Glendon Swarthout — Binecuvantati animalele si copiii

Binecuvântaţi animalele şi copiii 
Glendon Swarthout 


Lui Miles, care a fost acolo şi mi-a povestit 


Dar unde-i baiatul 
La oi ce am pus? 
Păi, lîngă-o căpiţă, 
Doarme dus. 

Ei, haide trezeşte.-l. 
Eu nu pot, zau. 

Că dacă îl scol, 

O să plingă rau. 


1 


LOCURILE ACELEA erau bîntuite de vînturi puternice. Mereu li 
se auzea vijiitul. Canionul răguşise de atita curent. Vîntul se 
înălța şi trecea printre pini, apoi era prins între stînci. Pinii din 
acest loc erau neobişnuiţi. Cînd vîntul amuţea, înghiţit de o 
văgăuna a canionului, şi în urma sa nu mai rămiînea nici o 
adiere, copacii tot nu se linişteau. Fremătaseră în bătaia 
vîntului, iar acum parcă suspinau după el. Erau miîhniţi. Păreau 
să jelească amintirea vintului. 

Cotton visa. 

In zori, cei şase erau în aşteptare, prinşi într-un fel de ţarc 
din stilpi groşi şi scînduri; stăteau înghesuiți unul în altul, nu 
pentru că le-ar fi fost frică, ci pentru că, neobişnuiţi să fie 
închişi, erau agitaţi şi, simțindu-se aproape, puteau să se 
miroasă mai bine. Se adulmecau unul pe altul. Cu nările dilatate, 
trăgeau în piept mirosul fierbinte, animalic care le trăda tulbu- 
rarea. 

Apoi apărură bărbaţii călare. Se deschise o poartă. Oamenii 
strigară la ei şi ei încercară să 

7 

iasă buluc, deodată, dar poarta fu trîntită după primii trei; 


Teft, Shecker şi Lally 1 trecuseră. Ceilalţi aşteptau. Curînd 
văzduhul fu spintecat de focuri'de armă. Detunăturile îi îngroziră 
pe ceilalţi trei. Se învirteau în cerc, îndoind scîndurile! ţarcului şi 
frecîndu-se de stilpi, fără frică, dar mai agitaţi acum, pentru, că 
le suna în urechi ceva ce nu puteau desluşi. În liniştea ce urmă, 
rămaseră din nou în aşteptare. 

Călăreţii reveniră la tare. Poarta fu deschisă şi ultimii'trei, 
Cotton, Goodenow şi Lally 2 fură lăsaţi să iasă pe un drum 
îngrădit cu sîrmă. Era plăcut să ieşi din tare, să fii liber în 
minunăţia dimineţii. Dar cînd se opriră să bea dintr-o baltă, 
călăreţii îi minară înainte, fluturîndu-şi pălăriile şi strigînd. 

Ajunşi în cîmp deschis, se opriră. În faţa lor, la o sulă de paşi 
depărtare, era un şir de maşini, iar în faţa acestora, un şir de 
oameni. Cei 'eliberaţi mai înainte, Teft,' Shecker şi Lally 1, nu se 
zăreau nicăieri. Aceasta îi ne'dumerea, aşa cum îi nedumeri şi 
bubuitura urmată de căderea lui Goodenow; mai întîi în 
genunchi, apoi îndoindu-şi picioarele din spate şi, în cele din 
urmă, greoi pe o parte. Nu se mişca. Cotton şi Lally 2 adulmecau 
mirosul nou şii ciudat care emana acum din trupul celui căzut! 

La următoarea împuşcătură, Lally 2 sări în sus şi căzu pe 
pămînt cu picioarele ţepene, iar în urma altor bubuituri îi zvicni 
capul şi se răsturnă; ochii îi deveniră sticloşi, picioarele i se 
stringeau şi i se întindeau convulsiv, în timp ce din gură şi din 
nas îi ţişni ceva de un roşu 

aprins. Cotlon adulmecă sîngele. Cunoştea mirosul acesta. 

Se năpusti înainte cu toată viteza, gonind într-o parte, dar fu 
întors din drum de maşini; se repezi în altă parte, dar fu încolţit 
de călăreţi. Gifiind, încercă o altă scăpare: se năpusti cu capul în 
gardul de sîrmă, dar căzu neputincios pe picioarele dinapoi. Sări 
din nou în picioare, înnebunit de obstacolul de oţel care trebuia 
să cedeze în faţa lui. 

Turbat de miînie, se opri. Stătea, puternic, privind fix la şirul 
de oameni; se concentra asupra gurii unei carabine, ochii îi 
alunecară de-a lungul ţevii spre faţa unei femei care şedea pe 
prelată, ţintindu-l. Femeia trase. O recunoscu. Recunoaşterea 
fulgerătoare îi zgudui inima chiar în clipa cînd glonţul îi sfărîmă 
creierul. Era chipul mamei lui. 

Cotton se trezi ţipînd. 

Sudoarea i se prelingea pe frunte, pe palme şi pe coapse. | 
se făcu silă de el însuşi. Avea cincisprezece ani, era cel mai 


mare, prea mare ca să mai viseze urit. 

Se uită la ceas. Era unsprezece şi cinci. Dormise mai puţin 
de o jumătate de oră. Ridicîndu-se într-un cot, îsi verifică din 
obişnuinţă efectivul. Goodenow, left, Shecker, Lally 1 — dar 
unde era fratele lui? Atunci îşi aminti: Lally 2 îşi mutase perna şi 
sacul de dormit sub pat cînd sunase stingerea. În cel de-al 
şaptelea pat sforăia Wheaties, instructorul lor, de care oricum 
nu le păsa nici unuia dintre ei. Toţi prezenţi şi numărați, să trăiţi. 

Cotton salută şi se întinse pe spate, ascultind vuietul jalnic al 
vîntului prin pinii de afară şi murmurul tranzistoarelor din 
interiorul barăcii. Asa dormeau ceilalţi cinci, cu radiourile, ca 
nişte căţei care nu mai scheaună şi adorm dacă le pui un ceas 
alături, să le fie ca bătaia unei inimi. Cînd se suna stingerea, ei 
se strecurau în sacii de dormit şi îsi băgau radiourile minuscule 
sub braţ, după ce le potriveau pe postul Prescott cu muzică 
populară şi „western", sau pe postul Phoenix cu muzică din 
aceea care-ţi merge la inimă. La început, întunericul se umplea 
de accentul nazal al lamentărilor după iubirea pierdută şi după 
cai morţi, sau ele incoerenţa electronică cu „draga mea" şi de 
„blues"-uri, dar în timp ce băieţii se întorceau de pe o parte pe 
alta în somn, iar radiourile alunecau tot mai jos in sacii de 
dormit, muzica devenea neclară şi se pierdea pînă cînd nu mai 
era muzică, ci o simplă prezenţă lîngă picioarele lor. Le ţineau 
companie Eddy Arnold şi Aretha Franklin. Radiourile murmurau 
în noapte, iar ei nu se mai simțeau singuri. 

Dimineţile şi serile erau momentele cele mai grele. 
Dimineaţa nu aveau nici un chef să părăsească siguranţa 
sacului de dormit. Goodenow gemea, Teft se scărpina, Shecker 
şi fraţii Lally tîndăleau la îmbrăcat, de parcă realitatea de din- 
colo de pereţii barăcii i-ar fi pîndit ghemuită, cu colții ascuţiţi şi 
ghearele scoase. Seara se temeau de venirea întunericului şi, 
odată cu el, de emigrarea în ţara visurilor, de alungarea conşti- 
entă în necunoscut a eului conştient. Amînau cit 

10 

puteau mai mult ora culcării. Teft se ducea la closet. Shecker 
vorbea. Goodenow citea romane şi reviste la lumina lanternei. 
Lally 1 dădea de-a azvîrlită cu lucrurile. Mai beau cîte o gură de 
apă din gamelele atîrnate la capul patului. Shecker mînca 
bomboane. Goodenow scotocea colturile întunecate după stafii, 
folosind lanterna in locul degetelor. Pe pereţii goi, ca de peşteră, 


ai barăcii, Lally 2 proiecta hieroglife de lumină, mesaje 
indescifrabile către ziua de miine. Cînd în somn eu mă cufund, / 
De-ar ţine bateriile mult. Serile li se păreau mai plăcute acum 
decit la început. Cotton era mîndru de asta. Dar mai era încă 
destul de rău, iar în seara asta o încurcaseră. Fusese cea mai 
nenorocită seară din toată vara. 

Se întorseseră după-amiază tirziu, după ce înnoptaseră sub 
cerul liber în Pădurea împietrită. După ce s-au spălat, s-au dus 
să măniînce în baraca de haleală, înghițind cu noduri. Îndată ce 
ieşiră din nou afară, Goodenow vomită în faţa tuturor. Umplu 
locul de murdărie. Goodenow făcea pipi în pat. Fusese dat afară 
din două barăci din cauza asta. Locurile în barăci nu se stabileau 
dinainte. Băieţii se culcau unde voiau la început, sau unde 
puteau, întîmplător sau din intuiţie, sau de nevoie. În cîteva zile, 
după teoria taberei, fiecare trebuia să-şi găsească grupul, casa 
sa, departe de casa părintească, să-şi stabilească nivelul de 
realizare, căci legităţile temperamentale şi spiritul de competiţie 
urmau să-i separe inevitabil pe cei neadaptabili de cei 

11 

normali, pe cei destinaţi să fie învinşi de învingători. Lasă-i în 
pace, şi cei treizeci şi şase de puştani se vor împărţi în mod 
firesc în şase echipe, fiecare grup cu baraca şi instructorul său. 
Dar chiar şi la paisprezece ani, Goodenow încă se mai scăpa în 
pat. Era nătăfleţ şi stingaci în toate, atit că ştia să facă centuri şi 
cordeluţe indiene din mărgele. li mai era şi dor de acasă, 
plînsese mult, iar atunci cînd, a doua zi dimineaţă, fusese 
alungat din cea de-a doua baracă, şi-a pus chiloţii de baie, s-a 
dus la bazin, de fapt un mic lac artificial, a intrat pînă la git în 
apă şi a stat aşa smiorcăindu-se, cu gindul să se înece. Nici 
instructorii şi nici ceilalţi băieţi din tabără nu l-au luat în serios. 
Cînd i-au zis să se bage cu capul la fund şi să rezolve treaba, el 
a răcnit că apa e prea rece. Spectatorii se tăvăleau de ris. Cînd 
l-au întrebat de ce nu se sinucide în sacul de dormit, care 
oricum era mai ud decît bazinul, şi în mod sigur mai călduros, el 
o luă pleoscăind prin apă, dispărînd printre canoe. Rămase în 
apă pînă cînd, după-amiaza, Cotton îl convinse să iasă din bazin, 
invitîndu-l să vină în baraca lui. Acolo, l-au asigurat, nimeni n-o 
să ridă de el, iar dacă vreunul ar face-o, el Cotton, o să-l bată 
pînă l-or lua dracii. 

Cum şi-au petrecut seara după ce Goodenovw a vomitat, 


Cotton nu-şi mai putea aduce aminte, decit că fusese o seară 
mai altfel decît toate celelalte din acea vară. Nimeni nu ardea 
gazul şi nici nu făcea năzbitii. Scena la care fuseseră martori în 
timpul zilei îi traumatizase. Nu îndrăzneau să discute despre ea. 
Umblau printre copaci, tîrşiindu-şi picioarele ca 

12 

nişte răniţi, ascunzindu-se unul de altul în amurg. Aşteptau 
pentru prima dată cu bucurie să se lase întunericul. 

Cînd se sună stingerea, baraca deveni un fel de celulă. Lally 
2 se retrase sub pat. Ceilalţi traseră fermoarele sacilor de 
dormit, închizîndu-se ca în nişte vizuini, potrivind radiourile mai 
tare ca de obicei. În seara aceea n-a mai fost vorba nici de mers 
la closet, nici de discuţii, nici de lucruri azvirlite, ori de lectură, 
mîncare, băut din gamele sau jocul cu lanternele. S-au refugiat 
într-un somn ce nu era de fapt odihnă. Acum puteau vorbi. 
Acum toţi puteau scoate din ei ce văzuseră în acea zi. 
Transformară noaptea într-o cameră sonoră. Goodenow se 
zvircolea. Teft scrişnea din dinţi. Fraţii Lally îngînau înfricoşaţi. 
Cotton visă că erau închişi într-un ţarc şi omoriţi de propriii lor 
părinţi. Toţi se tînguiau într-o bilbiîială de miros, sînge şi nebunie 
a oamenilor, în timp ce Dionne Warwick se lamenta într-un 
cîntec, iar Roy Acuff cînta despre păcat şi izbăvire. Era o 
purificare prin glas, dar în zadar. 

Cotton ascultă din nou. Ceva nu era în regulă. Numără patru 
radiouri, nu cinci. Strecurîndu-se încet din pat, se uită sub patul 
de lîngă el. Lally 2 dispăruse. Virîndu-şi picioarele în tenişi, ieşi 
afară doar în chiloţi şi o luă de-a lungul cărării spre closet. 
Luminile erau aprinse, dar budă era goală, la fel şi duşul. Mai 
grăbit de astă-dată, alergă înapoi spre baracă şi, aplecîndu-se 
din nou sub pat, descoperi că perna de cauciuc, pe jumătate 
arsă, pe care Lally 2 o adusese de acasă, 

13 

lipsea şi ea. Abia atunci se dumeri. Stătu pe loc un moment 
străbătut de un fior, ştiind de ce, dar fiind hotărît să nu 
recunoască, nici măcar în sinea lui, că ştia de ce. 

Se apropie de Laliy 1, îi acoperi bine gura cu palma, iar cu 
cealaltă mînă îi trase un pumn în coaste. Lally 1 se suci şi gemu. 
— Unde-i frati-tu? şopti Cotton, luîndu-şi mîna de pe faţa 

puştiului. 

— A fugit. 


— Ştiu. Unde? 

Lally 1 îi spuse, adăugind: 

— A zis că pleacă, şi-aşa a şi făcut. E bine? 

Cotton era furios. Lally 1 avea 14 ani, fratele său numai 12. 

— Chiar nu-ţi pasă? şuieră ei. 

— Nu, nu-mi pasă. Mă doare undeva. 

— Dar mie-mi pasă şi mai bine ţi-ar păsa şi ţie. Cum a plecat 
— pe jos pînă acolo şi înapoi? 

— Spunea că pe jos pînă în oraş, iar de acolo cu autostopul. 

— E nebun. Bine, ieşi din sac. Mergem după el, cu toţii. 

— Eu nu. 

— Ba da, şi tu, lua-te-ar dracu, sau te fac praf. Mişcă! Eu Îi 
trezesc pe ceilalți. 

Pat după pat, punîndu-le mîna peste gură şi şoptindu-le să-şi 
pună hainele pe ei şi să se mişte, că Lally a luat-o din loc şi că 
trebuie să-i prindă, Cotton îi trezi pe Teft, Shecker şi Goodenow, 
care se năpustiră asudaţi din celula ferecată, chinuită a 
somnului. Acţiunea le oferea o scăpare. Păreau a şti, ca şi el, de 
ce şi unde 

14 

plecase Lally 2. După o zi ca asta, noaptea nu putea fi mai 
rea. Pînă îşi trase Cotton pantalonii şi îşi puse un tricou, ei erau 
gata, urmîndu-l tiptil afară, ca indienii, şi aducîndu-şi aminte 
chiar să lase radiourile deschise, cîntec de leagăn pentru 
instructorul Wheatios. Cotton era mîndru de el. În sfîrşit, 
dovedeau că nu sînt nişte nătăfleţi. 


2 


BARĂCILE ERAU CUIBĂRITE printre pini. La înălţimea de o 
mie de metri, păreau minuscule faţă de copacii uriaşi care le 
încadrau. Clădite din buşteni, acoperite cu şindrilă, răsăreau 
parcă direct din stîncă, străpungând ici şi colo platforma de 
granit presărată cu ace de brad. 

Cei cinci înaintau cu precauţie pe platformă, înconjurînd 
tabăra ca să ajungă la drumul nisipos care urca în sus, apoi 
cobora prin strimtoarea canionului pînă la o pădure do pini, la o 
milă, o milă şi ceva de şoseaua ce ducea spre oraş. Ajungînd în 


drum se opriră în vîrful pantei. De aici puteau privi în jos şi 
înapoi spre barăci; puteau vedea ţarcul şi magazia şi poligonul 
de tir şi terenul de sport şi şopronul cu camioane şi bazinul. 
Luminile erau aprinse în cele două latrine, dar nu şi în barăcile 
instructorilor superiori sau în cea a directorului. Vagă- 

15 

una canionului se închidea în spatele taberei. O baricadă de 
stînci întrerupea contactul cu lumea. Dar şi mai sus se înălța un 
lanţ al munţilor din Arizona, după care venea unul şi mai înalt, şi 
încă unul, o cireadă de namile negre, uriaşe care îşi croiau cu 
răbdare drumul spre o graniţă încă nedescoperită, fornăind 
înspre nord, împingînd cerul cu spinările lor cocoşate, şi agăţind 
stelele în coarne. Era buza prăpastiei Mogollon. Se adunară în 
jurul lui Cotton. 

— De cînd a plecat? întrebă Teft. 

— Douăj'de minute, juma' de oră. Trebuie să punem mîna pe 
el înainte să ajungă la şosea. Îl ia careva în maşină, şi dus a fost. 

— Eram sigur că unul din noi o s-o şteargă, spune 
Goodenow, mai mult pentru el. Nu ştiam care. 

Shecker căscă. 

— N-o să se grăbească, nu-i el omu'. Acum cînd e de capul 
lui, ar cam trebui să-i pese de timp. 

— Gata, gata, spuse Cotton, să nu ne mai cîri-im. Pas 
alergător pînă la şosea. Haideţi! 

Porniră cu toţii în pas întins, în jos pe drumul nisipos ce 
şerpuia prin pădure, gifiind şi dînd din coate la unison, cu 
excepţia lui Lally 1 care venea mai în urmă, întrucît cel pe care-l 
căutau era puştiul de frati-su. După cinci minute de pas 
alergător, trecînd prin porţiuni luminate şi pătrunzînd iar în 
întuneric, zgomotul paşilor răsunînd înfundat pe nisip, Cotton îi 
opri şi le spuse să fie atenţi dacă se aude radioul. S^iau că îşi 
luase perna cu el, aşa că probabil luase 

16 

şi radioul. Ascultînd, îşi auziră doar propria respiraţie şi 
suspinatul pinilor. 

— Degeaba, spuse Lally 1, ajungîndu-i din urmă. Oricum, e 
sărit de pe linie. 

Goodenow începuse să gifiie — era cel mai slăbuţ dintre ei. 

— Am ajuns prea tirziu. Vină-i a noastră. Trebuia să fi plecat 
cu toţii. 


— Terminaţi, şuieră Cotton. Hai, mişcaţi-vă. 

Îi conduse mai departe la trap, cu medalioanele 
zdrăngănindu-i la gît; măriră pasul, alergînd şi mai repede. 
Cuvintele lui Goodenow îi biciuiau. Vinovăţia îi mîna din urmă. 
Galopară prin curba în formă de S şi se apropiau deja de poarta 
ce marca graniţa taberei cînd, deodată, îl văzură toţi, iar Lally 2, 
cum mergea agale prin mijlocul drumului, îi văzu şi el. O clipă 
rămase împietrit, apoi se năpusti in pădure. 

— Puneţi mîna pe el, ordonă Cotton cu glas gifiit. Risipiţi-vă. 

Ferindu-se de copaci, se repeziră în pădure, luînd-o cînd într- 
o parte, cînd în alta, pînă cînd, ţişnind din umbră într-un luminiş, 
se opriră brusc. Lally 2 era acolo, spăsit, cu perna urit mi- 
rositoare sub braţ şi radioul vibrînd în buzunarul jachetei; stătea 
aşezat pe un bolovan, uitindu-se la ei şi sugindu-şi degetul 
mare. S-ar fi năpustit ei asupra lui, dacă n-ar fi fost Cotton care 
le ordonă să se potolească, să stea el de vorbă puţin cu puştiul, 
singuri. Se îndreptă spre el. 

— Salut, spuse Cotton. 

17 

Lally 2 îşi strînse mai tare perna în braţe. 

— Frumoasă noapte, ce zici? întrebă Cotton. 

Lally 2 avea doisprezece ani şi nu era vorbăreţ. Din cele 
şaisprezece camere ale casei părinteşti din Kcnilworth, stalul 
Illinois, el o prefera pe a şaptesprezecea, camera Oomilor. De 
fapt, nu era o cămară, ci o saună pe care o construise tatăl său 
în interiorul casei, iar apoi uitase s-o folosească. Tatăl şi mama 
sa erau tineri şi frumoşi, şi moşteniseră „bani vechi", o avere de 
trei generaţii. In fiecare an se despărţeau o dată sau de două 
ori, înaintau acţiune de divorţ, apoi se împăcau şi plecau fuga la 
schi, la Chamonix sau în altă parte, ori se duceau cu iahtul în 
Insulele Virgine sau în altă parte. Aceasta le oferea un prilej de 
joacă. Cit erau ei plecaţi, casa părea pustie şi goală. Mai 
rămiîneau doar fratele lui mai mare, guvernanta, cameristele, 
majordomul, şoferul şi bucătăreasa. Cînd visa urit şi se trezea în 
casa pustie şi goală, Billy Lally îşi lua perna de cauciuc şi se 
furişa la parter în saună, unde dădea drumul la căldură şi se 
ghemuia pe bancheta de lemn, cu capul pe pernă. Curînd, 
Oomii, omuleţii care trăiau pe sub pietrele netede şi făceau 
aburi, apăreau cu sutele, se ghemuiau lîngă el şi-l ajutau să 
doarmă în siguranţă şi la căldură, pînă dimineaţa cînd îl găsea 


vreo cameristă sau majordomul. Deseori răcea după ce dormea 
în saună, dar merita să şi răceşti pentru o noapte la căldură şi în 
siguranţă. Billy Lally nu vorbise niciodată nimănui despre 
prietenii săi Oomii. 

18 

Cotton se ghemui în laţii lui. Ceea ce îndurase băiatul în acea 
zi îl afectase, probabil, mai tare decit pe oricare dintre ei, gîndi 
Cotton, căci era cel mai mic, şi odată ce se băgase sub pat cînd 
s-a sunat stingerea, Lally 2 mai era tot sub pat. chiar şi aici, în 
pădure. Va trebui luat cu binişorul. 

— Măcar dă mai încet radioul, spuse Cotton, ca să mă poţi 
auzi. 

Lally 2 îl dădu mai încet. 

— Ascultă, spuse Cotton, tot ce facem de acum înainte 
facem împreună, nu de unul singur. Vîrindu-şi medalioanele sub 
tricou, adăugă: Aşa că, hai să mergem înapoi, ce zici? 

Lally 2 îşi scoase degetul din gură. 

— Dacă mă duci înapoi, de îndată ce-o să adormiţi am s-o 
şterg. Vorbesc serios. 

— Si dacă-ţi ordon eu? 

— Nu-mi pasă. 

— Ai fi putut s-o păţeşti. Lally Doi, şi încă rău de tot. 

— Nu-mi pasă. 

Cotton luă o pietricică, o zvirli în sus, o prinse, apoi o aruncă. 
Uitîndu-se peste umăr, ridică un braţ şi le făcu semn celorlalţi să 
se apropie. Copiii veniră şi se aşezară. Începuse să li se zvînte 
transpiraţia; tremurau şi se cuprindeau cu braţele, ca să le fie 
mai cald. 

— Lally Doi şi cu mine am stat de vorbă, îi lămuri Cotton. El 
spune că, dacă îl ducem înapoi, fuge iar. Am încercat să-i spun 
că e... 

19 

— Nu da vina pe mine, întrerupse Lally 2, acuzat pe ncdrcpt. 
Trebuia «ă plecăm cu toţii! V-aţi gîndit şi voi la asta, de cînd ne- 
am întors de acolo, azi după-masă. Trebuia să plecăm cu toţii, 
doar ştiţi şi voi! 

Ştiau. Gîndul îi obsedase din momentul în care Goodenow 
vărsase, iar apoi, plimbîndu-se singuri, se tot gindiseră; 
închizîndu-se în văluri de puf, şi de lînă, şi de nailon, tot nu 
putuseră să scape, iar în somn acelaşi gind li se desprindea de 


pe buze odată cu murmurul de supărare. Gîndul le clocotea în 
sînge. Le lansa imaginaţia de băieţanari în spaţiul extraterestru 
al imposibilului. Dar, mai mult decit o şansă, mai mult decit o 
probă de curaj, era în acelaşi timp o obligaţie, despre care nu 
erau siguri că au destulă experienţă, destui ani, ca să şi-o 
asume. Stînd ghemuiiţi în pădurea de pini, cu braţele încolăcite 
în jurul celorlalţi, cîntăreau riscurile faţă de ceea ce înfăptuiseră 
în cele şapte săptămîni: un film la care se duseseră călare la 
miezul nopţii, un raid cîştigat împotriva întregii tabere, o cursă 
pînă la marginea Marelui Canion. 

— Asta aşa e, recunosc, spuse Shecker. 

— Dacă am reuşi, medită Teft, ar fi grozav. 

— Aşa-i, dacă, spuse Lally 1. 

— Trebuie să reuşim! izbucni Goodenow. Eu unul sînt gata! 

Cotton se ridică în picioare. 

— Uşurel! Să nu ne pripim. Puneţi-vă mintea la contribuţie. 
Cum ajungem acolo? Călare? O sută de mile? 

20 

— Cu autostopul, spuse Lally 2. Eu aşa aveam de gînd. 

— Toţi şase? Cine ia şase puşti în mijlocul nopţii? 

— Luăm un camion, spuse calm Teft. 

— Asta-i bună! Cine-l conduce? 

— Eu. 

— Ştii să conduci? 

— Înî. 

— Ai condus vreodată, pe lume? 

— Pe bune. Puneţi-mă pe roti şi zbor ca vin-tul. 

Erau uluiţi. Că un băiat de paisprezece ani putuse ţine secret 
timp de şapte săptămîni că ştie să conducă — era de necrezut. 

— Bine, spuse Cotton. S-a făcut. E-n ordine, cît timp ne ia, o 
sută de mile? 

— Cam două ore încolo, două ore încoace. 

— Patru, socoti Cotton cu glas tare. Acum trebuie să fie 
unş'pe jumate. Douăş'pe, unu, două, trei... şi să zicem o oră ca 
să facem figura. La patru jumate Sîntem înapoi. Cînd se 
luminează de ziuă, Sîntem aici şi facem nani. 

Începu să umble prin spatele lor. 

— Ei, ce ziceţi? întrebă Goodenow. 

— Nu dăm greş, spuse Shecker. 

— Trebuie să mergem, spuse Lally 2. 


— Sîntem profesionişti, se lăudă fratele său. 

— Pe dracu! spuse Cotton. 

Se aplecă, luă de jos altă pietricică şi, întinzînd braţul, tinti 
cu o lovitură de maestru cel mai apropiat copac. Cîrîind şi vijiind, 
ceva zbură din copac pe deasupra lor, bătînd din aripi. Spe- 

21 

rietura a fost cît să-i ţină un an de zile. Căzură pe spate, sau 
se apucară unul de altul, sau săriră în sus de groază, apoi îşi 
reveniră şi rămaseră pe loc, zăpăciţi, scormonind pămîntul şi 
rînjind. 

— Ei, vedeţi? spuse Cotton dispreţuitor. Zboară o pasăre din 
pom şi ne pierdem capul. Nu cred că sîntem gata să ne apucăm 
de ceva atit de baban. 

— Dacă nu Sîntem acum n-o să fim niciodată, spuse Teft. 

— De acord, dar faţă de asta. tot ce am făcut pînă acum e 
floare la ureche. Cu chestia asta putem s-o păţim rău. Vorbesc 
serios. 

Izbutise să-i pună pe” gînduri. Acum tăceau. Lally 2 închise 
radioul. Îi rodea îndoiala. Acum puteau face minuni, dar Lally 1 
îşi mai amintea de prima adunare, iar Shecker de raidul pe care 
îl rataseră. Pe Cotton n-o să-l mai prindă nimeni pe post de 
aruncător la baseball. În cel mai bun caz, asocierea lor era 
temporară, ocazională. Dacă-i presezi puţin, dacă le ceri să ia o 
hotărire cu cap. sau dacă ţişneşte pe neaşteptate o pasăre din 
copac — îi şi apucă pe toţi tremuriciul. 

Recrutarea pentru tabăra de băieţi „Box Ca-nyon'" se făcea 
din suburbiile bogate ale marilor oraşe din Est şi din Vestul 
Mijlociu şi se limita, cu rare excepţii, la băieţi între treisprezece 
şi paisprezece ani. Taxa pentru o serie de opt săptămîni, de la 
sfîrşitul lui iunie pînă la sfîrşitul lui august, era de o mie şase 
sute de dolari, plus biletul de avion. „Trimiteţi-ne un copil vioi — 
Şi noi vă trimitem un cowboy!" — aşa suna 

22 

lozinca taberei. În acest scop toţi cei din tabără primeau cîte 
un cal pe care să-l călărească şi de care să aibă grijă. 
Adevăratul mijloc pentru atingerea scopului propus era însă 
spiritul de întrecere. Puteau să vină nişte băieţandri necopţi, 
cocoloşiţi, ahtiaţi după televizor, cu un caracter nedefinit, dar la 
plecare erau bărbaţi în devenire. Spiritul competitiv trebuia să-i 
cizeleze şi să-i înalțe. Puteau să fie prunci cu colici, dar în opt 


săptămîni şi contra sumei de o mie şase sute de dolari, spiritul 
competitiv reprezenta garanţia că marfa pe care părinţii o 
cumpăraseră şi o achitaseră va fi livrată: trei duzini de oameni 
din Vestul Sălbatic, traşi ca prin inel, crunţi la privire, tăbăciţi, 
iuți la mînie, zgirciţi la vorbă. La sfîrşitul primei săptămîni 
populaţia taberei se împărţise, într-adevăr, de la sine în şase 
echipe, pe şase barăci. Procesul începuse printr-o selecţie 
naturală, ţinînd seama de vîrstă, de gradul de îndrăzneală, 
regiune sau interese de rudenie. Testarea făcuse restul. Probele 
de călărie, de tragere cu arcul sau cu puşca, de îndemînare, de 
înot şi sporturile în aer liber din primele zile au separat curînd 
griul de neghină, pe cei reuşiţi de incapabili. Era de aşteptat ca 
fiecare vară să dea la o parte unul sau doi inadaptabili, un izolat 
ici, un dezechilibrat colo, dar grupul lui Cot-ton era unic. Se 
mutaseră cu el pentru că nimeni altcineva nu voise să-i ia. Erau 
cunoscuţi sub variate denumiri: Guguştiucii, împleticită, So-naţii. 
Ei erau pleava. 


Cînd au trecut la bătaie în primul lor meci de baseball, de 
exemplu, n-au reuşit să înscrie nici 

23 

un punct. Nu erau în stare să nimerească nici măcar un fund 
de bou cu un tîrn de nuiele, darămite... Cînd au trecut în teren, 
Cotton servea, iar Shecker prindea mingea. Lally 1 juca pe pos- 
tul de prima bază, Goodenovw a treia, Teft preluase latura din 
stînga, iar Lally 2 latura din dreapta a terenului. A fost 
evenimentul sportiv cel mai hazliu pe care îl cunoscuse tabăra 
vreodată, în spatele gropii de nisip, Shecker mai mult se ferea 
de minge în loc s-o prindă, susţinînd că Cotton aruncă prea tare 
şi-l loveşte la miini. Loviturile uşoare care ricoşau din teren 
treceau printre Lally 1 şi Goodenow ca prin sită. Teft aprecie 
greşit o minge care venea pe sus, la stînga, dispăru după ea 
printre pini şi nu se mai întoarse. Lally 2 scăpă o minge venită 
pe neaşteptate, se aşeză jos şi începu să-şi sugă degetul. Cînd 
scorul era 21—0 şi cei de pe margine începură să huiduie, 
Cotton se repezi în ei, se încaieră cu doi băieţi de două ori cît el, 
se alese cu un dinte aproape rupt şi cu nasul plin de sînge, şi 
meciul luă sfîrşit. 

— De data asta nu vă silesc, le spuse Cotton. Votăm. Giîndiţi- 


vă, azi e marţi şi e ultima săptămînă, Sîmbătă mergem acasă, 
ne întoarcem învingători. Aşa că, dacă încercăm şi asta, nimeni 
şi nimic nu ne va mai opri. Aşa că, hotăriţi-vă. 

Le acordă un minut de gindire, apoi îşi drese vocea. 

— In regulă, votăm. Toţi trebuie să fim pentru. Toţi, sau nu 
mai plecăm nicăieri. Perfect, care sînteţi pentru ridicaţi mîna 
dreaptă. 

Obţinu unanimitatea. 

24 

— Dar tu? chiţăi Lally 2. 

— Ei, spuseră ceilalţi, tu ce zici? 

Cotton veni printre ei, reţinîndu-se, iar ei se îngrămădiră în 
jurul lui, în pădurea întunecată, tremurînd, nesiguri, pînă cînd 
ajunseră atît de aproape, încît puteau să simtă în nări cît e de 
mîndru de ei, cît e de emoţionat şi de pornit pe fapte mari. Apoi 
le spuse, cu o voce joasă, dar atit de încărcată de ardoare, încît 
îi trecură fiorii: 

— Al naibii care n-o face şi pe-asta. Să mergem, băieţi! 


3 


MUŞCAU ZĂBALA. Ar fi pornit iar în pas alergător, dar Cotton 
îi conduse înapoi la pas, pe drumul nisipos, spunîndu-le să-şi 
păstreze energia că vor mai avea nevoie de ea înainte de 
sfîrşitul nopţii. Işi încerca cu degetul dintele ce se clătina; 
chibzuia. 

Pe dealul de deasupra taberei îi adună la un loc. 

— E ca o acţiune de gherilă, spuse el, sau de patrulă, sau 
aşa ceva. Trebuie să plănuim bine, să cronometrăm totul şi 
fiecare să-şi îndeplinească rolul. Mai întîi ne îmbrăcăm, şi ne îm- 
brăcăm gros, pentru că acolo e mai sus cu o mie de metri şi e 
un frig de-ţi clănţăne dinţii. Luaţi lanterne şi ce mai aveţi nevoie; 
cred că se poate, 

25 

dacă tot luăm o camionetă. Ocoliţi, să nu ne vadă nimeni. Vă 
dau cinci minute, băieţi, ca să ajungeţi la şopron, gala de 
plecare. Vreo întrebare? In regulă, împrăştiaţi-vă şi luaţi-o din 
loc. 


Lally 1 a încercat să trimită pe ascuns o scrisoare acasă. 
Oricum n-ar fi ajuns la părinţii lui, căci aceştia tocmai se 
împăcaseră, îşi expediaseră copiii în tabără şi plecaseră într-o 
călătorie în Kenya, cu aparatul de filmat. Cotton l-a prins şi i-a 
rupt scrisoarea. Stephen Lally, jr. a fost cuprins de furie. Răcnind 
cît îl ţinea gura, stătea în pat, în patru labe, izbindu-se cu capul 
de perete. Ceilalţi au plecat la masa de seară fără el. Cînd s-au 
întors, omorise toate animalele lor preferate. Şopirlelor, 
gîndacilor, păianjenilor şi şarpelui lui Goodenow, pe care acesta 
le ţinea în cutii de carton sub pat, Stephen Lally, jr. le dăduse 
drumul pe podea şi le strivise cu piciorul. Fratele său Billy avea 
o broască rîioasă şi un pui de iepure şchiop, cu unul din 
picioarele de dinapoi ologit probabil de muşcătura unui coyot. 
Strivise broasca riioasă, încolţise puiul de iepure şi, cu 
sentimentul că loveşte în fratele său mai mic, îl bătuse cu o 
vergea de fier pînă îl omorise. 

Unul cîte unul se risipiră printre copaci, ocolind cantina ca să 
ajungă la baraca lor. Wheaties sforăia la fel de tare. Cotton ieşi 
tot primul şi alese un traseu pe lîngă baraca Comanşilor, as- 
cunzîndu-se printre crengile pinilor ca să se ferească de un băiat 
care mergea ca un somnambul spre latrină, apoi prin spatele 
barăcii-atelier spre şopron unde aşteptă, trăgînd nervos de cu- 
reluşa căptuşelii de la casca pe care o cum- 

26 

parase dintr-un bazar de echipament militar dezafectat din 
Cleveland. În cele din urmă, în lumina lunii se furişară şi ceilalţi. 
Erau îmbrăcaţi în ceea ce era aproape uniforma taberei: jachete 
albastre avînd înscrise pe spate cu alb inițialele „B.C.", cămăşi 
de lînă pe dedesubt, blugi Levi's înguşti jos şi strimţi pe coapse, 
curele cu catarame concho, ciorapi flauşaţi şi cizme de cowboy. 
Puteau însă să fie deosebiți după pălării. Era la modă în vara 
aceea să pui pe cap tot felul de năzdrăvănii. Goodenovw purta o 
cordeluţă de indian Hopi pe care şi-o făcuse singur din mărgele; 
Sheeker o şapcă de golf, cu cozorocul într-o parte, pe care tatăl 
său o primise de la Arnold Palmer după un turneu la Palm 
Springs; frăţii Lally aveau pălării texane identice, scumpe cu 
boruri mari pleoştite de ploaie şi neglijenţă, care le atîrnau peste 
urechi, în timp ce Teft părea şi mai înalt cu o şapcă cu emblema 
"Africa Korps" pe care o descoperise în Greenwich Village. 

De îndată ce sosi şi Teft, Sheker începu iarăşi să-l imite pe 


actorul James Cagney, şuierînd printre dinţi: 

— Ah, ticălosule de neamt! Neamţ ticălos, ticălosule! 

Cotton îl făcu să tacă, apoi băgă de seamă că Lally 2 îşi 
luase cu el perna, care era de fapt cam inutilă, dar şi că 
Goodenow tîra după el capul de bizon, ceea ce era o prostie. 

— Ce nevoie aveai să-l iei şi pe ăsta? 

Goodenow se bosumflă. 

27 

— Ai spus că luăm ce vrem. ŞI-l mai putem ţine numai trei 
zile. 

Cotton ridică din umeri. ÎI întrebă pe Teft pe care dintre 
camionete s-o ia, Dodge-ul sau una din cele două Chevy. Teft îi 
şopti că pentru el era totuna, oricum toate aveau cheile 
înăuntru. 

— Nu ştiam că lasă cheile în contact. 

— Eu ştiam. Urmăresc întotdeauna cheile. Oricum, cine ar 
lua o camionetă? 

Se opriră la Dodge, băgară perna, capul de bizon şi 
lanternele pe platformă şi, cu Teft în cabină, care încerca 
ambreiajul şi schimbătorul de viteză la punctul mort, împinseră 
camioneta afară. Se înţeleseseră s-o împingă printre pini şi apoi 
în sus, pe drumul nisipos, pînă cînd se putea porni motorul fără 
să trezească pe cineva. 

Le-a fost uşor să treacă pe lîngă cantină, pe lîngă barăcile 
instructorilor şi directorului, şi cei cinci reuşiră să prindă destul 
avînt ca sa poată împinge Dodge-ul pînă la jumătatea pantei, 
dar mai departe nu mergea. Teft sări jos să dea o mînă de 
ajutor. Impingeau gifiind, cu capul în piept, cele douăsprezece 
miîini proptite în oblonul din spate; cizmele se afundau în nisip, 
dar nu puteau s-o pornească nici măcar cu cîţiva centimetri. 
Shecker fu de părere să pornească motorul, şi să o şteargă — or 
să fie departe înainte să se dezmeticească cineva. Cotton 
mormăi că e o timpenie, căci vor fi în mod sigur urmăriţi, sau va 
fi chemată poliţia, sau ceva tot se va-ntimpla. Minute în şir îşi 
încordară puterile împingînd camioneta, sau cel puţin aşa li se 
părea şi, pe măsură ce se istoveau, pe măsură ce 

28 

desperarea îi măcina mai repede chiar decit efortul, începură 
să cedeze, unul cîte unul, cu respiraţia tăiată, pînă cînd numai 
intransigenţa lui Cotton mai ţinea maşina pe loc. 


Aşteptau şi nu spuneau nimic, urmărind lupta tăcută dintre 
voinţa lui şi tona de fler. Ştia că ei renunţaseră, în mod 
rezonabil, dar el nu vroia să accepte. Corpul i se încorda, 
tremurînd, încovoiat ca un arc între camioneta încăpăţinată şi 
pămîntul nemişcat. Căptuşeala de la cască îi căzuse din cap. Le 
era cam teamă de Cotton în momente ca acestea. Era un 
apucat. Il apucau năbădăile. | se bloca autocontrolul, îşi asmu- 
tea agresivitatea asupra unor zei prea indiferenți ca să fie 
înfrînţi, iar refuzul său de a tine seama de realităţile nopţii şi ale 
zilei, de slăbiciune şi tărie, de viaţă şi de moarte şi de principiul 
gravitaţiei era vecin cu nebunia. Avea părul roşu. 

Competiţia continuă pe parcursul celei de-a doua săptămîni 
pe baza unui sistem de marcare a punctelor. Punctajul obţinut 
de cele şase echipe la călărie, la tragerea cu arcul, cu puşca, la 
orele de atelier, la înot şi la sporturile de cîmp era afişat zilnic 
pe o tablă la cantină, iar Sîmbăta după-amiază se făcea scorul 
total. In acea seară s-a ţinut prima adunare, între pinii de lîngă 
poligonul de tir. In jurul focului de vreascuri, care răspîndea un 
miros usturător, se adunaseră băieţii şi instructorii, iar directorul 
taberei le explică denumirile triburilor şi sistemul de acordare a 
trofeelor. Urma să se ţină scorul în continuare şi pe parcursul 
celor 

29 

6 săptămîni cît mai dura încă seria. La adunarea din flecare 
Sîmbătă seară echipele, cunoscute de acum înainte ca triburi, 
vor fi botezate şi li se vor înmînă trofeele pe baza punctelor 
înregistrate în acea săptămînă. Tribul cu punctajul cel mai mare 
va fi cel al Apaşilor şi, pe lîngă acest nume şi rang, vor mai fi şi 
alte cîş-tiguri suplimentare: o excursie seara în oraş ca să vadă 
un film, de exemplu, şi pepene roşu la desert. După Apaşi, în 
ordine descrescătoare, urma tribul Sioux, tribul Comanşilor, 
tribul Cheyenne şi tribul Navajo. Numele ultimei echipe, sau al 
tribului de pe locul şase, îl va dezvălui mai tîrziu. 

El, adică directorul, dorea să sublinieze faptul că rangurile şi, 
prin urmare, numele triburilor şi trofeele puteau fi obţinute 
săptăminal. Cu destulă voinţă şi cu efort, orice trib putea să, 
detroneze alt trib, şi invers, orice trib care se lăsa pe tînjală 
putea să coboare cu un loc sau două în clasament. Stimulentul 
era propriu sistemului, aşa cam era dealtfel propriu întregului 
mod de viaţă. Dacă doreai destul de tare să ajungi printre Apaşi, 


puteai. Dacă doreai să eviţi ruşinea de a face parte dintre băieţii 
de pe rîndui de jos al totemului, se putea şi asta. Depindea de 
tine. Şi acum,, spuse el, conducătorul echipei fruntaşe, de data 
asta Apaşii, să păşească în faţă, pentru a i se înmînă trofeul. 

Unul dintre băieţii cei mai mari şi mai voinici apăru în lumina 
focului. Din spatele unui copac, directorul aduse capul unui 
bizon uriaş, cu 

30 

coarne şi barbă, cu ochi de sticlă, roşii şi fioroşi, cu nările 
dilatate, şi i-l înmînă. 

Tribul Sioux primi capiii unui leu de munte, tribul Comanşilor 
capul unui urs negru. 

Triburilor Cheyenne şi Navajo li se înmînă capul unui linx şi, 
respectiv, al unei antilope. 

Directorul chemă apoi pe reprezentantul echipei de pe 
ultimul loc. Cotlon păşi înainte şi i se înmînă o oală de noapte 
mare, albă. Potrivit obiceiului taberei, anunţă directorul, echipa 
de pe ultimul loc nu avea onoarea să poarte un nume indian. În 
schimb, pentru a-i stimula înaintarea pe scara realizărilor, 
echipa era numită tradiţional Pişăcioşii. 

Trupul lui Cotton se destinse. Ridică deodată capul. Toft intră 
în cabină şi băga motorul în viteză tocmai cînd Cotton plecă de 
lîngă camionetă, îşi luă căptuşeala de la cască şi şi-o puse pe 
cap. 

— Cotton? 

— Înî. 

— Ce-ai zice să punem şeile pe cai să mergem călare pînă în 
oraş, sugeră Teft cu prudenţă. 

— Şi după aia? 

— Fac rost de patru roţi. 

— Cum? 

— Şterpelim. 

— Să furi o maşină? 

— O închiriez. Adică o folosim cîteva ore, o aducem înapoi şi 
lăsăm nişte bani în ea.. Pentru benzină şi kilometrii parcurşi. 

Toţi aveau bani de buzunar. 

31 

— Ar trebui să te închidă. 

Dar ideea avu darul să însenineze atmosfera. Se îngrămădiră 
în jurul lui Cotton, vociferînd în şoaptă, făcînd pe proştii. 


— Ce-ai zice să şterpelim două şi să ne luăm la întrecere? 

— Spuneai că nimic nu ne opreşte! 

— Teft ăsta, ce pungaş! 

— Hai Teft, să te punem la volan, he-he, glumi Shecker. 

— Tacă-ţi fleanca! şuieră Cotton. Teft, chiar poţi să furi o 
maşină? 

— Sigur. Zi-mi numai Clyde. 

Chicotiră cu toţii. 

— Gura! 

Cotton îşi frecă barba imaginară. 

— Să şterpelim o maşină şi s-o aducem înapoi. Probabil că e 
singura cale. Perfect, hai să ducem hodoroaga asta înapoi în 
şopron. 

N-a fost greu deloc să lase camioneta să coboare panta, iar 
după aceea, cu Teft la volan, s-o împingă la locul ei. Lally 2 îşi 
luă perna, Goodenow capul de bizon şi, în grup, se îndreptară 
spre grajd să pună şeile pe cai. Tabăra părea lipsită de viaţă, cu 
excepţia luminilor de la latrine. La jumătatea drumului însă, în 
timp ce ocoleau unul dintre pinii cei mari, peste şuieratul 
vîntului auziră o uşă scîrţiind şi trîntindu-se la închidere. 
Incremeniră. ]vlijindu-şi ochii, desluşiră silueta unui om care 
stătea pe prispa unei barăci, şi un licurici. Era directorul taberei, 
fumînd o ţigară. Nu ştiau că fumează. Părea că se uită drept la 
ei. Nu putură să se clin- 

32 

tească pînă cînd licuriciul nu descrise un arc în aer; uşa 
scîrţii iar şi se trînti la loc. Li se mu-iaseră genunchii. 


4 


ÎN NEGURA GRAJDULUI orbecăiră printre baloturile de fîn, 
printre găleți şi harnaşament în căutarea friului, păturilor şi 
şeilor, pe care le duseră în tare. Animalele îi cunoşteau şi nu 
făcură tărăboi. 

Cotton strînse chinga, stînd destul de aproape de Teft ca să-i 
poată şopti: 

— Nu te-apucă toţi dracii? 

— Dar pe tine? 


— La naiba, ai dreptate. Dacă nu s-ar fi întîmplat să vedem 
semnul ăla astăzi şi să o cotim. Şi apoi fuga lui Lally Doi. Şi 
camioneta. Nu vreau s-o facem de oaie cînd sîntem atit de 
aproape de plecarea acasă. Am votat cu toţii, desigur, dar ei nu 
ştiu ce-i aşteaptă. Putem să dăm peste cap întreaga vară. 

— Oricum e dată peste cap. Afară de cazul că ne reuşeşte 
figura. 

Cotton cobori scările şeii. 

— Ai scrişnit din dinţi al dracului de tare în noaptea asta. 

— Şi eu te-am auzit ţipînd. Ai visat urit? 

Cotton se făcu că nu aude. 

33 

— Cred că e timpul s-o pornim. 

— Da. 

leşiseră pe poarta ţarcului, cînd Teft îi opri, făcîndu-le semn 
cu mîna să aştepte, îi dădu lui Lally 1 hăţurile şi se îndepărtă, 
biţiindu-se pe picioarele-i' lungi'ca de păianjen. Lipsi cîteva 
minute, întorcîndu-se, spre surprinderea lor, cu o puşcă de 
calibru 22, cu închizător, luată din poligon. Apoi, în şir indian, 
duseră caii somnoroşi printre pini în jurul taberei, cu grijă, peste 
grohotiş şi peste stratul de ace de brad, pînă ajunseră la drumul 
nisipos, şi tot pe drum încă vreo sută de metri, cînd Cotton îi 
opri. 

— Teft, de ce-ai adus arma? întrebă el. 

Ceilalţi chicotiră. 

— Ca să jefuim bănci, Bonnie, drăguto! 

— Ucide-l! Ucide-l! 

— N-ai să mă prinzi viu niciodată, curcane! 

— Ai luat şi muniţie? 

Teft zdrăngăni o cutie cu cartuşe. 

— Credeam că ăia ţin raftul închis, spuse Cotton. 

— ll ţin. 

Cotton clătină din cap şi se uită la ceas. 

— Unşpe patruşopt. Sîntem în întîrziere. Hai, încălecaţi şi 
daţi-i drumul. 

Incălecară, băgară mîinile în buzunarele jachetelor, dădură 
drumul la tranzistoare şi o porniră în şir, la trap. Nu erau nişte 
cowboys. Nici unul din ei nu se născuse călare. Dar în şapte 
săptămîni de practică învăţaseră să călărească, chiar dacă nu 
prea elegant, chiar dacă trăgeau 


34 

prea scurt din hăţuri şi strîngeau prea tare genunchii, chiar 
dacă plesniturile fundurilor pe şei răsunau ca nişte aplauze. 
Mersul călare le puse sîngele în mişcare. Drumul presărat cu 
pietriş le păstra taina. Să călăreşti contrar regulamentului, să 
călăreşti pe o noapte cu lună şi mister avînd țeluri înalte, în ritm 
de copite şi cu scîrţiit de piele în contrapunct, şi Johnny Cash 
cîntînd „Nu vă luaţi armele în oraş" — pentru un băiat toate 
acestea însemnau vin şi pepene roşu, primele sărutări şi focuri 
de artificii, balsam şi desfătare. 

Apariţia cea mai măreaţă din istoria taberei de băieţi „Box 
Canyon" a fost a lui Sammy Shecker. A venit din Las Vegas într- 
o limuzină împreună cu tatăl său, Sid Shecker, vestitul actor de 
comedie, care avea un angajament de o lună în Las Vegas şi o 
lună la Tahoe, şi care hotărise că o vară petrecută în munţii 
Arizonei va fi mai sănătoasă pentru fiul său decit una petrecutei 
într-o cameră de hotel cu aer condiţionat. În vreme ce şoferul 
avea grijă de lucrurile băiatului, Sid şi Sammy au cercetat con- 
diţiile din tabără, Sid pufăind dintr-un trabuc, iar Sammy 
rozîindu-şi unghiile. Sid rămase chiar la prînz, făcînd glume în 
legătură cu mîncarea „cuşer" în Vestul Sălbatic, iar după masă 
dădu o reprezentaţie gratuită de o jumătate de oră, timp în care 
Sammy, şi aşa destul de gras, primea al doilea şi al treilea 
supliment din fiecare fel. Toţi cei veniţi în tabără îl văzuseră pe 
Sid Shecker la televizor şi, deşi subiectele lui erau preluate de la 
alţi comici evrei, glumele obiş- 

35 3* 

nuite despre mămici, nazişti şi alte aiureli, spuse cu accent 
din Brooklyn, îi dădură gata pe toţi. Lăsîndu-i rizînd, Sid se duse 
la bucătărie, dădu bucătarilor cîte un bacşiş de 20 dolari de 
căciulă pentru ca Sammy să nu moară de foame, îl luă deoparte 
pe unul dintre instructori, îi dădu şi lui 50 de dolari pentru ca 
Sammy să aibă întotdeauna un prieten, şi îi oferi directorului 
100 de dolari pentru ca Sammy să primească cel mai bun cal 
din ţarc. Directorul refuză, dar n-a fost cu supărare, şi după ce 
mai spuse cîteva glume seci ca să-şi încheie vizita cu glorie, 
actorul dispăru în limuzina sa închiriată, stîrnind un nor de praf. 

Trecură de curba în formă de S, unde îl ajunseseră cu puţin 
înainte pe fugar, şi se pomeniră în faţa porţii de lemn ce 
închidea drumul spre tabără. Ceilalţi îşi struniră caii în timp ce 


Cotton, aplecîndu-se, descuie zăvorul şi deschise poarta. Ei, 
însă, nu-l urmară. Îşi oferiră o clipă de răgaz. Era ca şi cum ar fi 
aşteptat o revelaţie. Pe sub casca militară, Cotton îşi trecu în re- 
vistă efectivul. De sub cordeluţă, de sub şapca de golf, de sub 
chipiul cu emblema „Afrika Korps" şi de sub borurile pălăriilor 
texane de vagabonzi, ei îl măsurau; apoi se uitară la perna arsă 
de sub braţul lui Lally 2, la capul de bizon ţinut pe şa de 
Goodenow, la ţeava puștii întinse peste oblîncul şeii lui Teft, şi 
apoi, lung, unul la altul. Erau impresionați. Unul avea 15 ani, 
patru aveau 14, şi unul 12. Dar erau teribil de 

36 

impresionați de ei înşişi şi de ceea ce erau pe cale să 
înfăptuiască. 

Erau înnebuniţi după filmele western. Se dădeau în vint după 
poveştile cu surle şi trimbiţe, care sfirşeau cu o căldare de bani, 
o găleată de sînge sau cu imnul naţional intonat în cor. Cel mai 
bun film pe care îl văzuseră în ultima vreme, de fapt singurul din 
acea vară, era Profesioniştii. Fusese grozav, merita dolarul, o le- 
gendă despre nişte bărbaţi, mari meşteri în mînuirea armelor, o 
mînă de personaje pitoreşti, eroice, care au intrat călare în 
Mexic să îndeplinească o misiune de caritate — să scape o fe- 
tişcană voluptoasă din ghearele bandiţilor care o răpiseră cu 
scopuri, desigur, odioase. Era un film de bază, o ştiau în 
străfundul sufletului, o poveste nevinovată şi scabroasă, brutală 
şi principială, adevărată şi mincinoasă, veche de cînd lumea şi 
nouălea generaţia următoare. Nu priviseră filmul. Îl sorbiseră. 
Căci acesta este tilcul oricărei poveşti de aventuri americane: 
nişte bărbaţi cu pistoale, care merg undeva ca să facă ceva 
periculos. Fie că cercetează un continent într-o căruţă cu 
coviltir, fie că făuresc ţara în neagra sălbăticie, cutreieră mările 
sau desţelenesc jungla, aceasta a fost întotdeauna esenţa 
melodramei noastre: nişte bărbaţi cu pistoale, mergind undeva 
ca să facă ceva periculos. 

Tot aşa făceau şi ei. 

Se uitau unul la altul. Cotton rînji cu gura pînă la urechi. Toft, 
Shecker, Goodenow şi fraţii Lally rînjiră şi ei. Atunci dădu dm 
cap şi îşi îmboldi calul să le iasă înainte. îşi îndesară 

37 

pălăriile pe cap. Deodată, ca un singur om, plesniră hățurile 
şi loviră cu călciiele în burta cailor înnebuniţi. Şi „Pisăcioşii" o 


porniră la drum, într-o adevărată şarja pe poartă, prin perdeaua 
de argint, intrînd in istorie. 
— Ee-he! Eehee! răcniră. Eehee! 


5 


DĂDURĂ PINTENI CAILOR şi o luară la galop pînă cînd 
mîrţoagele, neobişnuite cu astfel de escapade, erau gata să se 
prăbuşească. În plus, lui Lally 2 îi căzuse perna şi nu vroia să 
meargă mai departe fără ea. Il aşteptară lîngă şoseaua asfaltată 
care ducea spre oraş, mulţumind cerului că mai aveau braţe şi 
picioare, apoi întoarseră la dreapta şi porniră iar în pas legănat, 
pe rigola de griblură a şoselei; caii fornăiau şi făceau spume. 

Într-o dimineaţă, toamna trecută, pe Goode-now l-a, apucat 
fobia faţă de şcoală. Nu mai putea să intre în clasă. Sufla greu, 
era într-o stare de groază, extremă. La întrebările directorului, 
şi-a dezvăluit teama pentru siguranţa mamei sale, rămasă 
singură acasă, fără el. A fost trimis la psihologul şcolii, care i-a 
pus rapid diagnosticul de relaţie de tip oedipian. Cînd Gerald 
avea patru ani, tatăl său a murit şi timp de opt ani băiatul a 
dormit cu maică-sa. Cînd a 

38 

împlinit 12 ani, mama s-a recăsătorit cu directorul unei 
companii de maşini-unelte din Cleveland, un inginer care avea 
copii mari. Psihologul a recomandat tratamente şi pentru 
Gerald, şi pentru amindoi părinţii. Prea bătrin şi prea ocupat ca 
să joace rolul de tată al unui băieţandru, tatăl vitreg refuză; dar, 
consultată în particular, mama dovedi o bivalentă majoră, o 
fragmentare între ostilitate şi iubire, între nevoia firească de a 
se îngriji de fiul ei şi cea de a avea un nou tovarăş de viaţă. 
Fobia lui Gerald se intensifică, şi de asemenea dependenţa faţă 
de mamă. Internat într-o şcoală specială pentru copii cu 
tulburări emoţionale, în Shaker Heights, unde locuia, a urmat un 
tratament. La primul semn de ameliorare, tatăl său vitreg îl 
înscrise din nou la o şcoală obişnuită. Problema reapăru. Nu 
putea să stea în clasă. Cînd tatăl vitreg descoperi că băiatul 
făcea pipi în pat, îl pedepsi aspru. 

S-au ciondănit ce fel de maşină să şterpelească. Shecker şi 


Lally 1 erau de părere că, dacă tot o fac, măcar să şterpelească 
un Cadillac sau un Imperial, sau cel puţin un Lincoln, dar Cotton 
spuse că nu, pentru că sase băieţi într-o maşină mare ar cam 
bate la ochi. Aveau nevoie de o maşină pe care nimeni să n-o 
remarce, de o rablă. 

— Am stat de vorbă cu directorul a doua zi după ce am şters- 
o la cinema, spuse el. Mi-a zis că sîntem consideraţi delincvenţi 
minori din mo-mentul în care părăsim tabăra fără aprobare. 
Putem fi prinşi şi băgaţi la pîrnaie. 

39 

Băieţii vroiau să ştie cum devine chestia asta. 

— Pentru că, după lege, delincvent minor este considerat 
orice copil sub 16 ani care încalcă legea sau care a fugit de 
acasă. Aici e buba. Directorul ţine locul părinţilor noştri pe 
timpul verii, ca un fel de înlocuitor. Dacă fugim, înseamnă că am 
fugit de acasă. Mi-a spus că tabăra a aranjat toată treaba cu 
poliţia. Cîini poliţişti şi toată panarama. 

O maşină trecu pe lîngă ei şi, în strălucirea farurilor, se 
înfofoliră mai bine şi îşi traseră şepcile pe ochi. 

— Pe toţi dracii, înjură Cotton. Trebuie să facem rost de o 
maşină cît mai repede. 

Lovi calul cu călcîiele să pornească la trap, iar ceilalţi îl 
urmară pe şoseaua de bitum cu două benzi! care se încolăcea ca 
un şarpe, ducîndu-i spre oraş. Primul prilej se ivi la un bar, în 
faţa căruia erau parcate trei maşini. Opriră caii să analizeze 
situaţia. 

— Alegeţi! 'spuse Teft, generos. 

Cotton clătină din cap. 

— Nu prea merge. Barul se închide într-o oră. Dacă înhăţăm 
una din ăstea, iese tipul, vede că a dispărut, cheamă poliţiştii şi 
gata — pornesc după noi. Prin radio. 

Îşi continuară drumul. O altă maşină se apropie,' de această 
dată din fată şi, prinzîndu-i în plin în raza farurilor, frîna brusc, 
încetinind ca să vadă parada de coşmar de lîngă drum. Cînd 
maşina porni mai departe, Cotton înjură din nou şi dădu ordin ca 
toţi să descalece şi să meargă pe jos ducînd caii de 
căpăstru;'trebuiau să se descotorosească de animale. Ţinîn- 

40 

du-se după el, părăsiră şoseaua şi dădură din întîmplare 
peste un mărăciniş şi un pilc de copaci pitici. Legară aici nobilii 


armăsari şi-şi luară rămas bun de la ei — oricum, caii ador- 
miseră de-a-n picioarelea — apoi orbecăiră mai departe. Curînd 
dădură de civilizaţie, de marginea comercială prăpădită a 
oraşului Prescott; treceau pe lîngă panouri şi magazine de 
obiecte de artă sau de discuri, benzinării, bazaruri cu tot felul de 
fleacuri şi depozite de fiare vechi, pînă ajunseră în cele din urmă 
la un motel cu un parcaj în care era o herghelie de automobile. 

— Asta e! spuse Teft, trecîndu-i altuia carabina. Maşinile 
astea stau aici pînă dimineaţa. 

Cotton se declară de acord. 

— În regulă, aici ne împărţim. Tu şterpeleşti maşina, iar noi 
stăm de pază pe-acolo, dincolo de benzinărie. Şi închideţi cu 
toţii blestematele alea de radiouri. 

Traversară strada şi se ghemuiră în spatele unui stativ de 
cauciucuri vechi, în timp ce Teft umbla de colo pînă colo printre 
maşinile călătorilor, fără grabă, apreciind diversele modele cu 
cinismul unui negustor. Dar cînd se opri lîngă o limuzină, 
aruncîndu-şi privirea la cauciucuri, o maşină cu număr de 
California se ivi pe neaşteptate şi coti spre intrarea motelului; 
un bărbat se dădu jos din maşină, se apropie de uşă şi sună; se 
aprinseră luminile la recepţie şi individul intră să-şi comande 
camera, moment în care Teft dispăru, pentru ca în clipa 
următoare să traverseze tacticos strada, de parcă ar fi ieşit să ia 
aer. Se înghesuiră cu toţii în spatele stativului de cauciucuri. 

41 

— Vrei să aşteptăm? îl întrebă el pe Cotton. 

— Nu. Trebuie să parcheze şi să-şi descarce lucrurile, iar noi 
nu mai avem timp. Al dracului ghinion! 

— Găsim noi ceva în josul străzii. 

— Mai bine. 

Găsiră. Tot mergiînd de-a lungul străzii, dădură la mai puţin 
de o sută de paşi peste un festin al mijloacelor de transport: un 
bazar de maşini de ocazie. De data asta îl însoţiră pe Teft, dar 
descoperiră că maşinile erau încuiate, iar iscusinţa lui, după 
cum recunoscu singur, nu includea şi ştiinţa de a sparge o 
maşină. Se împrăştiară în susul şi-n josul şirurilor de maşini, 
încercînd uşile, căutînd un geam puţin lăsat şi ajunseseră la 
capătul parcajului cînd, fără nici un avertisment, singura maşină 
a poliţiei din Prescott îşi vîri botul la intrare şi îsi plimbă 
reflectorul de la un capăt al bazarului la celălalt. Se pitiră, se 


băgară pe sub maşini, lipindu-se de barele din spate, iar cînd, 
liniştită, maşina poliţiei o luă din loc, ţişniră din bazar ca nişte 
amatori, mai fugiră vreo sută de paşi şi se adunară iar sub un 
felinar. Speriaţi, supăraţi pe ei înşişi că sînt aşa de speriaţi, 
săriră întîi pe Teft. 

— Asta da, escroc! 

— Marele zulitor de maşini! 

— Nu i-ai putea fura nici măcar unui copil bomboana din 
gură! 

— Ce-ţi mai trebuia? Cheile? 

Erau asaltaţi de nelinişte ca de un roi de ţinţari. Şi din 
moment ce Teft nu se apăra, echipa începu să se destrame pe 
la cusături; fiecare 

42 

apărea aşa cum era, cu grămada lui de preocupări şi temeri. 
Tocmai acest model dezintegrant de comportament, această 
reacţie exagerată faţă de greşeală, sau obstacol, sau un dram 
de nenoroc, tocmai această prăbuşire bruscă din încredere în 
desperare era lucrul de care se temea cel mai mult Cotton. O 
scurtă perioadă de timp, ştia sigur că Pisăcioşii pot face faţă, dar 
nu erau încă pregătiţi temperamental să tragă din greu vreme 
mai îndelungată. Era şi defectul lui, o ştia. 

— Sîntem grozavi, nu? Chiar grozavi sîntem! rosti el în 
batjocură, fără să vrea. 

— Mi-e foame, spuse Shecker. Goodenovw era gata să plîngă. 
Puse jos capul 

de bizon. 

— Nu mai pot să-l car, mi-a amorţit mîna. E al tuturor, aşa că 
trebuie să-l ducem pe rînd. 

— Cum facem şi ce na facem dacă nici măcar nu putem 
ajunge pînă acolo? întrebă Lally 1. 

— Eu fac autostopul, anunţă Lally 2. ţinîndu-şi strîns perna. O 
să mă ia cineva, pentru că sînt doar un băieţel. 

— Ora sugerii deştului! îl tachină fratele său. 

— Nu, e ora să ne strîngem în cerc, spuse Cotton. Haideţi! 

Cuvintele avură un efect magic. Îl urmară bucuroşi, în afara 
conului de lumină, pe trotuar, sub copertina unui supermagazin. 

Acolo formară un cerc, prinzîndu-şi mîinile, grămadă, străini 
de restul lumii. 

Închiseră ochii. 


Cu braţele încolăcite în jurul mijlocului sau pe după umeri, se 
strîinseră tare la un loc. 

Cu capetele apropiate, cu ochii închişi, îsi apropiau obrajii şi 
nasurile, atingîndu-şi feţele cu degetele. 

Se regăseau ca orbii unul pe celălalt şi, prin fluidul magnetic 
al cărnii, îşi transmiteau unul altuia impulsuri de curaj şi 
afecţiune. 

Se stringeau adesea în cerc în împrejurări critice. 

— Hei, spuse Teft, întrerupîndu-i. 

Stătea cu faţa spre stradă. Pe cealaltă parte a străzii se afla 
clădirea joasă, întunecată, de formă cubică, a unui atelier de 
caroserii, iar lîngă el, în umbră, era garată o autofurgonetă 
Chevy, veche probabil de vreo 10 ani, năclăită de noroi, cu 
barele îndoite, paradită de atita mers prin băltoace, foarte 
asemănătoare cu cele din tabără. 

— Merge? îl întrebă pe Cotton. 

— Şi încă al dracului de bine. Orice-i bun care ne duce pînă 
acolo. Işi izbi pumnul în palmă, provocîndu-l: Acum să te vedem. 
la arată ce poţi! 

— Gata! 

Teft îi dădu lui arma. 

— Voi, gagiilor, aşteptaţi mai în josul străzii. Mă prezint cit ai 
clipi. 

Dar ei vroiau să vadă cum se şterpeleşte o maşină. În plus, 
mai vroiau să creadă în Teft, să fie iar uluiţi de isprăvile lui şi, 
decit să aş- 

44 

tepte în josul străzii, preferau să se posteze în spatele unui 
panou de reclame; le ieşeau capetele de după panou ca nişte 
verze. 

Bătrînul Teft trecu ţanţoş strada liniştită, de parcă ar fi purtat 
un Colt la şold şi o stea de şerif în piept. Se învirti în jurul 
camionetei, se convinse că era descuiată şi că nu avea cheile în 
contact. Lovi cu piciorul vreo două cauciucuri. Constatînd că 
totul era în regulă, se duse spre botul maşinii şi ridică cu 
pricepere capota. 

Scoase dintr-un buzunar al jachetei un cablu cam de 
jumătate de metru, cu cleme-crocodil la fiecare capăt. Cu capul 
şi umerii sub capotă, prinse un crocodil la borna pozitivă a 
bateriei, iar pe celălalt la legătura bateriei cu bobina. Cobori 


capota, deschise uşa cabinei şi se strecură înăuntru. 

La camionetele atît de vechi, butonul de pornire era la bord, 
la stînga coloanei de direcţie. Degetele sale pipăiră butonul, 
apăsară. 

Teft îi uluia adesea. Era înalt, subţire, avea paisprezece ani, 
destul de înalt ca să pară de şaisprezece, un băiat sucit care 
umbla cu un zîmbet sucit pe faţă şi care spunea şi făcea puţin, 
pentru, ca la un moment dat, deodată, să facă o groază de 
lucruri. Exista la Teft ceva reprobabil. La început îl cam 
suspectai. Ducea o viaţă sucită. Teft fusese cel care îi scăpase 
de instructori; un mălai-mare de nouăsprezece ani, pe nume 
Wheaties, care fusese eroul unei echipe de fotbal american într- 
un pirlit de orăşel din Arizona, călărea bine, ţintea bine cu puşca 
şi 

45 

Incercase să-i convingă să intre în formă — că el, desigur, şi 
care în general reuşise, înţepat cum era, să se facă stimat 
precum coada vacii, îi ura, şi îl urau şi ei, dar Teft îl ura ceva mai 
mult. Pentru Teft autoritatea însemna tiranie şi într-o noapte, în 
timp ce Wheaties era în oraş, într-una din serile lui libere, Teft i- 
a pus o şopirlă în sacul de dormit. Cînd s-a întors, către unu 
noaptea, şi s-a băgat în pat, Wheaties a sărit pînă-n tavan. A 
urlat de spaimă, apoi de furie. A aprins luminile. Le-a confiscat 
radiourile. Ceilalţi instructori apreciară că băieţii aveau tulburări 
emoţionale. El spuse că aveau aiureli emoţionale. Că, de fapt, 
erau nişte nasoi. Un nasol, spunea el, este ceva sau cineva care 
nu se potriveşte nicicum, nicăieri. Un obiect care ocupă loc în 
spaţiu, dar altfel n-are nici un rost. Nimeni n-are nevoie de aşa 
ceva şi nici nu ştie ce să facă cu el. Prin urmare, un nasol n-are 
nici o justificare să existe sau să trăiască. lar cei şase erau cea 
mai jalnică adunătură de nasoi, pişăcioşi, mucoşi, palavragii şi 
biziiţi care se pomeniseră vreodată în tabără şi singurul motiv 
pentru care se ocupa de baraca lor era că nici un alt instructor 
nu o vrusese, dar acum era sătul pînă-n git şi de acum înainte 
ori se vor supune regulilor ori, dacă nu, le va zdruncina atît de al 
dracului starea emoţională, încît vor veni oamenii în halate albe 
să-i ia pe sus la balamuc, acolo unde le era de fapt locul. 

— O să faci pe dracu! spuse Teft. 

46 

Sări din pat, trase lada de sub palul lui 


Wheaties şi o deschise. Înainte ca Wheaties să-l 

poată opri, scoase la iveală conţinutul: pe lingă 

haine, mai era acolo o sticlă de jumătate de 

whisky, două cartoane a cite 6 sticle de bere, 

un cartuş de ţigări şi un teanc de reviste sexy. 

Wheaties urlă că lădiţa e încuiată şi îi aparţine 

personal. Teft îi răspunse că e expert în materie 

de lacăte. 

— Aşa că asta e, Wheaties, spuse el. Pentru început, ne dai 
radiourile înapoi. După aceea, poţi să faci pe instructorul, dar 
practic n-ai să mai fii. Decît dacă vrei să-l informez pe director 
ce fel de poamă eşti de fapt, ce influenţă 

proastă ai asupra noastră şi cum prezenţa ta în preajma 
noastră poate să ne distrugă moralitatea. Şi o să-i mai spun şi 
ce este în lădiţă. Teft zimbi, zimbetul ăla al lui, sucit. 

— Aşa că, de acum înainte, drăguţule, te-am pupat şi n-am 
cuvinte. Poţi să stai aici, te lăsăm fiindcă sîntem noi aşa, 
generoşi, dar asta e baraca noastră şi o administrăm cum vrem 
noi. lar dacă nu-ţi place, poţi să-ţi lipeşti un afiş pe partea 
posterioară. 

Motorul hîrîi, porni, tuşi, se opri, porni din nou şi se domoli. 
Ascultîndu-l aproape ca un medic, Teft puse tocul cizmei pe 
ambreiaj, băgă în viteză pe ghicite şi la nimereală şi o zbughi de 
lîngă atelier. 

Ajunse aproape la capătul străzii cînd îi zări ieşind de după 
panou, urmărindu-i; frînă, schimbătorul trecu scrişnind în 
marşarier; dădu înapoi pînă la ei, în mijlocul străzii, frînă din 

47 

nou şi, în momentul cînd îl ajunseră din urmă, scoase braţul 
pe fereastră, rînjind: 

— Achtung! 

Erau în al nouălea cer. Toţi cinci încercară să se urce lîngă el. 

— Hei, Teft, cum făcuşi? 

— Întîi doamnele! 

— Fantomas dă o nouă lovitură! 

— Hai mai bine să mergem în Disneyland. 

— Tăceţi odată, lua-v-ar dracu! strigă Cot-ton. Unde naiba vă 
treziţi? Bine, Lally Doi şi cu mine în faţă, ceilalţi în spate; mai 
tîrziu facem schimb. Hai, grăbiţi-vă şi tăceţi din gură! 

Se căţărară înăuntru, Lally 2 în cabină cu el, Shecker, 


Goodenow, Lally 1 şi capul de bizon în spate. 

— Acum fiţi atenţi, ascultați la mine, le spuse Cotton celor 
din spate. Aşezaţi-vă jos. Culcat. Am şterpelit o maşină şi sîntem 
înarmaţi, aşa că dăm de dracu dacă ne opreşte cineva. Aţi văzut 
maşina poliţiei. Aşa că băgaţi capul la cutie, ţineţi-vă gura pînă 
ieşim din oraş. Nici măcar să nu respiraţi. 

In timp ce ei se culcau, îi ordonă lui Lally 2 să se dea jos şi el 
de pe banchetă şi să se aşeze pe podea, pentru că voia să se 
vadă numai şoferul, iar cînd Lally 2 se aşeză jos, puse arma pe 
banchetă şi se înghesui lîngă ea, aplecîndu-şi capul sub bord şi 
închizînd uşa. 

— Teft, spuse apoi, chiar ştii să conduci chestia asta? 

— Învăţ. 

48 

— Bine. la-o încetişor, dar nu prea încet. Totul e să trecem 
prin oraş fără ca cineva să se mai uite a doua oară după noi. O 
camionetă cu o persoană la volan care nu deranjează pe nimeni. 
Ei, Teft, ce-ai zice să aprinzi farurile? 

— Farurile, ia te uită, am uitat! 

Teft găsi butonul de jos şi aprinse faza mică. 

— Vă credeţi grozavi, dar nu prea vă duce mintea, strimbă 
din nas Lally 2 de sub bord, cu pălăria pe nas. Pe nici unul din 
voi. 

— Cum aşa? 

— Nici măcar nu pot să văd, dar pun pariu că Teft mai are 
încă pe cap şapca de neamţ. 

Teft se strimbă, şi-o scoase şi ambală mo-torul. 

— Gata, căpitane? 

— Dă-i bice, spuse Cotton. 

Teft porni camioneta mai lin de astă-dată, întrebîndu-l pe 
Cotton dacă s-o ia pe străzile lăturalnice, sau să atace frontal 
prin strada principală. Drept înainte, fu de părere Cotton, ca să 
cîştige timp şi pentru că ar putea părea suspect dacă s-ar fi 
aventurat prin străzi dosnice. Asta se numea strada Montezuma. 
O urmară spre centru, pe porţiunea cunoscută în vremurile bune 
sub denumirea de Whiskey Row; un şir de tarabe cu usi batante, 
unde băutura tare'se vindea la juma' de dolar o duşcă, berea 
cinci cenți, mîncarea gratis pentru indigestie, muzică la pian 
pentru dureri de cap, o mînă la pocher pe un dolar de argint, şi 
nu trebuia să plăteşti nimic ca să-ţi zboare în jur gloanţe de 


calibru 44: Kentucky, Wellington, Del Monte, 

49 

Cobweb Hali şi Palace. A ars totul în 1900. Acum cînd vin 
vilegiaturiştii ageamii pînă în Prese ott ca să petreacă timp de o 
oră, o dată la două săptămîni, se bagă într-un „drugstore", se 
urcă pe scaunele de la bar şi oferă publicaţii decadente de pe 
coasta de est în schimbul unor băuturi răcoritoare din malţ sau 
îngheţate cu alune sau cocteil cu lapte sau „banana split". 

— Am bulit-o! 

— Cee? 

— Mina legii. lar e maşina poliţiei. 

— Stai drept, spuse Cotton. 

Rămaseră încordaţi pe podea, pînă cînd Teft îsi dezumflă 
obrajii şi fluieră a uşurare. 

Camioneta se opri la un stop, la intersecţia străzilor 
Montezuma şi Gurley. La dreapta era piaţa oraşului, un scuar de 
gazon cu o grămadă de iarbă la mijloc şi turnul cu ceas al 
tribunalului comitatului Yavapai. Un cal şi-un călăreț se înălţau 
pe o lespede de granit. Era monumentul ecvestru al lui Bucky 
O'Neill, flăcău vesel, şerif, mare cartofor, primar al oraşului 
Prescott şi căpitan al Escadronului A, din regimentul de 
cavalerie voluntară, zis Călăreţii Duri, imortalizat de un glonte 
spaniol în San Juan Hill şi înnobilat acum în bronz. Piaţa era 
frumoasă. Arbuştii dădeau o umbră plăcută vara, iar pe băncile 
de sub copaci se aşezau în fiecare zi nişte bătrînei trăsniţi, veniţi 
de la spitalul veteranilor şi de la clubul pionierilor Vestului. Erau 
numiţi „pacienţi la domiciliu", căci nu erau destul de bolnavi sau 
de schilodiţi sau de ramoliţi ca să zacă în pat, dar erau to- 

50 

tuşi prea prăpădiţi ca să şonticăie cu bastonul printr-o 
societate ce-i onorase cu o pensie, dar uita să se mai prezinte la 
înmormîntare. În umbra arbuştilor şi în dangătul clopotului de la 
tribunal, se adunau în fiecare zi, aceşti oşteni fragili, şezind pe 
bănci ore în şir, pălăvrăgind, ocărind şi dezbătind o ordine de zi 
care cuprindea danturi false şi generali, operaţii şi fiice 
nerecunoscătoare, impozite şi Vechiul Testament, politică şi 
locuri de veci, împrospătindu-şi memoria cu jurăminte şi 
argumentind pe baza unei bibliografii de ramoliţi. Scuipau pe 
jos. Ciopleau cite ceva. Se mai legau de cite o fată drăguță, 
făcîndu-i semn cu cutiile de tutun. Pe băieţi îi îndepărtau cu o 


fină mizantropie. Măreţi şi plini de ei, stîrneau pînă la urmă mila. 
Erau ca nişte goarne prăfuite tînjind după alte buze. Erau răvaşe 
din trecut purtate de valuri în nişte sticle crăpate, rugindu-se să 
ajungă sub un cer senin pe ţărmuri primitoare. 

— Teft! 

Vorbise Cotton, după ce cotiră în strada Gurley şi acum 
urcau dealul spre ieşirea din oraş. 

— Zi-i! 

— Ai zulit bine rabla. Execuţie a naibii de corectă. 

— Mulţumesc. 

Camioneta mergea înainte. Se cam încălzi, dădu rateuri la 
vreo doi cilindri, roţile din faţă erau cam descentrate şi lanţurile 
de siguranţă ale oblonului zornăiau ca toţi dracii, dar mergea. 
Lăsînd în urmă ultima lumină de neon, in- 

51 

4* 

trară în autostradă şi cotiră spre nord, pe lîngă spitalul 
veteranilor, clădit pe locul unde fusese cîndva fortul Whipple, iar 
apoi mai departe, printre spinările stîncilor ce se înălţau în jur. 
Cînd o luară pe bifurcaţie, la dreapta, se treziră deodată în 
preria larg deschisă; acum adio poliţişti, somn uşor tabără de 
băieţi „Box Canyon", adios Prescott, erau în siguranţă. Cei trei 
care stătuseră culcaţi în spate se treziră la viaţă şi începură să 
bocănească cu exuberanţă în fereastra cabinei, iar Cotton şi 
Lally 2 se descolăciră de sub banchetă şi bocăniră şi ei din 
partea cealaltă. Pişăcioşii urlau de bucurie. 


6 


ERA 12 SI 35 DE MINUTE după ceasul lui Cotton. Teft îşi 
îndesă pe cap şapca „Afrika Korps" şi le spuse că pot ajunge în 
două ore. 

— Si chiar mai repede, dacă trag tare. 

— Să vedem. La două şi jumătate sîntem acolo, jumătate de 
oră pentru ce avem de făcut, se face trei, iar la cinci dimineaţa 
sîntem acasă. Cam strîns al naibii programul, spuse Cotton. 
Trage tare! 

Goneau nu glumă. După o şosea cu două benzi, la fel de albe 


şi de precise ca o cărare în părul unui filfizon, traversară o 
cîmpie întinsă cît puteai cuprinde cu ochiul, douăzeci de mile 

52 

de teren fără copaci, fără case, fără oameni. Dar totul era 
scăldat în lumina lunii. Undeva, în depărtare, aripile morilor de 
vînt scînteiau rotindu-se, iar la baza fiecărei mori, în preajma 
bazinului de adăpat, se zăreau grupuri de puncte întunecate: 
cirezi de vite păscînd în lumina lunii şi meditînd la iarba bună, la 
drobul de sare, la faptul că totul e trecător, la dragoste. 

Lally 2 adormi, cu borul pălăriei mototolit, pe umărul lui 
Cotton. În jacheta sa se tînguia formaţia „Temptation". 

Sprijinită între genunchi, carabina îl deranja pe Cotton. Era 
prea conştient de existenţa ei. Era prea palpabilă. In vreme ce în 
tabără nu fusese decit un mijloc pentru realizarea unui scop, 
obiect util, ca scara şeii sau bastonul de baseball, aici, în 
noaptea asta, dobîndise o identitate rece şi unsuroasă care era 
numai a ei. Parcă cobea. Ar fi dorit ca Teft să n-o fi luat cu el. 
Chiar cu şi mai multă înverşunare ar fi dorit să fie cu toţii în 
paturile lor şi ca ziua de ieri să nu fi existat niciodată. 

Lîngă el băiatul adormit se mişcă, mormăind nemulţumit. 
Lally 2 se reîntorsese în vis la masacrul care se abătuse asupra 
întregii barăci după ce sunase stingerea, se întorsese la lovitura 
care îl silise pe un copil de doisprezece ani să pornească la drum 
de unul singur prin pădurile de pini. Acum toţi şase erau la 
drum, pe acelaşi traseu, trecînd prin aceleaşi oraşe, revenind 
fizic la locul unde se produsese iniţial 

53 

oroarea. Erau nebuni de legat, fir-ar să fie, se asigură Cotton 
pe sine însuşi, dar şi mari, se asigură tot el. Ar trebui să se lase 
de înjurat. Nici el nu mai avea nevoie, nici ei. Păstra un gust 
acru în fură, rămăşiţă a scîrbei de ieri. Închise ochii. În grădina 
Domnului un unicorn cînta, un hipogrif dansa, iar Goodenow 
vomita. 

Teft urca muntele Mingus. Rotile scrişneau la curbele strînse, 
iar aerul din apropierea stelelor era rece. Sub ei Rîul Verde tăia 
o enormă tranşee fertilă, iar în josul rîului, printre plopi, se 
întindea Tabăra Verde, unde Crook fusese comandant. Mulţi 
indieni au muscat ţărina pen-tru aceasta vale. 

Teft îi trecu peste muntele Mingus. Conducea ca un nebun, 
dar toţi erau apucaţi. Hotărîrea fusese unanimă. 


Coboriră în zig-zag prin Jerome, populat cîndva de 
cincisprezece mii de oameni, redus acum la cincizeci de suflete 
chinuite. Aici munţii semănau cu pîntecul gol al unei femei, al 
unei femei moarte, mutilate. In acest pîntec, fecundat de 
Phelps, de Dodge şi de Douglas, se aflau o sută de mile de 
galerii, guri de aer şi abataje; şi din acest pîntec fusese scos cu 
tîrnăcopul şi hîrleţul, printr-o operaţie cezariană, un prunc de un 
miliard de dolari din cupru, aur şi argint, fărimat, curăţat şi topit. 
Camioneta cobora în jos, tot mai în jos, cu eşapamentul 
trosnind, peste cenuşa minerilor, peste mormintele tîrfelor şi 
cartoforilor, departe de duhoarea înţepătoare a lăcomiei, intrînd 
în nepri-hănirea nopţii. 

— Trage pe dreapta! ordonă Cotton. Cred că li s-a bătucit 
fundul ălora din spate. 

Cînd ieşiră din şosea, undeva dincolo de Clarkdale, şi se 
opriră, iar el sări afară să schimbe locurile, i se puse un nod în 
gît cînd văzu scena din spatele camionetei. Aşezat cu spatele la 
cabină, Shecker ţinea braţele strînse în jurul lui Goodenow, care 
şedea între picioarele lui, în timp ce braţele lui Goodenow îl 
stringeau pe Lally 1, aşezat între picioarele lui, cu capul de bizon 
peste propriile picioare. Şedeau aşa ca să se încălzească un pic 
în frigul din munţi. Din cele trei radiouri se auzea Jimmie 
Rodgers gîlgfîind despre culesul piersicilor în Georgia. Dormeau 
tun, vîrîți unul în altul ca ouăle într-un suport de mucava. Cotton 
rămase locului Uitîndu-se la ei. Işi aminti de o secvenţă pe care 
o văzuse la telezivor într-o emisiune de ştiinţă pentru copii: un 
cuib cu ouă filmat cînd puişorii spărgeau cu ciocul coaja ca să 
iasă şi să vadă ce naiba se întîmpla afară, ouăle clătinîndu-se şi 
ciocurile cioc, cioc, ciocănind, iar apoi apăreau ochii mici, atenţi, 
în căpşoare delicate şi umede. Trebuie s-o facem în noaptea 
asta, îşi spuse, este ultimul lucru pe care trebuie să-l facem. Cel 
mai grozav. Dar putem oare? Poate că oul nostru era stricat. 
Sau a crăpat în cuibv Simţea parcă izbiturile unui cioc minuscul, 
îl cuprinse senzaţia de fericire umedă, delicată din interiorul 
oului. Era, poate, compasiunea. Da, vom reuşi, le spuse în sinea 
sa celor trei care dormeau. Vom reuşi, orice s-ar întîmpla, vă 
făgăduiesc. Ne întoarcem acasă oameni 

55 

adevăraţi, jur pe ce-am mai sfînt. Supărat, îsi şterse nasul cu 
mînecă şi lovi cu putere marginea camionetei. 


— Treziţi-vă, ce dracu! strigă el. Doi dintre voi în cabină. 
Executarea! 

Dacă vreţi destul de tare să ajungeţi Apaşi, îi consolase 
directorul, atunci se poate. Dacă vreţi să evitaţi umilinţa de a fi 
echipa cea mai slabă de pe totemul realizării, se poate. Totul 
depinde de voi. Culmea e că era şi adevărat, căci, indiferent cît 
de stingaci sau de nehotărit ai fi pe terenul de baseball sau la 
tragerea cu arcul, obiceiul taberei îţi mai acordă o şansă; exista 
mereu o cale de a te sălta de fundul pantalonilor. Puteai 
organiza raiduri. Dacă, în timpul nopţii, reuşeai să furi trofeul 
oricărui trib mai mare în grad, era al tău pînă la următoarea 
adunare, împreună cu titlul şi cu recompensa. 

La început au fost multe raiduri, în special pentru a pune 
mîna pe trofeele Apaşilor şi Si-ouxilor, agăţate la loc de cinste 
pe pereţii barăcilor şi păzite cu străşnicie. Raiduri nereuşite, deşi 
tribul Navajo a avansat cu un grad şterpelind capul de urs al 
Comanşilor. Fără nici un avertisment, strigătele de luptă trezeau 
din somn întregul canion, în momentul în care atacurile erau 
lansate şi respinse cu pumnii, cu pocnitori şi cu găleți de apă, în 
timp ce ceilalţi membri ai taberei ieşeau împleticindu-se şi căs- 
cînd din barăci ca să privească distracţia. Instructorii nu se 
amestecau niciodată. Raidurile erau bune pentru băieţi. li 
învățau să fie cura- 

56 

joşi. Le întăreau caracterul, dezvollîndu-le dibăcia. 

Pişăcioşii ştiau că nu vor fi niciodată nevoiţi să-şi apere oala 
de noapte, şi mai ştiau că nu se pot aştepta niciodată să urce pe 
scara de valori a taberei prin propria lor performanţă fizică. 
Dezorganizaţi, dar avînd simţul datoriei, intrară în joc, punînd la 
cale un raid în noaptea următoare. Ţinteau sus. Apaşii tocmai 
respinseseră o incursiune a Cheyennilor şi tabăra abia se li- 
niştise, cînd Pişăcioşii, în chiloţi şi în picioarele goale, se furişară 
printre pini cu gîndul să captureze premiul cel mai mare dintre 
toate: capul de bizon. 

Bineînţeles, au făcut-o de oaie. Aveau un avantaj, pentru că 
Apaşii nu mai puseseră sentinele după atacul Cheyennilor şi 
sforăiau plini de îngîmfare. Încet, cu grijă, Pişăcioşii se furişară 
prin umbră, de la un pin la altul. Lui Go-odenow îi scăpă un 
chicotit. Lally 2 se poticni de o rădăcină şi căzu lat. Ajunseră la 
baraca duşmanului şi deschiseră uşa, centimetru cu centimetru. 


Teft şi Shecker, cei mai voinici, urmau să intre primii şi să dea 
jos trofeul, dar au fost mai neîndemiînatici decît puii de urs; nu 
se ştie din ce motiv timpit, Shecker îşi agăţase radioul de 
elasticul chiloţilor şi nu se ştie cum, pe întuneric şi din 
nervozitate, îi dădu drumul. Muzica urlă. 

Au fost imediat placați şi capturați. Tiriţi afară de Apaşi, cei 
mai mari şi mai puternici băieţi din tabără, au fost legaţi de 
trunchiul unui pin, în timp ce unul dintre învingători 

57 

aduse oala de noapte din baraca lor. Goodenow începu să 
plingă. Tot aşa făcură şi ceilalţi, chiar şi Cotton, toţi în afară de 
Teft. Celelalte triburi ieşiră afară în chiloţi şi pijamale să 
privească şi să ridă. Aşa le trebuia Pişăcioşilor. Erau meniţi să 
piardă, din născare. lar în timp ce ei plingeau şi tabăra ridea, 
Apaşii puseră oala pe pămînt, triumfători şi, pe rînd, o umplură. 

Trecură huruind prin Sedona, incredibila ţară a 
Tehnicolorului, unde au fost filmate atitea westernuri şi unde 
stele de cinema ca Henry Fonda, Glenn Ford, James Stewart şi 
John Wayne au făcut atitea fapte extraordinare pentru camera 
de luat vederi şi pentru un procent din încasări. Cotton îl puse 
pe Teft să tragă pe dreapta, ca să poată schimba iar locurile. Il 
băgară din nou pe Lally 2 în cabină, împreună cu Goodenow, dar 
cînd Shecker, care rezistase eroic pe platformă la amîndouă 
schimburile, se oferi să mai reziste o dată, Cotton îl lăsă. Evo- 
luţia în bine a lui Shecker într-o singură vară fusese formidabilă. 

Cauza lor era acum pierdută. Nu mai puteau nici să fure o 
poziţie în clasament, nici să cîştige respectul cuiva. Nu vor 
putea niciodată să capete pepene roşu la desert şi nici să 
meargă la film în timpul săptămînă. Erau condamnaţi pentru 
restul verii să rămînă Pişăcioşii, cea mai grozavă adunătură de 
nasoi care a biîntuit vreodată tabăra de băieţi „Box Canyon". In 
dimineaţa de după umilinţa suferită din partea Apaşilor, au 
refuzat să se scoale şi să iasă la lumină, au refuzat să înfrunte 
batjocura ce- 

lorlalte triburi. Văzînd că nu poate să-i urnească, Wheaties s- 
a dus singur la micul dejun. Cu excepţia lui Lally 2, care s-a 
băgat sub pat, se cuibăriră în căldura sacilor de dormit, cu ochii 
închişi sau întinşi pe spate, Uitîndu-se în tavan, în timp ce 
radiourile vibrau. Aerul în baracă era înăbuşitor din cauza 
încordării, a ciorapilor murdari, a desperării şi a murdăriei făcute 


de micile lor animale. 

Cotton stătea culcai, gindindu-se. Acum este momentul. Cu 
cine trebuie s-o facem? Unul scrişneşte din dinţi. Altul se dă cu 
capul de pereţi. Doi fac cu adevărat pipi în pat. Unul îşi roade 
unghiile şi mănîncă prea mult. lar unul îşi suge degetul şi 
visează urit. Toţi dorm cu radiourile deschise şi vorbesc în somn. 
Din şase, eu sînt singurul normal. Sînt singurul care poate reuşi. 
lar dacă n-o fac acum, va fi prea tîrziu. Aşa că, să spargem 
buba. Să începem reprezentaţia. 

Cu picioarele pe podea, fluierînd ca să atragă atenţia, începu 
să scotocească prin lădiţă. In ea erau cîteva obiecte pe” care le 
păstrase pentru orice eventualitate. In jurul gîtului îşi puse o 
salbă de medalioane, pe care o cumpărase de la un magazin de 
surplusuri ale armatei, din Cleveland. Zdrăngănea. Teft şi 
Goodenow îl pîndeau. Apoi scoase un aparat de ras electric, îl 
puse în priză şi îl plimbă pe obraji şi pe bărbie. Avea numai 
cincisprezece ani şi nu prea trebuia să se radă, dar aparatul 
stătea pregătit pentru ziua cînd va fi nevoie. Acum îl mai pri- 
veau şi Shecker şi lally 1, iar lally 2 îşi scoase 

capul de sub pat ca o broască ţestoasă. Pe urmă, punînd 
aparatul de ras deoparte şi cotrobăind în continuare, scoase un 
trabuc şi una dintre cele patru sticluţe de whiskey de cîte o sută 
de grame, pe care le şterpelise de pe cărucior în timp ce 
însoţitoarele din avion erau ocupate pînă peste cap încercînd, 
să-l liniştească pe Teft pe care îl apucaseră năbădăile. Se aşeză 
pe pat, rupse sigiliul de la sticlă, trase o duşcă, apoi îşi aprinse 
trabucul şi pufăi de cîteva ori. Li se făcură ochii cît cepele. li 
dăduse gata. Acum era momentul. 

Cotton le-o spuse pe şleau. Le spuse că felul în care au ratat 
raidul din noaptea trecută a fost lucrul cel mai cumplit care i se 
întîmplase vreodată, că nu-şi mai dorea să treacă prin aşa ceva 
şi că ştia că nici ei nu mai vor. Wheaties nu se mai ţinea de 
capul lor, şi asta era bine, dar dacă vor să ajungă undeva sau să 
fie cineva în vara asta, trebuie să aibă un şef care să le 
înţeleagă problemele, dar în acelaşi timp să-i poată, ţine în frîu. 
Spuse că el ar putea fi omul potrivit. Dacă cineva vroia să se 
bată cu el pentru această cinste, el e gata, dar, dacă nu, preia 
comanda. Asta-i situaţia. 

— Şi-acum, iată primele mele ordine, spuse el. Mai trase o 
duşcă, tuşi şi încercă să scoată un 


rotocol de fum, tuşi iar, dar nimeni nu zîmbi. 

— De acum înainte nimeni nu mai scrie şi nici nu mai 
telefonează acasă. Mamele şi taţii noştri n-au decit să ne lase-n 
pace Doi: ne adresăm după numele de familie, Lally 1, Go- 
odenow, şi aşa mai departe. Dacă îmi mai spune 

60 

careva John Cotton, îi rup gura. Acum, ultimul ordin: mişcaţi- 
vă fundurile din pat şi luaţi-o din loc spre cantină: să nu vă prind 
că clipiţi, orice ar spune unul sau altul. Executarea! 

Se scurseră prin Oak Creek Canyon ca ceaiul prin ciocul 
ceainicului, apoi încetiniră pe măsură ce Teft schimba vitezele 
de la a patra la a treia, la a doua şi în cele din urmă la a-ntiia, ca 
să poată urca. Ajunseseră la Rîpa Mogollon. Era o eroare a 
pămîntului, inimaginabilă, paleo-zoică. Era o ruptură de calcar, o 
trambulină în partea de sud a platoului înălţat dintr-un fund de 
mare în epoca dinozaurilor şi a peştilor cu armură, formînd 
acum zone întinse în patru state ale Statelor Unite. Trebuiau să 
ajungă sus. Camioneta se trudea cînd încoace, cînd încolo, în 
sus de-a lungul peretelui, înghițind ulei şi cutremurîndu-se. De la 
o mie două sute de metri urcară la o mie şapte sute, apoi la 
două mii, două mii trei sute; acum aerul era rarefiat şi rece, 
camioneta sufla din greu, şi deodată luă viteză. Ajunseră pe 
culme. 

Shecker, Lally 1 şi Cotton erau în spate, îngrămădiţi unul în 
altul. După ce străbătură cam cincisprezece kilometri de platou 
şi pădure, Cotton se depărta de Lally 1, îşi strînse sub bărbie 
cureaua de la cască, aşa ca să nu-i zboare, se aşeză în genunchi 
şi îşi înălţă capul în bătaia curentului care venea pe deasupra 
cabinei. 

Linia orizontului se desena ca o lumină palidă. Dincolo de ea, 
proiectate în negru pe cerul vînat, se înălţau cele trei vîrfuri 
cunoscute ale muntelui San Francisco, la peste patru mii de 

61 

metri. Dar licărirea de la orizont fu cea care îl făcu să se lase 
în jos şi să bată în fereastra cabinei, ca să le-o arate. Teft şi 
Goodenovw îşi reveniră brusc, iar Lally 2 se trezi şi privi înainte, 
în timp ce Cotton tipa pe muteşte: - Flag-staff! 


7 


— MI-E FOAME, scînci Shecker. Pastrama fierbinte cu 
murături, şi suc de căpşuni. 

— Nu oprim, spuse Cotton. Nu avem timp, ştii doar. 

— Şi eu sînt lihnit, se băgă şi Lally 1. 

— Burta mea nu ştie de vorbă, spuse Shecker. Ce-aş mai 
mînca, mîncărică-mîncărea. 

Trecu peste marginea oblonului şi rămase în mijlocul străzii, 
rozîndu-şi o unghie. 

— Mergeţi mai departe fără mine şi distra-ţi-vă. 

— Şi fără mine, spuse Lally 1. Nu poţi să ne ţii mereu în 
şuturi, mă Cotton. 

Pe Cotton îl apucaseră pandaliile. Se opriseră la un stop chiar 
la marginea orăşelului Flagstaff, iar acum semaforul trecuse pe 
verde. 

— Urcă dracului înapoi. 

— Pe dracu! răspunse Shecker. Am stat în spate tot drumul, 
trebuie să îmbuc ceva. 

— O să facem ce-o să vrem! strigă Lally 1. 

62 

În ceea ce-l privea pe Cotton, asta punea capac la toate. Teft 
şi Goodenow îşi scoaseră capul pe fereastra cabinei. 

— Bine, lasă-i aici! îi ordonă el lui Teft. Hai, lasă-i aici! 

Teft se supuse, camioneta o luă din loc şi răzvrătiţii începură 
să meargă pe jos; nici unuia nu-i prea venea să creadă ce se 
întîmpla, că Pişăcioşilor li se spărgea gaşca, tac, pac, şi gata, 
dintr-un fleac, tocmai cînd erau atît de aproape de ţintă. Dar 
după nici o sută de paşi, Cotton bătu cu pumnul în geam şi-i 
ordonă lui Teft să tragă pe dreapta; într-un minut Shecker şi 
Lally îi ajunseră din urmă. Cotton spuse că e-n ordine, să urce, 
tuturor le era probabil foame şi o să fie mai bine după ce-or 
îmbuca ceva, aşa că să urce şi să bage capul la cutie pînă 
găseşte el un loc, ca se părea că-s mai mulţi sticleţi aici, în 
Flagstaff, decit fuseseră în Prescott. 

Îl plasă pe Goodenow în spate împreună cu ceilalţi, iar el se 
strecură lîngă Lally 2 în cabină şi o porniră din nou. 

Traversînd strada principală, Teft o luă la dreapta. Era 
drumul naţional 66, artera care trece prin centrul ţării, pe 
direcţia est-vest. În vremurile bune de odinioară, orientîndu-se 


după un pin înalt curăţat de crengi, cunoscut .pe atunci sub 
numele de catarg de steag, şirurile imense de căruţe cu 
emigranţi opriseră să ia apă din izvoare şi să înnopteze. Acum 
oraşul era la distanţă de o zi cu maşina de Los Angeles, iar 
strada principală, drumul naţional 66, era un caravanserai cu 

1 Flagstaff (de unde numele oraşului). 

63 

hoteluri de 10 dolari camera, mirosind a motorină, cu 
pişoare înfundate, chelneriţe tuberculoase, pilule contra 
somnului, plăcinte vechi, cauciucuri sparte, şerveţele murdare, 
chiştoace şi cafea sleită, pe cît de ţipător noaptea, pe atit de 
deprimant ziua. 

Cotton îi spuse lui Teft să se abată puţin, ca să scape de 
înghesuială, şi s-o ia pe o stradă lăturalnică. Era ora 1 şi 51 
noaptea. 

Pe fondul unui mediu familial intermitent, care era şi 
stimulator şi imprevizibil pe deasupra, stratagema lui Billy Lally 
era să se retragă într-o lume imaginară, creată de el, într-o izo- 
lare în care nu mai lăsa pe nimeni. Cazul i se agrava şi după ce 
descoperise că, cu cît regresa mai mult, cu atît obținea avantaje 
mai mari faţă de Stephen, fratele său mai mare, astfel încît 
retragerea era pentru el atît o necesitate, cît şi un mod de 
acţiune. Devenise acum o obişnuinţă, pe lîngă practicile 
infantile, adiacente. În afară de faptul că făcea în pat şi îşi sugea 
degetul, visa urit şi avea coşmaruri în timpul nopţii. Părinţii îl 
dăduseră de două ori la şcoli speciale, scoţîndu-i apoi ca să 
călătorească cu ei. În diferite perioade a început tratamente cu 
patru medici curanţi diferiţi, o dată chiar în Elveţia, numai că 
tatăl şi mama iar s-au împăcat şi şi-au făcut valizele. La 
doisprezece ani, era cel mai mic copil din tabără, şi sub limita de 
vîrstă acceptabilă, dar părinţii săi nu puteau pleca în Kenya fără 
să se descotorosească cumva de amindoi băieţii, aşa că 
directorul a fost convins să facă o excepţie. Baraca lui Cotton 
era a doua în care nime- 

rea. Cînd, în prima, s-a băgat sub pat cu perna de cauciuc 
adusă de acasă şi s-a făcut ghem în sacul de dormit, ceilalţi 
băieţi l-au tras afară; ţipa de parcă atunci îl scoteau din 
pîntecele mamei. Se băgă din nou în biîrlog. Ei iar îl traseră 
afară. Distracţia a continuat pînă cînd Cotton a trecut pe acolo şi 
s-a oferit să-l ia pe Billy Lally la el. Cotton afirmă că, la el, putea 


să se ascundă, ori de cîte ori simţea nevoia, sub pat sau într-un 
copac, sau într-o peşteră, sau unde dracu o vrea, că luitot nu-i 
pasă. 

— Stai aşa! spuse Cotton. Opreşte-acolo. Parchează pînă ce 
fac o recunoaştere. 

leşi din maşină, trecu prin semiîntunericul străzii şi iscodi cu 
grijă o vitrină luminată, apoi se întoarse şi le spuse să vină, că e- 
n regulă; coborîră cu toţii lăsînd motorul să meargă şi ascunzind 
carabina pe podeaua cabinei. 

Localul era de fapt un fel de bufet deschis toată noaptea, 
unde puteai să bei o bere şi să măniînci o fasole, cu o plită în 
spatele tejghelei şi o popicărie mecanică înghesuită între 
scaunele şi mesele şubrede. Doi tineri beau bere şi jucau 
popice, iar pe podea, cu capul sprijinit de perete, moţăia un 
bătrîn Navajo cu părul argintiu, îmbrăcat într-o cămaşă de 
catifea verde. Pişă-ciosii se cocoţară în rînd pe scaunele de la 
bar şi comandară din meniul limitat afişat pe perete: cîte doi 
cîrnaţi de căciulă şi cîte un pahar mure de lapte. Barmanul era 
un tip osos, cu ochii de culoarea sucului de roşii şi bărbia în 
formă de lopăţică. Pe perete, lîngă meniu, se afla următorul 
anunţ pătat de muşte: „.Directorul firmei 

65 

5 — Binecuvîntaţi animalele şi copiii 

noastre în probleme de credit este Helen Waite. Pentru 
credit adresaţi-vă la Helen Waite". Mingile se rostogoleau pe 
culoar, popicele pocneau, clopoţeii sunau, iar cînd jocul s-a 
sfîrşit, singurele sunete din local erau sfiriitul grăsimii pe plită şi 
miorlăitul lui Grandpa Jones venind din două buzunare de 
jachetă şi cel al lui Gladys Knight cu formaţia Pips din alte trei 
buzunare. Cu paharele în mînă, cei doi jucători de popice veniră 
în spatele celor şase băieţi de la bar. Erau tineri de 20 de ani, 
sau cam aşa, îmbrăcaţi în blugi strimţi, cămăşi ţipătoare, cu 
curele cu catarame mari şi perciuni lungi. 

— Ce-i cu voi, băutori de lapte, la ora asta, aşa singurei? 
întrebă unul din ei. 

Aşteptîndu-şi cîrnaţii, Pişăcioşii sorbeau laptele cu paiul din 
paharele de carton. 

— Cum reuşiţi să ascultați toate radiourile deodată? întreba 
celălalt. 

— Sîntem muzicieni, spuse Shecker. Formaţie rock. Baterie, 


patru chitare şi un solist. Din Los Angeles. 

— Muzicieni, ha. Aveţi un nume? 

— Grupul Terapia, spuse Teft. 

— După aia ne-am schimbat numele în După Moarte, spuse 
Goodenow, dar era prea deprimant. 

— Si-acu ce sînteţi? 

— Boboci Căscaţi' spuse Shecker. 

— Boboci Căscaţi? 

— Vezi şi tu ce scrie pe spate, mă frate. 

Perciunaţii examinară inițialele B.C. cusute pe spatele 
jachetelor. Apoi examinară colecţia heteroclită de şepci aliniată 
pe tejghea. 

— Vreţi o poză cu autograf? întrebă- Lally 1. 

— Să ne ascultați pe programul Demişto, spuse Goodenow. 

Perciunaţilor nu le căzu bine deloc. 

— Am întrebat ce-i cu voi la ora asta, spuse unul din ei. Hai 
s-auzim. 

— În vest, spuse Teft fără nici o legătură, totul pocneşte, 
plesneşte sau putrezeşte. 

— Sîntem în turneu, spuse Shecker. Mai sîntem şi căutători 
de talente. Căutăm tinere talente vocale pe plan local. 

— Aşa-i, spuse Lally 1. Cîntaţi-ne ceva. Dacă ne place, s-ar 
putea să vă imprimăm. 

— Sîntem dintr-o tabără de băieţi de lîngă Prescott, spuse 
Cotton repede. Am făcut o excursie, iar acum ne întoarcem 
înapoi. 

— Pe jos? 

— Cu o maşină. 

Perciunaţii riseră în bătaie'"de joc. 

— Măi copilaşi, prea sînteţi ţinci ca să conduceţi o maşină. 

— Învață să cînţi la chitară şi-ai să ajungi la fel de mare ca 
Simon şi Garfunkel, spuse Shecker. 

— Dacă e ceva ce nu-mi place, vorbi unul din perciunaţi, 
întinzîndu-se după laptele lui Shecker şi turnînd bere din paharul 
său prin pai, apoi ăla-i un iepuraş de la oraş la gură cu caş. 

— Vreţi să stiti cine-i taică-meu? întrebă Shecker. 

— Gata, băieţi, spuse Cotton care se dăduse jos de pe scaun. 
Gata, băieţi, plecăm. 

61 

Îşi scoase portofelul, lăsă o hîrtie de cinci dolari pe tejghea şi 


făcu semn spre uşă: 

— Hai să mergem, sîntem în întîrziere. 

— Dar mi-e foame! se vaită Lally 2. 

— Am spus că mergem! ţipă Cotton cu o voce stridentă, încît 
îl trezi pe bătrînul indian Navajo în cămaşă de catifea verde, 
barmanul scăpă borcanul cu muştar, iar ceilalţi cinci fură în 
picioare şi o luară spre uşă ca nişte pisici opărite. 

— Mergeţi încet, nu fugiţi, spuse el, cu o voce groasă de 
astă-dată. Luaţi-o înainte, urcați în drăcovenia aia de camionetă 
şi să-i dăm drumul; nu vă uitaţi înapoi, purtaţi-vă cît mai natural 
şi nu vă opriţi. 

Chiar cînd ajunseră la camionetă şi săriră înăuntru sau se 
urcară în cabină, uşa bufetului se deschise şi cei doi localnici 
ieşiră afară să se uite, în timp ce Teft se desprindea de trotuar. 

— De ce-a trebuit să plecăm? întrebă Goode-now, care 
stătea în faţă cu Cotton. Ce i-a apucat pe caraghioşii ăia? 

— Fac pe pistolarii, spuse Cotton. Au ieşit să se distreze şi să 
facă pe nebunii. lar noi nu ne putem permite să riscăm. 

— Of, of, spuse Teft. 

O luă la stînga şi ajunse din nou pe drumul naţional 66; 
aşteptind la stop să se facă verde, se uită în oglinda retrovizoare 
a camionetei. 

— Am dat ele belea! Cred că ei sînt, Mafia locală. 

— Uită-te dacă se ţin după noi, cînd o cotim. 

Semaforul se schimbă şi Teft coti pe sosea. 

68 

— Ne urmăresc? 

— Îhî. 

Cotton ciocăni în fereastra cabinei şi ţipă la cei din spate să 
ţină capul la cutie, apoi trînti cu casca de bord. 

— Ei, drăcia dracului, aproape c-ajunseserăm şi a trebuit să 
dăm peste golanii ăştia, iar pe Shecker l-a apucat să facă pe 
şmecherul cu accent de New York. Oricum, păstrează viteza le- 
gală pînă ieşim din oraş; nu ne putem permite să mai avem şi 
poliţia după noi. 

Merseră ca melcul, cu cincizeci pe oră, printre moteluri şi 
benzinării, apoi încă o jumătate de milă cu 65 pe oră, uitîndu-se 
după semnul de ieşire din oraş. Cotton întrebă ce fel de maşină 
conduc pistolarii, iar Teft îi spuse că au ghinion, că-i un 
Plymouth model 63, o maşină nemaipomenită, iar ăştia sigur că 


au mai aranjat-o, cel puţin cu nişte carburatoare noi şi alte 
drăcovenii şi i-au şi tăiat din bot. Cu un asemenea bidiviu, ăştia 
n-au treabă cu rabla lor de camionetă. 

— Ce vor? întrebă Goodenow, pierit. 

— Să ne pună la punct, îl lămuri Teft. Cum ieşim din oraş, ne 
depăşesc şi ne silesc să oprim. 

— Şi p-ormă? 

— Ne arată cit sînt de talentaţi. 

— Talentaţi? 

— Sigur, or să ne cînte. 

Brusc farurile din spatele lor clipiră o dată, de două ori, de 
trei ori, şi automobilul ajunse în dreptul lor, rămase în rînd cu ei, 
deşi Teft apăsă pe accelerator, apoi o luă uşor înainte şi începu 

69 

să ţină spre dreapta, chiar la bara camionetei, lăsîndu-le 
numai două alternative: ori să oprească, ori să se ciocnească. 
Teft continuă să conducă atit cît mai avu curaj. 

— Cotton, vorbi el în cele din urmă, n-am mai făcut niciodată 
aşa ceva. Mi-e frică. 

— Opreşte, spuse Coţton. Goodenow îşi acoperi faţa cu 
mîinile. 

— Şi-acum, 'acum ce ne 'facem? 

Teft' frînă uşor, părăsi şoseaua, ajunse pe gri-blură şi se opri 
în timp ce Plymouth-ul le tăie calea prin față şi stinse farurile. La 
lumina farurilor, puteau vedea roţile late şi netede, lucioase ca 
la curse, şi cele patru ţevi de eşapament care ieşeau de' 
dedesubt, pufăind la ei ca nişte animale'de pradă. 

Cei doi veneau tacticos spre ei. Chiar şi la a doua privire nu 
păreau a fi răi sau ameninţători. Erau, de fapt, tot atît de curati, 
bărbieriţi şi arătoşi ca şi bătrînul Wheaties. D'ar mai era ceva 
care le băga în sperieţi. Bătrînul Wheaties era un tîmpit. Ăstora, 
pur'şi simplu, nu le păsa de nimic. Wheaties avea un cufăr 
„umplut cu vicii şi guşa plină de banalităţi. Aştia păreau să n- 
aiba teamă de nimic. 

Cotton puse arma de calibrul 22 pe podeaua cabinei şi le 
spuse băieţilor să stea pe loc, apoi scoase capul pe fereastră şi 
le spuse şi celorlalţi trei din spate să stea nemişcaţi şi sa nu-i 
mâi apuce cheful de glume tîmpite. 

— la te uită! vorbi unul dintre localnici. Am dat de Bobocii 
Căscaţi. Salutare. 


— Stingeţi farurile, îi porunci celălalt. 

70 

Teft le stinse. 

— Nu v-aţi mîncat păpica, spuse unul. 

— Toată lumea afară, le ordonă celălalt. 

Cu degetele virite în centuri, aşteptară în marginea şoselei 
cît cei şase băieţi coboriră şi se înşiruiră în dreptul lor, pe latura 
camionetei. 

— Cum se face, dacă sînteţi de la o tabără de lîngă Prescott, 
că vă îndreptaţi spre Albuguer-que? întrebă unul. 

Nu răspunse nimeni. 

— Hai să oprim motorul, spuse unul din perciunaţi Vîrîndu-şi 
capul şi braţul în cabină. 

Se retrase brusc. 

— Ei, fir-aş al naibii. N-are cheie. 

— Aha, aţi cuplat-o cu sîrmă? rînji celălalt. 

— Ce vreţi, măi băieţi? întrebă Cotton. 

— la-o binişor, spuse unul. Hai să vedem ce mai aveţi p-aici. 

Se aplecă peste oblon. 

— Ce dracu...? 

Se uitară amindoi, apoi se întoarseră rînjind spre şirul de 
băieţi din partea cealaltă a camionetei, la feţele lor dirze, 
încăpăţinate, luminate din cînd în cînd de farurile maşinilor ce 
treceau pe şosea. 

— Chiar că e ceva ce n-am mai văzut noaptea. Şase băutori 
de lapte într-o maşină de furat, cu şepci hazlii, o jumătate de 
pernă şi un cap de bizon cu o gaură de glonte în el. 

— Zi ce vreţi, ceru Cotton. 

Unul dintre localnici se scărpină în cap. 

— Nu ştiu. 

— Nici eu, spuse celălalt. 

71 

— Îți spun eu, zise primul. Hai să-i anunțăm pe oamenii legii 
din Flagstaff ce-am găsit noi aici. Vor fi siliţi să ciulească 
urechea cînd or auzi despre o maşină de furat. Aşa că or să ne 
rămînă îndatoraţi. 

— Ai dreptate, aprobă celălalt. Văd că ai talent. 

— Vreţi să mai vedeţi şi altceva? întrebă Teft. 

— Ba bine că nu. 

Teft stătea lîngă cabina camionetei. Portiera era deschisă. 


Făcînd un pas în întuneric, dispăru vreo cinci secunde. Auziră un 
ţăcănit. Cînd reapăru, avea ţeava puştii proptită pe marginea 
capotei. 

— Ai o puşcă cu doape, spuse unul dintre perciunaţi. 

— Zimbeşte cînd spui asta, străine, zise Teft. 

— Nu cred că ai destul curaj. 

Teft mai făcu un pas înapoi şi, întorcîndu-se, ridică puşca, 
tinti şi trase. Se auzi o explozie stridentă după pocnitura puștii, 
apoi un suspin lugubru şi Plymouth-ul se lăsă vizibil pe dreapta. 
Teft găurise unul din cauciucuri. 

II instalaseră la bordul avionului pe aeroportul Kennedy ca 
pe un deţinut. Tatăl său pusese totul la cale. S-a urcat cu el şi l-a 
păzit pînă s-a luat scara de la avion. Mai erau optsprezece băieţi 
la bord care mergeau pînă la Phoenix, şi încă vreo doisprezece 
urmau să urce la escala pe aeroportul O'Hare din Chicago. 
Nimeni nu trebuia să coboare din avion. Totuşi Teft reuşi. 
Personalul de serviciu l-a prins după o urmărire spectaculoasă 
prin toată incinta 

TI 

aerogării şi l-a transportat, cînd la pas, cînd tîrîş, pînă la 
bordul avionului. În continuare, pînă la Phoenix au mers fără 
oprire, iar Teft a avut grijă ca nici echipajul, nici pasagerii să nu 
uite vreodată călătoria. A încercat să deschidă o ieşire de 
siguranţă, la înălţimea de aproape 12.000 de metri, şi atunci 
copilotul l-a legat cu centura de siguranţă în fotoliu. Deasupra 
Kansas-ului, stewardesa i-a dat voie să meargă la toaletă. In 
drum spre coada avionului, Teft a deschis un capac şi a smuls 
cu totul o mască de oxigen, băgiînd în sperieţi cîteva baborniţe 
care erau convinse că în acest fel se va produce o decompresie 
în cabină şi erau gata să facă o scenă de isterie. La toaletă s-a 
încuiat înăuntru şi a refuzat să mai iasă. Pînă să forţeze 
secundul broasca cu o şurubelniţă, Teft a îndesat şerveţelele, 
hîrtia igienică, săpunul şi prosoapele în closet şi a dat drumul la 
apă să curgă în chiuvetă pînă cînd a inundat podeaua toaletei. 
Echipajul l-a legat într-un fotoliu la fereastră şi a postat o 
stewardesă lingă el. Dar, de îndată ce jos a apărut statul New 
Mexico, el a încetat să se mai războiască şi a rămas pironit la 
geam, urmărind cu gura căscată peisajul. Lawrence Teft III era 
din Mama-roneck, statul New York. Văzuse ţinuturi ca acestea în 
filme western, dar nu crezuse niciodată că nemărginirea de 


stînci arămii poate exista în realitate. 


Nici unul din ei nu înţelegea ce se întîmplase. În spatele 
baricadei formate de camionetă, Pişă-cioşii stăteau în poziţie de 
drepţi ca nişte soldaţi de plumb. Înainte ca cei doi localnici să 
poată 

73 

reacţiona, Teft aruncase cartuşul gol, vîrise un cartuş nou, 
clănţănise levierul închizătorului şi proptise iar ţeavă carabinei 
pe marginea capotei şi îi luase ia ochi. 

— Ba am destui curaj, spuse Teft, vorbind cam prea tare. Am 
aici încă un plumb de 5,6. Acum, ori o luaţi spre Flagstaff, ori vi-l 
agăţ în ureche. La distanţa asta nu pot greşi ţinta. Valea, sau vă 
agăţ cercei de gloanţe în urechi, caraghioşi prăpădiţi ce sînteţi! 

Perciunaţii se holbară la el. 

— Aţi auzit, caraghioşilor? strigă Teft. Am spus: mişcă! Hai, 
luaţi-o din loc! 

— Ai să ne-o plăteşti, amice, spuse unul. Totuşi porniră. 
Pietrişul scrişnea sub cizme. 

Siluetele lor luau proporţii în lumina farurilor care măturau 
şoseaua, şi iar se micşorau cînd întunericul îi readucea la 
mărimea adevărată. Cînd erau la vreo sută de metri, Cotton se 
repezi în băieţi: 

— În camion, repede! Hai, dă-i drumul! Săriră în spate şi în 
cabină, iar Cotton smulse 

puşca lui Teft şi o descarcă; de îndată ce camioneta luă 
viteză, gonind, pe şosea, îşi dădură drumul: 

— Aiiii-ai, Teft! 

— Mă, ce curaj ai avut! 

— Şi-am ieşit la drumul mare! 

— Auzi tu, cercei! 

— Nimic nu ne mai poate opri! 

— Teft, fir-ar să fie, nici nu pot să-ţi zic! murmură Cotton. 
Dar a fost minunat! Minunat! 

74 


— AH, AH! 

Un gînd îl străfulgerase pe Cotton. Tot entuziasmul i se topi 
într-un oftat. 

— Or să le telefoneze sticleţilor din Flagstaff, urmă el 
îngrijorat, şi-or să le dea semnalmentele noastre şi-ale rablei 
ăsteia. lar sticleţii or să comunice prin radio dincoace, poliţiei 
statului, să ne pregătească o ambuscadă. Aşa fac şi la televizor. 
Atunci chiar c-am păţit-o. Decît dacă o cotim noi mai întîi. Cît 
mai e pînă la cotitură? 

Teft spuse că vreo zece-doişpe kilometri, cel mult. 

— Atunci, dă-i bătaie. 

— Să-i dau bătaie? 

Teft se văzu în rolul unui pilot de curse, îşi trase pe ochi 
cozorocul chipiului „Afrika Korps" şi strînse bine volanul. 

— Jawohl! 

Urmăreau indicatorul de viteză. Trecu de 100 de kilometri pe 
oră şi se menţinu aşa, iar peste zdrăngăneala motorului şi 
şuieratul cauciucurilor, Teft le strigă că asta era tot ce putea 
scoate din vechitura aia; dacă nu le punea nimeni beţe-n roate, 
mai puteau scoate încă zece kilometri. Goneau înainte cu teama 
în suflet să nu-i zboare pe cei trei din spate, hipnotizaţi de rîul 
cenuşiu de beton ce curgea pe sub ei, de camioanele, maşinile, 
dubele şi rulotele care pluteau înapoi ca nişte fluturi de noapte 
pe cealaltă bandă a şoselei. 

75 

Cotton ţinea strîns carabina. 

Goodenow încremenise; îşi mişca degetele pe cordeluţa cu 
mărgele Hopi, de parcă ar fi deşirat-o. 

— luhuu! răcni Teft. 

Shecker fusese dat afară din patru barăci în două zile. În a 
treia zi, Cotton l-a lăsat în baraca lui, dar în a patra a şi regretat. 
Shecker era la fel de greu de suportat ca şi taică-său, vestitul 
Sid, a cărui victimă răsfăţată şi al cărui imitator supus devenise. 
Era ca un scîrţiit de cretă pe tablă. Era la fel de gălăgios, de 
nervos, de băgă-cios şi de lăudăros ca New Yorkul. Îşi rodea un- 
ghiile cu înverşunare, mînca cu înverşunare, repeta cu 
înverşunare banalităţile lui taică-său, era mereu „în priză". În 
cele din urmă, Cotton trebui să-l înfrunte. 

Cei din baracă avuseseră de înghiţit destule, spuse Cotton, 
dar acum trebuie să pună punct. Nu voiau să mai audă bancurile 


lui taică-său, nici de barurile în care s-a „produs", nici de spec- 
tacolele în care a jucat, nici de grangurii pe care-i cunoştea şi 
nici cîţi bani cîştigă. Pe scurt, ori te pui la punct, ori îţi iei valea. 
Shecker spuse că ştia el ce era în capul lor: aveau ce-aveau cu 
el fiindcă era evreu. Cotton oftă şi spuse că nu, nu de asta, iar 
dacă le mai lipsea ceva, păi era, colac peste pupăză, unul cu 
mania persecuției. Shecker strigă la ei că sînt nazişti. Asta îl 
scoase din răbdări pe Cotton. Nu, spuse el, nu sînt. Au şi ei 
problemele lor şi nu doresc decit ceva mai puţină gălăgie şi mai 
multă linişte ca să şi le rezolve, Shecker îşi pierdu controlul. De 
ce nu-i 

76 

spuneau pe nume, urlă el, că nu-i tabără, ci lagăr de 
concentrare? Dacă vor să scape de el, de ce nu fac o cameră de 
gazare, şi cu asta basta? Cotton gemu exasperat şi făcu 
greşeala să-i întoarcă spatele, iar Shecker sări la el. Era mai 
mare şi mai gras cu vreo douăzeci de kile; curînd îl dobori pe 
Cotton şi se aşeză deasupra lui ca un buştean, lovindu-l pînă 
cînd se repeziră ceilalţi să-i despartă. 

Incidentul însenină atmosfera. Shecker se linişti şi începu să 
se poarte omeneşte. Cînd i se mai întîmpla să bată cîmpii, că 
cică a fost la Miami, sau îl apuca iar mania persecuției, tot ce 
aveau de făcut era să răcnească la el: „Gaza-ţi-l!" şi termina 
bîlciul numaidecit. 

Cu litere mari, galbene pe lemnul cafeniu, semnul de pe 
partea dreaptă se ivi în lumina farurilor pe neaşteptate. Teft 
frînă şi trecu pe pietriş; apoi cotiră şi trecură prin poarta des- 
chisă, departe de cinematografele pline, de popi-căriile 
mecanice, departe de civilizaţie. Brusc, ca prin minune, se 
întoarseră din nou în noapte, în Vest. Era ora două şi treizeci şi 
şase. Plecaseră din tabăra de băieţi „Box Canyon" la unsprezece 
şi patruzeci şi opt, iar acum, după trei ore, după o camionetă 
furată, puţin lapte băut şi nişte împuşcături, erau practic la 
destinaţie. Ultimii cinci kilometri îi vor face însă mai încet, căci 
drumul de ţară, îngust, plin de şleauri şi gropi, era atit de 
brăzdat, încît caroseria camionetei zăngănea din cauza vibraţiei. 
Avea aici senzaţia de spaţiu şi de înălţime, senzaţia nimicniciei 
vehiculului lor care, ca o insectă patru- 

77 

pedă, explora marginea pămîntului adormit, pipăind cu 


antenele farurilor după ceva comestibil şi găsind numai 
stegărişuri, cedri pitici şi tufe de manzanită. Ca să-şi facă simțită 
prezenţa şi importanţa, dădură drumul la radiouri, producînd o 
cacofonie între „Cele zece porunci ale dragostei" cu formaţia 
Peaches and Herb, şi „Mă simt de parc-aş fi gata să mor" cu 
Country Joe şi formaţia Fish. 

Coborîră într-o albie uscată şi traversară pe un pod de lemn; 
tocmai treceau scrişnind peste cealaltă margine, cînd motorul 
începu să tuşească. 

Dar tocmai personalitatea nesuferită a lui She-cker i-a” 
stimulat pe Pişăcioşi la prima lor ispravă, în a patra săptămînă 
de tabără, la cinematograful în aer liber din Prescott rula un film 
pe care ţineau grozav să-l vadă — „Profesioniştii", cu Buri 
Lancaster şi Lee Marvin. Apaşii trebuiau să meargă, bineînţeles, 
ei erau tribul fruntaş, dar Pişăcioşii aveau tot atît de multe şanse 
să-l vadă cîte aveau să cîştige un meci de baseball. Trei seri la 
rind Sheker, obişnuit să se comporte în stilul lui newyorkez, se 
jură că, după ce se dă stingerea, o şterge şi face autostopul pînă 
în oraş ca să prindă ultimul spectacol. Bineînţeles că nu-şi puse 
planul în aplicare. Dar în a treia seară, Cotton nu mai putu de 
gura lui. Bine, spuse el, la naiba, mergem cu toţii; sistemul de 
tinere a scorului e împuţit şi nedrept, şi nici nu ne pasă de el. Zis 
şi făcut. După ce a adormit, Wheaties, s-au îmbrăcat, s-au 
furişat în ţarc, au pus şeile pe cai, i-au scos afară din 

78 

tabără şi au călărit trei kilometri pînă la intrarea la 
cinematograful în aer liber, la marginea oraşului Prescott. La 
început responsabilul n-a vrut să-i lase înăuntru călare, dar era 
în timpul săptămînii şi era şi ultimul spectacol, şi înăuntru erau 
numai cîteva maşini cu perechi de îndrăgostiţi, aşa că, după ce 
Shecker i-a strecurat o bancnotă de douăzeci de dolari, 
responsabilul le-a vîndut biletele. Au intrat înăuntru, an legat 
caii de stilpii difuzoarelor, au cumpărat floricele, îngheţată, 
crenvurşti, fulgi de porumb şi coca-cola, s-au aşezat şi s-au 
distrat de minune. În timp ce rula ultima bobină, a apărut şi 
directorul taberei — probabil că-i telefonase făţarnicul de 
responsabil — şi a făcut cîteva remarci nedelicate despre 
delincventa juvenilă. Bar în timp ce el îşi ţinea discursul, ei o tot 
lungiră cu încălecatul şi astfel reuşiră să prindă şi sfîrşitul fil- 
mului, întorşi în tabără, directorul îi preveni: încă o astfel de 


ispravă şi îi dă afară. Pişăcioşii îl ascultau şi se uitau unii la alţii 
văzîndu-se în rolul lui Lancaster şi Lee Marvin. 

Teft apăsă pe accelerator pînă la fund şi trase de mai multe 
ori şocul. Motorul învie şi mai parcurseră încă vreo sută de 
metri, dar nu mai mult, apoi tuşi din nou, de data asta cu o 
ultimă gifiire a carburatorului. Cei şase rămaseră stană de 
piatră. 

— Să nu-l pună dracu pe vreunul să spună ceva, zise Teft. 

Nici unul nu spuse nimic. 

— Nici măcar să nu se gindească! 

Dar cu toţii numai la asta se gindeau. 

79 

— Poate că s-a desfăcut cablul, îşi dădu el cu părerea. 

Cobori, se duse în faţa camionetei, săltă capota şi, scoţind o 
lanternă din buzunar, o aprinse şi aruncă o privire înăuntru — 
degeaba. Stinse lanterna, o puse la loc în buzunar şi lăsă jos ca- 
pota, încet, ceremonios. 

Prin parbriz, Cotton şi Goodenow se holbau la el. Din 
remorcă, Shecker şi fraţii Lally se holbau şi ei. 

Teft stătea ca pe scenă, conştient de sine în lumina farurilor. 
Pe şapca sa, vulturul de argint strălucea. Incepu cu un zîmbet de 
vagabond: 

— Ei, ce ziceţi de asta? şi parcă apela la clementa lor. Pur şi 
simplu, n-am observat indicatorul. Mă credeţi sau nu, am mai 
şterpelit maşini şi înainte, le-am condus liniştit pînă se golea re- 
zervorul, dar n-am avut dureri de cap. Zimbetul îi pieri, şi 
adăugă: Sînt distrus. Asta chiar că m-a distrus. 

Se predă întinzîndu-“şi braţele lungi, se pocni peste 
picioare, amărit, fşi descheie jacheta, dezgolindu-şi pieptul. 

— Aşa că acum vă ofer viaţa mea. Jertfă pe altarul Zeului 
Benzină. 

Şi, cu o adîncă plecăciune, cu o expresie de martir pe faţă, 
se răstigni peste altarul alb al capotei. 

— Acum puteţi să-mi smulgeţi inima, spuse el, şi s-o mîncaţi. 

Deodată scena se întunecă. Teft dispăru. Cotton stinsese 
farurile. Era lucrul cel mai nefericit pe care-l putea face. Căci 
noaptea cobori 

80 

asupra lor. Şi noaptea îi turti, la fel cum îi turtiseră urmările 
unui rezervor gol. Rămaseră împotmoliţi în tăcerea prin care se 


mai auzeau numai pocniturile slabe ale motorului în răcire, 
întunericul şi această nouă şi jalnică dovadă a propriei lor 
neputinţe îi lăsau fără grai. 

— Oh, îmi pare atît de rău, spuse Teft. Al naibii de rău îmi 
pare. 


9 


— AŞA? IŢI PARE RAU! răbufni Cotton. Grozav ne mai 
consolează asta! 

Shecker şi fraţii Lally săriră din camionetă, iar Goodenow 
alunecă de pe banchetă şi ieşi din cabină. Insă Cotton îi dădea 
înainte: 

— Nasoi! Nasoi! Wheaties avea dreptate: sîntem nişte nasoi! 
Nu sîntem în stare să facem nimic cum trebuie, n-avem nici un 
rost pe lumea asta... 

Se înecă în mijlocul propoziției. Curioşi, ceilalţi se adunară la 
geamul cabinei. Dar el n-avea nimic, decit că-l apucaseră iar 
pandaliile. Stătea ţeapăn la volan, cu bărbia ieşindu-i în afară de 
sub casca militară, cu mîna ţinînd strîns schimbătorul de viteză, 
de parcă ar fi condus el camioneta, ca şi cum, prin forţa voinţei 
şi energiei generate de furie, ar fi putut s-o alimenteze cu 
benzină şi s-o propulseze înainte. Maică-sa fu- 

81 

şese măritată de trei ori şi divorțase de trei ori, iar acum 
ţinea un bărbat cu zece ani mai tînăr ca ea. Din cei patru, ea ÎI 
prefera pe bărbatul al doilea, un bogat fabricant de rulmenţi, cu 
aere de bunic, pentru că de pe urma generosului aranjament 
financiar la divorţ, se alesese cu casa din Rocky River, devenise 
membră a Yacht-Clubului din Cleveland şi obținuse o avere 
considerabilă. Fabricantul era, desigur, şi preferatul lui John 
Cotton, pentru că făcea parte dintr-un club de pescuit din 
Quebec, şi odată, cînd John avea 10 ani, îi luase pe mamă şi pe 
fiu la munte, sus, după păstrăvi. Călătoriseră pînă acolo de la 
North Bay, statul Ontario, cu hidroavionul şi aterizaseră pe un 
lac, chiar lîngă cabană. În dimineaţa următoare, John şi cu tatăl 
său vitreg se duseseră la pescuit, băiatul aruncînd undiţa iar 
bărbatul manevrînd canoea. Băiatul izbuti să prindă păstrăvi 


roşii, numiţi astfel deoarece culoarea cafenie a apei face ca 
burta să le pară de un stacojiu intens. Curentul îi purtă pînă 
aproape de o ciută de elan şi de puiul ei, care se ospătau cu 
frunze de nufăr. Era o dimineaţă senină, senzaţională. Era locul 
cel mai minunat în care fusese vreodată, înţelese deodată 
băiatul, şi niciodată nu se distrase mai bine, şi ar fi vrut să nu se 
sfirşească niciodată. Tatăl său vitreg zimbise. 

— Eşti un băiat pe cinste, Johnny. Aş dori să te pot păstra. 

— Divorţaţi, tu şi cu mama? întrebase băiatul. 

82 

— Probabil. Maică-ta doreşte să se mărite cu un bărbat mai 
tînăr. Şi poale că are nevoie să aibă propriii ei bani. 

— N-aş vrea să divorţaţi. 

Tatăl vitreg scormonise adînc cu padela în apa neagră a 
lacului. 

— S-ar putea să obţin de la ea să rămii la mine. 

— Ar fi bine, spusese băiatul. 

Cînd se întorseseră la cabană, maică-sa, care se şi plictisise 
de Quebec, vroia să ia hidroavio-nul înapoi spre Cleveland chiar 
în dimineaţa următoare. Băiatul şi soţul obiectară. Ea făcu o 
scenă şi cîştigă. 

În noaptea aceea, John Cotton, doar un puşti de zece ani, luă 
un ciocan şi o daltă, înotă în pielea goală prin apa rece ca 
gheaţa pînă la hi-droavionul ancorat în larg, îşi ţinu respiraţia, se 
băgă cu capul la fund şi făcu cu ciocanul o gaură în fundul unui 
papuc plutitor. 

Dimineaţa, avionul zăcea pe-o rînă, sprijinit în vîrful unei 
aripi. Pilotul trebui s-o ia pe jos prin pădure pînă la Deux 
Rivieres şi să telefoneze la North Bay după un mecanic. Le-au 
trebuit trei zile ca să facă reparaţiile, şi John Cotton mai prinse 
încă treizeci şi unul de păstrăvi. Ştiind că nu pot să-l desprindă 
nici cu ranga de volan şi de schimbătorul de viteză, cei cinci din 
afara cabinei se întoarseră cu spatele pînă cînd avea să-i treacă 
criza. 

Cînd îi trecu şi îşi veni în fire, Pişăcioşii începuseră să se 
izoleze unul de altul. Ceea ce fusese numai cu citeva minute 
înainte o unitate în 

83 6* 

stare de funcţionare devenise acum o gloată. Se 
răspîndiseră in jurul camionetei ca ciulinii în bătaia vîntului. 


Nomazi în sălbăticia îndoielii, rătăceau de colo pînă colo, 
cufundaţi fiecare în sinea sa; cauza era uitată şi fiecare se 
îngrijea de turma propriilor sale nelinişti. Cotton ar fi putut să 
lege noduri cu ei, atît erau de încordaţi. Dacă i-ar fi ars de glumă 
ca să apese pe claxon, ei ar fi zburat spre lună ca nişte păsări 
zăpăcite, aruncate pe o orbită aiurită. Trase cu urechea la ce 
spuneau. Gata, iar începem, oftă el, iar adunăm potcoave de cai 
morţi noaptea. 

— Am obosit, spuse pălăria mai mică de cowboy, cu perna 
sub braţ şi cu degetul mare în gură. La urma urmei, eu sînt cel 
mai mic. 

Şapca de golf Arnold Palmer, care tocmai făcea pipi într-un 
tufiş de menzanita, spunea: 

— Uf, mor de foame. Trebuia să fi înghiţit cîrnaţii. Aşa ar fi 
fost o pagubă mai mică. 

— Mie mi-e cel mai foame, se văita cordeluţa Hopi. Voi, cel 
puţin, aţi luat cina, dar eu n-am mai prins-o. 

Şapca „Afrika Korps" se tot învirtea în jurul camionetei. 

— V-am făcut rost de rabla asta şi am şi con-dus-o. De ce 
trebuia tot eu să mă îngrijesc şi de benzină? 

— Eu nici n-am vrut să mă bag în chestia asta, încă de la 
început, se văicărea pălăria mai mare de cowboy. Numai pentru 
că mi-a fost sortit să am un frate într-o ureche. 

— Aş vrea să mă uit la televizor, spuse pălăria mai mică de 
cowboy, ignorind-o pe cea mare. 

84 

E nesănătos s-o duci prea mult timp fără televizor. 

— Aş vrea să fiu în Las Vegas acum, spuse şapca de golf, 
încheindu-şi nasturii. Ce mai fripturi îi fac acum lui taică-meu. 

— Cînd ajung acasă, hotărî pălăria mai mare de cowboy, 
vreau să stau o săptămînă întreagă la televizor. La televizorul 
meu în culori. 

— Hei, ce zici, nu le-am spart bine cauciucul? Buum! se 
lăudă şapca „Afrika Korps". Cum de nu nimeresc la tir deloc? 

Obosiseră, li se făcuse silă, iar pe Cotton îl cam durea în 
fund. Bine, îşi spuse, bine să mai vedem. Să le închidem 
blestematul de televizor şi să vedem dacă mai pot supravieţui 
cînd dau cu nasul de realitate. la să băgăm la loc în cutie lumea 
de ficţiune, şi să vedem dacă sînt destul de maturi ca să 
trăiască în lumea asta. Dacă nu, dacă se moaie, la dracu cu 


întreaga acţiune, la dracu şi cu ei, pentru că dacă n-au învăţat 
nimic în vara asta, după tot ce-am făcut pentru ei, atunci într- 
adevăr sînt nişte prăpădiţi sortiţi mereu să piardă, atunci chiar 
că nu sînt decit nişte nasoi. Dar dacă pot, dacă cel puţin 
încearcă să se descurce şi fără mine, înseamnă că au trecut 
pragul, că au cîştigat lozul cel mare, iar cînd îşi vor lua zborul 
spre casă, totul va fi bine, vor fi în stare să nu le pese de nimic, 
nici chiar de cei de acasă. 

leşi din cabină. Ocolind botul camionetei, îşi scoase casca şi 
îşi sprijini o cizmă de bară. Imediat, echipa se adună; în linişte, 
se aşezară cu 

85 

toţii pe vine în jurul lui, la fel cum făcuseră mai devreme în 
pădurea de pini. 

— Să fie clar, spuse el. Că am rămas fără benzină n-a fost 
vina lui Teft, ci a tuturor. Da, într-adevăr, asta ne cam paradeşte 
acţiunea. 

Mai aveau numai o milă de mers — spuse el — dar acum, 
fără maşină, trebuiau să se gindească bine ce-o să facă după 
aceea şi la ce consecinţe o să aibă de făcut faţă. Existau două 
alternative. S-o ia pe jos pînă la şoseaua naţională 66, să facă 
autostopul pînă la Flagstaff, să şterpelească altă maşină şi să 
gonească înapoi la Prescott, unde rămăseseră caii; în felul ăsta 
vor ajunge, probabil, în tabără şi în pat înainte de a se lumina de 
ziuă. Nimeni n-o să ştie. Nimeni n-o să se gîndească la ei. Dar 
dacă continuă, dacă merg pînă la capăt, atunci e sigur că pierd 
timp şi au să ajungă în tabără după ce se face ziuă; directorul o 
să-i întrebe unde au fost şi chiar dacă îşi ţin gura, cînd isprava 
lor va apare în vreun ziar, directorul tot va bănui ceva — auto- 
camionul furat din Prescott şi părăsit aici, localnicii din Flagstaff 
care vor identifica maşina şi îi vor recunoaşte şi pe ei — iar 
atunci Pişă-ciosii vor da de necaz, chiar pe bune, şi cu cei din 
tabăra, şi cu oamenii legii, şi cu părinţii. Aşa că — asta este. O 
pornim spre casă acum şi poate reuşim să ajungem la timp, sau 
continuăm şi în mod sigur dăm de dracu; întrebarea este: merită 
oare? 

— Aşa că o să votăm din nou, spuse el. V-am anunţat că de 
acum înainte n-o să mai fiu eu buricul pămîntului. Dar înainte de 
a vota, vreau 

să vă spun ceva la care probabil că nu v-aţi gîndit. Sigur, ştiu 


ce-am văzut azi, adică ieri. Ştiu şi ce-am simţit cu toţii. Si am 
hotărît să facem ceva în noaptea asta, că altfel n-am fi aici. Dar 
dacă ne închipuim că asta va face din noi nişte eroi, sau alte 
prostii ca-n filme, să stiti că nu-i asa. Nimeni în afară de noi nu 
dă doi bani pe chestia asta. De fapt, pe mulţi are să-i înfurie al 
dracului. Aşa că, să fie clar, nu contează pentru nimeni decit 
pentru noi. lar peste trei zile, să nu uitaţi, ne despărţim, tabăra 
se sfirşeşte. Probabil că n-o să ne mai vedem niciodată. 

Işi lăsă jos piciorul de pe bară. 

— Asa că votăm. Trebuie să fim toţi de acord. Cei care zic să 
renunţăm la toată nebunia asta, să ne întoarcem în tabără şi să 
scăpăm de belea, să ridice mîna dreaptă. 

Şi imediat, ridică mîna dreaptă. 

Nu le putea vedea feţele, dar efectul gestului său asupra lor, 
şocul, era aproape palpabil. Tinea mîna tot sus. Nici unul nu 
vorbi, nici unul nu mişcă. 

— Şi aşa, Cotton, ai lăsat-o mai moale, ai? 

Era Lally 2; se ridicase în picioare, dînd cu perna de pămînt. 

— Plecasem singur şi m-ai întors din drum, iar acum ne-ai 
adus pînă aici ca s-o laşi mai moale, hai? 

— Du-te să te culci, rosti batjocoritor frate-său. Bagă-te sub 
maşină. 

87 

— Tu să taci. Hai să mai votăm o dată. Să ridice mîna în sus 
cei care vor să continuăm, aşa cum ne-am înţeles, orice s-ar 
întîmpla! 

Şi Lally 2 ridică în sus mîna dreaptă. 

Ceilalţi patru erau descumpăniţi. Rămăseseră jos, pe vine, 
sub cele două miini ridicate deasupra lor, contemplîndu-şi 
propria încurcătură şi drumul plin de gropi de sub ei. 

Lally 2 îşi lăsă mîna în jos. Plin de dispreţ, îsi luă perna arsă, 
şi tot cu dispreţ o scutură de praf. 

— Ce adunătură de nasoi, spuse. Nu puteţi face nimic fără 
Cotton. Cum o să vă descurcaţi cînd o să ajungeţi acasă, iar el n- 
o să fie în preajmă? 

Strîngînd perna sub braţ, îşi îndesă bine pălăria de cowboy 
peste urechi. 

— Bine, n-am nevoie de nimeni. Am pornit-o singur, şi singur 
voi merge mai departe, iar dacă mai vrea careva să vină în 
urma mea, n-are decit. 


Şi plecă în întuneric, în josul drumului, cu aceeaşi 
încăpăţinare cu care pornise pe drumul din pădurea de pini. 
Cotton mai ţinea încă mîna în sus şi începuse să obosească. Îl 
treceau sudorile. Unul a plecat, gîndi el, şi mai sînt încă cinci. 

— Stai aşa! strigă Goodenow după Lally 2. 

— Ce vrei? 

— M-ajuţi să car capul de bizon? 

— Să văd. 

Goodenow se duse pînă la camionetă şi se întoarse trăgind 
după el capul de bizon, cu coarne cu tot. 

— Imi pare rău, Cotton, spuse el, dar e prea mic ca să 
meargă singur. 

Lally 1 scuipă. 

— Ei, fir-ar să fie, ce nevoie aveai să spui asta? Acum trebuie 
să merg şi eu. Dacă i se întîmplă ceva, ai mei mă fac bucățele. 
Habar n-aveţi cît îl răsfaţă. 

| se alătură lui Goodenow şi, împreună, o luară din loc. 

— Hei, aţi auzit povestea cu cele trei berze? întrebă Shecker, 
ridicîndu-se în picioare şi frecîndu-şi mîinile cum făcea cînd îşi 
pregătea un monolog. Mama-barză l-a întrebat pe tata-băr-zoi 
ce făcuse toată ziua, iar el a răspuns: Am dus la lume trei 
gemeni. Atunci, el a întrebat-o, ea ce-a făcut, iar ea a răspuns: 
Am adus pe lume doi gemeni. Atunci mama-barză şi tata-bărzoi 
l-au întrebat pe bărzuţul cel mic — el ce-a făcut, iar ela zis că n- 
a făcut mare lucru, decit că i-a băgat în sperieţi pe un băiat şi o 
fată. 

Işi muşcă o pieliţă de la deget, şi apoi zise: 

— Cum e o vorbă, cînd trebuie s-o iei din loc, o iei din loc. 

Se legănă înainte şi înapoi pe călciie, şi adăugă: 

— Ei bine, să ne vedem la ziar. Sau la pîrnaie, ha-ha. 

După ce plecă Shecker, Cotton lăsă mîna în jos. Teft se 
îndreptă de spate, simula un căscat, se prefăcu că se întinde, 
ridică apoi capota camionetei, desfăcu cablul, îl înfăşură şi-l 
băgă în buzunar, lăsă capota în jos, se duse pînă la 

cabină, scoase încet puşca, şi merse alene înapoi spre 
Cotton. 

— Pe curînd, colega, declamă el cu accentul acela special din 
ultima bobină cînd soarele asfinţeşte. Am călătorit multe mile 
împreună, dar acum mă tem că avem alte oi de păscut. Cu 
capul plecat, îşi şterse o lacrimă de crocodil: „Auf Wiedersehen 


Făcu stînga-mprejur şi îl lăsă pe Cotton singur lîngă 
camionetă, pornind pe drum aplecat un pic pe umărul de care 
sprijinea puşca, topindu-se încet în întuneric. Gindul că pierduse 
ceva îl înţepă ca un ghimpe pe Cotton, şi ochii i se umeziră. Era 
adevărat: nu mai aveau nevoie de el. Stînd acolo, îşi trecu mîna 
prin părul roşu, înciîlcit. Dar, după clipa de durere, bucuria 
explodă în el ca un ciorchine mare şi copt şi trebui să-şi înfrîneze 
dorinţa de a porni în goana după ei, chiuind şi ţipînd 'că nu asta 
avusese de gînd, că n-o lăsase mai moale: doar v-am pus la 
încercare să văd ce-o să faceţi, iar acum ştiu! Sînteţi mari, 
fraţilor mari! Acum chiar ca puteţi spune că nu'vă pasă, că nu vă 
pasă de nimic, pentru că, în sfîrşit, nu mai aveţi nevoie de mine 
sau de oricine' altcineva! Ne-am angajat, să fie al naibii care 
minte, să cîştigăm ceva mai de preţ decit olita de noapte, şi uite 
că am reuşit, singuri şi fără ajutorul nimănui! 

Aşa că, înainte, pe toţi dracii, fie ce-o fi: iad sau potop, sau 
tabără, sau poliţie, sau părinţi, sau orice-o fi, înainte! Dar mai 
întîi îşi îndesă casca, şi apoi porni după trupă. Mergea în pas de 
marş, nu alerga, numărînd cadenţa încet, 

90 

demn, luptînd împotriva impulsului frivol de a fluiera. După 
un minut sau două îi observă în întuneric, după inițialele albe 
B.C. de pe spatele jachetelor. Ajunse printre ei, în mijlocul lor, 
iar ei îşi dreseră glasul în semn de salut şi de uşurare, strinseră 
rîndurile în jurul lui şi, plini 'de delicateţe, pentru care le fu 
recunoscător, nu spuseră ceea ce, oricum, era evident. Dar tot 
mai era stînjenit, şi la fel erau şi ei, şi după un timp, izbucni: 
Măreşte pasul, se răsti cu glasul unui sergent, alinie-rea! Sting, 
drept, stîngu'! 


10 


PĂŞEAU VOIOŞI în cadență, din nou plini de energie. Dar 
după vreo patru sute de metri se opriră, consternaţi. Ceea ce-i 
oprise era bocănitul cizmelor lor, mersul cadenţat, amplificat — 
singur bocănitul acela şi nimic altceva. 

Alt sunet nu se mai auzea. Îşi scoaseră radiourile din 


buzunare, le pocniră, învîrtiră butoanele, dar degeaba. Toate 
posturile îşi încetaseră emisiunea; tăceau toţi cei care cîntaseră 
pe nas şi zdrăngăniseră la ghitară. Erau acum singuri pe lume. 

Ca să le distragă atenţia de la această demoralizantă 
lovitură sub centură, Cotton îşi lumină 

91 

cu lanterna ceasul de la mînă. Era 3,02. Perfect, şopti el, ar 
trebui să fim foarte aproape de destinaţie, aşa că, de acum 
înainte, fără lanterne aprinse, fără trăncăneală, fără tindăleală, 
şi nu vă depărtaţi unii de alţii. 

Indicaţia din urmă era de prisos. Cînd el o porni înainte, 
conducîndu-i, se buluciră în spatele lui, aproape călcîndu-l pe 
călcîie. Cînd încetinea, încetineau şi ei. Cu fiecare pas se trans- 
formau din voluntari în recruți. Nu pentru că nu puteau 
comunica între ei! În răcoarea şi în liniştea de la două mii şi 
ceva de metri, li se părea că sînt mai slabi, mai mici şi mai 
vulnerabili. Pînă şi înfăţişarea nopţii se schimbase. Timp de trei 
ore, prin păduri, prin oraşe, peste munţi, luna le fusese de bun 
augur. Acum îi părăsise. Coborise undeva, spre apus, printre 
cîteva dintre stelele obosite ale lunii august. Din cînd în cînd, 
cîte un nor îşi arunca umbra întunecată asupra ei. Pierzînd şi 
găsind din nou drumul, Pişăcioşii se strecurau prin noapte, în- 
drumaţi pe cărări zăpăcite de o vagă adiere bătrină. 
Descoperiseră o taină — îşi dădură seama că poate vremea s-a 
născut în altă parte, că poate îşi făcea de cap cu băieţii sau cu 
naţiunile în altă parte, dar aici sus, pe platou, pe această 
înălţime singuratică, vremea îmbătrinea, se şubrezea, o lăsau 
puterile. Aici sus, pe scăfîrlia cheală a Arizonei, vremea dădea 
ortul popii. 

Apoi, printr-o spărtură a norilor, lumina le arătă calea. 
Ajunseseră. Incă cincizeci de metri, 

92 

şi aveau să dea de o poartă închisă. Dincolo de poartă, 
drumul de ţară o cotea pe lîngă campingul plin de maşini, 
excursionişti, rulote, camionete, jeep-uri 'şi camioane frigorifice, 
pe lîngă focurile mocnite, pe lîngă corturile înălțate de cei care 
preferau să nu doarmă în maşină, pe lîngă şopronul unde se 
jupuiau vitele şi pe lîngă clădirea de piatră a fermei de vite şii, 
mai departe, spre păşune. Erau mai multe maşini de cît 
păruseră a fi în ziua precedentă, iar mica armată de pasiuni, 


crime şi indiferenţă, care, odată stîrnită, i-ar fi înfruntat, părea 
acum şi mai fioroasă. 

Cotton îi opri în dreptul porţii. Dincolo de ea începea poteca 
îngrădită care ducea la ţarcuri şi la locul de tăiere a vitelor unde, 
în visul său, Goodenow căzuse primul, apoi Lally 2, agăţat în 
plasa de sîrmă asupra căreia se năpustise înainte de a 
recunoaşte figura mamei sale şi înainte ca glonţul ei să-i fi 
sfărimat ţeasta. 

Îi ţinu pe loc pînă cînd norii acoperiră iar luna. Apoi se 
căţărară pe poartă, trecură dincolo puşca, perna, capul de bizon 
cu coarne cu tot şi o porniră spre locul de tăiere. 

Deodată simţiră pămîntul fugindu-le sub picioare” Alunecau 
şi se împleticeau. Goodenow căzu. Incercînd să nu-şi piardă şi ei 
echilibrul, îl aşteptară să se ridice, dar el nu se mai scula, în 
schimb, începu să verse. Stînd sprijinit în genunchi şi-n braţe, 
simţea cum îl trag în jos nişte spasme groaznice, în gol. 
Goodenow îi ameninţă că se sinucide, a doua oară după ce 
Cotton îl 

93 

prinsese într-o seară că-i telefona mamei sale, îi smulsese 
receptorul şi întrerupsese legătura. Goodenow izbucni în plîns, 
lucru pe care-l făcea la cel mai neînsemnat pretext. Cotton îi 
aminti de ordinele sale iniţiale: fără telefoane sau scrisori acasă. 
Sughiţind printre lacrimi şi ameninţind că o să se spînzure, 
Goodenovw fugi în întuneric spre grajd. 

— Du-te de mai înşiră mărgele pe-o cureluşă, spuse Cotton 
în silă, amintindu-şi cum stătuse prostănacul în bazin cu apa 
pîn-la git o zi întreagă, făcîndu-se de ris, şi îl lăsă să plece. 

Zece minute mai tîrziu, gîndindu-se mai bine şi ţinînd seama 
şi de faptul că amîndoi erau din statul Ohio, se duse în grajd, 
unde-i găsi pe Goodenow Stînd pe o iesle cu fringhia agăţată de 
un căprior şi cu laţul de git, gata să sară. Pierdu o jumătate de 
noapte ca să-i convingă pe Goodenow cit de înţeleaptă şi de 
echitabilă era regula pe care o stabilise. Păi, dacă era vorba să 
se poarte ca nişte băieţi de virsta lor, şi Goodenow avea 14 ani, 
păi, dacă era vorba să ajungă vreodată să stea pe propriile lor 
picioare şi să scuipe viaţa între ochi, trebuiau să înceapă chiar 
acum, în vara asta. Goodenow cobori în cele din urmă de pe 
iesle şi, mergînd spre baracă, îi povesti lui Cotton ce făceau ei la 
şcoala specială din Shaker Heights, la care fusese trimis. li zicea 


„stringerea în cerc". Atunci cînd simțeau că se prăbuşeşte cerul 
pe ei, că nu mai pot îndura şi aveau nevoie de ajutor, rapid, 
profesorul îi pu- 

94 

nea să se îngrămădească unul în altul, cu ochii închişi, să se 
apuce cu braţele pe după umeri şi să se atingă unul pe altul 
timp de un minut, şi după asta era bine. Goodenow spuse că i-ar 
face bine, din cînd în cînd, dacă s-ar strînge „în cerc", tuturor le- 
ar prinde bine, iar Cotton zise că-i în regulă, or să-ncerce. N-a 
ştiut niciodată dacă Goodenow s-ar fi spînzurat atunci cu 
adevărat sau nu. 

Nu putură să-i ridice pe Goodenow din poziţia în care stătea, 
în genunchi, sprijinit în miini, iar el era prea chinuit de spasme 
ca să le poată spune ce s-a întîmplat. Îngenuncheară în jurul lui 
ca să-l ajute, dar atunci atinseră şi ei pămîntul cu mîinile şi 
imediat, într-un gest reflex, se feriră. Călcaseră, puseseră mîna 
pe ceva umed, rece şi viscos. Incercară să-şi şteargă mîinile pe 
jachete şi pe blugi, dar în zadar. Incercară să se ridice şi să fugă, 
dar tot în zadar, căci îşi pierdeau echilibrul şi alunecau. Se 
împotmoliseră. Arătau ca nişte copii mici care se bălăcesc într- 
un noroi îngrozitor. 

Şi atunci oblonul” de nori se ridică. Acum vedeau. Acum 
ştiau. În paloarea unei lumini ciudate, Pişăcioşii înţepeniseră, în 
genunchi, chirciţi, prinşi într-un bilci al groazei, cu feţele 
contorsionate, unii gemînd, toţi şase ca în transă. O licărire a 
lunii demască jocul şi puse capăt aventurii. O singură privire 
scoase la iveală ce anume le mînjise mîinile, pantalonii, bărbiile 
şi cizmele. Era sînge. 

95 


11 


REZERVAȚIE DE BIZONI. DEPARTAMENTUL VÎNĂTORII SI PES- 
CUITULUI DIN ARIZONA. 'FERMA ROSCOE. 4 MILE SPRE SUD. VI- 
ZITATORII SINT BINEVENIŢI. 


ACEASTA ERA INSCRIPȚIA cu litere galbene de pe marele 
panou cafeniu postat la marginea şoselei naţionale 66, la 


doisprezece kilometri est de Flagstaff. O văzuseră din camionetă 
ieri dis-de-dimineaţă, în timp ce se întorceau în tabăra de 

băieţi ,,Box Canyon", după ce făcuseră o excursie' de două zile 

cu corturile în Pădurea împietrită, Wheaties conducea, doi băieţi 
erau cu el în cabină, iar ceilalţi patru stăteau în spate cu sacii de 
dormit şi cu bagajele. 

Ideea le-a venit în acelaşi timp Pişăciosilor. Cei din spate au 
bătut cu pumnii în geamul cabinei, cei din faţă au argumentat 
că, oricum, nu erau aşteptaţi în tabără decit după-amiază, că ar 
putea fi unica lor şansă de a vedea o cireadă de bizoni 
adevăraţi;' dezbaterea dură pe parcursul a doi-trei kilometri, şi 
pînă la urmă Wheaties cedă, conducînd maşina înapoi spre 
indicator, iar de acolo pe poartă, de-a lungul drumului de ţară ce 
trecea peste platou. 

Se opriseră în faţa unei porţi închise. De partea cealaltă 
drumul continua' pe lîngă clădirea fermei, o îngrămădire de 
maşini, cele mai multe parcate una lîngă alta formînd o 
baricadă, şi o mică armată de bărbaţi, femei şi copii care 

96 

şedeau pe capote, pe aripi sau pe bare, aşteptînd. Lângă 
poartă erau cîțiva călăreţi, drepţi în şa, aşteptind. 

Deschiseseră poarta, trecuseră dincolo, o închiseseră la loc 
şi continuaseră drumul. Wheaties trăsese maşina în linie cu 
celelalte. Aveau în faţă un pogon de teren golaş, pe care nu era 
nimic decit nişte pete întunecate. Terenul era împrejmuit cu un 
gard de sîrmă în partea opusă; o cărare îngrădită ducea mai 
departe, pe lîngă un mic iaz. La vreo nouă metri în faţa 
baricadei de maşini, camionete şi rulote, fusese întinsă o 
prelata. Pe ea şedea o femeie tînără în blugi, ţinînd în braţe o 
carabină grea cu lunetă, aşteptind. 

Tinerii vizitatori aşteptau şi ei. Era o dimineaţă strălucitoare. 
Soarele se reflecta pe suprafaţa metalului. Din cauza încordării, 
aerul tare, uscat părea de cristal. 

Apoi bărbaţii, femeile şi copiii murmurară. Pe cărare veneau 
în salturi'caraghioase trei patrupezi cafenii, trei animale ce 
păreau din depărtare de jucărie. Zăbovind la marginea iazului ca 
să se adape, fură minaţi spre terenul deschis de alţi călăreţi 
care-şi fluturau pălăriile şi strigau. 

Dînd cu ochii de baricada de maşini şi oameni, se opriră cu 
toţii, un taur şi două vaci voinice. Curioase, animalele 


împungeau cu capul. Erau bizoni domesticiţi pe jumătate, între 
patru şi zece ani. Născuţi în această rezervaţie, crescuseră fără 
frică de oameni. Vaccinaţi împotriva bolilor, erau în cea mai 
bună formă. Hrăniţi cu fîn atunci cînd zăpada iernii acoperea 

97 7 — Binecuvintaţi animalele şi copiii 

pădurea, umblau după camionul cu furaje ca oile. Nu 
cunoscuseră niciodată săgeata sau sulița, fulgerul sau focul care 
pe vremuri îi scoteau din minţi pe strămoşii lor, silindu-i să se 
arunce în prăpăstii sau rîuri umflate, şi nici nu cunoscuseră pînă 
ieri zgomotul şi urmările unei carabine. 

Acum distanta dintre tinăra femeie de pe prelată şi cei trei 
bizoni era mai mică de o sută de metri. Ea ridică puşca, 
sprijinind-o pe genunchi, şi ţinti spre taur. Trase. Praful se 
împrăştie pe coasta dealului, dincolo de gard, şi cele trei 
animale se năpustiră în goană spre poarta principală. Alergau cu 
o iuţeală de neînchipuit. Întorşi din drum lîngă poartă de 
călăreţii care galopaseră după ei, bizonii ocoliră în goană 
cuprinşi de groază clădirea fermei şi ajunseră iar în spaţiul de 
sacrificare, unde alţi călăreţi le barau calea. 

Ruşinată de lipsa ei de dibăcie, tînăra îşi îngropă faţa în 
miîini. Sub cămaşa întinsă pe umeri, trupul i se cutremură. Dar, 
de îndată ce animalele se adunară din nou, bătînd din copite şi 
suflind din greu după goană, ea ridică iarăşi capul, ochi şi trase. 
Din pielea bizonului se înălţă un norişor de praf. Animalul zbură 
parcă în sus, desprinzindu-se de pămînt cu toate cele patru 
copite, şi în cădere fu lovit a doua oară, apoi a treia oară. Totuşi, 
nu se prăbuşi. Era masiv şi frumos, de parcă'ar fi fost de mar- 
mură, tocmai bun să împodobească şi să întregească o fîntînă 
din Renaştere. Îşi plecă supus capul şi coarnele, scoase limba 
groasă, cenuşie, 

şi deodată, din botul deschis îi ţişni un şuvoi sinistru de lichid 
purpuriu; la 'fiecare suflare i se formau băşicuţe roşietice în jurul 
nărilor, dilatîndu-se, lucind în soare, pînă cînd izbucni un fel de 
spumă. La vederea acestei prime ofrande de sînge, un lung 
suspin scăpă din piepturile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care o 
aşteptau, un tremurat „amin" de plăcere. 

Femeia mai trase două focuri în bizon, şi acesta se prăvăli. 
Izbucni un ropot de aplauze. Claxoanele sunau. Ridicînd sus 
carabina în semn de victorie, ea sări în picioare. Obrajii îi luceau 
de lacrimi. Faţa îi era transfigurată de descoperirea unei plăceri 


aproape carnale. 

Un bărbat cu părul cărunt, trecut de şaizeci de ani, despre 
care ziceau că-i doctor, ii luă imediat locul pe prelată, se lăsă 
într-un genunchi şi ţinti. Cele două vaci stăteau aproape într-o 
poziţie ideală de tras. Se opriseră lîngă taur de parcă l-ar fi jelit, 
băgîndu-şi botul în cocoaşa şi în capul lui, adulmecînd un miros 
ce le era necunoscut. Doctorul trase. Vaca mai mare fu 
împuşcată în burtă. Picioarele i se înţepeniră şi, arcuindu-şi 
coada, se balegă. El trase din nou şi vaca se prăvăli, ridicîndu-se 
numai ca să primească un alt glonte. Căzu de două ori şi iar se 
ridică clătinîndu-se, Scuturîndu-şi capul, cu pielea tremurînd pe 
ea. Dar nu sîngera. Cînd în cele din urmă căzu, picioarele i se 
îndoiră şi se întinseră cîteva minute, de parcă ar fi alergat 
trîintită pe o rînă, fugind din moarte spre viaţă. 

Cealaltă vacă rămasă fugi de frica morţii de-a lungul 
baricadei de maşini, urmărită de călăreţi, 

99 

trecu de şopronul pentru jupuit, ocoli ferma numai ca sa dea 
de alţi călăreţi, care o hăituiră înapoi spre terenul de sacrificare. 

Atunci fu chemat cel de al treilea ţintaş. Un băietan de 
paisprezece sau cincisprezece ani se aşeză cu stingăcie pe 
prelată, în poziţia culcat. Se auziră strigăte de încurajare şi 
sfaturi: să tragă rapid, s-o lovească după ureche, să se tină tare 
şi să nu se pripească. Carabina părea fa fel de mare ca şi el. 
Proptit în coate, nu reușea să stăpinească mişcarea ţevii. Şi, 
pentru că era prea nerăbdător, trase înainte 'de a ochi ca lumea. 
Greşi ţinta şi, înfricoşată, vaca se avîntă să ocolească! a' doua' 
oară ferma. Mînată din nou spre hoiturile „taurului şi primei 
femele, ea îşi pierdu suflul. Îşi lăsă capul într-o parte, ochii îi 
ieşeau din orbite, limba îi atîrna afară, aproape să atingă 
pămîntul. Băiatul trase. Picioarele din spate se îndoiră sub ea, 
încît rămase ţeapănă, sprijinită numai pe picioarele de dinainte. 
Scos din sărite, băiatul începu să tragă foc după foc. La a cincea 
împuşcătură, ca printr-o minune, animalul se ridică şi, năpustin- 
du-se spre gardul de sîrmă din spate, încercă să sară peste el. 
Se prăbuşi deasupra lui şi îl dărîimă pe jumătate sub greutatea 
lui, cu picioarele din faţă de o parte şi cu cele din spate de 
cealaltă, mişcînd copitele în gol, neajutorat ca un mamifer al 
mării prins de reflux undeva pe uscat, gemînd în agonie în timp 
ce băiatul, reîn-cărcînd puşca, trase în el pînă cînd sîngele în- 


cepu să-i ţişnească în valuri din urechi, din bot, de sub coadă. 

100 

In aşteptarea apropiatei ceremonii, îl trecuseră sudorile în 
fiecare noapte, cu săptămâni înainte. Totuşi, nu pierdu din 
greutate, pentru că mînca tot timpul. Poţi să cumperi sau să îm- 
prumuţi o cuvîntare gata făcută, dar tatăl său, Sid, insistase să-i 
scrie el însuşi cuvintarea, cu ajutorul textierilor săi, apoi o 
tărăgăna atit de mult încît Sammy nu mai avu destul timp ca s-o 
înveţe pe dinafară. Veni şi dimineaţa ceremoniei de „bar 
mitzvah ". Plecară din casa de pe strada nr. 64, îndreptîndu-se 
către sinagogă. Şase sute de oameni erau în aşteptare, mai mult 
de jumătate din ei prieteni de-ai lui Sid, nume ilustre din lumea 
spectacolului de revistă. Urmau să fie o mie la petrecerea din 
acea seară, la hotelul Taft, ceea ce îl va costa pe Sid — că abia 
aştepta s-o spună — zece mii de dolari. Sammy citi în ebraică 
din „ Torah " şi „Haftarah ", iar rabinul spuse cîteva cuvinte de 
bun-venit. Apoi, îmbrăcat în costumul cel nou, Sammy îşi luă 
locul în amvon şi începu: „lubite rabin, minunaţii mei părinţi, 
scumpe rude şi dragi prieteni, în această zi, cea mai importantă 
din viaţa mea, sînt onorat de prezenţa dumneavoastră. lar 
acum, cînd păşesc în vîrsta maturității, voi păstra în inimă 
urările dumneavoastră şi gîndul dumneavoastră bun. Mi-aţi dat 
tăria şi sprijinul, sprijinul." Uitase. Nu putea să-şi amintească 
nimic. Il trecură năduşelile de sus pînă jos. Faţa tatălui său era 
lividă. Mama îşi lăsă capul în jos. Fără să-şi dea seama ce face, 
Sammy spuse unul din bancurile tatălui său despre cei doi „goi" 
în vacanţă la Miami Beach. Nu rise ni- 

101 

meni la poantă. Desperat, zorindu-se, trecu la gluma cu 
evreul care călătorea clandestin la bordul vasului „Mayflower", 
înainte ca Sid Shecker să pună mîna pe el. 

De fapt, tinerii vizitatori nimeriseră întîmplător în cea de-a 
doua zi a „vînătorii" anuale, cu durata de trei zile, aranjate sub 
supravegherea Departamentului Vînătorii şi Pescuitului din 
statul Arizona. Din cele şaizeci de milioane de bizoni, cît se 
estima că trăiau în Vestul american cu un secol în urmă, 
rămăseseră acum doar citeva mii care supravieţuiau în cirezi 
mici, închise în rezervaţii, aflate fie în grija diferitelor state, fie a 
guvernului federal. Pentru a se menţine un raport ştiinţific optim 
între creşterea naturală a numărului de animale şi înţin'derea 


zonelor limitate, atribuite exclusiv 'ariei lor de vieţuire, era 
necesar să se „rărească", sau să se „recolteze" periodic fiecare 
cireadă. Cele două cirezi din Arizona, una la Kaibab, la nord de 
Marele Canion, şi cea de aici, aproape de Flagstaff, erau reduse 
din doi în doi ani de la 250 la aproximativ 150 de „capete" de 
vaci sănătoase, bune reproducătoare, şi un număr suficient de 
tauri. Nouăzeci fuseseră repartizate în vara asta, treizeci pe zi, 
timp de trei zile, ca să fie „recoltate" de vînătorii sportivi din 
Arizona. 

Nu i se zicea „vînătoare". Vinătorii erau numiţi „trăgători”. În 
mod invariabil, erau mai mulţi trăgători decît bizoni ca să-i 
poată mulţumi pe toţi. In fiecare an, cîteva sute de persoane 
înaintau cereri prin poştă pentru a obţine permis, adăugind şi un 
cec în valoare de patru- 

102 

zeci de dolari. Se trăgea la sorţi, iar primii nouăzeci de 
solicitanţi primeau permise şi erau împărţiţi în trei grupe, cîte 
una în fiecare zi. Norocoşilor li se indica unde şi cînd să se 
prezinte şi erau informaţi că cea mai mare parte a cărnii urma 
să fie' distribuită la cantinele instituţiilor de stat, dar pentru cei 
patru zeci de dolari plătiţi li se permitea să păstreze pentru uzul 
lor personal capul, pielea, o pulpă dinainte, inima şi ficatul 
animalului pe care-l omorau. În ziua fixată, numele deţinătorilor 
de permise erau strigate în ordinea' în care fuseseră trase la 
sorţi. La fiecare jumătate de oră erau eliberaţi din' ţarc trei 
bizoni şi începea tragerea. 

In această zi, a doua, primii trei bizoni erau acum morţi. 
După ce trăgătorii se duseră să-şi admire trofeele, animalele 
sacrificate fură ridicate în remorca unui camion, cu ajutorul unui 
vinci pe trepied, duse în şopronul de jupuire, săltate, iar cu nişte 
vinciuri cu manivelă şi cabluri agăţată de glezna unui picior din 
spate, iar apoi trei echipe de măcelari, cu şorţuri de cauciuc, se 
apucau de treabă cu cuţitele şi cu fierăstraiele electrice. În acest 
timp, un alt trăgător era gata pregătit pe prelată, călăreţii îşi 
reluau locul şi alţi trei bizoni erau mînaţi afară din ţarc. 

Ca să împuşti treizeci de bizoni era nevoie de şase pînă la 
şapte ore. La distanţă atit de mică, un singur foc de armă în 
ureche ar fi lichidat bizonul tot atît de rapid şi de uman cum sînt 
sacrificate vitele la abatoare; dar, fie că erau bărbaţi sau femei, 
bătrîni sau tineri, buni tră- 


103 

gători sau amatori de ocazie, americanilor li se întîmpla ceva 
ciudat cînd încercau să prindă în crucea lunetei cea mai 
americană dintre toate speciile de animale. Trăgînd de la mai 
puţin de o sută de metri în ţinte fixe enorme, trăgînd cu arme 
grele, de calibru .30—06 şi .30—30, ei erau, nu-se-ştie-cum, din 
punct de vedere emoţional sau psihic, incapabili să ucidă cum 
trebuie. 

Trăgeau în burtă. 

Nimereau în coarnele de pe cap. 

li orbeau. 

li schilodeau, zdrobindu-le genunchii şi gleznele. 

Îi ciuruiau, făcîndu-i să sîngereze, înainte de a lovi vreun 
organ vital. 

Măturau terenul de sacrificare cu o canonadă pe cit de 
nemiloasă, pe atît de inutilă. 

Atmosfera deveni festivă. Vinătoarea era acum un picnic de 
şcolari, o întrunire religioasă, o petrecere la iarba verde, o 
ceremonie patriotică, un carnaval al masacrului. Fusese depăşit 
orice simţ: văzul, auzul, mirosul, decenţa. Aerul pur,'străpuns de 
bubuituri şi de ecoul lor, se viciase din cauza prafului de puşcă. 
Claxoanele răsunau victorios. Radiourile' din maşini zbierau 
muzică şi reclame. Se înălţau hecatombe de cutii de bere goale. 
Copiii se hiîrjoneau să stringă tuburile de cartuşe. Ferăstraiele 
electrice şuierau tăind oasele, 'iar podeaua şopronului unde se 
jupuiau animalele se înroşise toată. 

Şiroind de sînge, calde încă, pulpele din faţă erau aduse la 
camioanele frigorifice. Se specifica grosimea fripturilor ce urmau 
a fi tăiate 

104 

din cocoaşă. Se achita transportul şi depozitarea Micilor 
alese. 

Nu numai carnea, dar nimic altceva nu se irosea. Capetele 
erau date la împăiat, din copite se făceau scrumiere, din cozi 
apărătoare contra muştelor, din piei huse auto. Un portofel de 
mare fineţe pentru bani mărunți se putea confecţiona, după 
cum s-a aflat, din scrotul taurului. 

Şi aşa, una cite una, epuizate, încolţite între gard, călăreţi şi 
propia lor groază, piereau sub un cer imaculat aceste creaturi 
de mit. Nu mureau în pace, nu cu măreţia care li se cuvenea, ci 


ca ultimele tîrîturi ale pămîntului, blestemate de natură. Mureau 
în ţărîna înjurăturii şi în scuipatul glonţului. 

Era aici ceva mai mult decit o profanare a ochiului, a urechii, 
a simțului olfactiv, ori a inimii. Era aici cu mult mai mult decit 
simpla manie a distrugerii. Însuşi sufletul american, însăşi 
antropologia sa, erau implicate. _ 

Ne-am născut cu mîinile pătate de sînge de bizon. In 
preistoria noastră, a tuturor, se regăsesc atavic aceste animale. 
Ele pasc pe cîmpurile subconştientului nostru, ne tropăie prin 
somn, ne biîntuie visurile, amintindu-ne de blestemul sub semnul 
căruia am fost zămisliţi. Ştim ce am făcut, noi, oamenii violenti. 
Ştim'că'nici o specie nu a fost creaţă pentru ca sa extermine 
altă specie, iar priveliştea rămăşiţelor acesteia stîrneşte în noi 
cele mai profunde pofte, ura cea mai persistentă, vinovăția cea 
mai de neiertat. Cît trăieşte, bizonul îşi bate joc de noi. El 

105 

n-are nici loc, nici ţintă. Este o făptură blestemată, un 
monstru cu care nu putem trăi împreună şi fără de care nu 
putem trăi. De aceea ucidem şi iar ucidem, căci atita timp cit 
mai rămîne un singur bizon, păcatul părinţilor noştri, şi deci şi al 
nostru, nu este pe deplin făptuit. bar măcelărirea bizonilor este 
doar o parte dintr-un întreg mai mare. Este ca şi cum tara Ca- 
naan în care am fost duşi ar fi prea divină pentru noi, şi pînă 
cînd nu comitem toate actele de violentă 'împotrivă-i, pînă nu 
prădăm, nu ucidem şi nu mînjim toate binecuvintările sale, pînă 
cînd nu ştergem chiar şi ultimele urme ale silniciei de ca're 
dintru început ne-am făcut vinovaţi, pînă cînd nu ne spălăm 
mîinile de sîngele fiecărui miel ucis în sîngele altor miei ne- 
vinovaţi, nu vom găsi pocăire. De parcă sîntem prea trufaşi 
pentru a ne înfăţişa Domnului. Nici nu putem' suporta bunătatea 
'lui. 


12 


DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE, Stephen şi Billy Lally se luptaseră 
între ei pentru a cuceri afecțiunea părinţilor. Precum căţeluşii de 
salon, lătrau şi făceau frumos, cerşind cîte o bucăţică aruncată 
unuia, oferită din mîna altuia. Dacă unul din vlăstare învăţa o 
şmecherie şi era răs- 


106 

plătit, celălalt învăţa şi el un alt şiretlic. lată ce-au primit 
fraţii Lally de Crăciun, cînd Stephen avea 11 ani, iar Billy 9: 
tancuri de jucărie identice, cu tot armamentul necesar; costume 
şi căşti de astronauți identice; seturi identice de jocuri de 
interior şi în aer liber; undiţe şi mulinete identice; costume de 
cow-boy, revolvere cu şase focuri, pălării şi cizme identice; 
picupuri portabile identice; labe, măşti şi tuburi respiratoare 
identice pentru pescuit subacvatic; cîte o colecţie identică de 
maşini de curse de jucărie; echipamente suplimentare identice 
pentru trenurile lor electrice identice; şi biciclete de curse 
identice, doar că una era roşie şi alta aurie. Apoi tata şi mama s- 
au dus la o petrecere. Stephen primise bicicletă roşie, dar o 
vroia pe cea aurie. Billy nu vroia să facă schimb. La 
reîntoarcerea părinţilor, Stephen a făcut un scandal 
nemaipomenit, a zbierat, s-a tăvălit pe jos şi s-a dat cu capul de 
pereţi. Ca să-l consoleze, mămica i-a promis să schimbe 
bicicleta roşie pe una aurie, iar tăticu luă întreaga familie cu 
avionul la Aspen, la schi. După aceea, părinţii îi lăsară cu 
majordomul, cameristele, şoferul, bucătarul şi guvernanta şi 
plecară să-şi petreacă iarna în Maroc. 

După ce fusese ucis primul bizon, îi spuseră lui Wheaties că 
sînt gata de plecare, că au văzut destul. După cel de-ai doilea, 
au insistat. După al treilea, l-au implorat, Dar Wheaties ridea de 
ei. Nici nu se gîndeşte să plece. Fusese ideea lor, nu a lui. Ei ÎI 
convinseseră să-i ducă prin ţinutul Coconino, ca să vadă bizoni 
adevă- 

107 

raţi, că era unica lor şansă; ei bine, i-a dus, au văzut, iar 
dacă nu le place, n-au decit să se spele pe cap. Lui nici nu-i 
pasă. Le-a spus că era lucrul cel mai grozav peste care a dat 
vreodată, mai grozav decit un spectacol de circ cu trei arene şi 
că avea de gind să stea pînă cînd toţi blestemaţii ăia de bizoni 
au să fie ciuruiţi 'de gloanţe şi'i jupuiţi. 

În pauza de la prînz n-au putut să mănînce nimic. Wheaties 
înfulecă resturile de mîncare rămase din excursie. 

Abia pe la mijlocul după-amiezii, cînd ultimul bizon căzuse şi 
agoniza, porniră spre tabăra de băieţi „Box Canyon". N-a vrut 
nici unul să stea în cabină cu instructorul. Toţi şase au călătorit 
în remorcă, îngrămădiţi unul în altul, tăcuţi, traşi la faţă, şezînd 


printre sacii de dormit făcuţi sul. Călătoria li s-a părut fără sfîrşit, 
prin Flagstaff şi Jerome, peste muntele Mingus; în cele din urmă, 
în timp ce se opriseră la un stop, lîngă judecătoria din Prescott, 
Lally 2, cel mai mic, rupse sigiliul scîrbei. 

— Cîţi au mai rămas? 

Ceilalţi ştiau ce vroia să spună. 

— Treizeci, răspunse Teft. Pentru miine. 

— Unde-i ţin? 

— Jos, în ţarcurile alea, spuse Shecker. 

Îşi continuară aşa dramul pînă la tabără; reveniră printre 
pinii fremătători, în tumultul gălăgios al celorlalţi băieţi, dar ei 
nu aveau nimic de spus nimănui'şi se ţineau la o parte. După ce 
descărcară camio'neta,' se duseră direct la tare să se 
îngrijească de cai; îi ţesălară, le dădură de mincare, vorbiră cu 
ei, tot trăgind de timp 

108 

pînă cînd se auzi gongul pentru cină. Părea că nu le pria 
compania altor oameni. 

Lawrence Teft III era, dintre toţi, cel care scrişnea cel mai 
tare din dinţi. Cotton l-a auzit în mai multe nopţi, mirîndu-se că 
nu i-a tocit pînă la rădăcină şi întrebîndu-se ce luptă interioară 
sălbatică o fi exprimînd acest obicei. lui Tejt i se mai întîmpla să 
tipe prin somn, protestînd vehement şi ininteligibil. Cînd avea 12 
ani furase portofelul mamei sale. Nu pentru bani, că primea 
destui. Nici n-a putut, sau n-a vrut, să dea vreo explicaţie. Anul 
trecut, cînd împlinise 13 ani, plecase într-o noapte la plimbare 
cu automobilul Imperial al lui taică-său, mergînd de la 
Mamaroneck pînă la White Plains, unde s-a ciocnit, la o 
intersecţie pe autostrada West-chester, cu alte două maşini. Din 
nou, n-a putut sau n-a vrut să explice de ce a făcut asta; stătea 
mut, cu miinile în buzunare, cu zimbetul lui sucit. Tatăl său a 
plătit daunele şi de atunci a avut grijă să nu lase maşinile în 
garaj cu cheile în contact. Două luni mai tirziu, lawrence Teft III 
meşteşugise un contact cu cablu şi furase maşina unui vecin. 
Cînd rămăsese în pană de benzină în Queens, furase alta. Poliţia 
îl prinsese în a treia maşină, pe autostrada New Jersey, lîngă 
Elizabeth, în ziua următoare la amiază. A fost inculpat pentru 
depăşirea vitezei legale, conducere periculoasă, conducere fără 
permis, furt calificat de maşini, ultima acuzaţie fiind redusă pe 
motive de iresponsabilitate. Ca să lămurească motivele 


escapadei şi s-o 

109 

ferească de publicitatea ziarelor, pentru a nu ajunge în faţa 
unui tribunal pentru minori, au fost necesare trei săptămâni şi 
cheltuieli considerabile, dar tatăl său era un 'mare acţionar la o 
firmă de investiţii din Wall Street. 

Îndată ce terminară cina, mîncînd în silă, cum ieşiră din 
cantină Goodenow începu să verse. Mai tirziu, pînă sună 
stingerea, rătăciră singuri printre pini, străini unul de altul, 
ruşinaţi de ei înşişi şi de specia umană. 

Era unsprezece fără cinci cînd Cotton se trezise din coşmar. 
Ascultînd radiourile, numărase patru, nu cinci băieţi şi, 
descoperind că sacul de dormit de sub pat era gol, îi trezise pe 
Pişă-cioşi cu vestea că Lally 2 fugise. 


13 


APROAPE CĂ ÎNOTAU în noroi şi sînge. 

Timp de încă un minut, cu răsuflarea tăiată, încercară să se 
ridice din noroi şi sînge, ajutîndu-i pe Goodenow, care rămăsese 
fără vlagă. În cele din urmă, trăgîndu-l de încheietura miinilor, 
reuşiră să se tîrască pînă pe un morman de nisip uscat şi să-l 
ridice în picioare; cu chiu cu vai, îl duseră de la locul de tăiere 
pînă la micul eleşteu unde, trîntindu-se la pămînt, începură să-şi 
frece mîinile sub apă, făcîndu-le 

110 

căuş şi împroşcînd-o ca să se spele pe bărbii şi să-şi curețe 
genunchii şi coatele. 

Rămaseră aşa citeva' clipe, cu apa picurînd de pe miini şi de 
pe faţă. Nimic nu se mişca în jurul fermei,' sau pirntr'e maşini şi 
corturi.' Trăgătorii de a doua zi dormeau liniştiţi. De departe, din 
prerie, se înălța un recviem sinistru, de li se făcu pielea de găină 
pe ei. Erau coioţii, suflete urlătoare. 

Cotton îi duse pe poteca îngrădită pe care carnea fusese 
minată dinspre ţarcuri, dar ei se mişcau încet, aproape în silă. 
'Era trecut bine de trei noaptea. 

Pisăcioşii nu avuseseră niciodată un plan bine pus la punct, 
numai un simplu ţel: oricine ar fi, fie ce-o fi, să-i elibereze 


din'ţarcuri pe cei treizeci de bizoni osîndiţi să piară' în dimineaţa 
următoare. Dar adevărul era că nici unul din ei nu ştia ce-i aia 
„ţarc". Presupuneau că trebuie să' fie un fel de îngrăditură 
pentru cai, cu o poartă pe care n-ai decit s-o deschizi. Nu putea 
fi poarta asta, îşi dădură ei seama apropiindu-se de capătul 
potecii. Pe aici n-ar fi reuşit decit să scoată cireada pe locul de 
tăiere, unde animalele puteau fi împuşcate mai bine. Trebuia să 
mai fie o poartă, în partea cealaltă a ţarcurilor, pe unde bizonii 
fuseseră aduşi înainte' de vînătoare. Doar deschizînd-o pe' 
aceea i-ar putea elibera, lăsîndu-i să se împrăştie iar pe păşune, 
amînînd execuţia cu doi ani.' Dar acum îşi dădeau seama cit de 
cumplit de greu era sa găsească acea poartă, şi să treacă 
animalele captive prin ea. 

111 

Bîjbîiau în căutarea porţii. Deodată, îngheţară pe loc. 
Auzeau, miroseau, simțeau. Se aflau în vecinătatea uriaşelor 
animale. ' 

Era tare întuneric. Nu puteau vedea nimic dincolo de ostreţe. 
Dar auzeau fornăituri şi tropăit de copite, iar în nări le pătrunse 
un'miros crud, înţepător şi primar; brusc, tropăind şi mugind, 
'ceva de 'mărimea unui dinozaur se năpusti asupra lor şi o 
răsuflare fierbinte îi plesni peste fată; căzură pe spate, julindu-şi 
fluierele picioarelor, scăpînd din mîna capul cu coarne şi 
împiedicîndu-se de puşcă. Unul dintre tauri îi atacase. 

Cotton trase o înjurătură şi îi zori s-o tulească repede; 
ajutîndu-se unul pe altul, trăgind după ei trofeul, puşca şi 
blestemata de pernă, se căţărară peste gardul' de sîrmă, ieşind 
din cărare, apoi trecură peste alt gard, săriră jos şi rămaseră 
asa, tremurînd, pînă cînd el le spuse că-i în regulă, că acum erau 
în siguranţă. 

Începură să cerceteze ţarcurile. Laturile erau înalte de doi 
metri şi jumătate, din birne negeluite de 10 pe 20, groase ca 
traversele de cale ferată, bătute în stîlpi cu diametrul de mai 
bine de 30 de centimetri. Nimic altceva, evident, n-ar fi putut 
ţine pe loc ceea ce era înăuntru. În partea asta nu era nici o 
poartă. 

Dădură colţul. Aceasta era latura mare a dreptunghiului, 
care dădea spre păşunea deschisă. Trecură pe lingă un Ford de 
teren cu inscripţie şi emblemă pe portiere, apoi pe lîngă un şir 
de baloturi de fîn. Cotton le spuse că acum puteau vorbi, dar 


încet, că erau destul de 

112 

departe de fermă şi de vajnicii vînători, dar că n-or să 
orbecăiască pe-acolo toată noaptea; trebuia să descopere 
amplasarea exactă a ţarcurilor, aşa că el o lua înainte, chiar pe 
poarta aceea. 

Urcă trei stinghii şi se opri, pînă ce se făcu o spărtură între 
nori ca să poată vedea, apoi le făcu semn celorlalţi să vină lîngă 
el. La început, ridicîndu-se pe virfuri, cercetară atent ceea ce 
părea un labirint de ţarcuri, dar pe măsură ce ochii li se 
obişnuiau cu întunericul, putură vedea că întregul dreptunghi 
era împărţit prin garduri interioare în cel puţin patru dreptun- 
ghiuri mai mici şi că cireada trebuia să se afle în porţiunea din 
colţul drept ce dădea spre poartă şi spre cărare. Pe creasta 
gardurilor interioare, toate la fel, din biîrne groase prinse în stîlpi, 
erau un fel de pasarele din scînduri, înalte de doi metri şi 
jumătate. Se dădură jos. 

— La naiba, făcu Cotton. Nu credeam c-o să dăm de aşa 
ceva. Unul dintre noi ar fi trebuit să vină aici ieri ca să vadă cum 
e. 

— Cum era să ştim c-o să venim înapoi? întrebară ei. 

— Ei bine, trebuie să vedem unde sînt porţile şi cum facem. 
Cineva trebuie să se urce pe pasarela. 

Erau speriaţi. 

— Eu nu! 

— Şi dacă o să cad dincolo? 

— Arşice te fac bizonii! 

— Eu nu suport înălţimea! 

Cotton oftă. 

113 

— Ce şleahtă neînfricată. Prin urmare, cred că tot eu t'rebuie 
să mă urc. 

— Nu, spuse Goodenow. Ai făcut destul. La fel şi Teft. Nu-i 
cinstit 

l!ui Shecker îi veni una din ideile lui lipsite de haz: 

— Poate că se intră ca la corrida. Prefăcîndu-se că ţine o 
mantie, bătu din picior ca un toreador: Toro! Hei, toro! Apoi, 
cînd atacă, deschizi poarta şi... 

— Gazaţi-l, se răstiră ei. 

— Hei, 'am găsit, spuse Lally 1. Luăm nişte paie şi tragem la 


sorţi cu paie. Cel care scoate paiul'cel mai scurt se urcă pe 
scîndură. lau eu nişte fin din baloturile alea. 

Şi se şi repezise şi se întorsese cu un pumn de paie, pe' care 
începuse să le sorteze înainte ca ei să se poată gîndi dacă e 
bună metoda. 

— Să le tină Cotton, spuse Teft. Tu trişezi. 

— Ba nu"! 

— Eu ameţesc şi cînd mă urc pe un scaun, scînci Goodenow. 

— Măcar de-ar fi ceva mai multă lumină, spuse Cotton. Hei, 
dar unde-i Lally 2? 

Se uitară prin jur. Puturosul ăla mic mereu dispărea, fie că 
erau pe drum, fie în baracă. 

— Ştiu! şi Cotton pocni din degete. 

Dintr-o săritură ajunse pe cea de-a treia stinghie. Ceilalţi îl 
urmară, uitînd de paie şi de tragerea la sorţi. 

Şi, într-adevăr, Lally 2 era acolo, ajuns prea departe ca să-l 
mai tragi înapoi; înainta încetişor, sprijinit în miîini şi în genunchi, 
de-a lun- 

114 

gul scîndurii către centrul ţarcurilor. Faptul era atit de 
important pentru ei, încît îşi lăsase chiar şi perna. 

Tabăra de băieţi „Box Canyon" închinase caii la un preţ 
rezonabil, dintr-o staţiune de lîngă Phoenix, care îi ţinea în grajd 
pentru turiştii veniţi iarna din est şi căuta un loc unde să nu 
sufere de căldură. Majoritatea erau nişte gloabe cam blege, pe 
care trebuia să le atingi zdravăn ca să meargă mai repede decit 
în trap mărunt. Lally 2 era înspăimântat de calul care-i fusese 
repartizat, o iapă virstnică, pe nume Sheba. Refuza s-o încalece, 
cu atît mai puţin s-o călărească, într-o noapte, pe la început, 
Cotton văzu că lipseşte şi, căutindu-l dădu peste el, aşezat pe 
marginea ţarcului, Stînd de vorbă cu Sheba. 

— Eşti mămică? întrebă Lally 2. Ai avut copilaşi? 

Sări jos, se duse la iapă şi, luînd-o pe după git, îi şopti la 
ureche: 

— Sheba, vrei să ştii unde dorm eu uneori, cînd sînt acasă? 
în saună. Acolo sînt nişte omuleţi care trăiesc sub pietrele 
fierbinţi. Oomi, aşa le zice. Vin noaptea cu sutele şi dorm cu 
mine. 

Ea fornăi şi îşi frecă botul de pijamaua lui. 

— Dacă ai avut copilaşi, cum făceai, o întrebă el, stăteai cu 


ei sau plecai în galop şi îi lăsai singurei? 

Cotton aduse un căpăstru din grajd, îl ajută pe băiat să 
încalece şi făcu cu ei înconjurul tar- 

115 

eului. În ziua următoare Lally 2 călărea. După aceea îl vedeai 
mai tot timpul călare. Putea să-i şoptească la ureche nu ştiu ce 
gloabei bătrîne şi o făcea să dea un spectacol, ca un cal de circ. 
Impreună au cîştigat cursa de călărie pe tabără. 

Cotton se căţără, agăţindu-se de stilp ca să se urce. Ceilalţi 
urcau şi ei, lucru la care el oarecum se aştepta. Daca le dai 
exemplu, ei te urmează de' fiecare dată.,Lally 2 nu era, totuşi, 
chiar atît de îndrăzneţ. li aştepta. 

Pasarela era făcută din două scînduri groase, prinse în cuie 
una lîngă alta pe creasta gardurilor interioare care tăiau în două 
dreptunghiul. În întuneric, pasarela părea cam la fel de lată cit 
un şarpe şi înaltă cît Empire State Building. Se tirau pe scîndură 
ca o patrulă de luptă, unul cu nasul în fundul celuilalt. Incepeau 
să se descurce oarecum în planul ţarcurilor. Existau ţarcuri de 
stabulaţie, pentru sectoare mari unde putea să fie ţinuta 
întreaga cireadă cînd o adunau la un loc, pentru ca apoi să o 
împartă în grupuri manevrabile şi să separe bizonii, unul cîte 
unul, pentru vaccinare. Unul cîte unul puteau fi mînaţi într-un 
ţarc romboidal mai mic, aflat în centrul dreptunghiului format 
din cele patru sectoare, şi de acolo într-un fel de coridor îngust, 
în plan înclinat, o boxă din bare de oţel în care erau prinşi ca 
într-o menghină, ţinuţi nemişcaţi, în timp ce veterinarii le făceau 
vaccinul.!' D'in fericire, toate barierele interioare, cu porţile 
respective, aveau pasarele de scîndură deasupra, din moment 
ce nici un om cu mintea întreagă nu s-ar gîndi să intre într-un 
ţarc. 

116 

Tocmai cînd Pişăcioşii ajungeau în centru, la ţarcul îngust, 
între norii goniţi de vînt apăru o spărtură, iar Lally 2, aflat în 
frunte, se opri. Dar cei cinci din spatele lui nu vedeau nimic, şi 
atunci, cu precauţie, ţinîndu-şi cu greu echilibrul, se ridicară în 
picioare şi,' nesiguri, apucîndu-se de mină, se răsuciră într-o 
parte pe scînduri ca să vadă. Atunci Lally 2 spuse „Oh!". Şi iată 
că-i văzură în toată splendoarea. 

Bizonul este cel mai mare şi cel mai impunător animal care 
se vinează pe continentul american. Măsurînd un metru optzeci 


înălţime, şi chiar mai mult în dreptul cocoaşei, avînd aproape 
trei metri lungime, taurii cîntăresc 900 pînă la 1200 de 
kilograme, iar vacile cu vreo 200—300 mai puţin. De la 
picioarele din faţă, puternice, de la cap şi cocoaşă, trupul se 
îngustează, pînă la picioarele zvelte din spate, sprijinite pe 
glezne şi copite delicate, iar de sub bot le atîrnă bărbi lungi şi au 
smocuri de păr pe cap, pe picioare şi la coadă. Chiar şi în lumina 
palidă a lunii, coarnele încovoiate, parcă sculptate, aruncau 
sclipiri metalice, pielea netedă era bine întinsă peste muşchi, iar 
din ochi le scăpărau scîntei de foc. Şi păreau înnebuniţi. În 
situaţii rezonabile, omul poate ghici în mod rezonabil cum se 
comportă un bizon, dar aceste animale lipsite de păşunea lor 
întinsă şi de relativa libertate pe care o cunoscuseră din 
născare, despărțite de marea cireadă şi încarcerate de trei zile 
fără hrană şi apă, iritate de sunete şi mirosuri străine, erau cu 
totul imprevizibile. 

117 

Ce făceau acum, de pildă, din instinct, nu mai făcuseră 
niciodată. Pe vremuri, una din priveliştile cele mai grozave ale 
preriei era, în fiecare primăvară, întinderea miilor de cercuri în 
care iarba fusese zdrobită sub copite. „Inelele ielelor" — le 
spuneau primii exploratori ai Vestului, fără să ştie cine le-a 
făcut. În realitate, erau făcute de tauri care mergeau în cerc de 
jur împrejurul vacilor şi viţeilor ca să-i apere de haitele de lupi. 
lar acum, deoarece animalele adulmecaseră în preajmă mirosul 
omului, al omului devenit deodată duşmanul lor de moarte, 
deoarece trăgeau prin narile dilatate mirosul care pentru prima 
dată însemna moarte, jumătate din cireadă, taurii, ieşiseră în 
faţă şi stăteau de strajă în faţa vacilor, fornăind şi' bătînd din 
copite, cu capetele aplecate, ca să prindă în coarne orice 
atacator. 

Dar nu-i ameninţa nimic. În schimb, sus pe pasarelă, ţinîndu- 
se'unii de alţii, şase băieţanari tremurau în fata animalelor de 
dedesubt. Se întoarseră dezumflaţi, se tirîră înapoi cît puteau de 
repede de-a lungul scîndurilor, pînă la ţarcul cel îngust. Acolo, 
lăsîndu-şi picioarele să atîrne înjos, se aşezară ca nişte noduri 
pe un buştean, încercînd să rumege cele văzute. Imensitatea 
răspunderii pe care şi-o asumaseră le apăsa pe umeri. Ca să 
elibereze cireadă, trebuiau s-o treacă prin două ţarcuri: cel 
îngust şi unul dintre cele mari. Trebuiau să fie deschise trei 


porţi: una între porţiunea în care era acum cireada 'şi ţarcul cel 
îngust; a doua între ţarcul îngust şi unul mare; şi a treia în 
gardul 

118 

exterior al ţarcului mare care se deschidea spre păşune. ŞI 
prin acele porţi, ei trebuiau să ducă, zbierînd sau vorbindu-le cu 
binişorul, treizeci de tone de fiare mai negre ca păca'tul şi de 
două ori mai speriate decit ei. 

Cotton dădu peste nişte sînge uscat pe nas, şi îl ricîi dus pe 
gînduri. Apoi spuse că nu-i chiar atit de greu cum pare. lată cum 
trebuia făcut. Poarta a doua şi a treia le puteau deschide acum 
fără grijă, nu-i nici o problemă. El va rămîne aici, deasupra 
ţarcului îngust, lîngă poarta numărul unu. Ceilalţi ies din nou 
afară, pe drumul pe care au venit, pe. după colţ, pînă în locul în 
care se află cireada. În felul acesta, bizonii or să se-ntoarcă spre 
ei, lăsîndu-i pe el în spate. Atunci el sare jos, deschide poarta 
numărul unu spre ţarcul îngust, se urcă iar la loc, iar cînd văd c- 
a terminat, toţi cinci se urcă pe gardul ţarcului, deasupra cirezii, 
şi brusc, toţi deodată, se apleacă înainte, dar fără să răcnească, 
ci îşi flutură pălăriile şi izbesc cu picioarele în ostreţe; asta ar 
trebui să pună pe fugă cireada, ca să treacă pe lingă el şi să 
iasă pe ultimele două porţi. 

— Aşa, spuse el. Aţi priceput? 

Ştia că erau înmărmuriţi. 

— Bine, spuse pe un ton hotărît. Teft, tu deschizi porţile doi 
şi trei, cînd plecaţi. Şi, ai grijă, cînd ajungeţi acolo cu toţii şi eu 
sâr jos s-o deschid pe asta, lăsaţi-mi destul timp ca să mă urc 
înapoi, înainte de a vă urca pe gard. Şi ţineţi minte, că de asta 
am venit aici. În regulă! luaţi-o toţi din loc! 

119 

Nimeni nu se clinti. Îl cuprinse desperarea. Şi atunci, tocmai 
Lally 1, din partea cui se aştepta mai puţin, aflat în coadă şi mai 
înfricoşat de posibilitatea ca frate-su mai mic să fie iar primul 
decit de bizoni, porni în patru labe, iar ceilalţi îl urmară. 

Cotton îi privea cum se duc. Cu adunătura asta nu ştiai 
niciodată cine, de ce, şi ce anume face. Erau la fel de răi ca şi 
bizonii. II urmări pe Teft cum sare jos, deschide poarta numărul 
doi de cealaltă parte a ţarcului îngust, se caţără iar pe pasarelă, 
se tîrăşte spre gardul exterior şi deschide poarta numărul trei. 
Apoi dispărură în noapte. 


Încercă să-şi dea seama cam cît timp le trebuia bizonilor ca 
să dea colţul şi să meargă de-a lungul gardului. Merg încet, era 
sigur de asta, lovindu-şi genunchii şi trăgînd cozile după ei. Apoi, 
simţi că cireada se mişcă, şi asta îl ţintui pe loc. Se ridică în 
picioare, mai mult bănuind decit văzînd. | se părea că animalele 
s-au întors cu fata spre gard, şi cu spatele spre el. Le auzi 
fornăind şi bătînd din copite. Norii acoperiseră iar cerul şi nu 
putea spune precis, dar probabil că acum ajunseseră lîngă gard 
şi se pregăteau să ia cu asalt gardul; căci aşa se comporta o 
cireadă. Işi strînse pe sub bărbie cureluşa căştii. Se aplecă să 
sară. Incercă să fredoneze încetişor „Geronimo", dar îi era gura 
uscată. 

Sări. Poarta era închisă cu lanţ şi zăvor. De cum atinse 
pămîntul cu tocurile cizmelor, puse mîna pe lanţ, trase zăvorul 
şi, apucînd o şipcă, 

120 

deschise larg poarta; şi parcă tot în continuarea aceleiaşi 
mişcări frenetice, sări spre gardul opus şi zbură în sus, 
încurcîndu-şi mîinile şi picioarele, de frică să nu se pomenească 
cu un corn în fund. 

Totul se petrecu atit de repede, încît Cotton fu cît pe ce să 
cadă de pe pasarelă. | se păru că vede vînturarea pălăriilor 
deasupra cirezii. Apoi auzi tropotul cirezii, un bubuit îngrozitor, 
pălăriile dispărură, se auzi o izbitură şi zgomot de lemn 
sfărimat; se gîndi: „O, Doamne, au spart gardul şi au trecut prin 
el". Apoi, chiar dedesubt, un taur şi două vaci încercară să se în- 
ghesuie prin poarta pe care o deschisese, tot ţarcul cel mic se 
cutremură, şi el căzu lat, cuprinzînd scîndură cu braţele, în timp 
ce animalele înnebunite se repeziră pe poarta numărul doi în 
ţarcul cel mare şi, în loc să treacă prin ultima poartă şi totul să 
se termine, se învirtiră in loc şi se îndesară iar pe poarta lui, 
înapoi în ţarcul iniţial, împreună cu restul cirezii. 

Dacă ar fi putut, Cotton ar fi înjurat destul de tare ca să 
trezească şi morţii. Dacă ar fi avut timp să plingă, ar fi inundat 
ţarcurile cu desperarea sa şi cu apă sărată. În loc de asta, sări 
jos, dă-o-ncolo de primejdie, închise poarta numărul doi, o luă la 
fugă pe poarta trei, trecu gifiind pe lîngă maşina de teren şi pe 
lîngă baloturile de fin, dădu colţul şi alergă de-a lungul gardului 
exterior, gîndindu-se, ah nu, ah Dumnezeule, bizonii au trecut 
prin gard ca cuțitul prin unt, iar băieţii erau în vîrful gardului, eu 


sînt de vină, eu i-am dus la măcel, căci acum sînt morţi, au 
murit cu toţii! 
121 


14 


SE CIOCNI DE El în întuneric, lîngă drum. Nu fusese nici o 
victimă. 

Dar iar erau complet demoralizaţi. Aliniaţi pe lîngă gard, 
îmbrăţişau plasele de sîrmă ca pe nişte prieteni de mult pierduţi 
şi, bilbîindu-se, reuşiră să-i povestească cum o întreagă hoardă 
de' tauri atacase gardul în timp ce ei erau sus şi aproape că-l 
dărimase; moleşit de uşurare, Cotton se sprijini de stîlpul 
gardului, îşi scoase casca şi îşi şterse fruntea cu miîneca. 

— Unde mi-e perna? se smiorcăi Lally 2. 

— Am picioarele numai băşici, se văită Go-odenow. 

— Ar fi trebuit să mergem acasă, e clar, spuse Lally 1. Eram 
în Fdagstaff acum, dacă nu l-ar fi apucat pandaliile pe isteţul de 
frate-meu. 

— Fiţi blînzi cu bietele animale necuvintă-toare, spuse 
Shecker. 

— Pac! Bum! se minună Teft. Au izbit gardul de parcă ar fi 
fost rugbiştii de la Green Bay. Bum! 

— Gura! porunci Cotton, plictisit. Trebuie să mă gindesc. 

Trase cu urechea. În ţarc bizonii tot se mai învîrteau, dar cel 
puţin toată agitația nu-i trezise pe vînătorii sportivi din Arizona 
care dormeau în corturi şi rulote. 

122 

li auzea şi pe Pişăcioşi smiorcăindu-se că n-au radiouri şi cît 
de sfirşiţi sînt, cît de scrîntiţi trebuie să îi fost din capul locului să 
încerce o chestie ca asta. Erau gata s-o lase baltă iar, cunoştea 
el semnele. Dacă nu era o întâmplare care-i speria peste 
măsură, apoi sigur era alta — o pasăre ţişnind dintr-un copac, o 
maşină a politiei, benzina care li se termină, iar acum zvir-liţi de 
pe gard de cîteva animale zăpăcite de fiică. 

De, dacă ar fi fost nişte băieţaşi americani drăguţi, normali, 
care mănîncă fulgi de ovăz şi folosesc deodorante, ar fi putut el 
să-i pună la punct cu o palmă-două, dar necazul e că nu erau 


deloc asa. Mereu se căţărau pe cîte un gard, fluturîndu-şi 
pălăriile aiurite. Mereu îi atacau tot felul de fiare smintite. 
Trebuia să elaboreze imediat un plan. Dar mai întâi, le trebuiau 
vechile vitamine întăritoare. 

— Hai mai bine să facem cerc, le propuse. Hai. 

Şovăiau. 

— Hai, îi îndemnă Cotton. 

Si imediat se propti cu spatele de stilpul gardului, întinse 
mîinile înainte şi încet, şovăind, veniră spre el şi alcătuiră cercul 
magic;'apoi se strînseră tot mai mult, cu capetele plecate. 

Închiseră ochii. 

Cuprinzîndu-se cu braţele pe după umeri, îşi apropiară uşor 
obrajii şi' nasurile, atingîndu-şi feţele. 

Trecu un minut, apoi încă unul. Surzi, muţi, orbi, dar uniţi în 
speranţă, în teamă şi în valul 

123 

cald al omeniei lor, păzeau acum ceea ce creaseră împreună 
în acea vară. 

Din nou apropierea îşi lăcu efectul. 

Cotton deschise ochii. 

— Gata, băieţi, ascultați comanda la mine, spuse el. Mai 
încercăm o dată. 

Desprinzîndu-se unul de altul, mormăiau ca să sporească 
efectul. 

— Acum e totuna, s-a făcut aproape dimineaţă, şi fără 
maşină ne prind oricum. Adineaori, orice-ati zice, era cît pe ce 
să reuşim. După ce am deschis poarta de la ţarcul mic, trei din- 
tre ei au trecut dincolo, numai că sînt şi ei la fel de speriaţi ca şi 
noi, aşa că s-au întors înapoi. Acum trebuie să-i minăm pe toţi, 
toată cireada, fără să facem zgomot; trebuie să ţişnească toţi 
afară, şi pe-aci ţi-e drumul! Ştiu eu ce trebuie să facem. 

Ce trebuiau să facă, explică el, era să posteze doi băieţi, 
unul la poarta mai apropiată a ţarcului mic,'pe care o deschisese 
el, şi unul la cea mai îndepărtată. Poarta a treia, care dă spre 
cîmp, rămîne deschisă. Apoi, cînd cireada trece de porţile unu şi 
doi, cei doi băieţi sar jos şi le închid,' ca să fie siguri că nici unul 
din bizoni nu se întoarce înapoi. Cu groaza-n ei, nemai-ayînd 
unde să se ducă decit pe ultima poartă, bineînţeles că or să 
iasă. 

— Care-s ăia doi? întrerupse Goodenow. 


— Eu şi cu Teft. 

— Nu. Nici aşa nu-i cinstit. (Goodenow iar îi dădea cu 
morala.) Merge Shecker şi cu mine. Noi n-am făcut nimic. Mie 
mi-a fost rău şi-am 

124 

vărsat, iar din cauza lui ne-am oprit în Flagstaff să mîncăm, 
aşa că e rîndul nostru acum. Cu amîndouă mîinile, Shecker se 
prefăcea că-şi smulge pumnalul înfipt în piept. 

— M-ai înjunghiat! Cine mă scapă? Cotton izbi cu palma 
peste cască. 

— Cum vreţi. Dar ascultați la mine cum să-i băgăm în 
sperieţi. Ceilalţi patru ne urcăm iar pe gard împreună, ca şi 
înainte, numai că de data asta le băgăm lanternele în ochi şi 
azviîrlim cu radiourile şi pălăriile în ei, şi o să vedeţi ce-o s-o 
întindă, să fiu al naibii dacă n-o întind. 

— Cu radiourile? întrebară ei, pieriţi. Să azvirlim radiourile? 

— Ce altceva? şi Cotton îşi înăspri vocea. Ştim cu toţii că n-o 
facem doar pentru bizoni, feste ultima' noastră şansă de a şti, 
dar pe bune, cîte parale facem. Sa vedem ce-a însemnat vara 
asta pentru noi. Aşa că, hai să aflăm. Goodenow şi Shecker, 
daţi-ne radiourile, lanternele şi pălăriile voastre şi luaţi-o din loc. 
Cînd aprindem lanternele, daţi-i drumu'. Stăm aici pînă cînd 
ajungeţi la ţarcul mic şi sînteţi gata. Gata, băieţi, asta e. Baftă! 
Şi nouă şi lor. 

Shecker şi Goodenow le înmînară lanternele şi tranzistoarele, 
cordeluţa Hopi şi şapca de golf Arnold Palmer şi plecară 
îngînduraţi pe lîngă gard. Cotton îi puse pe cei trei care 
rămăseseră cu el, Teft şi fraţii Lally, să-şi aranjeze lucrurile în 
buzunare în aşa fel încît să le poată arunca în ordinea 
următoare: lanternele, radiourile, pălăriile. Cînd le dă semnalul, 
spuse el, să sară pe gard, să urce cam trei stinghii, să se ţină cu 
o mînă şi să zvirle obiectele cu cea- 

125 

laltă. Trebuie să meargă, spuse din nou. O să meargă al 
dracului de bine. 

Aşteptau. De cealaltă parte a gardului, bizonii fornăiau, se 
zbîrleau şi aşteptau şi ei. Cotton măsura timpul, uitîndu-se la 
norii joşi care ba acopereau, ba descopereau o stea tot mai 
palidă. 

Dispreţuiţi, dispreţuiau şi ei. Ostracizaţi, se stringeau 


împreună. Impulsul de a telefona acasă şi-Z suprimaseră. 
Folosirea numelui de familie devenise între ei o obişnuinţă. 

Deşi nu era conducător înnăscut, autoritatea lui Cotton se 
impusese datorită purtărilor lui de bărbat în toată firea, cu 
aparat de ras, medalioane de metal, trabuc şi whiskey; şi-o 
menținea cu înverşunare, cu ghearele şi cu dinţii. Dacă o luptă 
cu un intrus părea obligatorie, se bătea, pierzind invariabil în 
faţa băieţilor mai mari, dar acceptindu-şi vinătăite cu stoicismul 
specific al roşcovanilor. În baracă el era prieten, sfătuitor şi 
sergent de instrucţie, ba mîngiindu-şi părinteşte subordonații, 
ba ridiculizin-du-i. Puteau ei să fie suciţi şi nasoi, să stea strimb 
în şa, să nu ştie a miînui o puşcă sau a prinde o minge ricoşată, 
dar spre sfîrşitul celei de-a patra săptămîni, la mijlocul seriei, 
Pişă-cioşii trecuseră de un fel de prag psihoneurotic. Faptul că 
se duseseră călare, în toiul nopţii, la cinematograf îi eliberase de 
tensiune şi îi făcuse să stea mai drept. Cel de-ai doilea raid făcut 
de ei a şocat întreaga tabără, forţînd recunoaşterea generală. 

Cotton a fost creierul. lar ei au executat perfect. Tirziu, într-o 
noapte, au deschis poarta ţarcului şi au dat drumul cailor printre 
pini, 

126 

apoi au început să alerge, strigînd prin tabără: „Au scăpat 
caii! Au scăpat caii!" S-au aprins luminile, băieţii şi instructorii şi- 
au tras hainele pe ei ocărind şi s-au răspîndit prin pădure ca să 
prindă caii înainte de a ajunge tocmai în California. Deoarece se 
mai întîmplase o dată, cînd cineva uitase să închidă bine poarta 
arcului, nimeni nu bănui nimic. Ţinîndu-se aproape unii de alţii, 
în întuneric. Pişăcioşii fugiră înapoi în tabăra acum pustie. Unul 
cîte unul, adunară toate cele cinci trofee din barăcile nepăzite, 
capetele de bizon, de puma de munte, de urs, de linx şi de 
antilopă, şi le aşezară în şir pe un loc deschis. Teft adăugă un 
pic de sare şi piper la acest triumf: spunîndu-le să aştepte cîteva 
clipe, se repezi la rastelul de arme, aduse o carabină de calibru 
22 şi cartuşe şi, aplecat deasupra trofeelor, trase cîte un glonte 
între ochii de sticlă ai fiecăruia dintre capete. Se împrăştiaseră 
apoi repede, alăturîndu-se celor ce adunau caii prin pădure; 
rămaseră cu ei pînă cînd se termină treaba, şi ţarcul se umplu 
din nou. 

Descoperirea isprăvii i-a făcut pe toţi cei din tabără să iasă 
iar din barăci. Apaşii, Siouxii, Co-manşii, Cheyennii, Navajo, 


toate triburile erau înfuriate. E clar că Pişăcioşii le-au tras clapa. 
Ei erau cei care nu puteau realiza nimic fără să trişeze. Se 
încinseră discuţii aprinse despre răzbunare, ca de pildă, să-i 
silească să petreacă tot restul nopţii într-o latrină. Că tot erau 
nişte împuţiţi. Încălcau regulile. Dar directorul potoli mulţimea 
pornită şi, ordonînd acuzaților să meargă în cantină, le luă 
interogatoriul. Ei nu 

recunoscură nimic. Stăteau în tăcere, stingheriţi; Cotton 
rînjea, Shecker îşi rodea unghiile, Teft zimbea, Goodenow se 
foia, Lally 1 încleşta pumnii, iar Lally 2 îşi sugea degetul. 

În cele din urmă, directorul îşi pierdu cumpătul şi le spuse că 
nu erau în toate minţile. Trebuiau trimişi într-o instituţie 
specială, nici el nu ştia sigur ce fel de instituţie, dar locul lor nu 
era într-o tabără de băieţi normali, sănătoşi la minte şi la trup. L- 
ar fi trimis el pachet acasă, dar mai rămăseseră numai patru 
săptămîni şi nu dorea să le împovăreze părinţii, care fără în- 
doială, erau fericiţi să fi scăpat de ei şi să-şi tragă sufletul. Prin 
urmare, putea să-i mai ţină, dar cu o condiţie: încă o ispravă 
trăsnită ca asta, şi îi trimite cu primul avion care pleacă din 
Phoenix. 

Chestia cu gloanţele trase între ochi fusese cea care lăsase 
cu gura căscată tabăra de băieţi „Box Canyon". Era un act 
aberant, o izbucnire premeditată de ostilitate. Asta indică, după 
cum şuşoteau între ei instructorii superiori, o stare apropiată de 
nebunie. Dispreţuiţi ca de obicei de ceilalţi din tabără, acum 
chiar uriîţi, bezmeticii din baraca lui Cotton nu mai erau însă 
tiranizaţi şi chinuiţi. Chiar dacă nu îndrăzneau s-o spună, 
celorlalţi le era un pic teamă de ei, pentru că nu poţi şti 
niciodată ce răzbunare mai pun la cale. Îi ştiau acum ce zănatici 
sînt. 

Atacurile încetară. Nu mai era un joc. Semnificaţia lor fusese 
acum schimbată. 

Se puse un lacăt la rastelul cu arme. 

128 

Nu mai avu loc nici înmînarea festivă a oliţei de noapte în 
cadrul adunărilor de sîmbătă seara. Pişăcioşii îşi purtau mascota 
peste tot, ca şi cum ar fi fost mîndri de ea. 

În întuneric, Cotton îi înghionti pe Teft şi pe Lally 1 şi 2. 

— E timpul, şopti el. Ţineţi minte: întîi lanternele, apoi 
radiourile şi pe urmă pălăriile. Nu faceţi zgomot. 


Lally 2 îşi scoase degetul din gură. 

— Cotton? 

— Ce-i? 

— eœ Ce facem dacă vin iar spre noi, în loc s-o ia în partea 
cealaltă, cum ar trebui? 

— N-or să vină, spuse Cotton. Vă promit eu. Acum, azvirliţi 
din toate puterile, gîndiţi-vă că aruncaţi cu nişte grenade mari. 
Gata, daţi-i drumul! 

Două sărituri spre gard, una, două, trei şipci în sus, şi acum 
se aplecau în afară: Cotton la un capăt, Teft la celălalt, fraţii 
Lally la mijloc, deasupra cirezii, înfruntarea între trecut şi viitor, 
aplecaţi peste ea timp de o clipă de groază, simțind duhoarea şi 
desperarea animalelor înainte ca lanternele să se aprindă şi 
şase comete galbene să zboare în ţarc, apoi cinci radiouri şi o 
ploaie de mărgele,' de bucăţi de stofă şi de material plastic să 
plesnească cocoaşele şi să pocnească coarnele; siluetele negre 
se dădură înapoi, trupurile se izbiră de pereţii de biîrne, se înălţă 
un bubuit de copite ca o locomotivă ce porneşte, şi cireada o luă 
din loc. 

Băieţii săriră jos. Toţi patru fugiră înnebuniţi de-a lungul 
gardului, auzind cum crapă 

129 9 — Binecuvintaţi animalele şi copiii 

lemnul şi cum scrişnesc niturile, în timp ce cireada se 
înghesuia' prin ţarcul îngust. Cînd dădun| colţul, intrară brusc 
într-un gol de linişte, încetiniră pasul, înghițind în gol. Goode- 
no'w şi Shecker îi întîimpinau cu braţele întinse, arătînd spre 
păşune. 

Istoviţi şi murdari, cei şase băieţi stăteau cu capetele' 
descoperite. Ceea' ce făcuseră Qja mai măreț decit îşi 
închipuiseră vreodată. li treceau fiorii. Erau tot un cîntec, pînă în 
vîrful degetelor. Inimile le băteau în cadente de poem. Trecut 
prin porţile furnicătoare ale miinilor, sufletul li se eliberase. Căci 
departe pe păşune, sub ultimele licăriri ale lunii, sărind şi bătînd 
din copite de parcă s-ar fi jucat, bizonii alergau liberi. 


15 


ERA CLIPA CEA MAI FERICITA din viaţa lor. Erau uluiţi de ce 


putuseră să facă. 

— Hm! şi Coton îşi drese glasul. 

Ceilalţi tresăriră. 

— Hm! În jachetă, urmă el, puţin jenat. Le-am păstrat toată 
vara. Pentru ziua' cînd vom face ceva cu adevărat măreț. 

Scormoni adînc în buzunar şi scoase ceva învelit în hirtie 
subţire. 

— Le-am luat din baracă înainte de a pleca, 

130 _ 

În timp ce ei se adunau în jurul lui, desfăcu hîrtia. Înăuntru 
erau trei sticluţe mititele de whiskey, de mărimea celor ce se 
'oferă în avion. 

— Oho! exclamară ei. De unde le ai? 

— Le-am şterpelit. în avion, la venire, în timp ce Teft întorcea 
lumea pe dos. A fost uşor. Stewardesele erau zăpăcite şi au 
lăsat căruciorul chiar lîngă mine. Am luat patru. Una am băut-o 
în dimineaţa aceea cînd am dat-o în bară cu primul raid, m-aţi 
văzut. Dar acum avem cite o jumătate de sticlă de căciulă. 
Merităm. 

Le arătă cum se desface dopul, răsucind. 

— Pentru Pişăcioşi, spuse el; pentru cei mai grozavi cowboy 
de bizoni din Vest. 

Ridică sticluţa şi, sub privirile lor, trase prima duşcă. 

Cotton îşi împărțea porţia cu Lally 2, Goode-now cu Sh'ecker, 
iar Teft cu Lally 1. Parcă erau la împărtăşanie, în întuneric, lîngă 
ţarcurile goale, celălalt aşteptind respectuos în timp ce primul 
bea, îşi umfla obrajii şi înghiţea repede ca să nu se sufoce. 
Goodenow era cel mai dornic, şi cînd înghiţi gata să se înece, 
ceilalţi se repeziră să-i care cîţiva pumni în spate. „Foarte 
studios, preferă să citească decit să participe la alte activităţi. 
Are puţini prieteni. Fobia faţă de şcoală continuă; şi' recent a 
manifestat tendinţe de autodistrugere. Cauzele problemei se 
afla în situaţia de familie, încă nerezolvată." Tatăl vitreg al lui 
Goodenow rupse acest raport trimis la sfîrşitul anului, care 
fusese întocmit de psihologul şcolii. Găgăuţă ăştia încrezuţi au 
scrîntit-o, spuse el către mama (ui Gerald, acum 

131 

ia el hăţurile în mînă. Există o tabără în Arizona, îi pomenise 
un prieten despre ea la club zilele trecute, unde băieţii învaţă să 
călărească, să tragă cu puşca şi, gata, n-o să mai aibă caş la 


gură; aşa că acolo va merge copilaşul Gerald în vara asta. Mama 
lui Gerald a început să plîngă. Arizona e prea departe, Gerald nu 
e obişnuit să stea în aer liber, o să cadă de pe cal şi rămîne 
schilod. Pe dracu schilod, zbieră tatăl vitreg. Ea trebuie să 
aleagă. Mai întîi, între soţul ei şi un copil care mai face încă pipi 
în pat. lar, în al doilea rînd, să se decidă ce vrea să ajungă 
progenitura ei. O fi el doar inginer şi nu psiholog care-ţi 
răsuceşte în fel şi chip creierul, dar cel puţin el e în stare să facă 
deosebirea între o cheie franceză de stînga şi una de dreapta, 
sau între un bărbat şi o femeie. Şi ea trebuie să se hotărască 
repede în privinţa acestui bebeluş răsfăţat pe care-l tot ţine la 
sîn: ori îl îmbracă în blugi şi-l încalţă cu cizme, ori îi cumpără o 
rochiţă şi tot felul de sulemeneli. 

Din capul scărilor, Gerald asculta. 

După ce goliră cele trei sticulte, rămaseră într-o atitudine 
solemnă, în aşteptare, uitîndu-se pe furiş unul la altul. Treizeci 
de grame de whiskey băute pe nerăsuflate trebuiau sigur să-şi 
facă efectul. Lally 1 rîgii, dar pe stomacul gol nu avu un efect 
prea grozav. 

Shecker îşi dădu seama că are spectatori. Decit să imite pe 
cineva sau să spună vreo glumă prăfuită de-a lui taică-său, 
începu să se plimbe încet, tîrsiit, îndoindu-şi mîinile din coate, 
ră- 

132 

sucindu-le. tot învîrtindu-se în cerc. Îl întrebară ce mai era şi 
asta. 

— Dansul bizonului. Am citit într-o carte. Cînd au dispărut 
bizonii, indieni şi-au ieşit din minţi. Au încercat să-i aducă înapoi 
cu dansurile. Au” dansat pînă ce-au căzut laţi. 

Işi lăsă capul jos, mişcîndu-l dintr-o parte în alta, mormăind: 
„Marea căpetenie Shecker... apă de foc mult... el dans facem... 
pentru înapoi bizoni aducem... In Times Square". 

Ceilalţi şovăiau. lar apoi, pentru că tot trebuia să-şi scoată 
într-un fel năduful, se înşiruiră în spatele lui... Teft, Goodenow şi 
fraţii Lally. Îndoiţi din mijloc, cu capetele lăsate în jos, bă- 
lăbănindu-şi braţele şi tîrsîind picioarele, se mişcau într-un cerc 
larg, gifiind sacadat şi gutural: „Hu-hu-hu-hu... hu-hu-hu-hu..." 
Rămaseră surprinşi şi ei. Le plăcea să danseze! aveau impresia 
că aud venind de undeva bubuitul unor tobe fantomatice. Sub 
bătaia cizmelor, făceau să reînvie vechi legende. Vechea ruşine 


o spălau în sudoare. Din ierburi vechi şi amare, preparau un nou 
elixir. Se refăcuseră genetic, îşi restabiliseră mîndria cu whiskey. 
Băteau din picioare, săreau în loc, loveau batjocura cu coarnele, 
scandînd monoton şi încet: „,„Hu-hu-hu-hu... hu-hu-hu-hu..." 

Se opriră. Lipsea Cotton. Era sus pe gard, cercetînd pe 
deasupra ţarcurilor, spre fermă şi îngrămădeala de maşini. Se 
căţărară lingă el. 

— Hei, Cotton. 

— Faţă palidă nu face dans. Cum vine asta? 

— Uitaţi-vă acolo, spuse el. 

Se uitară. 

133 

— Într-o oră, o oră şi jumătate, se luminează, trăgătorii se 
scoală şi îşi încarcă puştile. Cineva o să vină să controleze' cum 
stă cu carnea. 

Se răsuci pe birnă. 

— Acum uitaţi-vă acolo. 

Se răsuciră şi 'ei. 

— Priviţi la bizonii ăia. Pe dracu au scăpat. Pasc, stau'ca 
proştii, mari şi graşi. Credeam că într-o clipă n-o 'să mai fie 
picior de bizoni pe-aici, dar sînt prea blînzi. 

— Aşa că...? 

— Hai, spune, dă-i drumul. 

— Om alb vorbeşte. 

Cotton sări jos şi, aşezîndu-se pe vine, îşi propti spatele de 
gard. Se dădură şi ei jos şi se aşezară lîngă el. Descheindu-şi 
fermoarul de la jachetă, scotoci sub tricou după medalionele de 
la gît şi, zdrăngănindu-le, începu să le înşire ca nişte mătănii. 

— Ai o problemă? întrebă Lally 2. 

— IM. 

— Care? 

— Păi, n-am terminat treaba. De fapt, n-am făcut încă nimic. 

Ochii îi priveau înflăcăraţi, cuvintele abia se mai desluşeau 
din cauza patimii cu care le rostea. 

— Tot ce-am făcut a fost să-i lăsăm liberi pînă dimineaţa, 
cînd or să fie adunaţi din nou şi măcelăriţi..', vînătorii ăia au 
venit aici să împuşte miine treizeci de bizoni, şi au să-i 
împuşte ...iar noi ne-am apucat să bem, ţopăim ca indienii şi 
plecăm apoi acasă; dar, 'de fapt, n-am făcut nimic, fir-ar să fie! 

134 


Generaţia lui Cotton a crescut cu războiul în casă. Jocul de-a 
hoţii şi vardiştii, de-a cowboy-ii, de-a indienii nu-i mai satisfăcea. 
Un puşti n-avea decit să întoarcă un buton, ca să se trezească în 
încordarea violentă a prezentării războiului din Vietnam la 
televizor. Cotton rămînea țintuit în faţa ecranului ore în şir. Era 
chiar un război portabil. Băiatul n-avea decit să-şi mute 
televizorul din cameră în cameră, ca să vadă raiduri aeriene în 
camera de zi, operaţiuni de curăţire în dormitor, 
bombardamente navale în baie, napalm înainte de şcoală, 
grămezi de cadavre înainte de cină. Cotton avea întipărită în 
minte o hartă a operaţiunilor militare. Imaginaţia îi era plină de 
un întreg arsenal de armament modern. Dak To şi Khe Sanh 
erau mai reale pentru el decît Anzio sau Little Big Horn. Vechile 
sale visuri de a fi primul om care va ajunge pe lună sau dea 
marca în cupa de fotbal Super Bowl, le dădu deoparte ca fiind 
copilării, preferind în schimb să înainteze cu greu printr-o 
orezărie cu un pluton decimat îndemniîndu-l la victorie, să piardă 
un picior şi să fie decorat la Casa Albă. Singura lui teamă era ca 
nu cumva războiul să se termine înainte de a ajunge el acolo. 

Locuiau pe malul lacului în Rocky River, o suburbie a oraşului 
Cleveland, numai el şi cu maică-sa. Intr-o seară, după ce 
ascultaseră ştirile, tot schimbiînd de pe un canal pe altul ca să 
prindă o relatare completă asupra războiului, se năpusti la ea în 
dormitor şi se arunca pe pat, în poziţie de tragere, în timp ce 
maică-sa se aranja în faţa oglinzii ca să meargă la o petrecere. 

135 

O urmări cum se fardează, cum îşi umbreşte pleoapele şi 
apoi îşi pune gene false. Ţinea minte cum, după numai o zi de 
pescuit în Quebec, ea insistase să plece înapoi spre civilizaţie, 
că se plictisise. Îşi întări conturul ochilor cu creionul, insistînd la 
colţul interior al ochilor. Nu mai juca tenis ca pe vremuri, 
observase el. Nu se mai repezea ca o tigroaică la fileu. Cu o 
pensulă luă culoare dintr-o ^ cutiuţă de argint şi îşi farda 
pleoapele. Intr-o zi îl răsfăţa, în următoarea îl pedepsea. Pe 
pomeţi aplică puţin fard roşu, apoi îl întinse. John se gîndi cît de 
speriată trebuia să fie de bătrineţea care se apropie, de 
singurătate, de nesiguranța socială şi, în inima ei, chiar de el, 
pentru că în curind va fi şi el bărbat. Amestecă două tonuri de 
ruj pe buze, acoperind apoi amestecul cu alb şi sărutînd un 
şerveţel de hîrtie ca să înlăture ce era în plus. Ca să rămînă 


tînără, îşi dădea el seama foarte bine, trebuia să-l ţină pe el, fiul 
ei, ca pe un băieţel. Parfumîndu-se după urechi, ea îi zimbi prin 
oglindă. 

— Nu-i aşa că mămica arată splendid? întrebă ea. 

— De ce ţi-e frică? întrebă el. Că îmbătrineşti? 

— Nu fi răutăcios. i 

— Nu sînt, spuse. Am cincisprezece ani. Incearcă să treci 
peste asta. Peste un an şi zece luni, o să am şaptesprezece ani. 
Vrei să ştii ce-am să fac în ziua în care împlinesc şaptesprezece 
ani? 

— Te ascult. 

136 

— Mă înscriu la infanteria marină. Se poate, dacă-ţi 
semnează părinţii nişte acte. 

— Ceea ce eu n-ara să fac, bineînţeles. 

— Ba ai să faci. O să fii atît de cherchelită de ziua mea, încît 
nici n-o să ştii ce-ai semnat. lar dacă nu vrei, o să iau o pancartă 
mare şi o să mă plimb cu ea prin faţa Yacht-Clubului din 
Cleveland. „Mama mea are patruzeci şi doi de ani", asta o să 
scrie pe panou. 

— Te omor, spuse ea. 

Şi uitîindu-se în oglindă, ea se făcu albă, în ciuda machiajului. 
În spatele ei, proptit în coate pe cuvertura de catifea, John 
Cotton o tintea de parcă ar fi avut la ochi cătarea şi ţeava unei 
carabine M-I6. 

Se înfiorară. Aerul era mai rece acum, şi dansul nu-i mai 
încălzea. Era acea ultimă oră, ceasul neputincios dintre întuneric 
şi zori, cînd oamenii cumpără adevăruri şi vîndi'iluzii. 

la-i uşor, îşi spuse singur Cotton, ia-i uşurel. Au dat din ei 
aproape tot ce au putut. Mai mult decit credeau chiar ei că pot. 
De fapt, nu sînt decit nişte copii şi dacă-ţi sare ţandăra, odată se 
vîră scîncind în ţarcuri şi încep să-şi smulgă părul, să-şi roadă 
unghiile şi să viseze urit. Atunci, criiar că s-a terminat. Dar 
aproape că reuşiseră. Încă trei kilometri. Aşa că, dă-le-o cu 
bucăţica. Cite o felie de pepene, 'la rînd. 

Ştiti că vorbesc pe şleau, le spuse. Toată ideea era să-i 
salvăm pe bizoni. Aproape că am reuşit. Pînă acolo nu-s decit 
trei kilometri. Am vorbit ieri cu un tip de la Departamentul 
Vînătorii şi Pescuitului, sînt numai vreo trei kilometri de 

137 


aici pînă la gardul din spatele rezervației. De cealaltă parte a 
gardului este rîpa Mogoilon. Tot ce-avem de făcut este să-i 
mînam pînă acolo şi să-i ducem dincolo. Abia atunci vor fi cu 
adevărat liberi. 

Ridicîndu-se în picioare, îşi viri medalioanele la loc şi trase 
fermoarul de la jachetă, ca şi cum urmau să se ducă pînă-n oraş 
să bea un sirop de ciocolată. 

— Aşa că, hai să ne urnim. Mai avem probabil doar o oră 
înainte de a se lumina de ziuă, iar partea cea mai grea am făcut- 
o. De acum nu mai e nevoie de curaj, doar minte să avem. 
Gîndiţi-vă că or să se împrăştie pe o suprafaţă de peste două 
sute de kilometri pătraţi. Întregul stat Arizona va fi rezervaţia 
lor. 

Ei, însă, rămîneau pleoştiţi. 

— Cum o să-i scoatem? întrebă Lally 1. 

— Simplu. În acelaşi fel în care au fost băgaţi. Cu ajutorul 
unui camion care să-i păcălească. E a dracului de puţină iarbă 
pe păşune, mi-a spus tipul ăla. Tot ce-au avut de făcut a fost să 
le arunce nişte fîn dintr-un camion, iar ei l-au urmat ca o turmă 
de oi. De trei zile n-au mai fost hrăniţi, aşa că sînt morţi de 
foame. 

— Cine nu-i mort de foame? spuse Shecker. Eu încă nu m-am 
lămurit. 

— Ei, asta-i bună, hai să ne lăudăm acum! zimbi strimb 
Cotton. Sîntem nişte adevăraţi profesionişti, nu-i aşa, putem 
face orice... am şi dovedit-o! 

Arătă cu degetul într-o parte. 

138 

— Acolo-i fînul — şi o să l-4 servim pe o tăviţă de argint. 

Arătă cu degetul mai departe. 

— Acolo-i camionul. Pişăcioşii au pornit-o iar la drum! 

— Şi uite-l şi pe Teft! 

Şi arătă iar cu degetul: 

Atunci Teft sări în picioare. Proţăpit deasupra lor, luă poziţie 
de drepţi, pocni din călciîie, scoase repede ceva din buzunar şi, 
întinzînd braţul, le arătă cablul cu care „aranja" maşinile. 


16 


CERUL SE ÎNTUNECASE. Un cortegiu de nori negri trecu încet, 
jos deasupra lor, scuturînd cîteva picături de ploaie. Dar băieţii 
aveau acum ochi de pisică, aveau multe de făcut şi nici nu le 
păsa de ploaie. 

Lally 2 intră în ţarcuri să vadă ce se mai putea recupera, 
yreo lanternă sau vreun radio în stare de funcţionare, ori o 
pălărie care mai putea fi folosită.! 

Teft inspectă camioneta. 

Cotton, Shecker, Goodenow şi Lally 1 se apucară să încarce 
fînul. Baloturile erau grele, între 50 şi 100 de kilograme; chiar 
după ce lăsară jos' oblonul din spatele camionului, fiecare 

139 

băiat trebui să apuce de cite un colţ al balotului, ca să-l salte 
sus şi să-l împingă în remorcă. Lally 2 se întoarse cu un 
tranzistor care părea că ar putea merge. Toate celelalte lucruri 
erau făcute praf, spuse el, inclusiv pălăriile, numai dacă vrea 
careva să umble cu o pleaşcă de balegă de bizon pe cap. 

Teft raportă că autocamionul era un Ford vechi de numai doi 
sau trei ani, cu cauciucuri bune şi destulă benzină ca să le 
ajungă pentru trei kilometri, acum era sigur pentru că-i putea 
auzi plescăitul în rezervor în timp ce ei încărcau. Motorul era 
conectat şi gata de pornire. 

Se trudiră să încarce cinci baloturi în camion, apoi ridicară 
oblonul, puseră şi puşca şi, la insistenţele lui Goodenow, trofeul 
— capul cu coarne — şi tocmai se urcau, cînd Cotton îşi aduse 
aminte. 

— Hei, perna, exclamă el. 

— Las-o, spuse Lally 2. 

— S-o lăsăm? se miră fratele lui. Ha! 

— Eşti sigur că vrei s-o laşi? îl întrebă Cotton." 

— Sigur de tot, vorbi Lally 2 cu demnitate. Şi nu mai faceţi 
caz pe chestia asta. 

Rivalitatea dintre fraţii Lally 1 şi 2 era aproape aberantă. 
Imposibil să-şi controleze impulsurile, Lally 1 şi-a mai revărsat în 
mod făţiş ura faţă de fratele său cu încă o ocazie, după ce i-a 
masacrat animalele. Lally 2 a cîştigat cursa butoaielor într-un 
„rodeo'"în tabără. 

140 

Era o întrecere contra cronometru; fiecare călăreț pornea de 


pe loc, cam de la 50 de metri distanţă de un triunghi echilateral 
format din trei butoaie metalice aşezate în picioare, pe care 
trebuia să le ocolească cît mai repede şi mai aproape, 
aplecîndu-se în şa şi conducînd din frîu, iar apoi să dea pinteni 
calului pentru a reveni la start. Cel ce scotea timpul cel mai bun 
se plasa pe primul loc, iar cum raporturile dintre Sheba şi Lally 
2, aproape ca între o iapă şi mînzul ei, erau atît de deosebite, 
obţinură un avantaj de trei secunde faţă de al doilea clasat. A 
fost singura probă ciştigată de vreunul dintre Pişăcioşi în cursul 
întregii veri. La cîteva minute după aceea, cineva observă un 
fum negru care ieşea din baraca lor. Toţi cei din tabără veniră în 
fugă. Lally 1 dăduse foc pernei de cauciuc pe care fratele său o 
adusese de acasă, cea fără de care băiatul nu putea dormi, cea 
cu care el se viră sub pat! Pînă cînd au reuşit s-o stingă în 
chiuvetă, jumătate din ea se pirlise şi se scorojise. 

— Staţi aşa! spuse Cotton. (Era chiar deasupra oblonului.) 
Cum o să rupem sîrmă de pe baloturi? 

Işi băgă amiîndouă mîinile sub sîrmă cu care era legat balotul 
şi trase tare, dar în zadar. 

— Teft, ia vezi dacă e vreun patent sau altă sculă prin 
cabină. 

Teft răspunse că nu. 

— Fir-ar să fie! exclamă Cotton. 

141 

— Siînteţi nişte molii, spuse Shecker. Pentru aşa ceva e 
'nevoie de un băiat crescut în ghetou. 

Luînd puşca, vîri ţeava sub sîrmă, la margine, şi începu sa o 
răsucească. Era el gras, dar avea şi destulă forţă. Sîrmă se 
rupse de îndată. 

Goodenow'ar fi tras un chiot, dacă Cotton n-ar fi zis „pst!" 

— Gura! Că doar n-ai vrea să ne trezim aici cu vînătorii, să 
ne ciuruiască pe toţi. Nu le pasă ce împuşcă, numai să fie o 
vietate. Ei, gata toată lumea? Teft, fără faruri, şi ţine minte — 
cînd o porni, — adică dacă o porneşti, să nu goneşti. la-o 
încetişor. Gata, dă-i drumul. 

Aşteptau. 

— Calc-o pe coadă, Teft! spuse Cotton. 

Aşteptau. 

Apoi un braţ lung apăru,n parcă cerîndu-şi iertare, pe geamul 
cabinei. Intre degete ţinea atîrnat ceva. 


Lui Lawrence Teft IIl i se cerea să fie perfect. Aşteptau, de 
asemenea, să studieze la Exe-ter şi Darmouth, unde învățase şi 
tatăl său. Întrucît rezultatele la şcoala elementară fuseseră mai 
puţin decît mediocre, tatăl său îl duse în martie la New 
Hampshire, ca să vorbească personal cu directorul. Străbătură 
prin lapoviţă curtea interioară pînă la clădirea direcţiunii. Di- 
rectorul îi invită să ia loc şi, în mijlocul peroraţiei tatălui său, 
care argumenta cit de justă ar fi o anumită derogare de la 
normele de admitere pentru fiii foştilor absolvenţi care do- 

nează bani şcolii, Lawrence îl întrerupse cu relatarea 
amănunţită a carierei sale de hoţ de maşini, adăugind că, 
dinspre partea lui, colegiul Exeter putea să se ducă şi dracului. 
Se aşternu o tăcere că-şi puteau auzi respiraţia. Directorul l-a 
rugat apoi pe băiat să iasă afară, pentru ca ei să poată discuta 
ca între oameni mari. El se conformă politicos. Afară găsi un coş 
cu mere, care urmau să fie oferite elevilor din fondul direcţiunii. 
Mîncă unul, iar pe celelalte le zvîrli pe fereastră. În absenţa sa, 
directorul îl sfătui pe taică-său să trimită băiatul la şcoala 
militară sau într-o tabără de vară, departe de casă. După 
părerea sa, băiatul avea nevoie de disciplină; de disciplină şi de 
maturizare, care îi vor permite într-o zi să accepte compromisul 
şi, prin urmare, să se adapteze la realităţile mediului 
înconjurător. Îi recomandă o tabără lîngă Prescott, statul 
Arizona. Aşa s-a făcut că, în iunie, ai săi l-au urcat pe Lawrence 
Teft III în avion pe aeroportul „Kennedy" ca pe un deţinut. Dintre 
degete îi atîrnau nişte chei. Scoase capul pe geam, cu un zîmbet 
nătîng pe faţă. 5 

— Cheile, spuse. Am uitat să mă uit mai întîi. Aştia au lăsat 
cheile înăuntru. Închipuiţi-vă! 

— Haide odată! îl zori Cotton. 

— Am plecat! 

Motorul porni imediat. Dar ambalajul scoase un cîriit, 
camionul începu să salte şi să tuşească, iar cei cinci din spate 
aproape fură azvirliţi din remorcă. 

143 

— Teft, ce dracu faci acolo? se răsti Cotton. Teft scoase iar 
capul. 

— Rămîneţi în fotolii, domnilor. N-am mai şterpelit niciodată 
un bidiviu ca ăsta. Are, cred, patru viteze, iar mai jos încă un 
schimbător pentru reductor, cu tracţiune şi pe faţă şi pe spate... 


aşa cred... nu mă prea descurc. Urmează o scurtă pauză. 

Aşa că mai aşteptară. La a doua încercare, Teft porni lin şi 
conduse încetişor Fordul printre baloturile de fin, iar apoi drept 
spre păşune. 

Ploaia încetase. Aerul era spălat. Sub un cer lipsit de stele, 
camionul-păcăleală mergea încet, ieşind în largul rezervației. 
Parcă navigau umili pe o mare agitată, căci întinderea de 
pămînt se ridica sub ei ca nişte valuri mari şi reci, rostogolindu- 
se în necunoscut. larba era bună aici primăvara, după ce se 
topea zăpada, şi toamna, cînd furtunile aduceau ploaia şi 
pămîntul se îmbiba cu umezeală; fusese însă o vară secetoasă şi 
pajiştea era pirjolită. In remorca camionului cei cinci stăteau în 
genunchi pe baloturi şi priveau drept înainte, peste capota 
cabinei, începeau să distingă siluete. Cireada era încă 
îngrămădită la un loc, adulmecînd buruienile. Camionul se tîrî 
mai aproape. 

Cam la o sută de metri, Teft opri şi îşi scoase capul ca un 
periscop. 

— Scuzaţi-mi întrebarea, dar eu n-am prea avut de-a face cu 
bizonii. Care-i planul? 

— Hai să ne punem la punct semnalele, spuse Cotton. De 
acum înainte am să ciocănesc în fe- 

144 

reastră. O dată înseamnă opreşte, de două ori înseamnă 
înainte. Bine? 

— Grozav? Dar acum, chestia e ce facem acum? Cum e 
protocolul? 

Cotton şovăi, dar pînă şi o secundă de îndoială era de ajuns 
ca să deschidă cutia neliniştii. 

— Ce facem dacă ne atacă? întrebă Goode-now. Ce ne facem 
dacă... 

— Uitaţi-vă ce-au făcut din ţarcul ăla, îşi arătă şi Lally 1 
îngrijorarea. Dacă pot să sfărime birnele în halul ăsta. Înseamnă 
că o să răstoarne camionul cît ai zice peşte şi... 

— Uite ce trebuie să faci, începu Shecker. Te duci la ei, dai 
mîna frumos şi le spui la ureche: „Mă, frate..." 

— Gazaţi-l, se repeziră în el cu toţii. 

Cotton le tăie cheful de vorbă: 

— Gata cu trăncăneala. Tipul de la Departamentul Vînătorii 
şi Pescuitului mi-a spus că bizonii sînt, de fapt, aproape 


domesticiţi şi le arde buza după fin. Şi dacă asta-i camionul cu 
care li se aduce finul, o să-l recunoască imediat. 

— Dar pe noi n-o să ne recunoască, spuse Lally 2. 

— Oricum, trebuie să încercăm, făcu Cotton, nerăbdător. 
Important e să nu-i speriem. Trebuie să aibă încredere în noi. 
Aşa că nu vă agitaţi şi nu trăncăniţi. Ascultă, Teft, ia-o cît mai 
încet, cu viteza cea mai mică. Ţine drept spre ei. 

Teft îşi ciuli urechile ca un catir. 

— Chiar pînă la ei? 

145 

— Ca şi cum am face-o în fiecare zi. Cînd ajungem in mijlocul 
lor, iar eu bat în geam o dată, opreşti. 

— Să opresc? In mijlocul lor? 

— Exact, spuse Cotton. Voi, ăştia din spate, aşezaţi-vă cum 
vreţi să staţi. Capul la cutie. Şi cît mai liniştiţi. 

Incet, se' aşezară pe baloturile de fin. 

— Gata, Teft, ordonă Cotton. 

— Cerul să ne-ajute, spuse Teft. 

Bagă în viteza a-ntii şi înainta îngeţ spre cireadă. Bizonii se 
opriră'din păscut. Îşi mişcară capetele. Apoi se răsuciră, întîi 
taurii', să vadă, să adulmece şi să înţeleagă. Probabil că nu le 
venea să creadă ceea ce vedeau. 

Prin întuneric, un monstru se tîra spre ei. În spate, monstrul 
îşi căra puii, o încărcătură de mucoşi albi la faţa. Unul ţinea 
strîns un băț de oţel şi lemn. Altul ţinea de corn nobilul bust al 
unui'rege din tribul'lor. 

Dinspre partea lor, cu cît se apropiau mai mult, cu atit mai 
puţin le venea să creadă Pişăcioşilor că fac ceea ce' fac, că intră 
într-o cireada de fiare a căror purtare şi forţă nimeni nu le putea 
bănui. Din proprie! iniţiativă, singuri şi nesiliţi de nimeni, îşi 
riscau ca proştii viaţa. 

Capota şi bara din faţă a camionului-păcăleală pătrunseseră 
printre bizoni. Animalele le făcură loc. Bizonii se dădeau la o 
parte. Cînd ajunse în mijlocul lor, Teft auzi o bătaie în geamul 
din spate. Frînă, şi puse schimbătorul la punct mort. 

Nu se auzea nici un zgomot, decit gifiitul eşapamentului sau 
pocnetul întîmplător al unei co- 

146 

pite de o piatră. Bizonii se apropiară. Apoi înconjurară 
camionul, tauri şi vaci, coarne înfricoşătoare, bărbi ţepoase şi 


cocoaşe mari, aproape de'tot, cît să le atingi. Cotton, Shecker, 
Goode-now, Lally 1 şi 2 şedeau pe baloturi ca nişte degete 
înţepenite. Nici unul nu îndrăznea să clipească sau să se 
scarpine. Erau înspăimiîntaţi de-a binelea. 

Fiarele şi băieţii se examinară reciproc. Se mirosiră unii pe 
alţii. Şi, deodată, băieţii de cincisprezece, paisprezece'şi 
doisprezece ani redeveniră copii. Răsuflarea animalelor 
nevinovate îi atingea ca o binecuvintare. li cuprinse o emotie, o 
tandreţe pe care nici unul dintre ei n-o cunoscuse pînă atunci. 
Pacea se pogori asupra lor, şi nu le mai fu teamă. O clipă, sau 
mai multe, totul redeveni ca la început, înainte de teamă, 
înainte de răutate, înainte de moarte, ca în vremea zămislirii, 
cînd pămîntul abia fusese creat şi vietăţile huzureau, cînd totul 
era plin de gingăşie şi toate vietăţile vieţuiau împreună ca o 
mare familie. O clipă, sau mai multe, animalele şi copiii au fost 
prieteni, în farmecul şi în liniştea' nopţii, pe cîmpiile blinde şi 
liniştite' ale lumii. 

— Salut, bizonule. 

Lally 2, cel mai mic dintre ei, vorbea cu animalele la fel cum 
vorbise cu calul său. Şi animalele ascultau cu răbdare ciripitul 
subţire al vocii lui. 

— Salut, spuse el. Ţi-e foame? O să-ţi dăm drumul de-aici. 
După aceea poţi să mergi oriunde, poţi să faci orice vrei. Ca pe 
vremuri. Avem aici o grămadă de fin. Aşa că hai cu noi 

147 

şi mănîncă. Vino cu noi şi nimeni n-o să te împuşte, nimeni 
n-o să-ți- mai facă vreun rău. Pentru că o să-ţi dăm drumul. 

Trase un braţ de fîn din balotul desfăcut şi îl lăsă să cadă 
peste marginea oblonului. Bizonul cel mai apropiat, o vacă, îşi 
aplecă pe dată capul şi începu să mănînce. 

Ceilalţi băieţi făcură la fel. Smulgiînd cîte o mînă de nutreţ, 
aruncau spre cireadă, iar capetele uriaşe se aplecau de îndată 
după hrană. 

Cotton bătu de două ori în geamul din spatele său. Camionul 
se urni din loc. 


17 


ŞI CIREADA Îl URMA, înaintînd încet, pe urmele porţiilor de 
fîn. Era exact cum îi spusese iui Cotton funcţionarul acela. 
Practic, erau nişte bizoni domesticiţi, iuți la mînie dacă erau 
zgin-dăriţi, dar născuţi în rezervaţie şi obişnuiţi toată viata ca, 
atunci cînd păşunea naturală era săraca, să fie hrăniţi din 
camion, ca orice vite. 

Cotton îi strigă lui Teft să caşte bine ochii la gard. 

Cu ajutorul puștii, Shecker cel voinic rupse sîrma la toate 
baloturile. Şi băieţii se aşezară care cum voia, tolănindu-se pe 
baloturi, cu spatele rezemat de cabină; mai smulgeau cite un 
mănunchi de fîn şi îi dădeau drumul peste marginea camionului 
sau îl aruncau în sus, ca să 

148 

ţină cireada în mişcare. Îşi scoaseră cizmele, lăsîndu-şi 
picioarele libere, mişcînd fericiţi degetele. 

— Auzi, Bobocii Căscaţi, spuse Goodenow. Şi îl pufni risul. 
Bobocii Căscaţi! 

Şi deodată se porniră să ridă. Nu mai puteau de ris. Ţinindu- 
se unii de alţii, se rostogoliră de pe baloturi şi începură să se 
joace aruncîndu-şi cu fîn. O fi fost de vină spectacolul oferit de 
cele treizeci de animale care-i urmau ca într-un film de Walt 
Disney, sau poate era efectul întriziat al whiskey-ului furat din 
avion, ori faptul că fiorosii bizoni ce năruiseră gardurile se 
transformaseră într-o turmă de rumegătoare blajine, sau cine 
ştie, era prima dată după citeva ore cînd puteau să vorbească 
altfel decit în şoaptă, dar nu se mai puteau stăpini. 

Sid Shecker cîştiga 40.000 de dolari pe săptămînă diri 
reprezentațiile pe care le dădea în Las Vegas. In fiecare noapte, 
după ultimul spectacol, se oprea la cazinou şi pierdea sume 
mari, băgînd-o în sperieţi pe mama lui Sammy. 

— Va să zică, am pierdut cinci mii; ei şi, într-un an fac de o 
sută de ori suma asta, aşa că trebuie să mă menţin în formă, se 
apăra Sid. Cînd ai bani în ţara asta, le explica el soţiei şi copiilor, 
eşti cineva. Aşa că, ţineţi minte. Avem bani, sîntem cineva. 

Mama lui Sammy rămiînea însă neconsolată. Citeodată îl 
trezea pe băiat la două noaptea, îl îmbrăca şi-l trimitea jos, iar el 
stătea în holul hotelului, lîngă mesele de joc, ciufulit şi somno- 

149 

ros, doar l-o vedea taică-său şi astfel i-o aminti de 
îndatoririle lui faţă de familie şi omenire, într-o noapte, după ce 


Sammy a aşteptat vreo oră, Sid l-a luat cu el la cafenea, cu 
toată suita lui de agenţi publicitari, manageri, admiratori şi 
chibiţi. Vestitul comic era într-o stare de spirit catastrofală. 
Tocmai pierduse şase miare şi, cu toate că suita făcea tot 
posibilul să-l distreze, Sid era neconsolat. Observind că fiul său 
devora 

O prăjitură de ciocolată, Sid Shecker le propuse un pariu: 
poate că Sammy al lui e cam gras la 12 ani, dar el pune la 
bătaie o mie de dolari că băiatul poate înfuleca o duzină de 
prăjituri în patru minute, adică douăzeci de secunde bucata, fără 
a o socoti pe cea dinainte. Cei de la masă se învoiră cit ai clipi. 
Au fost aduse şi tăiate două torturi. Şi-au sincronizat ceasurile, 
s-a dat startul, iar Sammy s-a pus pe treabă, hotărit să-i facă pe 
plac lui taică-său. La a treia porţie a început să plîngă. Ar fi vrut 
să-şi roadă unghiile, să ceară lămiie sau vişine sau nucă de 
cocos, dar nu putea face nimic între înghiţituri. 

1 se stringea stomacul de necaz, obrajii şi bărbia îi luceau de 
ciocolată, frişcă şi lacrimi. După prima muşcătură din cea de-a 
unsprezecea porţie, Sammy puse jos furculiţa. Cei de la masă îşi 
întoarseră privirile, şi Sid Shecker îl conduse pînă la lift. Acolo, 
urcînd spre apartamentul lor, tatăl îi dădu fiului un sfat 
părintesc: totdeauna trebuie să joci tare. A fost vorba de o miză. 
Ai grijă să fie o miză mare. Bine, ai fost fraier. Măcar să fii un 
fraier mare. 

150 

Pişăcioşii rideau mai mult decît era nevoie. Transformară 
ilaritatea într-un mijloc de apărare, ca un pas înapoi de la 
marginea prăpastiei care se cheamă epuizare nervoasă. Dar 
risul îi înşelă. El îi împingea acum în jos. Ajunşi la fund, încă mai 
hohoteau de rîs. Urechile le ardeau, pîntecele le zornăiau de 
parcă aveau monezi în ele, şi deşi tot mai erau călare pe balo- 
turi şi dădeau de mîncare bizonilor, acționau parcă în transă. 
Chiar şi discuţia lor nu mai avea nici un sens. Crimpeie de 
amintiri, fragmente de bancuri erau aruncate peste oblonul 
camionului, azvirlite în noaptea fără lună. Numai din cînd în cînd 
mai erau coerenţi, măcar unul faţă de altul. 

— Ce zi e azi? întrebă careva. 

Trecuseră parcă ani de cînd plecaseră din tabăra de băieţi 
„Box Canyon". 

— Cartea aia pe care am citit-o, spuse Shec-ker. Despre 


dansul cel mare. În ea se mai spunea şi că pe vremuri opreau 
trenurile, toată lumea se dădea jos şi împuşcau cu toţii bizoni, 
numai aşa, de plăcere. 

— De ce rideţi voi, caraghioşilor? întrebă Teft. 

Ridicară din umeri. El se strecurase pe fereastra cabinei şi 
şedea pe margine, cu capul şi corpul afară, iar cu lungile-i 
picioare înăuntru. Accelera cu tocul cizmei. 

— Cum poţi să conduci aşa? îl întrebă cineva. 

— Perfectf 

151 

— 19 august, ghici cineva. Sintem în 19 august. 

Cu greu îşi puteau aminti că furaseră prima maşină din 
Prescott. 

Cotton scotoci în buzunarul jachetei, scoase un chibrit, 
aprinse o altă ţigară, a doua din vara aceea, şi ţinu chibritul 
aproape de încheietura miinii. 

— Oho, e cinci şi zece. Ultima dată cînd m-am uitaţi la ceas 
era trei fix. Am lălăit două ore bune. In orice clipă poate să se 
lumineze, şi-atunci dăm de dracu. 

— Potoleşte-te! spuse careva. 

— Să mă potolesc! O să mă potolesc cînd îi trecem dincolo 
de gard, dar nu înainte! 

— la spuneţi, în ce zi din săptămînă sîntem? 

Intîmplarea cu pistolarii şi cu bolidul lor din Flagstaff li se 
părea pură închipuire. 

Cotton trase un fum. 

— Vedeţi şi voi, băieţi, de ce nu era de ajuns să-i eliberăm 
din ţarc. Cînd au să iasă de tot de-aici, or să fie cu adevărat 
liberi. După noaptea asta, au să existe treizeci de bizoni liberi în 
statul ăsta. Ai să poţi oricînd să-l vezi pe unul din ei. Un bizon 
adevărat, liber, ca pe vremuri. Facem ceva pentru Vest. Pentru 
Vestul care a făcut al dracului de multe pentru noi. 

— Miercuri? 

— Cred că da. 

— Sîmbătă plecăm acasă. 

— Acasă, spuseră cu toţii. 

Cuvîntul nu avea nici un sens. 

152 

— Stiti, vorbi Teft, mă simţeam înstrăinat în cabina, fără 
nimeni lîngă mine. De ce riî-deaţi asa? 


— l'atăl meu vitreg îi spunea mamei, l-am auzit eu, începu 
Goodenow. Zicea că ea trebuie să se hotărască dacă sînt băiat 
sau fată. 

— Mă întreb ce-or fi făcînd caii noştri, spuse Lally 2- Sper că 
dorm. 

— Închipuieşte-ţi nişte tipi din California, spuse Lally 1. Merg 
pe drum, şi deodată dau de un bizon. Hei, frate, ce-i asta?'Peste 
ce-am dat? 

— Sau nişte tînci, dacă văd un bizon, spuse Lally 2. O să îe 
placă mai mult decit la televizor. 

Camionul se hurduca întruna, cu viteză mică, iar cireada 
mergea în urma lui, cu bizonii tot ridicînd şi coborînd capetele. 
Cotton se sălta în picioare la fiecare două-trei minute, scrutînd 
depărtările întunecate pe deasupra cabinei. Gardul îl obseda, ca 
şi apropierea dimineţii. Trebuie să fi parcurs cam trei kilometri 
pînă acum, îşi zicea el, neapărat. 

— La trei kilometri pe oră, spuse Teft, nu se poate spune că 
înaintăm vertiginos. Motorul n-are cum să se oprească şi nici 
măcar n-ai cum să tai contactul, fiindcă are dublu circuit. Al meu 
şi al lui Hank Ford. 

— Cotton a avut dreptate, spuse Goodenow. Trebuie să ne 
terminăm neapărat treaba, orice ar fi. Aşa o să fie ceva de capul 
nostru. 

— E ca Ralph, încuviinţă Teft. 

— Cine? întrebă careva. 

— Ralph. Piranha vărului meu. 

153 


18 


- CE-I AIA PIRANHA? întrebă Lally 2. 

— Un peşte. Numai că se hrăneşte cu carne. 

— Nu pomeni de mîncare, spuse Shecker. 

— Am un văr care învaţă la colegiul Amherst, explică Teft. Și- 
a cumpărat un peştişor piranha şi l-a botezat Ralph; l-a luat cu 
'el' la cămin şi îl ţinea într-un acvariu în camera lui, iar în fiecare 
zi îl hrănea cu cite un caras auriu proaspăt, cumpărat de la 
pescărie. Asta-i peştele preferat de piranha. 


— Mai uşor cu fînul ăla, le atrase atenţia Cotton. 

— La noi în saună trăiesc nişte omuleţi, începu să spună 
Lally 2. Chiar sub pietre. Ei fâc aburii. 

— Aşa că Ralph a crescut tot mai mare şi avea nevoie de tot 
mai mulţi caraşi, iar vărul meu alerga toată ziua la pescărie să 
cumpere caraşi, şi îşi distrugea cariera academică. Ţinea tare' 
mult 'la Ralph, dar în primăvara aia şi-a dat seama că trebuie să 
se despartă. Aşa că l-a pus într-o găleată, l-a dus la un colegiu 
de fete din apropiere, unde era un iaz cu caraşi aurii, şi i-a dat 
drumul acolo. lazul era plin de caraşi mari şi graşi. 

Goodenow îşi proptise trofeul între picioare, ţinîndu-l de 
coarne. Se uita ţintă în ochii lui roşii şi fioroşi, sub gaura făcută 
de glontul lui' Teft. 

154 A 

— V-am spus să fiţi mai grijulii cu fînul, spuse Cotton. In caz 
ca n-aţi observat, să ştiţi că mai avem mai puţin de două 
baloturi. Daţi-le porţii mai mici. 

— Ei, şi cînd Ralph s-a văzut în iazul cu ca-raşii ăia graşi, şi-a 
ieşit din minţi. A început să aleagă. Nu mai'mînca decit burcile 
moi şi grase, îmbucătura şi burta, gogilţ! În fiecare dimineaţă, 
apăreau plutind la suprafaţă carasi fără buriă. Tocmai asta a 
fost greşeala lui Ralph. 

— Ce greşeală? întrebă unul. 

— Spune-mi, se adresă Goodenovw trofeului. Ai trăit şi tu prin 
locurile astea? Erai cumva un supertaur? lţi dai seama ce facem 
noi pentru prietenii şi neamurile tale? 

— Fiindcă grădinarii de la colegiul de fete şi-au dat seama că 
ceva nu era în regulă. Au scos restul de caraşi afară, au pus 
otravă în iaz şi bătrînul Ralph şi-a primit răsplata. Asta pentru că 
se făcuse un porc de piranha. 

Căzură pe gînduri. De cite ori trebuiau să analizeze ceva, îi 
apuca durerea de cap, iar acum îi enerva faptul că nu înțelegeau 
sensul povestirii. 

— Teft, mîrfiră ei. 


— Ce-i? 
— Care-i poanta? 
— Ce poantă? 


— În vara asta n-am văzut jucînd echipa Chicago Cubs, 
spuse Lally 2. Am fost lipsit de hrană spirituală. 
— Poanta! ţipau ei acum. (Teft îi lăsase adesea cu gura 


căscată.) Care-i poanta? 

155 

— Oh, oftă Teft. Păi, dacă bătrînul Ralph ar fi halit cîte un 
caras întreg, în loc să ciugulească pe alese, grădinarii nu s-ar fi 
prins multă vreme. Ralph ar fi putut trăi — şi încă bine — în iazul 
acela, chiar şi azi. Daf el nu. Aşa că asta-i poanta: nu mîncati 
numai burţile! 

— Burţile?! 

— Tare' aş vrea să am un tort de ciocolată întreg, mărturisi 
Shecker. 

— Miîncaţi totul! spuse Teft. 

— Cum adică să mîncăm totul? 

— Vreau să spun, trebuie să terminaţi ce-aţi început. (Teft 
scutură din cap, mîhnit de îngus'-timea lor de spirit.) Ştiţi, ca 
atunci, la Marele Canion, ţineţi minte?' 

— Frate-meu mai mic şi cu mine, vorbi Lally 1, ne-am distrat 
grozav pe vapor odată. 

Psihiatrul din Lucerna era renumit în toată lumea pentru felul 
în care lucra cu copiii. Stephen şi Billy Lally au fost duşi la el; 
stăteau într-o vilă pe care mama lor o închiriase pe toată vara. 
Se aşteptaseră ca elveţianul să fie un ţap bătrîn cu barbă care 
să le pună întrebări tîmpite. Era însă un tînăr bine bărbierit. L-a 
luat pe Stephen într-o cameră plină cu păpuşi făcute din plastic. 
A ales patru, un bărbat, o femeie şi doi băieţi, şi a deschis un 
dulăpior plin de costumase, după care i-a cerut lui Stephen să 
îmbrace cele patru păpuşi, care trebuiau să reprezinte membrii 
familiei lui, în costumele care, după părerea lui Stephen, se 
potriveau cel mai bine cu rolul pe care îl avea fiecare în familie. 
Stephen Lally junior i-a îmbrăcat pe cei doi 

156 

băieţi în costume bărbăteşti, iar pe cele două păpuşi adulte 
în haine de fetită şi, respectiv, de băieţel. Psihiatrul a spus ca 
era ceva foarte interesant şi că vor discuta data viitoare ce în- 
seamnă asta. Dar data viitoare n-a mai existat, pentru că tatăl 
lor a venit în Europa, s-a împăcat cu mama şi au plecat cu toţii 
împreună acasă, pe un vapor foarte rapid numit „Statele Unite". 
Cei doi fraţi s-au distrat grozav într-o seară în timpul traversării. 
Furişindu-se pe puntea superioară, au dat drumut din cuşti la 
toţi căţeii pasagerilor. Curînd, vaporul s-a umplut de căţei care 
alergau peste tot, se hîrjoneau prin sala de spectacole şi lătrau 


prin baruri. 

Ascultînd, chiar aşa nu prea atenţi, povestea idioată a lui 
Teft, neglijaseră să hrănească cireada şi acum bizonii se 
buluceau în jurul camionului. Cocoaşe şi bărbi, răsuflări fierbinţi 
şi propriile lor halucinaţii îi amenințau din 'trei părţi. Simţindu-se 
încercuiți, se înghesuiră unii în alţii pe podeaua de metal' a 
remorcii. Idei ciudate'le rătăceau pe cărările întortocheate ale 
minţii. Se întrebau acum: cine pe cine mînă? Care sînt păstorii şi 
care e turma? 

— Pe toţi dracii, pierdem partida, spuse Cot-ton. Teft, cred că 
ne învirtim în cerc, altfel ar fi trebuit să ajungem! 

Teft se simţi ofensat. 

— Bine, condu tu! 

— Ştii că nu pot! îl îmboldi Cotton gesticulînd. Bagă-te la loc 
în cabină şi aprinde farurile odată, scurt, să vedem dacă se 
zăreşte gardul! 

157 

Teft se băgă înciudat înapoi pe fereastră, iar Cotton îi repezi 
pe ceilalţi. 

— Daţi-le fin, că altfel vin ei aici să şi-l ia singuri! Dar nu prea 
mult! 

Mai rămăsese doar un balot şi o grămăjoară. Sub 
supravegherea lui Cotton, începură să împartă fînul în 
mănunchiuri. Teft lumină o dată cu farurile, dar fără succes — 
nu se vedea nici un gard. Cotton se tot scula în picioare, neliniş- 
tit că iar o să păţească cu fînul aşa cum s-a întîmplat cu 
benzina. 

— Dar sînt mai mulţi acum, tresări deodată Lally 1. S-au 
adunat cu mult peste treizeci. 

Îşi încordară privirile, numărînd. Lui Shec-kerii ieşeau 41, lui 
Goodenow 42. 

— Clienţi noi, spuse Cotton. Grozav! Cu cît se adună mai 
mulţi, cu atît scapă mai mulţi. 

— Hei, ia te uită! ţipă Lally 2. Au şi viței! 

Dincolo de grămada 'de tauri şi vaci, doi viței de bizon, cu 
picioarele subţiri ca nişte bețe, zburdau pe lîngă mamele lor. 
'Născuţi rn mâi sau în iunie, nu aveau încă coarne şi nici 
cocoaşe, iar cozile ca de miel tremurau de plăcerea de a fi 
împreună cu toţi ceilalţi. 

— Patruzeci 'şi unu' şi doi viței, spuse Shec-ker, apoi îşi trase 


una peste frunte. Putem număra! înseamnă că se vede! 

— E dimineaţă! strigară cu toţii. Ura! Am stat toată noaptea! 

Săriră în picioare cît ai clipi, rezemîndu-se unul de altul, 
uitîndu-se cu gura căscată la ciudatele făpturi cu care 
împărţiseră lungile şi întunecatele ore de pericol şi de'împlinire, 
la erupția ca de pojar din pete de noroi şi sînge de pe 

158 

feţele lor, la firele de fin agăţate în păr. Formau un jalnic stol 
de canari în deşert, prea obosiţi ca să mai ciripească. 

Întorcîndu-şi privirile unul de la altul, se uitară împrejur. Nu 
se făcuse încă ziuă. Dar noaptea sigur se sfirşise. Călătoriseră 
fără hartă către un tărîm nemărginit. Lumea părea scăldată în 
lapte. Pămîntul şi cerul mai erau încă cenușii. lar ei se aflau într- 
un loc din acelea în care iţi vine să spui: ciupeşte-mă să mă 
trezesc. Putea fi oriunde — Arizona sau Africa, sau Asia ori 
partea nevăzută a lunii. Dar bizonii erau reali. Negri pe fondul 
cenuşiu, nu bruni, păreau mai puternici decit în ţarcuri; pufăiau, 
se izbeau între ei, rumegau şi mergeau înainte, ca într-un exod 
de la începutul lumii. Si camionul era real. Eşapamentul piriia 
încet. Scuipate de sub roti, pietrele şuierau. Chitarele zdrăngă- 
neau. Bateria marca un ritm îndrăcit. Un cîntăreţ implora. 

— Radioul! strigară cu toţii. 

Îl înşfăcară pe Lally 2 şi practic îi sfişiară jacheta ca să 
scoată afară tranzistorul. Mergea! Un post simpatic îşi începuse 
emisiunea, iar drăgălaşul de crainic, încă beat de somn, pusese 
primul disc cu cîntecele preferate! 

— James Brown! 

— Şlagărele lui celebre! 

— la să vedem cum se descurcă aparatul ăsta japonez! 

— Ura-a-a-a! 

Îl puseră mai tare. Ritmul viu îi readucea la viaţă. Tîrşiindu-şi 
picioarele, numai în ciorapi, 

159 

pe platforma plină de fîn, pocneau din degete şi se loveau 
peste coapse. 

— Hu-hu! 

— Dă-i-nainte tot aşa! 

Shecker ridică tranzistorul deasupra capului şi-l agită în 
direcţia cirezii; zicea că aşa făceau cowboy-ii noaptea, pe 
drumul către Dodge City, în vremurile bune de altădată: le 


cîntau vitelor cîntece de leagăn, cu radiouri japoneze, cu James 
Brown şi cu şlagărele lui celebre. 

— Tăceţi! Tăceţi toţi dracului din gură! Cotton bătea cu 
pumnul în acoperişul cabinei, 

asurzindu-l pe Teft. 

— Şi mai închideţi naibii aparatul! se zborşi el. Luaţi fîn şi 
daţi-le de mîncare! Ce naiba aveţi în cap — tăriţe? Nu vă daţi 
seama că în ţarc au descoperit camionul şi cireada lipsă, şi că în 
orice moment toată armata de vînători sportivi va fi pe urmele 
noastre, să ne ţină numai în suturi de-aci pînă-n Mexic? Sau o să 
facă din noi ţinte de tras? Cînd o să-nceapă ei să tragă, să vezi 
ce-o să jucaţi, o să jucaţi pînă v-adună de pe jos! 

Se liniştiră imediat. Lally 2 băgă radioul la loc în jachetă. 
Începură iar să hrănească animalele, adunînd fînul risipit pe 
platformă şi desfăcînd şi ultimul balot. Cotton le întoarse spa- 
tele, scrutînd cu privirea pe deasupra cabinei. Se uită o dată la 
ceas. Era cinci şi treizeci şi patru, îl bruftului de două ori pe Teft, 
că nu-i în stare să conducă în linie dreaptă nici măcar trei 
kilometri, şi nici să găsească un amărit de gard. In spatele lui, 
ceilalţi se resemnaseră. Izbucnirea lui ar fi putut provoca o 
reacţie, dacă ei n-ar 

160 

fî recunoscut simptomele familiare: Cotton îşi încărca 
bateriile de agresivitate, pregătindu-se să intre în criză. 

Zorile erau acum liliachii. Parcă mergeau în derivă pe o 
plută, printr-o întindere de apă violetă. O gloată de făpturi 
venea în urma lor, clătinînd din coarne cu nerăbdare, din cauza 
porţiei prea mici pe care o primea. Erau mai multe guri de hrănit 
ca înainte, căci alţi şase bizoni adulţi se alăturaseră grupului, 
plutind pe valurile violete. 

— Cotton? 

Îi tulburaseră spusele lui, c-o să-i adune de pe jos, doar 
numai Lally 2 îndrăzni acum să i se adreseze. 

— Cotton, crezi că ne bagă la puşcărie? El se întoarse, 
înfruntîndu-i. 

— Probabil. Măcar pentru furtul a două maşini. Şi pentru 
gaura făcută într-un cauciuc. Şi pentru faptul că sîntem 
delincvenţi minori, fugiţi din tabără şi de la părinţi. E destul, de 
asta puteţi fi siguri. Dar, dacă-i eliberăm, zău că merită. Dacă nu 
reuşim, dacă o dăm în bară tocmai cînd sîntem atit de 


aproape... 

— Ce-o să ne facă? întrebă Lally 2. Adică, vînătorii. 

— Cine ştie? Numai că nu-s vînători, sînt măcelari. De la de- 
alde ăştia, care trag aiurea în animale numai ca să se amuze, 
aşa cum au făcut-o ieri, te poţi aştepta la orice. 

— Poate că ne bagă pe noi în ţarcuri în locul bizonilor, zise 
Lally 1. 

— Şi ne scot trei cîte trei, adăugă Shecker. 

161 11 — Binecuviîntaţi animalele şi copiii 

— Şi ne hăituiesc călare pînă cînd nu mai putem fugi, mai 
întunecă atmosfera Goodenow. 

— Cotton! şi Teft îşi scoase capul pe geam. Hei, băieţi, 
gardul! 

Împiedicîndu-se, alunecînd, căzînd unii peste alţii, Pişăcioşii 
săriră să se uite pe deasupra cabinei. 

— Oh, nu! gemu Cotton. Numai asta nu! 


19 


NICI UNUL nu se gindise la împrejmuirea care trebuia să 
închidă rezervaţia dinspre sud. Îşi închipuiseră că era tot gardul 
de sîrmă în patru şiruri care îngrădea ţarcurile de animale şi pă- 
şunile. Acum se dumiriseră. Acolo, cele cîteva rînduri de sîrmă 
obişnuită şi împrejmuirile pentru vite erau suficiente pentru a 
opri bizonii să iasă spre străzile şi barurile din Flagstaff. Aici 
însă, unde tentaţia de a se aventura în paradisul de pini al 
canionului ar fi fost considerabilă, singura îngrădire trebuia să 
nu dea greş. Şi nici nu dădea. 

Teft oprise camionul. Pentru a-i îndemna la treabă, Cotton 
dădu un ordin scurt: „încălţarea, toată lumea!", numai că bieţii 
soldăţei abia reuşiseră să-şi vire cizmele. Apoi, pentru a menţine 
cireada pe loc, le spuse băieţilor să le dea jumătate din balotul 
de fîn rămas. 

162 

Culorile se schimbau. Natura se îmbujora. Băieți trandafirii şi 
însufleţiţi serveau animale trandafirii şi însufleţite. 

Odată treaba făcută, Cotton îl puse pe Teft să se îndepărteze 
de cireadă şi să tragă camionul lîngă gard. Acesta, înalt de' 


aproape trei metri, era făcut din sîrmă împletită, bine întinsă 
între stîlpi de metal înfipţi adînc, din zece în zece metri. Pe 
sîrmă atîrnau smocuri de blană, acolo unde animalele se 
frecaseră pentru a scăpa de cojoacele lor de iarnă. De pe 
platforma camionului se vedea departe — un cer trandafiriu, 
cîţiva pini, iar dincolo de ei Ripa Mogollon. 

— la nu mai staţi ca nişte popîndăi! împingeţi! 

Cotton se opinti cu umărul în gard. 

— Haideţi, executarea! 

Ceilalţi trei puseră şi ei umărul, dar, după cîteva eforturi 
îndoielnice, pur şi simplu se sprijineau de gard, nu mai 
împingeau deloc. Cele şapte ore de activitate febrilă, plus 
sacrificarea raiourilor şi căştilor şi, în sfîrşit, dansul îndrăcit de la 
urmă'îi sleiseră. Tremurînd, cu gura uscată, renunţară şi se 
întinseră pe jos; erau prea sfîrsiti ca' să le' mai pese de ce o să 
spună Cotton. '' 

_ Soarele de august, roşu şi crud, îşi sprijini bărbia de orizont. 
Incepea, orbindu-i o nouă zi. 

Cotton nu spuse nimic. Cu braţele întinse, cu degetele fixate 
în ochiurile de sîrmă ca nişte gheare, cu picioarele arcuite ca 
nişte doage, cu capul în piept, dădea singur lupta cu gardul. Nu 

163 

voia să plătească bir nici fierului, nici încordării, nici nopţii, 
nici zilei, nici vieţii, nici morţii, nici trupului! nici dorinţei. Ce 'nu 
putuse face un buhai de bizon, trebuia să facă el. 

Dar de astă-dată nu avea păsuire. De astă-dată n-o să 
accepte compromisul. Răsucindu-se cu totul, sprijinit în cizme, 
împingea cu spatele. Vinele grumazului i se încordară şi, chiar în 
acea clipă, deodată ochii parcă îi ieşiră din cap; uluit, se uita 
nevenindu-i să creadă; apoi, întinse braţul peste capetele lor. 

— Uite-i că vin! 

Se ridicară şi ei, privind înapoi spre întinderea rezervației. 
Razele soarelui de dimineaţă se răsfrîingeau de pe parbrizul unui 
jeep, lucind ca o oglindă reflectorizantă, cam la o milă 
depărtare. Jeep-ul era urmărit îndeaproape de două camionete, 
pline amîndouă cu oameni. Trăgînd după ele o coadă 
învolburată de praf, cele trei maşini trecură peste ridicătură, 
apoi dispărură în vale. 

— Prea tirziu, fir-ar să fie! E prea tirziu! 

Pe Cotton îl înecă plînsul, ca şi cum cei din clanul Pişăcioşilor 


ar fi fost de vină; apoi însă zbieră:! ' 

— Ba nu, nu-i prea tirziu! Teft! înapoi, spre cireadă, încet... 
să nu-i sperii... mişcă, mişcă! 

Cînd camionul se întoarse, îi împinse pe ceilalţi, desfăcu 
oblonul din spate şi izbi în el cu piciorul pînă cînd, zăngănind, 
acesta căzu; în momentul cînd Teft opri motorul, îi puse pe 
băieţi să măture de pe platformă ce mai rămăsese din balotul 
de fîn şi celelalte gunoaie. 

164 

— Asta o să-i mai ţină în loc! Acum, dă-i drumul, Teft! 
Cincizeci de metri mai încolo... aşa... dar încet! Mişcă, mişcă! 

'Era desperat dar plin de hotărîre; improviza, coordona, plin 
de stoicism, întăritat. Fordul încă nu se oprise, cînd el făcu un 
salt din maşină cu carabina în mînă şi le porunci tuturor să co- 
boare, inclusiv Teft, şi să se mişte cu grijă, căci bizonul ppate 
ataca un om fără motiv sau avertisment. Insă băieţii abia îşi mai 
puteau mişca picioarele. Azvirliţi în aventură, nedormiţi, ne- 
mîncati, erau parcă duşi din astă-lume. 'Dezorientaţi, pierduţi, 
zăpăciţi, a trebuit să-i tragă el şi să-i împingă, şi să-i pună să 
stea la oarecare distanţă de cireada care păştea. Stăteau ca 
nişte mici stafii, clătinîndu-se pe picioare, surzi şi orbi la 
vecinătatea animalelor periculoase şi a oamenilor periculoşi 
care se apropiau tot mai mult. Păreau nişte spectatori la o 
serbare pe care Cotton o înjgheba pentru a le face plăcere. 
Cotton îi spuse lui Teft să încarce carabina şi să tragă atunci 
cînd jeep-ul va apărea din nou pe ridicătură. 

— Să nu tragi în vreun om, ocheşte în radiator, spuse el 
calm. Doar să bagi fric'a-n ei, să se oprească. 

Teft se bilbii că nu poate, că nu e în stare să nimerească 
nimic de la distanţa asta. 

— Nici unul dintre noi nu poate. Vino-ncoa'. 

Îl puse pe Shecker să se aşeze pe jos, îl plasă pe Teft în 
spatele lui şi îi zise să sprijine ţeava pe umărul băiatului. 

— Acum poţi. Incarcă! 

165 

Goodenovw şi fraţii Lally urmăreau cu atenţie. Teft, cu mîinile 
tremurînde, reuşi să vire un cartuş pe ţeavă şi clănţăni 
închizătorul. Maşinile apărură iar, mai aproape, apropiindu-se 
acum în şir peste creastă, pline cu oameni. 

— Foc! porunci Cotton. 


— Cotton, nu pot. 

— Foc, fir-ar să fie! 

Arma de calibrul 22 trosni. La altitudinea la care se aflau, 
auziră şuieratul glonţului. Bizonii ridicară capetele, ascultînd, dar 
rămaseră pe loc. 

— Trage mereu! zbieră Cotton. Trage pînă nimereşti ceva şi-i 
sileşti să se oprească! Or să ajungă aici în două minute, iar mie 
îmi trebuiesc trei minute! 

Teft încărcă şi trase din nou. Shecker se chirci, jeep-ul se 
opri, la fel şi camionele din spatele lui; mai mulţi bărbaţi cu 
pălării mari în cap coboriră în grabă. 

— Teft, dă-mi trei minute! 

Teft întoarse capul, dar Cotton o luase din loc. 

Se pomeniseră deodată într-o lume a simplităţii. Neiubiţi, 
fuseseră daţi în grija unui cămin bătut de vînt, pe întinderi 
libere, în foşnet de arbori şi iz tonic de animale. Aşa era Vestul 
— un tărîm fără pasiuni. Munţii nu le cereau nimic. Cerul, mai 
larg decit îl ştiuseră ei pînă acum, era imparţial. Urmaseră o 
cură de soare, de stînci, şi se refăceau cu balsamul zilelor care 
se scurgeau toate la fel. Şi se refăcuseră, sau cel puţin aşa se 
părea. Dacă Pişăcioşii nu erau încă în stare să facă un lucru cu 
adevărat greu, gă- 

166 

seau în întortocheata lor personalitate imboldul de a face 
ceva spectaculos. Cu riscul de a fi daţi afară, se duseseră să 
vadă un film care li se interzisese. Premii pe care nu le puteau 
cuceri în competiţii, le luau prin şiretlic, ca apoi să le profaneze 
prin gloanţe. Încercările îi căliseră. Punctul culminant, isprava 
care, în sfirşit, îi eliberase fusese excursia în Marele Canion. 
Cotton îi salvase la urmă, dar erau cît pe ce să dea greş. Nopțile 
petrecute în aer liber erau un alt punct de atracţie al taberei de 
băieţi „Box Canyon". Două cîte două, triburile făceau în timpul 
verii patru excursii de două zile, înnoptîind pe traseu în Marele 
Canion, în Valea Monumentului din rezervaţia indienilor Navajo, 
în canionul” Oak Creek,jn Deşertul Pictat sau în Pădurea împie- 
trită, în a şasea săptămînă, într-o dimineaţă, Apaşii şi cu 
Pişăcioşii, împreună cu instructorii lor şi sub supravegherea unui 
instructor superior, s-au îndreptat în două camionete spre ca- 
nionul Havasu, o porţiune din Marele Canion. Parcînd maşinile la 
marginea rîpei, şi-au continuat drumul în şir indian, cărînd în 


spinare miîncarea, bagajele şi olita de noapte. Au coborit poteca, 
escortaţi de vulturi, timp de două ore şi jumătate pe o'distanţă 
de doisprezece kilometri, primii şapte întortocheaţi şi abrupți, 
iar ultimii cinci pe drum mai drept.' Ajunseră jos, jos de tot, în 
altă epocă parcă, în patria căprioarelor şi a luminii orbitoare, a 
tăcerilor de fosilă şi a ecoului. Era tare cald în adîncimile 
canionului, iar marea fericire a băieţilor a fost să se întindă la 
umbra plopilor, apoi să se dezbrace şi să se 

167 

arunce goi în eleşteul de sub cascada Havasu, să se 
bălăcească în apă ca nişte vidre, intrînd şi trecînd şi ieşind din 
stropii cascadei. Dacă te urcai pînă la marginea cascadei şi-ţi 
făceai vînt destul de tare, puteai zbura peste briul de piatră 
drept în eleşteu, o săritură înfricoşătoare de aproape 
cincisprezece metri. Apaşii încercară primii, erau mai mari şi mai 
puternici şi cîştigau la toate jocurile; după cîteva acuzaţii de 
laşitate, îndrăzniră şi Pişăcioşii, toţi, în afară de Lally 2. Prinzînd 
un moment cînd Cotton era cu spatele, Apaşii îl luară pe puşti 
pe sus, de miîini şi de picioare, şi-i făcură vînt în apă. Ţipătul lui, 
în cădere, trezi ecoul pînă la mari depărtări. 

In noaptea aceea, puştiul ţipă din nou, trezindu-se dintr-un 
coşmar. Ca să-l liniştească, Cotton îi trase fermoarul peste cap, 
închizîndu-l cu totul în sacul de dormit. 

Mai şi ploua, aşa că triburile dormiră pe apucate. 

Dimineaţa plecară în cercetare, înotară din nou, iar după 
prînz îşi făcură bagajul şi îşi umplură gamelele cu apă de izvor, 
pregătindu-se de urcuş. Ce larmă făceau cu toţii! Siguri că vor 
ajunge la marginea rîpei cu mult înaintea Pişă-cioşilor, Apaşii 
aveau de gind ca, odată ajunşi acolo, să pornească spre tabără 
în camioneta lor fără să-i mai aştepte şi pe „mocăiţi". Insă in- 
structorul superior le atrase atenţia că trebuiau să aştepte, că 
expediţia trebuia să se întoarcă toată odată şi că, pe deasupra, 
Pişăcioşii n-o să rămînă prea mult în urmă. Apaşii începură să 
protesteze. Propuseră o prinsoare: dădeau capul 

168 

de bizon, în ultimele două săptămîni de şedere în tabără, pe 
oliţa de noapte, dacă ajung la marginea rîpei cu o oră mai 
devreme. Cotton acceptă prinsoarea. Işi potriviră ceasurile şi 
expediţia porni la deal. 

Pe primii cinci kilometri de urcuş uşor, Pişă-cioşii ţinură 


pasul. Cînd începu însă adevărata ascensiune, rămaseră în 
urmă. Aerul, după ploaie, era neobişnuit de umed. Pereţii 
canionului parcă îi sufocau. Şiroiau de sudoare. Rămînînd în 
urma lui Cotton, goleau pe furiş gamelele. Cînd mai aveau încă 
trei kilometri de mers, rămaseră fără apă. Rucsacurile erau prea 
grele, începură să arunce din lucruri. Granitul şi gresia 
acumulaseră căldura în timpul zilei, iar acum, ca nişte plămiîni, o 
expirau. Poteca părea că urcă drept în sus. La un kilometru 
depărtare de buza rîpei auziră strigăte de dispreţ. Apaşii ajunşi 
sus îi urmăreau şi marcau timpul. Şi atunci, Pişă-cioşii se 
dezumflară deodată. Goodenow şi Lally 2 se aşezară pe jos 
bolborosind. Teft cu Shecker şi cu Lally 1 se tîrîră pînă la umbra 
unor stînci şi rămaseră culcaţi, gifiind. Dezgustat, Wheaties le 
ordonă să-şi mişte fundul, iar atunci cînd ei nu se clintiră, îşi 
continuă drumul. Rămaseră singuri. 

Cotton puse jos oliţa şi se uită la ceas. Trebuiau să parcurgă 
ultimul kilometru în douăzeci şi opt de minute. Aşa că începu să 
răcnească la băieţii din batalionul său. Îi imploră, dar în zadar. 
Se întilniseră numai din întîmplare. Erau uniţi numai prin 
chicote, glume şi fleacuri. Lar acum, firul acela delicat care îi 
ţinuse legaţi la 

169 

un loc, la desperare, se rupsese. Cotton era mai supărat pe 
sine însuşi decit pe ei. Le ceruse mai mult decit puteau să dea. 
N-ar fi trebuit să primească prinsoarea. Dăduse greş ca bun 
comandant. Şi asta însemna mult mai mult decit să scape de un 
amărit de hîrb de oală. În ultimul timp, pentru prima dată în 
viaţa lor băieţii ajunseseră să învingă. Dacă îi lăsa în voia lor 
acum, vor fi pierduţi unul penru celălalt. Şi, pierzîndu-se unul de 
altul, fiecare se pierdea pe sine. Văzu cum întreaga vară atîrnă 
de marginea unui blestemat de canion. 

— Doamne, băieţi, vorbi el răguşit, cu gitlejul uscat, de frică 
să nu izbucnească în plins. Doamne, trebuie s-o luaţi din loc. Mai 
am jumătate de gamelă, puteţi s-o beţi. 

Băieţii mîrfiră. 

— Bine, am să vă spun. N-aveam de gînd, dar acum vă spun. 
l-am auzit pe instructori vorbind într-o seară. Spuneau că ar 
trebui să fim închişi, nu trimişi în tabără. Spuneau că părinţii 
noştri ne-au trimis aici ca să scape de noi, că nu ştiau cum s-o 
facă, decit să ne arunce din maşină sau să ne împuște. 


Îi lăsă să chibzuiască la cele spuse. 

— Adevărul e că sîntem nişte nasoi. Încurcăm pe toată 
lumea, şi nu sîntem buni de nimic, şi nimeni n-are nevoie de noi. 
Părinţii, instructorii, toţi — şi mai ales lăudăroşii ăia de sus — 
nimeni nu ţine să urcăm pînă acolo în douăzeci şi opt de minute. 
Adevărat, sîntem la pămînt, dar să-i lăsăm să facă iar pipi în 
olita noastră? Pe 

170 

dracu! Aşa că, mişcaţi! Dacă n-o facem acum, n-o s-o facem 
niciodată. 

'Acum, îi dădură şi lui lacrimile. Împleticindu-se, trecu de la 
unul la altul, lovindu-i cu piciorul în coaste. 

— Mişcaţi, nenorociţilor, vai de capul vostru, prăpădiţilor, 
nasoilor, mişcaţi! 

Cotton nu şi-a dat niciodată seama ce anume i-a făcut să se 
mişte, durerea sau ruşinea, dar se mişcară. Le dădu să bea din 
gamelă, îl puse pe Teft în fruntea coloanei, iar el se postă în 
coadă, răcnind la ei de îndată ce încetineau ritmul. Impreună cu 
Shecker, îl tîrîră pe Lally 2 pe ultima sută de metri. Ajunseră pe 
creastă cu patru minute înainte de termenul fixat şi se prăbuşiră 
ca morţi. 

Cînd prinse puteri, Cotton se ridică şi merse împleticindu-se 
pe lîngă instructori pînă la Apaşi, care aşteptau spăşiţi în 
maşină. Cînd ajungem în tabără, le spuse, cu buza de jos cră- 
pată, plină de sînge, ne predaţi nenorocitul ăla de cap de bizon. 
Apoi se întoarse la Pişăcioşi şi îi sili să se ridice în picioare. 

— la uite-aici, zise. Priviţi! 

Luînd oliţa de toartă, întinse braţul, se aplecă şi, rotindu-se 
ca şi cum ar arunca discul, o zvîrli departe în rîpă. Erau liberi. 

Teft trase din nou. În depărtare, oamenii săriră înapoi în 
maşini şi porniră din nou. 

— Hei, Teft! Ambreiajul e la stînga, frina la dreapta, nu-i aşa? 

171 

Cotton era în camion, cu capul scos pe geam. — Cum bag în 
viteză, cu aiureala asta de lîngă volan? În sus sau în jos? 


20 


TEFT FĂCU OCHII MARI. 

Porni într-o viteză aiurea, camionul se smuci ca o capră. 
Cotton apăsă acceleratorul pînă la fund, motorul mugi şi maşina 
porni. Aplecat tot peste volan, cu oblonul din spate bălăbănindu- 
se, ochi o porţiune de gard între doi stilpi. 

Nimeri ţinta cu precizie. Lovită în mijloc de botul şi bara 
camionului, reţeaua deasă de sîrmă se rupse zornăind şi cele 
două jumătăţi se răsuciră spre stilpi cu 'viteză, ca o cortină 
deschisă prea uite. Camionul trecu prin gard, apoi se opri singur 
— căci Cotton nu putuse bineînţeles ghici care e frina — într-un 
tufiş de cedru piitic. 

Pisăcioşii şi-ar fi putut îngădui un ultim hohot de ris neb'un, 
numai că Teft, trăgătorul de elită, mai trase o dată şi nimeri 
ceva, căci jeep-ul din vîrful coloanei coti brusc în spatele unui 
deluşor, iar Teft, rupînd cutia de cartuşe, descoperi că era goală. 

Rotile camionului începură să se învirtească în gol; apoi 
camionul zvicni din tufiş, făcu un ocol şi reveni prin spărtură ca 
la un' spectacol de rodeo; iar Cotton, care descoperise probabil 

172 

pentru ce au fost inventate ambreiajul ji frîna, opri tocmai în 
clipa cînd Teft se ridica în picioare şi, ţinînd carabina de ţeavă, o 
ridică deasupra capului şi dădu cu ea de pămînt, făcînd ţăndări 
pătul puştii. 

— Nasoilor! urlă Teft. Gata benzina, gata fînul, gata muniţia, 
nasoi pe cinste! 

Cotton zimbi. Nu-l văzuse încă nimeni zimbind. 

— Pe dracu, zise el. 

Işi aprinse o altă ţigară şi pufăi cu un aer atotştiutor. Chiar în 
situaţia în care se aflau, băieţii se simţiră impresionați. li 
atrăgea ca pe nişte pui rătăciţi, nehotăriţi, temîndu-se să nu-i 
sară iar capsa.' 

Nu se auzea nici un sunet, în afară de zgomotul motorului 
care mergea în gol. Cotton aruncă repede o privire spre cireadă; 
bizonii deveniseră neliniştiţi, adulmecînd ba lucerna, ba urmări- 
torii. Jeep-ul şi cele două camionete cu oameni erau la vreo cinci 
sute de metri şi se apropiau rapid. 

Îşi trecu în revistă regimentul. Erau ei poate osteniţi şi 
pricăjiţi, dar cel puţin nu-şi mai sugeau degetul, nu-şi rodeau 
unghiile şi nu scriş-neau din dinţi. Zimbi din nou, şi o clipă de pe 
chip îi dispăru orice urmă de încordare; fără să ştie cum, le 


amintea de un soldat bătrîn şezind pe o bancă lîngă judecătoria 
din Prescdtt, gîndindu-se la anii copilăriei, privind cum merge 
lumea înainte şi molfăind ideea de nemurire. 

— Pe dracu! repetă el. Sînt mîndru de noi. 

173 

Am zis că terminăm treaba, şi o s-o terminăm. Cireada o s-o 
zbughească de aici, şi la fel o să facem şi noi. Chiar acum. Pe 
bune. 

Ferindu-şi dintele care se clătina, strînse tare chiştocul în 
dinţi. 

— la priviţi aici, le spuse celorlalţi. Fiţi atenţi! 

Băgă motorul în viteză. Ambreiajul scrîşni ascuţit. Camionul 
se aruncă înainte. Cînd prinse viteză, făcînd un ocol larg spre 
păşune, oblonul din spate pocnind ca o cutie de conserve legată 
de coada unei javre, se năpusti din spate spre cireadă cu şaizeci 
de kilometri pe oră. 

La cincizeci de metri de bizoni apăsă claxonul. Asta declanşă 
totul. 

Cireada o porni bubuind. Patruzeci şi şapte de bizoni şi doi 
viței făcură un salt imens în aer şi năvăliră cu viteză maximă 
încă înainte de a atinge pămîntul; cu cozile în sus, galopau acum 
spre spărtura din gard, trecură prin ea ca un fulger, cu băiatul, 
camionul şi claxonul după ei. Erau ca o splendidă întruchipare a 
tunetului. Simţeai că-ţi plesnesc tîmplele. lţi golea capul de 
orice. Întreaga planetă se cutremură. Nu se putea să nu se fi 
auzit şi în cer. 

Pişăcioşii văzură trofeul de bizon nostogolin-du-se de pe 
platforma camionului. Zăriră capul lui Cotton ieşit pe geamul 
maşinii şi-l auziră urlînd: 

— Nasoii, nasoii! Haide, nasoilor, la goană! 

Doi tauri erau în frunte. Dincolo de gard, răsucindu-se chiar 
în ultima clipă pe buza prăpastiei, rupseră cireada în două. 
Jumătate la dreapta, jumătate la stînga, se răspîndiră în vas- 

174 

tele spaţii deschise ale acestei ţări care le aparţinea. Doar 
camionul-păcăleală o ţinea drept, neiertător, înainte. 

Alergînd şi împiedicîndu-se de groază, nu mai ştiură dacă se 
defectase frina sau dacă el uitase unde era, ori dacă încercase 
să întrerupă contactul care nu se putea întrerupe pentru că era 
cu dublu circuit, sau uitase de prăpastie, sau pur şi simplu nu-i 


păsa fiindcă izbîndiseră şi bizonii erau liberi, liberi, liberi pe veci. 
Timp de o clipă, văzură pentru ultima dată părul roşu al lui John 
Cotton fluturînd ca o flacără cînd camionul păru că se înalţă în 
aer, apoi porni în picaj şi dispăru. Asta a fost tot, asta şi apoi o 
trosnitură îndepărtată, de neconfundat, a metalului zdrobit de 
stîincă, şi înţelegerea sensului acelei trosnituri care, cîteva 
fracțiuni de secundă mai tîrziu, le zdrobea inima, chiar dacă îi şi 
elibera pentru totdeauna. 

Jeep-ul şi cele două camioane trecură stirnind praful prin 
spărtura gardului, şi se opriră brusc. Din maşini săriră vreo 
duzină de bărbaţi, apoi rămaseră în loc, şovăind. 

Soarele răsărise acum, văzduhul era uşor ca o sticlă rece de 
coca-cola, faţa pămîntului era plăcută la vedere. Numai un vînt 
jalnic se strecura din canion, de jos, suspinînd trist şi tremurător 
printre pini şi şuierînd peste prerii în semn de adio. 

Mijindu-şi ochii pe sub pălăriile cu boruri late, bărbaţii se 
apropiară, cu feţele posomorite. Unii erau în uniformă. Alţii erau 
sportivi ama- 

175 

tori de la oraş şi purtau carabine ucigătoare. Şi deodată se 
opriră. 

In faţa lor, îngroziţi şi sfidători, stăteau, pe buza Ripei 
Mogoflon, cinci delincvenţi minori cu ochii roşii, cu părul plin de 
paie, cu cizme murdare, cu blugi şi jachete cu inițialele BC pe 
spinare, unul dintre ei ţinînd strîns un cap de bizon cu coarne, 
toţi cu ochii în lacrimi. Lawrence Teft şi Samuel Shecker, şi 
Gerald Goodenow, şi Stephen Lally junior, ş'i William Lally, 
strînşi unul în altul, plîngînd de' durere şi sfidind triumfători ceea 
ce părea sunetul unui radio. 

— Ho! Ho! Ho! — plîngeau ei cu sughiţuri, bătîindu-şi parcă 
joc de bărbaţii cu pălării caraghioase. Ho! Ho! Ho! 


BLESS THE BEASTS AND CHILDREN 
1070