de bunăvoie, poate sub 
presiunea evenimentelor, dar fără a fi forţată de nişte minţi 
egoiste, josnice. 

O sugestie finală, referitoare la recapturarea vasului 
dumitale: Punctul vostru slab poate deveni punctul vostru 
forte. Vasul vostru e primitiv în multe privinţe. Cei care l-au 
cucerit vor face în mod sigur, o greşeală, crezând cumva că 
este mai avansat decât în realitate. 

Se aşternu liniştea. 

Apoi văzu o lumină, după care îi reveniră simţurile. 

Capitolul 18 

Se bălăbănea, agăţat de o frânghie, fiind coborât pe 
puntea lui Sea Serpent. 

Picioarele îi atinseră suprafaţa metalică. Rămase acolo, 
privind buimăcit, cum Laren îi scotea frânghia. Ridică 
tocmai la timp privirea pentru a-i vedea pe oamenii 
înaripaţi îndepărtându-se în văzduh ca un stol de păsări 
speriate. Cobori la timp privirea pentru a o vedea pe 
Dorilee urcând pe punte, cu chipul cuprins de mânie. 
Văzând-o, Kenlon realiză brusc că femeia se schimbase de 
la capturarea submarinului. Simţea acum o puternică 
antipatie faţă de ea. 

— Ei bine, dar te-au ţinut, nu glumă, îl întâmpină ea, 
caustică. Ce ţi-au făcut? 

Kenlon se holbă la ea, nedumerit. Avea senzaţia că nu 
auzea bine. Lipsise cel mult câteva ore. Oare ea cât credea 
că ar trebui să dureze o asemenea vizită? 

Deschise gura, pentru a spune ce gândea. Şi chiar în acea 
clipă realiză, ca un duş rece, uimitoarele lucruri prin care 
trecuse. Îşi încleştă dinţii cu zgomot şi rămase acolo, 
stupefiat. 


În mod ciudat, se aşteptase să i se şteargă din minte, însă 
un minut mai târziu, nu uitase absolut nimic. Femeia i se 
adresă din nou, printre dinţi: 

— Ofițerii tăi au refuzat cu încăpățânare să coopereze cu 
mine. 

Ochii îi ardeau de furie. Strângea expresiv din buze. 
Kenlon îşi recăpătă glasul. 

— Normal, spuse el. Eu sunt comandantul. Nu vor acţiona 
fără să le ordon eu. 

Paznica spuse cu fermitate în glas: 

— Intrăm cu submarinul în imersiune astăzi, indiferent 
dacă avem parte de cooperarea voastră sau nu. Dacă 
merge ceva prost, mă bazez pe dorinţa ta de a-ţi salva 
submarinul şi oamenii, de a face în aşa fel încât un incident 
să nu se transforme într-un dezastru. 

Continuă, furioasă. 

— O zi întreagă! Şi-au pierdut oamenii înaripaţi minţile de 
i-au permis consiliului lor să te reţină aşa mult? Observ că 
au păstrat distanţa faţă de mine şi că i-au dat permisiunea 
lui Nemmo să-mi dezvăluie amplasarea oraşului subacvatic. 
Pesemne că au pierdut total controlul asupra situaţiei şi le e 
ruşine de starea lor, de neajutorarea lor. Ei bine, mi se pare 
normal. 

Încheie, iritată: 

— Vreau să ştiu ce ţi s-a întâmplat acolo? Douăzeci şi patru 
de ore, se gândi Kenlon. Părea imposibil. Niciuna din 
incredibilele lui încarnări nu păruse să dureze mai mult de 
trei-sferturi de oră. Dacă aduna şi timpul scurs cu călătoria 
dus şi întors, rezultau... 

Trei ore, nu douăzeci şi patru - raţionamentul nu îl liniştea 
totuşi. Spuse fără grabă: 

— Vreau să te întreb ceva, Paznico. 

Pesemne că tonul lui era unul conciliant, căci femeia 
răspunse repede, pe alt ton: 

— Da? 


— Ce ai văzut când ai fost dusă înaintea consiliului 
oamenilor înaripaţi? 

Dorilee îi aruncă o privire pătrunzătoare încercând parcă 
să detecteze un subînţeles al întrebării lui. Spuse brusc: 

— O încăpere plină de tuburi energetice. Consiliul nu este, 
desigur, decât un aparat făcut demult - răposaţii oameni ai 
uscatului. Este o extensie a cunoştinţelor cumulate, un 
creier automat care ştie totul. Are o pseudo-viaţă, dar 
răspunde întotdeauna la stimuli pe baza unei pre- 
programări grijulii. 

Kenlon păstră tăcerea, abordând spusele femeii, apoi. 

— Ce s-a întâmplat? Dorilee îl privi. 

— Ce mi s-a întâmplat mie? Păi, maşinăria a comunicat pur 
şi simplu cu mine. Mi-a spus că a realizat că vasul nostru nu 
avea să le fie de nici un folos oamenilor înaripaţi şi m-a 
trimis înapoi. 

— Atât, spuse Kenlon. 

Părea să nu găsească nici un comentariu la cele relatate 
de ea. Îşi dădu seama că femeia îl privea mânioasă. 

— Ei bine, spuse ea, cooperezi sau nu? 

— Să cooperez? repetă Kenlon. 

Se simţi iritat de propria-i reacţie de papagal. Îşi dădea 
însă seama cu surprindere că în tot acest timp ea rămase 
acolo aşteptându-l să spună da sau nu la propunerea ei, 
când el nici măcar nu se gândise la ea. 

Din moment ce Jones-Gordon era în viaţă, în oraşul 
oamenilor-peşti, el nu mai putea lua parte la un atac asupra 
acelui oraş. 

Gândurile i se blocară în acel punct. Îşi aminti spusele 
consiliului: trebuia să oprească atacul. Oricum nu ar fi 
procedat astfel. Nevoia unui contraatac ieşea din discuţie. 

Însă găsea că era important ca femeia să nu bănuiască 
adevăratul motiv. Kenlon spuse rar: 

— Deduc, din atitudinea ta, că ai impresia că în acest 
răstimp aş fi luat o postură mai conciliantă faţă de gestul 
tău nesăbuit de a-mi captura vasul. Lucrurile nu stau deloc 


aşa. În acest moment, nu doresc decât un singur lucru. Era 
de părere că explicaţiile nu ar fi făcut decât să încurce şi 
mai mult lucrurile. Încheie, calm: 

— Dacă nu ai nimic împotrivă, aş vrea să stau de vorbă cu 
Nemmo. Vreau să-i pun nişte întrebări legate de ceea ce mi 
s-a întâmplat în timpul discuţiei avută cu consiliul. 

Femeia spuse pe un ton morocănos: 

— Mai ai bara aceea neutralizantă pe care ţi-am dat-o? 
Kenlon o scoase tăcut din buzunar. 

— Atunci coboară înăuntru! ordonă ea. 

Un minut mai târziu, motoarele duduiau. Vasul se puse în 
mişcare. 

Jos erau joanne peste tot. Kenlon numără douăzeci, prin 
privirile pe care le aruncă spre uşile deschise, inclusiv trei 
în sala motoarelor şi cinci în camera torpilelor de la pupa, 
aceasta fiind şi destinaţia lui. Numărul total al femeilor- 
soldat, dacă erau puse la socoteală şi acestea din urmă, 
cum era şi normal de altfel, îl uimi. Fusese atât de 
preocupat să se întâlnească cu Nemmo, încât problema 
recapturării submarinului fusese oarecum neglijată. Acum, 
ea reveni în forţă. Apoi se îndepărtă din nou, din cauză că el 
începuse să-şi cântărească şansele de reuşită. 

Nemmo era întins în hamacul pregătit pentru el cu o lună 
în urmă. Se ridică, văzându-l pe Kenlon. 

— Te-am aşteptat, spuse el nerăbdător. Am fost anunţat cu 
puţin timp în urmă că ai fost adus înapoi pe vas. 

Zâmbi prietenos, dar Kenlon observă că avea un aer de 
nervozitate. Omul înaripat vorbi din nou, grăbit: 

— Consiliul ţi-a acaparat mintea pentru o perioadă lungă. 
Cu toţii ne-am întrebat ce ţi-a arătat şi spus. Ne vei ajuta 
acum, sper. 

Kenlon îl privea fix. Avea o senzaţie de goliciune interioară. 
Întrebările lui Nemmo dădeau impresia că nu avea să 
primească nici o explicaţie din partea lui: 

— Uite, începu el să-i explice repede cele întâmplate, 
trecând doar peste partea legată de recapturarea 


submarinului. Urmări cu atenţie orice schimbare relevantă 
a expresiei de pe chipul lui Nemmo. 

Şi avu ce vedea: nedumerire, uluială, dezamăgire şi în cele 
din urmă, când Kenlon ajunse la faptul că Jones-Gordon era 
în viaţă - mânie disperată. 

— Ţi-au spus acest lucru! zise Nemmo agitat. Păi, asta nu 
poate avea decât un singur efect - faptul că vei refuza să ne 
ajuţi! Cu un efort vizibil, se forţă să tacă. Se aşeză nesigur 
în hamac, bătând din aripi. În cele din urmă, murmură: 

— Nu spun că îi doresc răul comandantului vostru. Însă 
este în joc existenţa unei rase. Zeci de oameni înaripaţi nu 
s-au întors din perioadele de timp în care au fost trimişi 
după armament. Moartea ne-a lovit până acum din toate 
părţile. Şi suntem ameninţaţi de o tragedie şi mai mare - iar 
consiliul ţi-a dezvăluit că Jones-Gordon e în viaţă! 

Din nou păru a fi nevoit să facă eforturi pentru a se abţine. 
Şi din nou, după o pauză, vocea lui se mai calmă. Posomorât 
şi abătut, spuse: 

— În tot decursul acestei poveşti, consiliul a acţionat fără 
convingere, ca şi cum în joc s-ar afla întregul lui crez 
fundamental. Într-un fel, înţelegem acest lucru Consiliul a 
fost iniţial alcătuit în aşa fel încât să ţină cont de ambele 
rase. Ceea ce e mai greu de înţeles e faptul că, într-o criză, 
aproape că ne-a trădat. 

Omul înaripat se întoarse spre Kenlon cu o expresie 
rugătoare: 

— Ştiu că nu am dreptul să-ţi cer acest lucru, dar de bună 
seamă că poţi lansa torpilele asupra unor puncte vitale ale 
oraşului subacvatic fără a-i primejdui viaţa căpitanului 
vostru. Îţi garantez că locul exact în care se află căpitanul 
vostru îţi va fi dezvăluit de consiliu. 

— Eu nu-mi pot asuma acest risc, răspunse Kenlon sec. Îşi 
dădea seama că dădea dovadă de încăpățânare, poate chiar 
de atitudine iraţională. Probabil că se putea proceda cum 
spusese Nemmo. Însă îşi dădea, înfiorat, seama că nu era 
doar o chestiune de fezabilitate. Nu luase încă nici o 


hotărâre asupra întregii situaţii. Acesta era elementul 
esenţial. Alegerea pe care era presat s-o facă nu era doar o 
simplă selecţie între bine şi rău. 

Oamenii înaripaţi aveau dreptate, într-un fel. În ciuda 
nesăbuitei lor alianţe cu Sessa Clen, el nu le punea la 
îndoială nici o clipă motivaţia şi sinceritatea. Însă trebuia 
spus ceva în privinţa taberei negative. Era vorba de 
miracolul şi măreţia vieţii subacvatice. Când se aflase acolo, 
Kenlon simţise emoția acelei înaintări prin apă, a luptei cu 
rechinul. Nişte fiinţe umane erau implicate în ceva nou, 
într-un mediu sălbatic şi primitiv. Fiecare atom din trupul 
dornic de aventură al lui Kenlon răspundea pozitiv la 
această imagine. 

Oamenii-peşti nici măcar nu erau singurii care dădeau 
dovadă de o logică rece în acel univers. Kenlon îşi amintea 
de toate conversațiile avute cu ofiţerii din Marină, dintre 
care mulţi susțineau că pe timp de război era necesar să-ţi 
extermini complet inamicul. Nu încăpea nici o îndoială, 
chiar şi el venea dintr-o epocă în care asemenea idei erau 
obişnuite chiar şi pentru nişte oameni delicaţi, prietenoşi, 
cum erau agresorii. În situaţia aceea, agresorii erau 
oamenii-peşti. Îi venea totuşi greu să-i considere vinovaţi pe 
de-a-ntregul, atunci când soarta omenirii era în joc, atunci 
când cea mai mică greşeală putea duce la dispariţia omului 
de pe Pământ şi din univers. Kenlon avea vaga convingere 
că oamenii-peşti se puteau descurca mai bine cu creaturile 
yaz. Şi dacă acest lucru era adevărat... 

Oftă. Un lucru era cert. Nu era încă pregătit să ia o 
hotărâre. 

Se auzi un clămpănit de sus. Kenlon tresări. Apoi se 
întoarse pe jumătate spre Nemmo. 

— Au închis tambuchiul! spuse el, alarmat. N-ar fi trebuit 
să facă asta cu... 

Se opri muşcându-şi buzele cu putere, pentru a nu rosti şi 
restul propoziției. 


Ceea ce fusese pe cale să spună era că ei nu ar fi trebuit 
să închidă tambuchiurile, în timp ce funcționau motoarele 
auxiliare. Nu o spuse, căci îşi aduse aminte spusele 
consiliului, legate de faptul că agresorii vasului nu 
înțelegeau mecanismele primitive. 

Se smuci, presat de timp, şi se năpusti spre rezervorul 
lângă care vroia să ajungă. Ajunse acolo, se aruncă pe jos 
lângă el, şi rămase acolo, începând deja să gâfâie, 
sufocându-se. 

Una dintre cele cinci joanne care fuseseră în cameră ieşise 
cu aproximativ un minut în urmă. Kenlon îşi aduse vag 
aminte de asta acum, în timp ce zăcea acolo. Celelalte patru 
rămase începeau să se clatine. Se uitau unele la altele cu o 
privire ce exprima, pesemne, buimăceala, căci începură să 
se împleticească tot mai tare, ca nişte orbi care nu îşi mai 
puteau ţine echilibrul pe o podea devenită brusc incredibil 
de denivelată. 

Două dintre femei părură să devină brusc atente la 
Kenlon. Alergară, împleticindu-se spre el. Una dintre ele 
rosti ceva, asemănător unui scâncet, în limba ei, văzu că el 
nu înţelegea, ezită o clipă, apoi ambele dădură impresia că 
uitaseră complet de el. 

Ţinându-se fiecare de gât, se bălăbăniră spre uşă. Toate 
patru păreau să urmărească acelaşi scop, în acelaşi timp. 
Trei dintre ele reuşiră să iasă şi ieşiră din câmpul vizual al 
lui Kenlon. Cea de-a patra căzu greoi ca orice persoană 
doborâtă de gaze înşelătoare. 

Aerul de la podea conţinea mai mult oxigen şi păru să o 
revigoreze pentru scurtă vreme. Însă îşi solicitase trupul la 
maximum, se forţase prea tare în timpul acelor minute 
frenetice. Şi, pentru a înrăutăţi lucrurile, încercă să se 
ridice. 

Se prăbuşi inconştientă la podea. Situaţia era desigur 
identică şi în alte părţi ale vasului, dorinţa lor de viaţă fiind 
învinsă de primitivele, voracele, motoare, a căror sete de 
aer era atât de mare încât patru sau cinci minute de 


inhalări monstruoase de partea acestora erau suficiente 
pentru a epuiza rezervele unui submarin mare. 

Într-un submarin perfect, despre care ele aflaseră de bună 
seamă din cărţile lor tehnice, problema motoarelor 
auxiliare fusese pesemne rezolvată fără folosirea unor 
maşinării consumatoare de aer. 

Şi astfel nu luaseră în calcul consumul de oxigen. Acum, 
după ce acest lucru se petrecuse deja, Kenlon înţelegea 
perfect de ce nu folosiseră turbinele cu aburi acţionate 
atomic. Era o aplicaţie indirectă a energiei atomice, 
incredibil de complexă, un proces compus din mai mulţi 
paşi. Inginerul Clen ignorase această problemă, utilizând 
mecanismul mai simplu. 

În momentul în care ajunse la acel punct al analizei sale, 
Kenlon îşi pierdu parţial cunoştinţa. Reuşi să întindă mâna 
şi să răsucească valva tubului de oxigen. Inspiră repede, de 
câteva ori, gazul dătător de viaţă, apoi închise valva şi se 
ridică. Se îndreptă nu foarte repede spre fata care zăcea în 
dreptul uşii. 

Îi luă tija energetică de la centură, şi-o vâri în buzunar, şi 
se îndepărtă. În sala motoarelor, pe jos, zăceau întinse cinci 
joanne. Motoarele, cu înalta lor capacitate de adaptare, 
funcționau încă, dar tuşeau îngrijorător, fiind acum 
alimentate aproape numai de petrol. Kenlon le scoase din 
funcţiune, smulse grăbit cele cinci tije energetice de la 
centurile femeilor, după care, asemenea unui scafandru 
care petrecuse prea mult timp sub apă, se grăbi cu ochii 
umflaţi spre tubul de oxigen. De data aceasta inhală o 
cantitate prea mare. Îşi păstră însă mintea îndeajuns de 
limpede pentru a lăsa robinetul deschis şi a nu uita ce avea 
de făcut. Se auzi un şuierat încet, în timp ce străbătea 
uşurat submarinul, luându-le joannelor armele energetice. 
Erau în total douăzeci şi opt de femei-soldat Sessa Clen la 
bord, cu Paznică cu tot, care zăcea inconştientă pe podeaua 
cabinei de comandă. 


Kenlon le zăvori tijele într-un dulap, apoi le transportă pe 
joanne una câte una în sala torpilelor de la prora. 
Numeroasele tuburi de oxigen pe care le deschisese 
trezeau totul în jurul lor la viaţă. Femeile se foiau, în timp 
ce el, mânios, le dezbrăca complet şi le lăsa acolo. 

Era un gest grosolan, însă nu avea de ales. De bună seamă 
ca unele porţiuni ale hainelor lor le făceau imune la 
cristalele neurale. Era nevoit să le despoaie complet pentru 
a fi sigur că îndepărtase elementul neutralizator. 

leşind din sala torpilelor, Kenlon văzu că o parte din 
oamenii lui îşi reveniseră şi, mai mult, îşi dădeau seama ce 
întreprindea el. Pentru prima oară, Kenlon realiză că îşi 
recâştigase prestigiul. În acea lume ciudată a marinarilor 
militari, aceasta avea să fie o ispravă de povestit chiar şi 
prin cântece sau anecdote, dacă avea să fie vreodată 
povestită. 

O oră mai târziu, când Sea Serpent îşi reîntregise 
echipajul şi se îndrepta din nou spre fortăreaţa din văzduh, 
senzaţia aceea de mulţumire sufletească îl stăpânea încă. 

Tedders urcă pe puntea de comandă. 

— Omul înaripat vrea să vorbească cu dumneavoastră, 
domnule. 

— În regulă. Kenlon cobori. 

Nemmo îl salută cu un aer grav: 

— Tocmai am fost anunţat de camarazii mei că, în urmă cu 
câteva minute, comandantul vostru a fost scos la suprafaţă 
de oamenii-peşti. Este nevătămat. 

Kenlon îşi dădu seama că avea de ce să se simtă uşurat. Se 
aşeză în barca cu motor şi se îndreptă spre carcasa în care 
se afla comandantul. Îl putea vedea clar acum prin acea 
capsulă impermeabilă din plastic, transparentă, în care 
acesta fusese transportat de la oraşul subacvatic. 
Sentimentul de uşurare se înteţi. În câteva clipe, cu 
oarecare şansă, această întreagă problemă a acelei ere 
avea să-i fie ridicată de pe umeri. Ca secund al 
submarinului american Sea Serpent, avea să fie din nou sub 


comanda lui Jones-Gordon. Pentru el, presiunea deciziilor 
lua sfârşit. Deşi, în mod destul de ciudat, într-un locşor al 
minţii lui încolţise o idee, o soluţie, bazată pe ceea ce ştia 
acum despre întreaga situaţie. 

Tresări, realizând că un numeros grup de oameni înaripaţi 
coborau spre şalupă. Unul dintre ei cobori foarte jos. 
Kenlon îl recunoscu ca fiind Laren. Omul înaripat strigă: 

— Consiliul ne-a cerut să ne punem la dispoziţia voastră. 
Dacă putem face ceva... 

Nu puteau. Kenlon clătină din cap, nedumerit în acelaşi 
timp de ciudata ofertă. Apoi îi dădu uitării. 

Începu să se întrebe cum va decurge reîntâlnirea cu Jones- 
Gordon. Avea o senzaţie ciudată, dată de interesantele 
evenimente care aveau să urmeze. 

Întâlnirea se dovedi total banală. Jones-Gordon urcă la 
bord şi îi strânse mâna lui Kenlon. Aproape în aceeaşi clipă, 
îl trase pe Kenlon spre locul din spate. 

Spuse cu asprime: 

— Ce vroiau oamenii aceia înaripaţi? 

— Se ofereau să ne ajute, domnule. 

— Hm! 

Jones-Gordon se aşeză, încruntat, apoi spuse: 

— Nu avem timp de pierdut. Am fost ţinut la curent cu 
derularea evenimentelor, mai mult sau mai puţin prin 
intermediul unui ciudat dispozitiv mental. Înţeleg că în 
absenţa mea submarinul nostru a fost capturat de aceşti 
oameni înaripaţi? 

Kenlon îi relată pe scurt cele întâmplate. Când termină, 
Jones-Gordon spuse: 

— Niciodată n-am avut încredere în aceste javre de 
oameni înaripaţi. 

— Oh! spuse Kenlon. 

Era uluit. Realiză că, atunci când fuseseră povestite, 
acţiunile oamenilor înaripaţi păruseră mult mai grave decât 
în realitate. Simţi nevoia să le explice acţiunile. Simţea cu 
putere iminenţa a ceea ce avea să urmeze. Dar 


evenimentele îşi pierduseră cumva suspansul plăcut. Fu 
cuprins de o emoție ciudată, neplăcută. Spuse: 

— Situaţia lor era disperată. Şi-au cerut sincer scuze 
pentru ceea ce au făcut. Merită compasiune. Ei... 

Fu întrerupt: 

— Voi decide eu ce merită. 

Comandantul Jones-Gordon se îndreptă în scaun. 

— Ar trebui să ştii, domnule Kenlon, că am încheiat un târg 
cu oamenii-peşti. Ne vor trimite înapoi în timpul nostru 
dacă lansăm torpile spre colivia aceea de sus şi o doborâm 
în mare. Am fost de acord cu propunerea lor. 

— Ceee? spuse Kenlon. Jones-Gordon continuă 
imperturbabil. 

— Imediat ce ajungem la bordul lui Sea Serpent vei da 
ordin să fie lăsat la apă avionul nostru. Vei superviza 
demontarea focoaselor de la patru din noile torpile 
secţionale şi vei avea grijă să fie depozitate cu grijă în firida 
pentru bombe a avionului. Maşinăriile care susţin 
fortăreaţa se află deasupra clădirii. Scoate din rezervorul 
avionului benzina de prisos. Ofiţerul de aviaţie Orr va 
efectua bombardamentul! 

— Dar, domnule... spuse Kenlon. 

Însă nu mai putu continua. Mintea lui era paralizată de 
cuvintele nebuneşti pe care le auzise, de caracterul 
criminal, demenţial al acestora. Năucit, încercă să găsească 
nişte argumente. 

— Dar, domnule, uciderea acelor bieţi... 

— Prostii! sosi răspunsul brutal. Aceasta este hotărârea pe 
care am luat-o. Trebuia să ne situăm de o parte a unei 
tabere. Oamenii înaripaţi nu ne pot face nici un rău. 
Oamenii-peşti pot. Aşa că vom coopera cu ei. 

— Hotărârea! spuse Kenlon cu amărăciune. 

Din nou, avu senzaţia că se sufocă, nemaiputându-şi găsi 
cuvintele. Se aşeză înfiorat, îngrozit. În cele din urmă 
murmură: 


— Trebuie să spun, domnule, că pentru prima oară în 
cariera mea vă dezaprob categoric planul de acţiune. 

Se opri, şocat de propriile-i cuvinte. Era într-adevăr, prima 
oară. De-a lungul întregii sale cariere în Marină, nu pusese 
la îndoială niciodată vreo decizie. Îşi exprimase părerea 
numai când i se ceruse s-o facă, şi acceptase fără a sta pe 
gânduri orice decizie, inclusiv riscurile acesteia. Realizând 
acum grozăvia îndrăznelii sale, murmură totuşi mohorât: 

— Asta e crimă, domnule. 

Se uitau acum fix unul la celălalt. Jones-Gordon era 
mânios. 

— Domnule Kenlon, spuse el tăios, nu mai vreau să aud 
asemenea prostii! Suntem obligaţi să luăm o decizie. 
Trebuie să ne aliem cu una din cele două tabere din această 
îndepărtată lume a viitorului. Atunci când am luat această 
hotărâre, m-am gândit numai cum să asigur întoarcerea 
submarinului nostru în timpul normal. 

— Ceea ce aţi făcut va avea exact efectul opus, spuse 
Kenlon. Oamenii-peşti nu au dispozitive de călătorit în timp. 
Ei... 

Tăcu. Înţelese expresia rigidă care se aşternuse pe chipul 
robust al lui Jones-Gordon. Comandantul refuză să mai ia în 
considerare vreun argument. În acest fel se prefigura 
dezastrul, grăbit de firea lipsită de imaginaţie a acestuia. 
Kenlon spuse cu încăpățânare: 

— Poate că îmi voi pierde gradul, dar eu nu vreau să mă 
asociez în nici un fel cu un asemenea plan fantasmagoric şi 
josnic. 

Şi chiar în acea clipă realiză că asta nu era de ajuns. Nu 
putea să se spele pur şi simplu pe mâini de toată afacerea, 
nu putea să se facă că nu vede, în timp ce era comisă o 
crimă. Pentru a doua oară în decurs de o oră îşi aduse 
aminte de o frază rostită de consiliul oamenilor înaripaţi: 

Dorim ca alegerea ta să fie făcută liber, probabil sub 
presiunea evenimentelor, dar... 


Niciodată în viaţă nu mai fusese atât de presat de 
evenimente. Dacă ar avea timp să se gândească, să 
găsească un moment în care să poată reflecta. 

Însă nu avea timp. Era pe cale să fie comisă o crimă cu 
sânge rece. Şi numai o acţiune fermă o putea împiedica. 

Kenlon înţelese aproape imediat cum trebuia să acţioneze, 
în toate detaliile. Aruncă o privire scrutătoare în direcţia 
submarinului. Se afla încă la o distanţă de trei sute de 
metri. Plutiseră în derivă, la o depărtare apreciabilă, 
temându-se de o capcană. 

Extrem de încordat, Kenlon ridică privirea spre oamenii 
înaripaţi. Aceştia continuară să zboare în cerc, la limita 
superioară a câmpului său vizual. Erau aproape o sută, la 
aproximativ şaptezeci de metri înălţime. 

În acea tensionată clipă hotărâtoare, nu se îndoi nici o 
clipă că atotştiutorul consiliu al oamenilor înaripaţi 
anticipase cu exactitate acest moment, acea situaţie şi le 
spusese acestora. Şi că ei aveau să reacționeze la cel mai 
mic gest al lui. 

Kenlon se ridică în picioare şi privi în sus. 

Reacţia lor fu mai rapidă decât se aşteptase. O mulţime de 
oameni înaripaţi se năpustiră în zbor spre ei. Kenlon strigă 
la ei, dându-le indicaţiile necesare. Jones-Gordon se ridică şi 
el. 

— Pe toţi dracii, spuse el. Ce le spui? 

— Le spun să plece, domnule. Se pare că sunt pe cale să 
atace. 

Nu încăpea nici o îndoială asupra acestui lucru. Le 
ordonase să-l captureze pe Jones-Gordon. 

În clipa următoare toţi cei aflaţi la bord erau făcuţi 
prizonieri, armele le erau azvârlite, în timp ce erau ţinuţi de 
braţe şi de picioare de nişte mâini puternice, musculoase. 

— Ţineţi-mă şi pe mine! urlă Kenlon. Iar ei făcură întocmai. 

Laren se apropie de el. 

— Ce să facem cu comandantul vostru? 


— Duceţi-l înapoi pe submarin, atunci când îi voi spune eu 
lui Nemmo. 

Erau multe de făcut. Mai întâi, să le trimită pe joanne 
înapoi pe vasul lor; apoi, să-i facă o vizită lui Arpo... 

Capitolul 19 

În timp ce se apropia de nava albastră, Kenlon se aştepta 
să fie contactat telepatic, la fel ca prima oară, când această 
metodă funcţionase atât de bine. 

Cum acest lucru nu se întâmplă, se simţi entuziasmat. Era 
oare posibil ca sosirea lui să fie binevenită? 

Când micuța lui barcă se afla încă la şapte metri 
depărtare, un bărbat îmbrăcat în nişte haine largi, ce 
păreau a fi din mătase, ieşi pe punte şi îi făcu nişte semne 
prietenoase. Era solid, blond, cu un corp superb, după cum 
observă Kenlon. 

Străinul se aplecă, îl strânse pe Kenlon de mână cu forţă şi 
îl trase pe bord. 

De aproape, părea să arate şi mai frumos, magnific 
aproape. Avea un cap leonin; radia de forţă. 

Mintea lui Kenlon percepu un gând, primul mesaj 
telepatic: 

— Bun venit la bord, omule! Eşti întotdeauna binevenit 
aici! 

Acesta fu mesajul. Se simţea însă o nuanţă de bunăvoință 
care sugera: Pleci când doreşti, vii când doreşti, faci ceea 
ce doreşti. 

Kenlon ceru să coboare, gândindu-se în acelaşi timp: Oare 
este posibil ca oamenii să fi avut dintotdeauna capacitatea 
de a dărui atâta dragoste? 

Interiorul vasului lui Arpo era splendid aranjat. Existau 
acolo nişte fotolii adânci, confortabile. În urma unui ordin 
imperceptibil al lui Arpo, cel mai apropiat fotoliu de lângă 
Kenlon se răsuci. Apoi un altul, din apropierea lui, se plasă 
în faţa acestuia. În timp ce Kenlon se cufunda în cel indicat 
de gazda lui, Arpo se apropie şi se aşeză pe cel din faţa lui: 


Cei doi bărbaţi - ofiţerul de submarin, cu uniforma lui 
albă, impecabilă, şi acel supraom din mileniul douăzeci, 
purtând un fel de pijama - stăteau aşezaţi, privindu-se. 

— Citeşti ceea ce gândesc? spuse Kenlon. 

Arpo răspunse afirmativ, adăugând că, drept măsură de 
precauţie, amplasase deja un blocaj energetic în jurul lui 
Kenlon, astfel încât specia yaz să nu poată monitoriza 
această vizită şi pe celelalte pe care le pregătea. Mesajul 
mental al lui Arpo continuă: 

— Problema reprezentată de aceşti extratereştri nu poate 
fi tratată cu superficialitate. 

Kenlon aşteptă, abţinându-se aproape să şi respire. Arpo 
îşi continuă comunicarea telepatică: 

— Fiinţe precum aceşti yaz au o atitudine total subiectivă 
în favoarea rasei lor şi nu se vor schimba decât după ce vor 
avea loc nenumărate interacțiuni între diferitele rase ale 
galaxiei. Numai după numeroasele ciocniri şi dialoguri care 
ne aşteaptă în secolele viitoare, se va putea ajunge la o 
situaţie în univers comparabilă cu ceea ce s-a petrecut în 
cele din urmă pe Pământ, când strămoşii mei au reuşit să se 
opună cu succes războiului şi violenţei. În acest moment, în 
univers nu se poate realiza acest lucru. Bineînţeles, te voi 
ajuta... 

De pe vasul lui Arpo, Kenlon se duse pe cel de pescuit, cu 
catargul foarte înalt. După ce Kenlon îi explică lui Robairst 
ce dorea, acesta coborî. Când se întoarse pe punte, era 
mohorât. 

— Tainar va rămâne la bord, spuse el. Voi merge la 
submarinul tău. Noi suntem de părere că planul tău e bun. 

Era planul lui Arpo, dar Kenlon nu-l corectă pe 
interlocutorul său. Meritele fiecăruia puteau fi recunoscute 
mai târziu. 

Kenlon se duse apoi pe Segomay 8. Descoperi că 
comandantul Gând era un bărbat solid, în jur de cincizeci 
de ani. Gând îl ascultă câteva clipe, apoi spuse în microfon: 


— Numai puţin. Eu cred că ar trebui ca toţi să audă asta. 
Un minut mai târziu, Kenlon povestea despre specia yaz. 
Nu-şi dădea seama deloc de reacţia celor din vas. Când îşi 
încheie relatarea, Gând spuse: 

— Comandante, ai fost verificat de un detector de minciuni 
în timp ce vorbeai, şi tot ce ai spus e adevărat. Suntem de 
acord cu planul dumitale şi în jurul orei două noaptea vom fi 
pregătiţi să ne îndeplinim sarcinile noastre. Îi strânse 
imediat mâna lui Kenlon. Ochii îi sclipeau. 

— Asta schimbă lucrurile, nu-i aşa? Mi-e teamă. Sunt însă 
impresionat că Arpo e dispus să se implice, deşi nu-mi dau 
deloc seama ce poate face el. 

— Mi-a spus că le poate penetra nava, spuse Kenlon. 

— De unul singur? făcu Gând ochii mari. 

— Prin telepatie. 

— Aha! 

Gând tăcu apoi spuse: 

— Eu nu înţeleg... Dar pare impresionant. "Ţi-a spus ce 
poate face când intră acolo? 

— Nu. 

— Ei bine, spuse Gând, neîncrezător. Nu putem decât să 
sperăm la ce-i mai bun. Acestea sunt, fără îndoială, nişte 
evenimente neaşteptate, încheie el, chipul său robust 
pălind. 

— Interceptăm convorbirea, spuse o voce. 

— Ha! spuse Gând. 

Se uită în jur, alarmat, apoi privi la boxă. 

— Aici Tulgoronet, comandante Kenlon şi căpitane Gând. 
Unul din oamenii de pe vasul rotund, realiză Kenlon după o 
clipă. Spuse: 

— V-aţi îmbunătăţit metodele de comunicare. Gând îl 
întrerupse, adresându-i-se lui Kenlon: 

— Ştii despre ce e vorba? 

Kenlon îi explică. Apoi rămaseră amândoi tăcuţi, în timp ce 
conducătorul din era Setidillad continuă: 


— Da, muncim de mult timp. Putem acum să interceptăm 
sistemele de comunicaţii interne ale diferitelor nave şi să le 
folosim computerele de traducere. Ne-am gândit că în felul 
acesta vă scutim de deranjul de a veni aici. 

Era târziu, şi Kenlon aprecia gestul. 

— Am transmis, de asemenea, explicaţia dumitale vasului 
Sessei Clen, spuse Tulgoronet. Vor coopera. 

Kenlon răsuflă uşurat. Aerul regal al vasului Clen îl 
deranja, şi nu avea prea mult chef să se ducă acolo. 
Tulgoronet continuă, nedumerit: 

— Percep nişte radiaţii dinspre dumneata, ceva nou. Ţi-au 
făcut ceva acei oameni-şopârle? 

Kenlon era alarmat, dar răspunse cu sinceritate. 

— 'Ţi-am povestit tot ce ştiu. 

Întorcându-se la submarin, el încercă să-şi stăpânească 
spaima produsă de cuvintele lui Tulgoronet. 

Capitolul 20 

Bătălia care a avut loc în acea noapte nu se putea 
compara, probabil, cu nimic asemănător din istoria 
omenirii. Flota care pornea la atac era alcătuită din 
Segomay 8 - un vas pentru întreţinerea instalaţiilor de foraj 
marin, din secolul douăzeci şi nouă, lung de trei sute de 
metri, un vas de pescuit din secolul patruzeci şi trei, o navă 
spaţială de cercetare, provenind cu aproximaţie din anul 
10.000, un iaht de vacanţă al civilizaţiei Clen din jurul 
anului 13.000, o navă mică, având la bord un bărbat - pe 
Arpo - din secolul două sute şi un submarin - Sea Serpent, 
aparţinând Marinei SUA - comandat de William Kenlon, 
dintr-o eră timpurie, primitivă, mecanică. 

Inamicul era reprezentat de o singură super-navă a unei 
civilizaţii care provenea de pe o planetă din Calea Lactee. 

Lui Kenlon i se încredinţă comanda absolută. În turnul de 
comandă al vasului lui se aflau acum trei noi membri, şi 
nişte instalaţii pe care nici un submarin american al 
secolului douăzeci nu le avuses vreodată; un sistem de 
traducere, care era conectat la Segomay 8 şi la vasul 


circular, o unitate energetică de pe vasul circular, care 
putea da naştere unui câmp de protecţie, o telecomandă 
pentru manevrarea instalaţiilor automate de pe iahtul 
Sessei Clen, şi o alta pentru armele de pescuit existente pe 
vasul lui Robairst şi Tainar. 

Noii membri ai echipajului erau Robairst, de pe vasul de 
pescuit, Massagand de pe cel circular şi una din joanne, pe 
care Kenlon nu o văzuse până atunci - ea îi fusese 
prezentată drept subinginerul vasului Clen şi, în mod cert, 
era persoana cea mai bine pregătită ştiinţific de pe 
submarin. 

La scurt timp după miezul nopţii, Kenlon fu contactat 
telepatic de Arpo, care îi spuse că totul era pregătit, astfel 
că dădu ordinul de atac. 

La adăpostul întunericului, toate vasele îşi uneau acum 
forţele împotriva extratereştrilor. 

Era greu de precizat momentul exact în care fiinţele yaz 
şi-au dat seama că li se pregătea ceva. Brusc, însă, noaptea 
a început să fie luminată, în mod ciudat, aproape ca ziua. 
Ciudat pentru că era o lumină blândă, asemănătoare cu 
razele soarelui care sunt filtrate de un strat gros de nori. 
Numai că nu exista nici o sursă strălucitoare de lumină care 
să indice prezenţa vreunui soare. 

Puternica luminozitate se întindea pe o rază de cel puţin 
un kilometru şi jumătate. Începu apoi să se atenueze cu o 
viteză foarte mare. Ceea ce însemna că nu era generată de 
o singură sursă. 

Kenlon îl întrebă, telepatic, pe Arpo, ce reprezenta ea. 

Răspunsul suna astfel: 

— Ei se folosesc de atmosferă tot aşa cum, în era voastră, 
voi folosiţi gazul neon. Amplificarea efectului dintr-un 
anumit procedeu prin care un electron devine, alternativ, 
negativ şi pozitiv, astfel încât poate fi teoretic refolosit de un 
număr infinit de ori pentru acelaşi scop. În realitate, 
desigur, există imperfecţiuni. Altminteri, luminozitatea ar 
continua să crească... 


Era însă şi aşa destul de puternică. Submarinul, din care 
se vedea doar periscopul, îşi continuă înaintarea, la fel ca şi 
Segomay 8, ca şi vasul de pescuit şi vasul rotund. 

Extratereştrii nu îşi continuară în nici un fel reacţia. Nava 
lor întunecată, curbată, în formă de trabuc, plutea foarte 
puţin deasupra apei, ca şi până atunci. Nu dădea defel 
vreun semn că ar urma să se pună în mişcare. Atenţia pe 
care Kenlon şi-o concentrase asupra extratereştrilor 
pesemne că fusese observată de Arpo, căci percepu un 
mesaj telepatic: 

— Nu te lăsa înşelat. Perioada de timp scursă între starea 
de mişcare şi cea de imobilitate la o asemenea navă 
avansată este de ordinul milisecundelor. lar la momentul 
crucial se vor folosi de avantajul pe care şi l-au asigurat faţă 
de dumneata. 

Kenlon tresări. 

— Ce avantaj? întrebă el. 

După aceea, imediat, se simţi înspăimântat ca de o forţă 
superioară, necunoscută, în faţa căreia era neajutorat. 
Mesajul lui Arpo era unul calm: 

— Te-ai dus pe nava lor. Ţi-au injectat o capsulă în corp. O 
ai şi acum în dumneata. 

— N-am simţit nimic, spuse Kenlon. 

Îşi dădea însă seama, din amorţeala care-i cuprinse chipul, 
că se albise la faţă. Şi realiză, de asemenea, că probabil, 
acest lucru îl intuise Tulgoronet. 

Făcu un efort pentru a-şi reveni: 

— Nu ar trebui să mă aflu la comanda acestei flote de atac, 
spuse el. Poate că ar trebui să încerc să părăsesc 
submarinul. 

Arpo rămase calm. 

— E totul sau nimic. Victoria noastră va depinde de 
alegerea exactă a momentului. În timpul acesta, bineînţeles 
că ei nu se vor grăbi să-ţi distrugă submarinul, pe care 
speră să te facă să-l foloseşti împotriva oamenilor-peşti. Nu 
au nici cea mai mică bănuială că eu m-am implicat în luptă. 


Am de gând să le dezvălui acest lucru în câteva clipe. Vrei 
să mă însoţeşti? 

— Adică, în mod telepatic? 

Pesemne că întrebarea lui conţinea şi un răspuns 
afirmativ, căci se trezi brusc înăuntrul navei yaz. 

Patru dintre oamenii-şopârle se întorseseră cumva cu faţa 
la ei, într-o clipită, iar Kenlon era în mod vag conştient de 
faptul că în jurul capului său sclipeau nişte lumini - nişte 
mici scântei care nu păreau mai mari decât nişte puncte, 
dar care aveau scânteierea unor pietre preţioase. 

Apoi se trezi din nou înapoi în submarin. O clipă, rămase 
buimăcit. Apoi trase adânc aer în piept, întrebând: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-au forţat să ieşim! sosi răspunsul mental de la Arpo. 
Însă acum au aflat. 

Părea un gest inutil. Era greu de crezut că ceea ce se 
petrecuse servise vreunui scop palpabil. Kenlon era de 
părere că ar fi fost mai bine ca participarea lui Arpo să 
rămână un secret. 

— Nu! simţi el reacţia lui Arpo. Primul pas al unei lupte 
trebuie făcut mai devreme sau mai târziu. A fost făcut 
acum. A reprezentat un mare şoc pentru ei. 

Kenlon se dădu bătut. Era evident că viziunea lui asupra 
situaţiei nu era completă, căci el era de părere că cele mai 
bune arme trebuie întotdeauna folosite cu maxim de forţă şi 
în mod surprinzător. Acum, elementul-surpriză nu mai 
exista, şi nu fusese tras nici un foc, dacă se putea spune aşa. 

Avea neplăcuta senzaţie că Arpo, adeptul păcii, era prea 
puţin obişnuit cu războiul pentru a-i înţelege regulile, şi 
anume: când ataci, o faci într-un mod decisiv. Fără discuţii 
preliminare. Fără cereri de capitulare. La război, conta 
fermitatea acţiunilor. 

Recepta răspunsul lui Arpo: 

— Nu te voi lăsa să rămâi cu o părere atât de proastă 
despre mine, comandante. Când noi am intrat acolo, 


intenţia a fost una decisivă. Ţi-am spus, ne-au forţat să 
ieşim. 

— Vrei să spui că am fost învinşi? 

— Da, într-un fel. Erau patru contra unul, şi erau pe cale 
să se folosească de energia mea de proiecţie mentală 
pentru a mă lovi chiar în vasul meu, moment în care m-am 
retras. Deci a fost o înfrângere în sensul că un atac care ar 
fi putut pune capăt luptei a eşuat. Dar dacă ne gândim că 
nu au reuşit să mă urmărească şi să mă distrugă, nu a fost o 
înfrângere. 

Kenlon încerca să vizualizeze confruntarea, aşa cum o 
observase. Îşi aduse aminte de intensele puncte luminoase 
din jurul capului şi se înfioră, cu un fel de spaimă 
retroactivă. Căci părea să nu existe nici o îndoială că 
punctele luminoase reprezentau nişte forţe impresionante. 

Ceea ce îl uimea, în timp ce se chinuia să-şi aducă aminte 
de derularea exactă a evenimentelor, era viteza cu care se 
petrecuse totul. 

Dacă putea exista o luptă de o clipă, atunci aceasta fusese. 

Înfiorat, întrebă: 

— Ce facem acum? 

— Continuăm să ne apropiem. 

Făcură întocmai. Când submarinul ajunse la opt sute de 
metri de nava yaz, extratereştrii lansară un obiect lung, 
luminos, asemănător unei funii în flăcări: funia şerpui spre 
Segomay 8 asemenea unui ciudat foc de artificii. Cu câteva 
clipe înainte de a atinge vasul dispăru. 

Kenlon primi mesajul lui Arpo: 

— Eu menţin acea structură energetică blocată. Uite ce ai 
de făcut. Transmite celor de pe Segomay 8 să îndrepte 
asupra lui Dika - aşa se numeşte vasul extratereştrilor - o 
undă de presiune. Aştept să te ocupi de asta. 

Ordinul îi fu imediat transmis lui Gând, care răspunse 
răcnind: 

— Unda presoare a fost activată! 


— Acum - transmise Arpo - trebuie ca vasul Clen să 
introducă apă de mare în acea undă. 

— Dar... dar - îl contrazise Kenlon - când au făcut acest 
lucru data trecută, au folosit o undă tractoare. 

— Dar atunci apa s-a îndreptat spre Segomay 8. De 
această dată vrem să o introducem în nava Dika. Inginera 
aceea din rândul joannelor, pe care o ai la bord, va înţelege. 

Când Kenlon transmise mesajul, ochii femeii se luminară. 
Apasă pe un buton. 

— Data trecută am fost precauţi, nu am vrut să facem rău 
nimănui. Acum, vom acţiona fără milă. Priviţi vasul 
extraterestru! 

Kenlon văzu cum vasul yaz dispărea, scufundându-se. 
Aştepta emoţionat. Secundele însă se scurgeau, iar Dika nu 
mai apărea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el, mental, pe Arpo. 

— Au vasul plin trei sferturi de apă. Şi deşi vin dintr-un 
mediu acvatic, au fost nevoiţi, în vederea călătoriei lor 
spaţiale, să elimine toată aparatura inutilă. În această clipă, 
sunt la aproximativ şapte metri sub apă, şi nu au nici o 
modalitate rapidă de a scoate apa. Am senzaţia că plănuiesc 
ceva, dar nu ştiu ce. Ar putea încerca să plece. Aşa că 
atrage-i atenţia lui Massagand ca, indiferent ce se întâmplă, 
să nu-şi părăsească postul. 

Kenlon transmise, posomorât, ordinul. lar apoi, 
întorcându-se la periscop, îi trecu prin minte că poate 
soluţia la toate acestea era de a-i lăsa pe yaz să scape. 

Acest gând se transformă cumva într-un sentiment, într-o 
dorinţă caldă şi intimă de a proceda corect în acea situaţie. 
Percepu nişte sunete nu prea îndepărtate. Părea să fi ieşit 
din interiorul submarinului într-un fel de ceaţă groasă. 

Primul lucru pe care îl percepu Kenlon era un uruit slab, 
îndepărtat, ca al apei care se izbea de un țărm stâncos în 
apropiere. 

Apoi văzu că se afla adânc în apă, înotând. Apa era caldă, 
iar el se simţea puternic şi avea o senzaţie extraordinară în 


acel ocean măreț. Apoi văzu că nu era singur. Alţi oameni- 
şopârle - câteva sute la număr - erau în jurul lui în apă. 
Simţea, instinctiv, că se afla pe planeta lui de baştină, şi că 
el şi camarazii lui se aflau în toiul uneia din interminabilele 
lor discuţii despre viitor. 

Singura specie adevărată străbătea de mult timp spaţiul, 
iar acest lucru trebuia urgentat. Trebuia ca tot mai mulţi 
dintre ei să meargă mai departe, şi mai departe. Tărâmul 
lor acvatic de origine, ca şi toate planetele cucerite până 
atunci, erau deja suprapopulate. lar acţiunea lor de invazie, 
de cucerire a universului era de fapt ceva pozitiv. Ei 
reprezentau viaţa reală. Ei se aflau pe calea adevărată, ei 
fuseseră dăruiţi cu trupurile perfecte. Exista, în sfârşit, o 
fiinţă perfectă, ei fiind aceasta. 

Acest sentiment nu era exprimat limpede, ci era profund, 
fără a necesita o exprimare anume. Acea părere a lor 
despre ei înşişi avea o bază simplă, pură, fără a necesita 
alte argumente. 

Cum rasa yaz fusese dăruită de natură cu perfecţiune, nici 
o altă rasă nu mai avea vreo rațiune de a exista. 

Desigur, majoritatea raselor non-acvatice puteau fi 
tolerate. Ele nu aveau nici o importanţă, nu contau absolut 
deloc. Dar nu era necesar să se transforme într-o problemă. 
Perfecţiunea putea tolera prezenţa sau existenţa 
imperfecţiunii, poate ca o modalitate de aducere aminte a 
situaţiei din trecut. 

Scena se schimbă. Privea la mai multe vase care se 
îndreptau spre nava speciei yaz. Fără a se gândi la acest 
lucru - fără a gândi cu propria-i minte - Kenlon recunoscu 
iahtul Sessei Clen, vasul Segomay 8, periscopul 
submarinului, vasul rotund şi nava mai mică. Şi înţelese ce 
avea de făcut. Să le scufunde pe toate. Cea mai simplă 
soluţie era ca submarinul să lanseze la fix şase torpile. 

Zis şi făcut! 

Kenlon îşi reveni tresărind. Era ţinut de Robairst, de 
Benjamin, de ofiţerul electrician-şef şi de adjunctul 


acestuia. Se zbătea cu disperare urlând la ei. Numai 
Massagand nu-şi părăsi postul. 

Brusc, înţelese. Încetă imediat să se mai zbată. 

— Gata, mi-am revenit, spuse el gâfâind. Dar să staţi cu 
ochii pe mine. 

Se ridicară cu toţii în picioare. Robairst vorbi în micul său 
microfon: 

— Arpo ne-a avertizat. Ne-a spus că deocamdată eşti bine, 
dar că nu s-a terminat. 

— Repede! auzi Kenlon mesajul lui Arpo. Toată lumea 
înapoi la posturi! Ei încearcă să profite de zăpăceală pentru 
a scăpa. 

Massagand îl strigă pe Kenlon. 

— Priveşte! spuse el. 

Kenlon se apropie şi privi la ecranele indicate. Unul din 
ace oscila. Un altul se rotea încet. Cel de-al treilea se 
mutase de la zero până aproape pe partea opusă. 

Kenlon nu-i aruncă decât o singură privire. După care se 
dădu înapoi şi se uită prin periscop - exact la timp pentru a 
vedea ce urma. Nava Dika ieşea din apă, cu forma ei 
asemănătoare unui trabuc. Urca încet. O privi cum se ridica 
la aproximativ o sută cincizeci de metri, după care păru să 
se oprească. 

— E prinsă în câmpul nostru, spuse Massagand. Totul pare 
a fi la maximum acum. Este un câmp experimental pe care 
l-am folosit pentru a încetini mişcarea meteoriţilor pe 
orbitele lor, şi am reuşit acest lucru cu destul de mulţi, care 
aveau un diametru de cel puţin şaisprezece kilometri. Nava 
aceea e imposibil să aibă o asemenea forţă de decolare, aşa 
că din clipă în clipă... 

Clipele trecură, iar nava yaz începu să coboare. 

— În timp ce se află în această stare de neajutorare, vom 
inversa câmpul şi îi vom distruge aparatura şi zdrobi 
pereţii, se auzi vocea lui Massagand. 

— Vino cu mine! i se adresă, telepatic, Arpo lui Kenlon. În 
aceeaşi clipă se trezi înăuntrul vasului Dika. Kenlon nu avea 


să uite niciodată acea scenă pe care însă şi-o imaginase de 
multe ori în clipele lui de nesiguranţă. Căci ceea ce văzu în 
nava extraterestră era coşmarul oricărui ofiţer submarin. 
Un dezastru complet! Apa aproape că ajunse la plafon. Iar 
pe măsură ce vasul se scufunda, rostogolindu-se, uriaşa 
masă lichidă se izbea violent de pereţii navei condamnate. 
Din toate părţile se auzea scrâşnetul metalului zdrobit. 
Kenlon îşi spuse, din nou, îngrozit: aşa se întâmplă atunci 
când un submarin este distrus. Apa năvăleşte înăuntru, 
motoarele se desfac şi întreaga structură se scufundă 
scrâşnind... 

Cu toate acestea, după ce acel gând îl părăsi, văzu un om- 
şopârlă lipit oarecum de perete, nevătămat, rotindu-şi ochii 
aceia ageri, analizând situaţia. Când spre el se năpusti un 
val uriaş, întoarse capul pentru a evita lovitura, iar după ce 
apa se retrase, el se afla încă acolo, vigilent, atent. Se 
gândea. 

Kenlon nu zări decât această scurtă secvenţă, dar ea îi 
provocă o stare de nelinişte. 

În clipa următoare, se afla din nou în submarin. Percepu 
gândul lui Arpo: 

— Mai sunt încă destui acolo. Nu am stat să văd dacă ne 
pot forţa să ieşim, deoarece ei încearcă acum să detoneze 
capsula din corpul tău. 

— Oh! spuse Kenlon. 

Se împotrivea spaimei care ameninţa să-l cuprindă. 
Simţind cum sângele îi fuge din obraji, spuse în şoaptă: 

— Ar trebui să ies repede din submarin! 

— Aşteaptă! veni ordinul ferm al lui Arpo. Spune-i lui 
Massagand să inverseze în continuare câmpul acela 
energetic, să continue să le distrugă aparatura. Livid, 
auzindu-şi propria voce ca pe un sunet sec, dădu ordinul. 

Bărbatul de pe vasul rotund îi propuse: 

— Le voi ataca nava de la un capăt la altul. 

Kenlon privea încordat acele. Însă schimbarea o suferea 
el. Adânc înăuntrul său, ceva se destinse. De abia după ce 


avu acea senzaţie de destindere îşi dădu seama că simţise o 
tensiune în plexul solar. 

— Gata! îl anunţă Arpo. Eşti liber. Dar lupta nu s-a 
încheiat. 

Kenlon privi prin periscop, în vreme ce Dika atacă. 

Oceanul se ridică furios. Apa fu împroşcată pe o distanţă 
de zeci de metri. Un vas ce aducea mai mult cu un munte 
mai mic se ridică pe o traiectorie circulară şi se năpusti 
spre mica flotă. 

Câteva secunde mai târziu, zgomotul teribil produs de 
ciocnirea apei de vasul cel mare se auzi în microfon 
asemenea unei explozii puternice, produsă la adâncime 
mare. După ce acel zgomot se stinse, Kenlon dădu repede 
ordin ca toate navele să fie avertizate să-şi ia măsuri de 
siguranţă împotriva valului de flux care se năpustea în toate 
direcţiile. 

După mai puţin de un minut, valul lovi. Deşi submarinul se 
afla la adâncimea periscopului şi se îndrepta direct spre val, 
uriaşul vas se zgudui, se clătină, cobori cu mai mulţi metri, 
fu ridicat şi din nou coborât de apă, dar încet-încet îşi relua 
cursul normal. Celelalte vase, erau evident, foarte solide, 
căci ele se aflau tot acolo, atunci când Kenlon reuşi să se 
uite. 

— Aşteaptă! sosi mesajul lui Arpo. 

Kenlon se conformă. Clipele se scurgeau încet. Apoi: 

— Au abandonat nava, spuse Arpo. Au de gând să caute o 
zonă subacvatică îndepărtată, unde să poată rămâne în 
viaţă şi construi o altă navă. 

Kenlon aşteptă neliniştit. 

În cele din urmă, Arpo îi transmise: 

— Spune-i lui Robairst să-i ordone lui Tainar să lanseze 
douăzeci şi două de capsule din acelea de pescuit, în jurul 
zonei în care s-a scufundat Dika. 

Robairst transmise, încordat, ordinul. Se scursese aproape 
un minut, după care se auzi vocea tăioasă a lui Tainar. 

— Cele douăzeci şi două de capsule au fost lansate. 


— Aşteaptă! spuse din nou Arpo. În sfârşit, le transmise 
iarăşi: 

— Una din ele a lovit un peşte. Spune-i lui Iainar să mai 
lanseze una. 

După aceea, după scurgerea încă a unui minut, Arpo dădu 
ordinul final: 

— Spune-i lui Tainar să le detoneze pe toate. 

Afară începuse să se întunece. Scurgerile de la sistemul 
aerian de iluminare al extratereştrilor duceau la o 
diminuare treptată a procesului, acum că nu mai era dirijat 
de nava yaz. 

În curând, avea să coboare noaptea obişnuită. 

În ciuda întunericului din ce în ce mai dens, Kenlon văzu, 
prin periscop, porţiuni de coloane luminoase în apă, 
rezultat al exploziilor care ajungeau la suprafaţă. Fiecare 
din ele izbucnea cu forţă, înălțându-se până la 
cincisprezece-douăzeci de metri. 

Nu reuşi să le numere, pentru a vedea dacă erau douăzeci 
şi două. lotul se derulă prea rapid, cu o densitate prea 
mare. În scurt timp însă, primi liniştitoarea veste: 

— Felicitări, comandante, îi comunică telepatic Arpo. 
Lupta s-a încheiat. Inamicul a fost distrus. Omenirea şi-a 
recăpătat planeta. 

Kenlon întrebă tulburat: 

— Dar cum rămâne cu oamenii înaripaţi şi oamenii-peşti? 
Ce-mi sugerezi să fac? 

— Nu-ţi pot spune nimic. Ambele rase sunt umane. 

— Dar am nevoie de ajutor. Am nevoie de un sfat. 

— Îmi pare rău. Nu te pot ajuta. Şi acum, la revedere, 
comandante Kenlon. Nu voi fi disponibil pentru alte discuţii. 

— Stai puţin... 

Însă mesajul telepatic se stinse definitiv. 

Kenlon se întoarse încet cu faţa la ceilalţi. În mintea lui se 
contura o decizie. Ştia ce avea de făcut, şi nu era ceva 
foarte corect. Însă întregul lui trup era suprasolicitat de 
lupta care de abia se încheiase în acel mod sinistru. 


Era acea stare de moment în care luptătorii iau decizii. 

Şi, mai presus de orice, luase o decizie. Iar în acea clipă de 
surescitare fizică, ea i se părea a fi corectă. 

Capitolul 21 

După ceva mai mult de o oră, Kenlon dădu primul din 
ordinele aducătoare de moarte: 

— Lansează prima torpilă! 

Ceea ce avea de făcut cerea timp. Avea acum un plan de 
urmat, un plan conceput de el. Se concentră încontinuu la 
acelaşi punct, trăgând mereu prin pereţii anterior zdrobiţi 
de sălbaticele şi precisele focoase ale torpilelor uriaşe. Fu 
nevoie de douăzeci şi şase din cele patruzeci şi opt de 
torpile pe care le aveau pentru a ajunge la miezul central, 
unde era adăpostit consiliul oamenilor-peşti, şi pentru a le 
distruge acea fenomenală sursă de informaţii. 

Când dădu, în sfârşit, ordinul de plecare, lăsa în urmă un 
oraş intact în proporţie de 95 la sută, însă devenit acum 
inofensiv. 

Oamenii-peşti erau încă în viaţă, dar nu aveau să mai 
poată folosi ştiinţa în scopuri malefice, pentru o lungă 
perioadă de timp. Aveau să fie nevoiţi să coopereze. Pe 
viitor, dacă doreau informaţii ştiinţifice, trebuia să le ia de la 
oamenii înaripaţi. 

Mai întâi lansă încă două torpile destinate dispozitivului 
electronic care funcţiona silențios, încercând să tragă 
fortăreaţa în apă, apoi urma să-şi ia la revedere. 

Prin intermediul lui Tulgoronet, Kenlon lua pentru ultima 
oară legătura cu celelalte vase şi îşi luă adio. Când luă 
legătura cu vasul Clen, avu surpriza să vorbească chiar cu 
Sessa. 

— Comandante Kenlon, trebuie să-mi exprim sincera 
admiraţie pentru atitudinea dumitale în toată această 
perioadă, spuse ea, prin aparatul de traducere. Privindu-te 
în acţiune, am realizat cu claritate că în era noastră nu 
avem bărbaţi de un asemenea calibru. Mai mult, am 
hotărât, după ce te-am văzut, să anulez căsătoria. Aşa că, 


brusc, păru puţin stânjenită - ce-ar fi să mă însoţeşti în era 
Clen, după ce se întoarce comandantul dumitale? 

Kenlon avu nevoie de un lung răgaz pentru a percepe 
posibila semnificaţie a cererii ei, adică un interes personal 
faţă de el. 

Îşi imagină rapid atmosfera de obedienţă faţă de 
regalitatea din curtea Clen, se văzu acolo, pus în situaţii 
ridicole, şi se înfioră. 

— Dragă doamnă, spuse el politicos, fiecare trebuie să 
rămână în propriu-i timp, eu în al meu, dumneata - în al 
dumitale. 

După ce legătura se întrerupse, Kenlon rămase tăcut, 
gândindu-se: ce univers fantastic! Pentru câteva zile, 
oamenii, în mod normal separați de barierele timpului, se 
întâlniseră. 

În curând, aveau din nou să fie despărțiți de mii de ani. Şi 
aşa avea să fie, în veci, de dragul vieţii întregului univers. 

Jones-Gordon fu lăsat pe punte, cu un harnaşament. Se 
eliberă cu o mişcare iute. 

— Spune-le tuturor să coboare, domnule Kenlon, zise el 
calm. Vom intra în imersiune la o adâncime de şaptezeci de 
metri, ca să fim siguri. Vom fi imediat duşi înapoi în timpul 
nostru. 

Nemmo se apropie şi îi strânse mâna lui Kenlon. 

— Consiliul nostru a fost mai înţelept decât noi toţi, spuse 
el. 

Kenlon se întoarse încet cu faţa la căpitanul său. Erau 
singuri pe punte, şi se măsurau reciproc, din priviri, Kenlon 
nu se îndoia câtuşi de puţin de faptul că superiorul său ştia 
că se răzvrătise împotriva lui. Încet, Jones-Gordon, îi întinse 
mâna. 

— Am impresia, Bill, spuse el, că atunci când trebuie să te 
descurci într-o lume nebună, ai o gândire mai pragmatică 
decât a mea. Nu poate fi altfel, căci ai avut dreptate. 

La zece minute după aceea, se întoarseră cu 24.999 de ani 
în trecut. Se treziră scăldaţi de soarele strălucitor al 


dimineţii în Pacific, în timp ce în faţa lor se întindea o mare 
calmă, lucitoare. 


SFÂRŞIT 


1 Sea Serpent = Şarpele mărilor.